Jorge Molist — Regina ascunsa

NA, N 
ea 
As E 

gs 


i | E 
W e = 
i Ba f i 7 
> i i IN 
; C 
B) = 
DE 

A 


JORGE MOLIST 
REGINA ASCUNSĂ 


Traducere din limba spaniolă şi note 
ADRIANA STERIOPOL 


La reina oculta jorge Molist, 2007 


RAO 2011 


Partea istorică a acestui roman urmăreşte fidel naraţiunea 
navarrezului Guillermo de Tudela, contemporan cu faptele 
relatate, din lucrarea sa Cântecul cruciadei împotriva 
albigenzilor, scrisă la începutul secolului al XIII-lea. 


Cititorul interesat va găsi la sfârşitul cărţii o listă sumară a 
personajelor şi a referirilor istorice. Mai multe informaţii puteţi 
găsi pe www.jorgemolist.com 


1 


„El nom del Payre e del Filh e del Sant Esperit.” 
[„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”] 
Cântecul cruciadei, Il-1 Începutul 


Am trecut într-o clipă de la farmecul iubirii la zbuciumul 
morţii. Pe capul meu fusese pus un preţ, iar nepoftiţii, care au 
dat buzna în odaia noastră făcând uşa ţăndări, râvneau la el. Cu 
obrazul strivit de o banchetă, îl puteam vedea doar pe cavalerul 
meu zbătându-se neputincios, deznădăjduit, în încercarea 
zadarnică de a-mi veni în ajutor, cu funiile care îl ţineau legat 
intrându-i în carne. Noi nu pricepeam încă enigma din care eu 
făceam parte şi, crezându-ne în siguranţă, ne lăsaserăm luaţi 
prin surprindere. Simţeam pe gât, în locul deasupra căruia se 
înălţase spada, o ciudată senzaţie, preludiu al tăieturii, al 
sfârşitului meu. Incercam să mă rog, dar eram fără vlagă. Şi în 
câteva clipe nemăsurate în timp mi-am amintit că, numai cu 
câteva săptămâni înainte, eram Bruna? de Béziers şi mi se 
spunea Doamna Privighetoare. 

* 

Aceea fusese o primăvară strălucitoare: eram îndrăgostită şi 
mă simţeam foarte fericită. Nu ştiam că diavolul era pe cale de 
a ţese un viitor tragic în care eu aveam să mă aflu în miezul 
unui mister secular, iar dragostea mea va fi cheia de boltă 
pentru o lume dureros de frumoasă, pierdută pentru totdeauna. 


1 Cântecul cruciadei a fost scris în provensală, denumită şi occitană, limba 
prin excelenţă a trubadurilor din Sudul Franţei şi din Catalonia. Traducerea în 
spaniolă urmează între paranteze drepte şi a fost consemnată de autorul 
romanului, (n.tr.) 

> Aproape toate personajele cărții - istorice sau fictive - apar într-o scurtă 
prezentare la sfârșitul cărţii în capitolul intitulat PERSONAJE. Cititorul este 
rugat să-l consulte de câte ori simte că este necesar. Dacă este menționat 
vreun nume care nu apare în capitolul acela, nota din josul paginii îmi 
aparţine. (n.tr.) 


Şi mă bucuram de prezent cântând la fereastră versurile 
galante auzite în noaptea dinainte, privind cireşul în floare din 
grădina casei mele, dezmierdată de zumzetul albinelor şi de 
acordurile vielei* mele. 

Slugile şi oamenii invidioşi, surâzători, se opreau în stradă să 
asculte imnul primei iubiri, acela care se naşte din dorinţa de a 
iubi şi care are vigoarea mugurilor plăpânzi ai plantelor din 
martie, aceeaşi care pune în mişcare soarele şi luna de pe cer, 
cea care face inima să bată. 

Dacă cineva m-ar fi prevenit, aş fi răspuns, incredulă, râzând. 
Pentru că eu mă bucuram din plin de primăvara mea, eram 
îndrăgostită şi mă simţeam foarte fericită. Nimic nu exista în 
afară de aceasta. 

Dar amintirile acelea s-au spulberat, uşoare, alungate de 
tăişul spadei care avea să-mi reteze gâtul şi, istovită, am reuşit 
în cele din urmă să şoptesc o rugăciune: 


Kyrie eleison, 
Christe eleison. 


[Doamne, fie-ti milă, 
Hristoase, fie-ți milă. ] 


3 Vielă: instrument cu coarde, precursor al lăutei, la care se cânta atât cu 
arcuşul, cât şi ciupind strunele cu degetele (n.a.). 


Kyrie eleison, 
Christe eleison. 


[Doamne, fie-ţi milă, 
Hristoase, fie-ţi milă.] 


Rugăciune 


Drumul de la Saint-Gilles la Arles 
lanuarie, 1208 


Zărind apele Ronului printre copaci, Peyre de Castelnou, 
legat* papal şi abate al mănăstirii Fontfroide, oftă uşurat şi, 
răsucindu-se în şa pentru a mia oară, constată că nu erau 
urmăriţi. La mică distanţă, aştepta un bac care, traversând 
fluviul, îi va duce la Arles şi, de acolo, ajuns pe pământurile 
regelui Aragonului, călătoria va fi mai sigură. 

Dădu ordin grupului să grăbească pasul leneş al catârilor şi 
cei cinci călugări îmboldiră dobitoacele. Peyre observă cu teamă 
cel de-al şaptelea animal. Papa îi aştepta povara cu nerăbdare. 
El îl rugase pe Pontif ca, dacă domnul conte de Toulouse avea 
să consimtă să i-o înmâneze, să-i permită să ardă imediat 
conţinutul acelor baloturi, dar Inocenţiu al Ill-lea a refuzat; dorea 
să vadă cu proprii ochi ce anume făcea Biserica ca să se clatine. 
Legatul se înfiora şi se întrebă dacă era din pricina asprimii 
acelei după-amiezi reci de ianuarie sau a fricii. 

Doar după discuţii tăioase şi de teama celor mai rele 
ameninţări - excomunicare şi deposedare de pământuri -, 
reuşise să-l înduplece pe arogantul conte de Toulouse. O 
izbândă de care nu era în stare să se bucure, căci răspunderea 
de a transporta la Roma acele baloturi îl copleşea pe legat. 

— Prea multe riscuri, şopti el pe când privea încărcătura. Prea 


4 Reprezentant diplomatic al unui Papă. (n.tr.) 


multe riscuri, diavolul este puternic. 

Incercând să străbată acel ţinut al ereticilor fără să atragă 
atenţia, aşa cum l-a povăţuit fray? Domingo de Guzmán, 
călătorea fără fast, ca un călugăr oarecare. Roma îşi sporise în 
ultima vreme strădaniile de convertire, trimițând zeci de clerici 
predicatori şi s-a gândit că straiele sale cenuşii aveau să-l 
ocrotească, ascunzându-i rangul de legat papal. 

Dar când auziră răsunând din spatele lor copitele cailor, văzu 
patru călăreţi, cu chipurile ascunse de vizierele coifurilor şi cu 
scuturi fără însemne; a ştiut că a greşit atunci când a refuzat o 
trupă care să-l apere. 

— Opriţi-i! strigă el. Pentru numele lui Dumnezeu! 

Şi, apucând hăţurile celui de-al şaptelea animal, dădu pinteni 
catârului său într-o încercare disperată de a străbate în galop 
scurta distanţă care îl despărţea de străjile ce îi vor fi aşteptând 
deja pe bac. 

* 

Ca să-l escorteze în misiunea aceea, Peyre alesese foşti oşteni 
sau mercenari, acum călugări în abația sa, iar cistercienii” au 
încercat să-i acopere spatele scoțând spadele ascunse sub 
veşminte. 

— Staţi pe loc! strigă fray Benet, cel care avea comanda. 
Legaţie papală! Dacă nu vă  supuneţi, pedeapsă cu 
excomunicarea! Rămâneţi unde vă aflaţi! 

Dar cavalerii nu se opriră; alcătuiau un şir solid ca o pană de 
despicat şi, ajutaţi de o forţă mai mare şi de înălţimea şeilor, îşi 
deschiseră calea prin care unul dintre ei se aruncă, fără să i se 
opună rezistenţă, asupra lui Peyre care fugea. Acesta, auzindu-l 
în spatele său, îmboldi şi mai tare dobitocul, dar călăreţul îl 
ajunse numaidecât şi îi înfipse cu toată puterea în spinare sulița 
pe care o înălţase, străpungându-l ca pe o potârniche. 


> Prescurtare a cuvântului fraile / călugăr, folosit ca apelativ, precedând 
numele acestuia, (n.tr.) 

6 Ordin religios derivat din cel al Benedictinilor, întemeiat în 1098 de Robert 
de Molesmes, abatele mănăstirii din Citeaux (Cister, în spaniolă). Se 
caracterizează prin revenirea strictă la regulile Sfântului Benedict, printr-o 
mare austeritate şi practicarea de către călugări a îndeletnicirilor manuale. 
(n.tr.) 


Ecleziarhul simţi o lovitură brutală; urmă imediat durerea şi, 
când îşi duse mâinile la pântece, observă un vârf mare şi ascuţit 
de fier care îi ieşea din măruntaie. Lancea aceea scurtă îi 
străpunsese cămaşa de zale pe care o purta sub rasă, zadarnică 
pavăză la o distanţă atât de mică, şi îi zdrobise şira spinării cu 
un trosnet înfiorător. Îşi pierdu cunoştinţa chiar înainte ca trupul 
să i se izbească de pământul îngheţat. 
* 


Când îşi veni în fire, îşi aminti totul. Se văzu pe ceva care 
părea o saltea de paie, înconjurat de lumânări şi de călugării săi. 
Căută arma ucigaşă, dar în locul ei găsi nişte cârpe pline de 
sânge şi multă durere. Nu simţea nimic mai jos de rană, ştiu că 
era pe moarte şi dori ca totul să se termine de îndată ce se va 
putea spovedi. 

— Povara de pe cel de-al şaptelea catâr, şopti el. Unde este? 

— Au furat-o, părinte, răspunse fray Benet, cu capul plecat. 

Abatele închise ochii în vreme ce îi sporea zbuciumul; ştiu 
răspunsul chiar înainte de a fi formulat întrebarea. 

— Doamne Dumnezeule, era moştenirea diavolului, bolborosi 
el. Ar fi trebuit să o fi ars! 

La spovedanie, îi încredinţă lui Benet misiunea de a se duce la 
Papă, de a-i povesti cele întâmplate şi de a-i implora iertarea 
pentru el, legatul său, bietul abate al mănăstirii Fontfroide, al 
cărui suflet va îndura în purgatoriu supliciul celei mai mari dintre 
nereuşite. 

Din neglijenţa sa, răul va continua să stăpânească în 
Occitania’, poate că se va răspândi chiar în toată lumea şi se 
rugă la Domnul Dumnezeu cerându-i îndurare. 

Când cocoşul, cu cântul său strident rupse monotonia tristelor 
litanii îngânate cu glas stins de către călugări, abatele încercă 
să se ridice în capul oaselor. Se străduia să-şi deschidă cât mai 
larg gura. 

Călugării crezură că încearcă să-şi mai ia o ultimă gură de 
nor. Dar se înşelau: aceea era frică. Lui Peyre i se părea că aude 


7 Denumire a ansamblului de regiuni din jumătatea sudică a Franţei de azi, 
corespunzând ariei de răspândire a limbii occitane sau oc, dialect roman 
vorbit în Evul Mediu din care a luat naştere limba provensală, şi în care se 
exprimau trubadurii. (n.tr.) 


în glasul cocoşului hohotele de râs ale diavolului scăpat din 
baloturi. 

Şi şoptind „vade retro, Satana’? se prăbuşi pe salteaua de 
paie, dându-şi obştescul sfârşit. 

În curând, se iviră zorile unei zile încărcate de nori grei, negri, 
de furtună. 


8 În latină în original, „mergi înapoia mea, Satana!", conform Bibliei, Noul 
Testament, Evanghelia după Marcu, 8:33. (n.tr.) 


„De lai de Monpeslier entro fis a Bordela 
o manaa tot destruire, si vas lui se revela.” 


[„De la zidurile cetăţii Montpellier până la Bordeaux, 
(Papa) porunceşte să fie nimicit oricine i s-ar împotrivi.”] 


Cântecul cruciadei, l-5 
Roma, martie, 1208 


Încheind rugăciunea, papa Inocenţiu al Ill-lea, maiestuos, îşi 
înălţă spre cer mâinile în mănuşi albe pe care sclipea rubinul din 
inelul său. Cei doisprezece cardinali care îl înconjurau pe Pontif - 
purtând pe cap mitrele bătute în pietre preţioase şi acoperiţi cu 
feloane cu briliante şi broderii în aur, argint şi perle - răspunseră 
„amin” în cor. 

Zeci de lumânări făceau să strălucească masivele ziduri 
romanice ale templului, dar Papa se îndreptă spre cea care se 
ridica dintr-un sfeşnic înalt, aşezat în mijlocul transeptului. Se 
opri acolo şi, cu un gest solemn şi viguros, luă mucarniţa pe 
care i-o oferea un călugăr cu tonsură, o ridică ameninţător 
deasupra singurei lumânări de culoare neagră. Lumânarea avea 
un nume scris pe ea, acelaşi pe care îl rosti Inocenţiu când o 
stinse: 

— Raimond al VI-lea, conte de Toulouse. 

Papa înăbuşi, ceremonios, flacăra cu căpăcelul de metal şi 
când aceasta se stinse, încheie ritualul de excomunicare. 

Contele de Toulouse înceta să mai facă parte din comunitatea 
catolică. Nu va mai fi admis în nicio biserică, nici nu va mai 
putea primi tainele bisericeşti, nici să mai aibă dea-a face sau să 
i se dea ajutor de către vreun creştin, nici măcar ca să fie 
îngropat. Cadavrul său va fi devorat de jivine. Oricine îl putea 
despuia de bunuri şi pământuri, căci pierduse dreptul de a le 


mai păstra. 

Asprii ochi albaştri ai lui Arnaut Amalric?, legat papal şi abate 
general al puternicului Ordin al Cistercienilor, se aţintiră asupra 
lui fray Domingo de Guzmán, iar acesta îi susţinu privirea. 

Rivalitatea pe care cei doi o purtau de multă vreme tocmai se 
rezolvase în favoarea abatelui. 

* 

Cu doi ani înainte, în primăvara anului 1206, legaţii papali 
Arnaut Amalric şi Peyre de Castelnou se convinseseră de 
insuccesul predicilor lor împotriva catarilor. Descurajaţii 
cistercieni s-au întâlnit la Montpellier cu doi străini: Diego, 
episcop de Osma, şi Domingo de Guzmân. 

Aceştia reveneau dintr-o călătorie prin nordul Europei în 
misiune diplomatică din însărcinarea regelui Castiliei şi fuseseră 
să-l viziteze pe Papă cu scopul de a-i solicita permisiunea de a fi 
misionari în Ţările baltice, unde existau atât de mulţi păgâni. 
Inocenţiu al Ill-lea, impresionat de credinţa castilienilor, a vrut 
ca ei să predice în Occitania. 

La Montpellier, Domingo şi episcopul său i-au convins pe 
legaţii papali să renunţe pentru o vreme la pompa şi fastul 
exagerate ale înaltelor funcţii din cadrul bogatului Ordin al 
Cistercienilor şi să predice aşa cum o făceau ereticii catari?’ şi 
valdezi!!. In sărăcie şi umilinţă, potrivit învățăturilor lui Hristos. 

Mişcaţi de entuziasmul castilienilor şi mai cu seamă 
mulţumită sprijinului oferit lor de către Pontif, legaţii i-au urmat 


? Cunoscut în istoriografie şi sub numele de Arnaud Amaury. (n.tr.) 


19 Cunoscuţi şi ca a/bigenzi. după numele oraşului Albi din sudul Franţei de 
azi, adepţi ai unei mişcări religioase apărute în secolul al XII-lea. Împotriva 
lor, Biserica catolică, la îndemnul papei Inocenţiu al III-lea, a declanşat o 
cruciadă în anul 1209, dar persecuțiile au durat până în 1244, când a căzut 
ultimul lor refugiu, castelul fortificat de la Montsegur, eveniment istoric în 
jurul căruia Jorge Molist a clădit intriga romanului său întoarcerea catarilor, 
apărut în anul 2007 la Editura RAO, în traducerea subsemnatei. Declanşarea 
cruciadei împotriva catarilor constituie tema romanului de faţă. A se vedea la 
sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. (n.tr.) 

11 Membrii unei secte întemeiate de Pierre de Valdo sau Valdes (1140-1217), 
un bogat negustor din Lyon care s-a convertit în 1176 la sărăcia absolută şi a 
creat un grup de adepţi numiţi „Sărmanii lui Hristos”. A se vedea la sfârşitul 
cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. (n.tr.) 


pe Domingo şi pe episcopul acestuia în predicile lor pe 
meleaguri occitane, acceptând chiar şi polemici publice cu 
eretici şi ovrei, uneori în pieţele satelor, alteori în castele. 

Dar, după ce au îndurat câţiva ani mizerii, umilinţe şi 
batjocuri, legaţii Arnaut şi Peyre au ajuns la concluzia că 
progresul obţinut nu era îndeajuns şi că ereziile continuau să se 
răspândească de o manieră alarmantă şi inevitabilă. Au hotărât 
să revină la vechiul lor stil bazat pe pedeapsa divină, pe 
ameninţare şi intimidare. 

Nu astfel a procedat Domingo de Guzmân care, după moartea 
episcopului său Diego, întemeiase Ordinul Predicatorilor!? ca să 
continue cu umila sa strădanie de răspândire a cuvântului lui 
lisus Hristos şi a iubirii sale frăţeşti. 

* 


Cuvintele polemicii feroce, rostite cu câteva ore mai înainte, 
răsunau încă sub bolțile bisericii: 

— Metodele voastre au dat greş, Domingo, striga Arnaut, 
abatele Ordinului Cistercienilor. De sub veşmintele sale luxoase 
ieşeau la iveală nişte cizme din piele de bună calitate. Văzându- 
le, Domingo simţi dalele şi mai reci sub picioarele sale desculţe. 
Am trimis zeci de misionari şi, în loc să-i convertească pe eretici, 
aceştia sporesc pe zi ce trece. 

— Aţi trimis nişte călugări rotofei, obişnuiţi cu litaniile şi 
rugăciunile de mănăstire şi care ignoră realităţile satului; nu ştiu 
să predice în Sud, răspundea Domingo. Unii au venit pe catâri, 
alţii pe cai, şi nici măcar nu vorbesc pe limba lor. Aveau 
pretenţia să-i convingă pe occitanii de rând vorbindu-le în 
latineşte sau în graiul francilor numit oil?! Dar nici măcar nu se 
făceau înţeleşi! 

— Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să fie 
recunoscut de către drept-credincioşi indiferent de cum este 
rostit, spuse Arnaut pe un ton sentenţios, ridicându-şi bărbia. 

— Predicatorii eretici sosesc ca ţesători ambulanți, medici sau 
pantofari, muncesc printre oamenii din sat, le vorbesc pe limba 
lor, îi conving. Nu îi copleşesc cu biruri pentru ridicarea 


12 Numit şi al Dominicanilor, după numele întemeietorului său. (n.tr.) 
13 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


bisericilor şi întreţinerea clericilor, căci oamenii lor îşi duc traiul 
din propria muncă. Sunt un exemplu de austeritate, mănâncă 
doar vegetale şi peşte... 

Un tablou mare acoperea zidul din spatele lui Arnaut. Un 
impresionant înger al Apocalipsei cântărea sufletele, 
reprezentate printr-o mulţime de capete care se ițeau din 
platanul adânc al balanței romane, dar un diavol trăgea, 
încercând să-i cufunde pe nefericiţii aceia în infern. Tuşele 
ferme ale artei romanice, în culori primare despărțite prin linii 
negre, îi confereau scenei forţă şi dramatism tragic. Domingo se 
identifica cu îngerul salvator al sufletelor şi, neliniştit, se gândi 
că adversarul său era acel diavol şarlatan care îl întrecea. 

— Predicaţi de ani buni cum fac şi ereticii, Domingo. Peyre de 
Castelnou şi cu mine vă ajutăm şi nu s-a obţinut nimic, îşi reluă 
atacul abatele Ordinului Cistercienilor. 

— l-am convertit pe mulţi şi vom converti şi mai mulţi, 
argumenta Domingo. 

Dar, când privirea lui se întâlni cu a Papei, castilianul văzu în 
ochii Pontifului compasiune pentru el, nu pentru oamenii din 
Occitania, şi ştiu imediat că soarta îi era pecetluită şi că va fi 
înfrânt. 

— Mult mai puţin decât ei, răspunse Arnaut ridicând vocea. 
Nu mai putem aştepta. Să le dăm foc ereticilor şi să-i punem în 
fiare pe cei care se împotrivesc! 

Cardinalii dezbătură propunerea. Asasinarea legatului Peyre 
de Castelnou le întuneca sufletele şi, înspăimântați de 
înaintarea de nestăvilit a ereticilor şi mai cu seamă de furtul 
celui de-al şaptelea catâr care purta aşa-numita „moştenire a 
diavolului”, hotărâră în favoarea propunerilor abatelui Arnaut. 
Raimond al VI-lea, conte de Toulouse, va fi excomunicat ca fiind 
răspunzător de moartea lui Peyre, iar nobilii din Nord vor fi 
chemaţi la o cruciadă împotriva Sudului. 

Atunci, Inocenţiu al Ill-lea se ridică de pe tronul său şi, 
întinzându-şi braţele în cruce, pronunţă teribila anatemă, o 
condamnare la moarte în masă: 

— De la zidurile cetăţii Montpellier până la Bordeaux, 
poruncesc să fie nimicit oricine ni s-ar împotrivi. Proclam 
cruciada lui Dumnezeu! 


Cei doisprezece cardinali au spus „amin” în cor, şi-au ridicat 
mâinile înmănuşate în alb spre cer şi au intonat rugăciunea 
„Veni creator spiritus”!*. 

Domingo îşi îndepărtă privirea de la Arnaut şi, plecându-şi 
ochii plini de lacrimi, îşi împreună mâinile întru rugăciune; îi 
cerea iertare Domnului pentru că nu putuse să împiedice ceea 
ce urma să vină. 

Moartea şi jalea îşi începeau cavalcada. Diavolul înclinase 
balanţa în favoarea sa. 


14 În latină, „Vino, sfinte duh creator”, cântec intonat în liturghia catolică. 
(n.tr.) 


„Rossinyol que vas a Franca, rossinyol, 
encomana'm a la mare, rossinyol™. 


[„Privighetoare ce te duci în Francia, privighetoare, 
dă-mă în grija mamei mele, privighetoare.”] 


Cântec popular 
Béziers, martie, 1209 


Ne-am întâlnit faţă în faţă şi primul lucru pe care l-am văzut a 
fost strălucirea ochilor săi negri uitându-se într-ai mei şi pupilele 
sale dilatate privindu-mă. Am rămas fără suflare. Apoi, am băgat 
de seamă că el zâmbea şi, fără voia mea, fără să mă gândesc, 
un surâs mi s-a ivit pe buze. Şi am rămas aşa amândoi o vreme 
care mie mi s-a părut că durează ore, secole, dar care a fost 
doar o clipă. Mergeam prinsă de braţul verişoarei mele 
Guillemma care, observând acea fascinaţie, nepotrivită pentru o 
doamnă, a tras de mine rupând farmecul care pusese stăpânire 
pe noi. 

— Pentru Dumnezeu, Bruna, mi-a reproşat verişoara mea, ce 
vi se întâmplă? 

Atunci s-a rupt vraja privirii şi a surâsului, când mi-am dat 
seama că nu puteam răspunde la această întrebare, nu ştiam ce 
se întâmplă cu mine; ceva se strângea în pieptul meu şi inima 
îmi bătea nebuneşte. Niciodată înainte nu mi se mai întâmplase 
aşa ceva. 

Era încă iarnă, şi salonul cel mare din palatul fortificat al 
tatălui meu, seneşal!* în oraşul vicontelui Trencavel, era plin de 
15 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 

16 Ofiţer de rang înalt care comanda armata şi împărțea dreptatea în numele 
suzeranului, fiind mai-mare peste nobili, (n.tr.) 


oaspeţi. Focul ardea cu putere în cămin. 

M-am instalat lângă verişoara mea, lângă doică şi alte 
doamne, în vreme ce cânta un menestrel!” de prin partea 
locului, căruia nu i-am acordat atenţie. Tot interesul meu se 
concentra asupra străinului. Tânărul era înalt şi se remarca din 
grupul situat în fundul sălii. ÎI observam pe furiş, dar deodată 
privirea lui s-a întâlnit cu a mea. Stânjenită când m-am 
descoperit în greşeală, am tresărit, aproape ca şi cum contactul 
ar fi fost fizic, şi mi-am întors ochii numaidecât. Îmi simţeam 
obrajii îmbujoraţi şi inima din nou înnebunită. Ce se petrecea cu 
mine? O sudoare rece mi-a apărut în palme. 

— Este Hugo de Mataplana'$, mi-a şoptit verişoara mea, care 
nu pierduse niciun amănunt. 

— İl cunoaşteţi? am întrebat nerăbdătoare, vorbindu-i la 
ureche. 

Era cu doi ani mai mare decât mine şi avea mai multă 
experienţă în societate. 

— Doar din vedere, dar am auzit vorbindu-se despre el. 

— Povestiţi-mi, de unde este? 

— Cred că e aragonez sau catalan şi se pare că e nobil, a 
răspuns ea cu voce joasă. Nu vi-l recomand. Se comentează că 
e periculos, că ascunde ceva, că se comportă misterios. 

O lovitură de cot din partea doicii mele şi gestul ei sever ne-a 
obligat să tăcem, dar acest avertisment nu a făcut altceva decât 
să-mi sporească interesul pentru tânărul chipeş şi, după câteva 
clipe, au revenit şi privirile. 

Şi aşa, între vezi-mă şi nu-mi da pace, am început un joc 
delicios de-a şoarecele cu pisica joc care îmi producea atât 
îmbujorare, cât şi plăcere. Mi-am dat seama că nu îi eram 
indiferentă. 

Cântărețul de prin partea locului a terminat făcând o 
reverență şi, când aplauzele au încetat, am văzut cu surprindere 
că acel Hugo de Mataplana se instala în mijlocul salonului 
aducând cu el o ghitară. Era menestrel! Aplecând capul, i-a 


17 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 

18 Acest personaj istoric apare şi în romanul Întoarcerea catarilor al aceluiaşi 
autor. (n.tr.) 


cerut tatălui meu permisiunea şi s-a lăsat o tăcere plină de 
aşteptări. Originea maură a acelui instrument şi raritatea lui pe 
meleagurile noastre sporeau interesul de a-l asculta. În deplină 
linişte, a făcut să răsune la ghitară câteva note şi, acordând 
două coarde, a început să zică din strune o melodie 
necunoscută, dar plină de strălucire şi frumuseţe. Curând, şi-a 
alăturat şi vocea, puternică şi caldă. Cântecul vorbea despre 
lupta cavalerilor creştini la fruntariile de la miazăzi ale regatelor 
spaniole împotriva sarazinilor! şi am înţeles că originea lui era 
meridională. 

Tânărul era îndrăzneţ; nu se comporta precum mulţi 
menestreli care privesc în tavan cu ochii întredeschişi atunci 
când cântă despre doamne şi iubiri. El căuta privirea publicului, 
şi cel mai mult pe a mea, zâmbind când tonalitatea versului o 
permitea. 

Apoi, a început să cânte o romanţă de dragoste, nemaiauzită. 
Dacă înainte se oprea ca să mă privească, acum, cu atât mai 
mult, alegând strofele cu complimente pentru domniţe. Părea că 
mi le cântă mie. lar eu, deşi îmbujorată şi cu o înfiorare 
necunoscută, nu îi ocoleam privirile. 

— De ce ziceţi că e periculos? n-am putut rezista să nu 
şoşotesc. 

— Se spune că e foarte priceput să compună satire, răspunse 
verişoara mea, şi că le place doamnelor tot atât de mult pe cât 
le displace soţilor acestora. Şi că venirile şi plecările lui din oraş 
sunt ciudate; e ceva neliniştitor în el. Nu este precum ceilalţi. 

Am tăcut ca să-l urmăresc cu toate simţurile mele, dar nu-mi 
puteam scoate din gând avertismentul în legătură cu misterul şi 
pericolul. 

Când a terminat, Hugo de Mataplana s-a retras ţanţoş în colţul 
său, în vreme ce toţi îl aplaudau. Dar, când şi-a întors ochii spre 
sală, am putut vedea uimirea cu care l-a cercetat pe 
menestrelul care îi lua locul pe scenă. 

Menestrelul acela eram eu. 

Se spune că numai în Occitania şi în Aquitania? unele 


19 Nume pe care în Evul Mediu creştinii îl dădeau musulmanilor din Europa şi 
din nordul Africii. (n.tr.) 
20 Regiune istorică din sud-vestul Franţei actuale. (n.tr.) 


doamne dictau cântece ca trubadurii?! şi doar puţine se 
prezentau în public cântând ca menestrelii. Nu era o uzanţă în 
Nord: nici în Francia, nici în Burgundia?, Flandra? sau 
Germania. Şi, după înfăţişarea uluită a tânărului, probabil că nici 
în regatele din Sud nu era ceva obişnuit. 

Tatăl meu, mai ales după moartea mamei şi a singurului meu 
frate, m-a educat în anumite privinţe aşa cum ar fi făcut-o cu fiul 
său. Şi, cum pe mine mă încânta muzica, mă lăsa să-mi petrec 
timpul, întotdeauna supravegheată de doică şi împreună cu 
verişoara mea, cu menestrelii şi trubadurii care îşi petreceau 
noaptea în casa noastră. Cei mai mulţi dintre acei artişti 
rătăcitori prin lume afirmau că şi poezia este o bogăţie pentru 
doamne şi nu au avut nimic împotrivă să o înveţe tot ce ştiau pe 
fetiţa aceea care era fiica amfitrionului lor şi care era atât de 
dornică să înveţe. 

Un paj a adus un taburet pe care m-am aşezat, întinzându-mi 
cu grijă fusta largă brodată, asemeni unui păun, ca şi cum aş fi 
dorit să cuprind spaţiul liber care rămânea în mijlocul salonului. 
A adus şi un scăunel pe care să-mi sprijin piciorul şi în felul 
acesta să-mi aşez viela în poală. Tatăl meu, instalat la loc de 
cinste în ampla încăpere între persoanele de vază, mă privea cu 
duioşie şi asculta mândru şoaptele admirative pe care 
demonstraţia mea le-o stârnea invitaţilor. 

În poziţia aceea, eram cu spatele la aproape jumătate din 
sală, precum şi la menestrelul din Sud. Acest fapt îmi aducea o 
uşurare; privirile noastre se încrucişaseră de prea multe ori şi 
ştiam că, dacă l-aş fi avut în faţă, ochii mei ar fi sfârşit prin a-l 
căuta. Astfel, mai liniştită, am mângâiat cu arcuşul coardele 
instrumentului şi am început să-i cânt. Publicul era cunoscător şi 
dăruit, s-au alăturat aproape toţi, acompaniindu-mă la primele 
două cântece, dar, când au răsunat notele celui de-al treilea, s-a 
lăsat liniştea: 


21 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 

22 Regiune istorică din estul Franţei actuale. îşi datorează numele triburilor de 
burgunzi care au invadat-o în secolul al V-lea d.Hr. (n.tr.) 

23 Regiune de câmpie la Marea Nordului, situată pe actualele teritorii ale 
Franţei de nord-est, Belgiei şi Olandei. 


* 


Privighetoare ce te duci în Francia, privighetoare, 
dă-mă în grija mamei mele, privighetoare. 
* 


Se ştia că era cântecul mamei mele şi că îl cântam doar 
câteodată. Chiar şi aşa, simţirea pe care o puneam în el şi pe 
care o trezeam în cei care mă înconjurau era atât de mare, încât 
mi se spunea Doamna Privighetoare. Nimeni nu mai cânta acest 
cântec, era doar al meu. 

Nu ştiu de ce am vrut să-l cânt în noaptea aceea. Poate 
pentru că doream să-i dăruiesc ceva foarte drag tânărului 
chipeş care mă răsplătea cu un zâmbet. 

Aceea fusese ultima evoluţie din programul seratei, şi 
oamenii, după aplauze, au venit să mă felicite; vorbeau cu mine, 
dar eu nu participam la conversaţie. Interesul mi se îndrepta 
spre menestrelul meu, aflat în picioare, acolo, în capătul 
salonului, alături de-alţi străini. Şi el mă căuta cu privirea, iar eu 
eram sigură că doreşte să-mi vorbească, neştiind cum să 
procedeze. Atunci, a venit doica mea şi, fără multă ceremonie, 
m-a târât împreună cu verişoara mea către celălalt capăt al 
salonului, unde se afla uşa care dădea spre odăi. 

— V-aţi făcut prea mult remarcată privindu-l întruna pe 
străinul acela, mi-a spus în limba ei oil?%, de francă. Este ora să 
vă retrageţi. 

O ultimă privire pe furiş ne-a unit când, chiar înainte de a 
trece pragul, m-am răzvrătit împotriva celei care mă ţinea 
strâns şi m-am răsucit ca să-l văd. El şi-a pus mâna la inimă şi a 
salutat din cap cu un zâmbet trist. Mi s-au umezit ochii 
gândindu-mă că îl pierd fără măcar să mă fi bucurat de întâlnire. 

„ÎI voi mai vedea oare şi altă dată?” m-am întrebat, 
nemângâiată. 

In dormitorul nostru, am luat-o la întrebări pe verişoara mea 
până când mi-a povestit tot ce ştia despre tânăr. Nu erau multe 
de spus. Hugo vizita Beziersul destul de des şi fusese chiar şi 
înainte în casa mea, fără ca eu să ştiu sau să-l fi observat. Se 
comenta că venirile şi plecările lui erau misterioase, iar felul în 


24 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


care călătorea era prea umil ca să fie nobil, dacă era într- 
adevăr. Şi că era îndrăzneţ, scandalagiu câteodată şi că făcuse 
curte mai multor doamne. Dar eu nu luam în seamă aceste 
amănunte; speranţa de a-l revedea m-a umplut de bucurie, 
stârnindu-mi imaginaţia. Oare aceea să fie dragoste? Va fi 
simțind şi el acelaşi lucru pentru mine? 


„Encomana'm a la mare rossinyol 
a mon pare no pas gaire 
perque m'ha mal maridada ">. 


[„Dă-mă în grija mamei mele, privighetoare, 
dar nu şi în grija tatălui meu, nu, 
pentru că m-a măritat cu cine nu trebuia...] 


Cântec popular 


Când s-a căsătorit, mama a trebuit să îşi lase Ţara cea verde 
dintre fluvii a Francilor şi să vină într-un Sud strălucitor cu care 
nu s-a obişnuit niciodată. Ea aducea în căsnicie nişte proprietăţi 
din Nord, atât de îndepărtate, încât au fost poate mai degrabă o 
bătaie de cap decât un beneficiu pentru tatăl meu. Nu am 
înţeles niciodată raţiunile politice pentru această unire. Intr-o zi, 
am întrebat-o, iar ea, privind pe fereastră, căzută pe gânduri, ca 
şi cum şi-ar fi regretat tinereţea pierdută, a murmurat: 

— Tatăl meu, angajamentele familiale... ceea ce este normal 
printre doamnele de rangul nostru. Nu a mai spus altceva, iar 
eu, văzând-o tristă, nu am mai întrebat-o altă dată. 

S-au cunoscut atunci când ea a sosit cu rudele ei pentru 
căsătoria aranjată, zice-se, de către bătrânul viconte, al cărui 
seneşal, nobil de încredere în Beziers şi apărător al oraşului, era 
tatăl meu. 

Ea era foarte tânără, nu corespundea modelului tipic de 
amantă a unui senior feudal pe care acesta o dă în căsătorie 
vasalului său codoş. Nici tatăl meu, ultimul membru al unei 
foarte vechi familii nobile meridionale, nu părea să fie un 
subordonat îngăduitor. 

Dar poate că lui nu i-ar fi păsat de aceasta şi s-a limitat să o 


25 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 


paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


lase grea cu fratele meu şi cu mine şi să-i dea doar puţin pe 
deasupra, căci avea propriile sale aventuri. La început, ea nu 
vorbea limba noastră occitană şi comunica exclusiv în oil cu 
slujnica pe care o adusese de pe meleagurile ei: doica mea. La 
Beziers, i se spunea Anne din Ţara Francilor sau, simplu, 
„Franca”. 

Dar, într-o zi, a sosit acel trubadur, şi ea a cunoscut zbuciumul 
iubirii, poezia, suspinul şi zâmbetul. 

Bernard de Beziers, tatăl meu, ca un bun cavaler occitan, plin 
de respect faţă de Fin “Amor, nu a ridicat piedici în calea 
acestei relaţii. Ea aparţinea fizic soţului ei, dar el, care îi folosea 
puţin trupul şi încă şi mai puţin spiritul, ştia că e tristă şi că nu 
va putea niciodată să o facă fericită, căci iubea alte femei. 

Era un om bun la suflet şi îl mâhnea tristeţea ei; respecta 
libertatea Annei de a-i oferi altuia iubirea. Doar cea spirituală, 
fireşte. 

Când Sans d'Urgell era în oraş, eu îl vedeam mai mult decât 
pe propriul tată. Cânta în salonul casei pentru familie şi invitaţi 
sau în patio, dacă vremea era bună, şi avea acces în odaia 
mamei. Acolo dormeau mama, doica, eu şi alte doamne, chiar şi 
verişoara mea când ne vizita. Cred că se vedeau doar acolo 
când eram cu toatele, că nu s-au întâlnit niciodată singuri şi 
cred că doar câteva săruturi, mângâieri şi vreun cadou din când 
în când au fost recompensa pentru el. Vedeam tandreţea, 
dragostea în felul în care se priveau şi observam amărăciunea ei 
atunci când Sans venea să-şi ia rămas-bun înainte de a porni în 
vreo călătorie. Eu îl iubeam mult; se juca mereu cu noi, copiii, 
râdeam cu el, ne învăţa cum îşi compuneau trubadurii 
cântecele, cum se scot sunete frumoase dintr-o vielă şi trucuri 
de jongler ca să-i distreze pe oameni. Ne povestea, de 
asemenea, cât de mare era lumea, descriind minunile pe care le 
conţinea. Preţuia drept cea mai mare dintre frumuseți aşa- 
numitul Joy”, desfătarea cu dragostea curtenească, devenită 
aproape o religie pentru el. Şi, de asemenea, pe vestita Doamnă 


2 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul CONCEPTE MEDIEVALE, în care 
autorul explică anumiţi termeni ieşiţi din uz în zilele noastre, precum şi vechi 
expresii provensale. (n.tr.) 

27 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul CONCEPTE MEDIEVALE. (n.tr.) 


Grial, care cultiva /oy-ul şi trăia pe Muntele Negru”, în 
fabulosul castel din Cabaret, refugiu al trubadurilor şi al 
menestrelilor. 

El a compus pentru mama cântecul privighetorii şi, uneori, ea 
plângea când îl auzea. Versurile vorbesc despre o tânără 
doamnă care duce dorul căminului şi al familiei de pe 
meleagurile din Nord. Este melancolic, are parfum de 
singurătate şi povesteşte despre o căsnicie nefericită hotărâtă 
de către tată. Şi despre o privighetoare pribeagă, purtătoare a 
unui mesaj de dragoste. E trist, dar foarte frumos. 

Mie îmi place să-l cânt cu simţire şi o fac în amintirea mamei 
şi a iubirii ei. 

A murit tânără, frumoasă, nostalgică, dar îndrăgostită. Era 
iarnă, a cuprins-o tusea, fierbinţeala şi în câteva zile s-a 
prăpădit. Au fost aduse toate leacurile, tatăl meu a făcut tot ce 
i-a stat în putinţă, a vegheat-o, dar mâna pe care Anne a vrut să 
o ţină când şi-a dat ultima suflare a fost a lui Sans, trubadurul 
ei, menestrelul, adevărata ei dragoste. 

Din prima bancă a bisericii, cea rezervată familiei mele, îl văd 
în amintire pe Sans d'Urgell singur, ghemuit într-un ungher 
îndepărtat, plângând la slujba de înmormântare. El, care 
obişnuia să se semeţească asemenea unui cocoş care cântă, 
făcând paradă de mândreţea lui de bonetă împodobită cu un 
panaş din două pene lungi de fazan, acum, cu capul descoperit, 
se sprijinea îndurerat în timpul slujbei de peretele din spate. Nu 
am mai auzit niciodată nimic despre el. 

Cred că a căutat un loc îndepărtat unde să moară ca un 
bătrân privighetor în iarnă ghemuindu-se în ultimul său refugiu 
în încercarea de a-şi mai păstra un strop de căldură. 

Astfel că, atunci când cânt cântecul privighetorii, o fac şi în 
onoarea lui Sans, mulţumindu-i pentru toată fericirea, pentru 
toată dragostea pe care i le-a dăruit mamei mele. 

Pasiunea aceea mi-a luminat copilăria şi mă întrebam dacă 
Hugo de Mataplana, menestrelul de care m-am îndrăgostit şi cu 
care reuşisem în ultimele zile să schimb câteva cuvinte şi multe 


28 Iidem. (n.tr.) 
2 Munte situat în sudul Masivului Central, ansamblu al zonelor înalte din 
centrul şi sudul teritoriului actual al Franţei. (n.tr.) 


zâmbete, ar fi în stare de ceva atât de frumos. 


„Gaudeamus igitur 
juvenes dum sumus. "5 


[„Să ne bucurăm, aşadar, 
cât timp suntem tineri.”] 


Carmina Burana” 
Împrejurimile Parisului, martie, 1209 


Zarurile se rostogoliră poticnindu-se pe masa negeluită de 
stejar, şi unul se opri într-o mică denivelare dintre două scânduri 
groase prost îmbinate. 

— Patru - doi! strigă o namilă de om cu barbă blondă şi al 
cărui zâmbet cu dinţi mâncaţi de carii strălucea la lumina 
opaiţelor. Pierdeţi, domnilor studenţi! 

— Vă  înşelaţi, răspunse Amaury de Montfort, un tânăr 
corpolent. Doiul e încălecat, trebuie aruncat din nou. 

— Sub nicio formă! mârâi alt bărbat blond, cu un accent care 
îi trăda proveniența din comitatele de la Nord. Mai înainte, aţi 
socotit drept bună o fază de joc asemănătoare, pentru că vă 
convenea. 

— Zarul acela a fost aproape bun, interveni Guillaume de 
Montmorency, un tânăr la fel de vânjos ca şi cel dinainte şi în ai 
cărui ochi albaştri era o strălucire ironică. Şi, privindu-l cu 
dispreţ pe ultimul care vorbise, adăugă: Nu veţi pleca de-aici cu 
bine dacă nu se repetă zarul acela. 


30 în latină în original. Urmează traducerea consemnată de autor între 
paranteze drepte. (n.tr.) 

31 Colecţie de cântece în latineşte din secolele al XII-lea şi al XIV-lea, găsite în 
anul 1803 în abația benedictină din localitatea Beuern (în latină Bura) din 
Bavaria şi care i-au inspirat compozitorului german Karl Orff (1895-1982) 
cantata cu acelaşi nume. (n.tr.) 


Tonul era ameninţător. Privirile lor se încrucişară, sfidându-se. 
Bărbatul căuta mânerul pumnalului care îi atârna de cingătoare. 

— Lasă-l să arunce din nou zarul, Gunter, argumentă cel de-al 
treilea neguţător încercând să-l liniştească. Ar trebui să-i pice un 
şase; ar avea prea mult noroc. Nu merită să ne luăm la harţă. 

— Zarul dinainte era şi mai încălecat decât acesta şi a fost 
acceptat ca bun, bombăni Gunter, fără să-şi ia privirea din ochii 
adversarului său. Limba i se împleticea din pricina vinului şi a 
mâniei. 

Guillaume zâmbi arătându-şi dinţii şi ducând şi el mâna la 
pumnal în semn de ameninţare. 

— Pe cinstea mea, Gunter, exclamă prudentul, ţinându-l pe 
tovarăşul său de braţ. Am câştigat partida; te provoacă, şi aici 
suntem străini. Lasă-l să arunce zarul! 

Privirea rămase aţintită în vreme ce Guillaume îşi lărgea 
zâmbetul triumfător. Celălalt îşi îndepărtă privirea şi spuse: 

— Aruncaţi odată zarul, fir-ar să fie! 

Guillaume luă zarul şi, ascunzându-l de lumina opaiţelor cu 
umbra mâinii sale peste măsură de mari, îl scutură pe sus, 
făcând un căuş din mâini, ca să-l lanseze să se rostogolească pe 
scândură. Îşi ţinură cu toţii răsuflarea, şi zgomotul piesei de os 
sărind pe lemn se auzi diafan, până când se opri lângă aceeaşi 
denivelare unde se oprise zarul anterior. 

— Un şase! urlă Guillaume. Noi am câştigat! şi cumătrul său 
Amaury începu să râdă în hohote. 

— Nu e cu putinţă! strigă Gunter. A schimbat zarul! 

— Un şase, am câştigat. Partidă încheiată, insistă Guillaume, 
pe când strângea zarul şi îl vâra în punga de bani. 

— Nu-l ascunde! îi atrase atenţia neguţătorul. 

Tânărul îl privi în vreme ce lovea punga zâmbind triumfător. 

— N-o să-ţi baţi joc de mine, filfizonule, mormăi Gunter, şi 
lama pumnalului străluci căutând pântecele adversarului său. 

Acesta se aştepta şi dădu un pas îndărăt eschivând lovitura, 
fără însă să poată evita ca stiletul să-i sfâşie tunica şi să 
pătrundă spre intestine. Înţepătura îl duru, dar tânărul îşi spuse 
că a fost un noroc că prostănacul acela nu-şi dăduse seama că 
purta sub veşminte o cămaşă fină din zale de oţel bine împletită 
şi că lansase lovitura într-un loc greşit. Reuşi să prindă 


încheietura mâinii agresorului său cu mâna stângă, evitând 
următoarea lovitură de pumnal, în vreme ce cu dreapta apucă 
strâns unul dintre vasele de lemn masiv, scobit, care serveau 
drept căni şi îl ridică deasupra capului, împrăştiind în aer vinul 
din el, ca să-l azvârle în faţa atacatorului său. Acesta trăgea de 
pumnal fără să se poată elibera de laba aceea care îl ţinea 
strâns, încercând în acelaşi timp să-şi acopere chipul însângerat 
cu mâna stângă. Dar Guillaume, folosindu-se de cana grea ca de 
o ghioagă, lovi din toate puterile mâna protectoare, iar aceasta, 
chipul. Oasele trosniră, şi Gunter se împletici şi dădu înapoi. 
Unul dintre neguţători vru să-l prindă pe tânăr pe la spate, dar 
se trezi cu o înţepătură în gât. Amaury se interpuse şi, punându- 
i pumnalul sub bărbie, îl făcu să se retragă câţiva paşi. 

Cel de-al treilea străin îşi scoase pumnalul, dar îl ascunse în 
grabă când văzu doi indivizi care, ieşind din întuneric, îl 
amenințau agitând spadele. Următoarea lovitură îl făcu pe 
Gunter să dea îndărăt mai mulţi paşi şi, cu toate că, pentru 
câteva clipe, putu ţine strâns acea ghioagă care îi zdrobea faţa, 
când se împiedică de un taburet şi căzu pe spate, dădu drumul 
adversarului său şi propriului pumnal. Guillaume de 
Montmorency se năpusti asupra celui căzut şi îl făcu zob acolo, 
jos. 

— Lăsaţi-l, fie-vă milă! îi implora neguţătorul cel prudent. Aţi 
câştigat pe drept! Păstraţi voi toţi banii! Dar lăsaţi-l, în numele 
Fecioarei, că-l veţi ucide! 

Amaury interveni ca să-l ţină în frâu pe vărul său, care gâfâia 
agitat, dar zâmbitor, atunci când se ridică în picioare. Şi în cele 
din urmă, de pe podeaua întunecată unde nu ajungea lumina 
opaiţelor, cei învinşi îl putură da la o parte pe Günter care avea 
chipul însângerat. Cei trei fură alungaţi cu lovituri de picior şi cu 
strigăte de Montfort şi Montmorency! pe care au trebuit să le 
scandeze, odată ajunşi în afara hanului, sub ameninţarea 
spadelor scutierilor acestora. 

Verii îşi împărţiră monedele de pe masă şi, instalându-se 
comod pe băncile acoperite cu covoraşe, îi poftiră pe scutierii 
lor, care le umplură cănile cu vin, şi cei patru închinară. Arătând 
zarul controversat, Guillaume îl aruncă de mai multe ori 
obţinând mereu un şase. Sărbătoriră isprava cu hohote de râs, 


iar Amaury, cherchelit şi fericit, se urcă pe masă şi, ridicând 
paharul plin cu vin, începu să cânte într-o latinească de 
goliard:?: 

x 

Sunt abate de Zâzanie, 
cel ce pe beţivi îi însoţeşte 
şi sfântului Zar viaţa mi-o închin. 
x 


Guillaume i se alătură pe scândurile groase ale mesei, 
simulând nişte paşi de dans. De jos, scutierii îi încurajau cântând 
versurile în cor şi bătând din palme. 

Deodată, Amaury, care dansând cu vărul său îl prinsese de 
mijloc, simţi o atingere umedă şi caldă. 

— Dumnezeule! exclamă el. Eşti plin de sânge! Nemernicul 
ăla te-a rănit! 

— Nu, nu e nimic. 

— Sigur că este, spuse Amaury, arătându-şi mâna vopsită iu 
roşu. 

Şi începu să strige să fie trezite slujnicele, iar scutierii se 
grăbiră binevoitori să o facă. 

În ciuda scandalului provocat de muşterii, fetele se prefăceau 
că dorm. Erau îndreptate cu faţa spre focul din bucătărie, 
tolănite pe nişte saltele de paie aşezate deasupra unor bănci cu 
spătare înalte care le apărau de curenţii de aer, dându-le o 
precară intimitate. 

Hangiul se refugiase de ore întregi împreună cu familia la 
etajul de sus, lăsându-le tinerelor slujnice sarcina dificilă de a se 
război cu asemenea clienţi. Aşa făcea întotdeauna atunci când, 
orele fiind înaintate, mai rămâneau în han muşterii puşi pe 
scandal. 

Fetele se grăbiră să aţâţe focul ca să fiarbă nişte cârpe şi să 
curețe masa unde l-au întins pe Guillaume. 

Într-adevăr, rana era doar superficială. Lovitura de pumnal pe 
care o lansase nordicul, fără îndoială mortală dacă n-ar fi purtat 
cămaşa de zale, reuşise să desfacă doar câteva inele, 
producând ceva mai mult decât o zgârietură. 

Marie, care îl cunoştea deja pe Guillaume din vizitele sale 


32 Poet medieval de limbă latină, rătăcitor de la o universitate la alta. (n.tr.) 


anterioare, îşi dădu toată osteneala în oblojirea cu tandreţe a 
tânărului şi, de îndată ce opri hemoragia, îi puse nişte bandaje. 
Şi, sărutându-i mâna, se retrase împreună cu cealaltă slujnicuţă 
pe saltelele de paie. 

De-acum, îmbrăcat şi după o altă înghiţitură de vin, îşi reluară 
cântările. 

K 
Cine în zori mă va căuta la tavernă 
despuiat va merge pe înserat 
repetând în gura mare aceste vorbe împleticite: 
vai, ce soartă mizerabilă! 
x 

Dar curând lui Guillaume i se făcu dor de atingerea blândă a 
mâinilor lui Marie şi de răsuflarea ei călduță. 

Îi lăsă pe ceilalţi cu cântecele lor şi, fără să-i prevină, o luă 
spre vatră, căută pe sub ţoalele cu care se acoperea fata şi îi 
găsi sânii calzi şi revărsaţi. 

Ea nu se prefăcu nici surprinsă, nici timidă, căci nu era pentru 
prima dată că îşi făceau pe plac unul altuia. Se ridică în capul 
oaselor şi începu să-l sărute, trăgându-l uşor spre ea până când 
Guillaume ajunse sub acoperăminte, într-un echilibru precar pe 
scândurile băncii. 

Situaţia nu trecuse neobservată de către ceilalţi, şi Amaury 
începu să cânte din ce în ce mai încet şi mai lipsit de entuziasm 
până când amuţi de tot, iar scutierii îl imitară. Amanţii nu-şi 
stăpâneau gânguritul amoros, şi cavalerul dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură vinul din cană şi, urmat de scutier, se îndreptă spre 
vatră. 

Pe foc rămăsese doar jăraticul, şi Amaury nu putea vedea 
decât puţin din isprăvile vărului său, dar nu din acest motiv, dat 
fiind freamătul perechii, ignora cam pe unde ajunseseră. 

Înfierbântat, se îndreptă spre cealaltă slujnică ghemuită pe 
băncuţă şi care se prefăcea că doarme, dar, negăsind un 
răspuns favorabil la încercările sale, începu să-i scoată de pe ea 
ţoalele şi să o pipăie. Fata se apăra în tăcere, dându-l la o parte, 
până când el, pierzându-şi răbdarea, îi trase o palmă şi, 
ameninţând-o cu un limbaj murdar, îşi puse la bătaie toată 
înflăcărarea şi forţa, obţinând predarea duşmanului după o 


rezistenţă zadarnică. 
Aşa cum au făcut-o şi mai înainte, scutierii şi-au vegheat 
stăpânii din întuneric, din spatele băncilor. 


„Donc se crozan en Fransa eper lot lo regnat 
can sabo que seran del pecatz perdonat.” 


[„În Francia şi în tot regatul se fac cruciați 
ştiind că vor fi de păcate iertaţi.”] 


Cântecul cruciadei, l-8 


Aşa cum sfătuiau doctorii, după ce s-au culcat cu fetele, cei 
doi veri au urinat ca să se curețe şi au hotărât să o facă la 
poarta cea mare a hanului, marcând teritoriul, în vreme ce 
scutierii se ocupau de cai în grajd. 

Stropind lemnul, urina scotea aburi. Răsărea soarele, şi 
păsările cântau deja pe terenurile împădurite de pe marginea 
drumului care ducea la Paris. Dinăuntrul hanului se auzeau 
strigătele patronului care, coborând din refugiul său de la etajul 
de sus, sigur de-acum că muşteriii aceia periculoşi plecaseră 
deja, arunca ocări slujnicelor ca să se trezească să aţâţe locul şi 
să deretice prin casă. 

— De ce nu l-ai lichidat pe nemernicul acela? întrebă Amaury 
de Montfort. 

— Nu ştiu, spuse căscând Guillaume de Montmorency. Milă 
creştinească, îmi închipui. 

Amaury râse. 

— Păstrează-ţi-o pentru când vei fi episcop, răspunse el. 
Individul acela te-ar fi putut ucide. 

Era frig şi, după ce termină, se grăbi să-şi tragă pantalonii şi 
să-şi coboare cămaşa, zalele şi tunica pe care o suflecase cât 
timp se uşurase. Aşteptă ca şi Guillaume să-şi termine treaba şi 
îl strânse în braţe ca un urs, dându-i un sărut plin de bale pe 
obraz. 

— Te iubesc, vere, îi spuse el. Şi mă tem că într-o zi un 
nenorocit de tavernă o să te taie de-a curmezişul. 


Verii stăteau de vorbă, căscând în pasul liniştit al cailor, încă 
ascuns în ceaţă, oraşul Paris, apărat în spatele puternicelor sale 
ziduri, era aproape, iar porţile vor mai întârzia până să se 
deschidă. Gheaţa subţire din băltoacele de pe drum se spărgea 
sub copitele cailor, iar câmpurile se întindeau încărcate de 
promoroacă şi acoperite de ceaţă, care avea să se risipească 
sub razele soarelui, dacă acesta va hotări să se arate. 

— Cum e la Universitate? întrebă Amaury. 

— Multă latină şi se doarme prost în bănci. 

Vărul său râse. 

— Vei fi un bun episcop, vei compune frumoase predici. 

Guillaume ridică din umeri. 

— Este ceea ce a hotărât familia, nu-i aşa? 

— Mă rog, şi eu trebuie să mă însor cu o necunoscută pentru 
o alianţă politică, răspunse Amaury, consolându-l. 

— Poate o fi şi frumoasă. 

— Sau şchioapă. Ce importanţă are? Oricum voi consuma 
noaptea nunţii. 

— De asta sunt sigur, râse Guillaume. 

— Avem rude în casele cele mai puternice din Francia, 
Burgundia şi Flandra. Eu voi moşteni un comitat, dar tu ai o 
minte strălucită. Vei fi episcop şi poate că vom reuşi să te facem 
arhiepiscop sau cardinal. 

Guillaume căscă. 

— Cine ştie? Ai putea ajunge chiar şi papă, continuă vărul său. 

— Dacă asta s-ar putea câştiga într-o partidă de zaruri... 

Amaury scoase un hohot de râs. 

— Te iubesc, vere, repetă el. 

* 

La câțiva paşi în urma lor, zgribuliţi pe cai, scutierii comentau 
întâmplările nopţii. 

— De ce nu te-ai culcat cu slujnica? întrebă Paul, omul lui 
Amaury de Montfort. 

— Stăpânul meu nu-mi permite să o fac cu cele cu care se 
culcă el, răspunse Jean prost dispus, şi cu atât mai puţin cu aia, 
la care pare să ţină. 

Celălalt râse. 

— Dar hangiul o vinde oricui pentru câţiva bănuţi... Că doar n- 


o fi vorba de vreo doamnă. 

— Stăpânul meu nu vrea, şi se zgribuli şi mai mult, ca şi cum 
frigul umed l-ar fi pătruns deodată până la oase. 

— Ce stăpân rău! 

— Nu întotdeauna. În alte privinţe, se arată generos. 

— Ce tip ciudat! 

— Poate e aşa pentru că este ecleziarh, riscă un răspuns 
scutierul lui Guillaume. 

* 

— Vino cu mine la cruciada împotriva ereticilor, îi propuse 
Amaury vărului său după un moment de tăcere; ne vom distra. 

— Nu mi-a scăpat nimic în Sud, şi la Paris mă distrez după 
pofta inimii. 

— Ţi se iartă toate păcatele pe care le duci cu tine şi pe 
deasupra şi cele pe care le vei săvârşi, iar prada de război va fi 
mare. Chiar şi feude. 

Guillaume ridică din umeri. 

— N-am nevoie de pradă de război şi voi găsi aici pe cineva 
care să-mi ierte greşelile. 

— Ar trebui să vii; noi, familia Montfort, ne-am angajat faţă de 
Arnaut, legatul papal şi  abatele-general al Ordinului 
Cistercienilor. Vom merge cu toţii, insistă Amaury. Ar fi bine 
pentru viitorul tău ca episcop. 

— Da, dar... studentul îşi apropie calul de-al vărului său şi îşi 
cobori glasul pe un ton confidenţial. Există o doamnă căreia îi 
fac curte. lar soţul ei s-a înrolat în cruciadă. Îşi va petrece vara 
în Sud omorând eretici, iar eu, atunci... 

Amaury izbucni în hohote de râs. 

— Eşti o pramatie, vere, şi apoi îi şopti lui Guillaume: Ştii? 
Familia noastră are o alianţă specială cu legatul. Mi-a încredinţat 
o misiune secretă. 

— Care anume? 

Deodată, Guillaume observă că vărul său ezită, ca şi cum ar fi 
regretat ceea ce tocmai spusese. 

— Care? repetă el la tăcerea lui Amaury. Acesta îşi drese 
glasul înainte de a răspunde: 

— Bine, trebuie să mă asigur că o doamnă va muri în timpul 
cruciadei. Ca şi tatăl ei. 


— O doamnă? se scandaliză Guillaume. Legatul vrea să ucizi o 
doamnă? 

— Da, asta este. 

— Şi de ce? 

— E secret. 

— Cum se numeşte? 

— Bruna şi e poreclită Doamna Privighetoare. Este fiica 
seneşalului din Béziers. 

— Ce misiune de căcat! Prefer să rămân la Paris oferindu-i o 
viaţă frumoasă unei doamne decât să fiu silit să merg la Beziers 
ca să-i aduc alteia o moarte urâtă. 

— Nici mie nu-mi place asta. 

— Atunci, nu o face. 

— Sprijinul legatului este forte important pentru familia 
noastră, ca şi pentru tine, gândeşte-te la viitorul tău. Ar trebui 
să mă însoţeşti. 

— Nu, vere; treaba mea de la Paris mă interesează mai mult. 

Amândoi rămaseră o vreme tăcuţi, până când Guillaume, 
căzut pe gânduri, întrebă iar: 

— De ce o fi vrând legatul papal să ucidă o doamnă? 

— Acelaşi lucru l-am întrebat şi eu, răspunse Amaury. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus că tot ce n-am nevoie să ştiu şi pe care nu-l ştiu 
nu-mi poate dăuna. 

— Pare a fi o ameninţare, glumi Guillaume. 

— Chiar este, răspunse Amaury convins, dar am insistat. 

— Şi ce a spus? 

— Că seneşalul a săvârşit o mare greşeală faţă de Dumnezeu 
şi de Biserică. Şi că el şi descendenţii lui trebuie să plătească 
pentru acest fapt. 

— Sună ca o pedeapsă biblică, şopti Guillaume. 

— Ţine minte că este un secret pe care trebuie să-l păstrezi. 

Guillaume dădu din cap în semn de afirmaţie, în vreme ce 
continua să-şi frământe mintea cu acea treabă ciudată. 

De pe o creangă ascunsă în ceaţă, o privighetoare, vestitoare 
a primăverii, se auzi cântând. 


„Anc mais tan gran ajust no vis, pos que fus nat 
con fan sobre.Is eretjes e sobre “Is sabatatz. ” 


[„N-am văzut niciodată în viaţa mea atâta mulţime 
precum cea adunată împotriva ereticilor şi valdezilor.”] 


Cântecul cruciadei, l-8 


Nu întreba ce nu vrei să ştii, spune proverbul. Nicidecum n-ar 
fi trebuit să întreb în dimineaţa aceea de primăvară şi uneori mă 
simt vinovată când mă gândesc că întrebarea mea şi teribilul 
răspuns pe care l-am primit au fost ceea ce a dezlănţuit atâtea 
pierderi de vieţi omeneşti, atâta durere. Dumnezeu este milostiv 
atunci când ne face neştiutori ai propriului nostru destin. 

Imi amintesc că era o dimineaţă limpede, frumoasă, încă 
friguroasă, de început de primăvară. Şi era într-o joi, mare zi de 
târg la Beziers, pentru noi cea mai plăcută zi din săptămână. 
Eram încântată să-mi vâr nasul printre tarabele cu mărfuri, iar 
doica mea, doña Bernarda, şi mai încântată. Obişnuitelor mici 
gherete cu vechituri, celor cu verdeţuri, păsări, iepuri şi miei li 
se adăugau în ziua aceea tarabele neguţătorilor bogaţi, cu 
mirodenii, brocarturi, mătăsuri, cutii de fildeş sau din lemn nobil 
şi parfumuri... 

La unsprezece dimineaţa, când am ieşit la plimbare, înainte 
de slujba de la douăsprezece, piaţa era înţesată de oameni, de 
strigăte, copleşită de culori vibrante, plină de arome, iar doica 
mea nu se jena să împingă sau să scoată un răcnet cu accentul 
ei puternic de limbă oil la vreun om de rând, ca să-mi deschidă 
calea. 

Eu eram foarte bucuroasă. Hugo de Mataplana, menestrelul 
acela cu maniere de cavaler, apăruse din nou în oraş şi în 
momentul acela îmi urmărea paşii arătându-se zâmbitor, dar se 
ascundea, şiret, de privirea încruntată a doicii mele care scruta 


mulţimea. Eu nu mă puteam împiedica să-i răspund surâzând la 
zâmbetele lui. Fără îndoială, el era îndrăzneţ şi exagera, în mod 
comic, teama de voluminoasa mea doică. Când ne-am întâlnit 
fiind înghesuiți de oameni, am văzut că se apleca de parcă ar fi 
cules ceva de pe jos şi am simţit că cineva mă trage de fustă. 
Am rămas stupefiată. doña Bernarda mergea înainte foarte 
aferată, dând liota de oameni la o parte, iar eu, împiedicată să o 
urmez fără riscul de a-mi pierde partea de jos a rochiei, m-am 
oprit, neştiind ce să fac. Am respins imediat gândul de a-l da de 
gol pe Hugo. Ce scandal ar mai fi făcut doica mea. Dar el mi-a 
redat imediat libertatea, după o clipă care, atunci, a fost pentru 
mine ca o veşnicie, dar care, după aceea, reamintindu-mi totul, 
mi s-a părut prea scurtă. Mi-a sărutat tivul fustei, a mai zâmbit o 
dată şi, apropiindu-se de urechea mea, mi-a recitat ceva despre 
necazurile din dragoste pe care i le pricinuia Doamna 
Privighetoare. 

Nu era pentru prima dată că făceam pe furiş schimb de vorbe, 
dar, de data aceasta, parcă pluteam printre nori. Eram obişnuită 
să mi se dedice versuri curtenitoare. In casa tatălui meu o 
făceau toţi menestrelii care poposeau acolo, dar Hugo era 
deosebit. Era slăbiciunea doamnelor, iar zvonurile îl socoteau 
nobil, fiu al unui baron catalan, dar el se dădea drept un simplu 
menestrel rătăcitor. Avea o urmă de accent sudic când vorbea 
limba oc? şi folosea câte un cuvânt străin făcând să rimeze 
versurile poemelor sale. Aceasta ne făcea să bănuim că, pe 
lângă menestrel, era şi trubadur, cea mai mare parte a 
cântecelor sale fiind compoziţii proprii. In plus, misterioasele 
sale veniri şi plecări, precum şi zvonurile despre aventurile lui 
galante nu făceau altceva decât să sporească interesul şi 
speculaţiile. Adăugând bârfele feminine despre persoana lui la 
zâmbetul şi înfăţişarea sa plăcută, devenea de înţeles că inima 
îmi bătea nebuneşte, iar obrajii mi se îmbujorau la auzul 
versurilor pe care mi le dedica pe furiş. 

Poate că va dori să-mi ceară să fiu doamna lui! 

Când Hugo a dispărut, târât de mulţime, am rămas 
emoţionată şi nerăbdătoare. Când îmi va cere? In momentul 


33 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


acela, doña Bernarda se opri la o tarabă fascinantă: cea a 
genovezului care făcea negoţ cu mătăsuri. Acolo erau atârnate, 
ca nişte flamuri de luptă, minunate ţesături de culoarea 
purpurei, albastre, albe, cu desene fanteziste... şi toate fluturau 
sub adierea vântului. Era irezistibil şi ne-am oprit să mângâiem 
acele frumuseți. Dar atenţia nu-mi era îndreptată spre marfă, 
nici nu urmăream comentariile doicii mele, iar când aceasta a 
început să se tocmească plecând de la un preţ care dovedea că 
nu avea de gând să cumpere, ci doar să se afişeze cu 
neguţătorul acela care îi plăcea, am hotărât să mă îndepărtez şi 
să observ pe ascuns dacă Hugo mă urmăreşte. Dar nu l-am 
văzut şi, tot căutându-l pe furiş, m-am îndreptat spre porticuri. 
Acolo am întâlnit-o. 

Obişnuia să-şi vândă ierburile medicinale, întinse pe jos pe 
nişte bocceluţe de pânză care serveau drept ambalaj. | se 
spunea Sara, ovreica, şi se zicea că e vrăjitoare. In dimineaţa 
aceea, Sara se instalase într-un capăt al pieţei, la colţul unei 
străzi, ascunsă pe jumătate în spatele unei coloane. 

Când i-am cerut să-mi ghicească viitorul ca să aflu dacă 
băiatul care îmi plăcea avea să-mi ceară un zălog ca doamnă a 
lui şi i-am întins palma, ea a refuzat, a spus că nu face aşa ceva. 
Dar sunt insistentă când vreau ceva, aşa că la cel de-al treilea 
refuz, am scos o monedă pe care o ascunsesem de doica mea 
într-un buzunar al fustei şi i-am oferit-o. A refuzat dând din cap, 
dar nu-şi putea lua ochii de la monedă, care poate că reprezenta 
câştigul ei pe o săptămână. Eu i-am adresat zâmbetul meu cel 
mai dulce, am pus banul lângă ea şi am adăugat o rugăminte. 
Ea ştia că riscă mult, mi-a făcut semn şi, în umbra pe care o 
proiecta coloana, a întins o batistă neagră brodată cu o stea 
albă în şase colţuri. Dintr-un săculeţ tot negru a lăsat să cadă 
nişte obiecte într-un căuş de lemn şi, astupându-l cu mâna, le-a 
agitat cu grijă pentru ca apoi să împrăştie conţinutul pe batistă. 

Erau oscioare foarte albe, nimic altceva, care s-au răspândit 
pe pânză. Femeia le arăta pe rând, în vreme ce şoptea. Părea că 
ghiceşte, după locul în care căzuse fiecare dintre ele: înăuntrul 
sau în afara stelei. 

— El va fi trubadurul vostru, poate cavalerul vostru. Dar foarte 
anevoie ceva mai mult decât atât, a spus ea în cele din urmă. 


Era foarte serioasă şi a rămas privindu-mă în aşteptarea 
următoarei mele întrebări. 

— De ce? Nu este nobil? 

— Ba este. 

— Îi plac? 

— Vă iubeşte. 

Nu mi-am putut ascunde bucuria şi am bătut din palme ca o 
copilă. 

— Atunci, ne-am putea căsători? 

— O mare putere se împotriveşte... 

— Care anume? 

Ea a strâns oasele în căuş şi, agitându-le din nou, le-a 
împrăştiat pe batistă. A stat vreme îndelungată arătând către 
unul sau altul, şoptind pentru ea, încruntându-şi fruntea şi apoi 
m-a privit cu ochi temători şi a spus exact aşa: 

— Şobolanul va devora privighetoarea occitană. 

Incă şi azi mai aud şuierul aerului în gura ei cu dinţi puţini. 

— Poftim? m-am alarmat eu. 

— Da, a spus ea arătând oasele şi am observat că unul dintre 
ele părea craniul unui mic rozător, iar altul, cel al unei păsări. 
Priviţi. Unul este în vârful stelei, ceea ce înseamnă „a mânca”, 
iar celălalt, „a fi mâncat”. 

— Dar cine este şobolanul? 

— Zbirii Papei. 

— Papa? am repetat eu ca o proastă. L-am auzit pe tatăl meu 
spunând că Pontiful de la Roma e foarte supărat din pricina 
catarilor, am spus eu după aceea, dar este numai împotriva 
ereticilor. 

— Nu e doar împotriva acestora. Este şi împotriva nobililor şi 
împotriva târgoveţilor care nu se supun episcopilor lor. 

— Atunci, privighetoarea occitană... 

— Privighetoarea occitană este lumea voastră. Toată această 
lume. Sunteţi voi, confirmă ea întinzând mâna spre mine; îşi 
cerea plata. 

— Aşteptaţi, nu mi-aţi spus aproape nimic... 

— V-am spus că el vă iubeşte, rămâneţi cu dragostea. 

— Dar aţi spus că este nobil. Vreau să ştiu dacă poate ajunge 
să fie... 


— Răspunsul este înconjurat de orori, nu e bine să ştiţi mai 
mult, doamnă Bruna. Glasul ei era trist, implora. Nu mă obligaţi 
să privesc din nou. Viitorul este doar în mâinile lui Adonai, 
Domnul Dumnezeu, iar oasele mele nu răspund doar la 
întrebările voastre, vorbesc şi despre alte lucruri, lucruri pe care 
nu e bine să le aflaţi. Uneori, Adonai îl pedepseşte pe acela care 
are pretenţia să descopere ceea ce El vrea să ascundă. Daţi-mi 
moneda ce mi se cuvine şi rugaţi-vă. 

Mi-a fost frică şi un fior mi-a străbătut trupul făcându-mă să 
tremur; i-am dat moneda, iar ea a început să-şi strângă în mare 
grabă marfa, fugind parcă de un dezastru, în vreme ce eu 
încercam să desluşesc noima celor auzite. Când m-am întors la 
doica mea, aceasta m-a dojenit pentru că am scăpat de sub 
ochii ei şi, luându-mă de cot, m-a condus grăbită la biserică. 
Slujba era pe cale să înceapă. 

Mi-am spus că m-am descurcat bine ca să-i pun întrebări 
acelei vrăjitoare amăgitoare. Cu toate acestea, uitând de Hugo, 
în biserică m-am concentrat ca niciodată asupra rugăciunilor; nu 
mă gândeam la altceva decât la ruga mea: 

— Doamne, fă ca ororile să nu fie adevărate. Fă ca femeia 
aceea să se fi înşelat... 


„EI l'abas de Cistels, qui Dieus amava tant, 
que ac nom fraire Arnaut, primier el cap denant.” 


[„Abatele Cistercienilor, pe care Dumnezeu atât de mult 
îl iubea şi al cărui nume era Arnaut, 
stătea în fruntea legaţilor.”] 


Cântecul cruciadei, l-4 
Paris, aprilie, 1209 


Guillaume de Montmorency aştepta în picioare. Fusese 
introdus de ceva vreme în salonul acela auster care servea 
drept cabinet al priorului Universităţii. Două ferestre mari 
închise cu sticlă lăsau să se vadă ploaia ce scălda Parisul în 
dimineaţa aceea întunecată. 

Salutase, dar bătrânul nu-l băga în seamă şi, înmuindu-şi 
pana în călimară, scrise ceva pe un pergament. Nu era pentru 
prima dată că se confrunta cu situaţia aceea şi cu ceea ce avea 
să vină mai târziu. Altă mustrare, alt avertisment. Curios, se 
întreba ce i s-o fi povestit priorului de această dată. 

Deodată, acesta ridică privirea de pe scriere şi fără alte 
preambuluri îi aruncă: 

— Luaţi-vă gândul de la a obţine un episcopat, nu veţi ajunge 
nici măcar un sărman preot de biserică. 

Guillaume îl observă neliniştit pe priorul Gerard, care îl privea 
cu severitate. Povestea lua o întorsătură necunoscută; bătrânul 
nu se pronunţase niciodată atât de categoric, nu îl ameninţase 
niciodată în felul acesta; îl îngrijora absenţa obişnuitului său ton 
părintesc. Hotăriî să tacă până când va afla de ce anume era 
acuzat. 

— Aţi lipsit de la multe cursuri, sunteţi un libertin. Beţi, jucaţi, 
sunteţi un destrăbălat. 


Nimic din toate acestea nu era o noutate, îşi spunea 
Guillaume. De ce era priorul atât de supărat? 

— În urmă cu câteva zile, aţi lovit nişte neguţători din 
comitatele de la Nord... 

Guillaume continua să tacă, îşi întoarse ochii de la chipul 
sever al interlocutorului său şi străbătu încăperea cu privirea. 
Căuta argumente în apărarea sa; trebuia să depăşească uimirea 
pe care i-o pricinuia neobişnuita atitudine a priorului. Işi plimbă 
privirea pe rând de la puţinele mobile austere, la ferestre, la un 
oblon interior şi la uşă. 

Priorul se ridică, înfruntându-l pe Guillaume. 

— Papa Inocenţiu al Ill-lea a hotărât să-i stârpească pe clericii 
vântură-lume, libertini şi corupți. Nu e loc pentru voi în Sfânta 
Biserică de la Roma. 

Tânărul îl privi năucit. 

— Ce spuneţi? 

— Că studiile voastre ecleziastice s-au încheiat, vă puteţi 
întoarce pe pământurile tatălui vostru. 

Guillaume construi rapid scenariul celor implicate de 
eliminarea sa. Pământurile, castelele şi cea mai mare parte a 
bunurilor, împreună cu titlul nobiliar de Montmorency, aveau să 
meargă la fratele său mai mare. Va rămâne ceva pentru zestrea 
surorii sale, dar puţin pentru el. În schimb, puterea politică şi 
economică a clanurilor Montfort, Montmorency şi a aliaţilor 
acestora fusese pusă deja în funcţiune pentru a asigura 
avansarea sa rapidă în vederea obţinerii unui episcopat 
important. Şi a unor venituri îmbelşugate. Dar scopul principal al 
strădaniei întregii familii nu era doar bunăstarea sa economică, 
ci şi ambiția de a deţine înlăuntrul clanului puterea şi prestigiul 
unui episcop. Amenințarea priorului Gerard le zădărnicea 
planurile, se pierdeau ani întregi de strădanii şi de intrigi. Nu 
voia să-şi închipuie mânia tatălui şi a unchiului său când aveau 
să afle. 

— Dar... îngăimă el, nu puteţi face aşa ceva. Nu mă puteţi da 
afară aşa, din senin, fără o înştiinţare prealabilă... 

— V-am înştiinţat deja suficient. 

— Nu, nu mă puteţi da afară, afirmă Guillaume, sub aparenţa 
unei siguranţe de sine pe care nu o avea. 


— Bineînţeles că pot! afirmă enervat priorul. 

Băiatul rămase privindu-l, cântărind reacţia adversarului său. 
Se gândea cu toată viteza cum să se salveze din necazul acela, 
cum să repare situaţia. Acolo era ceva foarte ciudat. Şi, 
deodată, îi veni ideea că bătrânul se prefăcea. 

— Cine se ascunde în spatele oblonului? întrebă el arătând 
zăbrelele de lemn din perete. 

— Poftim? 

— Voi aţi acţionat acum pentru cineva, acesta nu e felul 
vostru de a fi. Cineva ne observă din spatele oblonului. 

— De ce credeţi asta? 

— Pentru că n-aţi îndrăzni niciodată să mă eliminaţi fără să 
vorbiţi mai întâi cu tatăl meu, iar acesta ar fi recurs la Rege. Nu 
aveţi autoritatea. Dintr-un anumit motiv, vreţi să mă speriaţi şi, 
dacă vă comportaţi altfel decât de obicei, este pentru că 
acţionaţi pentru cineva mai puternic. 

Acum, priorul Universităţii din Paris era cel care privea uimit. 
Rămăsese tăcut. Guillaume se năpusti până la oblon încercând 
să-l smulgă, dar lemnăria era foarte bine prinsă, nu avea să 
cedeze. 

Privi printre stinghiile de lemn şi văzu o siluetă mişcându-se în 
întuneric şi ieşind din încăpere. 

— Cine este? strigă el. Cine a fost aici? 

Se întoarse întrebător spre prior, dar nu avu timp să 
formuleze o nouă întrebare. Uşa încăperii se deschise şi un 
personaj impunător trecu pragul. Era înalt, la vreo cincizeci de 
ani, cu mers şi gesturi sigure, şi purta capă şi bonetă de 
culoarea purpurei. Guillaume se dădu câţiva paşi îndărăt, de 
parcă ar fi încercat să se apere, pe măsură ce bărbatul se 
deplasa spre mijlocul salonului. 

— Arnaut Amalric, anunţă bătrânul, abate-general al Ordinului 
Cistercienilor, fost prior al mănăstirii Poblet* şi legat cu puteri 
depline al Papei. 

Guillaume încerca să-şi revină din uimire gândindu-se încă şi 
mai iute, în vreme ce se apropia smerit de prelat şi, 
îngenunchind, îi lua mâna ca să i-o sărute. Fiindu-i acordată 


34 Abația Santa Maria de Poblet, situată în împrejurimile oraşului Tarragona, 
mănăstire cisterciană şi panteon al regilor Aragonului. (n.tr.) 


această favoare, tânărul se mai linişti puţin, fără să înceteze să 
se întrebe ce căuta acolo un asemenea ierarh. 

— Eu chiar pot să vă elimin în ciuda tatălui vostru şi a Regelui, 
afirmă Arnaut semet. 

Guillaume rămase în genuflexiune şi cu capul plecat, convins 
că umilinţa era virtutea care îi convenea cel mai mult în 
momentul acela. Intre timp, legatul papal începu să se mişte în 
spatele său pe când vorbea cu priorul. 

— Spuneţi-mi, priore Gerard, glasul îi răsuna puternic, ce 
motive am putea avea ca să acceptăm în comunitatea noastră 
ecleziastică un asemenea individ? Vedeţi vreunul? 

Priorul nu răspunse, în vreme ce Arnaut ajungea în capătul 
sălii, se aşeza într-un jilţ şi îl invita pe Gerard să facă acelaşi 
lucru. Guillaume rămăsese cu un genunchi în pământ şi cu 
spatele la ei. 

— Priorul nu vede niciun motiv, continuă abatele Ordinului 
Cistercienilor. Veniţi aici, daţi-ne voi vreun motiv pentru ca, în 
ciuda trecutului vostru violent, libertin şi păcătos, să nu vă dăm 
afară chiar acum. 

Tânărul îi dădu ascultare şi, recăpătându-şi aplombul, se 
postă dinaintea celor doi ecleziarhi. 

— Mă voi îndrepta, părinte, spuse el. 

— Şi mai ce? îl interogă Arnaut. 

— Voi duce la îndeplinire acel lucru atât de special pe care 
doriţi să mi-l cereţi. 

— Dorim să vă cerem ceva anume? 

— Da, părinte. Pe măsură ce devenea din ce în ce mai sigur 
pe sine, lui Guillaume îi era din ce în ce mai greu să-şi păstreze 
tonul smerit. 

— Ce vă face să credeţi aşa ceva? 

Băiatul îşi aţinti ochii în ai abatelui Ordinului Cistercienilor şi 
răspunse cu o notă de arogantă în glas: 

— E simplu, părinte. Priorul Gerard nu mă poate elimina aşa, 
din senin. Voi puteţi, dar sunteţi prea important şi prea ocupat 
să propovăduiţi cruciada ca să vă faceţi griji pentru o problemă 
neînsemnată de disciplină universitară. Pe deasupra, nu aveţi 
interes să vă învrăjbiţi cu familia mea, aveţi nevoie de sprijinul 


ei pentru acel negotium pacis et fidei”. Nu, fără îndoială, nu aţi 
venit să mă pedepsiţi. Aşadar, încercaţi să mă intimidaţi pentru 
că vreţi ceva de la mine, ceva ce credeţi că nu aş face din 
proprie voinţă şi de aceea aţi recurs la ameninţare. Despre ce 
este vorba? 

Legatul îl observă în tăcere câteva clipe, ca să izbucnească 
apoi într-un hohot de râs. 

— Aveai dreptate, Gerard, spuse el adresându-i-se priorului, 
băiatul acesta e îndrăzneţ şi ascuţit la minte. Poate că va fi de 
folos. 

— Să fiu de folos? Pentru ce? 

— Pentru o misiune în numele Papei şi care va fi şi în 
beneficiul Regelui vostru. 

— Ce misiune? Guillaume îşi aminti numaidecât de 
„Misiunea” secretă pe care abatele Ordinului Cistercienilor, 
Arnaut, i-o încredinţase vărului său. 

— Mai întâi va trebui să o acceptaţi. 

— Să accept ceva ce nu cunosc? 

— Da, şi să juraţi pe mântuirea sufletului vostru că vă veţi 
strădui cu cea mai mare vrednicie, că îmi veţi da ascultare în 
toate şi că veţi păstra secretul. 

— Eu nu cad la învoială fără să cunosc condiţiile. 

Arnaut zâmbi la obrăznicia tânărului. 

— Treaba este uşoară: dacă nu veţi da ascultare, veţi fi 
eliminat de la studiile ecleziastice. 

Guillaume se gândi câteva clipe. Zâmbetul încă mai juca pe 
buzele lui Arnaut, dar nu avea îndoieli că acesta vorbea serios, 
că excesele sale erau îndeajuns de cunoscute şi de grave pentru 
a justifica eliminarea şi că legatul avea puterea să o facă. Era 
posibil să nu-l salveze nici trecerea pe care o aveau rudele sale 
Montfort pe lângă regele Franţei, în ciuda strânsei alianţe a 
acestuia cu Papa. Işi dădu seama că se află în mâinile legatului, 
dar chiar şi aşa a vrut să negocieze. 

— Şi dacă mă supun, ce voi avea în schimb? 

Intrebarea îl luă prin surprindere pe Arnaut. Cum îndrăznea 
mucosul acela să negocieze cu el? 


35 Negotium pacis et fidei: „afacere de pace şi credinţă”, eufemism cu care 
ecleziarhii se refereau la cruciadă (n.a.). 


— Vă voi permite să vă continuaţi studiile. 

— De acord; dar, dacă îmi îndeplinesc bine misiunea, vreau 
să-mi asiguraţi un episcopat. 

— Un episcopat? exclamă legatul. Sunteţi nebun! Aveţi nevoie 
de cel puţin douăzeci de ani de carieră ecleziastică strălucită şi 
virtuoasă. Şi nu văd vreo virtute în voi. 

— Unii sunt episcopi chiar de la naştere, răspunse cavalerul, 
ironic. Eu nu voi fi având această calitate, dar am altele. 
Altminteri, de ce aţi venit azi să mă vedeţi? Şi poate că veţi 
avea nevoie de mine tocmai pentru ceea ce mă blamaţi. Aşadar, 
să ştiţi că, dacă nu voi fi episcop, prefer să mă eliminaţi chiar 
acum. Mă voi dedica armelor. 

— Episcopatele le dă Papa împreună cu consiliul regal. Eu nu 
am putere. 

— Atunci, ocupaţi-vă voi să vorbiţi cu Papa în favoarea mea, 
iar rudele mele o vor face acum cu Regele. Aceasta e condiţia 
mea: dacă voi reuşi, mă veţi recomanda ca episcop la momentul 
potrivit. 

Arnaut îl măsura cu privirea sa încruntată pe tânărul acela 
arogant. Cum îndrăznea să-l înfrunte, când baroni mari şi 
puternici se înclinau în faţa lui ca reprezentant plenipotenţiar al 
Papei? Fără îndoială, bătrânul prior Gerard nu se înşelase; 
acesta era omul de care avea nevoie pentru misiunea aceea: 
sigur pe el, ascuţit la minte, gata de acţiune, dar şiret. Nu se 
aşteptase să fie deosebit de uşor să cadă la învoială cu un 
asemenea tip, dar Guillaume depăşise aşteptările. 

Cântări situaţia. Acesta era omul potrivit, dar părea hotărât să 
refuze fără o promisiune fermă din partea sa. Nu va mai pierde 
timpul în discuţii. 

— De acord; dacă veţi reuşi şi veţi înceta să mai scandalizaţi 
prin comportarea voastră, vă voi sprijini pentru un episcopat la 
momentul oportun. 

— Ce am de făcut? răspunse Guillaume, răsuflând uşurat. 

— In urmă cu câteva luni, un legat papal, Peyre de Castelnou, 
a fost asasinat de către eretici aproape de Saint-Gilles şi i-au 
fost furate nişte documente foarte importante pe care le ducea 
cu el, îi explică Arnaut. Voi vă veţi alătura cruciadei, veţi pleca 
spre Sud şi le veţi găsi pentru mine. 


Guillaume văzu imediat că nu îi rămânea altă ieşire, va trebui 
să se înroleze în cruciadă şi să o uite pe doamna măritată de la 
Paris. 

— Şi cum speraţi să găsesc documentele? 

— Folosiţi-vă iscusinţa, dar va trebui să învăţaţi limba oc, 
fireşte. Priorul Gerard spune că aveţi o pricepere extraordinară 
pentru limbi. Şi, în anumite ocazii, va trebui să vă amestecați cu 
oamenii de rând prin taverne şi să cercetaţi. Sunteţi priceput şi 
la aceasta, nu-i aşa? 

Guillaume puse mai multe întrebări în legătură cu 
împreunările jafului, dar Arnaut închise subiectul cu concizie: va 
afla pe drum toate amănuntele. Îşi luă rămas-bun de la tânăr, 
care, punând un genunchi în pământ, îi sărată din nou inelul şi 
fu chemat un călugăr ca să-l însoţească până la poartă. Mintea îi 
funcţiona cu toată viteza. „De ce îmi cere să găsesc 
documentele furate şi nu, pe vinovat?” se întreba el. Era ceva 
ciudat. Poate că abatele se gândea că una va duce la cealaltă. 

Când au ajuns în curtea grajdurilor de cai, Guillaume, cu 
scuza potrivit căreia cunoştea bine casa şi că dorea să salute un 
cunoscut, îşi luă la revedere de la însoţitorul său. Conversaţia cu 
persoana menţionată fu foarte scurtă şi, de îndată ce îl văzu 
dispărând pe călugăr, intră din nou în clădirea principală şi se 
îndreptă spre încăperea care dădea de cealaltă parte a 
oblonului. De acolo, îl putu vedea pe legat, care îşi lua deja 
rămas-bun de la priorul Gerard. 

— Aţi avut dreptate, Gerard; este omul potrivit pentru această 
misiune. Perspicace, ambițios, îndrăzneţ. 

— Dar nu este o persoană evlavioasă şi nici nu va fi vreodată, 
îi atrase atenţia bătrânul. 

— Azi, Biserica nu are nevoie de oameni evlavioşi, răspunse 
Arnaut, schiţând un zâmbet straniu. 


10 


„On está la filla del comte don Denis? 
Robada, l'an robada. *% 


[„Unde este fiica contelui don Denis? 
Au furat-o, au răpit-o..”] 


Cântec popular 


Atunci nu am fost în stare să apreciez, dar se întâmpla ceva 
foarte ciudat. Era joi, ziua principală de târg, şi doña Bernarda 
se tocmea emoţionată cu acel neguţător de mătăsuri nou-venit. 
Dar, ceea ce la început păreau nişte chilipiruri, încât o făceau pe 
doica mea, lucru rar la ea, să ducă de mai multe ori mâna la 
pungă, după aceea, nu mai erau chiar atât de ieftine şi stilul 
inconsecvent al neguţătorului, răzgândindu-se la câte un preţ, a 
început să o enerveze atât de tare pe femeie, încât ridica glasul 
pe măsură ce îi sporea indignarea. Dar marfa era de un soi 
excelent, imprimeul, original, iar ea, incapabilă să reziste la 
mătăsuri. 

Eu mă plictiseam şi am început să casc gura pe la tarabele 
vecine. Eram departe de piaţa unde comercianții obişnuiţi aveau 
locurile lor fixe repartizate de consilierii oraşului. Era o străduţă 
laterală, aproape de cartierul ovreiesc, unde veniserăm atrase 
de zvonul mătăsii de bună calitate la un preţ excelent. Atunci, s- 
a apropiat de mine un băieţel care, arătându-mi un pergament 
cu o splendidă ilustrație în miniatură, m-a întrebat dacă nu mă 
interesează să văd nişte cărţi. Neputând să rezist acelor 
frumoase imagini ale lui Dumnezeu creând lumea, l-am întrebat 
unde erau cărţile, iar el mi-a răspuns că pe o tarabă la colţul 
străzii următoare. Ar fi trebuit să bănuiesc; cărţile, şi mai ales 
cele ilustrate, sunt articole foarte luxoase şi nu se vând în 


36 în limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 


paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului, (n.tr.) 


stradă; multe sunt făcute la comandă şi durează ani de zile până 
sunt terminate. Negustorii obişnuiesc să-i viziteze personal pe 
posibilii lor clienţi: clerici de rang înalt, nobili sau orăşeni bogaţi; 
nu merg prin pieţe. 

L-am urmat cu naivitate pe copil şi am simţit numaidecât cum 
o mână îmi astupa gura şi felul cum eram târâtă în interiorul 
unei case. Acolo erau mai multe persoane care m-au legat, dar 
am reuşit ca, înainte de a mi se vâri căluşul în gură, să scot un 
țipăt ascuţit în vreme ce mă zbăteam şi dădeam din picioare. 
Dar mi-au băgat imediat o cârpă în gură, înnodându-mi-o în jurul 
capului. Pentru o clipă, am crezut că mă sufoc. Ce se întâmpla? 
De ce îmi făceau asta? Ce voiau de la mine? Eram foarte 
speriată. 

În zilele acelea, Hugo era în oraş şi venea întotdeauna la piaţă 
înainte de slujba de la ora douăsprezece ca să cocheteze din 
priviri, cu zâmbete şi vreo frază pe care, în vremea aceea, o 
schimbam deja între noi. Ne căuta când i s-a spus că am fost 
văzute în străduţele din apropierea cartierului ovreiesc. A ajuns 
acolo, întâlnindu-se cu doña Bernarda care se tocmea, dar nu cu 
mine. Reacţia lui a fost imediată; ştia ceva pe care eu nu îl ştiam 
şi, fără niciun menajament, a apucat-o pe doica mea de braţ şi a 
smucit-o ca să o facă să vorbească: 

— Unde este doamna Bruna? 

Femeia privi speriată de jur împrejur, bâiguind: 

— Era aici. 

În cele din urmă, alarmată că nu mă vede, a început să tipe 
cu glasul ei puternic: 

— Bruna! 

Strigătul ei a atras atenţia întregii străzi, şi Hugo a început să 
întrebe de Doamna Privighetoare. 

Ca fiică a seneşalului, eram bine cunoscută în oraş şi o femeie 
care vindea coşuri de nuiele a spus că mă văzuse cu câteva 
clipe mai devreme şi, curând după aceea, auzise un țipăt venind 
din casa de peste drum, care părea nelocuită. Trubadurul a 
trimis-o pe doica mea să ceară ajutor, în vreme ce el se opintea 
cu o poartă solid ferecată. Nu putea să o deschidă. 

În casă, mi s-au acoperit ochii, am fost legată, dar cum încă 
mă mai zbăteam, au înnodat frânghiile de la picioare cu cele de 


la mâini în aşa fel, încât mişcările îmi erau aproape total 
împiedicate. Eram foarte speriată. Înainte, nu mai fusesem 
niciodată maltratată. Această violenţă îmi era străină, dar încă şi 
mai necunoscut, sentimentul de neputinţă, acela de a şti că 
eram la cheremul unor pungaşi care îmi puteau face orice 
pofteau. Am început să tremur şi mi s-a pus un nod în gât. 
Atunci am auzit lovituri în poartă şi glasul lui Hugo cerând să i se 
deschidă. Acest fapt mi-a dat speranţă. 

Cei care mă capturaseră au devenit foarte nervoşi, dar cel 
care comanda le-a spus că nu trebuie să se teamă de nimic 
dacă fiecare îşi îndeplineşte sarcina după cum fusese stabilit. 
Am simţit că am fost luată pe sus, că mă treceau anevoie printr- 
un loc strâmt, lovindu-mă de pereţi, şi coborându-mă în pivniţă. 
Apoi, m-au urcat din nou şi am crezut că sunt iarăşi la nivelul 
străzii. Şeful a întrebat, iar ei au răspuns că totul este gata. 
Curând, am simţit că mă legau şi mai mult, de data aceasta deo 
suprafaţă plană de lemn. Au legat funie după funie până când 
nu m-am mai putut mişca deloc. Au pus apoi deasupra o 
structură de lemn care lăsa un spaţiu de respirat şi au acoperit 
totul cu pânze. In continuare, am simţit că totul începe să se 
mişte, hurducăindu-se şi sărind uneori peste hopuri, şi am ştiut 
că eram purtată într-un fel de căruţ. Simţeam în coaste 
zdruncinăturile de la hârtoapele şi pietrele de care ne 
împiedicam în stradă şi am început să mă rog. Ce se va 
întâmpla cu mine? Cum va mai suferi bietul meu tată când va 
afla că am fost răpită! Il voi mai revedea oare vreodată? Dar pe 
Hugo? 


11 


„Qui buena duena escarnece, e la dexa despuos 
atal le contesca, o siquier peor."* 


[„Cine o doamnă batjocoreşte şi apoi o părăseşte 
aşa să o păţească sau chiar şi mai rău.”] 


Poemul Cid-ului38 


Hugo de Mataplana a cerut ajutor în gura mare strigând că a 
fost răpită Doamna Privighetoare. Mai mulţi neguţători de bâlci 
şi curioşi s-au oferit să dea o mână de ajutor, mai cu seamă un 
olar vânjos care a venit cărând o banchetă lungă. Folosindu-se 
de ea ca de un berbece, au lovit poarta până când, la a treia 
încercare, au reuşit să spargă zăvoarele. Dar când au intrat, au 
găsit casa pustie. Hugo era perplex. Acesta să fi fost locul? 
Îndoiala sa a durat doar câteva clipe. 

— Aici! striga olarul din pivniţă. E o spărtură în zid care duce 
la casa de-alături! 

Hugo se avântă pe scări în jos ca să treacă împreună cu 
celălalt bărbat în pivniţa casei vecine. La parter, poarta dinspre 
stradă era deschisă şi lăsa să se vadă cele întâmplate cu un etaj 
mai sus. Unde s-or fi dus? 

Făcu iute un rămăşag. Vor încerca să fugă prin poarta spre 
Saint-Guilhem, cea mai apropiată, era sigur că aveau câţiva 
străjeri cumpăraţi şi că se gândeau să o scoată pe doamnă din 
perimetrul apărat de ziduri înainte ca tatăl ei să poată da ordinul 
de zăvorâre a porţilor. 

— Veniti, strigă olarul. 


37 în spaniola arhaică în original. Transcrierea în spaniola modernă urmează 
între paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului, (n.tr.) 

38 Primul monument al literaturii spaniole, compus pe la mijlocul secolului al 
XII-lea, relatând faptele de arme ale eroului legendar al Reconquistei, 
Rodrigo Diaz de Vivar, cunoscut şi sub numele de El Cid Campeador. (n.tr.) 


Şi o porniră în fugă pe stradă în direcţia ieşirii din oraş, urmaţi 
de câţiva curioşi. După puţin timp, văzură cinci bărbaţi trăgând 
la un cărucior mare de mână cu un obiect voluminos acoperit. 

— Opriţi-vă! le strigă Hugo. Opriţi-vă, în numele vicontelui! 

În loc să se supună, cei cu căruţul grăbiră fuga, dar cel care 
comanda spuse ceva şi doi dintre ei, oprindu-se, îi înfruntară pe 
urmăritori, agitând un pumnal şi un ciomag. 

Trubadurul îşi spuse că nu avea de-ales, va trebui să se 
năpustească asupra acelor bătăuşi înainte ca restul să scape. 
Dar, văzându-i pe bătăuşi ameninţându-l, olarul, care nu era 
înarmat, se opri la o distanţă prudentă. Hugo îşi dădu seama că 
nu trebuia să rişte singur contra doi. Se gândi să străbată 
drumul amândoi ca să nu piardă un timp preţios, dar era evident 
că, dată fiind strâmtoarea ulicioarei, ar fi fost uşor de ucis. 
Neliniştit, îşi imagină căruciorul tocmai ajungând la poarta 
oraşului şi că o va pierde pe doamnă pentru totdeauna, când 
văzu o piatră de mărime potrivită ieşind din pavaj. O smulse cu 
pumnalul şi i-o înmână olarului, în vreme ce striga pentru ca să 
audă atât bătăuşii, cât şi oamenii de rând care îi urmăreau: 

— Trupele seneşalului sunt pe cale să ajungă. Cu această 
piatră puteţi să-i spargeţi capul celui cu ciomag. Eu o să mă 
ocup de cel cu pumnal. Trebuie să o salvăm pe Doamna 
Privighetoare! 

Şi mai încet îi spuse aproape de ureche: 

— Doar abate-i atenţia câtă vreme mă duc după celălalt. 
Seneşalul te va răsplăti cu o avere. 

Şi, lăsându-se în nădejdea olarului, care începuse să-l 
amenințe pe pungaşul cu ciomag că îi va sparge capul cu piatra. 
Hugo se năpusti asupra celui care agita pumnalul. Pentru câteva 
clipe, cei doi combatanți se tatonară, dar trubadurul era grăbit şi 
schiţă o fandare lungă, încercând doar să-l dezechilibreze pe 
duşmanul său; acesta o eschivă, dar se trezi cu mâna stângă a 
lui Hugo prinzându-l de cea dreaptă, înarmată. Înainte de a mai 
putea să reacționeze, bărbatul simţea pumnalul menestrelului 
între coaste şi urla de durere când următoarea lovitură de cuţit 
îi pătrunse în pântece. Hugo nu se opri nici măcar ca să 
constate în ce situaţie se afla celălalt duşman al său şi, dându-l 
la o parte din drum pe rănit, o porni în goana mare în urma 


celorlalţi, ţipând: 

— După ei! O răpesc pe Doamna Privighetoare! 

Nu îi luă mult timp să-i zărească pe fugari apucând-o după 
colţ. Ceilalţi, auzindu-i strigătele şi văzându-l venind, au vrut să 
se grăbească, însă, pe acele ulicioare strâmte şi prost pavate, 
căruciorul era greu de condus şi se izbea de colţurile caselor. 
Dar erau deja foarte aproape de poarta spre Saint-Guilhem. In 
momentul acela, la o cotitură a străzii, o izbitură de ieşindul unei 
case a făcut căruţul să-şi piardă o roată şi să se răstoarne cu 
mare zgomot. 

Pungaşii se priviră între ei descumpăniţi, dar când cel care 
comanda scoase pumnalul, ceilalţi făcură acelaşi lucru. 

Hugo se opri la o distanţă prudentă şi căută refugiu pe pragul 
unei porţi ca să-şi acopere spatele. Işi agita pumnalul. Aceea a 
fost o mişcare oportună, pentru că exact în spatele lui venea 
tipul cu ciomagul, urmat de olarul cu pietroiul şi o mulţime de 
oameni vociferând. Respiră adânc un moment. Măcar se 
opriseră. Acum, graba celorlalţi juca în favoarea sa. 

— La noapte, seneşalul o să vă spânzure pe toţi! le strigă 
celor cu căruciorul. Daţi-i drumul Doamnei Privighetoare! 

— La moarte cu pungaşii! urlă olarul, acompaniat în cor de 
mulţime. 

Răpitorii se priveau unii pe alţii foarte nervoşi. 

— Sosesc trupele seneşalului! 

Cel care conducea grupul nu aşteptă şi, fără să-i prevină pe 
ceilalţi, o luă la goană spre poartă, provocând debandada alor 
săi, care fugiră urmăriţi de olar şi de curioşi. 

Hugo nu şovăi şi, nemaiţinând seamă de pungaşi, se năpusti 
asupra căruciorului. Scoţând pânzele şi structura de lemn care 
le ţinea, o găsi pe Bruna înfăşurată în frânghii, făcută ghem. 

În câteva secunde, tăie legăturile. 

* 

Rămăsesem năucită de lovitură, şi trupul mă durea peste tot. 
Simţeam rosătura frânghiilor pe toată pielea, înrăutăţită de 
zdruncinături. Dar am auzit ţipetele, am ştiut că Hugo era acolo 
şi m-am încredinţat lui şi rugăciunilor mele către Domnul. 

A început să-mi vorbească de îndată ce a scos pânzele care 
acopereau căruciorul. 


— Bruna, doamna mea, spunea el, liniştiţi-vă, sunteţi în 
siguranţă. Sunt eu, Hugo. 

Şi în ochi mi-au venit lacrimi de fericire. 

A continuat să-mi vorbească blând, în vreme ce tăia frânghiile 
care mă chinuiau. Şi nu am putut, nu am vrut să evit să-l 
îmbrăţişez plângând atunci când mi-a eliberat trupul şi mâinile. 
Şi el mă îmbrăţişa şi mă mângâia cu vorbele sale afectuoase. Eu 
m-am strâns la pieptul lui, i-am simţit trupul lângă al meu şi 
uitând buna cuviinţă l-am sărutat pe obraz. Nu-mi mai 
aminteam nici frica, nici durerea, aş fi dorit să rămân acolo, în 
braţele lui, toată viaţa. 

Nu mi s-au dat amănunte despre cele întâmplate. Mi s-a spus 
că erau nişte bandiți, că nu voiau să-mi facă rău, voiau doar să 
câştige o recompensă. L-au prins pe rănit şi pe încă unul; erau 
pungaşi ordinari angajaţi pentru câţiva bănuţi. Singurul lucru pe 
care l-au mărturisit sub tortură a fost că nu ştiau cine este cel 
care le dădea porunci, dar că avea accent de Narbonne şi că pe 
braţ avea marcată o stea în şase colţuri. Tatăl meu a poruncit să 
fie spânzurați a doua zi pe crenelurile oraşului şi acolo le-au 
rămas leşurile hrănind corbii, ca exemplu pentru criminali. 
Începând din ziua aceea, Hugo de Mataplana, pe care tatăl meu 
îl respectase întotdeauna, a ajuns aproape să facă parte din 
familie, dar eu intuiam că mai era ceva ce mi se ascundea. Din 
câteva cuvinte răzlețe prinse dintr-o conversaţie a lui Hugo cu 
tatăl meu, am auzit ceva despre regatul ovreiesc din 
Septimania? şi arhiepiscopul de Narbonne. 

Am crezut că am înţeles prost. Berenguer al Ill-lea era fiul 
natural al lui Ramon Berenguer al IV-lea”, bunicul regelui Pedro 
al II-lea de Aragon. Era deci unchiul bastard al acestuia. Era 
ceva foarte ciudat. Ce legătură putea fi între arhiepiscop şi 
încercarea de a mă răpi? 

Din ziua aceea, când doica mea şi cu mine ieşeam din casă, 
patru oameni înarmaţi ne însoțeau. 


39 Denumire a teritoriului ocupat în Antichitate de cea de-a şaptea legiune 
romană în partea de sud-vest a Galiei, situată între fluviul Ron şi Pirinei. 
(n.tr.) 

40 Conte de Barcelona şi principe de Aragon (1113/1114-1162) (n.tr.) 


12 


„Lo Papa i trames un clerge mot valent 
que avia nom Milos, cui fos obezient. ” 


[„Papa a trimis un cleric foarte sus-pus, 
numit Milos, ca să i se dea ascultare.”] 


Cântecul cruciadei, 1-11 
Saint-Gilles, 18 lunie 1209 


Mănunchiul de nuiele de mesteacăn şuiera în aer, mulţimea 
îşi ţinu răsuflarea şi, într-o linişte mormântală, plesnetul loviturii 
ajunse la urechile tuturor. 

— Eu te absolv, rosti cu o voce limpede legatul Milos. 

Nuielele de mesteacăn tăiară încă o dată aerul zguduind 
spinarea dezgolită a contelui Raimond al Vl-lea de Toulouse 
care, în genunchi, cu o funie legată de gât şi o lumânare de 
penitent aprinsă în mâna dreaptă, se apleca umilit sub lovituri, 
în faţa lui se înălța altarul improvizat la intrarea în mănăstirea 
Saint-Gilles cu Sfânta Euharistie şi relicvele cele mai de preţ ale 
abației, între care se remarca o bucată din Adevărata Cruce. 
Trei arhiepiscopi şi nouăsprezece episcopi purtând cele mai 
bune podoabe de gală - cârje de fildeş, mitre, feloane brodate în 
aur şi pietre preţioase - asistau satisfăcuţi la penitenţă. 

Înainte, Raimond al Vi-lea a trebuit să jure, ca duce de 
Narbonne, conte de Toulouse şi marchiz de Provence, în faţa 
abatelui Ordinului Cistercienilor şi legat papal Arnaut, a celorlalţi 
ecleziarhi şi a unor reprezentanţi ai cruciaților ceea ce a dorit 
Milos ca el să jure. Tăcerea miilor de spectatori era absolută; toţi 
voiau să audă plesnetul peste piele. 

— Eu te absolv, spuse Milos din nou, în vreme ce făcea cu 
mâna dreaptă semnul crucii deasupra contelui. 

Şi mai ridică o dată cu mâna stângă mănunchiul de nuiele de 


mesteacăn şi îl abătu peste carnea albă a contelui. Cei 
şaisprezece nobili mai-mari peste domeniile acestuia priveau în 
picioare pedepsirea seniorului lor. Şi ei se angajaseră potrivit 
lungului document trimis de la Roma. 

Hugo de Mataplana, cu ghitara prinsă în spate, se instalase în 
primul rând de spectatori prin forţa coatelor şi etalând pumnalul 
lung care îi atârna la brâu. Privea scena încordat şi cu buzele 
strânse. 

Nu îi plăcea contele; era un mincinos, un politician cu două 
feţe, un laş de cea mai joasă speţă, dar îi displăcea şi mai mult 
intolerabila umilinţă la care era supus primul dintre nobilii 
Occitaniei, care, în ciuda faptului că îşi clamase de o mie de ori 
nevinovăția în asasinarea legatului papal Peyre de Castelnou, 
plătea acum în public pentru această crimă şi pentru toate 
celelalte pe care Biserica catolică a vrut să i le pună în cârcă. 
Hugo se gândea că toată Occitania era dezonorată în persoana 
contelui şi că acesta nu s-ar fi pretat niciodată la această farsă 
dacă nu i-ar fi fost teamă de oastea cruciaților din Nord care se 
aduna la Lyon şi care va fi gata în curând să se năpustească 
asupra ținuturilor din Oc. 

— Eu te absolv, spuse Milos din nou, trăgându-i următoarea 
lovitură. 

Hugo trecu în revistă şirul de clerici de rang înalt care se 
ţineau drepţi şi solemni cu veşmintele lor împodobite cu 
giuvaiere strălucind în soare. L-a surprins absența 
arhiepiscopului de Narbonne, Berenguer al Ill-lea, unchiul 
regelui de Aragon, care, lipsind de la o asemenea întrunire, sfida 
un Papă care, în anumite împrejurări, îl dojenise aspru numindu- 
| „câine care nu ştie să muşte” din pricina lipsei sale de acţiune 
împotriva ereticilor şi a contelui însuşi atunci când acesta fusese 
excomunicat mai înainte. Dar privirea i s-a îndreptat spre acei 
doi tineri nobili care se remarcau dintr-un grup de cavaleri 
cruciați, în celălalt capăt al semicercului alcătuit din public. Erau 
înaintea barierei cu care soldaţii ţineau mulţimea la distanţă. 
Purtau în partea dreaptă a tunicii nişte fastuoase cruci roşii 
brodate şi erau, fără îndoială, nordici, aproape sigur, franci. 
Vorbeau în şoaptă, puşi pe glume, fără să arate respectul 
celorlalţi faţă de pedeapsa ce i se aplica seniorului din Saint- 


Gilles, contele de Toulouse, principele nobililor occitani. Aceia 
alcătuiau avanpostul invadatorilor care aveau să coboare cu 
miile de-a lungul albiei fluviului Ron ca să prade ţinuturile 
occitane. Le detesta înfăţişarea, atotputernicia, aroganţa lor de 
cuceritori, ameninţarea pe care o reprezentau. 

— Eu te absolv, repetă Milos făcând semnul crucii cu mâna 
dreaptă şi lovind cu stânga. 

Fastul nu era întâmplător, ci se voia o demonstraţie de forţă şi 
o dovadă evidentă de măreție a Bisericii catolice şi de victorie a 
acesteia asupra puterii pământeşti a nobililor, pe care le 
simboliza biciuirea cărnii fleşcăite a contelui de Toulouse la cei 
cincizeci şi ceva de ani ai săi. 

Dar adevăratul păcat al contelui, se gândea Hugo, nu era 
faptul că se culca cu nepoatele sale, nici că a dat ordinul de 
asasinare a lui Peyre, aşa cum în mod fals era acuzat, sau că le- 
a oferit ovreilor importante posturi administrative şi i-a tolerat 
pe eretici, aşa cum făcea cu siguranţă. Greşeala lui a fost aceea 
de a fi combătut puterea clerului catolic care întreținea întinse 
domenii şi încasa de la popor zeciuiala şi celelalte dări care îl 
sărăceau. Contele a vrut să pună mâna pe aceste bogății. 
Tocmai acesta era unul dintre motivele succesului repurtat de 
ereticii catari printre meseriaşi şi păturile de jos ale ţării; 
deoarece, spre deosebire de clerul catolic, trăiau în sărăcie şi se 
întreţineau prin munca lor, fără să fie o povară pentru plebe. Cât 
despre nobili, unii dintre ei cu puţine resurse şi invidioşi pe 
puternica Biserică catolică, sprijinul dat ereticilor era modul lor 
de a o combate. 

— Crezi, vere, că, dacă într-adevăr contele ar fi instigat la 
asasinarea legatului Peyre, abatele Ordinului Cistercienilor l-ar fi 
iertat numai cu treizeci de lovituri? îl întrebă Guillaume de 
Montmorency pe Amaury, care privea din primul rând 
flagelarea. 

Acesta, absorbit de spectacol, de fastuoasa desfăşurare de 
putere şi de mulţime, zăbovi să-i răspundă. 

— Nu ştiu, vere. Elo fi ştiind. 

— Da, dar dacă ar fi vinovat, contele ar avea documentele 
pierdute. 


— Şi? 


— Atunci Arnaut, abatele Ordinului Cistercienilor, l-ar fi silit să 
i le înapoieze înainte de a-l ierta. lar eu aş fi acum la Paris, 
curtând-o pe doamna inimii mele. 

Amaury de Montfort renunţă să mai privească spectacolul şi îl 
privi stârnitor pe Guillaume. Apoi îi spuse: 

— Uneori, vere, trebuie să te supui şi să nu te gândeşti atâta. 
Asta îţi poate aduce necazuri cu abatele Ordinului Cistercienilor. 

— Vrea să recuperez documentele, dar nu-mi cere să aflu cine 
le-a furat... Guillaume îşi frământa creierii fără să-i acorde 
atenţie vărului său... şi care, fireşte, a fost acelaşi care l-a 
asasinat pe Peyre de Castelnou. 

— Dar cercetarea unui fapt obligă şi la cercetarea celuilalt? 

— Poate că nu, şopti lent Guillaume, căzut pe gânduri. Poate 
că el ştie cine le-a furat, dar nu cine le are acum. Asta este 
foarte ciudat. 

Tânărul de Montmorency continua să cugete. Avea multe 
semne de întrebare, dar hotărî că în această afacere erau trei 
întrebări fundamentale: cine avea documentele de pe cel de-al 
şaptelea catâr, ce conţineau acestea şi de ce abatele Ordinului 
Cistercienilor voia să i se pună capăt vieţii Doamnei 
Privighetoare. Era un om care căuta întotdeauna răspunsurile şi 
îşi spuse că nu se va opri până când nu va rezolva, una după 
alta, acele trei enigme. Fie că-i place, fie că nu, abatelui Arnaut. 

Când obositul Milos aplică cea de-a treizecea lovitură, 
spinarea şi gâtul contelui de Toulouse erau acoperite de sânge. 
Penitenţa se încheiase şi odată cu ea excomunicarea, iar contele 
era reprimit în sânul Bisericii de la Roma. Milos îl privi pe 
abatele Arnaut, şi acesta încuviinţă; frumoasă ceremonie; 
făcuseră o treabă foarte bună. 

Dar, când tocmai urmau să-l conducă pe conte înăuntru în 
biserică pentru slujbă, acesta se ridică, îl privi pe Milos şi spuse 
cu voce tare, ca să-l audă toată lumea: 

— Daţi-mi crucea. Şi eu vreau să combat erezia, primiţi-mă pe 
mine şi trupele mele în cruciadă. 

Arnaut şi Milos schimbară între ei altă privire, de data 
aceasta, consternată. Nu se aşteptau la aşa ceva din partea 
acelui conte pe care îl acuzaseră ca eretic până în urmă cu 
câteva momente. Fiind cruciat, Biserica îl va ocroti, nimeni nu-i 


va putea ataca proprietăţile şi devenea imun la cruciada pe care 
Arnaut o propovăduise în Nord în mod special împotriva lui. Pe 
de-altă parte, cine i-ar putea refuza crucea strănepotului unuia 
dintre conducătorii creştini ai cruciadei care a cucerit 
lerusalimul“:? Cum să-l respingi pe acela pe care Biserica tocmai 
îl acceptase? 

— Ce grozav şiretlic! se gândi Hugo de Mataplana. 

Dar se alarmă numaidecât când îşi dădu seama de 
consecinţele dramatice pe care le atrăgea după sine acest fapt. 
Trebuia să-l înştiinţeze de urgenţă pe prietenul său, vicontele 
Trencavel. 


11 Este vorba despre Raimond al IV-lea de Saint-Gilles (1042-1105) care a 
participat la prima cruciadă (1096-1099) şi la cucerirea cetății Tripoli (1102- 
1105). (n.tr.) 


13 


„So que las crotz costero d'orfres ni de cendatz 
que silh meiren el peihs lo destre latz.” 


[„Şi-au brodat cruci din fir de aur şi mătase 
care le împodobeau partea din dreapta a pieptului.”] 


Cântecul cruciadei, l-8 
Saint-Gilles 


Saint-Gilles părea în sărbătoare. Spectacolul pedepsirii 
seniorului lor, anunţat din toate amvoanele pe multe mile de jur 
împrejur, a atras lume din întreaga Occitanie. Profitând de 
afluenţa publicului, mulţi neguţători, unii veniţi de foarte 
departe, şi-au montat tarabele, la care s-au întors odată 
încheiată distracţia şi când contele intrase deja în abație să 
asculte slujba. Chiar şi aşa, mulţimea era atât de numeroasă, 
încât, la sfârşitul ceremoniei religioase, contele de Toulouse a 
trebuit să iasă printr-un culoar secret de-a lungul criptei. Exact 
acolo era îngropat Peyre de Castelnou, presupusa lui victimă, şi 
tot acolo fusese deţinut penitentul să se roage în timpul 
ultimului act al căinţei. 

Guillaume şi Amaury se bucurau de târgul acela necunoscut, 
de atmosfera de sărbătoare şi de sentimentul anticipat al 
victoriei pe care totul, şi mai cu seamă umilirea contelui, o 
anunţa. Nici ei nu au vrut să piardă spectacolul. Îşi părăsiseră 
trupele la Lyon, unde se concentrau efectivele aşa-numitului 
negotium pacis et fidei, călătorind până la Saint-Gilles ca să-l 
vadă. Apoi, s-au plimbat prin piaţă, mânarindu-se cu crucile 
brodate pe partea dreaptă a pieptului, urmaţi de scutierii lor, şi 
ei însemnați cu cruce. 

Oamenii le făceau loc cu teamă să treacă, cu respect, intuind 
ce aveau să însemne pentru Occitania spadele de la cingătoare 


şi semnul acela. Tinerii cavaleri citeau teama în privirile celor cu 
care se încrucişau şi în felul cum îndatoritori se dădeau la o 
parte din calea lor; acest fapt îi bucura şi, zâmbitori, glumeau pe 
seama acelui neguţător gras, a veşmintelor pretenţioase ale 
cutărui târgoveţ sau ale fetelor. 

Lui Guillaume îi atrase atenţia acel tip cu o ciudată vielă 
atârnându-i în spate şi care părea menestrel. Era absorbit, 
răscolind nişte coşuri pe o tarabă, fără să bage de seamă că se 
apropia alaiul celor patru cruciați. A presupus că, văzându-i, se 
va da la o parte precum ceilalţi. Şi, într-adevăr, când erau deja 
în dreptul lui, menestrelul îşi înălţă capul şi, aţintindu-şi privirea 
asupra lui Guillaume, făcu o mişcare rapidă, dar, în loc să se dea 
la o parte din drumul acestuia, se duse spre el şi trecu lovindu-l 
cu toată puterea umăr contra umăr. 

— Ce naiba! exclamă Guillaume, care în urma neaşteptatului 
atac îşi pierdu echilibrul şi veni îndărăt, peste Jean, scutierul 
său, care îl urma. 

Acesta reacţionă iute urmărindu-l pe insolent, care se pierdea 
de-acum cu pas grăbit în mulţime. 

— Opreşte-te, nemernicule! îi strigă Jean menestrelului, 
ajungându-l din urmă. 

Dar când îi atinse spatele, Hugo de Mataplana ghici cu 
exactitate poziţia adversarului său şi, răsucindu-se foarte rapid, 
îi trase pe neaşteptate un pumn în faţă. 

Hugo nu aşteptă să vadă cum se năpustea scutierul asupra 
tovarăşilor săi şi o luă la fugă, evitându-i pe oamenii de rând 
care se îngrămădeau în jurul tarabelor. 

— Pe el! strigau cruciații în limba lor, oil, alergând după Hugo. 
Puneţi mâna pe el! 

Oamenii priveau surprinşi scena, fără să facă nimic ca să-l 
oprească pe cel urmărit, care profită de trecerea sa pe lângă o 
tarabă cu ouă de vânzare ca să ia din zbor vreo două şi, 
oprindu-se brusc la câţiva metri mai încolo, se răsuci. Primul ou 
se sparse căzând, dar cu cel de-al doilea îl nimeri drept în obraz 
pe Amaury, care resimţi şocul ca şi cum ar fi fost vorba de o 
piatră. 

— Afară cu francii! strigă Hugo în limba oc, înainte de a-şi 
relua cursa. 


Auzind strigătele, trecătorii se opreau să vadă, locatarii ieşeau 
din case şi, când menestrelul trecu prin faţa unei taverne, o 
femeie durdulie se porni să zbiere de la fereastră. 

— Este Hugo! Este Huget, menestrelul! Ajutaţi-l! şi aruncă 
asupra urmăritorilor apa dintr-un ulcior şi apoi ulciorul cu totul, 
care căzu la picioarele lui Guillaume. 

Hugo profită de deruta urmăritorilor săi ca să strige din nou 
împotriva cruciaților franci, iar femeia de la fereastră îşi repetă 
îndemnul cu glas şi plămâni de soprană. Aceasta avu efectul 
unei goarne dând semnalul de asalt. Mai multe persoane ieşiră 
din tavernă, şi de pe ambele laturi ale străzii oamenii începură 
să tipe împotriva străinilor, aruncând în ei cu tot felul de obiecte 
şi de resturi. 

— Să plecăm de aici cât mai curând cu putinţă, exclamă 
Amaury de Montfort, al cărui pomete se umfla văzând cu ochii. 

Şi începură să-şi facă drum dând ghionturi printre nişte 
oameni care de la teamă trecuseră la ostilitate şi îi împingeau 
de colo-colo, insultându-i. Guillaume reuşi să-şi facă puţin loc în 
cercul care se micşora şi, trăgându-şi spada, vociferă: 

— Faceţi-ne loc să trecem ori vă tăiem capetele! 

Strălucirea lamei îi făcu pe cei mai apropiaţi să se dea lao 
parte şi, cu armele în mâini, se grăbiră spre piaţă în căutarea 
sprijinului din partea celorlalţi cruciați care îi însoţiseră. Dar, 
retrăgându-se, oamenii aruncau în ei cu tot felul de gunoaie, 
câinii îi urmăreau lătrând, iar copilaşii alergau în urma lor ţipând 
şi sărind în sus de bucurie. 

— Se vor căi pentru asta! le spuse Amaury tovarăşilor săi. 

— Ţine bine minte figura acelui bufon, răspunse Guillaume de 
Montmorency. Ne vom mai întâlni cu el şi va plăti cu sânge 
neobrăzarea. 


14 


„Mas si sa dopna l'enanssatant qe.l prenda, estre deu 
estacatz d'un certan homenatge 
que ja nuill temp non seg'autre viatge.” 


[„Dar dacă doamna sa îl înalţă atât de mult, 
acceptându-l, va trebui să rămână legat printr-un 
angajament de onoare că niciodată 

nu va mai face curte altcuiva.”] 


Răspunsul lui Raimond de Miraval 
către Hugo de Mataplana 


Béziers 


Când Hugo de Mataplana, curând după incidentul răpirii mele, 
şi-a luat rămas-bun ca să întreprindă una dintre călătoriile sale, 
nu a spus unde se duce şi nici eu nu am crezut că am dreptul să 
întreb, dar gândul la absenţa lui m-a umplut de nelinişte. In 
ultimele zile, dar întotdeauna în prezenţa tatălui meu, 
trubadurul îmi frecventase casa şi aceasta se umpluse de 
muzica vielelor, ghitarelor şi a harpelor. A fost o vreme pe cât 
de frumoasă, pe atât de efemeră. Şi tatăl meu, şi Hugo 
cunoşteau deja pericolul care se apropia, dar, ca nişte nobili 
cavaleri călăuziţi de conceptul de Joy, evitau ca grijile lor să 
umbrească lumea plină de zâmbete galante a civilizaţiei 
noastre. Cântam unul pentru celălalt, deşi părea că o făceam 
pentru toţi şi, chiar dacă el nu m-a mai numit „doamna mea” ca 
atunci când m-a salvat, eu mă simţeam ca fiind astfel. Orice 
persoană de o anumită importanţă, nou-venită în oraş, trecea pe 
la casa tatălui meu şi, cu toate acestea, niciodată un menestrel 
sau un cavaler nu m-a impresionat ca Hugo. Vedeam în el 


42 În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


adunate atâtea merite, încât mi se părea că este perfecțiunea 
sub chip de bărbat, dar poate că şi dragostea mă orbea. Fără 
îndoială, eram îndrăgostită, foarte îndrăgostită, îndrăgostită 
nebuneşte. Dar nu se cuvenea ca o doamnă să exprime acest 
simţământ; mai degrabă trebuia să mă arăt semeaţă, chiar 
dispreţuitoare, dar întotdeauna cu un râs melodios. Doamna 
trebuie să fie veselă, iar cavalerul, zâmbitor spuneau regulile 
acelea nescrise, dar severe şi complicate care guvernau aşa- 
numitul Fin'Amor. 

Când în cele din urmă, la sfârşitul lui iunie, s-a întors din 
călătoria aceea, au revenit şi cântecele. Eu eram foarte fericită, 
doream ca povestea să dureze veşnic, eram convinsă că mă 
iubeşte şi, de aceea, când a venit pe neaşteptate să-şi ia din 
nou rămas-bun la doar două zile după ce sosise, aproape că mi- 
am pierdut darul vorbirii. 

— Când vă voi revedea? am întrebat eu zbuciumată. 

— Peste câteva săptămâni, stăpâna mea. 

— Atât de curând plecaţi şi atât de târziu vă întoarceţi? Nu vă 
mai sunt pe plac? 

— Dimpotrivă, stăpâna mea, zâmbetul îi dispăru de pe faţă. 
Ce n-aş da eu să rămân alături de dumneavoastră! 

Ne aflam în salonul cel mare de la primul etaj al casei 
părinteşti. Mă însoțea doña Bernarda şi mai multe doamne care 
ne vizitau. Tatăl meu era plecat, în ultimul timp îl vedeam foarte 
ocupat, prea ocupat pentru liniştea mea. Presimţeam, fără să 
doresc să ştiu, că vremuri grele erau pe cale să sosească şi că 
acele din urmă zile de primăvară erau ultimele ale unui timp 
minunat, ale unei întregi epoci, poate chiar ale unei civilizaţii. 

Nu aveam timp. Simţeam că era absurd să mă prefac 
indiferentă şi să aştept ca Hugo să mă curteze, aşa cum indicau 
canoanele, şi am hotărât să iau iniţiativa. Nu era uşor; noi, 
doamnele, ne tineam sub observaţie unele pe celelalte, 
neacceptând comportări indecente din partea vecinelor noastre, 
deoarece, dacă una îşi păta onoarea, era o dezonoare pentru 
toate celelalte. 

— Urmaţi-mă, i-am spus eu. 

— Poftim, stăpâna mea? răspunse el cu o figură de prostănac. 

— Să mă urmaţi, am insistat eu cu un glas mai încet şi 


enervat, căci celelalte doamne ascultau. 

A părut că înţelege şi, fără să mă grăbesc, m-am ridicat şi m- 
am îndreptat către fereastra cea mai îndepărtată de grupul de 
femei. De fiecare latură a ferestrei mari, în grosimea zidului, 
erau nişte jilţuri de piatră. M-am instalat într-unul, iar el, care 
mă urmase, s-a aşezat în cel din faţa mea. 

— Mă iubiţi, Hugo? l-am întrebat eu de-a dreptul de cum ne- 
am aşezat. 

Pentru câteva clipe, el m-a privit surprins; întrebarea aceea 
era puţin nimerită. Doamnele aşteptau ca trubadurul să fie cel 
care lua iniţiativa de a face curte, niciodată nu-l puneau pe 
acesta într-o asemenea încurcătură. 

— Da, a spus el după o vreme care mi s-a părut o veşnicie, 
din tot sufletul. 

Am simţit o nesfârşită uşurare. Cuvântul „da” era răspunsul 
galant aproape obligatoriu, dar entuziasmul lui părea sincer. 

— Atunci, cereţi-mi să fiu doamna voastră. 

Pe chipul lui se arătă o uimire şi mai mare. Nu zâmbea şi mă 
privea cu ochii larg deschişi. Mărul lui Adam i se mişca la 
înghiţirea salivei. Încerca să reacționeze la surprinzătoarea mea 
cerere şi, pentru câteva momente, a părut să şovăie. Între timp, 
eu am simţit că mi se umezesc palmele. Şi dacă a spus că mă 
iubeşte ca să nu ofenseze o doamnă? |l voi fi forţat oare să facă 
şi să spună ceea ce nu gândea? 

— Doriţi să fiţi doamna mea? spuse el în sfârşit. 

— Cereţi-o potrivit obiceiului. 

Hugo şovăi din nou, dar, în cele din urmă, ridicându-se, mi-a 
făcut o plecăciune, a îndoit un genunchi şi şi-a alăturat mâinile 
în semn de rugăminte, în acelaşi fel în care i-ar fi jurat credinţă 
seniorului său. 

— Doamnă Bruna, acordaţi-mi onoarea de a fi doamna mea. 

Am izbucnit într-un râs melodios, pentru ca toate celelalte să 
observe, şi am răspuns: 

— Mă voi simţi onorată dacă veţi deveni trubadurul meu. Luaţi 
loc. 

Şi când a făcut-o, i-am spus: 

— Sărutul vi l-am dat deja în ziua când m-aţi salvat. 

Era obiceiul doamnelor să-l sărute pentru prima şi ultima dată 


pe trubadurul pe care îl acceptau ca amant în sensul aşa- 
numitului Fin'Amor şi nu am făcut-o nu din lipsa dorinţei, ci din 
timiditate, simţindu-mă observată de celelalte doamne. 

— Şi nu vă voi impune nicio dovadă şi niciun alt serviciu decât 
acela de a avea grijă de viaţa voastră şi de a reveni curând 
alături de mine. 

Hugo a zâmbit amabil şi am ştiut că, deşi fusese silit, a făcut 
ceea ce îşi dorise, şi această certitudine mi-a adus o mare 
uşurare. 

— Aşa voi face, doamna mea. 

lar eu, prosteşte, aşa cum se cuvenea să o fac, dar cu inima 
plină de desfătare, i-am răspuns cu un râs fericit. 

A doua zi, era deja plecat. 


15 


„EI noble qui em demani per pendre'l per marit 
ha de plaure al meu pare i agradar-me a n'a mi. '*5 


[„„Nobilul care mă va cere în căsătorie 
trebuie să fie pe placul tatălui meu şi să-mi fie mie drag.”] 


Cântec popular 


După câteva zile, cu absenţa lui Hugo apăsându-mă pe suflet, 
am hotărât să abordez subiectul cu tatăl meu. Legătura dintre 
noi era foarte strânsă şi am vrut să-l fac părtaş la iluziile mele, 
complicele acestora. 

— Hugo de Mataplana este trubadurul meu, iar eu sunt 
doamna lui, i-am spus fără ocolişuri în bucătărie, unde el se 
înfrupta la micul dejun cu o friptură de miel. 

În ultima vreme, fusese foarte ocupat şi, fiind şeful militar al 
oraşului, acest fapt nu putea indica altceva decât că pericolul 
stătea la pândă, dar eu nu l-am întrebat niciodată de situaţia 
militară sau politică, pentru că ar fi însemnat să-l ofensez; o 
doamnă trebuie să aibă încredere în protectorul său, iar acesta 
era tatăl meu. În ziua aceea, am vrut să profit de faptul că el se 
trezea mai devreme ca să-i vorbesc în linişte, fără ca doña 
Bernarda să fie prin preajmă. Oamenii lui au plecat de la masă 
spre grajduri văzând că trezirea mea dis-de dimineaţă nu era 
întâmplătoare şi că doream să fiu singură cu el S-a oprit din 
mestecat, barba lui înspicată a rămas nemişcată, iar el m-a 
privit surprins. Apoi, a continuat să mestece mai încet, asimilând 
ştirea şi, când a vrut să înghită, a făcut-o cu efort. 

— Zici că Hugo ţi-a cerut să fii doamna lui? întrebă în cele din 
urmă, ca şi cum n-ar fi putut înţelege. 

— Da. lar eu am acceptat. 


43 în limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 


paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


— Nu e cu putinţă! 

— Cum nu e cu putinţă? am răspuns ofensată. Nu-mi 
recunoşti nicio calitate? 

— Fireşte că îţi recunosc calităţile! Doar că îmi vine greu să 
cred că a îndrăznit. 

— A îndrăznit, dar eu l-am încurajat. 

— Zici că l-ai încurajat? 

A rămas privindu-mă, în vreme ce eu, cu o expresie plină de 
vinovăţie, dădeam din cap afirmativ. 

— Asta nu se cuvine din partea unei doamne, expresia lui era 
severă. Dacă o doamnă îndeamnă un cavaler, îl obligă. 

— Fapt e că sunt foarte îndrăgostită... m-am scuzat eu. 

Expresia lui a devenit blândă şi mi-a luat mâinile într-ale sale. 

— Bruna, Bruna, ştii cât de mult te iubesc. Eşti singura mea 
rudă, ramura verde a copacului meu uscat. Ultima din neamul 
meu, făcu o pauză şi i se umeziră ochii. Te iubesc, dar trebuie 
să-ţi spun că a sosit vremea să încetezi să te mai porţi ca o 
copilă răsfăţată. Eşti femeie şi trebuie să începi să-ţi asumi 
responsabilităţi. Să-ţi iasă din cap toate astea, lasă Fin'Amor-u/ 
pentru doamnele căsătorite care se plictisesc. 

— Dar chiar nu înţelegeţi, tată? Sunt foarte îndrăgostită! am 
insistat eu. 

— Atunci, cântă-ţi cântecele de dragoste, dar pregăteşte-te 
pentru căsătorie. 

A spus cuvântul căsătorie şi eu m-am gândit, ca întotdeauna 
când îl auzeam, la mama mea. Am presupus că la căsătorie s-a 
referit când îmi vorbise mai înainte despre responsabilităţile 
mele şi că, bineînţeles, ale lui ar fi acelea de a-mi căuta un soţ 
care să fie potrivit din punct de vedere politic şi economic. 

— Se spune că Hugo, pe lângă trubadur, este şi nobil, am 
răspuns eu schimbând subiectul. Este adevărat? 

— Este fiul seniorului de Mataplana. Au castel şi posesiuni la 
Sud de Pirinei, aproape de mănăstirea din Ripoll*. 

— Aşadar, după felul în care îl trataţi, se pare că este un nobil 
important. 

— Nu este de rang înalt, dar prietenia lui cu seniorul nostru, 
vicontele Trencavel, şi legătura lui cu seniorul acestuia, regele 


44 Localitate în provincia Gerona din Catalonia. (n.tr.) 


Pedro al II-lea de Aragon, îl onorează. 

— Este prieten al Regelui? m-am mirat eu. 

— Regii au vasali, nu prieteni. Dar tatăl lui Hugo, numit tot 
Hugo, se bucură de încrederea lui Pedro al II-lea şi se pare că 
fiul, de asemenea. 

— Când l-am văzut prima dată, am crezut că e un simplu 
menestrel. i 

— Asta este ceea ce vrea el să pară. In felul acesta, cutreieră 
drumurile, vorbeşte cu oamenii, vede, ascultă şi opinia lui este 
auzită de viconte şi de Rege. 

— Atunci, este cineva important. 

— În această privinţă, da. 

— De ce nu aranjaţi căsătoria mea cu el? i-am propus eu. 

M-a privit din nou surprins şi s-a gândit o clipă înainte de a-mi 
răspunde: 

— Lucrurile nu merg aşa. Nu îţi poţi alege soţul; îl primeşti pe 
cel hotărât de Dumnezeu şi de tatăl tău. 

— Tată, eu îl iubesc pe Hugo. Inima mea îi aparţine, doar pe el 
îl iubesc. 

— Vei avea soţul care ţi se va cuveni. 

— Nu îmi voi dărui trupul cuiva care nu are dragostea mea. 
Spunând aceasta, simţeam cum îmi dau lacrimile. 

— Dragostea conjugală se naşte din convieţuire. 

— Îl iubesc pe Hugo. 

— Cu neputinţă, nu e potrivit pentru tine; şi ridicându-se de la 
masă, adăugă: Şi încetează, Bruna! Asumă-ţi responsabilitatea! 
Şi fără să aştepte răspunsul meu, s-a dus să se alăture 
oamenilor săi care îl aşteptau deja călări. 

Am rămas tulburată şi plină de întrebări. De ce tatăl meu nu 
lua în considerare pe cineva atât de plin de merite şi care se 
bucura de încrederea Regelui? In plus, părea să se înţeleagă 
foarte bine cu Hugo, care îl aprecia şi el. Oare moştenitorul 
titlului, al posesiunilor, al castelului şi prietenul Regelui să nu fie 
de rangul nostru? Cu cine îmi va fi pregătind nunta? 

Am hotărât să lupt pentru dragostea mea. El obişnuia să-mi 
acorde tot ce îmi doream, de ce îmi refuza acum ceea ce era cel 
mai important? 

Mi-am spus că nu mă voi căsători cu cineva pe care nu ÎI 


iubesc şi din dimineaţa aceea am început să refuz să-i zâmbesc 
tatălui meu. Mă gândeam că, lipsindu-l de afecțiunea mea, va 
sfârşi prin a o accepta pe cea dăruită lui Hugo. 


16 


„En tant cant lo mons dura n'a cavalier milhor 
ni plus pros ni plus larg, plus cortes ni gensor.” 


[„Pe toată întinderea lumii, nu se află cavaler mai bun 
şi mai viteaz, nici mai generos şi mai politicos, 

şi nici mai plăcut la înfăţişare.”] 

(Referire la vicontele Trencavel) 


Cântecul cruciadei, Il-15 
Carcassonne 


Hugo de Mataplana nu aşteptă să fie anunţat şi cu 
familiaritatea unui prieten intră în curtea de arme a castelului. 
Vicontele exersa călare, năpustindu-se cu o lance boantă asupra 
unei mogâldeţe din lemn şi pânză care, fiind lovită, se învârtea 
şi contraataca, la rândul ei, cu o greutate prinsă de o frânghie. 

De cum îl văzu pe trubadur, căruia străjerul îi lăsase cale 
liberă fără să-l întrebe ceva, cavalerul îi aruncă lancea unui 
scutier, ridică viziera şi îl salută: 

— Te-ai trezit dis-de-dimineaţă, prietene Huget. 

— Sunt motive, stăpâne, răspunse acesta. 

Vicontele opri calul şi, sărind din şa, îşi scoase coiful şi 
apărătoarele de sub el. Frumoasele sale plete blonde erau lipite 
de sudoare, dar ochii albaştri îi străluceau cu aceeaşi lumină ca 
şi zâmbetul său larg. 

— Să bem ceva, îi spuse vizitatorului său. 

Raimond Roger Trencavel, viconte de Béziers, Albi şi 
Carcassonne, era modelul tânărului cavaler occitan. Poate prea 
tânăr, prea cavaler şi prea occitan după părerea lui Hugo. 
Protector al trubadurilor, cântat şi lăudat de aceştia; iubea 
poezia, amorul galant faţă de doamne şi lua în bătaie de joc 
frica şi grijile. Râsul său sincer era cea mai de seamă podoabă şi 


orgoliu al său. De aceea îl dispreţuia pe unchiul său, contele 
Raimond al Vl-lea de Toulouse, cu care se confrunta în 
nenumărate dispute. Când acesta, ştiind că Arnaut, abatele 
Ordinului Cistercienilor, avea succes în Nord propovăduind 
cruciada, a venit să-i ceară, punând capăt diferendelor, să se 
alieze în vederea apărării comune, Trencavel i-a întors spatele. 
La cei doar 24 de ani ai săi, plin de forţă şi de curaj, putea 
adulmeca teama la unchiul său fleşcăit şi burtos şi nu se 
încredea câtuşi de puţin în promisiunile acestuia care, după cele 
spuse de el, nu valorau nici cât o ceapă degerată. Pe conte Îl 
preocupa doar supraviețuirea lui şi a domeniilor sale, bizuindu- 
se pe politică pentru ca să le păstreze. Nu degeaba avusese 
cinci neveste pe care le înlocuia, vii sau moarte, de îndată ce o 
nouă alianţă matrimonială îi era mai avantajoasă. 

Hugo îi povesti vicontelui umilirea văzută la Saint-Gilles, fără 
ca acesta să fie surprins, căci fusese deja informat de planurile 
unchiului său. După părerea lui, nici nu era de aşteptat altceva 
din partea unui asemenea ticălos. 

— Dar asta nu e totul, continuă poetul. Unchiul vostru le-a 
cerut crucea legaţilor papali. 

— Nu îl vor accepta în cruciadă, afirmă vicontele. Cum poate 
fi atât de obraznic dacă până la biciuire era excomunicat, iar 
Biserica îl consideră instigatorul asasinării lui Peyre de 
Castelnou? 

— Ba îl vor accepta, răspunse Hugo. Străbunicul lui a intrat în 
lerusalim în fruntea primei cruciade, el s-a umilit în public, a 
promis tot ce a dorit Roma...; este un catolic reprimit în sânul 
Bisericii. 

— Dar ştie toată lumea că e un nemernic lipsit de cuvânt... 

— Informatorii mei spun că va fi acceptat, i-o tăie Hugo. 
Tocmai de aceea, pentru că nu are prestigiu. Există în acest 
sens nişte scrisori secrete ale Papei către abatele Ordinului 
Cistercienilor, Arnaut; unchiul dumneavoastră va fi cel care îi va 
călăuzi pe cruciați până pe pământurile voastre. Cruciada nu se 
poate opri şi şi-a schimbat ţinta: acum sunteţi voi. 

— Dar eu nu sunt acuzat de nicio crimă. 

— Nu are importanţă. Sunteţi acuzat ca fiind un principe 
tolerant; acordaţi funcţii importante ovreilor, nu îi persecutați pe 


catari şi, cu toate acestea, sunteţi admirat. Ceea ce vă face 
periculos este tocmai prestigiul şi renumele dumneavoastră în 
Occitania; pe voi vor să vă bănuiască acum. 

— Atunci, voi opune rezistenţă cu ajutorul contelui de Foix şi 
cu sprijinul Regelui nostru. 

— Nu, Raimond Roger, Pedro al Il-lea nu vă va putea ajuta. 
Sunteţi vasalul său, dar el este vasalul Papei care l-a încoronat 
la Roma. Şi, chiar dacă ar dori să nu i se supună Papei, azi 
trupele sale sunt la graniţa de sud luptând împotriva sarazinilor. 
Nu dispune de Miliție“ ca să vă sprijine. 

— Chiar şi aşa vom rezista. 

— Nu aţi văzut ce am văzut eu. Sunt obişnuit să văd oşti. În 
Aragon, suntem în luptă permanentă, dar niciodată nu am văzut 
ceva ca zilele trecute. Am călătorit călare spre Lyon şi am fost 
de faţă la modul în care cruciații şi-au început marșul. Sunt sute 
de mii; nobili cu trupele lor de mercenari, cavaleri, călugări, 
năimiţi, oameni de rând şi pungaşi. Fluviul Ron este plin de 
şlepuri care transportă arme, provizii, maşini de război. Sunt 
atât de mulţi, încât trebuie să aştepţi multe ceasuri ca să treacă 
toţi prin acelaşi punct de la drumul mare. Şi continuă să 
sosească. 

Vicontele se ridică de pe scaun ca să se plimbe dintr-o parte 
într-alta a încăperii; nu se aştepta la veşti atât de proaste. Privi 
prin fereastră, care lăsa să se vadă o întinsă privelişte asupra 
luncii fluviului Aude, acum în pace, şi şi-o imagină ocupată de 
sute de mii de duşmani. 

Contrar atitudinii sale fireşti, pe chipul său se arătă 
îngrijorarea atunci când o întrebă: 

— Ce altă opţiune există? 

— Incheierea păcii cu legaţii Papei, aşa cum stăpânul meu 
Pedro al II-lea v-a sfătuit pe voi şi pe contele de Foix la începutul 
anului. 

— Şi să fiu umilit ca unchiul meu? Raimond Roger îl privea 
indignat pe Hugo. Nu voi consimţi niciodată la această ofensă. 
Prefer să lupt. 

— Lupta nu este pentru voi, stăpâne, răspunse Hugo cu 


45 În Evul Mediu, acest termen generic denumea anumite corpuri militare 
sedentare alcătuite din cetăţeni ai ordinii civile care sprijineau armata, (n.tr.) 


tristeţe. Faceţi-o prin vasalii voştri. 


17 


„A Sant Gili'] sosterran ab mot ciri ardant 
e am mot Kyrieleison que li clerc van cantant.” 


[„La Saint-Gilles îl înmormântează cu multe lumânări 
arzând şi cu multe Kyrie eleison călugării cântând.”] 


Cântecul cruciadei, l-4 
Saint-Gilles 


Când Amaury de Montfort, împreună cu cortegiul legatului şi 
ceilalţi cruciați, a plecat spre Lyon ca să i se alăture tatălui său 
în pregătirea trupelor, a armelor şi a proviziilor, Guillaume a vrut 
să rămână şi să cerceteze moartea lui Peyre de Castelnou la 
locul faptelor. 

Abatele Pons din Saint-Gilles îl primi cu maximă ospitalitate, 
nu în zadar interoga el în numele lui Arnaut Amalric, superiorul 
Ordinului Cistercienilor. Acesta îşi dovedise puterea ca legat 
papal numindu-l pe Pons, un cistercian, abate al unei mănăstiri 
benedictine. Acesta era emoţionat pentru cele întâmplate în 
abația sa: fastul ceremoniei şi valoarea pe care acest fapt o 
conferea cadavrului neputrezit al lui Peyre de Castelnou, păstrat 
acolo, sporeau prestigiul comunităţii sale, ceea ce va aduce 
după sine mai mulţi pelerini, mai multe donaţii, mai multe 
venituri. 

Guillaume, fiind ecleziarh, a trebuit să se supună regimului 
sever al orarului abației. Nu îi păsa să fie găzduit într-o chilie 
atât de austeră încât avea doar o saltea de paie, dar detesta să 
se prezinte zi şi noapte la toate rugăciunile comunităţii şi, în 
special, la utrenii, din pricina trezirii dis-de-dimineaţă pe care o 
implicau. Şi ca nobil cavaler ce se afla, era obişnuit cu cărnurile 
bune, lăturile vegetale pe care le mâncau călugării părându-i-se 
de nesuportat. Jean, scutierul lui, se plângea de aceeaşi 


penitenţă. 

Viitorul sfânt Peyre de Castelnou era subiectul preferat de 
conversaţie al abatelui Pons, care nu obosea să-i aducă elogii. 
Conversaţia în latină era curgătoare şi accentul meridional al 
cistercianului transmitea o plăcută căldură felului său de a vorbi. 

— Sunteţi catalan ori aragonez? întrebă Guillaume. 

— Sunt al lui Dumnezeu, al Bisericii de la Roma şi al Ordinului 
Cistercienilor. 

Un răspuns atât de categoric era cea mai bună demonstraţie 
a calităţilor pe care le întrunea călugărul şi care îl făcu pe 
Guillaume să cadă în tăcere pe gânduri, în vreme ce se plimbau 
amândoi, într-o dimineaţă luminoasă de sfârşit de iunie, prin 
grădina de trandafiri pe care cistercienii îi cultivau în zona de 
nord a abației. 

— Înainte eram Pons din Poblet, acum sunt Pons din Saint- 
Galles, adăugă el zâmbind. 

— Poblet e foarte aproape de ţinuturile sarazinilor, la sud de 
Barcelona. Nu legatul papal Arnaut a fost abatele acelei 
mănăstiri vreme de mulţi ani? 

— El a fost superiorul meu acolo şi continuă să fie şi aici. 

Guillaume îşi dădu seama că acela era un om devotat trup şi 
suflet comunităţii sale şi legatului papal. Se gândi că ar fi trebuit 
să spună: „Sunt al lui Dumnezeu, al Bisericii de la Roma, al 
Ordinului Cistercienilor şi al abatelui acestuia, Arnaut”. 

— Peyre era unul dintre ai noştri; un luptător neobosit, 
angajat faţă de Roma şi care vreme de mulţi ani a predicat 
împotriva ereticilor. În ultima vreme, spunea mereu: „Treburile 
lui lisus Hristos nu vor merge bine până când unul dintre noi nu 
îşi va vărsa sângele. Eu doresc să fiu primul”. 

— A fost deci propriul său profet. 

— Un sfânt! 

— Da, un viitor sfânt, răspunse Guillaume, căzut pe gânduri. 

— Un martir! 

— Şi din ce motiv un vulpoi bătrân precum contele de 
Toulouse ar crea un martir împotriva lui însuşi? 

— Nu ştiu, Guillaume, eu nu pot înţelege modul de a gândi al 
ereticilor. Dar ştiu că cei doi au avut o ceartă violentă cu o zi 
înainte. 


— Nu se spune că asasinii sunt din Beaucaire“6? 

— Ba da, a fost mâna unui scutier, călăuzită de diavol şi de 
conte, cea care a comis o crimă atât de odioasă. Sfântul l-a 
privit în ochi şi i-a spus, inspirat, fără îndoială, de exemplul lui 
lisus: „Dumnezeu să vă ierte, căci eu v-am iertat deja”, iar 
canalia a fugit cu ceilalţi să se refugieze la Beaucaire la rudele 
sale. 

— A mărturisit? 

— Nu a fost încă prins. 

— Nu au fost trimise trupe ca să-l aresteze? Guillaume se opri, 
uimit. 

— Nu, răspunse Pons, ridicând din umeri, şi îşi continuă 
plimbarea urmat de tânăr. 

— Aş vrea să văd cadavrul. 

— Pentru ce? abatele se făcu deodată alb la faţă. 

— Vreau să văd cum a fost rănit. 

— Toată lumea ştie cum s-a întâmplat. În plus, Peyre de 
Castelnou este sfânt şi trupul său nu poate fi profanat. 

— Nu va fi profanat. Vreau să-i văd doar rana. 

— Nu vă autorizez pentru aşa ceva. 

Guillaume prevăzuse că se va împotrivi şi din acest motiv a 
aşteptat la Saint-Gilles două zile întregi, trezindu-se dis-de- 
dimineaţă pentru utrenii şi mâncând prost, înainte de a începe 
să pună întrebări. Dorea să se ţină cât mai departe de legatul 
papal. Işi duse mâna spre interiorul cămăşii şi scoase un mic 
pergament pe care îl avea acolo. Il desfăşură, dându-i-l lui Pons 
să-l citească. 

— Recunoaşteţi pecetea? Recunoaşteţi semnătura şi scrisul? 

— Sunt ale lui Arnaut, abatele superior al Ordinului 
Cistercienilor. 

— Şi ce spune? 

— Că orice creştin supus Bisericii catolice şi Papei trebuie să 
vă ajute în cercetarea dumneavoastră. Din ordinul legatului. 

— Bine, atunci faceţi-o. 

— Dar... nu cred că aşa ceva i-ar plăcea abatelui Arnaut. Pons 
îngăima. 

— Aici scrie foarte clar ce îi place abatelui. Francul se arăta 


46 Localitate situată pe fluviul Ron. (n.tr.) 


tenace, nemilos şi continuă: Să-mi daţi ascultare. 

— Aşteptaţi să mă consult cu el, voi trimite un mesager. 
Nimeni nu este autorizat să vadă cadavrul sfântului. 

— Eu sunt autorizat şi nu mai pot pierde timpul cu voi. 
Trebuie să plec la Lyon ca să mă alătur trupelor mele. 
Împiedicaţi îndeplinirea unei misiuni fundamentale pentru Papă 
şi pentru legatul său. Nu pot aştepta patru zile până când 
curierul vostru se duce şi se întoarce. 

— Serviciile de poştă sunt rapide, poate că trei zile vor fi de 
ajuns. ` 

— Trei zile! exclamă scandalizat Guillaume. Trei zile! In 
jumătate din acest timp se câştigă şi se pierd războaie. 
Rămâneţi cu Dumnezeu, Pons, şi să vă ierte El, pentru că legatul 
nu o va face! Ştiţi să citiţi latineşte, nu-i aşa? Salvconductul meu 
o indică foarte clar, nu vă supuneţi, şi Arnaut va afla curând cât 
de mult a greşit când v-a numit abate. 

Guillaume se îndepărtă şi în ultima sa privire aruncată spre 
Pons îl văzu cu fruntea îmbrobonată de sudoare, privirea 
pierdută în depărtare şi mâinile crispate una peste cealaltă. 
Instinctul îl călăuzise bine, era ceva la cadavrul lui Peyre de 
Castelnou ce abatele Ordinului Cistercienilor nu voia să se afle. 


18 


„En la geomancia, qu'el a lonc temps legit, 
e conoc que'l pa'is er ars e destruzit 
per la foia crezensa qu'avian cosentit.” 


[„De multă vreme a prevestit, prin geomanţie”, 
că ţara va fi pârjolită şi distrusă 
din pricina acelei false credinţe pe care au tolerat-o.”] 


Cântecul cruciadei, l-1 
Béziers 


În oraş era o vibrație ciudată; o puteam percepe în felul în 
care mă priveau localnicii, într-o nervozitate ascunsă, în mici 
detalii. Se vorbea deja despre cruciadă şi despre amenințarea 
pe care aceasta o aducea, dar oamenii îşi păstrau demnitatea şi 
convingerea că barbarii din Nord cu greu vor putea face faţă 
fortificațiilor noastre. 

Dar nu din acest motiv se schimbase mult viața mea, care 
acum se desfăşura într-o continuă aşteptare a lui Hugo. leşeam 
cu doña Bernarda şi câteodată ne însoțea vara mea, dar 
întotdeauna cu o escortă de patru oameni înarmaţi. Când uneori 
se alătura grupului vreo doamnă prietenă, alcătuiam un întreg 
alai. Era începutul lui iulie, iar zilele, lungi, luminoase, calde. 

A fost tot într-o zi de târg când am văzut-o din nou pe ovreica 
Sara. Avea batista ei mare întinsă pe jos şi, deasupra, nişte 
legături de ierburi medicinale şi aromatice. Ni s-au încrucişat 
privirile şi, deşi nu ne-am salutat, privirea ei m-a urmărit vreme 
îndelungată într-un mod neliniştitor; o simţeam în spate, în 
ceafă. Era ca şi cum ar fi avut ceva să-mi spună şi s-ar fi temut 
să o facă. Amintirea privirii ei mi-a dat de gândit în zilele 


47 Arta de a ghici în pământ şi în praf, practicată mai ales în Antichitate, 
(n.tr.) 


următoare. Şi aproape de mijlocul lunii am văzut-o din nou şi am 
simţit aceeaşi neplăcere. De data aceasta, mi-a făcut un semn şi 
mi-a fost greu să o conving pe doña Bernarda să rămână cu 
gărzile la o distanţă de la care să nu ne poată auzi. 

— Plecaţi din oraş, doamnă, mi-a spus ea. Este condamnat. 

La tăcerea mea, continuă: 

— EI baile“ Simon şi ceilalţi ovrei vom pleca din oraş înainte 
să tabere cruciații peste el. Faceţi şi voi acelaşi lucru, salvaţi-vă. 

— Nu pot pleca, tatăl meu va rămâne, am răspuns eu 
neliniştită. 

— Veniţi cu mine. Majoritatea vom merge la Narbonne, unde 
noi, ovreii, avem multe drepturi şi libertăţi. Putem să ne 
îndeletnicim cu meseriile pe care le dorim, să purtăm arme, să 
avem pământuri, să avem servitori creştini... 

Mă alarma atât de mult acea lugubră profeție, deloc diferită 
de cea pe care mi-o făcuse cu câteva luni înainte şi pe care eu 
am încercat să mi-o şterg din amintire, încât am rămas fără 
glas. Şi eu eram surprinsă. Cum îndrăznea Sara să-mi ofere 
ocrotire? Dacă o asemenea cutezanţă ar ajunge la cunoştinţa 
tatălui meu, i-ar smulge pielea prin biciuire doar pentru aşa 
ceva. Deşi în Occitania ovreii erau bine trataţi în comparaţie cu 
Nordul, erau consideraţi, în general, de condiţie mai joasă chiar 
decât robii şi unii trubaduri îi denigrau în versurile lor. 

Fireşte că, dacă el ar fi ştiut că Sara prevestea catastrofa, ar fi 
poruncit să fie arsă. Fără îndoială că femeia aceea îşi risca viaţa. 
Eu eram sigură că mă aprecia, că nu minţea în credinţa ei, dar, 
luându-şi asemenea riscuri, dovedea că nu era zdravănă la 
minte. 

— Nu pot, mulţumesc, trebuie să rămân, i-am răspuns eu 
amabil cu intenţia şi gestul de a pleca. 

— Aşteptaţi! spuse ea prinzându-mă de fustă şi reţinându-mă. 

Eu i-am privit mâna, apoi m-am uitat în ochii ei, iar ea mia 
dat drumul. Dacă aş fi fost doña Bernarda, aş fi început să tip şi 
le-aş fi poruncit oamenilor înarmaţi care ne însoțeau să o 
lovească. Pentru un ovrei era foarte imprudent să se comporte 
în felul acesta cu o doamnă. 


48 În vechime, în Evul Mediu, în regatul Aragonului şi în Sudul Franţei actuale, 
el baile era o funcţie cu caracter juridic şi administrativ (n.a.). 


— Aşteptaţi! repetă ea acum pe un ton rugător. Lăsaţi-mă să 
vă ajut pe cât îmi stă în putinţă. 

Am văzut că şi-a scos batista neagră, cea brodată cu o stea în 
şase colţuri, şi nu am putut rezista curiozităţii de a afla ce avea 
să-mi spună. 

— Bruna! strigă doña Bernarda. Să plecăm, pentru că vom 
întârzia la slujbă. Las-o pe femeia aceea. 

Sara îşi întinse iute batista ascunzând-o în spatele unei 
coloane a galeriei ca să o ferească de ochii suitei mele şi făcu 
oasele să se rostogolească rapid. 

— Bărbat, a şoptit ea, fier... 

— Să mergem odată! a insistat doña Bernarda şi, trecând de 
la vorbă la faptă, începu să se apropie de noi. 

— Ce vezi? am întrebat eu. Spune-mi repede! 

Atunci, băgând de seamă sosirea doicii mele, strânse batista 
cu oscioarele înăuntru şi le ascunse într-un buzunar mare al 
şorţului. 

— Spune-mi, am insistat eu. 

Sara a rămas în transă, cu privirea pierdută în gol, de parcă n- 
ar fi putut vorbi. O doña Bernarda furioasă s-a năpustit asupra 
noastră şi, trăgând de mine, a mormăit: 

— O doamnă nu trebuie să stea de vorbă cu ovreicele şi cu 
atât mai puţin cu una care are faimă de vrăjitoare. 

M-am lăsat dusă fără să opun rezistenţă, dar, privind îndărăt, 
am văzut-o pe Sara, care părea să se fi întors din nou în lumea 
noastră şi care s-a apropiat iute de mine, şoptindu-mi mai multe 
fraze la ureche. Apoi a dispărut. 

Am înţeles unele cuvinte, dar în momentul acela ceea cea 
spus mi s-a părut absurd. 


19 


„L'aucis en traicio dereire en trespassant, 
e.l ferit per la esquina am son espeut trencant.” 


[„L-a ucis mişeleşte străpungându-l pe la spate, 
rănindu-l în şira spinării cu sulița ascuţită.”] 


Cântecul cruciadei, l-4 
Saint-Gilles 


Guillaume de Montmorency şi Jean începură să transpire în 
criptă când încercau să dea jos lespedea care acoperea 
mormântul lui Peyre de Castelnou. De îndată ce au intrat în 
incintă, simţiseră „mirosul de sfinţenie”, „o mireasmă suavă, dar 
atât de pătrunzătoare, încât, atunci când au deschis mormântul, 
oamenii au crezut că fusese umplut cu parfumuri” pe care le 
răspândea, după cum povesteau călugării, trupul viitorului sfânt. 
Lumânările groase pe care Jean le şterpelise şi le ascunsese în 
chilia lui, sub salteaua de paie, luminau acum sinistra scenă şi, 
când au reuşit să mişte lespedea, lăsând suficient loc pentru a o 
prinde cu mâinile, mirosul deveni mult mai intens. 

— Dacă sfinţii se măsoară după aromele lor, glumi Guillaume, 
acesta trebuie să fie foarte sfânt. 

De fapt, mireasma era într-atât de pătrunzătoare, încât 
pentru o clipă au simţit că ameţesc, dar, revenindu-şi, numărară 
până la trei şi reuşiră în cele din urmă să ridice lespedea şi să o 
depună pe jos fără stricăciuni. A urmat un moment de ezitare, 
dar era târziu ca să mai simtă stânjeneală şi, ridicând o 
lumânare, o îndreptă spre interiorul mormântului. 

Văzură un cadavru aşezat cu faţa în sus, îmbrăcat cu o rasă a 
cărei glugă îi acoperea jumătate din figură, şi mâinile încrucişate 
pe piept. 

— Să-l scoatem. 


Guillaume îl apucă din partea de sus, iar Jean, din cea de jos. 
Peyre nu era prea greu şi le-a fost lesne să-l scoată şi să-l pună 
pe jos, dar contactul cu piatra rece de mormânt şi cu moliciunea 
cadavrului i-au făcut să se cutremure. Il dezbrăcară şi văzură un 
bărbat la vreo 60 de ani, mic de statură şi zvelt, dar cu o 
expresie energică. Chiar şi mort fiind, abatele inspira respect. 
Tânărul cruciat se întrebă dacă nu cumva ceea ce îl făcuse să 
comită o asemenea profanare era curiozitatea sa nestăpânită, 
diavolul sau amândouă la un loc. Dar nu era momentul nici 
pentru lamentări, nici pentru şovăieli; avea un obiectiv de 
îndeplinit. 

Cu ajutorul lui Jean, care ţinea o făclie, examină trupul cu 
grijă, cu delicateţe, simțind că în orice clipă Peyre se putea 
ridica în picioare ca să-i reproşeze o acţiune atât de lamentabilă 
şi să-l condamne în infern. 

Guillaume văzu o singură rană mare. Suliţa pătrunsese în 
partea dreaptă a spinării, de sus în jos, ieşind prin faţă spre 
stânga. Asasinul a fost călare, mai sus decât abatele şi nimerise 
în mijlocul şirei spinării frângând-o în două. Ceea ce făcea din 
acela un cadavru ciudat, căci părea alcătuit din două piese 
legate doar printr-o bucată mică de piele şi puţină carne. In 
afară de aceasta, au apărut nişte zgârieturi minore pe cap, 
cauzate cu siguranţă de căderea de pe catâr. 

— Pons voia să ne ascundă faptul că acest cadavru a fost 
îmbălsămat, comentă Guillaume. 

Pipăi din nou şira spinării frântă şi şopti: 

— Şi i s-a inventat o legendă de sfânt. Ceea ce se povesteşte 
despre Peyre cum că şi-ar fi iertat asasinul privindu-l în ochi este 
o născocire. Nu cred că, fiind atacat pe la spate şi cu o 
asemenea rană, ar mai fi putut măcar să vadă; trebuie că s-a 
prăbuşit numaidecât. 

Tânărului nu-i scăpa importanţa acelui fapt. Cruciada fusese 
predicată împotriva contelui de Toulouse ca fiind asasinul unui 
martir, al unui sfânt. Şi un bun motiv pentru a se iniţia procesul 
de beatificare a cuiva cu o viaţă exemplară era găsirea 
cadavrului său neputrezit la un an după înhumare şi cu „parfum 
de sfinţenie”. Dar era evident că acel cadavru fusese 
îmbălsămat. Din multele argumente folosite de episcopul 


Folquet al Marsiliei şi de abatele Ordinului Cistercienilor, Arnaut, 
atunci când au predicat cruciada, aproape toţi se bazau pe 
monstruozitatea contelui. S-a spus că se culca cu nepoatele sale 
şi că pusese să fie înjunghiat un preot care îi reproşa 
fărădelegea. Şi se adăuga, cu o sumedenie de amănunte, că, 
nemulţumit de o asemenea infamie, a poruncit să fie ciopârţit şi 
zdrobit cadavrul clericului cu un crucifix de fier. Un adevărat 
sacrilegiu, dar, fără îndoială, uciderea unui preafericit ca Peyre 
de Castelnou era cel mai mare dintre păcatele sale. 

— Acum ştim cum se face un sfânt, şopti Guillaume, precum 
şi felul în care se fabrică o cruciadă. 

Apoi, examină din nou cadavrul livid. Era ceva ciudat în rana 
aceea neobişnuită. Cavalerul rămase câteva clipe căzut pe 
gânduri înainte de a solicita ajutorul servitorului său. 

— Ciudat, foarte ciudat, spuse el. 

Depuseră cadavrul, cu mare grijă, în mormânt şi odată 
aşezată lespedea, cruciatul îngenunche alături de scutierul său 
şi, în ciuda neliniştii acestuia, care se temea să nu fie 
descoperiţi, se rugă vreme îndelungată pentru ca Domnul să-i 
ierte păcatele pe care tocmai le săvârşise. 


20 


„Le vescoms de Bezers intrec a Bezers un maiti 
al l'albor e enquer jorns no fu.” 


[„Vicontele de Béziers (Trencavel) a intrat în Béziers 
într-o dimineaţă în zori înainte să se fi crăpat de ziuă.”] 


Cântecul cruciadei, Il-15 
Béziers 


Dorisem atât de mult să-l revăd pe Hugo... îl visam adormită, 
îl visam trează. Îmi imaginam că, la întoarcerea lui, zilele mi se 
vor umple de versuri, de cântece şi de priviri drăgăstoase. 

Dar ştirea apariţiei lui a venit odată cu sosirea în grabă a 
seniorului nostru, vicontele Trencavel. Când i-am văzut în casa 
tatălui meu, am simţit că îmi plesneşte inima de bucurie. Hugo îi 
vorbea vicontelui cu naturaleţea unui prieten şi m-am umplut de 
speranţă. Poate că vicontele va vrea să-i vorbească tatălui meu 
în favoarea noastră, iar el, care mă adora, va da până la urmă 
ascultare rugăminţilor fiicei sale. Voiam ca sufletul şi trupul meu 
să-i aparţină lui Hugo. Nu doream să fiu nefericită, aşa cum a 
fost mama mea, sfâşiată în două: trupul, pentru tatăl meu, 
inima dăruită lui Sans d'Urgell. 

Dar ceva mergea prost, înfăţişarea vicontelui nu mai era 
liniştită şi zâmbitoare aşa cum ne obişnuise, acea înfăţişare cure 
îl prefăcea într-un cavaler model, în special în ochii doamnelor. 
De fapt, când a intrat, a părut că nu îşi dă seama de prezenţa 
noastră, a doamnelor, care îl observam dintr-un capăt ul 
patioului. 

L-au convocat de urgenţă pe Simon, bă;/e-le ovrei din Béziers. 
Aşa cum tatăl meu era reprezentantul militar al vicontelui, tot 
aşa, Simon fusese, până de curând, consilierul acestuia în 
privinţa impozitelor şi a administraţiei. Reuniunea s-a ţinut în 


salonul cel mare al casei noastre, iar eu am reuşit să-i scap 
printre degete doicii mele ca să ascult de după uşa care ducea 
spre dependinţele noastre de familie şi care, spre deosebire de 
cea care dădea în patio, nu avea strajă înarmată. Voiam să-i aud 
glasul iubitului meu Hugo. 

Dar, din nefericire, am auzit mult mai mult. 

— Saint-Gilles s-a salvat fiind domeniu al contelui de 
Toulouse, iar Montpellier este posesiune a regelui Pedro al II-lea 
prin căsătoria acestuia cu Marie“. Papa a dat ordine precise ca 
această cetate să fie respectată, comentă Hugo. Béziers va fi 
primul oraş peste care va năvăli cruciada. 

— Avem ziduri bune şi le-am poruncit ţăranilor din zonă să se 
refugieze în oraş cu toate proviziile lor, spuse tatăl meu. 
Cetăţenii noştri se fălesc cu libertăţile lor şi cu preţul plătit 
pentru ele; cred că vor dori să reziste. 

Tânărul viconte a încuviinţat. Cunoştea bine firea orgolioasă şi 
independentă a locuitorilor din Béziers, aşa-numiţii biterrois. 
Cu patruzeci de ani înainte, bunicul său Trencavel’! fusese 
asasinat de câţiva orăşeni la porţile bisericii Sainte-Madeleine în 
timpul unei dispute asupra drepturilor cetăţeneşti. Episcopul, 
care îl sprijinea pe viconte, a scăpat ca prin minune doar cu 
câţiva dinţi sparti. După doi ani, tatăl lui Raimond Roger 
Trencavel l-a răzbunat pe tatăl său, ajungând la un acord cu /es 
biterrois, dar care a fost rupt imediat pentru ca vinovaţii de 
asasinat să fie masacrați, iar nevestele acestora au fost predate 
mercenarilor săi aragonezi şi catalani exact în ziua Sfintei 
Magdalena. Cei executaţi au fost consideraţi eroi de către 
majoritatea populaţiei. Nu, /es biterrois nu se supuneau cu 
uşurinţă. 

— Şi eu cred că vor rezista, interveni Simon, dar dacă asediul 
se încheie prin negociere, atât catarii, cât şi valdezii şi ovreii 
vom fi predaţi cruciaților, şi adresându-i-se vicontelui, spuse: 


19 Marie de Montpellier (1180-1213), una dintre soțiile regelui Pedro al II-lea 
al Aragonului, fiica lui Guillaume al VIll-lea de Montpellier şi a Eudoxiei 
Comnena de Constantinopol. (n.tr.) 

50 În franceză în original, numele locuitorilor oraşului Beziers, (n.tr.) 

51 Vicontele de Béziers Raimond | Trencavel, asasinat în anul 1167 de orăşeni 
în interiorul bisericii Sainte-Madeleine din Béziers, (n.tr.) 


Stăpâne, vă cer permisiunea ca noi, ovreii, să ne refugiem în 
locuri mai sigure. 

— Bernard, credeţi că plecarea ovreilor va descuraja 
rezistenţa oraşului? întrebă vicontele. 

— Nu cred, răspunse tatăl meu. Simon are dreptate: dacă va 
fi o negociere, cruciații nu vor pleca de aici fără vărsare de 
sânge. Îi vor cruța doar pe catolici. 

— Pe de-altă parte, dacă oraşul rezistă, vor trebui să renunţe 
la asediu înainte de o lună, spuse vicontele. Slăbiciunea lor 
rezidă tocmai în numărul lor. Cum vor hrăni două sute de mii de 
combatanți dacă proviziile din ţinut sunt închise în Béziers? 

— Nu le va lipsi apa fluviului Orb, dar nici nouă, care avem 
puțuri săpate sub nivelul freatic. Nu vom pătimi de sete, iar ei 
nu vor avea timp să devieze cursul apei, a comentat tatăl meu. 
Luna august poate fi foarte călduroasă şi la mijlocul ei cei mai 
mulţi vor fi îndeplinit deja cele patruzeci de zile de serviciu adus 
cruciadei la care obligă Papa. Istoviţi şi flămânzi, se vor întoarce 
pe pământurile lor. 

— Aşadar, Bernard, recomandati să  rezistăm? întrebă 
vicontele. 

— Dacă orăşenii sunt de acord să o facă, aşa cum cred că o 
vor face, trebuie să rezistăm. In această după-amiază, îi voi 
convoca pe consilierii oraşului în catedrala Saint-Nazaire. 

— Eu voi pleca imediat la Carcassonne ca să strâng trupe, 
împreună cu nobilii mei de la Muntele Negru, cei din Minervois; 
şi Corbières”, vom ataca ariergarda şi proviziile asediatorilor, 
spuse vicontele. Hugo se va ocupa de recrutarea mercenarilor 
catalani şi aragonezi. Sunt sigur că regele Pedro, chiar dacă nu 
va putea interveni, ne va ajuta. 

— Stăpâne, întrebă Simon, ce atitudine aţi observat la 
cruciați? Se va putea ajunge la un acord? La vreo garanţie 
pentru ovrei? 

Vicontele schimbă o privire cu Hugo înainte de a răspunde. 
Când a făcut-o, a spus: 

— Am fost cu Hugo la Montpellier, unde a ajuns deja cruciada. 
Am vrut să negociem cu Arnaut, legat papal şi abate al Ordinului 
Cistercienilor. Nu a vrut să ne primească. Dacă opunem 


52 Două localităţi din lunca fluviului Aude. (n.tr.) 


rezistenţă, trebuie să câştigăm. Aceasta este singura garanţie 
de supravieţuire, atât pentru ovrei, cât şi pentru creştini. 


21 


„EI lor ditz que ’s defendan a for sa e a vertu 
que en breu de termini seran ben socorru.” 


[„Le-am spus să se apere cu forţă şi curaj, 
căci în scurt timp se va întoarce ca să le vină în ajutor.”] 


Cântecul cruciadei, Il-16 


— Mai curând ne-am lăsa înecaţi în marea cea sărată decât să 
răsturnăm forma noastră de guvernământ, îi strigă unul dintre 
consilieri episcopului Reginald de Montpeyroux. 

Un vacarm asurzitor în sprijinul acestor cuvinte răsună în 
interiorul bisericii Sainte-Madeleine, centrul de adunare a 
consiliului cetăţenesc. 

Consilierii îi reprezentau atât pe micii nobili, cât şi breslele, iar 
acestea, pe cetăţenii afiliaţi lor prin ocupațiile profesionale. 
Armurieri, blănari, ţesători, argintari şi zeci de-alte meserii erau 
reprezentaţi acolo de unii dintre membrii lor, grupaţi lângă 
flamurile breslelor pe care le înălţau cu mândrie. Băncile din 
biserică erau înţesate şi mulţi dintre ei trebuiau să stea în 
picioare. 

— Dar chibzuiţi, insistă episcopul, care în urmă cu câteva zile 
se alăturase cruciadei la Montpellier cu scopul de a negocia cu 
legatul Arnaut, abate al Ordinului Cistercienilor, salvarea 
oraşului. În cele din urmă, obținuse cu greu un acord, cu 
speranţa de a-i face pe orgolioşii biterrois să le vină mintea la 
cap. Dacă vă predaţi şi vă supuneţi autorităţii legatului şi îi 
predaţi pe cei două sute douăzeci şi doi de eretici catari şi 
valdezi ai oraşului, vă veţi salva. 

— Nu vom accepta să ni se impună ceva nici din partea 
legatului şi nici a Papei, răspunse un alt consilier. Zidurile 
noastre sunt puternice, avem oameni, arme, provizii ca să 
rezistăm... 


— Nebuni, nebuni... Episcopul îşi scutura capul, nevenindu-i 
să creadă. Consimţiţi ori vă veţi condamna familiile. 

— Nici Papa, nici abatele Ordinului Cistercienilor, nici cruciații, 
nici toată Biserica catolică în plen nu ne vor înmuia voinţa de 
oraş liber, strigă un altul. 

Discursul fu întâmpinat cu un vuiet de aprobare. 

— Beziers dă socoteală doar vicontelui, strigă un altul care, 
după veşmintele luxoase, scotea la iveală faptul că era un 
orăşean bogat. Şi mai cu seamă când acesta ne respectă 
drepturile şi libertăţile. Nu Bisericii catolice îi revine dreptul de a 
ne impune supunere. 

— Chibzuiţi, insistă episcopul. l-am văzut, sunt zeci, sute de 
mii; vă vor nimici. 

— Nu-l vom preda pe niciunul dintre locuitorii noştri, spuse 
altul care purta haine obişnuite de meseriaş. Nu contează ce 
religie ar avea, chiar dacă ar fi străin şi ar fi în vizită. Acesta 
este un oraş liber, şi aşa va rămâne. 

— Dacă va supravieţui, murmură ecleziarhul. 

— Trupele din oraş vor şti să reziste, cruciații se vor sătura să 
îndure foamea şi căldura la porţile cetăţii Beziers şi se vor 
întoarce în Nord. 

Mulțimea, înflăcărată, începu din nou să strige. 

Episcopul, speriat de exaltarea cetăţenilor biterrois hotărî să 
părăsească oraşul ca să-i prezinte abatelui Ordinului 
Cistercienilor eşecul strădaniei sale şi cu el plecară câţiva 
temerari, puţini la număr. Dar preoţii hotărâră să rămână cu 
concitadinii lor ca să le dea ajutor spiritual în zilele grele ce 
aveau să vină. 

Ceva asemănător se întâmplase în acelaşi loc şi în după- 
amiaza anterioară. Vicontele şi seneşalul său le-au prezentat 
consilierilor situaţia, iar aceştia au fost de acord să opună 
rezistenţă, sprijinindu-l pe seniorul lor în ciuda relaţiilor 
încordate pe care le întreţineau uneori cu el, întotdeauna din 
pricina libertăţilor lor. Raimond Roger Trencavel, ca senior de 
Béziers, era obligat să apere oraşul şi a spus că va merge la 
Carcassonne, că îi va convoca pe nobili, pe aliatul său, contele 
de Foix, şi că se vor angaja mercenari pentru întărirea trupelor. 
Cu toţii împreună vor alcătui o mare oaste pentru a-i ataca pe 


asediatori din ariergardă. 

Vicontele i-a avertizat cu severitate că toţi trebuiau să se 
supună cu stricteţe ordinelor lui Bernard de Béziers, seneşalul 
său, care conducea apărarea în numele lui. Când şi-a luat 
rămas-bun, i-a îmbărbătat spunându-le să reziste cu forţă şi 
curaj, că el le va veni în ajutor. 

Trebuia să plece în mare grabă, şi Hugo a profitat de timpul 
scurt în care scutierii pregăteau caii ca să o întâlnească pe 
Bruna. 

— Oraşul este într-un foarte serios pericol, îi spuse el. Veniţi 
cu mine, curtea vicontelui vă va primi. 

— Nu pot... murmură ea, nu-l pot lăsa pe tatăl meu. 

— Tatăl vostru este un om de arme. Va lupta mai bine dacă 
nu se va teme pentru voi. 

— Nu, nu îl voi părăsi dacă este în pericol. 

— Permiteţi-mi să-i vorbesc, el vă iubeşte. Il voi convinge să 
vă lase să plecaţi. Nu va fi greu. 

— Eu sunt cea care nu vreau să-l părăsesc. De-altfel, zidurile 
noastre şi poziţia oraşului deasupra fluviului ne apără. Nu ni se 
va întâmpla nimic. 

— Stăpână, sunteţi doamna mea, ochii i se umplură de 
lacrimi. Eu ar trebui să rămân ca să vă ocrotesc, dar nu pot, am 
o misiune de îndeplinit. 

— Voi aveţi o misiune de îndeplinit, eu am un tată pe care îl 
iubesc. Este seneşalul oraşului. Fiica lui nu poate fugi; ar fi o 
ofensă pentru el şi pentru oraş. 

Hugo ştia că doamna sa avea dreptate. Atunci, puse un 
genunchi pe pământ şi îi sărută mâna. Ea îl mângâie tandru pe 
păr. 

Puțin mai târziu, vicontele, însoţit de Hugo şi de încă patru 
cavaleri, pleca în galop spre Carcassonne. 


22 


„So fo a una festa c'om ditz la Magdalena, 
que l'abas de Cister sa granda ost amena 
trastota entorn Bézers alberga sus | 'arena.” 


[„S-a întâmplat de sărbătoarea numită a Magdalenei, 
când abatele Cistercienilor soseşte cu mare oaste 
şi în împrejurimile Bezierului îşi aşază tabăra.” ] 


Cântecul cruciadei, Il-17 
Béziers 


Guillaume şi Amaury sosiră la Béziers în după-amiaza zilei de 
21 iulie cu o avangardă a cruciaților călăuzită de oameni ai 
contelui de Toulouse. Oraşul se înălța impunător în spatele 
zidurilor, cocoţat pe culmea unei coline la poalele căreia curgea 
prin partea de vest fluviul Orb, bogat în apă. Rămaseră la o 
distanță prudentă de fortificaţii şi de milițiile ieşite în apărarea 
ultimilor ţărani rămaşi în urmă care veneau, cu turmele şi carele 
lor încărcate cu provizii, să se refugieze în oraş. Pe drum, 
constataseră că morile erau distruse şi că fusese ars tot ce ar fi 
putut servi ca hrană pentru invadatori şi pe care localnicii nu îl 
putuseră căra cu ei. 

— Vor să ne facă să îndurăm foamea, comentă Amaury 
zâmbind. 

Guillaume ridică din umeri. 

— Sperai ca vicontele să ne invite la cină? 

Amaury râse din toată inima. 

— Dacă ne-am fi prezentat cântând un cântec de trubadur 
acompaniaţi la vielă, poate că ne-ar fi invitat, răspunse el, dar 
aşa cum suntem, înarmaţi până în dinţi şi cu chef de luptă, 
încălcând normele curtoaziei, nu cred că o va face. 

— Ce susceptibil! 


Şi amândoi izbucniră în râs. 

Explorară zona din afara zidurilor, ajungând la concluzia că 
porţiunea din est era singurul loc în care se putea instala tabăra 
cruciaților. Colina cobora uşor până la pârâul Saint-Antoine. ÎI 
traversa un pod şi pe deasupra se desfăşura anticul drum roman 
care duce la Montpellier. Pe acest drum urma să sosească a 
doua zi de dimineaţă grosul cruciadei. O alee de plopi mărginea 
cursul noroios şi aproape secat al pârâului. Lemnul lor va servi 
pentru maşinăriile de asediu, se gândi Guillaume. De cealaltă 
parte a albiei, terenul urca blând, acoperit de câmpuri lucrate, 
departe de bătaia arbaletelor şi a balistelor din oraş. Acolo îşi 
vor putea instala corturile în linişte. Guillaume începu să-i 
repartizeze în mintea lui pe nobili după rangul şi puterea lor. 
Ducele de Burgundia, contele de Nevers, cel de Saint-Paul şi 
seneşalul comitatului Anjou în locurile cele mai netede şi mai 
aproape de drum, iar în mijloc, abatele Ordinului Cistercienilor. 
Unchiul său, Simon de Montfort, împreună cu alţi nobili 
prestigioşi, dar de rang mai mic, şi episcopii, puţin mai încolo... 

Coborâră înspre sud-vest urmărind albia pârâului până la 
vărsarea lui în fluviul Orb. Acesta curgea larg, tumultuos, şi 
singurul mod de a-l traversa, cu excepţia bacurilor care, evident, 
nu vor fi puse în serviciul cruciaților, era anticul pod roman de la 
poalele oraşului Beziers. Urmăriră în continuare cursul fluviului 
spre oraş, ale cărui ziduri se înălţau impunătoare, cocoţate pe 
colină şi, mult mai sus de ele, turnul numit al Vânturilor şi 
catedrala Saint-Nazaire. Se opriră brusc. Nu îşi puteau continua 
drumul fără să devină o ţintă uşoară pentru orice arcaş de pe 
creneluri. Fâşia dintre fluviu şi ziduri, inclusiv podul, erau în 
întregime apărate de sus. Un atac pe latura de vest era cu 
neputinţă, iar pe la sud, dată fiind panta până la ziduri, era la fel 
de dificil. Se întoarseră cercetând fortificațiile oraşului de la o 
distanţă prudentă şi văzură că poarta spre Saint-Jacques era 
formidabil de fortificată. La fel erau şi porţile spre Saint-Gilles, 
Saint-Saturnin şi Saint-Guilhem, orientate spre est. Cu toate 
acestea, Guillaume şi Amaury fuseseră de acord că acea 
porţiune din ziduri era singura care oferea posibilităţi. Îşi 
continuară plimbarea spre nord şi apoi spre vest, unde îi opri iar 
fluviul Orb. Oraşul se cocoţa din nou maiestuos pe colină, în 


spatele zidurilor. Soarele la asfinţit dădea tonalități roşiatice 
zidurilor, turnurilor de fortificaţie şi bisericilor Saint-Aphrodise şi 
Madeleine, în contrast cu verdele aleii de plopi şi cu strălucirea 
fluviului. 

— Ce oraş frumos! exclamă Guillaume. 

* 

A doua zi era 22 iulie, sărbătoarea Magdalenei şi, la puțină 
vreme după răsăritul soarelui, au sosit cavalerii care, 
reprezentându-i pe seniorii lor, au negociat spaţiul şi 
amplasamentul pe care fiecare avea să-l ocupe în tabără. 
Treaba nu era lipsită de importanţă, căci era vorba despre o 
chestiune de prestigiu pentru nobili. Dar oştile cruciaților erau 
adunate aproape de o lună, rangurile erau destul de bine 
stabilite şi în curând amplasamentele s-au potrivit aproximativ 
la fel după cum anticipase Guillaume. Primul cort ridicat a fost 
marele pavilion al contelui de Nevers, care servea ca loc de 
adunare a conducătorilor cruciadei şi punct de referinţă pentru 
toată tabăra. 

Locuitorii oraşului puneau gratii la creneluri; o mulţime 
sfidătoare, în mod surprinzător în sărbătoare, îi observa pe 
cruciați, luându-i la rost şi vociferând plini de trufie. 

Nobilii şi cavaleria sosiră dimineaţa devreme şi făcură o 
plimbare asemănătoare celei pe care o făcuseră cu o zi înainte 
cei doi veri, scutierii lor şi călăuzele din Toulouse. Şi, pe la 
mijlocul dimineţii, începură să sosească trupele pedestre, 
mercenarii, tâlharii şi gloata care îi însoțea. Fiecare se instală 
după cum erau plasați stăpânii lor, iar ceilalţi, pe unde apucau. 
Şi vulgul îşi avea propriile ierarhii, iar Vulpoiul, numit şi Regele 
Tâlharilor, stabili locurile acestora. 

La amiază, legatul papal îi convocă pe nobilii cei mai de vază 
în pavilionul contelui de Nevers. Trebuia să se cadă de acord 
asupra procurării, înmagazinării şi raţionalizării furniturilor 
pentru un asediu care promitea să fie îndelungat, şi, de 
asemenea, asupra strategiei de asalt, căci Beziers va fi cu greu 
învins prin foamete şi, dată fiind apropierea de fluviul care 
curgea pe la poalele zidurilor din vestul oraşului, nici prin sete. 

— Singura zonă vulnerabilă este la vest, afirmă contele de 
Nevers. Şi un murmur aprobator dovedi acordul unanim. In toate 


celelalte puncte, înălţimea este atât de mare, încât maşinăriile 
noastre de asalt şi arcaşii ar fi în mare dezavantaj faţă de 
arbaletele, catapultele şi balistele lor. 

— Ar trebui să construim nişte palisade dincolo de pârâul 
Saint-Antoine ca să apărăm tabăra, comentă contele de Saint- 
Paul. 

— Eu cred că, în loc să ne fortificăm temându-ne de atacurile 
lor, ar trebui să fim noi aceia care să iniţiem primul asalt chiar 
mâine, de îndată ce tabăra va fi instalată, argumentă Simon de 
Montfort. Fiecare zi care trece va fi o victorie pentru ei. 

După o lungă dezbatere, nobilii căzură de acord să apere cu o 
palisadă doar maşinăriile de război, care urmau să fie montate a 
doua zi în faţa oraşului, şi să se iniţieze cât mai curând cu 
putinţă primul asalt, folosind tâlharii şi mercenarii ca forţă de 
şoc. 

Cei doi veri reuşiră să se strecoare în adunare, în spatele lui 
Simon de Montfort, temându-se pentru început că marii nobili 
vor pune prezenţa lor sub semnul întrebării. Cum nimeni nu le 
atrăsese atenţia, aveau să se simtă din ce în ce mai satisfăcuţi, 
dat fiind că în felul acesta îşi statorniceau dreptul de a participa 
la viitoarele consilii de război, asemenea cavalerilor importanţi. 
Dar nu şi-au forţat norocul vorbind adunării; nu aveau prestigiu 
pentru aşa ceva şi o asemenea îndrăzneală i-ar fi costat 
eliminarea. Observau totul cu ochii măriţi, dar şi-au ascuns 
entuziasmul. Guillaume îl privi atent pe contele de Toulouse. Nu 
intervenea în dezbatere şi se întrebă cum trebuie să se simtă 
individul acela, refăcându-se încă după bicele primite pe spinare 
cu o lună în urmă, călăuzind cruciații pe pământurile nepotului 
său, împotriva propriilor săi supuşi. 

— Episcopul Reginald din Béziers le-a oferit cetăţenilor 
biterrois să-şi salveze viaţa dacă deschid porţile oraşului şi ni-i 
predau pe eretici, spuse Arnaut, abatele Ordinului Cistercienilor, 
ridicându-se deodată când dezbaterea lâncezea. 

Până în momentul acela, nu spusese nimic şi părea că nu-l 
interesează discuţiile pe teme militare. Era cufundat în gânduri 
şi, când a vorbit, a făcut-o cu un glas puternic. Tonul şi 
inflexiunile vocii sale erau profetice. 

— Au refuzat să primească dragostea creştinească a Bisericii 


de la Roma, bătându-şi joc de episcopul lor. Nu respectă mesajul 
lui Hristos şi eu spun că trebuie să li se dea o lecţie ca să înveţe 
toţi în Occitania. Cine va opune rezistenţă cruciadei noastre va 
pieri. 

Tăcerea era totală, iar Arnaut amuţi pe când îşi plimba 
privirea peste chipurile celor mai de vază nobili. Nu a vorbit 
nimeni. 

— Când vom cuceri oraşul, toţi locuitorii săi vor fi trecuţi prin 
sabie. E voinţa lui Dumnezeu! Făcu o pauză. Aşa vor învăţa 
occitanii cei orgolioşi să-şi predea oraşele fără să opună 
rezistenţă la negotium pacis et fidei. Oraşul care va opune 
rezistenţă va fi nimicit. 

— Dar, abate, obiectă ducele de Burgundia, avem dovada că 
majoritatea cetăţenilor biterrois sunt buni catolici. 

— E cu neputinţă să deosebim catolicii de eretici, spuse 
contele de Nevers. 

— Ucideţi-i pe toţi, răspunse imediat Arnaut. Dumnezeu va şti 
să-i aleagă pe ai săi în ceruri. 

O linişte grea îi pecetlui cuvintele. 


23 


„Ar'aujatz que fazian aquesta gens vilana, 
ab lors penoncels blancs que agro de vil tela 
van corren per la ost cridan en auta alena.” 


[„Ascultaţi ce au făcut acei oameni de rând, 
care cu steaguri albe, din pânză ordinară, 
au ieşit fugind şi ţipând să se arunce asupra oştirii.”] 


Cântecul cruciadei, Il-18 
Béziers, 22 iulie, ziua Sfintei Magdalena 


Nu voi uita niciodată ziua morţii noastre. Acele imagini 
însângerate se întorc, revin întruna. Atacul, barbaria, tipetele... 
tipetele răsună încă în coşmarurile mele, şi când luminile din 
acea zi de ruşine s-au stins, Bruna de Beziers şi tatăl ei 
încetaseră să mai existe. Împreună cu ei, a murit o lume de flori, 
de muzică, de cânt şi un oraş frumos, cu toţi locuitorii săi, 
masacrați înlăuntrul lui. 

* 

— Priviţi, priviţi cum ai noştri le dau ce merită francilor! a 
strigat un mucos. 

Casa noastră se ridica deasupra zidurilor oraşului şi, auzind 
strigătele, m-am precipitat la o fereastră de unde se vedea 
pârâul Saint-Antoine şi, dincolo de el, câmpia unde francii îşi 
instalau roiul ameninţător a mii de corturi. 

Pe podul care traversează pârâul şi conduce la poarta 
principală a oraşului Beziers, nişte băieţi din oraş loveau doi 
dintre acei zdrenţăroşi desculți din şleahta francilor. 

— Daţi-le, daţi-le! îi aţâţa scandalagiul de pe parapetele 
zidurilor oraşului. Aşa o să ştie cine suntem! 

„Ce nebuni!” m-am gândit. Chiar şi eu puteam înţelege că 
acest fapt nu va aduce nimic bun. Cum îndrăzneau să iasă tinerii 


aceia? Cu siguranţă că tatăl meu nu era la curent, el i-ar fi 
împiedicat, iar eu i-am blestemat pe orăşenii indisciplinaţi şi 
aroganţi. 

Dar zidurile s-au umplut de oameni care îi aclamau şi îi aţâţau 
pe cei de jos. 

— Întoarceţi-vă! am recunoscut de îndată glasul tatălui meu, 
care înainta pe creasta zidului de apărare, impunându-se 
tumultului. Numaidecât! Ne puneţi pe toţi în primejdie! 

Acei ticăloşi de provocatori franci, arătându-şi dosurile şi 
folosind cele mai murdare insulte, reuşiseră ceea ce vorbele 
bune ale episcopului, mai întâi, şi amenințările sale cu moartea, 
după aceea, nu obţinuseră: deschiderea porţilor. Cu aroganţa lor 
prostească, un grup de tineri de-ai noştri hotărâseră să le dea o 
pedeapsă exemplară fanfaronilor din cealaltă tabără şi au ieşit 
după ei în goana mare, cu nişte steaguri albe improvizate din 
pânză ordinară, cu lănci şi bețe, urlând cât îi ţinea gura, crezând 
că îi vor speria în felul acesta ca pe nişte vrăbii pe arătură. 

Nebunii aceia, apropiindu-se periculos de tabăra cruciaților, 
au ajuns din urmă doi tâlhari şi, îmbărbătaţi de strigătele 
mulţimii de pe zidurile oraşului, i-au călcat în picioare pe 
nefericiţi, aruncându-i în pârâu. Dar când au băgat de seamă 
mişcarea gloatei pe celălalt mal, era deja prea târziu. Cel numit 
Regele Tâlharilor, care poate că pusese totul la cale, îşi aţâţa 
oştile la atac. În mare goană, o masă enormă de oameni 
desculți, zdrenţăroşi şi pe jumătate dezbrăcaţi, înarmaţi doar cu 
măciuci şi bețe ascuţite în chip de lănci, s-a năpustit cu toată 
viteza asupra podului. Dar erau încă şi mai mulţi ascunşi între 
tufele de pe malurile pârâului care s-au ivit vociferând. Băieţii 
noştri au început să fugă spre poarta întredeschisă, căutând să 
se salveze. 

— Închideţi poarta! a poruncit tatăl meu, iar locotenenţii săi 
îşi trecură ordinul unul altuia. Nu are importanţă, proştii ăia să 
rămână pe dinafară. 

Mi-am dat seama că însuşi tatăl meu era speriat şi că mersul 
său, până în momentul acela sigur, devenise deodată ezitant, pe 
când dădea ordine ofiţerilor săi. 

— Toţi arcaşii la zidul dinspre Răsărit! La arme, la arme! 

Cred că atunci a înţeles. S-a răsucit câteva clipe şi i-am văzut 


privirea blândă, aceea pe care mi-o dedica doar mie, şi mi-a 
trimis un gest de adio înainte de a pleca la moarte. Nu îi mai 
zâmbisem de la discuţia noastră despre Hugo, aproape că nu i- 
am vorbit ca să fac presiuni asupra lui şi, în momentul acela, 
gândul că ar putea muri fără sărutul meu m-a înspăimântat. Mi 
se sfâşia inima. 

Nu ne-am mai întâlnit; aceea a fost despărţirea noastră, de 
două ori tristă. Îmi amintesc expresia lui, pentru o clipă 
drăgăstoasă, privindu-mă, şi apoi aspră, pornind spre bătălie. 
Încă îl mai văd, uneori, când închid ochii. 

Clopotele bisericilor au început să dea alarma şi apărătorii 
noştri, înarmându-se în grabă, au ocupat partea de sus a 
zidurilor. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva, asediul nici măcar 
nu fusese stabilit, nu eram pregătiţi. 

Eu am hotărât să urc pe culmea turnului casei noastre 
fortificate, cea care în oraş era denumită castelul vicontelui, ca 
să văd mai bine ce se petrecea. Pe scară, m-am întâlnit cu doica 
şi cu verişoara mea Guillemma, care, înspăimântate, m-au 
întrebat ce se întâmplă. 

— Cruciații ne atacă! am răspuns eu pe când începeam să urc 
scările din turn. 

Când am ajuns sus, am privit spre poarta către Saint-Guilhem. 
Încă nu a putut să fie închisă şi îi vedeam pe ai noştri luptând 
împotriva liotei de cruciați care forţau intrarea. De sus, 
arbaletrierii şi arcaşii trăgeau, ceilalţi aruncau cu pietre, dar nu 
păreau să-i poată opri. Mii de duşmani traversau podul sau 
săreau peste pârâu ca să urce pe maluri. Purtau scări, fapt ce 
era inevitabil. Am văzut că se purtau deja lupte în interiorul 
oraşului şi că francii continuau să intre pe poarta aceea deschisă 
care ne secătuia. Cele mai bune resurse ale noastre erau acolo, 
în încercarea de a o închide, dar acest fapt reducea din puterile 
acestei porţiuni din zid şi în curând tâlharii au sprijinit scările de 
ea şi au început să urce. 

Dar când am privit spre tabără, m-am îngrozit văzând sutele 
de mii de oameni care alergau spre noi din toate direcţiile cu 
scările lor rustice de asalt. Niciodată nu mai văzusem atâţia 
oameni laolaltă; erau de zece ori mai mulţi decât locuitorii 
oraşului. Erau atât de numeroşi încât acopereau complet 


ogoarele dimprejur. Clopotele încă mai băteau, iar vacarmul era 
asurzitor. 

— Doamne Dumnezeule! am auzit-o exclamând pe verişoara 
mea lângă mine. Suntem pierduţi. 

A izbucnit în hohote de plâns. 

Şi acolo, pe culmea turnului, într-un oraş blestemat şi 
condamnat cu câteva clipe mai înainte la sânge, la foc şi la 
distrugere, într-un moment anterior sfârşitului tuturor 
momentelor, ne-am îmbrăţişat, tânguindu-ne şi plângând pentru 
viitorul, pentru sfârşitul scurtelor noastre vieţi. 

Printre lacrimi am văzut acel furnicar monstruos înaintând 
flămând şi imparabil ca să ne devoreze. M-am rugat pentru tatăl 
meu, pentru noi, pentru oraş. Il imploram pe Domnul Nostru 
lisus Hristos să ne primească în împărăţia Lui. 


24 


„E cels de la ost cridan: «Anem nos tuit armar 
la doncs viratz tal preisha a la vila intrar».” 


[„lar cei din oaste au strigat: «lute, să ne înarmăm, 
căci gloata dă năvală de-acum în oraş».”] 


Cântecul cruciadei, Il-9 
Béziers, 22 iulie 


— Tâlharii atacă Béziers! strigă un soldat întrerupând 
dezbaterea. 

În liniştea uimită care îi urmă, Guillaume putu să audă clar 
clopotele dând alarma şi glasurile mulţimii. 

Nobilii care erau în continuare adunaţi în amplul pavilion al 
contelui de Nevers, ca să cadă de acord asupra asediului şi a 
cuceririi oraşului, îl priveau uimiţi pe mesager. Nici berbece, nici 
gatas, nici catapulte, nici turnuri de asalt, nici genişti; 
zdrenţăroşii aceia se năpusteau de-a dreptul, fără niciun fel de 
cunoştinţe, asupra oraşului. 

— Afurisitul de Vulpoi! exclamă contele de Nevers, referindu- 
se la cel numit Regele Tâlharilor, căruia aceştia i se supuneau, 
când hotărau ei să i se supună cuiva. 

— Porcul ăla ne-a luat-o înainte, vrea să ne lipsească de glorie 
şi de prada de război! strigă Simon de Montfort. 

— Adunați trupele numaidecât, să intrăm în oraş! porunci 
ducele de Burgundia. 

Privirea lui Guillaume se încrucişă cu a vărului său. Văzu un 
zâmbet fericit pe chipul lui şi îi spuse: „Să mergem”; se 
alăturară celor care se îmbrânceau ca să iasă cât mai curând cu 
putinţă din cort. 


53 Mijloc de apărare care servea pentru acoperirea soldaţilor la apropierea de 
ziduri (n.a.). 


Afară, totul era doar strigăte şi învălmăşeală. Oameni în 
căutarea armelor, a cailor, rătăciţi de grupul lor, agitaţi, alergau 
dintr-o parte într-alta. Larma era atât de mare, încât Guillaume 
de-abia putea distinge din când în când bătaia disperată a 
clopotelor din cetate. Privi spre oraşul înălţat pe o colină şi putu 
să vadă că se dădeau deja lupte pe metereze. A ştiut că Beziers 
era pe cale să cadă în mâinile tâlharilor. 

* 

— Trebuie să-i găsim pe seneşalul Bernard şi pe fiica sa, 
Doamna Privighetoare! îi aminti Amaury de Montfort vărului său 
în vreme ce, călare pe armăsarii lor, îşi deschideau drum pe 
podul înţesat de trupe spre poarta către Saint-Guilhem, unde se 
îngrămădeau cai, sergenţi şi pedestraşi încercând să pătrundă 
în oraş. 

— Nu-ţi face griji, nimeni nu va supravieţui în oraş, răspunse 
Guillaume. 

— Chiar şi aşa, vreau să-i predau personal abatelui Ordinului 
Cistercienilor capetele celor doi, ca să ştie că mi-am ţinut 
cuvântul. Mi-ai promis ajutorul. 

— Bizuie-te pe mine, spuse Guillaume, căzut pe gânduri. Nu 
va fi greu să dăm de el, dar găsirea doamnei, cu descrierea 
neînsemnată pe care o avem, va fi o sarcină complicată. 

— Casa ei este cea mai mare din Béziers, i se spune castelul 
vicontelui. E fortificată, are cel mai mare turn de apărare din 
oraş şi este lipită de zid. Priveşte, e aceea, şi arătând spre colţul 
de sud-est al zidurilor oraşului, adăugă: Acolo va fi doamna şi, 
dacă avem îndoieli, oricând vom putea face să vorbească un 
servitor. 

— Dacă o să ajungem la timp să găsim vreunul în viaţă, 
răspunse Guillaume. 

* 

Au întins pasul şi, când au ajuns la poarta spre Saint-Guilhem, 
au reuşit să-şi facă loc printre pedestraşi, mulţumită faptului că, 
dând pinteni cailor, aceştia s-au ridicat în două picioare, 
intimidându-i pe cei care mergeau pe jos. Scutierii lor îi 
urmăreau anevoie, dar pedestraşii din trupa lor de mercenari, 
comandaţi de sergenţi, au rămas în urmă printre soldăţimea 
care încerca să intre îmbulzindu-se. 


— La castelul vicontelui! le porunci Amaury de Montfort 
înainte de a-i lăsa în urmă pe oamenii săi. 

Nimeni nu-i hăituia de la crenelurile zidurilor, şi semnele 
bătăliei prin care a fost forţată intrarea erau la vedere. 
Cadavrele se îngrămădeau chiar în pragul oraşului, în mijlocul 
străzii, împiedicând deschiderea completă a porţilor, fără ca 
nimeni să se fi îngrijit să le dea la o parte din drum. Cele ale 
tâlharilor se deosebeau după îmbrăcămintea mizerabilă şi mulţi 
dintre ei erau străpunşi de săgeți, în vreme ce cadavrele 
apărătorilor purtau veşminte scumpe şi apăreau zdrobite de 
măciucile învingătorilor lor neciopliţi. 

— Să mergem, să mergem! striga Amaury. Trebuie să 
ajungem la casa fortificată a seneşalului înaintea acestor pierde- 
vară. 

Pe măsură ce intrau pe străzi, au văzut primele jafuri. 
Grupurilor de tâlhari nu le mai păsa de ce ar mai avea de făcut, 
ca să prade casele bogate ale neguţătorilor. Un grup se certa 
pentru nişte preţioase baloturi de ţesături, în vreme ce alţii 
scoseseră în stradă nişte butoaie şi se veseleau, înfruptându-se 
din vin. 

În unele case de la următorul colţ de stradă încă se mai 
opunea rezistenţă. Un grup folosea nişte bârne de lemn în chip 
de berbece ca să dărâme poarta unei case mari, în vreme ce de 
la ferestre nişte femei aruncau cu pietre şi unelte asupra 
asediatorilor. Aceştia strigau că le vor arde pe rug ca eretice şi 
câte unul urla de durere, fiind nimerit de vreun obiect. Trosnetul 
lemnului zdrobindu-se anunţa începutul sfârşitului rezistenţei, în 
vreme ce una dintre femei, nimerită de o săgeată a 
asediatorilor, urla, ascunzându-se înăuntru. 

Hotărâţi să obţină capetele pe care abatele Ordinului 
Cistercienilor le dorea atât de mult, cei doi veri îşi continuară 
drumul fără să le pese de sfârşitul anunţat al acestei ciocniri, 
dar nu putură să se împiedice să pună frâu cailor la scena 
următoare. 

Mai întâi, li s-a părut că văd ceva căzând de la cel de-al doilea 
etaj al unei locuinţe de pe acea porţiune de stradă. Gloata 
alcătuise un cerc şi cânta în cor un cântec obscen, în vreme ce 
dinăuntru se auzeau urlete sfâşietoare. Apropiindu-se, plânsul 


unui copil de ţâţă, ce fusese aruncat pe fereastră, se distingea 
mai presus de larmă. Guillaume nu se putu împiedica să simtă 
un fior atunci când impactul cu pământul făcu să înceteze 
plânsul micuţului. Văzură că în spaţiul deschis în mijlocul 
mulţimii zăceau deja mai multe persoane azvârlite pe fereastră. 
Oamenii de jos au răcnit când la o fereastră s-a profilat trupul 
tânăr şi dezgolit al unei fete. O fi fost mama şi ţipa să fie lăsat în 
pace un copilaş de vreo doi ani, descompus de plânsul 
înspăimântat, pe care încerca să-l ocrotească. Trupul ei alb şi 
plin de rotunjimi dovedea că a trăit apărată de soare şi bine 
hrănită, spre deosebire de feţele arse de soare ale tâlharilor 
care o hărţuiau. Guillaume se simţi foarte aproape de fată, care 
îi amintea de sora lui, şi măruntaiele i se răsuciră de ură şi de 
scârbă faţă de zdrenţăroşii care o maltratau. Cum de îndrăzneau 
ticăloşii aceia?! Pentru tânăr, faptul acela tulbura ordinea divină 
a castelor; nici măcar într-un război nu se putea îngădui ca 
scursurile societăţii să-i atace pe cei superiori lor. Nici chiar dacă 
aceştia ar fi fost eretici. 

Sus, lupta s-a decis în mod inevitabil atunci când unul cu un 
râs ştirb a aruncat în gol copilul, urlând. Şi imediat, fără să 
poată fi oprită, frumoasa femeie goală, fără îndoială, mama, a 
sărit în urma copilului, dorind parcă să-l ajungă în zbor, 
ocrotindu-l în ultima sa clipă. 

Guillaume de Montmorency îşi făcu semnul crucii şi murmură 
o rugăciune, în vreme ce ochii îi erau înecaţi în lacrimi. | se 
strânsese inima lui de războinic şi de-abia îşi putea stăpâni 
suspinele de plâns. Şi când auzi gloata de scursuri comentând, 
în argoul lor mizerabil care strica limba oil, dacă cei de sus or fi 
avut timp să o violeze pe fată sau dacă aceasta le-o fi scăpat 
neatinsă, simţi dorinţa de a se năpusti asupra lor cu amândouă 
mâinile. 

— Să mergem, înainte ca Doamna Privighetoare să ne scape, 
îi spuse el vărului său Amaury, ca să evite tentaţia. 

Acesta privea fascinat cadavrele de pe jos de la înălţimea pe 
care i-o asigura şaua calului său. Guillaume evită să-l privească 
în ochi ca să nu-şi trădeze emoția, dar vru ca lucrurile să fie 
foarte clare: 

— Când o vom ucide, va fi cu lovituri de spadă. Fără umilire, 


cu tot respectul cuvenit. 

— N-ar fi mai bine să-i tăiem gâtul cu un pumnal? întrebă 
vărul său. 

— Nu _ ştiu, răspunse Guillaume şovăind. N-am învăţat 
niciodată cum se ucide o doamnă. 


25 


„Li borzes de la vila viro.Is crozatz venir, 
e lo rei dels arlotz que los vai envazir 
e.ls truans els fossatz de totas pertz salhir.” 


[„Târgoveţii din oraş îi văd de-acum pe cruciați sosind 
şi pe Regele Tâlharilor care vine să-i cotropească, 
şi pe pungaşi, sărind din toate părţile peste şanţuri.”] 


Cântecul cruciadei, Il-20 


Din turn, spectacolul era înspăimântător. Apărătorii porţii spre 
Saint-Guilhem fuseseră depăşiţi, iar asediatorii, cu miile, ca o 
gigantică oştire de furnici, se năpusteau peste şanţuri, se 
căţărau pe ziduri, veneau în acelaşi timp de peste tot. 

Am ştiut că oraşul era pierdut, la fel ca şi locuitorii lui. 
Îmbrăţişată cu verişoara mea, plângând în hohote, am înţeles că 
prevestirile Sarei aveau să se împlinească. Şi mi-am amintit 
enigmaticele cuvinte pe care mi le-a şoptit la ureche pe când 
doica mea trăgea de mine, ultima dată când ne-am văzut: 
„Tăiaţi-vă părul, îmbrăcaţi-vă în oţel”. 

Acum înţelegeam ceea ce înainte cu câteva zile fusesem 
incapabilă să pricep; „ca un băiat”, m-am gândit eu atunci, şi 
mi-am spus că, dacă aş fi flăcău, aş lupta alături de tatăl meu, 
persoana pe care o iubeam cel mai mult. 

Singurul meu frate a murit la 13 ani din pricina unei căzături 
de pe cal. Poate de aceea tatăl meu mă trata uneori ca pe fiul 
pe care îl pierduse. Am fost întotdeauna foarte legaţi şi, fiind el 
şeful militar din Beziers, se juca des cu mine cu armele. 

Însoţeam şi la vânătoare, iar el insista ca eu însămi să fiu 
aceea care îşi pregătea harnaşamentul şi îngrijea calul. Am 
simţit o dorinţă nestăvilită de a-l vedea pentru ultima dată, de a- 
| îmbrăţişa înainte de a muri, de a-mi face iertate necuwviinţele, 
de a fi cu el atunci când gloata se va năpusti asupra noastră. 


Am coborât în fugă din turn şi m-am trezit că doica mea ne 
aştepta, frângându-şi mâinile, îngrijorată. 

— Tăiaţi-mi părul, i-am cerut eu. Voi lupta alături de tatăl 
meu. 

— Dar, Bruna, a protestat ea, sunteţi doamnă, nu bărbat. 

— Doamnă sau bărbat, azi vom muri. Vă rog, faceţi ce vă 
spun. 

— Să nu comiteţi vreo nebunie, să ne refugiem în catedrală. 
Vom fi în siguranţă în lăcaşul sfânt ocrotit de răgazul lăsat de 
Dumnezeu. 

— Mergeţi voi, eu plec la tatăl meu. 

Discuţia s-a prelungit câteva minute, dar femeia era 
înspăimântată şi graba de a se simţi în siguranţă în biserică a 
făcut-o să cedeze cu o relativă uşurinţă. Cu o oală de bucătărie 
în chip de bonetă, am pus-o să-mi taie părul de jur împrejur, aşa 
cum făceau pajii. Părul a fost aruncat pe foc, iar eu am căutat 
acolo unde ştiam că tatăl meu păstra armele fratelui meu. 

Când mi-am luat rămas-bun de la doica şi de la verişoara mea 
Guillemma, aveam înfăţişarea unui băiat îmbrăcat ca de război. 
Cămaşă şi pantaloni de lână, coif, o cămaşă de zale care îmi 
ajungea până la genunchi, pumnal la cingătoare şi o spadă 
scurtă. Doica mea a şoptit în limba ei oil că sunt nebună şi sfinţii 
să mă apere. Ne-am despărţit toate trei printre lacrimi şi 
îmbrăţişări, iar ele au plecat în fuga mare spre catedrală. Eu m- 
am îndreptat cu pas grăbit către porţiunea din ziduri unde îl 
văzusem pe tatăl meu ultima dată, dar, când am urcat treptele 
care conduceau la parapetul zidului, am văzut că, acolo sus, se 
purta de-acum lupta corp la corp. Căzuseră mulţi dintre cei din 
Beziers, iar tâlharii care urcau scările de lemn proptite în partea 
exterioară a fortificațiilor noastre ajungeau cu duiumul pe 
centura zidurilor, cea care conducea la poarta spre Saint- 
Salurnin şi continua spre cea către Saint-Guilhem. Într-acolo 
plecase tatăl meu. Şi, văzând eu acea mulţime ostilă, mi-am dat 
seama, tulburată, că era târziu, că nu aveam să-l mai revăd 
niciodată în viaţă. 

Ai noştri rezistau anevoie la acea avalanşă, iar eu nu ştiam 
cum să le ţin piept asediatorilor. Unul dintre ei, îmbrăcat într-o 
piele care îi acoperea o parte din tors şi ajungea până la mijlocul 


pulpei, mi-a ars o lovitură cu sulița, pe care cu greu am putut să 
o evit printr-o săritură. Lângă mine cădea zdrobit de lovituri de 
măciucă un băiat pe care l-am recunoscut ca fiind ajutorul unui 
geambaş de catâri din oraş. 

— Zidul este pierdut, să ne apărăm în case, strigă un bărbat 
care tocmai cobora treptele pe care eu le urcasem cu o clipă 
mai devreme. Mi-am dat seama că era Gilles, argintarul care 
avea tarabă în piaţă. 

Cuprinsă de panică, l-am urmat instinctiv şi, când am ajuns 
jos, mi-am dat seama că cei care veneau în urma noastră nu 
mai erau ai noştri. Scăpaserăm doar noi doi. 

M-am gândit să mă alătur doicii şi verişoarei mele, dar o liotă 
de tâlhari care veneau pe strada care ducea la catedrală m-a 
făcut să renunţ. Am alergat în direcţie opusă, dar Gilles 
rămânea în urmă şi o săgeată l-a nimerit în pulpă. A căzut cu un 
țipăt ascuţit, în vreme ce mulţimea se arunca asupra lui. Am 
alergat fără speranţă, din pur instinct, întârziind tragicul destin 
care mă aştepta şi, când am văzut celălalt capăt al străzii blocat 
de duşmani, m-am repezit într-o casă cu porţile larg deschise. 
Avea un patio amplu şi mi-am dat seama că mă aflam în palatul 
familiei Maureilhan, una dintre cele mai nobile din Beziers. Am 
văzut că animalele erau încă în grajduri şi că în bucătărie ardea 
focul, dar totul indica faptul că locul fusese abandonat în mare 
grabă. 

— Aici s-a ascuns cineva! am auzit eu strigându-se. 

Şi când m-am întors, am văzut conturul unui grup acoperind 
golul porţii prin care tocmai intrasem în casă. Gâfâind din pricina 
alergării şi a greutăţii cămăşii de zale, am urcat scările care 
duceau din patio la primul etaj. Mă gândeam că poate voi reuşi 
să ajung pe terasă şi de acolo să sar în altă clădire. 

Dar, căutând scara pentru nivelul de sus, m-am trezit într-un 
salon care ţinea loc şi de dormitor, cu fereastră la stradă. Am 
vrut să ies de acolo, dar forfota tâlharilor care urcau deja scările 
m-a făcut să mă gândesc că era mai bine să mă ascund în 
spatele draperiilor care despărţeau patul de restul încăperii. 
Prea târziu, erau deja la uşă. Desculţi, îmbrăcaţi în zdrenţe, cu 
zâmbete însetate de sânge, purtând arme, unele smulse 
apărătorilor oraşului, au ţipat încântați văzându-mă. 


— Este aici, am pus mâna pe el! 

Am ştiut că mi-a sunat ceasul. Nu-l voi mai vedea niciodată pe 
tatăl meu, deşi, mai mult ca sigur, o fi murit deja. Acum era 
rândul meu şi căutam mângâiere în gândul că peste o clipă mă 
voi alătura lui, mamei şi fratelui meu în ceruri. Dar, înainte, 
trebuia să sufăr cumpăna morţii. Am văzut doi dintre acei 
zdrenţăroşi, unul tânăr şi altul mai în vârstă, care se năpusteau 
asupra mea şi, instinctiv, am scos pumnalul. Aceasta i-a făcut să 
dea un pas îndărăt. 

— la uită-te la flăcăiandrul ăla, a râs cel mai bătrân, un tip 
uscăţiv, la vreo 40 de ani, chel, măsliniu şi zbârcit. O să ne 
distrăm. 

— Ce obraji frumoşi are puştiul! a adăugat un individ burtos 
care tipa, zeflemitor. O fi având nişte buci durdulii. 

Un bărbat tânăr, poate de vârsta mea, a început să mă alerge 
cu o lance până când am dat cu spatele de perete. Încercam să 
deviez tăişul cu braţul stâng protejat în zale de oţel, dar nu 
puteam face prea mult. Se jucau cu mine. 

— Lăsaţi-mă în pace sau îl voi trimite cel puţin pe unul dintre 
voi în infern, am spus eu, adunându-mi tot curajul şi ştiind că 
era o bravadă inutilă. În mod instinctiv, am făcut-o în limba pe 
care o vorbeau ei, cea pe care o învăţasem de la mama şi de la 
doica mea. 

S-au oprit, nu de teama amenințării mele, ci din pricina 
surprizei. 

— Ereticul ăsta ştie să vorbească în oil, exclamă slăbănogul, 
care părea conducătorul lor. 

— Şi vorbeşte ca un domn! spuse grasul în zeflemea. 

— Intotdeauna mi-am dorit să i-o trag în fund unui nobil franc! 
a ţipat un altul din grup şi un hohot de râs i-a omagiat vorbele 
neruşinate. 

Mi-am dat seama că expresiile lor de amuzament crunt se 
umpleau de ură şi şi-au reluat hărţuiala cu şi mai multă 
înverşunare. Cel cu lancea s-a străduit cu o lovitură pe care am 
eschivat-o, sărind într-o parte. Atunci, am simţit o durere 
puternică în braţul drept şi am văzut cum pumnalul cade odată 
cu măciuca pe care o aruncaseră înspre mine. 

Nu mai aveam cu ce să mă apăr şi m-am uitat pe fereastră ca 


să sar de acolo, dar am şovăit o clipă şi grasul s-a aruncat 
asupra mea şi m-a luat în braţe cu un hohot de râs. Mirosul lui 
îmi făcea greață şi mi-a părut rău că îmi lipsise curajul să mă 
arunc în gol. 

Am vrut să dau din picioare, am vrut să opun rezistenţă, dar 
era mult mai puternic şi a început să mă târască spre pat în 
entuziasmul general. Am dorit să mor cât mai degrabă cu 
putinţă, m-am rugat pentru asta. Am încetat să mă mai zbat, am 
închis ochii şi am căutat înlăuntrul meu chipul zâmbitor al 
iubitului meu tată, al mamei şi al fratelui meu, amintirea 
vremurilor când eram cu toţii împreună, când eram fericiţi. 
Precum şi figura iubitului meu, a lui Hugo. 

Îmi doream să leşin, să dispar, ca acea clipă de grea cumpănă 
să se termine cât mai curând, ca agonia să-mi fie scurtă. 

Dumnezeu a dat ascultare rugăminţii mele şi, după o clipă, 
Bruna de Béziers a încetat să mai existe. 


26 


„Li ribautforon caut, no an paor de morir: 
tot cant pogrom trobar van tuar e ausir 
e la grans manentias e penre e sazir.” 


[„Tâlharii, învălmăşindu-se, nu se tem de moarte: 
ucid pe oricine le iese în cale 
şi cară după ei bogatele prăzi jefuite.”] 


Cântecul cruciadei, Il-20 


Când cei doi veri ajunseră la palatul fortificat al seneşalului 
din Béziers, pungaşii tocmai doborau porţile la pământ. Le-au 
strigat să se dea la o parte, au dat pinteni armăsarilor şi au sărit 
peste buştenii de lemn. Patioul era pustiu şi aspectul casei te 
făcea să te gândeşti că ocupanţii ei fugiseră. 

— Firar să fie! exclamă Amaury. Cum îi spun eu abatelui 
Ordinului Cistercienilor că Doamna Privighetoare a scăpat din 
cuib? 

— Nu va scăpa! Vor muri cu toţii azi, îl linişti Guillaume. Să 
căutăm vreun servitor care să o cunoască şi care să ne ajute să 
o găsim vie sau moartă. 

Tâlharii se porniseră deja să jefuiască palatul şi Guillaume le-a 
promis câteva monede dacă îi aduceau pe cineva în viaţă. 
Aşteptară câteva minute în vreme ce se auzea forfota, dar, cum 
nimeni nu a cerut recompensa şi nici ţipete nu s-au auzit, au 
înţeles că acolo nu mai rămăsese niciunul dintre locuitori. 

— Şi acum ce facem? se întrebă Amaury. 

— Seneşalul va fi uşor de găsit, spuse Guillaume. S-o fi 
luptând pe ziduri. Povestea cu doamna e mai complicată. 
Trebuie să găsim pe cineva încă în viaţă care să o poată 
recunoaşte. 

— Trebuie să ne grăbim. 

— De acord, admise Guillaume. Du-te să-l cauţi pe seneşal, eu 


mă voi duce după doamnă şi ne vom întâlni aici de îndată ce îi 
vom găsi. 

Guillaume de Montmorency îşi îndreptă calul pe stradă în jos 
observând cum un grup de pungaşi fugea. 

— Aici s-a ascuns cineva! striga cel care părea că îi conduce, 
în vreme ce arăta spre o casă mare. 

Cavalerul îşi îmboldi animalul; dacă se grăbea, ar putea în 
sfârşit să găsească vreun supravieţuitor. 

Intră în patio şi descălecând, fără să mai piardă o clipă, urcă 
scările din două în două spre locul de unde se auzeau vocile. Era 
o încăpere amplă şi, în fund, lângă un pat, cu spatele la perete, 
un băiat purtând o cămaşă de zale puţin cam largă pentru el 
încerca să se apere cu un simplu pumnal de un grup de 
zdrenţăroşi. 

— Lăsaţi-mă în pace sau îl voi trimite măcar pe unul dintre voi 
în infern, ameninţa puştiul cu voce tremurătoare şi subţire. 

Guillaume se miră auzindu-l vorbind o limbă oil aristocratică 
şi, pentru o clipă, se întrebă dacă indivizii aceia nu or fi atacând 
cumva vreun mic paj franc. El îi cunoştea practic pe toţi nobilii 
franci importanţi, dar nu pe cei de rang inferior sau mai tineri. 

Tipii aceia se jucau cu băiatul; l-au dezarmat fără nicio 
dificultate şi, în entuziasmul general, un individ mătăhălos îl 
trăgea spre pat. 

Guillaume se indignă. Cum îndrăznea liota aceea de scursuri 
să agreseze un nobil care vorbea ca el? 

— Opriţi-vă! strigă el. Lăsaţi-l pe puşti chiar acum. 

Tâlharii îl priviră uimiţi. Erau cinci şi, văzând că Guillaume era 
singur, zâmbiră; nu părea să le impună respect. 

Bărbatul mătăhălos îl ţinea pe puşti strivit în pat, iar altul mai 
uscăţiv îi spuse: 

— Hai să-i dăm ce merită ereticului ăstuia. E mai bine să vă 
vedeţi de treburile voastre. 

Guillaume cântări situaţia stăpânindu-şi mânia pe care i-o 
pricinuia să vadă că scursurile acelea îndrăzneau să atace pe 
cineva care vorbea ca un superior. Işi spuse că, dacă puştiul era 
din aristocrația francă, era de datoria lui să-l salveze, dar, dacă 
era vorba de un occitan care vorbea limba oil, cu atât mai mult; 
îi putea fi de mare folos. 


— Lăsaţi-mi-l mie! răcni el cu toată puterea. Rămâne în 
custodia mea. 

Acum îl cântăreau cu toţii din priviri. Guillaume observă cum 
cei cu lănci îl ţinteau, iar ceilalţi îşi încleştau mâinile pe arme. 

— Du-te la naiba! exclamă slăbănogul arătându-şi dinţii. 

In fracțiuni de secundă, Guillaume de Montmorency îşi calculă 
execuţia următoarelor sale mişcări. Fără să mai rostească vreun 
cuvânt, îşi scoase spada din teacă cu mâna dreaptă, îi alătură 
acesteia şi stânga pentru a aplica o forţă şi mai mare şi, cu 
arma aceea capabilă să taie o cămaşă de zale de oţel şi să 
crape scuturi, îi repezi băiatului cu lancea o lovitură cu tăişul cu 
toată furia pe care i-o pricinuia neobrăzarea acelor indivizi. 
Reteză braţul care ţinea sulița la nivelul încheieturii mâinii. Când 
tipul uscăţiv care comanda vru să reacționeze, era deja prea 
târziu. Guillaume îl dobori la pământ cu o lovitură mortală cu 
amândouă mâinile în gât. Atunci, băiatul ciung începu să urle, şi 
el fu nevoit să sară într-o parte ca să evite lovitura de lance, dar 
reuşi să despice mânerul armei cu spada. Văzu frica în ochii 
duşmanilor săi şi strigă către ei: 

— Plecaţi de-aici chiar acum dacă vreţi să rămâneţi în viaţă, 
îşi susţinea spada cu amândouă mâinile, hotărât să atace din 
nou. 

— Eu plec, îngăimă grasul, dând drumul băiatului; nu mă 
omorâţi, stăpâne. 

— Lasă arma şi fugi de-aici cât te ţin picioarele. 

Tipul îi dădu ascultare şi acelaşi lucru făcură şi ceilalţi luându-l 
cu ei pe rănit, care încetase să mai urle şi, livid, era pe punctul 
de a leşina. 

Guillaume se apropie de puşti asigurându-se că ceilalţi nu 
apăreau din spate. Acesta îl privea, ridicându-se din pat cu ochi 
apoşi, dar foarte holbaţi. 

— Cum te cheamă? 

— Peyre, răspunse acesta cu voce slabă. 

— Eşti occitan? 

— Da. 

Guillaume se felicită pentru norocul său. Nu numai că îi 
căzuse în mâini cineva care îl putea ajuta să o găsească pe 
Doamna Privighetoare, dar, pe deasupra, vorbea perfect atât 


limba oc, cât şi limba oil. Era persoana potrivită pentru a 
încununa cu succes căutarea pe care i-o încredinţase abatele 
Ordinului Cistercienilor. 

— O cunoşti pe doamna Bruna, fiica lui Bernard de Béziers, 
cea căreia i se spune Doamna Privighetoare? 

— Da. 

— Cine este tatăl tău? 

— Bota de Maureilhan. 

Răspunsurile băiatului erau cele corecte, dar Guillaume nu vru 
să-şi manifeste satisfacția. Il prinse de cămaşa de zale şi îi 
atrase spre el până când chipurile lor ajunseră foarte aproape. 

— Ar trebui să te ucid chiar acum, ereticule, mormăi el. 

— Ucide-mă, dacă vrei, răspunse puştiul, care părea să fi 
depăşit limita spaimei; nu-mi pasă, dar nu mă insulta, eu sunt 
un bun catolic. 

— Ei bine, nu i-ai dat ascultare Papei. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Ba i-am dat, după câte ştiu eu. 

Guillaume înţelese că nu avansa pe calea aceea şi fu mai 
direct. 

— Vrei să trăieşti? 

Peyre îl privi în ochi fără să răspundă şi cavalerul luă drept 
bun faptul că dorea într-adevăr. 

— Atunci, jură-mi pe mântuirea sufletului tău şi pe onoarea ta 
de viitor cavaler că mă vei sluji în schimbul vieţii tale, iar eu te 
voi scoate de aici. 

Puştiul continua să-l privească fără să reacționeze. 

— Jură ori te ucid chiar aici! îi strigă Guillaume zgâlţâindu-l. 

— Jur! 

— Bine, spuse cavalerul, satisfăcut, trebuie să plecăm 
degrabă. Ascultă: din acest moment, te numeşti Pierre, nu 
Peyre, şi eşti un văr al meu de departe, un Montmorency, şi eşti 
pajul meu. 

Băiatul făcu un gest nepăsător. 

— Şi ia-ţi pumnalul şi să-l ţii mai bine data viitoare. Coborâră 
în patio, unde tâlharii stivuiau tot felul de unelte casnice, iar 
Guillaume îl urcă pe Pierre pe crupa armăsarului său ca să o 
caute, în oraşul în agonie, pe Doamna Privighetoare. 


27 


„E li un e li autre an entre lor empris 

que a calque castel en que la ost venguis 

que no's volguessan rendre, tro que I'ost les prezis 
qu'aneson a la espaza e qu 'om les aucezis.” 


[„Şi unii, şi alţii (nobili şi clerici) s-au înțeles 

ca, la fiecare fortăreață pe care oastea o va asedia, 
care nu se va preda şi pe care oastea o va lua, 

toţi locuitorii să fie trecuţi prin spadă.”] 


Cântecul cruciadei, Il-21 


Aproape că nu-mi mai amintesc cum am căzut în mâinile 
acelui cavaler franc. Mă împăcasem cu gândul morţii, dar ceva 
în mine încă mai dorea să trăiască. Am văzut că toţi credeau că 
sunt un tânăr adolescent şi m-am gândit că în calitate de bărbat 
aş avea mai multe şanse de a supravieţui sau de a muri cu 
demnitate. l-am spus că mă numesc Peyre, după fratele meu 
mort, şi că tatăl meu era Bota de Maureilhan, pentru că a 
acestuia era casa în care cavalerul franc m-a salvat din mâinile 
tâlharilor, dar intuiţia îmi spunea că salvatorul meu nu o căuta 
pe Bruna de Béziers cu bune intenţii. 

Când am ieşit din palat, m-a întrebat unde s-or fi dus 
doamnele nobile şi am înţeles că mă voia vie sau moartă. Am 
răspuns că s-or fi refugiat în catedrala Saint-Nazaire sau în vreo 
altă biserică. A vrut să meargă la catedrală şi l-am condus acolo. 
Când am ajuns la porţi, acestea erau larg deschise şi soldăţimea 
cruciată încă mai jefuia în exterior. Oricât de mult voi mai trăi, 
nu voi mai vedea niciodată ceva atât de înspăimântător. 

Sângele se prelingea din portic curgând pe scări în jos şi 
formând o băltoacă mare în piaţă. Am încercat să plec, să fug, 
dar cavalerul m-a obligat în ghionturi să intru. 

Nu se respectase inviolabilitatea lăcaşului, nici răgazul dat de 


Dumnezeu care guverna în biserici; nici măcar preoţii catolici în 
veşmintele lor sacre nu fuseseră cruţaţi. 

Părintele Jacques, diaconul episcopului, care nu a dorit să-şi 
abandoneze credincioşii atunci când superiorul său o făcuse, 
zăcea în poarta bisericii îmbrăcat cu felonul pentru liturghia 
solemnă. Era cu faţa în sus, cu braţele întinse, ca Hristos pe 
cruce, doar că lui îi despicaseră ţeasta cu o lovitură de secure. 
Fără îndoială, a vrut să-i oprească pe asediatori, să-şi 
ocrotească turma de măcel; a încercat în zadar să-l imite pe 
Mântuitor. Doi dintre preoţii săi îl însoțeau în moarte, şi ei întinşi 
la intrare şi cu trupurile înjunghiate. Am privit înspăimântată 
înăuntru. Cadavrele credincioşilor se îngrămădeau unele peste 
altele. Umpleau biserica, erau stivuite pe lângă pereţi. 

— Caut-o pe Doamna Privighetoare! a poruncit cel care mă 
capturase. 

Aproape că nu l-am auzit; totul era un coşmar, ceva atât de 
oribil şi de înspăimântător, încât nu eram în stare să reacţionez. 
Eram încremenită. 

— Caut-o! a insistat el, ridicând glasul. 

Cum nu mă mişcăm, m-a împins; atunci m-am împiedicat de 
un cadavru şi am căzut în balta aceea de sânge. Era cald încă şi 
avea un miros sărat, de fier. Am rămas întinsă acolo, fără puteri, 
în vreme ce greaţa îmi răscolea stomacul. Asta a părut că-l 
înfurie pe bărbat, care a început să-mi tragă lovituri cu vârful 
piciorului până când m-a făcut să mă ridic. 

— Caută, mi-a spus el îmboldindu-mă, de parcă aş fi fost un 
câine. 

Şi a trebuit să mă prefac că aş fi în căutarea propriului meu 
cadavru mişcând trupurile fetelor căzute cu faţa în jos, ca să le 
văd chipurile. Era cumplit; în afară de câte un bătrân, toate 
celelalte cadavre erau femei şi copii. Pe mulţi îi recunoşteam şi 
nu mă puteam împiedica să mi-i imaginez aşa cum erau ultima 
dată când i-am văzut în viaţă. 

— De ce? suspinam eu. De ce au fost ucişi, dacă toţi erau buni 
catolici? Aici nu e niciun eretic. 

Singurul răspuns pe care îl primeam din partea cavalerului 
era să o caut pe Doamna Privighetoare. Nu puteam înceta să 
plâng şi, când le-am găsit pe Guillemma şi pe doica mea, 


picioarele au refuzat să mă mai susţină şi m-am prăbuşit peste 
ele, deznădăjduită. Erau îmbrăţişate; s-au refugiat una la 
cealaltă când le-a ajuns moartea şi trupurile lor încă mai păstrau 
căldura. Cu câteva momente mai devreme, ne luaserăm rămas- 
bun cu o îmbrăţişare; erau pline de viaţă şi credeau că 
rugăciunile şi locul acela sacru le vor salva. 

— Asta e Bruna? l-am auzit întrebând pe cavaler. 

— Omoară-mă şi pe mine, i-am strigat eu printre lacrimi. Nu 
mai pot, prefer să mor. 

— Este Doamna Privighetoare? a insistat el. 

— Lăsaţi-mă în pace! i-am strigat eu. 

M-a privit descumpănit. Era uimit că nu mi-era teamă de el şi 
şi-a scos ameninţător spada din teacă. Eu am văzut-o cu 
speranţă. Am îngenuncheat, mi-am împreunat mâinile ca pentru 
rugăciune şi i-am oferit gâtul. Trupul îmi va cădea peste al 
dragelor mele defuncte şi aşa vom merge împreună în 
eternitate. 

— Pentru ultima oară, dă-mi ascultare. Tonul lui dovedea 
furie. 

— Nu o voi face. Ucideţi-mă. 

Şi a ridicat spada ca să pedepsească insolenta mea lipsă de 
supunere. 


28 


„Le reis e li arlot cugeren estre gais 

dels avers que an pres e ric per tost temps mais 
quant sels lor o an tout, tug escrian a fais: 

«A foc! A foc!» escrian li gratz tafur pudnais.” 


[„ „Regele şi ai săi tâlhari au crezut că se vor putea bucura 
de prada ce au luat-o şi că vor fi veşnic bogaţi, 

dar când le-a fost smuls totul, se porniră să tipe: 

«Prin foc! Prin foc!», strigau. Pungaşi afurisiţi!”] 


Cântecul cruciadei, Il-22 
Carcassonne 


— Cruciații au luat cu asalt oraşul Béziers! a strigat călăreţul 
de cum a trecut pragul patioului de arme al castelului din 
Carcassonne. 

Vicontele Trencavel sosise în oraş cu o zi înainte şi, în după- 
amiaza aceea, se afla în consiliu de război cu nobilii săi. Tocmai 
discuta cu Hugo de Mataplana despre recrutarea mercenarilor 
când se auziră strigăte în patio. Îl chemă pe curier să urce 
imediat şi vestea îi lăsă muţi pe cei de faţă. Se priveau unii pe 
alţii neîncrezători. Era ceva de neconceput; Beziers era pregătit 
să reziste unui îndelungat asediu, toţi se bizuiau pe asta. 

Vicontele îi ceru amănunte bărbatului care îl privea cu teamă, 
dar acesta nu putu confirma decât faptul că mulţimea cruciaților 
intrase în oraş, că, atunci când el a plecat, se dădeau lupte pe 
metereze şi că nu se oprise din călărit, schimbând caii la staţiile 
de poştă de pe domeniul vicontelui. 

— Locuitorii din Béziers nu pot face nimic împotriva unei oşti 
atât de numeroase. Hugo exprimă în cuvinte ceea ce era în 
gândul tuturor. Dacă au reuşit să intre, oraşul e pierdut. 

— Speranţa noastră stătea înainte în zidurile oraşului Béziers, 


spuse Peyre Roger, senior de Cabaret. Acum se află la mila 
oştirii Papei. 
* 

În mai puţin de o oră şi împotriva opiniei vicontelui, Hugo 
pleca în galop spre Béziers. Socotea că asediul începuse cu 
şapte ore mai înainte şi că, dacă ar putea vedea, ţinând drumul 
mare, ar ajunge înainte de răsăritul soarelui. Nu călătorea ca 
menestrel, ci ca un cavaler şi avea asupra lui, ascuns în 
veşminte, un salvconduct al vicontelui Trencavel care îi conferea 
împuternicirea de a schimba caii de poştă. Ca să se camufleze 
de inamic, pe partea dreaptă a tunicii sale etala o vizibilă cruce 
roşie brodată. Dedesubt, purta cămaşă de zale, de cingătoare, 
în afară de pumnal, atârna spada, iar de şa, scutul şi coiful. 

Se ruga ca Bruna să nu păţească nimic şi îşi reproşa că nu 
rămăsese în oraş ca să o apere cu propria viaţă. 

Soarele apunea în spatele lui, în vreme ce el continua să 
galopeze nerăbdător spre oraşul căzut în mâinile duşmanului, pe 
drumul ce traversa ogoare de grâu de-acum secerate, vii şi 
păduri de pin. Noaptea începu să pună stăpânire pe zi, dar, 
înainte ca lumina să dispară complet, o lună strălucitoare în 
descreştere, dar încă aproape plină, se înălța pe orizontul de la 
Răsărit, în faţa lui Hugo. Mână calul în trap. Scoase din desagă 
pâine şi brânză şi cină în şa, nu atât de foame, ci pentru că 
trupul va avea nevoie de forţă fizică pentru ca să poată face faţă 
la ceea ce îi va rezerva noaptea. 

Primul lucru pe care îl văzu din oraş fu o strălucire roşie 
reflectată pe un cer de fum. Mai avea de mers încă o oră bună, 
poate chiar două, ca să ajungă la Béziers, când Hugo îşi dădu 
seama că oraşul era în flăcări. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă el când se convinse de 
proveniența strălucirii. 

Ştia că, atunci când într-un asediu oraşul era cuprins de foc, 
în mod obişnuit, locuitorii lui piereau odată cu el. Dădu pinteni 
calului şi, în curând, de pe o colină, putu vedea cum arde 
Beziers din toate părţile. 

Traversă fluviul Orb pe podul roman, fără ca nimeni să-l 
Împiedice. Era înspăimântător să vezi flăcările ridicându-se 
deasupra capului şi apele oglindind groaznicul spectacol. Mii de 


scântei se înălţau spre cer, ascunzând stelele. Urcă pe drumul 
din sud paralel cu zidurile şi vru să intre pe poarta spre Saint- 
Jacques, care era larg deschisă, dar nu putu. Zona aceea era un 
cuptor. Işi continuă drumul urmărind porţiunea de ziduri şi, când 
acestea coteau, văzu la dreapta sa tabăra de corturi a cruciaților 
desfăşurată în faţa acestora. Mii de focuri, muzică, râsete, 
strigăte, hărmălaie. Fără îndoială că vinul strâns în butoaiele din 
Béziers va înceta în ziua aceea să se învechească, pentru ca să 
moară în pântecele învingătorilor, şi consumul acestuia îi 
înveselea, înfrumuseţând relatările faptelor de vitejie de peste zi 
şi păstrând în taină glasul vreunei conştiinţe. 

Hugo îşi continuă drumul fără să-şi facă griji că ar fi oprit. De 
fapt, cruciații erau atât de plini de încredere după victoria lor, 
încât se părea că nu erau oameni de strajă şi, dacă erau, nimeni 
nu ieşi la trecerea trubadurului. Crucea de pe piept era un 
salvconduct suficient pentru trupa aceea prefăcută într-un nou 
Turn Babel. Oamenii aceia, în majoritatea lor, vorbeau limba oil 
şi diferitele sale dialecte, dar şi mai multe alte limbi, printre care 
germana, burgunda, flamanda şi occitana. 

Când ajunse la poarta spre Saint-Gilles, cea mai apropiată de 
castelul vicontelui, Hugo văzu că fusese dărâmată şi că era 
impracticabilă, dar, fără să-şi piardă speranţa, îşi continuă 
drumul până la următoarea, cea spre Saint-Saturnin. În afara ei 
mai mulţi oşteni aşezaţi pe jos jucau zaruri; or fi fost poate 
străjerii singurei intrări posibile. 

— l-am înjunghiat pe toţi, îi spuse unul dintre ei când Hugo îl 
interogă. Ai ajuns târziu la distracţie. 

— Şi femeile? Şi copiii? 

— Pe toţi, răspunse bărbatul, arătându-şi dinţii care se 
prefăceau că zâmbesc. Nu mai trăieşte niciunul dintre cei care 
erau înăuntru când am intrat. 

Hugo îşi legă armăsarul de un copăcel din apropiere; nu va 
reuşi să-l facă să intre în oraşul în flăcări. 

— Păzeşte-mi calul, îi ceru el soldatului. 

— N-o să găseşti nimic acolo înăuntru, spuse un alt străjer, un 
bărbat corpolent care părea să comande. Am luat tot ce era. Ţi- 
am spus doar că ai ajuns târziu. 

— Nu contează. 


— Nu se poate intra. 

Drept răspuns, Hugo îi aruncă o privire fioroasă, îşi sprijini 
mâna de mânerul spadei şi îşi continuă drumul spre poarta 
luminată de focul dinăuntru. Străjerii se priviră între ei şi grasul 
ridică din umeri. Paza lor era absurdă, căci în oraş nu mai 
rămăsese nimic; doar moartea. Nu supravieţuiseră nevătămaţi 
asediului ca acum să primească o rană mortală pentru că l-au 
oprit pe un nebun sinucigaş care caută pricină. Soldatul care 
vorbise primul cu Hugo se uită la cal şi îi strigă: 

— Crezi că sunt scutierul tău? 

Nici Hugo nu-i răspunse, nici străjerul nu aşteptă răspuns. 

Era greu să se orienteze înlăuntrul cuptorului în care se 
prefăcuseră străzile oraşului. Unele case erau deja ruine şi 
jăratic, altele continuau să scoată vâlvătăi prin uşi şi prin 
ferestre. Totul era ireal; o versiune a infernului în care diavolul 
era afară, în corturile cruciaților. Cadavrele erau răspândite 
pretutindeni, câte unul dezbrăcat pentru că li se furaseră până 
şi hainele de pe ei. O duhoare greţoasă de carne şi grăsime 
fripte impregna totul şi se adăuga mirosului de lemn ars. Lui 
Hugo i se făcu greață şi simţi dorinţa să vomite pâinea şi brânza 
pe care le mâncase mai devreme. Toată scena era o imagine a 
ororii. 

Trubadurul asuda şiroaie pe sub cămaşa din lână subţire 
peste care purta zale şi tunică şi ocolea cum putea dărâmăturile 
arzânde ce blocau străzile. Respira cu gura deschisă. Câteodată 
înghiţea fum. Îi lipsea aerul, dar dorea cu orice preţ să găsească 
locuinţa-fortăreaţă a seneşalului. Când ajunse acolo, văzu că era 
încă în picioare, dar ardea, iar porţile erau larg deschise. Trecu 
fără şovăire peste prag şi se trezi în patioul învăluit în foc şi fum. 
Nu văzu cadavre acolo, dar era imposibil să ajungă în încăperi, 
căci scara era acoperită cu moloz. Din cireşul cel mare care 
creştea într-un capăt, cel pe care îl cântase Bruna de atâtea ori, 
rămăsese doar trunchiul şi câteva crengi înnegrite; arsese în 
partea de sus. 

Hugo pierdu orice speranţă. Vedea focul, fumul prin ochii plini 
de lacrimi; se temuse tot timpul că aceasta avea să fie ceea ce 
va găsi, dar nu putu face altceva decât să se convingă; era cel 
mai neînsemnat lucru pe care i-l datora doamnei sale. 


Îşi înfipse spada în pământ lângă resturile acelui cireş pe care 
cu luni în urmă îl văzuse în floare şi sub care cântase, 
acompaniat de Bruna, în onoarea vieţii, a spiritului, a frumuseţii 
şi a dragostei. Căzu în genunchi. 

— Jur pe crucea spadei mele că mă oblig să vă răzbun, Bruna! 
spuse el printre hohote de plâns. 

Şi acolo, înconjurat de foc, printre sughiţuri şi lacrimile 
alunecându-i pe obraji, începu să se roage pentru sufletul 
stăpânei inimii sale, al doamnei pe care o iubea, Doamna 
Privighetoare. 


29 


Que arseron la vila, las molhes e.ls efans 
e los velhs e los joves, e.ls cleros messa cantans 
que eran revestit, ins el mostier laians.” 


[„Au dat foc oraşului, femeilor şi copiilor, 
bătrânilor, tinerilor şi preoţilor ţinând slujba, 
împodobiţi cu veşmintele lor liturgice.”] 


Cântecul cruciadei, 11-23 


Am închis ochii şi am vrut să mor în catedrală, însă cavalerul 
doar a ridicat spada ameninţându-mă; cu toate acestea, văzând 
că ceea ce doream era tocmai moartea, a vârât-o în teacă şi a 
căzut pe gânduri. A vrut să reiau căutarea zadarnică a propriului 
meu cadavru, dar am refuzat din nou şi, în cele din urmă, a 
înţeles că, oricât m-ar fi ameninţat, nu va obţine nimic din 
partea mea. 

— Să mergem, a spus el. 

Şi, apucându-mă de un braţ, m-a târât până când am 
traversat porticul catedralei Saint-Nazaire şi acolo m-a bătut 
spunându-mi: 

— Sunt stăpânul tău şi mi te vei supune. Ai înţeles? 

Şi a continuat să mă lovească până când, nemaiputând 
suporta, i-am spus că da, numai ca să evit o nouă durere. Eram 
sfârşită, aproape că nu puteam umbla şi, văzând asta, m-a urcat 
pe crupa calului său şi aşa, prizonieră şi devenită băiat, am 
părăsit oraşul. 

Nu ştiu cum am supravieţuit nici zilei, nici nopţii aceleia. Nu 
aveam nici cea mai mică dorinţă de a rămâne în viaţă, dar nici 
nu voiam ca omul acela, care ţipa la mine şi care mă lovea când 
nu-i dădeam imediat ascultare, să ştie că eu eram persoana pe 
care o căuta. În realitate, încetasem să mai fiu eu. Înainte, 
fusesem pentru scurtă vreme Peyre de Maureilhan, acum eram 


Pierre de Montmorency, un franc, presupus văr al cavalerului. 
Bruna de Béziers, Doamna Privighetoare, murise împreună cu 
verişoara şi cu doica sa. Mă gândeam la ele şi la tatăl meu, pe 
când suspinam într-un ungher al cortului unde îmi poruncise el 
să petrec noaptea. 

Înainte de a ieşi din oraş, am vomitat pe străzi văzând din ce 
în ce mai multe cadavre. Stăpânul meu nu m-a mai lovit; mi-a 
permis să mă curăţ în fluviu de sângele în care eram îmbibată. 
M-am spălat pe mâini, pe faţă, pe braţe şi tunica. Am făcut-o 
fără să-mi scot cămaşa şi nici zalele de oţel. Greutatea acestora 
îmi turtea sânii, astfel că ascundeau faptul că eram femeie, 
ceva ce sub niciun motiv nu voiam ca francul să ajungă să 
descopere. 

Am auzit strigându-se că arde oraşul, dar îmi era interzis să 
ies din cort şi nici eu nu voiam să văd. Nu reuşeam să-mi şterg 
ochii, care se umpleau întruna de lacrimi, până când, în cele din 
urmă, nu ştiu când, am leşinat din simplă epuizare şi am căzut 
într-o toropeală profundă, apropiată morţii, dar plină de 
îndurare, pentru că m-a cufundat într-o prăpastie adâncă 
dincolo de suferinţă. 

Guillaume de Montmorency simţi compasiune pentru acel 
tânăr adolescent căruia încă nici nu-i mijise barba. Cum s-ar fi 
simţit el, cu ani în urmă, dacă familia i-ar fi fost masacrată, aşa 
cum i se întâmplase acestui puşti? Dar nu-şi putea permite 
sentimentalisme; i-a salvat viaţa pentru că, vorbind limbile oil şi 
oc, îi va fi de mare folos pentru cercetarea lui. Şi, de asemenea, 
ca să servească drept învăţătură acelei liote de tâlhari. Nu se 
putea îngădui ca un nobil să fie atacat, chiar dacă acesta, ar fi 
fost duşman; conştiinţa ordinii feudale pentru un cavaler ca 
Guillaume era mai presus decât taberele aflate în luptă. 

Dar Arnaut, abatele Ordinului Cistercienilor, nu îi va vedea 
fapta cu ochi buni. Guillaume era obişnuit să se călăuzească 
după propriile principii şi nu avea de gând să se certe cu legatul 
papal. În consecinţă, hotărî să-i tăinuiască totul; scopul scuza 
mijloacele. Îl ascunse pe puşti în cortul său, îi ceru scutierului să 
nu lase pe nimeni să intre şi plecă la consiliul de război al 
abatelui. 

Acesta era în culmea bucuriei. Cauza lui Dumnezeu îşi 


dovedise forţa, şi sfânta mânie se potolise pentru o vreme. O 
pedeapsă biblică pentru eretici şi pentru cei care îi sprijineau. 
Intre nobili erau poziţii diferite, de la cea a contelui de Toulouse, 
tăcut şi cu o figură de circumstanţă, până la cei care se delectau 
pe deplin cu victoria, trecând pe la unii care nu-şi ascundeau 
nemulţumirea din pricina măcelului. Cu toate acestea, 
majoritatea erau mai îngrijoraţi de pedeapsa care urma să le fie 
dată tâlharilor pentru incendierea intenţionată a oraşului. 

Liota aceea de derbedei năvălise după pradă, fără să respecte 
partea leului care le revenea în împărţeală nobililor şi unii dintre 
ei se instalaseră în case ca nişte veritabili proprietari, odată ce 
se descotorosiseră de aceştia. Seniorii postaseră puternice 
contingente de trupe la porţile oraşului care îl storceau de 
bunuri pe orice tâlhar care ieşea, trimiţându-şi oamenii ca să-i 
facă să abandoneze casele cu lovituri de nuiele. Zdrenţăroşii 
puteau face doar puţin împotriva oştenilor bine înarmaţi şi 
perfect antrenați să acţioneze în echipă. Vulpoiului, cel 
proclamat Rege al Tâlharilor, nu i-a folosit la nimic să 
argumenteze că au fost ei, şi nu nobilii, cei care au cucerit 
oraşul şi că oamenii lui au fost cei care au murit luptând pe 
metereze şi pe străzi. Se zicea că el fusese cel care a spus „foc”, 
iar acoliţii săi, cei care au transmis mai departe ordinul în gura 
mare şi care au dat foc oraşului, cu tot ce rămăsese înăuntru, în 
chip de represalii. Aşa cum abatele Ordinului Cistercienilor a 
vrut să facă din masacru un exemplu şi un avertisment pentru 
ca restul oraşelor să se supună, tot aşa a vrut şi Vulpoiul să-i 
avertizeze pe nobili de ce avea să se întâmple dacă tâlharii erau 
folosiţi ca forţă de şoc bună la toate şi apoi să li se smulgă 
prada de război. 

Unii erau de părere că trebuiau să fie spânzurați; alţii, că 
aceasta ar provoca o revoltă a tâlharilor şi că era mai 
convenabil ca scursurile să fie în avangardă şi să moară, dacă ei 
vor putea după aceea să recupereze cea mai mare parte a prăzii 
de război, aşa cum tocmai se întâmplase. 

Dar toate acestea îl interesau prea puţin pe Guillaume de 
Montmorency, care, la fel ca şi vărul sau Amaury, tăcea şi îl lăsa 
pe unchiul acestuia, Simon de Montfort, să ia cuvântul în numele 
întregului clan. Gândurile îi reveneau la misiunea sa, la cele trei 


enigme care îi ocupau mintea pe când punea la cale cele ce 
urma să cerceteze, acum când avea cine să vorbească limba. 
Dar îşi spuse că îl cunoştea puţin pe puşti şi hotărî să-l ia la 
întrebări ca să afle mai multe despre el. 

Când ajunse la cortul său, îl văzu pe băiat dormind într-un colţ 
pe un covor. Ba suspina, ba sughiţa frecvent, aşa cum făceau 
copiii în somn după ce au plâns mult. Simţi milă, duioşie şi 
observă rotunjimea obrajilor, buzele cărnoase, pielea rumenă şi 
fină, şi vru să-i mângâie părul. Dar se stăpâni. Îi ura pe cavalerii 
care abuzau sexual de micii lor paji, iar el nu îşi va permite 
niciun fel de dovadă de afecţiune faţă de-al său. 

Se instală pe covor, stinse opaițul, dar ştiu că nu va adormi 
imediat. Imaginile fetei sărind pe fereastră în urma bebeluşului 
său aruncat tot pe acolo, catedrala vomitând şiroaie de sânge 
prin poartă, preoţii înveşmântaţi în haine de mare ceremonie 
întinşi la intrare, masacrați pe când încercau să-şi apere 
credincioşii, cadavre de toate vârstele îngrămădite pe lângă 
pereţi, urmele de mâini însângerate pe zidurile şi stâlpii bisericii, 
focul... Nu acesta era războiul pe care şi-l imaginase el, nu 
acesta era genul de bătălie pentru care învățase să lupte. 

* 


Înainte de a se retrage în cortul său, Arnaut privi vreme 
îndelungată spectacolul oraşului arzând sub o lună aproape 
plină şi îşi aminti când predica şi locuitorii lui îşi băteau joc de el 
şi cum îi ameninţa el cu focul iadului. Cuvântul lui se împlinise 
înaintea Judecăţii de apoi. 

Trimise vorbă să fie chemat în cortul său un călugăr scrib şi, 
de la intrare, privind strălucirea roşiatică, dictă o scrisoare 
pentru Papă. 

— Azi, în ziua Sfintei Maria Magdalena, cu luna în descreştere 
în constelația Capricornului, începe sfârşitul ereticilor şi al celor 
care îi sprijină. A fost voinţa lui Dumnezeu! Porţile oraşului s-au 
deschis la rugăciunile noastre în prima zi de luptă şi toţi 
locuitorii lui au pierit de spadă şi de foc ca un exemplu, ca o 
pedeapsă pentru cei ce nu se supun Bisericii de la Roma. Ce 
mare victorie! Ce frumoasă răzbunare divină! 


A adormit greu şi, când a făcut-o, a visat că, asemeni lui 
lacob**, lupta împotriva unui înger frumos cu trăsături mânioase 
şi, când l-a întrebat cum îl cheamă, acesta i-a răspuns: 
„Credinţa”. 

Apoi, îngerul se prefăcea într-un oribil diavol al cărui pântece 
voluminos se deschidea ca fălcile unui peşte mare care voia să-l 
înghită. Nu avea nevoie să întrebe, ştia că numele acestuia era 
Orgoliul. 


5 Ultimul dintre patriarhii biblici. Fiu al lui Isaac, a aflat dintr-un vis că cei 
doisprezece fii ai săi vor deveni strămoşii celor douăsprezece triburi ale lui 
Israel. (n.tr.) 


30 


„Dieus recepţia las armas, si.l platz, en paradis! 
C 'anc mais tan fer a mort del temps Sarrazinis 
no cuge que fos faita ni c'om la consentis.” 


[ Dumnezeu le va primi sufletele, 

dacă aşa doreşte, în paradis! 

Căci un măcel atât de oribil nu a fost săvârşit nici pe 
vremea sarazinilor, nici nu cred că se făcea pe atunci 
şi nici că l-ar fi îngăduit cineva.”] 


Cântecul cruciadei, Il-21 


Guillaume dorea să ştie mai multe despre Pierre ca să-l 
iniţieze ca ajutor şi traducător, dar puştiul refuza să răspundă 
atunci când îi vorbea. Francul începu cu bună-cuviinţă, dar 
continuă prin a se înfuria la o tăcere atât de îndărătnică şi, când 
vru să-l intimideze cu lovituri, băieţelul se făcu ghem şi persistă 
în muţenia sa încăpăţânată. Uneori, îl privea cu ochii aceia verzi, 
mari, frumoşi şi plini de lacrimi, mărginindu-se să scoată un 
geamăt stins când îl lovea mai tare. Cavalerul se simţea din ce 
în ce mai rău. 

leşea descumpănit din cort şi se plimba prin tabără, aproape 
fără să le răspundă celor care îl salutau, meditând cum să-l facă 
pe puşti să se dea pe brazdă. Dacă nu obținea colaborarea lui, 
va trebui să-l ucidă şi nu ştia dacă va putea să o facă. Nu i-ar fi 
păsat dacă s-ar fi arătat arogant, dacă ar fi pus mâna pe o armă 
ameninţându-l, dacă ar fi fost puternic ca el, dacă n-ar fi avut 
aspectul acela lipsit de apărare care cerea protecţie. Poate că 
atunci când l-a scăpat din mâinile acelor scursuri şi i-a salvat 
viaţa, s-o fi stabilit o legătură nevăzută prin care el, Guillaume, 
printr-o anumită lege divină a cărei înţelegere îi scăpa, o fi 
devenit protectorul lui şi nu îi putea face niciun rău. În mod 
categoric, el ar fi incapabil să-l ucidă pe băiatul acela trist care 


părea să caute, să dorească moartea. Guillaume ajunse la 
această certitudine când scutierul său veni să-l informeze că 
puştiul bea doar puţină apă, dar că nu pusese gura pe mâncarea 
pe care i-o lăsase. Fu surprins să-şi dea seama că se ruga 
inconştient, cerându-i lui Dumnezeu ca Pierre să mănânce, să-i 
vină minţile la cap. Altminteri, oricât de rău i-ar părea, nu va 
avea de-ales. 

— Dacă va fi nevoie să o isprăvesc cu el, îi voi spune 
scutierului meu să o facă, departe, acolo, unde eu să nu văd şi 
nici să nu aud, şoptea el mâhnit. 

Oastea, după două zile de odihnă, revenindu-şi după 
petrecere, cinstindu-i pe morţi şi îngrijindu-i pe răniţi, începea 
pregătirile de plecare. Oştenii cărau armele şi echipamentele, se 
demontau corturile, avanpostul oştirii pornise deja marşul spre 
Carcassonne. 

Guillaume nu putea rămâne şi, în aceste condiţii, nu îl putea 
duce cu el pe puşti. li povestise lui Amaury aventura salvării lui 
Pierre şi marea utilitate pe care acesta o va avea pentru 
misiunea pe care i-o  încredinţase abatele Ordinului 
Cistercienilor. Vărul său îl avertizase că, dacă legatul papal ar 
afla despre nesupunerea lui faţă de ordinul strict de 
exterminare, se va înfuria. Nici unchiului său Simon nu i-o putea 
povesti, căci acesta ar reacţiona încă şi mai rău. Faptul că 
puştiul era poliglot nu era o scuză bună; trebuie să mai fi existat 
şi alţii care să vorbească în acelaşi timp şi oc, şi oil, şi ar fi încă 
şi mai folositor un ecleziarh local care să ştie latineşte. 

Puştiul era numai piele şi os şi continua să rămână mut; 
privea doar fără să răspundă cu ochii săi mari şi verzi înconjurați 
de cearcăne care contrastau cu frumosul său păr negru. O fi 
făcând o anduranţă, cum se spunea despre catari când se lăsau 
să moară prin înfometare? Nu-l mai ameninţă, doar câteodată 
încerca să-l înduplece fără succes. 

Când servitorii săi au strâns corturile şi au plecat cu trupele, 
Guillaume se prefăcu bolnav în faţa unchiului său Simon şi 
spuse că peste două zile avea să-şi revină ca să li se alăture lor. 

Când a rămas singur cu trupa sa de mercenari pe câmpia 
pustiită de tabără şi cu silueta sinistră a oraşului distrus şi încă 
fumegând la orizont, Guillaume a trebuit să cedeze în faţa 


evidenţei. Trebuia să-l execute pe puşti şi să-i urmeze pe 
ceilalţi. Era deznodământul de care se temea şi, în cele din 
urmă, îi spuse scutierului său: 

— Du-l pe Pierre la fluviu. Caută un loc liniştit, un loc frumos şi 
taie-i capul fără să sufere. 

— Nu va putea merge. 

— la-l în spate, cântăreşte puţin. 

Simţea o mare afecţiune pentru băiatul acela; vru să-l vadă 
pentru ultima dată şi, apropiindu-se de cort, auzi surprins că 
înăuntru răsuna, liniştită, viela sa. Spionând, îl văzu pe Pierre, 
care, în ciuda puterii sale slăbite, o ciupea aşezat într-un colţ; 
era o melodie melancolică, dar foarte frumoasă. Guillaume era 
un om talentat şi muzica era una dintre ele, dar, în mod 
obişnuit, o folosea doar ca să intoneze acele cântece deocheate 
şi zeflemitoare în latina vulgară, numită goliardă, şi pe care le 
cânta cu alţi colegi studenţi acompaniind vinul din taverne. Dar, 
chiar şi aşa, era priceput la vielă; ştia să aprecieze muzica bună 
şi pe cei care ştiau să o cânte. 

— Dacă încă mai iubeşte muzica, va iubi şi viaţa. 

Şi cu această speranţă, îl eliberă pe Jean de misiunea sa de 
ucigaş năimit şi se duse la sergentul său de arme ca să-i 
împrumute psalterionul55 său. 

Când intră în cort, Pierre încetă să mai cânte şi, cum făcea de 
obicei, nu răspunse la salut, nici la întrebări. Guillaume se aşeză 
lângă el şi, fără să vorbească, intonă la psalterion aceeaşi 
melodie pe care o auzise de la băiat, dar schimbând intenţionat 
două note. La început, Pierre nu dădu semne că ar fi sesizat 
diferenţa şi Guillaume repetă melodia de mai multe ori cu 
aceeaşi greşeală. Din când în când, îl privea pe furiş pe tânărul 
scutier verificând dacă îi atrăgea atenţia, cu speranţa că va 
reacţiona la nişte greşeli atât de evidente. In cele din urmă, 
Pierre, nemaiputându-se stăpâni, îşi luă viela ca să intoneze 
corect melodia. Guillaume, ascunzând un zâmbet, mulţumi 
pentru corectare şi ciupi coardele psalterionului, de data 
aceasta cu o singură greşeală. A trebuit să insiste numai de 
două ori şi Pierre, care părea incapabil să suporte o asemenea 
masacrare a melodiei, îl corectă din nou. Până la urmă, 


55 Vechi instrument cu coarde de formă triunghiulară. (n.tr.) 


cavalerul o cântă bine. 

— Pierre, hai să văd dacă ştii să cânţi cântecul meu, şi începu 
să ciupească psalterionul. 

Băiatul şovăi, dar Guillaume continua să-l ispitească. Făcea 
instrumentul să răsune şi apoi aştepta ca puştiul să cânte. Nu a 
obţinut răspuns de dimineaţă, dar a insistat după-amiază. 
Salvarea băiatului devenise o provocare pentru Guillaume de 
Montmorency. 

Până la urmă, după multe insistenţe, Pierre luă din nou viela 
şi execută cântecul fără nicio greşeală. Guillaume se arătă uimit 
şi îi ceru să-l repete. Puştiul se supuse şi cavalerul începu să 
facă un contrapunct. După câtva timp, amândoi cântau într-o 
încântătoare armonie de muzici încrucişate. Era frumos şi un 
zâmbet de plăcere se ivi pe buzele lui Pierre. Era pentru prima 
dată că îl vedea zâmbind; chipul i se lumină şi, în ciuda zvelteţii 
sale, cavalerul îşi spuse că e un copilandru frumos. Guillaume se 
felicită, gândindu-se că puştiul se comporta ca un mânzişor care 
avea nevoie de dresură şi de afecţiune ca să devină un cal bun. 

Când am fost în stare să înţeleg acel mare dezastru, am vrut 
să mor, să dispar, nu doar ca Doamna Privighetoare, ci fizic. Nu 
aveam poftă de mâncare şi imaginile fiinţelor dragi mie se iveau 
întruna în gândurile mele. Ca şi cea a lui Hugo, pe care îl 
credeam pierdut pentru totdeauna. 

Cavalerul care m-a salvat din mâna tâlharilor se înfuria la 
tăcerea mea şi mă lovea, dar apoi a început să-mi vorbească 
dulce şi părea îngrijorat. Nu ştiu câtă vreme a trecut fără să 
mănânc. Mă simţeam slăbită şi nu găseam plăcere decât în 
amintirile mele. De aceea nu m-am putut împiedica să cânt la 
viela pe care am găsit-o în cort Cântecul privighetorii. Şi m-am 
mirat când bărbatul acela a venit cu un psalterion şi a încercat 
să-l interpreteze neîndemânatic. Nu puteam suporta să aud 
cântecul meu sunând atât de prost, aşa că a trebuit să-l 
corectez. După aceea, el a cântat unul de-al său şi eu nu am 
vrut să-l urmez, dar a insistat întruna, şi dimineaţă, şi după- 
amiază. In cele din urmă, am sfârşit prin a o face, iar el s-a 
pornit să mă acompanieze în contrapunct. Ce frumos răsuna 
atunci muzica! Fără să-mi dau seama, m-am simţit foarte 
aproape de cavalerul acela care îmi zâmbea şi, deodată, lumea, 


până atunci o prăpastie întunecoasă fără speranţă, îmi oferea 
ceva frumos, o rază de lumină. 

Când am încetat să mai cântăm, mi-a luat mâna şi mi-a spus: 

— Pierre, ştiu cât de dureroasă a fost pentru tine pierderea 
familiei şi a prietenilor tăi. Îmi vorbea dulce, privindu-mă în ochi, 
şi a continuat: Dar Dumnezeu a vrut ca doar tu, din tot oraşul, 
să te salvezi şi eu să fiu acela care te-a salvat. E limpede că 
Domnul are planuri pentru tine şi nu-l poţi ofensa lăsându-te să 
mori. 

Mi-a mângâiat obrazul, iar eu am izbucnit în plâns. De data 
aceasta, el m-a luat în braţe, m-a legănat şi eu m-am ghemuit la 
pieptul lui şi printre hohote de plâns auzeam ce îmi spunea: 

— Eu te voi ocroti, Pierre. Mă voi purta bine cu tine, dar am 
nevoie de ajutorul tău. 

S-a dus după mâncare; a insistat, m-a rugat şi am sfârşit prin 
a mânca din mâinile lui, ca un animăluţ. Şi, puţin câte puţin, am 
început să-mi revin, atât prin îngrijirile lui, cât şi prin muzica pe 
care o cântam împreună. 

Mi-a cerut să vorbim doar în occitană, pe care să o înveţe de 
la mine. La fel şi cântecele. Se pare că văzuse la Saint-Gilles un 
menestrel şi că a rămas impresionat observând afecțiunea pe 
care oamenii o simt pentru ei. Nu ştiam încă de ce, dar am 
început să înţeleg că voia ca eu să fiu menestrel împreună cu el, 
străbătând satele şi vorbind cu localnicii. Dar când urma să fim 
cu oastea cruciată, trebuia să devin Pierre, un văr îndepărtat al 
său. Aveam să fiu pajul lui. Am sfârşit prin a accepta. Aveam 
speranţa de a mă întâlni pe drumuri cu un alt menestrel, unul 
numit Hugo de Mataplana. Voiam să trăiesc ca să-l văd şi ca să- 
mi plâng amarul în braţele lui. 


31 


„Vinum bonum cum sapore, 
bibit abbas cum priore. 

Et conventus de peiore 
bibit cum tristitia. "55 


[„Vinul cu aromă bună 

beau abatele şi priorul. 

lar călugării, pe cel mai prost 
îl înghit ei, amărâţi.”] 


Cântec goliard 
Mănăstirea Fontfroide 


— Nu mă miră că locul acesta se numeşte aşa, mi-a spus 
stăpânul meu pe când traversam podul care ducea spre intrarea 
în mănăstirea Fontfroide. 

De îndată ce mi-am revenit îndeajuns ca să doresc să trăiesc, 
am acceptat propunerea cavalerului ca singură alternativă a 
morţii şi m-am resemnat să-l urmez ca paj. În loc să meargă mai 
departe alături de cruciadă spre Carcassonne, el a vrut să o ia în 
direcţia oraşului Narbonne şi, după multe mile, urmând un drum 
la şes printre ogoare cultivate şi vii, ne-am abătut spre o zonă 
muntoasă acoperită de păduri de pin. Când drumul a devenit 
mai accidentat, practic o viroagă umbroasă, strecurată între 
munţi împăduriţi, a apărut mănăstirea defunctului legat papal 
Peyre de Castelnou. 

— Întemeietorii sihăstriei voiau într-adevăr să se îndepărteze 
de lume, a continuat Guillaume. Nu i-ar fi trecut nimănui prin 
minte că într-un loc atât de izolat ar putea trăi o comunitate atât 
de mare. 


56 în latină în original, traducerea urmează între paranteze drepte şi este 
consemnată de autor. (n.tr.) 


Ne întâlniserăm cu mai mulţi călugări de origine plebee, cu 
aşa-numiţii „mireni”, care, purtând rase cenuşii şi scurte, de 
vară, aveau genunchii descoperiţi. Erau ceva mai mult decât 
robi, nişte muncitori agricoli care şi-au luat răgaz de la muncile 
lor ca să privească imaginea puţin obişnuită a doi călăreţi pe 
cai. Fără îndoială, or fi anunţat, într-un fel oarecare, la 
mănăstire, căci ne aşteptau cu podul mobil coborât, dar cu 
poarta încuiată ca măsură de siguranţă. Nu a fost nevoie să 
batem, deoarece s-a deschis o ferestruică în ea şi cineva a spus 
în latineşte: 

— Dumnezeu fie cu voi, fraţilor! Ce doriţi? 

Guillaume s-a înălţat mândru pe cal. 

— Vreau să-l văd numaidecât pe abate, a răspuns el tot în 
latineşte. Sunt purtătorul unui salvconduct al abatelui Ordinului 
Cistercienilor şi legat papal, Arnaut Amalric. 

Aceasta a părut să-i impresioneze pe cei ce se aflau de 
cealaltă parte a porţii; nu degeaba era Arnaut maxima 
autoritate a Ordinului său. 

— Aşteptaţi, vă rog, o clipă. 


— Ce doriţi de la noi, maese” Guillaume? întrebă abatele, 
îndatoritor, dar precaut. Era un bărbat de vârstă mijlocie, trupeş 
şi care purta rasă lungă, corespunzătoare originii sale nobile. 

— Caut nişte documente pe care predecesorul vostru, în 
calitatea sa de legat papal, le avea în custodie atunci când a 
fost asasinat. Ucigaşii năimiţi i le-au luat. 

— Moştenirea diavolului! exclamă abatele. 

— Moştenirea diavolului? se miră Guillaume. 

— Da, aşa numim ceea ce căra cel de-al şaptelea catâr. 

— Şi în ce consta? 

— Nu ştiu mai mult, răspunse abatele. Cunosc doar nişte 
amănunte din cele întâmplate. Mai mulţi dintre călugării noştri îl 
însoţeam pe preafericitul Peyre atunci când a fost atacat. 

— Aş vrea să am o întrevedere cu ei. 

— A fost remis un raport abatelui nostru general Arnaut şi un 
altul, Papei. 


57 Vechi apelativ pentru adresarea faţă de o persoană de rang superior. 
(n.tr.) 


— Le-am citit. Acum, vreau să vorbesc cu ei. 

— Abatele Peyre era însoţit de călugări mireni care cunoşteau 
utilizarea armelor. Sunt vechi oşteni care de-abia înţeleg câteva 
cuvinte în latină. Eu vă voi traduce. 

— Mulţumesc, abate, prefer să o facă pajul meu; el vorbeşte 
limba oc. Vreau să-i interoghez singur. 

K 


Fray Benet nu a ascuns faptul că înainte de „a se retrage din 
lume” fusese mercenar, dar această profesie nu i-a surâs în 
prea multe ocazii, dar în suficient de multe ca să-şi salveze 
pielea, şi cu asta îi era de ajuns. La cei aproape 40 de ani ai săi, 
se simţea mult mai bine într-o mănăstire rugându-se la 
Dumnezeu decât pe câmpul de luptă înjunghiindu-şi aproapele, 
cu riscul de a o păţi la rândul său. Aşadar, alesese o viaţă 
sfântă, dar îndelungată, în locul alteia păcătoase şi scurte. Nu 
mai avea vârsta pentru aşa ceva. 

Era un tip încă musculos, plin de nerv, un filosof de la ţară 
încărcat de ironie. Hâtru, îl primi cu o bucurie ascunsă pe 
tânărul acela care avea nevoie de un traducător şi care flutura 
un pergament, în care călugărul nu se îndoia că ar avea înscrise 
lucruri foarte importante, chiar dacă el nu ştia să le citească, 
ceea ce nu-l îngrijora câtuşi de puţin, dat fiind că nimeni nu se 
învrednicea să-i scrie vreodată. 

Când a aflat că voia să-l interogheze în legătură cu Peyre de 
Castelnou, răspunse că mai întâi avea să se roage pentru 
sufletul sfântului abate. Fără să ne dea timp să răspundem, şi-a 
acoperit capul cu gluga, şi-a pus genunchii dezgoliţi pe jos, căci 
purta rasă scurtă, şi a recitat cu voce joasă nişte psalmodii de 
neînțeles. Aceasta ne-a obligat pe noi să ne plecăm capetele şi 
să spunem prima rugăciune care ne-a venit în minte. 

— Omul acesta e un bădăran absolut, a comentat Guillaume 
fără să-şi ascundă disprețul atunci când călugărul şi-a încheiat 
rugăciunile. Spune-i că, dacă abatele este sfânt, nu mai trebuie 
să ne rugăm pentru sufletul lui, întrucât o fi deja în ceruri; ar 
trebui mai bine să-i cerem să intervină el pentru noi. 

Am făcut traducerea, doar a celei de-a doua părţi a 
comentariului, şi Benet a ridicat din umeri cu un zâmbet 
enigmatic. Am schimbat o privire cu Guillaume şi i-am comentat 


în oil: 

— Cred că o ştie deja. 

— Atunci, discută prima supoziţie, a conchis francul, brusc 
interesat. Spune-i să ne descrie cum era abatele. 

Dar Benet a spus că poartă veşminte de vară şi că simte frigul 
în galeria abației cufundate în valea aceea abruptă, de-acum 
fără soare, şi a cerut să ieşim. Guillaume, care observase 
privirile bănuitoare ale călugărului, s-a gândit că teama de a fi 
auzit va stăvili limbuţia bărbatului şi a acceptat încântat. 

Am urcat pe un drumeag şerpuitor care ne-a condus pe o 
coastă a muntelui până la o pădurice de pini luminată de 
soarele după-amiezii. De la înălţimea aceea se zărea la 
picioarele noastre, aşternută, toată abația şi, de îndată ce Benet 
a constatat că eram complet singuri, s-a aşezat pe o piatră. Am 
făcut la fel şi, văzând că bărbatul îşi expunea fără nicio grijă 
părţile ruşinoase, pe care rasa lui scurtă le descoperea la 
căldura blândă a soarelui, am hotărât să-mi schimb locul în mod 
discret. 

Eram scandalizată; călugării adevăraţi, nobilii, de-abia îşi 
arătau mâinile şi faţa. Omul acela era un păcătos care căuta 
poate să ne provoace. 

— Zice că vrea să ştie de ce întrebaţi, cui îi veţi povesti şi cine 
va face uz de ceea ce va spune el, am tradus eu pentru 
Guillaume. 

Acesta m-a pus să-i răspund că abatele Ordinului 
Cistercienilor dorea să găsească povara de pe cel de-al şaptelea 
catâr şi că el nu avea de ce să repete nimănui ceea cene va 
spune. 

— Juraţi-o pe mântuirea sufletelor voastre, izbucni călugărul 
când auzi aceasta. 

Guillaume era atât de nerăbdător să afle ceea ce dorea să ne 
povestească bărbatul, încât m-a pus şi pe mine să jur odată cu 
el. 

— Abatele Peyre îl ura pe contele de Toulouse pentru 
disputele pe care le purtau din pricina veniturilor şi a beneficiilor 
care, după părerea lui, aparţineau mănăstirii şi care îi erau luate 
cu japca. Şi el spunea că domnul conte era eretic, că îi ocrotea 
pe ovrei şi că dorea să distrugă Biserica catolică, a trântit-o 


Benet cu pofta celui care se stăpânise multă vreme şi a 
continuat: Avea o fire răutăcioasă şi, când se supăra, îşi abătea 
nuiaua pe spinarea călugărilor mireni. 

— Atunci, contele de Toulouse s-a săturat de el şi a poruncit 
să fie asasinat, răspunse Guillaume. A apărat Biserica de la 
Roma şi a murit ca un martir. Este un sfânt. 

Am avut mare grijă să traduc cu emfază ultima parte, ştiam 
că stăpânul meu voia să-l provoace pe călugăr. Eu mă delectam 
cu această poveste; era ceva necurat la mijloc şi mă rodea 
curiozitatea. 

— Dacă e sfânt, îl vor face patronul celor care scutură pomii 
cu prăjina, răspunse Benet cu ironia sa meridională. Şi prima lui 
minune va fi aceea că tocmai contele de Toulouse l-a făcut pe el 
martir mulţumită unor călăi franci. 

— Ce spuneţi? exclamă Guillaume. 

Zâmbetul călugărului a lăsat să se vadă satisfacția pe care i-o 
pricinuia uimirea tânărului şi şi-a depărtat şi apropiat picioarele 
lovindu-şi genunchii unul de celălalt şi scoțând la iveală ceea ce 
îi plăcea atât de mult să-şi arate, în semn de încântare. 

— Că am străbătut Occitania, din Acquitania până la 
Montpellier şi de la Albi la Narbonne, storcându-i de biruri pe 
ţăranii şi cărăuşii, în primul rând, ai nobililor, în special ai 
contelui de Toulouse, şi apoi ai episcopilor şi abaţilor, mulţumită 
cărora am obţinut acest sfânt loc de retragere şi cunosc toate 
accentele cu care oamenii de pe aici se vaită când trebuie să 
plătească. Ei nu erau de-ai noştri. Erau franci. 

— Cum aţi aflat? a întrebat Guillaume, care era cu sufletul la 
gură. Au vorbit? 

— Da, cel care comanda, acelaşi care l-a străpuns pe martir, 
le-a poruncit alor săi, când aproape că le căzuserăm în spinare, 
să ne dea la o parte. Imi amintesc că vorbeau ca noi. 

— Se spune că asasinul a fugit la Beaucaire, dar nu l-a arestat 
nimeni. Mă gândeam să cercetez acolo. 

— Scutiţi-vă călătoria, a spus Benet, zâmbitor. Nu veţi găsi 
nimic; acolo se vorbeşte occitana. 

— Să-mi relateze cum s-au întâmplat lucrurile, mi-a cerut 
Guillaume. 

Călugărul, tânjind poate după vremurile de demult, a povestit 


cu lux de amănunte, gesticulând, atacul şi felul în care călugării 
s-au văzut depăşiţi de cavaleri, precum şi despre rana mortală a 
abatelui. 

— Cum era călăreţul care l-a ucis? 

— Era înalt, avea pusă viziera la coif, fără însemne, cu o 
mantie de piele şi călărea un puternic destrer*? de mai multe 
culori. 

— Şi ceilalţi patru? 

— Se supuneau şi se observa, după caii pe care îi călăreau, 
după înfăţişarea şi atitudinea lor, că erau inferiori primului. 

— Ce aveţi de spus despre rana lui Peyre? Nu pare normală. 

— Aşadar, aţi văzut-o... 

— Da. 

— N-am putut vedea când l-au rănit. A fost foarte iute, dar mi- 
am dat seama după aceea, când i-am scos sulița. 

Guillaume a căzut pe gânduri, iar eu nu ştiam despre ce 
vorbeau. Ce o fi avut deosebit rana aceea? 

— Abatele Pons din Saint-Gilles spune că sfântul Peyre clama 
că până când unul dintre legaţi nu îşi va vărsa sângele nu se va 
putea răpune erezia... 

Stăpânul meu schimbă brusc subiectul, fără îndoială cu 
intenţia de a-l provoca din nou pe Benet şi ca acesta să-şi dea 
drumul până la capăt la limba şi aşa destul de sloboadă. 
Călugărul pufni, pentru ca numaidecât să râdă cu poftă. 

— Abatele Pons habar nu are cum era „sfântul” lui, nici nu 
cred să-l fi văzut vreodată în viaţă şi, fireşte, nici nu i-a savurat 
nuiaua. Eu chiar am gustat din blidul ăsta, nu degeaba am făcut 
cale lungă cu bunul abate Peyre şi nu l-am auzit spunând aşa 
ceva. 

— Aşadar, Pons din Saint-Gilles nu-l cunoştea pe Peyre de 
Castelnou? 

— Sigur că nu! a exclamat enervat călugărul. Când „sfântul” 
trăia, el era Pons din Poblet, iar abatele din Saint-Gilles era 
Rainier, un benedictin care a murit în mod ciudat la puţin timp 
după venirea unor misterioşi călugări italieni care îşi petreceau 


58 De la destre, însemnând mâna dreaptă în franceza veche. Denumeşte un 
cal de luptă, ţinut de scutier cu mâna dreaptă atunci când călăreţul nu era în 
şa. (n.tr.) 


timpul în spiţerie şi care s-au ocupat de cadavrul martirului, fără 
îndoială ca să-l facă sfânt. Şi de ce credeţi că, deşi era abate la 
Fontfroide, a fost îngropat la Saint-Gilles? 

l-am tradus stăpânului meu vorbăria înflăcărată. Guillaume îşi 
ascundea satisfacția pe care i-o producea faptul că reuşise să-l 
facă pe călugărul acela, care nu îşi pierduse comportarea de 
mercenar fanfaron, să dea drumul la tot ce păstra în el şi a 
ridicat din umeri, ştiind că omul de-acum nu mai putea să tacă. 

— Păi, pentru că abația Fontfroide este departe de drumuri, 
adăpostită între munţi şi nu este potrivită pentru înălţarea cuiva 
la rangul de sfânt. Saint-Gilles este un loc de trecere, de 
pelerinaj, şi cu un martir mirosind a sfânt şi un abate prostănac 
slăvind virtuțile acestuia fără măcar să-l fi cunoscut şi fără să se 
fi consacrat pe deplin slujirii ca abate al Ordinului Cistercienilor, 
afacerea cu cele sfinte o să meargă bine... 

Şi aşa a tot trăncănit până la apusul soarelui. 


32 


„La ostfo meravilhosa e grans, si m'ajut fes: 
vint melia cavaliers armatz de totas res, 
e plus de docent melia, que vilas que pages.” 


[Mare era oştirea, pe cinstea mea, şi neobişnuită: 
douăzeci de mii de cavaleri complet echipați 
şi peste două sute de mii de ţărani şi oameni simpli...”] 


Cântecul cruciadei, Il-13 
CARRCASSONNE, 2 AUGUST 


Nu am putut înţelege atunci de ce Guillaume, contrar 
obiceiului său, a fost tăcut şi gânditor în timpul drumului de la 
Fontfroide la Carcassonne. Inainte de a pleca, i-am interogat pe 
alţi doi călugări, care fuseseră şi ei de faţă la atac, fără să 
obţinem mai multe informaţii decât cele oferite de către Benet. 

Dar ce o fi spus acesta de l-a făcut pe Guillaume să 
chibzuiască atât de mult? Eu am tradus conversațiile şi nu mi s- 
a părut nimic deosebit de misterios şi, în afară de felul sarcastic 
de a vorbi al fostului mercenar, totul mi s-a părut că seamănă 
cu povestea deja cunoscută a asasinării abatelui Peyre de 
Castelnou. 

Când am ajuns la destinaţie, drumul a luat-o în sus spre 
culmea unei coline şi am rămas cu gura căscată privind 
spectacolul care se întindea la picioarele noastre. Mii de corturi, 
bivuacuri şi mici focuri care îşi înălţau coloanele de fum se 
întindeau pe mile şi mile de teren ondulat, înconjurând un 
impresionant oraş apărat de ziduri; era foarte mare şi era 
cocoţat pe o colină care îl situa destul de mult deasupra 
asediatorilor. Noi am ajuns pe drumul dinspre Narbonne şi 
dincolo de oraş străluceau apele fluviului Aude. Oraşul era fără 
îndoială foarte prosper, căci, în afară de puternicele sale ziduri şi 


şanţuri, se prelungea cu două mari burguri, unul înconjurat de 
ziduri la sud şi un altul mai recent la nord-est, spre fluviu, apărat 
doar de rambleuri şi palisade de piatră şi lemn cu turnuri la 
porți. 

Am ajuns la Carcassonne în 2 august, o zi după oştire, dat 
fiind că în ciuda plecării noastre târzii din Beziers şi a vizitei la 
Fontfroide, călărind cu puţine bagaje, recuperaserăm aproape 
tot timpul faţă de infanteria lentă şi maşinăriile de luptă. 

Era duminică şi, respectând ziua Domnului, nici asediaţii, nici 
asediatorii nu luptau şi acolo, pe ogoare, în vii şi pădurici, şi-au 
aşezat tabăra în condiţii mai bune sau mai proaste peste două 
sute de mii de suflete. Spectacolul era uluitor, dar desfăşurarea 
nu părea să-l impresioneze pe Guillaume, care şi-a îmboldit calul 
ca şi cum s-ar fi grăbit, iar eu a trebuit să-l urmez imediat. 
Intrebând, am ajuns cu o relativă uşurinţă la zona francilor şi la 
corturile clanului Montfort, pe care se înălţau stindardele cu un 
semet leu rampant. Eficientul Jean ne-o luase înainte cu trupele 
lui Guillaume şi corturile erau montate lângă cele ale slugilor. 
Stăpânul meu era în continuare ciudat şi, când ne-am legat caii, 
a început să pipăie şi să mângâie şeile, căzut pe gânduri. Mi-a 
spus că el avea ceva de făcut, şi eu să mă duc să dau o raită 
prin tabără. Peste cămaşa de zale purtam o tunică având leul şi 
crucea roşie corespunzătoare, brodată. 

— Cu aceste blazoane şi cu buna voastră stăpânire a limbii 
oil, nu trebuie să vă temeţi de nimic, mi-a spus el. 

Era ciudat să mă plimb singură printre bărbaţi având 
siguranţa de a fi unul oarecare dintre ei. Era o tabără pestriță şi 
nobilii îşi etalau emblemele pe corturi, delimitând prin culorile 
proprii terenul ocupat de trupele lor. Cei mai bogaţi, precum 
contele de Nevers, de Saint-Paul sau ducele de Burgundia, 
aveau pavilioane frumoase cu covoare moi, tapiserii şi mătăsuri. 
Pe mine mă încântau animalele bune de călărit şi mă delectam 
oprindu-mă la grajdurile marilor nobili ca să admir ţinuta 
frumoasă a cailor. Erau de diferite tipuri, de la destrers grei şi 
puternici, antrenați pentru ciocniri în luptă, până la frumoşii şi 
uşorii roibi de plimbare. 

Cu toate acestea, mi-am dat curând seama că până şi în noua 
mea condiţie trebuia să mă păzesc. Ca tânăr efeb, trezeam 


interesul şi al anumitor bărbaţi şi aşa o dovedeau prin fluierături 
şi comentarii. Un scutier a reuşit chiar să-mi pipăie fundul şi, 
când mi-am dus mâna la pumnal, a plecat râzând în hohote. 

Tabăra era ca un oraş imens, instalat la o distanţă prudentă 
de porţile oraşului ca să evite atât săgețile, cât şi atacul prin 
surprindere al cavaleriei occitane. Incepuseră a se construi 
câteva palisade şi mici şanţuri în anumite locuri în care se 
stătea de strajă şi, cu toate că nu se lucra în ziua aceea, 
dulgherii aveau totul pregătit pentru fabricarea pieselor şi 
asamblarea maşinăriilor de război. 

Dar oamenii erau veseli; era duminică, toţi dobândiseră ceva 
pradă la Beziers şi, convinşi că luni va avea loc o luptă, se 
grăbeau să se bucure de moment. Ştiau că, dacă vor muri a 
doua zi, în calitate de cruciați, vor merge la ceruri oricât de mult 
ar fi păcătuit. Aşadar, încercau să profite la maximum de cele ce 
aveau să fie poate ultimele lor clipe în această vale a plângerii, 
căutând râsetele şi plăcerea. 

Chervanele cârciumarilor şi ale ţiitoarelor, instalate în zone 
strategice, nu mai pridideau cu atâta treabă; arama, argintul şi 
chiar aurul, dar şi diferite mărfuri provenite din spolierea 
oraşului Béziers treceau cu rapiditate dintr-o mână într-alta. 
Erau cântări, dansuri şi chiar câte o încăierare. Am văzut două 
femei care, după boieli, trebuie să fi fost prostituate; se băteau 
în praf, în mijlocul unui cerc de bărbaţi care râdeau, vociferau şi 
puneau rămăşaguri, de parcă ar fi fost vorba despre o luptă de 
cocoşi. Din când în când, femeile îşi smulgeau câte o piesă de 
îmbrăcăminte terminând practic goale şi, în ciuda redusei mele 
experienţe în astfel de treburi, am dedus în curând că nu se 
băteau şi nici nu se zgâriau cu ferocitatea pe care o proclamau 
tipetele şi gesturile. Era o încăierare măsluită care incita, pe 
deasupra, la negoţul desfrâului; cineva urma să obţină multe 
parale atât din rămăşaguri, cât şi din vânzarea trupurilor. 

Atunci m-am întrebat ce caut eu acolo. Când mă gândeam că 
sunt Pierre, simţeam dorinţa de a trăi, de a învăţa, de a privi tot 
ce era nou, bun sau rău. Dar când îmi aminteam că înainte am 
fost Bruna, Doamna Privighetoare, mi se rupea inima de 
amărăciune şi doream să vină sfârşitul zilelor mele. 

Atunci, m-a cuprins o dorinţă arzătoare şi nestăvilită de a 


plânge şi a mă ruga pentru ai mei şi am vrut să mă refugiez în 
cortul lui Guillaume. Dar mi-am dat seama că nu ştiam să mă 
întorc la el şi, după ce m-am orientat luându-mă după zidurile 
oraşului, am pornit-o printre bivuacuri până unde credeam că se 
află corturile nobililor franci. Curând, am priceput că străbăteam 
o zonă a tâlharilor. Erau adunaţi în jurul unor mici focuri şi 
întreaga lor avere consta din legăturici de lemne, blide în care 
îşi fierbeau legumele şi slănina, oale pentru apă, pâine şi o 
desagă în care încăpeau puţine lucruri. În jurul focurilor erau 
femei, chiar şi copii; toţi umblau desculți şi erau îmbrăcaţi cu 
ceva mai mult decât pielea. Era o adunătură de scursuri care nu 
aveau nimic la locul lor de origine, motiv pentru care nu puteau 
pierde nimic. Cruciada era marea lor ocazie de a se hrăni fără 
prea multă trudă şi, dacă erau norocoşi, aceea de a obţine o 
pradă care să le îmbunătăţească soarta pe acest pământ. Sau 
moartea, care fără îndoială îi va situa într-un cer mult mai 
îmbietor pentru ei decât pentru bogaţi. 

Cu toate că se aflau acolo abia de două zile, locul acela era 
dezgustător. Aglomerarea de oameni, căldura şi excrementele 
umane care se acumulau permiteau respiraţia doar la adierea 
vântului. Nobilii şi trupele acestora îşi făceau nevoile în grajduri, 
care se curăţau în fiecare zi, băligarul fiind transportat departe. 
Nimic din toate acestea nu se întâmpla în tabăra tâlharilor, pe 
care, fiind obişnuiţi cu promiscuitatea în locurile lor de origine, 
nu-i deranja să defecheze şi chiar să facă dragoste de faţă cu 
ceilalţi, şi încă în plină zi. Şi acolo curgea vinul şi mi-am dat 
seama că eu, purtând veşminte luxoase şi fiind încălţată cu 
cizme, eram în pericol în locul acela. Chiar şi pumnalul pe care îl 
aveam la cingătoare era râvnit de oamenii aceia. Deodată, mi s- 
a năzărit gândul că m-aş putea întâlni cu cei care m-au atacat la 
Beziers; Guillaume nu avea să-mi vină în ajutor de data aceasta, 
iar ei se vor răzbuna pe mine pentru tovarășii lor. Imi dorisem 
foarte mult moartea, dar, când mi-a venit gândul că aş putea 
muri în mâinile acelor indivizi, m-a luat groaza, chiar şi greata. 
Credeam că toţi mă privesc şi, nevrând să alerg, am început să 
grăbesc pasul ca să ies de acolo, dar în loc de asta, pătrundeam 
din ce în ce mai adânc în acel gigantic bârlog al hoţilor. Nu 
înţelegeam bine jargonul lor. Era limba oil, dar plină de expresii 


argotice, însă am ştiut că vorbeau despre paj. Se strigau între ei 
şi fluierau ca să se prevină, pentru ca vecinii lor să fie atenţi la 
mine. Eram foarte neliniştită. Am grăbit şi mai mult pasul, aş fi 
dorit să fiu invizibilă, dar acum aveam deplina convingere că mă 
priveau cu toţii şi unii îşi băteau joc printre hohote de râs. Or fi 
văzut oare frica din ochii mei? 

Acela a fost momentul când m-am întâlnit faţă în faţă cu un 
bărbos enorm, îmbrăcat doar cu un şorţ de piele şi având o 
măciucă la cingătoare, care îmi tăia calea. A început să mă ia la 
rost pentru înfăţişarea mea îngrijită şi efeminată. S-a format un 
cerc de curioşi şi ameninţarea mâinii mele pe pumnal nu părea 
să-l intimideze câtuşi de puţin. Curând, mă insulta pe faţă 
printre râsetele privitorilor de pe margine şi apoi a trecut la 
ghionţi. Am privit în jurul meu calculând unde ar putea fi un gol 
şi, dintr-un salt, m-am strecurat printre oamenii aceia. Nimeni 
nu m-a prins şi am început să alerg cât mă ţineau picioarele. 

S-a produs o mare hărmălaie, strigătele creşteau, ca şi 
râsetele, şi mulţi s-au repezit în urmărirea mea. Cursa a durat 
puţin; imediat am dat peste câţiva care mă aşteptau cu braţele 
deschise. Era sfârşitul. Printre râsete şi batjocuri, strângeau 
cercul din ce în ce mai mult în jurul meu. Am simţit că o labă mă 
prindea de ceafă şi am văzut cum zdrahonul care mă oprise mai 
înainte îşi făcea drum până la mine. 

— Mai întâi o să ne dai tot ce ai asupra ta, a spus el. 

Când s-a pornit să-mi scoată tunica purtând armele clanului 
Montfort, am început să dau din picioare, încercând să mă 
eliberez cu orice preţ de mulţimea de mâini care mă ţineau. 
Ştiam ce mă aşteaptă când aveau să vadă că sunt femeie. Imi 
dorisem moartea, dar nu o voiam în momentul acela şi, cu atât 
mai puţin, într-un fel atât de umilitor şi de oribil. 

Am pierdut pumnalul, cingătoarea, cizmele. Disperată, mă 
zbăteam din toate puterile strigând „Săriţi!” ştiind prea bine că 
nimeni nu-mi va veni în ajutor şi că aceasta nu îi făcea decât să 
râdă şi mai mult. Mii de labe mă atingeau, le miroseam 
răsuflarea, duhoarea de vin, sudoarea, ura pe care o simțeau 
pentru seniorii care îi exploatau şi pe care înfăţişarea mea le-o 
amintea. Doar cămaşa de zale apăra secretul feminităţii mele şi 
am văzut zâmbetul ştirb, triumfător al tipului care m-a agresat 


primul, având de gând să o smulgă de pe mine. Dar, deodată, 
cineva îl apucă strâns de mână, în vreme ce un glas profund 
spunea într-un argou pe care de-abia l-am înţeles: 

— Opriţi-vă, proştilor! 

Era un bărbat solid, de vârstă mijlocie, care părea foarte 
puternic. Purta veşminte din ţesături scumpe, dar neîngrijite şi 
m-am gândit că proveneau din Béziers. Avea părul lung încins 
cu un fel de cerc de aramă care semăna cu o coroană, purta 
spadă şi în spatele lui au apărut alţii care păreau să-l secondeze. 
Mi-au dat drumul şi am căzut grămadă la pământ. Asudam şi 
inima îmi bătea năvalnic. 

— Sunteţi nebuni! se răsti din nou la ei bărbatul cu vocea lui 
puternică. Vreţi ca nobilii să ne atace la noapte şi să ucidă o mie 
dintr-ai noştri din pricina acestui paj nenorocit? 

— Nimeni nu trebuie să afle, a spus cel care îi conducea pe 
agresori. A 

— Nefericitule! a răspuns şeful. Inainte de apusul soarelui, 
zece dintre cei care se află aici vor fi dat deja fuga să le 
povestească preoţilor, iar aceştia, lui Simon de Montfort. 

Ridicată pe jumătate de jos, am putut vedea impresia pe care 
un asemenea nume le-o pricinuia acelor oameni. 

— Este cel mai dur şi mai curajos dintre cruciați, a continuat 
bărbatul. Nu vedeţi leul său rampant pe tunica acestui 
băieţandru? Va veni mai degrabă pentru onoarea sa decât ca 
să-l răzbune pe acest amărât şi va face măcel. Daţi-i băiatului 
totul înapoi! 

Se lăsă o mare tăcere în vreme ce se priveau unii pe alţii şi, 
puţin câte puţin, ascultători, au venit să depună la picioarele 
mele tot ce furaseră. Bărbatul acţiona ca un rege şi fără îndoială 
avea putere de viaţă şi de moarte asupra acelor oameni. 

— Îmbrăcaţi-vă, stăpâne, mi-a spus el cu ochii mijiţi într-o 
privire pătrunzătoare şi pe un ton ironic. 

Eu m-am îmbrăcat, în vreme ce unii şi alţii îi şopteau la 
ureche. Când am terminat, m-a apucat de braţ, m-a condus 
printre oamenii aceia şi a început să-mi vorbească. 

— Eu vă voi duce înapoi teafăr şi nevătămat la locul unde se 
află nobilii. 

Am pornit-o la drum escortaţi de către cei care păreau a fi 


garda lui şi mi-a spus numaidecât: 

— Mulţumiţi-i Vulpoiului, Regele Tâlharilor, pentru norocul 
vostru. Şi aduceţi-o la cunoştinţă seniorului vostru, Simon de 
Montfort. 

— Mulţumesc, am îngăimat eu. 

— Dar să ştiţi că îmi datoraţi viaţa, a spus el cu o voce şi mai 
joasă, şi toată lumea trebuie să-şi plătească datoriile faţă de 
Regele Tâlharilor. 

Eu nu am discutat, nu doream decât să mă aflu în cortul lui 
Guillaume. 

— Mi s-au spus două lucruri foarte interesante. Cobori şi mai 
mult glasul şi se opri să-mi şoptească la ureche: Primul este că 
sunteţi din Beziers, poate singurul dintre locuitorii săi care şi-a 
salvat viaţa. 

L-am privit uimită. Mă recunoscuseră şi fără îndoială o fi ştiut 
deja povestea cu Guillaume care m-a salvat cu preţul vieţii a doi 
dintre oamenii lui. 

— Aşadar, a fost cineva din clanul Montfort care nu i-a dat 
ascultare abatelui Ordinului Cistercienilor... Măi să fie, ce 
întâmplare! Şi, în plus, mai e ceva... 

Am tăcut din nou şi am privit ochii albaştri spălăciţi, reci ai 
bărbatului. 

— Unul a vrut să vă răsucească, acum o clipă, în timpul 
hărmălaiei, părţile ruşinoase. Şi nu le-a găsit. 

Scoase un hohot de râs, iar buzele lui au şoptit prin părul care 
îmi acoperea urechea: 

— Vulpoiul ştie deja trei secrete: sunteţi femeie, aţi scăpat cu 
viaţă de la Beziers şi a fost graţie unui Montfort. 


33 


„Cant l'apostolis saub, cui horn ditz la novela 
que sos legatz fo mortz, sapchatz que no'lh fo bela.” 


[„Când i s-a dat Papei vestea că legatul său 
(Peyre de Castelnou) 
a fost asasinat, a rămas foarte consternat.”] 


Cântecul cruciadei, l-5 


În timpul drumului de la Fontfroide la Carcassonne, Guillaume 
de Montmorency, taciturn, se ruga în linişte, cerând să se înşele. 

Cercetarea lui îi amintea un vis neliniştitor în care el 
pătrundea adânc într-o ceaţă deasă ca să vâneze un porc 
mistreţ şi, când a crezut că are animalul în bătaia armei şi avea 
de gând să-l străpungă cu sulița, descoperea că era crupa 
calului său şi că era cât pe-aci să şi-o împlânte în propria 
spinare. 

Povestea aceea afurisită de căutare a documentelor de pe cel 
de-al şaptelea catâr devenise un coşmar identic cu cel din vis. 
Concluziile cercetării sale îl copleşeau. 

La sosire, luă iute o gustare în cortul pe care atât de eficient ÎI 
montase Jean şi, după aceea, îl trimise pe Pierre să caşte gura 
prin tabără. Se duse să-şi prezinte omagiile unchiului său Simon 
şi, de îndată ce se întâlni cu vărul său, îi spuse acestuia să-l 
însoţească în cort, pentru că trebuia să-i vorbească. 

— Călăreşti deja de câţiva ani acel frumos destrer breton cu 
mai multe culori, îi spuse el de îndată ce a fost sigur că nu-i 
aude nimeni. 

— Bineînţeles, vere! răspunse acesta zâmbind. Este un animal 
bun, în vârstă de şase ani şi ne-a însoţit în aventurile noastre. 
De ce mă întrebi? 

Guillaume îl privi, foarte serios, în ochi. 

— Pentru că eşti stângaci ca şi cavalerul care l-a străpuns pe 


la spate pe legatul Peyre de Castelnou. Nici acela nu vorbea 
occitana şi călărea un animal la fel cu al tău. lar asasinatul s-a 
petrecut exact în acea lună ianuarie, în urmă cu un an şi 
jumătate, când tu o porniseşi într-un nesăbuit pelerinaj la 
Santiago de Compostela”. Ti-am spus să nu te duci - nu iarna -, 
dar tu ai insistat, pentru ca după aceea să te întorci spunând că 
trecătorile din munţi erau impracticabile. Eu mă vâăitam cum de 
putea vărul meu să comită o asemenea prostie. Nu era o 
prostie, era o scuză. 

Amaury de Montfort îi susţinu privirea în tăcere. 

— Tu l-ai ucis, îl acuză Guillaume încercând să găsească 
răspunsul în albastrul profund al ochilor vărului său. 

— Da, eu am fost acela, răspunse el fără să se tulbure. 

Guillaume s-ar fi aşteptat ca vărul său să nege, să-l convingă 
că se înşală, dar acesta accepta senin vinovăția pentru 
monstruozitatea aceea. Surprins de calmul aparent al lui 
Amaury, rămase tăcut câteva clipe, în vreme ce gândurile i se 
îngrămădeau în minte. Cum putea să se arate atât de liniştit 
fiind răspunzător pentru o asemenea crimă şi pentru 
consecinţele îngrozitoare provocate de aceasta? Crescuse 
alături de vărul său, credea că îl cunoaşte şi îşi spuse că fapta 
aceea nu era caracteristică pentru el. 

— Dar, atunci, toţi oamenii aceia din Beziers au murit din 
pricina unei minciuni, au murit degeaba! exclamă el. 

— Şi dacă ucigaşul năimit ar fi lucrat pentru contele de 
Toulouse, ar fi murit pentru ceva? răspunse Amaury, care fără 
îndoială îşi mai pusese şi înainte această problemă. 

Guillaume îl privi uluit, mut. Vărul său nu obişnuia să fie foarte 
subtil, dar în momentul acela îi părea de-a dreptul cinic. 
Vorbeau despre mai mult de douăzeci de mii de persoane 
masacrate cu doar câteva zile mai devreme. Şi nu vor fi 
ultimele. 

— Eu am ucis doar un singur om, vere. Părea că i-ar fi citit 
gândurile. Eu răspund în faţa lui Dumnezeu doar pentru unul, 


59 Oraş în nord-vestul Spaniei, în provincia Coruna din Galicia, loc de pelerinaj 
la catedrala care adăposteşte mormântul apostolului lacov, fiul lui Zevedeu şi 
frate al sfântului loan Evanghelistul. Santiago este numele consacrat în 
spaniolă pentru acest apostol, considerat patronul spiritual al Spaniei, (n.tr.) 


zâmbea el, şi, în plus, graţie mie, îl vor face sfânt. 

— Dar... 

— Şi asta s-a întâmplat înainte de cruciadă... Amaury îşi lărgi 
zâmbetul şi continuă:... şi cum ne sunt iertate toate păcatele... 

— Aceste vorbe nu sunt ale tale. 

— Ce importanţă are ale cui sunt? Trăim vremuri excepţionale 
şi noi suntem instrumentele lui Dumnezeu. 

— Sau ale diavolului. 

— Ale lui Dumnezeu, vere. Noi suntem cu Dumnezeu. 

— Şi în ce planuri ale lui Dumnezeu a intrat asasinarea lui 
Peyre de Castelnou? 

— El este de-acum un martir al Bisericii. Moartea lui va da 
roade imense pentru creştinătate. 

— Asta este ceea ce spune abatele Ordinului Cistercienilor... 
nu-i aşa? 

— Da, asta spune, replică Amaury, cu convingere. 

Guillaume privi curios de această dată chipul vărului său. Era 
sigur de ceea ce spunea; nu avea remuşcări; el doar executa o 
parte dintr-un plan mult mai amplu, de o imensă importanţă, pe 
care nici măcar nu era în stare să-l prevadă. Avea ceea ce se 
numea credinţă. 

Credinţă în clanul Montfort, credinţă în tatăl său Simon, 
credinţă în abatele Arnaut, credinţă în ceea ce reprezenta 
acesta şi, bineînţeles, credinţă în Dumnezeu. Un Dumnezeu pe 
care alţii i-l conturau. 

Acum se potriveau multe dintre piesele enigmei. Arnaut îi 
încredinţase găsirea documentelor, dar nu şi a instigatorului la 
asasinat, pentru că însuşi abatele Ordinului Cistercienilor era 
acela. Dar părea să nu-şi facă griji dacă, în bună logică, 
cercetând în căutarea obiectului, ar găsi şi executantul. pentru 
că acesta era însuşi vărul său, şi Arnaut ştia cât de unit era 
clanul Montfort şi, în special, cei doi tineri. Fără asasinarea lui 
Peyre de Castelnou şi fără vina atribuită contelui Raimond de 
Toulouse, fără acel „casus belii” nu s-ar fi obţinut niciodată 
adeziunile necesare pentru a alcătui o oştire cruciată de o 
asemenea mărime. Cu siguranţă, nici măcar papa Inocenţiu al 


60 în latină, act de război, act de natură a provoca un război, a declanşa un 
conflict armat. (n.tr.) 


lll-lea nu ar fi aruncat anatema asupra contelui, proclamând 
cruciada.  Sanctificarea lui Peyre de Castelnou fusese 
hotărâtoare pentru obţinerea de ajutoare şi aceasta se întemeia 
pe împrejurările morţii sale ca un martir şi pe faptul că, atunci 
când cadavrul său fusese mutat după câteva luni „în mod 
întâmplător”, acesta nu era putrezit, răspândind „miros de 
sfinţenie”. Îşi aminti de călugării italieni care, tot „din 
întâmplare” şi la o dată atât de ciudată ca luna ianuarie, erau în 
trecere prin Saint-Gilles pentru ca abatele să le încredinţeze 
pregătirea cadavrului. Şi, aşa cum a subliniat călugărul Benet, a 
fost tot o întâmplare ca abatele din Saint-Gilles, care în ianuarie 
se bucura de o sănătate excelentă, să moară pe neaşteptate în 
februarie, odată cu vizita lui Arnaut la abație. Cu cât se gândea 
mai mult, cu atât mai mult se minuna Guillaume de măreţia 
planului. Era o înşiruire de mici evenimente care la rândul lor 
provocau altele mai mari şi care modificau lumea cunoscută. 

— Şi cu ce se alege clanul Montfort după toate astea? vru să 
ştie Guillaume. Acum îmi poţi povesti totul. Ce ne oferă abalele 
Ordinului Cistercienilor? 

— Domeniile vicontelui Trencavel: Carcassonne, Béziers şi 
Albi şi, posibil, comitatele Toulouse şi Foix. 

Guillaume îl privi surprins. Excomunicarea unui nobil aducea 
după sine deposedarea sa de proprietăţi şi trecerea acestora în 
stăpânirea cuiva demn în ochii Bisericii, autorizat şi sprijinit de 
aceasta. Dar, în general, era doar o armă pentru a-i supune pe 
nobili; nu se ducea până la ultima consecinţă şi se încheia 
printr-o negociere al cărei rezultat era întoarcerea oilor rătăcite 
în ţarc. lar vărul său vorbea de teritorii imense care le includeau 
pe ale contelui de Toulouse, reprimit recent în sânul Bisericii de 
la Roma şi care însoțea cruciada. Planurile legatului erau cu 
bătaie lungă; în curând avea să-l excomunice din nou pe contele 
Raimond al VI-lea. 

— Dar nu li s-ar cuveni mai degrabă nobililor de rang înalt, 
precum ducele de Burgundia, contele de Nevers sau cel de 
Saint-Paul? 

— Totul este gândit, zâmbi Amaury. Aceştia sunt bogaţi şi se 
află aici cu destul de multă neplăcere. In realitate, nu le surâde 
câtuşi de puţin să vadă că un nobil la fel de mare ca şi ei este 


deposedat aşa, atât de uşor. Îi face să se simtă mici şi consideră 
că aceasta este împotriva dreptului feudal. Îşi vor supraveghea 
din nou posesiunile de îndată ce se va încheia angajamentul lor 
pentru patruzeci de zile în slujba cruciadei. De-altfel, legatul 
papal îi va cere noului viconte să rămână personal la 
Carcassonne cu trupele sale şi cu cei pe care îi va putea recruta, 
rezistând toată iarna, până la vară, când cruciații se vor întoarce 
din nou. 

— Totul pare gândit după gustul tatălui tău. 

— Da, al tatălui meu şi al moştenitorului său. 

— Tu, Amaury de Montfort. 

— Da, şi al viitorului episcop de Toulouse: Guillaume de 
Montmorency. Zâmbitor, Amaury îşi puse mâna dreaptă pe 
umărul vărului său şi continuă: Fiul fratelui mamei mele. Cel mai 
ager la minte, cel mai cult din familie, cel mai bun jucător de 
zaruri... 

Amaury începu să râdă, amintindu-şi fără îndoială aventuri din 
trecut. 

— Cred că abatele Ordinului Cistercienilor este un jucător mai 
bun decât mine, spuse Guillaume căzut pe gânduri. Şi el 
foloseşte zaruri măsluite. 

Vărul său ridică din umeri, amuzat, ca să râdă din nou în 
hohote. 

— Îţi închipui cum ar fi dacă l-am invita la o partidă? 

— Ce anume conţin documentele acelea pe care i le-ai furat 
lui Peyre? întrebă Guillaume fără să i se alăture la râsete. 

Amaury îl privi cu teamă. 

— Nu ştiu, răspunse el. Abatele Ordinului Cistercienilor nu a 
vrut să vorbească niciodată despre asta. 

— De ce voia să o omoare pe Doamna Privighetoare? 

— Nici asta nu ştiu. 

Amândoi se cufundară într-o tăcere adâncă şi, după puţin 
timp, Amaury, punând de data aceasta amândouă mâinile pe 
umerii vărului său, îi spuse: 

— Guillaume, întotdeauna ai fost rebel şi iscoditor. Ajunge cu 
întrebările, pentru moment nu voi mai răspunde nimic. Noi, 
clanul Montfort, avem o înţelegere cu Arnaut Amalric, abate al 
Ordinului Cistercienilor şi legat papal. Este o înţelegere foarte 


bună şi acum e rândul nostru să ne supunem. Se riscă mult; 
este un joc periculos, dar premiul e mare. Abatele spune: „Tot 
ce nu trebuie să ştii şi pe care nu îl ştii nu îţi va dăuna 
niciodată”. Eu nu sunt atât de isteţ ca tine, dar pot citi o 
ameninţare în această frază. Îndeplineşte-ţi partea de obligaţie, 
fii supus şi nu mai pune întrebări; ştii deja prea mult. Relaxează- 
te şi odihneşte-te, mâine vom intra în luptă şi noi, clanul 
Montfort, va trebui să demonstrăm că suntem demni de soarta 
noastră. 

— Eu nu voi lupta mâine. 

— De ce? Este marea bătălie pe care am aşteptat-o de când 
eram copii. 

— Acesta nu e un război drept. 

— Şi ce înseamnă un război drept? 

Guillaume era bun la Drept şi Dialectică, putea să răspundă, 
dar nu o făcu. Nici măcar nu ştia dacă vărul său întreba cu 
candoare sau doar pentru ca întrebarea să rămână plutind în 
aer. La tăcerea lui, Amaury trase de el, îi dădu una dintre 
îmbrăţişările sale de urs şi un sărut pe fiecare obraz. 

— Nu i te împotrivi abatelui, Guillaume, îi spuse el. Ştii prea 
multe şi trebuie să-i fii credincios. Te iubesc, vere, şi nu vreau să 
păţeşti nimic rău. 


34 


„Mais li baron de l'ost se son tant esforsetz 
que lo borc lor an ars trastot tro la ciptetz 
que l'aiga lora n touta, qu'es Audes apeletz. ” 


[„Dar baronii din oştire s-au străduit atât de mult 
încât au incendiat burgul, prefăcându-l în cenuşă, 
iar din râul numit Aude şi apele i le-au luat.”] 


Cântecul cruciadei, III-25 


Întâlnirea mea cu tâlharii m-a sleit atât de tare, încât am 
dormit un somn cum nu se poate mai adânc, fără să-mi 
amintesc amărăciuni, temeri şi nici speranţe, dar în zori m-am 
trezit de strigăte, de zgomotul potcoavelor, de nechezatul cailor. 
Se crăpa de ziuă şi tabăra se pregătea de atac. Am văzut că 
stăpânul meu îşi spăla faţa cu apa dintr-un lighean care era în 
cort şi, ridicându-mă dintr-o săritură, m-am dus să-l ajut să se 
echipeze; cămaşa de zale, pintenii şi tunica având leul roşu 
rampant al clanului Montfort, deoarece, cu toate că el este un 
Montmorency, era supus unchiului său Simon şi lupta sub 
însemnele acestuia. Nu părea vesel şi, cu toate că şi-a încins 
spada şi pumnalul, mi-a spus: 

— Azi, tu şi cu mine vom vedea bătălia de pe colină. 

S-a dus să ia micul dejun cu conducătorii clanului şi le-a dat 
instrucţiuni oamenilor săi să lupte sub ordinele lui Amaury. La 
întoarcerea sa, ne-am suit pe cai, dar, în loc să ne îndreptăm 
spre şes, unde de pe mai multe estrade preoţii oficiau slujba 
pentru diferitele grupuri din armată, ne-am dus spre o colină 
care oferea o excelentă vedere asupra burgului Saint-Vincent. 

Acesta era cartierul care se întinsese spre Nord-Est, dincolo 
de marile ziduri. Era apărat doar de un şanţ şi un rambleu 
încununat cu pereţi mici de piatră şi palisade de lemn care se 
înălţau câţiva metri. Se vedea că fuseseră întăriţi în mare grabă. 


Atacul începuse deja; balistele aruncau zeci de bolovani şi de 
pietre rotunjite asupra fortificațiilor burgului, silindu-i pe cei din 
Carcassonne să se ascundă, şi făceau să sară în bucăţi 
apărătoarele de lemn. Şi catapultele, care atingeau o distanţă 
mai mare, azvârleau foc grecesc! pe acoperişurile caselor, 
dincolo de palisade, provocând primele incendii. Mi-am dat 
seama că toate aceste maşinării erau instalate în partea de 
Răsărit şi aşa i-am atras atenţia lui Guillaume. 

— Atacul va veni din partea aceea, mi-a spus el. Vom profita 
că soarele, înălțându-se, le va bate în ochi. Pe deasupra, este 
locul cel mai îndepărtat de zidurile înalte ale oraşului; 
arbaletrierii acestuia nu ne vor putea răni şi terenul este plat. 
Nu trebuie decât să-i nimicim zidurile de apărare. 

Am văzut că slujbele se încheiaseră şi că de pe platformele lor 
înalte preoţii îi stropeau deja pe combatanți cu agheasmă. 
Grupuri de călugări aliniaţi, care purtau cruci în vârful suliţelor, 
se îndreptau spre burg cântând în cor Veni creator spiritus, 
oştenii s-au alăturat psalmodierii, venind în urma lor. Călugării s- 
au oprit cu puţin înainte de zona de bătaie a săgeţilor de pe 
palisade, dar continuau să cânte de acolo cu voci din ce în ce 
mai puternice. O făceau cu furie, cu mânie şi le insuflau 
atacatorilor un curaj fanatic. Imediat după aceea, sute de arcaşi 
purtând culorile nobililor le-au luat-o înainte şi au alăturat 
săgețile la ploaia de pietre a artileriei. Cum ar fi putut cineva să 
scoată capul dintre palisadele burgului? 

Atunci au început să răsune flageoletele, tobele, flautele şi 
trompetele într-un vacarm asurzitor care s-a amestecat cu 
psalmodierile. Era ordinul de atac. 

Zeci de grupuri de tâlhari purtând scări înalte s-au năpustit cu 
mare zarvă spre şanţ şi, rezemându-le de pereţi, au început să 
se caţere în vreme ce pietre şi săgeți continuau să se reverse 
asupra apărătorilor. Aceştia împingeau scările cu lungi prăjini ca 
să le facă să cadă, respingându-i cu pietre, lănci şi săgeți, dar, 
expunându-se în bătaia arcaşilor cruciați, se prăbuşeau răniţi. 
Mulţi tâlhari se prăvăleau şi ei în şanţuri, dar mult mai mulţi 
reuşeau să ajungă pe creneluri şi să lupte corp la corp cu cei 


6l Compoziţie utilizată în Evul Mediu de greci şi care avea proprietatea de a 
arde pe apă; servea la incendierea corăbiilor. (n.tr.) 


dinăuntru. 

Dar, în acelaşi timp, geniştii construiau drumuri de pământ şi 
piatră peste micul şanţ, în mai multe locuri, printre care şi în 
dreptul porţii dinspre Sud. Apărătorii ocupați cu atacatorii nu 
puteau face faţă acestui nou pericol. În câteva minute, grupuri 
de oşteni, acoperiţi cu scuturi, alergau împingând trunchiuri 
groase de copaci în chip de berbece care aveau să spargă ziduri 
şi porţi. 

— Fii atent la grupurile acelea de cavaleri ascunşi în pădurice, 
Guillaume arăta spre o buclă a drumului spre aşa-numita poartă 
spre Narbonne. Ei aşteaptă ca vicontele Trencavel să vină în 
ajutorul asediaţilor şi să-i atace pe cruciați din ariergardă. Se 
spune că e un cavaler-model. Cu siguranţă că va conduce 
atacul. Ţelul lor este să-l ucidă. 

— Doar pe el? 

— Dacă Trencavel cade, oraşul se va preda. 

— Nu pare un plan foarte cavaleresc, am răspuns eu, nu-i 
aşa? 

Guillaume a zâmbit trist, a ridicat din umeri şi şi-a îndreptat 
atenţia din nou asupra burgului. Am profitat de concentrarea lui 
ca să-l privesc; acela era omul care voia să mă omoare, care m- 
ar omori dacă ar şti cine sunt şi, cu toate acestea, compania lui 
mă liniştea, mai ales după noua mea întâlnire cu tâlharii. Era un 
tânăr atrăgător, cu păr blond inelat şi ochi albaştri, curioşi 
câteodată, pătimaşi, altă dată. Era atât de ciudat faptul că mă 
simţeam în siguranţă alături de el...! Dar eu nu aveam pe 
nimeni pe care să mă sprijin, căruia să-i împărtăşesc zbuciumul 
meu şi m-am gândit că în alte împrejurări Guillaume ar fi fost un 
bun confident, dar nici măcar lui nu am îndrăznit să-i povestesc 
incidentul din ziua anterioară. Aveam atât de multe de ascuns! 

— Priveşte! strigătul lui m-a făcut să tresar. Cei din clanul 
Montfort vor fi primii care intră în burg! Arăta cu degetul şi 
ţopăia de bucurie ca un copil. 

Intr-adevăr, un grup de cavaleri care arborau pe flamurile lor 
leul roşu rampant al clanului Montfort se lansa în galop, sărind 
printre dărâmături printr-una din breşele zidurilor de apărare. Îi 
urma un grup numeros de lăncieri pedeştri. Când zidurile au 
ascuns lupta în interiorul lor, Guillaume s-a impacientat. 


— Doamne Dumnezeule, ce n-aş da să fiu acolo! şoptea el. 

Între timp, restul cruciaților pătrundeau în burg prin alte 
breşe. Era evident că cei dinăuntru nu vor putea rezista. 

— Îi veţi ucide pe toţi, cum s-a întâmplat la Béziers? am 
întrebat eu, îngrozită. 

— Nu, azi nu. 

— De ce? am vrut să ştiu, curioasă. S-a schimbat cumva ceva 
în inima voastră? 

Cavalerul m-a privit zâmbind pentru îndrăzneala reproşului 
meu. 

— Nu, să nu crezi aşa ceva, a răspuns el. Apărătorii burgului 
Saint-Vincent ne sunt mai de folos fiind în viaţă, închişi între 
zidurile oraşului Carcassonne, decât morţi, afară. 

Nu am înţeles şi l-am întrebat din priviri. 

— Eu voi învăţa occitana de la tine, dar tu trebuie să înveţi de 
la mine multe despre război. Ceea ce dorim este ca oraşul cu 
ziduri înalte să se umple de oameni şi, dacă sunt răniţi, cu atât 
mai bine. Cucerind acest burg, le vom tăia accesul la fluviul 
Aude şi la puţurile din Saint-Vincent. lnăuntru nu există decât 
rezervoare de apă şi în curând vor fi patruzeci de mii de suflete 
închise acolo. Peste câteva zile nu vor putea nici să-şi spele 
rănile; îi vor devora muştele, duhoarea va fi insuportabilă, se vor 
îmbolnăvi de vreo molimă şi puţin mai târziu vor muri de sete. 
Doar o ploaie torențială i-ar putea salva. 

Atunci am înţeles. Mi-am imaginat cu oroare copii mici 
însetaţi. Am vrut să uit şi m-am concentrat asupra bătăliei. 
Porţile oraşului erau deschise şi prin ele ieşeau şi intrau liniştiţi 
tâlhari şi oşteni cărând greutăţi. O fi fost puţin de jefuit, mi-a 
spus Guillaume, deoarece lucrurile de valoare or fi deja în oraş. 
Cavalerii au ieşit şi ei şi au luat-o la galop spre fluviu pentru a 
pune capăt oricărei încercări de a rezista. Fără îndoială, 
muriseră mulţi din ambele tabere, dar bătălia era câştigată şi 
burgul, aproape în întregime din lemn, începea să fie mistuit de 
flăcări. 

Atunci, mi-am făcut griji pentru Guillaume. De ce nu a vrut să 
lupte alături de ai săi? Aveam impresia că a făcut-o dintr-o 
pornire de orgoliu. În realitate, el dorea să intre în luptă. Cum va 
reacţiona oare la acest fapt neîmblânzitul Simon de Montfort? Il 


va considera o trădare? 

M-am rugat să ies cu bine din necazul acela; viaţa mea 
depindea de el. Şi, în mod ciudat, mi-am dat seama, în 
momentul acela, că doream să trăiesc. 


35 


„A un riche baron, qui fu pros e valent 

ardit e combatant savi e conoisent 

senher fo de Montfort, de la honor que i apent 
e fo cons de Guinsestre si gesta no ment.” 


[„Exista un baron virtuos, viteaz şi drept, 

îndrăzneţ, dârz, înţelept şi cunoscător, 

cu numele de Montfort, senior peste pământuri şi onoruri 
şi era conte de Leicester, dacă zvonurile sunt adevărate”] 


Cântecul cruciadei, IV-35 


Guillaume era deja în tabără când s-au întors trupele. 
Văzându-l pe Jean, credinciosul său scutier, rănit, îi păru rău că 
nu luptase. Acela era clanul său şi ar fi trebuit să fie alături de ei 
la primejdie; nu avea importanţă dacă era o cauză dreaptă sau 
nu, nu avea importanţă dacă erau sfinţi sau asasini. Locul lui era 
alături de ei. 

— Tatăl meu vrea să te vadă, îi spuse Amaury. E furios pe 
tine. Dacă Guillaume nu voia să se afle faţă în faţă cu cineva, 
acela era Simon de Montfort, dar se îndreptă spre cortul 
acestuia; era şeful clanului şi îi datora ascultare. Cugeta ce să-i 
spună când îi va striga că, rămânând în ariergardă, dezonorase 
familia. Să-i vorbească oare despre scrupulele sale morale cu 
riscul ca bătrânul să-şi piardă încrederea în el? 

În cele din urmă, Guillaume hotărî să nu improvizeze nimic şi 
să-i spună adevărul. Simon va înţelege mai bine aceasta decât 
oricare altă prostie care i-ar putea trece prin minte, dar era un 
om coleric şi trebuia să fie cu grijă. Dacă îl prindea pe picior 
greşit, dacă îşi închipuia că acţionând cu laşitate pătase numele 
de Montfort, îl va trimite numaidecât înapoi în Île-de-France?. 


62 veche regiune a Franţei, centru al domeniului regal al Capetienilor, având 
capitala la Paris. (n.tr.) 


lar acesta era ultimul lucru pe care îl dorea tânărul. 

Bătrânul Montfort era gol de la brâu în sus şi scutierul său îi 
spăla câteva locuri învineţite, zgârieturi şi mici răni pe care le 
suferise în luptă. Cu toate că trecuse de 40 de ani, prezenta 
înfăţişarea puternică a cuiva robust de la natură care se 
antrenează în mod obişnuit pentru război. Corectitudinea şi 
curajul deveneau mai faimoase pe zi ce trecea. A participat la 
dezastruoasa cruciadă® organizată cu puţini ani înainte de către 
Inocenţiu al Ill-lea în care venețienii stabiliseră un preţ atât de 
ridicat pentru transportul pe mare încât, ca să-l plătească, 
cruciații au fost nevoiţi să prade oraşul catolic Zara“, rivalul 
comercial al Veneţiei. După aceea, viclenii marinari i-au 
debarcat la Constantinopol, şi acesta rival al Republicii 
venețiene, care a fost, la rândul său, atacat şi jefuit cu scuza de 
a îndepărta ortodoxia şi de a instala un episcop catolic. Simon a 
considerat acest fapt drept o infamie şi, refuzând să urmeze 
planul, a plătit din buzunarul său deja secătuit transportul cu 
alte mijloace al trupelor sale spre Ţara Sfântă, de unde s-a întors 
şi mai plin de onoruri şi de prestigiu, dar încă şi mai sărac. 

Lui Guillaume nu i-a plăcut să-l găsească împreună cu mai 
mulţi nobili de rang mai mic, care fără îndoială veneau să-l 
felicite pentru că a fost primul care a intrat în burg, şi nici mai 
mult, nici mai puţin decât cu abatele Ordinului Cistercienilor, 
Arnaut. Nu îi putea spune unchiului său adevărul în faţa tuturor 
celor prezenţi şi orice istorie pe care bătrânul ar bănui-o 
inventată l-ar face să spumege de mânie. Intotdeauna când 
avea spectatori, se arăta mai aspru şi în ziua aceea părea 
dispus să-i facă pe privitorii de pe margine să declare în tabără 
că era la fel de aspru şi în rezolvarea unor treburi interne de 
familie. 

— Văd că sunteţi ocupat, unchiule, îi spuse Guillaume. Vom 
vorbi după aceea. 

Şi făcu stânga-mprejur, vrând să pară discret. Discreţie care i- 
a lipsit cu desăvârşire bătrânului. 

— Guillaume! răcni el văzându-l. Veniţi aici! 


63 Referire la cea de-a patra cruciadă purtată între 1202 şi 1204. (n.tr.) 


64 vechi port la Marea Adriatică pe coasta Dalmației, azi oraşul Zadar din 
Croaţia. (n.tr.) 


Guillaume de Montmorency se întoarse ca să vadă 
impunătorul tors dezgolit şi faţa bărboasă a lui Simon roşie de 
furie. 

— Vreau să-mi spuneţi chiar acum de ce nu aţi ieşit să luptaţi! 

Şi Guillaume a ştiut imediat că lucrurile mergeau prost, foarte 
prost. Începu să se gândească iute. Cum să iasă din impas? 

— Pentru că eu i-am poruncit să rămână. Toţi îl priviră uimiţi 
pe abatele Ordinului Cistercienilor. Puştiul era nerăbdător să 
intre în luptă, dar a dovedit o mare fermitate, cinstindu-ne pe 
Papa şi pe mine, dându-ne ascultare. 

— De ce nu l-aţi lăsat să lupte, Arnaut? vru să ştie Simon. 

— Voi cunoaşteţi deja o parte din răspuns, dar aceşti seniori, 
nu, spuse el arătând spre invitaţi. Băiatul acesta are o misiune 
capitală din partea Papei şi realizarea ei va fi foarte plăcută 
Domnului. Acesta este lucrul cel mai important. Dacă mâine ar 
muri unul dintre noi, ar fi o nenorocire, dar dacă lui i s-ar 
întâmpla ceva înainte de a-şi îndeplini misiunea, ar fi tragic. 

— Despre ce e vorba? întrebă unul dintre nobili. 

— Nici voi şi nici nimeni de aici, în afară de el, nu o poate 
cunoaşte. Este foarte importantă. 

Guillaume îl privi pe unchiul său cu coada ochiului; se calmase 
şi zâmbea uşor, ridicând bărbia. Faptul acela onora mult clanul 
Montfort. 

Tânărul cavaler îşi spuse că legatul papal cunoştea foarte 
bine ce resorturi să mişte pentru ca voinţa lui să se împlinească. 


36 


„Si non o volon faire aremandrant tot nu, 
ilh seran detrenchetz am bram d'acer molu.” 


[„Dacă nu se supun, vor fi despuiaţi de haine 
şi li se vor tăia capetele, cu spadă din oțel cu tăiş ascuțit.” ] 


Cântecul cruciadei, Il-16 


— Omul acela este foarte priceput, răspunse Amaury când 
vărul său i-a povestit cum îl scosese din încurcătură abatele 
Ordinului Cistercienilor faţă de Simon. Are nevoie de tine; 
bănuieşte ce ştii şi de aceea te protejează. Dar tu mergi cu grijă. 
Poate fi generos, dacă eşti de partea lui, dar nu are scrupule şi, 
dacă îi stai în cale, îi vei cunoaşte latura întunecată. Ai grijă, 
vere. 

Guillaume se impacientă. Nu îl vizita pe Amaury ca acesta să-l 
sfătuiască în ce fel să se poarte cu legatul papal sau ca să-i dea 
altă îmbrăţişare afectuoasă, cum îi stătea în obicei, ci ca să 
scoată de la el orice informaţie posibilă în legătură cu cel de-al 
şaptelea catâr furat de la Peyre de Castelnou. Întâlnirea sa între 
patru ochi cu abatele Arnaut era inevitabilă şi voia să se arate 
eficient. 

— Eram cinci: trei mercenari angajaţi la Lyon, Paul şi cu mine. 
Ne-am îndeplinit misiunea cu succes. L-am ucis pe Peyre şi am 
pornit la drum spre Montpellier călărind la trap, dar fără să 
istovim prea mult cel de-al şaptea catâr a cărui povară era 
dorită de Arnaut, începu să povestească Amaury. După mai 
multe mile, ne-am oprit la un han de la o răscruce ca să dăm de 
mâncare dobitoacelor şi să se odihnească. Erau vreo doi scutieri 
care aveau grijă de-alţi cai şi le-am cerut alor noştri să nu se 
angajeze în vreo conversaţie. Am intrat doar ca să comand vin 
cald pentru oamenii mei şi am observat că mai mulţi indivizi 
aşezaţi la o masă au tăcut când au băgat de seamă prezenţa 


mea; mă gândeam că or fi călăreţii animalelor de-afară. Eu nu 
voiam să stau de vorbă, dar cârciumarul m-a întrebat de unde 
suntem. l-am spus că de la Lyon, dar cred că accentul meu de 
Île-de-France mi-a trădat minciuna. A scos mai multe căni şi 
după ce le-au băut până la fund, fără să le dau timp oamenilor 
mei să intre în han să se încălzească, am dat ordin de plecare. 
Am pornit la trap, singurul mers pe care îl putea susţine catărul, 
dar, după puţin timp, Paul a observat că venea cineva la galop 
în urma noastră. Acele veşti nu puteau fi bune şi ne-am refugiat 
în mare grabă într-o pădurice de pe marginea drumului. Dar n- 
am făcut-o la timp şi ne-au văzut. Cu vizierele coifurilor trase 
peste faţă şi fără să scoată o vorbă, s-au năpustit asupra 
noastră. Erau opt. După înfăţişare, patru erau cavaleri, iar 
ceilalţi, scutierii lor. Nu prezentau niciun însemn şi imediat l-au 
pus la pământ pe unul dintre mercenari. Paul şi cu mine de-abia 
am avut timp să scoatem spadele din teacă şi să opunem 
rezistenţă la prima ciocnire, dar ceilalţi doi din Lyon au fugit fără 
măcar să-şi arate armele. Eu eram descumpănit, nu păreau 
tâlhari de dramul mare şi era imposibil să fi fost o expediţie 
sosită de la Saint-Gilles ca să-i prindă pe asasinii lui Peyre de 
Castelnou. Cine erau? Ce doreau? Dar era evident că, dacă am fi 
luptat, ne-ar fi omorât. Aşa că i-am strigat lui Paul să vină după 
mine şi am luat-o la galop până în drum ca să-i observăm de la 
o distanţă prudentă. Când am intrat în luptă, cel de-al şaptelea 
catâr rămăsese nelegat în pădurice. Ei l-au luat şi, fără să se 
deranjeze să vadă ce se întâmpla cu cel căzut la pământ, au 
urcat pe drum şi s-au dus pe unde au venit. Am încercat să-i 
urmăresc, dar patru dintre ei rămăseseră să ne aştepte la o 
cotitură şi ne-au atacat de cum ne-au văzut. In cele din urmă, a 
trebuit să renunţăm. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— Ne-am întors la rănit; era deja îngrijit de fugarii care se 
întorseseră. Treaba era prea serioasă ca să lăsăm martori, aşa 
că, de îndată ce am descălecat, prefăcându-ne că ne interesăm 
de cel căzut, le-am retezat beregatele. Le-am scos 
îmbrăcămintea ca să facem dificilă identificarea lor şi le-am 
azvârlit cadavrele dezbrăcate în Ron. Ne-am continuat drumul în 
mare grabă spre Lyon, oprindu-ne doar timpul strict necesar cât 


să schimbăm caii. Acolo le-am îngropat lucrurile, pe o colină. 

— Nu erau tâlhari, şopti Guillaume căzut pe gânduri. 

— Nu, bineînţeles că nu, răspunse Amaury. Nu i-a interesat 
nici calul, nici ceea ce ar fi putut avea rănitul asupra lui. Căutau 
cel de-al şaptelea catâr. 

— Şi nici nu veneau de la Saint-Gilles. 

— Imposibil, n-ar fi avut timp. 

— Vă urmăreau dinainte? 

— Dacă au făcut-o, o fi fost cel mult doi; altminteri, am fi 
observat, răspunse Amaury gânditor. In orice caz, erau cei din 
ospătăria hanului. Tu crezi că ne aşteptau? 

— Dar cum naiba ar fi putut să ştie...? 

— Abatele Ordinului Cistercienilor? El ştia că ne vom întoarce 
pe drumul acela. 

— Nu, n-a fost el. 

— De ce eşti atât de sigur? 

— Pentru că nu avea nevoie să fure ceea ce şi tu i-ai fi adus. 
Singurul lui motiv ca să dea ordin pentru o ambuscadă ar fi fost 
acela ca tu să fii ucis şi să se ascundă astfel făptaşul. 

— Pe mine? se miră Amaury. N-ar face-o niciodată, nu pentru 
că mă apreciază, ci pentru că fac parte din planurile sale. 

— Da, e adevărat, admise vărul său. Noi, cei din clanul 
Montfort, îi suntem prea credincioşi, iar zelul şi prestigiul tatălui 
tău îl fac şeful cruciat perfect, iar pe tine, succesorul său. Este 
sigur că nu vom vorbi. În plus, dacă ar fi ştiut unde se află 
povara aceea, nu m-ar fi obligat să o caut. Apropo, despre ce e 
vorba? Ştii că Peyre de Castelnou o numea „moştenirea diavol 
ului”? 

— Mi-am aruncat ochii câteva minute când ne-am oprit la 
ospătărie. Erau suluri de piele care protejau alte suluri de piele 
conţinând teancuri de pergamente şi suluri de papirusuri. N-am 
avut timp să văd mai mult, dar atârnau greu, de aceea a trebuit 
să păstrez catârul. 

— Pergamente... şopti gânditor Guillaume. 

Şi se întrebă ce o fi conţinând acele scrieri încât să le facă să 
fie atât de puternice. Ele să fi fost oare motivul exterminării atât 
de multor oameni? 


37 


„“Frayre», so diz lo Papa, «tu vais vas Carcassona 
e conduiras las ostz sobre la gent felona. 
De part de Jhesu Crist lor pecatz lor perdona». ” 


[„«Călugăre», îi spuse Papa 

(abatelui Ordinului Cistercienilor), «tu vei merge la 
Carcassonne şi vei conduce oştirea împotriva acelor 
trădători, în numele lui lisus Hristos care iartă păcatele».”] 


Cântarea cruciadei, l-7 


Se lăsa noaptea când Guillaume a răspuns chemării legatului 
papal, abatele Arnaut. Tânărul cavaler observă că tabăra 
călugărilor cistercieni era mult mai bine organizată decât oricare 
dintre cele ale marilor nobili din oştire. La intrare, un călugăr 
mirean purtând rasă scurtă îl întrebă în latină ce doreşte şi, 
când Guillaume i-a spus, îl însoţi în zona corturilor. Călugării 
mireni dormeau sub cerul liber ca soldăţimea feudală şi tâlharii; 
corturile erau rezervate călugărilor de origine nobilă, dintre care 
mulţi purtau sub rasă cămaşă de zale şi spadă la cingătoare. 

Acolo, a fost primit de un astfel de călugăr care îl conduse de- 
a lungul aleilor dintre corturi, de o curăţenie impecabilă, până la 
pavilionul central. Guillaume aşteptă la intrare, în vreme ce îi 
observa pe călugării străjeri care, cu coif, lance şi spadă la brâu, 
înconjurau acea mare încăpere şi se gândi că abatele avea atât 
de mulţi duşmani, încât făcea bine apărându-şi viaţa, 

— Bun venit! îi spuse Arnaut în latină văzându-l intrând. 
Poftiţi, fiule. 

În mijlocul pavilionului se ridica o impunătoare cruce de lemn 
cu un Hrist îndurerat şi însângerat de mărime mai mare decât 
cea naturală. Era înfiptă ferm în pământ şi se ridica aproape trei 
metri, vârful ei atingând pânza tavanului. 

Abatele Ordinului Cistercienilor stătea sub cruce, în faţa unei 


măsuţe unde era întinsă o tablă de şah, şi juca cu unul dintre 
călugării săi, care se ridică, înclinând capul în tăcere, ca să 
părăsească discret încăperea. Guillaume puse un genunchi pe 
pământ şi îi sărută mâna abatelui. 

— Luaţi loc. Cu un gest, Arnaut îi arătă, de cealaltă parte a 
tablei de şah, taburetul pliabil pe care tocmai îl părăsise 
călugărul. Cavalerul se supuse în tăcere. 

— Ştiu deja că aţi făcut cercetări la abaţiile din Saint-Gilles şi 
Fontfroide, continuă legatul papal. Mult mai mult decât ar fi fost 
de datoria voastră, în orice caz. Ei bine, acum este momentul să 
mă informați până unde aţi avansat în recuperarea 
documentelor furate. 

Dar când Guillaume era pe punctul de a vorbi, îl întrerupse. 

— Nu e nevoie să-mi povestiţi alte treburi pe care le-aţi aflat 
fără îndoială şi pe care vărul vostru vi le-a confirmat. Dar vreau 
să ştiu dacă ele vă tulbură spiritul. 

— Seniore, spuse Guillaume, şovăind, moartea lui Peyre de 
Castelnou... 

— De aceea nu aţi intrat azi în luptă? 

Tânărul tăcu în vreme ce privea în ochii albaştri, neînduplecaţi 
ai abatelui. 

— Aceasta vă nelinişteşte? De data aceasta, Arnaut cobori 
glasul; tonul său era confidenţial. 

— Da, recunoscu el fără să-şi dezlipească privirea din ochii 
legatului. 

— Guillaume! 

Tăria cu care pronunţă numele său îl făcu pe cavaler să 
tresară. Şi, ridicându-se de pe scaunul său, abatele deschise 
braţele în cruce, ca Hristos, doar că el purta un amplu veşmânt 
alb cu mâneci largi care îi ajungea până în pământ. O broderie 
de pietre preţioase strălucea pe paspoalul de jos, de la gât şi de 
la mâneci. Era impresionant. 

— Guillaume! strigă din nou abatele fără să-şi schimbe 
expresia feţei, ceea ce îl făcea măreț, profetic. Voi sunteţi mare. 
Simon de Montfort este mare. Eu sunt mare. Acestea sunt 
vremuri unice, critice, iar noi suntem oamenii de care Sfânta 
Mamă Biserica are nevoie acum. Suntem predestinaţi pentru 
această misiune, pentru a salva adevăratul cuvânt divin de 


gloatele care îl pângăresc. Peyre de Castelnou a murit în 
momentul în care Sfânta Mamă Biserica avea nevoie ca el să 
moară. El voia să moară, voia să-şi dea sângele pentru cauza lui 
Dumnezeu. El era un bun rob al Bisericii şi azi priveşte fericit 
acţiunile noastre de la dreapta lui Dumnezeu Tatăl. El este 
sfântul care ne deschide calea spre sanctificarea acestui 
pământ al ereticilor. 

Guillaume ştia bine că ceea ce proclama legatul despre Peyre 
nu era adevărat, ci doar o versiune care îi convenea, dar, 
prudent, hotărî să nu îl întrerupă. Pe Arnaut nu îl interesa 
adevărul, nici ca tânărul Montmorency să-l cunoască. El 
impunea faptele pe care ceilalţi aveau să le creadă. 

— Pe aceste meleaguri a crescut întotdeauna sămânţa 
Necuratului. Valdezii, catarii, chiar şi arianiştii® se întorc, 
continuă Arnaut părăsindu-şi atitudinea emfatică şi adoptând un 
ton confidenţial. lar seniorii locali au permis ca neghina să 
crească împreună cu grâul. Necombătându-i pe eretici, ei permit 
molipsirea bunilor creştini; aşadar, sunt complicii lor. Occitanii 
nu mai ştiu să deosebească binele de rău. Era nevoie să se 
smulgă răul de la rădăcină. 

— Dar Beziers... şopti Guillaume. 

— Lăsaţi să crească neghina şi cosiţi-o împreună cu grâul, a 
spus Domnul. Noi am cosit totul la Beziers, iar Domnul i-a ales 
pe ai săi în ceruri. Priorul se semeţise din nou, declama. Béziers 
a fost leagănul arianiştilor, au avut chiar şi conciliul lor eretic. 
Noi vom repopula oraşul acela cu credincioşi curaţi la suflet şi 
acelaşi lucru îl vom face la Carcassonne. Predicile noastre nu le- 
au fost de folos, nu ne-au ascultat rugăminţile, şi-au bătut joc de 
ele. Acum e vremea pentru foc şi sabie. 


6 Adepţi ai arianismului, doctrină religioasă creştină întemeiată de Arius din 
Alexandria (256-336) care neagă identitatea de substanţă dintre lisus Hristos 
şi Dumnezeu Tatăl şi care a fost declarată eretică de către Conciliul de la 
Niceea din anul 325. A nu se confunda cu conceptul rasist cu acelaşi nume, 
dar care îşi are originea în denumirea mai veche dată popoarelor indo- 
europene. In Gerrmania nazistă acest ultim termen a fost folosit pentru 
denumirea populațiilor de rasă albă, în general, şi a strămoşilor germanilor, 
în special. In ceea ce priveşte arianiştii la care se face referire în text, a se 
vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE, subcapitolul 
Eretici. (n.tr.) 


Tânărul cavaler asculta cu gura căscată discursul legatului 
papal şi a început să observe că inima îi bătea în ritmul 
mesianic, înflăcărat al abatelui. Dumnezeu era cu Arnaut şi 
succesul lui era dovada. ŞIi-l putea imagina predicând în gura 
mare pe străzile unui sat din Occitania sau chemând la cruciadă 
în Paris. A spus că nu contau Peyre de Castelnou, cei douăzeci 
de mii de locuitori din Beziers sau cei patruzeci de mii din 
Carcassonne; toţi erau instrumente ale Domnului, fire de nisip 
pe drumul pe care călca legatul papal. Nici măcar legatul nu 
conta, nici Simon, nici Guillaume. Doar cuvântul lui Dumnezeu 
prin soţia sa: comunitatea creştinilor conduşi de Papă, Sfânta 
Biserică de la Roma. Scopul ultim era preeminenţa Sfântului 
Pontif, a Bisericii sale şi acest scop scuza orice mijloc. 

Tânărul se minuna de puterea, de forţa cuvântului acelui om, 
a cărui înflăcărare îi spulberase obiecțiile, aşa cum vântul de 
furtună împrăştie frunzele toamna. Guillaume hotărî că locul său 
era alături de legatul papal, dar fascinația pe care i-o producea 
abatele nu tulbura gândirea tânărului; episcopatul său depindea 
de omul acela. Legatul era impresionant, convingător, dar era la 
fel de adevărat că şi lui îi convenea să se lase convins. 

— Abate, întrebă el când acesta îşi trăgea răsuflarea în 
predica lui repetată de atâtea ori. Ce conţine povara celui de-al 
şaptelea catâr? 

— Lucrarea diavolului; ceva pe care duşmanii Papei vor să-l 
utilizeze ca să distrugă Biserica noastră. Este un testament al 
Necuratului pentru credincioşii săi, este sămânţa răului pe care 
Satana o aşteaptă să dea roade într-o zi. 

— Ce este? 

— Voi găsiţi-o, răspunse abatele coborând glasul, şi nu vă 
faceţi griji pentru ceea ce nu e nevoie să ştiţi. Ceea ce nu ştiţi 
nu vă va dăuna. 


38 


„Lo reis Peyr'd'Arago i es vengutz mot tost, 
ab lui cent cavaliers qu'amena a son cost.” 


[ „Regele Pedro al Aragonului a sosit degrabă 
cu o sută de cavaleri bine echipați pe cheltuiala sa.”] 


Cântarea cruciadei, IlIl-26 


— Este regele Aragonului! a strigat cineva. 

Şi soldăţimea s-a grăbit să iasă în drum ca să-l vadă. Acela nu 
era un spectacol obişnuit. Şi eu am alergat, pentru că nu mai 
văzusem niciodată un rege şi, cum vicontele Trencavel era vasal 
al lui Pedro al II-lea al Aragonului, acesta era şi Regele meu. 

Şi l-am văzut apropiindu-se, barele roşii pe fond galben 
brodate în purpură şi aur pe tunica sa, fără coif, purtându-şi 
părul blond în soare şi statura-i înaltă pe un frumos cal de 
paradă. Era un bărbat chipeş, impresionant. Şi am fost şi mai 
impresionată când l-am recunoscut pe cel care îl însoțea. Alături 
de el, urmaţi de alţi doi călăreţi, venea călare Hugo de 
Mataplana. Pentru o clipă am ezitat şi am crezut că dorinţa de a- 
| vedea îmi jucase un renghi, dar imediat, când s-a întors ca să-i 
comenteze ceva Regelui, i-am văzut o mişcare atât de 
caracteristică pentru el, încât era inconfundabil. Chiar şi aşa, îmi 
venea greu să cred; nu era îmbrăcat ca un menestrel, ci ca un 
cavaler; cămaşă de zale şi pe tunică un blazon brodat cu un 
vultur negru bicefal pe fond galben, despre care am aflat mai 
târziu că era al clanului Mataplana. Asemenea seniorului său, 
purta capul descoperit şi nu i-am văzut pe buze zâmbetul pe 
care îl iubeam atât de mult, dat fiind că expresia lui, la fel ca şi a 
Regelui, era serioasă şi îngrijorată. Mi-a venit greu să reacţionez 
şi când am exclamat cu jumătate de gură: „Hugo!” nu mai 
vedeam decât crupa cailor şi norul de praf pe care îl ridicau. Era 
cu neputinţă să mă audă. 


Acest fapt m-a tulburat; inima îmi bătea nebuneşte. Să îl am 
atât de aproape şi să nu-i pot vorbi. Voiam să ştie că sunt în 
viaţă şi să mă salveze din captivitate. Deodată, când începeam 
deja să mă obişnuiesc cu noua mea condiţie, apărea el şi 
dorinţele mele de a-l iubi, de a fi liberă, de a cunoaşte fericirea 
încolţeau din nou şi mă făceau să urăsc cămaşa de zale, care 
fusese refugiul meu în timpul ultimelor zile, precum şi însemnele 
clanului Montfort pe corpul meu. Mi se păreau insuportabile. 

Mă neliniştea faptul că avea să mă vadă cu părul scurt, cu 
pielea tăbăcită de intemperii şi în acea îmbrăcăminte atât de 
nepotrivită cu condiţia mea. Dar chiar şi aşa, m-am hotărât să 
aştept să iasă din oraşul asediat. 

Dar mi-am dat seama curând că nu voi putea rămâne ore în 
şir sub bătaia soarelui şi că ar fi fost aproape cu neputinţă ca un 
necunoscut să abordeze, de pe drum, un cavaler care mergea la 
trap alături de Rege. Şi nu-mi surâdea nici ideea de a rămâne 
acolo, expunându-mă tâlharilor, aşa că m-am decis să mă întorc 
în tabăra clanului Montfort în căutarea informaţiilor pentru ca, 
de îndată ce voi şti unde era tabăra lor, să mă întâlnesc acolo cu 
trubadurul meu. Doream atât de mult să ne revedem, să-mi ia 
mâinile într-ale sale, să-i văd zâmbetul! 

Am aflat că în ziua aceea nu se purtau lupte datorită 
prezenţei Regelui şi că acest fapt îi displăcuse abatelui Ordinului 
Cistercienilor. Pedro al Aragonului sosise cu o sută de cavaleri 
împodobiţi cu emblemele sale roş-galbene şi marii nobili şi-au 
întrerupt ospăţul ca să-l salute cu respect. A invocat legea 
feudală cerând să se oprească ofensiva, dat fiind că vicontele 
Trencavel era vasalul său şi că, agresându-l, însemna atacarea 
drepturilor regale. Aceste argumente au fost acceptate de către 
nobilii franci, dar legatul papal Arnaut şi-a amintit că însuşi 
Pedro al II-lea era vasal al Papei şi că în această calitate trebuia 
să se supună voinţei acestuia. Era vorba de o cruciadă, iar 
Trencavel era protectorul ereticilor. Chiar şi aşa, regele 
Aragonului a cerut să se suspende atacul câtă vreme el va vorbi 
cu vasalul său, şi aşa s-a făcut. Atunci a fost momentul când i- 
am văzut. Am aflat de asemenea că însoțitorii lor se instalaseră 
într-o pădurice îndepărtată, aproape de fluviul Aude, unde 
contele de Toulouse, cumnat al regelui Aragonului, îşi avea 


tabăra şi foişorul ca să privească atacurile, deoarece, în ciuda 
faptului că se alăturase cruciadei, încă nu luptase. Acolo, după 
ce a discutat situaţia cu contele, Regele îşi schimbase destrer-ul 
cu un cal de plimbare şi doar cu trei dintre cavalerii săi, 
neînarmat, plecase spre oraş. Mi s-a spus că tabăra aceea era 
foarte departe, imposibil de mers pe jos. Dar eu trebuia să 
ajung, trebuia să-l întâlnesc pe Hugo. Am început să plănuiesc 
cum să fur un cal şi să merg în căutarea lui. 

La sosirea mea, Guillaume mă aştepta; era bine-dispus şi, 
după ce mi-a reproşat că am întârziat, mi-a dat una peste cap. 
Eu am început să plâng nu din pricina loviturii, ci a neliniştii, a 
tensiunii de a-l avea pe Hugo atât de aproape şi în acelaşi timp 
atât de departe. Aceasta l-a înfuriat şi eu m-am ascuns în cort. 

Nu am mâncat de seară şi nici nu doream să o fac. Cum aş 
putea ajunge până la Hugo? Mă va mai iubi oare ca pe doamna 
lui în mizerabila mea condiţie actuală? 


39 


„Lo Reis ditz entre dens «Aiso s'acabara 
aisi tot co us azes sus el cel volara». ” 


[„Regele a răspuns printre dinţi: «Aţi vedea mai degrabă 
măgarii zburând pe cer».”] 


Cântecul cruciadei, 11-29 


Hugo de Mataplana călărea alături de seniorul său spre poarta 
numită a Narbonnei din oraşul Carcassonne. Locul acela de 
onoare arăta încrederea pe care Pedro al II-lea o avea în el, mai 
cu seamă în treburile occitane, şi era motiv de invidie pentru 
mulţi nobili catalani şi aragonezi. Nu degeaba tânărul moştenitor 
al casei de Mataplana se îmbrăca precum un menestrel şi bătea 
drumurile cântând în taverne, palate, oraşe şi gospodării. Era 
iubit în toate păturile sociale, stătea de vorbă, transmitea veşti 
şi însărcinări. Cu el sosea distracţia. Dar făcea de asemenea să 
circule zvonurile şi nu ignora altele, după cum îl interesau sau 
nu, şi strângea informaţii, pe care le aducea la cunoştinţă atât 
Regelui, cât şi marilor seniori occitani, vasali ai acestuia. Hugo 
se gândea acum la împrejurările dificile prin care trecea 
prietenul său, vicontele Trencavel, şi cum să-l ajute, fără să-l 
remarce pe pajul acela care, purtând însemnele clanului 
Montfort, rămăsese mut de uimire când l-a recunoscut. În inima 
lui se cuibărise o sălbatică dorinţă de răzbunare împotriva 
acelor cruciați care i-au asasinat pe prietenii săi din Béziers, 
printre care se afla şi doamna inimii sale, Doamna Privighetoare, 
a cărei frumoasă amintire îi umplea ochii de lacrimi, chinuindu-l 
zi şi noapte. 

— Regele Aragonului! strigară oştenii din creneluri, iar 
vicontele alergă până la ambrazură, de unde se zărea drumul 
care se termina în poarta principală, ca să-l vadă. 

— Deschideţi poarta! porunci el ocupându-se să organizeze 


un mic comitet de bun venit. 

Când Regele descălecă, Raimond Roger Trencavel îl primi cu 
un genunchi în pământ, dar Pedro al II-lea îl făcu să se ridice în 
picioare şi îl îmbrăţişă. 

— Să mergem la castel, îi spuse el. 

Şi, călărind alături de Rege, vicontele îi conduse la puternicul 
castel lipit de incinta apărată de ziduri şi care se înălța în 
extremitatea opusă porţii spre Narbonne. Mulțimea îl aclama pe 
Pedro; speranţa umplea inimile. Regele ne va salva! 

De îndată ce ajunseră în sala de audienţe a castelului, 
vicontele Trencavel îi relată Regelui măcelul de la Béziers şi 
sălbăticiile comise de către cruciați. Nu a fost o surpriză pentru 
Pedro, deoarece cunoştea bine tragedia care, împreună cu 
sentimentul de responsabilitate pentru vasalul său şi supuşii 
acestuia, motivau prezenţa sa la Carcassonne. Dar avea cuvinte 
dure faţă de viconte şi îi vorbi astfel: 

— Pentru numele lui lisus, nu mă puteţi învinui pentru asta, 
căci v-am atras atenţia din timp. V-am poruncit să-i expulzați pe 
ereticii aceia de pe pământurile voastre sau măcar să pară că îi 
persecutați. Faptul că vă aveaţi bine cu legaţii papali, viconte, 
mă întristează pentru voi, căci nesăbuiţii aceia v-au pus în 
primejdie şi v-au adus atâta jale. Tot ce pot face este să încerc 
să obţin un acord cu seniorii franci, căci sunt sigur, şi Dumnezeu 
o ştie, că într-o bătălie cu lănci şi scuturi nu aveţi nicio şansă, 
fiindcă sunt mult mai numeroşi. Nu veţi putea rezista până la 
sfârşit. Vă încredeţi în forţa zidurilor din oraşul vostru, dar 
acesta este înţesat de oameni, plin de femei şi copii, vă va lipsi 
apa. Într-adevăr, îmi pare foarte rău. Sunt teribil de mâhnit şi în 
numele afecțiunii pe care o am pentru voi şi al vechii noastre 
prietenii, dacă mă lăsaţi să încerc o mijlocire, voi face pentru voi 
orice îmi va sta în putinţă, în afară de a comite vreo infamie. 

Rămaseră cu toţii într-o linişte ce contrasta cu larma 
oamenilor care, în afara castelului, continuau să-l ovaţioneze pe 
Rege ca pe salvatorul lor. Hugo observa expresia de pe feţele 
celor prezenţi; acolo erau nobili munteni, toţi cei de pe Muntele 
Negru, avându-l în frunte pe Peyre Roger de Cabaret, precum şi 
mulţi din Corbieres şi Minervois. Aceştia veniseră în ajutorul 
seniorului lor, în vreme ce nobilii de la şes, cei care erau în 


drumul cruciadei de la Beziers la Carcassonne, neavând nici cea 
mai mică posibilitate de a opune rezistenţă, s-au grăbit să-şi 
arate supunerea faţă de abatele Arnaut de îndată ce au aflat că 
oraşul Beziers fusese distrus. Ştiau că regele Pedro nu putea 
face nimic din punct de vedere militar în sprijinul vicontelui; cei 
o sută de cavaleri pe care i-a adus cu el, alături de cei 
cincisprezece mii de luptători efectivi din Carcassonne, nu 
reprezentau nimic în faţa unei oştiri de două sute de mii de 
oameni. 

Răspunsul vicontelui nu putea fi altul: 

— Sire, puteţi face din oraş şi din tot ce există în el ceea ce 
consideraţi de cuviinţă, căci suntem supuşii voştri, aşa cum am 
fost ai tatălui vostru, care ne-a iubit atât de mult. 

Regele se întoarse în tabără însoţit de cavalerii săi şi, 
adresându-i-se ducelui de Burgundia, ceru să se adune consiliul 
nobililor de rang înalt. La scurt timp, s-au întâlnit contele de 
Nevers, cel de Saint-Paul, seneşalul din Anjou şi însuşi ducele. 

Pedro le-a cerut condiţii favorabile pentru ca vasalul său să se 
poată supune autorităţii cruciadei. Ei au răspuns că, în calitatea 
lor de seniori feudali legaţi prin jurământ şi prin nişte reguli de 
fidelitate, îi admirau eforturile în favoarea vicontelui şi că putea 
conta pe simpatia tuturor, dar că erau supuşi autorităţii Papei, 
prin intermediul  legatului acestuia, abatele Ordinului 
Cistercienilor, şi că ei nu puteau hotărî nimic. 

l-au trimis vorbă să vină legatul Arnaut, un vechi cunoscut al 
Regelui, ca fost abate al mănăstirii Poblet. Pedro ar fi dorit să-l 
evite ca interlocutor in negociere; personal, nu îl aprecia, îi 
cunoştea firea rigidă şi se ciocniseră mai demult pentru 
probleme legate de Poblet, dar nu avea de-ales. 

După ore întregi de discuţii în care abatele cerea o capitulare 
necondiționată, acesta, la presiunea lui Pedro, care era un 
suveran bine văzut de către papa Inocenţiu al Ill-lea, a cedat, 
dar numai în chestiuni neînsemnate. 

— Vicontele de Carcassonne şi doisprezece dintre cavalerii săi 
vor putea ieşi din oraş cu tot ce vor dori să ia cu ei, spuse 
abatele pe un ton sentenţios. Toţi ceilalţi vor rămâne în voia 
cruciadei. 

Pedro, plin de resentimente, îşi aţinti ochii asupra legatului. 


Aceea era o concesie care, fiind umilitoare, îi insulta pe viconte 
şi pe însuşi Regele care negocia pentru el. Cine ar fi putut crede 
că un cavaler ca Raimond Roger Trencavel s-ar fi salvat cu 
preţul abandonării alor săi? 

— Aţi vedea mai degrabă măgarii zburând pe cer, răspunse 
Pedro mânios, decât pe viconte acceptând o asemenea felonie. 

Şi continuă să stăruie pentru nişte condiţii mai bune, dincolo 
de ceea ce îi recomanda demnitatea sa, până când, fiind deja 
noapte, a trebuit să se retragă în tabăra contelui de Toulouse. 
Nu a obţinut nimic mai mult pentru vasalul său. 

Regele se simţea învins. Era trist şi profund necăjit. Hugo era 
şi mai mult decât atât. 


40 


„Trastotes vius escorgar e el eis s'aucira; 
ja al jorn de sa vida aicel plait no pendra 
ni.l pejor hom que aia no dezamparara. ” 


[„S-ar fi lăsat mai degrabă jupuit de viu ori s-ar fi omorât, 
căci n-ar fi acceptat niciodată în viaţa lui să-l părăsească 
nici chiar pe cel mai rău dintre supușii săi.”] 


Cântecul cruciadei, 11-29 


Imediat a doua zi, înghiţindu-şi fierea, Regele intră încă o dată 
în Carcassonne în aclamaţiile orăşenilor, dar care se stinseră 
curând la vederea expresiei Regelui. 

Vicontele, înconjurat de nobilii săi, îl asculta în tăcere pe 
suveranul său. Când acesta a terminat, spuse: 

— Sire, decât să-i părăsesc pe oamenii mei, m-aş lăsa mai 
degrabă jupuit de viu. 

Ochii lui Hugo se umplură de lacrimi. Răspunsul prietenului 
său nu numai că era curajos şi admirabil, dar Hugo se şi 
aşteptase să-l audă. 

— Nu voi accepta aşa ceva, căci nu l-aş părăsi niciodată nici 
chiar pe cel mai rău dintre oamenii mei, continuă nobilul. 
Plecaţi, sire, căci voi şti să mă apăr. 

Pedro scrâşni din dinţi, neputincios. Inima îi cerea să rămână 
acolo, dar era obligat faţă de restul vasalilor săi şi, chiar dacă ar 
fi dorit, nu putea să-l înfrunte în momentul acela pe legatul 
Papei. Îl îmbrăţişă pe Raimond Roger Trencavel, ştiind că era 
ultima oară când îl vedea în viaţă pe acel cavaler-model şi, fără 
să mai spună altceva, ieşi din oraş înconjurat de o tăcere care 
conţinea mii de reproşuri. 

Nu se opri să-şi ia rămas bun de la cruciați, ci doar de la 
cumnatul său, contele de Toulouse, şi împreună cu cei o sută de 
cavaleri ai săi, printre care şi Hugo de Mataplana, o porni pe un 


drum amar spre domeniile sale, rugându-se pentru viconte, 
pentru vasalii săi şi cugetând pe îndelete la răzbunare. Nu era 
singurul din cortegiul său care avea această dorinţă. 

* 

Din momentul în care Bruna l-a văzut pe Hugo, nu a încetat să 
se gândească în ce fel să-l întâlnească. Era cu neputinţă să intre 
în Carcassonne, dar îşi spuse că, mai devreme sau mai târziu, 
acesta avea să se întoarcă în tabăra contelui de Toulouse, unde 
se aflau cavalerii Regelui. Bruna îşi petrecu noaptea neliniştită 
între vis şi trezie. Erau străjeri la grajduri, Guillaume dormea în 
acelaşi cort, iar Jean, scutierul, era mereu pe aproape. Nici nui 
se părea uşor să fure un cal în timpul nopţii, pentru că îi va fi 
greu să se orienteze în întuneric fără să aibă pe cine să întrebe 
în afară de santinele. 

A doua zi, cruciații s-au trezit leneşi. Armistițiul decretat de 
regele Aragonului era încă în vigoare, dar la mijlocul dimineţii 
ducele de Burgundia a convocat adunarea nobililor şi atât 
Guillaume, cât şi Amaury s-au grăbit să se prezinte. 

Bruna aşteptă cu prudenţă o vreme, ca Jean să lipsească, 
merse la grajduri şi ceru destrer-ul lui Guillaume spunând că 
acesta îi poruncise să i-l ducă la cortul contelui de Nevers. 
Rândaşii nu bănuiră nimic; ştiau că este pajul lui Guillaume, iar 
acesta purta pe tunică leul clanului Montfort. 

Mânase calul de căpăstru până se îndepărtă îndeajuns, ca să-l 
încalece şi să se îndrepte pe drumul spre Narbonne şi să întrebe 
de tabăra contelui de Toulouse. A găsit-o pe malul fluviului Aude 
şi când a fost oprită de santinele, a spus că duce un mesaj 
pentru Hugo de Mataplana, cavalerul Regelui. 

— Toţi cavalerii din Aragon au plecat cu ore în urmă împreună 
cu Regele lor, răspunse străjerul. Aţi ajuns târziu. 

Un nod se formă în gâtul Brunei. Era cu neputinţă! Nu îl putea 
pierde acum, când erau atât de aproape unul de celălalt! 

Intrebă încotro s-au dus, fără ca ei să ştie să-i spună dacă au 
luat-o pe drumul spre Narbonne sau pe cel spre Limoux, ori 
dacă s-au hotărât să se întoarcă la Foix. Insistă că mesajul său 
era foarte urgent şi important şi că cineva din tabără trebuia să 
ştie încotro s-au dus. A trebuit să aştepte şi, în cele din urmă, a 
fost condusă dinaintea contelui de Toulouse însuşi, care a 


primit-o, fără îndoială, curios faţă de un mesager al clanului 
Montfort care vorbea occitana orientală şi care avea o misivă 
urgentă pentru un cavaler al regelui Aragonului. 

— Mesajul este foarte important, stăpâne, afirmă Bruna, 
hotărâtă să ajungă până unde ar fi fost nevoie numai ca să-l 
întâlnească pe Hugo. Este urgent să-l predau. 

— Veţi avea de străbătut drum lung, afirmă contele. Cumnatul 
meu, Regele, a plecat în galop ofensat, trist şi furios împreună 
cu cavalerii săi. A spus că se întoarce pe domeniile sale, dar 
putea să se îndrepte la fel de bine şi spre Montpellier, Perpignan 
sau Huesca. Despre ce e vorba atât de urgent? 

E vorba de dragoste, a fost Bruna cât pe-aci să-i răspundă 
vicleanului conte, dar până la urmă a făcut-o evaziv, lăsându-l 
căzut pe gânduri, imaginând ipoteze şi urzind intrigi. 

Ea se întoarse pe acelaşi drum şi când a ajuns la răscrucea 
care o ducea în tabără, cântări posibilitatea de a-l căuta pe 
Hugo în ţara aceea aflată în război. In cele din urmă, înțelegând 
că nu avea mijloace şi că ar fi fost o nebunie, izbucni în plâns. Il 
pierduse din nou pe Hugo. 


41 


„Peireiras e calabres n contra'l mur dressetz, 
que'l feron noit e jorn, e de lonc e de letz.” 


[„Baliste şi catapulte trag în ziduri, 
lovindu-le zi şi noapte, de-a lungul şi de-a latul.” ] 


Cântecul cruciadei, IlIl-25 


Rutina de război a fost restabilită a doua zi după plecarea 
Regelui. Mic dejun, liturghie; călugării acoperiți cu glugă 
cântând Veni creator spiritus şi purtându-şi crucile înalte în 
procesiune până în apropierea oraşului, catapultele şi balistele 
lovind cu deplin randament asupra zidurilor vrăjmaşe, în vreme 
ce tâlharii şi mercenarii se pregăteau de asalt. Călugării sporeau 
din ce în ce mai mult vigoarea şi tăria cântului până ajungeau la 
un adevărat extaz, la paroxism. Combatanţii, molipsiţi de forţa 
lor, cântau împreună cu ei. 

Guillaume mi-a răsplătit escapada doar cu una peste cap, 
socotind că ieşisem să fac o plimbare pe calul său, asemenea 
unui paj îndrăzneţ care doreşte să încerce un destrer, cal 
puternic, antrenat pentru luptă. Era bine-dispus şi, zâmbitor, şi-a 
pus mâna dreaptă pe umărul meu şi mi-a spus că îmi înţelege 
cutezanţa, dar că data viitoare va trebui să-i cer permisiunea. 

Atitudinea lui Guillaume se schimbase în mod surprinzător de 
la întâlnirea sa cu abatele Ordinului Cistercienilor şi de data 
aceasta s-a pregătit pentru bătălie. Jean era încă în 
convalescenţă şi eu am fost cea care l-am ajutat cât mi-a stat în 
putinţă. Mi-a spus că pot vedea lupta de departe, el va lupta 
fără ajutorul meu, fiindcă mie îmi lipsea încă mult până să devin 
scutier. 

Burgul Saint-Michel era situat la sud de oraş. Era mai vechi şi 
fortificațiile sale erau mai bine consolidate decât cele din Saint- 
Vincent. Avea un şanţ secat mult mai lat şi mai adânc, zidurile 


erau de piatră cu ambrazuri amplasate strategic şi închise cu 
obloane de lemn. Chiar şi multe case erau construite din pietre 
mari, cioplite. Avea o singură poartă exterioară cu pod mobil 
care dădea spre sud, cea pe drumul către Foix, şi altele care 
comunicau, printr-o rampă abruptă, cu oraşul, situat pe o poziţie 
mai înaltă. Mi-am spus că acea suburbie nu va fi uşor de cucerit. 

Dar năvălitorii, încurajați de succesul lor anterior, au lansat un 
nou atac. Arcaşii sprijineau maşinăriile de război care loveau în 
fortificaţii. Au răsunat flajeolete, tobe, trompete şi flaute şi, 
intonând aceeaşi melopee înflăcărată ca şi călugării, tâlharii şi 
mercenarii s-au năpustit în graba mare spre şanţul de apărare 
cu lungile lor scări de asalt, în vreme ce alţii încercau să 
acopere o parte din acesta cu pământ şi lemne ca să poată 
folosi berbecele. 

Dar soliditatea zidurilor şi ploaia de pietre şi de săgeți au 
reuşit să-i biruie de fiecare dată pe năvălitori, lăsând în urmă 
sute de morţi şi de răniți. 

Nu era de prevăzut că vicontele ar încerca un asalt al 
cavaleriei şi, aşteptând ca fortificațiile burgului să le ofere o 
breşă ca să intre, cavalerii, gata de luptă şi nerăbdători, au 
încercat, din şanţuri, două atacuri zadarnice ca să-i sprijine pe 
pedestraşi şi să le abată atenţia apărătorilor. La ultimul atac, 
calul unuia dintre călăreţi a fost nimerit de mai multe săgeți, s-a 
prăvălit spectaculos şi l-a târât pe călăreț pe fundul şanţului. 
Acesta, rănit la un picior, încerca să iasă de acolo, dar 
povârnişul nu-i permitea. La distanţa aceea de crenelurile 
zidului, era pierdut. Unul dintre arcurile lungi de tip englezesc 
sau o balistă îi vor străpunge cămaşa de zale şi îl vor pironi în 
pământ fără nicio problemă. Cei din burg au început să tragă 
într-o ţintă atât de uşoară şi îngrijorarea a pus stăpânire pe 
năvălitori, care se adăpostiseră dincolo de bătaia săgeţilor. 
Arcaşii cruciați au încercat să-l acopere, dar cei de pe creneluri, 
bine pregătiţi, i-au făcut să dea înapoi cu mai multe pierderi. 
Cavalerul era condamnat la moarte. 

Atunci, un alt călăreț s-a lansat în galop de pe liniile 
cruciaților, a coborât în şanţ printr-un loc practicabil, într-o 
ploaie de săgeți şi de pietre şi, când a ajuns la rănit, a sărit de 
pe cal, fiind apărat doar de scut. Animalul şi-a continuat galopul 


până s-a pus la adăpost şi au rămas doar cei doi cavaleri. Unul 
încerca să-l târască pe celălalt pe taluzul abrupt şi amândoi 
căutau să se acopere de săgețile care cădeau în jurul lor cu 
nişte scuturi deja străpunse cu diferite ocazii. 

Situaţia era îngrijorătoare. Cutezătorul care venise în ajutorul 
rănitului îl putea târî cu greu în sus pe coastă şi amândoi păreau 
condamnaţi la moarte. Era nevoie doar de o săgeată care să 
nimerească în plin. Atunci, s-a răspândit vestea cu numele 
eroului. Era bătrânul Montfort! Simon de Montfort! 

În momentul acela, o săgeată cu pene a nimerit în umărul 
bărbatului rănit, făcând imposibilă situaţia, fiindcă acesta, 
incapabil să meargă de-a buşilea, a devenit o povară inertă. 

Dar un alt treilea cavaler s-a lansat în goana mare pe acelaşi 
drum pe care o apucase cel dinainte şi în ovaţiile cruciaților a 
repetat săritura. Am îngheţat când am văzut că era vorba de 
Guillaume. Şi m-am temut, m-am temut pentru el şi pentru mine 
însămi dacă el ar fi murit. Am început să mă rog. Ce nebunie! 
Bătrânul Simon se vârâse într-o capcană fără ieşire şi acum 
Guillaume, ca să-şi demonstreze curajul, făcea acelaşi lucru. In 
momentul acela, cei trei se acopereau cu scuturile care, pentru 
săgețile cu pene ale balistelor, erau doar puţin mai solide decât 
pergamentul. Dar se întâmpla ceva. Curajul este la fel de 
molipsitor ca şi frica şi cruciații s-au pornit să strige: Montfort! 
Montfort! Oştenii s-au apropiat de şanţ ca să-i acopere cu 
scuturile pe arcaşi, care li s-au alăturat, hărţuindu-i cu săgețile 
lor pe asediaţii care trăgeau din creneluri. Atunci, am văzut că 
Guillaume avea legată la brâu o funie al cărei capăt trebuie că 
era legat de şaua calului său care, îmboldit de Amaury, a 
început să tragă de ei şi să-i scoată din şanţ. 

Vuietul creştea întruna până când a devenit asurzitor atunci 
când cei trei cavaleri au reuşit să ajungă într-o zonă ferită de 
săgețile din burg. 

Din pieptul meu a ieşit un oftat de uşurare şi ochii mi s-au 
umplut de lacrimi. Atât de mult mă temeam eu oare pentru 
Guillaume? De ce această dorinţă arzătoare ca el să se salveze? 
De ce depindeam atât de mult de el? Mă neliniştea gândul că ar 
fi ceva mai mult. 


42 


„Mais l'aiga lor an touta e los potz son secatz 
per la granda color e per los fortz estatz 
per lapudor dels homes que son malaus tornatz...” 


[„Odată pierdut accesul la râu şi cu puţurile secate 
şi cu arşiţa greu de suportat a verii 
şi cu duhoarea celor care se îmbolnăveau...”] 


Cântecul cruciadei, 111-30 


În noaptea aceea, abatele Ordinului Cistercienilor îl convocă 
pe Guillaume în pavilionul său. Nu ca să-l felicite. 

— Guillaume de Montmorency, îl luă el la rost de cum intră în 
cort, aveţi o misiune de îndeplinit şi aceasta nu e aceea deavă 
lăsa ucis sub zidurile oraşului Carcassonne. 

Cavalerul tăcu şi, apropiindu-se de abatele Arnaut, puse un 
genunchi pe pământ ca să-i sărute mâna. 

— Trebuie să recuperaţi documentele de pe cel de-al şaptelea 
catâr. Lăsaţi pentru alţii atacul asupra oraşului. Toată lumea ştie 
că sunteţi un viteaz demn de clanul Montfort. Fără alte nebunii. 

Legatul papal se aşeză şi îl invită cu un gest pe Guillaume să 
facă acelaşi lucru. Scaunele erau în continuare separate de o 
măsuţă aşezată sub un enorm crucifix al lui Hristos îndurerat. 

— Spuneţi-mi, continuă abatele, ce indicii există în legătură 
cu cei care au furat catârul? 

Guillaume îi susţinu privirea înainte de a răspunde. 

— Voi le cunoaşteţi, abate legat. Ştiţi cine au fost ei şi ce 
pradă le-a fost smulsă. 

— Vă amintesc că vă aflaţi sub jurământ şi că nu puteţi 
comenta nimic faţă de-alte persoane în legătură cu ceea ce veţi 
descoperi în misiunea voastră. 

— Vărul meu ştie despre aceasta, l-am interogat. 

— Şi a vorbit? 


— Sigur că da! exclamă Guillaume încercând să-l protejeze pe 
Amaury. Între noi nu există secrete şi n-a avut de-ales; dovezile 
sunt copleşitoare. 

— Bine, spuse legatul, căzut pe gânduri. Mă aşteptam ca mai 
devreme sau mai târziu să o aflaţi. Faptul că s-a întâmplat 
curând vorbeşte bine despre voi şi vă face demn de misiune. Ce 
altceva aţi mai descoperit? 

— Doar ceva mai mult decât v-am spus, seniore, şi tăcu o 
clipă ca aşteptările să crească. Şi nu voi şti decât un pic mai 
mult dacă veţi continua să-mi ascundeţi ceea ce trebuie să ştiu. 
Cercetez orbeşte. Ce este acel „testament al diavolului”? 

— Spuneţi-mi mai întâi ce aţi descoperit. 

— Că cineva le-a luat cu japca asasinilor lui Peyre de 
Castelnou cel de-al şaptelea catâr. 

— Asta ştiu, mormăi abatele, impacientat. Ce altceva? 

— Că nu erau nişte hoţi ordinari, fiindcă n-au furat nici caii, 
nici bunurile celor atacați. Cunoşteau conţinutul baloturilor. 

— De acord. Altceva? 

— Cei care l-au abordat pe vărul meu îl urmăreau de lao 
anumită distantă pe Peyre de Castelnou. Nu cred că aveau de 
gând să-l omoare, ci doar să-i ia cu forţa povara celui de-al 
şaptelea catâr. S-au trezit luaţi prin surprindere şi au reacţionat 
atacându-i pe asasini. La început, am crezut că sunt iscoade ale 
contelui de Toulouse. 

— Contele e atât de speriat din pricina cruciadei încât, dacă 
le-ar fi avut, ne-ar fi dat baloturile înapoi. L-a acuzat pe nepotul 
său, vicontele Trencavel. 

— Nu a fost vicontele. 

— Atunci, cine? 

— Urmele câtorva cai ai atacatorilor aveau o marcă foarte 
ciudată. 

— Care anume? 

— Cea a templierilors€. 


66 Ordin militar şi religios înfiinţat la Ierusalim în anul 1119 de Hugues de 
Payns, pentru protecţia pelerinilor la Sfântul Mormânt. Cu timpul, au ajuns să 
strângă mari bogății, ceea ce a stârnit invidia şi lăcomia Regelui Franţei Filip 
al IV-lea cel Frumos (1285-1314), care a declanşat împotriva lor un lung 
proces (între anii 1307-1314) ducând în final la confiscarea întregii lor averi, 


— A templierilor? Cu neputinţă! exclamă uimit abatele. 
Ordinul Templierilor sprijină cruciada. 

— Dar nu participă. 

— Misiunea lor este în Ţara Sfântă. Aici au doar comanderii 
care produc resurse economice pentru susţinerea efortului din 
Orient. Cine v-a spus aşa ceva? Cum ştiţi că nu vă înşală? 

— Câţiva dintre călugării care îl însoțeau pe abatele Peyre au 
mers pe urmele atacatorilor şi au ajuns acolo unde aceştia 
fuseseră la rândul lor atacați. Printre noile amprente de 
potcoave erau şi cele purtând însemnul templierilor. Cu 
siguranţă că alcătuiau două grupuri, dar, dată fiind neaşteptata 
schimbare a stăpânilor celui de-al şaptelea catâr, cei din al 
doilea grup, care nu se aşteptau să intervină, ci doar să sprijine, 
cei cu potcoavele marcate s-au văzut obligaţi să o facă. De 
aceea au lăsat urmele Ordinului Templierilor, spre marele lor 
regret. Aceste mărci au drept scop evitarea furturilor şi o fac 
atât de bine, încât unul dintre călugării de la Fontfroide, un fost 
om de arme care a străbătut toată Occitania, a putut chiar să 
recunoască semnul care le deosebeşte. Aparţin comanderiei din 
Douzens. 

— Douzens! exclamă Arnaut, de parcă s-ar fi făcut deodată 
lumină. 

— Ce făceau templierii din Douzens pe o rută atât de 
îndepărtată? insistă Guillaume. Aceea este zona comanderiei 
templierilor din Saint-Gilles sau chiar a celei din Montpellier. 
Până şi cea din Pezenas e mai aproape. Cei din Douzens aveau o 
misiune de îndeplinit. 

— Douzens! repetă abatele Ordinului Cistercienilor. 

Inţelegând că ştirea avea pentru legat o semnificaţie care lui 
îi scăpa, Guillaume rămase tăcut, în aşteptare. Abatele se ridică 
de pe scaun ca să se plimbe, căzut pe gânduri, prin cort. 
Tânărul, respectuos, se ridică în picioare. 

— Douzens este poate cea mai veche comanderie a 
templierilor din Occitania. A fost donată Ordinului de către 
familiile Barbaria şi Canet la stăruința şi imitându-l pe Roger de 


la arderea pe rug a multora dintre ei, printre care şi a Marelui Maestru al 
Ordinului, Jacques de Molay, şi practic la desfiinţarea Ordinului. A se vedea la 
sfârşitul cărţii şi capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. (n.tr.) 


Beziers, fratele bunicului vicontelui Trencavel pe care îl avem în 
spatele zidurilor oraşului Carcassonne, îl informă abatele. Il 
cunosc pe comandorul actual, Aymeric, care este nepotul 
donatorilor Canet. A fost în Ţara Sfântă şi sunt zvonuri că ar fi 
unul dintre acei templieri eretici. 

— Templieri eretici? 

— Da. În urma marii înfrângeri de la Hattin”, din Palestina, o 
facțiune a Ordinului Templierilor l-a considerat trădător pe 
Marele Maestru, acuzându-l ca fiind un temerar care, prin 
acţiunea sa, a slăbit creştinătatea. In anul următor, s-a produs 
ruptura dintre aceşti templieri disidenţi, care se consideră 
iniţiaţi într-o cunoaştere mai profundă, şi cei care i se supun 
Papei, dar mulţi dintre acei eretici se află în continuare în secret, 
ascunşi în Ordin, şi se pare că acel Aymeric este unul dintre ei. 
Conjuraţia îi admite pe mireni, iar Trencavel o sprijină. 

— Dar ce conţin documentele acelea? 

— Lucrarea diavolului. 

— Ce spun ele? 

— Cea mai mare dintre erezii. 

— Cea catară? 

Abatele Arnaut râse mânzeşte. 

— Nu! exclamă el după aceea. Este mult mai periculoasă; 
este o variantă a ereziei arianiste, şi legatul cobori glasul ca să 
continue: lar acele documente vor să demonstreze, să dea 
legitimitate în scris acelor idei diabolice. 

— Arianiştii neagă consubstanţialitatea“* Fiului şi a Tatălui. 

— Exact! abatele ridică din nou glasul. Îl consideră pe Hristos 
superior unui profet muritor, dar fără să atingă divinitatea. lar 
această concepție îi face să fie asemenea ovreilor şi 
musulmanilor. Ceea ce face unică credinţa noastră este 
divinitatea lui lisus Hristos, moartea sa fizică pe cruce, învierea 
şi înălţarea sa la ceruri. Occitania este pământul arianiştilor, a 


67 Bătălia de la data de 4 iulie 1187 purtată în Ţara Sfântă, la vest de Marea 
Galileei, între oştile cruciaților Templieri şi Ospitalieri, pe de o parte, şi 
trupele lui Saladin (1138-1193), Sultanul Egiptului, pe de-altă parte, încheiată 
cu victoria zdrobitoare a celor din urmă. (n.tr.) 
6€ Concept teologic creştin ce consacră unitatea şi identitatea de substanţă a 
Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. (n.tr.) 


fost întotdeauna. Beziers a fost chiar sediul unui conciliu eretic. 
Lupta împotriva lor a fost constantă pe aceste meleaguri, iar 
erezia aceea a diavolului reîncolţeşte mereu. Acesta este 
adevăratul pericol şi din acest motiv trebuie să recuperaţi 
documentele acelea, dat fiind că Trencavel şi ceilalţi conjuraţi 
vor să distrugă cu ele Biserica noastră. Mergeţi să-l vedeţi pe 
templierul Aymeric şi aflaţi unde le ţine ascunse. Faceţi-l să-i 
vină mintea la cap. Dacă nu vi le va da de bunăvoie, o va face 
spre marele său regret. 

— Lăsaţi-mă câteva zile ca să văd sfârşitul asediului, îl 
imploră Guillaume. 

— Carcassonne va cădea foarte curând, afirmă abatele. Fără 
sprijinul regelui Aragonului, nu vor putea face nimic. După ce 
vom cuceri burgul Saint-Vincent, ne vom mărgini să aşteptăm. 
Pe această arşiţă şi fără apă, se vor preda în câteva zile. 

— Când va cădea burgul, voi pleca la Douzens. 

— Amintiţi-vă, Guillaume, cât de importantă este misiunea 
voastră, spuse solemn abatele. Vă voi încredința un secret. 

Legatul cobori glasul şi Guillaume se apropie ca să audă 
confidenţa. 

— Deşi cruciada este împotriva catarilor, țelul său ultim este 
altul. 

Tânărul îşi stăpâni respiraţia în aşteptarea dezvăluirii. 

— Telul este recuperarea acelor documente ale diavolului şi 
lichidarea nobililor şi ecleziarhilor care se află în spatele acestui 
complot arianist ce urmăreşte distrugerea Bisericii noastre. 
Acest pericol este de o sută de ori mai mare decât cel al 
catarilor. Mergeţi, vorbiţi cu templierul Aymeric în numele meu, 
care este cel al Papei, şi să vă spună unde sunt documentele. 
Aveţi autoritatea mea. 

Guillaume îşi luă rămas-bun oferind toate dovezile de respect 
şi supunere pe care le aştepta legatul, dar îşi spuse că, fără doar 
şi poate, în acele documente trebuie să fie mult mai mult decât 
îi relatase abatele. Arnaut continua să-i ascundă informaţii. 

În noaptea aceea, nu a putut dormi bine. Cât de teribilă o fi 
povara celui de-al şaptelea catâr! Îşi amintea de sângele de la 
Béziers şi ştia că măcelul de-abia începuse. De câte morţi mai 
era nevoie pentru a-l face pe diavol să tacă? 


43 


„Bien salieron den ciento que non parecen mal, 
en buenos cavallos a cuberturas de cendales 
e en las manos lanças que pendones traen.” 


[„O sută de cavaleri, care nu arătau rău, au plecat 
pe cai buni cu valtrapuri de mătase 
purtând în mâini lănci cu flamurile în vânt.”] 


Poemul Cid-ului 


Alaiul celor o sută de cavaleri împodobiţi cu fanioane şi 
stindarde se întoarse la fel de trist ca şi Regele pe care îl 
escorta. Călătoria spre Catalonia s-a făcut pe drumul către 
Narbonne, într-o îndelungată tăcere. 

Pedro încercase totul, depăşind chiar şi limita propriei sale 
demnități, ca să-şi salveze vasalul, pe viconte, dar dăduse greş. 
Inima i-ar fi cerut chiar să-l implore; aproape că o făcuse şi doar 
convingerea asupra zădărniciei încercării l-a împiedicat. Simţea 
un profund regret că nu a putut să facă mai mult pentru nobilul 
său vasal, vicontele Trencavel. 

Chiar dacă îi reproşase în public vicontelui că nu făcuse pe 
placul legaţilor papali, ştia că atitudinea generoasă şi aparent 
nepăsătoare a acestuia faţă de vasalii săi, inclusiv toleranța 
religioasă, era cea tipică pentru idealul său cavaleresc. De altfel, 
după părerea Regelui, asprimea legatului papal fusese excesivă 
şi disproporţionată. Friza insulta personală. Deşi nu ar fi trebuit 
să se aştepte la mai mult din partea lui Arnaut, pe care îl 
cunoştea bine de pe vremea când acesta fusese abate la Poblet. 

Hugo de Mataplana se simţea şi mai abătut. În apa râului, în 
norii de pe cerul dimineţii sau în timpul nopţilor, întins cu ochii la 
stele, peste tot vedea ochii verzi şi pletele negre ale acelei 
micuţe doamne de care se îndrăgostise. Îşi amintea râsul ei, 
sunetul vielei sale, vocea cu care cânta, privirea ei jucăuşă, 


hotărârea de a-l face cavalerul ei şi îndrăzneala cu care reuşise 
acest lucru. 

Dacă la început oamenii aceia îngâmfaţi veniţi de la nord şi 
care, purtând cruci pe piept, distrugeau civilizaţia occitană îi 
produceau doar dispreţ, acest sentiment se prefăcuse în ceva 
solid care îl apăsa în capul stomacului, de parcă ar fi înghiţit o 
piatră ce i-ar fi rămas înfiptă chiar acolo. 

Inima îi era în doliu după doamna sa şi durerea aceea care 
creştea de la un moment la altul se preschimba într-o ură feroce 
faţă de cruciați. Strângea din pumni cu mânie gândindu-se la ei, 
şi ochii i se umpleau de lacrimi amintindu-şi de ea. Acelea erau 
motive mai mult decât suficiente pentru ca Hugo să-şi închine 
viaţa luptei împotriva invadatorilor; dar mai era ceva... 

Felul în care abatele Ordinului Cistercienilor se purtase cu 
seniorul său, Regele, certitudinea distrugerii oraşului 
Carcassonne şi moartea inevitabilă a prietenului său, vicontele, 
îl exasperau până peste cap şi îl umpleau de un sentiment de 
deznădejde care îl făcea să înnebunească de ciudă. Şi de 
neputinţă. 

În cea de-a doua zi de drum, dimineaţa, n-a mai putut rezista. 
Îşi conduse atunci calul alături de cel al lui Pedro al II-lea şi i se 
adresă fără niciun ceremonial, cu încrederea unui tovarăş de 
arme. 

— Să alcătuim o oştire, Sire, îi spuse el. Să mergem în ajutorul 
vasalilor voştri. Să intrăm în război împotriva cruciaților. Vă pun 
la dispoziţie moştenirea mea din Mataplana. 

Regele, care, contrar firii sale expansive, se menţinuse ciudat 
de tăcut de la plecarea din Carcassonne arătându-şi supărarea 
şi resentimentele, îl privi cu un zâmbet trist. 

— Tare mult aş dori să fac ce aţi spus, Huget. Pedro folosea 
diminutivul afectuos cu care era numit moştenitorul neamului 
Mataplana. Dar ca rege al Aragonului şi conte suveran de 
Barcelona, trebuie să răspund la raţiuni de Stat şi nu la ceea ce 
îmi dictează sentimentele. 

— Seniorii franci şi afurisitul acela de Arnaut v-au nesocotit 
rangul şi curajul. Hugo dădu frâu liber emoţiei. Dorea ca Regele 
să simtă ca el. Ne-am făcut de râs. 

— Nu, Huget. Marii seniori franci şi-au arătat curtoazia şi 


respectul faţă de persoana mea; au oprit atacurile împotriva 
oraşului Carcassonne atunci când le-am cerut-o. Abatele 
Ordinului Cistercienilor, legatul papal, a fost cel care, în numele 
stăpânului meu, Inocenţiu al Ill-lea, şi-a impus voinţa. lar eu nu 
pot face nimic împotriva acestui fapt. 

— Folosiţi-vă armele! 

— Impotriva Papei? Sunt vasalul său, i-am jurat credinţă la 
Roma. 

— Da! răspunse Hugo pătimaş. Depuneţi-vă vasalitatea, 
dobândiţi-vă independenţa. Noi, nobilii voştri, vă vom sprijini. 

Tăcerea încărcată de gânduri cu care Regele primi îndemnul 
la luptă al lui Hugo îl făcu pe acesta să creadă că ideea nu era 
nouă pentru stăpânul său şi că această posibilitate îi bântuia 
tăcerile încă de la ieşirea din Carcassonne. 

— Nu, Huget. Am o obligaţie încă şi mai mare decât cea pe 
care le-o datorez vasalilor mei din Occitania. 

— Faţă de cine? 

— Faţă de regele Alfonso® al Castiliei. 

— Vărul vostru? 

— De când ne-am soluţionat disputele, am fost mereu alături 
unul de celălalt şi avem un pact semnat cu sânge. Sunt veşti că 
almohazii”” adună în nordul Africii forţe imense ca să invadeze 
al-Ândalus”! şi apoi regatele creştine. Înțelegerea şi convieţuirea 
au fost posibile cu sarazinii, dar almohazii, deşi sunt tot 
musulmani, sunt fanatici şi intransigenţi şi nu doresc altceva 
decât să-şi impună religia prin forţa armelor. Va mai dura un an, 
poate doi, dar vor tăbări peste Castilia şi, dacă regatul se 


6 Alfonso al VIII-lea, rege al Castiliei între 1155-1214, câştigător, împreună 
cu regele Pedro al Il-lea al Aragonului şi Sancho al VIl-lea al Navarrei, al 
celebrei bătălii de la Navas de Tolosa din anul 1212, victorie considerată unul 
dintre cele mai importante momente ale Reconquistei prin ocuparea zonei 
strategice a lanţului muntos Sierra Nevada şi oprirea înaintării islamului în 
Peninsula Iberică, (n.tr.) 

70 Dinastie arabă care a domnit în nordul Africii şi în Andaluzia între 1147- 
1269, învinşi la Navas de Tolosa în 1212, moment istoric menţionat în nota 
de mai sus şi anticipat în text. (n.tr.) 

71 Denumire dată de invadatorii arabi teritoriului cucerit în Peninsula Iberică 
începând cu anul 711, cu capitala la Cordoba din 717. În spaniolă, Andalucia, 
în română, Andaluzia. 


prăbuşeşte, vor continua spre León, Navarra, Aragon şi 
Catalonia. l-am promis vărului meu că, atunci când se va 
întâmpla aceasta, voi veni cu oştile mele şi împreună îi vom 
înfrunta pe teritoriul musulman, nelăsându-i să pătrundă în 
Castilia. Atunci vom avea nevoie ca Papa să declare lupta 
noastră drept cruciadă şi să ne vină în ajutor şi oamenii din 
nord. Vă daţi seama? Dacă intru în conflict deschis împotriva 
cruciaților Papei - războinicii lui Hristos, cum îşi zic ei înşişi voi fi 
excomunicat, aşa cum a fost contele de Toulouse, şi ne vor 
ataca. Războiul va dura ani de zile, Aragonul şi Catalonia vor fi 
slăbite şi nu voi avea forţe să-i opresc pe almohazi. Dacă voi 
lupta împotriva celor din nord, cei din sud ne vor nimici. 

— İl preferaţi pe vărul vostru din Castilia vasalilor voştri din 
Occitania? 

— Prefer ca lumea creştină să înfrângă Semiluna. 

Pentru câtăva vreme, îşi continuară amândoi drumul, unul 
alături de celălalt, într-o tăcere încărcată de gânduri. Apoi, 
Regele adăugă: 

— Voi, Huget, ştiţi mai bine decât oricine că azi, şi mai cu 
seamă din pricina ultimelor evenimente, nu pot să mă 
împotrivesc Papei. 

Hugo scrâşni din dinţi cu mânie. Ştia acest lucru, dar el nu era 
Rege şi putea într-adevăr să se răzbune împotriva celor care îi 
pricinuiau atât de mult rău. 


44 


„Cel de la ost s 'acesman per umplir ;es valatz 
e fan franher las brancas e far gatas e gatz.” 


[„Cei din oaste se căznesc să umple şanţurile şi pun să se 
taie trunchiuri şi să se monteze gatas şi scripeţi.”] 


Cântecul cruciadei, 111-30 


După respingerea asaltului din ziua anterioară asupra 
burgului Saint-Michel din Carcassonne, consiliul marilor seniori 
care s-a reunit în pavilionul contelui de Nevers a căzut de acord 
asupra unei noi strategii. Ziua următoare a început aparent cu 
aceeaşi rutină, cu binecuvântări, cântări religioase, tobe, 
flageolete şi baliste lovind zidurile, în vreme ce arcaşii încercau 
să îngreuneze munca apărătorilor pentru ca tâlharii şi 
mercenarii să poată escalada zidurile. Dar atenţia nobililor era 
aţintită în diferite puncte ale şanţului din jurul burgului, departe 
de zidurile înalte ale oraşului şi de turnurile care flancau poarta 
către drumul spre Foix. Acolo, în locurile care păreau cele mai 
vulnerabile, geniştii se străduiau să astupe şanţul şi să 
întărească drumurile peste el, în vreme ce, încă din seara 
anterioară, dulgherii munceau neobosiţi la construirea unei 
gata. 

O gata este un mare acoperământ pe roţi care îi apără pe 
soldaţi de pietrele, săgețile şi focul ce se aruncă asupra lor din 
înaltul zidurilor. Are un acoperiş în două ape foarte înclinat 
pentru ca pietrele să ricoşeze fără să provoace mari stricăciuni 
în structură şi uneori ascunde un berbece care sparge o poartă 
sau ziduri, dacă nu sunt foarte puternice, sau un mare dorn 
metalic care, fiind făcut să basculeze, foloseşte la străpungerea 
pereţilor de piatră. Gata care se pregătea împotriva fortificațiilor 
burgului Saint-Michel, numit şi Castellar, era dintre cele cu dorn 
foarte mare, într-atât de mare încât încăpeau sub ocrotirea ei 


treizeci de genişti. Se sacrificaseră caii răniţi cu o zi înainte, 
leşurile lor fuseseră jupuite şi cu pieile însângerate s-au învelit 
acoperişul şi părţile laterale ale maşinăriei. În plus, au stropit-o 
cu urină fermentată şi, în felul acesta, gata era apărată de foc. 

După ce au fost consolidate două trecători peste şanţ, fu 
aleasă cea care oferea posibilităţi mai bune şi, în sunete de 
flageolete, printre blesteme şi cântări religioase, acel enorm 
monstru însângerat şi urât mirositor se puse în mişcare. Mai 
întâi, tras de cai până să ajungă în raza de acţiune a 
arbaletrierilor duşmani. Acolo, acoperişul a fost învelit cu un nou 
strat de piei crude şi lichid urât mirositor. Începând de acolo, 
geniştii din interior erau cei care făceau maşinăria să se mişte. 
Şi aşa a început să meargă spre zidurile din Castellar acel 
monstruos miriapod pe roţi rudimentare, care lăsa în urmă o 
dâră de sânge şi de urină. 

Părea că toţi s-au oprit din luptă ca să vadă scena. Apărătorii 
şi-au concentrat în zonă cei mai buni arcaşi şi maşinile de război 
şi acelaşi lucru l-au făcut şi atacatorii. Pietre, săgeți, torţe 
aprinse zburau spre acel animal apocaliptic care, din când în 
când, lepăda câte un mort sau un rănit, de parcă ar fi defecat, şi 
imediat un altul alerga să-i ia locul. Săgeţile cu pene ale 
balistelor erau atât de puternice, încât străpungeau uneori 
scândurile acoperite cu piele care apărau partea din faţă a aşa- 
numitei gata, lăsându-i înşiraţi pe cărăuşi, în vreme ce arcaşii, 
care urmau maşinăria adăpostindu-se în spatele ei, făceau 
scurte ieşiri ca să tragă înspre creneluri. 

În cele din urmă, zdrăngănind, gemând ca un animal viu, 
maşina de război atinse zidul burgului şi activitatea deveni 
frenetică. Era o luptă cu timpul. Geniştii, ca să facă o gaură pe 
sub zid, iar apărătorii, ca să dea foc maşinăriei şi să ardă 
cârtiţele. Asediaţii aruncau cârlige care, legate de funii trase de 
mecanisme cu scripeţi, încercau să răstoarne gata şi în felul 
acesta să-i lase lipsiţi de apărare pe cei care săpau. Totodată, 
nu încetau să arunce cu pietre, torţe aprinse şi căldări cu seu şi 
cu ulei încins care se împrăştia în flăcări pe acoperişul de piei, 
picurând foc pe laturi. 

Cei de jos loveau zidul cu lancea lor enormă şi apoi săpau cu 
târnăcoape şi lopeţi. Singura lor salvare era să facă o gaură la 


temelia zidului unde să se ascundă înainte ca gata, prefăcută 
într-o sferă de foc, să se năruie peste trupurile lor. Intre timp, 
arcaşii, şi dintr-o tabără, şi din cealaltă, se străpungeau între ei, 
căutând să stânjenească acţiunile vrăjmaşilor. 

Eu priveam îngrozită şi  fascinată acel spectacol 
înspăimântător. Mi se părea născut dintr-un coşmar oribil, dar 
lângă mine Guillaume striga şi aclama entuziasmat la fiecare 
lovitură. Faptul că abatele Ordinului Cistercienilor îi interzisese 
să intre în acţiune nu îl împiedica să se bucure de ea. La 
căderea serii, gata, prefăcută într-o sferă de foc, s-a năruit 
definitiv în uralele apărătorilor. L-am privit pe Guillaume şi el mi- 
a zâmbit satisfăcut. 

— Prea târziu, a spus el. Viermele a intrat deja în măr. 

A fost o noapte cu activitate intensă. Se auzea ciocănitul 
geniştilor din interiorul zidurilor, dar munca primejdioasă era 
afară, la transportul bârnelor şi al grinzilor pentru rezemarea 
bolților la galeriile pe care le deschideau pe sub fortificaţii. Zeci 
de cărăuşi cădeau sub săgețile lansate de sus, dar nobililor nu le 
păsa; soarta burgului era pecetluită. 

În zori, geniştii străpunseseră temelia unei zone foarte ample 
de ziduri şubrezite care acum se sprijineau doar pe buşteni unşi 
cu seu, grăsime de porc, untdelemn de măsline şi alte materiale 
inflamabile. După ce galeriile au fost umplute cu crengi uscate şi 
paie, le-au dat foc şi în câteva clipe s-a ridicat o fumăraie 
groasă. Curând, au izbucnit flăcările şi şuierul focului a început 
să se înalțe într-o linişte plină de aşteptări. După câteva 
trosnete sinistre, a răsunat un huruit puternic şi zidurile s-au 
prăvălit în şanţ, în vreme ce cruciații strigau nespus de bucuroşi. 
Se vedea deja interiorul burgului şi cavaleria a pornit 
numaidecât la atac urmată de pedestraşi, în vreme ce imnul 
Veni creator spiritus s-a înălţat spre cer. 

— Mâine vom pleca de aici, mi-a spus Guillaume. Căderea 
oraşului Carcassonne e o chestiune de câteva zile. 

Cu toate că occitanii s-au luptat cu îndârjire, au avut multe 
pierderi omeneşti, iar supraviețuitorii burgului au fost nevoiţi să 
dea îndărăt şi să se închidă în spatele zidurilor înalte ale 
oraşului. Dar, peste noapte, s-au răzbunat şi, ieşind pe 
neaşteptate, s-au năpustit asupra garnizoanei pe care cruciații o 


lăsaseră în suburbia cucerită, exterminându-i aproape pe toţi. 
Ţipetele acestora i-au trezit pe cei din tabără, care au 
contraatacat în mare grabă, neîntâmpinând decât o mică 
rezistenţă, cei din Carcassonne refugiindu-se în spatele zidurilor 
ca să evite pierderile. Invadatorii şi-au luat măsuri de siguranţă 
ca să prevină noi incursiuni, întărind garnizoana. 

— Ei se află acolo unde am vrut noi, mi-a comentat stăpânul 
meu; patruzeci de mii de oameni îngrămădiţi dincolo de ziduri, 
mulţi dintre ei, răniţi, îngrămădiţi şi fără apă. Şi în plină lună 
august. 


45 


„Judex ergo cum sensebit 
quidquid latet apparebit. "2 


[„ După ce judecătorul va judeca, 
tot ce a fost ascuns va ieşi la lumină.”] 


Dies irae (Ziua mâniei)” 
Douzens 


Când Guillaume mi-a spus că luni în zori vom pleca la 
Douzens şi că acolo se va întâlni cu comandorul Ordinului 
Templierilor, mi-a tresărit inima. Era duminică, a doua zi după 
cucerirea burgului Saint-Vincent şi atât asediaţii, cât şi 
asediatorii ţineau ziua de odihnă lăsată de Dumnezeu. Oficiile 
religioase şi liturghiile erau singurele activităţi din ziua aceea. 

Eu îl cunoşteam bine pe Aymeric de Canet, comandorul 
Ordinului Templierilor din Douzens. Cu atât mai mult cu cât era 
naşul meu. Mi-l aminteam de când eram o copilă, pe el şi 
neobişnuitele jucării pe care mi le aducea din Ţara Sfântă. Acolo 
îşi închinase Ordinului său cea mai mare parte a vieţii, luptând 
pentru creştinătate, dar cu reveniri ocazionale în Occitania 
pentru a obţine mai multe resurse pentru efortul de război al 
„cavalerilor sărmani ai lui Hristos”, cum le place templierilor să 
îşi spună. 

Faima faptelor lor de curaj care îi preceda deschidea pungile 
nobililor şi ale orăşenilor, motiv pentru care donațiile către 


72 În latină în original. Traducerea urmează între paranteze drepte şi a fost 
consemnată de autorul cărţii. (n.tr.) 

73 Celebru imn religios din secolul al XIII-lea, considerat cel mai bun poem 
scris în latina medievală, cântat în timpul liturghiei de Recviem din Biserica 
Romano-Catolică până în anul 1970, când s-a renunţat la oficierea slujbei în 
această limbă, (n.tr.) 


Ordinul Templierilor sporeau la sosirea lor. Era bun prieten al 
tatălui meu şi, într-una dintre călătoriile sale, m-a dus în braţe la 
cristelniţă. De fapt, de la moartea părintelui meu, în virtutea 
angajamentului său în faţa lui Dumnezeu, el era răspunzător 
pentru starea mea fizică bună şi pentru educaţia mea spirituală. 

Era trecut de 50 de ani şi Ordinul hotărâse, cu câţiva ani în 
urmă, că eroul avea să aducă mai mult folos economic în 
fruntea comanderiei din Douzens decât victoriile pe care le-ar 
putea obţine pe câmpul de bătălie din Palestina cu braţul său 
slăbit din pricina vârstei. La întoarcerea sa, petrecuse o vreme 
în casa noastră din Béziers şi, după aceea, ne vizita ocazional, 
dar nu îl mai văzusem în ultimii ani. Eu eram probabil foarte 
schimbată şi cu atât mai mult în îmbrăcămintea mea de paj 
franc. Să fie oare în stare să mă recunoască? 

El era speranţa mea de a mă elibera din captivitate şi de a-mi 
găsi pacea, siguranţa şi ocrotirea. Dar, ţinând seama de faptul 
că însuşi abatele Ordinului Cistercienilor îmi dorea moartea, 
poate că nici măcar Aymeric n-ar fi reuşit să mă pună la 
adăpost. Cămaşa de zale şi înfăţişarea mea de băieţandru erau 
oare o mai bună protecţie? Dacă acel comandor templier mi-ar 
da ocrotire, abatele Arnaut ar cere insistent să-i fiu predată sau 
ar trimite ucigaşi năimiţi, cum făcuse şi înainte. Dar naşul meu 
nu ar consimţi să mi se întâmple nimic rău, chiar cu riscul 
propriei sale vieţi. 

De aceea, am hotărât să-mi ascund identitatea până la 
noapte. Atunci, când stăpânul meu avea să doarmă, mă voi face 
cunoscută în secret lui Aymeric. În felul acesta, nimeni, în afară 
de noi doi, nu va şti că eu sunt în continuare în viaţă. M-am 
gândit prosteşte că aceasta era, fără îndoială, cea mai bună 
alegere. 

Comandorul Aymeric a privit documentul pe care i-l întindea 
Guillaume. L-a pipăit observând scrisul şi peceţile, încruntându- 
se de parcă i-ar fi fost greu să-l citească. Apoi, şi-a îndreptat 
ochii asupra tânărului, străpungându-l cu privirea; „ei, drăcia 
dracului,” m-am gândit eu, bătrânul era indignat, şi am simţit că 
prezenţa sa impunătoare îmi producea teamă şi, în acelaşi timp, 
siguranţă. Inainte, mă privise stăruitor. Pentru o clipă, am crezut 
că m-a recunoscut, dar s-a gândit, fără îndoială, că se înşelase şi 


şi-a îndreptat atenţia asupra stăpânului meu şi a documentului 
acestuia. 

Ne primise într-o săliţă care părea să servească drept ceea ce 
trebuia să fie refectoriul. Douzens era un ansamblu de 
construcţii înconjurate de ziduri de apărare, ceea ce se numea 
un castrum'*, în mijlocul căruia se înălța o biserică ridicată pe o 
stâncă. Era la o distanţă de mai bine de o jumătate de zi de 
Carcassonne înspre Narbonne, dominând terenuri cultivate, pe 
malurile fluviului Aude, mori şi alte instalaţii agricole care, 
pentru că aparţineau Ordinului Templierilor, nu fuseseră distruse 
de vicontele Trencavel în politica sa de pământ pârjolit în calea 
cruciadei. Nimic din ceea ce am văzut în locul acela nu vorbea 
despre presupusa bogăţie a Ordinului; încăperea era lipsită de 
mobile, erau doar nişte bănci de piatră lipite de perete şi două 
ferestruici lăsau să intre lumina de afară. 

— O scrisoare a abatelui Arnaut Amalric, legatul papal, a 
şoptit el, vorbind parcă pentru sine, şi îmi cere să vă acord tot 
ajutorul de care veţi avea nevoie în cercetarea voastră. 

Comandorul tăcea, aşteptând răspunsul lui Guillaume. Era 
uscăţiv şi purta o simplă rasă albă cu o cruce roşie în dreptul 
inimii. Părul său cărunt, scurt, la fel ca şi barba, îi dădea o 
înfăţişare de bătrân, care contrasta cu dârzenia privirii sale. 

— Aşa este, a răspuns Guillaume, mândru de autoritatea pe 
care i-o conferea documentul. 

Făcuse drumul bine-dispus. După cele două întrevederi cu 
legatul papal părea că toate rezervele sale morale în privinţa 
cruciadei şi a masacrelor făptuite de aceasta se spulberaseră. 
Ceva din mesianismul abatelui Arnaut se instalase în el. 

— Aproape de locul în care a fost asasinat legatul papal Peyre 
de Castelnou au apărut urme de potcoave, a continuat stăpânul 
meu. Unele aveau o marcă foarte caracteristică, şi anume 
crucea labată””, semn purtat de caii Ordinului Templierilor. Am 


74 În latină, castru, fortificaţie. (n.tr.) 

> Termen din heraldică, denumind o cruce în formă de labă de animal, cu 
braţe egale care se lărgesc spre capetele uşor rotunjite. In franceză - limba 
prin excelenţă a heraldicii - se numeşte croix pattee. Conform lui Marcel 
STURDZA-SĂUCEŞTI, Heraldica. Manual tehnic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 
1974. (n.tr.) 


motive să cred că aparţineau zonei dintre Carcassonne şi 
Béziers, a cărei principală comanderie este a voastră, cea din 
Douzens. Asasinii i-au luat cu japca legatului nişte documente 
eretice şi se pare că, puţin mai târziu, cavalerii voştri templieri i- 
au atacat pe aceştia şi li le-au furat. Misiunea mea este să le 
recuperez pentru abatele Ordinului Cistercienilor. A voastră este 
să mă informaţi în legătură cu tot ce ştiţi. Aceste înscrisuri se 
află în comanderie? 

— Misiunea mea este să vă informez în legătură cu tot ce 
ştiu... Comandorul a repetat fraza lui Guillaume, cântărind-o, 
savurând-o şi rămase tăcut. Şi cine spune asta? tună el după 
câteva clipe. Pentru ce trebuie să vă ajut? 

Atunci, Guillaume a fost acela care a rămas uluit. Nu îi trecuse 
prin minte că templierul ar putea ridica obiecţii faţă de 
autoritatea abatelui Arnaut. 

— Pentru că acestea sunt ordinele legatului care îl reprezintă 
pe Papă, iar Ordinul Templierilor este supus direct Papei, ii 
răspuns el, acum cu grijă. În consecinţă, trebuie să vă supuneţi 
lui Arnaut şi mie, care îl reprezint. 

— Spuneţi că trebuie să mă supun? De unde scoateţi o 
asemenea prostie? 

— Din documentul pe care tocmai l-aţi citit. Aţi recunoscut 
peceţile, îl cunoaşteţi pe legatul papal. Datoraţi ascultare Papei 
şi legatului său, Arnaut. 

— Fireşte că îi dau ascultare Papei, dar mai întâi Fiinţei 
Supreme, a răspuns templierul. Sufletul meu îi aparţine lui 
Dumnezeu şi în el citesc toate planurile Lui. De-altfel, Papa, fără 
îndoială, trebuie că ignoră atrocitățile pe care le reprezintă 
acest măcel, această ticăloşie pe care îndrăzniţi să o numiţi 
cruciadă. g 

— Aceasta este erezie gnostică. Inainte de gândirea voastră 
se află Papa şi dreapta-credință a Bisericii. Le datoraţi obedienţă 
şi aţi făcut legământ în faţa lui Dumnezeu. Îndepliniţi ordinul! 

Tensiunea era atât de mare, încât aş fi dorit să mă aflu foarte 
departe de locul acela. Mă făcusem mică pe banca de piatră şi 
mă minunam de aroganţa, de neobrăzarea lui Guillaume 
înfruntându-l pe bătrânul maestru. 

— Şi să nu-mi spuneţi că Dumnezeu îi vorbeşte sufletului 


vostru, continuă după o clipă Guillaume, rupând tăcerea 
stânjenitoare în care se cufundase templierul, care nu înceta să- 
| privească cu ochii săi aprinşi ca tăciunii. Dacă nu-i daţi 
ascultare Papei, sufletul vostru nu-i vorbeşte lui Dumnezeu, ci 
diavolului. 

— Diavolul? a strigat comandorul şi s-a ridicat dintr-o săritură 
fără măcar să-şi stăpânească furia. Diavolul este acolo unde 
ucideţi femei, copii lipsiţi de apărare, buni catolici, acolo unde 
jefuiţi, unde ardeţi pe rug şi torturați. Acolo sălăşluieşte diavolul, 
cu voi. Voi faceţi de ruşine numele de cruciat, voi sunteţi oastea 
Satanei. 

— Acum vorbiţi aşa cum am auzit că vorbesc ereticii catari, îi 
aruncă în faţă Guillaume, ridicându-se şi el în picioare şi urcând 
şi mai mult glasul. Am putut constata că era şi mai tare decât al 
adversarului său. V-aţi molipsit cumva şi voi? Pentru ultima 
oară, în numele legatului papal, în numele Papei şi al lui 
Dumnezeu, vă poruncesc, ca om al Bisericii ce sunteţi, să-mi 
daţi ascultare! V-o cer spre mântuirea sufletului vostru! 

Bătrânul rămase năucit privindu-l, dar fără o expresie 
agresivă. Deodată, privirea cruntă i s-a destrămat; părea abătut, 
surprins. 

— Mântuirea sufletului meu? şopti el căzut pe gânduri şi 
întorcându-şi pentru prima dată privirea de la ochii adversarului 
său. 

Guillaume s-a umflat şi mai mult în pene, presimţind victoria. 

— Îmi veţi da ascultare? îl întrebă el. 

— Cum puteţi fi atât de tânăr, de arogant şi de stupid? a spus 
comandorul cu voce joasă, aşezându-se din nou pe bancă. Părea 
obosit. 

— Spuneţi da sau nu. 

Comandorul Aymeric şi-a lăsat în jos, umil, capul cu tonsură în 
creştet şi, privind în pământ, a păstrat o îndelungă tăcere. 

— Veniţi la mine diseară, după slujba de vecernie; veţi primi 
ceea ce căutaţi, spuse el în cele din urmă. Voi da ordine să fiţi 
găzduit la comanderie. Cât timp veţi aştepta, nu veţi lua masa şi 
nici nu vă veţi ruga împreună cu comunitatea. Masa vi se va 
servi în odăile voastre. 

Şi a dispărut prin uşa refectoriului. 


46 


„Dies irae, dies illa, s 
olvent saeclum in favilla.” 


[„Ziua mâniei va fi o zi 
ce va preface lumea în cenuşă.”] 


Dies irae 


— Cum aţi îndrăznit să-i vorbiţi astfel comandorului? i-am 
trântit-o lui Guillaume de îndată ce am fost conduşi în chilia 
austeră în care am fost găzduiţi şi care avea drept unic mobilier 
două paturi mizerabile cu paie. 

El, în mod evident mândru de comportarea sa faţă de 
templier, m-a privit surprins înainte de a răspunde: 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Comandorul este unul dintre cei mai viteji cavaleri occitani, 
cruciat în Ţara Sfântă în serviciul Ordinului Templierilor; faptele 
sale de arme sunt legendare pe domeniile din Carcassonne ale 
vicontelui. 

— Şi mie, ce-mi pasă de asta? a răspuns Guillaume enervat. 

— A luat parte la multe bătălii. Se spune că, într-o 
împrejurare, un grup de cavaleri ai Ordinului Templierilor au fost 
atacați de o oştire de sute de mahomedani şi că toţi au murit 
fără să ceară armistițiu şi nici îndurare. Maestrul a fost cel din 
urmă dintre ei care a luptat, în ciuda gravelor sale răni, peste 
cadavrele tovarăşilor săi şi, cum nu o puteau scoate la capăt cu 
el în lupta corp la corp, musulmanii au avut nevoie de arcaşi ca 
să-l pună la pământ. Uimit, însuşi Saladin” şi-a trimis medicul ca 


76 Saladin (1138-1193), unul dintre marii conducători ai lumii islamice, fiind 
sultan al Egiptului, Siriei şi Palestinei, precum şi al unor regiuni din Arabia, 
Yemen, Libia şi Mesopotamia. Este cunoscut pentru comanda rezistenţei 
musulmane împotriva cruciaților, reuşind să recucerească Palestina de la 
Regatul Ierusalimului. Apărător al Islamului şi în mod special al ortodoxiei 


să-i salveze viaţa şi, când şi-a revenit, a vrut să-l cunoască. 
Templierii nu plătesc răscumpărare pentru prizonierii din 
rândurile lor; călugării, neavând valoare economică şi fiind 
foarte periculoşi pentru cei care i-au capturat, sunt decapitaţi 
aproape imediat. Nu aceasta a fost soarta lui Aymeric de Canet, 
căci Saladin, uimit nu numai de curajul acestuia, ci şi de spiritul 
său, a poruncit să fie eliberat. S-a întors de curând, prea bătrân 
ca să mai lupte în Ţara Sfântă, şi a preluat această principală 
comanderie de pe domeniile vicontelui. Este un om venerat pe 
aceste meleaguri. 

— Atunci, să-i dea ascultare legatului Arnaut. 

— Cine este legatul acela? Cine sunteţi voi ca să-i cereţi lui 
Aymeric să-i dea ascultare? 

— Eşti un mucos limbut şi va trebui să te învăţ minte ce 
înseamnă respectul. Guillaume era furios şi îşi duse mâinile la 
cingătoare, dar eu nu m-am putut stăpâni în ciuda gestului său 
ameninţător. 

— Legatul acela este cumva monstrul care a poruncit 
asasinarea tuturor celor din Béziers? Şi voi vă simţiţi mândru că 
îl reprezentaţi? 

— Taci din gură, prostule! a răcnit el, scoţându-şi centura de 
piele bătută în ţinte şi lăsând să-i cadă teaca de la spadă. 

— Este un monstru, un asasin! Eram atât de indignată, încât 
nu am tăcut nici măcar atunci când a rotit cureaua deasupra 
capului meu. Cum îndrăzniţi să ameninţaţi un erou, un om sfânt, 
în numele unui asemenea ticălos? 

Nu m-am mişcat atunci când Guillaume şi-a abătut 
cingătoarea peste trupul meu, doar mi-am acoperit, cu un gest 
instinctiv, faţa. Inainte de a primi pedeapsa, plângeam deja de 
furie, şi nu de frică. Indignarea mă făcuse să-mi pierd teama. Nu 
îmi păsa de durere, putea face cu mine orice poftea. 

Lovitura m-a nimerit în coaste, centura mi-a biciuit spinarea 
înfăşurându-se în jurul meu, şi când stăpânul meu a tras de ea, 
m-am oprit în perete. 

— Ţine-ţi gura odată, nătărăule, înainte să te jupoi de viu! a 
spus el considerând povestea încheiată. Dar eu nu aveam de 
gând să tac; orice s-ar fi întâmplat, voiam să-mi vărs năduful, să 


religioase reprezentate prin sunnism. (n.tr.) 


spun tot ce tineam în mine. 

— Şi cum se poartă cu vicontele Trencavel, floarea tuturor 
virtuţilor de cavaler, fără să-i dea nici cea mai mică şansă? am 
continuat eu. Cum poate fi legatul Arnaut atât de ticălos şi de 
crud? Vrea să-l omoare şi se va sluji de orice trădare ca să-l 
lichideze. 

Guillaume rămase uitându-se la mine, surprins de insistența 
mea. Eu îi căutam privirea cu ochii mei scăldaţi în lacrimi, dar 
sfidători. 

— Nu aveţi milă, nu aveţi onoare; nu sunteţi altceva decât 
nişte laşi care asasinează femei, bătrâni şi copii lipsiţi de 
apărare. 

— Taci din gură! Taci din gură! a strigat el. Printre lacrimi am 
putut vedea cât de mult îl dureau vorbele mele. Poate că şi 
propria conştiinţă îl avertiza despre acelaşi lucru. 

— Nu pot să tac; ucideţi-mă dacă doriţi, dar infamiile acestei 
cruciade sunt strigătoare la cer. 

— Răneşti cu limba ta ascuţită, precum cea a femeilor, dar azi 
o să-ţi aranjez bine spinarea ca să înveţi să respecţi, a spus el şi 
a fluturat din nou cingătoarea. 

Tăcută, m-am ghemuit într-un ungher, în vreme ce el mă 
biciuia. O teamă bruscă m-a făcut să amuţesc; nu era frica de 
durere, ci de vorbele lui. Mă temeam că va descoperi condiţia 
mea de femeie. 

Am plâns în hohote încă mult timp după ce a obosit să mă 
mai lovească. Nu conta trupul meu acoperit de lovituri şi 
îndurerat. Mi-l aminteam pe tatăl meu, pe doica şi pe verişoara 
mea, rudele şi prietenii mei, şi vedeam imaginile oribile din 
biserica plină de cadavrele lor. Mă gândeam la oraşul meu 
nimicit care, cu puţin timp înainte, fierbea de viaţă şi de 
frumuseţe, la cântecele lui Hugo, la zâmbetul lui şi la acele 
vremuri când totul era doar flori şi eleganţă. Numai cu câteva 
zile în urmă, aceea era viaţa mea. Acum, nu mai exista şi îmi 
simţeam inima apăsată de durere pentru acea lume de vis, 
prefăcută în coşmar. Doream să mor. 


47 


„Quantus tremor est futurus, 
quando judex est venturus.” 


[„Ce teamă enormă va surveni 
atunci când judecătorul va apărea!”] 


Dies irae 


După rugăciunea de vecernie, un călugăr a venit să ne caute. 
Eu aveam ochii umflaţi de plâns şi trupul stâlcit de furia lui 
Guillaume. Când a încetat să mă mai lovească, am rămas 
ghemuită pe unul dintre paturile mizerabile, fără să-l privesc, 
plângându-mi necazurile şi pe cele ale Occitaniei. El s-a aşezat 
pe jos cu coatele pe genunchi, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Nu 
a mai vorbit; părea îndurerat. Poate că va lua în seamă tot ce i- 
am spus comandorul şi cu mine, precum şi rolul său în masacru. 
Poate că va avea o urmă de conştiinţă. 

Călugărul ne-a condus într-un patio care avea şi rolul de 
claustru, mărginit de biserică şi de mai multe clădiri 
mănăstireşti. 

Numai văzându-l pe Aymeric de Canet şi am ştiut că avea să 
se întâmple o tragedie. 

Luna în al doilea pătrar strălucea în noaptea blândă, iar acolo, 
în mijlocul patioului, era bătrânul templier; în genunchi, în faţa 
spadei sale înfipte în pământ. Purta echipamentul de luptă şi 
părea că se roagă. La cele patru extremităţi ale incintei, în 
picioare, tot atâţia călugări, şi ei îmbrăcaţi de luptă, cu spada la 
cingătoare, luminau scena, ţinând în mâini făclii aprinse. Doar 
comandorul purta tunică albă peste cămaşa de zale şi m-am 
gândit că o fi fost singurul cavaler templier din locul acela; 
veşmintele cenuşii, de sergent, ale celorlalţi le trădau originea 
plebee. 

Stăpânul meu a întredeschis gura, surprins; nu se aştepta la o 


astfel de primire. 

— Guillaume de Montmorency, a spus comandorul ridicându- 
se în picioare când ne-a zărit, am fost informat în legătură cu voi 
înainte să ajungeţi la această casă. Un libertin, un jucător de 
zaruri şi un desfrânat care urmează studii ecleziastice pentru că 
doreşte veniturile şi prebendele unui episcopat la care va avea 
acces graţie nobleţei şi puterii familiei sale şi pe care abatele 
Ordinului Cistercienilor v-a înrolat în glorioasa cruciadă de jaf, 
de violuri şi de exterminare a celor nevinovaţi şi de infamii în 
numele lui Dumnezeu. 

Comandorul şi-a încrucişat braţele şi a păstrat tăcerea pentru 
câteva momente. Greierii cântau în noapte şi nimeni din patio 
nu a îndrăznit să vorbească. 

— Şi cutezaţi să veniţi să-mi daţi ordine în numele legatului şi 
al Papei. Ei bine, eu îi dau ascultare Suveranului Pontif, dar mai 
întâi conştiinţei mele şi lui Dumnezeu. lar conştiinţa îmi spune 
că Dumnezeu nu este cu voi şi nici cu acei falşi cruciați. 
Dumnezeu este cu cei care luptă ca să-i apere pe pelerinii la 
Locurile Sfinte, cu cei care în Spanii”! luptă împotriva maurilor, 
cu cei care dau tot ce este material spre binele a ceea ce este 
spiritual, ca fraţii mei din Ordinul Templierilor, care îşi oferă 
toate bunurile când intră în slujba lui Dumnezeu sau cei care îl 
urmează pe acel Francisc din Assisi”, care umblă desculţ, aşa 
cum o face şi Domingo de Guzmân. Sunt sărmani ai lui 
Dumnezeu, urmează învăţăturile lui Hristos, cerşesc ca să poată 
subzista şi propovăduiesc cuvântul sfânt. Dumnezeu nu este de 
partea acelor episcopi graşi şi bogaţi care, încărcându-şi 
degetele cu inele, se suie pe cai şi poartă cămăşi de zale ca să-i 
extermine pe creştini în ceea ce numesc ei cruciadă, spre 
batjocura cuvântului. 

— Doar nu credeţi într-un Dumnezeu bun şi unul rău, precum 
catarii? Guillaume părea să-şi fi revenit din uimire şi a 
contraatacat cu o oarecare intenţie răutăcioasă. 

Templierul zăbovi până să răspundă şi în răspunsul său i se 


77 Denumirea în epocă a regatelor creştine León, Navarra, Castilia, Aragón şi 
Portugalia. (n.tr.) 

78 Fondatorul Ordinului Fraţilor Minoriţi sau al Franciscanilor (1182- 1226). 
(n.tr.) 


reflecta indignarea. 

— Nu, nu sunt de partea ereticilor, dacă asta vreţi să 
insinuaţi. Cred într-un singur Dumnezeu, dar ştiu că există 
oameni buni şi oameni răi şi aceştia din urmă îşi găsesc 
expresia în dumnezeul lor, predicând, în mod fals în numele 
acestuia, propriile lor ticăloşii. Astfel, unii catiheţi îl descriu pe 
Domnul ca pe un pitic al spiritului, crud şi pervers, pentru că ei, 
cei care pretind că îl reprezintă, sunt nişte pitici cruzi şi perverşi. 

— Vă referiţi la Papa? 

— Mă refer la abatele Arnaut şi la voi, care veniţi în numele 
lui. 

— Vă reamintesc, comandore... Guillaume îşi ridică vocea 
solemn, cu siguranţă ca să-l audă bine sergenţii care 
rămăseseră nemişcaţi în extremităţile patioului... că trebuie să- 
mi daţi ascultare în ceea ce priveşte misiunea care mă aduce 
aici. Îi datoraţi supunere legatului Arnaut, a cărei autoritate 
provine de la Papă, pentru că voi şi Ordinul Templierilor 
depindeţi direct de Suveranul Pontif. Daţi-mi documentele furate 
de la legatul Peyre sau spuneţi-mi ce ştiţi despre ele. In 
dimineaţa aceasta, mi-aţi promis că mi le veţi da acum. 
Îndepliniţi-vă promisiunea! 

— V-am promis că vă voi da ceea ce căutaţi. 

— Faceţi-o, atunci. 

— Voi, Guillaume, reprezentaţi clerul corupt, hoţ, asasin, 
destrăbălat, pe aceia care fac un dumnezeu nemernic, un 
dumnezeu rău. Reprezentaţi tot ceea ce urăsc eu... 

— Vorbiţi ca un eretic catar! l-a întrerupt Guillaume. 

— ... Şi ceea ce veniţi să căutaţi este ca Dumnezeu, cel 
adevărat, să vă judece. 

— Ce vreţi să spuneţi? deodată Guillaume a părut că înţelege 
ceea ce eu intuisem când l-am văzut pe Aymeric de Canet cu 
armele sale. 

— Că vă provoc la o luptă pe viaţă şi pe moarte, a spus 
comandorul cu o voce liniştită. Va fi o ordalie necruțătoare. 

— Aţi înnebunit? a răspuns tânărul ridicând din nou glasul. 
Limitaţi-vă la a vă îndeplini îndatoririle. 

— Le voi îndeplini doar în cazul în care Dumnezeu vă va 
considera demn. Dacă mă ucideţi, călugării mei vă vor da tot ce 


doriţi. Este singurul mod de a le obţine. 

— Dar nu vă daţi seama că sunteţi prea bătrân ca să luptaţi 
cu mine? Guillaume lăsa să se vadă în vorbele sale admiraţia pe 
care o simţea pentru bătrânul războinic. Nu voi ridica spada 
împotriva voastră, ar fi o crimă mizerabilă. 

— Ba o veţi face, comandorul zâmbea sinistru, doar aşa vă 
veţi salva viaţa. Apăraţi-vă, pentru că, altminteri, oricum vă voi 
ucide şi, dacă încercaţi să fugiţi, o vor face sergenţii mei. Şi 
acum, înarmaţi-vă. 

Călugărul care ne condusese acolo a apărut cu cămaşa de 
zale, coiful şi scutul pe care le lăsaserăm în chilie. Guillaume 
avea spada la cingătoare. Eu eram sigură că toată povestea 
avea să se încheie într-un măcel sângeros şi, înspăimântată, 
încercam să mă gândesc ce puteam face ca să evit ceea ce s-ar 
fi putut întâmpla. Mi-am dat seama că mă temeam pentru 
comandor, dar nici nu doream ca stăpânul meu să fie rănit. 

— Nu, nu voi lupta, a insistat Guillaume şi a refuzat să ia 
apărătoarele pe care i le oferea călugărul. 

— Ba o veţi face, a spus din nou Aymeric, apropiindu-se de 
tânăr şi fluturând spada. Aceasta este o judecată a lui 
Dumnezeu şi nimeni nu scapă pedepsei sale; a nu lupta 
înseamnă a te declara vinovat, şi pedeapsa este moartea. 

— Nu am venit să lupt împotriva voastră, seniore. 

Acum, Guillaume vorbea fără aroganță, cu respect, şi mi-am 
dat seama că nu o făcea din laşitate, ci îl admira pe bătrân şi 
considera lupta inegală. Asta m-a făcut să simt, în ciuda bătăii 
pe care tocmai mi-o administrase, teamă pentru ceea ce i s-ar 
putea întâmpla, pentru viaţa lui. Mi-am dat seama că îl apreciam 
mult mai mult decât credeam. 

— Dacă nu vreţi să-mi daţi ce v-am cerut, voi pleca fără 
acestea, a adăugat el după o pauză. 

— Prea târziu. Judecata a început. 

Comandorul înaintă câţiva paşi şi cu o lovitură bruscă de 
spadă îl răni pe Guillaume în piept. Cu greu mi-am stăpânit un 
țipăt. Tânărul nu s-a mişcat şi am putut vedea că tăietura i-a 
sfâşiat îmbrăcămintea, dar era doar superficial; bătrânul îşi 
păstra o mare îndemânare cu spada. 

— Apăraţi-vă sau veţi muri ca un câine. 


Guillaume rămase privindu-l în ochi câteva clipe şi îşi citi în ei 
sentinţa. Fără să rostească un cuvânt, îşi întinse mâinile către 
călugăr luându-şi armele şi începu să se îmbrace încet cu un mic 
ajutor din partea mea. Imi tremurau mâinile. Am văzut că şi ale 
stăpânului meu, de asemenea. 

Comandorul îşi vâri spada în teacă şi, retrăgându-se câţiva 
paşi, îşi împreună mâinile ca să se roage. A făcut-o în tăcere 
până când l-a văzut pe Guillaume pregătit. Atunci, l-a întrebat 
dacă vrea să se roage cu el. Tânărul cavaler a acceptat şi ne-am 
alăturat cu toţii rugăciunii cu voce tare. Eu aveam inima strânsă 
de nelinişte, nu voiam să i se întâmple ceva nici unuia dintre ei 
şi m-am rugat pentru o minune. Care nu s-a înfăptuit. 

Când comandorul a hotărât să termine rugăciunea, a spus: 

— Dumnezeu judecătorul să se îndure de sufletele noastre. 

— Amin, a răspuns stăpânul meu. 


48 


„Tuba, mirun spargem sonum, 
per sepulchra regionum.” 


[„Răspândi-va trompeta un sunet înfricoşător 
printre mormintele popoarelor.”] 


Dies irae 


Au început prin a se tatona. Comandorul se mişca încet în 
cerc în jurul lui Guillaume cu scutul în dreptul gurii, iar stăpânul 
meu se învârtea ca să-l aibă mereu în faţă. Bătrânul a fost cel 
care s-a năpustit, lansând o lovitură de sabie spre faţa tânărului, 
care s-a acoperit, parând-o cu pavăza. Comandorul s-a întors 
imediat ca să se refugieze în locul său de apărare şi a aşteptat 
replica, dar stăpânul meu a bănuit şi nu a atacat, mărginindu-se 
să aştepte. Şi aşa au continuat o vreme, cu agresiuni din partea 
templierului pe care Guillaume le respingea definitiv; în cel mai 
bun caz, lovind scutul acestuia când se retrăgea. Cred că spera 
să-l obosească pe bătrân, natura fiind aliatul său. 

Luna, în creştere, plutea pe un cer înstelat pe deasupra acelei 
scene sinistre. Cei patru sergenţi templieri se apropiaseră de 
combatanți şi luminau cu făcliile ritualul de moarte care era pus 
în scenă. Greierii cântau lugubru. Îmi simţeam inima cât un 
purice bătându-mi în gât. 

Aymeric ştia că singura lui posibilitate era să ajungă rapid la 
deznodământ şi a lansat un atac, demonstrând că la primele 
sale lovituri îşi ascunsese adevărata forţă şi îndemânare. 
Guillaume a fost nevoit să se dea îndărăt câţiva paşi, fiind 
împins de bătrân, şi a trebuit să se acopere cu scutul, dar spada 
maestrului i-a atins coastele şi l-a rănit. 

— Aţi făcut sângele să curgă, spuse tânărul cavaler, 
coborându-şi apărătoarea. Voi câştigaţi, comandore. 

Eu m-am rugat ca naşul meu să accepte, ca niciunul dintre ei 


să nu sufere, dar bătrânul a răspuns: 

— Doar moartea va hotărî voinţa Domnului. Acoperiţi-vă. 

Şi a revenit la atac. Faptul a părut că îl indignează pe 
stăpânul meu, care a început să atace folosindu-şi cea mai mare 
putere fizică. Era ceea ce spera bătrânul. 

Tatăl meu nu numai că mă lăsa să asist la exerciţiile de luptă 
în patioul casei noastre, dar, atunci când insistam mult, chiar 
participam la antrenamente îmbrăcată cu echipamentul care 
aparținuse fratelui meu şi acolo mi-am dat seama că 
îndemânarea era mai importantă decât forţa. Văzusem, aşadar, 
multe lupte, dar niciodată, nici înainte, nici după aceea, nu mai 
asistasem la ceva asemănător. 

Guillaume îl lovea pe adversarul său, iar acesta para cu 
scutul, răspunzând la rândul său, dar deodată bătrânul a făcut o 
fentă şi stăpânul meu, dezechilibrându-se, a despicat pământul 
cu spada. Când a încercat să se ridice în picioare, templierul, 
împingând cu o putere neobişnuită scutul pe sub Guillaume, l-a 
făcut să-şi ridice braţul atât de mult pe deasupra capului său, 
încât l-a dărâmat pe spate, cu faţa în sus, cu pavăza căzută, 
complet descoperit. Rapiditatea lui Aymeric a fost uimitoare. A 
sărit peste victima sa şi călcând peste braţul care ţinea scutul, l- 
a împiedicat pe Guillaume să se acopere. La următoarea 
mişcare, celălalt picior al lui a călcat peste braţul cu care 
stăpânul meu ţinea arma. Cavalerul era cu faţa în sus şi lipsit de 
apărare, dar poziţia templierului era atât de instabilă, încât 
numai o rapidă lovitură mortală asupra adversarului său i-ar fi 
putut fi de folos. 

Timpul părea că stă în loc, în vreme ce spada căuta gâtul 
tânărului, a cărui expresie descompusă, uimită şi lipsită de 
încredere părea să vorbească, spunând: „Nu e cu putinţă, voi 
muri, e imposibil”. 

Am observat expresia de călău hotărât pe faţa comandorului, 
am văzut moartea în ea şi nu am putut evita să urlu în occitană: 

— Seniore Aymeric, fie-vă milă, pentru numele lui Dumnezeu, 
mi-a scăpat un țipăt sfâşietor de femeie. 

Comandorul, uimit, m-a privit recunoscându-mă în cele din 
urmă. Şi a spus: 

— Bruna! 


Dar era târziu, tăietura mortală era deja pe drum. Nu ştiu 
dacă el a fost acela care şi-a deviat lovitura sau a fost reacţia lui 
Guillaume, dar spada bătrânului s-a înfipt cu putere în pământ. 
Atinsese jugulara tânărului, care, în momentul acela, s-a 
debarasat de piciorul care îi ţinea braţul drept şi şi-a pus arma, 
instinctiv, pe gâtul adversarului său care, în momentul acela, 
cădea peste el cu o asemenea forţă, încât impulsul amândurora 
a făcut să se sfâşie cămaşa de zale şi să pătrundă în gâtul 
templierului. 

Nu-i voi uita niciodată privirea în timp ce agoniza, viaţa 
scăpându-i printr-un firicel de sânge din gură şi în băşici prin 
rană. Ochii mei scăldaţi în lacrimi au văzut un zâmbet blând pe 
buzele lui de războinic mândru şi ţinându-l de mână printre 
sughiţuri şi hohote de plâns, am simţit că, dacă ar fi putut vorbi, 
mi-ar fi spus că moare fericit văzându-mă în viaţă. 

Eu doream să mor împreună cu el. 


49 


„Liber scriptus proferetur 
in quo totum continetur, 
unde mundus judicetur.” 


[„Se va deschide cartea 
în care totul este scris 


3 


şi după care lumea va fi judecată.”] 
Dies irae 


— Doamne Sfinte! Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? îşi 
repeta Guillaume, trecută fiind deja slujba de utrenie, neputând 
încă dormi, aşezat pe salteaua de paie cu faţa ascunsă în mâini. 

Puțin mai încolo era Pierre sau cine o fi fost întins pe patul 
mizerabil, lipsit de lacrimi şi de puteri, într-un somn din care, din 
când în când, părea să fie pe punctul de a se trezi cu un suspin 
adânc, precum cele de după un plâns îndelungat. 

— Eu nu am vrut, a spus el pentru a mia oară. 

Şi el plânsese, toţi o făcuseră. 

Când bătrânul templier a căzut, Pierre a alergat spre el. Părea 
să-l cunoască. Suspinând, i-a cerut să nu moară. Călugării 
templieri au venit şi ei; sergenţii cu făcliile lor au luminat 
moartea, se lamentau cu toţii. Unul dintre ei a venit cu sfintele 
miruri şi i-a dat ultima împărtăşanie. Agonizând, Aymeric ţinea 
mâna lui Pierre şi încerca să-i spună ceva, zâmbind. Părea 
ciudat de fericit. Moartea lui a fost rapidă şi toţi au început să se 
roage printre suspine şi hohote de plâns. 

Guillaume rămase în afara cercului cu spada sa însângerată în 
mână, copleşit de durere. 

— Eu nu am vrut. 

Îi şoptea oricui se apropia de el, dar era singur, vinovat; 
nimeni nu voia să-l asculte. Aruncă departe spada ucigaşă şi 
îngenunche să se roage departe de ceilalţi. 


Guillaume avea întipărită cu foc în suflet clipa aceea în care 
Aymeric pregătea lovitura aducătoare de moarte. Atunci văzuse, 
în ochii comandorului, ochii lui Dumnezeu condamnându-l; 
fusese o clipă cât o mie de ani. Da, arhanghelul Mihail a deschis 
cartea vinovăţiilor şi i-a cântărit sufletul pe marea balanţă a 
faptelor bune şi a păcatelor. Şi aceasta s-a înclinat de partea 
infernului. Satana trăgea de talerul greşelilor sale către 
condamnarea veşnică şi, neputincios, privea spada 
comandorului pe punctul de a-i reteza capul fără ca el să poată 
face ceva. 

Doar cu câteva ore înainte, îi vorbea bătrânului templier cu 
aroganță, dându-i ordine, cerându-i insistent. Cum a putut fi atât 
de îngâmfat, atât de plin de el? 

Ce lecţie îi dăduse! 

Aymeric era mai bun decât el în toate. Călugăr mai bun, 
cavaler mai bun, mai viteaz şi, în ciuda vârstei, era chiar şi un 
războinic mai bun. Încă nu îşi explica felul în care cineva, la 
vârsta aceea, îl putuse birui astfel. Ce îndemânare! 

Cunoscându-l doar de câteva ceasuri, îl admira profund pe 
bătrân, mai mult decât admirase pe cineva vreodată, şi acum îşi 
dădea seama că Pierre, pe care îl altoise pentru obrăznicia lui în 
după-amiaza aceea, a avut dreptate în tot ce a spus. In 
realitate, chiar şi atunci ştia că puştiul avea dreptate în critica 
sa, poate tocmai de aceea a fost atât de furios când l-a lovit. 

Pierre era singura faptă bună pe care o putea prezenta în 
ultima vreme. Nu avea nicio îndoială în această privinţă. Pe 
balanţa sufletelor, păcatele sale atârnau mult mai greu, diavolul 
trăgea de el şi Dumnezeu îl condamna la moarte şi la infern. Dar 
strigătul pajului său, când totul era deja pierdut, l-a salvat. 
Apărându-l pe băieţandrul acela la Béziers şi salvându-l de la o 
moarte sigură, el făcuse un bine şi în ultimă instanţă greutatea 
acelei fapte bune a înclinat balanţa în favoarea sa. 

Comandorul merita să trăiască, iar el, să moară, dar un înger 
sub întruchiparea unui tânăr scutier l-a salvat. A fost intervenţia 
acelei fiinţe divine, şi nu meritul său, ceea ce a hotărât 
rezultatul luptei. Comandorul l-ar fi ucis fără nicio îndoială. 
Strigătul acela şi surpriza templierului pentru ceva ce el încă nu 
înţelegea l-au făcut pe acesta să-şi devieze lovitura şi să-i cruţe 


viaţa, lăsându-i timp pentru un contraatac pur instinctiv. Şi prin 
aceasta a primit o a doua şansă de a-şi putea elibera sufletul din 
infernul veşnic. 

Din prima zi, simţise o ciudată afecţiune pentru băiat. Când 
plângea deznădăjduit moartea alor săi, distrugerea oraşului şi a 
lumii sale, el l-ar fi mângâiat, l-ar fi îmbrăţişat ca să-l consoleze. 
Regreta din inimă. 

S-a stăpânit, pentru că îi dispreţuia profund pe cei puternici 
care îşi permiteau libertăţi sexuale cu micii lor servitori; acest 
obicei nu figura printre viciile sale, îi repugna. De aceea, uneori, 
când puştiul îl privea cu ochii săi mari şi verzi, zâmbindu-i, el 
simţea ceva care îi cerea să-l mângâie, şi se alarma, 
reacţionând aspru la suavitatea băiatului. 

Ce anume strigase? Cerea îndurare pentru el. l-o cerea 
comandorului ori lui Dumnezeu? Nu avea importanţă; în 
momentul acela, pentru el, Aymeric îl reprezenta pe Dumnezeu, 
pe dumnezeul pedepsei, şi privirea sa dură era cea pe care elo 
merita. 

Indată ce s-a auzit strigătul, fapta sa bună a fost răsplătită, 
atunci când Dumnezeu a părăsit înfăţişarea de templier şi l-a 
salvat. 

Şi-a amintit că atunci comandorul a exclamat numele unei 
femei: Bruna, în mod precis. 

Ce coincidenţă! Bruna... Ca Bruna de Béziers, Doamna 
Privighetoare? Doamna pe care el şi vărul său o căutau ca să o 
ucidă şi pe care, din fericire, nu o găsiseră. Dacă şi-ar fi 
îndeplinit mârşava misiune, sufletul i-ar fi fost condamnat 
definitiv la judecata lui Dumnezeu. Nimeni nu a scăpat din 
Béziers odată iniţiat atacul şi, din fericire, acea Bruna pierise 
fără ca el şi vărul său să-şi fi pătat mâinile cu sângele ei. A fost 
un noroc. 

Dar... ţipătul? Era o voce de femeie. Acum îşi amintea perfect. 
Şi a venit dintr-un loc de unde singurul care l-ar fi putut scoate 
era Pierre... 

Oare Pierre era un înger, aşa cum îşi imaginase în delirul său? 
Ori era...? 

Guillaume se ridică încercând să nu facă zgomot ca să nu-l 
trezească pe puşti şi se apropie de el cu grijă. Era încolăcit, 


făcut ghem, în poziţie fetală, dar îşi întinse mâna cu precauţie şi 
vârând-o pe sub micul decolteu al cămăşii de zale pe care 
băiatul o purta mereu şi al cămăşii de lână, dădu peste... un sân 
de femeie! Mărimea lui nu era excesivă, dar era perfect format. 
Guillaume se opri o clipă, îl pipăi blând, cântărindu-i căldura şi 
se desfătă cu atingerea. Apoi îşi îndepărtă mâna de parcă s-ar fi 
ars. Pierre era femeie! 


50 


„Oro supplex et acclinis, 
cor contritum quasi cinis.” 


[„Te rog, te implor în genunchi, 
cu inima căită şi aproape prefăcută în cenuşă.”] 


Dies irae 


Când m-au trezit zgâlţâindu-mă, am crezut pentru câteva 
clipe că totul fusese un coşmar. Chipurile călugărilor erau 
severe şi am fost trataţi fără menajamente. 

— Plecaţi odată de aici, a spus cel care era mai mare peste 
ceilalţi. Comandorul a lăsat ordin că, dacă moare, să nu vă 
facem niciun rău şi să vă acordăm ospitalitate până dimineaţă. 
Răgazul s-a încheiat. Aţi venit în ceas rău, plecaţi odată şi să nu 
vă mai întoarceţi. 

Am văzut că Guillaume îşi strângea lucrurile în tăcere, fără să 
opună rezistenţă. M-a surprins lipsa lui de aroganță, contribuind 
la senzaţia mea de irealitate, dar era evident că totul se 
întâmplase aşa cum îmi aminteam. Cel mai mare erou al 
Occitaniei, ultima persoană care mă mai lega de un trecut 
fericit, murise luptând împotriva unui pungaş. Nu mai era nicio 
speranţă pentru oamenii noştri şi nici pentru mine. 

Ne-am oprit la doar o jumătate de oră de mers de aşezarea 
templierilor, pe o pajişte de pe malul râului care curgea domol în 
locul acela. Guillaume m-a ajutat să scot şeile de pe cai, aşa 
cum o făcuse şi când i-am înşeuat la plecarea de la comanderie. 
Templierii îndepliniseră fără niciun entuziasm instrucţiunile lui 
Aymeric. Ne umpluseră desagii pentru drum şi Guillaume mi-a 
oferit pâine şi brânză, invitându-mă să mănânc cu el. Eu am 
refuzat, nu-mi era foame. Pe faţă i se vedeau cearcănele 
pricinuite de lipsa somnului şi expresia lui era abătută; aerul său 
atotputernic din ziua anterioară dispăruse. 


A mâncat aşezat pe o stâncă în vreme ce mă observa. Eu îmi 
abăteam privirea spre râu. 

— Nu am vrut să-l ucid, a spus el după o clipă cu gura plină. 
Ai avut dreptate, n-ar fi trebuit să-i vorbesc atât de insolent. Era 
mult mai bun decât mine. 

L-am privit fără să dau crezare celor auzite. 

— El a câştigat şi doar ţipătul dumneavoastră m-a salvat de la 
moarte. Am acţionat din instinct când l-am străpuns cu spada, 
dar Dumnezeu mă declarase vinovat. Infernul era destinul meu 
şi mulţumită dumneavoastră, prin intervenţia dumneavoastră, 
Domnul mi-a dat altă şansă. 

Stăteam pe jos sprijinindu-mă de un copac şi, când am 
tresărit, surprinsă de ceea ce auzeam, trupul meu stâlcit mi-a 
amintit loviturile pe care el mi le aplicase cu o zi înainte. 

Nu am spus nimic şi stăpânul meu a continuat să mănânce în 
tăcere pentru o vreme. Am închis ochii, încercând să şterg astfel 
amintirile, şi m-am concentrat pe cântul păsărilor şi pe fornăitul 
cailor. 

— Eşti femeie, nu-i aşa? m-a întrebat el după un lung răstimp 
în care tăcuse căzut pe gânduri. 

Nu am spus nimic, dar, fără să deschid ochii, am confirmat din 
cap. Tăcerea s-a lăsat din nou. 

— Cine eşti? 

Eu aşteptam întrebarea şi am întârziat o vreme să răspund. 

— Bruna de Béziers, am răspuns eu în cele din urmă, 
privindu-l drept în ochi şi ridicând bărbia, scoțând la iveală 
demnitatea, de atâta timp umilită, a neamului meu de viţă 
nobilă. 

Nimic nu mai avea importanţă. Ştiam că Guillaume şi vărul 
său voiau să mă omoare, că îşi vor îndeplini cuvântul dat 
abatelui Ordinului Cistercienilor şi, deodată, mi-a dispărut frica. 
Suferisem prea mult; moartea naşului meu era ultima lovitură, 
picătura care umplea paharul; reprezenta sfârşitul, dispariţia a 
tot ce am iubit, a unei epoci, a unei civilizaţii strălucitoare. Aşa 
că m-am ridicat şi m-am semeţit în faţa călăului meu, 
aşteptându-mi moartea. 

— Doamna Privighetoare! a exclamat el. 

Mă privea stupefiat, fără urmă de agresivitate. A închis ochii 


şi a rămas aşa o vreme, respirând adânc. 

— Este mâna lui Dumnezeu, a spus el în cele din urmă. 
Aceasta este voinţa lui, penitenţa pe care trebuie să o 
îndeplinesc, iar voi sunteţi calea mântuirii mele. 

Am rămas tăcută şi l-am privit stupefiată din pricina acelei 
crize de misticism la care nu mă aşteptam din partea unuia ca 
el. Căci, în ciuda faptului că îi recunoşteam farmecul masculin, 
uneori plin de afecţiune, îl considerasem, până în momentul 
acela, un hodorog din Nord, o brută, un animal binecuvântat 
prin botez, a cărui nobleţe nu o depăşea pe cea a calului său. 

— Mâna lui Dumnezeu, a providenţei, a repetat el acum cu un 
entuziasm ce părea să-l scoată brusc din starea sa de 
deprimare. Nu înţelegeţi asta, Bruna? 

Nu am răspuns. Deodată, se comporta ca un cavaler faţă de o 
doamnă, când cu câteva ore mai devreme aproape că mă 
omorâse cu lovituri de curea. Nu ştiam ce să fac, cum să 
reacţionez la această schimbare neaşteptată. 

S-a ridicat în picioare dintr-o săritură, speriindu-mă de 
moarte, făcându-mă să dau doi paşi îndărăt, dar mi-am dat 
seama imediat că nu voia să-mi facă niciun rău, dimpotrivă. Mi-a 
apucat mâna dreaptă într-ale sale, şi-a îndoit un genunchi pe 
pământ şi din această poziţie supusă a continuat să-mi 
vorbească, afectuos, cu blândeţe. 

— Acum înţeleg totul, spunea el. 

Şi mângâierea lui m-a mişcat din nou. Inima a început să-mi 
bată iute, nu de frică, ci pentru că mâinile sale calde îmi 
produceau o plăcere pe care nu aş fi bănuit-o niciodată. 

— Nu vă daţi seama? a continuat el cu o strălucire de 
entuziasm în ochi. Eu trebuia să vă ucid la Béziers şi, în loc de 
asta, v-am salvat viaţa fără să vreau. leri, am fost condamnat la 
judecata lui Dumnezeu, trebuia să mor, dar voi, poate că tot 
fără să vreţi, mi-aţi salvat viaţa. Şi sufletul. Destinul nostru este 
nemaipomenit, unic, este împletit de Voința Superioară. 

Eu tăceam în continuare. Îi vedeam ochii albaştri, umezi, 
împăienjeniţi de lacrimi, emoţionaţi, şi i-am simţit emoția 
invadându-mă la contactul cu mâna lui. Mi s-a pus un nod în gât. 

— Bruna, a continuat el, vă rog în genunchi: acordaţi-mi 
favoarea de a fi doamna mea. Vă voi respecta, îngriji şi proteja 


până la ultima mea picătură de sânge. Voi fi cavalerul vostru, 
pentru că aşa vrea Dumnezeu, iar eu o doresc cu înflăcărare. Vă 
jur că nimeni nu vă va face niciun rău atâta vreme cât îmi va 
mai rămâne o ultimă suflare! 

Lacrimile îi brăzdau obrajii, le simţeam vibrația şi privirea mi 
s-a tulburat. Niciodată n-aş fi bănuit asemenea trăiri la tânărul 
acela. Ca o oglindă deformantă, lacrimile mele, sentimentele 
care le făceau să izbucnească m-au determinat să văd un alt 
Guillaume. 

Era un bărbat atrăgător, bine legat, simpatic atunci când era 
bine-dispus şi, oferindu-mi protecţia, m-a făcut să mă simt, 
deodată, sigură, relaxată cum nu mai fusesem dinainte de 
asediul oraşului Beziers. Dar de ce aveam eu nevoie de toate 
acestea când eram gata să mor cu câteva minute mai devreme? 
Mă minunam de mine însămi, dar ceva din inima mea mă făcea 
imună la farmecul acelui bărbat. 

— Nu pot fi doamna voastră, Guillaume. 

— De ce, Bruna? Neliniştea i se simţea în glas. Încă mă mai 
vedeţi ca pe un duşman? Nu mai sunt duşmanul 
dumneavoastră. Voi fi cu voi, de partea de care veţi fi şi voi. 

— Pentru că am deja un cavaler. 

A tăcut pentru câteva clipe, luând în considerare refuzul meu, 
iar eu am profitat ca să-l fac să se ridice şi ne-am aşezat pe 
nişte pietre aproape de râu, în mijlocul pajiştii. 

— E adevărat că v-am privit cu afecţiune când vă credeam un 
băieţandru, a spus el reluând firul conversaţiei, şi că mă 
simţeam deranjat pentru că mă atrăgeaţi, deşi vă ştiam bărbat, 
şi nu e mai puţin adevărat că acum, când vă văd ca pe o femeie, 
această atracţie nu va înceta să crească, dar oferta mea nu vă 
caută trupul. 

Mă privea zâmbitor cu nişte frumoşi ochi albaştri, sinceri, dar 
trişti, şi nu m-am îndoit nicio clipă că îmi vorbea din inimă. Îmi 
luase din nou mâinile într-ale sale fără ca eu să mă opun şi mă 
simţeam tulburată de atingerea lui, de mângâierea lui. Aceasta 
era o favoare pe care o doamnă occitană i-o acorda cavalerului 
său după o anumită perioadă de curte şi multe poeme, dar el 
mă luase prin surprindere, fără ca eu să opun rezistenţă. Poate 
că el ignora regulile iubirii galante şi, dat fiind caracterul 


extraordinar al situaţiei noastre, nu aveam chef în momentul 
acela să-i fac educaţie. In plus, atingerea lui îmi producea o 
desfătare curată şi în ultimele zile viaţa fusese cum nu se putea 
mai crudă şi mai avară cu mine. Nu aveam de gând să renunţ la 
această plăcere. 

— Vreau să vă ocrotesc, să fiu aproape de sufletul vostru şi să 
descopăr vrerea divină care ne-a unit într-un destin atât de 
singular. Nu mă respingeţi, Bruna. Acceptaţi-mă doar ca 
protectorul vostru. Unde era cavalerul vostru atunci când tâlharii 
voiau să vă siluiască? De ce nu era la Béziers dându-şi viaţa 
pentru dumneavoastră? De ce nu este acum aici? Mă veţi avea 
alături până când va trece primejdia, până când vă veţi simţi în 
siguranţă. Şi dacă atunci, când eu nu voi mai fi necesar, mă veţi 
alunga, voi pleca sărutându-vă mâna şi zâmbind. Ştiu că dorinţa 
va creşte în mine, dar credeţi-mă pe cuvânt că vă voi respecta 
mereu şi că, dacă voi o doriţi, mă voi îndepărta când va sosi 
celălalt cavaler. Puteţi avea doi în acelaşi timp, nu veţi fi prima. 
Acceptaţi-mă, Bruna, vă implor! 

Ce femeie în situaţia mea şi în clipe de cumpănă ar putea 
rezista la o asemenea propunere? 


51 


„Pie Jesu Domine, 
dona eis requiem.” 


[ Doamne lisuse Milostive, 
dă-le lor odihnă.”] 


Dies irae 


Guillaume şi Bruna s-au odihnit pe acea pajişte de pe malul 
râului, sub umbra sălciilor care îi apărau de soarele de august şi 
cu o lună în creştere luminându-i noaptea. 

Aveau trupurile stâlcite de lovituri şi tăieturi, dar ceea ce îi 
durea cu adevărat era sufletul. Drumul începea la picioarele lor 
şi nu se termina nicăieri, de aceea nu se hotărau să pornească 
în călătorie. Spiritul lor, confuz, tulburat, le interzicea să 
continue şi ceea ce era crucial cu o zi înainte a încetat să mai 
conteze, pe când ceea ce era secundar înainte căpăta o 
importanţă vitală. Întinşi pe pajişte, priveau curgerea lentă a 
râului şi, odată cu ea, firişoarele de iarbă şi rămurelele pe care 
le aruncau în apă, dorind ca odată cu ele să se ducă şi 
necazurile lor până la marea cea îndepărtată. Locul devenise o 
oază solitară de pace, o insulă într-un ocean de violenţă, 
departe de oameni, de o lume ciudată şi brutală căreia, în 
momentul acela, niciunul dintre cei doi nu dorea să-i aparţină. 

— Eu nu am vrut să-l omor, repetă Guillaume, amintindu-şi 
ordalia cu mare zbucium şi cu un sentiment de vinovăție. 

Şi îi relată Brunei, în occitana lui de începător, pe care ea o 
corecta deja din obişnuinţă, acea experienţă în pragul morţii în 
care privirea dură a templierului Aymeric era cea a lui 
Dumnezeu care îl condamna. Şi cum răscolind în sufletul său, 
disperat, asemenea cuiva care pipăie pe fundul unui coş şi 
închide pumnul gol, îl găsea pustiu de faptele bune care l-ar fi 
ajutat în momentele de cumpănă. lar ea, Bruna, apăruse cu 


ţipătul ei, pe neaşteptate, ca singurul său bine. Diavolul trăgea 
în jos balanţa păcatelor sale şi îi târa sufletul în infern, iar ea, 
prefăcută în înger, a înclinat-o, pentru foarte puţină vreme, spre 
salvarea vieţii lui trecătoare, dându-i şansa să se îndrepte şi să 
o salveze şi pe cea veşnică. 

— Sunteţi o fiinţă divină, un înger, îi spunea el privind 
fermecat ochii verzi ai Brunei. 

— Nu sunt un înger, răspunse ea, sunt doar o biată fată 
orfană de părinţi, de prieteni, de iluzii, de lumea ei. 

Şi începu să-i povestească propria ordalie, să-i descrie printre 
lacrimi familia, prietenii şi acea lume galantă dispărută la 
sosirea unui cortegiu de monstruozităţi care, fără îndoială, nu 
aveau nimic de-a face cu Dumnezeul în care credea ea şi pe 
care oamenii din Nord le numeau cruciadă. 

— Acum înţeleg de ce catarii cred în doi dumnezei, unul rău şi 
altul bun. Cruciada este lucrarea unei fiinţe malefice, a unui 
dumnezeu rău, iar cei care se numesc războinicii lui Hristos nu 
sunt altceva decât acoliţii diavolului. 

Guillaume o asculta însoţind lacrimile ei cu ale sale, căutându- 
i mâinile ca să i le mângâie, iar ea, îngăduitoare, dar pasivă, nu 
reuşea să lupte împotriva dorinţei de a-i întoarce mângâierea. 

— Voi sunteţi ultima doamnă din neamul vostru, iar eu, un 
războinic cu braţe capabile să lupte, dar fără inimă ca să le 
mişte, se lamenta Guillaume. Ce se va întâmpla cu noi, Bruna? 

Bruna lăsă întrebarea să plutească în aer, sperând că se va 
risipi odată cu adierea care mişca verdele frunzelor de salcie din 
luminiş. Luă viela şi începu să-i ciupească strunele. După câteva 
clipe, fredona cântecul privighetorii ca să-l cânte apoi 
melancolică. Şi lăsă astfel muzica să răspundă la ceea ce ea nu 
putea. 

Au petrecut ore întregi prefăcând notele în balsam pentru 
necazurile lor, făcând cu schimbul la instrument, cântând uneori 
împreună şi dormitând pe iarba moale, în căldura verii, sub 
umbra plăcută a copacilor. 

— De ce vrea să mă ucidă abatele Ordinului Cistercienilor? 
întrebă Bruna deodată, făcându-l pe cavaler să tresară. 

— Nu ştiu. 

— Şi eraţi dispus să mă asasinați fără să ştiţi? 


Guillaume ridică din umeri. 

— Arnaut este un om al lui Dumnezeu... 

— Al lui Dumnezeu... Care Dumnezeu? 

El rămase tăcut, nu avea răspuns. 

— Şi de ce să vrea să recupereze povara celui de-al şaptelea 
catâr? continuă Bruna. Dacă voi o căutaţi, este tot din 
însărcinarea lui. Nu-i aşa? 

Cavalerul îşi spuse că ea ştia aproape tot atât cât şi el, că era 
inutil să vrea să-i ascundă informaţii şi că prin aceasta nu trăda 
promisiunea făcută de el abatelui Ordinului Cistercienilor. 

— Conţinutul său este diabolic, cea mai rea dintre erezii, şi 
poate distruge Biserica de la Roma; este tot ce ştiu. 

— Şi ce legătură are această poveste a diavolului cu mine? 

— Cu voi? 

Guillaume se mai gândise la acest lucru. Era sigur că exista o 
legătură, dar abatele Ordinului Cistercienilor nu a vrut să o facă 
explicită. Hotări să nu mai sporească zbuciumul doamnei. 

— Nu poate fi nicio legătură, zâmbi el. Dumneavoastră sunteţi 
un înger. 

Bruna îl privi, ştiind că tânărul ocolea răspunsul, dar i-a 
permis să o facă pentru că, în momentul acela, simţurile biruiau 
gândirea. Zâmbetul acela, ochii de un albastru profund, plini de 
transparenţe şi de străluciri, mângâierea mâinilor sale. Tocmai 
de aceea le-a dat la o parte. Era o prea mare îngăduinţă din 
partea unei doamne faţă de un cavaler şi, cu toate că acum 
aproape că Brunei nu-i mai păsa de regulile jocului galant, se 
temea că plăcerea aceea, sentimentul acela crescând în inima 
ei pentru tânăr ar depăşi-o. 

Se întinse cu faţa în sus pe iarbă privind jocul soarelui în 
frunze, cerul albastru nespus de limpede şi rândunelele 
străbătându-l cu insistenta lor chemare. Şi se gândi la Hugo. El 
era cavalerul ei şi de el trebuia să-şi lege dorinţa arzătoare. 

— Sunteţi un înger pentru mine, vă iubesc şi vă implor să mă 
acceptaţi drept cavaler! insistă Guillaume după o clipă. 

Bruna, fără să respingă categoric cererea reînnoită a 
tânărului, amâna răspunsul. Avea nevoie să se gândească la 
asta, dar, în cele din urmă, când el îşi repetă rugămintea, era 
pregătită să-i răspundă: 


— Bine, voi accepta iubirea voastră, dar numai galantă şi 
niciodată fizică, dar mai întâi ar trebui să treceţi de încercările 
pe care am dreptul să vi le impun ca să mă asigur de 
devotamentul dumneavoastră. 

— Vorbiţi, Doamnă Privighetoare. 

— Veţi părăsi serviciul în favoarea legatului Papei, ca să mă 
slujiţi pe mine. 

— Cereţi mult, doamna mea, tânărul o privea în ochi cu 
intensitate. 

— Vă veţi uni braţul cu cei care se opun cruciadei şi veţi lupta 
împotriva celor de partea cărora sunteţi astăzi. 

— De ei mă leagă o promisiune. 

— Doar astfel voi avea cunoştinţă de puritatea dragostea 
voastre, cavalere Guillaume de Montmorency. 

Tânărul privi râul, judecând situaţia. Scrupulele pe care le 
simţise când avusese loc măcelul de la Béziers au sporit când a 
aflat cum se urzise cruciada şi deveniră insuportabile. Discursul 
înflăcărat al legatului Papei din cortul său de la Carcassonne 
reuşise să le îngroape, dar izbucniră din nou de nestăvilit când 
s-a înfruntat cu Aymeric şi judecata lui Dumnezeu. Acum era 
convins de nedreptatea acelui negotium pacis et fidei şi dorea 
să se îndepărteze de abatele Arnaut. Dar încă îşi dorea 
episcopatul, se simţea loial faţă de ai săi şi nu era pregătit să se 
alăture taberei occitane. 

Dar era convins de voia Domnului care îl lega de Bruna. El s-a 
dus la Beziers ca să o ucidă şi Dumnezeu a vrut ca tocmai el să 
fie salvatorul ei. lar ea, la rândul ei, în chip de înger al Domnului, 
l-a salvat pe el când era condamnat la focul veşnic, iar preţul a 
fost viaţa unui cavaler exemplar, un om într-adevăr al lui 
Dumnezeu. Toate acestea aveau un tâlc, iar el era incapabil să-l 
descifreze, incapabil să-şi domolească propriile sentimente, 
incapabil să opună rezistenţă iubirii sale pentru acea fată 
neajutorată, dar de o forţă nebănuită. Se simţea foarte 
descumpănit. 

— Voi aţi fost cel care mi-aţi cerat să fiţi cavalerul meu, 
insistă Bruna la tăcerea tânărului. V-am spus că nu, că aveam 
un altul, şi voi m-aţi implorat să vă admit şi pe voi. Nu vă 
lamentaţi acum dacă vi se par dure condiţiile. 


Guillaume nu răspunse, iar ea îi respectă tăcerea. Făcu din 
nou să răsune viela şi, după o vreme, începu să vorbească, 
deschizându-şi sufletul în faţa fetei. Scrupulele sale, 
descumpănirea sa. Nevoia pe care o simţea de a-şi mărturisi 
păcatele şi a primi iertarea pentru ele. Nu-i mai era de ajuns 
iertarea pe care i-o asigura cruciada. Dacă aceasta era 
nedemnă în ochii lui Dumnezeu, tot aşa erau şi iertările aduse 
de ea. 

— Să căutăm un bun ecleziarh catolic, cineva pur, căruia să 
vă spovediţi şi care să vă absolve, îi propuse Bruna. Aceasta vă 
va însenina sufletul. Şi eu am nevoie de aşa ceva. 

— Unde am putea găsi o asemenea persoană? întrebă 
Guillaume plin de speranţă. 

— Domingo de Guzmân, călugărul castilian. 

— Nu-l cunosc. 

— Eu, da. A predicat de mai multe ori la Béziers îndurând 
batjocuri şi, câteodată, insulte, cu o umilinţă ca din Evanghelii. 
Mesajul lui este, într-adevăr, din partea lui Dumnezeu. 

— Unde îl vom găsi? 

— Este un predicator itinerant care umblă desculţ pe drumuri 
din dragoste pentru Domnul şi pentru aproapele său. Nu este 
foarte departe de aici. 

— Vă mulţumesc, Bruna. Vă accept încercările. Vreau să fiu 
cavalerul vostru. 

Ea îl privi surprinsă. 

— În ciuda descumpănirii voastre? 

— În ciuda ei. Am nevoie să vă ocrotesc, să fiţi aproape de 
mine. Vă voi sluji. Dar trebuie să vă cer ceva. 

— Ce anume? 

— Voi lupta împotriva cruciaților, dar nu voi ridica niciodată 
spada împotriva familiei mele, împotriva clanului meu. 

— Vă accept cu condiţia voastră. 

Guillaume îşi sprijini genunchiul în pământ şi, în stilul 
angajamentelor feudale ale vasalului faţă de seniorul său, rosti 
jurământul cavalerului faţă de doamna inimii sale, iar ea, în 
picioare în faţa lui, le acceptă, făcând jurămintele doamnei faţă 
de cavalerul ei. 

Inima Brunei bătea nebunește când el, care îi luase mâinile şi 


i le mângâia, se ridică să o sărute. Se priviră în ochi o vreme 
nesfârşită şi un fior străbătu corpul fetei. 

Când se sărutară, pajiştea, sălciile, râul, păsările şi soarele 
încetară să mai existe. lar Guillaume simţi că numai şi acel sărut 
preţuieşte cât o viaţă. 


52 


„Lo reis Peyr'd'Arago fellos s'en es tornatz, 
e pesa l'en son cor car nol's a deliuratz, 
en Aragon s'en torna, corrosos e iratz.” 


[„ Regele Pedro al Aragonului pleacă cu inima mâhnită, 
îi pare rău că nu i-a eliberat, 
în Aragon se întoarce întristat şi înfuriat.” ] 


Cântecul cruciadei, 111-30 


Hugo a aflat că se vor opri la Narbonne în drum spre 
Barcelona. Era mai mult decât un simplu popas pentru o noapte; 
acolo va avea loc o negociere care va dura poate zile întregi. 
Regele nu numai că avea vistieria goală, dar era mereu 
îndatorat pentru numeroasele sale campanii de război purtate, 
în general, mai mult pentru prestigiu decât spre înavuţire. Avea 
nevoie de bani pentru trupele sale, iar arhiepiscopul Berenguer 
din Narbonne, unchiul său, era cel mai mare dintre cămătarii săi 
şi la el apela când era la ananghie. Acestea nu erau nişte 
împrumuturi gratis, ci înaltul prelat le recupera cu vârf şi 
îndesat, însuşindu-şi timp de mai mulţi ani veniturile câtorva 
feude ale Regelui. Le percepea riguros, folosindu-se de oştile 
sale private, care, de obicei, se întreceau în a le încasa. Nu 
legăturile de familie erau cele care îi uneau pe unchi şi pe 
nepot. Cel din urmă dispreţuia stilul bătrânului, dar avea nevoie 
de banii lui, în vreme ce arhiepiscopul îl considera pe nepotul 
său cam nebun din pricina tendinţelor acestuia de a exercita 
mai curând profesia de trubadur şi de cavaler decât de om de 
Stat, dar avea nevoie de el. Relaţiile sale cu papa Inocenţiu al IIl- 
lea erau dintre cele mai proaste. Pontiful îşi arăta în public 
disprețul pentru unii dintre înalții ecleziarhi occitani, dar în 
special pentru Berenguer. Papa spunea: „Oameni orbi, câini 
surzi care nu latră... care fac orice pentru bani... zeloşi în 


avariţie, iubitori de daruri, căutători de recompense. Principalul 
vinovat pentru aceste rele este arhiepiscopul din Narbonne, al 
cărui dumnezeu este banul, a cărui inimă stă în tezaur şi a cărui 
singură preocupare este aurul”. 

Dar nu îl putea destitui atât de uşor, pentru că arhiepiscopul 
avea propriile sale trupe, iar nepotul său, regele Pedro al II-lea, îl 
apăra. 

Hugo hotărî să nu intre în Narbonne odată cu regele. Fusese 
acolo de prea multe ori ca menestrel şi trubadur şi nu voia să fie 
recunoscut alături de monarh. De-altfel, dorea să se întoarcă la 
Mataplana cât mai curând cu putinţă, să obţină bani ca să 
strângă o trupă de mercenari, să treacă Pirineii şi să se alăture 
rezistenţei occitane. Îl mistuia un resentiment profund şi doar 
răzbunarea, prin sângele invadatorilor, îi va putea alina tristeţea 
deznădăjduită. 

Îi ceru Regelui permisiunea. Acesta cunoştea intenţiile lui 
Mataplana şi ştia, de asemenea, că excelentele informaţii pe 
care acesta i le trimitea în legătură cu evenimentele din 
Occitania vor fi de o importanţă vitală pentru el. 

— Mergeţi cu Dumnezeu, bunul meu Huget, răspunse 
monarhul. Aveţi grijă să nu vă orbească ura. Fiţi prudent. 

— Sire, vreau să vă cer o favoare. 

— Ce anume? 

— Abatele Arnaut v-a ofensat şi este vinovat pentru 
nenumărate nenorociri. Este un om crud, trimis al Antihristului. 

Hugo se opri o clipă şi se gândi cum să formuleze cele ce 
urma să spună pentru ca să fie acceptate de seniorul său. 

— Ei bine? 

— Vreau permisiunea voastră să-l ucid. 

Pedro îl privi surprins. 

— Mă voi infiltra printre cruciați, explică Hugo de Mataplana, 
şi voi isprăvi cu el, chiar dacă mă va costa viaţa. 

— Nu vreau moartea lui în schimbul morţii voastre. 

— Voi găsi ucigaşi cu simbrie. ; 

— Nu, Huget, răspunse Regele. Sunt vasal al Papei. li datorez 
fidelitate. Nu pot pricinui moartea legatului său, oricât de 
nesuferit mi-ar fi acesta. 

— Nu veţi fi dumneavoastră cauza. Am şi eu propriile mele 


jigniri din partea lui. 

— Ascultaţi. Regele folosea un ton părintesc: toţi cunosc 
înalta apreciere pe care o am faţă de tatăl dumneavoastră şi 
faţă de dumneavoastră. Dacă veţi săvârşi o asemenea crimă şi 
veţi fi recunoscut, vina va cădea asupra mea. Se va spune că 
mă răzbun pentru ofensele pricinuite mie de către legat. 
Amintiţi-vă că începutul cruciadei a fost un episod asemănător. 
Atunci, ecleziarhii au spus că vinovatul era contele de Toulouse; 
a fost excomunicat şi a fost născocit un eşafodaj de infamii şi de 
minciuni ca să se pună la cale o cruciadă împotriva lui. 

— O cruciadă pe care mai târziu au folosit-o împotriva 
vicontelui Trencavel, sublinie cavalerul. 

— Ascultaţi-mă, spuse Regele pe un ton energic, fără să dea 
atenţie comentariului lui Hugo. Mă întorc pe meleagurile mele 
îndurerat, mânios şi trist. Într-o zi, mă voi răzbuna pentru 
vicontele Trencavel, pentru Béziers, pentru ofensele lui Arnaut. 
Dar ziua aceea nu a venit încă. Nu voi sprijini acum asasinarea 
abatelui Ordinului Cistercienilor. Există alţii asupra cărora puteţi 
lăsa să vi se abată spada. 

— Da, Sire. 

— Mergeţi cu Dumnezeu, Huget.  Salutaţi-l pe tatăl 
dumneavoastră şi aveţi grijă de viaţa voastră. 

Şi Hugo de Mataplana, după ce şi-a luat rămas-bun de la 
tovarăşii săi, dădu pinteni calului spre sud. Dorea cu nerăbdare 
să intre în luptă. 


53 


„Le prédicateur de la foi, l'homme de toute sainteté.’ 

[„Predicatorul credinţei, omul deplinei sfinţenii.”] 

Pierre des Vaux-de-Cernay“, referindu-se la Domingo 
Prouille:! 


Am petrecut două zile odihnindu-ne pe pajiştea aceea şi 
îngrijindu-ne rănile. Cele ale sufletului erau mult mai adânci 
decât ale trupului, dar uneori tristeţea lăsa loc câte unui 
zâmbet. In zorii celei de-a treia zile, ne-am strâns calabalâcul şi 
am pornit-o la drum spre Prouille, care, după informaţiile mele, 
trebuia să fie foarte aproape de Fanjeaux. Simţeam că nu fusese 
spus totul, că ne rămăseseră încă multe de vorbit, de regretat. 

Am căzut de acord că, pentru siguranţa mea, voi continua să 
mă prefac a fi pajul lui şi că îl voi ajuta pe Guillaume să caute 
poverile de pe cel de-al şaptelea catâr. Simţeam o mare 
curiozitate pentru acele documente, care păreau să fie motivul 
secret al cruciadei, şi mă întrebam dacă or fi avut vreo legătură 
cu mine. Nu era niciun motiv ca Guillaume să-şi manifeste în 
mod deschis răzvrătirea faţă de abatele Ordinului Cistercienilor, 
astfel că se va preface, pentru moment, că este în continuare 
sub obedienţa acestuia şi în serviciul clanului Montfort şi al 
cruciadei. 

Privirile ni se întâlneau des în timpul drumului. El zâmbea, iar 
eu îi întorceam zâmbetul şi, de multe ori, amintindu-mi de 
sărutul acela, îmi simţeam obrajii îmbujoraţi. Amândoi ştiam că 


79 în franceză în original. Traducerea este consemnată de autorul cărţii între 
paranteze drepte, (n.tr.) 

80 Călugăr cistercian din abația Vaux-de-Cemay, cronicar al cruciadelor 
împotriva albigenzilor. (n.tr.) 

81 Mănăstire întemeiată în anul 1206 de către Domingo de Guzmán. (n.tr.) 


era singurul pe care ni-l vom da, dar nu încălcăm nicio regulă a 
Fin'Amor-ului amintindu-ni-l cu plăcere. 

Între noi era un acord tacit să nu pomenim niciodată 
documentele pe care templierii ni le-au dat odată cu mâncarea 
pentru drum. Erau într-un pachet pe care Guillaume l-a legat în 
interiorul scutului său, care îi atârna de şa. Trebuia să se 
liniştească înainte de a aborda din nou căutarea aşa-numitului 
„testament al diavolului”. 

Pe la mijlocul dimineţii, am ajuns la tabăra de la Carcassonne. 
Nu mai avusese loc nicio acţiune războinică de la cucerirea 
burgului Saint-Michel. Cruciații se mărgineau să aştepte 
încrezători însetarea asediaţilor şi se spunea că vicontele se va 
vedea în curând obligat să negocieze. 

Ne-am aprovizionat pentru mai multe zile de drum, 
despuindu-ne de însemnele clanului Montfort şi ale cruciaților; 
urma să pătrundem adânc în teritoriul ereticilor şi oamenii 
locului nu-i priveau cu simpatie pe invadatori. Prouille era un 
mic cătun la o răscruce de drumuri, de unde se zărea la mică 
distanţă, cocoţat pe o colină, Fanjeaux, sat fortificat a cărui 
nobilime era majoritar catară. 

* 

Am ajuns la Prouille la apusul aceleiaşi zile în care am plecat 
din Carcassonne. Era un grup de case înconjurate de nişte ziduri 
şubrede care păreau mai curând nişte pereţi de vălătuci. 
Ansamblul era dominat de o mică biserică şi un turn care la 
vremea lui trebuie că servise pentru apărare, dar care acum 
erau rămăşiţele unei mori de vânt, dintre cele pe care poate 
vicontele poruncise să fie distruse. 

Locul, în ruină când fusese donat castilienilor Diego, episcop 
de Osma, şi diaconului său Domingo, cu câţiva ani în urmă, 
fusese parţial reconstruit şi adăpostea un grup de tinere 
catolice, unele dintre ele foste catare. Maica stareță ne-a primit 
cu mare uimire şi amabilitate, cu atât mai mult atunci când ne- 
am prezentat drept catolici care veneam în căutarea lui fray 
Domingo. 

— Omul acela este ori nebun, ori sfânt, ne-a mărturisit ea, 
fără ca zâmbetul să-i dispară de pe faţă. Suntem foarte 
neliniştite pentru el. Nu-l putem convinge să lase drumurile şi 


predicile, măcar şi pentru o vreme. Înainte, când ducea cuvântul 
Domnului în locuri populate cu eretici, şi cu toate că el a fost 
mereu foarte respectat, erau unii care îl insultau. Acum, oamenii 
sunt speriaţi, dar şi plini de ură de când au sosit veştile despre 
ce au făcut cruciații la Béziers şi se întâmplă des să se arunce 
asupra lui cu bulgări de pământ şi cu pietre. Riscă să fie ucis la 
orice cotitură de drum. Dar lui nu-i pasă, ne-a făcut ea cu ochiul 
şi a continuat: Şi nu e nebun; e un sfânt. 

Ne-a spus că plecase să predice la Mirepoix, unde aproape 
toţi erau catari şi că la fel de bine putea să apară înapoi a doua 
zi, ca şi peste trei sau patru. Ne-au găzduit peste noapte şi, în 
zorii zilei următoare, am plecat în căutarea lui spre Mirepoix. 

Peisajul era accidentat, cu coline şerpuitoare care făceau ca 
drumul să aibă numeroase cotituri. De aceea l-am auzit înainte 
de a-l vedea. Venea cântând un fel de psalmodie în latineşte 
împreună cu al său socius*?, călugărul care îl însoțea. 

Era de statură mijlocie, zvelt, la vreo 40 de ani şi cu ochi 
negri. Puţinul păr pe care îl avea, în jurul tonsurii care îi lăsa 
teasta aproape descoperită, îl făcea să semene cu un sfânt 
pictat căruia îi căzuse deasupra o coroană, doar că a lui era 
făcută din păr blond-castaniu. Pielea îi era foarte arsă de soare, 
căci petrecea multă vreme sub cerul liber şi, din dragoste 
pentru Dumnezeu, nu se acoperea nici când dogoarea îi frigea 
creierii, nici de ploaie, nici de grindină. Umbla desculţ, iar tunica 
lui era din lână aspră, făcută din bucăţi şi plină de petice. O 
îmbrăcăminte atât de sărăcăcioasă se completa cu o pelerină 
neagră şi o cingătoare de funie cu tot atâtea noduri câte 
legăminte făcuse, de care atârna o legăturică de pânză care îi 
ferea Evanghelia Sfântului Matei şi Epistolele Sfântului Pavel, 
singurele valori pe care le purta cu el, împreună cu un mic 
briceag pentru când mânca. Nu avea unde să ducă nici bani, nici 
provizii; de fapt, acestea nu îl preocupau absolut deloc, fiindcă 
mânca doar ce i se dădea, dacă i se dădea, urmând cuvintele lui 
lisus către apostoli când le-a spus că Domnul le va asigura 
hrana şi să nu îşi facă griji pentru ea, pentru că nici păsările 
cerului nu îşi făceau. O cârjă rustică de care avea prinsă în 
partea de sus o traversă în chip de cruce îi completa puţinul 


82 În latină, tovarăş, asociat. (n.tr.) 


bagaj. 

Guillaume mi-a povestit după aceea cât a fost de surprins 
când l-a văzut în halul acela, ştiind că personajul provenea dintr- 
o nobilă familie castiliană înrudită cu cea regală şi că educaţia 
sa filosofică, ecleziastică şi lingvistică o depăşea pe a acesteia 
din urmă. A fost încă şi mai impresionat când a văzut zâmbetul 
cu care ne-a urat bun venit de cum ne-a văzut. O aură de pace 
şi de fericire părea că îl învăluie, molipsindu-ne pe toţi cei care 
eram în preajmă. 

l-am spus că venim să-i cerem sfatul şi să i ne spovedim, iar 
el s-a mirat că am făcut atâta drum pentru el. El era cel care 
obişnuia să bată drumurile în întâmpinarea sufletelor. 

Era aproape de amiază. l-am poftit să împartă masa cu noi şi 
au acceptat, Domingo, senin, iar al său socius, un băiat tânăr cu 
înfăţişare şi maniere care aveau pretenţia să le imite pe ale 
maestrului său, cu nerăbdare. Am aflat mai târziu că erau 
nemâncaţi din seara anterioară, când au avut drept cină o 
bucată de pâine uscată. 

— Aşadar, veniţi cu cruciada? a întrebat Domingo, mâncând 
liniştit, fără graba tovarăşului său. 

— Da, părinte, a răspuns cavalerul. 

— Spuneţi-mi, este adevărat ce se povesteşte despre măcelul 
de la Beziers? a întrebat el, încetând să mai zâmbească. 

Guillaume a rămas privindu-l, şovăind cum să abordeze 
subiectul, dar eu nu m-am putut stăpâni. 

— A fost oribil, părinte, am spus eu cu lacrimi în ochi. Au fost 
asasinați în biserici până şi preoţii catolici îmbrăcaţi în veşminte 
de Tedeum. Aceştia au încercat să-i apere pe credincioşi, dar au 
fost ucişi mai întâi ei şi apoi toţi ceilalţi. Nu a rămas nimeni în 
viaţă în oraş. 

Domingo a încetat să mai mănânce, şi-a făcut semnul crucii 
şi, închizând ochii, a rămas tăcut. 

Când i-a deschis, erau umezi şi s-a căinat: 

— Dumnezeu să mă ierte că nu i-am putut împiedica. 

— Să-i împiedicaţi? s-a mirat Guillaume. Cum i-aţi fi putut 
împiedica? 

— Străduindu-mă mai mult, fiind mai elocvent, dând exemple 
mai bune, convertind şi mai mulţi eretici. 


— Şi cum ar fi fost de folos aceasta? 

— Poate că Papa nu s-ar fi simţit atât de ameninţat şi ar fi 
hotărât să se continue predicile, în loc să poruncească ridicarea 
la luptă. 

— Ce părere aveţi despre cruciadă? 

— Eu sunt catolic şi îi dau ascultare Papei. 

O tuse profundă, din adâncul pieptului lui Domingo, a 
întrerupt conversaţia. 

— Dar ce spune inima voastră? a întrebat cavalerul când 
călugărul îşi revenise. 

— lisus Hristos, când a fost prins, i-a spus lui Petru să coboare 
spada. El nu purta arme. Eu îi urmez exemplul în tot ce îmi este 
cu putinţă, a răspuns Domingo încet. Dumnezeu este 
atotputernic. Dacă ar fi vrut să termine cu romanii, cu ovreii, cu 
musulmanii sau cu ereticii, ar fi făcut-o cu orice flagel. Nu are 
nevoie de cruciați. 

— Sunteţi împotriva cruciadei? 

Domingo l-a privit cu ochi trişti. 

— Aparţin Bisericii catolice şi nu mă pot opune hotărârilor 
Papei, a spus el cu voce joasă, dar sunt împotriva asasinării 
celor nevinovaţi, a durerii pricinuite semenilor noştri, a lipsei 
dragostei creştineşti... Şi sunt în favoarea umilinţei, a 
propovăduirii cuvântului din Testament, imitându-l pe Domnul 
Nostru. Pentru apărarea religiei, nu accept alte arme decât 
exemplele bune, predicarea şi doctrina. 

Guillaume a observat că, în vreme ce toţi înfulecau făcând 
conversaţie, Domingo încetase să mai mănânce. 

— Nu mâncaţi? 

— Voi face penitenţă pentru vina mea în stârnirea cruciadei. 

— Şi mai multă penitenţă? sări călugărul tânăr. Aproape că n- 
aţi mâncat nimic în ultimele zile. Şi ce-i cu tusea asta? 

— Toţi suntem în mâinile lui Dumnezeu, frate, a răspuns iute 
Domingo cu un zâmbet forţat. Doar el ne hotărăşte destinul. 

Se lăsă tăcerea, în vreme ce socius accepta cu o înclinare a 
capului. 

— Părinte,  acordaţi-mi favoarea sfatului vostru şi a 
spovedaniei, i-a cerut Guillaume, vizibil impresionat. 

— İl rog pe Domnul să mă lumineze, a răspuns Domingo. Şi 


sper să vă pot ajuta. 

Călugărul şi acel ciudat ecleziarh, care era în acelaşi timp 
cavalerul şi stăpânul meu, s-au îndepărtat ca să poată vorbi în 
taină, iar eu am continuat să mănânc împreună cu tânărul. 
Socius părea să aibă o poftă de mâncare de nepotolit. Mi-a spus 
că sărmanul de el nu ştie când va mai mânca şi că profita de 
absenţa maestrului său ca să-şi ia revanşa pentru foamea 
îndurată. 

— Ce admirabil este fray Domingo! am comentat eu ca să-i 
fac conversaţie, îngrijorată să nu se înece din graba cu care 
mânca. 

Aceasta l-a făcut să se oprească pentru ca să mă privească şi, 
ca şi cum s-ar fi declanşat un resort, a început să vorbească 
entuziasmat. 

— Nu am cunoscut niciodată pe nimeni ca el; este un sfânt. 
Mereu fericit, bucuros şi predicând ziua, când este cu oamenii, şi 
rugându-se şi chinuindu-şi trupul pentru slava lui Dumnezeu, 
noaptea. Nu ştiu când doarme, nu îi pasă de corpul său, doar de 
suflet. Este mereu dispus să discute de la egal la egal cu ereticii. 
A avut sute de convorbiri şi de polemici cu ei. 

— Este o fiinţă deosebită... 

— Nu ştiu cum rezistă, continuă călugărul. Dumnezeu l-a 
înzestrat cu harul său. Uneori, mă face să mă gândesc la acei 
catari care, fiind mai puri, se lasă să moară de foame făcând 
anduranţă. 

— Extremele se ating. Poate că este mai aproape de ei decât 
de Roma, am răspuns eu, ironică. Nu credeţi? 

Socius m-a privit ca şi cum nu ar fi înţeles. 


54 


„Ego te absolvo a peccatis tuis, 
in nomine Patris et Filli et Spiritus Sancti. "5 


„Eu te absolv de păcate 
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfanţului Duh.”] 


Rugăciune de iertare 


Guillaume şi Domingo merseră câţiva metri ca să se 
adăpostească la umbra unui stejar stufos, pe o colină de unde 
se zărea o înşiruire de mici văi cu vii pe coaste şi ogoare 
semănate cu grâu în zonele de şes. Secerişul se încheiase cu 
vreme în urmă, iar recolta era pusă la loc sigur. 

— Este adevărat că aţi refuzat un episcopat? îl întrebă 
Guillaume de îndată ce s-au aşezat. 

— Aţi văzut vreun episcop cu astfel de picioare? spuse 
călugărul ridicându-le şi mişcând degetele, în vreme ce râdea 
amuzat. Desculţe şi atât de murdare şi de jegoase? Eu sunt 
predicator, îmi place să bat drumurile. 

— Dar se apropie cruciada şi vreunul plin de resentimente v- 
ar putea omorî... 

— Şi atunci aş deveni un martir întru lisus, ca primii creştini. 

— Nu sunteţi ca niciunul dintre ecleziarhii pe care i-am 
cunoscut. 

—Eu mă supun Sfintei Mame Biserica, moştenitoarea 
Sfântului Petru, şi dau ascultare inimii mele. Aceasta îmi 
vorbeşte despre înfrățire, despre predicarea paşnică, despre 
umilinţă şi dragoste, aşa cum a făcut-o Mântuitorul. 

— Voi nu puteţi aparţine aceleiaşi biserici ca legatul Arnaut; 
voi nu sunteţi ca ei. 

Călugărul îl privi cu zâmbetul unui copil prins cu o năzbâtie. 


83 în latină în original. Traducerea este consemnată de autorul cărţii între 
paranteze drepte. (n.tr.) 


— Biserica este foarte mare, este loc pentru aproape toată 
lumea şi, dinăuntru, eu încerc să îndemn către exemplul lui 
lisus. 

Guillaume privi trupul şi îmbrăcămintea neîngrijite ale acelui 
zdrenţăros care ar fi putut trăi într-un palat, dar era fericit 
ducându-şi zilele sub cerul liber. Nu mai putu face altceva decât 
să cedeze o dată pentru totdeauna la farmecul acelui om 
zâmbitor care îl privea cu dragoste creştinească. Îi ceru să-l 
ocrotească prin secretul spovedaniei şi după ce i-a fost acordat, 
se relaxă şi îşi deschise sufletul faţă de el. Îi povesti peripeţiile 
sale de la propunerea legatului papal până la moartea 
templierului şi descoperirea Brunei. 

— Este un lucru frumos ca lupul care trebuie să devoreze oaia 
să se prefacă în miel ca să o iubească, spuse Domingo, privindu- 
| radios. 

— Am văzut-o ca pe un înger, părinte. M-am îndrăgostit de ea 
şi nu îi pot face niciun rău, oricât de mult mi-ar cere-o legatul 
Papei. Ce trebuie să fac? Pe deasupra, l-am ucis pe templierul 
Aymeric, un adevărat om al lui Dumnezeu. Cum aş putea şterge 
acest păcat? 

— Fiule, închideţi-vă pleoapele şi citiţi în sufletul vostru, 
răspunse Domingo. Faceţi-o, faceţi-o, insistă el văzând că 
Guillaume îl privea surprins. Rămâneţi aşa un moment. Ce vă 
spune? 

Guillaume rămase o vreme cu ochii închişi, stând tăcut cu 
spatele rezemat de trunchiul stejarului. Nu auzea decât ciripitul 
păsărilor şi foşnetul vântului mişcând frunzele. La început, nu-i 
venea nimic în minte, îşi simţea doar inima, pe care neliniştea i- 
o strângea ca într-un pumn. 

Dar după o vreme, liniştindu-se, începu să vorbească: 

— Imi spune că trebuie să duc la îndeplinire însărcinarea dată 
de abatele Ordinului Cistercienilor în ceea ce priveşte 
recuperarea poverii de pe cel de-al şaptelea catâr. 

— Continuaţi, continuaţi, îl încurajă Domingo. 

— |mi mai spune că e o crimă, un păcat să ucizi oameni 
nevinovaţi aşa cum face cruciada şi că de aceste vinovăţii, nici 
măcar Papa nu te poate absolvi, pentru că sunt îndreptate 
împotriva lui Dumnezeu. 


Tăcerea lui Domingo îi dădu imbold să continue: 

— Şi, de asemenea, că Bruna are un suflet de înger. 
Dumnezeu a vrut să o salveze la Béziers, iar eu am fost mâna 
Lui, şi a făcut ca ea, la rândul ei, să intervină la Douzens pentru 
mine, să mă salveze de la focul veşnic când sufletul meu se afla 
în faţa judecății. Dar, mai presus de orice, îmi spune că o iubesc 
la nebunie. Spada mea o va apăra, inima o va iubi, iar eu îi voi 
da ascultare. 

Când tânărul a încetat să vorbească, Domingo a păstrat şi el 
tăcerea. Avea ochii închişi. Guillaume simţi pacea adormită a 
amiezii de august şi, odihnindu-se sub umbra stejarului, privi 
liniştit colinele cenuşii, coastele verzi cu viile în care se coceau 
strugurii şi miriştile aurii de pe ogoare. In cele din urmă, 
călugărul, care părea adormit, oftă şi spuse: 

— Aşa să fie. Îngenuncheaţi, fiule. 

Guillaume se supuse, în vreme ce Domingo se ridica. 

— Nu vă faceţi griji pentru comandorul Aymeric. Voi nu aţi 
vrut să-l ucideţi. Eu l-am cunoscut; era un războinic neîmblânzit, 
dar drept. A fost instrumentul lui Dumnezeu ca să vă facă să 
vedeţi calea. Binecuvântaţi-l pe Domnul şi rugaţi-vă pentru 
comandor. Penitenţa voastră va fi să spuneţi de şapte ori Tatăl 
Nostru şi să îndepliniţi ceea ce vă cere inima. Dumnezeu vă 
vorbeşte prin ea. 

Cavalerul franc îşi aminti că, atunci când templierul Aymeric 
folosise acelaşi argument, el îl acuzase că ar fi fost un eretic 
gnostic. De data aceasta, îşi aplecă umil capul şi tăcu. 

— Ego te absolvo a peccatis tuis, spuse castilianul şi îl 
binecuvântă cu semnul crucii, in nomine Patris et Filli et Spiritus 
Sancti. 

— Amin, răspunse Guillaume, simțind o pace adâncă. 


55 


„Vealo el Criador con todos sos santos 
yo más non puedo e amidos lo fago.” 


[„Să-l judece Creatorul împreună cu toţi sfinţii săi, 
că altceva eu nu pot face, dar cu mare părere de rău o fac.”] 


Poemul Cid-ului 


Când Domingo şi Guillaume ni s-au alăturat, cavalerul părea o 
altă persoană, s-ar fi spus că se molipsise de zâmbetul şi pacea 
pe care le răspândea călugărul. 

Când ne-am luat rămas-bun, am vrut să le las provizii, dar 
Domingo a refuzat categoric, în vreme ce al său socius privea 
melancolic pâinile aurii din desagii noştri. 

— L-am văzut pe Dumnezeu în privirea lui, mi-a mărturisit 
Guillaume când am luat-o pe drumul de întoarcere. 

— L-aţi văzut şi în ochii lui Aymeric, templierul, am profitat eu 
să adaug, pentru că, spre uşurarea mea, părea bucuros. Aceste 
viziuni au devenit un obicei pentru voi. 

Guillaume a râs cu poftă. 

— Dar erau diferiţi. Cel din ochii templierului era Dumnezeu 
judecătorul, cel al pedepsei; cel din ochii călugărului era 
Dumnezeul dragostei creştineşti, cel al iertării. 

— Cum este posibil ca dumneavoastră, un cruciat, să credeţi 
în doi dumnezei? La fel precum catarii, am răspuns râzând şi eu. 
Îmi mirosiţi a eretic. 

El a râs din nou. 

— lar eu îl văd pe Dumnezeu şi când privesc ochii voştri verzi. 

— Categoric, sunteţi eretic. 

— Nu, nu sunt eretic, răspunse el privindu-mă intens, doar că 
vă iubesc. 

— Cum mă puteţi iubi când m-aţi văzut întotdeauna cu acest 
aspect neîngrijit, de băieţandru? 


— Nu aveţi nevoie nici de veşminte, nici de găteli. Ochii lui 
aţintiţi asupra mea îmi dădeau fiori. Sunteţi frumoasă pe 
dinăuntru, sunteţi frumoasă pe dinafară, iar glasul 
dumneavoastră, zâmbetul... 

A devenit serios şi, cum caii noştri mergeau la pas, s-a 
apropiat puţin ca să-şi pună mâna pe a mea. 

— Sunteţi un înger al lui Dumnezeu, iar eu, o fiinţă 
omenească nebună care îndrăzneşte să se îndrăgostească de 
ceva divin. 

La acest punct al conversaţiei, mă înroşisem deja până la 
rădăcina părului. Cavalerul era seducător, chiar prea seducător, 
şi eu am vrut să schimb subiectul. Îmi făcea mare plăcere, dar 
nu eram obişnuită în ultima vreme cu asemenea dezmierdări, 
nici cu această apropiere fizică, nici ca cineva să mă 
preţuiască... 

— Poate că toţi avem în sinea noastră câte puţin din 
Dumnezeu şi ceea ce se numeşte suflet este o picătură ce 
reflectă soarele imens care este Domnul Nostru, i-am răspuns 
eu. 

— Amintindu-mi teologia studiată, asta îmi miroase şi mie a 
erezie, a spus el. 

Am zâmbit şi am făcut ca, în mod intenţionat, calul meu să se 
îndepărteze puţin, astfel încât mâinile noastre s-au desprins una 
de-alta. 

— Şi ce aţi hotărât să faceţi? am întrebat eu. 

— Voi încheia misiunea pe care mi-a încredinţat-o abatele 
Ordinului Cistercienilor, şi m-a privit şăgalnic. Dar să nu vă 
temeţi. Mă refer la căutarea poverii de pe cel de-al şaptelea 
catâr. Vreau să citesc pergamentele acelea. Am nevoie să 
cunosc motivele pe care le cuprind ele. În ceea ce o priveşte pe 
Doamna Privighetoare, uciderea ei nu era treaba mea, ci a 
vărului meu, iar Guillaume de Montmorency vă va apăra cu 
propria sa viaţă, aşa cum v-am promis. 

Am savurat în tăcere cuvintele acelea, minunându-mă cum s- 
a schimbat relaţia noastră doar în câteva ore. 

— Mor de nerăbdare să citesc odată scrisoarea templierului 
Aymeric, spuse el după o clipă. O fi conţinând oare indiciul 
pentru a găsi povara celui de-al şaptelea catâr? 


Ne-am aşezat la umbra unor măslini şi numaidecât Guillaume 
a desfăşurat pergamentul scris de Aymeric şi a început să 
citească textul în latină. Cu toate că înţelegeam puţin, el se 
oprea să mi-l traducă pe fragmente. M-am străduit să-mi 
stăpânesc emoția auzind acele cuvinte, ultimele ale naşului 
meu, dar reuşeam foarte anevoie. 

— Cavalere Guillaume de Montmorency, eu voi fi mort dacă 
citiţi această scrisoare, începea aceasta. Dumnezeu să mă 
primească la sânul său, Lui mi-am încredinţat viaţa de foarte de 
tânăr şi mor din voinţa sa. Nu am nimic să vă reproşez, căci eu i- 
am cerut Domnului să ne fie judecător. El şi-a dat verdictul la 
ordalie, iar spada voastră l-a dus la îndeplinire. Aşadar, sunteţi 
demn de ceea ce mi-aţi cerut, cu toate că eu n-aş crede, dar vi-l 
voi da, spre marele meu regret, pentru că nu pot face altceva. 
Implinesc voinţa lui Dumnezeu, care mă va judeca, şi nu pe cea 
a legatului Arnaut, care, cu cruciada sa, îi face de ruşine pe 
adevărații catolici, şi cu atât mai mult pe cei care au luptat în 
Ţara Sfântă. Trec acum la îndeplinirea promisiunilor făcute 
Domnului pentru mântuirea sufletului meu şi îi sunt supus Lui 
până şi după moarte: 

Religia mea, sacrificiul meu, m-au făcut demn de a împărtăşi 
un frumos secret pe care doar câţiva cavaleri ai Ordinului 
Templierilor şi puţini nobili laici îl cunoaştem. Am făgăduit să-l 
apărăm în aşteptarea momentului în care va putea fi dezvăluit. 
Dar unul dintre ei, trădător şi laş, cedând presiunilor Romei, i-a 
predat lui Peyre de Castelnou manuscrisele pe care le avea în 
custodie şi care fuseseră adunate în Ţara Sfântă şi în Occitania 
de generaţii întregi de strămoşi ai săi legaţi prin acelaşi 
jurământ. 

Acest trădător este contele de Toulouse. Când am aflat că 
acele documente deveniseră monedă de schimb, am plecat spre 
Saint-Gilles în fruntea unor oameni de-ai mei. Nu mă puteam 
încrede în fraţii templieri de prin partea locului şi nici în cei din 
comanderiile vecine, dat fiind că ei aparţin unui grup majoritar 
în cadrul Ordinului cu care noi, cel legaţi prin jurământ, ne 
confruntăm. Intenţia noastră era aceea de a recupera 
documentele cu prima ocazie prielnică, prin minimă violenţă şi 
doar câţiva, camuflaţi ca să nu fim recunoscuţi, am fi intervenit 


în atac. Dar în vreme ce unul dintre ai noştri supraveghea de la 
distanţă, iar noi, ceilalţi, aşteptam la pândă, s-a petrecut 
asasinarea legatului şi furtul celui de-al şaptelea catâr. Hoţii 
erau încrezători în atacul prin surprindere şi în viteza cailor lor, 
pe care catârii călugărilor nu-i vor putea ajunge niciodată. 

Nu ţineau seamă de noi şi, cum asasinii erau cavaleri 
înarmaţi, a trebuit să-i fac pe toţi ai noştri să intervină ca să le ia 
catârul cu forţa. 

Am păstrat la Douzens documentele acelea, numite de la 
Sion8, până când cruciada a început să înainteze spre sud. 
Maestrul Ordinului 'Templierilor, supus Papei şi înfrățit cu 
cistercienii, al căror abate general este Arnaut, a promis să-i 
sprijine pe cruciați, dar fără să intervină, dat fiind că misiunea 
noastră este în Ţara Sfântă. 

Noi, cei legaţi prin jurământ, pe care i-am menţionat mai 
înainte, ne numim cavaleri de Sion şi ne opunem acestei 
cruciade pe pământ al creştinilor. Noi, cei din Sion, nu îi dăm 
ascultare orbeşte Papei, pentru că mulţi pontifi au fost nedemni 
de o asemenea poziţie atât de înaltă. Ordinul nostru este secret, 
ca şi marele nostru maestru. De aceea mi-am ascuns calitatea 
şi, cu toate că în aparenţă sunt supus Ordinului Templierilor, dau 
ascultare doar lui Dumnezeu şi Sionului. 

Aşadar, riscul de a se descoperi faptul că eu aveam 
documentele în custodie şi de a mi se porunci să i le predau 
legatului Arnaut, aşa cum şi voi pretindeţi acum, era prea mare. 

Carcassonne era vulnerabil la oştile cruciadei, aşa că am 
hotărât că lucrul cel mai prudent era să trimit documentele la 
Cabaret, al cărui castel, între defileurile adânci şi povârnişurile 
Muntelui Negru, este aproape imposibil de atacat. 

Acolo veţi găsi ceea ce căutaţi dacă Domnul vă va ajuta în 
continuare. 

Rugaţi-vă pentru sufletul meu. 

* 

Aveam ochii plini de lacrimi şi am căzut în genunchi ca să mă 
rog. Guillaume a făcut acelaşi lucru. 

— Cabaret nu este locul unde trăieşte faimoasa Doamnă 


84 Una dintre colinele lerusalimului, denumirea folosită frecvent ca sinonim al 
acestuia. (n.tr.) 


Lupoaică din Pennautier? m-a întrebat el când, încheiate 
rugăciunile, m-a văzut mai senină. 

— Ba da. Am răspuns eu. Este doamna occitană pe care o 
proslăvesc cel mai mult trubadurii pentru farmecul şi 
frumuseţea ei. | se mai spune şi Doamna Graal. 

— Este un teritoriu vrăjmaş cruciadei. Nu-mi va folosi la nimic 
salvconductul legatului papal, cugetă Guillaume, dar dacă ne 
prezentăm ca menestrel şi trubadur, chiar şi în aceste vremuri 
de război, vom fi bine primiţi. Nu credeţi? 

Am încuviinţat din cap. 

— Aşa vom face. Acum nu mă pot lipsi de voi. Mă veţi ajuta? 

— V-am mai spus acum câteva zile că da. Îmi ţin cuvântul, am 
răspuns eu. 

In vremea aceea, credeam că nici nu aveam altă opţiune; 
dacă exista un loc în care îmi puteam găsi siguranţa, acela era 
Cabaret. Puternicul abate Arnaut reprezenta moartea. Acum 
asedia Carcassonne şi tocmai oraşul acela se afla pe drumul 
către Cabaret. Cu un oftat, m-am întrebat unde o fi Hugo. 


85 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


56 


„N'Uget, ben sai, s'ieu moria, 
c'atretan en portaria 
co.l plus rics reis q. el mon sia. '*5 


[„Seniore Huget, ştiu bine că, dacă aş muri, 
aş lua cu mine tot atât cât 
şi cel mai bogat rege din lume.”] 


Răspunsul lui Reculaire în la tenso?” a lui Hugo de Mataplana 
Mataplana 


Hugo a părăsit cortegiul atunci când acesta a lăsat în urmă 
cursul fluviului Aude ca să se îndrepte spre Narbonne. Drumul 
cel mai uşor ar fi fost străbătând oraşul şi apoi trecând podul 
peste fluviul care îl unea de burgul său, situat pe malul opus, şi 
care era aproape tot atât de mare ca şi oraşul însuşi. Dar în 
strădania sa de a nu fi identificat ca făcând parte din suita 
regală, căută un vad, uşor practicabil în luna august, pe care îl 
cunoştea. 

Reluă drumul spre Perpignan câteva mile mai la sud de oraş 
şi, odată ce trecu Pirineii, se îndreptă spre Ripoll şi, de acolo, 
spre casă. Castelul clanului Mataplana se afla pe coastele 
abrupte ale versantului sudic al Pirineilor, apărat de vânturile 
reci din nord şi înconjurat de o natură generoasă. Era căminul 
unor trubaduri şi al unor războinici, fusese astfel de mai multe 
generaţii în care familia cântase dragostea, războiul, îşi luase în 
bătaie de joc rivalii şi îşi plânsese prietenii morţi, acompaniată 
întotdeauna de un instrument muzical. Se războiau des şi cu 


86 în limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 

87 în poezia provensală medievală, dispută, controversă între doi sau mai 
mulţi poeţi. (n.tr.) 


vecinii şi îl slujeau cu credinţă şi cu spada în mână pe contele de 
Barcelona şi pe descendenţii acestuia. 

Privind locurile de pe drum familiare lui, Hugo îşi spuse că nu 
mai era acelaşi cu omul care străbătuse calea în sens opus. 
Plecase în ultima lui călătorie compunând în minte un 
sirventes, în vreme ce fredona, căutând melodia cea mai 
potrivită. Călare pe armăsarul său, când drumul era puţin 
accidentat, îşi dădea jos ghitara ca să se acompanieze, 
îngânând o melodie nouă ce i se învârtea prin minte. Primăvara 
învingea iarna când plecase spre Béziers şi, printre florile care 
aveau să răsară în curând, una îi crescuse în inimă. Dragostea 
pentru Bruna. Vara nu se sfârşise încă şi inima aceea se 
prefăcuse într-o piatră neagră în care ura îşi găsise adăpost. Şi 
suferinţa. Nu îşi putea alunga din gânduri zâmbetul acelei tinere 
doamne, nici privirea dulce a ochilor ei verzi. Nu se mai gândea 
la cântece. Se gândea la arme şi la sânge. La răzbunare. 

Cu toate că stăpânul său, Regele, îi interzisese să o facă, 
vedea întruna aceeaşi imagine: el înjunghiindu-l pe abatele 
Ordinului Cistercienilor. Se delecta la gândul acela. Inchidea 
ochii ca să audă ţipătul de agonie şi să vadă sângele. Poate că 
va găsi modul de a o face fără să-l compromită pe stăpânul său. 
Şi dacă nu îl găsea, măcar va şti într-adevăr cum să le vină de 
petrecanie multora dintre cruciații aceia. 

Cu inima încă întristată, a fost plăcut să se întoarcă la 
Mataplana şi să primească îmbrăţişarea mamei, a tatălui, a 
familiei şi a apropiaților săi. Şi a lui Reculaire”, menestrelul care 
cânta cântecele lui Hugo de Mataplana, tatăl, prin toată 
regiunea.  Reculaire îşi primise apelativul din pricina 
îndemânării, care îi uimea atât pe ţărani, cât şi pe nobili, de a 
face o săritură mortală cu spatele. Odată cu vârsta, nu îşi mai 
arăta atât de des cutezanţa, dar, pe lângă alte jonglerii, îl 
învățase şi pe Hugo, fiul, să o execute, iar acesta făcuse de 
multe ori uz de ea. În ciuda culturii reduse şi a minţii aparent 


88 Compoziţie poetică de origine provensală, alcătuită din strofe de patru 
versuri de câte unsprezece silabe (endecasilab) care rimează primul cu al 
treilea şi al doilea cu al patrulea (rimă încrucişată). (n.tr.) 

8 Nume propriu, derivat de la verbul „reculer”, în franceză - a merge cu 
spatele, a da îndărăt. (n.tr.) 


înguste a lui Reculaire, Hugo avea mare respect şi multă 
încredere în el. l-a fost prieten când Hugo era copil, pentru că el, 
cu nebuniile şi neroziile sale, era în stare să fie copil când avea 
de-a face cu aceştia. Şi rămăsese în continuare un copil pentru 
că, văzând lumea cu ochi diferiţi de ai celorlalţi, avea 
întotdeauna de adus ceva surprinzător. El, tovarăşul său din 
copilărie, a fost cel căruia Hugo i-a povestit printre lacrimi 
nefericirea dragostei sale pierdute. 

— Suferiţi şi  înduraţi cât aveţi nevoie, îi răspunse 
saltimbancul. Intoarceţi-vă în Occitania şi ucideţi cât puteţi mai 
mulţi, fără să fiţi omorât. Cu cât e iarna mai aspră, cu atât se 
termină mai curând. Dar, ca şi pe ogoare, iarna din suflet 
pregăteşte primăvara acestuia. lar în inima voastră, florile vor 
creşte din nou. V-o promite Reculaire. 

* 

A discutat cu tatăl său despre angajarea de mercenari, dar 
acesta s-a opus. 

— Mercenarii lucrează pentru prada de război şi participă la 
luptă când văd şanse mari de a învinge, a jefui şi a rămâne în 
viaţă, îi spuse el. Din nefericire, în ziua de zi, victimele uşoare în 
obţinerea prăzii sunt occitanii. Cruciații nu sunt o captură 
îmbietoare. 

— Putem plăti soldaţi? 

— Mica trupă pe care am alcătui-o n-ar schimba nimic. Ar fi cu 
totul altceva dacă ar participa şi Regele. 

— Stăpânul nostru Pedro al Il-lea vrea să-şi păstreze oştile 
pentru lupta împotriva maurilor. 

— Şi are dreptate, fu de aceeaşi părere tatăl său. Cruciații nu 
ameninţă nici Catalonia, nici Aragonul şi în bătălia împotriva 
almohazilor, noi, familia Mataplana, vom fi în prima linie, alături 
de seniorul nostru. 

— Ce pot să fac? 

— Este o nebunie să accepţi o bătălie împotriva unei oşti 
superioare pe câmp deschis, iar oastea cruciată este enormă. 
Peste puţin timp, când se vor încheia cele patruzeci de zile la 
care s-au angajat, cei mai mulţi dintre ei vor reveni pe 
pământurile lor, dar dacă până atunci vor fi cucerit deja oraşul 
Carcassonne, cei rămaşi vor fi încă de temut. 


— Propuneţi lovituri izolate? 

— Exact. Este un război de durată şi nu poate fi făcut cu 
mercenari. Căutaţi-i pe cei care urăsc, pe cei care vor să-şi dea 
viaţa din răzbunare sau ca să recupereze ceea ce le-a fost furat. 

— Faidits 20 

— Da, cei ruinaţi, cei deposedaţi de cruciadă. Sunt destui care 
au traversat Pirineii ca să se refugieze la prieteni sau la familie. 
Nu va fi uşor de alcătuit un grup. Slăbiţi-l pe duşman, poate că 
va veni un moment în care Regele să vrea să intervină. 

— Peyre Roger, seniorul din Cabaret, va rezista, afirmă 
tânărul Mataplana. Ne vom alătura lui. 

— Mergeţi cu binecuvântarea mea, Huget. Îndepliniţi-vă 
datoria ca moştenitor al numelui nostru şi al acvilei noastre 
bicefale. Prietenul nostru Peyre Roger vă va primi bine. In 
schimbul ospitalităţii sale, duceţi-i poeme şi cântece, am câteva 
noi pentru el şi pentru prietenul nostru Raimond de Miraval. 

Hugo nu rămase acolo multă vreme. De îndată ce a reuşit să 
recruteze un grup de mai mulţi faidits, plecă spre Carcassonne, 
neştiind că, la sosirea lui, oraşul va fi căzut deja în mâinile 
cruciaților. 


% Denumirea cavalerilor occitani expulzați de pe domeniile lor de către 
oamenii din nord în timpul cruciadei împotriva albigenzilor sau catarilor. Au 
fost deposedaţi şi de titlurile nobiliare. (n.tr.) 


57 


„Trastotz nutz s'en isiron a cocha d'esperon 
en queisas e en bragas, ses autra vestizon. 
No lor laicheren als lo valent d'un boton.” 


[„Au fost dezbrăcaţi şi alungaţi în mare grabă 
în cămaşă sau în izmene, fără alte haine. 
Nu li s-a lăsat nici cât preţul unui nasture.”] 


Cântecul cruciadei, [11-33 


Am înnoptat pe drumul spre Carcassonne, după ce am trecut 
de Montreal. Am preferat să dormim pe câmp decât în sat; 
având cruciada la mică distanţă, oamenii erau temători şi nu 
aveau încredere în străini. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am luat 
micul dejun şi am pornit-o la drum. 

În curând, i-am văzut. Veneau cu zecile pe drum. Bărbaţi şi 
femei, cu capul descoperit sub soarele de august, doar cu o 
cămaşă pe ei ca îmbrăcăminte. Câţiva bărbaţi, în loc de cămaşă, 
purtau doar izmene, expunându-şi torsul în bătaia soarelui. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! au strigat ei când ne-au 
văzut. Daţi-ne pâine! 

Instinctiv, am dus mâna la desagă ca să le vin în ajutor, dar 
Guillaume m-a oprit. 

— De unde veniţi? i-a întrebat el. Cine sunteţi? 

— Suntem oameni de rând din Carcassonne. 

— Ce s-a întâmplat? A fost oraşul luat cu asalt? 

— Nu. Carcassonne s-a predat şi am fost alungaţi cu toţii. 
Acolo n-a rămas nimeni, nici bătrâni, nici femei, nici copii, spuse 
un tânăr în izmene. Nu ne-au lăsat să ne luăm nimic din lucrurile 
noastre, nici măcar de mâncare. Puteam ieşi din oraş îmbrăcaţi 
doar în izmene sau în cămaşă. Nimic altceva. 

— Dar cel puţin nu v-au luat gâtul, am exclamat eu, răsuflând 
uşurată. 


— Asta-i chiar şi mai rău, s-a jeluit o fată care purta o cămaşă 
ce de-abia îi ascundea încheieturile picioarelor şi care încerca să 
se acopere cum putea. Este tot un asasinat, dar mai lent! Tot 
câmpul este devastat pe multe mile până la oraş. Noi suntem 
tineri, putem merge repede şi avem rude la Fanjeaux, poate 
vom reuşi să ajungem şi să scăpăm cu viaţă, dar majoritatea nu 
are unde să se ducă, nici ce să mănânce şi sunt slăbiţi de sete şi 
de bolile îndurate în timpul asediului. Vor muri rătăcind pe 
drumuri. 

— Ce s-a întâmplat cu vicontele Trencavel? am întrebat eu. 

— Un cavaler franc care spunea că e rudă cu el l-a invitat să 
negocieze,  garantându-i siguranţa. Situaţia în oraş era 
disperată, de aceea a răspuns invitaţiei; avea încredere în 
onoarea nobililor, dar când a ajuns în tabăra cruciaților, a fost 
întemnițat. A intrat de bunăvoie în cortul contelui de Nevers şi a 
ieşit ferecat în lanţuri. A fost o infamie, o trădare. Nu credem că 
va ajunge să negocieze ceva. Oraşul nu mai putea să reziste şi, 
fără seniorul său, a capitulat. 

— Daţi-ne ceva de mâncare! a implorat tânărul. 

Atunci mi-am dat seama că şi mai mulţi refugiaţi soseau în 
dreptul nostru şi că Guillaume scosese spada din teacă 
ameninţându-i. 

— Ce faceţi? l-am întrebat eu, surprinsă. 

— Daţi-le ceva şi să ne îndepărtăm de aici. 

Am căutat o bucată de pâine tăiată şi i-am oferit-o fetei, care 
a smuls-o disperată. 

— Să mergem! a spus Guillaume, iar eu, dând pinteni calului, 
l-am urmat. 

— Restul drumului va fi foarte periculos, m-a instruit el. Ne 
vom întâlni cu mii de persoane înfometate, fără nimic, 
deznădăjduite, cu copii pe moarte. Până şi omul cel mai paşnic 
ucide pentru familia lui, ca să supravieţuiască. Animalele 
noastre de călărie sunt bune ca hrană, orice purtăm asupra 
noastră va fi de preţ pentru ei. 

Ne-am oprit ca să ne îmbrăcăm de luptă. Guillaume şi-a pus 
apărătoarea de cap, apoi coiful şi mi-a cerut ca şi eu să mi-l pun 
pe al meu şi cămaşa de zale. Duceam scutul pe braţ şi spada 
gata să fie scoasă din teacă. Mi-a spus să tai pâinea din traistă 


în mai multe bucăţi. Ne-am înţeles că putem rezista fără să 
mâncăm până la Carcassonne şi a acceptat să împart proviziile 
celor de care îmi va fi cel mai tare milă, dar întotdeauna fără să 
ne punem în primejdie. 

— Cu toate că grupurile sunt mai periculoase, nu lăsaţi pe 
nimeni să se apropie de voi, chiar dacă l-aţi vedea singur. 

Cu cât înaintam mai mult, cu atât soseau şi mai mulţi 
refugiaţi. Toţi cereau de mâncare; era îngrijorător. Mai cu seamă 
atunci când am început să vedem oameni în vârstă, familii 
întregi mergând încet. Cerşeau pentru copiii lor, iar eu le 
aruncam de departe celor pe care îi vedeam cu copii mici tot ce 
aveam în traistă. Rugăminţile acelea, scenele acelea îmi sfâşiau 
inima. 

Deodată, am simţit o smucitură şi am văzut că un bărbat 
corpolent, îmbrăcat în cămaşă, apucase hăţurile calului meu pe 
când cerea de mâncare. Am înfipt pintenii în animal, încercând 
să scap, iar calul s-a ridicat în două picioare. 

— Am pus mâna pe el! a strigat bărbatul fără să dea drumul 
hăţurilor. Am pus mâna pe el! 

Şi am văzut cum mai mulţi oameni s-au năpustit asupra 
calului meu. Acesta s-a ridicat din nou în două picioare. Atunci, 
i-am dat din nou pinteni şi am încercat să-mi găsesc spada. 
Voiam să-mi păstrez echilibrul, în vreme ce simţeam că cineva 
mă trăgea cu putere de picior ca să mă dea jos de pe cal. Inima 
îmi bătea înspăimântată. 

— Plecaţi de aici! a strigat Guillaume, care, întorcând calul şi 
rotind spada din mână, mi-a venit în ajutor. Dar, în vreme ce 
rezistam, cum puteam, călare, vedeam tot mai mulţi oameni 
alergând spre noi. Erau disperaţi şi nici pe ei nu-i intimida 
ameninţarea, nici cavalerul nu s-a oprit. Prima împunsătură de 
spadă l-a făcut pe tipul corpolent să dea drumul hăţurilor şi să 
fugă, dar Guillaume a continuat să se repeadă asupra celor din 
stânga mea şi am auzit un urlet de durere. Simţindu-mi atunci 
calul mai liber, i-am dat din nou pinteni şi a înaintat câţiva metri, 
târându-i pe cei care îl ţineau de coadă. Aceştia, văzându-l pe 
Guillaume năpustindu-se asupra lor, i-au dat drumul şi atunci 
am simţit o lovitură în spinare care aproape că m-a dărâmat şi o 
puternică durere care m-a făcut să scot un vaiet. Mi-am înfipt 


din nou pintenii şi calul a ţâşnit înainte, într-un luminiş unde nu 
era nimeni. Am auzit o pocnitură seacă în scutul lui Guillaume, 
pe când ceva mi-a lovit din nou spinarea; aruncau în noi cu 
pietre. Când una mi-a ricoşat în coif, m-am gândit că aveam să- 
mi pierd cunoştinţa şi am avut noroc că, văzându-mă 
descumpănită, cavalerul de Montmorency a apucat hăţurile 
animalului meu şi trăgând de ele, a putut să mă scoată din 
impas. 

— Trebuie să ajungem la Carcassonne, este singurul loc sigur 
acum, mi-a spus el după ce ne-am revenit în fire, departe de 
drum. În această situaţie nu putem petrece încă o noapte sub 
cerul liber. 

Ne-am reluat drumul de coşmar cu spadele în mâini şi 
ameninţându-i pe cei care veneau să cerşească. Am început să 
vedem curând grupuri pe marginea drumului. Erau familii întregi 
istovite, muribunde. Când întâlneam mai multe persoane în 
grup, treceam la trap ca să nu ne poată opri, dar era inevitabil 
să vedem. Copiii mă făceau să plâng. Mi se rupea inima şi de- 
abia puteam vedea cu ochii înecaţi în lacrimi. La câteva mile de 
Carcassonne, ne-am întâlnit cu primii cruciați, erau pedestrași 
din trupele de mercenari ale nobililor care, înarmaţi cu nuiele, îi 
sileau pe cei rămaşi în urmă să se îndepărteze din ce în ce mai 
mult de oraş. Când ne-am declinat identitatea, ne-au lăsat să 
trecem şi ne-au dat vestea: 

— Azi, Simon de Montfort a fost proclamat viconte de 
Carcassonne, Béziers şi Albi. 

L-am privit uimită pe Guillaume, dar acesta nici nu s-a 
schimbat la faţă. Din momentul acela am putut să mergem 
liniştiţi la drum, dar cadavrele care jalonau şanţul din loc în loc 
îmi aminteau încontinuu tragedia. Faptul m-a făcut să mă 
gândesc la Béziers şi lacrimile, de nestăpânit, mi se scurgeau pe 
obraji. 


58 


„Li abas de Cistel no cujetz que s 'omblit 

lo compte de Nivers en a el somonit 

mas anc no i volc remandre ni estar ab nulh guit, 
ni lo corns de Sant Pol, que an apres cauzit.” 


[„Abatele Ordinului Cistercienilor n-a stat cu mâinile în 
sân şi l-a propus pe contele de Nevers 

(ca senior de Carcassonne), dar acesta 

n-a vrut să rămână nici în ruptul capului, 

la fel nici contele de Saint-Paul, pe care după aceea l-a 
ales.”] 


Cântecul cruciadei, IV-34 


Carcassonne 


Când au ajuns la tabăra clanului Montfort, aceasta tocmai era 
în curs de a fi demontată. Cortul lui Guillaume era intact, căci 
Jean îl aştepta să se întoarcă, dar restul clanului se instalase 
deja în oraş, acum pustiit de oameni, dar plin de bunuri de tot 
felul. Tâlharii nu erau lăsaţi să intre ca să se evite jafurile şi 
incendiile. Doar trupele de mercenari ale nobililor puteau jefui, 
dar aceştia au hotărât împărţirea prăzilor. 

Guillaume îl lăsă în cort pe zbuciumatul său paj, plângăcios şi 
deprimat, cu scutierul său Jean, răspunzător ca nimeni să nu-l 
deranjeze. Vederea refugiaților şi a morţilor îl afectase mult. 

Jean, agitat şi fericit, i-a povestit că ducele de Burgundia şi 
conții de Nevers şi de Saint-Paul refuzaseră să primească 
domeniul vicontelui şi, atunci, abatele Ordinului Cistercienilor i l- 
a oferit lui Simon, care l-a acceptat ca să-l slujească pe Domnul 
din ceruri, dar cu condiţia ca marii nobili să se întoarcă dacă el 
s-ar afla la ananghie. Aceştia au încuviinţat. 

In dimineaţa de 15 august 1209, ziua Fecioarei Maria, Simon 


de Montfort a fost proclamat noul viconte şi a primit jurămintele 
de credinţă ale „soldaţilor lui Hristos” care au hotărât să rămână 
şi după ce se vor fi împlinit cele patruzeci de zile la care îi 
supunea Papa pe participanţii la cruciadă. 

Guillaume se duse să-şi prezinte omagiile unchiului său. Îl 
găsi în sala de recepții a impresionantului castel al contelui unde 
fusese încartiruit, împreună cu câţiva dintre noii săi cavaleri. 

— Guillaume! strigă bătrânul Montfort tocmai când intra. Mă 
bucur să vă văd. 

Tânărul îngenunche în faţa unchiului său în semn de 
supunere. 

— Am nevoie de cavaleri viteji ca voi. Peste câteva zile, toţi 
marii nobili vor fi plecat cu trupele lor şi vom rămâne doar 
câţiva, înconjurați de oameni ostili, până la sfârşitul primăverii, 
când se vor întoarce cruciații. Am nevoie de voi o vreme şi apoi 
vă veţi putea continua studiile ecleziastice. 

— Bizuiţi-vă pe mine, unchiule, dar mai întâi trebuie să-l 
termin de slujit pe abatele Ordinului Cistercienilor în misiunea 
pe care mi-a încredinţat-o. 

— Aşa să fie, fu de acord noul viconte. 

Abatele Arnaut se instalase în cel mai bun palat din oraş, 
foarte aproape de catedrală. După un moment de aşteptare, îl 
primi. 

Încheiate fiind saluturile de rigoare, Guillaume începu să-i 
relateze întâlnirea sa cu templierul, judecata lui Dumnezeu şi 
testamentul în care menţiona grupul secret al cavalerilor de 
Sion. A omis doar descoperirea Brunei. 

— Bineînţeles! Peyre Roger de Cabaret este altul dintre 
conjuraţii de Sion şi se afla aici, la Carcassonne, printre asediați, 
ajutându-l pe prietenul său. Dacă aş fi ştiut dinainte, n-ar fi 
scăpat cu viaţă din oraş. Fără îndoială că vicontele Trencavel, 
acum deposedat, este şi el unul dintre ei, dar pe acesta îl avem 
aici, în închisoare, şi îl voi face să vorbească. 

— Abate, a sosit momentul să-mi povestiţi întreaga lucrătură, 
îi spuse Guillaume cu fermitate. Nu vă pot sluji bine dacă mă 
veţi ţine în continuare în ignoranță. Voi ştiţi mult mai multe 
decât recunoaşteţi. Ce este Sionul? 

— Cavalerii de Sion sunt un grup secret din care făceau parte 


unii templieri şi cavaleri laici. V-am vorbit despre existenţa unei 
conjuraţii alcătuite din persoane molipsite de erezia arianistă. 

— Aşadar, care neagă divinitatea lui Hristos... 

— Exact. Îl consideră un mesager al lui Dumnezeu, dar 
făptură omenească. Sau aproape. Nu sunt departe de felul în 
care îl văd ovreii şi musulmanii. 

— Şi ce conţin documentele acelea? 

— Contele de Toulouse, Raimond al IV-lea, străbunic al celui 
actual, a fost unul dintre conducătorii primei cruciade care a 
cucerit lerusalimul. Era obsedat de căutarea dovezilor vieţii lui 
lisus. Fireşte, nu a putut găsi relicve care să prezinte suficiente 
garanţii că ar fi aparţinut Domnului Nostru, dar, într-adevăr, a 
dat peste diferite documente în arameană”! care, traduse, 
vorbeau despre un Hristos făptură omenească. Şi toţi 
descendenţii contelui şi ai rudelor sale Trencavel care au fost în 
Ţara Sfântă în calitate de cruciați au căutat o documentaţie 
complementară. Aceste documente vor să dovedească faptul că 
Hristos nu este Dumnezeu. 

— Asta este îngrozitor! 

— Bineînţeles că aşa este! Arnaut se ridicase în picioare, 
foarte agitat. Ceea ce ne deosebeşte fundamental pe noi, bunii 
creştini catolici, de  arianişti este doar această dogmă. 
Documentele acelea urmăresc distrugerea Bisericii noastre. 

— Şi ce legătură are Sionul cu catarii? vru să ştie Guillaume. 

— Niciuna. Sionul crede într-un lisus Hristos fizic, iar catarii, 
într-unul doar spiritual. Latura fizică a lui Hristos este pentru ei 
doar o iluzie. Pentru Biserică, arianismul este mult mai 
periculos. 

— Dar cruciada a fost făcută împotriva catarilor. 

— Fireşte! Cum să-i fi convins pe seniorii din nord să 
pornească o cruciadă împotriva unei societăţi secrete? Catarii 
nu încetează să fie nişte eretici care merită arşi pe rug. Sigur că 
e important să fie stârpiţi, dar ceea ce într-adevăr mă 
interesează este distrugerea conjuraţilor Sionului. Cavalerii de 
Sion sunt nobili, unii dintre ei, ecleziarhi, care vor să distrugă 
Biserica de la Roma şi să pună stăpânire pe bogăţiile şi 


”1 Sau aramaică, limbă semitică vorbită în Antichitate în tot Orientul Apropiat. 
(n.tr.) 


posesiunile episcopatelor şi ale abaţiilor. Aceştia sunt cu 
adevărat cei periculoşi. Trebuie să-i distrugem pe nobilii 
occitani, pe toţi cei asupra cărora poate plana îndoiala faţă de 
credinţa lor în Roma, şi să-i înlocuim cu franci. 

— Şi ce rol avea în toate acestea Doamna Privighetoare? 

— Bruna de Béziers? se întrebă abatele, de parcă ar fi uitat 
deja. Nu mai are importanţă, este moartă. 

— Trebuie să înţeleg ce legătură avea ea cu toate acestea, 
insistă Guillaume. De ce o doreaţi moartă? 

— Nu avea nicio legătură. Aceea era o altă poveste. Uitaţi 
acum de ea, important este să recuperaţi documentele. Pentru 
moment, Cabaret nu ne este la îndemână. S-a încercat deja o 
pătrundere, dar acele trecători înguste şi văi abrupte sunt o 
capcană mortală. Am fost biruiţi. Credeţi că veţi ajunge până 
acolo? 

— Da. 

— Cum? 

— Voi merge pretinzând că sunt trubadur. Ştiu că la Cabaret 
aceştia sunt foarte bine primiţi. 

— Ca trubadur? Este o idee bună, comentă Arnaut căzut pe 
gânduri. Dar accentul vă va da de gol. 

— Am angajat un menestrel occitan, iar eu mă voi preface că 
sunt din Aquitania. Menestrelii şi trubadurii călătoresc la mari 
distanţe, nu se vor mira. De-altfel, eu vorbesc destul de bine 
limba oc. 

— Bine, bine, mormăi satisfăcut legatul. Văd că nu m-am 
înşelat în privinţa voastră. 

Guillaume îşi luă rămas-bun cu binecuvântarea abatelui şi 
plecă să se întâlnească cu vărul său. 

Ceva îi rămăsese foarte clar din conversaţie: Arnaut îi 
ascundea în continuare nişte informaţii; îi povestise doar strictul 
necesar. Abatele n-ar fi fost atât de interesat de moartea Brunei 
dacă ar fi fost vorba de un fleac. Dar era foarte interesant ceea 
ce spusese despre scopul cruciadei; Guillaume a fost surprins 
că, atunci când au cucerit oraşul Carcassonne, cruciații aceia i- 
au lăsat pe ovrei să scape şi că nu i-au ars pe catari pe rug. 
Acum înţelegea. Abatele Ordinului Cistercienilor avea țeluri mai 
importante. Fără îndoială, cel pe care voia Arnaut să pună mâna 


era Trencavel, personajul-cheie al Sionului. lar cei pe care 
legatul îi dorea morţi erau nobilii Sionului. 


59 


„Cant le coms de Montfort fo enl 'onor assis, 
que l'an dat Carcassona e trastot lo pais.” 


[„De îndată ce contele de Montfort a acceptat onoarea, 
s-a dat Carcassonne şi toată ţara.”] 


Cântecul cruciadei, IV-36 


Întâlnirea dintre veri a fost zgomotoasă şi veselă. Lucrurile se 
schimbaseră mult în câteva zile. Acum, Amaury era moştenitorul 
domeniului vicontelui de Carcassonne, Beziers şi Albi. 

— Şi curând, tatăl meu va fi şi conte de Toulouse, îi mărturisi 
el vărului său. 

— Cum aşa? Raimond al Vl-lea, conte de Toulouse, este unul 
dintre cruciați, răspunse Guillaume. 

— Este pe punctul de a termina cele patruzeci de zile, va 
pleca pe domeniile sale şi atunci legatul îl va excomunica. 

— Sub ce motiv? 

— Că nu şi-a îndeplinit promisiunile pe care le-a făcut la Saint- 
Gilles. 

— Aceea de a-i persecuta pe eretici, de a-i expulza pe ovrei, 
de a nu angaja mercenari...? 

— Întocmai. 

— Dar dacă nu a avut timp! se miră Guillaume. 

— E totuna. Amaury râdea. Era deja stabilit. 

— Aşadar, legatul s-a prefăcut că îl iartă ca să-i dezbine pe 
occitani, ca să nu-l ajute pe nepotul său, vicontele Trencavel... 

— Aşa este. lar noi vom unifica Occitania sub o stăpânire 
catolică şi francă. 

Guillaume rămase tăcut. Se bucura pentru ai săi şi pentru el 
însuşi. Episcopatul îi era asigurat dacă unchiul său îşi va 
îndeplini ţelurile. Va avea Toulouse sau Béziers şi poate că, după 
aceea, şi arhiepiscopatul din Narbonne. Dar scrupulele pe care 


le simţise la Béziers şi îngrijorarea lui atunci când a aflat despre 
uneltirea la asasinarea lui Peyre de Castelnou se prefăcuseră în 
nelinişte la moartea lui Aymeric, iar aceasta creştea din ce în ce 
mai mult odată cu vederea refugiaților disperaţi, a muribunzilor 
de pe drumuri. Nu se stăpâni şi îşi exprimă rezervele faţă de 
vărul său. 

— Dar se va face cu preţul a mult sânge nevinovat. 

— Nevinovat? întrebă Amaury. 

— Cei măcelăriți la Béziers, locuitorii acestui oraş rătăcind pe 
drumuri, murind de foame. Femei, copii, bătrâni... 

— Sunt eretici. O merită. 

— Nu, nu sunt eretici, răspunse Guillaume. Majoritatea sunt 
catolici ca noi. Amintiţi-vă că lista lui Reginald de Montpeyroux, 
episcopul din Béziers, conţinea ceva mai mult de două sute de 
nume. Şi am ucis douăzeci de mii! 

— Legatul Arnaut spune că sunt eretici. El ştie mai bine. 

— Chiar dacă spune asta, crezi într-adevăr că toţi sunt eretici? 

Amaury cântări întrebarea pentru câteva clipe şi în cele din 
urmă răspunse zâmbind: 

— Problema este că tu, vere, eşti un ecleziarh strălucit. Ştii 
multă latinească, gândeşti prea mult. Şi ce dacă am omorât şi 
buni catolici? Papa ne iartă toate păcatele. Şi asta este marea 
ocazie pentru ca noi, clanul Montfort, să obţinem nişte posesiuni 
pe care acum câteva luni nici nu ni le-am fi putut închipui. lar tu, 
episcopatul tău. 

Se porni să râdă în hohote, iar lui Guillaume, molipsindu-se de 
la vărul său, îi luă puţin timp să i se alăture, deşi aceasta nu-l 
făcu să uite de necazuri. 

— Am găsit nişte butoaie cu un vin excelent, vere, îi spuse 
când termină de râs. Cu siguranţă că o să dăm peste vreun 
german, flamand, burgund sau ţăran franc cu o pradă bună de 
pierdut la zaruri. Eşti de acord? 

— Fireşte! 

* 

Amaury îi rezervase vărului său în Carcassonne un frumos 
palat, aproape de cel pe care îl ocupase el. Nu a trebuit decât să 
intre şi să locuiască acolo, fiind complet înzestrat, cu 
îmbrăcăminte în cuferele mari, cearşafuri pe pat, farfurii la 


bucătărie; erau chiar şi cai în grajduri. Guillaume era ocupat să- 
şi instaleze oştenii şi, chiar dacă Jean avea grijă de toate, lui îi 
revenea responsabilitatea de a lua unele decizii, dar toate serile 
se scurgeau în petreceri cu vărul său şi tovarăşii de arme. 

Pe mine m-a lăsat să mă odihnesc în noul lui palat care, în 
afară de Jean şi de o femeie din rândul tâlharilor cu care 
scutierul legase prietenie şi pe care tot el o angajase ca slujnică, 
era pustiu. Eu rămăsesem singură şi încă mai eram copleşită de 
cele ce văzusem pe drumuri. Acea frumoasă reşedinţă păstra 
prea multe lucruri amintind de foştii locatari. Mă simţeam 
stânjenită, observam absenţa proprietarilor şi mi-i imaginam în 
cămăşile lor albe, rătăcind pe drumuri ca nişte fantome în 
noapte, sub luna aceea atât de plină care pusese stăpânire pe 
cerul negru, disperaţi, murind poate de foame. Amănuntele 
vieţii lor de zi cu zi impregnau totul, de la lighenuşul de lângă 
pat până la păpuşa aceea de cârpe lăsată de izbelişte într-un 
ungher. Era un palat asemănător cu al meu din Béziers, unde a 
trăit o familie ca a mea, şi nu încetam să mă întreb ce s-o fi 
întâmplat cu fetiţa care a trebuit să-şi părăsească păpuşa ca să 
plece desculţă şi dezbrăcată într-o lume înspăimântătoare. O 
mai fi trăind ea oare? 

Nu-mi plăcea să stau acolo, dar mă temeam şi mai mult să o 
pornesc din nou la drum şi să mă întâlnesc cu ei, cu spectrele 
din locul acela, mai înfometați, mai disperaţi, mai morţi. 

Intre timp, Guillaume frecventa curtea unchiului şi pe vărul 
său Amaury. Nimeni nu îi ascundea faptul că vicontele Trencavel 
avea să moară în curând şi că atunci nu va mai rămâne ca 
posibilă problemă decât fiul acestuia în vârstă de câţiva anişori, 
deposedat în urma cruciadei, şi care, împreună cu Agnes de 
Montpellier, mama lui, se refugiase la Foix, alt comitat molipsit 
de doctrina catară. 

Cavalerul meu scotea întruna toate informaţiile cu putinţă de 
la unii şi de la alţii în legătură cu următoarea etapă a călătoriei 
noastre. Nu erau foarte precise, dat fiind că cei care cunoşteau 
într-adevăr localitatea Cabaret fuseseră alungaţi din oraş. 

— Hanul La Cocoşul Cântător este popasul următor, mi-a spus 
el. Este la o distanţă de o jumătate de zi, pe malurile râului 
Orbiei, pe drumul spre Cabaret. Ne vom prezenta ca menestreli. 


Cabaret este renumit pentru că le face o bună primire 
trubadurilor, iar hanul este loc de trecere a tuturor. Acolo vom 
da prima noastră reprezentaţie în public. 

Aşa că am început să repetăm fiecare cu câte o vielă. Am 
adaptat două din cântecele sale goliarde în occitană, iar el a 
învăţat unele pe care le cunoşteam eu. În general, cântam pe 
două voci şi ne făceam auziţi destul de bine. 

Guillaume progresa foarte repede cu occitana, avea uşurinţă 
la învăţarea limbilor, dar accentul îi era încă de străin. Am 
stabilit că eu voi vorbi, iar el va fi un trubadur din Aquitania; 
nimeni nu trebuia să bănuiască faptul că era cruciat. 


60 


[„Adu un urcior de vin şi să bem împreună 
înainte ca ei să facă urcioare din lutul nostru.”] 


Omar Khayyam? 


După câteva zile, bine hrăniţi şi cu forţele refăcute, ne-am 
pregătit să o pornim la drum. Am ascuns păpuşa printre lucrurile 
mele. Era din cârpe şi lemn; îmi amintea de una pe care am 
avut-o când eram mică şi pe care am iubit-o mult. Nu o puteam 
lăsa singură, înlăcrimată, în casa aceea mare, plină de amintiri. 

La amiază, am ajuns la hanul La Cocoşul Cântător. Oferea 
călătorilor apărare în spatele zidurilor şi, din pricina dezordinilor 
din zilele acelea, suferise deja mai multe atacuri. Noi nu eram 
cunoscuţi şi ni s-a spus că nu mai puteau primi pe nimeni. 
Guillaume ar fi putut să arate salvconductul din partea noului 
viconte care, deşi ne-ar fi garantat intrarea, ne-ar fi trădat ca 
fiind duşmani. Am hotărât să nu-l folosim şi să ne târguim, dar 
ne-a costat timp, vorbe meşteşugite şi a trebuit să facem aurul 
să strălucească în soare pentru ca hanul La Cocoşul Cântător să 
ne deschidă porţile. 

Reduta era o piaţetă înconjurată de clădiri diferite şi, 
numaidecât, rândaşii s-au ocupat de caii noştri. Hangiul a 
povestit că locul acela, fiind popas de poştă, fusese sub 
protecţia vicontelui Trencavel de Carcassonne şi că el trimisese 
deja mesageri noului senior, Simon de Montfort, că i se supune. 
Chiar şi aşa, le venea în ajutor multor prieteni alungaţi din oraş 
aflaţi în drum spre Cabaret şi mulţi dintre ei mai erau încă acolo, 
ceea ce îl obliga să coacă de mai multe ori pe zi şi mai multă 
pâine decât de obicei şi să o împartă. Unele provizii începeau să 
lipsească, dar, din fericire, dispuneau din belşug de grâu, de 
secară şi de orz, dat fiind că treierişul avusese loc de curând. 


%2 Poet persan (1040-1123), matematician şi astronom. 


Menestrelii erau mai bine primiţi decât oricând; oamenii aveau 
nevoie să uite de necazuri, dar, date fiind vremurile, 
necunoscuţii ca noi trebuiau să demonstreze că au mijloace să 
plătească. 

Am trecut în sala cea mare a hanului. Era înţesată de lume, 
dar în cele din urmă ne-am aşezat într-un colţ lângă mai mulţi 
oameni cu înfăţişare de neguţători. Multe mese erau ocupate de 
persoane îmbrăcate doar în cămaşă şi era uşor de ghicit 
proveniența lor. S-au servit nişte străchini cu un fel de fiertură 
cu napi, morcovi, sfeclă şi puţină carne împreună cu pâine de 
grâu şi de secară, totul acompaniat de căni cu vin şi cu apă. Am 
intrat în vorbă cu nişte neguţători care erau în aşteptarea 
emisarilor lor trimişi la Carcassonne ca să se asigure că vor fi 
primiţi în oraş fără să li se facă vreun rău şi i-am întrebat despre 
Cabaret. 

Numaidecât, din celălalt capăt al sălii, au început să se ridice 
glasuri  ovaţionându-l pe fostul viconte Trencavel, acum 
prizonier, şi urându-le moartea cruciaților lui Simon de Montfort. 
După aceea, cineva s-a urcat pe o masă ca să cânte un 
sirventes elogiindu-l pe vicontele arestat. Toţi îl acompaniau 
bătând din palme. 

Inima mi-a tresărit când l-am recunoscut pe Hugo şi ghitara 
lui. Era el! Apărea când îmi pierdusem speranţa de a-l mai 
revedea. Dar era în continuare departe, înconjurat de lume. 
Cum m-aş putea apropia de el? Mă va recunoaşte oare în ciuda 
deghizării mele? 

— Eu îl cunosc pe măscăriciul ăla, a spus atunci Guillaume 
printre dinţi. Când l-am întâlnit la Saint-Gilles, am promis să-i tai 
beregata. 

Am tăcut, surprinsă, în vreme ce mă năpădea deznădejdea. 

— Ce s-a întâmplat la Saint-Gilles? 

— Menestrelul ăla ne-a atacat pe vărul meu şi pe mine şi şi-a 
bătut joc de noi. Speram să mai dau peste el. 

Dorisem atât de mult să-l revăd pe Hugo! Dădeam frâu liber 
fanteziei, închipuindu-mi că, dacă această fericită împrejurare s- 
ar întâmpla vreodată, sub ocrotirea lui, toate temerile mele vor 
dispărea. Dar, deodată, apărea un pericol neaşteptat. Singurele 
două persoane în care aveam încredere se urau una pe cealaltă. 


Trebuia să împiedic cu orice preţ ca ei să se ucidă şi mi-am dat 
seama că singura mea alternativă era aceea de a-l convinge pe 
Guillaume să rămână în continuare camuflat sub înfăţişarea sa 
de menestrel, chiar dacă aceasta m-ar împiedica să mă fac 
cunoscută lui Hugo. 

— Ar fi mai bine dacă v-aţi stăpâni, i-am atras eu atenţia. Aici, 
lumea nu este favorabilă cruciaților şi am ieşi în pagubă. 

Spre uşurarea mea, a părut să înţeleagă. 

— Aveţi dreptate, spuse el după o clipă. Mi-am dat seama 
chiar la Saint-Gilles de simpatiile pe care le trezeşte această 
puşlama. Trebuie să ne prefacem în continuare că suntem nişte 
cântăreţi rătăcitori; nu o să mă recunoască sub această 
înfăţişare. Voi găsi eu odată o ocazie mai favorabilă ca să-i iau 
gâtul şi să-l fac să-i amuţească ciripitul pentru totdeauna. 

M-am gândit că evitasem pericolul imediat, dar m-a cuprins 
melancolia în vreme ce mă pregăteam să-l ascult pe Hugo. Să-l 
văd atât de aproape şi să trebuiască să renunţ la a mă face 
cunoscută! 

Era acolo, pe masă, ciupind ghitara în vreme ce cânta o 
compoziţie în care îl menţiona pe menestrelul Reculaire. 

Când a terminat, s-a instalat printre cei care îl sărbătoreau în 
celălalt capăt al sălii şi atunci stăpânul hanului ne-a invitat să 
cântăm. Dacă aş fi putut să împiedic acest lucru, aş fi făcut-o, 
dar nu aveam altă soluţie şi ne-am lansat în interpretare. Am 
făcut-o fără ostentaţie, fără să ne suim pe mese, aveam 
convingerea că Hugo se va distra în continuare bând cu prietenii 
săi. Hohotele de râs care răzbăteau din colţul lor m-au liniştit şi 
am ştiut că vom trece neobservaţi pentru grupul lui. 

Cântecele noastre erau urmărite cu interes la unele mese din 
apropiere şi cu totală indiferenţă în fundul sălii, unde nu 
încetase larma lui Hugo şi a prietenilor săi. Mai bine zis, aşa am 
crezut, date fiind împrejurările. Pe măsură ce ne însufleţeam, 
cântecul nostru devenea mai entuziast, ca şi aplauzele 
spectatorilor noştri. Şi, în cele din urmă, purtată de atmosferă, 
nu am putut rezista să nu cânt strofa privighetorii: 


Privighetoare ce te duci în Francia, privighetoare, 
lasă-mă în grija mamei mele, privighetoare. 


Mulţumit de primirea caldă, Guillaume a hotărât, înainte de a 
ne prezenta la curtea seniorilor de la Muntele Negru, să repetăm 
numărul la cină, cerând discret, în acelaşi timp, mai multe 
informaţii despre Cabaret. 

Nu l-am mai văzut pe Hugo şi în noaptea aceea de-abia am 
putut adormi. Ni s-a cedat un ungher dintr-o încăpere aşternută 
cu paie pe care, după cum spuneau ei, le schimbau o dată pe 
săptămână, dar care duhneau a sudoare şi erau pline de 
paraziți. Din fericire, noaptea era caldă şi ferestrele rămăseseră 
deschise. Se auzeau sforăituri şi oameni vorbind în somn. 
Auzeam, departe, plânsete care, fără îndoială, proveneau de la 
copiii refugiaților. Incercam să dorm, dar ochii mi se umpleau de 
lacrimi şi pieptul, de suspine, gândindu-mă că nu profitasem de 
ultima şansă de a ajunge până la Hugo. Scurtul meu somn s-a 
terminat în coşmaruri în care îl căutam cu disperare pe 
trubadurul meu prin labirinturi de pădure pline de oameni 
rătăciţi, acoperiţi doar cu câte o cămaşă albă, zărindu-i doar 
umbra, dar negăsindu-l. Cel mai rău a fost coşmarul în care 
Guillaume şi Hugo luptau pe viaţă şi pe moarte, înconjurați de 
călugări siniştri care luminau noaptea cu făclii aprinse. Eu 
încercam disperată să-i împiedic, dar nu mă auzeau. Mi-am dat 
seama cât de mult ajunsesem să-l apreciez pe cavalerul franc şi 
de faptul că îmi venea atât de greu să cântăresc în inima mea 
afecțiunea pe care o nutream pentru fiecare dintre cavalerii 
mei. 

Puțin înainte de răsăritul soarelui, după ce mă perpelisem de 
mii de ori pe grămada mea de paie fără să pot adormi, mi-am 
simţit gâtul uscat. Eram însetată. Ştiam că era un urcior de apă 
pe culoar şi, bâjbâind, am ieşit să-l caut. Lumina slabă a unui 
opaiţ îi indica prezenţa. Era legat cu un lanţ şi găsindu-l, l-am 
ridicat ca să mă satur. Când l-am lăsat jos, am văzut-o, cu o 
tresărire. Era o fetiţă. Era dezbrăcată şi mă privea din 
penumbră. 

— Bună. Cum te cheamă? i-am spus eu zâmbindu-i, când mi- 
am stăpânit emoția. 

— Esclaramonda. 

S-a apropiat ca să mă observe. Mă privea serioasă, cu nişte 


ochi mari albaştri; poate şi mai mari în contrast cu goliciunea ei 
zveltă. Avea o feţişoară murdară, cu urme de lacrimi desenate 
pe obraji. O fi fost unul dintre copiii care plângeau în noapte. 

— Unde sunt părinţii tăi? 

— Părinţii mei sunt în ceruri cu lisus. 

Mi s-a strâns inima şi ochii mi s-au împăienjenit. Nu trebuia să 
mai întreb nimic ca să ştiu, după înfăţişarea şi accentul ei, că 
micuța era una dintre refugiate. 

— Şi cu cine eşti aici? 

— Cu bunica mea. 

Copila continua să mă privească foarte serioasă. 

— Şi pe tine cum te cheamă? m-a întrebat ea. 

— Bruna. 

În momentul acela m-a asaltat gândul. O fi ea? 

— Mă aştepţi aici o clipă? i-am spus eu. Am ceva pentru tine. 

Am străbătut culoarul cât am putut de iute şi, trecând peste 
cei care dormeau, am ajuns la bagaje. Guillaume dormea în 
continuare. 

— Cunoşti această păpuşă? am întrebat-o eu la întoarcere. 

Copila îşi deschise şi mai mult ochii săi mari, privind-o. 

— Nu, a spus ea clătinând din cap. 

Pentru o clipă m-am simţit decepţionată. Aş fi vrut ca ea să fie 
micuța din casa în care am locuit, ca să-i dau ceva care să o 
aline. 

— Îţi place? 

A încuviinţat din cap. 

— Este pentru tine, i-am spus eu şi i-am dat-o. 

— Cum o cheamă? a întrebat ea, luând-o în braţe. 

— Spune-i Bruna. 

— Ca ţie? 

— Da, am răspuns eu. Şi un strop din iubirea mea te va însoţi 
mereu lângă ea. 

Copila m-a îmbrăţişat fără să-i dea drumul noii sale prietene. 
Atingerea a fost îndelungată, afectuoasă şi mi-a crescut inima 
simțind căldura acelei mici făpturi plăpânde. Apoi, când s-a 
îndepărtat, m-a privit zâmbind pentru prima dată şi, făcând-o, a 
luminat acea lume întunecată, aşa cum anunţa însuşi numele ei 


de Esclaramonda%. 


% În traducere liberă, Luminează lumea, (n.tr.) 


61 


„Antes perderé el cuerpo e dexare el alma 
pues tales malcalgados me vengieron de batalla.” 


[„ „Mai întâi îmi voi pierde trupul şi sufletul îl va părăsi, 
căci nenorociţii aceia m-au biruit în luptă.”] 


Poemul Cid-ului 


Bruna şi Guillaume o porniră la drum îndată după revărsatul 
zorilor. Ar fi putut ajunge la destinaţie înainte de apusul soarelui 
din ziua anterioară, dar n-au vrut să rişte, dată fiind situaţia 
drumurilor, în cazul în care n-ar fi fost bine primiţi la Cabaret. În 
felul acesta, ar fi putut să plece şi să se întoarcă la han în 
aceeaşi zi, fără să fie nevoiţi să-şi petreacă noaptea în pădure. 

Amândoi îşi purtau viela atârnată pe spate, spada la 
cingătoare şi mergeau călare. Înfăţişarea lor nu era cea 
obişnuită a menestrelilor rătăcitori, ci mai degrabă a unui 
trubadur nobil însoţit de propriul menestrel. 

Inainte de a pleca de la hanul La Cocoşul Cântător, Bruna, 
nerăbdătoare să-l revadă pe Hugo, a cercetat pe toată lumea şi 
a fost decepţionată că nu l-a întâlnit. Într-un moment de 
neatenţie a lui Guillaume, l-a iscodit pe hangiu, între patru ochi, 
despre menestrelul din noaptea anterioară şi acesta i-a spus că 
plecase. Bruna se blestemă în gând pentru că, din pricina fricii 
sale, pierduse ultima ocazie de a vorbi cu Hugo, dar se gândi că 
nu a avut de-ales; era sigură că, dacă ar fi vorbit, unul dintre cei 
doi ar fi murit la han. 

Guillaume a întrebat-o de vreo două ori de ce era atât de 
melancolică, dar ea nu a vrut să-i spună că bărbatul care îi 
frământa gândurile, cavalerul său, era chiar rivalul lui, acela pe 
care el dorea să-l ucidă. 

Nu se îndepărtaseră nici două mile înspre munţi când drumul 
îi duse într-un loc frumos cu arbori stufoşi ce mărgineau râul 


Orbiei. Bruna încerca să-şi potolească neliniştea admirând 
soarele ce lumina deja coroanele copacilor, reflexele luminilor în 
apele râului, leneşe în locul acela, şi cântecele păsărilor, când 
un țipăt o făcu să tresară. 

Deodată, părea că arborii se prăbuşeau peste ea, şi Bruna 
simţi o lovitură şi frunze căzând peste ea. 

— Fugiţi! îi strigă Guillaume. Este o ambuscadă! 

Asupra lor fusese aruncată o plasă. Instinctiv, dădu pinteni 
calului, dar oamenii ieşiţi din desiş au fost mai iuți şi, pe când 
unul dintre ei apuca hăţurile ca să oprească animalul, care se 
ridică în două picioare, alţi doi au tras de ea şi au dat-o jos din 
şa. 
Între timp, Guillaume fusese nimerit din plin şi, cu toate că a 
reuşit să-şi scoată spada din teacă, se zbătea prins în hăţişul 
acela de frânghii şi frunze. Atacatorii au tras cu putere de plasă 
într-o parte, ceea ce l-a făcut pe cavaler să se trezească târât cu 
cal cu tot, dat jos din şa şi doborât la pământ. 

— Fugiţi de aici! strigă el din nou, fără să reuşească să vadă 
că Bruna era deja cu mâinile legate şi cu căluş în gură. 

Câţiva oameni se aruncară asupra lui dezarmându-l şi, în 
curând, se trezi la fel de imobilizat ca şi doamna. 

Atacatorii vorbeau occitana şi se felicitau râzând pentru 
succesul faptei lor. l-au încărcat ca pe nişte baloturi pe propriile 
animale de călărie şi i-au condus, traversând un vad din 
apropiere, pe celălalt mal al râului, până într-un loc ascuns între 
copaci şi stânci. 

Acolo, fiind trataţi ca nişte simple obiecte, au fost lăsaţi un 
moment pe jos cu câăluş la gură. 

Bruna şi Guillaume se priviră de la distanţă. El, temându-se 
pentru doamnă, iar ea, vrând să vorbească, dar fără să poată. 

În curând, auziră că sosea cineva călare care îi felicita pe 
bandiți. Părea să fie şeful acestora. Nu pierdu prea multă vreme 
în conversații. Imediat, i se adresă lui Guillaume şi îi spuse: 

— Credeaţi că ne veţi înşela? 

Bruna rămăsese cu faţa în jos şi nu putea vedea personajul 
care vorbea, dar recunoscându-i vocea, inima îi tresări în piept. 
Era Hugo de Mataplana. 

— Nu v-a folosit la nimic să vă deghizați. Sunteţi un cruciat 


franc, continuă el. Un prostănac de care îmi amintesc cum se 
împăuna la Saint-Gilles. Aproape că aţi reuşit să-i înşelaţi pe cei 
de la han, în ciuda întrebărilor voastre insistente în legătură cu 
Cabaret, dar nu şi pe mine. Eu v-am recunoscut. Aţi căzut în 
cursa întinsă de mine şi acum vă vom judeca, vă vom condamna 
şi vă vom spânzura fără întârziere. 

Guillaume, care stătea cu faţa în sus, putu vedea cum atârnau 
două ştreanguri de crengile copacilor. 

— Eu vă judec, spuse Hugo solemn, şi tot eu vă condamn în 
calitatea voastră de cruciat. Şi pentru că aţi invadat Occitania, 
ca hoţ, ca violator şi ca ucigaş de oameni nevinovaţi. 

Văzu că francul se zbătea. Voia să vorbească. 

— Vreţi să spuneţi ceva înainte de a muri? continuă Hugo. 
Bine, vorbiţi, şi făcu semn să i se scoată căluşul. 

— Dumneavoastră şi cu mine avem ceva de rezolvat, strigă 
Guillaume de îndată ce putu vorbi. Şi cum înfăţişarea 
dumneavoastră nu este a unui om de rând, ci a cuiva de onoare, 
vă provoc la o luptă cu spada pe viaţă şi pe moarte. 

Hugo începu să râdă. 

— Aveţi dreptate, sunt cavaler. Dar nu vă voi accepta 
provocarea, nu am nimic de câştigat de la ea. Să fii o persoană 
onorabilă nu implică să fii şi prost. Mai sunt încă mulţi cruciați 
de omorât şi pentru ei chiar că mi-aş pune viaţa în primejdie. 
Voi nu meritaţi riscul; sunteţi deja morţi. 

— Atunci, în calitate de cavaler, vă cer să-i daţi drumul 
scutierului meu fără să-i faceţi vreun rău, insistă Guillaume. Este 
occitan. Nu a ridicat spada împotriva nimănui şi mă slujea silit. 

— Are şi el vina lui, spuse Hugo, observând că Bruna, cu 
mâinile legate, se zbătea ca să se răsucească şi să-l poată privi 
în ochi. 

— Ce vină poate avea el? întrebă surprins Guillaume. E foarte 
tânăr. N-a făcut niciun rău nimănui. Vă implor să-l eliberaţi 
nevătămat. 

— A îndrăznit să cânte Cântecul Privighetorii la han, aşa cum 
o făcea doamna Bruna de Béziers. Pentru acest fapt merită să 
fie pedepsit. 

— Doamna  Privighetoare? întrebă francul surprins. O 
cunoşteaţi pe doamnă? 


Până la urmă, Bruna, răsucindu-se, reuşi să se plaseze într-o 
poziţie din care îl putea vedea pe Hugo, dar acesta nicinu a 
privit-o. 

— Da, răspunse el melancolic, am avut norocul de a o 
cunoaşte şi ca ea să fi acceptat să fie doamna mea înainte ca 
voi să o fi asasinat. Vocea i se stinse, dar continuă: Acum trăiesc 
ca să o răzbun. 

— Doamna trăieşte! 

— Minţiţi ca să vă salvaţi pielea spurcată, mârâi Hugo înfuriat. 
Toţi oamenii din Béziers au fost exterminați! lar acum vă voi 
spânzura cu propriile mele mâini. Va mai fi timp să vedem ce 
vom face cu băiatul, dacă e intr-adevăr occitan. 

Şi strigă nişte ordine pentru ca şi ceilalţi să-l ajute la ceea ce 
îşi pusese în gând să facă. Bruna se zbătea din toate puterile ca 
să se elibereze din legături şi să poată vorbi. Hugo era atât de 
orbit de ura faţă de Guillaume, încât nici nu se uita la ea; 
frânghiile i se înfigeau în încheieturile mâinilor, iar cârpele din 
gură nu o lăsau să vorbească, o înăbuşeau. Acel gentil trubadur 
pe care l-a cunoscut la Béziers se prefăcuse într-un animal 
feroce, însetat de sânge. Ce tragedie! Guillaume, care îi salvase 
viaţa, avea să moară spânzurat tocmai din pricina asasinării ei! 
Lacrimile îi umpleau ochii, în vreme ce se străduia să strige, să 
se facă observată, fără ca din gură să-i iasă ceva mai mult decât 
un geamăt îngrijorat. 

— Doamna trăieşte! repetă Guillaume. 

— Să încheiem odată cu povestea asta, i-o reteză Hugo. 
Ajutaţi-mă, băieţi. Să-l spânzurăm. 

Şi, înşfăcându-l, începu să-l târască spre un eşafod 
improvizat, în vreme ce francul se zbătea. Ceilalţi se repeziră să- 
| ţină, dar ridicându-l de jos, Guillaume de Montmorency, care se 
eliberase din legăturile de la picioare fără ca ceilalţi să fi băgat 
de seamă, reuşi să-i dea unuia dintre ei o lovitură cu piciorul. In 
acelaşi timp, se eliberă dintr-o smucitură din strânsoarea lui 
Hugo şi, aruncându-se înainte, lovi pieptul celuilalt cu capul şi, 
rostogolindu-se printre cei care încercau să-l ţină, se repezi spre 
Bruna. 

— Doamna trăieşte! strigă el din nou. Şi este aici! 

De-abia atunci privirea lui Hugo se întâlni cu acei frumoşi ochi 


verzi, plini de lacrimi, pe care îi iubea atât de mult. 


62 


„Dios, qué buen vasallo, 
si oviesse buen señore!” 


[„Oh, Dumnezeule, ce bun vasal ar fi fost 
dacă ar fi avut un bun senior!”] 


Poemul Cid-ului Meu 


— Nu vreau să-l mai văd pe zdrenţărosul ăla! îi strigă abatele 
Arnaut secretarului său. 

— l-am spus deja, dar Vulpoiul insistă că are veşti care vă 
interesează, răspunse cistercianul. 

— Am discutat de mii de ori despre prada de război, se 
lamentă abatele, iritat. Tâlharii au ce merită. Le-am dat prea 
mult şi Regele ăla al Tâlharilor e norocos că nu a fost spânzurat 
după incendierea oraşului Beziers. 

Deşi au murit mii de tâlhari în avangarda atacurilor la 
burgurile din Carcassonne, oraşul se predase nobililor. Aceştia 
fuseseră cei care l-au luat în stăpânire împreună cu toate 
bogăţiile sale, lăsând gloatei exact atât cât să supravieţuiască. 
Permiteau intrarea doar a acelora care se angajaseră în serviciul 
civil sau al armelor la vreunul dintre noii lor stăpâni, după ce le- 
au jurat loialitate ca robi. 

Vulpoiul şi oamenii săi s-au trezit de săraci lipiţi pământului ca 
atunci când au plecat din ţările lor, văzând cum li se spulberă 
toate visurile de averi şi bogății. A fost la fel ca întotdeauna. 
Bogaţii erau mai bogaţi, iar cei puternici, şi mai puternici. 
Tâlharii suferiseră şi muriseră pentru cauza lui Hristos în 
schimbul iertării păcatelor lor. Nobilii, pe lângă iertare, primeau 
şi toate bogăţiile. 

Vulpoiul a vrut de mai multe ori să negocieze cu abatele şi cu 
noul viconte o parte dreaptă din prada de război pentru oamenii 
săi, dar la ultima lui întâlnire cu Simon de Montfort, acesta a 


poruncit să fie biciuit pentru obrăznicie. Regele Tâlharilor a ştiut 
atunci că domnia sa încetase şi că nobilii le vor da o şansă doar 
acelora care, abandonându-şi tovarăşii, s-ar fi înrolat ca robi, 
aproape ca nişte sclavi. 

Nu mai avea nimic de oferit în numele alor săi. Nu fuseseră 
niciodată foarte uniţi între ei; erau tovarăşi de drum de nevoie, 
iar trupa aceea se va împrăştia. 

Dar Vulpoiul nu renunţa la visurile sale: o casă, nişte vii, vreun 
ogor şi să-şi poată întemeia o familie cu fata aceea care aştepta 
un copil de la el, chiar dacă ar trebui să accepte suzeranitatea 
unui nobil şi să-i plătească acestuia o parte din recoltele sale. 
Cruciada îi permisese să fugă de la seniorul căruia îi era aservit 
în nord. Luptase prea mult pentru libertatea sa, i-a văzut pe 
mulţi murind pentru ea, ca să se resemneze cu gândul de ao 
pierde acum, când o simţea atât de aproape. 

Avea în continuare o oarecare putere. Ştia să se descurce şi 
cunoştea ceea ce alţii ignorau... 

— Zice că nu vine să vorbească despre prada de război, 
răspunse secretarul, ci despre un secret care vă preocupă mult. 

— Poftim? se miră abatele. 

— Aşa a spus. 

Legatul papal medită o vreme şi în cele din urmă îşi spuse că 
îi convenea să ştie ceea ce avea nevoie să ştie, iar dacă va şti 
ceea ce nu avea nevoie să ştie, nu-i va dăuna câtuşi de puţin. 

— Spuneţi-i să intre, dar, dacă mă face să-mi pierd timpul, 
bicele pe care le-a primit de la clanul Montfort îi vor părea 
mângâieri în comparaţie cu ale mele. 

Vulpoiul apăru în uşă zâmbitor şi, după ce făcu toate 
plecăciunile pe care le considera trebuincioase, vru să sărute 
inelul legatului. Acesta îi refuză favoarea şi îl făcu să rămână în 
picioare în faţa jilţului său instalat pe un podium, unde se afla 
mai sus decât tâlharul. 

— Ce vrei? îl întrebă abatele fără alte preambuluri. 

— O casă frumoasă în Carcassonne, nişte ogoare în apropiere 
şi nişte vii, răspunse acesta la fel de direct. 

— Am mai discutat despre pradă. Dacă mai insişti, voi da 
ordin să ţi se înmoaie spinarea. 

— Va fi la schimb cu ceva. 


— Cu ceva? Ce anume ai care să mă intereseze? 

— Mie, oamenii îmi povestesc multe lucruri; ce aud la piaţă, 
pe stradă sau chiar de după uşi şi de după foile de cort. 

— Ei bine? 

— Ştiu ceva care vă interesează şi vă preocupă. 

— Ce este? 

— Doar dacă îmi acordaţi ceea ce vă cer. 

— Ţi-aş putea smulge totul cu lovituri de bici. 

— Nu, pentru că nu ştiţi ce căutaţi. 

Arnaut se gândi câteva clipe înainte de a replica: 

— Şi cum ştiu că ceea ce oferi merită ceea ce ceri? 

— Vă voi spune dacă juraţi pe Dumnezeu că vă veţi ţine 
cuvântul faţă de mine. 

— Aceasta e un păcat. 

— Atunci, faceţi-o pentru mântuirea sufletului vostru. 

— Trebuie că valorează mult ceea ce ştii. 

— Valorează şi, dacă juraţi că nu mă veţi trăda şi că veţi 
îndeplini acordul nostru, vă voi spune într-o clipă. 

— Bine, să terminăm cu povestea asta, abatele devenea 
nerăbdător. Ai cuvântul meu, dar numai dacă ceea ce îmi oferi 
este interesant. 

— Făgăduiţi-mi-o. 

Abatele Ordinului Cisterienilor şovăi. Nu-i plăcea această 
poveste, dar treaba părea importantă şi el nu era o persoană 
care să se târguiască aşa cu un şnapan. 

— Ar fi mai bine ca povestea să merite osteneala. Altminteri, 
o vei regreta. 

— Vă interesează, şi încă mult. 

— Făgăduiesc, spuse abatele în cele din urmă. 

— Doamna Privighetoare este în viaţă. 

— E cu neputinţă! Au murit cu toţii la Beziers! 

— Este în viaţă. Ştiu unde se ascunde şi cine o ocroteşte. 

Legatul se gândi. Era inutil să-l întrebe pe individul acela, cum 
de aflase de interesul său faţă de Bruna din Béziers. După 
aceea, îşi spuse că Vulpoiul, fiind în stare să se mişte cu 
uşurinţă şi fără scrupule, era valoros pentru orice misiune. 

— Cum ştiu că nu mă înşeli? 

— Plătiţi-mă pentru treaba făcută până la capăt. Când vă voi 


aduce capul doamnei. 

Arnaut îl observă din nou pe omul acela în tăcere. Nu pierdea 
nimic şi, dacă tâlharul avea dreptate, pe el nu-l deranja să-i dea 
omului aceluia o casă şi nişte pământuri. Invingătorii aveau o 
mulţime de gospodării neocupate şi fără niciun cost. Şi poate că 
francul acela dibaci ar putea fi de folos în viitor. 

— De acord, adu-mi capul doamnei şi îţi voi da ce ceri. 

— Şi încă ceva mai mult. 

— Mai mult? se impacientă abatele Arnaut. 

— Am un socius occitan. Este un cavaler faidit cu mici 
proprietăţi pe malul fluviului Aude, pe drumul spre Narbonne. l- 
au fost confiscate, iar eu am nevoie de un cavaler occitan ca să 
obţin ceea ce caut. Trebuie să-i fie restituite. 

Legatul era foarte contrariat, dar omul acela îi aducea 
problema şi soluţia în acelaşi timp. Nu se va cobori să negocieze 
cu individul acela şi ceea ce îi cerea costa puţin. 

— De acord, spuse el. 

— Făgăduiţi-mi că vă veţi ţine de cuvânt. 

— Făgăduiesc, şi îl concedie cu un gest dispreţuitor. 

Arnaut rămase preocupat. Avea încredere în Vulpoi, căci nu-i 
ceruse niciun fel de avans, doar recompensa pentru rezultate. 
Supravieţuirea doamnei era o situaţie potrivnică şi nu-i plăcea 
să depindă de tâlhar. Işi spuse că ar fi fost poate mai bine să-i 
scoată informaţia cu forţa, dar netrebnicul acela îl făcuse să 
jure, iar el era un om cu frica lui Dumnezeu. Va trebui să se 
roage ca să aibă succes. 

lar Vulpoiul se duse să-l caute pe cavalerul Isarn cu vestea 
cea bună. Ştia foarte bine încotro mergea prada lui. Vor pleca 
cât mai curând la Cabaret. 


63 


„Espada tiene en mano e veot agujar 
asi commo semeja en mi la quiere ensayar.” 


[„ Ţine spada în mână şi o văd împungând, 
de parcă pe mine ar vrea să o încerce.”] 


Poemul Cid-ului 


Eram convinsă că Hugo avea să-l ucidă de îndată pe 
Guillaume. Era orbit de mânie; nici măcar nu-l asculta când îi 
spunea că eu sunt în viaţă. Francul reprezenta pentru el toată 
cruzimea şi aroganţa cruciaților. Şi avea o răzbunare de dus la 
îndeplinire. Am încercat să tip. Mă rugam, plângeam de 
neputinţă şi mă zbăteam ca să mă eliberez din strânsoare şi de 
căluş, înfigându-mi unghiile în palme. Sub niciun motiv nu voiam 
să-l văd mort pe Guillaume şi, cu atât mai puţin, de mâna lui 
Hugo. 

În momentul acela, Guillaume s-a desprins pentru o clipă de 
călăii săi şi a căzut lângă mine. Hugo l-a urmărit cu privirea şi 
doar când a repetat: „Doamna trăieşte! Şi este aici!” ni s-au 
întâlnit ochii. Chipul său furios a rămas înmărmurit pentru 
câteva clipe, ca să devină după aceea neîncrezător şi uluit. l-a 
fost greu să reacționeze şi, când a făcut-o, s-a grăbit să mă 
dezlege, şoptind: 

— Binecuvântat fie Domnul! Sunteţi dumneavoastră, Bruna? E 
adevărat ce văd? 

M-am mirat că tânărul acela violent, cuprins în urmă cu 
câteva clipe de o furie teribilă, a devenit imediat tandru şi 
mângâietor. Ochii i s-au umplut de lacrimi şi când mi-a scos 
căluşul, mâinile lui mi-au atins obrajii cu delicateţe. 

Nu am putut vorbi. Relaxarea după încordare şi mângâierea 
aceea m-au făcut să izbucnesc în hohote de plâns, în vreme ce 
el îmi lua trupul zdrobit în braţele sale şi mă legăna. 


— Ce minune este aceasta? exclama el printre sughiţuri. 
Dumnezeu mi-a dat ceea ce n-am îndrăznit niciodată să-i cer. V- 
aţi întors din lumea morţilor ca Lazăr. Inima mea nu poate 
îndura atâta fericire. Eu voi fi cel care moare acum de fericire! 

Am închis ochii lăsându-mă dusă, îmbrăţişată de el, fără să 
spun nimic. Am simţit că lumea dispărea pentru câteva clipe. 
Eram fericită, nespus de fericită. 

Curând, mi-am dat seama că toţi ne priveau lung, într-o linişte 
uluitoare: cei şase oameni care ne-au atacat, câte unul 
scărpinându-se în cap nedumerit, iar bietul Guillaume, căzut 
într-o rână şi având încă mâinile legate. 

l-am cerut lui Hugo să-l elibereze, dar el nu s-a grăbit să o 
facă. Nu putea înţelege că individul acela îmi salvase viaţa, 
devenind protectorul meu. Nu-l plăcea pe Guillaume şi nici 
această idee. În cele din urmă, la insistenţele mele, i-a spus: 

— Juraţi dinaintea crucii de la spada voastră că nu vă veţi 
servi de ea împotriva mea şi a oamenilor mei şi că nu ne veţi 
face niciun rău, nici nu veţi ajuta la aceasta. 

— Jur, a răspuns Guillaume. Dar când doamna va fi la 
adăpost, când nu o va mai ameninţa nicio primejdie, mă voi 
elibera de făgăduială. 

— Accept, a convenit catalanul, arătându-şi dinţii. Şi când se 
va întâmpla aceasta, vă voi căuta ca să vă ucid. 

— Vă voi aştepta, a răspuns francul, cu toate că era în 
continuare pe jos, legat fedeleş. 

— Ajunge cu amenințările! am intervenit, făcând un efort ca 
să-mi depăşesc sfârşeala. Dacă vreţi într-adevăr să mă ocrotiţi, 
lăsaţi deoparte prostiile astea. Hugo, vă implor să le spuneţi 
oamenilor dumneavoastră să se îndepărteze. Ceea ce avem de 
vorbit ne priveşte doar pe noi trei. 

M-au privit curioşi. Păream un băieţandru, dar mă impuneam 
ca o doamnă. Mi-ar fi plăcut să pot purta tunică şi cămaşă de 
mătase, să fiu încălţată cu pantofiori din piele de ied şi să-mi fi 
păstrat coama de păr negru până aproape de talie. Nu aveam 
nimic din toate acestea, dar îmi rămăsese încă aşa numitul 
paratje”, demnitatea mea de doamnă. M-am înălţat mândră, 


4 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


amintindu-mi că amândoi erau cavalerii mei şi că în această 
calitate, potrivit regulilor conceptului de Fin'Amor, îmi datorau o 
supunere asemănătoare cu cea a unui vasal faţă de seniorul 
său. 

Hugo rămăsese privindu-mă. Părea că încă nu-i venea să-şi 
creadă ochilor, iar eu, susţinându-i privirea insistentă, l-am făcut 
să reacționeze de parcă s-ar fi trezit din vis şi mi-a dat ascultare. 

De îndată ce Guillaume a fost liber, am căutat un loc liniştit 
departe de ceilalţi ca să-i povestesc lui Hugo nenorocirile mele 
şi felul miraculos în care am supravieţuit, fără să ascund 
misiunea ucigaşă pe care o avea cavalerul de Montmorency în 
ceea ce mă priveşte. Când am început să vorbesc despre cel de- 
al şaptelea catâr şi povara acestuia, Guillaume m-a întrerupt. 

— Acesta e un secret pe care nu doresc să-l împărtăşesc cu 
menestrelul ăsta. 

— Nu este menestrel, ci trubadur şi cavalerul meu, aşa cum 
sunteţi şi dumneavoastră acum. Şi dat fiind că documentele 
acelea par să-mi afecteze viaţa, este dreptul lui să afle. Nu vă 
trădaţi nicio făgăduială. Eu hotărăsc să împărtăşesc ceea ce 
ştiu. 

Guillaume a tăcut bosumflat şi atunci Hugo a fost cel care a 
vorbit: 

— Alungaţi-l pe bufonul ăsta, a spus el. Din acest moment, eu 
sunt cel care vă ocroteşte. Eliberaţi-l de jurământ şi să se ducă. 
Este un duşman. 

— Ce protector curajos v-aţi făcut deodată, a răspuns francul 
mânios. Am văzut eu protecţia voastră la Béziers. Unde vă 
ascundeaţi? 

Hugo îşi muşcă buzele: era evident că înţepătura îl rănise şi 
şi-a dus mâna la mânerul spadei. Guillaume, care era dezarmat, 
a căutat cu privirea ceva cu care să se apere. A trebuit să mă 
interpun între cei doi. 

M-am gândit cu rapiditate. Îmi imaginasem de multe ori 
întâlnirea mea cu Hugo, cum aş reacţiona eu, ce ar face el şi ce 
ar face Guillaume. Dar era ceva care, din pricina temerilor, 
voisem să evit şi nu eram pregătită pentru realitate. Şi această 
realitate era faptul că cei doi erau duşmani, chiar şi mai mult 
decât atât, că se urau, iar eu mă dovedeam a fi motivul cel mai 


mare al urii lor. Mă temeam că doar moartea unuia dintre ei va 
aduce pacea. Dar eu nu eram dispusă să renunţ la niciunul. 
Aveam motive să-i iubesc pe amândoi şi, cu toate că eram 
îndrăgostită nebuneşte de Hugo, preţuiam foarte mult timpul 
trăit alături de Guillaume. Nu voiam să-i pierd, dar nu ştiam 
dacă ar putea să împartă traiul fără să încerce să se ucidă. 

— Ascultaţi-mă amândoi! le-am spus eu, energic. Şi ascultați- 
mă cu atenţie. 

Pentru un moment, au uitat unul de celălalt ca să-mi acorde 
atenţie. 

— Şi, în special, ascultă-mă dumneata, Hugo. Mi-aţi cerut să 
fiţi cavalerul meu, iar eu v-am acceptat, dar providenţa a vrut ca 
Guillaume să-mi salveze viaţa şi, când mi-a cerut şi el acelaşi 
lucru, i-am acordat onoarea, pentru că nu ştiam dacă vă voi mai 
revedea şi aveam nevoie de el ca protector. Şi-a dovedit marele 
său devotament, acceptând chiar să lupte împotriva cruciaților, 
atâta vreme cât aceştia n-ar fi aparţinut clanului său. 

— Spuneţi că a făgăduit să lupte împotriva cruciaților? se miră 
Hugo. 

— Da, ca să-şi dovedească dragostea pentru mine. 

Hugo s-a încruntat. 

— O doamnă n-ar trebui să aibă doi cavaleri. 

— Dar acestea sunt vremuri excepţionale şi acum am nevoie 
de amândoi. Veniţi cu noi, ajutaţi-ne să găsim povara celui de-al 
şaptelea catâr pe care au furat-o asasinii legatului Peyre de 
Castelnou. 

— Asta căutaţi? s-a mirat Hugo. 

— Da, i-am răspuns eu, asta este ceea ce căutăm. 

— Ca să i-o predaţi abatelui Arnaut? 

— Nu. Nu pentru el, ci pentru ca eu să ştiu ce legătură au cu 
mine şi cu această monstruoasă cruciadă la a cărei origine par 
să stea acele documente. 

Mi-a fost greu să-i conving. Când unul părea că acceptă 
prezenţa celuilalt, cel de-al doilea refuza să împartă drumul şi 
doamna cu cel dintâi. Până la urmă, Hugo a spus: 

— Nu veţi reuşi niciodată fără mine. La han, aţi fost suspecți 
numaidecât; voiaţi să vă prefaceţi că sunteţi menestreli şi aţi 
întrebat prea mult despre Cabaret. L-am recunoscut pe 


Guillaume mai întâi după aspectul său de străin, iar apoi, pentru 
că îl văzusem la Saint-Gilles. A fost floare la ureche să vă 
pregătesc o ambuscadă cu grupul meu de refugiaţi. Şi alţi faidits 
o vor face din nou dacă veţi continua cu această înfăţişare şi cu 
astfel de întrebări. 

— Şi dumneavoastră veţi permite ca acest fapt să mă pună în 
primejdie? l-am întrebat eu cu maliţiozitate. 

— Nu, bineînţeles că nu, a răspuns el iute. Veniţi cu mine, 
lăsaţi-l pe el. 

Şi am argumentat cu toţii din nou. În cele din urmă, Hugo s-a 
declarat învins şi a acceptat să ne conducă la Cabaret, unde el 
era bine primit, în schimbul ocaziei de a-mi fi alături şi de a 
împărţi cu noi găsirea documentelor. 

— Sper să vă văd combătându-i pe cruciați, îi aruncă francul. 
Vă asigur că veţi avea ocazii. La Cabaret se va organiza 
rezistenţa de pe Muntele Negru. 

— Nu vă voi înşela aşteptările, a mormăit Guillaume. Nici în 
această acţiune, şi nici la sfârşit, când voi veni după voi. 


64 


„E sitot lop m'appellatz, no m'o tenh a deshonor, 
ni se.m baton li pastor ni se.m per lor casstz. '%5 


[„Şi chiar lup de mă veţi numi, nu o iau drept dezonoare, 
nici de mă vor vâna păstorii, nici de mă vor ciomăgi.”] 


Peyre Vidal 


Străjile la pândă de pe înaltele stânci ascuţite ce dominau 
valea râului Orbiei pe primele coaste ale Muntelui Negru 
observau acel curios trio şi au dat imediat un semnal care s-a 
transmis din santinelă în santinelă până la corpul de gardă. 
Dacă nu ar fi călărit nişte armăsari scumpi, purtându-şi 
instrumentele la spate, ar fi fost luaţi drept saltimbanci sau 
comedianţi. Dar starea lor materială îi ridica la categoria de 
menestreli şi, cu toată certitudinea, de trubaduri. lar aceştia din 
urmă erau întotdeauna bineveniţi la Cabaret. 

Când, la o cotitură, fără să aibă vreo posibilitate de scăpare, 
au fost înconjurați de oşteni, cel care comanda îl recunoscu 
imediat pe Hugo şi îi ură bun venit cu un zâmbet larg. 

— Este plăcut să vezi că încă mai sosesc prieteni, în ciuda 
vremurilor diavoleşti pe care ne este dat să le trăim, le spuse 
acesta. 

Grupul îşi reluă marşul, şi Guillaume observa cum semnalele îi 
urmăreau şi le-o luau înainte prin santinelele amplasate 
strategic de ambele laturi ale văii. Nu îi va fi uşor unchiului său 
Simon să pună stăpânire pe Cabaret. 

— Sunt unii care spun că la Cabaret se află castelul Graalului, 
comentă după puţină vreme Hugo, profitând de mersul liniştit. 

— Al Graalului? întrebară în cor Bruna şi Guillaume. 

— Da, şi că Orbia de Pennautier, numită şi Doamna Lupoaică 


% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


din Cabaret, este Doamna Graal. 

— Da, am auzit vorbindu-se despre ea şi despre Graal, 
răspunse Bruna. Şi de ce i se spune şi Lupoaica? întrebă ea. 

— Este porecla familiei. Tatălui ei i se spune Lupul din 
Pennautier. Cunoaşteţi povestea trubadurului Peyre Vidal şi a 
Doamnei Lupoaice? 

— Am auzit câte ceva, răspunse Bruna. 

— Eu nu, spuse Guillaume curios. 

Hugo îl privi cu coada ochiului, şovăind dacă să povestească 
sau nu istoria, dar, până la urmă, ca să nu sporească inutil 
încordarea, hotărî să o facă. 

— Peyre este unul dintre cei mai străluciți trubaduri occitani 
şi, la fel ca alţi mari seniori şi trubaduri, a venit la Cabaret atras 
de legenda frumuseţii şi a virtuţilor Doamnei Lupoaice. Şi tot la 
fel ca majoritatea, a fost cucerit de ea numai văzând-o. O cânta 
în versuri de câte ori putea, dar ea, întotdeauna amabilă şi 
zâmbitoare, îl ducea cu vorba, spunându-i că el era un mare 
poet versat în Fin'Amor şi că, mai mult ca sigur, îşi împărțea 
făgăduielile şi faţă de-alte doamne. El, ca să demonstreze că 
doar pe ea o iubea şi o curta şi pentru ca toată lumea să ştie că 
nu era decât al ei, a început să folosească lupul drept însemn, 
purtând veşminte pe care era brodat acest animal. Dar doamna 
era în continuare politicoasă, fără să pară impresionată, aşa că 
Peyre Vidal a recurs la o lovitură spectaculoasă. S-a acoperit cu 
o mantie din blănuri de lup şi s-a lăsat vânat de un grup de 
păstori şi de câinii lor. Aceştia au luat jocul prea în serios şi, 
după ce l-au fugărit o vreme pe munte, câinii l-au ajuns din 
urmă şi l-au luat în colţi. Se pare că nici păstorii n-au fost blânzi, 
fiindcă i-au făcut la fel ca unui lup prins: l-au ciomăgit. Grav 
rănit, a fost cărat până la castelul din Cabaret, unde Orbia şi 
soţul ei Jourdain au primit râzând ultima întâmplare a 
nefericitului Peyre, care n-a mai fost atât de nefericit atunci 
când a fost îngrijit, ca recompensă, de mâinile doamnei. 

— Şi a supravieţuit? 

— Fireşte că a supravieţuit. Cu toată umilinţa lui faţă de 
Doamna Lupoaică, Peyre era un tip înfumurat şi fanfaron care a 
stat o vreme la curtea lui Richard Inimă de Leu%, altă vreme la 


36 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 


cea a contelui de Toulouse şi apoi a cutreierat pe la curţile din 
nordul Italiei, din Aragón şi Catalonia, din León şi Castilia. 

— Atât de frumoasă este doamna? întrebă Bruna. Ce vârstă 
are? 

— Este într-adevăr frumoasă, răspunse Hugo. Nimeni nu-i 
cunoaşte vârsta exactă. Pe vremea poveştii cu Peyre Vidal, 
trebuie că avea vreo 20 de ani. Acum o fi trecut de 30, dar toată 
lumea spune că e mai splendidă decât oricând. Dar cel mai 
mare farmec al ei constă în isteţimea şi umorul său. | se spune 
doamna aşa-numitului Joy al Fin'Amorului şi mulţi spun că Joy 
este adevăratul Graal, iar castelul pe care îl vom vizita este al 
Regelui Pescar” din legendă. 

— Da, dar ce gândeşte soţul unei doamne pe care toţi o cântă 
în versuri şi o curtează? întrebă Guillaume. 

Hugo râse cu poftă. 

— Păi, la început, Jourdain de Cabaret se simţea onorat cu 
atâţia trubaduri care proclamau prin toată creştinătatea că soţia 
lui era doamna cea mai frumoasă şi mai isteaţă, răspunse el 
când termină de râs, până când, preveniţi prin atâtea laude, au 
sosit marii seniori. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Cei puternici au adus daruri costisitoare, au acordat 
favoruri şi s-au îndrăgostit fără să aibă moderaţia şi răbdarea 
sărmanilor trubaduri. Se pare că mulţi s-au întors fericiţi pe 
domeniile lor. 

— Şi ce a făcut Jourdain? vru să ştie Bruna. 

— Îmi imaginez că, la început, şi-a înghiţit lacrimile. Apoi, a 
vrut să o repudieze, dar doamna avea deja prea mulţi prieteni 
puternici şi Biserica nu i-a permis. 

— Uf. Pufni Guillaume. 

Rămaseră tăcuţi, dar francul nu se putea împiedica să nu 
observe stâncile ascuţite, locurile potrivite pentru ambuscade şi 
santinelele la posturile lor din munţi. Traseul acela era anevoios 
pentru orice intrus, oricât de puternică ar fi fost trupa sa. 


(n.tr.) 
97 Personaj al romanului Perceval ou le Conte du Graal / Perceval sau Contele 


de Graal al primului mare prozator francez, Chrétien de Troyes (1135-1183). 
(n.tr.) 


Dar când după o cotitură a drumului, sub soarele după- 
amiezii, văzu în sfârşit împrejmuirea, rămase impresionat pentru 
totdeauna. 

Trei castele, legate între ele prin ziduri, turnuri şi diferite alte 
elemente de apărare, încununau un lanţ muntos care se înălța 
abrupt, mai sus de confluenţa râului Orbiei cu torentul 
Gresilhou. 

O vegetaţie dominată de chiparoşi şi de pini contrasta cu 
pietrele de culoare deschisă ale fortificațiilor, dar, în ciuda 
impunătorului său aspect defensiv, locul acela departe de război 
părea un loc de sărbătoare. Drapele şi fanioane având culorile 
seniorilor locali şi ale nobililor vizitatori fluturau pretutindeni şi 
în special în cel mai mare dintre castele, unde la ferestre erau 
etalate pilote şi alte ţesături colorate. 

Bruna i se adresă lui Hugo exclamând: 

— Ce frumos! 

Acesta, încântat, zâmbi amabil. 

— Este patria aşa-numitului Joy, a Fin'Amor-ului. Domeniul 
Doamnei Lupoaice. 


65 


„D'un sirventes m'es pres talens, 
a qand faitz er tendra.l cami a Miraval tot dreich correns, 
a.N Raimon, don ai pessanssa. '"% 


[„Doresc un sirventés să compun 
şi, când va fi gata, o va porni la drum 
direct spre Miraval, în mare grabă, 


v 


către Raimond, care mă întristează.”] 
Hugo de Mataplana 


Auzisem vorbindu-se multe lucruri despre Cabaret, despre 
bastioanele sale inexpugnabile, despre bogăţia lui în mine de 
fier, plumb, argint şi aur... însă trubadurilor, care nu osteneau să 
o elogieze pe Doamna Lupoaică, nu le păsa de toate acestea. 
Dar, în ciuda referirilor în general exagerate ale menestrelilor, 
priveliştea impunătoare a acelor castele m-a impresionat. 

După ce am trecut de prima incintă fortificată, am lăsat caii în 
nişte grajduri şi am început escaladarea către acel cuib de 
vulturi care era castelul de la Cabaret. Incetul cu încetul, râul 
Orbiei se micşora jos, în vale, în vreme ce orizontul munţilor se 
lărgea pe măsură ce ne căţăram pe drumul şerpuitor mărginit 
de chiparoşi. 

Urcuşul sub soarele după-amiezii, în plină lună august, ne-a 
făcut să asudăm şi, de îndată ce ne-am răcorit, am fost primiţi 
de Peyre Roger de Cabaret, care participase la apărarea oraşului 
Carcassonne şi suferise umilinţa de a fi nevoit să plece din oraş 
aproape dezbrăcat, lăsând acolo armăsari şi arme. Cu toate că, 
din motive de repartizare a moştenirilor, el era baronul stăpân 
peste toate, împărțea stăpânirea cu fratele său Jourdain, soţul 
Doamnei Lupoaice. 


% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


— Bun venit, Huget! a spus Peyre Roger. Am observat imediat 
familiaritatea şi afecțiunea cu care i se adresa lui Hugo. Ce mai 
face tatăl dumneavoastră? 

— E sănătos şi plin de spirit, a răspuns acesta. M-a trimis cu o 
tensó ca să i-o cânt lui Raimond de Miraval. 

Peyre Roger de Cabaret râse bucuros. 

— Aştept cu nerăbdare această serată, spuse el. Bănuiesc că 
tatăl dumneavoastră, Hugo, o fi pus în versuri ultimele amoruri 
nefericite ale lui Miraval. Fapt este că se află cu noi şi îmi 
închipui că nu va rămâne tăcut. 

Hugo încuviinţă cu o plecăciune. 

— Şi pe cine aduceţi? 

— La stânga mea am un truver” din Aquitania, Guillaume din 
Limoges, iar la dreapta mea, un tânăr trubadur, Peyre din 
Narbonne. Guillaume şi cu mine am făcut o reverență când am 
fost numiţi. Sunt prietenii mei, sunt nobili şi au făgăduit să lupte 
împotriva cruciaților. 

— Bine aţi venit, domnilor! a spus Peyre Roger zâmbind. 
Acceptaţi ospitalitatea din Cabaret. Aici, muzica şi iscusinţa sunt 
pe placul nostru. Ca şi armele voastre. Vom găsi ocazia să le 
folosim pe toate. Vă invit să vă faceţi auzite vielele după cină. 

Servitorii ne-au instalat într-o încăpere cu ferestre mari pe 
care o împărţeam cu mulţi alţii. Spaţiul era strâmt pe acea 
stâncă ascuţită şi faptul că locuiam la castel era o onoare şi un 
privilegiu. Hugo l-a găsit acolo pe Raimond de Miraval 
compunând, aşezat pe pervaz în echilibru în gol, şi au sărbătorit 
întâlnirea prin râsete şi îmbrăţişări. 

La cină, mesele, împodobite cu flori şi ghirlande, au fost 
dispuse pe ampla terasă a fortăreței de unde se vedea o 
impresionantă privelişte cu văi şi munţi. Soarele la asfinţit 
lumina fanioanele şi drapelele multicolore fluturând în vânt şi m- 
a cuprins o senzaţie de pace şi de frumuseţe. Ce departe era 
pavimentul însângerat al bisericilor din Beziers, ce departe era 
războiul! Acolo părea că nu există. De fapt, nimeni nu avea 
nevoie să se străduiască să creeze acea ideală lume manierată 
făcută din zâmbete, complimente şi versuri. Lua naştere în mod 


99 poet liric de limbă oil, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea, corespondent al 
trubadurului de limbă oc. (n.tr.) 


firesc. Curgea în mod natural. 

l-am împărtăşit lui Hugo impresia mea despre armonia pe 
care o percepeam în locul acela şi mi-a spus: 

— Aşa va fi până la atacul final. Acesta este domeniul aşa- 
numitului Joy şi aşa va rămâne până când va pieri şi ultimul 
dintre ei. 

Faimoasa Doamnă Lupoaică şi soţul ei, Jourdain, stăteau în 
fruntea mesei împreună cu Peyre Roger şi soţia acestuia. 

Am privit-o cu vie curiozitate. Avea nişte ochi de un frumos 
albastru transparent, dinţi albi pe buze pline şi cărnoase, păr 
blond şi un râs zglobiu care o făcea să fie recunoscută de la 
distanţă. Dar poate că ceea ce ieşea cel mai mult în evidenţă la 
ea era felul în care privea: sigură pe ea, vicleană, provocatoare. 
Îi cunoşteam destul de bine pe cei doi cavaleri ai mei ca să ştiu 
că nu erau intimidaţi în faţa femeilor, dar, chiar şi aşa, mi s-a 
părut că Guillaume se înroşea, pierzând o parte din aplomb 
atunci când doamna şi-a aţintit ochii asupra lui. Era senzuală, 
chiar şi fără să şi-o propună. 

Chiar şi eu i-am observat senzualitatea atunci când Hugo m-a 
prezentat şi ea mi-a spus, cu vocea ei catifelată: 

— Sunteţi un frumos mic paj. E adevărat că şi dumneavoastră 
îmi veţi cânta ceva? Cu toate că eram o femeie deghizată, am 
simţit că mi se aprind obrajii. 

Doamna era centrul atenţiei tuturor. Când nu râdea, măcar 
zâmbea, dar eu am vrut să-mi imaginez cum ar fi privirea ei 
dacă nu ar mai zâmbi. Şi m-a impresionat; era ceva iscoditor, 
ceva ascuns în ea. 

Încă mai cinam la lumina înserării. Stăpânii castelului aveau 
invitaţi nobili, câte unul dintre ei, trubadur ca şi noi. Chiar şi 
Miraval era senior, dar cu resurse ceva mai modeste, căci 
moştenise un mic castel pe care avea să-l împartă cu ceilalţi trei 
fraţi ai săi. Apoi, erau trubadurii plebei, dar care, dacă poezia lor 
era bună, erau trataţi ca nişte seniori, aşa cum s-a întâmplat cu 
Peyre Vidal. Şi, la urmă, veneau menestrelii, care doar 
interpretau, şi saltimbancii, care amuzau cu jocurile şi 
acrobaţiile lor. Cei din această categorie, dacă elogiau prea mult 
o doamnă, se expuneau riscului ca vreo rivală a aceleia, 
ofensată, să le poruncească servitorilor ei să-i cotonogească. ŞI 


tocmai aceştia au fost cei care au făcut plăcută cina cu 
jongleriile, cântările de război şi laudele lor aduse doamnelor, în 
special, fireşte, Lupoaicei. 

Dar în atmosferă plutea o aşteptare, anticiparea unei 
sărbători deosebite. Şi la sfârşit însăşi Doamna Lupoaică a fost 
cea care, fără să-şi ascundă nerăbdarea, mai degrabă arătându- 
şi-o cu graţie, i-a spus lui Hugo: 

— Bunul meu senior de Mataplana, până când ne veţi face să 
aşteptăm ca să auzim acele s'/rventes pe care tatăl 
dumneavoastră Hugo, căruia îi ducem atât de mult dorul, le-a 
compus în amintirea păcatelor amoroase ale bunului nostru 
prieten Raimond de Miraval? şi a izbucnit într-un râs maliţios, 
smulgând hohote din partea mai multor invitaţi. 

Hugo s-a ridicat ceremonios şi le-a cerut permisiunea lui 
Peyre Roger şi lui Jourdain de Cabaret. De îndată ce a primit-o, 
le-a făcut o reverență doamnelor, a zăbovit o vreme ca să-şi 
acordeze pe îndelete ghitara, ştiind că toţi îl urmăreau cu 
înfrigurare şi, în cele din urmă, privindu-l în ochi, l-a înfruntat pe 
Miraval, intonând: 

* 

Doresc un sirventes să compun şi, când va fi gata, o va 
porni la drum direct spre Miraval, în mare grabă, către 
Raimond, care mă întristează. 

* 

Toţi îşi ţineau respiraţia; era cunoscută povestea potrivit 
căreia Raimond o alungase din cămin pe soţia sa Gaudairenca, 
şi ea trubadur, argumentând că în casă ajungea cu prisosinţă 
unul care compunea. Aceasta l-a chemat pe amantul său, 
Guillaume Bremon. Miraval i-a încredinţat-o, iar ei au plecat 
împreună. Printre cei prezenţi se auzeau râsete răzlețe. 

Exista o versiune a celor întâmplate care spunea că 
trubadurul se descotorosise de tânăra lui soţie la cererea unei 
doamne care nu-l accepta fără această condiţie. lar când el a 
îndeplinit-o, aceasta l-a preferat pe un altul. Se spunea că 
acesta era însuşi Pedro al II-lea, regele Aragonului. 

Când Hugo a cântat sfătuindu-l pe Miraval să o roage pe soţia 
sa să se întoarcă şi să-i acorde dreptul de a avea un amant, 
însăşi Doamna Lupoaică a izbucnit în hohote de râs şi în 


aplauze, la care s-au alăturat şi cei de faţă. Raimond de Miraval 
îl privea netulburat pe Hugo, în vreme ce zâmbea şi întindea 
coardele vielei în chip de ameninţare. 

Când Hugo a terminat, au urmat aplauze şi urale nu atât 
pentru meritul său, ci ca să-l stârnească pe Miraval, din partea 
căruia aşteptau cu nerăbdare un răspuns. 

În întâlnirea lor din după-amiaza aceea, Hugo, urmând 
regulile prieteniei dintre menestreli, îl prevenise pe opozantul 
său pentru ca acesta să poată să-i răspundă şi Raimond de 
Miraval îşi ciupi strunele vielei de câteva ori, părând că se 
gândeşte. Liniştea era deplină. 

— Tatăl dumitale are pretenţia să-l înveţe pe maestru, aşa-i? 
a şoptit el printre dinţi. 

Şi a început să cânte: 

* 

Trebuie să-mi trimit apărarea la Mataplana, fiindcă Huget 
mi-a ieşit în cale rostind vorbe care mă rănesc şi pentru că, 
fără să mă provoace, mă acuză cântând. 

* 

Şi aşa a glăsuit în versuri Miraval, dezvinovăţindu-se de 
presupusele sale păcate din dragoste, contestându-l cu 
afecţiune pe seniorul de Mataplana, pe care îl considera 
incapabil să înțeleagă modul său onest de a iubi din cauza 
dragostei nespuse şi a fidelității pe care o nutrea pentru soţia 
sa, Sança. 

Când a terminat, toți au ovaționat iscusința amândurora şi, în 
special, diplomaţia, tactul şi buna dispoziţie ale lui Miraval, care 
argumenta fără să jignească, străduindu-se să-şi păstreze 
onoarea, bazată pe principiile curteneşti ale Fin'Amor-ului, în 
ciuda eşecului pe care îl reprezenta abandonarea soţiei sale într- 
o încercare nereuşită de a o poseda pe doamna sa. 

Întunericul căzuse de-acum peste Cabaret şi făcliile iluminau 
castelul, în vreme ce cântecele şi râsetele coborau până în vale 
sfâşiind tihna nopţii, la fel cum trilurile păsărilor o făceau ziua. 


66 


„La Loba ditz que seus so et a.n ben drech e razo, 
que, per ma fe, rnielhs sui sieus que no sui d'autrui ni 
mieus. "1% 


[„Lupoaica zice că sunt al ei şi o spune pe drept cuvânt, 
căci, pe legea mea, sunt mai mult al ei decât al altcuiva 
ori chiar al meu.”] 


Peyre Vidal 


Cavalerul faidit Isarn, scutierul său Pellet şi Vulpoiul, ca 
servitor, sosiră la Cabaret a doua zi de dimineaţă. Isarn se mai 
întâlnise o dată cu Peyre Roger, dar feuda sa era departe, iar el 
era un cavaler de rang mărunt. Cei trei fuseseră întâmpinați cu 
câteva mile înainte de fortificaţii, dar, cu toate că li s-a permis 
să-şi continue drumul, nu le-a fost deschisă şi intrarea în cetate. 
Faidit-ul a fost nevoit să răspundă unui lung interogatoriu 
înainte de a i se permite accesul pe care l-a obţinut doar atunci 
când doi dintre cavalerii care se aflau în fortăreață şi care îl 
cunoşteau i-au confirmat originea. 

Isarn a fost primit de seniorul din Cabaret, care i-a oferit 
ospitalitate, sperând că va participa la lupta împotriva 
cruciaților. Cu toate acestea, argumentând că partea de sus a 
castelului era prea aglomerată, i-a găzduit pe nou-veniţi în 
fortificațiile cele mai apropiate de fundul văii şi în preajma 
grajdurilor. Nu era un loc prea onorabil, dar Isarn era un cavaler 
scăpătat şi a trebuit să accepte. Pentru Peyre Roger amplasarea 
nu era doar o chestiune de rang, ci şi de siguranţă. Vremurile 
erau tulburi şi trebuia să se ferească de trădare. 

— Acum va trebui să o găsim pe doamna Bruna, spuse 
Vulpoiul. Călătoreşte cu Guillaume de Montmorency şi amândoi 


1% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului, (n.tr.) 


se ascund deghizați. Cruciatul e foarte îndrăzneţ dacă vine aici, 
cu siguranţă că spionează pentru unchiul său Montfort. Trebuie 
să ne dăm toată osteneala; riscăm mult în acest joc al 
hazardului. 

Hotărâră ca fiecare să cerceteze potrivit rangului său. Isarn, 
printre cavaleri, Vulpoiul, printre slugi, iar Pellet, printre scutieri. 

Guillaume şi Bruna, fascinaţi de locul acela unic şi ameţitor, 
nici nu bănuiau pericolul care îi pândea. Astfel, când în 
dimineaţa aceea Hugo le-a comunicat că Doamna Lupoaică, 
regina incontestabilă a curţii de la Cabaret, îi va primi în 
încăperile sale, cavalerul franc a fost încântat. 

latacul Orbiei de Pennautier era situat în turnul principal al 
castelului şi acela era, fără îndoială, proverbialul gineceu al 
Fin'Amor-ului, cuibul iubirii galante. Au găsit-o aşezată pe nişte 
perne mari pe pat, cântând la viela cu arcuş o arie melancolică. 
Încă mai purta cămaşa de noapte şi părea să se fi trezit doar cu 
câteva clipe mai devreme, dar Bruna înţelese după culoarea din 
obraji şi roşul de pe buze că nu era aşa, că Lupoaica ştia să 
folosească sulimanurile şi că avea mare grijă de înfăţişarea ei. 

Doamna continua să cânte ca şi cum nu ar fi băgat de seamă 
prezenţa invitaţilor şi, când a terminat, le-a mulţumit acestora 
pentru aplauze cu un râs cristalin, ca de clopoței. 

— Bună ziua, tinerii mei prieteni! îi salută ea. 

— Bună ziua! răspunseră ei, făcând o reverență. 

— Permiteţi-mi să mă îmbrac ca să vă primesc aşa cum 
meritaţi. 

Şi când s-a ridicat, fina ei cămaşă brodată a lăsat să se 
ghicească prin transparenţă un trup frumos. Bucuroasă de 
curiozitatea pe care le-o stârnea vizitatorilor săi şi fără să-şi 
piardă nicio clipă zâmbetul, se îndreptă spre o latură a sălii unde 
atârna în chip de paravan o mică tapiserie reprezentând un 
splendid unicorn. Acolo, ascunzând în spatele miticului armăsar 
cea mai mare parte a priveliştii trupului ei, Lupoaica, ajutată de 
una dintre doamnele sale de companie, îşi scoase cu calm 
cămaşa. Bruna i-a observat cu o oarecare nemulţumire pe 
cavalerii săi, care priveau uluiţi spectacolul ce descoperea capul 
doamnei, cu părul despletit, o parte din gambe şi labele 
picioarelor, arătându-şi din când în când cu măsură şi în mod 


studiat braţele şi o mică porţiune de coapsă dezgolită. A asista 
la îmbrăcare şi dezbrăcare era unul dintre nenumăratele premii 
posibile, cu semnificaţii şi de naturi diferite, pe care o doamnă îl 
putea oferi trubadurului sau cavalerului său. Fără îndoială, 
spectacolul era în onoarea lui Hugo, dar îi onora şi pe prietenii 
acestuia, deoarece Guillaume şi Bruna, fiind nou-veniţi care încă 
nu-şi dovediseră cunoştinţele ca trubaduri şi nici devotamentul 
şi ceea ce se numea paratje, nu ar fi meritat niciodată un 
asemenea premiu. 

In cele din urmă, se arătă în faţa lor cu o frumoasă rochie de 
mătase roşie brodată şi le făcu un semn să se instaleze pe nişte 
perne, în vreme ce ea luă loc pe un taburet, astfel că se afla mai 
sus decât ei. 

— Muzica şi cântul, dragostea... Ce poate fi mai sublim? îi 
întrebă ea. Ce ne poate apropia mai mult de Dumnezeu? 

— Rugăciunea, răspunse Bruna, care, chiar travestită în băiat, 
nu putea evita să observe puterea de seducţie în plină 
desfăşurare a Lupoaicei şi să se simtă rivala ei. 

Aceasta răspunse cu râsul ei zgomotos şi apoi spuse: 

— Este acelaşi lucru, tinere paj. Rugăciunile sunt un 
descântec, o cântare cu propria ei muzicalitate şi structură. Cele 
care ajung cel mai sus sunt cele care conţin cea mai mare 
armonie. 

— Precum şi dragostea pentru Dumnezeu, pentru semenii 
noştri, dragostea creştinească... insistă Bruna, amintindu-şi de 
Domingo de Guzmân. 

— Toate acestea sunt cuprinse în Fin'Amor în sensul larg al 
conceptului, atunci când, luând naştere în doamnă şi în iubitul 
ei, se extinde la cei care îi înconjoară şi apoi la lume. Şi aceasta 
este misiunea noastră, a celor care practicăm aşa-numitul Joy; 
răspunse Orbia. Am ajuns la Dumnezeu prin descântecele de 
dragoste cuprinse în cântul nostru. Dragoste faţă de noi înşine, 
faţă de partenerul nostru, faţă de ceilalţi şi faţă de El. 

— Şi ce îmi spuneţi despre jocurile maliţioase, uneori 
neruşinate şi obscene, care se practică în numele curtoaziei? 
insistă Bruna. 

Lupoaica râse din nou, iar cavalerii îi ţinură isonul, dorind să 
atenueze critica mascată, cu gust de răzbunare, pe care Bruna o 


arăta la desfăşurarea puterii de seducţie a Orbiei. 

— Ele servesc la potenţarea acelei mari energii, răspunse ea 
amuzată de atitudinea iscoditoare a acelui băieţandru numit 
Peyre. Aţâţă emoția în trupul nostru, în inima noastră, în sexul 
nostru... şi astfel intrăm în legătură cu acea forţă superioară 
care pune totul în mişcare, cea pe care a creat-o Dumnezeu. Nu 
cumva sunteţi, tinere prieten, unul dintre acei catari nesăbuiţi 
care cred că există doi dumnezei şi că cel rău, al cărui rob este 
diavolul, ne conduce trupul şi că, în consecinţă, acesta este 
respingător? Sau un adept al acelor călugări catolici scrântiţi 
care îl dispreţuiesc şi care se rănesc într-adins, care suferă de 
foame şi trăiesc în mizerie? Noi, prin ritualuri şi jocuri, sublimăm 
această energie pe care Dumnezeu a creat-o şi pe care o 
păstrează în trupurile noastre ca să o transforme în dragoste 
curată, prin care ne apropiem de divinitate, de Domnul şi 
aceasta ne produce Joy, care este catalizator şi, în acelaşi timp, 
rezultat. 

— Şi de ce vi se spune şi Doamna Graal? vru să ştie 
Guillaume. 

— Pentru că /oy este adevăratul Graal, cel pe care Perceval, în 
opera lui Chrétien de Troyes!!, l-a găsit în trecere în castelul 
Regelui Pescar. Doamna îşi păstra zâmbetul seducător şi ochii 
săi albaştri străluceau cu veselie. /oy este purtătorul plenitudinii, 
al jubilaţiei, al plăcerii, al dragostei şi al râsului. Şi râsul este 
antidotul fricii, iar aceasta, patria întunericului, a diavolului. Eu 
sunt Graalul pentru că sunt preoteasa aşa-numitului Joy. Îl 
cultiv, îl preamăresc, îl hrănesc şi îl sublimez. 

Când doamna termină de vorbit, se lăsă liniştea. Bruna, 
cunoscătoare a culturii Fin'Amor-ului, înţelegea, chiar dacă le 
punea la îndoială, argumentele doamnei. Dar Guillaume încerca 
să priceapă acea filosofie, poate religie, care în multe privinţe 
era complet nouă pentru el. 

Şi aşa au stat de vorbă în continuare până când, deodată, 
Hugo întrebă: 

— Inţeleg că păstraţi în castel documentele acelea pe care le 


101 Poet francez (1135-1183), autor al primelor romane cavalereşti inspirate 
de legendele bretone, dintre care Perceval ou le Conte du Graal/Perceval sau 
Contele de Graal este cel mai cunoscut, (n.tr.) 


căra cel de-al şaptelea catâr când a fost asasinat Peyre de 
Castelnou. 

Pentru o clipă, uimirea făcu să dispară zâmbetul de pe chipul 
Orbiei. 

— Tovarăşii trebuie să vă fie de mare încredere dacă 
dumneata, un cavaler de Sion, îndrăzneşti să menţionezi 
aceasta în faţa lor, răspunse doamna, recăpătându-şi înfăţişarea 
veselă. 

De data aceasta, cei surprinşi au fost Guillaume şi Bruna. Era 
oare Hugo un cavaler al societăţii secrete a Sionului? La fel ca 
Aymeric de Canet, comandorul templier? 

— Sunt tovarăşii mei şi participăm împreună la acţiunea de 
căutare, răspunse Hugo, stânjenit şi uimit de faptul că doamna 
nu numai că îi cunoştea secretul, dar îl şi dezvăluia cu atâta 
uşurinţă. 

— Atunci, aţi ajuns târziu, căci regele Aragonului, temându-se 
pentru siguranţa cetăţii Cabaret, a căutat un alt păzitor. 

— Stăpânul meu, regele Aragonului? 

— Da, răspunse Lupoaica, stăpânul nostru, regele Aragonului. 

— Nu e cu putinţă! exclamă Hugo. Cine este acest nou 


păzitor? 
— Secretul nu-mi aparţine, răspunse doamna. Ar trebui să 
vorbiţi cu Peyre Roger, căruia i l-a încredinţat comandorul 


Aymeric de Canet. 


67 


„Guays e jausents xanti per Fin'Amor car 
e xausit jent e plasent aymia. 12 


[„Cânt vesel şi bucuros din Fin'Amor, 
căci mi-am ales o prietenă seducătoare şi nobilă.”] 


Fray Hugo Prior 


Alarmat de această veste, Hugo, nemaiţinând seamă de 
onoarea pe care i-o acorda Doamna Lupoaică primindu-l în 
iatacul ei, a grăbit sfârşitul întâlnirii ca să iasă în căutarea 
seniorului din Cabaret. A aflat că acesta vâna într-o vale din 
apropiere şi, lăsându-i pe Bruna şi pe Guillaume în incinta 
fortificată, o luă la galop în întâmpinarea lui. l-a fost uşor să-l 
găsească; văzând un şoim atacând o porumbiţă, nu a trebuit 
decât să urmărească zborul acestuia, care s-a încheiat pe 
pumnul înmănuşat în piele al lui Peyre Roger, ce se afla 
împreună cu alţi cavaleri. După saluturile de rigoare, tânărul îi 
ceru să vorbească între patru ochi şi, de îndată ce s-au 
îndepărtat de grup, întrebă de documente. 

— Cum se face că dumneavoastră, care sunteţi atât de 
aproape de regele Pedro, mă întrebaţi aşa ceva? răspunse Peyre 
Roger de Cabaret, uimit. 

— Eu credeam că dumneavoastră le aveţi în păstrare, 
răspunse Hugo. 

— In calitate de cavaler de Sion, sunteţi fratele meu, le 
cunoaşteţi conţinutul şi trebuie să cunoaşteţi şi locul unde se 
află, dat fiind că datoria voastră este să le apăraţi, răspunse 
seniorul din Cabaret. Mă surprinde faptul că Regele nu v-a spus. 

— Vin direct de la întâlnirea cu Regele. Şi dacă el ar fi ştiut, 


1% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


sunt sigur că m-ar fi prevenit. 

Peyre Roger de Cabaret îl privi surprins. Neliniştea i se citea 
pe faţă. 

— Am un document din partea Regelui în care îmi cere să 
cedez documentele spre păstrare unui frate al nostru, şi el 
cavaler de Sion, bineînţeles... 

— Cui? i-o reteză Hugo nerăbdător. 

— Lui Berenguer, arhiepiscop de Narbonne. 

— Unchiul bastard al lui Pedro al II-lea! 

— Da; în plus, documentele de împuternicire, atât cele din 
partea regelui, cât şi cele din partea arhiepiscopului, le-a adus 
Elie, majordomul lui Berenguer, pe care îl cunoaştem personal, 
răspunse Peyre Roger. Povara celui de-al şaptelea catâr se află 
în posesia sa. _ 

— Este un lucru foarte ciudat. Imi permiteţi să văd 
documentul? 

— Bineînţeles, de îndată ce vom ajunge la castel. 

Când Peyre Roger i-a arătat pergamentul Regelui, Hugo a 
exclamat: 

— Pecetea e falsă, semnătura e falsă. 

— Ce spuneţi? 

— Cunosc foarte bine documentele stăpânului meu şi stilul 
lor. Voi aţi văzut mult mai puţine decât mine. Vă pot asigura că 
cineva le-a falsificat. 

— Arhiepiscopul? 

— Poate. 

— De ce ar fi făcut-o? Este cavaler de Sion. 

— Nu ştiu, răspunse Hugo. Voi merge să-l văd ca să aflu. 

— Mai aşteptaţi câteva zile. Pregătesc mâine o expediţie 
împotriva cruciaților şi mi-ar face plăcere să participaţi. 

Hugo şovăi câteva clipe. Dorea să plece imediat la Narbonne, 
dar Guillaume îl îngrijora încă şi mai mult decât documentele. Îşi 
spuse că bătălia ar fi un bun prilej pentru a verifica dacă 
promisiunile lui Guillaume de a lupta împotriva alor săi erau 
adevărate. Dacă se va da îndărăt, îl va ucide fără să şovăie. 

La întoarcerea în sala în care dormeau, Hugo nu-i găsi pe 
tovarăşii săi, ci doar pe Raimond de Miraval cântând la vielă. 

— Bună ziua, Raimond, îi spuse el. Pregătiţi vreo canso despre 


virtuțile Doamnei Lupoaice? 

— Nu despre ea, ci din însărcinarea ei. 

— Şi ce este? 

— Ceva foarte deosebit şi secret. 

— Chiar şi pentru un bun prieten? 

Trubadurul îi zâmbi. 

— N-ar fi trebuit să fie pentru dumneavoastră, care faceţi 
parte din Ordinul secret al Sionului. 

— Şi cum de ştiţi, dacă e secret? se miră Hugo, supărat. 

— Nu există secrete pentru Doamna Lupoaică, spuse el cu un 
zâmbet trist. Nu sunt singurul care cedează farmecelor ei, iar pe 
noi, bărbaţii, ne ia gura pe dinainte în braţele iubirii. 

Hugo scoase un oftat. Doamna era limbută. Oare această 
poveste răspundea vreunui scop ascuns al stăpânei de la 
Cabaret? 

— Are atâta putere încât un cavaler de Sion să-i dezvăluie 
numele altuia? 

— Nu a făcut-o doar unul, ci mai mulţi. 

Tânărul cavaler dădu din cap cu o expresie de dezgust. 

— Şi Lupoaica are încredere în mine şi îmi povesteşte ce vrea 
ea ca eu să ştiu, spuse Miraval. Dar din dragoste pentru 
dumneavoastră şi pentru tatăl dumneavoastră, dacă îmi daţi 
cuvântul că veţi păstra secretul, vă voi spune cu ce mă ocup. 

— De acord. 

— Aţi auzit vorbindu-se despre numărul de aur!%? 

— Are legătură cu legenda lui Pitagora şi, apoi, a lui Platon? 

— Nu e o legendă. Au fost mari învăţaţi. 

— Nu e numărul care guvernează creaţia, numărul lui 
Dumnezeu? 

— Este numărul care creează armonia vieţii, răspunse 
Miraval. Cel care marchează proporţiile trupurilor noastre, cel 
care coincide cu creşterea spiralelor melcilor, 1,6238. 

— Ce se întâmplă cu el? 

— Este formula încântării în muzică. 

— Încântare? 

— Exact. Miraval zâmbea. încântare vine de la cânt. Este 


103 A se vedea !a sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


încântat cel care rămâne subjugat de puterea cântului sau a 
farmecului, ceea ce este acelaşi lucru. Dar nu orice muzică, nu 
orice cânt reuşeşte acest lucru. Doar cele având cadenţa 
numărului de aur, dat fiind că se armonizează cu ritmul nostru 
interior. 

— Dar aceasta este magie! 

— Da, dar magie albă, răspunse Miraval. Magia dragostei, a 
ceea ce se numeşte /oy. 

— Şi astfel Lupoaica se străduieşte ca şi mai mulţi bărbaţi să-i 
cadă în plasă? 

— Sunteţi aspru cu ea. Vrea doar să răspândească în lume 
Joy-ul, Fin'Amor-ul. 

— Îşi spune, de asemenea, Doamna Graal, răspunse Hugo. Şi 
cu dragostea îşi extinde puterea. 

Hugo căzu pe gânduri. Doamna Lupoaică îşi cultiva propria 
religie, o religie în care dragostea era Dumnezeu, iar ea era 
marea preoteasă. Şi avea intenţii ascunse. 


68 


„N'Uget, et eu vauc si nutz 
que, laire si m'encontrava, 
no.m toldria si no.m dava. 1% 


[„Huget, umblu atât de despuiat 
încât, dacă un hoţ m-ar întâlni, nu m-ar putea 
jefui dacă nu mi-ar da mai întâi de pomană.”] 


Răspunsul lui Reculaire către Hugo de Mataplana 


În după-amiaza aceea, la asfinţitul soarelui, Peyre Roger de 
Cabaret se ridică de la locul lui din capul mesei de pe terasa 
înaltă a fortăreței şi  întrerupse cântările şi jongleriile 
menestrelilor. Ridică paharul, care strălucea în ultimele raze ale 
soarelui, spre invitaţii săi, ca să declame cu voce puternică: 

— Acesta este castelul Graalului. Aici facem un tezaur din 
onoare, din poezie, din libertatea credințelor şi din fin'Amor, 
într-o lume în care /oy se stinge din pricina unei Apocalipse 
fanatice şi barbare, numite cruciadă. Noi vom continua să 
cântăm, să recităm, iubind până în ultima zi din viaţa noastră. 
Vreau să ne aducem aminte de seniorul nostru, vicontele 
Raimond Roger Trencavel, care acum e legat în lanţuri de zidul 
unei temnițe, cu inelele de fier ruginit intrate în carne, şi suferă 
fără lumină, fără muzică, fără dragoste... Toţi ştim că nu va ieşi 
niciodată viu din închisoare, că va fi asasinat. În onoarea acestui 
model pentru cavaleri, senior al ceea ce se numeşte /oy, să 
bem, să râdem, să cântăm, să iubim... 

Un val de urale şi de aplauze se ridică printre comeseni. Peyre 
Roger ceru linişte ca să continue. 

— Şi, de asemenea, să luptăm. Pentru el şi pentru surghiuniţii 
din Carcassonne, pentru toţi cei care au murit pe drumuri. 


1% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


Mâine, în faptul zilei, îi convoc pe cavalerii din castel şi pe 
vizitatori la o expediţie de pedepsire a cruciaților. Pentru 
vicontele nostru! 

Vorbele sale trădau emoția, şi ochii lui Peyre Roger se 
umplură de lacrimi. Din nou urale. 

Faidit-ul Isarn închină cupa stând în picioare, alăturându-se 
strigătului celorlalţi, în vreme ce îi observa pe toţi cavalerii, 
încercând să-l identifice pe cel de Montmorency. 

Tocmai pe acesta, pe Guillaume, îl privea fioros Hugo, 
imaginându-şi moartea lui. 

Cina s-a încheiat în curând şi numai doamnele au continuat 
serata. Cavalerii, în special cei străini, îşi dădeau osteneala să-şi 
completeze echipamentul, cerând cu împrumut ceea ce le-ar 
putea lipsi, asigurându-se că pintenii, coifurile, cămăşile de zale 
şi armele erau în stare bună. Guillaume se ocupă în mod special 
de scutul său. Când Hugo îl văzu migălind de zor ceva în 
compania unui meşteşugar local, sub privirea curioasă a Brunei, 
nu se putu reţine să întrebe. 

— Ce pictaţi? 

— Nu vedeţi? răspunse francul. O privighetoare roşie pe un 
fond galben. 

— O privighetoare, se miră catalanul. 

— Fireşte; în onoarea doamnei mele. Acesta este însemnul 
meu începând de acum. 

Hugo plecă mormăind; nu-i plăcea această poveste, dar îşi 
spuse că o va rezolva a doua zi. La cea mai mică şovăială, la cel 
mai mic semn de trădare sau de laşitate, va isprăvi cu el. De 
fapt, nici măcar nu avea nevoie de vreun motiv. li va spune 
Brunei că moartea lui era opera cruciaților. 

* 


Lui Isarn nu i-a fost uşor să-şi completeze echipamentul său şi 
pe cel al scutierului Pellet. Sosise la Cabaret doar cu ceva mai 
mult decât caii şi spada şi a trebuit să recurgă la însuşi Peyre 
Roger ca să-i împrumute lănci, cămăși de zale şi scuturi. 

— Este umilitor, i se plângea el Vulpoiului. Este mizerabil şi 
ruşinos. 

Tâlharul, care fusese nevoit să-şi folosească întreaga putere 
de convingere faţă de abatele Ordinului Cistercienilor din 


Carcassonne tocmai ca să obţină caii cu care sosiseră, dădea 
din cap afirmativ. El cunoştea mizerii pe care Isarn nici nu le 
putea bănui; de fapt, considera mâncarea un lux, dar era 
hotărât să-şi schimbe soarta. 

— Un cap, răspunse el. Frumosul căpşor al unei doamne este 
ceea ce ne va schimba soarta. Dacă dăm greş, vom rămâne în 
continuare fără nimic; săraci şi măcinaţi de nevoi. 

Vulpoiul avansa cu cercetarea, ştia de-acum că zilele trecute 
sosiseră mai multe grupuri la Cabaret, dar nicio pereche 
alcătuită dintr-un singur cavaler şi scutierul său, aşa cum 
plecaseră din Carcassonne Guillaume şi Bruna. Avea nevoie de 
mai multe informaţii, dar era sigur că Guillaume de 
Montmorency se va vedea obligat să se alăture celor care 
plecau a doua zi. El va fi la grajduri ca să-l identifice şi, trăgând 
de acest fir, avea să o descopere pe Doamna Privighetoare. 


69 


„ “Per fe», ditz Peyr Rotgiers aisel de Cabaretz, 
«per cosselh qu'ieu vos do, la fors non issiratz». ” 


[„ «Pe cinstea mea», spune Peyre Roger de Cabaret, 
«că un sfat vă voi da, fiţi prudent>.”] 


Cântecul cruciadei, Il-24 


În zorii zilei următoare, un grup de treizeci de cavaleri au 
plecat din Cabaret. Cei doi seniori ai castelului erau în fruntea 
expediției. Mai în spate, împreună cu Guillaume şi cu Hugo, 
mergea călare Raimond de Miraval. Trubadurul era unul dintre 
aşa-numiţii cavaleri faidits, ca şi Isarn, un dezmoştenit, dat fiind 
că, în urmă cu puţine zile, castelul din Miraval căzuse în mâinile 
cruciaților, el pierzându-şi astfel posesiunile deja împuţinate. 
Expediția era încheiată de scutieri, care aveau să lupte la fel ca 
stăpânii lor. Grupul mergea în linişte, pe cei mai mulţi 
măcinându-i resentimentele; toţi aveau ceva de răzbunat. 

Lui Guillaume, acţiunea aceea îi amintea o vânătoare de lupi. 
Semnele pândarilor pe stânci şi la locurile de pază de-a lungul 
văii vorbeau un limbaj pe care el nu-l înţelegea, dar, pentru 
localnici, fără îndoială că însemnau ceva. În curând, de îndată ce 
ieşiră din zona trecătorilor în câmp deschis, o luară la trap 
înspre Carcassonne, dar, înainte de a ajunge în dreptul hanului 
La Cocoşul Cântător, se abătură spre Răsărit, urmând indicaţiile 
unor cercetaşi ascunşi prin preajmă. Străbătuseră deja mai 
multe mile dincolo de posesiunile seniorilor din Cabaret, dar 
sistemul semnalelor părea că mai funcţionează încă. Guillaume 
socotea că vor fi lăsat deja Carcassonne în urmă, la dreapta sa, 
când au traversat printr-un vad râul Orbiei şi au pătruns adânc 
într-o zonă împădurită. 

— Este un grup de întărire a cruciaților din Carcassonne, le 
spuse Peyre Roger de Cabaret. Majoritatea seniorilor cruciați și- 


au îndeplinit cele patruzeci de zile şi s-au întors pe domeniile 
lor. Am hotărât să nu-i atacăm pe cei care pleacă, ci doar pe cei 
care sosesc sau care rămân. 

Ceilalţi ascultau în tăcere. 

— Sunt vreo douăzeci călări şi treizeci pe jos, continuă el. Ne 
depăşesc ca număr, dar nu se aşteaptă la un atac. Trebuie să-i 
eliminăm pe cavaleri de la bun început; aici drumul face o 
cotitură şi este atât de lat, încât putem ataca în linie cu cinci 
călăreţi. Vom tăbări asupra lor din faţă şi din spate. Cu siguranţă 
că pedestraşii se vor ascunde în desişuri când ne vor vedea 
năpustindu-ne asupra lor. 

Guillaume înghiţi în sec. Era priceput într-ale armelor şi aceea 
era şansa lui de a obţine respectul acelor nobili occitani care îl 
vedeau doar ca pe un străin care se exprimă cu greutate. Şi, de 
asemenea, de a-şi recăpăta stima de sine, şifonată după 
umilitoarea sa capturare de către Hugo şi aşa-numiţii faidits ai 
acestuia şi ştirbită de stângăcia cu care se mişca la curtea de la 
Cabaret. Pe scut şi în inimă o purta pe doamna sa şi era hotărât 
ca imaginea privighetorii de culoare carmin pe care o purta să 
se facă temută de către cruciați; să poată depăşi cu deplin 
succes încercarea la care îl supunea Bruna ar fi cel mai bun mod 
de a-i declara iubirea sa. 

Işi puseră coifurile şi se împărţiră în două grupuri: primul 
aşteptă ca alaiul să fi trecut ca să se plaseze în ariergarda 
acestuia şi să-i atace din spate. O făcură tocmai atunci când, la 
cotitura drumului, cruciații se întâlniră faţă în faţă cu cel de-al 
doilea grup care venea în galop spre ei. Hugo se aşeză exact în 
spatele lui Guillaume, în aşa fel încât, doar răsucindu-şi sulița 
sub un mic unghi, aceasta s-ar înfige în spinarea francului. 

Atacară din cele două direcţii, dând pinteni, cu hăţurile în 
mâna cu scutul lăsate liber şi lancea în cumpănire, strigând cât 
îi ţinea gura. Guillaume, plasat pe linia de avangardă, văzu, 
după expresia de pe chipuri, cum atacul lor îi lua complet prin 
surprindere pe cruciați, care, după aspect şi însemne, păreau 
burgunzi. Cei mai mulţi aproape că nu avură timp să pună mâna 
pe scuturi, că erau străpunşi şi daţi jos de pe cai. Hugo, 
urmându-l pe Guillaume ca o umbră, îl văzu pe acesta 
străpungându-l cu lancea pe cel care părea să conducă 


expediţia. Omul căzu la pământ cu sulița înfiptă în piept, în 
vreme ce francul îşi scotea iute spada şi începea să-l lovească 
pe unul dintre puţinii cruciați care mai rezistau încă în şa. 
Ciocnirea se rezolvă cu o îndemânatică împunsătură în gât, iar 
cavalerul potrivnic se prăbuşi. Hugo se minună că rivalul său 
reuşise să-i rănească mortal atât de rapid pe doi dintre 
adversarii săi şi nu avu chef să-l ucidă pe la spate, nici ocazia de 
a intra în luptă cu cavalerii duşmani. 

Pedestraşii fugiră să se ascundă în pădurea prin care unul 
dintre cavalerii cruciați reuşise să scape, pe când cei care 
rămăseseră pe cai erau hărţuiţi de mai mulţi atacanţi în acelaşi 
timp şi nu le-a servit la nimic încercarea lor de a se apăra. Cei 
din Cabaret nu avură reţineri în a-i răpune pe toţi cei căzuţi la 
pământ, iar scutierii începură să le ia armele, cămăşile de zale şi 
orice le-ar mai fi putut fi de folos şi să le încarce pe toate pe caii 
capturați, în vreme ce călăreţii cercetau partea cea mai puţin 
deasă a pădurii din apropierea drumului, lichidându-i pe toţi 
pedestraşii duşmani pe care i-au putut găsi. Ambuscada fusese 
un succes deplin şi sărbătoriră faptul că, în afara unor mici răni, 
toţi erau nevătămaţi. 

— Bună treabă, Guillaume! îl felicită Peyre Roger de Cabaret. 
Sunteţi singurul care aţi doborât doi. 

— Să ne continuăm drumul până la Carcassonne, propuse 
Hugo care, supraveghindu-l pe rivalul său, aproape că nu 
participase şi dorea să-şi dovedească şi el valoarea. 

— Asta reprezintă un mare risc, răspunse seniorul de la 
Cabaret. Ceea ce tocmai am făcut este ca şi cum am fi luat un 
mistreţ prin surprindere şi l-am fi doborât. Ceea ce vreţi acum 
este mult mai periculos; ar însemna încercuirea unuia rănit. 
Dacă vom da peste o forţă importantă, vom avea pierderi. 

— Pentru vicontele Trencavel! strigă Hugo ridicându-şi spada. 

Toţi îl imitară, aclamându-l pe tânărul senior închis în 
temniţele oraşului. Înflăcăraţi de victoria uşoară, cei mai mulţi 
sprijiniră propunerea lui Hugo şi se îndreptară la trap spre 
Carcassonne. Scutierii, în spate, se îngrijeau să mâne caii cu 
bunurile luate cu forţa de la cruciați. 

Pe drum, se întâlniră cu un car cu furnituri, dar fără cavaleri 
sau argaţi duşmani, şi îl rechiziţionară. Fără îndoială, fugarul 


avea să-i avertizeze pe toţi. Dar când oraşul le apăru în faţă, 
Peyre Roger refuză să meargă mai departe cu oamenii săi. 

— Să ajungem până la zidurile oraşului, spuse Hugo. Să le 
arătăm că încă o putem face, ca să le fie frică de noi. 

— Un călăreț duşman a scăpat. Simon de Montfort şi-o fi 
pregătind acum cavalerii ca să iasă în căutarea noastră, spuse 
seniorul din Cabaret. Asta e o nebunie. 

— Bine. Vă propun ca scutierii să se întoarcă degrabă cu tot 
ce am câştigat, iar dumneavoastră să aşteptaţi cu oamenii 
dumneavoastră stând la pândă aici, insistă Hugo. Eu voi merge 
să-i provoc. Dacă ies după noi într-un grup restrâns, îi atacați. 
Dacă sunt prea mulţi, porniţi-o la drum spre Cabaret, iar eu voi 
ajunge pe cont propriu. 

Jourdain şi Peyre Roger se consultară cu ceilalţi. Părea un plan 
bun, dar lăsară doi dintre călăreţi în ariergardă, ca măsură de 
prevedere în cazul în care ar putea veni cruciați din urmă. Îi vor 
da o şansă lui Hugo. 

— Faceţi onoare clanului Mataplana prin curajul vostru, îi 
spuse Peyre Roger, dar să nu întârziaţi. Ajungeţi până aproape 
de ziduri, strigaţi tot ce poftiţi şi întoarceţi-vă numaidecât. Fiţi 
prudent. 

— Mulţumesc, Peyre Roger, răspunse el, hotărât să 
îndeplinească tot ce i s-a spus. 

— Aşteptaţi! spuse Guillaume. Vă însoțesc. 

Hugo îl privi în ochi, iar francul îi susţinu privirea. 

— De acord, veniţi, spuse el călcându-şi pe inimă. 

Se bucura să aibă un însoțitor, dar nu-i plăcea să fie 
Guillaume acela. Francul reunea prea multe calităţi. 

Şi astfel, drumul fiind degajat, ajunseră amândoi la o 
aruncătură de balistă de ziduri, mereu atenţi să nu iasă cineva 
din garnizoană. Guillaume îşi ţinea coborâtă viziera coifului ca 
să nu fie recunoscut, dar îşi arăta mândru pe scut 
privighetoarea de culoare carmin, ca să o vadă toţi. Hugo îşi 
ridică viziera şi începu să strige: 

— Trăiască vicontele Trencavel, seniorul din Carcassonne! 
Moarte cruciaților! 

Guillaume, privind oraşul cu fanioanele cu leul rampant al 
clanului Montfort, cu porţile închise şi garnizoana observându-i, 


îi păru rău că se află acolo. În vreme ce suporta fanfaronadele 
pe care tovarăşul său le striga francilor, se gândea la ce s-ar 
întâmpla dacă ar ieşi vărul său Amaury. El lăsase foarte clar de 
înţeles că nu se va confrunta cu nimeni din clanul Montfort, dar 
acest lucru îl ştiau doar Hugo şi Bruna. Şi dacă din vina lui 
rudele sale ar cădea într-o ambuscadă? 

Dar cruciații se mărginiră să-i observe fără ca cineva să iasă 
şi, în cele din urmă, îi spuse catalanului: 

— Să mergem odată. 

Acesta roti calul şi amândoi, fără să mai privească în urmă şi 
cu pas liniştit, o porniră spre grupul de la Cabaret. 


70 


„Scometre.us vuoill, Reculaire: 
pois vestirs no.us dura gaire 
que vos etz fols e jogaire 

e de putans governaire... 195 


[„Vreau să vă dojenesc aspru, Reculaire: 
căci nu vă durează deloc veşmintele, 
pentru că sunteţi prost şi jucător, 

şi al târfelor stăruitor senior.”] 


Hugo de Mataplana către Reculaire 


Li s-a spus celorlalţi că eu eram încă ucenic de scutier, un paj, 
prea tânăr ca să particip la fapte de arme, şi am rămas în castel 
lenevind sau cântând la vielă, apoi rugându-mă. În cele din 
urmă, la căderea serii, eram moartă de nelinişte văzând că nu 
mai soseau. Ce s-o fi întâmplat? Or fi fost răniţi? Să fi căzut în 
luptă vreunul dintre ei? M-a cuprins un sentiment de epuizare şi 
de neajutorare precum cel al unei fetiţe pierdute în pădure. Mi- 
am dat seama că, deşi cei din Cabaret ar fi trebuit să-mi fie 
apropiaţi, mă simţeam mult mai legată de catalan şi de franc. 
Sentimentele mele faţă de ei erau intense, dar confuze. 
Crezusem întotdeauna, de când privirile ni s-au încrucişat la 
prima noastră întâlnire, că inima mea îi aparţine lui Hugo. Însă 
traiul în comun m-a făcut ca, după ce l-am urât pe Guillaume, să 
ajung să-l apreciez, să mă simt emoţionată când, fără să vrea, l- 
a ucis pe Aymeric crezându-se iluminat de o revelaţie care mă 
prefăcea în îngerul său. Dar în ultimele zile, de când ne-am 
întâlnit toţi trei, simțind rivalitatea agresivă ivită între ei, am 
început să-l apreciez destul de mult pe franc. Îi comparam în 
permanenţă şi, cu toate că inima îmi bătea încă pentru Hugo, 


1% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


observam că Guillaume se dăruia în slujba mea cu un 
devotament absolut, punându-şi viaţa zălog, pe când în cel 
dintâi simţeam o nelămurită reţinere. Acest lucru mă îngrijora şi, 
aşteptându-i neliniştită, mă frământam cu cele mai absurde 
gânduri. Cât de mult se schimbase lumea mea în câteva zile! îi 
voiam pe amândoi alături de mine, dar puteam oare evita ca, 
într-un moment oarecare de neatenţie din partea mea, să se 
omoare între ei? 

Era trecut de amiază şi umbrele acopereau deja albia râului, 
iar eu, de pe terasa castelului, priveam îngrijorată cotul 
drumului care ducea la Carcassonne. In cele din urmă, am văzut 
cortegiul sosind; mai întâi, scutul cu privighetoarea de culoare 
carmin şi, imediat după aceea, l-am zărit şi pe Hugo. Uşurată, i- 
am mulţumit Domnului că mi-a ascultat rugile şi m-am repezit 
pe drumul de coborâre ca să-i întâmpin. 

Ceva se întâmplase. Hugo nu se mai purta cu Guillaume cu un 
dispreţ rău ascuns şi, când mi-au povestit aventurile lor, am 
înţeles că acesta obținuse aprecierea tuturor. Atunci, Hugo i-a 
propus francului să cânte împreună o tenso în noaptea aceea, în 
faţa celorlalţi, după cină. El îl va întruchipa pe tatăl său Hugo, 
care a compus-o, iar Guillaume îi va da răspunsul, luându-şi 
vocea menestrelului Reculaire. l-a atras atenţia că personajul lui 
Reculaire era amuzant, dar că era vorba despre un menestrel 
cam ticălos şi cunoscut în Cabaret, căci vizitase castelul 
împreună cu bătrânul Mataplana. Francul a spus că nu-i păsa, că 
avea curajul să-l înfrunte. 

Cina a fost foarte veselă, iar /oy domnea din nou la Cabaret. 
Eu îi aşteptam nerăbdătoare pe cavalerii mei şi în cele din urmă 
s-au prezentat faţă în faţă, ghitară contra vielă. 

— Vreau să vă dojenesc, Reculaire, a început Hugo după cea 
introdus la ghitară acordurile melodiei, căci nu vă durează deloc 
veşmintele, pentru că sunteţi prost şi jucător, şi al târfelor 
stăruitor senior. 

Hugo,  zâmbitor, în aşteptarea răspunsului, ciupea în 
continuare strunele ghitarei, privindu-l pe Guillaume care îl 
acompania la vielă. Acesta a aşteptat să se termine râsetele şi, 
de îndată ce se făcu o linişte plină de nerăbdare în care se 
auzeau doar notele celor două instrumente, a cântat cu aceeaşi 


rimă şi cu un ton mai jos, chipurile necioplit: 

— Domnule Huget, am auzit spunându-se că va veni o vreme, 
aşa cred eu, când broderiile cu fir de aur şi hurmuzuri se vor 
risipi ca un fum şi de aceea nu-mi fac griji pentru bani, de care 
îmi bat joc. Toţi ar trebui să gândiţi la fel. 

Hugo a aşteptat ca exclamaţiile publicului şi aplauzele să se 
termine ca să reia cântul. L-a privit stăruitor pe Guillaume şi l-a 
provocat l-a întrecere. 

Înfruntarea a adus râsete, ovaţii şi chiar bătăi din picioare 
care  răsplăteau răspunsurile amuzante ale menestrelului 
Reculaire, încă şi mai apreciate pentru vulgaritate. Şi mi-am dat 
seama că /a tenso a tatălui lui Hugo cu Reculaire, compusă fără 
îndoială împreună cu menestrelul, nu era o critică la morala 
acelui om din popor devenit filosof epicurian, aşa cum părea, ci 
o uimitoare prezentare a modului acestuia de a gândi. Şi, de 
asemenea, că aşa-numitul Joy, Graalul de la Cabaret, nu 
însemna doar ceea ce era cult, ceea ce era curtenesc având 
stricte legi formale, ci că admitea şi ceea ce era bizar şi popular, 
atâta vreme cât ar fi contribuit la acea adoraţie a forţei vitale 
care îi animă pe toţi, a bucuriei, a plăcutei desfătări senzuale. 

Când a terminat, Hugo s-a alăturat ultimelor strofe cântând în 
duet cu Guillaume. Amândoi şi-au ridicat glasul ca să 
evidenţieze liniştea din final. 

Aplauze furtunoase, ovaţii şi entuziasm i-au premiat pe acei 
tineri cavaleri care se arătau la fel de falnici şi cu spada în 
mână, şi cântând versuri. Erau eroii zilei şi ai nopţii, toate 
doamnele, inclusiv zâmbitoarea Lupoaică, le făceau ochi dulci. 
Eu, încă deghizată în băiat, îi priveam mândră că erau ai mei, 
dar un sentiment melancolic îmi spunea că totul era prea 
frumos, aşa cum fusese şi Beziers, o lume strălucitoare în pragul 
dispariţiei şi căreia, undeva mai departe, dincolo de trecători, 
nişte forţe obscure îi pregăteau distrugerea. 

Dar în momentul acela, râsetele se revărsau de pe terasa 
castelului năpădind valea întunecoasă, în vreme ce trubadurii 
salutau înclinându-se. Luna în descreştere privea, sub lumina 
torţelor, fanioanele fluturând în vânt, resturile festinului de pe 
masă, altar al templului acelui /oy, şi pe oamenii aceia cu inimile 
deschise la muzică, la desfătare, la dragoste. Acolo, în împărăţia 


Doamnei Graal, ea strălucea în noapte cu râsul, cu frumoşii ochi 

albaştri şi cu ştrengăria ei incitantă. Totul era frumos, plin de 

armonie, făcând inima să crească, iar eu mi-am spus că trebuie 

să ne delectăm cât timp vor mai dura toate acestea, că doar 

Dumnezeu ne cunoaşte soarta şi Lui trebuie să ne încredinţăm. 
Aşa cum făcea Reculaire. 


71 


„A orient exe el sol 
e tornos a essa part.” 


[„Spre Orient, unde răsare soarele, 
într-acolo vor merge.” ] 


Poemul Cid-ului 


În zilele următoare se repetară incursiunile războinice în care 
cavalerul Privighetorii cucerea treptat renume, atât printre 
occitani, cât şi printre cruciați. Vulpoiul îl recunoscu imediat în 
acesta pe Guillaume şi nu îi scăpă legătura cu doamna cu 
acelaşi nume. Dar nici el, nici scutierul Pellet nu puteau ajunge 
la partea de sus a castelului din Cabaret, unde locuia Bruna 
deghizată în Peyre. Însă Isarn, cavalerul faidit, care era invitat la 
cinele din castel, o putu identifica în pajul acela care îi însoțea 
pe cavalerii trubaduri. Nu va fi uşor să-i obţină capul; doamna se 
bucura de apărători puternici. 

— Avem două opţiuni, le spuse Vulpoiul camarazilor săi. Una 
este ca eu să pot ajunge în partea de sus a fortăreței atunci 
când voi, cavalerii, veţi fi în luptă, iar ea va fi singură... 

— Cum veţi reuşi să fiţi lăsat să urcați? vru să ştie Isarn. 

— Trebuie să inventez o scuză bună. Poate un mesaj pentru 
Doamna Lupoaică... 

— Mi se pare dificil; occitana voastră stricată, care sună a 
limbă oil, vă va face suspect. 

— Atunci, la viitoarea cină la care veţi fi sus, poate că vom 
reuşi noi să ajungem în partea superioară spunându-le străjilor 
că avem un mesaj urgent pentru voi... 

— Asta e mai bine, chibzui Isarn, dar trebuie să elaborăm cu 
grijă totul. Trebuie să o îndepărtăm de Guillaume şi de Hugo; 
sunt războinici excelenți şi sunt mereu alături de ea. 

— Şi trebuie să ne gândim cum vom putea ieşi din fortăreață 


ascunzând un cap. 

— Va fi dificil dacă dă cineva alarma, răspunse faidit-ul. Dacă 
am face-o în timpul somnului, poate că nimeni n-ar băga de 
seamă... 

— Asta e şi mai complicat, spuse Vulpoiul. 

Cei trei se întrebară din priviri. 

— Dar nu vă faceţi griji. Tâlharul zâmbea mucalit ca să le 
trezească tovarăşilor săi încrederea. Vă asigur că vom găsi 
mijlocul. Foamea ascute iscusinţa şi doar aşa vom ieşi din 
mizerie. 

* 

Guillaume, alături de Hugo, deveni unul dintre cavalerii cei 
mai solicitaţi în reprezentațiile de Fin'Amor de la curtea 
Doamnei Graal, în care ele îi judecau pe bărbaţi după meritele 
lor galante. 

Acolo, însuşirile sale războinice îi serveau prea puţin francului, 
dat fiind că doamnele puneau la încercare nu numai meritele 
poetice sau muzicale ale gentilomilor, ci şi atitudinea lor faţă de 
dragoste şi spirit. 

— Spuneţi-mi, Guillaume, întreba Lupoaica zâmbind şăgalnic, 
ce preferaţi din trupul feminin, partea superioară sau cea 
inferioară? 

Deşi începea deja a se obişnui cu acele situaţii dificile, 
cavalerul de Montmorency nu era încă priceput la limba oc şi 
suferea la jocurile de cuvinte cu dublu înţeles şi la subtilităţile 
pe care le ascundeau întrebările de acest fel. 

— Ereticul Androcius, răspunse el înghițind în sec şi vrând să 
fie prudent, credea că partea superioară a femeilor este opera 
lui Dumnezeu, iar cea inferioară, a diavolului. Ar trebui deci să o 
aleg pe cea de sus. 

Câteva râsete discrete vădind decepţia însoţiră răspunsul. 

— Şi dumneavoastră, Hugo, ce parte preferaţi? 

— Eu gândesc la fel ca trubadurul Mir Bernat din Carcassonne, 
răspunse el, partea superioară este pentru dragostea curată, iar 
cea inferioară pentru dragostea naturală. 

— Da, şi ştim că el o prefera pe cea de-a doua, îl întrerupse 
Lupoaica în râsetele celorlalte doamne. Dar, spuneţi-ne, 
dumneavoastră ce alegeţi? 


— Depinde de doamnă. 

Şi mai multe râsete răsplătiră răspunsul ambiguu. 

— Vreţi să vă eschivaţi, nu e drept, interveni o tânără domniţă 
care, spre indignarea Brunei, îl urmărea tot timpul cu privirea pe 
Hugo. Gândiţi-vă la o doamnă pe care o iubiţi cu adevărat. 

— Atunci, va depinde de moment. Există momente pentru 
Dumnezeu şi altele pentru... 

Doamnele fremătară vesele, chicotind cu o pudoare 
prefăcută. 

— Şi la mine, ce parte aţi alege? întrebă Lupoaica zâmbind 
provocator. 

— La dumneavoastră, doamnă? bâigui el amuzat, simulând 
buimăceala. Dumneavoastră sunteţi deosebită... 

— Deosebită? 

— Da, toate părţile dumneavoastră sunt opera lui Dumnezeu. 
Mi-e cu neputinţă să aleg între perfecţiuni. 

Lupoaica izbucni într-un hohot de râs. 

— lar dumneavoastră, seniore de Mataplana, răspunse ea 
satisfăcută, sunteţi, ca şi tatăl dumneavoastră, o puşlama 
periculoasă. Este la fel de greu să vă lăsaţi prins ca şi să vi se 
închidă gura. 

— Dar spuneţi-mi, Guillaume, interveni o altă tânără doamnă 
ieşind la atac, dacă o doamnă apasă mâna unui cavaler cu a sa, 
îl calcă pe un altul pe picior şi îl priveşte şăgalnic pe un al 
treilea, de care credeţi că e îndrăgostită? 

Francul înghiţi din nou în sec, gândindu-se iute. De data 
aceasta, voia să fie mai subtil în răspunsul său. 

Şi astfel zburau zilele când nu aveau loc lupte, cu versuri, 
cochetării, jocuri de cuvinte şi râsete. Era desfătarea inspirată 
de Joy. 

* 

În aceeaşi dimineaţă, Vulpoiul îi comunică lui Isarn că reuşise 
să-i cumpere pe doi servitori cu ceea ce obținuse din împărţirea 
prăzii de război în urma incursiunilor. 

— La următoarea ieşire împotriva cruciaților, voi veţi merge 
cu cavalerii, îi spuse el faidit-ului. Dar Pellet va declara că e 
bolnav ca să rămână cu mine. Eu voi urca, îmi voi face treaba şi 
de sus voi arunca un sac cu trofeul nostru. Pellet îl va culege de 


la picioarele zidurilor. 

Isarn puse mai multe întrebări până să fie mulţumit de 
soliditatea complotului. 

— Este un plan bun, recunoscu el. Când veţi avea capul, 
plecaţi degrabă, înainte de întoarcerea cavalerilor. Mergeţi la 
hanul La Cocoşul Cântător şi acolo ne vom întâlni. 

* 


Zilele petrecute în acea împărăție a Joy-ului, a Doamnei 
Lupoaice, seniora Graalului, au fost foarte frumoase. Dar eu 
simţeam că lumea aceea era ireală şi că sfârşitul ei era aproape. 
Dar încă şi mai aproape era plecarea noastră. Cavalerii mei, 
odată satisfăcută dorinţa lor războinică, doreau să-şi continue 
căutarea. Francul a fost primul care a abordat subiectul. 

— Hugo, i s-a adresat Guillaume într-un moment în care eram 
doar noi trei în încăperea aceea cu ferestre mari ce dădeau 
deasupra prăpastiei şi pe care o împărţeam cu Miraval şi cu alţi 
vizitatori nobili, sunt zile întregi de când îmi datoraţi o 
explicaţie. 

Cavalerul de Mataplana rămase privindu-l întrebător. 

— Nu v-am cerut-o până acum pentru că am vrut să-mi 
dovedesc valoarea într-ale armelor şi fidelitatea faţă de doamna 
mea. Cred că mi-am ţinut cuvântul şi că acum trebuie să mă 
consideraţi ca pe un egal. Vorbea senin, demn, fără aroganță. 
Sunteţi cavaler al acelui misterios Ordin al Sionului şi aveţi 
acces privilegiat la regele Aragonului. Fără îndoială, deghizarea 
în menestrel ascunde un abil agent al monarhului, un spion, 
continuă cavalerul de Montmorency. Ce ascundeţi în această 
poveste? Ce v-a spus Peyre Roger despre povara celui de-al 
şaptelea catâr? Care este interesul vostru pentru aceasta? 

Hugo l-a privit câteva clipe căzut pe gânduri şi apoi, înainte 
de a răspunde, mi-a căutat privirea. 

— De acord, a recunoscut el, v-aţi câştigat un răspuns, dar i-l 
datorez mai întâi doamnei mele şi ei i-l adresez. 

Şi a început să relateze că misiunea sa în calitate de cavaler 
al Ordinului era aceea de a asigura păstrarea documentelor şi că 
aceasta era independentă de serviciul pe care i-l datora Regelui 
său. Atunci le-a explicat ceea ce aflase şi înşelătoria folosită de 
arhiepiscopul din Narbonne ca să pună mâna pe „moştenirea 


diavolului”. 

— Şi de ce doreşte acesta documentele? 

— Nu ştiu, a răspuns Hugo, dar, fără îndoială, acţionează 
împotriva ţelurilor confreriei Sionului. 

— Despre ce tratează documentele acelea? a întrebat 
Guillaume. 

— Nu ştiu. 

— Cum să nu ştiţi dacă se presupune că trebuie să le 
protejaţi? 

— Dar voi, de ce ignoraţi conţinutul documentelor pe care le 
căutaţi? 

— Pentru că abatele Ordinului Cistercienilor n-a vrut să mi-l 
încredinţeze. 

— Suntem chit. 

Cei doi s-au privit încordaţi. 

— Şi spuneţi-mi, Hugo, care sunt intenţiile dumneavoastră? 
Ce veţi face acum? l-a întrebat cavalerul de Montmorency. 

— Vreau să recuperez documentele. 

— Pentru ce? 

— Ca să le predau aceluia care trebuie să le aibă. 

— Regele Aragonului? 

— Ce vă face să presupuneţi aşa ceva? 

— Mulţi dintre vasalii săi sunteţi cavaleri de Sion. 

— Acesta este un Ordin secret; de-altfel, contele de Toulouse, 
cavaler de Sion, a fost duşmanul Aragonului vreme de mulţi ani. 
Arhiepiscopul de Narbonne nu are nici el pentru ce să se supună 
Regelui. Narbonne nu este o feudă aragoneză şi s-a supus 
cruciaților. 

— Cui i le-aţi da? g 

— Nu e treaba dumitale. In schimb, ştiu bine că, în ceea ce vă 
priveşte, destinația lor ar fi abatele Ordinului Cistercienilor. Nu 
aceasta era misiunea voastră? 

— Era înainte, răspunse Guillaume căzut pe gânduri, dar 
acum vreau să ştiu doar ce conțin. Ce secret justifică o 
cruciadă? Ce anume merită moartea atât de multor oameni, fie 
ei catolici, ovrei sau eretici? Voi hotărî după aceea. 

— Nobilă curiozitate, a comentat Hugo sceptic, dar, în orice 
caz, amândoi le dorim. Avem alt motiv care ne învrăjbeşte. 


— Dar există unul care vă uneşte, i-am întrerupt eu; amândoi 
sunteţi cavalerii mei şi aţi jurat să mă ocrotiţi. 

M-au privit ca şi cum ar fi fost surprinşi de faptul că mă aflam 
acolo. M-am gândit că erau atât de angrenaţi în disputa lor, 
încât uitaseră complet de prezenţa mea. 

— E adevărat, a recunoscut Hugo, şi cu toate că o vreme va 
trebui să-l accept pe acest cruciat, o voi face pentru că sporeşte 
siguranţa voastră, dar când va veni momentul, dintre cei doi va 
rămâne doar unul şi acela sper că voi fi eu. 

— Acelaşi lucru îl spun şi eu, a intervenit cavalerul de 
Montmorency. 

— lar dumneavoastră, doamnă, întrebă Hugo, care sunt 
dorinţele dumneavoastră? 

Am căzut pe gânduri. Dorinţele mele. Puteam dori oare ca 
ultimele săptămâni să fie doar un coşmar, ca familia mea să mai 
trăiască încă şi să nu fi avut loc niciodată o cruciadă? Nu, 
acestea erau dorinţe imposibile; timpul nu se întoarce. lar acum, 
ce îmi era îngăduit să doresc? 

— Şi eu vreau să ştiu care este cauza acestui măcel, am 
răspuns în cele din urmă. Am nevoie să înţeleg. Dar ceea ce 
doresc încă şi mai mult este să fiu cu amândoi; sunteţi singura 
mea familie. 

Tinerii s-au măsurat din nou din priviri. Apoi, Hugo a făcut un 
gest afirmativ, iar Guillaume l-a imitat. 

— Bizuiţi-vă pe mine, doamnă, a spus acesta. Câtă vreme îmi 
va mai rămâne o singură picătură de sânge în vene, nimeni şi 
nimic nu vă va face vreun rău. 

— Viaţa mea vă aparţine, afirmă Hugo. Şi dat fiind că toţi 
dorim acelaşi lucru, propun ca mâine să plecăm spre Narbonne 
pentru ca să-i smulgem cu orice chip arhiepiscopului 
documentele acelea. 

Noi, ceilalţi, am fost de acord. 


72 


„E cela ost jutgero mol eretge arder 
e mota bela eretga ins en lo foc giter.” 


[„Şi oastea aceea pe mulţi eretici i-a condamnat să ardă 
şi pe multe nobile eretice în foc le-a aruncat.”] 


Cântecul cruciadei, l-14 


A doua zi de dimineaţă, la răsăritul soarelui, cei doi cavaleri şi 
ciudatul lor scutier plecară din Cabaret spre Narbonne. 

Pe când mergeau la trap prin vadurile râului, semnele 
străjerilor pe stânci îi însoțeau indicând că trecerea era liberă, 
lipsită de primejdii. Când drumul se îngusta, cavalerul de 
Mataplana, familiarizat cu traseul, se aşeza în frunte. 

— Spuneti-mi, Hugo, întrebă Bruna într-un moment în care 
lăţimea drumului îi permitea să meargă călare alături de el, ce 
s-ar fi întâmplat cu ceea ce se numeşte /oy dacă Guillaume sau 
voi aţi fi murit într-una din acele încăierări cu cruciații? 

— In locul unei tenso, s-ar fi cântat un plany, răspunse 
acesta. S-ar fi plâns în onoarea celor morţi, dar, după aceea, 
cineva ar fi readus un refren şăgalnic, sarcastic sau amoros 
pentru ca instrumentele să sune din nou vesele. 

Când au ieşit din trecătorile apărate de cei din Cabaret, 
Guillaume ocupă prima poziţie, căci, dacă ar fi apărut vreo 
primejdie, aceasta ar fi venit din partea cruciaților. Işi purta 
scutul atârnat de şa acoperit cu o bucată de piele, fiindcă 
însemnul  privighetorii era de-acum prea popular printre 
tovarăşii săi de negotium pacis et fidei. 

Era ceva neliniştitor în aer în dimineaţa aceea calmă de vară 
şi drumul până la hanul La Cocoşul Cântător era pustiu. Primul 
lucru pe care l-au simţit a fost mirosul de ars şi, după aceea, 
când drumul a ieşit dintre copaci, au văzut pe o pajişte situată la 


106 În limba provensală, cântec de jale, bocet, (n.tr.) 


mică distanţă de clădiri un rug înconjurat de mai multe grupuri 
de oameni. In mijloc, legaţi spate în spate de doi stâlpi verticali, 
erau doi bărbaţi cu barbă şi două femei, una tânără, iar cealaltă, 
de vârstă mijlocie. Toţi patru purtau un fel de rasă cenuşie şi 
erau încinşi cu o funie cu noduri, asemănătoare celei pe care o 
purtau Domingo şi al său socius. Fumul ieşea din lemnele 
stivuite la picioarele osândiţilor şi în curând câteva flăcări au 
apărut în jurul lor. Condamnaţii şopteau în cor un Tatăl Nostru, 
în vreme ce şase călugări cistercieni, ridicând cruci înalte, 
cântau imnul Dies irae. 

Fără să coboare de pe cai, Bruna şi ai săi priviră scena, 
mişcaţi până la lacrimi. Vreo cincizeci de oşteni împreună cu 
zece cavaleri erau de faţă la execuţie şi, cu toate că Guillaume îi 
recunoscu pe cei mai mulţi, în loc să se apropie ca să-i salute, a 
făcut-o de la distanţă. Mai era şi un grup de oameni de prin 
partea locului, printre care se aflau hangiul, familia acestuia şi 
slujbaşi care asistau la scenă cu o expresie de spaimă. Fumăraia 
deveni şi mai deasă pe măsură ce creşteau flăcările; fără 
îndoială că puseseră lemn verde, şi Bruna se rugă pentru ca 
nefericiţii aceia să moară mai degrabă asfixiaţi decât arşi. Cu 
toate acestea, flăcările creşteau în mod inexorabil, condamnaţii 
se rugau în continuare deşi tuşeau, iar călugării cântau din ce în 
ce mai tare, într-o aparentă sincronie cu focul. 

Nişte oşteni cu prăjini lungi se îngrijeau să aţâţe focul şi 
flăcările trosneau, sălbatice, în mijlocul fumului. Bruna vru să 
plece de acolo, să nu vadă supliciul acela, dar, la fel ca şi pe 
tovarăşii ei, o nesănătoasă fascinaţie o împiedica să se mişte. 
Când flăcările ajunseră la condamnaţi, cel mai tânăr se porni să 
tipe, în vreme ce femeile gemeau, încercând să acompanieze 
rugăciunea bătrânului, cu barbă albă, care încă îşi murmura 
rugile privind spre cer. In scurtă vreme, păr, bărbi şi trupuri erau 
în flăcări, acele ţipete înspăimântătoare încetară, la fel ca şi 
mişcarea. Atunci, călugării întrerupseră Dies irae, cântecul 
mâniei. 

* 

Vulpoiul nu descoperi plecarea prăzii sale decât pe la mijlocul 
dimineții. 

— Fir-ar să fie, Pellet! îl luă la rost pe scutier. Cum de n-aţi 


văzut că nu mai sunt caii lor? 

— Şi de ce nu v-aţi uitat voi? răspunse acesta. 

Vulpoiul înţelese că nu câştigă nimic dacă se ceartă. 

— E adevărat! Aveţi dreptate, şi izbucni într-un hohot de râs 
ca să slăbească încordarea. Deci, va trebui să ne mişcăm 
degrabă. 

— Unde naiba s-or fi dus? se întrebă faidit-ul Isarn. 

— Trebuie să găsim răspunsul la întrebarea asta, spuse 
Vulpoiul. Încă îi mai putem prinde pe drum. 

Şi tâlharul organiză cercetările întregului grup. Nu era dispus 
să-şi piardă libertatea, casa, ogoarele şi viile. 

* 


— Când au sosit, au luat tot ce au poftit, de parcă ar fi fost ale 
lor, şi i-au interogat pe toţi, se destăinui hangiul care, după ce 
le-a turnat vinul, se aşeză alături de ei. Avea încredere în Hugo. 
Aia se instalau împreună cu refugiații pe care eu îi mai ţin încă 
la han şi, fără nicio reţinere, au mărturisit că sunt „buni 
creştini”, cum le place lor să-şi spună. Noi o ştiam pentru că 
treceau des pe aici, veneau să predice, dar pe lângă asta, 
ţeseau şi vindeau ceea ce munceau în schimbul hranei. De- 
altfel, există alţii care sunt buni medici şi pe care îi aşteptăm ca 
să ne vindece de boli. 

Bruna de-abia putu să guste câte ceva, iar însoțitorii ei 
mâncară cu moderație. Cavalerii franci se apropiară să-l salute 
pe Guillaume, iar acesta răspunse amabil, dar stânjenit. După 
puţin timp, îşi continuară drumul spre Răsărit, pe malul dinspre 
nord al fluviului Aude, pe o cale mai lungă ce evita apropierea 
de Carcassonne. 

În timpul drumului, Hugo şi Guillaume vorbeau între ei strictul 
necesar, dar, odată rămaşi doar ei trei şi nemaitemându-se 
pentru siguranţa Brunei, se luau la întrecere în a se purta cu ea 
precum cu o doamnă, rivalizând în gesturi curtenitoare. Multe 
lucruri o nelinişteau pe doamnă în acea călătorie şi cele mai 
importante erau lipsa armoniei şi rivalitatea agresivă dintre cei 
doi protectori ai ei. La Cabaret, fiecare îşi stabilise poziţia şi 
dorinţele, dar nu s-a vorbit nimic despre cum să şi le 
împlinească. Aşa că, atunci când îşi instalară cortul pentru 
noapte şi aprinseră un mic foc, se hotărî să abordeze subiectul 


fără întârziere. 

— Cum veţi reuşi să-l faceţi pe arhiepiscop să ne cedeze 
povara celui de-al şaptelea catâr? întrebă ea. Ce planuri aveţi? 

Tinerii se priviră parcă aşteptând fiecare să vorbească 
celălalt, dar niciunul nu îndrăznea să o facă. 

— Nu aveţi planuri, conchise ea decepţionată. 

Tăcere. 

— Vă _irosiţi timpul supraveghindu-vă unul pe celălalt şi 
luându-vă la întrecere cine arată mai bine, izbucni ea în cele din 
urmă. Şi, bineînţeles, după aceea, nu vă mai stă mintea să 
puneţi la cale un plan. 

Ei se făcură mici privind focul ca nişte copii prinşi cu o 
greşeală; aceea nu era o manieră politicoasă din partea unei 
doamne de a se purta cu cavalerul său, dar ea avea dreptate. 

— Aşteptam să ajungem la Narbonne ca să vedem situaţia pe 
teren, se scuză Hugo. 

— Aţi fost la Narbonne de zeci de ori şi, de-altfel, cu siguranţă 
că aţi cântat în versuri alte doamne, îl dojeni ea. Cunoaşteţi 
suficient de bine terenul ca să vă fi gândit la ceva. 

Hugo se scărpină în cap stânjenit şi căzu pe gânduri, în vreme 
ce Guillaume îl observa, fără să-şi poată stăpâni un zâmbet 
văzând că povara reproşului cădea asupra rivalului său. 

— Bine, de acord, acceptă Hugo în cele din urmă. Vă voi 
povesti tot ce ştiu despre arhiepiscop. Şi apoi ne vom gândi 
împreună. 

Se aşezară ca să asculte. 

— Arhiepiscopul este fiul natural al ultimului conte al 
Barcelonei independente, Ramon Berenguer al IV-lea, care s-a 
însurat cu Petronila de Aragón când aceasta avea doar un an. 
Tatăl Petronilei, Ramiro, numit Călugărul, la moartea fratelui 
său, a ieşit de la mănăstirea unde se consacra vieţii 
contemplative ca să-şi facă datoria faţă de regat. In acest scop, 
s-a însurat cu o prinţesă francă pentru ca să-i conceapă un 
moştenitor. S-a întors la mănăstire după ce i-a dat-o în căsătorie 
pe Petronila lui Ramon Berenguer, căruia i-a cedat regența, dar 
rezervându-şi titlul de Rege până la moarte. Ramon Berenguer, 
ca principe de Aragón şi conte de Barcelona, a fost nevoit să 


negocieze cu cele trei Ordine militare, al Sfântului Mormânt!”, al 
Ospitalierilor:% şi al Templierilor, cărora fratele lui Ramiro le 
cedase regatul ca moştenire. În cele din urmă, a redobândit 
independenţa regatului de Aragon şi i l-a cedat lui Alfonso al Il- 
lea, primul său fiu din căsătoria cu Petronila. Adăugându-i 
posesiunile marelui comitat al Barcelonei şi veniturile de pe 
urma acestuia, Alfonso, tatăl stăpânului meu, regele Pedro al Il- 
lea, a devenit senior al Aragonului, al întregii Catalonii şi al 
marilor feude din Occitania. Dar înainte, în vreme ce Petronila 
creştea, Ramon Berenguer a trăit o dragoste pătimaşă cu o 
doamnă provensală, cu care s-ar fi căsătorit dacă n-ar fi existat 
pactul cu Arag6nul, şi l-a avut cu ea pe Berenguer, care era 
destinat să-i fie moştenitor, dar care a sfârşit prin a fi doar un 
bastard recunoscut oficial. Cu alte cuvinte, dacă alianţa 
matrimonială dintre Aragón şi Catalonia nu s-ar fi consumat, 
acum Berenguer ar fi conte de Barcelona şi, dacă puterea casei 
sale s-ar fi extins în continuare, poate chiar rege al Cataloniei, al 
Provence şi al altor posesiuni occitane. Berenguer a fost hărăzit 
carierei ecleziastice, fapt pe care l-a considerat nedrept. Înainte, 
a fost abate al mănăstirii Montearagón, episcop de Tarazona, 
episcop de Lerida şi, în cele din urmă, arhiepiscop de Narbonne, 
şi cu toate că în unele privinţe este un om al Bisericii, în altele 
acţionează ca un monarh. Are numeroase trupe în slujba sa, iar 
puterea sa militară o depăşeşte cu mult pe cea a vicontelui de 
Lara, cu care împarte stăpânirea asupra oraşului Narbonne. 
Acesta era înainte feudă a contelui de Toulouse, iar acum, 


107 Ordinul Cavalerilor Sfântului Mormânt, congregaţie religioasă creată în 
1099 de către Godefroi de Bouillon (1061-1100), unul dintre conducătorii 
primei cruciade şi fondator, în 1099, împreună cu fratele său Baudoin | de 
Boulogne, al regatului lerusalimului, pe care l-a condus cu titlul de „apărător 
al Sfântului Mormânt”. Au luptat întotdeauna alături de Cavalerii Ospitalieri, 
Templieri şi Teutoni în apărarea regatului latin al lerusalimului. S-au dedicat 
răscumpărării creştinilor captivi ai sarazinilor şi facilitării pelerinajelor la 
Locurile Sfinte. (n.tr.) 

108 Ordin religios militar creat în jurul anului 1070, pus în slujba pelerinilor la 
Sfântul Mormânt şi a celorlalţi Cavaleri, răniţi sau bolnavi, participanţi la 
cruciade. Denumirea Ordinului provine de la Spitalul închinat Sfântului loan 
Botezătorul pe care negustorii italieni l-au întemeiat la Ierusalim pentru a 
primi pelerinii creştini bolnavi. (n.tr.) 


supunându-se cruciadei, va fi a lui Simon de Montfort. 

— Nu tocmai, interveni Guillaume. Din punctul de vedere al 
papalității, contele Raimond al VI-lea a pierdut Narbonne atunci 
când a fost excomunicat. Şi şi-a recăpătat drepturile când a fost 
iertat la Saint-Gilles, dar această iertare nu a fost altceva decât 
o strategie din partea abatelui Ordinului Cistercienilor, Arnaut, 
ca să câştige timp. Astfel, cruciada, în această fază, a trebuit să 
lupte doar împotriva vicontelui Trencavel şi nu împotriva alianţei 
occitane. Sunt sigur că peste câteva luni va fi din nou 
excomunicat, şi Narbonne va ajunge în stăpânirea unchiului 
meu. 

— Şi de ce credeţi că arhiepiscopul doreşte povara celui de-al 
şaptelea catâr? îl întrerupse Bruna, care considera plicticoasă 
complicata politică a relaţiilor de vasalitate feudală. 

— Nu ştiu, răspunse Hugo, dar lucrul cel mai ciudat este 
metoda pe care a folosit-o; falsificarea unui document al Regelui 
este un lucru foarte grav. 

— Ce nevoie are să i se împotrivească nepotului său? insistă 
ea. 

— Este un om ciudat, continuă Hugo de Mataplana. Trebuie că 
posedă o mare avere; mercenarii săi îi storc pe neguţători şi pe 
ţărani de impozite grele. De fapt, propriul său nepot, regele 
Arag6nului, îi datorează o avere. Papa îi poartă o foarte mică 
stimă; l-a numit „câine care nu ştie să muşte”, pentru că îi 
opune rezistenţă şi nu vrea să ia măsuri împotriva ovreilor şi a 
ereticilor de tot felul. Dar nu numai aceştia sunt protejaţii săi, se 
vorbeşte chiar şi de vrăjitori. Are faimă de necromant. 

— Dar de ce riscă atât de mult? 

— Nu riscă, pentru că e foarte puternic şi deci, invulnerabil. 
Dar vrea şi mai multă putere. 

— De ce o fi vrând documentele acelea, „moştenirea 
diavolului”, cum o numeşte abatele Ordinului Cistercienilor? se 
întrebă Guillaume. 

— Foarte importante trebuie să fie scrierile acelea dacă sunt 
cauza cruciadei, spuse Bruna. Şi dacă arhiepiscopul a jucat atât 
de tare ca să le obţină, mă îndoiesc că ni le va da de bunăvoie. 

— Nu ni le va da, afirmă Hugo, va trebui să i le luăm. 

— De ce să i le luăm? întrebă ea. Nu e de ajuns că ştim care 


este motivul cruciadei? 

— Conţin un secret al puterii, răspunse cavalerul de 
Mataplana, iar eu am într-adevăr obligaţia să le recuperez. 

— Atunci, cereţi ajutorul fraţilor voştri din Ordinul Sionului, 
propuse Guillaume pe un ton maliţios. 

— Cavalerii de Sion sunt puţini la număr, iar unii dintre ei au 
ajuns în rândurile Ordinului prin moştenire, şi nu pe merit. 
Acesta este şi cazul lui Raimond al VI-lea, conte de Toulouse, 
care, văzându-se în pericol, a trădat Ordinul. Aymeric de Canet 
a murit sub spada voastră, iar vicontele Trencavel este legat în 
fiare şi mai are puţine zile de trăit. Pe de-altă parte, Peyre Roger 
de Cabaret este îndeajuns de ocupat sprijinind lupta occitanilor 
împotriva cruciaților. Aici nu mă pot bizui decât pe forţele mele. 

— Incă vor mai rămâne cavaleri de Sion ascunşi, insistă 
Guillaume. 

— Trebuie să rămână ascunşi în continuare, şi cei pe care îi 
cunosc nu ne pot ajuta. 

Cei trei rămaseră tăcuţi, căzuţi pe gânduri. 

— li voi cere scrierile acelea în numele abatelui Ordinului 
Cistercienilor, spuse Guillaume după câteva clipe. 

— Va tăgădui că le are. 

— li voi spune că Arnaut ştie că el le are şi că îi datorează 
obedienţă, fiind legat papal, insistă cavalerul de Montmorency. 
Cu siguranţă că nici dacă îi arăt împuternicirile mele nu va vrea 
să înapoieze documentele. Dar măcar îi vom vedea reacţia şi, cu 
puţin noroc, vom afla unde le păstrează. 

— De acord, recunoscu Hugo. În lipsă de ceva mai bun, măcar 
este un mijloc potrivit pentru a obţine informaţii. Când vom şti 
mai mult, vom putea stabili planul definitiv. Ce părere aveţi, 
doamnă? 

Bruna acceptă. 


73 


„Per q'ieu sec mas volontatz, 
e jogui ab los tres datz 

e prend ab los conz paria 

et ab bon vin on q'ieu sia. 1% 


[„De aceea fac tot ce poftesc 

şi joc cu trei zaruri 

şi de vulve mă însoțesc 

şi de vin bun, oriunde aş merge.”] 


Răspunsul lui Reculaire către Hugo de Mataplana 


Faptul de a stabili în comun un plan de acţiune, chiar unul 
sărac şi dezlânat fiind, a părut că îmblânzeşte relaţiile dintre 
cavalerii mei. Se luau în continuare la întrecere în a-mi capta 
atenţia şi fiecare se arăta gelos atunci când, folosindu-mă de 
câte ceva din cele învăţate la Cabaret, îmi păstram privirea o 
vreme prea îndelungată asupra unuia dintre ei sau îi zâmbeam 
celuilalt ori îi mângâiam părul şi îi dădeam mâna să mi-o sărute 
celui dintâi sau îi adresam un elogiu celui de-al doilea. O 
înţelegeam pe Lupoaică, pe Doamna Graal, şi îmi dădeam 
seama cât de satisfăcătoare puteau fi acele jocuri amoroase şi 
cât de puternică o făceau pe doamna care ştia să le joace. 

Credeam că îi ţin sub control când, în a treia zi a călătoriei, 
am ajuns la o moară de pe malul nordic al fluviului Aude. Mi-au 
spus că aveau treabă, că locul acela nu era pentru doamne şi să 
rămân să păzesc caii şi bagajele. Dar în ultimele zile, călătorind 
singuri, am putut să mă arăt ca doamnă; aceea era condiţia 
mea naturală, mă simţeam foarte bine aşa şi, pentru moment, 
nu intra în planurile mele să reiau rolul de scutier. Am socotit 
puţin politicoasă propunerea lor, dar am acceptat, poate 


1% În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


surprinsă să văd că amândoi se arătau de acord, căci păstram 
teama că într-o zi va ieşi cu scântei şi se vor ucide. Acest fapt 
mă făcea să mă simt uşurată, dar în acelaşi timp mă uimea. Să 
fi vorbit ei oare pe drum fără ca eu să ştiu? 

Aşa că, rămasă să păzesc caii, am început să mă gândesc. 
Eram tânără şi naivă, dar nu într-atât, încât să nu bănuiesc ce se 
întâmplă în unele mori sau în taverne. Şi mă rodea curiozitatea. 
Drept care, după ce am aşteptat puţin, m-am apropiat de 
colibele de lemn din spatele morii şi am putut auzi ţipete, râsete 
şi şoapte nelalocul lor. Părea că în acele mizerabile odăiţe, lipite 
una de cealaltă, Hugo şi Guillaume, tolăniţi cu câte o femeie, 
continuau să se ia la întrecere, de data aceasta în a-şi dovedi 
bărbăţia şi plăcerea. Pe când ele, sperând cu siguranţă la 
generozitatea lor, se alăturau debandadei, strigând în cel mai 
murdar dintre limbaje. 

Eu văzusem acasă armăsari împerechindu-se cu iepele, câini 
legaţi de căţele şi am auzit curtarea scandaloasă a motanilor în 
ianuarie. Îmi aminteam şi de tatăl meu atunci când dorea să se 
desfete cu mama mea şi intra în iatacul ei, despărţit doar printr- 
o draperie de locul unde dormeam noi, celelalte doamne. Şi că îl 
primea cu râsete şi, cred eu, că se delecta şi ea cu întâlnirile 
acelea, deşi îl iubea pe trubadurul ei. 

Nu ştiu ce s-a petrecut cu mine, dar povestea aceea mi-a 
picat prost. Mai mult decât prost, îngrozitor. Aceia erau cavalerii 
mei, amândoi mi-au făgăduit iubirea lor, iar eu le împărtăşeam 
sentimentele în mod confuz, dar înfocat. Bineînţeles că iubirea 
pe care mi-au făgăduit-o era spirituală, pe de-a-ntregul opusă 
faţă de ceea ce îmi imaginam că se petrece acolo, după zarva 
pe care o făceau cei patru. 

Şi m-am simţit ofensată, foarte ofensată. Şi indignarea 
creştea în mine. 

M-au lăsat singură să îngrijesc de cai şi de povara lor, ca ei să 
facă aşa ceva? Poate că nu aveam dreptul să mă consider 
jignită, dar o ranchiună necunoscută, o fiere amară mi se suia 
din stomac şi mi se punea un nod în gât, de parcă ar fi vrut să 
mă sugrume. Ei erau cavalerii mei, îmi juraseră fidelitate, iar eu, 
de mică, îmi propusesem ca mie să nu mi se întâmple ceea ce 
păţise mama mea. Bărbatul căruia îi va aparţine inima va avea 


şi trupul meu şi nimeni nu-mi va poseda trupul fără ca mai 
înainte să-mi fi cucerit inima. Nu voi trăi nefericirea mamei 
mele. 

Ştiam că era foarte dificil, dacă nu imposibil, să obţin 
reciprocitate din partea oricărui bărbat, dar eram hotărâtă, când 
va sosi momentul, să încerc. Momentul nu sosise, niciunul dintre 
cei doi nu mă ceruse în căsătorie şi singurul lucru care ne unea 
era o făgăduială de dragoste curtenească. 

lar ceea ce auzeam atunci era tocmai contrariul acelui gen de 
dragoste; nu-mi făgăduiseră nimic care să-i împiedice să facă 
ceea ce făceau, dar acest lucru nu avea importanţă. Eu mă 
simţeam la fel de ofensată şi de nervoasă, foarte nervoasă, cu o 
excitație pe care îmi este greu să o explic. Nu puteam suporta 
faptul acela; voiam să se termine odată, să le părăsească pe 
femeile acelea. Şi atunci mi-a venit o idee: 

— Ne fură caii! am strigat eu. Ajutor, că ni-i fură! 

Eram despărțită de ferestruicile colibelor de o cocină mare de 
porci, dar m-au auzit fără îndoială, pentru că, spre satisfacția 
mea, s-a făcut linişte. 

— Ajutor! am strigat eu din nou. Ajutor, ne fură caii! 

— Vin! l-am auzit eu, în sfârşit, vociferând pe Hugo. 

— Şi eu, a strigat Guillaume. 

M-am simţit fericită, dar în acelaşi timp, şi puţin neliniştită, 
pentru că prevedeam că nu le va plăcea gluma şi, când s-au 
deschis ferestruicile, am luat-o la fugă spre cai, care erau în 
continuare acolo unde îi lăsaseră ei. Am întors capul ca să-i văd 
sărind pe fereastră. Au căzut în cocină, cu spadele în mâini, în 
pielea goală, în afară de o pânză de pe pat cu care Guillaume îşi 
acoperea părţile ruşinoase, în vreme ce Hugo îşi folosea cămaşa 
în acelaşi scop. A trebuit să nu mai alerg ca să-i văd; totul era 
prea caraghios. S-a întâmplat că un porc enorm, speriat poate 
de ţipete, a traversat în mare viteză prin faţa lor tocmai când 
treceau ei. Hugo a avut norocul să-l poată evita, dar nu şi 
Guillaume, pe care l-a atacat, făcându-l să zboare prin aer. 
Uimită, am privit cum chiar izbindu-se, atunci când a căzut gol 
în mijlocul acelui morman de băligar, nu a dat deloc drumul 
spadei din mână. Nu m-am putut stăpâni să nu râd şi, văzându- 
mi chipul, Hugo, care era pe punctul de a sări peste 


împrejmuirea cocinii de porci ca să iasă din mocirlă, mi-a ghicit 
şiretlicul şi a zâmbit amuzat. Întorcându-se şi văzând aspectul 
mizerabil al celui căzut, a izbucnit în râs şi i-a aruncat printre 
hohote: 

— Cavalere Guillaume, cu arma aia ridicolă pe care o aveţi 
între picioare n-o să speriaţi niciun hoţ! la te uită ce mai fleac! 

Umilit, gol şi murdar, Guillaume se ridica încet în picioare 
arătându-şi durerea prin gesturi, în vreme ce celălalt continua 
să râdă. Eu eram îngrijorată, gândindu-mă că şi-o fi rupt ceva şi 
mi-am dat seama că nu păţise nimic doar atunci când a sărit 
deodată ca o pisică asupra lui Hugo, l-a dărâmat cu o teribilă 
lovitură de cap în stomac şi, aşezându-se peste el, a început să-l 
lovească cu îndârjire. Eu mă temeam că îl omoară, ori cu 
lovituri, ori înecându-l în noroiul acela scârbos, dar Hugo a reuşit 
să scape, s-a ridicat în picioare şi a trecut la contraatac, cu 
lovituri de pumn. Eu le strigam să înceteze, rugându-mă la 
Fecioară să nu se omoare, mulţumindu-i în acelaşi timp că nu le 
trecuse prin minte să-şi folosească spadele. Îmi aminteau ce se 
povesteşte despre mistreţii care se bat pentru femela lor, doar 
că aceştia erau în pielea goală, căci şi Hugo îşi pierduse cămaşa 
în încăierare; dar răcneau de furie şi nu păreau să se oprească. 
Totul servea la lovituri: cap, picioare, genunchi, coate... se 
rostogoleau în noroi, se ridicau în picioare şi cădeau iar... 

M-am temut din nou, gândindu-mă că vor sfârşi prin a se 
omori şi, când am vrut să mi-l închipui pe supravieţuitor, nu m- 
am putut hotărî a cui viaţă era mai de preţ pentru mine. Cât de 
confuze erau sentimentele mele! Le-am strigat din nou să se 
oprească şi mi-am dat seama că ceva se rupea pentru 
totdeauna; camaraderia aceea pe care o trăiserăm toţi trei în 
ultimele zile nu se va mai repeta. 

Femeile, îmbrăcate deja, au ieşit să vadă lupta împreună cu 
bărbaţii care veniseră la moară cărând cereale, dorinţe sau şi 
una, şi alta, şi îi îndemnau pe cei doi adversari. Aceştia 
continuau să se altoiască, fără ca vreunul dintre ei să se poată 
lăuda cu victoria. În cele din urmă, încetară să se mai lovească 
şi, prinşi într-o îmbrăţişare unsuroasă şi alunecoasă, încercau 
să-şi vâre unul altuia capul în spurcăciuni. Faptul m-a liniştit; 
dacă vor supravieţui, măcar nu vor fi atât de grav răniţi încât să 


rămână infirmi. 

Şi au mai continuat aşa o vreme, urletele de furie fiind 
înlocuite cu fornăieli obosite şi, pe măsură ce mişcările 
deveneau mai lente, eu mă linişteam. Neciopliţii încetaseră să-i 
mai ovaţioneze, bătaia nu mai emoţiona pe nimeni şi aşteptau 
curioşi să vadă cum se va termina povestea. În momentul acela, 
am sărit în noroi încercând fără succes să-i despart; erau în 
continuare prinşi într-o opintire zadarnică, neîmblânzită. Teama 
fiind depăşită, mi-a venit supărarea şi le-am aruncat cu o voce 
îndeajuns de joasă ca să nu mă audă lepădăturile: 

— O fi de-ajuns!? şi i-am împins din nou ca să se despartă. Nu 
vă e ruşine să vă bateţi ca nişte bădărani? Încetaţi odată! 

Ei, nici gând. Erau sfârşiţi de oboseală, dar încă mai voiau să 
facă un ultim efort ca să-şi pună rivalul la pământ. 

— Ajunge! supărarea mea creştea, ca şi volumul glasului. Ce 
spectacol le daţi voi, doi nobili, bădăranilor!? Uitaţi-vă la voi, goi, 
urât mirositori, plini de spurcăciune până la urechi! 

Ei continuau, dar atât de greoi, încât păreau că rămăseseră 
nemişcaţi. 

— Sunt doamna voastră! Vă poruncesc să vă opriţi! Şi mi-a 
scăpat un chiot de supărare: Acum!!! 

Şi atunci, încet, clătinându-se, îşi dădură drumul unul altuia. 


74 


„EI rossinyol a l'apuntă el dia, 
canta a l'aurora i es riu d'aixo. "11 


[„Privighetoarea în zori de zi 
îi cântă aurorei şi îşi râde de toate.”] 


Cântec popular 


Într-o răstoacă a râului, la marginea unei pajişti veştejite 
înconjurate de sălcii verzi, doi bărbaţi tineri, vârâţi până la brâu 
în apă, se spălau cu mişcări ostenite. 

— Ar trebui să vă fie ruşine, îi lua la rost de pe mal un băiat cu 
voce de femeie. Aţi abuzat de nişte biete doamne, izgonite de 
cruciați din Carcassonne şi care trăiesc în nevoi! 

— Dar nu erau nişte doamne, răspunse Hugo, obosit. Alea au 
stat la moară dintotdeauna. Profită că vin bărbaţii cu grâne şi îşi 
iau şi ele partea lor. 

— E acelaşi lucru! răspunse băiatul. Este la fel de indecent. 

Niciunul nu răspunse şi continuară să se spele, dar, după o 
clipă, acesta începu din nou. 

— Nu sunteţi cavalerii mei? le reproşa el. Şi mă lăsaţi să am 
grijă de cai ca să mergeţi să faceţi treaba aceea cu nişte femei 
uşoare? 

Guillaume îi aruncă o privire lui Hugo, iar acesta ridică din 
umeri şi tăcu, dar ea nu părea să aibă aceeaşi intenţie. 

— M-aţi umilit! 

— Dar, Bruna, spuse Guillaume, doar aţi mai avut grijă de 
calul meu de multe ori, ca scutier, cum de vă simţiţi umilită 
acum? 

— Pentru că mi-aţi făgăduit iubire! răspunse ea cu un suspin 
şi plecă fugind în lacrimi. 


110 în limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 


paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


Guillaume o privi uimit şi, după o clipă, căzut pe gânduri, se 
întoarse spre Hugo. 

— Şi ce legătură or fi având caii cu iubirea? spuse el cu voce 
tare ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. 

— Eu cred că nu se referă la cai, ci la femeile de la moară. 

— Ei bine, nu înţeleg. 

— Nici eu prea mult, răspunse Hugo şi, ieşind din râu, se duse 
să-şi ia cămaşa ca să o spele. Doamnele occitane sunt atât de 
capricioase. 

Odată curaţi, ajunşi deja în luminiş, constatară că rănile, deşi 
numeroase pe braţe, picioare, tors şi faţă, nu erau serioase, dar 
contuziile erau însemnate. Peste câteva ore, cavalerii aveau să 
treacă de la roşeaţă la vânătăi. 

Bruna cumpărase de la moară unguent cu beladonă ca să 
potolească durerea şi să vindece mai bine vineţelile. Când s-a 
terminat încăierarea, se arătase îngrijorată şi i-a ajutat să-şi 
găsească lucrurile şi să se suie pe cai. Au mâncat la moară şi au 
considerat necesar să petreacă vreo câteva zile de odihnă şi 
refacere. 

Dar aceasta a fost înainte de a apuca să se supere, fapt ce s-a 
întâmplat aproape imediat. Le arunca în faţă că purtarea lor 
nesăbuită îi umilise pe toţi trei faţă de neciopliţii de la moară, 
punând pe deasupra în pericol şi siguranţa ei, pe care 
promiseseră că o vor ocroti prin toate mijloacele. Şi nu le-a mai 
vorbit câtă vreme Hugo, care cunoştea zona, i-a condus până la 
locul acela frumos în care să-şi instaleze cortul. Acolo îi mustră 
din nou când se spălau în râu. Apoi, se închise din nou în 
muţenia ei fioroasă şi se îndepărtă de ei. După aceea, începu să 
tesale caii. 

— Bruna, îi ceru Hugo ridicând glasul ca să-l audă, în pofida 
distanţei la care se instalase, mă doare foarte tare spatele şi nu 
pot să-mi aplic unguentul. Aţi vrea să mă ajutaţi? 

— Nici vorbă de aşa ceva, răspunse ea pe un ton mânios. Nu 
Guillaume v-a făcut-o? Atunci, cereţi-i-o lui. 

Hugo rămase întins cu faţa în jos în iarba rară, de parcă l-ar fi 
părăsit toate puterile. Guillaume îl privi, o văzu pe Bruna, care 
freca mult mai energic coastele cailor şi care le arunca din când 
în când priviri ucigătoare. Fără să spună nimic, se ridică greoi ca 


să aplice unguent pe spatele rivalului său. Acesta îl privi 
surprins. Se lăsă în mâinile lui şi rămase tăcut pentru o vreme. 

— Mulţumesc, Guillaume, spuse el după o îndelungată tăcere. 
Dar tot mai cred că ce aveţi între picioare nu face nici câto 
ceapă degerată. 

Francul se opri un moment, cântărind situaţia. Duşmanul său 
îi oferea spatele. Ce ocazie mai bună ca să-i vină de hac? Dar nu 
o făcu, îl frecă în continuare şi îi răspunse: 

— Cum şi eu am putut s-o văd pe a dumitale, trebuie să vă 
spun că e şi mai proastă decât a mea. 

Urmă o clipă de tăcere şi, deodată, Hugo izbucni în hohote. 
Celălalt i se alătură, râzând şi mai tare. 

Ea îi privi cu neîncredere; nu putea înţelege cum acei doi 
energumeni râdeau împreună şi făceau glume pe seama 
penisurilor lor, când, numai cu câteva ore mai devreme, erau 
cât pe-aci să se omoare pentru aceeaşi poveste. Dar acea 
neaşteptată camaraderie o făcea să se simtă uşurată şi, 
clătinând din cap neîncrezătoare, bolborosi ceva despre 
perechea de cretini pe care soarta o silea să-i suporte. 

Apoi, gândindu-se că îşi meritau cu prisosinţă loviturile, se 
întoarse cu spatele ca ei să nu o vadă, îşi acoperi gura şi, 
amintindu-şi şotia, nu-şi putu stăpâni un chicot de râs. 


75 


„EI rossinyol amb sa melodia 
canta la prosa que Déu els perdo.” 


[„Privighetoarea cu melodia ei 
cântă cerând ca Dumnezeu să-i ierte.”] 


Cântec popular 


Cu puţin timp înainte de căderea nopţii, două personaje s-au 
ivit în luminiş. Au fost surprinşi să-i găsească pe acei doi 
cavaleri suferinzi întinşi pe iarbă, iar pe mine, despre care au 
presupus că aş fi tânărul lor scutier, făcându-mi de lucru printre 
cai, fără să-i bag deloc în seamă pe stăpânii mei. 

— Pacea Bunului Dumnezeu fie cu voi! a salutat cel mai 
bătrân, care purta o barbă sură. 

Intraseră în luminiş prin partea în care mă aflam eu şi la 
început m-am temut de apariţia lor neaşteptată în locul acela 
departe de drum. Apoi am înţeles după aspectul lor că erau doi 
„oameni buni”!!? rătăcitori, dintre aceia care purtau predicile 
catare prin sate şi gospodării. Nu era de mirare că evitau drumul 
principal de la Carcassonne la Narbonne, ţinând seamă de 
tratamentul care am văzut că li se acorda fraţilor lor de către 
cruciați. 

— Bună seara! am răspuns eu. 

Ei i-au privit pe cei doi răniţi şi apropiindu-se de ei au 
exclamat: 

— Doamne Dumnezeule! Aţi fost atacați? Sunteţi plini de răni 
şi de lovituri. 

— A fost un accident, a şoptit Hugo. 

— Avem cunoştinţe de medicină. Lăsaţi-ne să vă ajutăm. 


111 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 


paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului, (n.tr.) 
112 Denumire pe care şi-o dădeau catarii, (n.tr.) 


Suferinzii, fără să se lase rugaţi, au consimţit încântați, şi nou- 
veniţii au dezlegat o boccea pe care o purtau cu ei şi au scos din 
ea diferite ulcele. Cel mai bătrân i-a dat instrucţiuni celuilalt, 
care s-a apucat să străbată luminişul culegând nişte ierburi. Au 
aprins un foc ca să prepare o fiertură din ceea ce culeseseră, din 
ceva ce aveau la ei şi cu apă din râu. 

Eu eram obişnuită să văd predicatori catari la Béziers şi chiar 
îi auzisem cu vreo ocazie propovăduind în piaţa publică atunci 
când doña Bernarda mă mai scăpa din ochi. Mi-am dat seama că 
în afară de bărbile lor lungi şi de capetele fără tonsură, nu se 
deosebeau de fray Domingo de Guzmán şi de-al său socius nici 
prin comportament, nici ca înfăţişare. 

Se lăsa întunericul atunci când, cu rănile oblojite şi cu mai 
multe cataplasme lipite de trup, cavalerii mei au fost în stare să 
împartă cina cu mine şi cu oaspeţii noştri. Aceştia şi-au folosit 
propriile ustensile, căci nu mâncau carne şi nici nu găteau în 
oale de lut care au conţinut vreodată carne. Guillaume, în 
special, îi privea curios; nu mai întâlnise niciodată un catar, în 
afară de cei pe care i-a văzut arzând pe rug, şi date fiind studiile 
sale teologice şi mintea lui iscoditoare, nu obosea cu întrebările. 

— Există un Dumnezeu rău care este creatorul acestei lumi 
fizice şi al cărui slujitor este diavolul, a început să explice cel 
mai în vârstă. Este cel care apare în Vechiul Testament şi care 
uneori porunceşte jefuirea, siluirea şi uciderea duşmanului. Este 
Dumnezeul mâniei şi al ranchiunei. Cum se explică altfel marile 
rele care ne nimicesc? Cum de le-ar îngădui un Dumnezeu 
milostiv? Masacrarea fără deosebire a bărbaţilor, femeilor şi 
copiilor, distrugerile, foametea, bolile, nedreptăţile... Dar există 
şi un Dumnezeu bun. Este creatorul sufletului, este Dumnezeul 
iubirii, este Dumnezeul din Noul Testament, este Dumnezeul lui 
lisus. 

— Şi care este cel mai puternic? a întrebat Guillaume. Care va 
învinge? 

— Dumnezeul cel bun, Dumnezeul spiritului va sfârşi prin a se 
impune dumnezeului materiei, chiar dacă de multe ori cel rău 
biruie vremelnic. 

— Atunci, trupul nostru... 

— Trupul omului este lucrarea Fiinţei celei Rele care a 


încătuşat în el sufletul nostru, creat de Bunul Dumnezeu. 

— După cât mă doare azi tot trupul, nu mă miră originea lui 
infernală, glumi Hugo. 

— Şi ce se întâmplă atunci când după moarte trupul şi sufletul 
se despart? a insistat Guillaume de Montmorency. 

— Cele mai multe suflete se întorc după o vreme în această 
lume, reîncarnate în alte trupuri în care le închide Satana. Asta 
depinde de evoluţia spirituală pe care au atins-o. Sufletele 
întinate ale celor care au dus o viaţă păcătoasă pot chiar să 
revină în trupul unui animal. Sunt doar foarte puţini cei care, 
graţie unei existenţe pure şi întemeiate pe conştiinţă, reuşesc să 
rămână pentru totdeauna cu Dumnezeul cel bun şi să nu mai 
revină. 

— Dar cei într-adevăr răi nu merg în infern? 

— Infernul este această lume, a spus zâmbind cel mai bătrân. 
Aici suferim, aceasta este împărăţia Dumnezeului celui rău. Nu 
trebuie să ne temem de nimic de pe lumea cealaltă. Toată frica, 
durerea, suferinţa sunt trăite aici împreună cu trupul. 

— Ce părere aveţi despre cruciadă? i-a întrebat Hugo. 

— Este cea mai mare lucrare a Dumnezeului celui rău. 
Creştini ucigând creştini, jefuind, torturând, nimicind... Ce 
dovadă mai mare vreţi că această cruciadă este opera Celui 
Rău? 

— Aşadar, Biserica catolică... a insinuat Guillaume. 

— Demonstrează acum ceea ce este cu adevărat, a răspuns 
bătrânul. Biserica de la Roma este contrariul dragostei, al 
amorului. Dacă nu mă credeţi, citiţi invers cuvântul AMOR şi veţi 
vedea ROMA. Papa este marele sacerdot al Celui Rău. 

— Nu mă mir că sunteţi arşi pe rug pentru ceea ce spuneţi, a 
şoptit Guillaume de Montmorency. Nu numai că discreditaţi 
Biserica catolică, ci şi mai rău: negând infernul, smulgeţi cheia 
din mâna Sfântului Petru. Dacă Biserica încetează să mai fie 
portarul cerurilor, dacă pierde cheile veşniciei, atunci pierde 
toată puterea. 

Şi au continuat astfel, cu acele dizertaţii, o parte a nopţii. 
Ascultându-le conversaţia calmă, mă simţeam în siguranţă, 
ocrotită, în deplină pace. 

Am privit cerul înstelat, umbrele sălciilor, focul neastâmpărat 


care ne lumina cu flăcări galbene, roşii şi în tonuri albăstrii şi am 
privit trăsăturile iubite ale lui Hugo şi pe ale lui Guillaume şi mi- 
am spus că în lumea creată de Dumnezeu este multă 
frumuseţe. Nu puteam accepta că tot ce văd este infernul. 
Oamenii aceia se înşelau. 

M-am gândit că, în ciuda cumplitelor pierderi încercate, mai 
eram încă în stare să găsesc mici momente de fericire, că 
iubeam în continuare viaţa şi îi mulţumeam pentru ea 
Creatorului. Şi am dorit ca Dumnezeu, şi nu un rug, să-i 
lumineze până la urmă pe vizitatorii noştri eretici. 

Nemaidând atenţie predicilor bătrânului şi ale socius-ului său, 
m-am aşezat câţiva metri mai încolo. Legănată de glasurile lor 
conversând în linişte şi de foşnetul vântului printre frunzele 
copacilor, murmurând o rugăciune, m-a cuprins somnul. 


76 


„Prenda.us merces, pus tot bes, dompna. 
„N vos es, que no m'alciats desiran.” 1} 


[„Fie-vă milă, doamnă, căci tot ce e bun 
în dumneavoastră se află, nu mă faceţi să mor de dorinţă.”] 


Canconeret de Ripolh1 


Ne-am continuat drumul până la malul dinspre nord al 
fluviului Aude, în direcţia vărsării sale la Răsărit, dar când cursul 
începea să descrie un larg meandru de aproape o jumătate de 
circumferință, cu puţin înainte de a zări Narbonne, am părăsit 
drumul din apropierea fluviului. De acolo am mers până la 
poarta Regală, situată în nordul oraşului, şi acesta a apărut în 
faţa noastră cu zidurile sale flancate de turnuri şi cu o activitate 
zgomotoasă. Hugo ne-a povestit că strada mare, care pornea de 
la poarta Regală, se termina în celălalt capăt al oraşului, chiar 
peste fluviul Aude, şi că dincolo de pod creştea un burg fortificat 
care avea să fie în curând tot atât de mare cât oraşul însuşi. Ne- 
a mai spus că pe când cea mai mare parte din Narbonne era 
feudă a vicontelui de Lara şi doar o mică parte aparţinea 
arhiepiscopului Berenguer, cu burgul se întâmpla exact 
contrariul şi că acest fapt dovedea cum se schimbase relaţia de 
putere între cei doi seniori. Cu secole în urmă, când revolta 
ovreilor şi a goţilori! i-a izgonit pe musulmani din oraş creând 


113 În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului, (n.tr.) 

114 Culegerea de cântece de la Ripoll. (n.tr.) 

115 Popor germanic, alcătuit din două ramuri: ostrogoții la est şi vizigoții la 
vest. Cei din urmă au invadat Imperiul Roman de Apus în anul 410, au ocupat 
Galia şi au pătruns în Peninsula Iberică unde au întemeiat un regat care a 
dăinuit până în anul 711, când a fost cucerit de arabi. (n.tr.) 


un comitat, practic un regat independent, aliat al 
Carolingienilor!:$, pe care unii îl numeau regatul ovreiesc al 
Septimaniei, arhiepiscopul era numit de către conte. Acum, 
situaţia era foarte diferită; puterea ecleziastică se mărise atât 
de mult, încât arhiepiscopul stăpânea aproape fără opoziţie. 

Am hotărât să ne despărţim la intrarea noastră în Narbonne. 
Nu ştiam ce avea să se întâmple în oraş şi am considerat mai 
prudent să nu se ştie că suntem împreună. Eu urma să joc în 
continuare rolul de paj, iar Guillaume pe acela de emisar al 
legatului papal şi nepot al noului viconte de Carcassonne, 
Béziers şi Albi, Simon de Montfort. Aşa ne-am prezentat 
străjerilor de la aşa-numita poartă Regală. Hugo a intrat puţin 
mai târziu şi ne-a urmat pe strada care ducea la piaţa de mărfuri 
situată în faţa bisericii Saint-Sebastien. Larma muşteriilor, 
strigătele vânzătorilor prezentându-şi marfa de la tarabele 
multicolore, muzica  menestrelilor  saltimbanci, mirosurile 
mâncărurilor care se vindeau de pe mici plite, totul îmi amintea 
de Beziers pe când era un oraş viu. Nu mi-am putut stăpâni 
câteva lacrimi de tristeţe amintindu-mi de oamenii mei şi de 
acea frumoasă lume dispărută, acum atât de îndepărtată. 

Piaţa alcătuia graniţa dintre partea occidentală a oraşului, 
care aparţinea arhiepiscopului, şi cea a vicontelui. De partea 
aceea se afla hanul Saint-Sebastien, unde ne-am instalat. Avea 
un grajd mare cu rândaşi care se îngrijeau de cai şi am ocupat, 
graţie rangului lui Guillaume, una dintre puţinele odăi cu vedere 
spre piaţă. 

Am evitat să ne întâlnim cu Hugo, care, de îndată ce a ajuns 
la un acord cu hangiul să fie găzduit, demn, dar ieftin, în 
schimbul unor versuri cântate în taverna hanului, s-a adăpostit 
într-una din încăperile comune unde înnoptau neguţătorii. 
Rangul şi punga i-ar fi permis să se instaleze asemenea nouă, 
dar planul nostru îl obliga să-şi urmeze obiceiul de a se 
amesteca printre orăşeni şi servitori ca să stea de vorbă cu unii 
şi cu alţii fără să i se cunoască statutul şi ca el să poată afla 
astfel zvonurile şi bârfele care circulau în oraş. Orice informaţie 
putea fi foarte valoroasă pentru misiunea noastră. În timpul 


1 Dinastie francă, succesoare a Merovingienilor din anul 751 până în anul 
987 şi al cărei principal reprezentant a fost Charlemagne. (n.tr.) 


cinei, a cântat pentru oaspeţii hanului, în vreme ce Guillaume şi 
cu mine mâncam, dar cântul său nu era vesel. Am văzut că ne 
privea într-un mod ciudat şi, cum a terminat un cântec, s-a 
apropiat de masa noastră care era situată lângă un perete. Încă 
mai răsuna ultima notă a ghitarei sale când a luat un cuţit şi, cu 
o mişcare rapidă, i l-a pus lui Guillaume pe gât şi l-a înţepat. M- 
am speriat atât de tare încât de-abia mi-am putut stăpâni un 
țipăt. Şi francul a tresărit, dar a rămas nemişcat privindu-l pe 
adversarul său cu bărbia ridicată, încercând să evite apăsarea 
tăişului. O clipă după aceea, îşi mişca vizibil mărul lui Adam ca 
să înghită ce ţinuse în gură. 

— Dacă la noapte veţi întrece oricât de puţin măsura faţă de 
doamnă, vă voi smulge sufletul, a spus Hugo printre dinţi. 

Trupul său îi împiedica pe ceilalţi mugşterii să vadă cele ce se 
petreceau; credeau probabil că stătea de vorbă cu noi sau că 
poate cerea câţiva bănuţi. Guillaume nu a răspuns şi i-a susţinut 
privirea. 

— Juraţi-mi pe Dumnezeu şi pe mântuirea voastră eternă că 
nu-i veţi atinge niciun fir de păr. 

Francul nu a răspuns, dar în ochii lui se citea sfidarea. 

— Juraţi, ori vă tai gâtul chiar aici! a mormăit Hugo de 
Mataplana, apăsând cuțitul până i-a dat sângele. 

Eu eram înspăimântată. Nu aveam nicio îndoială că, dacă nu 
va obţine satisfacţie, şi-ar fi îndeplinit ameninţarea. Privirea 
aceea pe care am socotit-o ciudată era de gelozie, de o gelozie 
violentă. 

— Mă jigniţi cu bănuiala asta, a răspuns Guillaume când s-a 
hotărât să vorbească. Puteţi să mă ucideţi chiar acum, pentru că 
n-am de gând să jur pe Dumnezeu ceea ce am de îndeplinit şi în 
calitate de cavaler. 

Expresia de pe chipul lui Mataplana s-a schimbat în clipa în 
care a auzit aceasta. Fălcile i s-au descleştat. A privit cuțitul cu 
care rănea gâtul francului şi a slăbit apăsarea. Ochii lui i-au 
întâlnit pe ai mei şi mi-am dat seama că se simţea ruşinat de 
ieşirea lui. Şi-a pus imediat arma pe masă. Pentru o clipă, m-am 
gândit că îşi va cere chiar iertare, dar nu a făcut-o. Şi-a 
îmblânzit doar comportarea. 

— De acord, a spus el, îmi e de ajuns cuvântul 


dumneavoastră de cavaler. 

— ÎI aveţi. 

— Spuneţi că pe onoarea dumneavoastră de cavaler o veţi 
respecta pe doamnă. 

— Pe onoarea mea că o voi respecta. 

Ochii lui Guillaume erau umezi când, strângând cu mâna 
antebraţul rivalului său, a spus: 

— Mulţumesc. 

— |lmi pare rău, doamnă, dar inima mea suferă pentru 
dumneata. 

Şi-a înclinat capul în semn de salut şi a părăsit încăperea, 
renunțând să mai cânte. 

Dacă n-ar fi fost ieşirea lui Hugo, nu aş fi acordat nicio 
importanţă faptului de a-mi petrece noaptea singură cu 
Guillaume de Montmorency. Ne petrecuserăm nopţile împreună 
nu numai atunci când Guillaume credea că sunt băiat, ci şi 
atunci când ştia că sunt femeie, dar mi-am dat seama curând că 
aceasta a fost când el se afla sub efectele crizei mistice în care 
mă vedea ca pe un înger care i-am salvat sufletul în ordalie. 

Ne-am spus rugăciunile înainte de a ne vâri fiecare în patul 
său, fără ca eu să bănuiesc, mai ales după scena cu Hugo în 
sala de mese, ce avea să se întâmple. Pentru că am înţeles 
numaidecât că prezenţa unui rival şi timpul scurs l-au făcut pe 
Guillaume să uite înfăţişarea mea angelică şi să mă vadă ca pe 
o femeie. Aşa că la puţină vreme după ce am rămas tăcuţi şi 
după ce a redus la minimum lumina opaiţului, a început să mă 
curteze. 

A îngenuncheat în faţa mea cerându-mi doar un sărut şi o 
mângâiere şi, pentru că nu i le-am dat, a vrut să mi le dăruiască 
el. 

— Guillaume! i-am reproşat eu, v-aţi dat cuvântul de onoare 
că mă veţi respecta. 

— Şi vă respect ca pe nimeni pe lume, a răspuns el, dar vă 
iubesc la nebunie. 

— Ţineţi-vă de cuvânt. 

— Un îndrăgostit nu are nici onoare, nici cuvânt. 

Şi astfel am început noaptea. Eu îl dădeam la o parte şi îi 
ceream să se comporte ca un cavaler, iar el răspundea că aşa 


se comportau cavalerii din ţara lui şi că povestea cu Fin'Amor 
era o invenţie occitană nefirească şi că un bărbat îndrăgostit cu 
adevărat nu poate să reziste, nici să se conducă după asemenea 
nerozii. 

Pentru o clipă, m-am temut că mă va lua cu forţa şi am simţit 
un amestec de frică şi de dorinţă. Dar amintirea lui Hugo era 
prezentă în sufletul meu şi, chiar dacă mângâierile francului mă 
desfătau, îl îndepărtam întruna. Guillaume era insistent, dar îmi 
respecta voinţa care, de-altfel, mai slăbea din când în când. Și 
aşa am stăruit o mare parte din noapte până când oboseala 
călătoriei şi lupta dulce au sfârşit prin a ne birui, eu salvându-mi 
onoarea. 

A doua zi eram încercănaţi, dar Guillaume îşi etala cele mai 
bune podoabe: cămaşă de zale, spadă la cingătoare şi leul 
rampant al clanului Montfort pe tunica sa cu cruce roşie brodată 
în partea stângă a pieptului. In acelaşi fel m-am îmbrăcat şi eu, 
ca scutier al său şi, în pasul lent al cailor, ne-am îndreptat spre 
fluviu pe strada mare. 

Palatul episcopului se află puţin înainte de piaţa La 
Caularia!!”, unde se ridică palatul vicontelui, situat lângă poarta 
care se deschide prin ziduri către podul de pe râul Orbiei, ce 
traversează spre burg. Toată zona zidurilor dinspre râu este 
locuită de numeroşi ovrei, care la Narbonne îşi păstrează 
privilegiile din epoca regatului lor independent, precum acelea 
de a fi proprietari legali ai caselor şi terenurilor, chiar şi ai 
armelor. Este, de asemenea, singurul loc unde ei pot angaja 
personal şi servitori creştini. 

Guillaume a aşteptat călare pe cal la poarta palatului lui 
Berenguer, în vreme ce eu îl anunţam pe străjer că stăpânul 
meu doreşte să-l vadă pe arhiepiscop din împuternicirea 
legalului papal. Vizita noastră probabil că nu a surprins, căci ne- 
au condus spre un mare patio interior pe care îl formează 
palatul, sistemul de apărare cu turnuri şi ziduri şi biserica Saint- 
Just. 

Acolo mă aştepta o surpriză. Descălecaserăm, şi rândaşii 
arhiepiscopului se ocupau de caii noştri, când am văzut-o pe 


117 De la latinescul caulis (colis), cotor de varză, cu alte cuvinte, piaţa de 
legume. (n.tr.) 


Sara, ovreica. Se îndrepta spre ieşire când ne-a observat. M-a 
străpuns cu privirea pentru câteva clipe care mi s-au părut o 
veşnicie şi am simţit o teamă adâncă. M-o fi recunoscut oare? 


77 


„Des or cumencet le cunseill que mal prist.” 
[„Atunci începe sfatul ce va aduce atâtea nenorociri.”] 
La Chanson de Roland, XIF 


Arhiepiscopul Berenguer îl primi pe Guillaume într-un salon 
boltit cu arce ogivale suple şi care se deschidea spre patio cu 
ferestre mari şi impunătoare având spre piaţa La Caularia 
lucarne de apărare. Era trecut de 60 de ani, corpolent şi lenevea 
într-un jilţ în chip de tron, instalat sub un baldachin. În realitate, 
încăperea nu era cu nimic mai prejos decât salonul de audienţe 
al unui mare nobil şi atât pereţii, cât şi tavanul erau luxos 
decoraţi cu picturi multicolore reprezentând copaci, vânători şi 
fiare sălbatice. 

La uşă, precum şi de-a dreapta şi de-a stânga prelatului, 
stăteau de pază oameni înarmaţi. După ce în sala de aşteptare 
ni s-a cerut să arătăm scrisoarea de acreditare din partea 
abatelui Ordinului Cistercienilor, un şambelan îl anunţă pe 
Guillaume în calitatea sa de cavaler de Montmorency, nepot al 
lui Montfort şi trimis al legatului papal. 

Guillaume înaintă cu pas îndrăzneţ străbătând trei sferturi din 
sală în direcţia arhiepiscopului şi acolo făcu o reverență: 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, arhiepiscope Berenguer! 

— Fiţi binevenit şi Dumnezeu să vă binecuvânteze! răspunse 
arhiepiscopul făcându-i semn să se apropie, în vreme ce îşi 
întindea inelul voluminos, în care strălucea un rubin. 

Guillaume se înclină, obligat de politeţe, ca să sărute inelul, în 
ciuda neplăcerii pe care i-o pricinuia acest al doilea gest de 
supunere faţă de cel pe care îl intuia ca adversar al său. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse prelatul. 


118 versul 179, în dialect normand. Traducerea este consemnată de autorul 
cărţii între paranteze drepte. (n.tr.) 


Un mic paj apăru cu un taburet, şi cavalerul se aşeză pe el, 
constatând că era mult mai jos decât Berenguer, motiv pentru 
care trebuia să-şi ridice capul ca să-l privească. 

— Spuneti-mi, cavalere de Montmorency, cărui fapt îi datorez 
onoarea de a primi vizita voastră? 

Guillaume examină privirea ochilor mijiţi şi iscoditori ai 
arhiepiscopului şi hotărî că plecăciunile erau deja de prisos, că 
va fi dificil să obţină cu binele ceva de la omul acela şi că era 
momentul să se folosească de autoritatea legatului. 

— La urechile abatelui Arnaut a ajuns ştirea că poverile pe 
care le căra cel de-al şaptelea catâr furat, atunci când legatul 
Peyre de Castelnou a fost asasinat, se află în posesia voastră. 

Şi amuţi ca să-l observe pe bătrân. Acesta deschise ochii 
pentru câteva clipe, descumpănit şi alarmat, dar îi miji imediat. 
Guillaume îşi dădu seama că reuşise să-l ia prin surprindere. 

— Abatele Ordinului Cistercienilor a fost greşit informat, se sili 
el să zâmbească, arătându-şi dinţii rari. Eu n-am nimic din toate 
acestea. 

— Aduceţi-vă aminte, stăpâne, insistă cavalerul. La Cabaret 
există o scrisoare cu semnătura şi peceţile voastre autentice şi 
cu cele false ale regelui Aragonului. 

Arhiepiscopul, stupefiat, îşi arătă din nou gura ştirbă. Mâinile 
se prindeau încordate de braţele jilţului şi cei patru curteni care 
priveau stând pe laturile salonului se mişcară neliniştiţi. 
Guillaume, căruia nu-i scăpase niciun amănunt, îşi spuse că 
săgeata tocmai a nimerit în centrul țintei. 

O linişte mormântală se lăsă în salon şi cavalerul aşteptă ca 
adversarul său să vorbească. 

— Şi... ce spune scrisoarea? întrebă arhiepiscopul în cele din 
urmă. 

— Ştiţi prea bine, doar aţi semnat-o. Regele Aragonului îi cere 
lui Peyre Roger de Cabaret să vă predea documentele prin 
intermediul majordomului vostru. Peyre Roger îl cunoştea şi, de 
aceea, înşelat fiind şi încrezându-se în voi, i-a predat ceea ce 
abatele Arnaut numeşte „moştenirea diavolului”. 

— E cu neputinţă, sunteţi victima unei înşelăciuni. 

— Am văzut scrisoarea cu propriii ochi, minţi Guillaume. 

— Dumneavoastră? se miră arhiepiscopul. Aţi văzut-o la 


Cabaret? Este cu neputinţă, castelul e în continuare 
inexpugnabil. 

— Nu vă voi dezvălui la ce mijloace am recurs, spuse 
Guillaume ridicându-se de pe taburet cu o asemenea energie, 
încât i-a făcut pe oştenii care îl păzeau pe prelat să se pună în 
gardă, dar vă voi spune că legatul Arnaut ştie şi că, dacă mi s-ar 
întâmpla ceva, are gata pregătită pentru dumneavoastră 
excomunicarea papală şi destituirea imediată din arhiepiscopat. 
De asemenea, are trupe de cruciați gata să facă să-i fie 
îndeplinită voinţa la Narbonne. Vreau să cred că v-a lăsat 
memoria din pricina vârstei şi vă voi da o zi ca să vă aduceţi 
aminte. Mâine, la această oră, vă voi vizita din nou, şi după- 
amiază voi pleca spre Carcassonne cu povara celui de-al 
şaptelea catâr şi cu o escortă a voastră care mă va apăra până 
la locul de pe drum pe care eu îl voi decide. Aşadar, ţineţi 
seamă de cele spuse. Rămâneţi cu Dumnezeu, arhiepiscope! 

* 


Fără să mai aştepte răspunsul, Guillaume, semeţ şi falnic, se 
îndreptă spre uşă, fără ca să-l împiedice cineva să treacă. 

Bruna, perplexă la vederea Sarei, vru să se prefacă, purtându- 
se la fel ca un paj, şi îi însoţi pe rândaşi cu caii. Nemaivăzând-o 
pe ovreică la întoarcere, îşi spuse că aceasta nu o fi recunoscut- 
o şi că femeia o fi deja afară din palat. După aceea, 
adăpostindu-se de soarele amiezii în galerie, în aşteptarea lui 
Guillaume, se întrebă de ce se speriase atât de tare văzând-o, 
dacă tocmai Sara, cu ciudata ei predicţie, i-a dat ocazia de a-şi 
salva viaţa atât de miraculos la Béziers. 

Dar acest gând nu a putut să o împiedice să tresară, chiar să 
tipe, când cineva care ieşea din spatele unei coloane o prinse de 
braţ. Era Sara. 

— Sunteţi dumneavoastră, stăpână? spuse femeia în şoaptă. 

Bruna, cu inima bătându-i nebuneşte, zăbovi până să 
răspundă, simțind privirea bătrânei aţintită în ochii ei. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră, Bruna de Béziers. 

— Nu, eu... 

— Ba da, ba da, dumneavoastră sunteţi. Aşa cum v-am văzut 
în prezicerea mea: cu păr de paj şi cămaşă de zale. 


— Vă rog, nu mă pârâţi. 

— Asta nu e emblema lui Simon de Montfort? insistă femeia. 
Asta nu e crucea unui cruciat? 

— Am nişte bani în pungă. Vi-i voi da în schimbul tăcerii 
voastre. 

— Va fi în schimbul unui sfat spre binele vostru. 

Şi femeia dezlegă o legăturică pe care o purta la brâu şi, 
profitând de umbra coloanei, aşa cum făcuse şi la Béziers, 
întinse o batistă neagră cu steaua în şase colţuri şi aruncă 
oscioarele. 

— Plecaţi din Narbonne, îi spuse femeia. Viaţa vă este în 
primejdie. 

— Dar cum...? 

Sara îşi strânsese de-acum oscioarele în batistă, şi aceasta 
atârna din nou la brâul ei. Întinse o mână osoasă. Ca un 
automat, Bruna îi puse o monedă în palmă. Femeia o înşfacă 
numaidecât şi se grăbi să iasă din palat. 

Când Guillaume, foarte mândru de felul în care acţionase, 
merse să ceară caii, o găsi pe Bruna lividă. 

— Ce vi se întâmplă, doamnă? vru el să ştie, surprins. 

Doar atunci scutierul păru că reacţionează şi o luă la fugă 
spre grajduri. 


78 


„Que el meu galant m'hi espera 
I amor me'n vol robar. 119 


[„Că drăguţul meu mă aşteaptă 
şi să-mi fure dragostea doreşte.”] 


Cântec popular 


După ce am străbătut strada mare mergând înapoi încet, 
deschizându-ne drum prin mulţime şi purtând însemnele 
clanului Montfort, când am ajuns la han, încă mai eram speriată. 
Petrecusem atât de mult timp ascunsă sub deghizarea de paj, 
încât faptul că cineva ar fi în stare să vadă prin ea, 
recunoscând-o pe Doamna Privighetoare, mă neliniştea, mă 
făcea să mă simt nesigură. Şi pe bună dreptate; încă mai plana 
asupra capului meu condamnarea la moarte lansată de către 
abatele Ordinului Cistercienilor. 

Nu am vrut să rămân prea mult timp în cameră ca să evit ca 
Guillaume să se simtă ispitit să mă onoreze cu un alt asalt 
amoros. Nu mă temeam câtuşi de puţin că ar folosi forţa ca să-şi 
impună poftele, ci mă speria dorinţa de a ceda care mă 
îmbătase în noaptea dinainte. Încă îmi mai aminteam 
mângâierile mâinilor sale, săruturile gurii sale şi mă tulbura 
gândul că acea atingere caldă a lui reuşise să-mi agite atât de 
mult simţămintele, încât mă făcea să mă îndoiesc de ele. Eram 
descumpănită. Hugo încetase să mai fie favoritul inimii mele, 
Guillaume mă făcea să vibrez şi prețuirea mea pentru el 
crescuse atât de mult, încât în momentul acela o depăşea pe 
cea faţă de Hugo de Mataplana. Dar încă nu mă puteam decide. 

Aşa că am petrecut restul dimineţii la tavernă, însoţită de 
Guillaume,  neîndrăznind să ies în stradă din pricina 


9 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


avertismentului Sarei. Înainte de masa de prânz, a apărut Hugo 
şi ne-a şoptit pe furiş la ureche: 
— Să vorbim în odaia dumitale după prânz. 
* 


— Mi-o amintesc pe Sara, a spus Hugo, de îndată ce am 
relatat surprinzătoarea mea întâlnire cu Sara. Este femeia aceea 
care vindea ierburi şi condimente în piaţă, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ciudat loc de întâlnire cu o ovreică, mi-a spus Guillaume. 
Nici mai mult nici mai puţin decât la palatul arhiepiscopului. 

— Ne-aţi povestit că ovreii locuiesc în zona oraşului de pe 
malul râului, am spus eu. Palatul este în partea aceea. 

— Da, dar asta nu explică prezenţa unei femei ovreice acolo, 
a insistat Hugo. Dacă ar fi fost un rabin sau unul dintre 
conducătorii lor, aş înţelege că a venit să discute despre afaceri 
cu arhiepiscopul, care, de-altfel, este stăpânul oraşului. 

— Şi spuneţi că v-a avertizat că, stând la Narbonne, viaţa vă 
este în primejdie? a întrebat Guillaume. 

Am dat din cap în semn afirmativ. 

— După cum a ghicit la Beziers, ar trebui să o luăm în serios, 
a spus Hugo. 

— Dacă totul iese după cum sper, mâine arhiepiscopul ne va 
da documentele şi vom putea pleca imediat, afirmă francul. 
Până atunci, nu mă voi mişca de lângă Bruna. 

Eu mă temeam de noapte mai degrabă din pricina ardoarei lui 
Guillaume şi a excitaţiei mele, decât a amenințărilor Sarei. 
Prevedeam altă bătălie împotriva lui şi împotriva dorinţei mele, 
nu voiam să mă închid în odaie şi îl priveam rugătoare pe Hugo. 
Nu-şi dădea seama că mă lăsa în braţele rivalului său? Atât de 
înalt să fie oare simţul cavalerismului, încât să nu observe că un 
bărbat îndrăgostit este în stare să încalce orice făgăduială? 
Înţelegeam că cele stabilite de comun acord, ca eu să stau cu 
Guillaume, erau lucrul cel mai chibzuit, căci, dacă rămâneau 
amândoi cu mine, supraveghindu-se reciproc, nu am fi avansat 
în planul nostru. 

Da, totul era logic, totul era după cum stabiliserăm, dar inima 
îmi spunea că Hugo trebuia să dispreţuiască logica şi aş fi 
preferat ca el să mă cheme cu insistenţă în braţele sale. Mi-am 


dat seama că îl învinovăţeam pe Hugo pentru dorinţa pe care o 
simţeam pentru franc. Acel stupid onest mă pierdea cu fiecare 
mângâiere a rivalului său. Şi a fost în stare să creadă că 
Guillaume se va ţine de cuvântul său de cavaler! Dar ce altceva 
putea face Hugo în această situaţie? Cât despre mine, nu 
puteam denunța atitudinea adversarului său pentru că ar luci 
oţelul spadelor, ar fi sânge şi moarte. Trebuia să tac. 
* 


— Credeţi într-adevăr că arhiepiscopul Berenguer se va 
supune atât de uşor la scrisoarea legatului Arnaut şi la arogantul 
leu roşu al clanului Montfort? întrebă Hugo cu un zâmbet cinic, 
fără a bănui cu ce anume îmi erau ocupate gândurile. 

— Poate că nu, a răspuns Guillaume. În orice caz, orice s-ar 
întâmpla, o vom scoate mâine pe Bruna din Narbonne. 

— De acord, a convenit Hugo. 

— Şi ce aţi aflat ca trubadur? l-am întrebat eu cu o uşoară 
nuanţă zeflemitoare. 

— Multe, a răspuns Hugo de Mataplana. Narbonne este 
dinaintea unei confruntări interne sau poate a unei revolte. 

— Impotriva arhiepiscopului ori a vicontelui? a întrebat 
Guillaume. 

— O revoltă a ovreilor. 

— A ovreilor? m-am mirat eu. 

— Sunt foarte numeroşi în oraş şi s-au stabilit aici înaintea 
creştinilor înşişi, de pe vremea când acest pământ era păgân, a 
răspuns Hugo. Sunt dinaintea vizigoților, Merovingienilor!?0 şi 
Carolingienilor. Atâta vreme cât vizigoții au fost arianişti, i-au 
tratat bine pe ovrei, dar când s-au convertit la catolicism, 
aceştia au început să fie persecutați. Tot o revoltă a ovreilor, 
sătui de asuprire, a fost cea care le-a înlesnit musulmanilor 
cucerirea oraşului. Mahomedanii au acceptat ca atât arianiştii, 
cât şi catolicii şi ovreii, aparţinând cu toţii de religiile numite ale 
„Cărţii”!?1, să-şi poată practica liber credinţa în schimbul plăţii 
unor impozite mai mari. Când islamul a dat înapoi, carolingienii 
au încercat de mai multe ori recucerirea oraşului Narbonne care, 
având port la mare şi fiind sprijinit de flota musulmană, stăpâna 


120 Dinastie a regilor franci care a domnit în Galia între anii 481 -751. (n.tr.) 
121 Adică ale Bibliei, religii bazate pe Vechiul şi Noul Testament. (n.tr.) 


Mediteranei pe vremea aceea, era bine aprovizionat. Au fost 
mereu învinşi. În cele din urmă, ovreii şi goții din Narbonne au 
hotărât să treacă de partea cealaltă şi s-au răsculat, au luat 
puterea şi i-au expulzat pe musulmani. În urma unui pact cu 
Carolingienii, au devenit un stat independent la graniţa dintre 
islam şi creştinătate. Cel care s-a numit regatul ovreiesc al 
Septimaniei. Şi cu toate că descendenţii regelui ovrei, care 
pretindea că este din stirpea lui David!%?, s-au convertit în mod 
formal la catolicism sub presiuni politice şi au devenit nobili 
vasali ai imperiului, există îndoieli că ar fi făcut-o realmente. Se 
bănuieşte că a fost un vicleşug ca să-i protejeze pe ai lor. lar 
Narbonne a devenit punctul de plecare pentru recucerirea aşa 
numitei Mărci Hispanice!” de către Charlemagne!?*, care în ziua 
de azi acoperă mare parte din vechea Catalonie, din Aragón şi 
Navarra. În venele nobilimii occitane şi catalane curge sânge 
ovreiesc şi de aceea nobilii, conştienţi de acest fapt, i-au 
protejat întotdeauna pe ovrei într-o măsură mai mare sau mai 
mică, în ciuda îndemnurilor la lupta împotriva acestora lansate 
de Biserica de la Roma. 

— Nu e de mirare că ovreii, musulmanii şi arianiştii se înţeleg 
mai bine între ei decât cu catolicii, a intervenit Guillaume. Toţi 
neagă Sfânta Treime şi îl consideră pe lisus Hristos de o natură 
diferită de a Tatălui, om în multe cazuri, dar uneori cu 
caracteristici divine. 

— Şi ce îmi spuneţi despre adopţionişti!?5? a spus Hugo. 
Mozarabii!?65 din Spaniile ocupate de arabi şi în special cei din 
Toledo s-au abătut, în majoritate, de la catolicism. Credeau că 
lisus s-a născut om şi că, apoi, a fost adoptat de Dumnezeu. lar 


122 Rege al Israelului (10107-975? î.Hr.), întemeietorul Ierusalimului, poet şi 
profet, autor al Psa/milor, (n.tr.) 

123 Sub Carolingieni, teritoriu jucând rolul de zonă de protecţie militară în 
apropierea unei frontiere sau într-o regiune nepacificată. Aici cu sensul de 
frontieră cu teritoriul hispanic. (n.tr.) 

124 Sau Charles | cel Mare (742 sau 747-814) rege al Francilor (768-814) şi al 
Lombarzilor (774-814) şi împărat al Imperiului Roman de Apus (800- 814), cel 
care dă numele dinastiei Carolingienilor. (n.tr.) 

125 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE, 
subcapitolul Eretici. (n.tr.) 

126 Denumirea creştinilor din Spania trăind sub dominație arabă. (n.tr.) 


Roma nu putea face nimic împotriva lor, dat fiind că al-Andalus 
era sub control musulman, iar creştinii erau independenţi. Chiar 
şi în ziua de azi, la secole după ce catolicii au recucerit Castilia, 
slujba la Toledo se ţine în rit mozarab, în ciuda opoziţiei Papei. 
De două ori a fost adusă această chestiune la judecata lui 
Dumnezeu. Într-una din ele, paladinul mozarab l-a învins în luptă 
pe cel catolic, iar într-a doua, care a fost o ordalie a focului, 
liturghierul catolic a ars, iar cel mozarab a fost cruțat de flăcări. 
Datorită acestui fapt, Regele s-a văzut obligat să accepte ritul 
mozarab aplicând chiar dogma catolică. 

— Şi adopţioniştii trebuie că s-au înţeles bine cu ovreii, a spus 
Guillaume. În realitate, marele punct de dispută între religii este 
divinitatea lui lisus Hristos. 

— Dar nu este şi cazul catarilor, a răspuns Hugo. 

— Intr-adevăr, a fost de aceeaşi părere Guillaume de 
Montmorency. Tocmai caracterul omenesc al lui lisus Hristos 
este ceea ce neagă catarii. Pentru ei, este un spirit pur, o parte 
a Dumnezeului celui bun, care nu a putut fi niciodată pângărit 
de un trup omenesc guvernat de Dumnezeul cel rău. Trupul său 
nu era real, era doar o aparenţă. 

S-a lăsat tăcerea; cei doi cavaleri au căzut pe gânduri, dar cu 
o expresie satisfăcută pe chipuri. Mie nu-mi venea să cred că în 
asemenea împrejurări cei doi stăteau la taifas ca să-şi 
demonstreze reciproc cunoştinţele teologice. Se luau la 
întrecere până şi în această privinţă, dar paşnic şi cu plăcere. 
Enervată, am fost cât pe-aci să le spun că, dacă se plăceau atât 
de mult, de ce mai iubeau o doamnă. Uitaseră de mine şi de 
ameninţarea care plana deasupra capului meu. Poate că ei nu-i 
dădeau prea multă crezare Sarei, dar eu chiar aveam motive să 
o cred. 

— Şi ce legătură are toată această disertaţie religioasă cu 
ceea ce discutam noi? am izbucnit eu în cele din urmă. 

Am văzut din nou pe chipurile lor acea privire uimită, ca şi 
cum de-abia în momentul acela ar fi băgat de seamă că eram 
acolo. 

— Aţi aflat ceva care să ne ajute să obţinem povara celui de- 
al şaptelea catâr, ceea ce abatele Ordinului Cistercienilor 
numeşte „testamentul diavolului”? am insistat eu. 


— Spuneam că totul indică faptul că ovreii au de gând să se 
răscoale, a explicat Hugo. Acum strâng arme. Ştiu că mai 
devreme sau mai târziu vor fi victime ale cruciaților. Ovreii din 
Béziers au scăpat de la moarte fugind de cruciadă. Părea că ştiu 
ce avea să se întâmple, dar acum sunt deposedaţi de toate 
bunurile lor ca plată către arhiepiscop şi vicontele de Narbonne 
pentru proviziile pe care aceştia le-au furnizat aşa numitului 
negotium pacis et fidei. 

— Sunt nebuni! a exclamat Guillaume. Nu se pricep la arme, 
nu au oameni cu experienţă în luptă. Sunt buni meşteşugari, 
bancheri şi comercianţi, dar niciodată un ovrei n-a ştiut să 
mânuiască spada. 

— Ei sunt de-altă părere, a răspuns Hugo. Amintiţi-vă că Biblia 
vorbeşte de mari regi războinici. 

— Da, dar de atunci au trecut mii de ani şi... 

— Şi ajunge cu discuţiile! i-am întrerupt eu nerăbdătoare 
văzând că aveau să intre într-o discuţie teoretică asupra acelui 
subiect. Ce legătură are problema ovreilor cu a noastră? 

M-au privit din nou surprinşi şi acum cu un oarecare 
resentiment. Mi-am dat seama că nu mă comportasem cum 
sperau ei că ar fi făcut o doamnă. 

— Domnilor, nu avem mult timp, am spus eu încercând să 
dreg lucrurile cu un zâmbet. 

— Se spune că Raimond al Vl-lea, care este atât conte de 
Toulouse, cât şi duce de Narbonne, va fi excomunicat din nou, a 
continuat Hugo. Când se va întâmpla aceasta, va fi deposedat, 
iar Simon de Montfort va deveni şi senior de Toulouse, Saint- 
Gilles şi Narbonne. In cazul în care cruciada ar intra în acest 
oraş, s-ar produce exterminarea sau, în cel mai bun caz, 
izgonirea ovreilor. Dar cum s-a constatat la Béziers, se pare că 
ei prevăd ce se va întâmpla. Sunt mulţi la Narbonne şi de data 
aceasta au hotărât să nu fugă. 

— Nu văd să fie realizabil, a spus Guillaume. Nu vor putea 
face nimic. 

— Au aliaţi puternici. 

— Pe cine? 

Hugo a coborât glasul de parcă s-ar fi temut că ne ascultă 
cineva. 


— Pe însuşi arhiepiscopul. 

Guillaume şi cu mine ne-am privit surprinşi. 

— Vreţi să spuneţi că arhiepiscopul s-ar alia cu ovreii 
împotriva cruciadei? a exclamat Guillaume. Nu are sens. 

— Arhiepiscopul şi Papa nu se înţeleg deloc, ne-a lămurit 
Hugo. Mai mult chiar, se urăsc. Berenguer ştie că Papa îl va 
destitui de îndată ce va fi posibil şi că, atunci când cruciada va 
pune ochii pe Narbonne, viitorul său va fi doar cu puţin mai bun 
decât al ovreilor. Nu a fost de faţă la penitenţa contelui Raimond 
la Saint-Gilles şi singurul motiv pentru care s-a supus cruciadei a 
fost acela că nu era pregătit şi prefera ca aceasta, pe atunci 
încurajată de victoria de la Béziers şi în plenitudinea forţelor 
sale, să se îndrepte spre Carcassonne. 

— Ce legătură au toate acestea cu documentele? am întrebat 
eu. 

— Mare. Hugo mă privea cu ochii aceia pe care îi iubeam. Se 
pare că vor fi temeiul legal pentru un nou regat ovreiesc al 
Septimaniei. 

Nu am ştiut cum să reacţionez la această revelaţie. Era de 
necrezut şi i-am privit chipul, pe care se schiţa un zâmbet ce m- 
a cucerit. Mă lăsase cu gura căscată. 

— E cu neputinţă, a spus Guillaume, anticipându-mi gândul. 

— Ba este cu putinţă, a afirmat Hugo. Şi la noapte, cineva, din 
prietenie pentru mine şi în schimbul câtorva monede, îmi va da 
amănunte. 


79 


„Bărbatul e foc, 
iar femeia, câlţi. 
Vine dracul şi suflă din foale.” 


Zicală populară 


Când Guillaume şi Bruna, călărind semeţi şi etalând pe piept 
leul roşu rampant, au ieşit din palatul arhiepiscopului, Vulpoiul 
tâlhar, împreună cu acolitul său, faidit-ul Isarn, şi cu scutierul 
acestuia, Pellet, îi pândeau. 

Graţie vicleşugurilor Vulpoiului, reuşiseră până la urmă să afle 
în Cabaret încotro se îndreptase grupul. Tâlharul se gândi că va 
fi foarte greu să o găsească pe drum şi să-şi ia prin surprindere 
prada, căci bănuia că aveau să călătorească pe căi lăturalnice, 
evitând întâlnirea cu cruciații. Pe deasupra, prada aceea avea 
colţi foarte buni, era periculoasă şi doar luându-i prin 
surprindere ar putea face din vis realitate. Narbonne era un loc 
mai potrivit pentru o ambuscadă, iar Vulpoiul ştia cum să-i 
găsească în fiecare oraş pe cei dispuşi la orice în schimbul 
câtorva bănuţi. Nu o dată, el însuşi se angajase la orice fel de 
treabă. 

Le făgădui bacşiş unor puştani dacă zăreau însemnele 
clanurilor Montfort, Mataplana sau ale Privighetorii. Nu a fost 
greu. De îndată ce Guillaume şi Bruna o porniseră spre palatul 
arhiepiscopului, doi mucoşi alergau deja să-şi ceară plata. 

Vulpoiul şi grupul său îi aşteptară la ieşirea din palat, evitând 
ca Bruna să-l vadă. 

— Ei sunt, ne surâde norocul, îi spuse el lui Isarn. Fii atent la 
feţişoara aia drăguță, la rotunjimile suave ale acelui căpşor. Nu 
trebuie decât să-l despărţim de trup şi să i-l predăm lui Arnaut, 
abatele Ordinului  Cistercienilor. Voi o să vă recăpătaţi 
posesiunile, iar eu o să am feuda mea la Carcassonne. 

— O treabă neplăcută, răspunse celălalt, dar rentabilă. 


Îi urmară pe călăreţi de la o oarecare distanţă, pe strada 
principală care ducea la piaţă şi la poarta Regală, până ajunseră 
la hanul din Saint-Sebastien. Acolo îl lăsară pe Pellet cu 
misiunea de a afla de la slugi unde şi cum erau găzduiţi cei din 
clanul Montfort, în vreme ce ei s-au dus să angajeze doi 
mardeiaşi pentru atac. 

* 

Cu toate că era deja noapte noroasă, ospătăria hanului era 
încă deschisă, aşa că Vulpoiul şi oamenii săi au preferat intrarea 
pe la grajduri pe care le-a deschis-o un servitor mituit şi, de 
acolo, au urcat la odăile de la primul etaj. Totul era socotit: 
rezistenţa uşii, trunchiul de copac pe care aveau să-l folosească 
în chip de berbece, ce anume să facă cu Guillaume şi ce, cu 
Bruna. Îşi vor termina treaba în câteva clipe, iar a doua zi, de 
îndată ce aveau să se deschidă porţile oraşului, o vor porni 
călare spre Carcassonne ca să-şi primească răsplata. 

Între timp, cu Hugo făcând cercetări prin cartierul ovreiesc, 
Guillaume se simţea în siguranţă în odaia de la han, cu o uşă 
solidă bine zăvorâtă şi cu spada la îndemână. Neavând 
cunoştinţă de cele cinci umbre ce se furişau prin întuneric, 
singurul său gând era la Bruna şi la dragostea lui. 

În genunchi, îi săruta mâna, în vreme ce ea, aşezată pe pat, 
se desfăta cu atingerea caldă a celui îndrăgostit de ea, cu 
mângâierile acestuia, care nu încetau să o umple de plăcere, 
chiar dacă i le respingea. Dorea ca noaptea să se încheie odată, 
să plece din hanul acela şi să fugă de ispită. 

— Să ne întindem goi în pat, cu spada mea între noi, îi spunea 
Guillaume, şi veţi vedea astfel că, asemenea celor mai buni 
trubaduri ai Fin'Amor-ului, voi fi în stare să nu vă ating, iar 
aceasta va fi cea mai mare dovadă a iubirii mele curate. 

— Prefer să nu încerc. 

— Atunci, să ne întindem îmbrăcaţi şi spada mea va fi 
frontiera pe care nu o voi trece niciodată. 

— Nici aşa. 

— Dar nu vreau decât să vă dovedesc dragostea mea! insistă 
el pe un ton de reproş. Speram că îmi veţi răspunde cu aceleaşi 
sentimente, cum se cuvine din partea unei doamne, acceptând 
jocul meu galant. 


— Dar de unde aţi scos asemenea prostii? răspunse ea, 
iritată. Credeţi cumva că toată Occitania este precum 
Cabaretul? Mama mea a fost curtată mulţi ani de un trubadur, 
se iubeau cu o dragoste nemărginită şi n-au avut niciodată 
nevoie să facă aşa ceva. 

Dar Guillaume a ştiut numaidecât să liniştească iritarea, mai 
mult prefăcută decât reală, a doamnei sale. li săruta din nou 
mâna, obrajii, o mângâia, în vreme ce Bruna, tulburată, îşi 
dădea seama că, încetul cu încetul, ceda avansurilor cavalerului. 
Era mai presus de putinţa sa. Gândul ei era alături de Hugo şi îl 
blestema. De ce nu era în momentul acela cu ea? De ce o 
părăsea în situaţia aceea dificilă? 

Se trezi deodată în braţele lui Guillaume şi îşi dădu seama că, 
fără să vrea, îi răspundea la sărutări. Era o tandră încântare ce 
trecea de imensa vinovăţie pe care o simţea trădându-l pe 
Hugo. 

— Lăsaţi-mă, îl imploră ea, fie-vă milă! 

— Nu pot, doamna mea. Instinctul de cavaler îl împiedica să 
părăsească, fără să o ia, o fortăreață predată. 

Următorul sărut îi făcu să se prăbuşească în pat, îmbrăţişaţi, 
şi mâinile lui începură să o mângâie pe sub veşminte. Bruna 
cădea într-o stare de semiabandon în care puterile o părăseau, 
dar, într-un moment de luciditate, înarmându-se cu voinţă, îl 
împinse pe Guillaume şi reuşi să-l dea la o parte. 

— V-aţi dat cuvântul. Respectaţi-l! îi porunci ea. 

— Sunt incapabil, doamna mea... 

Guillaume nu îşi putu încheia fraza, căci deodată, cu un 
zgomot asurzitor, scândurile uşii săriră, făcute zob, şi aceasta se 
deschise larg. Trei indivizi se năpustiră asupra cavalerului care, 
năucit, nu avu timp să pună mâna pe spadă, şi îl legară fără 
menajamente. 

Bruna, trecând de la vis la coşmar, rămase privindu-l pe 
Vulpoi, nevenindu-i să creadă ceea ce vedea. Acesta îi zâmbi. 

— Îmi pare rău, Doamnă Privighetoare, îi spuse el, dar am 
nevoie de capul dumitale. 

— Dă-i drumul, laşule! îi strigă cavalerul de Montmorency, 
care fusese lăsat trântit într-un colţ. Îndrăzneşte să te pui cu 
mine. 


— Sunteţi un nătărău. Aveţi noroc că sunteţi nepotul cui 
sunteţi şi că nu vreau să mai am necazuri cu el, răspunse 
Vulpoiul. 

— Ajutor! vociferă Guillaume. 

— Tăceţi din gură şi să isprăvim odată! 

Doi mardeiaşi se aruncară asupra cavalerului, care, deşi legat, 
continua să opună rezistenţă, şi, pe când îl loveau, îi vârâră 
nişte cârpe în gură. În schimb, Bruna, care înţelegea în cele din 
urmă situaţia, considerând că nu era cu putinţă nicio scăpare, îşi 
înfruntă destinul cu demnitate. Işi spuse că aceea era pedeapsa 
pe care o primea pentru că se arătase lipsită de tărie faţă de 
Guillaume. Doi dintre bărbaţi o prinseră de braţe, iar Vulpoiul, 
trăgând-o de păr, îi puse capul pe o banchetă în aşa fel, încât 
gâtul îi rămânea descoperit. 

Isarn îşi scoase spada din teacă, o luă cu amândouă mâinile şi 
o ridică deasupra capului, cumpănind-o cu grijă. Voia să fie o 
tăietură curată, dintr-o singură lovitură. 

Cavalerul de Montmorency se zbătea disperat, funiile 
intrându-i în carne. Îl cuprinse un sentiment de neputinţă în faţa 
fatalităţii. Bruna avea să fie ucisă dintr-o greşeală a lui. Nu a 
ştiut să o apere. Vinovăţia şi tulburarea îi ţineau gâtul ca intr-un 
cleşte şi el ar fi vrut să moară. 

Bruna, cu obrazul drept strivit de banchetă, îl putea vedea în 
fundul odăii pe Guillaume zvârcolindu-se deznădăjduit şi simţi o 
senzaţie ciudată pe gât, preludiu al tăieturii. Atunci, simţi că 
leşină. Pentru câteva clipe, îi veniră în minte imaginile 
frumoaselor vremuri trecute, ale florilor şi cântărilor, ale 
primăverii sale, dar la iminenţa morţii, se concentră asupra unei 
rugăciuni rostite în şoaptă: 

* 
„Kyrie eléison 
Christe eléison.” 


[ ‚Doamne, fie-ţi milă, 
Hristoase, fie-ţi milă.” ] 


80 


„Señor noble rrey alto oyd este sermón 
que vos dise don Santo, judio de Carrion. 12" 


[„Stăpâne, nobil şi măreț rege, ascultați vorbele 
pe care vi le zice don Santo, ovrei din Carrión.”] 


Rabinul Sem Tob!2 


În vremea aceea, în extremitatea sudică a oraşului, aproape 
de sinagoga cea nouă, Hugo îl găsise pe Yehudâă, ruda unui 
neguţător ovrei stabilit în apropiere de Mataplana şi care era 
vasal al tatălui său. Hugo îi aducea frecvent mesaje din partea 
familiei sale din Catalonia şi exista o legătură de prietenie între 
cei doi. 

— Yehudă, vorbiţi-mi despre revolta ovreilor, îi ceru el. Viaţa 
unei persoane pe care o iubesc mult depinde de aceasta şi nu 
vor afla nimic de la mine nici arhiepiscopul, nici vicontele. 

— O voi face pentru cât de mult vă datorează familia mea, 
răspunse acesta după ce cugetă o vreme. Dar, înainte, 
făgăduiţi-mi pe Dumnezeul vostru că nimic din ceea ce o să vă 
povestesc nu va fi folosit împotriva neamului meu. 

— Făgăduiesc, Yehudă. 

— Există o mare discordie între ovrei, atât între cei din 
Narbonne, cât şi între cei refugiaţi din Beziers şi din alte 
localităţi din regiune, explica ovreiul. Spre deosebire de nordul 


127 în spaniola medievală în original, într-o ortografie incertă. Transcrierea în 
spaniola modernă este consemnată între paranteze drepte de către autor. 
(n.tr.) 

128 Sem Tob ben Ishaq ibn Ardutiel (1290-1369), mai cunoscut sub numele de 
Santo sau Sem Tob din Carrión [de los Condes], poet iudeo-spaniol, autor al 
Proverbelor morale, dedicate Regelui Castiliei Pedro el Cruel / Petru cel Crud 
(1334-1369). (n.tr.) 


Europei, aici şi în Sefarad!?%, vreme de secole, ni s-a permis 
nouă, ovreilor, să ne practicăm religia şi să trăim în pace. Nu 
avem aceleaşi drepturi pe care le au catolicii, dar unii dintre ai 
noştri au obţinut chiar şi poziţii de rang înalt în administraţiile 
nobililor şi seniorilor, inclusiv pe lângă marii ecleziarhi, care 
ne-au protejat de creştinii mai fanatici. Dar cruciada a schimbat 
totul. Cruciadele anterioare purtate în Ţara Sfântă au lăsat o 
dâră însângerată de pe urma trecerii ovreilor măcelăriți. Se pare 
că acelaşi lucru se va petrece şi în această cruciadă. Una dintre 
crimele de care îi acuză Papa pe contele de Toulouse şi pe 
vicontele Trencavel de Carcassonne este tocmai faptul de a le fi 
dat alor noştri funcţii de răspundere. Proprietăţile ovreilor din 
Béziers au fost confiscate şi date în schimbul mărfurilor 
furnizate pentru cruciadă. Nu mai avem nicio garanţie nici 
pentru bunurile, nici pentru vieţile noastre. 

— Şi, urmând tradiţia ovreiască din Narbonne, aţi hotărât să 
vă apăraţi cu arma în mână, deduse Hugo. 

Simon îl privi câteva clipe cu îndoială şi îi răspunse: 

— Narbonne se poate traduce în ebraică prin Ner binah, ceea 
ce înseamnă lumină şi înţelegere. Aici s-a născut Tora!%, care s- 
a extins în toată ţara, precum şi multe alte bijuterii ale gândirii 
şi spiritualităţii ebraice. Şcoala noastră se poate compara cu cea 
din Babilon. Tradiţia ovreilor din Narbonne este cea a 
cunoaşterii profunde şi a spiritualităţii, nu a războiului. 

Hugo se mărgini să confirme cu un gest al capului, dar un 
zâmbet schiţat pe chipul său indica faptul că mai credea încă în 
revoltă. 

— Credeţi că avem vreo posibilitate cu armele? întrebă 
Yehudă după o tăcere încărcată de gânduri. 

— Niciuna. 

— Aceasta este marea controversă. Cei mai mulţi dintre rabini 
spun că trebuie să aşteptăm, să vedem şi, dacă lucrurile vor lua 


129 În tradiţia ebraică, denumire dată Spaniei, începând cu epoca medievală. 
De la Sefarad derivă numele de sefarzi, descendenţi ai evreilor originari din 
Spania şi Portugalia. (n.tr.) 

130 Nume dat în iudaism primelor cinci cărţi ale Bibliei - Pentateuh în greceşte 
- care conţin esenţialul Legii mozaice. în limbajul curent, acest termen 
desemnează ansamblul Legii iudaice. (n.tr.) 


o întorsătură foarte proastă, să fugim în regatele hispanice, pe 
pământul pe care noi îl numim Sefarad. Ei spun că, dacă ne 
ridicăm la arme, vom fi biruiţi şi că atunci vom fi exterminați 
fără milă. 

— Au dreptate. 

— Dar există un rabin, un anume Abraham bar Isaac, care nu 
gândeşte astfel. Spune că am fugit deja prea mult şi că noi ne 
aflăm aici dinainte de a se fi născut Hristos. Acest pământ este 
mai mult al nostru decât al catolicilor şi spune că trebuie să 
folosim cele mai bune arme ale noastre ca să luptăm şi să ne 
apărăm. lar cei mai tineri sunt de partea lui. Dă exemplul 
Massadei, fortăreaţa iudaică renumită pentru a fi opus 
rezistenţă romanilor până la exterminarea celui din urmă 
apărător. 

— De aceea se înarmează cartierul ovreiesc, nu-i aşa? 

— Da, dar Abraham spune că, deşi va trebui să folosim spada 
şi lancea, cea mai bună armă a noastră va fi spiritul. 

Hugo râse. 

— Şi ce va face spiritul vostru în faţa expediției militare a lui 
Simon de Montfort? 

— Abraham este maestru în Cabală:*!, acea cunoaştere 
profundă născută aici şi în Sefarad. El practică ştiinţa coloanei 
din stânga a Cabalei, cea din care îşi ia învăţătura. lar Cabala 
din stânga are o parte ocultă, teribilă. Abraham va face uz de ea 
ca să apere poporul nostru. 

— În ce fel? 

— Abraham şi ai săi vor folosi armele spiritului împreună cu 
cele de oţel. Şi nu numai asta, au şi aliaţi creştini. 

— Pe episcopul Berenguer? 

— Voi aţi spus-o. 

— Abraham şi Berenguer vor folosi magia ca să-i învingă pe 
cruciați? 

— Voi aţi spus-o. 

Cavalerul de Mataplana închise ochii, încercând parcă să 
asimileze toată povestea. Şi în momentul acela îl asaltă o 
cumplită nelinişte. 


131 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat CONCEPTE MEDIEVALE. 
(n.tr.) 


— Cunoaşteţi o femeie în vârstă numită Sara, care vinde 
ierburi, condimente şi leacuri? 

— Da. Dumnezeu i-a dat Sarei darul clarviziunii. 

— Sara era azi-dimineaţă în palatul arhiepiscopului. Mi s-a 
părut foarte ciudat. Voi vă explicaţi acest fapt? 

— Ea e foarte aproape de Abraham, deci şi de arhiepiscop. 
Poate că i-a adus vreun mesaj. 

Cavalerul, din ce în ce mai tulburat, deduse că, dacă Sara o 
recunoscuse pe Bruna şi i-a spus lui Abraham, acesta îi va 
povesti aliatului său, arhiepiscopul Berenguer. 

— Mulţumesc, Simon, spuse Hugo, ridicându-se aproape 
sărind de pe loc. Trebuie să plec, prietenii mei sunt în primejdie. 

Şi ieşi precipitat în stradă ca să alerge înspre han. Avu norocul 
să nu întâlnească nicio patrulă de noapte a vicontelui sau a 
arhiepiscopului, ci doar ghinionul de a ajunge târziu la 
destinaţie. 


81 


„Nu vă bucuraţi spunând «pustiu este Sionul», 
căci acolo sunt ochii mei, inima mea.” 


Yehudâ Ha-Levi'*?. Poeme, 100 


Isarn îşi ridică spada deasupra gâtului dezgolit al Brunei, dar, 
când era cât pe-aci să abată lovitura, o suliță groasă venind din 
cadrul uşii ce rămăsese deschisă, i se înfipse în piept şi îl făcu să 
cadă pe spate. Vulpoiul şi ai săi puseră mâna pe arme, dar cei 
doi mercenari fură străpunşi de lănci şi un pâlc de oşteni 
înarmaţi până în dinţi pătrunse în odaie. 

Vulpoiul, înțelegând numaidecât că era cu neputinţă să 
reziste, sări pe fereastra deschisă în noapte, iar Pellet îl urmă 
imediat. 

— Luaţi-l pe băiat, spuse cel care părea să fie comandantul. 

Şi, fără să-şi facă griji pentru Guillaume, ajuns martor cu 
mâinile legate şi neputincios într-un colţ, şi nici pentru fugari, 
oştenii, după ce-şi adunară lăncile, ieşiră în stradă, luând-o cu ei 
pe Bruna. 

Doamna îşi revenise în simţiri îndeajuns ca să observe, când o 
târau afară, că liderul grupului avea tatuată pe braţ o stea în 
şase colţuri închisă într-un cerc. Era acelaşi bărbat care, în urmă 
cu câteva luni, încercase să o sechestreze la Beziers. 

* 

Hugo se blestemă că îşi lăsase calul la han în încercarea lui de 
a trece neobservat în cartierul ovreiesc. Nu purta nici măcar 
spadă, ci doar un pumnal. Aşa că o luă la fugă, aproape pe 
bâjbâite, uneori rătăcindu-se, printr-o reţea de străduţe 
întunecoase prin care reuşi până la urmă să ajungă la piaţa de 
mărfuri. 


132 Yehudă Ben Samuel Ha-Levi (1070/1075-1141), filosof şi medic iudeo- 
spaniol, unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii ebraice spaniole, creatorul 
genului sionid, expresie a dragostei pentru lerusalimul îndepărtat. 


Gâfâind, putu să vadă că se întâmplase ceva şi se rugă să nu 
fi ajuns prea târziu. Un grup de oameni se pierdea în întuneric 
pe una din străzile laterale, iar hanul era în linişte, cu porţile 
deschise, cu lumină în interior. Năvăli înăuntru, unde, la lumina 
lămpilor cu ulei, dădu peste hangiu, peste slujnice şi câţiva 
muşterii la mese, uluiţi şi neîndrăznind să facă nicio mişcare. 
Moartea vizitase etajul de sus. Doar când Hugo, apucând un 
opaiţ, se repezi pe scări, ieşiră din letargie şi îl urmară cu toţii. 

Pe jos, zăceau patru trupuri, trei nemişcate şi unul 
zvârcolindu-se. Hugo îşi folosi pumnalul ca să-l elibereze pe 
Guillaume şi, în vreme ce hangiul dădea instrucţiuni în legătură 
cu cadavrele, cei doi ieşiră în întunericul străzii. Acolo, printre 
lacrimi de neputinţă şi vinovăţie, cavalerul de Montmorency îi 
relată lui Mataplana cele întâmplate în timpul asaltului. 

— Ovreiul meu de încredere mi-a dat indicii despre ceea ce 
avea să se întâmple, se lamentă Hugo. Am alergat cât m-au 
ţinut picioarele, dar am ajuns prea târziu. Nu aveam habar de 
Vulpoiul acela pe care l-aţi pomenit, dar am înţeles că 
arhiepiscopul urma să o răpească pe Bruna. 

— Atunci, am avut noroc cu toată nenorocirea, spuse 
Guillaume. A fost oribil. Voiau să o decapiteze pe Doamnă. 
Spada era cât pe-aci să-i cadă peste grumaz când oamenii 
arhiepiscopului, dacă ei erau, au sosit, salvându-i viaţa. 

— Sigur că sunt ai arhiepiscopului, insistă Hugo. A mai vrut să 
o răpească la Béziers cu ceva vreme în urmă, dar eu credeam 
că e în siguranţă fiind deghizată în scutier. De aceea am tăcut. 
Când ne-a spus ieri că a văzut-o pe Sara, vrăjitoarea aia ovreică, 
n-am fost în stare să fac legătura, dar acum ştiu că femeia aia 
lucrează pentru arhiepiscop şi sunt sigur că ea a denunţat-o. 

— Dar măcar e în viaţă. 

— Poate, răspunse Hugo cu îndoială, dar în mâinile 
arhiepiscopului nu este în siguranţă. | se poate întâmpla ceva şi 
mai rău. 

— De ce? Ce are arhiepiscopul împotriva ei? Ce poate fi şi mai 
rău? 

— Să ne întoarcem la han, propuse Hugo de Mataplana, sunt 
multe de povestit. 

Aşezaţi la o masă, înconjurați de întuneric, în faţa unor 


străchini cu vin şi un opaiţ cu ulei care le lumina chipurile, Hugo 
îşi începu relatarea: 

— V-am minţit când v-am spus că nu cunosc conţinutul 
poverii celui de-al şaptelea catâr. 

— Nu v-am crezut. Dacă faceţi parte din acea confrerie 
secretă al cărei scop era protecţia documentelor, trebuie că 
ştiaţi ce păziţi. 

— Obligaţia mea era să păstrez secretul, răspunse Hugo, dar, 
acum, că mă bizui doar pe voi ca să mă ajutaţi, trebuie să vi-l 
încredinţez ca să apăr un bun mai mare: pe doamna noastră. 

— Vorbiţi, atunci. 

— Este o poveste lungă pe care voi încerca să o scurtez, 
începe chiar înainte de cucerirea lerusalimului de către creştini. 

Ştiţi că Godefroi de Bouillon!*, nedorindu-şi titlul de rege, a 
fost proclamat apărător al Locurilor Sfinte, dar că fratele său!5* 
nu s-a dat în lături să se proclame astfel, când cel dintâi a murit. 

Guillaume încuviinţă din cap. 

— Godefroi nu a fost singurul conducător al cruciadei, dar el a 
fost cel ales de papalitate din pricina presupusei sale 
ascendente merovingiene. Legenda îi consideră pe Merovingieni 
înrudiţi prin sânge cu divinitatea şi această nedesluşită legătură 
apare tocmai graţie unui contact mitic cu divinitatea pe 
meleagurile provensale şi ale oraşului Narbonne. De aici ar fi 
apărut acel presupus sânge merovingian având legătură cu lisus 
Hristos. 

— lisus Hristos! exclamă Guillaume. Asta e o erezie! 

— Intocmai. Cel mai bun mod de a stârpi o erezie este acela 
de a o pune de acord cu dogma şi de a o trata ca pe o legendă 
ciudată. Se pare că papalitatea a avut un pact cu Merovingienii 
atunci când aceştia au luat puterea în Galii, dar ulterior i-a 


133 Cavaler franc (1058?-1100), unul dintre conducătorii primei cruciade, 
primul suveran creştin al lerusalimului (1100), purtând titlul de Apărător a/ 
Sfântului Mormânt. (n.tr.) 

134 Baudoin | de Boulogne (?-1118), rege al lerusalimului între anii 1100 şi 
1118. 

155 Nume dat în antichitate teritoriilor cuprinse între Rin, Munţii Alpi, 
Mediterana, Munţii Pirinei şi Oceanul Atlantic. Regiunea denumită de romani 
Galia Transalpină, spre deosebire de Galia Cisalpină (teritoriul actual al Italiei 
continentale), era compusă din Galia Belgică, Galia Celtică şi Aquitania (n.tr.) 


trădat, sprijinindu-i pe Carolingieni când aceştia le-au smuls 
tronul celor dintâi. Acordându-i lui Godefroi, moştenitorul 
Merovingienilor, Ţara Sfântă, ca patrimoniu legitim al acestora 
în calitatea lor de descendenţi mitici ai lui Hristos, această 
datorie morală a fost ştearsă. Dar înţelegerea nu a satisfăcut pe 
toată lumea. Inainte de venirea cruciaților, exista deja un grup 
secret numit al Sionului, care înseamnă frăţie iudaică şi care 
căuta în Ţara Sfântă genealogia lui Hristos. Când au sosit 
cruciații, un grup de şapte cavaleri, protejaţi de conducătorii 
civili şi religioşi din lerusalim, s-au dedicat acestei misiuni şi 
ulterior au întemeiat aşa-numitul Ordin al Templierilor care, 
sprijinit din Franţa de către Bernard de Clairvaux, a devenit de 
fapt acoperirea oficială a acestei acţiuni de căutare. Ordinele 
militare au ajuns la modă şi mai cu seamă cel al Templierilor, 
care a crescut mult mai repede decât s-au aşteptat întemeietorii 
săi. Doar puţini dintre ei cunoşteau obiectivul lor secret şi 
aceştia au văzut cum propria mărire, putere şi legăturile cu 
papalitatea pe care le căpătau Templierii îi distanţau treptat de 
misiunea lor. Astfel, ca urmare a înfrângerii creştinilor în Ţara 
Sfântă în bătălia de la Hattin şi a cumplitului dezastru suferit de 
Templieri în ea, conduşi de un comandant incompetent impus 
prin presiuni nobiliare şi papale, grupul din Sion, care şi-a ţinut 
întotdeauna membrii în afara Ordinului, a hotărât să se separe 
de acesta. Dar cei care erau deja de mulţi ani, ca Aymeric de 
Canet, au rămas în continuare în taină în Ordinul Templierilor. 
Pe vremea aceea, cavalerii de Sion strânseseră o mare cantitate 
de informaţii graţie unor manuscrise antice, unor traducători şi 
înţelepţi, atât în Ţara Sfântă, cât şi în Egipt şi Occitania. Tocmai 
contele de Toulouse!%, conducător împreună cu Godefroi ai 
primei cruciade, a fost cel care a dat şi mai mult avânt acestei 
căutări. 

— Nemulțumit pentru că nu i s-a oferit lui regatul 
lerusalimului? întrebă Guillaume. 

— Poate. Dar, cu siguranţă, a vrut să demonstreze că 
ascendenţa sa era mult mai demnă de o asemenea onoare 
decât cea a lui Godefroi, răspunse Hugo. 

— Dar căutarea descendenților lui Hristos este eretică prin ea 


135 Raimond al IV-lea de Saint-Gilles, conte de Toulouse (1042-1105). (n.tr.) 


însăşi. 

— Pentru Biserica de la Roma, cum o cunoaştem noi astăzi, 
aşa este, continuă cavalerul de Mataplana. Dar primii creştini se 
pare că nu s-au îndoit de natura omenească a conducătorului 
lor. Şi fiind om, putea să aibă descendenţi, iar aceştia ar 
reprezenta cea mai înaltă obârşie a omenirii şi o ameninţare 
pentru episcopul Romei. Aşa-numiţii descendenţi ai lui Petru, 
episcopii Romei, şi-au asumat conducerea Bisericii catolice 
graţie puterii imperiale care îi sprijinea şi care, practic, îi numea. 
Procesul divinizării lui Hristos a fost unul politic. Pe vremea 
Romei antice, în care împărații erau divinizaţi şi adoraţi, cum 
putea avea Hristos un rang inferior, doar omenesc? 

Guillaume căzu o clipă pe gânduri şi apoi răspunse: 

— Biserica poartă de secole dezbateri îndreptate împotriva 
ereziilor care caută natura umană a lui Hristos, împotriva 
arianiştilor, a adopţioniştilor... nu are niciun rost să o mai 
discutăm şi noi. Până la urmă, este o chestiune de credinţă. 

— Intocmai, răspunse Hugo, cheia stă în ceea ce cred oamenii 
sau în ceea ce ar putea ajunge să creadă. Şi pe acest pământ al 
Occitaniei, însămânţat cu arianism şi adopţionism, dacă se 
cultivă aceste erezii într-o formă adecvată, ele vor înflori din nou 
cu şi mai multă forţă, iar rezultatul va fi contrar puterii spirituale 
a Romei şi a celei temporale a regilor franci, aliaţii săi naturali, 
dat fiind că se trag din Charlemagne, protectorul Papilor. 

— Atunci, povara celui de-al şaptelea catâr... 

— Conţine genealogia descendenților lui Hristos, ajungând 
până la generaţia noastră, explică Hugo de Mataplana. lar noi, 
cavalerii de Sion, suntem apărătorii acestui neam, precum şi ai 
documentelor care îl dovedesc. De aceea, legatul Arnaut 
numeşte documentele acelea „moştenirea diavolului”, pentru că 
pot distruge Biserica catolică. 

— Atunci, Bruna... 

— Bruna, fără să ştie, este descendentă a lui Hristos. Nu 
numai aceasta, ci şi faptul că, în ultima sută de ani, noi, cavalerii 
de Sion, ne-am asigurat ca diferitele linii genealogice să se 
unească prin căsătorii astfel încât în Bruna să se adune la un loc 
diferitele neamuri. Prin venele ei curge cel mai pur sânge al 
Mântuitorului care a murit răstignit ca să ne mântuiască de 


păcate. 
Guillaume de Montmorency rămase cu gura căscată privind 
chipul, slab luminat de un opaiţ, al cavalerului de Mataplana. 


82 


„Deus! Que purrat go estre? 
De cest message nus aviendrat grant perte!” 


[ Dumnezeule! Ce prevestire este aceasta? 
Multe nenorociri ne va aduce acest mesaj!”] 


La Chanson de Roland, XXVII" 


Guillaume, copleşit, căzu îndelung pe gânduri în tăcere. În 
vremea aceasta, Hugo îl privea pe rivalul său, pe duşmanul 
care, în mod ciudat, devenise singurul lui confident posibil în 
situaţia aceea. Îi povestise ceea ce făgăduise să nu 
destăinuiască nimănui din afara Ordinului de Sion, dar Bruna era 
mai presus decât secretul; viaţa ei era prețioasă, iar 
arhiepiscopul demonstra intenţii sinistre. II cunoştea de-acum 
destul de bine pe franc ca să ştie că Doamna Privighetoare era 
fiinţa cea mai importantă pentru el, că şi-ar da şi viaţa pentru 
ea. 

— Existenţa unui descendent al lui Hristos... îngăimă 
Guillaume. Dacă s-ar putea dovedi că un descendent al lui 
Hristos trăieşte... s-ar schimba totul. Ar fi o revoluţie. 

— Exact, afirmă Hugo. Societatea noastră se conduce după 
drepturile dinastice. Nobleţea şi privilegiile se transmit din tată 
în fiu. 

— Care ar fi dreptul dinastic al unui descendent al lui Hristos? 
continuă Guillaume. 

— Papalitatea? 

— Papalitatea este electivă. 

— Dar impusă de nobilii puternici, în special de marile familii 


137 Versurile 334-335, conform celei de-a douăzeci şi doua ediţii din 1895, 
publicată la Tours de editorii Alfred Mame et Fils, de către Leon Gautier. 
Lucrarea, premiată de Academia Franceză, conţine textul critic, traducerea şi 
comentariul, precum şi noţiuni de gramatică şi un glosar. (n.tr.) 


de la Roma... 

— Cui i s-ar supune mai degrabă creştinătatea, se întrebă 
Guillaume, papei ori descendentului genetic al lui lisus Hristos? 

— Fără îndoială, descendentului, răspunse Hugo. Şi toată 
structura de putere a Bisericii s-ar nărui dacă s-ar dovedi 
existenţa acestuia. 

— Acum înţeleg de ce legatul Arnaut a vrut moartea lui 
Bernard de Béziers, iar acum vrea şi pieirea fiicei acestuia. Dar 
ce nevoie aveau să predice o cruciadă? De ce masacrarea atâtor 
oameni? 

— Este un război de exterminare, răspunse Hugo. Nici 
Bernard, nici fiica acestuia nu sunt de fapt atât de importanţi. 

O mai mare importanţă o au documentele de pe cel de-al 
şaptelea catâr, „testamentul diavolului”, după părerea lui 
Arnaut. 

— De ce? 

— Pentru că, fără acele documente, Doamna Privighetoare şi 
tatăl ei ar fi doar nişte mici nobili în slujba vicontelui Trencavel. 

— Da, dar documentele în sine n-au nici ele o mare valoare, 
spuse Guillaume, căzut pe gânduri. Cine le poate dovedi 
autenticitatea? Pot fi o abilă falsificare de pe vremea când, 
acum o sută de ani, a fost cucerit lerusalimul sau poate de acum 
o mie de ani. Cine ar face distincţia? 

— Exact, zâmbi cavalerul de Mataplana. 

— Pentru că e nevoie de putere ca să li se impună 
autenticitatea. Puterea armelor, continuă cavalerul de 
Montmorency, şi în cazul acesta, cei care aveţi această putere 
sunteţi voi, cei din Ordinul secret al Sionului. 

În penumbră, cei doi cavaleri se priviră în ochi şi, după aceea, 
Guillaume trase o duşcă de vin şi continuă cu speculaţiile sale: 

— Contele de Toulouse, vicontele Trencavel şi ceilalţi cavaleri 
de Sion care au rămas ascunşi; acesta este obiectivul cruciadei: 
a-i slăbi, a-i lichida, a-i face inofensivi... 

— Şi nu numai pe ei, ci şi pe descendenţii lor, adăugă Hugo. 
Precum şi pe supuşii care îi sprijină. De aceea a avut loc 
exterminarea de la Béziers, de aceea au fost surghiuniţi cei din 
Carcassonne şi lăsaţi fără mijloace de subzistență. Se vrea 
înlocuirea nobililor occitani cu nobili franci, credincioşi 


papalității, şi colonizarea Occitaniei cu populaţie din nord. 

Guillaume privea în fundul cănii căzut pe gânduri şi, după o 
vreme, bău o înghiţitură. Hugo îl imită, observându-l cu atenţie. 
Gândurile lui o urmăreau pe Bruna. Unde o fi? Ce-ar putea face 
ei ca să o salveze? Ochii îi erau înecaţi în lacrimi. 

— Eu doream să aflu ce conţinea povara celui de-al şaptelea 
catâr, vorbi francul în cele din urmă, după o lungă pauză de 
meditaţie. Aş fi vrut să ştiu ce anume îl putea motiva pe un om 
al lui Dumnezeu să poruncească un măcel atât de oribil. Acum o 
ştiu. 

Hugo, care îl privea cu un zâmbet trist, era în continuare 
tăcut, dar dădu uşor din cap în semn afirmativ, îndemnându-l să 
vorbească. 

— Frica, spuse Guillaume. Este frica; frica de a pierde 
puterea, de a pierde bunurile materiale, de a pierde prestigiul 
sau influenţa. Frica faţă de cel care ştie mai mult. Frica este 
asasinul. 

— Aşadar, credeţi că ereticii nu îşi merită moartea? vru să ştie 
Hugo. 

— Hristos, în natura sa divină, ar fi putut să termine cu toţi 
fariseii şi romanii, să-i lase în viaţă doar pe ai săi. Dacă nu a 
făcut-o, a fost pentru că a vrut convertirea de bunăvoie, 
predicarea paşnică... Cruciada nu îl urmează pe Hristos. Legatul 
papal Arnaut nu îl urmează pe Hristos... 

— Nu e nevoie să-mi ţineţi o predică, eu ştiu de mult toate 
acestea. 

Guillaume îşi mai turnă vin din urcior şi sorbi din cană 
cufundat din nou în gânduri şi, cum catalanul rămase tăcut, îşi 
reluă după o vreme discursul: 

— Aşadar, rezumă el, este nevoie de un descendent al lui 
Hristos, de documente convingătoare care să-i garanteze 
autenticitatea, toate acestea împletite cu o forţă politică şi 
militară care să-l impună. Numai astfel „moştenirea diavolului” 
reprezintă o ameninţare pentru puterile constituite. 

— Aşa este. 

— Ei bine, continuă francul, dat fiind că vicontele Trencavel a 
căzut, iar contele de Toulouse este supus, Bruna nu mai este un 
pericol pentru papalitate. 


— Ar înceta să mai fie doar dacă Ordinul Sionului nu ar exista, 
admise Hugo, dar mai e ceva. 

— Ce anume? întrebă Guillaume. 

— Imaginaţi-vă că totul este adevărat şi că prin venele Brunei 
curge adevăratul sânge al lui Hristos... 

Pe chipul lui Guillaume apăru o expresie de uimire. Părea că 
până în momentul acela n-ar fi luat în considerare în mod serios 
această posibilitate. 

— Ar fi vorba de ceva sacru... 

— Într-adevăr, răspunse Hugo. Lancea lui Longinus, cea care 
l-a străpuns pe Hristos pe cruce, se bănuieşte că a fost găsită în 
mod miraculos când primii cruciați erau pe punctul de a fi 
nimiciţi în asediul Antiohiei şi doar presupusul contact cu 
sângele Domnului i-a făcut pe ai noştri să învingă. Ce putere 
imensă trebuie să aibă lancea aceea ca să se câştige bătălii 
pierdute! Relicvele sfinţilor au o mare valoare spirituală, dar 
cele referitoare la lisus Hristos au o valoare imensă. Vă puteţi 
imagina sângele viu al Mântuitorului? 

— Ar avea o putere nemărginită. 

— Exact. 

— Şi...? întrebă Guillaume. 

— Şi că cineva ar putea dori să folosească această putere 
într-un mod inadecvat... 

— Cine? 

— Arhiepiscopul Berenguer. 

— În ce fel? 

— Pentru magia neagră. 

— Ce insinuaţi? Ochii lui Guillaume se deschiseră alarmaţi. 

— Că arhiepiscopul Berenguer a răpit-o pe Bruna pentru 
sângele ei. A mai încercat la Béziers acum câteva luni, dar a dat 
greş. 

— Dar se poate utiliza cea mai valoroasă relicvă a creştinătăţii 
în necromanţie? Este posibil aşa ceva? 

— Nu ştiu, spuse Hugo, dar bănuiesc că Berenguer crede că 
deţine formula. 


83 


„Si li ad dit: «Vus estes vifs diables; 
el'cors vus est entree mortel rage».” 


[Şi îi spune: «Sunteţi un adevărat diavol, 
o ură de moarte vă posedă trupul».”] 


La Chanson de Roland, LXIII%8 


Am trecut într-o clipă de la farmecul iubirii la zbuciumul 
morţii. Mi-l amintesc pe Guillaume implorându-mă îndrăgostit, 
iar eu, copleşită de vinovăţie, fără să vreau, cedându-i puţin 
câte puţin, între plăcere şi teamă, la sărutări. Şi fără să ştiu într- 
adevăr ce se întâmpla, câteva clipe mai târziu eram cu obrazul 
strivit de o banchetă de unde nu îl puteam vedea decât pe 
cavalerul meu zbătându-se neputincios, deznădăjduit, cu ochii 
scăldaţi în lacrimi, în încercarea zadarnică de a-mi veni în ajutor, 
cu funiile care îl ţineau legat intrându-i în carne. Simţeam pe 
gât, în locul deasupra căruia se ridicase spada, o ciudată 
senzaţie, preludiu al tăieturii. M-am simţit fără vlagă, voiam să 
mă rog. 

In cea de-a doua amintire a mea, eram transportată ca un 
balot pe străzile întunecate ale oraşului Narbonne până la o 
casă care şi-a deschis poarta ca să mă înghită pentru totdeauna. 
In tot acest răstimp, despre care n-aş şti să spun dacă a fost 
scurt, lung sau nesfârşit, erau strigăte, sânge, confuzie şi frică. 
Nu ştiam încotro mă duceau; eram înspăimântată, gândindu-mă 
că nu-i voi mai revedea niciodată pe cavalerii mei. 

— Liniştiţi-vă, doamnă Bruna, mi-a spus căpetenia celor care 
m-au capturat. 

Mi-l aminteam; era acelaşi care a vrut să mă răpească la 
Béziers; am recunoscut steaua în şase colţuri închisă într-un 
cerc, tatuată pe braţul lui. Şi nu m-am putut linişti, mai ales 


133 Versurile 746-747. (n.tr.) 


când am văzut că de data aceasta nu se deranjau să-mi pună un 
căluş. Atât de siguri erau că prada nu le va mai scăpa! 

Odată ajunsă în casă, cu poarta încuiată anunțând parcă o 
condamnare pe viaţă, m-au coborât în pivniţă şi apoi, printr-un 
chepeng, am pătruns într-un loc şi mai adânc. Un mormânt. M- 
am gândit că acela se afla în afara lumii; era subteran şi vechi, 
foarte vechi. Era şi frig. Sus, căldura verii era stăpână şi peste 
noapte, dar, în acel interior profund, răzbătea un frig de toamnă. 
Mirosea a mucegai, a umezeală, a pământ. Intre pereţii, 
arcadele şi bolțile scorojite, unele din cărămidă aparentă 
înnegrită de vreme, altele din piatră cioplită, erau statuile de 
marmură ale unor zeități păgâne. Mi-am spus că locul acela era 
unul al morţilor, poate un loc de cult. Mi-a amintit de 
catacombele romane pe care preoţii le descriau uneori ca pe un 
cimitir sub pământ şi loc de refugiu al primilor creştini. 

Omul cu hexagrama tatuată m-a condus, ţinându-mă de braţ 
aproape cu delicateţe, cu un ciudat respect, printr-o reţea de 
galerii întunecoase luminate doar de opaițe. In umbră, vedeam 
bolți care duceau la galerii doar întrezărite, cufundate în 
întuneric, ca un sălaş al fricii, şi care se deschideau la trecerea 
noastră şi se închideau, înghiţite în beznă, când ne îndepărtam. 

In cele din urmă, s-au oprit în faţa unei celule alcătuite dintr- 
un cubiculum boltit, despărţit de culoar printr-un grilaj. In 
contrast cu ceea ce văzusem pe lugubrul traseu până acolo, 
încăperea aceea era chiar confortabilă. Era un pat sărăcăcios cu 
pături şi tapiserii care îl fereau de peretele umed. Mai era şi o 
măsuţă cu un urcior cu apă, o strachină şi un opaiţ cu ulei. 

— Rămâneţi aici, doamnă, spuse bărbatul, care era 
respectuos în continuare. În curând, veţi primi o vizită. 

Mi-a făcut o plecăciune adâncă, apoi a ieşit şi a încuiat 
grilajul, care scârţâia sinistru, învârtind de două ori cheia în 
broască. Un străjer, având o lampă, a rămas afară, aşezat pe o 
banchetă, supraveghindu-mă. 

Examinând camera, îmi repetam că locul acela semăna cu un 
mormânt şi m-am uitat cu atenţie la statuia lipită de perete. Era 
un taur din marmură albă, dar, când m-am apropiat, am văzut 
că avea coarnele foarte mici. O fi fost un animal tânăr, posibil un 
vitel. Apoi, am observat o panglică încingându-i fruntea şi 


mantiile, florile şi fundele pe care le etala sculptura. Poate că 
făcea parte dintr-o ceremonie păgână, poate că era victima unui 
sacrificiu. Mi-a fost milă de animalul acela de piatră, de modelul 
din carne şi oase care a pierit cu secole în urmă în cinstea 
vreunei plăsmuiri a oamenilor în căutarea divinității. Mi s-a făcut 
frică atunci când, printr-o intuiţie teribilă, am înţeles că vom 
împărtăşi aceeaşi soartă. 

Vizita întârzia. Pierdusem noţiunea timpului, dar trebuie să fi 
fost zi afară atunci când a venit arhiepiscopul. Eu eram întinsă 
pe pat dormitând îmbrăcată şi m-am trezit, fără să ştiu unde mă 
aflu, tresărind la scârţâitul grilajului. 

L-am văzut pe bărbatul acela corpolent, în vârstă, îmbrăcat 
luxos şi care urmărea eforturile mele de a-mi reveni în simţiri. 
Personajul rămăsese în picioare, în mijlocul încăperii şi, când am 
reuşit să mă ridic în capul oaselor şi să mă aşez pe marginea 
patului, el mi-a întins mâna înmănuşată în alb arătându-şi inelul 
mare de aur cu un rubin montat în el. 

A făcut-o din obişnuinţă, atât era de deprins să fie salutat 
sărutându-i-se mâna. Dar eu nu am vrut să o fac. Ce nevoie 
aveam să-i dau ascultare? 

— Aşadar, dumneavoastră sunteţi faimoasa doamnă Bruna 
fiica lui Bernard de Beziers, a spus el pentru început. Cea care 
se numeşte şi Doamna Privighetoare... 

A făcut un gest. | s-a adus o banchetă şi, după ce s-a aşezat, 
a rămas în aşteptarea răspunsului la întrebarea pe care nici 
măcar nu mi-o pusese. Eu am afirmat simplu, din cap. 

— Spuneţi-mi, cum se numeau bunicii voştri paterni? 

Am rămas privindu-l şi am cumpănit dacă să-i răspund sau 
nu. Am înţeles curând că omul acela avea puterea de a-mi 
scoate răspunsurile de bunăvoie sau cu forţa. Nu ar fi servit la 
nimic să opun rezistenţă. 

— Pons de Beziers şi Adelais de Carcassonne. 

Arhiepiscopul Berenguer dădu din cap mulţumit. 

— Şi cei materni? 

— Pierre de Lorraine şi Margquesia de Montpellier. 

— Aceasta era conexiunea merovingiană, spuse el satisfăcut. 
Totul coincide, totul se potriveşte. Dumneavoastră sunteţi, fără 
îndoială. 


— Şi voi, cine sunteţi? l-am întrebat eu, deşi cunoşteam 
răspunsul. Ce anume coincide? Ce se potriveşte? 

— Sunt arhiepiscopul Berenguer al Ill-lea de Narbonne, a 
răspuns el. Tatăl meu a fost Ramón Berenguer al IV-lea!%, conte 
de Barcelona şi principe suveran al Aragonului. Mama mea, 
Esclaramonda de Narbonne. Dumneavoastră şi cu mine suntem 
rude, mulţi dintre strămoşii noştri coincid, aparţinem de neamul 
iudaic al lui David şi Beniamin!*. 

— Şi de unde aţi scos toate acestea? 

— E ceva care s-a transmis din gură în gură, din generaţie în 
generaţie în familia mea, a răspuns ecleziarhul. Ştiam de 
existenţa unei constatări documentare, dar, până de curând, nu 
a ajuns în posesia mea... 

— Despre ce vorbiţi? l-am întrerupt eu. Ce documente sunt 
acelea? 

— Sunt scrierile pe care le căra cel de-al şaptelea catâr. Ceea 
ce a pierdut Peyre de Castelnou. 

— Şi ce spun ele? 

— Că ultimele generaţii ale familiei dumneavoastră s-au 
căsătorit cu scopul de a uni din nou ramurile cele mai 
importante care provin de la o familie de ovrei sosită pe la anii 
patruzeci ai erei creştine şi care se trăgea de la Alexandria. 

— Despre ce familie vorbiţi? 

— Despre familia lui Hristos. 

M-am gândit că omul acela îşi pierduse minţile şi am rămas 
privindu-l, încercând să potrivesc lucrurile. Nu auzisem niciodată 
vorbindu-se de o altă familie a lui Hristos care să nu fie cea a 
sfântului losif şi a Fecioarei Maria. 

— Familia lui Hristos? am răspuns eu în cele din urmă, 
sperând că Berenguer va spune mai mult. 

— Da. Documentele, în aramaică, găsite după prima cruciadă 
povestesc istoria. Contele de Toulouse şi ceilalţi cavaleri de Sion 
au cerut să fie traduse în latineşte şi au căutat toate informaţiile 
posibile în Ţara Sfântă, în Egipt şi în Occitania. 


149 (1137-1162). La moartea sa, fiul său Alfonso al II-lea a reunit comitatul 
Barcelonei cu regatul Aragonului. (n.tr.) 

140 personaj biblic, ultimul fiu al lui lacov şi al Raşelei, cel care a dat numele 
unuia dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel, (n.tr.) 


Auzisem despre Sion, ştiam că atât Hugo cât şi Berenguer 
erau cavaleri ai Ordinului secret şi această menţiune m-a tăcut 
să ascult mai atent ceea ce povestea arhiepiscopul. 

— Hristos nu a avut băieţi, dar a avut o fată care, împreună 
cu mama ei, Magdalena, s-a refugiat după moartea lui la 
Alexandria, în Egipt. Faptul de a fi fost femei le-a exclus aproape 
complet din istoria oficială, scrisă. Dacă ar fi avut un băiat, 
acesta ar fi fost rabin şi, cu toată certitudinea, succesor al 
tatălui său ca predicator. S-ar fi scris multe despre el. În schimb, 
femeile au fost trecute sub tăcere şi au trebuit să se ascundă de 
duşmanii lui lisus. Pe măsură ce se răspândea mesajul lui 
Hristos, creştea şi pericolul pentru ele şi, în cele din urmă, 
bogatul prieten al lui Mesia, protectorul descendentei sale, losif 
din Arimateea, a hotărât să fugă din Egipt ca să le ducă într-un 
loc unde comunitatea iudaică se dezvolta liber şi în siguranţă: 
Sudul Galiilor, Occitania. Şi aşa au ajuns pe țărmurile noastre, 
unde stirpea lui Hristos a crescut printre ovrei, unii convertiți la 
noua religie, iar alţii, nu. Maria Magdalena, confundată uneori cu 
însăşi Fecioara Maria, a fost recunoscută şi, la moartea sa, cultul 
ei s-a extins larg în regiune şi a ajuns, viguros, până în zilele 
noastre. Într-un anumit moment, această stirpe s-a încrucişat cu 
cea a Merovingienilor sau aşa au vrut ei să se creadă, ceea ce 
le-a conferit o anumită legitimitate, deşi, după părerea noastră, 
îndoielnică. Dar adevărații descendenţi am rămas ascunşi, fără 
îndoială ca să ne salvăm de la persecuțiile pe care le-au îndurat 
creştinii. Fără această retragere în umbră, stirpea lui lisus ar fi 
fost exterminată. Dar lipsa de vizibilitate a dus la uitare, totul 
prefăcându-se în zvonuri şi legendă, până când cavalerii de Sion 
au început căutarea. 

— Şi ce legătură au toate acestea cu mine? 

— Voi sunteţi rezultatul unei serii de căsătorii, pregătite cu 
grijă de cavalerii de Sion, pentru ca sângele vostru să fie cel mai 
pur, cel mai asemănător cu al lui lisus. 

— Vreţi să spuneţi că străbunicii, bunicii şi părinţii mei au fost 
selecționați aşa cum se face cu ogarii ca să li se amelioreze 
rasa? 

— Aceasta afirm. 

— Dar de ce? 


— Nu înţelegeţi? se miră Berenguer. Ca singura descendentă 
pură a lui Hristos, aţi putea reclama tronuri, coroane şi tiare. Dar 
în dumneavoastră există ceva mult mai de preţ. 

— Ce anume? 

— Sângele dumitale. 

In momentul acela, mi-am dat seama de nebunia acelui om şi 
nu am putut evita să privesc statuia viţelului de sacrificiu. 

— Ce se întâmplă cu sângele meu? 

— Dacă relicvele au putere, sângele Domnului, cel vărsat 
pentru mântuirea omenirii, este cea mai puternică dintre toate. 

Dumneavoastră sunteţi cupa care îl conţine. Sunteţi miticul 
Graal. 

— Dar Doamna Graal este Lupoaica din Cabaret, am spus cu, 
refuzând prosteşte să-mi asum destinul. 

— Prostii, a răspuns el. Am auzit acest moft de la trubaduri. 
Ceea ce se numeşte /oy nu este Sfântul Graal. Cel puţin, nu cel 
pe care îl caut eu. Sfântul Graal provine de la Sang Reial#, 
Sangreial. Nu există un sânge mai regesc decât cel al lui Hristos. 

L-am privit cu teamă, încercând să-i ghicesc intenţiile în ochi. 

— Cu sângele dumitale, care este cea mai puternică dintre 
relicve, şi puterea spirituală pe care o controlez eu, voi putea să 
înviez morţii, să creez armate, iar naţiunile îmi vor da ascultare. 

Strălucirea febrilă a pupilelor sale, zâmbetul nesăţios şi 
vorbăria sa dementă m-au făcut să tremur. 

— Voi fi papă, a adăugat el. 


141 În provensală în original, sânge regesc. De aici provine în spaniolă şi în 
provensală, prin alterare şi falsă etimologie, sintagma San Grial, în 
româneşte Sfântul Graal. (n.tr.) 


84 


„Tare ca moartea este dragostea!” 
Yehudă Ha-Levi, 96 


Cavalerii se priviră la lumina slabă a opaiţului, care începea să 
pâlpâie din lipsă de ulei. Hugo mai luă o înghiţitură zdravănă de 
vin din cană, iar Guillaume întrebă neliniştit: 

— Unde o fi? Ce putem face ca să o eliberăm? 

— O ţine arhiepiscopul. Asta e sigur, dar nu pot spune unde 
anume. 

— Poate e închisă în palatul lui, făcu speculaţii Guillaume. 

— Când am ajuns, am văzut un grup îndepărtându-se. Ei erau, 
dar nu se îndreptau spre piaţa La Caularia; nu cred să fie în 
palat. Ar fi trebuit să-i urmăresc, în loc să fi venit la han, dar nu 
ştiam că o luaseră pe Bruna. 

— Ce vom face? întrebă încă o dată cavalerul de 
Montmorency. 

— Să încercăm să dormim cât a mai rămas din noaptea asta. 
Nu avem altceva de făcut până în zori. 

— Mă voi duce din nou la arhiepiscop. Îl voi ameninţa. 

— Este un joc periculos, răspunse Hugo. Aţi văzut doar că nu 
se sfieşte a porunci să fiţi atacat, chiar a putut da ordin să fiţi 
ucis. 

— Nu cred că va îndrăzni. El continuă să creadă că sunt 
împuternicit de către abatele Arnaut şi unchiul meu Simon. Se 
teme de ei. 

— Este un om periculos, nu se dă în lături de la nimic. | se 
împotriveşte Papei, falsifică peceţile şi semnătura regelui 
Aragonului. Dacă îl ameninţaţi, poate porunci să fiţi ucis. 

— Am de ales altceva? spuse Guillaume, neconsolat. 

— Nu ştiu. 

Şi Hugo închise ochii ca să-şi reamintească figura iubitei sale. 
Când i-a deschis, erau scăldaţi în lacrimi. Işi puse mâna peste 


cea pe care francul o ţinea pe masă şi îi spuse: 
— Şi eu mă tem pentru ea, şi eu o iubesc. Ce n-aş da să fie 
ziua de ieri şi să se mai afle încă aici, cu noi! 
* 


— Am venit după documente, arhiepiscope. 

Silueta lui Guillaume, cu leul rampant pe piept, se înălța 
falnică în mijlocul sălii de audiențe a lui Berenguer. Cu toate 
acestea, deşi tânărul încerca să o ascundă, era o mare 
deosebire față de ziua anterioară, azi se simțea nesigur pe sine 
şi se temea pentru Bruna. Invoca autoritatea legatului papal şi 
pe cea a unchiului său şi avea de gând, dacă nu să obţină 
documentele, măcar să negocieze cu ecleziarhul eliberarea 
doamnei sale în schimbul predării lor. 

— Pe cuvântul meu că sunteți arogant, tinerelule, răspunse 
Berenguer, care, aşezat în tron, îşi mijea ochii, în vreme ce pe 
buze îi flutura un zâmbet. Amintiţi-mi motivul pentru care ar 
trebui să vi le predau... 

— Pentru că aşa v-o cer legatul papal, abatele Ordinului 
Cistercienilor, Arnaut, şi unchiul meu, vicontele de Carcassonne, 
Beziers şi Albi, comandantul general al cruciadei. Nu le puteţi 
reţine, aparţin Papei. 

— Şi ei ştiu că sunteţi aici? 

— Fireşte. 

— Şi ei ştiu că eu am povara celui de-al şaptelea catâr? 

— Bineînţeles. 

— Şi că Bruna de Beziers, Doamna Privighetoare, pe al cărei 
cap legatul papal a pus un preţ, se ascundea deghizată ca 
scutier al vostru? 

— Bruna a pierit în masacrul de la Beziers. 

Arhiepiscopul izbucni în hohote exagerate de râs. Neliniştea 
lui Guillaume creştea. 

— Mă minţiţi. Nici legatul, nici Simon de Montfort nu ştiu că eu 
am documentele; nici măcar nu ştiu că vă aflaţi aici, spuse el 
după ce încetă să mai râdă. Aşa că pot să vă fac să dispăreţi 
fără teamă de represalii. 

Guillaume înţelese că era pierdut. Singura lui forţă, teama 
arhiepiscopului de cruciați, se risipise. Cum de ştia Berenguer că 
el acţionează fără ştirea legatului? Bruna nu l-ar fi denunţat 


niciodată, cel puţin nu în mod voluntar. Or fi torturat-o? Luă în 
considerare posibilitatea de a-şi scoate spada din teacă şi de a 
încerca să-şi deschidă drum cu lovituri cu ambele mâini până la 
calul său. Ar fi fost ca şi cum ar fi făcut totul ca să fie ucis; orice 
arbaletrier l-ar putea străpunge pe la spate. Se gândi că mai era 
o mică rază de speranţă; poate că arhiepiscopul doar intuia cele 
spuse, poate că nu ştia cu siguranţă şi răspunse: 

— Bineînţeles că ştiu, minţi el. Le-am trimis ultimul meu 
mesaj înainte de a intra în oraş. 

Arhiepiscopul pufni şi, la un semn al său, unul dintre 
ecleziarhi trase de o panglică făcând să sune un clopoțel în 
camera de-alături. În aceeaşi clipă, intră corpul de gardă. 

— Predaţi numaidecât armele, spuse Berenguer. Sunteţi 
prizonierul meu. Voi vedea după aceea ce o să fac. 

Guillaume îi dădu ascultare, nu înainte de a-i atrage atenţia 
arhiepiscopului că se va căi pentru povestea aceea, şi fu condus 
în beciurile clădirii unde se aflau temniţele. O lumină de 
speranţă străluci în întuneric. Măcar de s-ar întâlni cu Bruna! 
Dar, spre dezamăgirea lui, nu văzu nici urmă de domniţă. In 
locul acesteia, în carcera alăturată, îl putu zări, într-un hal fără 
de hal, pe Vulpoi, care îl salută: 

— Bună ziua, seniore de Montmorency, îşi arătă el zâmbetul 
ştirb. Ce bucurie să vă revăd! Cel puţin voi putea vorbi cu cineva 
în limba oil. 

Atunci, Guillaume află totul. Arhiepiscopul îl capturase pe 
Vulpoi, care lucra pentru legatul Arnaut; el a fost cel care l-a 
privat de argumente povestindu-i arhiepiscopului tot ce ştia. Și 
îşi dădu seama în ce situaţie dificilă se afla. 

x 


Hugo nu credea că Guillaume l-ar putea speria pe 
arhiepiscop, dar lui îi lipsea un plan mai bun şi trebuia făcut 
ceva pentru eliberarea Brunei. Îi ceru unui băiat să-l înştiinţeze 
când îl va vedea pe Guillaume ieşind din palatul arhiepiscopal, 
ca el să se consacre singurei piste care îi mai rămăsese: Sara. 

Înţelegea acum că ea fusese cea care i-a informat la Béziers 
pe asasinii năimiţi de către arhiepiscop, şi acelaşi lucru l-a făcut 
şi aici. Ea era duşmanul. Dar el ştia să smulgă mărturisiri 
înţepând cu vârful pumnalului anumite locuri din corp. Avea 


nevoie să ştie unde se află Bruna şi cum se ajunge la locul 
acela... Fără îndoială, Sara cunoştea această informaţie, iar el o 
va face să vorbească cu orice preţ, chiar şi trecând-o prin foc şi 
sabie. 

Il întrebă pe prietenul său Yehudăâ, căută prin cartierul 
ovreiesc, dar femeia nu era în niciunul dintre locurile obişnuite. 
Nici măcar în piaţă, unde mergea dimineţile să vândă. 
Dispăruse. Şi cu ea, orice speranţă. 

Când, fiind trecut de amiază, pândarul său postat în piaţa La 
Caularia i-a spus că Guillaume nu ieşise de ore întregi, i se puse 
un nod în gât şi altul în stomac. Totul era pierdut. 


85 


„Co dist li quens: «or sai jo veirement 
que hoi murrum par le mien escient»” 


[„Şi spune contele: «Ştiu, într-adevăr: 
azi va fi ziua când vom muri>.”] 


La Chanson de Roland, CLXXI+ 


Vizita lui Berenguer m-a tulburat atât de tare, încât de-abia 
am putut gusta din bogatul mic dejun care mi-a fost servit. Ce 
poveste dementă! Doamna Graal? Ce enormă aiureală! Omul 
acela era complet nebun. Dar am continuat să cuget şi, în cele 
din urmă, mi-am spus că poate aceasta va rezolva enigma 
pentru care legatul papal voia ca eu să mor. „Aţi putea reclama 
tronuri, coroane şi tiare”, a spus arhiepiscopul, şi aceasta, fără 
îndoială, îi ameninţa pe mulţi. Să fie oare ceva adevărat în 
această poveste? 

Dar nu am avut mult timp să meditez. Curând, s-a întors Elie, 
răpitorul meu şi majordom al arhiepiscopului, împreună cu alţi 
doi oameni înarmaţi, şi m-a invitat politicos să-l însoțesc. La 
lumina opaiţelor, m-au condus prin acele culoare întortocheate 
pe o cale şi cu o destinaţie necunoscute. 

De mai multe ori ne-am întâlnit cu nişte străjeri ciudaţi care 
păreau statui. Erau înarmaţi, aspectul lor era cenuşiu şi, la 
trecerea noastră, dădeau din cap fără să vorbească. Erau sobri 
în mişcări, erau ţepeni, iar însoțitorii mei nu le adresau cuvântul. 
Când ne îndepărtam, rămâneau acolo, făcând de strajă în 
întuneric şi m-am gândit că trebuie să fie cam grei de cap ca să 
accepte un asemenea tratament. Dar, spre marea mea uimire, 
acele fiinţe ieşite din comun etalau nişte semne ciudate pe 
frunte. Acest fapt mi-a sporit senzaţia că ceva foarte sinistru 
sălăşluia în acele subterane şi, odată cu ea, mi-a crescut şi mai 
mult teama. Îmi era frică. Ce voiau de la mine? 


142 Versurile 1935-1936. (n.tr.) 


Am străbătut galerii, culoare, arcade, am luat-o la stânga, 
apoi la dreapta şi apoi o altă întoarcere pe un traseu imposibil 
de ţinut minte, dar la fel de întunecos şi de sinistru. În cele din 
urmă, am ajuns la o amplă sală luminată cu torţe fixate pe 
pereţi. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost o armată 
alcătuită din sute de statui dispuse în formaţie militară. Erau cu 
spatele la noi şi purtau îmbrăcăminte de pânză, cămăşi de zale 
şi erau înarmaţi cu scuturi şi spade. Mi-am dat seama că am 
intrat într-o încăpere cu bază dreptunghiulară cu o înălţime 
egală cu lăţimea şi care dădea în alta, destul de mare şi de 
proporţii asemănătoare. Când am înaintat, trecând pe lângă 
acea armată nemişcată, am văzut că în celălalt capăt al sălii 
celei mari era o a treia, identică cu prima. Totul păstra o ciudată 
proporţie, dat fiind că lăţimea celei mai mari era egală cu 
lungimea celor două săli mai mici. Mi-am spus că arhitectura 
aceea nu era întâmplătoare. 

Culoarele laterale faţă de acea trupă nemişcată erau păzite 
de ciudaţii străjeri muţi pe care îi văzusem pe coridoare. 
Ajungând în sala cea mică situată în capătul opus, spre care 
privea formaţia, l-am zărit pe Berenguer, mai mulţi oşteni de-ai 
săi şi un grup de oameni cu barbă, cu bonete pe cap şi purtând 
tunici albe de ceremonie. Şi arhiepiscopul purta veşminte 
ecleziastice de ceremonie, felon, tiară şi celelalte. Alături de el, 
am văzut-o pe Sara; prezenţa ei nu m-a mirat. 

Oamenii m-au condus câtre Berenguer şi atunci mi-am dai 
seama că in spatele lui se înălța un altar şi, dincolo de el, o 
cruce de lemn. 

Nu am vrut să o salut pe ovreică, dar, când am trecut pe 
lângă ea, mi-a şoptit la ureche: 

— V-am avertizat. V-am spus că sunteţi în primejdie de 
moarte la Narbonne. Am privit-o în ochii, iar ea m-a țintuit cu 
privirea ei febrilă. M-a apucat de braţ. Ar fi trebuit să plecaţi 
atunci când încă mai puteaţi, a adăugat ea. 

O asemenea primire m-a descurajat. Cele mai rele temeri ale 
mele se adevereau, dar Elie m-a silit să merg mai departe şi, 
când m-a luat de braţ şi a tras de mine spre Berenguer, Sara mi- 
a dat drumul. Şi aşa am ajuns să fiu prezentată arhiepiscopului. 

— Bine aţi venit, doamnă Bruna, zâmbea el uşor. Azi e o zi 


foarte importantă şi veţi asista la ceva unic: un ritual pe care 
doar eu şi cu acoliţii mei suntem în stare să-l îndeplinim. Voi veţi 
fi protagonista şi se va pune la încercare puritatea sângelui 
vostru. 

Atunci mi-am dat seama că, într-una dintre extremităţile 
acelei săli mici, erau nişte mese cu un creuzet care fierbea pe 
foc. Ceea ce se distila era strâns şi condus prin mai multe tuburi 
în alambicuri şi retorte de alchimist. 

— Ce vreţi de la mine? am şoptit eu. 

— Sângele dumitale. 

Elie încă mă mai ţinea, dar m-am eliberat dintr-o smucitură. 
Temerile mi se confirmau şi am ştiut că singura mea şansă era 
aceea dea mă impune graţie propriei lui credinţe. 

— Dacă voi credeţi că sunt Doamna Graal, că sângele meu 
este al lui Hristos, trebuie să mă respectaţi. Şi să-mi daţi 
ascultare. Lăsaţi-mă să plec chiar acum! 

— Şi eu am în venele mele sângele lui Hristos şi al unor regi. 
Amintiţi-vă că suntem rude. Doar că sângele dumitale este mult 
mai pur şi am nevoie de el. 

— Vă poruncesc să mă lăsaţi să plec! 

— Dezbrăcaţi-vă! 

— Poftim? 

— Am spus să vă dezbrăcaţi de bunăvoie ori o vom face noi 
cu forţa. 

— Nu veţi îndrăzni cu descendenta lui Hristos. 

— Sara, Elie şi oamenii tăi, dezbrăcaţi-o! a poruncit 
Berenguer. 

Până în momentul acela putusem să-mi ascund frica, dar 
atunci groaza a pus stăpânire pe mine. Ce voia să-mi facă? 

M-au ţinut strâns, şi Sara mi-a scos hainele, lăsându-mă doar 
cu o bucată de pânză care, prinsă de şolduri, de-abia îmi 
acoperea pubisul. Nu m-am putut împiedica şi am început să 
tremur. M-au târât până la cruce şi am văzut, la picioarele ei, un 
ciocan şi nişte piroane lungi de fier. Atunci, am încercat să mă 
lupt ca să mă eliberez. Nu am putut. Mi-am dat seama că aveau 
de gând să mă răstignească şi că nimeni nu mă va ajuta. M-a 
cuprins teroarea. Crucea era prinsă de paviment într-un locaş în 
care se potrivea perfect. Au scos-o din postamentul ei şi au pus- 


o pe jos. M-au întins pe ea. Avea un reazem şi acolo mi-au pus 
picioarele. Mi-au legat braţele şi mijlocul cu câte o frânghie. Am 
închis ochii când am văzut că Elie apuca piroanele şi ciocanul. 

— Nu o ţintui încă! a poruncit Berenguer. 

Am simţit o uşurare, chiar dacă momentană, pentru că totul s- 
a pus în mişcare şi am observat că ridicau crucea. Eu, legată pe 
ea. Au aşezat-o din nou în picioare în locaş. Mica încăpere, la fel 
ca şi cea simetrică de cealaltă parte, se înălța peste pavimentul 
celei mai mari, dar fără să ajungă până în tavan şi, cu toate că 
acea cruce nu era plasată prea sus, când am deschis ochii, am 
privit panorama generală. Armata împietrită în formaţie, cu una 
din siluete ieşită mai în faţă, grupul Sarei, Elie şi soldaţii, 
retortele scoțând aburi şi oamenii cu barbă, cu bonetă pe cap, în 
picioare pe laturile altarului. In momentul acela, au început să 
cânte o psalmodie de neînțeles, care nu era nici în occitană, nici 
în latină. Atunci, arhiepiscopul, îmbrăcat în felon, a început să 
oficieze o ciudată slujbă printre cântări şi efluvii. 

La un anumit moment, Berenguer a luat un potir, a scos un 
pumnal de la cingătoare şi, apropiindu-se de mine, m-a tăiat la 
venele de la încheietura mâinii drepte pe care legăturile o 
lăsaseră descoperită. Sângele a început să curgă numaidecât 
din abundentă, iar el îl strângea în potir. Când a avut suficient, i- 
a făcut un semn Sarei care a venit cu un bandaj ca să oprească 
hemoragia. Eu mă simţeam slăbită, mai mult de încordare decât 
de durere. Ce făcea omul acela? 

Berenguer a ridicat un ciboriu spre mine şi apoi, şoptind 
rugăciuni sau descântece spre sală, ca după aceea să-l depună 
pe altar, în vreme ce unul dintre bărboşi, cel care părea să-i 
comande pe ceilalţi, făcea acelaşi lucru cu alt potir în care 
strânsese ceea ce se distilase din retorte. Cântăreţii au tăcut în 
vreme ce arhiepiscopul a vărsat conţinutul celor două recipiente 
într-unul dintre potire şi l-a amestecat cu un mic sfeştoc. Apoi, a 
ridicat amestecul spre mine, recitând în latineşte. 

Şi a repetat manevra privind sala. În continuare, coborând 
treptele care duceau la armată, s-a instalat dinaintea statuii 
ieşite în faţa celorlalte şi înmuindu-şi degetul în conţinutul cupei, 
a trasat nişte desene pe fruntea acesteia. Omul cu barbă a 
depus ceva care părea o bucăţică de pergament în gura acelei 


statui, iar Berenguer i-a stropit capul cu sfeştocul. După aceea, 
l-a udat în diferite locuri, de sus în jos, începând cu inima şi 
continuând cu stomacul. Când s-a simţit mulţumit de ceea ce 
făcuse, a venit înapoi la altar, a îngenuncheat şi a ridicat potirul 
spre mine, recitând mai multe rugăciuni. In cele din urmă, a 
depus ciboriul pe altar, s-a întors către sală şi, ridicând glasul, a 
pronunţat ritmat nişte fraze în limba aceea ciudată. Oamenii cu 
barbă le-au repetat în cor. Berenguer continuând, ei i s-au 
alăturat într-un ritm susţinut. Am observat numaidecât că erau 
patru grupuri care intrau, repetând aceleaşi sunete în momente 
precise şi pe tonuri diferite. Era solemn; când ameninţător, când 
rugător şi, în cele din urmă, s-au unit într-un ritm regulat care a 
cuprins treptat totul. Glasurile unora se alăturau altora. Era 
hipnotic, repetitiv si de pe cruce simţeam o vibraţie intensă, 
puternică, răsunând în pereţi, crescând cu fiecare clipă şi 
inundând spaţiul. Era o energie a forţei, o energie a spiritului, iar 
trupul meu a început să tremure din nou ca o frunză scuturată 
de vântul acela diabolic. Dar eu nu eram singura al cărei trup se 
agita. Statuia pe care arhiepiscopul Berenguer o udase cu 
conţinutul potirului a început să vibreze şi cu un zgomot 
asurzitor, scutul pe care îl avea prins a căzut, în vreme ce totul 
se zguduia peste măsură. Nu puteam să-mi cred ochilor. 
Berenguer dădea viaţă statuii! Nu simţisem o asemenea teroare 
nici când am văzut piroanele şi ciocanul la picioarele crucii. 
Satana se ascundea în spatele întregii poveşti! lar eu eram 
victima. Nu mă temeam pentru viaţa mea, ci pentru sufletul 
meu. Voi merge oare în ceruri fiind sacrificată în acel sabat? M- 
am rugat şi m-am tot rugat, fără ca tremurul să mă părăsească. 
Lacrimile îmi alunecau pe obraji, în vreme ce un firicel de sânge 
continua să-mi curgă pe braţ din rană. Ce făcea necromantul 
acela cu sângele meu? Nu voiam să fiu părtaşă la aşa ceva, nu 
voiam ca prin conţinutul venelor mele să dea viaţă monstrului şi 
mă întrebam dacă o fi adevărat că eu eram o fiinţă deosebită. 
Mă rugam din nou să nu se întâmple ceea ce urma să se 
întâmple. Dar s-a întâmplat. 

Oamenii în tunică şi cu tichie continuau să rostească în cor 
teribilele cuvinte, în vreme ce vibrația nu înceta, dar 
arhiepiscopul a luat din nou potirul şi sfeştocul şi s-a apropiat de 


silueta aceea înspăimântătoare. A suflat, şi acel trup a încetat 
să se mai scuture, rămânând nemişcat. Atunci, Berenguer l-a 
stropit în cap cu sfeştocul, în vreme ce îi spunea: 

— Eu sunt creatorul tău şi te botez cu sângele sfânt. 

A rostit tare şi răspicat. Atunci mi-am dat seama că ceilalţi 
tăcuseră şi că liniştea era deplină. 

— Te vei numi Adam, pentru că eşti primul din specia ta. ŞI 
îmi vei da ascultare pentru că sunt creatorul tău şi am putere de 
viaţă şi de moarte asupra ta. 

Nu a fost nicio mişcare din partea acelei făpturi, iar 
arhiepiscopul Berenguer a continuat să-l privească. Era foarte 
înalt, mult mai înalt decât un om de statură mijlocie, şi 
corpolent, foarte corpolent. 

— Îţi poruncesc să-mi răspunzi. Cum te cheamă? 

Mi-am ţinut respiraţia ca să aud mai bine şi cred că toţi ceilalţi 
erau la fel de nerăbdători să audă. In cele din urmă, un glas 
gutural a răspuns. 

— Adam. 

Nu puteam să-mi cred urechilor. M-am gândit că vocea aceea 
o fi putut ieşi de oriunde, deşi se auzea ca provenind de la 
făptura aceea. Atunci, Berenguer a spus: 

— Adam, ia-ţi scutul şi scoate spada. 

Mai întâi, s-a înclinat încet şi a luat pavăza de jos, apoi, 
iuţindu-şi mişcările, a scos deodată spada din teacă. Înfăţişarea 
lui era sinistră, amenințătoare şi sigură pe el. Atunci, 
arhiepiscopul le-a chemat pe celelalte făpturi ciudate care 
făceau de strajă pe flancurile formaţiei. Berenguer l-a arătat pe 
Adam şi le-a spus: 

— Ucideţi-l! 

Apoi, i-a poruncit noului-născut: 

— Lichidează-i! 

Acele făpturi mute şi greoaie s-au apropiat de Adam, încercau 
să-l înconjoare, în vreme ce acesta se învârtea în jurul său, 
observându-i, apărat de platoşă. Părea că îl încercuiseră deja, 
când acesta se năpusti spre unul dintre ei, trecu de cealaltă 
parte ca să se plaseze în spatele lui şi, în acelaşi timp, îi trase o 
lovitură atât de cumplită, încât îi crăpă adversarului său scutul. 
Celălalt nu a putut încă să reacționeze când Adam, răsucindu- 


se, i-a tăiat gâtul pe la spate şi l-a decapitat literalmente. Spre 
uimirea mea, lucrul acela sub formă de războinic s-a sfărâmat 
într-o grămăjoară de pământ, de lut uscat, în interiorul hainelor 
şi al cămăşii de fier. 

Nu numai că nou-născutul se eliberase din încercuire şi de 
unul dintre duşmanii săi, dar acum era cu spatele apărat, lipit de 
perete. Celelalte trei făpturi care rămăseseră nu s-au oprit; cu 
mersul lor lent şi cam şchiopătat, l-au hărțuit din nou pe 
duşmanul lor, care repeta o acţiune foarte asemănătoare; 
împingând cu o forţă superioară pe o alta dintre acele fiinţe, s-a 
plasat în spatele acesteia şi a atacat-o de acolo. După puţin 
timp, cădea şi aceasta. 

— Opriţi-vă, a spus arhiepiscopul, înțelegând că cei doi care 
rămăseseră nu aveau nicio şansă. Intoarceţi-vă la locurile 
voastre. 

— Este foarte rapid şi mult mai puternic; nu există rivali 
pentru el, a comentat unul dintre bărbaţii cu barbă. 

Berenguer s-a gândit câteva clipe şi i-a interpelat pe soldaţi. 

— Îi voi plăti o sută de bani de aur celui care va lupta 
împotriva lui Adam. 

Toţi tăceau. 

— Curaj! Câte doi odată; îi voi plăti două sute fiecăruia. 

Soldaţii păreau că se fac mici şi unul a clătinat din cap în 
semn de refuz. _ 

— Câte trei odată. li plătesc trei sute fiecăruia. 

Erau îngroziţi, poate tot atât de tare ca şi mine. Făptura aceea 
era fiul diavolului şi lupta ca un adevărat demon. Am privit 
formaţia semenilor lui nemişcaţi şi am închis strâns ochii ca să 
nu-mi imaginez ce ar fi putut face o armată alcătuită din nişte 
fiinţe ca Adam. 

Un zâmbet triumfător a luminat atunci figura arhiepiscopului, 
care a exclamat, privindu-l pe bărbatul care îi conducea pe 
bărboşi: 

— Am reuşit, Solomon! 

S-au apropiat ca să se sărute pe amândoi obrajii. 

— Voi veţi fi noul rege ovrei al Septimaniei, iar eu, papă, a 
afirmat Berenguer, radios. 


86 


„Enantes queyo muera algun bien vos pueda fiar.” 
[ Înainte ca eu să mor, va trebui să vă răsplătesc.”] 
Poemul Cid-ului 


Guillaume era de ceva vreme în temniţă când a auzit 
zgomotul grilajelor şi murmurul unui grup de oameni care 
coborau din palat. Erau oameni de arme, arhiepiscopul şi un 
grup de ovrei, între care se afla o femeie despre care se gândi 
imediat că ar putea fi acea Sara pe care o menţionase Bruna. 

Berenguer se opri în faţa celulei francului, îi ceru temnicerului 
să apropie lumina opaiţului ca să-l vadă şi spuse: 

— Sper că vă simţiţi comod, tinere arogant de Montfort. Îmi 
pare rău că nu vă pot da o încăpere mai potrivită rangului 
dumitale, dar am mulţi oaspeţi în palat. 

Majordomul izbucni într-un hohot de râs, iar oştenii îl imitară. 
Fără să se mai oprească, îşi continuară drumul spre o arcadă 
întunecoasă din fundul culoarului care părea că duce spre 
măruntaiele pământului. 

— De-ar aluneca pe o treaptă şi şi-ar frânge gâtul, îl auzi 
spunând pe Vulpoi. 

Erau în celule alăturate şi aveau în faţă un temnicer care îi 
supraveghea de pe culoar, întins pe o bancă. Deşi nu se vedeau, 
se puteau auzi unul pe celălalt, dar încercările palavragiului de 
Vulpoi de a lega o conversaţie au fost zadarnice. În pupilele lui 
Guillaume era întipărită imaginea cumplită a fa'dit-ului Isarn 
ridicând spada deasupra gâtului Brunei. Închidea ochii şi încă 
mai putea vedea scena aceea. Nu o va uita niciodată. 

— De mine va fi cel mai rău, îi mărturisi Vulpoiul lui 
Guillaume. Dacă arhiepiscopul porunceşte să fiu ucis, nu-i va 
păsa nimănui. Dar dacă vă ucide pe dumneavoastră, o să mă 
omoare şi pe mine ca să nu-i povestesc unchiului 


dumneavoastră. Şi dacă o ucide pe Doamna Privighetoare, va 
trebui să vă ucidă şi pe dumneavoastră ca să evite să vă 
răzbunaţi. Şi, bineînţeles, şi pe mine, ca să nu vorbesc. Aşa că e 
uşor să-mi las aici pielea. 

Guillaume nu-şi putut stăpâni un zâmbet la logica tâlharului, 
dar tot nu-i vorbi. 

— În schimb, sunt mai mult decât hotărât să-mi joc ultima 
carte în încercarea de a evada şi îmi închipui că şi dumneata, la 
fel, murmură Vulpoiul cu voce joasă printr-o crăpătură dintre 
cele două celule care lăsa glasul să treacă uşor. Guillaume nu se 
putu împiedica să răspundă: 

— Aveţi un plan? bolborosi el. Era sigur că temnicerul nu 
înţelegea limba oil, dar, chiar şi în acest caz, prefera să nu rişte. 

— Carevasăzică, acum catadicsiţi să vorbiţi cu tâlharul ăsta, 
nu-i aşa? 

— Aveţi sau nu un plan? insistă Guillaume. 

— Nu, dar în doi avem mai multe posibilităţi să ne gândim şi 
să acţionăm, răspunse Vulpoiul. În plus, într-o celulă mai încolo 
este şi prietenul meu Pellet. 

— Cum ştiu că pot avea încredere? 

— V-am spus doar că eu sunt cel care mă aflu în cea mai 
mare primejdie. 

— Cum ştiu că nu mă veţi vinde arhiepiscopului sau legatului 
papal? 

— Arhiepiscopul nu e clientul meu. N-am nimic ce să-i vând. 
Oamenii lui erau postați în afara hanului şi au pus gheara pe 
mine de îndată ce am reuşit să sar pe fereastră. M-au adus aici 
şi le-am povestit tot ce voiau să ştie, fără să opun nicio 
rezistenţă. Că scutierul vostru este Bruna din Béziers, cea 
numită Doamna Privighetoare, că legatul papal îi vrea capul şi 
că nici el, nici Simon de Montfort nu ştiau că vă aflaţi aici. Adică 
acţionaţi pe cont propriu. Chiar şi aşa, m-au lovit, dar sunt 
obişnuit cu asta şi acum sar în sus de bucurie cum de am 
scăpat. 

— Cum aţi descoperit-o pe Bruna? 

— E o poveste lungă. Să vă fie de-ajuns că am mulţi prieteni 
care îmi povestesc ce aud când trag cu urechea din spatele 
uşilor şi al foilor de cort. 


— Ce înţelegere aveţi cu abatele Arnaut? 

— Abatele Ordinului Cistercienilor şi unchiul dumitale au fost 
foarte cărpănoşi cu noi. Au murit mii dintre oamenii noştri, dar, 
din enorma pradă de război obţinută, ne-au dat doar cât să 
supravieţuim. Vor să fim robi aici, aproape sclavi, la fel cum 
eram şi în Nord. Dar când cunoşti libertatea, nu mai e cale de 
întoarcere: cel puţin, nu de bunăvoie. Când s-a cucerit oraşul 
Carcassonne, s-a terminat şi prada pentru anul ăsta. Ne-au 
jupuit, nu ne-au dat decât fărâmături şi, chiar şi eu, regele 
tâlharilor, de-abia am putut să şterpelesc câte ceva. 

— Scurtaţi-o. Ce înţelegere aveţi cu legatul? 

— O casă decentă în Carcassonne şi nişte ogoare în 
apropierea oraşului în schimbul capului Brunei. 

— Şi cum ştiţi că se va ţine de cuvânt? 

— A jurat pe mântuirea sufletului său şi se teme de infern, 
dar, chiar şi aşa, orice afacere îşi are riscul ei. 

— Şi dacă eu vă dau mai mult? 

— O să fiu sluga dumneavoastră credincioasă, la sănătate şi 
la boală, la noroc şi la nenorocire, până când moartea ne va 
despărţi. 

— Sunteţi un neruşinat. 

— Eu, da, dar voi sunteţi nobil. Am încredere în cuvântul 
vostru. O să-mi daţi mai mult decât abatele? 

Guillaume rămase tăcut. Fiind un Montfort, ştia că din prada 
de la Carcassonne îi va reveni din partea abatelui un patrimoniu 
mai mult decât suficient ca să-l cumpere pe tâlhar, dar, chiar şi 
aşa, pentru un nobil, cuvântul dat unui om de rând nu valora 
prea mult. Avea puţin de pierdut şi mult de câştigat dacă omul 
acela, care dovedise că are tot felul de posibilităţi, l-ar ajuta. De- 
altfel, era improbabil că vor reuşi să evadeze. Îl costa puţin să 
promită. 

Atunci, ceva îi atrase atenţia. O vibraţie ciudată părea că 
zguduie pereţii subteranei, crescând întruna. 

— Îmi daţi mai mult? insistă Vulpoiul. 

— Tăceţi! Nu simţiţi ceva ciudat? 

În liniştea aceea, zguduiala deveni perceptibilă şi căpătă o 
frecvenţă mai constantă. Chiar părea că veneau zvonuri foarte 
îndepărtate prin arcada întunecoasă care conducea la adâncul 


acela de dincolo. Guillaume văzu că temnicerul se ridicase 
neliniştit, pipăind pereţii. Flacăra lămpii cu ulei părea că simte 
vibrația şi clipea, făcând umbrele să tremure. 

— Ferească-mă sfânta Fecioară Maria! exclamă Vulpoiul. 
Acesta e arhiepiscopul făcându-şi vrăjitoriile. 

Rămaseră cu toţii într-o tăcere absolută, în vreme ce încercau 
să ghicească, după sunet, după vibraţie şi la lumina slabă a 
lămpii, ce se întâmpla în adâncuri. În cele din urmă, totul se 
opri, şi teama lor crescu. 

După o clipă, auziră zgomote venind de dedesubt şi cortegiul 
apăru din nou, dar acum alcătuit din mai mulţi oşteni care 
purtau nişte platforme de procesiune. Guillaume se apropie de 
grilaj, dar arhiepiscopul, care mergea semeţ, nu se învrednici 
să-i vorbească. Atunci, i se strânse inima văzând pe cine 
duceau. Era Bruna! 

— Bruna! strigă el lipindu-se de gratii. 

O mişcare a doamnei, ale cărei braţe albe se arătau afară din 
învelitorile care o acopereau, îi dovedi că era în viaţă, iar un 
gest al mâinii ei, faptul că îşi recunoscuse numele. Dar nu spuse 
nimic, cortegiul dispărând pe scări în sus, spre palat. 

Guillaume îşi pierdu speranţa. 

— Trebuie să ieşim de aici, trebuie să o ajutăm! 

— Îmi daţi mai mult? răspunse Vulpoiul. 

— Sigur că vă dau mai mult! Afurisitule! Dar faceţi ceva ca să 
iasă de aici! 

— Ascultaţi cu atenţie, apropiaţi-vă de crăpătură. 

Amândoi erau în întuneric, căci flacăra opaiţului lumina slab 
zona gardianului. Acesta nu-i putea vedea, dar în liniştea aceea 
le putea auzi şoaptele, şi amândoi căutară să stea de vorbă cât 
mai încet cu putinţă. 

— Singura noastră posibilitate este aceea de a-l lua prin 
surprindere pe temnicer. Cheile atârnă de perete şi, dacă 
reuşesc să-l fac să se apropie îndeajuns, îl pot prinde de gât 
printre barele grilajului. O s-o fac în partea cea mai apropiată de 
celula voastră pentru ca voi, în vreme ce eu îi distrag atenţia, 
să-i smulgeţi, printre gratii, lancea pe care nu o lasă niciodată 
din mână. Dacă reuşim asta, chiar dacă îşi scoate pumnalul, o 
să putem să isprăvim cu el. Eu o să-l strâng de gât, iar voi o să-l 


străpungeţi cu arma. Ţinând lancea de capăt şi întinzând braţul, 
o să ajungeţi până la locul unde are atârnate cheile. Le aduceţi 
aici şi ne eliberăm. Ce părere aveţi? 

— Că e foarte riscant. O să vă străpungă inima cu pumnalul 
înainte de a-l putea înăbuşi. 

— Asta e problema mea. Am mâini mari şi mă pricep la astfel 
de treburi. Aveţi o idee mai bună? 

— Nu. 

— Sunteţi de partea mea? 

— Da. 

— Juraţi pe Dumnezeu că o să-mi daţi casă, ogoare şi vii în 
Carcassonne ca să pot trăi decent cu familia mea? 

Guillaume şovăi. 

— Juraţi! 

— De acord, jur! 

— Şi că, dacă eu o să mor, i le veţi da nevesti-mii şi fiului 
meu? 

— De acord. 

— Spuneţi că juraţi pe lisus Hristos, pe Fecioară, pe toţi sfinţii 
şi că sufletul vă va fi condamnat pe vecie dacă nu vă ţineţi de 
cuvânt. 

Cavalerul de Montmorency înghiţi în sec, socoti că aşa va fi 
doar în cazul în care ar ieşi graţie Vulpoiului şi sfârşi prin a 
făgădui ceea ce dorise celălalt. 

Atunci, tâlharul trecu la acţiune, zicându-i temnicerului că nu 
îi spusese arhiepiscopului ceva foarte important şi că viaţa lui 
Berenguer depindea de acest lucru. Era foarte secret şi trebuia 
să-i spună la ureche pentru ca să nu afle nimeni, în special 
nepotul lui Montfort. 

Cu toate acestea, oricât de mult a insistat, gardianul nu se 
lăsa convins. Răspundea că îi va spune superiorului său atunci 
când se va schimba garda. Nu era chip, planul eşua. 

Inima lui Guillaume se umplu de deznădejde. 


87 


„Toate cele întâmplate au fost dezvăluite învăţaţilor, 
dar sfârşitul e ascuns, închis şi pecetluit.” 


Yehudă Ha-Levi, 104 


Neliniştit, Hugo continua să caute iscodindu-i pe unii şi pe 
alţii. Le-a promis bacşişuri mai multor mici vagabonzi care o 
cunoşteau pe Sara dacă îl conduceau la ea. Dar nu şi-a întrerupt 
cercetările din acest motiv. Unde ar putea ascunde 
arhiepiscopul pe cineva, dacă nu în palatul său fortăreață? Erau 
zvonuri despre nişte construcţii subterane care şubrezeau oraşul 
şi care erau acolo de o mie de ani, de pe vremea păgânilor. 
Precum şi despre nişte făpturi nici vii, nici moarte care 
sălăşluiau în acele caverne. Dar nimeni nu cunoştea şi nici nu 
voia să vorbească despre posibilele intrări. 

Când, fiind trecut de amiază, un băieţaş desculţ şi cu o 
feţişoară murdară a venit să-l anunţe că o văzuse pe ovreică, 
Hugo o luă la fugă după el pe străzi, rugându-se să fie adevărat. 
Alt copilaş îl informă pe cel dintâi că femeia intrase într-o casă 
din cartierul ovreiesc. Îi spuse că aceea era locuinţa ei şi că trăia 
acolo cu fiica ei de 15 ani. Hugo se bucură; dacă fata se afla în 
casă, el ar avea cu ce să o amenințe. Poarta, ca multe din 
cartier, rămânea deschisă peste zi, şi Hugo se strecură înăuntru 
scoţându-şi pumnalul din teacă. 

Se afla într-o încăpere dominată de un hogeag mare plin de 
funingine, lipit de perete, în chip de cămin, de care atârnau 
mănunchiuri de ierburi puse la uscat; era în acelaşi timp 
bucătărie, sufragerie şi cameră de zi. Hugo înaintă spre 
încăperea alăturată, aruncă o privire şi o văzu pe femeie, care 
pregătea o bocceluţă. Auzind un zgomot, ea se întoarse şi ochii i 
se plimbară de la Hugo la pumnalul pe care acesta îl agita. 
Cavalerul de Mataplana o ţinu strâns, apucând-o de cămaşă, în 
vreme ce îi punea cuțitul la gât. 


— O să vă ucid, vrăjitoare ovreică! îi spuse el în loc de bună 
ziua. 

Ea îl privi în ochi şi răspunse senină: 

— Dacă aţi vrea să mă muşcaţi, stăpâne de Mataplana, n-aţi 
lătra la mine. Ce doriţi? 

— Aţi vândut-o arhiepiscopului pe Doamna Privighetoare. Ştiţi 
unde se află. Ea, în schimbul vieţii şi al fiicei voastre. 

— Nu-i puteţi face nimic fiicei mele, e în alt oraş, la neamuri. 

Hugo puse pumnalul sub sânul femeii ca să o preseze, 
înţepând-o cu el. Sara îl apucă de încheietura mâinii. 

— Sunt singura voastră speranţă de a o recupera pe doamnă, 
aşa-i? 

Hugo continuă să o înţepe, deşi ea îi opunea rezistenţă, 
ţinându-l de încheietura mâinii. Totuşi, niciunul nu se străduia să 
meargă mai departe. Era o confruntare fizică. 

— Vreţi să o salvaţi pe Bruna de Béziers, continuă Sara după 
o clipă, şi n-aveţi nici cea mai mică idee despre cum să o faceţi. 
De ce nu încetaţi să vă purtaţi ca un copil, jucându-vă cu 
cuţitele? Haideţi să discutăm serios. La urma urmelor, eu sunt 
singura dumneavoastră speranţă. 

Cavalerul de Mataplana slăbi apăsarea şi o privi surprins. Nu 
era obişnuit să i se vorbească aşa şi îl uimea această reacţie a 
femeii. 

— Aveţi cumva ceva de discutat cu mine? 

— Da, dar daţi-mi drumul, spuse ea, eliberându-se de Hugo 
dintr-o lovitură cu mâna. 

— Vreti bani? 

— Nu mi-ar pica rău banii, dar este ceva şi mai important. 
Aşezaţi-vă pe taburetul ăla. 

Hugo îi dădu ascultare, în vreme ce ea se instala pe o bancă. 

— Ce este? întrebă el. 

— La noapte, Berenguer o va răstigni pe Bruna, asemenea 
supliciului lui lisus. 

— Ce? Hugo se ridică dintr-o săritură. 

— Un ritual al sângelui, un sacrificiu uman. 

— De ce? 

Sara îl apucă de braţ, făcându-i semn să se aşeze din nou, iar 
Hugo îi dădu ascultare. 


— Pentru că el crede că Bruna este descendentă directă din 
Hristos şi că în venele ei curge aproape acelaşi sânge. Aşa cum 
sacrificiul lui Hristos a adus, potrivit credinţei catolice, 
mântuirea omenirii, el vrea să facă acelaşi lucru cu Bruna. 

— Ce caută? 

— Crearea a ceva asemănător fiinţelor omeneşti. 

— E nebun! exclamă Hugo stupefiat. Se crede Dumnezeu? 

— Exact, aşa se pare, răspunse Sara. Pentru ovrei, răul 
provine de la mânia Creatorului, a lui Adonai. Mă tem că faptele 
lui Berenguer, care are pretenţia de a acţiona ca Dumnezeu, vor 
dezlănţui mânia Acestuia şi că rele şi mai mari vor cădea asupra 
poporului nostru, al lui Israel. 

— Şi ce legătură au acţiunile lui cu oamenii voştri? 

— Multe. El însuşi se crede descendent al lui Hristos printr-o 
genealogie complexă care începe cu lisus din Nazaret, Maria 
Magdalena şi fiica celor doi şi care continuă până la regii ovrei ai 
Septimaniei, a cărei capitală, în urmă cu patru sute de ani, era 
tocmai Narbonne. Unii cruciați au recuperat la lerusalim şi la 
Alexandria documente scrise, după cât se pare, la puţin timp de 
la moartea lui Hristos şi... 

— Da, asta o ştiu deja, i-o reteză Hugo nerăbdător; aceea era 
povara celui de-al şaptelea catâr. Ştiţi unde păstrează 
arhiepiscopul documentele acelea? 

— Da. _ 

Hugo tăcu, rămas pe gânduri. II uimea faptul că Sara îi vorbea 
atât de deschis, fără să fie nevoie de ameninţări şi, fără să ştie 
încă de ce, intuia că femeia era dispusă să-l ajute şi că aceasta 
era singura lui posibilitate de a o salva pe Bruna. 

— Arhiepiscopul crede că Doamna Privighetoare se bucură de 
o puritate a sângelui mult mai mare decât a lui, în comparaţie 
cu sângele lui Hristos... continuă Sara, care, profitând de 
tăcerea cavalerului şi părând că nu vrea să piardă timpul, spuse 
mai departe.:...şi că, dintre toţi marii nobili, el însuşi este cel mai 
aproape din punctul de vedere genealogic de Mântuitorul 
creştin. Şi că acest fapt îi conferă drepturi regeşti. Consideră o 
uzurpare faptul că titlul de conte de Barcelona a trecut la fratele 
său mai mic împreună cu titlul de rege al Aragonului, cu atât 
mai mult cu cât regatul acela i-a fost oferit tatălui său ca 


principe în momentul în care s-a convenit căsătoria cu Petronila. 
Berenguer ar fi trebuit să fie conte, chiar dacă era vasal al 
fratelui său. De-altfel, amestecându-se sângele ovreiesc şi 
merovingian al Barcelonei cu cel al Aragonului, el argumentează 
că fratele său vitreg s-a îndepărtat de genealogia lui Hristos. Dar 
încă şi mai rău stau lucrurile în cazul nepotului său, regele Pedro 
al II-lea, dat fiind că mama acestuia, prinţesă castiliană, a adus 
şi mai mult sânge vizigot. 

— Şi ce pretenţii are? 

— Vrea să fie papă, răspunse Sara, dar nu unul oarecare; vrea 
să stăpânească Europa ca papă-împărat, ai cărui supuşi ar fi 
regii creştini. Genealogia sa, documentele celui de-al şaptelea 
catâr îi vor da legitimitate. 

Hugo rămase din nou tăcut. Nebunie sau nu, acum îi înţelegea 
pe arhiepiscop şi pe legatul papal, doar că abatele Ordinului 
Cistercienilor vedea pericolul în Bruna şi în nobilii occitani care 
sprijineau Sionul, fără să-şi dea seama că şi povara celui de-al 
şaptelea catâr putea să-i favorizeze pe alţii ca Berenguer şi să le 
dea legalitate. 

— De aceea vrea el să o sacrifice pe Bruna, ca să elimine 
competiţia, nu-i aşa? spuse Hugo numaidecât. 

— Nu acesta este motivul său. li vrea sângele ca să facă un 
ritual cu efecte cât mai puternice. 

— Şi ce rol aveţi voi şi oamenii voştri în această poveste? 

— Unul important. Berenguer, conştient de ascendenţa sa 
semită, ne-a protejat întotdeauna. Când le-a propus 
conducătorilor comunităţii noastre reînvierea regatului ovreiesc 
al Septimaniei, a provocat entuziasm în unii şi neîncredere în 
alţii. Eu eram între cei care l-am sprijinit fără rezerve. Mai mult 
chiar, am supravegheat-o pe Bruna la Béziers şi l-am informat 
pe Elie, majordomul lui Berenguer, care a organizat tentativa de 
răpire pe care dumneavoastră aţi zădărnicit-o. Mă pricep la 
ierburi şi Domnul mi-a dat puteri de clarviziune, iar aceasta îl 
interesează mult pe Berenguer, pe care căutarea puterii l-a dus 
la practicarea alchimiei şi la protejarea cabaliştilor despre care 
se spune că sunt în stare de anumite practici oculte. Când a 
început cruciada, comunitatea noastră s-a văzut şi mai 
ameninţată şi, când s-a concretizat proiectul arhiepiscopului, s- 


au radicalizat poziţiile pro şi contra. Când am văzut-o pe Bruna 
deghizată în paj, nu i-am spus nimic lui Berenguer, dat fiind că 
practicile acestuia îmi păreau de-acum respingătoare, dar i-am 
spus lui Solomon, rabinul meu. lar acesta, care speră să devină 
noul rege ovrei al Septimaniei, i-a povestit totul lui Berenguer. 
Eu ignoram cu desăvârşire planurile arhiepiscopului de a oficia 
un ritual de sânge şi sacrificiu uman cu Bruna. Va fi la fel ca 
Isaac cu fiul său, doar că de această dată nu va exista îngerul 
care să oprească mâna ucigaşă. 

— Nu înţeleg. De ce renunţaţi la protecţia lui Berenguer? 

— Aţi înţelege dacă aţi fi văzut ceea ce am văzut eu azi- 
dimineaţă. 

— Ce aţi văzut? 

— Cea mai rea dintre magiile negre. Niciodată nu m-aş fi 
gândit că arhiepiscopul Berenguer ar putea ajunge până aici, iar 
eu nu vreau să fiu părtaşă la aşa ceva. Mânia lui Adonai va 
izbucni şi toate relele vor cădea peste Pământ, mai cu seamă 
asupra celor care am ajutat la acest ritual nelegiuit şi asupra 
familiilor noastre, ale poporului iudeu. Pentru că noi am fost cei 
aleşi să aducem lumii harul lui Adonai, suntem mai conştienţi 
decât restul popoarelor şi deci suntem mai responsabili. 

— Cu ce se ocupă această necromanţie? 

— Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre go/emuri!* ? 

— Nu. 

— Cu vreme în urmă, un învăţat, cunoscător în profunzime al 
aşa-numitei Sefer Yetzirah, cartea noastră a creaţiei, ajungând 
la un nivel foarte înalt de misticism şi puritate, a vrut să imite 
facerea omului de către Dumnezeu. A construit o statuie de lut, 
aşa cum era Adam la origine, i-a scris pe frunte Emeth, care 
înseamnă „adevăr” şi, invocând Cuvântul, a reuşit să-i dea 
viaţă. 

— Viaţă unei statui de lut? 

— Da. 

— Nu-mi vine să cred. 

— Păi, ar fi mai bine să credeţi, pentru că în curând va trebui 
să vă împotriviţi lor. 

Hugo, sceptic, se scărpină în cap, dar nu vru să se certe cu 


143 A se vedea la sfârşitul cărţii capitolul intitulat: Concepte medievale 


Sara, pentru că ea era singura lui legătură cu Bruna. 

— Ce este povestea aceasta despre Cuvânt? 

— Cuvântul este fapta, este dorinţa, puterea, iar maeştrii 
cabalei îl reprezintă prin combinaţii de litere şi de sunetele 
acestora. Unele sunt foc; altele, apă; altele, pământ, iar altele, 
aer. Când se cunoaşte numele secret al unui lucru, combinaţia 
celor patru elemente, literele, pronunția şi intensitatea acestora, 
se controlează şi se ia în stăpânire lucrul acela. 

— Şi cu aceasta se dă viaţă unei statui de lut? 

— Cu aceasta şi cu încă ceva în plus. Go/emurile din vechime 
au fost greoaie şi puţinii mari maeştri care le-au avut le foloseau 
ca servitori. Asta era tot. Dar Berenguer, cu ajutorul lui Solomon 
ben Abraham, a nesocotit totul, făcându-le soldaţi. Cu toate 
acestea, pentru moment, reuşise să creeze doar acelaşi lucru ca 
şi maeştrii dinainte: făpturi greoaie şi mute care, deşi mânuiau 
armele, erau nişte bieţi războinici. Şi asta, până azi. 

— Până azi, ce? 

— Azi a folosit Cuvântul într-o sală cu proporţiile de aur, cele 
ale numărului de aur, numărul creaţiei... 

— Da, îl cunosc; este numărul ritmului care preface cântul în 
încântare. Ştiu că îl caută şi unii trubaduri. 

— Cu siguranţă. In subsolurile oraşului sunt ascunse nişte 
întinse catacombe datând de pe vremea păgânilor. În mijlocul 
labirintului pe care îl alcătuiesc, există trei săli legate între ele. 
Păstrează proporţiile de aur, numărul 1,6238, între cea mai 
mare şi cele două mai mici, şi între dimensiunile lor în lungime, 
lăţime şi înălţime. Dar, în plus, numărul de aur se păstrează şi în 
metrica incantaţiilor, în modul în care se declamă cuvintele 
secrete, şi în felul acesta se obţine rezonanţa care măreşte la 
maximum puterea Cuvântului, se ia legătura cu forţa creaţiei, şi 
caută să o conducă... 

— Aceasta înseamnă că se apropie prea mult de Dumnezeu... 

— Aşa este; prea mult, îl întrerupse Sara. Ceea ce am văzut 
azi depăşeşte orice limită. Până în acest moment, nimeni nu 
putea să creeze un golem care să se asemene cu omul, pur şi 
simplu, pentru că niciun om nu-l poate imita pe Adonai, 
Creatorul. Dar, azi, Berenguer a reuşit. 

— Ce? Hugo era şi mai surprins. Graţie Cuvântului în proporţii 


de aur? 

— O combinaţie de cabală, sunet şi alchimie, dar mai ales de 
sânge. Sângele lui Hristos, cea mai puternică dintre relicve. 

— Sângele Brunei! 

— Da, sângele Brunei! 

— Atunci, e adevărat! Ea este adevărata Doamnă Graal, 
descendenta directă din Hristos! 

Sara rămase pe gânduri şi mişcă din cap în semn de negaţie. 

— Nu neapărat, spuse ea în cele din urmă. Asta ar echivala cu 
afirmarea naturii divine a lui Hristos şi cu faptul că această 
natură divină ar putea trece de la un corp fizic la altul, 
Dumnezeu zămislind cu fiinţele omeneşti. Aceasta l-ar reduce 
pe Adonai la condiţia umană. 

Hugo tăcu şi încercă să priceapă totul. Era descumpănit. 

— Atunci, ce altă explicaţie există? 

— Credinţa, răspunse ea. Convingerea necromantului. 

Dacă Berenguer crede că foloseşte ceva într-adevăr divin, 
vrăjitoria lui capătă o forţă neasemuită. 

— Şi a obţinut făpturi aproape omeneşti? 

— A obţinut o făptură cumplită pe care a numit-o Adam, fiind 
primul creat din noua specie. Este mai înalt, mai puternic decât 
un om normal şi aproape invulnerabil. S-a născut ştiind să lupte 
ca un războinic desăvârşit; este invincibil. lar la noapte, 
arhiepiscopul va da viaţă unei întregi armate alcătuite din 
semeni ai acestuia, pe care îi are deja pregătiţi. Mulţi oameni, 
din convingere, din teamă sau din lăcomie pentru prăzile de 
război şi pământuri, doresc acum să se alăture acestei oştiri 
invincibile şi să reînvie regatul ovreiesc al Septimaniei. 
Berenguer speră ca nobilii occitani să i se alăture lui şi acelaşi 
lucru să-l facă şi nepotul său, regele Aragonului; împreună îi vor 
nimici pe cruciați. 

— Nu înţeleg, răspunse Hugo copleşit. Cum poate face aşa 
ceva? Dumnezeu a pus un suflet în om şi aceasta este realitatea 
sa cea de pe urmă. Cum pot aceşti monştri să fie doar materie, 
să nu aibă spirit? 

— Ba au suflet. 

— Poftim? 

— Este partea cea mai cumplită a ritualului. Sara îl privi intens 


pe Hugo. Trupul său este lut care se transformă într-un fel de 
materie asemănătoare cărnii şi oaselor, dar în timpul procesului, 
în interiorul acelui organism, este încarcerat un suflet. 

— Şi de unde provine sufletul? 

— Sunt sufletele defuncţilor care nu s-au ridicat la ceruri, care 
se mai află încă pe Pământ. Pentru un catolic ar fi ceva 
asemănător unor entităţi din purgatoriu. Berenguer le atrage pe 
cele ale oştenilor care au murit de curând şi care poartă cu ei 
priceperea într-ale armelor. Această pricepere sporeşte prin 
vrăjile făcute de el. 

— Dar dacă ei nu vor să se întoarcă? 

— Nu are importanţă ce vor ei, puterea Cuvântului, a 
alchimiei şi a sângelui îi depăşeşte. Pierd orice conştiinţă 
anterioară şi i se supun orbeşte creatorului lor. lar acesta este 
Berenguer. 

Hugo închise ochii; se străduia din greu să înţeleagă relatarea 
vrăjitoarei, acea poveste de magie neagră, şi oscila între 
neîncredere şi teamă. De obicei, nu-i era frică de cei vii, dar 
defuncţii îi pricinuiau o spaimă superstiţioasă. Curând, biruindu-l 
teama de acea necromanţie care învia morţii, un tremur vizibil îi 
scutură trupul. 

— Beţi, îi spuse Sara, oferindu-i un pahar de vin. Nu mai 
tremuraţi, recăpătaţi-vă puterea. Bruna are nevoie de tot curajul 
dumneavoastră, iar eu, la fel. Dumneavoastră vreţi să o salvaţi. 
Eu şi majoritatea alor mei vrem să împiedicăm această insultă la 
adresa lui Adonai şi ca mânia Lui să cadă din nou asupra 
poporului lui Israel. 

Cavalerul de Mataplana bău vinul dintr-o înghiţitură şi îi păru 
rău că nu îl are alături pe Guillaume. 

— Aşa; prindeţi curaj, îi spuse femeia, pentru că la noapte va 
trebui să vă confruntaţi cu cele mai mari temeri ale voastre. 


88 


„Cum m-ai lăsat în ziua aceea singură 
într-un noian de nenorociri?” 


Yehudá Ha-Levi, 91 


Când au coborât crucea, am simţit că leşin şi, când m-au 
dezlegat, am rămas vlăguită. Frica, frigul, durerea, vederea unui 
spectacol atât de oribil mă doborâseră. Sara i-a spus 
arhiepiscopului că nu pot merge şi au încropit din lănci şi nişte 
învelitori o targă pe care m-au aşezat, pentru ca apoi să mă 
acopere cu pături. Berenguer i-a poruncit lui Adam să stea de 
pază. Au alcătuit un şir în frunte cu oştenii şi arhiepiscopul şi am 
plecat de acolo. Pe drum, am auzit că cineva îmi striga numele 
şi m-am gândit că era poate vreunul dintre cavalerii mei şi am 
vrut să-l salut cu mâna. Să fi fost ei oare întemnițați? 

Când am terminat de urcat scările şi am fost lăsată într-o 
odaie care era bine mobilată, m-am gândit că acolo trebuia să 
fie palatul arhiepiscopului. Cu toate că era ziuă, încăperea, care 
avea doar o lucarnă foarte sus, era în penumbră. Acolo, nu mai 
era frig, şi Sara mi-a dat să beau vin îndoit cu miere. A spus că 
mi se va aduce ceva de mâncare şi m-a ajutat să mă culc. Am 
căzut într-o toropeală adâncă. 

Nu ştiu cât timp am dormit, dar, când m-am trezit, ferestruica 
nu mai dădea lumină. Pe masă, era mâncare şi un opaiţ. 
Aproape că nu mâncasem nimic de dimineaţă, dar nu îmi era 
foame şi am putut mânca doar un măr. Apoi, am îngenuncheat 
în faţa patului, m-am rezemat de el şi am început să mă rog la 
Atotputernicul; pentru mine, pentru cavalerii mei şi pentru 
sufletele familiei mele. Am continuat să mă rog pentru vecinii 
mei de la Béziers şi pentru surghiuniţii de la Carcassonne care 
au pierit flămânzi pe drumuri. 

Ce vremuri cumplite îmi era dat să trăiesc! Presimţeam că 
noaptea aceea putea fi ultima şi i-am cerut Fecioarei să 


intervină pe lângă Domnul şi să nu li se permită Satanei şi lui 
Berenguer, acolitul acestuia, să-mi fure sufletul, aşa cum mi-au 
furat trupul, să mă primească în clipele mele din urmă şi să fie 
alături de mine, atunci când arhanghelul îmi va cântări păcatele, 
şi să mă conducă în ceruri. Credeam că nu am săvârşit în viaţa 
mea niciun mare păcat, numai dacă nu cumva, iubind doi 
cavaleri în acelaşi timp, aş fi comis într-adevăr unul. Dar era 
ceva ce nu puteam evita; inima era mai presus decât mine. M- 
am rugat să mi se ierte acest exces de iubire. 

Când au răsunat lovituri în uşă şi aceasta s-a deschis, au 
apărut Sara şi Elie cu zbirii săi. Eu eram senină, cu toate că 
ştiam că mă duceau la supliciu. În ultimele zile, învăţasem că 
moartea, chiar şi nevăzută, este tot timpul cu noi. M-am 
îndreptat de spate şi i-am însoţit cu demnitatea caracteristică 
pentru Doamna Privighetoare, dar frica mi-a revenit până într- 
acolo încât, atunci când grupul nostru s-a alăturat cortegiului lui 
Berenguer, m-am cutremurat văzându-l. 

Am coborât spre temnițe, precedaţi de oşteni, de Elie şi de 
arhiepiscop, în vreme ce bărbaţii cu barbă şi tichie ne urmau. 

Când am trecut pe lângă temnicerul care, văzând cortegiul, se 
ridicase de pe banca lui, am auzit din întuneric, de după grilajul 
din dreapta mea, pe cineva strigând: 

— Bruna! 

Îmi aminteam de acelaşi strigăt şi eram atentă dacă se mai 
repetă. Am văzut o mişcare în întuneric şi m-am îndreptat într- 
acolo. Am simţit gratiile tari şi reci şi nişte braţe calde care mă 
aşteptau. 

— Bruna, vă iubesc! 

Atunci am ştiut că era Guillaume. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am 
sărutat cu toată intensitatea iubirii sfâşiate, a unei despărţiri. El 
plângea, iar eu, de asemenea. Pe buze simţeam gustul sărat al 
lacrimilor, ale lui şi ale mele. 

— Vă iubesc, Guillaume! 

Au fost câteva clipe nesfârşite, minunate, tragice, triste, în 
care inima aproape că mi s-a rupt în piept de atâta simţire. Nu 
am vrut să-mi folosesc buzele spunând adio, ci doar ca să-l 
sărut. Reacţia călăilor uimiţi a întârziat, dar apoi ne-au despărţit 
cu brutalitate. Temnicul l-a împuns cu sulița pe Guillaume ca să- 


| îndepărteze de mine, în vreme ce ceilalţi trăgeau de trupul 
meu. Ne-am opus cu disperare, dar, în cele din urmă ne-au 
desprins din îmbrăţişare. 

— Spuneţi-i lui Hugo că şi pe el îl iubesc, i-am strigat eu când 
mă duceau. 

— Vă iubesc, Bruna! a repetat el. 

Nu am mai avut altă soluţie decât să urmez cortegiul, 
plângând cu suspine. 

Am ajuns din nou la reţeaua de tuneluri şi culoare, de arcade 
şi coridoare care conduceau la pereţi orbi. Străjile tăcute erau 
tot acolo, sinistre, şi eu le întrezăream pe jumătate ascunse în 
întuneric. Intrarea în inima labirintului am făcut-o de data 
aceasta printr-un capăt al sălii celei mari, de dinaintea oştirii 
aliniate. Acolo era Adam, care a răspuns la salutul lui Berenguer, 
stăpânul şi creatorul său. Toţi s-au plasat pe locurile lor de 
dimineaţă, iar pe mine m-au dezbrăcat din nou. Un tremur 
puternic m-a zguduit când îmi scoteau veşmintele; mai rău 
decât frigul era groaza la vederea din nou a piroanelor şi a 
ciocanului. Dar nu le-au folosit nici de această dată. M-au legat 
de cruce cu frânghii. Apoi, au ridicat-o mai mulţi oameni 

larăşi cântări, aburul bolborosind în fierturile din retorte, 
arhiepiscopul purtând podoabele sale liturgice, în vreme ce 
oficia misa sacrilegă la finalul căreia avea să ia rolul lui 
Dumnezeu. În cele din urmă, a sosit momentul de care mă 
temeam cel mai mult. Berenguer şi-a scos pumnalul de la 
cingătoare şi a venit spre mine, în vreme ce omul acela pe care 
îl numeau Solomon îl urma purtând, ca şi arhiepiscopul, un potir. 
A căutat la picioarele mele, am simţit tăietura şi atingerea rece 
a ciboriului. Atunci, Berenguer s-a ridicat ca să ajungă cu stiletul 
la încheietura mâinii mele drepte. A tăiat şi acolo ca să-mi 
adune sângele. 

Timpul mi s-a părut nesfârşit, în vreme ce simţeam că viaţa 
se scurgea împreună cu fluidul meu vital şi că trupul mi se topea 
pe un drum fără întoarcere, către moarte. 


89 


„O zi aduce viaţă, alta, moarte.” 
Yehudă Ha-Levi, 14 


Guillaume rămase prins de gratiile celulei sale încă mult timp 
după dispariţia cortegiului spre adâncuri. Temnicerul revenise la 
banca sa cu opaițul. Întunericul era din nou stăpân peste celulă. 
Vulpoiul tăcea. 

Cavalerul de Montmorency a fost atunci conştient de durerea 
din piept, între coaste, când şi-a reamintit că temnicerul îl 
împunsese cu lancea ca să-l despartă de Bruna. Îşi duse mâna 
acolo; cămaşa era sfâşiată şi i se păru că simte umezeala 
sângelui. 

— Aş vrea să ajung să am o casă în Carcassonne, ogoare şi 
nişte vii, ca să pot trăi liber cu femeia pe care o iubesc şi cu 
copilaşul pe care-l aşteaptă. Vulpoiul începu să pălăvrăgească. 
Eu ştiu ce-i dragostea şi cât de mult suferiţi. Vreau să trăiesc cu 
ea, să am mai mulţi copii, să fiu fericit... 

Guillaume îşi spuse că şi el ar da totul pentru acelaşi lucru cu 
Bruna. Ochii îi mai erau înecaţi în lacrimi şi încercă încă o dată 
să zgâlţâie fără succes gratiile celulei. Ce se va întâmpla cu 
Doamna Privighetoare? Ce se va întâmpla cu el fără ea? 

Dar când a mers să caute bâjbâind banca de piatră din fundul 
temniţei, picioarele i se împiedicară de ceva şi se miră De când 
fusese închis, străbătuse de multe ori temniţa de mici 
dimensiuni în sus şi în jos, ca un leu în cuşcă, fără să fi dat peste 
ceva. Poate că era o piatră şi ar putea să o folosească în chip de 
armă împotriva temnicerului, deşi nu îi dăduse această impresie 
când s-a împiedicat de ea. Începu să caute până când atinse 
ceva cu piciorul şi, aplecându-se, dădu peste o batistă înnodată 
peste ceva care părea o pâine. 

Între timp, Vulpoiul povestea în continuare cu voce tare că 
voia să se dea pe brazdă şi despre viaţa bucolică pe care dorea 


să o trăiască până la sfârşitul zilelor. „E o pâine ciudată, 
cântăreşte prea mult,” îşi spuse cavalerul. O scoase din batistă 
şi găsi o ruptură în coajă. Înăuntru era ceva tare la pipăit, de un 
rece metalic. Inima începu să-i bată mai tare. Trăgând de lucrul 
acela, scoase două bucăţi de fier; una era un mic stilet, iar 
cealaltă, o cheie mare. Trebuia să fie cea de la grilajul temniţei! 
Emoţia făcu să i se pună un nod în gât, în vreme ce încerca să 
evalueze în ce fel îi ameliora situaţia faptul acela. Avea 
posibilitatea să evadeze şi, cu toate că era dificil, să o salveze 
pe Bruna. Cine era prietenul care îi aruncase pâinea în celulă? 
Nu a fost Bruna, ea nu ducea nimic şi nici n-ar fi avut acces lao 
copie a cheii. Dar, fără îndoială, cineva îi aruncase pachetul în 
temniţă, profitând de zarva pe care o provocaseră când s-au 
îmbrăţişat. 

Se apropie de închizătoare, pipăind singura gaură a acesteia, 
care se deschidea spre culoar. Era de aceeaşi mărime ca şi 
cheia, dar, deşi lumina slabă a opaiţului temnicerului nu ajungea 
până acolo, nu îndrăzni să o bage în broască, de teamă că 
mişcarea l-ar trăda şi ar fi foarte uşor pentru paznic să-i smulgă 
cheia vârâtă pe din afară înainte ca el să poată deschide. Va 
avea doar o şansă şi numai una. Nu era loc pentru greşeli. 

Se apropie de crăpătura care îl despărţea de celula alăturată 
şi încercă să-i atragă atenţia Vulpoiului, care continua să viseze 
cu voce tare. 

— O să-mi cultiv viile, şi vinul meu o să fie cel mai bun din 
zonă... 

— Vulpoiule, şopti Guillaume. 

— Vreau o casă cu o pivniţă bună ca să ţin butoaiele... 

— Vulpoiule! 

— O să-mi invit prietenii şi... 

— Vulpoiule! 

Tâlharul tăcu, iar temnicerul privi bănuitor spre întunericul în 
care se aflau. 

— Ce doriţi? răspunse tâlharul, auzindu-l în sfârşit. 

— Coboară glasul şi ascultă-mă, şopti Guillaume. 

— Am urechea lipită de perete. 

— Vezi dacă îi poţi distrage atenţia tipului, cred că am mijlocul 
de a ieşi. 


— Ce puneţi la cale? se răsti la ei temnicerul, care îi auzise 
vorbind pe şoptite. 

Omul se ridică, ţinând opaițul în mână ca să-l apropie de 
celule şi să-i vadă pe prizonieri. Garda se schimbase înainte ca 
Bruna să treacă pentru a doua oară spre catacombe şi noul 
supraveghetor era un tip cu o fire colerică, acelaşi care îl rănise 
pe Guillaume cu lancea. 

— Spuneam că eşti un măgar, răspunse Vulpoiul în occitană. 

Omul îl privi pe tâlhar, care zâmbea, şi apoi pe Guillaume, 
care zâmbea şi el. 

— Ai o mutră de şobolan de cât ai trăit în beciurile astea şi ai 
încălecat o şobolănoaică grasă, fleşcăită şi cu coadă lungă. Căci 
aşa ceva e nevastă-ta. 

— Taci din gură, nenorocitule! 

Dar tâlharul continuă să-l insulte în gura mare, iar Pellet, care 
se afla într-o celulă mai îndepărtată, începu să-i ţină isonul, 
râzând în hohote la vorbele hazlii. Guillaume hotărî să fie 
moderat în râsete, căci atenţia trebuia să cadă asupra 
Vulpoiului. 

Repertoriul de insulte al acestuia în occitană îl uimi pe 
cavaler; erau unele pe care nu le mai auzise niciodată. Paznicul 
încerca să-i întoarcă ofensele, dar, chiar şi într-o limbă străină, 
tâlharul dovedea o iscusinţă şi o practică neobişnuite. In câteva 
clipe, un pomelnic din cele mai oribile înjurături imaginabile 
făceau trimitere la mai multe generaţii din familia acelui om. 

Temnicerul dădea seme că îşi pierde puţina sa răbdare şi 
începu să lovească în grilajul Vulpoiului cu lancea, fără ca acest 
gest să oprească torentul de injurii pe care acesta îl lansa nici 
râsetele şi insultele cu care Pellet îi ţinea isonul. 

Tâlharul se aşeză în aşa fel încât, dacă paznicul dorea să-l 
vadă, trebuia să-şi plaseze opaițul într-un loc din care lumina nu 
mai ajungea la temniţa lui Guillaume. Se apropia de grilaj 
strâmbându-se, insultându-l şi apoi se îndepărta de el cu toată 
iuţeala când omul încerca să-l rănească cu lancea sa scurtă. 
Tipul părea furios, dorea să-l înveţe minte pe neruşinatul acela, 
dar se ferea cât putea să-i dea posibilitatea ca dintr-un ghiont 
să-i poată smulge lancea. 

Guillaume îl văzu pe bărbat atât de dăruit în a se răzbuna pe 


prizonier, încât hotărî că sosise momentul şi vâri cheia cea mare 
în gaura încuietorii care se deschidea din afară. Gestul era 
foarte incomod, pentru că trebuia să-şi îndoaie nefiresc 
încheietura mâinii şi, la puţin timp după ce încercă, îşi dădu 
seama că în poziţia aceea îi era cu neputinţă să învârtă cheia în 
broască. _ 

Îl cuprinse descurajarea. Încercă din nou, iarăşi şi iarăşi, 
întrebându-se cât timp va mai putea Vulpoiul să-i distragă 
atenţia gardianului. Chiar se îndoi că acea cheie era cea 
potrivită. Apoi, îşi spuse că, dacă nu era, de ce i s-ar fi aruncat. 
Trebuia să fie cheia potrivită. În cele din urmă, îşi aduse aminte 
de stilet. Era pe banca de piatră şi îl vâri în gaura cheii în aşa fel 
încât, apucându-l de cele două capete, putu să facă pârghie. 
Peste câteva clipe, sună un ţăcănit care, în ciuda tărăboiului pe 
care îl făcea Vulpoiul, se putu auzi cu toată claritatea. Guillaume 
îşi recuperă stiletul, deschise grilajul cu o lovitură de picior şi se 
înfruntă cu temnicerul, care îl ameninţa deja cu lancea. Dar 
omul nu fusese atent când s-a răsucit în grabă, Vulpoiul îl apucă 
de cămaşă şi, trăgând de el spre grilaj, ii împiedică mişcările. 
Guillaume se năpusti asupra individului, ţinu lancea strâns cu 
mâna stângă şi împlântă stiletul în inima nefericitului, care se 
prăbuşi numaidecât. 

— Deşi sunteţi nobil, v-aţi putea descurca bine într-o 
încăierare de tavernă, îl lăudă Vulpoiul. 

— Pui rămăşag ceva la zaruri? răspunse Guillaume aproape 
zâmbind. 

În câteva clipe, îi eliberă pe Vulpoi şi pe Pellet. Cavalerul se 
înarmă cu spada, iar ceilalţi cu lancea şi cu pumnalul bărbatului. 

— Acum suntem de partea lui, îl lămuri tâlharul pe scutier, 
arătându-l pe nobil. Este stăpânul nostru. 

— Să plecăm de aici cât mai degrabă cu putinţă, spuse 
scutierul. 

— Trebuie s-o salvăm pe doamnă, răspunse Guillaume. 

— Ceea ce trebuie să facem este să ne salvăm pielea, afirmă 
Pellet, căruia părea că nu-i prea pasă de noul său stăpân. 

— Sus, este palatul arhiepiscopului, spuse Vulpoiului. Este plin 
de oşteni, iar dumneavoastră sunteţi singur. Dacă puteţi evada, 
lucru de care mă îndoiesc, va fi fără să câştigaţi nimic în 


aventură. Eu îl urmez pe cavaler, acum el este patronul meu şi, 
dacă mor, măcar să fie în încercarea de a-mi îndeplini visurile. 

În cele din urmă, Pellet hotărî să li se alăture celorlalţi doi, dar 
înainte de a face faţă întunericului, Guillaume îi opri. 

— Aşteptaţi, trebuie să mai fie încă ceva. 

— Incă ce? vru să ştie Vulpoiul. 

— Cel care mi-a trimis pâinea mai vrea ceva pe lângă 
evadarea noastră. Nu ştiu să am prieteni în palatul 
arhiepiscopului. 

— Ei bine? 

— Aşadar, o cheie şi o armă nu sunt de-ajuns. Ar fi trebuit să 
existe o instrucţiune, un mesaj. 

— A existat? 

— Nu, după cât am observat eu. Să mergem să verificăm. 

Intrară în celula lui Guillaume şi fărâmiţară pâinea fără să 
găsească ceva. In cele din urmă, acesta exclamă. 

— Batista! 

Şi într-adevăr pe ea era desenată o hartă pentru orientarea în 
nişte catacombe asemănătoare unui labirint. Precum şi nişte 
fraze:  „Păziţi-vă de oamenii pământii din labirint. Sunt 
vulnerabili doar dacă sunt răniţi în ceafă ori dacă li se şterge 
prima literă din stânga a cuvântului scris pe fruntea lor”. 

— Ce vrea să spună cu oamenii pământii? întrebă Pellet. 

— Doar ştergând prima literă a unui cuvânt de pe fruntea lor? 
se miră Guillaume. 

— Vom afla acum, răspunse Vulpoiul luând opaițul şi 
străbătând arcada care ducea la scările de coborâre. 


90 


„Bataille avrez, unkes mais tel ne fut. 
„ «Dehet ait ki s'en fuit!».” 


[„Veţi avea de dat o bătălie cum nu s-a mai văzut. 
. «Va fi rău de cel ce va fugi.»” 


La Chanson de Roland, LXXXVIIR++ 


Era deja noapte când, într-un patio al unei case din cartierul 
ovreiesc, câţiva bărbaţi mişcară nişte dale care lăsau descoperit 
un puț lugubru. Amenajară o capră de care atârnară un scripete 
şi nişte frânghii cu un suport de lemn la capăt. Mai mulţi oameni 
ţineau strâns de capete, iar Hugo de Mataplana, protejat în zale 
de oţel, cu spada la cingătoare şi scutul prins de spate, se urcă 
pe suport, agăţându-se de frânghii. li dădură un opaiţ şi îl 
coborâră în întuneric. lşi schimbase coiful cu o cască 
acoperindu-i doar ţeasta, ca să aibă cea mai mare vizibilitate 
posibilă. Era un cavaler obişnuit cu câmpul deschis şi ce îl putea 
aştepta acolo, jos, în întuneric, îl înspăimânta, dar Bruna se afla 
undeva în adâncurile acelea şi îl îngrozea numai şi ideea de ao 
pierde. Prefera să îndure moartea cea mai îngrozitoare, decât ca 
ei să i se întâmple ceva, iar el să trăiască o viaţă mizerabilă 
învinuindu-se că nu a făcut şi imposibilul ca să o salveze. 

Coborârea i se păru interminabilă. Se simţea pătrunzând în 
infern, dar, când atinse solul, îi spori siguranţa. Lumina opaiţului 
lăsa să se vadă doar un culoar cu boltite de cărămidă decolorată 
de vreme şi întuneric în ambele extremităţi. 

— Ori Bruna în viaţă, ori eu mort! îşi spuse el, ca să-şi dea 
curaj. 

După aceea, cobori un tânăr numit Benjamin şi apoi atât de 
mulţi oameni, încât primii care coborâseră au trebuit să 
înainteze pe culoar. Toţi erau înarmaţi cu pumnale şi, pe 


144 Versurile 1044 şi 1047. (n.tr.) 


deasupra, vreo douăzeci, cei mai tineri, cu spadă şi scut, dar 
acest fapt nu-l linişti pe Hugo. În grup erau mulţi oameni relativ 
bătrâni, sub comanda rabinului David Quimhi, pe care Sara îl 
prezentase ca învăţat şi conducător al oponenților lui Solomon 
ben Abraham, aliatul arhiepiscopului. 

— Şi ei ar fi coborât la noapte în catacombe ca să încerce să-i 
oprească pe Solomon şi pe Berenguer, le spusese Sara înainte 
de a pleca după-amiază la palatul arhiepiscopului. Din 
nenorocire, cei mai mulţi dintre tinerii noştri sunt mai dispuşi să 
se alăture noii oştiri a lui Berenguer şi să o pornească împotriva 
cruciaților. Dar rabinii mai înţelepţi se tem de mânia lui Adonai, 
Creatorul, din pricina profanării pe care Solomon vrea să o 
săvârşească în numele poporului nostru şi sunt hotărâți să 
moară în încercarea de a o împiedica. Solomon este un cabalist 
al coloanei din stânga a arborelui vieții, cea a magiei negre, 
iar David crede în coloana din dreapta. Nu i-am putut convinge 
decât pe aceşti tineri şi vă veţi confrunta cu forţe superioare. E 
bine ca un cavaler catolic, nobil şi expert în mânuirea armelor să 
comande grupul; în ultimă instanţă, ne confruntăm cu un 
arhiepiscop catolic, iar represaliile împotriva alor noştri ar putea 
fi crunte. 

Puțin îi păsa cavalerului de Mataplana de represalii. Se 
gândea că era foarte probabil ca nimeni să nu se mai întoarcă 
sus din puț. Ori vor ieşi victorioşi prin palatul arhiepiscopului, ori 
vor fi exterminați în întunericul din labirint. ÎI îngrijora mai mult 
calitatea trupei sale. li fusese de ajuns să schimbe câteva 
cuvinte cu oastea sa ca să-şi dea seama că niciunul nu avea 
experienţă în mânuirea armelor, dar se consolă cu gândul că era 
mai bine aşa decât să meargă singur. In plus, erau aliaţi cu 
interese diferite; ei voiau să evite mânia divină, iar el nu dorea 
decât să o salveze pe doamna sa din ghearele diavolului 
materializat în Berenguer. Concepţiile lor asupra răului erau 
diferite. 

Sara desenase un plan parţial al galeriilor şi Hugo aşeză 
grupul în aşa fel, încât doi dintre oamenii înarmaţi să deschidă 


145 Unul dintre cele mai importante simboluri cabalistice ale iudaismului, o 
reprezentare a „hărţii” Creaţiei. Este considerat o cosmologie a Cabalei. 
(n.tr.) 


drumul cu Benjamin călăuzindu-i după hartă, iar el, exact în 
spate, ca să evite să fie luaţi prin surprindere. Cortegiul îl 
închideau şase tineri cu spade. Alţii mergeau intercalaţi în 
cortegiu. Ea le-a atras atenţia că „oamenii pământii” ar putea 
apărea în orice loc. 

La început, traseul urma un tunel mare care suferise de-a 
lungul timpului o oarecare năruire, dar aceasta reprezenta doar 
o mică dificultate. Inaintau într-o tăcere plină de temeri şi, 
întorcând capul pe traseele drepte, Hugo vedea şirul lung 
alcătuit din flăcările opaiţelor care iluminau arcadele, tavanele şi 
chipurile aspre ale acelor oameni pe care se reflecta îngrijorarea 
de a se confrunta cu ceva superior, care îi înspăimânta. Hugo nu 
se simţea nici el mai sigur. Întunericul, locurile închise şi magia 
neagră despre care Sara i-a spus că se oficia acolo pe ascuns îi 
produceau panică. Dar, hotărât să-şi salveze doamna, acceptă 
să conducă grupul şi acest fapt îl obliga să simuleze o siguranţă, 
o stăpânire de sine pe care nu le simţea. Toţi se uitau la cavaler 
ca la un exemplu şi o călăuză în mijlocul îngrijorării lor. Hugo se 
mira de felul în care responsabilitatea asupra destinului acelei 
mici trupe îl făcea să simuleze curajul, iar această simulare, la 
rândul ei, i-l conferea. 

Curând, ajunseră la prima bifurcaţie şi Benjamin dădu 
indicaţia: 

— Înainte. 

Nişte siluete care păreau că se mişcă în lumina tremurătoare 
a lămpilor cu ulei îi făcură să tresară pe cei din avangardă. 

— Sunt statui, spuse Hugo pe un ton liniştitor. 

Aveau o ţinută ţeapănă şi păreau să susţină tavanul galeriei. 

— Sunt foarte vechi, păgâne, informă rabinul David Quimnhi, 
care o luase înainte ca să observe descoperirea. Ne vom întâlni 
cu mai multe dintr-acestea, dar cu siguranţă şi cu altele de o 
specie diferită... dintre cele pe care le numim go/emuri. 

Işi continuară drumul, nu înainte ca Hugo să fi înţepat acele 
statui. Păgâne sau nu, se simţi mai în siguranţă văzând că nu se 
mişcau sub tăişul pumnalului său. Au întâlnit mai multe răscruci 
de galerii, culoare ce se pierdeau în întuneric, tot felul de 
piaţete având în mijlocul lor statui ale unor idoli şi diferite arce 
conducând la tot atâtea tuneluri. În toate ocaziile, Benjamin 


părea că găseşte uşor drumul corect graţie hărţii sale. 

Dar, pe măsură ce se apropiau de inima labirintului, un 
murmur domol începu să-i însoţească şi, la puţin timp, se 
prefăcu într-o vibraţie, iar rabinul David şopti: 

— Începe acum, trebuie să ne grăbim. 

La cea de-a doua cotitură, văzură acele siluete cenuşii. Erau 
două santinele înarmate, nemişcate. Cei care deschideau 
drumul se opriră, dar, fără să scoată o vorbă, făpturile acelea se 
îndreptară deodată spre ei, scoţându-şi spadele din teacă. 

— Ajutor! strigă unul dintre cei atacați. 

Şi loviturile asupra armelor şi scuturilor acelor siniştri duşmani 
muţi începură să răsune, în vreme ce lumina tremurătoare a 
opaiţelor de-abia lăsa să se vadă ceva. Culoarul strâmt 
împiedica lupta umăr la umăr a mai mult de doi indivizi, iar 
golemurile, deşi mai lente, dădeau lovituri periculoase cu tăişul. 
Păreau imune la oboseală. 

— Faceţi-mi loc, le porunci Hugo celor care luminau scena cu 
opaite. 

Şi, plasându-se în spatele celor doi oameni care încercau să 
oprească făpturile acelea, aşteptă ca unul dintre ei să dea o 
lovitură cu amândouă mâinile pentru ca el să sară în faţă şi să-i 
tragă o tăietură cu toate puterile peste braţul care ţinea spada. 
Şi i-l ampută. A fost ca şi cum ar fi tăiat un fel de carne cu 
consistenţă de lemn verde. Braţul şi spada go/lemului căzură. 

Dar, înspăimântați, văzură cum acea fiinţă ciungă continua să 
lupte. Aruncă scutul şi luă spada căzută cu mâna sa stângă, fără 
ca loviturile pe care le primea în cap şi în umeri să fi părut că îl 
deranjează. Între timp, cealaltă făptură îl rănise în umăr cu o 
tăietură de cuţit pe adversarul său ovrei, care dădea îndărăt la 
presiunea lui. Alarmat, Hugo înţelese că împotriva acelor făpturi, 
chiar dacă erau mai lente, nu se putea lupta cum era el obişnuit 
şi că nu aveau nicio şansă. Se adăposti în spatele bărbatului 
care încerca să-l stăvilească pe cel mutilat şi, fără să-l ajute pe 
băiatul rănit, care se retrăgea hăituit de duşmanul său, lăsă ca 
făptura care îl ataca, concentrat cu o furie rece doar asupra 
adversarului său, să vină alături de el. În momentul acela, i-a 
fost uşor să-i trimită, aşa cum îi indicase Sara, o lovitură sigură 
peste gât şi, spre surprinderea sa, făptura, cu capul pe jumătate 


retezat, se opri o clipă, stupefiată, şi se prăbuşi puţin după 
aceea, prefăcută într-o grămăjoară de pământ. In continuare, se 
aşeză în spatele go/lemului ciung, care încă mai lupta neobosit 
cu singurul său braţ şi cu o singură lovitură în ceafă se 
descotorosi de el. 

Unul dintre rabinii cei mai tineri luă armele rănitului, în vreme 
ce celălalt îl ajuta să meargă. Hugo făcu grupul să se oprească 
în următorul spaţiu larg, o răscruce a mai multor tuneluri. 

— Trebuie să fim cu băgare de seamă, spuse el. Pe măsură ce 
ne apropiem de mijlocul labirintului, riscul de a ne întâlni cu ele 
este mult mai mare. Pot ieşi din orice culoar sau ungher, din 
faţă sau din spate. Dar nu sunt invincibile şi, dacă ne păstrăm 
calmul, îi vom putea birui. 

— Golemurile sunt făpturi greoaie, dar puternice, îndărjite şi 
insensibile la durere, adăugă rabinul David. Nu le este frică, 
nimic nu-i opreşte. Sunt câini de pradă. Dar, ţineţi minte, au 
două puncte slabe. Primul este lovitura la baza craniului, dat 
fiind că, rupându-se legătura dintre cap şi trup, îi face să se 
prăbuşească. lar celălalt, ştergerea ultimei litere din cuvântul 
„adevăr”, scris în ebraică pe fruntea sa. Este cea din stânga!$. 
Atunci, se poate citi „moarte”, iar go/lemul rămâne nemişcat, 
mort. 

Hugo nu-şi rosti gândurile. Cine ar putea şterge litera aceea 
de pe fruntea unui go/em în vreme ce acesta loveşte cu spada? 
Făpturile acelea erau cam greoaie, dar puternice şi neobosite. 
Nu voia nici măcar să şi-l imagineze pe acel Adam menţionat de 
Sara şi care îi depăşea în toate. Abil, rapid, îndemânatic cu 
armele, imun la frică, invincibil şi cu darul vorbirii. Ce n-ar putea 
face o armată alcătuită din asemenea indivizi? Dacă nu 
ajungeau la timp şi nu reuşeau să oprească toată povestea, 
ceva cumplit se va întâmpla. Şi nu numai cu Bruna 


146 Scrierea în ebraică este de la dreapta la stânga. (n.tr.) 


91 


„Tu, cel poreclit «gura care rosteşte vorbe mari», 
tu, care ai luptat împotriva sfinţilor din cer.” 


Yehudăâ Ha-Levi, 86 


Bruna leşină pe cruce, în vreme ce Berenguer şi Solomon, 
rugându-se în cor, înălţau potirele cu sângele fetei, mai întâi 
înspre doamnă şi, apoi, înspre sală. Sara încercă să închidă 
rănile sângerânde cu nişte bandaje impregnate cu o pastă 
cicatrizantă dintre cele pregătite de ea. Dacă hemoragia nu se 
oprea, Doamna Graal avea să moară. 

Între timp, oficianţii îşi continuau ritualul. Strânseră în 
recipiente de argint şi de aur ultimele substanţe distilate din 
retorte şi le vărsară într-un vas mare şi adânc, aurit, în vreme ce 
recitau descântece de neînțeles. Bărbaţii cu barbă încetară să 
mai cânte. Când Berenguer fu satisfăcut de preparat, vărsă 
înăuntru sângele doamnei, având grijă să clătească potirele ca 
să beneficieze de el la maximum, şi amestecă totul cu sfeştocul, 
fără să se oprească din bolboroseala sa de necromant. 

Berenguer se întoarse cu spatele la altar, privi spre sala cea 
mare, unde era aliniată oştirea, îşi deschise braţele în cruce şi 
se arătă impunător în felonul său brodat cu fir de aur şi 
împodobit cu pietre preţioase. 

— Aceasta este noaptea de început a noii ere, declamă el 
Noaptea în care, în sfârşit, sămânţa crescută până la a da roade, 
se pregăteşte să iasă la lumină. Acesta este momentul naşterii. 
Azi, o oştire invincibilă va reveni la viaţă, peste câteva zile vom 
crea altă oştire şi, tot aşa, până când voi crede eu că este 
nevoie. Mâine, ni se vor alătura mii de oameni. Narbonne şi 
regiunea sa vor fi ale noastre şi va renaşte regatul ovreiesc al 
Septimaniei. In curând, vom mărşălui peste Carcassonne şi, 
după aceea, peste Roma, peste Paris şi peste lumea întreagă. 

Făcu o pauză de efect şi, fără să-şi schimbe poziţia, continuă. 


— Cei care aveţi conştiinţă şi trăiţi acest moment vă veţi 
aminti noaptea în care Mesia Berenguer a dat viaţă trupurilor de 
lut, aşa cum a făcut Dumnezeu cu Adam, şi a înviat morţii, aşa 
cum antecesorul său, Hristos, a făcut cu Lazăr. 

Se închină şi, întorcându-se la altar, umplu potirele cu un căuş 
aurit, cu mare grijă să nu verse amestecul, el luând unul, iar 
Solomon, altul. Atunci, amândoi declamară în cor descântecul, 
ridicând potirele spre Bruna şi apoi spre sală. 

Amândoi coborâră împreună treptele şi începură să scrie 
„adevăr”, pe frunţile statuilor, în vreme ce le introduceau în 
gură o bucăţică de pergament cu numele secret de Adonai. 
Apoi, stropiră cu sfeştocul din amestecul din potir peste capul, 
gâtul, inima, stomacul, măruntaiele şi sexul fiecăreia dintre 
acele făpturi nemişcate, şir după şir. 

Erau multe figuri omeneşti de lut şi ei trebuiau să se întoarcă 
să umple ciboriul. Erau în cursul acestei operaţii când Bruna şi-a 
recăpătat cunoştinţa pe cruce. Se simţea slăbită, cu mintea 
tulburată, îi era sete, dar, văzându-i pe Solomon şi pe 
arhiepiscop în plină activitate, se îngrozi imaginându-şi sute de 
războinici precum Adam. 

La întoarcerea la altar, oficianţii ridicară potirele spre ea 
pronunţând cuvinte de neînțeles şi întorcându-se spre sală, 
începură să recite în cor, într-o cadență ritmică. Numaidecât 
oamenii cu barbă li se alăturară şi acea vibraţie percepută de 
dimineaţă zgudui din nou aerul, solul şi pereţii. Uimită, doamna 
se întreba cum de putea avea Cuvântul atâta putere şi, 
alarmată, observă că oştirea, impregnându-se de forţa aceea, 
începea să se cutremure, în vreme ce cădeau cu mare zgomot 
unele dintre arme. Bruna ştiu ce anume avea să se întâmple şi 
că nimeni nu va putea să împiedice faptul. Îşi spuse că în zilele 
acelea nefaste fusese de faţă la nişte atrocități despre care nu 
se gândise vreodată că ar putea exista, dar ştia că ceea ce îi 
mai rămânea de văzut depăşea oroarea aceea. Inchise ochii ca 
să-şi consacre rugăciunii forţele slăbite. 


92 


„Pur Deu vus pri, bien seiez purpenset 
de colps ferir, e receivre e duner!” 


[„În numele lui Dumnezeu vă îndemn să izbiţi bine. 
Lovitură dată pentru lovitură primită!”] 


La Chanson de Roland, XCVII” 


Înaintară cu multă băgare de seamă urmând planul de pe 
batista lui Guillaume, care o luase înainte şi lumina drumul cu 
opaițul, hotărând ruta trasată pe harta aceea ciudată. Referirea 
la „oamenii  pământii” îi  neliniştea, dar cavalerul de 
Montmorency nu avea îndoieli: o va găsi pe Bruna, de-ar fi 
ultimul lucru pe care l-ar face. În curând, îşi dădură seama că 
locul acela era un hăţiş de culoare, unele largi, altele înguste, cu 
piaţete subterane, răscruci şi bifurcaţii, construite uneori din 
cărămizi vechi sau din piatră. Existau şi statui, iar Guillaume nu 
a trebuit să recurgă la studiile sale de teologie ca să ştie că erau 
păgâne. Lumina tremurătoare a lămpilor le arătă la capătul unui 
culoar drept două dintre statuile acelea. Erau războinici şi aveau 
un aspect gri-cenuşiu, pământiu. 

— Fiţi atenţi! strigă Vulpoiul. S-au mişcat! 

— Sunt oamenii pământii! spuse Guillaume. 

Rămaseră nemişcaţi, dar nu le servi la nimic, pentru că 
făpturile acelea începură să se apropie, amenințătoare, în 
vreme ce îşi scoteau spadele din teacă. 

— Să plecăm de aici! răcni Pellet. 

— Plecaţi singur dacă doriţi şi o să vedem cum o s-o scoateţi 
la capăt când o să-i întâlniți din nou în drumul vostru, răspunse 
Guillaume. Îi vom înfrunta împreună şi vom învinge. 

Francul avea deja împotriva sa una dintre făpturile acelea, 
care îl ataca cu spada în cumpănire. Nu i-a fost greu să se apere 


147 Versurile 1177-1178. (n.tr.) 


de lovitură, pe care i-a întors-o ca să-şi încerce adversarul. În 
vremea aceea, Vulpoiul se apăra de atacul celui de-al doilea cu 
lancea scurtă a temnicerului, iar Pellet îi observa din ariergardă, 
ţinând opaițul pe care i-l trecuse francul. Tâlharului îi venea greu 
să-l ţină la distanţă pe duşmanul său, mai bine înarmat decât el, 
motiv pentru care pierdea terenul pe care făptura aceea îl 
ocupa, fără să-i mai rămână altceva de făcut decât să dea 
îndărăt. Hotări că trebuie să rişte şi, făcând o fentă cu lancea, 
reuşi să-l facă pe războinic să rămână cu garda descoperită şi îi 
înfipse lancea în piept. Dar acel corp, în loc să se prăbuşească 
rănit de moarte, îl luă prin surprindere pe Vulpoi cu o lovitură cu 
amândouă mâinile pe care cu greu o putu eschiva, în vreme ce 
încerca să-şi recupereze lancea smulgând-o din ceea ce părea a 
fi, prin consistenţă, asemănător unei bucăţi de lemn. 

— Ăştia nu simt rănile! vociferă tâlharul. 

— Trebuie să fie loviți în oasele gâtului sau să li se şteargă 
prima literă din stânga a cuvântului scris pe frunţile lor, îi 
răspunse Guillaume. 

— Cine îndrăzneşte să-l atingă pe frunte pe unul dintre aceşti 
monştri? se tângui tâlharul. 

Pellet îşi spuse că nu putea face prea mult doar cu un pumnal 
în faţa acelor făpturi greoaie, dar de o asemenea constituţie, 
încât rănile păreau să nu-i afecteze. Dar şi că, dacă nu va intra 
în acţiune, nu vor avea nicio şansă. Atunci, jucând totul la noroc, 
lăsă lampa jos şi, luându-şi avânt, se aruncă, prin spaţiul lăsat 
de tovarăşii săi, la picioarele adversarului lui Guillaume, în aşa 
fel încât, atunci când acesta îşi va pierde echilibrul, să cadă în 
faţă, peste Pellet. Avu succes în acţiunea sa cu ceafa făpturii 
rămase la vedere şi Montmorency îi trase o lovitură din toate 
puterile. Spre surprinderea sa, duşmanul se prăbuşi ca un sac 
cu pământ. 

Nu mai stătură mult pe gânduri, dat fiind că tâlharul era într-o 
situaţie critică, încercând să înfrâneze cu lancea un duşman 
imun la arma aceea. Ciudata făptură nu reacţionă la strigătul 
triumfător al lui Guillaume şi, fără să încerce să-şi apere spatele, 
persista în strădania sa de a-şi lichida adversarul. Nepurtând 
coif, cu o singură lovitură în grumaz, francul scăpă de el. 

Se priviră o clipă nevenindu-le să creadă că faptul acela era 


real, dar Guillaume, neliniştit pentru Bruna, le spuse pe un ton 
categoric: 

— Luaţi-le armele şi să ne continuăm drumul. Nu e timp de 
stat la taclale. 

Francul grăbi mersul grupului. Dorea să ajungă unde se afla 
doamna lui şi când, la capătul unui coridor, apărură încă două 
dintre făpturile acelea, îi cedă opaițul lui Pellet, care îl urma, şi 
se înfruntă cu ele, umăr la umăr cu Vulpoiul. De data aceasta, 
erau bine înarmaţi. 

— Să mergem după ele. Pellet trebuie să le ajungă din spate, 
în vreme ce noi le vom opune rezistenţă din faţă. 

Dar, ajungând în preajma duşmanilor săi muţi, Pellet, care se 
afla în spate, strigă: 

— Mai sunt şi alţii aici! 

Într-adevăr, lăsaseră în urmă o  bifurcaţie de galerii 
întunecoase şi de acolo apărură alţi doi monştri care îl atacară 
pe Pellet cu o hotărâre îndârjită. Acesta, cu opaițul în mână, 
dădu grăbit îndărăt, încercând să se ferească. De-abia reuşise 
să-şi scoată spada din teacă atunci când opaițul din lut ars cu 
flacăra tremurătoare căzu, spărgându-se în bucăţi. Şi întunericul 
deveni şi mai adânc. 

Guillaume nu prevăzuse o asemenea eventualitate şi se gândi 
că erau pierduţi. Nici întunericul nu oprea acele făpturi care 
continuau să lovească, dar îşi dădu seama în curând că o făceau 
orbeşte. Spadele lor se loveau atât de scuturi, cât şi de pereţi, 
făcând să sară ploaie de scântei atunci când fierul nimerea într- 
o piatră de cremene. Incercă doar să se ferească. Nu-i servea la 
nimic să lupte, căci doar o lovitură precisă putea isprăvi cu acei 
monştri neobosiţi. Fără lumină, era cu neputinţă să nimerească. 
Cât timp vor rezista oare înainte de a pieri? Işi spuse că nu vor 
ieşi niciodată din labirintul acela tenebros. 


93 


„Duşmanii noştri se luptă ca nişte animale fioroase.” 
Yehudă Ha-Levi, 102 


După întâlnirea cu golemurile, grupul lui Hugo îşi reluă 
marşul, grăbit, într-un lung şir de lumini de opaiţ care îi făcea să 
semene cu un licurici gigantic strecurându-se prin tuneluri. 
Pentru moment, vibrația aceea subterană părea că sporeşte şi 
aceasta îl neliniştea pe rabinul David, care le spunea: 

— Grăbiţi-vă, dacă ajungem prea târziu, va fi o catastrofă. 

Dar s-a întâmplat ceea ce le era mai frică. La o răscruce, se 
întâlniră faţă în faţă cu mai multe dintre făpturile acelea, în 
vreme ce altele îi atacau din flancuri şi din ariergardă. Lupta se 
generaliză şi spadele se izbeau între ele printre ţipetele celor 
atacați, unele de durere, altele dându-şi curaj şi instrucţiuni, în 
vreme ce făpturile acelea se mişcau hotărâte, ca nişte animale 
de pradă, dar tăcute. 

In avangardă, cavalerul de Mataplana trimise patru dintre 
oamenii săi să se înfrunte cu tot atâţia duşmani, iar el împreună 
cu alţi trei alcătuiră un ic care, strecurându-se printre luptători, 
ajunse în spatele lor. Acele go/emuri, aproape invincibile din 
faţă, erau incapabile să se apere împotriva a doi duşmani şi 
căzură unul câte unul. 

Dar atacul pricinuia ravagii în alte locuri şi Hugo alergă cu 
tovarăşii săi să le vină în ajutor celor aflaţi la ananghie. Fiind 
deja obişnuiţi cu neîndemânarea acelor făpturi şi cunoscându-le 
vulnerabilitatea, nu era greu să le elimine. Când căzu şi ultimul, 
nu mai era timp să-şi tragă răsuflarea. Erau vaiete ale răniților, 
lacrimi şi bocete pentru morţi. Unul dintre atacurile laterale îi 
luase pe rabini prin surprindere şi trei căzură sub loviturile 
inamice, înainte de a putea reacţiona sau de a primi ajutor. Doi 
băieţi muriseră luptând şi patru erau răniţi, dintre care doi nu 
mai puteau urma grupul. Hugo numără rămăşiţele a zece 


golemuri şi vru ca rabinii să ia armele acelor făpturi ca să se 
apere. 

— Nu putem permite să ni se întâmple din nou aşa ceva, le 
spuse el. În cel mai rău caz, trebuie să fiţi gata să vă apăraţi de 
primele lovituri până când vă va sări cineva în ajutor. 

— Să nu mai pierdem timpul, insistă rabinul David. Va trebui 
să-i lăsăm aici, împreună cu cadavrele, pe cei care nu pot 
continua drumul. 

— Am pierdut planul, spuse Benjamin, neliniştit. Era uşor rănit 
şi îi curgea sânge dintr-un braţ. Nici măcar nu ştiu în ce direcţie 
mergeam. 

Atacul descumpănise mica trupă şi Hugo porunci să se caute 
documentul. Lupta se extinsese pe unul dintre coridoarele 
laterale ale piaţetei subterane unde fuseseră atacați şi cei mai 
mulţi erau încă sub această impresie, dezorientaţi. 

— Simt vibrația, energia ritualului, spuse David Quimhi. ŞI 
arătă cu mâna: Mergeam în direcţia aceea. 

Într-adevăr, un vuiet profund cuprindea tunelurile şi părea să 
crească treptat. 

— Trebuie să ne grăbim, insistă rabinul. Nu putem întârzia. 

— Aici este! strigă unul dintre oamenii în vârstă, arătând 
pergamentul. 

Şi, fără să mai aştepte, porniră la drum cu pas iute. În curând, 
simţiră crescând energia, care părea că ajunge la ei prin aer în 
valuri vibrante, pe când auzeau şoapte declamând în cor frazele 
secrete. 

— Sosim, murmură Benjamin. 

— Pregătiţi-vă să luptaţi cu făpturile acelea, le atrase Hugo 
atenţia. 

Dar nu dădură peste niciuna dintre acele făpturi tenebroase. 
Văzură curând o lumină şi, la următoarea cotitură, năvăliră într- 
o sală care dădea în alta mai mare, luminată de torţe, şi în 
aceasta, la picioarele lor, o întreagă oştire aliniată cu spatele la 
ei. 

— Am ajuns în inima labirintului, spuse rabinul. Acum este 
momentul să ne demonstrăm curajul. Să ne ajute Adonai! 

Acele statui aliniate erau posedate de un tremur ciudat, iar în 
celălalt capăt, într-o sală asemănătoare, ridicată şi ea peste cea 


mai mare şi la aceeaşi înălţime ca şi a lor, văzură un altar şi o 
cruce cu o femeie goală pe ea. Un grup de bărbaţi recita în cor, 
în măsura de patru timpi, cu o forţă şi o putere extraordinare, o 
psalmodie în ebraica veche. În faţa altarului, era arhiepiscopul 
cu felonul său cu pietre preţioase şi braţele deschise în cruce. 

— Să dea Domnul să nu fie prea târziu! exclamă rabinul. 

Cei mai bătrâni se grupară, iar David Quimhi, după ce-i 
ascultă cu atenţie pe cei din cealaltă parte, începu să recite 
ritmic alte invocaţii de neînțeles pentru Hugo. Ceilalţi i se 
alăturară numaidecăt, în cor. Vocile începură să urce în volum şi 
făceau contrapunct celor patru timpi ai adversarilor. In curând, 
acea ambianţă subterană se umplu de rezonanţe încrucişate şi 
vibrația deveni insuportabilă. Soldaţii de lut se scuturau şi mai 
mult, în mod spasmodic, de parcă i-ar fi chinuit o suferinţă 
cumplită. 

— Doamne Dumnezeule! exclamă Hugo care, preocupat să-şi 
plaseze mica trupă pentru apărare, nu observase la sosire ce se 
petrecea în sala cea mai îndepărtată. O răstignesc pe Bruna! 

— Nu mergeţi acolo! spuse Benjamin, ţinându-l de cot. 
Trebuie să rămâneţi aici! 

— Veniţi, ajutaţi-mă să o salvez pe doamna mea! răspunse 
Hugo, dându-i mâna la o parte. 

— Dar nu vedeţi ce se întâmplă? îi atrase atenţia tânărul 
Benjamin. Este puterea creaţiei în acţiune. Acum împiedicăm 
descântecul, ţinem în frâu sufletele pe cale de a lua în stăpânire 
trupurile. Trebuie să-i apărăm pe bătrâni, să nu fie întrerupţi! 
Dacă dăm greş, asupra lumii va cădea cea mai mare dintre 
catastrofe. 

— Pe mine mă interesează doar doamna mea! 

— Opriţi-vă! Dacă vom împiedica planurile arhiepiscopului, o 
veţi salva pe doamna voastră. Dacă el va triumfa, şi ea va fi 
pierdută. 

Şi, arătând de partea cealaltă, Benjamin spuse: 

— Fiţi atent. 

Berenguer observă numaidecât destrămarea echilibrului, 
contrapunctul distructiv pe care nou-veniţii îl transmiteau 
cadenţei sale de aur şi îi dădu instrucţiuni lui Elie. Acesta luă cea 
mai mare parte dintre străjeri şi alergară cu toţii spre grupul 


rabinului David. Băieţii, cu Hugo în frunte, se împotriviră 
trupelor arhiepiscopului, pe când cei mai în vârstă declamau 
acele fraze teribile, de o forţă neobişnuită. 

Oratorii credincioşi Cuvântului recitau, parcă în extaz, 
indiferenți la pericol, în vreme ce oştenii lui Berenguer încercau 
să-i ucidă, iar tinerii ovrei, având mai degrabă curaj decât 
îndemânare, încercau să-i apere. Din când în când, unul dintre 
asasinii năimiţi ajungea la ei şi îi rănea, chiar îl dobora pe câte 
unul într-o baltă de sânge propriu, dar, stăpâni pe sine, 
supraviețuitorii continuau să intoneze Cuvântul ca şi cum viaţa 
lor nu ar fi contat. Hugo văzu că nu aveau nicio şansă; era prima 
bătălie pentru majoritatea acelor tineri, nu vor rezista. Şi hotărî 
că, la fel ca go/emurile, duşmanul acela trebuia să fie lovit în 
ceafă. Aşa că strigă: 

— Puneţi mâna pe arhiepiscop! 

Şi împingându-l pe adversarul său, îşi deschise drum cu 
lovituri de spadă, sări în sala cea mare şi o luă la fugă în 
căutarea lui Berenguer. Elie îşi dădu seama de pericol şi le 
porunci mai multora dintre oamenii săi să-l însoţească în 
urmărirea lui Hugo. Planul funcţionase, şi pentru moment lupta 
în zona lui David şi a rabinilor săi deveni echilibrată. 


94 


„Sabed bien que si ellos le vidiessen 
non escapara de muort.” 


[„Aflaţi că, dacă ei îl vor vedea, 
nu va scăpa cu viaţă.”] 


Poemul Cid-ului 


Cufundaţi în întuneric, Guillaume, Vulpoiul şi Pellet încercau 
să se ferească de loviturile neobosiţilor „oameni pământii”. 
Cavalerul de Montmorency înţelese că era inutil să întoarcă 
loviturile, dat fiind că nu i-ar nimeri niciodată acolo unde erau 
vulnerabili, pe când ei îi puteau răni sau ucide în orice situaţie, 
îşi dădu atunci seama că niciunul dintre monştrii aceia nu 
vorbise şi a presupus, după lipsa de precizie a loviturilor lor, că 
nici nu vedeau în întuneric. Or fi fost muţi şi poate chiar şi surzi. 
Şi, dacă auzeau, nu aveau cum să înţeleagă o limbă străină, 
cum era limba oil. 

Aşa că Guillaume hotărî să rişte: 

— Să ne vârâm spadele în teacă, pentru că nu ne servesc la 
nimic, şi să plecăm de aici în patru labe, iute, ca să-i derutăm, 
cu scutul pe spinare, evitând să ne rănească. 

— În ce direcţie? întrebă Pellet. Sunt dezorientat. 

— Intr-a mea, răspunse Vulpoiul. Era cea spre care ne 
îndreptam. Să ne întâlnim la patruzeci de paşi de aici. 

Guillaume a ştiut imediat că făpturile auzeau într-adevăr, dat 
fiind că o ploaie de scântei foarte aproape de capul său 
confirma că spada, care se izbise de un zid de piatră în spatele 
căruia se apăra, îl căuta. 

Sclipirea palidă îl lăsă să vadă că, la dreapta, o altă făpturii îşi 
ridica arma ca să-l rănească. Rapid, apărat din nou de întuneric, 
se aruncă la pământ şi eschivă lovitura care, judecând după 
sunet, trebuie că îl nimerise pe atacatorul său din stânga. 


Mergând de-a buşilea în direcţia în care îl auzise pe Vulpoi şi 
încercând să-şi apere spatele cu scutul, deduse din zgomotul 
asurzitor că cei doi agresori ai săi se încăieraseră într-o mută, 
dar zgomotoasă luptă între ei, crezând că îl atacau pe el. În 
cursa lui de-a buşilea nimeri peste ceva care i se păru a fi nişte 
picioare şi se dădu iute la o parte, continuându-şi fuga. Sunetul 
aproape imediat al metalului lovind pavimentul de piatră îi 
indică faptul că se izbise de un altul dintre „oamenii pământii”. 
Cursa luă sfârşit când se izbi cu atâta vigoare de un zid, încât, în 
ciuda căştii furate de la temnicer, aproape că fu pe punctul de 
a-şi pierde cunoştinţa. judecând că pericolul imediat trecuse, se 
ridică, fiind sigur de faptul că aceea era direcţia din care îl 
auzise pe Vulpoi. Pipăind peretele, recunoscu orientarea 
culoarului şi o urmă cu mare grijă pe o distanţă de treizeci de 
picioare. După zarva pe care o auzea în urma lui, se gândi că 
făpturile acelea îşi continuau încăierarea şi, acoperindu-se cu 
scutul şi cu braţul drept întins, pipăia acum zidul în tăcere până 
când dădu peste ceva care se mişca. Făcând un salt îndărăt şi 
protejându-se cu pavăza sa, şopti: 

— Cine sunteţi? 

— Pellet, răspunse acesta în şoaptă. 

— Şi Vulpoiul? 

— Aici, auzi el la câţiva paşi distanţă. 

— Cred că i-am derutat, murmură Guillaume şi, tăcând câteva 
clipe ca să audă zgomotele îndepărtate din tunel, continuă: Dar 
ne-am rătăcit. 

— Eu, nu, spuse tâlharul. Veniţi lângă mine şi apoi urmaţi-mă. 
La vreo treizeci de paşi la dreapta trebuie să fie un culoar. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? întrebă Guillaume. 

— Am un simţ bun de orientare şi întotdeauna m-au fascinat 
planurile. Îl am în minte, stăpâne. 

Intr-un şir de orbi, sprijinind mâna pe umărul celui din faţă, se 
lăsară călăuziţi de către tâlhar, care pipăia nişte pereţi ce 
păreau vii din pricina unui uşor cutremur ce creştea zguduindu-i 
şi făcând întreg culoarul să răsune. 

— Ce o fi asta? se întreba Vulpoiul. 

— Nu ştiu, dar bănuiesc că e lucrătura lui Berenguer, îi 
răspunse Guillaume. 


Dar vibrația creştea din ce în ce mai tare şi, la o cotitură, 
tâlharul se opri şovăind. 

— Ce se întâmplă? 

— Incerc să-mi amintesc. Acest cot al culoarului nu-mi este 
cunoscut. Aşteptaţi-mă aici. 

Şi începură să pipăie pereţii, în vreme ce Guillaume se zbătea 
între nerăbdarea de a o găsi pe Bruna, rugăciunile ca ea să fie 
bine şi neliniştea de a se rătăci în locul acela tenebros şi de a nu 
mai vedea niciodată lumina zilei. 

— Să încercăm la dreapta, spuse Vulpoiul. 

Şi şirul de nevăzători se puse din nou în mişcare. Puțin câte 
puţin, în aerul stătut cu miros de mucegai din galerii începu să 
se simtă o creştere de energie care se transmitea prin pereţi şi 
sporea ca un cutremur. Guillaume îşi spuse că mergeau în 
direcţia corectă. Vibraţia aceea provenea probabil din mijlocul 
labirintului. Acolo o fi Bruna şi arhiepiscopul. O va găsi oare în 
viaţă? 


95 


„Emet, Met.” 
[„Adevăr, Moarte.”] 
Descântec cabalist 


Hugo îşi dădu seama că nu vor putea rezista atacului 
oamenilor arhiepiscopului şi hotărî să se repeadă direct asupra 
lui. La fel ca regelui de la şah, dacă i se dădea mat, partida era 
câştigată. Scăpând de adversari şi evitând scara de piatră, sări 
în sala cea mare, a cărei pardoseală era mai jos, şi alergă spre 
Berenguer. Elie, majordomul acestuia, înţelegându-i intenţiile, 
părăsi încăierarea şi se luă după el împreună cu mai mulţi 
oameni de-ai lor. 

Intre timp, altă luptă se dădea la un nivel foarte diferit. 
Glasurile dintr-o extremitate făceau contrapunct cu cele din 
cealaltă în ritmicul limbaj secret al puterii, care cuprindea totul. 
Era forţa Cuvântului şi cea a Contracuvântului. În acelaşi timp, 
în sala cea mare, cea din mijloc, statuile acelei oştiri ce se 
năştea se zvârcoleau, cuprinse parcă de o mare suferinţă. 

Ajungând la celălalt capăt al sălii, Hugo o văzu sus, în spatele 
altarului, pe Bruna legată pe cruce şi, în faţa ei, pe arhiepiscop. | 
se păru că fata avea ochii întredeschişi şi se rugă cerului să fie 
în viaţă. Se înfurie văzând-o pe iubita sa în această postură, dar 
trebui să se stăpânească atunci când observă că Berenguer era 
apărat de doi oşteni de strajă şi că Elie îl urmărea împreună cu 
încă doi. Nu va avea nicio şansă împotriva a cinci adversari. 

Hotări să-i atace pe oamenii cu barbă care recitau litanii. 
Poate că ar reuşi să facă ravagii printre ei şi să întrerupă astfel 
necromanţia, deşi, cu urmăritorii săi ţinându-se pas cu pas după 
el, de-abia ar fi putut aplica nişte lovituri de spadă cu amândouă 
mâinile înainte de a fi ucis. Dar, ajungând la ei, străjerul care îl 
apăra pe arhiepiscop, situat, ca şi bărboşii, în planul superior al 


sălii celei mici din capătul acela, se grăbi să-i iasă în cale. Era 
pierdut! Nu avea timp să se gândească şi cu atât mai puţin să 
se lamenteze, dar simţi o mare suferinţă pentru tristul sfârşit 
care o aştepta pe Bruna din pricina eşecului său. Erau trei 
contra unu, dar, dacă urca la nivelul superior, ar fi cinci. 

Se plasă într-o denivelare dintre săli, într-un loc fără scări ca 
să evite să fie înconjurat, dar, chiar şi aşa, Elie şi ceilalţi doi 
începură să-l lovească, în vreme ce el căuta să-l rănească pe 
majordom cu mai multă îndrăzneală decât speranţă. Atunci, 
înţelese că îi sosise sfârşitul. 

* 

Când vibrația se prefăcu în glasuri, Guillaume ştiu că ajung în 
mijlocul labirintului. Era îngrijorat, pierduseră prea multă vreme 
cu „oamenii pământii” şi se ruga să ajungă la timp. 

În cele din urmă, zăriră o lumină şi, mai întâi pe bâjbâite, iar 
apoi siguri pe ei, alergară spre locul de unde venea aceasta. 

Cavalerul de Montmorency, cu spada în mână, trebui să-şi 
înfrâneze primul impuls de a se lansa în acţiune ca să înţeleagă 
ce se întâmplă. Era o enormă încăpere subterană în care făcliile 
luminau o scenă oribilă cu sute de făpturi, jumătate om, 
jumătate statuie, înarmate şi aliniate ca nişte soldaţi, 
zvârcolindu-se şi mârâind într-o stare ce părea de mare durere. 
Dispuse simetric, la fiecare dintre cele două extremităţi ale 
incintei, se afla câte o încăpere cu aceleaşi proporţii, dar mai 
ridicată şi mai mică. În amândouă, grupuri de oameni recitau 
litanii de neînțeles înspre încăperea din mijloc, cu o cadență 
foarte deosebit;! Aceea era originea vibraţiei, a forţei. Intraseră 
în apropierea sălii în care era un altar şi în spatele acestuia, 
Guillaume, înspăimântat, o văzu pe Bruna răstignită. Acolo era 
şi arhiepiscopul Berenguer împreună cu Sara, privind un 
războinic care, cu spatele la perete, se lupta cu trei adversari. 
Francul îl recunoscu pe Hugo şi instinctul îi spuse că pe el 
trebuia să-l ajute şi cu strigătul de: „Pentru Doamna 
Privighetoare!”, se năpusti, urmat de Vulpoi şi de Pellet, asupra 
celor care îl hăituiau pe Mataplana. 

Oamenii lui Guillaume erau mai încercaţi în luptă decât oştenii 
lui Elie şi din primul moment îl uciseră pe unul dintre ei. Atunci, 
Berenguer, văzându-se în primejdie, strigă: 


— Adam, trezeşte-te! Lichidează-i! 

Şi un războinic, care până în momentul acela stătuse aliniat, 
imperturbabil şi nemişcat în faţa oştirii convulsionate alcătuite 
din semenii săi, se puse numaidecât în mişcare. Pellet fu cel 
care îl văzu venind prin spate şi îl primi, acoperindu-se cu 
scutul, în vreme ce tovarăşii săi isprăveau cu oamenii 
arhiepiscopului. 

Prima lovitură a lui Adam crăpă în două scutul, fără ca braţul 
lui Pellet, care îl ţinea strâns, să fi fost rănit. Impresionat de 
atâta forţă, acesta făcu un pas îndărăt, de care golemul profită 
ca să se apropie. Lui Pellet i se păru că vede o breşă, întinse 
braţul cu toată forţa şi îşi înfipse spada drept în pieptul acelei 
făpturi. Adam, fără să dea semne că ar simţi vreo durere, dădu 
o lovitură cu amândouă mâinile în capul nefericitului, omorându- 
| pe loc. 

Cei doi oameni care îl apărau pe arhiepiscop coborâră în 
ajutorul lui Elie, acum singur în faţa lui Guillaume şi Hugo, iar 
Vulpoiul trebui să dea piept cu Adam. O făcea cu precauţie, ca 
urmare a celor întâmplate cu tovarăşul său. Se mărginea să 
eschiveze loviturile şi, ghicind natura acelei făpturi, încerca să-i 
urmărească spinarea, cum o făcuseră cu cei din labirint. Dar 
acesta era mult mai agil; în realitate, îl depăşea cu mult şi în 
câteva clipe primise două lovituri care îi distruseră scutul şi îi 
lăsară braţul aproape amorţit. 

— Ajutaţi-mă, stăpâne! strigă tulburat tâlharul văzând că nu 
mai putea face faţă. 

Elie căzuse deja şi, împreună cu Hugo, Guillaume se repezea 
la cei doi soldaţi care se apropiau, dar, socotind că Mataplana îi 
putea stăvili de unul singur, îl părăsi ca să-i dea o mână de 
ajutor tâlharului. Veni prin spatele lui Adam cu intenţia de a-l 
lovi în ceafă, dar acesta, ghicindu-i parcă gândurile, se răsuci, 
făcând cu arma o mişcare ca de morişcă, şi îl obligă pe 
Montmorency să dea îndărăt. Cu o altă rotire pe jumătate îl lovi 
pe Vulpoi care căuta să-l rănească profitând de neatenţia lui, 
dar el fu cel luat prin surprindere de agilitatea nemaipomenită a 
monstrului. Fu doborât de o lovitură peste scutul său zdrobit şi 
peste braţ, dar se rostogoli şi reuşi să scape, cu puţin, de 
următorul atac al lui Adam. Acesta nu pierdu timpul şi, rotindu- 


se, pară lovitura pe care Guillaume i-o lansă cu spada sa. 
Golemul, dată fiind natura sa, nu avea nevoie de scut, aşa încât, 
cu mâna liberă, apucă fulgerător braţul cu care francul ţinea 
spada şi, răsucindu-l cu brutalitate, îl făcu să dea drumul armei. 
Cavalerul de Montmorency rămase la cheremul acelei făpturi 
care îl ţinea strâns de încheietura mâinii, având ca singură 
apărare scutul, ridicol în comparaţie cu adversarul său. Adam 
începu să-l lovească brutal. 

Vulpoiul făcu un efort să se ridice în picioare. Chiar şi rănit, 
putea fugi, dar vru să-l salveze pe stăpânul său. Libertatea lui, 
cea a familiei sale, visurile sale de dragoste, fiii, viile şi prietenii 
depindeau de supraviețuirea acestuia. Şi, apucând spada cu 
amândouă mâinile, se porni să lovească în ceafa acelei făpturi 
infernale. 

Dar acesta, care părea că îl supraveghează cu coada ochiului, 
trase de încheietura mâinii lui Guillaume ca şi cum ar fi fost 
vorba de o marionetă şi încetă să-l mai lovească, frângându-i 
spada Vulpoiului cu o lovitură dată cu amândouă mâinile. 

Acesta, luat din nou prin surprindere şi slăbit din pricina 
rănilor, nu fu în stare să reacționeze şi o a doua lovitură de 
spadă îi pătrunse adânc între umăr şi gât. Vulpoiul scoase un 
geamăt şi se prăbuşi. 

Guillaume avu timp doar cât să scape de scutul inutil şi să 
apuce braţul cu care Adam îşi ţinea spada. Dar, împins de 
acesta, îşi pierdu echilibrul, căzu pe spate încă ţinându-l de braţ. 

Francul înţelese că este pierdut. Nu avea putere să-l oprească 
pe duşmanul său aflat peste el şi care îşi îndreptase vârful 
spadei spre pieptul lui, forțând până atinse cămaşa. Guillaume, 
din disperare, vru să-şi adune ultimele puteri, dar era incapabil 
să oprească înaintarea tăişului care, puţin câte puţin, i se înfigea 
în trup. Ştia că Hugo, între timp, lupta împotriva soldaţilor care 
mai rămăseseră şi nu se putea bizui pe ajutorul lui. 

Privi faţa colţuroasă a acelei fiinţe, ochii săi negri fără 
strălucire şi regretă disperat că nu fusese în stare să o salveze 
pe doamna sa. Spada îi sfâşia de-acum cămaşa de zale şi îi 
pătrundea în piept când ceva îi distrase privirea aţintită în ochii 
inerţi ai făpturii. Era o batistă. O batistă frecând ultima literă a 
cuvântului  „adevăr”, de pe fruntea făpturii! Şi îl prefăcu în 


„moarte”. 

Adam se opri imobilizat, spada rămase încremenită câteva 
clipe, apoi căzu cu zgomot la pământ şi corpul se prăbuşi greoi 
peste Guillaume. 


96 


n 


„Pulvis es et in pulverem reverteris. 
[„Pulbere eşti şi în pulbere te vei întoarce.” ] 
Facerea, lll-19*8 


De pe cruce, între visuri spulberate şi realitate, priveam acel 
spectacol de necrezut al oştirii tremurătoare şi suferinde, cel al 
invocaţiei, al necromanţiei, al luptei Cuvântului şi al înfruntării 
cu spada... 

Mă simţeam murind încetul cu încetul, cu fiecare picătură de 
sânge pierdută, şi a venit un moment în care am încetat să mă 
mai străduiesc pentru viaţă pentru ca, punându-mi toată 
nădejdea în Domnul, să-i cer iertare pentru păcatele mele. M-am 
abandonat în braţele sale. Moartea mi se părea o uşurare şi am 
vrut să închid ochii pentru totdeauna. Dar ceva mă reţinea, ceva 
care mă făcea să rămân în viaţă şi care erau cavalerii mei. Mi- 
am revenit în fire şi m-am rugat pentru ei. Am întredeschis ochii 
şi, aproape de mine, l-am văzut pe Hugo luptându-se. Apoi, pe 
Guillaume, care i se alătura. Şi speranţa a înflorit ca primăvara, 
ca să scadă când am zărit acea imitație de om pe care 
Berenguer o crease şi care acum îi devora pe tovarăşii lui 
Guillaume şi apoi pe el. 

Ceva atât de inofensiv precum batista Sarei a fost ceea ce i-a 
adus moartea acelei făpturi puternice şi cumplite al cărei nume 
era Adam, numit astfel pentru că trebuia să fie primul dintr-o 
rasă care, spre norocul întregii lumi, a început şi s-a sfârşit cu el. 

Trupul go/lemului a rămas câteva clipe peste Guillaume Apoi, 
a lăsat să-i cadă spada şi a rămas încremenit. Cavalerul de 
Montmorency a rămas şi el nemişcat, dedesubt, atât de mult 
timp, încât m-am temut să nu fie rănit sau mort. Dar şi-a revenit 


148 Biblia, Vechiul Testament, Facerea, 3-19. (n.tr.) 


şi s-a alăturat luptei pe care Hugo o purta cu soldaţii, până când 
unul dintre ei a căzut rănit, iar celălalt s-a hotărât să fugă. Fără 
nimeni care să-i oprească, s-au năpustit asupra conducătorului 
celor care declamau în cor, rabinul numit Solomon ben 
Abraham. Omul nu a făcut nicio încercare de a fugi şi şi-a 
continuat psalmodiile până când spadele l-au făcut să tacă. 
Apoi, cavalerii i-au mai lovit pe încă doi şi acest fapt i-a făcut pe 
ceilalţi să se împrăştie, la început, declamându-şi încă 
rugăciunile, dar până la urmă amuţind unul după altul, pe 
măsură ce Hugo şi Guillaume îi atacau. Atunci, rezonanţa 
Cuvântului care venea din sala opusă a cuprins totul cu forţă, 
într-un val de glasuri. 

Cavalerii mei, cu spada în mână, s-au îndreptat spre 
Berenguer cu intenţia de a-i curma viaţa, dar acesta nu a 
încercat să fugă. Hugo îşi ridica deja arma asupra lui când Sara 
l-a oprit. 

— Lăsaţi-l, i-a spus ea. Am nevoie de el viu. Sufletele se vor 
răzbuna pentru durerea naşterii şi a morţii pe care omul acesta 
le-a obligat să o încerce. 

Arhiepiscopul, cu privirea rătăcită, se uita în gol asemenea 
unui condamnat ce aşteaptă lovitura călăului pe trupul său. 

Când oamenii lui Solomon au tăcut, făpturile acelea îmbrăcate 
în soldaţi au încetat să se mai zvârcolească şi, una după alta, cu 
un zgomot asurzitor, au început să se năruie, prefăcute în 
pământ cenuşiu. Atunci, un nor de praf s-a ridicat în marea 
încăpere din mijloc, până când a devenit ceva compact care a 
început să se rotească într-un vârtej. Priveam fascinaţi şi 
temători acel fenomen cumplit. În cele din urmă, praful acela 
viu a părut, pentru câteva clipe, să ia aspectul unui chip furios 
Şi, apoi, asemenea unui roi de săgeți, s-a năpustit năprasnic 
asupra arhiepiscopului Berenguer. Cavalerii mei, înspăimântați, 
s-au dat în lături dintr-o săritură şi omul a început să se 
zvârcolească pe jos, cuprins de convulsii, cum făcuseră mai 
înainte go/emurile. Părea că suferă o durere imensă şi se agita 
printre gemete înfiorătoare. 

Era pedeapsa, aşa cum Sara avea să ne spună după aceea, 
pentru rabinul care, cu o aroganță nemaipomenită s-a crezut în 
stare să se ia la întrecere cu Adonai, Creatorul. A capturat 


suflete rătăcitoare şi a vrut să le înrobească într-un corp de lut. 
Acum, acestea, pline de mânie, se răzbunaseră pentru 
suferinţele îndurate. De aceea îl voia pe arhiepiscop în viaţă, 
pentru ca să-i devină victimă şi să evite astfel ca noi, ceilalţi, să 
pătimim de pe urma acelei uri. 

Când Hugo şi Guillaume şi-au revenit din stupoarea pe care o 
asemenea scenă le-a pricinuit-o şi au văzut că nu ne mai 
pândeşte nicio primejdie, s-au grăbit să mă dea jos de pe cruce. 
Atunci am fost conştientă de goliciunea mea şi m-am ruşinat. 
Sara i-a călăuzit, explicându-le cum să mă mişte. M-au dezlegat 
cu grijă, au întins o mantie jos şi m-au aşezat pe ea. Femeia mi- 
a luat pulsul, mi-a ascultat inima, m-a sărutat pe frunte şi, când 
mi-a căutat căldura dintre sâni, a spus: 

— Cred că am sosit la timp. E foarte slăbită, dar doamna 
voastră va trăi. 

Ei au oftat uşuraţi şi au venit să mă sărute pe frunte şi pe 
obraji, asigurându-mă de devotamentul lor. Eu de-abia am putut 
şopti un „mulţumesc”. 

Sara mi-a strâns bandajele ca să-mi oprească numaidecât 
hemoragia. Mi-a recuperat veşmintele şi mi le-a pus, căci eu 
erau incapabilă să mă mişc. Începeau să pregătească nişte tărgi 
când rabinul David Quimhi a sosit cu supraviețuitorii din grupul 
său. Vocile lor amuţiseră când se năruise oştirea. Rabinul i-a 
îmbrăţişat pe Sara şi pe Hugo. Apoi, au intonat împreună cu 
femeia şi oamenii săi o rugăciune de mulţumire şi laudă Celui de 
Sus. 

— vă mulţumesc, Hugo de Mataplana, pentru ajutorul pe care 
ni l-aţi dat, a spus rabinul. Fără voi, nu i-am fi putut opri pe 
arhiepiscop şi pe rabinul Solomon. 

Hugo a răspuns că fără ei nu ar fi putut să mă salveze şi i-a 
lăudat curajul. 

— Fie ca Adonai să vă îndeplinească dorinţele, a încheiat 
David Quimhi. 

Sara a zâmbit la auzul frazei şi în continuare a întrebat: 

— Şi ce doreaţi? Ce căutaţi când aţi venit la Narbonne? 

Hugo şi Guillaume s-au privit surprinşi. Singurul scop pe care 
şi-l aminteau era să mă salveze şi s-au angajat atât de mult în 
această acţiune încât uitaseră ce anume îi adusese în oraş. 


— Povara celui de-al şaptelea catâr, a răspuns Hugo în cele 
din urmă. 

— Ridicaţi piatra de pe altar, a spus femeia. 

Au îndepărtat pânza care acoperea altarul şi au văzut că 
acesta era alcătuit dintr-o mare lespede dreptunghiulară care 
închidea ceva cu aspect de sarcofag. Îndepărtând piatra, au 
văzut în interior, puse în suluri, documentele pe care le căutau. 

Guillaume şi Hugo s-au privit cu un zâmbet neîncrezător. 
Acolo era povara celui de-al şaptelea catâr, „moştenirea 
diavolului”. 


97 


„Surghiuniţi din Sion ce vă aflaţi în Sefarad!” 
Yehudă Ha-Levi, 121 


O altă urgenţă îl împiedica pe Guillaume să vadă conţinutul 
acelor documente atât de râvnite şi alergă la locul unde căzuse 
Vulpoiul. Acesta zăcea într-o baltă mare de sânge. Lovitura pe 
care o primise de la Adam era cumplită şi Guillaume, doar 
văzându-l, ştiu că era pe moarte. Ochii lui sticloşi îl recunoscură 
pe cavaler şi cu mare osteneală încercă să-şi ridice mâna. 
Acesta i-o apucă. Tâlharul voia să vorbească, iar el îl ascultă cu 
atenţie. 

Dar Vulpoiul nu fu în stare să rostească vreun cuvânt şi 
Guillaume îi spuse: 

— Fiţi fără grijă, că mă voi ţine de făgăduială. Vă voi ocroti 
familia. 

Un zâmbet se ivi pe buzele Vulpoiului şi îşi dădu sufletul. 
Cavalerul de Montmorency îngenunche în faţa cadavrului, 
murmurând o rugăciune, amintindu-şi în acelaşi timp lipsa de 
consideraţie şi disprețul pe care le simţea înainte pentru tâlhari. 
Işi dădu seama de ironia faptului că tocmai unul dintre aceştia, 
incredibil de loial şi de credincios cuvântului dat, a fost cel care 
şi-a sacrificat viaţa ca să i-o salveze pe a lui. 

— Puţini cavaleri ar fi ştiut să fie atât de viteji şi de curajoşi, îi 
şopti el mortului. Vă făgăduiesc că, atunci când voi ajunge la 
Carcassonne, nu le va lipsi nimic soţiei şi fiului vostru. 

Supraviețuitorii ieşiră pe calea ce ducea spre temnițe într-un 
mare alai. Guillaume şi Hugo îl aveau drept ostatic pe 
arhiepiscopul Berenguer, care îngăima cuvinte incoerente şi 
părea că şi-a pierdut minţile. 

— Este îngrozitor ce i s-a întâmplat, le spuse rabinul. Nu-şi va 
mai recăpăta niciodată judecata, nu va mai fi niciodată el însuşi. 

Bruna se gândi că aceasta era o alinare pentru ea. Drumul de 


întoarcere a fost lent din pricina răniților, dintre care unii 
trebuiau să fie transportaţi pe tărgi. Nu au avut niciun fel de 
întâlnire neplăcută pe culoare. Făpturile create de Solomon şi 
Berenguer dispăruseră pentru totdeauna. Străjerii palatului fură 
surprinşi să vadă acea mulţime ieşind din temnițe şi pe 
arhiepiscop care, supus, îndeplinea poruncile unui tânăr cavaler 
care vorbea cu acelaşi accent ca al său. Şi ei se grăbiră să-i dea 
ascultare şi astfel se întoarseră cu toţii la casele lor fără 
incidente. 

Petrecură o vreme la Narbonne, răstimp în care, sub îngrijirile 
Sarei, Bruna îşi recăpăta sănătatea. Rabinul David şi Hugo au 
avut o ciudată negociere cu noul majordom al arhiepiscopului. 
Berenguer aproape că nu vorbea şi, când o făcea, scotea doar 
nerozii. Murind Elie, responsabilitatea a căzut asupra celui de-al 
doilea majordom. Pe acesta îl înspăimântau ritualurile de 
necromanţie şi încercase mereu să stea deoparte. Ascultă, 
neîncrezător şi îngrozit, relatarea oştenilor care supravieţuiseră 
şi văzu că stăpânul său îşi pierduse minţile. Apoi, încuviinţă ca 
ovreii să-şi scoată morţii de acolo, îi îngropă discret pe creştini şi 
se învoi să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate. A dat ordin 
să fie zidit accesul în labirint, atât dinspre palat, cât şi dinspre 
oricare altă intrare cunoscută. După părerea lui, nu se 
întâmplase nimic, şi galeriile subterane au devenit o legendă. 

Nici rabinului David nu-i convenea ca faptele şi, mai cu 
seamă, rolul rabinului Solomon în cele întâmplate, precum şi 
posibilitatea cuiva de a crea go/emuri să fie aduse la cunoştinţa 
tuturor. 

— Destulă presiune exercită seniorii creştini şi Biserica 
catolică asupra noastră, spunea el, pentru ca să ni se mai pună 
şi eticheta de vrăjitori. 

— De ce v-aţi opus planurilor arhiepiscopului? vru să ştie 
Guillaume. Ar fi îmbunătăţit situaţia poporului vostru. 

— În schimbul a ce? se întreba rabinul. Al edificării unei vieţi 
întemeiate pe necromanţie? Al ofensării lui Adonai prin 
încercarea de a crea ca El? Aflaţi că puterea şi conştiinţa 
progresează de obicei împreună, pe măsură ce progresează şi 
spiritul fiinţei omeneşti. Dar există şi excepţii. Sunt unii care 
obţin o mare putere înainte de a atinge conştiinţa necesară şi, 


atunci, se folosesc prost de forţa lor, uneori cu rezultate 
dezastruoase pentru omenire. Vedeţi-l, dacă nu pe altcineva, 
măcar pe abatele Ordinului Cistercienilor, Arnaut. Este un caz de 
putere fizică, de forţă a armelor. Cruzimea lui înspăimântă. 
Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu Berenguer şi Solomon, doar că 
originea puterii lor era energia subtilă, spirituală, pe care ei ar fi 
pângărit-o, transformând-o în forţă fizică, în violenţă şi în 
moarte. 

— Aşa că v-aţi resemnat ca poporul vostru să fie în continuare 
supus, spuse Hugo, să fiţi maltrataţi şi chiar asasinați? 

— Nu, bineînţeles că nu! răspunse rabinul. Ne vom apăra cu 
orice preţ, dar respectând voinţa lui Adonai. Şi când el ne va 
acorda o mai mare putere spirituală, o vom folosi întru 
preamărirea Lui, niciodată pentru a-l insulta, vrând să creăm ca 
El. Ne temem de mânia Lui, izvor al tuturor relelor. Nu, regatul 
ovreiesc al Septimaniei nu va reînvia niciodată, cel puţin nu cu 
acest preţ, şi, dacă asupra noastră va cădea o persecuție 
cumplită, ne vom refugia în Sefarad. 

Viaţa celor trei luă pentru prima dată un aer de rutină în zilele 
de refacere a Brunei. Doar câteva persoane din comunitatea 
ovreiască aveau cunoştinţă de şederea ei în casa Sarei, iar 
identitatea îi era protejată. Hugo şi Guillaume îşi reveniră de pe 
urma rănilor în îngrijirea unor pricepuţi medici ovrei şi se 
instalară la han, păstrându-şi rolurile dinainte. Unul, în chip de 
cavaler cruciat, iar celălalt, ca trubadur care nu ostenea 
niciodată nici să converseze, nici să pună întrebări. Dar o vizitau 
în mod frecvent pe Sara, ca să o curteze pe Bruna, precum şi pe 
rabinul David care, împreună cu alţi învăţaţi din comunitatea lor, 
îi ajuta să verifice documentele. Deşi toate aveau traduceri în 
latină, oamenii aceia culţi au identificat scrierile în aramaică, 
limba pe care a vorbit-o Hristos, găsind noi semnificaţii pentru 
cele traduse. 

— Lipsesc documentele cele mai recente, le atrase atenţia 
Sara. 

— Cum de ştiţi acest lucru? vru să afle Hugo. 

— Pentru că a spus-o arhiepiscopul. Este vorba de genealogii 
directe ale doamnei Bruna de Béziers. De aceea, primul lucru 
despre care a întrebat-o Berenguer a fost în legătură cu bunicii 


ei paterni şi materni. 

— Ce s-a întâmplat cu scrierile acelea? 

— Au rămas la Lupoaica din Cabaret. 

— La ea? se miră Hugo. Şi de ce? 

— Arhiepiscopul credea că a sustras documentele acelea din 
invidie. Voia ca nicio altă doamnă să nu poată purta porecla de 
Doamna Graal. Ea identifică Graalul cu /oy, dar cei mai mulţi l-ar 
identifica cu „Sângele regesc” al succesorului lui Hristos. 

— Va trebui să le recuperăm, spuse cavalerul de Mataplana. 

În ultimele zile, doar prezentul sau poate clipa imediat 
următoare ocupase mintea cavalerilor, dar, pe măsură ce Bruna 
îşi revenea, viitorul mai îndepărtat începu să-i preocupe. Fiecare 
cugeta la el pe cont propriu, până când, în cele din urmă, 
Doamna Privighetoare deschise discuţia. 

— Şi acum ce vom face? 

— Vom recupera restul documentelor, răspunse Hugo. 

— Poate că această acţiune e importantă pentru un cavaler 
de Sion, răspunse Guillaume, dar nu şi pentru mine. Eu ştiu de- 
acum tot ce aveam nevoie să aflu. Cele trei enigme ale mele au 
fost rezolvate. Am găsit documentele, le cunosc conţinutul şi 
ştiu de ce voia Arnaut să o asasineze pe Bruna. 

— Şi ce veţi face acum? întrebă ea. 

— Nu ştiu, dar n-am de gând să mă despart de 
dumneavoastră. Vă iubesc şi vă voi ocroti cu preţul vieţii mele. 

Pe Bruna, această nouă declaraţie o înduioşă până într-acolo 
încât ochii i se umplură de lacrimi. Şi tăcu, aşteptând ca Hugo să 
se manifeste şi el. 

— Şi eu vă iubesc, spuse cavalerul de Mataplana. 

— Mă iubiţi sau e doar datoria voastră de a mă apăra? 

Doamna simţea că, pe câtă vreme Guillaume îi consacra un 
devotament necondiţionat, poziţia lui Hugo nu era atât de 
angajantă. 

— Este şi datoria mea, şi dragostea mea, doamnă. 

— Frumos răspuns galant, tipic pentru un trubadur al 
Fin'Amor-ului, răspunse ea nemulțumită 

Dar simţi pe mâini atingerea cavalerului de Mataplana, care o 
privea intens. 

— Să nu vă înşelaţi, doamna mea. Să nu confundați aşa- 


numitul Joy cu manierele elegante; vă iubesc mai presus de 
propria viaţă. Şi nu doresc altceva decât să o pot trăi alături de 
dumneavoastră. 


98 


m... NOZ espees sunt bones e trenchanz; 
nus les ferum vermeilles de cald sanc.” 


[„Sunt bune şi tăioase spadele noastre; 
în sânge cald le vom vopsi în roşu.”] 


La Chanson de Roland, LXXXII1+9 


A venit şi ziua să părăsim Narbonne şi am făcut-o cu regret. 
Vremea refacerii mele a fost una plină de muzică, de cântări, de 
dragoste şi de intensă fericire. Cu atât mai intensă, cu câteuo 
presimţeam scurtă şi profitam de ea sorbind-o până la ultima 
picătură. 

Când ne-am luat adio de la prietenii noştri Sara, rabinul David 
şi ceilalţi, nu erau veşti despre arhiepiscop, nimeni nu îl mai 
văzuse în public şi zvonurile spuneau că nu se simţea bine. Am 
ieşit toţi trei pe aceeaşi poartă prin care intraserăm, cea Regală. 
Eram iarăşi pe drum, eu deghizată din nou în scutier; totul părea 
la fel, dar eu nu mai eram aceeaşi. 

Veniserăm la Narbonne în căutarea răspunsurilor la întrebările 
noastre şi acum le aveam. Într-un fel oarecare, misiunea 
noastră, raţiunea de a fi împreună, a încetat să mai existe şi am 
înţeles că vizita noastră la Cabaret ca să recuperăm 
documentele sustrase de Doamna Lupoaică nu era altceva 
decât o scuză. Poate că Hugo avea motive să meargă, pentru că 
era cavaler de Sion, dar Guillaume, nu. Singurul motiv al lui 
Guillaume era dragostea lui pentru mine, o dragoste care îl silea 
să lupte împotriva alor săi, să-l trădeze pe legatul papal. Pentru 
o vreme, pasiunea lui îl prefăcuse în favoritul meu. Dar Hugo, de 
care am ajuns să mă îndoiesc, era mai îndatoritor decât oricând 
şi nu îşi ascundea gelozia disperată care îl copleşea uneori. Îmi 
declara devotamentul său de câte ori putea, arătându-mi acum 


149 Versurile 949-950. (n.tr.) 


tot atâta afecţiune sau chiar mai mult decât rivalul său. 

Mai rămânea doar ceva de făcut: ca eu să mă decid pentru 
unul dintre ei. O doamnă cu doi curtezani plimbându-se pe 
însângeratul pământ occitan era o absurditate; situaţia aceea 
nu mai putea continua. Trebuia să mă hotărăsc, altminteri, vor 
sfârşi poate ucigându-se unul pe celălalt cu prima ocazie. Dar 
mă linişteam gândindu-mă că pericolul acela rămânea în urmă; 
trecuserăm împreună prin prea multe încercări. Din când în 
când, îşi spuneau unul altuia: „Îmi va părea rău să vă ucid 
atunci când o voi face”, iar răspunsul zâmbitor era: „Catalan 
îngâmfat, eu voi fi acela care vă va ucide”, dar eu ştiam că ei 
glumesc, că erau camarazi şi că erau ca nişte fraţi. 

Dar nu eram în stare să mă hotărăsc. Guillaume mă implora 
să-l însoțesc în ţara lui. Imi spunea că avea să renunţe la cariera 
sa ecleziastică şi că acolo voi fi în siguranţă, că tot ce era al lui 
va fi şi al meu şi că, dacă îmi mai rămânea vreo temere, ne vom 
duce în Ţara Sfântă. Hugo voia să mă ducă în Catalonia, la 
castelul tatălui său de la Mataplana. Îmi dădea asigurări că 
acolo voi fi regină, că era un loc al trubadurilor şi că toţi mă vor 
cânta. Eu zâmbeam, spunând că trebuia mai întâi să recuperăm 
documentele pierdute, dar în realitate nu îmi păsa de nimic; era 
o scuză ca să nu renunţ la niciunul dintre ei. 

Uneori, îl priveam pe Hugo şi mă gândeam că el era alesul 
meu. Fusese prima mea dragoste şi nu a încetat niciodată să fie 
astfel. Inima încă îmi mai bătea iute când uneori ne atingeam 
fără să vrem şi mă cuprindea o mare dorinţă de a-l săruta, de a-l 
îmbrăţişa, de a-mi lipi trupul de-al lui. 

Dar Guillaume era acolo şi prezenţa lui mă împiedica să mă 
hotărăsc pentru cavalerul de Mataplana, pentru că 
devotamentul pe care mi-l oferea francul, dragostea pe care mi- 
o arăta erau nesfârşite. Mi-a fost teamă de el şi l-am urât când |- 
am cunoscut, dar, încetul cu încetul, alte sentimente m-au 
biruit. Povestea noastră a crescut treptat, a depăşit-o chiar, 
uneori, pe cea cu Hugo. Mă simţeam descumpănită, foarte 
descumpănită. 

Şi aşa mă zbăteam, cufundată în gânduri. Trebuia să mă 
decid. Dar, pentru care dintre ei? În realitate, doream ca vremea 
aceea în care eram toţi trei împreună să nu se termine 


niciodată, să fie nesfârşită. Trăiam o epocă oribilă în care 
diavolul şi moartea călăreau împreună, pustiind ogoare şi oraşe, 
dar pentru mine era vremea dragostei. Eu nu am vrut să fie aşa. 
Dar aşa era. 

Am făcut călătoria netulburaţi, fără să ne grăbim. Poposeam 
în locurile cele mai frumoase, uneori doar pentru câteva 
momente, ca să admirăm priveliştea: pe malurile răstoacelor 
fluviului Aude, pe pajişti, în păduri, unde razele soarelui se 
strecurau printre frunzele încă verzi ale copacilor... Războiul 
încetase să mai existe pentru noi şi, curând după ce ne opream, 
vielele şi ghitara răsunau, cântam, râdeam, ne bucuram de 
compania noastră şi de clipa efemeră. 

Dar, asemenea primelor semne ale toamnei, care aducea deja 
nopţi reci şi câte o frunză îngălbenită, ne izbeam la tot pasul de 
urmele tragediei pe care am fi dorit să o socotim cât mai străină 
de noi. Uneori, era descoperirea macabră a vreunui cadavru 
neîngropat de săptămâni întregi; alteori, simple veşti pe care ni 
le transmiteau drumeţii. 

Cei care ne-au spus noutăţile au fost nişte neguţători însoţiţi 
de o escortă puternică, pentru ca să se apere de mulţimea 
deznădăjduită care încă mai rătăcea pe drumuri. 

Legatul papal Arnaut îl excomunicase din nou pe contele de 
Toulouse. 

Deşi nu a fost o surpriză, vestea nu i-a lăsat indiferenți pe 
cavalerii mei. Hugo era indignat, deplângând firea de trădător a 
abatelui Ordinului Cistercienilor care, după ce îl biruise pe 
vicontele Trencavel, îl ataca acum pe contele de Toulouse sub 
pretextul că nu îşi îndeplinise angajamentele luate la Saint- 
Gilles, deşi nu avusese timp să o facă, deoarece, până în urmă 
cu câteva zile, fusese alături de cruciați. 

— Arta războiului, a comentat Guillaume cu un zâmbet. 

— Da, o mişcare magistrală de trădare, răspunse Hugo 
mânios. Dar nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, cu 
Dumnezeul pe care Arnaut spune că îl reprezintă. 

— Există vreun război al lui Dumnezeu? am vrut eu să ştiu. 

M-au privit în tăcere. Încă îi mai uimeam când interveneam în 
conversațiile lor politice. 

— Nu ştiu, a răspuns Hugo în cele din urmă. Dar există 


războaie drepte. lar acesta este foarte nedrept. 

— Cruciada continuă, şi acest fapt nu îi va plăcea regelui 
vostru Pedro, a spus Guillaume pe un ton uşor ironic. 

— Vă daţi seama că abatele vrea să termine cu toţi cavalerii 
de Sion a căror identitate o cunoaşte? a insistat cavalerul de 
Mataplana. 

— Şi acesta e motivul excomunicării? am întrebat eu. 

— Care, dacă nu acesta? 

Dar întrebarea a rămas în aer, fără răspuns. 

Zilele acelea frumoase au luat brusc sfârşit. Eram la mai puţin 
de o zi de drum până la Cabaret când un tril, care s-a dovedit a 
nu fi al unei păsări, i-a atras atenţia lui Hugo. 

— Suntem supravegheați, a spus el. 

— De cine? a întrebat Guillaume. 

— Sunt cercetaşi ai lui Peyre Roger de Cabaret. Prietenul 
nostru trebuie că pregăteşte ceva. 

Eu am devenit îngrijorată, dar cei doi cavaleri ai mei, plictisiţi 
poate de atâta muzică şi pace, s-au arătat entuziasmați. O 
porniră spre nişte hăţişuri din apropierea pădurii şi au reuşit să 
localizeze falsa pasăre. Fiindcă îi cunoştea de la Cabaret, omul 
nu a avut nimic împotrivă să le arate pe unde o luase călărind la 
trap grupul condus de seniorul său. 

Am pornit-o în întâmpinarea lor şi, când Peyre Roger şi 
oamenii săi i-au văzut pe Hugo şi pe Cavalerul Privighetorii, ne- 
au primit cu mare bucurie. Erau vreo douăzeci şi cinci de 
călăreţi care veneau foarte mulţumiţi. Tocmai atacaseră o 
unitate de aprovizionare a cruciaților şi duceau cu ei o mare 
pradă alcătuită din cai, arme şi alimente. 

— Iscoadele noastre au localizat, la vreo două mile înspre 
Carcassonne, altă pradă interesantă, ne-a spus cavalerul de 
Cabaret după saluturi. Vă invităm să vă alăturaţi nouă. Ne-au 
lipsit Hugo de Mataplana şi prietenul său, Cavalerul Privighetorii. 

Amândoi au acceptat încântați şi Guillaume a dat deoparte 
bucata de piele care îi acoperea scutul pentru ca privighetoarea 
roşie, reprezentată ridicându-şi ciocul ca să cânte, să se arate 
din nou. 

M-au silit să rămân cu doi scutieri, care nu intrau în luptă 
pentru că păzeau prada de război, şi şi-au luat la revedere de la 


mine fără măcar să-mi fi dat mâna, ca să nu-mi trădeze 
condiţia. Şi au plecat fericiţi, glumind, lăsându-mă cu o 
nesfârşită îngrijorare. 

Am luat-o la trap până la o colină din apropiere ca să-i văd 
mai multă vreme, dar, după puţin timp, au dispărut pe drum. 
Apoi, pe când supravegheam calul încărcat cu documente, am 
privit melancolică ghitara tăcută şi viela amuţită, prinse 
deasupra baloturilor. 


99 


„Sun cheval brochet, laiset curre a esforz. 
vait le ferir li Quens quanque il pout.” 


[„Dă pinteni calului, lasă frâu liber forței sale, 
Contele aleargă cât poate de iute ca să-l rănească.” ] 


La Chanson de Roland, XCIX??? 


Hugo avea încredere în capacităţile militare ale lui Peyre 
Roger de Cabaret, dar îşi spuse că incursiunea aceea îi ducea 
mult prea aproape de Carcassonne. Erau doisprezece călăreţi 
care apărau un chervan tras de catâri şi atacul a început cu o 
urmărire. 

— Nu-mi place. Ar fi trebuit să le pregătim o ambuscadă, în 
loc să alergăm după ei, îi spuse el lui Guillaume. 

Nu a ştiut dacă acesta l-a auzit în vuietul atacului şi datorită 
faptului că amândoi aveau coiful pus pe cap. 

Cavalerii cruciați fugiră luând-o înaintea carului, iar cei din 
Cabaret, ajungând vehiculul din urmă, le  porunciră 
conducătorilor să-l oprească. În momentul acela, când s-a oprit 
chervanul, pieile care acopereau încărcătura au căzut, lăsând să 
se vadă ceva asemănător unei mici întărituri de lemn şi, apăraţi 
în spatele acesteia, o duzină de oşteni. Erau dotați cu baliste şi 
sulițe şi îi loviră imediat cu săgeți pe cavalerii occitani. In acelaşi 
timp, cei urmăriţi îşi întoarseră caii, atacându-i. 

— Fir'ar să fie! Mi-am închipuit eu, şopti Hugo printre dinţi. E o 
cursă! 

Dar era prea târziu ca să se întoarcă din drum. Avangarda, în 
frunte cu Peyre Roger, Guillaume şi Hugo, cu lancea în 
cumpănire, se lovi cu zgomot de fiare şi strigăte de cavalerii 
cruciați. Între timp, cavalerii din Cabaret care mergeau în urmă 
încercau să termine cu arbaletrierii apăraţi de obloanele de 


150 Versurile 1198-1199. (n.tr.) 


lemn din interiorul carului, dar aceştia îi ţineau la respect cu 
lăncile. Unii cădeau străpunşi de săgeți, încercând să-i doboare 
pe oşteni cu lovituri de sabie. După un schimb de lovituri cu 
adversarii săi, Hugo reuşi să-l lovească la un braţ pe omul care, 
evitând lupta, îşi înfipse pintenii şi scăpă. A văzut că Guillaume îl 
doborâse pe adversarul său şi îi strigă: 

— Ar trebui să ne retragem acum, cât încă mai putem. Vocea 
îi răsuna înăuntrul coifului. Oamenii lor ascunşi sunt pe cale să 
sosească. 

— Aveţi dreptate, răspunse Cavalerul Privighetorii. 

Dar tocmai atunci auziră zarvă în spatele lor şi Hugo ştiu că 
era prea târziu. Peyre Roger ordonă atacul împotriva celor care 
soseau şi, întorcându-se, fură nevoiţi să treacă pe unde se 
dădea lupta împotriva carului fortificat. In atac, Hugo văzu că 
nou-veniţii îi depăşeau în număr, dar ciocnirea fu imediată, fără 
să aibă timp să reacționeze. Era deja angrenat în luptă când 
văzu leul rampant al clanului Montfort etalat pe un scut şi o 
tunică. Se gândi că nu putea fi Simon, dar cu toată 
probabilitatea era fiul acestuia, Amaury. 

Căzuseră într-o cursă. Incursiunea avea să se încheie cu un 
eşec tragic, dar Hugo îşi spuse că, dacă îl va ucide pe 
moştenitorul celui care a uzurpat domeniul vicontelui, va 
transforma eşecul într-o mare victorie. Cavalerul de Montfort 
schimbă lovituri cu ambele mâini cu unul dintre cei ai 
cavalerului de Cabaret. Hugo îl avea aproape. Hotări să joace 
totul la noroc. 

Îşi înfipse pintenii în destrerul său şi îl lansă asupra lui 
Amaury. Cu spada înălţată, găsi o breşă şi, cu toate puterile, îi 
dădu o lovitură mortală în gât. 

— Nu! auzi el. 

Şi în ultima clipă, în loc ca arma să se împlânte în trupul 
duşmanului, auzi un zgomot asurzitor şi simţi impactul foarte 
puternic al fierului izbindu-se de fier. Era Guillaume, care cu 
spada sa o oprise pe a lui. Reacţia lui Amaury fu foarte rapidă. 
Duşmanul său primi atacul altui cruciat şi acesta îi permise să se 
întoarcă şi să-şi schimbe poziţia într-o parte şi, cu mâna sa 
stângă, îi dădu o cumplită lovitură propriului său văr, fără să ştie 
cine este şi fără să-şi dea seama că acesta tocmai îi salvase 


viaţa. 

În vreme ce Guillaume se prăbuşea la pământ, Amaury 
scoase un chiot victorios când băgă de seamă că îl dărâmase pe 
faimosul Cavaler al Privighetorii. 

— Să fugim de aici! strigă cavalerul de Cabaret. 

Hugo văzu mai mulţi cavaleri care îl înconjurau pe Amaury de 
Montfort sărbătorindu-i victoria. Inţelese că pierduse ocazia de a 
isprăvi cu el şi, amărât, se alătură grupului alcătuit din oamenii 
lui Peyre Roger şi, deschizându-şi calea lovind cu amândouă 
mâinile, rupseră rândurile cruciaților căutându-şi drum spre 
Cabaret, refugiul inexpugnabil de pe Muntele Negru. 

Doar atunci îşi dădu seama Hugo de tragedie. Il lăsa în urmă 
pe tovarăşul său, pe rivalul său, dar mai mult decât orice, pe 
prietenul său. Şi simţi că ochii i se umpleau de lacrimi, 
gândindu-se că nu vor mai glumi niciodată, nu se vor mai lua la 
întrecere cântând, nu se vor mai lansa în aventuri, nu vor mai 
râde împreună. Simţi o teribilă tristeţe şi o ranchiună profundă 
împotriva lui Amaury, care l-a răsplătit atât de prost pe cel care 
îi salvase viaţa. El era simbolul a ceea ce reprezentau cruciații, 
al cruzimii lor, al fanatismului lor, al jafului, al distrugerilor pe 
care le răspândeau în Occitania. 

Trase de dârlogi şi îşi frână calul. 

— Hugo, ce faceţi? îi întrebă Peyre Roger oprindu-şi calul, în 
vreme ce supraviețuitorii din ceată continuau să fugă. 

Dar Hugo aproape că nu îl auzea. Il căuta pe Guillaume din 
priviri. Văzu trupul şi privighetoarea roşie întinse la pământ, 
înconjurat de duşmani şi se întrebă dacă era mort într-adevăr şi 
dacă încă ar mai putea face ceva pentru el. 

— Îmi pare rău pentru prietenul dumneavoastră şi pentru 
oamenii noştri care au căzut în luptă, insistă cavalerul de 
Cabaret, dar veniţi cu noi, iute, în orice moment vor pleca în 
urmărirea noastră, sunt mult mai numeroşi. Răzbunarea va 
trebui să aştepte. 

Dar cavalerul de Mataplana observa sărbătorirea, felicitările 
cruciaților la adresa lui Amaury şi văzu cum acesta, înconjurat 
de oamenii săi, descăleca şi îşi scotea coiful. Cruciații voiau să 
vadă chipul faimosului Cavaler al Privighetorii. Atunci îşi dădu 
seama că încă mai avea posibilitatea de a-l ataca şi de a-l 


decapita dintr-o lovitură pe fiul lui Montfort. Era lipsit de apărare 
şi poate că aceea era singura ocazie de a-şi răzbuna prietenul. 
Şi îşi îndreptă calul din nou spre câmpul de bătălie. 

— Hugo, nu fiţi nebun! îi strigă Peyre Roger. Veniţi cu mine! E 
o sinucidere. Veţi reuşi poate să intraţi în cercul acela, dar nu 
veţi ieşi niciodată. 

Dar cavalerul, cu inima strânsă de amărăciune şi lacrimile 
curgându-i pe obraji, nu îl auzea. Incetul cu încetul, îşi purta 
destrer-ul la trap şi îşi scoase din nou spada din teacă. 

— Pentru Dumnezeu, ce frumoasă nebunie! îşi spuse Peyre 
Roger simţindu-şi ochii umezi. lisus Hristos să vă primească la 
sânul său, bunule prieten. 

instinctul îi cerea să-l însoţească pe Hugo, dar raţiunea îi 
vorbea de responsabilitatea pentru oamenii săi. Intoarse calul şi 
îl mână în galop ca să-i ajungă din urmă pe ai săi, rugându-se 
pentru catalan. 

Pornind la galop, Hugo ştiu că nu mai era cale de întoarcere; 
văzu breşa pe unde să intre şi capul pe care dorea să-l reteze. 
Mai ştia şi că Peyre Roger de Cabaret avea dreptate: erau prea 
mulţi. Dacă ataca înăuntrul acelui cerc, nu va ieşi niciodată cu 
viaţă. 

Amaury reuşi în cele din urmă să-i scoată coiful Cavalerului 
Privighetorii şi dădu peste chipul livid al dragului său văr. Viaţa i 
se scurgea în şiroaie din rana de la gât. Îngenunche şi îl susţinu, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. După câteva şoapte, o linişte 
mormântală se abătu peste cavalerii cruciați. Toţi îi 
recunoscură, era tovarăşul lor. 

— Te iubesc, vere, murmură Guillaume, privindu-l pe Amaury 
cu ochi de-acum sticloşi. 

Acesta rămase nemişcat. Nici măcar nu auzea zgomotul de 
copite al destrer-ului înştiinţându-l că se apropia călăul său. 
Privirea cavalerului de Montmorency rămase aţintită spre cer. 
Amaury ştiu că tocmai a murit şi un urlet neomenesc de durere 
îi ieşi din gâtlej, de parcă i s-ar fi rupt coardele vocale. Nu 
simţise niciodată o suferinţă atât de mare, o vină atât de 
îngrozitoare. | se părea că în piept îi arde infernul, dorea să-şi 
dea propria viaţă în schimbul întoarcerii în timp, măcar şi pentru 
o clipă, ca să schimbe acea soartă nedreaptă şi cumplită. 


Dar Hugo era deja aproape de el cu spada ridicată. Ştia că nu 
exista ieşire pentru niciunul dintre ei doi. Sparse cercul pe care 
îl formau cruciații năuciţi şi nu avu milă. 


100 


„Ab sels de Cabaretz s'es lo jorn encontrelz 
e los an durament feritz e essaretz 
que d'una part e d'autra n'i a motz de tuetz.” 


[„Şi cu cei din Cabaret în acea zi se înfruntară 
şi cu atâta cruzime răniră şi atacară 
că mulţi muriră de o parte şi de-alta.”] 


Cântecul cruciadei, Ill-41 


Vestea că ceva merge prost a adus-o unul dintre scutieri, care 
a ajuns în galop şi a făcut-o cunoscută: 

— Am căzut într-o cursă. Plecaţi cu prada spre Cabaret, 
supraviețuitorii vi se vor alătura pe drum. 

— Au fost morţi? am întrebat eu. 

Omul m-a privit parcă mirându-se de întrebarea mea. 

— Păi, bineînţeles, a răspuns el. L-au ucis, cel puţin, pe unul 
dintre cavalerii dumneavoastră. Alăturaţi-vă celorlalţi, plecaţi, 
salvaţi-vă viaţa, cu siguranţă ne vor urmări. Eu rămân aici în caz 
că trebuie să dau ajutor. 

Ceilalţi doi scutieri au plecat numaidecât, misiunea lor fiind ca 
prada să ajungă cu bine la Cabaret. Dar nu i-am însoţit. Fără 
cavalerii mei nu aveam unde să merg şi, cuprinsă de o teribilă 
nelinişte, am urcat pe colină, luând cu mine calul care purta 
manuscrisele şi instrumentele muzicale. Mi-am aţintit privirea 
spre cotitura după care se pierdea drumul între copaci şi m-am 
întrebat îndurerată care dintre ei o fi fost ucis. Mă rugam ca 
măcar unul să se întoarcă. Nu ştiam pe care doream să-l văd cu 
mai multă nerăbdare şi dădeam din cap în semn de negaţie ca 
să alung gândul. Nu puteam alege; ar fi fost ca şi cum aş fi 
hotărât asupra vieţii sau morţii celor pe care îi iubeam atât de 
mult. S-a scurs o vreme nesfârşită până când au apărut mai 
mulţi călăreţi care se întorceau în galop. Am numărat doar 


doisprezece. Câte unul de-abia se mai ţinea pe cal şi mai mulţi 
îşi etalau rănile sau chiar săgeți înfipte în trup. 

Cei care erau teferi au pregătit o linie de apărare, protejându-i 
pe ceilalţi în caz de atac, iar scutierii i-au ajutat pe răniţi să 
descalece, ca să li se scoată săgețile sau măcar lăncile şi să li se 
oprească hemoragia pentru ca să poată reveni la Cabaret. Mi-au 
cerut să fac de pază în cazul în care ar sosi cruciații şi, văzând 
că apar nişte călăreţi de după cotitură, am dat alarma. M-am 
corectat imediat constatând că erau doar trei de-ai noştri. Dar 
niciunul dintre ai mei. 

Cu ochii plini de lacrimi, scrutam în continuare orizontul, 
cerându-i lui Dumnezeu să nu mă părăsească, să le permită să 
trăiască. Măcar unuia dintre ei. Nici măcar nu avea importanţă 
cui. Priveam ghitara şi viela prinse pe cal, peste acea 
„moştenire a diavolului” şi mă întrebam dacă vor mai răsuna 
vreodată. Simţeam moartea înlăuntrul meu. 

A apărut alt cavaler şi inima mi-a tresărit de emoție, dar am 
văzut imediat că era Peyre Roger de Cabaret şi am simţit că 
speranţa mă părăseşte. 

L-au ovaţionat bucuroşi că era nevătămat şi a început să dea 
instrucţiuni. A spus că nu crede că, deocamdată, cruciații aveau 
să ne urmărească; se temeau de vreo ambuscadă asemenea 
celor multe în care oamenii din Cabaret îi făcuseră să cadă. 
Chiar şi aşa, i-a pregătit pe ai săi în cazul în care ar sosi şi m-a 
păstrat pe mine de pază. După ce a revăzut starea fiecăruia 
dintre oamenii săi şi a fost mulţumit de pregătiri, a urcat până în 
locul în care mă aflam ca să observe cotul drumului. Sau poate 
că a făcut-o doar ca să-mi vorbească: 

— Imi pare rău, Peyre, a spus el, au murit amândoi. Un suspin 
i-a scăpat din piept. Erau nişte cavaleri viteji şi trubaduri 
străluciți. Astăzi, /Joy-ul l-a pierdut pe unul dintre cei mai mari. 

Nu m-am putut stăpâni şi, când i-am observat lacrimile, am 
început să plâng deznădăjduită. El şi-a pus mâna pe umărul meu 
ca să-mi dea curaj. 

__— Veniţi cu noi la Cabaret. Acolo veţi fi în siguranţă şi ocrotit. 
Il iubeam pe Huget ca pe fiul meu, vă voi trata ca atare în 
onoarea lui. 

Nu am răspuns şi, pentru câteva clipe, amândoi am privit 


drumul şi, în cele din urmă, a spus: 

— Trebuie să plecăm. Pot veni peste noi în orice moment. 
Destule pierderi am avut pe ziua de azi. 

— Îi voi aştepta. 

Cavalerul de Cabaret clătină din cap în semn de negatie, 
întristat. 

— Ei sunt morţi, iar cruciații vă vor ucide şi pe 
dumneavoastră. Sunteţi prea tânăr ca să muriti. 

Ştiam că are dreptate, dar nu puteam renunţa la ultima 
speranţă şi nu îmi mai păsa de nimic fără ei. 

— l-aţi văzut morţi? l-am întrebat eu. 

— Într-o luptă ca aceasta nu e timp să cercetezi cadavrele. l- 
am văzut mergând spre moarte, i-am văzut murind. 

— Aşadar, nu puteţi fi sigur. 

— Am luat parte la multe încăierări, Peyre. Fiind grav răniţi, 
vor pieri, ori pentru că li se va da lovitura de graţie, ori pentru 
că îşi vor da sufletul pe drumul de întoarcere. Şi într-un caz, şi în 
celălalt, sfârşitul lor va fi acelaşi. Credeţi-mă; din nenorocire, mă 
pricep la aşa ceva. Sunt morţi. Salvaţi-vă. 

— Atunci, lăsaţi-mă aici, cu speranţa mea. Dacă şi ea moare, 
voi muri şi eu. 

M-a privit în ochi pentru câteva clipe. Apoi, s-a uitat jos şi a 
văzut că îi urcaseră pe răniţi pe cai şi erau gata de plecare. 

— Rămâneţi cu Dumnezeu! îmi spuse el. Să ştiţi că la Cabaret 
aveţi prieteni. 

Şi, dând pinteni calului, coborî colina până în mica vale. Mi-am 
aţintit ochii spre copacii de după care se pierdea drumul, văzând 
descurajată cum vântul făcea din când în când să danseze 
frunzele. Mă rugam pentru ei, pentru toată familia mea care 
murise înainte şi îmi spuneam că aceea era ultima lovitură, că 
nu puteam îndura mai mult. 


101 


„E voil sachaz ch'eu soi.l diable, 
le plus crudel e.l plus penable. "5! 


[„Atunci, să ştiţi că sunt diavolul, 
cel mai crud şi cel mai neîndurător.”] 


Hugo de Mataplana 


Toată atenţia cruciaților se concentra pe teribila scenă cu 
Guillaume de Montmorency agonizând în braţele lui Amaury. Cu 
toţii ştiau cât de mult se iubeau cei doi veri, care umblau mereu 
împreună. Alcătuiseră un cerc respectuos şi priveau de pe cai 
disperarea tânărului Montfort, care, ucigându-l pe Cavalerul 
Privighetorii, a crezut că se eliberează de cel mai mare duşman 
al său, dar, în loc de glorie, primea cea mai cumplită pedeapsă. 

Cei care băgaseră de seamă tropotul copitelor calului lui Hugo 
de Mataplana o făcuseră prea târziu şi nu au ştiut cum să 
reacționeze. Cavalerul intră printr-o breşă între doi călăreţi şi, cu 
spada ridicată, o îndreptă spre Amaury ca să-i reteze capul 
dintr-o singură lovitură. Ştia că era singura posibilă înainte ca 
ceilalţi să se năpustească asupra lui. 

Tocmai atunci auzi un strigăt cumplit de suferinţă, sfâşietor, 
impresionant. Şi prin fantele coifului îl putu vedea pe dragul său 
prieten cu ochii deschişi către cer, nemişcat, plin de sânge, şi pe 
cavalerul de Montfort ţinându-l în poală, mânjit cu sângele 
vărului său. Amaury îşi ridica şi el privirea în înaltul cerului cu 
chipul crispat de un rictus şi părea să întrebe de ce, cu gura 
deschisă şi scoțând prin ea un urlet de nesfârşită durere. 

Şi a ştiut că Amaury era condamnat pentru restul vieţii sale la 
cel mai rău dintre suplicii. Aroma vinului nu va mai fi aceeaşi 
pentru el, nici nu va mai respira aerul proaspăt în dimineţile 


151 În limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


diafane şi nici măcar căldura trupului unor doamne nu va reuşi 
să-i topească gheaţa din inimă. Vederea ochilor sticloşi ai lui 
Guillaume îi va apărea în faţă de fiecare dată când îi va închide 
pe ai săi. 

Şi Hugo nu a avut milă de el. Şi l-a lăsat să trăiască. 

Işi ţinu spada sus, dar evită lovitura şi o abătu asupra unuia 
dintre cavalerii care încerca timid să-i închidă trecerea de 
cealaltă parte şi care, surprins de acele întâmplări extraordinare 
şi datorită fentei lui Hugo, de-abia a reacţionat ca să se apere 
de impact şi a fost dărâmat la pământ. Ceilalţi, într-un act 
aproape reflex, voiră să-l rănească pe cavalerul de Mataplana 
care, deşi primise tăieturi şi lovituri, dintre care una chiar îi 
străpunsese cămaşa de zale, reuşise, mulţumită căderii 
adversarului pe care îl atacase, să-şi facă loc şi să iasă din 
încercuirea duşmanilor. O luă la goană în galop şi mai mulţi 
făcură gestul de a pleca în urmărirea lui, dar nimeni nu a fost în 
stare să-şi desprindă privirile îndurerate de la cei doi tineri veri. 
Amaury, căruia părea să nu-i pese câtuşi de puţin de moartea 
pe care i-o aducea Hugo, plângea în hohote, îmbrăţişând trupul 
lui Guillaume. Lacrimile brăzdau feţele tăbăcite ale cruciaților, 
care,  respectuoşi,  descălecau unul câte unul ca să 
îngenuncheze alături de el. 

Şi astfel lovitura de spadă care ar fi trebuit să-l termine pe 
Amaury de Montfort, singura pe care Hugo de Mataplana avea 
ocazia să o dea, a fost cea care i-a salvat lui viaţa. În ultima 
clipă, a schimbat moartea amândurora cu viaţa şi nu a făcut-o 
nici din milă, nici din teamă, ci pentru că a ştiut că nicio 
pedeapsă, nicio răzbunare nu va putea întrece suferinţa 
cumplită pe care destinul i-a impus-o tânărului Montfort. 


102 


„Tinc el galant a la guerra, 
no se si me'l matarân. >? 


[„Drăguţul meu e la război, 
nu ştiu dacă nu mi-l vor ucide.”] 


Cântec popular 


Mi-a lipsit curajul ca să ajung la cotitura împădurită şi apoi, 
mai încolo, până la câmpul de bătălie ca să-i văd, să le 
îmbrăţişez trupurile aşa cum îmi doream. Dar mă temeam să nu 
fiu prinsă şi ca abatele Ordinului Cistercienilor, care îmi 
cunoştea deghizarea, să mă condamne la moarte. 

Acest fapt nu mă preocupa atât de mult precum ceea ce 
implica el. Arnaut ar avea câştig de cauză recuperând povara 
celui de-al şaptelea catâr şi scăpând de Doamna Privighetoare. 
Era tocmai ceea ce cavalerii mei doreau să împiedice şi ceea ce 
trebuia eu să evit în onoarea şi în memoria lor. 

Am ştiut atunci că obligaţia mea era să protejez documentele 
acelea, să merg la Cabaret şi să-i povestesc tot lui Peyre Roger, 
care încă nu ştia cine sunt eu. El era cavaler de Sion, el avea să 
ştie ce are de făcut. 

Dar m-am agăţat de speranţă şi, aţintindu-mi încă o dată 
privirea în zona împădurită în care se pierdea drumul, m-am 
rugat amintindu-mi de vremurile fericite pe care le-am trăit toţi 
trei împreună. 

În cele din urmă, am înţeles că totul se terminase şi că nu-mi 
rămânea decât să duc la îndeplinire dorinţa cavalerilor mei. Mă 
pregăteam deja să urmez calea spre Cabaret când cineva apăru 
de după cotitură. Era un călăreț cu o înfăţişare jalnică pe care l- 
am recunoscut numaidecât. Hugo! Inima mi-a sărit din piept. 


152 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


Am dat pinteni calului şi i-am ieşit în întâmpinare. 

A trebuit să-l ajut să se menţină călare şi ne-am îndreptat 
spre nişte copaci foarte înfrunziţi şi nişte arbuşti departe de 
drum, ca să ne ascundem. 

După ce i-am scos coiful, turtit de lovituri, am văzut că avea 
pe spinare o tăietură care îi sfâşiase cămaşa de zale şi care 
sângera din abundență. Ochii îi erau roşii, obrajii, umezi, avea 
nevoie de ajutorul meu ca să descalece şi atunci ne-am 
îmbrăţişat împărtăşind plânsul. 

— Guillaume a murit, mi-a spus el. 

Eu l-am strâns la piept şi i-am simţit căldura sângelui. 
Afirmația lui nu mai era vestea proastă a morţii, ci cea bună a 
vieţii. Hugo trăia! Prezenţa lui era un dar al cerului, ca un răsărit 
de soare strălucitor după o noapte sumbră, şi, în plină 
nenorocire, mă simţeam fericită, nespus de fericită. 

Nu am vrut să forţez norocul şi, împotriva dorințelor mele, m- 
am desprins din îmbrăţişare ca să-i îngrijesc rănile. După ce i- 
am scos zalele, am văzut că leziunile erau mai degrabă 
spectaculoase decât grave, din pricina sângerării, şi că nicio 
lovitură nu-i rupsese nimic. l-am bandajat rănile şi am reuşit să 
opresc hemoragia. După un repaus, am reuşit să-l fac să bea vin 
îndoit cu apă şi să mănânce puţin. Cruciații păreau să fie prea 
ocupați cu propriul doliu ca să ne mai urmărească şi, cu puţin 
timp înainte de căderea serii, liniştiţi, am pornit la drum spre 
Cabaret. 

Fusese o zi cumplită şi intensă. Ne-am oprit să vedem cum 
apune soarele între norişori într-un spectacol cu reflexe roşiatice 
şi aurii şi mi-am spus că aveau dreptate catarii, chiar şi numai 
pe jumătate. Uneori, lumea putea fi infernul. Dar, alteori, avea 
frumuseţea cerului. L-am luat de mână pe Hugo şi i-am spus: 

— Vă iubesc. 


103 


„Consiros cant e plane e plor 
pel doi qe.m a sasit e pres 
al cor per la mort... "1% 


[„Cânt trist, mă tânguiesc şi plâng 
de durerea ce mă cuprinde 
şi-mi umple inima la moartea...] 


Plany al lui Guillem de Bergadă la moartea lui Pons de 
Mataplana 


Septembrie era pe sfârşite. Nopțile erau de-acum răcoroase, 
dar am înnoptat pe drum ca să evităm hanul La Cocoşul 
Cântător; nu doream o întâlnire neplăcută cu vreun cruciat 
dintre cei rămaşi în urmă. 

Hugo a avut fierbinţeli şi a delirat despre go/emuri, mă chema 
pe nume, ca Doamna Privighetoare şi Doamna Graal In ciuda 
posibilelor pericole, am aprins un foc într-un loc pe care îl 
credeam invizibil de pe drum şi, când tremura, îi dădeam 
căldură de la trupul meu. Aproape că nu am dormit, şi când, 
spre dimineaţă, i-a scăzut febra, am putut să o pornim la drum 
ca vai de noi. 

Nu mă simţeam în siguranţă. Eram foarte vulnerabili; orice 
bandit de drumul mare ar fi putut să ne atace şi să ne ia calul 
care purta „moştenirea diavolului41. De aceea mergem pe 
cărări pe care Hugo le cunoştea din incursiunile sale războinice. 
La amiază, ne-am apropiat de coastele Muntelui Negru, am luat- 
o pe drumul principal şi în curând am recunoscut semnalele 
străjerilor care, de prin diferitele locuri din pădure, înştiinţau 
despre prezenţa noastră. Inainte de a fi străbătut jumătate din 
drum, am văzut apropiindu-se o ceată de călăreţi; era Peyre 


153 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


Roger de Cabaret şi unii dintre cavalerii săi care, aflând de 
sosirea noastră, au ieşit să ne întâmpine şi să ne escorteze. De 
cum ne-au văzut, l-au aclamat pe Hugo. În zâmbetele de pe 
feţele lor se citea că duceau lipsă de veşti bune şi că aceea era 
excelentă. 

— Lăudat fie Domnul, repeta Peyre Roger. Pe cinstea mea că 
vă credeam mort. Era imposibil să fi scăpat cu viaţă printre 
puzderia aceea de duşmani asupra cărora v-aţi aruncat. 

Hugo, ostenit, aproape fără să poată vorbi, a şoptit: 

— A fost mila Celui de Sus. 

— Aveţi un scutier viteaz, a spus el după aceea. V-a aşteptat 
fără speranţă, cu riscul vieţii sale şi graţie lui aţi scăpat cu bine. 

— Ştiu, ştiu, a răspuns cavalerul de Mataplana. 

Am ajuns la Cabaret când valea era deja în întuneric, dar 
deasupra castelelor, acolo sus, încă mai strălucea lumina aurie a 
soarelui de după-amiază. Clădirile impunătoare erau împodobite 
cu fanioane colorate, iar drapelele fâlfâiau vesele în vânt. Era 
imaginea frumoasă pe care o păstram în amintiri. Părea un loc 
departe de lume, un loc de legendă, şi m-am mirat că nu văd 
semne de doliu. L-am întrebat pe seniorul de Cabaret, iar acesta 
mi-a răspuns: 

— Să ne plângem morţii este o datorie, şi toţi o facem. Dar 
renunţarea la Joy, la ceea ce este frumos în viaţă este o trădare 
la Cabaret. 

Graţie bunelor îngrijiri şi afecțiunii tuturor celor de prin partea 
locului şi, în special, mie, Hugo a început curând să se 
întremeze. Până într-acolo încât, a doua zi după sosirea noastră 
mi-a cerut ghitara. Am venit şi eu cu viela mea, dar el nu căuta 
să-şi exerseze simţurile, ci să-şi reconforteze sufletul. A începu! 
să compună un plany în amintirea lui Guillaume de 
Montmorency, Cavalerul Privighetorii. 

După câteva zile, la terminarea cinei, încă sub cerul liber, dar 
cu veşminte groase, Hugo şi-a prezentat compoziţia: 

* 


Cânt trist, mă tânguiesc şi plâng 

cu o durere nemărginită, ce mi se revarsă 

din inimă, la moartea 

lui Guillaume de Montmorency, prietenul meu. 


Care era franc, darnic şi curtenitor, 

care cu toţi era drept, care era meşter la toate 

şi era renumit drept cel mai bun 

dintre cei ce au existat în Île-de-France 

şi pe pământurile sale întinse, înconjurate de râuri.15* 
* 


În niciuna din seratele anterioare nu mai asistasem la o 
asemenea linişte. Nu se auzea nici măcar clinchetul unei cupe 
ciocnite de o farfurie şi doar greierii în depărtare făceau 
contrapunct notelor melancolice pe care Hugo le smulgea din 
ghitară înainte de a începe să recite următoarea grupare de 
versuri. 

* 
Ce mare zbucium, ce durere de nesuportat şi ce pustiu 
a lăsat printre noi, prietenii săi. 
Şi nici între cei din clanul său nu e consolare, 
căci nu mai există, a murit 
Guillaume, Cavalerul Privighetorii. 
Fără să ştie, Amaury de Montfort, vărul său, 
l-a ucis pe când el îi salva viaţa, 
dovedind în luptă vitejească şi îndrăzneață 
că a fost generos până în ultima sa clipă. 

* 


Am văzut că pe obrajii Doamnei Lupoaice se scurgeau 
lacrimile ca nişte boabe de cleştar şi mi-am dat seama că şi eu 
plângeam, stăpânindu-mi anevoie suspinele. 

x 


Camarade de arme, dacă într-o zi v-am urât şi detestat 

şi moartea trădătoare v-o puneam la cale fiindcă-mi eraţi 
rival, 

Dumnezeu a vrut ca pizma în prietenie să se schimbe. 

Ca împreună să umblăm pe drumuri, 

ca împreună să aducem cântări dragostei, frumuseţii, 

şi ca tot împreună să învingem mii de primejdii. 

Mereu îi voi mulţumi Domnului pentru că a făcut 


154 |mită plany-ul pe care l-a compus Guillem de Bergadă, deplângând 
moartea vechiului său duşman şi vecin Pons de Mataplana, unchiul 
protagonistului (n.a.). 


din nobilul meu duşman cel mai bun prieten al meu. 
Vei fi mereu în inima mea şi a doamnei noastre. 
x 


Ajuns deja la mijlocul acelor versuri, cineva nu şi-a mai putut 
stăpâni hohotul de plâns şi a fost ca şi cum s-ar fi dat deodată 
permisiunea de a manifesta durere. Doamnele au început să 
suspine şi mulţi dintre bărbaţi, de asemenea. 

Hugo, cu o voce răguşită, s-a străduit să continue. Emoţia 
pusese stăpânire pe el. 

* 
Dumneavoastră, cavalere ce ați studiat religia, 
pe mulți i-ați însoţit când aţi ştiut să alegeti, 
optând pentru adevăr, pentru compasiune, pentru iubire. 
Şi, împotriva poruncilor abatelui Ordinului Cistercienilor, 
aţi căutat mai degrabă inima decât puterea. 
Domnul Dumnezeul Nostru, care v-a luat să-i staţi alături, 
va şti să vă ierte toate marile şi micile 
voastre păcate, pentru că îngerii 
au fost martori că nu v-aţi trădat niciodată credinţa. 

* 


Când Hugo a terminat, Peyre Roger de Cabaret a lăsat un 
răgaz pentru lacrimi şi, în cele din urmă, s-a ridicat şi a spus: 

— Guillaume, Cavalerul Privighetorii a murit, dar va trăi 
mereu ca un erou în cântecele trubadurilor. Trăiască al 
Privighetorii Cavaler! 

Toţi au ovaţionat şi seniorul castelului a invitat un preot să 
rostească o rugăciune pentru sufletul lui Guillaume. 

Cabaretul m-a surprins încă o dată văzându-i pe toţi cum 
îngenuncheau, cu festinul încă pe masă, ca să recite cu fervoare 
toate rugăciunile cerute de preot. 

Când rugăciunile s-au încheiat, Orbia, Doamna Lupoaică, a 
fost cea care a vorbit: 

— Guillaume, Cavalerul Privighetorii, a fost unul inimos şi 
nobil, iubitor de /oy, şi, ridicând braţele, a spus: Să fie /oy în 
onoarea sa! 

Şi de îndată au răsunat vielele, psalterioanele, flautele şi 
tobiţele. Un grup de muzicanți s-a ivit din castel, în vreme ce un 
băiat şi o fată, gătiţi în chip de comedianţi, au început să 


danseze în sunetul instrumentelor. Cei prezenţi s-au pornit şi ei 
să bată din palme în ritmul muzicii şi câte un zâmbet s-a ivit pe 
chipuri, pe când ochii încă mai plângeau. 

Doamna Lupoaică reuşise să aducă încă o dată strălucirea 
Graalului. Joy revenise. 


104 


„Qe.l cor n'ai trist e.n vauc dolens 
car no fui al vostre socors... "155 


[„Mi-e inima tristă şi îndurerată 
că nu v-am venit în ajutor...”] 


Guillem de Bergadă la moartea lui Pons de Mataplana 


Am avut grijă de cavalerul meu cu devotament. Îmi plăcea să- 
| ating, să-l mângâi când nu ne vedea nimeni, iar el îmi 
răspundea cu tandreţe. Simţeam iubirea crescându-mi în piept, 
acum fără piedici, fără obstacole. Când Hugo s-a simţit refăcut, 
mi-a propus să plecăm din Cabaret şi să merg cu el pe domeniul 
său, repetându-mi că voi fi primită la Mataplana ca o regină. Am 
înţeles că mă întrista gândul să abandonez siguranţa din locul 
acela, bastioanele căţărate pe munte, lumea sa alcătuită din 
muzică, dragoste şi Joy. Dar toţi şi mai întâi seniorii castelului 
ştiau că acel frumos univers nu va mai dura multă vreme, că era 
efemer şi anticiparea dorului făcea să fie şi mai prețioasă 
desfătarea de moment. 

— Să trecem Pirineii prin Foix înainte de venirea iernii, îmi 
spunea iubitul meu. De cealaltă parte, domneşte pacea. Sunt 
sute de ani de când nu au mai fost incursiuni ale sarazinilor pe 
pământurile părinţilor mei. Acolo veţi fi în siguranţă. 

Eram neliniştită gândindu-mă cum mă va primi familia lui şi 
mă surprindeam de multe ori privind drumul care şerpuia prin 
vale şi care ducea, departe de siguranţa din Cabaret, către lume 
şi către Mataplana. 

Bineînțeles, am acceptat. Ochii mi se umpleau de lacrimi când 
mă gândeam la Guillaume, dar destinul hotărâse pentru mine. 
Atunci am înțeles cât de mult l-am iubit pe franc, dar că îi 


155 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


iubeam pe Hugo încă şi mai mult şi că acum toată afecțiunea 
mea era pentru el. Voiam, de asemenea, să mă îmbrac din nou 
ca o doamnă, să mă comport ca o doamnă, să cochetez cum o 
făcea Orbia, dar cu mult mai multă pudoare. Doream şi totodată 
mă temeam să plec din locul acela ireal, unic prin frumuseţe, 
prin vraja iubirii ce părea că îl protejează. 

Cu toate acestea, era nevoie să înfrunt lumea din afară. 
Doream să mă aflu singură cu iubitul meu, în afara mediului 
indiscret de la Cabaret, unde se trăia sub privirile celorlalţi, ca 
să-i cad în braţe şi să-i ofer tot ce eram şi aveam eu şi să 
primesc în schimb acelaşi lucru din partea lui. 

Dar aveam o misiune de îndeplinit înainte de a pleca din 
Cabaret, şi Hugo i-a cerut prietenului său, stăpânul locului, 
documentele care lipseau. 

— Dacă le-a luat Doamna Lupoaică, ea trebuie să vi le 
înapoieze, a răspuns Peyre Roger. Va trebui să vorbiţi cu 
Doamna. 

Hugo a solicitat o întrevedere şi a fost primit cu toată 
galanteria pe care Orbia de Pennautier ştia să o arate. A găsit-o 
aşa cum îşi aştepta ea vizitatorii, cântând la viela cu arcuş în 
acel salon-dormitor unde domnea unicornul. După ce i-a făcut o 
plecăciune, cavalerul a aşteptat răbdător ca doamna să termine. 
Era o excelentă interpretă. 

Cavalerul de Mataplana, păstrând totuşi manierele pe care le 
impuneau noblețea lui şi Fin'Amor-ul, a vrut să intre direct în 
subiectul care îl preocupa. 

— Doamnă, i-a spus el după toate saluturile şi politeţurile 
protocolare, în numele Sionului, trebuie să vă cer să-mi predaţi 
documentele pe care le păstraţi şi care făceau parte din scrierile 
pe care Aymeric de Canet, maestrul Ordinului Templierilor, le-a 
încredinţat cumnatului vostru Peyre Roger. 

— Scrierile de pe cel de-al şaptelea catâr? a răspuns ea 
zâmbitoare, după o pauză. 

— La ele mă refer, doamnă. 

Doamna Lupoaică a râs. 

— Bunul meu Huget, ştiţi bine cât de mult vă apreciez. Ca şi 
pe tatăl dumitale. Şi în numele acestei iubiri, vă cer să-mi 
spuneţi cu ce drept mi le solicitaţi. 


— Aşadar, nu negaţi că sunt în posesia dumneavoastră. 

Orbia râse din nou arătându-şi dinţii albi, mijindu-şi ochii 
albaştri şi dându-şi pletele blonde pe spate. Cămaşa ei subţire 
de noapte sugera nişte sâni frumoşi care se mişcau liber 
dedesubt. 

— De ce să neg ceea ce ştiţi? spuse ea în cele din urmă. Ne 
apreciem prea mult unul pe altul. Vă cer doar să-mi spuneţi care 
este dreptul dumneavoastră asupra acelor documente. 

— Nu este dreptul meu, ci al seniorului care m-a trimis şi pe 
care îl reprezint. Marele Maestru de Sion. 

— Aha! a exclamat doamna. Aşadar, el este... 

Hugo a încuviinţat dând din cap. Şi, lăsându-şi privirea să-i 
fugă printr-una din ferestrele mari ale turnului, Orbia a suspinat. 

— Nu am de-ales decât să vă dau ceea ce îmi cereţi. Aerul 
şăgalnic îi revenise în zâmbet. Nu-i aşa? 

Hugo a răspuns înclinând politicos capul. 

— Ei bine, nu vi le voi da, un hohot de râs stăpânit îi însoțea 
refuzul. 

El a privit-o surprins. 

— Va trebui să mi le ceară scutierul vostru, a adăugat 
doamna. 

* 

Mi-am pus cămaşa de zale ca să-mi ascund formele şi, 
purtând deasupra deghizarea mea de tânăr paj, m-am dus să o 
vizitez pe Doamna Lupoaică. Am găsit-o ca de obicei, cântând la 
un instrument, de data aceasta la un psalterion. Spre deosebire 
de mine, ea chiar se străduia să-şi scoată în evidență, destul de 
discret, rotunjimile feminine. În locul acela, totul era gândit 
pentru seducţie, pentru jocul amoros, pentru nesfârşita 
desfătare a Joy-ului. 

— Fiţi binevenit, Peyre! a spus ea văzându-mă. 

Încă a mai ciupit câteva coarde şi, în cele din urmă, s-a ridicat 
să mă primească. Eu am făcut o reverență politicoasă aşa cum 
era de datoria unui paj faţă de doamna de la castel. Ea mi-a 
imitat râzând salutul şi, luându-mă de mână, m-a invitat să mă 
aşez pe una din pernele mari care erau pe pat. Pentru o clipă, 
am crezut că vrea să mă seducă şi asta m-a făcut foarte 
nervoasă. Îngrijorarea mea a sporit când a început să-mi 


vorbească pe un ton amoros, în vreme ce mâinile ei calde le 
luau pe ale mele. 

— Ştiţi că sunteţi un frumos tânăr paj? 

M-am gândit că mă voi înroşi. 

— Mulţumesc, stăpână, am răspuns eu. Ce doriţi de la mine? 

— Cavalerul dumitale mi-a cerut anumite documente. 

A tăcut, aşteptând ca eu să vorbesc, dar am rămas tăcută în 
continuare. 

— Şi i-am spus că vi le voi da doar dumitale... 

— Atunci, daţi-mi-le, am răspuns eu pe un ton sec. Ea a râs 
din nou. 

— Ştiţi? întotdeauna am simţit în dumneata o anumită 
împotrivire. 

— Pentru că nu mă lăsam cucerit de farmecele voastre 
precum ceilalţi bărbaţi? 

Din nou, râsul ei zglobiu. Dacă nu aş fi ştiut că aceasta era 
ceea ce aşteaptă o doamnă practicantă a Fin'Amor-ului, aş fi 
crezut că îşi bate joc de mine. 

— Da, de aceea şi pentru că, graţie unui al şaselea simţ pe 
care îl avem unele femei, v-am simţit rivalitatea. 

— Rivalitatea? 

— Exact, rivalitatea, zâmbea ea cu gura, cu ochii ei albaştri, 
cu buclele sale aurii. Nu mă mira faptul că era regina seducţiei. 
Aceeaşi rivalitate pe care ar simţi-o o domniţă dacă o doamnă ar 
cocheta cu cavalerul ei. 

— Vă îndoiţi de corectitudinea mea morală, am răspuns eu 
scandalizată. Credeţi că sunt unul dintre pajii aceia care le fac 
pe plac stăpânilor lor? 

— Nu. Cred că sunteţi o doamnă. 

Am rămas tăcută. Fireşte că luasem în considerare 
posibilitatea ca doamna cea perspicace să mă descopere, dar, 
chiar şi aşa, am fost surprinsă. 

— Şi nu sunteţi o doamnă oarecare, a insistat ea. Sunteţi 
Bruna din Béziers, cea numită Doamna Privighetoare, deşi, 
potrivit documentelor care sunt în posesia mea, ar trebui să vi 
se spună Doamna Graal. 

— Ce vă face să presupuneţi aşa ceva? am întrebat eu, 
încercând încă să mă prefac. 


— Eu ştiu multe lucruri, dragă doamnă. Bărbaţilor, când sunt 
îndrăgostiţi, le place să vorbească, vor să o impresioneze pe 
doamna lor sau au nevoie să-şi deschidă sufletul. lar scutierii lor 
o fac cu slujnicele mele. Pe aici a venit un cavaler faidit, cu 
scutierul său şi cu un franc şi au pus multe întrebări. Credeau că 
sunt discreţi, că nimeni nu va bănui nimic. Întrebau de 
Guillaume de Montmorency şi de voi. 

M-a privit din nou pentru o vreme cât eu tăceam, considerând 
că era o prostie să mă mai prefac în faţa ei. 

— Şi au aflat că mergeam la Narbonne, am spus eu. 

— Imi pare rău dacă aţi fost pusă în primejdie, dar eu n-am 
aflat până când nu mi-au povestit doamnele mele. Aici, toată 
lumea vă cunoştea şi nu era un secret încotro mergeaţi. 

Orbia s-a ridicat, a făcut câţiva paşi până la o ladă mare şi a 
scos din ea două legături de documente. Când s-a întors să se 
aşeze alături de mine, m-a privit intens în ochi şi mi-a spus: 

— După cum veţi fi aflat, Aymeric de Canet, templierul, a vrut 
să pună la loc sigur povara celui de-al şaptelea catâr pe care a 
luat-o de la asasinii legatului Peyre de Castelnou şi pe care i-a 
încredinţat-o cumnatului meu, acesta fiind cavaler de Sion şi 
considerând Cabaretul un loc sigur în faţa invadatorilor. Curând, 
am ştiut totul şi mărturisesc că, atunci când am aflat care era 
natura secretului, am fost cuprinsă de invidie. Multă lume îmi 
spune mie Doamna Graal, personificând prin mine ceea ce se 
numeşte Joy. Şi bineînţeles că am fost mândră de titlul acesta. 
Fără ca fratele soţului meu să ştie, am pus mâna pe documente 
şi am aflat că o anume Bruna de Béziers este descendentă 
directă a lui Hristos, că prin venele ei curge sângele Lui. Şi am 
ştiut că Doamna Graal este ea, din motive foarte diferite şi mult 
mai puternice decât ale mele. De aceea am păstrat la mine o 
parte din documente, tocmai pe cele care certifică ultimele 
generaţii ale strămoşilor dumneavoastră până se ajunge la 
părinţii voştri. 

Şi mi-a înmânat documentele. 

— Le aveţi aici; sunt ale voastre. Vă mărturisesc criza mea de 
gelozie şi vă cer iertare. Acum, că vă cunosc şi că ştiu mai 
multe, nu vă invidiez destinul. Voi sunteţi Doamna Graal. 

Am rămas privindu-i chipul. De puţine ori o văzusem pe Orbia 


cu o expresie serioasă. Şi fiind atât de aproape, am observat că, 
pe pielea albă a reginei aşa-numitului /oy, se desenau nişte mici 
riduri pe frunte şi la colţurile ochilor. Atunci mi-am dat seama că 
şi eu, după ce, la început, o detestasem, am căzut pradă 
farmecului Doamnei Lupoaice. Acum, când ea renunţa la aerul ei 
de regină, când îmi oferea chipul său omenesc, îmi atingea 
inima. 

l-am luat mâna şi i-am sărutat-o. lar ea m-a îmbrăţişat şi, în 
ciuda neplăcutelor zale de fier, am simţit-o caldă, parfumată, 
liniştitoare. Am izbucnit în plâns. Nu mai era rivala mea, o 
simţeam ca pe o mamă şi am ştiut că nu era renumită doar 
pentru frumuseţea, isteţimea şi graţia ei, ci şi pentru tandreţea 
pe care ştia să o dăruiască. 

— Dumneavoastră sunteţi adevărata Doamnă Graal, i-am 
spus eu după ce mi-am domolit încordarea în braţele ei. Eu nu 
vreau acest titlu. 

— Nu, dumneavoastră sunteţi. Prin venele dumitale curge 
adevăratul sânge regesc, cel mai mult Sangreal care poate 
exista. Sângele lui Hristos. 

— Dar dumneavoastră vă spune lumea aşa. 

— Sunt lucruri foarte diferite. De aceea, la început, am simţit 
invidie, dar acum, nu mai simt. Sunt potire de naturi diferite. 
Mulţi poeţi vorbesc despre „Graal”, dar puţini sunt de acord în 
legătură cu ce este el într-adevăr, pentru că fiecare merge în 
viaţă pe drumuri diferite, iar căutarea lor este diferită. Graalul 
diferă cu fiecare persoană, pentru că este o oglindă care 
reflectă dorinţele noastre arzătoare. 

Am rămas tăcute, căzute pe gânduri, cu mâinile încă unite. 

— Viaţa dumneavoastră, sângele vă este preţios, Bruna, a 
spus ea după o clipă. Aveţi grijă de dumneavoastră. 

— Mulţumesc, doamnă. 

— Dar ţineţi minte că dragostea este şi mai prețioasă, pentru 
că sângele dumneavoastră, deşi unii îl cred divin, nu este 
altceva decât trup, iar acesta este muritor, şi, după cum spun 
catarii, aparţine diavolului. Dragostea este valoarea cea de pe 
urmă. Aceasta este Graalul meu. 

Când ne-am luat rămas-bun, frumoasa Lupoaică din Cabaret a 
căzut în genunchi în faţa acelui tinerel, împovărat de secretul 


propriei sale origini, şi i-a sărutat respectuos mâna. 


105 


„Mare stăpân este amorul.” 
Zicală populară 
Prouille 


Chipul abatelui Arnaut se înroşea pe măsură ce îi creştea 
mânia. 

— El era. El era afurisitul acela de Cavaler al Privighetorii! 
striga el. Cum a putut face aşa ceva? Nebunul! Ereticii ăia 
trebuie că l-au înnebunit. Şi a făcut-o pentru o femeie! 

Făcu mai mulţi paşi mari până în celălalt capăt al camerei. Şi, 
când se întoarse, se trezi faţă în faţă cu Domingo de Guzmán, 
care îl asculta în picioare, cu capul uşor aplecat, umil, şi cu 
mâinile ascunse în mânecile grosolanei sale rase cenușii. 

Cruciații luaseră Fanjeaux fără să li se opună rezistenţă, dat 
fiind că seniorii feudali, credincioşi catari pe faţă, fugiseră la 
înaintarea trupelor lui Montfort. Simon însuşi îşi rezervase 
castelul, în faţa căruia îl instalase pe unul dintre locotenenţii săi. 
In felul acesta, cătunul din apropierea localităţii Prouille, unde 
Domingo îşi avea baza, a rămas sub protecţia invadatorilor. 
Acolo a venit abatele Ordinului Cistercienilor să-l viziteze pe 
vechiul său coleg de predicare, cu care era în mare dezacord în 
privinţa metodei, ca să-şi scoată în evidenţă triumful. 

Dar pe drum aflase vestea morţii Cavalerului Privighetorii şi 
identitatea acestuia. Gustul dulce al victoriei devenise amar. 

— Şi ceea ce este şi mai rău! A trădat sfânta noastră misiune, 
cruciada, cea denumită negotium pacis et fidei, tună el. 

Abatele îşi întinse braţele ca lisus răstignit. Ştia că înălţimea 
lui şi largile sale veşminte luxoase îi confereau o înfăţişare 
impunătoare. Mai făcu doi paşi şi se apropie de călugăr care era 
în continuare nemişcat şi, pe un ton foarte jos, dând din cap 
nedumerit, continuă: 


— Era strălucit, avea totul, ar fi fost episcop, ar fi ajuns poate 
arhiepiscop. Cum a putut face aşa ceva? De ce li s-a alăturat 
ereticilor? 

Se îndepărtă făcând alţi doi paşi mari, se întoarse şi se află 
din nou faţă în faţă cu Domingo. 

— L-a trădat pe Papa de la Roma! Pe cel mai mare stăpân de 
pe Pământ! Pe sfântul Pontif! Precum şi pe stăpânul său, regele 
Franţei! 

Domingo şi-l amintea pe cavalerul acela cu care împărţise 
pâine şi mărturisiri, confesiunea, scrupulele şi rezervele aceluia. 
Ca şi pe tânărul său scutier şi felul în care se priveau cei doi. 
Acum, ştia cine era pajul şi ghicea toate celelalte. 

Murmură cu un zâmbet trist: 

— Mai mare stăpân este amorul. 

Arnaut îşi aţinti ochii ce aruncau scântei în ai călugărului. 
Castilianul îi susţinu privirea, iar abatelui Ordinului Cistercienilor 
i se păru că zâmbetul lui De Guzmân se lărgea. De-acum nu mai 
era un zâmbet umil, ci triumfător. 

— Uneori, mi se pare că sunteţi eretic, Domingo, mormăi el. 

Se apropiase atât de mult de De Guzmân, încât acesta putu 
să simtă mirosul pomezilor cu care se dăduse. Poate că erau de 
trandafiri şi de lămâiţă, se gândi castilianul, dar lui îi duhneau a 
pucioasă. 

— De ce parte vă aflaţi? strigă abatele Ordinului Cistercienilor. 

Şi, fără să aştepte răspunsul, Arnaut ieşi furibund pe uşă. 
Privirea călugărului cercetă poalele veşmintelor largi ale 
legatului papal să vadă dacă nu cumva se ivea dedesubt coada 
Necuratului. 

— De partea lui Dumnezeu, răspunse Domingo. A lui 
Dumnezeu al dragostei. 


106 


„Mas en s'amistat retener 
met be la fors'e la valor. "155 


[„Ca să-i păstrez dragostea, 
îmi pun în joc forţa şi curajul.”] 


Alfonso |, regele Aragonului!” 


Am plecat din Cabaret într-o dimineaţă senină. Soarele 
răsărise deja dincolo de munţi, dar nu mângâia încă zidurile 
fortificațiilor. Pe turnurile semeţe ale regatului aşa-numitului Joy 
se zăreau în continuare fanioane şi însemne în contrast cromatic 
cu piatra şi cu chiparoşii care se căţărau pe contraforți. O 
lacrimă de nostalgie timpurie mi s-a prelins pe obraz. Simţeam 
că nu mă voi mai întoarce niciodată în locul acela magic, că 
atunci când îl voi pierde din vedere la următoarea cotitură va 
înceta să mai existe în realitate ca să-mi sălăşluiască doar în 
memorie. 

Ştiam că, la fel ca şi minunatul Béziers pe care îl păstram ca 
pe o comoară în amintirile mele, şi Cabaretul va sfârşi prin a 
cădea pradă acelei nefaste maree de sânge a cruciadei lui 
Arnaut şi Montfort. Acest gând îmi umplea inima de mâhnire. 
Dar plecam plină de iluzii, fericită şi, privindu-l pe Hugo, 
simţeam ciudate izbucniri de veselie care îmi urcau din capul 
stomacului până în gât. Când ni se întâlneau privirile, zâmbetele 
înfloreau. Eu râdeam din nimic, pentru că eram în viaţă, pentru 
că simţeam, pentru că iubeam, pentru ca el să râdă împreună 
cu mine. 

Eram îmbrăcaţi gros; eu, pentru siguranţa mea, purtam încă 
veşminte de paj. Dar păstrasem cămaşa de zale de fier într-o 


156 Probabil în dialect navarro-aragonez. (n.tr.) 
157 Numit şi El Batallador / Cel Dârz (1073-1134), rege al Aragonului între anii 
1104-1134. (n.tr.) 


desagă aşezată pe calul care transporta documentele. Mă 
rugam Domnului să nu mai fiu nevoită să folosesc din nou acea 
apărătoare care îmi tăgăduia feminitatea. Voiam să fiu iarăşi o 
doamnă, fără să trebuiască să-mi controlez gesturile, vocea, 
felul de a vorbi. 

Toamna îşi desfăşura culorile galbene şi roşii, care încetul cu 
încetul depăşeau verdele copacilor din vale. 

Invăţasem să-i zăresc pe străjeri printre stâncile ascuţite, iar 
aceştia, cunoscându-ne, nu se străduiau să se ascundă. L-am 
salutat pe unul dintre ei cu mâna, iar el mi-a răspuns. Era 
ultimul meu adio adresat lumii frumoase din Cabaret. 

Pe vremea aceea, la castel, pe când Hugo îşi refăcea forţele şi 
amândoi îl plângeam pe Guillaume, dragostea mea pentru 
cavalerul de Mataplana se consolida treptat. În fiecare zi era mai 
puternică, iar eu eram nerăbdătoare să las în urmă văile ca să 
ne oprim acolo unde nimeni nu ne va vedea, nici măcar străjerii, 
şi să-l îmbrăţişez şi să-l sărut pe Hugo. 

Tocmai ieşisem de pe coastele Muntelui Negru când ne-am 
oprit să mâncăm. Am căutat un loc retras şi discret unde să fim 
apăraţi. L-am găsit într-o pădurice puţin mai departe de drum şi, 
când am descălecat, nerăbdătoare, i-am căzut în braţe. Gurile ni 
s-au unit într-o dulce sărutare, iar eu am simţit acel abandon 
care te face să pierzi conştiinţa a tot ce te înconjoară. Exista 
doar el, căldura lui, mângăâierea lui. Lumea dispăruse. 

După masă, am cântat la vielă şi la ghitară, repetând acele 
sărutări şi îmbrăţişarea caldă care ne tulburau atât de mult. Dar, 
reluând drumul, într-unul din momentele de tăcere în care Hugo 
adulmeca vigilent posibilele primejdii, am simţit că lucrurile nu 
erau aşa cum speram eu. Ceva mergea prost. 

Eu eram cea care iniţiam săruturile, cea care căuta refugiu la 
pieptul şi în braţele sale, cea care se dăruia. Şi mi se răspundea 
la fel, dar nu cu plenitudinea pe care aş fi dorit-o. Mă îmbrăţişa, 
mă săruta, dar întotdeauna eu eram aceea care îşi oferea 
dragostea, cea care îi ieşea în întâmpinare. Era ca şi cum ar fi 
făcut totul din politeţe. Şi mi-am amintit de acel sentiment 
nedesluşit de distanţare pe care îl observam la el în comparaţie 
cu dorinţa arzătoare pe care Guillaume o revărsa asupra mea. 

Eram aproape de Carcassonne, în război, şi mi-am spus că în 


calitatea sa de cavaler trebuia să fie într-o alertă permanentă ca 
să o apere pe doamna sa, în vreme ce mie îmi era de-ajuns să-l 
privesc, să-l iubesc şi să mă încred în el. M-am gândit că, de 
îndată ce vom trece de Fanjeaux şi de Mirepoix, când ne vom 
apropia de Foix, se va relaxa, mă va căuta, iar eu îi voi simţi 
căldura. 

Toamna aceea cu splendide zile aurii şi nopţi liniştite ar fi fost 
foarte frumoasă dacă n-ar fi fost războiul. Când traversam 
pământurile dintre cele două tabere, evitam drumurile umblate. 
Fugeam de cruciați în galop, deşi aceştia ar fi dat ascultare, mai 
mult ca sigur, salvconductului regelui Aragonului pe care îl purta 
Hugo. Dar toată regiunea era năpădită de oameni disperaţi. Unii 
erau tâlhari, alţii erau faidits, alţii, routiers!”* mercenari în solda 
contelui de Toulouse, care era din nou în război. Toţi erau 
periculoşi. 

Pe meleagurile cele mai frumoase, erau cadavre în 
putrefacție; jivinele nu făceau faţă să le devoreze. Am văzut 
sinistre cercuri negre pline de cenuşă, martore ale rugurilor şi 
ale supliciului în numele lui Dumnezeu. lar viile îngrijite 
odinioară îşi arătau butucii smulşi, expunându-şi rădăcinile spre 
cer ca nişte mâini crispate, jelindu-şi moartea. Cruciații le 
devastau ca să-i condamne la foamete pe cei care încă mai 
rezistau, pe viitoarele lor victime. 

Vederea acelor scene mă umplea de nelinişte şi tulburarea 
mea creştea întruna în zilele următoare pe măsură ce ne 
îndepărtam de teritoriile cucerite de către cruciați. Un gând a 
început să nu-mi dea pace: Hugo nu mă ceruse în căsătorie. 
Până atunci, faptul mi se păruse neînsemnat; eram mai 
preocupată, în primul rând, să-mi definesc sentimentele faţă de 
cei doi cavaleri ai mei, apoi de doliul pentru Guillaume şi, în cele 
din urmă, pentru îngrijirea supravieţuitorului. 

Zicea că este îndrăgostit de mine, foarte îndrăgostit, iar eu 
luam căsătoria drept fapt împlinit. Dar adevărul era că nu a 
menţionat nunta nici măcar pentru o clipă. Mă ducea pe 
domeniul său, spunea că acolo voi fi în siguranţă, că voi trăi 
fericită şi că mă iubeşte. Atunci, de ce nu mă cerea în căsătorie? 
Ca şi cum n-ar fi putut continua relaţia noastră? Ori o considera 


158 În franceză în original, drumeți. (n.tr.) 


un fapt atât de împlinit, încât nici măcar nu se gândea să o 
ceară? 

Se făcea noapte când, la ieşirea din Bram, am hotărât să 
căutăm un loc izolat, discret şi apărat, unde să ne odihnim. Am 
luat o cină frugală fără să aprindem focul şi ne-am întins păturile 
pe iarbă ca să ne ghemuim unul într-altul în căutarea căldurii. 
Era o noapte senină, splendidă şi vedeam mii de stele palpitând 
pe firmament. Caii noştri fornăiau din când în când, erau liniștiți 
şi ne legăna cântecul greierilor. Totul invita la pace şi la calm 
când a răsărit luna. La început, era roşcată, apoi, pe măsură ce 
se înălța, devenea din ce în ce mai palidă. Era în creştere şi, 
aproape răsucită în sus, prezentând coame pronunţate. Din 
poziţia mea, stând pe o parte şi cu Hugo îmbrăţişându-mă din 
spate, o vedeam. Dar eram neliniştită, nu puteam dormi. Grijile 
mele de peste zi se înmulţiseră în timpul nopţii şi deodată am 
simţit luna ca pe o prevestire rea. Avea coame ca de diavol. ŞI 
am asociat acel semn rău cu povara celui de-al şaptelea catăr. 
Nu spuneau călugării din Ordinul Cistercienilor că documentele 
aveau un conţinut ce era opera Necuratului? M-am înfiorat. Nu 
am mai putut suporta. Simţeam de ceva vreme respiraţia 
liniştită a lui Hugo, care dormea. Poate că ar fi trebuit să 
abordez pe lumină chestiunea care mă neliniştea, să aştept 
dimineaţa, dar un gând cumplit mă copleşea şi nu m-am putut 
opri să fac ceea ce am făcut. 

— Hugo, am spus eu încetişor. 

Nu a urmat niciun răspuns, nici respiraţia lui nu a suferit vreo 
schimbare. 

— Hugo! am repetat eu mai tare, fără ca el să se mişte. 

Atunci, m-am întors şi l-am zgâlţăit. 

— Hugo! 

S-a ridicat dintr-o săritură cu spada, pe care o avea 
întotdeauna alături, scoasă din teacă şi în poziţie de gardă. 
Căuta, orb ca o cârtiţă, în ce direcţie să se apere de nişte 
duşmani imaginari. 

— Fiţi liniştit, Hugo. Nu ne ameninţă nimic. 

— Ce se întâmplă? Ce se petrece? 

— Calmaţi-vă, Hugo. Lăsaţi spada, nu e nicio primejdie. 

A zăbovit o vreme până să reacționeze. Trebuie că dormea 


adânc atunci când l-am trezit şi acum îmi părea rău. 

— Ce m-a făcut să tresar atât de tare? 

— Eu am fost. Îmi pare rău. Am vrut să o fac cu blândeţe, n- 
am vrut să vă sperii. 

— Este vina mea, a admis el. Pe acest teritoriu trebuie să 
dormi cu un ochi deschis, iar eu am adormit buştean. 

— Eu nu am putut să pun geană peste geană; sunt foarte 
neliniştită, i-am spus eu. 

El îşi lăsă spada şi mă apucă de mâini, tandru. M-a făcut să 
mă întorc în culcuşul nostru şi m-a învelit cu păturile. 

— Ce se întâmplă, doamna mea? 

— Vă iubesc. Şi dumneavoastră pe mine. Călătorim spre 
domeniile voastre... ceea ce mă face să fiu foarte fericită. 

— Atunci, de unde vă vine neliniştea? 

— Nu m-aţi cerut în căsătorie. 

Cavalerul rămase tăcut şi am ştiut imediat că prevestirile rele 
aveau să se împlinească. 

— Am spus că nu m-aţi cerut în căsătorie, am insistat eu, 
ridicând vocea. 

— Nici nu o voi face. 

— De ce? am murmurat eu cu un firicel de glas. 

— Pentru că dumneavoastră nu vă puteţi căsători cu mine. 
Ochii mei i-au căutat chipul în întuneric, în vreme ce simţeam că 
singurul lucru care îmi rămânea pe lume se năruia cu mare 
zgomot. 


107 


„Per que ets tan plorosa? 
No en tinc que estar jo, 
si em casen per forca!'159 


[„De ce eşti atât de înlăcrimată? 
Nu eu artrebui să fiu, 
dacă sunt dată în căsătorie cu forţa!”] 


Cântec popular 


Refuzul lui a fost o lovitură brutală, iar vaga presimţire care 
mi-o anticipase nu a ajutat la alinarea durerii. Eram copleşită; 
considerasem căsătoria cu Hugo de Mataplana ca o concluzie 
firească a relaţiei noastre, a întrecerii lui cu Guillaume pentru 
mine, a promisiunilor sale de dragoste. Nu puteam înţelege. 

Mi-am îndepărtat mâinile de-ale lui şi l-am dojenit: 

— Dar mi-aţi jurat că vă sunt dragă, că mă veţi iubi mereu. 

— Şi chiar îmi sunteţi dragă şi vă iubesc. Mai mult decât orice 
pe lume. 

— Atunci, de ce nu vreţi să vă căsătoriţi cu mine? l-am 
întrebat eu, tânguindu-mă. 

— Pentru că nu pot. 

— Asta aţi mai spus şi înainte. Vreţi să-mi explicaţi cum un 
nobil ca dumneavoastră, moştenitor de pământuri şi de titlu, nu 
se poate însura cu doamna pe care o iubeşte? 

— Pentru că doamna aceea este deja logodită. 

— Cine? Eu? 

— Da, dumneavoastră. 

— Eu sunt liberă, i-am spus eu. Cu atât mai mult cu cât 
singurul care m-ar fi putut da în căsătorie împotriva dorințelor 
mele ar fi fost tatăl meu, care, din nefericire, a fost asasinat. 


159 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


— Tatăl dumneavoastră făcuse deja alegerea. 

Faptul acela m-a lăsat fără glas. Adică tatăl meu alesese un 
soţ pentru mine? Fără să mi-o spună? Era cu neputinţă. 

— Nu-mi vine să cred. Tatăl meu mă iubea foarte mult, mă 
adora, am răspuns eu imediat. Mi-ar fi cerut părerea; dorea să 
fiu fericită. 

— Nu putea vorbi despre asta. Era un secret. 

De atâta tristeţe şi furie, eram pe punctul de a izbucni în 
plâns. Toată conversaţia aceea mă mâhnea şi mă supăra în 
acelaşi timp. În continuare nu înţelegeam. 

— Chiar dacă ar fi adevărat, dumneavoastră, care sunteţi 
cavalerul meu, pe care îl iubesc şi care spune că mă iubeşte, ar 
trebui să mă salvaţi. Aici mi-a scăpat un suspin. Ar trebui să 
evitaţi această nuntă. 

— Nu pot, a răspuns el cu capul plecat, în şoaptă. 

— De ce? am strigat eu exasperată. 

— Pentru că el este stăpânul meu. Pedro al Il-lea, regele 
Aragonului şi conte de Barcelona. 

Am rămas mută de uimire. Totul era în acelaşi loc: păturile, 
umbrele copacilor, caii, stelele, luna aceea malefică şi cântecul 
greierilor. Dar lumea se schimbase dintr-odată. 

Am încercat să-mi stăpânesc mirarea, cumplita lovitură, şi am 
început să mă gândesc rapid. Regele era mult mai în vârstă şi 
era însurat. Povestea nu avea sens. 

— Ce interes ar putea avea Regele pentru o doamnă ca mine? 

— Sunteţi Doamna Graal. Sângele dumneavoastră este al lui 
Hristos. Ce alianţă mai puternică pentru un rege creştin decât să 
se unească prin căsătorie cu familia Mântuitorului? 

— Asta e o prostie. 

— Nu, nu este. Pedro al Il-lea este descendent direct, din 
partea contelui de Barcelona, bunicul său, al stirpei regale 
iudeo-occitane şi al Merovingienilor, ambele ramuri succesoare 
ale Mariei Magdalena prin urmaşii acesteia. Dar într-o măsură 
mai mică decât arhiepiscopul Berenguer, dat fiind că sângele 
bunicii şi al mamei sale este în majoritate vizigot. Chiar dacă 
documentele îi recunosc stirpea, aceasta e mai îndepărtată de 
Hristos decât a voastră, care a fost încrucişată într-adins, prin 
selecţionarea celor mai pure neamuri, sub îngrijirea şi protecţia 


Ordinului de Sion. 

— Precum câinii de rasă. 

Hugo rămase tăcut la observaţia mea plină de resentiment, 
aşteptând ca eu să vorbesc din nou. 

— Şi ce are de gând să obţină însurându-se cu mine? 

— Ca descendenţii săi să aparţină neamului lui Hristos. 

— Dar este deja însurat şi are un fiu! 

— De multă vreme doreşte să divorţeze de Marie de 
Montpellier, dar papa Inocenţiu al Ill-lea îl împiedică. Marie a 
reuşit, într-una din vizitele Regelui la Montpellier, ca acesta să-i 
facă fiul acela printr-o înşelătorie în urma căreia Pedro credea 
că se culcă cu o frumoasă doamnă, şi nu cu soţia sa. Fiul acela 
nu este rod al dorinţei, ci al înşelătoriei. 

— Atunci, nu se poate însura cu mine, am spus eu plină de 
speranţe, numai dacă nu cumva vrea să se confrunte cu Papa. 

— Confruntarea este inevitabilă. De îndată ce o va repudia pe 
Marie şi va proclama căsătoria sa cu descendenta directă din 
Hristos, Papa îl va excomunica. 

— Atunci, cruciații vor năvăli peste Provence, Montpellier, 
Catalonia şi Aragón. Inocenţiu al Ill-lea le va aţâţa împotriva 
Regelui. 

— Da, va fi război, a recunoscut Hugo. 

— Pedro al II-lea nu va avea nicio şansă. 

— Mai rău decât acum? 

Neconsolată, am putut observa ardoarea care apărea în glasul 
cavalerului meu apărându-l pe regele său. 

— Papa l-a pus în cea mai proastă situaţie cu putinţă şi a 
disprețuit faptul că Pedro s-a străduit să-i câştige sprijinul, 
continuă el. A devenit vasalul Pontifului când acesta l-a 
încoronat la Roma şi plăteşte un important tribut anual. A 
răspândit creştinismul printr-o luptă continuă împotriva 
musulmanilor, nu numai în regatele sale, ci şi ajutându-l pe 
vărul său din Castilia!%. Pe drept şi-a câştigat porecla de 
Catolicul. Dar Inocenţiu a preferat să-l sprijine pe regele franc şi 
să urmeze alianţa tradiţională a papalității cu francii şi 
Carolingienii. Şi acum cruciada năvăleşte peste vasalii lui Pedro, 
fără ca acesta să poată face ceva ca să-i ajute. A trebuit să 


160 Alfonso al VIll-lea (1155-1214), rege al Castiliei. (n.tr.) 


îndure umilinţa din partea lui Arnaut la Carcassonne şi priveşte 
neputincios cum este nimicit vicontele şi oamenii săi. Acestea 
sunt picăturile care umplu paharul. 

— Îşi va ridica întreaga creştinătate împotriva sa, i-am atras 
eu atenţia. Nu va face faţă tuturor. 

— Nu va lupta împotriva tuturor. Există de-acum alianţe 
pregătite. Este vorba de dărâmarea acelui ambițios nobil roman 
numit Lotario Conte di Segni, care este Papă sub numele de 
Inocenţiu al Ill-lea, graţie faptului că şi unchiul său a fost 
Papă!:*!, şi căruia nu-i ajunge că stăpâneşte Roma, ci vrea acum 
să guverneze Europa. Regele englezi“? va fi în favoarea regelui 
nostru sau va fi neutru din cauza opoziţiei sale faţă de franci, 
aliaţii tradiţionali ai Papei. Acelaşi lucru îl va face şi împăratul 
Germaniei!S%, care a fost întotdeauna împotriva acestui Pontif. 
lar regele Castiliei este vărul lui Pedro şi îi uneşte o mare 
prietenie. Şi acesta îl va sprijini. Vă veţi căsători cu sau fără 
consimţământul lui Inocenţiu al III-lea. 

Mi-am dat seama că am rămas fără argumente în 
neînsemnata mea încercare de a-l convinge pe Hugo de 
nesăbuinţa acelei căsătorii. Totul era hotărât dinainte, iar 
părerea mea, sentimentele mele, dragostea mea nu 
reprezentau nimic. Eu eram centrul intrigii, dar glasul meu nu 
avea nicio valoare. Eram punctul culminant al strădaniei 
Sionului şi soarta mea era hotărâtă. 

„Ce prostie!” m-am gândit eu. li interesa doar trupul, latura 
umană, când spiritul, harul divin era ceea ce îl diferenţia pe 
Mântuitor. Aveau pretenţia să aplice sistemul feudal, în care 
drepturile ereditare sunt date de descendența de sânge, la ceva 
atât de pur cum este spiritul. 

Cine ar putea crede că divinitatea s-ar transmite prin trupul 
omenesc? Era absurd. Eu nu m-am simţit niciodată diferită de 
vara mea sau de oricare altă doamnă de vârsta mea. Dar acel 


161 Clement al III-lea, pe numele său adevărat Paolo Scolari, Papă între anii 
1187-1198. (n.tr.) 

162 loan Fără de Ţară (1167-1216), rege al Angliei (1199-1216) din dinastia 
Plantageneţilor, fratele şi succesorul lui Richard Inimă de Leu. (n.tr.) 

163 Otton al IV-lea de Brunswick (1175 sau 1182-1218), împărat al Sfântului 
Imperiu Roman de Națiune Germană între anii 1209-1218. (n.tr.) 


aşa-numit Ordin al Sionului profita de înrădăcinarea în popor şi 
în nobilime a conceptului de drept ereditar, ca să-l aplice 
divinului, provocând un cataclism care ar putea schimba lumea. 

— Atunci, Guillaume avea dreptate când spunea că regele 
Pedro este Marele Maestru al Sionului, am afirmat eu subit, de 
cum m-a străfulgerat un asemenea gând. 

— Da, avea dreptate, dar în momentul acela a trebuit să 
tăgăduiesc. 

M-am cufundat în tăcere. M-am înfăşurat în pături şi m-am 
întins cu spatele la el ca şi cum aş fi vrut să dorm, dar ştiam că 
îmi va fi greu. Hugo a făcut şi el acelaşi lucru şi a vrut să mă 
îmbrăţişeze ca înainte, ca să mă încălzească. 

— Lăsaţi-mă. Nu mă atingeţi, i-am spus eu zâmbind. 

El mi-a dat ascultare, îndepărtându-se de mine. 

— Îmi pare rău, a spus el. Vă iubesc ca pe nimeni pe lumea 
asta, mai mult decât propria mea viaţă, dar trebuie să-mi 
respect onoarea, să-mi îndeplinesc cuvântul dat, jurământul 
meu de fidelitate. 

Vorbele acelea au dezlănţuit ceea ce reuşisem să stăpânesc 
atâta vreme: plânsul. 

— Mai bine v-ar fi ucis cruciații pe dumneavoastră decât pe 
Guillaume, i-am spus eu printre suspine. 

El nu mi-a răspuns, iar eu m-am căit imediat pentru cele 
spuse. Ghemuită, singură în noapte în ciuda prezenţei lui Hugo, 
am plâns deznădăjduită pentru această ultimă înfrângere, 
pentru pierderea iubitului meu şi pentru toate pierderile pe care 
le suferisem în ultimele zile. Aceea era lovitura finală care m-a 
doborât. Doar după multă vreme, sleită de puteri, am căzut într- 
un somn adânc. 


108 


„EI rossinyolet s'es mort, 
Tres dies ha que no canta. "15% 


[„Micuţa privighetoare a murit, 
de trei zile nu mai cântă.”] 


Cântec popular 


Când m-am trezit a doua zi de dimineaţă, soarele răsărise 
deja şi Hugo pregătea caii ca să o pornim la drum. Avea 
cearcăne, cu siguranţă că a rămas de veghe sau că a dormit 
chiar şi mai puţin decât mine. Mi-a oferit din ceea ce duceam în 
desagi pentru micul dejun. Am luat puţină pâine şi am mâncat 
frugal, în tăcere. 

— Orice doamnă ar da totul ca să fie regină, a spus el în cele 
din urmă. Nimeni de rangul nostru nu se căsătoreşte din 
dragoste. Alianţele politice înseamnă totul. Dragostea merge pe 
altă cale. Eu vă voi iubi, voi fi trubadurul vostru, nimeni şi nimic 
nu mă va îndepărta de lângă dumneavoastră. 

Nu i-am răspuns. Mă ocupam cu strângerea ultimelor lucruri 
pe când cugetam şi, în cele din urmă, am răspuns: 

— Eu nu iubesc nici Catalonia, nici Aragonul, nici Occitania, 
nici regatele din Sefarad şi al-AÂndalus. Eu vă iubesc pe 
dumneavoastră. Pe dumneavoastră vă îndrăgesc şi cu 
dumneavoastră vreau să mă mărit. 

M-am suit pe cal, l-am îmboldit spre drum, iar Hugo m-a 
urmat mânând animalele care transportau documentele şi 
bagajele. Văzând că nu îi răspund, rămase într-o tăcere spăşită, 
iar eu am început să mă gândesc la trista situaţie pe care o 
trăiam. 

Imi aminteam de despărțirea mea de Doamna Lupoaică. Doar 


164 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


când Orbia cea orgolioasă a îngenuncheat în faţa mea mi-am 
dat seama de semnificaţia sângelui meu regesc, a aşa-numitului 
Sangreal. 

Mi-a spus: „Vă mărturisesc criza mea de gelozie şi vă cer 
iertare. Acum, că vă cunosc şi că ştiu mai multe, nu vă invidiez 
destinul. Dumneavoastră sunteţi Doamna Sfântului Graal”. 

Cum ar putea regina dragostei, doamna aşa-numitului Joy să 
fie invidioasă pe destinul meu? Simţeam că adevăratul Graal era 
căldura ei, cultul ei pentru dragoste. Ea era Doamna Graal şi nu 
eu. 

Poate că Hugo avea dreptate când îmi spunea că pretenţia 
mea de a uni căsătoria cu dragostea era o extravaganţă la 
oameni ca noi şi că îl surprindea insistența mea. Dar aveam 
întipărită în memorie povestea tristă a mamei mele şi a 
trubadurului ei, atât de apropiaţi în inimă, atât de legaţi prin 
dragoste, dar având trupurile atât de îndepărtate. Eu nu voiam 
să trăiesc acest zbucium, voiam dragostea în toată frumuseţea 
ei. Aşa cum bănuiam că Orbia ştia să se desfete cu ea. Cu unul 
sau cu mai mulţi trubaduri. 

Nu voi renunţa la această dragoste, nu aveam de gând să mă 
resemnez şi am hotărât să fac imposibilul: să-l conving pe Hugo 
să nu mă predea regelui său şi să mă iubească aşa cum voiam 
eu să fiu iubită. 

— Hugo. 

— Spuneţi-mi, doamnă, a răspuns el, amabil. 

— De ce mi-aţi făcut curte? De ce mi-aţi cerut să fiu doamna 
dumneavoastră? 

— Eu îndeplineam mai multe misiuni. Pe de o parte, obţineam 
informaţii pentru stăpânul meu, motiv pentru care, sub 
deghizarea mea ca menestrel, mă amestecam cu tot felul de 
oameni. Dar eram şi purtătorul său de cuvânt pentru marii nobili 
occitani, iar în calitate de cavaler de Sion, trebuia să veghez 
asupra dumneavoastră şi a documentelor. Acestea, odată 
recuperate de către templierul Aymeric de Canet, au încetat să 
mă mai preocupe, dat fiind că el era unul dintre cavalerii cei mai 
de încredere dintre ai noştri. Eram permanent în legătură cu 
tatăl dumneavoastră, cu care s-a pus la cale căsătoria cu Pedro 
al II-lea de îndată ce condiţiile politice ar fi devenit favorabile. 


Eu nu am avut de-a face cu dumneavoastră până când, într-una 
din călătoriile mele, v-am întâlnit la reuniunea aceea a 
trubadurilor pe care a organizat-o tatăl dumneavoastră. Şi m-am 
îndrăgostit nebuneşte. Doar mai târziu am aflat cine sunteţi şi 
am fost uimit că fetiţa aceea pe care de-abia mi-o aminteam 
devenise o femeie atât de splendidă. M-am gândit că nu era 
nimic rău în a vă face curte ca doamnă, respectând regulile a 
ceea ce se numeşte f/inAmor. Tatăl dumneavoastră m-a 
autorizat, iar eu v-am dăruit inima mea. Era o bună justificare ca 
să fiu alături de dumneavoastră, să vă ocrotesc, să ştiu că 
sunteţi bine. În acelaşi timp, îl slujeam pe stăpânul meu. 

— Mi-aţi dăruit inima ca un serviciu adus Regelui? m-am 
scandalizat eu. 

— Am făcut-o în timpul serviciului meu faţă de Rege, dareuo 
doream mai mult decât orice pe lume. Regele nu are de-a face 
cu dragostea mea. 

— Cum nu are de-a face? am început eu să mă indignez. M-aţi 
făcut să fiu doamna voastră şi să mă îndrăgostesc, ca apoi să 
mă încredinţaţi altui bărbat? 

— Voi fi în continuare cavalerul, trubadurul. Veţi fi doamna şi 
regina mea. 

— Sunteţi necinstit în dragoste, un trădător. Asta sunteţi, i-am 
reproşat eu. M-aţi înşelat. Eu credeam că sunteţi liber să iubiţi, 
de aceea v-am dăruit dragostea mea. 

El a tăcut văzându-mă indignată, dar eu n-am fost în stare să 
o fac. 

— Şi spuneaţi că la Mataplana voi fi în siguranţă, că voi fi 
tratată ca o regină. Cât cinism! Sigur că da, vă gândeaţi să mă 
sacrificați Regelui vostru. Ce bătaie de joc! 

— Sunt liber să iubesc, a spus el pe un ton răbdător. Vă 
iubesc, Bruna. Vă voi iubi mereu, dar căsătoria este altceva. 

— Sunteţi un codoş! am răspuns eu furioasă. Imi faceţi curte 
ca să mă cedaţi altcuiva. Ce veţi face? Veţi cânta la ghitară în 
iatacul nupţial ca să mă înduioşaţi când mă veţi încredința 
stăpânului vostru? Va trebui să-mi închipui că el este 
dumneavoastră? Veţi fi acolo când el mă va poseda? Veţi cânta 
în spatele unei perdele sau nu va fi nevoie de aceasta? 

El nu a răspuns, iar eu am tăcut. Mi-am dat seama că 


mergeam dincolo de ceea ce eu însămi voiam, că insultele nu 
puteau fi mai umilitoare pentru un îndrăgostit şi când, auzind un 
suspin reţinut din partea lui, mi-am întors ochii spre el, am văzut 
o lacrimă alunecându-i pe obraz. Şi-a acoperit faţa ca să-şi 
ascundă plânsul. Curând, plângea în hohote. Atunci am ştiut că 
şi el suferă şi am fost foarte îndurerată pentru amândoi. 

Ne-am continuat drumul în tăcere în vreme ce eu cugetam, îl 
vedeam pe Hugo de neclintit în intenţia de a-şi îndeplini 
misiunea în privinţa mea, dar eu nu mă resemnam. Cum mi-aş fi 
putut schimba soarta? Eram dispusă la orice. Mi-am dat seama 
că nu voi obţine nimic cu reproşurile. Îl făceau să fie reţinut, să 
se pună în defensivă. Îl îndepărtau de mine. 

Când ne-am oprit să mâncăm, am hotărât să schimb tactica. 
Ne-am îndepărtat de drum urmând un pârâu ce cobora 
clipocind, până am găsit o mică pajişte în care copacii dădeau 
umbră şi erau şi locuri însorite. L-am privit în ochi şi i-am spus: 

— Hugo, vă iubesc nebunește. 

— Şi eu, doamna mea. 

L-am îmbrăţişat, l-am sărutat, iar el mi-a întors mângăierile. A 
fost o izbucnire de pasiune, mai puternică - dacă se poate - 
pentru plăcerea împăcării noastre şi, în curând, ne mângâiam 
întinşi în iarbă printre sărutări şi şoapte de amanți. Ne 
rostogoleam pe pământ, acum eu deasupra lui, apoi el peste 
mine şi am început să mă despoi de veşminte. 

— Faceţi-mi ce îi făceaţi fetei de la moară, i-am cerut eu. 
Vreau să vă dăruiesc totul. 

Aceasta l-a făcut să se oprească. După un moment de tăcere, 
a spus: 

— Nu vă puteţi închipui cât de mult o doresc, dar îmi pare rău; 
nu vă pot lua, ar fi o trădare faţă de Rege. 

L-am sărutat, încercând să-i şterg de pe buze vorbele acelea 
şi apoi, disperată, am început să-l implor să mă facă să fiu a lui, 
dar el rămânea de neclintit. Îl atingeam simţindu-i înflăcărarea şi 
îl sărutam din nou dorind să fiu Doamna Lupoaică, maestra 
seducţiilor. Eu eram fecioară şi nepricepută. Bănuiam cum se 
face dragostea trupească, dar, în afară de sărutări şi câte o 
mângâiere, nu ştiam cum să o pun în practică şi cu atât mai 
puţin cu un bărbat care opune rezistenţă. Eram sigură că, în 


situaţia mea, regina aşa-numitului /oy ar fi reuşit să-l facă pe un 
cavaler să o posede. Mi-am blestemat lipsa de experienţă şi, în 
cele din urmă, am încetat să mai lupt, izbucnind în lacrimi. 

— Măcar şi pentru o singură dată vreau să simt dragostea în 
trup şi în suflet în acelaşi timp, l-am implorat eu. Vreau să 
cunosc dragostea absolută şi, după aceea, faceţi cu mine ce 
doriţi, omorâţi-mă sau predaţi-mă Regelui. Imi voi accepta 
supusă soarta. 

A început şi el să plângă. 

— Vă rog, fie-vă milă! i-am spus eu. 

— Nu pot. Ar însemna să-mi calc jurământul. Ar fi o trădare şi 
mi-aş condamna sufletul. 

— Putin îi va păsa Regelui că eu mi-am pierdut fecioria. Ceea 
ce caută el este titlul meu de Doamnă a Sfântului Graal, am 
argumentat eu. Când s-a însurat cu Marie, nu i-a păsatcă nuera 
virgină, că era divorțată şi că fostul ei soţ era propriul său vasal, 
contele de Cominges!®, Singurul lucru pe care îl voia era 
stăpânirea oraşului Montpellier. Fecioară sau nu, mă va lua 
oricum de nevastă. 

— Şi dacă rămâneţi însărcinată? 

— Ar fi minunat. Fiul meu ar rămâne la dumneavoastră. 

— Nu pot. Matricea voastră este sacră. Nu e privilegiul meu să 
o pun la încercare. 

— Regele Aragonului este la fel ca unchiul său, arhiepiscopul 
Berenguer, am spus eu înciudată. Imi doreşte doar trupul. Unul 
îmi voia sângele. Celălalt, matricea. 

Mi-am dat seama că nu îl puteam urî pe cavalerul acela 
prostănac. Îl iubeam prea mult. Pentru o clipă, m-am gândit să 
revin la insulte, să-mi eliberez disperarea prin cuvinte, dar am 
hotărât că era în zadar. Aceasta doar l-ar fi îndepărtat de mine 

M-am gândit din nou la francul meu De Montmorency. Dacă 
Hugo ar fi murit în încăierarea cu Amaury de Montfort în locul lui 
Guillaume, acesta, fără să şovăie câtuşi de puţin, m-ar fi făcut 
să fiu a lui. Acum înţelegeam de ce observam ceva ciudat la 
Hugo care îl împiedica să se dăruiască aşa cum o făcea celălalt. 
Şi m-am căit că am opus rezistenţă la Narbonne. El chiar m-ar fi 
făcut să cunosc pasiunea fizică, dragostea deplină. Dar timpul 


15 Bernard al IV-lea conte de Cominges. (n.tr.) 


nu se întoarce. 

Când am pornit-o din nou la drum, mă simţeam învinsă. Nu 
reuşisem să-l fac pe Hugo să se desprindă de loialitatea faţă de 
stăpânul său pentru o clipă, nici măcar provocându-l la limită. 
Mi-am spus că nu voi mai încerca din nou; bătălia anterioară ne- 
a pricinuit multă durere amândurora. Trebuia să mă resemnez 
să fiu posedată de un bărbat şi să-l iubesc pe altul. L-am privit în 
tăcere continuându-ne drumul şi m-am rugat la Dumnezeu ca 
prostănacul acela să fie mereu în preajma mea. 


109 


„Ai! Que el meu cor se'm nua 
com un pom de clavells!"166 


[„Vai! Inima mi se strânge 
ca un mănunchi de garoafe.”] 


Cântec popular 


În noaptea aceea, am dormit adânc. Ziua de călătorie, 
tensiunea, plânsul şi somnul puţin din noaptea anterioară ne-au 
făcut să ne prăbuşim în culcuşul nostru din pături. Eu îl căutam 
pe el. El se ferea de mine în pofida frigului umed. Nu am mai 
încercat să-l provoc. Se terminase totul. 

Ne-am trezit a doua zi liniştiţi, reluându-ne călătoria fără să 
pomenim de cele întâmplate, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. 
Pe drum, vedeam coastele Pirineilor devenind din ce în ce mai 
înalte şi mă temeam pentru soarta mea de cealaltă parte a lor. 
Conversam cu blândeţe când ne opream sau stând în şa, atunci 
când drumul o permitea, dar eu nu încetam să mă gândesc la 
tristul deznodământ care ne aştepta. 

— Ce este Graalul? l-am întrebat eu deodată. 

M-a privit surprins. 

— Sfântul Graal? 

— Graalul, fie el sfânt sau nu. 

— Dumneavoastră sunteţi Graalul. De ce mă întrebaţi? O ştiţi 
foarte bine. 

— Şi sunt astfel pentru că, asemenea cupei în care losif din 
Arimateea a strâns sângele lui Hristos, şi eu conţin Sângele 
Sacru, nu-i aşa? 

— Aşa este. 

— Atunci, de ce şi Lupoaica de la Cabaret este numită tot 


166 În limba catalană în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 


Doamna Graal? 

— Este altceva, a răspuns el. O numesc astfel cei care adoră 
dragostea  curtenească, aşa-numitul finAmor, Joy-ul. Ei 
identifică desfătarea dragostei, /oy-ul, cu Graalul. 

— Poate exista mai mult de un Graal? 

— Nu, există doar un Graal. Dar nu toţi au aceeaşi părere în 
privinţa adevăratei sale naturi. 

— Asta înseamnă că există Graaluri diferite în funcţie de 
persoană, nu-i aşa? 

Hugo ridică din umeri înainte de a răspunde. 

— Câte un poet l-a identificat cu o pasăre, alţii, cu un creuzet 
magic. 

— Atunci, ce este acel aşa-numit Graal care acceptă atâtea 
versiuni? 

— Nu ştiu. Pentru mine, Sfântul Graal sunteţi dumneavoastră. 

— Pentru că aşa spune Ordinul de Sion. 

Cavalerul rămase tăcut. 

— Ştiţi ce cred eu? 

Hugo asculta şi nu spunea nimic. 

— Că Doamna Lupoaică are dreptate. 

— Când spune că Graalul este /oy? 

— Nu, eu cred că Graalul nu este fizic, că este făcut din 
materie eterică. Este ceea ce trebuie să fii, ceea ce doreşte 
fiecare cu înflăcărare şi este diferit pentru fiecare persoană. 

— Explicaţi-vă. 

— Pentru Doamna Lupoaică, valoarea supremă este /oy-ul, 
acea stare de fericire deplină pe care o dă dragostea. Este ceea 
ce caută ea şi pe care se străduieşte in fiecare zi să-l găsească. 
Pentru clanul vostru al Sionului, în schimb, este sângele lui 
Hristos. Dar nu ca scop. Este evident că voi căutaţi puterea care 
emană din el. Regele Pedro vrea să-i biruie pe cruciați şi pe 
Papă, care l-a ofensat. Acesta este Graalul său. Pentru Arnaut, 
abatele Ordinului Cistercienilor, Graalul este supunerea tuturor 
teritoriilor creştine faţă de puterea papală. In realitate, faţă de 
propria lui putere ca reprezentant al Papei. Vrea să elimine pe 
oricine i s-ar opune, fie cu armele, fie prin mărturisiri de 
credinţă. În schimb, arhiepiscopul Berenguer căuta în sângele lui 
Hristos forţa ezoterică permițându-i să cucerească puterea 


temporală. Pentru asociatul său, rabinul Solomon, era libertatea 
poporului său, faptul ca acesta să aibă propriul său regat. Pentru 
rabinul David, era totuşi armonia cu Dumnezeu, să nu îl 
ofenseze pe Adonai al său, pe Creator. Pentru catari, Graalul 
este atingerea purității şi unirea cu Dumnezeu, faptul de a nu se 
mai reîncarna în această lume, care pentru ei este infernul. 
Pentru Guillaume era dragostea. Dragostea pentru mine. Eu 
eram Graalul său, fără ca sângele lui Hristos să aibă vreo 
legătură. Căuta în mine dragostea împlinită, fizică şi spirituală, 
şi pentru mine a sacrificat totul, până şi viaţa. Vă daţi seama? 
Fiecare dintre noi simţim că există un bine superior şi ne 
străduim să-l atingem. Acesta este Graalul nostru. lar căutarea 
lui este ceea ce dă sens vieţii noastre. 

— Dar, uneori, dorinţele noastre se schimbă, a obiectat Hugo. 
Există lucruri, neînsemnate într-un anumit moment, care ajung 
să devină mai târziu bunul cel mai dorit. 

— Acesta este privilegiul Graalului: nu este fizic şi are o 
natură subtilă, am răspuns eu. Se schimbă după cum ne 
schimbăm şi noi. Este o reflectare a dorințelor noastre, a nevoii 
noastre profunde. A învăţăturii pe care suntem destinaţi să ne-o 
însuşim, pentru că adevărata valoare a Graalului constă în 
căutarea lui. 

— Acesta e un lucru foarte complex, a spus cavalerul. 

— Nu, nu este dacă ştiţi să vedeţi ce e în adâncul inimii 
voastre, am răspuns eu. Graalul meu este dragostea, dar nu în 
stilul curtenesc al Fin'Amor-ului. Vreau o dragoste împlinită. 
Aceasta este ceea ce caut, iar materializarea acestui Graal 
sunteţi voi. Care este Graalul vostru, Hugo de Mataplana? Care 
este valoarea voastră supremă? Ce anume căutaţi? 

Cavalerul cugetă căzut pe gânduri. 

— Tot dragostea, dar nu am dreptul să mă bucur de ea dacă 
nu îmi îndeplinesc mai întâi jurământul. Trebuie să-i fiu 
credincios stăpânului meu, a răspuns el imediat. 

— Şi ce vreţi să obţineţi prin aceasta? l-am întrebat eu. 
Onoruri, castele, pământuri, putere...? 

— Doresc triumful blazonului Regelui, precum şi favoarea sa. 
Dar nu aceasta este căutarea mea finală. Nu acesta este Graalul 
meu. 


— Atunci, care este? 

— Să fiu onorabil, să mă simt bine din acest motiv. Şi singurul 
mod în care am fost învăţat să-l obţin este acela de a-mi 
îndeplini datoria. Nu pot iubi în dezonoare. 

— Spuneţi-mi, Hugo, vă veţi atinge acel Graal al vostru de 
îndată ce mă veţi încredința Regelui? Atunci când el mă va 
poseda? Spuneţi-mi, Hugo de Mataplana. Vă veţi găsi pacea, 
veţi fi mândru de voi atunci? Veţi fi onorat? 

Cu capul plecat, rămase din nou tăcut. lar eu am fost 
bucuroasă văzându-l nefericit. Ştiam că, oricâtă retorică aş 
desfăşura, nu voi reuşi să schimb principiile acelui prost 
încăpățânat. Mi-am dat seama că îmi făcea plăcere să-l 
pedepsesc. Îmi plăcea să-l zgândăr. Dar m-am gândit că am 
ajuns la limită; amărându-l, îl îndepărtam şi mai mult. 

— Este obligaţia mea, şopti el trist după o vreme. Nu pot face 
altceva; este onoarea mea, este făgăduiala mea. 

— Regele nu mă va avea niciodată, am afirmat eu. 

Hugo m-a privit în tăcere. 

— Mă voi închide într-o mănăstire. 

— El vă va scoate de acolo. 

— Atunci, voi sări din cel mai înalt turn. Mă voi omori, dar nu 
mă va avea. 

— Voi muri cu dumneavoastră, a spus el. 

Îşi scoase pumnalul şi îl îndreptă spre pieptul său. 

— Jur pe Dumnezeu că, dacă vi se va întâmpla ceva, mi-l voi 
împlânta în inimă. 

Am ştiut că aşa va face. Am hotărât să tac. Nicio vorbă, nicio 
rugăminte, niciun argument nu-i va schimba hotărârea şi m-am 
temut că, dacă voi continua să-l presez, va comite o nebunie. 
Am clătinat din cap neîncrezătoare. Povestea era pe cât de 
absurdă, pe atât de reală. 

Am privit munţii care creşteau pe măsură ce înaintam pe 
drum. La fel ca şi tristeţea mea. 


110 


„Aprissa cantan los gallos 
e quieren crebar albores.” 


[„Atât de devreme cântă cocoşii 
că vor să se crape de ziuă.”] 


Poemul Cid-ului 


Noaptea aceea a fost încă şi mai rece. Pe măsură ce creştea 
înălţimea munţilor, se simțeau rigorile anotimpului. Am reuşit să 
găsim un refugiu într-o scobitură dintr-un perete de stâncă 
formând un adăpost natural. Era locul perfect pentru a face 
focul şi a găti, fără să se observe de pe drum. După zile grele 
doar cu pâine, brânză, carne sărată şi uscată şi fructe, am fost 
recunoscători să putem mânca ceva mai consistent. Ne 
aprovizionaserăm în ultimul sat şi o mâncare bună din slănină, 
fasole, legume şi cârnăciori, însoţită de un vin tare, ne-a 
înlăturat întru câtva deprimarea din ultimele zile. Chiar am 
glumit şi am râs. Mie îmi creştea inima şi eram fericită alături de 
el. Îl priveam, el mă privea şi simţeam fluturaşii aceia în stomac, 
la fel cum mi se întâmplase de prima dată când l-am văzut. 
Percepeam în privirea lui că şi lui i se întâmpla acelaşi lucru. 
Doream să-l sărut, să-l îmbrăţişez, dar el nu mi-a dat ocazia, iar 
eu m-am stăpânit. Nu voiam ca, după atacurile mele anterioare, 
să se teamă că vreau să-l seduc. Am luat ghitara şi viela ca să 
cântăm încetişor, fără să atragem atenţia cuiva care ar fi putut 
să meargă pe drum, când veseli, când melancolici, dar mereu în 
duet. 

El s-a lăsat istovit în braţele somnului, dar eu, în ciuda 
oboselii, nu am putut adormi. Nu încetam să-mi frământ mintea. 
Având fericirea atât de aproape, am pierdut-o atât de prosteşte! 
Imi era frig, dar nu îl puteam îmbrăţişa şi am început să mă joc 
cu focul, arzând crenguţe şi încercând să-mi ghicesc viitorul în 


flăcările care dansau. 

În zori, o uşoară schimbare de vânt a făcut ca adăpostul în 
care ne refugiaserăm să se umple de fum. Hugo a tuşit şi s-a 
mişcat neliniştit, dar a adormit imediat la loc. După câteva clipe, 
tuşea din nou şi până la urmă s-a trezit agitat şi prost dispus ca 
să se ridice în capul oaselor şi să întrebe: 

— Ce este mirosul acesta oribil? Ce arde? 

Focul încă ardea cu intensitate. Cu o seară înainte, 
strânsesem lemne din abundență, dar se terminau deja, iar eu 
eram pe punctul de a încheia treaba cu care îmi dădusem 
osteneală în timpul nopţii. Am luat un pergament şi l-am pus pe 
foc. Învăţasem că pe câtă vreme papirusul arde bine, 
pergamentele se mistuie cu dificultate. 

— Ce faceţi? a exclamat el sărind în picioare. 

— Bună dimineaţa, Hugo, i-am spus eu, continuându-mi 
treaba. 

Cu o mişcare bruscă, mi-a smuls pergamentul pârlit ca să 
constate că era unul dintre acele preţioase documente pe care 
le cărase cel de-al şaptelea catâr. 

— Pentru Dumnezeu, Bruna! Ce aţi făcut? 

Se repezi asupra baloturilor deschise şi constată că nu 
rămăseseră decât două foi. 

— Aţi înnebunit? a spus el înfruntându-mă. 

Pe chipul său se oglindea uluiala, neîncrederea, disperarea. 

— Spuneţi-mi că e o glumă, că aţi ascuns documentele într-un 
loc anume! a exclamat el. 

Şi privirea lui căuta în fundul adăpostului, în tufişurile 
dimprejur. 

— Nu este o glumă. Le-am ars pe toate, am răspuns eu 
senină. 

— Dar de ce? Privirea lui arunca scântei, iar el făcu un pas 
spre mine, ameninţându-mă. 

Pentru prima dată am văzut un pericol în protectorul meu şi 
mi-a trecut prin minte că ar putea să mă lovească. M-am dat 
îndărăt intimidată, iar el a înaintat; avea pumnii strânşi, fălcile 
încleştate şi scrâşnea din dinţi. 

— Nu ştiţi oare cât ne-a costat să căutăm, să strângem aceste 
documente, să le apărăm? S-au pierdut atâtea vieţi omeneşti! 


Ştiţi câţi au murit din cauza lor? Câţi au fost asasinați? 

— Sigur că ştiu! am răspuns eu, ţinându-i piept. Mii şi mii, 
inclusiv familia mea. 

— Dar chiar aţi înnebunit? mă privea mânios, cu ochii încă 
sticloşi. Aceste documente însemnau o speranţă pentru mulţi! 

— Şi moarte pentru alte sute de mii, am răspuns eu. Aceste 
înscrisuri erau garanţia unui nou război, poate încă şi mai crud. 

— Pentru ele au luptat şi au murit tatăl, naşul, prietenii 
dumneavoastră... 

— Aceste scrieri sunt eretice, o insultă pentru religia catolică. 

— Religia catolică? M-a privit nevenindu-i să creadă ce aude. 
Dar ce importanţă are religia catolică? Ceea ce are importanţă 
este adevărul. Dacă Papa greşeşte, va trebui să rectifice. Dacă 
nu e demn să fie Papă, altul trebuie să-i ia locul. 

— Ba pentru mine are importanţă. Am fost educată în 
doctrina Bisericii şi tatăl meu nu mi-a spus niciodată că aş fi 
greşit. 

Hugo clătină din cap exasperat. Privi focul şi cenuşa, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— Pentru Dumnezeu, Bruna! izbucni el din nou. Papa şi 
legatul său Arnaut sunt răspunzători pentru asasinarea şi 
moartea în mizerie şi prin înfometare a mii şi mii de persoane. 
Majoritatea, buni catolici, la fel ca dumneavoastră. Sunt 
nedemni de rolul lor de părinţi spirituali. Sunt imorali, asasini, 
corupti. Trebuie să-i nimicim. Cum mai puteţi sprijini încă 
această religie? 

— Eu nu cred în actele lor. Uneori, o turmă bună are un păstor 
prost. Mesajul lui Dumnezeu, al lui Hristos continuă să fie 
valabil, chiar dacă diavolul îl sechestrează vremelnic. În cele din 
urmă, cuvântul său va străluci din nou la fel cum aurul acoperit 
cu noroi sclipeşte atunci când ploaia înlătură murdăria. Eu nu 
cred în Biserica papei Inocenţiu, nu cred în cruciada lui Arnaut 
Amalric, nu cred în Reginald de Montpeyroux, episcopul din 
oraşul meu, care i-a părăsit pe oamenii săi când aceştia au 
hotărât să le opună rezistenţă cruciaților. Cred în cuvântul lui 
Dumnezeu care iese din gura lui Domingo de Guzmân, care vrea 
să-l imite în sărăcie şi exemplu pe Mântuitorul nostru. În preoţii 
de la Béziers care şi-au dat viaţa, masacrați la porţile bisericilor 


A 


lor, încercând să-şi apere credincioşii. Cred în Aymeric, 
templierul care şi-a încredinţat bunurile Ordinului său ca să 
trăiască sărac şi apoi i s-a oferit pe deplin Domnului. Aceasta 
este religia mea. Aceasta este credinţa mea. lar povara celui de- 
al şaptelea catâr era lucrătura diavolului, erezia. 

Privirea i se pierdu spre copaci, spre stâncile ascuţite ale 
munţilor. Era o privire răvăşită; nu vedea nimic în jur, privea 
înlăuntru, îşi privea propria disperare. Nu am ştiut nici măcar 
dacă mă auzise, dar eu nu eram dispusă să tac. Voiam să ajung 
până în adâncul acelei poveşti o dată pentru totdeauna. 

— Ucideţi-mă, dacă asta vă face plăcere, dar documentele nu 
mai există, l-am înfruntat eu. Asumaţi-vă faptul: aţi dat greş. 
Oricât de mult v-aţi strădui, nu puteţi face nimic ca să îndreptaţi 
greşeala. 

El a părut că revine din gânduri şi a răspuns: 

— Nu e totul pierdut. Încă mai sunteţi dumneavoastră, 
Doamna Graalului. 

— Vă înşelaţi, i-am spus eu. Nu sunt eu aceea. Doamna 
Privighetoare, Doamna Sfântului Graal sau cum vreţi să o numiţi 
a fost asasinată de către cruciați la Béziers. Numele meu este 
Guillemma, Bruna era verişoara mea. 

— Nu este adevărat. 

— Şi ce importanţă are? Toţi cei care m-au cunoscut au murit, 
în afară de dumneavoastră, am răspuns eu. Pe cine vor crede? 

Privirea lui s-a pierdut din nou şi mi-am dat seama că 
încăpăţânatul acela era incapabil să-şi accepte înfrângerea. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, am insistat eu, pentru ca 
Regele să-şi poată duce planurile până la capăt, dacă într- 
adevăr crede în această himeră, are nevoie mai întâi de 
legitimitatea conferită de documente, apoi de Doamna Graal 
pentru ca să încheie căsătoria şi, în sfârşit, de forţă ca să-şi 
impună dreptul. Regelui îi rămâne doar puterea armelor. Fără 
documente şi fără doamnă, forţa, dacă o are, nu-i foloseşte la 
nimic. 

Atunci, şi-a aţintit ochii asupra mea şi s-a apropiat de mine. 
M-am gândit că avea să mă lovească, dar a trecut pe lângă 
mine până la peretele din fund. Am văzut că îşi lovea cu mânie 
pumnul de stâncă. 


Dar, în drumul său, ca şi cum ceva l-ar fi oprit, se înfrână, ca 
să lovească doar cu palma. Şi a rămas acolo, sprijinit de perete, 
în linişte. 

A stat multă vreme acolo. Uneori, într-o pornire disperată, îşi 
crispa pumnii şi lovea cu capul de stâncă. Alteori, rămânea pe 
gânduri. 

lar eu, aşezată lângă focul ce se stingea într-o cenuşă 
nemaipomenit de scumpă, îl priveam cu nelinişte. După o vreme 
care mi s-a părut o veşnicie, s-a întors şi ochii lui i-au întâlnit pe 
ai mei. Apoi, a privit de jur împrejur încercând parcă să-şi 
amintească unde era şi ce s-a întâmplat. Mi-a căutat iarăşi 
privirea şi, simțind din nou că izbucneşte în lacrimi, şi-a 
îndreptat ochii în altă parte ca să plângă deznădăjduit, ca un 
copil. Nu avea putere să se opună şi l-am legănat în braţele 
mele. Mă întreba de ce, de ce o făcusem. Eu îi răspundeam că 
din dragoste. Părea incapabil să înţeleagă. 


111 


„Huius longa si sit uita, 
mea erit, credas, ita; 
finietur sed si cita 
moriar bac pro arnica.” 


[ „Dacă viaţa ei ar fi lungă, 

cred că şi a mea ar fi la fel; 

dar, dacă prietena mea ar muri, 
aş muri şi eu cu ea.”] 


Carmina Rivipullensia!“ 


Îmi jucasem soarta pe o singură carte: dragostea lui Hugo, îmi 
ştersesem trecutul şi pe cel al strămoşilor mei. De la regină am 
ajuns să fiu plebee, dar, în cele din urmă, a trebuit să cedez în 
faţa evidenţei: pierdusem la joc. Disperarea cavalerului de 
Mataplana la distrugerea de către mine a documentelor 
confirma ceea ce voisem să ignor. Îmi făcea curte din raţiuni de 
Stat, ca să-l slujească pe stăpânul său. Datoria faţă de Rege era 
Graalul său. Al meu era iubirea lui. Amândoi am dat greş în 
căutările noastre. 

Am avut grijă de el, de rănile pe care şi le făcuse lovindu-se 
cu capul de peretele de stâncă şi am rămas în acelaşi loc, 
odihnindu-ne toată ziua. Hugo era prăbuşit sufleteşte, gânditor, 
tăcut, iar eu, abătută. Miturile lui erau uşoare, dar, mie, inima 
continua să-mi sângereze. ÎI priveam pe furiş când el nu mă 
vedea, şi îmi spuneam că iubesc, că l-am iubit din primul 
moment şi că doar îndoielile în privinţa dragostei lui m-au făcut 
să-l iau în considerare pe Guillaume. Dar, acum, îndoielile mele 


îl 


167 în latină în original, Poemele de la Ripoll, scrise în secolul al XII-lea în 
mănăstirea din această localitate, atribuite unui călugăr îndrăgostit, 
identificat uneori cu numele de Arnau de Mont. Traducerea versurilor 
urmează între paranteze drepte şi este consemnată de autor. (n.tr.) 


deveniseră o certitudine, o crudă realitate. Nu mă iubea. 

După o noapte în care aproape că nu am dormit, Hugo a spus 
că e gata să continue drumul. De-abia vorbiserăm timp de peste 
o zi şi tot în tăcere am pregătit caii de plecare. 

Eram deja pe drum când mi-am spus că îmi continuam 
călătoria doar din inerție. Unde mergeam? Castelul din 
Mataplana nu mai era o opţiune pentru mine. Dar nici în 
Occitania nu mai aveam nimic şi pe nimeni. Ce voi face? Ce se 
va întâmpla cu mine? De ce să trec Pirineii? Hugo măcar se 
întorcea acasă; eu nu aveam un loc la care să mă întorc. Dacă 
aş fi avut unde să merg, m-aş fi despărţit de el în clipa aceea, aş 
fi întors calul şi m-aş fi îndepărtat. Dar eram acolo, însoţindu-l 
fără să găsesc curajul să-i spun adio. 

A doua zi, a început să-mi vorbească, doar la ocazii. Părea că 
începe să-şi depăşească mâhnirea. Eu încercam să întreţin 
conversaţia şi pălăvrăgeam despre întâmplările de pe drum, 
despre vreme şi peisaj. Şi tocmai când am trecut de Foix, mi-a 
spus: 

— vă mulţumesc, Bruna, că mi-aţi vindecat rănile, că m-aţi 
îngrijit. 

M-am simţit încurajată şi i-am vorbit numaidecât: 

— Ascultaţi-mă, Hugo. Documentele acelea spuneau că eu 
sunt cine nu sunt. Nu am nimic divin; sunt o tânără doamnă 
îndrăgostită nebuneşte de cavalerul ei. El este singurul om care 
mă interesează. Luaţi-mă în braţe sau omorâţi-mă, căci 
moartea, pentru mine, înseamnă să fiu departe de ele. Vă rog, 
daţi uitării această nebunie; este de-acum un lucru imposibil. 
Orice aţi face, nu veţi putea avea niciodată manuscrisele acelea. 
Oricât aţi căuta, nu o veţi găsi pe Doamna Privighetoare. Nu mai 
există. Dar mă aveţi pe mine. Sunteţi Graalul meu. Faceţi din 
mine Graalul dumneavoastră, dar să fie un Graal de dragoste, 
nu de sânge. 

Nu a răspuns şi ne-am continuat drumul. Noaptea aceea a 
fost rece şi eu m-am ghemuit lângă el. Hugo s-a răsucit peste 
pături, m-a îmbrăţişat şi curând îmi mângâia pielea pe sub 
veşminte. Îmi dădea fiori cu atingerea lui, cu dezmierdările lui. l- 
am căutat trupul. Ne-am găsit şi gurile noastre s-au întâlnit şi 
ele. Mângăierile au fost dulci la început, apoi nesăţioase şi 


curând ne iubeam la limita dragostei fizice, a inimilor noastre, în 
sfârşit, eram a lui. M-am dăruit cu o pasiune încântătoare, 
necunoscută, neînchipuită vreodată. Şi simţeam că şi el se 
dăruia fără rezerve. Hugo a fost dulce în noaptea aceea, aşa 
cum a fost şi în dimineaţa următoare. 

— Aveai dreptate. Am dat greş în misiunea mea, mi-a spus el. 
Am pierdut povara celui de-al şaptelea catâr. Am pierdut-o pe 
Doamna Graal. 

Eu l-am mângâiat pe păr. 

— Dar acum sunteţi liber, am răspuns eu. Sunteţi liber să mă 
iubiţi, să o faceţi pe deplin, aşa cum am dorit-o întotdeauna. 

— Da, sunt liber, a răspuns el, gânditor. Regret foarte mult 
pierderea, dar Dumnezeu ştie prea bine că am îndeplinit întru 
totul cuvântul dat. Am eşuat în misiunea mea, dar sunt curat de 
orice vină, iar acest sentiment este cel care mă face liber. 

A tăcut pentru câteva clipe. Părea că-şi pune ordine în 
gânduri în vreme ce eu îl priveam nerăbdătoare. După un timp 
ce mi s-a părut o veşnicie, în care simţeam speranţa palpitându- 
mi în piept, m-a privit şi ochii mei verzi s-au întâlnit cu ai lui, 
negri. 

— Ştiţi, Guillemma, că v-am iubit întotdeauna? a spus el. 

Uimirea m-a făcut să rămân mută şi un zâmbet timid i-a 
luminat chipul lui Hugo de Mataplana. 

— Vă iubesc de dinainte de a vă fi cunoscut, vă iubesc de 
dinainte de a vă fi născut. Am eşuat în misiunea mea faţă de 
Rege şi o regret nespus de mult. Dar m-aţi eliberat de cuvântul 
dat, de sclavia mea. Doamnă Privighetoare, Bruna, Guillemma 
sau cum vă place să fiţi numită, a spus el cu solemnitate, mă 
acceptaţi ca trubadurul şi cavalerul vostru pentru totdeauna? 
Vreţi să mergeţi cu mine la Mataplana? Vreţi să o faceţi ca să-mi 
fiţi soţie? i 

Nu am putut răspunde. Plânsul mi-a înecat cuvintele. li 
mulţumeam cerului. Rugăciunile mi-au fost ascultate; ceea ce 
cu puţin timp înainte părea cu neputinţă se întâmpla. 

— Dumneavoastră sunteţi Graalul meu, îmi spunea el. Fie 
rege, papă sau om de rând, nimeni nu vă va putea îndepărta de 
mine. 

Am lăsat în urmă oraşe nimicite, ruguri cu duhoarea lor 


groaznică, refugiaţi goi murind de foame, practicanți ai iubirii 
catare, adoratori ai Fin'Amor-ului, necromanţi, oameni cruzi şi 
eroi, biserici scăldate în sânge, apusuri de soare frumoase şi 
pline de versuri, pe cei care, sărmani şi desculți, străbăteau 
drumurile predicând în numele lui Hristos, vii smulse din 
pământ, frica ascunsă prin unghere... Mii de imagini, de amintiri 
se îmbulzeau în mintea mea la trecerea prin defileurile 
prăpăstioase ale Pirineilor. Lăsam multe în urmă. Lăsam chiar şi 
ceea ce fusesem eu, pe mine însămi. Dar toate acelea nu mai 
aveau nici cea mai mică importanţă. Graalul meu mă aştepta pe 
celălalt versant al munţilor, se afla deja lângă mine. L-am privit 
minunându-mă de norocul meu şi el mi-a zâmbit. Şi mi l-am 
închipuit peste mulţi ani, cu părul de-acum cărunt, dar încă mai 
cântându-mă în versuri cu acompaniament de ghitară, iar eu 
răspunzându-i fericită la vielă. 

Când am ieşit din defileu, Hugo mi-a arătat priveliştea. Acelea 
erau deja pământurile regelui Pedro. Pentru câteva clipe, am 
stat să privim văile spre care cobora drumul. Culorile erau verzi, 
roşiatice şi galbene, în vreme ce pe culmi se zărea de-acum 
albul zăpezii. Aerul era transparent, adierea, blândă, iar soarele 
după-amiezii scălda totul în auriu. l-am mulţumit lui Dumnezeu, 
am simţit pacea şi m-am desfătat cu frumuseţea. 

Am văzut cum el adulmeca aerul de pe meleagurile sale 
umplându-şi plămânii de parcă s-ar fi delectat cu cel mai bun 
dintre parfumuri. A privit încă o dată cu atenţie peisajul. A 
zâmbit şi mi-a făcut semn să începem coborârea. Punându-mi 
toată nădejdea în Dumnezeu, am îmboldit calul ca să-l urmez. 

* 
Qu'el'es mos jois et el'es tot cant ai, 
e res no.m am mas leys cui amar suel.1°8 


[„Ea este al meu joy şi tot ce posed, 
nu vreau nimic, decât pe ea, şi o voi iubi mereu.”] 


Ponç de la Guardia159 


168 în limba provensală în original. Traducerea în spaniolă urmează între 
paranteze drepte şi este consemnată de autorul romanului. (n.tr.) 
169 Compozitor şi poet medieval aragonez de limbă provensală. (n.tr.) 


PERSONAJE 


Amaury de Montfort (1190-1241) 

Fiul cel mare al lui Simon de Montfort şi al lui Alice de 
Montmorency. La moartea tatălui său în 1218, i-a urmat 
acestuia ca senior de Occitania. Şi-a cedat drepturile regelui 
Louis al VIll-lea al Franţei şi a participat la cruciadele din Ţara 
Sfântă, unde a fost făcut prizonier în Gaza şi a stat în captivitate 
la Babilon. A murit în drumul de întoarcere spre Europa. 

Arnaut Amalric (2-1225) 

De origine occitană, înrudit cu familia Lara, viconți de 
Narbonne. Abate la Poblet înainte de a deveni puternicul abate 
general al Ordinului Cistercienilor. Numit legat papal, va predica 
în Occitania împreună cu Peyre de Castelnou şi frații săi 
cistercieni. Odată cu sosirea lui Domingo de Guzmán, a adoptat 
pentru o vreme forma umilă de predicare a acestuia. După 
asasinarea lui Peyre de Castelnou, a început să susţină în Nord 
cruciada împotriva lui Raimond al Vl-lea, conte de Toulouse, 
pentru ca mai târziu să o conducă. În 1212, este numit 
arhiepiscop de Narbonne şi participă la bătălia de la Navas de 
Tolosa în sprijinul regatelor hispanice. Stăpânirea asupra 
domeniului vicontelui de Narbonne l-a făcut să se confrunte cu 
vechiul său aliat, Simon de Montfort. 

Aymeric de Canet 

Personaj fictiv. Comandor al Ordinului Templierilor pe 
domeniul acestora de la Douzens. In 1133, Bernard de Canet şi 
Aymeric de Barbaria împreună cu familiile lor au donat castrum- 
ul de la Douzens lui „Dumnezeu şi sfintei miliții a Templierilor”. 
Personajul ar fi descendentul donatorilor. 

Berenguer al Ill-lea, arhiepiscop de Narbonne (?-1213) 

Fiul natural al lui Ramon Berenguer al IV-lea, conte de 
Barcelona şi regent al Aragonului. 

A fost abatele mănăstirii Montearagón din provincia Huesca, 
episcop de Tarazona şi de L&rida. În 1191, a fost numit 
arhiepiscop de Narbonne, dar păstrându-şi titlul de abate de 


Montearagón, de unde continua să încaseze venituri. 

Adversar al papei Inocenţiu al Iil-lea, acesta a spus despre el: 
„Este un om care nu cunoaşte alt Dumnezeu decât banul”. A 
fost cămătarul nepotului său Pedro al lIl-lea în schimbul 
veniturilor de la mai multe feude pe care oştirile sale private se 
ocupau să le încaseze. Senior al oraşului Narbonne împreună cu 
nobilul Aymeric de Lara, îl domina pe acesta. A fost destituit în 
1212 şi Arnaut Amalric a luat arhiepiscopatul sub conducerea 
sa. 
Bernard de Beziers 
Apărător al oraşului Beziers. Seneşal (şef militar) al oraşului, 
în slujba vicontelui Trencavel. Locuia în castelul-palat al 
vicontelui, la care se remarca turnul său înalt. 

Bota de Maureilhan 

Apărător al oraşului Beziers. 

Bruna de Beziers 

Personaj fictiv. Protagonista romanului. Fiica seneşalului 
Bernard de Béziers. 

Contele de Nevers, Herve de Donzy 

Unul dintre marii nobili cruciați. 

În cortul său s-a negociat predarea oraşului Carcassonne şi a 
avut loc trădarea vicontelui Trencavel. A refuzat domeniul 
vicontelui de Carcassonne şi oraşul Beziers. 

Contele de Saint-Paul 

Unul dintre marii nobili din Île-de-France, participant la 
cruciadă. 

David de Quimhi 

Personaj fictiv care a primit numele unui rabin din Narbonne, 
apărător al lui Maimonide în plenul dezbaterilor dintre 
comunităţile  iudeo-spaniolă şi occitană asupra concepţiei 
filosofice a acestuia. A se vedea Solomon ben Abraham care, 
dimpotrivă, i se opunea lui Maimonide. Maimonide a fost un 
strălucit medic, filosof, astronom şi teolog iudeo-cordobez, 
născut în 1135. 

Domingo de Guzmán (1171-1221) 

S-a născut într-o familie nobilă şi a studiat limbile clasice, 
filosofia şi teologia. A fost hirotonit preot, titular al unei catedre 
universitare şi a prezidat comunitatea canonicilor din Osma. In 


1205, regele Alfonso al Vill-lea al Castiliei i-a încredinţat o 
misiune diplomatică la curtea Danemarcei lui Diego de Acebedo, 
episcop de Osma, iar acesta l-a luat cu sine pe Domingo ca 
ambasador. În călătoriile lor, cei doi clerici au luat cunoştinţă cu 
diferite erezii şi, la întoarcerea lor la Roma, i-au solicitat Papei 
permisiunea de a predica printre păgânii din Nord. Acesta i-a 
trimis să predice împotriva catarilor din Occitania şi în 1206 s-au 
întâlnit la Montpellier cu legaţii papali pe care i-a convins, uzând 
de autoritatea conferită de Papă, să predice în sărăcie şi 
umilinţă, aşa cum făceau catarii, imitându-l pe Hristos. După 
asasinarea lui Peyre de Castelnou, legaţii au susţinut cruciada 
recent proclamată pe pământurile din Nord, în vreme ce 
Domingo a hotărât să-şi continue lucrarea pastorală umilă şi 
paşnică în Occitania. Şi-a stabilit baza la Prouille, foarte aproape 
de Fanjeaux, care era un bastion al seniorilor catari. În 1208, a 
întemeiat Ordinul Predicatorilor, care se va numi ulterior al 
Dominicanilor. A refuzat bogatele episcopate din Conserans, 
Beziers şi Comminges în scopul predicării în continuare în 
sărăcie şi, în 1215, s-a stabilit la Toulouse, primul lăcaş al 
Ordinului său. 

Cu toate ca a trăit în armonie cu legatul papal Arnaut Amalric 
şi cu Simon de Montfort, se pare că nu a urmat niciodată 
metodele acestora. S-a remarcat prin cucernicie, dragoste faţă 
de aproape, urmând exemplul lui lisus, dispreţuindu-şi trupul 
fizic, pe care îl supunea la chinuri şi penitenţe cu scopul 
purificării sufletului. A murit la Bologna în 1221. 

În 1233, papa Grigore al IX-lea i-a desemnat pe Dominicani ca 
responsabili pentru lupta împotriva ereticilor. Acesta a fost actul 
fundamental al instaurării Inchiziției. Cu toate că la origine 
Inchiziția părea un progres în drepturile omului, dat fiind că 
acuzaţii nu mai erau executaţi, ca înainte, fără o judecată 
oficială, în curând, a devenit un instrument de teroare şi de 
opresiune, departe de ceea ce predicase Domingo. Figura 
sfântului a fost manipulată ulterior pentru a se justifica excesele 
inchizitoriale ale discipolilor săi. 

Ducele de Burgundia, Eudes al Ili-lea 

Unul dintre marii nobili, participant la cruciadă. 

Folquet de Marseille (1155-1231) 


Negustor, poet şi trubadur, s-a călugărit în anul 1201 şi apoi a 
fost numit episcop de Toulouse. Protejat al lui Inocenţiu al III-lea, 
a predicat cruciada împreună cu Arnaut Amalric. Elocvent şi 
necruţător împotriva catarilor, a fost duşmanul contelui de 
Toulouse. 

Golem 

Personaj de largă tradiţie în cultura iudaică. Apare în Biblie şi 
în Talmud. Prima referire la un go/em creat din lut, înainte ca 
Dumnezeu să-l fi însufleţit, este însuşi Adam. Celebrul golem i-a 
aparţinut unui rabin din Praga care i-a încredinţat misiunea de a 
apăra sinagoga şi pe credincioşii evrei de antisemiţi. 

Guillaume de Montmorency 

Personaj fictiv. Nepot al lui Alice de Montmorency, soţia lui 
Simon de Montfort, şi văr al lui Amaury de Montfort. Protagonist 
al romanului. 

Guillemma 

Verişoara Brunei. 

Hugo (Huget) al IV-lea de Mataplana (1173-1213) 

Cel de-al IV-lea senior de Mataplana, celebru trubadur şi 
cavaler foarte apropiat de regele Pedro al II-lea. A luptat alături 
de acesta la Navas de Tolosa şi la Muret şi a murit din cauza 
rănilor din această din urmă bătălie. 

Hugo (Huget fiul) al V-lea de Mataplana 

Personaj istoric, protagonist al romanului. Cel de-al doilea fiu 
al lui Hugo pomenit mai sus, a devenit moştenitorul domeniului 
de la Mataplana la moartea fratelui său mai mare, Ramon, în 
1197. 

Inocenţiu al Ili-lea (1160-1216) 

Giovanni Lotario, conte de Segni, a fost numit cardinal la 30 
de ani şi Papă la 37. Nepot al papei Clement al Ill-lea, politician 
abil, ager la minte şi intransigent, a luptat pentru supremaţia 
papalității nu numai în ceea ce priveşte spiritualitatea, ci şi într- 
ale celor pământeşti. Spunea că Dumnezeu i-a încredinţat 
misiunea de a conduce „nu numai Biserica universală, ci 
întreaga lume”. Regii trebuiau să se supună puterii sale. 
Urmând exemplul Carolingienilor, îl considera pe regele francilor 
cel mai mare aliat al său. 

Milos 


Legat papal care, în anul 1209, l-a supus la Saint-Gilles pe 
contele de Toulouse la penitenţa publică a biciuirii. A murit 
curând după aceea. 

Orbia de Pennautier. Lupoaica de la Cabaret (Cab 
d'Aret) 

Fiica lui Raimond, senior de Pennautier, numit Lupul. Soţia lui 
Jourdain de Cabaret, fratele lui Peyre Roger şi cosenior de 
Cabaret. Doamna cea mai seducătoare din epoca aceea. A fost 
cântată de mulţi trubaduri, printre care s-au remarcat Peyre 
Vidal şi Raimond de Miraval. Regină a ceea ce se numea Joy şi 
doamnă a Fin'Amor-ului. Mari seniori din epocă, printre care 
contele de Foix şi seniorii de Mirepoix, Montreal şi Saissac, au 
călătorit la Cabaret ca să o curteze. A avut un fiu cu contele de 
Foix, care a fost numit Lupul de Foix. 

Pedro al li-lea, „Catolicul”, rege al Aragonului. Conte 
suveran de Barcelona (1177-1213) 

A fost şi senior de Provence şi al diferitelor posesiuni din 
Occitania. A încorporat oraşul Montpellier domeniilor sale prin 
căsătoria cu Marie de Montpellier. Mulţi dintre seniorii occitani 
au fost feudatarii săi. Cu un spirit trubaduresc, afemeiat şi 
mărinimos, a fost permanent îndatorat din pricina cheltuielilor 
sale pentru petreceri şi bătălii. A luptat în numeroase 
confruntări împotriva musulmanilor alături de vărul său, regele 
Alfonso al VIII-lea al Castiliei, de care l-a legat o mare afecţiune. 
Invingător împreună cu acesta şi cu regele Sancho al VIl-lea al 
Navarrei în bătălia de la Navas de Tolosa în 1212, a murit în 
bătălia de la Muret, luptând vitejeşte în prima linie împotriva 
cruciaților conduşi de Simon de Montfort”. 

Peyre Roger de Cabaret (Cab d'Aret) (Cap de berbec 
sau de ariete) 

Conducător al rezistenţei occitane împotriva cruciadei, 
principalul senior al cetăţii Cabaret. L-a ajutat pe seniorul său, 
vicontele Trencavel, în timpul asediului oraşului Carcassonne. 

Peyre de Castelnou (?-1208) 

Abate al mănăstirii Fontfroide, a fost numit legat papal şi a 
predicat împreună cu Arnaut Amalric împotriva ereticilor 


170 Episod menţionat şi în romanul Întoarcerea catarilor de acelaşi autor, 
apărut în decembrie 2007 la editura RAO în traducerea subsemnatei. (n.tr.) 


occitani. Persoană polemică, având un temperament energic, a 
folosit frecvent ameninţarea la adresa nobililor occitani. După o 
discuţie încordată cu contele de Toulouse la Saint-Gilles, a fost 
asasinat pe malurile Ronului în ianuarie 1208. 

Peyre Vidal 

Activ ca trubadur între anii 1175 şi 1205. 

De origine umilă din Toulouse, a frecventat curţile Aragonului, 
Cataloniei, Castiliei, Occitaniei şi pe cea din Provence. Renumit 
pentru relaţiile amoroase cu Lupoaica din Cabaret, a avut 
aventuri galante şi la Marsilia, precum şi în Cipru şi la 
Constantinopole. 

Pons l, abate al mănăstirii Saint-Gilles 

A condus abația din anul 1208, la puţin timp după moartea lui 
Peyre de Castelnou, până în anul 1241. 

Pons de Corneilhan 

Apărător al oraşului Beziers. 

Raimond de Miraval (1135-1216) 

Mic senior din Aude, deposedat de castelul de la Miraval de 
către Simon de Montfort în 1209. A fost un strălucit trubadur al 
Fin'Amor-ului. Protejat al contelui de Toulouse şi al regelui 
Aragonului. 

Raimond al Vl-lea, conte de Toulouse (1156-1222) 
Cumnat al regelui Pedro al II-lea, fiind însurat cu sora acestuia, 
Elionor. A fost protectorul trubadurilor şi tolerant cu ereticii şi cu 
evreii. A avut frecvente dispute cu ecleziarhii mari proprietari de 
terenuri. Însurat de cinci ori, a fost excomunicat de trei ori, 
murind într-o astfel de stare. Evita lupta şi promitea ceea ce ştia 
că nu poate îndeplini. Antecesorii săi au fost duşmani ai conților 
de Barcelona, dar el, în căutare de protecţie, s-a declarat vasal 
al regelui Pedro al II-lea. Străbunicul său a fost cel mai de seamă 
dintre seniorii care au condus prima cruciadă, cucerind 
lerusalimul în anul 1099. 

Raimond Roger Trencavel, viconte de Carcassonne, 
Albi şi Beziers (1185-1209) 

Nepot al contelui de Toulouse şi adversar al acestuia. A 
refuzat să se alieze cu el când legatul Arnaut predica în Nord 
cruciada. Vasal şi cumnat, prin soţia sa Agnes de Montpellier, al 
regelui Pedro al Aragonului. Elogiat de trubadurii din epocă, 


drept model de nobil cavaler occitan. Fiul şi soţia s-au refugiat la 
Foix în timpul asediului oraşului. A murit în temniţele castelului 
său, zice-se otrăvit, la scurt timp după cucerirea oraşului 
Carcassonne de către cruciați. 

Raimond Roger, conte de Foix (? —1223) 

Neobosit luptător împotriva cruciaților şi aliat al regelui Pedro 
al Il-lea al Aragonului. A reuşit să recupereze toate teritoriile 
smulse de cruciați. 

Reculaire 

Menestrel în slujba lui Hugo de Mataplana (tatăl). 

Reginald de Montpeyroux 

Episcop de Béziers care se alătură cruciaților. Neputând să-i 
convingă pe biterrois să-i predea pe cei 222 de eretici şi să se 
supună legatului papal, i-a lăsat în voia sorții. Antecesorul său, 
episcopul Guillaume de Roquessels, dimpotrivă, i s-a opus în 
1205 irascibilului Peyre de Castelnou şi a intrat în conflict cu 
legaţii papali. 

Sara 

Personaj fictiv. Vânzătoare evreică de plante medicinale din 
Béziers, având şi însuşiri de clarvăzătoare. 

Simon din Beziers 

Membru al comunităţii iudaice din Beziers şi reprezentantul 
juridic şi economic (bayle sau baile) în oraş al vicontelui 
Trencavel. 

Simon de Montfort (1160 sau 1165-1218) 

Nobil de origine normandă cu posesiuni în Île-de-France. De 
asemenea, conte de Leicester, în Anglia, dar deposedat de titlu 
şi de posesiuni de către regele englez. 

Catolic fervent, om de mare valoare şi având deosebite 
calități de conducător, a fost uneori capabil de generozitate, iar 
alteori, de cele mai mari cruzimi. A participat la cruciada din 
Ţara Sfântă înainte de a se alătura cruciadei împotriva 
albigenzilor sau catarilor, al cărei comandant militar a devenit 
după cucerirea oraşului Carcassonne, primind titlul de viconte. 
După nouă ani de lupte şi de cuceriri ale unor mari teritorii din 
Occitania, a murit în asediul oraşului Toulouse din cauza unor 
pietre lansate de nişte copile care apărau oraşul. Cel de-al 
patrulea fiu al său, numit tot Simon, i-a recuperat posesiunile 


din Anglia şi a fost unul dintre conducătorii nobililor care i-au 
impus Carta Magna regelui englez. 

Solomon ben Abraham 

Personaj fictiv care îşi ia numele de la un rabin din Montpellier 
care a existat, contemporan cu relatarea. Solomon a interzis, 
sub pedeapsa excomunicării, operele lui Maimonide. A ajuns 
chiar să denunțe Inchiziției învăţăturile acestuia în anul 1223. În 
urma acestui fapt, papa s-a împotrivit studierii acestui filosof şi 
teolog evreu în universităţile catolice. Ca urmare a unei mari 
polemici între comunităţile iudaice - occitană şi spaniolă - 
Solomon a fost excomunicat, la rândul său, de către alţi rabini 
occitani, între care se aflau cel din Béziers şi cel din Narbonne. 

Vulpoiul (Renard), Regele Tâlharilor 

Menţionat de mai multe ori în Cântecul cruciadei. A fost 
învinuit de incendierea oraşului Beziers. 


CONCEPTE MEDIEVALE 


CABALA (Kabbalah) 

Amplă mişcare religioasă, mistică şi ezoterică închegată şi 
denumită astfel în secolul al XII-lea în Occitania şi în regatele 
hispanice. Este majoritar iudaică şi numele său înseamnă 
„tradiţie”, dat fiind că se bazează pe tradiţia transmisă de 
generaţii pe cale orală şi doar iniţiaţilor, începând cu primii 
patriarhi. Se întemeiază şi pe scrierile ebraice, iar textele sale 
de bază sunt Cartea Creaţiei şi Zohar (lumină, strălucire). 

Pleacă de la principiul că Dumnezeu s-a revelat în Tora (legea 
sfântă, conținută în texte) şi s-a manifestat prin creaţie. 

CÂNTECUL CRUCIADEI 

Cântecul cruciadei împotriva albigenzilor. Povesteşte acţiunea 
războinică predicată de către legaţii papali şi pornită în 1209 
împotriva locuitorilor din Occitania. Era pentru prima dată că 
Biserica lansa o cruciadă pe teritoriul Europei şi împotriva 
creştinilor, iar rezultatele acesteia au avut consecinţe de mare 
însemnătate asupra istoriei continentului, a culturii şi a religiilor. 
Azi îi cunoaştem în mod obişnuit pe cei numiţi pe vremea aceea 
eretici albigenzi, drept catari. 

Cântecul cruciadei este alcătuit, în prima sa parte, din 2.772 
de versuri alexandrine dispuse în 131 de strofe şi a fost scris de 
Guillermo de Tudela, cleric navarrez contemporan cu faptele 
relatate. Deşi a folosit în versurile sale aşa-numita limbă oc (cea 
vorbită de occitanii din epocă), are multe influenţe ale limbii oil 
(cea vorbită de francii din Nord de pe vremea aceea şi 
precursoare a francezei actuale). 

Cea de-a doua parte a fost scrisă de un poet anonim într-o 
occitană mult mai pură şi constă din încă 6.810 versuri. 

Narațiunea acestui roman se termină aproximativ la strofa 
numărul 47 din prima parte, care se situează în timp la sfârşitul 
anului 1209. 

ERETICI 

Adopţionişti 


Credeau că, prin natura sa umană, Hristos nu era fiul lui 
Dumnezeu, ci că a fost adoptat de acesta. Adopţionismul a fost 
o erezie „spaniolă”, fiind promovată de Felix, episcop de Urgell 
şi de Elipando, arhiepiscop de Toledo, în secolul al VII-lea. 
Biserica romană, cu sprijinul lui Charlemagne, a combătut-o cu 
hotărâre, dar nu a putut împiedica extinderea ei printre 
mozarabii hispanici care, trăind pe teritoriul musulman, nu 
aveau a se teme de împărat. Adopţioniştii erau aşadar mai 
aproape de concepţia despre Hristos a musulmanilor sau a 
evreilor, comunităţi cu care convieţuiau. 

Arianişti 

La Conciliul de la Niceea (din anul 325), s-a proclamat 
consubstanţialitatea Tatălui şi a Fiului. Arianiştii credeau, 
dimpotrivă, că Hristos a fost creat de Tatăl, dar nu era etern şi, 
deci, substanţa sa era diferită de a acestuia. 

Catari 

Dualişti. Credeau în principiul binelui şi al răului. Lumea a fost 
creată de un Dumnezeu rău, al cărui rob era diavolul, şi care 
închidea sufletele în trupuri, devenite temniţa lor pământească. 
Lumea era infernul. Dimpotrivă, Dumnezeu cel bun, în 
permanentă opoziţie cu cel dinainte, era creatorul sufletelor şi al 
lumii pure spirituale. Ingerii îl slujeau în lupta sa împotriva 
Necuratului, iar lisus Hristos era unul dintre aceia. Aşadar, 
negau Sfânta Treime, dat fiind că esenţa lui Hristos era diferită 
de a Tatălui, şi chiar şi faptul că lisus Hristos ar fi avut un trup 
omenesc. Cei mai mulţi dintre catari credeau că binele era mai 
puternic, precum şi în victoria finală a Dumnezeului celui bun. 
Sufletele nu aveau sex (în consecinţă, femeile erau egale cu 
bărbaţii) şi se reîncarnau până se perfecţionau şi ajungeau în 
cele din urmă în ceruri, împărăţia Dumnezeului celui bun. 
Dispreţuiau corpul şi trăiau cu mare umilinţă din munca lor şi 
mâncând doar legume şi peşte. 

Valdezi 

Credinţele lor nu se deosebeau cu mult de cele romano- 
catolice, doar că erau stricţi în practicarea sărăciei şi doreau să 
se întoarcă la tradiţia evanghelică. Erau revoluționari, în sensul 
că nu dădeau ascultare preoţilor din Biserica romano-catolică, 
nu acceptau sau modificau sfintele taine şi le permiteau 


femeilor să predice. Se opuneau catarilor, dar au fost de 
asemenea persecutați. Poporul îi numea barbas”. 

FIN'AMOR (Dragostea curată) 

Biserica a considerat această practică metafizică şi morală ca 
fiind apropiată ereziei. Socotea acest gen de dragoste ca având 
legături cu magia şi a combătut-o, interzicând practicarea ei de 
câte ori a putut. Cu toate acestea, a reprezentat o înnobilare a 
rolului femeii în epocă, acordându-i-se acesteia putere şi respect 
în faţa unor bărbaţi care obişnuiau să se arate grosolani şi 
brutali. 

Consta într-un ansamblu de principii morale şi teorii despre 
erotism, dar şi dintr-un cod de comportare şi de ritualuri 
galante. 

Este, în primul rând, un joc curtenesc ce se bazează pe 
politeţe şi pe bunele maniere aristocratice. 

În al doilea rând, este arta de a iubi în mod convenţional şi 
teoretic, fără nicio legătură cu pasiunea carnală. li asigură 
doamnei celebritate mondenă (prin poemele cântate în onoarea 
sa de către trubaduri), iar amantului!”?, satisfacția de a simţi 
iubirea. 

Şi, în cele din urmă, o reglementare a actului carnal, prin 
combinarea  abstinenţei cu inițiativele erotice din partea 
doamnei. 

Fin'Amor-ul nu avea legătură cu religia, dat fiind că au existat 
şi trubaduri, şi practicanți evrei sau catari. 

lubind femeia, bărbatul învăţa să fie virtuos, să-şi iubească 
aproapele, duşmanii, Fiinţa Supremă. Era de-ajuns să iubească, 
pentru ca să fie deschis tuturor virtuţilor; trebuiau să se evite 
doar păcatele împotriva dragostei. 

GRAAL 

Chrétien de Troyes scrie romanul cavaleresc Perceval galezul 
sau povestea Graalului mixt anii 1160 şi 1184. Glorifică 
dragostea în stilul aşa-numitului /oy şi al Fin'Amor-ului. Forma 
fizică a acestui potir este cea a unui recipient magic ce conţine 
harul. 


171 În spaniolă, bărbi, înțelegând prin acest cuvânt predicatori itineranti. 
(n.tr.) 
172 în sensul celui care iubeşte curat. (n.tr.) 


Alte tradiţii îl identifică cu o pasăre măiastră. 

Pentru Wolfram von Eschenbach în poemul Parziva/”5, în anul 
1200, este o piatră prețioasă ce păstrează harul divin. 

O legendă catalano-occitană îl descrie ca pe o cupă de lemn 
pe care a sculptat-o părintele Adam, aceeaşi care a conţinut 
vinul sfinţit la ultima cină. Prin euharistie, are legătură cu 
sângele lui Hristos. 

Robert de Boron, în 1215, se pare că a adoptat această 
tradiţie a lui Lancelot-Graal, în Le Roman de /'Estoire du Graal:'*, 
şi pe cea a lui losif din Arimateea, în care acesta adună în vasul 
sacru sângele lui Hristos. Tradiţia creştină a Graalului pare să se 
fi născut prin adaptarea riturilor păgâne la obsesia din epocă 
pentru căutarea relicvelor sacre. 

HORREUM-ul''5 DIN NARBONNE 

Construcţie subterană datând din perioada romană care se 
întinde pe o amplă zonă din oraşul antic Narbonne şi al cărei 
scop nu a fost încă determinat cu certitudine. Partea care se 
conservă în stare bună poate fi încă vizitată. 

JOY 

Se consideră ca fiind emanat de femeie. Atribut al frumuseţii 
capabil să le inspire bărbaţilor de neam ales gustul pentru 
curtoazie, pentru poezie şi acţiunile eroice. Are un caracter 
aproape magic. 

Potrivit lui Raimond Nelly, Joy este o virtute ce emană în mod 
misterios dintr-o doamnă şi care nu este altceva decât 
dragostea pentru iubire. 

Doamna este cea care acordă /oy-ul, adică bucuria, fericirea 
dragostei. Este de asemenea plăcerea bărbaţilor faţă de 
doamnele frumoase, dar acestea aveau datoria să menţină 
deschis tuturor acest /oy, pentru a face societatea lor să fie cât 
mai agreabilă cu putinţă. 

Un cavaler nu trebuia să apară în societate nici ursuz, nici 
îngrijorat. Doamna trebuia să fie permanent veselă, iar bărbatul, 
zâmbitor. 

LIMBILE OC ŞI OIL 


173 în germană în original, Parsifal. (n.tr.) 
174 în franceza arhaică în original, Romanul Istoriei Graalului. (n.tr.) 
175 în latină în original, Hambar. 


Limba oc se vorbea în Sudul a ceea ce este Franţa de azi, iar 
limba oil, în Nord, prima fiind antecesoarea occitanei actuale, iar 
cea de-a doua, a francezei. Amândouă erau alcătuite din 
nenumărate variante şi dialecte. Cea mai mare diferenţiere a lor 
se baza pe modul de a spune „da”. „Da” se spunea „oc” în Sud, 
şi „oil”, în Nord. Cuvântul „oui” din franceza actuală derivă din 
vechiul oil. 

Regiunile din Sud se numesc în ziua de azi Occitania şi 
Languedoc, „limba oc”. 

NUMERUS AUREUS 

Numit şi numărul de aur, numărul creaţiei sau proporţia 
divină. Are valoarea de 1,61803... Litera grecească O (Phi) care 
îl denumeşte este inițiala numelui sculptorului grec Fidias, care 
folosea această proporţie în reprezentarea corpului omenesc. 
Numeroase forme naturale, precum creşterea spiralelor 
melcilor, răspund aceleiaşi proporţii. Pitagoreicii l-au popularizat 
în matematici şi filosofie. Proporția divină a unui dreptunghi sau 
a unei săli corespunde unei baze de Phi şi unei laturi de 1. 

PARATJE 

Categorie socială întemeiată pe onoare. 

TEMPLIERI 

Templierii nu au intervenit de la început în cruciadă, cu toate 
că îi erau favorabili, dată fiind legătura lor cu Ordinul 
Cistercienilor. Doar după mai mulţi ani, când regele Franţei a 
condus o expediţie pentru cucerirea oraşului Toulouse, 
templierii din Nord, împreună cu marele lor maestru, au venit în 
ajutorul regelui. 

TRUBADURI ŞI MENESTRELI 

Trubadurul era poetul şi compozitorul care compunea cântece 
pe melodii şi versuri proprii. Era cult şi în general nobil sau din 
rândul orăşenilor înstăriți. Menestrelul era cântăreţ şi muzicant 
itinerant care se dedica popularizării cântecelor trubadurului pe 
care îl slujea, spre faima acestuia şi a doamnei sale. Trubadurii 
cântau şi ei, jucând rolul de menestreli, iar unii dintre aceştia 
din urmă compuneau la rândul lor. 


Cuprins 


PR OMNA NT. A. OGON 9 9 Sad Nasr 
ANM EI O RO O AH HH AH A AAA NANNNN NN 


Dia fa da alea aa iati da o banii iat il eng na lea ea 97 
DO sită cca da ata ta d 3 acu Ba Daca da dl aa se ada ta a 5 100 
PA DIR E E MR N e IRAN N EC e a i Mei E N 104 
(0) cazi ia cata ăn 0 a ăi ata tea A ac e 108 
E e iai a adi ata oa n ta a Ea ia i i na aia ia it a at 112 
3 Doizece dea at litiaza Blana tc Da ata al daca dai 118 
3) 3 cotit ada diana tn a aa Eve a TO ae a a ra aie le n 124 
EI na Ei 09 aaa aa RR i at Dea le aa ae 129 
CD o tati n Ri RD Rr E aa 133 
E (Ora use EEE ll Data e ba aa ast 136 
DE pc a a n Ra E cae tg le dle ala aa a 139 
Ee e oii 0 ia aaa 0 a Ra RR RAR a a ll De ana da a arăta 143 
O) PE tati n ai AD Br a gb able Dat aaa di 145 
DC) social i e aa e A A iile aa a 148 
DL i RA 3 BE aa cu bl E laica aie da 5 151 
A Doo E P T d i AEA 154 
DD E te EA A e ae cara it d 159 
Dj oil i E Ea E a it Aosta rana 162 
A D 2 iat IO AN d (at aa ral 165 
AG; d aa d a e aa a a 170 
A [scai ăi ae a a a na a a al tă 173 
A Dinca i 0 OR da a Seat 00 177 
A Oi ci că ab Oa d ee DĂ d a a d aa 179 


DD iii a auda atata aa ai poli ua oo ai d e si dr da toane it ie 191 
S 3 cico dea E daia aaa ăla 194 
EPA daia ta dia a aa aia ae oa Ca ro pat ala 199 
jo ee EREDRRDE E REP ENI ee e iat! 202 
(Oi crai cap ada atata a n ta a Ea ia i raita ia it aa d 206 
E iute dea a aa daia a az a elada cn tc E ala Dea al 210 
E actuala a ta aa E ea TR ae a a noa a ai iat aa 214 
DIE EATA E ia aaa aa aaa RR i a tea le aa ard 218 
(0) ee at a ti TR RR a Lia aaa area da 221 
(S Leaota ET RR aa ada ta 226 
(SPE au i i 6 ETER sa e ll es ataca EET 230 
(2) ec inot lg lg a RE RR i E ll la aaa Dl, 234 
(9 nb a i a i OR Ia ll uim aaa da d 238 
O Srei i 9 e RR NR a ada ta 241 
(0 De e a e i E AT A EE EE ES, 246 
Olor E REN E a Ea aaa sep a 250 
(00950 e a E Ra ia e area dd 253 
(60) nt url ll 9 N E RR ia bau a 256 
DO) i ata n aaa ADR a bt at tt E la aaa a od 260 
SP sie te Da d d 08 DC at dt aa a Pta 263 
PD seat olt da oa aa ol a ie at pc it d aa a a 20 da 268 
Dicota 3 0 3005590 T 274 
PD zi a 20 ia Cl E d iau bd o a ai a 278 


DP Pia daia atatea a police ai e 4 ra toane il aa 288 
PU intaia at a 3 ac i Ba Da aa aa 0 ia 291 
Scrie ta ata a ia ae aa Ca o pe ta 297 
CE a az da a tă aia AE a n ia a 301 
(Îi noi ca da otite a i E Au d atatia af a a aa 304 
2 ciinoaigaua tă E 0 a aa aia a at tal a ac Bia du 309 
Lo 5 JAR RARE PICE INIMA NR e RR SA e EROI int taie RER ct ae i 313 
Zoo E e Ra A aaa e pa 318 
9 Sote at a i E RI Lia aa ara et 321 
BD: oi urare ll a Ne e RR ab ddr tal d 327 
TE A e i E sa e ll es tea ana alo ada da 331 
ota EAA E E 00 ll EA ali 338 
(9 O ce at a EE TAAA T E dd 341 
S10 rural i ET RR RE AA A ada 345 
E) Îsi aa e i ETER RO Ra se ll e atatea al dada d 349 
£) centi crt lg lg e 7 RE RR o li aa ale aaa 351 
E) E oo a a a i TR RR ia aa ara eat 354 
CZ sont url EAEE i taia bau loa 357 
OD te a a a E E E RR a sa ta N la al arata dada 360 
96: toaca a 0 Gia ta at a 364 
e coca o a E la E 367 
DE E T lt daca Pal aa a Se 371 
O. ăi Dl ll ee a de e d a 375 


TOZ caiac cae ea ba aarre noe A E AER n EE E 384 
Oe E Adda a d EA ERIS E da e DR ati cea at et 386 
TOG cat cata dana tii i a a E E a gel pa ed 390 
ÎL) Deea da ti 20000 te RI a a E Oa ăi it toane a 395 
LOG scz ceea ai tai 9 a dn 900 aa ial it a elf a a dl 397 
ÎL: Pee catia d Aia a i d 0 EA RR at d ta Dal a tea 401 
LO cir ceea da tii a d a Dea ED aaa sil age aa ta 406 
IO) S cp ci E DER E aula a pa 411 
TlO enoyo Ee E a 415 
p Ba P AAAA EA AEE dalta E A areal atata ad dul 419 
PERSONAJE: raapia e eA ll a a anala dd 423 


CONCEPTE MEDIEVALE criei renesse arata atata dle arat ba 430