Robyn Young — [Fratia Templierilor] 03 Recviem vol.2

ROBYN YOUNG 


FRĂTIA TEMPLIERILOR.. CARTEA A III-A 


RECVIEM 


ANA 
= > | 
E | “PIO ect.eu 


ROBYN YOUNG 


RECVIEM 


Volumul 2 


Traducere din limba engleză Lucian Mihai Popa 
NEMIRA 2012 


Robyn Young REQUIEM 2008 


PARTEA A DOUA 


18 


Catedrala Notre Dame, Paris 
10 aprilie 1302 


Ascultându-l pe Nogaret, a cărui voce răsuna cu putere, Filip 
strânse braţele tronului adus în dimineaţa aceea din palat şi 
amplasat pe podium. Ploaia care biciuia ferestrele boltite dădea 
impresia că mici pietricele loveau cu iuţeală vitraliile şi din când 
în când bubuiturile tunetelor acopereau vocea sfetnicului. Era 
miezul zilei, însă cerul, clocotind furios, era negru ca noaptea. 
Flăcările tremurânde ale torţelor luminau lungul culoar al 
Catedralei Notre Dame până la primul balcon, iar îngerii de sus, 
aşezaţi pe pilaştrii lor, îşi întindeau umbrele nesfârşite în neant. 

Filip îşi aduse aminte de prima zi în care intrase în catedrală. 
Tatăl său îl adusese acolo de la reşedinţa regală din Vincennes. 
N-avea cum să fi avut mai mult de şase ani. Când intrase, 
vastitatea interiorului îi tăiase respiraţia. Îşi dăduse capul pe 
spate, privind tavanul, şi se mirase că nu văzuse nori acolo, căci 
acele înălţimi păreau atât de apropiate de ceruri. Işi aminti şi de 
stinghereala care îl cuprinsese acolo, în casa Domnului, fiind 
atât de mic şi nesemnificativ; o insectă pe podeaua unei 
caverne. Acum avea acelaşi sentiment, amplificat şi de 
importanţa ocaziei, în vreme ce Nogaret se adresa mulţimii 
înghesuite pe culoar. 

— ... aşadar, cetăţeni ai acestei ţări, vă cerem ajutorul. Căci 
sunt în joc viitorul şi libertatea regatului nostru. Nogaret făcu o 
scurtă pauză, lăsând oamenii să şuşotească. Se îndreptă către 
banca amplasată în dreapta tronului lui Filip. Colegul meu, 
Pierre Flore, cancelar şi păstrător al sigiliului, va vorbi pe 
înţelesul tuturor despre bula papală Ausculta fili, astfel încât să 
înţelegeţi cu toţii cât de grave sunt măsurile pe care le ia 
Sfântul Scaun împotriva voastră şi a regelui vostru. 

Urmă o pauză stânjenitoare până când Pierre Flote se ridică, 
ţinând în mâinile sale pline de pete maronii un pergament făcut 
sul. Rămase cu privirea la Nogaret, care se aşeză lângă rege. 


Apoi, începând cu timiditate, vocea cancelarului acoperi vuietul 
furtunii. 

— Papa Bonifaciu i-a scris regelui nostru, Filip cel Frumos, 
nepotul Sfântului Ludovic, proclamând că este mai presus de 
acesta atât pe pământ, cât şi în viaţa de apoi, făcând o 
minciună din faptul că regele este suveran în regatul său. A 
solicitat eliberarea episcopului de Pamiers, ereticul Bernard 
Saisset, un om care a fost acuzat pe drept pentru trădare de 
ţară. Printr-o asemenea cerere, papa ignoră faptul că regele 
nostru rămâne, prin lege şi drept, judecător al tuturor proceselor 
din regat. 

Flote făcu o pauză pentru a-şi drege glasul, dând impresia că 
se chinuia să se facă auzit în zgomotul produs de furtună. Mai 
mult decât atât, a fost somat să participe la sinodul de la Roma 
la care vor fi prezenţi toţi episcopii Franţei, şi în cursul căruia 
intenţionează să-l acuze în chip scandalos şi pe nedrept pe 
regele nostru pentru devalorizarea monedei, conducerea 
supuşilor săi prin violenţă şi taxarea clerului bisericesc fără 
motiv sau nevoie. Flote privi iarăşi pergamentul. Vocea îi deveni 
şi mai scăzută, făcându-l pe Nogaret să se foiască pe bancă şi 
să se încrunte. Dar cum rămâne cu abuzurile lui Bonifaciu? Cum 
rămâne cu dijma pe care trebuie să o plătească bisericile 
noastre, bani pe care îi varsă în cuferele Romei fără să 
primească nimic în schimb? Şi ce putem spune despre felul în 
care îşi controlează papa supuşii, lucru lesne de înţeles dacă 
privim acuzaţiile nejustificate pe care i le aduce mărinimosului 
nostru rege sau cum încearcă să intervină în chestiuni care se 
desfăşoară astfel de secole? 

Ascultând vocea tremurândă a lui Flote, care înşira acuzaţiile 
la adresa papei, Filip strânse şi mai tare braţele tronului său. Işi 
simţea corpul presat de imensitatea spaţiului din jurul său, 
încărcat cu mii de reprezentări ale lui Dumnezeu, Hristos, îngeri 
şi sfinţi ce puteau fi văzute în chip de statui ori picturi pe vitralii, 
pe ziduri şi diferite ornamente, toate privindu-l pe el. Işi dădu 
seama că nu mai poate înghiţi şi începu să transpire. Ar fi 
trebuit să fie mândru, să se simtă puternic, căci o astfel de 
întrunire nu mai avusese loc până atunci în toată istoria Franţei. 
Era pentru prima dată când cele trei stări - Biserica, nobilimea şi 


oamenii din popor - fuseseră chemate sub acelaşi acoperiş, 
Catedrala Notre Dame fiind înţesată de prelați, episcopi, conți şi 
duci, lorzi şi căpetenii de bresle. Însă lui Filip îi era greață. 

Lucrurile se mişcaseră cu repeziciune după aflarea veştii 
privind arestarea episcopului menţionat, Bernard Saisset, cu 
mult prea mare repeziciune pentru a-i permite să controleze 
evenimentele, iar Nogaret şi Flote continuau să tragă de el în 
direcţii diferite. Pentru câteva secunde îşi dori să fi organizat 
această întrunire la palat. Semnificaţia locului ales pentru a face 
publică împotrivirea sa faţă de Sfântul Scaun nu merita trăirea 
acestui sentiment teribil de  apăsător. Însă, în ciuda 
disconfortului, ştia că luase decizia corectă. Preoţii, cea mai 
importantă clasă socială, erau cel mai probabil cei care aveau să 
se opună acţiunii împotriva papei, astfel că el, Filip, aşezat pe 
podiumul impunătoarei catedrale, trebuia să le demonstreze că 
nu fusese învestit cu această putere doar de stat, ci de însuşi 
Dumnezeu. Primise deja în secret asigurări că nobilimea şi 
burghezia principalelor oraşe aveau să fie de partea lui, însă 
chiar dacă preoţii erau încredinţaţi că vor deveni duşmani ai 
coroanei dacă nu i se vor supune, tot nu era convins că se va 
putea baza pe sprijinul lor. 

— In concluzie, încheie Flote, vă implorăm să ne ajutaţi în 
apărarea libertăţilor noastre. Nobili şi burghezi ai oraşelor, vă 
rugăm să ne trimiteţi scrisori semnate de reprezentanţii voştri, 
scrisori pe care le vom arăta papei şi cardinalilor săi şi prin care 
îi vom aduce la cunoştinţă că Franţa nu va deveni marioneta 
Romei. Episcopi şi preoţi, promiteţi-ne că nu veţi participa la 
sinodul pe care l-a convocat Bonifaciu, protestând astfel faţă de 
acuzaţiile nedrepte care i-au fost aduse bunului vostru suveran. 
Regele Filip va asculta care este decizia voastră peste o oră. 

Filip se ridică. Toţi cei din catedrală îl priviră cum traversează 
podiumul, veşmântul său măturând podeaua. Când dispăru în 
umbrele din spatele culoarului destinat corului, Nogaret porni 
după el, lăsându-i pe Flote şi ceilalţi miniştri să liniştească 
mulţimea care începuse să se agite. 

Ştergându-şi fruntea plină de broboane de transpiraţie, Filip 
se îndreptă către camerele sale private din interiorul catedralei, 
fiind însoţit de unul dintre preoţi. 


6 


Nogaret era palid, însă aşteptă răbdător plecarea prelatului 
înainte de a-i vorbi regelui. 

— Maiestate, mă văd obligat să protestez la adresa 
cancelarului Flote. A încercat în mod deliberat să slăbească 
trăinicia argumentului nostru cu - strânse din dinţi - discursul 
acela fără vlagă. 

— Am făcut ce trebuia? 

Nogaret se uită nedumerit la rege. 

— Maiestate? S-a întâmplat ceva? Sunteţi palid. 

Filip îl privi drept în ochi. 

— Răspunde-mi, Nogaret. Am făcut bine ce-am făcut? Trebuia 
neapărat să-l arestez pe Saisset? 

— Fără îndoială. Instiga oamenii la revoltă, se opunea 
deciziilor voastre, ştirbindu-vă autoritatea. Omul acesta v-a 
defăimat bunul renume spunând că sunteţi o bufniţă proastă, un 
neghiob... 

— Bine, se repezi Filip. Trase aer în piept. Însă n-a existat 
nicio dovadă cum că ar fi un eretic. Duhovnicul meu, Guillaume 
de Paris, crede că episcopul n-ar fi putut comite o astfel de 
ticăloşie. 

Nogaret se gândi câteva clipe. 

— Maiestate, am discutat deja despre asta, începu el 
încetişor. Poporul încă ascultă de Biserică, de legile cele vechi. 
Au nevoie de un motiv extrem de puternic, un motiv clar pentru 
a justifica arestarea unui atât de important membru al clerului. 
Şi ei înţeleg cu uşurinţă acuzaţia de erezie. 

— La fel de uşor ca şi tine, replică Filip. 

Nogaret deveni alb la faţă, rămânând nemişcat în lumina 
pâlpâitoare a lumânării. Ploaia continua să răpăie în ferestre. 
Ministrul vorbi aproape şoptit. 

— Fac ce e mai bine pentru Maiestatea Voastră şi pentru 
regat. Toate sfaturile pe care vi le-am oferit au fost în acest 
sens. Dacă doriţi să fiţi conducătorul suprem al regatului, atunci 
trebuie să arătaţi că sunteţi mai presus de preoţi şi episcopi, ba 
chiar şi decât papa, altfel puterea voastră va fi mereu limitată 
de Biserică. Nu vreţi ca poporul să vă numească sfânt? Să vă 
onoreze numele şi faptele asemenea celor ale bunicului vostru? 


Filip privi tapiseria din spatele lui Nogaret pe care era 
înfăţişată Sfânta Fecioară cu Pruncul ei. Strâns în braţe de 
Fecioara Maria, lisus întindea un deget înspre el. Ochii îi erau 
două găuri negre. 

— Ba da, şopti Filip. Da, vreau. 

— Atunci să nu cedaţi, maiestate, şi jur că vă voi ajuta să 
înfăptuiţi lucrul acesta. 

Oamenii se adunară iarăşi în catedrală înainte de încheierea 
orei îngăduite pentru a lua o decizie. Nobilii şi burghezii rostiră 
discursuri elaborate,  anunţându-şi întregul sprijin, apoi 
prezentară scrisorile de protest care aveau să fie trimise la 
Roma. Când episcopul Parisului se ridică în picioare pentru a 
vorbi în numele Bisericii, Filip se încordă. Prelatul se poticni de 
câteva ori, alegându-şi cu grijă cuvintele, însă curând deveni 
limpede că Biserica avea să rămână de partea regelui, iar Filip 
se lăsă moale în tronul său. 

Îi privi cu atenţie pe reprezentanţii clerului şi văzu mânie şi 
nemulţumire în ochii multora, dar şi resemnare. Trebuiau să i se 
supună, altfel ar fi riscat să-şi piardă proprietăţile. Işi fixă 
privirea asupra lui Bertrand de Got, care se afla în primele 
rânduri. Bărbatul mic de statură, ale cărui veşminte bisericeşti îl 
făceau să pară şi mai mic, era alb la faţă şi frânt de oboseală, 
însă i se citea furia pe chip. Lucrul acesta îl mulţumi pe Filip. De 
Got fusese ales arhiepiscop de Bordeaux în urmă cu doi ani şi 
prin el regele deţinea controlul asupra regiunii Guienne, încă 
disputată, în ciuda armistiţiului încheiat cu Edward. Oricât de 
mult l-ar fi urât pe arhiepiscop, Filip trebuia să-l aibă de partea 
sa. 
Episcopul Parisului îşi termină discursul, apoi, după ce 
Nogaret le mulţumi tuturor francezilor pentru suport, adresându- 
li-se pe un ton imperativ, prima adunare a celor trei stări luă 
sfârşit. 

— Ce aveai de gând să faci, cancelare? murmură Nogaret, 
apucându-l de braţ pe Pierre Flote, în vreme ce mulţimea 
părăsea catedrala, ieşind în ploaie. 

Flote îl privi furios, apoi îşi smulse braţul din strânsoarea 
acestuia. 

— Am făcut ce trebuia să fac. 


— Era o poruncă a regelui. Ar fi trebuit să-i acorzi discursului 
toată atenţia şi să te foloseşti de toată iscusinţa. In loc de asta, 
ai părut un băieţel timid din cor la primul recital! 

— Cum îndrăzneşti... 

— Singurul lucru pentru care îţi suntem îndatoraţi e acela că 
nu le-ai influenţat hotărârea. 

— Hotărâre? pufni Flote. Ştiam care va fi aceasta înainte de 
începerea întrunirii! 

— Biserica încă reprezenta o piedică. Ai fi putut distruge tot 
ce am obţinut în urma eforturilor noastre. 

Flote îşi deschise larg ochii. 

— Tu vorbeşti? Tu vei distruge Franta! Îl trase pe Nogaret pe 
un coridor lateral. De ce joci parodia asta cu procesul lui 
Saisset? Încerci să-ţi demonstrezi prosteşte puterea pentru că l- 
am convins pe rege să-şi concentreze atenţia asupra Flandrei în 
vreme ce tu ai fi vrut să rămână în Guienne? 

— Recunosc, cred că ar fi trebuit să ne canalizăm eforturile 
într-acolo, pentru a recuceri ducatul, dar nu acesta e... 

— Nu pot să cred că nu înţelegi rostul acestei acţiuni! Flandra 
e o zonă la fel de prosperă, dar mult mai uşor de controlat. Se 
află sub conducerea unui vasal al Franţei, nu a unui rege străin, 
şi pe câtă vreme în Gasconia am ajuns într-un impas, în Flandra 
am ieşit victorioşi. Acum, că trupele noastre sunt staționate în 
Bruges şi Ghent, avem mult mai multe şanse de a anexa 
regatului nostru acest teritoriu. Flote continuă repede când văzu 
că Nogaret intenţiona să spună ceva. Dacă vom supune Flandra, 
îl vom putea controla pe regele Edward. Anglia se bazează pe 
Flandra pentru exportul de lână. Cucerind-o, vom avea 
autoritate asupra lor, şi poate că vom ajunge la o înţelegere în 
privinţa ducatului Guienne. Nu crezi că e un lucru înţelept 
acesta, Guillaume? 

Expresia dură de pe chipul lui Nogaret nu dispăru. 

— Nu vorbesc despre Flandra sau Gasconia. Vorbesc despre 
pedepsirea celor care comit acte de trădare. Saisset îl ponegrea 
pe rege. A trebuit să fie arestat. 

— Ai uitat de lucrurile pe care le-ai învăţat în tinereţe? 
Arestându-l, ai încălcat legile Bisericii! Episcopii pot fi judecaţi 
doar de Curia de la Roma. Papa Bonifaciu avea tot dreptul să 


9 


ceară eliberarea lui Saisset. Vocea lui Flote deveni o şoaptă. ŞI 
toţi cei prezenţi în catedrală ştiau asta, orice ar fi spus pentru a-i 
face pe plac regelui. Tot ce se întâmplă acum nu va face decât 
să adâncească schisma dintre curtea regală şi cea papală. 

— Cu cât e mai adâncă, cu atât mai bine. Ai auzit şi tu despre 
jubileul lui Bonifaciu. Peste două sute cincizeci de mii de pelerini 
s-au înghesuit în faţa Bazilicii Sfântul Petru pentru a primi 
iertarea păcatelor, dar l-au văzut pe papă stând pe tronul său cu 
o sabie şi un sceptru în mâini, strigând: Eu sunt Cezarul! 
Nogaret vorbea cu patos. lar acum i-a exilat sau i-a întemnițat 
pe toţi acei membri ai familiei Colonna pe care i-a putut găsi. 
Nimeni nu se mai poate împotrivi aroganţei papei. Dacă va trăi 
destul pentru a rămâne în memoria oamenilor şi secolul acesta, 
sunt sigur că va striga: Eu sunt Dumnezeu! 

Flote se cutremură. 

— Nu e un joc, Nogaret. Acţiunile tale au pus Franţa în 
primejdie. Ridică pergamentul pe care îl ţinuse în mâini în timpul 
discursului. Ai citit asta? Dacă Saisset nu va fi eliberat, papa 
promite să suspende toate privilegiile acordate regatului nostru 
de către Sfântul Scaun. Desfăcu pergamentul şi citi. Fiu/e, 
întoarce-te pe calea Domnului, căci ai rătăcit din vina ta ori 
pentru că ai fost sfătuit rău. Să nu crezi că nu ţi-e nimeni mai 
presus ori că te-am eliberat de sub stăpânirea mea ca vicar al 
Domnului pe-acest pământ. Asta ar însemna că ţi-ai pierdut 
minţile, căci oricine ar crede aşa ceva va fi dovedit necredincios 
şi va fi alungat din turmă. Flote îşi ridică privirea. Alungat din 
turmă. Înţelegi? Îl ameninţă cu excomunicarea. 

— Nu va îndrăzni. Bonifaciu are nevoie de banii pe care îi 
trimite Biserica din Franţa. Lucrul acesta a fost foarte clar în 
momentul în care i-am oprit, forțându-l să anuleze Clericis 
laicos. A dat înapoi atunci. Dacă vom rezista şi acum, o va face 
din nou. Şi, încheie Nogaret, cred că amândoi trebuie să ducem 
la îndeplinire poruncile primite. Dădu să plece. 

Ochii lui Flote scăpărară de mânie, făcându-l să uite unde se 
afla. 

— Eşti un animal fără credinţă, Nogaret. Un fiu de eretici! Voi 
face tot ce-mi stă în putere pentru a pune capăt influenţei 
nefaste pe care o exerciţi asupra regelui nostru. 


10 


Nogaret se întoarse, fixându-şi ochii asupra chipului învineţit 
al lui Flote. 

— Eu aş fi foarte atent, cancelare, să nu mă entuziasmez prea 
tare. Nu mai eşti chiar tânăr. 


Biserica Saint-Gervais-Saint-Protais, Paris 
25 mai 1302 


Will luă o lumânare şi o ţinu în flacăra alteia până se aprinse 
fitilul. O aşeză printre celelalte lumânări din faţa altarului şi rosti 
o rugăciune. Statuile din fildeş ale sfinţilor Gervais şi Protais, 
gemenii care fuseseră martirizaţi în vremea lui Nero, priveau cu 
tristeţe în jos. Simţi pe cineva apropiindu-se. De sub mantia albă 
ieşi o mână care luă o lumânare din cele strânse acolo. 

— Ne aşezăm? 

Will întâlni privirea lui Robert, apoi se îndreptă spre bănci. 

In vreme ce se aşezară, un paracliser trecu pe lângă ei cu un 
cuţit în mână şi o tăviţă. Le zâmbi celor doi bărbaţi, unul dintre 
ei un templier, iar celălalt îmbrăcat cu o mantie simplă de lână, 
apoi îngenunche sub lumânări şi începu să radă ceara de pe 
podea. Era după-amiază târziu, între două slujbe. Cu excepţia 
câtorva oameni care stăteau în faţă cu capetele plecate, 
biserica era goală. Nu se auzea decât sunetul produs de cuțitul 
paracliserului care curăța podeaua. 

— Nu credeam că mai eşti în oraş, spuse în şoaptă Robert. Mă 
gândeam că te-ai întors în Scoţia. 

— Simon ţi-ar fi spus. 

— Simon nu-mi vorbeşte decât când vrei să ne întâlnim. În 
rest, mă evită. Se teme că voi începe să pun întrebări şi va auzi 
cine nu trebuie. Robert îşi trecu o mână prin părul argintiu, care 
începuse să se rărească. Asta, sau nu are suficientă încredere în 
mine. 

— Sunt sigur că nu acesta e motivul pentru care nu-ţi 
vorbeşte, spuse Will, încruntându-se. Dar mă bucur că e 
precaut. 

— Eu nu mi-aş face griji dacă aş fi în locul tău. Hugues te ştie 
dus departe, şi fiindcă majoritatea cavalerilor care te cunoşteau 
s-au întors în Cipru împreună cu Marele Maestru, n-au mai 


11 


rămas foarte mulţi care să te recunoască. Cât timp vei sta 
departe de preceptoriu, mă îndoiesc că vei atrage atenţia cuiva. 

— Şi totuşi trebuie să fiu precaut. 

— N-ai vrea ca vreun neavenit să-ţi strice planurile tale 
importante, murmură Robert. 

— Credeam că ai înţeles, pufni Will. 

— Nu, răspunse tăios Robert, sperai că am înţeles ca să nu te 
simţi atât de vinovat. Paracliserul se uită la ei, însă se întoarse 
de îndată la treburile sale când Robert îl fixă cu privirea. 

— Ce înseamnă asta, Robert? Credeam că suntem... 

— Ce? îi tăie vorba Robert. Prieteni? 

— Nu suntem? 

— Nu ştiu ce suntem. Ai reapărut după trei ani fără să spui 
niciun cuvânt şi te aştepţi ca totul să fie ca la început. Cum ar 
putea fi? Ai părăsit Templul şi i-ai lăsat pe ceilalţi cu povara pe 
care trebuia să o porţi tu. Erai succesorul lui Everard. Ai jurat 
credinţă Frăției. 

— Şi tu ai jurat. 

— După ce m-ai tras după tine. Robert tăcu văzând durerea 
de pe chipul lui Will, apoi privi în altă parte. La ce te aştepţi? Mă 
chemi odată la şase luni de parcă aş fi slujitorul tău, să-ţi spun 
dacă Templul are informaţii despre una sau alta. Nici măcar nu 
întrebi despre Anima Templi. Era cât pe ce să nu vin astăzi. Mă 
întrebam pentru cine stabileşti tu întâlnirile acestea şi mi-am 
dat seama că n-am nici cea mai vagă idee. Pentru William 
Wallace? Sau pentru regele Filip? Sau acum acţionezi în slujba 
altcuiva? 

— Ştii foarte bine că nu sunt mercenar. 

— Nu? Atunci când s-a întors, Simon nu mi-a povestit tot ce s- 
a întâmplat în Scoţia, însă ştiu că amândoi aţi luptat la Falkirk. 
Au murit templieri acolo. Maestrul Angliei a murit acolo. Robert îl 
privi pe Will în vreme ce acesta se întoarse. Poate că n-ai ales 
bine tabăra. _ _ 

— Eu nu m-am schimbat deloc, Robert. Insă Templul da. Incă 
lucrez împotriva celui care ne-a trădat idealurile, care s-a folosit 
de noi după bunul său plac. 

— Şi cum intenţionezi să faci asta, dacă tu eşti copoiul lui 
Filip? 


12 


— Regele şi papa sunt singurii oameni care-şi pot exercita 
influenţa asupra lui Edward. Una din campaniile lui a fost 
întreruptă de intervenţiile lor. Wallace trebuie să-i aibă în 
continuare de partea sa dacă vrem ca războiul împotriva Scoției 
să se încheie. 

— Parcă spuneai că faci toate astea pentru Templu, spuse 
Robert sarcastic. 

— In vreme ce Edward e ocupat cu rezolvarea problemelor de 
ordin politic şi militar, nu va mai acorda importanţă Templului. 
lar familia mea încă se află în Scoţia, şi bineînţeles că voi face 
totul pentru a-i proteja. 

Robert rămase tăcut câteva clipe. 

— Dacă te afli la Paris ca trimis al lui Wallace, atunci de ce 
îndeplineşti misiunile pe care ţi le încredinţează Filip? 

— Câtă vreme autoritatea asupra ducatului Guienne este încă 
în dispută, regele are nevoie de scoțieni. Se poate folosi de ei 
pentru a hărţui forţele engleze, ţinându-l ocupat pe Edward. 
Acesta e motivul pentru care încă le trimite bani scoţienilor, 
chiar dacă nu e nici pe departe suma de care ar avea nevoie. 
Dar dacă se va schimba echilibrul de forţe? Will ridică din umeri. 
Nu pot să spun decât că mă asigur ca Filip să găsească 
folositoare serviciile pe care i le poate oferi un fost templier. 
Acesta e unul din motivele pentru care Wallace m-a lăsat aici 
când s-a întors în Scoţia: să rămân pe lângă el. 

— Unul dintre motive? 

— Eu i-am cerut să rămân. Rose, explică Will. Mă asigur că 
mesajele şi puţinii bani pe care îi trimite Filip ajung în siguranţă 
la Wallace. 

— Se zvoneşte că Wallace ar fi mort. 

— Nu e. Dar s-a ascuns. Edward vrea neapărat să-l găsească. 
l-a pus pe nobilii scoțieni să-l caute în întregul regat. Unii dintre 
ei o fac de bunăvoie, dar majoritatea sunt ameninţaţi cu 
moartea familiilor lor dacă nu se supun. 

— Ai vorbit cu Filip despre Anima Templi? 

— Nu. Ştie că am părăsit Templul pentru că i-au oferit sprijin 
lui Edward şi că am fost unul dintre comandanții templierilor. 
Asta e tot. Will făcu o pauză când trecu paracliserul cu tăviţa 


13 


plină de ceară. Ce se mai întâmplă cu Frăția? Hugues mai ţine 
legătura cu Edward? 

— Îşi trimit scrisori din când în când, dar nu conţin decât 
obişnuitele angajamente de ordin politic din câte ştiu eu. De 
fapt, Frăția aproape că nu mai face nimic acum. 

Uimirea lui Will fu urmată de un val brusc de furie. 

— Nimic? 

— În Paris n-am rămas decât eu şi Hugues, iar în Londra, 
Thomas. Ce naiba putem face noi trei? pufni Robert. Să unim 
religiile lumii în timpul întâlnirilor anuale? 

— Să aduceţi noi membri? sugeră Will, enervat de tonul lui 
Robert. 

— Hugues asigură conducerea Ordinului: dezvoltarea rutelor 
de comerţ cu lână, recrutarea cavalerilor, construcţia de corăbii, 
colectarea donațiilor. În schimb, eu îmi omor timpul ajutându-l 
pe el. Printre altele. 

Will simţi că Robert ascunde ceva. 

— Altele? 

— Nimic, doar nişte zvonuri pe care încerc să le descâlcesc. 

— Zvonuri? 

Robert dădu din cap. 

— Sunt sigur că nu există niciun motiv pentru care să-mi fac 
griji. Ştii cum sunt sergenţii tineri, care încearcă mereu să se 
sperie unii pe alţii în privinţa iniţierii lor. Privi către preotul care 
ieşi din sacristie urmat de doi acoliţi care cărau câte un breviar. 
Dacă mai ai întrebări la care regele aşteaptă răspuns, întreabă-i 
pe ei. Curând va începe slujba de seară. 

Will se lăsă pe spate. 

— N-am venit pentru Filip, am venit pentru mine. E vorba de 
Rose, Robert. Nu vrea să stea de vorbă cu mine. 

— Şi o învinuieşti pe ea? 

— Au trecut doi ani şi ea se comportă în continuare de parcă 
nici măcar nu aş exista. Când trecem unul pe lângă celălalt pe 
coridoarele palatului se preface că nu mă vede. Dacă o întreb 
ceva, mă ignoră. Nu ştiu cum să-mi mai cer iertare. E atât de 
rece. Will se încruntă. Nu doar cu mine, cu toată lumea. Mă 
îngrijorează lucrul acesta. 

— Nu văd cum aş putea să te ajut eu. 


14 


— O cunoşti de când era mică şi pe tine te-a respectat 
întotdeauna. Aş vrea să înţeleagă de ce am făcut lucrurile 
acelea. 

— Nici eu nu cred că înţeleg. 

— Te rog, şopti Will când Robert se întoarse. 

Cavalerul îşi privi palmele, apoi oftă. 

— Bine. Voi vorbi cu ea. Trimite vorbă prin Simon în privinţa 
locului şi momentului în care să ne întâlnim. Dar nu-ţi pot 
promite că mă va asculta. 


Sainte-Chapelle, Paris 
30 mai 1302 


— Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va 
muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în 
veac.! 

Rose îşi ridică privirea, dar ţinu capul plecat în vreme ce 
preotul continua să citească din Evanghelie. Lumina difuză a 
soarelui de dimineaţă se infiltra prin vitralii, scăldând capela de 
sus a Sainte-Chapelle într-o multitudine de culori. Era ca şi cum 
s-ar fi aflat în centrul unei uriaşe bijuterii. 

Lui Rose îi plăcea foarte mult capela, nu datorită arhitecturii 
deosebite ori importanţei relicvelor care fuseseră adăpostite în 
ea, ci tocmai pentru momentele în care îşi permitea să 
privească nestingherită subiectul adoraţiei sale. Dormitorul era 
de obicei ocupat de alte ţesătoare şi rare erau ocaziile când l-ar 
fi putut spiona, iar în timpul meselor din sala mare i se aruncau 
prea multe priviri întâmplătoare sau cercetătoare pentru a 
putea privi fără să fie observată. Insă acolo, unde toate capetele 
celor de la curtea regală erau aplecate cu venerație, putea 
gusta din plin din licoarea aceasta. Faptul că era singura fiinţă 
care îl privea într-un moment într-atât de intim îi conferea un 
tulburător sentiment de putere. Soarele care intra pe fereastră îi 
furnică pielea, aşa că se mişcă puţin. 

Regele, aşezat în faţa preotului, purta o mantie de catifea 
neagră, care îi cădea pe spate ca un val de cerneală, 
revărsându-se pe podea pentru a forma un lac. In lumina 


1 Sfânta Evanghelie după loan, 11:25-26 (n. tr.). 


15 


soarelui, părul avea culoarea zahărului ars şi o parte căzuse 
peste umăr, făcând vizibil un petic de piele de pe ceafă. Rose îşi 
aţinti privirea într-acolo, lăsându-şi imaginaţia să zburde, 
gândindu-se la căldura pielii, la sângele care pulsa sub ea, la cât 
de fină trebuie să fi fost dacă o mângâia cu degetele, cu buzele. 
Câteodată, astfel de gânduri deveneau de nesuportat. Inima 
începea să-i bată tot mai repede, faţa i se înroşea şi corpul îi 
tremura, de parcă înăuntru s-ar fi zbătut mii de albine. Simţea 
înţepăturile lor prin piele şi în locuri nebănuite. 

Cineva din apropierea lui Filip se mişcă, iar Rose privi spatele 
lat al lui Jeanne, care purta o rochie de culoarea safirului. Părul 
negru şi bogat fusese împletit în cosiţe şi prins de către Rose. 
Jeanne îşi atinse umărul grăsuliu de braţul lui Filip, trezind-o din 
reverie. Lângă regină stăteau cei cinci copii ai lor: urmaşul 
regelui, Ludovic, care avea treisprezece ani, apoi Filip, Carol, 
Robert şi cel mai mic dintre ei, Isabella, o copilă de şapte ani, 
misterios de frumoasă, şi care era singura fată rămasă în viaţă. 
Rose îi privi dezinteresată pe toţi, apoi reveni asupra regelui. 
Când făcu asta, întâlni privirea lui Guillaume de Nogaret, care 
stătea în dreapta ei, chiar în spatele lui Filip. Se uita drept la ea. 
Rose îşi înclină capul, speriată, şi privi în podea până preotul 
termină citirea Evangheliei. 

Primul care ieşea din capelă era întotdeauna Filip, fiind urmat 
de familia sa şi de cei mai apropiaţi miniştri. Fetele de casă şi 
ceilalţi slujitori părăseau ultimii încăperea. Când era una dintre 
servitoarele obişnuite, Rose participa la slujba din capela de jos 
şi mânca în camera de sub sala mare, o încăpere plină de 
coloane albe care alcătuiau parcă un labirint. Ambele săli erau 
mai simple, plafonul boltit mai jos, aproape claustrofobic în 
comparaţie cu încăperile de sus, care erau bine luminate şi 
aerisite, dând impresia că ar fi nesfârşite. Găsi că amintirile cu 
privire la vechiul ei statut erau de-a dreptul îngrozitoare, 
simbolizând mai degrabă diferenţa dintre rai şi iad. 

Lumina de dincolo de uşile capelei era foarte puternică şi 
strânse din ochi. Regina şi o doică conduceau copiii către 
apartamentele regale, iar regele se oprise la balcon împreună 
cu Nogaret şi Flote. Se mai afla un bărbat cu ei, îmbrăcat cu 
haine de culoare neagră cu frânturi stacojii: un mesager al casei 


16 


regale. Trecând pe lângă ei, Rose îi aruncă o privire lui Filip, 
sperând că acesta se va uita la ea, însă regele avea o expresie 
îngrijorată şi asculta prea absorbit spusele mesagerului pentru 
a-i acorda atenţie. 

XXX 

— Masacraţi? Filip dădu din cap. Cât de repede putem trimite 
întăriri pentru a-i ajuta pe supraviețuitori? 

Mesagerul părea stânjenit de întrebare. 

— Mi-e teamă că nu m-aţi înţeles, maiestate. N-a supravieţuit 
decât un singur om. Ceilalţi soldaţi au fost ucişi. Acesta a fugit la 
Courtrai şi i-a anunţat pe cei de acolo. Eu am fost trimis imediat 
pentru a vă informa. 

Filip se duse la balustrada de piatră, sprijinindu-se de ea. 

— Cum de s-a întâmplat aşa ceva? Îi privi pe Flote şi Nogaret, 
care rămăseseră tăcuţi. Cum? Se întoarse către mesager. Erau 
soldaţi, pentru numele lui Dumnezeu! Aveau săbii, cai, armuri. 
Cum de-au masacrat nişte ţesători şi măcelari patru mii de 
soldaţi francezi? 

— Breslele ţesătorilor şi-au format acum ceva timp propriile 
lor miliții pentru a-şi proteja afacerile de nobilime, răspunse 
mesagerul. Acestea sunt compuse din lucrători, care au fost 
înarmaţi de conducătorii breslelor. Ei ne-au atacat soldaţii. 
Asaltul asupra oraşului Bruges a fost pus la punct în detaliu. A 
avut loc înainte de utrenie, când majoritatea soldaţilor încă se 
aflau în casele pe care pusesem stăpânire. Atacatorii au mers 
din uşă în uşă, ţinându-şi armele ascunse. Când cei dinăuntru le 
deschideau, erau forţaţi să rostească o parolă: „Prieten al 
breslelor.” Sunt cuvinte greu de pronunţat în limba lor. Cei care 
n-au reuşit să le spună au fost luaţi drept francezi şi ucişi pe loc. 
Majoritatea nici măcar nu erau îmbrăcaţi, şi în niciun caz 
înarmaţi. 

— Patru mii? rosti cu voce scăzută Filip. Patru mii. Se întoarse 
către Flote. Voi avea mult de suferit din pricina asta, cancelare. 
Lovi cu pumnul în balustradă. Abia am reuşit să-mi conving 
poporul că sunt suficient de puternic ca să mă ridic împotriva 
papei. Acum vor şti cu toţii că armata mea poate fi învinsă. De 
nişte ţărani! 


17 


— Trebuie să trimitem mai mulţi soldaţi, maiestate, spuse 
Flote, apropiindu-se de el. 

— Mi-e teamă că necazurile din Flandra de-abia au început. 

Flote se întoarse către mesager. 

— Utrenia din Bruges, aşa cum numesc flamanzii această 
armată, a declanşat revolta în regiune. Milițiile ghildelor sunt în 
marş acum, iar numărul membrilor lor e în continuă creştere. 
Când am plecat din Courtrai, se zvonea că se îndreaptă spre 
castelul pe care l-au cucerit de curând soldaţii noştri. Probabil 
vor să-l atace. 

— Poate fi învinovăţit Guy de Dampierre pentru toate astea? 
întrebă Nogaret, spărgând tăcerea care se lăsase. N-am putea 
să-i oferim o ramură de măslin pentru a-l determina să-i supună 
pe oamenii aceştia? 

— L-am luat ostatic când am ocupat oraşul Bruges, răspunse 
Flote pe un ton caustic. Mă îndoiesc că va apleca urechea la 
rugăminţile noastre. Cancelarul întâlni privirea lui Filip. Orice 
decizie vom lua, aceasta va fi o consecinţă a ceea ce au făcut 
lucrătorii, maiestate. 

Filip încuviinţă din cap. 

— Retrageţi trupe din Guienne, spuse cu voce scăzută şi fără 
nicio expresie pe chip. Trimiteţi-le în Flandra împreună cu o 
armată din Artois care să fie condusă de contele Robert. Flote, 
vreau să... 

— Maiestate... interveni Nogaret. 

— Vorbea regele nostru, îl întrerupse Flote. Ţine-ţi gura! 

— Vreau să fii acolo, cancelare, spuse Filip, ignorând schimbul 
de replici. Vreau să mergi în Flandra şi să ai grijă ca toate astea 
să fie înfăptuite. Tu vei fi ochii mei. Glasul meu. 

Pierre Flote făcu o plecăciune. 

— Desigur. 

— Le-a fost uşor ţăranilor ăstora să ucidă soldaţi neînarmaţi, 
murmură Filip. Să vedem cum vor reuşi să stea în calea celor 
mai buni cavaleri ai Franţei. Vor simţi pe propria lor piele cât de 
puternici suntem. 


Paris 
4 iunie 1302 


18 


Când Rose îşi scoase boneta, câteva şuviţe de păr se 
desprinseră din strânsoarea acelor. Le dădu pe spate şi-şi făcu 
vânt cu acoperământul de cap. Aerul era greu, încărcat de 
mirosurile din piaţă, iar izul de bălegar amestecat cu cel de 
mâncare îi provoca greață. Câţiva bărbaţi trecură pe lângă ea 
cântărind-o din priviri. Ignorându-i, Rose continuă să-şi fluture 
boneta, lăsând vântul răcoritor să-i mângâie uşor chipul. 

— Ce faci? Acoperă-ţi capul! 

Rose se întoarse către Marguerite, cea mai bătrână dintre 
slujitoarele reginei, care o privea stăruitor. 

— Trebuie să mă răcoresc. 

— Atunci când te afli în oraş în slujba reginei, trebuie să te 
porţi ca o doamnă. 

Rose îşi puse boneta pe cap, lăsând câteva fire să rămână 
lipite de pielea umedă. 

Marguerite se întoarse către Blanche, slujnica mică de statură 
şi cu părul negru de lângă ea. 

— Am ştiut eu că nu poţi face aur din paie, zise ea, privind-o 
din nou pe Rose. 

Blanche chicoti, ducându-şi o mâna la gură, iar Marguerite o 
luă de braţ. 

— Haide, mai avem de cumpărat ceva. Prinţul Ludovic nu va fi 
mulţumit dacă ne întoarcem fără turtă dulce, iar dacă prinţul nu 
e fericit, nici doamna nu va fi. Plecară împreună printre tarabele 
negustorilor, lăsând-o pe Rose să meargă în urma lor. 

Când trecură pe lângă florari, care strigau către cele trei 
tinere femei îmbrăcate cu rochii frumos ţesute în speranţa că 
vor cumpăra de la ei, un grup de copii cu chipurile pline de 
murdărie ieşiră dinaintea lor cu mâinile întinse. Marguerite îi 
goni şi grăbi pasul, urmată îndeaproape de Blanche. 

— Te rog, spuse un copil care se postă în faţa lui Rose. Dă-mi 
un bănuţ. 

Rose se uită la băieţelul murdar. Ştia că mulţi dintre copiii 
aceştia erau trimişi de părinţii lor să-i înduplece pe cei bogaţi să 
le dea bani. Băiatului, care nu avea mai mult de opt ani, îi 
lipseau două degete. În locul lor avea o gâlmă de piele. Auzise 
că cerşetorii se automutilau pentru a stârni mila trecătorilor şi 


19 


se întrebă dacă nu cumva şi băiatul făcuse asta intenţionat. 
Dădu din cap, simțind că cedează în faţa stăruinţei lui. 

— Îmi pare rău, n-am niciunul. 

Întinse palmele pentru a-i dovedi că sunt goale şi-şi dezveli 
braţele. 

Băiatul se strâmbă când văzu mâna arsă. 

— Urât, rosti el pe un ton batjocoritor, înainte de a fugi după 
ceilalţi. 

Rose rămase în mijlocul drumului, de parcă încasase o 
lovitură. Îl văzu pe unul dintre florari uitându-se la ea, şi-şi 
acoperi cicatricele, grăbind pasul. Piaţa era foarte aglomerată şi 
nu le mai vedea pe cele două slujnice ale reginei. Simţind cum 
încep să o podidească lacrimile, se uită de jur împrejur, 
căutându-le din priviri. Zări un templier apropiindu-se de ea. Era 
Robert de Paris. Nu-l mai văzuse de mai bine de un an. 

— Rose, strigă el, zâmbind. Aş vrea să vorbesc ceva cu tine. 

Ea dădu din cap, refuzând. 

— Trebuie să... 

— Te rog, n-o să te rețin mult. 

Fără să mai protesteze, Rose se lăsă condusă de cavaler 
departe de centrul pieţei pe o stradă lăturalnică, tăcută. 

— Cum de ştiai că... Se opri. Ţi-a spus unde o să mă duc, nu-i 
aşa? El te-a trimis. Dădu din cap, furioasă. Nu vreau să te-ascult, 
nu vreau să ştiu nimic din ce are de spus. 

— Nu vrea decât să-i dai posibilitatea să-ţi explice de ce a 
plecat aşa cum a făcut-o. Robert o prinse de braţ când ea vru să 
se îndepărteze. E tatăl tău, Rose. Îngăduie-i măcar lucrul acesta. 

Rose îşi smulse braţul din strânsoare. 

— Nu e tatăl meu! Nu-i datorez nimic! Garin, şuieră printre 
dinţi văzând expresia plină de uimire a lui Robert. Garin de 
Lyon. El a fost tatăl meu. Mama mea s-a culcat cu el şi... Rose 
se opri şi începu să plângă. 

Robert rămase înmărmurit. Îşi puse mâinile pe umerii ei, 
vrând să o privească în ochi. 

— Eşti sigură? Ţi-a spus Elwen... Ţi-a spus mama ta asta? 

— În ziua în care a murit se certa cu Garin în casa lui Andreas, 
înainte de incendiu. Spunea că nu ştie. Rose îi întâlni privirea. 
Nu ştia care din ei e tatăl meu. 


20 


— Atunci nici tu n-ai de unde să ştii, spuse Robert cu 
blândeţe. 

— Şi ştii ce e mai îngrozitor? Să-ţi aduci aminte cât de mult te 
iubeau ceilalţi. Dacă aş fi putut alege, aş fi preferat să fiu un 
orfan care trăieşte din mila trecătorilor, nu un om care se 
trezeşte în fiecare zi amintindu-şi că avea o familie care îl iubea. 
Aveam o casă. Întinse mana arsă. Eram nevătămată. Acum 
mama mea e moartă, căminul în care m-am născut a fost 
distrus şi de fiecare dată când mă uit la cel care ar fi putut fi 
tatăl meu mi-aduc aminte de toate lucrurile pe care le-am 
pierdut. Rose îşi acoperi faţa cu palmele, ascunzându-şi 
lacrimile. 

Robert o trase înspre el şi o îmbrăţişă, bătând-o uşor pe 
spate, până când suspinele încetară. 

Rose închise ochii, simțind braţele lui Robert ca nişte cercuri 
de oţel în jurul ei. Atinse cu obrazul mantia lui caldă, care 
mirosea a fum şi paie. El vru să se mişte, însă ea se agăţă de 
tabarul lui, ţintuindu-l pe loc. Îi vorbea despre tatăl ei, despre 
cât de mult o iubea şi cât de disperat era să primească iertarea 
ei. Rose strânse şi mai tare din ochi, încercând să nu asculte 
cuvintele pe care le auzea, concentrându-şi toată atenţia asupra 
braţului puternic care îi strângea mijlocul. Se simţea în deplină 
siguranţă, o senzaţie pe care nu o mai avusese de ani buni. 
Ţinându-şi ochii închişi, îşi trecu mâinile pe spatele lui, simțind 
cum se încordează muşchii pe sub manta, în vreme ce degetele 
ei urcau înspre gât. Robert tăcu. Mâna îi înţepenise, rămânând 
nemişcată pe spatele ei. Rose îi simţi bătăile puternice ale 
inimii. Când îi atinse cu degetele pielea fierbinte de pe ceafă, 
simţi cum Robert e străbătut de un fior. Lacrimile de pe chipul 
lui Rose se uscară, iar ea, ridicându-se pe vârfuri, îşi lipi gura de 
a lui. Îi simţi căldura respirației, asprimea bărbii, apoi umezeala 
buzelor care se despărţiră uşor, trimițând prin corpul ei un şoc 
puternic. 

Totul se termină în mai puţin de-o secundă. 

Robert se dădu înapoi. 

— Rose... 

Privi fix, simțind că e cuprinsă din nou de amărăciune şi furie. 
Apoi, întorcându-se, o luă la fugă şi se pierdu în mulţimea 


21 


clocotitoare a pieţei, lăsându-l pe Robert nemişcat, abia 
respirând. 


În faţa Catedralei Notre Dame, Paris 
4 iunie 1302 


— Să faci totul exact aşa cum ţi-am spus. 

Soldatul întinse mâna. 

— Aşa voi face, rosti el, liniştindu-l pe bărbatul din faţa sa, 
care ezita să i-o strângă. Zâmbi cu acreală. Crede-mă, când vor 
începe să zboare săgeți în toate părţile şi să se lupte cu săbiile, 
nimeni n-o să observe o lovitură dată unde nu trebuie. 

— S-ar putea să nu participe la luptă. 

Soldatul ridică din umeri. 

— Dacă tot ce mi-ai spus e adevărat, atunci se va afla pe 
câmpul de bătălie. Acolo se poate întâmpla orice. Zâmbetul său 
se lărgi în momentul în care săculeţul ateriză în palma lui. 

— Îţi voi da restul după ce voi primi vestea morţii lui. 

Guillaume de Nogaret îl urmări cu privirea pe soldat până 
când acesta dispăru printre multitudinea de clădiri din jurul 
catedralei. Se simţea liber, de parcă ceva ce-l ţinea pe loc se 
rupsese dintr-odată şi putea în sfârşit să se mişte în voie. Ştia 
cum avea să-i procure lui Filip toate bogăţiile de care avea 
nevoie pentru a-şi întări stăpânirea asupra Franţei şi, în acelaşi 
timp, controlul asupra Bisericii. O ştia de ceva vreme. Dar ştia şi 
că Flote nu avea să fie de acord cu aşa ceva. Nogaret fu întru 
câtva surprins de uşurinţa cu care îşi dusese la îndeplinire 
planul. Pe de altă parte, nu avea să fie prima dată când avea să 
provoace moartea cuiva prin acţiunile sale. 

Un car trecu pe lângă el, ridicând un nor de praf gălbui. 
Nogaret strânse din ochi pentru a şi-i proteja de lumina 
puternică a soarelui, lăsând transpiraţia să se prelingă pe obraji. 
N-avea să se obişnuiască niciodată cu umiditatea din aer. In 
sud, verile erau mai fierbinţi, însă era o căldură uscată, iar aerul 
era împrospătat de vânturile dinspre mare sau munţi. Era vară 
atunci când plecase de acasă pentru ultima oară. Încă îşi mai 
aducea aminte de mirosul pământului care se cocea în soare, de 
boabele umflate ale strugurilor negri care stăteau să cadă din 


22 


viţa-de-vie, de ţârâitul insectelor. De mirosul fumului. De piele 
arzând. Nogaret închise ochii. Sora lui ţipa, strigând după mama 
lor când flăcările începuseră să pocnească la picioarele ei, 
devorând cu repeziciune lemnul. Însă capul mamei sale era 
aplecat în faţă, iar flăcările îi ajungeau până la coapse. Rochia 
cu care era îmbrăcată arsese dintr-odată, împrăştiind cenuşă în 
aerul încărcat de fum şi mulţimea îi văzuse pentru câteva clipe 
sexul, înainte ca trupul să-i fie cuprins de flăcări. 

— Dumnezeu îi este recunoscător fiilor Săi credincioşi, 
Guillaume, spuse dominicanul de lângă el, punându-şi cu 
gravitate o mână pe umărul acestuia. Vei fi răsplătit pentru 
sacrificiul pe care l-ai făcut astăzi aici. Erezia trebuie tăiată de la 
rădăcină atunci când se află de ea. Acest lucru e spre binele 
nostru, al tuturor. 


23 


19 


În apropiere de Bordeaux, Regatul Franţei 
18 iulie 1302 


— Rămâi lângă cai, Gaillard. Bertrand de Got descălecă şi-i 
dădu frâiele pajului său. Nu durează mult. 

Luând pachetul pe care îl cărase din Bordeaux până aici, 
umezindu-l în mâinile sale transpirate, Bertrand se îndreptă 
către micuța casă albă din vârful dealului. Cerul era albastru şi 
perfect senin, iar vântul adia uşor, înfoindu-i mantia pe măsură 
ce urca drumul plin de praf pufăind şi gâfâind. Se întoarse 
înainte să ajungă la casă şi fu recompensat cu o privelişte care-i 
tăie respiraţia, cuprinzând cu privirea păşunile şi podgoriile care 
se întindeau până aproape de Bordeaux. Văzu turla catedralei şi 
se întrebă, pentru scurt moment, dacă cineva din turnul cu 
clopot l-ar fi putut vedea stând acolo, în cealaltă parte a văii. 
Gândul acesta era năucitor şi fu bucuros să lovească cu pumnul 
în uşa din spatele său. 

Îi deschise o tânără femeie, care nu-l recunoscu. 

— Cine sunteţi? întrebă ea, privind uimită veşmintele 
somptuoase ale preotului. 

— Aţi sosit, Preasfinţia Voastră? se auzi o voce din casă. O 
femeie corpolentă, cu trăsături grosolane, o dădu la o parte pe 
fată. Du-te în bucătărie, Marie. 

— Da, doamnă. 

Femeia o urmări cu privirea pe fată până dispăru, apoi se 
întoarse către Bertrand. 

— lertaţi-mă, Preasfinţia Voastră, i-am spus să nu deschidă 
uşa. 

Bertrand tăcu până când femeia îl conduse într-o cameră 
mică, dar frumos mobilată, apoi răbufni. 

— Ce caută aici, Yolande? sâsâi el după ce ea închise uşa în 
urma lui. Cine e? 

— O servitoare, atâta tot. 


24 


— Atât? Bertrand fierbea, năucit de urcuşul greu şi de şocul 
vederii fetei. M-a văzut! Ai idee ce s-ar putea întâmpla dacă îi va 
spune cuiva că m-a văzut? Aruncă pachetul mototolit pe masă. 

— Nu ştie cine sunteţi, spuse Yolande împăciuitor. Şi în orice 
caz, locuieşte aici acum. Cui să-i povestească? Femeia îşi 
împreună mâinile încetişor şi-l privi pe Bertrand cum se aşază 
pe scăunelul de lângă fereastră. Am nevoie de ajutor, având în 
vedere că băieţii s-au făcut mari. 

— Ţi-am spus că-ţi voi găsi pe cineva, murmură el, frecându-şi 
fruntea lucioasă. Făcu o grimasă când îl săgetă o durere în 
abdomen. 

— Aţi spus asta acum câteva luni. 

— Ai o casă, femeie. Ce mai vrei de la mine? 

— Nu e viaţa pe care mi-am dorit-o, spuse Yolande cu asprime 
în glas. Dacă ar fi fost aşa cum voiam eu, atunci soţul meu ar fi 
fost în viaţă şi eu aş fi trăit alături de el. În loc de asta, îmi cresc 
singură copiii, şi-i cresc şi pe ai tăi. Yolande strânse din buze. 
Pot să plec oricând. 

Bertrand îşi ridică repede privirea. 

— Nu. Dădu din cap. Nu, Yolande. Te rog să-mi promiţi că fata 
aceasta nu va spune nimic nimănui. Aş fi încercat să-ţi găsesc 
pe cineva, dar n-am avut suficient timp pentru a face asta după 
ce am fost ales arhiepiscop. 

Văzând că învinsese, Yolande se linişti şi se duse să toarne 
vin într-un pocal dintr-un urcior pregătit dinainte. 

— Regele Filip nu şi-a retras toate trupele din Guienne, în 
ciuda armistiţiului încheiat cu Edward al Angliei. Bertrand oftă, 
apoi tresări când simţi un junghi. Luă pocalul de lut pe care i-l 
întinse femeia. Luna trecută i-a trimis pe jumătate dintre soldaţi 
care se aflau în Bordeaux în Flandra, astfel că s-ar putea să 
scăpăm de război câtă vreme regele îşi îndreaptă atenţia în altă 
parte. 

Yolande încuviinţă din cap, deloc interesată de o discuţie 
despre politică. 

— Raoul aşteaptă cu nerăbdare să vă vorbească. Să-l chem? 

— Da. Bertrand se lăsă pe spate, bucuros să simtă briza care 
intra pe fereastră în vreme ce femeia ieşi din cameră târşâindu- 
şi picioarele. Se gândi că nu e chiar atât de rău să aibă o femeie 


25 


mai tânără drept ajutor în casă. Yolande născuse la o vârstă 
înaintată, şi reuşise să-şi alăpteze băiatul cât timp fusese în 
faşă, dar rămăsese la un moment dat fără lapte. Raoul ar fi 
trebuit să aibă o mamă tânără care să-l îngrijească. Ar fi avut-o, 
dacă n-ar fi ucis-o atunci când venise pe lume. 

Bertrand o întâlnise cu Heloise în urmă cu cinci ani, când 
făcuse o vizită la biserica de lângă Bordeaux a nepotului său. 
Era fiica de şaptesprezece ani a unui lord din regiune, o fată 
simplă, însă dulce ca mierea, prima şi singura femeie pe care o 
iubise cu adevărat. După prima cedare în faţa ispitei, Bertrand 
jurase că nu avea să se mai întâmple niciodată. Insă se 
întâmplase, iarăşi şi iarăşi, până în ziua în care Heloise venise 
plângând şi îi spusese că rămăsese însărcinată. Conceperea 
unor copii nelegitimi era un păcat pentru oricine. Dacă un om al 
Bisericii ar fi avut un copil, lucrul acesta ar fi atras după sine 
anatemizarea preotului. După reforma papei Grigore al VIl-lea, 
contractele nupţiale ale preoţilor şi episcopilor fuseseră 
declarate nule, soțiile lor deveniseră concubine, iar copiii 
fuseseră declaraţi bastarzi. Căsătoria era un lucru interzis 
pentru preoţi încă de pe atunci. 

Bertrand ştia că numele iubitei lui era întru câtva ironic. Cu 
două sute de ani în urmă, Heloise fusese tânăra concubină a lui 
Abelard, un strălucit teolog al şcolilor din Paris. Pentru păcatele 
sale, Abelard fusese castrat, iar Bertrand, temându-se că va 
pierde mai mult decât eparhia, o convinsese pe Heloise să fugă 
de acasă înainte ca starea ei să fie remarcată. Folosindu-se de 
banii diocezei, cumpărase casa de pe deal. Acolo, la câţiva 
kilometri depărtare de cel mai apropiat oraş, Heloise născuse 
prematur un băiat. Yolande, rămasă de curând văduvă, 
rămăsese acolo ca să aibă grijă de casă şi să ajute la creşterea 
copilului. Nu ştia să moşească. Ajungând târziu într-o seară, 
Bertrand îşi găsise iubita moartă într-o baltă de sânge închegat 
şi pe Yolande ţinând în braţe un băieţel care plângea. 

O îngropase pe Heloise în pădurea din spatele casei, 
blestemându-se pe sine. Blestemându-l pe Dumnezeu. Crezuse 
atunci că aceasta avea să-i fie pedeapsa, însă odată cu trecerea 
lunilor, băiatul lui continuă să crească şi atunci fusese 
încredinţat că Raoul nu era altceva decât darul lui Dumnezeu. 


26 


După alegerea sa ca arhiepiscop de Bordeaux, post pentru care 
se luptase cu sălbăticie pentru a-l obţine, devenise tot mai uşor 
să facă rost de bani pentru îngrijirea fiului său. Ştia cum să 
mascheze cheltuielile acestea şi, având în vedere că majoritatea 
membrilor diocezei îi erau rude, nimeni nu avea să-i pună la 
îndoială capacităţile de administrator. Heloise devenise o tristă 
amintire, dar atât de îndepărtată încât uneori îl privea pe Raoul 
ca pe un miracol, un copil născut fără părinţi, care crescuse 
mare pentru a schimba lumea. Prin fiul său aveau să fie spălate 
păcatele sale. 

Yolande deschise uşa şi intră în cameră ţinând de mână un 
băieţel care păşea şovăitor, cu părul castaniu şi ochii negri ai 
mamei sale şi nasul coroiat al tatălui său. Raoul ţinea strâns o 
mingiuţă de piele şi se îmbufnă când Yolande i-o luă din mână, 
arătându-l pe Bertrand. 

— A venit tăticul tău, micuţule. 

Bertrand se încruntă văzând că Raoul se agaţă de piciorul 
bătrânei şi fu cuprins de panică. 

— Ce-i cu el? 

— E un pic timid, spuse ea, ridicându-l pe băiat şi aşezându-l 
pe genunchiul lui Bertrand. Ar trebui să vii mai des, îl mustră ea, 
şi-o să te cunoască mai bine. 

— Am un cadou pentru tine, Raoul, spuse Bertrand, în vreme 
ce băiatul lui se zbătea încercând să se dea jos. Acesta luă 
pachetul de pe masă. Materialul cu care îl învelise era încă 
umed. Raoul încetă să se foiască şi-l înhăţă cu lăcomie. Să-i scot 
ambalajul. Bertrand desfăcu materialul şi scoase la iveală un 
tablou brodat înfăţişând o biserică impunătoare aflată pe vârful 
unei stânci, înconjurată de clădiri micuţe, albe, deasupra cărora 
se vedea cerul albastru. Unul dintre acoliţii mei l-a făcut. 

Raoul se uită la el încruntându-se. 

— Tablou, spuse el, înfigând un deget în el. 

— Nu e un tablou oarecare. Acesta e lerusalimul. Bertrand 
rosti cuvântul cu voce caldă, plină de respect, aşa că Raoul se 
opri, brusc interesat de ce auzise. Niciunul dintre ei nu observă 
când Yolande ieşi din încăpere. Acesta este oraşul în care a trăit 
Mântuitorul nostru, lisus Hristos. Într-o zi vom merge acolo, 


27 


Raoul, şopti el în urechea rozalie a micuţului. Îţi promit că-l vom 
vedea împreună. 
XXX 

O oră mai târziu, Bertrand ieşi din casă şi porni la vale pe 
drumeagul care ducea până în locul în care dusese caii 
servitorul său, la umbra unor copaci. Cobori colina cu pas săltat, 
astfel că i se păru mai uşor de parcurs decât data trecută, şi 
chiar şi durerea de stomac care îl chinuia de câteva săptămâni 
începu să cedeze. Gaillard, singura persoană în afara lui Yolande 
care îi cunoştea secretul, nu spuse niciun cuvânt, şi-l ajută să se 
urce pe cal, ţinându-şi palmele drept scară. 

Călărind încetişor înspre Bordeaux prin căldura sufocantă a 
după-amiezii, bucuria lui Bertrand de a-şi fi văzut fiul fu curând 
înlocuită de gândurile cu privire la promisiunea pe care i-o 
făcuse. Sosiseră veşti din Ţara Sfântă, acolo unde Jacques de 
Molay începuse o nouă cruciadă. După ce anul trecut primiseră 
informaţii aducătoare de speranţă, cruciații încheind o alianţă cu 
mongolii pentru a lupta împotriva mamelucilor, ultimele 
rapoarte indicau faptul că toate campaniile lor se soldaseră cu 
eşecuri. Se zvonea că ultima fortăreață a templierilor, o cetate 
de pe insula Ruad, fusese cucerită de armata musulmană, iar 
Marele Maestru şi comandanții săi se retrăseseră în Cipru. 
Având în vedere că ospitalierii nu voiau cu niciun chip să se 
alăture rivalilor săi, iar teutonii erau preocupaţi de cucerirea 
Prusiei păgâne, în vreme ce promisiunea făcută de regele 
Edward fusese dată uitării după ultimele războaie, rămăseseră 
prea puţini oameni care să mai continue lupta pentru 
recucerirea Ţării Sfinte. 

Bertrand nu fusese niciodată acolo, însă chemarea de a se 
duce era ca o rugăciune căreia trebuia neapărat să-i răspundă. 
Să calce pe urmele Domnului, să vadă locurile în care trăise 
Mântuitorul: acestea erau lucrurile la care năzuia. In tinereţe ar 
fi putut să meargă în pelerinaj, ba chiar luase în considerare o 
asemenea posibilitate, însă gândul tulburător că avea să fie atât 
de departe îl făcuse să renunţe la călătorie. Ascultase istorisirile 
celor care fuseseră acolo în vremea primei cruciade, care 
povesteau cum străzile erau pline de sânge şi cadavre. Nu voia 
să vadă oraşul arătând astfel. Voia să viziteze un oraş ca de aur, 


28 


să simtă mirosul deosebit al măslinilor şi să asculte trilul 
păsărilor urcând dealul către biserica Sfântului Mormânt, cu 
siguranţă cel mai sfânt loc de pe pământ. Cucerirea oraşului 
stătea doar în puterea regilor şi prinților, iar lupta trebuiau să o 
poarte soldaţii. Îndatorirea lui era aceea de a-i conduce pe 
credincioşi pe porţile unui lerusalim eliberat. 

— Ce fac? 

Vocea lui Gaillard întrerupse şirul gândurilor lui Bertrand. 
Servitorul privea înspre un stejar uriaş, care se înălța ca un turn 
verde în mijlocul lanului de grâne. Bertrand văzu un grup de 
bărbaţi îndreptându-se într-acolo. In afara fâsâitului paielor de 
grâu culcate la pământ, Bertrand îşi dădu seama că aude şi 
nişte strigăte. Părea că grupul de bărbaţi târăşte ceva. Să fi 
fost...? Bertrand se încruntă. Doi oameni. 

— Să intervenim, Preasfinţia Voastră? 

Bertrand începuse să clatine din cap, însă se opri când văzu 
că cei doi oameni se zbăteau, luptându-se cu bărbaţii care îi 
târau înspre stejar. Zări sclipiri de metal şi se gândi că trebuie 
să fi fost înarmaţi. 

— Garda regală, spuse Gaillard dintr-odată. Preasfinţia 
Voastră, bărbaţii aceia fac parte din garda regală. 

— Dumnezeule, murmură Bertrand, observând că cei doi 
prizonieri care se zvârcoleau erau îmbrăcaţi în uniformele 
stacojiu-albastre pe care le purtau trupele staționate în 
Bordeaux. Unul dintre gardieni aruncă o funie peste o cracă. 
Arhiepiscopul îşi duse mâna la crucea ornată cu pietre preţioase 
de la gât, iar gândul că avea să fie martor la o crimă îi provocă 
greață. 

— Trebuie să-i oprim, Preasfinţia Voastră! 

— Nu pot! Vor întreba ce caut aici. Bertrand se uită în urma 
sa, către dealul în vârful căruia încă putea fi observată cu 
uşurinţă casa. Fiul meu, spuse el neputincios. Du-te tu, Gaillard. 
Vezi ce se petrece. Convinge-i să-i lase în pace pe cei doi. 

Cu toate că era înspăimântat, Gaillard dădu pinteni calului şi 
intră în lanul de grâu, tăind o cărare prin aurul spicelor. 
Urmărindu-l cu privirea pe slujitorul său care galopa înspre 
stejar, Bertrand văzu cum doi membri ai grupului îi ies în 
întâmpinare. Cei doi îşi traseră săbiile. Fusese aruncată peste 


29 


cracă şi cea de-a doua funie, iar soldaţii începuseră să fie 
ridicaţi. Strigătele lor ajunseră până la el. Gaillard descălecă şi 
se apropie de unul dintre gardieni. Lui Bertrand i se opri 
respiraţia când acesta îşi îndreptă sabia către gâtul pajului. 
Gaillard se dădu înapoi şi încălecă. 

Bertrand privi înspăimântat cum cei doi soldaţi erau ridicaţi cu 
greu, traşi de grupul de bărbaţi. 

— Preasfinţia Voastră, gâfâi Gaillard, oprindu-şi calul lângă 
arhiepiscop. Am încercat, dar... Clătină din cap, privind iarăşi 
peste lanul de grâu. N-am putut face nimic. 

Bertrand rămase tăcut, uitându-se ţintă la soldaţii care se 
zbăteau. 

— Spuneau că s-a iscat o răscoală împotriva regelui Filip, zise 
Gaillard, că nu sunt de acord cu armistițiul pe care Edward al 
Angliei l-a încheiat cu regele. Că plănuiau să ucidă gărzile regale 
aşa cum au făcut flamanzii în Bruges. Mai spuneau că astfel de 
revolte au izbucnit pe tot cuprinsul ducatului. 


Luvru, Paris 
10 august 1302 


— Maiestatea Sa, regele Filip ştie totul despre situaţia în care 
vă aflaţi acum, dar fiindcă sunteţi unul din cei mai importanţi 
zarafi din Paris nu poate decât să fie uimit de faptul că anul 
acesta nu aţi reuşit să vă plătiţi tributul. 

— Ce pot să fac, stăpâne? imploră bătrânul evreu, ocolindu-l 
pe trezorierul regal şi întinzând mâinile către Filip, care stătea 
pe un scaun cu spătar înalt la o masă pe care erau desfăcute o 
mulţime de pergamente. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă 
pentru a colecta banii care îmi sunt datoraţi, însă tot au mai 
rămas mulţi de recuperat. Uitaţi. Desfăcu câteva pergamente şi 
arătă liste cu tot felul de calcule. Poate-mi veţi îngădui un răgaz 
de câteva zile. 

— Deja ai avut la dispoziţie cinci luni, spuse Filip, înainte ca 
vistiernicul să poată răspunde. Se aplecă, punându-şi coatele pe 
masă. M-ai dezamăgit, Samuel. Voi fi nevoit să iau măsuri. 

— Maiestate, legile special create de bunicul vostru, regele 
Ludovic, pentru cei asemenea mie au făcut ca strângerea 


30 


banilor de la debitorii creştini să fie foarte dificilă. Nu sunt 
obligaţi să-şi plătească datoriile. Nici măcar nu pot fi întemnițați 
dacă refuză să o facă! 

— În locul tău aş evita să-l vorbesc de rău pe Sfântul Ludovic, 
spuse Filip ameninţător. 

— Maiestate, sunt sigur că Samuel nu a avut o astfel de 
intenţie. A 

Filip se întoarse către cel care rostise cuvintele în şoaptă. Il 
privi ţintă pe evreul costeliv şi cărunt cu accent străin. 

— Nu înţeleg care e rolul tău în toată discuţia asta. Ce cauţi 
aici? 

— Rabinul Elias este prezent pentru a se pune chezaş în 
numele meu, interveni Samuel. A fost de acord să participe ca 
garant. 

— Vă asigur, maiestate, spuse Elias, întâmpinând cu blândeţe 
privirea ostilă pe care i-o aruncă regele, că Samuel îşi va plăti 
datoriile de îndată ce... 

Fu întrerupt de o bătaie în uşă. 

Filip se uită în spatele său. 

— Am spus că nu vreau să fiu deranjat. 

— Mă ocup eu, răspunse Nogaret, plecând de lângă peretele 
de unde urmărise discuţia în linişte. Trecu pe lângă trezorier şi 
deschise uşa. 

Filip nu reuşi să înţeleagă ce vorbeau, auzind doar bâiguieli. 

— Cine e, Nogaret? 

— Un mesager şi un oficial al palatului, maiestate. Spun că au 
un mesaj foarte urgent. 

— Vă ascult, hai, repede, spuse enervat Filip, după ce intrară 
în cameră cei doi bărbaţi. Am şi-aşa foarte multe lucruri de făcut 
astăzi, nu vreau să fiu întrerupt. 

— Aduc veşti din Flandra, maiestate. Mesagerul nu mai 
adăugă niciun cuvânt, şi îi dădu lui Filip un pergament. 

Regele îl desfăcu. Parcurgându-l, expresia de pe chipul său 
trecu de la nerăbdare la uimire. Când termină de citit, îşi lăsă 
braţul să cadă pe lângă trup. Pergamentul care îi scăpă dintre 
degete căzu pe dalele de piatră şi se strânse. 

— S-a întâmplat ceva, maiestate? întrebă Nogaret. 


31 


Văzând că regele nu răspunde, Nogaret se duse la pergament 
şi-l ridică de pe podea. 

— Când trupele noastre au ajuns la Courtrai, flamanzii deja 
asediau cetatea, sparse liniştea mesagerul. Armata lor nu era 
formată decât din pedestraşi, dar erau mult mai mulţi decât noi. 
Erau conduşi de şefii breslelor şi de fiii lui Guy de Dampierre. 

Nogaret continuă să citească. Filip îşi puse palma pe masă, 
apoi făcu ghem unul din pergamentele desfăşurate de Samuel. 

— Cavalerii noştri le-au luat cu asalt liniile, însă s-au 
împotmolit în terenul mlăştinos şi au fost decimaţi de arcaşi. Cei 
care au reuşit să se apropie totuşi au fost daţi jos de pe cai de 
bâtele inamicilor. 

— Decimaţi? spuse în şoaptă Nogaret, încă plimbându-şi ochii 
peste conţinutul pergamentului. 

— Credem că au fost ucişi în jur de o mie de cavaleri. O listă 
completă a victimelor va fi întocmită în cel mai scurt timp, dar 
eu am fost trimis aici pentru a vă face cunoscută moartea a doi 
dintre luptătorii noştri. Contele Robert d'Artois a fost încercuit 
de inamici şi nimeni nu a mai putut ajunge la el. Celălalt... 
Mesagerul îşi înclină capul, nefiind în stare să-l privească în ochi 
pe Filip. Celălalt este cancelarul Flote. A fost găsit la ceva 
depărtare de locul încleştării, cu gâtul tăiat. Mesagerul îşi ridică 
privirea, ochii săi fiind plini de furie. Au luat drept trofeu pintenii 
cavalerilor morţi. Se zvoneşte că i-au agăţat pe pereţii unei 
biserici din Courtrai. 

Filip continua să tacă. Elias şi Samuel îl priveau curioşi pe 
trezorier, care îşi frângea mâinile. 

— Mă tem că acestea nu sunt singurele veşti proaste pe care 
le-am primit, maiestate, spuse oficialul regal făcând un pas în 
faţă. În ultima oră am intrat în posesia unui raport conform 
căruia a izbucnit o răscoală împotriva forţelor din regiunea 
Guienne. Nu e încă foarte clar care este amploarea răzmeriţei, 
însă ştim că unii soldaţi au fost ucişi şi... 

— leşiţi. 

Filip se ridică şi-şi puse palmele pe masă. 

— Maiestate? 

— leşiţi! strigă Filip, arătându-le uşa. Toată lumea să iasă 
afară! 


32 


— Vă implor, începu Samuel şovăielnic, eu... 

— Afară! 

După plecarea mesagerului şi a oficialului, Nogaret îi conduse 
pe cei doi evrei şi pe trezorier către uşă, împingându-i afară. 
Apucă mânerul uşii pentru a o închide în urma sa, însă se opri 
când auzi vocea regelui. 

— Tu nu, Nogaret. 

Lăsând uşa întredeschisă, sfătuitorul regelui intră înapoi în 
cameră. Trase aer în piept şi-şi încrucişă braţele. 

— Maiestate, aceste veşti sunt cumplite, fără îndoială, dar 
încă mai putem îndrepta lucrurile. Avem nevoie doar de puţin 
timp pentru a strânge o nouă armată. 

— Timp? murmură Filip. Timp am destul. Fonduri nu. Cum se 
pot îndrepta lucrurile? Flote a murit. Mătură masa cu mâna, 
aruncând pe podea toate pergamentele. Ai auzit ce-a spus 
trezorierul. Cuferele noastre sunt goale. Cum să port un război 
pe două fronturi, să înăbuş revolte, să răzbun moartea 
cinstitului Flote, când nu-mi permit nici măcar o singură armată? 
Filip se ridică şi începu să meargă prin cameră. Şi, totuşi, 
trebuie. Nu ştiu cum, dar trebuie. Dacă nu fac nimic acum, 
poporul va crede că nu sunt bun de nimic. Puterea pe care am 
obținut-o la adunarea reprezentanţilor celor trei stări începe să 
se risipească. Când se va afla ce s-a întâmplat şi eu nu voi face 
nimic, voi pierde totul. Cine ştie, Nogaret, câţi duşmani aşteaptă 
să mă răpună văzându-mă atât de slăbit. Duci? Conţi? Episcopi? 
Se întoarse către sfetnic. Bunicul meu n-ar fi permis să se 
întâmple aşa ceva. S-ar fi folosit de orice mijloace pentru a 
obţine fondurile necesare; ar fi trimis o întreagă armată pentru 
subjugarea Flandrei şi răzbunarea celor întâmplate la Courtrai, 
spânzurându-i pe rebelii gasconi. Dar eu am fost înfrânt. ÎI 
străbătu un fior şi se apucă de gulerul mantiei sale negre. Nu 
mai există cale de salvare. 

— Maiestate, a mai rămas una... 

— Trebuie să mă gândesc, Nogaret. Filip îşi trecu mâinile prin 
păr. Nu-i mai pot taxa pe preoţi. Imi trebuie prea mult timp ca 
să fac asta şi nu vreau să-i mai ofer papei Bonifaciu încă o 
ocazie de a se ridica împotriva mea. 


33 


Nogaret făcu un pas în faţă în încercarea de a-l întrerupe pe 
Filip, care căzuse pe gânduri. 

— Evreii! Filip luă un pergament de pe podea şi-l desfăcu în 
faţa lui Nogaret. Bunicul meu a făcut-o când a avut nevoie de 
bani. 

— Ce anume, maiestate? 

— l-a exilat. Le-a confiscat proprietăţile şi şi-a însuşit averile 
lor, alungându-i. Filip privea în gol. Îmi aduc aminte că tatăl meu 
îmi povestea cum în grădina palatului intrau o mulţime de caruri 
pline cu bogății, atât de pline, încât monedele de aur se 
revărsau peste margini. Aşa vom face, Nogaret. Vom trimite 
gărzile regale ca să-i dăm afară din casele lor, pe care le vom 
vinde la licitaţie împreună cu toate bunurile. Aurul şi bogăţiile 
lor le voi păstra eu. Îi vom căuta pe cei care le datorează bani. 
Filip ridică pergamentul. Şi no; vom fi cei care se vor asigura de 
achitarea acestora. 

Nogaret aprobă gânditor. 

— E un plan bun care va genera fonduri mari într-un timp 
relativ scurt, şi fac prinsoare că vom avea destul pentru a lansa 
o campanie împotriva Flandrei. Însă această măsură, continuă el 
cu prudenţă, e bună doar pe moment. Fondurile se vor termina 
cu repeziciune şi vom fi nevoiţi să renunţăm la tributul anual pe 
care ni-l plătesc evreii. În cele din urmă, cred că vom pierde mai 
mult decât am câştigat. Îl puteţi duce la îndeplinire, maiestate, 
asta fără îndoială, însă ar trebui să vă gândiţi la o strategie pe 
termen lung. Desigur, evreii sunt bogaţi, însă sunt o comunitate 
mică. Cum aveţi de gând să obţineţi fondurile care să vă 
permită să menţineţi controlul asupra domeniilor pe care le 
aveţi deja şi în acelaşi timp să vă extindeţi teritoriile în anii care 
vor urma? 

Nogaret zâmbi când văzu că Filip clătină din cap. 

— Templierii. 

Regele se încruntă, însă Nogaret continuă fără să-i dea 
răgazul de a spune ceva. 

— După Biserică, Templul este cea mai mare şi mai puternică 
structură din întreaga creştinătate. Ordinul Templierilor deţine 
proprietăţi pe tot cuprinsul Europei, are sute de feude şi moşii 
dintre care multe obţin profiluri din agricultură. Ba chiar 


34 


guvernează mici oraşe. Nogaret, însufleţit de ideea sa, începu să 
meargă prin cameră. Deţin mori, brutării, prăvălii şi podgorii. 
Sunt cămătari, iar papa le-a dat dreptul de a percepe dobândă 
la fel cum o fac evreii la împrumuturi. N-aţi reuşit să vă 
construiți flota? Nicio problemă, atunci luaţi-o pe a lor! 

— Nogaret, murmură Filip. 

Sfetnicul nu auzi ce rostise regele şi continuă. 

— Au o mare influenţă asupra comerţului cu lână, percepând 
taxe de transport şi oferindu-le protecţie negustorilor. Sunt sigur 
că vistieria lor e plină de bogății şi relicve sfinte care pot aduce 
venituri de la pelerini. Maria Ta, Templul are în păstrare 
tezaurele regale! 

— Nogaret! repetă cu asprime Filip. Nu are rost. Nu mă pot 
atinge de Templu. De evrei da, căci nimeni nu le va plânge lipsa. 
Dar să mă descotorosesc de soldaţii lui Hristos? Dădu din cap. 
Aş provoca prea multă zarvă. 

— Credeţi? replică Nogaret cu încăpățânare. Ştiţi câţi oameni 
au dat vina pe cavaleri pentru pierderea Ţării Sfinte după ce am 
aflat de căderea cetăţii Acra. 

— Chiar şi aşa, Marele Maestru e singurul om din întreaga 
creştinătate care vrea să recucerească teritoriul acela. 

— Şi ştim cu toţii că au dat iarăşi greş. Maria Ta, oamenilor nu 
le mai pasă de cruciade şi nici de cavaleri şi de războaiele lor 
sfinte. Se gândesc numai la negoţ şi bani, putere şi pământuri. 
Vor să ştie un singur lucru: că regatul lor e puternic şi imun la 
orice atac. 

— Ai dreptate. Când Filip pronunţă cuvintele acestea, Nogaret 
se opri, chipul său exprimând încântare, însă bucuria triumfului 
se spulberă de îndată ce regele continuă. Templul este o 
structură puternică şi prosperă. De ce? Pentru că în cele două 
secole de când a fost creat, nimeni nu s-a amestecat în treburile 
lui. Regii nu-i pot influenţa cu nimic pe cavaleri. Din contră, ei au 
fost cei care i-au manipulat pe monarhi după bunul lor plac. 
Papalitatea e singura putere de pe-acest pământ care are 
autoritate asupra lor. 

Nogaret încuviinţă şi se îndepărtă de rege. 

— Ştiu asta. Îl privi pe Filip. Dar având ca papă pe cineva pe 
placul nostru, asta nu va mai fi o problemă. 


35 


Filip încremeni, privindu-l fix pe sfetnic. 

— Am putea rezolva două probleme dintr-un foc, spuse 
Nogaret. Vistieria noastră aproape goală şi Bonifaciu. 

— Nu mă pot gândi la aşa ceva. Filip îi întoarse spatele. Nici 
măcar nu e posibil. 

— Orice e posibil, măria ta. E un simplu om şi e şi corupt pe 
deasupra. Aţi văzut cum abuzează de poziţia sa. Ne putem 
asigura că va fi înlocuit de un om mai bun. Nu veţi face rău 
creştinătăţii, ba dimpotrivă, făcând lucrul acesta o veţi salva. 
Nogaret se apropie de rege. M-am gândit multă vreme la asta. 
Dacă vom putea lua bogăţiile Ordinului, vom avea suficiente 
resurse pentru a putea continua cuceririle şi pentru a putea 
menţine integritatea regatului. Papa va fi securea noastră. 
Lovind la momentul potrivit acolo unde trebuie, Templul va 
cădea. 

XXX 

Elias traversă cu repeziciune curtea palatului regal, ajungând 
în locul în care îl aştepta Samuel. Evreul mai în vârstă îi puse o 
întrebare, însă rabinul era într-atât de adâncit în gânduri încât 
nu-l auzi. 

— lartă-mă, Samuel, murmură distras în vreme ce se apropia. 
Ce-ai spus? 

Samuel se îngrijoră când văzu că mâinile lui Elias sunt goale. 

— Am întrebat dacă nu ţi le-a dat. Înscrisurile mele, insistă el, 
văzând că Elias nu răspunde. A refuzat să ţi le înapoieze? O luă 
din loc, vrând să treacă pe lângă rabin. Atunci mă voi duce eu 
însumi să le cer. Am nevoie de pergamentele acelea! 

Dezmeticindu-se, Elias îl prinse pe Samuel de braţ. 

— N-am apucat să i le cer, Samuel. Vino, spuse repede, când 
bătrânul începu să protesteze, vom vorbi cu trezorierul. Sunt 
sigur că el le va putea recupera. Regele stătea de vorbă cu unul 
dintre sfătuitorii săi. N-am vrut să le întrerup discuţia. 


36 


Palatul regal, Paris 
21 august 1302 


Cineva îi ieşi în faţă, iar Will trase de hăţurile calului, oprindu- 


— Simon? strigă el plin de uimire, vocea sa acoperind cu greu 
zgomotul produs de ploaia care continua să cadă, făcând ca 
drumul să pară un râu. 

Din acoperişurile bătute de soare cu doar o oră în urmă se 
ridicau aburi. Grăjdarul nu purta mantie, iar părul rar îi era lipit 
de ţeastă. Înţepenit după plimbarea călare de dimineaţă, Will îşi 
trecu un picior peste şa şi descălecă. 

— Ce cauţi aici? 

— Te aşteptam. Un slujitor de la palat mi-a spus că te întorci 
astăzi. Simon se uită la sacii legaţi de şaua calului. Unde ai fost? 

— Am transmis cuiva un mesaj din partea regelui. Will se 
încruntă văzând expresia plină de acreală a lui Simon. Ce e? Ce 
s-a întâmplat? Privi turnurile palatului, care se ridicau deasupra 
drumului din faţa sa. Rose? 

— Prietenul tău, rabinul. 

— Elias? 

— Tot încearcă să dea de tine. A fost... neliniştit e puţin spus. 
Când i-am zis că cel mai probabil eşti plecat cu treburi în 
numele regelui dacă nu te-a găsit la palat, mi-a cerut să-i 
înlesnesc o întâlnire cu sir Robert, dar el a plecat cu inspectorul 
de săptămâna trecută. Rabinul m-a pus să jur că voi veni să-ţi 
transmit un mesaj de îndată ce te vei fi întors. 

— Ce mesaj? 

— Mi-a spus aşa: A; intrat în gura lupului. 

— Atât? 

— Şi că trebuie să te duci la el. Doar că, adăugă Simon, 
apucându-l pe Will de braţ când acesta îşi puse piciorul pe 
scară, s-ar putea să fie greu să faci asta. Will, întregul oraş a 
aflat despre asta. Venind încoace am auzit doisprezece oameni 
vorbind. 


37 


— Despre ce? 

— Gărzile regale au luat cu asalt cartierul evreiesc. Regele a 
cerut ca toţi evreii să fie exilați. 

— Din Paris? întrebă Will neîncrezător. 

— Din Franţa. 

— Nu ştiu nimic despre asta, murmură Will. Îl privi pe Simon. 
Când a început? 

— Odată cu răsăritul soarelui, din câte am înţeles. Grăjdarul 
făcu un pas în faţă când Will se ridică în şa, copitele calului 
lipăind în noroi. Vrei să vin cu tine? 

— Voi ajunge mai repede singur. Dădu pinteni calului său, 
făcându-l să meargă în galop. 

Străzile erau aproape pustii din pricina ploii puternice. Will se 
gândi la mesajul prevestitor de rău pe care i-l transmisese Elias 
şi-şi îmboldi calul să alerge mai repede. Trecu peste pod şi 
pătrunse pe străduţele întortocheate care duceau către cartierul 
evreiesc. 

Chiar şi înainte de a ajunge acolo văzu în jurul său semnele că 
evacuarea începuse. Toţi cei care treceau în grabă pe lângă el 
erau marcați cu semnul roşu. Un bărbat purta pe braţe un 
băieţel. Copilul, care se ţinea de umerii lui, avea faţa roşie şi 
tipa. O femeie mergea în urma lor, trăgând cu greu un sac prin 
mâzgă. Susţinându-se reciproc, două fete cu păr lung, dat pe 
spate, mergeau împleticindu-se şi plângeau. Drumul pe care-l 
străbăteau fusese parcurs de mulţi alţii înaintea lor. Will văzu 
câţiva pantofi rămaşi în noroi, proprietarii fiind probabil prea 
grăbiţi ca să se mai întoarcă după ei. Câţiva oameni priveau 
exodul de la ferestre. Will auzi pe cineva strigând de bucurie, 
însă sunetul fu curând acoperit de clocotul ploii care cădea în 
vreme ce el îşi continua drumul. 

Cartierul era înţesat de soldaţi din garda regală. Will trase de 
hăţuri, iar calul său fornăi şi se întoarse dintr-o parte într-alta 
agitat. O femeie ţipă când bărbatul de lângă ea fu împins de un 
soldat care începu să-l lovească cu picioarele. Omul încercă să 
se ridice, apărându-se de lovituri, însă alţi doi soldaţi veniră în 
ajutorul camaradului lor, astfel că evreul se făcu covrig, asaltat 
de ghetele care-l făceau nevăzut. Un altul ţinea la piept un 
săculeţ şi striga la un soldat care încerca să i-l smulgă. 


38 


Dinăuntrul caselor ale căror uşi fuseseră sparte răsunau ţipete şi 
se auzeau diverse lucruri spărgându-se. Bunurile oamenilor erau 
aruncate în mâlul de pe stradă: o mantie roşie, un candelabru 
de aur, un bol de argint, peste toate curgând ploaia. Inaintând, 
Will văzu la un moment dat o grămadă de haine, dar realiză 
imediat că era corpul cuiva. Bărbat sau femeie, mort sau doar 
inconştient, nu-şi putea da seama. Carele pline cu bogății erau 
trase de boi care se afundaseră în pământul mocirlos sub ploaia 
care nu mai contenea. Privi înspre soldatul din garda regală care 
ieşise dintr-o clădire, somându-l. Ignorând strigătele individului 
care îi cerea să rămână pe loc, Will îşi îmboldi calul pe străduţa 
îngustă care ducea către casa lui Elias, trecând pe lângă o 
sinagogă din care ieşeau fire subţiri de fum prin obloanele 
sparte. 

Apropiindu-se, văzu că uşa casei portocalii era deschisă. Fu 
cuprins de spaimă. Pe stradă era linişte, însă recunoscu şi acolo 
aceleaşi semne ale distrugerii, văzând mai multe cadavre. Will 
îşi priponi calul de un stâlp din faţa prăvăliei de cărţi, apoi intră 
în vestibulul întunecat. Auzind zgomote venind dinspre 
bucătărie, Will îşi trase sabia. Incă o mânuia cu greutate. 
Wallace i-o dăduse după ce iataganul lui fusese rupt în timpul 
bătăliei de la Falkirk. De atunci nu avusese ocazia să o 
folosească, astfel că nu se obişnuise încă cu ea. Privind atent 
uşa închisă, nu văzu scaunul răsturnat din faţa sa. Când îl atinse 
cu piciorul, scaunul zgârie podeaua, iar zgomotele din bucătărie 
încetară. Blestemându-se pentru neatenţie, deschise uşa şi intră 
în încăpere. 

Primul lucru pe care îl observă fu o bătrână cu ochii mari cât 
cepele de spaimă, care se lipise de un perete, în spatele unui 
bărbat care era la fel de speriat ca şi ea, însă o proteja cu un 
cuţit de bucătărie. În apropierea vetrei se aflau alţi trei bărbaţi. 
Înconjurau o a patra persoană, întinsă pe podea. Înainte să o 
recunoască, Will văzu pete de sânge pe dale şi pe hainele 
siluetei. 

— Dumnezeule! îşi băgă sabia în teacă. Elias? 

— Înapoi, strigă unul dintre evrei, ridicându-se pentru a-l opri. 

— William? spuse cu voce scăzută bărbatul de pe podea. 


39 


— Încearcă să nu te mişti, zise un bărbat, apăsând cu mâna 
pe pieptul rabinului. 

Evreul care ieşise în calea lui Will se dădu cu greu la o parte. 
Will fu cuprins de o durere cumplită când văzu motivul pentru 
care rabinul era întins la pământ. Bătrânului îi fuseseră scoşi 
ochii. Din găvanele goale îi curgea sânge pe obraji. Ingenunche 
şi luă mâna bătrânului într-a sa. 

— Cine a făcut asta, Elias? Ce se întâmplă? 

— Garda regală, spuse unul dintre bărbaţi, înainte ca rabinul 
să poată răspunde. ` 

Will avu impresia că îl cunoaşte de undeva. Işi ținea pumnii pe 
genunchi. 

— Au venit înainte de răsăritul soarelui. Nimeni nu ne-a 
avertizat. Au spus că suntem evacuaţi din ordinul regelui Filip şi 
că toate posesiunile şi bunurile noastre vor fi cedate coroanei. 
Cei care s-au opus au fost răniţi, unii chiar ucişi. Elias a încercat 
să ajungă la o înţelegere cu ei. 

— Trebuie să vorbesc. 

Bărbaţii îşi întoarseră privirea către cel care şoptise. Elias 
încerca să se ridice. 

— Rabine, te rog! z 

— Lasă-mă, Isaac. Trebuie să vorbesc cu William. Intre patru 
ochi. 

Auzind tonul poruncitor, cu toate că vocea era scăzută, 
bărbaţii şi femeia începură să iasă din cameră fără tragere de 
inimă. Isaac atinse umărul lui Will înainte de a părăsi încăperea. 
Aplecându-se, îi şopti ceva la ureche. 

— Am venit la el după plecarea soldaţilor. Îl privi pe Elias. Dar 
nu cred că va mai trăi mult şi trebuie să părăsim oraşul. 

— Rămân eu cu el. 

După ce ieşiră din cameră, Will rămase cu privirea aţintită 
asupra lui Elias, nevenindu-i să creadă că bătrânul negustor de 
cărţi, care întotdeauna părea atât de plin de viaţă, arăta astfel. 
De-a lungul vieţii văzuse mulţi oameni murind, însă violențele 
acestea erau într-atât de lipsite de sens încât cineva trebuia să 
răspundă pentru ele. Trebuia să se facă dreptate. 


40 


— Îmi pare atât de rău, murmură el. Simon mi-a transmis 
mesajul tău. Dacă aş fi ştiut ceva despre atacul asupra celor din 
neamul tău, aş fi... _ 

— Nu despre asta voiam să-ţi vorbesc, spuse răguşit Elias. Işi 
întoarse capul înspre Will, făcând ca şi mai mult sânge să-i 
curgă pe obraji. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Mesajul meu se 
referea la Templu. Trebuia să te avertizez. 

Will apucă mâna lui Elias când bătrânul îşi lăsă capul pe 
spate. Se auzi o bufnitură când acesta se lovi de dalele podelei. 
După câteva clipe, expiră aerul din plămâni. 

— Eram la palat şi l-am auzit pe unul dintre miniştri vorbind 
cu regele. Era sfetnicul acela pe nume Nogaret. 

Elias vorbea atât de încet, încât Will fu nevoit să-şi apropie 
urechea de gura rabinului pentru a-l putea înţelege. 

— L-am auzit zicând că papa va fi securea lor. 

— Securea lor? întrebă Will, când Elias rămase tăcut. Ce voia 
să spună cu asta? 

— O singură lovitură, murmură rabinul. O singură lovitură la 
momentul potrivit şi Templul va fi distrus, îşi înălţă capul, 
forțându-l pe Will să se dea înapoi. Cuferele regelui sunt goale. 
Acesta e motivul pentru care a făcut asta astăzi. 

— Vrei să spui că vrea să atace Ordinul? întrebă Will. 

— Nu ştiu, şopti Elias. Asta e tot ce am prins din discuţia lor. 
Sfetnicul lui a spus-o. 

— Nu se va întâmpla aşa ceva, replică Will după o scurtă 
pauză. E imposibil. Papa nu e un aliat al regelui. 

— Poate că nu vor decât să pună presiune asupra lui. Sau mai 
rău? 

Intrebarea păru că pluteşte peste tăcerea din cameră. Will 
răspunse repede. 

— Da, regele se află într-o dispută cu Bonifaciu, dar nu e 
decât una politică. N-ar putea lua nicio măsură împotriva Romei. 

— Cum poti să spui asta cu atâta convingere când eu mă aflu 
aici, în faţa ta, şi ai văzut şi tu ce au făcut soldaţii din porunca 
sa? 

Will primi vorbele rabinului ca o lovitură de sabie. Îşi întoarse 
privirea de la chipul schimonosit al lui Elias. 


41 


— Nu Filip e răspunsul la rugăciunile tale, William. Elias se 
strâmba, de parcă fiecare cuvânt rostit îl durea. In spatele acelui 
tron se află un diavol. Dar tu nu-l poţi vedea. Tu nu vrei să-l 
vezi, pentru că regele ţi-a promis că va fi aliatul tău şi unealta 
de care te vei folosi pentru a te răzbuna. De unde vor veni banii 
pentru cauza scoţienilor data viitoare? Elias îşi ridică cu greu o 
mână şi o apropie de chipul său. Vor veni de la mine. Din 
sângele poporului meu. 

Will închise ochii. 

— Să-ţi fie ruşine, William! Ruşine, pentru că refuzi să 
recunoşti adevărul. Te-ai lăsat subjugat de răzbunare şi de 
făgăduielile ei deşarte şi egoiste. Ai abandonat tot ce-ai jurat că 
vei sluji şi pe toţi cei cărora le-ai promis că-i vei proteja. Vreme 
de mai bine de un secol oamenii şi-au dat viaţa în slujba 
idealurilor Frăției, lucrând direct sau indirect pentru ea. lar tu ai 
abandonat toate lucrurile acestea doar ca să te răzbuni. Elias 
respira greu, însă apucă mâna lui Will cu o forţă uimitoare. Ar fi 
trebuit să rămâi la Templu, lider al Anima Templi. În loc de asta, 
ai plecat fără să fi făcut nimic pentru a-l împiedica pe Marele 
Maestru să se ducă într-o nouă cruciadă, fără să fi încercat 
măcar să abaţi Frăția de la calea greşită pe care a apucat-o. 
Cauza pe care ai abandonat-o nu a fost doara ta, ci a o sută de 
oameni înaintea ta. A fost a lui Everard şi a tatălui tău. A lui 
Kalawun. A mea. Cum îndrăzneşti să ne spulberi speranţele, să 
laşi sângele nostru să curgă pentru că tu eşti slab şi stăpânit de 
ură? Cum îndrăzneşti, William? Elias îşi trase mâna din cea a lui 
Will şi-şi întoarse faţa, strângând din dinţi. 

Will se simţea umilit. 

— Nu spune asta, Elias. N-am... 

Nu reuşi să-şi termine fraza. Toate scuzele pentru care 
părăsise Templul şi abandonase Frăția i se opriră în gât. 

— Erai un comandant al Templului, un om de onoare. Erai, îmi 
spunea Everard, exact ca tatăl tău. Ai fost ales lider al unei frăţii 
ale cărei idealuri îi făcea pe membrii ei să fie mai presus de 
orice prejudecată şi care lucrau pentru binele tuturor, indiferent 
de religie. Erai şi tu la fel. Ce-ai ajuns acum? Un om încăpățânat. 
Un mercenar. Un curier al unui tiran care abuzează de poporul 
său, care fură şi minte. 


42 


— Elias. Te rog. 

— Folosindu-te de Filip ca să lupti împotriva lui Edward a fost 
ca şi cum ai răsplătit răul cu rău. Ce va ieşi în urma acţiunilor 
tale? Nimic bun, cu siguranţă. 

Will îşi plecă capul. Se gândi la faptul că venirea la Paris 
împreună cu Wallace îi conferise un nou scop în viaţă, însă lunile 
se transformaseră curând în ani, atras de promisiunile lui Filip că 
va oferi şi mai mult sprijin Scoției şi că, în ciuda armistiţiului, 
după cum insista el, conflictul cu Edward era departe de a se fi 
încheiat. Îşi aminti de puţinii bani pe care îi oferea regele pentru 
cauza lor; gesturi simbolice mai degrabă, al căror rol era acela 
de a menţine prietenia cu scoţienii, în cazul în care ar fi avut 
vreodată nevoie de ei pentru a ţine ocupată armata lui Edward. 
Ştia lucrurile acestea, însă nu se gândise niciodată la ele. Plutise 
în derivă pentru mai bine de doi ani, fiindu-i imposibil să se 
mişte împotriva curenților care îl purtau, împingându-l încoace şi 
încolo. lar acum, Elias tocmai îl trăsese sub apă. 

— Eu... Strânse din dinţi. Nu ştiu ce să fac. Hugues de Pairaud 
a devenit liderul Anima Templi şi s-a aliat cu Edward. Fără să 
punem la socoteală faptul că-l urăsc pe rege, ştiu sigur că-i 
corupe pe cei care fac parte din Frăţie şi că se foloseşte de ei 
după bunul lui plac. Însă Hugues nu va accepta niciodată să mă 
primească înapoi, de lucrul acesta sunt sigur. Singurul aliat pe 
care îl mai am în cadrul Templului e Robert de Paris, dar abia 
dacă mă poate privi în ochi, având în vedere toate lucrurile pe 
care le-am făcut. Will se uită la palmele sale, aşteptându-se 
parcă să le vadă pătate de sânge. Fiica mea nu vrea să-mi 
vorbească. lar războiul în care am luptat şi mi-am vărsat 
sângele se află în impas, căci Wallace şi oamenii lui au fost 
învinşi. Clătină uşor din cap. M-am rătăcit. 

— Atunci trebuie să regăseşti drumul cel bun. Elias încercă să 
apuce mâinile lui Will. Le strânse, de data aceasta cu mai puţină 
forţă. Jură că aşa vei face. Jură pe vieţile celor care au pierit 
înaintea ta, pe speranţele pe care şi le-au făcut în privinţa 
acestei lumi. Nu lăsa speranţele acelea să se piardă odată cu 
tine. Asigură-te că vor dăinui. 


43 


— Dar cum pot... Will se îndreptă de spate când mâinile lui 
Elias căzură dintr-ale sale. Elias? Il apucă pe rabin de umeri. Iți 
jur. Mă auzi, Elias? Î ţi jur! 

Will primi ca răspuns doar tăcerea, căci rabinul murise. 


Templul din Paris 
28 august 1302 


— După patruzeci de zile, Percival a aflat un tărâm înnegrit şi 
ars de soare. Undeva în depărtare, a văzut un turn în ruine. 

Când omul îmbrăcat cu o strălucitoare mantie din solzi de 
peşte întinse braţul, Martin de Floyran privi în direcţia indicată. 
Flacăra lumânării tremura, iar umbrele care se mişcau pe perete 
îi dădeau tânărului impresia că întrezăreşte un turn negru în 
spatele unuia dintre bărbaţii mascaţi care se aflau în încăpere. 
Aerul era înăbuşitor, însă fu străbătut de un fior şi rezistă cu 
greu dorinţei de a-şi duce mâinile la pieptul gol. Purta un 
acoperământ pentru partea inferioară a corpului, însă se simţea 
gol sub privirile celor care se uitau la el de sub glugile lor. | se 
făcuse greață. Totul începuse în noaptea în care stătuse de 
veghe, frica şi exaltarea clocotind înăuntrul lui în clipa în care 
îngenunchease singur în întuneric. Aşteptase cu nerăbdare 
momentul acesta, iar faptul că sosise în cele din urmă era 
punctul culminant al multor ani de aşteptări şi speranţe, numai 
că realitatea nu era aşa cum şi-o imaginase el. Unchiul său îi 
spusese că în această zi avea să se simtă mândru. Insă Martin 
nu simţea mândrie, ci doar un apăsător sentiment de frică şi o 
senzaţie de greață care părea să-l copleşească. 

— Percival a intrat în turn şi a urcat pe o scară în spirală până 
la camera din vârf. A ajuns într-o încăpere pustie, unde podeaua 
şi pereţii erau arşi şi goi. Pe o estradă distrusă se afla un tron 
fărâmiţat. Ferestrele dădeau către deşertul pustiu şi pârjolit de 
soare. Podeaua din jurul estradei era plină de oase şi cranii 
umane. 

Silueta învăluită în mantie se aşeză alături de el, şi Martin 
trase adânc aer în piept văzând că podeaua din spatele său era 
plină de oase. Lumânarea îşi arunca lumina arămie asupra lor. 


44 


— Pe tron stătea un bărbat. Avea capul plecat, iar corpul îi era 
slăbit de foame. 

Doi bărbaţi cu mască se apropiară şi dădură la o parte ceea 
ce Martin credea că era un perete, însă acum îşi dădu seama că 
era o pânză neagră. În spatele ei era un alcov. Acolo fusese 
aşezată o estradă pe care se afla un tron uzat. Pe tron stătea un 
bărbat cocoşat al cărui chip era ascuns de glugă. Martin privi cu 
respiraţia tăiată cum bărbatul se ridică, cobori de pe estradă şi- 
şi întinse mâinile cu palmele ridicate. 

— Vino alături de mine, rosti cu o voce terifiantă. Soldaţii mei 
au murit şi armata mi-a fost nimicită. Alătură-mi-te. 

Martin se uită la bărbaţii cu măşti, căutând alinare. Însă cele 
cincizeci şi patru de capete albe de cerbi îl priveau cu calm. 
Silueta înainta poticnindu-se şi acum simţi că răspândeşte un 
miros neplăcut. 

— Alătură-mi-te! 

Bărbatul îşi dădu jos mantia de pe umeri. 

Martin se abţinu cu greu să nu ţipe. Cel care se ridicase de pe 
tron nu purta decât un acoperământ ferfeniţit pentru partea 
inferioară a corpului. Pielea îi strălucea ciudat în lumina 
lumânării. Din cap până în picioare, bărbatul era plin de sânge. 
Se scurgea din ţeasta lui, din părul năclăit, şi i se prelingea pe 
obraji. Pe podeaua din jurul lui se formă o baltă. Martin văzu o 
dâră de sânge până la tron. 

— Ce spui, Percival? întrebă bărbatul cu mantia strălucitoare. 
| te vei alătura? Vei lupta pentru el? 

— Nu, spuse Martin, clătinând din cap. Nu! 

Bărbatul plin de sânge se lăsă la podea şi dispăru din faţa lui 
Martin când cel cu mantia strălucitoare se apropie de el. 

— Când Percival l-a refuzat pe regele însângerat, ziua s-a 
prefăcut pe dată în noapte. 

Martin nu putea să se oprească din tremurat în vreme ce 
bărbaţii din jurul său se ghemuiră şi stinseră lumânările. 
Singurele sunete care se auzeau în întuneric erau şoaptele celor 
care-şi dregeau glasul şi respiraţia sacadată a lui Martin. 
Îngenunche, pregătit pentru orice, vrând cu disperare ca 
examinarea sa să se termine odată. 

— Dintr-odată, se făcu lumină. Şi era clară şi frumoasă. 


45 


Vocea celui ascuns de mantie era şoptită, reverenţioasă. O 
lumină difuză îi lumină gluga. Crescu în intensitate când acesta 
îşi dădu mâna la o parte, descoperind flacăra pe care o ţinea 
ascunsă. 

— Turnul dispăruse, iar Percival se afla acum într-o pădure 
tânără. Un cerb alb, cu coarnele tinere şi subţiri, păştea. Printre 
copaci, Percival a văzut o fortăreață impunătoare, cu multe 
turnuri şi foişoare. Drapele de toate culorile străluceau în lumina 
dimineţii, iar briza purta cu ea sunetul îndepărtat şi totuşi clar al 
trompetelor. Percival a vrut să se îndrepte către cetate, căci 
simţea că acolo avea să-şi găsească adăpost şi noi camarazi. 
Însă fortăreaţa era înconjurată de un şanţ cu apă, iar podul era 
ridicat. Pe mal se afla un cavaler ce purta o mantie albă, 
nepătată de sânge ori sudoare. 

Un alt bărbat se apropie de cel îmbrăcat cu mantie şi aprinse 
o lumânare de la flacăra celeilalte. Când fitilul luă foc, Martin 
văzu că era un cavaler înalt, îmbrăcat cu un tabar de un alb 
imaculat şi purtând un coif ce lăsa să i se vadă chipul. 
Atmosfera din încăpere se schimbă, iar faptul că era din ce în ce 
mai multă lumină făcu ca inima lui Martin să bată iarăşi cu 
regularitate. 

— Mi te vei alătura, Percival? întrebă cavalerul. Împreună vom 
putea traversa râul acesta şi vom ajunge la castel. Inăuntru, 
măcar vom fi în siguranţă. Vei veni cu mine? 

Martin dădu din cap ezitând. 

— Da, şopti el, după care îşi dădu seama că bărbatul aştepta 
un răspuns mai categoric. Te voi urma, adăugă el. 

Vorbise răspicat şi-şi ridicase capul, întrebându-se dacă nu 
cumva se speriase degeaba. Era îngrijorat, se gândea la 
impresia pe care o făcuse tuturor. Auzise careva strigătul său 
disperat? Îl văzuseră tremurând? 

— Ai ales calea, spuse bărbatul în mantie strălucitoare. Şi ai 
luat o decizie înţeleaptă. Ai rostit jurămintele de credinţă şi ai 
rezistat în faţa tentaţiilor şi fricii. Acum va urma ultimul test şi 
cel mai primejdios dintre toate. Dacă mă vei asculta, totul va fi 
bine. Mi te vei supune, Percival? 

— Aşa voi face. 

— Dovedeşte-o! 


46 


Bărbatul se ghemui şi-şi dădu gluga pe spate, descoperind un 
craniu care rânjea. 

Martin fu cuprins de spaimă când omul din faţa sa scoase o 
cruce mică din aur şi o întinse spre el. 

— Scuipă pe ea. Dovedeşte că-mi eşti loial doar mie. 
Dovedeşte-mi că prin venele tale curge acelaşi sânge cu al 
fraţilor tăi. Fă-o acum! Sau vei plăti. 

__ Martin se aplecă şi lăsă să i se prelingă saliva pe cruce. 
Inchise ochii în timp ce făcu asta, repetând la nesfârşit Tatăl 
Nostru. 

Bărbatul ascunse crucea înăuntrul mantiei sale din solzi de 
peşte. Puse lumânarea pe podea, apoi îşi duse o mână la faţă şi 
apucă bărbia proeminentă a craniului-mască. Pentru o clipă, 
Martin avu impresia că avea să şi-o scoată. În loc de asta, 
bărbatul întoarse masca şi apăru un alt chip. Era o faţă fină, cu 
tenul alb, obraji proeminenţi şi bărbia lată - o mască sculptată 
probabil în lemn. Chipul tânăr era încadrat de păr brunet, prins 
în partea de sus. Martin avu impresia că vede un al treilea chip 
în spatele firelor de păr, însă îşi pierdu concentrarea în 
momentul în care bărbatul vorbi. 

— Ai trecut testul. Ridică-te, sir Martin de Floyran, căci ai fost 
numit cavaler, iar acum eşti printre fraţii tăi. 

Silueta se dădu înapoi, lăsându-l pe Martin să se ridice 
temător. Bărbaţii aflaţi în cameră veniră să-l îmbrăţişeze şi-l 
sărutară pe obraz. Insă singurul lucru pe care îl vedea Martin era 
saliva care se prelingea pe simbolul pângărit al lui Hristos. 


47 


21 


În apropiere de castelul Vincennes, Regatul Franţei 
20 iunie 1303 


Un bâtlan pândea peştii stând de pază pe malul mlăştinos al 
râului care şerpuia printre tulpinile pal-aurii ale stufului. O briză 
mângâie apa albastră. Câteva rațe se roteau în vârtejul de la 
suprafaţa apei, măcăind nebuneşte. Deasupra lor, păsări mai 
mici zburau cu greu împotriva rafalelor de vânt care făceau ca 
norii albi de pe cer să se risipească. 

La ceva depărtare de râu, cei aproximativ o sută de bărbaţi se 
adunară pe pământ mai solid. Lacheii scurtaseră lesele câinilor 
şi-i loveau cu beţele de fiecare dată când vreunul din ei 
schelălăia. Urechile le erau lipite de cap şi stăteau încordaţi, 
simțind mirosul vânatului din faţa lor. În spatele câinilor şi 
vânătorilor, curtenii stăteau pe caii lor care fornăiau şi se 
mişcau neliniştiţi. Miniştri şi înalţi oficiali, lorzi şi prinți, toţi erau 
îmbrăcaţi cu haine din catifea de culori ţipătoare şi purtau 
pălării împodobite cu pene de păun ori de lebădă. Paijii şi 
scutierii alergau de colo-colo printre cai, ajustându-le chingile, 
dându-le stăpânilor lor burdufuri cu vin sau apă. 

Sir Henric, şoimarul, îşi îmboldi calul înainte şi le ordonă celor 
care cărau cuştile să se îndrepte către marginea câmpului. 
Inăuntrul cuştilor care erau prinse de spatele celor doi se aflau 
vreo douăsprezece păsări legate de o bucată de lemn tapiţat. 
Toate aveau capul acoperit şi îl mişcau dintr-o parte în alta, 
ascultând măcăitul rațelor. In cuşti erau şoimi de tundră, doi ulii 
porumbari, un frumos şoim dunărean şi câţiva şoimi călători. 
Bărbaţii care îi duceau în spinare aşteptară răbdători până când 
vânătorii hotărâră care dintre păsări avea să fie eliberată. 
leşiseră la vânătoare în urmă cu câteva ore şi deja se folosiseră 
de porumbari şi de patru şoimi. În tolbele lor fuseseră îndesate 
trei rațe sălbatice, doi iepuri şi un fazan. 

— Sir Henric, strigă regele Filip, călărind pe spinarea unei iepe 
cu păr negru, lucios. Să punem la încercare măiestria ultimei 
noastre achiziţii? 


48 


Toţi curtenii zâmbiră când îl văzură pe Henric că încuviinţează 
şi-i face semn unuia dintre ajutoarele sale, care se îndreptă spre 
o cuşcă. Deschizând-o, slujitorul dezlegă şoimul dunărean şi-l 
mută pe mănuşa sa, ţinând strâns de cureluşă când i-l dădu lui 
sir Henric. Filip, care deja o ţinea pe Maiden pe încheietura 
mâinii, nu primise nicio pasăre. Şoimul călător avea pe cap un 
acoperământ moale din piele de vițel, decorat cu o foarte 
frumoasă pană de la porumbelul pe care îl prinsese săptămâna 
trecută. Filip îşi îmboldi iapa cu genunchii şi se apropie de 
Henric. Se uită înspre râu. Rațele se mutaseră în aval, însă 
bâtlanul încă mai pândea peştii de pe malul mlăştinos. 

Sir Henric rosti o rugăciune pentru o vânătoare bună şi pentru 
siguranţa păsărilor sale. 

— În nomine Domini, volatilia celi erunt sub pedibus tuis. 

În numele Domnului, păsările cerului trebuie să rămână sub 
picioarele tale. 

— La trei, spuse Filip, zâmbind încrezător. 

Cei doi bărbaţi ridicară acoperământul păsărilor în acelaşi 
timp, apoi le aruncară de pe încheieturile lor. Clopoţeii prinşi la 
cureluşe sunară, iar păsările mai mici care zburau pe cer se 
făcură nevăzute, împrăştiindu-se în toate direcţiile. Şoimul 
dunărean se avântă în sus şi la stânga, îndepărtându-se de apă, 
purtat de vântul care îi umfla penele. Henric blestemă printre 
dinţi. Maiden zbură către un copac din apropiere şi se aşeză pe 
o creangă. Filip urmări răbdător cum şoimul lui gri bate din aripi 
şi se scutură pentru a-şi aranja penele, pregătindu-se de zbor. 
După câteva clipe, se ridică în înalturi. Toţi cei adunaţi acolo 
priviră cum zboară tot mai sus şi mai sus, făcând cercuri mari 
pentru a contracara curenţii de aer, până ajunse la baza norilor. 
Şoimul dunărean, reuşind cu greu să zboare împotriva vântului, 
urcă pe aceeaşi traiectorie. Rațele tăcuseră, simțind pericolul, 
însă bâtlanul nu văzuse cei doi prădători care erau acum două 
puncte pe vastul cer unde norii se deplasau cu repeziciune. 

— E o adevărată plăcere să o urmăreşti zburând, maiestate, 
spuse Will, apropiindu-şi calul de cel al lui Filip. 

Filip zâmbi, însă nu spuse nimic, cu ochii ca de gheaţă fixaţi 
asupra şoimului peregrin aflat în depărtare. 

— Cât timp i-a luat lui sir Henric să-l dreseze? 


49 


Filip îi aruncă o privire. 

— L-am dresat singur. Mi-au trebuit douăzeci şi cinci de zile. 

— N-am avut niciun alt şoim care să fie dresat aşa de repede, 
comentă sir Henric, care era destul de aproape încât să audă. 

— AŞ vrea să vă mulţumesc, maiestate, continuă Will, pentru 
faptul de a mă fi iniţiat în acest sport. N-am ştiut cât de 
captivant poate fi. Templul ne interzicea să vânăm. Singurul 
animal sălbatic pe care îl puteam hăitui era leul. 

— Pentru plăcerea celor trufaşi, spuse Filip cu prefăcătorie. 

— Una dintre numeroasele reguli învechite ale Templului. 

Filip îşi mută privirea de la Maiden la Will. 

— Sunt curios, Campbell, din moment ce vorbeşti atât de rău 
despre Ordin, de ce ai rămas în rândurile lui pentru atât de mult 
timp? 

Will susţinu privirea regelui, îngrijorându-l felul cercetător în 
care îl privea. O vreme, încercase să câştige încrederea lui Filip, 
însă regele îşi petrecuse prima jumătate a anului în Flandra, 
astfel încât avusese prea puţine ocazii pentru a o face. 

Obţinând destule fonduri în urma vânzării la licitaţie a 
bunurilor evreilor pentru a-şi echipa armata, regele plecase să 
răzbune înfrângerea de la Courtrai şi, în cele din urmă, îi 
învinsese pe flamanzi. Mai degrabă forţaţi decât de bunăvoie, 
aceştia semnaseră un armistițiu, Flandra intrând în stăpânirea 
coroanei franceze. Filip, care nu participase la bătălie, intrase 
triumfător în Paris, de unde curtea fusese mutată la reşedinţa 
regală de la Vincennes, locul în care copilărise. 

— Din obligaţie, răspunse Will în cele din urmă. Din datorie 
pentru familia mea. Ridică din umeri. Am fost crescut de 
Templu. Ordinul şi regulile lui erau singurele lucruri pe care le 
cunoşteam. Uneori e nevoie de timp pentru a înţelege lucrurile 
de care eşti cel mai apropiat, pentru a le percepe în alt fel, iar în 
momentul în care am început să înţeleg că nu mai sunt de acord 
cu idealurile şi regulile lor, că Ordinul e departe de ce era la 
început, fiind slăbit de liderii lui meschini care priveau înspre 
trecut, înspre trecutul său glorios, care nu se mai putea 
întoarce, mi-a fost frică să plec. Însă alianţa lor cu Edward 
împotriva ţării în care m-am născut mi-a dat curajul să fac lucrul 
la care mă gândisem atât de multă vreme. 


50 


Filip dădu din cap şi privi în altă parte, aparent satisfăcut de 
răspuns. 

— Am auzit că ai primi veşti din Scoţia săptămâna trecută. Sir 
William, prietenul dumitale, e sănătos? 

Acum era rândul lui Will să-l privească cu atenţie pe Filip. 
Oare şi regele îl urmărea în acelaşi fel? 

— Nu erau veşti de la Wallace. Era o scrisoare de la sora mea. 

Privi de cealaltă parte a râului, nedorind să vorbească despre 
asta. 

Scrisoarea lui Ysenda, prima pe care o primise după mulţi ani, 
îl încântase şi îl supărase deopotrivă. Mare parte din scrisoare 
vorbea despre căsătoria lui Margaret cu un nepot al soţului lui 
Ede. Când Will citi că era însărcinată, observă că epistola fusese 
scrisă în urmă cu cinci luni şi se întrebă dacă nu cumva nepoata 
lui născuse deja. Pentru o scurtă perioadă, David se întorsese în 
Selkirk, la Wallace, însă atunci când războinicul se ascunsese 
iarăşi, nepotul său se mutase la Elgin, intrând în compania de 
pază a unui mare lord. Câştigase două turniruri, iar Alice era 
curtată de unul dintre prietenii lui. La sfârşit, Will citi cu invidie 
că Gray o trimisese pe Christian să locuiască cu ei, temându-se 
pentru siguranţa ei, căci soldaţii lui Edward continuau să-i caute. 

De la moartea lui Elias, se simţise mai singur ca niciodată, 
torturat de sentimentul vinovăţiei, de furie şi nesiguranţă. 
Primirea scrisorii îl făcuse să-şi dorească să plece din Franţa şi 
să se întoarcă la familia sa. li mai pierduse o dată în trecut. N-ar 
fi putut îndura să-i piardă din nou, teamă amplificată şi de faptul 
că Rose încă îl mai trata ca pe un necunoscut. Era ca un spirit, 
ca o făptură slabă şi imaterială care trecea pe lângă el pe 
coridoare fără să-i răspundă la salut. Treptat, cuvintele sale 
deveniseră doar zâmbete pline de speranţă, care se 
transformaseră în cele din urmă în simple plecăciuni, iar acum 
treceau unul pe lângă celălalt în tăcere. 

Însă în toată învălmăşeala aceasta de sentimente, un singur 
lucru rămăsese limpede pentru Will, devenind tot mai puternic 
cu fiecare zi: promisiunea pe care i-o făcuse lui Elias. Ultimele 
cuvinte ale rabinului declanşaseră apariţia a ceva nebănuit în el, 
ceva puternic şi copleşitor. Realiză că, în ciuda încălcării 
jurămintelor şi a faptului că dezertase, el încă mai credea în 


51 


Anima Templi şi în ţelurile ei, şi încă se mai considera liderul lor. 
El singur renunţase la conducere, astfel încât acum Will 
începuse să-şi pună din nou mantia pe umeri, stând treaz nopţi 
la rândul şi gândindu-se la ce ar fi făcut Everard, seneşalul, tatăl 
său şi toţi ceilalţi. După o lungă perioadă în care nu-i răspunsese 
nimeni, spiritele lor se întorseseră şi începuseră să-i şoptească 
tot felul de sfaturi. Ştia că primul lucru pe care trebuia să-l facă 
era să verifice veridicitatea lucrurilor despre care îi vorbise Elias. 

Curtenii murmurau cuprinși de emoție, privind către ceruri cu 
mâna streaşină la ochi pentru a se proteja de strălucirea 
soarelui. Will reuşi să vadă şoimul dunărean, care se rotea în aer 
sub un nor, însă Maiden dispăruse din vedere. ` 

— Pregătiţi momeala, le strigă Filip celor doi paji. In cazul în 
care va fi nevoie de ea. 

— În absenţa voastră, sire, am primit veşti şi de la sir William 
Wallace, se aventură Will. Se zvoneşte că Edward va începe o 
nouă campanie împotriva Scoției vara aceasta. Wallace voia să 
fie sigur că poate conta pe sprijinul vostru financiar pentru a-şi 
proteja ţara şi pentru a pune presiune asupra lui Edward 
împreună cu papa. 

La menţionarea numelui lui Bonifaciu, Filip se încruntă, iar 
Will, văzând asta, se blestemă în sinea lui. Disputa dintre rege şi 
papă devenise tot mai crâncenă, acum cei doi luptându-se prin 
intermediul documentelor oficiale. Tocmai se gândea cum să-l 
atragă din nou în conversaţie pe rege ca să-i vorbească despre 
Templu, când unul dintre paji începu să strige. 

Se văzu ceva mişcându-se pe cer. Maiden ieşi din lumina 
soarelui şi se năpusti iute ca un fulger, ca o săgeată gri care se 
îndrepta către bâtlanul care stătea liniştit pe mal. Cei care 
participau la vânătoare strigară încântați când Maiden ateriză ca 
un bolovan pe capul păsării, băgându-şi ghearele în carnea şi în 
creierul lui, făcând ca viaţa să se scurgă din el. Văzând că 
bâtlanul îşi desface aripile şi încearcă să zboare, Filip le strigă 
celor doi bărbaţi să dea drumul câinilor. Doi câini o luară la 
goană tăind o cărare prin iarba înaltă şi veniră în ajutorul uliului 
pentru a ţintui prada. Cele trei animale trăiseră şi vânaseră 
împreună ani de-a rândul şi se mişcau precum un instrument 
bine acordat. Câinii se apropiară pentru a muşca şi a trage de 


52 


picioarele bâtlanului, în vreme ce Maiden îl ucise. Şoimul 
dunărean cobori să li se alăture, însă cel migrator era 
câştigătorul şi avea să primească drept premiu inima bâtlanului. 

Will îşi întoarse privirea de la pasărea care se zbătea în 
agonie în vreme ce câinii continuau să o muşte şi să o tragă 
încoace şi-ncolo, şi-l privi pe Filip. Pe chipul regelui se vedea o 
expresie de bucurie sălbatică. Will fu impresionat de felul 
admirativ în care privea; era admiraţia pentru ceva cu care 
împărtăşea acelaşi entuziasm şi aceeaşi pricepere. Abilitatea lui 
Maiden de a-şi urmări victima cu atâta dârzenie, de a ataca o 
pradă mult mai mare decât el şi să reziste până când o ucidea, 
acestea erau lucrurile pe care Filip le respecta. Regele îl atacase 
pe papa Bonifaciu în acelaşi fel şi-şi îndeplinise obiectivele din 
Flandra şi Gasconia cu aceeaşi hotărâre, punând capăt cu 
brutalitate revoltelor din Guienne şi încheind tratatul cu Edward. 
Pentru prima oară de când îi vorbise Elias despre discuţia dintre 
Filip şi Nogaret, Will se simţi înfricoşat. Dacă Filip intenţiona într- 
adevăr să atace Templul, atunci avea să o facă cu siguranţă. 

De parcă i-ar fi auzit gândurile, Guillaume de Nogaret se 
apropie la trap de locul în care se afla regele. Ca întotdeauna, 
ministrul purta haine negre, însă mantia lui avea acum la guler 
şi manşetă un tiv stacojiu, la fel ca sigiliul regal al cărui 
păstrător devenise după moartea lui Flote. 

— Maiestate, strigă Nogaret, privindu-l neîncrezător pe Will, 
iscoadele cred că au găsit în pădure urmele unui porc mistreţ. 

— Chiar aşa? 

Filip se întoarse către curtenii care sporovăiau. 

— Ce spuneţi? Mai hăituim un animal înainte de înserat şi apoi 
chefuim? 

Drept răspuns, curtenii chiuiră. Filip rânji, apoi dădu pinteni 
calului său şi i se alătură lui Nogaret, lăsându-l pe Will, învins şi 
neliniştit, să-i urmeze alături de ceilalţi bărbaţi care participau la 
vânătoare. 


Castelul Vincennes, Regatul Franţei 
20 iunie 1303 


53 


Rose pieptăna părul negru şi des al reginei. Din când în când, 
dinţii pieptenelui se agăţau în firele încâlcite, iar ea îşi încetinea 
mişcările, încercând să le descâlcească pentru a putea continua. 
Chipul lui Jeanne se vedea în oglinda din faţa ei ca luna 
reflectată pe suprafaţa apei. Ţinea ochii închişi, astfel încât Rose 
o putea privi cu atenţie. Regina fusese neobişnuit de tăcută de 
când sosiseră la castel în urmă cu două săptămâni. Rose bănui o 
ceartă între ea şi rege, care fusese plecat în campanie şi 
refuzase să o ia şi pe ea cu el. Tenul lui Jeanne era palid în 
lumina soarelui care intra pe fereastră, iar Rose văzu câteva fire 
de păr negru pe buza superioară. Marguerite se oferise să le 
smulgă cu o pensetă, însă regina refuzase. 

Jeanne fusese dintotdeauna interesată mai degrabă de cărţi şi 
studiu decât de trucurile de înfrumusețare cu care îşi ocupau 
timpul celelalte femei de rang înalt de la curte, care îşi 
cumpărau săpun parfumat, piepteni din fildeş şi coliere 
strălucitoare de la negustorii venețieni din pieţe, îşi lăudau una 
alteia rochiile când se întâlneau pe coridoare şi apoi se vorbeau 
pe la spate cu dispreţ la cina din sala de mese. Ca servitoare 
personală a reginei, destul de importantă pentru a se afla în 
aceeaşi încăpere cu aceste femei de viţă nobilă, însă suficient 
de lipsită de însemnătate pentru a fi trecută cu vederea, Rose le 
auzise pe toate. Marguerite şi celelalte fete se foloseau de 
statutul lor de slujitoare ale reginei pentru a obţine diverse 
podoabe de la Jeanne, astfel încât să se poată juca de-a 
prinţesele, plimbându-se încoace şi-ncolo ca nişte fluturi frumoşi 
şi fragili, atrăgând atenţia lorzilor şi oficialilor necăsătoriți. Rose, 
care era mai puţin vizibilă decât celelalte, o văzuse la un 
moment dat pe Blanche cu unul dintre ajutoarele intendentului 
pe un coridor întunecat al palatului. Se sprijinea de perete, 
aghiotantul îşi lipise corpul de al ei şi o săruta pe gât, 
plimbându-şi mâna pe sub rochia ridicată. Capul lui Blanche era 
dat într-o parte, iar expresia de pe chipul ei îmbujorat trăda 
deopotrivă extazul şi ruşinea. 

— Mă întreb ce-au reuşit să vâneze. 

Rose tresări, dându-şi seama că regina deschisese ochii şi se 
uita la ea. 


54 


— L-am auzit pe sir Henric cum că ar fi prins un porc mistreţ, 
răspunse Marguerite, care umbla de colo-colo prin cameră, 
strângând hainele reginei şi punându-le în braţe lui Blanche, 
care le aşeza pe pat. Ce doriţi să purtaţi la ospăţul din această 
seară, doamnă? 

— Alege tu ceva. 

Privind în oglindă, Rose o văzu pe Marguerite zâmbind. 

— Cred că o voi alege pe cea roşie cu broderii aurii. Da. Are 
să arate minunat. Zâmbetul lui Marguerite deveni tot mai larg. 
Regele nu va putea cu niciun chip să-şi ia ochii de la Maiestatea 
Voastră. 

Rose observă că privirea lui Marguerite o ţintuia, plină de 
ostilitate. Se întrebă ce însemna căutătura aceea, însă gândurile 
îi fură întrerupte de glasul reginei. 

— leşiţi din cameră o clipă. Vreau să vorbesc cu Rose. 

Uimirea lui Rose se transformă brusc în nelinişte. 

— Bineînţeles, doamnă, spuse Marguerite. Aruncându-i lui 
Rose încă o privire, de data aceasta una care exprima triumful, 
ieşi din încăpere împingându-le pe Blanche şi pe celelalte trei 
servitoare înaintea ei. 

Rose se forţă să continue s-o pieptene pe regină, încercând să 
nu tremure când descâlcea firele. 

— Am crescut în această casă, Rose, începu Jeanne cu voce 
caldă, aproape visătoare. Îşi închise ochii din nou. Eram bebeluş 
când am fost adusă aici, după moartea tatălui meu. Filip a fost 
alături de mine când am învăţat să citesc, să călăresc, când 
mama mea s-a căsătorit pentru a doua oară şi s-a mutat în 
Anglia. A fost alături de mine până în momentul în care a încetat 
să fie ca un frate pentru mine şi mi-a devenit soţ. L-am iubit încă 
din prima zi. Jeanne îşi deschise ochii. Apucă încheietura lui 
Rose, oprind-o din pieptănat. Ştiu că soţul meu e un bărbat 
atrăgător. Dar mi-e teamă că pasiunea ta pentru el s-a 
transformat într-o obsesie. Trebuie să înceteze. 

Rose ar fi vrut să nege spusele reginei, dar chipul ei îmbujorat 
reflectat în oglindă, care părea un soare în spatele feţei palide 
ca luna a lui Jeanne, îi dovedea vinovăția. 

Jeanne îi eliberă încheietura. 

— Poţi pleca. Trimite-o pe Marguerite. O să mă pieptene ea. 


55 


Rose puse pieptenele pe masă şi se îndreptă cu pas şovăielnic 
către uşă. Intrând în următorul dormitor, le văzu pe celelalte 
servitoare adunate într-un cerc care se sparse de îndată ce-şi 
făcu apariţia. Văzând expresia de pe chipul lui Marguerite, îşi 
dădu seama că toate ştiau despre ce voia să-i vorbească regina. 
Se simţi de parcă o dezbrăcase şi o trimisese în faţa lor goală şi 
plină de ruşine. Se rugă lui Dumnezeu ca Filip să nu fi aflat 
nimic. Gândul acesta o făcu să se agite. 

Marguerite se repezi către uşa de la dormitorul reginei. 

— Chiar ai crezut c-o să se uite la tine vreodată? şopti ea 
când trecu pe lângă Rose, arătându-i insistent mâna cu 
cicatrice. 

Când fetele o urmară pe Marguerite, Rose se duse la 
fereastră, prefăcându-se că se uită afară. Simţi pe cineva 
apropiindu-se în spatele ei. 

— Ai grijă, Rose, rosti în şoaptă Blanche. Regina e foarte 
supărată. Dacă aş fi în locul tău, mi-aş îndrepta afecțiunea către 
altcineva. Sunt o mulţime de bărbaţi frumoşi la curtea regală. 
Chiar dacă nu te interesează niciunul dintre ei, ai putea măcar 
să te prefaci interesată, ca să o faci pe regină să creadă că ai 
uitat de obsesia ta. 

Rose se întoarse către ea. 

— Şi apoi? Să-l las pe vreunul să mă pipăie printr-un cotlon 
pentru ca teatrul să fie complet? 

Blanche păli. Intorcându-se, ieşi din cameră. După ce se 
închise uşa, Rose se aruncă pe patul ei îngust. Se enervă, furia 
curgându-i prin vene fierbinte şi de nestăvilit. Era mânioasă pe 
ea însăşi pentru că lăsase sentimentele ei să fie observate, pe 
Marguerite pentru că o dispreţuia, pe Blanche pentru că habar 
n-avea ce simţea ea. Dar cel mai mult o înfuriau regina şi chipul 
ei posac şi bolnăvicios. Inchizând ochii, şi-o imagină pe Jeanne 
căzând de pe cal. Lovind pământul, avea să-şi rupă gâtul. O 
moarte tragică, rapidă şi fără durere. Îl văzu pe Filip la 
înmormântarea ei, tăcut şi sobru. Avea să-şi pună mâna pe 
umărul lui, alinându-i tristeţea. El îşi va pune capul pe pieptul ei 
şi va plânge. Dragostea lor delicată se va naşte încet, lăsând să 
treacă perioada de doliu, însă va fi cu atât mai puternică 


56 


pasiunea care-i va lega când îşi vor mărturisi în cele din urmă 
dragostea unuia pentru celălalt. 


Castelul Vincennes, Regatul Franţei 
21 iunie 1303 


— Aceasta e singura noastră opţiune? 

Nogaret se încruntă auzindu-l pe Pierre Dubois, unul dintre cei 
cinci bărbaţi aflaţi în încăpere, exprimându-şi iarăşi suspiciunile. 

— Am mai vorbit despre asta, replică Nogaret. 

— Da, dar încă nu am ajuns la un acord, răspunse tăios 
Dubois, uitându-se la Nogaret. 

— Atunci ce altceva să facem? Papa şi-a exprimat clar 
intenţiile în ultima bulă: să ne supunem sau vom fi 
excomunicați. Dacă nu facem nimic acum, am putea foarte bine 
să lăsăm Roma să ne lege o lesă în jurul gâtului, iar Franţa va 
deveni cățelul ei supus. 

— Eşti sigur că papa ameninţă cu excomunicarea? 

Vocea scăzută care se auzise aparţinea unui ministru puţin la 
trup, încărunţit înainte de vreme, pe nume Guillaume de 
Plaisans. Luă de pe masă bula care purta sigiliul papal, un 
pergament ferfeniţit, căci în cele şase luni de la sosirea lui la 
curtea regală fusese studiat în repetate rânduri. 

— E o scrisoare ciudată, într-adevăr, plină de aluzii biblice, 
însă conţine foarte puţine idei clare. Bonifaciu nici măcar nu 
menţionează Franţa. 

Nogaret se aplecă peste umărul ministrului. 

— Aici, spuse el, indicând un anumit pasaj. Când grecii şi 
ceilalți spun că nu i se supun lui Petru şi urmaşilor lui, în acelaşi 
chip afirmă şi că nu fac parte dintre cei care cred în Hristos. Căci 
nu poate fi decât o turmă şi un singur păstor. 

— „Şi ceilalţi”? întrebă Nogaret. Eu cred că e destul de 
limpede. Dacă nu facem parte din stână, atunci nu intrăm sub 
autoritatea şi protecţia Bisericii. Rămânem pe cont propriu. 

— Lui sir Pierre Flote i-a fost întotdeauna teamă că se va 
ajunge aici, interveni Dubois. Ar fi trebuit să-i urmăm sfatul. 

— Flote a murit, răspunse Nogaret. Ceea ce credea el nu mai 
are nicio importanţă. 


57 


— Destul, de Nogaret, spuse Filip, înainte ca Dubois şi alţi 
câţiva să poată răspunde, plini de furie. li vei arăta respectul 
cuvenit predecesorului tău. 

— Maiestate, se supuse Nogaret. 

— Însă cancelarul are dreptate, continuă Filip, privindu-i pe 
cei adunați în jurul mesei. Trebuie să rezistăm amenințărilor, ori 
Franța va avea de suferit. Regele îşi îndreptă privirea către bula 
din mâna lui Plaisans. Unam Sanctum e cea mai ciudată 
proclamație de până acum. Ai dreptate, de Plaisans, nu e foarte 
clar în intenţiile sale, însă prin această bulă papa Bonifaciu 
întăreşte ideea conform căreia e încredințat că ne este superior. 
Filip făcu o scurtă pauză, amintindu-şi cuvintele pe care le citise 
de atâtea ori încât acum le ştia pe de rost. Astfel, declarăm, 
statum, definim şi proclamăm că e nevoie de salvarea tuturor 
oamenilor şi transformarea lor în credincioşi ai suveranului 
pontif. Regele inspiră adânc. Nu-mi dă de ales, murmură el, fără 
să se mai uite la ei. 

— Trebuie să acţionăm unitar, insistă Nogaret, întorcându-se 
către miniştri. Luna viitoare vom organiza o a doua întrunire a 
stărilor pentru a obţine sprijinul supuşilor noştri. La această 
adunare vom denunța Unam Sanctam şi-l vom declara eretic pe 
Bonifaciu. Mai mult decât atât, continuă el cu duritate văzând că 
Dubois clatină din cap şi se uită în altă parte, nu ne vom mai 
referi la papă, nici în discuţiile noastre, nici în scrisori, folosindu- 
ne de numele pe care l-a ales el. Vom utiliza numele său 
secular, Benedict Caetani. Nu-l mai recunoaştem drept lider 
spiritual al tuturor oamenilor de pe acest pământ. Nu vom mai 
trimite bani la Roma şi le vom interzice şi clericilor să o facă. 
Pentru moment, niciunul nu va mai putea părăsi Franţa. Asta îl 
va împiedica pe papă să mai obţină fonduri sau informaţii de la 
episcopii care i-au rămas loiali. 

— Toate acestea se fac cu aprobarea voastră, maiestate? 
întrebă Dubois, trecând pe lângă Nogaret şi punându-şi mâinile 
pe masa regelui. 

Filip îşi ridică privirea. 

— Da, spuse el după o scurtă pauză. Făcu un gest cu mâna. 
leşiţi cu toţi, aş vrea să vorbesc între patru ochi cu Nogaret. 
leşiţi! ordonă el, văzând că Dubois intenţiona să rămână pe loc. 


58 


Când uşa se închise, regele se ridică şi se îndreptă către 
fereastră. Privi către pădurea care se întindea dinaintea lui. 
Sentimentul de libertate pe care îl avuse ieri în timpul partidei 
de vânătoare se spulberase de mult. Se simţea ca un prizonier 
în propria sa minte. Era o temniţă întunecată, plină de lucruri 
dureroase care îl amenințau din beznă. Aşa vom face. 

— Stăpâne? 

— De îndată ce-l vom denunța, papa mă va excomunica. Nu 
există nicio altă cale pentru a pune capăt acestui conflict. Ai 
dreptate, poate că vom ştirbi reputaţia lui Bonifaciu dacă îi 
declarăm eretic, dar până la urmă el deţine puterea. Dacă 
Franţa va fi excomunicată, toate tratatele pe care le-am semnat 
cu Edward, Flandra, Scoţia şi oricine altcineva vor fi declarate 
nule. Înţelegerile încheiate pentru cumpărarea teritoriilor vor fi 
revocate. Negoţul va fi interzis. Orice cetăţean francez aflat în 
afara ţării va putea fi arestat ori bătut, navele vor fi oprite în 
porturi, iar încărcătura lor va fi confiscată. Filip se întoarse către 
Nogaret. Nu voi lăsa ca regatul meu să sufere în urma acţiunilor 
lui. Aşa vom face, Nogaret. ţi vom urma planul îndeaproape. 

Ochii ministrului străluceau victorioşi. 

— Aceasta e decizia corectă. Odată cu înlăturarea lui 
Bonifaciu şi cu alegerea unui papă mai înţelegător decât el, vom 
putea ataca Templul. Planurile voastre de expansiune au fost 
zădărnicite vreme de şapte ani. In sfârşit veţi avea o domnie la 
fel de măreaţă precum a fost cea a bunicului vostru, iar Franţa 
va fi la fel de puternică precum era în vremea strămoşilor 
capeţieni. Zâmbi. Regi războinici ai unui măreț imperiu. 

Filip se întoarse la masă şi se aşeză. 

— Când adunarea stărilor se va fi încheiat, vei pleca în Italia. 
Bonifaciu îşi petrece majoritatea timpului în Anagni, ducându-se 
la Roma doar când e nevoit să participe la concilii şi diverse 
ceremonii. Va fi mult mai uşor de atacat acolo, însă vei avea 
nevoie de ajutor, căci are mulţi aliaţi în oraşul în care s-a născut. 

— Deja am luat în considerare acest lucru. Voi lua legătura cu 
familia Colonna. Majoritatea au venit în Franţa după ce au fost 
exilați de papă, dar încă sunt o familie puternică şi au 
susţinători în Italia. 

Filip încuviinţă. 


59 


— E un plan bun. Vei lua o companie de aici care să te ajute 
să-l arestezi pe papă şi să-l aduci în Franţa. 

— Să-l arestez? Nogaret se încruntă. Mă iertaţi, maiestate, 
probabil că m-aţi înţeles greşit. Nu m-am gândit niciodată să-l 
aduc aici pentru a fi pus sub acuzare. Eu merg acolo pentru a-l 
termina definitiv. 

— Dacă va muri în timpul atacului nu vom obţine nimic. Dar 
arestându-l pentru erezie, aducându-l în Franţa pentru a fi 
judecat şi pedepsit, aceste lucruri vor afecta în mod irevocabil 
reputaţia Bisericii în ochii celor din Apus. Astfel, papalitatea şi 
cel care va ocupa scaunul pontifical nu vor mai fi infailibili, iar 
faptul că eu voi fi cel care va demonstra asta va arăta 
superioritatea domniei mele. Biserica va fi subordonată statului, 
subordonată Franţei. Filip îşi împreună mâinile pe masă. Exact 
aşa cum ar trebui fie, nu-i aşa? îl privi pe Nogaret. Biserica ar 
trebui să se îngrijească de sufletele poporului meu, nu de 
nevoile lui lumeşti. Bisericii nu ar trebui să i se permită să 
influenţeze politicile regale. 

— Aşa e, spuse Nogaret cu hotărâre. N-ar trebui. Şovăi. Însă 
un proces ar putea dura prea mult şi s-ar dovedi o chestiune 
mult prea complicată, existând posibilitatea de a pierde 
susţinerea... 

— Bonifaciu nu va ajunge niciodată la Paris. Vei face în aşa fel 
încât să pară că a fost un accident. Dar repede. Nu vreau să 
sufere. 

Când înţelese ce voia regele, pe chipul lui Nogaret începu să 
se contureze un zâmbet. 

— Otrava ar putea... 

Filip se ridică brusc. 

— Nu vreau să ştiu cum o vei face. Faptul că Bonifaciu a fost 
arestat pentru erezie şi că urmează să fie judecat se va dovedi 
suficient pentru a înclina balanţa de partea noastră. Putem 
spune că i-a cedat inima, că era bolnavă, atacată de diavolul din 
el, şi că depravarea din mintea lui îi invadase tot corpul. Apoi, te 
vei întoarce la Roma şi vei lua legătura cu susţinătorii noştri din 
colegiul cardinalilor. Fiindcă anul trecut am primit sprijinul celor 
trei stări pentru a lua măsuri împotriva papei, acum avem şi mai 
mulţi aliaţi acolo. Te vei asigura, prin intermediul lor, că şi eu voi 


60 


avea un cuvânt de spus în privinţa alegerii noului suveran 
pontif. 

— Distrugerea lui Bonifaciu va fi înălţarea întru slavă a măriei 
tale, maiestate, spuse Nogaret liniştit, fiind sigur de victoria sa. 

Filip nu răspunse. Făcu sul bula papală şi o băgă sub maldărul 
de pergamente de pe masă. 

— În drumul tău către Anagni vei fi însoţit de şase dintre 
gărzile mele personale, spuse el apoi, înşirându-le numele. Şi de 
William Campbell. 

Nogaret se încruntă. 

— De ce de scoţian? 

— Pe vremuri a fost un templier de rang înalt. Cred că ne 
putem folosi de el. 

— De-abia îl cunoaştem. 

— A îndeplinit toate sarcinile pe care i le-am încredinţat. 

— Schimburi de scrisori şi bani, simple. livrări şi nimic mai 
mult. Putem oare avea încredere în el? In special din cauza 
legăturilor sale cu Templul? 

— Nu mai are niciun sentiment faţă de Templu, lucrul acesta 
îmi e clar, însă nu ştiu dacă pot avea încredere în el, aşa că 
vreau să-l iei cu tine. Împrietenește-te cu el, dar nu-i împărtăşi 
planurile noastre, şi nici celorlalţi oameni că tot veni vorba. Nu 
trebuie să ştie decât că papa va fi arestat. De celălalt lucru te 
vei ocupa tu însuţi. 

— Maiestate... 

— Când voi ataca Templul, nu vreau să am parte de surprize. 
Dacă putem avea încredere în el, Campbell ne poate oferi 
informaţii valoroase. Ştie ce se întâmplă acolo, cunoaşte detalii 
cu privire la bunurile şi proprietăţile lor. Filip ridică o mână când 
Nogaret vru să vorbească. Am luat deja hotărârea. 

— Bine. 

— Acum lasă-mă singur. Vreau să mă rog. 

După ce se închise uşa, Filip se duse în cealaltă parte a 
încăperii. Îşi simţi braţele ca de plumb când dădu la o parte 
draperiile negre brodate cu stema Franţei şi intră în capelă. 
Micuța biserică avea un altar, iar deasupra lui fusese fixat în 
perete un crucifix. Ingenunche pe podeaua din piatră şi-şi 
împreună mâinile. Pielea îi era rece şi umedă. 


61 


„Dumnezeule mare, iartă-mă pentru păcatul care se va 
înfăptui din ordinul meu. Însă pe tronul Sfântului Petru se află un 
om care nu vrea decât să fie stăpânul tuturor şi care a corupt 
scaunul pontifical prin acţiunile sale împotriva copiilor tăi 
credincioşi. Papa trebuie oprit, pentru binele tuturor supuşilor 
mei şi pentru întreaga creştinătate. Lumea e în schimbare, 
Doamne. Şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu ea.” Filip îşi 
strânse palmele şi mai tare, făcându-le să transpire. „Ştiu că 
totul se face din voinţa Ta, căci altfel de ce mi L-ai trimis pe 
Nogaret? De ce ai lăsa să se întâmple asta?” Deschise ochii şi 
privi crucifixul. „Dacă greşesc făcând asta, dă-mi un semn. 
Arată-mi că m-am înşelat. Vorbeşte şi Te voi auzi. Ordonă-mi şi 
Te voi asculta.” Filip se ridică în picioare şi-şi puse mâinile de o 
parte şi de alta a crucifixului. „Rămâi de partea mea, Doamne, 
imploră el. La fel... la fel cum ai făcut cu Avraam. Dă-mi un 
semn. Orice!” 

Însă nu îi răsună nicio voce în minte, nu se pogori niciun înger 
şi nicio lacrimă nu curse din ochii lui Hristos. Nu era decât o 
linişte rece, apăsătoare, un abis de tăcere care se propaga la 
nesfârşit. Asta auzea de fiecare dată. 


62 


Ferentino, Italia 
4 septembrie 1303 


Will văzu pe fereastră norul de praf ridicat de călăreţii care se 
apropiau de poarta castelului. În ultimele două zile continuaseră 
să vină companii mai mici sau mai mari, iar curtea interioară a 
cetăţii era plină de cai şi de oameni. Soldaţii se adăposteau la 
umbră, beau apă şi vorbeau neîncetat, în vreme ce conducătorii 
lor se retrăseseră în camerele lor. Dinspre colinele stâncoase 
care înconjurau oraşul Ferentino venea mireasma proaspătă de 
măslini şi eucalipţi, iar mirosul înţepător al ierburilor sălbatice 
era de-a dreptul plăcut în comparaţie cu duhoarea pe care o 
emanau fecalele cailor, care făcea irespirabil aerul înăbuşitor. 
Will privi în jos când văzu ceva mişcându-se cu repeziciune: o 
şopârlă neagră trecu ca o săgeată pe pervaz. Soarele se apropia 
de coline, scufundându-se, iar greierii începură să umple seara 
roşiatică cu cântecul lor continuu. 

Auzind dangătul clopotului din oraşul de sub cetate, Will îşi 
mută privirea către turnul bisericii din apropiere, apoi înspre 
linia de chiparoşi care mărgineau povârnişul către poarta 
castelului. Privi printre crengile copacilor, gândindu-se că poate 
trecuse cu vederea peste el. Dar nu văzu ce-şi dorea, în ciuda 
aşteptărilor sale. Nerăbdarea sa, care încă nu-i acaparase toate 
gândurile, începu să-şi facă simțită prezenţa. Trecuseră patru 
zile şi nu primise nicio veste. Pierdea timp preţios odată cu 
sosirea fiecărei companii ce urca colina şi umplea garnizoana 
cetăţii. 

Uşa din spatele său se deschise cu un hârşâit. Will se întoarse 
şi-l văzu pe Gautier, unul dintre soldaţii gărzii regale care îl 
însoţise încă de la Paris. 

— Ministrul de Nogaret ne aşteaptă în sala cea mare. A sosit 
Colonna. 

Părăsind dormitorul unde fusese repartizat, Will îl urmă pe 
Gautier, coborând de la nivelurile superioare ale castelului, 
nerăbdarea fiindu-i înlocuită de nelinişte. Planul lui Nogaret 


63 


începea să prindă contur. Înaintând de-a lungul pasajului îngust, 
auzi o mulţime de voci venind dinspre uşile deschise ale sălii 
mari. Înăuntru se aflau în jur de şaizeci de bărbaţi, adunaţi în 
grupuri, care discutau cu însufleţire. Ultimele raze de soare se 
strecurau pieziş prin fereastră, înroşind pereţii, iar servitorii 
alergau de colo-colo ca să aprindă torţele. Văzând bereta din 
mătase albă şi mantia neagră a lui Nogaret, Will o luă prin 
mulţime şi se îndreptă către el. 

Chipul ministrului se înnegrise pe măsură ce înaintaseră spre 
sud după plecarea din Paris în iulie. In chip ciudat, odată cu 
apariţia culorii în obraji, vechiul său accent devenise mai 
pregnant, infiltrându-se în dialectul tipic nordului. Nogaret arăta 
mai tânăr, mai voinic şi mult mai calm decât era atunci când îl 
cunoscuse Will, iar chipul lui nu lăsa să se vadă nicio urmă de 
nesiguranţă în privinţa a ceea ce urma să facă. Dacă n-ar fi ştiut 
că Nogaret e un adversar al Bisericii, Will ar fi putut spune că 
ministrul se află într-o misiune sfântă având în vedere zelul cu 
care îşi ducea la îndeplinire planul perfid. 

În apropierea lui Nogaret se aflau ceilalţi cinci soldaţi din 
garda regală care călătoriseră cu ei, căpitanul din Ferentino şi 
câţiva cavaleri şi lorzi de-ai locului. Mai văzuse şi un bărbat 
înalt, bine făcut, îmbrăcat cu o mantie roşu-închis pe care Will 
nu-l recunoscu. După atenţia de care se bucura, Will presupuse 
că trebuia să fi fost mult-aşteptatul Sciarra Colonna. Avea o 
înfăţişare dură, tenul îi era bronzat, ochii săi negri ca tăciunele 
cercetându-i pe cei aflaţi în sală, cu un zâmbet uşor în colţul 
gurii. Arăta ca o persoană gata să se angajeze într-o bătălie 
despre care credea că o câştigase deja. 

— Trebuie să mai sosească alte câteva companii, spuse 
Rainald, căpitanul din Ferentino. Însă vom fi pregătiţi de plecare 
mâine, cel mai târziu poimâine. 

— Ne bucurăm că ai venit, Sciarra, spuse Nogaret, privindu-l 
pe Will şi pe Gautier, care tocmai li se alăturaseră. Maiestatea 
Sa, regele Filip m-a rugat să-ţi mulţumesc pentru suportul pe 
care ni-l oferi în această situaţie delicată. Este conştient de 
riscul la care te expui întorcându-te aici. Ştiu, bineînţeles, că 
ajutorul tău va fi nepreţuit în ceea ce vom face. Nogaret zâmbi 
mulţumit cercetând sala plină până la refuz. Cu toate că nu mă 


64 


aşteptam să poţi strânge o armată atât de puternică într-un 
timp atât de scurt. 

— Am aşteptat foarte multă vreme momentul acesta, 
onorabile de Nogaret. Vocea lui Sciarra era puternică şi aspră, 
accentul său nativ fiind foarte pronunţat. Şi l-am plănuit în 
detaliu. Dacă nu m-aţi fi contactat, aş fi făcut o asemenea 
mutare de unul singur. Familia mea are toate motivele pentru a 
dori înlăturarea de pe tron a asupritorului. 

— Cu toţii am avut la fel de mult de suferit sub pontificatul lui 
Bonifaciu, Sciarra, spuse Rainald, cu o notă de resentiment în 
voce. 

— Aşa e, adăugă un nobil trupeş de lângă el. 

Sciarra îşi întoarse privirea către cei doi. 

— La fel de mult? Sora ta a fost forţată să divorţeze de un 
membru al familiei Caetano, Rainald. lar tu, Niccolo, i se adresă 
el nobilului masiv, tu şi familia ta aţi pierdut un oraş. E drept că 
sunt nişte abuzuri şi acestea. Dar sunt neînsemnate în 
comparaţie cu răul care i-a fost făcut familiei mele. Chipul lui 
Sciarra era plin de ură; ochii îi străluceau furioşi, iar vocea îi era 
aspră. Unchiul meu Giacomo şi fratele meu Pietro erau membri 
eminenţi ai colegiului cardinalilor. În timpul pontificatului papei 
Celestin au primit nenumărate privilegii şi erau foarte bine 
văzuţi tocmai pentru devotamentul lor faţă de scaunul papal. 
Când suveranul pontif a început să aibă îndoieli cu privire la 
abilităţile sale de a îndeplini sarcinile care îi reveneau după 
alegerea sa, membrii familiei mele au fost cei care l-au susţinut. 
Bonifaciu, în schimb, i-a şoptit vorbe pline de venin şi l-a făcut 
să creadă că nu e demn de a sta pe tronul Sfântului Petru, l-a 
convins să abdice, apoi şi-a asigurat alegerea. Bonifaciu a fost 
cel care l-a întemnițat pe Celestin tocmai pentru lucrul pe care 
el l-a convins să-l facă, iar apoi l-a ucis. 

Vocea lui Sciarra era tot mai puternică pe măsură ce vorbea, 
astfel că cei prezenţi în sala mare tăcură, ascultându-l. 

— Când membrii familiei mele i-au denunţat crima, Bonifaciu 
i-a alungat pe unchiul şi pe fratele meu, şi i-a deposedat de 
veşmintele lor şi de drepturile lor ecleziastice. Toate 
proprietăţile şi posesiunile familiei Colonna au fost confiscate, 
iar noi am fost excomunicați. Toate bogăţiile noastre, câştigate 


65 


pe drept în atâţia ani, au fost pierdute. Fără să se mulţumească 
doar cu asta, Bonifaciu a proclamat o cruciadă împotriva familiei 
Colonna şi a susținătorilor noştri, oferindu-le celor care ar fi 
acţionat împotriva noastră aceleaşi beneficii pe care le primesc 
cei ce ridică sfânta cruce împotriva sarazinilor. În cele din urmă, 
acum cinci ani, când familia mea era practic distrusă, cei care 
nu fuseseră ucişi ori întemnițați au fost forţaţi să plece în Franţa, 
iar soldaţii papei au luat cu asalt Palestrina, ultima noastră 
redută, aflată la nici cincizeci de kilometri de aici. Sciarra se 
întoarse către Nogaret. Când vom ajunge în Anagni, o veţi putea 
vedea, onorabile de Nogaret. Ce era pe vremuri un oraş 
impresionant şi frumos acum nu e decât o ruină. Bonifaciu a ras 
de pe faţa pământului toate clădirile, lăsând în picioare o 
singură biserică, drept o aluzie la cel care a dus la îndeplinire 
toate astea. Pământul a fost amestecat cu sare pentru ca nimic 
să nu mai poată fi sădit vreodată. În fiecare dimineaţă, Bonifaciu 
deschide ferestrele palatului său şi priveşte către locul în care 
am fost înfrânți şi în fiecare dimineaţă, de cinci ani încoace, am 
în faţă pământuri străine mie. A trecut de mult timp vremea de 
când trebuia să-şi primească pedeapsa de la Dumnezeu. 

Will privi în jurul său către cei care aprobau şi ale căror 
chipuri erau pline de aceeaşi ură, fie că erau oamenii lui Sciarra 
sau aliaţi. Cercetând mulţimea, Nogaret se încruntă, ochii săi 
privind cu prudenţă în jur, ba poate chiar cu o uşoară nelinişte. 
Will înţelese imediat de ce. Nogaret îşi dorise o armată. În loc de 
asta se alesese cu o adunătură de tâlhari. 

— Trebuie să acţionăm rapid, spuse Nogaret, privindu-l pe 
Sciarra. Când am ajuns aici am fost înştiinţaţi că papa se 
pregăteşte să-l excomunice pe regele Filip. Împreună cu 
cavalerii pe care i-ai adus, armata noastră are aproximativ o 
mie de oameni, deşi majoritatea sunt pedestraşi. Vom avea o 
misiune grea. Papa se bucură de suportul familiei sale din 
Anagni, şi mulţi cardinali îşi au reşedinţa tot acolo. Mi s-a spus 
că oraşul este bine apărat, că se află pe o colină şi e înconjurat 
de zidurile trainice construite de romani. Fără maşini de asediu 
ne va lua ceva timp să pătrundem în cetate, iar dacă garnizoana 
e bine organizată, vom fi întârziaţi şi mai mult. 


66 


Will se perpelea gândindu-se ca nu cumva speranţele sale să 
fi fost deşarte. 

Sciarra, totuşi, nu părea să fie deloc îngrijorat. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, onorabile de 
Nogaret. Nu avem nevoie de maşini de asediu. Avem un om în 
Anagni care se va asigura de faptul că porţile vor fi larg 
deschise în faţa noastră. 

— Cine e omul acesta? întrebă Nogaret, surprins. Stă în 
putinţa lui să pună la cale aşa ceva? 

— Numele său este Godfrey Bussa, replică Sciarra. Şi da, stă 
în puterea lui un astfel de lucru. Este comandantul gărzii papale. 

Will reuşi cu greu să-şi mascheze surprinderea. 

Uimirea zăbovi câteva clipe şi pe chipul lui Nogaret, fiind apoi 
înlocuită de un zâmbet. 

— Atunci poate că vom reuşi să terminăm treaba mai repede 
decât credeam eu. 

— Bonifaciu şi familia sa şi-au făcut mulţi duşmani în ultimii 
ani, interveni Rainald. Până şi oamenii simpli sunt gata să 
stârnească o revoltă împotriva familiei Caetano. Chiar şi în 
Anagni se află oameni printre cei apropiaţi lui care îl vor plecat. 

— Atunci ne vom bucura de ajutorul lor, răspunse Nogaret. 
Însă trebuie să ne asigurăm că papa nu va păţi nimic. Toată 
lumea trebuie să ştie că am venit aici pentru a-l aresta în 
numele Franţei sub acuzaţia de erezie. 

Sciarra îşi înclină capul, dar nu spuse nimic. 

Reticenţa lui îl îngrijoră pe Will. Nu întrezărea dorinţa de a se 
face dreptate pe chipurile oamenilor lui Colonna şi ale celorlalţi 
soldaţi. Era doar dorinţa de răzbunare. Cunoştea expresia aceea 
foarte bine: o văzuse de atâtea ori pe faţa lui încât o putea 
recunoaşte. 

Cu toţii rămaseră în sala mare, discutând despre asaltul 
asupra cetăţii Anagni. Will stătu în dreapta lui Nogaret până la 
sfârşitul întrunirii, tăcut, presimţind ceva rău. Când servitorii 
fură chemaţi ca să pregătească încăperea pentru masa de 
seară, reuşi să se strecoare afară. 

Era într-atât de adâncit în gânduri, încât, urcând scările către 
dormitorul său, era cât pe ce să treacă pe lângă el. Când ajunse 
în dreptul unei ferestre cu arcadă, care dădea către incinta 


67 


luminată de torţe a castelului, Will se uită înspre linia de 
chiparoşi de dincolo de ziduri. Creierul său procesă cu întârziere 
imaginea pe care o receptă, astfel încât fu nevoit să coboare trei 
trepte şi să se întoarcă la fereastră pentru a se uita mai bine. 
Pentru o clipă crezu că mintea îi joacă feste. Insă nu era aşa. 
Agăţată de creanga celui mai îndepărtat dintre copaci, luminată 
slab de torţele de pe metereze, era o bucată de material roşu 
care părea a fi un fruct printre frunzele verzi. 

Will cobori în grabă din turn şi ieşi în curtea interioară a 
castelului. Afară, în noapte, aerul era înăbuşitor şi se puteau 
auzi vocile soldaţilor. Îşi făcu loc prin mulţime, trecu pe sub o 
arcadă şi ieşi în incinta exterioară, acolo unde soldaţii stăteau 
de gardă la porţi. O umbră trecu în zbor pe deasupra capului 
său, iar liliacul dispăru în întuneric. Fluturii de noapte zburau în 
jurul torţelor care scăldau într-o lumină gălbuie pietrele arse de 
soare. De fiecare dată când o molie se apropia prea mult de 
flacără, aripile i se aprindeau pe dată, scânteind, trupul firav 
fiindu-i mistuit de foc. 

— Campbell. 

Will se întoarse când auzi vocea stridentă şi-l văzu pe Nogaret 
în spatele său, stând sub arcadă. 

— Unde te duci? 

Will îi zâmbi relaxat. 

— Vreau să mă uşurez. Latrinele sunt pline-ochi. 

— Să nu te duci prea departe. In seara asta vreau să fiţi cu 
toţii lângă mine la masă. Nogaret se uită în urma sa şi vorbi cu 
voce scăzută. Trebuie să fim siguri că totul va decurge conform 
planului. 

— Nu durează mult. Will aşteptă ca ministrul să plece, apoi se 
îndreptă cu paşi mari către porţi. 

Nu avea nici cea mai vagă idee de ce îl trimisese regele în 
această „misiune crucială”, aşa cum o numise Filip atunci când 
îi ordonase să-l însoţească pe Nogaret. Lucrul acesta se 
întâmplase la începutul lunii iulie, la scurt timp după cea de-a 
doua adunare a celor trei stări, întrunire în urma căreia se 
hotărâse susţinerea deciziei lui Filip de a-l acuza de erezie pe 
Bonifaciu. Will aflase asta în zilele imediat următoare, însă nu 
reuşise să facă legătura între vestea tulburătoare şi misiunea 


68 


care îi fusese încredinţată decât după ce părăsiseră Parisul 
îndreptându-se către sud. In afara oraşului, departe de urechi 
indiscrete, Nogaret le spuse lui Will şi celor şase soldaţi din 
garda regală care era misiunea lor şi în ce direcţie mergeau. Din 
atitudinea sfetnicului regelui, Will înţelesese imediat că ideea ca 
şi el să facă parte din grup nu fusese a lui Nogaret. Insă 
gândurile cu privire la motivul pentru care era şi el implicat 
fuseseră repede date uitării când Will realiză că arestarea papei 
era primul pas pe care îl făceau regele şi Nogaret pentru 
distrugerea Templului. Oare arestarea papei şi procesul la care 
urma să ia parte la Paris erau menite să-l determine pe 
Bonifaciu să se supună dorințelor lor? Oare l-ar fi eliberat şi ar fi 
renunţat la proces dacă le-ar fi încredinţat controlul asupra 
Templului? Oricare ar fi fost motivul lor, Will ştia că trebuia să 
facă tot ce îi stătea în putinţă pentru a împiedica aducerea lui 
Bonifaciu la Paris, aşa că de îndată ce ajunseseră în Ferentino, 
sub pretextul că vrea să cerceteze împrejurimile, se dusese la 
cea mai apropiată biserică şi ceruse ajutor. 

Inclinându-şi capul când trecu pe lângă soldaţii care făceau de 
gardă, ieşi din cetate şi o apucă pe drumul prăfuit, îndreptându- 
se către locul în care chiparoşii mărgineau coasta râpei pline de 
arbuşti în care bâzâiau insecte. Privi în urma sa, către metereze, 
apoi o luă printre copaci şi orbecăi printre tufe în căutarea unei 
umbre. Ţepii îi sfâşiau hainele şi-l zgâriau pe faţă, şi după 
câteva clipe se gândi dacă nu cumva e singur acolo, însă auzi pe 
cineva vorbind în şoaptă în stânga sa şi văzu chipul 
înspăimântat al unui tânăr bărbat. 

— Ai întârziat, murmură Will, în vreme ce acolitul se chinuia 
să se apropie de el, agăţându-şi hainele în ţepii arbuştilor. 

— Îmi pare rău, răspunse bărbatul, vorbind în latină. N-am 
avut cum să plec. 

— Ai trimis mesajul? 

Necunoscutul dădu din cap agitat. 

— Fratele meu l-a dus la Roma. 

— Când? 

— În seara în care aţi venit la mine. 

Will făcu repede un calcul. Până la Roma se putea ajunge în 
două zile călare. Reuşise să-i anunţe în timp util, însă chiar dacă 


69 


ar fi ajuns la Anagni înaintea lui Nogaret şi a lui Sciarra, acum că 
ştia că cei doi vor fi ajutaţi de cineva din interior, devenea din ce 
în ce mai greu de crezut că vor putea împiedica arestarea papei. 
Singura lui speranţă era ca ei să ia decizia de a-l duce pe papă 
la Roma înainte de asaltul asupra cetăţii Anagni. Dădu din cap 
aprobator înspre acolit. 

— Ai reuşit. 

— Vor ajunge la timp? şopti bărbatul, când Will se întoarse 
înspre povârnişul pe care trebuia să-l urce pentru a se întoarce 
la castel. Vor reuşi templierii să-l salveze pe Sanctitatea Sa? 

— Sper că vor reuşi, pentru binele lor. 


Templul din Paris 
4 septembrie 1303 


Esquin de Floyran trecu în grabă pe lângă chiliile călugărilor, 
îndreptându-se către clădirea administrativă. Făcu un semn 
înspre cineva care îl strigă, însă nu se opri. Preceptoriul din Paris 
era înţesat de comandanţi şi cavaleri care sosiseră de pe tot 
cuprinsul regatului pentru a lua parte la capitulul general anual, 
unde avea să se discute despre activitatea Ordinului în Franţa. 
Adunarea începuse încă de la utrenie, se luase câte o pauză 
pentru rostirea rugăciunii Tatăl Nostru la vremea celorlalte două 
slujbe, iar acum nonele trecuseră de puţin timp. 

În timpul pauzei, bărbaţii se adunară cu toţii sub lumina 
soarelui, discutând referitor la problemele care fuseseră 
prezentate. Majoritatea frânturilor de conversaţie pe care le 
auzea Esquin aveau ca punct central eşecul cruciadei Marelui 
Maestru. Conducătorii Ordinului erau îngrijoraţi, dar, având în 
vedere că Jacques de Molay se afla în Cipru, iar cruciada fusese 
oprită, erau prea puţine lucruri pe care ar fi putut să le facă, 
astfel că îşi îndreptau toată atenţia asupra treburilor interne: 
judecarea cavalerilor care încălcaseră regulile Ordinului, cereri 
de fonduri pentru renovarea diferitelor preceptorii, dispute 
teritoriale şi achiziţionarea unor noi proprietăţi. In vremea când 
nu discutau despre aceste subiecte, cavalerii căscau plictisiţi şi 
se întrebau ce delicatese fuseseră pregătite pentru ospăţul din 
seara respectivă. Unul dintre comandanții ceva mai în vârstă 


70 


pomeni despre anul în care regele Ludovic al IX-lea le dăruise 
şapte lebede pentru ospătarea lor în timpul întrunirii de atunci. 

Esquin intră repede pe uşa clădirii administrative şi urcă 
scările fără să răsufle, târându-şi mantia pe jos. Picioarele sale 
scurte îl dureau din pricina efortului depus. 

Când bătu în uşa mare de la capătul pasajului, auzi o voce 
mânioasă răspunzându-i. 

— Intră. 

Făcându-şi curaj, Esquin împinse uşile. 

Hugues de Pairaud stătea la o masă plină de pergamente pe 
care le aranjau cei doi clerici care se aflau lângă el. Işi ridică 
iritat privirea, rămânând la fel de încruntat după ce îşi fixă ochii 
asupra lui Esquin. 

— Da? 

— Inspectore de Pairaud, începu Esquin, ştiu că nu e un 
moment potrivit pentru a cere o audienţă, însă mă voi întoarce 
mâine la Montfaucon pentru a rezolva o problemă foarte 
urgentă, astfel că aceasta ar fi singura mea şansă de a sta de 
vorbă cu domnia voastră. 

Inspectorul clătină din cap. 

— Cine eşti? 

— Esquin de Floyran, prior al preceptoriului din Montfaucon, 
replică Esquin, intimidat. 

— Desigur, spuse Hugues dus pe gânduri, luând documentul 
pe care i-l întinse un cleric. 

Esquin continuă, în ciuda faptului că inspectorul părea 
absorbit de pergamentul care îi fusese dat. 

— Am venit să vă cer ajutorul pentru a rezolva o problemă de 
familie. Nepotul meu a fost numit cavaler al Templului din Paris 
anul trecut. Tatăl lui şi cu mine ştiam că trebuia să se întoarcă la 
preceptoriul meu şi să intre sub comanda mea, însă după 
iniţiere a fost oprit în Paris. Sunt onorat de faptul că a fost ales 
pentru a rămâne încartiruit în cel mai important preceptoriu, 
numai că în ultimii ani tot mai puţini bărbaţi şi-au exprimat 
dorinţa de a intra în rândurile Ordinului, astfel că eu am rămas 
doar cu câţiva oameni, majoritatea fiind mireni. Pe lângă asta, în 
ultimele luni am primit foarte multe scrisori de la nepotul meu, 
în care mă roagă să cer transferul lui acasă. Astfel că acum am 


71 


venit pentru a vă cere acordul să-l iau cu mine pe Martin. Esquin 
clătină din cap. Cred că nu se simte bine. Sunt sigur că îl supără 
ceva, dar refuză să-mi spună despre ce e vorba. 

Hugues se opri din citit. Cel de-al doilea cleric îi întinse un alt 
pergament, însă inspectorul nu-l luă. 

— Martin? 

— Martin de Floyran. După cum spuneam, el e nepotul meu 
ŞI... 

— Îmi pare rău, nu pot să-ţi aprob cererea. De Floyran e un 
cavaler extrem de folositor pentru preceptoriul acesta. Fiind 
cavaler, îşi va îndeplini îndatoririle acolo unde a fost încartiruit, 
aşa cum i-a fost explicat în timpul iniţierii. Hugues îl privi cu 
acreală. Oricât de cuprins de nostalgie ar fi. 

— Dar nu am destui cavaleri care să apere preceptoriul din 
Montfaucon, protestă Esquin când Hugues luă pergamentul de 
la cleric şi se îndreptă către uşă. Sunt sigur că nepotul meu va 
servi Templul cu la fel de multă abnegaţie dacă ar... 

Hugues se întoarse brusc când ajunse la uşă. 

— Nu avem ce să mai discutăm. Am hotărât deja. Rămâne 
aici. 

Esquin îl ţintui cu privirea pe Hugues până când acesta părăsi 
încăperea urmat de cei doi clerici. Afară, se auzi dangătul 
clopotului care îi chema din nou la întrunire pe cavaleri. Intristat, 
Esquin cobori treptele şi ieşi în curte. Oficialii începuseră să se 
îndrepte către sala capitulului, însă avea să treacă ceva timp 
până când fiecare avea să se aşeze la locul lui. Indepărtându-se 
de mulţimea care înainta încet, Esquin grăbi pasul spre 
dormitoarele cavalerilor. 

Când ajunse la uşa încăperii, era leoarcă de transpiratie. 
Nepotul său, singur în cameră, stătea în dreptul ferestrei. Se 
întoarse speriat. 

Privirea plină de speranţă a lui Martin îl făcu pe Esquin să 
simtă un junghi în stomac. După ce îl privi cu atenţie câteva 
clipe, nepotul său se întoarse din nou către fereastră. 

— N-a fost de acord, nu-i aşa? 

Esquin se duse lângă el. 

— Îmi pare rău, Martin, e limpede că Hugues de Pairaud are 
nevoie de tine aici şi ar trebui să te mândreşti cu asta. E o 


72 


adevărată onoare să-i slujeşti lui. Văzând că Martin nu spune 
nimic, Esquin expiră cu zgomot. Ştiu că e greu pentru tine să 
stai departe de familia ta şi de locurile dragi ţie, dar îţi promit că 
în timp vei... 

— Te rog, unchiule. Te rog ia-mă cu tine când pleci mâine. 
Trebuie să vin acasă. Nu mai pot rămâne aici. 

Esquin îşi privi neputincios nepotul când acesta îşi duse 
mâinile la faţă. 

— Nu pot trece peste decizia lui Hugues de Pairaud, decât 
dacă aş vorbi direct cu Marele Maestru. Il apucă de umeri pe 
nepotul său. Toată agitația asta? Toate scrisorile pe care le-ai 
trimis? Şi tot nu vrei să-mi spui ce se întâmplă. Dacă mi-ai 
povesti ce te face să... 

— Nu, replică iute Martin. Se îndepărtă, strângând din dinţi. 
Nu. Nu pot. Se uită împrejur, temându-se ca nu cumva să-l audă 
cineva. Nu aici. 

Esquin ţâţâi când nu mai auzi bătăile clopotului. 

— Trebuie să mă duc la capitul, şi au rămas multe lucruri de 
care trebuie să mă ocup când o să ajung acasă. Făcu o pauză, 
apoi dădu din cap cu hotărâre. Dar mă voi întoarce de îndată ce 
voi putea. lar atunci când o voi face, vom sta de vorbă. Nu-i aşa, 
Martin? Văzând că tânărul nu răspunde, insistă. 

După o lungă tăcere, Martin încuviinţă. 

Esquin zâmbi încurajator şi-l bătu pe umăr. 

— Atunci vom afla despre ce e vorba. 


Anagni, Italia 
7 septembrie 1303 


Cerul era întunecat. Soldaţii înarmaţi cu săbii şi pumnale 
înaintau orbecăind printre bolovanii de pe marginea drumului. 
Luna era ascunsă în nori astfel încât drumul nu era luminat 
decât de stele, împrejurimile fiind cufundate în beznă. Tropăitul 
celor trei sute de cai era înăbuşit de pământul prăfos, însă 
clinchetul  frâielor şi al armurilor spărgea liniştea, iar 
comandanții companiilor se aşteptau să audă dintr-un moment 
în altul alarma care avea să trezească oraşul adormit din vârful 
colinei. Însă nu trebuiau să-şi facă griji în privinţa asta, căci 


73 


înaltele ziduri romane care înconjurau Anagni împiedicau atât 
zgomotele nopţii, cât şi apropierea unor potenţiali atacatori, 
astfel că putură înainta nestingheriţi până la poarta Tufoli. 

Sciarra Colonna, care călărea în avangardă, trimise doi dintre 
soldaţii săi înainte. Nogaret îşi întinse gâtul pentru a-i urmări pe 
cavalerii care se apropiară la trap de poarta arcuită. Torţele 
licăreau în suporturile lor, aruncând umbre lungi pe ziduri. 
Intorcându-se, unul dintre cavaleri dădu semnalul. Sciarra 
zâmbi, îşi puse coiful şi-i dădu pinteni calului. Uşuraţi, soldaţii îşi 
aruncară priviri triumfătoare când văzură că porţile nu erau doar 
deschise, ci complet lipsite de apărare. Sciarra luă una din torţe. 
Îşi scoase piciorul din scară, lovind poarta din lemn, intrând în 
cetate ţinând torţa cât putea de sus. Scârţâind, poarta se 
deschise şi mai larg. Restul cavaleriei îl urmă. 

Odată ajunşi dincolo de ziduri, nu mai trebuiau să se ferească. 
Sciarra vru ca toţi locuitorii să ştie cine a sosit şi de ce. Vocea sa 
sparse tăcerea, acoperind până şi tropăitul copitelor pe străzile 
înguste şi abrupte. 

— Cetăţeni ai oraşului Anagni! Treziţi-vă! Din ordinul regelui 
Franţei, papa Bonifaciu va fi arestat pentru erezie şi dus la Paris 
pentru proces! 

Vocea lui fu propagată de pereţii palatelor din jurul porţii 
Tufoli, multe dintre ele aparţinând unor membri ai colegiului 
cardinalilor. Obloanele fură ridicate, iar uşile deschise, în tot 
oraşul de jos. Treziţi din somn, oamenii ieşeau punându-şi 
mantiile. Copitele cailor tropăiau în liniştea nopţii, iar mamele 
alergau să vadă ce fac copiii lor, care se ghemuiseră de frică în 
camerele pe pereţii cărora erau proiectate umbrele cavalerilor 
cu săbii în mâini. Pedestraşii veniră în grabă în urma cavalerilor, 
cu torţe care ardeau sfârâind, astfel că străzile care duceau 
către catedrală şi palatul papal erau luminate de parcă ar fi fost 
ziuă. Păsările se înălţară ciripind. 

— Treziţi-vă! Am venit să-l arestăm pe ereticul papă! 

Frica de pe chipurile bărbaţilor şi femeilor care ieşiseră din 
casele lor se transformă în curiozitate când îşi dădură seama că 
armata nu venise pentru a-i ataca pe ei. In vreme ce unii îşi 
baricadară uşile şi începură să-şi ascundă aurul şi bijuteriile sub 
podea, alţii rătăceau pe străzi privindu-i cu uimire pe cavaleri, 


74 


de parcă ar fi fost sărbătoare, iar bărbaţii aceştia aduseseră în 
oraşul lor vreo relicvă sfântă. Curând, în spatele soldaţilor lui 
Sciarra se strânseseră o mulţime de oameni, majoritatea fiind 
încă îmbrăcaţi cu cămăşile de noapte. Câţiva strânseră în mâini 
armele pe care le luaseră când ieşiseră din case, gândindu-se să 
se apere. Când compania trecu pe lângă o biserică, Sciarra 
strigă un ordin. Câţiva soldaţi se repeziră şi-l dădură la o parte 
pe preotul care stătea în prag, intrând în clădire. Părintele se luă 
după ei, protestând. Câteva clipe mai târziu, clopotul din turlă 
începu să bată. 

Will privi în sus când trecu pe lângă biserică, văzând clopotul 
care bătea, trezindu-i pe toţi locuitorii oraşului. Uitându-se peste 
umăr, văzu că mâna de oameni care li se alăturase iniţial se 
transformase într-o mulţime. Către est, dincolo de coamele 
întunecate ale dealurilor, se crăpa de ziuă. Nogaret, care se afla 
lângă el, luminat de flacăra unei torţe, se încordă tot mai mult 
pe măsură ce în jurul lor se strânseră o grămadă de oameni, cu 
toţii vrând să ia parte la acţiune. Rainald avea dreptate: 
Bonifaciu îşi făcuse mulţi duşmani, iar acum chiar oamenii lui se 
întorseseră împotriva sa, învinuindu-l pentru tot felul de lucruri: 
fie că era vorba de zeciuiala pe care o ceruse, de faptul că odată 
le ignorase rugămintea de a accepta primirea de daruri, ori că 
unul din nepoţii lui îl hărţuise pe copilul cuiva. Will, călărind în 
mijlocul lor, le asculta nemulţumirile şi dădea din cap 
înţelegător, ca un dop de plută purtat de valurile unui ocean. Pe 
durata călătoriei dinspre Ferentino, Nogaret îi chemase la el pe 
soldaţii din garda regală şi pe Will, dându-le ordine cu voce 
scăzută. 

Papa trebuie să rămână în viață. Ţineţi-l departe de Sciarra. 

Speranţele lui Will, spulberate de uşurinţa cu care intraseră în 
Anagni, stăteau acum în posibilitatea ca papa să rămână destul 
de mult timp în viaţă pentru a-i permite lui Nogaret să-l 
aresteze, fapt care i-ar fi permis poate eliberarea lui Bonifaciu 
pe drumul spre Paris. 

Apropiindu-se de catedrală, Will se uita cu atenţie la zidurile 
palatului papal, rugându-se să zărească soldaţi îmbrăcaţi în alb, 
însă ferestrele clădirii erau întunecate, iar obloanele trase. 
Sciarra se întoarse şi îndrumă mulţimea către piaţa oraşului. 


75 


Când ajunseră, găsiră alţi oameni adunaţi acolo. Trebuie să fi 
fost vreo cinci mii, poate chiar şase mii. Se părea că niciun 
locuitor al cetăţii nu voia să lipsească, să se trezească a doua zi 
dimineaţă şi să vadă că istoria fusese scrisă fără ca ei să fi luat 
parte la evenimente. 

În centrul pieţei, în apropierea unei fântâni mari, se afla un 
bărbat înalt şi bine făcut, care purta o barbă ca un trident şi 
armură strălucitoare, peste care avea o mantie purpurie. În jurul 
său erau alţi doisprezece soldaţi, cu toţii purtând aceleaşi 
uniforme. 

Rainald descălecă primul. 

— Sir Godfrey, spuse el, îndreptându-se cu paşi mari către 
bărbatul cel înalt. 

Gândindu-se că acesta trebuie să fie Godfrey Bussa, 
comandantul gărzilor papei, Will sări şi el din şa. Nogaret 
descălecase deja şi-şi făcea loc printre Niccolo şi ceilalţi lorzi, 
urmându-i pe Sciarra şi pe Rainald. Will se apropie şi rămase în 
spatele ministrului. 

Mulțimea din jurul lor flecărea zgomotos, astfel încât Sciarra 
fu nevoit să ridice vocea. 

— Ferestrele palatului nu sunt luminate. Papa e încă înăuntru, 
nu-i aşa? 

Faţa lui Godfrey era gravă. 

— Cred că da, dar nu ştiu sigur. Când eu şi oamenii mei ne- 
am întors la palat acum două seri am găsit porţile ferecate. 
Fusesem plecat pentru a pune la punct detaliile asaltului. l-am 
strigat pe cei pe care îi lăsasem în cetate, dar n-am primit niciun 
răspuns. 

— Ce te face să crezi că Bonifaciu e încă înăuntru? întrebă 
Rainald. 

— Am văzut mişcare în spatele obloanelor. E clar că cineva 
mai este înăuntru. Godfrey clătină din cap. Cred că papa a aflat 
de atac şi s-a baricadat înăuntru. Probabil că unul dintre oamenii 
mei m-a trădat. Ridică din umeri. Asta nu ştiu. 

— Câţi soldaţi îl apără? întrebă Nogaret, înainte ca Sciarra să 
poată spune ceva. 

— Cei din garda papală, care i-au rămas loiali, servitorii lui, 
familia şi doi cardinali. Majoritatea membrilor colegiului 


76 


cardinalilor se află la Roma, iar cei trei cardinali care ne susţin 
au fost înştiinţaţi să părăsească Anagni înaintea atacului. 

Sciarra tăcu, în vreme ce oamenii din jurul lui continuară să-i 
pună întrebări lui Godfrey. Brusc, îşi făcu loc printre ei şi se urcă 
pe marginea fântânii, ţinându-se de un stâlp. 

— Cetăţeni ai oraşului Anagni! strigă el. Mulțimea amuţi. 
Numele meu este Sciarra Colonna, frate al lui Pietro şi nepot al 
lui Giacomo, care au fost deposedaţi pe nedrept de uzurpatorul 
care îşi spune papa Bonifaciu. Omul acesta, care a trăit şi s-a 
îngrăşat pe spinarea voastră, profitând de generozitatea 
voastră, este un eretic şi un blasfemiator! 

Răsunară murmure de aprobare şi de teamă. Copiii fură 
ridicaţi pe umerii părinţilor pentru a vedea mai bine. 

— Am venit să-l arestăm pentru crimele sale, în numele 
regelui Franţei. În loc să ne înfrunte, în loc să nege aceste 
acuzaţii, papa s-a ascuns în palatul său pentru că este vinovat. 
Oameni buni, vă promit că, dacă ne veţi ajuta să eliberăm oraşul 
de sub tirania lui, vă voi dărui toate bogăţiile din palat. Aurul şi 
relicvele din tezaurul papal! In schimbul suportului vostru pentru 
capturarea acestui răufăcător vă veţi îmbogăţi! 

După ce termină de vorbit, se făcu linişte. Apoi toţi începură 
să strige. Will blestemă când văzu că mulţimea se îndreaptă 
spre palatul papal, gata să spargă porţile cu mâinile goale. 
Sciarra sări de pe marginea fântânii şi urcă în şa, strigându-le 
ceva soldaţilor. 

XXX 

După-amiaza înainta cu încetineală, soarele luminând pereţii 
albi ai clădirilor. Peste drum, porţile palatului papal erau 
baricadate. Lemnul era crăpat şi spart pe alocuri, însă 
stricăciunile fuseseră provocate în timpul primului atac, iar de 
atunci nimeni nu mai încercase să intre. În jurul porţilor erau 
multe cadavre. Cămaşa de noapte pătată cu sângele tinerei 
femei care zăcea ghemuită lângă zid flutura ca un steag în aerul 
fierbinte. Săgeata care îi ieşea din piept era un avertisment 
pentru ceilalţi. 

Atacul asupra palatului fusese haotic. Mulțimea o luase la 
goană, călărind ori alergând pe străzile în pantă ale oraşului, 
pentru a se întâlni în faţa complexului de clădiri care cuprindea 


77 


reşedinţa papei, casele membrilor familiei sale şi catedrala, 
toate aflate în spatele zidurilor groase la baza cărora solul era 
denivelat. Cavalerii, pedestraşii şi locuitorii oraşului se luaseră la 
întrecere cu toţii pentru a ajunge primii, ca nu cumva să fie 
lipsiţi de glorie sau de bogăţie. In ciuda strigătelor furioase ale 
lui Sciarra Colonna şi ale lui Godfrey Bussa, care nu reuşiseră să 
disciplineze decât trupele aflate în imediata lor apropiere, gloata 
înaintase ignorându-i. Caii se ridicaseră pe picioarele din spate, 
aruncându-i la pământ pe cei din jur. Când primii atacatori 
ajunseseră la porţi şi începuseră să lovească în ele cu pumnii şi 
cu armele, deasupra lor se observase mişcare. Răsunaseră 
strigăte. Abia după câteva momente îşi dăduseră seama că erau 
atacați cu săgeți din nişele din zidurile palatului. 

Imbulzeala de la porţi se transformase în debandadă, oamenii 
luând-o la fugă. Călăreţii se îndepărtară primii, urmaţi de soldaţii 
care îşi ţineau scuturile deasupra capetelor. Cei loviți din plin de 
apărătorii palatului fuseseră locuitorii oraşului, toţi neinstruiţi şi 
lipsiţi de apărare. Aceia care nu căzuseră fugiseră pe aleile prin 
care veniră ori dăduseră buzna în case pentru a se adăposti. 
Rămânând la fel de eficient şi de îndârijit chiar şi în zăpăceala 
aceea, Sciarra reuşi să-şi disciplineze soldaţii şi să-i regrupeze 
pe străzile din jurul zidurilor. 

La scurt timp după aceea, când cerul deveni albastru-sidefiu, 
cineva de pe zidurile de apărare strigă, cerând să afle motivul 
atacului. Când Sciarra vru să răspundă, Nogaret i-o luă înainte. 
Era atât de disperat să recapete controlul asupra situaţiei, încât 
ieşi pe străzile pline de cadavre fără scut sau armă. 

— Bonifaciu va fi arestat sub acuzaţia de erezie din ordinul 
regelui Franţei, Filip cel Frumos, strigă sfetnicul. Dacă se va 
supune, va fi dus la Paris pentru a fi judecat. 

— Vrem să ajungem la o înţelegere, răspunse vocea. 

— Aveţi timp să luaţi o decizie până la none, replică Sciarra, 
alăturându-i-se lui Nogaret. Va trebui să acceptaţi unele condiţii. 
Ca ultim act al său ca papă, Bonifaciu îi va numi din nou 
cardinali pe Giacomo şi Pietro Colonna. După aceea va împărţi 
averea papală tuturor cardinalilor şi se va preda autorităţilor 
franceze. 


78 


De îndată ce fură stabilite condiţiile, soldaţii lui Sciarra 
începură să aştepte. Câţiva fură trimişi să inspecteze zona din 
jurul zidurilor palatului, în vreme ce Colonna şi Bussa se 
retraseră într-o capelă pentru a pune la punct un eventual asalt. 
Locuitorii oraşului, ignoraţi de cavaleri, se îndepărtară plini de 
amărăciune. Pierduseră mai mult de doisprezece oameni în 
atac, iar străinii aceştia nici măcar nu luau în seamă sacrificiul 
lor. Odată cu revărsatul zorilor, devenise clar că promisiunea că 
averea papei avea să le fie împărţită lor nu avea să fie 
respectată, şi, cu toate că mulţi se întoarseră năuciţi la casele 
lor, câteva mii de nemulţumiţi îşi revărsară toată furia, 
nerăbdători să primească bogăţiile promise. Dezlănţuiţi, luară cu 
asalt casele impunătoare ale cardinalilor. Spre sfârşitul zilei, 
Sciarra şi oamenii săi auziră strigăte şi văzură fum ridicându-se 
din casele de la baza cetăţii, iar violențele continuară. 

La expirarea răgazului acordat, primiră răspunsul papei. 
Bonifaciu refuza să se predea. Furios, însă aşteptându-se la un 
astfel de răspuns, Sciarra se pregăti pentru cel de-al doilea atac. 

Will urmări cum câţiva soldaţi ridicară un trunchi de copac. 
Când aceştia plecară, ţinându-şi scuturile deasupra capului cu 
mâna rămasă liberă, îl auzi pe un francez vorbind cu Nogaret. 

— Cum putem şti cu siguranţă că papa e înăuntru? Toată 
treaba asta ar putea foarte bine să fie o diversiune. Dacă a fost 
înştiinţat despre atac, nu e posibil să fi plecat deja? 

Nogaret continuă să-i privească pe soldaţii care se îndreptau 
către porţile palatului purtând pe braţe buşteanul. 

— N-avem cum să ştim cu siguranţă dacă e sau nu înăuntru, 
însă după cele spuse de Bussa, Bonifaciu ar fi avut prea puţine 
şanse să fi scăpat neobservat. Nu putem decât să sperăm că 
încă-i acolo. Orice s-ar întâmpla, noi trebuie să ajungem primii 
înăuntru. 

Francezul încuviinţă, apoi Will se întoarse către cei cu 
berbecul. Apărătorii de pe ziduri începură să tragă cu arcul. O 
săgeată străpunse gheata unui soldat, intrându-i în picior. 
Scăpând scutul, dădu drumul buşteanului şi se prăbuşi, 
apăsându-şi rana cu mâna. Apoi o a doua îl nimeri în umăr. Se 
zbătu puţin, dar a treia săgeată îi curmă suferinţa. Indiferent 
cine erau, arcaşii aceia nu erau amatori. La ordinul lui Sciarra, 


79 


un alt soldat ţâşni din spatele baricadei ridicate în mijlocul 
străzii pentru a lua locul celui ucis. Căzură alte săgeți, însă erau 
trase sporadic şi din doar şase sau şapte lăcaşuri din ziduri. Cu 
toate că ţinteau cu acuratețe, cei din linia de apărare puteau 
face prea puţin. Soldaţii care rămăseseră în picioare ajunseră la 
porţi şi începură să lovească în ele cu buşteanul, fiecare 
bufnitură crăpând lemnul tot mai mult. 

— Domnule de Nogaret! 

Ministrul se întoarse către soldatul care venea în goană către 
el. 

Bărbatul respira sacadat. 

— Eram în latrină, gâfâi el, arătând către una din clădirile din 
susul străzii. Ferestrele dau către palat şi am văzut o companie 
de soldaţi care înconjoară colina, înaintând pe lângă ziduri. 
Păreau să fie oamenii lui Sciarra. 

— Câţi sunt? 

— Vreo patruzeci. 

Nogaret se duse repede înspre Sciarra, care stătea în spatele 
baricadei, strigând ordine. 

— Colonna! Ai trimis o companie de soldaţi în partea cealaltă? 

Sciarra păru surprins, însă încuviinţă din cap cu o mişcare 
scurtă. 

— Da. Vor încerca să intre pe acolo. Bussa crede că poarta de 
la catedrală e cea mai puţin apărată. 

— De ce nu mi-ai spus şi mie? 

Sciarra îl privi mânios. 

— M-ai chemat pentru că aveai nevoie de suport militar. Fac 
întocmai lucrul pentru care am fost adus. Lasă-mă să-l fac. 

— Ţi-am spus că eu trebuie să intru primul! 

— Chiar te rog, răspunse afectat Sciarra, arătându-i locul în 
care alţi doi soldaţi căzuseră răpuşi de săgețile apărătorilor. Cei 
rămaşi loveau porţile cu înverşunare. În centru apăruse o gaură 
mare. 

Nogaret se întoarse în grabă la Will şi la soldaţii din garda 
regală. 

— Pe cai, strigă el. Pregătiţi-vă. Privi înfuriat spre Sciarra. N-o 
să-l omoare pe Bonifaciu înaintea mea. 


80 


Gărzile alergară către locul în care îşi priponiseră caii. Will se 
întoarse, dar se opri după ce auzi ultimele cuvinte ale lui 
Nogaret. 

Văzându-l că ezită, ministrul îl ţintui cu privirea. 

— Ce mai aştepţi, Campbell? răcni el, fără să-şi dea seama că 
rostise ceva nepotrivit. 

Gândurile lui Will cu privire la ce-o fi vrut să spună Nogaret se 
spulberară în cele câteva clipe care precedară ultima lovitură a 
berbecului. Din spatele zidurilor răsunară strigăte de alarmă. 

Cavalerii lui Sciarra reuşiseră să pătrundă în incintă. 

Urmară câteva momente de confuzie generală. Comandanții 
îşi intrară în drepturi şi începură să strige ordine. Soldaţii 
încălecau, îşi luau scuturile şi armele de la paijii lor. Cei care 
aşteptau la adăpost de soarele arzător se ridicară în picioare şi- 
şi traseră săbiile. Berbecul continua să lovească porţile care 
începuseră să cedeze atacului furibund. Săgeţile încetară să mai 
cadă, iar unii dintre soldaţi îşi aruncară scuturile şi-şi reluară 
asaltul cu şi mai multă îndârjire. Will se urcă în şa şi călări 
alături de gărzile franceze până la baricadă, în vreme ce 
Nogaret sprintă până la calul său. Porţile cedară. In spatele lor 
se aflau cavalerii lui Sciarra. Aruncând berbecul, soldaţii se 
avântară dincolo de porţi, urmaţi îndeaproape de Sciarra, care 
intră vijelios alături de oamenii săi în palat. 

Dincolo de ziduri, câţiva arcaşi se mai aflau încă pe metereze; 
alţii, ucişi de oamenii lui Sciarra, zăceau morţi. Unii îşi ţineau 
arcurile cu pumnii încleştaţi. Pe terasa palatului se văzu 
mişcare. Câţiva apărători alergară înăuntru şi baricadară 
intrarea. In curtea interioară, dincolo de care se înălța catedrala, 
încă se mai purtau lupte. Uşile lăcaşului de cult erau deschise şi 
dinăuntru se auzea zăngănit de arme. Primii soldaţi care intrară 
se duseră direct către clădirile unde stătea familia papei. Cei 
care aveau topoare începură să spargă obloanele frumos 
colorate ale ferestrelor de la etajele inferioare. Alţii intrară pe 
uşă, lovind cu piciorul sau cu umărul. Dinăuntru se auziră ţipete. 

Şarja cavaleriei îl duse şi pe Will dincolo de porţi, călărind 
chiar în primele rânduri. Îi lăsase în urmă pe Nogaret şi pe 
soldaţii francezi. Fanta din coiful său îi permitea să vadă doar 
înainte. Zări spatele cavalerilor care călăreau în faţa sa, sclipirile 


81 


orbitoare ale săbiilor şi scuturile pe care le ridicau pentru a se 
proteja. II văzu pe Sciarra îndreptându-se către un palat mare 
aflat în partea cealaltă a curţii. Mânându-şi calul cu abilitate prin 
mulţimea de oameni, Will se luă după el, gândindu-se doar să-l 
protejeze pe papă. Când Sciarra descălecă, ordonându-le 
soldaţilor să arunce torţe aprinse la baza uşilor, Will îşi împlântă 
pintenii în crupa calului şi-l scoase din înghesuială. Uşile se 
înnegriră, apoi începură să ardă. Will strânse cu putere mânerul 
sabiei, simțind respiraţia sacadată a oamenilor din jurul său, 
care aşteptau nerăbdători. Protejându-şi feţele, câţiva soldaţi 
loviră cu putere uşile. In cele din urmă, unul reuşi să intre, 
jumătate din uşă prăbuşindu-se în interior şi iscând un nor de 
scântei. Will se luptă să ajungă în faţă, în vreme ce compania 
intră pe un culoar larg, plin de fum. Soldaţii alergară în direcţii 
diferite, încercând să fie primii care-l găsesc pe papă şi bogăţiile 
lui. 

Sciarra, părând să ştie încotro se îndreaptă, o apucă înspre 
scările de la capătul culoarului. Sperând ca niciunul dintre 
oamenii lui Colonna să nu facă vreo mişcare fără să fi primit în 
prealabil ordin, Will se luă după el. Dându-i la o parte pe soldaţii 
din faţa sa, urcă în grabă scările. Sciarra, mult mai tânăr decât 
el, dispăruse deja din câmpul său vizual. Scările răsunau de 
zăngănitul armurilor. Will continuă să urce în spirală, zgăriind 
pereţii din când în când cu sabia. Plămânii îi ardeau din pricina 
efortului, iar sângele îi clocotea. Tocmai când încetini, ajunse la 
capăt. Adunându-şi ultimele forţe, alergă de-a lungul unui culoar 
pavat cu marmură. Sciarra, aflat mult înaintea lui, înconjurat de 
cavaleri, îşi ţinea sabia ridicată şi conducea compania către 
nişte uşi. 

— Doamne lisuse Hristoase, ajută-mă, gâfâi Will, chinuindu-se 
să-l ajungă din urmă, în vreme ce uşile fură deschise cu forţa, 
iar oamenii lui Sciarra pătrunseră în camera de dincolo de ele. 

Odată intraţi, se opriră. 

Pe tron, purtând o tiară încrustată cu pietre preţioase şi 
veşmintele bogat ornamentate ale funcţiei sale, stătea papa 
Bonifaciu. Intr-o mână ţinea o cruce din aur, iar în cealaltă o 
sabie cu mâner din cristal. Chipul său lătăreţ şi brăzdat de riduri 
era palid de oboseală şi de spaimă, dar papa privea cu hotărâre 


82 


şi încăpățânare, căci nu era singur. În faţa sa, înveşmântaţi în 
alb, cu săbiile îndreptate spre cei care tocmai intraseră, se aflau 
douăzeci şi şapte de templieri. 


83 


Anagni, Italia 
7 septembrie 1303 


Când sprintă în camera tronului, Will fu cuprins de un 
nebunesc sentiment de bucurie când văzu templierii dispuşi într- 
un cerc protector în jurul papei. 

Veniseră. 

Pentru o clipă, vru să treacă de partea lor şi să se întoarcă 
împotriva lui Sciarra şi a oamenilor lui. Se răzgândi şi se opri în 
cealaltă parte a camerei, îndreptându-şi sabia către templieri, 
asemenea tuturor celor din jurul său, fericit că reuşise. Prin 
ferestre se puteau auzi zgomotele atacului asupra palatului 
papal: săbii încleştându-se, ţipete, lemn făcut ţăndări, sticlă 
spartă. 

Sciarra îşi scoase coiful şi-l lăsă să cadă pe podea, pentru ca 
papa să poată vedea chipul duşmanului său. 

Bonifaciu se ridică. 

— Ce mai aştepţi, Colonna? la-mi gâtul! Taie-mi capul! 

Sciarra, provocat, făcu un pas în faţă, încleştându-şi mâna pe 
mânerul sabiei. Işi mută apoi privirea asupra templierilor, care 
se încordară când îl văzură înaintând şi-şi fixară ochii asupra lui. 

— Ce se întâmplă? Unde e papa? Vocea sfârşită a lui Nogaret 
se auzi din spatele mulţimii care bloca intrarea. Lăsaţi-mă să 
trec! 

Soldaţii se dădură cu greu din calea lui, iar ministrul îşi făcu 
apariţia. Şi el îşi dădu coiful jos, ca să vadă mai bine. Nogaret fu 
uimit să-i vadă pe templieri şi pe papă în spatele lor, apoi se 
înfurie de-a dreptul. 

— Ce înseamnă asta? 

— Stai deoparte, Nogaret! bombăni Sciarra. Asta nu mai e 
lupta ta. 

Strigătele de afară deveniră din ce în ce mai puternice. În aer 
se ridicase un fuior de fum. 

— Guillaume de Nogaret? Vocea papei era de gheaţă. Aşadar 
tu eşti şarpele care l-a otrăvit pe regele tău? Şarpele al cărui 


84 


venin pune în pericol însăşi Biserica? Ochii lui Bonifaciu 
scânteiară. Ar fi trebuit să fii şi tu aruncat în foc cu maică-ta şi 
cu taică-tu, ticălos blasfemiator! 

Nogaret făcu câţiva paşi în faţă, vânăt de furie. Doi dintre 
oamenii lui Sciarra, pregătiţi de luptă, observară mişcarea. 
Crezând că e un atac general, cei doi se îndreptară către linia 
templierilor. Sciarra ţipă, însă era prea târziu. Doi templieri le 
ieşiră în întâmpinare. Unul se feri de sabia atacatorului său, apoi 
lovi, împlântându-şi tăişul în partea laterală a soldatului. Celălalt 
cavaler pară lovitura cu o mişcare arcuită, apoi îşi trecu sabia 
prin oponentul său. Lăsând trupurile sângerânde pe podeaua de 
marmură, templierii îşi reocupară poziţiile. Zguduit de cele 
întâmplate, Bonifaciu se lăsă greu pe tronul său. Fu şi mai 
surprins când îl văzu pe Godfrey Bussa intrând împleticindu-se 
în încăpere. 

Comandantului era palid şi se ţinea de braţ. Printre degete îi 
curgea sânge. Se duse lângă Sciarra. 

— Locuitorii oraşului s-au revoltat, rosti el printre dinţi. Au 
intrat după noi. Vin tot mai mulţi. Au invadat curtea. 

— Godfrey? şopti papa. Se ridică, lăsând moale mâna în care 
ţinea sabia. Templierii mi-au spus că sunt implicaţi şi oameni de- 
aici, însă nu mi-am imaginat că tu ai fi unul dintre ei. Expresia 
de pe chipul lui Bonifaciu se înăspri. Şi când te gândeşti că mi- 
am făcut griji în privinţa ta când mi-au cerut să închid porţile şi 
să nu mai permit accesul nimănui. Câţi mai sunt împotriva mea? 
strigă el, dându-şi capul pe spate. 

Dinspre coridor se auziră ţipete şi o mulţime de paşi. Soldaţii 
din uşă se întoarseră, începând şi ei să strige în vreme ce valul 
de oameni continua să se apropie de ei. Locuitorii oraşului 
Anagni veniseră să-şi primească răsplata. 

Îmboldiţi de victoriile obţinute în palatele cardinalilor, ameţiţi 
de la vinul furat şi îmbătaţi de promisiunea unor capturi şi mai 
mari, înaintau cu repeziciune către soldaţii îngrămădiţi la 
intrarea în camera tronului. Unii aveau săbii, luate de la soldaţii 
pe care îi bătuseră, alţii doar bâte şi bolovani. Oamenii lui 
Sciarra îşi ridicară săbiile, însă răsculații erau animați de un 
avânt mult prea mare pentru a se mai putea opri, astfel încât cei 
din faţă erau purtaţi către linia neclintită dinaintea lor de elanul 


85 


celor din spate. Loviră cu picioarele, cu săbiile, cu coatele şi cu 
pumnii. Sunetul săbiilor încleştându-se dispăru brusc, fiind 
înlocuit de mormăituri şi răcnete înăbuşite care umplură 
încăperea de zarvă. 

Sciarra, care se întorsese înspre soldaţii săi ca să le dea 
ordine, strigă furios când văzu că templierii îl dau jos de pe tron 
pe papă şi-l scot afară pe o uşă laterală. Sciarra lansă un atac 
nesăbuit, urmat de Nogaret. Câţiva templieri se despărţiră de 
grupul principal şi le veniră în întâmpinare. Will vru să-l ajute pe 
ministru, care era atacat de unul dintre cavaleri, însă locuitorii 
oraşului forţară intrarea prin mulţimea de soldaţi şi pătrunseră 
în sala tronului. Prin ferestrele înalte intră fum, făcând aerul 
greu de respirat. Clădirea alăturată era în flăcări. Will zări chipul 
cuiva în norul negru, clocotitor, apoi fu atacat de un bărbat care 
rotea o bâtă. 

Papa şi escorta sa de cavaleri dispăruseră. Sciarra ucisese un 
templier, iar acum se confrunta cu un al doilea, cu o expresie 
apoplectică. Nogaret urlă când cavalerul cu care se lupta îi 
străpunse garda şi-l nimeri în umăr. Templierul îşi smulse sabia 
şi vru să-l lovească ţinându-şi arma cu ambele mâini, lovitură 
care i-ar fi retezat cu siguranţă capul dacă doi localnici nu l-ar fi 
doborât la pământ. Templierul mormăi plin de frustrare când alţi 
oameni trecură în goană pe lângă el, cu toţii încercând să 
ajungă la tron, acolo unde fuseseră abandonate sabia cu mâner 
de cristal şi crucea din aur masiv ale lui Bonifaciu. 

Will se feri de lovitura stângace a celui cu bâta, apoi pară o 
alta, însă tot mai mulţi oameni intrau în sala tronului pentru a o 
jefui. 

— Retragerea! strigă cineva. Retragerea! 

Soldaţii lui Sciarra, depăşiţi numeric de mulţimea furioasă, 
începură să-şi croiască drum spre ieşire, îndepărtându-se de 
templierii care-i loveau pe cei din mulţime fără să facă nicio 
discriminare. 

Sciarra fu scos afară de unul dintre oamenii săi. Nogaret, 
rănit, îşi pierduse sabia şi înainta de-a buşilea către uşi, 
încercând să scape de templierul care venea după el. Will reuşi 
şi el să iasă, folosindu-se de pumni şi de mânerul sabiei pentru 
a-i da la o parte pe cei care stăteau în calea lui. 


86 


Fiindcă palatul era asaltat de mii de locuitori ai oraşului, se 
strigă retragerea. Templierii, neputând să-l scoată în siguranţă 
pe papă din palat în tot haosul acela, îl duseră într-un turn şi 
baricadară intrarea, timp în care armata lui Sciarra ieşi în fugă 
din clădire, în lumina chihlimbarie a serii, lăsându-i pe cetăţeni 
să distrugă nepreţuitele tapiserii, să se încaiere pentru vesela 
de argint a papei, să târască afară relicve sfinte şi să bea fără 
măsură din vinul de împărtăşanie până târziu în noapte. 


Palestrina, Italia 
8 septembrie 1303 


Oamenii se aruncau pe pământul acoperit de tufişuri şi 
trăgeau din greu aer în piept. Feţele lor străluceau pline de 
transpiraţie în lumina zorilor, iar sângele îmbiba fâşiile rupte din 
haine şi legate în grabă peste răni. Unii beau cu nesat din 
burdufuri, turnându-şi apoi apă în cap, închizând ochii. Caii 
scrâşneau din dinţi, plini de spume şi însetaţi. Câţiva fuseseră 
răniţi în timpul retragerii din Anagni, iar acum se auzeau urlete 
îngrozitoare. Soldaţii ucideau animalele ologite. 

Will stătea cu spatele lipit de un zid dărâmat şi privea soldaţii 
rătăciţi, majoritatea  pedeşiri, care mergeau târşâindu-şi 
picioarele, urcând drumul abrupt şi năpădit de buruieni. Incă se 
simţea epuizat, dar măcar avusese destul răgaz să se 
odihnească, deoarece ajunse la ceea ce mai rămăsese din 
oraşul Palestrina cu câteva ore înainte, sosind împreună cu 
ceilalţi cavaleri care reuşiră să scape din palatul papal. Din câte 
îşi putea da seama, încă mai lipseau jumătate din soldaţi. 
Nimeni nu ştia unde sunt Rainald şi ceilalţi oameni din 
Ferentino. Nimeni nu-i mai văzuse de când intraseră în palat 
odată cu primul val de soldaţi. Sciarra, Godfrey Bussa şi Nogaret 
sosiseră cu toţii, deşi ministrul pierduse doi dintre soldaţii gărzii 
regale, iar Bussa zăcea la umbra unui copac, palid din pricina 
sângelui pierdut. 

Un uliu cu aripile scânteind auriu trecu pe deasupra lor 
scoțând un țipăt sfâşietor. Apărură şi alţii, rotindu-se la înălţime, 
deranjaţi de intruși. După ce Bonifaciu ordonase distrugerea 
fortăreței familiei Colonna, oraşul fusese abandonat, iar natura 


87 


îşi intrase repede în drepturi. Rămăseseră prea puţine urme ale 
clădirilor care se ridicau odinioară în vârful colinei; piatra ori 
lemnele care nu fuseseră luate de localnici erau acum acoperite 
de lujeri şi iarbă. Nu mai erau decât cioate de copaci şi ziduri 
dărâmate, care se iţeau ici şi colo printre ierburile acaparatoare. 
Biserica era singura construcţie rămasă în picioare, lăsată în 
părăsire de către oameni, abandonată sălbăticiei. Rădăcinile 
copacilor îşi făcuseră loc printre crăpăturile din pereţi, podeaua 
era plină de excremente de lilieci, iar pânzele de păianjen care 
pluteau ca nişte perdele fragile în aripa corului erau pline de 
muşte. 

Lui Will i se păru ciudat faptul că Sciarra îi dusese acolo unde 
familia sa fusese înfrântă ultima oară de papă. Insă Colonna 
căutase un loc în care armata să se poată regrupa, unul greu de 
observat de aliaţii lui Bonifaciu, iar Palestrina fusese cea mai 
bună opţiune. Poate că Sciarra chiar sperase să simtă 
mângâiere venind acolo să găsească un loc familiar în care să-şi 
lingă rănile şi să înlocuiască pierderile. Oricum ar fi fost, nu se 
terminase. Cel puţin lucrul acesta era limpede. 

Când o umbră obtură lumina soarelui, Will îşi duse mâna la 
ochi şi-şi ridică privirea, zărindu-l pe Nogaret. 

Veşmintele ministrului erau pline de sânge de la rana din 
umăr, care fusese bandajată în grabă de unul dintre soldaţii 
gărzii regale. 

— Nu ai fost rănit. 

Rosti cuvintele pe un ton plat, de parcă n-ar fi fost o 
întrebare, însă Will răspunse. 

— Nimic grav. Îşi ridică mâinile. Pielea de pe degete îi era 
crăpată şi avea vânătăi acolo unde lovise cu pumnii pentru a 
ieşi din mulţime. 

— A fost un dezastru. 

Will se ridică în picioare, surprins. Era cu aproape treizeci de 
centimetri mai înalt decât Nogaret, însă acesta continua să-l 
privească cu ură. 

— Locuitorii oraşului n-ar fi trebuit să fie implicaţi în toată 
treaba asta. Will se uită înspre Sciarra, care stătea cocoşat la 
umbra unui copac din apropierea bisericii. Am mai avut de-a 
face cu astfel de mulţimi. E nevoie de un singur impuls pentru a- 


88 


i transforma într-o hoardă dornică de pradă şi măcel. Sunt un 
mijloc de atac foarte periculos. Total impredictibil. 

— Să-ţi spun eu ce mai e impredictibil, Campbell. 

Will îşi întoarse privirea, simțind ameninţarea din vocea 
ministrului. 

— Salvatorii în alb ai papei. Clocotul furiei puse stăpânire pe 
glasul lui Nogaret. Prima întrebare care-mi vine în minte e cum 
de a aflat Bonifaciu de atacul nostru. Cu siguranţă nu de la unul 
din oamenii lui Bussa, pentru că a fost surprins în mod evident 
de participarea comandantului său la revoltă. Ba dimpotrivă, 
papa a spus că templierii l-au informat cu privire la implicarea 
unuia dintre oamenii săi de încredere. Aşa că următoarea mea 
întrebare e cum de au aflat templierii. 

— După cum a spus şi Bussa, e posibil ca papa să fi fost 
avertizat de unul dintre soldaţii loiali lui. 

Will continua să-l privească pe Nogaret, chiar dacă ochii negri 
ai ministrului forau bănuitori în interiorul lui, dornici de a da vina 
pe cineva. 

— Poate că papa a trimis vorbă templierilor din Roma ca să le 
ceară ajutorul. 

— N-are niciun fel de logică. Dacă ar fi ştiut că urmează să fie 
atacat, atunci ar fi părăsit oraşul. 

— Poate că nu a luat în serios ameninţarea, iar protecţia 
oferită de templieri a fost doar o măsură de precauţie. Will ridică 
din umeri. E posibil ca Templul să fi aflat în vreun fel şi să fi 
venit din proprie iniţiativă. Clătină din cap. Dar nu cred că vom 
afla adevărul vreodată. 

— Dar poate... murmură Nogaret. 

Vru să continue, dar atenţia îi fu atrasă de o companie de 
călăreţi care tocmai intra în oraşul-fantomă. Erau Rainald şi 
ostaşii din Ferentino. 

Sciarra se ridică şi merse prin iarbă ca să le iasă în 
întâmpinare. 

— Nu credeam c-aţi reuşit să scăpaţi, spuse Colonna, 
strângând mâna căpitanului. 

— Am fost nevoiţi să ne separăm de grosul armatei. Am 
aşteptat o ocazie favorabilă ca să putem pleca. 

Sciarra încuviinţă. 


89 


— Şi Bonifaciu? Ştii cumva ce s-a întâmplat cu el? Niciuna 
dintre iscoadele mele nu s-a întors. 

— Una dintre ele mi-a spus să-ţi transmit un mesaj. A aflat că 
templierii vor să-l escorteze pe papă la Roma. Plănuiau să plece 
înainte de revărsatul zorilor. Rainald privi către soare. Cred că 
au făcut-o deja. 

Chipul lui Sciarra fu luminat de un zâmbet uşor. 

— Exact aşa cum îmi doream. 

Lui Will îi fu dintr-odată limpede de ce se retrăsese italianul în 
oraşul-fantomă. Palestrina se afla pe drumul către Roma. 
Situaţia avea un lirism sumbru în ea: Sciarra avea să iasă călare 
din oraşul care îi aparținuse cândva şi să se răzbune pe cel care 
îl distrusese. 

Când Rainald luă un burduf cu apă şi începu să bea, 
recunoscător celui care i-l dăduse, Nogaret îl apucă de braţ pe 
Sciarra. 

— Trebuie să vorbim. 

Colonna îşi trase braţul din strânsoare, dar zări privirea fermă 
a lui Nogaret, astfel că făcu un semn din cap către Rainald şi 
apoi se întoarse şi-l urmă pe ministru în biserică. 

Câţiva oameni îi priviră curioşi pe cei doi dispărând înăuntru, 
apoi se duseră să-i ajute pe nou-sosiţi, ducând caii către o zonă 
în care să poată să pască, oferindu-le oamenilor ce mai 
rămăsese din mâncare şi ascultând poveştile despre cum 
reuşiseră să scape. 

Will căzu pe gânduri. Erau multe întrebări la care căuta 
răspuns şi la fel de multe incertitudini. Îşi aduse aminte de 
cuvintele pe care le rostise Nogaret, cuvinte pe care le uitase în 
haosul de la Anagni, dar care acum îi reveneau în minte, 
prevestind ceva rău. N-o să-/ omoare pe Bonifaciu înaintea mea. 
Până acum încercase să-l protejeze pe papă de Sciarra. Dar 
dacă Colonna nu era singurul pericol? Luă un burduf gol şi o 
apucă înspre partea din spate a bisericii. 

— Mă duc după apă, îi spuse el unuia dintre soldaţii gărzii 
regale franceze, care dădu din cap fără interes. 

Asigurându-se că nu-l vede nimeni, Will se furişă pe lângă zid. 
Erau multe crăpături şi fante, dar ieşeau copaci şi flori prin ele. 


90 


Mări pasul, apoi găsi ce căuta: o deschizătură în zid de forma 
unui trăsnet, prin care putea să vadă înăuntru. 
XXX 

Intrând, Nogaret merse cu pas apăsat până la naos, dând lao 
parte pânzele de păianjen. 

— Ce vrei? îl întrebă nerăbdător Sciarra, urmându-l. 

Nogaret se întoarse brusc şi-l plesni peste faţă cu dosul 
palmei. 

— Nătărăule! 

Sciarra făcu câţiva paşi înapoi, împleticindu-se. Vru să-şi ducă 
mâna la obraz, dar se răzgândi şi-şi trase sabia. 

Nogaret rămase nemişcat când văzu lama ridicându-se şi 
ajungând la câţiva centimetri de gâtul său. 

— Crezi că familia ta a suferit cumplit atunci când Bonifaciu 
le-a declarat război? Asta-i nimic în comparaţie cu ce le poate 
face Maiestatea Sa, regele Filip. Locuiesc cu toţii în Franţa 
acum, nu-i aşa? Refugiul lor! Află că ar putea deveni mormântul 
lor. 

Vârful sabiei tremură uşor, dar Sciarra nu cedă. Obrajii îi erau 
vineţi. 

— Nu mă poţi face să renunţ dacă mă ameninţi. 

— Nu e o ameninţare. 

Sciarra ezită. Işi cobori sabia încet. 

— Ne-ai zădărnicit planurile, sâsâi Nogaret, mergând cu paşi 
mari prin mijlocul bisericii, îndepărtând pânzele de păianjen care 
i se prindeau de haine. Bonifaciu ar fi trebuit să fie acum în 
drum spre Paris, un papă supus şi umilit de măreţia Franţei, dus 
în lanţuri pentru a fi pus în faţa acuzatorilor săi, pentru a fi 
judecat! 

— Nu puteam să-l las să scape cu viaţă, răspunse aproape 
şoptit Sciarra, privindu-l. Nu ştii nimic despre crimele comise 
împotriva familiei mele. Se bătu cu pumnul în piept. Habar n-ai 
cât de mult îl urâm. Nu voiam să-l las să zacă în lux într-un turn, 
în vreme ce avocaţii săi se luptă pentru viitorul lui. Voiam să n- 
aibă niciun fel de viitor. Îl voiam mort! 

— Şi noi! strigă Nogaret, întorcându-se. Se opri când Sciarra 
îşi ridică din nou sabia, însă nu se dădu înapoi. Nici măcar n-ar fi 
ajuns la Paris. L-aş fi otrăvit pe drum. 


91 


Sciarra îl privi surprins. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— l-am jurat regelui că nu va afla nimeni. Nici măcar oamenii 
mei nu ştiau. Am fi spus tuturor că papa s-a stins de inimă rea. 
N-ar fi existat nicio dovadă că a fost ucis. Nogaret se sprijini de 
un stâlp ciobit. Din cauza nechibzuinţei tale am ratat totul. Ne 
va excomunica pe toţi când va ajunge la Roma, şi-l va 
excomunica şi pe regele Filip, dacă nu cumva a făcut-o deja. 

— Încă mai avem o şansă, spuse Sciarra, după câteva clipe de 
tăcere. Ştim că se îndreaptă spre noi. 

Nogaret clătină din cap. 

— Dacă-l ucidem pe drum se va şti că a fost vorba de o crimă 
şi se vor cunoaşte şi făptaşii. 

— Nu şi dacă nu vor exista martori. Chiar şi cu pierderile 
suferite, oamenii mei îi depăşesc numeric pe templieri. Le vom 
distrage atenţia pentru ca tu să-l poţi ataca pe papă. 

— Şi nu va rămâne nimic în urmă, niciun cadavru. Nimeni nu 
va şti ce s-a întâmplat, decât că papa n-a mai ajuns la Roma. 

— Violenţele de la Anagni vor încurca toate istorisirile. Vei 
putea zice că ai venit să-l arestezi pentru erezie, lucru bine ştiut, 
dar că a reuşit să scape. De asemenea, încă o să poţi susţine că 
a murit de inimă rea, sau cum vrei tu să-i spui, în drumul său 
spre Roma. Sciarra se încruntă, stabilind toate detaliile. Câţiva 
dintre oamenii lui Bussa au reuşit să scape. Ce-ar fi dacă ar 
duce la Roma trupul neînsufleţit al papei şi-ar povesti toate 
lucrurile astea? Nimeni nu va şti că propriile lui gărzi s-au întors 
împotriva sa. l-ar crede cu siguranţă. 

— Şi cum rămâne cu templierii? Chiar dacă am reuşi să-i 
ucidem pe toţi, se ştie unde au fost trimişi şi de ce. Sunt sigur că 
vor trimite alţi cavaleri, văzând că aceştia nu se întorc. 

— Să trimită, răspunse Sciarra pe un ton neutru. N-o să 
găsească nicio fărâmă din ei pe dealurile acestea. Oamenii lui 
Bussa vor spune că s-au întâlnit cu ei, dar s-au separat. 
Templierii au rămas în urmă pentru a se sacrifica în numele 
ereticului papă. Ridică din umeri nepăsător. N-o să-i plângă 
decât Ordinul lor. 


Drumul către Roma, Italia 


92 


8 septembrie 1303 


Trăsura în care se afla Bonifaciu, aşezat pe blănuri şi perne, 
ţinându-se cu mâna de margine, se zdruncina de fiecare dată 
când treceau peste câte-un dâmb de pe drumul pietruit. Era o 
după-amiază târzie şi soarele lumina din plin pânza roşie care 
acoperea scheletul trăsurii, făcând-o aproape transparentă, ca 
pielea. Bonifaciu avu impresia că se află în burta unei fiare care 
merge împleticindu-se către Roma. Auzi zgomotul copitelor 
cailor templierilor, care loveau pământul bătătorit. Bubuitul 
făcea ca durerea de cap care îl necăjea să se transforme într-un 
adevărat supliciu. Îşi şterse fruntea cu o bucată de mătase. 
Mânia care îl cuprinsese atunci când aflase despre atac şi apoi 
furia declanşată la vederea slujitorilor săi aliaţi cu şarpele acela, 
Colonna, se risipise. Acum se simţea ca un bătrân neputincios şi 
înfricoşat. Rănit şi trădat. 

Casa aproape că îi fusese distrusă. Poate că aşa s-ar fi 
întâmplat, dacă protestele n-ar fi încetat la scurt timp după 
dispariţia lui Sciarra, când vinul şi-a ridicat vălul de pe ochii 
locuitorilor oraşului. Le adresase tuturor o tulburătoare 
rugăminte de a opri violențele, iar mulţi dintre ei, văzându-l sus, 
la balcon, înconjurat de templieri, depuseseră armele. Ba unii 
chiar înapoiaseră tot ce furaseră. Era un miracol că niciun 
membru al familiei sale nu fusese ucis, cu toate că mulţi 
servitori şi gărzi îşi pierduseră viaţa. Templierii îi spuseseră cât 
de norocos fusese; dacă n-ar fi fost acolo, cu siguranţă ar fi fost 
mort sau în custodia ereticului aceluia, Nogaret. 

Bonifaciu realiză că mâna în care ţinea bucata de mătase îi 
tremura. O lăsă să-i cadă în poală, apoi auzi un strigăt. Fu urmat 
de altele şi de nechezatul înspăimântat al cailor. Se auziră săbii 
încleştându-se, iar trăsura se mişcă dintr-odată înainte. 
Pierzându-şi echilibrul, papa căzu pe spate. Blănurile îi atenuară 
căderea, dar atelajul se zguduia atât de tare, încât nu reuşi 
decât să se ridice în patru labe. Rămase aşa, neajutorat, sărind 
ca un sac de cartofi, ascultând tunetul copitelor care se 
apropiau. Se auziră alte strigăte, trosnete şi bufnituri, urletele 
oamenilor şi ale cailor. 


93 


Mergând de-a buşilea, Bonifaciu ajunse la deschizătura din 
spate. Când roţile trecură peste un hârtop, aproape răsturnând 
trăsura, Bonifaciu se agăţă de pânză, apoi căzu în lateral icnind, 
rupând materialul. Se lovi de lemn, zgâriindu-şi pumnul. Îşi 
ridică capul şi privi afară prin deschizătură. Drumul din urma 
trăsurii era înţesat de călăreţi care ridicau nori de praf în goana 
lor. Sute de oameni coborau de pe micuța colină răcnind din toţi 
rărunchii şi îndreptându-se către templieri. Printre ţipete, 
Bonifaciu distinse şi numele lui Colonna. Cel puţin patru 
templieri rămaseră lângă el, galopând nebuneşte, dar papa văzu 
înspăimântat cum sunt înconjurați de cei care coborau de pe 
colină. O săgeată neagră se îndrepta către el. Bonifaciu se dădu 
înapoi, însă proiectilul nu era menit să-l nimerească pe el. 
Săgeata intră în crupa unui cal, care se clătină, lovindu-se de 
partea laterală a trăsurii. A doua săgeată îl nimeri pe vizitiu, iar 
acesta căzu de pe capră. Atelajul se zgudui şi sări, trecând cu 
roţile peste corpul bărbatului, apoi caii părăsiră drumul, intrând 
pe un câmp plin de flori albe. Bonifaciu se lovi cu capul de un 
cufăr şi rămase acolo, năucit, până când caii se opriră bătând 
din picioare şi fornăind epuizați. 

Zgomotele luptei continuară să răsune. Papa se ridică şi se 
duse până la deschizătura din spate înainte ca animalele să o ia 
la fugă din nou. Când ajunse, în faţa sa apăru un chip plin de 
broboane de sudoare, dar cu o privire triumfătoare. Strigă, 
speriat, apoi se dădu înapoi, în vreme ce Nogaret se urcă în 
trăsură. Ministrul avea un pumnal în mână. 

— Pleacă de lângă mine! Lasă-mă în pace, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Nogaret se apropie şi mai mult, ochii săi negri strălucind. 

— Cum îndrăzneşti să mă ataci! strigă Bonifaciu. Sunt vicarul 
lui Dumnezeu! Urmaşul Sfântului Petru! 

— Nu eşti decât un bătrân neghiob, care stă pe un edificiu 
gata să se dărâme şi care încearcă să-l ţină în picioare doar prin 
voinţă. Biserica decade. Curând, oamenii nu vor crede decât în 
lucrurile palpabile, iar cele spirituale vor deveni simple 
închipuiri. 

— De ce? întrebă şoptit Bonifaciu. De ce vrei să se întâmple 
asta? 


94 


— Pentru că eşti un depravat, scuipă Nogaret. Toţi sunteţi. 
Nimic altceva decât nişte făţarnici! Ucideţi în numele Domnului, 
dar mâna voastră e cea care loveşte duşmanii, nu mâna Lui! 
Folosiţi credinţa drept scuză pentru a-i distruge pe toţi cei care 
vă stau împotrivă şi nu împărtăşesc aceleaşi convingeri. Ce voi 
face eu astăzi va curăța lumea de răutatea voastră. 

— Nu eu am ordonat arderea pe rug a familiei tale, Nogaret, 
spuse Bonifaciu, speriindu-se când se lovi cu spatele de 
marginea trăsurii. Se aşeză cu greu în genunchi. Lasă-mă să-i 
absolv de vină, şi te voi ierta şi pe tine. 

Nogaret clătină din cap. 

— Voi anula ordinul de excomunicare pe care l-am emis pe 
numele tău şi al Franţei. Bonifaciu întinse mâinile, văzând că 
ministrul nu răspunde. In noaptea asta voi face totul. Dacă mă 
laşi să trăiesc. 

Nogaret stătea cocoşat în trăsură, aplecat peste papă, hainele 
sale negre blocând lumina soarelui. Zgomotele luptei deveniră 
tot mai slabe şi mai rare. 

— Următorul papă se va asigura de toate astea, spuse el 
tăios, ducând pumnalul la gâtul papei. 

Când Bonifaciu ţipă, Nogaret vărsă în gura papei lichidul din 
fiola pe care o ţinea în cealaltă mână. Ochii bătrânului se făcură 
mari când soluţia amară îi ajunse în gât. Işi ridică mâinile şi 
apucă încheietura lui Nogaret. Se înecă, încercă să întoarcă 
capul, însă era prea târziu; înghiţise deja jumătate din conţinutul 
fiolei. Chiar în acel moment sosiră în galop câţiva călăreţi, 
speriind caii înhămaţi la trăsură. Când o luară la fugă, Bonifaciu 
îl lovi în stomac pe Nogaret. Ministrul făcu câţiva paşi înapoi şi 
căzu din trăsură, în vreme ce caii o luară la goană pe câmp. 
Ateriză în iarbă, pe spate. 

Will strigă în zadar când îl văzu pe Nogaret urcându-se în 
trăsură, singur în marea de iarbă aurie. Lovea cu sălbăticie în 
templierul din faţa sa, vrând să-l dezarmeze şi să meargă mai 
departe. Insă cavalerul, care nu avea mai mult de douăzeci de 
ani, era un luptător bun, şi cu toate că se strâmba de durere de 
fiecare dată când para loviturile puternice ale lui Will, ţinea bine 
sabia şi scutul. Majoritatea templierilor erau morţi; doar câţiva, 
asemenea acestui tânăr curajos, continuau să lupte. Will auzi un 


95 


strigăt dinspre trăsură. Atenţia îi fu distrasă şi făcu un pas 
greşit. Nu dură decât o secundă, dar suficient pentru templier să 
atace, făcându-l să scape sabia din mână, pregătit să dea ultima 
lovitură. Sabia se opri în aer. Will, care căzuse în genunchi, văzu 
o săgeată în gâtul templierului. Încă privindu-l ţintă pe Will, 
dădu drumul sabiei, care căzu pe pământ. Cavalerul se prăbuşi 
tocmai când un soldat al gărzii franceze se apropie călare de el, 
având în mână un arc. 

îngheţat de frică, Will se ridică în picioare şi-l văzu pe Nogaret 
căzând din trăsura care înainta hurducăindu-se. Oamenii lui 
Sciarra o opriră înainte de a ajunge prea departe. Când îl văzu 
pe Nogaret că se ridică şi merge încet către ea, îşi dădu seama 
că totul se terminase. Privindu-l pe tânărul templier în ai cărui 
ochi goi se reflecta cerul tot mai întunecat, Will simţi cum 
stafiile din interiorul lui încep să prindă contur, şuşotind 
speriate. 


Biserica Saint-julien-le-Pauvre, Paris 
20 noiembrie 1303 


Auzind uşile deschizându-se, Esquin de Floyran se întoarse. 
Răsuflă uşurat când intră nepotul său. Se încruntă, văzând că 
tânărul purta o mantie maro de servitor şi avea un sac în 
spinare. Lumânările de la altar îi luminară chipul, în timp ce 
înainta grăbit pe culoar către locul în care îl aştepta Esquin. În 
lumina tremurătoare, Martin era de-a dreptul înspăimântat. 

Esquin îşi strânse mantaua de ploaie în jurul trupului, 
ascunzându-şi mantia albă. Era un străin în această biserică, iar 
preotul deja îl privise cu interes, astfel că nu-şi dorea să atragă 
şi mai mult atenţia asupra sa dezvăluind faptul că era templier. 

— Martin, ce-i cu ăsta? întrebă el, arătând sacul, când tânărul 
se apropie. _ 

— Părăsesc Ordinul. Vin acasă la Montfaucon cu tine. In 
noaptea asta. 

Îngrijorarea lui Esquin păli sub năvala mâniei. 

— Nici vorbă! Tatăl tău şi cu mine n-am petrecut atâţia ani 
antrenându-te degeaba, ca să fugi în faţa primelor încercări. Am 


96 


acceptat să mă întâlnesc cu tine ca să te ajut, nu să te scap de 
griji, ci să te fac să le înfrunţi singur. 

Martin se prăbuşi la podea, lăsând sacul de pe umăr să-i cadă 
în poală. 

Esquin trase aer în piept şi îngenunche alături de el. 

— Martin, te rog. Trebuie să-mi spui ce se întâmplă. Cumva...? 

Se opri, dorindu-şi ca temerile sale cele mai rele să nu se 
confirme. Auzise că se petrec astfel de lucruri în alte preceptorii: 
maeştrii se foloseau de rangul lor în cele mai mârşave chipuri, şi 
se îngrozi la gândul că aceasta putea fi cauza deznădejdii 
nepotului său. 

— Te tratează rău vreun maestru? Sau îţi face ceva... 
necuviincios? 

Ochii plini de spaimă ai lui Martin, care îşi ridică privirea, 
păreau să confirme lucrul acesta. Esquin se simţi scârbit. Nu ştia 
ce să spună. Inainte să poată găsi cuvintele potrivite, nepotul 
său începu să vorbească din nou. 

— Eu n-am vrut să fac asta. |ţi jur. Dar credeam... credeam că 
aşa se întâmplă la fiecare iniţiere. Credeam că toţi trebuie să 
facă asta şi că şi tu, şi tata aţi făcut la fel. Dar am vrut să fiu 
sigur, aşa că am început să-i întreb pe prietenii mei. Martin privi 
în gol, palid. Mi-au spus că n-au făcut aşa ceva. 

— Ce, insistă Esquin, când tânărul se opri. Ce n-au făcut? 

— Mi-au spus că voi lua parte la ceva măreț, ceva care va 
schimba Ordinul. Spuneau că e ceva... bun. Martin începu să 
vorbească cu însufleţire. Dar cum poate fi bun aşa ceva? M-au 
făcut să beau sânge şi să aleg o cale, şi credeam că nu vor 
decât să mă sperie ca să-mi pună la încercare tăria şi curajul, 
dar apoi... îşi plecă capul, revăzând în minte imaginea. Apoi m- 
au pus să scuip pe cruce. 

Esquin îl privea fix pe nepotul său, nevenindu-i să creadă 
urechilor. Oamenii despre care îi povestise Martin erau 
templieri, războinici ai lui Hristos. Creştini. Însă văzu în ochii lui 
că nu minte, că nu e decât foarte speriat. 

— Cine te-a pus să faci asta? Cine ţi-a făcut iniţierea? Care 
dintre maeştri? 

— Avea un craniu pe cap, spuse Martin cu voce răguşită, 
apucând sacul. Purta o mască asemenea unui craniu. Şi avea şi 


97 


alte feţe. Îşi ridică brusc privirea, uitându-se la unchiul său. Toţi 
purtau măşti. Când am iniţiat alţi cavaleri am purtat şi eu una. 
Revăd continuu toate ceremoniile. Îşi duse mâinile la ochi. Visez 
asta. Aud vocea lui Dumnezeu, care îmi spune că voi fi osândit 
la chinurile iadului. Că sufletul meu e în mâinile Satanei, că m- 
am alăturat celor care îl prea-slăvesc pe necuratul, că am făcut 
un legământ cu ei când le-am băut sângele! Se agăţă de braţul 
lui Esquin. Te rog, unchiule. Spune-mi ce să fac. 

Esquin îl apucă de umeri. 

— Cine ţi-a făcut asta, Martin? Răspunde-mi. Cine sunt 
oamenii aceştia? 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Esquin se întoarse şi-l văzu pe preot apropiindu-se. 

— Mulţumim. N-avem nevoie decât de un moment de linişte. 

Un curent de aer făcu ca flăcările lumânărilor să tremure. 
Preotul privi încruntat către uşă. Esquin, care se uita la el, văzu 
cum chipul părintelui se schimbă. 

Preotul întredeschise gura şi-şi duse mâna către crucea de 
lemn de la gât. 

— Dumnezeule. 

Esquin se întoarse înspre uşă şi văzu în jur de douăzeci de 
bărbaţi care intrau în biserică. Cu toţii purtau măşti roşii cu un 
cap de cerb alb şi mantii albe. Când ultimul intră şi închise uşa 
în urma lui, Esquin avu timp să-i vadă chipul înainte ca acesta 
să-şi tragă masca pe faţă: avea o bărbie pătrăţoasă şi barba 
neagră tunsă scurt. Îi privi apoi pe cei din faţă, care îşi scoaseră 
săbiile. 

Martin sărise în picioare şi se rezemase de un pilon. 

— Vă rog, murmură el. Nu. 

Esquin nu se uită în spatele său când se auziră paşi 
îndepărtându-se. Preotul fugise. Intinse mâna către sabie şi o 
trase din teacă, aşezându-se în faţa nepotului său. _ 

— Înapoi, li se adresă el celor din faţă, care înaintau. Înapoi! 

— Maestrului nostru i-a fost teamă că ne vei trăda, Martin, 
spuse unul dintre necunoscuţi. Dar eu credeam altceva. 
Credeam că ai să onorezi jurămintele pe care le-ai depus. 

— Onoare? replică Esquin. Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre 
onoare! Ştiu ce l-aţi obligat să facă. La ce perversiuni l-aţi supus, 


98 


punându-i în pericol credinţa! Unde a ajuns Ordinul nostru dacă 
oameni ca voi îl otrăvesc? Ar trebui să fiţi întemnițați la Merlan 
cu toţii! 

— N-ai cum să înţelegi, îi spuse pe un ton sec bărbatul din 
frunte, vorbind pe sub mască. Dar o vei face. Işi îndreptă sabia 
către Martin. Puneţi mâna pe el. 

— Fugi, Martin, strigă Esquin, împingându-şi nepotul şi 
îndreptându-se către conducătorul lor. 

Strânse din dinţi când îl atacă pe bărbatul cu mască, însă 
acesta îi pară lovitura cu uşurinţă. 

— Nu fi neghiob, de Floyran. Lasă sabia jos. 

Esquin fandă. Bărbatul se feri către stânga, îl apucă de braţ, 
trăgându-l în lateral, apoi îl lovi cu genunchiul în stomac. Esquin 
scăpă sabia şi căzu în genunchi, gemând. li dădură lacrimile, 
însă îi putu vedea pe cei care se apropiau de el. Unul avea în 
mâini o glugă neagră. 

— Să nu-i faceţi nimic, îi avertiză liderul lor. Maestrul va vrea 
să-l chestioneze. Pe trădător îl puteţi ucide. 

XXX 

Martin intră în sacristie, închise uşa în urma sa şi trase 
Zăvorul. Gâfâind, trase un cufăr în faţa ei, apoi privi cu frenezie 
în jurul său. In spatele unui cuier în care erau agăţate câteva 
haine văzu o uşă neagră, cu lemnul mâncat de cari. Părea că nu 
mai fusese deschisă de ani buni. Auzi strigătul unchiului său şi 
paşi apropiindu-se cu repeziciune. Când uşa începu să se 
zguduie, Martin dădu la o parte cuierul. Uşa era închisă, iar 
cheia nu se vedea prin preajmă. Se sperie când auzi un bubuit în 
spatele său, apoi se izbi cu umărul în uşa care se zgâlţăi, dar 
rămase închisă. Strângând din dinţi, încercă din nou, ţipând 
disperat. Trosniturile erau puternice şi constante. Era de parcă 
foloseau o bancă pe post de berbec pentru a intra. Făcu câţiva 
paşi înapoi, şi se izbi iarăşi de uşă. Lemnul sfărâmicios şi putred 
cedă. Martin căzu pe aleea din spatele uşii chiar în momentul în 
care zăvorul se rupse. Se aruncă înainte, alunecând în noroi şi 
gunoaie în putrefacție, speriind şoarecii care se risipiră care- 
ncotro. Ridicându-se în picioare, o luă la fugă. 

Martin ajunse la jumătatea distanţei când văzu torţele din 
faţă. Cavalerii ieşiseră pe partea cealaltă a bisericii pentru a-i 


99 


bloca calea. Se întoarse, vrând să fugă înapoi, apoi se opri, 
zărindu-i pe cei care ieşeau din sacristie. Căzu în genunchi, lipsit 
de voinţă, îşi ridică privirea către cer şi văzu o singură stea, 
luminând puternic. Martin îşi împreună mâinile. 

— Bucură-te, Maria, cea plină de har. Domnul este cu tine, 
murmură el, închizând ochii înainte ca sabia să-l lovească. 


100 


Palatul regal, Paris 
30 noiembrie 1303 


— N-ar fi trebuit să-l implici pe Colonna. 

— Înţeleg asta abia acum, răspunse Nogaret, privindu-l pe 
Filip în vreme ce mergeau prin grădinile palatului regal. 

Servitorii puneau pe foc frunzele pe care le adunaseră în 
grămezi, iar flăcările care se înălţau tot mai mult făceau ca 
înserarea să pară tot mai îndepărtată. Steaua Nordului strălucea 
glacial şi aerul era înţepător din pricina fumului şi a gerului. 
Ministrul ridică din umeri. 

— În cele din urmă totul a ieşit aşa cum am plănuit, sire. 
Bonifaciu a fost acuzat de erezie şi a murit de inimă rea, asta 
pentru toţi cei care vor să ştie de ce. Trupul lui a fost dus la 
Roma, acolo unde cardinalii loiali nouă au făcut publice toate 
crimele sale, apoi colegiul cardinalilor l-a numit papă pe Niccolo 
Boccassino. 

— Aş fi preferat să-l aleg eu, spuse Filip, în timp ce traversa 
curtea, îndreptându-se către grajduri. 

— A fost cu neputinţă. Colegiul cardinalilor a vrut să-l 
înlocuiască pe Bonifaciu cât mai repede posibil. Nu aveau cum 
să întârzie alegerea noului suveran pontif într-atât de mult încât 
să-mi permită întoarcerea la Paris pentru a vă înştiinţa cu privire 
la asta. 

— Cum vom putea şti dacă noul papă va fi pe placul nostru? 
Filip se opri, apoi se întoarse cu faţa către ministru. A fost o grea 
încercare pentru mine, Nogaret. Vreau ca lucrurile să revină la 
normal. Vreau să am iar o relaţie cordială cu Roma. Regele îşi 
reluă drumul spre grajduri. Vom putea vindeca rănile acestea, 
nu-i aşa? Fără să aştepte un răspuns, continuă, împreunându-şi 
mâinile de parcă ar fi rostit o rugăciune. A fost ceva greu de 
înfăptuit, dar absolut necesar pentru siguranţa regatului. 

— Benedict al XI-lea, după numele pe care l-a ales, este un 
om Slab şi suferind. Aliaţii noştri din colegiul cardinalilor au 
căzut de acord că, dintre toţi candidaţii, el va fi cel mai uşor de 


101 


manipulat. Dovada este că a cedat deja în faţa presiunilor de a 
anula ordinul de excomunicare a lui Bonifaciu împotriva voastră. 
Franţa e acum în siguranţă. 

— Insă a refuzat să-l abroge pe cel prin care aţi fost 
excomunicați tu şi Sciarra Colonna. 

Nogaret se strâmbă. 

— Din păcate, Boccassino a fost unul dintre cardinalii care au 
rămas în Anagni pe durata răzmeriţei. Ne consideră răspunzători 
de toate stricăciunile din acea zi. Dar, adăugă el pe un ton 
aspru, sunt sigur că în timp îi vom putea domoli mânia. 

— Dar Campbell? întrebă Filip, aplecându-se ca să treacă pe 
sub arcada zidului şi intrând în incinta grajdurilor. Cum s-a 
descurcat? 

Nogaret se încruntă şi-l urmă pe rege către cuştile păsărilor. 
Majoritatea se ascunseseră în căsuţele lor, lăsând goale 
suporturile pe care stăteau în timpul zilei. Singurele torţe care 
ardeau se aflau în faţa locuinţei lui sir Henric şi a ajutoarelor 
sale. 

— A respectat ordinele primite, dacă la asta vă referiţi, dar eu 
tot nu am încredere în el. 

— Templierii? 

— Mi se pare o coincidenţă foarte stranie. Venim să-l arestăm 
pe papă şi în jurul lui sunt numai cavaleri. 

— Dacă Bonifaciu suspecta un atac împotriva sa, atunci 
templierii şi ospitalierii ar fi fost cea mai naturală alegere. Ai 
dovezi că a fost implicat şi Campbell în treaba asta? Ţi-au iscat 
bănuieli şi alte lucruri în privinţa sa? 

— Nu, recunoscu Nogaret. 

— Deci şi-a îndeplinit datoria? A luptat alături de voi împotriva 
templierilor? 

— Maiestate, oricât de folositor s-ar dovedi pentru a duce la 
bun sfârşit planul împotriva templierilor, cântăreşte mult mai 
mult îndoiala dacă putem avea sau nu încredere în el. Consider 
că e un risc pe care nu merită să ni-l asumăm. Vă sfătuiesc să-l 
trimiteţi înapoi în Scoţia împreună cu fiica lui. Am stat de vorbă 
cu regina înainte de plecarea mea în Italia. E clar că tânăra e 
îndrăgostită de voi, şi asta de nu puţin timp după câte am auzit. 
Regina părea necăjită de lucrul acesta şi... 


102 


— Răspunde la întrebare. 

— Da, spuse ministrul în cele din urmă. A luptat de partea 
noastră, dar chiar şi aşa, eu... 

Se opri când le ieşi în cale sir Henric. 

— Vreau să-l aduci pe Campbell la mine, spuse Filip. 

— Acum? 

— Da, acum, Nogaret. Sir Henric! strigă Filip, pe un ton ceva 
mai vesel. Maiden e trează? 

— Este, maiestate. Să-i aduc mâncarea? 

— Nu-i nevoie, răspunse Filip, ridicând o bucată de pânză. |- 
am pus pe bucătari să păstreze nişte carne întocmai pe placul 
ei. 

Nogaret ezită, dorind să-l facă pe Filip să-şi schimbe decizia, 
însă regele deja plecase alături de dresor înspre cuşca lui 
Maiden, iar ordinele sale fuseseră fără echivoc. 

XXX 

Will stătea în faţa uşii dormitorului, pregătindu-se să bată. 
Ridică mâna, dar se opri când doi servitori se apropiară în grabă. 
Îi aşteptă să treacă, apoi îşi ridică mâna din nou. Nici de data 
aceasta nu bătu. În cele din urmă, enervat de şovăiala sa, se 
pregăti din nou să lovească în lemn, însă fu oprit de o voce 
puternică. Uitându-se în direcţia din care venise strigătul, îl văzu 
pe Guillaume de Nogaret stând în penumbra de la capătul 
culoarului. 

— Regele vrea să-ţi vorbească. 

Privind încă odată uşa de la camera lui Rose, Will se îndreptă 
sprinten către ministru. Se întorseseră în Paris în acea după- 
amiază şi se aşteptase ca regele să-i întrebe pe toţi cum 
decursese misiunea lor, însă tonul şi expresia de pe chipul lui 
Nogaret îi spuneau că nu era vorba despre un simplu raport. 

Mergând alături de ministru, Will traversă palatul şi ieşi în 
grădină, acolo unde vântul înteţea focul făcut de grădinari, 
aruncând scântei înspre cerul întunecat. Filip era la grajduri, 
ţinând-o pe braţul înmănuşat pe Maiden, care smulgea penele 
de pe un picior de găină, sfâşiindu-i carnea. Când Will şi Nogaret 
intrară în lumina arămie a torţei, regele îi privi. 

— Maiestate, spuse Will, făcând o plecăciune. 


103 


Filip nu-i răspunse, urmărind cum sfârteca Maiden carnea de 
pe os. Will simţi cât de tensionat era Nogaret, care stătea 
nemişcat lângă el. 

— Presupun că ai întrebări cu privire la cele întâmplate în 
ltalia, nu-i aşa, Campbell? i se adresă regele în cele din urmă. 
Despre cât de morale au fost şi care sunt motivele unor astfel 
de acţiuni. 

— Am câteva întrebări, maiestate, răspunse timid Will. 

— Crezi că rezultatul final scuză cumva mijloacele folosite? 
întrebă Filip, încruntându-se gânditor, de parcă el însuşi ar fi 
căutat un răspuns la întrebare. Că uneori suntem forţaţi să 
ducem la îndeplinire lucruri de neînchipuit, în beneficiul tuturor? 

— Aş spune că asta depinde de împrejurări, dar pentru că am 
luptat în cruciade, ştiu că uneori, pentru binele comun al 
tuturor, trebuie făcute anumite sacrificii. 

Filip încuviinţă. Liniştea dintre ei era tulburată de sunetele 
produse de ciocul lui Maiden, care sparse osul pentru a ajunge 
la măduvă. 

— Bonifaciu era un om periculos, nebun chiar. Voia cu tot 
dinadinsul să-mi păteze bunul nume şi, făcând asta, să 
nimicească Franţa. În parte acesta a fost şi motivul pentru care 
ai fost trimis să-l arestezi, deşi cred că ştii deja că era doar un 
pretext pentru uciderea lui. Răsuflă zgomotos şi-şi ridică privirea 
către cer. Nu voiam să se ajungă la asta, dar nu mi-a lăsat de 
ales. Bonifaciu a fost sacrificat pentru binele Franţei, lucru care 
se va dovedi folositor întregii creştinătăţi. Şi aici intră şi patria 
ta, adăugă el, privindu-l iarăşi pe Will. Nu ştiu dacă ai aflat, dar 
regele Edward a început o nouă campanie. Victoriile pe care le- 
au obţinut sir William Wallace şi armata sa sunt date uitării prin 
acest război continuu. Edward se consideră „ciocanul 
scoţienilor”. 

Will strânse din dinţi, simțindu-se mai departe ca niciodată de 
ţara sa şi de războiul continuu pentru supravieţuire, de vechiul 
său duşman şi de posibilitatea de a se face dreptate. 

— Eu îţi voi putea ajuta compatrioţii, dar numai dacă voi fi 
destul de puternic. lar puterea nu se mai poate obţine cu 
ajutorul Bisericii, ca odinioară, ci dobândind teritorii şi având 
bani. Orice rege creştin îţi va spune acelaşi lucru. Ajutându-mi 


104 


tara, luptând împotriva lui Edward şi a aliaţilor săi din Flandra, s- 
a redus foarte mult posibilitatea de a-mi păstra teritoriile şi 
bogăţiile. În ciuda ultimelor victorii împotriva inamicilor mei şi a 
confiscării averilor evreilor, vistieria mea e încă aproape goală. 
Trebuie să o umplu din nou, căci altfel nu voi mai putea oferi 
sprijin Scoției şi va avea de suferit chiar şi poporul meu, 
continuă Filip. Vreau să pun în mişcare un plan pe care l-am pus 
la punct împreună cu Nogaret acum câteva luni. Făcu o pauză, 
privind-o pe Maiden cum îşi dă capul pe spate pentru a înghiţi 
fărâmele de oase şi penele. Intenţionez să distrug Templul şi să- 
mi însuşesc toate bogăţiile lui. Făcând acest lucru, voi asigura 
pentru totdeauna viitorul Franţei, iar regatul meu va deveni 
iarăşi unul măreț. La fel cum era pe vremea Sfântului Ludovic. 

Will realiză că Nogaret îl privea atent. Ştia că ministrul n-avea 
încredere în el, dar chiar şi în privirea scrutătoare a lui Filip ghici 
îndoială, neîncredere. Poate că nici regele nu-l credea loial. 
Poate că acesta era un test. Ştia cu siguranţă că, dacă n-avea 
să-l treacă, avea să fie ucis. Aproape simţi cum Nogaret strânse 
puternic mânerul sabiei, fiind gata să-l ucidă. Dintr-odată, se 
linişti. II cuprinse acelaşi sentiment de dinainte de bătălie; luase 
o hotărâre irevocabilă. Plutise în derivă mulţi ani, mutându-se 
dintr-un loc în altul, având mereu alţi maeştri, luptând pentru 
cauze diferite. Insă acum drumul pe care îl alesese era unul 
drept. 

Simon avusese dreptate atunci, în Selkirk: războiul din Scoţia 
nu era al lui; era al lui Wallace şi al lui Gray, era al nepotului 
său. Lupta pentru Ordin şi pentru Anima Templi, strădania de a 
le proteja pe amândouă de duşmanii lor, fie că erau din interior, 
fie că erau din exterior, aşa cum cereau jurămintele pe care le 
rostise, acesta era războiul său. Stafiile din mintea sa încetară 
să-şi mai facă simțită prezenţa, tăcând, aşteptând, în vreme ce 
el făcu primul pas pe calea de la care se abătuse atât de multă 
vreme. 

— Veţi avea nevoie de ajutorul papei, îi spuse el lui Filip. Nu 
veţi putea să vă însuşiţi avuţiile Ordinului decât prin intermediul 
lui. 

— Nu te stânjeneşte câtuşi de puţin lucrul acesta? întrebă 
grăbit Nogaret. Fără să punem la socoteală faptul că ai dezertat, 


105 


ai fost templier pentru mulţi ani, ai crescut acolo. Încă mai ai 
prieteni în rândurile lor, nu-i aşa? 

Will se întoarse către ministru, privindu-l. 

— Până şi ultima fărâmă de devotament a pierit în momentul 
în care s-au aliat cu Edward. De ce crezi că am dezertat? 

— Poate ne vei putea fi de ajutor, zise Filip. Pentru că eşti un 
fost templier, care ştie tot ce se întâmplă în interiorul structurii 
lor: ai detaliile cu privire la măsurile lor de apărare, resursele de 
care dispun, bunurile lor. Ce spui, vrei să ne ajuţi? 

Will îşi mută privirea de la Nogaret la rege. 

— Cu condiţia ca tratatul de pace cu regele Edward să fie 
denunţat. În schimbul ajutorului meu pentru distrugerea 
Templului, vreau să protejaţi Scoţia. 

Când ultima urmă de suspiciune dispăru din ochii lui Filip, Will 
ştiu că îi câştigase încrederea. 

— După cum ţi-am spus, Campbell, pacea cu Edward nu a fost 
decât un lucru temporar. Ai cuvântul meu. Când Templul va 
cădea, Scoţia va fi liberă. 


Templul din Paris 
20 noiembrie 1303 


Robert ciocăni din nou şi aşteptă. Nici de data aceasta nu-i 
răspunse nimeni. Se uită în jos, la fâşia de lumină care ieşea pe 
sub uşă. Poate că Hugues uitase să stingă lumânările? Era 
riscant să le lase să ardă. Smulse zăvorul şi intră. 

Focul din şemineu se stinsese, iar unica sursă de lumină erau 
lumânările care licăreau în vântul ce intra în cameră printre 
draperiile de la geamuri. Biroul inspectorului era plin de suluri şi 
pergamente, dintre care o parte căzuseră pe jos. Robert făcu un 
pas înainte, dar se opri. Văzu pe cineva la birou, pe jumătate 
ascuns de hârtii, cu capul pe masă şi cu o mână întinsă în faţă. 
Pentru o clipă, crezu că inspectorul e mort, însă auzi un sforăit şi 
văzu că Hugues doarme. 

Zâmbind, Robert traversă încăperea. Observă câteva hărţi 
printre documentele înşirate pe masă. Una, desfăcută doar pe 
jumătate, era harta Prusiei. Lângă ea era un pergament marcat 
cu o cruce albă pe fond negru: emblema teutonilor. Mai văzu 


106 


unul cu însemnul ospitalierilor şi o mulţime de alte suluri frumos 
împodobite cu pecetea Templului, care reprezenta doi călăreţi 
pe un singur cal. Robert citi de pe un sul ceva despre intenţiile 
Ordinului referitor la insula Rhodos, apoi călcă pe un pergament 
de pe podea, iar Hugues se trezi. 

— Dumnezeule, mormăi Hugues, căutând să facă ordine pe 
birou. 

— Scuze, spuse Robert, ajutându-l. N-am vrut să te sperii. 

Hugues se opri, trecând cu privirea peste hărţi. 

— Ce cauţi aici? 

— Voiam să-ţi vorbesc. 

Robert fu surprins de tonul din vocea prietenului său şi de 
felul în care-l privea. 

— E târziu. 

— Ştiu, dar am văzut lumină la fereastră şi m-am gândit că 
eşti treaz. 

Robert îl urmări pe Hugues cum pune pergamentele unul 
peste altul cu faţa în jos. 

— Mă gândeam că acum e un moment potrivit să-ţi vorbesc, 
cât nu participi la vreo întrunire sau nu eşti plecat cu treburi. 

Luând în braţe mormanul de documente purtând sigiliul 
Templului, Hugues îi aruncă o privire lui Robert. 

— Uneori am impresia că sunt singur la cârma Ordinului. 

— Ai primit veşti de la Marele Maestru? întrebă Robert, privind 
pergamentele. 

— Când a căzut cetatea Ruad, m-am rugat ca acela să fie 
sfârşitul inutilei sale cruciade. Glasul inspectorului era plin de 
amărăciune. Insă a rămas în Cipru, şi-mi cere lună de lună să-i 
trimit mai mulţi cavaleri, mai mulţi cai, mai mulţi bani pentru 
campania lui. Hugues ridică vocea. l-am spus de atâtea ori că 
am nevoie de oameni aici. Nu vede şi el ce se întâmplă? Anglia 
şi Scoţia sunt în război, Franţa a devenit din ce în ce mai 
nesigură, au avut loc răscoale, ambuscade în apropiere de 
graniţă, şi mai sunt şi necazurile de la Roma. l-am povestit 
despre toate lucrurile acestea şi el continuă să secătuiască 
Ordinul de singurele resurse care îl pot proteja. Am nevoie de 
oameni. Am nevoie de bani. De ce nu înţelege asta? Hugues îşi 
dădu seama că deja spusese prea mult, căci se opri dintr-odată 


107 


şi puse restul documentelor pe masă. E târziu, frate, repetă el 
obosit. Ce doreşti? 

Robert ezită. Nu voia să mai pună o povară pe umerii lui 
Hugues. Insă aştepta un răspuns de atâtea luni. 

— Mă întrebam dacă ai apucat să cercetezi lucrul despre care 
ţi-am vorbit la începutul anului. Zvonurile cu privire la iniţieri. 

Hugues oftă nervos. 

— Ţi-am spus şi atunci, cel mai probabil erau nişte clevetiri 
de-ale sergenţilor. 

— Cu toate acestea, cred că ar fi fost indicat să le supunem 
atenţiei noastre. Zvonurile erau îngrijorătoare, şi chiar dacă n-ar 
conţine niciun dram de adevăr, ar fi bine să înceteze. Au existat 
dintotdeauna diverse bănuieli, atât în interiorul Templului, cât şi 
în afară, cu privire la ce se întâmplă în timpul iniţierii, în special 
dacă luăm în considerare misterul din jurul ceremoniilor. 
Reputația noastră ar avea de suferit dacă cei din afară ar avea 
impresia că suntem puşi pe rele. 

— ţi sunt îndatorat pentru grija cu care priveşti lucrurile, dar 
am făcut investigaţii şi n-am aflat nimic. 

— Nimic? Nici măcar în privinţa sursei acestor zvonuri? 

— Frate, am destule pe cap şi aşa, nu vreau să-mi pierd 
vremea cercetând fără un motiv anume închipuirile proaspeţilor 
cavaleri. Hugues ridică mâna când Robert vru să vorbească. Am 
încheiat. Am treabă. 

— Poate dacă aş... 

— Am spus c-am terminat! ţipă Hugues, lovind cu pumnul în 
masă. Acum lasă-mă singur! 

Scrâşnind din dinţi, Robert făcu o plecăciune şi ieşi din 
încăpere. Dacă Hugues nu voia să continue cercetările, el nu 
mai putea face mare lucru. Când ieşi în aerul răcoros al nopţii, 
aproape că se convinsese pe sine însuşi că, cel mai probabil, 
inspectorul avea dreptate. Zvonurile acelea nu erau decât nişte 
poveşti de-ale sergenţilor. 


108 


25 


În apropiere de Bordeaux, Regatul Franţei 
11 februarie 1305 


Soldatul îşi şterse lacrimile, însă vântul care vâjâia printre 
arbuşti continua să-i biciuiască faţa. Simţi mirosul râului 
Garonne, sărat şi acru. 

— Cât mai durează, Gilles? 

— Stai jos, mormăi soldatul, lovindu-şi camaradul în coapsă, 
făcându-l să cadă dintr-odată. Vrei să te vadă? 

— Sigur n-au cum să ne vadă aici sus. 

— Nu ei, Ponsard, idiotule. 

Gilles se încruntă, nervos, şi arătă un grup de arbori din 
depărtare, acolo unde doi cai păşteau iarba îngheţată. Lângă 
animale se afla un bărbat. Mergea în cerc, ca să nu îngheţe. 

— El. 

Ponsard îşi mută privirea de la omul din vârful colinei la 
micuța casă albă de pe deluşor. 

— Ceilalţi nu mai au răbdare. Suntem aici de ore bune. Poate 
că nu vine în vizită decât vreo rudă foarte îndepărtată. Ridică 
din umerii săi laţi. Are destule p-aici. 

— Şi de ce e aşa de misterios? De ce sunt atât de diferite 
relatările? De ce nu ştie nimeni din cei pe care i-am întrebat 
unde se duce? Gilles deveni dintr-odată atent, întorcându-şi 
privirea către casă. E ceva acolo, ceva despre care nu vrea să 
afle nimeni. 

Ponsard rânji, văzându-l pe Gilles dus pe gânduri. 

— Ştii care-i treaba, nu-i aşa? 

— Am bănuielile mele. 

— Vită-te, spuse Ponsard, înghiontindu-l pe Gilles. El e? 

Gilles strânse din ochi ca să vadă mai bine la depărtare. 

— Aşa cred, murmură el, privindu-l pe bărbatul care ieşi pe 
uşa din casă, hainele largi fluturându-i în vânt. 

Vorbi cu cineva din prag, Gilles nu reuşi să-şi dea seama cu 
cine, apoi cobori drumeagul care ducea la copaci, aplecat ca să 
se ferească de vânt. 


109 


— Cheamă-i pe ceilalţi, spuse Gilles, după ce bărbatul fu 
ajutat de pajul său să urce în şa. Hai să vedem cu ochii noştri ce 
ascunde arhiepiscopul cu atâta zel. 

Cei cinci soldaţi aşteptară până când Bertrand de Got dispăru 
din câmpul vizual, pe acelaşi drum pe care venise, înspre 
Bordeaux. Apoi, mergând cât mai aproape de firul ierbii 
măturate de vânt, urcară micuța colină. 

Apropiindu-se de casă, Gilles îşi trase sabia şi se lăsă sub 
fereastră. 

— Rămâneţi afară şi fiţi cu ochii în patru, le ordonă el celor doi 
soldaţi din spatele său. 

Cei doi încuviinţară şi rămaseră cu spinarea lipită de peretele 
de un alb spălăcit prin crăpăturile căruia crescuse muşchi. Gilles 
se îndreptă către uşa de la intrare. Ponsard şi încă un soldat îi 
urmară. Făcu o pauză, verificând dacă toţi sunt pe poziţii, apoi 
bătu în uşă. 

Se auziră paşi. Fu tras zăvorul şi uşa se deschise. Dincolo de 
ea apăru o tânără femeie. Gilles rânji: bănuielile lui fuseseră 
confirmate. Mutându-şi privirea de la tunica albastru-stacojie, 
vizibilă pe sub mantia de călărie, tânăra văzu sabia din mâna 
lui. În vreme ce pe chipul ei începură să se citească uimire şi 
frică, Gilles lovi cu piciorul în uşă, împingând-o în spate. Tânăra 
căzu şi ţipă, timp în care el intră în casă. Intinzându-se după ea, 
Gilles o apucă şi o ridică. Cu o mişcare brutală o cuprinse cu 
braţul pe după gât şi o lipi de el. 

— Sunt sigur c-a ajuns în rai cu tine, mormăi el, oprindu-se 
când apăru o altă femeie, grasă şi urâtă. 

Gilles îşi întinse sabia înspre ea. 

— Cine sunteţi? întrebă femeia, rămânând în mijlocul 
culoarului, însă la fel de speriată. Ce vreţi de la noi? 

— Răspunsuri la nişte întrebări, răspunse Gilles. Spre 
exemplu: de ce vizitează atât de des arhiepiscopul de Got casa 
asta din mijlocul pustiului? Cu care din voi se-mpreunează? 

Femeia cea grasă se făcu roşie la faţă. 

— Cum îndrăzneşti! Arhiepiscopul de Got e un om vrednic de 
respect! E de ani buni un prieten apropiat al familiei mele. Sunt 
bolnavă de ceva timp şi ajung cu greu la biserică. Vine aici ca 
să-mi asculte spovedania. 


110 


Gilles râse nemilos. 

— Te foloseşti des de minciuna asta, cotoroanţo? 

Îşi încordă braţul, strângând-o de gât pe tânără. 

— Spune-mi pentru cine vine. Spune-mi adevărul! Sau îi rup 
gâtul. 

— Lady Heloise! spuse prizoniera cu voce strangulată. Era 
Lady Heloise! 

— Marie, taci! 

— Nu, Marie, continuă, insistă Gilles, strângând mai tare. 
Unde e femeia asta, Heloise? 

— A murit acum câţiva ani! 

Gilles se încruntă. Era pregătit să pună o altă întrebare, însă 
Ponsard strigă la el. 

— Am găsit ceva! 

Întorcându-şi capul, Gilles îl văzu pe unul din soldaţii pe care îi 
lăsase afară îndreptându-se către uşă. Ducea la subraţ doi băieţi 
care se zvârcoleau. 

— l-am văzut când au vrut să se furişeze în vale. 

— Nu! 

Femeia cea grasă păşi înainte, înspăimântată. 

Gilles se întoarse către ea. 

— De ce vine de Got aici? Răspunde-mi! răcni el, făcându-i pe 
cei doi băieţi să plângă. 

— Ca să-şi vadă fiul, spuse femeia, căzând în genunchi. Vă 
rog! imploră ea. Vă rog, lăsaţi-i în pace! 

Gilles privi cu atenţie copiii care ţipau. Trecu cu vederea peste 
băiatul mai mare şi mai îndesat, care semăna mult cu femeia 
cea grasă, şi se opri asupra celui mic, care avea păr brunet, 
bărbia îngustă şi care, privit mai de-aproape, semăna izbitor cu 
arhiepiscopul. Gilles se simţi triumfător. 

— Vă veţi duce la Paris de îndată, spuse el, întorcându-se 
către doi dintre soldaţi. N-o să mai pierdem timpul pe-aici. 
Spuneţi-i ministrului de Nogaret că am găsit ce căuta. 


Palatul regal, Paris 
2 martie 1305 


111 


Nogaret înainta grăbit pe culoarele palatului, ignorând toate 
saluturile şi plecăciunile pe care le făceau servitorii şi oficialii 
deopotrivă. Vru să rânjească; aşteptase multă vreme, şi chiar 
dacă nu-şi pierduse niciodată speranţa că va găsi ceva folositor, 
nu se aşteptase să fie un lucru într-atât de favorabil lui, sau atât 
de... delicios. Insă, în ciuda satisfacţiei pe care o simţea, se 
îndreptă către apartamentele regale cu o mină solemnă. 

Filip era aşezat la masă, mâncând dintr-un castron cu supă. 
Avea nasul roşu şi ochii injectaţi. Era răcit de vreo câteva 
săptămâni, iar dispoziţia sa era tot mai proastă cu fiecare zi. Işi 
ridică privirea când Nogaret închise uşa în urma lui. 

— Am găsit-o, maiestate, am găsit în sfârşit cheia care ne va 
deschide drumul către Templu. 

Filip lăsă lingura din mână. 

— Ce? 

— Am trimis două companii pentru a căuta dovezi ale abaterii 
de la moralitate. Mijloace prin care să putem manipula. Una 
dintre acesta a descoperit ceva cu privire la un potenţial 
candidat. 

— Cine? 

Nogaret fu din nou nevoit să-şi înăbuşe dorinţa de a rânji. 

— Bertrand de Got. 

— Arhiepiscopul de Bordeaux? 

Filip se ridică, dând la o parte supa de care aproape că nici nu 
se atinsese, şi se duse la şemineu, unde ardea focul. Fu 
străbătut de un fior. 

— Ce-a făcut? 

— Un copil. 

Filip se întoarse brusc. 

— E lucru sigur? 

— Soldaţii noştri l-au închis pe băiat în casă. Se pare că de 
Got a avut relaţii intime cu o tânără fiică de nobil în urmă cu 
şapte ani. Ea a murit dând naştere copilului, însă el s-a îngrijit 
de creşterea lui încă de-atunci. Şi asta din fondurile Bisericii, 
adăugă Nogaret un strop de picanterie. 

Filip părea să mediteze la cele auzite. 

— Cu siguranţă că arhiepiscopul n-ar vrea ca secretul lui să fie 
descoperit. Locul său în cadrul Bisericii s-ar clătina serios, dacă 


112 


nu cumva l-ar trimite la temniţă sau mai rău. Teama ca secretul 
lui să nu fie divulgat îl va face docil pe termen scurt. Dar mai 
târziu? Cum ne vom putea folosi de lucrul acesta? Filip îl privi pe 
Nogaret lipsit de speranţă. N-o să putem. Dacă colegiul 
cardinalilor l-ar excomunica pentru greşeala lui, atunci unde-am 
ajunge? Tonul vocii sale deveni plat. Exact acolo de unde am 
plecat. 

— Nu vreau să-i divulgăm secretul lui. Ci doar să ne folosim 
de copil. Nogaret traversă încăperea şi se duse lângă Filip. Il 
vom ţine în grija noastră pe băiat până când de Got ne va 
îndeplini toate doleanţele. E limpede că ţine la fiul său. De ce l- 
ar mai vizita atât de des, riscându-şi funcţia, viaţa? Orice 
ameninţare la adresa băiatului l-ar face mai maleabil. Sunt 
convins de asta. 

Filip clătină din cap. _ 

— Nu. Nu voi aproba o astfel de acţiune. Un copil nevinovat? Il 
trecu un fior. A curs prea mult sânge, Nogaret. Prea mult. Când 
o să se termine, Dumnezeule? Îşi duse la frunte o mână 
tremurândă. Când? 

— Moartea tuturor celor sacrificați a fost necesară, maiestate, 
murmură Nogaret. Nu vă fie teamă. N-aţi ucis pe nimeni cu 
mâna voastră. 

— Oare arcul nu ajută la trasul săgeţii? 

— Bonifaciu ar fi distrus Franţa. Era nebun, stărui Nogaret, 
adăugând pretexte. Era un eretic. Un depravat şi un criminal. Şi- 
a meritat moartea. Am oferit lumii o binecuvântare. 

— Începi să crezi în propriile tale inepţii, ministre? Filip vorbea 
şoptit. Cum rămâne cu papa Benedict? Vrei să spui că bătrânul 
acela puţin la trup a meritat să moară, când singura lui crimă a 
fost că mi-a refuzat solicitările? Se aşeză dintr-odată pe scaun, 
încrucişându-şi mâinile la piept şi închizându-şi ochii. Singurul 
lucru la care mă gândesc e sufletul lui Benedict, înălțându-se 
către ceruri, şi buzele sale otrăvite pe care le întredeschide ca 
să-mi rostească numele în faţa porţilor raiului. 

— N-aţi avut nicio vină, maiestate. Dacă a rostit vreodată un 
nume, acela a fost numele meu. 

Filip deschise ochii. 


113 


— De ce-ai făcut-o, Nogaret? De ce? Nu trebuia decât să-l 
constrângi să cedeze, să-l convingi cumva. Se ridică. 
Dumnezeule, cred că ar fi trebuit să te spânzur pentru 
nesupunere. 

— l-aţi cerut papei Benedict să ridice ordinul de excomunicare 
emis pe numele meu, şi a refuzat. l-aţi cerut să-l proclame eretic 
pe Bonifaciu şi să înceapă judecata post-mortem, şi a refuzat. 
Bătrânul avea mult mai multă tărie de caracter decât îşi 
închipuiseră aliaţii noştri din colegiul cardinalilor. Niciunul dintre 
noi n-ar fi putut obţine nimic din ce-şi dorea de la el, cu atât mai 
puţin Templul. Mi-am dat seama de lucrul acesta când l-am 
întâlnit pentru prima oară. Ce-am făcut a fost spre binele vostru, 
maiestate, al vostru şi al regatului. N-a existat nicio dovadă că 
ar fi fost un asasinat. Când m-a lăsat singur pentru câteva clipe, 
am otrăvit smochinele pe care le mânca. S-a spus că a murit de 
moarte bună. Singurii oameni care ştiu adevărul suntem noi doi. 

— Trei, replică Filip cu brutalitate. Trei ştiu despre asta. Tu, 
eu, şi Dumnezeu. Se apropie de ministru. Ce-ai fi făcut dacă 
colegiul cardinalilor ar fi ales de îndată un nou papă? Ai fi rămas 
în Perugia să-i otrăveşti şi pe ceilalţi, până când ar fi fost ales 
unul pe placul nostru? 

— Era greu de crezut că se va întâmpla aşa din moment ce 
avem atât de mulţi susţinători în colegiu. Datorită lucrurilor pe 
care am reuşit să le ducem la bun sfârşit anul trecut, alegând 
cardinali dintre arhiepiscopii loiali nouă, curia e acum împărţită 
în două. Jumătate dintre ei susţin Franţa, cealaltă jumătate 
Roma. Niciunul dintre cardinalii noştri n-ar fi vrut să aleagă un 
nou papă fără aprobarea voastră. Aţi luat o decizie, maiestate, 
continuă Nogaret, vorbind tot mai tare din pricina furiei. O 
decizie care va face Franţa puternică. Credeţi că bunicul vostru 
n-a făcut vărsare de sânge niciodată, ori că nu a încălcat legea 
pentru a-şi duce la îndeplinire idealurile? Dumnezeu v-a sortit să 
fiţi rege. Sunteţi mai presus de lege! Ludovic n-a devenit sfânt 
pentru că era slab. A ridicat crucea, a ucis sute de oameni, i-a 
exilat pe evrei, a mărit taxele. A luptat pentru regatul său, 
pentru poporul său. Cu cât vă veţi da seama mai devreme de 
lucrul acesta, cu atât mai repede veţi deveni asemenea lui. 


114 


Filip îl privea în tăcere pe ministru. După un lung răstimp, se 
aşeză. 

— Nu voi mai fi părtaş la alte crime. Îşi ridică privirea. Dacă 
vei încălca iarăşi cuvântul meu, Nogaret, nu voi ezita să te 
condamn la moarte. Pentru moment, vom ţine copilul în grija 
noastră şi vom trimite vorbă colegiului cardinalilor cum că am 
găsit candidatul potrivit. 

— Să nu uităm că de Got are legături şi cu regele Edward, 
lucru care s-ar putea dovedi folositor şi în alte privinţe, adăugă 
Nogaret, bucuros că regele era din nou hotărât şi pus pe treabă. 

— Şi dacă ceilalţi cardinali vor vota împotriva lui? 

Nogaret clătină din cap. 

— Toată perioada aceasta de aşteptare nu a fost pe placul 
nimănui. Cu toţii vor fi bucuroşi să vadă că cineva a fost numit 
papă. Şi va fi în avantajul nostru faptul că Bertrand e în afara 
oricăror influenţe. Acesta e şi motivul pentru care a trebuit să 
căutăm candidaţi din afara colegiului; nicio facțiune nu l-ar fi 
susţinut pe candidatul celeilalte. 

— Da, şi, pe lângă asta, fie erau prea apropiaţi lui Bonifaciu 
sau lui Benedict, fie erau prea încăpăţânaţi pentru a putea fi 
influenţaţi, adăugă Filip cu înverşunare. Dacă de Got va fi 
acceptat de ceilalţi, va trebui să ne asigurăm de faptul că se va 
supune dorințelor noastre fără să fie nevoie de o nouă vărsare 
de sânge. Ne vom folosi de copilul lui ca de o unealtă. Nu 
trebuie să păţească nimic. S-a înţeles? 

— Da, sire. 

— Vom vorbi imediat cu de Got. Vreau să fiu sigur că va face 
tot ce-i vom cere, să ştiu că ne putem folosi de cheia aceasta. 


115 


26 


Castelul Vincennes, Regatul Franţei 
4 martie 1305 


Rose urcă scările încetişor, ierburile din mâinile sale 
răspândind un miros înţepător în jur. Soarele ieşi din nori, iar 
treptele fură luminate de razele care intrară pe fereastra boltită 
de la capătul scărilor. Se opri în lumina argintie, simțind 
dogoarea soarelui ca pe o prevestire a zilelor lungi şi calde ce 
aveau să vină. De sus se auzi un geamăt. Rose deschise ochii, 
revenindu-şi, şi reîncepu să urce. 

Încăperea era întunecată, draperiile din catifea erau trase pe 
toată durata zilei. Se simţea un iz neplăcut, venind de la vasul 
de toaletă de lângă pat. Aşezând ierburile aromate pe masă, 
lângă pieptenele şi unguentele reginei, Rose merse tiptil până la 
fereastră şi deschise un pic draperiile, lăsând să intre aer 
proaspăt. Se auzi încă un geamăt. Aşternuturile de pe pat 
foşniră când Jeanne se întoarse şi-şi miji ochii în lumina zilei. 

— Ce miroase aşa? se tângui ea. 

— Rozmarin, virnanţ şi coada-şoricelului, doamnă. Pentru 
baie. 

Ochii umflaţi de somn ai reginei se fixară asupra lui Rose. 

— Unde e Marguerite? 

Tânăra făcu o pauză. 

— La Paris, doamnă, răspunse ezitant. Nu vă mai aduceţi 
aminte? Se simţea rău şi a rămas acolo când am plecat ieri. 

Văzând că regina se chinuia să se ridice, Rose se duse repede 
lângă ea şi-i aranjă pernele la spate. Chipul lui Jeanne era palid. 

— Poate că ar fi bine să chem medicul, sugeră Rose, 
gândindu-se cu îngrijorare că pierderea memoriei era un nou 
simptom al bolii de care suferea. 

— Nu, mă simt bine. Sunt obosită, atâta tot. 

Rose se îndepărtă de pat şi rămase în aşteptarea ordinelor 
reginei. Liniştea devenea tot mai apăsătoare. Auzind zgomot de 
paşi, privi către uşă, simțindu-se uşurată la vederea câtorva 
servitori care intrară în cameră cărând ciubere cu apă. Aceştia 


116 


se duseră către vasul de îmbăiat, care fusese aşezat lângă 
şemineu, şi începură să-l umple. 

După plecarea lor, Jeanne se dădu jos din pat gâfâind. 

— Unde e Blanche? întrebă ea, fără să se uite la Rose, 
ridicându-şi cămaşa de noapte şi ghemuindu-se deasupra 
vasului de toaletă. 

Rose privi în altă parte. Auzi un susur de scurtă durată şi un 
icnet de durere când regina îşi goli vezica. 

— Regele Filip a trimis-o împreună cu alţi servitori să cumpere 
noi ierburi aromate pentru tratament. A spus că vrea să aveţi 
tot ce vă trebuie cât timp e plecat. 

— O vreau pe Blanche, murmură regina, îndreptându-se către 
vasul de îmbăiat, ţinând o mână pe spatele ei. Intotdeauna îmi 
face baia Blanche. 

— Va veni mai târziu. 

Rose se duse la vasul de toaletă, strângând din dinţi când 
simţi izul înţepător. Ducându-l către fereastră ca să-l golească, 
văzu că urina avea acum o tentă roşiatică, după ce în ultimele 
zile fusese de un galben, tulbure. Gândindu-se că medicul va 
cere să o vadă, puse vasul sub masă. 

— Se răceşte apa, doamnă, insistă ea, luând ierburile. 

Le frecă, simțind în palme înţepături, apoi le băgă în cadă, aşa 
cum o instruise medicul pe Blanche cu o zi în urmă. Apa era 
călduţă, căci se răcise repede de la bucătărie până acolo, însă 
servitorii aţâţaseră focul, iar flăcările lui încălziseră camera. 
Rose îşi suflecă mânecile şi amestecă ierburile înăuntru. 

— O să vă facă bine, spuse ea cu blândeţe, de parcă i-ar fi 
vorbit unui copil, cu toate că, la douăzeci şi şapte de ani, era 
doar cu cinci ani mai mică decât Jeanne. După ce vă îmbăiaţi o 
să vă aduc şi celelalte doctorii şi nişte vin îndoit cu apă ca să vă 
puteţi odihni. 

Ursuză, dar ceva mai maleabilă, Jeanne o lăsă pe Rose să-i 
scoată cămaşa de noapte şi s-o ajute să intre în cadă. Rose o 
mai văzuse goală pe regină, însă niciodată atât de aproape, căci 
Marguerite şi Blanche fuseseră întotdeauna cele care o 
îmbrăcau sau o îmbăiau. Nu se putu abţine să nu privească 
trupul lui Jeanne, atât de diferit de al ei: rotunjimea coapselor şi 
a bazinului, pielea măslinie, acoperită de fire pufoase de păr 


117 


negru, pântecele proeminent, plin de linii vineţii acolo unde 
pielea crăpase, în urma celor şapte sarcini pe care le avuse, 
sânii ei uriaşi, cu sfârcurile mari şi negre, care se bălăngăniră ca 
două pendule când se aplecă ca să se aşeze în apă, triunghiul 
negru şi păros care îi acoperea sexul. Regina se lăsă pe spate, 
tremurând când apa îi trecu de umeri. 

Rose luă cârpa care fusese pusă pe marginea căzii. Se duse la 
capătul vasului, o înmuie în apă, se ghemui şi tamponă fruntea 
lui Jeanne. Se iviseră mici broboane de transpiraţie pe chipul ei, 
fie de la febră, fie de la focul dogoritor. Rose le îndepărtă cu 
blândeţe, iar regina oftă. Curând, geamătul deveni o grimasă 
prelungă. 

Jeanne îşi duse mâna la abdomen, frecându-l cu putere. 

— De ce nu încetează? Doctoriile nu mă ajută deloc. Arde 
ceva în mine. O simt. De ce nu încetează? 

— Sunt sigură că va dispărea. 

Rose se aplecă uşor ca să şteargă chipul reginei, însă Jeanne 
se ridică brusc în capul oaselor, împroşcând împrejur cu apă şi 
ierburi. 

— Nu mă atinge. 

Rose se lăsă pe călcâie. 

— Doamnă. 

Jeanne se întoarse către ea, privind-o cu ochi scânteietori. 

— Tu ai făcut asta. Nu ştiu cum, dar tu ai făcut-o. Mi-ai făcut 
farmece, nu-i aşa? 

Se ridică în picioare, lăsând apa să se scurgă de pe ea, printre 
sâni, şiroind de pe firele de păr. Un fir de rozmarin rămăsese 
agăţat pe coapsa ei. 

Rose o privi fără să scoată niciun cuvânt. 

— M-ai vrăjit cu zâmbetele tale, m-ai convins să te păstrez 
lângă mine. Ar fi trebuit să te dau afară când am aflat că 
pofteşti la soţul meu. 

Jeanne ieşi din cadă şi se postă în faţa lui Rose, care 
rămăsese îngenuncheată. 

— Hârcă ce eşti! Ce mi-ai făcut? 

— Doamnă, vă rog! Eu n-am... n-aş fi... 

— Ce se întâmplă? 


118 


Jeanne şi Rose se întoarseră către cel care vorbise şi-l văzură 
pe Filip intrând în cameră. Se apropie repede de regină, iar 
aceasta se lăsă moale în braţele lui. 

— Dă-mi rochia ei, îi porunci regele, arătând înspre pat, acolo 
unde se afla o rochie din catifea roşie. 

Rose se ridică de îndată şi i-o aduse. Când Filip i-o luă din 
mână, îi atinse degetele. Ea se sperie şi-şi trase mâna, de parcă 
ar fi ars-o. Regele nu păru să observe, ci îşi înveli soţia cu 
rochia, conducând-o încetişor către pat. 

— Ce s-a întâmplat? repetă el. 

Rose porni în urma lor. 

— A zis că se simte de parcă ar arde-o ceva în interior. Apoi a 
început să spună... A zis despre mine... 

Rose se îndepărtă, neputând să repete cuvintele, temându-se 
că regina, care plângea, le va spune dintr-o clipă într-alta. 

Filip dădu din cap şi-şi ajută soţia să se urce în pat, acoperind- 
o cu plapuma. 

— Doctorul m-a avertizat că s-ar putea să aibă halucinaţii din 
pricina febrei. O să-i cer să o consulte din nou. 

— Nu! strigă Jeanne, apucându-l de braţ când Filip vru să se 
îndepărteze. Mă doare. Nu vreau să mă mai atingă. Te rog, Filip, 
te rog rămâi cu mine. 

El o strânse în braţe, mângâindu-i părul şi legănând-o 
încetişor. 

— O să treacă, iubita mea. Curând o să treacă. 

— Spune-mi că rămâi cu mine, murmură Jeanne, prinzându-se 
de tunica lui. Nu mă părăsi. 

— Trebuie să plec, şopti Filip. Trebuie să mă ocup de ceva. 
Dar nu voi sta departe pentru mult timp. Se aplecă şi o sărută 
pe creştet. Şi când mă voi întoarce, tu o să fii sănătoasă. 

Jeanne îşi înghiţi lacrimile şi-şi ridică privirea, uitându-se la el 
cu ochii injectaţi. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Se auzi zgomot de paşi pe scări, apoi intrară Blanche şi 
celelalte servitoare, aducând ierburi aromate. În urma lor se afla 
Isabella, fiica reginei, cu un buchet de flori în mâini. Chipul lui 
Jeanne se destinse când le primi, iar Filip o ridică pe fată pe pat 


119 


şi râse văzând cât de grea se făcuse. Rose se dădu înapoi până 
când se rezemă cu spatele de peretele cel mai îndepărtat, câtă 
vreme servitoarele se agitau în jurul cuplului regal. 

După ce Jeanne îi descoperise secretul, Rose îl ascunsese într- 
atât de adânc în ea încât nimeni, nici măcar regina, nu mai 
pomenise de el. Vorbea rareori cu regele, răspunzând la 
întrebările pe care i le punea, şi îşi ţinea în permanenţă capul 
plecat în prezenţa lui, fiindu-i frică să-l privească ori ca nu 
cumva s-o trădeze expresia feţei. Făcea întocmai precum i se 
poruncea şi îşi ducea la îndeplinire îndatoririle cu multă 
meticulozitate, fiind cea mai tăcută şi mai supusă dintre 
servitoarele reginei. Dorinţele ei prindeau viaţă doar noaptea ori 
atunci când rămânea singură. Înfloreau în penumbră şi 
solitudine, devenind tot mai întunecate, dar şi mai puternice, 
asemenea buruienilor care cresc la umbră. Acum, în încăperea 
aceasta mohorâtă, încărcată de mirosul de transpiraţie şi flori, 
fanteziile ei clocoteau din nou; văzu o nălucă ce vorbea ca 
Jeanne şi o arăta cu un deget acuzator. De câte ori nu şi-o 
imaginase pe regină îmbolnăvindu-se şi murind, iar acum 
dorinţele ei se împlineau. 


La poarta Templului din Paris 
5 martie 1305 


— De ce nu mi-ai spus asta până acum? 

Will se uită în altă parte, la câmpurile din jur, în vreme ce 
Robert continua să-l privească stăruitor. 

Templierul se aşeză în faţa lui. 

— De fapt, de ce-mi spui tocmai acum? De ce nu continui să 
lupţi de unul singur? Ca un mercenar. 

— Am crezut că s-a terminat. După ce Nogaret l-a ucis pe 
Bonifaciu, iar Benedict a devenit papă, am aşteptat să văd dacă 
vor obţine susţinerea lui pentru îndeplinirea planului lor. Însă 
când mi-am dat seama că Benedict a refuzat, m-am gândit că 
au renunţat. N-aveam de unde să ştiu că ministrul va merge 
atât de departe. Will clătină din cap. Bonifaciu era inamicul 
personal al regelui. Fără să punem la socoteală faptul că n-au 
reuşit să-l determine să-i ajute pentru a-şi duce la îndeplinire 


120 


planul, Bonifaciu ar fi putut să-l nimicească pe Filip. Era un 
pericol pentru Franţa. Dar Benedict...? 

— Eşti sigur că l-a ucis ministrul regelui? întrebă Robert brusc. 

— Nu. Dar îmi e greu să cred că a fost o întâmplare ca papa 
să moară în timpul vizitei lui de Nogaret, având în vedere ce ştiu 
despre uciderea lui Bonifaciu şi planurile lor. 

Un car se îndrepta către poartă. Se dădură la o parte pentru 
a-l lăsa să treacă. Robert se uită la Templul care se înălța alb pe 
câmpia pustie. 

— Parcă nu-mi vine să cred că regele e în stare de aşa ceva. 

— De-a lungul domniei, Filip s-a folosit de toate oportunităţile 
pentru a obţine fonduri. Preoţii. Evreii. Gasconia şi Flandra. Cu 
toate acestea, vistieria lui e goală şi n-a reuşit să-şi concretizeze 
planurile de expansiune. Supuşii săi încep să se răzvrătească. 
Metodele agresive ale regelui şi în special mărirea taxelor, în 
ultimii ani recoltele fiind tot mai proaste, îi fac pe toţi să se 
întrebe dacă are abilităţi de conducător. Guienne şi Flandra au 
intrat sub stăpânirea sa, dar situaţia nu e în totalitate sub 
control. Filip trebuie să le ofere ceva palpabil, altfel va rămâne 
fără susţinerea lor. Trebuie să facă uz de toată puterea sa, însă 
pentru asta are nevoie de bani. Robert, regele acesta ar trece 
peste cadavrul oricui pe drumul spre sanctificare. 

— Trebuie să mergem la Hugues. Să-i povestim totul. 

— Nu. Nu vreau să-i implicăm şi pe alţii în treaba asta. 

— Cred că nu vorbeşti serios. Will, e peste puterile noastre 
ceea ce se întâmplă. Dacă regele Franţei vrea să distrugă 
Templul, atunci întregul Ordin trebuie informat de urgenţă. 
Robert se încruntă, gânditor. Marele Maestru trebuie chemat din 
Cipru. Majoritatea oficialilor sunt cu el acolo. Trebuie să se 
întoarcă cu toţii. 

— Şi apoi? Ce vor face Jacques de Molay, Hugues şi ceilalţi? 
Vor lua cu asalt palatul? Il vor ucide pe rege? 

— Se vor întâlni cu el. Vor ajunge la o înţelegere. Ai spus-o tu 
însuţi: regele pierde susţinerea supuşilor săi. Iti dai seama ce se 
va întâmpla dacă va ataca Templul? Vor izbucni răscoale. 

— Chiar aşa? Will clătină din cap. Tu încă faci parte din 
rândurile lor, Robert. Tu vezi Templul prin ochii unui cavaler. De 
pe stradă, din perspectiva oamenilor de rând, eu văd un altfel 


121 


de Templu. O frăţie coruptă de mândrie şi lăcomie. Văd oameni 
bogaţi şi puternici, care se cred mai presus de lege, aroganti şi 
dispreţuitori. Nişte oameni suspecți care acţionează în taină, 
având țeluri neştiute de nimeni. 

— Asta crezi tu? 

— Îţi spun ce cred ceilalţi. Ani la rând, templierii s-au ascuns 
în spatele zidurilor, nedorind să se implice în treburile altora 
decât dacă acestea îi afectau în mod direct. lar acum Marele 
Maestru luptă într-o cruciadă în care nu mai crede niciun creştin. 
Situaţia s-a înrăutățit, o ştii şi tu. Templul a rătăcit calea. Will 
expiră zgomotos. De vreme ce războiul care aproape a dus la 
distrugerea imperiului creştin din Răsărit a fost început de un 
Mare Maestru templier, doar cei din Frăţie s-au luptat pentru a 
păstra Ordinul pe drumul cel bun, cel al păcii. În vremea Marilor 
Maeştri Armand de Perigord şi Guillaume de Beaujeu, Templul a 
dat greş, însă prin eforturile lui Everard, ale lui Hasan, ale tatălui 
meu, ale mele şi ale tale, Robert, n-am pierdut. 

— Căderea cetăţii Acra nu cred că făcea parte din planul 
nostru, spuse Robert cu voce scăzută, dându-se la o parte din 
calea grupului de călugări de la Saint-Martin-des-Champs care 
trecu pe lângă ei în chip solemn, urmaţi fiind de câţiva tineri 
care vorbeau cu glas răguşit. 

— Acra trebuia să cadă. Elias m-a făcut să înţeleg lucrul ăsta. 
Cum s-ar fi putut pune bazele unei bune înţelegeri între creştini 
şi musulmani, dacă aceasta ar fi avut la temelie cruciadele? Ne- 
am dus acolo pentru a cuceri. Nu mai exista posibilitatea 
reconcilierii. Însă acum, că armatele noastre s-au retras din Ţara 
Sfântă, avem toate şansele să cădem la pace. Trebuie să 
trimitem acolo diplomaţi, nu soldaţi. Jacques de Molay greşeşte 
purtând acest război. Noi trebuie să-l conducem pe făgaşul cel 
bun. 

— Noi? spuse Robert cu acreală. Ai părăsit Templul, Will. 

— Nu şi Sufletul lui. Will se întoarse către el. Recunosc, am 
dezertat din egoism. Voiam să mă răzbun pe Edward. Încă mai 
vreau. Dar ceva e mai presus de asta: dorinţa de a reconstrui 
Anima Templi şi de a aduce Templul pe drumul cel bun. Am jurat 
că voi proteja Frăția cu preţul vieţii, eu şi alţi oameni pe care i- 


122 


am respectat şi în care am crezut, iar asta înseamnă că trebuie 
să salvez Anima Templi de ea însăşi. 

— Să o salvezi de...? 

— Hugues de Pairaud a fost ales membru al Frăției, dar nu a 
fost numit niciodată conducătorul ei. S-a autonumit atunci când 
am plecat. Niciunul dintre voi nu l-aţi votat. Nu m-ar fi deranjat 
deloc lucrul acesta dacă ar fi fost un bun conducător, însă ce-a 
făcut el pentru a îndeplini ţelurile ei în toţi anii care au trecut de 
atunci? Ai spus-o tu însuţi: Anima Templi nu face nimic. Hugues 
e prea ocupat cu treburile Templului pentru a mai avea timp şi 
de Frăţie. Nici măcar nu mai crede în ea. Dacă ar fi crezut, n-ar 
fi lăsat-o să dispară. Nu s-ar fi aliat cu cel care ne-a trădat. N-ar 
fi sacrificat Scoţia şi ar fi făcut mult mai multe, poate că ar fi 
fost şi singurul om care ar fi putut face ceva pentru a-l opri pe 
Marele Maestru de Molay să pornească cruciada aceasta oarbă. 
Hugues nu e duşmanul meu, Robert. Dar nici aliat nu-mi e. 
Templul e prea fărâmiţat pentru a putea fi condus din interior. 
Trebuie să reconstruim Frăția în afara tuturor intereselor 
diametral opuse, dacă vrem să avem vreo şansă de a o proteja 
de ambițiile regelui. 

— Tot nu înţeleg cum vom putea face asta noi singuri. 

— N-o s-o facem singuri. Filip nu mi-a spus totul; Nogaret încă 
nu are încredere în mine, dar ştiu pe cine vor să numească 
papă. Asta dacă colegiul cardinalilor poate fi convins să-l susţină 
pe cel ales de ei. Regele şi ministrul lui au părăsit ieri castelul de 
la Vincennes ca să se întâlnească cu el. Il au la mână, nu ştiu cu 
ce, dar e ceva de care se vor folosi pentru a-l constrânge. Acum 
câteva luni, Nogaret a trimis câţiva soldaţi în căutarea unui 
candidat care să poată fi convins să-i ajute. Omul acesta e 
arhiepiscopul Bertrand de Got. 

— Şi ce propui? 

— M-am mai întâlnit cu de Got şi înainte. E un om înţelept. A 
avut foarte multă putere ca arhiepiscop; ca papă, va putea face 
orice. Dacă îl putem atrage de partea noastră, să lucrăm 
împreună cu el împotriva lui Filip, ne va fi îndatorat. Fără 
ajutorul papei nu vom putea face nimic pentru a proteja Ordinul, 
iar Filip, la rândul lui, dacă nu va avea sprijinul suveranului 
pontif, nu va putea face nimic împotriva templierilor. Dacă vom 


123 


avea un aliat pe scaunul papal, poate că vom putea pune capăt 
în cele din urmă şi războiului lui Edward împotriva Scoției. 

— Şi cum rămâne cu Scoţia? întrebă Robert. Dacă la 
următorul atac al englezilor tu fugi s-o salvezi şi să-ţi distrugi 
inamicul? Ai spus-o chiar tu, încă mai vrei să te răzbuni pe 
Edward. 

— Războiul din Scoţia nu mai e războiul meu. E războiul 
altora. Pe când viitorul Anima Templi e în mâinile mele şi ale 
tale. Am nevoie de tine, Robert, dar voi lupta şi de unul singur. 
Nu-i voi lăsa pe Filip şi pe Nogaret să distrugă Templul în centrul 
căruia stau visurile tatălui meu şi ale lui Everard. Trebuie să 
hotărăşti dacă vrei să iei parte la asta. Trebuie să hotărâşti 
pentru cine lucrezi. Pentru mine. Sau pentru Hugues. 


124 


27 


Catedrala din Bordeaux, Regatul Franţei 
20 martie 1305 


Bertrand de Got mergea zâmbind printre băncile din 
încăperea cufundată în linişte. Tinerii canonici lucrau cu 
sârguinţă, aplecaţi peste mesele din scriptoriul în care răsunau 
ritmic penele de gâscă ce treceau peste pergamente, 
umplându-le cu cerneală mirosind a ghinde. 

— Învață repede, preasfinţia voastră, şopti preotul de lângă 
el. Sunt încredinţat că mulţi dintre ei vor putea să ajute la citirea 
textelor biblice în timpul slujbelor. 

— Ce pasaj i-ai pus să copieze? 

Arhiepiscopul se opri ca să se uite peste umărul unuia dintre 
tineri. 

— Unul dintre preferatele preasfinţiei voastre. 

— A, da, spuse Bertrand încetişor, scrutând scrierea îngrijită. 
Închise ochii. Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica 
Ierusalimului! Vocea sa puternică umplu sala, iar cuvintele 
răsunară în tăcerea deplină, făcându-i pe tineri să se întoarcă 
spre el. Căci, lată, împăratul vine la tine drept şi biruitor, smerit 
şi călare pe asin, pe mânzul asinei.? 

Uşile scriptoriului se deschiseră larg. Un preot intră grăbit şi 
se îndreptă spre Bertrand, călcând apăsat pe podeaua din 
piatră. 

— Preasfinţia voastră! 

— Linişte, îl admonestă Bertrand, punându-şi un deget pe 
buze. 

Preotul îşi cobori glasul. 

— lertaţi-mă, preasfinţia voastră, dar au venit nişte oameni să 
vă vadă. Le-am spus să aştepte, dar au... 

Se întoarse îngrozit la auzul cizmelor care răsunau pe culoar. 

Câţiva bărbaţi intrară în scriptoriu. Zece dintre ei erau soldaţi 
din garda regală, îmbrăcaţi în armură şi purtând tunici stacojii. 
Cel de-al unsprezecelea, care mergea în mijlocul lor, era un om 


2 Zaharia, 9:9 (n. tr.). 


125 


mic de statură, slab, şi purta o mantie neagră şi o beretă de 
mătase. 

— Ministre de Nogaret, murmură arhiepiscopul, înghițind în 
sec. În spatele său, scrâşnetul penelor de gâscă încetase, iar toţi 
tinerii priveau curioşi grupul. Continuaţi lecţia, îi ceru Bertrand 
preotului. Grăbi pasul către Nogaret. Ministre, spuse el, 
încercând să zâmbească cât mai natural. Ce surpriză! Cu ce vă 
pot fi de folos? 

— Vreau să vii cu mine, răspunse Nogaret, fără să rostească 
salutul cuvenit ori măcar rangul lui Bertrand. 

Zâmbetul arhiepiscopului dispăru. Se opri în faţa ministrului. 

— S-a întâmplat ceva? 

— O să se-ntâmple dacă nu vii cu mine. 

Bertrand se încruntă, clătinând din cap. 

— Trebuie să mă îngrijesc de o mulţime de lucruri: să particip 
la întruniri cu episcopii din provincia mea, oameni care au 
călătorit zile bune pentru a sta de vorbă cu mine. Nu pot pleca 
fără un motiv întemeiat. 

— Motivul pentru care o vei face, arhiepiscope de Got, e că 
regele vrea să-ţi vorbească despre o problemă foarte 
importantă. 

— Regele? 

— Regele Filip e în afara oraşului. Te aşteaptă. Nogaret se 
îndreptă spre uşile deschise. Mergem? 

Bertrand îşi mută privirea asupra soldaţilor, care se dădură la 
o parte pentru a-i face loc să treacă. După câteva clipe, îl urmă 
pe ministru şi ieşi din scriptoriu. 

Fu condus către o trăsură acoperită şi, o jumătate de oră mai 
târziu, după un drum plin de hârtoape alături de doi soldaţi care 
nu scoseseră niciun cuvânt, Bertrand ajunse într-un luminiş 
verde, zidurile oraşului rămânând mult în urma sa. In mijlocul 
poieniţei, ridicându-se în chip caraghios din iarbă, se afla un 
pavilion roşu-sângeriu. Bertrand mormăi, vizibil jenat de cei doi 
soldaţi care îl ajutară să se dea jos din trăsură. Durerea de 
stomac, care îl deranja de ceva ani, părea să se agraveze de 
fiecare dată când era cuprins de îngrijorare. Nu spuse nimic şi 
se lăsă condus de Nogaret către pavilion, acolo unde-l găsi pe 
regele Filip aşteptându-l. 


126 


Catedrala din Bordeaux, Regatul Franţei 
23 martie 1305 


— Nu, nu se poate. Preasfinţia Sa nu vrea să fie deranjat. 

— Trebuie neapărat să vorbim cu el. 

— Reveniţi mâine, solicitaţi o întrevedere cu el. 

Will făcu câţiva paşi înapoi când uşa se închise în faţa sa. 
Nervos, se uită la omul care mânca un măr ascuns în spatele 
zidului porticului. 

— Ai fi putut spune şi tu ceva. Să mă ajuţi. 

Ştergându-se la gură, Robert ieşi din penumbră. 

Aruncă cotorul în spatele său. 

— Ei bine, ţi-am zis că nu ne vor lăsa să intrăm, dar n-ai vrut 
să mă asculţi. La ce te aşteptai? Probabil doarme. 

— Abia s-a încheiat vecernia, răspunse Will, coborând scările 
şi uitându-se în sus la catedrala care se ridica ameţitor de înaltă 
deasupra lui, cu zidurile albe scăldate în lumina lunii, garguiele 
şi îngerii stând pe soclurile lor ca nişte fantome. Fâşii de nori 
alergau pe cer. O să încercăm altă dată. 

Robert o luă după el, uitându-se în urmă pentru a vedea dacă 
nu cumva erau urmăriţi, în vreme ce Will merse tăcut pe lângă 
zidul catedralei. Amândoi purtau mantii din lână şi tunici care le 
ascundeau armurile. În pereţii clădirii principale erau uşi la 
intervale regulate, însă Will nu le dădu importanţă şi se duse 
către o poartă mare dintr-un zid înalt. Părea că străjuieşte un 
spaţiu deschis, probabil grădinile sau curtea interioară. 

— Asta e intrarea servitorilor, murmură el, când Robert se 
apropie. 

Apucă inelul de fier şi-l învârti cu grijă. Acesta scârţâi, însă 
uşa nu se clinti. 

— E încuiată. 

— Chiar dacă reuşim să intrăm, cum te aştepţi să-l găseşti pe 
arhiepiscop? Că tot veni vorba despre el, de unde ştii că stă 
aici? Mulţi episcopi au reşedinţa în afara bisericii. 

— Prietenul nostru ne-a spus că nu vrea să fie deranjat. Will 
se îndepărtase, privind acum pietrele colţuroase. E înăuntru. 
Sunt sigur. 


127 


— De ce nu aşteptăm până dimineaţă? Câteva ore în plus nu 
mai contează. Robert privi către partea de sus a zidului. 
Dumnezeule, Will, nu mai avem cincisprezece ani. 

— Ţi-ai pierdut curajul? 

Will zâmbi. Se dădu înapoi câţiva paşi, apoi alergă înspre uşă, 
izbindu-se cu umărul în ea. 

Robert blestemă când auzi bufnitura. Doi porumbei, albi pe 
cerul întunecat, zburară dintr-un columbar. Will încercă din nou, 
gemând din pricina efortului. La cea de-a treia tentativă, lacătul 
se rupse, iar uşa se deschise. Reuşi să o prindă înainte să se 
izbească de perete şi intră repede, masându-şi umărul lovit. 
Ajuns în curtea interioară, îşi trase sabia. Pietrele aşezate în 
iarbă formau o cărare care ducea către clădirea mare din 
spatele catedralei. În curte erau câteva dependinţe si un bazin. 

Închizând uşa în urma sa, Robert intră şi el în curte, trăgându- 
şi sabia. 

— N-ai reparat-o? 

Will se îndrepta către pasajul din clădirea unde se oprea 
cărarea din pietre. 

— Ce? murmură el distras. 

— Vechea ta sabie. 

Cei doi se lipiră cu spatele de pereţii coridorului, în vreme ce 
Robert privea în penumbra de pe culoar mijindu-şi ochii, Will se 
uită la sabia din mâna sa. lataganul său rupt era în camera din 
palatul regal, încuiat într-un cufăr învelit într-o bluză veche. 
Multă vreme plănuise să meargă cu sabia la armurier, ştiind că 
putea fi reparată. Dar nu o făcuse. Simţea că ar fi fost o 
greşeală. Lucrul acesta îl înţelesese când o scosese într-o zi, nu 
cu mult timp în urmă, şi găsise urme de sânge uscat în 
canelurile lamei. Îndepărtându-le cu unghia, se gândise că 
sângele era al ultimei persoane pe care o omorâse: templierul 
de la Falkirk. Era mai bine dacă rămânea aşa. Se uită la Robert, 
simțind nevoia de a se justifica, dar chiar în acel moment se 
auziră nişte paşi grăbiţi răsunând de-a lungul culoarului. 

Îşi făcu apariţia un om îmbrăcat într-o haină cenuşie cu glugă. 
Ţinea în mână o torţă şi se îndrepta către uşa pe care o 
spărseseră. Gluga îl împiedica să vadă în jur, astfel că nu-i zări 
pe cei doi până când Will nu-l apucă din spate. 


128 


Bărbatul strigă şi-şi scăpă torţa, care sfârâi când căzu pe 
pământul umed. 

— Du-ne la arhiepiscopul de Got, îi porunci Will, presându-şi 
sabia pe gâtul bărbatului, atât de tare încât să-l facă să 
înţeleagă că vorbeşte serios, dar fără să-l taie. Haide! 

Omul se întoarse, apucând-o cu paşi şovăielnici pe acelaşi 
drum pe care venise. Will trecu în spatele său, apăsându-şi 
vârful sabiei pe spinarea bărbatului. Mergând astfel, avându-l pe 
Robert alături de ei, ieşiră din coridor, ajungând la nişte 
dependinţe luminate de lună, traversară o peluză şi intrară într- 
o clădire impozantă. Era târziu, şi mulţi dintre preoţii catedralei 
dormeau, urmând să se trezească înainte de revărsatul zorilor 
pentru a cânta la utrenie. Văzură pe cineva trecând printr-un 
coridor din faţa lor, iar când ostaticul lor şovăi, Will îl împunse cu 
vârful sabiei, făcându-l să rămână tăcut. În cele din urmă, 
ajunseră fără să fie observați la un set de uşi frumos sculptate 
care se aflau la etaj. 

— Vă rog, îi imploră bărbatul, rămânând în faţa uşilor, 
nehotărât. Nu faceţi asta. 

— Intră. 

Tremurând, omul întinse mâna şi apucă mânerul. Întorcându-l 
ca să deschidă uşa, împinse. 

Incăperea era întunecată, mirosea a tămâie şi se auzeau 
şoapte. Privind prin cameră, Will văzu mobila, un pat răvăşit, 
cufere, sfeşnice din argint şi nişte draperii negre pe care 
fuseseră brodate sute de cruci aurii. Apropiindu-se de ele, 
şoaptele deveniră tot mai puternice. Lăsându-l pe Robert să 
păzească ostaticul, Will se duse şi dădu la o parte una din 
draperii. 

Se auzi un strigăt speriat şi cineva se întoarse cu faţa la el. 
Era Bertrand de Got. Ingenunchease în faţa unui mic altar 
acoperit cu o pânză albă, pe care să aflau o cădelniţă ce 
răspândea miros de tămâie şi o Biblie. Tonsura arhiepiscopului 
fu luminată de raza de lumină care pătrunse în cameră printr- 
una dintre ferestrele gotice. Înspăimântat, îşi mută privirea de la 
Will la Robert. 

— lertaţi-mă, preasfinţia voastră, mormăi  ostaticul, 
îngenunchind. Tâlharii aceştia m-au obligat să-i aduc aici. 


129 


Bertrand se ridică. Purta o cămaşă lungă, albă, pregătindu-se 
probabil să se ducă la culcare. De gâtul lui atârna o cruce mare, 
încrustată cu pietre preţioase ce străluceau. Îşi duse mâna la ea. 

— Luaţi-o, spuse el, dându-i-o lui Will. E foarte scumpă. Luaţi 
tot ce vreţi! 

— Nu suntem tâlhari, spuse Will cu glas aspru. Am venit să 
stăm de vorbă. Nu vrem să vă facem niciun rău. 

Văzând că Bertrand e la fel de speriat, Will îşi băgă sabia în 
teacă. 

— V-a vizitat de curând regele Filip? 

Arhiepiscopul se încruntă, mirat. 

— Ce-i asta? Cine sunteţi? 

— Nişte prieteni care nu vor să-l lase pe rege să vă folosească 
după bunul lui plac. 

Bertrand înghiţi în sec. În cele din urmă, se întoarse către cel 
pe care îl luaseră prizonier. 

— Poţi pleca, Pierre. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Preasfinţia voastră! 

— N-o să mi se întâmple nimic rău. 

Parcă pentru a-i confirma spusele, Robert îşi băgă sabia în 
teacă. Fără să fie nevoie de alte încurajări, bărbatul părăsi 
încăperea. Îi auziră paşii grăbiţi pe culoar. 

— Cred că va da alarma, spuse Bertrand, ducându-se la patul 
său şi luând de pe el o mantie purpurie, pe care şi-o puse peste 
umerii uscăţivi. Spuneţi ce vreţi. De unde ştiţi de vizita regelui? 
Se uită la chipul luminat de lună al lui Will. Te cunosc de 
undeva? 

— Am participat şi eu la întâlnirea de la Templul din Londra la 
care aţi luat parte acum zece ani şi v-am mai văzut de câteva 
ori de atunci prin palatul regal din Paris, unde sunt oaspete al 
suveranului de câţiva ani. 

— Eşti unul din oamenii lui Filip? întrebă Bertrand cu voce 
aspră, strângându-şi mai bine mantia. E vreun şiretlic? Clătină 
din cap. Ce altceva mai vrea regele de la mine? 

— Nu m-aţi înţeles, preasfinţia voastră. Nu sunt un om al 
regelui şi niciun aliat al lui. Am venit să vă ajut, dacă îmi veţi 
permite asta. 


130 


Bertrand strânse din buze, apoi se întoarse. 

— Nu ştiu ce să fac, murmură el. Nu ştiu. 

— Spuneţi-mi un singur lucru: regele v-a zis şi ce vrea? Care 
sunt planurile lui în privinţa preasfinţiei voastre? 

După câteva minute lungi, Bertrand dădu din cap. Se aşeză 
pe pat. 

— Mi-a dat de înţeles că voi fi numit papă, şopti el. Că nişte 
persoane de încredere din Perugia se vor asigura de alegerea 
mea. 

— V-a spus şi de ce? 

— De îndată ce voi fi încoronat, vrea să duc la îndeplinire cinci 
sarcini. 

— Care sunt acestea? îl presă Will. 

— Că voi ridica ordinul de excomunicare pus asupra lui 
Guillaume de Nogaret. Că îi voi numi în colegiul cardinalilor doar 
pe acei cardinali care îl susţin pe Filip şi Franţa, că voi finanța 
din fondurile Bisericii războaiele cu Edward şi cu breslele din 
Flandra şi că-l voi denunța drept eretic pe papa Bonifaciu. 

— Sunt doar patru, preasfinţia voastră, spuse Robert, văzând 
că arhiepiscopul tăcu. 

Bertrand îşi ridică privirea. 

— Şi că voi dizolva Ordinul Templierilor, lăsându-i lui Filip şi 
moştenitorilor săi toate bunurile Templului. 

— Dumnezeule, murmură Robert. 

După şocul din vocea cavalerului, Will îşi dădu seama că până 
acum Robert nu crezuse ce-i spusese. 

— Ce i-aţi răspuns? îl întrebă el pe Bertrand. 

— Am refuzat, le spuse Bertrand, furios dintr-odată. Le-am 
spus că nu voi defăima scaunul papal în acest fel. Cavalerii 
templieri sunt singurii care mai luptă pentru lerusalim, iar eu nu- 
i voi distruge! Clătină din cap. Dar mi-au spus că-l vor ucide 
dacă refuz. Pe faţă i se văzu durerea. Dumnezeule, îl ţin captiv 
pe fiul meu! Nemernicii l-au găsit! 

Will îl privi plin de uimire pe Robert, apoi se duse la 
arhiepiscop, care îşi luase capul în mâini. 

— Unde se află, preasfinţia voastră? 

— La nici zece kilometri de aici, într-o casă pe care am 
cumpărat-o pentru el. Căzut pradă deznădejdii, Bertrand se uită 


131 


în ochii lui Will. Nu vreau să-l pierd, spuse el, strângând mâinile 
lui Will. Frumosul meu băiat. Vă rog. Nu pot! 

— Ce-au zis că se va întâmpla de acum încolo? 

Bertrand expiră zgomotos. 

— M-au pus să semnez o înţelegere şi mi-au spus că în 
momentul în care voi fi numit papă şi-mi voi îndeplini toate 
obligaţiile, îmi vor elibera fiul. 

— Vă vom ajuta, replică imediat Will. În schimb, va trebui să 
ne ajute şi preasfinţia voastră. Când va fi momentul, nu trebuie 
să cedaţi în faţa ordinelor regelui. Nu veţi dizolva Templul. 
Ordinul trebuie protejat. Ca papă, preasfinţia voastră e singura 
persoană care poate face asta. 

— Nu! 

Înspăimântat, Bertrand devenise incoerent, rostind iar şi iar 
numele fiului său. Undeva afară se auzi un clopot, prea devreme 
pentru slujba de dimineaţă. 

— Preasfinţia voastră, ascultaţi-mă. Will se lăsă pe vine în faţa 
lui, astfel că arhiepiscopul fu nevoit să-l privească. Raoul nu va 
păţi nimic. Veţi urma ordinele lui Filip. Apoi, când veţi fi numit 
papă, vă vom elibera fiul, pentru ca regele să nu vă mai poată 
manipula. 

— Să-l eliberaţi? Pe chipul lui Bertrand apăru o rază de 
speranţă. Puteţi face asta? Puteţi face asta acum? 

— Nu. Filip trebuie să creadă că are suportul preasfinţiei 
voastre. Îl vom salva pe Raoul atunci când va fi prea târziu 
pentru rege şi veţi fi fost numit papă. Will se ridică, ochii negri şi 
deznădâăjduiţi ai arhiepiscopului urmărindu-l. Aceasta e singura 
şansă de a vă salva fiul. 

— Cum rămâne cu Nogaret? întrebă Bertrand, ridicându-se în 
picioare când se auziră paşi în spatele uşii, apoi voci care îl 
strigau. i 

Robert se duse în grabă la uşă şi o încuie. In clipa imediat 
următoare se auziră bătăi. Bertrand îl privi iarăşi pe Will. 

— Am auzit că papa Bonifaciu a murit de inimă rea după şocul 
suferit la Anagni şi din pricina felului în care s-a purtat cu el 
ministrul. lar zvonuri mai înfricoşătoare susţin că papa Benedict 
nu a murit din cauze naturale. S-ar putea ca Nogaret să-mi 
aplice şi mie acelaşi tratament. 


132 


— Trebuie să aveţi încredere în mine, preasfinţia voastră. 
Bizuiţi-vă pe mine, îl voi salva pe Raoul. 

— Am încredere, spuse Bertrand, când uşile fură sparte. Am 
încredere! 


133 


28 


Castelul Vincennes, Regatul Franţei 
9 aprilie 1305 


Când intră în pădure, Filip dădu pinteni calului său, 
îmboldindu-l să alerge mai repede. Gărzile regale şi sfetnicii se 
chinuiau să-l urmeze. Lumina filtrată de frunzele arborilor făcea 
ca drumul bătătorit să pară de aur. Filip cunoştea bine pădurile 
acelea. Copilărise acolo, căţărându-se în stejari şi castani cu 
fraţii săi, învățând să călărească şi să vâneze. Tot aici îşi 
antrenase şi primul şoim, cu mulţi ani înaintea lui Maiden. 
Asemenea amintiri îl făceau să se simtă liber, departe de 
poverile maturității şi de cele ale demnităţii de rege, de politică 
şi de intrigile aferente şi de jocurile care decurg din ele. De 
fiecare dată când călărea pe drumul către castel, lăsând în urmă 
haosul şi mizeria oraşului, obstacolele din faţa sa dispăreau pur 
şi simplu, făcându-l să se simtă din nou tânăr. 

Astăzi, fără mâncărimea pe care i-o provoca cămaşa din păr 
de capră, era cu atât mai bucuros. Nu o mai îmbrăcase de 
aproape două săptămâni, iar pielea începuse să se vindece, 
rănile deschise devenind o țesătură palidă pe spatele său. Din 
moment ce călătoria la Bordeaux îi dăduse atât de multe 
speranţe, îşi îngăduise un scurt răgaz de la penitenta de zi cu zi, 
care, înainte de întâlnirea cu Bertrand de Got, devenise tot mai 
frecventă şi mai dură. Acum, scăpat de disconfort şi îngrijorare, 
îşi permitea să facă din sosirea acasă un lucru foarte plăcut. 
Putea să se desfete cu căldura soarelui şi mirosul proaspăt al 
arborilor din jurul său, putea să se aventureze în umbrele care 
promiteau atâtea aventuri. Acestea erau pădurile prin care 
alergase alături de fraţii săi, vânând mistreți şi cerbi. Aceştia 
erau copacii la umbra cărora se aşezase pentru prima oară, 
timid, lângă Jeanne, arborii în care se căţăraseră copiii lui, 
tipând de frică şi de încântare când ajungeau pe crengile de sus. 

Zărind turnurile gri ale castelului, Filip îşi încetini calul, 
mergând într-un galop uşor, vrând să-şi prelungească 
desfătarea. Vântul adia uşor, iar cerul era senin - o zi perfectă 


134 


pentru vânătoare. Se hotărî să organizeze una în ziua 
următoare, doar pentru el, sir Henric, şi alţi câţiva curteni. 
Râvnea la sentimentul de împlinire pe care îl simţea la capătul 
unei hăituiri încununate de succes; apogeul care era atins atunci 
când dădea drumul săgeţii sale sau când pasărea îşi ucidea 
prada, învingătoare. Politica îi dădea atât de rar asemenea 
satisfacţii. Totul era foarte complicat şi întortocheat. Ca rege, 
credea că lucrurile trebuiau să se pună în mişcare atunci când 
voia el; oamenii trebuiau să facă plecăciuni şi să i se supună, să- 
| respecte şi să îndure loviturile sale de bici. Treburile încurcate 
de la Roma, războiul cu Bonifaciu şi agresivitatea lui Benedict îl 
epuizaseră peste măsură. Acum, în cele din urmă, părea că 
toate se vor împlini după pofta lui. Nogaret era în Italia, 
asigurându-se că asupra cardinalilor din Perugia e pusă destulă 
presiune pentru a-l alege pe de Got; dacă nu ar mai fi apărut 
alte obstacole neprevăzute, era în sfârşit pe calea către salvarea 
regatului şi, cel mai important lucru, către salvarea sa. 

Apropiindu-se de castel, Filip zâmbi, fără să observe privirile 
îngrijorate ale gărzilor de la poartă ori felul preocupat în care 
slujitorii ieşeau de la grajduri pentru a-i lua calul obosit. Când îl 
întâmpinară intendentul regal şi cei mai apropiaţi sfetnici ai săi, 
Filip se opri, iar zâmbetul de pe chip îi păli. Privi chipurile 
solemne, triste şi ceva rece îi strânse inima. 

Regele se gândi prima dată la Isabella şi la Ludovic: fiica lui 
preferată şi moştenitorul său. Probabil că le rostise numele cu 
voce tare, căci intendentul clătina din cap, apropiindu-se de el. 

— Maiestate, spunea acesta. Maiestate, îmi pare atât de rău. 
Regina... 

Însă nu apucă să termină, căci Filip o luă la goană pe lângă el, 
intrând în grabă pe culoar, alergând ca un nebun către 
apartamentele soţiei sale, fără să audă strigătele din spatele 
său. 


Palatul regal, Paris 
12 aprilie 1305 


Apa se scurgea şiroaie de pe acoperişuri, transformând 
murdăria care acoperea străzile într-o mâzgă cenuşie. Cerul era 


135 


plumburiu, iar norii joşi pluteau grei, umflaţi de apă. Turlele 
Catedralei Notre Dame erau cufundate în nori. Dedesubt, oraşul 
părea prizonier, oamenii stăteau cu capetele plecate sub ploaia 
necontenită, chipurile fiindu-le ciupite de frig. Uşile prăvăliilor 
erau închise, iar obloanele erau trase pentru a le proteja 
împotriva frigului, şi numai câţiva negustori se mai aflau în 
piaţă, zgribuliţi sub acoperitoarea dughenelor, strigând cu 
indiferenţă la cei care treceau grăbiţi pe lângă ei. Cerul albastru- 
senin şi căldura care făcuse ca mugurii copacilor să crape acum 
câteva zile păreau foarte îndepărtate. Se părea că iarna se 
întorsese. 

Will descălecă în curtea interioară a palatului şi se uită în jur 
după un paj care să-i ia calul, dar cu excepţia câtorva gărzi 
indiferente, nu văzu pe nimeni, aşa că îşi duse singur calul la 
grajd. Era ud leoarcă şi plin de noroi după lunga sa călătorie, 
însă nu disconfortul îl preocupa acum. Işi petrecuse ultimele zile 
perfectând scuza pe care avea să o folosească pentru a-i explica 
regelui de ce lipsise, însă de fiecare dată când revenea asupra 
ei, suna tot mai mult ca o minciună, cum de altfel şi era. Înainte 
să plece către Bordeaux cu Robert, îi explicase lui Pierre Dubois 
că primise un mesaj de la William Wallace, care îi cerea să se 
ducă la Lyon pentru a se întâlni cu o persoană care ar fi putut 
susţine financiar războiul scoţienilor. Dubois nu manifestase 
niciun fel de interes, însă Will ştia că Filip avea să-l întrebe mai 
multe despre plecarea sa. Acesta fusese şi motivul pentru care 
sperase că avea să ajungă în oraş înaintea regelui. Şi ar fi putut 
s-o facă, dacă nu s-ar fi întâmplat ce se întâmplase în Bordeaux. 

Când preoţii catedralei intraseră în camera lui Bertrand de 
Got, el şi Robert fuseseră luaţi pe sus şi băgaţi într-o celulă, 
unde fuseseră ţinuţi câteva zile. Adunarea canonicilor îl 
convinsese pe arhiepiscop că trebuie pedepsiţi pentru 
încălcarea proprietăţii, dar fuseseră eliberaţi în cele din urmă, 
doar după ce de Got îşi revenise şi reuşise să-şi recapete 
autoritatea. Cu această întârziere şi cu ploaia care le îngreunase 
călătoria, Will era sigur că regele ajunsese la Paris înaintea lor, 
şi nu avea niciun dubiu că avea să-i pună o mulţime de întrebări 
cu privire la motivele absenței sale. 


136 


Apropiindu-se de grajduri, Will văzu câţiva grăjdari 
adăpostindu-se de ploaie. Stăteau îngrămădiţi unul în altul, 
aşezaţi pe snopi de fân, vorbind încetişor. Când Will se aplecă 
pentru a intra, trecând prin apa care curgea din jgheaburi, doi 
se ridicară imediat în picioare. 

— Îmi pare rău, domnule, spuse unul, luând hăţurile calului. 
Nu v-am văzut. 

Will se uită împrejur, uimit de liniştea şi pustietatea palatului. 
Grăjdarii păreau să n-aibă nici maeştri, nici ceva de făcut. Se 
uită prin perdeaua de apă către curtea goală. Fie ploaie sau 
ninsoare, curtea palatului era întotdeauna înţesată de oameni 
care umblau de colo până colo. 

— Unde sunt cu toţii? 

Grăjdarul îi privi şovăielnic pe camarazii săi. 

Unul din ei, cel mai în vârstă dintre toţi, se apropie. 

— La înmormântare. 

— Înmormântarea cui? 

Tânărul păru uimit. 

— A reginei. 

Will trase aer în piept printre dinţi. După risipirea şocului 
iniţial, în mintea lui îşi făcu loc o fărâmă de speranţă care îl făcu 
să se ruşineze. Oare tragedia aceasta nu avea să întârzie 
punerea în aplicare a planurilor lui Filip în privinţa lui Bertrand şi 
a Templului, acordându-i ceva mai mult timp pentru a-şi pune la 
punct propriul său plan? Ştia cât de apropiaţi fuseseră regele şi 
regina. Însă speranţele sale fură de îndată zdrobite de îndoială. 
Trecutul îi demonstrase că suferinţa putea să impulsioneze sau, 
dimpotrivă, să distrugă. Se gândi la Edward, care devenise şi 
mai neîndurător după pierderea iubitei sale regine. Will îşi dădu 
seama că nu se gândise decât la durerea provocată de moartea 
lui Elwen, durere care îl scufundase într-un ocean de suferinţă. 
Nu. Nu aveam cum să anticipeze ce influenţă avea să aibă 
asupra lui Filip sau a planurilor lui. 

— Sosesc! 

Will se întoarse când văzu un băiat venind în goană către 
boxe. Dintr-odată, toţi grăjdarii începură să se foiască. Will auzi 
copitele cailor lovind pietrele umede. leşi în ploaie ca să vadă 
cortegiul funerar intrând în palat. 


137 


În fruntea acestuia se aflau gărzile regale, care intrară în 
curtea interioară cu uniformele ude leoarcă, soldaţii clipind din 
pricina apei care le şiroia pe faţă. În spatele lor se afla regele, 
singur, mergând pe jos, chipul său exprimând deopotrivă 
suferinţă şi uimire, un amestec care-i făcea greu de ghicit 
gândurile. Mantia sa neagră era plină de noroi. Imediat în urma 
sa veneau cei mai importanţi sfetnici, Pierre Dubois şi Guillaume 
de Plaisans, intendentul palatului regal şi duhovnicul Guillaume 
de Paris. Will observă că Nogaret nu era prezent. Urmau copiii. 
Isabella, micuță şi tristă, îşi ţinea de mână doica şi avea un 
singur trandafir roşu. In spatele lor se aflau slujitoarele reginei, 
Marguerite, plângând în pumni, Blanche lângă ea, calmând-o. 
Cortegiul cuprindea o mulţime de îndoliaţi: slujitori de la palat, 
episcopi şi preoţi, duci şi înalţi demnitari, cu toţii intrând solemn 
pe poartă. 

Printre aceştia, Will văzu o siluetă subţire, îmbrăcată cu o 
rochie neagră. Simţi o strângere de inimă când îşi văzu fiica, 
singură în mijlocul acelei mulţimi, mergând împleticit. Într-un fel, 
hotărârea cu care urmărise să-l împiedice pe rege să distrugă 
Ordinul Templierilor fusese o uşurare, dându-i posibilitatea să 
ignore falia care se transformase într-un abis între el şi Rose. Îşi 
spusese că imediat ce avea să se asigure că Templul e în 
siguranţă, avea să-şi îndrepte toată atenţia înspre fiica sa. Însă 
ştia că ideea aceasta nu era decât o altă metodă de a scăpa de 
responsabilitate, şi în ultimii ani făcuse exact la fel. O iubea ca 
pe fiica lui, chiar şi dacă n-ar fi fost sânge din sângele lui, iar 
sentimentul nu se schimbase şi nu se pierduse. Doar curajul îi 
pălise. 

Acesta fu gândul care îl făcu să se îndrepte către ea, 
înaintând prin bălțile din curte. Rose tresări când o apucă de 
braţ, însă se lăsă purtată afară din cortegiu, în partea cealaltă a 
curţii. Părea să fie încă în stare de şoc, moale şi supusă. Will o 
conduse prin grădinile palatului către o bancă dintr-un cotlon 
îndepărtat, aflat la adăpostul unui gard lat de tisă. 

— Eşti udă leoarcă, murmură el, în timp ce se aşezară. 

Dându-şi seama că nu avea cu ce să o învelească, căci şi el 
era ud până la piele, se mulţumi să-i îndepărteze şuviţele de păr 
negru şi pline de apă care i se lipiseră de frunte. Will îşi lăsă 


138 


mâna jos, privind atent chipul ei palid, pe care se vedeau doar 
două puncte roşii deasupra obrajilor, în vreme ce ochii priveau 
în gol, lipsiţi de strălucire. Nu mai fusese atât de aproape de ea 
de luni bune. Când era doar o copilă, Will era uimit de cât de 
mult semăna cu Elwen, însă orice asemănare cu mama sa 
dispăruse între timp, iar acum avea o înfăţişare aparte. Chipul ei 
era plin de tristeţe şi goliciune, un sentiment pe care îl trăia atât 
de profund încât îi tăie respiraţia lui Will. Îi luă mâna rece într-a 
sa. 

— Rose, ştiu că nu mă crezi şi nici nu ţi-am dat vreun motiv să 
o faci, dar eu n-am încetat niciodată să te iubesc. Dacă nu crezi 
nimic altceva, te rog să crezi doar în asta. Mi-a fost teamă. 
Clătină din cap. Nu, am fost un egoist. Am pus durerea înaintea 
dragostei. Am lăsat ca lucrul ce i s-a întâmplat lui Elwen - 
mamei tale - să eclipseze sentimentele mele pentru tine şi ceea 
ce ar fi trebuit să fac eu ca tată. Nu mă aştept să mă ierţi. Dar 
sper... 

— Eu am făcut-o. 

Vorbise atât de încet, încât îi trebuiră câteva clipe să-şi dea 
seama ce spusese. Inima îi bubui în piept. Nu spusese „nu”. 

— Eu am omorât-o pe regină. 

Will simţi cum speranţele sale sunt spulberate. 

— Poftim? 

Ea îşi ridică ochii, privind grădinile învăluite de ceaţă şi de 
ploaie. 

Will o apucă de umeri, întorcând-o înspre el. 

— Rose, vorbeşte-mi. Ce vrei să spui? 

Ea îl ţintui cu privirea. _ 

— Mi-am dorit de atâtea ori să o văd moartă. Insă n-am vrut 
asta cu adevărat. Rose clătină din cap. Am văzut cum a murit. 
Dumnezeule. Chipul ei se schimonosi, plin de dezgust. Mirosul 
din camera aia. Putoarea morţii care a pus stăpânire pe ea în 
acelaşi timp cu febra care i-a otrăvit sângele. Avea dureri atât 
de mari şi a murit atât de încet. N-am putut face nimic, decât să 
ne uităm. 

— A fost o boală? insistă Will, neîndrăznind să se simtă uşurat 
încă. Febră? 

— Aici. 


139 


Rose îşi puse mâna în partea de jos a abdomenului. 

Will se simţi uşurat. Se lăsă pe spate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce spui că ai ucis-o tu? 

— Nu m-ai auzit? Rose se ridică, expresia chipului ei devenind 
fermă. Am spus că mi-am dorit-o. 

— De ce? A fost nemiloasă cu tine? 

Rose vru să se îndepărteze, însă Will se luă după ea şi o 
apucă de braţ. 

— De ce ai vrut să moară regina? 

— Pentru că îl iubesc. 

— Pe Filip? întrebă el, după un lung răstimp. 

Când ea încuviinţă, Will se întrebă cu amărăciune dacă nu 
cumva el fusese motivul pentru care se întâmplase lucrul 
acesta; faptul că o abandonase o împinsese cumva să caute 
afecţiune oriunde în altă parte. Gândul că fiica lui dorise 
moartea unei femei în fanteziile ei cu un bărbat atât de 
periculos şi de schimbător, un bărbat împotriva căruia acţiona el 
însuşi, era unul cel puţin îngrijorător. Încercând să dea la o parte 
astfel de griji, îşi îndreptă toată atenţia înspre ceva ce 
înţelesese. 

— Ascultă-mă, Rose, spuse el, convingând-o să se aşeze din 
nou pe bancă. N-ai ucis-o pe regină doar pentru că ţi-ai dorit-o. 

— N-ai de unde să ştii. 

— Ba da. Eu am crezut că i-am făcut acelaşi lucru surorii 
mele. 

Rose întoarse capul înspre el. _ 

— Nu ţi-am spus niciodată nimic din toate astea. Insă ăsta a 
fost motivul pentru care tatăl meu m-a îndepărtat de Scoţia 
când am fost mic, motivul pentru care s-a alăturat Templului, 
devenind cavaler, şi motivul pentru care am încercat atâta amar 
de timp să calc pe urmele lui. 

Ea îşi îndreptase acum toată atenţia către el. 

— Eu şi sora mea, Mary, eram rivali, mai apropiaţi ca vârstă 
ca surorile mele mai mari. Ea era preferata tatălui meu, lucru 
care nu mă ajuta deloc. Mi-am dorit atât de mult ca ea să 
dispară, să fugă. Nu-mi mai aduc aminte dacă mi-am dorit 
vreodată să moară, dar sentimentele mele erau foarte limpezi: 
nu voiam să locuiesc în aceeaşi casă cu ea, ori să-l împart pe 


140 


tatăl meu cu ea. Cu multă vreme în urmă ţi-am spus că sora 
mea s-a înecat. Ce nu ţi-am mărturisit a fost că eu i-am provocat 
moartea. Will privi în altă parte, nereuşind nici măcar după 
atâţia ani să privească pe cineva în ochi când recunoştea lucrul 
acesta. A fost un accident. Eram în apropierea lacului de lângă 
moşia noastră şi ne certam, iar eu am împins-o mai tare decât 
aş fi vrut. A căzut şi s-a lovit la cap. Am încercat să o salvez, dar 
n-am reuşit. Familia mea s-a despărţit. In anul imediat următor, 
tatăl meu a plecat în Ţara Sfântă şi nu l-am mai văzut niciodată. 
Nici pe el, nici pe mama. Will avu impresia că zăreşte 
compasiune în privirea lui Rose, ba chiar empatie, însă expresia 
de pe chipul ei dispăru înainte ca el să fie sigur de asta. Am trăit 
cu povara asta în suflet mulţi ani, şi probabil o voi duce cu mine 
în mormânt. Dar pentru multă vreme mi-a influenţat toate 
deciziile, făcându-mă să înfăptuiesc cele mai regretabile şi mai 
necugetate lucruri, toate în speranţa că-mi voi ispăşi pedeapsa. 
Nu i-am cauzat moartea pentru că am vrut-o, ci din greşeală. 
Acum ştiu asta. Însă am pierdut atât de multe crezând asta, 
Rose. Nu pot îndura gândul că şi tu ai putea face la fel. Will îi luă 
mâinile într-ale sale. Să nu porţi povara asta. Uită. Sentimentul 
de vinovăţie, frica, iubirea asta - clătină din cap - imposibilă. 

Expresia chipului ei se schimbă dintr-odată. De parcă s-ar fi 
înălţat un zid între ei. 

— Imposibilă? Crezi că nu mă poate iubi? 

— Rose, vreau doar... 

— Pentru că sunt prea urâtă pentru a fi iubită? 

Îşi suflecă mâneca rochiei, scoţându-şi la iveală cicatricele. 

— Urâtă? Will se ridică. Dumnezeule, nu. Eşti frumoasă. 

— Pentru că tu eşti cel care a făcut asta, tată. Işi întinse mâna 
în faţă, către el, ochii ei fiind acum goi, reci ca marmura. La fel 
cum ai provocat şi moartea surorii tale. 

încercă să o apuce de braţ atunci când ea o luă la fugă, însă 
nu reuşi să apuce decât partea din spate a voalului, care se 
desprinse de rochie. Rămase pe loc, cu bucata de mătase în 
mână, privind-o pe fiica lui dispărând în ploaie, simțind cum o 
nouă rană se deschide în sufletul lui. 


Palatul regal, Paris 


141 


30 iunie 1305 


Rose zăbovea în faţa uşii, ascultând sunetele care veneau din 
camera regelui: un foşnet, urmat de o bufnitură puternică şi de 
respiraţia cuiva. O durea spatele fiindcă stătuse prea mult 
rezemată de perete, ţinând uşa cu mâna pentru a o împiedica 
să se izbească din pricina brizei de aer cald care venea prin 
ferestre. Refuza totuşi să se mişte, nedorind să plece, însă 
neîndrăznind nici să-i treacă pragul. Din când în când auzea paşi 
pe coridor şi-şi apleca capul într-o parte ca să vadă dacă se 
apropie cineva. Însă nu venea nimeni. Apartamentele regale nu 
mai erau vizitate atât de des în ultima vreme. 

După moartea mamei lor, prinții şi Isabella îşi petreceau 
majoritatea timpului alături de doicile lor. Ministrul de Nogaret 
era plecat cu treburi, iar restul dregătorilor erau rareori primiţi 
în audienţă la rege, cu toţii umblând tăcuţi prin palat, 
abţinându-se să râdă ori să vorbească tare. Singura persoană în 
compania căreia Filip petrecuse mai mult de câteva ore fusese 
duhovnicul lui, evlaviosul dominican Guillaume de Paris. 
Apartamentele regale păreau pustii şi cufundate în linişte după 
plecarea lui Marguerite şi a altor două slujnice, care intraseră în 
slujba soțiilor fraţilor regelui. Rose, Blanche şi o altă servitoare 
rămăseseră să îngrijească copiii. Deja umbla zvonul că regele 
avea să se căsătorească din nou în viitorul apropiat, însă Rose 
ştia că acesta era ultimul lucru la care se gândea Filip. 

În ultimele luni, stătuse în preajma lui pe cât de aproape cu 
putinţă, ieşind din dormitorul ei pentru a strânge hainele pe care 
regele le arunca nepăsător pe podea, cosând tivul uzat al 
mantiei lui preferate, aşezând flori proaspete lângă pat. Toate 
acestea erau lucruri pe care le-ar fi putut face şi alţii, lucruri pe 
care bănuia că el nici măcar nu le luase în seamă, dar pe care 
ea voia, ba nu, trebuia să le facă. 

În ciuda tuturor născocirilor ei, faptul că regina murise cu 
adevărat o făcuse să se simtă scârbită de ideile ei. Poftele 
trupeşti care o făcuseră să îndure atât de mult, aşteptând, 
începură să se întoarcă împotriva ei. Sentimentul de vinovăţie şi 
ruşinea se umflaseră ca un furuncul, otrăvind-o din interior. In 
timpul slujbei din Sainte-Chapelle se ruga cu şi mai multă 


142 


ardoare, închizându-şi pentru prima dată ochii fără să viseze în 
secret, ci pocăindu-se sincer pentru păcatele ei. Micile sarcini pe 
care le ducea la îndeplinire nu le îndeplinea pentru a obţine 
afecțiunea lui. Ci sperând să dobândească iertarea, o speranţă 
deşartă, era conştientă de asta, căci el nu ştia nimic despre 
gândurile sau despre sentimentele ei. 

Rose tresări când auzi un icnet de durere venind din spatele 
draperiilor din camera regelui. Filip respira repede şi greoi, în 
acelaşi timp cu plesnitura. Toate sunetele o făceau să se 
înfioare, de parcă ea ar fi fost cea lovită. Nemaiputând îndura, 
deschise uşa şi făcu câţiva paşi în cameră. Se opri. În oglinda de 
lângă patul lui se reflecta imaginea. Îşi ridicase mâinile, 
apăsându-şi degetele pe buze. Auzi o altă plesnitură şi-şi mută 
privirea asupra draperiilor negre, brodate cu stema Franţei. Fără 
să-şi îngăduie nici măcar o clipă în care să cugete, să se 
oprească şi să se întoarcă, înaintă şi dădu la o parte draperiile. 

Filip era în genunchi, în faţa altarului. Nu purta tunică, iar 
spatele plin de sânge îi strălucea în lumina soarelui care 
pătrundea în colţişorul lui. in mână avea un bici din păr de cal. 
Podeaua din jurul lui şi pânza albă de pe altar erau împroşcate 
cu sânge. Îşi întoarse capul, cu ochii goi, injectaţi. 

Rose se lăsă pe vine în faţa lui, rochia-i albastru-închis 
aşezându-se în jurul ei. 

— Vă rog, maiestate, şopti ea, întinzând mâna ca să ia biciul. 
Vă rog, opriţi-vă. 

Filip o lăsă să-şi pună mâna peste a lui, însă nu dădu drumul 
biciului. 

— Te rogi pentru sufletul meu, Rose? întrebă el, vorbind cu 
voce aspră. 

— In fiecare zi, stăpâne. 

— Crezi că vor fi de-ajuns? Rugile supuşilor mei? 

Neînţelegând ce voia să spună cu asta, Rose clătină din cap. 

Filip privi în gol către altar. 

— Duhovnicul mi-a spus că după îndeajuns de multă 
penitenţă şi rugăciune o voi auzi. 

— Ce să auziţi, maiestate? 

Rose nu-şi luase mâna de pe a lui. Rămaseră neclintiţi în acea 
poziţie nefirească, ea continuând să-şi ţină mâna întinsă înspre 


143 


el, arsurile de pe braţul ei părând la fel de vii precum rănile lui 
în lumina gălbuie care intra în încăpere. Mirosul de sânge era 
copleşitor. 

— Vocea lui Dumnezeu. Filip îşi întoarse privirea către ea. Atât 
de mulţi oameni de seamă, preoţi, prinți, regi şi cărturari au 
vorbit despre ea; uniunea aceea minunată, exaltarea de care 
eşti cuprins atunci când divina iubire a lui Dumnezeu te inundă, 
vocea Lui ca un clopot care răsună în sufletele lor. Bunicul meu 
a vorbit deseori despre ea, aşa mi-a spus tatăl meu. Spunea că 
Dumnezeu era ca un fluviu în interiorul lui, ghidându-l, 
împingându-l. Însă eu n-am auzit-o niciodată. Se încruntă. lar 
dacă eu nu-L aud, asta înseamnă că nici El nu mă aude pe mine, 
nu-i aşa? Că niciuna dintre rugăciunile mele nu a fost destul de 
puternică pentru a ajunge la El? 

Rose vru să-i spună că nu are de ce să-şi facă griji. Nici ea nu- 
L auzise pe Dumnezeu, cu toate că deseori simţea că e acolo 
sus, privind-o şi judecând-o. Dar rămase tăcută. Cuvintele ei ca 
nişte şoapte n-ar fi putut acoperi niciodată vocile puternice ale 
unor oameni atât de iluştri. 

Filip, pe de altă parte, nici nu se aştepta la un răspuns, căci 
continuă să vorbească. 

— Din cauza asta, regina mea e moartă. M-am rugat lui 
Dumnezeu să o aibă în grijă pe Jeanne cât timp am fost plecat, 
m-am rugat să o însănătoşească, dar sunt sigur că nu m-a auzit. 
Ori m-a auzit şi a hotărât să mă ignore, să mă pedepsească. 

— Nu, stăpâne, eu... 

— La ordinul meu s-au făcut o mulţime de lucruri rele. S-a 
vărsat sânge, iar duhovnicul mi-a spus că singurul fel în care-mi 
pot îndrepta greşeala este să-l vărs pe al meu. 

Filip îşi trase mâna dintr-a ei şi lovi cu biciul peste umăr. 
Acesta se lipi de pielea lui. 

— Vă rog, maiestate! spuse Rose, apucându-l de mână. Mă 
voi ruga eu pentru voi. Lăsaţi-l pe Dumnezeu să-mi asculte 
rugăciunea de slavă. Mă voi pocăi eu în faţa Lui! 

Regele respira sacadat şi chipul îi era plin de sudoare, iar 
când Rose apucă biciul, îşi desfăcu pumnul şi o lăsă să-lia şi să-l 
pună pe jos. Rose se aşeză în faţa lui, târându-şi rochia pe 


144 


podea şi întinzând sângele pe piatra albă, apoi îşi înclină capul 
şi-şi împreună palmele, începând să se roage. 

Cuvintele care îi veneau în minte alergau anapoda, fără 
logică, apoi îşi găsiră ritmul şi se transformară într-o rugăciune 
frumos curgătoare dacă nu inteligibilă, alcătuită din promisiuni 
şi rugăminţi, adulări, versuri din psalmi şi Tatăl Nostru. Se ruga 
cu fervoare şi cât se poate de sincer, fără să fie conştientă de 
prezenţa regelui, care îngenunchease în spatele ei, respirând 
mai domol şi mai adânc, sunet care se îngemăna cu susurul 
şoaptelor ei. 

— Iartă-i păcatele, Doamne, aşa cum ne ierti şi nouă greşelile 
noastre. 

— Jeanne mi-a spus că a vrut să te dea afară odată. 

Rose se opri şi pentru câteva clipe, fiind atât de absorbită de 
rugăciunea sa, crezu că îi vorbise Dumnezeu. Îşi deschise ochii 
larg când îl simţi pe Filip mişcându-se în spatele ei. 

— Mi-a spus că mă doreai trupeşte. Că afecțiunea ta era un 
lucru primejdios. 

Rose îşi strânse palmele atât de tare încât mâinile începură 
să-i tremure. 

— Am râs şi i-am zis că e prostuţă să creadă una ca asta. Şi 
că ar fi păcat să piardă o slujitoare atât de cinstită pentru ce şi-a 
imaginat o tânără femeie. Spre binele ei, am convins-o să te 
păstreze, însă sincer vorbind, m-am bucurat să aud că mă 
venerezi. Vocea lui se auzea de mai aproape, cuvintele-i 
rostogolindu-se pe gâtul ei gol. Supuşii ar trebui să-şi iubească 
regele în toate chipurile pe care le îmbracă dragostea. Sunt 
bucuros că te rogi pentru mine, Rose. Trebuie să te închini 
pentru mine. 

Rose îi simţi braţele strângându-i umerii. Nu voia să respire. 

— Nu te opri, murmură el. 

Ea îşi închise ochii şi încercă să-şi continue rugăciunea, însă 
nu mai ştia ce să spună şi se simţi cufundată într-o beznă 
ameţitoare. 

— Maiestate. 

Amândoi îşi întoarseră capetele către cel care vorbi. 


145 


Chipul palid al lui Guillaume de Nogaret apăru dincolo de 
draperiile negre care rămaseră depărtate. Regele se ridică şi 
trecu dincolo. 

— Ai devenit şi prost-crescut de când eşti plecat, Nogaret? 
răspunse el cu glas aspru. De ce n-ai bătut la uşă? 

— Am bătut, sire. Însă nu m-aţi auzit. 

Rose se ridică şi ea în picioare. Îl simţi pe Nogaret privind-o cu 
răceala unui om care îi cunoaşte secretele. Se îmbujoră. 

— Maiestate, şopti ea, înclinându-şi capul şi îndreptându-se 
către ieşire. Înainte să închidă uşa, îl auzi pe ministru vorbind. 

— Am aflat de moartea reginei în drumul meu către Franţa. 
Îmi pare atât de... 

— N-am nevoie de mila ta, Nogaret. Vreau să aud că vii cu 
veşti bune. 

— Ei bine, maiestate, veştile mele o să fie o mângâiere. Două 
treimi din cardinalii electori ne vor susţine. De Got va deveni 
papă. El va fi următorul papă. Calea către porţile Templului e 
liberă. 


146 


29 


În apropiere de Bordeaux, Regatul Franţei 
14 noiembrie 1305 


— Eşti sigur că ăsta e drumul? 

Robert se ridică în scări şi se uită împrejur. Frunzele viţei-de- 
vie se îngălbeniseră şi erau sfărâmicioase, strugurii fiind culeşi 
de mult şi făcuţi vin. 

— Poate că ar fi trebuit să o luăm la stânga la răscrucea 
aceea? _ 

Se uită la Will, încruntându-se. Insoţitorul său era la câţiva 
paşi în urma sa şi privea peste umăr. 

— Mă auzi măcar? 

Will îşi îmboldi calul. 

— Poftim? 

Robert se uită în lungul drumului către locul în care privise 
Will. 

— Tot mai eşti îngrijorat? întrebă el, privindu-i pe cei patru 
bărbaţi care călăreau la trap în spatele lor. 

Purtau mantii închise la culoare, asemănătoare celor ale lui 
Robert şi Will, ascunzându-şi astfel armurile. Văzând că Will nu 
răspunde, Robert eliberă zgomotos aerul din piept. 

— Ce vrei să-ţi mai zic ca să te conving? 

— Voi fi sigur de cele ce mi-ai spus când ceea ce trebuie să 
facem se va înfăptui. A 

— Sunt soldaţi destoinici. li cunosc de ani buni. Vor face ce le 
spunem noi să facă. 

— Mă îngrijorează mai mult faptul că trebuie să-şi ţină fleanca 
dup-aia. 

Când bărbaţii se apropiară, Will îşi îmboldi calul, trecând la 
trap. li auzea pe doi dintre cavaleri vorbind în şoaptă. Toţi erau 
mai tineri decât el şi decât Robert, având probabil douăzeci de 
ani. Il făceau nostalgic. 

Se părea ciudat să călărească iarăşi alături de templieri după 
atât timp. Niciunul dintre ei nu purta uniforma, dar toţi aveau 
acelaşi fel de a se comporta şi erau într-un gând în permanenţă, 


147 


îngenunchind împreună la marginea drumului pentru a rosti 
Tatăl Nostru la vremea fiecărei slujbe, rupând pâine şi 
împărţind-o între ei la vremea mesei ori trecându-şi din mână în 
mână burdufuri cu apă, unul dintre ei rămânând în permanenţă 
de veghe atunci când restul dormeau. Uitase complet cum e să 
facă parte dintr-o unitate militară. Acum îşi dădu seama că îi era 
dor de aşa ceva. 

— Au jurat să păstreze tăcerea, îl asigură Robert. 

— Le-ai spus că Maestrul Franţei ţi-a ordonat să pleci în 
misiune. Ce se întâmplă dacă vor merge să vorbească cu el 
când se vor întoarce la Paris? 

— Au venit la ordinele mele, nu ale maestrului. Dar dacă eşti 
atât de îngrijorat de lucrul acesta, n-ar fi mai bine dacă le-am 
spune adevărul? Ei ştiu că am venit să salvăm copilul unuia 
dintre oamenii de seamă ai locului. Cu ce schimbă lucrurile dacă 
vor şti cine este acest om şi de ce este ţinut captiv de regele 
Franţei? Aşa vor afla măcar cât de gravă este situaţia şi că 
trebuie să reuşim. 

— Cu cât ştiu mai puţine, cu atât mai bine, răspunse Will. Nu 
vreau să risc ca toate astea să ajungă la urechile lui Hugues, în 
special faptul că sunt şi eu implicat. 

— Uite că am ajuns şi aici. 

— Ce vrei să spui? 

Robert se uită peste umăr ca să fie sigur că cei patru cavaleri 
erau destul de departe încât să nu-i poată auzi. 

— Frica asta a ta ca nimeni să nu afle de planul regelui se 
referă numai la Hugues, nu-i aşa? Deşi nu ştiu sincer dacă 
ascunzi lucrurile astea de teamă că te va pedepsi pentru că ai 
dezertat, asta dacă află că te-ai întors în Paris. Ori faptul că faci 
totul fără ştiinţa lui şi mă implici pe mine şi pe alţii în secret e un 
fel de a-l pedepsi pentru că ţi-a luat locul. Oricum ar fi, cred că 
pui în pericol Ordinul. 

— Ţi-am spus de ce nu vreau ca Hugues să ştie despre asta. 

— Dacă nu reuşim să-l salvăm pe băiat, n-avem altă şansă 
decât să-i spunem totul, murmură Robert. Poate că 
arhiepiscopul e încoronat chiar acum. Dacă nu-i salvăm fiul, sunt 
sigur că de Got va face orice îi va cere regele, şi-i va da Templul 
fără să crâcnească. 


148 


Văzând că Will nu răspunde, Robert se uită din nou la 
cavaleri. 

— Şi oricare ar fi motivul pentru care nu vorbeşti, te asigur că 
n-am fi reuşit singuri. Ţi-am spus să-l iei şi pe Simon, dar n-ai 
vrut să mă asculţi. 

— Încă îmi susţin decizia. 

— Nu e un prost, Will. A stat destul de mult prin preajma 
noastră încât să ştie că nu suntem nişte cavaleri ca toţi ceilalţi 
cavaleri. V-a ajutat pe tine şi pe Everard să recuperaţi Cartea 
Graalului, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Poate că bănuieşte ceva, dar asta nu-i acelaşi lucru cu a 
cunoaşte. 

— Mi-ai spus că vrei să reconstruieşti Anima Templi, să alegi 
noi membri. Printre cei doisprezece am avut întotdeauna şi un 
sergent. 

— Nu vreau să-l implic în aşa ceva, şi cu asta am încheiat 
discuţia. 

— Atunci pentru ce...? 

— Ascultă-mă! spuse Will furios, întorcându-se în şa, fixându-l 
cu privirea pe Robert. Ştii la fel de bine ca şi mine riscurile la 
care eşti expus după ce devii membru al Frăției. Pericolele, 
singurătatea, sacrificiile pe care trebuie să le facem. Frăția a 
rămas mereu ascunsă în ultimul secol, am lucrat împotriva 
maeştrilor noştri, ne-am folosit de resursele Templului pentru a 
ne duce la îndeplinire planurile, planuri care ar putea fi un 
blestem pentru Biserică şi pentru ordin, poate şi pentru 
majoritatea creştinilor. Planuri care cu siguranţă ne-ar duce la 
ştreang pe toţi. Am vărsat sânge pentru cauza noastră şi am 
ucis. Simon ar fi vrut de bunăvoie să ne ajute, ştiu asta, dar nu 
în numele cauzei. Ar fi făcut asta pentru mine. A fost la un pas 
de moarte când a venit după mine în Scoţia, şi nu vreau să fiu 
responsabil de moartea lui. Va fi numit grăjdar-şef şi vreau să se 
întâmple asta. Vreau ca iarna asta să fie cea mai frumoasă iarnă 
a vieţii sale de la Templu. Casa lui. In parte, acesta e lucrul de 
care vrem să ne asigurăm acum, aici; că cei asemenea lui 
Simon vor avea un cămin şi un viitor. 

Tăcură amândoi, continuând să meargă pe drumul mărginit 
de butucii de vie prin care vântul vuia jeluitor. 


149 


— Dacă vom reuşi, încă vrei să mai mergi la Lyon? întrebă 
Robert, rupând tăcerea. 

— Da. De Got trebuie să afle cât mai repede. Până când nu va 
şti că fiul lui e în siguranţă, Filip încă îl poate manipula. Va trebui 
să mă mişc repede. Imi vor trebui cel puţin două săptămâni 
pentru a ajunge în oraş. 

— Poate c-ar fi mai bine să mă duc eu sau unul dintre 
cavaleri. Regele, sfetnicii lui, Rose, cu toţii ştiu că eşti plecat să 
te întâlneşti cu Wallace. Vor fi toţi la ceremonia de încoronare a 
papei. Dacă te vede cineva? 

— Rose nu va fi acolo, spuse Will, pe un ton scăzut. L-am 
rugat pe Filip să o lase la Paris. l-am spus că sunt îngrijorat în 
privinţa stării ei de sănătate. Îl privi pe Robert. Ştiu că a trecut 
multă vreme de atunci, dar atunci când ai stat de vorbă cu ea, 
ți-a...? 

Robert privi în altă parte când Will se opri. 

— Ce? întrebă el, defensiv. 

— Ţi-a povestit despre sentimentele ei pentru rege? 

— Îl iubeşte? 

— Acolo, spuse Will dintr-odată, arătând un stejar mare care 
crescuse în mijlocul câmpiei acoperite de iarbă uscată. In 
depărtare se vedeau două coline. Exact aşa cum ne-a descris de 
Got împrejurimile. Suntem pe drumul cel bun. Işi opri calul şi 
descălecă. Să căutăm un loc în care să ne adăpostim caii. De 
aici vom merge pe jos. 

Robert făcu un semn cavalerilor să descalece. 

— Pe mine mă miră faptul că au decis să ţină copilul în casă. 

— E departe de drumul principal, izolată; o temniţă perfectă. 
Singurul om care ştie unde e casa aceasta e Bertrand, şi cui i-ar 
putea spune despre asta? Dacă ar face-o, îşi dezvăluie secretul 
şi se pune în pericol pe sine şi-l pune în pericol şi pe fiul lui. 
Unicul motiv pentru care ne-a destăinuit lucrurile astea este 
pentru că ştiam despre faptul că regele l-a şantajat. 

Când cavalerii se apropiară, Robert sări din şa. 

— Am hotărât să nu-i lăsăm în viaţă pe cei care-l ţin prizonier 
pe băiat, nu-i aşa? 

— Dacă le cruţăm viaţa, s-ar putea să se afle cine suntem. Nu 
avem altă opţiune. 


150 


— Credeam că cei pe care i-am ucis în cruciade aveau să fie 
ultimii. 

Will privi în lungul drumului care se deschidea înaintea lor. 

— Mi-e teamă că vom fi nevoiţi să mai vărsăm sânge. 


Lyon, Sfântul Imperiu Roman 
14 noiembrie 1305 


Bertrand de Got apucă braţul tronului şi încercă să nu scape 
crucea papală. Lectica în care se afla se balansa puternic, cei 
care o purtau fiind împinşi de mulţimea agitată. Zgomotul era 
asurzitor. Îl bucura faptul că tronul era înconjurat pe trei laturi 
de paravane din brocart întărit. Mulțimea clocotitoare arunca 
înspre el flori şi frunze, însă judecând după bufniturile puternice 
care se auzeau din când în când, era clar că unele buchete îl 
puteau lovi. Stomacul îi ardea şi simţi acidul gastric urcându-i în 
gât, însă se forţă să zâmbească senin, făcând din când în când 
cu mâna credincioşilor care îl venerau, aliniaţi pe marginea 
drumului către catedrală. Stând pe malurile râului Saone, 
oamenii aşteptau să-l vadă pe noul vicar al lui Dumnezeu, 
îmbrăcat în veşminte ceremoniale şi purtând bijuterii de o 
frumuseţe nemaivăzută. Veniseră cu miile pentru a-l vedea pe 
fiul lor, un francez, încoronat cu tiara papală. Cei mai mulţi erau 
din Gasconia şi Bordeaux, îmbulzindu-se pentru a vedea mai 
bine, la fel de agitaţi ca marea învolburată. Il strigau după 
numele pe care şi-l luase după numirea sa ca papă. Incă nu se 
obişnuise cu el. 

Clement al V-lea. 

Rostit la unison de mulţimea aceea, se auzea ca un urlet 
sălbatic. 

Nori negri se adunau deasupra oraşului Lyon, în contrast cu 
peticele albastre de cer care se vedeau printre ei. Când soarele 
ieşea din nori, lumina sa puternică făcea ca râul să pară o pânză 
de argint, apoi se ascundea iarăşi, apele devenind din nou negre 
precum cerneala. Pumnul în care strângea ferula era transpirat 
pe sub mănuşile de mătase pe care le purta. Sub veşmintele 
largi simţea furnicături pe corpul său fierbinte, cu toate că 
vântul rece de noiembrie sufla cu putere. Undeva în faţă văzu 


151 


turlele albe ale catedralei, încadrate de colina care se ridica în 
spatele ei. Norii îşi aruncau umbra la baza ei, transformând 
auriul copacilor în negru. Regele Franţei şi cardinalii care făceau 
parte din Colegiu îl aşteptau acolo. Aflat în mijlocul mulţimii 
adunate cu ocazia unei ceremonii atât de fastuoase, în urma 
căreia avea să se alăture şi el acelei magnifice linii de 
succesiune care începuse odată cu Sfântul Petru, Bertrand nu 
putea să se gândească decât la fiul lui. 

Trecuseră nouă luni de când îl văzuse pe Raoul pentru ultima 
oară. Nouă luni de când se întâlnise cu regele Filip în cortul 
amenajat în afara oraşului Bordeaux. În zilele acelea reuşise cu 
greu să închidă vreun ochi, odihnindu-se, căci se simţea cuprins 
deopotrivă de furie, disperare şi speranţă. Astăzi era încrezător. 
Avea să fie numit papă, apoi fie Campbell avea să îndeplinească 
ceea ce jurase, fie el, Bertrand, avea să-i dea regelui şi 
ministrului său ticălos tot ce îşi doreau. Luase decizia în ziua în 
care veniseră să-i ceară acele lucruri şi să-l amenințe. Orice s-ar 
fi întâmplat, nu avea să-l sacrifice pe Raoul, chiar dacă în 
schimbul lui ar fi trebuit să-i sacrifice pe cei care ar fi putut să-i 
îndeplinească visul de a elibera lerusalimul. Mai erau şi alţi 
soldaţi care să ridice crucea. Însă el nu putea să mai aibă un fiu. 
Un alt miracol. 

Mulțimea din faţă era mai densă. Drumul se îngusta, trecând 
printre râu şi zidul gros al unei mănăstiri. Sute de oameni se 
înghesuiseră acolo, fiind ţinuţi la distanţă de soldaţii din garda 
regală. Mulţi dintre ei se urcaseră pe zid, picioarele lor atârnând 
deasupra capetelor celor de jos. Strigătele pline de bucurie 
începeau să se stingă, rămânând în urmă. Urletele mulţimii de 
aici erau diferite: mai puternice, mai aspre. Bertrand deschise 
ochii. Se auzeau strigăte pline de ură, pline de violenţă. La 
început, se gândi că strigătele erau adresate soldaţilor care 
păstrau ordinea, împingându-i înapoi pe oameni pentru a elibera 
drumul, făcând loc procesiunii. Apoi, după ce se apropie, îşi 
dădu seama că bărbaţii şi femeile care ţipau furioşi se uitau la 
el. Sute de oameni îşi ridicaseră pumnii. 

— Papă fals! scandau ei. Papă fals! 

Cuvintele erau rostite în franceză, însă Bertrand, reuşind să le 
distingă clar în amestecul discordant de sunete, îşi dădu seama 


152 


că nu erau spuse în limba nativă a oamenilor. Ici-colo, cuvinte 
într-o altă limbă erau aruncate asupra sa aidoma florilor. După 
câteva clipe, o identifică a fi italiană. Ştia că italienii se 
răsculaseră, protestând faţă de numirea sa, mulţi fiind 
încredinţaţi că membrii colegiului  cardinalilor fuseseră 
constrânşi să-l aleagă. Cei prezenţi acolo cunoşteau implicarea 
Franţei în arestarea violentă a lui Bonifaciu, despre solicitarea 
regelui de a-l judeca post-mortem drept eretic, apoi de a-l 
deshuma şi a-l arde pe rug. Pe lângă aceasta, zvonurile cu 
privire la circumstanţele morţii lui Benedict se răspândeau cu 
repeziciune. Oamenii spuneau că regele Filip ceruse bani pentru 
răscumpărarea Sfântului Scaun. Bertrand nu putea să-i 
învinuiască; ştia că zvonurile erau adevărate. Insă chiar şi aşa, 
auzindu-i şi văzându-i pe cei care îşi revărsau toată furia asupra 
sa, se simţi lovit în plin, cutremurându-se. 

Când lectica trecu prin culoarul îngust creat de gărzile regale 
în mulţime, se auziră două izbituri mult mai puternice decât 
înainte în brocartul care proteja tronul. Unul dintre purtători se 
prăbuşi la pământ, lovit în cap de un bolovan, astfel că lectica 
se înclină într-o parte. Ceilalţi începură să meargă mai repede, 
dar mulţimea înaintă. Bertrand văzu cum unul dintre soldaţi îl 
loveşte în figură cu mânerul sabiei sale pe un bărbat. Omului îi 
ţâşni sânge roşu aprins şi căzu sub pumnii ridicaţi ai celor din 
jurul lui. Mai căzu unul, ţinându-se cu mâinile de faţă, apoi un 
altul, în vreme ce soldaţii începură să lovească cu scuturile în 
rândurile din faţă, forţându-i să se dea înapoi, rupându-le 
degetele şi maxilarele. 

Intensitatea loviturilor trimise o undă de şoc prin mulţime. 
Oamenii încercară să se întoarcă, îndepărtându-se de soldaţi, 
călcându-se în picioare ca să scape. Unii se prăbuşiră la pământ, 
împinşi de picioarele şi mâinile celorlalţi. Bărbaţii şi femeile care 
ajunseseră la zidul mănăstirii strigau de frică şi durere, fiind 
striviţi de mulţime. Cei de pe zid încercară să-i ridice pe prietenii 
şi pe rudele lor, însă zidul nu era destul de puternic pentru a 
rezista greutăţii. Ici-colo, de-a lungul curbei, pietrele începură să 
crape şi să se spargă. Un bărbat alunecă şi căzu peste cei de 
jos, trăgând după el bucăţi de tencuială. Se auziră mai multe 
bufnituri şi strigăte, tot mai puternice, până când se 


153 


transformară într-un huruit înfundat, care fu urmat de urlete 
când zidul se prăbuşi, ridicând în aer un nor de praf şi bucăţi de 
piatră. Strigătele continuară să se audă chiar şi după aşezarea 
molozului. Bertrand închise ochii şi încercă să blocheze sunetele 
care se auzeau în urma sa. Fu dus departe de mulţimea 
dezlănţuită, la adăpost în lectica sa. Îşi simţi stomacul 
întorcându-se pe dos şi se gândi doar la chipul fiului său. 


În apropiere de Bordeaux, Regatul Franţei 
14 noiembrie 1305 


Ponsard traversă curtea, înjurând când cizmele îi alunecară în 
noroi. Îşi băgă în gură o bucată de pâine şi îşi scutură firimiturile 
din barbă în vreme ce se îndrepta către şopron uitându-se 
împrejur. Se apropia seara, iar lumina era tot mai puţină, la casa 
din spatele său obloanele fiind deja trase. Ponsard se opri la 
intrarea în şopron, mijindu-şi ochii ca să vadă în interior, de 
unde venea miros de paie umede şi balegă. Pe un scăunel şedea 
o siluetă subţirică care mulgea o capră. 

Când se aplecă şi intră, silueta se întoarse speriată. 

— Nu, Marie, spuse Ponsard, când ea vru să se ridice. 

Îi făcu semn să se aşeze, apoi se duse în partea opusă a 
şopronului, paiele de pe jos înăbuşind zgomotul cizmelor sale. 
Caprele dintr-un staul de sub podul pentru fân behăiră speriate. 

— Nu mă lua în seamă, insistă el, rezemându-se de stâlpul de 
care era agăţat un căpăstru. 

Marie se aşeză ţeapănă pe scaun şi se aplecă înainte, băgând 
mâna sub burta animalului. 

Zâmbind tot mai larg, Ponsard privi cum ea strângea şi trăgea 
ţâţele caprei. Laptele curgea în vadră. Sub braţe, rochia ei se 
subţiase, devenind aproape transparentă. li putea număra 
coastele. Yolande îi implorase s-o lase să meargă la Bordeaux 
pentru a cumpăra provizii, însă Gilles nu era prost. În ultimele 
nouă luni, numai el se dusese la oraş, şi asta foarte rar, doar de 
câteva ori pentru a achiziţiona de-ale gurii şi o dată pentru a se 
întâlni cu întăririle trimise de rege. 

Ponsard se împinse în stâlp, apropiindu-se ca să vadă mai 
bine. Remarcă imediat cât de tensionată era, cât de albe şi de 


154 


subţiri erau degetele ei când mulgea. Simţind ceva întărindu-se 
în el, se duse în spatele ei. 

— Vă rog, şopti ea. 

— Taci, fato, murmură el, când ea se feri de atingerea lui. Ştii 
că nu-mi place să vorbeşti. 

Ponsard îşi deplasă încetişor mâinile de pe umeri către sânii ei 
mici. li apucă lacom, masându-i. 

— Intoarce-te, îi ordonă el cu glas aspru, simțind că e gata să 
ejaculeze. 

Ea începu să plângă, dar se conformă, întorcându-se pe 
scăunel. El îşi ridică tunica şi-şi desfăcu nădragii în grabă. O 
apucă de bărbie cu cealaltă mână şi o aduse mai aproape. Se 
opri, auzind ceva în spatele lui. Întorcându-se, se aşteptă să-l 
vadă pe Gilles sau pe ceilalţi stând în prag. Insă nu era nimeni. 

Puțin încurcat, îşi băgă penisul în pantaloni. Puse un deget pe 
buzele lui Marie, forţând-o să-şi ţină gura, apoi se duse la 
intrare, dojenindu-se pentru neatenţie. Fusese neglijent şi se 
dusese la fată în timpul zilei. Dacă Gilles ar fi ştiut că îşi 
abandonase postul, l-ar fi crucificat. Ponsard privi cercetător 
către casă. Lumânarea arunca văpăi de lumină printre stinghiile 
obloanelor, iar curtea era pustie. Stătu pe gânduri o clipă, ştiind 
că ar fi mai bine să se întoarcă la locul lui. Ar fi putut veni la fată 
mai târziu, când toţi aveau să fi adormit. Insă după această 
scurtă ezitare, pofta trupească îl împinse din nou către şopronul 
întunecat. 

Ponsard se apropie încetişor de Marie, aşteptând să aibă din 
nou erecţie, şi îşi duse o mână la pantaloni. Behăitul caprelor 
acoperi paşii care se apropiară cu repeziciune şi fără zgomot din 
spatele său. Când fata făcu ochii mari, el crezu că era 
înspăimântată şi nu observă pumnalul decât atunci când trecu 
prin faţa lui, pentru ca apoi să-i taie beregata. 

XXX 

Will se mişcă iute, apropiindu-se de tânăra de pe scăunel. 
Tocmai când ea se pregătea să tipe, îi puse mâna pe gură şi se 
ghemui în faţa ei. 

— Linişteşte-te. Nu vrem să-ţi facem niciun rău. 

Ea îşi îndreptă privirea asupra bărbatului din care ţâşnea 
sânge ca dintr-o fântână, prăbuşit în colţul opus al hambarului. 


155 


Robert îşi băgă pumnalul în teacă şi apucă de braţele soldatului. 
Ceilalţi patru cavaleri ieşiră de sub podul pentru fân şi veniră să- 
| ajute, unul dintre ei împrăştiind fân peste urmele de sânge. 

— Cum te cheamă? 

Will îşi luă încetişor mâna de pe gura ei. 

— Marie. 

Will îi zâmbi încurajator. 

— Arhiepiscopul de Got mi-a vorbit despre tine. Ascultă-mă, 
Marie. Am venit să-l eliberăm pe băiat, pe Raoul. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

Ea clătină din cap. O mână tremurândă se ridică şi îi acoperi 
buzele. ÎI privea din nou pe cel mort. Robert şi ceilalţi îi luau 
armele şi tunica albastru-stacojie. Floarea de iris din piept era 
pătată de sânge. Când tânăra se ridică şovăitoare, Will îi făcu 
loc să treacă pe lângă el, lăsând-o să se ducă la cel mort. 

Marie se uită la gâtul spintecat al acestuia, ţinându-şi mâinile 
în jurul corpului. Se aplecă şi-l scuipă. Ştergându-se la gură, îşi 
întoarse chipul palid, dar hotărât, către Will. 

— Ce vreţi să fac? 

— Câţi gardieni sunt? 

— Şapte. Gilles e căpitanul lor. 

— Sunt toţi în casă? 

Marie încuviinţă. 

— Ponsard ar fi trebuit să stea de veghe, însă... Se uită din 
nou la el şi trase aer în piept. Gilles şi ceilalţi sunt la parter, o 
aşteaptă pe Yolande să le aducă de mâncare. Raoul stă de 
obicei în camera lui. Nu-l lasă să iasă afară. 

— Acesta e un lucru bun, spuse Will, privindu-l pe Robert şi pe 
ceilalţi ca să se asigure că auziseră totul. Te-ai descurcat bine, 
Marie. Nu mai trebuie să faci decât un singur lucru. 

Arătându-i curtea cufundată în întuneric, îi spuse repede ce 
voia de la ea. 

Marie ascultă, părând speriată la început, dar atunci când el 
termină, ea încuviinţă. 

Zâmbetul de pe chipul lui Will dispăru în momentul în care 
tânăra ieşi din şură. Se îndreptă către Robert şi ceilalţi. 

— Jean, zise el, făcându-i semn unuia dintre templieri, du-te în 
curte şi ascunde-te. Când vor ieşi gardienii, vreau să te duci în 


156 


casă. Găseşte-l pe Raoul. Orice s-ar întâmpla, vreau ca băiatul 
să rămână în viaţă. S-a înţeles? 

Când Jean se uită la Robert, cavalerul dădu aprobator din cap. 

— Astea-ţi sunt ordinele. 

— Voi trei, ascundeţi-vă în altă parte, le spuse Will celorlalţi, 
după ce Jean ieşi. Robert, tu vii cu mine. 

Îl privi în ochi pe Robert în timp ce se îndreptau către uşă. 

— Am avut noroc cu gardianul care şi-a părăsit postul. Să 
sperăm că vom avea noroc şi în continuare. 

Din casă se auziră strigăte. Auziră vocea lui Marie, ţipând 
înspăimântată. 

— E cineva. În şopron! Vă rog, veniţi repede! 

Robert îşi ridică sabia. 

— N-avem nevoie de noroc. 

Cei doi bărbaţi se ghemuiră de o parte şi de cealaltă a intrării, 
mantiile închise la culoare făcându-i una cu întunericul. Pe 
chipurile lor, brăzdate de cicatrice din războaie şi pline de riduri, 
unul purtând barbă, celălalt nu, se citeau îndârjirea şi hotărârea. 

Strigătele lui Marie fură urmate de paşii apăsaţi ai celor care 
traversau curtea. 

— Cine-i acolo? se auzi o voce răguşită. Arată-te! Vocea scăzu 
în intensitate, de parcă cel care vorbea se întorsese. Tu. Du-te şi 
caută-l pe Ponsard. Întreabă-l dacă a văzut pe careva. 

Will strânse sabia în mână când auzi paşi îndepărtându-se. 

În clipa imediat următoare, apăru o siluetă în cadrul uşii, 
mantia stacojiu-albastră strălucind în penumbră. 

— Cred că servitoarea s-a înşelat, Gilles, se auzi o voce din 
spatele siluetei care se oprise la intrare. Poate că a fost un lup. 

— A spus că a văzut un bărbat, murmură Gilles drept răspuns, 
fără să se mişte. Dracu' să-l ia de întuneric. Nu văd nimic. 

Făcu un pas înainte, încordat, apoi se opri din nou, uitându-se 
în jur. Behăitul caprelor răsuna ca o tânguire. 

— Dacă ieşi acum, n-o să păţeşti nimic. i 

Gilles înaintă sigur pe el, pregătit de atac. In spatele său se 
aflau doi gardieni. Apoi intră un al treilea. Se împrăştiară. 

Unul o luă la dreapta. Lovi cu piciorul într-o grămadă de paie, 
apoi strigă speriat când văzu ceva fugind înspre el. 


157 


— La dracu'! înjură el, râzând uşurat când văzu capra care 
ieşi în curte alergând. 

— Ai păţit ceva? întrebă cel de-al patrulea gardian, care 
tocmai intrase. 

Camaradul său se întoarse. 

— M-am... 

Îşi înghiţi cuvintele când o siluetă mult mai mare sări asupra 
lui din întuneric cu ochii scânteind. Îşi ridică sabia la timp, 
parând lovitura. 

Will îşi încleştă dinţii, simțind izbitura puternică. Bărbatul îi 
dădu sabia într-o parte şi se ghemui, gata de luptă, în vreme ce 
în jur începură să răsune strigăte. Cel de-al cincilea gardian veni 
în grabă să-şi ajute tovarăşii. 

— Nu! strigă Gilles, lovind cu sălbăticie pe templierul care îl 
atacase. Du-te la băiat! 

După ce gardianul dispăru, Will îl atacă prin învăluire pe 
adversarul său, vederea periferică fiindu-i distrasă de mişcările 
rapide ale celor care se luptau. Pe sub bluza sa lungă, gardianul 
purta armură, iar mâinile îi erau protejate de mănuși din zale, la 
fel ca Will. Purta, fără îndoială, şi un fel de protecţie pentru 
picioare. Insă niciunul dintre ei nu avea scut. Will le ordonase 
cavalerilor să le lase lângă cai. Scuturile în formă de romb ale 
templierilor s-ar fi dovedit a fi greu de folosit în timpul unui atac 
rapid, lansat prin surprindere. El însuşi se dezobişnuise să 
poarte unul în timpul petrecut în Scoţia, bazându-se mai 
degrabă pe un scut rotund, mic, folosit de pedestraşi. 

Dintr-odată, gardianul lansă un atac către partea dreaptă a lui 
Will. Observând cât de stângace era postura soldatului, Will îşi 
dădu seama că mişcarea era o fentă. Intocmai cum anticipase, 
sabia se îndreptă spre partea stângă în ultima clipă. li urmări 
traiectoria şi îndepărtă cu abilitate arma gardianului, apoi îl lovi 
cu putere în stomac cu piciorul. Când bărbatul se împletici, Will 
îi tăie gâtul cu sabia. Muşchii puternici ai gâtului făcură ca sabia 
să se oprească la jumătate. Când Will o smulse, gardianul căzu 
în genunchi, gâlgâind şi scăpându-şi arma. Incepu să-şi ridice 
mâinile, ducându-le către rana deschisă din care ţâşnea sânge, 
însă Will îi reteză capul cu o lovitură puternică cu ambele mâini. 


158 


Will se întoarse la timp, auzind paşi în spatele său. Era Gilles. 
Căpitanul se lansă într-un atac sălbatic asupra lui. După câteva 
eschivări rapide, Will îşi dădu seama că bărbatul era un foarte 
bun luptător. Sabia lui era ca un fulger care îl ataca din toate 
părţile. Intâi gâtul, apoi coapsa, o lovitură rapidă către vintre, o 
şfichiuire şuierătoare pe la beregată, o spintecătură înspre 
coaste. Făcu abstracţie de tot ce se întâmpla în jurul lui, de 
icnetele şi gâfâielile celorlalţi, atent să pareze loviturile care ar fi 
putut să-i străpungă apărarea şi să-l ucidă. Loviturile lui Gilles 
erau puternice. Aproape fiecare dintre ele făcea ca din săbiile 
lor să se desprindă fărâme de metal care scânteiau între ei. In 
câteva clipe, fruntea lui Will se umplu de broboane de sudoare, 
iar muşchiul antebraţului începu să-l doară, încordându-se tot 
mai mult cu fiecare eschivă ori lovitură de atac. 

Chipul lui Gilles exprima încrâncenare şi concentrare, însă 
atunci când ajunseră mai aproape de ieşire, faţa lui Will fu 
luminată de amurgul cenușiu, iar căpitanul făcu ochii mari. 

— Te-am mai văzut, gâfâi el. La palat. Lansă o nouă lovitură. 
Lângă rege! 

Căpitanul îşi pierdu concentrarea doar câteva clipe, suficient 
pentru ca Will să-i împingă spada în lateral. Will îşi roti sabia pe 
deasupra capului său, ţintind ţeasta lui Gilles, iar dacă ar fi lovit, 
i-ar fi crăpat capul în două. Neîndemânatic, dar foarte rapid, 
Gilles îşi reveni şi-şi ridică spada, parând lovitura. Cele două 
săbii formară o cruce în aer, apoi Gilles, mârâind cu sălbăticie, 
apucă vârful spadei sale cu mâna liberă, care era protejată de o 
mănuşă din zale, apoi o dădu în lateral cu forţă. Spadele 
scrâşniră puternic. Gilles reuşi să prindă sabia lui Will în 
ghearele de vultur ale mânerului, apoi o împinse în jos şi în 
lateral, dezechilibrându-l. Când Will se aplecă într-o parte, Gilles 
îşi ridică spada, lovindu-şi adversarul în faţă cu mânerul. 

Cu nasul spart şi orbit de lacrimi, Will simţi adierea uşoară a 
vântului. Se încordă, pregătindu-se să primească lovitura care 
avea să-i aducă sfârşitul. Auzi fierul străpungând armura, zalele 
spărgându-se, răsuflarea întretăiată a cuiva, şi apoi o bufnitură. 
Timp de câteva clipe, crezu că nasul îl durea atât de tare încât 
eclipsă agonia provocată de lama care îl străpunsese. Insă 
atunci când îşi şterse ochii şi se dădu înapoi, împleticindu-se, îl 


159 


văzu pe Gilles stând în genunchi în faţa lui, cu sabia lui Robert 
înfiptă în spate. Robert îşi smulse spada, iar căpitanul se prăbuşi 
cu faţa în paie. 

Privind în jurul său cu ochii înceţoşaţi, Will văzu că toate 
gărzile regale erau la pământ, iar unul dintre templieri stătea 
rezemat de peretele şopronului, alb la faţă, apăsându-şi umărul 
cu mâna. 

— Ceilalţi, veniţi cu mine. Au mai rămas doi gardieni. 

leşind în curte, Will îi făcu un semn lui Robert. 

— Mulţumesc. 

— Ei, n-aveam de gând să-mi laşi mie cea mai grea treabă. 

— Bine zis, icni Will, astupându-şi una dintre nări ca să dea 
afară sângele pe cealaltă. Altfel, soarta noastră ar fi fost 
pecetluită. 

Se încordară cu toţii când uşa casei fu deschisă larg. Jean ieşi 
cu sabia înainte, lumânarea din mâna sa revărsându-şi 
strălucirea împrejur. În spatele templierului se afla Marie, care 
ţinea în braţe un băiat înspăimântat. 

— l-ai omorât pe gardieni? întrebă Will, îndreptându-se către 
cavaler. 

— Gardieni? Jean clătină din cap. Nu era decât unul. A venit 
după băiat. 

Se întoarseră, auzind paşi bocănind. O femeie grasă care 
ţinea în mână un cuţit de bucătărie ieşi de după casă. Gâfâia. 

— Slavă Domnului! Slavă Domnului că aţi venit! 

Îşi îndreptă privirea către şopron. 

— Sunt toţi...? 

Când Will încuviinţă, femeia se aplecă înainte, încercând să-şi 
recapete suflul. 

— Am încercat să-l opresc pe celălalt, dar şi-a luat calul şi a 
fugit. 

Robert se apropie. 

— A scăpat unul? 

Privi cu îngrijorare pe Will. 

— Oare ne-a văzut? 

— Nu cred. Totuşi, spuse Will înjurând printre dinţi în timp ce- 
şi băgă sabia în teacă, speram să avem mai mult timp la 
dispoziţie pentru a ne pierde urma. 


160 


Catedrala din Lyon, Sfântul Imperiu Roman 
30 noiembrie 1305 


Filip intră cu paşi mari în cameră şi-şi scoase mănuşile. 

— Puteţi ieşi, se răsti el la slujitorii care zăboveau pe lângă 
uşă. 

Se uită fix la cel care stătea cocoşat pe scaunul de la 
fereastră. Scrâşni din dinţi, nervos, însă aşteptă să se închidă 
uşa înainte să vorbească. 

— Mă laşi să aştept două săptămâni şi acesta e felul în care- 
mi dai bineţe? Nu faci nicio plecăciune, nu rosteşti niciun 
cuvânt? De ce ai refuzat să mă primeşti în audienţă? Văzând că 
cel de la fereastră nu se întoarce, Filip se îndreptă către el. 
Cardinalii mi-au spus că eşti bolnav şi că nu poţi fi vizitat de 
nimeni. Dar nu văd niciun semn de boală. Nu se auzi niciun 
răspuns. Răspunde-mi, de Got! De ce nu m-ai primit? 

Bărbatul se ridică încetişor, spatele lui fiind luminat de 
amurgul însângerat. Îşi ridică privirea, întâlnind-o pe a regelui. 

— Nu mai sunt Bertrand de Got. Sunt papă şi mi te vei adresa 
cu respectul cuvenit. Ochii regelui scânteiară plini de furie, însă 
papa continuă. Cardinalii ţi-au spus adevărul. Am fost bolnav. 
Îmi pare rău dacă lucrul acesta ţi-a zădărnicit planurile. 

Filip şovăi, uimit de modul în care îi răspunsese papa. Parcă 
ar fi stat de vorbă cu altcineva. Acesta nu mai era fricosul care 
se lăsase manipulat, înfricoşat şi intimidat în cortul său din afara 
oraşului Bordeaux, bărbatul care cedase la aflarea veştii că fiul 
său bastard era ţinut ostatic şi avea să fie ucis dacă nu le 
îndeplinea cererile. Cel care se afla înaintea sa fără îndoială că 
nu era un neghiob; lucrul acesta putea fi ghicit din postura sa 
dreaptă, ţeapănă, cu pumnii strânşi. In ciuda încordării, Bertrand 
părea a fi mult mai puternic şi mai hotărât decât îl văzuse Filip 
vreodată. Îl enerva asta. Oare urcarea pe tronul pontifical crea o 
legătură directă cu Dumnezeu pe linia Sfântului Petru? Să fi 
primit putere cerească prin comuniunea aceasta? 

Îşi drese glasul şi se îndepărtă, temându-se dintr-odată să 
privească ochii aceia negri, care nu clipeau, ca nu cumva să 
vadă în ei ceva mai măreț şi mai înfricoşător. Se blestemă 


161 


pentru faptul de a-l fi trimis pe Nogaret înapoi la Paris după 
ceremonia de învestire, însă creşterea taxelor stârnise revolte în 
oraş şi voia ca sfetnicul său să fie acolo pentru a ajuta la 
calmarea situaţiei. 

— ţi accept scuzele, spuse el, încordat. Dar având în vedere 
că acum eşti sănătos, vreau să-ţi îndeplineşti obligaţiile pe care 
ţi le-ai asumat când ai fost numit papă. Filip făcu o pauză pentru 
a-şi aduce aminte sfaturile lui Nogaret. Întâi de toate, căci 
acesta e lucrul cel mai important, îl vei chema înapoi din Cipru 
pe Marele Maestru Jacques de Molay. Şeful Ordinului trebuie să 
fie aici dacă vrem să-l distrugem. Atunci când se va întoarce, 
vom organiza la Paris o întrunire a celor trei stări, care vor fi 
informate în prealabil cu privire la ce se va discuta. Vei anunţa 
că Templul a devenit nefolositor şi că a împovărat oamenii şi 
papalitatea cu încercările sale zadarnice de a recuceri Ţara 
Sfântă. Vei sublinia faptul că averea Templului ar fi mult mai 
bine utilizată pentru menţinerea păcii în Apus decât în ţări 
străine, că de pe urma ei vor avea de câştigat toţi locuitorii 
Franţei, că taxele vor fi reduse şi că graniţele vor fi întărite. 
Apoi, prin puterea dăruită de Dumnezeu, vei dizolva Ordinul. 
Templierilor şi vei transfera toate bunurile, proprietăţile şi 
averile lor regatului Franţei. 

Cuvintele sale fură urmate de linişte. Filip se încruntă şi vru să 
vorbească din nou, întrebându-se dacă Clement îl auzise. Însă 
papa răspunse înainte ca el să poată face asta. 

— Aţi terminat, maiestate? 

Remarcând tonul pompos al papei, Filip se încruntă şi mai 
mult. 

— Da, am terminat, dar... 

— Foarte bine, maiestate, pentru că şi eu am terminat. Nu 
mai accept să fiu torturat de tine şi de şarpele acela veninos, 
Guillaume de Nogaret, nu mă mai puteţi constrânge sau 
ameninţa. Sunt papă, vicarul lui Dumnezeu şi vocea lui 
Dumnezeu pe pământ, şi nu mă mai puteţi manipula. Nu mă voi 
supune cererilor voastre şi voi declara nulă înţelegerea pe care 
am semnat-o, pentru că n-am semnat-o de bunăvoie. Clement 
îşi ridică vocea, cutezător. Nu-l voi rechema pe Jacques de 
Molay, căci el şi cavalerii săi sunt singurii oameni care mai 


162 


năzuiesc la creştinarea Ţării Sfinte. Sfântul tău bunic a luptat şi 
a murit degeaba în pustiurile acelea? Să abandonăm speranţele 
noastre atât de uşor? Papa clătină din cap. Voi face tot ce-mi stă 
în putinţă pentru a-i ajuta atât spiritual, cât şi financiar pe 
templierii din Cipru să-şi continue războiul sfânt. 

Filip se uită la el năucit. 

— Te înşeli, te înşeli amarnic dacă crezi că nu voi face lucrul 
cu care te-am ameninţat. Îşi duse mâna la mânerul spadei. Ai 
uitat, Clement? Fiul tău e în custodia mea. Îți jur că-l voi ucide 
dacă-mi refuzi asta! 

— Nu vei face aşa ceva, murmură Clement, privind sabia de la 
şoldul lui Filip. Fiul meu nu mai e în grija oamenilor tăi. Azi- 
dimineaţă am aflat că a fost dus într-un loc sigur. Nu-l vei găsi 
niciodată, iar dacă vei încerca, voi face ceea ce predecesorul 
meu nu a avut ocazia să facă. Te voi excomunica. Se îndreptă 
către rege, părând din ce în ce mai mare cu fiecare pas pe care 
îl făcea, până când Filip fu nevoit să se dea înapoi. Vei putea 
spune că am un fiu ca să încerci să mă distrugi, însă eu voi nega 
asta, iar cuvântul tău nu reprezintă nimic, maiestate. Oamenii, 
supuşii tăi, sunt din ce în ce mai nemulţumiţi sub stăpânirea ta 
şi contestă alianţa ta cu criminalul acela, Nogaret. Deja s-au 
ridicat împotriva ta. Crezi că locuitorii ducatului Guienne au uitat 
atât de repede violenţa cu care i-ai supus? Arestarea nobililor şi 
confiscarea proprietăţilor lor? Ştiu că nu mai ai nici fondurile şi 
nici susţinerea necesare înăbuşirii unei revolte. Dacă mă ataci, 
vei regreta amarnic. 

Filip clătina din cap, însă nu putea să rostească niciun cuvânt. 
Se lovi cu spatele de perete. Ochii negri ai papei îl sfredeleau 
acuzatori şi mânioşi. Plini de aversiunea lui Dumnezeu faţă de 
el. Regele n-ar fi putut decât să-şi pună mâinile pe faţă pentru a 
se proteja de privirea aceea acuzatoare. 

— Te-au otrăvit cei din jurul tău. Ai devenit la fel de lipsit de 
credinţă ca sfetnicul tău cel eretic! Tu, care ai ucis doi vicari de- 
ai lui Hristos! 

— Nu, mormăi Filip. Nu. Am făcut aşa cum mi-ai poruncit! 
Căzu în genunchi, ridicându-şi mâinile şi împreunându-le ca 
pentru rugăciune. Am făcut-o pentru tine! Pentru poporul tău! 

Auzindu-i răspunsul, Clement ezită. 


163 


— Pentru mine? 

Însă Filip nu-l mai auzea. Îşi închisese ochii, ţinându-şi mâinile 
ridicate către ceruri. 

— Doamne, iartă-mă! lartă-mi păcatele! 


Catedrala din Lyon Sfântul Imperiu Roman 
1 decembrie 1305 


— Am făcut-o. 

— Credeţi că regele va accepta asta? 

Will îl urmări cu privirea pe papă în timp ce acesta se îndreptă 
către scaunul de la fereastră. Părea epuizat şi mult mai bătrân 
decât era atunci când îl văzuse Will ultima oară, în Bordeaux. 
Veşmintele sale din mătase roşie îl făcură să pară mai mic 
atunci când se aşeză, împreunându-şi mâinile în poală. 

— Nu cred că are de ales. Dacă refuz dizolvarea Templului, 
atunci nu-şi poate îndeplini ambițiile. Papa îşi ridică brusc 
privirea. Şi fiul meu n-a păţit nimic? 

Will încuviinţă nerăbdător. Clement îl întrebase deja o 
mulţime de lucruri despre băiat în dimineaţa zilei trecute. 

— Oamenii mei l-au dus împreună cu Yolande şi Marie la sud 
de sat, întocmai cum ne-aţi poruncit. Filip nu va putea să-i 
găsească pe niciunul dintre ei. 

— Bine. Clement zâmbi. Sora mea va avea grijă de ei. 

— Deci s-a terminat? Am făcut tot ce trebuia pentru a apăra 
Templul? 

Clement privi înspre el încruntându-se. 

— Nu. Nu s-a terminat încă. Cel puţin nu atât timp cât 
ministrul de Nogaret continuă să-l otrăvească, întorcându-l 
împotriva Bisericii. 

— Regele ştie ce face, Sanctitatea Voastră. O fi Nogaret cel cu 
viziune, însă Filip nu e nici prost, nici slab de înger. 

— Poate că da, spuse Clement, fluturându-şi mâna de parcă 
asemenea lucruri nu ar fi fost importante, dar cred că regele ar 
fi mai puţin agresiv dacă şarpele acela nu l-ar mai influenţa. Se 
ridică. Nu-i pot face nimic lui Filip, nu sunt atât de puternic, şi 
chiar dacă aş putea, aş declanşa un adevărat război în regat. 
Dar Guillaume de Nogaret nu e rege. L-aş putea pune sub 


164 


acuzare pentru crimele împotriva predecesorilor mei, însă 
zvonurile nu-mi vor fi de folos. Am nevoie de dovezi clare. 

— Ştiu sigur că regele şi Nogaret au pus la cale uciderea 
papei Bonifaciu. Filip mi-a spus asta în timpul discuţiei în care 
mi-a mărturisit intenţia lui de a distruge Templul. 

Faţa lui Clement rămase gravă, însă clătină din cap. 

— Cuvintele tale nu sunt suficiente, cel puţin nu împotriva 
unor astfel de oameni. Un templier care a devenit mercenar? 
Regele e înconjurat de avocaţi şi oameni plini de viclenie. Va fi 
nevoie de ceva mai mult decât mărturia unui dezertor pentru a-l 
confrunta. Mergea cu paşi mari prin încăpere. Mai mult decât 
atât, sunt mai degrabă interesat de găsirea unor dovezi în ce 
priveşte moartea papei Benedict. Oricât de condamnabil a fost 
atacul asupra lui Bonifaciu, acesta avea mulţi duşmani în 
colegiul cardinalilor, duşmani care probabil că nu sunt foarte 
interesaţi să afle că a fost ucis. Adu-ţi aminte, jumătate din 
colegiu e format din cardinali francezi care îl susţin pe Filip. Însă 
despre Benedict se spune altceva. Era pe placul multora, iar 
zvonurile în privinţa decesului său prematur cer să se facă 
dreptate. Clement îl privi pe Will. Găseşte-mi dovezi clare că 
Guillaume de Nogaret l-a ucis pe papa Benedict şi voi lua măsuri 
împotriva lui. De îndată ce nu va mai fi în anturajul regelui Filip, 
vom putea sta liniştiţi. 

— Va trebui să fiu foarte atent. După cum v-am spus, unul 
dintre soldaţii care îl ţineau captiv pe băiat a scăpat. 

— Spuneai că nu te-a văzut, nu-i aşa? 

— Da, dar e riscant totuşi. Nogaret n-a avut niciodată 
încredere în mine. Însă promit că voi face tot ce-mi stă în 
putinţă pentru a găsi dovezile care să-l incrimineze, atât timp 
cât veţi continua să protejaţi Templul. 

— Ai cuvântul meu. 

Clement se îndreptă către masa pe care fuseseră aşezată o 
carafă de vin şi două pocale. 

— Să vorbim despre altceva. Spuneai că te-ai folosit de 
templieri pentru a-l apăra pe fiul meu. L-a pomenit pe Marele 
Maestru vreunul dintre ei? Au zis ceva despre planurile lui 
pentru o nouă campanie în Ţara Sfântă? 

Will clătină din cap. 


165 


— Ultimele veşti pe care le-am primit vorbeau despre faptul 
că Jacques de Molay încerca să obţină susţinere şi fonduri 
pentru o nouă cruciadă, însă solicitările sale n-au fost 
încununate de succes. 

Clement păru dezamăgit când îşi turnă vin. 

— Ei bine, poate că încă n-am primit veştile cele bune. 

— Da, murmură Will, poate. 


166 


Palatul regal, Paris 
21 decembrie 1305 


— Nu pot să înţeleg cum de s-a întâmplat aşa ceva, 
maiestate. 

Regele deschise o uşă joasă, pe jumătate ascunsă de iederă, 
iar Nogaret îl urmă. Işi aplecă capul, observând că se află într-un 
loc pe care nu-l cunoştea. Erau chiar pe vârful Ile de la Cite, 
având în spatele lor înaltul zid care înconjura grădinile palatului 
regal. În faţă, malurile mâloase cădeau abrupt şi dispăreau în 
Sena umflată şi cenuşie după trecerea furtunilor de iarnă. Din 
apă se ridicau trei insule mici, precum cocoaşele unui monstru 
uriaş scufundat în mijlocul fluviului. Pe deasupra apelor tulburi 
se arcuia un vechi pod de lemn care ajungea până la cea mai 
apropiată insulă. Nogaret văzuse podul de pe maluri, însă nu 
ştiuse că în zidul palatului se găsea o uşă. 

— Tatăl meu l-a construit, spuse Filip, privind podul. Arătă cu 
mâna insula cealaltă. Pământul gălbui era sterp şi uscat de vânt. 
Nu se vedeau decât câţiva copaci crescuţi la întâmplare şi 
păsări care se bălăceau la mal. Ar fi vrut să pescuiască de pe lle 
des Juifs. 

— Maiestate, se aventură Nogaret, încercând să-l determine 
pe rege să se întoarcă la subiectul despre care discutau. 

— Nu cred că a reuşit. Dificultăţile din perioada domniei lui l- 
au împiedicat să facă asta. Tatăl meu era un om slab, era tras 
încoace şi-ncolo de cei apropiaţi lui şi de familie, niciodată nu se 
gândea la el însuşi, niciodată nu făcea ce voia el. Abia dacă-şi 
mai aduc aminte de el. Tot ce ştiu despre el e că tatăl lui a fost 
un sfânt. Filip se întoarse către Nogaret. Vântul rece îi umflă 
părul. Tot aşa vor gândi şi despre mine atunci când voi muri? Că 
am fost prost şi neputincios şi i-am lăsat pe sfetnicii mei să mă 
manipuleze după placul lor? Că n-am făcut nimic cu adevărat 
important? N-o să fiu decât nepotul unui om de seamă? 

— Veţi fi cunoscut drept cel care a reîntregit Franţa, spuse 
Nogaret cu hotărâre. Cel care a adus regatului său prosperitate 


167 


şi pace, care a pus bazele unei epoci în care înţelepciunea e mai 
importantă decât credinţa oarbă. 

— L-am subestimat pe noul papă, murmură Filip, privind iarăşi 
insula lăsată în părăsire. Soldatul nu poate să ne spună nimic 
despre cei care i-au atacat? 

Nogaret se înfurie. 

— Nu i-a văzut. Când şi-a dat seama că Gilles şi ceilalţi 
pierdeau, a şters-o. Dacă ar fi avut ceva mai multă minte, ar fi 
trebuit să se ascundă în apropierea casei, ca să-i vadă pe 
intruşi. Mi-e teamă că acum nu vom mai afla niciodată cine au 
fost. 

— Cred că erau nişte mercenari plătiţi de Clement pentru a-i 
salva copilul. Filip se apropie de podul de lemn, târându-şi tivul 
mantiei negre prin mâl. Are mai mult curaj decât credeam. 
Regele se sprijini de parapetul din lemn, însă nu păşi peste 
scândurile acoperite de muşchi. 

— Am putea să-l căutăm pe băiat, sugeră Nogaret, frecându- 
şi bărbia. Sunt aproape sigur că cineva din apropiații lui Clement 
ştie unde l-au dus pe copil. 

Filip clătină din cap. 

— Nu. S-a terminat. Fără sprijinul papei nu mai putem 
distruge Templul. Incepu să meargă pe pod. Planurile mele de 
cucerire a unor noi teritorii vor rămâne doar la stadiul de 
planuri. Fără fonduri nu mai pot face nimic. Se încruntă. Oare să 
mai creştem taxele? 

— Ar fi un lucru primejdios. Locuitorii oraşului sunt mânioşi, şi 
acelaşi lucru se poate spune şi despre toţi ceilalţi francezi. Abia 
am reuşit să înăbuşim revoltele. Atmosfera este tensionată. 
Nogaret oftă. Templul e... 

— Templul e pierdut pentru totdeauna pentru noi, îl 
întrerupse Filip, întorcându-se de pe pod şi îndreptându-se către 
uşa din zid. S-a terminat. 

— Vom găsi o altă cale, sire, sunt sigur. Nogaret îl urmă în 
grabă pe rege. Nu trebuie decât să ne gândim la ea. 

— Eu m-am gândit destul. Capul mi-e atât de plin de gânduri, 
încât cred că o să crape. Lasă-mă singur. 

Nogaret vru să spună ceva, însă se opri şi rămase în urmă, 
lăsându-l pe rege să se îndepărteze, străbătând singur grădinile 


168 


palatului. Nu era momentul potrivit să-l forţeze pe Filip. Avea să 
aştepte ca apele să se liniştească niţel înainte de a-şi încerca 
din nou norocul. Era un adevărat dezastru. Bertrand de Got 
părea să fie un fruct atât de copt, atât de pregătit pentru a fi 
cules şi pus sub o presă. Insă aleseseră persoana greşită. 
Nogaret intră în palat fierbând de furie: soldaţii puşi de pază 
fuseseră nişte incompetenţi, iar papa îşi schimbase brusc 
atitudinea. Templul era cea mai bună opţiune pentru protejarea 
şi întărirea regatului, însă Filip avea dreptate: fără susţinerea 
papei, nu aveau cum să se folosească de ordin. 

Ministrul era atât de adâncit în gândurile sale încât nu-l 
observă pe Will care se îndrepta către camera sa decât atunci 
când trecură unul pe lângă celălalt. Se opri brusc şi se întoarse, 
mijindu-şi ochii. 

— Campbell? 

— Ministre de Nogaret, răspunse Will, înclinându-şi capul. 

— Te-ai întors mai devreme decât mă aşteptam. Credeam că 
o călătorie până în Scoţia e un drum foarte dificil. 

— N-a trebuit să mă duc prea departe. M-am întâlnit în Anglia 
cu unul dintre generalii lui Wallace. 

Nogaret privi pergamentul din mâna lui Will. 

— O scrisoare? 

— De la sora mea, spuse Will, ridicând-o pentru ca Nogaret să 
poată vedea numele lui, scris pe una din feţele pergamentului. 
Când m-am întors am găsit-o aici. Zâmbi. Mă aştept să fie o 
lungă scrisoare despre câte cuvinte ştie să spună copilul 
nepoatei mele şi câţi dinţişori i-au ieşit. Dar mă îndoiesc că v-ar 
interesa aşa ceva, ministre. Cum a decurs ceremonia din Lyon? 

— Au fost câteva probleme, răspunse Nogaret, privind atent 
chipul lui Will, suspectându-l de ceva, însă fără să ştie de ce. Au 
murit doisprezece oameni când s-a prăbuşit un zid, însă papa nu 
a păţit nimic. 

— Bănuiesc că regele va începe să-şi pună în aplicare 
planurile. 

— S-a întâmplat ceva neprevăzut, spuse Nogaret, după un 
scurt răstimp. Dar nu cred că e momentul potrivit pentru a 
discuta despre asta. Îmi închipui că regele te va chema la el cât 
de curând. Sunt sigur că aşteaptă cu interes veştile pe care le 


169 


aduci din Anglia. În ultima vreme am aflat tot mai puţine despre 
vecinul nostru. 

— Voi fi bucuros să-mi îndeplinesc această îndatorire. 

Will se îndepărtă, iar Nogaret îl urmări cu privirea pentru o 
vreme, înainte să pornească în cealaltă direcţie, simțindu-se 
învins. 

XXX 

Filip mergea clătinându-se de-a lungul culoarelor către 
apartamentele sale. Intr-o cameră din apropiere auzi râsetul 
unei copile, probabil fiica sa. Sunetul acela îl făcu să tresară. Işi 
grăbi pasul, mergând către camera sa şi către solitudine. 
Coridoarele întunecate ale palatului erau friguroase, însă abia 
simţea gerul, căci înăuntrul său clocoteau ca într-un furnal o 
mulţime de sentimente: furie, disperare, umilinţă. Se opri în faţa 
apartamentelor sale, punându-şi palma pe uşă, asaltat de 
amintirea momentului în care îngenunchease în faţa papei, care 
fusese uimit de gestul lui. Ştia că în acele clipe nu-l încercase 
decât un sentiment de frică, însă aproape imediat după ce-l 
lăsase pe Clement să se întoarcă la Paris, el rămânând învins, 
simţise ruşinea crescând ca o flacără în el. Cum de se lăsase 
intimidat aşa de uşor? Deschise brutal uşa, apoi se opri, 
rămânând cu ochii aţintiţi asupra femeii care se ridicase de pe 
patul său. 

XXX 

Rose rămase tăcută. Chipul regelui fu străbătut de furie, liniile 
de pe frunte i se adânciră, iar gura şi maxilarul i se încordară. Ea 
vru să se mişte, anticipând porunca lui de a părăsi încăperea, 
însă se opri de îndată ce realiză că el nu spusese nimic. 
Inchizând uşa în urma lui, se întoarse către ea. Părea că 
trecuseră mai mult de trei luni de când îl văzuse ultima oară. Se 
întorsese din Lyon cu o zi în urmă, însă luase parte la multe 
întruniri. 

— Ce cauţi aici, Rose? întrebă Filip, luându-şi privirea de la ea 
şi dându-şi jos mantia. 

Când o aruncă pe pat, tânăra se uită la ea, întrebându-se 
unde fusese. Tivul veşmântului era murdar de noroi. 

— Am vrut să vă văd. 


170 


Cuvintele ei părură o şoaptă. Ar fi vrut să fi vorbit mai tare. 
Ochii albaştri ai lui Filip o priviră glacial. Ea clătină din cap, 
dându-şi seama cât de riscant era ce făcuse; cât de mult 
întrecuse limitele. 

— Îmi... îmi pare rău, spuse ea, bâlbâindu-se în vreme ce 
traversa încăperea. Plec îndată. 

— Aşteaptă. 

Rose ezită, întinzând mâna ca să deschidă uşa. 

— Stai. Filip îşi dădu jos cizmele şi se aşeză pe pat, 
rezemându-şi spatele de pernele din mătase. Aşază-te lângă 
mine. 

Rose se întoarse încetişor, ţinându-şi ochii în pământ pentru a 
nu-şi dezvălui emoţiile care clocoteau în ea. Se aşeză temătoare 
pe marginea imensului pat, în apropierea unui stâlp frumos 
sculptat. Văzu că de pe mantia lui se scurgea noroi pe podea. 
Filip îşi închisese ochii şi stătea cu capul rezemat de perete. 
Spre deosebire de felul în care respira ea, răsuflarea lui era 
înceată şi regulată. El puse o mână pe pat, lângă el. 

— Vino aici. 

Rose se aplecă ca să se descalţe. Când ea se aşeză acolo 
unde îşi pusese mâna regele, acesta şi-o retrase, îşi simţea 
fiecare părticică a corpului: sângele din obraji, mâinile care-i 
tremurau, bătăile rapide ale inimii. Se lăsă pe perne, cu muşchii 
încordaţi, gândindu-se că niciodată nu mai fusese atât de plină 
de viaţă şi de înspăimântată în acelaşi timp. Se sperie, simțind 
ceva rece atingându-i degetele, apoi văzu că era mâna lui. El 
rămase cu ochii închişi, mângâindu-o fără grabă şi cu delicateţe, 
trecând peste încheietura mâinii, apoi urcând pe sub mâneca 
rochiei negre. Încercă să-şi închidă ochii, însă senzaţia atingerii 
lui fără ca ea să vadă o făcea să ezite. Respirația lui se acceleră. 
Dintr-odată, se ridică în capul oaselor. Se întoarse cu spatele şi- 
şi dădu jos coroana, aşezând-o pe masa de lângă pat. Se aplecă, 
punându-şi mâinile de o parte şi de alta a trupului ei. Rose îşi 
închise ochii când simţi gura lui presând-o pe-a ei. Trupul lui 
mirosea a râu. După câteva clipe, se ridică din nou. Se priveau 
în ochi, fără să spună nimic, în vreme ce el desfăcea şireturile 
rochiei ei. Rose se ridică, lăsându-l să i-o dea jos. Aerul răcoros o 


171 


făcu să-şi ducă mâinile instinctiv la piept, aşezându-le una peste 
alta astfel încât să-şi ascundă arsurile. 

Filip îşi trase tunica peste cap şi-şi desfăcu cingătoarea cu 
care-şi încinsese mijlocul şi flanela din păr. Când şi-o înlătură, 
Rose urmări cu privirea liniile roşii de pe pielea lui, urme făcute 
de biciul cu care se pedepsise, plin de ruşine. Îşi dădu mâinile la 
o parte, descoperindu-şi cicatricele. Voia să le întindă şi să 
atingă rănile lui ca nişte pânze de păianjen. În minte îi răsună 
glasul reginei. 

Toate venele lui sunt pe afară. 

Regele deveni nerăbdător, iar mişcările lui tot mai repezi. |i 
băgă mâna între picioare, depărtându-le. Degetele îi erau încă 
reci. Rose ar fi vrut să o ia mai încet, să fie mai blând. Ar fi vrut 
să-i şoptească ce gândea, temerile şi dorinţele ei, să-i spună cât 
de mult aşteptase ca el să-şi întoarcă atenţia asupra ei. Ar fi 
vrut să fie sărutată iarăşi. Insă nu ştia cum să-i spună asta unui 
rege, aşa că rămase tăcută când el se aşeză deasupra ei cu faţa 
roşie, fierbinte. Avea ochii închişi. Nu o văzu când îşi întoarse 
capul, ascunzându-şi durerea pe care-o simţea, şi nu observă 
nici când îşi depărtă mâinile, apucând cuvertura. Rose strânse 
din ochi simțind cum e pătrunsă, însă îl auzi şoptind ceva. Îşi 
întoarse capul, apropiindu-se de el ca să-l asculte. După câteva 
clipe, îl auzi din nou. 

— Jeanne, murmura el, penetrând-o orbeşte. Jeanne. 

XXX 

îndepărtându-se, Will se simţi urmărit cu privirea de Nogaret. 
Când coti, îndreptându-se către camera sa, nu se uită înapoi. 
Pergamentul din mâna sa, pe care îl împăturise între timp, era 
moale, umed. 

Când ajunse în micuța sa cameră care îi fusese casă pentru 
atât de multă vreme, închise uşa cu recunoştinţă. Geamul de la 
fereastra care dădea către curtea interioară era crăpat, iar în 
încăpere era frig. Singurele piese de mobilier, cu excepţia 
cufărului ferecat pe care îşi aşezase sabia, haina de zale şi 
mantia de călătorie, erau un scăunel şi o măsuţă pe care se 
aflau un urcior cu apă şi câteva capete de lumânare. Când se 
întorsese azi-dimineaţă, găsise un strat subţire de praf aşezat 
peste toate lucrurile din cameră, însă acum, când îşi trecu un 


172 


deget peste masă, văzu că era curată, şi-şi dădu seama că 
servitorii trebuie să fi trecut pe-acolo. Se întrebă cine altcineva ÎI 
mai observase întorcându-se, simțindu-se neliniştit dintr-odată, 
de parcă palatul era înţesat de oameni care-l urmăreau, 
aşteptând să greşească, să se dea în vileag. Alungând 
asemenea gânduri, Will se aşeză pe patul său de paie. Era un 
oaspete de onoare al regelui; era de aşteptat ca oamenii să-l 
observe atunci când venea sau pleca. Privea totul cu prudenţă 
doar pentru că Nogaret îl primise cu răceală, însă felul bănuitor 
de a fi al ministrului nu era ceva neobişnuit. Nimeni nu-l 
suspecta de nimic. 

Işi îndreptă atenţia asupra scrisorii din mână. Veştile care 
veneau de la familia sa erau foarte rare, aşa că nu voia să strice 
momentul gândindu-se la altceva. Zâmbind nerăbdător, rupse 
pecetea şi desfăcu bucăţile de pergament. Trecând cu privirea 
peste pielea plină de cute, îi pieri zâmbetul de pe chip. 


Dragul meu frate, 

Sper ca atunci când vei primi această scrisoare să fii sănătos. 
Căci, vai! Nu pot spune că noi suntem bine acum ori că vom fi 
vreodată. Îmi pare rău că nu ţi-am mai scris de atâta amar de 
vreme, însă aici au fost timpuri grele, şi am avut prea puține 
ocazii pentru a face altceva în afară de a încerca să 
supraviețuim. Recoltele nu au fost indestulătoare şi, de parcă 
lucrul acesta nu ar fi fost deja o lovitură puternică, regele 
Edward îşi continuă războaiele. Noi sărăcim pe zi ce trece, iar 
cămările sunt mai goale ca niciodată. John Balliol este în 
continuare exilat în Franţa, şi noi am renunţat la speranţa de a 
avea din nou un rege, dacă nu cumva o să fie chiar Ciocanul. Cel 
puțin am avut norocul să fim în nord, căci am scăpat de 
violentele lui campanii, cu toate că după căderea de anul trecut 
a cetății Stirling în mâinile englezilor nu s-au mai purtat bătălii. 
Poate ai aflat între timp că nobilii scoțieni au fost obligați să se 
supună regelui şi să semneze un armistițiu, însă ceea ce mulți 
dintre cei aflați dincolo de granițele noastre nu ştiu este că au 
fost lăsați în libertate doar cu condiţia de a-l hăitui pe singurul 
om care l-a sfidat pe regele Angliei, prietenul tău, generalul sir 


173 


William Wallace. Până şi lui sir David Graham i s-a cerut asta, 
dar el a refuzat. 

Insă nu se poate spune acelaşi lucru şi despre ceilalți. Mulţi 
dintre cei trimişi de Edward să-l prindă pe sir William au dat 
greş, însă sir John Menteih a reuşit. A aflat că sir William se 
ascundea împreună cu Gray într-o casă din pădurea din 
apropiere de Glasgow. Cei doi au fost atacați noaptea. Cu părere 
de rău, te anunt că Gray a fost ucis. De durere, Christian abia 
dacă mai rosteşte vreun cuvânt. Se pare că sir William s-a luptat 
şi a ucis multi dintre atacatori, însă au fost prea mulţi chiar şi 
pentru el, astfel că a fost nevoit să cedeze. A fost dus degrabă 
la Carlisle, legat de calul său, apoi a fost predat nobililor englezi, 
care l-au dus la Londra. Totul s-a întâmplat atât de repede, 
astfel încât atunci când am aflat noi, cei din Elgin, despre asta, 
trecuse deja mult timp. Totuşi, David, care se afla în apropiere 
de graniță împreună cu stăpânul său, a luat hotărârea de a-i 
urmări. Incă nu ştiu ce voiau să facă prin asta. Cred că fiul meu 
cel curajos spera să-l poată salva pe sir William. De îndată ce au 
ajuns în Londra şi-au dat seama că totul fusese în van. Sir 
William era ţinut sub pază, iar străzile din jurul temniţei erau 
atât de ințesate de oameni, încât ar fi fost cu neputinţă să se 
apropie. 

In a douăzeci şi treia zi ale lunii august, sir William Wallace a 
fost dus la Westminster, spun ei, pentru a fi pus sub acuzare şi 
judecat, dar cred că ştii la fel de bine ca şi mine cât de ridicol 
sună asta. Sir William, care niciodată nu i-a jurat credință 
regelui Angliei, a fost acuzat de înaltă trădare. Procesul s-a 
desfăşurat în aceeaşi zi şi i s-a stabilit şi pedeapsa. David mi-a 
povestit câte ceva din ce a urmat, însă nu totul. Cred că n-a 
făcut-o pentru că a vrut să-mi ascundă acele lucruri îngrozitoare 
care ştiu că-l chinuie, chiar dacă a văzut atâtea altele. Când 
încep să mă gândesc la asta - mulțimile, căldura, frica - îmi 
plânge sufletul. 

Cu toții am văzut vărsare de sânge, prea mult sânge, însă 
nimic nu se compară cu ce a pățit acel om frumos şi trufaş în 
Londra. Aş fi vrut să scriu despre asta, însă acum văd că nu-mi 
găsesc cuvintele. Nu pot scrie nimic... 


174 


Will scăpă scrisoarea dintre degete, lăsând-o să cadă pe 
podea. Rândurile se estompară, iar mintea i se umplu de 
imaginile şi sunetele pe care sora lui nu le putea articula. 

Văzu mulţimea nervoasă adunată pe străzile care duceau de 
la Westminster către eşafod. Pumnii lor ridicaţi şi gurile lor 
deschise, roşii. Auzi strigătele şi înjurăturile, batjocura şi 
râsetele lor la adresa căpcăunului din nord care era dus gol prin 
faţa ochilor lor, legat. Simţi cum îl scuipau în faţă, cum îl loveau 
cu picioarele. Le mirosi duhoarea, transpiraţia provocată de 
căldură şi agitaţie, căci toţi se împingeau, încercând să-l 
zărească pe duşmanul atât de urât de ei. Simţi groaza care-i 
clocoti în viscere când văzu spânzurătoarea ridicându-se în faţă, 
ştreangul gol, ca un cerc greu pe cer; nicidecum sfârşitul, ci 
începutul unor chinuri cu neputinţă de imaginat. Işi imagină 
sfâşietoarea singurătate pe care o simţi atunci când urcă 
treptele către eşafod pentru a privi marea aceea în clocot. Atât 
de multe chipuri haine. Îşi simţi mâinile legate la spate, 
strânsoarea răsucindu-i şi tăindu-i pielea la fiecare mişcare, 
asprimea funiei care trecu peste obrazul lui, sentimentul că e 
închis într-un spaţiu îngust când ştreangul se strânse în jurul 
gâtului. Auzi uralele mulţimii când începu să fie ridicat în aer de 
călăii îmbrăcaţi în negru. Respirația i se tăie. Işi deschise gura. 
Limba începu să i se umfle. 

Will încercă să înlăture imaginile care îl copleşeau, venind una 
după cealaltă, amestecându-se cu vocea lui Edward şi cuvintele 
pe care le rostise în temniţa din Stirling. 

În tot acest timp, se goleşte vezica urinară, apoi intestinele. 

încercă să şi-l amintească pe William Wallace aşa cum îl 
văzuse ultima oară, în urmă cu patru ani, atunci când îşi luase 
rămas-bun pe docurile din Paris. Vru să se gândească la 
puternica strângere de mână a lui Wallace, la acel surâs care îi 
lumina ochii albaştri. Însă tot ce putea să vadă era trupul lui, 
bătut şi sfărâmat, cum e dat jos din frânghia care se leagănă. 
Încă n-a murit, trage aer în piept, încercând să se agate de 
ultima fărâmă de viaţă cu aceeaşi îndârjire şi hotărâre cu care 
se agăţase de speranţa că va dobândi libertatea. 

Vei fi întins pe o masă, ca să te vadă toți. Un adevărat 
spectacol. 


175 


Simti duritatea băncii de sub el, durerea sfâşietoare 
provocată de tăierea organelor genitale. Astfel virilitatea şi 
puterea sa erau distruse. Simţi loviturile şi tăieturile pe care le 
făceau  ustensilele călăilor în pieptul şi-n stomacul său. 
Dumnezeule, lasă-l să fi murit acum. 

... fiecare organ va fi scos şi ars în faţa ochilor tăi. 

Will se ridică brusc. Ducându-se la fereastră, îşi puse mâinile 
pe piatra rece. Închizând ochii, încercă să-şi canalizeze toată 
atenţia către vântul răcoros care pătrundea prin crăpătură. In 
mintea sa văzu cum călăul bagă mâna înăuntrul trupului şi 
smulge inima încă bătând, şi auzi uralele mulţimii atunci când 
acesta o ridică. Îşi încleştă dinţii şi toate imaginile dispărură, 
amintindu-şi de momentul în care Wallace se urcase în barcă. 
Vâslaşii trăgeau şi împingeau, purtându-l departe, pe Sena cea 
albastră. Îşi ridicase mâna pentru ultima oară, apoi se întorsese 
cu faţa înspre vânt, ducându-se acasă. 

Will îşi înfipse degetele în piatră. Wallace murise. Patria lui, 
familia lui, toţi rămăseseră fără speranţă. 

Edward ieşise învingător. 

Will simţi din nou vechea ură, alungată de eforturile făcute 
pentru salvarea Templului, răbufnind cu şi mai multă putere. 
Furia, neagră şi amară, începu să fiarbă în el. Urlă, lovi masa, 
aruncând-o cât colo, spărgând cana şi împrăştiind lumânările. li 
apăru în minte chipul plin de trufie al lui Edward, zâmbind, apoi 
lovi cu pumnul în perete. Întorcându-se, îşi lipi spatele de zid şi 
se lăsă la pământ, respirând sacadat, cu mâna sângerând. Cu 
toate că era cuprins de furie şi deznădejde, simţi un alt 
sentiment născându-se, unul nou, însă puternic. Văzu chipul 
papei Clement. Dacă i l-ar fi dus pe Nogaret, atunci poate ar fi 
reuşit să obţină ceva: ministrul la schimb cu un ordin papal care 
să-l oblige pe Edward să pună capăt războiului. Sentimentul 
acela, îşi dădu el seama, era speranţa. 

Încă mai putea spera. 


Închisoarea Merlan, Regatul Franţei 
25 decembrie 1305 


176 


Bărbatul se ghemui în întuneric, ascultând sunetele slabe care 
răsunau în jurul său: clinchetul îndepărtat al cheilor, o uşă 
închisă, un zăvor tras, un țipăt sinistru care-l făcu să tresară. 
Ascultând, se legăna încoace şi-ncolo, lovindu-se cu spatele de 
piatra dură. Obişnuia să ţină socoteala mişcărilor sale; fiecare 
atingere era un nou număr. Unu. Doi. O sută. Două mii. Era un 
fel de a măsura timpul într-un loc fără zile şi fără anotimpuri. 
Sub pământ soarele nu răsărea. Nu existau decât două nuanţe 
de întuneric, în funcţie de cât de mult se apropiau gardienii cu 
torţele lor. Acum pierdea şirul numărătorii după primele câteva 
sute. Mintea îi rătăcea aiurea şi uita de câte ori se lovise cu 
spatele de piatră, cufundându-se în cine ştie ce amintire. 

Locurile şi persoanele din visele sale erau simple, dar 
neobişnuit de lipsite de culori. Copacii erau negri, cerul era 
cenuşiu. Albastrul părea să fie cu neputinţă de imaginat. Aici 
totul era gri, părul, pielea, îmbrăcămintea sa ferfeniţită, pereţii 
şi podeaua, ba chiar şi mâncarea, toate erau gri şi murdare, 
toate cu excepţia unei singure culori. Era o culoare de rău 
augur: culoarea sângelui, a păcatului, a focului. Culoarea crucii 
de pe mantiile gardienilor. Îl dureau ochii atunci când aceştia 
veneau să-l biciuiască. Simţea chinul pricinuit de plesnetul 
fierbinte pe braţele pe care şi le ridica pentru a se proteja. 
Învăţase să se teamă de el, învățase cuvintele pe care nu 
trebuia să le rostească atunci când era lovit. Cuvintele durerii: 
vinovăţie şi nevinovăție, pedeapsă şi acuzare. Erezie. Crimă. 

Se auzi un nou sunet printre zumzetul continuu de şoapte şi 
gemete, scâncete şi suspine. Era sunetul unor paşi care se 
apropiau. Bărbatul se aplecă în faţă. Inelele de fier de la picioare 
se mişcară. Îşi înclină capul într-o parte, ascultând. Paşii se 
opriră în faţa uşii sale. Văzu focul licărind printre crăpăturile din 
lemnul mâncat de cari şi-şi miji ochii, pregătindu-se să privească 
lumina aceea puternică. Se auzi zăvorul, apoi se deschise uşa. 
Lumina şi căldura focului îi scăldară trupul cu frumuseţe şi 
cruzime. Îşi ridică mâinile, putând să privească torţa doar printre 
degete. În spatele focului zări faţa unui tânăr bărbat. Avea în 
mână un castron. Tânărul îl aşeză cu grijă pe podea, fiind 
suficient să se ghemuiască în prag, căci celula era foarte mică. 


177 


Bărbatul privi înspre castron. Înăuntru văzu bucăţi de carne 
acoperite de un sos gros. 

— Ce e, Gerard? 

Vocea îi era răguşită. 

— V-am adus nişte resturi de la bucătărie, şopti tânărul. 
Gărzile şi-au mâncat deja cina. N-or să-şi dea seama că lipsesc. 

— Carne? 

Gerard încuviinţă. 

— Ne-a fost trimis un cerb pentru masa de Crăciun. 

— E Crăciunul? 

— Da. Astăzi. 

Bărbatul se lăsă pe spate, rezemându-se de perete, 
neîndrăznind să se mai uite la castron. 

— Ar fi mai bine să-l iei, Gerard. Dacă află, te vor pedepsi. 

Tânărul tăcu un răstimp, chipul luminat de flăcările torţei 
exprimând exaltare şi îngrijorare. 

— Nu contează, spuse el. Asta e ultima mea zi aici. Mâine plec 
la Paris. Tatăl meu a reuşit în sfârşit să-mi găsească un loc, din 
păcate la grajduri. Dar, cine ştie, poate că într-o zi, dacă voi 
munci destul de mult, voi fi iniţiat. 

Bărbatul simţi ceva zvârcolindu-se în el când văzu că băiatul 
era serios, hotărât, chipul său amintindu-i de acela al cuiva drag 
lui. 

— Să nu te duci, Gerard, spuse el, întinzându-şi mâinile către 
tânăr. Urmele din jurul inelelor de metal de la încheieturi erau 
albe în lumina torţei. Să nu te duci la Paris. Sunt oameni răi 
acolo. Eretici. Îşi ridică vocea. Criminali! 

Gerard privi agitat în jurul său. 

— Nu spuneţi asta. Să nu v-audă ceilalţi cavaleri că vorbiţi 
aşa. Ştiţi ce vă vor face. 

Însă bărbatul nu-l asculta. Se întinse şi apucă braţul tânărului, 
simțind căldura pielii unui alt om pe sub tunica din lână aspră. 

— Atunci spune cuiva că mă aflu aici. Te implor. Spune-le că 
sunt nevinovat. Că n-ar trebui să mă aflu aici. 

Tânărul îşi smulse braţul din strânsoare şi se ridică, scuturând 
din cap. 

— Tăceţi. Să nu vă audă. Vă rog să mâncaţi acum, înainte să 
se răcească. 


178 


Uşa fu închisă în grabă, iar căldura torţei dispăru. În vreme ce 
paşii tânărului se îndepărtau cu repeziciune, Esquin de Floyran 
se lăsă pe mâini şi începu să plângă în întuneric. 


179 


PARTEA A TREIA 


e 
3 
$ 
i 
= 

$ 


180 


Templul din Paris 
7 noiembrie 1306 


Tânărul bărbat înainta grăbit, degetele sale trăgând de un fir 
descusut al tunicii. Mirosul de paie umede, balegă şi piele 
tăbăcită din şopron era înăbuşitor. Nu reuşise să se obişnuiască 
cu el. În cârligele bătute în peretele de piatră atârnau hăţuri. 
Şeile erau aranjate frumos pe câteva polite. Plafonul boltit era 
înţesat de pânze de păianjen în forma unor coşuri de fum. 
Înainte nu-şi dăduse niciodată seama cât de multe erau, chiar 
dacă ultimul an şi-l petrecuse în mare parte în acea încăpere. Fu 
străbătut de fiori şi se dădu înapoi, îndepărtându-se de pânza 
foarte mare suspendată deasupra lui, cu firele pline de praf şi de 
muşte. Îşi aduse aminte de momentul în care trecuse printr-unul 
dintre culoarele temniţei, de şocul avut simţind-o trecând peste 
chipul lui ca nişte degete care îi mângâiau obrazul. 

Se sperie când văzu doi bărbaţi intrând pe uşă. Unul dintre ei 
era grăjdarul-şef. Chipul lui luminos şi zâmbetul uşor erau lucruri 
familiare care-l făceau să se simtă încrezător în sine. Celălalt 
oferea puţină mângâiere. Tânărul îl văzuse pe înaltul cavaler în 
preceptoriu, însă nu avusese niciodată ocazia să stea de vorbă 
cu el, adresându-i-se o singură dată, cu „sir”, în momentul în 
care îi luase hăţurile calului. Cavalerul avea păr cenuşiu şi un 
chip pătrăţos, dur, încadrat de o barbă albă, tăiată scurt. Era 
îmbrăcat cu mantie şi tabar, purtând la şold o spadă cu două 
tăişuri, şi era deosebit de încruntat. 

— Gerard, spuse grăjdarul-şef, acesta este sir Robert de Paris. 

Tânărul făcu o plecăciune, apoi trase în continuare de firul 
desfăcut din tunica sa, în vreme ce cavalerul îl privi cu atenţie. 

— Fratele Simon mi-a zis c-ai vrea să-mi spui ceva. 

Gerard îl privi neîncrezător pe Simon. 

— Stai liniştit, Gerard. N-ai de ce să te temi dacă vei spune 
adevărul. Spune-i lui Sir Robert ce mi-ai spus şi mie ieri. 

Gerard se luptă cu vocea interioară care nu era de acord cu 
vorbele grăjdarului-şef, şoptindu-i că avea toate motivele să-i fie 


181 


frică dacă ceea ce avea să spună era adevărat. Însă vocea 
aceea era a unui om al cărui chip nu-i dădea pace şi Gerard ştia 
că nu va putea să scape de ea dacă nu avea să facă ce-l 
implorase omul acela. Păstrase secretul pentru destulă vreme, 
tot aşteptând şi întrebându-se cui să i-l împărtăşească. In cele 
din urmă, acum câteva săptămâni, se hotărâse să-i spună ce 
ştia unui alt grăjdar, gândindu-se că avea să scape de povară, 
însă prietenul său îl convinsese să i se adreseze cuiva de rang 
mai înalt. Îşi drese glasul, apoi spuse: 

— În urmă cu un an am fost transferat de la închisoarea 
Merlan, acolo unde tatăl meu a fost paznic pentru o perioadă, la 
acest preceptoriu. Unul dintre cei întemnițați se numea Esquin 
de Floyran. 

— De Floyran? întrebă Robert nervos. Priorul din Montfaucon? 

— Da, domnule, mi-a spus că a fost prior acolo. 

Robert îl privi pe Simon. 

— De Floyran a dispărut în urmă cu trei ani, cam în aceeaşi 
perioadă în care nepotul său a fost găsit mort. S-a crezut că a 
avut ceva de-a face cu decesul lui şi a fugit de teama 
represaliilor. 

Gerard clătină din cap. 

— Nu. N-a fost aşa. Esquin şi-a iubit nepotul. Mi-a spus că 


Martin a fost... Îi pieri vocea pentru o clipă, apoi trase aer în 
piept. Mi-a spus că Martin a fost ucis de templieri. 
— Templieri? 


Gerard îl privi din nou pe Simon, care îi făcu semn să 
continue. 

— Da, domnule. De la acest preceptoriu. 

— De unde ştia Floyran? 

— A fost acolo când s-a întâmplat. Nepotul său s-a întâlnit cu 
el într-o biserică şi i-a spus că eretici de la Templu i-au făcut 
vrăji şi l-au obligat că participe la ceremonii necuviincioase. Insă 
aceştia l-au urmărit când a plecat şi l-au ucis. Esquin s-a gândit 
că le-a fost frică să-l ucidă pentru că era un înalt oficial al 
Ordinului şi de aceea l-au trimis la Merlan. Probabil sperau că 
avea să moară acolo. Gerard îşi privi mâinile, amintindu-și de 
lucrurile oribile pe care le văzuse acolo. Au murit mulţi. E un loc 
îngrozitor, domnule. 


182 


— Spune-mi mai multe despre cavalerii aceştia. Ziceai că 
nepotul lui Floyran i-a acuzat de erezie? 

— Aşa mi-a spus Esquin. Însă nu ştie cine sunt. Cei care l-au 
prins pe el şi l-au ucis pe Martin purtau măşti. Esquin a fost 
supus unui interogatoriu în preceptoriul din Paris, crede el, însă 
nu poate şti dacă acolo sau în altă parte, pentru că fusese legat 
la ochi. Gerard făcu o pauză când Robert blestemă şi-şi trecu o 
mână prin păr. Mult timp după ce a fost întemnițat la Merlan a 
continuat să-şi susţină nevinovăția. Gardienii l-au bătut şi l-au 
torturat de fiecare dată când vorbea despre asta, căci le striga 
tuturor că Ordinul e plin de eretici care trebuie găsiţi şi pedepsiţi 
pentru nelegiuirile lor. După multe bătăi, a tăcut, şi mi-a spus 
doar mie. Gerard ridică din umeri. Bănuiesc că avea încredere în 
mine. Când a aflat că urmează să plec m-a implorat să-i spun 
cuiva. 

— De ce ţi-a trebuit un an ca să faci asta? 

Gerard evită privirea lui Robert. 

— Mi-a fost teamă că dacă îi voi spune cuiva voi păţi şi eu 
acelaşi lucru. Îl privi pe cavaler câteva clipe. N-aş fi putut 
accepta să fiu trimis acolo. Moartea e o binecuvântare pe lângă 
ce se întâmplă în temniţă. Dar trebuia să împărtăşesc secretul. 
Îmi stăruia în minte imaginea lui în celula aceea mică, ghemuit 
în întuneric. 

— Ai făcut ce trebuia să faci, Gerard, îl asigură Simon. 

— Fratele Simon are dreptate, replică Robert. Dar vreau să-mi 
promiţi că nu-i vei mai pomeni nimănui despre asta. Trebuie să 
rămână între noi. 

— Bineînţeles, domnule. 

— Eşti liber. 

Făcând o plecăciune, Gerard ieşi în grabă din şopron, păşind 
în lumina îmbietoare a soarelui. Deja se simţea mai bine, uşurat 
de povara de pe umerii săi, trecută acum pe ai altcuiva. 

XXX 

Când sergentul plecă, Simon se întoarse către Robert. 

— Mi-am spus că ai fi interesat de lucrurile astea. De îndată 
ce mi-a povestit, mi-am amintit că mă rugaseşi să plec urechea 
la zvonurile care circulă printre sergenţi. Insă trebuie să 
recunosc, adăugă el, la vremea aceea am crezut că e puţin 


183 


probabil ca lucrurile pe care ziceai că le-ai auzit să fi fost 
adevărate. 

— Ca să fiu sincer, şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie. Nicio 
pistă nu a dus către ceva concret. 

— Sau duceau către Merlan, rosti Simon încruntându-se. 
Spuneai că inspectorul de Pairaud a făcut cercetări. Cum de nu 
ştia de întemnițarea lui Esquin de Floyran? 

— Orice oficial din cadrul preceptoriului, Maestrul Franţei sau 
mareşalul, pentru a-i numi doar pe doi dintre ei, ar fi putut 
autoriza încarcerarea cavalerului. E posibil ca Hugues să nu fi 
ştiut nimic despre asta, în special dacă cei implicaţi au făcut 
totul în secret. Robert clătină din cap, iritat. Oricum ar fi, nu pot 
să-l întreb despre asta. Incă nu s-a întors din Anglia, şi va mai 
sta acolo ceva vreme. 

— E limpede că Gerard e convins că ce i-a istorisit prizonierul 
e adevărat şi înclin să cred că povestea asta seamănă prea mult 
cu zvonurile despre care discutam pentru a fi o coincidenţă, 
murmură Simon, privind înspre uşa închisă. Din spatele ei se 
auziră nechezatul cailor şi râsetele a doi grăjdari. Templieri 
acuzaţi de erezie? Nu poate fi adevărat. Privi cu atenţie chipul 
grav al lui Robert. Nu-i aşa? 


Închisoarea Merlan, Regatul Franţei 
19 decembrie 1306 


leşind de sub pasajul arcuit, Robert îşi ridică privirea către 
fortăreaţa cenuşie. Copitele calului său tropăiau zgomotos pe 
caldarâm. În urma sa se auzi un zăngănit, iar bariera fu închisă. 
Cavalerii care îl lăsaseră să intre îşi reluară locul în faţa drugilor 
de fier. Peisajul mohorât făcea mai apăsătoare pustietatea 
locurilor. Zidurile înalte erau împrejmuite de câmpii sterpe, iar 
pământul era la fel de negru precum cerul de iarnă împânzit de 
corbi ce croncăneau, rotindu-se în jurul turnurilor închisorii. 

Robert aflase despre Merlan de mic copil, iar prima impresie 
pe care şi-o făcuse acum se potrivea de minune cu povestirile 
din dormitoarele sergenţilor, rostite în şoaptă şi cu teamă în 
glas. Ajuns în curtea măturată de rafale de vânt, descălecă şi îi 
dădu hăţurile unui paj îmbrăcat în negru, aducându-şi aminte de 


184 


istorisirile din miez de noapte care relatau despre torturile 
îndurate de prizonieri, cu toţii slujitori ai Templului care 
încălcaseră jurămintele şi ordinele maeştrilor lor. După numirea 
sa în rândul cavalerilor, îşi adusese uneori aminte de şoaptele 
acelea, simțindu-se neliniştit, gândurile sale zăbovind asupra 
binecunoscutelor celule ale morţii: gropi săpate în pământ în 
care abia încăpea un om, acolo unde prizonierul era lăsat în 
întuneric, fără mâncare sau apă, până când se stingea. 

Aruncându-şi pe umăr sacul, Robert urcă treptele către 
intrarea care se căsca în zidul din faţa sa. Cei doi cavaleri care 
stăteau de pază la poartă îl priviră tăcuţi, stând cu mâinile pe 
mânerele spadelor lor. 

Robert îl salută cu o scurtă mişcare din cap pe unul dintre ei. 

— Am venit să văd un prizonier. 

— Trebuie să vorbeşti cu intendentul, replică templierul, 
făcându-i semn înspre uşi. A doua uşă pe stânga. 

Robert intră pe culoarul răcoros, se opri în faţa unei uşi şi 
bătu de două ori. Auzind glasul iritat care îi strigă să intre, 
împinse uşa şi păşi înăuntru, fiind nevoit să se aplece pentru a 
nu se lovi de pragul prea jos. Incăperea în care pătrunse era 
mică şi neaerisită. La singura masă aflată acolo era aşezat un 
bărbat gras, care muşca plin de lăcomie dintr-o pulpă de pasăre, 
mijindu-şi ochii deasupra unui pergament, urmărind textul cu 
degetul. Mantia sa era mai degrabă cenuşie decât albă şi părea 
că nu mai fusese spălată de luni bune. Işi ridică ochii şi-l privi 
încruntat pe Robert. 

— Da? 

— Bună ziua! Numele meu este sir Robert de Paris. Am venit 
de la preceptoriul din Paris pentru a sta de vorbă cu unul din 
prizonieri. 

— Ai împuternicire? 

Robert îşi băgă mâna în buzunar şi scoase un pergament 
făcut sul. 

Continuând să privească la fel de încruntat, intendentul îşi 
linse degetele zgomotos şi apucă sulul. După ce-l desfăcu, îşi 
ridică iute privirea şi se uită dincolo de Robert, de parcă se 
aştepta să vadă pe altcineva în spatele lui. 

— A sosit şi inspectorul de Pairaud? 


185 


— Nu, doar eu. 

— Cine e prizonierul? Văzând că Robert nu răspunde, 
intendentul deveni defensiv. Esquin de Floyran? Am primit 
ordine stricte în privinţa lui. Nimeni în afară de gărzile de la 
celulele inferioare nu are voie să-l vadă. 

— Împuternicirea aceasta mi-a fost dată chiar de către 
inspector. 

Robert arătă pergamentul, degetul lui făcând un cerc 
deasupra sigiliului roşu aflat în partea de jos a documentului. 
Încercă să-şi păstreze tonul vocii cât mai puternic, însă devenea 
tot mai neliniştit pe măsură ce intendentul întârzia să ia o 
hotărâre, privindu-l cercetător. Vocile unor copii îi şopteau că 
celulele morţii se aflau chiar sub picioarele lui, amintindu-i că 
intrarea prin efracţie în biroul lui Hugues şi folosirea sigiliului 
său erau nişte delicte majore. Putea fi descoperit în orice clipă. 
Podeaua avea să-l înghită şi să-l dea uitării, scufundându-l în 
beznă. Ar fi trebuit să lase totul aşa cum era. Ar fi trebuit... 

— Bine. Intendentul se ridică în picioare, ţeapăn. Te voi însoţi 
jos. 

Robert apucă sulul şi-l urmă pe bărbat, ieşind din încăperea 
neaerisită, ştiind că pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. 

Mergând de-a lungul unui labirint de coridoare şi scări, 
ajunseră la nivelurile inferioare ale temniţei. Pasajele deveneau 
tot mai înguste şi mai reci pe măsură ce înaintau, iar după ce se 
lovise de două ori cu capul de tavanul jos, Robert fu nevoit să 
meargă aplecat, apăsând cu o mână pe mânerul spadei sale 
pentru a o face să nu se mai lovească cu vârful de ziduri. 
Intendentul cel corpolent nu întâmpina niciun fel de problemă, 
deplasându-se cu eleganță printre  coturile coridoarelor 
întortocheate. 

În cele din urmă, ajunseră într-un loc ceva mai larg, unde se 
aflau câteva paturi de scânduri acoperite cu pături şi o masă cu 
scaune. Un grup de bărbaţi îmbrăcaţi cu hainele negre tipice 
sergenţilor, erau aşezaţi la masă. Câţiva jucau dame, tabla de 
joc fiind scăldată de lumina arămie a torţelor. Când apăru 
intendentul, se ridicară cu toţii. 

— Deschideţi celula lui Floyran. 


186 


Unul dintre sergenţi luă o torţă şi un set de chei ruginite. 
Trecând pe lângă ei, o luă înspre o uşă mare, neagră, ridică 
drugul de lemn care o bloca şi o deschise împingând cu umărul. 
Dincolo de ea se afla un tunel cufundat în beznă. Robert porni 
pe culoar în urma sergentului şi intendentului. De-o parte şi de 
alta a coridorului se aflau uşi dispuse la o distanţă egală. 
Mirosea îngrozitor şi la fiecare câţiva paşi călca pe ceva mâlos. | 
se păru că aude un scâncet înfundat din spatele unei uşi când 
lumina torţei trecu prin dreptul ei, însă, cu excepţia acelui sunet, 
tăcerea era atotstăpânitoare. Ajunşi la capătul tunelului, 
sergentul şi intendentul se opriră. Sergentul băgă cheia în 
broască, trase zăvorul şi deschise uşa unei încăperi minuscule. 

Robert văzu pe cineva stând ghemuit, cu mâinile ridicate la 
ochi. Braţele îi erau subţiri ca nişte vreascuri. Erau acoperite de 
nişte haine ferfeniţite printre care cavalerul văzu o mulţime de 
răni, unele vechi şi rozalii, altele proaspete. Câteva cicatrici erau 
infectate, pielea vişinie fiind înconjurată de umflături galbene, 
pline de puroi. Îşi dădu seama că intendentul şi sergentul 
rămăseseră pe loc. 

— Vreau să vorbesc singur cu el, le spuse el, în voce simţindu- 
i-se greaţa pe care i-o provoca putoarea din temniţă. 

Intendentul scutură din cap. 

— Nu, e impo... 

— Mă aflu aici din ordinul inspectorului de Pairaud, spuse 
Robert cu asprime, ridicând pergamentul. Te vei supune 
cerinţelor mele, altfel inspectorul îţi va cere explicaţii cu privire 
la motivele pentru care am zăbovit aici atât de mult. 

Intendentul îşi miji ochii, însă după câteva clipe îi făcu un 
semn gardianului, dând din cap cu nervozitate. 

— Lasă-i torţa. 

Robert se dădu deoparte, permițându-i sergentului să aprindă 
o torţă de perete. Când făcu această mişcare, îşi aduse aminte 
de lucrul pe care îl omisese gândindu-se prea mult la 
posibilitatea de a i se interzice să-l vadă pe Floyran. 

— Încă ceva, zise el, când intendentul dădu să plece. Spuneai 
că ai primit instrucţiuni precise în privinţa  încarcerării 
prizonierului. Cine ţi le-a dat? 


187 


— Nu ştiu. Intendentul arătă înspre pergamentul din mâna lui 
Robert. Însă documentul avea sigiliul inspectorului. 

Robert reuşi cu greu să-şi ascundă uimirea. Când intră în 
celula îngustă închizând uşa în urma sa, prizonierul se dădu 
înapoi, lipindu-se cu spinarea de zid. Bărbatul îşi coborâse 
mâinile. Puţina lumină care pătrundea printre crăpăturile din uşă 
îl făcea să arate ca o stafie. Pielea lui, ochii lui, trupul descărnat: 
totul părea să fie lipsit de culoare şi materialitate. Buzele lui 
cenuşii erau crăpate şi sângerau, iar părul de pe faţă crescuse 
lung, încâlcindu-se. În vreme ce-l privea, Robert văzu ceva 
negru sărind pe obrazul lui Esquin şi apoi dispărând în barba 
stufoasă. Bărbatul era probabil plin de păduchi. Gândindu-se ce 
să-i spună acestui om care părea mai mult mort decât viu, 
Robert auzi un sunet aspru, realizând că prizonierul vorbise. 

— Acum o să mor? 

Rostise întrebarea de parcă ar fi sperat să fie aşa. 

Robert se ghemui în faţa lui. 

— Nu, Esquin. Am venit să discut cu tine. Vorbea cu voce 
scăzută, conştient de faptul că intendentul probabil nu se 
dusese prea departe. Vreau să ştiu ce ţi s-a întâmplat. Care e 
motivul pentru care ai fost întemnițat. 

Înspăimântat, Esquin scutură din cap. 

— Nu vreau să-ţi fac niciun rău. lţi dau cuvântul meu de 
onoare. Când Esquin începu să se legene înainte şi-napoi, 
Robert expiră zgomotos, profund nemulţumit. Nu avem prea 
mult timp la dispoziţie. 

Auzindu-i ultimele cuvinte, Esquin pufni în râs. 

Robert tresări, privind înspre uşa închisă. 

— Gerard mi-a povestit ce ţi s-a întâmplat. Insă vreau să aud 
asta de la tine. 

Esquin se aplecă în faţă, făcând lanţurile să zornăie. 

— Gerard? E sănătos? După ce Robert încuviinţă, prizonierul 
zâmbi, deschizându-şi gura ştirbă. E un băiat bun. Tatăl lui o să 
fie mândru de el. Zâmbetul se stinse. Insă n-o să fie aşa. E mort. 

— Gerard n-a murit, Esquin. 

— Nu el, prostule! Esquin îşi apucă genunchii costelivi, 
trăgându-i înspre el. Martin. 

— Martin? Vorbeşti despre nepotul tău? 


188 


— Nu-ţi spun nimic, sâsâi înfiorător Esquin. N-o să-l mai poţi 
găsi. E în siguranţă acum. E în mâinile Domnului! 

— Te rog, Esquin, trebuie să ştiu. 

— Trebuie? Ochii lipsiţi de culoare ai lui Esquin se îngustară. 
Frate, trebuie să ies din văgăuna asta. 

— Asta nu se poate. 

— Atunci n-o să afli nimic de la mine. Dacă nu mă scoţi de-aici 
n-o să-ţi spun nimic. Esquin se lăsă pe spate, rezemându-se de 
zid. Era epuizat fizic, dar de neclintit. 

Robert se întrebă dacă să-l amenințe cumva, însă se gândi că 
nu avea cum să-i provoace mai multă suferinţă decât îndurase 
până acum. 

— Nu pot. Nu încă. Însă dacă ce-mi vei spune e adevărat, 
atunci... 

— Gardian! strigă Esquin. Gardian, vreau să plece bărbatul 
acesta! 

Auzind paşi pe culoar, Robert blestemă şi se uită insistent la 
Esquin, care îl privi ameninţător. Cavalerul se ridică în picioare, 
stând aplecat de mijloc. Avea în mână scrisoarea ce purta 
sigiliul lui Hugues. Marca aceea îi dădea dreptul să facă ce-i 
ceruse Esquin. Însă nu mai avea cum să dea înapoi după aceea. 
Dacă zvonurile ori chiar mărturia lui Gerard erau false, atunci 
avea să plece din locul acesta şi să nu se mai întoarcă niciodată. 
Însă ordinul ca Esquin să fie izolat venise chiar din biroul în care 
li se pusese capăt cercetărilor sale cu privire la acuzaţiile de 
erezie în privinţa unor membri ai Ordinului. Nu putea să se 
întoarcă la Templu fără să găsească răspunsul la toate 
întrebările. Dacă dorea să afle adevărul din spatele acelor ziduri 
de tăcere, doar bărbatul din faţa sa i-l putea revela. 

Apărură intendentul şi sergentul. Aplecându-se, Robert ieşi pe 
uşă. 

— Descătuşaţi-l. Va veni cu mine. 

XXX 

— Haide. 

Robert îl împinse în grajd pe bărbatul care tremura. Amândoi 
era uzi până la piele. Afară se auzi un tunet puternic care răsună 
prelung printre colinele din împrejurimi. 


189 


Când totul fu luminat de fulgerul de afară, albindu-se dintr- 
odată, Esquin tresări. Stătea nemişcat, acoperindu-şi pieptul cu 
mâinile, în vreme ce ploaia continua să curgă printr-una din 
găurile din acoperiş. 

Robert se dusese în cealaltă parte a şopronului părăsit, 
folosindu-se de fulgere pentru a vedea. Pe podea se aflau o 
mulţime de trunchiuri de copaci. Când lovi cu piciorul într-unul, 
lemnul putred crăpă, într-un nor de praf. 

— Locul acesta e mai adăpostit, strigă el, întorcându-se către 
Esquin. 

Văzând că bărbatul nu se mişcă, Robert se duse lângă el şi-l 
apucă de braţ. Esquin se înfioră, însă îl lăsă pe cavaler să-l ducă 
într-acolo printre bălți. Robert îşi dădu mantia jos şi o aruncă 
peste o bârnă ruptă care se sprijinea de un zid. Işi desfăcu 
cingătoarea de care era prinsă spada şi-şi trase peste cap 
tunica. Atunci când vru să i-o dea lui Esquin, acesta făcu câţiva 
paşi înapoi, uitându-se la veşmânt de parcă Robert tocmai îi 
întinsese ceva neplăcut şi periculos. 

— E uscată, insistă Robert. O să mori de frig în hainele astea 
ferfeniţite. 

— Nu, şopti Esquin. 

Era primul cuvânt pe care îl rostise de când ieşiseră din 
temniţa de la Merlan. Deasupra lor se auziră tunete puternice. 

— Nu vreau să port chestia aia. 

Robert privi mantia din mâinile sale: crucea roşie părea 
neagră în lumina intermitentă a fulgerelor. 

— Cum vrei, spuse el îmbufnat, trăgându-şi tabarul înapoi 
peste armură. Iţi voi găsi altceva de îmbrăcat. Vom avea nevoie 
de un foc. După o scurtă ezitare, apucă cingătoarea şi-şi scoase 
teaca de pe ea. Pune-ţi mâinile în jurul acelei bârne. 

Esquin îl privi fix. 

Pentru o clipă, Robert crezu că n-avea de gând să se mişte, 
apoi, ca un câine de vânătoare bătut, bărbatul se duse la bârnă 
şi se aşeză jos, ridicându-şi braţele slăbănoage. Simţindu-se ca 
o brută, Robert trecu cingătoarea de piele pe sub mâinile lui 
Esquin şi o legă strâns în jurul bârnei. Acum că-l legase, se 
îndreptă către intrarea şopronului, acolo unde-şi priponise calul, 
desfăcu săculeţul prins de oblâncul şeii şi scoase o pătură. După 


190 


ce îl înveli pe Esquin cu ea, începu să strângă lemne uscate, 
paie şi iarbă pentru iască. În vreme ce făcu focul, Esquin îl privi 
în tăcere, ochii săi obosiţi strălucind în întunericul dintre două 
fulgere. Când primele flăcări prinseră viaţă, aruncând lumină şi 
încălzind şopronul, Robert luă o bucată de pâine uscată din 
săculeţul său şi rupse o jumătate pentru Esquin. Dându-şi 
seama că bărbatul nu putea să mănânce cu mâinile legate, 
desfăcu cingătoarea şi-l lăsă să-şi scoată o mână. 

— Bine, spuse el, când Esquin apucă pâinea şi începu să 
mănânce din ea cu o foame de lup, clefăind cu gingiile sale 
lipsite de dinţi. Te-am scos din Merlan şi probabil că voi fi 
încarcerat pentru asta. Acum e rândul tău. Vreau să-mi spui tot 
ce s-a petrecut înainte de întemnițarea ta. 

Esquin scoase pâinea din gură. Gingiile sale începuseră să 
sângereze. 

— Vreau să se facă dreptate, zise el cu glas hârâit. Vreau ca 
aceia care l-au ucis pe nepotul meu şi m-au trimis aici să 
plătească scump. Mă vei ajuta? După ce Robert încuviinţă, făcu 
o scurtă pauză, privindu-l neîncrezător, apoi începu să 
vorbească. 

Robert ascultă în linişte povestea lui Esquin, începând cu 
refuzul categoric al lui Hugues de Pairaud de a-l lăsa pe nepotul 
lui să se întoarcă acasă, până la tainica întâlnire din biserica 
Saint-Julien-le-Pauvre, apariţia bărbaţilor mascaţi şi uciderea 
nepotului său. Când termină, Esquin rămase nemişcat, ţinând în 
pumn bucata de pâine rămasă, extenuat. 

— N-ai recunoscut pe nimeni din cei care te-au prins? 

— Ţi-am spus, frate, purtau măşti. 

— Dar vocea cuiva? Nume? Accent? 

— Tocmai îi văzusem târând trupul nepotului meu pe-o stradă 
lăturalnică. Eram înspăimântat. Eram profund mâhnit de lucrul 
acesta. Îmi ceri să fac ceva imposibil! 

Robert îşi ridică o mână ca să-l liniştească pe Esquin. 

— l-ai putea recunoaşte dacă i-ai auzi din nou? 

Pielea subţire ca hârtia de pe fruntea lui Esquin se încreţi. 

— Poate... Dintr-odată, se opri. Nu. Asta ar însemna să mă 
întorc acolo. Clătină din cap. Nu mă mai întorc la preceptoriul 


191 


ăla! E plin de eretici şi de oameni care beau sânge. Oameni care 
scuipă pe cruce! Fiii Diavolului! 

— Ai spus că vrei să se facă dreptate. 

Flăcările gălbui luminau ochii strălucitori, febrili, ai lui Esquin. 

— Voi găsi o altă cale. Acolo n-o să mă mai întorc. Niciodată! 

Robert se lăsă pe spate, îngrijorat. Fără să afle cine era 
implicat în toată treaba asta, nu ştia ce trebuia să facă în 
continuare sau, că tot venise vorba, ce avea să se întâmple cu 
Esquin. Se întrebă dacă ar putea găsi un loc pentru el unde să 
fie în siguranţă până când avea să afle mai multe; oare ar fi 
trebuit să vorbească cu Hugues la întoarcerea lui din Anglia? 

— Hai, odihneşte-te! spuse el în cele din urmă. După ce trece 
furtuna ne vom continua drumul. Vreau să ne depărtăm cât mai 
mult cu putinţă de Merlan. Intendentul nu a avut de ales, dar n-a 
fost deloc bucuros să ne lase să plecăm. Nu vreau să creadă că 
a luat decizia greşită şi să trimită oameni pe urmele noastre. 

Ascultător, Esquin îşi rezemă capul de bârnă şi-şi închise 
ochii. După ce mai puse nişte lemne pe foc, Robert se acoperi 
cu mantia sa îmbibată de apă şi se lăsă pe spate, ascultând 
zgomotele furtunii, care răsunau prelung peste colinele din 
împrejurimi, şi respiraţia întretăiată a prizonierului, care se 
auzea în răstimpul dintre tunete. 

XXX 

Esquin deschise ochii. Focul se stinsese, iar aerul era liniştit şi 
răcoros. Cavalerul din faţa lui stătea cu bărbia pe pieptul care 
urca şi cobora regulat. Printre scândurile zimţate ale 
acoperişului se putea zări cerul albastru-sidefiu. Când îl zări, 
Esquin se cutremură. Câtă vreme să fi trecut de când văzuse 
ultima dată cerul? Vru să se mişte, însă îşi dădu seama că 
mâinile îi erau prinse de bârnă. Probabil cavalerul o legase pe 
cea liberă în timp ce dormea. Îşi întredeschise buzele crăpate şi 
vru să-l strige, amintindu-şi de posibilitatea ca intendentul de la 
Merlan să trimită oameni în căutarea lor. Însă îşi înghiţi 
cuvintele înainte să le rostească. 

De ce să aibă mai multă încredere în bărbatul de lângă el 
decât în cei care îl torturaseră în temniţă ori cei care îl 
azvârliseră acolo? Cu toţii purtau aceeaşi uniformă. Esquin îşi 
fixă privirea asupra crucii roşii de pe mantie, cruce pe care o ura 


192 


atât de mult, şi rămase atent la ea, gânditor. Oare nu cumva îl 
minţea cavalerul? Nu cumva voiau cei care-l întemniţaseră să 
vadă cât din cele întâmplate îşi mai aducea aminte înainte de a-l 
ucide? Când era în celulă îşi aşteptase moartea cu nerăbdare 
de-a lungul anilor în care trupul său slăbise treptat. Insă acum, 
văzând cerul care se lumina şi simțind frigul dimineţii 
învăluindu-l, oferindu-i perspectiva libertăţii, a vieţii, îşi dădu 
seama că nu voia să moară. Voia să trăiască. 

Cu grijă, Esquin întinse înspre foc unul din picioarele sale 
goale şi aţâţă o rămăşiţă de lemn ce ardea înăbuşit. O prinse cu 
degetele de la picior şi o trase înspre el de-a lungul podelei. Se 
opri când focul trosni şi cavalerul mormăi în somn. Văzând că nu 
s-a trezit, Esquin îşi mişcă mâinile, trăgând cingătoarea în josul 
bârnei, trecând-o cu grijă peste cioturile şi crestăturile din lemn. 
In cele din urmă, simțindu-se epuizat din pricina efortului, reuşi 
să poziţioneze cureaua peste lemnul care ardea mocnit, 
aproape atingând podeaua cu capul. Treptat, pielea începu să 
se înnegrească. Inchise ochii când fierbinţeala îi arse părul din 
jurul încheieturilor şi pielea începu să i se strângă, înroşindu-se. 
Mirosul usturător de piele arsă era insuportabil. După un răstimp 
care păru să ţină cât o eternitate, cingătoarea se rupse. 

Eliberat din strânsoare, Esquin merse tiptil până în partea 
cealaltă a hambarului. Se opri când ajunse la uşile distruse, 
privind câmpurile verzi-cenuşii deasupra cărora plutea ceata, 
apoi dezlegă cu grijă calul cavalerului. 


193 


Sainte-Chapelle, Paris 
21 februarie 1307 


— Rugăciunile mele nu sunt suficiente. Vocea lui Filip era 
înfundată, cuvintele fiind rostite printre mâinile împreunate în 
faţa chipului său. Stătea în genunchi. Nu sunt suficiente. 

— Orice om de pe acest pământ, oricât de multe păcate a 
săvârşit sau oricât de grave sunt acestea, poate fi mântuit. Asta 
dacă se căieşte pentru ele. 

Filip îşi ridică privirea către bărbatul din faţa sa, ale cărui 
veşminte negre, care-i acopereau călcâiele, îl făceau să pară 
înfricoşător de înalt. Chipul lui tras şi alb ca varul era încadrat de 
firele cenuşii de păr care creşteau împrejurul tonsurii, iar 
mirosul de tămâie pe care îl emana îi conferea o aură sfântă, de 
parcă ar fi fost o parte a Bisericii, ruptă şi pusă în faţa lui Filip 
pentru a-l judeca şi pedepsi. Gândindu-se la asta, regele privi 
dincolo de Guillaume de Paris, fixându-şi ochii asupra îngerilor 
înaripaţi care se aflau deasupra impunătorului altar. Se aştepta 
să-i vadă coborând de pe piedestalurile lor şi venind dinaintea 
lui, privindu-l acuzator cu ochii lor aurii. 

— Te căieşti, sire? 

Auzind întrebarea, Filip se uită iarăşi la preotul dominican. 

— Tu ştii că mă căiesc. 

— Dar Dumnezeu ştie? 

— Ce altceva aş mai putea face? şopti Filip, închizându-şi 
ochii, neputând îndura privirea neiertătoare a duhovnicului său. 
Mă rog şi fac penitenţă în fiecare zi. Şi tot nu-L aud. Tot nu-mi 
vorbeşte. 

— Poate că nu vă rostiţi rugăciunile cu destulă credinţă. Poate 
că penitenţa nu e îndestul de aspră. 

Filip îşi deschise ochii. 

— Nu e aspră? Se ridică. M-am prefăcut în bucățele pentru EIl. 
Pentru iubirea Lui. Ce altceva mai vrea de la mine? Regele îşi 
smulse mantia şi trase de legăturile cămăşii sale de păr. Am 
purtat-o neîncetat săptămâni întregi! Am dormit în ea! Vocea sa 


194 


răsuna în catedrala cufundată în linişte şi întuneric. Lumina 
palidă a lumânărilor nu lăsa să se vadă decât pieptul său gol 
după ce-şi smulse cămaşa. Nu te mulţumeşte nici asta? strigă 
el, ridicându-şi mâinile şi căzând în genunchi în faţa altarului de 
deasupra căruia heruvimii priveau liniştiţi trupul lui plin de răni. 

— O purtaţi neîncetat, maiestate? În vocea lui Guillaume se 
simţea încordarea. Aţi purtat-o şi atunci când v-aţi împreunat cu 
târfa aia? 

Filip îşi întoarse privirea înspre el. 

Dominicanul se apropie şi se ghemui în faţa lui, privindu-l 
neîndurător. 

— Poate că v-aţi hotărât să vă ascundeţi păcatele de mine şi 
de Dumnezeu. Insă nu le puteţi ascunde de servitori. Toate 
lumea a aflat zvonurile. V-aţi culcat cu o servitoare, nu-i aşa? 
Când Filip îşi plecă capul, Guillaume se ridică brusc. Cum să vă 
iert păcatele dacă nu le mărturisiţi? Cum vă poate ierta 
Dumnezeu dacă nu vă căiţi? 

— Mi-e dor de soţia mea. Mi-e atât de dor de ea, încât îndur 
cu greu să fiu alături de copiii mei, căci amintirea ei îmi 
pricinuieşte atât de multă durere. Slujnica aceea e doar o... Filip 
clătină din cap neputincios. Consolare. 

— Maiestate, Jeanne e acum alături de Dumnezeu. A găsit 
odihna cea veşnică. Acum trebuie să găsiţi pacea aici, pe-acest 
pământ, înainte de a i vă alătura. In fiecare zi trebuie să luptaţi 
pentru a menţine vie credinţa în Dumnezeu. Oamenii vor să-i 
conduceţi. 

— Poporul meu? Tot ce-am făcut a fost pentru binele lor, şi cu 
toate astea tot mă urăsc. Când aprind lumânări la biserică o fac 
pentru Ludovic, niciodată pentru mine. Dacă recoltele n-au fost 
bune, dau vina pe mine. Dacă măresc taxele pentru a putea 
proteja graniţele regatului se răzvrătesc împotriva mea. Cunoşti 
la fel de bine ca şi mine ce cred oamenii despre mine în acest 
oraş. Filip se ridică, vocea sa fiind plină de amărăciune. De 
fiecare dată când dau o proclamaţie, izbucnesc proteste. Dar 
dacă Dumnezeu nu mă aude, cum voi ajunge eu în rai fără 
rugăciunile poporului meu? Am nevoie de dragostea lor, 
Guillaume. 


195 


— Nu trebuie să vă bizuiţi pe alţii pentru salvarea sufletului 
vostru, sire. Trebuie să vă supuneţi întru totul şi în mod cinstit 
voinţei lui Dumnezeu, dăruindu-vă Lui pentru iertarea păcatelor. 
El vă va auzi doar atunci când rugăciunile şi penitenţa vor fi 
sincere. De asta sunt sigur. 

— Atunci mai e timp pentru asta? murmură Filip. Timp pentru 
a fi iertat de păcate? Pentru a simţi iubirea lui Dumnezeu 
indiferent de lucrurile pe care le-am săvârşit? 

— Bineînţeles. Vocea lui Guillaume nu mai era tăioasă, însă 
privirea rămăsese la fel de fermă. Traversăm o perioadă foarte 
dificilă, maiestate. Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să fiţi 
un exemplu pentru popor. Ştiţi ce cred despre acţiunile 
sfetnicului vostru, însă soarta lui Guillaume de Nogaret nu o pot 
decide eu. Dragostea lui pentru lege va fi judecată de o entitate 
superioară. Acum, că Biserica şi Franţa nu mai sunt în război, vă 
îndemn să vă puneţi toate speranţele în strânsa legătură pe 
care aţi clădit-o cu papa Clement, de dragul supuşilor voştri. 
Dominicanul se apropie de altar. Trebuie să fie conduşi pe calea 
cea dreaptă, calea celor cinstiţi. Vulgaritatea şi lipsa de respect 
au ajuns de nestăvilit. Prin bunăvoința sa, ordinul meu a pus 
capăt influenţei nefaste a catarilor din sud, a căror impietate a 
fost lăsată pradă focului cel sfânt. Insă căderea cetăţii Acra ne-a 
arătat tuturor cât de nestatornică e credinţa multora, dovadă 
fiind convertirea lor la religia păgânilor. Trebuie să lucrăm 
împreună pentru a avea grijă ca astfel de erezii scandaloase să 
nu se mai extindă. 

— Nu se vor răspândi, răspunse Filip pe un ton plat, încă în 
genunchi, epuizat. Catarii care nu au murit în timpul cruciadei 
Bisericii au fost nevoiţi să se ascundă. N-au mai rămas destui 
pentru a-i putea converti şi pe alţii. Îl privi pe dominican. Sunt 
sigur că şi ministrul de Nogaret vă poate confirma asta. 

— Şi totuşi, în fiecare zi, în calitatea mea de inchizitor, îmi 
sunt aduse la cunoştinţă noi lucruri dezgustătoare. Guillaume se 
întoarse înspre el. Săptămâna trecută a trebuit să judec o astfel 
de problemă, una care m-a pus serios pe gânduri. Un bărbat de 
la mănăstirea noastră din oraş pretinde că Ordinul Cavalerilor 
Templieri e infestat de erezie. 

— Poftim? 


196 


— A sosit în oraş în urmă cu zece zile, delirând, înfometat şi 
cerând adăpost. A vorbit cu unul dintre fraţii mei, însă atunci 
când acuzaţiile sale s-au dovedit a fi deosebit de grave, mi-au 
fost aduse la cunoştinţă. Am purtat numeroase discuţii cu acest 
bărbat, care afirmă că a fost întemnițat de unii membri ai 
Ordinului atunci când a descoperit că erau implicaţi în ceremonii 
necuviincioase. Se pare că nepotul său li s-a opus şi a fost ucis 
pentru că a refuzat să li se supună. 

Filip se ridicase, lăsând cămaşa de păr şi mantia pe podea, la 
picioarele sale. Îl urmări cu privirea pe duhovnic, care se duse la 
o lumânare ce picura grăsime şi rupse o bucăţică din fitil. 

— Pe trupul lui se văd urmele torturii la care a fost supus, iar 
lunga încarcerare îl determină să-şi dorească răzbunarea. 
Întotdeauna am fost prevăzător în ceea ce priveşte răzbunarea 
ca motiv pentru bărbaţi şi femei deopotrivă de a ne atrage 
atenţia cu privire la erezii. Mi-e teamă că unii oameni au fost 
arşi pe rug degeaba. Guillaume de Paris trase aer în piept. Insă 
aşa cum susțineau membrii ordinului dominican, e mai bine să 
arzi o sută de oameni nevinovaţi decât să laşi în viaţă un eretic 
care să-i învenineze pe credincioşii lui Dumnezeu. Se întoarse 
către Filip. Chiar dacă n-ar fi decât un răzvrătit care vrea să-i 
nimicească pe cei care l-au încarcerat, ori cuvintele sale conţin 
pe drept o urmă de adevăr, povestea sa este deopotrivă 
convingătoare şi neplăcută, dar nu poate fi trecută cu vederea. 
Deoarece Templul nu poate fi subiectul judecății mele, 
intenţionam să aduc această problemă în atenţia papei, însă am 
vrut să ascult povaţa altora înainte de a-l deranja pe Sanctitatea 
Sa cu ceva ce s-ar putea dovedi o minciună. Ştiind de relaţia 
apropiată a măriei tale cu papa Clement, mă veţi putea ajuta, 
maiestate? 

Filip se duse repede lângă duhovnic. 

— Vreau să vorbesc cu acest om. 

Dominicanul fu uimit de dorinţa puternică pe care o arăta 
regele, însă încuviinţă. 

— Opinia voastră cu privire la justeţea celor susţinute de el ar 
fi bine-venită, cu toate că trebuie să vă previn în privinţa 
faptului că e un om plin de furie, un nebun. 

— Îl vom aduce aici imediat. 


197 


Guillaume de Paris îşi ridică mâna. 

— Nu, maiestate. Întâi vom termina spovedania măriei tale. 

După un scurt răstimp, Filip se aşeză în genunchi în faţa 
dominicanului  înveşmântat în negru şi începu să-şi 
mărturisească păcatele, mâinile sale împreunate ascunzându-i 
încordarea. 


Malurile Senei, Paris 
2 martie 1307 


— Ascultă, încă îl pot găsi, dacă-mi dai răgazul, îi spuse 
Robert lui Will, care se aşeză pe una din numeroasele setci de 
pe mal. Acum cel puţin ştim că la Templul din Paris se petrece 
ceva ce trebuie cercetat. De Floyran a spus că nu-i poate 
recunoaşte pe cei care l-au atacat, aşa că, să fiu sincer, 
mărturia lui nu ne poate fi de folos şi... Robert se opri, văzând 
expresia de pe chipul lui Will. Ce e? 

— Ştiu unde e Esquin de Floyran. 

— Poftim? Cum? 

— A fost adus la palat. În urmă cu o săptămână, a fost adus 
sub pază strictă un bărbat de la colegiul dominican. Regele şi 
Nogaret şi-au petrecut multe zile discutând cu el. La întâlnirile 
lor a participat şi duhovnicul lui Filip, Guillaume de Paris. Mi-am 
dat seama de asta în momentul în care regele a anulat ospăţul 
şi vânătoarea programate doar pentru a sta de vorbă cu acest 
om. Nu mi s-a spus de ce se află acolo, însă i-am aflat numele. 

Când realiză ce spunea Will, faţa lui Robert se întunecă. 

— Dumnezeule! De ce s-a întors Floyran la Paris? Când i-am 
sugerat eu lucrul acesta era de-a dreptul înspăimântat de idee. 

— Spuneai că voia să se facă dreptate. Dacă aş vrea să acuz 
pe cineva de erezie, colegiul dominican ar fi primul loc în care 
m-aş duce. Unde altundeva poţi avea parte de tot ce-ţi doreşti? 
Mâncare, adăpost, protecţie. Răzbunare. 

— Sfinte lisuse. Robert îşi trecu mâinile prin păr, mergând 
încoace şi-ncolo pe malul râului. Chiar la buza apei se aflau doi 
băieţi care se jucau de-a cavalerii, folosind bețe în chip de săbii. 
Strigătele lor de bucurie se îngemănau cu ţipetele păsărilor care 
zburau deasupra lle des Juifs. Il poţi scoate de-acolo? 


198 


— A plecat sub escortă împreună cu Nogaret în urmă cu cinci 
zile. Se îndreptau către Poitiers. 

— De ce într-acolo? 

— Papa Clement a făcut câteva vizite în provinciile regatului. 
E în Poitiers de câteva luni. Bănuiesc că Esquin va fi dus la el. 

— S-a terminat, nu-i aşa? spuse Robert după un îndelung 
răstimp de linişte, în care se auziră numai strigătele băieţilor. 
Acesta e lucrul de care are nevoie regele pentru a-şi duce la 
îndeplinire planurile. De îndată ce va asculta mărturia lui 
Floyran, papa va fi nevoit să cerceteze ce se întâmplă la 
Templu. Acuzaţia de erezie e gravă indiferent cui îi este adusă, 
darămite celui mai puternic ordin religios din lumea creştină. 
Sanctitatea Sa nu se va putea opune cu niciun chip. Cavalerul 
privi apa turcoaz a Senei în care se reflectau razele orbitoare ale 
soarelui. N-ar fi trebuit să-l scot pe Floyran din Merlan. 

Pentru câteva clipe, Will nu spuse nimic. 

— Trebuia să fi venit la mine de îndată ce ţi-a atras Simon 
atenţia cu privire la povestea sergentului. 

Robert îi aruncă o privire defensivă. 

— Mă gândeam că eşti ocupat cu alte treburi. 

_ — Alte treburi? Expresia de pe chipul lui Will deveni dură. 
Incerc să-mi salvez patria şi fiica. Cavalerul privi în altă parte, iar 
Will se ridică în picioare. Te comporţi de parcă eu aş fi vinovat 
pentru toate astea. Cum puteam să ştiu de ele dacă nu mi-ai 
spus nimic? 

Robert se întoarse. 

— Imediat ce ne-am întors la Paris după ce l-am salvat pe fiul 
lui Clement tu te-ai retras la palat. Spui că încă eşti 
conducătorul Anima Templi, dar nu te-am văzut făcând nimic tot 
anul. 

— Papa Clement mi-a cerut să găsesc dovezi care să confirme 
că Nogaret l-a ucis pe Benedict. Dacă voi reuşi, va pune 
presiune asupra lui Edward şi va proteja Templul de planurile lui 
Filip. Vocea lui Will era dură. Fac tot ce-mi stă în puteri pentru 
asta. L-am convins deja pe Clement să trimită scrisori în Anglia, 
cerându-i lui Edward să înceteze războiul împotriva Scoției. 
După execuţia lui Wallace, era cea mai bună şansă de 
supravieţuire a ţării mele, a familiei mele. Mă poţi învinovăţi 


199 


pentru că mi-am încercat norocul? Nu-l lăsă pe Robert să 
răspundă. Însă situaţia devine din ce în ce mai dificilă. Din 
momentul în care planurile lor împotriva Templului au fost 
zădărnicite, Filip şi Nogaret nu au mai avut nevoie de mine, aşa 
că mi-a fost tot mai greu să rămân la palat, darămite să încerc 
să găsesc dovezile pentru papă. 

— Chiar crezi că vei putea dovedi implicarea lui Nogaret în 
moartea lui Benedict? 

Will nu răspunse. Ştia cât de greu îi va fi să facă asta încă din 
momentul în care-l rugase papa. Era clar că Nogaret nu lăsase 
nicăieri vreo evidenţă scrisă referitor la acţiunile sale. 

— Trebuie să încerc, spuse el mai degrabă pentru sine decât 
pentru Robert. Trebuie să fac orice pentru a-l ţine pe papă de 
partea noastră. Regele, pe de altă parte, are tot mai puţină 
încredere în mine. Inspiră adânc. Cred că singurul motiv pentru 
care n-am fost dat afară din palat e faptul că lepădătura îşi face 
de cap cu fiica mea. 

Robert îl privi uimit. 

— Poftim? 

Will îşi flutură mâna şi se îndreptă către apă. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, se îndârji el când Robert 
îl urmă. Aş vrea doar să mă crezi când îţi spun că, rămânând în 
preajma lui Filip, fac tot ce-mi stă în putinţă ca să salvez Anima 
Templi, chiar dacă asta înseamnă să mă lupt cu dorinţa de a-l 
sugruma în somn pe nemernicul ăla. 

— N-o poţi scoate din Paris? întrebă Robert cu voce scăzută. 

— Şi să pierd şi ultima mea redută? întrebă Will, privind 
soarele sclipitor. Aplecându-se, scoase o piatră din nămol şi o 
aruncă în fluviu. Dacă o voi îndepărta pe Rose de palat 
împotriva voinţei ei, cred că o voi pierde pentru totdeauna. In 
felul acesta, rămân aproape de ea şi de rege. Poate că suntun 
neghiob făcând astfel, însă cred că fiica mea va avea nevoie de 
mine. Vreau să fiu aproape de ea atunci când va veni ziua 
aceea. 

— Cum rămâne cu Robert Bruce? se aventură Robert. Acum 
Scoţia are un nou rege. Nu înseamnă asta că mai există o şansă 
pentru patria ta? 


200 


— Ultimele veşti pe care le-am primit vorbesc despre fuga lui 
Bruce şi a susținătorilor săi. Au câştigat o bătălie, însă se 
zvoneşte că Edward ridică o armată puternică pentru a o trimite 
în nord, în ciuda obiecţiilor lui Clement. Dacă va reuşi, noul rege 
al Scoției va privi Tamisa din vârful unei sulițe până la toamnă. 

Robert se uită la cei doi băieţi care se alergau de-a lungul 
malului noroios, pe cerul încărcat de nori albi de deasupra lor 
rotindu-se păsări. 

— Presupun că am fost de-a dreptul naiv atunci când, la 
întoarcerea din Ţara Sfântă, am crezut că totul are să fie mai 
uşor aici. Crezi că se va face vreodată pace cât timp vom trăi? E 
oare cu putinţă? 

— Pe zi ce trece mă gândesc tot mai mult că nu. Însă apoi îmi 
aduc aminte de Everard, de tatăl meu şi de Kalawun, şi de toţi 
aceia care au crezut că da, şi au crezut cu atâta tărie încât au 
renunţat la tot pentru a o obţine. Trebuie să sper că... Will se 
îndepărtă, clătinând din cap. N-are importanţă ce sper eu. Nu va 
avea niciun fel de importanţă ce ne dorim noi dacă regele Filip 
îşi va duce planul la bun sfârşit. Ai reuşit să vorbeşti cu Hugues? 

— Nu. Încă e în Anglia. 

— Crezi că a avut vreo legătură cu întemnițarea lui Floyran? 

— Nu cred că e implicat în aşa ceva, replică Robert. 

— Insă ordinul de izolare a lui Floyran purta sigiliul 
inspectorului, nu? 

— Cred că am dovedit că folosirea sigiliului fără ştiinţa lui 
Hugues e floare la ureche. 

— Oricum ar fi, nu putem ignora faptul că acuzele aduse de 
Esquin seamănă izbitor cu practici şi ritualuri proprii Anima 
Templi. Iniţieri secrete. Băutul sângelui celorlalţi cavaleri. 
Scuipatul pe cruce. Toate acestea sunt prezentate în detaliul şi 
în Cartea Graalului. 

— Băutul sângelui? 

— Cartea Graalului a fost scrisă la ordinul fostului Mare 
Maestru Armand de Perigord, care a fost şi membru al Frăției. 
Conform spuselor lui Everard, maestrul era în special preocupat 
de povestea lui Percival şi a regelui Arthur şi voia ca toţi iniţiaţii 
să aibă parte de o ceremonie specială, diferită de ritul de 


201 


învestire a cavalerilor templieri. Cartea pe care a scris-o Everard 
era de fapt codul secret al lui Armand. 

— Ştiu asta, îl întrerupse Robert. 

Will îl ignoră. 

— Ca orice altă carte despre Graal, aceasta era plină de 
reprezentări neobişnuite, ba chiar profane, însă, spre deosebire 
de orice altă poveste, conţinea ţelurile şi credinţele care stăteau 
la baza Frăției, care, după cum ştim amândoi, erau la fel de 
eretice precum Cartea. Când Armand a murit într-una din 
temniţele mamelucilor, Cartea a devenit inutilă şi n-a fost 
folosită niciodată, însă unele din ideile care apar în ea au rămas 
la baza Frăției. Adu-ţi aminte cum spunea Everard că Acra e 
Camelotul nostru, adăugă Will, văzând că Robert se încruntă 
întrebător. Bineînţeles, era o alegorie. Nimeni nu trebuia să bea 
sângele nimănui; era doar un simbol al Frăției. Cartea nu era o 
poveste idilică, menită să fie citită de doamnele de la curte. Era 
o scriere periculoasă pentru noi, de-a dreptul eretică pe alocuri 
şi, mai mult decât atât, era o dovadă a existenţei noastre. 
Acesta este motivul pentru care au furat-o ospitalierii. Doreau să 
o facă cunoscută şi, astfel, să distrugă Templul. Din acelaşi 
motiv şi-a dorit-o şi Edward. Intrând în posesia ei, ne putea 
ameninţa cu dezvăluirea secretelor noastre pentru a se folosi 
după bunul plac de fondurile noastre. Everard a regretat 
întotdeauna faptul că n-a distrus-o după moartea lui Armând. 

— Cine altcineva mai cunoaşte lucrurile acestea? Mi-ai spus 
că, după ce ai găsit-o, Everard a aruncat cartea în foc. Everard a 
murit acum câteva zeci de ani, iar de când ai renunţat la Frăţie, 
n-am mai rămas decât o mână de oameni. 

— Unul sau doi, spuse Will, privindu-l pe Robert, care 
începuse să se îndepărteze. Unul în mod special. 

Robert se întoarse brusc. 

— Îl cunosc pe Hugues încă de mic copil. Şi tu îl cunoşti. 

— l-am trimis scrierile lui Everard înainte de căderea Acrei. 
Poate că a extras unele lucruri din paginile sale. 

— Nu-mi vine să cred că-l crezi capabil de uciderea unui om 
nevinovat şi de întemnițarea altuia. Văzând că Will nu răspunde, 
Robert expiră zgomotos. N-ai văzut ce se-ntâmplă la Merlan, 
Will. Cel pe care-l cunoaştem noi n-ar face aşa ceva. 


202 


Castelul, Carlisle 
11 martie 1307 


Pajul îl conduse pe Hugues de Pairaud până la uşa camerei. 
Era întuneric înăuntru, storurile fiind lăsate peste ferestre, astfel 
încât îi trebuiră câteva clipe înainte să-l observe pe cel proţăpit 
pe un pat mare, luminat de flăcările care se ridicau în vatră. 
Când omul dădu din cap, servitorul ieşi pe uşă mergând cu 
spatele şi o închise cu grijă. 

— Maiestate, spuse Hugues, făcând o plecăciune dinaintea lui 
Edward, al cărui chip părea roşiatic în lumina flăcărilor. 

Fu uimit de cât de bătrân arăta regele. Cât de bătrân şi 
mărunt la trup. În anii care trecuseră de când îl văzuse ultima 
dată, părul alb al lui Edward devenise tot mai subţire şi mai rar, 
pielea de pe creştet fiind încreţită şi pătată. Obraijii îi erau 
scofâlciţi şi traşi, ochii erau adânciţi în orbite, şi părea mult mai 
bătrân decât cei şaizeci şi şapte de ani pe care-i avea. 

— Vino mai aproape, îi spuse Edward, vocea sa, deşi slabă, 
fiind încă destul de puternică pentru a-l determina pe Hugues să 
se conformeze imediat. 

— Îmi pare rău să aud că aţi fost bolnav, sire. 

— Doar febră, inspector de Pairaud, răspunse scurt Edward, 
nimic mai mult. Deci ai primit în cele din urmă convocarea mea? 
Era limpede că era nemulţumit. 

Hugues îşi înclină capul. 

— Fie-mi iertată întârzierea, însă am vizitat toate proprietăţile 
Templului din Anglia. Se apropie şi mai mult, simțind căldura 
puternică pe care o degaja focul. Insă m-a bucurat mesajul 
vostru, căci mi-am dorit să vă vorbesc înainte să mă întorc la 
Paris. 

Ochii lui Edward, adânciţi în orbitele ridate, îl priveau cu 
atenţie. 

— Chiar? 

— În ultimii ani am purtat pe umerii noştri poveri dintre cele 
mai grele: Maiestatea Voastră a luptat mereu cu rebelii din 
Scoţia, iar eu am încercat neabătut să pun temelia unei noi baze 
pentru Ordinul Templierilor. Ştiu că, atunci când am căzut de 


203 


acord să ne ajutăm reciproc pentru a duce la îndeplinire 
obiectivele noastre, niciunul nu s-a gândit că după un asemenea 
răstimp vom fi în aceeaşi situaţie. Dar, doresc să vă amintesc că 
eu mi-am respectat partea care-mi revenea din înţelegere. 
Templul a luptat în două campanii în timpul cărora unul dintre 
cei mai respectaţi maeştri şi-a pierdut viaţa. Vocea lui Hugues 
deveni gâtuită. Marele Maestru de Molay încă se află în Cipru şi, 
în ciuda repetatelor mele solicitări de a se întoarce pentru a se 
îngriji de nevoile Templului, e hotărât să rămână acolo până 
când va obţine ajutor pentru un nou război sfânt. Se duse mai 
aproape de foc, întinzându-şi mâinile înspre flăcări. De curând 
am aflat că papa Clement a acceptat să-i susţină pe ospitalieri 
în încercarea lor de a cuceri insula Rhodos, acolo unde vor să-şi 
stabilească o bază. Marele lor Maestru a făgăduit în mod solemn 
că va porni o nouă cruciadă imediat ce insula va intra în 
stăpânirea lor. 

— Nu pricep ce legătură au toate astea cu mine, spuse 
Edward cu voce egală. 

Hugues strânse din dinţi, enervat de faptul că regele părea să 
complice discuţia. 

— Maiestate, speram că vom putea vorbi despre termenii 
învoielii noastre şi despre promisiunea voastră de a ajuta 
Templul să găsească un loc potrivit pentru a-şi stabili cartierul 
general. 

— lată-mă pe patul de moarte, bolind, în vreme ce cuferele 
regatului se golesc, iar soldaţii îşi varsă sângele pe câmpul de 
bătălie şi tu ai obrăznicia de a-mi cere aşa ceva? Edward se 
ridică în capul oaselor, chipul său exprimând încordare. Cu cine 
crezi că vorbeşti, de Pairaud? 

Hugues nu cedă. 

— Avem o înţelegere, sire. 

— Pfui! Edward se lăsă pe perne, respirând sacadat. Am făcut 
înţelegerea aia înainte ca regatul meu să fie nimicit de jigodia 
aia de Wallace şi de lepădăturile care l-au ajutat. Acum, când în 
calea mea stă Robert Bruce, n-am nici timpul şi nici dispoziţia de 
a te ajuta. Îşi miji ochii, privind flăcările. Îi voi face pe scoțieni să 
îngenuncheze chiar dacă acesta ar fi ultimul lucru pe care-l voi 
face. Soţia şi majoritatea copiilor mi-au murit de-a lungul acestei 


204 


campanii. Nu mi-a rămas decât un fiu care e pe-atât de lipsit de 
curaj pe cât e de prost. Cine va mai mânui ciocanul pe care l-am 
făurit pentru a pune stăpânire asupra nordului după moartea 
mea? Nu pot lăsa datoria asta nimănui. Eu trebuie să o duc la 
bun sfârşit. Nu mi-am irosit în zadar optsprezece ani din domnie. 

— Deci nu mă veţi ajuta, maiestate? 

Regele rămase tăcut. Un buştean din vatră se prăbuşi peste 
ceilalţi tăciuni împroşcând scântei. 

— Spun doar că nu pot. Nu acum. Tăcu. Dar dacă îi voi 
învinge pe Bruce şi pe susţinătorii lui, vei avea ce-ţi doreşti. 

— Un teritoriu? întrebă în grabă Hugues. 

— Mă gândeam să propun ca o mică parte din Scoţia să intre 
în proprietatea Templului, dacă următoarea campanie va fi 
încununată de succes. lţi voi pune însă o condiţie. Acesta e, de 
fapt, şi motivul pentru care te-am chemat. 

Hugues aşteptă. 

— Dacă vreau să câştig în Scoţia, voi avea nevoie de ajutorul 
tuturor supuşilor mei. Imi e necesar sprijinul baronilor pentru a 
strânge armata necesară, consimţământul poporului din taxele 
căruia o voi plăti, precum şi de aprobarea Bisericii, de la care voi 
obţine alte fonduri. Acest ultim pas e unul greu de îndeplinit. 
William Wallace beneficia de sprijinul papei Bonifaciu, care a 
fost cel mai îndărătnic adversar al meu în timpul primelor 
campanii. În ultimul an, succesorul lui, Clement, a adoptat o 
poziţie similară. Când am trimis câţiva mesageri la Preasfinţia 
Sa, răspunzând scrisorilor în care se împotrivea campaniei mele, 
aceştia au descoperit ceva foarte interesant. Din câte se pare, 
papa a format o alianţă cu un vechi duşman de-al meu. Felul în 
care s-au cunoscut îmi e străin, însă important nu e de ce s-au 
întâlnit, ori pentru care motiv. Ceea ce e important este că 
trebuie să i se pună capăt. Aici voi avea nevoie de ajutorul tău. 

— Vreţi să-l îndepărtați pe acest duşman? întrebă Hugues, 
încruntându-se. 

— Nu. Vreau să fie capturat şi adus aici. 

— Maiestate, sunt sigur că unui om care dispune de atâtea 
resurse îi va fi uşor să-l găsească şi să-l reţină pe acest om, fără 
să fie nevoie şi de... 


205 


— În prezent se află în Paris, ca oaspete al regelui Filip, unde 
fără îndoială c-a pus la cale alte planuri împotriva mea. Ochii lui 
Edward îl priveau sfredelitori pe Hugues. Omul acesta este 
William Campbell. Văzând că inspectorul nu răspunde, regele 
dădu uşor din cap. Expresia de pe chipul tău îmi spune că cele 
auzite te-au luat prin surprindere. Chiar mă întrebam dacă ştii. 

— Credeam că e mort, murmură Hugues. 

— Mi-a fost prizonier în urmă cu mulţi ani, întemnițat la 
Stirling, însă a scăpat. În trecut, Campbell nu era decât o viespe 
inofensivă, enervantă doar. Înţepăturile sale încep acum să mă 
doară. Îl vreau mort. Dar asta o să o fac eu, ai înţeles? Edward 
îndreptă un deget descărnat către Hugues. Adu-mi-l pe 
Campbell şi o să-ţi dau teritoriul, templiere. 


206 


33 


Prioratul franciscan, Poitiers 
8 aprilie 1307 


Privindu-se în oglindă, Guillaume de Nogaret îşi pieptănă pe 
spate părul său rar şi-şi puse bereta pe cap. Rămase nemişcat o 
clipă, privindu-şi palida reflexie, zâmbind uşor, satisfăcut, 
înainte de a-şi arunca pe umeri mantia de călătorie proaspăt 
spălată. Cineva bătu în uşă. Când deschise, Nogaret văzu un 
acolit ţinând un coş acoperit cu o pânză. Simţi un puternic miros 
de brânză. 

— Preasfinţia Sa a spus că aţi cerut să vi se aducă provizii 
pentru drumul de întoarcere la Paris, ministre. 

Acolitul întinse coşul înspre el, aşteptând. 

— Dă-i-l scutierului meu. Când bărbatul dădu din cap şi se 
întoarse, Nogaret îl opri. Dacă tot te-ndrepţi într-acolo, pune-l 
să-mi înşeueze calul. Vreau să plec imediat. 

Închizând uşa, ministrul îşi băgă toate lucrurile într-un sac de 
piele. Când termină, ieşi. 

Mergând cu pas iute de-a lungul culoarului care dădea în 
curtea interioară, auzi vocile corului care cânta în biserică, 
sunetele ridicându-se deasupra  acoperişurilor locuințelor 
călugărilor. Gândindu-se că aceasta trebuia să fie slujba de 
dimineaţă, se opri să asculte, soarele încălzindu-i chipul. Zâmbi 
tot mai larg şi se gândi la plăcerea pe care i-o producea sunetul 
acela, care de obicei îl enerva la culme. După câteva clipe îşi 
dădu seama că nu cântarea călugărilor era cea care îi aducea 
bucurie; era mai degrabă faptul că, pentru prima dată, Biserica 
îi oferise altceva în afară de suferinţă. Zâmbetul său era al unei 
victorii mult aşteptate. 

Cu toate acestea, sentimentul dispăru repede, iar când ajunse 
în curtea interioară ridurile îşi făcură din nou apariţia, 
încreţindu-i din nou fruntea. Mai greşise şi în trecut, gândindu-se 
că a reuşit să-şi atingă țelul. Faptul că papa ascultase cu mult 
interes mărturia lui Esquin de Floyran, atunci când acesta fusese 
adus de Nogaret, era primul pas. Apoi, trimiterea unei scrisori 


207 


Marelui Maestru al Templului din partea lui Clement, e drept, cu 
ceva muncă de convingere, era al doilea pas. Acum misiva 
traversa Franţa, iar Esquin de Floyran era în siguranţă, astfel 
încât Nogaret n-avea decât să se întoarcă la Paris, în aşteptarea 
următoarei etape. 

Trecu pe lângă chiliile călugărilor şi se îndreptă către clădirea 
de la capătul curţii, mergând pe un culoar larg, scăldat de 
lumina soarelui, când observă trei oameni îndreptându-se către 
el. Se aflau la oarecare distanţă în faţă şi discutau aprins. Primul 
era un călugăr înveşmântat într-o mantie cenuşie. Ceilalţi doi 
purtau mantii de călătorie. Nogaret îl recunoscu imediat pe unul 
dintre ei. Pentru un scurt răstimp nu ştiu ce să facă, dorind întâi 
de toate să-l strige pe nume. Însă ceva îl opri. Deschise repede 
una din uşile de pe latura culoarului şi intră într-o cameră pustie 
în care se aflau o mulţime de băncuţe de scris. Lipit de uşă şi 
ţinând strâns mânerul, ascultă cu atenţie paşii celor care se 
apropiau. Auzi o frântură de conversaţie. 

— ... dar puteţi aştepta... 

Cuvintele deveniră şoapte, rămânând doar sunetul paşilor. 
Nogaret deschise încetişor uşa şi văzu spatele bărbaţilor care se 
îndepărtau. Rămase cu privirea aţintită asupra celui din mijloc 
până când cei trei o luară la stânga, dispărând. Adâncit în 
gânduri, Nogaret fu cât pe ce să se lovească de un acolit care 
mergea grăbit de-a lungul coridorului. Era tânărul care îi 
adusese coşul cu provizii. IIl apucă de braţ. 

— Cei doi bărbaţi care mergeau împreună cu unul din fraţii 
tăi, spuse el, arătând cu degetul în direcţia în care dispărură cei 
trei. Vreau să afli cine sunt şi de ce au venit. 

— Dar... 

— Acum! îi porunci Nogaret. Îl ţinu ceva mai mult, degetele cu 
care strângea făcându-l pe acolit să se tragă-napoi. Insă ai grijă, 
nu vreau să-şi dea seama că te-a întrebat asta cineva anume. Ai 
înţeles? 

Acolitul încuviinţă imediat. 

— Voi avea, ministre. 

— Te aştept la grajduri. 

Tânărul se îndepărtă, masându-şi braţul, iar Nogaret se 
îndreptă către curtea interioară. 


208 


Scutierul îl aştepta cu caii înhămaţi şi samarele pline cu 
mâncare şi pături, daruri din partea mănăstirii. li spuse 
scutierului să aştepte şi intră în grajd. Doi grăjdari scoteau şeile 
de pe doi cai obosiţi. Nogaret recunoscu imediat calul bălţat. 
Celălalt era un cal de luptă puternic, al cărui harnaşament era 
simplu, însă bine lucrat. Îi întrebă pe cei doi grăjdari despre 
călăreţi, însă niciunul nu ştia cine sunt. După câteva minute, 
Nogaret deveni nerăbdător. Cântările călugărilor se terminaseră, 
iar mănăstirea începea să prindă viaţă. 

În cele din urmă, se deschise o uşă situată în partea cealaltă a 
curţii, iar acolitul veni în grabă către grajduri. 

— Deci? întrebă Nogaret. 

— Am vorbit cu fratele Alain, ministre. Mi-a zis că cei doi voiau 
să ştie dacă Esquin de Floyran se află aici. Când li s-a spus că 
acesta a plecat, au cerut o întrevedere cu Sanctitatea Sa. 

— Ai aflat şi cum îi cheamă? 

— William Campbell şi sir Robert de Paris. 

— De Paris? 

— Da. Mai doriţi şi altceva înainte de a...? 

Nogaret înaintă cu paşi mari către calul său, fără să mai 
aştepte. Îi făcu un semn servitorului şi se săltă în şa. 

— Să nu le spui c-am întrebat lucrurile astea, îi zise acolitului, 
întorcându-şi calul. E ordinul regelui. 

— Bineînţeles. 

Tânărul se duse repede la porţi, ca să le deschidă, iar Nogaret 
privi în urma sa, către dependinţele mănăstirii. Campbell avea 
să afle cât de curând că şi el fusese acolo, însă lucrul acesta nu 
conta. Atunci când avea să o facă, Nogaret va fi deja în drum 
spre Paris. Cei doi aveau să aibă o oarecare întârziere. Clement 
se îmbolnăvise în urmă cu câteva zile şi refuza primirea 
vizitatorilor în apartamentele sale de la mănăstire. 

Ministrul dădu pinteni calului şi ieşi pe poartă, uşurat că 
avusese încredere în instinctele sale şi nu-l strigase pe scoţian. 
La început se gândise că regele îl trimisese pe Campbell, poate 
cu noi instrucţiuni. Însă cel de-al doilea bărbat, cel pe care nu-l 
recunoscuse, îl făcuse să se răzgândească, asta şi faptul că nu 
avea încredere în Campbell. 


209 


Neîncrederea lui era acum pe deplin îndreptăţită, îşi făcu loc 
în mintea sa, arzătoare şi puternică. Robert de Paris era numele 
templierului care-l eliberase pe Esquin de Floyran din temniţa de 
la Merlan. Felul în care Campbell ajunsese să se bucure de 
încrederea deplină a regelui, apariţia neaşteptată în Anagni a 
cavalerilor care îl apăraseră pe Bonifaciu, eliberarea copilului lui 
Clement şi uciderea soldaţilor din garda regală, toate aceste 
evenimente erau ca nişte săgeți pe o hartă, săgeți care se 
îndreptau spre un singur loc. Spre Templu. Spre Campbell. 


Prioratul franciscan, Poitiers 
23 aprilie 1307 


— Vă las până la slujba de seară. 

După ce Will şi Robert intrară, călugărul închise uşa în urma 
lor, lăsându-i singuri în cameră cu bărbatul costeliv, palid, care 
şedea într-un scaun de lângă fereastră. 

Când îl văzu, Will îşi temperă nerăbdarea care clocotea în el 
de mai bine de două săptămâni. Papa părea că se agaţă cu greu 
de ultima fărâmă de viaţă din el, chipul său palid fiind aproape 
translucid. 

— Îmi pare nespus de rău să aflu că sunteţi bolnav, 
Sanctitate, spuse el, dându-şi seama că vorbele sale erau 
sincere. Clement rămăsese singurul său aliat. 

— Ce e mai rău a trecut, răspunse papa, aproape şoptit. Ţinea 
în mână un săculeţ dinspre care venea un miros înţepător de 
ierburi. Lăudat fie Domnul! Încercă să se ridice, însă se lăsă 
iarăşi în scaun, oftând. Deşi sunt încă slăbit. Ridicând săculeţul, 
inspiră adânc, strâmbându-se. Bolnicerul mi-a spus să fac asta 
pentru a mă însănătoşi, dar mi-e teamă că exact asta m-a 
îmbolnăvit de la bun început. Ochii săi injectaţi îl priviră lung pe 
Will. Călugării m-au anunţat c-aţi sosit. Presupun că din acelaşi 
motiv pentru care a venit şi ministrul regelui, nu-i aşa? 

Will se apropie de el. 

— Unde se află Esquin de Floyran, Sanctitate? Nimeni nu a 
vrut să ne răspundă la întrebări. 

— Majoritatea nu ştiu nimic despre lucrurile acestea. Am 
vorbit pe îndelete cu Floyran în urmă cu câteva săptămâni, 


210 


înainte de a mă îmbolnăvi. Nogaret a fost cel care l-a dus de- 
aici. Mi-a spus că e într-un loc sigur, însă n-a avut destulă 
încredere în mine pentru a-mi spune unde, chiar dacă am 
insistat. Ori nu l-a dus departe, ori îl aşteptau oameni de-ai lui în 
apropiere pentru a-l lua pe Floyran, căci ministrul s-a întors aici 
în aceeaşi zi. 

— Ce v-a povestit Esquin? 

— Că Templul e plin de eretici care l-au omorât pe nepotul 
său şi l-au întemnițat pe el. 

— Aţi crezut tot ce v-a spus? 

_ — Relatarea sa a fost convingătoare. Clement făcu o pauză. 
Insă a fost mărturia unui singur om, a unui om măcinat de 
dorinţa de răzbunare, fără îndoială. 

— Deci nu i-aţi dat ascultare? L-aţi trimis pe Nogaret înapoi la 
rege? 

Clement se ridică, sprijinindu-se de scaun pentru a-şi menţine 
echilibrul. 

— N-am putut să nu iau măsuri în privinţa asta. Sunt acuzaţii 
grave. 

— Cunoaşteţi motivul pentru care l-au adus aici, continuă Will, 
privindu-l îngrijorat pe Robert. Acesta e fără îndoială lucrul de 
care aveau nevoie regele şi ministrul său; o falsă acuzaţie prin 
intermediul căreia să-şi poată pune în aplicare planurile în 
privinţa Templului. 

— Falsă? Vocea lui Clement deveni aspră. Vrei să spui că ceea 
ce mi-a spus Floyran a fost o minciună? Ai dovezi? 

— Oare nu Templul trebuie să hotărască dacă mărturia lui 
este falsă sau nu, Sanctitate? întrebă Robert. Ordinul are putere 
de decizie în ceea ce-i priveşte pe membrii săi. Această 
problemă e una ce ţine de organizarea noastră internă. ŞI 
trebuie investigată ca atare. 

— Intocmai, răspunse papa, acesta fiind şi motivul pentru 
care am trimis un mesaj în Cipru, rugându-l pe Jacques de Molay 
să se întoarcă. 

— Nogaret v-a cerut asta? întrebă Will. 

— Am luat singur decizia. Când e vorba de erezie, eu sunt cel 
care ia decizia finală. 


211 


Tonul irascibil al papei îl făcu pe Will să creadă că într-adevăr 
fusese forţat să facă asta de ministrul regelui. Înainte de a avea 
răgazul de a se gândi la consecinţele unei astfel de măsuri, 
Clement continuă. 

— Marele Maestru de Molay şi ceilalţi oficiali ai Templului mă 
vor ajuta să soluţionez problema. Vom stabili împreună dacă 
mărturia lui de Floyran este adevărată sau nu şi vom lua 
măsurile necesare. Poate că regele şi ministrul său văd în asta o 
cale către Templu, însă vă promit că Ordinul Templierilor nu va 
avea de suferit decât dacă voi considera acest lucru drept 
absolut necesar. De altfel, adăugă Clement, îmi doream să stau 
de vorbă cu Marele Maestru. A trecut foarte multă vreme de 
când am primit ultimele veşti din Orient. Vreau să aflu care sunt 
planurile sale în privinţa cruciadei şi ce pot face pentru a ajuta 
Ordinul. Zâmbi uşor. Toată treaba asta o văd mai degrabă ca pe 
o binecuvântare decât ca pe un blestem. 

Will nu spuse nimic, asigurările papei nereuşind decât să-l 
îngrijoreze şi mai mult. Nu luase niciodată în serios dorinţa lui 
Clement de a organiza o nouă cruciadă, sperând că refuzul de a 
ridica crucea al unora precum Edward sau Filip, precum şi 
eşecurile lui Jacques din Răsărit aveau să facă din vrerea papei 
doar un vis. Insă acum părea, în orice direcţie ar fi decurs 
lucrurile, că o întâlnire între Clement şi Marele Maestru nu putea 
să fie decât de rău augur. Se gândi să se ducă în Cipru pentru a- 
| preveni pe Jacques, însă, chiar dacă i-ar fi spus adevărul, lucru 
care în sine nu putea decât să facă rău Templului, Marele 
Maestru n-ar fi avut de ales şi în cele din urmă ar fi trebuit să 
răspundă convocării papei. 

— Acum spune-mi, Campbell, zise Clement, tonul vocii sale 
semnalând faptul că nu dorea să mai continue discuţia în acea 
direcţie, ce-ai reuşit să afli despre Guillaume de Nogaret? Ai 
găsit dovezi ale implicării sale în moartea lui Benedict? 

— Din păcate, nu. Nogaret s-a îndepărtat de mine, iar de la 
moartea reginei, regele şi-a micşorat cercul de apropiaţi într- 
atât de mult încât nici cei mai buni dintre sfetnicii săi nu-i mai 
pot oferi sfaturi. 


212 


— Ai face bine să găseşti ceva cât mai curând, răspunse 
gânditor Clement. Mi-e teamă că şarpele acela, dacă va fi lăsat 
să-şi facă mendrele, ne va ucide cu veninul lui pe toţi. 


Palatul regal, Paris 
14 mai 1307 


Will se afla în camera sa când auzi un sunet înăbuşit. După 
câteva momente se auzi din nou şi atunci îşi dădu seama că 
cineva bătea la uşă, însă foarte încet, de parcă ar fi vrut ca el să 
nu audă. Traversând încăperea, repetă în minte minciuna cu 
privire la recenta sa călătorie în Anglia, în eventualitatea în care 
oaspetele neaşteptat se dovedea a fi Nogaret, apoi deschise 
uşa. 

— Rose, murmură el, prea uimit pentru a putea spune 
altceva. 

Niciodată în toţi acei ani de când era oaspete la palat fiica sa 
nu venise la el. Îl cuprinse un sentiment de bucurie, însă şi-l 
reprimă imediat, neîndrăznind să spere că prezenţa ei însemna 
o schimbare a atitudinii lui Rose. 

Tânăra deschise gura, însă nu spuse nimic. Încercă încă 
odată, apoi chipul i se schimonosi de durere şi se întoarse, 
plecând în grabă. 

— Aşteaptă! Will alergă după ea şi o apucă de braţ. Te rog, 
Rose. Hai înăuntru. 

Ea ezită, apoi se lăsă condusă înspre dormitorul lui. 

Will închise uşa în urma ei şi se duse înspre patul pe care se 
aflau mantia sa de călătorie şi sabia. Le luă şi le puse pe un 
cufăr. 

— Tocmai m-am întors, spuse el, dându-se înapoi şi trecându- 
şi o mână prin păr. 

Când îi făcu semn, ea se aşeză pe marginea patului, punându- 
şi mâinile de-o parte şi de alta a corpului, uriaşa mantie albastră 
pe care o purta făcând-o să pară pitică. 

— Nu ştiam unde-ai fost. 

Will fu uimit de vocea ei tristă. 


213 


— Îmi pare rău. Îşi împreună mâinile şi expiră greoi. Însă, ca 
să fiu sincer, nici nu m-am gândit să-ţi spun că plec. Am fost 
convins că nu ţi-ar păsa. 

Rose privi în podea şi murmură ceva neinteligibil. Văzând că 
Will nu răspunde, îşi ridică privirea. 

— Aveam nevoie de tine. 

Will se aşeză pe pat lângă ea, încercând să-şi stăvilească 
emoţiile care erau cât pe ce să-l copleşească la auzul cuvintelor 
ei. Ezitând, luă mâna ei subţire şi plină de cicatrice într-a sa, 
bătucită şi cu venele puternic reliefate. 

— Acum sunt aici. Vorbeşte-mi. 

— Filip. 

Pentru câteva clipe lungi nu mai spuse nimic, iar Will se 
întrebă dacă avea să continue, însă în cele din urmă vorbi, 
bâlbâindu-se, şovăind. 

— El şi cu mine, noi am... Suntem... amanți, încheie ea, 
ţintuindu-l cu privirea. Văzând că nu răspunde, continuă. Insă în 
ultimele luni s-a schimbat. A devenit rece. Rose se uită în altă 
parte. Violent. 

Will strânse mai tare. Simţi că ceva răbufneşte în el, ceva 
puternic şi sălbatic, însă rămase tăcut. 

— Mi-e teamă de ce-o să-mi facă în continuare. l-am aflat 
planurile, lucruri despre care vorbeşte cu Guillaume de Nogaret 
atunci când cred că nu aud. Tată, ştiu că vrea să-şi însuşească 
toate bogăţiile Templului. 

— Aşa ceva nu se va întâmpla. 

— Ştiai deja despre toate astea? 

— Da, de ceva vreme. Insă nu va reuşi. N-o să-l las. 

Rose clătină din cap. 

— Nu ştii ce poate face. Îşi muşcă buza. E atât de mânios. Mă 
sperie. 

— Atunci de ce te mai duci la el? 

Rose îşi smulse mâna dintr-a lui şi se ridică. 

— Cum pot să mă împotrivesc unui rege? 

Will se ridică în picioare, temându-se că avea să iasă pe uşă şi 
din viaţa sa încă o dată. 

— Îmi pare rău, m-a luat gura pe dinainte. O apucă de umeri. 
Ascultă-mă, Rose. Ai toate motivele să-ţi fie frică de Filip. E un 


214 


om răzbunător, cu sânge rece, care-i va distruge pe toţi cei 
care-i stau în cale. Însă înţeleg - strânse din dinţi când rosti 
cuvintele - legătura ta amoroasă cu el. Ştiu că e foarte 
fermecător şi convingător. L-am crezut un aliat de încredere ani 
la rândul, înainte de a fi martor la faptele sale pline de cruzime. 
Dar totul trebuie să se termine. Trebuie să mă laşi să te ajut. 
Vrei să faci asta? După ce încuviinţă, Will zâmbi şi îi mângâie 
obrazul cu degetul. Pot să te duc departe de palat. Departe de 
el. 

— Unde să mă duc? întrebă ea cu voce scăzută. 

— La surorile mele, Ysenda şi Ede, în Scoţia. 

— Dar tu? 

Will ezită. Nu putea decât să se gândească la cât de mult şi-ar 
fi dorit să meargă cu fiica sa la grajduri, să fure doi cai şi să 
călărească mai iute ca vântul către ţărmul mării. Puteau să 
găsească o navă de comerţ la Honfleur, iar el să-şi vândă sabia 
pentru a urca la bord. Ar fi putut ajunge în Scoţia până în iunie. 

— Trebuie să rămân, spuse el, cuvintele acestea părându-i-se 
a fi cele mai greu de rostit. Voi încerca să limitez relele pe care 
le pot face regele şi Nogaret. 

— Cum? 

— Cu sprijinul papei. Will se îndreptă către cufărul pe care îşi 
aruncase mantia şi spada. El se va asigura că Templul e la 
adăpost de planurile lui Filip. Luându-şi cingătoarea, şi-o petrecu 
pe după mijloc, aranjând-o în aşa fel încât spada să-i atârne pe 
lângă picior. 

Ea îl privi îngrijorată. 

— Unde te duci? 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Robert la Templu. Trebuia să 
discute ceva foarte important cu inspectorul şi vreau să ştiu ce 
s-a întâmplat. Îl voi ruga să vorbească cu Simon, să-i explice că 
trebuie să ajungi în Scoţia. Se apropie de ea. Intre timp, vreau 
să te duci în camera ta şi să-ţi aduni toate lucrurile. Ai grijă să 
nu te vadă nimeni. Mă voi întoarce la tine peste câteva ceasuri. 
Sper că Simon va reuşi să te-ajute să-ţi găseşti un loc pe o 
corabie. Oricum ar fi, mă voi asigura că vei fi în deplină 


siguranţă. 
XXX 


215 


Rose se lăsă condusă de tatăl ei până la uşă. Ajunşi pe 
coridor, îl privi îndepărtându-se grăbit, punându-şi mantia peste 
umerii laţi. O parte din ea ar fi vrut să-l strige, însă frica şi 
indecizia avură câştig de cauză, astfel că nu mai spuse nimic şi 
se îndreptă către apartamentele regale mergând de-a lungul 
coridoarelor luminate de soarele gata să apună. 

Când intră în camera regelui, Nogaret se ridică, roşu la faţă, 
nerăbdător. 

Filip, însă, rămase aşezat, privind-o cu răceală, liniştit. 

— Ei bine? 

Rose îşi întoarse capul, neputând rezista privirilor aţintite 
asupra ei. Îşi puse mâinile pe uşa de la spatele ei, simțind 
răceala şi duritatea lemnului, apoi fu cuprinsă de ruşine, un 
sentiment care o îndurera. Văzu în minte chipul tatălui ei, care o 
privea îngrijorat şi iubitor. Nimeni nu o mai privise aşa de mulţi 
ani. De la plecarea din Acra. De când era copil. | se făcu greață 
şi-şi ridică ochii, uitându-se la Filip. Expresia de pe chipul lui nu 
vădea decât aroganță, răceală şi indiferenţă. Era atât de 
inuman. Chiar şi atunci când o pătrundea, pasiunea lui era rece 
ca gheaţa şi trecătoare. De parcă ar fi făcut dragoste cu o 
statuie. 

— Vorbeşte, fato! răcni Nogaret, făcând-o să tresară. 

— Ştie că plănuiţi să obţineţi bogăţiile Templului, murmură 
ea, bâlbâindu-se. 

Filip se ridică şi se îndreptă înspre ea. 

— Asta ştim deja. Ce altceva ţi-a mai spus? O apucă de 
bărbie, astfel încât ea să fie nevoită să-l privească în ochi. 
Spune-mi, Rose, ce ţi-a mai spus tatăl tău? Acţionează împotriva 
mea, încercând să-mi zădărnicească planurile? E în cârdăşie cu 
papa? 

— Te rog, lasă-mă, mă doare. 

Vocea lui deveni mai moale, însă nu-i dădu drumul. 

— Trebuie să te gândeşti la ce e mai bine pentru tine, Rose. 
Să te gândeşti la cine va avea grijă de tine. Un tată care te-a 
abandonat cu mulţi ani în urmă? Sau un rege care-ţi poate oferi 
tot ce-ţi doreşti. Dădu la o parte mantia ei albastră şi-şi puse 
mâna pe pântecele ei. Eu voi avea grijă de tine. 


216 


Rose îi privi mâna, care îi cuprinsese pântecele ce începuse 
deja să crească. 

XXX 

Când termină de povestit, Filip îşi luă mâna de pe ea şi o lăsă 
să treacă pe lângă el. Rose se duse în camera ei şi închise uşa. 
Plânsetele ei ajungeau până la ei. 

Nogaret era roşu de furie. 

— Trădător nenorocit! Mergea de colo-colo prin cameră. Ar 
trebui să-l jupuim de viu! 

Filip se duse la fereastră, privind afară. 

— Trebuie să aflăm ce alte rele a mai făcut. Oare mai ştie şi 
altcineva de la Templu despre planurile noastre, în afară de 
Robert de Paris? De cât timp e Campbell omul de încredere al lui 
Clement? Oare convocarea lui Jacques de Molay chiar a fost 
trimisă? 

— A fost, se repezi Nogaret, continuând să meargă nervos 
prin încăpere. L-am trimis pe unul din oamenii noştri împreună 
cu mesagerul papei, ca să mă asigur. Se îndreptă către Filip, 
coborându-şi vocea. Cel puţin acum veţi putea scăpa de două 
probleme, maiestate. Făcu un semn către uşa în spatele căreia 
Rose continua să plângă. Trădătorul acela şi fiica lui. 

Filip îl privi scurt. 

— Nu, ne-ar putea fi de folos în continuare. O vom putea folosi 
în cazul în care Campbell nu vrea să vorbească. 

— Va vorbi, maiestate. Va vorbi până-o să rămână fără 
cuvinte! Nogaret îşi miji ochii. Însă fiica lui nu e decât o povară 
inutilă, iar copilul pe care-l poartă-n pântece n-o să vă aducă 
decât necazuri. Ce-o să faceţi atunci când îl va naşte? 
Amărăciunea pricinuită de moartea soţiei poate explica 
aventura cu ea, însă copilul va fi... 

— Destul! spuse Filip, repezindu-se la Nogaret. Adu-mi-l pe 
Campbell. Acestea sunt ordinele pe care le vei îndeplini. Dacă 
de-abia a plecat înspre Templu, înseamnă că n-a ajuns prea 
departe. Vreau să-l ajungi din urmă. la cu tine şi câţiva oameni 
din garda regală. 

— Şi după aceea, sire? După ce-l vom întemniţa şi vom afla 
tot ce-a făcut împotriva noastră, ne vom continua planul? 

Ochii lui Filip scânteiară. 


217 


— Dacă Jacques de Molay va răspunde convocării papei şi se 
va întoarce în Apus, vom putea face următoarea mişcare. Între 
timp, acuzele aduse de Esquin de Floyran vor fi făcute publice. 
Oricare ar fi sentimentele lui Clement, va fi nevoit să răspundă 
învinuirilor dacă destui oameni vor cere asta. După ce ne vom 
ocupa de Campbell, vreau să pregătim ordinele de arestare a 
Marelui Maestru şi a celorlalţi oficiali. După cum am discutat 
deja, totul se va face în baza mărturiei lui Floyran, care va trebui 
să fie cât se poate de şocantă pentru a atrage simpatia 
supuşilor mei. Erezia e un cuvânt puternic în sine, însă nu 
trebuie să uităm cu cine avem de-a face. Templierii au două 
sute de ani de faimă şi autoritate. Mantiile lor simbolizează 
idealul de puritate şi neprihănire, se ghidează după legea unui 
sfânt şi sunt consideraţi războinicii lui Hristos. Detaliile 
acuzațiilor care le vor fi aduse sunt extrem de importante. 

— Ştiu ce trebuie să conţină, maiestate. Nogaret vorbea cu 
voce scăzută. Ştiu de ce au fost învinuiți părinţii mei. 


218 


Rue du Temple, Paris 
14 mai 1307 


Alergând pe drumul ce ducea către Templu, Will îşi simţea 
gâtul arzând. Soarele coborâse sub nivelul acoperişurilor şi 
turnuleţelor clădirilor, astfel că străduţele înguste pe care le 
străbătea erau întunecoase. La ceva distanţă în urma sa, 
clopotele Catedralei Notre Dame de pe Ile de la Cite începură să 
bată, anunțând slujba de seară. Sunetul reverbera pe suprafaţa 
apei fluviului, împânzind oraşul când şi celelalte clopote 
începură să bată. Will încercă să-şi canalizeze atenţia asupra 
întâlnirii sale cu Robert şi a ceea ce reuşise acesta să descopere 
în urma confruntării sale cu Hugues, însă îi era aproape cu 
neputinţă să se gândească la altceva decât la fiica sa. Furie, 
speranţă, teamă, bucurie: toate clocoteau în el pe când alerga 
pe stradă în dangătul asurzitor al clopotelor, îndreptându-se 
către poarta Templului. Parte din el credea că Rose, în timpul 
cât îi va lua lui să se întoarcă, se va răzgândi şi va refuza să 
părăsească palatul. Gândul acesta îl făcu să alerge şi mai 
repede când ajunse la poartă, trecând în viteză pe lângă un 
grup de negustori care se ciorovăiau cu gărzile oraşului. 

Goni pe drumul care ducea către preceptoriu până ajunse la 
marginea păduricii de stejari crescuţi chiar la baza zidurilor. 
Acolo încetini şi se opri, părăsind drumul. Când se aplecă, 
încercând să-şi recapete suflul, broboanele de transpiraţie îi 
intrară în ochi, usturându-l. Copacii din faţa lui îşi pierdeau 
forma, devenind simple umbre, dar Robert nu se vedea nicăieri. 
Will se îndreptă de spate, îşi şterse fruntea cu cotul şi privi în 
jur, auzind zgomot de copite. Cinci călăreţi se apropiau în galop, 
ridicând un nor de praf în urma lor. Will îi urmări până se 
îndepărtară, pietrele prăvălindu-se la vale după trecerea lor. 

— Campbell. 

Se întoarse către cel care-l strigase. 

— Robert? strigă el, mijindu-şi ochii pentru a vedea printre 
copaci. Zărind mişcare, Will se îndreptă spre umbre şi crengi, 


219 


călcându-le în picioare pe cele care le rupea. Făcu doar câţiva 
paşi când cineva îi ieşi în cale. Când observă sabia din mâna 
necunoscutului, Will îşi duse mâna către sabie, dar chiar când o 
scotea din teacă simţi mişcare de jur împrejur. Patru, ba nu, 
cinci siluete se iţiră dintre copaci. După ce reuşi să-şi scoată 
sabia, se lansă asupra celui care-i ieşi primul în cale, însă acesta 
pară lovitura cu pricepere. O cizmă îl lovi cu putere în spatele 
genunchiului şi se prăvăli icnind, ridicându-şi sabia pentru a 
devia lovitura celui din faţa sa. Însă aceasta nu avea menirea 
decât să-l ţină ocupat pentru a nu-i da răgazul să se ferească de 
cea de-a doua lovitură cu piciorul, în rinichi, ori de cea de-a 
treia, care îl izbi în spate. Will răcni de furie şi durere când 
cineva călcă pe spada lui, ţintuind-o la pământ, prinzându-i 
degetele sub ea. Işi ridică cealaltă mână, încercând să blocheze 
pumnii şi picioarele care-l izbeau. Ultimul lucru pe care-l simţi fu 
o lovitură puternică în ceafă, apoi îşi pierdu cunoştinţa. 
XXX 

Se auzea un bubuit înfundat, rapid şi puternic, asemenea 
bătăilor de inimă. Răsuna de jur împrejurul său. Avea impresia 
că se află sub apă. Lumea părea îndepărtată, aflându-se undeva 
deasupra lui. Dintr-odată, îşi reveni. Era târât de-a lungul unui 
coridor, cu faţa în jos. Se vedeau torţe arzând, şi mantia cuiva îi 
trecu prin faţa ochilor. Era tras de braţe, iar picioarele îi erau 
libere, târându-se peste dalele de piatră. Bubuiturile acelea, îşi 
dădu el seama, erau paşii celor care-l cărau. Se simţea ametit şi 
slăbit, neputând nici măcar să-şi ridice capul. Auzi o uşă 
deschizându-se, apoi simţi curenţi de aer în jurul său. Cei care-l 
cărau se opriseră. Se auzi un hârşâit puternic, veni un damf de 
aer stătut, încărcat de tămâie, apoi începură din nou să meargă, 
coborând pe nişte scări înguste, picioarele sale târându-se pe 
trepte şi căzând de pe una pe alta. In cele din urmă, se opriră 
într-o încăpere bine încălzită, luminată de lumânări. Fu ridicat şi 
aşezat pe un scaun. Cineva îi trase mâinile şi i le legă strâns la 
spate cu o funie. Fu străbătut de un fior rece ca gheaţa, trase 
aer în piept şi-şi ridică privirea. Apa i se scurse pe faţă şi pe 
piept. Vederea i se limpezi şi văzu pe cineva îndepărtându-se de 
el cu o căldare în mâini. 


220 


Privind în jurul său, Will văzu că încăperea era întunecată. Pe 
un perete erau agăţate nişte draperii negre în faţa cărora se afla 
o siluetă luminată de licărirea lumânărilor şi care purta o haină 
făcută din sute de cerculeţe de mătase strălucitoare. Când cel 
din faţa sa îşi dădu gluga pe spate, Will se uită năucit la figura 
lui. 

Ochii negri ai lui Hugues de Pairaud îl priveau lung. Pomeţii 
inspectorului se zbârciseră odată cu trecerea anilor, iar barba 
care fusese neagră pe vremuri era acum sură şi mai rară. 
Continuă să se uite lung la Will, gânditor şi întrebător. 

Cineva aflat în penumbră începu să se mişte. Apăru o a doua 
siluetă, purtând o mantie albă şi o mască roşie pe care era 
pictat un cap de cerb; la fel ca şi cei care-l bătuseră în pădurice. 
Acesta îi şopti ceva lui Hugues, care încuviinţă şi-l privi din nou 
pe Will. 

— În toţi aceşti ani ai fost în Paris? De cât timp ştia Robert că 
locuieşti la palatul regal? 

Will înghiţi cu greutate, simțind gustul sângelui amestecat cu 
ţărână. Mirosul de tămâie era înţepător. 

— Ce i-ai făcut? întrebă el cu voce îngroşată. Unde e Robert? 

— Cum ai reuşit să-l întorci împotriva mea? Hugues făcu 
câţiva paşi înainte. Cum ai reuşit să-l convingi să mă trădeze? 

— Vorbeşti despre trădare ca despre ceva înfricoşător, deşi ţie 
ţi-e atât de uşor să trădezi. 

Will simţi pe cineva apropiindu-se din spate. Fu lovit cu 
pumnul în partea laterală a capului şi se izbi de spătarul 
scaunului. În chip ciudat, lovitura îl făcu să-şi vină în simţiri. 
Scuipând sângele din gură, îl privi iarăşi pe Hugues, de data 
aceasta văzându-l mai clar. 

— Am avut încredere în tine, Hugues, de asta te-am şi ales 
membru al Frăției. Credeam că vei înţelege ce vrem noi să 
facem şi că vei încerca să îndeplineşti obiectivele noastre, nu să 
le perverteşti. 

Mascatul se apropie din nou, însă Hugues ridică o mână. 

— Tu eşti cel care a părăsit Anima Templi, Campbell. Dacă 
Frăția însemna atât de mult pentru tine, ar fi trebuit să rămâi. 
Cu toate astea, mi-ai dat posibilitatea să fac ceea ce trebuia 
făcut, ceea ce tu nu ai fi putut face niciodată. Tu şi cu Robert aţi 


221 


fost nişte orbi. Everard ne-ar fi putut conduce pe drumul către 
mărire dacă ar mai fi trăit, pentru că el înţelegea pe deplin ce 
înseamnă cu adevărat Anima Templi. 

— Nu ştii nimic despre Everard sau despre ţelurile lui, rânji 
Will, furia declanşată de presupunerea că nu l-ar fi cunoscut cu 
adevărat pe bătrânul său mentor şi prieten clocotindu-i în vene. 

— Nu? 

Hugues se îndreptă spre un fel de altar de unde luă ceva. 

Când inspectorul reveni în lumina lumânărilor, Will recunoscu 
cartea legată în piele în care Everard îşi consemnase memoriile. 

— Cred că-l cunosc destul de bine, răspunse Hugues, răsfoind 
filele de pergament. Ştiu că recunoştea importanţa sacrificiului 
şi ştia că libertatea se obţine uneori cu preţul sângelui. Credea 
în autoritatea Anima Templi şi că, în cazul în care ar fi fost 
necesar, Frăția trebuie să îndrume Ordinul pe calea cea bună, 
îndepărtându-l de orice Mare Maestru care s-ar fi împotrivit 
țţelurilor sale. Şi mai ştiu că îi plăceau şi credea în legende. 
Hugues clătină din cap. El e cel care a scris Cartea Graalului. N- 
ai învăţat nimic răsfoind-o? 

— Nici măcar nu ştii despre ce vorbeşti. Will urmări cum 
Hugues aşază din nou cartea pe altar. Cartea Graalului a fost 
distrusă cu mulţi ani înainte de alegerea ta ca membru al 
Frăției. Am citit şi eu memoriile lui Everard. Şi-a ales cuvintele 
cu deosebită grijă, astfel încât numai cei care ştiau despre carte 
şi despre conţinutul ei să le desluşească sensul. 

— Şi aşa a fost. Am aflat despre trecutul Frăției atunci când 
m-ai numit membru, pe când eram în Acra, iar despre carte şi ce 
scrie în ea mi-au fost relatate o mulţime de lucruri: tu şi Robert 
le-aţi spus, fratele Thomas din Anglia, chiar şi regele Edward, cu 
toate că el le privea cu mult dispreţ. Cu timpul, le-am pus cap la 
cap, şi am reuşit să înţeleg totul. 

— Însă nu le-ai aranjat aşa cum trebuie, replică Will cu 
duritate. Ai răstălmăcit cuvintele lui Everard. Oameni care să 
bea sângele celorlalţi? Cavaleri care să scuipe crucea? Astea-s 
nişte născociri! 

— Chiar şi aşa. Abia acum capătă sens, pentru că sunt 
îndeplinite cu abnegaţie. 


222 


— Dacă sunt relatate într-o poveste, nu pot face rău nimănui. 
Dacă devin realitate, nu sunt decât nişte erezii. 

— Erezii! pufni Hugues. Eşti la fel de depăşit ca Jacques de 
Molay. Cu oricât de mult dispreţ ar fi tratat obsesia lui Armand 
de Perigord pentru legendele despre Graal, Everard a ştiut 
dintotdeauna cât de vii erau ideile acelea. Însă nu s-a folosit 
niciodată de ele. Nu a avut ocazia să o facă. Am pus cap la cap 
concepţiile lui şi ale lui Armand şi le-am transformat în ceva 
real, nu doar în nişte poveşti pentru oameni mari, ci într-un lucru 
care poate salva Ordinul. 

— Cum Dumnezeu plănuieşti să salvezi Ordinul când tu 
transformi cavaleri tineri şi slabi de înger în nişte păcătoşi care 
beau sânge? 

— Sângele este simbolul legăturii cu ceilalţi fraţi, spuse 
Hugues, alegându-şi cu grijă cuvintele. Acesta e şi motivul 
pentru care s-a folosit Everard de el în povestea despre Percival. 
Eu n-am făcut decât să merg un pic mai departe şi, făcând asta, 
a devenit mult mai captivant. Cavalerii aceştia - întinse mâna, 
arătând mulţimea de siluete care-l înconjuraseră pe Will - sunt 
fraţi adevăraţi. 

— Mi-e teamă că Martin de Floyran n-a prețuit foarte mult 
ideea aceasta de frăţie. 

Hugues se întristă. 

— Au mers prea departe în noaptea aceea. Însă îmi sunt 
deosebit de loiali mie şi unul altuia, iar faptul că Martin a 
încălcat jurămintele noastre i-a jignit profund. A fost vina mea. 
Nu era pregătit pentru iniţiere. Unii încă nu sunt. 

— lar Esquin? 

— Un alt sacrificiu regretabil. Hugues inspiră adânc. Nu 
suntem păcătoşi ori eretici, Campbell. Cred în Dumnezeu la fel 
de mult ca şi tine. Cei pe care îi aleg pentru a fi iniţiaţi ca 
membri ai Anima Templi vin aici pentru a juca un rol în călătoria 
lui Percival avându-mă pe mine drept ghid. Arătă spre mantia lui 
strălucitoare. Regele Pescar, cel care îi călăuzeşte pe parcursul 
încercărilor prin care trebuie să treacă. Sunt puşi să aleagă între 
două căi: calea vechiului Ordin, sub comanda Marelui Maestru, 
un drum pavat cu sânge, violenţă şi război, care va duce către 
nimicirea Templului, şi calea Ordinului cel nou. Însă această 


223 


nouă cale nu este una uşoară. Dacă o aleg, încalcă jurămintele 
pe care le-au rostit când au fost numiţi cavaleri, îşi trădează 
maestrul şi-şi înşală până şi familia. Pentru a parcurge acest 
drum trebuie să aibă deplină încredere în mine, iar eu în ei. 
Scuipă pe cruce pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de mine, 
dovedind astfel că, în ceea ce priveşte Frăția, eu sunt 
autoritatea supremă. Everard înţelegea semnificaţia 
copleşitoare pe care o au asemenea lucruri, căci altfel nu ar mai 
fi scris Cartea Graalului. Acesta e şi motivul pentru care 
considera Acra Camelotul lui. Ideea de a lupta pentru un ideal 
alegoric e mult mai convingătoare decât aceea de a te strădui 
din răsputeri să cucereşti o palmă de pământ plină de praf, nu-i 
aşa? 

Will clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Deci ai continuat să iniţiezi noi membri? Robert mi-a spus 
că nu faci nimic în sensul acesta. Că membrii Frăției nici măcar 
nu se mai întrunesc. 

— La un moment dat am sperat că Robert ni se va alătura, 
însă ştiam că vechile obiceiuri sunt la fel de înrădăcinate în el 
precum sunt în tine şi în Jacques. A sosit vremea unui nou Ordin. 
O nouă Frăţie. Cruciadele s-au încheiat, după ce Acra a fost 
cucerită de mameluci, iar în vreme ce teutonii avansează către 
Prusia, obţinând teritorii şi bogății, iar ospitalierii îşi pun în 
aplicare planul pentru cucerirea insulei Rhodos, conducătorii 
noştri se încăpăţânează ca nişte orbeţi, zăbovind în Cipru, încă 
visând să recucerească lerusalimul. E timpul pentru întemeierea 
unor noi imperii, pentru expansiune, nu pentru risipirea 
resurselor umane şi financiare în războaie fără sorţi de izbândă. 
In timp ce voi vă chinuiaţi să ţineţi în viaţă idealul acela utopic 
din Răsărit, lumea s-a schimbat. Regii Apusului sunt interesaţi 
să acumuleze cât mai multă putere, să-şi întărească regatele. Și 
noi trebuie să facem acelaşi lucru dacă vrem să supravieţuim. ŞI 
noi trebuie să ne schimbăm, iar pentru asta avem nevoie de o 
bază la adăpostul căreia să devenim tot mai puternici. Cu 
timpul, vom intra într-o nouă eră, o eră a descoperirilor şi a 
cercetărilor, a păcii şi prosperității. Ochii lui Hugues scânteiau în 
lumina lumânărilor. Însă ştiam că transformarea Ordinului nu 
poate decurge decât foarte încet, din interior, astfel că am 


224 


început să recrutez cavaleri care să-mi fie loiali doar mie, nu lui 
Jacques şi cruciadei lui. 

— Şi ce intenţionezi să faci? Să cotropeşti o ţară cu armata ta 
personală? 

— Nu va fi nevoie de aşa ceva. Regele Edward mi-a promis că 
va oferi Templului un teritoriu din Scoţia nou cucerită. 

Will se îndreptă de spate. Îşi miji ochii, furios şi îndurerat. 

— Asta dacă o va cuceri! 

— O va face mai mult ca sigur, răspunse Hugues cu calm. 
Robert Bruce şi ai lui au fugit, iar armata lui Edward înaintează 
către nord chiar acum. E cea mai puternică forţă de la Bătălia de 
la Falkirk încoace. Scoţia va cădea, răpusă de săbiile englezilor, 
iar Templul va fi în siguranţă, departe de turbulenţele din 
Franţa, Anglia, Germania şi Roma. 

— Eşti un neghiob, Hugues, murmură Will. Edward se chinuie 
de optsprezece ani să cucerească Scoţia. Chiar crezi că îţi va 
ceda ţie un colţişor? Ai fost orbit de propriile tale fantezii şi ai 
răstălmăcit ţelurile Frăției pentru a fi pe potriva lor. Everard, 
tatăl meu, Elias, chiar şi Kalawun, nu pentru asta au trăit şi şi-au 
vărsat sângele. Nu acesta e Sufletul Templului. 

— Acum este. Tu ai plecat, Will. Nu mai faci parte din Ordinul 
cavalerilor şi nici din Frăţie de ani buni. În vreme ce tu îl hărţuiai 
pe regele Edward, ca un şoarece încercând să răpună un leu, eu 
am condus Templul către un viitor glorios. 

— Un viitor glorios? Convocarea Marelui Maestru de Molay, 
care trebuie să răspundă în faţa papei la acuzaţiile de erezie 
care i-au fost aduse acestui preceptoriu, se îndreaptă către 
Cipru chiar acum. De câţiva ani, regele Filip şi Guillaume de 
Nogaret încearcă să distrugă Ordinul şi să-şi însuşească toate 
bogăţiile lui. Prin acţiunile tale i-ai condamnat la moarte pe toţi 
aceşti oameni. 

— E ridicol. Nimeni nu ştie despre existenţa Frăției. 

— Esquin de Floyran ştia, iar acum se află sub protecţia 
regelui. 

— Imposibil. Eu sunt singurul om care l-ar fi putut elibera pe 
Floyran. Hugues se uită lung la Will, începând să înţeleagă. Să fi 
fost Robert de Paris mai viclean decât am crezut? 


225 


— Încă mai putem să reparăm stricăciunile. Îl pot influenţa pe 
papă, însă trebuie să distrugi toate dovezile a ceea ce făceai 
aici. Trebuie să faci Anima Templi să dispară şi... 

— Să dispară? Hugues deveni neîncrezător. Ce şiretlicuri sunt 
astea, Campbell? 

— Niciunul, îţi jur... 

— Ajunge! Nu vreau să-ţi mai ascult minciunile. Hugues le 
făcu un semn celor care aşteptau în penumbră. Luaţi-l din faţa 
ochilor mei. 

— Chiar dacă mă vei întemniţa la Merlan, nu vei schimba cu 
nimic ce se întâmplă! strigă Will, când mascaţii îl dezlegară şi-l 
ridicară în picioare. 

— Nu te trimit la Merlan. O să ajungi în Anglia. Acesta e preţul 
pe care l-a cerut Edward pentru noul teritoriu al Frăției: tu 
pentru Scoţia. 

— Să nu faci asta! strigă Will. Să nu faci asta, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Însă Hugues se întoarse cu spatele, iar capul lui Will fu 
acoperit de o glugă, împiedicându-l să mai vadă ceva. 


226 


35 


Drumul spre Carlisle, Regatul Angliei 
1 iulie 1307 


Drumul pe care înaintau era plin de denivelări. Will stătea 
ghemuit în partea laterală a carului, fiecare hurducăială 
trimițând un val de durere prin corpul său plin de lovituri. Văzu 
prin țesătura glugii scânteierile ce pătrundeau prin partea din 
spate a coviltirului. judecând după rarele licăriri de lumină şi 
după mirosul diferit pe care-l simţea acum, se gândi că se aflau 
probabil într-o pădure. Pentru câteva momente, încercase să-şi 
dea seama unde ar putea fi, însă timpul şi distanţa erau nişte 
lucruri într-atât de lipsite de sens pentru el încât îi era cu 
neputinţă să afle. 

Fusese scos din Paris în noaptea de după întâlnirea cu 
Hugues, cei care-l capturaseră ducându-l repede până la malul 
Senei, unde fusese urcat la bordul unei mici corăbii. Rănile pe 
care i le făcuseră oamenii lui Hugues se vindecaseră greu, iar 
Will oscila între inconştienţă şi luciditate. Fusese coborât în cala 
care mirosea îngrozitor, legat la mâini şi cu capul acoperit. Işi 
dăduse seama că ieşiseră în larg doar atunci când auzise 
tipetele stridente ale pescăruşilor, care acopereau sunetele 
valurilor şi trosnetele corăbiei. Fusese târât pe punte, unde 
inhalase cu nesaţ aerul sărat al mării, apoi îl transferaseră la 
bordul unei nave mai mari la Honfleur, dar înainte să iasă din 
port se stârnise o furtună de vară care îi obligase să rămână la 
docuri alte câteva zile. 

În vreme ce valurile înspumate loveau cu putere portul, 
zguduind corabia, Will se gândea la fiica lui, care probabil încă 
se mai afla la palat. Îl aşteptase, gândindu-se apoi că o părăsise 
iarăşi, iar acest lucru îl enervase la culme, făcându-l să-i înjure şi 
să-i amenințe pe cei care-l ţineau captiv, zvârcolindu-se şi 
lovindu-i cum putea, până când coborâseră alţi doi bărbaţi, care- 
| bătuseră până când se potolise. Drumul către Anglia îl simţise 
după aceea ca prin vis, fiind aproape inconştient. La Londra, 
fusese dus într-o clădire din apropiere de docuri, unde rămăsese 


227 


întemnițat vreme de o săptămână, legat în lanţuri, 
supraviețuind doar cu pâine şi apă sărată, până când, în cele din 
urmă, fusese urcat în car. 

Ascultând frânturi de conversații în timpul lungului drum către 
nord, îşi dăduse seama că cei în jur de treizeci de oameni care-l 
însoțeau făceau parte din garda regală a lui Edward, care venea 
în urma grosului armatei aflate deja în marş spre Scoţia, 
transportând provizii. Pe drum se mai aflau şi alte care, însă cel 
în care era el era încărcat cu butoaie de vin ce miroseau 
îngrozitor. Căldura toropitoare din timpul zilei pătrundea cu 
uşurinţă prin coviltir, făcându-l să gâfâie, să transpire şi să 
moară de sete, bând cu nesaţ atunci când gărzile îi aruncau 
vreun castron cu apă. 

Scânteierile de lumină pe care le vedea prin țesătura sacului 
care îi acoperea capul deveniră o strălucire continuă, iar Will 
bănui că de-acum convoiul trebuie să fi ieşit din pădurea 
umbroasă. Mirosul puternic al copacilor fu înlocuit de cel colbăit 
al ierbii uscate, iar soldaţii bodogăneau nervoşi, vorbind despre 
norii de insecte care nu le dădeau pace. După aproximativ o oră, 
Will simţi mirosul focului de tabără şi începu să audă 
mormăiturile îndepărtate şi de nedesluşit ale oamenilor. Trilul 
păsărilor se stinse şi curând murmurul se limpezi: câini, cai, 
strigătele oamenilor, râsete. Roţile carului se mai învârtiră 
câteva minute, trecând peste câmp, iar în cele din urmă se 
opriră. Will simţi carul înclinându-se într-o parte când doi bărbaţi 
se suiră înăuntru. Il apucară de braţe şi-l ridicară-n picioare, în 
continuare amorţit. Vocile care răsunau de jur împrejur îl 
asurzeau, după o perioadă atât de lungă în care stătuse în 
linişte. Dintr-odată, sacul îi fu tras de pe cap şi lumina soarelui îl 
orbi. 

Se afla pe un câmp întins, înţesat cu sute, poate mii de 
corturi. Stindarde şi flamuri fluturau oriunde privea, creând o 
amestecătură de culori şi blazoane, pe multe dintre ele 
recunoscându-le din timpul campaniilor în care luptase alături 
de Wallace. Cavalerii şi lorzii erau adunaţi în grupuri ori se 
odihneau în corturile deschise într-o parte, în vreme ce pajii şi 
servitorii umblau de colo-colo ca nişte furnici. Cât timp fu purtat 
de gardieni prin tabără, Will văzu o mulţime de bărbaţi lucrând 


228 


cu migală la ochiurile de metal ale armurilor strălucitoare şi 
subţiri ca solzii de peşte pe care le mânuiau cu pricepere. Văzu 
bucătari cu şorţuri murdare, care-şi făceau de lucru în jurul 
focurilor, şi un grup mare de arcaşi ce verificau cu grijă 
ampenajul săgeţilor, fiind urmăriţi cu atenţie de căpitanul lor. 
Hugues îi spusese că armata aceasta era la fel de mare precum 
cea care-i nimicise pe scoțieni la Falkirk. Trecând prin mijlocul 
ei, Will se gândi că era, de fapt, mult mai numeroasă. 

Ceva mai departe, în preajma unor corturi ceva mai mari, se 
afla pavilionul regelui. Simţi un junghi când recunoscu leii de aur 
de pe stindardul de afară. In spatele pavilionului era o ridicătură 
de pământ, însă panta aceasta şi valurile de căldură îl 
împiedicau să vadă ce se află dincolo de ea, astfel încât nu avea 
nici cea mai vagă idee în privinţa locului în care ajunsese. Îşi 
dădu seama că cei doi soldaţi îl duceau către o cuşcă construită 
din ţăruşi legaţi între ei, în faţa căreia se aflau doi bărbaţi 
purtând uniforma gărzii regale. Unul dintre ei deschise uşa, iar 
soldaţii îl împinseră înăuntru. Cuşca era joasă, astfel că fu nevoit 
să se aplece de mijloc. larba dinăuntru era tăvălită şi galbenă. 
Uşa fu închisă, iar el rămase înăuntru, patru bărbaţi cu chipurile 
pline de vânătăi urmărindu-l cu atenţie. 


Burgh-upon-Sands, Regatul Angliei 
3 iulie 1307 


Will muşcă cu sălbăticie din bucata de carne tare ca pielea. 
Lipsa unei alimentaţii corespunzătoare îi umpluse gura de 
pustule, iar mestecatul îi pricinuia dureri, însă dacă aceasta 
avea să fie ultima sa masă, era hotărât să o savureze. Era seara 
târziu, iar cerul de deasupra strălucirilor ca de ambră ale 
torţelor şi focurilor era de un albastru nemărginit. Soarele 
răsărise de două ori de când fusese băgat în cuşcă, dar armata 
nu părăsise câmpul înverzit. Cu toate acestea, numărul 
soldaţilor crescuse. 

In ultimele două zile tot mai multe întăriri sosiseră în tabără, 
la care se adăugaseră şi câteva convoaie cu provizii. Pedestraşii 
cu chipuri arse de soarele puternic al verii soseau agale în 
tabără, înarmaţi cu buzdugane şi securi, sulițe şi scuturi, laolaltă 


229 


cu nobili ce mergeau călare în fruntea companiilor de cavaleri. 
Noaptea, când fiecare îşi primea raţia, Will stătea şi asculta 
râsetele şi cântecele soldaţilor. Mulţi dintre aceştia luptaseră cu 
scoţienii mulţi ani. Cunoşteau zona în care se aflau, precum şi 
tacticile duşmanului, şi erau încrezători. Se zvonea că Robert 
Bruce plănuia să răspundă pe măsură, însă englezii vorbeau cu 
dispreţ despre şansele de reuşită ale scoţianului. In ciuda 
câtorva victorii repurtate de noul rege al Scoției, Edward 
controla aproape întreg teritoriul ţării. Acum, la aproape un 
deceniu de la umilitoarea înfrângere de la podul de peste 
Stirling, soldaţii lui se întorseseră pentru o ultimă bătălie 
sângeroasă. 

Will aflase câte ceva de la cei care se aflau în cuşcă cu el. Toţi 
patru erau iscoade ale scoţienilor, doi dintre ei plecaţi din tabăra 
lui Bruce, care îi trimisese să spioneze armata englezilor. 
Fuseseră torturați, cerându-li-se să divulge locul în care se aflau 
scoţienii, însă până acum se ţinuseră tari, cu toate că Will 
bănuia că nu aveau să mai reziste mult. Unul dintre ei fusese 
scos de dimineaţă. Încă nu se întorsese. Pe lângă teama pe care 
o simţea pentru ţara sa şi pentru el însuşi, se gândea neîncetat 
la tot ce lăsase în urmă. La Hugues, îmbrăcat în mantia sa de 
Rege Pescar, alături de armata lui de soldaţi mascaţi, care 
aştepta în preceptoriul din Paris ca Edward Ciocanul să le curețe 
de scoțieni o palmă de pământ. La Robert, unul din cei mai 
vechi camarazi ai săi, probabil întemnițat ori mort acum. La fiica 
sa, în continuare captivă în palatul regal, şi la scrisoarea papei 
Clement care se îndrepta acum către Cipru. Se gândea şi la 
Esquin de Floyran, ţinut ascuns în vreun turn al lui Filip, care 
aştepta cu înfrigurare să-i distrugă pe cei care îl azvârliseră în 
temniţă. 

— Campbell. 

Will înghiţi şi ultima bucăţică de carne uscată, văzând doi 
soldaţi din garda regală apropiindu-se. Unul dintre ei îi făcu 
semn. 

— Afară. 

Will se târî către uşa cuştii, ştiind că era zadarnic să se 
împotrivească, iar când fu ridicat în picioare de către soldaţi, 
primi salutul ferm al unuia dintre prizonierii scoțieni. Când trecu 


230 


printre focurile în preajma cărora se adunaseră ostaşii englezi, 
aceştia îl priviră lung. Un bărbat îl scuipă. Will continuă să 
privească înainte, dându-şi seama că era escortat către 
pavilionul din pânză stacojie. 

Cortul era somptuos împodobit, având în interior toate acele 
lucruri de trebuinţă unui rege aflat în campanie: o baie, o 
canapea, o masă pentru cină, servitori şi muzicieni care să-i 
cânte spre desfătare. Cu toate acestea, spaţiului de dincolo de 
pereţii de pânză îi lipsea siguranţa de care dădeau dovadă cei 
din tabără, având un aer rezervat, în vreme ce slujitorii erau 
tăcuţi, părând îngrijoraţi de ceva. Will avu destul răgaz ca să-şi 
dea seama de lucrul acesta şi să se gândească ce putea să 
însemne, înainte să fie condus către un compartiment anume 
din interiorul pavilionului, unde se afla un pat mare, cei patru 
stâlpi sculptați înălțându-se până la plafonul roşu şerpuitor. 
Două mangaluri degajau căldură şi fum, însă foarte puţină 
lumină. Pe pat zăcea cineva. 

Regele Edward se apropia de şaptezeci de ani, purtându-i pe 
umerii săi ca pe o mantie deosebit de grea. Will îl auzi hârâind 
de fiecare dată când trăgea aer în piept, şi simţi miros de urină 
şi de transpiraţie. Expresia plină de aroganță dispăruse, la fel şi 
privirea pătrunzătoare şi statura impunătoare. Locul regelui 
care-l hăituise întreaga lui viaţă fusese luat de un bătrân 
neputincios. 

— Mi-ai văzut armata, Campbell? 

Glasul încă îi era puternic, iar Will recunoscu în tonul 
batjocoritor al acestuia ceva ce aparţinea vechiului rege. 

— Nu prea are cum să-ţi scape, spuse el, după care primi un 
pumn în rinichi de la un soldat pentru obrăznicia răspunsului. 

— Să te uiţi bine la ea, vorbi dogit regele, ochii săi injectaţi 
scăpărând. Va fi ultimul lucru pe care-l vei vedea. Mâine o să-ţi 
fac exact ce i-am făcut jigodiei ăleia de Wallace. Apoi, în vreme 
ce măruntaiele tale încă sfârâie pe foc, îmi voi conduce armata 
către Scoţia şi... Edward fu cuprins de un acces de tuse. Unul 
dintre soldaţi făcu câţiva paşi înspre el, însă regele ridică o 
mână tremurândă, oprindu-l. Vomă într-o cârpă, trase aer în 
piept şi-şi fixă ochii înlăcrimaţi asupra lui Will. Trădătorul acela, 
Bruce, şi toată armata lui de neisprăviţi o să se căiască pentru 


231 


cutezanţa de a mi se fi împotrivit. Vor fi traşi jos de pe cai şi vor 
fi călcaţi în picioare, sfârtecaţi cu sutele, ba nu, cu miile! Vor fi 
ucişi şi fiii şi fiicele lor, chiar şi copiii nenăscuţi din pântecele 
curvelor lor. Pământul Scoției va fi spălat cu sângele lor, iar în 
locul colibelor din lut şi al triburilor, vor fi ridicate nobile oraşe 
englezeşti. Familia ta, Campbell, va împărtăşi aceeaşi soartă. 
Edward se aplecă în faţă. Voiam să afli asta, înainte de execuţia 
ta. Să ştii ce pedeapsă vor îndura pentru acţiunile tale. Să ştii... 

Edward continuă, însă Will nu mai asculta ce spune. Nu putea 
să vadă decât chipul schimonosit al regelui, flegma pe care-o 
scuipa printre buzele sale cenuşii. Simţea doar ura care se 
revărsa dinspre el. Se scurgea din el la fel de neagră şi 
usturătoare ca smoala, furie alimentată de sentimentul de 
neputinţă al celui învins. Greutatea ei îl făcea pe Edward să se 
încovoaie, copleșit de ea. Pentru Will, toate lucrurile deveniră 
dintr-odată limpezi, căci, în ciuda morţii celor dragi lui, a 
zăpăcelilor şi înşelătoriilor la care fusese martor, nu-şi pierduse 
sufletul. Îl simţi arzând în interiorul lui, puternic în faţa unui 
Edward care se îneca în ura faţă de el. Oricât de puternică ar fi 
fost dorinţa lui de răzbunare, nu se lăsase înveninat de ea de-a 
lungul anilor. Ştiu, dintr-odată, pe deplin încrezător în asta, că 
Edward nu avea să-şi găsească liniştea niciodată, chiar dacă ar 
fi cucerit Scoţia. Posibilitatea să se împace cu sine era de mult 
pierdută. 

Tirada lui Edward se termină cu încă un acces puternic de 
tuse, care-i făcu pe slujitori să intre repede la el, aducându-i 
cârpe noi în care să-şi scuipe flegma. 

— Mâine, Campbell! hărâi el. Mâine! 

Will fu scos în zăpuşeala nopţii încă gândindu-se la revelaţia 
sa. Tusea lui Edward pieri în urma lui în vreme ce soldaţii îl 
escortară către cuşcă. 

Mare parte din armata lui Edward dormea, odihnindu-se 
înaintea marşului către Scoţia şi a bătăliei care avea să urmeze. 
Stelele care sclipeau pe cer păreau să fie reflexia focurilor care 
încă ardeau mocnit. Neluând în seamă întrebările celor care se 
aflau în aceeaşi cuşcă cu el, Will îngenunche şi-şi înclină capul. 
Se rugă pentru fiica sa, să afle că nu o abandonase, se rugă ca 
ea să se ducă la Simon, iar acesta să o ajute să scape de Filip. 


232 


Se rugă ca Hugues să se trezească la realitate şi Clement să se 
ţină tare, şi se rugă ca Robert să fie încă în viaţă, iar cruciada lui 
Jacques de Molay să nu aibă sorţi de izbândă. Când termină, se 
aşeză pe iarba caldă şi închise ochii. Cu toate că-i era teamă de 
cele ce vor urma, ştia că durerea avea să fie trecătoare şi că în 
cele din urmă aceasta avea să-i aducă altceva, ceva cu mult mai 
plăcut. 

Mâine avea să-şi vadă din nou tatăl şi mama. Avea să fie 
întâmpinat de Everard, de Hasan şi de Elias, avea să ia în 
mâinile sale pe cele ale lui Kalawun şi ale lui Owein. Mâine, i se 
va alătura lui Elwen. Avea să-i revadă pe toţi fiind împăcat cu 
sine însuşi, ştiind că drumul pe care mersese fusese cel bun. 

XXX 

În dimineaţa următoare, nu veni niciun soldat care să-l ducă 
la spânzurătoare. Orele de după răsăritul soarelui trecură, iar 
armata începu să clocotească, soldaţii îngrijindu-se de cai, 
renunțând la masa de dimineaţă. Treptat, calmul pe care Will îl 
experimentase pe parcursul nopţii se transformă în tensiune. 
Voia să se termine odată. Aşteptarea aceasta nu-şi afla rostul, 
era înnebunitoare. Însă a aşteptat întreaga zi, precum şi 
următoarea, cerul de deasupra capului său trecând de la 
trandafiriu la auriu şi apoi la albastru. In jurul amiezii din ziua 
următoare, Will simţi o schimbare în atitudinea celor din tabără. 
Niciun scoţian nu mai fu luat pentru a fi interogat, iar gardienii 
care le aruncau resturile de mâncare aveau buzele strânse şi 
erau tăcuţi. Nu se mai auzeau cântece în jurul focurilor, nicio 
glumă deşucheată, niciun râset. Şi totuşi încă mai aştepta. 

În dimineaţa celei de-a patra zile de când fusese adus în faţa 
regelui se iscă o furtună. Stătea pur şi simplu, ud până la piele, 
lingând picăturile de ploaie care i se prelingeau pe buze, când 
observă mişcare în tabără. Will merse de-a buşilea până la 
ţăruşii din faţă şi privi cum câteva companii plecară prin ploaie, 
apa şiroindu-le pe coifuri şi scuturi. În ora imediat următoare, tot 
mai mulţi oameni începură să plece. Unii erau abătuţi, însă alţii 
se simțeau uşuraţi, însă nimeni nu părea să arate precum 
soldaţii care se pregătesc de război. Undeva departe, Will văzu 
un grup mare de oameni adunat în preajma pavilionului regal. 


233 


După ceva vreme, când ploaia înaintase către nord, iar exodul 
armatei devenise un adevărat torent, toate companiile 
îndreptându-se către sud, un soldat se apropie de cuşcă. Era 
îmbrăcat ceva mai simplu decât cei din garda regală, temnicerii 
lor de până în dimineaţa aceea. Deschise uşa şi le făcu semn să 
iasă. 

— Sunteţi liberi. 

Ceilalţi scoțieni se priviră uimiţi, apoi ieşiră repede în patru 
labe. Will rămase înăuntru. 

— Cine ne-a eliberat? strigă el, văzând că bărbatul se 
pregătea să se îndepărteze. 

Soldatul privi înapoi. 

— Noul rege. Nu vrea să ia cu el şi alte poveri inutile. 

Will simţi că nu mai poate respira. 

— A murit Edward? 

— Azi-dimineaţă, replică îmbufnat soldatul. Fiul său i-a luat 
locul şi a ordonat retragerea. Nu vrea să poarte bătălia tatălui 
său. 

După ce acesta se îndepărtă, Will îngenunche pe iarba udă. 
Rămase acolo pentru o bună bucată de timp, în vreme ce în 
jurul său armata engleză se retrăgea încetişor de pe câmpie. În 
cele din urmă, se ridică în picioare şi urcă micuța colină, ocolind 
cortul stacojiu, în jurul căruia încă mai zăboveau câţiva oameni. 
Când ajunse în vârf, văzu cum câmpia se preschimbă în 
mlaştină, şi apoi într-un estuar larg. Dincolo de apa de culoarea 
aurului în lumina roşiatică a cerului frământat de furtună se 
puteau vedea dealurile regiunii Dumfries. Se gândi că dincolo de 
ele e familia sa. Îi fusese dată o nouă şansă la viaţă, iar acum 
voia să-i vadă pe cei care supravieţuiseră: Ysenda şi David, 
Margaret şi Alice, frumoasa, roşcata Christian. Îl ispitea nespus. 
Îşi îngădui un scurt răgaz, apoi se întoarse, lăsând Scoţia 
cufundată în norii furtunii de vară, şi se îndreptă către sud. 


234 


36 


Prioratul franciscan, Poitiers 
18 august 1307 


— Sanctitate, răsună vocea aspră a lui de Molay în sala 
capitulului. Lăsându-se pe un genunchi, luă mâna pe care i-o 
întinsese Clement şi sărută inelul papal. 

Suveranul pontif zâmbi binevoitor. 

— Maestre templier, eu sunt cel care ar trebui să se închine 
dinaintea singurilor oameni cu adevărat curajoşi care încă mai 
luptă pentru eliberarea lerusalimului, zise el privindu-i pe 
cavalerii ce se aflau în spatele Marelui Maestru. 

Erau în jur de patruzeci de bărbaţi, stând în picioare, sobri, în 
armură, purtând spade pe lângă picior şi ţinându-şi coifurile la 
subraţ. Majoritatea erau înalţi oficiali ai Ordinului. Clement îi 
recunoscu pe câţiva dintre vechii membri: Maestrul Franţei se 
afla în imediata apropiere a lui de Molay, iar lângă el şedea 
Maestrul Normandiei, un bărbat cu ochii precum cremenea, cu 
nasul coroiat, pe nume Geoffroi de Charney. Cavalerilor li se 
dăduse posibilitatea de a se spăla şi de a se odihni înainte de a 
sta de vorbă cu el, însă refuzaseră, preferând să i se înfăţişeze 
de îndată ce ajunseseră la mănăstire. Drept urmare, cu toţii 
arătau de parcă ar fi venit de pe câmpul de luptă, cu mantiile 
murdare, chipurile arse de soare şi pline de cicatrice. 

Clement simţi un junghi la gândul că cedase în faţa 
insistențelor lui Nogaret şi-i chemase în zadar pe oamenii 
aceştia, abătându-i de la îndatoririle lor. Însă era bucuros să-i 
vadă. Prezenţa lor acolo nu făcea decât să confirme dorinţa lui 
de a continua lupta pentru Ţara Sfântă, ideal ce continua să 
dăinuiască, în ciuda lipsei de înflăcărare a liderilor din Apus. 
Poate că acum avea să primească răspunsul pe care îl aştepta 
cu nerăbdare. Târşâindu-şi picioarele către scaunul capitonat pe 
care i-l pregătiseră călugării, papa le făcu un semn servitorilor 
aflaţi într-o parte a încăperii. 

— Aduceţi-le mâncare şi băutură distinşilor noştri oaspeţi. 


235 


Expresia de pe chipul lătăreţ al Marelui Maestru, încadrat de o 
barbă aspră, cenuşie, rămase neschimbată. 

— Sanctitate, am venit de foarte departe împreună cu 
oamenii mei pentru a răspunde acestei convocări. În scrisoarea 
pe care mi-aţi trimis-o spuneaţi că Templul e în mare pericol. Eu 
nu ştiu nimic despre o astfel de problemă din cadrul Ordinului, 
aşa că, înainte de a lua loc la această masă, sunt nerăbdător să 
aflu care este motivul pentru care am fost chemat împreună cu 
oficialii Templului tocmai din îndepărtatul Cipru. 

Clement ezită, fiind uimit întru câtva de concizia cu care îl 
interpelase Jacques. După un scurt răstimp, le făcu un semn 
servitorilor. 

— Vă rog să ieşiţi. Spuneţi-le fraţilor voştri că vom mânca mai 
târziu. După ce uşa fu închisă, se aşeză mai bine pe scaun şi 
încercă să-şi recapete autoritatea, profund afectat de tăcerea 
apăsătoare a cavalerilor ce aşteptau în faţa lui. Se simţea ca un 
comandant pus la zid de soldaţii săi. Cunoaşteţi un cavaler pe 
nume Esquin de Floyran? 

Jacques clătină din cap. 

— Sunt mulţi cavaleri subordonați mie. Nu-i ştiu pe toţi după 
nume. 

— Acesta este numele fostului prior din Montfaucon, domnule. 
Am primit un raport de la inspectorul Templului în urmă cu 
câţiva ani, în care se vorbea despre arestarea lui sub acuzaţia 
de erezie. A fost întemnițat la Merlan. 

Clement se uită dincolo de Jacques câtă vreme vorbise 
Maestrul Franţei. 

— Aşa este. Cu toate acestea, la începutul anului, Floyran a 
scăpat din temniţă şi se află acum sub protecţia regelui. Susţine 
că este nevinovat şi îi denunţă pe cavalerii aparţinând 
preceptoriului din Paris, care l-au întemnițat la Merlan, 
acuzându-i de erezie şi de crimă. 

— Sub protecţia regelui? Marele Maestru se încruntă. Cum de 
a ajuns Floyran să beneficieze de protecţia regelui? 

Clement răspunse alegându-şi cu grijă cuvintele, încă nu se 
hotărâse cât să le povestească templierilor despre intenţiile lui 
Filip în privinţa Ordinului. Nu dorea cu niciun preţ să-i determine 


236 


pe cavaleri să-şi retragă armata din Răsărit, renunțând la o nouă 
cruciadă pentru a i se opune lui Filip. 

— Îngrijorat de lucrurile acestea, regele a vrut să ştie dacă 
acuzele aduse de către de Floyran sunt întemeiate. E dornic să 
vadă că bunul renume al Templului rămâne nepătat. Atât eu, cât 
şi regele Filip am considerat necesar să vă rechemăm din Cipru 
împreună cu ceilalţi oficiali ai Templului pentru a supune 
atenţiei voastre problema. La urma urmei, n-am vrea ca 
populaţia din Apus să aibă vreun dubiu cu privire la integritatea 
războinicilor lui Hristos. Sunt destul de îngrijoraţi după căderea 
cetăţii Acra. 

Jacques se încruntă şi mai mult, iar cei din spatele său 
începură să se foiască neliniştiţi, arătând mai degrabă ofensaţi 
decât îngrijoraţi. Cu toate acestea, Marele Maestru încuviinţă. 

— E o acuzaţie foarte serioasă şi va fi cercetată îndeaproape. 
Voi sta de vorbă personal cu acest de Floyran şi voi cântări eu 
însumi cuvintele lui, după care mă voi întâlni cu cei responsabili 
de arestarea sa şi voi asculta şi ce au ei de spus. 

— Sunt îndreptăţit să cred că vom putea înfăptui aceste 
lucruri. Dornic să nu piardă încrederea cavalerilor şi încurajat de 
răspunsul hotărât al lui Jacques, Clement schimbă subiectul, 
vorbind despre ceva ce era pe placul său. Celălalt motiv pentru 
care v-am convocat, maestre templier, stă în dorinţa mea de a 
afla cum stăm în momentul de faţă în Răsărit. Am primit 
dezamăgitor de puţine veşti din Cipru cu privire la eforturile pe 
care le faceţi, ori despre planurile pentru o nouă cruciadă. Toţi 
cei cu care am vorbit afirmă cu tărie că acest lucru încă este o 
prioritate, însă mai mult de atât nu-mi pot povesti. 

Auzindu-i cuvintele, Marele Maestru păru să se relaxeze, doar 
expresia de pe chipul său rămase la fel de sobră. 

— După pierderea ultimei noastre redute de pe insula Ruad, 
care a fost cucerită de mameluci, orice înaintare a noastră a fost 
împiedicată de lipsa suportului apusean. Nici măcar Ordinul 
nostru n-a reuşit să ne trimită decât un număr mic de soldaţi şi 
foarte puţine provizii, acesta fiind un lucru pe care vreau să-l 
îndrept cât timp mă aflu aici. Aşa cum le-am spus liderilor 
apuseni, o nouă cruciadă va fi posibilă doar cu sprijinul tuturor. 


237 


Armate mici, cărora le lipseşte un ţel comun ori acordul asupra 
unei ţinte bine definite, vor da greş. 

Clement nu reuşi să-şi mascheze dezamăgirea. 

— Vreţi să spuneţi că nu va fi cu putinţă? Speram să-mi 
aduceţi veşti ceva mai bune, căci sunt hotărât să vă ajut, 
maestre templier. 

Geoffroi de Charney interveni: 

— Suntem bucuroşi să aflăm că vreți să ne ajutați, Sanctitate, 
însă suntem siguri că doar în urma unei acțiuni coordonate îi 
vom putea învinge pe sarazini, recucerind teritoriile pe care le- 
am pierdut. Incercăm să obţinem sprijinul regelui Ciprului, 
precum şi pe cel al Imperiului Mongol, însă pentru încheierea 
unor noi alianţe e nevoie de mult timp. 

Jacques încuviinţă, mişcându-şi capul său ca de leu în chip 
aprobator când auzi vorbele lui de Charney. 

— Avem nevoie de o alianţă cu un puternic rege al Apusului. 
Dacă am putea găsi un astfel de conducător, care să ridice 
crucea şi să-şi conducă oamenii către războiul acesta, cred că 
vom putea învinge. Poate regele Edward. Sau regele Filip? 

— Edward a murit în iulie. Am fost înştiinţat acum câteva zile. 
A fost urmat la tron de fiul său, prinţul de Wales. Clement îşi 
strânse buzele. Se zvoneşte că acesta e mai degrabă interesat 
să benchetuiască şi să-şi satisfacă plăcerile trupeşti decât să 
poarte un război sfânt. 

Papa se lăsă pe spate după ce îi informase despre toate 
acestea pe cavaleri. Se simţi deznădăjduit. Speranţele ca 
Jacques şi armata sa de cavaleri să-şi ducă la îndeplinire 
planurile, reclădindu-și măreţia, trebuia să şi le pună în aceşti 
mândri bărbaţi din faţa sa, care erau însă sleiţi de puteri. Încă 
din momentul în care cardinalii electori aşezaseră tiara papală 
pe capul său în catedrala din Lyon, Clement ştiuse, limpede ca 
ziua, că el va fi acel papă care va cere creştinătăţii să pornească 
o nouă cruciadă. Întreaga sa viaţă se pregătise pentru un 
asemenea moment. Acum visul său de a intra pe porţile 
Sfântului Oraş, mergând pe urmele Mântuitorului, se ruina 
văzând cu ochii. Se gândi la cele spuse de Marele Maestru şi-şi 
dădu seama că mai exista o şansă. Insă Filip, care era acum cel 


238 


mai puternic monarh din Apus, îşi îndreptase atenţia către 
altceva. 


Palatul regal, Paris 
13 septembrie 1307 


Rose se înfăşură cu mantia sa albastră în vreme ce sala mare 
a palatului vibra de zgomot şi căldură. Şezând la uriaşele mese 
care fuseseră amplasate printre cele douăzeci de coloane 
aşezate precum o armată de soldaţi din marmură susţinând 
tavanul boltit, elita nobilimii devora cu lăcomie bucatele aduse 
la ospăț. Oriunde privea, oamenii îşi îndesau în gurile larg 
deschise hălci întregi de carne încă sângerândă. Un duce aflat 
câteva locuri mai încolo spuse o glumă deocheată, scuipând 
printre dinţi bucăţi de mâncare în timp ce domniţele din jurul lui 
izbucniră în râs. Sfetnici cu mutre prefăcute şi episcopi plini de 
podoabe sorbeau cu nesaţ vinul din pocale, pătându-şi buzele şi 
dinţii, şi peste tot în jur străluceau farfurii din argint pe care 
fuseseră aruncaţi munţi întregi de mâncare. In mijlocul fiecărei 
mese se afla punctul de maxim interes al serii: o plăcintă uriaşă 
din carne de  potârniche, prepeliţă, ciocârlie şi vreo 
douăsprezece vrăbii. 

Plăcinta din faţa ei fusese tăiată chiar în mijloc, iar Rose nu 
putea să-şi ia ochii de la multitudinea de trupuşoare pline de 
grăsime sclipitoare care erau înghesuite printre îndoiturile 
aluatului. Detectă mirosul ouălor care fuseseră adăugate în 
compoziţie, aromele înţepătoare ale rozmarinului şi cimbrului. 
Toate simţurile ei păreau să fie mult mai alerte şi mai uşor de 
copleşit. Sunetul cuţitului care trecea prin brânză ca să lovească 
apoi tăblia mesei era pentru ea o lovitură cu securea, vocea 
groasă a unui episcop i se părea un tunet. 

— Rose, trebuie să mănânci ceva. 

Se uită peste masă şi o văzu pe Blanche urmărind-o. 

Micuța slujnică dădu din cap încurajator. 

— Măcar o îmbucătură, două. Glasul ei scăzut se prefăcu în 
şoaptă. Gândeşte-te la copilul tău. 

Rose privi pântecele ascuns sub masă şi printre faldurile 
mantiei sale. Să se gândească la copil? Asta era tot ce făcea. 


239 


Pântecele îi era la fel de tare precum pielea de pe tobă şi ştia 
că atunci când stătea în picioare, majoritatea bărbaţilor şi 
femeilor din sală o priveau pe furiş. Ici, colo, câte unul îşi ridica 
mâna ducând-o la gură pentru a acoperi cuvintele pe care le 
şoptea vecinului său despre curva regelui şi despre copilul ei din 
flori. Doamnele îşi dădeau pe spate capetele acoperite de 
voaluri, iar lorzii rânjeau şi-i făceau gesturi obscene cu degetele 
lor lipicioase. Palatul nu fusese niciodată un cămin foarte 
primitor, însă niciodată nu-şi închipuise c-ar putea fi atât de 
neprietenos. In unele nopţi, pe când se afla în dormitorul ei 
întunecat, transpirând, stând ca o stană de piatră, se aştepta 
dintr-o clipă într-alta să audă paşi apropiindu-se de uşă. 

Odată, la scurt timp după ce sosise în Paris, văzuse doi 
slujitori ai regelui ieşind de la grajduri cu nişte pisoiaşi abia 
fătaţi. Se oprise-n loc, privind copleşită de uimire trupuşoarele 
moi şi fără vedere care se zvârcoleau în mâinile lor. Apoi fu 
şocată să vadă că cei doi servitori se ghemuiseră dinaintea unui 
ciubăr cu apă. 

Cel mai îngrozitor lucru care se întâmplase în acea zi fusese 
acela că nimeni din cei care trecuseră pe lângă ei nu remarcase 
că pisoiaşii fuseseră înecaţi în găleată. După ce-şi terminase 
treaba, Rose se furişase în grajd şi găsi animalul ce-i fătase şi 
care îşi lingea sângele de pe blană, mieunând după copiii ei. 
Probabil că stătuse lângă pisică mai bine de o oră, şoptindu-i 
cuvinte blânde şi mângâind-o pe cap până adormise. 

Dacă venea cineva la ea în puterea nopţii, aveau să-şi dea 
seama că lipseşte? 

Chipul tatălui ei încă îi stăruia în minte. Era ca o umbră sau ca 
o stafie, ceva fără de substanţă, dar care continua să o bântuie. 
Cât de crudă fusese soarta. Chipul lui, acum că murise, era mai 
clar ca niciodată. Filip negase cu vehemenţă că l-ar fi omorât în 
acea noapte din mai, ba chiar o învinuise pe ea pentru dispariţia 
lui, însă ea ştia că regele minte şi că tatăl ei era mort. Uneori, 
vedea loviturile puternice ale copilului ei, care o trezeau deseori, 
ca pe o pedeapsă pentru că-l trădase. Penitenţă pentru păcatul 
ei. 

Rose îşi mută privirea asupra lui Filip. Regele era aşezat în 
jilţul de pe podiumul din capătul îndepărtat al sălii mari. La 


240 


masa lui, aflată deasupra tuturor celorlalte, stăteau membrii 
familiei sale: fraţii şi fiii săi, cu toţii fiind acum nişte tineri 
arătoşi, şi mult-iubita sa fiică, Isabella. În vârstă de doisprezece 
ani, prinţesa avea să se căsătorească cu noul rege al Angliei, 
Edward al II-lea, şi avea să plece cu o corabie la începutul anului 
viitor. Luni la rând, Filip, care hotărâse unirea lor în schimbul 
cedării regiunii Gasconia englezilor, n-o lăsase să-i scape din 
priviri nici măcar o clipă, de parcă s-ar fi ţinut scai de ultimele 
secunde ale copilăriei fiicei sale. De-o parte şi de cealaltă a 
regelui stăteau duhovnicul său grizonant, Guillaume de Paris, şi 
Nogaret. Locul în care era aşezată masa, înălţimea ei, felurile de 
mâncare, toate acestea erau menite să le arate tuturor cine 
erau favoriţii. Nu era nevoie ca Filip să-i spună ce crede despre 
ea şi despre copilul ei nenăscut. Faptul că stătea la mesele de 
jos vorbea de la sine. 

Văzu pe Nogaret şoptindu-i ceva lui Filip, care încuviinţă. 
Acesta se ridică, lăsându-şi mantia neagră, brodată cu stânjenei 
albi, să se reverse în jurul său, iar un paj veni repede să tragă 
tronul mai în spate. Menestrelii se opriră din cântat, apoi toţi 
bărbaţii şi toate femeile se ridicară unul câte unul în semn de 
respect. Fără să ia în seamă plecăciunile şi reverenţele 
acestora, Filip se îndreptă către uşile sculptate care duceau 
către apartamentele regale, avându-l pe Nogaret de-a dreapta 
sa, grăbindu-se să ţină pasul. Toţi cei prezenţi îşi reluară 
locurile, iar trubadurii începură din nou să cânte, însă Rose 
rămase în picioare. Simţi mâna lui Blanche pe braţul ei, dar se 
smulse din strânsoare şi traversă sala, uitându-se mereu 
înainte, pentru a nu vedea chipurile care se întorceau să o 
privească. 

Aerul rece şi liniştea din spatele uşilor care dădeau într-un 
culoar erau de-a dreptul bine-venite. Trecu repede printr-un 
balcon neacoperit, lăsând ploaia care răpăia în curtea interioară 
să-i umezească faţa. Ploua neîncetat de trei zile încoace, iar 
grădinile palatului deveniseră mocirloase. Băltoacele străluceau 
negre precum cerneala. Cuvintele pe care le schimbau gardienii 
ce patrulau prin palat erau acoperite de curgerea apei. Dincolo 
de ziduri, Sena se umflase, ajungând până la marginea 


241 


taluzurilor, şi curgea cu repeziciune, aruncând scânteieri 
albicioase în întuneric. 

Ajungând pe un coridor ceva mai larg, Rose îşi încetini pasul, 
încă îndreptându-se către camera regelui, în parte pentru a-şi 
recăpăta suflul, în parte pentru a-şi pune ordine-n gânduri. 
Impulsul care o determinase să părăsească sala nu dispăruse, 
dar acum, că ajunsese acolo, începuse să se teamă. Filip 
devenise tot mai distant în ultimele luni, iar ea nu reuşise să-i 
mai intre în graţii. Însă ospăţul din seara aceasta, toate 
ocheadele acelea răutăcioase, dojenitoare, îi confirmaseră 
temerile cu privire la statutul ei în palat şi avea disperată nevoie 
de certitudinea că nu se schimbase nimic. Vreme de câteva 
săptămâni nutrise gândul că regele avea să-i permită să se ducă 
la castelul din Vincennes, poate că împreună cu Blanche, acum 
că Isabelle avea să plece; că i-ar fi permis să-şi nască copilul 
singură, departe de intrigile celor de la curte şi de vorbele pline 
de venin pe care i le şoptea Nogaret. 

Îi auzi pe cei doi vorbind dincolo de uşă. Tonul regelui era 
meditativ. 

— Eşti sigur că papa a făcut întocmai precum i s-a zis? 

— Oficialii din Paris ar fi trebuit să fi plecat deja către Poitiers. 

— Ar fi trebuit? Vreau să ştiu sigur, Nogaret. Să faci bine să 
afli. 

— Desigur, maiestate. 

— Vreau ca porţile Templului să fie larg deschise atunci când 
vom ataca. Membrii de rând ai Ordinului vor trebui separați de 
conducătorii lor. Acum, că de Molay e în Franţa, vreau să ne 
mişcăm repede, înainte ca planul nostru să fie descoperit. 

— Toate lucrurile au fost pregătite, maiestate. Papa şi liderii 
Templului vor fi ocupați cu stabilirea temeiniciei mărturiei lui 
Esquin de Floyran pentru o bună bucată de timp. Când adunarea 
lor se va fi încheiat, oamenii noştri vor fi fost pregătiţi. Cererea 
de arestare a lui de Molay poate fi trimisă de îndată ce veţi da 
ordinul. 

Rose simţi cuvintele acestea ca pe nişte cuțite, fiecare dintre 
ele amintindu-i de ceea ce făcuse ajutându-i să-l înlăture pe 
tatăl ei. Cât rău pot pricinui câteva cuvinte. Nu-şi dăduse seama 
cât de îngrozitoare erau faptele sale. 


242 


Făcându-şi curaj, bătu în uşă. Vocile tăcură dintr-odată. Se 
deschise uşa şi dincolo de ea apăru Nogaret. In spatele său, Filip 
stătea lângă şemineu, flăcările luminându-i chipul necruţător. Pe 
o masă de lângă el se aflau o mulţime de pergamente legate în 
piele neagră. Când neliniştea de pe chipul lui Nogaret fu 
înlocuită de iritare, iar faţa regelui fu brăzdată de nerăbdare, 
înţelese brusc cât de puţin însemna pentru ei. Nici măcar nu le 
păsa dacă le auzise discuţia. Era atât de lipsită de importanţă, 
încât ar fi putut nici să nu existe. Deschise gura pentru a-i cere 
regelui lucrul la care se gândise înainte, însă singurele cuvinte 
pe care reuşi să le rostească cu greu, înecându-se cu ele, fură 
unele pe care nici nu ştia că vrea să le spună: 

— Te rog, Filip, spune-mi ce i-ai făcut tatălui meu. 

Nogaret se întoarse brusc, înjurând. 

Regele se încruntă. 

— Indrăzneşti să mă întrebi iarăşi despre asta? 

— Te implor, stăpâne. Rose intră repede în cameră şi 
îngenunche la picioarele lui. Spune-mi ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea şi nu voi mai vorbi niciodată despre asta. Trebuie 
să ştiu. 

— Trebuie să ştii? se repezi Nogaret, întorcându-se către ea. 
Sunt aproape sigur că din cauza ta nu putrezeşte Campbell în 
celulele noastre! L-ai prevenit cumva? O apucă de umăr, 
degetele sale subţiri înfigându-se ca nişte cleşti. Spune! 

Rose privi uimită cum regele se întoarce şi ia liniştit un pocal 
de pe masă. Când strânsoarea ministrului deveni mai puternică, 
începu să icnească. 

— Dă-i drumul, Nogaret, spuse Filip, după ce luă o gură. Nu 
m-a trădat. Ştie ce i-aş face dacă m-ar trăda. Bău tot vinul şi se 
uită în jos la ea. Nu-i aşa? 

Rose îşi duse mâna la umăr după ce Nogaret se îndepărtă, 
şovăielnic. Nu-l scăpă din priviri pe rege. 

— Imi doresc să o fi făcut, şopti ea, ridicându-se cu greu în 
picioare. Vreau din toată inima să-l fi prevenit. Mă urăsc pentru 
ce-am făcut. Rosti cuvintele înainte să şi le poată înghiţi. Şi te 
urăsc şi pe tine pentru că m-ai forţat să fac asta! 

Nogaret făcu câţiva paşi înspre ea, însă regele îşi ridicase o 
mână. 


243 


— Te-am forţat? Se strâmbă, dezgustat. Ardeai de nerăbdare 
s-o faci. Se duse până la masa pe care erau aşezate 
pergamentele. Să tot fi fost vreo duzină. Întorcându-se cu 
spatele la ea, Filip îi făcu un semn lui Nogaret. Vreau să fie 
trimise mâine-dimineaţă tuturor seneşalilor Franţei. 

— Cum rămâne cu copilul tău? strigă Rose, apucându-se cu 
mâinile de pântece. Nu-ţi pasă deloc de el? 

Filip se întoarse. 

— Copil? Chestia aia care creşte în tine nu e un copil! Glasul 
său era ca o lovitură de bici. E făcut doar din amărăciune, e o 
umflătură scârboasă. E un furuncul. Un chist! Rose se împletici 
înapoi când el aruncă pocalul şi porni înspre ea. Dumnezeule, ar 
fi trebuit înjunghiat atunci când a fost făcut, nu lăsat să crească 
în dihania asta pe care o porţi cu ostentaţie prin faţa ochilor mei 
drept dovadă a păcatelor mele! O împinse către uşă. Afară d- 
aici, înainte să fac asta cu mâna mea! 

Rose ieşi clătinându-se pe coridor şi uşa fu trântită în urma ei. 
Lovi cu putere în perete şi se lăsă la podea, simțind copilul din 
pântecele ei mişcându-se. 


244 


Templul din Paris 
14 septembrie 1307 


Trecuse de miezul nopţii. Oraşul cufundat în întuneric era 
mânjit de ploaia ce nu mai contenea, căzând în rafale. Licărul 
torţelor de la ferestrele turnurilor înalte dispărea ici şi colo când 
ploaia se înteţea, tăind aerul în fâşii. 

Will se ghemui la marginea drumului, picăturile de ploaie 
parcă bătând darabana, ca nişte degete fugare, pe gluga din 
piele care-i acoperea capul. Clipi, scuturându-şi apa de pe gene, 
şi privi atent către poarta preceptoriului, pe care o putea vedea 
printre copacii ce se legănau în bătaia vântului. In vârful turnului 
corpului de gardă, stindardul alb cu negru al Templului flutura 
apatic. Will întrezări siluetele a doi bărbaţi stând de pază în faţa 
intrării, armurile lor strălucind în lumina pe care o răspândeau 
torţele. Mergând ghemuit, se strecură până la tufişurile dese 
care înconjurau zidurile ca un parapet. Preceptoriul din Paris era 
un complex uriaş şi, de obicei, pentru a ajunge pe jos de la 
poartă până la intrarea din spate, cea a slujitorilor, era nevoie 
de cincisprezece minute. Prin ploaia în rafală, mergând prin 
întuneric şi nămol, lui Will îi trebui aproape o oră să treacă prin 
toate tufele de sub ziduri. Când ieşi dintre ruguri, ajungând la 
cărăruia ce ducea către o poartă mică din zidurile înalte, era 
epuizat. 

După ce trecuse de graniţa Scoției, ajunsese în Londra 
hrănindu-se cu fructe de pădure, alune şi apă de râu. li 
trebuiseră două săptămâni ca să găsească un loc pe o corabie 
către Franţa. Aceasta fusese cea mai dificilă parte a călătoriei 
sale. Docurile mişunau de curve, cerşetori şi pungaşi, cu toţii 
încercând să facă rost de bani, să-şi găsească de-ale gurii sau s- 
o şteargă din oraş. Fără să se mai poată hrăni cu fructele pe 
care le găsea la tot pasul, fusese nevoit să cotrobăie după 
mâncare prin gunoaiele de pe aleile din jurul cârciumilor şi 
bordelurilor. 


245 


În cele din urmă, la bordul unei corăbii ce transporta cai, 
ajunsese la Honfleur, apoi urmase cursul sinuos al Senei şi 
debarcase la Paris. Nu se mai bărbierise de săptămâni bune, iar 
barba sa era acum la fel de deasă precum fusese în vremurile 
când era cavaler. Când se aplecase să bea apă dintr-un pârâu în 
dimineaţa aceea, se speriase de propria lui reflexie: de pe luciul 
apei îl priveau doi ochi verzi, înconjurați de o reţea de riduri, 
părul neîngrijit îi era aproape cenuşiu, încadrând un chip ars de 
soare şi plin de cicatricele pe care le căpătase în războaie. 

Neluând în seamă oboseala care-i îngreuna membrele, Will 
urcă până la poartă. Zăbovi afară câteva clipe, ascultând, dar nu 
se auzea decât vuietul furtunii. Era târziu în noapte, între ceasul 
doisprezece şi slujba de dimineaţă, iar majoritatea celor din 
preceptoriu trebuie că dormeau acum. După ce împinse de uşă, 
găsind-o ferecată, cum era de aşteptat, se duse către castanul 
noduros ale cărui ramuri bogate treceau peste zid. Se bucură că 
încă mai era acolo. Odată, în urmă cu mulţi ani, după ce dusese 
la îndeplinire o însărcinare din partea lui Everard, se întorsese 
târziu şi găsise poarta încuiată. Nedorind să fie luat la întrebări 
de gardieni, se căţărase în copac şi coborâse pe partea cealaltă. 
Insă acum avea şaizeci de ani, nu şaisprezece. 

Adunându-şi puterile, Will sări şi se agăţă de cea mai de jos 
cracă a copacului. Palmele îi alunecau pe lemnul umed, însă 
reuşi să se caţere şi pe următoarele două, vântul făcând 
frunzele să foşnească. Mergând cu picioarele desfăcute pe cea 
de-a patra ramură, înaintă până când alunecă jos, ghemuindu- 
se pe creasta zidului. Făcu o pauză, ca să-şi recapete suflul, şi 
căută un loc în care să aterizeze cu uşurinţă. Pământul de sub 
el, ca un ocean negricios, părea foarte îndepărtat. După o scurtă 
ezitare, strânse din dinţi şi sări în gol. Lovi solul cu picioarele, se 
rostogoli pe spate, apoi rămase cu faţa în sus, privind ploaia şi 
aşteptându-se să urle de durere din pricina oaselor rupte. Însă 
nu simţi nimic, aşa că se ridică în picioare. 

Alergând uşor, Will traversă grădinile înnămolite, trecu pe 
lângă brutărie şi iazurile cu peşti, o luă prin livezile pline de bălți 
şi ieşi în zona destinată servitorilor. Era un loc atât de familiar 
pentru el. Chiar şi pe întuneric, după atâţia ani, ştia pe unde 
merge. Clădirea principală a preceptoriului se vedea chiar în 


246 


faţă. La ferestre ardeau câteva torţe. Când cineva trecu în grabă 
prin curtea interioară care se deschidea înaintea lui, se lipi cu 
spatele de un zid, plecându-şi capul sub ploaie. De altfel, totul 
era cufundat în tăcere, şi ajunse până la grajduri fără să fie 
observat, auzind nechezatul cailor. Chiar lângă grajduri se aflau 
căscioarele îngrijitorilor. Sperând că nu se schimbase nimic, iar 
clădirea aceasta încă mai aparţinea grăjdarului-şef, Will se 
îndreptă către uşa din capăt. Trase zăvorul şi intră. 

Camera era încălzită niţel de focul care ardea mocnit. Lângă 
vatră se afla un scăunel, iar pe podea erau o grămadă de frâie, 
aşezate în apropierea unor unelte. Will se îndreptă către scările 
de lemn care duceau la etaj. Se opri, auzind scrâşnetul podelei. 
Sunetul acesta fu urmat de o voce somnoroasă. 

— Gerard? Ai păţit ceva? 

— Simon, eu sunt. 

Urmă un răstimp de linişte, apoi se auziră paşi grei chiar 
deasupra capului său. In capul scărilor apărură două tălpi, 
picioarele, apoi şi restul corpului lui Simon, care cobori până jos, 
unde se opri. 

Când îl văzu, Will rânji. Părul bogat al lui Simon, la fel de 
grizonant ca şi al său, era sculat pe o parte a capului, aşa cum 
dormise. Avea paie în cap, cămaşa de noapte îi era boţită şi 
ochii larg deschişi în lumina focului. 

— Credeam c-ai murit, murmură Simon, strângându-l în braţe 
pe Will, cu toate că acesta era ud până la piele şi plin de noroi. 
Am trimis o scrisoare la palat în urmă cu câteva luni printr-un 
grăjdar de pe-aici, însă s-a spus că nu eşti acolo. Unde 
Dumnezeului ai fost? 

— În Anglia. Ascultă, n-am timp să-ţi povestesc acum. Hugues 
nu trebuie să afle că sunt aici, dar vreau să ştiu unde e Robert. 

— Ei bine, Hugues nu e aici. Tonul lui Simon era grav. 
Inspectorul şi ceilalţi oficiali au plecat acum cinci zile. In urmă cu 
câteva săptămâni aflasem că Marele Maestru e în Franţa, 
întâlnindu-se cu papa. Hugues şi ceilalţi au fost chemaţi să i se 
alăture la Poitiers. Will, se zvoneşte că regele va acuza Templul 
de erezie. Oare toate astea au ceva de-a face cu Esquin de 
Floyran? Chiar a găsit eretici printre membrii Ordinului? 

— L-ai mai văzut pe Robert din luna mai? insistă Will. 


247 


— Nu. Dar ştiu unde e. 

— Unde? 

— În carceră. Am vrut să aflu de ce, însă nimeni n-a vrut să- 
mi spună. Ca să fiu sincer, Will, totul a fost cam confuz în ultima 
vreme. Acum, după plecarea oficialilor, noi neavând nicio idee 
cu privire la ce se întâmplă, e cu neputinţă să afli ceva. Am 
încercat să iau legătura cu tine, însă când şi asta a dat greş, nu 
mi-a mai rămas nimic de făcut. 

Will dădu din cap plin de hotărâre. 

— Bine. Intâi de toate, trebuie să-l scoatem de-acolo pe 
Robert. Voi avea nevoie de ajutorul lui. Întâlni privirea lui Simon. 
Şi o să am nevoie şi de tine, dragă prietene. Ce zici? 

— Mai întrebi? 

Will zâmbi uşor. 

— Însă va trebui să te îmbraci înainte. 

După ce-şi puse tunica neagră de sergent peste cămaşa de 
noapte şi încălţă o pereche de cizme, Simon ieşi după Will în 
curtea interioară, împroşcând cu apă când trecea prin bălți, 
îndreptându-se către turnul prin care se putea cobori la temnite. 
Nu era nici urmă de gardieni. Având în vedere ora înaintată şi 
vremea de-afară, Will se gândi că aceştia erau fie la corpul de 
gardă, fie la nivelurile inferioare. Lipindu-se se zid, aşteptă până 
când Simon dispăru înăuntru, aplecându-se pentru a intra, 
ploaia lipindu-i părul de ţeastă. Îi auzi vocea răguşită, apoi pe 
cea a altui bărbat. După câteva clipe, paşii se apropiară. Apăru 
un cavaler tânăr. 

— Eşti sigur că nu era un slujitor cel pe care l-ai văzut, frate? 
întrebă acesta, ieşind în ploaie neîncrezător. 

Din spate, Will îl apucă de gât pe cavaler şi strânse. Bărbatul 
se zbătu, înecându-se, încercând să se elibereze în timp ce era 
tras înapoi în turn. In cele din urmă, când faţa cavalerului căpătă 
o culoare purpurie, Will îl lovi cu fruntea de zid. Tânărul căzu la 
pământ ca un bolovan. 

— Dumnezeule, murmură Simon. 

— O să-şi revină, spuse Will, apucându-l de încheieturi. la-l de 
picioare. 

Ţinându-l astfel, îl cărară pe cavalerul care-şi pierduse 
cunoştinţa până la corpul de gardă. 


248 


— Ce-o să se-ntâmple când o să se trezească Rainier şi-o să-şi 
aducă aminte că am fost aici? întrebă Simon, în vreme ce Will se 
aplecă pentru a da jos mantia albă de pe umerii cavalerului. 

Dându-şi jos mantia sa plină de noroi, Will şi-o puse pe cea 
albă, trăgându-şi gluga şi acoperindu-şi părul ud leoarcă. 

— Atunci va şti că într-adevăr era un intrus afară, spuse el, 
luând spada cavalerului. Will o luă înainte, coborând scările 
spiralate ce duceau către interiorul întunecat şi răcoros. Rămâi 
aici, şopti el. Vreau să te asiguri că nu vine nimeni după mine. 
Însă ai grijă să nu fii observat. Ar fi mai greu pentru tine să-i 
explici cuiva de ce te afli aici. 

Simon rămase în urmă, lăsându-l pe Will să coboare plin de 
hotărâre, cu sabia în mâini. 

Trecu pe lângă un alcov unde câţiva bărbaţi stăteau ghemuiţi 
pe paturi de paie, sforăind, siluetele lor fiind luminate de singura 
torţă aprinsă. In faţă, pe o bancă aşezată pe un piedestal, se 
afla un sergent frânt de oboseală, care-şi ţinea capul în mâini. 
Tot înainte, culoarul se continua cu scobituri săpate în stâncă, 
fiecare dintre ele acoperită de un grilaj din fier. Sergentul se 
întoarse când îl auzi apropiindu-se. Pe chipul său, luminat de 
flacăra torţei, se putea citi uimirea. 

— Sir Rainier? S-a întâmplat ceva? 

Privirea îi căzu asupra spadei din mâna lui Will, apoi din nou 
asupra feţei acoperite de glugă. Se ridică, vrând să-şi tragă 
sabia, însă Will sprintă ultimii metri şi-l izbi de perete. 

Puse tăişul la gâtul sergentului. g 

— Scoate-ţi sabia, spuse el aproape şoptit. Incetişor. 

Sergentul se conformă. 

— Pune-o pe masă. Văzând că sergentul ezită, Will apăsă mai 
tare sabia pe gâtul lui. Bărbatul fu străbătut de un fior şi-şi puse 
arma jos. Acum du-mă la celula lui de Paris. Lăsându-l pe 
sergent să se îndepărteze de perete, Will îl urmă, împingându-l 
cu sabia. 

Ajuns la cea de-a treia celulă, sergentul luă un set de chei de 
la cingătoare. Când descuie lacătul cu una dintre ele şi deschise 
uşa, cel care stătea pe podea se ridică iute în picioare. 

— Deci o să ajung până la urmă la Merlan, nu-i aşa? se auzi o 
voce groasă. 


249 


— Nu încă, murmură Will drept răspuns, forțându-l pe sergent 
să intre în celulă după ce-l înghionti cu sabia. 

Robert păşi în lumina răspândită de torţă, mut de uimire. 
Ridicându-şi sabia, Will îl izbi pe sergent în ceafă cu mânerul, iar 
când acesta se prăbuşi la pământ, Robert ieşi după el pe culoar. 
Se opri ca să ia sabia de pe piedestal şi-l apucă de umăr pe Will. 

— WIII, îmi pare rău. Când l-am confruntat pe Hugues, m-a 
întemnițat şi m-a obligat să-i spun unde trebuia să ne întâlnim, 
ca să te poată prinde. Am încercat să rezist torturii, însă... îşi 
abătu privirea. N-am fost destul de puternic. 

— Înţeleg. Acum, hai cu mine. 

Trecură repede pe lângă soldaţii care dormeau pe paturile de 
paie, unul dintre aceştia gemând în somn. In capul scărilor se ivi 
Simon, părând încordat. 

— Unde e Hugues? şopti Robert, urcând scările împreună cu 
cei doi. Cum ai reuşit să intri? 

— O să-ţi povestesc în drum spre Poitiers. 

— Poitiers? bâigui Simon, uitându-se la Will, care continua să 
urce. Aş crede că tocmai acolo nu trebuie să vă duceţi. 

— Papa a jurat că nu va lăsa Templul la cheremul lui Filip, 
răspunse Will, găfâind, ajuns acum aproape de capătul scărilor. 
Insă vreau să mă asigur că-şi ţine promisiunea. 

— Şi cum intenţionezi să faci asta? zise Robert, abia 
respirând. 

— Trebuie să-l facem pe Nogaret să-şi recunoască implicarea 
în asasinarea papei Benedict. Ştiu că e un lucru aproape 
imposibil, însă cred că e singura noastră şansă. 


Palatul regal, Paris 
14 septembrie 1307 


Filip deschise ochii şi se ridică în capul oaselor, neştiind ce 
anume îl trezise. Flacăra lumânării de pe masa de lângă pat se 
undui în curentul care venea de undeva. Auzi ploaia răpăind 
afară. Trăgându-şi picioarele de sub cuvertură, îşi puse tălpile 
pe piatra rece şi traversă camera până la fereastră, după care 
dădu draperiile la o parte. Cerul dinspre răsărit era cenușiu. Era 
aproape de revărsatul zorilor. 


250 


Lăsă draperiile să cadă, apoi îmbrăcă haina sa tivită cu blană 
de hermină şi se duse către lavoarul şi urciorul plin cu apă care 
fuseseră pregătite de ieri. Se spăla pe faţă când auzi un ciocănit 
în uşă. Intră Nogaret. 

— Maiestate. 

Filip se îndreptă de spate, tamponându-şi fruntea cu un 
ştergar. 

— E cam devreme, remarcă el, încruntându-se. De ce-ai 
venit? Îşi aţinti privirea asupra sacului de pe umărul ministrului. 

— Să-mi fie cu iertare, sire, însă am vrut să iau acestea. 
Nogaret se îndreptă către masa pe care erau aşezate sulurile de 
pergament. Cu cât pleacă mai devreme mesagerii, cu atât mai 
bine. Şi aşa vremea rea o să-i încetinească. 

Filip se opri, sâcâit de înflăcărarea lui Nogaret şi simțind că 
ministrul prelua iarăşi controlul. Îşi mască însă iritarea, ştiind în 
acelaşi timp că avea dreptate. Pentru ca planul lor să fie dus la 
îndeplinire, toţi seneşalii din principalele oraşe ale Franţei 
trebuiau să fi primit deja porunca regelui înainte de ziua 
dinainte stabilită. Totul trebuia să meargă ceas. Un singur pas 
greşit ar fi putut însemna diferenţa dintre reuşită şi eşec, iar în 
ceea ce privea confruntările sale cu templierii, avusese parte 
mai degrabă de eşecuri. 

— Foarte bine. Filip îl privi pe Nogaret cum îndesa 
pergamentele în sac. Când îl luă pe ultimul, ministrul se încruntă 
şi blestemă printre dinţi. Ce e? întrebă regele. 

— Cred că le-am numărat greşit. Scoţându-le din sac, Nogaret 
le numără cu voce tare. Nu, spuse el, ridicându-şi privirea după 
ce-l scoase pe ultimul. Lipseşte unul. 

— Le-am verificat chiar eu ieri. Cred că n-ai numărat bine. 

Nogaret clătină din cap, dar se puse din nou pe numărat. Filip 
se apropie de el când ultimul sul îi trecu printre degete. 
Nerăbdător, le numără şi regele, însă rămâneau la fel de puţine. 

Expresia de pe chipul luminat de flacăra lumânării al lui 
Nogaret vădea îngrijorare, iar Filip înconjură masa, căutând pe 
jos. 

— Să fi luat unul cineva? 

Filip îşi ridică privirea. 


251 


— Nimeni în afară de noi doi nu ştia ce sunt. De ce-ar fi luat 
unul careva? 

În liniştea care se aşternu, privirea lui Nogaret se mută asupra 
uşii închise care separa apartamentele regelui de dormitorul 
servitoarelor. 

— Nu, spuse Filip. Însă rosti cuvântul fără prea multă 
convingere. În vreme ce Nogaret se îndreptă către uşă, Filip îşi 
aminti de privirea plină de ură a lui Rose când o dăduse afară 
din cameră. Nogaret deschise uşa, dând buzna înăuntru. 
Lumânarea din cealaltă încăpere arunca o lumină slabă, 
proiectând umbra ministrului pe perete. Cu toate că totul era 
cufundat în penumbră, Filip observă că patul lui Rose era gol. 


Palatul regal, Paris 
14 septembrie 1307 


Rose alerga pe culoarul ce ducea către sala mare, tălpile sale 
goale lipăind uşor la atingerea podelei din marmură. Draperiile 
brodate de la ferestrele boltite unduiau în bătaia vântului, iar 
printre ele zări o dâră de lumină cenuşie. Intr-o mană-şi ţinea 
pantofii. Ar fi făcut prea mult zgomot pe culoarele acelea care 
produceau ecou. În cealaltă strângea capătul cordonului cu care 
legase sacul umflat ce sălta pe spatele ei. Hainele ei, făcute 
ghem în jurul celorlalte lucruri din interior, împiedicau 
propagarea sunetelor produse de sulul legat în piele ori de 
spada ruptă a tatălui ei, pe care o furase din cufărul lăsat în 
camera lui după ce dispăruse. Nu putea îndura gândul de a lăsa 
o părticică din el în acel palat. Dacă asta era tot ce mai 
rămăsese din el, atunci asta avea să dea drept ofrandă 
pământului când va sosi momentul. 

Deschise uşile de la sala mare şi intră. Fără zgomotele şi 
oamenii care o umpleau de obicei, vasta încăpere părea să se 
înfoaie în faţa ei, umbrele celor douăzeci de stâlpi scăldaţi în 
lumina sângerie răspândită de vetrele imense semănând cu 
nişte copaci uriaşi. Mergând printre coloane, Rose traversă sala, 
îndreptându-se către celălalt capăt. La jumătatea drumului, se 
opri brusc. În partea stângă, văzu o siluetă închisă la culoare 
mergând aproape de podea. In clipa următoare îşi dădu seama 


252 


că era un câine mare. Privind-o temător, animalul se strecură 
până la cămin şi se ghemui în faţa tăciunilor ce ardeau mocnit. 
Probabil că servitorii lăsaseră o uşă întredeschisă, şi astfel 
reuşise să intre. 

Rose îşi continuă drumul, cordonul pe care-l ţinea în mână 
fiind acum îmbibat de transpiraţie. Înaintase doar câţiva paşi 
când auzi o uşă deschizându-se undeva în faţă, auzindu-se apoi 
zgomot de paşi. Ascunzându-se în spatele unui stâlp, văzu pe 
cineva mergând în direcţia din care venise ea. Când omul trecu 
prin faţa unui şemineu, îi văzu chipul. O străbătu un fior când 
recunoscu trăsăturile ca de ceară, ciupite de vărsat, ale lui 
Guillaume de Nogaret. Ministrul purta pe umăr un sac gol şi se 
îndrepta cu repeziciune către apartamentele regale. Filip 
dormea atunci când ea se strecurase în cameră şi furase sulul, 
dar era clar că Nogaret se ducea să-l trezească. Nu ştia dacă 
aveau să descopere furtişagul, dar era sigură că, atunci când se 
vor trezi Blanche şi celelalte servitoare peste aproximativ o oră, 
absenţa ei va fi remarcată. Aşteptă cu răsuflarea tăiată până ce 
ministrul trecu de uşile duble, şi după ce acestea se închiseră în 
urma lui, începu din nou să alerge pe cât de repede îi permitea 
pântecele ei umflat. 

Rose urcă în grabă scările din capăt, care duceau către o altă 
uşă. Când o deschise, luptând împotriva vântului puternic, un 
val de ploaie rece se abătu asupra ei. După ce-şi puse pantofii 
şi-şi trase gluga peste cap, Rose se opri în capul scărilor. Se 
gândise ce le va spune gardienilor însă, cu toate că se vedea o 
lumină la corpul de gardă, nu observă nicio mişcare în 
apropierea porţii pe care o foloseau negustorii, aşa că traversă 
în grabă curtea interioară, prin ploaia torențială, în inima ei 
înflorind sentimentul de libertate. Trase zăvorul, apoi apăsă pe 
clanţă. Dintr-o singură smucitură, poarta se deschise. Străzile 
înguste de pe lle de la Cite se deschideau dinaintea ei ca 
intrarea într-un labirint, însă ştia cum să-l parcurgă, aşa că 
înaintă cu siguranţă, împroşcând cu apă în drumul ei către 
strada care ducea către pod. Insă când ajunse la mal, se opri. 

Sena, umflată, curgând cu repeziciune în noapte, ieşise din 
matcă şi era ca o mare cenușie, largă, castanii plantați pe malul 
ei înclinându-se precum catargele unor corăbii ancorate în apa 


253 


învolburată. Torentul de apă se abătea cu mult în afara iureşului 
din mijlocul fluviului, valurile ridicându-se până în locul în care 
se afla ea, drumul din faţă dispărând sub şuvoaie. Rose îşi 
înăbuşi strigătul plin de frustrare când văzu podul din depărtare, 
acolo unde pământul se ridica din nou deasupra nivelului apei. 
Oare o pedepsea Dumnezeu? O punea la încercare? li veniră în 
minte scene din Biblie: despărţirea apelor Mării Roşii dinaintea 
lui Moise, lisus mergând pe apă, Noe strângând animalele 
înainte de potop. Însă aceştia erau nişte bărbaţi înzestrați cu 
puteri supranaturale. Ea nu era decât o femeie însărcinată, cu 
mintea paralizată de frică şi sufletul apăsat de sentimentul de 
vinovăţie, singura sa speranţă de a obţine iertarea păcatelor 
fiind pruncul neajutorat din pântecele ei şi pergamentul făcut 
sul din sacul ce-i atârna greu în spate. 

Rose privi peste umăr. Ar fi putut să se întoarcă la palat şi să 
strecoare sulul înapoi în camera regelui. Să se furişeze înapoi în 
pat. Însă gândindu-se la asta îşi aduse aminte de chipul furios al 
lui Filip. Ca un furuncul ce trebuie îndepărtat. Afară d-aici, 
înainte să fac asta cu mâna mea! Să facă ce anume? Insă în 
străfundul fiinţei sale ştia deja. Ea nu fusese decât un vas în 
care-şi vărsase regele toată suferinţa şi deznădejdea. Se lăsase 
umplută de negreala lui pentru că era atât de goală pe 
dinăuntru. Pentru el, copilul care îi lovea pântecele ori dormea, 
visând, înăuntrul ei, nu era decât o sămânță sădită aiurea, ca o 
buruiană care trebuia smulsă, însă pe măsură ce crescuse, şi ea 
începuse să nutrească altceva decât durere ori furie, devenise 
ceva real. Ceva minunat. Îşi dorea ca pruncul ei să fie băiat. 
Avea să-l numească William, iar viaţa lui avea să fie diferită de a 
ei. Însă dacă voia să îi ofere aşa ceva, nu trebuia să se înapoieze 
la palat. 

Rose se întoarse şi privi străzile pline de apă din faţa ei, 
negricioase în lumina dezolantă a zorilor. Ultimul lucru pe care i- 
| spusese tatăl ei fusese acela că avea să vorbească cu Robert şi 
cu Simon, şi să-i roage să o scoată din Paris. Templul se afla 
dincolo de apele învolburate ale fluviului. Tot acolo sălăşluia şi 
speranţa. Făcându-şi curaj, Rose intră în apa rece ca gheaţa şi 
începu să meargă înspre pod. 


254 


Apa deveni repede adâncă, urcându-se rece pe picioarele ei şi 
pe coapse pe măsură ce înainta. Simţi că nu mai are aer când 
vântul îi dădu pe spate gluga, ploaia biciuindu-i obrajii. Mantia îi 
fu purtată pe valuri, trăgând-o în jos, iar rochia se umflă ca o 
ciupercă în jurul ei, făcându-i înaintarea tot mai grea. Podul cel 
mare se afla în faţă, apa care ajunsese la un nivel foarte ridicat 
trecând cu repeziciune printre piloni. În jurul ei pluteau crengi 
de copac şi tot felul de gunoaie care se prindeau în faldurile 
rochiei ori treceau pe lângă picioare. De câteva ori călcă pe 
ceva aflat sub apă şi fu cât pe ce să scape sacul. Pe pod se aflau 
câţiva oameni ce priveau îngrijoraţi în direcţia ei. Un bărbat îi 
strigă să se întoarcă, însă ea continuă, aproape înotând acum, 
ţinând sacul cât mai sus în spinare. Când se apropie, gâfâind din 
pricina efortului, bărbatul care strigase la ea sări în apă şi înotă 
până la ea, întinzându-şi braţele. 

— Fată nesăbuită! strigă el, acoperind tumultul apei şi 
trosnetul lemnelor podului. Ai fi putut să te-neci! 

Se prinse de el, iar omul o trase pe pod. Clănţănind din dinţi, îi 
mulţumi străinului pentru ajutor şi alergă iute până în capătul 
opus. Malul era ceva mai înalt de partea cealaltă, iar apa nu-i 
ajungea decât până la glezne, aşa că-şi grăbi pasul când ajunse 
pe străzile oraşului, înaintând printre alei şi trecând pe lângă 
bisericile unde jgheaburile scuipau adevăraţi torenţi. Când 
ajunse la poarta Templului, întregul corp o durea, şi nu mai 
putea înainta decât mergând în salturi. Era devreme, porţile 
trebuiau să se deschidă abia peste jumătate de oră, însă se rugă 
stăruitor de gardieni şi, în cele din urmă, din milă ori de furie, o 
lăsară să treacă. 

Işi încetini pasul acum, văzând preceptoriul în faţă. Fâşia de 
cer de la răsărit se lărgise, orizontul căpătând o uşoară culoare 
sângerie. Ploaia începuse să se domolească. Copilul din 
pântecele ei se mişcă, lovind-o, iar Rose îşi puse mâinile în 
şolduri, gemând de durere. Încerca să-şi recapete răsuflarea 
înaintea ultimului efort până la poarta preceptoriului, când auzi 
un strigăt. Purtat de vânt, îl auzi cu greu, şi doar când răsună a 
doua oară îşi dădu seama că era un sunet familiar. Era numele 
ei. Se întoarse şi atunci văzu patru siluete alergând în urma ei, 
în spatele lor ridicându-se, înalte, zidurile oraşului. Trei dintre 


255 


ele purtau mantii albastru-stacojii ce se umflau în bătaia 
vântului. Cea de-a patra persoană, aflată în faţă, purta haine 
negre şi o beretă albă. 

Timp de câteva clipe, Rose rămase ţintuită locului. Şocul pe 
care îl resimţise la început fu înlăturat de conştientizarea 
faptului că era normal ca ei să-şi dea seama unde aveau să o 
găsească. Unde altundeva se putea duce în oraş ca să ceară 
ajutor. Răcnetul se auzi din nou, de data aceasta ceva mai 
aspru. Parcă o însufleţi. Întorcându-se, o luă la goană, plămânii 
şi picioarele fiindu-i străbătute de durere. Se apropia de Templu 
puţin câte puţin. Ţinând strâns sacul, Rose se uită peste umăr, 
privind înspăimântată la bărbaţii care aproape că o ajunseseră 
din urmă. Reuşi să distingă trăsăturile lui Nogaret în lumina 
slabă a zorilor. Faţa acestuia era ca masca unui actor furios. Se 
împiedică de o piatră, scăpă sacul, dar îl ridică din nou. 
Împunsătura din pântecele ei era un strop de suferinţă în plus. 

Poarta era chiar în faţă. La douăzeci de metri. Cincisprezece. 
Zece. Când ajunse, se izbi în ea, bătând cu pumnii. 

— Lăsaţi-mă să intru! Vă rog! Doamne, ajută-mă! 

— Prindeţi-o! se auzi strigătul lui Nogaret. 

— Ajutor! 

O mică uşă din poartă se deschise, iar ea căzu în faţă. Braţe 
puternice o ridicară de jos. Văzu chipurile a doi cavaleri, 
amândoi îngrijoraţi şi uimiţi, apoi fu trasă dincolo. Unul dintre 
bărbaţi, văzând soldaţii care alergau în urma ei, închise uşa şi 
cobori o bârnă de-a lungul ei. 

Templierul se întoarse către Rose când soldaţii începură să 
lovească cu pumnii în poartă. 

— Cine eşti? De ce eşti urmărită de gărzile regelui? 

— Vă rog, gâfâi ea, trebuie să ajung la sir Robert de Paris. 
Degetele-i tremurânde desfăcură legătura sacului şi scoase 
pergamentul. Trebuie să citească asta. 

Bubuiturile răsunară din nou. Se auzi apoi vocea lui Nogaret. 

— În numele regelui, deschideţi! 

Unul dintre cavaleri se îndreptă către uşă. 

Rose se făcu mică. 

— Vă rog, şopti ea. O să mă omoare. 


256 


Cavalerul privi pergamentul, apoi pântecele ei, care se 
desluşea printre faldurile mantiei. Rose îşi duse mână la gură, 
înspăimântată, când văzu că bărbatul se îndrepta către poartă, 
însă în loc să o deschidă, acesta ridică o placă de lemn ce 
acoperea o scobitură în lemn. 

— Ce vreţi? 

Rose auzi răspunsul lui Nogaret: 

— Femeia aceea a fugit de la palat. A furat ceva ce aparţine 
regelui. 

— Ce dovadă aveţi? 

— Dovadă? scuipă Nogaret. N-am nevoie de nicio dovadă! O 
să mi-o predaţi imediat, ori veţi avea de îndurat pedeapsa ce vi 
se cuvine! 

— Mi-e teamă că fără un mandat din partea regelui nu pot 
face asta. Vedeţi voi, femeia aceasta se află acum pe pământul 
nostru, iar regele nu are niciun fel de autoritate asupra celor ce 
se află pe teritoriul nostru. 

— Naiba să te ia, nu m-ai auzit? L-a furat pe rege! 

Cavalerul făcu o pauză, chipul său vădind dispreţ. 

— Se pare că regelui Filip îi place foarte mult să facă acuzaţii 
nefondate, aşa că, până nu-mi aduceţi dovezi clare că femeia 
aceasta este o hoaţă, nu văd niciun motiv pentru care să v-o 
predau. Rămas-bun. Spunând acestea, lăsă jos lemnul şi se 
apropie de Rose, fără să dea importanţă bufniturilor care se 
auzeau în spatele lui. Acum, având în vedere că n-am dat 
ascultare unui ordin din partea regelui, ai face bine să-mi spui 
cine eşti. Arătă pergamentul din mâna ei. Şi ce e cu ăsta. 

Rose strânse din buze. 

— Trebuie să i-l dau lui sir Robert. 

— Sir Robert e în temniţă. 

Rose văzu ceva în expresia de pe chipul cavalerului. Crezu că 
e mânie, însă dispăru prea repede pentru a se-ncrede în ce 
zărise. 

După o clipă, acesta îi făcu un semn camaradului său. 

— Rămâi aici. Voi trimite întăriri, în caz că vor încerca o 
neghiobie. O duc în clădirea oficialilor. 

— Dar nu e nimeni acolo, spuse tovarăşul lui, acoperind cu 
vocea sa strigătele celorlalţi soldaţi. 


257 


— Ştiu, replică îmbufnat cavalerul, dar nu poate rămâne aici. 
Fraţii noştri se vor trezi pentru slujba de dimineaţă cât de 
curând. Făcându-i semn lui Rose să-l urmeze, o luă înspre o 
clădire înaltă. 

Rose se chinuia să ţină pasul cu el. Când ajunseră aproape de 
intrare, dintr-un turn aflat în celălalt capăt al curţii interioare 
ieşiră trei bărbaţi. Văzându-l pe Robert, pe chipul lui Rose înflori 
un zâmbet plin de speranţă. Când privirea i se mută asupra 
bărbatului din spatele lui, îngheţă de uimire. 

XXX 

Will se opri în loc. Fu primul care-l observă pe cavaler, lucru 
care-l nelinişti, însă înainte de a-şi putea pune picioarele în 
mişcare, observă femeia din spatele lui. Aceasta se îndreptă 
înspre el, căzând în genunchi pe pământul îmbibat de apă, pe 
chipul ei palid citindu-se şocul. Boneta era turtită, îmbibată de 
apă, câteva şuviţe i se revărsaseră peste umeri, iar mantia îi era 
udă leoarcă şi plină de noroi. Insă era acolo. Nevătămată. 
Adresă cuvinte de mulţumire celui de sus. Făcu câţiva paşi 
înspre fiica sa, dar se opri văzând pântecele ei umflat. Simon 
trecu pe lângă el şi se duse repede acolo unde căzuse Rose, 
care încă ţinea ceva strâns în mână. 

Robert îşi îndreptă spada pe care o luase din temniţă înspre 
cavalerul care-şi ţinea şi el arma înspre el şi Will. 

— Frate Laurent, strigă el. Nu vreau să mă lupt cu tine. Dar 
trebuie să plec. 

Încet, cavalerul îşi lăsă sabia în jos. 

— Nu voi sta în calea ta, frate. 

Robert înaintă către el, simțindu-se uşurat. 

— Îţi mulţumesc. Apucă mâna întinsă a cavalerului. Ştiu că i-ai 
cerut lui Hugues să mă elibereze. 

— N-am fost singurul. 

Will, care nici măcar nu auzi schimbul de replici dintre cei doi 
din cauza şocului, se îndreptă repede către fiica sa. Simon o 
ridicase din noroi, iar Rose, văzând că Will se apropie, îşi ridică 
mâinile, scăpând obiectul pe care-l ţinuse strâns. 

— Nu, plângea ea. Te rog, nu. Nu mă atinge. Te-am trădat. 
Te-am trădat. 


258 


Fără să ţină seama de împotrivirea ei, Will o îmbrăţişă, 
amintindu-şi cu înspăimântătoare claritate momentul în care o 
strânsese la pieptul său în Acra, după ce o crezuse pierdută, 
devorată de flăcări. Simţea acelaşi sentiment de dragoste 
sfâşietoare şi acum. Robert se aplecase şi ridicase pergamentul 
pe care îl lăsase ea să cadă. 

— Voia să-ţi dea asta, frate, spuse Laurent. Era urmărită de 
gărzile regelui. Ne-au cerut să le-o predăm. Aruncă o privire 
înspre porţi, unde bătăile încetaseră. Cred c-au plecat. 

Will îl privi pe Robert scoțând pergamentul din învelitoare, 
însă nu-i dădu drumul fiicei sale. 

— Scrie ceva pe partea cealaltă, spuse el, în vreme ce 
cavalerul întoarse documentul. 

Robert îl ridică, mijindu-şi ochii în lumina slabă. 

— A se deschide de către seneşalul oraşului Troyes în seara 
zilei de joi, a douăsprezecea zi a lunii octombrie, şi nu mai 
devreme, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Privindu-l pe 
Will, rupse sigiliul şi începu să citească cu voce tare. 


Îți lasă un gust nespus de amar, e de-a dreptul regretabil, un 
lucru la care e ingrozitor să te gândeşti măcar, despre care a 
auzi e înspăimântător, fiind o ruşine fără de margini, un lucru 
inuman, cu adevărat în afara oricărei înțelegeri omeneşti. 
Aceasta e însăşi esența lucrului care a fost supus atenției 
noastre. Eu, regele Filip al IV-lea, am ascultat mărturiile unor 
persoane cinstite şi lipsite de fățărnicie care-i acuză pe membrii 
Ordinului  Templierilor, cu mâhnire în glas, însă pe bună 
dreptate, de cele mai scârbavnice dintre crime. Precum un lup 
cu înfăţişare de miel, aceşti aşa-numiţi războinici ai lui Hristos 
au păcătuit în fața lui Dumnezeu şi i-au înşelat pe creştinii din 
întreaga lume. 

S-a aflat că frații acestui ordin au rătăcit de la credința cea 
dreaptă şi se închină la idoli în timpul ceremoniilor lor secrete şi 
al adunărilor lor. Însă, şi mai revoltător de atât, îl reneagă pe 
Hristos şi scuipă pe cruce. Practică tot felul de vrăjitorii şi se 
închină diavolului, şi, evitând tovărăşia femeilor, sunt încurajați 
să ia parte la acte de obscenitate în compania altor bărbați. 
Cavalerii Templului pângăresc pământul cu necurăţia lor, spurcă 


259 


puritatea şi viciază aerul neprihănit. În consecință, cu inima 
grea, însă plin de hotărâre, eu, regele acestui regat, unsul lui 
Dumnezeu, trebuie să-i judec pentru cele ce fac. 

Vă poruncesc astfel să-i adunați de îndată pe toţi soldații care 
vă sunt supuşi şi să-i arestați şi să-i încarceraţi pe toţi cavalerii, 
sergenții, preoții şi slujitorii Templului care locuiesc pe teritoriul 
acestei ţări. Veţi face întocmai mâine dimineaţă, vineri, a 
treisprezecea zi a lunii octombrie, Anno Domini 1307. 

De îndată ce vor fi întemnițați toţi cavalerii, veţi pune gardieni 
la preceptoriile lor şi la proprietățile acestora. Toate bunurile, 
relicvele şi arhivele vor fi adunate şi păstrate în deplină 
siguranță până când va sosi vremea să fie transportate la Paris. 
Proprietățile Templului şi toate bunurile vor fi astfel considerate 
ca făcând parte din tezaurul regelui. După ce vor fi duse la 
îndeplinire toate acestea, veti aştepta noi îndrumări din partea 
coroanei. 

Intocmit, în numele Maiestăţii Sale, de către sir Guillaume de 
Nogaret, prim-sfetnic al regatului şi păstrător al sigiliului regal. 


După ce Robert termină de citit, Laurent se îndepărtă. Era 
uluit, la fel ca şi Simon. 

Robert privi în ochii lui Will. 

— Nu poate face aşa ceva, nu-i aşa? Cu siguranţă că papa nu 
i-o va permite. 

Rose îşi întoarse capul, punându-şi obrazul pe pieptul lui Will. 

— Regele plănuia să trimită mesajele acestea astăzi. Mai erau 
multe altele în camera sa în afară de cel pe care l-am luat. Vrea 
să le distribuie tuturor seneşalilor din regat. 

Năucit de cele auzite, Will continuă să-i mângâie părul, 
simțind un amestec de mândrie pentru cât de curajoasă fusese 
şi de îngrijorare pentru pericolul în care se pusese. Încă mai 
încerca să-şi revină după ce văzuse că e însărcinată, aşa că îi fu 
greu să se concentreze, reuşind însă după câteva clipe să-şi 
pună gândurile în ordine. 

— Cred că regele e atât de sigur că va fi sprijinit de popor, 
încât are impresia că nu va mai avea nevoie de consimţământul 
papei Clement. De fapt, dacă destul de mulţi oameni vor cere 
investigarea acestor acuzaţii, pontiful nu va avea de ales, fiind 


260 


nevoit astfel să se supună solicitării regelui. Ştim cu toţii că 
peste jumătate din cardinalii din colegiu sunt oamenii lui Filip. 
Pot exercita o presiune căreia lui Clement îi va fi greu să reziste. 

Laurent îi aruncă o căutătură urâtă lui Will, un străin pentru 
el, însă îşi clătină capul, plin de uimire, şi i se adresă lui Robert. 

— Inspectorul, Marele Maestru, toţi oficialii sunt la Poitiers, 
investigând acuzaţiile de erezie în prezenţa papei. Nu înţeleg de 
ce face regele o astfel de mişcare când s-a început deja 
cercetarea. 

— E o diversiune, spuse Will, fără să-i dea lui Robert răgazul 
să răspundă. Vor să-i separe pe oficiali de restul cavalerilor. 
Atacul de la revărsatul zorilor va reduce la minimum rezistenţa 
pe care o vor opune aceştia, iar fără comandanţi care să-i 
conducă, cavalerii vor fi lipsiţi de organizare. 

— Atunci e şi papa implicat în asta? întrebă Robert. 

— Nu cred. Cred că se folosesc de Clement pentru a-i ţine 
ocupați pe oficialii Templului. Cred că n-are nicio importanţă ce 
se va hotărî în urma acelei adunări, ori dacă papa consideră 
satisfăcător răspunsul pe care-l va da Marele Maestru la 
acuzaţiile aduse. Regele plănuieşte să atace Ordinul cu orice 
preţ, iar o astfel de acţiune cu greu poate fi dejucată. Când 
templierii se vor afla în custodia lor, va fi foarte dificil pentru ei 
să se apere. Cred că, dacă se va ajunge până acolo, un proces 
public va fi imposibil de evitat. 

Rămaseră tăcuţi cu toţii. 

— Mai sunt patru săptămâni până ne vor ataca, murmură 
Simon. Ce putem face? 

— Nu e timp suficient pentru a-i preveni pe toţi, spuse 
Laurent. Cel puţin nu toate preceptoriile, însă dacă-i vom aduna 
pe toţi cavalerii de aici, din Paris, poate că am reuşi să ne 
retragem către... Se opri. Dar nu putem face asta. Nu fără 
aprobarea mareşalului ori a inspectorului. Ţin minte povestea 
unei garnizoane de cavaleri din Ţara Sfântă care şi-a părăsit 
preceptoriul atunci când au fost atacați de sarazini, lăsând baza 
fără apărare. Li s-au luat mantiile. Nu putem fugi. Se încruntă. 
Eu, unul, nu voi face asta. 

— Trebuie să-l prevenim pe papă, răspunse Will. Oricum 
plănuiam să mă duc la Poitiers. Îi aruncă o privire lui Robert. 


261 


Când voi ajunge acolo, voi putea sta de vorbă cu Jacques de 
Molay. Marele Maestru este cel care trebuie să decidă ce e de 
făcut. Fratele tău are dreptate: are să fie haos dacă conducătorii 
Ordinului nu vor fi anunţaţi. Will se încruntă când îi veni o idee. 
Am putea face un singur lucru. Ştim că acuzaţiile regelui se 
bazează pe mărturia lui Esquin de Floyran, însă dacă nu vor găsi 
dovezi care să susţină spusele acestuia, niciun judecător nu va 
putea condamna Ordinul având ca punct de plecare acuzaţiile 
unui singur om. Ştim că Hugues îi iniţia pe noii membri ai 
Ordinului aici, astfel încât nu trebuie decât să distrugem 
dovezile care ar implica Ordinul. Vom face misiunea lui Filip cât 
mai dificilă cu putinţă. Will zâmbi. Cât despre recompensa pe 
care crede că o va primi, o putem face cât mai neatrăgătoare. E 
drept că nu putem proteja bunurile din toate fortărețele 
templierilor. Îşi întinse mâinile, cuprinzând astfel curtea 
cufundată în întuneric şi clădirile care o împrejmuiau. Dar ne 
aflăm în cel mai bogat preceptoriu din lume. 

— Ce vrei să spui? întrebă Laurent. Frate Robert, cine e omul 
acesta? 

Robert însă nu-l privea. Se uita la Will, rânjetul satisfăcut al 
acestuia apărând şi pe chipul lui. 

— Vom lua comorile Templului cu noi. 

— Avem nevoie de o corabie şi de un echipaj pe măsură, 
spuse Will, ignorând obiecțiile lui Laurent. Îi făcu un semn lui 
Simon. Vreau să urci la bord. Şi tu, Rose, adăugă el, privind-o pe 
fiica sa. 

— Sunt câţiva oameni în preceptoriu pe care încă mă pot baza 
pentru îndeplinirea acestei misiuni, replică Robert. Oameni care 
nu fac parte din cercul de apropiaţi ai lui Hugues. Se întoarse 
către Laurent. Ne vei ajuta? 

Laurent îl privea nedumerit, dar după câteva clipe ridică din 
umeri. 

— Poate că vom reuşi să pregătim o corabie până diseară, 
dar... 

— Fă-o! Voi vorbi eu cu ceilalţi înainte de a pleca înspre 
Poitiers. 

— Robert, vreau să fii şi tu la bordul corăbiei, îi spuse Will. 

— Poftim? Nu. 


262 


— În tine am foarte multă încredere, şi am nevoie de cineva 
care să înţeleagă ce se-ntâmplă aici pentru a fugi înainte ca 
regele să înceapă arestările. Nu e nevoie de amândoi pentru a 
vorbi cu Marele Maestru şi cu papa. 

Robert rămase tăcut. 

— Încotro să mergem? întrebă el în cele din urmă. 

— În Scoţia. E un loc destul de îndepărtat pentru a fi în 
siguranţă câtă vreme aici se întâmplă lucrurile acestea, iar 
acum că Edward a murit, Anglia nu va mai ataca. Will se 
îndepărtă cu grijă de fiica sa. Du-te cu Simon, Rose, îţi va găsi el 
nişte haine uscate. Vreau să rămâi cu el, iar atunci când va sosi 
vremea, te va duce el la corabie. Îşi privi prietenul. Când 
ajungeţi în Scoţia, vreau să o duci la surorile mele, în Elgin. 

— Aşa voi face. Simon zâmbi uşor când Will îl apucă de umăr. 

Rose şovăi, privindu-l pe Will când Simon o luă de mână. 

— Tată...? 

— Vom avea destul timp, Rose. Dar nu astăzi. Will o privi 
îndepărtându-se, ea uitându-se în urmă peste umăr. Se întoarse 
către Robert. Haide. N-avem prea mult timp la dispoziţie. 

— Să cobori în temniţă, îi spuse Robert lui Laurent. Am lăsat 
inconştienţi doi cavaleri, dar cred că-şi vor reveni destul de 
curând. Spune-le... Clătină din cap. Spune-le orice. 

Traversând curtea, alergă împreună cu Will până la clădirile 
oficialilor. 

Uşa de la camera lui Hugues era încuiată, însă reuşiră să o 
doboare în cele din urmă. Will luase o torţă de pe culoar, lumina 
acesteia inundând dintr-odată camera în care intraseră. Cu 
excepţia mesei de scris a lui Hugues, a unui dulap foarte mare şi 
a câtorva scaune şi cufere, încăperea era goală. 

Will începu să caute printre pergamentele de pe masă, iar 
Robert prin cufere. 

— Ai găsit ceva? întrebă el, ridicându-şi privirea. 

— Nimic. Haine. 

Will privi în jurul său. 

— Nu m-au dus în camera asta. Cred că iniţierile au loc în altă 
parte. 

— În sala capitulului? 


263 


— Nu, nu acolo. Ar fi prea la vedere. Ar risca să fie 
descoperiţi. Will se încruntă, încercând să-şi aducă aminte. Am 
coborât nişte trepte înguste. 

— Să fie în temniţă? 

— Nu cred. 

Will se apropie de dulap şi deschise uşile. Pe unul din rafturi 
se aflau un pocal, o Biblie, câteva burdufuri şi un săculeţ plin cu 
monede. Nimic incriminator. Înfrânt, dădu să se întoarcă, apoi 
se opri. Simţi un miros. Era înţepător şi ciudat de familiar. Se 
apropie şi mai mult de dulap, încercând să-şi aducă aminte când 
mai detectase mirosul acela. Dintr-odată, îşi dădu seama. Will 
închise uşile şi se duse în spatele dulapului. Mirosul deveni mai 
pronunţat. Inima începu să-i bată cu putere când simţi un curent 
de aer. 

— Ajută-mă, îi strigă lui Robert, băgându-şi degetele în spaţiul 
dintre dulap şi perete. 

Spre uimirea lor, dădură la o parte cu uşurinţă uriaşul dulap, 
de parcă ar fi fost mutat astfel de nenumărate ori. Aşa şi era, 
căci priviră podeaua şi văzură urme pe dalele de piatră. 
Dedesubt se deschidea un pasaj îngust, în care se putea intra 
coborând nişte trepte. După un schimb de priviri, coborâră, 
Robert trăgându-şi sabia din teacă, iar Will ţinând torţa cât mai 
în faţă. 

Ajunseră într-o încăpere ceva mai mică, unde lespezile nu 
fuseseră la fel de bine prelucrate.. Când Will roti torţa, flacăra 
tremurătoare lumină statuile neterminate de pe pilaştri, care 
erau probabil reprezentarea unor sfinţi ori îngeri. Recunoscu 
perdeaua neagră care acoperea unul din pereţi. Când o dădu la 
o parte, descoperi un cotlon unde fusese construită o estradă pe 
care se afla un tron nefinisat. Încăperea fusese curățată, însă nu 
era greu de ghicit că petele de pe pereţi şi de pe podea erau de 
sânge, la fel cum şi mirosul ca de metal abia era mascat de cel 
învechit de tămâie. 

— Ce-o fi locul acesta? murmură Robert, privind o statuie pe 
al cărui scut fusese sculptată crucea Sfântului Gheorghe. Capul 
nu fusese prelucrat, iar chipul, lipsit de trăsături. 

— O capelă privată, cred. Will îi aruncă o privire. Probabil 
construcţia ei a fost ideea unui fost maestru al Templului, însă la 


264 


un moment dat a rămas fără fonduri, ori a plecat în Ţara Sfântă, 
lăsând-o pradă uitării. Pare foarte veche. Se îndreptă către altar. 
Văzu câteva potire şi cădelniţe, precum şi nişte pergamente pe 
care se vedea scrisul lui Hugues. Atinse un tom îmbrăcat în piele 
tocită pe care îl recunoscu, simțindu-se cuprins de amărăciune. 
Era cartea lui Everard. 

Robert deschisese unul dintre cuferele care se aflau într-un 
colţ. 

— Dumnezeule! 

Will se uită la obiectul monstruos şi diform pe care îl ridică 
Robert. Torța lumină masca de culoare galbenă ce înfăţişa un 
craniu cu un maxilar mare, ieşit în afară, orbite uriaşe, goale şi 
negre. Când Robert o întoarse, apăru imaginea unui tânăr 
bărbat, chipul acestuia fiind sculptat în lemn cu multă pricepere. 
O răsuci pentru a treia oară, iar Will văzu faţa unui bătrân, 
puternic ridată, însă având o înfăţişare sumbră, de deasupra 
frunţii atârnând fire de păr alb. 

— Hugues mi-a spus că juca rolul regelui Pescar în timpul 
iniţierilor. Se îndreptă către Robert. Mi-aduc aminte că Everard 
zicea, că regele Pescar era întruparea lui Hristos în povestea lui 
Percival. Întruparea lui Dumnezeu. Arătă către fiecare din feţele 
măştii. Trinitatea. Tatăl. Fiul. Sfântul Duh. 

— Intotdeauna l-am considerat foarte ambițios pe Hugues. 

Will se aplecă pentru a privi înăuntrul cufărului. Văzu solzii 
sclipitori ai veşmântului-peşte pe care-l purta Hugues. 

— Vom arde totul. 

Se opri câteva clipe şi aprinse lumânările de pe altar cu 
ajutorul torţei, apoi urcă în grabă până în camera lui Hugues. 
Lângă şemineu se afla o stivă de lemne. Aruncă câteva în 
cămin, apoi aşeză peste ele şi pergamentele pe care le găsise în 
dulap şi le dădu foc. Lăsând flăcările să cuprindă lemnul uscat, 
se duse să-l ajute pe Robert. 

Celelalte cufere erau pline cu haine; mantii albe, fără crucea 
purpurie templieră, măşti roşii pe care era pictat cu alb un cap 
de cerb, simbol al renaşterii, după explicaţiile lui Will. Mai găsiră 
şi câteva zeci de cărţi, toate de povestiri, de la legenda 
Graalului, scrisă de Chretien de Troyes, până la scrieri şi autori 
despre care Will nici măcar nu auzise. 


265 


Goliră fiecare cufăr, rând pe rând, cărând cu braţul toate 
acele cărţi. Flăcările din cămin devorară lacome paginile 
volumelor.  Pergamentele se  încreţeau, răsucindu-se şi 
înnegrindu-se. 

— Nu putem arde toate hainele, spuse Will, însă le putem 
duce în depozitul preceptoriului. Vor crede că sunt nişte mantii 
care n-au fost terminate. 

— Cu astea ce facem? întrebă Robert, întinzându-i masca cu 
trei feţe şi mantia strălucitoare. 

Will le aruncă în foc. Mătasea din care era făcută mantia se 
aprinse cu repeziciune, albăstrind flăcările timp de câteva clipe. 

— Şi asta? Robert se aplecă şi luă cartea lui Everard, pe care 
Will o pusese pe podea. 

După un răstimp, Will clătină din cap. 

— Aia nu. 

Robert încuviinţă, înțelegând dorinţa lui Will. 

— O voi pune alături de celelalte comori. 

După ce aruncară şi ultimele pergamente în foc, cei doi 
rămaseră în picioare în faţa şemineului, privind fumul care ieşea 
prin orbitele craniului şi limbile de foc pe care le scuipa pe gură. 
Când clopotele ce vesteau slujba de dimineaţă începură să bată, 
ieşiră din cameră, lăsând masca să ardă în continuare. Cele trei 
feţe dispăreau încetişor, cuprinse de flăcări. 


266 


Templul din Paris 
12 octombrie 1307 


— Vreau să aflu totul, se răsti Jacques, înaintând de-a lungul 
coridorului somptuos. Ai auzit, Rainier? 

— Da, domnule, răspunse cavalerul, mergând cu paşi mari în 
încercarea de a se ţine după Marele Maestru, care ajunsese în 
urmă cu câteva ore la preceptoriul din Paris fără să-i anunţe, 
fiind însoţit de Maestrul Normandiei, Geoffroi de Charney, patru 
paji şi doi servitori. 

— Cine spuneai că a făcut asta? 

— Nu cunosc toate detaliile, domnule, însă cred că Simon 
Tanner, grăjdarul-şef, era înţeles cu cel care m-a atacat şi l-a 
eliberat apoi pe Robert de Paris. Au plecat acum o lună, 
împreună cu douăzeci dintre ai noştri. Am o listă cu numele lor. 
Eu şi alţi câţiva am încercat să-i oprim, dar ne depăşeau 
numeric. 

Jacques se întoarse către Rainier. 

— Ar fi trebuit să vă daţi viaţa încercând, nu să-i lăsaţi să 
plece! 

— Aşa e, domnule, recunoscu Rainier, plecându-şi chipul pe 
care încă se mai vedea vânătaia făcută atunci când fusese izbit 
cu capul de zidul încăperii gărzilor. 

Marele Maestru îl cercetă îndelung pe tânărul cavaler, statura 
sa impresionantă dominând culoarul. 

— Cine a pregătit corabia? 

— Fratele Laurent, stăpâne. 

— Şi zici că încă se mai află aici? 

Când Rainier încuviinţă, bătrânii ochi ai lui Jacques scânteiară. 

— Adu-l la mine. 

Cavalerul îşi iuți pasul, îndepărtându-se, iar Jacques se 
apropie de apartamentele sale şi deschise larg uşile de la 
intrare. 

— Veştile acestea sunt într-adevăr neplăcute, maestre, spuse 
de Charney, intrând în cameră în urma lui Jacques. Ultimul lucru 


267 


de care aveam nevoie acum, când regele ne-a adus acuzaţiile 
acelea cumplite, iar papa a demarat cercetări, era ca propriii 
noştri oameni să acţioneze împotriva noastră. Trebuie să fie 
existe o explicaţie pentru cele întâmplate. Mi se pare de 
necrezut ca atât de mulţi fraţi ai noştri să fie implicaţi într-o 
ticăloşie într-atât de mârşavă. 

— Vom vedea, Geoffroi, murmură Jacques, îndreptându-se 
către masa de scris de pe care se înlăturase de curând praful 
care se aşezase ca o pătură albă în timpul îndelungii sale 
absente. 

Pe tăblie se aflau un urcior plin cu apă şi un pocal. După ce-şi 
turnă apă în cupă, se aşeză cu greu pe scaunul din spatele 
mesei. Mâna care ridica pocalul tremura, iar Jacques se încruntă 
văzând că-l lasă puterile. Acest lucru i se întâmpla tot mai des în 
ultimele zile şi se gândea că e primul semn al îmbătrânirii, căci 
acum trecuse de şaizeci de ani. Dar poate că nu era decât 
oboseala pricinuită de lunga călătorie dinspre Cipru. 

Jacques ajunsese la Poitiers în august, popasul de la 
mănăstirea franciscană unde locuia şi papa Clement oferindu-i o 
binemeritată odihnă, asta făcând abstracţie de motivele care-l 
aduseseră acolo, însă clipele de repaus se sfârşiseră curând. La 
câteva zile după sosirea lui Hugues de Pairaud şi a celorlalţi 
oficiali ai Templului, un mesaj din partea regelui îi solicita 
prezenţa la Paris. Spunându-i inspectorului şi papei că avea să 
se întoarcă de îndată ce se va întâlni cu regele, care promisese 
să-i permită să discute cu Esquin de Floyran, Jacques plecase, 
fiind însoţit de Geoffroi. În acelaşi timp, papa se îmbolnăvise, 
fiindu-i imposibil să continue cercetarea acuzațiilor. Rugămintea 
regelui se dovedise a fi un prilej nesperat, permițându-i Marelui 
Maestru să stea de vorbă chiar cu Filip. Astfel putea afla motivul 
gravelor şi surprinzătoarelor acuzaţii pe care i le aducea 
Templului. Jacques se oprise pentru câteva zile şi la preceptoriul 
din Orleans, pentru a lua parte la celebrarea zilei Sfântului 
Mihail, dar chiar şi aşa călătoria spre Paris îl istovise. 

Bău apa. 

— Aş vrea să aflu motivele întemniţării lui sir Robert de Paris. 
A călătorit alături de mine prin ţările lumii creştine după căderea 
cetăţii Acra. Îl cunoşteam destul de bine, însă inspectorul de 


268 


Pairaud îl ştia încă din copilărie. Nu-mi pot imagina ce a făcut 
pentru a-l convinge pe Hugues să-l aresteze. 

— Poate că acest Laurent ştie, maestre. 

_ Drept răspuns, Jacques mormăi ceva şi se duse la fereastră. 
Işi îndreptă ochii către cealaltă parte a curţii interioare, 
văzându-i pe bărbaţii preceptoriului deplasându-se încoace şi- 
ncolo în lumina slabă a amurgului: un sergent ducea de 
căpăstru înspre grajduri un buiestraş castaniu, doi servitori 
cărau coşuri pline cu legume, patru cavaleri, simțindu-se bine în 
compania celorlalţi. Se încruntă când îşi aduse aminte de 
acuzaţiile care li se aduceau acestor oameni. Nu era vorba doar 
de nişte nelegiuiri, ci de păcate. Asta îl durea cel mai tare, căci îi 
ştirbea onoarea. Faptul că războinicii lui Hristos, cei care 
trudiseră şi-şi vărsaseră sângele pentru întreaga creştinătate 
vreme de aproape două sute de ani, erau acum consideraţi 
eretici i se părea de necrezut. 

Intrunirea de scurtă durată de la Poitiers, începută înainte de 
căderea la pat a papei, nu cilarificase cu nimic situaţia, iar lui 
Jacques aproape că nu-i venea să creadă că toată această zarvă 
fusese provocată de acuzaţiile unui singur om. Aflase de la unii 
fraţi că regele credea în veridicitatea acuzațiilor şi că le făcuse 
publice, însă cu toate că aflarea unei astfel de veşti îl neliniştise, 
hotărâse să nu se încreadă în asemenea zvonuri înaintea 
întâlnirii cu Filip, stabilită pentru ziua următoare. Ordinul mai 
trecuse prin perioade dificile şi înainte. Cu doisprezece ani în 
urmă se aflase aici, în Vest, împiedicând ca Templul să se 
unească cu Ordinul Cavalerilor Sfântului loan, rivalii lor, aşa cum 
voia papa Bonifaciu. Dacă aveau să rămână la fel de fermi pe 
poziţii şi acum, cu siguranţă că aveau să învingă. 

Când auzi zgomot venind dinspre coridor, Jacques se întoarse 
de la fereastră. li făcu semn lui de Charney să deschidă uşile. 
Intre Rainier şi un alt cavaler se afla un al treilea bărbat. Acesta 
striga, încercând să scape din strânsoarea lor, dar tăcu imediat 
ce-l văzu pe Marele Maestru, a cărui mantie era tivită cu aur în 
jurul crucii roşii din dreptul inimii. 

— Domnule, rosti el respirând precipitat, am aflat c-aţi ajuns. 
Am vrut să vă vorbesc mai devreme, însă slujitorii mi-au spus că 
sunteţi ocupat. 


269 


— De ce-ai vrut să mă vezi, frate Laurent? se răsti Jacques. Ca 
să-ţi mărturiseşti vina? Ca să obţii îndurare? 

— Am vrut să vă previn. În urmă cu câteva săptămâni, un 
bărbat a plecat de la acest preceptoriu tocmai pentru a vă găsi 
în Poitiers, însă se pare că nu a ajuns destul de repede, căci 
altfel nu aţi fi răspuns la chemarea regelui, aflând că este de 
fapt o capcană. 

— Capcană? întrebă brusc de Charney. Ce vrei să spui? 

Jacques vorbi înainte ca Laurent să poată răspunde: 

— Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu bunurile din vistieria 
Ordinului. Cine le-a luat şi unde au fost duse. Să-mi spui totul 
de-a fir a păr! 

— Au fost luate pentru a le îndepărta de rege, domnule. Luna 
trecută a venit aici o femeie care fugise de la palatul regal. A 
adus cu ea un ordin de arestare a tuturor templierilor din Franţa 
sub acuzaţia de erezie. Arestările vor avea loc mâine. Seneşalii 
din fiecare regiune vor deschide ordinele regale chiar în această 
noapte! Dacă e adevărat că aţi fost chemat de rege, aşa cum 
mi-a spus fratele Rainier, atunci sunt sigur că veţi fi arestat. Cel 
care l-a eliberat pe Robert de Paris ar fi trebuit să vă prevină, iar 
ca măsură de precauţie, tot tezaurul preceptoriului a fost dus în 
Scoţia la bordul unei corăbii. 

— De unde ştii că n-a fost un vicleşug menit să te convingă să 
înstrăinezi bunurile Ordinului? întrebă maestrul Normandiei. 
Poate că oamenii noştri au fost păcăliţi, iar toate bogăţiile 
acelea au fost furate. 

— Am văzut ordinul cu ochii mei, Maestre de Charney. Purta 
sigiliul regelui. Laurent se întoarse către Jacques. Credeţi-mă, 
maestre, tot ce-am făcut a fost spre binele Ordinului, cu toate că 
astfel am încălcat flagrant regula noastră de bază. 

— Mai poate confirma şi altcineva cele spuse de tine? întrebă 
de Charney. 

Laurent clătină din cap. 

— Am căzut de acord să ascundem de ceilalţi lucrurile 
acestea tocmai pentru a nu produce şi mai multă agitaţie. 
Speram ca Marele Maestru de Molay să ajungă la timp pentru a 
lua o decizie în privinţa felului în care vom acţiona. 

De Charney îi aruncă o privire lui Jacques. 


270 


— Dacă spune adevărul, maestre, atunci... 

— Nu, strigă Jacques, e o neînțelegere. Trebuie să fie. Regele 
Filip nu poate aresta membrii unui ordin religios. Doar papa 
poate face asta, şi ştiu sigur că Sanctitatea Sa nu a dat un astfel 
de ordin. Mă voi întâlni cu regele, aşa cum am convenit, şi voi 
găsi cauza acestei încurcături şi acestor minciuni. ÎI fixă pe 
Laurent cu o privire plină de ură. Chiar dacă e posibil ca aceia 
care au luat bogăţiile Ordinului să fi făcut un lucru bun, nu pot 
trece cu vederea nesupunerea lor. De îndată ce voi dovedi că 
acuzaţiile care ni se aduc sunt false, îi voi căuta şi-i voi pedepsi 
cu severitate. li făcu un semn lui Rainier. Du-l în temniţă. Daţi-i 
să citească Regulile Templului, ca să-şi aducă aminte de legile 
noastre şi care sunt pedepsele pentru cei care le nesocotesc. 

— Maestre! Soldaţii regelui ne vor aresta mâine în zori! Nu 
putem rămâne aici! 

După închiderea uşilor, de Charney aşteptă ca strigătele lui 
Laurent să se stingă înainte de a se îndrepta către Jacques. 

— Poate că ar fi o decizie înţeleaptă să părăsim oraşul, 
îndrăzni el. Doar în noaptea aceasta. Am putea... 

— Nu, Geoffroi, îi tăie vorba Jacques. Nu voi părăsi 
preceptoriul bazându-mă pe nişte zvonuri alarmiste. Dacă am 
face asta, am da credibilitate acelor false acuzaţii. Cum ar arăta 
dacă am fugi? N-ar însemna asta că suntem vinovaţi în faţa 
celor care ne-au învinuit? Oare n-ar crede oamenii că suntem 
nişte laşi? Suntem cavalerii Templului lui Solomon. Noi suntem 
sabia lui Dumnezeu. Glasul Marelui Maestru era implacabil. Nu 
voi fugi din faţa duşmanului. Dacă aş face asta, ar însemna că 
încalc legămintele pe care le-am făcut atunci când am fost 
iniţiat. Voi apăra acest Ordin şi onoarea mea, chiar şi cu preţul 
vieţii. In deşert, m-am aflat dinaintea a douăzeci de mii de 
soldaţi pregătiţi să mă captureze ori să mă ucidă. Voi rămâne la 
fel de neînduplecat în faţa celor câteva zeci de soldaţi ai regelui. 


Templul din Paris 
13 octombrie 1307 


Începu cu un sunet jos, ca o tobă ce bate rar. Păsările zburară 
din porumbar. Zgomotul sparse tăcerea dimineţii. Caii se foiau 


271 


în boxele lor, scuturându-şi coamele, iar grăjdarii ieşeau 
împleticindu-se din cămăruţele lor. În cuhnii, bucătarii care 
pregăteau masa de dimineaţă îşi puseră jos cuţitele şi se priviră 
unii pe ceilalţi. Servitorii se opriră, neştiind ce să facă, ţinând în 
mâini legături de zarzavat şi iepuri. Preoţii din capelă, care 
aprindeau lumânările, pregătindu-se pentru slujba de dimineaţă, 
se uitară în jurul lor cu uimire, flacăra fitilului pe care-l foloseau 
tremurând în mâinile lor nemişcate. Cavaleri şi sergenţi se 
ridicau din paturile lor, îi scuturau pe cei încă adormiţi, îşi 
puneau ghetele şi bluzele de corp. Câţiva veterani care 
luptaseră în cruciade, recunoscând sunetele, îşi luară săbiile şi-i 
îndemnară şi pe cei mai tineri să facă la fel. Curtea se umplu de 
cavaleri şi de tineri sergenţi, cerul albastru de deasupra lor fiind 
subţire ca o pojghiţă de gheaţă. 

Jacques de Molay, în genunchi la marginea patului său, îşi 
înălţă capul. Când se ridică, zalele armurii sale zuruiră şi se 
aşezară la locul lor. Neputând să doarmă, îşi petrecuse toată 
noapte rugându-se. Încet, se duse către locul în care îşi 
rezemase sabia de perete. După ce o băgă în teacă, îşi luă 
mantia albă cu tiv auriu în jurul crucii şi şi-o puse în jurul 
umerilor. Părul lăsat liber şi barba lui stufoasă, argintii în lumina 
dimineţii, fluturau în vânt pe când ieşi din încăpere, înaintând cu 
paşi mari. Auzi uşi izbindu-se şi strigătele oamenilor, iar peste 
acestea, bubuitul berbecului care spărgea poarta preceptoriului. 

Geoffroi de Charney se întâlni cu el la parterul clădirii. 

— Se pare că Laurent a avut dreptate, maestre, spuse acesta, 
apropiindu-se. Care sunt ordinele? Luptăm? 

Timp de câteva clipe, Marele Maestru nu răspunse. Se opri pe 
treptele din faţa palatului său, privindu-i pe cei adunaţi 
dinaintea sa. Erau în jur de o sută cincizeci de cavaleri, fără să 
pună la socoteală sergenţii şi preoţii, ori numărul mare de 
servitori şi paji, grăjdarii şi muncitorii. Dacă trebuia, ar fi putut 
să reziste asaltului soldaţilor regelui câteva luni bune; ar fi 
atacat de pe ziduri, îndepărtându-i de poartă, apoi s-ar fi 
pregătit de asediu. Însă nu erau în Palestina. Între ei şi cei de 
afară nu erau două secole de război, ci doar o cruntă 
neînțelegere şi un monarh trufaş. 


272 


— Nu vom lupta, spuse Marele Maestru, coborând în mulţimea 
care îi făcu loc să treacă. Mă voi întâlni cu Filip şi vom ajunge la 
o înţelegere. Dacă vărsăm sângele oamenilor săi, îi vom oferi 
încă un motiv pentru a ne condamna. Nu trebuie să ne purtăm 
ca nişte oameni vinovaţi. Ne vom apăra folosindu-ne de 
cuvintele şi de faptele noastre, nu de săbii. 

Se duse până la poartă, acolo unde un grup de cavaleri erau 
pregătiţi de luptă. Berbecul se izbea în lemn, crăpându-l. Se 
puteau auzi strigătele bărbaţilor, nechezatul cailor şi lătratul 
câinilor de dincolo de poartă. 

— Deschideţi porţile! le ordonă Jacques celor doi cavaleri din 
apropierea sa. Acum! strigă el, văzând că oamenii şovăie. 

Ridicară împreună bârna de lemn care ţinea porţile. Alţi doi le 
veniră în ajutor şi deschiseră porţile. 

Afară, o armată întreagă era în aşteptare. Dinaintea sa se 
aflau mai bine de două sute de soldaţi din garda regală, 
majoritatea călare, împreună cu un mare număr de oficiali şi 
temnicerii oraşului. Soldaţii care mânuiau berbecul, pregătindu- 
se de o nouă lovitură, se opriră la strigătul unui căpitan. Alţii 
ieşiră în faţă, îndreptându-şi arbaletele înspre Marele Maestru. 

Jacques strânse din dinţi şi păşi înainte, urmat de cavalerii săi, 
care-l înconjurau protector. Dincolo de soldaţii regelui, văzu 
câţiva gură-cască ce urmăreau curioşi scena. Îi aminteau de 
corbii ce se roteau la marginea câmpului de bătălie. Mişcările 
din partea stângă îi atraseră atenţia, şi Jacques văzu un bărbat 
purtând o mantie neagră, tivită cu stacojiu, ieşind din mulţime 
pe cal. 

— Jacques de Molay? strigă bărbatul, privind în jos din şa 
către Marele Maestru. Ridică un pergament când Jacques dădu 
din cap aprobator. Din ordinul regelui Franţei, tu şi oamenii tăi 
veţi fi arestaţi, iar preceptoriul va trece în custodia coroanei 
până când veţi fi judecaţi pentru crimele de care sunteţi acuzaţi 
şi se va ajunge la un verdict. Lăsaţi armele jos şi ordonaţi-le 
cavalerilor să facă la fel. 

— Cine eşti tu, ca să-mi comanzi aşa ceva? întrebă Jacques. 

— Numele meu este Guillaume de Nogaret, răspunse 
bărbatul, trecându-şi un picior peste şa şi sărind jos. Sunt 


273 


păstrătorul sigiliului şi prim-sfetnic al regatului. Dacă doreşti, 
poţi citi ordinul, adăugă el, întinzându-i pergamentul lui Jacques. 

Marele Maestru îl scrută cu răceală. 

Văzând că nu-l ia, Nogaret zâmbi uşor. 

— Bineînţeles, uitasem că majoritatea templierilor habar n-au 
să citească, nu-i aşa? Ei bine, voi pune pe altcineva să o facă. 
Pocni din degete, chemându-l pe unul dintre oficiali. 

Când acesta ieşi în faţă, Jacques, furios, îşi ridică o mână. 

— Destul! Vreau să vorbesc cu regele Filip. 

— Maiestatea sa nu poartă tratative cu ereticii. 

— Nici tu, nici regele nu aveţi autoritatea să ne arestaţi ori să 
ne confiscati bunurile, spuse Geoffroi de Charney, venind în 
dreapta lui Jacques. Ochii săi precum cremenea îl priveau 
batjocoritor pe Nogaret. Ordinul regelui, oricare ar fi conţinutul 
lui, n-are nicio valoare. 

Nogaret se întoarse şi se îndreptă către un bărbat înalt, cu 
chipul palid, care purta roba neagră a dominicanilor. 

— Călugărul Guillaume de Paris, conducător al colegiului 
dominican din oraş, are autoritatea de a aresta pe oricine e 
suspect de erezie. Acest drept le-a fost acordat călugărilor 
inchizitori de către papa Grigore al IX-lea acum mai bine de 
şaptezeci de ani. 

— În cazul mirenilor, da, ripostă de Charney, dar pentru un 
ordin religios e nevoie de aprobarea papei. 

— Eu cred că deja şi-a dat acordul, răspunse Nogaret. A 
început o anchetă în privinţa acuzațiilor de erezie. 

— Anchetă? întrebă Jacques. Între mine şi papa Clement n-a 
avut loc decât o simplă discuţie. Sanctitatea Sa nu vrea să 
treacă cu vederea o asemenea chestiune, însă nu crede cu 
adevărat spusele lui Esquin de Floyran. El însuşi mi-a zis cât de 
mult urăşte Templul acest om. 

— Dacă e aşa, n-aveţi de ce să vă temeţi de un proces. Vă 
veţi dovedi nevinovăția. 

— Amândoi ştim foarte bine că menirea unui inchizitor este 
aceea de a dovedi vinovăția, nu nevinovăția. 

Nogaret îl privi pe Jacques cu hotărâre. 


274 


— Dă-te la o parte. Soldaţii mei au dreptul să tragă. Văzând 
că Jacques nu se mişcă, Nogaret, nerăbdător, îi arătă pe soldaţii 
cu arbalete. Dacă nu laşi sabia jos, vor trage în tine! 

Jacques se uită în jurul său, simţindu-i pe cavaleri apropiindu- 
se în urma amenințării la adresa sa. Vru să le spună să se 
oprească. Însă înainte de a rosti cuvintele, Nogaret îşi lăsă mâna 
în jos şi doi dintre soldaţi traseră cu arbaleta. Una dintre săgeți îl 
lovi în piept pe un tânăr cavaler care se afla chiar în spatele 
Marelui Maestru. Jacques văzu cum acesta căzu pe spate, 
scăpând sabia din mână. Un altul, lovit în gât de săgeată, se 
prăbuşi la pământ într-o baltă de sânge. Simţi mişcare în jurul 
său, cavalerii înaintând pentru a-i ataca pe cei care trăseseră. 
Vreme de-o clipă, Jacques rămase țintuit locului, privindu-i pe 
cei doi cavaleri morţi, nevenindu-i să creadă. Era o nelegiuire să 
insulţi un templier, iar rănirea unuia se pedepsea cu 
excomunicarea. Văzându-şi soldaţii avansând şi pe cei ai lui 
Nogaret ridicându-şi armele, îşi reveni din amorţire. Nu putea 
lăsa lupta aceasta să se transforme într-un masacru. 

— Opriti! răcni Marele Maestru. Lăsaţi armele jos, le strigă el 
cavalerilor. Acum! 

Unul câte unul, templierii îşi lăsară săbiile jos. Nogaret zâmbi 
şi le făcu semn gărzilor regelui să pătrundă în complex. 

Gărzile se purtară brutal, trăgându-le mâinile fără milă, 
legându-le la spate, doborându-i în genunchi pe cavaleri ori 
lovindu-i cu pumnii. Grăjdarii, bucătarii şi preoţii fură şi ei trataţi 
la fel de dur, urletele de durere umplând Templul când soldaţii 
regelui pătrunseră în sala capitulului şi în clădirile oficialilor, în 
donjon ori în liniştita capelă. Se mişcau repede, surescitaţi. Ani 
la rând, bărbaţii aceştia crescuseră cu poveştile despre 
ceremoniile secrete ale mânarilor şi de neatins cavaleri 
templieri. Vorbeau în şoaptă despre mantiile lor neîntinate, 
despre curajul lor în luptă şi despre măreţele lor fapte de peste 
mări şi ţări, despre comorile de neimaginat pe care le aveau. 
Acum legendele acelea se prăbuşeau în faţa lor, supuse, 
lăsându-i în sfârşit să le afle secretele şi să le fure bogăţiile. 

În vreme ce sergenţii şi cavalerii erau târâţi în camerele din 
preceptoriul devenit acum temniţa lor, Jacques de Molay şi 
Geoffroi de Charney, după ce li se luaseră mantiile, erau legaţi 


275 


de un car ce avea să-i poarte până la Luvru, fortăreaţa regelui 
de pe malul Senei. Zorii mijiseră, cerul era senin şi aerul rece, 
iar pentru prima oară în aproape două sute de ani clopotele ce 
anunțau slujba de dimineaţă nu bătură. 


Cartierul Latin, Paris 
27 octombrie 1307 


Will cerceta fiecare construcție ce  mărginea strada 
şerpuitoare pe care o parcurgea. Prăvăliile şi atelierele erau 
înghesuite, fațadele clădirilor întărite cu grinzi şi vopsite în 
trandafiriu şters ori alb spălăcit aplecându-se peste drumul 
noroios. În depărtare, domul catedralei se ridica mult deasupra 
puzderiei de acoperişuri. Cerul de dincolo de el era ca de plumb, 
pe alocuri ridicându-se firişoare fine de fum. Aerul era răcoros, 
iar oamenii de pe străzi mergeau repede, înfofoliţi în mantiile şi 
în veşmintele lor largi, scoțând aburi pe gură. Majoritatea erau 
cărturari ori preoţi de la numeroasele colegii care reprezentau 
punctul central al Cartierului Latin. Will ştia cât de ciudat arăta 
el printre acei oameni, cu mantia lui din piele tăbăcită 
zdrenţăroasă şi murdară, cu părul şi barba neîngrijite, cu 
ghetele pline de noroi. Până şi calul atrăgea atenţia. Era un 
armăsar de luptă masiv, negru ca tăciunele, pe care i-l înşeuase 
Simon când plecase de la preceptoriu. Simţea că e privit cu 
interes de cei care se-ntrebau ce face un om asemenea lui cu un 
animal de rasă. Se gândea că, drept răspuns la întrebarea cuiva, 
putea spune că e un paj, deşi vârsta l-ar fi contrazis. Lăsând la o 
parte scuzele pe care le-ar fi putut inventa, îşi îndreptă toată 
atenţia asupra clădirilor. N-avea de gând să rămână pe-acolo 
prea multă vreme, stârnind curiozitatea celor din jur. Nu trebuia 
decât să găsească ceea ce căuta şi apoi putea să plece. 

Călătoria înspre Poitiers îi luase mai mult decât anticipase, 
furtunile de toamnă împiedicându-i înaintarea. Odată ajuns în 
oraş, se ţinuse departe de drumurile principale, ştiind că ar fi 
putut fi recunoscut. Hugues de Pairaud îl credea mort, însă Will 


276 


n-avea nici cea mai mică îndoială că inspectorul avea să-şi 
termine treaba dacă avea să fie prins. Când vorbi cu un călugăr 
pe care îl cunoştea din vizitele precedente, aflase că ajunsese la 
două zile după plecarea lui Jacques de Molay. Marele Maestru se 
dusese la Paris, lăsându-i pe vizitator şi pe restul oficialilor la 
preceptoriul din oraş. Clement era grav bolnav şi, în ciuda 
insistențelor sale, călugării nu-i dăduseră permisiunea de a-l 
vedea pe Clement până cu o zi înainte de cea în care fuseseră 
stabilite arestările. 

Reuşise să obţină o întrevedere de o oră cu papa, însă acesta, 
epuizat de boala de care suferea, nu reuşise să-i ofere niciun fel 
de alinare ori ajutor. Rămăsese la mănăstire, sperând că 
Clement avea să-şi revină şi să ia o decizie în privinţa felului în 
care să-i răspundă regelui, şi încă se afla acolo când i se 
spusese că preceptoriul din Poitiers fusese cucerit în urma unui 
asalt furibund al unui numeros contingent de soldaţi din garda 
regală. Toţi cavalerii fuseseră capturați, iar Hugues şi ceilalţi 
oficiali fuseseră luaţi de soldaţii regelui pentru a fi duşi la Paris. 
Amenințarea din ordinul pe care-l citiseră fusese astfel 
confirmată, şi, fără să ştie dacă fiica sa, Simon şi Robert 
reuşiseră să plece la bordul corăbiei, Will îl imploră pe Clement 
să-i scrie regelui, condamnându-i faptele şi cerându-i să-i 
elibereze imediat pe cavaleri şi să înapoieze bunurile însuşite pe 
nedrept. Papa fusese de acord să se întâlnească cu regele de 
îndată ce avea să se însănătoşească, însă Will, nemulţumit de 
lentoarea cu care acţiona Sanctitatea Sa, decisese să se 
întoarcă la Paris. Spera că, dacă îi va aduce lui Clement dovada 
limpede a faptului că regele se folosise de forţă ori confirmarea 
că-şi însuşise bunurile Templului, va putea astfel să-l determine 
să ia o decizie imediată. 

Când ajunsese în Paris, se dusese mai întâi la preceptoriu, 
însă văzând că era înţesat de gărzile regelui, nu îndrăznise să se 
apropie prea mult. Locuitorii oraşului vorbeau despre căderea 
Templului, iar lucrul acesta era într-adevăr neplăcut. Unii îşi 
doreau să se facă dreptate, iar cavalerii să-şi primească 
pedeapsa binemeritată pentru pierderea Ţării Sfinte. Alţii 
vorbeau despre acuzaţiile care li se aduceau templierilor, 
privindu-i cu subînţeles pe măcelarii de la care cumpărau carne, 


277 


spunând că dintotdeauna ştiuseră că aceştia făceau lucruri rele. 
Ascultându-le clevetirile aflase că nu fuseseră prinşi toţi 
cavalerii de la preceptoriu în acea zi. Oamenii vorbeau despre 
unii care fugiseră în timpul haosului provocat de soldaţii regelui. 
De câteva zile încoace, Will continua să-i caute, acesta fiind şi 
motivul pentru care se afla în Cartierul Latin, cercetând clădirile, 
căutând un semn. 

În cele din urmă, îl găsi: o uşă neagră, pe care era pictată o 
cruce aurie, vopseaua scorojindu-se din pricina trecerii timpului. 
La ferestrele de la parter, fiindcă era încă devreme, obloanele 
erau trase. Ducându-şi calul prin pasajul boltit de lângă clădire, 
Will intră într-o curte mică, îndreptându-se către grajdul 
construit lângă zidul din spate. Un băiat mătura pe jos. Işi ridică 
ochii când îl văzu pe Will, apoi privi cu uimire, de sus în jos, calul 
masiv. 

— Unde-l pot găsi pe hangiu? întrebă Will, dându-i căpăstrul. 

— În bucătărie, răspunse băiatul, întorcând cu îndemânare 
animalul şi ducându-l către grajd. 

— Să-l laşi înşeuat, îi strigă Will, îndreptându-se către uşa din 
spate. Nu zăbovesc mult. 

Când intră în bucătărie, doi bărbaţi se întoarseră miraţi, 
privindu-l întrebător. 

Unul dintre ei avea un cuţit în mână, ţinându-l deasupra 
peştelui pe care-l eviscera. 

— Ce vrei? 

— ÎI caut pe hangiu. f 

— E-n față, răspunse omul, tăind capul peştelui. li arătă lui 
Will o uşă din spatele lui. Da’ n-avem camere, dacă asta cauţi. 

Will intră într-o încăpere întunecoasă, care mirosea a 
mucegai. Un bărbat costeliv, cu părul roşcat, rostogolea un butoi 
pe dalele de piatră neşlefuită. Blestemă printre dinţi când dădu 
peste una din băncuţele care mărgineau încăperea. 

— Lasă-mă pe mine. 

Will se apropie de el şi apucă butoiul din cealaltă parte. 

Bărbatul păru surprins, însă îl lăsă pe Will să-l ajute să ducă 
butoiul acolo unde mai erau aşezate şi altele. Se îndreptă de 
spate. 

— Ai venit să ceri o cameră? Pentru că... 


278 


— Nu, îi tăie vorba Will. Caut doi oameni pe care cred că-i 
găzduieşti. 

— Da? 

Vocea bărbatului era limpede, însă Will îşi dădu seama că e 
uşor tensionat. 

— Cred că ştii despre ce vorbesc. 

Bărbatul izbucni în râs. 

— De unde vrei să ştiu dacă nu-mi spui cum îi cheamă? 

— Sunt templieri. 

Bărbatul îşi ridică mâinile, clătinând din cap. 

— Îmi pare rău. 

începu să se îndepărteze de Will, îndreptându-se către 
bucătărie. 

— N-am venit să-i trădez, spuse repede Will. Nu vreau decât 
să vorbesc cu ei. Vă rog. Este foarte important. 

Bărbatul se lovi de o băncuţă, speriindu-se. 

— Uite ce e, nu fac decât să-i las să stea la mine, spuse el, 
chipu-i desluşindu-se palid şi înfricoşat în lumina slabă, până 
când vor putea să fugă. Am făcut negoţ cu preceptoriul şi 
cavalerii m-au omenit întotdeauna. Mi-am spus că le datorez 
măcar atât atunci când au venit la mine căutând adăpost. 

Will încuviinţă. 

— lar atunci când toate acestea se vor sfârşi, fii sigur că vei fi 
răsplătit pentru ajutorul pe care li l-ai dat. 

Bărbatul şovăi vreme de-o clipă, apoi îi arătă scările. 

— Sunt patru. Trei cavaleri şi un sergent. Le-am dat ultima 
cameră. 

— Mulţumesc, spuse Will, îndreptându-se către scări. 

Scândurile trosneau la fiecare pas. Urcă toate etajele, până 
ajunse la o uşă de la etajul patru, unde treptele se terminau. 
Bătu. Se auziră mişcări în cameră şi câteva voci şuşotind. Uşa fu 
întredeschisă şi apăru chipul unuia dintre ei. 

— Cine eşti? 

— Numele meu este William Campbell. Sunt un prieten al lui 
Robert de Paris şi al lui Simon Tanner. Vreau să stau de vorbă cu 
voi. 

— Îmi pare rău, spuse vocea, nu-i cunosc. 


279 


— Gui, stai, se auzi o altă voce de dincolo de uşă, lasă-l să 
intre. 

Uşa se închise, iar Will îi auzi şoptind. În cele din urmă, uşa se 
deschise larg, permiţându-i-se să intre. Când o făcu, o sabie fu 
ridicată până la gâtul său, făcându-l să împietrească. 

— la-i sabia, Albert, spuse bărbatul din spatele său, închizând 
uşa cu piciorul. 

Un tânăr cu faţa lătăreaţă şi rumen în obraji îi scoase sabia 
din teacă. Între timp, Will le aruncă o privire celorlalţi doi bărbaţi 
din încăpere, amândoi înarmaţi şi gata de atac. Cu toţii se 
bărbieriseră, dar albul din bărbie îi dădea de gol. Soarele nu le 
bronzase pielea de ani buni. Purtau haine peticite, care nu li se 
potriveau, fiind prea mari sau prea mici, şi toţi aveau aceeaşi 
privire - vigilentă şi circumspectă -, tipică celor hăituiţi. 

— Spune ce vrei, îl întrebă cel pe care-l chema Gui, care încă 
îi ţinea sabia pe gât. 

— Informaţii. 

— Cum ai dat de noi? îl întrebă Albert neliniştit. 

— Un servitor de la preceptoriu care a scăpat mi-a spus. 

Gui bălmăji o înjurătură. 

— V-am zis eu că nu trebuia să rămânem aici. Dacă el ne-a 
găsit, atunci şi gărzile regelui o vor putea face. Trebuie să fugim 
din Paris. 

— Cum? răspunse unul dintre cavaleri. N-avem bani şi suntem 
cunoscuţi în oraş. Trase de zdrenţele de pe el. Fără nişte haine 
decente, n-o să putem trece nici măcar de gărzile de la poartă. 
Ai auzit ce-a spus Martin. li iau la întrebări pe toţi cei care vor să 
iasă din oraş. 

— Ce fel de informaţii vrei să afli? îl întrebă Gui pe Will. 

— Luna trecută, ştiţi cumva dacă un grup de templieri a 
plecat de la preceptoriu? Printre ei trebuie să fi fost şi Robert de 
Paris şi Simon Tanner. Ar fi trebuit să se îmbarce la bordul unei 
corăbii. ` 

Câteva clipe, Gui nu spuse nimic. Işi lăsă încet arma jos, 
tinând-o însă încă îndreptată înspre Will. 

— Da. Nimeni nu ştia ce se-ntâmplă sau de ce-au plecat, însă 
mai târziu s-a aflat că plecaseră cu bunurile din vistierie. Se 
credea că din ordinul inspectorului. 


280 


Will respiră uşurat. 

— Dar în ziua arestărilor? Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? A 
început deja judecata lor? Cavalerii sunt doar întemnițați sau 
sunt şi interogaţi? 

Albert clătină din cap. 

— Nu ştim. Noi patru eram la infirmerie când au început 
arestările. Când au intrat soldaţii regelui şi au omorât câţiva 
cavaleri, am decis să fugim. Ne-am gândit să mergem la un alt 
preceptoriu şi să le spunem ce s-a întâmplat. 

— N-ar fi fost o idee bună, replică Will. Arestările n-au avut loc 
doar la Paris. 

Gui se încruntă. 

— Cine eşti? De unde ştii toate astea? 

— Cineva care nu vrea să-l lase pe rege să-şi adjudece 
premiul, răspunse Will. Însă pentru a face asta, am nevoie de 
dovada limpede că Filip e nedrept faţă de cei arestaţi, pentru a 
mă putea întoarce la papă. 

— La papă? glăsui Albert plin de speranţă. 

Auziră sunet înfundat de copite şi strigăte de alarmă. Will şi 
Gui se îndreptară către fereastră. Un detaşament de soldaţi din 
garda regală se îndrepta spre han, iar oamenii alergau care- 
ncotro, făcându-le loc. Will blestemă când soldaţii se opriră jos, 
caii rotindu-se şi lovind din picioare. 

— Tu i-ai adus aici? mârâi Gui, întorcându-se către el. 

— Nu. 

Auziră strigătele celor de jos. 

— În numele regelui, deschideţi! 

— La dracu'! 

Gui ieşi cu repeziciune pe uşă. Will se luă după ei, tropăind pe 
scări. 

— Prin spate! strigă Gui când ajunseră la catul inferior. Vom 
ieşi prin spate! 

— Nu, răcni Will. Vor avea oameni şi acolo. Pe ferestre! Poate 
reuşim să ne căţărăm pe acoperiş. 

Însă cavalerii nu-l luară în seamă şi-l urmară pe Gui, coborând 
cu repeziciune scările şubrede. Uşile de pe palier se deschideau 
una câte una, chiriaşii trezindu-se din somn. 


281 


— Ce naiba se-ntâmplă? întrebă un bărbat care ieşi din 
camera sa. Se dădu înapoi când îl văzu pe Will venind înspre el. 

Trecând pe lângă el, Will intră în cameră şi alergă până la 
fereastră. Injură, văzând că dădea înspre curtea interioară. Erau 
în jur de douăzeci de soldaţi acolo, intrând pe uşa din spate. 
Auzi strigăte de undeva de jos când ieşi din cameră şi o luă la 
fugă pe coridor. Incercă să intre pe o uşă, însă era încuiată, apoi 
găsi o alta şi o izbi cu umărul, reuşind să pătrundă în încăpere. 
Un bărbat se aruncă asupra lui ţinând în mână o oală de noapte. 
Will se eschivă, apoi se năpusti asupra lui, lovindu-l în stomac. 
Omul se încovoie de durere, căzând la podea, apoi răsună 
ţipătul unei femei care sări din pat. Era goală, buzele 
întredeschise lăsând să iasă încă un strigăt. Se auziră tropăieli 
pe scări. Ignorând-o, Will se duse la fereastră şi trase obloanele. 
Era un pervaz. Dacă se urca pe el, poate că ar fi reuşit să ajungă 
pe clădirea alăturată. Işi trecu piciorul peste şi se urcă pe 
pervaz, agăţându-se de cadru pentru a-şi menţine echilibrul. In 
acelaşi timp intrară în cameră şi trei soldaţi din garda regală. 
Femeia începu să ţipe şi mai tare când unul dintre ei îl apucă pe 
Will de glugă. Fu tras înapoi şi trântit la podea. Unul îl izbi cu 
piciorul în faţă şi sângele îi năvăli în gură. Ameţit şi înecându-se, 
Will fu târât afară din încăpere. 

Scuipând sânge printre dinţi când îl scoaseră în stradă, Will 
văzu că şi ceilalţi bărbaţi fuseseră prinşi. Gui era pe jos, chipul 
său fiind schimonosit de durere. In jurul lor se adunaseră o 
mulţime de oameni, ieşind din prăvălii ori hanuri pentru a fi 
martori la evenimente. Cineva izbucni în urale când Albert, care 
se zbătea, fu lovit într-o parte şi doborât la pământ. 

— Alţi şobolani care-au fugit când li s-a scufundat corabia, se 
auzi o voce guturală. Arestaţi-l pe hangiu şi pe toţi ai lui. Ordinul 
fu rostit destul de tare pentru a fi auzit şi de cei care priveau de 
departe. Toţi cei care adăpostesc eretici vor primi aceeaşi 
pedeapsă. 

Will îşi lăsă capul în jos când văzu pe cineva purtând o mantie 
neagră apropiindu-se. 

— Cine sunt? Cavaleri sau sergenţi? 

— Nu sunt sigur, răspunse soldatul. Vom afla imediat ce-i vom 
întemniţa. 


282 


— Cu siguranţă. Duceţi-i pe toţi la preceptoriu. 

Rămânând cu capul plecat, Will privi cum mantia neagră se 
îndepărtează. Se simţi tras într-o parte, însă vocea guturală se 
auzi din nou. 

— Stai! 

Will se încordă. 

— Omul ăla. Vreau să-i văd faţa! 

Will încercă să se opună, însă unul dintre cei care-l ţineau îl 
trase de păr, ridicându-i capul. Se trezi faţă în faţă cu Guillaume 
de Nogaret, privindu-l drept în ochi. 

Lui Nogaret nu-i venea să creadă ce vede, dar expresia de 
surprindere fu curând înlocuită de una plină de satisfacţie. 

— Să-l ducem împreună cu ceilalţi, ministre? întrebă 
şovăielnic unul dintre soldaţi. 

— Nu, murmură Nogaret. Îl vom duce la Luvru. Rostea 
cuvintele cu deosebită plăcere. Voi pregăti o celulă specială 
pentru el. 


283 


Luvru, Paris 
31 octombrie 1307 


Will mergea prin celulă, cinci paşi înainte, cinci paşi înapoi. În 
ultimele patru zile ale căror ore i se păruseră a fi o eternitate în 
strâmta cămăruţă lipsită de aer, acesta era singurul lucru pe 
care putea să-l facă fără a se simţi îngrădit de ceva. Nu-l 
legaseră, aşa că putuse să aleagă dacă vrea să stea jos, 
cugetând, să se întindă şi să doarmă pentru a-şi păstra forţele, 
sau să meargă încolo şi-ncoace pentru a-şi pune muşchii la 
lucru. 

Temniţa - patru pereţi goi, nicio fereastră, o uşă simplă, cu o 
gaură prin care i se aducea de mâncare - îi stârnise uimirea. 
Felul în care îl privise Nogaret când zăcea în mâinile gărzilor 
regale îl făcuse să creadă că va fi bătut şi torturat. Intr-un fel, 
pustietatea aceasta, contactul cu alţi oameni lipsind cu 
desăvârşire, era şi mai greu de îndurat. Aşteptarea a ceea ce 
avea să urmeze îl neliniştise atât de mult, încât toată fiinţa lui 
tremura de încordare, aşa că avu nevoie de toată puterea 
pentru a-şi putea abate gândurile astfel încât să nu 
înnebunească. Trebuia să-şi păstreze calmul, să se pregătească. 
Nu făcea decât să meargă, îndreptându-şi toată atenţia asupra 
simplităţii acţiunii de a pune un picior în faţa celuilalt. 

Ceva mai târziu, auzi paşi răsunând. Will se opri, ascultând. 
Se apropiau. Se gândi că trebuie să fie trei, poate patru bărbaţi, 
clinchetul armurilor fiind greu de confundat. Se lipi cu spatele de 
peretele celulei când paşii se opriră în faţa uşii. Se auzi zăvorul 
deschizându-se. 

— Cu faţa la perete, răsună o voce aspră. 

Will ezită, nedorind să se arate slab, însă nu văzu niciun motiv 
pentru care să nu se supună unui simplu ordin, aşa că se 
întoarse. Îl străbătu un fior în aşteptarea loviturii şi simţi un 
curent de aer. Se încorda când fu apucat de braţe. Mâinile îi fură 
duse la spate şi legate cu o funie. Auzi respiraţia unuia dintre ei 
în spatele său, şi tensiunea crescu şi mai mult, simţindu-şi 


284 


sângele clocotind în vene şi palmele fierbinţi şi umede. Fu întors 
şi forţat să meargă înainte, încadrat de câte un soldat. 

Gardienii nu vorbiră nici cu el, nici între ei, în vreme ce el era 
scos din celulă şi dus afară. Mergând, Will încercă să-şi îndrepte 
atenţia spre ceva dinăuntrul său, acolo unde amenințările ori 
durerea nu aveau cum să ajungă. Era un lucru dificil, căci 
gândurile i se amestecau năvalnice. Işi aminti de fiica sa 
uitându-se peste umăr când Simon o luase cu el, apoi îl văzu pe 
William Wallace dat jos din ştreang. Îşi încleşta dinţii şi le alungă 
din minte, concentrându-se asupra acţiunii de a pune un picior 
în faţa celuilalt, exact ca în celulă. 

Cei care-l escortaseră se opriră în faţa unei uşi. Când fu 
deschisă, Will simţi un val de căldură, iar fruntea i se umplu de 
broboane de transpiraţie. Primul lucru pe care îl observă fu 
expresia necruțătoare de pe chipurile amenințătoare ale celor 
doi bărbaţi pe care îi putea vedea în cameră. Il recunoscu 
imediat pe Nogaret. Cu excepţia celor patru gărzi care îl 
aduseseră acolo, în încăpere se mai aflau alţi patru bărbaţi, cu 
toţii purtând robele negre ale dominicanilor. Pe unul dintre ei, 
înalt şi slab, cu ochi neîndurători, îl cunoştea din vedere. Era 
Guillaume de Paris, duhovnicul lui Filip şi şeful inchizitorilor din 
Paris. După ce se închise uşa, privirea lui Will se îndreptă asupra 
multitudinii de obiecte şi instrumente care îl amenințau mult 
mai direct şi mai puternic. 

O funie trecută peste una din bârnele tavanului se afla în 
apropierea unui cadru triunghiular care părea să aibă un troliu 
în vârf, pe care era încolăcită o altă funie. In faţa unor cărbuni 
încinşi văzu o tăblie negricioasă, aşezată lângă un castron cu 
ceva uleios în el. Pe un piedestal se aflau un fel de pâlnie şi un 
urcior mare, precum şi o masă acoperită cu o pânză, care fusese 
aşezată peste obiecte a căror întrebuințare mintea sa nu putea 
decât să o bănuiască. Insă mult mai înspăimântătoare decât 
acestea erau petele de pe podea, unele mai proaspete, altele 
mai vechi. Simţi miros de sânge şi urină, fecale şi transpiraţie. 
Fiecare pată era o urmă a durerii, un strigăt ori un scâncet. Era 
o cameră a terorii, o încăpere unde oricine îşi putea pierde 
demnitatea şi umanitatea, fiind crestat până în miezul său, până 
la sânge, până la os. Işi aduse aminte de Everard, care îi 


285 


povestise despre torturile la care fuseseră supuşi catarii, însă 
inchizitorii îşi  practicaseră meseria continuu, rafinându-şi 
metodele şi adaptându-se cerinţelor Bisericii. Interzicându-li-se 
să verse sânge, decât dacă lucrul acesta se întâmpla accidental 
în timpul unui interogatoriu, fuseseră nevoiţi să născocească noi 
metode prin care să le provoace suferinţă bărbaţilor şi femeilor 
acuzaţi de erezie, de la care aşteptau o mărturisire. Membrele 
puteau fi rupte, arse, comprimate, dislocate - toate acestea fără 
nici măcar o picătură de sânge care să păteze Biserica. 

Nogaret aşteptă ca Will să cuprindă cu vederea întreaga 
încăpere înainte de a vorbi. 

— William Campbell, ai fost acuzat de erezie. Prin 
împuternicirea Bisericii, vei fi supus unui interogatoriu pentru a 
se stabili dacă acuzaţia care ţi se aduce este adevărată ori nu. 
Ţi se va acorda posibilitatea de a-ţi recunoaşte vinovăția, iar 
dacă te vei căi cu adevărat, atunci îţi vor fi iertate păcatele. 
Cum te consideri? 

Will îi privi pe ceilalţi bărbaţi, apoi se uită din nou la Nogaret. 

— Cum aş putea să fiu vinovat? Nu sunt templier. Am părăsit 
Ordinul în urmă cu mulţi ani. Care sunt dovezile care susţin că 
aş fi un eretic? 

Nogaret zâmbi, părând bucuros să joace acest joc. 

— Mărturia unui membru de rang înalt al Ordinului. Făcu o 
pauză, uitându-se atent la Will. Ce este Anima Templi? 

Will nu răspunse, continuând să-l privească pe Nogaret. 

— Tăcerea ta e surprinzătoare, Campbell. Inspectorul 
Templului, Hugues de Pairaud, le-a spus tuturor celor din 
această încăpere că tu eşti liderul acestei organizaţii. 

Will continuă să rămână tăcut. 

— De fapt, continuă Nogaret, multe din cele spuse de Pairaud 
confirmă mărturia lui Esquin de Floyran, la fel cum fac şi cele ale 
celorlalţi, inclusiv cele ale Marelui Maestru. 

— E o minciună. 

— Chiar aşa? Nogaret se apropie de cadrul triunghiular. 
Jacques de Molay a recunoscut asta chiar aici, pe patul de 
tortură. A spus că l-a renegat pe Hristos şi că a scuipat pe cruce. 
A spus că se închina unui idol cu trei capete în timpul adunărilor 


286 


din sala capitulului şi că îi încuraja şi pe alţi cavaleri să facă la 
fel, şi că îşi săruta fraţii pe gură şi pe alte părţi ale corpului. 

Will observă că Guillaume de Paris se strâmbă, dezgustat. 
Unul dintre dominicani îşi făcu cruce. Căldura toropitoare 
degajată de torţe şi de cărbunii încinşi îl făcu să transpire, de-a 
lungul coloanei sale prelingându-se picături de sudoare. Ar fi 
putut tăgădui totul, însă n-ar fi avut niciun fel de importanţă. ŞI 
nici mărturisirea păcatelor, cel puţin nu atât timp cât Nogaret 
era cel care conducea interogatoriul. Dar poate că ar fi putut 
face apel la mila lui de Paris, scăpând alţi oameni de chinurile 
acestea. Cel puţin până la intervenţia papei Clement. Işi mută 
privirea asupra înaltului dominican. 

— Anima Templi există, iar eu chiar am fost conducătorul ei la 
un moment dat. Nu a fost niciodată o organizaţie eretică, ci una 
în căutarea păcii. Din nefericire, atunci când am părăsit Ordinul, 
câţiva oameni ne-au convertit ţelurile, astfel încât să se 
potrivească cu ale lor. Şi o spun iarăşi, oamenii aceştia nu erau 
nişte eretici, doar că au apucat pe o cale greşită. Au păcătuit 
pentru că au fost lacomi şi trufaşi, nu pentru că au nesocotit 
credinţa, iar judecata lor ar trebui să fie dusă la bun sfârşit de 
singura autoritate ce are putere asupra cavalerilor templieri: 
Sanctitatea Sa, papa. Repet, au fost doar câţiva. Fiţi milostivi cu 
ceilalţi fraţi şi nu-i supuneţi torturii, căci nu ştiu nimic despre 
erezie, la fel cum nu ştie nici Marele Maestru. 

— Cunoşti numele acestor oameni? întrebă Guillaume de Paris 
cu severitate. 

Will se gândea cum să răspundă când Nogaret păşi între cei 
doi. _ 

— Nu-l lăsaţi să vă păcălească. Incearcă doar să ne abată 
atenţia. L-aţi auzit pe de Molay recunoscându-şi păcatele vouă 
înşivă, nu mai târziu de ieri. 

Will îşi miji ochii. 

— Fiecare om ar recunoaşte orice dacă e legat de chestia aia, 
spuse el. Inclusiv tu. 

Nogaret se înroşi de furie, însă şi-o stăpâni înainte să 
răspundă. 

— Mă bucur că ţi-ai mărturisit păcatele atât de repede, 
Campbell. E un semn încurajator pentru următoarele întrebări 


287 


pe care ţi le voi pune, întrebări la care regele aşteaptă un 
răspuns imediat. Le făcu un semn soldaţilor. Dezbrăcaţi-l! 

Will se încordă când gărzile se apropiară. Unul îi rupse 
cămaşa. Altul îi tăie mânecile cu un cuţit. Tresări când simţi 
lama lângă piele. Pantalonii fură rupti la rându-le, iar el rămase 
gol, vulnerabil. Îşi aminti că simţise ceva asemănător în timpul 
iniţierii sale, doar că atunci exista promisiunea unei răsplăţi la 
capătul încercărilor prin care trebuia să treacă. Insă acum nu 
mai avea la ce să spere. 

Când fu târât până la piedestalul pe care se aflau pâlnia de 
metal şi urciorul cel mare, Will văzu apă şi tot felul de pete pe 
podea. Ochii săi poposiră asupra ustensilelor de pe jos, însă nu 
reuşi să-şi dea seama la ce aveau să fie folosite. 

— Unde sunt bogăţiile Templului, Campbell? 

— Nu ştiu. Întreabă-i pe cavaleri. 

— Deja am făcut-o. Câţiva mi-au spus că tu ai fost implicat în 
scoaterea tezaurului din Paris. Vocea ministrului se transformă 
într-un mârâit. În noaptea în care curva de fiică-ta a furat unul 
din ordinele regale de la maiestatea sa! Ar fi trebui să-i tai gâtul 
curvei ăleia când am avut ocazia! 

Will vru să se ridice, să se năpustească asupra lui, însă fu tras 
înapoi şi, la ordinul lui Nogaret, fu pus pe masă, unul dintre 
inchizitori luând urciorul, iar un altul pâlnia. Se zbătu, însă 
soldaţii se apropiară şi-l ţintuiră de masă, legându-i strâns 
mâinile la spate, astfel încât propria lui greutate să-i zdrobească 
braţele. 

— Unde sunt bogăţiile? întrebă Nogaret, apropiindu-se de Will 
într-atât de mult, încât acesta îi putea simţi respiraţia 
respingătoare. 

Îşi întoarse faţa, însă unul dintre soldaţi îl apucă de cap. Un 
inchizitor se aplecă peste el şi-i băgă pâlnia în gură, apăsând 
până când buzele începură să sângereze, iar el fu nevoit să o 
deschidă. Dintr-odată, văzu buza urciorului deasupra sa. Intregul 
corp i se contractă când toată apa fu turnată în pâlnie. li umplu 
gura şi-i pătrunse pe gât, fără să poată înghiţi. Curse tot mai 
multă şi mai multă, făcându-l să se înece şi să vomite, de parcă 
ar fi revărsat în el un râu întreg. Nu putea să respire. Se îneca. 


288 


Asta era. Murea, şi în tot acest timp auzea vocea şfichiuitoare a 
lui Nogaret. 
— Unde sunt bogăţiile? Unde? 


Luvru, Paris 
24 decembrie 1307 


Will se trezi speriat când uşa de la celula sa fu izbită de 
perete. Încercă să se ridice, însă corpul său era prea slăbit de 
foame şi epuizare, şi înainte să poată face măcar o mişcare, trei 
gardieni îl ridicară în picioare. Unul dintre ei avea în mâini o 
tunică din lână aspră pe care i-o trase peste cap, acoperindu-i 
corpul plin de cicatrice. Mâinile lor erau ca nişte cleşti pe pielea 
sa. Nu mai văzuse pe nimeni de săptămâni bune, astfel încât 
şocul pe care îl resimţi fu deosebit de puternic. Când îl scoaseră 
afară, groaza îi umplu întreaga fiinţă. Ultima oară merseseră 
foarte departe, folosindu-se de instrumentele de tortură pentru 
a-i atinge cele mai moi şi mai vulnerabile părţi ale corpului, 
făcându-l să-şi piardă cunoştinţa de durere. Probabil că acum 
aveau să-i provoace chinuri şi mai greu de îndurat, şi poată că 
n-avea să mai scape cu viaţă. 

Îi răsună în minte vocea lui Nogaret, nemiloasă şi 
batjocoritoare, care îi povestise cum unui cavaler ale cărui tălpi 
fuseseră unse cu grăsime şi puse deasupra unor cărbuni încinşi 
îi fuseseră date într-un săculeţ oasele căzute de la picioare, 
pentru a şi le duce în celulă. Gândurile lui Will erau acaparate de 
imaginea unor oameni mutilaţi şi fără membre, târându-se şi 
scâncind de durere în celule asemenea celei în care stătea el pe 
tot cuprinsul Franţei. Nogaret îi spusese că peste cincisprezece 
mii de membri ai Ordinului fuseseră arestaţi. La fel ca mulţi 
dintre aceştia, Will recunoscu tot ce dorea să audă ministrul 
regelui, gândindu-se că astfel aveau să pună capăt chinurilor. In 
timpul torturii, inchizitorii pur şi simplu îi indicau ce trebuia să 
zică, iar el nu făcea decât să aprobe spusele lor în timp ce-l 
ţineau bine şi îi turnau ceară topită pe piele ori treceau cu 
flacăra unei lumânări peste coapsele lui până când începea să 
simtă mirosul cărnii arse. Cel mai îngrozitor lucru fusese patul 
de tortură, funiile legate de încheieturile sale fiind prinse de 


289 


troliul pe care unul dintre inchizitori îl acţiona icnind din pricina 
efortului, până când membrele îi erau întinse la maximum, gata 
să se rupă. 

Însă a rămas, chiar şi în momentele cele mai crunte, conştient 
de faptul că oamenii aceia trebuiau să-l ţină în viaţă. Nogaret 
credea că numai el ştie unde se află bogăţiile Templului, iar atât 
timp cât ministrul era încredinţat de acest lucru, viaţa lui nu 
putea fi pusă în pericol. Pe patul de tortură, Will îi spusese 
ministrului că toate comorile fuseseră duse în Cipru, însă la 
scurt timp după aceea, când fusese întrebat din nou, zisese că 
în Portugalia. Astfel că Nogaret nu reuşise să afle adevărul, 
neştiind în care dintre mărturii să se încreadă. Acest lucru îl 
nemulţumise, iar Will se simţi întrucâtva victorios, chiar dacă îl 
chinuiau cumplit. 

Când gărzile îl târâră în sus pe nişte scări, groaza lui Will se 
prefăcu în buimăceală. Nu pe acolo se ajungea la camera de 
tortură. După câteva cotituri, mergând de-a lungul unor 
coridoare fără ferestre, soldaţii se apropiară de nişte uşi masive. 
Când acestea fură deschise, Will trase rapid aer în piept, fiind 
orbit de lumina zilei. Era dimineaţa devreme, iar frigul era 
pătrunzător, însă se desfătă cu puritatea aerului. Auzind voci şi 
tropăitul cailor, privi în jur, simțindu-se mai viu şi mai alert ca 
niciodată în ultimele săptămâni. Afară se aflau mai mulţi soldaţi 
şi patru trăsuri. Will îi văzu pe Nogaret şi pe Guillaume de Paris. 
Ministrul era neliniştit şi nervos. Privindu-i pe cei din mulţime, 
Will văzu alţi bărbaţi costelivi purtând tunici precum a sa, păziţi 
de gardieni. li recunoscu pe Jacques de Molay şi pe Geoffroi de 
Charney. Marele Maestru, foarte slăbit, era susţinut de doi 
soldaţi. Slăbise mult, iar barba îi fusese retezată. Când fu urcat 
într-o trăsură din apropiere, Will văzu şi alţi oameni în celelalte. 
Câţiva prizonieri pe care nu îi recunoscu erau înghesuiți 
înăuntru. După ce urcară şi patru soldaţi, se auzi şfichiuitul unui 
bici, iar trăsurile, înaintând greoi, ieşiră din curte. 

Will surprinse privirile câtorva dintre prizonieri, însă niciunul 
nu rosti niciun cuvânt. Cu toţii erau conştienţi de prezenţa 
soldaţilor din garda regală, cu săbiile scoase. Incercând să-şi 
dea seama încotro erau duşi, se lăsă pe spate după ce ieşiră din 
curtea fortăreței. Simţi mirosul râului şi auzi trilul păsărilor care 


290 


cântau în copacii de pe mal. Recunoscu izul ierbii umede şi 
înţepătura fumului, însă niciodată nu i se păruseră a fi atât de 
dulci. Trăsura încetini pentru câteva clipe, apoi ieşi pe porţile 
oraşului. Will înţelese încotro se îndreptau când trecură peste 
podul cel mare şi ajunseră pe lle de la Cite, însă în loc să se 
îndrepte către palat, trăsura coti pe una dintre străzile care 
duceau către Notre Dame. 

Ajunşi în mica piaţă din faţa catedralei, Will şi ceilalţi cavaleri 
fură daţi jos din trăsuri de către soldaţi. Un bărbat se împletici 
când sări jos. Will îl prinse, oprindu-l să nu cadă, însă de îndată 
ce-l apucă de mână soldaţii se îndreptară către ei, strigându-le 
să nu se atingă. Când se dădu înapoi, se lovi de un altul. 
Recăpătându-şi echilibrul, se trezi faţă în faţă cu Hugues de 
Pairaud. Inspectorul era tras la faţă şi alb ca varul, părul şi barba 
îi erau pline de sânge, iar buzele purulente. 

— Îmi pare rău, îi spuse lui Will cu glas răguşit, când unul 
dintre gardieni îl împinse în faţă. Îmi pare rău. 

Will îl urmări cu privirea cât timp fură escortaţi înspre treptele 
care duceau către gura întunecată a catedralei. Simţi miros de 
tămâie şi auzi canoanele slujbei de dimineaţă. Pătrunseră apoi 
în clădirea capitulului. 

Pe un piedestal se aflau trei bărbaţi în veşminte negre- 
purpurii, ce purtau la gât cruci din aur, incrustate cu pietre 
preţioase. Când îi văzu, toată încordarea lui se risipi, 
permiţându-şi să spere. După grimasa de pe chipul lui Nogaret, 
bănui că cei trei cardinali ai colegiului nu se aflau acolo din 
porunca regelui. Oare papa intervenise în cele din urmă? Fu 
înghiontit de soldaţi, fiind aşezat în linie cu toţi ceilalţi în centrul 
încăperii. Gardienii se dădură înapoi, lăsându-i pe cei douăzeci şi 
patru de cavaleri singuri în faţa privirilor cumpănitoare ale 
cardinalilor. 

După un răstimp, cel din mijloc, un bătrân venerabil, se ridică. 
Întinse în faţă un pergament. 

— Sanctitatea Sa, papa Clement al V-lea, ne-a trimis să 
asistăm la judecarea membrilor Ordinului Templierilor. Vocea 
cardinalului deveni mai puternică. Sanctitatea Sa a fost profund 
mâhnit, ca noi toţi, să afle că fiecare dintre voi a recunoscut 
oribilele crime de care aţi fost acuzaţi. Cu durere în suflet, ne-a 


291 


încredinţat dificila sarcină de a judeca noi înşine mărturiile 
acestea, pentru a înţelege cum un respectat ordin religios cu 
atâta vechime s-a îndepărtat într-atât de cuvântul lui 
Dumnezeu. Işi drese glasul. Jacques de Molay, vei păşi în faţă 
cât timp vor fi citite capetele de acuzare aduse ţie şi oamenilor 
tăi. 

Urmă o pauză. Apoi, dinadins cu încetineală, Marele Maestru 
înaintă. Mergea greu, şchiopătând. Chipul său se schimonosea 
la fiecare pas, însă continua să-şi ţină capul ridicat. 

Cavalerii ascultară tăcuţi cele o sută douăzeci şi şapte de 
capete de acuzare. Ascultându-le, Will recunoscu mâna lui 
Nogaret. Într-adevăr, ministrul păru aproape mândru tot timpul 
cât bătrânul cardinal le rosti cu voce joasă, aproape şoptită. 
Cavalerii erau acuzaţi că în timpul iniţierilor urinaseră şi 
călcaseră în picioare crucea, că adulaseră o pisică şi un idol cu 
trei capete, că îşi însuşiră donațiile caritabile şi că organizaseră 
adunări secrete în capitul. Chiar şi cuprins de furie, nevenindu-i 
să creadă ce auzea, Will recunoscu măiestria cu care îşi 
formulase Nogaret lungul rechizitoriu. Recunoscu acuzaţiile care 
li se aduseseră catarilor, evreilor şi sarazinilor, cu toţii duşmani 
ai Bisericii; învinuiri pe care oamenii simpli puteau să le 
înţeleagă foarte uşor şi să se îngrozească de ele. Unele dintre 
capetele de acuzare erau adevărate: cavalerii îşi ţineau în secret 
adunările din capitul, şi numai cei care făceau parte din Ordin 
puteau citi Regula templierilor, lucru admis şi de teutoni şi 
ospitalieri. Acest lucru conferise un caracter defăimător 
alegaţiilor. O minciună putea fi acceptată cu mai multă uşurinţă 
dacă era mascată de adevăr, iar Nogaret distorsionase cu 
deosebită măiestrie practicile de zi cu zi ale Ordinului, multe 
dintre ele bine cunoscute, astfel încât să se potrivească cu 
natura procesului, făcându-le dintr-odată să pară nelalocul lor. 

De-a lungul celor cincisprezece minute câte îi fură necesare 
cardinalului să citească lista capetelor de acuzare, Jacques de 
Molay rămase cu capul sus. Hugues de Pairaud, pe de altă 
parte, privea în podea, mâinile tremurându-i pe lângă corp. Un 
cavaler se prăbuşi la pământ, de oboseală ori din pricina şocului 
suferit, dar fu lăsat acolo. 


292 


După ce termină, cardinalul îşi ridică privirea, uitându-se în 
ochii lui Jacques. 

— Ai recunoscut înfăptuirea tuturor acestor crime dinaintea 
inchizitorului Guillaume de Paris. Aici, în faţa noastră, îţi menţii 
declaraţiile? 

Pentru câteva clipe, Jacques rămase tăcut. Apoi îşi ridică 
mâinile şi apucă gulerul tunicii sale jerpelite. Se auzi un sunet 
de sfâşiere când trase şi-şi rupse veşmântul, strâmbându-se de 
efort, rămânând cu pieptul gol în faţa celor trei trimişi ai papei. 
Spatele, braţele şi pieptul erau pline de tăieturi adânci, toate 
negre şi pline de puroi. În timpul cât se aflase în camera de 
tortură, inchizitorii se folosiseră de cleşti făcuţi special pentru a 
smulge carnea celui schingiuit, cleşti care fuseseră înroşiţi în 
foc, pentru a cauteriza imediat rana făcută, împiedicând astfel 
sângerarea. Unele tăieturi luceau în lumină, încă supurând, şi 
Will se gândi că Marele Maestru avea dureri cumplite, chiar şi 
acum, după atât de multe zile de când fuseseră făcute acele 
răni. 

Chipul cardinalului deveni palid. Îşi ridică o mână, voind să-şi 
acopere ochii, apoi şi-o lăsă în jos şi-şi abătu privirea. Unul 
dintre cei doi care rămăseseră aşezaţi se lăsă pe spate, părând 
scârbit. Celălalt continuă să privească, îngrozit. 

— Am mărturisit, spuse Jacques cu glas răguşit, dar nu sunt 
vinovat decât că am fost slab. Precum Mântuitorul nostru, care a 
cerut să Îi fie curmată suferinţa atunci când nu a mai putut 
îndura, la fel şi eu am căzut pradă slăbiciunii. Le-am spus 
inchizitorilor exact ce voiau să audă pentru a pune capăt 
chinurilor. Însă acum vreau să îndrept acest lucru. Lăsaţi-mă să 
fac acum ceea ce trebuia să fac atunci şi să mă dezic de cele ce- 
am spus, căci am mărturisit totul când eram în chinurile morţii. 

Nogaret rămase neclintit. 

— Preasfinţia Voastră... 

Cardinalul nu-l lăsă să termine. 

— Ministre de Nogaret, Sanctitatea Sa vrea ca recunoaşterea 
vinovăţiei să se facă liber şi fără preget înainte de a accepta 
solicitarea regelui de a dizolva Ordinul. Cobori de pe estradă şi 
traversă încăperea. Lucrul acesta - îl arătă pe Jacques, privindu-l 
îngrozit - nu poate fi acceptat. 


293 


— Inchizitorii au fost împuterniciţi de către papalitate să 
folosească tortura pentru a obţine mărturisirea păcatelor. 
Preasfinţia Voastră, toţi oamenii aceştia şi-au recunoscut vina! 

— Şi dacă îi vom dezbrăca pe toţi ce vom vedea? Imi pare 
rău, ministre. Îi voi aduce la cunoştinţă Sanctităţii Sale că 
mărturiile acestor oameni nu pot fi luate în considerare, 
deoarece au fost constrânşi să le facă. 


294 


40 


Prioratul franciscan, Poitiers 
26 mai 1308 


— Dă-te la o parte! 

— Maiestate, protestă călugărul, postându-se în faţa uşii, 
Sanctitatea Sa nu e pregătit. Vă rog. Dacă mai aşteptaţi o clipă 
doar... 

— Mişcă! Altfel îi pun pe soldaţii mei să te aresteze pentru 
nesupunere. 

Călugărul şovăi, mâhnit, însă atunci când gărzile regelui 
făcură câţiva paşi înainte, se dădu la o parte cu greu. 
Impingându-l, regele deschise uşa şi intră în încăpere cu paşi 
repezi. 

Când o trânti în spatele său, silueta din cameră tresări. 

— Sire, murmură Clement. Tocmai îşi îmbrăca roba purpurie şi 
se chinui s-o tragă pe el cât mai repede. Ce înseamnă asta? Mi 
s-a spus că eram aşteptat în capitul. 

— M-am săturat de aşteptat, răspunse regele, ochii săi 
albaştri strălucind plini de furie. 

Era mult mai înalt decât papa, care părea că se micşorase în 
ultimul an, trupul său cocârjându-se, strângându-se înspre locul 
în care durerea persista chiar şi zilele acelea. Filip nu simţea 
niciun pic de compasiune pentru el. Nu-şi dorea să se afle acolo, 
venind din Paris într-un timp foarte scurt, pedepsindu-şi şi 
oamenii, şi caii. Răbdarea sa, greu încercată de evenimentele 
din ultimele şapte luni, ajunsese la capăt. 

Atacul asupra templierilor începuse bine, poate chiar mai bine 
decât se aşteptase după ce Rose furase unul din pergamente. 
Era adevărat, bogăţiile din vistieria preceptoriului din Paris 
dispăruseră, însă, în ciuda acestui lucru, multe sute de alte 
proprietăţi ale Ordinului intraseră în posesia sa, iar Nogaret era 
în continuare convins că unii cavaleri, printre care şi Campbell, 
ştiau unde se află comorile. Jacques de Molay recunoscuse 
lucrurile de care era acuzat în doar câteva zile, inchizitorii 
depăşindu-se pe sine, iar după ce mărturia maestrului fusese 


295 


făcută publică - şi ceilalţi cavaleri cedaseră în cele din urmă, 
unul câte unul, neputând rezista torturilor, susţinerea publică şi 
politică crescuse şi mai mult. Clement, indignat, imediat după 
primele arestări, îi trimisese o scrisoare, întrebând care era 
rostul acţiunilor sale, însă Filip, ştiind că se bucura de tot 
sprijinul supuşilor săi, nici măcar nu se sinchisise să răspundă. 
La scurtă vreme după aceea, la Paris sosiseră cei trei cardinali 
care ceruseră să asculte mărturiile cavalerilor. 

Când cardinalii îşi prezentară raportul, Clement suspendase 
activitatea inchizitorilor din Franţa. Filip, rămas fără torţionari, 
fusese astfel obligat să oprească procedurile. Drept răspuns, 
încrezător în autoritatea sa, regele convocă teologi reputați de 
la Universitatea din Paris pentru a le afla părerile cu privire la 
judecarea cavalerilor, însă verdictul lor, pe care îl anunţaseră 
mai devreme în acea lună, nu fusese pe placul lui. Un rege, 
concluzionaseră învățații, nu poate lua măsuri întru pedepsirea 
celor acuzaţi de erezie decât la solicitarea expresă a papei. 
Acesta era motivul pentru care se afla Filip acolo, în faţa 
beligerantului vicar al lui Dumnezeu, fierbând de furie. 

— Mi-a ajuns! Totul are să se termine astăzi! 

Clement clătină din cap. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Filip îşi înăbuşi cu greu dorinţa de a-şi scoate sabia şi de a-l 
dobori pe bătrânelul din faţa sa. 

— Templierii! N-o să-ţi permit să-mi zădărniceşti planurile 
pentru ei. 

— Planuri? Papa îşi legă roba în jurul gâtului. Nu depinde oare 
totul de vinovăția lor? 

— Să nu-ţi baţi joc de mine, Clement! îl avertiză regele. Nu 
uita că eu am fost cel care te-a urcat pe tronul papal. Pot să te 
dau jos la fel de uşor! 

Clement îl fixă cu privirea pe Filip. 

— Cum? Când papa este ales pe viaţă? 

Filip se uită în altă parte, jenat de căutătura sfredelitoare a 
suveranului pontif, dându-şi seama că spusese ceva ce n-ar fi 
trebuit să spună. Oare Clement vedea prin el, ghicindu-i 
păcatele? Oare stafiile predecesorilor săi îi şopteau la ureche, 


296 


îndreptându-şi degetele către cel care era responsabil pentru 
moartea lor? 

— Noi doi aveam o înţelegere. Ai semnat un document prin 
care te obligai să duci la îndeplinire cinci lucruri, printre care 
figura şi desfiinţarea Ordinului şi trecerea tuturor bogățiilor lor în 
proprietatea mea şi a moştenitorilor mei. 

— Înțelegerea aceea şi mărturisirile cavalerilor au fost 
obţinute sub presiune. Am semnat-o ca să-i salvez viaţa fiului 
meu, după cum ştim amândoi. Aşa că, cu excepţia cazului în 
care mă vei ucide, aşa cum i-ai ucis pe Bonifaciu şi pe Benedict, 
cum intenţionezi să mă înlături din scaunul pontifical, 
maiestate? 

Chipul lui Filip se înroşi auzind acuzaţiile papei, însă se forţă 
să-i privească chipul tras şi afectat de boală. 

— N-am nicio legătură cu moartea lor. Nu mă fac vinovat 
decât pentru că am încercat să arestez un eretic şi un 
blasfemiator. 

— Mi-e teamă pentru tine, maiestate. 

— Mi-am extins teritoriul şi mi-am întărit puterea în regat, 
ţinând piept vrăjmaşilor mei şi răsplătindu-i pe cei credincioşi 
mie şi Franţei. Sunt un bun rege creştin, Clement. Nu trebuie să- 
ţi fie teamă pentru mine. 

— N-ai făcut nimic pentru poporul tău, ci pentru tine. l-ai 
condus în război, aşa e, însă împotriva altor creştini, nu 
împotriva păgânilor din Palestina. Te-ai folosit aşa cum nu 
trebuie de tronul pe care stăteai, conferindu-le putere 
neţărmurită celor haini şi vătămând Biserica prin atacuri pline 
de sălbăticie împotriva reprezentaţilor şi a bunurilor ei. Ai 
devalorizat moneda, provocând sărăcie şi revolte, şi ai acţionat 
mişeleşte împotriva tuturor celor care au luptat pentru 
creştinătate peste mări şi ţări. Un rege bun, maiestate? Vocea 
lui Clement deveni puternică. Bunicul tău, Sfântul Ludovic, a fost 
un rege bun. A ridicat crucea, în încercarea de a elibera 
lerusalimul, şi a condus două cruciade. Dacă n-ar fi fost dorinţa 
de glorie a fratelui său, cred că ar fi reuşit, într-atât era de 
vajnic, neînfricat şi impunător, pios şi umil. Te foloseşti de 
amintirea lui ca de o sabie, însă în mâinile tale e boantă. Nu îi 
semeni deloc, Filip. Tot ce ai de la el e sângele. 


297 


Filip simţi cuvintele acelea zdrobindu-l sub greutatea 
adevărului. Se  îndepărtă, expresia de pe chipul său 
preschimbându-se într-una de ură, apoi se întoarse din nou. 

— N-am atacat Templul mişeleşte. Ai auzit mărturia lui Esquin 
de Floyran. Erezie! El a susţinut asta, nu eu. Nu-mi pasă ce crezi 
despre mine, oricum nu vei putea decât pune o stavilă 
trecătoare în calea mea. Poporul cere judecarea lor. 

După un scurt răstimp, Clement vorbi din nou, împreunându- 
şi mâinile la spate. 

— Ai dreptate. S-a ajuns prea departe pentru a opri totul. 
Întotdeauna vor exista suspiciuni la adresa templierilor, chiar şi 
dacă le vom da totul înapoi. Nu pot să nu recunosc lucrul acesta. 
Poporul vrea să ştie dacă sunt vinovaţi de erezie. Are nevoie de 
răspunsuri şi de asigurări că liderii lor spirituali şi laici fac tot ce 
e omeneşte posibil pentru a apăra regatul de ticăloşie. Dădu 
încet din cap, de parcă ar fi luat o decizie. Procesul împotriva 
templierilor va continua, însă eu voi fi cel care-i va numi pe cei 
care-i vor judeca. Aceştia vor fi însărcinaţi cu dovedirea 
vinovăţiei lor. Dacă vor fi adunate suficiente dovezi pentru a-i 
acuza de erezie, Ordinul Templului va fi desfiinţat. 

Filip îl privea stăruitor pe papă, năucit de schimbarea sa de 
atitudine. 

— Şi bogăţiile lor? se aventură el, încercând să nu-şi trădeze 
emoția. 

Clement întâlni privirea plină de speranță a regelui. 

— Îți vor fi cedate. Când Filip expiră uşurat, papa îşi ridică o 
mână, chipul rămânându-i sobru. Cu o singură condiţie. 

— Şi anume? 

— Ridică imediat crucea şi porneşte o nouă cruciadă. 


298 


Luvru, Paris 
8 septembrie 1308 


Will se dădu înapoi, lovindu-se de zidul din spatele său, şi-şi 
ridică mâinile, acoperindu-şi faţa când patru bărbaţi intrară în 
celulă. Lumina torţelor acestora îi chinuia ochii, iar când doi 
dintre ei îl apucară de braţe, începu să strige. Era atât de slab, 
încât aproape că-l luară pe sus când îl forţară să se ridice. 

— Nu ştiu unde e, rosti el cu glas răguşit, în timp ce îl trăgeau 
afară. Nu ştiu! Will se zbătu în zadar, continuând să strige, însă 
gărzile nu-şi încetiniră pasul. 

Ajunseră în faţa unor uşi, apoi trecură dincolo de ele şi intrară 
într-o încăpere slab luminată. În centrul camerei se afla o masă 
de scris la care erau aşezaţi doi bărbaţi purtând veşmintele 
negre tipice oficialilor. Unul avea o pană în mână, pregătit să 
scrie pe un pergament. Gărzile se dădură înapoi, lăsându-l pe 
Will singur în faţa celor doi. De îndată ce îi dădură drumul, Will 
se clătină, fiind cât pe ce să cadă, însă reuşi să-şi regăsească 
echilibrul şi să stea în picioare. Ridicându-şi capul încă 
tremurând, îşi aranjă peticul murdar de pe ochiul drept care se 
desfăcuse în timp ce fusese escortat până acolo. 

— William Campbell? îl întrebă unul dintre cei aşezaţi la masă, 
vorbind pe un ton sec. 

Will se uită în spate, către gărzile care încadrau uşa, apoi 
dădu din cap aprobator înspre oficialul care i se adresase. 

— Vorbeşte. 

Will îşi drese glasul. 

— Da, spuse el, înghițind cu greu. 

— Cavalerii templieri continuă să-şi susţină nevinovăția, 
refuzând să recunoască acuzaţiile care li s-au adus. Conform 
delegaţiei papale trimise de Sanctitatea Sa papa Clement, au 
dreptul de a se apăra. Pentru proces, doi dintre membrii 
Ordinului au fost numiţi avocaţi, şi mulţi fraţi au jurat să le ofere 
susţinerea lor în timpul audierilor. Ai fi de acord să te înfăţişezi 
dinaintea unui tribunal pentru a-ţi susţine nevinovăția? 


299 


— Da, spuse Will, gândurile sale, până atunci năpădite de 
groază, începând să se limpezească. Aş fi de acord. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Oficialul scrise ceva pe bucata de pergament din faţa sa, apoi 
le făcu un semn gărzilor. 

Will se simţi apucat de braţe. 

— Când va avea loc audierea? rosti el cu glas răguşit, în 
vreme ce soldaţii îl scoaseră afară din încăpere. Când? 

Însă nu-i răspunse nimeni. 

Întors în celulă, Will se rezemă cu spatele de peretele rece şi 
se lăsă în jos, continuând să privească uşa. Era plină de 
scrijelituri acolo unde bătuse cu pumnii, lovise cu picioarele sau 
zgâriase lemnul cu unghiile, însetat, înfometat ori înnebunit de 
durere. 

Trecuse aproape un an de când începuseră arestările, 
aproape un an de când era închis în temniţă. In tot acest timp îl 
supuseseră la torturi pe care se gândise că niciun om nu le 
poate îndura, aducându-l în pragul nebuniei. Fuseseră momente 
în care îl rugase pe Dumnezeu să-i curme suferinţa, să-i facă pe 
inchizitori să întreacă limita. Însă aceştia păreau să cunoască 
momentele în care corpul era gata să cedeze, aşa că 
supravieţuise tuturor tratamentelor pe care i le aplicaseră, 
înfometarea şi izolarea, amenințările ori dulcile promisiuni, patul 
de tortură ori focul. Trecuse până şi peste scoaterea ochiului său 
drept, inchizitorii legându-l şi ţinându-i pleoapele deschise, 
vârful instrumentului venind tot mai aproape, până când 
începuse să ţipe, iar bucata de metal să sape în globul ocular. 

În urmă cu ceva vreme, când torturile încetaseră timp de 
câteva luni, aflase, ascultând frânturile de conversaţie dintre 
gardieni, că papa intervenise. Speranţele sale renăscuseră 
pentru o scurtă perioadă, apoi se năruiră din nou când deveni 
limpede că Clement luase controlul şi că înființase o comisie 
papală care să supravegheze interogatoriile în loc să le pună 
capăt. Torturile fuseseră reluate, de data aceasta mai puţin 
agresive de fiecare dată când era prezent un cardinal, iar 
disperarea lui Will crescuse şi mai mult când Nogaret îi spusese 
că papa trimisese scrisori tuturor regilor apuseni, cerându-le să-i 


300 


aresteze pe templierii de pe teritoriile lor şi să le confişte 
bunurile. Incercă să se convingă de faptul că ministrul minţea; 
nu-i zisese lui Nogaret unde fusese dusă comoara preceptoriului 
din Paris şi era conştient că acesta era înnebunit de faptul că 
nu-l putea face să cedeze, însă adânc în sufletul său ştia 
adevărul: Clement îi abandonase. 

Până acum. 

Will încercă să-şi forţeze mintea obosită să înţeleagă ce 
presupunea procesul acela. Dacă templierilor li se permitea să 
se apere singuri, în public, asta însemna că regele şi oamenii săi 
nu mai puteau ascunde faptul că toate mărturiile lor au fost 
obţinute sub tortură. Felul îngrozitor în care arătau le provocase 
un şoc cardinalilor şi le stârnise compasiunea. Oare şi ceilalţi 
oameni vor simţi acelaşi lucru? 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt de sunetul unor paşi care se 
apropiau. Se încordă, inima începând să-i bată cu putere când 
văzu lumină în jurul cadrului uşii. Zăvorul fu tras. Printre 
degetele pe care şi le ridicase ca să-şi acopere faţa, Will 
recunoscu trei sau patru gardieni, apoi văzu o altă persoană 
aplecându-se pentru a intra în celulă, ţinând înaintea sa o torţă. 
Era Nogaret. 

Chipul tras al ministrului exprima aviditate când îl privi pe 
Will. 

— Mă bucur să aud că eşti dispus să aperi Ordinul, Campbell. 
Asta înseamnă că pot să-ți mai iau un lucru. Remarcând 
nedumerirea lui Will, expresia lui Nogaret se schimbă, ochii 
scăpătându-i furioşi. Chiar credeai că te voi lăsa să te aperi 
singur? Tu ori ceilalţi? 

— Atunci a fost o minciună? Will se lăsă pe spate, rezemându- 
se de zid. Oamenii ăia? Tot ce-au spus? Minciuni? 

— Dimpotrivă, a fost adevărat. Clement, netrebnicul, vrea să 
beneficiaţi de un proces corect. Vrea să le dea tuturor impresia 
că face totul aşa cum trebuie, că el e cel care deţine controlul, 
când, de fapt, nu e decât o marionetă! Întotdeauna a fost doar o 
marionetă. 

Will îşi întoarse capul, închizându-şi ochii pentru a nu mai 
vedea privirea răzbunătoare a ministrului. 

— De ce ne urâşti? 


301 


Nogaret păru surprins de întrebarea lui. 

— Nu vă urăsc, Campbell. Nu sunteţi într-atât de importanţi 
încât să irosesc o emoție atât de puternică pe voi. 

— Dar Clement? Bonifaciu? Benedict? Ce te-a convins să 
comiţi crimele acelea împotriva lor? 

Nogaret închise repede uşa, pentru ca soldaţii care stăteau pe 
culoar să nu-i poată auzi. 

— Tacă-ţi fleanca, dacă nu vrei să-ţi tai limba. 

— Nu e un secret ce-ai făcut tu. 

— Şi cu toate astea nimeni nu m-a învinuit de nimic. 

— Poate că nu în viaţa asta. Dar în următoarea... 

— Următoarea? Nogaret izbucni în râs. Întâi ar trebui să crezi 
în viaţa de apoi ca să-ţi fie teamă de ea. Îşi miji ochii când se 
lăsă pe vine în faţa lui Will, flacăra torţei arzând între ei. Tu încă 
mai crezi în aşa ceva, nu? Chiar şi acum, te gândeşti că 
Dumnezeu e acolo, privindu-te, oferindu-ţi iubire ori judecându- 
te? Vocea sa deveni o şoaptă. Tatăl şi mama mea credeau. 
Numai că erau catari, nu creştini. La vremea când m-am născut, 
cruciada împotriva sectei lor se încheiase. Fortăreaţa catarilor 
de la Montsegur fusese cucerită în urmă cu douăzeci de ani, iar 
ultimele lor redute aveau să cadă curând. Părinţii mei au scăpat 
de incendieri şi s-au retras, la fel ca mulţi asemenea lor, într-un 
orăşel obscur din sudul Franţei. S-au prefăcut a fi creştini, le 
celebrau sărbătorile, mergeau la slujbă în fiecare săptămână. 
Insă în timpul nopţii săvârşeau în secret ritualuri eretice. Ani la 
rândul au dus o viaţă plină de minciuni, fiindu-le frică să nu fie 
descoperiţi, însă fără să renunţe la credinţa lor. Am fost 
dintotdeauna fiul cel ascultător şi am urmat exemplul tatălui 
meu, însă n-am crezut niciodată în ce credeau ei. Ritualurile 
performate cu teamă în suflet mi se păreau penibile. Buzele lui 
Nogaret se răsfrânseră batjocoritor. Stăteam cu toţii înghesuiți 
într-o cămară, sora mea ţinându-şi mâinile căuş în jurul unei 
lumânări, tatăl meu murmurând şi asudând. 

De îndată ce s-a putut, m-am dus la universitatea din 
Montpellier. Am studiat dreptul roman şi cel canonic, şi astfel 
toate secretele credinţei mi-au fost revelate pe de-a-ntregul, 
dintr-odată lipsite de substanţă. Am văzut cum manipula şi 
controla Biserica, în ce fel liderii ei aveau numai de câştigat de 


302 


pe urma naivităţii enoriaşilor. Mi s-au deschis ochii şi am înţeles 
cum Şi eu, nicidecum un om al Bisericii, ci un mirean, aş fi putut 
să mă folosesc de lege pentru a obţine ceea ce îmi doream, cum 
statul putea să devină mai puternic decât Biserica. Eram 
înflăcărat, încărcat de cunoaştere. Am făcut greşeala de a 
încerca să-l conving pe tatăl meu să înţeleagă; să-l fac să 
renunţe la ritualurile acelea prosteşti. Ne-am certat şi m-a 
îndepărtat de familie. In ciuda trecutului său, era un om 
respectat în comunitate şi şi-a arătat nemulţumirea faţă de mine 
înlăturându-mă din postul de profesor pe care îl obţinusem în 
Montpellier. 

Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-l 
discredita şi am informat colegiul dominican de adeziunea sa la 
credinţa catarilor. Nogaret făcu o pauză, chipul său exprimând 
răceală. Am vrut să-i arăt că aveam dreptate, că legea e mai 
presus de orice Dumnezeu. Imi imaginasem că avea să-şi 
renege credinţa şi că, împreună cu mama mea, aveau să-şi 
recunoască vina lor şi să ceară îndurare. Am vrut să-i înjosesc şi 
să-i umilesc, am vrut să-i fac să se lepede de credinţă. Işi aţinti 
privirea asupra lui Will. In ciuda chinurilor la care au fost supuşi 
de inchizitori, au refuzat să-şi recunoască greşeala. S-au 
îndreptat cu mândrie către rugurile pregătite pentru ei şi pentru 
sora mea. Când soldaţii au dat foc vreascurilor ei rosteau chiar 
rugăciunile pe care mă obligaseră şi pe mine să le rostesc în 
cămara aceea micuță şi întunecată, astfel încât să fie auziţi de 
toată lumea. 

— Deci ai vrut să te răzbuni pe Biserică? 

— Dovezi, spuse Nogaret cu ironie. Am vrut dovezi. Doar omul 
îl poate condamna pe om. Biserica a dovedit acest lucru când 
mi-a ucis familia. Eu am dovedit-o când i-am ucis pe Bonifaciu şi 
pe Benedict. Se ridică brusc. Şi o voi dovedi când îi voi nimici pe 
războinicii lui Hristos. Întorcându-se, deschise uşa. Luaţi-l, le 
ordonă el gărzilor. 

Nogaret mergea cu paşi mari înaintea lui, iar Will era scos de 
soldaţi din fortăreață. In cele din urmă ajunseseră în curtea 
interioară. Văzu o trăsură şi peste două duzini de soldaţi călare, 
purtând uniforma gărzii regale. Era noapte, cerul purpuriu fiind 
presărat de stele. Urcat în trăsură de către gărzi, Will întrezări în 


303 


penumbră chipurile a cinci oameni care îşi întoarseră feţele 
înspre el. Cavaleri, se gândi el, când compania se puse în 
mişcare. 

Deveni limpede pentru toţi că nu se îndreptau către oraş când 
trăsura o luă înspre nord, înaintând pe un drum denivelat, care 
şerpuia kilometri buni printre câmpiile luminate de stele. Will şi 
ceilalţi prizonieri nu-şi adresară niciun cuvânt şi nici nu se 
priviră. Işi închipui că şi ei, asemenea lui, se temeau că acesta 
avea să le fie ultimul drum. Fiecare dintre ei se pregătea în 
linişte, cu capul plecat, rugându-se ori adâncit în gânduri. Will se 
gândi la tatăl său. Se întrebă ce simţise James când se 
îndreptase către locul de execuţie din afara fortăreței oraşului 
Safed, acolo unde pământul de sub tălpile lui era uscat şi 
fierbinte. li plăcea să creadă că o făcuse liniştit, mergând cu 
capul sus, săbiile mameluce nefiind nevoite să-l împingă de la 
spate. 

Trăsura se hurducăi când o luă peste o câmpie, unde se şi 
opri. Gărzile regale le strigară cavalerilor să coboare, iar aceştia 
săriră stingheriţi, unul câte unul, în iarba înaltă. Undeva în 
depărtare, Will întrezări zidurile Parisului, o urmă ceva mai 
deschisă la culoare pe fondul cerului întunecat. Ceva mai 
aproape, câţiva stejari se unduiau în bătaia vântului, crengile 
scârţâindu-le. In jur de cincisprezece soldaţi rămăseseră călare, 
înconjurându-i, în vreme ce caii lor fornăiau şi scuturau din 
capete. Cu toţii aveau săbiile trase şi scuturile ridicate. Ceea ce i 
se păru ciudat lui Will era faptul că aceştia nu stăteau cu faţa la 
prizonieri. Înainte să-şi dea seama de ce, auzi un murmur 
înspăimântat şi-l văzu pe unul dintre cavaleri privind la ceva ce 
se afla dincolo de trăsură. Will făcu câţiva paşi şi realiză ce îi 
atrăsese atenţia bărbatului. Pe coama unui deal aflat la mică 
distanţă se ridicau trei siluete înalte pe cerul noptatic, nişte 
stâlpi cu vârf ascuţit şi ameninţători. Erau ruguri, în mijlocul 
fiecăruia aflându-se un ţăruş zdravăn, înălțându-se ca un deget 
dintr-o mulţime de vreascuri, crengi şi paie. Un alt cavaler, când 
le văzu, îşi făcu cruce şi începu să se roage. 

— Legaţi prizonierii! ordonă Nogaret. Repede. Câte doi pentru 
fiecare rug. 


304 


Calmul afişat de cavaleri pe timpul drumului se risipise cu 
totul. Începură să se zbată, însă după un an în temniţă abia 
puteau să li se opună gărzilor, care îi târâră fără milă înspre 
ruguri. 

— De ce-ţi baţi capul cu toate astea? întrebă Will, când 
Nogaret se apropie pentru a-l ajuta pe soldatul care-l prinsese. 
De ce nu ne-ai omorât în temniţă? 

— Prostule! gâfâi Nogaret, luptându-se cu Will. Clement nu ar 
accepta niciodată să ne dea ce vrem dacă vă ucidem cu sânge 
rece. Ministrul se dădu câţiva paşi înapoi, împleticindu-se, 
lăsându-l pe soldat să-l lovească cu sălbăticie pe Will în partea 
laterală a corpului până când acesta căzu la pământ. Insă 
Guillaume de Paris, la insistenţele lui Filip, i-a proclamat pe cei 
care ar fi vrut să se apere singuri drept eretici recăzuţi. Legea 
spune că cei care s-au lepădat de confesiunile lor, care sunt 
eretici ce nu s-au căit şi pentru care nu mai există cale de 
izbăvire, pot fi transferați autorităţilor seculare pentru a fi arşi 
pe rug. 

Will stătea în genunchi, vlăguit, cu mâinile în pământul umed. 
În jurul său, strigătele cavalerilor erau întrerupte din când în 
când de nechezatul cailor. Deasupra sa, vocea lui Nogaret 
continuă să răsune aspru, nemiloasă. 

— Regele vrea ca Templul să fie desfiinţat cât mai curând 
posibil. Nu vrea un proces public. lar în felul acesta scăpăm de 
cavalerii care sunt dispuşi că depună mărturie, şi o facem 
conform cerinţelor legii. Clement nu poate face nimic! 

Degetele lui Will dădură peste ceva tare, îngropat în pământ. 

— Când fraţii tăi vor afla ce se întâmplă cu cei care îşi retrag 
mărturiile, puterea lor de a rezista se va preface în scrum, iar 
Maiestatea Sa îşi va primi mult-aşteptatul premiu. Nogaret se 
apropie de el. Apropo, Campbell, unul dintre cavaleri a cedat în 
timpul interogatoriului de săptămâna trecută. Un bărbat pe 
nume Laurent. Mi-a spus că bogăţiile Templului au fost duse în 
Scoţia. 

Will pipăi obiectul: ceva lung, subţire, care avea într-un capăt 
un vârf de oţel. Era o săgeată. Pentru o clipă, fu uimit, 
întrebându-se cum ajunsese acolo. Insă toate nedumeririle se 
risipiră, copleşite de sentimentul că lumea întreagă era la 


305 


unison cu Dumnezeu. Că menirea acelei săgeți era să fie acolo 
şi că el trebuia să o găsească. 

— Au luat-o douăzeci de cavaleri, mi-a spus Laurent, 
împreună cu o femeie însărcinată. Aia era Rose, nu-i aşa? Când 
voi găsi tezaurul, o voi găsi şi pe ea. 

Adunându-şi ultima fărâmă de putere, Will îşi strânse 
degetele în jurul săgeţii. Nu credea că avea să scape cu viaţă, 
însă putea măcar să-l tragă pe Nogaret după el. Aşa avea să se 
termine. Aşa trebuia să se termine. Ridicându-se în picioare, se 
aruncă asupra ministrului. Însă înainte să lovească, aerul liniştit 
al nopţii fu străpuns de strigătele bărbaţilor şi de nechezatul 
cailor. 

Totul se transformă pe dată într-o învălmăşeală. Will se 
întoarse repede, auzind pe cineva dând ordinul de adunare. Un 
grup de soldaţi ai gărzii regale se îndreptau către şirul de stejari. 
Văzu mişcare în tufişuri, siluete negre făcându-şi apariţia, apoi 
doi dintre caii soldaţilor ridicându-se pe picioarele din spate şi 
prăbuşindu-se, zdrobindu-i pe călăreţi dedesubt. Se auziră mai 
multe strigăte şi apărură scânteieri de oţel. Will se întoarse 
către locul în care se aflase Nogaret în urmă cu o secundă şi-l 
văzu pe ministru alergând către trăsură. 

— Gărzi! striga acesta. Vreau să fie prinşi! 

Cei câţiva cavaleri care descălecaseră alergau către caii lor. 
Unul îşi fixă piciorul în scară, apoi puse mâna pe oblânc, însă 
înainte de a se ridica în şa, ceva îl lovi în spate, făcându-l să se 
arcuiască înapoi, cu piciorul prins în scară. Calul o luă la fugă, 
trăgându-l peste câmp şi împrăştiind soldaţii care stăteau în 
calea lui. Un alt soldat căzu la pământ, scăpând torţa din mâini, 
împroşcând scântei. 

— Omorâţi prizonierii, lua-v-ar naiba! strigă Nogaret înspre 
restul soldaţilor care încă nu intraseră în luptă. Omorâţi-i! 

Will văzu un cavaler doborât la pământ, înjunghiat de soldatul 
care-l târâse înspre ruguri. Apoi încă unul. Ceilalţi cavaleri 
începură să lupte cu noi forţe. Auzind încleştări de oţel în 
spatele său, Will se întoarse şi văzu un soldat al gărzii regale 
ridicându-şi sabia pentru a-l lovi. O săgeată lansată din 
întunericul nopţii se înfipse în grumazul bărbatului. Acesta lăsă 
sabia să-i cadă şi se prăbuşi. Ameţit de efort, Will apucă sabia 


306 


căzută, însă înainte de a porni pe urmele lui Nogaret, o siluetă 
veni în fugă înspre el. 

Era un bărbat înalt, cu părul lung şi blond şi cu un chip lătăreţ. 
Ţinea în mână un arc. Will îşi aţinti privirea asupra lui, uimirea 
făcând ca mâna să-i cadă în lateral, vârful sabiei lovind 
pământul. Trecuseră zece ani de când nu mai văzuse chipul 
acela. 

— David? 

— Retragerea! striga unul dintre soldaţi. Retragerea! 

Nogaret răcnea cu glas aspru, ordonându-le gărzilor să se 
întoarcă la luptă, cerându-le să-i prindă pe atacatori, însă asupra 
lor veneau săgeți din toate părţile, iar ei nu puteau decât să-şi 
ţină scuturile ridicate, să-şi întoarcă caii şi să iasă din raza lor de 
acţiune. Căzu încă unul, calul său prăbuşindu-se după ce fusese 
lovit de două săgeți în crupă. În doar câteva clipe, şi restul 
soldaţilor fugeau mâncând pământul, abandonând trăsura şi 
prizonierii. 

Will, încă privindu-şi nepotul, mut de uimire, nici nu-i observă 
fugind. Când tânărul bărbat îl îmbrăţişă cu putere, se simţi 
uşurat. 

— Eşti rănit? îl întrebă David, făcând un pas în spate şi 
uitându-se la el în lumina tremurândă a torţei de pe jos. Se 
încruntă când văzu peticul plin de sânge care acoperea ochiul 
drept al lui Will. Ce ţi-au făcut? 

Will se uită la mâna lui când acesta dădu să se uite la bandaj. 
Nu-i făcea plăcere să-l atingă. Privind în jurul său, văzu şi alţi 
oameni ieşind de la adăpostul copacilor. Se împrăştiară, 
verificând dacă soldaţii muriseră şi ajutându-i pe cei trei cavaleri 
care supravieţuiseră. Unul dintre ei veni în grabă înspre el şi 
David. 

— El e? se auzi o voce agitată. 

Era vocea lui Robert. Împreună cu el mai erau şase cavaleri 
din cei douăzeci care duseseră bogăţiile Templului în Scoţia. Will 
avu nevoie de câteva clipe ca să-i recunoască, deoarece 
niciunul nu mai purta uniforma de templier. Robert se opri, 
cercetându-l pe Will. 

— Dumnezeule! 

Will îl apucă de braţ. 


307 


— Robert, de ce eşti aici? De ce e David? Clătină din cap. 
Cum? 

— N-avem timp de povestit, Will. 

Will nu-şi slăbi strânsoarea. 

— Fă-ţi timp, spuse el, pe un ton hotărât. 

Robert ezită, apoi le făcu un semn celorlalţi cavaleri. 

— Luaţi toate măsurile de apărare necesare. Vreau să mă 
asigur de faptul că nu se vor întoarce prea repede. Atunci o să 
fie pregătiţi. Cavalerii plecară, ţinându-şi arcurile la îndemână, 
iar Robert se întoarse către Will. După ce am părăsit Franţa, am 
acostat în apropiere de Aberdeen. In vreme ce restul soldaţilor 
au rămas la bordul corăbiei cu bogăţiile Templului, eu am plecat 
cu Simon pentru a o duce pe Rose la familia ta, în Elgin. S-a 
dovedit a fi cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face. Privirea 
i se aţinti asupra lui David. Nepotul tău ne-a fost de un real 
ajutor pentru găsirea unui adăpost sigur. 

Will îl privi cu mândrie pe David. 

— Am rămas în Elgin vreme îndelungată, aşteptându-te, 
continuă Robert. Insă văzând că nu mai ajungi, ne-am temut de 
ce era mai rău. In vară am aflat de începerea unui proces 
împotriva Templului la Paris. Am venit să vedem dacă îi putem 
ajuta pe fraţii noştri. 

— Filip îi împiedică pe toţi cei care vor să intervină. Ar face 
orice pentru a-l opri pe papă să-şi bage nasul în planurile sale. 
Dacă sunteţi prinşi, veţi fi mai mult ca sigur întemnițați şi 
executaţi. _ 

— Ştim, spuse Robert rânjind cu îndârjire. Insă nu vrem să 
rămânem prea mult pe-aici. In noaptea asta intenţionăm să 
atacăm pentru ultima oară. 

— Nogaret a mai făcut asta şi înainte? întrebă Will. 

— De câteva ori din câte ştim noi. Ne ascunsesem în oraş, 
încercând să aflăm informaţii despre cine era întemnițat, unde 
şi... 

— Sperând că aveam să te găsim, interveni David. Însă 
nimeni nu ştia nimic. Am renunţat la gândul că te vom găsi în 
viaţă până în momentul în care te-am văzut dat jos din trăsură. 

— Am aflat că soldaţii regelui luau prizonieri în toiul nopţii şi-i 
ardeau pe rug, continuă Robert. Am reuşit să salvăm şase fraţi 


308 


în timpul unui atac de acest fel, însă am pierdut şi noi doi 
oameni. 

Will dădu din cap încetişor, motivul pentru care erau 
tensionaţi soldaţii regelui fiind acum foarte clar, iar găsirea 
săgeţii nu atât de miraculoasă pe cât îşi imaginase. Se gândi la 
reacţia lui Nogaret şi la cât de pregătiţi erau soldaţii. 

— Bănuiesc că voia să vă prindă în cazul unui nou asalt. A 
reuşit să găsească o parte din templierii care au scăpat de 
arestări. Vrea să nu mai rămână nimeni care să poată apăra 
Ordinul. Vrea... Will se opri brusc, amintindu-şi ultimele cuvinte 
ale ministrului, apoi o luă la fugă înspre locul în care oamenii lui 
Robert căutaseră să vadă dacă soldaţii erau morţi. Cercetă 
chipurile tuturor celor căzuţi, ducându-se pe rând la fiecare, cu 
Robert şi David pe urmele lui. Cred că l-a luat unul dintre 
soldaţi, spuse Will, ridicându-se repede. Se împletici şi fu cât pe 
ce să cadă, însă Robert îl sprijini. Trebuie să-l găsim. 

— Nu. Trebuie să te ducem de-aici, replică Robert, făcându-i 
un gest unuia dintre bărbaţi, care se apropie repede. Ajută-l să 
se urce în trăsură. 

— Ştie totul despre comoară, Robert. Ştie că-i în Scoţia. Ştie 
că şi Rose e acolo. 

— Nu va găsi bogăţiile şi nici pe Rose. Pot să te asigur de 
asta. 

Will clătină din cap. 

— Ştie că surorile mele locuiesc în Elgin. Ştie unde să le 
caute! 

Robert îl apucă de umeri. 

— Nu. Nu mai stau acolo. Will, te rog. Avem o corabie 
pregătită în josul fluviului. Însă trebuie să plecăm acum! 

— Clement, spuse Will. Poate ne va ajuta. 

— Nu cred. Cât timp am fost aici am aflat că papa a emis o 
nouă bulă, care conţine planurile unui nou război sfânt. Se 
zvoneşte că Filip va ridica acum crucea în numele lui. Bănuiesc 
că au ajuns la o înţelegere: Templul în schimbul unei noi 
cruciade. 

Will rămase tăcut. 

— Nogaret mi s-a destăinuit când eram în celulă, spuse el în 
cele din urmă. A recunoscut că l-a ucis pe papa Benedict. Dacă 


309 


ar afla Sanctitatea Sa asta, poate că va rupe alianţa sa cu 
regele. Îl privi pe Robert. Merită încercat, nu-i aşa? 

După câteva secunde, Robert încuviinţă. 

— Bine. Mă voi asigura că mesajul îi va fi transmis lui 
Clement, înainte de a pleca de aici. După asta, va decide el. Noi 
nu mai putem face nimic. 

Susţinut de David, Will şchiopăta până la trăsură, lăsând 
rugurile neaprinse în urma sa. 


Prioratul franciscan, Poitiers 
24 noiembrie 1308 


Clement stătea în dreptul ferestrei, privind dependinţele 
scăldate de lumina lunii. Camera din spatele său era cufundată 
în întuneric. Ceva mai devreme, un slujitor se oferise să facă 
focul şi să aprindă câteva lumânări, însă papa îl refuzase. | se 
părea mai potrivit să stea pe întuneric în seara aceea. In mână 
avea un pergament, moale, mototolit. Se uită peste el, însă 
vederea îi era tot mai slabă şi, pe lângă asta, era şi prea puţină 
lumină pentru a putea citi. Oricum, îi cunoştea conţinutul. 

Se auzi o bătaie în uşă. 

Punând pergamentul pe scaunul de la fereastră, papa se 
întoarse cu faţa înspre uşă, simțind arsura acidului din stomac. 

— Intră. 

Uşa se deschise şi apărură două siluete. Prima purta o mantie 
cenuşie cu glugă. Făcu o plecăciune. 

— Sanctitate, a sosit oaspetele. 

Clement îşi înclină capul. 

— Îţi mulţumesc, Renaud. Poţi pleca. 

Călugărul părăsi încăperea, închizând uşa în urma sa. Cea de- 
a doua siluetă rămase la adăpostul întunericului. Clement nu 
putea decât să vadă că era înalt şi lat în umeri. Papa îşi drese 
glasul. 

— Sper că ai călătorit fără prea mari probleme. 

— Sanctitate, e târziu şi am venit de foarte departe. Haideţi 
să lăsăm la o parte cuvintele nefolositoare. Spuneţi-mi de ce m- 
aţi chemat. Puternicul accent nativ se desluşea cu uşurinţă. 


310 


Clement încuviinţă, dar avu nevoie de câteva momente 
pentru a se hotări cum să înceapă. 

— Familia ta nu a fost cinstită de Biserică aşa cum se 
cuvenea. Predecesorul meu, papa Bonifaciu, a fost responsabil 
de căderea voastră şi din pricina lui aţi pierdut foarte multe 
proprietăţi şi oameni. 

— N-am nevoie de o lecţie de istorie. Cunosc foarte bine 
nedreptăţile pe care le-au îndurat semenii mei. 

— Papa Benedict a refuzat să anuleze ordinul de 
excomunicare emis de Bonifaciu pe numele tău. Incă de pe 
vremea aceea ai rămas în Franţa, în exil, în imposibilitatea de a 
te întoarce acasă pentru a-ţi clădi o nouă viaţă. Clement făcu o 
pauză. Eu îl pot anula. 

Vocea bărbatului, plină de neîncredere, răsună baritonal. 

— Şi de ce-aţi face aşa ceva? 

— Drept răsplată pentru serviciile tale. 

Clement se uită la mâinile sale, simţindu-şi stomacul 
clocotind. 

Omul cel înalt înaintă, apropiindu-se de fereastră. 

— Ce servicii? 

Clement aruncă o privire la bucata de pergament care se 
mişca uşor în adierea răcoroasă care intra pe fereastră. Işi ridică 
capul. 

— Uciderea ministrului regelui, Guillaume de Nogaret, pentru 
că i-a omorât pe Bonifaciu şi Benedict. 

Silueta nu spuse nimic. Clement îi auzea respiraţia. 

— Ei bine? insistă el, neliniştit de tăcerea apăsătoare. Ar fi 
lucrul acesta unul pe care ai vrea să-l faci? 

Bărbatul ieşi în cele din urmă din întuneric. Ochii negri ai lui 
Sciarra Colonna scânteiau în lumina lunii. 


311 


Argyll, Regatul Scoției 
20 decembrie 1308 


Caii înaintau cu capetele plecate, făcându-şi cu greu loc 
printre crengile joase, umede şi reci ale copacilor, spărgând cu 
copitele bălțile îngheţate. Vântul aducător de lapoviţă, care 
bătuse din spate toată dimineaţa, se domolise, iar acum grupul 
de oameni putea auzi valurile furioase care se spărgeau de mal. 
Vârfurile întunecate ale munţilor care le fuseseră repere în 
ultimele cinci zile erau nişte forme difuze în nordul îndepărtat, 
acoperite de nori vaporoşi. Cel mai înalt vârf, Ben Cruachan, se 
ridica precum un gigant de granit deasupra ţărmurilor nordice 
ale lacului Awe. De-abia trecuse de prânz şi deja începuse să se 
întunece, pânze întunecoase ţesându-se în jurul lor. Lacul, a 
cărui culoare se prefăcuse în negru sticlos din verde jad, încă se 
mai vedea la câţiva kilometri în spatele lor, căci drumul urca 
anevoios înspre coastă. 

Will, clătinându-se în şa înfofolit într-o mantie udă cu tiv 
îmblănit, uitase cât de scurte erau zilele de iarnă atât de 
departe, înspre nord. În partea de vest a regatului, muşcată de 
furia mărilor, păreau încă şi mai scurte. Nu asta era Scoţia pe 
care şi-o aducea aminte. Regatul acesta sălbatic al munţilor şi al 
apelor era tărâmul străbunilor săi. Bunicul său, Angus Campbell, 
plecase de acolo şi-şi făurise o viaţă în estul blând şi fertil, 
lăsând în urmă patru generaţii de Campbell. Acum o familie 
numeroasă şi puternică, cu multe ramuri, dintre care unele 
foarte apreciate de regele Robert, avea în proprietate un număr 
impresionant de castele în Argyll. Trecând pe lângă ele în 
drumul lor către sud, nepotul său îi povestise câte ceva despre 
fiecare fortăreață în parte şi cine erau lorzii care le stăpâneau 
acum. Ascultându-l, Will fu cuprins de un ciudat sentiment de 
nostalgie. Acesta era un tărâm al înrudirii, al devotamentului şi 
al familiei. Ostilitatea peisajului favoriza asemenea lucruri, 
aducând oamenii împreună, în căutare de adăpost şi găzduire. 
Era un loc în care amintirile erau îndelung preţuite, iar sângele 


312 


celor care trăiau aici curgea de multă vreme prin venele lor. 
Însă preţul plătit pentru legăturile strânse care îi uniseră era 
izolarea. Traiul pe acele meleaguri nu era unul uşor, în special 
pe timp de iarnă, iar pentru Will, care îndurase un an de 
foamete şi chinuri, călătoria era cea mai dificilă din viaţa sa. 

Părăsiseră coasta Franţei în septembrie, oamenii lui Robert 
ducându-i la Londra pe Will şi pe cei treisprezece cavaleri pe 
care îi salvaseră de la arderea pe rugurile lui Nogaret. Acolo, doi 
templieri le pregătiseră cai şi provizii. Edward al ll-lea 
reacţionase cu încetineală la cererea papei Clement de a-i 
aresta pe templierii din regatul său, însă la presiunile tot mai 
mari ale papalității şi ale lui Filip, acceptase în cele din urmă 
intrarea  inchizitorilor în regatul său. Procesul împotriva 
templierilor englezi începuse de mult când corabia grupului de 
fugari acostase la malul Tamisei, aşa că drumul către nord îl 
făcuseră cu sentimentul celor hăituiţi, încetiniţi de zăpada de pe 
coline şi de lupii din păduri. După ce trecuseră graniţa, relieful 
devenise şi mai neprimitor, într-o noapte foarte friguroasă 
pierzând doi oameni, însă, în ciuda tuturor acestor încercări, 
impasibilitatea Scoției îl liniştise cumva pe Will. Odată cu 
trecerea prin fiecare vale mlăştinoasă, cu înaintarea greoaie pe 
lângă crestele cenuşii ale munţilor, ori cu fiecare lac ce se 
deschidea în faţa lor după încă o cotitură, duşmanii săi 
rămâneau tot mai mult în urmă. Lui Nogaret îi putea lua o 
veşnicie ca să-i găsească acolo. 

— Vom ajunge curând. A 

Will văzu că nepotul său îşi apropiase calul de al său. In 
lumina tot mai slabă, chipul lui David era roşu din pricina 
frigului. 

David zâmbi uşor. 

— Am impresia că te frământă ceva, unchiule. 

— Sunt obosit, răspunse cu voce aspră Will, pus în încurcătură 
de agerimea nepotului său. Era adevărat. Era agitat. Sunetul 
mării învolburate era tot mai puternic, iar la capătul acestui 
drum necunoscut îl aşteptau atât de multe lucruri, atât de multe 
speranţe, care puteau fie să fie împlinite, fie spulberate. Se uită 
peste umăr la lungul şir de bărbaţi purtând haine ponosite care 
se întindea în urma sa. Sper că mama ta are o cratiţă mare. 


313 


Avem de hrănit o mulţime de guri flămânde. Moşia soţului ei nu 
ne poate adăposti pe toţi, nu-i aşa? 

— Pentru o perioadă, da, însă ţi-am mai spus că vom găsi cât 
de curând o casă pentru fiecare cavaler. Mi-ar prinde bine câţiva 
bărbaţi în putere în Elgin, iar regele ar fi bucuros să primească 
în serviciul său cât mai mulţi războinici loiali, sunt sigur. Cei 
şapte templieri care l-au însoţit pe Robert anul trecut deja fac 
parte din armata sa. 

Will recunoscu expresia de pe chipul lui David. De fiecare 
dată când vorbea despre noul rege al Scoției era foarte mândru. 
În drumul său către nord, îl auzise pe David povestind o mulţime 
de lucruri despre Bruce şi oamenii săi, de la războaiele 
împotriva forţelor armate ale lui Edward şi până la ambiţioasa 
tentativă de a uni întreaga Scoţie sub conducerea lui, 
neutralizându-i pe cei care îi contestau autoritatea. Englezii 
plecaseră pentru moment, însă cicatricele a mai bine de zece 
ani de războaie încă se vedeau, vrajba dintre clanuri 
transformându-se într-un război civil. Robert Bruce avea o 
misiune foarte grea, însă după respectul pe care i-l arătau 
scoţienii din preajma sa, se părea că ieşise învingător. 

— Pentru moment, continuă David, le vom putea oferi un 
adăpost pe pământurile acestea. John cunoaşte multe familii din 
zonă. 

Will încuviinţă, fără să spună nimic. Încă încerca să se 
obişnuiască cu schimbările care avuseseră loc în familia sa şi cu 
legăturile neaşteptate care se întemeiaseră, dar şi cu faptul că 
şapte oameni din curajoasa companie care-l însoțea, oameni 
care-şi riscaseră viaţa pentru eliberarea lui, îi erau rude. 

La început, abia dacă reuşise să înţeleagă ce se întâmpla în 
jurul său, ajuns la capătul puterilor, prea epuizat pentru a se 
putea simţi uşurat, însă după ce se mai întremase, devenise 
curios în privinţa celor care-l salvaseră. Cu excepţia lui Robert şi 
a celor şase foşti templieri, din companie mai făceau parte şi doi 
tineri, pajii lui David, care intrase acum în posesia unei modeste 
proprietăţi în Elgin, obţinută în urma căsătoriei. Will, tăcut şi 
uimit, îl ascultase pe nepotul său povestind, înroşindu-se de 
bucurie, despre cei doi copii ai săi, pe care îi lăsase cu mama lor 
în Elgin, aproape de Margaret şi de tânăra ei familie. O altă 


314 


căsătorie care fusese o surpriză pentru el a fost cea a surorii 
sale, Ysenda, cu un văduv pe nume John Campbell, un cavaler 
foarte respectat, care provenea dintr-o ramură colaterală a 
numeroasei familii şi care deţinea o moşie mare în Argyll. Se 
întâlniseră în timpul campaniei din nord a regelui Robert şi se 
căsătoriseră repede, Ysenda mutându-se în sud alături de el pe 
la începutul verii. Doi dintre copiii mai mici ai lui John, înalţi, 
zvelţi şi cu părul castaniu, se aflau în compania lui Robert, însă 
probabil cel mai puternic şoc i-l provocă întâlnirea cu nepotul 
său, un bărbat pe nume Colin, care era cu doar cincisprezece 
ani mai tânăr decât el şi era fiul celeilalte surori ale sale, Ede. 
Venise cu cei trei fii ai săi, toţi laţi în umeri şi cu părul închis la 
culoare, semăna întrucâtva cu James. 

Sentimentele pe care le trăia, venind în acest loc al 
străbunilor săi, înconjurat de oameni prin venele cărora curgea 
acelaşi sânge ca al său, îl copleşeau. In ultimele douăsprezece 
luni se gândise în permanenţă că viaţa sa şi tot ce făcea parte 
din ea se sfârşiseră. Faptul că era acolo, acum, ştiind că într-o 
anumită privinţă abia începea, părea să fi fost un dar din partea 
lui Dumnezeu, însă unul fragil, pe care îl strângea la piept 
temător, de frică să nu-l sfărâme cumva. David îi spusese că 
avea să fie primit cu braţele deschise, însă nu îndrăznise să-l 
întrebe pe nepotul său de unde ştia că aşa avea să fie, astfel că, 
în vreme ce ieşeau din pădure, iar orizontul deveni o mare 
întinsă, neagră, începu să fie cuprins de îndoială. 

Încrezători, fiii lui John Campbell înaintau pe drumul de pe 
faleza stâncoasă conducându-şi caii cu îndemânare. Vântul 
aspru şi puternic le dădea pe spate glugile şi le făcea ochii să 
lăcrimeze. Dedesubt, valurile mării se spărgeau de roca tare a 
muntelui, împrăştiind spumă. Înainte de lăsarea întunericului, 
Will văzu câteva insule ridicându-se din mare, unele mai 
aproape, altele mai departe, nori cenuşii rostogolindu-se grăbiţi 
pe deasupra lor, la înălţime mică. Mai aproape, într-un golf ferit 
de furia apelor, unde se formase un port natural, se afla un 
sătuc. Pe peticul acela de iarbă, adunate în jurul unei mici 
biserici, erau în jur de douăsprezece case, poate mai multe. 
Vântul purtă până la el miros de fum şi curând auzi răgetele 
animalelor. 


315 


Dând ocol sătucului, fiii lui John îşi îmboldiră caii pe un 
drumeag abrupt, care ducea înspre micuța colină pe care fusese 
ridicată o casă de piatră mult mai mare, cu acoperiş de paie, 
împrejmuită de un zid care apăra mai multe dependinţe, un 
hambar, grajdurile şi un padoc. Locul acela îi amintea lui Will de 
vechea moşie a familiei sale. Pe măsură ce se apropiară, văzu 
lumină la unele dintre ferestre. Uşa de la intrare se deschise 
brusc şi ieşiră o droaie de copii, strigând bucuroşi. Fiii lui John 
trecură la galop, mergând în întâmpinarea lor, în vreme ce din 
casă ieşi un grup de adulţi. Aflându-se în bătaia vântului, 
bărbaţii le auziră glasurile pline de bucurie. Will sări de pe calul 
său şi văzu pe cineva întorcându-se către el. Era Ysenda, părul 
ei auriu fiind acum străbătut de fire argintii, însă chipul ei se- 
mbujoră şi părea mult mai tânără când o luă la goană prin iarba 
pipernicită, venind înspre locul în care el rămase stană de 
piatră. In spatele surorii sale, trecând peste prag, dându-şi pe 
spate părul roşcat, era Christian, căutându-l cu ochii, apoi 
zăbovind asupra lui. Apăru şi Simon, încruntarea de pe chipul 
său dispărând încet, fiind înlocuită de un zâmbet larg. După 
Simon ieşi o femeie bătrână, cu părul alb, care semăna atât de 
mult cu mama sa, încât fu străbătut de un fior. Era gârbovită şi 
oarbă, căci era ajutată de o tânără, care, îşi dădu seama de- 
ndată, uluit, era Alice, nepoata sa. Mai erau şi alţii pe care nu-i 
recunoştea, strigând înspre bărbaţi ori grăbindu-se să apuce caii 
de hăţuri. Trecea cu ochii peste chipurile pe care nu le cunoştea. 

Apoi o văzu. 

Fugea după un băieţel durduliu, care ieşise şontâcăind în 
urma copiilor care strigau. Când îl ridică în braţe şi-l sărută pe 
obrazul rozaliu, Will văzu cât de sănătoasă şi împlinită era fiica 
lui. Cuprinse cu privirea toate lucrurile acestea în doar câteva 
secunde, apoi Ysenda îl îmbrăţişă şi-l trase şi pe David, 
plângând şi sărutându-i pe amândoi. Şi toate temerile lui Will se 
spulberară. 


Ile de la Cite, Paris 
21 decembrie 1308 


316 


îndreptându-se către insulă şi trecând peste podul cel mare, 
Guillaume de Nogaret îşi puse mâna la gură, mascându-şi 
căscatul. Era târziu, iar frigul îl simţea prin mantia sa de lână 
până la oase. Malurile acoperite de gheaţă ale fluviului 
străluceau argintiu în palida lumină a lunii în pătrar. În urma lui 
Nogaret mergeau doi soldaţi ai gărzii regale, salutându-i cu o 
scurtă mişcare din cap pe străjerii de pe pod, care îşi înclinară 
capetele la trecerea ministrului regelui. 

Fusese o altă zi lungă, pe care o petrecuse când la 
preceptoriu, când la Luvru, interogându-i pe templieri. Cel puţin 
fusese răsplătit cu ambele decese care se înregistraseră în acea 
seară. In unele zile eforturile sale păreau zadarnice, neobţinând 
nici măcar o mărturisire, rapoartele pe care trebuia să i le dea 
lui Filip fiind greu de întocmit. Regele era nemulţumit de 
procesul de lungă durată, întârziat şi mai mult de când fuseseră 
interzise arderile pe rug. 

După atacul în urma căruia scăpase Campbell, avuseseră loc 
alte două execuţii, de data asta în Luvru, însă curând papa 
aflase că templierii care acceptaseră să depună mărturie erau 
traşi în ţeapă. Când Clement îi ameninţă că va pune capăt 
activităţii inchizitorilor dacă vor continua arderile pe rug fără 
acordul său, Filip şi Nogaret protestaseră furioşi, spunând că 
acţionează conform legii care spunea că ereticii care nu se 
căiesc pentru faptele lor pot fi arşi dacă le sunt încredinţaţi de 
către dominicani, însă papa îşi menţinuse poziţia, astfel că în 
cele din urmă fuseseră obligaţi să continue tortura. 

In chip enervant, cei care cedau de obicei erau sergenţii şi 
slujitorii. Majoritatea nu fuseseră niciodată pe un câmp de 
bătălie şi nu purtaseră sabie. Nu erau antrenați pentru a face 
faţă chinurilor fizice şi nici nu aveau rezistenţa cavalerilor. 
Zăpăciţi şi înspăimântați, o mulţime de alţi tineri şi de bătrâni 
slăbiţi erau duşi în camerele de tortură, unde erau forţaţi să-i 
acuze pe cavaleri de comiterea crimelor de pe lista lui Nogaret. 
Dacă mărturiseau, aceştia erau acuzaţi de complicitate, fiind 
condamnaţi la închisoare pe viaţă, însă de cele mai multe ori nu 
ieşeau vii din camera de tortură. Nici lor, şi nici vreunuia dintre 
cavalerii care muriseră nu li se îngăduise să aibă parte de 
ultimele ritualuri înainte de moarte, chiar dacă cerură cu 


317 


insistenţă să se spovedească. În schimb, trupurile lor erau 
îngropate în pământ nesfinţit, ca un avertisment la adresa 
acelora care nu voiau să cedeze în faţa cerinţelor inchizitorilor. 
Astfel, cei cincizeci de mii de oameni întemnițați pe tot cuprinsul 
Franţei mureau încetişor, de la o lună la alta. Din păcate pentru 
rege, cei care rămâneau erau oficialii Templului, comandanții şi 
cavalerii încercaţi în luptă, care îşi retrăseseră cuvintele prin 
care-şi mărturisiseră păcatele aflându-se pe patul de tortură ori 
în urma altor tratamente. 

Nogaret, cu mintea sa de avocat, încercase să născocească 
tot felul de lucruri care să grăbească procesul în urma căruia 
Clement avea să dizolve Ordinul şi să transfere bogăţiile 
acestuia în proprietatea lui Filip, respectând înţelegerea la care 
ajunseseră cei doi. Problema era că regele nu voia să ridice 
crucea până când Clement nu dădea verdictul împotriva 
Templului, iar papa era la fel de încăpățânat, insistând ca 
procesul să decurgă corect. La toate acestea se mai adăuga şi 
faptul că suveranul pontif era bolnav, ceea ce crea şi mai multe 
piedici. Acum era în joc şi renumele lui Nogaret. Nu doar că 
atacul asupra Templului fusese ideea lui, dar îşi dedicase foarte 
mult timp şi depusese mult efort în încercarea de a-şi concretiza 
planul. Mai mult decât atât, îl iritase faptul că Will Campbell 
scăpase, fapt pentru care Filip dăduse vina pe el, iar bogăţiile 
preceptoriului din Paris nu fuseseră găsite nici acum. Îi 
promisese regelui că imediat ce papa va dizolva Ordinul va 
conduce el însuşi o misiune în Scoţia pentru a găsi comoara şi a- 
i ucide pe templierii care reuşiseră să fugă, şi pe Rose, şi pe 
copilul ei. Posac, Filip acceptase, în mod clar deranjat de gândul 
la fiul său ilegitim. 

Gândurile lui Nogaret fură întrerupte de cineva care îi strigă 
numele. La început, se gândi că fusese un soldat din garda 
regală, însă când privi peste umăr, văzu doi soldaţi ţinându-şi 
caii în frâu şi privind către o străduţă lăturalnică ce dădea înspre 
Notre Dame. Merse la trap până la ei. 

— Ce s-a întâmplat? Cine m-a strigat? 

— S-a auzit de acolo, ministre, răspunse unul, încruntându-se. 


318 


Când se uită în lungul străzii, Nogaret văzu mişcare sub 
streaşina uneia dintre clădiri, apoi un bărbat care se apropia de 
ei. 

— Cine eşti? întrebă soldatul, trăgându-şi sabia. Spune ce 
cauţi aici! 

Când necunoscutul se apropie şi mai mult, Nogaret scăpă 
printre buze un sunet de uimire. 

— Colonna, murmură el, făcându-le semn gardienilor să lase 
săbiile jos. Nu mă aşteptam la asta. Ce te aduce pe-aici? 

— Trebuie să vorbim. 

Nogaret se uită la turnurile palatului regal, apoi la italian. 

— Va trebui să aştepţi până mâine. Trebuie să-i dau raportul 
regelui Filip. 

— E vorba despre papa Clement. Ai încredere în mine, 
ministre, vei vrea să asculţi ce am de zis. 

Nogaret ezită, dar curiozitatea învinse. 

— Bine. Sări din şa. 

— Oamenii tăi nu, spuse Sciarra politicos când îi văzu pe 
soldaţi descălecând. Nu vreau să vorbesc decât cu tine. 

Nogaret le făcu un semn gărzilor regale. 

— Aşteptaţi aici. 

Când Sciarra porni de-a lungul străzii cufundate în întuneric, 
Nogaret îl urmă, ocolind grămezile de moloz şi gunoaie. Se 
sperie şi înjură când câţiva şobolani trecură prin faţa lui. 

— Spune repede, zise el morocănos. 

Sciarra nu răspunse, continuând să meargă, trecând pe lângă 
intrările cufundate în întuneric ale clădirilor până când coti la 
dreapta. Peste acoperişuri, se vedeau turnurile Catedralei Notre 
Dame, ca nişte fantasme albe în lumina lunii. În cele din urmă, 
Colonna se opri. 

Uitându-se în urmă, Nogaret nu-i mai zări pe cei doi soldaţi. 

— Ei bine? 

Sciarra respira repede, sacadat, scoțând aburi cu fiecare 
expirare a aerului. Nogaret fu cuprins de un sentiment de 
îngrijorare. Îşi duse mâna către sabie. Era pe punctul de a-i 
ordona italianului să vorbească, când Sciarra răspunse. 

— Ne-ai lăsat de izbelişte când ai părăsit Anagni, Nogaret. 
Vocea îi era joasă, vădind simţăminte reprimate. Am pierdut 


319 


mulţi oameni în timpul asaltului asupra lui Bonifaciu. În schimbul 
sacrificiului pe care l-am făcut, mi-ai promis că regele Filip ne va 
da înapoi bogăţiile pe care le-am pierdut. Însă n-am primit nicio 
veste nici de la tine, nici de la el. Nicio scuză, niciun cuvânt de 
mulţumire, niciun dram de bogăţie. l-am scris regelui de mai 
multe ori, însă nu mi-a răspuns niciodată. Am aflat apoi că papa 
Clement a anulat ordinul de excomunicare emis pe numele tău 
pentru crimele împotriva lui Bonifaciu. Pentru mine nu a făcut 
acelaşi lucru. Un singur cuvânt din partea regelui tău, şi ar fi 
făcut-o. 

Teama lui Nogaret se preschimbă brusc în furie. 

— M-ai adus până-aici ca să mă ocărăşti? Să te ia naiba, 
Colonna. N-am timp de-aşa ceva! Vru să se îndepărteze, apoi se 
întoarse, privindu-l pe Sciarra cu acreală. De altminteri, ai 
obţinut ce-ţi doreai. 

— Nu! se răsti Sciarra. Răzbunarea pe Bonifaciu era doar unul 
din lucrurile la care râvneam. Ce-mi doream era restaurarea 
puterii familiei mele: să ne fie returnate cetăţile, fraţii mei să 
facă din nou parte din colegiul cardinalilor, numele Colonna să 
aibă din nou acelaşi renume pe care-l avea în trecut. Vocea sa 
scăzu din nou, cuvintele răsunând pline de ură. Ne-ai trădat, 
Nogaret. Tu şi regele tău. 

Nogaret îl văzu pe Sciarra privind undeva în stânga, dincolo 
de el. Un şobolan trecu repede pe lângă el şi auzi apoi sunet de 
paşi pe pământul îngheţat. Îşi trase sabia şi se întoarse. De sub 
arcada unei uşi se apropiau doi oameni, venind înspre el. Unul 
dintre ei avea în mâini ceva ce părea să fie o sfoară. Ştiind că nu 
avea cum să se lupte cu toţi trei, Nogaret se întoarse şi se 
năpusti asupra lui Sciarra, care îşi trăsese şi el sabia. 

Armele lor se-ncleştară în tăcerea care se lăsase. Nogaret 
strigă după gărzile sale, însă în timp ce para loviturile lui Sciarra 
nu auzi niciun zgomot de copite şi se gândi că nu mai aveau 
cum să-l ajute. Ferindu-se de sabia lui Sciarra, se îndreptă de 
spate şi-l lovi cu sălbăticie pe italian în stomac, făcându-l să se 
prăbuşească peste o grămadă de lemne putrezite. Un câine 
începu să latre. Cineva trase obloanele de la fereastra unei case 
şi le strigă să facă linişte. Văzând că cei doi bărbaţi se apropiau, 
Nogaret o luă la fugă. La jumătatea drumului, alunecă pe gheaţă 


320 


şi căzu, zdrelindu-şi palmele pe pământul tare. Sabia sa zbură 
într-o parte, în întuneric. Întorcându-se, îi văzu pe Sciarra şi pe 
oamenii săi alergând înspre el. Nemaiavând timp să-şi găsească 
sabia, se ridică în picioare şi sprintă către capătul aleii. Se 
apropia tot mai mult, maiestuoasele turnuri ale Catedralei Notre 
Dame apărând înaintea sa. Dintr-odată, fu izbit de cineva. Căzu 
în faţă, aterizând pe burtă cu un geamăt de durere. Atacatorul 
său se dădu la o parte, lăsându-l pe jos, gâfâind. Simţi cum e 
luat de braţe, tras astfel încât să stea în genunchi. Mâinile îi fură 
smucite la spate. Nogaret se zbătu, simțind funia care îi fu 
petrecută pe sub bărbie, strângându-l de gât. 

— Îţi dau tot ce vrei! gâfâi el, văzând că funia era strânsă tot 
mai mult. O să mă duc la Filip, să-i spun că vorbească cu papa, 
să obţină amnistierea ta. |ţi jur, Sciarra! 

ltalianul se lăsă pe vine în faţa lui, chipu-i părând palid în 
lumina lunii, lucind de transpiraţie. 

— Deja am obţinut promisiunea lui Clement că voi fi iertat. 
Tot ce vreau de la tine, Nogaret, e să-ţi dai ultima suflare. Le 
făcu un semn cu capul celor care-l ţineau pe ministru. 

— Nu! strigă Nogaret, însă strigătul său se stinse când cel 
care ţinea funia începu să tragă. Nogaret simţi cum îi sunt 
retezate căile respiratorii. Furia din el clocotea, de nestăvilit. 
Clement era marioneta lui! Instrumentul său! Wu avea cum să 
fie cel care-i aduce moartea! Când începu să se înece, mânia fu 
înlocuită de panică. | se umflă limba şi-i ieşi printre dinţi. Incepu 
să se zvârcolească, iar cei care-l ţineau fură nevoiţi să depună 
mai mult efort pentru a-l ţine. Însă rezistară. Când vederea lui 
Nogaret începu să se înceţoşeze, îl văzu pe Sciarra ridicându-se 
în picioare. Dincolo de el se afla Catedrala Notre Dame, albă şi 
impunătoare, măreaţa creaţie a abnegaţiei neobosite care 
dădea ghes omului. 


321 


Palatul regal, Paris 
18 martie 1314 


Filip privea fix reflexia din oglindă. Servitorii din jurul său îşi 
făceau de lucru, agitaţi. Oglindirea sa tremura în adâncurile ca 
de apă din faţă, pietrele preţioase de pe degete reflectând 
lumina care pătrundea prin ferestrele înalte ale încăperii. In 
razele oblice ale soarelui se vedeau particule de praf, scânteind 
prin aerul încărcat de tămâie. Ridicându-şi o mână, Filip îşi 
aşeză mai bine coroana. Arăta ca tabloul unui rege: de o 
măreție perfectă, veşmintele din mătase albă întruchipând 
puritatea, coroana simplă din aur aşezată pe capul său cărunt 
fiind simbolul demnităţii. Când slujitorii săi îi prezentară 
reverenţios o mantie de un purpuriu şters, tivită cu hermină, pe 
chipul său apăru un zâmbet triumfător. Veşmântul acesta 
ceremonial aparținuse bunicului său, iar acum el, Filip, avea să 
poarte mantia unui sfânt. Când o puseră pe umerii săi, trecând 
cu palmele peste încreţiturile materialului şi prinzându-i clema 
de aur la gât, imaginea din oglindă deveni perfectă. Era 
pregătit. După şapte ani de aşteptare, acum era pregătit. 

Procesul împotriva Ordinului Templierilor fusese cea mai grea 
încercare din timpul domniei sale, poate din întreaga viaţă, cu 
mai multe amânări şi frustrări de câte îşi imaginase că aveau să 
fie în momentul în care Nogaret concepuse ideea aceasta 
pentru întâia oară în subsolurile palatului Luvru. După 
înţelegerea secretă pe care o încheiase cu Clement, Filip se 
văzuse implicat într-un război continuu cu papa, care devenise 
tot mai arţăgos şi mai încăpățânat pe măsură ce îmbătrânea şi 
se îmbolnăvea tot mai rău. Lunile de interogări şi examinări se 
prefăcuseră în ani de concilii şi adunări, dezbateri şi dispute 
aprige. Asasinarea lui Nogaret, încă neelucidată, fusese o cruntă 
lovitură pentru rege, însă cu toate că-l pierduse pe arhitectul 
procesului, de acum bine cunoscuta listă de acuzaţii a 
ministrului dăinuise, la un loc cu mărturia osânditoare a lui 
Esquin de Floyran. 


322 


Toţi cavalerii din Cipru, Portugalia, Spania, Germania, Anglia, 
Italia şi Irlanda fuseseră hăituiţi şi arestaţi. Pe tot cuprinsul 
acestor regate, şocul iniţial şi credinţa că acuzaţiile erau false 
fuseseră curând înlocuite de indignare şi de strigătele care 
cereau să se facă dreptate, sfetnicii lui Filip muncind din greu 
pentru a se asigura că templierii vor rămâne fără niciun fel de 
sprijin. Clement insistase ca toate proprietăţile şi bunurile 
cavalerilor din aceste ţări să-i fie trimise lui, anunțând că, în 
eventualitatea în care Ordinul avea să fie dizolvat, toate 
bogăţiile Templului aveau să treacă în proprietatea ospitalierilor. 
Ceea ce nu se ştia însă era faptul că Filip avea să devină noul 
Mare Maestru al cavalerilor Sfântului loan. 

In cele din urmă, în urmă cu trei ani, Clement ceruse 
organizarea în Vienne a unui conciliu al Bisericii. Printre alte 
lucruri, se discutase şi despre planurile papei în privinţa unei noi 
cruciade, însă singurul lucru care prezenta un oarecare interes 
pentru Filip era momentul în care papa avea să citească bula 
Vox in excelso. Pentru rege, nu era mult-aşteptata răsplată care 
credea că i se cuvine în urma acţiunilor sale, însă rezultatul era 
acelaşi. Clement hotărâse că Ordinul Templierilor nu fusese 
găsit vinovat în niciunul din cele o sută douăzeci şi şapte de 
capete de acuzare, spunând, la sfatul membrilor comisiei papale 
pe care o înființase, că acuzaţiile nu fuseseră dovedite. Cu toate 
acestea, continuase spunând că, din cauza procesului, bunul 
renume al Ordinului fusese afectat în chip irevocabil şi că ar fi 
fost imposibil să continue să servească creştinătatea, astfel că 
avea să fie dizolvat şi toate bogăţiile pe care le dobândise pe 
parcursul a două secole aveau să reprezinte fondurile care vor 
finanța ceea ce până la urmă cavalerii nu reuşiseră să obţină: 
eliberarea lerusalimului. 

Multă vreme după aceea, în ciuda promisiunii făcute, Filip se 
luptase să nu ridice crucea. Nu avea nici cea mai mică intenţie 
să-şi rişte viaţa peste mări şi ţări pentru ceea ce considera visul 
unui neghiob. Bunicul său, la fel ca mulţi alţii, murise pe acele 
meleaguri străine. In cele din urmă, văzând că nu exista o altă 
cale pentru a obţine mult-aşteptata răsplată, cedase la 
insistenţele lui Clement. 


323 


Acum, când îşi părăsi apartamentele şi-şi continuă drumul de- 
a lungul culoarului, în urma sa venind sfetnicii şi soldaţii săi, 
ascultând strigătele îndepărtate ale mulţimii adunate dincolo de 
zidurile palatului şi bătăile continue ce răsunau în adâncul 
trupului său, Filip se simţi neaşteptat de bucuros. Nu avea 
importanţă dacă avea să participe la cruciadă ori nu; mulţi regi 
dinaintea sa ridicaseră crucea, iar apoi nu făcuseră nimic 
altceva. Singurul lucru care conta era ca oamenii să se 
gândească la el în această zi măreaţă. Conta că urma calea pe 
care mersese şi bunicul său, ieşind pe porţile palatului în uralele 
puternice ale supuşilor săi. 

In fruntea procesiunii se afla Guillaume de Paris, duhovnicul 
înveşmântat în negru al lui Filip, care condamnase la moarte 
sute de templieri. Lângă el era episcopul Parisului, care-şi ţinea 
cârja ridicată, iar în preajma lor se aflau mulţi alţi înalţi prelați ai 
Bisericii, arhiepiscopi şi episcopi, cu toţii purtând veşminte 
ceremoniale. Acoliţii care duceau cădelniţe fumegânde intonau 
cânturi religioase, vocile lor suprapunându-se peste glasurile 
mulţimii care mărginea drumul către Catedrala Notre Dame. 
Copii roşii în obraz, îmbrăcaţi în veşminte aurii, purtând pe cap 
cununiţa de laur, aruncau petale de trandafir înaintea regelui, 
astfel ca la fiecare pas Filip să calce pe un covor roşu cu alb. 
Alături de el mergeau fiii săi şi soțiile lor, fraţii săi şi copiii 
acestora. Procesiunea continua cu duci şi conți, prinți şi lorzi de 
pe tot cuprinsul regatului, cu toţii însoţiţi de cavaleri purtând 
armuri argintii, ţinându-şi coifurile la subraţ. Cea mai numeroasă 
suită era cea a regelui Edward al Il-lea al Angliei şi a soţiei sale, 
fiica lui Filip, Isabella. Cei doi mergeau separat, Isabella în 
compania servitoarelor sale, Edward înconjurat de cavalerii săi. 

Drumul era mărginit de soldaţi din garda regală care ţineau la 
respect mulţimea agitată. Regele decretase săptămâna aceasta 
ca fiind una de sărbătoare, iar slujitorii din întregul oraş 
munciseră zile la rând pentru agăţarea stindardelor de clădiri 
până când străzile deveniseră o mare de culori. Tot felul de 
dulciuri şi turtă dulce erau aruncate din trăsurile regale care 
parcurgeau străzile Parisului urmate de cete de copii şi câini. 
Vreme de o săptămână nu se mai percepuse niciun fel de taxă, 
iar pentru trecerea podurilor nimeni nu mai trebuia să plătească 


324 


nimic. Filip se asigurase astfel că supuşii săi aveau să vină în 
număr cât mai mare, arătându-le nobililor din alaiul său cât de 
mult îl venerau oamenii. Acesta era lucrul de care aveau să-şi 
aducă aminte, nu de taxele în continuă creştere ori de recoltele 
slabe, de devalorizarea monedei ori de procesul împotriva 
templierilor, de masacrarea evreilor ori de atacurile asupra 
Bisericii. Filip era convins că această zi avea să rămână în 
mintea tuturor. Trecând de impunătoarele uşi ale Catedralei 
Notre Dame, intră pentru prima oară în casa lui Dumnezeu fără 
teamă. 

Înăuntru îl aşteptau Clement şi cinci cardinali ai colegiului. 
Suveranul pontif, un bărbat mic de statură, roba făcându-l să 
pară un pitic, stătea cocoşat pe scaunul papal plasat în faţa 
altarului, ţinând în mâinile sale tremurânde o cruce din aur. 
Lorzii şi doamnele îşi ocupară locurile în spatele regelui, 
glasurile celor din cor se înălţară până la acoperişul înalt al 
catedralei, iar Filip se aşeză în genunchi, mantia bunicului său 
învăluindu-l. După recitarea psalmilor şi a rugăciunilor, papa se 
aplecă în faţă şi regele Franţei întinse mâna pentru a lua crucea 
de aur. 

Când o apucă între degete, Filip se simţi cuprins de 
sentimentul sacralităţii, o senzaţie pe care nu o mai trăise până 
atunci. Se îmbujoră de nerăbdare, aşteptând să audă în sfârşit 
vocea lui Dumnezeu adânc în el, însă înainte de-şi lua răgazul să 
asculte, nobilii se apropiară de el, jurând să-i ofere sprijinul lor în 
războiul împotriva sarazinilor. Filip le acceptă cuvintele 
gândindu-se deja cum avea să transfere bogăţiile Templului de 
le ospitalieri în propria sa vistierie. După încheierea ceremoniei 
şi împlinirea părţii sale din înţelegere, Clement nu mai putea să 
facă altceva decât să-i dea ceea ce-i promisese. Însă înainte de 
încheierea acestui pact, trebuia să mai facă un singur lucru. 

Când fusese desfiinţat Ordinul, templierii care supravieţuiseră 
procesului din Franţa fuseseră fie condamnaţi la temniţă, fie li 
se îngăduise să-şi continue viaţa în rugăciune în diferite 
mănăstiri. În alte regate, sentinţele fuseseră mai blânde, iar 
cavalerii avuseseră dreptul să aleagă singuri calea pe care să 
meargă, dar având în vedere că mulţi îşi petrecuseră întreaga 
viaţă în slujba Templului, care se îngrijise de toate nevoile lor, 


325 


aveau puţine opţiuni la dispoziţie. Unii deveniseră mercenari, 
alţii cerşetori. Singurii cărora nu le fusese încă stabilită 
pedeapsa erau oficialii din Paris care supravieţuiseră. Acum, 
purtaţi prin mulţimea care se îmbulzea în jurul lor, blestemându- 
i şi scuipându-i, erau aduşi în faţa treptelor Catedralei Notre 
Dame, acolo unde Clement era pregătit să rostească sentinţa. 

Dinaintea papei fuseseră aduşi Jacques de Molay, Geoffroi de 
Charney, Hugues de Pairaud şi Geoffroi de Gonneville, Maestrul 
Aquitaniei. Toţi erau traşi la faţă şi subnutriţi, aveau tenul 
cenuşiu din pricina timpului petrecut în temniţă, iar părul de pe 
cap lung şi încâlcit, la fel ca şi barba. Cu toate acestea, Marele 
Maestru, a cărui statură impresionantă se împuţinase din pricina 
rănilor, îşi ţinea capul ridicat când papa începu să vorbească cu 
glas nesigur. 

În ciuda faptului că Ordinul nu fusese găsit vinovat de 
acuzaţiile care i se aduseseră, cei patru bărbaţi îşi recunoscură 
păcatele de nenumărate ori. Clement îi condamnă aşadar la 
închisoare pe viaţă, urmând să-şi trăiască ultimii ani în condiţii 
din cele mai aspre. Hugues de Pairaud şi Geoffroi de Gonnoville 
rămăseseră tăcuţi, de parcă niciunul dintre ei nu auzise şi nu 
înţelesese cele rostite, reuşind cu greu să stea în picioare. Insă 
Jacques de Molay, crispându-se de durere, se ridică tremurând 
în picioare. Chiar şi aflându-se pe treptele inferioare, sub rege şi 
ceilalţi nobili, Marele Maestru părea să-i întreacă pe toţi cu 
statura sa. 

— Ordinul  Templierilor a fost creat pentru a apăra 
creştinătatea. Fiii lui şi-au vărsat sângele pentru fiecare dintre 
voi în deşerturile Palestinei. Toate strădaniile sale au fost de 
esenţă nobilă, a luptat vitejeşte în fiecare bătălie, toate cele 
înfăptuite au fost vrednice de respect şi i-a servit Domnului cu 
toată cinstea. Nici acum nu s-a schimbat şi va continua să 
rămână aşa, dacă nu în vremea acestei domnii, atunci în cea 
care va să vie. Jacques continuă, sfredelindu-l cu privirea pe 
Filip. Neadevărurile care au fost ţesute în jurul nostru de cei 
care scuipă otravă vor fi date în vileag la un moment dat, iar 
atunci întreaga lume va cunoaşte nevinovăția noastră. Nu 
recunosc nimic din cele pe care le-am mărturisit, căci am făcut- 
o doar pentru a pune capăt suferințelor la care am fost supus. 


326 


Înălţându-și şi mai mult vocea sa aspră, se întoarse către 
mulţimea tăcută din spatele său. Resping orice acuzaţie adusă 
mie sau fraţilor mei. Templul este nevinovat. 

Filip privi cuprins de furie cum Geoffroi de Charney se ridică 
cu greu şi i se alătură lui Jacques, susţinându-şi şi el 
nevinovăția. De Pairaud şi de Gonneville rămăseseră tăcuţi până 
acum, însă regele nu avea de gând să le acorde şansa de a se 
dezvinovăţi. Mulțimea agitată murmura nerăbdătoare. Simţi 
cum respectul şi adulaţia lor se stingeau treptat, fiind înlocuite 
de curiozitate, oamenii fiind copleşiţi de discursul înălţător al 
Marelui Maestru. Filip se duse repede lângă Clement, care părea 
vizibil încurcat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

— Sanctitate, rosti el printre dinţi, aceşti doi bărbaţi sunt 
eretici care au căzut din nou în păcat. Trebuie să ne ocupăm de 
ei cât mai curând cu putinţă, înainte să-i corupă şi pe ceilalţi. 
Trebuie să fie condamnaţi. 

Clement îl privea fix. 

— Condamnati? 

— La ardere pe rug. Filip îl privi lung pe papă. De Molay şi de 
Charney trebuie trecuți sub autoritatea mea pentru a fi 
executați. Aşa spune legea. 

Clement îl privi iarăşi pe Jacques, care îşi ridicase braţele şi 
stătea în faţa mulţimii tăcute ca un Hristos pe treptele 
catedralei. Îşi închise ochii. Marele Maestru s-ar fi putut căi 
pentru păcatele sale, salvându-şi viaţa, însă prin ceea ce făcuse 
acum îşi pecetluise soarta. Filip avea dreptate: aşa spunea 
legea. 

— Prea bine, murmură el. 


327 


Palatul regal, Paris 
18 martie 1314 


Peluza grădinilor regale era udă, iarba aruncând scânteieri în 
lumina amurgului. Ploaia care se năpustise asupra oraşului în 
acea după-amiază înaintase către vest, înecând Parisul şi 
ridicând aburi în urma ei. Soarele era jos, prins între un uriaş nor 
negru şi linia orizontului, scăldând oraşul în culori de ambră. 

Umbrele celor care traversau grădinile, îndreptându-se către 
o mică intrare din zidul palatului, ascunsă de iedera udă ce se 
căţărase pe piatră, erau lungi şi subţiri. Când trecură în coloană 
pe sub arcadă, frunzele le picurară apă pe creştet. Departe în 
urma lor, clopotele Catedralei Notre Dame începură să bată, 
sunetul lor reverberând peste întreaga insulă, însă străzile 
oraşului şi cele ale Cartierului Latin rămaseră neobişnuit de 
tăcute chiar şi atunci când alte clopote se alăturară dangătului 
care anunţa începerea slujbei de seară. 

Locuitorii Parisului nu se duceau la rugăciune. Se aflau cu 
miile pe malurile Senei, cu privirile aţintite asupra unei insule 
sterpe ce se ridica din fluviu şi pe care fusese construit un rug. 
Mulțimea, în continuă creştere după aflarea deciziei papei, 
rămase tăcută, în aşteptare. Acum, în vreme ce prin uşa din zid 
ieşeau alţi oameni, îndreptându-se către podul de lemn, 
începură cu toţii să şoptească şi să murmure, fixându-şi privirile 
asupra celor doi oameni a căror moarte veniseră să o vadă. 

Jacques de Molay şi Geoffroi de Charney, mergând împleticit 
între gărzile regale care îi înconjurau, fuseseră dezbrăcaţi, doar 
o simplă bucată de pânză acoperindu-le mijlocul, pe trupurile lor 
putându-se vedea rănile căpătate în cei şapte ani de tortură. 
Amândoi fuseseră raşi cu sălbăticie, părul de pe cap şi barba 
fiindu-le tăiate complet, lamele cuţitelor răzuindu-le pielea. În 
urma lor veneau dominicanul, Guillaume de Paris, trei cardinali 
şi doi călăi, fiecare purtând o glugă neagră. Regele rămase pe 
mal, în vreme ce grupul de bărbaţi se îndreptă către pod. Papa 
nu venise. 


328 


Jacques se împiedică şi căzu înainte să ajungă la pod, tălpile 
sale goale alunecând pe pământul mocirlos. Soldaţii vrură să-l 
sprijine, însă el se scutură de atingerea lor şi se agăţă de 
şubredele capete de lemn ale podului, ridicându-se singur în 
picioare. Murmurul anticipativ al mulţimii se stinse când Marele 
Maestru puse piciorul pe prima scândură şi începu traversarea 
fluviului, fiecare pas apropiindu-l tot mai mult de lle des Juifs şi 
de rug. Geoffroi de Charney şontâcăia în urma sa, ochii săi goi 
privind spatele plin de cicatrice al Marelui Maestru. Cizmele 
soldaţilor scoteau un sunet spart pe scândurile podului. 

Odată ajunşi pe celălalt mal, călăii ieşiră în faţă şi le făcură 
semn soldaţilor să-i lege pe cei doi bărbaţi de stâlpul care se 
ridica din mijlocul rugului. Picioarele lui de Charney cedară când 
puseră mâinile pe el. Cei din mulţime îşi ţinură respiraţia şi se 
împinseră unii pe alţii pentru a vedea mai bine ce se întâmplă, 
în vreme ce gărzile îl înjurară pe de Charney şi-l apucară de 
braţe. Întorcându-se, Jacques îşi făcu loc cu coatele şi se duse 
acolo unde căzuse Geoffroi. Se lăsă pe vine şi-l apucă de braţe 
pe fratele său. Văzând că soldaţii se dau înapoi, neştiind ce să 
facă, regele dădu să se îndrepte într-acolo, încruntându-se. 
Nimeni nu auzi vorbele Marelui Maestru, însă atunci când 
termină, Geoffroi se chinui să se ridice în picioare. Impreună, 
unul lângă celălalt, cei doi bătrâni se îndreptară către rug fără 
ajutor. 

Peste grămada de crengi şi paie fusese aşezată o scândură 
lată. Soldaţii îi împinseră până la stâlpul din mijloc, legându-i 
spate în spate pe cei doi templieri, între ei aflându-se ţăruşul. 
Rugul fusese înălţat astfel încât toţi cei de pe maluri să le vadă 
chipurile scăldate în lumina aurie a soarelui la apus. Cei doi călăi 
coborâră, iar scândura fu dată la o parte, lăsându-i singuri pe 
Jacques şi Geoffroi. Unul din cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru 
luă o torţă de la Guillaume de Paris. Când o aruncă în paiele 
dintre crengi şi buşteni, mulţimea scoase un murmur de 
aprobare. Se ridicară rotocoale de fum şi săriră mici scântei 
portocalii. Cel de-al doilea călău luă o altă torţă şi făcu acelaşi 
lucru în partea opusă. După ce fură aprinse toate cele patru 
colţuri, cei doi se dădură înapoi şi rămaseră să privească, la fel 
ca restul locuitorilor oraşului. 


329 


Baza rugului începu să ardă. Lemnul sfârâia, împroşcând 
scântei. Fumul se îngroşă, iar cei doi bărbaţi începură să 
tuşească, zvârcolindu-se, însă călăii pregătiseră cu atenţie 
lemnele, folosindu-le pe cele uscate, care scoteau mai puţin 
fum. Regele le ordonase să facă în aşa fel încât rugul să ardă 
încet, punând cât mai puţine paie, pentru ca templierii să ardă, 
nu să moară înecaţi cu fum. Când căldura puternică ajungea la 
tălpile condamnaților, aceştia începeau să strige, să ceară 
îndurare, să se roage, aşa că nimeni nu fu uimit când Jacques 
începu să vorbească, glasul său ajungând până la mulţimea în 
aşteptare. Însă cuvintele sale, atunci când fură auzite, nu erau 
cele la care se aşteptau. 

— Dinaintea Cerului şi a Pământului, avându-vă pe toţi drept 
martori, vă spun că Ordinul Templierilor este nevinovat. Vocea 
Marelui Maestru era răguşită din pricina fumului, însă destul de 
puternică pentru a-i face pe toţi cei care-l puteau auzi să tacă. 
Hristos ştie că suntem curaţi, la fel cum ştie cât de vinovaţi sunt 
cei care au ţesut minciunile acestea. Oamenii aceştia, oamenii 
aceştia vinovaţi vor primi răsplata cuvenită pentru crimele lor la 
judecata cea de pe urmă. Căci niciun om, fie rege ori papă, nu 
poate scăpa de judecata lui Dumnezeu! 

Nu se auziră urale dinspre gloata privitorilor, şi nici strigăte 
batjocoritoare. Unii se întoarseră cu spatele când flăcările 
urcară, arzând lemnele de sub picioarele celor doi. Pe celălalt 
mal, Filip, cu chipul palid, îi privea cum ard. 

XXX 

Pe malul stâng al fluviului, în partea cealaltă a insulei, doi 
bărbaţi purtând veşminte cu glugă continuau să-l privească pe 
Jacques. Amândoi erau înalţi şi bine făcuţi în pofida vârstei lor 
înaintate, cu toate că unul din ei se sprijinea cu toată greutatea 
într-un toiag, părul cenuşiu fiindu-i dat pe spate, scoțând în 
evidenţă trăsăturile aspre ale chipului său. 

— O spune de parcă e sigur de lucrul acesta. 

Will se uită în jur la murmurul lui Robert. Fu nevoit să se 
întoarcă cu totul înspre vechiul său prieten, căci un petic din 
piele îi acoperea orbita goală a ochiului drept. 

— Într-un fel, aşa e. E nevinovat. Dumnezeu va fi cel care va 
judeca totul. 


330 


Robert nu-şi luă privirea de la Marele Maestru şi de Charney, 
care se zbăteau în agonie pe măsură ce flăcările din jurul lor 
creşteau. 

— Dar noi? Nu cumva suntem şi noi de vină pentru asta? 

Will se uită iarăşi înspre rug. Flăcările se reflectau în apa 
fluviului care despărţea insula de malul pe care se aflau, astfel 
încât Sena părea din aur topit. 

— Nu. 

Robert îl privi cercetător. 

— E prima dată când spui ceva cu atât de multă încredere în 
cuvintele tale. 

— A fost un drum lung. Am avut îndeajuns de mult timp 
pentru a mă gândi la asta. Will îşi dădu seama că prietenul său 
se aştepta la un răspuns mai lung. Toate marile imperii se 
prăbuşesc, Robert. Nimic nu poate rămâne la fel pentru 
totdeauna. Lumea e în continuă schimbare, iar cei care refuză 
să se schimbe odată cu ea sunt nimiciţi de transformările ei. 
Făcu o pauză, încruntându-se. Acesta e un lucru pe care cred că 
Everard nu l-a înţeles. Convingerile sale erau foarte bine 
înrădăcinate în adâncul lui, mult mai mult decât ale mele, însă 
tocmai lipsa lui de flexibilitate le-a făcut să nu capete substanţă 
niciodată. N-a putut să vadă dincolo de limitele idealurilor sale, 
n-a înţeles că lumea înainta înspre alte direcţii, făcând ca unele 
din planurile sale să fie imposibil de realizat. Întotdeauna a 
susţinut că Anima Templi nu putea dăinui decât în condiţiile 
existenţei Templului, că era nevoie de banii şi de resursele 
Ordinului dacă ar fi fost să-şi continue lupta pentru a-şi împlini 
ţelurile. Eu nu cred aşa ceva. Visurile nu sunt făcute posibile 
doar prin existenţa cărămizilor, organizaţiilor, legilor ori aurului. 
Şi nici speranţa nu e. Lucrurile acestea sălăşluiesc în adâncul 
nostru, aşteptând să prindă viaţă prin ceea ce spunem, prin 
ceea ce facem. Visurile noastre suntem noi înşine, Robert, iar 
noi suntem aidoma lor. Ar fi mult mai corect să spunem că 
Sufletul Templului nu poate exista fără noi. 

— Atunci crezi că vom putea continua. 

— Deja o facem. 

Robert râse. 

— Cred că ai dreptate. 


331 


Întorcându-se cu spatele la rugul de pe insulă, Will îşi făcu loc 
prin mulţime, folosindu-se de toiag pentru a-şi menţine 
echilibrul. Unele dintre rănile pe care le dobândise în temniţa 
regelui nu se vindecaseră pe de-a-ntregul, iar călătoria din 
Scoţia până aici îl vlăguise şi mai mult. Robert îl urmă, locul lor 
fiind luat de alţi gură-cască. După ce se îndepărtară de gloată, 
Will îi dădu prietenului său un săculeţ. 

Când Robert îl luă, sacul se desfăcu şi înăuntru se văzu o 
țesătură albă. Cavalerul îl aruncă peste umăr. 

— Pentru ultima dată, spuse el încetişor. 

Will îşi abătu privirea. 

— Nu mi se pare corect să faci asta de unul singur. Ar trebui 
să te ajut. 

— Nu sunt singur, răspunse Robert, făcându-le un semn celor 
doi bărbaţi care aşteptau la capătul unei străzi din apropiere, 
amândoi purtând aceleaşi mantii de lână ca el şi Will. Să nu fie 
cu supărare, adăugă el, mişcându-şi capul înspre peticul de pe 
ochiul lui Will, dar eşti un real pericol pentru oricine dacă-ţi dăm 
un arc. Îi dispăru zâmbetul de pe chip. Trebuie să facem asta. Ai 
luat decizia corectă. Nu putem risca să fie organizată o nouă 
cruciadă. 

— Ştiu. Dar pare mai degrabă răzbunare. 

— Will, ştii şi tu cât de mare este preţul păcii. 

Will se opri în loc, gândindu-se la faptul că Everard credea că 
uneori pacea nu se poate obţine decât prin vărsare de sânge. 
Mult timp nu fusese de acord cu el, însă după toate cele prin 
care trecuseră în toţi acei ani, se părea că bătrânul avusese 
dreptate. Strânse mâna întinsă a lui Robert. Will aşteptă până 
când vechiul său camarad şi cei doi bărbaţi ieşiră din câmpul 
său vizual, apoi se îndepărtă. În spatele său, rugul ardea ca un 
soare, cei doi bărbaţi din mijlocul său fiind aneantizaţi de lumina 
lui. 


Prioratul dominican, în apropiere de Carpentras, 


Regatul Franţei 
20 aprilie 1314 


332 


— Mi-e teamă că lunga călătorie dinspre Paris l-a slăbit prea 
mult pentru a-l putea vindeca, Preasfinţia Voastră. Poate că 
dacă ar fi rămas să se odihnească până la calmarea puseului... 

— A vrut să se întoarcă şi să pună la punct planurile cruciadei. 
Fruntea cardinalului se încreţi. Nu se mai poate face nimic? 

— V-aş sugera, răspunse felcerul, să vă rugaţi pentru el. 

După un scurt răstimp, cardinalul încuviinţă. 

— Am înţeles. Vă mulţumesc. 

Inainte de a intra, aşteptă ca doctorul să fie escortat de-a 
lungul culoarului de doi dominicani înveşmântaţi în haine negre. 
În preajma patului se mai aflau alţi trei cardinali ai colegiului. Îşi 
întoarseră privirile înspre uşă când acesta o închise, pe chipurile 
lor citindu-se nerăbdarea. Insă el clătină din cap. 

Clement zăcea în pat. Papa respira poticnit, ochii îi erau 
vineţi, iar pleoapele se mişcau spasmodic. Se foi uşor când 
cardinalul care intrase se apropie de el şi-l luă de mână. Chipul îi 
era nespus de palid, pielea obrajilor fiind întinsă peste oase de 
parcă n-ar mai fi fost nimic între ele, nici muşchi şi nici sânge. 
Boala de care suferea de atâţia ani îl vlăguise complet, 
atacându-i fiecare organ până nu mai rămăsese din el decât o 
carcasă goală, toate speranţele şi planurile sale încă rătăcind în 
adâncurile sale. 

Afară, clopotul începu să anunţe slujba de la prânz, iar uşile 
chiliilor călugărilor se deschideau rând pe rând, aceştia mergând 
cu toţii să se roage. Clement îşi deschise ochii. Privind dincolo 
de capetele plecate ale cardinalilor, îşi aţinti privirea asupra 
tabloului aflat pe peretele opus. Era imaginea lerusalimului, 
țesută cu mătase. In colţul ochiului i se ivi o lacrimă când 
privirea lui se centră pe domurile albe-aurii, încununate de cerul 
albastru-pur. 

— Nu, şopti el, simţindu-şi inima bătând tot mai slab. Nu încă. 
Trebuie să reuşesc. 

— Sanctitate... spuse unul dintre cardinali, apropriindu-se ca 
să audă vocea firavă a papei. 

Clement îşi întoarse cu greu capul înspre el. 

— Îi promisesem lui Raoul. 


333 


— Cine e Raoul? întrebă cardinalul cu blândeţe. Văzând că 
papa nu răspunde, bărbatul îi privi pe ceilalţi, care îşi clătinară 
capetele, miraţi. 

Când clopotele nonelor îşi încetară dangătul, mâna papei căzu 
din cea a cardinalului, iar capul i se afundă în pernă. 


Castelul Vincennes, Regatul Franţei 
29 august 1314 


Filip îşi îmboldi calul să alerge mai repede, fără să-i aştepte 
pe ceilalţi. Pădurea verde din faţa sa avea să-i ofere libertatea 
pe care era atât de nerăbdător să o dobândească. lapa albă 
înainta cu repeziciune pe cărarea care şerpuia printre copaci, 
izbind pământul cu copitele ei potcovite. Regele intră în ritmul 
ei, strângând hăţurile cu o mână. Pe cealaltă mână, pe care şi-o 
ţinea în lateral, avea un şoim cu capul acoperit, cureluşa şi 
legătura trecute printre degetele lui. Era un şoim-călător femelă, 
iute ca fulgerul, primită cadou de la ginerele său, regele Edward. 
Maiden murise cu un an în urmă şi de atunci nu mai zburase 
nicio pasăre, însă îi lipsea mult plăcerea hăituitului şi în ultimele 
luni se gândise tot mai mult la pădurile şi râurile din apropierea 
reşedinţei regale. Sir Henric antrenase şoimul, iar acum erau 
amândoi, el şi ea, gata să-şi pună curajul la încercare. 

Luni la rând, rămăsese în Paris, simțindu-se ca într-o 
închisoare, nerăbdător să evadeze. Moartea papei Clement 
complicase şi mai mult lucrurile, căci suveranul pontif dăduse o 
bulă prin care decretase ca toate bunurile templierilor să fie 
cedate ospitalierilor, însă nu exista niciun document care să 
ateste decizia ca Filip să fie numit Mare Maestru al ordinului. 
Regele nu  dormise câteva săptămâni, discutând în 
contradictoriu cu Guillaume de Plaisans şi Pierre Dubois, 
căutând cu disperare o soluţie care să rezolve problema. In cele 
din urmă, şireţii săi sfetnicii, pregătindu-se să cedeze bunurile şi 
proprietăţile templierilor cavalerilor Sfântului loan, născociseră o 
lungă listă de cheltuieli pe care fusese nevoit să le facă regele în 
timpul arestărilor şi trecerii bunurilor în proprietatea sa. Dacă 
ospitalierii voiau să beneficieze de pe urma numeroaselor moşii 
şi proprietăţi, trebuiau să plătească. Astfel, Filip obținuse tot ce- 


334 


şi dorise. Moartea lui Clement îl scăpase de povara grea a unei 
cruciade pe care nu şi-o dorea, iar ospitalierii aveau să-i umple 
vistieria secătuită. 

Călărind, simţea înţepăturile cămăşii din păr. Mereu ocupat în 
ultima vreme, nu o mai purtase de mult timp. Cerul de deasupra 
sa, vizibil prin golurile dintre crengile copacilor, era roşu-auriu 
înspre răsărit. Era încă devreme, iar soarele de-abia începuse să 
urce pe boltă. Avea să fie foarte cald la prânz, iar aburii care se 
ridicau din iarba încărcată de rouă transformau pădurea într-un 
tărâm diafan, înţesat de pânze aurii şi umbre mişcătoare. 
Păsările zburau cu repeziciune din copacii pe sub care regele 
trecea în viteză. Auzind lătratul câinilor undeva în spatele său, 
Filip se uită peste umăr. Nu se mai vedeau curtenii care se 
luaseră după el. Trase cu putere de căpăstru, încetinind pasul 
iepei sale, o întoarse pe loc şi galopă înapoi. Auzi câteva strigăte 
şi vaierul unui corn de vânătoare. După o cotitură a cărării, îi 
văzu pe însoțitorii săi. Se adunaseră la marginea pădurii, privind 
în adâncurile ei. Hăitaşii, care alergaseră pe jos în urma cailor, 
se chinuiau să-şi potolească câinii care lătrau, trăgând de lese. 

— Ce e? întrebă Filip, apropiindu-se. 

— Au dat de urma vreunui animal, maiestate, răspunse unul, 
lovindu-şi câinele de vânătoare cu un băț în încercarea de a-l 
face să tacă. Căprioară, cred. 

— Atât de aproape de castel? întrebă neîncrezător Ludovic, 
fiul lui Filip. 

Filip îşi struni calul, apropiindu-se de copaci şi privind printre 
ei. 

— Ce spuneţi, maiestate, întrebă Henric, apropiindu-se de el. 
Bătrânul şoimar zâmbi, chipul său încreţindu-se. Să vânăm aici, 
ori la râu? 

Filip îi făcu un semn hăitaşului. 

— Dă drumul câinilor. 

Curtenii murmurară bucuroşi, pregătindu-se, în vreme ce 
hăitaşii eliberară câinii. Aceştia o ţâşniră în pădure, lătrând. 
Vânătoarea începuse. 

Filip se lansă primul, coborând panta înverzită ce despărţea 
drumul de la marginea pădurii de  desişul copacilor. 
Conducându-şi calul cu îndemânare, se aplecă cât mai mult 


335 


pentru a evita crengile mai joase, strângându-şi genunchii. lapa 
trecu în mare viteză printre copaci. Însoţitorii săi îl urmară, 
împrăştiindu-se, fiecare om alegându-şi singur calea prin 
pădure. Filip se distanţă încă o dată de toţi ceilalţi, niciunul 
nefiind în stare, ori neîndrăznind să călărească la fel de iute ca 
el. Strânse din dinţi, simțind din plin fiorul vânătorii, în urma sa 
ceața rotindu-se în vârtejuri. Era însăşi personificarea puterii, 
stăpânul tuturor lucrurilor: calul său, ucigaşa de pe încheietura 
sa, pământul pe care gonea. Era rege, adulat şi temut. Işi 
învinsese duşmanii şi-i privise pe toţi prăbuşindu-se dinaintea 
sa. Îşi extinsese regatul şi-şi umpluse vistieria. În toată lumea 
creştină nu mai era nimeni atât de puternic şi atât de vestit. 

În faţă, câinii păreau să o fi luat în direcţii diferite. Văzu 
mişcare, iar ogarii ţâşniră în stânga şi-n dreapta. 

— Avem două urme! strigă el, luându-se după cei trei câini 
care se îndreptaseră spre stânga. Fu trântit în şa când calul sări 
peste un pârâu puţin adânc. Printre copacii din spatele său şi din 
partea dreaptă se auzeau strigătele celorlalţi, care se 
împrăştiaseră, fiecare dorind să fie primul care zăreşte prada. 
Zgomotele erau distorsionate, răsunând în pădurea ca un 
labirint. Ceva mai în faţă, lătratul câinilor deveni mai puternic. 
Când ajunse într-un luminiş, Filip îşi încetini iapa trăgând-o de 
căpăstru. Nu vedea câinii, însă îi auzea mâărâind. Tufişul dintre 
doi stejari se mişca. Întrebându-se dacă nu cumva dăduseră 
peste un mistreţ, Filip îşi trecu piciorul peste şa şi sări jos, încă 
ţinându-şi şoimul migrator pe mâna stângă. 

Îşi trase sabia cu mâna dreaptă şi înaintă prevăzător. Un 
mistreţ încolţit putea fi letal. Calul său se rotea pe loc, fornăind. 
Soarele trimitea printre ramurile copacilor raze aurii de lumină. 
Pădurea era plină de sunetul cornurilor şi de bărbaţi strigând. Se 
părea că ogarii îi făcuseră să se învârtă în cerc. Filip se încruntă. 
Era dezamăgit. Oare apucase în direcţia greşită? Se apropie şi 
mai mult de locul în care se aflau câinii. Dând la o parte 
crengile, văzu o căprioară moartă, ogarii înfruptându-se din ea. 
Era gata să strige ceva înspre hăitaşi când văzu o gaură în 
animal. Părea să fie o rană făcută de-o săgeată. Se îndreptă de 
spate, înfuriat la culme. Braconieri? Pe proprietatea sa? Crengile 
copacilor din spatele său foşniră. Regele se întoarse. 


336 


leşind de după ramurile verzi, învăluiţi de ceaţă, văzu trei 
oameni. Razele firave ale soarelui făceau ca mantiile lor să 
strălucească, crucea de pe pieptul fiecăruia dintre ei fiind la fel 
de roşie ca sângele. Unul dintre ei ţinea în mână un arc, pregătit 
să tragă. li dădu drumul, iar săgeata ţâşni înspre el. Filip privi 
înaintarea rapidă a săgeţii, nervii din trupul său fiind gata să-l 
facă să sară într-o parte, luptând pentru viaţă. Însă săgeata 
fusese mai iute. Când vârful ei ascuţit îi intră în piept, regele fu 
împins înspre spate, depărtându-şi braţele. Sabia cu mâner din 
aur îi căzu din mână. Şoimul ţipă, dând din aripi şi reuşind să se 
dezlege. Filip căzu pe spate, respirând precipitat, privind-o cum 
se înalţă către cerul albastru de deasupra sa. Pasărea urcă tot 
mai mult, iar el rămase țintuit, scufundându-se tot mai mult în el 
însuşi, în abis. 


337 


Argyll, Regatul Scoției 
2 noiembrie 1314 


Strigătele copiilor păreau stridente, purtate de vânt înapoi la 
adulţii care urcau dealul încetişor. Ceva mai aproape, marea 
murmura şi gemea, întinzându-şi apele peste bancurile de nisip, 
apoi  trăgându-şi-le înapoi. Will se opri pe marginea 
sfărâmicioasă a falezei, lăsând briza să-l învăluie neliniştită, 
biciuindu-i picioarele cu firele înalte şi tăioase de iarbă. Soarele 
asfinţise, însă orizontul dinspre apus era încă luminat, 
multitudinea de insule care încărcau depărtarea părând negre 
pe cerul auriu. 

In unele zile, petrecea acolo ore în şir. După atâţia ani de 
incertitudini, faptul că acum putea să cuprindă cu privirea tot ce 
se aşternea dinaintea lui era o adevărată mângâiere. Însă chiar 
şi în acele spaţii mărginite era un lucru obişnuit să aibă loc 
schimbări. Marea se prefăcea din verde în cenuşă într-o clipă şi 
colinele-nverzite puteau oricând să fie învăluite de ceața care 
arunca un văl alburiu peste lacurile care puteau adăposti în 
apele lor munţi întregi, căci într-atât de adânci erau. Verile erau 
superbe, cu nopţi luminoase şi blânde, însă iernile erau 
cumplite. Comuniunea avea un sens deplin acolo, nu cel pe 
care-l dobândise în Londra cea întinsă ori în labirintul încurcat al 
Parisului. Intr-un anume fel, îi amintea de Acra, cu aceeaşi 
frumuseţe stearpă şi nisipurile albe ca zahărul, ţărmul stâncos 
unde oamenii erau uniţi, trebuind să se încreadă unii în ceilalţi 
pentru a putea supravieţui. Lui Everard i-ar fi plăcut să trăiască 
acolo, aşa cum i-ar fi plăcut şi lui Elwen. 

Will simţi mâna cuiva pe braţul său. 

Ysenda îi zâmbi. 

— Nu vii înăuntru? O să fie frig în noaptea asta. Se uită în 
spatele ei când soţul o luă de după mijloc. 

John Campbell îl salută cu capul pe Will. 

— A fost o slujbă frumoasă, zic eu. 


338 


Se uită în sus când îşi auzi numele strigat, iar chipul ars de 
soare îi fu îndulcit de un zâmbet când îl văzu pe băieţelul care 
alerga înspre el, coborând de pe colină. 

Băiatul se opri gâfâind, dându-şi la o parte părul din ochi. 

— Putem cumpăra mai multe mere de la prăvălie? 

— Pentru ce? îl întrebă John, oftând când îl ridică în braţe. 

Băiatul era slab ca un băț, însă înalt pentru vârsta sa. Uneori, 
Will vedea pe chipul lui frânturi din imaginea lui Filip, fapt care îl 
îndurerase o bună bucată de vreme, însă cu cât începuse să-l 
cunoască mai bine pe nepotul său, cu atât mai uşor îi fuseseră 
risipite temerile, căci băiatul avea un temperament foarte diferit 
de cel al tatălui său. 

— Pentru lâna mielului. Christian spune că eu o voi face. 

John zâmbi larg. Băutura, preparată din mere coapte, bere şi 
nucşoară, era preferata familiei. 

— Îmi pare a fi ceva foarte dificil pentru cineva atât de tânăr. 

— Pot să o fac. 

— Sunt sigur, spuse John, chicotind, lăsându-l jos pe băiat. 
Poate o să te ajute bunicul tău. 

Will încuviinţă când văzu că ochii copilului se îndreptară plini 
de speranţă către el. 

— Vin îndată, William. 

Ysenda îi surprinse privirea. Luându-l de mână pe băiat, soţul 
ei încă ţinând-o de mijloc, îi conduse pe amândoi înspre casă, 
mergând în urma celorlalţi copii şi adulţi care urcau pe 
drumeagul cufundat în întuneric. 

— Curând n-o să mai poţi face nimic fără el, ştii doar. 

Will nu se întoarse. Nişte degete reci se îngemănară cu ale 
sale, iar el închise ochii când fiica sa îşi rezemă capul de umărul 
lui. Rămaseră aşa câteva clipe, fără să scoată niciun cuvânt. 

În cele din urmă, ea îl strânse de mână. 

— Mă duc să ajut la pregătirea cinei. Rose se opri, 
strângându-şi mai bine mantia bătută de vânt. O să le pregătesc 
eu masa. 

Will continuă să privească înspre mare, lăsând-o pe fiica lui să 
îi urmeze pe Ysenda şi pe ceilalţi. 

Avea să fie o noapte de sărbătoare. Aveau să închine un 
pahar drept mulţumire pentru încheierea anului şi să-i 


339 


mulţumească Domnului pentru binecuvântările Lui. Dar era în 
acelaşi timp şi o noapte a tristeţii, o masă pentru cei morţi, întru 
amintirea sufletelor lor. În biserică rostiseră rugăciuni pentru cei 
trecuţi în lumea celor drepţi, iar la masă aveau să pună un 
scaun în plus, onorându-le memoria. In noaptea aceasta, aerul 
era încărcat cu amintiri. Stând pe marginea falezei, cerul auriu 
devenind încetişor albastru, îi putea simţi pe toţi adunându-se în 
jurul său: mama sa, tatăl său, Elwen şi Owein, Everard şi Elias, 
William Wallace, Jacques de Molay, chiar şi Garin. Rămase 
nemişcat câteva clipe, apoi se ridică şi porni în sus, către casă, 
lovind pământul cu toiagul. 

Apropiindu-se, auzi glasul lui David, clar şi puternic, răsunând 
înăuntru. Nepotul său ajunsese acasă în urmă cu o săptămână, 
având multe de povestit despre regele Robert. Mai avuseseră 
loc şi alte lupte cu armata engleză în ultimii ani, însă Edward al 
II-lea nu era la fel de războinic ca tatăl său, iar într-o bătălie 
decisivă de la mijlocul verii, Robert Bruce îl împinsese pe rege şi 
pe oamenii săi înapoi dincolo de graniţă. Acolo, pe coasta 
aceasta atât de îndepărtată, toate, i se părea lui Will, avuseseră 
loc cu mult timp în urmă. Sosise vremea ca tinerii să făurească 
istoria, să devină eroi. Pentru el, nu mai rămăsese timp decât 
pentru reflecţie. În anul care trecuse începuse să-şi scrie şi el 
memoriile, după cele ale lui Everard, pergamentul vechi, 
îngălbenit, înghițind hulpav cerneala din vârful penei. Nu i se 
mai părea atât de important să protejeze secretele Anima 
Templi, ci mai degrabă credea că sosise vremea pentru 
dezvăluirea adevărului, aşa că scria cât mai deschis despre 
Frăţie, despre templieri şi despre Sufletul ei. 

Will era aproape de uşă când auzi zgomot de copite. 
Întorcându-se, văzu venind înspre el un cal ce urca colina cu 
repeziciune. Încreţindu-și fruntea şi mijindu-şi ochii din pricina 
luminii slabe, încercă să vadă cine era călăreţul. Se încruntă şi 
mai mult când îşi auzi numele strigat. Imediat îşi dădu seama 
cine era. 

Când Robert opri calul şi sări din şa, înţepenit, Will strigă 
peste umăr prin uşa întredeschisă şi se duse în întâmpinarea lui, 
uşurat că-şi vede din nou vechiul său prieten. 

— S-a făcut, şopti Robert, când Will se apropie de el. 


340 


În pragul uşii ieşise John. 

— Mai pregătiţi un loc la masă! strigă el, în vreme ce Will şi 
Robert îl urmară înăuntru, unul din slujitori grăbindu-se să ducă 
la grajduri calul obosit al cavalerului. 

— Am adus astea cu mine, spuse Robert, rămânând în prag şi 
întinzându-i lui Will un sac. N-am vrut să le ard. 

Will îl luă şi se uită înăuntru. 

Nepotul său îşi iţi capul prin uşa de la bucătărie. 

— Christian spune că o să ne ajuţi. 

— Aşa zice? Will zâmbi. Spune-i că vin imediat. Îi arătă lui 
Robert o cameră goală. Trecând pe lângă bucătărie, Will îl văzu 
pe nepotul său urcându-se pe un scăunel ca să ajungă la masa 
pe care Christian şi Rose tăiau câteva mere coapte. Ysenda 
stătea pe vine în faţa lui Ede, în faţa căminului, iar Simon vorbea 
cu David, care turna bere în două căni. 

— Îi vei spune? îl întrebă Robert, după ce intrară în cameră. 
Servitorii puseseră lemne pe foc, iar vântul sufla în rafale peste 
flăcări, umplând camera de un fum înţepător. Nepotului tău? 

Will închise uşa. 

— Despre tatăl său? Se întoarse, privindu-l pe Robert. Cu 
timpul, da. Merită să ştie cine îi e părinte. S-au ascuns prea 
multe lucruri în familia asta. 

Se duse la cufărul de sub fereastră. Desfăcând sacul, scoase 
cele trei mantii şi le puse înăuntru, lângă memoriile lui Everard 
şi mânerul sabiei rupte a tatălui său, pe care Rose o luase de la 
palat. 

— Nu-s cine ştie ce lucrurile cu care ai rămas, nu-i aşa? 
murmură Robert, privind peste umărul lui Will. Cel puţin pentru 
două sute de ani. 

— Asta nu e tot. Will îi aruncă o privire. Încă mai avem 
bogăţiile de la preceptoriu. 

— Te-ai hotărât ce vom face cu ele? 

— Nu ştiu dacă noi suntem în măsură să decidem asta, 
răspunse Will după câteva clipe. 

— Atunci cine? 

— Cei care ne vor urma. Will se uită la sabia frântă şi la 
mantiile albe. Cei din viitor. 

— Şi noi? Ce-o să facem de-acum încolo? 


341 


Will închise cufărul şi se ridică. 

— Hai să vorbim mâine despre asta. Îşi puse o mână pe 
umărul cavalerului, zâmbind uşor. În noaptea asta ne vom 
ospăta. 

Cei doi bărbaţi ieşiră împreună din cameră, unul lângă 
celălalt, Will sprijinindu-se cu toată greutatea în toiagul său. 
Intrară amândoi în bucătăria ticsită şi călduroasă, fiind învăluiţi 
de un cor de voci vesele şi râsete. 


342 


NOTA AUTOAREI 


În 1999 eram într-un bar şi am prins din zbor o conversaţie 
între doi prieteni despre cavalerii templieri. Nu auzisem de ei 
până atunci şi aceşti  călugări-războinici mi-au stârnit 
curiozitatea imediat. Peste câteva luni, am descoperit Procesul 
templierilor, cartea istoricului Malcolm Barber, care prezenta în 
detaliu declinul Ordinului. Am citit-o într-o după-amiază şi până 
să ajung la final am realizat că trebuie să spun povestea lor. La 
început am avut în gând să scriu un roman într-un singur volum, 
însă cu cât mă documentam mai mult despre cavaleri, cu atât 
mi se revela mai clar bogăţia de evenimente ale acelei 
perioade: cruciadele, epoca de glorie a mamelucilor, politica 
vremii, dramele curteneşti. În scurt timp, cartea s-a transformat 
într-o trilogie. Anul trecut, când am început să lucrez la 
Recviem, am simţit că ciclul s-a încheiat, căci însăşi căderea 
templierilor fusese punctul de la care plecase totul. Am dat 
ascultare vocilor personajelor prezente în mintea mea timp de 
mai bine de zece ani, însă am scris şi despre cele mai 
importante scene ale celor trei perioade pe care le acoperă 
trilogia. 

La fel ca în cazul volumelor Anima Templi şi Cruciada, am 
intervenit cu mici schimbări asupra istoriei, cu precădere în ceea 
ce priveşte firul ei cronologic, însă mare parte din povestea pe 
care aţi citit-o în Recviem este bazată pe evenimente şi 
personaje reale. Consider că este util să precizez punctele în 
care realitatea istorică şi ficţiunea se întrepătrund. În mare 
parte, am alterat istoria sub forma simplificării unor evenimente 
care fie că s-au derulat într-o perioadă mai lungă de timp, fie au 
fost mai complexe decât le-am descris. În calitate de scriitor de 
romane istorice, se întâmplă adesea să trebuiască să decizi 
dacă păstrezi istoria întocmai cum s-a întâmplat, sau o schimbi, 
pentru a o face mai interesantă ori mai accesibilă. Când într-un 
singur roman acoperi nouăsprezece ani, acest lucru devine cu 
atât mai necesar. 


343 


De pildă, eu am simplificat războiul dintre Franţa şi Flandra, 
însă evenimente precum masacrul din Bruges, înfrângerea 
francezilor la Courtrai şi alianţa dintre Edward | şi Guy de 
Dampierre sunt bazate pe fapte istorice. Răscoala din Gasconia 
împotriva armatelor regale franceze a avut loc în 1303, nu în 
1302, Bertrand de Got aflându-se la Roma la vremea respectivă. 
Filip al IV-lea i-a alungat pe evrei din Franţa, dar nu înainte de 
1306, iar bunicul său, Ludovic al IX-lea, a fost canonizat mai 
târziu decât este consemnat în carte. Bula papei Bonifaciu, 
Clericis laicos, a fost dată în februarie 1296, iar Unam Sanctam, 
în noiembrie 1302. Guillaume de Nogaret a murit în jurul anului 
1313, nu în 1308. Filip a ridicat într-adevăr crucea, însă acest 
lucru s-a petrecut cu un an înainte faţă de cum este prezentat în 
carte. Regele a murit într-un accident de călărie, în noiembrie 
1314. 

Pentru a păstra un anume grad de omogenitate în ierarhia 
templierilor, am evitat să amintesc despre o serie de oficiali, 
care în realitate ar fi fost personalităţi importante în cadrul 
Ordinului, aşa cum este Maestrul Franţei. Se întâmpla uneori ca 
după moartea cuiva să se aştepte timp îndelungat până la 
înlocuirea sa şi nu de puţine ori în cadrul Ordinului un oficial 
ocupa concomitent două funcţii. O vreme, Hugues de Pairaud a 
fost inspector şi totodată Maestru al Franţei. 

Poate părea incredibil, dar atacul asupra papei Bonifaciu al 
VIll-lea de la Anagni, condus de Guillaume de Nogaret şi de 
Sciarra Colonna, este real şi a avut loc chiar în felul în care l-am 
descris (există consemnări care atestă faptul că atunci când au 
ajuns, papa era păzit de templieri), însă şi aici am condensat 
secvenţa pentru a păstra ritmul evenimentelor. Sunt supoziţii 
conform cărora escorta lui Bonifaciu ar fi fost atacată de 
oamenii lui Colonna în timp ce fugea din oraş, însă nu se ştie 
sigur. Ceea ce se ştie cu certitudine este că papa a murit la 
Roma, la câteva săptămâni de la aceste evenimente. Nu este 
limpede cum a murit succesorul lui, Benedict al XI-lea, deşi 
există consemnări, care susţin că nişte smochine otrăvite i-au 
adus sfârşitul, şi teorii care afirmă că Filip şi miniştrii lui au fost 
implicaţi în aceasta. 


344 


În ceea ce priveşte prima campanie împotriva scoţienilor a 
regelui Edward, John Balliol nu a denunţat tratatul cu Franţa, 
până în luna iulie, iar Edward a aflat asta în Perth, nu în 
Edinburgh. Apoi, Balliol i s-a înfăţişat regelui la Montrose, iar 
acesta i-a dat jos coroana de pe cap. Se pare că remarca plină 
de dispreţ a lui Edward, „Bine-am făcut că am scăpat de 
scârnăvia* asta”, devenită celebră, a fost rostită în timp ce 
acesta trecea graniţa spre Anglia, în toamna anului 1296. Într-o 
manieră asemănătoare, am făcut uz de un reglaj fin în ceea ce 
priveşte prezentarea detaliilor campaniei din 1297 din punctul 
de vedere al părţii scoțiene. William Wallace a încercat să 
elibereze Dundee în august şi de acolo, nu din pădurea Selkirk, 
a pornit spre Stirling. Cu toate acestea, petrecuse mare parte 
din ultima lună în pădure, unde şi-a strâns armata şi şi-a instruit 
soldaţii, folosind locul ca bază militară. 

Măsurile luate împotriva templierilor au fost incredibil de 
complicate şi de tergiversate şi, deşi acestea m-au făcut să scriu 
cartea, fiind de-a dreptul fascinante, ele nu puteau să constituie 
esenţa necesară unei naraţiuni alerte. Pentru toţi cei care vor să 
parcurgă întreaga poveste, recomand cu toată încrederea 
Procesul templierilor de Malcolm Barber. Totuşi, majoritatea 
evenimentelor pe care am ales să le prezint în carte sunt bazate 
pe fapte sau cel puţin pe ipoteze. 

O cronică spune că Filip al IV-lea s-a întâlnit în secret cu 
Bertrand de Got înainte ca acesta să devină papă şi că l-a 
convins să ducă la îndeplinire anumite obligaţii. Majoritatea 
erudiţilor moderni resping o asemenea presupunere, însă, 
indiferent dacă este adevărată sau nu, este cert că regele a 
făcut tot ce era cu putinţă pentru a influenţa votul, ordonându-i 
lui Nogaret să facă presiuni asupra colegiului cardinalilor astfel 
încât să aleagă un papă simpatizant al coroanei franceze. Fiul lui 
Bertrand este o plăsmuire de-a mea, deşi arhiepiscopul a fost 
acuzat de o aventură cu o nobilă din regiunea respectivă. Esquin 
de Floyran, un personaj puţin cunoscut, a fost un templier trimis 
la închisoare, cel care i-a acuzat pentru prima oară pe cavaleri 
de erezie, scriindu-i atât regelui Filip, cât şi regelui lacob al 
Aragonului şi aducând aşa-zise dovezi în sprijinul afirmațiilor 


Cu referire la Scoţia şi la poporul scoţian (n. tr.). 


345 


sale, însă nepotul lui, Martin, este rod al ficţiunii. Formarea 
comisiei papale şi apărarea cavalerilor au apărut mai târziu pe 
parcursul procesului, la fel şi arderea sistematică pe rug a 
cavalerilor, în afara Parisului. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu 
faimoasa comoară a templierilor, deşi se crede că în jur de 
douăzeci de cavaleri au reuşit să scape de primele arestări din 
Paris, fiind preveniţi în legătură cu acestea. Nu se ştie cu 
certitudine încotro au apucat-o şi dacă au luat sau nu comoara 
cu ei, subiectul fiind intens dezbătut de-a lungul secolelor. 

Ordinul Templului nu a fost găsit vinovat pentru cele o sută 
douăzeci şi şapte de acuzaţii care i s-au adus, iar Clement l-a 
dizolvat doar pentru că reputaţia organizaţiei fusese grav 
afectată în timpul procesului. În cazul oficialilor, povestea e alta. 
Jacques de Molay şi Geoffroi de Charney au fost arşi pe rug în 
luna martie a anului 1314, fiind consideraţi eretici recăzuţi. 
Faimosul blestem pe care de Molay l-a aruncat asupra regelui şi 
a papei a traversat anii şi a ajuns să fie cunoscut şi în ziua de 
azi. Chiar dacă nu avem cum să ştim dacă relatarea este una 
apocrifă, este cert că Filip şi Clement au murit amândoi chiar în 
anul acela. Dinastia capeţinilor, de care Filip era atât de 
mândru, s-a stins dezastruos, cei trei fii ai săi murind foarte 
rapid unul după altul. 

Templierii din Franţa şi din alte părţi au recunoscut 
majoritatea acuzațiilor care li s-au adus, însă mărturiile le-au 
fost smulse sub o abominabilă tortură şi mulţi dintre cavaleri s- 
au lepădat de ele atunci când şi-au revenit, inclusiv de Molay şi 
de Charney, care au sfârşit prin a fi arşi pe rug fiindcă şi-au 
susţinut nevinovăția. Acuzaţiile aduse Ordinului sunt şocant de 
asemănătoare cu cele aduse catarilor şi altor grupări devenite 
ţintă a războiului Bisericii contra ereticilor. În Evul Mediu, 
câştigarea simpatiei poporului se făcea lesne prin a induce 
oamenilor frica de vrăjitorie şi de adorarea necuratului, iar Filip 
şi sfetnicii săi au dovedit în mai multe rânduri cât de bine se 
pricepeau la acest tip de propagandă. Totuşi, există o acuzaţie 
care se detaşează mereu în proces şi aproape întotdeauna este 
legată de numele lui Hugues de Pairaud: cea conform căreia 
cavalerii ar fi scuipat crucea. O ipoteză afirmă că aceasta era o 
practică adoptată de unii membri ai Ordinului, un fel de test de 


346 


supunere. Adevărul din spatele procesului şi motivațiile celor 
implicaţi probabil că nu vor fi niciodată cunoscute cu certitudine, 
însă ceea ce s-a întâmplat spune multe despre personalitatea 
templierilor, aceşti călugări-războinici cu mantiile lor albe, 
neîntinate, continuând să rămână atât de vii în conştiinţa 
noastră, la aproape şapte sute de ani de la dispariţia lor. 


Robyn Young 
Brighton, iulie 2008 


347 


LISTA PERSONAJELOR 


(* marchează un personaj istoric) 


*Adam: văr cu William Wallace 

Albert: templier 

Alice: fiica Ysendei, nepoata lui Will 

*Andrew de Moray: nobil scoţian, conducător al revoltei 
scoțiene 

*Anthony Bek: episcop de Durham 

*Benedict al XI-lea: papă (1303-1304) 

*Bernard Saisset: episcop de Pamiers, acuzat de erezie de 
Filip al IV-lea 

*Bertrand de Got (1264-1314): arhiepiscop de Bordeaux, papă 
sub-numele de Clement al V-lea (1305-1314) 

Blanche: slujitoare din suita lui Jeanne de Navarra 

*Bonifaciu al VIil-lea (1234-1303): papă (1294-1303) 

*Brian le Jay: maestru al Templului din Anglia 

*Carol de Valois: fratele lui Filip al IV-lea 

*Celestin al V-lea (1215-1296): papă (1294) 

Christian: cumnata lui Gray 

Colin: fiul lui Ede şi nepotul lui Will 

David: fiul Ysendei şi nepotul lui Will 

*David Graham: nobil scoţian, fiul lui Patrick Graham Duncan: 
primul soţ al Ysendei 

Ede: sora lui Will 

*Edward | (1239-1307): rege al Angliei (1272-1307) 

*Edward al II-lea (1284-1327): rege al Angliei (1307-1327) 

*Eleanor de Castilia: prima soţie a lui Edward | şi regină a 
Angliei Elias: rabin 

Elwen: soţia lui Will, decedată în 1291 la Acra 

*Esquin de Floyran: maestru templier din Montfaucon 

Everard de Troyes: preot templier şi fost lider al Anima 
Templi, decedat în Acra, în 1277 

Gaillard: scutierul lui Bertrand de Got 


348 


Garin de Lyon: fost cavaler templier în serviciul lui Edward |, 
ucis de Will în Acra, în 1291 

Gautier: soldat din garda regală franceză 

*Geoffroi de Charney: maestru al Templului din Normandia 

*Geoffroi de Gonneville: maestru al Templului din Aquitania 

Gerard: sergent templier 

Gilles: soldat din garda regală franceză 

Godfrey Bussa: căpitan al gărzii papale 

*Gray: tovarăş al lui William Wallace 

Gui: cavaler templier 

*Guillaume de Nogaret (?-1313): avocat şi sfetnic al lui Filip al 
IV-lea, păstrător al sigiliului din 1302 

*Guillaume de Paris: călugăr dominican, duhovnicul lui Filip al 
IV-lea 

*Guillaume de Plaisans: avocat şi sfetnic al lui Filip al IV-lea 

*Guy de Dampierre: conte de Flandra 

Hasan: fost camarad al lui Everard de Troyes, decedat la Paris 
în 1266 

Heloise: iubita lui Bertrand de Got 

Henric: şoimarul lui Filip al IV-lea 

*Henric Percy: nobil englez 

*Hugh Cressingham: oficial englez, trezorier al Scoției sub 
domnia lui Edward | 

*Hugues de Pairaud: inspector al Templului 

Isaac: negustor evreu 

*Isabella: fiica lui Filip al IV-lea şi a lui Jeanne, soţia lui Edward 
al II-lea al Angliei din 1308 

*Jacques de Molay: Mare Maestru al Templului (1293-1314) 

James Campbell: cavaler templier şi tatăl lui Will, moare 
executat în 1266, în Ţara Sfântă 

*jeanne de Navarra: soţia lui Filip al IV-lea, regina Franţei şi a 
Navarei 

*John Balliol: rege al Scoției (1292-1296) 

*John Blair: capelan al lui William Wallace 

John Campbell: cavaler scoţian, al doilea soţ al Ysendei 

*John de Warenne: conte de Surrey 

*Kalawun: sultan al Egiptului şi Siriei (1280-1290) 

Laurent: templier 


349 


*Ludovic al IX-lea: rege al Franţei (1226-1270), canonizat de 
către Bonifaciu al VIll-lea în 1297 

Margaret: fiica Ysendei şi nepoata lui Will 

Marguerite: slujitoare din suita lui Jeanne de Navarra 

Marie: slujnica lui Bertrand de Got 

Martin de Floyran: cavaler templier, nepotul lui Esquin 

*Niccolo; nobil italian 

Owein ap Gwyn: cavaler templier, fost maestru al lui Will, ucis 
în Honfleur în 1260 

*Patrick Graham: nobil scoţian 

*Filip al IV-lea (1268-1314): rege al Franţei (1285-1314) 

Pierre de Bourg: nobil francez 

*Pierre Dubois: avocat al lui Filip al IV-lea 

*Pierre Flote: avocat şi sfetnic al regelui Filip al IV-lea, 
păstrător al sigiliului până în 1302 

Ponsard: soldat din garda regală franceză 

*Rainald: căpitan al oraşului Ferentino Rainier: cavaler 
templier 

Raoul: fiul lui Bertrand de Got 

*Robert Bruce: conte de Carrick, rege al Scoției (1306-1329) 

Robert de Paris: cavaler templier şi membru al Anima Templi 

Rose: fiica lui Will şi a lui Elwen Samuel: zaraf evreu 

*Sciarra Colonna: nobil italian 

Simon Tanner: sergent templier 

Stephen: războinic irlandez 

Thomas: cavaler templier la Templul din Londra şi membru al 
Anima Templi 

Will Campbell: comandant templier şi conducător al Anima 
Templi 

William: fiul lui Rose 

*William Wallace (circa 1270-1305): cavaler scoţian şi 
conducător al revoltelor din Scoția 

Yolande: slujnica lui Bertrand de Got 

Ysenda: sora mai mică a lui Will, mama lui David, Margaret şi 
Alice 


350