Max Gallo — [Crucea occidentului] 01 Intru acest semn vei invinge

. 7 


y Vei DDIS 


MAX GALLO 


ÎNTRU ACEST SEMN VEI ÎNVINGE 
PAR CE SIGNE TU VAINCRAS 


Volumul 1 din seria 
CRUCEA OCCIDENTULUI 
LE CROIX DE L'OCCIDENT 


Traducere din limba franceză 
SAVIN VASILE 
DARCLEE TOMESCU-BERDON 


Pe fiii ăstui veac Satana îi hrăneşte 

Şi leagănul prunciei chiar viciu-l prihăneşte 
Că-n mame noi odată cu viciul ne-am sădit 
Si-apoi, cu noi odată, păcătu-au zămislit 


AGRIPPA D'AUBIGNE 


CUPRINS 


Prolog 
PARTEA | 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
PARTEA a l-a 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
PARTEA a lll-a 
Capitolul 20 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 
PARTEA a IV-a 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 


Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
PARTEA a V-a 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
Capitolul 45 


Prolog 


Era un cap de Hrist cu ochii închişi. 

Fusese tăiat. 

Lemnul sculpturii avea la baza gâtului urme de lovituri, acele 
plăgi pe care fierul, căzând furios, le provocase. 

Capul era aşezat pe o bucată de mătase împăturită, roşie ca şi 
cum sângele o îmbibase înainte de a se răspândi în toată vitrina 
acelui anticariat de la numărul 7 din strada l'Arbre-Sec, nu 
departe de palatul Luvru, la doar câţiva paşi de biserica Saint- 
Germain-l'Auxerrois, arondismentul | din Paris. 

Era singura piesă expusă, pe care cădea lumina puternică a 
două mici proiectoare, accentuând culoarea palidă a lemnului 
vopsit în tonuri şterse. 

Sculptorul reuşise să dea impresia că tot chipul plângea, că 
peste el trecea unduirea unei ploi de lacrimi ce lunecau de-a 
lungul părului lipit de obraji, a mustăţii şi a bărbii cârlionţate. 
Trecând, lăsau în urmă riduri fine, mai adânci la colţul buzelor. 

Durerea şi suferinţa îi estompau trăsăturile căzute. 


Fusesem emoţionat descoperind în vinerea de 20 august 
2003, la începutul după-amiezii, acest cap de Hrist cu ochii 
închişi. 

De săptămâni întregi, canicula continua să încingă străzile. 
Lista morţilor se tot lungea. Trecătorii se strecurau de la o umbră 
la alta, depărtându-se de această vitrină luminată, provocatoare, 
chiar obscenă, în albeaţa solară intensă. 

Or, eu tocmai într-acolo mă îndreptasem. 


Cu o zi înainte, o necunoscută, care se prezentase drept Maria 
de Segovia, anticar, îmi telefonase. 

Era, afirmase ea, cea mai apropiată prietenă a lui Armelle, 
asistenta mea în cercetare. 

Ştia că de câteva luni adunam documente despre secolul al 
XVI-lea, despre înfruntările dintre creştini, evrei, mauri, turci, 
despre persecuții, despre raporturile dintre state şi religie. 

Imi spusese cu un fel de jubilare pe care nu reuşea să o 
ascundă: 

— Un labirint ucigător, secolul acesta, nu? Probabil cele mai 
barbare vremuri din Europa creştina. Se măcelăresc în numele lui 
Hristos şi se războiesc cu Islamul. La fel ca azi, nu-i aşa? De 


aceea studiaţi secolul al XVI-lea? Ce pregătiţi? 

Lăsasem sa treacă valul, gata să închid fără să răspund, iritat 
de confidenţele lui Armelle, de pătrunderea în ceea ce era un 
gând abia schiţat, intuiţia că, fără îndoială, ceea ce începeam să 
trăim, „şocul civilizaţiilor”, ca să utilizam formula convenită şi 
nedreaptă pe care toată lumea o respingea, dar o folosea, se 
produsese deja, dar cu ce intensitate, în secolul al XVI-lea. 

O ascultasem totuşi pe Maria de Segovia. Mă distrase şi mă 
surprinse. Era informată, perspicace, utilizând o expresie atât de 
corectă ca „labirint ucigaş“ pentru a califica un secol nemilos în 
care torturile, arderile pe rug, crimele, masacrele reluate de unii 
sau de alţii se succedaseră. 

Fusesem ispitit să-i recit acestei femei exuberante versurile lui 
Agrippa d'Aubigne, poetul protestant scăpat de măcelul din 
noaptea Sfântului Bartolomeu: 


Pe fiii ăstui veac Satana îi hrăneşte 
Şi leagănul prunciei chiar viciu-l prihăneşte 
Că-n mame noi odată cu viciul ne-am sădit 
Şi-apoi, cu noi odată, păcătu-au zămislit. 


Dar Maria de Segovia nu mi s-a părut dispusă să mă asculte, şi 
renunţasem să o întrerup, intrigat şi sedus, de fapt, de vorbăria 
sa. 

Îmi explicase cum cumpărase mai multe piese din secolul al 
XVI-lea, de care era sigură că sunt interesat. Nu voia să le vândă 
oricui, unuia dintre jefuitorii Istoriei, bandiți care nu caută decât 
să-şi plaseze dolarii, să facă negoţ cu memoria oamenilor. 

Trebuia, insistase ea, ca unul ca mine să redea viaţă acestui 
trecut. 

— Cu probitate, repetase ea. 

Ştia că în romanele mele folosisem amintirile unei familii de 
nobili provensali, Thorenc. Or, ceea ce achiziţionase provenea de 
la unul dintre strămoşii lor, Bernard de Thorenc, care trăise în 
secolul al XVI-lea. 

— Cred în întâlnirile pe care hazardul sau providenţa le pune 
la cale, adăugase ea. 

li spuneam lui Armelle despre micile mele descoperiri, când a 
tresărit auzindu-mă pronunţând numele de Thorenc. 

— Mi-a povestit mult despre romanele dumneavoastră, pe 
care nu le cunoşteam. De atunci, am citit tot ce aţi scris despre 
Thorenc. Cum aş fi putut să nu vă telefonez? li daţi atenţie lui 


Bernard de Thorenc: a venit la mine pentru a-l îndruma spre 
dumneavoastră. Nu-l puteţi ignora, nici refuza. Vă aştept mâine 
în strada Il'Arbre-Sec, numărul 7. 

Mâine însemna vineri, 22 august 2003. 


Vineri, 22 august 1572, acum patru sute treizeci şi unu de ani, 
zile numărate, la sfârşitul unei dimineţi înăbuşitoare - caniculă 
care dura de săptămâni, ca şi în această vară a lui 2003, strivind 
Parisul sub arşiţă -, amiralul Coligny, şeful protestant, tocmai 
părăsise palatul Luvru. 

Se sfătuise îndelung cu regele Carol al IX-lea prin ce mijloace 
să potolească ura ucigaşă dintre catolici şi protestanți, cei care 
se numeau cu dispreţ papistaşi, hughenoți, eretici, „stricaţi ai 
credinţei”, desfrânaţi sau rătăciţi. 

Mă izbise, în acea vineri de 22 august, coincidenţa datelor şi 
descoperirea acestui ascendent, Bernard de Thorenc, strămoș al 
acelor Thorenc - Martial, Ludovic, Villeneuve, Francisc sau 
Bertrand Renaud - a căror viaţă o povestisem, într-adevăr. 

Mă flatase şi insistența Mariei de Segovia de a mă chema, 
importanţa pe care părea să o acorde vizitei mele. 

Dar, mai ales, îmi trezise interesul adresa, strada I'Arbre-Sec, 
datorită evenimentelor pe care le evoca. 


În această stradă, dintre Luvru şi Sena, în jurul bisericii Saint- 
Germain-l'Auxerrois, fusese sfâşiată Franţa odinioară. 

După ce am pus receptorul în furcă, fără a-i promite Mariei de 
Segovia că o voi vizita, am frunzărit T7ragicele lui Agrippa 
d'Aubigne - iarăşi el! 

Am regăsit acel pasaj care nu încetase să mă fascineze şi să 
mă copleşească prin forţa îndoliată cu care descrie lupta 
fratricidă dintre creştini, dintre francezi: 


Vreau Franţa zugrăvită ca mamă necăjită 
Purtând pe-a sale braţe odrasle neostoite 
Cel mai vârtos, înhaţă orgolios gurguie 
De sânul hrănitor cu mâinile-amândouă 
Cu unghii se apuca şi-apoi cu pumni, picioare 
Mai strică împărţeala naturii hrănitoare 
Ce-a dat-o la doi fraţi, doi gemeni din născare... 
Şi zice: „Voi, mişei, din pieptu-nsângerat 
Cel care v-a hrănit şi care v-a purtat 
Venin aveţi de-acum, odrasle-ucigătoare, 


Că numai sânge am spre a vă da mâncare. 


Or, acest anotimp de omoruri, de trupuri cu beregata tăiată, 
spintecate, sfârtecate, măcelărite, de femei violate, de copii 
aruncaţi la câini începuse vineri, 22 august 1572. 

In ziua aceea Coligny se îndrepta spre strada l'Arbre-Sec. La 
colţ cu strada Betisy se afla palatul Ponthieu, locuinţa sa. 

Era înconjurat de gentilomi protestanți. 

Unul dintre ei i-a dat din mers o scrisoare. Coligny s-a aplecat 
să o citească, şi chiar în clipa aceea au răsunat împuşcăturile. 
Faptul că s-a aplecat asupra scrisorii i-a salvat amiralului viaţa. 
Ucigaşul ţintise capul, dar Coligny a fost rănit doar la braţul 
stâng, iar arătătorul i-a fost smuls. 

A fost dus în strada l'Arbre-Sec ca să fie pus la adăpost. 

Ceilalţi s-au repezit spre casa de unde porniseră împuşcăturile. 
Au descoperit o archebuză încă fierbinte la o fereastră cu 
obloanele întredeschise. Au auzit galopul unui cal. Ucigaşul - un 
anume Maurevert, spadasin aflat în slujba ducelui de Guise - 
tocmai fugise prin spatele casei care dădea înspre biserica Saint- 
Germain-l'Auxerrois. 

La câţiva paşi de buticul cu antichităţi al Mariei de Segovia, la 
numărul 7 din strada l'Arbre-Sec. 


Rămăsesem nemişcat în faţa capului de Hrist de o paloare 
verzuie. 

Aşezat pe mătasea roşie, părea că se scaldă în propriul sânge. 
Dar cel mai greu de suportat, cea mai emoţionantă era 
disperarea pe care o exprimau acele pleoape lăsate, ca ale unui 
cadavru căruia, cu o mişcare blândă, cineva i-a închis ochii. 

Tot privind acest chip, scrutându-i expresia, am înţeles că 
artistul nu voise să reprezinte moartea lui Hristos, ci un moment 
de copleşire. 

Hristul închisese ochii ca să nu vadă ce săvârşesc oamenii în 
jurul său. Nu vede cu buna ştiinţă, din milă şi compasiune, ca să 
nu-i condamne pe călăi, ca să nu aibă de ales între crime şi nici 
între ucigași. 

Şi cine nu fusese astfel în acest secol, în care suveranii 
puneau să le fie sugrumate sau otrăvite fiinţele apropiate? În 
care sute de femei şi de copii erau arşi rugându-se în lăcaşurile 
de cult, în biserici sau în temple? In care turcii, când au cucerit 
Ciprul, aparţinând Veneţiei, la 1 august 1571, au măcelărit peste 
douăzeci de mii de locuitori în Famagusta, ultimul oraş care le-a 


rezistat? 

Au îmbarcat pe galere două mii de fete destinate haremurilor 
vizirilor şi sultanului. Alte câteva mii au fost violate, apoi 
spintecate. Cât despre cele două căpetenii venețiene, Astor 
Baglione şi Marcantonio Bragadino, care, după ce au luptat 
îndârjiţi, au capitulat, primul a fost tăiat în bucăţi la ordinul lui 
Lala Mustafa, comandantul turcilor, iar celuilalt, după ce a fost 
umilit fiind obligat să se târască în faţa cortului comandantului 
turc, purtând saci în spate, i s-au tăiat nasul şi urechile înainte de 
a fi jupuit de viu. Pielea i-a fost umplută cu paie, iar acest 
macabru manechin a fost expus în piaţa din Famagusta, apoi 
agăţat de catargul galerei lui Lala Mustafa. 

Câteva zile mai târziu, pe 17 august, biserica Sfântul Nicolae 
din Famagusta a fost transformată în moschee, iar podeaua a 
fost spălată cu sângele creştinilor ucişi în aceeaşi zi de vineri, zi 
sfântă a islamului. 

In această zi de vineri, 22 august 2003, nu-mi mai dezlipeam 
privirea de la chipul acelui Hrist cu ochii închişi. 


— Aţi venit. Eram sigură. 

Glasul vioi - triumfător, chiar - al Mariei de Segovia m-a smuls 
din contemplare. 

M-am întors şi atunci am văzut-o. 

O bandă îngustă de catifea neagră îi acoperea ochiul stâng. 

Am fost atât de surprins, încât m-am dat un pas înapoi. Ea 
râde. Buzele de un roşu aprins sunt subliniate de o linie subţire, 
neagră. 

— Spaniolă, spune ea trecându-şi degetele peste bandă. La 
curtea Spaniei au fost întotdeauna femei chioare. 

Ridică din umeri. S-a rănit acum câţiva ani examinând nişte 
arme turceşti. Ochiul s-a infectat. 

— Vreun blestem sau o răzbunare a fiilor Profetului peste 
secole. l-am alungat din Europa, iar ura lor ne urmăreşte. Nu 
credeţi în aceste puteri subpământene? Sunteţi francez, vă 
imaginaţi că istoria este o linie dreaptă, bine trasă de sus în jos, 
către rațiune, fără nicio taină. 

Vocea se înăspreşte. Işi dă puţin deoparte banda. 

Când şi-a pierdut ochiul, continuă ea, în loc să încerce să-şi 
ascundă infirmitatea, a hotărât să o arate, mai mult: să o 
sugereze. 

— Sunt ca Anna Mendoza della Cerda, prinţesă de Eboli, 
chioara cea mai celebră din Spania, metresa lui Filip al Il-lea, 


mamă a zece copii, dintre care cel puţin unul, blond sau roşcat, 
era bastard al regelui, ceilalţi erau de la soţul ei, Ruy Gomez, 
confidentul suveranului. Acesta dormea la picioarele patului lui 
Filip al II-lea. Era complice la crimele şi la trăsnăile sale. Când 
Ruy Gomez a murit, prinţesa s-a retras într-o mănăstire a 
carmelitelor, înnebunindu-le pe măicuţe prin extravaganţele, 
toaletele, parfumurile, pudrele, câinii, curtezanii, servitorii la care 
n-a vrut să renunţe. După câteva luni, Tereza de Avila a alungat- 
o, iar prinţesa de Eboli l-a luat ca amant pe Antonio Perez, noul 
sfetnic al lui Filip al II-lea, omul cel mai lacom, cel mai nesincer, 
cel mai ambițios pe care l-a cunoscut vreodată Spania. Ăştia 
doi... Işi apleacă puţin capul, suspină, mă fixează cu ochiul drept 
al cărui oval se prelungeşte printr-o cicatrice de rimei care urcă 
până la tâmplă... Sunt prinşi într-o patimă aprigă. Îşi fac zilnic 
cadouri. Au nevoie de această risipă. Intr-o dimineaţă, un anume 
Escovedo, secretar al lui don Juan de Austria... Suspină... Il 
cunoaşteţi, cred, pe don Juan, fratele vitreg al lui Filip al II-lea, 
bastardul lui Carol al V-lea, generalul marii, învingătorul turcilor 
la Lepanto? Nici măcar un francez nu poate ignora asta, nu? Imi 
întinde mâna ca şi cum s-ar scuza. Într-o dimineaţă deci, 
Escovedo i-a surprins pe cei doi amanți în pat. Era naiv, imbecil, 
virtuos şi, mai presus de toate, gelos. Era indignat: „Este 
inadmisibil, a zis. Mă văd obligat să-i spun regelui”. Prinţesa de 
Eboli coboară din pat, având pe ea numai banda de la ochi pe 
care o purta la fel ca mine peste ochiul stâng pierdut într-o 
bătaie cu un amant infidel. Inaintează spre Escovedo, răstindu- 
se: „Treaba dumitale, Escovedo! Dar îmi place mai mult fundul 
lui Antonio Perez decât persoana regelui!” Maria de Segovia 
repetă ultima frază şi adaugă: Filip al II-lea, fiul lui Carol al V-lea. 
Trebuie să ai curaj, nu? 

Sprijinită cu umărul de tocul uşii de la intrarea în butic, pare că 
se uită la capul de Hrist. Imi imaginez atunci că ochii lui se închid 
din pudoare, ca să nu o judece, să nu o condamne. E o femeie 
înaltă, cu umerii şi braţele dezgolite. Bustiera roşie i se lipeşte 
strâns de pielea lăptoasă. Poartă o fustă neagră în colţuri lungi. 
Şireturi din piele îi strâng glezna ca nişte brățări. Tocurile aurite 
ale pantofilor sunt înalte şi fine. 

Trupul Mariei de Segovia se impune fără a te gândi la vârsta 
pe care o are. Treizeci şi cinci sau cincizeci de ani? Nu are 
importanţă. Nu-i nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici 
urâtă. Ceva aparte. 

Se apleacă şi mai mult. 


— Voiam să vă arăt acest cap de Hrist, zice ea. Am multe alte 
obiecte, manuscrise care i-au aparţinut lui Bernard de Thorenc. 
Insă acest Hrist este un semn. Apropiată de mine, stă în faţa 
acestui cap tăiat, cu ochii închişi. Tu hoc signo vinces, murmură 
ea. „Intru acest semn vei învinge.” Deviza împăratului 
Constantin, creştinul. Ceea ce am aflat... 

Se sprijină cu spatele de vitrină ca să mă oblige să o privesc şi 
pe ea dacă vreau să contemplu capul de Hirst. Işi încrucişează 
braţele, vorbind cu patimă. 

Citind Memoriile lui Bernard de Thorenc, a descoperit că 
această frază se găsea pe crucifix. Această cruce - Crucea 
Occidentului, precizează ea - era fixată în vârful catargului 
galerei Marchesa, pe puntea căreia se aflau două sute de soldaţi, 
iar printre ei, Bernard de Thorenc, Miguel de Cervantes, da, 
autorul lui Don Quijote, şi Benvenuto Terraccini, artistul venețian 
care a sculptat acest trup, acest cap de Hrist. 

Era în duminica lui 7 octombrie 1571, în golful Lepanto. 

Marchesa era prima dintre galerele creştine care trebuiau să 
înfrunte escadra turcească a lui Ali Paşa, nu departe de Itaca, 
patria lui Ulise, şi în faţa promontoriului Actium, acolo unde, în 
anul 31 î.Hr., flota lui Octavian o pusese pe fugă pe cea a lui 
Antoniu şi a Cleopatrei. 

— La Lepanto, totul este semn, adaugă Maria de Segovia. 


Am citit nenumărate povestiri despre această bătălie. 
Ştiu ce a zis Cervantes, îmbarcat pe Marchesa: 


În acea fericită zi, când soarta flotei inamice a fost tot atât de 
nefericită pe cât de favorabilă şi de propice a fost pentru noi, am fost 
de faţă la acest eveniment, plin de groază şi de îndârjire... Am văzut 
formidabilul escadron bătut şi spulberat, iar patul lui Neptun înroşit de 
sângele barbarilor şi al creştinilor, moartea aprinsă la culme în furia sa 
oarbă alergând pretutindeni... zgomote nelămurite, vacarm îngrozitor, 
chipuri crispate de nefericiţi murind între foc şi apă, adâncul şi jalnicul 
vaiet ieşind din piepturile rănite, blestemând soarta potrivnică... Într-o 
mână ţineam spada, din cealaltă şiroia sângele. Simţeam rana din piept 
şi mâna stângă rupta în mii de locuri, dar eram atât de mulţumit în 
sufletul meu văzând păgânul biruit de creştin, încât nu-mi păsa de răni, 
deşi durerea mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa de câteva ori... Dar mult 
mai bine îi stă soldatului mort în bătălie decât fugind liber... Rănile pe 
care soldatul le poartă pe chip şi în piept sunt stele care le călăuzesc pe 
celelalte pe cerul onoarei şi cu dorinţă de nobile laude... 


Credeam că ştiu totul şi totuşi o ascult pe Maria de Segovia 
povestind cum Marchesa a străpuns-o pe Sultane, galera 
căpitanului Ali Paşa, şi cum catargul central al Marchesei s-a 
prăbuşit peste puntea vasului musulman. lenicerii lui Ali Paşa s- 
au repezit. Unul dintre ei a tăiat cu o lovitură de secure capul 
Hristului, l-a fluturat ca pe un trofeu, semn al victoriei turceşti, 
deşi lupta abia începuse în acea dimineaţă de duminică 7 
octombrie 1571. Marea însă era deja înroşită de sânge. 

— Atunci, zice Maria de Segovia, Bernard de Thorenc, urmat 
de Benvenuto Terraccini, a sărit pe puntea lui Sultane. 

Maria se opreşte, arată capul Hristului cu ochii închişi. 

— Tu hoc signo vinces, mai zice ea o dată. 

Mă ia de mână şi mă trage înăuntrul buticului. 


Păşesc în penumbra unei săli boltite cu ziduri din piatră 
inegală. In capăt, bănuiesc o uşă dând într-un culoar mai 
întunecos. De aici vine adierea umedă care răcoreşte încăperea. 

Pe ziduri zăresc căşti, săbii, scuturi şi un steag mare din 
damasc roşu. Mă apropii. Recunosc chipurile brodate ale lui 
Hristos, Sfântul Petru şi Sfântul Pavel şi, înconjurând o cruce de 
Malta, albă, cuvintele: Tu hoc signo vinces. 

Papa Pius al V-lea a ales această deviză, cea a împăratului 
Constantin, pentru flota creştină a Ligii Sfinte. 

— Este steagul Marchesei, spune Maria de Segovia. Bernard 
de Thorenc l-a luat înapoi de la turcii de pe Sultane, împreună cu 
capul de Hrist. 

Mă pofteşte să iau loc pe unul dintre cufere şi se aşază în faţa 
mea într-un fotoliu de lemn. Imi arată obiectele, manuscrisele, 
cărţile deschise pe piedestal. 

— Imi plac urmele pe care oamenii le lasă după ei, şopteşte 
ea. Semnele, simbolurile pe care şi le-au dat, pentru care au 
luptat continuu să trăiască. Imi plac locurile unde au trăit. 
Dumneavoastră? Se ridică, îşi lipeşte palmele desfăcute pe 
pietre. Am impresia că sângele încă mai şiroieşte. Aici, chiar aici 
- arată spre uşă -, în această sală, în acest pasaj care duce la 
malurile Senei, au fost înjunghiaţi zeci de gentilomi protestanți, 
au fost violate femei, au fost îngrămădiţi copii pentru a fi înecaţi 
în fluviu. 


Credeam că ştiu toate aceste lucruri, dar, ascultând-o pe 
Maria de Segovia, am impresia că descopăr pentru prima oară ce 
a fost acest secol al XVI-lea, pe care îl studiez de mai multe luni. 


Maria de Segovia evocă ura, omorurile, suveranii care îşi 
consultau magicienii, pe Caterina de Medici, care urzea 
comploturi şi-i poruncea parfumierului său să-i pregătească 
mixturi cu care să-şi otrăvească duşmanii. Această regină neagră 
îşi cerceta oglinzile pentru a descifra viitorul. L-a întâlnit pe 
Nostradamus. 

— Creştinii i-au învins pe turci la Lepanto, continuă Maria de 
Segovia, într-o duminică de 7 octombrie 1571, iar în mai puţin de 
un an, într-o altă duminică, cea a Sfântului Bartolomeu, pe 24 
august 1572, s-au tăiat între ei, în numele lui Hristos. Tace, 
nemişcată în faţa mea. Secolul nostru îi va semăna aceluia, 
spune. Deja se ucide în numele lui Dumnezeu, al lui Hristos şi al 
lui Allah. 

Mă pofteşte să mă ridic şi mă conduce până la intrarea în 
coridorul întunecat. Aud tumultul surd al fluviului. 


În duminica de 24 august 1572, povesteşte Maria de Segovia, 
hughenoţii care se refugiaseră acolo sperau să iasă pe maluri, să 
găsească bărci, să fugă, să scape de ucigaşii care brăzdau 
străzile, îi hăituiau pe „stricaţii credinţei”. L-au rănit, apoi l-au 
ucis pe amiralul Coligny. Trebuiau masacrați toţi hughenoţii 
pentru a nu se mai putea răzbuna. La porunca regelui şi a reginei 
Caterina, starostele negustorilor ordonase închiderea porţilor 
Parisului şi legarea bărcilor cu lanţuri. 

— Toţi au fost prinşi aici şi li s-a tăiat gâtul, au fost spintecaţi, 
hăcuiţi, înecaţi. S-a întors să se aşeze. O singură femeie, Anne de 
Buisson, a supravieţuit, adaugă ea. Intinde mâna şi arată o carte. 
Mai târziu, Anne a povestit prin ce a trecut. Hughenotă, se 
convertise. Dacă Parisul merită o slujbă, viaţa ei merită mai mult, 
nu? 

Maria îşi ridică braţele. Pielea de la subsuoară este moale şi 
încreţită. E ca şi cum, dintr-odată, trupul ei îmbătrânit şi obosit 
face mărturisiri. 

Imi surprinde privirea, se ridică, se îndreaptă spre o vitrină, 
continuând să vorbească. 

A găsit, spune ea, manuscrisul lui Anne de Buisson în 
testamentul lui Bernard de Thorenc. 

— El o va fi salvat? Se vor fi iubit? Se întoarce cu spatele şi se 
apleacă spre vitrină. Povestea lor trebuie scrisă, spune. Se 
îndreaptă, înaintează spre mine, ducând în palme acel cap de 
Hrist cu ochii închişi. Vremurile acelea se întorc, şopteşte ea. Se 
vrea din nou decapitarea lui Hristos! 


PARTEA | 


Lepanto este cel mai răsunător eveniment militar din secolul 
al XVI-lea în Mediterana (...). Vraja puterii turceşti s-a rupt. 
Fernand Braudel 


Capitolul 1 


Eu, Bernard de Thorenc, încep să scriu, implorând mila 
Domnului, povestea vieţii mele. 

Am luat această hotărâre ieri, după ce Vico Montanari, 
bătrânul meu tovarăş, mi-a adus vestea că Filip al II-lea, regele 
spaniolilor, a fost chemat la Dumnezeu pe 13 septembrie 1598. 

Era 7 ianuarie, ziua aniversării naşterii mele, acum şaptezeci şi 
doi de ani. 

Căci am văzut lumina zilei în 1527, în acelaşi an cu Filip al Il- 
lea. Tatăl meu păruse mândru şi fericit de această coincidenţă 
care mă aşeza, de-ar fi să-l credem, sub aceleaşi auspicii 
glorioase ca pe fiul împăratului Carol Quintul. 

Atunci înseamnă că moartea sa îmi pecetluia viaţa. 

lar faptul că vestea mi-a fost adusă în aceeaşi sală în care m- 
am născut mi s-a părut semn că Domnul, în bunătatea Sa, îmi 
dădea de ştire. Nu voise să mă ia prin surprindere, lăsându-mi 
astfel timp să mă pregătesc să merg în faţa Lui. 


Am vrut să aflu, aşa cum te-ai privi într-o oglindă, ultimele 
clipe ale regelui Filip al Il-lea, unde Montanari fusese martor. 
Ambasador al Republicii Veneţia pe lângă suveran, m-am gândit 
că nu va omite nimic din amănuntele agoniei suveranului. 

Dar a părut că nu-mi aude întrebările, deşi, după privirile pe 
care mi le arunca şi din felul în care îşi ferea ochii, eram sigur că 
îşi dăduse seama de nerăbdarea mea şi îi ghicise motivele. 
Moartea lui Filip al Il-lea o anunţa pe a mea, suferinţele lui le 
prefigurau pe cele pe care urma să le înfrunt. 

Totuşi, în loc să răspundă aşteptării mele, Montanari continua 
să-mi descrie obstacolele pe care le întâmpinase în călătoria sa, 
care durase mai mult de trei luni. 

Aplecat înainte, cu picioarele sprijinite de cămin, cu mâinile 
întinse deasupra flăcărilor, mi-a explicat că părăsise palatul 
Escurial încă de luni, 14 septembrie. Se dusese la Barcelona 
pentru a se îmbarca pe o navă care să-l ducă la Veneţia cât mai 
repede. Dar niciun căpitan nu era dispus sa iasă în larg fie şi 
numai până la Genova. Tuturor le era frică de furtunile unei 
toamne timpurii şi de piraţii barbari din nordul Africii, mereu la 
pândă, indiferent de anotimp. 

Montanari fusese, aşadar, obligat să pornească pe uscat. 

Zăpada timpurie făcuse ca trecerea Pirineilor să fie 


A 


anevoioasă. Ploi torențiale îl obligaseră să stea mult timp la 
Montpellier, apoi la Nîmes. O febră care dura de mai mult timp îl 
doborâse la Avignon, unde a trebuit să stea izolat mai multe 
săptămâni, acuzat că răspândeşte miasmele ciumei atlantice, 
despre care se aflase că făcea ravagii la Toledo şi la Sevilla, la 
Valladolid şi la Madrid şi pe seama căreia se punea moartea 
regelui Filip al II-lea. 

Montanari fusese nevoit să fugă din oraş ca să scape deo 
mulţime amenințătoare care voia să dea foc hanului unde 
trăsese. 

Slăbit, continuase încet drumul. Tot timpul cât mersese de la 
Avignon la Apt şi la Draguignan plouase, iar nopţile erau 
friguroase. 

Ajuns la Grasse, şi-a amintit că locuinţa mea se afla la doar 
câteva ceasuri de drum, pe valea râului Siagne, şi, în după- 
amiaza lui 7 ianuarie 1599, ajunsese la poarta de la Castellaras 
de la Tour. 

Vântul bătea în rafale, încovoind arborii desfrunziţi, adunând 
zăpada lângă zid, umplând şanţurile, urlând ca o haita de lupi 
flămânzi. 


La început am recunoscut doar glasul grav şi privirea 
înceţoşată ale lui Vico Montanari. 

Am strâns imediat la piept trupul acestui bătrân. Tremura, iar 
eu eram emoţionat amintindu-mi vigoarea tânărului soldat care, 
pe puntea galerei Marchesa, văzuse alături de mine flota lui Ali 
Paşa ivindu-se în lumina cenuşie a zorilor pe Marea Ionică încă 
întunecată, dar pe care lupta urma să o înroşească. Il întâlnisem 
la Paris, ambasador al Serenisimei Republici. Era pe atunci un om 
în floarea vârstei, iar cât au durat zilele sângeroase ale Sfântului 
Bartolomeu, uşa lui fusese pentru mine deschisă. 

Acum îmbătrâniserăm amândoi. 

In timp ce valeţii îl ajutau să-şi scoată mantia cu guler de 
blană, apoi cizmele, a spus: 

— Regele Filip a murit. 

Probabil a crezut că nu auzisem, fiindcă a repetat cu glas tare: 

— Regele tinereţii noastre eroice, fiul lui Carol Quintul, regele 
Lepantului, a fost chemat la Dumnezeu! 

M-am tras înapoi ca şi cum m-aş fi temut ca această veste, 
asemenea unei boli, să nu mă pătrundă şi să mă doboare. 

În clipa aceea am înţeles că îmi venise ceasul şi că trebuia să 
mă pregătesc, mărturisindu-mi întreaga viaţă, să apar în faţa 


Domnului. 


L-am poftit să mă urmeze în capelă, să părăsim sala mare 
unde ardea focul, luminând cu flăcările sale zidurile de piatră. 

Mă născusem chiar acolo, în faţa acelui şemineu, înconjurat de 
tatăl meu Ludovic, de fratele meu Guillaume şi de sora mea 
Isabelle. Mi s-a povestit că Verdini, duhovnicul nostru, tânăr 
călugăr dominican, şi medicul Salvus ţineau, fiecare, câte o 
mână a mamei mele. Sărmana femeie gemea, cu faţa acoperită 
de sudoare. Dumnezeu nu a vrut ca ea să supravieţuiască 
naşterii mele. 

L-am condus pe Montanari până la altar. 

Am îngenuncheat unul lângă altul aşa cum o făcusem pe 
puntea de la Marchesa, în zorii zilei de 7 octombrie 1571, cu 
fruntea ridicată spre crucifixul ce încorona catargul galerei 
noastre. Lângă noi stătea, rugându-se cu aceeaşi tărie, 
Benvenuto Terraccini, veneţianul care sculptase acel Hrist în chip 
de cruce, şi Miguel de Cervantes, spaniolul, ars de febra, dar care 
ţinuse să-şi ocupe locul printre soldaţi ca să lupte împotriva 
necredincioşilor. 

Când paznicii au început să strige şi să lovească în vâslaşi 
pentru ca aceştia să-şi înteţească mişcările, ne-am ridicat, 
îndreptându-ne spre prova Marchesei, ca să putem sari pe una 
dintre galerele musulmane pe care urma să o abordăm. 

A fost să fie Sultane, a căpitanului Ali Paşa. Catargul mare, 
rupt de canonadă, ni se prăbuşise peste puntea duşmană şi am 
avut dintr-odată senzaţia că oasele îmi pocneau odată cu el. 

Când am văzut un ienicer tăind cu o lovitură de secure capul 
de Hrist, am sărit la bordul Su/tanei împreună cu Terraccini şi cu 
Montanari. 

Se întâmpla acum de trei ori zece ani, la bătălia de la Lepanto. 


Ne-am rugat în capela mea pentru mântuirea regelui Filip. 

Apoi Montanari a înaintat până la altar şi a privit îndelung 
acest cap de Hrist pe care îl aşezasem la dreapta tabernacolului, 
pe steagul de damasc roşu, cel care flutura la pupa Marchesei; 
noastre, pe care era înscrisă deviza: Tu hoc signo vinces, alături 
de chipul brodat al lui Hristos, de cel al Sfântului Pavel şi de cel 
al Sfântului Petru. 

Montanari s-a închinat, apoi şi-a pus mâinile pe umerii mei. 

— Călătoria până aici a fost lungă, mi-a zis el. 

Mi s-a părut că vorbea şi despre toţi anii scurşi de la acea 


dimineaţă de 7 octombrie, când galera noastră trecea de capul 
Scrofa şi  descopeream, venind dinspre Lepanto, navele 
musulmane ale lui Ali Paşa, ocupând aproape întregul golf 
Patras. 

Am ieşit din capelă şi ne-am aşezat în faţa şemineului, în sala 
mare. 

— Aşa deci, Filip al Il-lea a murit, am oftat eu. 

Aşteptam, cu inima strânsă, ca Montanari să-mi vorbească 
despre agonia suveranului, dar el a început să spună cum a 
decurs călătoria, şi, abia când doar roşeaţa jarului mai lumina 
încăperea, iar frigul începea să apese pe umerii noştri, a şoptit: 

— Trupul regelui era plin de bube, de plăgi, de sânge. Asta a 
durat cincizeci şi trei de zile. 


L-am ascultat pe Vico Montanari. 

Descria un calvar, neascunzându-mi nimic. 

Am văzut bubele infectate mari cât un ou, care se umflau la 
genunchii, la vintrele, pe pieptul şi la gâtul regelui Filip al II-lea. 
Am închis ochii când chirurgul le-a despicat cu vârful scalpelului. 

Am văzut trupul suveranului umflându-se ca un burduf, în timp 
ce mâinile, picioarele, faţa i se uscau, cu pielea ca un pergament 
uzat pe care o simplă mişcare greşită l-ar fi putut rupe. 

Dar fiul lui Carol Quintul, care domnise peste Bruxelles, Milano 
şi Neapole, peste Lisabona şi Lumea Nouă, era nemişcat. In 
carnea plină de păduchi colcăiau viermi. Ca să se curețe 
puroaiele care i se adunau în pântece, a trebuit să se facă o 
crăpătură în pat, astfel încât dejecţiile să se scurgă, întrucât 
trupul ajuns o plagă purulentă nu putea nici să se mişte şi nici sa 
fie ridicat. 

Ceruse să i se pună lângă pat un sicriu tapiţat cu satin alb şi 
insistase să i se pregătească un altul, din plumb, în care i se va 
pune cadavrul, care nu trebuia nici autopsiat, nici îmbălsămat. 

Trebuia doar ca braţele să-i fie încrucişate pe piept şi să ţină în 
mână _crucifixul simplu din lemn pe care îl strânsese între 
degetele sale, în clipa morţii, împăratul Carol. 

In primele zile ale bolii, Filip dorise să fie deschis sicriul 
împăratului pentru a se asigura că tatăl îi fusese înhumat cum 
ceruse, cu braţele încrucişate pe piept. 


Ascultam. 
Imi aduceam aminte de regele Spaniei, drept în armura sa cu 
nituri de aur. Coliere şi bijuterii, eşarfe şi dantele dădeau 


strălucire metalului întunecat. 

Mă  înclinasem în faţa suveranului, a cărui tinereţe o 
împărţeam la vremea aceea. Dintr-o parte în alta a lumii, el lupta 
în numele Domnului şi al Bisericii. 

Voisem să-l slujesc. 

Pentru el, luptasem împotriva maurilor, a turcilor şi a ereticilor. 

Uneori  îndrăznisem să-mi încrucişez privirea cu a sa. 
Observasem cum îi sclipeau ochii atunci când privea o femeie. 

EI, care printr-un simplu cuvânt, hotăra soarta unor popoare, 
ajunsese un morman de carne putrezită lăsată pradă viermilor. 

Oare ce păcate făcuse ca Dumnezeu să-l supună unei 
asemenea torturi? 


L-am întrerupt pe Montanari. 

Intreaga mea viaţă, i-am spus, am aparat onoarea lui Filip al Il- 
lea. Am luptat împotriva duşmanilor săi, chiar atunci când 
aceştia făceau parte din familia mea. N-am crezut niciodată în 
acuzaţiile care i se aduceau. Au plătit cu viaţa toţi cei pe care i- 
am auzit pretinzând că Filip al II-lea a fost un frate incestuos, că 
a poruncit asasinarea fiului său, don Carlos, şi că a pus să-i fie 
otrăvit fratele, don Juan, marele nostru general al mării, care a 
comandat flota creştină la Lepanto şi căruia i-am putut admira 
curajul, entuziasmul şi frumuseţea elegantă. 

Am greşit crezând orbeşte şi atâta amar de vreme în virtutea 
regelui? 

Această atât de lungă şi crudă agonie nu era oare pedeapsa 
pe care Dumnezeu o dădea unui vinovat? 

Montanari m-a ascultat, apoi s-a ridicat. A aţâţat focul, făcând 
să sară mii de scântei şi redând viaţă jăraticului din care au 
ţâşnit mici flăcări albăstrii. 

— Dumnezeu ştie totul, a şoptit el. Dar cine poate spune că îi 
cunoaşte intenţiile? Şi-a tras fotoliul mai aproape de cămin, apoi 
s-a aşezat. Dar poate că nu-l mai interesăm pe Dumnezeu? a 
continuat el. Poate că ne-a lăsat în seama forţelor naturii... Şi 
suntem în faţa Lui, de când am păcătuit, asemenea viermilor sau 
şobolanilor... Fie că suntem vâslaşi pe galere, ambasadori sau 
regi, viaţa ne este tot atât de goală ca a lor. Şi-a împreunat 
degetele ca pentru rugăciune. Dar vorbesc ca un eretic, a 
adăugat el. Chiar pentru mai puţin de atât unora li se rup oasele, 
sunt sugrumaţi, li se smulge limba sau sunt arşi! Dar dacă 
Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi, atunci înseamnă că eo 
nebunie să încerci să împarţi oamenii în buni şi rău-credincioşi! 


Şi-a întins mâinile deasupra flăcărilor. Cum mi-aş fi putut 
imagina, pe puntea Marchesei, că va veni o zi când mă voi gândi 
la toate astea? a spus suspinând. Dar gândesc oare? Sunt 
ambasadorul Serenisimei Republici Veneţia. Execut instrucţiunile 
pe care mi le dau dogele şi Marele Consiliu. Trebuie să obţin 
dreptul pentru galerele noastre de a naviga liber ca să ne 
transportăm pânzeturile, arama, cositorul, armele, mirodeniile, 
leacurile, bumbacul, piperul. Asta contează. Cât despre restul... 
M-a bătut cu palma peste genunchi. Regele Spaniei a murit. Şi 
fiecare om, tu, eu, îl va urma într-o zi în mormânt. Numai 
Dumnezeu alege clipa şi împrejurările. Trebuie să fim pregătiţi. 

După un moment de linişte, Montanari şi-a reluat povestirea. 

Filip al II-lea dorise să-şi adune în jurul patului copiii, infanta 
Isabela şi fiul Filip, menit să-i urmeze la tron. La această 
întrevedere fuseseră chemați atât ambasadorii, cât şi 
personalităţile de seamă ale regatului. 

— Eram acolo, a povestit Montanari. Mirosul, în ciuda 
parfumurilor, era fetid. Aveam cu toţii o batistă la nas. Ne 
temeam ca putreziciunea trupului regelui să nu răspândească 
sămânţa morţii. Filip al Il-lea avea chipul şi mâinile mâncate de 
plăgi. Cu o mişcare a capului şi-a chemat pe unul dintre medici şi 
a cerut insistent să i se dezvelească trupul. Atunci am văzut 
umflăturile, sângele şi puroiul amestecate, desenând cercuri 
gălbui pe piele şi pe cearşafuri. Suveranul s-a ridicat un pic, iar 
medicii l-au sprijinit. A spus cu glas stins: „Priviţi, tu fiul meu şi 
voi cei care reprezentaţi regii şi puterile pământeşti! lată ce 
rămâne din măririle acestei lumi atunci când Domnul a hotărât 
că a sosit clipa judecății! Meditaţi asupra stării trupului meu. 
Priviţi cum lucrează moartea. Să nu uitaţi niciodată asta când 
vorbiţi în numele regilor voştri, iar tu, fiul meu, fiindcă mâine vei 
domni, aminteşte-ţi unde duce drumul măririlor, aminteşte-ţi 
trupul meu!“ A căzut, dar a continuat să murmure, şi, până în 
ultimele clipe, când a cerut să i se apropie de buze crucifixul care 
aparținuse tatălui său, a stat cu ochii deschişi. | s-a pus în mâna 
stângă o lumânare aprinsă sfinţită la mănăstirea Montserrat. În 
dreapta ţinea crucifixul. Ochii i s-au împăienjenit abia în zori, 
când a început prima slujbă cântată. Aşa a murit regele Spaniei, 
în duminica de 13 septembrie 1598. 


Montanari s-a ridicat. 
Voia să pornească din nou la drum încă de a doua zi. Trebuia 
să povestească atât dogelui, cât şi Marelui Consiliu al Republicii 


această agonie şi să dea seamă despre ce ştia în privinţa 
proiectelor noului suveran, Filip al III-lea. 

L-am însoţit până la camera sa, apoi m-am întors în capelă, 
unde am îngenuncheat. 

Montanari îmi spusese că timp de mai multe zile Filip al II-lea 
se spovedise, implorând iertarea lui Dumnezeu pentru greşelile 
pe care le făcuse. 

Trebuia să fac la fel, să spun ce făcusem cu viaţa mea. 


Am luat în palme capul de Hrist aşezat pe altar, apoi l-am dus 
în camera mea şi l-am aşezat pe masa de lucru. 

În faţa acestui Hrist cu ochii închişi m-a hotărât să-mi scriu 
spovedania. 


Capitolul 2 


Mă uit la Tine, Doamne. 

Când am văzut pentru întâia oară chipul Tău aşa cum l-a 
sculptat Benvenuto Terraccini, nu mi-am putut ascunde uimirea, 
decepţia şi chiar mânia. 

Eram pe puntea Marchesei, galera comandată de căpitanul 
venețian Ruggero Veniero, care avea chipul brăzdat de cicatrice 
şi trupul încovoiat. Luptase împotriva necredincioşilor în Tunis, în 
Rhodos, în Cipru şi în Corfu. Stătea în picioare pe puntea mai 
înaltă din spate, între două felinare, descriind cu o mişcare largă 
de braţe rada şi portul Messinei, unde, strânse una lângă alta, 
coca navelor Sfintei Ligi începeau să se lovească, fiindcă în acel 
15 septembrie 1571 se pornise vântul. 

Veniero ne-a aliniat de la pupă la proră. Eram peste două sute 
de soldaţi şi marinari, umăr la umăr, cu faţa spre el, şi ne-a 
cuvântat, amestecând veneţiana cu spaniola. Cu pumnul ridicat, 
îi blestema pe necredincioşi, pe acei cruzi călăi care trebuiau 
curăţaţi de pe faţa pământului. 

— Niciodată, a spus el, din vremea lui Octavian, a lui Antoniu 
şi a Cleopatrei, nu s-au strâns atâtea nave. 

Arătase către catarg şi etrave, spre pintenii care prelungeau 
prora, tot acel lemn şi fier al navelor noastre, în spatele cărora se 
ascundea marea. 

Luase în mână franjurii stindardului de damasc roşu înălţat la 
pupa şi repetase: Tu hoc signo vinces. „Intru acest semn vei 
învinge.” 

Am îngenuncheat şi ne-am rugat, ascultându-l pe Veniero, 
care ne amintea că flota turcească era neînvinsă. Ali Paşa 
strânsese cel puţin o sută optzeci de galere la Lepanto, iar lupta 
avea să fie cea mai grea dată vreodată pe mare, de la venirea lui 
Hristos. 

Noi urma să hotărâm soarta lumii creştine. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom birui aceste lifte păgâne! a 
strigat el. 

S-a ridicat, iar glasul i s-a înăsprit pe măsură ce număra 
vasele, indicându-ni-le cu braţul întins. A arătat mai întâi cele o 
sută şase galere venețiene şi cele şase galere mari, fortărețe 
maritime, înarmate şi acestea tot de Serenisimă. A salutat mai 
apoi cele nouăzeci de nave spaniole şi douăsprezece pontificale, 
precum şi cele treizeci de nave ronde şi pe cele ale căror tunuri 


trebuiau să spulbere galerele necredincioşilor. 

Aproape o sută de mii de oameni, soldaţi, marinari, vâslaşi 
legaţi în lanţuri de băncile lor, luau parte la înfruntare. 

— Trebuie să-i înecam pe aceşti şobolani, a continuat Veniero. 

Pângăreau mormântul lui Hristos, prădaseră Budapesta, 
ameninţaseră Viena. Asediaseră fortărețele Corfu şi Kotor. 
Cuceriseră Ciprul şi masacraseră locuitorii pe care nu-i făcuseră 
sclavi. Deveneau, din zi în zi, mai îndrăzneţi, urmărind navele 
creştine până în adâncurile Adriaticii, devastând oraşele şi satele 
de pe coastă, jefuind, violând, vânând bărbaţii, femeile şi copiii. 
Mai martirizau şi zeci de mii de creştini, luaţi prizonieri, la Alger, 
la Tunis, la Constantinopol. Femeile erau închise în haremurile 
sultanilor, ale beilor şi ale vizirilor, copiii, lăsaţi prada viciilor 
stăpânilor lor, bărbaţii, bătuţi, mutilaţi, jupuiţi de vii, trimişi la 
galere, torturați la cea mai mică bănuială de revoltă sau la prima 
încercare de fugă. 

— Fraţii noştri ne aşteaptă să le sfărâmăm lanţurile, aşa cum a 
făcut-o Carol Quintul pentru mii dintre ei, când a cucerit Tunisul. 

Veniero şi-a clătinat capul, a închis ochii, spunând încet că a 
luat parte la acea bătălie când era foarte tânăr. 

— Cine nu a văzut cu ochii lui ce le fac creştinilor 
necredincioşii nu-şi poate imagina ce este iadul, a adăugat el. 


Văzusem Doamne! De aceea voiam sa învingem, de aceea mă 
rugam, ascultându-l pe Ruggero Veniero. 

Făcându-mi rugăciunea, eram pregătit mai degrabă să mor 
decât să cunosc din nou umilinţa sclaviei, spaima care te 
îngheaţă în fiecare clipă, această tortura a sufletului, mai 
dureroasă decât cea îndurată de trup. 

Veniero a prins cu ambele mâini balustrada care înconjura 
castelul din spate al Marchesei. Silueta neagră i se arcuise ca şi 
cum ar fi înfruntat o rafală de ploaie. 

— Ruşine celor care nu luptă alături de noi! a zis el. Să-i 
judece Dumnezeu pentru ceea ce sunt. Nişte renegaţi! 


Am plecat capul, Doamne! 

Regele Franţei îmi era suzeran. Tata murise pentru el, iar 
fratele meu Guillaume îl considera „preacreştin“. 

Ştiusem încă din copilărie, prin duhovnicul nostru, părintele 
Verdini, că acceptaseră toate misiunile încredințate de rege. 

— Îşi caută damnarea, îmi repetase părintele Verdini. Un 
monarh nu este legitim şi nu i se cuvine supunere decât dacă se 


pune în slujba lui Dumnezeu, a Sfintei Biserici şi a capului său, 
suveranul pontif. Să ne rugăm pentru tatăl şi pentru fratele tău, 
Bernard, să-l imploram pe Domnul să-i lumineze şi să le arate 
calea! 

Tata şi Guillaume lipseau adesea luni întregi din Castellaras de 
la Tour, lăsându-mă singur cu părintele Verdini, cu medicul 
Salvus şi cu sora mea lIsabele. 

Uneori, surprindeam schimbul de replici dintre medicul 
sufletului şi cel al trupului. După Salvus, tatălui şi fratelui meu li 
se făcuseră farmece. Regele şi cei care-i otrăveau duşmanii îi 
făcuseră să-şi uite îndatoririle de creştini. Fuseseră orbiţi. Ei 
aşezau fidelitatea faţă de coroană şi de regat mai presus de cea 
pe care o cere credinţa. 

Eu trebuia să le răscumpăr greşelile, să-l slujesc pe regele 
Spaniei, care apăra creştinătatea împotriva musulmanilor, 
adevărata credinţă în faţa necredincioşilor. Eu, mezinul Thorenc, 
trebuia să fiu în stare să mă ridic împotriva monarhului care îşi 
trăda credinţa legându-se cu infidelii şi cu ereticii. Trebuia să mă 
despart de ai mei, cei care îl urmau. 

Va trebui, Doamne, să fac o mărturisire amănunţită despre 
ceea ce tata, fratele şi sora Isabelle numeau trădarea mea şi pe 
care părintele Verdini o numea fidelitate faţă de Dumnezeu şi 
Sfânta Biserică. 


Mai târziu, la Alger, unde am fost captiv al necredincioşilor 
timp de mai mulţi ani, am învăţat să fiu mai întâi creştin înainte 
de a fi slujitor al regelui Franţei. 

Am descoperit că, pentru necredincioşi, oricare ne erau 
originile, venețiene sau spaniole, franţuzeşti sau genoveze, eram 
nişte mizerabili a căror viaţă nu valora mai mult ca un grăunte 
de nisip. Am văzut eretici traşi în ţeapă, altora, adepţi ai 
luteranismului, li s-au tăiat urechile şi nasul ca şi cum ar fi fost 
buni creştini, nu nişte „stricaţi ai credinţei”. 

Musulmanii îi lăsau în viaţă doar pe cei de la care sperau să 
primească o bună răscumpărare. 

să fie oare, Doamne, amintirea celor trăite şi învăţate de-a 
lungul acestor ani petrecuţi în închisorile şi temniţele musulmane 
ceea ce m-a făcut ca, odată cu trecerea timpului, spre sfârşitul 
vieţii, să trec de partea păcii între creştini şi să reintru astfel în 
slujba regelui meu? 


Dar, în acel 15 septembrie 1571, la Messina, îmi era ruşine de 


căpitanul Ruggero Veniero pentru că nu putea să arate, în flota 
Sfintei Ligi, măcar o galeră a regelui preacreştin. Printre cei o 
sută de mii de oameni care urmau să pornească pe mare în 
numele lui Hristos, doar câţiva veniserăm din regatul Franţei. 


Unul dintre ei, Enguerrand de Mons, se afla la bordul 
Marchesei. 

Când mă prezentasem în faţa lui Ruggero Veniero, acesta 
stătea la dreapta căpitanului nostru. Purta capa albă cu crucea 
roşie a cavalerilor de Malta şi era mai înalt decât Veniero. Se 
prefăcuse că nu mă cunoaşte, deşi drumurile ni se încrucişaseră 
de mai multe ori. 

Ne bătuserăm pe malurile râului nostru, Siagne. Mai călit şi 
mai sprinten decât mine, mă dobora, numindu-mă necredincios, 
trădător, eretic, renegat. Mă lăsa fără suflare, întins pe crengile 
rupte, apoi trecea pe malul drept al Siagnei. Acolo se întindea, 
până la Draguignan, Lorgues şi Montauroux, domeniul familiei 
Mons, în timp ce pământurile noastre se întindeau pe malul 
stâng al râului, de la Andon la Saint-Vallier şi de la Cabris la 
Grasse. 

Locuinţa familiei Mons, căreia i se spunea Marea Fortăreaţă, 
domina râul, aşezată în faţa noastră, Castellaras de la Tour. 

Familiile ne erau rivale, duşmane chiar, şi mai întâi ridicasem 
mănuşa, vrând şi eu să-l dobor pe acel Mons pe care vrerea lui 
Dumnezeu îl adusese în faţa mea. 

Era Enguerrand de Mons. lar tatăl şi fratele meu mă felicitau 
pentru îndrăzneala mea. 

Tata îmi povestea cum cei din familia Mons îl trădaseră mereu 
pe regele Franţei, căutând protecţie la ducele de Savoia, ale 
cărui state se întindeau până la Var, cuprinzând şi Nisa. 

Familia Thorenc, dimpotrivă, apărase drepturile regelui 
preacreştin, hărţuindu-i pe Mons şi pe ducele de Savoia. 

— Ducele şi familia Mons sunt oamenii devotați lui Carol 
Quintul şi lui Filip al II-lea! se mânia tata. 

Îmi povestea cum îl însoţise pe regele Francisc la Madrid, 
acolo unde Carol Quintul îl ţinea prizonier. A trebuit să se strângă 
o răscumpărare de un milion două sute de mii de scuzi de aur 
pentru ca împăratul să-l elibereze pe regele Franţei, cerându-i ca 
garanţie pe fii. 

„Această umilire a regelui Franţei nu va putea fi în veci 
uitată“, spunea mereu tata. Regele Spaniei, ca şi cei care îl 
slujeau şi care fuseseră deja oamenii credincioşi ai lui Carol 


Quintul, vor fi întotdeauna duşmanii noştri. Pentru a-i combate, 
era posibilă o alianţă şi cu diavolul. Şi l-am auzit pe tata 
declarând: „Tot ce va putea trezi şi întreţine zâzania în statele 
Spaniei şi printre aliaţii lui Filip va fi în avantajul regelui Franţei şi 
va trebui săvârşit“. 


Doamne, mărturisesc Ţie că, la început, am acceptat această 
ceartă şi am stat la pândă, cu câţiva servitori, pe cărările care 
şerpuiau pe malurile Siagnei, pândindu-l pe Enguerrand de Mons, 
împreună cu ai săi, sărind la el şi făcându-l spaniol şi trădător. 

Apoi i-am ascultat pe părintele Verdini şi pe Salvus, medicul, 
magul nostru. 

Mergeam prin pădurea care domina Castellaras de la Tour. 
Părintele Verdini îmi explica prin ce anume legea divină este 
superioară celei a regatelor şi a fiefurilor. Prin ce anume se 
impune tuturor. 

Ştiam că regele preacreştin, Francisc | - „Sa-i deschidă 
Dumnezeu ochii!” -, trimisese mai mulţi ambasadori la turci? Se 
aliase cu turcii pentru a-i combate pe Regii Catolici. Inţelegeam 
eu, oare, că în felul acesta pierdea protecţia lui Dumnezeu şi 
devenea egalul unui necredincios, al unui renegat? 

Verdini şi Salvus îşi puneau mâinile pe umerii mei. Aveam 
nevoie de curaj, spuneau ei. Nu se îndoiau că o voi dovedi. Eram 
cel pe care Dumnezeu îl alesese spre a salva onoarea familiei 
Thorenc, pentru a smulge neamul nostru din aceasta mocirlă în 
care îl urmase pe regele Franţei. 

Verdini îmi şoptea că Ludovic de Thorenc şi Guillaume, tatăl şi 
fratele meu, merseseră în ţinuturile necredincioşilor, la Alger şi la 
Constantinopol, pentru a le propune să se alieze cu regele 
Franţei spre a face război comun împotriva regelui Spaniei, 
apărător al Sfintei Biserici. 

Puteam eu accepta aşa ceva? 


Tatăl şi fratele meu părăsiseră Castellaras de la Tour. Aveam 
sentimentul că fusesem părăsit. Atunci când duhovnicul meu şi 
medicul nostru mi-au propus să merg la Marea Fortăreaţă spre a 
pecetlui pacea cu familia Mons, i-am urmat. 

Acolo am aflat că Enguerrand de Mons, care ajunsese în insula 
Malta, devenise unul dintre cavalerii ordinului. l-am invidiat 
soarta, am visat să fac la fel şi mi-am sfidat tatăl atunci când s-a 
întors, dezvăluindu-i că am ales să-i servesc pe cei care apărau 
Sfânta Biserică şi dreapta credinţă, nu pe cei care se aliau cu 


necredincioşii. 

M-a pălmuit, strigând că nu eram numai trădător faţă de 
suzeranul meu, ci şi faţă de familie. 

Eram însă la vârsta când nu auzi cuvintele tatălui. Alesesem. 
Voiam să răscumpăr prin acţiunile mele păcatele regelui şi ale 
tatălui meu. 

Nu m-am abătut de la această cale, Doamne, cea mai mare 
parte a vieţii mele, şi abia astăzi am ales un alt drum. 

Dar tot pentru Tine, Doamne! 


În ziua de 15 septembrie 1571, la Messina, am îndepărtat de 
la sufletul meu toate îndoielile. Eram un soldat din Sfânta Ligă. 
Urma să pornesc pe mare să lupt cu flota necredincioşilor. Urma 
să-i eliberez pe aceia dintre creştini al căror trup suferea din 
cauza cruzimii stăpânilor lor musulmani. Puteam să arăt 
cicatricele lăsate de torturile lor. 

Aceasta îmi era datoria. lar când căpitanul Veniero a mai spus: 
„Blestemaţi să fie renegaţii care sfârtecă trupul lui Hristos şi sunt 
aliaţii persecutorilor săi şi ai necredincioşilor!“, nu am îndrăznit 
să-l privesc pe Enguerrand de Mons, care se afla la câţiva paşi. 
Am plecat capul. 

In acea clipă, glasul lui Ruggero Veniero, care trebuia să-i 
trimită în infern pe toţi acei trădători de francezi, pe acel rege 
preacreştin care refuzase să se alăture Sfintei Alianțe, a fost 
acoperit de cântările procesiunii care înainta pe jetelă. 

A fost un efect al îndurării Tale, Doamne! 


Doi soldaţi spanioli şi doi marinari venețieni mergeau în frunte, 
purtând crucifixul care trebuia aşezat, înainte de a întinde 
pânzele, în vârful marelui catarg al galerei noastre. 

In urmă veneau călugări, cântând psalmi, apoi archebuzierii, 
iar după ei, rugându-se, mulţimea din Messina. 

Eram aproape de pasarelă şi, în momentul în care soldaţii se 
chinuiau să treacă crucifixul peste punte, înclinându-l apoi 
printre cordaje, am putut să-ţi văd chipul, Doamne. 

iți spun încă o dată, Doamne, cât am fost de uimit, de 
dezamăgit şi chiar mânios. In acel ajun de bătălie, cea mai mare, 
cea care trebuia să-i facă pe musulmani să îngenuncheze, aş fi 
dorit ca Tu, Doamne, să fii în gloria Invierii, strălucind de bucuria 
Victoriei. Şi Te-am văzut în suferinţă, plin de compasiune pentru 
cei care Te-au trădat şi Te-au batjocorit. 

Pentru întâia oară, Doamne, m-am îndoit, văzându-Te, de 


justeţea războiului nostru. 

Poate că nu-l doreai, fiindcă Te făcea să suferi atât de tare. 
Poate că aveam să fim încă o dată învinşi de fiii profetului, iar mii 
dintre noi urmau, la fel ca mine odinioară, să sufere legea crudă 
a necredincioşilor, să devină sclavi, jucărie a cruzimii lor? 

M-am mâniat pe tânărul care îngenunchea alături de mine şi- 
mi şoptea că el sculptase trupul şi chipul, că se numea 
Benvenuto Terraccini şi că era cetăţean al Serenisimei Republici 
Veneţia. 

Mi-am vărsat amarul asupra lui. 

Hristul nostru ar fi trebuit să înalte sabia pedepsirii şi a 
victoriei. Noi doream un Hristos luptător ca însemn: Tu hoc signo 
vinces... Puteau lacrimile să conducă în lupta noastră împotriva 
galerelor lui Ali Paşa? 

Benvenuto Terraccini a murmurat doar că mâna sa nu a fost 
decât o unealtă, că ţinuse doar dalta, dar aceasta că îşi croia 
singură cale, că el nu făcuse decât să se supună acestei voințe 
care îi poruncea să închidă ochii Hristului, să-i sape ridurile feţei, 
să lase să se ghicească brazda tăiată de lacrimi ca să exprime 
astfel suferinţa şi compasiunea. 

— Tu hoc signo vinces... Nu mă îndoiesc, adăugase el, că 
acest Hrist şi durerea sa ne vor duce la victorie. lar eu nu am 
venit să plâng, ci să lupt. 

Vico Montanari, veneţianul cu care împărţeam priciul, rezervat 
ofiţerilor, ce se întindea de la coca spre pupa, s-a aplecat atunci 
către mine. 

— Dumnezeu ne vede, a spus. Vrea să învingem. El ştie că 
mulţi dintre noi vor înroşi apa mării cu sângele lor. Dar 
compasiune nu înseamnă sa te predai. 

Vico Montanari se ridicase şi contemplase flota adunată. 

De la fiecare navă se înălța o cântare, o rugăciune. Don Juan 
de Austria, generalul mării, trecea de la o galeră la alta, 
salutându-i pe căpitani, îngenunchind o clipă lângă marinari şi 
soldaţi, promiţându-le vâslaşilor creştini libertatea dacă luptă 
neînfricaţi. Era gata să le desfacă lanţurile, iar când lupta se 
pornea, să le dea topoare, săbii şi cuțite lungi. 

Mai târziu, în timp ce dulgherii şi gabierii agăţaţi de cordaje 
fixau crucifixul în vârful catargului celui mare al Marchesei, Vico 
Montanari mi-a vorbit îndelung. 

Era un om uscăţiv, cu faţa îngustă şi osoasă. Ochii albaştri, 
care păreau că-i străpung pielea mată, erau aproape ascunşi sub 
nişte sprâncene negre şi stufoase. Glasul îi era sec, frazele 


scurte, întretăiate de momente de tăcere, ca şi cum ar fi ezitat 
să continue sau ar fi dorit ca fiecare cuvânt spus să-i fie cântărit 
la adevărata valoare. 

A început prin a se prezenta. Venea de la curtea Franţei în 
ciuda mustrărilor lui Orlandi, ambasadorul Serenisimei, pentru 
care era cel mai ascultat sfetnic. Voise să se alăture căpitanului 
Veniero, unul dintre apropiații familiei sale, în această bătălie. Şi 
totuşi, nu era omul care să creadă că aceasta ar putea duce la 
căderea Imperiului Otoman. Trăise în multe oficii comerciale 
venețiene din jurul Mediteranei. Reprezentase Republica la 
Constantinopole. Ştia turceşte. Citise Coranul. 

— Noi, venețienii, suntem singurii care îi cunoaştem cu 
adevărat pe păgâni. Nu ne mai pot înşela. l-am văzut trăind şi 
rugându-se. Ştim cum ucid şi cum se bucură de suferinţa 
victimelor lor. Regele Franţei, curtenii şi chiar ambasadorii săi nu 
ştiu nimic despre plăcerea pe care o încearcă păgânii în a face 
rău. Regele Francisc îşi imaginează că se va servi de turci în 
lupta regatului său împotriva celui al Spaniei. Se înşală. Păgânii îl 
vor duce ca pe un cal în arena circului. Sunt vicleni, siguri de 
sine, cum noi nu mai suntem. Religia noastră se frânge în două: 
papişti şi hughenoți. Imperiul creştin s-a fărâmiţat în naţiuni 
rivale. Religia necredincioşilor este un bloc. Din Persia până la 
Budapesta, din Alger la Cipru, de la Kotor la Ierusalim, sultanul 
Selim al II-lea domneşte singur asupra supuşilor săi. lar dacă se 
revoltă, aceştia sunt jupuiţi sau traşi în ţeapă. 

Montanari a aşteptat să se termine uralele soldaţilor şi ale 
marinarilor care salutau agilitatea dulgherilor şi a gabierilor, ce 
se lăsau lunecând de-a lungul parâmelor, acum că îşi 
terminaseră treaba fixând zdravăn crucifixul. 

— Vor să fie stăpâni pretutindeni, reluase Montanari. Vor să ne 
alunge din întreaga lume, aşa cum ne-au alungat deja din 
lerusalim. Şi am acceptat. Au cucerit Ciprul. Au înaintat până la 
Viena. Sunt deja la Valona, la Durazzo, la Scutari, la Castelnuovo. 
Navele lor se întretaie în faţa lagunelor şi ne sfidează. Au spioni 
nenumărați. 

S-a aplecat, şoptind că puţini erau cei care ştiau că arsenalele 
şi şantierele navale ale Republicii fuseseră distruse cu câteva 
luni în urmă, în septembrie, de explozii şi de incendii. 

— Cel care îi poate cumpăra pe oameni sau care îi terorizează 
găseşte pretutindeni aliaţi, complici, mercenari. 

O clipă a ascultat cântările, tobele, trompetele care dădeau 
semnalul de pregătire. 


— Războiul cu ei nu va înceta niciodată, a continuat el, chiar 
dacă, peste câteva zile ieşim victorioşi şi împrăştiem flota lui Ali 
Paşa. Noi, venețienii, am încercat de mii de ori să ajungem cu ei 
la o înţelegere în privinţa comerţului. Am plătit răscumpărările 
care ne-au fost cerute. Am achitat taxele care ni se impuneau. 
Am negociat tratate, armistiţii. Am putut să ne vindem 
pânzeturile şi să le cumpăram mătăsurile şi mirodeniile. Dar 
degeaba ne-am supus regulilor lor, ne-am respectat convențiile, 
căci în final şi-au trădat jurămintele. Vor să ne facă sclavii lor. 
Pentru ei suntem ca praful şi pulberea, damnaţi, meniţi să 
ajungem în iad. Asta spun şi scriu ei despre noi. 

S-a întors. După ce au ocolit digul de la Messina, primele 
galere înfruntau deja hula. 

— Deci, a adăugat Montanari, acest război nu va avea sfârşit. 
Şi-a împreunat mâinile, ducându-le la faţă. Suntem legaţi de ei 
ca Binele de Rău, cum sunt trupurile copiilor monştri îngemănaţi, 
lipiţi unul de altul. Până la Judecata de Apoi, viitorul nostru va 
avea culoarea sângelui. A privit crucifixul şi catargul care, sub 
efectul ruliului, se legănau. Dumnezeu ştie, a murmurat el. 


Capitolul 3 


Doamne, Vico Montanari avea dreptate! 

Toată viaţa am văzut curgând sângele oamenilor. L-am făcut 
chiar eu să şiroiască. 

Adesea, cu o pornire feroce, am străpuns trupurile duşmane 
cu pumnalul sau cu sabia. 

Am ordonat archebuzierilor pe care îi comandam să deschidă 
focul ţintind pieptul şi faţa necredincioşilor şi a ereticilor. 

lar când, duminică, 7 octombrie 1571, spre prânz, am sărit pe 
Sultane, galera căpitanului Ali Paşa, am strigat că trebuie să fim 
necruţători. 

Nu i-am văzut niciodată pe necredincioşi refuzându-şi plăcerea 
de a supune la suferinţe pe vreunul dintre ai noştri. 

Timp de cinci ani cât am stat în închisorile barbarilor din Alger 
sau înlănţuit de banca galerelor lor, pe câţi creştini i-au tăiat, i-au 
jupuit, i-au tras în ţeapă, i-au hăcuit, fiindcă stăpânul musulman 
trebuia să se distreze şi să-şi uimească invitaţii sau s-o îngheţe 
de spaimă pe creştina aleasă în seara respectivă în harem? 

Este destul să-mi amintesc aceste scene pentru ca, după 
atâţia ani, să mă treacă toate apele. Şi trebuie să-mi muşc 
buzele, Doamne, ca să nu urlu de mânie şi să nu-i blestem atât 
pe necredincios, călăul nostru, cât şi pe renegaţii care se aliaseră 
cu el, uitând că eram mii de creştini care sufeream sub legea sa. 

In timp ce viaţa noastră depindea de bunăvoința şi de 
dispoziţia stăpânului nostru, cum să nu-i fi blestemat pe tatăl, pe 
fratele şi pe regele meu, care îi primeau pe necredincioşi în 
porturile şi pe pământurile noastre, îi onorau, pregăteau 
împreună asediul oraşelor creştine fiindcă aparţineau împăratului 
Carol Quintul, regelui Spaniei sau ducelui de Savoia? 


Nu am avut, aşadar, nicio remuşcare atunci când, în seara 
bătăliei de la Lepanto, am văzut plutind cu sutele hoiturile 
păgânilor printre vâsle, epave sfârtecate, catarge rupte de 
canonade. Dimpotrivă, am încercat sentimentul unei misiuni 
îndeplinite, al unei datorii juste duse la bun sfârşit. 

Luminată de incendiile care terminau de înghiţit galerele 
musulmane, marea era ca de sânge. 

Printre limbile de foc ghiceam siluetele soldaţilor noştri, ale 
marinarilor noştri, ale ocnaşilor creştini eliberaţi din lanţuri în 
timpul bătăliei. jefuiau cuferele paşalelor, se înfăşurau cu 


mătăsuri, dădeau lovitura de graţie sau îi aruncau în mare pe 
răniții păgâni. 

Din când în când, dominând sunetul trompetelor, al 
castanietelor şi al tobelor, chiar pocnetul ultimelor archebuze, se 
auzeau strigăte de „Am izbândit!“ răsunând de la o galeră la alta 
a creştinilor. Era ca un muget care se rostogolea peste marea 
înroşită. 


Stăteam sprijinit de castelul de la pupa Marchesei. 

In jurul meu zăceau răniţi şi morţi printre bucăţi de lemn. 

Alături de mine, Miguel de Cervantes încerca să oprească 
sângele care îi curgea din braţul stâng, mâna fiindu-i sfărâmată 
de o salvă de archebuză. 

Cu veşmintele deşirate, cu armura boţită, Vico Montanari 
moţăia pe umărul meu. 

Cu chipul acoperit de o cicatrice făcută de iatagan, Benvenuto 
Terraccini privea capul de Hrist pe care mi-l aşezasem pe 
genunchi, ţinându-l cu amândouă mâinile. Spunea întruna că 
opera sa ne va proteja, că era semnul victoriei, fiindcă o voinţă 
divină îi purtase mâna atunci când sculptase lemnul. 

Mai departe, printre trupurile întinse pe punte, l-am 
recunoscut pe cel al lui Enguerrand de Mons. 

M-am temut, văzând sângele de pe capa albă de cavaler de 
Malta, să nu cumva să fi murit. 

Am închis ochii şi m-am rugat la Dumnezeu să mă facă părtaş 
la ultima călătorie a lui Enguerrand de Mons. 

Eram de atâta timp împreună! 


Eu şi Enguerrand de Mons mai întâi ne-am zgâriat, ne-am 
muşcat, ne-am trântit, ne-am bătut cu crengi rupte din copaci 
sau cu săbii în pădurile care împrejmuiau Marea Fortăreaţă Mons 
şi Castellaras de la Tour. Apoi familiile noastre s-au împăcat 
pentru câteva luni. 

Regele Francisc | încetase războiul împotriva împăratului Carol 
Quintul şi hotărâse să se apropie de Sfânta Biserică şi de pontiful 
ei, Clement al VIl-lea. Am înţeles asta abia mai târziu, când am 
încercat să pricep de ce, după ce s-au urât atât, familiile Mons şi 
Thorenc călăreau alături pe drumul care ducea prin Draguignan 
către Marsilia. N 

Ascultam. Observam. Il auzeam pe părintele Verdini povestind 
cum „stricaţii credinţei” îl sfidaseră pe rege până în castelul său 
de la Blois, punând bileţele scrise chiar pe uşa suveranului, care 


putuse să citească pe ele că nu era regele preacreştin, ci un om 
care refuza adevărul sfânt, care profesa, la fel ca papistaşii, 
„îngrozitoarele, marile şi de neîngăduit abuzuri ale slujbei papale 
inventate chiar împotriva Sfintei Cine a Dumnezeului Nostru, 
singurul mijlocitor şi mântuitor Isus Hristos”. 

Mânios, regele aflase că aceste înscrisuri fuseseră răspândite 
pretutindeni, că la Paris fusese sfărâmată o statuie de la colţul 
străzii Roi-de-Sicile cu strada des Juifs, iar în alte oraşe ale 
regatului  hughenoţii, adepţii sectei luterane, comiseseră 
sacrilegii asemănătoare. 

Atunci Francisc | a poruncit să fie arşi aceşti pretinşi reformaţi 
care nu erau decât nişte adevăraţi eretici. Şi în tot regatul 
începuseră să se ridice flăcările rugurilor, iar carnea să sfârâie. 

Părintele Verdini se închina, felicitându-se: „Dumnezeu, 
spunea el, i-a luminat pe rege şi pe cei care îl urmează“. 

Tatăl şi fratele meu se întorseseră la Castellaras de la Tour. 
Asistaseră la toate slujbele pe care părintele Verdini le ţinea în 
capela noastră. Ascultaseră fără să tresară cum sunt trimişi în 
iad „stricaţii credinţei”, dar şi cei care - iar aici glasul său 
tremurase - se înţeleseseră cu necredincioşii pentru ca o alianţă 
nelegiuită să se lege între un regat creştin şi profanatorii 
mormântului lui Hristos. 

Am aflat apoi cu uimire că urma să pornim la drum spre 
Marsilia alături de domnii şi doamnele de Mons. 

Nu-l văzusem niciodată pe părintele Verdini într-o asemenea 
stare de exaltare. Imi spunea că papa Clement al VII-lea şi regele 
Francisc | urmau să se întâlnească. Papa venea la Marsilia cu o 
flotă de optsprezece galere. Pe una dintre ele se afla şi nepoata 
sa, Caterina de Medici, care urma să se căsătorească în curând 
cu Henric, fiul regelui preacreştin. 

Părintele Verdini a repetat că Dumnezeu i-a deschis în sfârşit 
ochii suveranului şi că în curând hughenoţii, aceşti „stricaţi ai 
credinţei”, vor fi puşi la punct; că, în sfârşit, uniţi şi mai puternici 
ca niciodată creştinii vor putea lupta împotriva necredincioşilor 
şi-i vor putea alunga din Ierusalim. 


În toată această călătorie cu miros de fructe date în pârg şi de 
struguri tescuiţi, când uneori treceam cu grijă prin vadurile 
râurilor umflate de ploile de septembrie, am călărit lângă 
caleaşca în care stăteau doamnele de Mons. 

Una dintre ele era o fată pe care o credeam de vârsta mea, ale 
cărei plete blonde se adunau în lungi codițe strânse într-un coc. 


Când am văzut-o, i-am mulţumit lui Dumnezeu că a lăsat să se 
nască o persoană a cărei întâlnire îmi producea bucuria cea mai 
mare şi emoția cea mai puternică pe care le-am încercat 
vreodată. 

Se numea Mathilde şi era sora lui Enguerrand de Mons. 


La Marsilia, la intrarea papei, care înainta precedat de Sfintele 
Taine, în mijlocul mulţimii îngenuncheate, apoi a doua zi, când 
regele şi regina au defilat la rândul lor prin oraş cu oficialii casei, 
şi după aceea, la celebrarea căsătoriei, nu am privit decât la 
Mathilde de Mons. 

Era cu puţin mai tânără decât Caterina de Medici, despre care 
auzisem de la tata şi de la fratele meu ca avea în jur de 
paisprezece ani. 

M-am gândit să-l rog pe tatăl meu să prezinte o cerere în 
căsătorie familiei Mons. Şi mi-am închipuit deja ca ne vom 
celebra unirea, eu şi Mathilde, în capela de la Castellaras de la 
Tour. 

Apoi părintele Verdini, cuprins de euforie, mi-a spus ca 
familiile Mons şi Thorenc urmau să anunţe căsătoria lui 
Guillaume, fratele meu, cu Mathilde. A fost prima şi poate cea 
mai mare durere din viaţa mea, atât de neaşteptată, ca o 
lovitură de pumnal în spate, la grumaz, când sângele ţâşneşte 
năvalnic, iar trupul nu mai este decât o arătare care se goleşte. 

Doamne, am dorit în acea clipă ca pacea ce se stabilise între 
Mons şi Thorenc să se rupă, iar pentru aceasta nu avea 
importanţă dacă regele Francisc | avea să aleagă din nou alierea 
cu necredincioşii, iar tata şi fratele să pornească din nou în 
drumul lor de ambasadori pe lângă turci! 

Da, Doamne, decepţia şi amărăciunea mea erau atât de vii, 
încât preferam orice în locul căsătoriei lui Guillaume cu Mathilde 
de Mons. 

Şi, aşa cum speram, nu s-au unit niciodată. 

Au fost suficiente câteva luni pentru ca frumoasa unire 
sărbătorită la Marsilia să se destrame. 

A fost Carol Quintul, care cucerise Tunisul, eliberând mii de 
creştini, devenind astfel protectorul creştinătăţii. 

A fost Francisc |, care le cerea tatălui şi fratelui meu să se 
întoarcă la Constantinopol pentru a-l întâlni pe sultan. 

M-au lăsat din nou la Castellaras de la Tour în compania lui 
Salvus şi a părintelui Verdini. Am ascultat cum îi condamnau pe 
regele preacreştin şi pe cei care îl urmau. 


Pe malul celalalt al râului Siagne zăream Marea Fortăreaţă a 
familiei Mons. Mi se părea că Mathilde voia să mă vadă, poate 
chiar mă aştepta. 

Dar cum să o întâlnesc? 

Siagne, râul care ne despărţea, devenise o prăpastie, un 
torent de sânge. 

Armatele lui Carol Quintul îl traversau, venind dinspre Nisa, 
pentru a înfrunta cei treizeci de mii de oameni din trupele regale 
care îi aşteptau într-o tabără fortificată din câmpia Comtat. 


Aşa am descoperit pentru întâia oară războiul. Ţăranii îşi 
căutau adăpost în pădurile noastre, fugind din satele jefuite de 
mercenarii lui Carol Quintul. Părintele Verdini se temea ca nu 
cumva aceşti cavaleri germani mercenari să ajungă până la 
Castellaras de la Tour ca să-i dea foc şi să pedepsească familia 
Thorenc pentru fidelitatea sa faţă de regele Franţei. Tremura şi 
pentru vieţile noastre, şi pentru virtutea surorii mele Isabelle. 
Intrucât tata şi fratele lipseau, ne-a sugerat să ne refugiem în 
Marea Fortăreaţă: mercenarii nu ar fi atacat-o niciodată, fiindcă 
familia Mons era protejata împăratului şi a ducelui de Savoia. 

„Şi apoi, spunea el ca la predică, acolo se află Dreapta 
Credinţă, acolo sunt cei care apără Sfânta Biserică.” 

Mă bucuram auzind cuvintele sale. Mă rugam să aibă curajul 
de a lua această hotărâre. 

Dar, flămânde, trupele lui Carol Quintul au fost învinse. Cu 
măruntaiele stricate de boală, ele au trebuit sa se întoarcă pe 
pământurile ducelui de Savoia, iar tata şi fratele meu s-au întors 
din misiunea lor. 

Sora mea le-a spus că acceptasem să mergem la Marea 
Fortăreaţă a familiei Mons, lăsându-mă pradă mâniei lor. 

Eram necinstit, trădător al regelui Franţei şi al familiei mele. 

Aşa a început aceasta parte a vieţii mele a cărei încoronare a 
fost bătălia de la Lepanto. 


Am redeschis ochii pe puntea de la Marchesa. 

L-am văzut pe Enguerrand de Mons ridicându-se încet, sprijinit 
în paloş. 

Nici pentru el, nici pentru mine nu venise vremea să ne 
arătăm în faţa lui Dumnezeu. 

M-am ridicat, m-am apropiat de Enguerrand şi ne-am 
îmbrăţişat. 

Ruggero Veniero a venit către noi. 


— A fost o mare victorie! a zis el cu glas puternic. Trebuie să-i 
mulţumim Domnului. 

Ne-am închinat. 

Veniero a arătat trupurile întinse pe punte, cadavrele care se 
izbeau de coca Marchesei şi cărora mişcarea valurilor le dădea o 
aparenţă de viaţă. 

— Atâţia gentilomi de mare valoare au murit, a spus. Dar mai 
mult îi invidiez decât îi compătimesc. Au murit cu onoare, pentru 
patria lor şi pentru credinţa întru Isus Hristos! 

Am strâns la piept capul de Hrist retezat. 

Tu hoc signo Turcos vici. 

Cu acest semn i-am învins pe turci. 


Capitolul 4 


Ştii Tu, Doamne, că această victorie din 7 octombrie 1571 
asupra necredincioşilor o aşteptasem de atâta timp! 

Pentru prima dată Te-am rugat să te înduri de mine să trăiesc 
această zi de revanşă şi de strălucire atunci când am simţit pe 
grumazul meu cizma căpitan-paşalei Dragut. 

Aveam şaisprezece ani. Stăteam în genunchi cu mâinile şi faţa 
în acel lichid cleios şi roşu, sângele oamenilor. 

In jur, pe puntea galerei pe care Dragut tocmai o cucerise, 
zăceau trupurile marinarilor creştini - spanioli - alături de care 
luptasem, încercând să-i respingem pe bărbaţii aceia cu turban 
mare, care săreau din cele două nave între care eram prinşi ca în 
fălcile unei menghine. 

Fusesem copleşiţi de norul urlător al necredincioşilor care 
agitau lănci, pumnale, iatagane şi securi. Văzusem cum se 
rostogoleau capetele creştinilor unul după altul şi puntea 
acoperindu-se de sânge. 

Fusesem dezarmat cu o lovitură dată cu latul sabiei peste 
încheietura mâinii şi mă gândisem că aceşti oameni care 
puseseră mâna pe mine urmau să-mi taie gâtul, când, deodată, 
am văzut sărind pe puntea noastră un om al cărui turban îi 
acoperea şi chipul. Dar după statură şi după braţele nemăsurate, 
după inelele pe care le purta pe fiecare dintre degete, după felul 
atât de suplu în care se mişca, după picioarele lungi, curbate, 
parcă fiind mereu gata să sară sau să fugă, l-am recunoscut într- 
o clipă: era Dragut. 

II văzusem cu câteva luni mai înainte intrând în sala mare de 
la Castellaras de la Tour, însoţit de doi oameni înarmaţi cu 
iatagane. In curte, dinaintea porţii de la intrare, dincolo de şanţul 
de apărare, stăteau o duzină de oameni cu turban. 

Am asistat cu teamă şi cu groază la îmbrăţişarea dintre tata, 
fratele meu şi Dragut. 

Acesta depusese în faţa lor cufere despre care spunea că sunt 
pline de daruri pentru marele rege al Franţei, aliatul sultanului 
Soliman Magnificul. 

Tata mă chemase, poftindu-mă să mă înclin în faţa lui Dragut, 
căpitan-paşa de Alger, emisar al sultanului, luptător valoros ale 
cărui nave împreună cu cele ale regelui Franţei urmau în curând 
să atace Nisa, oraşul ducelui de Savoia, aliatul lui Carol Quintul. 

Francisc | tocmai lansase întregului regat un „strigăt de luptă” 


împotriva împăratului Carol, care, zicea suveranul, voia, sub 
pretextul că apără creştinătatea, să-şi impună legea tuturor 
naţiunilor. Regele Franţei nu era genul de monarh care să se 
supună. La fel era şi cu regele Angliei şi cu prinții Germaniei, dar 
şi cu nobilii şi cu popoarele Ţărilor de Jos. După părerea lui 
Francisc |, ale cărui cuvinte erau citate de tatăl meu, Carol 
Quintul era doar un habsburg ambițios care voia să lase să se 
înţeleagă că armata lui era o procesiune liniştită de credincioşi şi 
apărători ai papei! Impăratul uitase că mercenarii şi elveţienii săi 
jefuiseră Roma la sânge? 
„Chiar în anul când te-ai născut!” îmi spusese tata. 


Nu l-am ascultat. Nu numai că am refuzat să merg să-l salut 
pe Dragut, ci am arătat cu insolenţă disprețul pe care îl aveam 
faţă de omul primit cu familiaritatea pe care şi-o mărturisesc 
doar tovarăşii de arme. 

Părintele Verdini mi-a dezvăluit că Dragut era un renegat, unul 
dintre acei numeroşi creştini care, prizonieri la barbari, îşi 
abjurau credinţa şi o adoptau pe cea a temnicerilor lor. In felul 
acesta scăpau de închisoare şi de înlănţuirea la galere. Erau 
liberi. Dar cum se temeau ca nu cumva să fie bănuiţi de stăpânii 
lor că ar vrea să se întoarcă la vechea credinţă şi să profite de 
libertate pentru a fugi, deveneau cei mai cruzi şi mai perverşi 
dintre musulmani, cei mai furioşi dintre barbari. Aveau 
îndemânare în luptă şi torturau cu rafinament. Zelul lor îi uimea 
pe foştii stăpâni, care, nu după mult timp, le acordau încredere, 
putere, bogăţie şi uneori afecţiune. 

Căpitan-paşala Dragut era cel mai cunoscut dintre renegaţi. 
Născut în Calabria, fusese răpit de barbari împreună cu toţi tinerii 
din satul lui. Femeile, după ce fuseseră violate, fuseseră ucise. In 
ziua aceea păgânii nu aveau nevoie decât de vâslaşi pentru 
galerele lor. L-au însemnat pe Dragut cu fierul roşu pe obrazul 
stâng, ca şi cum ar fi fost doar un animal din cireada lor. 

Or, Dragut nu era nici oaie şi nici câine, ci un om-lup, dintre 
aceia pe care nu-i poţi îmblânzi şi pe care nicio legătură, nicio 
cuşcă, nimic nu-i poate ţine prizonieri. 

Mai întâi acceptase, cu privirea plecată, umilinţe şi maltratări. 
Se supusese fără crâcnet poruncilor paznicului vâslaşilor, abia 
tresărind când şfichiul biciului îl plesnea pe spate sau peste 
grumaz. Pielea îi era tăbăcită. 

După câteva luni, unul dintre paznici îl alesese pentru a înlocui 
un marinar luat de val. 


Dragut făcuse minuni, căţărându-se pe catarg, agil şi 
ascultător. Probabil că trupul sau suplu şi zvelt îl sedusese pe 
unul dintre ofiţerii galerei. Fusese lăsat să-şi ascundă stigmatul 
sub un turban mare şi, încet-încet, ceilalţi uitaseră că era un 
simplu prizonier creştin. Pusese să i se ardă cu o sabie înroşită 
semnul care îl desfigura, iar când îşi scotea turbanul, puteai 
crede că fusese rănit într-o luptă. 

Asta pentru că ajunsese unul dintre cei mai renumiţi pirați 
barbari, aventurându-se în golfuri şi în refugii, chiar în porturile 
de pe coastele spaniole, italiene sau provensale, pentru a ataca 
şi a jefui navele creştinilor, pentru a ucide sau a prăda 
echipajele, pentru a-i elibera pe vâslaşii musulmani. Nu uita 
niciodată să ofere o parte din pradă şi pe cei mai frumoşi şi mai 
viguroşi dintre captivi reprezentanţilor sultanului la Alger. 

După câţiva ani, fusese numit căpitan-paşa al oraşului, iar 
sultanul făcuse adeseori din el emisarul său pe lângă creştini, fie 
ei venețieni sau francezi. 

Niciodată nu încercase să fugă. Locuia nu departe de portul 
Alger, într-un palat înconjurat de o gradină imensă mirosind a 
portocali şi a leandri. Haremul său număra peste şaizeci de 
femei, majoritatea creştine. 


Când am urlat numele lui în clipa în care sărea pe galera 
noastră, a ridicat braţul, iar mâinile soldaţilor care îmi puseseră 
deja iataganul la gât au încremenit. 

Dragut s-a apropiat de mine, îngustându-şi ochii, ascunzându- 
şi în felul acesta privirea a cărei duritate o zărisem totuşi printre 
gene. Oamenii care mă ţineau de braţe au vrut să mă oblige să 
mă înclin în faţa lui. Am rezistat şi am zis: 

— Castellaras de la Tour, Ludovic şi Guillaume de Thorenc. 

S-a uitat la mine, apoi, cu un gest, le-a poruncit soldaţilor să 
mă oblige să îngenunchez. 

Mi-au răsucit mâinile, m-au apăsat pe umeri până când buzele 
mi s-au umplut de suava căldură a sângelui ce inunda puntea. 

Călcâiul lui Dragut mi-a apăsat grumazul. 

— Cine eşti? a întrebat cu un glas răguşit şi dispreţuitor. 

Nu am răspuns, în ciuda loviturilor de picior pe care începea să 
mi le dea, izbindu-mă în coaste şi în faţă cu vârful cizmei. 

Dar mai degrabă muream decât să mărturisesc, printre morţii 
care mă înconjurau, că eram fiul lui Ludovic de Thorenc şi fratele 
lui Guillaume. 

Rupsesem orice legătură cu ei. 


Fugisem de la Castellaras împreună cu părintele Verdini şi cu 
Salvus. 

li auzisem pe tata şi pe fratele meu promiţându-i lui Dragut că 
o flotă regală strânsă la Marsilia şi la Toulon urma să se alăture 
celor o sută de galere barbare pe care sultanul i le promisese lui 
Francisc | şi pe care Dragut trebuia să le ducă în faţa Nisei ca să 
bombardeze, apoi să cucerească oraşul. 

inţelesesem că, de când Francisc | lansase „strigătul de luptă“ 
împotriva lui Carol Quintul, nu-l interesa religia celor care erau 
hotărâți să i se alieze. 

lar tata şi fratele meu împărtăşeau această părere. 

Nu le prea păsa că prizonieri creştini erau înlănţuiţi pe băncile 
galerelor lui Dragut, că erau biciuiţi până la sânge. 

Erau gata să-i lase pe necredincioşi să jefuiască un oraş 
creştin, să-i violeze femeile, să-i ucidă oamenii sau să-i facă 
sclavi. Imi era ruşine că port numele de Thorenc. 


I-am împărtăşit lui Enguerrand de Mons ceea ce ştiam. Făcând 
aceasta, nu aveam sentimentul că îi trădam pe ai mei şi nici pe 
regele Franţei, ci, dimpotrivă, acela de a fi credincios religiei 
mele. Le răscumpăram greşeala. 


În timp ce îi vorbeam lui Enguerrand, am zărit-o pe sora sa, 
Mathilde, care mă asculta, stând în penumbra. Glasul mi-a 
devenit mai hotărât. 

Astăzi, Doamne, după atâtea încercări prin care am trecut, 
atâta sânge, mă întreb uneori dacă în hotărârea mea de atunci 
nu era înainte de toate dorinţa de a-i plăcea lui Mathilde de 
Mons. 

Acum ştiu că motivele care îi împing pe oameni sa acţioneze 
sunt la fel de încurcate ca firele unui scul. 

Dar atunci nu m-am putut apropia de Mathilde. 

Abia am avut timp să-i prind privirea şi să mă emoţionez, apoi 
să observ, în clipa în care fratele ei mă însoțea, că mă urmărea. 
Eram într-atât de tulburat, încât m-am poticnit. 

Dar nu era momentul pentru un schimb de cuvinte de 
curtoazie. 

Enguerrand de Mons dădea ordin să fie înşeuaţi caii. 

Trebuia, mi-a spus, să-i avertizăm pe cei care apărau Nisa în 
legătură cu atacul care se pregătea împotriva oraşului lor. 

El va încerca să ajungă pe cale terestră. Dar încercarea era 
dificilă; trupele lui Francisc 1 înhăitând până la malurile Varului, 


se temea că nu va putea trece pe celălalt mal. 

M-a poftit, aşadar, să mă îmbarc pe una dintre galerele 
spaniole care ancorau în golfuleţele de pe coasta căreia i se 
zicea „a maurilor”, încercând să surprindă navele barbare ale 
căror echipaje devastau satele de pe litoral. 

Unul din noi, spera Enguerrand de Mons, are să reuşească să 
ajungă pe pământurile ducatului de Savoia. 

— Dumnezeu să ne aibă în paza Lui! a spus el în clipa în care 
ne despărţeam. 


Nu am ajuns niciodată la Nisa. 

Abia a părăsit galera noastră adăpostul dintre stâncile 
roşietice, că două vase barbare, mai rapide, au început să ne 
vâneze. 

Mi i-am imaginat pe vâslaşii creştini aplecaţi asupra ramelor, 
biciuiţi până la sânge, mărind ritmul pentru ca navele călăilor lor 
să ne ajungă. 

Ceea ce s-a şi întâmplat nu după mult timp. 

Atunci oamenii lui Dragut au sărit pe puntea galerei noastre şi 
au început să hăcuiască şi să omoare. 


Capitolul 5 


Doamne, a trebuit să aştept victoria noastră de la Lepanto, 
duminică, 7 octombrie 1571, pentru a vedea în sfârşit 
rostogolindu-se pe puntea galerelor tigvele necredincioşilor. 

Erau ca nişte bile mari negre înfăşurate în pânză albă, care 
încetul cu încetul se înroşea. 

De fiecare dată când una dintre ele, tăiată de la umeri, cădea 
la picioarele mele, speram sa fie capul lui Dragut. 

Nu uitasem nimic din felul în care mă umilise şi mă bătuse şi 
nici din spaima şi ura pe care mi le inspirase. 

Întruchipa Răul. 


Pe câţiva dintre supraviețuitorii echipajului nostru îi dăduse pe 
mâna ocnaşilor musulmani, cărora a poruncit să li se taie 
lanţurile. 

Aceşti oameni goi, cu trupuri famelice, aveau pielea sfâşiată 
de loviturile de bici pe care, de luni, chiar de ani de zile, le 
prinseră de la paznicii creştini. 

Aceştia s-au aruncat ca nişte fiare asupra marinarilor spanioli. 
Drept arme aveau doar unghiile şi dinţii. Era destul pentru a 
smulge ochii şi urechile, pentru a sfâşia faţa şi pântecele, pentru 
a le scoate măruntaiele. Apoi au tras în ţeapă ceea ce mai 
rămăsese din nefericiţi. 


În tot timpul acestui carnagiu, Dragut mi-a ţinut capul ridicat 
cu iataganul. Voia să nu-mi scape nimic din toate acestea. De 
fiecare dată când închideam ochii, îmi atingea beregata şi mă 
izbea cu vârful cizmei. 

— Uită-te, spunea, urmezi tu! Dar am să am răbdare până 
atunci. Cât vreau eu. Aia - îi arăta pe ocnaşii care se 
împrăştiaseră pe galeră, jefuind-o - nu ştiu arta de a face să 
suferi. Eu o ştiu. Am învăţat-o. 

Vorbea o franceză colţuroasă, amestecând cuvinte arăbeşti şi 
calabreze, dar gesturile sale mă lăsau să ghicesc sensul celor 
spuse. 


Ca să nu-l aud, m-am rugat, Doamne. 

Te-am rugat să-mi dai moartea ca pe o binecuvântare, ca pe o 
graţie nemărginită. 

Şi, pentru că rămâneam în viaţă, m-am gândit că m-ai părăsit 


sau că vrei ca suferinţa mea să răscumpere trădarea tatălui şi a 
fratelui meu, cât şi pe cea a regelui Franţei, suzeranul nostru. 
Totuşi, chiar şi atunci când mă îndoiam de Tine, continuam să 
mă rog, şi numai asta mă împiedica să urlu de groază atunci 
când păgânii, în jurul meu, îi căutau printre trupuri pe cei care 
erau doar răniţi spre a le pune capăt martiriului. 


Deodată Dragut s-a aplecat şi s-a uitat lung la mine. Am ştiut 
că ezita între a-mi tăia gâtul pe loc şi a mă da pradă celor care, 
plini de ură, se învârteau în jurul meu, aşteptând un semn ca să 
mă schingiuiască. 

Am crezut, Doamne, că mi-ai auzit în sfârşit ruga şi frica mi-a 
pierit. Chiar m-am ridicat ca să-l sfidez pe Dragut. 

Expresia i se schimbase însă. A schiţat un zâmbet dispreţuitor, 
ca şi cum în fine mă recunoscuse. 

A murmurat „Castellaras de la Tour“, apoi a rânjit poruncind 
să fiu legat de banca ocnaşilor. 

S-a îndepărtat, apoi s-a întors şi m-a pălmuit de mai multe ori 
cu putere, atât de tare, încât am avut impresia că în capul meu 
se mai găseau doar nişte resturi dureroase. 

Am fost târât la banca de care am fost legat cu lanţuri. 

Eram astfel câţiva creştini păstraţi pentru a înlocui o parte a 
ocnaşilor de la galera noastră pe care una dintre navele lui 
Dragut o remorca. 

incotro ne îndreptam? 

„În iad“, m-am gândit când loviturile de bici s-au abătut pe 
spinarea mea, care nu peste mult timp nu mai era decât o arsură 
insuportabilă. 

Am plâns. Am gemut. Abia împlinisem şaisprezece ani. 

Te-am chemat din nou, Doamne, ca să mă iei la Tine, ca 
moartea să fie vestitoarea binevoitoare şi bine-venită. 

Legat de acelaşi lanţ cu mine, un ofiţer spaniol s-a supărat, 
acuzându-mă că sunt unul dintre acei francezi cu aparenţă de 
bărbat, dar femeie prin obiceiuri şi frică. Apoi a părut că regreta 
cele spuse. 

— Trăieşti, deci speri! mi-a repetat el de mai multe ori, printre 
dinţi, pe un ton poruncitor, trăgând furios de vâslă, antrenându- 
mă în mişcarea sa. 

Acest om, Diego de Sarmiento, pe care L-ai aşezat lângă mine, 
Doamne, m-a smuls din disperare. 

Mi-a fost ruşine că m-am îndoit de Tine şi că Ţi-am cerut ceea 
ce nu trebuia să-mi acorzi. 


Aşadar, am tras la rame. 

M-am culcat, lipindu-mi pieptul de vâslă ca să evit loviturile de 
bici din plin. 

De fiecare dată când şuviţele de piele pocneau, Sarmiento îmi 
şoptea: 

— Apleacă-te, francezule, apleacă-te! 

Imi muşcam buzele, încât aproape că îmi umpleam gura de 
sânge ca să nu urlu de durere când biciul îmi atingea rănile 
deschise. 

— Vâsleşte! repeta Sarmiento. 

Dar mie mi se părea că braţele, mâinile, picioarele înţepenite 
refuzau efortul pe care li-l ceream, că trebuia de fiecare dată să 
le rup pentru a face mişcările vâslaşului. 

Reuşeam, gândindu-mă doar la asta, uitând trecerea zilei şi a 
nopţii. 

În penumbra galerei nu eram decât nişte animale înjugate, 
hrănite cu o mână de boabe, cu fasole şi cu biscuiţi plini de 
viermi, adăpaţi cu un polonic de apă sărată. Trupurile ne erau 
acoperite de cruste de sânge uscat şi de dejecţiile noastre. 

Când paznicii treceau printre noi, îşi acopereau faţa cu o parte 
din turban, aşa de tare puţeam. 

Nu mai simţeam nimic. Timp de câteva zile, poate săptămâni, 
am asurzit. Capul îmi era plin de un bubuit la fel de tare ca 
bătaia de la clopotul capelei noastre când ajungeam să mă caţăr 
până la clopotniţă ca să privesc defileurile Siagnei şi, dominându- 
le, cele patru turnuri al Marii Fortăreţe a familiei Mons. 

Într-o zi, în fine, am încetat să mai vâslim şi am auzit cu toţii o 
canonadă. Flota lui Dragut bombarda Nisa, iar loviturile rare şi 
îndepărtate trebuiau să fie riposta artileriei castelului. 

Mi-am imaginat că Enguerrand de Mons reuşise să ajungă în 
oraş şi să alerteze garnizoana. 

Dar - după cât timp? - am perceput, mai întâi îndepărtate, 
apoi tot mai aproape, strigăte de femei. g 

— Au cucerit oraşul, a murmurat Sarmiento. Imbarcă femeile 
pe galerele lor. 

Dobândisem destulă prudenţă şi experiență ca să nu strig de 
ciudă. 

M-am ghemuit pe banca mea. Am încercat să nu mai ascult 
acele glasuri care se îndepărtau, să nu-mi imaginez destinul 
acelor femei, să nu mă gândesc la Mathilde de Mons. 

Probabil că nu aş fi putut tăcea mult timp dacă am fi rămas 


nemişcaţi, căpătând puteri. Dar şuieratul biciului, urletele 
paznicilor, şocul valurilor lovind în copastie m-au copleşit din 
nou. 

Am reînceput să vâslim. 

Venise toamna, cu furtunile sale. 

Valurile care se prăvăleau în încăpere mă izbeau de bănci şi 
de cocă. Zalele lanţului îmi zdreleau gleznele şi mâinile. Sarea 
îmi ardea rănile. Disperarea îmi putrezea sufletul. 

li invidiam pe şobolanii pe care apa îi scotea din cotloanele lor 
şi care alergau liberi pe trupul meu. 

Dacă Sarmiento nu ar fi fost alături de mine, poate că aş fi 
încetat să mai vâslesc, stând cu capul şi cu trupul bălăngănind, 
aşteptând ca paznicii să-mi rupă şalele, apoi să mă arunce peste 
bord. 

Sarmiento însă mă ţinea în viaţă. N 

Cu un ghiont dat în coaste mă obliga să mă ridic. Îmi vorbea. 
înţelegea araba. Îi asculta pe gardieni şi-mi spunea ce ziceau. 

Dacă Nisa fusese cucerită de necredincioşi, jefuită, distrusă, 
iar femeile, îmbarcate cu forţa pe galere, castelul nu fusese luat. 
Flotele lui Dragut şi Francisc | fuseseră nevoite să părăsească 
portul fiindcă se pornise vântul, amenințând să izbească navele 
de recife. 

— N-au reuşit, a repetat Sarmiento, o să-i zdrobim într-o zi. 

Mi-am imaginat că Enguerrand de Mons participase la lupte, 
că supravieţuise şi că, întors la marea fortăreață împreuna cu 
Mathilde, s-a neliniştit în privinţa mea. 

Imi reveneam. Vâsleam. Mă feream de biciurile din piele care 
se abăteau asupra noastră. 

Sarmiento a adăugat că numeroşi creştini reuşiseră să fugă 
din închisori sau de pe navele barbare. Alţii, şi mai numeroşi, 
fuseseră răscumpăraţi de familiile lor. Intâlnise mai mulţi prin 
Spania. Trebuia, aşadar, să supravieţuim. 


După mai multe zile de timp urât, galera a început să 
plutească pe o mare liniştită în care vâslele se afundau aproape 
fără efort. 

Intrasem în rada de la Toulon. Am auzit paşii marinarilor care 
alergau pe punte. Paznicii îşi vorbeau, se mirau şi râdeau. 

Sarmiento a scuipat. 

— Regele tău le-a predat oraşul! 

A început să înjure, să-i blesteme pe francezi, pe regele acesta 
care se credea preacreştin, dar care îi obligase pe locuitorii din 


Toulon să-şi lase cetatea şi să se refugieze în satele învecinate 
pentru ca păgânii, aliaţii săi, să se instaleze pentru iarnă, 
punându-şi galerele la adăpost. N 

— İl alege pe păgân, a adăugat el. Işi trădează credinţa şi 
supuşii. Te părăseşte! 

Dar Sarmiento a rămas doar câteva clipe abătut. l-am văzut 
chipul înăsprindu-i-se. A tras brusc de lanţuri, ca şi cum ar fi vrut 
să le rupă. 

— Doamne, poate... a şoptit, explicând că galera era ancorată 
la câteva zvâcnituri de braţe de un pământ creştin. 

Îi cunoştea pe necredincioşi. Îşi vor părăsi navele ca să ocupe 
casele abandonate de locuitorii lor. Aici vor locui împreună cu 
sclavii şi cu femeile pe care le îmbarcaseră la Nisa. 
Supravegherea nu va fi la fel de strictă. Gândul trebuia să ne 
stea doar la fugă. 

A mai smucit o dată de lanţuri. 

Mi-am pus mâinile aproape de ale sale pe zalele de fier. M-a 
privit drept în ochi. 

— Tu şi eu, a murmurat. Apoi a adăugat cu glas şi mai şoptit: 
Dar dacă ne bănuiesc, dacă ne prind, o să-l invidiem pe Hristos 
că a fost doar crucificat. 


Capitolul 6 


Doamne, păgânii nu mi-au străpuns nici palmele şi nici 
picioarele, nu m-au crucificat aşa cum se temuse Sarmiento, dar 
m-au rănit în suflet atât de adânc, încât mi s-a schimbat cursul 
vieţii. 

Aceasta se petrecea la Toulon în iarna anului 1544, după ce 
Sarmiento mă convinsese că trebuia să încercăm să fugim, cu 
orice risc. 


Galera noastră era amarată la unul dintre cheiurile portului. 

Zgomotele care veneau dinspre oraş erau ispita şi tortura 
noastră. Ascultam ca pe o promisiune gâlgâitul unei fântâni care 
părea cântecul cel mai blând, cel mai emotionant pe care l-am 
auzit vreodată din copilărie până atunci. 

Auzeam scârţâitul căruţelor, pocnetul copitelor. 

Respiram mirosul de pământ şi visam să mă tăvălesc prin praf 
ca să-mi usuc de pe trup umezeala sărată care mă rodea de 
când mă legaseră de acea bancă de ocnaş. 

Blestemată fie ziua aceea, iar Dragut să ardă în flăcările 
iadului! 


L-am văzut, la câteva zile de la sosirea la Toulon, aplecându- 
se şi privindu-ne unul câte unul. Mi s-a părut că mă căuta, apoi 
m-a arătat unuia dintre paznici. 

Mi-am băgat capul între umeri. Nu mai voiam să mor, ci să 
fug. 

In fiecare noapte, în timp ce tovărăşii noştri respirau de parcă 
horcăiau, cu trupurile zguduite de coşmaruri care le smulgeau 
câteodată strigăte de durere prin somn, eu şi Sarmiento, ca nişte 
şobolani, râcâiam bucata de lemn de care era țintuit lanţul care 
ne lega. 

Nu aveam decât unghiile pentru a smulge fibrele din carenă, 
rănindu-ne. 

Uneori, unul din noi se ghemuia în mizerie pentru a încerca să 
muşte din lemnul negru. 

Alungam şobolanii care se apropiau de degetele noastre 
însângerate. Ne era teamă de muşcăturile lor. 

Apoi se iveau zorile. Tot mai târziu. 


Aproape în fiecare zi paznicii alegeau pe câţiva dintre noi 


pentru a descărca prada care fusese îmbarcată la Nisa după 
cucerirea şi jefuirea oraşului. 

Nu-i mai revedeam. Poate că mureau sub lovituri sau daţi în 
slujba vreunui păgân, căpitan de galera sau simplu paznic care 
ocupa una dintre casele ai cărei locuitori fuseseră alungaţi de 
rege, acel monarh care primise totuşi din partea lui Dumnezeu 
misiunea să-i protejeze şi să apere credinţa în Hristos. 

Sarmiento şoptea că tovarăşii noştri reuşiseră probabil să 
fugă, să ajungă în satele creştine, dar o spunea cu glas atât de 
abătut, încât nu puteam să-l cred. 

Ştia, la fel de bine ca mine, că gardienii s-ar fi răzbunat pe noi 
pentru o evadare reuşită. Or, ei păreau dezinteresaţi de soarta 
noastră, aruncându-ne câteva colţuri de pâine, umplându-ne un 
hârdău de apa care ni se părea cu atât mai sărată şi mai stătută 
cu cât auzeam, pe chei, susurând o fântână. 

De aceea, noaptea continuam să roadem şi să săpăm cu 
unghiile în lemnul carenei. 


Într-o zi, paznicii ne-au descătuşat împreună cu ultimii vâslaşi. 
Cu vârful suliţelor şi al săbiilor, ne-au împins pe punte, înjurându- 
ne şi lovindu-ne fiindcă ne clătinam şi încercam să ne prindem de 
parâme. 

Mi-am primit partea de lovituri şi m-am clătinat, am ezitat, m- 
am împleticit ca un om temător care nu mai ştie nici să se ţină 
pe picioare, nici să meargă. 

Lumina, aerul rece, culoarea colinelor care înconjurau oraşul, 
vederea arborilor m-au ameţit. 

Am fost împins pe chei. 

Aici am rămas îngenuncheat. Am ridicat ochii şi am văzut 
căsuţele joase cu acoperişuri de ţiglă şi cu faţade coşcovite, albe 
sau îngălbenite. 

Pământul acesta, oraşul erau creştine. 

Apoi am auzit strigăte răguşite, voci înfundate şi i-am zărit pe 
acei oameni cu turbane, urmaţi de sclavi cu lanţuri la picioare 
mergând pe cheiuri, afundându-se în străduţe, strigându-se de la 
ferestre, sporovăind în pragul caselor. 

Nu, acest pământ, acest oraş nu mai erau creştine. 

Ele fuseseră date necredincioşilor de către suzeranul meu, 
regele preacreştin, iar tatăl şi fratele meu favorizaseră o 
asemenea felonie. 

Pretinseseră că era vorba despre apărarea regatului Franţei, 
ameninţat de Carol Quintul, care căuta să-şi instaureze monarhia 


universală asupra întregii lumi, ascunzându-şi ambițiile sub 
prefăcătoria credinţei. 

Asta îmi spusese tata. 

Dar eu stăteam în genunchi pe pământul unui oraş dat 
păgânilor. = 

Ploua cu lovituri de bastoane. Mă izbeau cu latul săbiilor. Imi 
înţepau picioarele aşa cum îi faci unui animal ca să se ridice. 

M-au ridicat şi m-au despărţit de tovarăşii mei. 

l-am văzut depărtându-se, legaţi unul de altul, Sarmiento 
mergând ultimul. Era cel mai înalt şi mergea drept, nobil în 
zdrenţele sale. 

S-a întors către mine şi a strigat: 

— Dumnezeu să te aibă în pază, frate! 

Paznicul care era în urma lui l-a lovit peste umeri, dar el nu și- 
a plecat capul şi a continuat să se uite la mine. 

Inainte de a dispărea pe o străduţă, a strigat brusc: 

— Esperanza! 

L-am văzut pe gardian ridicând sulița, şi parcă mi-ar fi 
străpuns mie sufletul. 


Pentru câteva clipe, disperarea m-a orbit şi m-a paralizat. Nu 
am mai putut înainta, în ciuda bruftuielii şi a loviturilor, a 
strigătelor celui care mă păzea. 

Apoi a tras de lanţul cu care îmi erau legate mâinile şi 
picioarele, forțându-mă sa merg cu paşi mărunți sau să ţopăi ca 
un animal ţinut în lesă. 

Mi-a fost ruşine. 

Eram înconjurat de mulţimea necredincioşilor. Majoritatea nu- 
mi dădeau nicio atenţie, dar câţiva mă luau în râs, mă scuipau, 
mă împingeau cu dispreţ, făcându-mă să mă clatin, şi râdeau 
tare când cădeam pe pavaj. 

Am fost ispitit să nu mă mai ridic. Atunci gardianul ar fi trebuit 
fie să mă târască, fie să mă ucidă. 

Voiam cu orice preţ să redevin om. 

— „Esperanza!“ îmi strigase Sarmiento. 

Am rămas întins, indiferent la loviturile pe care gardianul mi le 
dădea cu nemiluita. Mă lovea peste spate, peste pulpe, îşi înfigea 
vârful lăncii în picioarele mele. 

Deodată, un bătrân s-a apropiat şi l-a împins pe gardian, 
ameninţându-l cu pumnul, iar mulţimea din jur s-a îndepărtat. 

Bătrânul s-a ghemuit. Purta un turban negru, înfăşurat şi în 
jurul gâtului. Mi-a întins mâna. 


Privirile noastre s-au încrucişat, şi am citit în ochii lui 
compasiune, fraternitate şi smerenie. 

M-a podidit un hohot de plâns. 

„Esperanza, esperanza.” 

l-am prins mâna, am strâns-o. M-am aşezat în genunchi, apoi 
m-am ridicat. 

Bătrânul m-a mângâiat pe față, după care s-a îndepărtat. 

Imediat, gardianul a început să mă bată cu coada suliţei peste 
partea dreaptă a trupului. 


Am mers mult pe ulicioarele umbroase şi zgomotoase. Pe una 
dintre străduţele unde se înşiruiau dughenele cizmarilor, ale 
croitorilor, ale armurierilor, ale zarafilor, am zărit în spatele 
tejghelelor creştini şi un evreu cu haină lungă galbenă stând la 
taclale cu păgânii. 

Am încercat să întâlnesc privirea acestor oameni care 
aleseseră să-şi continue comerţul în oraşul dat duşmanului şi 
unde singurii creştini pe care îi văzusem până atunci erau în 
lanţuri, bătuţi, umiliţi, asemenea mie. 

Negustorii aceia îşi băgau în buzunare banii lor, iar seara, 
numărau arginţii trădării. 

Tatăl, fratele meu, regele preacreştin trebuiau să cântărească 
beneficiile alierii lor cu sultanul. 

l-am blestemat pe toţi aceşti trădători, aceşti renegaţi! 

Şi m-am rugat, Doamne, să vină ziua pedepsirii lor, iar eu să 
fiu martor! 


Am ajuns într-o piaţă în centrul căreia se afla un grup de femei 
creştine înconjurat de soldaţi. 

Mai mulţi bărbaţi tăcuţi, cu feţe îngrijorate, le fixau cu privirea. 

Ele stăteau jos, strângându-şi picioarele, cu capul pe 
genunchi. 

Una singură era în picioare cu spatele la mine. 

Când i-am văzut chipul, am încremenit, în ciuda loviturilor. 

Părul blond despletit îi ajungea până la talie. Işi ţinea braţele 
încrucişate, părând că nu-i vede pe paznicii care se foiau în jur, 
amenințând cu suliţele mulţimea de bărbaţi care înaintau, apoi 
se retrăgeau. 

Am strigat, am vrut să mă reped spre Mathilde de Mons. 

O durere mi-a străbătut grumazul. Am simţit în ochi şi în cap o 
lumină orbitoare care o învăluia în acelaşi timp şi pe Mathilde de 
Mons. 


M-am prăbuşit. 


Când am redeschis ochii, mai întâi am văzut albastru, apoi am 
înţeles că eram întins pe parchetul unei încăperi cu plafonul 
vopsit în această culoare. Capul abia mi-l puteam mişca. Am 
încercat să adun resturi de memorie, dar nu mai ştiam dacă acea 
femeie stând în picioare, mândră, era Mathilde de Mons sau îmi 
imaginasem eu prezenţa ei în mijlocul femeilor capturate, 
destinate haremului. 

Am vrut să mă conving că Mathilde nu putea să se găsească 
printre captive. Apoi, încet-încet, mi-am amintit de acele bande 
de necredincioşi care, debarcând de pe o galeră, noaptea, într-un 
golfuleţ, atacau satele, se strecurau prin văi şi apăreau la câteva 
zile de marş departe de mare, surprinzându-i pe ţărani pe câmp, 
distrugându-le recoltele, prădând bisericile, jefuind atât colibele, 
cât şi castelele. 

Apoi, cu prada şi cu prizonierele, se întorceau la navele care-i 
aşteptau. 

Putuseră, aşadar, să urce pe valea Siagnei până la Marea 
Fortăreaţă a familiei Mons. Poate că tatăl şi fratele meu le 
arătaseră vadurile, cărările care le-ar fi permis să ocolească 
posturile de pază. 

Era război în toată regula. Familiile Thorenc şi Mons erau rivale 
şi duşmane. Armistiţiile dintre ele fuseseră mereu de scurtă 
durată, menite să pregătească următoarea înfruntare. 

Şi apoi, dacă Francisc | cedase Toulon necredincioşilor, de ce 
Ludovic de Thorenc nu le-ar fi uşurat jefuirea Marii Fortăreţe a 
familiei Mons? 

Sufletul îmi era tot numai amărăciune şi durere. 

Am auzit paşi, dar, înainte de a putea să mă redresez, am fost 
luat de umeri, ridicat, ţinut în picioare. 

În mijlocul încăperii mari pe zidurile căreia am ghicit, ca nişte 
dungi mai luminoase pe lemnăria întunecată, locul unde fuseseră 
a două crucifixuri, l-am descoperit pe Dragut. 

Inalt, slab, cu vestă roşie şi pantaloni bufanţi negri, cu capul 
descoperit, ras în cap, stătea înfipt ca un stâlp. Obrazul stâng, 
acoperit de o cicatrice mare de un roz aprins, contrasta cu negrul 
mai al feţei. 

A venit spre mine. l-am recunoscut mersul suplu, dând 
impresia că nu atingea pământul. 

— Eşti viu, pentru că aşa am vrut eu, mi-a zis. Apoi, 
apropiindu-se şi mai mult, încât am simţit parfumul pătrunzător 


cu care îi erau stropite hainele, a adăugat dispreţuitor: Thorenc 
fiul! Dacă nu ţi-am tăiat gâtul este pentru că valorezi o mie de 
ducați. S-a întors, a întins braţul şi a arătat o casetă aşezată pe o 
masă. [i-au plătit răscumpărarea. Aş fi putut cere mai mult. Dar 
- a deschis braţele, rânjind - suntem aliaţii regelui Franţei, iar 
familia Thorenc îl slujeşte. M-au avut ca oaspete, iar sultanul i-a 
primit la el. Brusc, a strâns pumnul şi a urlat cu un glas 
ameninţător: Dar ce făceai tu pe o galeră spaniolă? Smintitule! Ai 
capul plin de minciunile unui călugăr: asta-i ce mi-au spus despre 
tine! A început să străbată încăperea, aplecat, însoţindu-şi 
vorbele cu mişcări ample de braţe. Preoţii, călugării, religia lor, 
Dumnezeul tău. li cunosc! S-a oprit, şi-a lăsat capul într-o parte, 
cu braţele încrucişate. Un Dumnezeu învins, crucificat! Şi-a lăsat 
braţele pe lângă trup şi a reluat: Eram predestinat seminarului. 
Dar Dumnezeul tău, cel căruia mă rugam din copilărie la fel ca 
toţi locuitorii satului meu, ne-a apărat? Casele ne-au ars, la fel şi 
biserica. M-am gândit: „Deci nu El este cel mai tare!“ L-am 
recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Allah Unicul, şi Mahomed, 
profetul Său. M-am supus cuvântului Său. Sunt soldatul Său. Mă 
apără şi mă recompensează. Şi-a încrucişat braţele. lată-mă aici, 
şi pot, dacă vreau, să te jupoi ca pe o oaie, apoi să crucific ce 
mai rămâne din tine. Ce spui? 

Mi-am plecat capul. 

— Nu Dumnezeul tău te-a salvat, a reluat el. Eu sunt acela! Eu, 
fiul profetului Mahomed, hotărăsc să te vând lui Ludovic de 
Thorenc pe o mie de ducați! 

Ceea ce m-a făcut să-i răspund lui Dragut: 

— Nu-l cunosc pe Ludovic de Thorenc. 


Capitolul 7 


Tu ai fost, Doamne, cel care mi-a pus pe buze cuvintele care 
mi-au pecetluit destinul? 

Nu am avut curajul să le repet când Dragut mi-a cerut-o, 
luându-mă de guler şi scuturându-mă. 

Am lăsat capul în jos ca să nu-i văd chipul, să nu cedez în faţa 
spaimei pe care mi-o inspira, atât de tare simţeam venind 
dinspre el o cruzime nemiloasă. 

— Nu-l cunoşti pe Ludovic de Thorenc? a repetat. 

Mi-am muşcat obrajii şi buzele ca să nu ţip: „Da, am minţit! 
Sunt fiul lui! li mulţumesc pentru că mi-a plătit răscumpărarea! 
Da, vreau să fiu liber, să părăsesc acest oraş, să nu mă mai 
gândesc la cei pe care îi părăsesc aici: Mathilde de Mons, Diego 
de Sarmiento şi fraţii mei creştini abandonaţi de regele lor, în 
lanţuri, bătuţi, martirizaţi! Vreau să călăresc până în pădurile 
care acoperă vârfurile de dincolo de Castellaras de la Tour. Vreau 
să vânez mistreți şi capre, să trăiesc departe de oameni, 
lăsându-i pe unii să se alieze cu păgânii, iar pe ceilalţi, să se 
lupte cu ei. Nu mai vreau să fiu antrenat în război. Nu vreau să 
fiu jupuit, tras în ţeapă, crucificat. Nu mai vreau să putrezesc 
printre şobolani în întunericul din galeră!” 

Doamne, a trebuit să mă lupt cu ispita de a mă renega, şi nu 
am găsit forţa de a rezista decât în rugăciune. In minte şi pe 
buzele mele nu Te aveam decât pe Tine, Tatăl Nostru din ceruri, 
şi pe Maria, mama tuturor milostivirilor. 

Dragut m-a pălmuit, apoi şi-a pus mâinile în jurul gâtului meu, 
strângând. Degetele lui îmi apăsau atât de tare beregata, încât 
am avut impresia că urma să le bage înăuntru ca să-mi smulgă 
capul. 

Un văl roşu mi-a acoperit ochii. 


Când vălul s-a risipit, eram în genunchi, cu mâinile legate la 
spate, cu un baston sub braţe. Cei doi oameni care mă păzeau 
ţineau de capete, ridicându-mă uneori când mă vedeau că nu 
mai mişc. 

Dragut se afla dinaintea mea. 

— Aşadar, vrei să rămâi cu noi? a spus. Vorbea cu un glas 
hotărât, cu degetele împreunate pe piept. Eşti un om preţios. 
Valoarea îţi va creşte. In curând îi voi cere lui Ludovic de Thorenc 
două mii de ducați. lar pentru această sumă i te voi da aşa cum 


eşti acum, legat ca un ied înainte de taiere. A clătinat din cap. 
Dar te păstrez pentru sfârşitul ramadanului. S-a ridicat şi a 
început să se plimbe în jurul meu, aplecându-se ca să-mi ridice 
capul şi să mă tragă de păr. Dar poate vrei să recunoşti că Allah 
este Unicul şi să asculţi glasul Profetului? S-a ghemuit, 
apropiindu-şi faţa de a mea. Eşti tânăr, ai pielea netedă. M-a 
mângâiat pe obraz. Eu am stat şapte ani înlănţuit pe o bancă de 
ocnaş. Uite... Şi-a trecut vârful degetelor peste cicatrice. M-au 
însemnat ca pe un cal, ca pe un taur. Eu însumi mi-am pus pe 
faţă lama înroşită a unei săbii. Am devenit Dragut Arsul. Când vei 
fi trăit toate acestea, vei recunoaşte puterea lui Allah! S-a ridicat, 
m-a tras din nou de păr, obligându-mă să-l privesc. Vei deveni 
probabil căpitan-paşa, ca mine. Allah este darnic cu cei care L-au 
recunoscut. lar sultanul veghează asupra celor care se alătură. 

Am răspuns în şoaptă: 

— Cred în Isus Hristos, Dumnezeul Nostru. 


PARTEA a Il-a 


Capitolul 8 


Doamne, fiindcă mi-am arătat credinţa în Tine, Dragut, cu o 
înclinare din cap, a poruncit să fiu biciuit. 

Pe rând, cei doi paznici mi-au şfichiuit pulpele, coapsele şi 
braţele răsucite la spate. 

Am auzit şuieratul bicelor din piele, apoi durerea m-a copleşit 
şi, la fiecare lovitură, trupul, fără să vreau, zvâcnea. 

Sângele îmi întuneca privirea, iar cel care îmi curgea din nări 
se prelingea până în gură. 

Apoi Dragut a strigat şi nu m-au mai lovit. 

Rămăsesem un trup inert pe care l-au târât pe străduţe. De 
fiecare dată când cei doi paznici ridicau bastonul trecut pe la 
subsuori, vrând să mă oblige astfel să merg, eram incapabil să 
stau în picioare şi să fac un pas. 

Mă lăsau să cad din nou, târându-mă ca pe un animal capturat 
şi rănit, dus la tăiere. 

Genunchii mi se izbeau de pavele şi simţeam sângele din 
julituri prelingându-se pe picioare. 

Dragut nu a vrut să mor. Capul îmi atârna. Bastonul îmi tăia 
umerii şi mi se părea că pieptul se desfăcea la mijloc. 


Fără să înţeleg unde mă aflu şi nici cât timp s-a scurs, am 
ghicit că cineva îmi ştergea faţa şi rănile. 

Am zărit în jur numai nişte siluete abia distingându-se în 
penumbră. Am auzit şuşoteli. 

Intr-un final am recunoscut glasul lui Diego de Sarmiento şi Ţi- 
am mulţumit, Doamne, că l-ai lăsat în viaţă. 

M-am ridicat puţin. 

Vreo cincizeci de oameni stăteau înghesuiți într-o încăpere 
rotundă abia luminată de două deschizături înguste. Sarmiento 
era aşezat lângă mine, mângâindu-mi fruntea. 

S-a aplecat, mi-a şoptit că gărzile mă aruncaseră în această 
sală a turnului fortăreței Toulon. Aici erau închişi atât creştinii 
rebeli, cei care încercaseră să fugă, adică urmau să fie 
schingiuiţi, cât şi cei care refuzaseră să devină sclavi, pretinzând 
a fi gentilomi. Acei captivi ale căror familii urmau să plătească o 
răscumpărare trebuiau, în aşteptarea plăţii, să fie respectaţi. 

— Aici, a explicat Sarmiento, se află oameni care în curând vor 
fi liberi şi alţii care vor fi traşi în ţeapă sau jupuiţi. Mi-a luat mâna 
şi mi-a strâns-o. Dar tu? m-a întrebat. S-a enervat când a aflat că 


refuzasem să fiu răscumpărat. Întotdeauna trebuie să alegi 
libertatea! s-a revoltat el. 

Dar dacă pentru aceasta trebuie să-ţi pierzi onoarea, să-ţi laşi 
credinţa? Să devii un renegat? 

Nu mi-a răspuns, preferind să-mi povestească însă ce a văzut. 


Oraşul era ocupat de câteva zeci de mii de necredincioşi: 
marinari ai flotei lui Dragut, ieniceri care trăiau aici cu femeile 
lor. In fiecare zi, convoaiele aduceau din toată Provence, la 
ordinul regelui preacreştin, găini, iezi, iepuri, fructe. Amarate la 
cheiurile portului sau ancorate în radă alături de galerele 
necredincioşilor, se aflau chiar şi nişte nave franceze comandate 
de un anume Polin, pe care Francisc | îl numise şef şi căpitan 
general al armatei Levantului. 

In fiecare seară Polin stătea la masă cu Dragut şi petreceau. 
Ambele flote trebuiau să pornească spre Constantinopol. 

Sarmiento a scuipat. 

— Francezii îi spun Istanbul, ca turcii, a adăugat el. S-a pornit, 
vorbind cu glasul plină de ură, cu trupul aplecat în faţă şi cu 
pumnii strânşi. Francezii, a continuat el, l-au uitat pe împăratul 
creştin Constantin. Nu mai sunt fiii demni ai Sfântului Ludovic 
cruciatul. Sunt la fel de răi ca păgânii, poate chiar mai răi, 
întrucât continua să pretindă că sunt catolici, când de fapt 
trădează creştinătatea, grijulii să-şi întărească naţia, să-şi 
favorizeze regele, gata pentru aceasta să îngenuncheze în faţa 
Sublimei Porţi, să sărute picioarele sultanului, să-i ofere oraşele 
creştine, să lupte alături de el, cum a fost şi la asediul Nisei. 

Dar pedeapsa n-avea cum să întârzie. Papa îl ameninţase cu 
excomunicarea pe Francisc |. Să o facă, să o facă! Cât despre 
turci... 

Sarmiento Îi auzise pe unii dintre căpitanii barbari spunând că 
sultanul trebuia să păstreze Toulonul, că un musulman nu este 
legat de promisiunea pe care o face unui creştin. Or, pentru un 
necredincios, Francisc | asta era. Nu recunoscuse că Allah este 
cel mai mare, iar Mahomed, profetul Său. Ca un tâlhar fără 
credinţă ori lege, nu se gândea decât la interesul regatului său. 
Va veni o zi când se va apropia de papalitate şi de Carol Quintul, 
aşa cum a făcut-o în trecut. 

Cu câţiva ani mai înainte, papa îşi măritase la Marsilia pe una 
dintre nepoate, Caterina, cu fiul lui Francisc |. Acesta din urmă îl 
întâmpinase la Aigues-Mortes pe împăratul Carol Quintul, al cărui 
adversar era acum, dar cu care avea să cadă la pace în curând. li 


deschisese porţile castelelor sale, cele de la Paris, după ce l-a 
făcut să traverseze toată Franţa pentru a-l conduce până în 
Ţările de Jos ca să lupte împotriva inamicilor săi. 

Trebuia, aşadar, să se teama de Francisc |. Trebuiau ridicate 
ruguri în oraşele sale pentru a-i arde pe acei creştini care îşi 
ziceau reformaţi protestanți, hughenoți, aceiaşi pe care Carol 
Quintul îi persecuta la Gand, la Bruxelles, la Mons. Complici şi 
rivali: aşa erau cei doi suverani. 

Cum să crezi că unul sau altul poate fi un aliat de nădejde? 

Carol Quintul, cel puţin, nu încercase niciodată să caute 
sprijinul Sublimei Porţi, spre deosebire de Francisc I. Interesat 
doar de grijile sale, acesta era la fel de viclean ca un venețian. 

Dar atunci de ce să i se redea Toulonul, acest oraş cu 
nenumărate grădini, cu arbori încărcaţi de portocale amărui şi de 
lămâi şi a cărui radă putea adăposti de furtuna peste două sute 
de nave? 

Francezii observaseră ezitările turcilor. Se spunea că erau 
neliniştiţi de atitudinea păgânilor şi că îi grăbeau deja pe aceştia 
să se pregătească pentru părăsirea oraşului, conform 
angajamentelor luate. Dar Dragut se sustrăgea, cerând 
eliberarea ocnaşilor musulmani care se aflau la bordul vaselor 
franceze. 

Polin, acest trădător care se fudulea că este generalul unei 
armate creştine şi se împăuna alături de Dragut, se executase, şi 
aproape patru sute de necredincioşi fuseseră astfel debarcaţi şi 
primiţi ca nişte eroi de către o mulţime bucuroasă. 

— lar noi, noi stăm aici! gemuse Sarmiento izbind cu pumnul 
în pământ. 

Se zvonea că francezii le dăduseră necredincioşilor opt sute de 
mii de ducați ca să părăsească oraşul! 

Timp de câteva nopţi, au fost văzuţi zeci de oameni înconjurați 
de ieniceri punând în pânzeturi albe şi roşii grămezi de monede 
de aur pe care le cărau mai apoi la bordul galerelor. Dragut 
veghease în fiecare noapte cum era îmbarcat ceva ce nu era 
decât o răscumpărare în plus. 

— Regele preacreştin îşi răscumpără oraşul pe care singur l-a 
dat păgânilor! a adăugat Sarmiento dezgustat. Moravuri 
franţuzeşti... 

A clătinat din cap, mârâind că greşisem neacceptând oferta lui 
Dragut. Renegatul urma să păstreze cei o mie de ducați şi va 
cere o nouă răscumpărare, mai mare, atunci când îi voi cere 
tatălui să-mi obţină eliberarea, când voi descoperi ce înseamnă 


temniţele din Alger şi voi fi petrecut poate mai mulţi ani pe 
fundul galerelor necredincioşilor. 

— N-am să-mi schimb părerea, i-am răspuns. 

Sarmiento a murmurat că eram mai încăpățânat şi mai 
orgolios decât un castilian. 

Am ezitat îndelung, aşteptând ca prizonierii din jur să 
adoarmă, şi abia atunci i-am vorbit de acel grup de femei pe care 
le văzusem captive în piaţa din apropierea locuinţei lui Dragut. 
Una dintre ele... 

El m-a întrerupt: 

— Uită femeile, francezule! 


Capitolul 9 


N-am urmat sfatul lui Diego de Sarmiento. 

Amintirea lui Mathilde de Mons, tânăra mândră, cu părul 
despletit, stând în picioare în mijlocul captivelor, nu a încetat să 
mă bântuie. 

Visam să o revăd. 

Uneori încercam să mă conving că era doar o fată care-i 
semăna, sau că fusesem victima unei iluzii, ori că Enguerrand de 
Mons plătise o răscumpărare, iar sora sa îşi recâştigase 
libertatea. 

Şi totuşi, certitudinea mea era că ea se afla acolo, în acel oraş, 
poate foarte aproape de mine. 


Aş fi vrut să pot părăsi în fiecare dimineaţă, ca majoritatea 
prizonierilor, sala fortăreței unde eram închişi. 

Mă prezentam gardienilor, care deschideau uşile, încă din zori, 
şi intrau în sala lovind în dreapta şi în stânga trupurile alungite, 
izbind cu bastoanele lor lungi, urlând ca, una-două, creştinii, 
aceşti câini, trebuiau să se adune, să înainteze. 

Prizonierii erau folosiţi întreaga zi ca hamali, dulgheri sau 
tăietori de lemne. Unii - Sarmiento făcea parte dintre aceştia - 
erau amestecați printre slugile de casă ale căpitanilor barbari. 

Întindeam mâinile la gardieni ca să mă pună în lanţuri, să mă 
scoată la muncă împreună cu ceilalţi şi să-mi permită astfel să 
traversez oraşul să o văd, poate pe Mathilde de Mons. Dar mă 
clătinam, cuprins de febră, cu picioarele umflate, pielea 
sfârtecată, purulentă. 

Gardienii mă respingeau, punându-mi bastonul în piept, şi aş fi 
căzut dacă Sarmiento, de fiecare dată, nu m-ar fi ţinut. 

Mă ducea până într-un colţ al sălii aproape de răsuflători. Mă 
învelea cu zdrenţele pe care le abandonau unii prizonieri. Imi 
spunea mereu că trebuie să trăiesc şi deci să-l rog pe Dumnezeu 
să-mi dea puterea să vreau lucrul acesta. 

II rugam din suflet să afle de soarta acelor femei, apoi 
îndrăzneam să pronunţ numele uneia dintre ele, Mathilde de 
Mons, sora lui Enguerrand de Mons, care luptase fără îndoială la 
Nisa alături de apărătorii neînvinşi ai castelului oraşului. 

Sarmiento se îndepărta fără a-mi răspunde, alăturându-se 
prizonierilor pe care gardienii îi scoteau din sală şi care se 
fereau; el era singurul care nu-şi pleca niciodată capul. 


La întoarcere, se aşeza lângă mine. Pe faţă avea adesea 
urmele loviturilor primite. Nu se plângea, mărturisindu-mi doar 
că acel căpitan pe care îl slujea, Hussein, se purta cu el ca un 
gentilom, oferindu-i chiar pâine şi fructe pe care le împărțea cu 
mine. 

Aşadar, gardienii erau cei care îl loveau pe parcursul drumului 
şi atunci când prizonierii intrau înapoi în sala fortăreței, 
încercând să-l desfigureze, nesuportându-i noblețea trăsăturilor 
şi nici mândria. 

— Nu mă vor omori, şoptea el. Sunt un captiv de răscumpărat. 
Valorez cel puţin cinci sute de ducați. Dragut le-ar tăia capul 
dacă aş muri sub loviturile lor. 

II ascultam, arzând de dorinţa de a-l întreba despre acele 
femei, dar, chiar înainte să deschid gura, el clătina din cap şi 
repeta: 

— Nimic, nimic. 


Într-o seară, s-a aplecat spre mine, mi-a cercetat rănile şi 
cicatricele, asigurându-mă că în curând voi fi sănătos. A tăcut 
câteva clipe, apoi mi-a zis: 

— Căpitanul Hussein mi-a vorbit de Dragut Arsul. 

Hussein îl dispreţuia pe acest renegat, care îşi părăsise 
credinţa nu pentru că a recunoscut că Allah este unicul 
Dumnezeu, iar Mahomed, profetul Său, ci numai pentru a-i face 
pe plac căpitanului galerei, un om care putea hotărî ca el să-i 
părăsească pe ocnaşi şi să-i devină protector. Acest om... 

Ascultându-l, Doamne, pe Sarmiento, m-am gândit la flăcările 
purificatoare ale Sodomei şi Gomorei. 

Asta pentru că Sarmiento îmi vorbea despre viciul sodomiei, 
care îi unise pe Dragut şi pe căpitanul galerei, despre acea 
corupere a trupului şi a sufletului de care renegatul se folosise 
pentru a ajunge în vârful puterii. Acum, că ajunsese căpitan- 
paşa, continua să fie corupt, alegând dintre sclavii creştini pe 
tinerii şi tinerele cu care îşi putea satisface poftele. 

Sarmiento mă avertiza astfel asupra pericolelor pe care urma 
să le întâlnesc. Trebuia să rezist nu numai în faţa loviturilor, dar 
şi a seducţiei, a ispitelor, a viciului. Numeroşi tineri creştini 
cădeau pradă, devenind obiecte ale plăcerii, obţinând privilegiul 
de a trăi pe lângă amanţii lor. În felul acesta scăpau de galere şi 
de închisoare. Inveşmântaţi în straie de mătase, cu bucle şi cu 
inele, luau parte la festinurile stăpânilor lor şi, pierzându-şi 


onoarea şi demnitatea, se converteau la religia lui Allah. 

Stricaţi, pervertiţi, pierduţi, deveneau cei mai cruzi dintre 
călăi. Nu suportau să descopere că unii creştini preferau martiriul 
în locul viciului. Aceşti renegaţi ucideau pentru a uita că existau 
şi alte căi, alte alegeri decât cele, nedemne, alese de ei. 


Sarmiento a tăcut brusc. Mi-a lăsat impresia că ezită, s-a uitat 
lung la mine, apoi, lăsând capul în jos, strângându-mă de umeri, 
fiindcă tocmai îl întrebam, a murmurat că Dragut era un 
blestemat, că majoritatea necredincioşilor îl dispreţuiau şi se 
temeau de el. Era unul dintre cei cărora trebuia să le respingi 
religia, împotriva cărora trebuia să lupţi pentru a-i alunga de la 
mormântul lui Hristos şi din pământurile creştine, dar cu 
speranţa că într-o zi îşi vor deschide ochii, că vor recunoaşte 
taina lui Hristos şi bunătatea Fecioarei Maria. Mulţi mauri se 
convertiseră în Spania, şi chiar evreii se alăturaseră Sfintei 
Biserici. 

Dragut însă nu merita numele de om. Căpitanul Hussein 
refuza să-l numească astfel, spunând că este un aliat al puterilor 
Răului. Un diavol. 

— Eşti atât de tânăr, a adăugat Sarmiento. Fereşte-te de el. Ar 
putea să facă din tine prada sa. Se va juca de acum cu tine. Aşa 
face cu tinerii creştini. 


Îi hărţuia, îi ameninţa cu tortura, părând un timp că îi uită, 
apoi îi aducea din nou în faţa lui, obligându-i să asiste la 
executarea unui creştin sau a unui musulman. 

Moartea nefericitului era întotdeauna lentă. | se tăiau mai întâi 
nasul şi urechile. După fiecare supliciu Dragut se arăta plin de 
vervă, vesel, mângâind faţa, pulpele tinerilor, apoi venea teapa, 
agonia atroce. 

Atunci monstrul îi ducea până la patul său pe creştinii îngroziţi 
şi le oferea să aleagă între viciu şi martiriu. Voia ca aceştia să se 
înjosească şi să-şi renege credinţa, şi ca, pentru a-i obţine mila, 
ei să fie cei care, primii, se ofereau, devansându-i poftele. 

Dragut se bucura că îi poate dispreţui, iar uneori îi respingea, 
îi trimitea la închisoare sau la galere sau, după ce îi corupsese, îi 
elibera pentru ca aceştia să le arate creştinilor că nimeni nu 
rezistă viciului şi că el, Dragut Renegatul, avea putere de viaţă şi 
de moarte, de perdiţie asupra tuturor. 

— Dragut poate să-şi arunce plasa asupra ta, a încheiat 
Sarmiento. Am vrut să ştii cum acţionează. Căci dacă acest 


căpitan Hussein mi-a vorbit despre el este pentru a ne pune în 
gardă. S-a aplecat spre mine, luându-mă de umeri şi strângându- 
mă la piept. Hussein mi-a vorbit despre acele femei. Mai ales 
despre una dintre ele. 


Dragut Arsul, Dragut Damnatul era şi stăpânul unui harem de 
şaizeci de femei, invidiat chiar de sultan. El oferea până la o sută 
de ducați căpitanilor galerelor sale pentru o fecioară creştină. La 
fiecare întoarcere din atacurile lor asupra satelor din Italia, 
Provența sau Spania, toţi îi prezentau femeile pe care le luaseră. 

— Dragut nu alege decât blonde, a precizat Sarmiento. 

Mathilde de Mons fusese îmbarcată împreună cu alte trei 
femei pe una dintre galerele lui Dragut care urmau să plece spre 
Alger. 

Hussein îi povestise lui Sarmiento că acesta refuzase să o 
elibereze, oricare ar fi fost suma probabilei răscumpărări. 

Un trimis al lui Enguerrand de Mons propusese o mie, apoi 
două mii de ducați. Degeaba. Dragut răspunsese că şi-a promis 
să se căsătorească cu Mathilde, adăugând că îi va da lui 
Enguerrand un permis de liberă trecere dacă acesta dorea să 
asiste la ceremonia de la Alger, peste câteva luni, după ce 
Mathilde se va fi convertit la islam. 

Doamne, ce pedeapsă mi-ai dat! 

Era ca şi cum, în zorii vieţii, voiai să mă pui la cea mai mare 
încercare, să mă arunci în lupta cea mai nesigură, cu diavolul şi 
cu disperarea. 

Ca şi cum, înainte de a mă primi în rândul cavalerilor Tăi, îmi 
cereai să înfrunt fără armura şi cu mâinile goale un inamic bine 
închingat, cu viziera trasă, cu lancea ascuţită, maestru în 
şiretlicuri, în stare de toate capcanele. 


— Roagă-te pentru ea, mi-a spus Sarmiento. 

Apoi, înainte de a se întinde lângă mine, iar şobolanii la fel de 
mulţi ca în zilele de furtună să-şi înceapă scârboasa sarabandă 
alergând peste trupurile şi feţele noastre şi muşcându-ne de 
urechi, Sarmiento a adăugat: 

— Amândoi suntem în mâna Domnului. Nu ne cere decât un 
singur lucru, cel mai greu: să ne păstrăm credinţa în El. Roagă-te 
pentru ea, roagă-te pentru noi! 


Capitolul 10 


Doamne, am îngenuncheat şi m-am rugat. 

Aveam nevoie de prezenţa Ta. 

Diego de Sarmiento aţipise, iar eu mă simţeam părăsit, 
nevolnic în această sală împuţită şi zgomotoasă a fortăreței din 
Toulon. N 

Era la fel ca la galere. Imi amintea prin ce am trecut şi ce 
aveam sa mai cunosc. 

Am revenit în duhoarea trupurilor trudite, îngrămădite, 
auzeam respirația lor horcăită, oftaturile îndelungi, chiţcăitul şi 
topăitul şobolanilor. 

M-am rugat. 

Aveam nevoie de ajutorul Tău, Doamne, ca să nu disper. 

Dar nu încetam să-mi imaginez ce avea să îndure Mathilde de 
Mons, lăsată în mâinile lui Dragut Arsul, Blestematul, Demonicul. 
Avea puterea să o umilească, să o lovească, să o corupă, să o 
schingiuiască, să pună să fie trasă în ţeapă, să o jupoaie de vie. 

Nu m-am mai rugat. 

De ce, Doamne, ai dat-o pe mâna acestui renegat? 

M-am lăsat dus de mânia şi de dorinţa de a ucide. 

Într-un sfârşit, s-au ivit zorile. 


Rănile mi se uscaseră. Puteam merge fără să mă clatin până 
la uşa pe care gardienii tocmai o deschiseseră. 

Să-mi pună lanţuri şi să mă ducă pe chei! Imi imaginam că aş 
fi putut să fug şi să ajung pe galera pe care se afla Mathilde. 

Gardienii m-au dat deoparte, împingându-mă. 

Am văzut trecând prin faţa mea şirul de prizonieri, cu 
Sarmiento printre ei. Privirea sa îmi spunea că trebuie să trăiesc 
şi să acţionez cu prudenţă. La puţin timp după aceea, a venit un 
ienicer, m-a strigat, iar când am ieşit în faţă, mi-a arătat strada. 

Am ieşit din fortăreață. 


Soldatul nu-mi pusese lanţuri şi nici nu mă bătuse. Mergea în 
urma mea, indiferent, cu sulița lui lungă pusă pe umeri. 

Ţi-am mulţumit atunci, Doamne, pentru culorile pe care le 
regăseam, pentru ocrul fațadelor, pentru albastrul mării şi al 
cerului. 

Ti-am fost recunoscător că picioarele mele erau tot sprintene, 
pasul - sigur şi că trupul îşi recăpătase forţele. 


Respirând acest vânt rece care îmi spăla pielea şi sufletul, am 
simţit o bucurie instinctivă. 

Am zărit la capătul străduţei catargele galerelor. 

O clipă, am vrut să o iau la goană, să mă eliberez. Dar ar fi 
fost destul un strigăt al paznicului meu pentru ca toţi 
necredincioşii din jur să sară pe mine. 

Nu voiam să mor sub loviturile lor. Eram curios să ştiu unde 
sunt dus. 

Am fost surprins când soldatul m-a invitat, cu o mişcare de 
suliță, să intru pe pasarela unei galere, iar el s-a aşezat pe 
marginea cheiului, punându-şi arma pe genunchi, lăsând să-i 
cadă capul în piept, ca şi cum spera să adoarmă. 

Când, ajuns pe punte, i-am auzit pe marinari vorbind 
franţuzeşte, m-am oprit. M-am gândit că Dragut hotărâse să mă 
elibereze, iar gândul acesta m-a ameţit. 

Liber! 

M-am prins de o parâmă ca să nu mă clatin şi încet-încet mi- 
am revenit. 

Ce capcană îmi întindea căpitan-paşal? Voia să mă corupă? 
Spera să capitulez? Spera că, drept recunoştinţă faţă de tata, 
care îmi plătea răscumpărarea, nu am să mai lupt, că îi voi da 
dreptate? 

Tulburat, neliniştit, nesigur, nu l-am văzut pe ofiţerul care 
venise spre mine. 

M-a întrebat dacă eram Bernard de Thorenc. 

Contele Filip de Polin, căpitan general al armatei Levantului, 
mă aştepta. 

L-am urmat până la castelul din spate al galerei. 


Am văzut strâmbătura de dezgust a lui Polin. 

Se trăsese înapoi ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l ating în 
vreun fel. 

— Viconte Bernard de Thorenc, da? mi-a zis, examinându-mă. 

Am dat din cap în timp ce el se învârtea în jurul meu. 

S-a oprit la câţiva paşi şi a început să prizeze, aşezându-şi 
tabachera de argint chiar sub nas şi înfundând cu vârful 
degetelor fire de tabac în nări. 

Aşa făceau ofiţerii şi soldaţii pentru a nu simţi duhoarea 
putridă din cala ocnaşilor. 

Eu o aveam pe cea din sala fortăreței, unde trăisem câteva 
zile, culcat printre mizerii, atins de şobolani, îmbrăcat în zdrenţe. 
Simţeam pe piele pânza ţeapănă a hainelor murdare şi rupte. Aş 


fi vrut să mă scarpin. Mi se părea că păduchii îmi colcăiau în 
barba şi în părul vâlvoi. 

— Doriţi să...? a început Filip de Polin arătându-mi un ciubăr cu 
apă. 

Nu m-a lăsat nici măcar să răspund, cerând să mi se aducă 
veşminte - „demne de un creştin” a precizat el în timp ce mă 
dezbrăcam şi intram în acea apă proaspătă şi mă ghemuiam, 
uitându-mă la căpitanul general, care, sprijinit de castelul din 
spate, mă privea, explicându-mi că tata îi ceruse să mă 
întâlnească, iar Dragut nu se împotrivise deloc. 

— Diavolul acesta de om este o taină, a adăugat. L-am văzut 
la asediul de la Nisa, aruncând la câini copii abia născuţi, nimeni 
şi nimic nu l-ar fi putut opri să nu facă aşa ceva, şi apoi, dintr- 
odată devine uman şi are - ei bine, da - comportări de gentilom. 
Viclean, pervers fără îndoială, dar fin, abil, respectând uzanţele... 

Glasul lui Filip de Polin era melodios. Ascultându-l, aveam 
impresia că desfăcea în faţa mea o bucată de dantelă pe care 
parcă o mânca, afundându-şi mâinile în ea. Mânecile de la 
cămaşă, care îi acopereau încheieturile şi o parte din podul 
palmei, erau ajurate, iar în jurul gâtului avea o coleretă de 
dantelă. Vesta albastră era brodată cu fire de aur, la fel ca 
pantalonii albi băgaţi în cizmele mari evazate la nivelul 
coapselor. 

— lată-vă rebotezat! mi-a zis după ce mă îmbrăcasem. 

Nu m-am putut împiedica să zâmbesc, într-atât mi se părea că 
sunt din nou demn de numele de om, cu trupul curăţat, deci cu 
sufletul mai limpede şi mai puternic. 

— Sunt nişte barbari, a continuat Polin, poftindu-mă în cabina 
sa, apoi invitându-mă să iau loc în faţa lui. 

Mi-a întins tabachera, dar am refuzat să dau curs gestului. 

— Ştiu ce aţi suferit, a continuat el, apăsând cu vârful 
degetului tutunul în nări. Pentru ei, creştinii nu sunt prizonieri, ci 
nişte sclavi, nişte câini. 

S-a ridicat. Plafonul cabinei era atât de jos, încât era obligat să 
stea aplecat şi cu trupul înainte. 

— Galerele mele, la Nisa, se aflau în mijlocul flotei lui Dragut. 
Am văzut cum au jefuit, cum au incendiat oraşul, cum i-au 
masacrat pe locuitori, cum le-au ridicat pe femei, dar cel mai 
mult... S-a oprit, a închis ochii. N-am să-i uit niciodată pe copiii... 
Şi-a desfăcut braţele, ca şi cum a trebuit să accepte această 
fatalitate. lar aceste omoruri, schingiuiri, jafuri nu îşi găsesc, de 
cele mai multe ori, altă justificare decât plăcerea pe care aceşti 


necredincioşi o au perpetuându-le. 

— Aceşti barbari, aceşti diavoli...! am început eu. 

Am repetat ceea ce auzisem despre Dragut Arsul, Desfrânatul, 
Renegatul. 

Am amintit soarta pe care le-o rezervase lui Mathilde de Mons 
şi femeilor captive pe care le zărisem în piaţa din Toulon. 

Brusc, m-am ridicat. Am strigat că el, conte Filip de Polin, la fel 
ca tata, contele Ludovic de Thorenc, ca fratele meu Guillaume şi 
ca regele preacreştin al Franţei, încheiase un pact cu aceşti 
diavoli, cu aceşti barbari, ajutându-i să jefuiască şi să distrugă 
Nisa, oferindu-le Toulonul. Astfel, poate că li se permisese chiar 
să pună mâna pe Mathilde de Mons. 

— L-aţi trădat pe Dumnezeul vostru, renegaţilor! am tras eu 
concluzia. 

Filip de Polin m-a ascultat, cu braţele încrucişate, figura sa 
exprimând disprețul. 

— Tatăl dumneavoastră m-a avertizat, a spus el, când, dintr- 
odată, oboseala m-a doborât şi m-am lăsat să cad pe taburet, cu 
faţa în palme. Atunci când aţi refuzat eliberarea pe care tocmai o 
cumpărase de la Dragut, nu a fost surprins de atitudinea 
dumneavoastră. Oare să vă spun? Mi s-a părut chiar că este 
mândru de alegerea pe care aţi făcut-o. Dar şi disperat din cauza 
orbirii de care daţi dovadă. Polin s-a apropiat de mine. Credeţi că 
nu-i cunoaşte, că regele nostru Francisc nu ştie cine sunt? Turci, 
necredincioşi, călăii creştinilor, nişte renegaţi. Noi, noi ştim asta, 
cei care descindem din Clovis, primul rege botezat la Reims, noi, 
cei care suntem fiii Sfântului Ludovic şi ai loanei. Credeţi că m- 
am dus la Alger şi la Constantinopol cu tatăl şi cu fratele 
dumneavoastră pentru a face act de supunere şi de închinare, să 
cerem să ne convertim la religia lui Allah? Dar, Bernard de 
Thorenc, mă faceţi să-mi crape obrazul de ruşine şi aţi merita să 
vă fac să atârnaţi de vârful catargului! Suntem aici pentru că, în 
calitate de catolici, aparţinem şi regatului Franţei, datorăm 
credinţă regelui nostru preacreştin şi am primit de la Dumnezeu 
sarcina de a apăra, de a ne proteja regatul şi supuşii şi de a nu 
lăsa pe oricine, fie el chiar papa, să ciuntească teritoriul şi 
puterile suzeranului nostru. Mă rog la Hristos şi la Sfânta 
Fecioară Maria, respect Biserica, mama noastră, dar dacă papa 
devine Cezar, dacă se aliază, ca orice prinţ italian, cu împăratul 
Carol Quintul sau cu Filip al II-lea, regent al Spaniei, în numele 
tatălui său, împăratul, atunci trebuie să-mi salvez regatul şi pe 
rege şi, dacă este nevoie, să aleg alierea cu barbarii, atât timp 


cât le va trebui lui Carol Quintul şi fiului său pentru a înţelege că 
regatul Franţei nu se lasă nici ciopârţit şi nici nu acceptă să i se 
dicteze legea! Credeţi, la urma urmei, că suntem singurii care fac 
aşa? Eu şi tatăl vostru i-am întâlnit în palatele lui Soliman 
Magnificul, la Constantinopol, pe ambasadorii lui Carol Quintul şi 
ai Serenisimei Republici Veneţia. Deschideţi ochii, sunteţi atât de 
tânăr, încât nu aţi învăţat încă să priviţi lumea aşa cum este! Și 
nu-l condamnaţi pe tatăl vostru şi nici pe rege din neştiinţă şi cu 
pretenţie! Sunt un catolic la fel de fervent ca Domnia Ta, dar 
papa să rămână episcop de Roma şi să nu caute să guverneze 
regatul Franţei! Carol Quintul să nu se mai deghizeze în capucin 
pentru a-şi apăra mai bine interesele! lar Domnia Ta rămâi la 
bordul acestei galere, unde niciun necredincios nu va veni să te 
caute. Căpitan-paşala Dragut şi-a luat angajamentul. Şi-a primit 
răscumpărarea. |şi va respecta cuvântul, nu pentru că este un 
om loial, ci fiindcă are un interes. Acest renegat poate face într-o 
zi penitenţă şi poate reveni la credinţa în Hristos. Ei da, aşa sunt 
oamenii, iar suveranul nostru pontif îl va primi cu bunăvoință, 
numai să vrea el să se pocăiască, iar ca semn de căinţă să 
depună la picioarele acestuia câteva mii de ducați, să conducă 
spre unul sau altul dintre porturile papalității frumoasele şi 
marile nave înarmate. Tinere, nu amestecați afacerile regatelor 
cu credinţa. Trebuie să ştii să fii credincios lui Isus Hristos şi 
regelui. Restul nu sunt decât înţelegeri, abilitate politică. 


Am ieşit din cabină şi am mers încet până la pasarelă. 

Filip de Polin mi-a strigat în urmă că nu judecam, că diavolul 
îmi luase minţile, că îmi trădam regele şi tatăl, când cea dintâi 
datorie a unui creştin este să respecte şi să onoreze puterile 
legitime. Or, cele ale regelui şi ale tatălui erau astfel 
dintotdeauna. 

Am intrat pe pasarelă. Am privit navele amarate sau ancorate 
în radă. Oare galera pe care se afla Mathilde de Mons părăsise 
deja Toulonul, pornind spre Alger? 

L-am văzut pe ienicer ridicându-se şi privindu-l cu un aer uimit 
pe Filip de Polin, care continua să-mi vorbească, tot mai tare şi 
mai mânios. 

Am sărit pe chei. lenicerul a venit spre mine ţinând sulița 
pregătită. 


Capitolul 11 


Doamne, un vânt puternic venit dinspre mare făcea să se 
umfle pânzele galerelor în dimineaţa când a început pentru mine 
călătoria în infern. 

Cu mâinile legate, împiedicându-mă, înaintam cu capul plecat 
în mijlocul altor captivi. 

Când am ajuns în port şi vântul ne-a bătut în faţă, atât de 
puternic încât ne împingea spre străduţe, gardienii au început să 
ne lovească la întâmplare, izbindu-ne peste grumaz, peste umeri, 
peste şale, peste picioare, strigând să ne îndreptăm spre 
galerele la bordul cărora trebuia să ne îmbarcăm. 

Am ridicat capul. Am recunoscut vasul contelui Filip de Polin. 
La pupa stătea el însuşi, însoţit de ofiţeri. In acea clipă am fost 
ispitit să urlu, să strig după ajutor. Eram Bernard, fiul contelui 
Ludovic de Thorenc, aveam dreptul să fiu liber, fiindcă 
răscumpărarea mea de o mie de ducați fusese plătită! 

Poate că am deschis gura, poate că m-am oprit. 

Am primit o ploaie de lovituri de baston, iar biciul mi-a brăzdat 
obrazul. Captivii şi gardienii m-au împins înainte. 

Am plecat din nou capul, cu faţa arsă de lovituri şi plină de 
sânge. 

Am trecut pasarela unei galere. 

Impungându-ne cu bastoanele, cu coada suliţelor, marinarii, 
gardienii, soldaţii ne-au grăbit pe puntea inferioară, deasupra 
calei. 

Spaţiul era atât de strâmt, încât a trebuit să ne târâm pe coate 
şi în genunchi, îngrămădindu-ne unii în alţii, cu picioarele 
încrucişate şi cu capul între umeri. 

Am început să mă sufoc în căldura umedă şi pestilenţială care 
urca din cală şi din trupurile noastre transpirate. 

Un tânăr blond, aproape de mine, a început să geamă, apoi să 
plângă, izbindu-se tot mai tare cu capul de cocă. Am încercat să-l 
liniştesc, să-l fac să-şi vină în fire, să-l poftesc să se roage 
împreună cu mine, dar nu mă mai auzea, urlând, zbătându-se, 
încercând să ajungă pe punte. 

Am ştiut că va muri. 

Un paznic a urcat până la noi şi, apucându-l de păr şi 
trăgându-i capul pe spate, făcând să-i iasă gâtul în afară, a 
împlântat pumnalul, iar sângele a ţâşnit. 

Vieţile noastre valorau doar cât răscumpărarea pe care o 


puteau aduce, sau cât efortul pe care îl puteau da pe băncile din 
cala vâslaşilor, sau cât plăcerea pe care o dădeau când eram 
abuzaţi sau schingiuiţi. 

Nu eram nimic mai mult. Valoram mai puţin decât un câine. 
Nici măcar cât o oaie. 

M-am rugat, Doamne, ca să nu urlu şi eu, să nu mă zbat în 
zadar sau să mă las ros de regretul de a nu-l fi ascultat pe Filip 
de Polin. 

In acea dimineaţă, în timp ce ocnaşii începeau să tragă la 
rame, iar biciul se abătea peste spatele vâslaşilor, am cântărit, 
Doamne, cât de liberi ne laşi să ne alegem destinul. 

Puteam fi luda sau Te puteam ajuta să porţi crucea. Faptele ne 
sunt ca verigile unui lanţ, legate una de alta, iar noi vom fi 
judecaţi la capătul vieţii noastre. 

Dar, Doamne, nu mi-am putut imagina în acea dimineaţă că 
drumul meu prin iad va dura şapte ani. 

Poate, dacă aş fi ştiut că vor trebui atâtea anotimpuri ca să fiu 
umilit, lovit, decăzut din onoarea mea de om, aş fi urlat şi eu, 
asemenea sărmanului meu vecin, al cărui sânge se uscase pe 
punte, iar căruia şobolanii începeau să-i ronţăie cadavrul. 
Gardienii nu l-au aruncat peste bord decât atunci când părăsisem 
rada portului Toulon, eram în plină mare, plutind spre Alger. 


Capitolul 12 


Mai întâi am auzit canonada, apoi detonările seci ale 
archebuzelor. 

Mi-am imaginat că galera noastră era atacată de nave 
spaniole. Am încercat să mă ridic, să scap de amorţeala care mă 
copleşise de când părăsisem Toulonul. 

Căci mai întâi mă lăsasem cuprins de starea aceea, 
considerând că nu sunt decât o bucată de carne pe care hula o 
izbea de cocă. Aşa mi-am stăpânit panica, gândurile negre, 
groaza de a fi mâncat de şobolani, teama de a pieri sufocat în 
acea încăpere strâmtă în care eram înghesuiți. 

Am vrut să urc cele câteva trepte care duceau la punte. 

Şobolanii, care rodeau lemnul îmbibat cu sângele tânărului 
înjunghiat, cu voma şi cu dejecţiile pe care trupurile noastre le 
dăduseră drumul, dispăruseră. 

Deodată, după strigatele, după bătăile de tobă, după sunetele 
ascuţite ale ţignalelor, după gălăgia mulţimii, am înţeles că 
intraserăm în portul Alger şi că era salutată întoarcerea galerelor 
căpitan-paşalei Dragut, îngreunate de pradă şi de sclavii creştini 
cu care erau încărcate. 

M-am aşezat la locul meu, iar şobolanii s-au întors. 


Am ascultat strigatele de bucurie, chiotele stridente ale 
femeilor, mirările marinarilor şi soldaţii care le răspundeau. 

A urmat izbitura cocăi de chei, tropăitul mulţimii zgomotoase 
şi vesele care se îmbulzea scandând numele lui Dragut. 

Noi tăceam, animale supuse care ştiu că nu pot scăpa de 
soarta lor. 

M-am aplecat să zăresc chipul lui Sarmiento. Mă despărţeau 
de el vreo zece oameni. l-am ghicit ochii, care îi căutau pe ai 
mei. 

Ne-am privit îndelung. 

— Niciodată, niciodată nu mă va părăsi speranţa ca îmi voi 
căpăta libertatea! a strigat el. 

Am repetat aceste cuvinte ca într-o rugăciune, cu ardoare. 


Apoi paznicii şi soldaţii ne-au scos pe punte, ne-au împins pe 
chei în mijlocul mulţimii care urla, râdea, ne scuipa şi ne 
ameninţa, agitând pumnii şi armele. 

Ne strângeam unii în alţii ca o turmă zăpăcită. Ne clătinam. 


Îndată ce câţiva cădeau, soldaţii îi luau la bătaie, în timp ce 
mulţimea vuia. 

M-am rugat să rămân în picioare, să înaintez. 

Am mers cu capul sus, descoperind minaretele cu ţigla 
smălțuită, cuburile albe ale caselor ce păreau băgate unele în 
altele, iar dincolo de zidurile de apărare făcute din cărămidă 
roşie, acele coline acoperite de grădini în mijlocul cărora se zărea 
cupola aurită a unor clădiri mari. 

Mi se părea că acest oraş era cel mai mare, cel mai populat pe 
care l-am văzut vreodată, mai întins chiar decât Marsilia. 

Pornind dinspre chei, ghiceam, afundându-se între cuburile 
albe, o încrengătură de ulicioare prin care mulţimea curgea ca 
un val pestriţ, neîntrerupt. 

Paznicii îl desfăceau făcând rotocoale cu suliţele. Aşa am intrat 
în labirint. 

Am văzut în pragul dughenelor creştini, fără îndoială nişte 
renegaţi, care ne priveau nepăsători. 

Am văzut evrei sporovăind între ei. 

Am văzut sclavi negri, uneori având în jurul coapselor doar o 
bucată de pânză şi pe care necredincioşii îi plesneau ca şi cum 
nu ar fi fost vorba despre oameni, ci despre nişte animale de 
povară. 

Pretutindeni sclavii creştini trebăluiau, ba ridicând un zid, ba 
trăgând o căruţă, ori, mai încolo, ghemuiţi, pavau o străduţă. 

Nu erau nici în lanţuri şi nici păziţi. Ne aruncau fructe, se 
apropiau de noi, se fereau de loviturile gardienilor, ne întrebau 
cine eram, de unde veneam. 

Vorbeau spaniola, greaca, rar franceza sau se exprimau într-o 
limbă făcută din toate celelalte, dar pe care o pricepeam, 
înțelegând cele câteva cuvinte de franceză, venețiană sau de 
spaniolă amestecate cu vorbe arabe. 

Aşa am aflat că ne îndreptam spre piaţa de sclavi, unde urma 
să fim vânduți la licitaţie. Femeile captive fuseseră debarcate 
înaintea noastră, iar vânzarea lor începuse. 


M-am chinuit să nu-mi imaginez nimic. 

Am fost duşi într-o piaţă pătrată. Terasele caselor desenau în 
jurul ei un fel de trepte mari pe care se îngrămădea o mulţime 
care striga şi gesticula. 

Am văzut femeile captive stând în picioare pe o estradă, în 
mijlocul pieţei, înconjurate de o mare furioasă. Erau bărbaţi care 
întindeau mâinile către ele, sărind ca să vadă mai bine. 


Unii dintre ei erau lăsaţi pe estradă. Se apropiau de femei, le 
cântăreau din ochi, le obligau, punând mâinile pe şolduri, să se 
răsucească. Le obligau să deschidă gura, băgând degetele, le 
ridicau părul. 

Uneori, câte o femeie scotea un țipăt, dând din mâini, cu 
trupul chircit, ca o posedată. 

Soldaţii se apropiau, o pălmuiau, o stropeau cu apă, în timp ce 
mulţimea, în piaţă şi pe terase, intra în transă. 

Am închis ochii. 

Nu voiam să o văd pe Mathilde de Mons expusă în felul acesta, 
examinată ca o femelă de vânzare. 

M-am rugat, Doamne, ca pedeapsa Ta să cadă ca un trăsnet 
asupra acelor bărbaţi! Mi-am jurat să lupt împotriva lor, să-i 
înving şi să-i alung din teritoriile creştine! 


Sarmiento, eu şi alţi câţiva fuseserăm despărțiți de restul 
captivilor. 

In timp ce eram conduşi în afara pieţei, nu am putut sa nu 
întorc privirea, să nu văd acea estradă, să nu-mi imaginez, cu 
ochii în lacrimi, că acea tânără în jurul căreia se strângeau 
poftind toţi bărbaţii era Mathilde de Mons. 

Blestemaţi să fie, Doamne! 


Am mers către coline şi, nu după mult timp, am descoperit o 
construcţie mare înconjurată de paznici, închisoarea în care 
Dragut îi ţinea pe creştinii pe care nu-i punea la vânzare, 
sperând să capete pentru ei răscumpărări bune. 

In această clădire, probabil un grajd pentru cai, trăiau uneori 
de ani de zile captivi care aşteptau ca familiile lor, prietenii, 
ordinele religioase cărora le aparţineau să adune sutele sau miile 
de scuzi, preţul libertăţii. 

Deţinuţii ne-au înconjurat. 

Unul dintre ei, uscat la faţă şi cu un colier de barba grizonantă, 
m-a luat de braţ şi s-a uitat lung la mine, cu capul plecat. 

— Eşti tânăr, a murmurat. Dragut nu-ţi va da drumul. li plac 
cei tineri. 

Mi-am desprins braţul. Acest om mă insulta: îşi imagina cumva 
că mă voi lăsa pe mâna lui Dragut? Mai bine să fiu jupuit de viu! 

A zâmbit ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. A făcut o 
plecăciune, s-a prezentat. Se numea Michele Spriano, negustor 
din Florenţa. Fusese capturat când mergea pe o galeră genoveză 
de la Pisa la Barcelona. 


M-a poftit să mă aşez lângă el, să împărţim fructele pe care le 
cumpăra de la gardieni. 

— Oamenii pot fi buni; pot rămâne umani oricare le-ar fi 
religia, a murmurat. Nu m-a lăsat să-i răspund. Învață să vezi, a 
adăugat. Aici, aminteşte-ţi de Dante: 


Per me si va nella citta dolente 
Per me si va nel etemo dolore 
Per me si va tra la perduta gente 
Lasciate ogrti speranza voi ch'entrate. 


Prin mine treci în lumea-ndurerată 
Prin mine ai durerea fără capăt, 
Prin mine mergi spre lumea condamnată 
Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă. 


Am împins fructul pe care mi-l întindea. 

Am spus, ca altădată Sarmiento: 

— Speranza. 

Michele Spriano m-a strâns de încheietura mâinii. 
— Eşti din sămânță bună, a murmurat. 


Capitolul 13 


Doamne, am trăit în lanţuri şapte ani. 

Totuşi, mâinile şi picioarele nu mi-au fost întotdeauna legate. 
Am putut merge, liber pe mişcările mele şi pe paşii mei, singur 
pe ulicioarele din Alger. 

Unii renegaţi - trebuie sa-i amintesc pe Mocenigo, chirurgul, 
pe Ramoin, armurierul, un genovez şi un provensal? - mi-au 
deschis uşile dughenelor, apoi ale caselor lor. 

Am văzut acele patiouri umbrite, femei languroase. Am zărit 
sipetele pline cu ducați. 

Ei îmi spuneau că toate religiile sunt la fel. Că aici, în Alger, o 
uitai pe cea în care te-ai născut. Evreiască sau creştină, nu avea 
importanţă. Era suficient să te converteşti, iar musulmanii nu 
constrângeau pe nimeni, spre deosebire de catolici, care îi 
persecutau pe toţi cei care, mauri, evrei, iar acum hughenoți, nu 
se supuneau regulilor lor. Musulmanii doreau chiar ca fiecare să 
rămână în religia proprie, şi adesea îi dădeau afară cu lovituri de 
baston pe cei care se prefăceau că se convertesc. Asta din cauză 
că un renegat devenit musulman înceta să mai fie sclav şi avea 
aceleaşi drepturi cu cei mai bătrâni dintre necredincioşi. 
Mocenigo, genovezul, care făcuse pelerinajul la Mecca, era 
respectat ca unul dintre cei mai sfinţi oameni din Alger. 

M-am ferit de aceşti ispititori. 

Liber îmi era piciorul, dar prizonieră şi înlănţuită inima. 

M-am urcat pe zidul de apărare. Am contemplat acest oraş cu 
o sută de moschei, am ascultat glasul muezinilor care se 
împleteau, desenând lungi spirale ascuţite. 

M-am putut apropiat, dincolo de metereze, de locuinţa lui 
Dragut, mergând pe lângă zid, depărtând crengile leandrilor şi 
ale portocalilor pentru a încerca să observ acea grădină unde mi- 
o imaginam pe Mathilde de Mons plimbându-se în compania altor 
femei din harem. 


Michele Spriano mi-a spus că prin Alger se zvonise că Dragut 
nu mai căuta tineri sclavi creştini şi că trecea pe lângă cei mai 
frumoşi dintre ei fără să pară ca-i vede. 

— Te-ar fi ales, murmurase Spriano. Dumnezeu te-a aparat. 

Fiindcă nimeni nu putea scapă din ghearele lui Dragut. 

Venea la închisoare însoţit de ienicerii săi. Creştinii trebuiau să 
stea lipiţi cu spatele la zid şi cu mâinile pe cap. Căpitan-paşala se 


oprea în faţa celor care i se păreau atrăgători, le mângâia 
obrazul, îi arata ienicerilor, care îi puneau în lanţuri. 

Trebuia ca tânărul creştin să se supună poftelor lui Dragut; 
dacă refuza sau arăta vreo reţinere, aproape întotdeauna era dat 
pe mâna călăilor. 

— Mi-a fost frică pentru tine, a reluat Spriano. 


Mocenigo, renegatul genovez, explicase că, după cele spuse 
de alţi corsari, cei din Taifa des Rais!, corporaţia celor mai 
notabili dintre ei, Dragut fusese fermecat de o creştină blondă, 
se căsătorise cu ea, o făcuse prima femeie a haremului său, iar 
el, şacalul, hiena, se purta cu ea ca o oaie bleagă. 

Atât Mocenigo, cât şi Ramoin armurierul îmi propuseseră să 
mă ducă la El Cojo - Şchiopul -, un alt renegat, un alt căpitan 
care, dacă l-aş fi sedus, m-ar fi făcut bogat. Au descris în 
amănunt tot ce aş fi putut obţine. Sclave negre ca să mă 
servească. Mătăsuri ca să mă înveşmântez. Bijuterii ca să mă 
împodobesc. Şi dreptul de a mă converti şi de a trăi ca om liber 
în acest oraş, Alger. 

„La fel de frumos ca Neapole!“ adăuga Mocenigo. „Şi cel mai 
liber în privinţa moravurilor în spatele zidurilor şi a perdelelor!” 
precizase Ramoin. 

Murmurase că puteam deveni chiar protejatul lui El Cojo, să-mi 
pun la cale întoarcerea în ţara creştină, dacă aceasta îmi era 
nesăbuita dorinţă. Dar peste ce voi da acolo? Mercenarii, 
elveţienii, inchizitorii nu erau mai breji decât ienicerii sau călăii 
de aici. 

Nu am vrut să-i ascult pe Mocinego, nici pe Ramoin, renegaţii. 

Dar îmi turnaseră otrava în suflet şi, în ciuda avertismentelor 
date de Spriano şi de Sarmiento, mă întorceam şi dădeam 
târcoale locuinţei lui Dragut. 

— Dacă te prind, o să te jupoaie! Te trag în ţeapă! mă 
prevenea Spriano. 


Nu minţea. 

„Cita dolente“ repetase el cu glas scăzut, citându-l pe Dante, 
când, la o zi de la sosirea noastră în închisoare, gardienii, cu 
lovituri de baston, ne-au scos din clădire ca să ne adunăm. 

Locul era înconjurat de arbori înalţi în spatele cărora am zărit 


1 Corporaţia corsarilor algerieni, în timpul dominaţiei otomane 
(n.red.) 


ferestrele înguste ale unei locuinţe a cărei terasă depăşea vârful 
arborilor. 

In centrul maidanului - ca în piaţa sclavilor - fusese ridicată o 
estradă cu o spânzurătoare şi mai multe obiecte din lemn. 

— Închide ochii, mi-a zis Spriano. 

l-am ţinut deschişi. 

In fiecare zi, timp de şapte ani, un creştin ales cel mai adesea 
dintre sclavii cei mai umili, cei a căror moarte nu aduceau nicio 
pierdere materială căpitan-paşalei, a fost schingiuit acolo, în faţa 
noastră. 

lar pe terasa casei sau în spatele ferestrelor înguste, 
necredincioşii asistau la supliciu. 


Aşa am văzut un creştin jupuit încet, pielea fiindu-i decupată 
în şuviţe smulse una după alta. 

Aşa am văzut un creştin bătut până când trupul i-a ajuns o 
grămadă de carne bună de aruncat la câini. 

Am văzut un creştin spânzurat şi un altul bătut cu pietre. 

Am văzut nasuri tăiate, urechi, limbi, şi ăsta era doar 
începutul, cel mai simplu supliciu. 

Am văzut oameni traşi în ţeapă. 

In şapte ani am auzit tot ceea ce un glas omenesc poate 
exprima ca durere. 

Şi am învăţat să privesc ceea ce nu se poate privi, să las să 
fiarbă în mine, zi de zi, ura faţă de Dragut şi faţă de 
necredincioşi, să jur în faţa fiecărui trup schingiuit ca îi voi 
urmări, că nu-mi voi găsi liniştea decât după ce îi voi fi învins şi îl 
voi fi ucis pe Dragut. 


Stătea într-un fotoliu de purpură aşezat în faţa spânzurătorii, 
înconjurat de ieniceri. 

Impasibil. Totuşi, neslăbindu-l din ochi, i-am văzut figura 
contractându-se de plăcere de fiecare dată când schingiuitul ţipa 
sau cerea îndurare, implorând să fie ucis mai repede. 

În acel moment, Dragut întrerupea supliciul pentru ca acel 
creştin să-şi mai revină şi pentru ca suferinţa care urma să fie şi 
mai vie. 

Nu se putea stăpâni să nu zâmbească. Uitându-se la noi, 
sclavii, juisa de tăcerea, de supunerea, de spaima noastră. Se 
gândea că ar fi putut fi, dacă s-ar fi hotărât, ucigaşul stirpei 
umane. 

lar aceste suplicii cotidiene le poruncea pentru a se convinge 


mai bine de asta, alegându-şi victimele la întâmplare. 

Unul dintre paznici, Azal, îi şoptise lui Sarmiento, având pe 
chip dezgustul: 

— Face răul pentru plăcerea de a-l face şi fiindcă are aplecare 
spre cruzime. 

Azal adăugase, lăsând capul în jos: 

— E un renegat. Ne murdăreşte religia, aşa cum a murdărit-o 
şi pe a voastră. Dar este căpitan-paşa. E stăpânul. 

Când Dragut părăsea Algerul pentru a se război în fruntea 
galerelor sale, oamenii continuau să fie schingiuiţi în faţa 
fotoliului său gol. 


În acele zile, ieşeam din închisoare. Gardienii tolerau acest 
lucru: eram „captivii cu răscumpărare” şi nu aveam niciun 
interes să riscăm să fugim, fiindcă puteam fi răscumpăraţi, iar 
Dragut dăduse ordin să nu fim ucişi. 

Câteodată unul dintre noi, nerăbdător sau ştiind că nimeni nu-i 
va plăti răscumpărarea, încerca să evadeze. 

Nimeni nu a reuşit, mi-a împărtăşit Michele Spriano. 

Fugarii erau prinşi, urmăriţi de ţărani, de ciobani sau de 
pescari. 

Majoritatea nu reuşeau nici măcar să părăsească Algerul. Erau 
trădaţi de complicii care juraseră să-i ajute şi care fuseseră 
plătiţi. Cel mai adesea era vorba despre renegaţi, mauri pe care 
turcii îi dispreţuiau. Dar şi unii, şi alţii, pentru a câştiga câţiva 
ducați, îi turnau pe creştinii care le mărturisiseră intenţia. 

Vai de cei pe care Dragut punea mâna din nou! 

Chinurile de care aveau parte puteau dura întreaga zi. Unul 
era condamnat la două mii de lovituri de baston. Altul era 
îngropat până la gât, iar în jurul capului erau aşezate bucăţi de 
carne pentru ca şacalii, hienele şi chiar câinii să fie atraşi să-l 
devoreze. 

Acesta murea abia în zori, iar urletele sale ne făceau să 
îngheţăm de spaimă. 

Mă întorceam în clădire cu capul plecat, copleșit. 

Mă ghemuiam, stând cu ochii închişi. 

Îmi striveam urechile cu pumnii. 

Doream să-mi crăp capul de ziduri. 

Nu mai voiam să văd nimic. Să nu mai aud. Să nu mai 
gândesc. Să nu mai sper. 

Lasciate ogni speranza voi ch'entrate. 

Mă întorceam şi-i aruncam lui Sarmiento: 


— Speranza? 

Să se întrebe ce credea despre acest cuvânt creştinul, fratele 
nostru, ale cărui faţă, grumaz, umeri tocmai erau sfâşiate de 
şacali, de hiene, de câini. Acum, animalele scurmau pământul 
pentru a-i dezgropa trupul, lăsând doar câteva resturi de carne 
pe oase, peste care se aşezau mii de muşte înainte ca nişte 
furnici mari cât unghia să ajungă acolo. 

Speranza? 

„Voi, ce intrați, lăsați orice speranță!“ 

Uneori Sarmiento venea la mine, mă lua de gulerul cămăşii şi 
mă zgâlţâia: nu mai aveam încredere în Dumnezeu? 

Mi s-a întâmplat, Doamne, dar eram încă tânăr şi nu eram 
călit, să cad la pieptul lui Sarmiento şi să mă jeluiesc. Atunci îmi 
vorbea. Mă liniştea. Doi călugări, părintele Juan Gil şi părintele 
Verdini, sosiseră la Alger, însărcinaţi să plătească răscumpărarea 
pentru captivi. Aduceau cu ei mai multe mii de ducați. 


Am tremurat. Am fost gata să ţip de bucurie. 

Eram sigur că părintele Verdini făcuse călătoria doar pentru 
mine. Urma să mă smulgă din acest infern tot mai adânc, tot mai 
întunecat din zi în zi. 

l-am aşteptat vizita cu nerăbdare, explicându-le lui Sarmiento 
şi lui Spriano că, imediat ce voi fi liber, voi face colectă în Italia şi 
în Spania ca să adun sumele necesare răscumpărării lor. Voi 
închiria o fregată cu un echipaj sigur ca să o răpesc pe Mathilde 
de Mons şi-l voi ucide pe Dragut. 

Mă îmbătam cu aceste promisiuni sub care îmi ascundeam 
egoismul şi renunţările, graba de a părăsi Algerul. 

Apoi a sosit părintele Verdini şi ne-am îmbrăţişat îndelung. 

Mi s-a părut îmbătrânit văzându-i barba cenuşie, trupul 
gârbovit, gesturile moi, atât de neajutorat în mijlocul acestor 
sclavi creştini care îl năpădeau cu întrebări, îl implorau să nu-i 
uite. Unii îngenuncheau, sărutându-i mâinile. O să plătească 
pentru ei? Când se va întoarce? Unde era părintele Juan Gil? 

Deodată, privindu-mă, Verdini a zis: 

— Nu pot să fac nimic pentru supuşii regelui Franţei. Căpitanul 
Dragut nu vrea să accepte răscumpărarea lor. Ţine să-i păstreze 
aici, la Alger, probabil că intenţionează să-i ducă la 
Constantinopol. Sper, da, sper să-l fac să renunţe la planul ăsta, 
dar va trebui iarăşi să plătesc ca să accepte... 

Părintele Verdini m-a luat de umeri, m-a îmbrăţişat. l-am văzut 
lacrimile. A repetat: 


— Nu pot face nimic, nimic. 

Regele Francisc | murise. Noul suveran, Henric al II-lea, şi 
mama sa, Caterina de Medici, rupseseră alianţa cu sublima 
Poartă şi se apropiaseră de regele Spaniei. Una dintre fiicele 
reginei Caterina urma să-l ia în căsătorie. Sultanul, supărat de 
această întoarcere, îi poruncise căpitanului paşă să ţină ca 
ostatici pe toţi gentilomii francezi. Avea mai puţin resentiment 
pentru duşmanii dintotdeauna, spaniolii, decât pentru francezii 
nesinceri care nu ştiau să aleagă. Intr-o zi, gata să bombardeze 
un oraş creştin împreună cu flota turcească, a doua zi, catolici 
ferventi, propovăduind cruciada împotriva păgânilor... 

L-am ţinut strâns lângă mine pe părintele Verdini. Mi-a vorbit 
şi despre tata, şi despre fratele meu, şi despre sora mea Isabelle, 
care - aici şi-a făcut cruce - primiseră la Castellaras de la Tour 
hughenoți, aşa cum altă dată au primit turci. 

— Tu urci pentru ei drumul calvarului, dar Dumnezeu te va 
mântui, mi-a spus. 

Sarmiento urma să plece, răscumpărarea fiindu-i plătită de 
fratele Juan Gil. Insuşi regele Spaniei dăduse cei o mie de ducați 
pe care îi cerea Dragut. 

L-am crezut pe Sarmiento atunci când s-a jurat că nu ne va 
uita. 

Speranza! 

Eu şi Spriano ne-am aşezat umăr lângă umăr la locul nostru în 
închisoare. 

Incet, repetând cuvintele pentru a le pătrunde sensul, Spriano 
a început să recite lungi pasaje din Divina Comedie, oprindu-se 
pentru a-mi mărturisi că îşi imagina că regele Francisc | era în 
una dintre cele zece bolgii ale cercului al optulea din infern. 
Acolo se găseau schismaticii, acolo Dante şi Virgiliu îl întâlniseră 
pe Mahomed şi pe generalul sau, Ali, cu trupul spintecat în două 
de un demon care îi mutila şi îi tăia pe toţi cei pe care Dumnezeu 
îi condamnase să sufere în această bolgie. lar supliciul lor nu 
avea sfârşit. Damnaţii treceau iar şi iar prin faţa demonului, care 
îi spinteca. 

— Francisc |, ca şi Mahomed, repetase Spriano. 

Dar probabil că Francisc | fusese plasat în inima regatului lui 
Lucifer, în ultimul cerc, alături de luda, de Brutus şi de Cassius, 
cei mai mari trădători ai tuturor timpurilor, cei care îl trădaseră 
pe Hristos şi, respectiv, pe Cezar. 


Ascultam. Glasul lui Spriano mă liniştea. Poezia lui Dante mă 


exalta. 

Acceptam, Doamne, să trăiesc infernul de pe acest pământ 
pentru a cunoaşte paradisul, bucuria şi pacea eternă. 

Eram gata de martiriu pentru a fi mântuit. 


Capitolul 14 


Într-o noapte - dar asta se întâmpla după câteva luni, poate 
chiar ani de la vizita părintelui Verdini şi plecarea lui Sarmiento -, 
am mers până la zidul care înconjura grădinile şi locuinţa lui 
Dragut şi am sărit dincolo. 

Ştiam despre căpitan-paşa că părăsise Algerul în fruntea 
galerelor sale. Fotoliul său de purpură, în faţa spânzurătorii, pe 
locul de adunare al închisorii, rămânea gol, înconjurat de ieniceri. 
Călăii torturau în fiecare zi, dar fără invenţia, risipa de cruzime şi 
nici cu perversitatea pe care o arătau atunci când şeful lor asista 
la supliciu. Acum, în absenţa sa, păreau că îşi îndeplinesc grabnic 
o sarcină, tăind gâtul dintr-o singură mişcare, în timp ce, pentru 
a-l satisface pe Dragut, obişnuiau să-l taie încet, să-l lase mult 
timp deschis, pentru ca sângele să curgă în acelaşi timp cu 
horcăiturile. 

lar Dragut, când moartea survenea după un şir de nesfârşite 
suferinţe, le arunca bani de aur care se rostogoleau în sângele 
împrăştiat. 

Aşadar, căpitan-paşala pornise în larg. 

Mocenigo şi Ramoin, renegaţii, îmi spuseseră că această 
plecare în cursă va fi lungă, poate chiar până în iarnă, Dragut 
adăpostindu-se în golfurile şi în radele insulelor ioniene, ieşind 
între două furtuni ca să atace navele venețiene sau genoveze, să 
se abată asupra oficiilor comerciale ale Serenisimei sau, 
mergând de-a lungul coastelor, să jefuiască satele de la un capăt 
la altul al Mediteranei. 

Mocenigo şi Ramoin credeau că Dragut voia, prin succese 
strălucitoare, adunând o pradă considerabilă şi răpind mii de 
creştini, să obţină din partea sultanului dreptul de a deveni nu 
numai stăpânul Algerului, dar şi al Tunisului, poate chiar să i se 
îngăduie să-şi însuşească toate pământurile până la spaniolul 
presidio?, Oran. 

Poate că Dragut mai spera ca sultanul să-l cheme lângă el, la 
Constantinopol, ca vizir. Majoritatea acestora erau, asemenea lui 
Dragut, nişte renegaţi sau fii de renegaţi, chiar copii creştini 
răpiți din satele greceşti, calabreze sau siciliene devenind 


2 Fort ridicat de conchistadorii spanioli cu scopul de a proteja 
misiunile şi coloniile. Fiecare dintre aceste presidios funcţiona ca bază 
de operaţiuni militare pentru o anumită regiune. (n.red.) 


musulmani mândri, slugi devotate ale sultanului, arhitecţi ai 
politicii Sublimei Porţi. 


Ascultându-i pe Mocenigo şi pe Ramoin, mi s-a părut că gura 
mi se usucă, ochii mi se împăienjenesc. 

In fiecare zi, de la sosirea mea în Alger, visam să pătrund 
dincolo de zidul locuinţei lui Dragut ca să o zăresc pe Mathilde de 
Mons, să o conving să mă urmeze. În felul acesta îmi petreceam 
o parte din noapte, făcând planuri de evadare. 

Dar, dacă ea părăsea Algerul ca să-l urmeze pe Dragut la 
Constantinopol, ce vis îmi mai rămânea? 

Aş fi fost unul dintre acei damnaţi afundaţi într-o mlaştină 
îngheţată, unde, în ultimul cerc al iadului, lacrimile îngheaţă pe 
loc. 

Aş fi aparţinut „pierdutei lumi“, lăsate lui Lucifer, din adâncul 
pământului. 

„E prea mult, Doamne, pentru greşelile mele! Prea mult!“ 

M-am hotărât să sar zidul. 


Îi cunoşteam fiecare piatră. 

II studiasem de mai multe ori, de la rocile de pe marginea 
falezei, până la colina pe care şerpuia. 

Dar nu putusem - sau nu îndrăznisem - să-l escaladez. 

Spriano mă rugase să nu încerc nimic. Dacă eram prins, 
moartea avea să-mi fie mai cruntă decât a acelui om îngropat 
până la gât. Îmi mai aminteam acele urlete? Dar groaza care ne 
cuprinsese pe toţi timp de mai multe zile? 

L-am ascultat pe Spriano. 


Apoi, într-o zi, Dragut, trecând printre noi înconjurat de garda 
de ieniceri, s-a oprit în faţa mea şi, aplecând puţin capul ca să 
mă cântărească din priviri, a murmurat: 

— Bernard de Thorenc, care a uitat ce este galera... 

Când am fost înlănţuit de bancă, pe nava unde am fost dus, 
am crezut că nu-i voi mai vedea niciodată pe Mathilde de Mons, 
pe Spriano, pe Sarmiento, că, după ce trupul îmi va fi zdrobit, va 
fi aruncat peste bord. 

Dar nu, de acum ştiam să-mi recapăt suflul între două mişcări 
de vâslă. Invăţasem să trăiesc cu oamenii şi cu şobolanii. Pielea 
şi sufletul mi se tăbăciseră. 

Prin urmare, am supravieţuit. M-am întors la Alger, în cap 
răsunându-mi încă tipetele femeilor răpite, ale oamenilor 


masacrați prin satele pe unde Dragut atacase, jefuise, 
incendiase. 

Acest om trebuia să fie înghiţit de Lucifer. 

Sau să aibă soarta Profetului pe care îl alesese, acel Mahomed 
condamnat în infern să-i fie trupul mereu spintecat în două. 

Alături de mine, Spriano i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea 
această pedeapsă, apoi împreună i-am mulţumit Tatălui Nostru şi 
Sfintei Marii că ne-au lăsat să ne revedem. 


Am reînceput, aşadar, să pândesc pe după zid, să mi-o 
imaginez pe Mathilde de Mons închisă în palatul lui Dragut, unde, 
în spatele ramurilor de portocali, zăream faţada albă, cupola 
aurită şi mozaicul albastru. 

Uneori - şi atunci mă opream, cuprins de îndoială - măsurăm 
timpul - probabil mai mulţi ani - ce a trecut, iar Mathilde de Mons 
nu mai era fata aceea pe care o văzusem la Marsilia, apoi la 
Castellaras de la Tour sau pe care o zărisem în piaţă, la Toulon, 
cu părul despletit şi mândră. 

Mă cuprindea teama. Poate, puşi faţă în faţă, am fi ca doi 
străini care, trăind atât timp despărțiți, nu se mai puteau 
înţelege. 

Mocenigo şi Ramoin îmi povestiseră cum, după ani de 
captivitate, şi înainte de a se converti la islam, ambii s-au regăsit 
în pământ islamist. Dar atât fuseseră de surprinşi de obiceiurile 
uitate, încât au ales să se întoarcă printre necredincioşii de care 
se simțeau acum mai aproape. Şi aşa au devenit musulmani, 
renegaţi. 

Intorceam asemenea cuvinte, dar şi propriile îndoieli, şi pe o 
parte, şi pe alta. Nu mai părăseam închisoarea, în ciuda 
îndemnurilor lui Spriano, care încerca să-mi redea speranţa. 

Imi vorbea de Sarmiento, care probabil că ajunsese în Spania 
şi începuse fie să adune bani pentru răscumpărarea noastră, fie 
să strângă un echipaj pentru a înarma o fregată care va veni să 
dea târcoale coastelor barbare şi să ne ia când vom fi gata de 
fugă. 

Trebuia poate să profităm de plecarea lui Dragut şi de sosirea 
unei noi căpitan-paşale, mai puţin pricepute şi poate nu atât de 
crude. 

Insă Mathilde de Mons, îndepărtată de Alger, ar fi fost pierdută 
pentru totdeauna. 

Trebuia să o văd, să o iau cu mine. 

Trebuia să trec acest zid. 


Capitolul 15 


Mă caţăr pe creasta zidului şi mă uit împrejur. 

Noaptea, după furtuna de după-amiază, este mai lumină decât 
ziua. 

Îndepărtez ramurile portocalilor care ating zidul. Încă sunt 
aplecate, cu frunzele încărcate de stropii ploii. Unele sunt chiar 
rupte, fiindcă vântul a bătut cu putere. 

Sperasem că aversa şi zgomotul furtunii mă vor proteja. Dar, 
pe la apus, timpul s-a schimbat, orizontul s-a luminat, iar cerul, 
pe măsură ce noaptea cădea, uşor-uşor s-a limpezit. 

Sigur voi fi văzut din palatul lui Dragut. 


Sar, trăgând ramurile după mine. 

Cred că fac zgomot. 

Rămân întins pe pământul moale. Din frunziş îmi cad picături 
de ploaie pe faţă. 

Inaintez aplecat, împingând cu pieptul şi cu braţele ramurile 
joase. 

Nu-i pădurea cea întunecată - se/va oscura despre care 
vorbeşte Dante -, iar eu nu sunt, precum poetul, nel mezzo del 
camin di nostra vita, la jumătatea drumului vieţii mele. 

Dar, asemenea lui, intru într-unul dintre cercurile infernului. 

Numai Dumnezeu, dacă vrea, va putea să mă apere. 


Zăresc acum scările care duc la o terasă. Se întind de-a lungul 
fațadei palatului, de o albeaţă stranie. Niciun reflex, nici măcar 
din mozaicuri sau de la cupolă. E ca şi cum întreaga lumină a 
nopţii ar fi absorbită. 

Mă apropii mai mult, ascuns de tufişurile de leandri, care 
desenează un labirint. 

Deodată, văd nişte siluete la câţiva paşi. Bănuiesc suliţele, 
turbanele înalte ale ienicerilor. Merg de-a lungul terasei, dispar. 
Glasurile li se îndepărtează. 

Ţâşnesc. 

Zăresc în spatele fațadei, dincolo de o arcadă tivită cu mozaic, 
un patio în mijlocul căruia lumina lunii se joacă în jetul unui 
havuz. 

O femeie stă aşezată, nemişcată în lumină, statuie albă 
înfăşurată în voaluri roz, cu mâinile pline de brățări ale căror 
pietre sclipesc, cu o diademă în păr. 


Faţa îi este descoperită. 

Se ridică şi pleacă. Are părul blond. 

O voce o strigă. Inţelege araba. Râde ridicând bărbia, părul îi 
cade până la coapse ca otrenă. 

Văd cum i se desenează profilul pe albul mai al zidului. 

— Mathilde, Mathilde de Mons. 

I-am repetat numele în şoaptă. 

Sunt sigur că a auzit. Trupul i s-a încordat, s-a arcuit. Dar 
glasul vesel de femeie venit dinspre palat o cheamă din nou. 
Mathilde s-a întors către colţul întunecat unde stau ghemuit. 

— Mathilde, Mathilde de Mons! 

Se dă un pas înapoi. 

Glasul din interior se aude din nou. 

Disting o siluetă de femeie înfăşurată în voaluri înaintând în 
patio. Seamănă cu o floare înaltă pe care vântul o mlădie. 

Mathilde se întoarce către ea, râde, apoi, ca şi cum ar fi vrut 
ca eu să înţeleg fiecare cuvânt, vorbeşte rar, cu intonaţiile atât 
de schimbătoare, ascuţite, apoi grave, uşoare, apoi mai 
îngroşate, ale femeilor arabe. 

Fiecare sunet îmi sfâşie pieptul, ca şi cum un călău mi-ar 
smulge fâşii de piele. 

Râsul, mişcarea trupului. 

Mathilde a luat-o pe cealaltă femeie de braţ. Merg în patio, cu 
tâmplele alipite una de alta, cu părul de-a valma. Râd în cascade 
lungi. Trilurile lor îmi umplu capul, îmi răsună în urechi. 

Ce s-a întâmplat cu Mathilde de Mons? 


Ea se aşază la câţiva paşi de gardul de lauri. Stă chiar în faţa 
mea. Ridică braţul, îşi aranjează un văl uşor peste obraz. Apoi, cu 
aceleaşi mişcări încete, îşi ascunde părul. 

Cealaltă femeie, în picioare, aproape de banca de marmură, o 
imită, apoi bate din palme. 

Apar câţiva servitori, aşază coşuri cu fructe, urcioare, pahare. 
Se învârt în jurul celor două femei ca nişte câini devotați. 

Ele nu le dau atenţie. Mathilde chiar îi îndepărtează cu un gest 
dispreţuitor de mână. 

Aceştia dispar, iar râsetele izbucnesc din nou. 

În urechi am tipetele creştinilor care, în fiecare dimineaţă, din 
ordinul lui Dragut, sunt schingiuiţi în faţa fotoliului său de 
purpură. 

Aici, eu sunt cel torturat. 

Sunt ispitit să ies din umbră, să înaintez până la Mathilde, să-i 


spun în faţă numele şi originea şi apoi să o ucid. 

Dar rămân în continuare ghemuit, în timp ce servitorii intră în 
palat ducând sfeşnicele cu lumânări. 

Se aud şi alte râsete de femei. 

Mathilde se ridică. Face câţiva paşi spre mine. 

— Mathilde, Mathilde de Mons... 

Cred că am vorbit mai tare, fiindcă cealaltă femeie, gata să 
treacă pragul palatului, s-a întors, spunând câteva cuvinte la 
care Mathilde răspunde râzând îndelung. 

Se apropie şi mai mult, scrutează întunericul, dar eu mă feresc 
să mă mişc. 

Ea să fie cea care şopteşte: „Oricine ai fi, pleacă!” înainte de a 
o zbughi spre palat, traversând patioul alergând, cu voalurile roz 
umflându-se în aer? 

Nu mai ştiu. 


Capitolul 16 


Am fugit, uitând de orice prudenţă, alergând fără să-mi pese 
că voi fi văzut sau auzit printre leandri, pe sub portocali, 
îndepărtând ramurile mânios, rupându-le pe unele, apoi 
căţărându-mă pe pietrele zidului, zdrelindu-mi palmele şi 
genunchii. 

Era în zori şi, după această noapte luminoasă, cerul s-a 
întunecat, vântul din sud era cald şi umed, iar faţa mi-a fost 
biciuită de stropii mari, îndesaţi şi călduţi ai rafalelor mânioase 
care înecau Algerul. 

Probabil că ploaia m-a salvat. Porţile meterezelor nu erau 
păzite. Ulicioarele erau goale. Apa curgea prin ele plină de mâl, 
ca un torent revărsat. 

Mergeam fără să mă gândesc la ceva, şi, abia după ce mi-am 
găsit locul în închisoare, am înţeles că infernul era în mine. 

M-am ghemuit ca şi cum aş fi putut în felul acesta să înăbuş 
focul care îmi ardea pieptul. 

Mi-am strâns cât am putut de tare picioarele cu braţele, 
izbindu-mi capul de genunchi. 

Dar arsura a devenit şi mai vie. 

Eram unul dintre acei damnaţi al căror mormânt era un foc 
veşnic. 

Flăcările mele erau râsetele acelor femei, dintre care una era 
Mathilde de Mons, din patioul palatului lui Dragut. Erau perlele şi 
bijuteriile cu care se împodobise. Era limba păgânilor pe care o 
vorbea. 

Erau, în fine, acele cuvinte pe care le auzisem şi de care 
încercam să mă conving treptat că nu le spusese, dar care totuşi 
mă ţineau ca în cleştele înroşit cu care călăul, în faţa fotoliului de 
purpură al lui Dragut, smulgea carnea celor pe care îi schingiuia, 
martirii noştri. 

lar Mathilde râdea în palatul acestui renegat. Era chiar prima 
dintre femeile haremului său. 


M-am întors spre Michele Spriano. Am strâns pumnii, lovindu- 
mi pieptul. 

Am zis: 

— E o scroafă! O trădătoare! O renegată! O târfă! 

Mă loveam atât de tare, încât întregul trup îmi răsuna. 

Spriano m-a prins de mâini şi m-a imobilizat. l-am povestit 


atunci ce văzusem. 

A înclinat capul şi a început să vorbească. 

Mocenigo şi Ramoin, renegaţii, îi mărturisiseră de câteva luni 
că tânăra creştină blondă, captiva de familie nobilă franceză, se 
convertise la islam şi domnea asupra spiritului lui Dragut. 

Brusc, l-am lovit pe Spriano, l-am înjurat. 

De ce nu mă avertizase? De ce mă lăsase, ca pe un orb, să 
merg către această bolgie întunecată, în mijlocul infernului, unde 
Mathilde căzuse şi al cărui foc îmi ardea pieptul. 

M-a luat de umeri şi m-a zgâlţâit cu o forţă, cu o mânie de care 
nu-l crezusem în stare, calmându-mă. 

__ Incercase să mă convingă să renunţ la întâlnirea cu Mathilde. 
Il auzisem? 

Am mărturisit că aş fi respins fără îndoială cuvintele lui 
Mocenigo şi ale Ramoin ca pe nişte răutăţi. 

Dar, în clipa în care spuneam astea, mă convingeam, în ciuda 
celor văzute şi auzite, că femeia din patio nu era decât o femeie 
oarecare dintre soțiile lui Dragut care semăna cu Mathilde de 
Mons. 

Am pândit aprobarea lui Michele Spriano, însă el a clătinat din 
cap. Trebuia, mi-a spus, să pun capăt acestor iluzii. 

Mathilde de Mons făcuse această alegere şi numai ea ar fi 
putut explica motivele pentru care se supusese. 

Dar nu era greu să ţi le imaginezi. Era destul să te gândeşti la 
acea tânără care, ajungând într-o altă lume, era dintr-odată 
lăsată prada cruzimii lui Dragut Arsul fără a putea fi ajutată de 
cineva. 

Căci Dumnezeu, mă lămurise Michele Spriano coborând glasul, 
Dumnezeu rămânea foarte tăcut. Fiecare trebuia să găsească în 
sine puterea de a rezista. lar ea era atât de tânără, mai 
subliniase el. 

Eram indignat. 

Am repetat că Mathilde de Mons, dacă era într-adevăr vorba 
de ea, era cea mai devotată dintre femei. Târfă şi vrăjitoare, 
desfrânată şi renegată, merita să fie arsă pe rug! 

Şi brusc nu mi-am mai putut stăpâni gemetele care îmi urcau 
în gât. Era tot ceea ce simţisem pentru ea din prima zi când o 
văzusem până în această din urmă noapte, erau toată speranţa 
şi disperarea pe care le încercasem, toate visele pe care mi le 
inspirase, consolările mele, care se preschimbau în lacrimi şi 
jeluire. 

Spriano m-a strâns la piept. 


Am repetat că o blestemam, că nu era demnă, că o voi ucide 
cu mâna mea şi-i voi răzbuna în felul acesta pe toţi creştinii pe 
care Dragut cel Crud, soţul care o ridica în slăvi, îi schingiuia. 

Spriano a murmurat că trebuia să-i ascultăm pe cei pe care îi 
acuzăm şi îi judecăm, că aveau dreptul, ca orice om, la 
compătimirea şi iertarea noastră. 

M-a rugat să mă rog la Sfânta Fecioară Maria pentru cea care 
se rătăcise. 

L-am împins. 

N-am vrut, Doamne, să îngenunchez şi să mă rog pentru 
Mathilde de Mons. 


Capitolul 17 


Zilele au trecut, iar Dragut Arsul a luat din nou loc în fotoliul 
său de purpură, cu faţa spre spânzurătoare. 

Nu-l slăbeam din ochi. Abia ridica mâna, că şi începeau călăii 
să smulgă carnea cu cleştele, limba, să scoată ochi, apoi să 
înfigă parul arzând. Sângele curgea pe picioarele nefericitului, 
care, atârnat de spânzurătoare, se chircea în timp ce Dragut 
Crudul, cu o clătinare de cap, îşi manifesta satisfacția, apoi, 
ridicându-se, arunca o monedă de aur călăilor înainte de a se 
îndepărta în mers legănat şi suplu. 

Mi-I imaginam apropiindu-se de Mathilde de Mons. Se târa 
lângă ea, o cuprindea în braţele sale lungi. Ea se lăsa în voia 
acestui şarpe. li plăcea să i se dăruiască. Ea mă alungase din 
visele mele. 

Ea căzuse pradă ispitei, iar focul îmi ardea pieptul. 

ladul era în sufletul meu. 

Blestemată fie soţia lui Dragut, ea, Mathilde de Mons, 
perversa! 

Ce puteam face? 

Zi de zi m-am gândit să mă arunc asupra lui Dragut, să devin 
unul dintre acei câini turbaţi care nu-şi mai descleştează fălcile 
nici după ce au fost omorâţi. 

Mă vedeam, cu dinţii înfipţi în gâtul lui, sângele umplându-mi 
gura, răzbunat, în sfârşit - iar moartea, simplă şi fericită, 
provocată de mai multe străpungeri de suliță, mă elibera de 
viaţă, de această ocnă. 

Dar înainte de a ajunge la Dragut ar fi trebuit să pot trece de 
trei rânduri de ieniceri care îi înconjurau fotoliul. 

lar când trecea printre noi, gărzile formau în jurul sau un zid, 
cu trupurile lor. 

M-ar fi oprit fără a mă ucide, iar călăii ar fi inventat pentru 
mine chinurile cele mai lente. Aş fi aşteptat zadarnic moartea. 

Trebuia să renunţ. 


Atunci m-am gândit să fug. 

Ura nu mă putea ţine la Alger, fiindcă nu reuşeam, mi-o 
satisfac... Trebuia să-mi aflu libertatea, pentru ca într-o zi să mă 
întorc să pun foc acestui cuib de pirați, acestui loc de perdiţie şi 
de suferinţe. 

Imi aduceam aminte că în urmă cu mulţi ani Carol Quintul 


cucerise Tunisul şi eliberase din închisori mai multe mii de sclavi 
creştini. 

Trebuia să mă pun în slujba sa ori a lui Filip al II-lea, fiul său, 
rege al Spaniei. l-am alunga de pe pământurile creştine şi din 
Mediterana pe necredincioşi. l-aş tăia capul lui Dragut Arsul. 

Aşadar, fuga. 


Am căutat complici. Îmi aduc aminte de numele lor: Campana, 
Perez, Camoens, Montoya, Alvarro, Cayban. 

Ultimul era un renegat care, plângând, mărturisea că a avut o 
clipă de slăbiciune, de laşitate. Dragut cel Crud - iar Cayban 
scuipa - îl ameninţase că îi va arunca fratele mai mic la câini în 
faţa lui, iar el acceptase să fie batjocorit de căpitan-paşa. 
Comiţând păcatul sodomiei, Dragut îl aruncase cât colo, dându-i 
ca preţ pentru serviciile sale dreptul de a se converti. Cayban 
devenise musulman, liber. Putea să meargă oriunde voia în oraş 
sau prin ţinut. Dar, zicea el, voia să se răscumpere, să se 
întoarcă în Catalonia, să obţină de la creştinii pe care îi ajuta 
mărturiile care i-ar permite să se întoarcă în Sfânta Biserică şi să 
capete iertarea. 

Era gata să înfrunte un tribunal al Inchiziției, dar avea nevoie 
de multe mărturii în favoarea sa. Pentru a obţine sprijinul nostru, 
acceptase să ne călăuzească spre Oran, partea spaniolă. 
Cunoştea, de-a lungul drumului, locuri unde ne puteam adăposti, 
grote sau grădini, golfuleţe unde veneau câteodată galere 
franţuzeşti sau iberice pe care ne puteam îmbarca. 

Ca să ne organizeze fuga, avea nevoie de câţiva ducați. 

Ne-am adunat bruma de avere, iar Michele Spriano, care 
refuza să ni se alăture, convins că vom fi prinşi, ne-a dat tot ce 
avea. Ne-am îmbrăţişat şi, într-o noapte ca aceea în care am 
sărit zidul care înconjura gradina lui Dragut, am plecat. 


În dimineaţa celei de a şaptea zile, Cayban, care ne călăuzise 
până la o grotă aflată la jumătatea înălţimii unei faleze deasupra 
marii, a dispărut. 

Luase punga în care păstram ducaţii de la Michele Spriano. 

Mi-am trezit tovarăşii, dar, înainte chiar de a hotărî ce să 
facem, ienicerii au pătruns în grotă, ne-au împins la perete cu 
suliţele lor, ne-au lovit şi apoi ne-au înlănţuit. 

Cayban ne aştepta afară, stând pe o piatră, şi chiar a râs 
văzându-ne trecând prinşi în lanţuri unul de altul. 

Să-i dea Dumnezeu în iad soarta sodomiţilor! 


Am alergat până la Alger. lenicerii mergeau la trap cu caii lor 
suri de care ne legaseră, oprindu-se doar când ne clătinam, 
căderea unuia antrenându-i pe toţi ceilalţi. 

In dimineaţa celei de a doua zile, Campana a căzut şi nu s-a 
mai ridicat. A trebuit să-i târâm trupul sfârtecat de pietrele 
drumului. 

Abia spre seară ienicerii i-au desprins cadavrul şi, în ciuda 
loviturilor primite, i-am acoperit trupul cu pietre. 

A doua zi ne-au obligat să cărăm pietre ca acelea alergând şi 
distrându-se când ne vedeau şchiopătând sau îngenunchind. 

In cea de a treia zi a murit şi Camoens. 

Cu siguranţă că le-a fost frică să se prezinte în faţa lui Dragut 
fără vreun captiv teafăr. Atunci au încetinit pasul şi ne-au dat jos 
pietrele. 

M-am gândit că mai bine aş fi murit pe drum decât la 
spânzurătoare. 


Ne-au pus să îngenunchem în faţa lui Dragut. 

Cel dintâi dat călăilor a fost Perez. 

A murit fără să crâcnească: din trup îi mai rămăseseră 
trunchiul şi capul, braţele îi fuseseră tăiate încet, aşa cum tai 
crengile unui copac. 

Apoi a fost dus Montoya. Am întors capul atunci când călăii au 
apropiat de ochii săi vârful cuţitelor înroşite. 

Montoya a urlat; nu mai era ţipătul omului care fusese, ci 
urletul unui animal pe care îl jupoi de viu. 

Imi aşteptam rândul. Era spre sfârşitul zilei. 


Dragut s-a apropiat de mine, aşa cum stăteam în genunchi şi 
cu mâinile legate la spate. 

— Tu, Thorenc... a zis el. [uguindu-şi buzele, a avut o expresie 
de dispreţ. Mă doare să te las în viaţă. A râs. Oare trebuie să mă 
supun unei soţii? S-a aplecat spre mine. Sau să o pedepsesc, să 
o ucid pentru că este îngrijorată de soarta ta, că ţi-a cerut 
graţierea? Şi-a încrucişat braţele. Dacă o ucid, dacă o pedepsesc, 
eu voi fi cel care suferă. Dacă te las în viaţă, ea va fi şi mai 
supusă. Inţelegi? Am de ales între două ispite... S-a uitat la cerul 
care se întuneca. Las să ne mai treacă o noapte, ţie, mie... şi ei. 
Dacă... S-a apropiat din nou. Nu-ţi imaginezi ce poate face o 
femeie ca ea. Face din mine un rege. 

Brusc, dându-mi un picior în piept, m-a trântit la pământ, apoi 


a plecat. 


Am aşteptat mai multe zile, într-o stare de zăpăceală, 
hotărârea lui Dragut Arsul. 

În dimineaţa primei nopţi eram sigur că vor veni călăii să mă 
arunce la picioarele lui Dragut ca pe un animal dus la casap. 

Călăii însă nu au apărut. 

Au luat un om deja bătrân pentru care cu siguranţă nimeni nu 
voia să plătească răscumpărarea şi care nu mai era în stare să 
tragă la vâsle. 

L-au ucis repede, fără ca Dragut să fi manifestat cel mai mic 
interes pentru această spânzurare care nu fusese precedată 
decât de tăierea nasului şi a urechilor - ca să zicem aşa, semnele 
unei atenţii binevoitoare. 

Apoi nopţile s-au scurs fără ca în zori să fiu dus la eşafod. 

In fiecare seară, Michele Spriano îngenunchea lângă mine. 

— Trebuie să ne rugăm, spunea el. Mai adăuga cu un glas atât 
de stins, încât ghiceam cuvintele pe care nu le mai auzeam: Să 
implorăm iertarea pentru cea care şi-a riscat viaţa, cerându-ţi 
graţierea. 


M-am încăpățânat, Doamne, şi nu m-am rugat niciodată 
pentru Mathilde de Mons. 

Nu-i cerusem nimic. Ea era aceea care voia să mă salveze 
pentru a se răscumpăra. Şi îmi era ruşine de acest târg al cărui 
beneficiar eram totuşi eu. 

Fiindcă, într-o dimineaţă, am descoperit că fotoliul de purpură 
era gol. Nu era păzit de niciun ienicer. Şi se răspândise zvonul că 
Dragut cel Crud, Dragut Desfrânatul părăsise Algerul însoţit de 
nevestele sale şi de comori pentru a merge la Constantinopol, 
unde fusese numit vizir al sultanului. 

Aşadar, mă cruţase. 

Insă eu îmi datoram viaţa plăcerii pe care Mathilde de Mons i-o 
aducea lui Dragut Desfrânatul, patimii deşănţate pe care i-o 
inspira. 

Mă simţeam murdar, duhnind, vinovat. 

Atrăsesem în fuga mea patru oameni, care muriseră, în vreme 
ce eu supravieţuisem. 

Ce plan avea Dumnezeu cu mine? Pe ce căi misterioase o lua 
Dreptatea? 

Asta m-am întrebat, Doamne, pradă unei mari tulburări. 

Te-am implorat să mă luminezi, să-mi arăţi calea. 


Ai tăcut. 

M-am gândit că mi-ai lăsat viaţa ca să o pun cu totul în slujba 
Ta. 

Am jurat pe această viață salvată să scot din suflete credința 
păgânilor şi să-i pedepsesc pe cei care o slujeau, o protejau sau i 
se supuneau. 


Capitolul 18 


Legământul pe care îl făcusem de a-i urmări pe sectanţii lui 
Allah nu era, după părerea lui Michele Spriano, decât fructul 
otrăvit al dorinţei mele de răzbunare. 

Păgânii mi-o răpiseră pe Mathilde de Mons, spunea el, iar eu 
mă lăsam purtat de ură. 

După spusele sale, eu duceam un război personal, nu, aşa 
cum pretindeam, lupta pentru Sfânta Biserică. 

Creştinul, repeta el, trebuie să se lase în seama judecății lui 
Dumnezeu. 


Spriano mă irita. 

Mergeam alături prin străduţele Algerului. 

De la plecarea lui Dragut, căpitan-paşala care-i luase locul, 
Aga Mansur, dăduse voie captivilor care puteau fi răscumpăraţi 
să părăsească liberi închisoarea după cum doreau. Trebuia doar 
să nu ieşim dincolo de zidurile de apărare. Pedeapsa era cruntă 
pentru cei care încercau să scape. 

Incă mă mai gândeam să fug. 

Mansur însă ne anunţase apropiata venire a călugărilor 
salvatori, părinţii Verdini şi Juan Gil. Urmau să răscumpere pe 
câţiva dintre noi. Era înţelept să-i aşteptăm. 

Mergeam sporovăind doar ca să treacă timpul. 

Ne aşezam pe una dintre jetelele portului. Aici, sclavii negri şi 
cei creştini ai sultanului descărcau navele. 

Adesea, câte o galeră acosta în uralele mulţimii. Şi sufeream 
văzând atâţia creştini în lanţuri adunându-se pe punte, împinşi 
pe chei aşa cum fusesem şi eu. 


Mă întorceam către Spriano: puteam lăsa să se petreacă aşa 
ceva? 

Mă înflăcăram, îi aminteam de chinurile pe care le poruncea 
Dragul cel Crud. Acest om era un şarpe căruia trebuia să i se taie 
capul. 

Şi ce soartă îi rezervam lui Cayban, această ludă care ne 
vânduse lui Dragut? Moartea! Eram gata să o fac. 

— Oameni stricaţi, murmura Spriano. 

Dar el afirma că ar fi fost la fel de dăunători şi dacă şi-ar fi 
păstrat credinţa. Că omul este o creaţie a lui Dumnezeu, chiar 
dacă greşise. Că numai cei în care sălăşluia diavolul, care se 


puseseră în slujba Răului, meritau să fie pedepsiţi. Dragut şi 
Cayban se numărau printre aceştia. Dar căpitan-paşala Aga 
Mansur, şi chiar Mocenigo sau Ramoin, cât şi - iar aici cobora 
glasul - Mathilde de Mons puteau fi salvaţi. 

În sufletul lor Răul încă nu înăbuşise Binele. 


Îl ascultam pe Spriano, dar refuzam să-l înţeleg. 

Era mai în vârstă decât mine. Trăise prin oficiile de comerţ 
venețiene din insulele ioniene, adăpostind adesea sub acoperişul 
său negustori turci, discutând aprins cu ei preţul mirodeniilor sau 
al mătăsii. 

— Oameni la fel ca noi, spunea el. 

li aminteam piaţa de sclavi unde creştinii debarcaţi fuseseră 
deja nevoiţi să se urce pe estrada din mijlocul mulţimii care 
aştepta nerăbdătoare să fie vândute, în fine, femeile captive. 

Plecam, luându-l şi pe Michele Spriano. Nu puteam asista la 
acest spectacol, la umilirea noastră. 

Dumnezeu ne-a vrut liberi, nu sclavi ai păgânilor. 

Dacă vindicta mea era personală, războiul era al Sfintei 
Biserici împotriva islamului. Trebuia luptat pentru triumful 
Dreptei Credinţe, pentru Dumnezeul nostru. 

Ei sau noi. 

Răul sau Binele. 

— Fiecare om, spunea Spriano, duce această bătălie în sinea 
sa. 

Eu îi răspundeam că, după părerea maestrului sau, Dante, 
Mahomed era în infern, cu trupul spintecat în două. 

Spriano zâmbea. Era fericit că mi-l făcuse cunoscut pe Dante 
şi a sa Divina Comedie. 

Intr-o zi, pe când se lăsa înserarea, în timp ce ne deplasam pe 
o străduţă întunecoasă către închisoare, l-am recunoscut pe 
Cayban. Mâna un măgar încărcat cu saci. 

A şfichiuit animalul, care a luat-o la trap şi a început să alerge 
în urma lui. 

L-am prins de umeri. A urlat. l-am pus căluş şi l-am împins 
spre o poartă mai dosnică. 

Spriano m-a ajuns din urmă. 

— Lasă-l! mi-a şoptit. 

Cayban se zbătea, repetând că putea să ne vină în ajutor: o 
navă franceză urma să sosească la Alger; va fi uşor să ne 
strecurăm la bord. Era suficient să-l plătim pe căpitan, venit din 
La Rochelle, un anume Robert de Buisson, cu care tratase de mai 


multe ori asemenea afaceri. Cerea cinci sute de ducați de fiecare 
creştin pe care îl ajuta să fugă. Cayban era gata să ni-i dea. 

— O mie de ducați pentru amândoi, continua el. 

L-am strâns de gât şi i-am cerut lui Spriano să-i caute prin 
buzunare. 

Spriano a recunoscut punga pe care el însuşi mi-o dăduse şi 
pe care mi-o furase Cayban. 

— Omul acesta este întruchiparea Răului, i-am spus. 
Dumnezeu ni l-a scos în cale ca să-l pedepsim. 

Am rezistat privirii lui Spriano. 

— Lasă-l, a mai şoptit el. 

— E o iudă. Ne va denunța! 

Spriano a lăsat capul în jos. 

Doamne, ce uşor poţi lua viaţa unui om! 


Capitolul 19 


Rupsesem firul unei vieţi. 

Există blasfemie mai mare? 

Michele Spriano, în genunchi, îşi cerea iertare pentru acest 
sacrilegiu. 

Eu mă rugam pentru a-Ţi mulţumi că ne-ai scos în cale pe 
acest luda prin fapta căruia patru dintre tovarăşii mei muriseră în 
suferinţe îngrozitoare, unii târâţi ca nişte hoituri, alţii martirizaţi 
până când trupul le-a fost numai o rană. 

lar Spriano voia să-mi descleştez mâinile din jurul gâtului lui 
Cayban? Să-l las să alerge la ieniceri şi să le spună că i-am cerut 
să ne ajute să fugim? 

Mi s-a părut, Doamne, că aceasta [i-a fost vrerea. lar eu am 
îndrăznit să cred că îţi sunt credincios făptuind acest sacrilegiu. 

Degetele nu mi-au tremurat. 

Eram cel care făcea dreptate. 

Şi eram sigur că întâlnirea mea cu Cayban, mărturisirea pe 
care mi-o făcuse, punga cu peste o mie de ducați pe care o 
găsisem la el nu erau lucruri întâmplătoare. 

Tu eşti Cel care pune ordine în toate, Doamne! 

Am părăsit în tainiţa porţii trupul fără viaţă, ghemuit, al lui 
Cayban. 

Când am ajuns din nou în străduţă, măgarul încărcat de saci 
râcâia pavelele cu copita. Se întorsese şi îşi aştepta stăpânul. L- 
am împins în partea întunecată şi l-am legat. 

Cel care va găsi trupul lui Cayban va fi ispitit să-l îngroape fără 
să sufle o vorbă ca să-i ia animalul şi încărcătura. 


Am avut impresia că Dumnezeu, după ce m-a supus atâtor 
încercări, aranja viaţa în jurul meu şi mă călăuzea. 

Nu-mi dădea răgaz să mă căiesc. 

Am căutat să-l conving pe Spriano să încerce să fugă cu mine 
cumpărând bunăvoința acelui căpitan francez al cărui nume ni-l 
dăduse Cayban. 

Ezita. Nu voia să profite de acest asasinat la care se simţea 
complice fiindcă nu-l împiedicase. 

Il trăgeam de braţ, îl obligam să coboare cu mine, în zori, spre 
port. 


Niciodată nu avusesem un asemenea sentiment de încredere. 


Eram sigur că o etapă din viaţa mea lua sfârşit. Ceea ce ţinea 
de copilăria mea la Castellaras de la Tour era departe. Mathilde 
de Mons trăia la Constantinopol, renegată împodobită de un vizir 
desfrânat şi crud. Eu urma să fug. Nimic nu mă putea împiedica. 
Sugrumându-l pe Cayban, mi se părea că i-am ucis pe toţi 
trădătorii. 

Prin moarte, devenisem om liber. 

— Blasfemie, blasfemie! repeta Michele Spriano. Erezie, 
sacrilegiu! 

Dar mă urma până la dig. 


Într-o dimineaţă, am văzut la orizont pânze umflate. 

Nicio galeră, nicio fregată barbară, nici măcar spaniolă sau 
venețiană, nu ridica asemenea pânze. 

Era francezul. 

Am aşteptat să arunce parâmele şi să fie legate, apoi ca turcii 
de la bord să coboare. 

Când sclavii negri şi acei sărmani creştini pentru care nimeni 
nu plătea vreo răscumpărare au început să descarce baloţii mari 
de pânză, atât de grei încât pasarela se îndoia sub greutatea lor, 
ne-am apropiat strecurându-ne în şirul hamalilor. 

Ajuns pe punte, am văzut un om stând cu picioarele 
desfăcute, dar strângând în pumn garda sabiei sale lungi, pe 
care o purta într-o parte. Ne-a urmărit cu privirea fără să pară 
surprins când ne-am îndreptat spre castelul din spate, având 
grijă să mergem aplecaţi, ascunzându-ne pe după pânzele 
strânse, coborând cele câteva trepte care duceau la zona dintre 
punți. Urma să vină se ne întâlnească. Trebuia să aşteptam 
noaptea. 

Pasul său, în liniştea întunericului, răsuna pe punte. Apoi i-am 
văzut silueta în susul scării, la lumina unui felinar, iar un glas 
poruncea să ne apropiem. Mâna stătea tot pe garda sabiei. lar 
întrebările veneau. 

Am răspuns. Spriano i-a întins punga. Căpitanul a cântărit-o, 
deschisă, luminându-i conţinutul, apoi băgându-şi degetele 
înăuntru şi făcând să sune ducaţii. 

— Sunt Robert de Buisson, corsar din La Rochelle, hughenot, 
domnii mei, a spus. S-a apropiat. Noi îi simţim pe papistaşi, a 
adăugat el ridicând fanarul şi privindu-ne. S-a aşezat, ne-a poftit 
să facem la fel, a pus fanarul între picioare, apoi a mormăit: Dar 
aici, suntem mai întâi creştini. 


Ridica ancora a doua zi. Urma să meargă de-a lungul coastelor 
barbare, apoi a celor spaniole. Nu va ataca decât nave spaniole 
şi genoveze, cele mai bune prăzi, coca fiindu-le plină de valuri de 
postav, mirodenii şi arme. 

Putea să ne lase pe coasta spaniolă sau, dacă luptam alături 
de el, în La Rochelle. Socotea că va putea trece de strâmtoarea 
Gibraltar în câteva săptămâni. 

Deodată a izbucnit în râs. 

— Când ajungem în La Rochelle, va trebui să alegeţi: 
hughenoți sau catolici. După cum merg vremurile, se ridică 
ruguri fie pentru unii, fie pentru alţii. Dacă însă călăii de acolo nu 
sunt de talia celor din rândul necredincioşilor, măcar ştiu să 
aprindă focul. 

Am spus: 

— Spania. 

Robert de Buisson a vânturat punga şi a zis, ridicându-se: 

— Spre Spania. 


PARTEA a Ill-a 


Capitolul 20 


Liber! 

Mă rog, îngenuncheat pe nisipul Spaniei, acolo unde sfârşesc 
valurile. 

Îmi umplu mâinile de acea apă foşnitoare, îmi scald faţa în 
căuşul palmelor. 

Imi place gustul sărat al marii. Această savoare aspră a 
libertăţii. 

Mulţumescu-Ţi, Doamne! 

Michele Spriano se aşază în genunchi lângă mine, apoi se 
ridică imediat. Traversează plaja, trece prin stufărişul de pe 
creasta dunelor, se caţără pe stânci. Silueta i se detaşează pe 
cerul încă întunecat al zorilor. Face gesturi largi, mă pofteşte să 
vin. 

Nu mă mişc. 

Vreau ca momentul în care îmi recapăt libertatea pe un 
pământ creştin să se prelungească. 

Sunt asemenea lui Dante când ajunge în paradis. 

Soarele care se ridică deasupra colinelor ce înconjoară golful 
mă orbeşte. 

Nu-l mai văd pe Michele Spriano. 

Mă întorc. 

Şalupa care ne-a adus la țărm a ajuns la navă. Marinarii se 
agită. In liniştea dimineţii abia tulburată de resac aud glasul lui 
Robert de Buisson dând ordin să se ridice pânzele. 

Acestea pocnesc, apoi se umflă. Nava se îndreaptă spre larg. 

Buisson ne avertizase că nu va întârzia de-a lungul acestei 
coaste andaluze. De la capul Paloş până la Malaga era înţesată 
de corsarii lui Tetuan. Bântuiau prin golfuri şi golfuleţe, pândind 
îndărătul capurilor. Atacau orice navă care nu aparţinea 
barbarilor şi beneficiau de complicitatea maurilor care populau 
vechiul regat arab al Granadei şi al Cordobei. 

Spaniolii, râdea Robert de Buisson făcând o mutră de dispreţ, 
îşi imaginau că i-au convertit pe mauri! 

— Papistaşii îşi iau visele drept realitate. Ei cred că trupul lui 
Hristos se află într-o bucată de pâine, iar sângele, într-un pahar 
cu vin! Şi atunci au crezut că maurii care intrau în biserici şi se 
rugau deveniseră buni creştini! Robert de Buisson zise cu glas 
tare, scuipând pe punte la picioarele noastre: Falşi renegaţi, falşi 
convertiți! Maurii se roagă, dar în direcţia Meccăi. N-am întâlnit 


niciodată un musulman devenit cu adevărat creştin! 

Aceşti mauri, continuase Buisson, dacă ne-ar descoperi, ne-ar 
prinde şi ne-ar da pe mâna barbarilor. Eram pradă bună, captivi 
pe care i-ar putea da la schimb. lar dacă am opune rezistenţă, 
ne-ar lua gâtul. 

Işi trecuse degetul mare peste beregată. 

Dar nici spaniolii nu ar fi mai blânzi. Ar dori să ştie cine ne-a 
adus pe ţărmul lor. Se fereau de corsarii francezi. 

— Mă urăsc mai tare decât pe barbari. Sunt din La Rochelle. 
Nu ştiu nimic despre ocean, în timp ce ţinutul barbarilor este 
fratele lor geamăn. Maurii le sunt vecini. Eu sunt cel străin! Ce-i 
interesează că sunt creştin? De altfel, pentru ei sunt un eretic! 

Robert de Buisson m-a luat de umeri în clipa în care mă 
îmbarcam pe şalupă. 

— Thorenc, eşti de viţă nobilă franceză. Papist, dar tatăl tău e 
supus regelui! Ce vei face în Spania însoţit de un negustor 
florentin? Un italian este întotdeauna un şarpe: uită-te la regină, 
această Medici! Prin toţi porii respiră numai venin. lar pentru 
spanioli vei rămâne un francez, orice le-ai spune! N-o să-ţi taie 
gâtul, dar te vor sufoca. Ştii ce este greabănul? iți vor rupe gâtul 
strivindu-ţi beregata. O fac cu multă încetineală. Sau - mă 
bătuse pe umăr - te vor da pe mâna Inchiziției, iar marele 
judecător te va condamna să fii ars pe rug sau să tragi la galere 
ca hughenot sau renegat. 

Se aplecase spre mine. 

— Thorenc, îţi spun: prefer un turc unui spaniol! Vino cu mine 
spre La Rochelle. Este ţara ta, regatul Franţei! 

Mă ţinuse strâns la piept. 

— Regatul tău, Thorenc! repetase. 

L-am îndepărtat şi am sărit în şalupă. 

— Regatul meu este credinţa! i-am răspuns în momentul când 
ambarcaţiunea se îndepărta de navă. Sunt din ţara care se luptă 
cu necredincioşii, nu din cea care se aliază cu ei. 

— Ludovic de Thorenc, tatăl tău... strigase Robert de Buisson. 

M-am gândit, fără a îndrăzni să-i răspund în aceşti termeni lui 
Robert de Buisson: „Nu am alt tată în afara lui Dumnezeu!” 


Apoi am privit cum se apropie de mine ţărmul Spaniei. 

Dorind să-l ating mai repede, m-am clătinat şi am căzut pe 
mal, acoperit de spuma albă a valurilor. 

Am stat mult timp cu braţele desfăcute ca o cruce, cu gura în 
nisipul umed şi rece. 


Aceasta mare care mă acoperea era apa botezării unui om din 
nou liber. 


Urc pe colină. Soarele se ridică şi, odată cu el, prinde din nou 
viaţă zumzetul nestăpânit al insectelor. 

Mă opresc la fiecare pas. Ascult. Mă întorc din nou spre 
orizont. Nava lui Robert de Buisson a trecut deja dincolo de cap. 
Mai zăresc doar partea de sus a pânzei. Marea, în golf, este o 
întindere pustie şi albastră măsurând spaţiul care mă desparte 
de-acum de iad. 

Sunt liber pe pământ creştin! 

Ajung la Michele Spriano, în vârful colinei. 


Deodată aud venind de dincolo de pădurea de stejari de pluta 
ce se întinde în faţa noastră sunetul de clopote care ba se 
apropie, ba se îndepărtează. 

Este inima mea care sună. Fiecare notă este bătaia libertăţii 
mele. M-am întors acasă. Clopotul alungă glasul ascuţit al 
muezinului. 

Michele Spriano întinde braţul. 

In depărtare, ghicesc clopotniţa deasupra acoperişurilor roşii. 

Ducă-se naibii toate minaretele şi terasele albe din Alger! 

Cobor în goană panta colinei, urmat de Spriano. Ajungem la 
pădure. Mai mult alerg decât merg. Au trecut deja şapte ani fără 
să pot îngenunchea în faţa unui altar, în Casa Ta, Doamne! 

Traversăm poieni, bălți verzi pe roşeaţa solului. La câţiva paşi, 
zăresc un ciobănaş lângă un copac. Ciopleşte o creangă, ridică 
ochii, sare în picioare. Ţipă, cuprins de spaimă: 

— Maurii, au venit maurii! La arme! 

Aleargă la vale printre copaci în ciuda apelurilor noastre. Ne 
oprim. Ne privim: pline de praf, hainele, fularele, vestele, 
turbanele sunt cele pe care le-am luat ca să ne strecurăm la 
bordul navei franceze. Veşmintele astea l-au înşelat pe cioban. 
Le smulg ca pe o piele murdară care mi-a stat atâta timp lipită 
de trup, încât am uitat-o; a fost nevoie de acest strigăt de groază 
al ciobănaşului ca să o simt că mă desfigurează, mă apasă. 

Deodată, apar nişte călăreţi care ne înconjoară şi ne împung 
cu lâncile. 

Incerc să apuc coada uneia dintre arme şi strig. 

Am învăţat spaniola în cei şapte ani de iad. Spriano o vorbeşte 
chiar mai bine ca mine. Mă bat cu pumnul în piept. 

— Creştini, sclavi de la necredincioşi. Captivi pentru care se 


plăteşte recompensa, evadați din închisorile de la Alger, asta 
suntem! 

Repet întruna aceste cuvinte. Omul care comandă mica trupă 
este la fel de brunet ca un maur. Ochii îi sunt tot atât de 
pătrunzători ca ai lui Dragut. Mă loveşte cu lancea. 

— Renegaţi, spioni ai barbarilor! zice, înţepându-mi gâtul cu 
vârful lăncii. 

Mai strig: 

— Suntem tovarăşii lui Diego de Sarmiento. Sarmiento! 

Işi retrage arma. 


Mergem către sat. De cum ajungem la primele case, ţăranii se 
adună în alai. Femeile ne blestemă, bărbaţii aruncă spre noi cu 
pietre. 

In piaţă, în faţa bisericii, un ţăran agaţă de creanga unui 
platan un ştreang. 

Doamne, vrei să murim aici, pe pământul creştin regăsit? 

Un preot iese din biserică, îi da deoparte pe săteni, se uită la 
noi. Spătos, cu creştetul ras, are mişcări iuți. 

Repet: 

— Diego de Sarmiento, tovarăşul nostru de galeră şi de 
închisoare, era din Granada. Regele Spaniei, Filip, i-a plătit 
răscumpărarea. Diego de Sarmiento: creştin la fel ca mine, ca 
noi! 


Preotul ne duce în biserică. Închid ochii. 

Această răcoare, mireasma de tămâie... Acest murmur al 
femeilor în rugăciune... i 

Intru în confesional. Aşa a vrut preotul. In penumbră, îi aud 
răsuflarea grea. Imi sprijin capul de lemn. 

Mă întreabă. Şi tot ceea ce am crezut dus, spălat de resac şi 
de spuma albă în timp ce valurile mă acopereau, revine, îmi 
inundă sufletul şi mă obsedează. 

li spun despre Dragut şi despre Mathilde de Mons. 

Îi spun despre cei schingiuiţi, jupuiţi, spintecaţi, ciopârţiţi sau 
devoraţi. 

li spun despre Cayban. 

li spun despre mâinile mele în jurul gâtului acelui renegat al 
cărui trup alunecă pe lângă al meu şi devine atât de repede rece 
ca pământul la apus de soare. 

Preotul îmi dă iertarea. 

Imi aduce la cunoştinţă că unchiul lui Sarmiento, don Garcia 


Luis de Cordoza, este căpitanul general al Granadei. lar contele 
Diego de Sarmiento se află lângă Filip al II-lea, regentul Spaniei. 

— Dar numai Dumnezeu ştie pe unde! Regentul nostru 
cutreieră lumea alături de tatăl său, împăratul. 

Preotul îşi face cruce. 

Ne va însoţi la Granada, la don Garcia. 


Părăsim biserica. Soarele arde pământul, pielea, ochii. 

Preotul îi repede pe ţăranii care stau adunaţi. 

— Sunt buni creştini, le spune arătând spre noi. Se întorc din 
iad. Rugaţi-vă pentru ei, căci au trăit ca sclavi la păgâni, supuşi 
legii Satanei! 

Mă uit la feţele oamenilor care ne înconjoară: mauri, spanioli? 
Falşi convertiți sau adevăraţi creştini? 

Au pielea mată. Seamănă cu necredincioşii care s-au uitat de 
atâtea ori la noi fără compasiune pe străzile din Toulon şi din 
Alger. 

Oare credinţa nu este pentru majoritatea decât o mască în 
spatele căreia se strâmbă fiara demonică? 


Bucuria de a fi liber mi-e tulburată pentru întâia oară. 

Mi-e teamă să nu cumva să vorbesc ca un necredincios, ca un 
eretic, ca un păgân. 

Doamne, nu putem părăsi iadul decât părăsind viaţa? 

lar acest pământ unde ne petrecem viaţa noastră carnală este 
doar împărăţia suferinţei, imperiul lui Lucifer? 

Dar dacă aici domneşte Răul, atunci cum să aperi Binele? 

Cum să-i condamni pe cei care se supun legii diavoleşti, dacă 
ea are aici puteri depline? 

Merg cu capul plecat. 

Nu vreau să-i împărtăşesc temerile şi îndoielile mele lui 
Michele Spriano, dar ştiu că va trebui să înfrunt noi ispite, noi 
încercări. 

Un pământ, chiar creştin, nu poate fi paradisul. 


Capitolul 21 


Doamne, în ziua când am împlinit douăzeci şi cinci de ani, am 
intrat în Granada prin Puerta de Los Molinos. 

Am auzit glasuri vioaie, râsete şi cântece. 

Pe malurile râului care se strecoară printre casele văruite cu 
ocru, printre platani şi coline am văzut femei cu braţe dezgolite. 

Mi-am ferit privirea. 

Părintele Fernando, care ne însoţise încă de la plecarea din 
satul de pe coasta Veluz Malaga, unde ne-am petrecut prima 
noapte de libertate, l-a luat de braţ pe Michele Spriano şi i-a 
arătat oraşul. 

Am vrut să-mi scot din minte prezenţa femeilor şi să-l ascult. 

Vorbea cu glas tare. 

De secole, spunea el, Granada, capitala regatului 
necredincioşilor, fusese ca o rană în coasta Spaniei. Nimeni nu 
putuse să-i învingă pe regii mauri. Ei crezuseră că vor putea 
stăpâni acest pământ la nesfârşit. 

Părintele Fernando a întins braţul, a arătat colinele şi a strâns 
pumnul. 

— Campo de Los Martires, Carmen de Los Martires’... a spus 
el. 

Cu oasele martirilor creştini îşi construiseră maurii palatele şi 
moscheile lor. 

A făcut câţiva paşi, poftindu-ne să-l urmăm, şi am descoperit, 
în vârful unei coline, acele ziduri crenelate, ornate cu mozaicuri, 
acel palat mândru şi mare, Alhambra, cea mai înaltă construcţie 
pe care o văzusem vreodată. 

Am rămas mut de uimire. Necredincioşii nu erau doar nişte 
barbari comandaţi de nişte renegaţi ca Dragut, ci erau şi nişte 
regi constructori, puternici şi periculoşi. 

— Se credeau stăpâni, a adăugat părintele Fernando. Creştinii, 
sub jugul lor, se converteau ca să nu ajungă sclavi. Dar într-o zi, 
pe 2 ianuarie 1492, armata lui Fernando şi a Isabelei Catolica a 


3 Los carmenes erau case ale familiilor de nobili arabi, cu grădini 
uriaşe înconjurate de ziduri înalte, pentru a nu fi remarcate din afară. În 
timpul ocupaţiei maure a oraşului Granada, creştinii care lucrau la 
construcţia palatului Alhambra erau ţinuţi prizonieri în închisoarea 
subterană din Carmen de Los Martines. În secolul al XVI-lea, când 
creştinii au cucerit Granada, Carmen de la Los Martires a devenit 
mănăstire, fiind dărâmată în 1842. (n.red.) 


pătruns în oraş prin acea Puerta de Los Molinos, iar regele 
Boabdil, maurul, a fugit. Şi cum, zărindu-şi de departe oraşul 
abandonat, începuse să plângă - e/ suspiro del Moro -, mama lui 
i-a spus, cu dispreţ: „Nu plânge ca o muiere după ceea ce nu ai 
ştiut să aperi ca un bărbat!“ 

Părintele Fernando s-a oprit pe podul ce trecea peste rio 
Darro. 

— Femeile sunt iarăşi creştine, a murmurat el. 

Spălau, storceau, trăgeau, întindeau pânzeturi albe pe pietrele 
râului. 

Unele dintre ele erau ghemuite, iar trupul li se legăna. Când se 
ridicau, pieptul le umfla bluza. Cu braţul ridicat, îşi strecurau sub 
bonete şuviţe de păr. 

Altele cărau balii mari de lenjerie pe cap, ridicându-şi cu mâna 
stângă rochiile lungi negre, apoi intrau în râu trecând prin vad. 

Am zărit pânza jupoanelor, pielea albă a braţelor, a picioarelor 
şi a pulpelor. 

Mi s-a făcut ruşine şi m-am simţit luat de val, cu pântecele şi 
cu obrazul devorate de o bucurie la fel de arzătoare ca o 
promisiune. 

Despre plăcerile cărnii nu ştiam decât gemetele sodomiţilor în 
penumbra galerei sau  ţipetele femeilor desfăcute de 
necredincioşi, doi dintre ei ţinându-le de glezne, alţi doi, de 
mâini, iar al cincilea pătrunzând între picioarele lor. 

Mi-a fost teamă să nu fiu ales de una dintre gărzi ca să-i 
servesc de distracţie pentru noapte înainte de a mă trimite, 
pângărit, pe banca de la rame sau de a mă da pe mâna 
marinarilor de pe galeră. 

Condiţia de captiv bun de răscumpărat, bun personal al lui 
Dragut, mă protejase. 

O iubisem pe Mathilde de Mons şi suferisem că mă respingea 
şi că se dăruia luxuriei cu Dragut Desfrânatul. Dar nu 
îndrăznisem niciodată să o doresc. 

Pentru mine dorinţa nu era decât jena pe care o aveam după 
unele nopţi când mă trezeam dimineaţa cu pulpele năclăite, 
amintindu-mi astfel, roşind, visele pe care le avusesem. 

Dintr-odată, braţele şi picioarele dezgolite ale acestor femei, 
glasurile şi cântecele lor, râsetele mă înfierbântau. 

Asta însemna libertatea: o credinţă, o femeie. 

Cu acest foc în mine am intrat în presidio, palatul căpitanului 
general, don Garcia Luis de Cordoza, calle de Los Molinos. 


Capitolul 22 


L-am urât pe bătrânul acesta cu obraz pământiu. 

Trona în penumbră, în fundul sălii din presidio unde intrasem 
precedaţi de doi soldaţi cu uniforme de culoarea sângelui şi a 
aurului. 

La fiecare pas loveau cu coada suliţelor parchetul cu lamele 
încrucişate. 

Ofiţeri, preoţi, femei ale căror dantele albe se întretăiau pe 
rochiile largi şi negre mărgineau sala, formând astfel o alee 
foşnitoare până la podiumul în centrul căruia stătea don Garcia 
Luis de Cordoza. 

Soldaţii s-au oprit la câţiva paşi de el. 

l-am văzut pe părintele Fernando şi pe Michele Spriano 
plecându-se. Eu doar am înclinat capul pentru o clipă. 

Când l-am ridicat, mi-am încrucişat privirea cu a căpitanului 
general. 

Ochii îi erau afundaţi în cărnurile zbârcite, gălbejite ale feţei 
sale pergamentoase. 

Părintele Fernando a început să vorbească pe un ton umil, 
aproape rugător. Ofta, făcând apel la bunătatea lui don Garcia 
Luis de Cordoza. Părea că imploră iertarea, graţia căpitanului 
general, ca şi cum noi eram vinovaţi că am fugit, că am fost 
captivi buni de răscumpărat, că am debarcat pe coasta andaluză, 
aproape de satul Veluz Malaga. 

De mai multe ori am fost ispitit să spun că îmi imaginasem că 
vom fi primiţi cu afecţiune, că vom fi sărbătoriţi ca doi creştini 
care, timp de ani de zile, refuzaseră să cedeze în faţa 
necredincioşilor. Dar în această sală a presidio-ului Granadei 
murmurul era de bănuială şi de batjocură. 

— Au fost, continua părintele Fernando, tovarăşi de galeră şi 
de închisoare cu ilustrul vostru nepot, contele Diego de 
Sarmiento, Dumnezeul să-l aibă în pază şi să-l lumineze în 
grelele sale îndatoriri pe care le are pe lângă Sfânta Noastră 
Maiestate, regele Filip al II-lea... 

Cu o mişcare abia schiţată a mâinii stângi, căpitanul general l- 
a întrerupt pe părintele Fernando. Avea degetele noduroase, ca 
nişte cârlige, deformate de gută; ai fi zis ca sunt nişte gheare 
roşii ieşite din mâinile sale umflate. 

— Un neguţător toscan, a zis el. 

Faţa îi exprima disprețul, dar fără să se uite către Michele 


Spriano. 

— Un francez... 

Glasul îi era la fel de dispreţuitor. S-a uitat îndelung la mine 
fixându-mă cu un aer de dezgust, cu pleoapele pe jumătate 
închise, încât trebuia mai mult să-mi imaginez privirea. 

Mi-am amintit de cea a lui Dragut Arsul, Dragut cel Crud. 

— Francez! a repetat el. 

Nu a pus nicio întrebare, dar a ridicat uşor capul şi, cu un 
semn din bărbie, urmat de un altul, mi-a poruncit să vorbesc. 

Am privit în jur. Am ghicit toate acele feţe ale căror trăsături 
erau şterse de penumbră. Flacăra marilor candelabre făcea să 
scânteieze aurul, rubinele, diamantele colierelor şi ale inelelor. 

— Sunt Bernard de Thorenc, am zis, viconte, captiv de 
răscumpărat de peste şapte ani, creştin, fericit, până în clipa 
aceasta, de a fi pus piciorul pe pământul catolic al Spaniei. Cer 
să intru în rândurile armatei sale, să-l urmez pe regele ei, pentru 
a lupta împotriva necredincioşilor, oriunde s-ar afla aceştia. 

Cred că vorbind am bătut cu piciorul drept în parchet. 

Căpitanul s-a ridicat, sprijinindu-se. A repetat „viconte Bernard 
de Thorenc...“ pe un ton atât de ostil, părând gata să mă 
pălmuiască. 

Am văzut cum i se încleştează degetele pe braţul fotoliului, de 
parcă unghiile îi pătrundeau în ele, şi un sentiment de spaimă - 
acelaşi care mă cuprinsese în faţa lui Dragut - m-a paralizat. 

Apoi întreaga mea fiinţa s-a revoltat. Mi-am umflat pieptul. Nu 
mi-am plecat capul în faţa lui Dragut cel Crud, cum aş fi putut 
ceda în faţa acestui moşneag cu obraz cenuşiu? 


A vorbit mult, Doamne, şi nu voi uita în veci umilinţa de care 
am avut parte, ruşinea şi mânia care mă înăbuşeau. 

Totuşi, nu eram surprins de acuzaţiile pe care i le aducea 
tatălui meu. Nu-l respinsesem chiar eu însumi? Cu toate acestea, 
aveam impresia, ascultându-l pe don Garcia Luis de Cordoza, că 
sunt jupuit, că fiecare dintre cuvintele sale desprindea o şuviţă 
de carne ca şi cum, cu fălcile înfipte în trupul meu, dinţii lui îmi 
pătrundeau în carne, în sufletul zdrobit. 

Spunea că îl cunoscuse pe Ludovic de Thorenc - „contele, 
scuipa el cuvintele cu dispreţ, tatăl dumitale“ - la Madrid, la 
Milano atunci când era vorba de negociat suma răscumpărării 
cerute de „marele nostru împărat Carol Quintul“ pentru 
eliberarea lui Francisc |, prizonierul său! 

— De ce nu i-am ucis pe amândoi, pe regele făţarnic şi cu 


suflet blestemat şi pe contele Ludovic de Thorenc, tatăl tău!? 

Mă tutuia pentru a mă lovi mai bine. 

Se adresa şi asistenţei, ale cărei murmure şi exclamaţii îi 
punctau cuvintele. 

Francisc | şi fiul său Henric al II-lea, regi nelegitimi, întrucât se 
împotriviseră şi unul, şi celălalt împăratului Sfântului Imperiu 
Roman. Francisc, tatăl, complice al lui Soliman Turcul. In ceea ce- 
| priveşte pe contele Ludovic de Thorenc, după ce stăpânul său 
Francisc şi-a recăpătat libertatea, a mers la Constantinopol să 
pecetluiască  diavoleasca alianță cu sultanul împotriva 
împăratului catolic, rege al Spaniei, Carol Quintul, Dumnezeu să-l 
aibă în pază! 

lar acum, Henric al II-lea, fiul, soţul acelei perverse Caterina, 
florentină, fiică de negustor, îi plătea şi-i ridica pe prinții eretici 
germani împotriva împăratului. Recruta pentru ei soldaţi, le 
plătea solda. Şi mergeau de la un prinţ la altul pentru a-i seduce, 
pentru a-i corupe, pentru a-i convinge să pornească la război 
împotriva suveranului lor legitim, „Carol Quintul al nostru“? Cine? 
Contele Ludovic de Thorenc, fiul acestuia Guillaume şi acel 
căpitan general, Filip de Polin, care îşi ancorase galerele 
franţuzeşti, bord la bord cu cele turceşti! 

lată ce era contele Ludovic de Thorenc, suflet blestemat al 
suveranilor rebeli faţă de Biserica lor, renegaţi ai credinţei, gata 
de orice viclenie pentru a-şi păstra şi a-şi spori puterea, inamici 
ai Spaniei, inamici pe viaţă ai adevăratei şi sfintei demnități 
imperiale! 

S-a aplecat înspre mine. 

— lar tu, viconte Bernard de Thorenc, ai vrea să intri în 
rândurile armatei noastre, să-l urmezi pe rege nostru? Şi ai vrea 
să avem încredere în tine ca să-ţi înfigi pumnalul trădării în 
spatele spaniol? 

Soldaţii m-au reţinut în clipa în care m-am repezit spre 
treptele estradei. M-au prins de umeri şi m-au obligat să 
îngenunchez. Şi-au încrucişat cozile de la sulițe, iar lemnul lor m- 
a zdrobit, obligându-mă să-mi încovoi spinarea. 


Am ghicit că Michele Spriano făcea un pas spre mine. l-am 
simţit mâna pe cap. 

A spus că preferasem închisoarea şi galera necredincioşilor în 
faţa libertăţii pe care mi-o ofereau tata şi acest Filip de Polin. 

— Don Garcia Luis de Cordoza, ilustre căpitan general al 
Granadei, Bernard de Thorenc a refuzat ca aliaţii necredincioşilor 


să plătească răscumpărarea. L-am văzut în fiecare zi la 
închisoarea din Alger. l-am îngrijit rănile pe care călăii lui Dragut i 
le-au făcut. Ştiu ce a suferit, cât curaj a avut! A ucis un renegat 
pentru a-şi cuceri libertatea, căpitane general, nu şi-a 
răscumpărat-o! Intrebaţi-l pe nepotul dumneavoastră, Diego de 
Sarmiento. Aduceţi-i la cunoştinţă că tovarăşii săi de închisoare, 
Michele Spriano şi Bernard de Thorenc, se află în Granada. 

Don Garcia trebuie să fi făcut un semn, fiindcă soldaţii şi-au 
luat suliţele de pe grumazul meu şi m-am ridicat. 

L-am privit pe căpitanul general. Işi încrucişase degetele pe 
piept, ascunzând astfel pecetea pe care o purta atârnată la un 
lung colier făcut din zale mari de aur. 

— Să fie ţinuţi în presidio, a spus. 

Părintele Fernando a bolborosit câteva cuvinte, iar soldaţii ne- 
au scos din marea sală întunecată. 


Capitolul 23 


M-au închis într-o cămăruţă boltită, luminată doar de o 
deschizătură în care se încrucişau două bare. Vântul rece îşi 
strecura tăişul prin ele, iar şuieratul său era atât de ascuţit, încât 
mă treceau fiori. 

Uneori se mai amestecau glasuri de femei, îndepărtate şi 
fugare. 

Mi le imaginam pe acele spălătorese zărite pe malurile lui rio 
Darro, în ziua sosirii noastre în Granada. Gândul îmi zbura la ele. 
Uitam mânia care îmi tortura sufletul de când soldaţii mă 
împinseseră în acest ungher care nu avea ca mobilier decât un 
pat îngust şi un taburet prins de podea, precum şi două blide. 

Ascultam cântecele, râsetele. Mă agăţam de bare. Incercam să 
văd malurile, femeile. Imi aduceam aminte de braţele lor 
dezgolite, de mişcarea trupurilor, de pielea albă a pulpelor. 

insă colinele care dominau Granada îmi închideau orizontul. 

Observam doar marginea de sus a zidurilor Alhambrei şi 
marele crucifix care se înălța pe Monte Mauror, în mijlocul lui 
Campo de Los Martires. 

M-a apucat din nou furia. 

Doamne, mă răzvrăteam împotriva Ta! 

Oare suferisem atât de mult între necredincioşi doar pentru a 
cunoaşte o închisoare creştină? Şi ce mă interesa că Alhambra 
nu mai era palatul regilor mauri, dacă şobolanii care îmi alergau 
pe faţa, noaptea, pe galerele lui Dragut sau în citadela din 
Toulon, îşi făceau de cap şi aici, în jurul meu? 

Mai trebuia să aştept încă patru ani pentru a mi se acorda 
libertatea? 

Nu plătisem destul pentru trădările tatălui şi ale fratelui meu? 

Trebuia să cunosc disperarea? 

Asta te întrebam, Doamne, recunosc, cu arţag. 

În ce nouă prăpastie infernală Te hotărâseşi să mă arunci? La 
ce noi încercări voiai să mă supui? 

Intrebările acestea şi mânia mi-au sfâşiat sufletul. 

Apoi, într-o dimineaţa, uşa s-a deschis şi a intrat o femeie. 


Mai întâi i-am văzut albastrul ochilor încercuiți de un alb 
intens. 

Pielea obrazului tras părea şi mai mată, chiar mai închisă, 
încât m-am gândit imediat că era vorba despre o maură: poate 


una dintre cele convertite de bunăvoie sau de nevoie, sincere 
sau ascunse, care populau vechiul regat musulman Granada şi 
Cordoba, Andaluzia despre care Robert de Buisson, corsarul, îmi 
spusese că rămăsese încă nedomolită, gata să le reteze gâtul 
acelor spanioli care credeau că o supuseseră. 

Femeia a închis uşa, înaintând. 

M-am retras. Ce voia? 

O mantie neagră îi acoperea părul ca smoala, umerii şi 
colţurile de dantelă înnodate între sâni. 

Era zveltă, cu trupul strâns într-o rochie largă de catifea 
închisă. Ţesătura avea reflexe violete şi roşii, la piept, brodată cu 
fir de aur. 

A făcut câţiva paşi în încăperea mică, privind spre ferestruică. 

Pasul îi era mândru, iar figura, plină de dispreţ. Sub dantela 
înaltă şi albă din jurul gâtului, am observat un colier mare din 
argint incrustat cu smaralde şi cu rubine. 

M-am gândit că nu putea fi nici servitoare, nici soţie. Purta o 
îmbrăcăminte prea bogată şi era prea liberă în mişcările sale. 

Mi-am imaginat-o culcată lângă don Garcia de Cordoza, la fel 
cum stătea alungită Mathilde de Mons - Dumnezeu ştie unde! - 
lângă Dragut. 

lar trupul şi sufletul mi-au fost izbite de o lovitură de secure. 


Dintr-odată, mi-am amintit-o, mi-am adus aminte de acea 
privire albastră. 

Când traversasem sala presidio-ului, după ce căpitanul 
general poruncise să fim închişi, nu văzusem decât chipuri ostile 
şi priviri aţintite asupra mea ca nişte sulițe. 

Bărbaţii şi femeile printre care treceam, încadraţi de soldaţi, 
îşi şopteau disprețul şi batjocura. Mi se păruse chiar că rândurile 
li se strânseseră, lăsându-ne doar un coridor îngust, şi că erau 
gata să ne lovească. 

In apropiere de uşa la care ajunseserăm în sfârşit, o 
observasem pe această femeie, care stătea deoparte ca şi cum 
nimeni nu voise sau nu îndrăznise să se apropie de ea. 

Ochii săi albaştri se uitaseră la mine fără ură. Mi se păruse că 
întrezăresc în ei compasiune şi chiar durere. 

Soldaţii însă m-au împins afară, şi nu am întors capul. 

Totuşi, în prima noapte, în timp ce mă chinuiam să adorm, 
izbind cu piciorul şobolanii care se aventurau până în culcuşul 
meu, doar amintirea acestor ochi fusese în stare să mă 
liniştească. 


Acum erau aici, fixându-mă. 


Şi-a strecurat mâinile sub volanele rochiei, aplecându-se un 
pic, lăsând să-i apară gâtul lung strâns de colier. Am fost ispitit 
să întind braţul, să-i smulg ceea ce consideram a-i fi simbolul 
servituţii. 

S-a apropiat de mine. Avea ochi blânzi. Mi-a pus în faţă, ca 
pentru a se feri de ochii mei, cartea legată în piele cu litere de 
aur incrustate, pe jumătate şterse, atât fusese de mângâiată şi 
de deschisă de degetele lui Michele Spriano. 

Era Comedia sa, Divina sa, cartea maestrului său, Dante. El 
însuşi îmi spusese de mai multe ori că îşi pusese viaţa în pericol 
pentru a o putea păstra şi ca ar fi preferat să moară decât să fie 
despărţit de ea. 

Aşadar, îl uciseseră pe Michele Spriano. 

Am avut impresia că fusesem lovit în moalele capului. 

N-am luat cartea. Am îngenuncheat. 

Am simţit mâna femeii aşezându-mi-se pe plete. l-am auzit 
glasul, gros, într-adevăr de maură, ale cărui accente puteau să 
se preschimbe deodată în note ascuţite. 

Această carte era a mea, acum, a spus ea. Michele Spriano 
dorise să-mi fie dată în clipa în care a plecat. 

Am ridicat fruntea. Şi-a retras mâna, dar zâmbea. 

Don Garcia Luis de Cordoza îl eliberase pe Michele Spriano, 
care părăsise Granada chiar în dimineaţa aceea. 

Mergea la Malaga, şi de acolo, imediat ce găsea o navă 
însoţită de un convoi de galere, pleca la Barcelona, apoi la 
Genova sau la Pisa. 

Michele dorise să păstrez eu cartea până în ziua când urma să 
ne regăsim aici, pe pământ, sau în purgatoriu. 

Continuase să zâmbească. 

— Nu-şi imagina, a continuat ea, că va veţi revedea în paradis 
sau în infern. Mi-a spus că aţi trecut deja prin infern. De la 
Barcelona, a adăugat ea, negustorul toscan îi va trimite un răvaş 
contelui Diego de Sarmiento, fiindcă nu era sigur că don Garcia 
Luis de Cordoza a făcut-o. 


Am luat cartea şi am strâns-o la piept. 

Femeia s-a aşezat pe taburet. Lumina cădea din deschizătură 
luminându-i mâinile cu degete prelungi şi unghii sidefii. 

— La fel ca tine, sunt în închisoare, a murmurat ea. 

Şi-a ţuguiat buzele şi nu am mai văzut nimic decât această 


gură mofturoasă. 

— Dar - a arătat ea spre zidurile cămăruţei - nu există nici 
ziduri şi nici uşă care să mă oprească. Pot ieşi din presidio când 
vreau, pot să urc până la Alhambra, să mă plimb de-a lungul lui 
rio Darro; pot să-mi aleg biserica unde vreau să mă rog... A râs. 
Sunt creştină, la fel ca tine! Cu o mişcare rapidă şi-a îndepărtat 
mantila cu mâna stângă şi şi-a trecut degetele prin şuviţele 
negre. Sângele meu este maur, a precizat. Sunt de neam nobil. 
Sunt o Thagri. 

Nu mai zâmbea, dar a început să vorbească cu glasul său 
răguşit, murmurând că toţi creştinii ignorau istoria glorioaselor 
regate Cordoba şi Granada. Să privească Alhambra! Să măsoare 
grandoarea maurilor cu înălţimea zidurilor acestui palat! Dar 
puterea maurilor a fost spulberată de o tânără sclavă spaniolă, 
Isabela de Solis. Se convertise la islam, devenise Thuraiya şi-l 
înnebunise de patimă - oarbă - pe regele Mohamed. Atunci a 
venit timpul nefericit al regilor laşi, plângăreţi, al lui Boabdil... 

S-a ridicat. 

— Mă numeam Aisha. Dar am fost botezată. Port numele celei 
pe care voi o numiţi Fecioara Maria. Mă cheamă Lela Marien. A 
deschis uşa. Sunt stăpâna inimii şi a trupului lui don Garcia Luis 
de Cordoza. Eu am obţinut ca Michele Spriano să fie eliberat. S-a 
întors spre mine, atingându-mi obrazul cu vârful unghiilor. Dar 
tu, tu ce vrei? 


Capitolul 24 


lartă-mă, Doamne, dar i-am oferit trupul şi sufletul meu celei 
care primise drept nume de botez Lela Marien. 

Când stăteam culcaţi unul lângă altul sub voaluri, în camera 
aflată în unul dintre turnurile din presidio, nu departe de 
cămăruţa mea de prizonier, ea repeta adesea ca pe o incantaţie: 
„Lela Marien“, apoi îmi spunea cu un glas mândru şi puternic: 
„Marien, Maria... Port numele Fecioarei Maria, mama lui 
Dumnezeu!” 

Se ridica. Goală. 

Fusesem surprins, când o dezbrăcasem şi o mângâiasem 
pentru întâia oară, de sânii grei, de şoldurile largi. In rochia sa 
neagră, nu-mi imaginasem că dedesubt putea fi acest fruct plin. 

Se aşeza, cu picioarele încrucişate, părul negru cu bucle 
acoperindu-i umerii. Adesea îşi punea mâinile sub sâni ca pentru 
a-i susţine sau a-i frământa. 

Se apleca spre mine, iar trupul ei îl atingea pe al meu, dar, 
când voiam să o prind, se retrăgea. 

Fiindcă ea era aceea care mă poseda. Ea mă iniţia. Ea avea 
grijă să mă întorc în închisoare înainte ca don Garcia Luis de 
Cordoza să revină din inspecții. 

Căpitanul general lipsea uneori mai multe zile pentru a merge 
la Cordoba sau până la Cartagena sau Sevilla. 

Lela Marien îmi povestea că aceste călătorii îl epuizau, dar că 
regele şi împăratul îi cereau să vegheze asupra Andaluziei. 

— Spaniolii au cucerit-o, dar se tem, şoptea Lela Marien. 

Işi ducea mâinile la ceafă şi se legăna încet înainte şi înapoi. 

Işi apleca, aproape să-şi frângă, trupul, care nu avea nimic 
gracil, fără vreun efort. Stând jos, mă săruta pe piept în timp ce 
eu eram întins. Sfârcurile mă atingeau. Apoi se îndepărta şi se 
răsturna, cu şoldurile şi cu picioarele rămânând nemişcate, încât 
ceafa atingea patul, iar sânii se bombau, întinşi, provocatori. 

— Tu eşti creştin, dar nu spaniol, relua ea, ridicându-se. 
Spaniolii sunt nişte porci, nişte câini, nu pentru că sunt creştini, 
ci pentru că sunt spanioli. 

Imi apăsa buzele cu palma, le strivea. 

— Fii mai întâi din ţara ta, din familia ta, spunea. Spaniolilor nu 
le plac oamenii regelui Franţei. Don Garcia te urăşte. Te va ţine 
prizonier, apoi va pune să fii gătuit sau otrăvit pentru că eşti din 
regatul Franţei şi pentru că te-am ales. li execută pe toţi bărbaţii 


pe care îi aleg. Cât despre mine, prea îi satisfac toate plăcerile ca 
să mă ucidă. 

işi întindea şi îşi arcuia trupul stând în echilibru pe vârful 
degetelor, cu picioarele uşor depărtate, şi îi ghiceam despicătura 
roşie cu buze aproape negre. 

— Pot face orice cu trupul meu, zicea ea, gâfâind un pic. El 
ştie. Nu poate renunţa la mine. M-ar vrea sclava sa, dar nimeni 
nu-mi poate fi stăpân. 

Mă privea fix, şi parcă privirea-i albă-albastră mă dărâma, mă 
înlănţuia. 

Murmura: 

— Spaniolilor le este teamă. Don Garcia Luis de Cordoza se 
teme de mine. Ştie că eu nu uit că sunt Aisha, descendentă din 
Thagri. Ai mei au deţinut mai mult pământ şi mai multe palate, 
mai multe oi decât regii Cordobei şi ai Granadei. Crezi tu că pot 
uita doar pentru că m-au botezat cu numele de Lela Marien? 
Sunt maură, iar aici toţi au rămas mauri. Intr-o zi, Allah, dacă îi 
suntem credincioşi, îşi va aminti că acest pământ ne aparţine şi 
ni-l va da înapoi. lar Alhambra şi moscheile vor fi din nou ale 
noastre. 

Işi punea palma pe pieptul meu. 

— Tu nu eşti spaniol. Trebuie să părăseşti Granada înainte ca 
porcul acesta de căpitan general să te ucidă. 

Degetele îi alunecau pe pielea mea. Am fremătat. S-a întins 
lângă mine. 

— Ai să-ţi aduci aminte de Aisha, a şoptit ea. 


Capitolul 25 


Într-o noapte de martie, pe când şobolanii, cuprinşi parcă de 
panică, alergau şi săreau de la un perete la altul, agăţându-se de 
cizmele mele când încercam să-i lovesc - aveam impresia că 
sunt asediat de această hoardă chiţcăitoare care îmi lua cu asalt 
patul şi m-ar fi copleşit dacă aş fi încetat o clipă să mai lupt -, 
Lela Marien a deschis uşa. 

Lumina albă a nopţii vântoase a invadat temniţa. 

Şobolanii s-au oprit, nişte forme negre ghemuite unele în 
altele pe jos. 

Lela Marien a făcut un pas şi, dintr-odată, au dispărut 
scheunând, afundându-se între pietrele zidului. 

M-am ridicat. 

— Are să fie plecat mai multe săptămâni, a zis Lela luându-mă 
de mână. Trebuie să pleci încă din noaptea asta. 

Mi-am luat cizmele. Un şobolan uriaş a ieşit din una din ele 
fixându-mă cu ochii săi roşii. 

Un şuierat, o izbitură surdă; şobolanul zăcea la pământ cu 
capul tăiat. 

Am văzut sabia curbată pe care o ţinea Lela Marien. 

M-a scos afară din temniţă. 


Nu am uitat nicio clipă vreun cuvânt din noaptea aceea. 

Mergeam alăturaţi pe coridoarele pustii din presidio. Se auzea 
doar vântul învârtejindu-se, măturând curţile, aplecând arborii 
din patio, intrând pe sub portaluri. Este atât de rece, după ce 
parcurge văile lui rio Darro şi cele ale lui rio Genil din munţii 
înzăpeziţi, încât îţi crapă obrajii şi buzele, îţi jupoaie mâinile. 

Coborâm câteva trepte, înaintăm pe sub o boltă joasă, 
călăuziţi de un om care duce o torţă. Simt parcă atingerea unor 
aripi; şobolani care se strecoară şi sar. Şi dintr-odată cerul 
înstelat, susurul unui râu. 

Suntem pe malul râului Genii. Recunosc arcele de la Puerte 
Verde pe unde am trecut când am intrat în Granada însoţit de 
Michele Spriano şi de părintele Fernando. Duc mâna la piept ca 
să mă asigur ca Divina nu a alunecat, că a rămas sub cămaşă. 

Vântul suflă atât de tare, încât trebuie să mergem aplecaţi 
până la caii pe care îi ţine un alt bărbat. 

— El e Juan Mora, spune Lela Marien. Nu te va părăsi decât 
dacă i-o ceri. 


Îmi întinde o pungă. Gestul este atât de hotărât, glasul, atât 
de ferm, încât o accept fără vreun cuvânt. 

— Vei ajunge la Valladolid înainte ca don Garcia să se întoarcă 
în Granada. Dacă Diego de Sarmiento este cu adevărat prietenul 
tău, căpitanul general nu-ţi va putea face nimic. 

Am vrut să o strâng în braţe pe Lela Marien. l-am simţit 
ezitarea. Am crezut că se va lăsa. 

l-am spus Aisha şi i-am propus să fugă cu mine. 

— Vom părăsi Spania. Vom ajunge în Franţa. Vom trai la 
Castellaras de la Tour. Vom uita lumea. Vom calări şi vom vâna 
pe pământurile noastre, de la Thorenc la Andon, de la Cabris 
până la falezele care domină valea râului Siagne. 

M-am oprit. 

Am revăzut Marea Fortăreaţă Mons. 

M-am gândit la Mathilde, la Dragut. 

Aisha m-a împins, repetându-mi că trebuia să plec imediat, să 
traversez Granada şi să urc pe valea lui rio Darro, ca sa fiu deja 
pe drumul spre Linares când se vor ivi zorile. 

— Juan Mora este o călăuză bună. Ştie să ucidă atunci când 
trebuie. 

Am încercat să o iau de umeri. l-am mai spus încă o dată că 
trebuie să părăsească Granada şi să vină cu mine. 

Juan Mora era deja în şa. 

— Urmează-ţi drumul, a murmurat Aisha. Dacă o vrea Allah, 
drumurile ni se vor încrucişa din nou. Dar tu eşti creştin... A râs. 
Şi eu. M-a sărutat. Dar mi-ai zis Aisha. Deci ştii cine sunt. Du-te! 


Până la aceste pagini pe care le scriu şi în care am vrut să 
rămân credincios celor trăite, nu i-am mai dat Aishei numele de 
botez. 

Lela Marien nu era decât o mască şi o minciună. 

In amintirea mea, Aisha este o maură îndrăzneață care scoate 
o sabie ca să taie capul unui şobolan sau al unui creştin. 

Dar, evocând în felul acesta pe luptătoare şi pe răzvrătită, 
devansez cursul evenimentelor vieţii mele... 


Încă mai galopam pe drum alături de Juan Mora. Vântul era 
aşa de puternic, atât de aspru, încât mă culcasem pe greabănul 
calului, ţinându-mă de coamă. Eram ispitit să-i domolesc 
alergarea, să cobor din şa. Visam să-mi întind mâinile deasupra 
unui foc, dar Juan Mora, când i-am strigat că vreau să mă opresc, 
mi-a aruncat o privire dispreţuitoare şi, cu o lovitură de călcâi, și- 


a iuţit calul. L-am urmat. 

Am traversat acele sierras şi fluviile, ocolind oraşele Linares, 
Ciudad Real şi Toledo. Ne culcam prin grote pe care Juan Mora 
ştia să le găsească printre tufişuri şi stânci. Dormeam ghemuiţi 
unul lângă altul. Juan Mora îşi lăsa gluga de la pelerină peste ochi 
ca pentru a mă avertiza că nu va răspunde la niciuna dintre 
întrebările mele. 

In primele nopţi i-am vorbit despre Aisha, întrebându-l despre 
familia Thagri, atât de puternică, atât de bogată şi de nobilă. 
Cum fusese posibil ca descendenta lor să devină această Lela 
Marien, femeie care să-i satisfacă plăcerile lui don Garcia de 
Cordoza, moşneagul cu faţa pământie? 

Cu buzele strânse, Juan Mora părea că nu mă ascultase. 
Totuşi, o expresie de mânie îi întărea trăsăturile. 

L-am privit cu atenţie. Nişte riduri care erau probabil cicatrice 
îi brăzdau adânc faţa de la tâmple până la gură. O barbă scurtă 
şi ţepoasă îi ascuţea chipul. 

Oare era şi el din neamul Thagri? 

Când l-am văzut de mai multe ori în decursul zilei sărind de pe 
cal, depărtându-se câţiva paşi de la drum, apoi ghemuindu-se cu 
faţa spre sud pentru a se ruga Dumnezeului său, am înţeles că 
numele de Juan Mora era tot o mască. 

Şi mi-am mai amintit o dată spusele lui Robert de Buisson. E 
posibil ca toţi maurii din Andaluzia să fi rămas fideli credinţei lor? 
Poate că într-o zi acest foc mocnit va incendia fostul regat 
musulman? 

Şi, în timp ce înaintam la pas, urcând sub o ploaie măruntă 
amestecată cu ace de zăpadă pe Sierra de Guadarrama... 

— Dorinţa ta este să-i alungi pe spanioli. Nu eşti creştin. Te 
ascunzi în spatele acestui nume până într-o zi, când vei putea să- 
i ucizi. 

Ajunsesem în vârful trecătorii. A întins braţul şi am zărit la 
orizont, acolo unde se unesc râurile Esgueva şi Pisuerga, zidurile 
Valladolidului. 


Când am intrat pe porţile oraşului, vântul se potolise. 

O mulţime zgomotoasă se agita pe străzile pavate între 
fațadele ornate cu statui şi mozaicuri. Călăreţi şi căruţe îşi 
găseau cu greu drum printre tejghelele negustorilor. 

Am descălecat, ţinându-ne caii de căpăstru ca să traversăm 
pieţele. 

Era un oraş opulent şi mândru. Aici se căsătoriseră regii 


cuceritori şi catolici, Ferdinand şi Isabela. Aici murise Cristofor 
Columb, care înălţase crucea lui Hristos la hotarele lumii şi îi 
convertise pe păgâni la credinţa noastră. 

Aici locuia nobilimea Castiliei. 

Am mers mai încet. Aveam sentimentul că mi-am atins telul. 
Aici începea adevărata mea viaţă. Scăpasem, în sfârşit, de 
lanţuri. 

M-am închinat în faţa unei biserici din piatră cizelată despre 
care am aflat mai târziu că era Santa Maria la Antigua, ridicată 
acolo din porunca împăratului de Burgundia şi germanic Carol 
Quintul. 

La câţiva paşi mai încolo se înălța, de culoarea ocrului şi 
auster, Palacio Sarmiento, locuinţa lui Diego de Sarmiento, fostul 
meu tovarăş de galeră. 

Am fost cuprins de bucurie. Pe când debarcam de pe galere pe 
cheiurile din Toulon, oraşul lăsat pe mâna necredincioşilor, 
strigase spre mine cuvântul esperanza. lar acum mă aflam aici, 
liber. In cetatea regilor catolici care îi îngenuncheaseră pe 
necredincioşi. Acei regi a căror epopee, Reconquista, ne-o 
povestise de atâtea ori Sarmiento în temniţele din Alger. 


În clipa în care intram pe portal, Juan Mora s-a apropiat de 
mine. Işi îngustase privirea ascunzându-şi în felul acesta ochii. 

— Poţi să mă trimiţi înapoi, a spus. Te-am călăuzit acolo unde 
trebuia să ajungi. 

A întors capul arătând strada, mulţimea, oraşul. 

— Tu ce-ţi doreşti? l-am întrebat. 

A tăcut, cu braţele încrucişate. 

— Poţi pleca sau poţi rămâne, eşti un om liber, am zis. 

Chipul i s-a încruntat. In felul în care îşi alungea buzele, 
săpând şanţuri în jurul gurii, am ghicit neînțelegere şi dispreţ. 

Eram stăpânul pe care i-l dăduse Aisha. Eu trebuia să aleg. A 
trăi, ştiam de la Toulon, de când refuzasem să fiu răscumpărat 
de tata, însemna a hotărî. 

Am pus mâna pe umărul lui Juan Mora. 

— Eşti al meu, rămâi cu mine. 

S-a uitat fix la mine, apoi a ridicat un pic fruntea. 

— Cândva, numele oraşului era Belad-Uualid, a spus. A mai 
repetat, cu glas şi mai puternic, şi mai adânc: Belad-Uualid, 
Belad-Uualid. 


Capitolul 26 


Diego de Sarmiento a deschis braţele şi ne-am îmbrăţişat cu 
putere. 

Apoi am tăcut. 

Imi imaginasem că vom evoca suferinţele petrecute în infernul 
ocnei şi al temniţelor din Alger. 

Voiam să-i vorbesc despre Mathilde de Mons şi despre Dragut, 
despre Michele Spriano şi să-i amintesc acel cuvânt, esperanza, 
pe care mi-l strigase pe cheiul din Toulon şi pe care nu-l uitasem. 

Dar parcă amintirile mă înăbuşeau, iar în gura aveam un gust 
dulceag de sânge şi în faţa ochilor, imaginea morţii. 

Atâtea trupuri martirizate în faţa mea în toţi aceşti ani! 

Am aruncat o privire spre Sarmiento. Stătea aplecat, cu 
coatele pe genunchi, nemişcat, contemplând parcă şi el timpul 
scurs. 

Emana din el o impresie de forţă. Era mai corpolent decât 
odinioară. Faţa, mai rotundă, era încadrată de o barbă scurtă şi 
creaţă. Strângea din pumni. 

Am întins mâinile deasupra flăcărilor albăstrii pocnind în 
şemineu. l-am mărturisit că degetele mele sugrumaseră un 
renegat şi că adesea chipul şi trupul acestui om mă bântuiau ca 
o remuşcare, chiar dacă nu-mi părea rău că l-am ucis. 

Sarmiento s-a întors încet spre mine, apoi a ridicat din umeri. 

— Un renegat, a început el, mai mult decât un necredincios îşi 
merită pedeapsa, iar remuşcarea nu-i decât o capcană a 
diavolului. A ridicat glasul, continuând: Cel care luptă în numele 
lui Hristos are datoria să-i pedepsească şi să-i ucidă pe cei care 
comit sacrilegii, reneagă botezul sau murdăresc cu prezenţa lor 
locurile sfinte. Nu trebuie arătată niciun fel de îndurare faţă de 
eretici sau necredincioşi. Unii refuză comuniunea şi Sfânta 
Liturghie, ceilalţi maculează mormântul lui Hristos sau fac 
moschei din catedralele noastre. 

Putea accepta un creştin aşa ceva? 


Ridicase de mai multe ori pumnul ca pentru a ameninţa nişte 
duşmani pitiţi în penumbra camerei luminate doar de acel foc 
care îmi ardea obrajii, lăsându-mi însă umerii şi spatele pradă 
frigului. 

Era nevoie, a reluat el, să fie curățate regatele creştine, de la 
pământurile imperiului până la marginile Mediteranei, de pleava 


hughenotă - protestantă, calvină, luterană, indiferent de numele 
cu care se împodobea. Toţi „stricaţii credinţei” erau aliaţii 
necredincioşilor, iar aceştia trebuiau împinşi în marile deşerturi 
de la marginea lumii, de unde apăruseră, ca nişte nori de 
lăcuste. 

Reconquista încă nu era terminată. Trebuiau cucerite Alger şi 
Tunis, eliberaţi, aşa cum o făcuse odinioară Carol Quintul, sclavii 
creştini care se aflau aici în lanţuri şi acţionat la fel atât la 
Constantinopol, cât şi la lerusalim. 

Pentru un catolic, aceasta era singura datorie căreia trebuia să 
i se dedice. 


Sarmiento s-a ridicat, cu palma pe mânerul spadei. A făcut 
câţiva paşi care au răsunat în încăperea cu ziduri din piatră. 

L-am urmărit cu privirea când întunericul îi învăluia statura 
puternică neagră. 

S-a întors spre mine. 

— Bernard de Thorenc, a spus el cu o voce solemnă, tu aparţii 
regentului Spaniei, Filip al nostru. Tu aparţii tatălui său, 
împăratul Sfântului Imperiu Roman Germanic, Carol Quintul. Tu 
le aparţii pentru că ei sunt suveranii noştri legitimi, pentru că 
sunt cavalerii credinţei întru Hristos şi doresc să stabilească de la 
un capăt la altul al lumii Sfânta Monarhie universală. 

Eram emoţionat. Convingerea şi energia lui Sarmiento mă 
atrăgeau. 

Da, voiam să fiu unul dintre soldaţii acestei cruciade. 

Am spus că făcusem legământ să lupt împotriva 
necredincioşilor pentru a-mi elibera tovarăşii de pe galere şi din 
temniţa unde i-am văzut schingiuiţi de călăii lui Dragut cel Crud. 

Şi voiam să-i răscumpăr pe cei pe care îi corupsese. 

Am murmurat numele lui Mathilde de Mons. 

Am mai adăugat că voiam să şterg trădarea alor mei, care 
serviseră regii Franţei, aliaţii necredincioşilor. 

Sarmiento a zâmbind, dispreţuitor. 

— Regii Franţei sunt ca nişte pânze de corăbii: vântul cel mai 
puternic le întinde şi le umflă. 

M-a luat de braţ şi m-a condus prin coridoarele pa/acio-ului. 

Am traversat săli mari pe zidurile cărora erau atârnate 
crucifixe, arme şi tapiserii. In penumbră, mobilele de lemn negru 
păreau nişte stânci masive. Ghiceam mari tablouri în rame 
aurite. 

— Contele Rodrigo de Cabezon, ambasadorul Spaniei pe lângă 


regele Franţei, ne scrie că Hernie al II-lea se vrea un bun catolic. 
Soţia sa, Caterina, este nepoata papei. Ea acţionează cu 
abilitatea unui om bine priceput. Ar vrea să-şi mărite pe una 
dintre fete cu regele nostru, Filip. Dar împăratul a ales pentru 
Filip pe regina Angliei, şi, când această căsătorie se va încheia, 
Franţa, strânsă în maxilarele noastre, va trebui să se supună. 
Sarmiento s-a oprit, întorcându-se către mine. Ştii cine se află 
aici, la curtea mea? Enguerrand de Mons, fratele acelei renegate. 
Nu este singurul nobil francez care a ales să-i slujească pe rege 
şi pe Împărații catolici. Dacă vor să-şi păstreze tronul, Henric al 
II-lea şi Caterina trebuie să se dea după cum bate vântul. lar 
vântul suntem noi! 

M-a poftit să-l urmez, povestindu-mi că, după părerea contelui 
Rodrigo de Cabezon, Henric al Il-lea, iritat de conciliabulele şi 
conspiraţiile acestor „stricaţi ai credinţei”, izbucnise: „Mă jur că, 
dacă reuşesc să-mi pun în ordine afacerile externe, îi mărturisise 
ambasadorului, voi face să curgă pe străzi sângele şi capetele 
acestei infame canalii luterane!” 

— Il vom ajuta să-şi regleze afacerile externe, a adăugat Diego 
de Sarmiento. Chiar îi vom da pe unii dintre soldaţii şi inchizitorii 
noştri ca să termine cu aceşti hughenoți. 

Tonul vocii sale era tăios ca o spadă ascuţită. Am îngheţat 
atunci când a adăugat că, după opinia lui Cabezon, contele 
Ludovic de Thorenc, fiul său, Guillaume, şi fiica acestuia, Isabelle, 
intraseră în rândurile acelor nobili protestanți care, în jurul 
amiralului Coligny, al prinţului Conde, şi al altora, se despărţiseră 
de credinţa catolică şi se proclamaseră reformaţi. 

Sarmiento m-a luat de umeri. 

— Toate neamurile, a adăugat el, chiar şi cele mai ilustre, 
poartă pe trunchiul lor şi ramuri uscate. 

Ştia că don Garcia Luis de Cordoza, unchiul său, căpitan 
general al Granadei, proteja o maură, o desfrânată care se 
pretindea catolică, dar care de fapt era o Thagri, acei mauri care 
nu acceptaseră niciodată Reconquista. Cine putea crede că 
această femeie devenise o bună catolică? 

— Convertiţii, renegaţii au suflete de trădători. Cine şi-a trădat 
credinţa va trăda din nou, a conchis el. Dar don Garcia este un 
stricat pe care împăratul îl protejează în amintirea războaielor 
trecute. 

In ziua aceea am început să înţeleg ce înseamnă să conduci 
oamenii. 


Ajunseserăm într-o încăpere mai mică decât celelalte, cu 
zidurile acoperite de etajere pe care se înşiruiau cărţi. 

Una dintre ele, aşezată pe stativ, era deschisă. 

În timp ce Diego de Sarmiento o răsfoia, i-am spus că Michele 
Spriano îmi încredinţase, înainte de a pleca să se îmbarce spre 
Malaga, un exemplar din Divina Comedie, la care ţinea mai mult 
decât la viaţă. 


Sarmiento. 

— Michele Spriano... a murmurat el luând cartea. 

Glasul îi era atât de şoptit, încât Te-am rugat, închizând ochii, 
Te-am implorat, Doamne, să-l ai în paza Ta pe Michele. 

Era însă prea târziu. Ai considerat că mai trebuia să sufere, 
dar pentru ce fapte-l pedepseai? 


Pe acelaşi ton monocord, Diego de Sarmiento a povestit în ce 
fel nişte corsari barbari atacaseră trei galere spaniole care 
părăsiseră Barcelona îndreptându-se către Genova. 

Michele Spriano era la bordul celei care fusese capturată de 
necredincioşi. 

A avut loc o luptă grea. Unul dintre marinarii care reuşiseră să 
ajungă la celelalte nave spaniole povestise că negustorul italian 
fusese iertat de barbari şi aruncat ca un sac pe puntea galerei 
musulmane. Se bătuse totuşi cot la cot cu echipajul, dar era o 
captură bună. 

Mi l-am imaginat înlănţuit în temniţa aflată deasupra locului 
unde stăteau  vâslaşii, printre şobolani, în duhoarea de 
excremente. 

Doamne, pentru ce? 

— Nu-l vor ucide, fiindcă nu au făcut-o în timpul luptei, a spus 
Sarmiento. li vor fixa răscumpărarea. lar noi o vom încredința 
călugărilor răscumpărători, pentru ca la următoarea lor călătorie 
la Alger să o poată plăti. 

— Toata această suferinţă... am murmurat. Apără-l, Doamne! 

Fără îndoială că lui Sarmiento nu i-a plăcut rugăciunea mea, 
tonul implorator al vocii mele. 

— Dumnezeu nu ne ajută decât dacă ridicăm sabia! a spus el 
hotărât. Nu le aude pe bocitoare. Vrea cavaleri! 


Sarmiento s-a apropiat de stativ şi a început să citească cu 
glas tare. 
— „Ostaşul care îşi îmbracă sufletul cu armura credinţei după 


cum îşi pune peste trupul său cuirasa de fier este şi neînfricat, şi 
în deplină siguranţă; căci, la adăpostul îndoitei sale armuri, nu se 
teme nici de om şi nici de diavol. Departe de frica morţii, el chiar 
şi-o doreşte; dar, adevăr grăind, de ce se poate teme cel pentru 
care, în viaţă sau în moarte, Hristos este viaţa, iar moartea este 
un câştig?... Ostaşii lui Hristos se războiesc în deplină 
cunoştinţă... Pentru Hristos aduc moartea sau o primesc... Dacă 
ostaşul ucide un răufăcător, nu comite o omucidere, ci taie răul, 
el este răzbunătorul lui Hristos faţă de cei care fac răul şi capătă 
titlul de apărător al creştinilor.“ Sarmiento a ridicat capul. lată ce 
scrie Sfântul Bernard în carta cavalerilor templieri, a adăugat el. 
Sfântul Bernard zice: „Dacă aceşti cavaleri ucid, o fac pentru 
Hristos; dacă mor, Hristos este cu ei!“ Sarmiento s-a îndreptat 
spre mine. Nicicând Pământul nu a purtat atâţia răufăcători, a 
spus el. Fii acest ostaş al lui Hristos, tu, cel care te numeşti 
Bernard! 


Capitolul 27 


Am trăit mai mulţi ani în umbra lui Sarmiento. 

L-am admirat. 

L-am văzut sărind într-o arenă, înarmat doar cu o sabie scurtă, 
să înfrunte un taur care fornăia având botul plin de o spumă 
albă. 

S-a îndreptat spre el, cu braţele deschise, părând a-şi oferi 
pieptul coarnelor animalului. A 

Asta se petrecea în orăşelul Benavente. Intreaga curte, toată 
nobilimea Castiliei se îngrămădea în jurul lui Filip, regentul, şi a 
fiului său, don Carlos. 

Sarmiento îmi şoptise că acest copil de nouă ani, moştenitor al 
tronului Spaniei, nepotul lui Carol Quintul, era o sărmană 
marionetă nebună care se zvârcolea adeseori pe jos, fără noimă, 
urlând, izbindu-şi capul mare, cu faţa plină de riduri, ca a unui 
bătrân, de pietre şi scoțând bale ca un animal furios a cărui forţă 
totuşi nu o avea, şchiop, ghebos, idiot, atât de urât încât abia 
îndrăzneai să-l priveşti - aceasta era crucea pe care o ducea 
regentul nostru, Filip al nostru. 

Am părăsit Valladolidul pentru a merge în La Corogne, unde ne 
aştepta o flotă de o sută douăzeci şi cinci de nave. 

De săptămâni întregi, în Palacio de Valladolid, nu exista un 
singur nobil de Castilia sau de Aragon care să nu încerce prin tot 
felul de tertipuri să participe la călătorie, să meargă la Londra ca 
să asiste la căsătoria lui Filip cu regina Angliei, Maria Tudor. 

Am putut atunci să văd ce putere are contele Diego de 
Sarmiento. 


Încă de a doua zi de la sosirea mea la Valladolid, îmi spusese 
că trebuie să merg întotdeauna lângă el. 

— Nu am nici fiu şi nici frate. Vei fi şi unul, şi celălalt. 

Şi începusem să intru alături de el în saloanele palatelor din 
Valladolid, în cele din Plaza Mayor, din Plaza del Ochavo, din 
Plaza del Fuento Dorado. 

Nobilii erau îmbrăcaţi cu toţii în negru, iar peste tunici purtau 
coliere de aur. Capetele oacheşe păreau că tocmai fuseseră 
aşezate pe coleretele de dantelă albă. 

Se înclinau în faţa lui Sarmiento, îi cereau diferite lucruri. 
Doreau să facă parte dintre cei care - câteva sute - îl vor însoţi 
pe Filip şi se vor îmbarca alături de el pe una dintre cele o sută 


douăzeci şi cinci de nave care porneau spre Anglia. 

Sarmiento asculta distrat, privind femeile. 

Adesea se îndrepta către una dintre ele. Aşa a fost cu Efrusia 
de Guzman sau cu acea tânără fată de abia treisprezece ani, 
Anna de Mendoza della Cerda, cea mai bogată moştenitoare din 
Spania, al cărei ochi stâng era acoperit de o bentiţă neagra. Il 
pierduse în timpul unei lecţii de scrimă sau al unui duel, dar cel 
drept ardea, şi, atunci când s-a oprit asupra mea, am coborât 
capul, tulburat de insolenţa sa, aproape o impudoare. 

Sarmiento, luându-mă de braţ, îmi şoptise cu vocea sa 
răguşită: 

— Anna Mendoza della Cerda este mai întâi a lui Filip, apoi a 
mea, apoi a lui Ruy Gomez, căruia Filip i-a promis-o, întrucât 
Gomez a negociat la Londra contractul de căsătorie cu această 
regină bătrână şi pământie, fără păr, fără sprâncene, mirosind, 
probabil, urât, această Maria Tudor pe care Filip al nostru va 
trebui să o primească în patul lui. Deie-i Dumnezeu putere! Dar 
el a, a... 

Auzeam murmurele. Surprindeam confidenţele lui Ruy Gomez, 
care sosea de la Londra, atât de mândru de a-şi fi îndeplinit 
misiunea. 

— Regina Maria, care nu s-a apropiat niciodată de partea 
masculină, se teme ca suveranul nostru să nu fie prea focos. Se 
teme de taurii spanioli! La cei treizeci şi şapte de ani ai săi este 
uscată ca un copac care nu a rodit vreodată, un smochin neudat 
de ploaie. Dar, în acelaşi timp, e atât de însetată... 

Eram asiguraţi că suveranul Carol Quintul îi scrisese fiului 
pentru a-i cere „să arate multă dragoste şi veselie faţă de 
regină“. 

Auzeam râsete înfundate şi citeam maliţie în ochii celor care o 
descriau pe Maria Tudor şi care reluau cuvintele împăratului. 
Lumea se întorcea către dona Isabela Osorio, metresa lui Filip, şi 
existau zvonuri cum că l-ar însoţi în călătorie, dacă nu se va 
retrage într-o mănăstire, ca atâtea alte femei pe care Filip le 
onorase. 


Ascultam, priveam, învăţam. 

Am crezut Doamne, că urma să ridic sabia împotriva 
duşmanilor Tăi, să fiu în slujba Ta, dar zi de zi descopeream 
acest hăţiş de intrigi, de invidii, de corupţie şi de depravare pe 
care îl presupunea guvernarea făcută de bărbaţi. 

Unde mă aflam? 


Mergeam de-a lungul unui turn al pa/acio-ului. Juan Mora 
dormea în faţa uşii camerei mele, culcat direct pe jos, înfăşurat 
în pelerina sa. 

La doar câteva zile de la sosirea noastră la Valladolid, am fost 
trezit într-o dimineaţă de nişte strigate surde, de zgomotul unei 
lupte. Am deschis uşa. Sarmiento stătea cu braţele încrucişate. 
Cele trei gărzi care nu-l părăseau niciodată şi la care nu 
îndrăzneam să mă uit - atâta violenţă şi cruzime aveau în ochi - 
îl ţineau pe Juan Mora îngenuncheat, iar unul dintre ei îi pusese 
pumnalul la gât. 

— M-a călăuzit din Granada, am spus. Am încredere în el. 

— Să plece astăzi ori i se va tăia gâtul! Niciun necredincios în 
preajma mea sau a ta! a replicat Sarmiento. 

Juan Mora era dintr-o familie de mauri convertiți, dar ştiam că 
se închina în continuare la Dumnezeul său. 

Am vrut să-i dau o parte din ducaţii pe care mi-i dăduse Aisha. 
Nici nu a binevoit să se uite la ei. Şi-a încălecat calul fără vreun 
cuvânt, fără să mă privească. 

Omul acesta nu ar fi ezitat să ne omoare: pe Sarmiento, pe 
mine, pe creştini, pe oricine. Văzându-l îndepărtându-se pe 
străzile Valladolidului, traversând Piaza Santa Maria Antigua, m- 
am gândit că repeta numele oraşului din vremea când aici 
domnea un guvernator musulman: Belad-ualid. 

Când Juan Mora a dispărut, m-am simţit împovărat şi m-am 
îndoit de voinţa Ta, Doamne. 

Voiai Tu, Doamne, ca oamenii să se sfâşie între ei? Trebuia, 
pentru ca adevărata credinţă să triumfe - credinţa în Tine -, să 
fie ucişi toţi cei care nu o împărtăşeau? 


Nu i-am destăinuit îndoielile mele lui Diego de Sarmiento. Deja 
mă temeam de el. Cu o înclinare a capului, cu un cuvânt, cu o 
clipire de pleoape, putea decide soarta unui om. Se întorcea 
către cele trei gărzi care ne urmau, cu mâna pe pumnal sau pe 
mânerul sabiei, arăta un trecător, iar cei trei oameni se repezeau 
la el. Nu am văzut să le scape vreodată prada. 

Intr-un loc era vorba despre un negustor, în altă parte despre 
un maur. Câteodată, Sarmiento cerea doar să i se aducă vreo 
câteva mii de ducați. Regentul Filip avea nevoie de sute de 
cufere cu monede de aur pentru a finanța războiul pe care Carol 
Quintul îl ducea cu prinții luterani şi cu regele Franţei, Henric al 
II-lea, care îi ajuta, sau pentru a organiza acele serbări care 


marcau semnarea contractului de căsătorie dintre regentul 
Spaniei şi regina Angliei. 

In plus, împăratul îşi sfătuise fiul să se arate generos faţă de 
englezi, să le împartă mii de monede de aur, fiindcă rari sunt 
oamenii pe care nu-i poţi cumpăra. 

Aşadar, Sarmiento strângea ducați pentru Carol Quintul şi 
pentru Filip. Punea mâna pe cuferele pline cu aur şi argint pe 
care negustorii le aduceau din călătoriile lor din Lumea Noua şi 
cu care umpluseră cala galioanelor. 

Cine ar fi îndrăznit să se opună? Cel care risca era judecat 
drept eretic. Nu nesocotea el un suveran catolic? _ 

Am văzut ridicându-se un rug în Plaza del Ochavo. În jurul lui 
începeau să se învârtă călugări în veşmântul lor negru, cu 
mâinile împreunate, spunând rugăciuni. 

Apoi nişte soldaţi au târât un om până la rug. Un preot i-a 
prezentat un crucifix, însă omul nu a avut nici măcar puterea să 
ridice capul. 

Mulțimea din piaţă murmura. 

Când omul a fost legat de stâlp, în mijlocul rugului, a început 
să spună psalmi, să strige, să urle că este un bun creştin, că nu 
comisese niciodată vreun sacrilegiu, că Dumnezeu ştia cât îl 
iubea şi îl venera. 

Apoi a strigat de mai multe ori: 

— Induraţi-va de mine! Induraţi-vă de copiii mei! 

Glasul i-a fost înăbuşit de fum, iar trosnetul focului i-a acoperit 
ultimele ţipete. 


Doamne, m-am rugat pentru acest schingiuit în una dintre 
capelele de la Colegio de Santa Cruz. 

Şi îmi amintesc de groaza care m-a cuprins când mi-a trecut 
din nou prin minte ideea sacrilegiului. 

Mi-am imaginat, Doamne, că erai indiferent la soarta 
oamenilor, că după greşeala noastră originară ne-ai sortit 
nefericirii. 

Pământul era infern. Doar uneori, pentru câteva clipe numai, 
purgatoriu. 

Dragut nu era mai crud decât Sarmiento; Mathilde de Mons, 
mai renegată decât Aisha Thagri. 

Apoi mi-a fost teamă că Diego de Sarmiento a îmbrăcat 
armura de cavaler al Crucii doar pentru a ascunde că era un 
soldat al diavolului. 


Am ascuns adânc în mine aceste erezii şi am continuat să 
merg alături de Sarmiento. 

Când un curtean se prezenta înaintea sa, el se întorcea către 
mine, îmi spunea cu o voce dispreţuitoare numele acelui nobil 
castilian şi adăuga, aplecat spre mine: 

— lată, Bernard de Thorenc, poartă-te cu el ca mine. Mai bine 
decât mine. Noi am stat alături pe banca ocnei barbare. Sângele 
nostru s-a amestecat. Suntem unul şi acelaşi. 

Eram privit cu deferenţă, dar citeam în ochi sclipirea invidiei. 

Femeile se apropiau, dar ştiam că, adesea, Sarmiento le cerea 
să vină la mine. Se folosise de ele, le abandonase. Mi le oferea ca 
pe un cadou de consolare. 

M-am desfătat, Doamne, cu aviditatea şi cu tăria celor 
douăzeci şi şapte de ani. 

In jurul meu erau doar fuste ridicate, picioare desfăcute, sâni 
dezgoliţi. 

Toate aceste luxuri, aceste adultere, aceste deflorări de tinere 
pubere se săvârşeau în penumbră, în spatele uşilor închise, al 
perdelelor şi al voalurilor, adeseori direct pe podea. 

Se pretindea că fiul lui Filip, don Carlos, care încă nu avea 
zece ani, era deja un taur viguros care speria femeile, chiar şi pe 
cele mai ambiţioase, gata de orice sacrificiu, prin urâţenia sa 
monstruoasă şi prin nebunia lui, căci le strângea de gât, mârâind 
şi urlând. 

Se zicea că Juan Manuel de Portugal, nepot al lui Filip, murise 
la şaptesprezece ani fiindcă ani de zile încălecase femeie după 
femeie până la epuizarea cavalerului şi a celei încălecate. 

Unde trăiam? 

La Valladolid, în Spania, la curtea descendentului regilor 
catolici sau la Sodoma şi Gomora, în cartierele desfrâului? In 
anticamera iadului? 

Dar eu aveam douăzeci şi şapte de ani. Viaţa mă ducea cu ea. 
O descopeream. Era atât de intensă, încât rare erau momentele 
în care puteam să mă retrag din lume, să-mi uit apetitul sau 
spectacolul acestor oameni în negru şi al femeilor îmbrăcate în 
rochii cu volane care se atingeau înainte de a merge să se 
iubească în alcovuri. 


Lumea asta mă ameţea. 

Am îngenuncheat în faţa lui Filip, care îmi acordase, la cererea 
lui Sarmiento, privilegiul de a-l însoţi în Anglia, de a fi unul dintre 
nobilii invitaţi să asiste la căsătoria sa cu Maria Tudor. 


Apropiindu-mă de suveran, i-am descoperit faţa cu ochii 
înceţoşaţi, cu o bărbie grea, prognată, îngreunată şi mai mult de 
o barbă tunsă scurt, care, împreună cu mustaţa, înconjura o gură 
largă a cărei buză inferioară, groasă şi nemulțumită, exprima 
morga, aproape dezgustul. Această expresie era accentuată de 
două riduri. Sprâncenele se despărţeau şi se terminau în două 
linii fine negre care dădeau chipului o cruzime stăpânită, intensă 
şi perversă. 

Acest bărbat ale cărui trăsături mă nelinişteau era ocupantul 
legitim al tronului, fiul împăratului Sfântului Imperiu, monarhul 
pe care trebuia şi voiam să-l slujesc. 

Am sărutat mâna pe care mi-o întindea ca şi cum ar fi fost un 
prinţ al Bisericii. 

Apoi m-am îndepărtat mergând de-a-ndăratelea, luându-mi 
uşor locul lângă Sarmiento. 


După câteva zile de sărbătoare, de lumini, de întreceri şi de 
spectacole care au făcut din Valladolid un mare teatru, am plecat 
spre La Corogne. 

La oprirea de la Benavente, l-am descoperit pe don Carlos şi 
nu am putut să-mi iau ochii de la acest copil cu capul enorm şi, 
faţă de om bătrân. 

Apoi au început din nou sărbătorile, jocurile, duelurile şi 
întrecerile, iar, la final, acea cursă de tauri în arenă. Aceşti 
monştri negri se repezeau, cu coarnele aplecate, asupra cailor 
picadorilor, răsturnându-i pe unii şi spintecându-i în mijlocul 
ţipetelor mulţimii. 

Atunci l-am văzut pe don Carlos căzând jos, la picioarele lui 
Filip, începând să tremure şi să facă spume la gură cu ochii daţi 
peste cap. 

Patru oameni l-au apucat de braţe şi de picioare ducându-l în 
timp ce se zbătea, se încorda, cu trupul devenit brusc ţeapăn. 

In arenă se mai găsea un singur taur, o masă neagră de care 
călăreţii înarmaţi cu sulițe nici măcar nu îndrăzneau să se 
apropie. 

Atunci Diego de Sarmiento a sărit în arenă, cu sabia scurtă în 
mână, şi l-am văzut înaintând spre taur cu braţele ridicate. 

Animalul s-a repezit la el. Sarmiento s-a eschivat, apoi s-a 
agăţat de coarnele lui, s-a lipit de animalul care îl târa, încercând 
să scape de omul care îl înjunghia. 

Animalul a îngenuncheat în timp ce sângele ţâşnea, 
acoperindu-l pe îndrăzneţ. 


L-am admirat pe Sarmiento şi m-am temut de el mai mult ca 
niciodată. 


Capitolul 28 


La Valladolid, am îngenuncheat în faţa regentului Spaniei şi 
am sărutat mâna celui căruia Sarmiento îi zicea deja Maiestatea 
Sa Filip al II-lea, regele Spaniei. 

Nişte nobili castilieni, familiari ai curţii lui Carol Quintul, 
dăduseră asigurări, la sosirea în Bruxelles, că împăratul era sătul 
de domnie; zvonul se răspândise în pa/acio-urile din Valladolid: 
Carol Quintul urma să abdice şi să dea coroana Spaniei fiului sau. 


Am fost de mai multe ori în apropierea lui Filip al Il-lea pe 
gradinele arenelor şi în sălile reci ale palatului său, ori la 
vânătoarea de mistreți şi de cerbi, pe malurile râului Pisuerga 
sau în sierra Terozos. 

Dar niciodată nu l-am văzut atât de des şi nici atât de aproape 
ca pe puntea navei care, după ce a părăsit rada portului Bahia, în 
La Corogne, tăia cu etrava lungă hula oceanică în direcţia 
Angliei, unde îl aştepta regina Maria Tudor, pe care urma să o ia 
de soţie. 

De fiecare dată am fost izbit de încetineala mersului şi a 
gesturilor sale şi mai cu seama de valul de plictis şi de dispreţ 
care părea să-i acopere chipul. Privirea aproape inexpresivă avea 
ceva neliniştitor şi ascuns. Maxilarul acoperit de barbă mi s-a 
părut că atârnă mai greu, nemăsurat, la fel şi buza gurmandă şi 
plină, prea roşie în comparaţie cu paloarea obrajilor. 

Am pornit pe 13 iulie 1554. 

Mă aflam la prova, ascultând strigătele gabierilor, scârţâitul 
partalelor, lanţurile ancorei ridicate, pânzele care se întindeau. 

Toate aceste zgomote au fost brusc acoperite de bubuitul 
canonadei care ne saluta plecarea. Salvele erau trase din fortul 
San Anton, care îşi înălța zidurile cenuşii pe o mică insulă 
înconjurată de spuma valurilor, şi din fortul San Diego, aflat în 
partea opusă, la extremitatea unui cap micuţ. 

Fusesem ales, împreună cu alte câteva zeci de nobili spanioli, 
să ne îmbarcăm pe nava Maiestăţii Sale. Am zărit chiar invidia 
contelui Rodrigo de Cabezon, ambasadorul Spaniei pe lângă 
regele Franţei, care participa la călătorie. 


ÎI întâlnisem pe cheiurile de la Pescaderia, supraveghind 
încărcarea cuferelor şi a cailor la bordul unui alt vas. 
M-a cântărit din priviri. 


Eram, aşadar, a zis el, fiul acelui conte Ludovic de Thorenc, 
fratele lui Guillaume şi al lui Isabelle Thorenc, un neam de 
hughenoți duşmani ai împăratului Carol al Spaniei. 

— Ştiţi că se află în Anglia pentru a ridica ţara împotriva 
noastră şi a reginei sale? Sper că-i veţi face să se răzgândească. 
Imi imaginez că Maiestatea Sa v-a dat această însărcinare, altfel 
de ce v-ar fi ales ca să-i fiţi prin preajmă? Să nu-l dezamăgiţi pe 
rege! Este nemilos cu cei care dau greş. Dar veţi avea destulă 
credinţă pentru a-i da pe tatăl dumneavoastră şi pe copiii săi pe 
mâna inchizitorilor noştri? 


În tot timpul de dinaintea plecării, îmi tot pusesem aceste 
întrebări, ispitit uneori să renunţ la călătorie. In unele nopţi mă 
gândisem chiar să fug, să ajung în Granada, să o regăsesc acolo 
pe Aisha Thagri şi să o conving să plece cu mine la Castellaras 
de la Tour. 

Dar, ca şi cum mi-ar fi simţit tulburarea, Diego de Sarmiento 
mă vizita la orice oră din zi şi din noapte. 

Era într-o stare de exaltare cum nu-l mai văzusem niciodată. 

Mă lua pe străduţele oraşului ticsite de căruţe încărcate cu 
lăzile nobililor, străbătute de soldaţii care se pregăteau de 
îmbarcare. Pe cheiuri se zbăteau caii cărora trebuia să li se pună 
piedica înainte de a fi urcați în bărci şi transportaţi până la 
navele ancorate în rada El Bahia sau El Orzan. Uneori scăpau din 
mâinile grăjdarilor şi fugeau spre Pescaderia. 

— Inchipuie-ţi, îmi zicea Sarmiento, că acest oraş a fost un 
timp al emirilor Cordobei! Acea Cordobă, de pe malul oceanului, 
în mâinile necredincioşilor! Ce sacrilegiu şi ce umilinţă! Ei îşi 
amintesc asta, iar dacă noi nu-i strivim, într-o zi, când vom fi de 
mult în faţa judecaţii Domnului, descendenţii acestor emiri vor 
vrea să o recucerească. Şi vor găsi aliaţi! Această căsătorie 
dintre regele nostru Filip şi regina Angliei este un mijloc de a-l 
gâtui pe regele Franţei şi de a-l constrânge să lupte alături de 
noi. Este şi un mijloc de a reduce numărul ereticilor englezi. Când 
Filip al II-lea va fi regele Angliei, vom aprinde rugurile! 

Se apleca spre mine şi mă întreba dacă l-am văzut pe contele 
Rodrigo de Cabezon. Mi-a vorbit el despre acei spioni francezi, 
nişte hughenoți care, în Anglia, căutau să răscoale populaţia şi 
conspirau împotriva reginei? 

— Vreau, îmi spunea el, să tai capul acestor năpârci! Indiferent 
cine ar fi! Eşti pregătit pentru această însărcinare? Nu vei fi 
singur pentru a o îndeplini... 


Se îndepărta fără a-mi da mai multe precizări, şi abia la bordul 
navei, după ce au fost întinse pânzele, i-am recunoscut, stând la 
pupa, nu departe de Sarmiento şi de Filip al II-lea, pe Enguerrand 
de Mons şi pe părintele Verdini. 


Am încercat să-i evit şi să fug. 

Nu voiam să regăsesc chipul trecutului meu şi nici să-mi 
cunosc rolul care mi s-a dat. 

Dar o navă este o închisoare şi, încă din prima zi a traversării, 
gărzile lui Sarmiento m-au condus spre una dintre cele trei 
cabine aflate pe castelul din spate. 

Părintele Verdini şi Enguerrand de Mons stăteau aşezaţi de o 
parte şi de alta a lui Sarmiento, pe nişte cufere prinse în benzi 
late de fier negru. Ca şi cum i-ar fi fost teamă ca vom face 
schimb de amintiri, protectorul meu a zis imediat, cu o voce 
poruncitoare: 

— Ştiţi ce aşteaptă Dumnezeu şi regele de la Domniile 
Voastre! 

Apoi ne-a părăsit. 

Ne-am uitat unii la alţii. 

Atâta timp între noi. Ca un fluviu prea larg. 

Părintele Verdini nu mai era decât un om cu trupul împuţinat, 
dar cu mişcări nervoase, iar glasul îi era la fel de ascuţit. 

S-a ridicat şi a venit spre mine. 

— Fiule, a zis el, făcându-şi semnul crucii, apoi încercând să 
mă îmbrăţişeze. 

M-am ferit, iar el a rămas cu braţele deschise, descumpănit, 
înainte de a se întoarce spre Enguerrand de Mons. 

În clipa în care, fără să vreau, odată cu un geamăt care mi-a 
urcat în gât, eram gata să evoc imaginea lui Mathilde de Mons, 
fratele său a murmurat: 

— A murit. Apoi, ridicându-se şi proptindu-se bine în călcâie, a 
adăugat cu un glas şi mai puternic: Este ca şi moartă pentru 
mine. 

Aşadar, trăia, şi am fost liniştit şi fericit în acelaşi timp. 

Ti-am mulţumit, Doamne, pentru că nu ai pedepsit-o, că i-ai 
mai dat timp să trăiască şi să capete iertarea Ta. 


— Este greşeala mea, a spus părintele Verdini lovindu-se cu 
pumnul în piept. 

Lăsase să se săvârşească trădarea din partea celor cărora 
trebuia să le îngrijească sufletele, explica el. lar aceşti 


răufăcători compromiseseră planurile împăratului şi ale regelui. 

Familia Thorenc se ridicase împotriva Bisericii şi se încăpăţâna 
să persiste în eroare şi în trădare. Preoţii şi călugării englezi 
cereau ajutor împotriva acestor „stricaţi ai credinţei”. 

— Trebuie împiedicaţi să mai facă rău şi este de datoria 
noastră, cei care i-am cunoscut, cei răniţi în afecțiunea pe care 
le-o purtăm, este de datoria noastră să-i curmăm. Sunt fii ai 
diavolului! 

A vorbit îndelung şi am înţeles ca aş constitui momeala care le 
era întinsă. 

Trebuia să merg pe străzile Londrei, cu buzunarele pline de 
ducați. Să fac vizite celor despre care se ştia că erau ostili faţă 
de ceea ce numeau „mariajul spaniol”. Să spun că mă căiesc şi 
că Dumnezeu mă luminase. Că doream să-mi întâlnesc tatăl, 
fratele şi sora ca să-i ajut. Lectura Sfintelor Scripturi îmi 
deschisese ochii. Descoperisem că în Spania curtea era un loc al 
pierzaniei. Doream să-i combat pe papistaşi, să dezvălui că trupe 
spaniole - peste zece mii de oameni - erau gata să debarce în 
Anglia. Că vreo cincisprezece nave pline cu soldaţi părăsiseră 
deja Ţările de Jos. Trebuia neapărat să-mi regăsesc tatăl pentru 
a-şi informa prietenii englezi despre întortocheatele intenţii ale 
lui Carol Quintul şi ale lui Filip. Să fiu dus, aşadar, la tatăl meu, 
contele Ludovic de Thorenc, şi la copiii săi, Guillaume şi Isabelle, 
despre care ştiam că ajunseseră pe ascuns la Londra. A 

— Vor dori să te întâlnească, a continuat părintele Verdini. li 
vom aştepta alături de tine. 

S-a uitat la Enguerrand de Mons, care urma să fie călăul. El, 
preotul, avea să se roage pentru condamnaţi. 

— lar eu sunt luda? am murmurat. 

Părintele Verdini a protestat. A lupta împotriva răufăcătorilor 
însemna a-l sluji pe Dumnezeu, nu a-l trăda. Ei, care încheiaseră 
alianţă cu necredincioşii înainte de a deveni eretici, erau singurii 
trădători şi trebuiau pedepsiţi. 

Verdini s-a apropiat de mine: uitasem temniţele din Alger, 
schingiuirile comandate de Dragut cel Crud, moartea unora, 
corupţia celorlalţi, umilirea tuturor? lată ce au permis ereticii şi 
trădătorii! 

Am lăsat capul în jos şi m-am gândit la Mathilde de Mons şi la 
Michele Spriano. 


Însă Dumnezeu nu a vrut ca eu să fiu luda. 
M-am prefăcut totuşi că îmi îndeplinesc misiunea. 


După ce am debarcat la Southampton, după cinci zile de 
traversare, am călărit pe străduţele Londrei. 

Aici, spaniolii, papistaşi nu erau iubiţi. Or, pentru mulţime, eu 
eram unul dintre aceştia. Eram insultat, scuipat. Incercau să-mi 
irite calul. Uneori mi se aruncau gunoaie în faţă. 

Chiar în ziua în care se celebra nunta regelui Filip şi a reginei 
Maria Tudor în catedrala Winchester, au încercat să mă dea jos 
de pe cal. Nişte copii se agăţaseră de cizmele mele ca nişte 
şobolani. lar eu a trebuit să dau pinteni calului, să mă alătur unui 
grup de nobili spanioli care se întorceau la locuinţele lor. 

Dar toţi am avut parte de aceeaşi soartă. 

Acest popor ura străinii cu tenul măsliniu, eleganţi şi mândri, 
care îşi arătau veşmintele lor de catifea neagră şi de satin alb. 

Spaniolii se grăbeau să părăsească acest oraş, această ţară 
unde ploua întruna, fiind obligaţi să-şi schimbe de câteva ori pe 
zi veşmintele, pălăriile şi vestele îmbibate cu o apă rece care se 
scurgea pe pavele, devenind, amestecată cu gunoaie şi 
excremente, un noroi negru şi lunecos. 

In acest noroi am fost târât. 


Într-o dimineaţă, la puţin timp după ce am părăsit locuinţa, 
când ploaia cădea şi mai tare, picăturile prelingându-mi-se pe 
gât, fetrul de la pălărie lipindu-mi-se de frunte şi de obraji, câţiva 
oameni - nu copii, de data aceasta! - s-au repezit la mine în timp 
ce treceam pe sub o arcadă. 

Era aşa de întuneric, încât nu le-am văzut feţele, dar le-am 
simţit mâinile înhăţându-mă, pumnii izbindu-mă peste gură ca să 
nu strig. Le-am auzit insultele: „Papistaşule! Spaniolule! 
Inchizitorule!“ Doi dintre ei au intrat sub cal, iar ceilalţi, 
apucându-mă de picioare, m-au tras, izbindu-mă cu capul de 
pavaj într-un fel de culoar noroios dintre două case. 

Eram pe jumătate ameţit. Nu mai ştiam unde mă aflam. 
Uneori, cu groază, aveam impresia că eram târât pe pavele de 
pe străzile din Toulon, iar zarva mulţimii era cea a 
necredincioşilor. 

Mi-au pus căluş în gură, m-au legat la ochi, m-au făcut burduf 
şi m-au aruncat direct pe jos. Era parchet. Auzeam un foc 
mocnind. M-au dezlegat şi mi-au dat jos legătura de pe ochi. 

Am rămas o clipă orbit de candelabrele ale căror flăcări 
luminau încăperea. Mi s-a părut aurită. Apoi am recunoscut, 
stând nu departe de mine, pe tata şi pe fratele meu. In picioare, 
puţin mai aproape, se afla sora, care îmi întindea mâna ca să mă 


ridic. 

M-am ridicat singur, clătinându-mă un pic, vesel în sinea mea. 
Ei au fost cei care m-au prins, nu eu cel care i-a predat. 

Preferam să fiu țintuit pe cruce decât să fiu judecătorul care să 
poruncească schingiuirea. 

— lată-te la Londra cu spaniolii ăştia! a zis tata. S-a ridicat. Mi 
s-a părut la fel de mare, la fel de viguros, la fel de ameninţător 
ca altădată. Doamne-Dumnezeule, tot cu duşmanii regelui tău 
eşti! Şi te pui în slujba unui desfrânat, a unui incestuos care se 
căsătoreşte cu o regină bătrână cheală şi fără sprâncene şi cu un 
nas cât toata faţa! l-ar putea fi mamă! Tu crezi că Dumnezeu 
vrea asta? 

Guillaume râdea. Sora stătea puţin mai departe. Mă uitam la 
ei. Incercam să regăsesc acele trăsături care erau şi ale mele. Ei 
erau familia mea pe lumea aceasta. Şi totuşi, nu eram 
emoţionat, nimic nu mă împingea către ei. Viaţa mi se adăpase 
atât de mult timp la un alt izvor, încât chiar şi vocile mi se 
păreau străine. 

— Dacă vei continua să te ridici împotriva regelui Franţei... a 
reluat tata. 

L-am întrerupt. Oare ştia că Henric al II-lea îi împărtăşise 
ambasadorului Spaniei, Rodrigo de Cabezon, că va face într-o zi 
„să curgă pe străzi sângele şi capetele acestei infame canalii 
luterane”? 

— Voi faceţi parte din rândurile acestor reformaţi! Deci sunteţi 
inamici ai regelui vostru şi ai reginei voastre Caterina! Eu, eu 
sunt de partea lor! 

S-au indignat, fratele meu venind spre mine cu paşi mari, cu 
pumnul stâng ridicat şi ameninţător, cu dreapta pe mânerul 
sabiei. 

Isabelle s-a aşezat între noi, dar ochii săi, gura îmbufnată 
arătau, mai bine decât cuvintele, disprețul faţă de mine. 

Tata a înjurat, a blestemat şi a spus că viitoarea întâlnire va fi 
cu sabia în mână, pentru un duel pe viaţă şi pe moarte. 

Ce eram? a continuat el. Un fiu nerecunoscător care a refuzat 
răscumpărarea ce fusese deja dată lui Dragut Arsul, acel tribut 
care i-ar fi dat libertatea. Un fiu trădător care îl insultase pe 
căpitanul general al armatei Levantului, contele Filip de Polin, şi 
care, în loc să-şi slujească regele, să-şi ajute tatăl, se înhăitase 
cu spaniolii, toscanii, papiştii, al căror singur scop era să 
micşoreze regatul Franţei, să-i umilească şi să-i jefuiască 
nobilimea! 


Dar eu trebuia să fiu atent. Chiar dacă regele Henric al II-lea şi 
mama sa florentină, Caterina, îşi pierdeau cumpătul şi se lăsau 
vrăjiţi de spanioli şi de papistaşi, regatul nu va fi de partea lor. 
Bourbonii, familiile Conde, Montmorency, Coligny, Thorenc erau 
mai importante ca Valois, de Guise sau Medici. 

— Vei fi cu ei, dacă nebunia şi laşitatea le vor lua minţile, dar 
vei fi împotriva noastră, iar noi vom trage sabia! Vom vedea ce 
capete se vor rostogoli şi ce sânge va curge pe străzi. Nu ne vom 
lăsa tăiaţi ca nişte oi! Tata mi-a întors spatele. Du-te şi spune-le 
stăpânilor tăi gândurile noastre. 


Au intrat nişte oameni, pregătiţi cu sfoară şi eşarfe. Au vrut să 
mă lege. Am încercat să mă zbat, dar m-au bătut, apoi mi-au pus 
căluş şi m-au legat la ochi. 

Am avut timpul să-l zăresc pe tata, care, cu chipul împietrit, 
privea scena. 

Am fost dus şi aruncat pe caldarâm. Ploua întruna, şi m-am 
trezit cu gura în noroi. 

Au venit câini şi şobolani să mă atingă, să mă miroasă, să mă 
muşte. M-am zbătut cum am putut ca să-i alung. După câteva 
ore, nişte soldaţi m-au găsit şi m-au dezlegat. Râdeau, văzându- 
mă, pe mine, seniorul pe care şi-l imaginau spaniol, murdar, cu 
veşmintele zdrenţuite. 

Unul mi-a zis: N 

— Nu-i o ţară pentru spanioli! Intoarceţi-vă acasă. Luaţi-o pe 
regină, o să găsim alta... A adăugat cu glas şoptit: Mai frumoasă 
şi mai puţin papistaşă! 


Când mi-a văzut faţa şi trupul acoperite de zdrelituri, Diego de 
Sarmiento mi-a jurat că mă va răzbuna. Şi am ştiut că gărzile 
sale parcurseseră străzile Londrei, forţaseră uşile locuinţelor, în 
căutarea agresorilor şi a tatălui meu. 

Nu erau de găsit. 

Când ieşeam, chiar însoţit, eram lovit cu pietre. Lumea se 
îngrămădea în jurul rugurilor pe care le ridicau unii episcopi 
papistaşi, nu pentru a-i vedea pe eretici arzând, ci pentru a 
încerca să-i smulgă din flăcări. 

Sarmiento se încăpăţâna: trebuia combătută erezia acestei 
ţări ucigând pe cei care o incarnau, fie ei nobili, preoţi sau 
oameni de rând. Era mânios pentru că Filip al II-lea îl ascultase 
pe împărat, care recomanda clemenţa. 

Dar, în acest regat al ploii şi al ceţii, simţeam că, orice ar face 


regele, eram neputincioşi şi că ar trebui să plecăm. 

Chiar şi femeile ne refuzau, fie că era vorba despre suveran 
sau despre Sarmiento. lar dacă vreo câteva însoţitoare ale 
reginei mi-au ascultat complimentele, se datora faptului că eram 
francez şi era felul lor de a-şi manifesta disprețul pe care îl 
încercau faţa de spanioli. 

Işi băteau joc chiar şi de suverană, care pretindea că are un 
copil de la Filip întrucât i se umfla pântecele! Maria Tudor, 
spuneau ele rânjind, se îngrăşase doar din cauza apei sau a 
vreunei tumori şi nu datorită vreunei fiinţe pe care ar purta-o în 
ea. Era suficient să te uiţi la pielea ei, la părul rarisim, pentru a 
şti că nu este fecundă, ci nesănătoasă, stearpă, şi, de altfel, Filip 
o neglija, consolându-se cu tinere flamande care, la adăpostul 
hotelurilor din Londra, aşteptau bunăvoința lui. 


În fine, am părăsit Londra. Dar la Douvres vântul era potrivnic, 
ca şi cum înseşi elementele naturii se ridicau contra noastră. Am 


aşteptat cinci zile. Aveam impresia - iar părintele Verdini, 
Enguerrand de Mons, nobilii spanioli şi fără îndoială că şi Filip 
însuşi îmi împărtăşeau sentimentul - că eram prinşi într-o 
capcană. 


Când, în sfârşit, vântul şi-a schimbat direcţia şi am ridicat 
pânzele, am fost pe punctul să ţip de bucurie. 

Debarcaţi la Calais, am călărit până la Bruxelles, iar în seara 
când am ajuns, am făcut un chef zdravăn, cu spuma berii pe 
buze, iar mâinile căutând prin corsajele fetelor. 


ÎI cunoşteam şi fusesem pe lângă Maiestatea Sa Filip. 

La Bruxelles l-am văzut pe împăratul Carol Quintul. 

Doamne, deci acesta era deci omul care domnea peste 
regatele de aici şi peste pământurile din Lumea Nouă? 

Il aştepta pe Filip la baza scării palatului. Cu degetele ca nişte 
cârlige, cu mâinile deformate, gârbov şi cu părul alb. Era chinuit 
de gută, iar faţa îi era tot timpul crispată de durere. Imbrăcat cu 
o haină austeră neagră, ai fi zis că acest bătrân de abia cincizeci 
şi cinci de ani purta doliu după propria vigoare. 

— Moartea şi-a făcut locaş în el, a murmurat Sarmiento. 

Filip a îngenuncheat şi i-a sărutat mâinile. 

Cu bărbia mare şi cu trupul dizgraţios, îi semăna tatălui, dar 
având încă sprinteneala tinereţii. 

Impăratul s-a sprijinit de braţul său ca să urce scările. Era ca 
întâlnirea dintre soarele care apune şi astrul nopţii răsărind. 


Capitolul 29 


M-am rugat pentru cei doi suverani, împăratul şi regele, tatăl 
şi fiul. 

Dar Carol Quintul era doar un bătrân care nu mai reuşea nici 
măcar să-şi închidă gura, ca şi cum maxilarul său proeminent, 
prea greu, înghiţise atâta încât nu putea rămâne decât deschis, 
ca al unui căpcăun pedepsit pentru că devorase prea mult. 

In acel 25 octombrie 1555, ziua abdicării sale, Carol Quintul, 
încă de la primele cuvinte, s-a apărat totuşi că nu a fost hulpav. 

Trebuia să fii foarte atent ca să înţelegi ce spune, împiedicat 
cum era de acea gură care nu-l mai asculta, refuzând să 
moduleze sunetele. Pe la colţul buzelor îi curgea salivă. Se 
întrerupea adesea, cu capul lăsat într-o parte, sprijinindu-se şi 
mai tare atunci de braţul lui Filip al Il-lea. Apoi se îndrepta şi 
continua. 

— Am păstrat ceea ce îmi aparţinea de drept, a spus el. 
Domnia mea a fost doar un şir de lupte nu dintr-o ambiţie 
necugetată de a comanda mai multe regate, ci pentru a vă apăra 
pe voi şi bunurile voastre. 

A privit îndelung mica adunare de deputaţi din provinciile 
Ţărilor de Jos, de cavaleri ai Lânii de Aur şi ambasadori adunaţi în 
marea sală a castelului din Bruxelles. 

Penumbra, în ciuda candelabrelor, ascundea chipurile. Lumina 
care venea de la ferestre era de un cenușiu stins. Ploua încă din 
zori. Rafale şi averse punctau frazele, izbindu-se în vitraliile cu 
albastru, roşu şi aur. 

Deodată, o rază de soare a luminat grupul ambasadorilor. 
Părintele Verdini mi-a spus că erau prezenţi reprezentanţii 
regatelor, ai ducatelor şi ai principatelor, iar în rândul întâi, 
desigur, se aflau nunțiul, ambasadorul Sanctităţii Sale, papa Paul 
al IV-lea. 

Lumina s-a făcut mai vie şi i-am putut recunoaşte cu stupoare, 
spaimă şi mânie, nu departe de nunțiu, pe tata şi pe fratele meu, 
trimişi ai lui Henric al II-lea şi ai Caterinei de Medici. 

Era posibil un asemenea lucru? 

M-am întors către părintele Verdini, care stătea lângă mine, şi, 
după felul în care a coborât privirea, am înţeles că îmi ascunsese 
ceea ce ştia. Fără îndoială că şi Diego de Sarmiento, şi 
Enguerrand de Mons, care se aflau alături de mine în această 
sală, ştiau de prezenţa acestui tată şi frate care mă bătuseră şi 


pe care trebuia să-i atrag într-o capcană la Londra. 

Se schimbase totul în doar câteva săptămâni? 

Erau hughenoți, „stricaţi ai credinţei”, iar un rege al Franţei 
care pretindea că va face să se rostogolească ţestele luterane pe 
străzi îi alesese drept ambasadori! 

lar un împărat care nu încetase să-i combată pe eretici îi 
primea! 

Trebuia, oare, să ducem războiul direct? 

Dar unde se aflau cavalerii Templului? Fusese uitată, oare, 
carta Sfântului Bernard? 


Diego de Sarmiento m-a strâns de braţ. Îmi înţelegea 
indignarea. Dar relațiile dintre suverani erau la fel de 
întortocheate ca un labirint. Şi, de altfel, Carol Quintul era doar 
un împărat prea încercat de dureri pentru a mai putea exercita 
puterea. Mâinile nu-i mai erau în stare să ridice sabia. Venise la 
palat cocoţat pe un măgar, prea paralizat ca să poată încăleca 
un cal! 

Era timpul să lase sceptrul regal în mâinile fiului său. 

Mi-am tras braţul. Mi s-a părut că tata se uita la mine cu acea 
expresie dispreţuitoare şi plină de înfumurare specifică lui. El şi 
fratele meu mă dispreţuiau. 

lar Carol Quintul continua să peroreze cu glas tărăgănat, cu 
saliva ce-i curgea pe vestă, cu mâinile tremurând, ţinând cu greu 
pergamentul şi aruncându-i mereu priviri lui Filip al II-lea. 

— Aveţi mare grijă să nu vă lăsaţi infectați de sectele aflate în 
ţările vecine. Smulgeţi grabnic buruiana ce răsare printre voi, ca 
nu cumva, întinzându-se, să zdruncine statul din temelii şi să 
cădeţi în cele mai mari necazuri. 

S-a oprit tuşind, scuipând, doborât de oboseală. 

— Dar împăratul nostru, el ce-a făcut? a şoptit Sarmiento. N-a 
putut strivi secta luterană! A stabilit egalitatea între eretici şi noi, 
între greşeală şi adevăr. Sunt liberi să-şi răspândească 
nelegiuirile şi minciunile. lar prinții care au luat bunurile Sfintei 
Biserici le păstrează! Atunci înseamnă că poate să-l primească 
pe contele Ludovic de Thorenc, hughenot, ca ambasador al lui 
Henric al II-lea şi al Caterinei de Medici! Frumoasă împreunare! 
Frica unită cu vrăjitoria! M-a luat din nou de braţ şi a adăugat: 
Vom schimba totul. Vom începe aici, apoi vom curăța Ţările de 
jos şi vom tăia capetele acelor prinți calvinişti care se 
împăunează. Priveşte-i, Bernard! Mi i-a arătat, pe estradă, la 
stânga lui Carol Quintul, pe Wilhelm de Orania, apoi, în primele 


rânduri, pe alţi seniori flamanzi, contele d'Egmont, contele de 
Homes, la fel de eretici. Aceştia, într-o zi, vor trebui pedepsiţi, 
băgaţi în pământ şi împinşi până în iadul de unde au ieşit! 

M-am depărtat cât am putut de Sarmiento. Locuia împreună 
cu mine în castelul Arenberg, care aparţinea contelui d'Egmont, 
căruia tocmai îi promisese iadul! 

Eram copleşit. Mi se părea că a înainta pe drumul vieţii 
însemna a te afunda zi de zi tot mai adânc în această prăpastie 
întunecată: sufletul omenesc. 

Şi totuşi nu eram inocent! De când sosisem la Bruxelles, ce 
altceva făcusem decât să mă destrăbălez, să iubesc, să-mi 
umplu burta cu bere, cu vânat şi cu peşte? Şi mă simţisem chit 
faţă de Tine, Doamne, mergând în fiecare dimineaţă la Notre- 
Dame du Şablon, la numai câţiva paşi de castelul Arenberg. Mă 
rugasem pentru cei doi suverani şi pentru Michele Spriano, de 
care nu uitam că trăia, ca în iad pe acest pământ. 

Dar cui îi mai păsa să-i plătească răscumpărarea? 

Părintele Verdini îmi explicase ca făcuse tot ce-i stătea în 
putinţă pentru a obţine de la apropiații regelui cei o mie de 
ducați pe care îi cerea căpitan-paşala Algerului pentru 
răscumpărare. 

Dar sipetele Spaniei erau goale! Fusese nevoie să i se dea lui 
Carol Quintul sute de mii de ducați pentru a-şi putea duce 
războiul împotriva regelui Franţei. Cheltuieli zadarnice, întrucât 
ambasadorul regelui Franţei nu era nimeni altul decât contele 
Ludovic de Thorenc, şi o încetare a luptei urma să fie semnată 
aici, la Bruxelles, în castelul Vaucelles, între regele Franţei şi 
împărat. lar noi eram invitaţi să o sărbătorim în această sală a 
castelului! 

A fost nevoie de bani şi pentru a se înarma cu cele o sută 
douăzeci şi cinci de nave pentru mariajul din Anglia şi pentru a fi 
umplute cu cadouri şi a fost nevoie de cufere pline de monede 
de aur pentru a-i cumpăra pe englezi. 

— lar ei ne-au umplut de scârnăvie şi de insulte! am murmurat 
eu. 

Părintele Verdini se mulţumise să-mi spună că nu renunţă, că 
şi alţi călugări răscumpărători porneau spre Alger. Apoi şi-a făcut 
cruce. 

— Dumnezeu să-l ocrotească pe Michele Spriano, dar şi pe 
tine, fiule! 


Nu ştiu, Doamne, dacă ai dat atenţie vieţii mele în toţi aceşti 


ani pe care i-am petrecut în Ţările de Jos spaniole. 

Mergeam pe treizeci de ani. Trecem dintr-un alcov în altul; îmi 
terminam nopţile beat, spuma berii îmi murdărea buzele, 
oboseala desfrâului îmi scofâlcea obrajii. 

M-ai iertat? 

O voi afla în curând, când mă voi înfăţişa dinaintea Ta. Îmi 
imaginez, citind şi recitind Divina Comedie, care mi-ar putea fi 
soarta, devorat fără încetare de infern şi mereu umilit şi torturat 
în purgatoriu. 

Singura-mi scuză era disperarea care mă copleşea în fiecare 
zi. 


Aflam că papa Paul al IV-lea, episcopul Tău de la Roma, îi 
excomunicase pe Carol Quintul şi pe Filip al II-lea şi încheiase o 
alianţă cu regele Franţei! 

Cei doi suverani ai mei se vedeau lipsiţi de toate măreţiile lor. 
lar slujba divină era chiar proscrisă în Spania! 

Unde se afla adevărul pe această lume? 

Trebuia oare să accept părerea teologilor spanioli care, 
adunaţi, îl autorizau pe rege să folosească forţa împotriva 
urmaşului lui Petru? 

Deja porneau la drum infanteriştii şi cavalerii ducelui de Alba, 
cel mai nemilos cavaler de război al lui Filip al II-lea, care îi scria 
lui Paul al IV-lea: „Sunteţi lupul care devorează din turma lui 
Hristos... Implor ajutorul lui Dumnezeu împotriva Sanctităţii 
Voastre şi mă jur în numele regelui, stăpânul meu, şi pe sângele 
ce-mi curge în vine că Roma va tremura sub tăişul paloşului 
meu!“ 

li puneam întrebări lui Diego de Sarmiento. El îmi îndepărta 
neliniştile dând agasat din mână. Oricine ştia, spunea el, că Paul 
al IV-lea era un duşman al lui Carol Quintul. Ca atare, îi persecuta 
pe prinții italieni aliaţi cu împăratul. Ambasadorul Spaniei îl 
avertizase: „Dacă mânia Sanctităţii Sale nu încetează, dacă va 
mai continua, nu vom avea nicio vină pentru necazurile şi 
daunele care ar putea urma“. 

Ise putea reproşa împăratului - iar Sarmiento o făcea - faptul 
de a-i fi menajat pe protestanții din Germania, dar trebuia, oare, 
pentru asta să-l excomunice pe el, cel care, împreună cu Filip al 
II-lea, era braţul înarmat al credinţei? Politica, spunea în cele din 
urmă Sarmiento, ţine de judecata oamenilor, nu a preoţilor. 

Cum, oare, cu asemenea vorbe care le contraziceau pe cele 
susţinute mai înainte de Sarmiento, să nu încerc să uit, să nu-mi 


pun capul între sânii flamandelor, să nu mi-l strecor între pulpele 
grase ale acestora? 

Nu doream să-mi mai amintesc ceea ce părintele Verdini îmi 
şuşotea, cum că împăratul, în 1527, anul naşterii mele, îşi 
slobozise mercenarii să prade Roma, în timp ce trupele ducelui 
de Alba se năpusteau asupra Cetăţii Eterne jefuind şi pârjolind 
satele şi violând femeile. 


Nu am siluit-o pe italianca Mariana Massi, pe care o găseam în 
camera mea din castelul Arenberg. Tânără şi brunetă, pielea ei 
îmi amintea de cea a Aishei Thagri. O plăteam punându-i între 
sânii mici trei monede de aur. 

Uitam, iubind-o, că viaţa mi se risipea. 

Dar, pe când se îmbrăca, ea vorbea, în timp ce eu aş fi vrut 
atât de mult să tacă! 

Cunoscuse, spunea ea, într-o casă de prostituție din Anvers, o 
femeie, o fostă spălătoreasă care ducea un trai de lux, dăruindu- 
se mai mult din plăcere decât pentru câştig, fiindcă bani avea. 
Aceasta pretindea că odinioară, pe când talia îi era fină, avusese 
ca amant un om puternic care, de atunci, îi plătea o rentă anuală 
de două sute de florini. Ea doar trebuia să uite de fiul ce se 
născuse din întâlnirea lor. 

Mariana Massi se apleca spre mine, îşi sprijinea mâinile pe 
umerii mei, mă obliga să mă întind, mă călărea ridicându-şi 
fusta. 

Acest om puternic, îmi şoptea ea, muşcându-mă de ureche, nu 
era nimeni altcineva decât împăratul Carol Quintul. lar pe 
bastard îl creştea în Spania. 

O împingeam. 

Refuzam să dau crezare vorbelor sale. 

Dar Sarmiento râdea de uluirea, de naivitatea mea. Ce om nu 
lăsa bastarzi în urma sa? lar Carol Quintul, oricât ar fi el de 
împărat, purtând doliu după soţie, iubise femeile şi, de ce nu, şi 
pe această fată al cărei nume mi-l dăduse Mariana: Barbe 
Plumberger? 

Apoi Sarmiento şi-a scos iute pumnalul şi mi l-a pus la gât. 

— Vi se va lua gâtul, şi ţie, şi acestei fete slobode la gură, 
dacă divulgi acest secret înainte ca împăratul să se hotărască să 
o facă! Uită repede ceea ce nu trebuia să afli! 

Nu am mai avut ocazia să o întreb pe Mariana Massi. A 
dispărut, poate trimisă într-o mănăstire, sau îmbarcată pe o navă 
cu destinaţia Lumea Nouă, ori aruncată cu o piatră de gât în 


Sena, râul ce traversează partea de jos a oraşului. 
Am tăcut, fără a mai îndrăzni să-i pun alte întrebări lui Diego 
de Sarmiento. 


Dar, în marea sală a castelului din Bruxelles, ascultând glasul 
tremurat al împăratului, nu am încetat să mă gândesc la acel 
bastard, la acele femei, la acea viaţă ascunsă a unui om care 
spunea: 

— Am făcut tot ceea ce a fost liber de la Dumnezeu, căci 
întâmplările depind de vrerea Domnului. Noi, oamenii, acţionăm 
după putinţa noastră, după forţele noastre, după gândul nostru, 
iar Dumnezeu dă victoria sau permite înfrângerea. Am făcut 
mereu ceea am putut, iar Dumnezeu mi-a ajutat. Il slăvesc 
nemăsurat pentru a mă fi sprijinit în toate cele petrecute şi a mă 
fi apărat de pericolele ce nu m-au ocolit. Astăzi mă simt atât de 
slăbit, încât nu v-aş fi de niciun folos, după cum bine vedeţi. În 
starea de istovire şi de slăbiciune în care mă găsesc, aş avea 
multe de spus în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor dacă nu trec 
autoritatea, după cum am hotărât, dat fiind că fiul meu, regele 
Filip, are destui ani pentru a putea guverna şi va fi, după cum 
sper, un bun prinţ pentru toţi supuşii mei preaiubiţi... 

Dacă Dante Alighieri s-ar întoarce să viziteze din nou infernul, 
purgatoriul şi paradisul, unde i-ar întâlni, oare, pe împăratul 
Carol şi pe regele Filip? 


Această întrebare m-a bântuit timp de mai multe zile. 

Paul al IV-lea îşi reînnoise excomunicarea celor doi suverani, 
blestemându-i pe ducele de Alba şi pe toţi spaniolii care nu erau, 
spunea el, „decât o clică de evrei şi de mauri“. 

Papa însă trebuia să se încline, întrucât aliatul său, regele 
Franţei, îşi trimisese ambasadorul la Bruxelles, aflându-se astfel 
singur în faţa pedestraşilor şi a cavalerilor ducelui. 

lar eu, în această sală a castelului, câteva săptămâni mai 
târziu, iată că îi vedeam pe tata şi pe fratele meu însoţiţi de 
câţiva nobili francezi şi de un bufon! 


M-am tras înapoi şi am stat în umbră. 

Zidurile sălii erau acoperite de mari tapiserii de Flandra care 
aminteau de înfrângerea lui Francisc | de la Pavia, de captivitatea 
la Madrid, de toate umilinţele de care avusese parte regele 
Franţei. lar după felul în care mergea tata, ţeapăn, izbind cu 
tocul parchetul, cu mâna pe mânerul sabiei, îi măsuram umilinţa 


şi furia. 

Regele Filip al Il-lea şi toţi nobilii prezenţi s-au îndreptat în 
tovărăşia tatălui meu spre capelă. l-am urmat. Deodată, în clipa 
în care Filip al lIl-lea se apropia de altar pentru a jura pe 
Evanghelii că va respecta tratatul încheiat cu regii Franţei, l-am 
auzit pe bufon strigând: „Mărinimie! Mărinimie!” şi l-am văzut 
aruncând, ca la semănat, monede de aur în capelă, înspre 
asistenţă. 

lar după un moment de ezitare, toţi acei nobili seniori şi 
femeile lor s-au repezit îmbrâncindu-se ca să adune scuzii. 
Onoarea franceză era răzbunată! 

Atunci a răsunat râsetul tatălui meu, dominând celelalte 
glasuri. 

Cui îi păsa de Tine, Doamne, în această capelă? 


Capitolul 30 


Nu am mai auzit niciodată râsetul tatălui meu, care mă şocase 
de atâtea ori, ca o obscenitate. 

Nu l-am mai văzut mergând cu pasul mândru, cu grumazul 
drept, cu mâna dreaptă strângând mânerul sabiei, cu acea trufie 
care mă scotea din fire într-atât îmi părea că ascunde un suflet 
nevolnic, gata de orice trădare. 

Nu i-am mai văzut privirea sclipind de mânie sau de dispreţ 
care mă umilise de atâtea ori. 

Apoi i-am descoperit printre ierburile înalte, pe malul pârâului, 
pe câmpia Saint-Quentin, trupul întins, dezgolit pe jumătate, 
mort. 

Am plâns şi m-am rugat. 

Părăsisem de mult cortul regal unde Sarmiento, Filip al II-lea, 
consilierul său Ruy Gomez şi ducele Emmanuel Philibert de 
Savoia ţineau chiolhan, ridicând paharul pentru victorie. 

Enguerrand de Mons încercase să mă reţină, dar m-am smuls 
cu un gest brusc. 

Văzusem, când am pornit la atac împotriva gentilomilor 
francezi, prea mulţi dintre ei căzând, încercuiți de pedestraşii 
germani, englezi, spanioli şi flamanzi, sfârtecaţi de săbiile şi de 
lăncile noastre. 

Era cea dintâi bătălie a mea. Mă aruncasem în ea cu 
disperare. Nu voiam să înţeleg deloc aceste alianţe care se 
schimbau, aceste tratate pe care conducătorii jurau pe Sfânta 
Scriptură să le respecte şi de care apoi nu mai pomenea nimeni. 

Ştiam, de asemenea, că tata şi fratele meu, după ce 
părăsiseră oraşul Bruxelles, se duseseră la trupele regale aflate 
la Saint-Quentin. Ce aş fi făcut dacă în vârful lăncii aş fi văzut 
pieptul tatălui sau al fratelui meu? 

li cerusem lui Sarmiento să-mi dea voie să-l însoțesc pe 
împăratul Carol Quintul, care pornea spre Spania, unde urma să 
se retragă la mănăstirea din Yuste, în Estremadura, spre a-şi 
aştepta sfârşitul în rugăciune şi reculegere. 

Era probabil lucrul care îmi şi convenea: să mă îndepărtez de 
lumea aceasta care îmi părea, cu fiecare zi, tot mai de neînțeles. 

Cum mi-aş fi putut găsi aici calea? 

Papa era cel care se mânia împotriva lui Filip al II-lea, „acest 
mădular stricat al creştinătăţii, gunoiul acesta”. 

Filip rupea relaţiile cu Henric al II-lea şi îi cerea soţiei sale, 


Maria Tudor, să-i trimită paisprezece mii de pedestraşi pentru a 
snopi în bătaie armata regelui Franţei. 

Unde era hotarul dintre erezie şi adevărata credinţă? 

Cine se afla de partea Sfintei Biserici? 

Şi cine era de partea lui Hristos? 

După cum bătea vântul, fiecare schimba tabăra şi aliaţii. 

Şi atunci, de ce să nu stai îngenuncheat într-o chilie de 
călugăr? De ce să nu-ţi consacri forţele rugăciunii şi milosteniei? 
Să fii umil. Să te îndeletniceşti cu ocupaţii de ţăran? Se zicea că 
în Estramadura ordinul monastic al Sfântului leremia, de care 
ţinea mănăstirea Yuste, cultiva cincizeci de mii de măslini şi 
creştea mii de capete de vite. 

Oare nu înţelesesem pe galerele lui Dragut, apoi la Toulon, la 
Alger, la Valladolid, la Londra, la Bruxelles ce însemna viaţa 
oamenilor, chiar a celor mai pioşi, mai de seamă? 

Dar Sarmiento refuza să mă asculte, iar părintele Verdini, cu 
glas ezitant şi scăzut, îmi spunea că mă atrage prea mult carnea 
pentru a alege haina de călugăr. 

Aşa că am reîmbrăcat armura, am intrat din nou în armată şi 
am călărit până la Saint-Quentin. 


Am văzut satele jefuite şi părjolite de oamenii a căror piele 
părea tăbăcită. li masacrau pe bărbaţi. Le spintecau pe femei şi 
pe copii. 

lar sub cortul regal noi ne sărbătoream victoria! Sarmiento 
spunea că mă bătusem ca un templier, mânuind spada şi lancea, 
deschizând în rândurile duşmane o brazda sângerândă. 

Nu minţea. 

Mă bătusem cuprins de beţie. Dar mă dezmeticisem şi voiam 
să ies din cortul unde îl vedeam pe Filip punând mâna pe pulpa 
Annei de Mendoza della Cerda, soţia chioara a lui Ruy Gomez, 
sfetnicul său, şi, continuând să o tachineze, spunea că îi făcea 
cadou lui Gomez principatul italian Eboli! 

Anna de Mendoza della Cerda gângurea, aplecată spre 
suveran. 


M-am gândit la ceea ce văzusem în cursul acestei bătălii. 

Nu la cavaleri sau la pedestraşii luptând unii contra altora, ci 
la acele trupuri hăcuite, mutilate, spintecate care zăceau în 
casele jefuite, oameni bătrâni şi tinere femei lăsate pradă 
bestiilor cu coifuri. 

Şi atâţia alţii aveau să li se alăture din oraşul Saint-Quentin, 


când acesta urma să fie cucerit, prădat, devastat, iar locuitorii, 
abandonaţi sălbăticiei unor soldaţi. 

Aceasta era regula. 

Dar atunci, unde era Binele, unde era Răul? Cu ce erau mai 
buni mercenarii noştri creştini decât ienicerii musulmani? 

Am avut impresia, ridicându-mă şi părăsind cortul regal, că mă 
clatin ca şi cum aş fi băut fără măsură. 


Mai întâi am călărit la pas prin grâne. Câmpia părea liniştită, 
stinsă sub cenuşiul născut din căldura acelui 27 august 1557. 

Bătălia se dăduse departe, tocmai unde se înălța fumul 
incendiilor. Satele din jur ardeau, iar în oraş, judecând după 
culorile roşcate şi galbene ale fumului, trebuia să fie un prăpăd. 

Pe măsură ce mă apropiam, mă învăluia mirosul de moarte. 

Calul s-a arcuit. In faţa lui se aflau cadavre unele peste altele. 
Majoritatea erau ale gentilomilor francezi pe care hoţii îi 
despuiaseră de arme şi de armuri, de inele şi de coliere, şi chiar 
de veşminte. 

Am descălecat şi mi-am continuat drumul trăgând calul de 
căpăstru. 

Mă opream în faţa fiecărui trup. 

Nu-mi spuneam: „lţi cauţi tatăl şi fratele”. Credeam doar că 
aveam o curiozitate faţă de moarte, de rictusul acestor oameni 
atinşi în plin avânt şi care nu mai erau decât nişte cărnuri 
sfârtecate, ghemuite în poziţii adesea groteşti. 

M-am îndreptat spre pârâul care susura în apropiere. 

Tocmai pe mal, în mijlocul ierburilor călcate în picioare, rupte, 
l-am recunoscut pe tata. Atunci am ştiut că pe el îl căutam. 

Probabil că fusese ucis cu o lovitură la gât, când, de fapt, un 
om de rangul său ar fi trebuit făcut prizonier spre a fi schimbat 
pe o recompensă. 

Dragut Renegatul mă păstrase. 

Dar tata se apărase cu îndârjire, iar adversarul, după ce îl 
rănise - un glonţ îi sfârtecase umărul stâng -, lovise furios, ca să 
ucidă. 

Doar de nu se va fi dat ordin să fie ucis contele Ludovic de 
Thorenc, în orice împrejurare. Nicio milă sau consideraţie pentru 
„adversarii hotărâți şi periculoşi”, iar tatăl meu se număra printre 
aceştia. 

Diego de Sarmiento gândea astfel şi le însărcinase cu această 
misiune pe câteva dintre slugile sale credincioase. 


Am îngenuncheat. M-am rugat. Ruşinat de emoția mea, am 
izbucnit în hohote de plâns. lar amintirea tuturor acuzațiilor pe 
care i le adusesem şi pe care încă le mai consideram legitime nu 
mi-a secat izvorul lacrimilor. 


L-am luat în braţe, sângele murdărindu-mi mâinile şi pieptul. 
L-am aşezat de-a latul şeii şi m-am întors la cortul regal. 

Înăuntru nu mai erau decât câţiva cheflii, printre care Diego 
de Sarmiento şi Enguerrand de Mons. 

Am intrat în cort ducând trupul tatălui meu pe braţe. 

Au încetat să mai râdă şi să bea. 

Sarmiento s-a ridicat, m-a luat de umeri. 

— Un tată rămâne un tată, a spus. 

Poate că, dacă m-ar fi sfidat, aş fi scos spada şi m-aş fi aruncat 
asupra lui ca să mor sau să-l ucid. 

Probabil că a simţit aceasta, fiindcă a dat ordine să i se da 
contelui Ludovic de Thorenc un mormânt demn de rangul şi 
curajul sau. 

— Chiar dacă a greşit, este creştin, a adăugat el. 


l-am urmat pe oamenii care îl aşezaseră pe tata într-un sicriu 
de lemn încă verde. 
Şi am aşteptat până l-a acoperit pământul, ca să plec. 


Doamne, grea ne-ai mai făcut viaţa! 
Doamne, cum ne mai pedepseşti fiindcă am greşit! 


Capitolul 31 


Amintirea tatălui meu m-a încercat vreme îndelungată. 

In fiecare noapte, l-am purtat pe braţe până la mormânt. Aici îl 
culcam, dar nicio lopată de pământ nu-l putea acoperi. 

Îl regăseam stând alături de mine în acea cameră cu tavanul 
înalt şi cu perdele galbene şi negre din castelul Arenberg. 

Voiam să fug. Se agăța de braţul meu. Mă întreba cu un glas 
uimit şi suferind. De ce îl trădasem? De ce intrasem în tabăra 
duşmanilor săi? De ce mă aliasem cu cei care l-au ucis? Eram 
sigur să sunt din tabăra Domnului? Dar exista cu adevărat 
această tabără sau fiecare om, hughenot sau papist, şi chiar 
necredincios, trebuia să o aleagă în fiecare clipă, căutând în sine 
ceea ce îi plăcea lui Dumnezeu sau diavolului? 

Mă rugam. Eu trebuia să-l acuz pe el, cel care ne trădase 
Biserica! 

Mă privea întristat. Nu-mi aminteam să fi avut vreodată o 
asemenea expresie. 

Se ridica, se îndepărta, spunând: „Eşti sigur că eu sunt acela?“ 

Mă trezeam. 

Umblam prin cameră, lac de sudoare. 

Auzeam glasuri, clinchet de pahare, râsete venind din marile 
săli ale castelului. 

Sarmiento sărbătorea semnarea tratatului de la Cateau- 
Cambresis dintre Franţa şi Spania, unde el fusese unul dintre 
negociatori. 

Cu o bucurie care mă rănise, mi-a spus că Guillaume de 
Thorenc, fratele meu, care îl reprezenta pe regele Franţei, stătea 
posomorât, deoparte de ceilalţi ambasadori francezi, fiind 
singurul hughenot prezent, înțelegând că se terminase cu 
toleranța lui Henric al II-lea faţă de „stricaţii credinţei”. 

De altfel acesta începuse să curețe capitala. Fuseseră arşi 
nişte hughenoți în piaţa Maubert, fuseseră urmăriţi pe străzile 
din Montagne-Sainte-Genevieve, unde aveau obiceiul să se 
adune, cu sabia la brâu, ca şi cum ei erau stăpânii. 

— Spania devine stăpână, a conchis Diego de Sarmiento. 

Incepea o nouă domnie. 


Carol Quintul a murit la Yuste şi am asistat, pe 30 decembrie 
1558, la slujba de înmormântare ţinută câteva zile mai târziu la 
Bruxelles, în biserica Sainte-Gudule. 


Am îngenuncheat în marele naos alături de miile de călugări şi 
de preoţi veniţi să se roage pentru piosul împărat. Dar eu mă 
rugam pentru tata, cu capul sprijinit de unul dintre imenşii stâlpi 
rotunzi, unii sprijiniți de contraforturi, care se ridicau cu zecile în 
naos şi în cor. 

Am auzit glasul lui Wilhelm de Orania strigând, în timp ce 
lovea cu spada sicriul gol: 

— A murit! Aşa va rămâne. A murit, dar un altul s-a ridicat în 
locul său, mai mare! 

Atunci a apărut Filip al ll-lea, iar cântările au urmat 
rugăciunilor. 

Cel viu îl alunga pe cel mort. 

lar câteva săptămâni mai târziu a venit rândul Mariei Tudor, 
bătrâna soţie, urâta regină a Angliei, catolica, să moară. 

Cine putea crede în doliul lui Filip al Il-lea? Trecea de la o 
femeie la alta, căutând o soţie care să o înlocuiască pe Maria 
Tudor. Se gândea la Elisabeta a Angliei, care se ferea. Apoi, de 
ce nu, la una dintre fetele lui Henric al II-lea şi ale Caterinei de 
Medici, Elisabeta a Franţei, o fecioara de treisprezece ani, pe 
când el avea treizeci şi doi... 


Sarmiento se minuna că mă abţineam să particip la banchete 
şi la petreceri. 

Nu trebuia să sărbătorim victoria suveranului catolic, Filip al Il- 
lea, care şi-l alia pe regele Franţei? 

Şi urma, în sfârşit, să-i ardem pe rug pe hughenoți, iar când 
această misiune va fi împlinită, să pornim în cruciadă împotriva 
necredincioşilor! 

Moartea tatălui meu mă făcea atât de mohorât, incapabil să 
petrec, să sărbătoresc măreţia spaniolă, tocmai când începeau 
să uite de unde veneam, că fidelitatea faţă de rege conta mai 
mult decât originea? 

Mă retrăgeam în cameră, încercam să mă cufund în rugăciune, 
să regăsesc certitudini. 

Dar vicarul lui Hristos, papa, nu-i excomunicase el, oare, pe 
Filip al II-lea şi pe Carol Quintul? Cum să-i mai urmezi orbeşte? 

Totul era schimbător în viaţa oamenilor. Trebuia să înaintezi 
pas cu pas pentru a nu fi înghiţit de greşeală. 

Fusesem oare înghiţit rupând legătura originară cu ai mei? 

Mă culcam, închideam ochii. 

Şi mergeam către groapa unde tatăl meu tot nu se lăsa 
acoperit. 


Capitolul 32 


Am crezut că părăsesc anotimpul morţilor când, în vinerea lui 
30 iunie 1559, am recunoscut într-una dintre tribunele ridicate 
pe strada mare Saint-Antoine pe acea fată al cărei păr blond era 
împletit în codițe aşa cum fusese cel al lui Mathilde de Mons. 
Rochia sa de un albastru-deschis îi făcea şi mai strălucitor aurul 
cosiţelor. 

Se numea Anne de Buisson şi o întâlnisem cu vreo zece zile 
mai înainte, când sosisem la Paris. 

li însoţeam pe ducele de Alba, pe prinţul Wilhelm de Orania, 
pe contele d'Egmont şi pe contele Diego de Sarmiento, veniţi 
pentru căsătoria prin procură cu Elisabeta de Valois, pe care 
lumea începea să o numească Isabelle de la Paix, întrucât 
mariajul ei cu Filip al II-lea trebuia să pecetluiască înţelegerea 
dintre Spania şi Franţa. 

Sarmiento insistase să fiu alături de seniori spanioli şi 
flamanzi. Trebuia, spusese el, ca regele Henric al II-lea şi regina 
Caterina să fie informaţi că numeroşi nobili francezi le sprijineau 
politica de aliere cu Spania. lar adversarii tratatului de la Cateau- 
Cambresis, acei hughenoți încăpăţânaţi ca amiralul Coligny sau 
ca Guillaume de Thorenc, care credeau că regele Franţei 
capitulase în faţa Spaniei, trebuiau să înţeleagă că de acum 
înainte nu mai aveau nicio putere. 


N-am fost de aceeaşi părere descoperind Parisul. 

Robert de Buisson, corsarul hughenot care ne condusese, pe 
Michele Spriano şi pe mine, de la Alger pe coastele spaniole, a 
venit să mă viziteze la palatul regal Tourelles, unde fuseserăm 
primiţi. 

M-a convins să-l urmez la locuinţa lui Coligny, palatul 
Ponthieu, colţ cu străzile l'Arbre-Sec şi Bethisy, ca să întâlnesc 
câţiva nobili protestanți care onorau în mine pe fiul cel mai mic al 
lui Ludovic de Thorenc şi frate al lui Guillaume. 

Mai întâi am refuzat, apoi, probabil în amintirea tatălui meu, 
ca pentru a fi iertat, l-am însoţit pe Robert de Buisson şi am 
descoperit o mulţime de gentilomi mândri, plini de dorinţă şi 
certitudine, siguri pe credinţa lor, hotărâți să-i împiedice pe rege 
şi pe regină să-l urmeze pe suveranul Spaniei ca nişte servitori. 

Bombăneau împotriva acestui tratat care abandona Spaniei 
Savoia şi Italia, care ştergea anii de politică regală, începând cu 


cea a lui Francisc |. 

Regretau căsătoria Elisabetei de Valois cu acest monarh 
licenţios ale cărui năzbâtii erau cunoscute şi căruia urma să i se 
dea o fecioară regală care abia împlinise treisprezece ani. 

Urmau să asiste totuşi la ceremonie şi chiar la slujba de la 
Notre-Dame, şi, desigur, la turnirele şi sărbătorile care trebuiau 
să se desfăşoare până la sfârşitul lunii iunie. 

Deja de pe strada mare Saint-Antoine fusese scos pavajul, 
ridicându-se arene şi tribune. Se ştia că regelui îi plăcea să lupte 
în armură şi cu spada. 

Atunci Robert de Buisson ne-a povestit că sora sa cea mai 
mică, Anne, se găsea printre damele de companie ale reginei 
Caterina, care avea plăcerea să se înconjoare de cele mai 
frumoase tinere din regat. 

Anne de Buisson povestise că suverana se temea pentru viaţa 
soţului ei; avusese câteva coşmaruri şi îl văzuse pe Henric cu 
capul însângerat. 

Apoi a citit profeţiile magicianului din Salon-de-Provence, 
Nostradamus, medicul astrolog al regelui. Or, în profeţiile sale, 
acesta scrisese câteva versuri care te puteau face să te temi 
pentru viaţa regelui: 


În câmp de luptă-ncrâncenat duel 
In cuşcă de-aur ochii o să-i crape 
Murind apoi de crudă moarte el, 


Şi alţi astrologi îl sfătuiseră pe monarh să nu participe la 
turnir, fiindcă îi vedeau faţa acoperită de sânge şi ochii crăpaţi. 

Nobilii hughenoți se indignaseră. Italianca, Medici, pregătea 
probabil asasinarea regelui pentru a servi mai bine cauza lui 
Filip. lar acesta cum să nu încerce să ucidă un suveran al Franţei 
care nu avea ca moştenitori decât nişte fii pricăjiţi şi ar lăsa de 
fapt puterea în mâna italiencei, otrăvitoarea, vrăjitoarea? 

Aceste bănuieli, această ură, aceste preziceri m-au îngheţat. 

L-am zărit pe fratele meu Guillaume, dar mi s-a părut 
dispreţuitor şi ameninţător. 

Am părăsit palatul Ponthieu, însoţit de Robert de Buisson. 


În clipa în care intram pe strada l'Arbre-Sec, am văzut 
coborând dintr-o trăsură oprită la doar câţiva paşi o tânără 
purtând o capă neagră peste care se răspândeau, ca nişte fire de 
aur, lungi cosiţe blonde. 


Vioiciunea cu care a sărit pe caldarâm, ridicându-şi puţin 
rochia, felul în care s-a repezit spre noi, parcă abia atingând 
pământul, m-au vrăjit într-atât, încât am rămas țintuit. 

S-a uitat la mine, în timp ce i se adresa lui Robert de Buisson, 
anunţându-l că Maiestatea Sa regina o poftise să asiste din 
tribuna regală la turnirele care se vor desfăşura pe strada Saint- 
Antoine şi la care regele va participa în ciuda - iar aici coborâse 
glasul - temerilor soţiei şi ale astrologilor. 

O ascultam. O priveam. Avea trăsături bine definite şi 
regulate, nasul drept, fruntea un pic bombată, iar felul în care 
mă fixa dădea naştere în mine unui entuziasm dintre acelea 
pline de fervoare, de care uitasem în ce măsură pot face ca viaţa 
să ţi se pară uşoară. 


În toate zilele următoare am căutat-o, indiferent de morga cu 
care fratele meu mă saluta, mă interpela, acuzându-mă că-l 
susţin pe regele Spaniei şi că mi-am uitat familia şi regatul. 

Abia îl auzeam, ca şi cum lumea, viaţa se reduseseră pentru 
mine la căutarea lui Anne de Buisson. 

În fine, vineri, 30 iunie, am văzut-o stând nu departe de regina 
Caterina şi, înainte de a mă strecura până la ea, am studiat-o. 

Probabil că a simţit, fiindcă felul în care stătea, nemişcată, mi 
s-a părut forţat, de parcă se străduia să nu întoarcă privirea spre 
mine. 

Dar îmi plăcea profilul ei de fetiţă. 

Fratele ei îmi spusese că abia împlinise cincisprezece ani. 

Eu aveam treizeci şi doi, ca Filip al II-lea. 

lar ea era, fără îndoială, hughenotă. Dar, în clipa în care 
înaintasem spre ea, uitasem complet de asta. 


M-am aşezat la picioarele ei. Am ridicat privirea. 

— Regele urmează să intre în arenă, mi-a spus fără să se uite 
la mine. 

Glasul mi s-a părut răguşit de emoție. 

Am auzit bătaia surdă a copitelor cailor repezindu-se unul spre 
altul. j 

Nu aveam ochi decât pentru chipul lui Anne de Buisson. Işi 
muşca buzele, iar sângele îi pierise din obraji. 

Am auzit o izbitură, apoi strigate. 

Anne de Buisson s-a ridicat, a înălţat braţele, apoi s-a prăvălit 
peste mine. Am prins-o şi m-am gândit că anotimpul morţilor 
continua, că strângeam la piept un alt trup fără viaţă, aşa cum 


fusese cel al tatălui meu. Dar Anne era uşoară, fără vlagă. 

În jurul nostru, alte femei se ridicaseră, apoi se prăvăliseră, 
leşinate. 

L-am văzut pe rege clătinându-se, iar calul izbindu-se de 
marginea arenei. 

S-au repezit la el. l-au dat jos casca, iar sângele a ţâşnit. 

O bucată de lance, ca o ţepuşă ascuţită, îi străpunsese fruntea 
deasupra sprâncenei drepte; o altă parte a lăncii rupte îi 
spărsese ochiul stâng. 


Cu mare suferinţă pentru rege, am aflat ca i se scoseseră cinci 
aşchii din cap. 

Chirurgii - Filip al II-lea îşi trimisese de la Bruxelles medicul 
personal, Andre Vesale, iar Ambroise Pare fusese chemat la 
căpătâiul lui Henric al II-lea - puseseră să fie decapitaţi mai mulţi 
condamnaţi pentru a încerca să înţeleagă, despicându-le capul, 
cum ar putea să-l îngrijească pe rănitul regal. 

Monarhul însă a murit. 

lar eu am condus-o pe Anne de Buisson până la palatul din 
strada Ponthieu, unde gentilomii hughenoți vorbeau despre 
crima spaniolă sau despre pedeapsa dată de Dumnezeu. 

Cum aş fi putut crede în pace? 


Am părăsit Parisul îndreptându-mă spre Spania şi ducând cu 
mine amintirea lui Anne, acea tânără cu codițe blonde şi cu 
rochia de un albastru ceresc. 


PARTEA a IV-a 


Capitolul 33 


Am stat închis câteva zile în Palacio Sarmiento. 

Intendentul Luis Rodriguez mă ascunsese într-un ungher 
aproape de camera sa. Era plin de cufere cu lenjerie, iar între 
două îmi amenajasem un locşor unde mă piteam de îndată ce 
auzeam paşi. 

După ce se îndepărtau, mă căţăram pe cufere şi mă instalam 
în vârful lor, aproape de lucarnă. Citeam, fără să mă satur în a-i 
urma pe Dante şi pe Virgiliu în călătoria lor în infern. 

Rareori intram în purgatoriu şi niciodată în paradis. 

Mi se părea că eram menit, ca fiecare om, infernului. lar 
acesta începea aici, pe pământ, odată cu primul nostru țipăt. 

Imi aminteam trupurile nou-născuţilor spintecate, mutilate, 
strivite, pe care le descoperisem în satele jefuite de necredincioşi 
şi în cele devastate de trupele creştine ale lui Filip al II-lea când 
brăzdaseră câmpia de la Saint-Quentin. 

Ceea ce văzusem, în toata călătoria mea de la Paris la 
Valladolid, mă convinsese că pedeapsa lui Dumnezeu nu va 
înceta nicicând. El îi sortise pe oameni să se devoreze între ei din 
prima până în ultima zi a vieţii lor. 

lar elanul de dragoste, acea amintire a grădinii Edenului, care 
se spulberase repede, era probabil doar un mod de a ne 
condamna la regret, de a ne face să suferim şi mai tare, braţele 
noastre cuprinzând dintr-odată doar absenţa, privirea noastră 
care a avut pentru o clipă viziunea fericirii căutând disperată şi 
neîntâlnind decât vidul. 

lar fiecare zi care mă îndepărta de Paris mă făcuse să sufăr şi 
mai mult, aducându-mi aminte de Anne de Buisson. 


Călătorisem singur. 

Neînţelegând că alesesem să mă întorc în Spania traversând 
regatul Franţei în loc să merg la Bruxelles cu seniorii spanioli şi 
flamanzi, să mă alătur lui Filip al II-lea, cu care să fi pornit pe 
mare pentru a ajunge în La Corogne, Sarmiento mi-a propus să 
iau o suită de cavaleri. Dar eu îmi alesesem drumul aşa cum 
lansezi o sfidare, aşa cum îţi joci viaţa la zaruri. 

Era un fel de retragere, alegerea solitudinii pentru mai multe 
săptămâni, dar şi un mod de a-mi oferi viaţa celor care ar dori să 
mi-o ia. Un fel de a şti dacă Dumnezeu voia să mă mai lase să 
sufăr aici pe pământ sau să mă arunce în chinurile iadului. 


Când a înţeles asta, Sarmiento n-am mai încercat să mă 
lămurească şi m-a strâns la piept. 

— li eşti dator lui Dumnezeu cu viaţa ta, mi-a spus. Nu o lăsa 
primului venit. 


Aşa am descoperit regatul Franţei. Am visat de-a lungul 
malurilor râurilor sale străjuite de plopi. Am trecut pe lângă 
câmpurile sale de grâu. Am văzut bogăţia acestei ţarini cu mii de 
sate. 

Amintindu-mi de sterpul pământ barbar şi de austera asprime 
a acelor sierras şi a acelor câmpii ale Spaniei, m-am gândit că 
această ţară fusese aleasă de Dumnezeu. li oferise rodnicie şi 
blândeţe, un cer îngăduitor şi fluvii domoale. 

Apoi, pe măsură ce înaintam spre sud, la pasul calului, am 
înţeles că această bogăţie pe care Dumnezeu o dăduse 
locuitorilor Franţei era şi un mijloc de a-i judeca, de a şti dacă-l 
vor fi recunoscători pentru generozitatea Sa ori dacă vor fura din 
comoara pe care le-o încredinţase. 

lar ei o distrugeau. 

Am văzut lanuri de grâu cuprinse de foc, sate arse, era o 
adevărată scenă de război. Cel mai rău lucru era faptul că 
oamenii Franţei păreau a se duşmăni între ei. 

Se acuzau că au vrut moartea regelui. 

Işi denunţau vecinii aliaţi cu spaniolii sau pe cei care 
atrăseseră răzbunarea lui Dumnezeu asupra regatului. 

Se zvonea că moştenitorul regelui, Francisc al II-lea, era doar 
un copil de cincisprezece ani şi bicisnic, iar italianca, regina 
vrăjitoare, Caterina de Medici, urma să domnească în locul său; 
se spunea chiar că, dacă Francisc i s-ar împotrivi, l-ar otrăvi. 


Am avut de înfruntat această ură în primul sat pe care îl 
traversam, când localnicii au încercat să-mi taie calea, să mă 
doboare strigând că eram un hughenot, că aparţineam sectei 
care atrăsese nenorocirea asupra regatului şi provocasem 
moartea suveranului sau care îl asasinase fiindcă Henric al l-lea 
ridicase ruguri în plin Paris împotriva ereticilor. Voiau să facă la 
fel cu mine, mă băteau cu pietre, iar un preot îi aţâţa să mă 
înhaţe. Am lovit cu latul sabiei, am dat pinteni calului şi am 
doborât câţiva ţărani, împingându-i cu calul. 

Mi-am revenit abia dincolo de sat, odată scăpat din mâna 
sătenilor, pe drumul pustiu. 

Era, oare, nevoie ca oamenii să dispară de pe pământ pentru a 


fi pace? 

Intr-un alt sat, mai la miazăzi - Rouviac -, am fost acuzat cu 
aceeaşi furie că sunt spaniol, iar când, răspunzând, am arătat că 
sunt născut în regat, am fost bănuit că sunt unul dintre acei 
papistaşi, spadasin al vrăjitoarei Caterina şi spion al lui Filip al Il- 
lea, Desfrânatul. N 

Am fost înconjurat. Imi ţineau calul. M-au ameninţat cu furci şi 
cu ghioage. 

Am luat trupul tatălui meu drept scut: am spus că sunt 
Bernard de Thorenc, fiul contelui Ludovic de Thorenc, un 
hughenot căzut în bătălia de la Saint-Quentin în lupta cu 
spaniolii. 

Mi s-a răspuns cu urale, am fost condus până la castelul vecin 
unde contele de Maupertuis m-a primit, asigurându-mă de 
nezdruncinata sa credinţă reformată, arătându-mi cărţile lui 
Clavin. 

Trebuia, mi-a spus el, să se pună stăpânire pe tânărul rege 
pentru a-l smulge din intrigile ducilor de Guise, străini veniţi din 
Lorena, un loc cu influenţă. 

Trebuiau extirpaţi din acest regat toţi aceia care erau gata să-l 
dea pe mâna Spaniei la fel cum au vândut-o, nu demult, pe fiica 
lor, acea sărmană fecioara de treisprezece ani, Elisabeta de 
Valois, care urma să sufere îngrozitor în labele bărbatului trecut 
despre care se zvonea că este atât de înzestrat, încât pentru 
femei era un chin să i se supună. 

După ce am plecat de la Maupertuis, mi-am continuat drumul 
evitând oraşele şi satele în pieţele cărora papiştii şi hughenoţii, şi 
unii, şi alţii buni şi adevăraţi creştini, ridicau ruguri. 


Am ajuns noaptea în câmpia Valladolidului, surprins să 
întâlnesc pe drumurile ce duceau către oraş cortegii de ţărani 
precedaţi de călugări şi de preoţi care se rugau şi înălţau psalmi. 

Aceştia purtau mari crucifixe şi lumânări. La câmpie, se 
vedeau şerpuind şiruri lungi de foc către oraş. 

Am simţit privirile bănuitoare oprindu-se asupra mea şi am 
grăbit pasul. 

Străduţele oraşului erau pline de o mulţime de călugări, de 
preoţi şi de ţărani. Copiii dormeau agăţaţi de gâtul mamelor. În 
Piaza Santa Maria fuseseră înălțate crucifixe şi o estradă mare. 
Mai departe, prin întuneric, am zărit grămezi de vreascuri din 
care se ridicau stâlpi. 

Cu cât înaintam în oraş, cu atât mai mult aveam impresia că 


sunt învăluit într-o rumoare ostilă, ca a unui roi de albine. 

Am avut certitudinea că urmau să se arunce asupra mea, să 
mă străpungă cu mii de ace. 

Pielea mi se făcea deja ca de găină. 


În sfârşit, am ajuns la Palacio Sarmiento, iar intendentul Luis 
Rodriguez mi-a deschis, speriat că mă vedea, trăgându-mă 
repede înăuntru, împingându-mă în turnul unde locuiam, apoi 
deschizând uşa acestei cămăruţe, şoptindu-mi că nu trebuie să 
mă arăt nimănui, nici unui servitor, fiindcă marele inchizitor avea 
spioni în fiecare casă. 

Luis Rodriguez urma să se întoarcă imediat ce va putea, când 
toţi slujitorii vor fi plecaţi să asculte judecata, să asiste la 
supliciul condamnaților. 

— Vor să-i vadă arzând pe nefericiţii aceştia care deja au 
străbătut de mai multe ori oraşul în cămaşa lungă de lână 
galbenă. Ştiu ce-i aşteaptă: pe cămaşă se aflau desenate flăcări 
şi draci. Unii condamnaţi au deja membrele rupte de la tortură. 
Insă abia în zori vor fi puşi pe foc, şi nimeni nu vrea să scape 
spectacolul. 


Am auzit tropăitul mulţimii, apoi rugăciuni, ţipete şi tânguieli 
amestecate cu cântări bisericeşti. Luis Rodriguez s-a strecurat în 
cămăruţă şi s-a aşezat în faţa mea. 

A vorbit cu un glas înăbuşit de frică. 

Francisco Valdes, arhiepiscopul de Sevilla, a început el, era şi 
inchizitor general. Hotărâse să curețe Valladolidul, unde trăia, 
fiind sigur că oraşul devenise un focar de erezie. 

Luis Rodriguez a ridicat braţul şi a clătinat din cap. Cine îşi 
putea imagina asta? Arhiepiscopul avea cu siguranţă alte 
scopuri. 

Mii de inchizitori se instalaseră acolo, parcurgând străzile, 
interogând pe toţi locuitorii, examinând biblioteca universităţii şi 
pe cea a colegiului Santa Cruz. Ardeau sute de cărţi. 

Nimeni nu scăpa de bănuielilor lor. Chiar şi episcopii erau 
urmăriţi. 

Luis Rodriguez a coborât din nou glasul. 

Bartholomeu de Carazza, arhiepiscop de Toledo şi primat al 
Spaniei, fusese pus sub acuzare pentru faptul de a fi pronunţat - 
un călugăr dusese vorba - la căpătâiul lui Carol Quintul, 
prezentându-i împăratului un crucifix, o frază considerată 
eretică: „Nu mai sunt păcate, totul a fost iertat!“ 


Luis Rodriguez şi-a făcut cruce, apoi m-a pus în gardă. 

Străinii, soldaţii care luptaseră în ţările Islamului sau prin 
provinciile eretice fuseseră arestați. Foştii captivi ai 
necredincioşilor fuseseră cu toții căutaţi, apoi băgaţi la 
închisoare. 

Regenta Spaniei, Juana, sora lui Filip al Il-lea, abandonase 
orice autoritate în mâinile inchizitorului general, un om avid de 
bani şi de putere. 

Luis Rodriguez a început deodată să tremure, privind în jur, 
apoi privindu-mă cu ochi temători. 

Probabil ca îşi reproşa că se lăsase antrenat în aceste 
confidenţe, că m-a ascuns. A început să se vaite, clătinând din 
cap şi cu buzele tremurând. Se blestema că mi-a deschis uşa. În 
faţa cărui demon cedase? Probabil că fusese văzut. Aveau spioni 
pe fiecare stradă, în casă. Cu siguranţă că fusese deja denunţat. 

Işi răsucea mâinile, îşi muşca buzele. 

Aveam în faţa mea un om copleșit de frică. 

Ridica ochii spre lucarnă, şoptind: 

— li auziţi? Sunt sute de condamnaţi. Formează o lungă 
procesiune. Sunt în picioarele goale. Toţi au îmbrăcat cămaşa 
galbenă cu diavoli şi flăcări. li duc spre rug. Nimeni nu i-a apărat. 
Sunt mai vinovat ca ei. O să mă tortureze. Imi vor zdrobi 
genunchii şi-mi vor smulge limba. 

Am simţit că era în stare, împins de spaimă, să se prezinte în 
faţa inchizitorilor, să se denunțe şi să mă dea pe mâna lor ca să 
termine cu teama care îl făcea să transpire. 


Vrei, Tu, Doamne, ca oamenii, în numele Tău, să fie atât de 
înjosiţi? 

L-am luat de umeri pe Luis Rodriguez şi am încercat să-l smulg 
din această panică orbitoare. 

l-am repetat că, sub tortură şi în flăcări, voi nega că mă 
primise şi că mă ajutase. 

Am făcut legământ în faţa lui Dumnezeu. 

Încetul cu încetul s-a liniştit, promiţându-mi că îmi va aduce în 
fiecare zi un urcior cu apă, pâine şi fructe. Dar eu nu trebuia să 
ies din cămăruţă până în ziua când se va întoarce Diego de 
Sarmiento. Doar el avea destul curaj şi era suficient de aproape 
de rege pentru a ne proteja. 

M-a privit. 

— Juraţi în faţa lui Dumnezeu? a întrebat uitându-se fix la 
mine. 


Am repetat. 

— În faţa lui Dumnezeu! 

A părut liniştit şi s-a închinat. Apoi a plecat, gârbov, ca un om 
cu o piatră pe suflet. 

Am îngenuncheat şi m-am rugat. 


Doamne, cum să ştii dacă aceia care Te invocă, aceia care 
pretind că lucrează întru apărarea Ta, care îi conduc pe oameni 
folosindu-se de frica lor, de laşitatea, de invidia lor nu sunt nişte 
diavoli purtând măşti, chiar dacă au îmbrăcat haina Bisericii 
Tale? 

Căci a face să suferi în numele Tău înseamnă, oare, a Te sluji 
sau a Te trăda? 

Auzeam cântările, tamburinele şi plesnitoarele. 

Imi imaginam acea procesiune galbenă a condamnaților la 
rug. 

Vedeam lumânările, statuetele Fecioarei duse pe umerii 
penitenţilor. 


N-am mai vrut să aud. 
M-am urcat până la despărţitura întunecată şi m-am cuibărit în 
ea. 


Capitolul 34 


Am putut din nou să umblu pe străzile Valladolidului fără 
teama de a fi arestat. 

Diego de Sarmiento, întors de la Bruxelles, împreună cu 
regele, mă asigurase că eram sub protecţia curţii. Marele 
inchizitor era un om prudent, care n-ar îndrăzni niciodată să-l 
sfideze pe suveran. 

Dar eu îl vedeam pe Francesco Valdes îngenuncheat alături de 
Filip al II-lea, în rândul întâi în strana de la Santa Maria la Antiga. 
Şi părăseau împreună biserica, mergând cu acelaşi pas, regele 
sprijinindu-se de braţul inchizitorului general, şoptindu-i câteva 
cuvinte, iar Valdes aprobând din cap, surâzând. Aveam impresia 
că faţa sa suptă era a unui carnasier. 

Teama nu mă părăsea. 


La puţin timp după întoarcerea lui Sarmiento, Luis Rodriguez 
mi-a mărturisit în şoaptă că urma să plece din Valladolid. 

Prin nişte călugări apropiaţi de Valdes, aflase că marele 
inchizitor ştiuse de prezenţa mea în palatul lui Sarmiento. 
Fusesem urmărit încă de la intrarea în oraş. Se ştia, aşadar, cine 
mă primise şi mă ascunsese în Palacio Sarmiento. Luis Rodriguez 
se temea că într-o zi, peste câteva luni sau câţiva ani, va fi 
arestat şi adus în faţa tribunalului Inchiziției. | se va aminti atunci 
cum a adăpostit un străin, un francez, fost captiv al 
necredincioşilor, poate un renegat, un spion al regelui Franţei şi 
al sultanului. 

— Ei ştiu totul. Cunosc viaţa oamenilor de când se nasc, a 
adăugat Rodriguez. Mă vor condamna când vor socoti că a venit 
timpul. Mă vor surghiuni sau mă vor închide pentru tot restul 
zilelor sau mă vor tortura, apoi mă vor arde în Piaza San Pablo. 
Vor alege ceea ce le va fi de folos. 

A strâns pumnii, ridicându-i în faţa ochilor. 

— Sunt în mâinile lor, a spus. Ce sunt pentru ei? Mă vor strivi 
oricând vor pofti. 


Nu i-am răspuns. 

Şi eu aveam sentimentul că sunt iscodit. 

Când părăseam Palacio Sarmiento ca să merg în Piaza San 
Pablo, la Palacio Real, pentru a-l întâlni pe Sarmiento, vedeam 
nişte siluete dezlipindu-se de faţadă şi urmându-mă, la câţiva 


paşi, chiar fără a se feri. 

Le regăseam la ieşirea din Palacio Real. Intrau după mine în 
Colegio Santa Cruz sau la Colegio San Gregorio, ţinându-se de 
mine până în biblioteci. Sunt sigur că îşi notau titlurile pe care le 
consultam. 

Intr-o zi, poate că mă vor acuza ca l-am citit pe Sfântul 
Augustin. 


Îi aduceam la cunoştinţă aceste fapte lui Sarmiento. Le asculta 
distrat. Mă întrerupea, îmi vorbea mereu despre apropiata sosire 
a tinerei regine franceze, pe care Filip încă nu o întâlnise. 

Elisabeta de Valois pornise la drum împreună cu suita, cu 
mama sa Caterina, cavaleri francezi, dar, imediat ce treceau de 
pasul Roncevaux, se aflau sub protecţia gărzii seniorilor spanioli. 
Nu va mai fi fiica regelui Franţei, ci regina Spaniei. lar cardinalul 
Mendoza îi va spune Psalmul 45: „Ascultă, fiica mea. Priveşte şi 
ia aminte. Uită-ţi poporul şi casa părintească, şi atunci regele va 
pofti la frumuseţea ta“. 

Sarmiento adăuga: 

— Regele este nerăbdător. Dar Elisabeta încă nu este femeie. 
Nu o poate sili. Râdea: Taurul spaniol va trebui să aştepte! Dar 
fornăie în alte părţi... 


Îl văzusem pe suveran cu Efrazia de Guzman. 

II văzusem făcându-i curte Annei de Mendoza della Cerda, 
prinţesa de Eboli, întoarsă cu el din Ţările de Jos, unde soţul ei, 
Ruy Gomez, rămăsese la porunca suveranului. lar lumea bârfea 
despre amorul dintre Filip şi tânăra prinţesă chioară cu bentiţa 
neagră. 

— În curând nu se vor mai număra bastarzii Spaniei! rânjise 
Sarmiento. Fiul îl întrece pe tată, regele, pe împărat! 

Sarmiento îmi povestise că, înainte de a muri, Carol Quintul 
dorise să-şi vadă fiul pe care îl făcuse cu o flamandă. O târfă 
italiancă îmi vorbise odinioară despre asta, îmi mai aduc aminte? 

Sarmiento m-a privit drept în ochi ca şi cum ar fi vrut să-mi 
arate că ştia totul despre soarta Marianei Massi. 

— Filip al II-lea şi-a recunoscut fratele, continuase Sarmiento 
după o clipă de tăcere. Il va prezenta pe don Juan la curte. 


Mi i-am imaginat pe curtezani înclinându-se pentru a-l saluta 
pe acest fiu al împăratului făcut cu o spălătoreasă flamandă de 
moravuri uşoare. 


lar lumea se va preface că nu înţelege de ce Efrazia Guzman, 
care se rotunjise în talie, se căsătorea cu un prinţ italian pe care 
regele îl onora şi căruia îi dădea o pensie. 

Asta era deci Spania regelui catolic? Cea a minciunii, a 
desfrâului şi a Inchiziției? 

Sarmiento m-a apucat de braţ. 

Mă nelinişteam degeaba, mi-a spus. 

— Marele inchizitor este un arhiepiscop căruia îi plac aurul şi 
puterea. Nu se va ridica niciodată împotriva regelui. A smuls de 
la regenta Juana tot ce a putut. Acum ştie că trebuie să stea 
cuminte. Digeră ca o sălbăticiune care şi-a înghiţit prea iute 
prada. Nu-şi va arăta ghearele decât dacă îi va porunci Filip al Il- 
lea. 

El trebuia să înţeleagă că Inchiziția este o armă împotriva 
ereticilor, deci împotriva infidelilor. Cei care se ridicau împotriva 
ei vor fi socotiți duşmani ai credinţei. Trebuia doar ca inchizitorii 
să nu uite că nu erau numai slujitori ai Bisericii, ci şi ai coroanei 
Spaniei. 

— Francesco Valdes ştie asta. 

De aceea, spunea Sarmiento, nu aveam a mă teme. 


Dar, pe când traversam Piaza San Pablo, încă mai vedeam pe 
jos mari cercuri negre. Aminteau că din loc în loc se adunaseră 
mormane de vreascuri şi crengi uscate, iar în centrul acestor 
ruguri fuseseră aşezaţi bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în cămaşa de 
lână galbenă pe care se cususeră bucăţi de pânză roşie 
reprezentând flăcări şi capete de diavol. 

Printre pavele, în ciuda vântului şi a ploii, se mai găseau 
scrum, pulbere de oameni şi de lemn. 


Am vrut sa părăsesc zidurile acestui oraş, unde se prelingeau 
teama şi sângele. 

Am vrut să mă depărtez de această curte a Spaniei, unde 
domneau ipocrizia şi minciuna. 

Am vrut sa regăsesc credinţa înflăcărată a soldaţilor lui 
Hristos, aşa cum îi descrisese Sfântul Bernard în carta cavalerilor 
templieri. 

Am vrut să-i înfrunt pe necredincioşi, nu să fiu amestecat cu 
aceşti curtezani care o ţineau tot într-un desfrâu şi în chiolhanuri, 
roşi la tot pasul de invidie. 

Pentru a fugi din oraş, am acceptat să fac parte dintre seniorii 
spanioli care porneau să întâmpine la Roncevaux pe Elisabeta de 


Valois şi suita sa. 

Rafale de ploaie şi de zăpadă măturau trecătoarea. 

Auzeam râsetele acestor fete, iar printre ele am zărit-o pe 
Anne de Buisson, cu părul ei blond ieşindu-i de sub capişonul 
brodat cu blană argintie. 

M-am îndreptat spre ea, ghicind că m-a recunoscut. 

l-am prins mâinile înmănuşate. Sub pielea mănuşilor i-am 
simţit degetele delicate. 

l-am şoptit: j 

— Nu rămâneţi aici. Intoarceţi-vă în Franţa. Aici ei nu iartă. 
Fratele dumneavoastră este hughenot. Vor afla sau ştiu deja. Vă 
vor supraveghea. Vă vor îndepărta de regina şi vă vor 
condamna. Plecaţi, plecaţi! 

l-am strâns mâinile cât de tare am putut, dar ea şi le-a retras 
cu o mişcare bruscă, lăsând o mănuşă între degetele mele. 

Mi-a întors spatele şi am văzut-o şoptindu-i câteva cuvinte 
reginei. Apoi, bătut de vânt şi de ninsoare, cardinalul Mendoza a 
spus cele câteva fraze ale Psalmului 45 ale cărui violenţă şi 
cruzime nu le măsurasem: „Ascultă, fiica mea. Priveşte şi ia 
aminte. Uită-ţi poporul şi casa părintească, şi atunci regele va 
pofti la frumuseţea ta“. 

Elisabeta de Valois era frumoasă. Ilnocenţa şi sinceritatea 
râdeau pe chipul ei. 

M-am gândit la maxilarul mare al lui Filip al Il-lea, la trupul 
acestui rege desfrânat care urma să-l strivească pe cel al tinerei 
fete. La taurul negru rupând această carne atât de albă, încât 
părea transparentă, lăsând să se vadă finele vinişoare albăstrii. 


Am văzut-o adesea pe regină şi, în jurul ei, însoţitoarele, 
neştiutoare şi zburdalnice, luminând cu tânăra lor veselie sălile 
îngheţate ale Alcazarului din Toledo, care se ridica asemenea 
unui masiv de piatră deasupra apelor întunecate ale cotului făcut 
de fluviul Tajo. 

Sarmiento mă conducea prin aceste săli, printre curteni, 
sfetnici, femei ale căror chipuri exprimau gravitatea, iar ochii, 
invidia, gelozia, aviditatea. 

Sarmiento mi-l arăta pe don Carlos, fiul diform al lui Filip al Il- 
lea, care mergea cu capul său mare aplecat într-o parte, dând 
târcoale femeilor. 

Apoi îmi arăta un tânăr cu trăsături fine a cărui frumuseţe 
contrasta cu urâţenia lui don Carlos. Era don Juan, bastardul lui 
Carol Quintul. Aproape de ei se afla Alessandro Farnese, fiul lui 


Marguerite de Parma, altă bastardă a lui Carol Quintul. 

O căutam pe Anne de Buisson, dar am aflat - şi imediat parcă 
m-a cuprins un val de veselie - că se întorsese în Franţa, unde 
reformaţii şi papistaşii începuseră un adevărat război şi unde, 
spunea Sarmiento, hughenoţii trebuiau exterminați, iar secta lor, 
distrusă. El însuşi insista pe lângă Filip al Il-lea să fie trimisă o 
armată spaniolă ca să-i susţină pe catolici. 

Noul rege al Franţei, Carol al IX-lea, era abia un copil, iar 
regina-mamă, Caterina, care se instituise regentă, era o femeie 
în care nimeni nu avea încredere, hotărâse într-o zi să ducă o 
cruciadă nemiloasă, căutând de a doua zi să facă un acord cu 
„stricaţii credinţei”. 

— Ea se gândeşte mai întâi de toate să salveze tronul fiului ei. 
Noi, spaniolii, ne gândim mai întâi la Biserica lui Hristos. 


Mă îndoiam, Doamne. 

Ascultam zvonurile, ghiceam intrigile care stricau curtea 
Spaniei. 

Se spunea ca un fapt sigur că lui Filip al II-lea nu-i mai păsa de 
lupta împotriva necredincioşilor, ci, ca un carnasier stând pe 
pradă, se mulțumea să păstreze ceea ce avea, uitând miile de 
creştini pe care turcii şi barbarii îi făcuseră sclavi. 

Cine îl va elibera pe Michele Spriano? 

Aurul şi argintul necesare pentru înarmarea galerelor, pentru 
plata soldei trupelor, pentru achitarea răscumpărărilor erau 
folosite de rege ca să ridice o mănăstire şi un imens palat la 
Escurial, nu departe de orăşelul ales drept capitală, Madrid. 

In loc să stabilească planuri de bătaie împotriva turcilor, el 
examina în fiecare zi cum înaintau lucrările palatului său de la 
Escurial. lar când se reîntorcea la Toledo, nu se mai gândea 
decât la femei. 

Se zicea că încă nu o onorase pe regină, prea tânără, dar că, 
în fiecare seară, câte o nobilă şi mândră spaniolă sau o fată 
simplă ajungea în dormitorul său. 

Sarmiento râdea şi mărturisea că avea parte de câte una 
dintre aceste metrese de o noapte şi bănuiam că, pentru a-şi 
creşte influenţa, folosea această complicitate care îl făcea uneori 
să se culce ca un câine credincios la căpătâiul patului regal. 


Sarmiento râdea de mine, uimit: mă schimbasem de când mă 
întorsesem din Ţările de Jos, spunea el. 
— Trăieşti ca un călugăr, fără sutană. 


Îmi propunea să mă întâlnesc cu acele femei care se ofereau 
pentru câţiva ducați. Imi amintea că, în timpul captivităţii sale în 
Spania, Francisc | cumpărase o tânără sclavă negresă care venea 
în fiecare dimineaţă la el. 

— Nu eşti spaniol, dar francez eşti? mă întreba Sarmiento. Ne 
place să dezbrăcăm fetele în felul nostru. Dar tu? 

Se îndepărta puţin şi mă privea. Mă temeam de sifilis? Alunga 
ameninţarea ridicând din umeri. Cine nu avea printre strămoşii 
săi un sifilitic? Moşteneai sifilisul chiar de-ai fi trăit în abstinenţă. 

Cobora glasul şi spunea încet că lumea se temea că Elisabeta 
de Valois, cât ar fi ea de fecioară, ar fi atinsă de sifilis. Bătrâna sa 
mamă italiancă, acea Caterina de Medici, se temea de lucrul 
acesta şi o punea să facă băi cu albuş de ou pentru ca pielea ei 
de fecioară să rămână netedă. Caterinei îi era frică de faptul ca 
Filip al II-lea, avertizat de risc, nu se va atinge de soţie şi o va 
respinge. 

Nu mai voiam să-l ascult. Mă sufocam. 

Insistam pe lângă Sarmiento să mi se permită să plec din 
Spania, să mă înrolez în rândul cavalerilor de Malta, atât de 
puţini şi care îi înfruntau pe necredincioşi. Ei erau urmaşii 
cavalerilor Templului! Enguerrand de Mons era deja în rândurile 
lor. 

Începeam să fiu neliniştit. 

Se auzea că galerele lui Dragut distruseseră, în faţa Djerbei, o 
flotă spaniolă şi făcuse prizonieri sute de creştini. 

De acum turcii şi barbarii îşi impuneau legea de la un capăt la 
celălalt al Mediteranei. 

Voiam să lupt împotriva lor ca pentru purificare. 


Capitolul 35 


În sfârşit, într-o dimineaţă, am îmbrăcat armura şi am 
îngenuncheat printre cavaleri. 

Era în zori. 

Aşa cum tragi încet un văl, cerul începea sa fie albastru, 
marea rămânând încă sub năframa nopţii. Respira, liniştită, la 
baza zidurilor fortului. 

Dintr-odată, acoperind zgomotul regulat al resacului, am auzit 
tobele necredincioşilor. 

Acest huruit surd amestecat cu şuieratul aspru al fluierelor şi 
zgomotul ascuţit al plesnitoarelor ne-a învăluit. _ 

Era frig. Am tremurat şi m-am uitat în jur. In penumbră, am 
ghicit mulţimea cavalerilor îngenuncheaţi sau stând în picioare 
pe metereze. Formau o masă mai întunecată decât lumina 
cenuşie care se ivea. Coifurile şi suliţele, drapelele şi flamurile pe 
care vântul, numit în Malta magistrale, le făcea sa pocnească se 
desenau pe orizont. 

L-am recunoscut, sau mai degrabă am ghicit, îngenuncheat 
aproape de mine, cu fruntea pe garda paloşului, pe Enguerrand 
de Mons. 

L-am imitat. Am închis ochii în clipa în care se înălța glasul 
Marelui Maestru al Ordinului de Malta, Jean de la Valette: 

— Cavaleri, fraţii mei întru Dumnezeu, să jurăm dinaintea 
Domnului că vom apăra fiecare piatră a insulei noastre, care să 
devină iadul pentru necredincioşi. Aici să înceapă marea bătălie 
şi să se sărbătorească cea dintâi victorie ce ne va duce la 
mormântul lui Hristos! 

Glasurile cavalerilor şi ale soldaţilor, cărora li s-a alăturat şi 
glasul meu, au tunat pline de hotărâre şi de credinţă. 


Am redeschis ochii. 

Cele două rade pe care le desparte istmul Saint-Elme, la 
extremitatea căruia era construit fortul, erau înţesate de galerele 
turceşti şi barbare ale lui Dragut şi ale lui Mustafa. Uscatul 
dispărea sub uniformele roşii, verzi şi galbene ale pedestraşilor 
turci şi ale ienicerilor cu turban înalt. Cavalerii îşi struneau caii 
alături de soldaţii în marş, purtând sulițe şi archebuze. 

Erau aproape patruzeci de mii. Debarcaseră la celălalt capăt al 
insulei şi o parcurseseră, lăsând în urmă dâre de sânge. 

lar acum, ca un val uriaş, invincibil, se apropiau de zidurile 


fortului Saint-Elme, unde eram doar câteva sute, ascultând 
bătaia paşilor şi a tobelor. 


Brusc, când cerul era complet albastru, fără vreo urmă a 
nopţii, flancurile fiecărei galere - erau zeci, formând o lungă linie 
şi închizând golful - s-au încoronat cu muguri mari albi. Şi, în 
timp ce auzeam detunăturile tunurilor de pe nave, am văzut 
pietrele meterezelor spărgându-se sub izbitura ghiulelelor. Unele 
erau încărcate cu pulbere şi explodau, altele erau înroşite în foc, 
iar schijele lor erau ca nişte lovituri de secure. 

Ne-am strecurat sub bolțile fortului, lăsând doar câţiva oameni 
la pândă, şi am strâns tare mânerul paloşului, această cruce pe 
care urma să o ridic, să o abat, izbind cu pumnul sau cu lama pe 
necredincioşi, străpungându-le trupurile, despicându-le fruntea, 
tăindu-le mădularele. 

Doamne, dă-mi putere! 

Doamne, viaţa şi sângele meu îţi aparţin! 

Doamne, sunt cavalerul Tău. Am venit să Te slujesc şi să-i 
înving pe duşmanii Tăi! 


Pentru a ajunge la Malta, pe care flotele lui Dragut şi ale lui 
Mustafa începuseră să o asedieze, călătorisem mult. Mai multe 
zile cu ploaie pentru a merge de la Toledo până la Valencia. Şi a 
trebuit să aştept ca o navă să vrea să mă ia până la Barcelona. 

Am navigat un timp pe lângă coastă, ziua ascunzându-ne în 
fundul golfuleţelor, atât de tare se temeau căpitanul şi negustorii 
de corsarii barbari. 

— Sunt stăpânii mării, spusese şoptind primul, un om puternic 
care se plimba pe punte în mijlocul butoaielor şi al baloţilor de 
piele de oaie şi de vită. 

Işi ţinea mâinile băgate într-un brâu din pânză roşie. 

Cuvintele sale îmi întăreau hotărârea: turcii şi barbarii 
trebuiau alungaţi din această mare romană, Mare Nostrum, cea 
pe care împăratul Constantin o creştinase. Trebuia recucerită, 
musulmanii, împinşi departe de coaste, trebuia să ne amintim 
deviza lui Constantin şi cum a avut el viziunea unui crucifix pe 
care jucau cu litere de foc aceste cuvinte: Tu hoc signo vinces 
(„Intru acest semn vei învinge”). 

Căpitanul şi negustorii din jurul meu mă ascultau în linişte, 
apoi mă priveau compătimitor. 

Unul dintre ei, un venețian, Ciampini, mi-a spus a doua zi, 
când aruncasem ancora aproape de coastă, că nu de bătălie 


aveau nevoie el şi cei ca el - nici chiar regatele şi, desigur, nici 
republica venețiană ci de tratate de pace, încât să se poată vinde 
ţesături şi arme, să se cumpere mirodenii şi mătăsuri fără teama 
de a fi ucis sau furat de corsari, bandiții mărilor. In aceasta 
privinţă, creştinii nu sunt mai altfel decât necredincioşii: toţi sunt 
nişte fustangii şi prăduitori! Crucea sau cornul, Hristos sau 
Profetul erau doar masca sub care îşi mânuiau spadele. 

Mult timp n-am vrut să-l ascult. Voiam să-mi păstrez hotărârea 
la fel de limpede ca apa de izvor. 


Deja, pe când părăseam Toledo, Diego de Sarmiento încercase 
să mă oprească. Filip al Il-lea regreta plecarea mea la Malta. O 
tolera fiindcă eram francez, dar nu avea să uite; în schimb, 
lăsase să se înţeleagă că o renunțare din partea mea mi-ar fi 
adus câteva privilegii. 

— Dacă nu îţi schimbi părerea, pleacă repede, murmurase 
protectorul meu. Poţi fi reţinut. Dacă judecătorii Inchiziției 
hotărăsc să-ţi fărâme genunchii sau să te închidă sub o pază 
strictă într-o mănăstire, nu vei ajunge prea devreme la Malta. 

Prin urmare, plecarea din Toledo semănase cu o fugă. Dar 
abia când am sosit la destinaţie, am înţeles motivele reticenţei 
lui Filip al Il-lea de a mă vedea ajuns în insulă. 


Pe cheiul portului, aşteptând îmbarcarea pe una dintre 
ultimele galere ale Ordinului de Malta care se pregăteau să 
spargă blocada flotelor turceşti şi barbare, l-am regăsit pe 
Enguerrand de Mons. 

Fusese însărcinat de Marele Maestru al ordinului să-i incinte, în 
Franţa şi Germania, pe cavaleri să vină să se alăture apărătorilor 
insulei, atât de puţini în comparaţie cu zecile de mii de 
necredincioşi care deja debarcaseră şi cu alte câteva mii care se 
aflau la bordul galerelor musulmane. 

Enguerrand de Mons pledase, se avântase, explicase că, după 
ce a pierdut Rhodosul, în 1523, creştinătatea nu putea abandona 
Malta, acest zăvor care păzea accesul la întregul sud al 
Mediteranei, „insula mierii” pe care Carol Quintul o dăduse 
ordinului în 1530 pentru a face din ea avanpostul maritim al 
Occidentului creştin. 

Dacă Malta cădea, atunci Sicilia, apoi Neapole şi, de ce nu, 
Roma şi Veneţia erau amenințate. lar nimeni nu va mai putea 
apăra Ciprul, uitat în fundul Mediteranei, imposibil de 
aprovizionat şi de apărat din clipa în care galerele musulmane ar 


controla marea. 

Dar Enguerrand de Mons nu găsise prea mult ecou. Se bănuia 
că Ordinul de Malta era braţul înarmat al papalității. lar Filip al Il- 
lea regreta că insula fusese dată ordinului. 

— Suntem singuri, murmurase Enguerrand. Doar câţiva 
cavaleri ca dumneata - arătase spre o duzină de oameni care 
aşteptau pe chei - au răspuns chemării mele. Filip al II-lea este 
un rege dificil. O victorie a turcilor, zdrobirea şi risipirea noastră 
nu i-ar displăcea. Chiar mai mult: o aşteaptă, speră. In felul 
acesta va scăpa de ordin, puterea papei va slabi şi, ca atare, va 
depinde mai mult de bunăvoința Spaniei. lar într-o zi Filip speră 
să poată recuceri Malta pentru sine, să recâştige ceea ce Carol 
Quintul a dat de bunăvoie. 

Enguerrand de Mons se oprise şi se întorsese spre mine. 

— Dar eu şi Domnia Ta trebuie să-l învingem pe Dragut, nu? 


Galera a aşteptat să coboare noaptea pentru a se strecura 
între vasele musulmane. Când ne-am apropiat de ele, câţiva 
vâslaşi au început să strige, iar glasurile lor au răsunat între 
falezele înalte ale insulei, alergând pe deasupra valurilor spre 
fraţii lor. 

Paznicii noştri i-au ucis, iar ceilalţi au tăcut. 

Pe punţile galerelor lui Dragut şi Mustafa se agitau torţe, 
încercând să se lumineze golful. Câteva nave ne-au urmărit, dar 
am reuşit să ne punem la adăpost sub zidurile castelului Saint- 
Elme. lar forturile Saint-Michel şi Saint-Ange, situate de o parte şi 
de alta a golfurilor, au început să tragă asupra navelor care ne 
urmăreau. 

In sfârşit, am putut să pun piciorul pe pământ, să descopăr 
insula, oraşele, turnurile de veghe care dominau chiparoşii, 
smochinii, lămâii şi alţi arbuşti. Vânturile - mai întâi magistrale, 
apoi gregale, rhamsin, scirocco - culcau cu mai multă sau mai 
puţină violență  grânele, scuturau viile, purtau  glasurile 
pândarilor de pe un deal pe altul. 

Trupele de ieniceri, sub comanda generalului Mustafa, 
mărşăluiau spre capitală, Mdina, aflată în mijlocul insulei, apoi 
urmau să se îndrepte spre cele două golfuri gemene şi spre 
forturile Saint-Michel şi Saint-Ange. Dar, adăuga Enguerrand de 
Mond, cu braţul întins, soarta insulei se va decide la Saint-Elme şi 
în oraşul Burg, pe care îl proteja, întrucât fortul era cheia de 
boltă a apărării golfurilor şi prin subterane se putea ajunge la 
Mdina şi la turnurile care, în interiorul ţării, apărau micile oraşe. 


Trebuia să ne grăbim să ajungem la fort, fiindcă soldaţii lui 
Mustafa ar fi putut foarte uşor să taie istmul Saint-Elme şi să 
încercuiască fortul şi Burgul. 

— Vom fi atunci ca o insulă într-o insulă, a spus Enguerrand de 
Mons în timp ce mergeam, auzind exploziile care se succedau şi 
văzând ghiulelele făcând breşe în metereze. 


În dimineaţa asta, ghiulelele au început să cadă, iar noi ne 
îngrămădim sub bolțile fortului. 

Am gura uscată. Avem nevoie de apă, cu atât mai mult cu cât 
s-a pornit rhamsin-ul şi este cald, încărcat cu nisipul deşertului 
care înţeapă şi arde obrazul, rămâne lipit de buze, intră în gură. 

Deodată, exploziile încetează şi auzim tobe, fluiere, plesnitori 
şi strigăte. lenicerii îşi sprijină probabil scările la ziduri. 

Mă reped, cu paloşul ridicat. Şuieră săgeți. Cad câţiva cavaleri, 
iar o detunătură zguduie pământul. Musulmanii trebuie să fi 
săpat un tunel sub fort şi l-au umplut cu pulbere. Cad părţi din 
zid. Aud ţipetele oamenilor îngropaţi. 

Dar lupta nu lasă timp nici pentru plâns, nici pentru ezitare. 

Mă avânt, cu paloşul ridicat! Şi despic trupuri şi ucid, şi ucid! 

lenicerii se agaţă de pietrele zidurilor. Le retez degetele şi 
braţele, împing scările. li zbor capul celui care îmi stă în faţă 
ochindu-mă cu archebuza. 

Vârful unei sulițe îmi pătrunde sub armură. 

In scurt timp, la baza meterezelor, pe stânci, acolo unde 
galerele turceşti şi-au debarcat soldaţii, nu-i decât o îngrămădire 
de trupuri pe care fluxul le acoperă, le trage, le rostogoleşte şi le 
aruncă într-o mare înroşită. 

lar de cealaltă parte a fortului este acelaşi morman de cadavre 
de oameni şi cai. 


Enguerrand de Mons aleargă de la un meterez la altul, dă 
ordine. Oamenii de la arme apropie torţe de baza tuburilor scurte 
pe care le ştiu pline de pulbere, de ţesături îmbibate cu ulei şi 
smoală. Deasupra meterezelor ţâşnesc flăcări care se întind, 
aprind tufişurile şi îi cuprind pe călăreţii şi pe pedestraşii turci, 
ale căror haine largi ard într-o clipă. 

Trupurile se chircesc. Flăcările se fac de un roşu-închis. 

Ţipetele acoperă bătaia tobelor. 

Văd ceea a ce a văzut Dante în infern. 

Mă gândesc la Michele Spriano. 

Nici compasiune, nici milă, nici remuşcare. 


lau o torţă, pun foc la unul dintre tuburi şi văd prin limbile 
flăcărilor călăreţi ai căror cai se încordează şi încearcă să scape, 
dar moartea arzătoare îi ajunge. 


O clipă de odihnă în asalt. 

Mă aşez, îmi scot casca. Enguerrand vine să se aşeze lângă 
mine. 

— Se vor întoarce, zice. Dar trebuie să fim mai îndârijiţi ca ei. 
Dacă ajung la metereze, ne vom închide în turnuri, iar dacă ne 
alungă, vom rezista printre ruine, apoi vom apăra fiecare casă a 
Burgului: oraşul este fortificat. După aceea ne vom bate în 
subterane şi vom ajunge la Mdina. 

Aplec capul. Simt oboseala. Gura mi-e ca de iască. 

Aş vrea să-i vorbesc despre Mathilde de Mons. Dar el este cel 
care spune: 

— Poate că l-am trimis pe Dragut în iad. 

Chiar în clipa când dau să răspund, încep să cadă din nou 
ghiulele înroşite explodând îngrozitor. 

Când se restabileşte liniştea, suntem plini de praf, acoperiţi de 
moloz. Imediat izbucnesc strigătele ienicerilor, uruitul tobelor, 
ţipetul  surlelor şi sunetele ascuţite ale fluierelor şi ale 
plesnitorilor. 

— lată-i, spune Enguerrand de Mons, ridicându-se. 

Imi trag casca şi apuc paloşul cu ambele mâini. 


Am mai rezistat vreo câteva zile. 

Tot trupul, închis în armură, era numai durere; îmi cădeau 
braţele de cât am lovit. 

Noaptea, câţiva oameni au reuşit să traverseze unul dintre 
golfuri şi să se strecoare până la noi. Veneau de la Messina, unde 
guvernatorul Garcia de Toledo, în numele regelui Spaniei, încerca 
să-i reţină, împiedicând constituirea unei armate de voluntari. 

in una dintre aceste nopţi, în rândul celor care ni se 
alăturaseră după ce nava lor fusese fugărită de galerele barbare, 
l-am recunoscut pe Robert de Buisson şi ne-am îmbrăţişat. 

— Hughenot, a spus el, dar creştin! Şi-a trecut degetul 
înmănuşat pe tăişul paloşului pe care Enguerrand de Mons 
tocmai i-o dăduse. 

— Regii Foarte Catolici vă lasă să fiţi masacrați. Nu-mi place 
asta. Sunt aici. Dar mâine poate vor începe să ne spintece! 

M-a luat cu el pe metereze, pe ce mai rămăsese din poteca 
gărzilor. 


Sora sa, Anne de Buisson, se reîntorsese în Franţa cu ocazia 
unei călătorii a reginei Elisabeta la Bayonne, unde trebuia să-şi 
întâlnească mama, Caterina de Medici, şi pe Carol al IX-lea. 

— A fugit din Spania. 

M-a strâns de umeri. 

— Ai avertizat-o. Poate că îţi datorează viaţa... 


În noaptea aceea, lăsând neadunaţi şi morţii, şi răniții, a 
trebuit să abandonăm zidurile de apărare şi turnurile forturilor 
Saint-Elme şi ne-am închis în oraşul Burg, aflat lângă fort. Am 
jurat cu toţii să nu dăm înapoi. Dacă pătrundeau în oraş, 
necredincioşii aveau să găsească doar cadavrele noastre. 

In zori au izbucnit strigăte de mânie şi de spaimă. 

Enguerrand de Mons, Robert de Buisson şi alţi cavaleri se aflau 
pe digul portului, şi am zărit scânduri pe care valurile le 
împingeau spre țărm înainte de a le îndepărta. 

Am înaintat. Am scos un urlet. 

Trupurile cavalerilor şi ale soldaţilor creştini prizonieri ai 
necredincioşilor fuseseră spintecate în formă de cruce cu spada, 
apoi ţintuite pe scânduri şi aruncate în mare, ca să ajungă pe 
malul Burgului, pe care încă îl mai apăram. 

Necredincioşii voiau, speriindu-ne, să ne facă să abandonăm 
lupta. 

Eu, Enguerrand de Mons, Robert Buisson şi alţi tovarăşi de 
arme şi de credinţă am intrat în apă şi am tras la țărm trupurile 
fraţilor noştri martirizaţi şi profanaţi. 

l-am scos din cuie, adunându-le braţele sfârtecate, apropiind 
cărnurile, învelindu-le trupurile în steagurile noastre roşii cu 
cruce albă. Apoi, în genunchi, am jurat să învingem şi să-i 
răzbunăm. 

Marele Maestru Jean de La Valette ne-a adunat în jurul său. 
Trebuia, spunea el, să le dăm necredincioşilor „plata de la Saint- 
Elme“. 

Marele Maestru s-a îndepărtat câțiva paşi însoțit de sfetnicul 
său, apoi Enguerrand de Mons s-a întors către mine. 

— Recunosc lucrarea lui Dragut cel Crud, i-am zis când a 
trecut pe lângă mine. 

Nu m-a privit, a sărit pe jetelă, strigând că îi vom face să 
plătească pe necredincioşi pentru cruzimea lor. 

Oameni înarmaţi i-au dus pe plajă pe cei capturați. Au fost 
obligaţi să îngenuncheze şi au început să-i decapiteze. 

Sângele ţâşnea. Capetele se rostogoleau în pietriș. 


Necredincioşii nu încercau să se zbată. Nu strigau. Nu cereau 
îndurare. 

Oamenii le-au aruncat capetele în saci şi s-au urcat pe zidurile 
oraşului. Târau sacii care săreau pe pietre, apoi pe pavaj, lăsând 
o dâră de sânge. 

Apoi au încărcat tunurile cu aceste ghiulele de carne. 

Şi am văzut zburând capetele spre tabăra necredincioşilor. 


Am continuat să ne batem, rezistând pe meterezele Burgului 
sub asaltul miilor de necredincioşi. 

Păreau că nu văd perdeaua de flăcări pe care o ridicam 
dinaintea lor. Acestea îi devorau. Dar apăreau alţii, iar când unii 
ajungeau până la ziduri, ochii ieşiţi din orbite şi strigatele ne 
arătau că aveau capul plin de visuri pe care le alimentează 
haşişul. Nu ne era greu să-i ucidem. Nu se apărau, ca şi cum ar fi 
uitat că moartea îi aştepta în vârful paloşelor şi al suliţelor 
noastre. 


Dar numărul lor ne copleşea, iar ghiulelele făceau brazde 
însângerate în rândurile noastre. 

Intr-o noapte, am crezut că au reuşit să debarce pe dig şi pe 
plajă. 

Ne-am repezit şi am văzut o mulţime de călăreţi purtând 
crucea, sărind în apă, mergând spre țărm, cu paloşul ridicat. 

Sosise în sfârşit „marele ajutor”! Garda de Toledo trebuie să fi 
cedat, lăsând nouă mii de oameni să părăsească Messina pentru 
a lupta alături de noi la salvarea Maltei, spre a fi păstrată pentru 
Hristos. 

In zori i-au atacat pe necredincioşi, care au luat-o la goană. 

Eram învingători. 


Începeau ploile de toamnă. 

Magistrale sufla, glacial. 

Ne-am rugat, îngenuncheaţi în mijlocul ruinelor şi al 
mormintelor. 

Am ridicat privirea spre cerul înnorat. 

Ploaia mi-a spălat faţa, ştergându-mi lacrimile. 


Capitolul 36 


Merg pe vârful acestor faleze înalte, pe care marea le sapă cu 
lovituri înăbuşite. 

Mă apropii de margine. Scrutez rocile, resturile de promontoriu 
pe care marea le acoperă, apoi le lasă să se ivească din nou 
după cum merge hula, după rafalele magi;stra/e-lui care bate 
dinspre vest, umed şi îngheţat. 

Vreau să văd dacă şi alte trupuri mutilate, ciopârţite, 
desfigurate, umflate am mai fost aruncate de resac. 

Căci în fiecare zi, de când a început furtuna, valurile ne aduc 
la picioare aceste resturi umane. 

Unele încă mai poartă o cizmă, un centiron; unul avea chiar, 
parcă incrustată în carnea feţei desfigurate de mare şi de rechini, 
o parte din coif. 

Astfel ştii dacă sunt ieniceri sau cavaleri. 

Dar majoritatea celor care s-au agăţat de stânci, de pietrele 
de pe plajă, ghemuindu-se în golurile din dig, sunt despuiaţi şi 
nimic nu ne permite să-i recunoaştem. Poate că pielea le-a fost 
închisă sau albă, părul, negru sau blond, dar marea a şters 
diferenţele. 

Cum să ştii dacă aceste bucăţi de carne sunt ale creştinilor 
sau ale necredincioşilor? 


Nu mă opresc, continuând să le reperez, şi, în ciuda vântului, 
mă aplec ca şi cum aş vrea să fiu primul care descoperă un nou 
trup. 

S-a întâmplat de mai multe ori, şi am avut impresia că aceste 
cadavre îmi arătau adâncul prăpastiei în care se sfărâma orice 
viaţă. 

Cea a unui necredincios ca şi cea a unui creştin, a unui catolic 
sau a unui eretic. 

lar acest gând era ca un fier roşu care mă străpungea din cap 
până în vintre, o ţepuşă de foc care mă făcea să mă îndoiesc de 
Tine, Doamne. 

De ce această cruzime între oameni, dacă şi din necredincioşi, 
şi din creştini rămâneau doar aceste trupuri umflate şi pline de 
tăieturi cu care se juca marea? 

Aş fi vrut, Doamne, să am cui împărtăşi disperarea mea. 

Dar cui să mă spovedesc? 

Am intrat de mai multe ori în biserica din Burg, pe care o 


numeam de acum  Sainte-Marie-de-la-Victoire. Voiam să 
îngenunchez în obscuritatea confesionalului, în faţa unui preot. 
Dar de fiecare dată când am trecut prin naos, se ţinea slujba 
pentru un cavaler mort din cauza rănilor. Sicriul îi era aşezat în 
faţa altarului. Marele Maestru al ordinului, cu patrafirul său roşu 
pe care se afla crucea albă, stătea în genunchi, înconjurat de 
cavalerii din sfatul său. 

M-am ruşinat de îndoielile mele! 

Trupurile puteau să se amestece în moarte, cărnuri putrezite, 
dar sufletele le erau cântărite de Dumnezeu, fiecare după 
meritul său, şi nimic nu putea să le confunde pe unele cu 
celelalte. 

Mă rugam, alungând îndoielile. Marea putea să arunce pe mal 
trupurile sfârtecate, sufletele le părăsiseră de mult. 


leşeam din Sainte-Marie-de-la-Victoire liniştit. 

Pe străduţele Burgului oamenii se străduiau să ridice zidurile 
caselor pe care ghiulelele tunurilor lui Mustafa şi Dragut le 
sfărâmaseră. Se ridicau noi metereze. Se reconstruia fortul Saint- 
Elme, distrus aproape în întregime. 

Adesea, ridicând pereţii prăbuşiţi, se descopereau alte trupuri 
roase. 

Când starea nu ne permitea să le recunoaştem, le îngropam 
noaptea, departe de mormintele de onoare, ca şi cum ar fi fost 
vorba despre nişte ciumaţi. 

Ştiind asta, eram din nou cuprins de disperare. 

De multe ori Ti-am implorat ajutorul, Doamne, în acele zile 
care erau totuşi cele ale victoriei asupra necredincioşilor. 

Dar nu puteam să mă încredinţez Ţie. 


Rătăceam prin insulă, călărind de la un turn de pândă la altul, 
singur. 

Enguerrand de Mons a părăsit primul Malta, însărcinat de 
Marele Maestru al ordinului să-l reprezinte pe lângă Caterina de 
Medici şi pe lângă regele Carol al IX-lea. L-am însoţit până la 
galera care trebuia să-l ducă la Neapole. De acolo, luând-o pe 
jos, avea să ajungă în regatul Franţei şi să stea câteva zile la 
fortăreaţa din Mons înainte de a porni spre Paris, unde se afla 
curtea Franţei. 

După ce a trecut pasarela, m-a rugat încă o dată să-l însoțesc. 
Războiul pentru credinţa în Hristos urma, mi-a spus el, să se 
desfăşoare în Franţa. Aici erau cei mai mulţi eretici, protejaţi de 


mai-marii regatului, de însăşi Caterina de Medici, care nu se 
gândea decât să apere puterea fiilor săi. 

— Este o vrăjitoare, o Medici, o precupeaţă! mi-a repetat el. 

Mi-a amintit vorbele spuse de ambasadorul Veneţiei, care 
făcuse escală la Malta. Regina-mamă se afla în mijlocul tuturor 
comploturilor care se făceau şi se desfăceau la curte. Unii erau 
îndemnați împotriva hughenoţilor: familiile Conde, Bourbon, 
Coligny, Thorenc - „fratele tău, Bernard, sora ta“. Alţii căutau să 
doboare familia de Guise. Regina spera, ridicându-i pe unii 
împotriva altora, catolici contra protestanți, să-i distrugă pe toţi 
cei care ar fi putut contesta puterea regală. 

— Trăieşte înconjurată de magi şi de astrologi, de creatori de 
otrăvuri. Unii îi pregătesc mixturile, unguentele, parfumurile 
mortale pe care ea le toarnă şi le răspândeşte pe unde poate. 
Ceilalţi îi întocmesc horoscoape, fabrică oglinzi pe care ea le 
întreabă, căutând să descopere de câte ori unul sau altul dintre 
fii, Carol, Henric sau rivalul lor, prinţul de Navarra, se va reflecta 
în ele. Şi, în funcţie de număr, ea socotea anii de domnie, le 
evalua durata de viaţă sau le-o scurta, dacă putea. 

Se folosea şi de serviciile unui „farmazon de bronz” care îi 
confecţiona mici manechine automate reprezentând pe unul sau 
pe altul dintre prinți, dintre duşmani, iar farmazonul înfigea ace 
în aceste statuete mobile, rupând membrele, smulgând capetele, 
strivindu-le. Regina Caterina urmărea efectele acestor farmece 
asupra trupurilor celor cărora le dorea moartea. 

Eram fascinat şi speriat totodată. Mă miram că pleca la 
această curte cu atâta elan şi că se gândea chiar să mă invite să- 
| însoțesc. 

— E un cuib de vipere! mi-a zis. Dar războiul întru Hristos se 
câştigă sau se pierde în regatul Franţei. Filip al II-lea ştie asta, 
Marele Maestru al ordinului cunoaşte şi el acest fapt, noul papă, 
Pius al V-lea, o ştie şi el. Caterina de Medici şi Carol al IX-lea 
trebuie constrânşi să acţioneze împotriva hughenoţilor. Aş vrea... 

Dorea să încerc să-mi aduc fratele şi sora la adevărata 
credinţă. De la moartea tatălui nostru la Saint-Quentin, 
Guillaume devenise unul dintre hughenoţii cei mai apropiaţi de 
amiralul Coligny, unul dintre cei câţiva nobili care conduceau 
partea protestantă. Isabelle de Thorenc rămăsese în anturajul 
Caterinei, căreia îi plăceau frumuseţea, graţia şi spiritul tinerelor 
femei. Se spunea că visa ca într-o zi să o căsătorească pe 
Isabelle cu un nobil catolic şi să arunce astfel zâzanie în rândurile 
sectei calviniste. 


— Războiul civil a început, şi va fi nemilos. 

Filip al II-lea le trimisese Caterinei şi lui Carol al IX-lea trupe, 
permițându-le catolicilor să le fie superiori protestanților în 
primele bătălii. 

Dar nimic nu era câştigat. Hughenoţii se adunau, distrugeau 
bisericile, îi masacrau pe călugări, pe preoţi, pe credincioşi 
oriunde puteau, aşa cum se întâmplase la Pamiers ori la Nîmes. 

— Îi ucid pe catolici cu aceeaşi înverşunare cu care decapitau 
statuile sfinţilor şi ale Fecioarei. 

Imi aduc şi acum aminte de tonul vocii sale când a adăugat: 

— Va trebui să le plătim cu aceeaşi monedă. 


Am refuzat să-l însoțesc pe Enguerrand de Mons. 

Poate am fost, Doamne, fricos. Dar nu am avut curajul să-i 
înfrunt pe ai mei, pe fratele Guillaume şi pe sora mea, Isabelle. 
Incercam un sentiment de spaimă şi de scârbă la ideea dea mă 
afla în acest „cuib de vipere” - aşa a calificat Enguerrand de 
Mons -, curtea Franţei. 

— Trebuie strivit capul acestor năpârci! a spus el, bătând din 
picior. 

lar eu nu m-am simţit în stare de aşa ceva. 

Pe cât voiam să continui lupta împotriva necredincioşilor, pe 
atât braţul mi se îngreuna şi devenea paralizat când mă 
gândeam să ridic sabia împotriva ereticilor. 


În loc să mă împotrivesc, am discutat îndelung, călărind, cu 
Robert de Buisson. 

II convinsesem să nu intre în vreo dispută cu Enguerrand de 
Mons, aşa cum nu intram nici eu. 

Dar se sfidau din priviri, se provocau. Sperau să-şi regleze 
conturile într-un spaţiu închis, iar totul se declanşase la o zi după 
victorie, în timp ce navele lui Dragut şi ale lui Mustafa încă se 
mai vedeau la orizont. 

Era o nebunie, iar eu nu găsisem alt mijloc de a-i împiedica să 
se ucidă decât să-i iau în drumurile mele departe de Burg şi de 
fortul Saint-Elme. 

Dar îi obseda regatul Franţei, războiul care se punea la cale 
între hughenoți şi catolici. 

Ascultându-l pe Robert de Buisson, aveam uneori sentimentul 
că îl aud pe Enguerrand de Mons, dar parcă auzeam discursul 
acestuia inversat, asemenea figurilor de pe cărţile de joc. 

Ca şi Enguerrand de Mons, Robert de Buisson avea pică pe 


regina-mamă, această vrăjitoare, descendentă dintr-un neam de 
negustori care îşi cumpăraseră noblețea cu preţul postavurilor pe 
care le vânduseră. Acum se vindea ea şi îi dădea lui Filip al II-lea 
Franţa pe un preţ de nimic. Regele Franţei avea să conteze mai 
puţin decât un senior spaniol! Deja soldaţii lui Filip al II-lea 
masacraseră la Dreux nişte francezi hughenoți, permiţând 
victoria papistaşilor. La Bayonne, ducele de Alba o întâlnise pe 
Caterina, şi se putea imagina ce urziseră împreună: masacrarea 
tuturor protestanților din Franţa. 

— Au început să ne ucidă, continuase Robert de Buisson, să ne 
incendieze templele, să ne interzică să ne practicăm credinţa. Ce 
îşi imaginează ei: că ne vor putea trata aşa cum îi tratează 
trupele ducelui de Alba pe amărâţii aceia din Ţările de Jos? Ştim 
să ne batem, iar mercenarii elveţieni ai ducelui nu ne sperie. lar 
dacă trebuie - mă auzi, Bernard? -, vom angaja mercenari 
germani, care sunt mai buni decât cei elveţieni. Nu ne vom lăsa 
tăiaţi ca nişte oi! 

Robert de Buisson se indigna, se mira că sunt singurul din 
marea familie Thorenc care nu a ales calea cea dreaptă. Cine mă 
orbise într-atât? Nu văzusem ce ajunge un regat atunci când este 
dat pe mâna papistaşilor? Nu puteam să nu ştiu ce erau 
tribunalele Inchiziției. 

— Judecătorii, călăii lor sunt la fel ca ai lui Dragut cel Crud. Or, 
papa Pius al V-lea este fostul inchizitor general. Fie şi numai 
pentru acest motiv şi ar trebui sa primeşti religia reformată. 

N-avea rost să-i răspund, să-i arăt că pentru mine era 
importantă victoria creştinilor asupra necredincioşilor şi a 
aliaţilor acestora. Că acesta era războiul lui Hristos, iar celelalte 
mi se păreau doar nişte certuri înveninate de către clerici şi de 
prinți în folosul propriu. Că nu doream să mă amestec, căutând 
numai să-mi pun sabia în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale, 
împotriva islamului şi a voinţei sale de a domina, de a extermina 
creştinătatea. 

Am reuşit doar să-l împiedic pe Robert de Buisson să-l sfideze 
pe Enguerrand de Mons, dar nu am fost liniştit decât atunci când 
acesta a părăsit insula, lucru pe care l-a făcut şi celălalt câteva 
zile mai târziu. 

Rămăsesem singur. 

Adeseori, în cavalcadele mele, pe când treceam pe lângă un 
lan de grâu devastat, nişte păsări îşi luau brusc zborul dintre 
spicele strivite şi, cu o bătaie largă de aripi întunecate, cu 
tipetele lor ascuţite care îmi străpungeau capul, se roteau pe 


deasupra mea în timp ce mă îndreptam până la acea masă 
neagră pe care o întrezăream printre spice. 

Era un cal sau un om mort, cu ochii ciuguliţi de zburătoare şi 
cu pântecele sfâşiat de câini. Carnea neagră era acoperită de 
muşte şi de nişte viermi mari, năclăiţi, alunecând printre 
măruntaiele risipite. 

Rămâneam mult timp nemişcat privind această transformare a 
unei vieţi într-o fojgăială de alte vieţi la fel de hotărâte să 
trăiască, să-şi smulgă partea lor de subzistență, să se lupte între 
ele dacă era nevoie, la fel cum fusese viaţa care se afla acolo, 
moartă. 

In fine, mă îndepărtam, chinuit din nou de îndoieli. Uneori mă 
aşezam în genunchi în faţa a ceea ce fusese o troiță şi care nu 
mai era decât o stelă răsturnată, o cruce sfărâmată. Trupele lui 
Mustafa şi ale lui Dragut cel Crud înaintaseră în toata insula, 
sfărâmând crucifixe şi altare, ucigându-i sau crucificându-i pe 
creştinii capturați, cavaleri sau ţărani. Şanţurile de la marginea 
câmpiei erau adesea pline de trupuri mutilate. 

Acesta trebuia să fie războiul meu: împotriva necredincioşilor 
fără milă care nu încetaseră niciodată să ne combată. 

Pătrunzând pe străduţele din Mdina, din Rabat sau din 
Melheila, descopeream că insula fusese, de-a lungul vremii, 
invadată de arabi, când de fapt Sfântul Pavel o evanghelizase, 
după ce corabia îi naufragiase, izbindu-se de un recif, la câţiva 
stânjeni de coastă. Dar arabii o cuceriseră şi, timp de aproape 
două secole, o păstraseră îngenuncheată, supusa, iar unii dintre 
locuitori se convertiseră la islam, până când un conte normand, 
Roger de Hauteville, a eliberat-o. 

lar noi, creştini, catolici şi hughenoți, am împiedicat-o să 
ajungă din nou pradă necredincioşilor. 

La capătul cavalcadelor mele, revenind la Burg, eram mândru 
să văd ridicându-se încet-încet din pământ o nouă biserică 
purtând hramul Sfântului loan, pentru a-l onora pe Marele 
Maestru al ordinului, Jean de La Valette. 


Acesta îmi ceruse să-l vizitez la fortul Saint-Elme, unde se 
terminase de reconstruit partea din zidurile de apărare ridicate 
deasupra mării. În ziua aceea, magistrale încetase să mai bată. 
In lumina limpede, rocile şi pietrele căpătaseră o culoare aurită. 
Păsările zburau sub un cer senin reflectând apa fără urmă de val 
a golfurilor. Mă gândeam la acele anluminuri care, pe marginea 
paginilor, însoțeau călătoria lui Dante şi a lui Virgiliu în infern, în 


purgatoriu şi în paradis. 

Şi mă gândeam la Michele Spriano, care probabil nu mai era 
decât o carne vineţie, pământie, putrezită. 

In sala în care stătea Marele Maestru al ordinului era 
semiîntuneric, dar am recunoscut repede silueta care înainta 
spre mine, cu braţele deschise. Am rămas pe loc. Eram fericit, 
emoţionat să-l revăd pe Diego de Sarmiento, debarcat fără 
îndoială de pe galera pe care o văzusem amarată la digul 
Burgului. O mână de oameni se adunaseră în jurul pasarelei, 
privind cum prizonierii necredincioşi cărau până la antrepozite 
cufere, baloturi despre care mi se spusese că erau darurile pe 
care regele Spaniei le oferea Ordinului de Malta pentru a saluta 
victoria împotriva armatei şi a flotei sultanului. 

Sarmiento m-a strâns la piept. Era însărcinat, mi-a spus, sa 
aducă la cunoştinţa Marelui Maestru al ordinului satisfacția, 
bucuria şi mândria Maiestăţii Sale, regele Spaniei, pentru 
eroismul de care dăduseră dovadă cavalerii, şi să salute victoria 
împotriva necredincioşilor. 

Apoi s-a întors către Jean de La Valette, adăugând că Filip al Il- 
lea, trimiţându-mă în insulă, dorise să se ştie că Spania participa 
la această luptă şi ca nu va precupeţi niciun efort pentru a ajuta 
Malta. Darurile şi subsidiile pe care regele ţinuse să ajungă la 
ordin marcau ataşamentul său la această mare instituţie 
creştină. 

Marele Maestru a zâmbit. Chipul său era cel al unui om bolnav, 
pe care rănile continuau să-l facă să sufere şi care nu se lăsa 
înşelat de vorbe. 

— li mulţumesc Maiestăţii Sale regele, a murmurat el. Chiar 
dacă vine după bătălie, sprijinul său ne este preţios. Cât despre 
contele Bernard de Thorenc, nu ştiam că îl reprezintă pe Filip al 
II-lea. Dar îi subliniez şi mai mult meritul şi îi salut modestia şi 
discreţia: n-ai fi crezut că lupta în numele regelui Spaniei! 

Mi-am aplecat capul, ca şi cum aş fi vrut ca aceste mici parade 
şi figuri, neinteresându-mă, să treacă pe deasupra mea. Dar nici 
eu nu mă lăsam înşelat de gesturile lui Filip al Il-lea mai mult 
decât Marele Maestru al ordinului. 

Regele Spaniei ne lăsase singuri în faţa lui Dragut şi a lui 
Mustafa. Dar, fiindcă îi respinsesem, îşi lua victoria asupra sa. lar 
eu deveneam stegarul său, eu care a trebuit să fug din Toledo de 
teama să nu-mi interzică să merg în Malta. lar Sarmiento, care 
mă  avertizase împotriva riscurilor pe care mi le luam 
nesupunându-mă suveranului, minţea cu siguranţa unui 


ambasador al Veneţiei. 


Am părăsit împreună fortul Saint-Elme şi am mers pe 
meterezele Burgului, apoi până la galera spaniolă amarată la 
capătul digului. 

Sarmiento mi-a vorbit cu entuziasm despre palatul Escurial, 
care avea să fie cel mai mare, cel mai nobil dintre toate palatele 
tuturor naţiunilor din lume. Filip al II-lea se instalase deja în el, 
dar o parte a curţii trăia încă la Madrid. 

Mi-a arătat falezele goale care surplombau golfurile, forturile 
Saint-Michel, Saint-Ange, Saint-Elme, şi micul orăşel Burg. Era 
timpul, a continuat el, să părăsesc această margine pierdută de 
lume, să mă reîntorc în Spania, la Maiestatea Sa Filip al II-lea, 
care avea nevoie de oameni ca mine. 

Regele nu putea conta pe fiul său don Carlos, sărman nebun 
diform, nici pe don Juan, fratele său bastard, temându-se de 
ambițiile acestuia. Sfetnicii săi, Ruy Gomez şi alţii, erau oameni 
ai scrisului. Ducele de Alba restabilea ordinea în Ţările de Jos. lar 
netrebnicii de hughenoți, nobilii flamanzi erau nişte răzvrătiți 
sălbatici. Îi va trebui mult timp ducelui de Alba ca să-i reducă la 
tăcere. Prin urmare, regelui îi lipseau oameni de felul meu. lar 
Sarmiento se pusese garant pentru fidelitatea mea. 

Or, în Andaluzia, în jurul Granadei şi pe orice coastă, maurii se 
înarmau, primeau emisarii barbari şi pe ai sultanului. Nu erau 
decât primele flăcărui ale unei revolte, dar putea oare Spania 
accepta să fie sfidată, ca jegul să se întindă pe tot trupul, 
făcându-l să sângereze? 

M-am gândit la Aisha, la Juan Mora, la toţi acei convertiți 
mascaţi care se închinau lui Allah, se prosternau în faţa 
mormântului Profetului. 

Nu repetasem eu că războiul meu era cel dus împotriva 
necredincioşilor care nu renunţau niciodată şi numai acela? 


Câteva zile mai târziu, părăseam Malta, pornind spre Spania 
pe galera lui Diego de Sarmiento. 


Capitolul 37 


Am regretat că l-am urmat pe Sarmiento în Spania. 

Abia făcusem câţiva paşi în marile săli ale palatului Escurial, 
unde Filip al II-lea îşi primea curtea, că am şi avut impresia că 
pătrund în infern. 

Şi totuşi, în jurul meu nu erau decât femei şi granzi de Spania, 
mătăsuri, catifele, coliere de aur şi de smaralde, bijuterii şi 
dantele. Dar fiecare privire, pe când mă îndreptam spre tron spre 
a mă prezenta regelui, era ca un vârf ascuţit de pumnal. Mă 
sfâşiau. Mă jupuiau de viu. Toţi ar fi vrut să ajung gol, sângerând, 
în faţa monarhului. 

Filip mi-a întins mâna pe când mă închinam. 

l-am văzut ochii lipsiţi de viaţă, tenul său de om al umbrei 
despre care se spunea că nu-şi părăsea biroul decât pentru a 
merge în alcovuri. Şi se şoptea că sărmana regina Elisabeta de 
Valois suferea cu şezutul, că însoţitoarele franceze o scăldau de 
mai multe ori pe zi în lapte foarte cald în care puneau şofran şi o 
obligau, de asemenea, să bea toată ziua compot de prune. Dar 
nimic nu o calma. O ustura, de-i venea să urle. Şi ce voiaţi să 
facă regele cu o asemenea soţie, care probabil că moştenise de 
la Francisc |, bunicul său, sifilisul? Dacă suveranul ar bănui-o, ar 
respinge-o! 

Dar cine ar îndrăzni să-l pună în gardă împotriva acestei 
micuţe regine franceze, pe care o siluise şi de care era atât de 
prins? 

lată la ce m-am gândit în timp ce-mi întindea mâna. Apoi a 
întors capul, contemplând mulţimea curtenilor împopoţonaţi care 
îi căutau o privire, fixându-mă în acelaşi timp cu invidie. 


M-am dat înapoi, încercând să mă strecor spre fundul sălii, dar 
Diego de Sarmiento m-a reţinut. Trebuia să stau cu el în rândul 
întâi, printre granzii Spaniei, sfetnicii regelui, soțiile acestora, 
care erau de asemenea, cel mai adesea, şi metresele 
suveranului. 

Lângă mine stătea Anna Mendoza della Cerda, prinţesă de 
Eboli, care cu vârful degetelor îmi atingea mâna ca din neatenţie. 
Dar mă străpungea cu ochiul său sănătos, cu faţa barată de 
bentiţă, iar mai târziu, Sarmiento, în micul palat pe care îl 
ocupam amândoi la Madrid, nu departe de Alcazar, mi-a reproşat 
faptul că, în văzul tuturor, am răspuns la avansurile prinţesei. 


Mă jucam cu focul, mi-a spus el. Dacă Filip era avertizat de 
atitudinea mea, puteam fi aruncat într-o închisoare a Inchiziției 
sau condamnat la patru ani de galeră. 

— Avem nevoie de vâslaşi, a râs Sarmiento, iar regele a cerut 
tribunalelor să dea pedepse de cel puţin patru ani celor care 
păcătuiesc, iar printre aceştia te numeri şi tu! 

Oare nu ştiam că prinţesa de Eboli, chioara de Anna Mendoza 
della Cerda, îi aparţinea lui Filip al II-lea, soţului ei, Ruy Gomez, 
sfetnic al monarhului, lui, Sarmiento, şi, se zicea, chiar 
secretarului soţului ei, Antonio Perez? 


M-am temut pentru viaţa mea. 

Uitasem că la curtea Spaniei era un câmp de bătălie şi că 
luptele care se dădeau acolo erau mai crunte decât cele în care 
fusesem amestecat pe meterezele fortului Saint-Elme. 

Am avut nostalgia acelor zile când moartea se apropiase, cu 
steagul desfăşurat şi cu toată forţa, însoţită de exploziile 
canonadei. Apoi lăsase în urmă cadavre, pe care marea le 
rostogolea pe stânci sau care putrezeau prin lanurile de grâu sau 
prin şanţuri. 

Aici, în palatul Escurial, dar şi la Madrid, la Toledo, la Segovia, 
dispăreau bărbaţi şi femei, fără a li se mai vedea vreodată 
trupul. Niciun val nu le arunca pe aceste dale de marmură. 

Dar se ştia. 

La Sarmiento ajungeau toate zvonurile. Plătea cu ducați sau 
cu bijuterii pe bărbaţii sau femeile care, cu titlu sau fără titlu de 
mari seniori, adunau, asemenea jefuitorilor de cadavre sau celor 
însărcinaţi cu strânsul mizeriei, toate informaţiile şi le deşertau în 
fiecare noapte în faţa lui Sarmiento. Acesta le tria, apoi i le 
aducea regelui la cunoştinţă pe cele mai neaşteptate sau mai 
periculoase - fiind cele mai apropiate de adevăr. 

— Mă ascultă impasibil, şoptea Sarmiento. Uneori bărbia îi 
tremura uşor. Apoi mă lasă să plec fără niciun cuvânt, şi mă 
întreb adeseori dacă m-a auzit şi chiar de ştie că i-am vorbit. 

Ghiceam că regreta faptul de a mi se fi destăinuit, că nu mă 
simţea legat de el prin acel pact al ambiţiei şi al complicităţii 
care făcea din fiecare curtean sau sfetnic un aliat sau un rival. 

Intre ei se formau coaliţii şi conspirații, apoi se desfăceau doar 
dintr-un gest, o privire sau o hotărâre a monarhului. 


Sarmiento mi-a mărturisit că împreună cu Ruy Gomez şi cu alţi 
trei mari seniori pătrunsese cu regele în camera fiului său, don 


Carlos. 

— Regele îşi îmbrăcase armura. Ştiam că don Carlos îşi ţinea 
armele la îndemână, chiar în pat. Trebuia să i le luăm şi să-l 
tinem. 

Poate că Sarmiento a observat repulsia pe care am încercat-o 
gândindu-mă la acei oameni mascaţi năvălind în toiul nopţii, 
însoţiţi de gărzi, şi repezindu-se asupra lui don Carlos adormit, 
care, trezit, striga, se zbătea, urla că nu voia să moară, că nu era 
nebun. 

Dar Filip al II-lea îl bănuia că urzeşte comploturi împotriva sa, 
că încercase să fugă din Spania, probabil pentru a se aşeza în 
fruntea ticăloşilor din Ţările de Jos, şi a reuşi în felul acesta să 
obţină, în sfârşit, coroana pe care tatăl i-o refuza. 

Don Carlos solicitase ajutorul lui don Juan, fratele bastard al 
tatălui său, iar acesta, desigur, ca toţi cei cărora li se adresase, îl 
denunţase regelui. 

Ca atare, l-au închis. lar Filip al II-lea spunea că don Carlos era 
nebun, că într-o noapte omorâse cu vâna de bou aproape 
patruzeci de cai şi că îl găsiseră privind în gol, plin de sânge. 

Altă dată, încercase să violeze o servitoare. Lumea mai 
şuşotea şi că se îndrăgostise nebuneşte de Elisabeta de Valois, 
soţia propriului tată. 

In orice caz, era nebun că nu rămăsese doar un fiu discret şi 
ascultător. 

Sarmiento mi-a repetat cu spaimă în glas ceea ce spusese Filip 
al II-lea: 

— Am preferat să-i sacrific lui Dumnezeu carnea şi sângele 
meu, punând slujirea Domnului şi a Binelui universal mai presus 
de orice. Raţiuni mai vechi şi mai noi m-au obligat să acţionez 
aşa, iar ele sunt atât de multe şi de grave, încât nu le pot 
spune... 

Ce s-a întâmplat cu don Carlos? 

Nu i-a mai văzut nimeni trupul, ci doar un coşciug, mai târziu, 
când a fost înmormântat la Escurial cu tot fastul rezervat unui 
infante de Spania. 

De ce tratament a avut el parte în celula întunecoasă? A fost 
pus în lanţuri? A fost torturat cât să înnebunească şi mai tare? A 
fost lăsat în frig, apoi obligat să suporte căldura? A fost ţinut să 
flămânzească, pentru ca mai apoi să fie lăsat să se ghiftuiască 
spre a se condamna singur, oferindu-i-se doar moartea drept 
scăpare? 


Aceasta se afla ascunsă prin preajmă, ţinându-şi coasa cea 
mare sub giulgiu, dar lovind. 

La urechile noastre a ajuns vestea ca unul dintre ambasadorii 
Tarilor de Jos, baronul de Montigny, murise de boală. lar Filip al 
II-lea a comandat o înmormântare solemnă, în timp ce se zvonea 
ca Montigny fusese închis şi strangulat. 

De la Escurial, Filip al II-lea dădea ordine ca ducele de Alba să- 
i lovească fără milă pe ticăloşii din Flandra care se declarau 
calvinişti sau luterani, care dădeau foc mănăstirilor, sfărâmau 
statuile din biserici şi pretindeau că vor să se conducă singuri. 

Ducele de Alba o format un Consiliu al tulburărilor, devenit 
Consiliul sângelui, care i-a trimis la moarte pe acei nobili pe care 
îi cunoscusem: contele d'Egmont, contele de Homes. Li s-a tăiat 
capul cu securea în piaţa primăriei din Bruxelles. 

Ducele răspândea teroarea peste tot, incendia satele, îi 
spânzura sau îi trecea prin tăişul sabiei pe toţi cei care se 
răzvrăteau. 

Simţeam că Sarmiento îl invidia. 

— Ducele se înşală şi ne înşală, spunea el, scriindu-i lui Filip al 
II-lea: „Poporul acesta a devenit atât de mlădios, încât se va 
apleca în cea mai perfectă ascultare sub mâna Maiestăţii 
Voastre, când îi va aduce indulgenţa şi iertarea”. Aceşti 
nemernici sunt mai tenace decât se spune! Anglia îi susţine, 
hughenoţii francezi le dau ajutor. Amiralul Coligny vrea să le 
trimită trupe, iar Caterina de Medici acceptă. A promis că îi va 
expulza pe predicatorii hughenoți din regatul Franţei, dar 
semnează acorduri cu ei! Nu ne putem încrede nici în Caterina şi 
nici în Carol al IX-lea. Nu vor să recunoască faptul că, pentru a 
extirpa erezia, trebuie să se alieze cu Spania şi să se supună 
regelui acesteia. 

Sarmiento devenea mânios. 

Hughenoţii Coligny, Conde, Bourbon înţeleseseră că pretinsa 
lor religie reformată - o erezie, o drăcovenie! - nu va avea sorţi 
de izbândă decât dacă îndepărtau Spania de Franţa. Voiau să-i 
împiedice pe Caterina de Medici şi pe Carol al IX-lea să-şi 
respecte, promisiunile făcute ducelui de Alba când se întâlniseră 
la Bayonne. 

Dar de atunci, regina mamă şi regele Franţei uitaseră. 

— İl ascultă pe Coligny, care le repetă zilnic că suveranul 
trebuie să-i ajute pe ticăloşii din Flandra, că acesta este singurul 
fel de a slăbi Spania, regatul care îi ameninţă ţara! Totul este 
amestecat: religia şi ambițiile. Dar cel care vrea să apere 


adevărata religie trebuie să-l urmeze pe regele Spaniei. Pe el l-a 
ales Dumnezeu pentru a ţine sabia adevăratei credinţe! 

Puteam uita că Filip al II-lea lăsase Ordinul de Malta să lupte 
singur împotriva necredincioşilor şi că nu ne-a serbat decât după 
victorie? 

Era oare Sarmiento orb sau îşi imagina că mă putea duce de 
nas cu minciunile sale? 


Şi totuşi, nu i-am răspuns. 

Unde puteam să fug? 

Moartea dădea târcoale. 

Mergea în urma acelor negre procesiuni de pe străzile din 
Madrid, Segovia şi Toledo. 

Era în hotărârile Inchiziției, care ordona arestarea, ca eretic, a 
cardinalului prelat de Spania. 

Se afla în flăcările rugurilor ridicate la Sevilla, Toledo, 
Barcelona. 

In ele ardeau nobili bănuiţi de erezie luterană, meşteşugari 
francezi acuzaţi că au intonat psalmi. 

lar moartea era în răspunsul regelui atunci când, interpelat de 
un tânăr nobil condamnat, i-a răspuns: „Chiar eu aş aduce 
lemnele pentru a-mi arde propriul fiu dacă ar fi tot atât de 
vinovat ca dumneata!” 

Moartea lovea neîncetat. 

La curte, Elisabeta de Valois a murit după o sarcină dificilă. 

— Regele e trist, murmura Sarmiento. Niciodată nu l-am văzut 
aşa. li tremură bărbia. Pielea i-a devenit şi mai pământie, ca o 
țesătură boţită şi spălăcită. l-a scris Caterinei de Medici: „Nu s-a 
precupeţit nimic pentru a-i salva viaţa şi sănătatea care îmi erau 
mai scumpe decât ale mele. Dar, când vine ceasul lăsat de 
Dumnezeu, remediile omeneşti nu au nicio valoare, de aceea o 
rog pe Maiestatea Voastră din adâncul sufletului să se consoleze 
aşa cum o fac şi eu, gândind că ea se află în împărăţia cerurilor 
şi simte mai mult milă decât invidie pentru cei dintre noi rămaşi 
aici, pe pământ”. 


Mă îndoiam de sinceritatea regelui, dar îmi era teamă de 
propriile gânduri, ca şi cum ar fi putut fi auzite. Şi, orice aş fi 
făcut, m-ar fi condamnat. 

De altfel, aveam impresia că Sarmiento mă bănuia. 

Îmi vorbea cu asprime, îmi spunea mereu că supărarea regelui 
era adâncă. Suveranul se retrăsese pentru mai multe săptămâni 


într-o mănăstire din apropierea Madridului, apoi se închisese la 
Escurial, iar Sarmiento era unul dintre singurii sfetnici apropiaţi. 

— Va ieşi din melancolie, spunea. A fost ales de Dumnezeu 
drept apărător al credinţei. Nu se poate lăsa copleşit de necazuri 
personale. Un suveran nu plânge decât nenorocirea regatului şi a 
popoarelor sale ori ştirbirea credinţei. 

II ascultam pe Sarmiento. Doream să mă îndepărtez de el, de 
acea pasiune pentru rege pe care o avea în suflet. 

Am mai refuzat încă o dată să merg în Franţa pentru a-i ajuta 
pe catolici, care îi înfruntau din nou pe hughenoți. 

Nu am îndrăznit să-i spun lui Sarmiento că pentru mine şi unii, 
şi ceilalţi erau creştini. Robert de Buisson, hughenotul din La 
Rochelle, luptase în Malta, alături de mine, la fel ca Enguerrand 
de Mons. 

l-am spus ca venisem în Spania cu el pentru a-i împiedica pe 
maurii din Andaluzia să amenințe regatul catolic. Singurii mei 
duşmani erau necredincioşii, cei care mă umiliseră, mă bătuseră, 
mă luaseră prizonier şi a căror cruzime o cunoşteam. 

Imi aminteam de fiecare creştin pe care îl văzusem schingiuit 
în fundul galerelor lui Dragut cel Crud sau pe esplanada din faţa 
închisorii de la Alger. 

Şi nu trecea zi, citind din Divina Comedie, să nu mă gândesc la 
Michele Spriano. 

Acesta era războiul pe care voiam eu să-l duc: împotriva 
necredincioşilor care nu renunţaseră niciodată să lupte împotriva 
noastră şi să ne asuprească. 

— Se apropie, mi-a spus laconic Sarmiento. 


Capitolul 38 


Războiul a început deja. 

II ghicesc în privirea acestui om ghemuit la intrarea pe podul 
îngust de peste Guadalquivir. 

Seamănă cu Juan Mora. Ochii îi ard pe faţa aproape neagră 
plină de cicatrice. Lasă capul în jos. Imi imaginez că numără caii 
trupei noastre. Imediat ce vom fi pe celălalt mal, se va repezi 
spre Sierra del Anuar, unde s-au adunat insurgenții. 

Au arme. Vor fi cu sutele. 

— Coboară din sierra, ies din pădurile şi grotele unde se 
ascund şi distrug bisericile, dau foc mănăstirilor, îi ucid pe 
călugări şi pe preoţi, taie gâtul creştinilor şi violează femeile. li 
constrâng pe convertiți să revină la islam. li ucid pe cei care 
refuză şi mână bărbaţii, femeile şi copiii spre adăposturile lor. 


E război. 

Il văd. Cadavrele stau întinse unele lângă altele, decapitate, în 
faţa caselor acestui sat din care n-au mai rămas decât nişte 
grinzi arse şi ziduri distruse. In copaci sunt spânzurați oameni. 

Erau cei pe care îi executaseră trupele căpitanului general al 
Granadei, don Garcia Luis de Cordoza. 

O femeie stă în picioare cu faţa descoperită şi cu părul 
despletit. Ochii săi rătăciţi sunt albaştri. Sau poate că-i văd în 
amintire pe cei ai Aishei? A 

Imaginea ei nu mă părăseşte. In fiecare femeie zărită mi se 
pare că o recunosc pe cea care nu mai era pentru mine Lela 
Marien, convertita, metresa care spunea că stăpâneşte trupul şi 
mintea lui don Garcia Luis de Cordoza, ci Aisha, maura cu sabie 
scurtă care mi-a permis evadarea, moştenitoarea familiei Thagri 
despre care se spunea că descendenţii săi, toţi convertiți, se 
aflau în fruntea revoltei. 

Voiau, proclamau ei, să refacă marele regat al maurilor, de la 
Cordoba la Granada. 

Imi imaginam că şi Aisha fugise în pădure sau în sierra şi că se 
avânta în fruntea răsculaților pentru a fi cea prin care va fi 
răzbunată umilinţa suportată de regii mauri, cei pe care nişte 
sclavi creştini îi trădaseră şi îi dăduseră pe mâna Regilor Catolici. 

Era acum rândul ei să-i trădeze pe Garcia Luis de Cordoza şi 
pe toţi acei porci, câinii de spanioli! 


Războiul a venit. 

Il aud. 

Călăresc alături de don Juan, bastardul lui Carol Quintul, căruia 
Filip al II-lea i-a încredinţat comanda trupelor însărcinate să-i 
zdrobească pe necredincioşi şi să înece în sânge această revoltă 
a maurilor pe care o ațâță barbarii şi turcii. 

In fiecare noapte corsarii din Tetuan şi galerele turceşti 
debarcă oameni pe coastele andaluze, între Almeria şi Malaga, 
nu departe de plaja unde şalupa ne-a lăsat pe mine şi Michele 
Spriano. In întuneric, îndrumați de ţărani, ajung în sierra care 
înconjoară Granada. De pe creste, zăresc zidurile de culoare 
maroniu-deschis şi crenelate,  mozaicurile  Alhambrei. Este 
Granada lor. Visează să o recucerească. 

Au încercat să ridice populaţia maură din oraş. Dar aceşti 
convertiți sunt îmbuibaţi, graşi, ataşaţi noii ordini. Au refuzat să 
se revolte. Chiar s-au alăturat lui Garcia Luis de Cordoza, 
căpitanul general, şi au jurat credinţa regelui Spaniei şi religiei 
catolice. Mi-o imaginez pe Aisha, maura cu iataganul ei, auzindu-i 
şi dispreţuindu-i, hotărându-se chiar în seara respectivă să 
părăsească presidio şi pe stăpân, să-şi smulgă masca de Lela 
Marien pe care o poartă de la botez, alăturându-se insurgenților 
în Sierra del Anuar în Las Albujarras. 

Şi aud, pe când intram într-un defileu din Sierra Nevada, o 
voce ascuţită, care, din înălţimea falezelor şi a stâncilor de 
deasupra noastră, ne blestemă. Mă gândesc la chemarea 
muezinilor care mă trezeau încă din zori, la Alger. Imi imaginez 
că Juan Mora sau Aisha a lansat acel strigăt. 

Pornesc la galop pentru a scăpa de acest glas, de capcană. lar 
în urma noastră, într-o bubuitură surdă, aud stâncile care se 
desprind, se lovesc de pereţi şi se strivesc pe drum. 

Războiul a început. 


Intrăm în Granada mergând de-a lungul lui rio Darro. 

Imi aduc aminte de braţele dezgolite ale femeilor şi de pulpele 
lor când îşi ridicau fustele ca să traverseze râul. 

Deodată se aud nişte strigăte. 

Tot nişte femei, în zdrenţe. Aleargă spre noi, cu braţele 
ridicate, urlând, spunând că sunt creştine, că maurii şi falşii 
convertiți le-au ucis bărbaţii, fraţii, copiii, că le-au violat fetele, 
surorile, că trebuie să-i ucidem, să-i spânzurăm, să-i ardem pe 
toţi şi să dăm pământul spaniolilor, al căror sânge este curat. 

— Noi suntem acelea, mamele născute creştine, care naştem 


creştini! Regele catolic să ne apere şi să ne răzbune! 

Mă uit la don Juan. 

Faţa lui de bărbat de douăzeci de ani, cu pielea întinsă, roz şi 
rotunjoară s-a crispat. Privirile ni se încrucişează. Femeile ne 
pândesc. l-am zărit pe soldaţii care le împingeau spre noi. Don 
Garcia Luis de Cordoza vrea să ne impună felul său de a învinge 
revolta: moartea sau expulzarea maurilor, convertiți sau nu. Nu 
mai există loc în Spania pentru sângele stricat, infectat de maur. 

Afară cu maurii aşa cum au fost alungaţi şi evreii! 

Regatul catolic al Spaniei este patria numai a spaniolilor cu 
sânge curat, creştini de când sunt oameni în Spania! 


Don Juan mă ascultă. 

L-am văzut tresărind când am traversat satul, unde trupele 
căpitanului general tăiaseră, decapitaseră, spânzuraseră. 

Mă înclin. Adaug că adeseori, ştiu asta, la moarte se răspunde 
cu moarte. 

Spun cu glas scăzut că Hristos nu a predicat totuşi niciodată 
moartea. 

Don Juan zâmbeşte. N 

— Sabia nu este crucea, spune el. Întâi trece cavalerul. Lama 
sa taie. Apoi vine călugărul. Nu suntem călugări... 

Glasul îi este limpede, la fel ca privirea. 

Călăreşte încet prin culoarul lăsat de trupele adunate de don 
Garcia la Puerta de Los Estandartes. Soldaţii îşi ridică suliţele şi 
steagurile. 

Don Juan se înalţă în scări. Are frumuseţea unui cavaler de 
vitraliu. Pinteni de aur, cizme albe, cuirasă care i se mulează pe 
trupul tânăr, metalul împodobit cu pietre şi incrustaţii de aur. 
Poartă o tocă de catifea neagră cu o pană lungă de struţ, de care 
e prins un smarald mare. Mânecile tunicii din care ies dantele 
sunt ornate cu perle. lar pe braţul stâng flutură lunga eşarfă 
stacojie, semn că este comandantul general. 

Se aşază lângă Garcia Luis de Cordoza, a cărui privire a trecut 
peste mine fără a lăsa impresia că m-ar recunoaşte. Căpitanul 
general se apleacă spre don Juan. Faţa îi este roşie. Poarta coif, 
cuirasă şi apărători negre pentru coapse. În apropiere îi stau doi 
valeţi, care l-au ajutat probabil să încalece. Este diform, pulpele 
strivesc coastele calului. Va trebui ajutat să se dea jos. Dintr- 
odată, un cuvânt îmi trece prin minte: „porc“. 

Era cel folosit de Aisha, maura cu iatagan. 

Căpitanul general ridica braţul. Două sute de cavaleri se agită: 


o sută dintre ei au o mantie de catifea stacojie care le acoperă o 
parte din cuirasă; ceilalţi o sută au o dje/laba* pusă peste 
armură, un turban peste coif, aproape ca seamănă cu uniforma 
maurilor din vechiul regat al Granadei, ca şi cum nu Filip însuşi 
hotărâse că portul costumului tradiţional este interzis maurilor. Şi 
iată că aceia care trebuie să scoată din Andaluzia amintirea 
maură îl îmbracă chiar în momentul în care porneşte adevăratul 
război. 

Războiul acesta este numai foc şi sânge. 

Se spune că pe răzvrătiți îi conduce o maură cu părul 
despletit, care taie gâtul creştinilor. Nimic nu-i domoleşte braţul, 
nici plânsetele unei mame, nici ţipetele unui copil. 

Este Aisha. Pe ea o urmăresc până la promontoriul stâncos 
Inox, care domină marea, aproape de Almeria. 

Privesc coasta care se întinde de la golf până la cap, 
amintindu-mi acea dimineaţă când am sărit din barcă, într-atât 
eram de grăbit să pun piciorul pe pământul liber şi creştin al 
Spaniei. 

Dar Michele Spriano, tovarăşul meu de evadare, în ce infern se 
află acum? Poate că vâsleşte pe una dintre aceste galere 
otomane care se apropie de coaste, pe când noi asaltăm 
promontoriul, unde s-au adunat mai multe mii de mauri. 

Dar maura care îi îmboldea la luptă a reuşit să fugă împreună 
cu câteva sute de luptători. 

Ceilalţi sunt aici şi încearcă să ne ţină piept. 

Aud şuieratul lamelor care izbesc, strigătele stinse ale celor 
răniţi. Mii de femei urlă, strângându-şi copiii la piept. 

Cu ajutorul cailor şi al lăncilor îi împingem dincolo de 
promontoriu, viitori sclavi, copii meniţi să ajungă vâslaşi pe 
galere. 


Părăsim coasta. 

Pe crestele sierras ard focuri, anunţându-ne marşul. lar când 
ajungem în satele creştine, descoperim trupuri de femei şi de 
copii mutilate, bărbaţi traşi în ţeapă, cu feţele încremenite într- 
un urlet de durere, cu pielea peste care a trecut gheara morţii. 

Ucide. Ucide. 

Ucid. 

Tai gâturi. 


1 Haina lungă, largă, cu glugă, purtată mai ales în ţările musulmane 
(n.red.) 


Despic capetele cu lovituri mari de paloş ca, nu de mult, pe 
meterezele fortului Saint-Elme. 

Vine un cavaler, cu tunica ruptă, capul gol şi tăieturi pe obraz. 

Spune, apăsându-şi pieptul cu amândouă mâinile, că maurii au 
intrat în oraşul Orgiba, iar în fruntea lor se află regele lor, fostul 
convertit: Juan Mora. 

l-au ucis pe toţi creştinii care nu au putut să fugă, şi-au 
desfăşurat steagurile, au ars bisericile şi mănăstirile, făcând să 
răsune glasul muezinilor. 

De la câmpie şi din sierras au apărut maurii rebeli şi au intrat 
în oraş. 

intregul ţinut Nevada, între coastă şi Granada, s-a răsculat. 


Este războiul sfânt împotriva noastră, care pentru ei suntem 
nişte necredincioşi. 

Şi este cruciada noastră! 

Care Dumnezeu va câştiga, cel Drept şi Adevărat sau cel al 
Profetului? Hristos sau Allah şi Mahomed? 

Fără milă. Fără ezitare. 


Masacru la Orgiba, la Galera. 

Trebuie ucişi toţi maurii care pot purta arme. Trebuie ucise 
femeile şi copiii, martori ai acestui masacru, pentru ca dorinţa de 
răzbunare să nu-i facă într-o zi să se răscoale din nou. Trebuie 
jefuit ce au prin poduri şi prin cufere, iar soldaţii să se 
împodobească cu bijuteriile şi colierele furate şi să agite 
pumnalele şi săbiile curbe. 

Pe străzile din Galera şiroieşte sângele, capetele tăiate se 
rostogolesc, ghiulele de carne, ca la fortul Saint-Elme! 

Să fie rase zidurile de pe faţa pământului, să se ardă tot ce se 
poate sfărâma, să se arunce sare pe pământul acesta; din oraşul 
Galera să nu rămână nici măcar amintirea! 

La fel să se facă în cartierul Albaicin, la Granada. Să se dea foc 
palatelor maure, caselor opulente unde trăiau bogaţii convertiți. 

Nicio convertire. Execuţii! Deportări! 

Supraviețuitorii să fie expulzați ca sclavi în Castilia sau să 
părăsească Spania şi să se reîntoarcă pe pământurile barbare. 

Mii de oameni au fost alungaţi din cartierul Albaicin, au murit 
pe drumul spre Castilia şi spre Estremadura. Alţii, tot câteva mii, 
şi-au lăsat femeile şi copiii, încercând să se îmbarce pentru a 
fugi, murind spintecaţi pe plaje. 


Sunt satul de ucis, de căţărat pe piscurile unde se aţin 
luptători. 

Extenuat, gura mi se umple de dezgust, când, după bătălia de 
la Seron, apoi în sierra Alpujarras şi pe valea Almenzova, văd 
toate acele trupuri măcelărite. 

Mai la nord, spre Guadix, dăm foc recoltelor, tăiem livezile, 
ucidem oamenii, inclusiv pe cei care şi-au cusut o cruce roşie pe 
umăr în semn de supunere. 

Trebuie să curgă sângele maur, chiar dacă acela care-l face să 
curgă îşi zice creştin. 

Când merg printre morţi, o caut pe Aisha, maura cu iatagan, 
cea care m-a învăţat ce este carnea fierbinte a unei femei, cea 
care mi-a permis să fug din închisoarea creştină în care mă 
aruncase căpitanul general al Granadei. 

Dar nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu această femeie cu părul 
despletit, Aisha luptătoarea. 


În schimb, l-am văzut pe Juan Mora. 

Pentru a-şi salva viaţa, câţiva mauri i-au întins o capcană şi 
apoi l-au ucis. 

Au intrat în Granada cu cadavrul acestuia pe un măgar. 

L-au depus în faţă la Palacio de la Audiencia. Mulțimea s-a 
adunat. M-am apropiat şi l-am recunoscut pe Juan Mora, al cărui 
cap se mai ţinea de trup prin câteva viţe de carne. 

Mulțimea strigă, exultă. 

Don Juan ridică braţul, şi atunci începe ciopârţirea cadavrului. | 
se arată capul. Va fi expus sub bolta de la Puerta Real. Cel care 
va îndrăzni să ia căpăţâna trădătorului va fi pedepsit cu moartea. 

Tobele bat. 

Don Juan se apleacă spre mine. 

— Război negru! murmură el. 


Capitolul 39 


Doamne, oare pentru a uita negreala acestui război de 
culoarea doliului şi a sângelui uscat m-am aruncat în desfrâu zile 
şi nopţi de-a rândul? 

După sărbătorirea victoriei, când capul lui Juan Mora a fost 
agăţat sub bolta de la Puerta Real, am străbătut străzile 
cartierului  Albaicin, ameţit de liniştea tulburată doar de 
murmurul fântânilor. 

Am rătăcit şi am întâlnit uneori grupuri de soldaţi încovoiaţi de 
sacii umpluţi cu fructele pe care le prădaseră. 

Alungaţi din casele lor, despărțiți de soţii şi de copii, bogaţii 
mauri din Albaicin trebuiau să meargă, pe drumurile deja 
înzăpezite, spre nord. 

l-am văzut adunându-se, îmbrăţişându-se înainte de a se 
depărta, adesea în urma loviturilor, de-a lungul acelui zid arab 
care, odinioară, când Granada era capitala regatului lor, proteja 
oraşul şi splendoarea suverană a Alhambrei. 

Nu mai erau decât nişte sclavi împinşi spre Estremadura şi 
Castilia. lar don Juan - îi mai aud şi acum glasul un pic tremurat - 
spusese, urmărind cu privirea aceste cortegii ale înfrângerii, deci 
ale umilirii şi ale sărăciei: 

— Nu ştiu dacă se poate imagina o mai mare nenorocire decât 
plecarea atâtor oameni într-o aşa mare confuzie, printre 
plânsetele femeilor şi ale copiilor, cu toţii striviţi sub baloturi şi 
sub bagajele lor... Cu adevărat, Bernard de Thorenc, dacă au 
păcătuit, acum plătesc scump. 

Au sosit femei din Toledo şi din Valladolid, din Madrid şi din 
Segovia, fiindcă acolo unde sunt soldaţi sub arme, război, sânge 
negru răspândit, moarte, bărbatul are nevoie să strângă la 
pieptul său carnea unei femei, pentru a-şi aminti că viaţa există, 
că este mai tare, că nu toate strigătele sunt de durere. 

Intr-o noapte de februarie, pe când zăpada cădea peste 
Granada, am văzut coborând dintr-o trăsură încărcată de cufere 
o femeie înfofolită, cu un capişon de blană ce-i ascundea faţa. A 
intrat în Palacio de la Audiencia, şi râsete şi glasuri au izbucnit în 
noapte. 

Era Maria de Mendoza, o verişoară a Annei de Mendoza de la 
Cerda, prinţesă de Eboli, la fel de frumoasă ca aceasta, dar fără 
ca o bentiţă neagră peste un ochi stins, care să adauge taină şi 
perversitate trăsăturilor sale. 


Din acel moment don Juan nu a mai părăsit palacio. 

Se zvonea că această Maria de Mendoza era deja însărcinată 
cu un bastard al aceluiaşi don Juan şi că se pregătea să se 
retragă într-o mănăstire după ce va fi dat naştere copilului. 

Dar, pentru moment, vântul tăios care cobora din sierras purta 
cu el cântecele plăcerii. 


M-am dus, aşadar, în cartierul Albaicin. Am întâlnit nişte 
soldaţi care înconjurau şi sâcâiau o femeie ciufulită, cu privirea 
pierdută, desigur găsită prin vreuna dintre casele abandonate. 

Şi i-am invidiat pe aceşti oameni, Doamne! 

Am uitat cuvintele părintelui Verdini, venit şi el în Granada în 
compania lui don Juan, al cărui capelan devenise. 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, Bernard, îmi spusese el. 
Trebuie să semeni, dacă vrei să culegi înainte de furtunile care 
însoțesc sfârşitul oricărei vieţi. la-ţi soţie, Bernard. Este de 
datoria unui creştin. lar până atunci, trăieşte şi făptuieşte cu 
mare grijă pentru curăţenia ta, fiindcă a păcătui împotriva 
castităţii nu înseamnă doar a păcătui faţa de Dumnezeu, ci a 
atrage tot felul de rele şi a nu aduce spor în treburi şi în 
îndatoriri. 

Nu voiam să ascult aceste sfaturi. 

În cartierul Albaicin, dorinţa, ca un vin acru, îmi umplea gura. 

li invidiam pe acei soldaţi care o sâcâiau pe sărmana femeie. 
Aveam sentimentul că aici era teritoriul cucerit, că predicile nu 
trebuiau să se facă deloc auzite. 

Aici era legea învingătorului, care trebuia să se impună fără 
milă. 


Izbind cu piciorul, am forţat uşa acestor palate maure. 

Am înaintat, cu mâna pe garda sabiei. 

Am traversat câteva patiouri, am ascultat susurul havuzurilor, 
am pătruns în camere şi mi-am lăsat mâna să alunece de-a 
lungul draperiilor de mătase şi de catifea. 

M-am izbit de mese joase, am răsturnat porţelanuri, am 
dărâmat obiecte din metal, fără să-mi dau seama dacă erau tăvi 
de aramă sau ceşti şi ceainice încă pline. Aveam impresia că 
proprietarii acestor palate fugiseră înainte de a fi goniţi: toate se 
aflau la locul lor ca şi cum cursul vieţii lor, întrerupt, urma să se 
reia. 

Am străbătut camerele, trăgând perdelele, împingând 
obloanele, făcând să intre lumina. 


În cea mai îndepărtată cameră din una dintre aceste locuinţe, 
am descoperit, ghemuită în spatele unui paravan mare, o femeie 
îmbrăcată în mătase albastră strângându-şi genunchii, chircită, 
cu capul pe genunchi. M-am gândit că diavolul îmi face un dar, 
iar eu urma să-l primesc, chiar de-ar fi fost să-mi petrec restul 
zilelor în infern. 

Da, Doamne, am simţit în mine vuind acel torent de violenţă şi 
de dorinţă. 

Da, Doamne, am fost carnasierul care îşi descoperă prada. M- 
am apropiat de această femeie, încă tânără fată, şi am apucat-o 
de păr, forţând-o să se ridice. 

Şi m-am simţit puternic ca un taur care vede în faţa-i lumina 
orbitoare a arenei, care se repede fără să-i pese de spada care 
se ascunde după muletă. 

Am fost acea sălbăticiune furioasă, acel porc care grohăie de 
plăcere, tăvălindu-se în mocirlă. 


Doamne, nu merit iertarea Ta. 

M-am aruncat asupra acestei femei aşa cum ar fi putut-o face 
Dragut Desfrânatul, Dragut cel Crud sau unul dintre soldaţii săi. 
Sau unul de-ai noştri. 

l-am văzut pe atâţia de-a lungul acestui război întunecat. Care 
pe marginea drumurilor, care printre ruinele satelor, le frângeau 
pe femei, le ridicau fustele, cu braţul strivindu-le gâtul, iar uneori 
doi sau trei dintre ei, aşteptându-şi rândul, o ţineau pe femeie cu 
picioarele desfăcute. 

lar noi - da, inclusiv eu, Doamne! - am întors capul. Chiar şi 
părintele Verdini, care călărea alături de don Juan, se prefăcea că 
nu vede, cu ochii plecaţi, spunându-şi rugăciunile. 

Ştiam că pe drumurile exilului unde le împinsesem, pe acele 
căi pe care zăpada le acoperea, iar vântoasele le măturau, 
soldaţii din escortă, în fiecare seară, aşa cum scoţi o oaie din 
turmă, alegeau câte o femeie care să le facă noaptea caldă. 

lar noi am dus acest război întunecat în numele Tău, Doamne! 

Când am apucat-o pe fată de păr, nu am fost nimic altceva 
decât unul dintre acei cheflii. Nu mai eram cavalerul Tău, 
Doamne, nu eram mai presus decât cel mai desfrânat, decât cel 
mai crud dintre liftele păgâne. 

Şi totuşi, eram al Tău, Doamne. 

lar Tu mi-ai lăsat căpăstrul slobod ca să ştiu de ce sunt în 
stare, pentru ca mai târziu - astăzi, când scriu - să-mi aduc 
aminte de greşeala mea şi să ştiu că nu mai am destul din viaţă 


pentru a mi-o răscumpăra. 

Am fost indiferent la gemetele acestei femei pe care am 
numit-o Zora, căci nu fusese în stare să-mi spună numele, să-mi 
răspundă la întrebări. 

Dar chiar voiam să-mi vorbească? 

Ar fi devenit o persoană, iar eu nu am dorit să fie decât un 
trup de care să mă frec. 

Gemea, dar se lăsa. 

Cine era? Servitoare a acestei familii de bogaţi mauri sau 
femeie nobilă, care nu putuse să fugă cu ai săi? 

Am închis-o într-o cameră. Am pus de pază soldaţi şi mi-am 
ales servitori. 


Aşa am fost stăpân, iar asta mi-a dat o stare de plăcută 
ameţeală. 

Nu mă mai rugam decât din vârful buzelor, ca şi cum repetam 
cu indiferenţă acele cuvinte care fuseseră carnea Ta, Doamne. 

Şi Te uitam, călărind şi vânând în sierras însoţit de don Juan, 
apoi întorcându-mă pe drumurile ce duc spre San Miguel El Alto, 
în vârful colinei aşezate în faţa celei a Alhambrei. De aici zăream 
întregul oraş, iar la picioarele mele, acel cartier Albaicin, unde 
biserici erau adesea fostele moschei. 

Continuam mai apoi pe camino de la San Diego, care duce pe 
lângă zidul arab, şi mă grăbeam să o revăd pe Zora, de care 
dispuneam după bunul plac toată noaptea. 

Servitorii pregăteau masa. 

Eram stăpânul. Deschideam uşa camerei. Zora stătea acolo, 
ghemuită. li ceream cu un gest să se gătească. Imi plăcea ca, 
stând jos, să mă uit cum se dezbracă, apoi se îmbrăca iarăşi cu 
altceva. 

Mă bucuram de stânjeneala şi de gemetele ei. 


Într-o noapte, pe când dormeam lângă ea, instinctul sau grija 
Ta, Doamne, m-au trezit. 

Zora stătea în picioare, cu o sabie curbă deasupra capului 
meu. 

Am sărit într-o parte în timp ce ea lovea, despicând pernele pe 
care fusesem culcat. 

M-am repezit şi am dezarmat-o în timp ce se zbătea, urla, 
vorbind, în sfârşit, strigând într-o spaniolă pe care violenţa o 
făcea sacadată şi tăioasă că voia să moară, că o dezonorasem, 
că eram un porc, că fusese botezată creştină, dar că îi era ruşine 


că îşi părăsise religia strămoşilor pentru cea a porcilor care i-au 
alungat pe ai săi din casă, pentru cea a unui om care se purtase 
cu ea mai rău ca un câine. 

Eu eram acela. 


Am lăsat capul în jos. Am fost ispitit să îngenunchez în faţa ei 
şi a Ta, Doamne, pentru a implora iertare din partea ei şi mila Ta. 

Nu mai aveam în gură acel gust iritant şi excitant al unui vin 
acru, ci mă înăbuşeam ca şi cum aş fi avut nisip în gât. 

Nisip sau cenuşă. 

Zora se lăsase să alunece ghemuită pe podeaua de marmură. 
Plângea în hohote, clătinându-şi capul. Mi se părea că se roagă. 

Dar cărui Dumnezeu? 

M-am aşezat lângă ea. S-a dat înapoi, iar privirea pe care mi-a 
aruncat-o, înfricoşată, m-a îngheţat. Mă acuza şi mă smulgea din 
acea mocirlă în care mă complăcusem. 

Am încercat să-i iau mâna. 

Nu am îndrăznit să-i spun cât de rău îmi pare, acel cuvânt 
prea mărunt pentru a exprima ceea ce simţeam, să-i amintesc 
ceea ce o obligasem să facă şi câtă plăcere găsisem în asta. 

Eram gata să o iau de soţie, i-am spus. 

S-a uita fix la mine cu spaimă şi dezgust. Dar şi cu dispreţ. 

l-am şoptit că, dacă ar rămâne singură în acest palat, ea, fiică 
de maur, ar deveni servitoare, ar fi persecutată de oameni fără 
îndoială mai brutali decât mine. 

A spus că vrea să moară. 

Am reuşit, Doamne, să o liniştesc şi m-am retras din camera 
sa, ruşinat de ceea ce am trăit, rămânând în faţa uşii ei şi 
rugându-mă pentru ea şi pentru mine. 


În zilele următoare, am vegheat asupra Zorei, care zăcea pe 
jos, cu genunchii strânşi la piept, cu mâinile împreunate şi cu 
ochii aţintiţi în gol. 

Era ca un animal care nu mai luptă pentru viaţă. 

Am încercat să-i vorbesc, dar părea că nu mă aude. 

M-am rugat în genunchi lângă ea. 

Te-am implorat, Doamne, să nu laşi moartea să o ia. Dar îţi 
ceream această îndurare şi pentru mine. Cum aş fi putut să-i 
supraviețuiesc? 

Intr-o noapte, am fost cuprins de frământări. 

Mi-am revăzut întreaga viață: cu ce-am fost mai bun decât 
Dragut Arsul, decât Dragut Desfrânatul? 


N-am respectat credinţa în Tine, Doamne. 

Am fost cel mai rău dintre renegaţi, fiindcă nu am cedat fricii, 
torturii, niciun călău nu mă ameninţase că voi fi jupuit de viu, aşa 
cum făceau turcii cu sclavii creştini. 

Aşa cum făcuseră probabil şi cu Michele Spriano. 

L-am lăsat pe diavol, care zace în fiecare dintre noi, să-mi 
devină stăpân. 

Mă complăcusem în plăcere şi mă servisem de Zora pentru a 
mi-o satisface. 

Fusesem un călău. 

Nu aveam nicio scuză. 

Şi am gemut atunci întreaga noapte, fără să-mi pot stăpâni 
tremurul care îmi cuprinsese tot trupul. 

Şi Te-am implorat, Doamne, să-mi iei viaţa în schimbul celei a 
Zorei. Să-i redai liniştea, aruncându-mă în infern. Am plâns 
necontenit până în zori. 

Când am deschis ochii, am văzut-o pe Zora şezând, cu 
picioarele încrucişate. 

Mă privea. 

Apoi ea s-a ridicat şi am mers în urma ei până la mănăstirea 
franciscanilor, Santa Isabel la Real, aflată în cartierul Albaicin, nu 
departe de zidul arab. 

Maica superioară ne-a poftit şi a acceptat să o primească pe 
Zora. 

Am văzut-o depărtându-se, însoţită de două măicuţe, mergând 
încet pe sub bolțile mănăstirii. 

La capăt se aflau un zid crenelat şi o clădire care forma o aripă 
a mănăstirii. Am văzut-o cum se topeşte înăuntru. 

Maica superioară mi-a spus că mănăstirea era o rămăşiţă a 
unui palat maur cu numele de Dal al-Horra. 

S-a uitat fix la mine, apoi a murmurat acele cuvinte care 
însemnau: „casa neprihănirii”. 


Doamne, viaţa este un labirint căruia numai Tu îi cunoşti 
drumul şi ieşirea. 


Capitolul 40 


M-am rugat pentru Zora în catedrala din Granada, în faţa 
statuii Santa Maria de la Incarnacion. 

Stăteam în genunchi alături de don Juan. 

El dorise ca, înainte de a părăsi Granada, să se roage în acest 
edificiu neterminat şi al cărui sacrariu, o clădire pătrată, având o 
cupolă aurită, decorată cu mozaicuri, era vechea Mare Moschee 
a oraşului maur. 

Statuia Santa Maria de la Incarnacion se afla la intrarea în 
sacrariu. Părintele Verdini ne călăuzise până acolo. 

În ajun mă spovedisem lui. El îmi şoptise că Dumnezeu mă 
putea salva, că trebuia să mă rog, încât să fac din viaţa mea o 
lungă şi nesfârşită rugăciune. 

Luase conducerea micului grup din jurul lui don Juan. 

Nu am putut intra prin Puerta Principal: nişte schelării, nişte 
capre de lemn încă mai ascundeau faţada catedralei şi turnurile. 
Ghemuiţi, pietrarii pregăteau blocurile pe esplanadă. Se ridicau 
statui care trebuiau să fie aşezate în nişele fațadei. 

Părintele Verdini ne-a condus pe lângă naos. Când am ajuns în 
faţa unei uşi înguste, s-a dat deoparte şi ne-a poftit să intrăm în 
catedrală. 

In clipa în care treceam prin faţa lui, mi-a şoptit: „Puerta del 
Pardon“. Apoi a traversat naosul în direcţia sacrariului şi a 
îngenuncheat primul în faţa statuii Santa Maria de la Incarnacion. 

După Puerta del Pardon, şi aceasta mi s-a părut a fi un semn. 


M-am rugat, aşadar, pentru Zora. Dar numele s-au amestecat 
şi m-am rugat şi pentru Mathilde de Mons, şi pentru Lela Marien, 
care se numea Aisha şi care pentru mine era maura cu sabia 
arcuită. 

Zora ridicase tot o armă asemănătoare ca să mă ucidă, iar Tu 
m-ai salvat, Doamne. 

Dar ai lăsat-o pe Aisha să moară. 

Ascultasem chiar în dimineaţa aceea cuvântarea găunoasă a 
lui don Garcia Luis de Cordoza. Căpitanul general al Granadei 
perorase în faţa lui don Juan în marea sala de recepţie din 
Palacio de la Audiencia. Declarase că ofiţerii săi descoperiseră, 
printre ruinele unui sat de mauri cucerit, apoi distrus şi ars, 
trupul Aishei, acea răsculată căreia el îi spunea Făţarnica, 


A 


Renegata, Posedata. Aceştia îi profanaseră cadavrul conform 


ordinelor precise date de căpitanul general. Asta aflasem din 
gura unui soldat. Mai întâi au dezbrăcat-o, apoi au tras-o în 
ţeapă, tăindu-i sânii, băgându-i o coadă de sulița în sex şi, la 
sfârşit, după ce au plimbat-o zile în şir prin tot ţinutul maur, au 
tăiat-o în bucăţi, aruncându-i trupul şi capul la porci, iar 
membrele, la câinii vagabonzi. 

Aceasta fusese soarta Aishei, cea care mă eliberase din 
închisoarea creştină a căpitanului general al Granadei. 


M-am întors către don Juan. Stătea aplecat, cu fruntea pe 
mâinile încrucişate. Se ruga, cu ochii închişi. li vedeam buzele 
mişcându-se. Pe chipul său juvenil cu trăsături regulate şi fine se 
citea tristeţea şi chiar suferinţa. 

Amintindu-mi de ceea ce îmi spusese, mi-am închipuit că şi el 
era cuprins de remuşcări. 

Văzuse aceste trupuri de femei şi de bătrâni masacrați, 
spintecaţi. Auzise ţipetele mamelor, ale copiilor despărțiți de 
mame. Trecuse asemenea mie pe lângă cortegii de mauri umiliţi 
şi disperaţi alungaţi din casele lor. 

Oare pentru acei învinşi, pentru acei martirizaţi, necredincioşi, 
dar oameni la fel ca noi se ruga el? 

Sau îi cerea lui Dumnezeu graţia, onoarea de a comanda flota 
Sfintei Ligi pe care papa Pius al V-lea voia să o creeze în 
încercarea de a stăvili înaintarea musulmană? 


La ordinul sultanului Selim al II-lea, care îi urmase lui Soliman, 
flotele lui Ali Paşa şi ale lui Lala Mustafa pătrunseseră ca o spadă 
în Adriatica, ajungând până la Raguza, încrucişându-se în faţa 
Veneţiei şi neezitând să debarce trupe, să jefuiască oraşele şi 
oficiile de comerţ venețiene. 

Intr-o zi de septembrie, pe 13, spionii turci - cine altcineva ar 
fi făcut-o? - aruncaseră în aer o magazie cu praf de puşcă la 
Veneţia. Focul s-a întins imediat la Arsenal, inima Serenisimei, 
distrugând atelierele de frânghii, galerele, forjele şi topitoriile, 
tunurile. Vântul înteţise focul, făcând să sară în aer şi alte 
rezerve de explozibil, prăbuşind turnuri, distrugând sute de case 
şi patru biserici. 

Trebuia acţionat. Dar era prea târziu. 

Ciprul era asediat de trei sute de nave turceşti şi barbare şi de 
cincizeci de mii de soldaţi. Flota compusă din galerele venețiene, 
cărora li se alăturaseră cele spaniole şi genoveze, nu putuse 
desface strânsoarea care sufoca insula, unde mai rezista doar 


oraşul Famagusta. 


lataganul musulman nu putea fi lăsat să aducă o asemenea 
insultă creştinătăţii. 

Pius al V-lea trimisese în toate regatele cardinali, membri ai 
Camerei Apostolice spre a le cere suveranilor creştini să se 
angajeze într-o cruciadă care avea drept prim scop, înainte de a 
recuceri, salvarea, protejarea şi apărarea creştinătăţii. 

Dar suveranii Franţei şi ai Portugaliei refuzaseră. Insuşi Filip al 
II-lea s-a arătat reticent. Nu avea încredere în venețieni. Aceştia 
erau mereu gata să negocieze cu turcii dacă aveau un avantaj. 

Or, ce ar însemna o Sfântă Ligă limitată la papalitate, la 
Veneţia, la câţiva principi italieni şi la Ordinul de Malta? Fără 
Spania şi fără Genova, aliata sa, nu era posibilă nicio cruciadă. 

Trebuia convins Filip al II-lea. 


Sosiseră mesageri la Granada, anunţându-l pe don Juan că 
Pius al V-lea era gata să-i încredinţeze comanda flotei Sfintei Ligi. 
Sanctitatea Sa sconta că acesta îşi va convinge fratele vitreg să 
accepte această propunere. Atunci ar începe Reconquista şi, 
pentru prima oară, otomanii ar putea da înapoi. 

Dar va accepta Filip al Il-lea propunerea sau se va teme de 
prea marea glorie pe care o victorie i-ar aduce-o lui don Juan? 


Fără îndoială că în catedrala din Granada don Juan se ruga ca 
Filip al II-lea să-i permită să ia această comandă pentru binele 
creştinătăţii şi al Spaniei reunite. 

Aproape de el, am continuat să mă rog pentru Zora, Mathilde 
şi Aisha. Şi Te-am implorat, Doamne, să faci ca dorinţele 
Sanctităţii Sale şi ale lui don Juan să fie ascultate. 

Fiindcă voiam să mă întorc să lupt împotriva liftelor şi să-mi 
îngrop remuşcările şi amintirile sub cadavrele duşmanilor. 

O, Doamne, nu-mi era teamă de moarte! Dar poate că era un 
păcat gândul că ar fi fost o graţie să vin înaintea Ta căzând în 
cruciada dusă contra necredincioşilor. 


Capitolul 41 


Această cruciadă a Sfintei Ligi, despre care descopeream că 
vorbea întreaga curte, doream să-mi fie ca un nou botez. 

Aveam certitudinea că don Juan, alături de care călărisem de 
la Granada la Madrid, dorea acelaşi lucru. 

— Dacă luptăm ca nişte cavaleri, pentru Dumnezeu, pentru 
Sfânta Biserică şi pentru Spania, dacă ne dăm viaţa, atunci vom 
fi mântuiţi! mi-a spus el. 


Era în amurgul zilei. Galopasem pe o arşiţă care mistuia 
Mancha. Încă o dată, am văzut grupuri de mauri pe care soldaţii 
îi împingeau, împungându-i cu suliţele. Nenorociţii mergeau cu 
picioarele goale, lăsând urme de sânge. 

Întorsesem privirea pentru a nu le mai vedea trupurile 
schingiuite, feţele palide. Din fericire, praful ridicat de copitele 
cailor mascase această vedere dureroasă. 

— Ne trebuie bătălii clare împotriva unui inamic la fel de 
hotărât ca noi, continuase don Juan. In felul acesta vom duce un 
război drept şi sfânt. 

Asemenea mie, voia să-şi spele remuşcările, greşelile şi 
păcatele în sângele liftelor păgâne. 

Victoria pe care aveam s-o obţinem era mântuirea noastră. 


La Madrid îl regăsesc pe Sarmiento. Se află în centrul tuturor 
intrigilor, în inima tuturor sărbătorilor. 

Căci se celebrează acum mariajul lui Filip al Il-lea cu Anna de 
Austria, o tânără care abia a împlinit douăzeci de ani, blondă şi 
grasă, cu privirea tulbure. Să fi fost uitată Elisabeta de Valois, 
cea îngropată la Escurial? Monarhului îi trebuie o nouă soţie în 
stare să nască un viitor rege. Nu are nicio importanţă că e mai 
mică decât el cu douăzeci şi doi de ani şi că viitorul ei soţ îi e 
unchi. 

Sarmiento îmi şopteşte că Filip al Il-lea a consumat această 
căsătorie cu vigoarea unui om experimentat şi că blonda sa 
nepoată, ascultătoarea Anna, era deja însărcinată. 

Sarmiento rânjeşte. Suveranul e atras de figura blondă, de 
pielea lăptoasă a Annei de Austria. O onorează în fiecare noapte, 
apoi o părăseşte şi merge să găsească plăceri mai rafinate la 
Anna Mendoza della Cerda, prinţesa de Eboli. Aceasta îşi împarte 
aşternutul cu un tânăr secretar al regelui, Antonio Perez. l-ar 


plăcea să-l cunoască mai îndeaproape pe tandrul don Juan, 
despre care se spune că face minuni, în Granada, cu Maria de 
Mendoza, verişoara prinţesei chioare. 

Sarmiento îşi freacă mâinile. Se apleacă. Niciodată nu 
remarcasem cum, din faţa sa lunguiaţă, prelungită de o barbă 
scurtă, emană o expresie neliniştitoare. 

— Bastardul împăratului dă naştere la bastarzi, şopteşte el. 
Dar tu, tot singur şi virtuos ca un bătrân călugăr? Se apleacă 
spre mine şi mă cercetează insistent. Dar fata aceea pe care ai 
dus-o la mănăstirea franciscană? Îmi dă un ghiont. O tânără 
maură? Îţi place piperul verde! Îmi ghiceşte neliniştea şi mânia. 
Am oprit braţul judecătorilor Inchiziției, îmi şopteşte. Ei ştiu totul, 
dar n-au atâta putere. Te protejez, Bernard! 

Tac şi mă înclin. 


Aceasta este curtea, iar eu fac parte din ea. 

Asist la cursele de tauri şi la turniruri, apoi îngenunchez în 
biserica Santa Maria de la Almudena, unde se împărtăşesc toţi 
granzii Spaniei. 

Este primit cardinalul Alessandrino, trimisul papei, însărcinat 
să obţină în fine din partea lui Filip al II-lea un răspuns favorabil 
cererilor suveranului pontif. Alături de cardinal stă generalul 
iezuiţilor, Francesco Borgia. 

leşim din biserică. Se formează un lung cortegiu care va 
străbate străzile Madridului în mijlocul entuziasmului popular. 

Arcaşii înaintează, înconjurând steagul alb al papalității pe 
care sunt brodate cu fir de aur tiara, cheile şi crucea. 

Apoi vin stegarii fiecărui regat spaniol în culorile roşu, auriu şi 
galben. 

Urmează regimentele de halebardieri elveţieni şi de mercenari 
germani. 

lată-l pe cardinal pe un măgar alb, părul acestuia contrastând 
puternic cu negrul armăsarului pe care îl călăreşte don Juan. 

Sunt neliniştit. Don Juan este aclamat la fel, dacă nu mai mult 
decât regele. Este tânăr, frumos ca un erou, cu trupul strâns într- 
o armură neagră incrustată cu pietre preţioase peste care trece 
o eșarfă cu franjuri de aur. 

Ştiu de la Sarmiento că monarhul stă tot timpul la pândă. Se 
teme să nu apară un nou soare care să strălucească atât de tare, 
încât propria lumină să pară ştearsă. 

— Don Juan al tău, îmi spune el, nu-i decât un bastard. 
Niciodată Filip al lIl-lea nu va accepta să se ridice nu numai 


deasupra, ci chiar la înălţimea sa sau la aceea a unui moştenitor. 
Un bastard rămâne un bastard. Niciodată nu va fi numit alteţă! 
Niciodată, rege. 

Sarmiento face o mutră. 

— Cel mult, Excelenţă... 

Mă ia de braţ. Trebuie să mă pună în gardă, spune el. Regele 
este cel care face jocul, nu don Juan. Am datoria, insistă el, să 
rămân la Madrid, să mă prezint în faţa prinţesei de Eboli. Ea este 
cea care, împreună cu soţul ei, Ruy Gomez, şi cu secretarul 
regelui, Antonio Perez - şopteşte: „amantul ei, dar regele nu 
ştie“ -, fac şi desfac destinele. 

Sarmiento mă asigură că îmi înţelege hotărârea de a lupta 
împotriva necredincioşilor. Dar turcii nu sunt decât una dintre 
feţele diavolului. Mai există şi cealaltă, hughenoţii, pe care, în 
ciuda angajamentului său faţă de Filip al II-lea, regele Franţei se 
încăpăţânează să-i menajeze; împreună cu regina-mamă, 
Caterina de Medici, regele negociază şi încheie alianţe. 

Aceştia reprezintă cel mai mare pericol pentru Biserică, pentru 
creştinătate, pentru Spania. Vor să-i ajute pe netrebnicii din 
Ţările de Jos, acei răzvrătiți cu care se lupta ducele de Alba, dar 
care sunt la fel de tari cum este carnea uscată la focul iadului. 

Soarta creştinătăţii se joacă pe malurile Senei, ale Loarei sau 
ale Rinului, în Franţa şi în Flandra. 

Sarmiento primeşte regulat depeşe de la Enguerrand de Mons, 
care reprezintă ordinul de Malta pe lângă Carol al IX-lea. El s-a 
pus în slujba regelui Spaniei, aşa cum trebuie să o facă orice bun 
catolic. 

— In slujba regelui, nu a bastardului de frate! 


ÎI întreb pe Sarmiento: Filip se va alătura Sfinte Ligi? Va 
răspunde la cererile papei? li va asculta pe cardinalul 
Alessandrino şi pe generalul iezuiţilor? 

Ce înseamnă a fi catolic, dacă nu a-l sprijini pe papă în lupta 
sa împotriva necredincioşilor? 

— Spania, da, spune Sarmiento. Dar pe tine, Bernard de 
Thorenc, cine te obligă să-l însoţeşti pe don Juan pe galere? 


Urmăm cortegiul. 

Don Juan s-a aşezat în spatele regelui. Intrăm în Alcazar, vizavi 
de biserica Santa Maria de la Almudena. 

Cardinalul Alessandrino coboară de pe măgar. 

Este înconjurat de granzii Spaniei, sufocându-se în hainele lor 


de catifea şi purtându-şi colierele de aur şi de argint. 

Unul dintre arcaşi înalţă steagul pontifical. Un altul ridică 
flamura din damasc roşu cu chipul brodat al Sfântului Petru şi al 
Sfântului Pavel şi cu o cruce albă. 

Il aud atunci pe Francesco Borgia strigând cu voce tare deviza 
înscrisă pe flamură: Tu hoc signo vinces! N 

Este răspunsul pe care i-l dau lui Sarmiento: „Intru acest semn 
vei învinge”. 


Voi pleca alături de don Juan şi de acei gentilomi care vor vrea 
să-l urmeze. 

Vom merge la Barcelona şi ne vom îmbarca pe galera Reale. 

Don Juan va comanda flota Sfintei Ligi. 

Tu hoc signo vinces. 

Voi urma acest semn: Crucea ne va aduce victoria, iar eu voi fi 
mântuit. 


PARTEA a V-a 


Capitolul 42 


În porturile Barcelona, Genova, Neapole şi Messina, am văzut 
crescând pădurea de catarge şi de vâsle pe măsură ce se 
adunau în jurul galerei Reale, cea a lui don Juan, flota Sfintei Ligi. 

Mâna, trupul, sufletul meu tremura amintindu-mi acele luni, 
acele zile, cele mai vibrante din viaţa mea. 

Am dormit, oare, între momentul când am părăsit Madridul, pe 
6 iunie 1571, şi cel în care, pe 17 septembrie, mă mai aflam 
alături de don Juan, la bordul unei fregate, pentru a trece în 
revistă, în rada portului Messina, cele trei sute de galere ale 
Sfintei Ligi? 

Niciodată nu am auzit 
asemenea fervoare. 

Steagurile fuseseră ridicate în vârful catargelor şi era ca şi 
cum de la un capăt la altul al radei un singur glas ar fi citit 
aceeaşi frază: Tu hoc signo vinces! 
= Ne uitam la brigantina purtând culorile pontificale. 
Ingenuncheam şi ne rugam, plecând capul spre a primi 
binecuvântarea lui Pius al V-lea îmbarcat la bordul navei pentru a 
vedea defilând prin faţa sa flota cruciadei, cea care urma să 
stăvilească valul musulman. 

Tocmai se aflase că aceştia, după ce cuceriseră Ciprul, 
jefuiseră Corfu, iar vasele lor amenințau toate oficiile comerciale 
creştine, indiferent că erau genoveze, venețiene sau spaniole. 

Aşadar, am pornit în acel 17 septembrie 1571 şi trebuie să 
recunosc că niciodată nu mai cunoscusem emoție şi exaltare mai 
mari. 


A 
| 


nălţate rugăciuni şi cântări cu o 


Pornisem, pe 6 iunie, cu mica trupă de cavaleri care plecase 
din Madrid pentru a-l escorta pe don Juan. 

Era extrem de cald, iar praful era fierbinte. Fiecare firişor se 
înfigea ca un ac în piele, ne înţepa ochii şi ne usca buzele. 

Ajungând la Barcelona, eram frânt, dar am văzut deodată 
marea, i-am simţit suflarea, şi pe Reale, înconjurată de alte nave 
mai mici, agitându-se în jurul ei, aşa cum fac ţâncii agăţaţi de 
fusta mamei. 

Ne-am oprit cu toţii admirând balustrada înaltă, castelele din 
faţă şi din spate, prora şi pupa sculptate; întreaga navă era 
vopsită în culorile lui don Juan, purpură şi aur. 

Am avut poftă să mă arunc în valuri, fără să mai stau pe 


gânduri, pentru a ajunge mai repede la bordul acestei nave 
frumoase şi mândre ca un vas legendar. 

Brusc, înaintând pe chei, au izbucnit urale, mulţimea s-a 
îngrămădit, de la balcoane eram acoperiţi de flori, principii 
italieni veneau în întâmpinarea noastră, şi ei încă plini de praful 
de pe drumul lung străbătut pentru a i se alătura lui don Juan şi 
pentru a se îmbarca alături de el pe Reale. 


Seara, cum aş fi putut dormi în timp ce tot oraşul dansa, 
fiecare dintre noi fiind înconjurat de dame şi de fetele nobilimii, 
gătite cu rochii de mătase albă sau stacojie? 

In primele clipe, intrând în acele săli iluminate de numeroase 
candelabre, mi-am reproşat că uitasem că eram acolo pentru a- 
mi răscumpăra păcatele, pentru a-mi da viaţa, plătind astfel 
pentru felul în care m-am purtat cu Zora, dar şi cu Aisha. 

Doream războiul împotriva necredincioşilor ca pe o acţiune de 
căire care mă ajuta să-mi răscumpăr greşelile. 

Doamne! A fost destul un dans, o mână a unei tinere femei 
prinzând-o pe a mea, ca să uit totul şi să mă las dus într-o 
cameră mai întunecată. 

Eram viitorii eroi, noii cruciați. 

Don Juan îi împrumuta fiecăruia dintre noi câte puţin din 
frumuseţea, din graţia şi din eleganța tinereţii sale. Era îmbrăcat 
într-un veşmânt cu roşu şi auriu, strâns pe talie, cu pumnalul pe 
o parte. O eşarfă roşie făcea ca părul să-i fie şi mai blond. Când 
părăsea saloanele, se înfăşură într-o mantie de catifea albă 
brodată cu fir de aur. 


Am trăit toate acestea: o beţie uşoară şi veselă, fără 
remuşcări, la Barcelona, la Genova, la Neapole, apoi la Messina. 

Aici era locul de adunare a flotei. 

Don Juan mi-a cerut să mă îmbarc pe galera Marchesa pe care 
o comanda un bătrân căpitan venețian, Ruggero Veniero, ale 
cărui plete ajungeau până la umeri. 

Veniero stătea sprijinit de balustrada castelului din spate, 
ţinându-ne o cuvântare cu o voce de copil abia schimbată, 
spunând că niciodată în istoria lumii nu s-a strâns o asemenea 
flotă. 

intindea braţul, arătând cele trei sute de nave, galere, mai 
mari sau mai mici, galiote, fregate, brigantine, bireme, trireme, 
nave mahone, de toate mărimile, de toate formele şi de toate 
puterile, acele galere mari cu cele o sută de guri de foc, galiotele 


cu cele douăzeci de bănci de vâslaşi. 

Repeta: 

— Suntem treizeci de mii de soldaţi şi cincizeci de mii de 
marinari şi vâslaşi. 

Mă aplecam. 

Mă uitam la locul destinat vâslaşilor. Recunoşteam acel miros 
de amestec de excremente şi sudoare. 

Lanţurile vâslaşilor musulmani fuseseră întărite. Mâinile le 
erau prinse într-un fel de mănuşi de metal doar cât să poată 
trage la rame. 

Li se promiseseră ocnaşilor creştini că vor fi liberi dacă luptau 
alături de soldaţi împotriva liftelor păgâne. lar pe punte, în 
spatele marilor panouri de lemn ridicate pentru a-i proteja pe 
marinari şi pe soldaţi, se aflau îngrămădite sute de arme albe, 
securi, sulițe, pumnale, paloşe, spade şi cuțite lungi care urmau 
să fie distribuite în momentul începerii bătăliei, când orice 
creştin, nobil, soldat, hoţ sau asasin va trebui să ia parte la luptă. 

lar papa Pius al V-lea făcuse cunoscut că aceia care se vor 
distinge în încleştare vor primi indulgenţe pentru greşelile şi 
păcatele comise. 

Anunţul fusese primit cu strigate de bucurie, cu urlete chiar, 
ca şi cum fiecare dintre aceşti condamnaţi se grăbea să înşface o 
armă şi să ucidă pentru a fi eliberat, salvat, mântuit. 


Sub imperiul exaltării şi în rugăciune, mi-am înăbuşit îndoielile 
pe care le simţeam uneori ivindu-se în suflet. 

Dar, din fericire, fiecare clipă aducea o nouă surpriză, un val 
de beţie. 

Don Juan a ordonat să se taie pintenii de fier ce prelungeau 
provele. Erau redutabili în momentul abordajului, crăpând coca 
galerelor duşmane, sfâşiind lemn şi carne, dar, fiind prea înalţi, 
încetineau mersul şi mai ales îi obligau pe tunari să ţintească mai 
sus, împiedicându-i să tragă la nivelul apei ca să nu-i lovească. 

Am admirat vigoarea, inteligenţa, avântul lui don Juan. Trecea, 
asemenea lui Apollo, cu torsul strâns în armura incrustată cu aur 
sau într-o vestă. Atrăgea prin tinereţe şi frumuseţe, trezind 
respect şi supunere prin autoritate. 

Se spunea că Pius al V-lea, în cursul unei slujbe ţinute la 
Roma, îşi întrerupsese cititul Evangheliei pentru a spune în două 
rânduri, cu o voce tremurată, ca şi cum nu făcea decât să repete 
ceea ce îi şoptise Dumnezeu: 

— A existat un om trimis de Dumnezeu, pe numele său Jean. 


Don Juan al nostru. 


A venit de mai multe ori pe Marchesa, vorbindu-i aspru lui 
Veniero, spunând că Marchesa era singura dintre galerele 
venețiene care, având la bord soldaţi şi marinari care nu erau 
cetăţeni ai Serenisimei, era demnă să facă parte din această 
flotă a Sfintei Ligi. Celelalte erau prost înarmate, fără luptători şi 
vâslaşi. 

— Nu ne batem fără oameni! striga el. Aceste galere 
venețiene sunt victimele primei canonade, ale primului abordaj! 

Veniero zvâcnea ca şi cum fiecare frază spusă cu duritate era 
o lovitură de bici. Dar nu îndrăznea să se certe cu fratele regelui 
Spaniei şi se mânia împotriva genovezului Doria sau a amiralului 
galerelor pontificale, Marcantonio Colonna. 

Ascultam, fiind neliniştit de asemenea împărțiri, dar, ca şi 
pentru remuşcările şi îndoielile mele, nu aveam timp de zăbovit. 


— Dumnezeu ştie cât am suferit! conchidea el, fixându-mă. 

Nu uitasem nici pe Mathilde de Mons, nici galera, nici 
temniţele barbarilor, nici pe Dragut cel Crud, despre care nu se 
ştia dacă fusese ucis la asediul Maltei sau continua, împreuna cu 
Ali Paşa şi cu Lala Mustafa, să comande flotele otomane şi 
barbare. 

Imi imaginam că supravieţuise, atât de cruzi se arătaseră 
musulmanii în ultimele săptămâni. 

Am tremurat de frică şi de mânie, ascultând cele ce-mi 
povestise Michele Spriano despre cucerirea Ciprului. 


Totuşi, mai întâi fusese bucuria regăsirii pe cheiul Messinei, în 
faţa pasarelei de la Marchesa. 

II văzusem pe acel om gârbov cu părul cânepiu, înaintând 
încet ca şi cum trebuia să-şi tragă sufletul la fiecare pas. 

Era îmbrăcat într-o vestă şi un pantalon bufant de catifea 
neagră. Nicio dantelă albă, niciun alt material mai colorat nu 
scotea în evidenţă negrul ţesăturii, cenuşiul pielii şi al părului. 

Mi s-a părut tulburat. Nu reuşeam să dau un nume acestui 
chip care totuşi nu mi se părea necunoscut. 

Îmi imaginasem o clipă că era vorba despre unul dintre acei 
călugări capucini ce urmau să se îmbarce cu noi. Apoi omul s-a 
îndreptat şi a murmurat câteva versuri, cele care marchează 
intrarea în infern: 


Per me si va nella citta dolente 
Per me si va nel etemo doi ore 
Per me si va tra la perduta gente. 


Am început să tremur. M-au podidit lacrimile şi l-am strâns la 
piept pe Michele Spriano. 

Plângeam de bucurie, îl binecuvântam pe Dumnezeu că l-a 
aparat pe Michele, căruia îi puneam o sumedenie de întrebări. 

A început prin a vorbi rar, fără a mă privi, ca şi cum evoca 
doar pentru sine cele trăite, acea temniţă de la Alger pe care o 
cunoşteam atât de bine. 

Aici ocupase funcţii aproape oficiale, servind de intermediar şi 
de traducător între negustorii creştini şi barbari. 

S-a întrerupt, clătinând din cap. 

— Am văzut, am auzit, a reluat el. Acum ştiu. Cobori vocea. 
Am să te rănesc acum, şopti el. Mai ales aici, când te pregăteşti 
să lupti. Ridicase din umeri. Dar lucrurile stau aşa. Dumnezeu, 
religia, Biserica nu sunt pentru majoritatea oamenilor decât o 
mască. In spatele cărţilor lor sfinte, fie că este vorba de Coran, 
de Vechiul sau de Noul Testament, îşi ascund registrele de 
conturi. Ceea ce le trece printre degete nu sunt mătănii, ci bilele 
unui abac de negustor. Ducaţii, aurul, interesele, cumpărarea de 
mirodenii, vânzarea de postavuri, iată pentru ce trăiesc aceştia. 
Imi puse mâna pe umăr. Le-am tradus cuvintele. Am fost la 
curent cu toate secretele lor. In timp ce propovăduiesc cruciada, 
venețienii negociază cu sultanul. Această Sfântă Ligă nu este 
decât o formă a negocierii lor. lar marele vizir Sokolly se are cum 
nu se poate mai bine cu ambasadorul Veneţiei la Constantinopol. 
Ştiu asta. Restul - arătase galerele din radă -, este teatru. Dar, 
Bernard, cei care luptă în numele lui Dumnezeu nu sunt decât 
nişte cărţi de joc pe care bancheri, negustori, principi şi regi le 
aruncă pe masă după cum le este interesul şi spre a ajunge în 
marea lor patrie, cea din care îşi trag gloria şi profitul. 

l-am pus mâna pe gură. Brutal. Să tacă! 

Apoi l-am strâns la piept. 

— Trăieşti, i-am spus. Să-i mulţumim lui Dumnezeu! 
Povesteşte-mi... 

Mi-am retras mâna. Buzele îi tremurau. 

— Am spus ceea ce un om trebuie să ştie. Cei mai mulţi dintre 
noi suntem meniţi să ajungem în infern. Divina mea... 

M-am bătut în piept ca să-i arăt că era acolo, sub haină, că 
acea carte, de care nu mă despărţeam niciodată, era cuirasa 


mea. 
A râs, şi pentru o clipă l-am regăsit pe cel pe care îl 
cunoscusem, apoi şi-a reluat povestea. 


După ce a cunoscut atâtea secrete ce-i leagă pe creştini şi pe 
musulmani, negustori de orice religie ar fi, a înţeles că într-o zii 
se va hotărî moartea, acesta fiind singurul mijloc de a-i închide 
gura. 

Alesese, aşadar, să se piardă în mulţimea vâslaşilor pe galere, 
reuşind să-l plătească pe un turc, care a rămas uluit, ca să-l 
îmbarce, abandonându-şi soarta de captiv de răscumpărat 
pentru dura lege a vâslaşului la galeră. 

Fusese pe una dintre galerele flotei lui Lala Mustafa care 
asediase Ciprul. Ştia că ambii şefi venețieni, Astor Baglione şi 
Marcantonio Bragadini, fuseseră unul tăiat în bucăţi, celălalt 
jupuit de viu, iar pielea umplută cu paie şi arborată ca un trofeu 
la catargul galerei lui Lala Mustafa, apoi agăţată la intrarea 
închisorii sclavilor din Constantinopole. 

Văzuse cum ard oraşe şi sate din insulă. Auzise ţipetele de 
groază ale fetelor violate, îmbarcate cu de-a sila. 

In portul Famagusta, marea se înroşise. Musulmanii fuseseră 
atât de sătui şi de beţi de cruzime, încât îşi pierduseră minţile. 
Trei nave, pe care înghesuiseră sute de fete destinate sclaviei, 
fuseseră incendiate, stând la ancoră, fiindcă marinarii lăsaseră să 
ia foc pânzele şi întârziaseră să stingă incendiul. 

— Strigatele acelea, ţipete de femei devorate de flăcări... 
repetase Michele Spriano, astupându-şi urechile. 

Şi, dintr-odată, reluase el, în timp ce portul şi rada turcilor se 
agitau, încercând să stingă focul, galerele venețiene au atacat 
navele turceşti, abordând şi scufundând mai multe. Împreună cu 
alte câteva zeci de vâslaşi, Michele Spriano se eliberase de 
lanţuri şi putuse să sară la bordul unei nave creştine. 

— lar acum mă aflu aici şi te regăsesc... a murmurat el. Apoi a 
clătinat din cap. Dar nu voi participa la luptă. 

Se aplecă de parcă tot trupul îi era strivit de oboseală şi de 
disperare. 

Am scos de sub vestă Divina comedie şi i-am întins-o. 

Mai întâi a refuzat, dar i-am arătat marea, tunurile galerelor, 
coloanele de soldaţi, de archebuzieri şi de suliţaşi care se 
îmbarcau în urma steagurilor marcate de crucea albă, la bordul 
navelor amarate. 

Se zicea că flota musulmană a lui Ali Paşa se adunase în golful 


Patras, la Lepanto, nu departe de promontoriul Actium, acolo 
unde, în anul 31 î. Hr., împăratul Octavian învinsese galerele lui 
Antoniu şi ale Cleopatrei. 

Cine putea da asigurări că se va întoarce teafăr dintr-o 
înfruntare care urma să hotărască soarta lumii? 

Michele Spriano m-a ascultat, apoi a luat cartea şi m-a 
îmbrăţişat. 


Am vrut să uit cele spuse de Michele Spriano. Alături de 
călugării procesiunii care înainta pe chei spre galera noastră, am 
înălţat psalmi şi cântări. l-am văzut pe cei doi soldaţi spanioli şi 
pe cei doi marinari venețieni purtând pe umerii un crucifix ce 
trebuia ridicat în vârful marelui catarg de la noi. 

Tocmai în clipa în care treceau cu greu pasarela Ţi-am văzut 
pentru prima oară, Doamne, chipul sculptat în lemn. 

Mi-am exprimat deja, la începutul acestei povestiri a vieţii 
mele, surpriza, decepţia şi aproape mânia care m-au cuprins: 
aveai ochii închişi. Trăsăturile Tale arătau suferinţa. Părea că 
împărtăşeşti disperarea lui Michele Spriano. 

Or, eu aveam nevoie ca Tu să-mi dai puterea de anu mă 
îndoi, ca, aşa cum făceau Ruggero Veniero sau don Juan, să 
exalţi voinţa de a învinge şi, aşadar, de a ucide, de a risca să mor 
eu însumi. 

Am îngenuncheat. Tânărul aşezat lângă mine, făcând la fel, 
mi-a şoptit că el sculptase trupul şi chipul Tău. 

l-am reproşat acestui tânăr, Benvenuto Terraccini, că nu a 
ştiut să Te reprezinte puternic şi glorios, războinic, preferind în 
schimb să exprime slăbiciunea şi suferinţa Ta. 

Mâna sa, mi-a răspuns Terraccini, i-a fost purtată de Tine. 

lar Vico Montanari a şoptit că milostenia Ta nu însemna 
supunere, ci împărtăşire a ceea ce urma să îndurăm în această 
luptă, unde moartea ne va încerca trupurile. 

— Dumnezeu ne vede, a adăugat el. Şi ne iubeşte. El ştie că 
vom suferi şi că sângele multora dintre noi va înroşi marea. 

Am înţeles aceasta abia mai târziu, după bătălie, când am 
văzut atâtea trupuri plutind, cu braţele încrucişate, creştinii 
adesea cu faţa spre cer, turcii, dimpotrivă, ca şi cum nu 
îndrăzneau să privească soarele, cu faţa întoarsă spre adâncuri. 


Am auzit glasul lui Veniero care, stând în picioare, sprijinit de 
balustrada castelului din spate al Marchesei, striga în timp ce noi 
desfăceam parâmele, iar marinarii terminaseră de fixat crucifixul 


în vârful catargului: 
— İn această sfântă zi, părăsim liniştea portului pentru a 


merge drept spre duşman. Cu mila lui Dumnezeu, mergem să 
pedepsim aceste lifte necredincioase! li vom învinge şi nu vor 
mai avea niciodată tăria pe care au avut-o până acum. Mergem 
să ne luptam pentru a salva creştinătatea! 

Şi-a desfăcut braţele şi a strigat cu glas puternic: 

— Tu hoc signo vinces! 

„Intru acest semn vei învinge.” 


Capitolul 43 


Stăteam la prora Marchesei, în acea duminică de 7 octombrie 
1571, când soarele m-a orbit. 

Până atunci, navigasem pe o mare calmă şi neagră, între 
insula Oxia şi coasta grecească. 

Cerul se înălbăstrea, ieşind din noapte, dar umbra rămânea 
prizoniera şenalului. Ne învăluia, ne proteja. Ne liniştea. Din când 
în când, Veniero, în picioare pe castelul din spate, ni se adresa, 
ne poftea să ne rugăm sau ne ţinea predici cu glasul întărit de 
ecoul stârnit de falezele de pe coasta insulei. 

Bătea cu pumnul în balustradă. 

— Bărbaţi ai creştinătăţii, striga el, noi trebuie, în această zi 
aleasă de Dumnezeu, să arătăm de ce suntem în stare, să 
pedepsim ura şi răutatea acestor câini de necredincioşi, ale 
acestei blestemate secte! Să fim siguri că vom învinge! Să ne 
rugăm Dumnezeului armelor, care ţine şi conduce lumea! El este 
speranţa noastră, iar noi suntem ostaşii Săi! Slăvit fie Isus 
Hristos, Dumnezeul nostru! 

Noi repetam aceste ultime cuvinte. 

îngenuncheat lângă mine, Vico Montanari spunea că, şi dacă 
vom fi victorioşi, tot nu o vom fi sfârşit cu necredincioşii. 

— Suntem legaţi de ei, ca Binele de Rău, la fel ca trupurile 
copiilor monştri care rămân ataşaţi unul de altul. 

Işi făcea cruce, chema protecţia divină asupra galerei şi 
asupra vieților noastre, apoi adăuga: 

— Viitorul nostru are culoarea sângelui! 

M-am dus la proră, strecurându-mă printre soldaţii purtând 
căşti, armuri şi archebuze. Moţăiau. 

Alunecam, împinşi de o briză venită dinspre țărm, într-o 
penumbră blândă. Vâslele tăiau într-un ritm lent apa liniştită. 
Apoi, dintr-odată, acea lumină şi vântul care mă izbea în obraz... 
înconjurat de zgomote, m-am simţit zguduit, fiindcă, de îndată ce 
am trecut de capul Scrofa şi am părăsit şenalul şi protecţia 
înălțimilor insulei şi ale coastei, apăruseră mici valuri înspumate. 

Veniero urla, ordonând coborârea velelor, fiindcă eram cu faţa 
în vânt. 

Mai voia să crească şi cadenţa vâslaşilor. Paznicii au început 
să pocnească din bice, în timp ce ramele se afundau zgomotos în 
marea cuprinsă de hulă. 

Dar mai era ceva în afara acestor zgomote, a acestor glasuri 


apropiate. Venea de la orizont, dus de vânt... 


M-am urcat pe soclul tunului de la provă. 

A trebuit să mă ţin de parâme, atât de tare bătea vântul. Cum 
cerul era acoperit de un văl alb subţire, am văzut în faţă gura 
larg deschisă a golfului Patras şi am zărit în depărtare arsenalul 
din Lepanto. 

De la un țărm la celălalt al golfului, desenând o semilună, am 
desluşit galerele lui Ali Paşa, având pânze de culoarea sângelui şi 
coca neagră. Erau puzderie. 

În aceeaşi clipă, am auzit cântările, bătăile tobelor, 
detunăturile, urletele care aproape că acopereau ţipetul 
trompetelor şi ale cimbalelor. 

Era ca un val enorm ce creştea cu fiecare vâslire care ne 
apropia de ele. 

Mi s-a părut că puteam distinge, în vacarmul acela, glasurile 
unora de ale altora, şi mi-am imaginat cum fiecare om îşi agita 
iataganul, sulița, pumnalul, securea, archebuza, furios şi dornic 
să mă ucidă sau să facă din mine din nou un sclav. 

Trebuia să fiu obsedat de aceeaşi dorinţa de a ucide şi de a-i 
învinge. 

Cel care va uri mai tare va câştiga. 

Am ridicat capul spre Hristul cu ochii închişi, acel Hrist de 
iubire şi de compasiune. 

Va domni după ce vom fi ucis şi învins. 

Până atunci, trebuia ca Dumnezeu să ceară să luptăm şi să 
ucidem în numele Său. 


Am ridicat paloşul. 

l-am văzut pe Enguerrand de Mons, pe Vico Montanari, pe 
Benvenuto Terraccini şi pe acel spaniol cu care schimbasem 
câteva cuvinte, pe care îl ştiam atins de boală, dar care a vrut să 
fie cu noi în bătălie, Cervantes. 

Am strigat: 

— Îi vom îneca pe aceşti câini! Slavă lui Isus Hristos! Moarte 
necredincioşilor! 

In acel moment, vântul şi-a schimbat direcţia. Ne împingea 
acum către flota lui Ali Paşa. 

— Vântul ne ajută! a strigat Ruggero Veniero. 

— Dumnezeu ne apăra, Dumnezeu ne călăuzeşte! 

Am îngenuncheat cu toţii spre a-Ţi mulţumi, Doamne, pentru 
semnul pe care ni-l dădeai. 


A urmat o bubuitură de tun. Reale începea războiul. 


Am spus deja ce am făcut în această bătălie. 

Dar de acea duminică de 7 octombrie 1571 nu pot fi mândru. 
Nu mi-am propus să fac ceva anume, am acţionat fără a avea 
timp să mă gândesc la asta. 

Când am sărit pe puntea galeriei lui Ali Paşa, Sultane, unde un 
ienicer tocmai tăiase cu o lovitură de secure capul Hristului 
nostru după ce ni s-a prăbuşit catargul, am fost împins de o 
forţă. 

Trebuia să apar acest cap de Hrist pe care ienicerul îl agita ca 
anunţ sau simbol al victoriei necredincioşilor. 

Nimic nu m-ar fi putut opri. 

l-am izbit cu paloşul pe toţi cei care încercau să mă oprească 
să ajung la Tine, Doamne, spre sărmanul Tău chip suferind. 

Dacă aveai ochii închişi, dacă aveai acea expresie disperată 
era din cauză că ştiai că trupul îţi va fi tăiat odată cu cel al 
atâtora de-ai noştri. 

Dar l-am ucis, l-am izbit pe cel care Te profanase. 

Şi Ti-am strâns la piept capul tăiat. 


Din bătălie nu am văzut nimic altceva decât ceea ce era la 
capătul paloşului meu, în vârful pumnalului, apoi al securii pe 
care am luat-o de pe jos şi cu care am tăiat cu izbituri adânci 
trupurile ienicerilor. Am ridicat în vârful unei lănci capul lui Ali 
Paşa tăiat de la umeri. 

Dar bătălia a continuat până la sfârşitul zilei. Pe când ucideam, 
auzeam - iar asta nu făcea decât să-mi crească furia, beţia pe 
care o dă mirosul de sânge - sunetul trompetelor, bătaia tobelor, 
pocnetul archebuzelor şi al cimbalelor, bubuitul canonadei 
amestecat cu strigătele de mânie şi cu urletele de suferinţă. 

Am fost înconjurat de foc de mai multe ori. Părea că se naşte 
în cer înainte de a aprinde velele, catargele, coca şi chiar 
trupurile luptătorilor. Pentru a scăpa din acest infern, oamenii se 
aruncau în valuri, dar şi marea ardea. Uleiul şi smoala se 
întinseseră, venind din cerul unde le aruncaseră tunurile. 

Când focul s-a stins, a apărut marea, înroşită de sânge, cu 
trupurile adesea încleştate aşa cum lupta sau flăcările le uniseră, 
strânse unele de altele. 


Deodată aud alte strigăte, mai ascuţite. Sunt ale sclavilor 
creştini care, aliaţi pe galerele musulmane, şi-au rupt lanţurile şi 


s-au năpustit asupra paznicilor, vii sau răniţi, ucigându-i cu 
pumnii, cu dinţii înainte de a se răspândi prin coridoare, de a 
jefui, de a distruge ajutaţi de vâslaşii creştini de pe galerele 
noastre, eliberaţi pentru că au luat parte la luptă. 

Noaptea cade, iar eu le văd siluetele luminate de incendiile a 
căror roşeaţă se topeşte în cea a amurgului. 


Din când în când, nişte strigăte rătăcite, cântări: Victoria este 
a noastră! 

Se aruncă frânghii pentru a remorca galerele turceşti cucerite. 

Mă aşez pe punte, sprijinit de castelul din spate al Marchesei. 
Miguel de Cervantes este rănit. Braţul şi mâna stângă îi sunt 
sfărâmate. Vico Montanari are trupul acoperit de mii de tăieturi, 
ca de la nişte gheare, iar veşmintele îi sunt sfâşiate. Chipul lui 
Benvenuto Terraccini este plin de cicatrice, iar sângele i s-a 
uscat pe răni. 

Mai departe, printre trupuri, îl văd pe cel al lui Enguerrand de 
Mons, pe care îl recunosc după crucea sa de cavaler de Malta. 
Plin de sânge, este doar rănit. 

Cât despre mine, am trupul ostenit, braţele poartă urmele 
loviturilor de spadă, fruntea mi-e însemnată de tăişul unei securi 
şi de câteva zgârieturi. 

Ţin în mâini chipul Hristului cu ochii închişi. 

II mângâi ca şi cum ar fi unul dintre combatanții de care te 
temi, văzându-i, să nu fie deja morţi. 

Il ating. Mă rog şi mă liniştesc. 

Trăieşte în mine. 


Capitolul 44 


Odată cu venirea serii, vântul a început să bată a furtună şi m- 
a dezmeticit. 

Am vomitat ca după un chiolhan. 

M-am agăţat de balustrada castelului din spate pentru a nu fi 
luat de valurile care măturau puntea, împingând morţii printre 
cei vii, ducând şi înecând răniții care nu aveau destulă putere ca 
să se agaţe de cordaj, de afetul unui tun, de un rest de catarg. 

Am strâns la piept capul de Hrist cu ochii închişi. L-am ascuns 
sub vesta zdrenţuită, acolo unde altădată ţinusem Divina 
Comedie. lar când coca a început să crape, iar marea să 
pătrundă în breşă, m-am gândit, Doamne, că vrei să ne trimiţi în 
infern, să ne pedepseşti pentru această zi de crime şi de 
sălbăticie pe care totuşi Ţi-am închinat-o, pe care am proclamat- 
o Victorie Sfântă, în timp ce ea făcuse să curgă atât sânge 
omenesc încât marea se înroşise. 

Mi-a fost ruşine ca după o orgie în timpul căreia am uitat cine 
erai, om şi frate al oamenilor. 

Aceasta era învăţătura Ta, Doamne, iar chipul Tău frământat 
cu ochii închişi, această bucată de lemn viu pe care o simţeam la 
sânul meu, ar fi trebuit să mă avertizeze, să mă anunţe ce o să 
simt apoi, când, scăpând de beţie, de nebunia ucigaşă a luptelor, 
nu voi mai fi decât acest trup ostenit care se lega pentru a nu fi 
aruncat de la un bord la altul de ruliu. 

L-am auzit pe Ruggero Veniero dând ordine. 

Dar nu mai aveam nici catarg şi nici pânze. lar vâslaşii creştini 
fuseseră eliberaţi din cală pentru a participa la luptă. 

Eram o navă în derivă pe care valurile o izbeau de resturile 
galerelor scufundate, cu şocuri mari când năvăleau pe punte 
cadavre turceşti sau creştine aduse şi lăsate de apa mării. 

Uneori, lucirile vreunui incendiu aţâţat de vânt devorând o 
galeră luminau puntea. Cordajul îngreunat de scripeţi şi cârligele 
se legănau ca nişte bice căutând la întâmplare spinarea 
victimelor sale, se izbeau de balustradă la un pas de locul unde 
stăteam. Scripetele sfărâma lemnul şi mi-ar fi strivit capul. 

Câţiva soldaţi şi marinari s-au adunat aproape de mine, 
ascultându-l pe Veniero, care le ordona să-i prindă pe ocnaşii 
eliberaţi, să-i pună din nou în fiare şi să-i lege de banca lor din 
cală. El nu făcuse nicio promisiune. Nu avea nicio obligaţie faţă 
de cele hotărâte de don Juan sau de alţii. El voia să se întoarcă în 


port cu Marchesa şi îi trebuiau vâslaşi, creştini sau necreştini, 
ocnaşi sau criminali. 

— Prindeţi-i şi să vâslească, dacă vreţi sa rămâneţi în viaţă! a 
urlat el. 

între două valuri, am văzut marinari şi soldaţi străbătând 
puntea, sărind pe oamenii care fuseseră eliberaţi doar pentru a 
ucide şi a risca să moară. Se zbăteau. Te chemau în ajutor, 
Doamne. Strigau că cineva jurase înaintea Ta că le vor fi şterse 
condamnările. Unii rezistau vârtos. Dar erau împinși în cală, unde 
deja fuseseră înlănţuiţi prizonierii necredincioşi, iar bicele 
începeau să le ardă spatele şi grumazul. 

Veniero încercă să pună galera cu vântul în spate şi să 
supravieţuiască până dimineaţă. 

Furtuna s-a potolit în zori. Marea nu mai era furioasă, ci doar 
violentă, uneori cu accese de mânie când valuri mari apărute ca 
din senin treceau peste castelele unde noi stăteam culcaţi pe o 
parte. 

Era o mare de sânge acoperită de resturi de trupuri atât de 
numeroase, încât uneori formau o pânză în care prova Marchesei 
trebuia să-şi taie cale. 

Trupurile se agăţau de cocă. Mai erau oamenii vii care strigau 
încercând să se urce la bord. Soldaţii şi marinarii se repezeau, îi 
ajutau pe creştini, le tăiau mâinile necredincioşilor cu lovituri 
zdravene de secure, le sfărâmau capetele ori pur şi simplu îi 
împingeau cu coada unei lănci. 

Atât am vomitat, Doamne, în cursul acestor zile, încât la 
sosirea în portul Messina mi s-a părut că nu mai eram decât un 
burduf gol, un trup plin de durere, un suflet disperat care se 
agăța de Tine aşa cum fac naufragiaţii cu o bucată de lemn 
devenită pentru ei speranţa salvării. 


Capitolul 45 


Când am trecut pe pasarelă şi am făcut primii paşi pe cheiul 
de la Messina, m-am clătinat. 

Eram viu. 

Mulţumescu-Ţi, Doamne! 

Puteam să-l strâng la piept pe Michele Spriano. Mi-a şoptit că 
se rugase pentru victoria noastră şi pentru salvarea mea. Apoi s- 
a dat un pas înapoi, continuând să mă ţină de umeri. S-a uitat 
îndelung la mine, atingând cu vârful degetelor rana care îmi 
împărțea fruntea în două. 

Mi-a spus: 

— Ai chipul unui om care a trecut prin infern. Apoi mi-a şoptit, 
aplecându-se: Dar şi aici este infernul. Trebuie să te pun în 
gardă. 

N-am vrut să-l ascult. 

Voiam să aud aclamaţiile mulţimii care invadase cheiul, venind 
de pe străduţele ce dădeau în port. Toate clopotele sunau, 
sărbătorindu-ne victoria şi întoarcerea. Tunurile din port bubuiau. 
Cântările se înălţau ici şi colo, mulţumind lui Dumnezeu, lăudând 
pe don Juan cel Mare, fiul împăratului, care merita, el, bastardul, 
o coroană regală. 

Am încercat să nu-l ascult pe Spriano, care mergea alături de 
mine. Il urmam pe don Juan, pe care mulţimea îl însoțea la 
Biserica lui Isus. 

— Ştiu, a reluat Michele, că genovezul Andrea Doria, care 
comanda aripa dreapta a flotei Sfintei Ligi, a făcut o manevră 
ciudată cu galerele sale şi că, în faţa lui, căpitanul paşă de Alger, 
Aga Mansur, nu a încercat să-l atace. S-au eschivat. Aga Mansur 
lăsându-l pe Ali Paşa să înfrunte singur galerele venețiene şi 
spaniole, iar celălalt, Doria, necăutând să-l ajute pe don Juan şi 
chiar, dimpotrivă, acţionând în aşa fel încât să-l pună în pericol... 

Mi-a venit să-i strig să tacă, dar a continuat, explicând că la 
Messina, la Neapole, la Veneţia fiecare credea că genovezul 
executase ordinele date de Filip al II-lea. Regele Spaniei dorea 
protecţia căpitan-paşalei Aga Mansur, vrând chiar să se ajungă la 
un acord cu el, încât acesta să se desprindă într-o zi de Imperiul 
Otoman. Filip al II-lea se temea şi de gloria pe care i-ar aduce-o 
lui don Juan o asemenea victorie. 


Trebuia, oare, să ascult acestea, să aflu toate acestea în timp 


ce în urechi îmi răsunau încă urletele oamenilor care ardeau, se 
înecau, erau ucişi, în timp ce mai vibra încă în mine amintirea 
acelei forţe care mă împinsese înainte la vederea ienicerilor care 
tăiau capul Hristului cu ochii închişi? 

Astfel, în timp ce ne îmbrăcam armura şi ridicam paloşul, în 
timp ce înfruntam iataganele şi archebuzele necredincioşilor, în 
timp ce trăiam în exaltarea acestui război pentru credinţa în 
Hristos, alţii, Regele Catolic şi unul dintre şefii flotei noastre, 
făceau tot felul de manevre, mai degrabă grijulii faţă de micile 
lor interese decât faţă de victoria Sfintei Ligi! 

Puteam să cred aceste vorbe ale lui Spriano? 

Puteam admite că Regele Catolic al Spaniei nu era cu nimic 
mai bun decât preacreştinul rege al Franţei? 


L-am urmărit cu privirea pe don Juan, care intra în biserica lui 
Isus. A 

El nu se dăduse în lături. Işi expusese trupul în faţa armelor 
necredincioşilor. 

Acest bastard se dovedise legitim. 

— Filip al II-lea şi toţi suveranii sunt regi şi prinți ai infernului, a 
murmurat Michele Spriano. 

M-am îndepărtat. 

Două femei mi se prinseseră de braţ, lipindu-se de mine, 
râzând, cu capul dat pe spate, oferindu-şi buzele roşii. Mă luau 
cu ele, iar eu mă lăsam dus, pierzându-mă în mulţime. 

Doream să mă îndepărtez de Spriano şi să regăsesc beţia. 

Am intrat sub un portal. 

Trebuia să fiu un senior bogat, spuneau ele. Cu siguranţă că 
umblasem prin cuferele pline de aur şi de bijuterii ale 
necredincioşilor. Ş 

Râdeau din toată inima. Imi cereau doar două monede de aur 
ca să-mi devină sclave. 

Aveam acele două monede. 


Am trăit între aceste două femei. Camera în care m-au primit 
dădea spre unul dintre cheiurile portului. Lângă fereastră se afla 
un crucifix, iar eu aşezasem pe o măsuţă joasă - singura mobilă, 
alături de o saltea mare aşezată direct pe jos - capul Hristului cu 
ochii închişi. 

Teresa şi Evangelina îşi făceau cruce de fiecare dată când 
treceau prin dreptul lui, iar de mai multe ori pe zi îngenuncheau 
şi se rugau. Murmurul glasului lor mă liniştea. 


Trăiau ca nişte păcătoase, şi totuşi mi se părea, Doamne, că 
nu ar merita infernul. Eu, cel pe care ele îl numeau „stăpânul 
nostru”, eram condamnat la infern, dar simţeam nevoia să-mi 
renască trupul, să-mi încerc forţele prin dorinţă şi în plăcere. 

Era un fel de retragere în păcat, dar unde oboseala mea se 
risipea puţin câte puţin, în timp ce rănile mi se cicatrizau. 

Teresa şi Evangelina le tratau cu unguente parfumate. Dar, 
mărturisesc, Doamne, că trupul lor, vigoarea lor veselă, 
indiferența lor, vocea ascuţită atunci când cântau erau cele care 
mă vindecau. 

Doamne, Tu erai Creatorul acestor izvoare datatoare de viaţă, 
şi mi s-a întâmplat să cred că Teresa şi Evangelina, şi chiar eu, 
nu păcătuiam, ci, dimpotrivă, sărbătoream Creaţia Ta. 

Dar nu ignoram nici faptul că aş fi putut fi condamnat tocmai 
pentru aceste cuvinte eretice, iar ele, atât de tinere, arse şi 
bătute cu pietre ca femei desfrânate. 

Chiar dacă, Doamne, îngenuncheau şi se rugau în faţa chipului 
Tău cu ochii închişi. 


Aşa am lăsat să se scurgă zilele. 

Petreceam clipe îndelungate la fereastră, în mângâietoarea şi 
blânda căldură a soarelui de iarnă. 

Am văzut rătăcind pe cheiurile portului sclavii creştini pe care 
îi smulsesem de pe galerele otomane. 

Erau gălbejiţi, aruncau în jur priviri încă înfricoşate, de parcă 
se temeau că de pe una dintre galerele musulmane amarate în 
port, capturate în cursul bătăliei, să nu apară brusc nişte ieniceri, 
paznici de ocnaşi, să-i prindă ca să-i arunce din nou în infern. 

Urmărindu-i cu privirea, îmi aminteam de ceea ce avusesem 
eu parte. Eram mândru că am participat la aceste lupte care le 
aduseseră libertatea. Şi mă ruşinam pentru faptul de a mă fi 
retras astfel în timp ce războiul împotriva necredincioşilor încă nu 
încetase. 

Puteam să-mi las viaţa să se risipească în satisfacerea 
poftelor? 

Dumnezeu nu mă adusese pe lume pentru a fi doar un om al 
plăcerii. 


Le-am părăsit pe Teresa şi pe Evangelina şi i-am regăsit, la 
bordul Marchesei, pe Ruggero Veniero şi pe Vico Montanari. 
Enguerrand de Mons plecase în Franţa, iar Benvenuto Terraccini 
se întorsese la Veneţia. 


Nişte dulgheri se străduiau să ridice un catarg, să astupe 
breşele din cocă. Se întindeau parâmele, se îmbarcau prizonierii, 
care erau apoi ataşaţi pe banca lor în cală. Când soseau în 
grupuri organizate, păziţi de soldaţi, mulţimea de pe chei îi 
blestema fără a îndrăzni să se apropie prea tare de ei, atât de 
limpede se citea pe feţele lor cruzimea şi ura. Erau raşi în cap, în 
afară de o şuviţă lungă care le atârna la spate. 

In ciuda vântului rece, majoritatea erau cu pieptul gol şi 
purtau pantaloni bufanţi. Unii îşi păstraseră uniformele cu galben 
şi roşu. 

Veniero îi privea atent, iar uneori, cu un semn din cap, cerea 
să fie scos câte unul din rând. Necredinciosul era dus către 
prova. Era închis într-un ungher. Mă întrebam care era soarta 
acelor oameni. Dar cui îi pasă de viaţa unui necredincios? Se 
spunea că peste treizeci de mii dintre ei pieriseră cu siguranţă în 
bătălie, că opt mii fuseseră făcuţi prizonieri, iar creştinii 
pierduseră cel puţin şase mii de oameni. 


Într-o zi, Vico Mantanari m-a dus la provă, izbind puntea cu 
talpa, deasupra unei cuşti unde tocmai fusese închis un 
prizonier. 

— Acesta, a murmurat el clătinând din cap, nu va mai vâsli. 

Mai întâi nu am vrut să înţeleg. Dar Montanari a continuat, ca 
şi cum dorea să împartă cu mine povara care îl apăsa. Veniero, 
mi-a explicat el, primise ordine precise din partea Consiliului 
celor Zece care guverna Serenisima republică. Trebuia să facă 
lista acelora pe care consiliul îi numea „oameni de conducere”. 

Montanari a privit în jur şi, după ce s-a asigurat că nu putea fi 
auzit, a adăugat: 

— Consiliul i-a scris lui Veniero: „Asigurându-vă că nu aţi 
confundat o persoană cu alta, îi veţi omori în taină, în felul în 
care vi se va părea cel mai prudent”. 

Montanari ştia că papa fusese oripilat la ideea asasinării 
acestor oameni, pe care niciun tribunal nu-i condamnase. 

— Veneţia are memorie bună, a conchis Montanari. Ne 
amintim de cruzimea necredincioşilor la Famagusta. Noi nu 
uităm nimic! 


Nu am putut să-i răspund. 

M-am gândit la acel om închis, la cei care stătuseră aici 
înaintea sa, la toţi cei care-i vor urma. 

M-am întrebat care era „felul cel mai prudent” de a-i omori în 


taină. Strangularea? Tăierea gâtului? Otrăvirea şi aruncarea în 
largul Messinei? 

In unele zile erau descoperite, prin golfuleţe sau pe plajele din 
apropierea oraşului, trupuri despuiate, fără cap. 

Doamne, în felul acesta se ducea lupta pentru Tine? 

Mi-am amintit de vorbele lui Michele Spriano. 

Pentru puternicii acestei lumi, spusese el, Dumnezeu, Biserica 
nu erau decât o mască de care se serveau pentru a-şi ascunde 
ambițiile, rivalităţile care îi făceau să se înfrunte. 

Dar şi-ar fi renegat credinţa dacă estimau că aveau vreun 
interes în a se alia cu ereticii sau cu necredincioşii. 


Atunci am refuzat să-l ascult. 

Trebuia să cred în curăţenia şi în sinceritatea suveranilor 
catolici pentru a putea ucide în numele lor şi în numele credinţei 
în Isus Hristos. 

Am făcut-o. 

Am văzut marea, de la un țărm la altul al golfului Patras, 
înroşită de sângele vărsat. Am văzut-o acoperită de trupuri. 

Dar Vico Montanari, care luptase alături de mine, mă asigura 
acum că acest Consiliu al celor Zece căuta să facă pace cu 
sultanul Selim al II-lea. Şi tocmai fratele meu, Guillaume de 
Thorenc, un  hughenot, era ambasadorul Franței la 
Constantinopol, cel care servea de intermediar între Serenisima 
şi Imperiul Otoman. 

— În final, vor ajunge la o înţelegere, a adăugat Montanari. Se 
pot răni, dar nu ucide. Vor încheia un tratat de pace. lată ce 
înseamnă să trăieşti în lumea noastră. 

Am privit spre proră. Am izbit şi eu cu piciorul puntea sub care 
erau înlănţuiţi necredincioşii. La capătul culoarului se găsea acea 
încăpere strâmtă, unde un om aştepta să i se taie gâtul, să fie 
sugrumat sau otrăvit, apoi aruncat în apă. 

Pace însemna şi aşa ceva? Aceste asasinate secrete? 

— Este pacea oamenilor, a spus Montanari, ducându-mă pe 
chei. 

In noaptea aceea am băut, ne-am căutat culcuşul în desfrâu. 

Căci, pentru a trăi în această lume, Doamne, oamenii slabi 
trebuie uneori să nu vadă. 


Dar eram obligat să văd. 
Diego de Sarmiento sosise la Messina. Mă aflam pe chei. 
Auzisem mulţimea aclamând galera galbenă spaniolă cu coca 


decorată cu lemn aurit, cu sculpturi mândre de la pupa până la 
prova. 

Il recunoscusem pe Sarmiento stând pe castelul din spate. Era 
înconjurat de soldaţi, fiecare dintre ei purtând drapelul unuia 
dintre regatele Spaniei sau ale Americii, care se supuneau lui 
Filip al II-lea, monarhul lumii, regele preacatolic. 

Nu am dorit să-l întâlnesc pe Sarmiento, dar Messina era plină 
de spioni spanioli. Au venit nişte soldaţi să mă caute în camera 
Teresei şi a Evangelinei, unde mă refugiasem din nou. 

Sarmiento a deschis braţele şi, cum eu nu dădeam să înaintez 
spre el, m-a cuprins, izbucnind în râs, de umeri, strângându-mă 
cu putere. 

— Prefer să te afli în braţele a două târfe decât în ale lui don 
Juan! mi-a spus invitându-mă să mă aşez dinaintea lui în cabina 
sa de la pupa galerei. 

M-am ridicat. Am exaltat curajul, eroismul lui don Juan, 
respectul şi recunoştinţa pe care orice catolic, fie el chiar rege, 
trebuia să i le poarte. 

— Cine nu este de acord cu aşa ceva? a replicat calm 
Sarmiento. 

M-am aşezat. A trebuit să-i ascult discursul. 

Sfânta Ligă deja nu mai exista, a spus. Comandanții, Veniero, 
Doria, Colonna se certau pe resturile turceşti. Fiecare dorea 
partea cea mai mare din pradă. Erau opt mii de prizonieri şi o 
sută optzeci de galere capturate. Oameni care luptaseră cot la 
cot s-au tăiat după ce şi-au disputat un căpitan turc pentru care 
sperau să capete o răscumpărare consistentă. După aceea - 
Sarmiento se aplecase pentru a mă privi drept în ochi -, acest 
turc a fost găsit înecat, trupul fiindu-i aruncat pe stânci de ape. 

In rest, ce ar mai fi putut face Sfânta Ligă? 

Venețienii voiau să recapete Ciprul. Colonna şi papa visau să 
curețe Mediterana de barbari. 

— Cât îl priveşte pe Filip al II-lea al nostru, el trebuie să se 
gândească la întreaga lume şi nu numai la aceste câteva insule 
cu ţărmuri sterpe despre care Veneţia, papa, genovezii şi Ordinul 
de Malta continuau să creadă că erau singurul orizont. Bătăliile 
se dau în Ţările de Jos, pe malurile Rinului, ale Senei, ale Loarei. 
Ţi-am mai spus deja asta: viitorul aparţine regelui Spaniei, fiului 
legitim al lui Carol Quintul şi descendenților săi, nu unui bastard, 
fie el şi glorios! 

Sarmiento s-a apropiat de mine. j 

— Don Juan vrea să fie rege, suveran al oricărei țări. li trebuie 


o coroană! Dar Filip al Il-lea nu va consimţi aşa ceva niciodată. 
Un bastard nu se va putea urca pe tron. 


Sarmiento a continuat să vorbească mult, cerându-mi să mă 
întorc în Spania cu el. 

Filip al II-lea avea nevoie mai mult ca oricând de oameni ca 
mine, gentilomi curajoşi şi fideli. Regele îmi va încredința cu 
siguranţă o misiune în Franţa, unde clocea războiul dintre 
hughenoți şi catolici. 

Trebuia ca focul să fie aţâţat pentru a extirpa erezia 
protestantă din acest regat. Era prima sarcină pe care voia să o 
ducă la îndeplinire suveranul Spaniei şi care trebuia să fie cea a 
oricărui catolic. 

Imperiul Otoman trebuia ţinut în frâu. Asta reuşise Sfânta Ligă 
prin victoria de la Lepanto şi prin distrugerea flotei turceşti. Dar 
necredincioşii vor rămâne mereu necredincioşi. lar creştinii 
trebuiau împiedicaţi să aleagă erezia. Or, această ciumă 
hughenotă făcea ravagii în Ţările de Jos, în Franţa. Trebuia 
combătută. 

Don Juan nu are decât să se înhame la această sarcină în loc 
să viseze să ajungă regele Tunisului sau al Algerului! 

De altfel, cu ce galere şi cu care soldaţi voia el să cucerească 
regatele barbare? Sfânta Ligă era epuizată, destrămată. 

Veneţia? Marele vizir îi împărtăşise ambasadorului Franţei, 
acel hughenot pe numele său Guillaume de Thorenc, că 
otomanii, cucerind Ciprul, îi tăiaseră Veneţiei un braţ. 
„Distrugându-ne flota, adăugase marele vizir, venețienii ne-au 
ras, desigur, barba. Un braţ tăiat nu mai creşte, dar o barbă rasă 
creşte şi mai deasă!“ 

Don Juan nu putea, aşadar, decât să i se supună regelui 
Spaniei, iar acesta îi adusese la cunoştinţă intenţiile sale printr-o 
scrisoare pe care Diego de Sarmiento avea sarcina să i-o dea şi 
din care mi-a citat o frază: „Oricât aş dori eu să vă revăd şi să va 
felicit prin viu grai pentru curajul pe care l-aţi dovedit, veţi 
înţelege motivele pentru care am considerat necesar să vă 
petreceţi iarna la Messina...“ 

— Aici cred că i se ridică o statuie, a spus Sarmiento. Să 
asiste, dar, la binecuvântarea sa... A izbucnit în râs. Dar pe cerul 
Spaniei nu pot fi doi sori care să strălucească în acelaşi timp. 


Însă eu, de ar fi să-l cred, puteam, trebuia să revin la curtea 
Spaniei. Femeile îi iubesc pe eroi. Chioară şi perversă, prinţesa 


de Eboli era tot mai sclipitoare, iar amantul ei, Antonio Perez, 
căpătase o mare influenţă pe lângă rege. Or, prinţesa mă iubea. 
După spusele lui Sarmiento, era adesea neliniştită în privinţa 
sorții mele. l-a fost frică să nu fi fost ucis în bătălie. lar în 
momentul Te Deum-ului, care, la Escurial, celebrase victoria 
noastră, prinţesa, după cum spunea Sarmiento, pretinsese că se 
rugase pentru mine! 

— E timpul ca prinţesa şi regele să te vadă. Filip îţi va acorda o 
rentă şi o distincţie care vor face din tine un om puternic, iar 
prinţesa se va ocupa să-ţi găsească o funcţie. Luptele, Bernard 
de Thorenc, trebuie să le duci de-acum în saloanele palatelor 
regale. Lasă-i pe cei mai tineri să ridice sabia. Noi am făcut-o. Şi 
am făcut-o bine! 

M-a luat de umăr. Galera pornea a doua zi. Trebuia să fiu la 
bordul ei dis-de-dimineaţă. 

Până atunci să dorm între cele două fete despre care i se 
spusese că sunt plăcute şi pricepute în dragoste! 


Le-am regăsit pe Teresa şi pe Evangelina. Le-am plătit pentru 
a-i înşela, pentru a-i face să creadă pe cei care mă spionau că 
îmi petreceam această ultimă noapte cu ele, în timp ce eu mă 
duceam la Michele Spriano. 

L-am rugat pe acesta să închirieze pentru mine o brigantină ca 
să ajung la Neapole sau la Pisa. 

Incă nu voiam, nu încă, să mă întorc în Spania. 

„Nel mezzo del camin di nostra vita“, la mijlocul drumului vieţii 
mele, după cum spune Dante, voiam să-mi găsesc pământul, 
casa, să merg prin pădurile ce înconjurau Castellaras de la Tour. 

Voiam să depun pe altarul capelei noastre stindardul de 
damasc roşu ce fluturase la pupa Marchesei şi care purta, 
brodată, deviza lui Constantin, devenită cea a Sfintei Ligi: 7u hoc 
signo vinces. 

lar pe această țesătură de culoarea sângelui voiam să aşez, la 
dreapta tabernacolului, capul tăiat al Hristului cu ochii închişi. 

Il vedeam pe Enguerrand de Mons trecând pasarela însoţit de 
un om Slab cu privire pătrunzătoare, un venețian pe nume Vico 
Montanari. Amândoi soseau de la Paris. Aleseseră să participe la 
cruciadă decât să rămână la adăpostul curţii Franţei, unde regele 
Carol al IX-lea şi regina-mamă, Caterina de Medici, refuzau să 
dea vreo navă, vreun soldat pentru Sfânta Ligă. 

Enguerrand de Mons era indignat: acest monarh care îşi zicea 
„Foarte Creştin” prefera să se înţeleagă cu hughenoţii, cu acel 


amiral Coligny, care strângea o armată pentru a ataca trupele 
spaniole din Ţările de Jos, fiindcă pe hughenoţii şi pe catolicii 
francezi îi unea ura faţă de Spania şi de imperiu! 

Carol al IX-lea şi Caterina de Medici continuau infernala 
politică a lui Francisc |, aliatul lui Soliman Magnificul.