[RD] Jeanne Kalogridis_Regina Diavolului

Autoarea bestsellerulm Eu, Mono Lisa 

Jearme Kalogridis 

‘Afrina 

diavolului 

Un roman despre Caterina de Medici 








1 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 



JEANNE KALOGRIDIS 


Regina diavolului 

roman despre Caterina de Medici 


Traducere din engleză de 
ANCA DAN 


hu/manitas 

ffcDi 


Redactor: Luana Schidu 

Coperta: Angela Rotaru 

Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 

Corector: Ioana Vîlcu 

DTP: Florina Vasiliu, Carmen Petrescu 

JEANNE KALOGRIDIS 

The Devil’i Queen: A Novei of Catherine de Medici 

Copyright © 2009 byjeanne Kalogridis 

AII rights reserved. 

Pe copertă: Edouard Debat-Ponsan, 

Un matin decant la porte du Louvre (detaliu) 

© HUMANITAS FICTION, 2013 (ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2014 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-689-700-9 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 



Pentru Russell Galen 


Mulţumiri 

> 


Mulţumirile mele se îndreaptă către următoarele suflete temerare: 
minunaţii mei agenţi, Russell Galen şi Danny Baror; înţelepţii şi răb¬ 
dătorii mei editori, Charles Spicer de la St. Martin’s Press şi Emma 
Coode de la HarperCollins UK; prietena mea, Sherry Gottlieb, un 
lector şi un editor extraordinar; cea mai bună prietenă a mea pe viaţă, 
Helen King Knight; Tom Jacobs, specialist în astrologie evolutivă; 
Christopher Warnock, specialist în astrologie renascentistă; Nina 
Toumanoff, care m-a ajutat să redescopăr bucuria de a scrie. 

Cei interesaţi să afle mai multe despre cărţile mele şi despre proce¬ 
sul creaţiei pot să viziteze website-ul meu, www.jeannekalogridis.com, 
sau blogul meu, www.historyisabitch.com. 


PARTEA ÎNTÂI 

Blois, Franţa 
august 1556 


La prima vedere părea un bărbat şters, scund şi îndesat, cu părul 
cărunt, îmbrăcat neîngrijit, ca un om de rând. De sus, de la al doilea 
etaj, unde mă aflam, nu-i zăream faţa, dar i-am văzut tresărirea în clipa 
în care a ieşit din trăsură şi picioarele i-au atins caldarâmul; a întins 
mâna după baston şi s-a agăţat de braţul vizitiului. Cu tot ajuto¬ 
rul, se mişca greoi şi cu băgare de seamă în aerul înăbuşitor al dimi¬ 
neţii, iar eu mi-am spus cu groază: E un om bătrân şi bolnav — nimic 
mai mult. 

în spatele lui se vedeau norii adunaţi deasupra fluviului, prevestind 
o furtună, dar deocamdată soarele nu era cu totul ascuns. Razele lui 
se strecurau prin mici spărturi şi se răsfrângeau orbitoare în apele 
Loarei. 

M-am îndepărtat de fereastră şi m-am aşezat în fotoliu. Aş fi vrut 
să-mi impresionez oaspetele, să-l vrăjesc, astfel încât să nu-mi observe 
nervozitatea, dar în zilele acelea n-aveam putere să mă prefac. Din toată 
fiinţa mea izvora cea mai neagră jale şi arătam oricum, numai impu¬ 
nătoare nu. Eram o creatură greoaie, lipsită de farmec, foarte ofilită 
şi foarte tristă. 

Slavă Domnului că-s numai copiii, a mormăit moaşa. 

Credea că dorm. Dar o auzisem şi înţelesesem: viaţa unei regine 
e mai importantă decât aceea a fiicelor ei. Şi-apoi lăsaseră în urmă 
destui fraţi: descendenţa regală era asigurată. Dacă aş mai fi avut însă 
vreun strop de sânge şi de speranţă, aş fi pălmuit-o. Inima îmi era la 
fel de frântă ca trupul. 

Când se apropiase sorocul nu eram deloc îngrijorată; de fiecare 
dată născusem uşor. Sunt puternică, am voinţă şi nu m-am temut nici¬ 
odată de durere. Le alesesem până şi numele - Victoire şi Jeanne - 


9 


fiindcă Ruggieri prezisese că voi avea fetiţe gemene. Dar nu-mi spusese 
şi că vor muri. 

Primului prunc i-a trebuit multă vreme să se nască, atât de multă, 
încât şi eu, şi moaşa am început să ne facem griji. Obosisem aşa de 
tare, că nici nu mai puteam sta în scaunul de naşteri. 

După o zi întreagă şi o jumătate de noapte, a apărut Victoire. Era 
cel mai mic prunc pe care-1 văzusem vreodată, prea slab ca să plângă 
cum trebuie. Naşterea ei nu mi-a adus nici o uşurare; Jeanne nu voia 
să iasă. Au trecut alte ceasuri de agonie, până când noaptea s-a făcut 
iar ziuă, iar dimineaţa a lăsat loc după-amiezii. Trupul copilului era 
atât de înţepenit, încât nu putea să coboare. Moaşa s-a hotărât să-i 
rupă picioarele, ca să poată s-o tragă afară fără să mă omoare pe mine. 

Apoi şi-a vârât mâna înăuntrul meu şi s-a auzit trosnetul înăbuşit 
al oscioarelor rupte. Am urlat, dar nu de durere, ci din cauza acelui 
sunet. Când Jeanne a ieşit, moartă deja, nici nu m-am uitat la ea. 

Geamăna ei, firavă şi bolnăvicioasă, a mai trăit trei săptămâni. In 
ziua când a murit şi Victoire, m-a copleşit convingerea rece, sfrede¬ 
litoare, că vraja făcută de Ruggieri cu ani în urmă îşi pierduse puterea: 
bărbatul meu şi copiii care îmi trăiau erau în primejdie de moarte. 

Mai era şi catrenul din cartea cea mare, scrisă de profet, catrenul 
care mă temeam că se referă la soarta dragului meu Henric. Sunt foarte 
perseverentă când caut răspunsuri şi n-aveam de gând să mă opresc 
până nu auzeam adevărul chiar de pe buzele faimosului prezicător. 

Am fost trezită la realitate de o bătaie în uşă şi de glasul coborât 
al străjerului. Când am răspuns, uşa s-a dat în lături, iar străjerul şi 
povara lui şchiopătândă au pătruns în încăpere. Pe chipul celui dintâi 
se citi mirarea când văzu că sunt absolut singură, fără doamnele mele 
de onoare: o trimisesem pe Diana cu treburi şi îi cerusem până şi doam¬ 
nei Gondi să plece. Discuţia cu oaspetele meu trebuia să se desfăşoare 
între patru ochi. 

— Madame la Reine, Maiestate... 

Vorbea cu accentul din sudul ţării, unde se născuse. Avea o faţă 
blândă şi rotundă, ca o lună plină, şi cei mai calzi ochi din lume. 

Doamna Gondi spunea că este evreu din naştere, dar trăsăturile 
nu-i trădau originea. Deşi se clătina cu tot cu baston, reuşi să-şi scoată 
pălăria şi să facă o reverenţă acceptabilă. Părul lung, încâlcit şi rărit 
în creştet, îi atârna peste faţă, ascunzându-i-o. 


10 


— Mă simt onorat şi îmi exprim umilele mulţumiri pentru faptul 
că mă primiţi, spuse el. Cea mai mare dorinţă a mea este să mă pun 
în slujba înălţimii Voastre şi a Maiestăţii Sale în orice fel binevoiţi 
să-mi porunciţi. Cereţi-mi viaţa şi o veţi avea. 

Vocea şi mâna încleştată pe pălărie îi tremurau. 

— Dacă există vreo suspiciune de incorectitudine, de erezie, nu 
pot să vă spun decât că sunt un bun catolic şi că mi-am închinat întreaga 
viaţă slujirii Domnului. Viziunile le-am scris din porunca Lui. Ele 
mi-au fost trimise numai şi numai de către El, şi nu de vreun duh 
necurat. 

Auzisem că fusese deseori acuzat de uneltiri cu diavolul şi că în 
ultimii ani se tot muta din sat în sat, pentru a evita să fie arestat. Slab, 
vulnerabil, mă iscodea cu un aer şovăielnic. îmi citise scrisoarea, dar 
auzise, fără îndoială, de ura regelui, soţul meu, faţă de ocultism şi pro¬ 
testanţi; poate că se temea că intrase într-o capcană inchizitorială. 

M-am grăbit să-l liniştesc: 

— N-am nici o îndoială, domnule de Nostredame, i-am spus 
zâmbindu-i cu căldură şi întinzându-i mâna. De aceea v-am şi cerut 
ajutorul. Vă mulţumesc că aţi bătut atâta drum, cu toate necazurile 
domniei voastre, pentru a veni să ne vedeţi. Vă suntem profund 
recunoscători. 

Trupul i se cutremură, semn că scăpase de teamă. Se apropie clă- 
tinându-se şi-mi sărută mâna; părul lui moale îmi atinse degetele. 
Răsuflarea îi mirosea a usturoi. 

— Asta-i tot, i-am spus străjerului, îndreptându-mi privirea către 
el, iar când omul ridică din sprânceană - de ce, adică, mă grăbeam 
să încalc buna-cuviinţă cerându-i să plece? -, m-am încruntat discret, 
până când dădu din cap, se înclină şi ieşi. 

Am rămas singură cu profetul care nu semăna a profet. 

Domnul de Nostredame îşi îndreptă spinarea şi făcu un pas înapoi. 
Privirea îi căzu pe ceea ce se vedea prin fereastră; agitaţia i se risipi, 
înlocuită de o concentrare calmă. 

— Ah, spuse el ca pentru sine. Copiii. 

M-am întors şi l-am văzut pe Eduard fugind după Margot şi după 
micul Navarra prin curtea acoperită cu iarbă şi prefăcându-se că n-o 
aude pe guvernantă, care-i striga să se mişte mai încet. 


11 


— Alteţei Sale, prinţului Eduard, îi place s-o fugărească pe surioara 
lui, i-am explicat. 

La cinci ani, Eduard era neobişnuit de înalt pentru vârsta lui. 

— Cei doi mai mici, băieţelul şi fetiţa, par să fie gemeni, dar ştiu 
că nu e aşa. 

— Sunt fiica mea Margot şi vămi ei, Henric de Navarra. îi spunem 
micul Henric, sau uneori Navarra, ca să nu-1 confundăm cu regele. 

— Asemănarea este uimitoare, murmură el. 

— Amândoi au trei ani, domnule; Margot s-a născut pe 13 mai, 
Navarra pe 13 decembrie. 

— Legaţi de soartă, îi scăpă fără să vrea, apoi îmi aruncă o privire 
scurtă. 

Avea ochii prea mari pentru faţa lui, la fel ca mine, dar ai lui erau 
de un cenuşiu limpede şi luminos. Erau sinceri ca ai unui copil şi sub 
privirea lor scrutătoare simţeam o stânjeneală neobişnuită. 

— Am avut şi eu un fiu şi o fiică, spuse el melancolic. 

Am deschis gura să-mi exprim compătimirea şi să-i spun că îi cunosc 
povestea. Era cel mai înzestrat medic din toată Franţa, îşi câştigase 
faima vindecând o mulţime de bolnavi de ciumă... dar îşi privise nepu¬ 
tincios soţia şi copiii murind de cumplita boală. 

N-am apucat să vorbesc însă, pentru că el continuă: 

— Nu vreau să par un monstru, doamnă, pomenindu-vă de dure¬ 
rea mea când înălţimea Voastră însevă sunteţi în doliu; fac asta numai 
pentru a vă arăta că vă înţeleg suferinţa. Am auzit de curând că jeliţi 
pierderea a două fetiţe. Nu există tragedie mai mare decât moartea 
unui copil. Mă rog la Dumnezeu să vă ostoiască, Maiestăţii Voastre 
şi regelui, durerea. 

— Vă mulţumesc, domnule de Nostredame. 

Am schimbat repede subiectul, fiindcă mă temeam c-o să încep 
să plâng dacă mai spune ceva, intr-atât de sinceră era compătimirea 
lui. Am arătat înspre fotoliul din faţa mea şi spre scăunelul care fusese 
pus acolo special pentru el. 

— Vă rog. Aţi suferit deja destul pentru mine. Luaţi loc şi vă voi 
spune când sunt născuţi copiii. 

— Sunteţi prea bună, Maiestate. 


12 


Se aşeză cât putu de comod pe scaun şi-şi sprijini cu un geamăt 
stins piciorul bolnav pe taburet. Bastonul îl propti alături, ca să-i fie 
la îndemână. 

— Aveţi trebuinţă de pană şi hârtie, domnule? 

îşi ciocăni fruntea cu degetul: 

— Nu, o să ţin minte. Aşadar, să începem cu cel mai vârstnic. 
Delfinul, născut pe 19 ianuarie 1544. Ca să fac un horoscop corect 
am nevoie de... 

— De oră şi de loc, l-am întrerupt eu. 

Fiind pricepută la calcule, învăţasem singură să alcătuiesc horos¬ 
coape; totuşi, n-aveam încredere deplină în propriile mele interpretări 
şi de multe ori nădăjduiam că mă înşel. 

— Nici o mamă n-ar putea uita asemenea lucru, bineînţeles. Fran- 
cisc s-a născut la castelul Fontainebleau, la ora patru şi câteva minute 
după-amiază. 

— Şi câteva minute... mă îngână el şi, cu degetul cu care-şi cio¬ 
cănise fruntea, începu acum să şi-o maseze, parcă pentru a-şi imprima 
datele în memorie. Ştiţi cumva câte minute? Trei, poate, sau zece? 

M-am încruntat, încercând să-mi amintesc: 

— Mai puţin de zece. Din păcate, eram sleită de puteri în clipele 
acelea; mai precis de atâta nu ştiu. 

Despre fete, Elisabeta şi Margot, n-am vorbit. Potrivit legii salice, 
femeile nu pot urca pe tronul Franţei. Deocamdată era timpul să 
ne concentrăm pe moştenitori - pe Carol-Maximilian, născut pe 
27 iunie la Saint-Germain-en-Laye, în anul 1550, şi pe scumpul meu 
Eduard-Alexandru. El era născut cu un an mai târziu decât Carol, 
pe 19 septembrie, la douăzeci de minute după miezul nopţii. 

— Vă mulţumesc, Madame la Reine, spuse Nostredame după ce 
am terminat. Vă voi aduce la cunoştinţă toate rezultatele peste două 
zile. întrucât datele de naştere ale băieţilor sunt cunoscute de toată 
lumea, am făcut deja câteva cercetări preliminare. 

Nu făcu nici un gest să se ridice, aşa cum ar fi fost de aşteptat. 
Rămase pe loc, privindu-mă atent cu ochii lui limpezi şi liniştiţi, şi 
în tăcerea care urmă mi-am regăsit curajul şi glasul. 

— Am vise rele, i-am spus. 

Nu păru deloc surprins de ciudata mea izbucnire. 


13 



— Pot să vă vorbesc deschis, doamnă? mă întrebă politicos şi con¬ 
tinuă înainte să apuc a-i răspunde: Aveţi astrologi la curte. Nu sunt 
primul care face horoscoapele copiilor. Le voi alcătui şi eu, bineîn¬ 
ţeles, dar nu numai pentru asta m-aţi chemat. 

— Nu, am recunoscut eu. V-am citit cartea de profeţii. 

Mi-am dres glasul şi am recitat catrenul al treizeci şi cincilea, cel 
care mă făcuse să mă prăbuşesc în genunchi când îl citisem prima 
dată: 

Leul cel tânăr îl va înfrânge pe cel bătrân. 

Pe câmpul de bătaie, într-un duel grozav. 

Ii va străpunge ochii în cuşca lor de atir 

Şi de o moarte cruntă va pieri. 

Privirea domnului de Nostredame deveni precaută: 

— Eu scriu ce trebuie să scriu. Nu îndrăznesc să cred că înţeleg 
sensurile. 

M-am aplecat spre el, nemaiputând să-mi ascund agitaţia: 

— Dar eu îndrăznesc. Soţul meu, regele - el e leul. Cel bătrân. 
Am visat... 

M-am oprit, nevoind să pun în cuvinte viziunea oribilă din min¬ 
tea mea. 

— Doamnă, mi se adresă el cu blândeţe. înălţimea Voastră şi cu 
mine ne înţelegem bine unul pe celălalt, cred... Mai bine decât ne 
înţeleg toţi ceilalţi. înălţimea Voastră şi cu mine vedem lucruri pe 
care alţii nu le văd. E prea mult pentru liniştea noastră. 

Mi-am întors ochii de la el şi am privit pe fereastră în grădină, 
unde, sub un soare strălucitor, Eduard, Margot şi micul Navarra se 
fugăreau în jurul gardurilor vii. In mintea mea vedeam ţeste crăpate 
şi trupuri străpunse; vedeam oameni zvârcolindu-se, înecaţi în valuri 
de sânge. 

— Eu una nu vreau să mai văd nimic, am spus. 

Nu ştiu de unde ştia. Poate că citise pe faţa mea, aşa cum citeşte 
un ghicitor liniile din palmă; poate că deja cercetase astrele mele native 
şi descoperise poziţia potrivnică a lui Marte. Poate citise în ochii mei, 
în groaza conştientă cu care rostisem catrenul al treizeci şi cincilea. 


14 


— Regele va muri, i-am spus. Dragul meu Henric va muri înainte 
de vreme, de o moarte cumplită, dacă nu facem ceva să o împiedicăm. 
Ştiţi asta: aţi scris-o în catrenul acesta. Spuneţi-mi că am dreptate, 
domnule, şi că mă veţi ajuta să fac tot ce trebuie ca s-o împiedic. Soţul 
meu e viaţa mea, sufletul meu. Dacă moare el, eu nu mai vreau să 
trăiesc. 

Atunci, cu mulţi ani în urmă, credeam că visul meu era legat numai 
de Henric. Credeam că sfârşitul lui violent era cel mai rău lucru care 
mi se putea întâmpla mie, moştenitorilor lui, Franţei. 

Acum îmi e uşor să-mi dau seama cât de tare mă înşelam. Şi cât 
de prostească a fost furia mea când am auzit glasul liniştit al profetului. 

— Eu scriu ce-mi porunceşte Domnul, Madame la Reine. Voia 
lui trebuie să se îndeplinească; nu sunt atât de îngâmfat încât să vreau 
să-i pătrund înţelesul. 

Dacă Domnul v-a trimis aceste viziuni, trebuie să încercaţi din 
răsputeri să înţelegeţi de ce a făcut El asta. Aveţi această răspundere. 

Eu aveam răspunderea să-l feresc pe rege de primejdii. Eu eram 
răspunzătoare pentru copiii noştri. 

— Inima vă poartă pe o cale greşită, mi-a răspuns el, cutremurân- 
du-se ca înşfăcat de nişte gheare nevăzute. 

Când vorbi din nou, o făcu cu glasul altcuiva... al cuiva care nu 
mai avea absolut nimic omenesc. 

— Copiii aceştia... murmură el, iar eu am ştiut că nu i se putea 
ascunde nici cea mai întunecată taină. 

Mi-am apăsat palma pe perla însângerată din dreptul inimii, ca 
şi cum gestul acesta l-ar fi putut împiedica să cunoască adevărul. 

— Astrele acestor copii sunt corupte, Madame la Reine , copiii 
aceştia n-ar trebui să existe. 



PARTEA A DOUA 

Florenţa, Italia 
mai 1527 



Unu 


Ziua în care l-am cunoscut pe magicianul Cosimo Ruggieri - 
11 mai - a fost o zi blestemată. 

Am simţit asta în zori, din tropotul copitelor de cai ce răzbătea 
din stradă. Când am auzit zarva mă sculasem deja, mă îmbrăcasem şi 
tocmai voiam să cobor. M-am ridicat în vârful picioarelor şi m-am 
uitat pe fereastra de la dormitorul meu, care avea obloanele deschise. 

Jos, în Via Larga, în faţa casei noastre, Passerini îşi strunea calul 
plin de spume. Era însoţit de doisprezece oameni înarmaţi. Purta roba 
roşie de cardinal, dar îşi uitase pălăria - sau poate că o pierduse în 
timpul goanei nebune - iar părul alb îi stătea ridicat în smocuri, ca 
o creastă de cocoş. Urla ca un nebun la grăjdar să deschidă poarta. 

Am luat-o la fugă pe scări, ajungând pe palier odată cu mătuşa 
Clarice. 

In anul acela dinaintea morţii ei timpurii, mătuşa era o femeie 
frumoasă, delicată ca una din Graţiile lui Botticelli. In dimineaţa aceea 
era îmbrăcată într-o rochie de catifea roz şi purta un văl diafan peste 
părul castaniu. 

Dar firea mătuşii Clarice nu era deloc delicată. Vărul meu Piero 
spunea adesea despre mama lui că e „cel mai aspru bărbat din familie". 
Nu ţinea cont de părerea nimănui - în nici un caz de părerile celor 
patru fii sau de ale bărbatului ei, Filippo Strozzi, un bancher influent. 
Avea o limbă ascuţită şi nu ezita s-o folosească împotriva lor. 

Iar în dimineaţa aceea era încruntată. Când mi-am dat seama că 
m-a văzut, mi-am tras capul între umeri şi am lăsat ochii în pământ, 
căci în faţa mătuşii Clarice n-aveai cum să câştigi. 

Aveam opt ani şi eram un copil incomod. Mama murise la nouă 
zile după ce mă născuse, urmată, după alte şase zile, de tata. Din fericire, 


19 


mama îmi lăsase o avere imensă, iar tata, titlul de ducesă şi dreptul 
de a conduce Florenţa. 

Această stare de fapt o determinase pe mătuşa Clarice să mă aducă 
la Palatul Medici ca să-mi dea o creştere potrivită cu destinul meu, 
dar îmi dădea clar de înţeles că sunt o povară. Pe lângă propriii săi 
fii, mai era obligată să crească alţi doi Medici - pe fratele meu vitreg 
Alessandro şi pe vărul meu Ippolito, bastardul unchiului Giuliano 
de Medici. 

Chiar când Clarice trecea pe lângă mine, din holul de jos, de la 
intrare, urcă spre noi un glas: cardinalul Passerini, regent delegat al 
Florenţei, vorbea cu un servitor. Nu înţelegeam ce spune, dar timbrul 
vocii dezvăluia clar mesajul: dezastru. Viaţa confortabilă şi lipsită de 
primejdii pe care o împărţeam cu verii mei în casa strămoşilor noştri 
era pe cale să se încheie. 

In timp ce Clarice asculta, peste chip îi flutură o undă de spaimă, 
iute înlocuită însă de obişnuita-i asprime. Mă privi cu ochii îngustaţi, 
ameninţători, încercând să vadă dacă-i surprinsesem clipa de slăbiciune. 

— Dă-i drumul direct la bucătărie. Nu te opreşti nicăieri, nu 
vorbeşti cu nimeni, îmi porunci ea. 

Am ascultat-o şi am luat-o în jos pe scări, dar mi-am dat seama 
curând că sunt prea speriată ca să pot mânca ceva. Aşa că m-am abătut 
prin holul mare, unde mătuşa Clarice şi cardinalul Passerini purtau 
o discuţie încordată. Vocea Eminenţei Sale era înăbuşită, dar am 
surprins câteva vorbe pătimaşe rostite de mătuşa Clarice: 

— Neghiobule. Şi idiotul de Clement la ce se aştepta? 

Subiectul discuţiei era papa - născut Giulio de Medici -, a cărui 
influenţă ajuta familia noastră să rămână la putere. Chiar aşa copil 
cum eram, mă pricepeam suficient la politică încât să ştiu că ruda 
mea îndepărtată, papa Clement, era certat cu Sfântul împărat Roman 
Carol, ale cărui trupe invadaseră Italia; iar cel mai mare pericol plana 
asupra Romei. 

Brusc, uşa se deschise şi apăru capul lui Passerini, strigând-o pe 
Leda, roaba mătuşii Clarice. Cardinalul era cenuşiu la faţă, răsufla 
greu şi, de agitaţie, i se lăsaseră colţurile gurii în jos. Aşteptă în uşă 
cu un aer nerăbdător şi disperat până apăru Leda şi o trimise să-i aducă 
pe unchiul Filippo, pe Ippolito şi pe Alessandro. 


20 


După câteva clipe intrară Ippolito şi Sandro. Clarice venise pro¬ 
babil lângă uşă, căci am auzit-o destul de clar spunându-i cuiva care 
aştepta în hol: 

— Avem nevoie de oameni, de toţi câţi sunt în stare să lupte. Până 
când ştim pe câţi putem conta, trebuie să fim prudenţi. Adună până 
la noapte cât poţi de mulţi, după care veniţi încoace. Apoi în voce i 
se strecură o şovăială ciudată: Şi trimite-1 pe Agostino să-l aducă pe 
fiul astrologului - acum. 

L-am auzit pe unchiul Filippo încuviinţând în şoaptă şi plecând, 
apoi uşa se închise din nou. Am rămas câteva minute pe loc, încercând 
în zadar să înţeleg sunetele care răzbăteau din încăpere; dar m-am 
lăsat păgubaşă şi am pornit-o spre scara care ducea la camerele copiilor. 

Mezinul lui Clarice, Roberto, în vârstă de şase ani, alerga înspre 
mine hohotind şi frângându-şi mâinile. Ţinea ochii strâns închişi; abia 
am reuşit să-l prind la timp ca să nu mă izbească şi să mă dărâme. 

Eram mică, dar Roberto era şi mai mic. Mirosea a sudoare acri- 
şoară; obrajii îi erau roşii şi brăzdaţi de lacrimi şi părul lung, ca de 
fetiţă, îi era lipit de gâtul năduşit. 

In clipa aceea, doica apăru în spatele lui. Ginevra era o femeie 
simplă, necioplită, îmbrăcată în nişte fuste ponosite de bumbac, peste 
care purta un şorţ alb, şi cu părul strâns mereu într-o broboadă. Totuşi, 
în dimineaţa aceea, broboada şi nervii îi erau vraişte; o buclă aurie îi 
cădea peste faţă. 

— Dă-mi drumul! ţipă Roberto izbindu-mă cu picioarele. 

Mă lovea şi cu pumnii lui mici, dar mi-am ferit faţa şi l-am ţinut 
strâns. 

— Ce s-a întâmplat? De ce-i aşa de speriat? am întrebat-o pe 
Ginevra, care se apropiase. 

— Vin peste noi! urlă Roberto, împroşcându-mă cu lacrimi şi 
salivă. Vin să ne facă rău! 

— Sunt nişte oameni la poartă, răspunse Ginevra, prostită de 
spaimă. 

— Ce fel de oameni? am întrebat. 

Când am văzut că Ginevra nu-mi răspunde, am alergat sus, în înc㬠
perile cameristelor, ale căror ferestre dădeau spre grajduri şi spre poarta 
dinspre Via Larga. Am tras un taburet lângă geam, m-am suit pe el 
şi am dat obloanele de perete. 


21 


Grajdurile se aflau înspre vest; spre nord era poarta masivă de fier 
care îi împiedica pe străini să treacă. Era închisă şi zăvorâtă; şi chiar 
lângă ea stăteau trei străjeri de-ai noştri, înarmaţi. 

Dincolo de drugii ghintuiţi, pe stradă era multă mişcare: o ceată 
de călugări dominicani care veneau pe jos din împrejurimile mănăstirii 
San Marco, un cardinal în caleaşca lui aurită, negustori călări. Şi oa¬ 
menii lui Roberto - vreo douăzeci la ora aceea a dimineţii, înainte 
ca veştile aduse de Passerini să se răspândească în oraş. Unii stăteau 
înşiraţi pe marginile Viei Larga, alţii în faţa porţii de fier din dreptul 
grajdurilor. Se uitau spre casa noastră cu priviri de şoimi care aşteaptă 
să apară prada. 

Unul dintre ei strigă înflăcărat la trecători: 

— Aţi auzit? Papa a căzut! Roma se află în mâinile împăratului! 

La intrarea cea mare a palatului se afla un drapel cu blazonul fami¬ 
liei Medici, arborat cu mândrie peste tot prin oraş: şase bile roşii, şase 
palie, aşezate în rânduri pe un scut aurit. Palie, palie! era strigătul nostru 
de luptă, vorbele de pe buzele susţinătorilor noştri atunci când ridicau 
săbiile în apărarea noastră. 

In timp ce mă uitam pe geam, un vopsitor de lână, plin de pete 
de un albastru închis pe mâini şi pe tunica zdrenţăroasă, se cocoţă 
pe umerii tovarăşului său şi trase jos flamura, în strigătele aprobatoare 
ale celorlalţi. Un al treilea bărbat apropie o torţă de stindard şi-i dădu 
foc. Trecătorii îşi încetineau paşii şi căscau gura. 

— Abbasso le palie! strigă vopsitorul, iar cei din jurul lui reluară 
lozinca: 

— Jos bilele! Moarte familiei Medici! 

In toiul acestui tumult, porţile de fier se întredeschiseră, iar Agos- 
tino - curierul mătuşii Clarice - se strecură afară neobservat. Dar când 
poarta se închise zăngănind în urma lui, vreo câţiva oameni aruncară 
cu pietre în el. Băiatul îşi feri capul cu mâinile şi o luă la fugă, pier- 
zându-se în mulţime. 

M-am aplecat cât am putut de mult peste pervaz. In spatele şuvi¬ 
ţelor de fum care se ridicau din flamura arzândă, vopsitorul mă pândea; 
faţa îi era aprinsă de ură. Dacă ar fi putut să ajungă până la fereastră, 
m-ar fi înşfăcat - pe mine, o fetiţă nevinovată de opt ani - şi mi-ar 
fi împrăştiat creierii pe caldarâm. 

— Abbasso le palie! urlă el către mine. 


22 


M-am tras îndărăt. Nu puteam alerga la Clarice să mă liniştească - 
n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi avut vreme. Voiam să-l văd pe vărul meu 
Piero; pe el nu-1 speria nimic, nici măcar crunta lui mamă... Şi era 
singurul om în care aveam încredere. Nu l-am găsit la lecţii, în sala 
de studiu a băieţilor, drept care am fugit spre bibliotecă. 

Aşa cum bănuisem, Piero se afla acolo. Ca şi mine, era extrem 
de studios, cerându-le de multe ori profesorilor mai mult decât ştiau 
ei şi în consecinţă ne găseam adesea înghesuiţi unul intr-altul în spatele 
aceleiaşi cărţi. Avea încă, la cei şaisprezece ani ai lui, nişte obraji delicaţi 
de copil, încadraţi de bucle, şi, spre deosebire de mine, o fire blândă 
şi ingenuă. Aveam încredere în el ca în nimeni altcineva şi-l adoram 
cu o dragoste de soră. 

Piero şedea pe podea cu picioarele încrucişate şi se uita cu ochii 
mijiţi în tomul gros pe care-1 ţinea în poală. Era cu totul absorbit de 
lectură şi cât se poate de liniştit. îmi aruncă o privire scurtă şi imediat 
se întoarse la carte. 

— Ţi-am spus că a venit Passerini de dimineaţă, am zis eu. Sunt 
veşti foarte rele. Papa Clement a căzut. 

Piero oftă liniştit şi-mi povesti despre impasul în care se afla papa; 
aflase şi el de la bucătăreasă. La Roma este un pasaj secret care duce 
din Vatican la fortăreaţa cunoscută drept castelul Sânt Angelo. Soldaţii 
răzvrătiţi ai împăratului se uniseră cu opozanţii familiei Medici şi 
atacaseră palatul papal. Prins pe nepregătite, papa Clement scăpase 
cu fuga - cu roba fluturându-i ca aripile unei porumbiţe speriate - 
prin pasaj, în fortăreaţă. Acolo se afla acum, ţinut prizonier în adă- 
postu-i fortificat de soldaţii batjocoritori. 

Piero nu era deloc tulburat de toate acestea. 

— întotdeauna am avut duşmani, spuse el. Vor să-şi impună 
propria conducere. Papa a ştiut în permanenţă, dar mama spune că 
a fost neglijent şi că n-a observat semnele clare de furtună. Ea l-a aver¬ 
tizat, dar n-a vrut s-o asculte. 

— Dar cu noi ce-o să se-ntâmple? am întrebat eu, enervată de faptul 
că-mi tremura vocea. Piero, sunt nişte oameni afară care ne ard fla¬ 
mura! Strigă că ne vor trimite la moarte! 

Mă luă de mână. L-am lăsat să mă tragă în jos, ca să mă aşez lângă 
el pe marmura rece. 


23 


— Cat, îmi spuse el blând şi mângâietor. întotdeauna am ştiut 
că rebelii vor vrea să profite de o asemenea situaţie, dar nu sunt orga¬ 
nizaţi. O să treacă nişte zile până o să reacţioneze. Până atunci, o să 
fim plecaţi la una din vilele noastre de la ţară, iar mama şi cu Passerini 
vor fi hotărât ce e de făcut. 

— Dar cum o să ajungem la ţară? am spus eu trăgându-mă de 
lângă el. Mulţimea n-o să ne lase nici să ieşim din casă! 

— Cat, mă dojeni el cu blândeţe. Ăştia-s numai nişte zurbagii. 
Până se lasă noaptea o să se plictisească şi-o să plece. 

Până să mai apuce să-mi spună şi altceva, l-am întrebat: 

— Cine-i fiul astrologului? Mama ta l-a trimis pe Agostino să-l 
aducă încoace. 

Ascultă aceste vorbe cu o umbră de mirare. 

— Păi, ar fi băiatul cel mare al lui Ser Benozzo, Cosimo. 

Am clătinat din cap, mărturisindu-mi neştiinţa. 

— Cei din familia Ruggieri au fost întotdeauna astrologii noştri, 
îmi explică Piero. Ser Benozzo îl sfătuia pe Lorenzo ilMagnifico. Unii 
spun că fiul lui, Cosimo, e un fel de copil-minune şi un vrăjitor 
foarte puternic. Alţii spun că, de fapt, astea sunt zvonuri lansate de 
Ser Benozzo însuşi, ca să sprijine afacerile familiei. 

— Dar mătuşa Clarice nu prea crede în asemenea lucruri, l-am 
întrerupt. 

— Nu, încuviinţă el gânditor. Cosimo i-a scris mamei o scrisoare 
cu ceva mai bine de o săptămână în urmă. îşi oferea serviciile; spunea 
că o să vină mari nenorociri şi că ea o să aibă nevoie de ajutorul lui. 

— Şi ea ce-a făcut? am întrebat eu intrigată. 

— O ştii pe mama. A refuzat să-i răspundă, pentru că s-a simţit 
insultată că o persoană aşa de tânără - un băieţandru, cum îi zicea 
ea - poate să îndrăznească să creadă că ea are nevoie de ajutorul unuia 
ca el. 

— Părintele Domenico spune că asta-i lucrarea diavolului. 

Piero plescăi dispreţuitor din limbă: 

— Magia nu are nimic păcătos în ea - decât dac-o foloseşti ca să 
faci rău cuiva - şi nu e o superstiţie, e o ştiinţă. Poate fi folosită ca 
să faci leacuri, nu otrăvuri. Uite, îmi arătă el cu mândrie coperta tomu¬ 
lui pe care îl ţinea în braţe, în aşa fel încât să-i pot vedea titlul. îl 
citesc pe Ficino. 


24 


— Pe cine? 

— Marsilio Ficino. A fost preceptorul lui Lorenzo il Magnifico. 
Bătrânul Cosimo l-a angajat ca să traducă Corpus Hermeticum, un 
vechi tratat de magie. Ficino era genial şi asta-i una dintre cele mai 
bune lucrări ale lui. De vita coelitus comparanda, sublinie el titlul. 
Dobândirea vieţii din ceruri. Ficino a fost un astrolog excelent şi a înţe¬ 
les faptul că magia e o putere naturală. 

începu să traducă, şovăitor, din latină: 

— Folosind puterea astrelor, magii au fost primii care s-au închinat 
pruncului Isus. Atunci, de ce să ne temem de numele de mag, un nume 
pe care îl pomeneşte Evanghelia? 

— Deci fiul astrologului vine să ne aducă ajutor, am pus eu. Ajutor 
de la astrele Domnului. 

— Da, încuviinţă Piero liniştitor. Dar şi dacă n-ar veni el, tot n-am 
avea necazuri. Chiar dacă mama se plânge, tot o să mergem la ţară 
până o să fie totul bine din nou. 

M-am lăsat convinsă - pentru moment. M-am cuibărit pe podea, 
lipită de verişorul meu, şi l-am ascultat citind latineşte. Am stat aşa 
până când roaba mătuşii Clarice, Leda - palidă, încruntată şi însărci¬ 
nată aproape de soroc - se arătă în uşă. 

— Aici erai, îmi făcu ea semn nerăbdătoare. Vino imediat, Cate- 
rina. Madonna Clarice te aşteaptă. 

Astrologul era un tânăr înalt şi slab, de vreo optsprezece ani cel 
mult, dar avea tunica cenuşie şi atitudinea sumbră a unui membru 
al Sfatului Bătrânilor. Obrajii bolnăvicios de albi îi erau ciupiţi de 
vărsat, iar părul îi era atât de negru, încât bătea în albastru; îl purta 
drept şi pieptănat pe spate, dezvelindu-i rădăcinile care formau un 
unghi ascuţit pe mijlocul frunţii. Ochii erau şi mai negri şi avea o 
privire matură şi pătrunzătoare care mă fascina şi mă înspăimânta. 
Era urât: nas coroiat, buze strâmbe, urechi prea mari. Şi totuşi nu 
voiam să-mi iau ochii de la el. Stăteam şi căscam gura ca un copil prost 
şi necioplit. 

— Stai acolo, Caterina, în lumină, îmi spuse mătuşa Clarice. Nu, 
lasă reverenţa şi stai nemişcată. Leda, închide uşa după tine şi aşteaptă 
pe hol până te chem. Să nu fiu întreruptă. 


25 


Vorbea pe un ton distrat şi ciudat de blând. După ce-i aruncă 
stăpânei sale o privire îngrijorată, Leda se furişă afară şi închise înce¬ 
tişor uşa. 

Am păşit în pata de soare pe care o lăsa fereastra pe podea şi am 
rămas cuminte acolo, la câţiva paşi de Clarice, care şedea lângă căminul 
fără foc. Mătuşa era probabil cea mai influentă femeie din Italia şi 
suficient de în vârstă ca să fie mama acestui tânăr, dar prezenţa lui - 
calmă şi concentrată, ca a unei vipere înainte de atac - era mai puter¬ 
nică; până şi Clarice, deprinsă de multă vreme cu prezenţa regilor şi 
pontifilor, se temea de el. 

— Ea e fata, spuse ea. E un copil obişnuit, dar în general e 
ascultătoare. 

— Donna Caterina, este o onoare pentru mine să vă cunosc, spuse 
oaspetele. Sunt Cosimo Ruggieri, fiul lui Ser Benazzo, astrologul. 

înfăţişarea îi era respingătoare, dar glasul îi era frumos şi profund, 
îmi venea să închid ochii şi să-l ascult ca pe o muzică. 

— Consideraţi că sunt medic, spuse Ser Cosimo. Aş vrea să fac 
un scurt examen al persoanei dumneavoastră. 

— O să mă doară? l-am întrebat. 

Ser Cosimo îşi lărgi un pic zâmbetul, dezvelind nişte dinţi strâmbi. 

— Câtuşi de puţin. Deja o parte e rezolvată; văd că sunteţi destul 
de scundă pentru vârsta dumneavoastră, iar mătuşa dumneavoastră 
îmi spunea că aţi fost rareori bolnavă. Este adevărat? 

— Da, am răspuns eu. 

— Aleargă mereu prin grădină, interveni Clarice cu voce stinsă. 
Călăreşte la fel de bine ca băieţii. încă de când avea vreo patru ani 
nu puteam s-o dezlipim de lângă cai. 

— îmi permiteţi...? ceru delicat voie Ser Cosimo. Aţi putea să 
vă ridicaţi puţin fustele ca să vă pot examina picioarele, Caterina? 

Am lăsat ochii în jos, uluită şi ruşinată, dar mi-am ridicat tivul 
rochiei întâi deasupra gleznelor, şi apoi - la îndemnul lui blând - 
până la genunchi. 

Ser Cosimo dădu din cap aprobator: 

— Picioare foarte puternice, aşa cum şi era de aşteptat. 

— Şi coapsele sunt la fel, am adăugat eu lăsându-mi rochia în 
jos. Influenţa lui Jupiter. 

Păru intrigat şi îşi apropie faţa de mine, cu un uşor zâmbet: 


26 


— Aţi studiat asemenea lucruri? 

— Puţin de tot, i-am răspuns. 

Nu i-am spus că tocmai îl ascultasem pe Piero citindu-mi atributele 
lui Jupiter, conform lui Ficino. 

Mătuşa Clarice ne întrerupse pe un ton detaşat: 

— Dar la ea Jupiter este retrograd. 

Ser Cosimo rămase cu privirea-i pătrunzătoare aţintită asupra mea: 

— n Balanţă, în Casa a treia. Dar există căi să-i întărim influenţa. 

— îmi cunoaşteţi horoscopul natal, Ser Cosimo? am îndrăznit 
să-l întreb. 

— M-am ocupat o bucată de vreme de el, răspunse el. Prezintă 
o mulţime de provocări şi o mulţime de oportunităţi. Pot să vă întreb 
ce aluniţe aveţi? 

— Am două pe faţă. 

Ser Cosimo se lăsă pe vine, ceea ce îi aduse ochii la nivelul ochi¬ 
lor mei: 

— Arătaţi-mi-le. 

Mi-am dat deoparte de pe obrazul drept părul castaniu spălăcit. 

— Aici şi aici, am arătat eu la tâmplă, la rădăcina părului, şi undeva 
între maxilar şi ureche. 

Ser Cosimo trase adânc aer în piept şi se întoarse spre mătuşa Clarice 
cu o expresie gravă pe chip. 

— E rău? întrebă ea. 

— Nu într-atât de rău încât să nu putem corecta, răspunse el. O 
să mă întorc mâine la aceeaşi oră, cu nişte talismane şi ierburi pentru 
protecţia ei. Trebuie să le folosiţi după indicaţiile mele precise. 

— Pentru mine şi fiii mei, nu numai pentru ea, adăugă Clarice 
grăbită. 

Fiul astrologului îi aruncă o privire pătrunzătoare: 

— Bineînţeles. Pentru toţi cei care au nevoie. Dar, adăugă el cu 
o undă de ameninţare în ton, asemenea lucruri nu au nici un efect 
decât dacă sunt folosite exact cum e prevăzut... şi exact pentru cine 
sunt create. 

— Desigur, Ser Cosimo, consimţi Clarice lăsând privirea în jos 
intimidată - şi furioasă pe sine însăşi că se simţea intimidată. 


27 



— Bine, spuse el şi făcu o plecăciune de bun rămas. Dumnezeu 
să vă aibă în pază, Donna Clarice, adăugă el respectuos. Şi pe dumnea¬ 
voastră, Donna Caterina. 

In timp ce ieşea pe uşă, am murmurat un salut de despărţire. Era 
ciudat să vezi un tinerel mişcându-se ca un om în vârstă. Mulţi ani 
mai târziu afirma că la vremea aceea avea cincisprezece ani. Recursese 
la o vrajă, pretindea el, ca să pară mai bătrân, pentru că ştia că altfel 
Clarice nu l-ar fi luat în seamă. 

De îndată ce astrologul nu mai putu să ne audă, mătuşa Clarice 
spuse: 

— Am auzit multe zvonuri despre băiatul ăsta al lui Benazzo. 
Priceput, nimic de zis... Priceput la invocat demoni şi la fabricat otr㬠
vuri. Am auzit că tatăl lui e disperat. 

— Nu-i un om bun? am întrebat eu timid. 

— E un om foarte rău. Dar acum avem nevoie de el. 

îşi îngropă faţa în mâini şi începu să-şi frece tâmplele. 

— Se duce totul de râpă. Roma, papa, Florenţa. Nu-i decât o 
chestiune de timp până se răspândesc veştile în tot oraşul. Şi atunci... 
Iadul o să înghită tot. Trebuie să-mi dau seama ce-i de făcut până 
atunci... 

Mi s-a părut că o aud plângând, dar îşi veni repede în fire şi deschise 
ochii. 

— Du-te în camera ta şi studiază. Astăzi nu ai lecţii, dar ai face 
bine să stai liniştită. N-am de gând să rabd vânzoleală azi. 

Am ieşit din sala cea mare. Dar în loc să o ascult pe mătuşa şi să 
urc în camera mea, am zbughit-o în curte. Acolo l-am găsit pe fiul 
astrologului, care se îndrepta sprinten spre grădină. 

— Ser Cosimo! Aşteptaţi! l-am strigat eu. 

Se opri şi se întoarse spre mine. Avea o expresie amuzată şi deloc 
surprinsă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă o fetiţă de opt ani cum 
aleargă cu răsuflarea tăiată după el. 

— Caterina, mi se adresă el cu o familiaritate ciudată. 

— Nu puteţi pleca, i-am spus. Afară sunt nişte oameni care vor 
să ne omoare. Chiar dacă acuma scăpaţi cu bine de aici, n-o să vă 
mai puteţi întoarce. 

Se aplecă spre mine până când ajunse cu faţa în dreptul feţei mele: 


28 


— Dar o să scap cu bine de aici, mă asigură el. Şi o să mă întorc 
mâine. Trebuie să mă aştepţi singură în curte sau în grădină. Avem 
de discutat nişte lucruri, nişte secrete neplăcute. Dar nu astăzi. Nu e 
ora propice. 

In timp ce vorbea, privirea i se înăspri, de parcă ar fi văzut apro- 
piindu-se un mare pericol. Se îndreptă de şale şi spuse: 

— Dar n-o să se întâmple nimic rău. O să am eu grijă. O să vorbim 
mâine. Dumnezeu să te aibă în pază, Caterina. 

Se întoarse şi se îndepărtă cu paşi mari. 

M-am luat după el, dar mergea mai repede decât puteam eu să 
alerg. In câteva secunde ajunse la intrarea grajdurilor, în dreptul porţii 
celei mari care se deschidea în Via Larga. M-am tras înapoi speriată. 

Palatul era o fortăreaţă cu ziduri groase de piatră; intrarea principală 
era o uşă impenetrabilă de bronz, poziţionată pe mijlocul clădirii. Spre 
vest se întindeau grădinile şi grajdurile, care puteau fi văzute din stradă 
printr-o poartă de fier orientată spre nord, care începea chiar unde 
se terminau zidurile citadelei. 

Chiar sub poartă stăteau şapte străjeri înarmaţi, supraveghind pru¬ 
dent din ochi mulţimea adunată de cealaltă parte a drugilor groşi de 
fier. Când mă uitasem pe fereastra de la etaj, erau vreo şase oameni 
care-şi pierdeau vremea lângă poarta dinspre apus. Acum, mai bine 
de douăzeci şi cinci de ţărani şi negustori stăteau şi căscau gura la gărzi. 

Un grăjdar îi dădu lui Ser Cosimo hăţurile unei iepe negre şi lu¬ 
cioase. La vederea astrologului, din gloată se auziră câteva fluierături. 
Careva aruncă o piatră care ricoşă într-unul din drugii porţii şi lovi 
ţărâna la câţiva paşi de ţintă. 

Ser Cosimo îşi îndreptă calm calul spre poartă. Acesta bătu din 
copită şi-şi întoarse capul de la oamenii care aşteptau. Unul dintre 
aceştia strigă: 

— Abbasso le palie! 

— Ce, zbieră altul, te-au adus aici ca să-i sugi scula cardinalului? 

— Şi boaşele 1 lui de slugoi al familiei Medici! Abbasso le palie! 

Gălăgia atrase alţi oameni care stăteau şi căscau gura de cealaltă 
parte a străzii şi care alergară lângă cei de la poartă. Strigătele se înteţiră. 

1 Joc de cuvinte bazat pe polisemia cuvântului palia — „bilă", dar şi „testi¬ 
cul". (N. tr.) 


29 



Abbasso le palie. 

Abbasso le palie. 

Oamenii ameninţau cu pumnii ridicaţi şi-şi băgau mâinile printre 
drugii de fier ca să-i înşface pe cei dinăuntru. Iapa necheză şi-şi arătă 
albul ochilor. 

Ser Cosimo nu-şi pierdu nici o clipă calmul. Neclintit şi senin, 
păşi spre barele de metal printr-o ploaie de pietre. Nici una nu-1 atinse, 
dar gărzile nu avură acelaşi noroc: se străduiau să-şi apere feţele, scui¬ 
pând blesteme. Unul dintre ei alergă şi trase zăvorul, urnind poarta 
grea, în timp ce ceilalţi scoaseră săbiile şi formară un zid în faţa lui 
Ser Cosimo. Străjerul de la poartă se uită peste umăr la el: 

— Sunteţi nebun, domnule, zise el. O să vă facă fărâme. 

Am ieşit din ascunzătoare şi am alergat lângă el. 

— Nu-i faceţi rău! am strigat eu către mulţime. Nu-i de-ai noştri! 

Ser Cosimo lăsă frâul calului speriat şi îngenunche prinzându-mă 
de umeri. 

— Du-te înăuntru, Catherine, îmi spuse el. ( Catberine , numele 
meu într-o limbă străină.) Ştiu ce fac. N-o să păţesc nimic. 

Pe când termina de vorbit, o piatră îmi şterse umărul. M-am cl㬠
tinat; Ser Cosimo o văzu. Iar ochii lui... 

Ochii diavolului, îmi venea să spun, dar poate că trebuia să spun 
ochii Domnului. Pentru că diavolul poate să te înşele şi să te ispitească, 
dar numai Dumnezeu împarte moartea şi numai El poate să facă un 
om să sufere pe vecie. 

Aşa era privirea pe care am văzut-o în ochii lui Ser Cosimo. M-am 
lămurit că era în stare să ucidă fără cea mai mică remuşcare dacă era 
stăpânit de ură adevărată. Şi totuşi, nu privirea aceea mă neliniştea. 
Ci faptul că eram conştientă de ea şi totuşi mă simţeam în continuare 
atrasă de astrolog; faptul că o cunoşteam şi totuşi nu voiam să-mi 
iau ochii de la el. 

Privirea aceea funestă năuci gloata. Brusc, ploaia de pietre încetă. 
Când se înstăpâni şi tăcerea, Ser Cosimo strigă cu glas limpede şi 
puternic: 

— Sunt Cosimo Ruggieri, fiul astrologului. Mai loviţi-o, dacă 
îndrăzniţi. 


30 


Atât şi nimic mai mult. învăluit parcă într-o aură întunecată, Ser 
Cosimo încălecă şi străjerul deschise poarta. Magicianul trecu prin 
ea şi mulţimea se despărţi ca să-i facă loc. 

Poarta se închise la loc cu un zăngănit şi străjerul puse zăvorul. 
Parcă dăduse un semnal: gloata se întoarse la viaţă şi începu iar să arunce 
cu pietre şi cu blesteme în gărzi. 

Dar fiul astrologului trecu neatins, cu fruntea sus, cu umerii drepţi 
şi neclintiţi. în timp ce zurbagiii îşi îndreptau atenţia spre porţile pala¬ 
tului, el se îndepărtă şi curând dispăru din raza privirii mele. 


Doi 

Amintirile mele din Florenţa sunt înceţoşate de teroare, de boală, 
de distanţă şi timp, dar unele impresii din trecutul acela îndepărtat 
îmi sunt încă foarte vii în minte. Dangătul clopotelor bisericilor, de 
exemplu: mă trezeam, mâneam şi mă rugam în sunetul clopotelor 
de la Catedrala San Lorenzo, unde se odihnesc rămăşiţele strămoşilor 
mei; de la Santa Maria del Fiore, cu cupola ei gigantică, ce sfidează 
legile fizicii; de la San Marco, unde se adăpostea pe vremuri Savo- 
narola, călugărul nebun. Mai aud şi-acum mugetul adânc al clopotului 
numit Vaca, atârnat în marele Palazzo della Signoria, sediul guver¬ 
nului Florenţei. 

îmi amintesc şi încăperile din copilăria mea, mai ales capela fami¬ 
liei. Pe zidurile de deasupra stranelor în care stătea corul erau înfăţişaţi 
strămoşii mei, călărind pe cai bogat împodobiţi, în capodopera lui 
Gozzoli, Procesiunea Magilor. Pictura acoperea trei ziduri. Mie îmi 
înflăcăra imaginaţia cel dinspre est, căci era zidul magului Gaspar, 
cel care se călăuzise după Steaua de la Betleem. Strămoşii mei călăreau 
chiar în spatele lui, învăluiţi în fascinante umbre purpurii, aurii şi 
albastre. 

Pictura fusese comandată pe timpul lui Piero cel Bolnav de Gută. 
El călărea chiar în spatele lui Gaspar; stră-străbunicul meu era un 
bărbat de vreo cincizeci de ani, sobru, cu buzele strânse; mergea în 
faţa tatălui său, Cosimo, bătrân, dar viclean. în urma lor venea fiul 
său, Lorenzo il Magnifico. La vremea aceea avea numai unsprezece 
ani. Era un băiat urâţel, cu buza de jos foarte groasă şi cu un nas grozav 


31 


de coroiat. Şi totuşi era ceva frumos în ochii care priveau pieziş în 
sus, în inteligenţa lor limpede şi concentrată, ceva care mă făcea să-mi 
doresc cu ardoare să-l mângâi pe obraz. Dar era pictat în partea de 
sus a zidului şi nu ajungeam până la el. De multe ori m-am căţărat 
pe un scaun de cor când nu era nimeni în capelă, dar nu reuşeam să 
ating decât marginea de jos a frescei. Mi se spunea adesea că am mintea 
lui ageră şi mă simţeam înrudită cu el. Tatăl său murise când el era 
tânăr, şi-i lăsase conducerea cetăţii; nu după multă vreme, fratele său 
adorat era asasinat, lăsându-1 cu adevărat singur pe lume. 

Dar Lorenzo era înţelept. Privirea lui de copil era sobră şi calmă. 
Şi era îndreptată nu asupra tatălui său, Piero, sau a bunicului său, 
Cosimo, ci chiar asupra lui Gaspar, cel cu plete aurii, magul care căl㬠
torise cu Steaua. 

In seara aceea, la vecernie, tânărul Lorenzo se uita în jos, spre mine. 
Unchiul Filippo lipsea, dar mătuşa Clarice era acolo, cu faţa acoperită 
de un văl negru de mătase, care-i îmblânzea trăsăturile încordate. 
Se ruga în şoaptă, cu un ochi deschis, şi privirea ei monoculară alu¬ 
neca mereu în spate, spre uşa deschisă. In timpul întrevederii cu Ser 
Cosimo păruse mai blândă, dar timpul scurs de atunci îi adusese 
înapoi duritatea. 

Chiar lângă ea, în dreapta, era vărul meu Ippolito, înalt şi drept; 
de curând pieptul şi spatele i se lăţiseră, aşa încât acum arăta ca un 
bărbat adevărat. Era ars de soare de la vânătoare şi îşi lăsase mustaţă 
şi barbişon, ceea ce-i punea în valoare ochii întunecaţi şi-l făcea să 
arate nemaipomenit de chipeş. Era bun cu mine - la urma urmei, 
într-o bună zi aveam să ne căsătorim şi să conducem împreună Flo¬ 
renţa -, dar acum avea optsprezece ani şi începuse să fie atras de femei. 
Iar eu nu eram decât o fetiţă urâţică. 

Alessandro, mai tânăr decât el cu doi ani, stătea lângă el, mur- 
murându-şi rugăciunile cu ochii larg deschişi. Fratele meu vitreg, 
Sandro, fiul unei roabe africane, era taciturn, avea sprâncene negre, 
groase şi buze pline. Oricât i-am studiat trăsăturile greoaie, moro¬ 
cănoase, n-am reuşit niciodată să găsesc cel mai mic semn că avem 
acelaşi sânge. Sandro era perfect conştient că nu avea frumuseţea fizică 
şi farmecul vărului său mai în vârstă. Relaţia lor începuse să stea sub 
semnul competiţiei, şi totuşi erau nedespărţiţi, legaţi fiind prin poziţia 
lor specială. 


32 


în capelă, Ginevra se ruga umăr la umăr cu Clarice, chiar în stânga 
ei, avându-1 alături de ea pe micuţul Roberto; lângă el erau Leone şi 
Tommaso, apoi dragul meu Piero. Până şi el, care mai devreme fusese 
atât de nepăsător faţă de spaimele mele, devenise tăcut şi gânditor de 
când grămada de oameni de la porţi se mărise. 

Nu-mi amintesc mare lucru din slujba din seara aceea - doar vocea 
puternică, de alto, a mătuşii Clarice cântând psalmii şi glasul tremurat, 
de tenor, al preotului intonând Kyrie eleison. 

Tocmai începuse să rostească binecuvântarea, când mătuşa Clarice 
întoarse scurt capul. Afară, pe coridor, apăruse unchiul Filippo, cu 
bereta în mână. 

Era un bărbat aspru, cu obrajii scofâlciţi şi cu părul cărunt tuns 
scurt, în stilul senatorilor romani; când văzu privirea lui Clarice, chipul 
i se înăspri şi mai tare. Mătuşa îi făcu repede semn Ginevrei: 

— Pleacă, pleacă. Ia copiii cu tine. Şi pe ei doi, îi arătă ea cu capul 
pe Ippolito şi Alessandro. 

Mâna preotului tăie aerul orizontal, încheind semnul crucii. Şi 
el văzuse mulţimea adunată la porţi, aşa că ieşi grăbit prin uşa de 
lângă altar. 

Clarice se trase într-o parte, lăsând-o pe Ginevra să mâne copiii 
spre uşă. In acelaşi timp unchiul Filippo intră în capelă. Fiind ultima 
din şirul de copii, am rămas în urmă. Sandro îi urmă cuminte pe cei¬ 
lalţi, dar Ippolito ieşi din grup şi se opri în faţa lui Clarice: 

— Eu rămân, spuse el. Filippo aduce veşti importante, nu-i aşa? 

Chipul lui Clarice se încruntă, ceea ce o făcu pe Ginevra să se 
străduiască şi mai tare să-i scoată pe copii de-acolo. Eu m-am strecurat 
sub o strană, arzând de nerăbdare să aud veştile aduse de unchiul meu. 

Filippo veni lângă soţia lui. 

— Te rog, Ippolito, spuse el blând. Am nevoie să fiu o clipă singur 
cu ea. 

Aşteptă până ce Ginevra scoase toţi băieţii din capelă. 

— O să auzi totul la timpul potrivit, adăugă el. 

— Acum e timpul potrivit, îşi înfruntă Ippolito mătuşa şi unchiul. 
Am stat cuminte şi m-am uitat cum Passerini îi înstrăinează pe oameni 
de noi. Nu mai pot să am răbdare. înţeleg că aţi cerut sprijin armat, 
continuă el răsuflând adânc. Cum stăm? 


33 


— Suntem într-o situaţie complicată, spuse Filippo. Şi-o să-ţi spun 
tot ce-am aflat în seara asta. Dar mai întâi o să am o discuţie între 
patru ochi cu soţia mea. 

O vreme se uitară unul la celălalt; unchiul Filippo era neclintit 
ca o stâncă. Până la urmă, Ippolito pufni dezgustat, se întoarse şi ieşi 
în fugă după ceilalţi. 

Filippo o conduse pe Clarice spre o bancă. în timp ce se aşezau, 
mătuşa îşi ridică vălul şi spuse copleşită: 

— Aşa. Deci suntem pierduţi. 

Filippo încuviinţă din cap. 

Clarice sări în picioare izbucnind: 

— Ne-au părăsit deja? 

în tonul ei furia se amesteca cu dezamăgirea. Ştiuse ce fel de veşti 
o să-i aducă Filippo, şi totuşi sperase în taină, cu disperare, că nu vor 
fi veştile la care se aştepta. 

Filippo rămase aşezat. 

— Se tem. Fără sprijinul lui Clement... 

— Blestemaţi să fie! 

Filippo o apucă de braţ, dar ea se scutură furioasă. 

— Laşii! Blestemat să fie împăratul, blestemat să fie Passerini... 
Şi blestemat să fie papa! 

— Clarice! strigă Filippo la ea. 

O apucă din nou de braţ şi de data asta ea nu şi-l mai trase şi se 
trânti înapoi pe bancă. 

Chipul i se schimonosi într-un spasm de durere şi dintr-odată 
pe obraji şi pe piept începură să-i curgă lacrimi ce sclipeau ca diaman¬ 
tele în lumina lumânărilor. Imposibilul se produsese: mătuşa Clarice 
plângea. 

— Blestemaţi să fie cu toţii , spuse ea. Sunt nişte idioţi, până la unul. 
întocmai ca tata, care a pierdut oraşul din prostie. Şi acum am să-l 
pierd şi eu. 

Filippo îi puse o mână pe umăr şi aşteptă răbdător să se liniştească. 
Apoi îi şterse lacrimile şi o întrebă încetişor: 

— Atunci o să vorbeşti tu cu ei? 

— Ce altceva pot să fac? admise ea dând neajutorată din mână. 

îl mângâie pe Filippo pe obraz cu un zâmbet fugar, amar. Unchiul 
îi luă mâna şi i-o sărută cu neprefăcută tandreţe. 


34 


Zâmbetul lui Clarice se stinse brusc. 

— Nu am de gând să negociez decât cu Capponi personal, spuse 
ea. Trebuie să-l găseşti în seara asta - mâine-dimineaţă o să fie prea 
târziu. La vremea aceea o să înceapă vărsarea de sânge. 

— n seara asta, repetă Filippo. O să am grijă. 

— Discutăm în termenii mei , preciză Clarice. O să scriu totul pe 
hârtie; nu vreau să apară nici o neînţelegere. Cunoşti deja condiţia 
mea, adăugă ea privindu-1 cu subînţeles. 

— Clarice, făcu Filippo, dar ea îi puse degetul pe buze. 

— N-o să-mi facă nici un rău, Lippo. Nu pe mine mă vor. Când 
o să se termine totul, o să vin şi eu după voi. 

— Nu te las singură, spuse el. 

— O să fiu apărată, insistă ea. In cel mai bun mod, mai bine decât 
de soldaţi. Mâine vine fiul astrologului - magicianul, Cosimo. O să 
mă întâlnesc cu el înainte de Capponi. 

Filippo se trese îndărăt: 

— Cosimo Ruggieri? Băiatul lui Benazzo? Cel cu inima neagră? 

— Ştia, Lippo. Ştia ziua şi ora când avea să cadă Clement. A 
încercat să mă avertizeze acum câteva săptămâni, dar nu l-am ascultat. 
Ei, acum o să-l ascult. 

— Clarice, se zice că lucrează cu demoni, că... 

— Ştia data şi ora, îl întrerupse ea. Nu mă pot lipsi de un aseme¬ 
nea aliat. 

— O să mă asigur totuşi că ai cei mai buni oameni şi cele mai 
bune arme, cedă unchiul tulburat. 

Clarice îl răsplăti cu un zâmbet rece şi ironic. 

— Am cea mai bună asigurare cu putinţă, Lippo. Am moşteni¬ 
torii. Hai, făcu ea ridicându-se şi luându-şi soţul de mână. Am nevoie 
de hârtie şi de pană. Capponi trebuie să primească scrisoarea mea în 
seara asta. 

Filippo ieşi după ea. M-am târât şi eu afară de sub strană, dar am 
rămas în capelă. 

Ştia. Ştia ziua şi ora. 

Dacă Ser Cosimo ar fi reuşit s-o convingă pe Clarice de ştiinţa 
lui în urmă cu câteva săptămâni, ar fi putut fi papa Clement pus în 
gardă? Mai mult: dacă mama mea ar fi fost avertizată că o să aibă de 
suferit la naşterea mea, n-ar fi consultat un medic mai din timp? Ar 


35 


fi putut tatăl meu să fie avertizat să-şi îngrijească sănătatea? Ar fi putut 
vieţile amândurora să fie salvate? 

Nu încape îndoială că Domnul ar fi vrut să-i salveze pe părinţii 
mei şi pe papă. El nu i-ar fi luat cu siguranţă în nume de rău unui 
copil speriat faptul că încearcă să găsească apărare, chiar dacă o căuta 
la un om care vorbea cu demonii. 

Avem de discutat nişte lucruri, nişte secrete neplăcute. 

M-am uitat la Gaspar, magul de la Răsărit, tânăr şi superb, călare 
pe calul lui alb. Dar nu-mi reţinu prea mult atenţia: mă captivă copilul 
Lorenzo - un băieţandru urât, singuratic, genial, obligat de soartă să 
se înăsprească înainte de vreme. Lorenzo, care nu băga pe nimeni în 
seamă şi-şi concentra privirea asupra magului. 

A doua zi de dimineaţă m-au trezit zgomotele unui du-te-vino 
domestic, insuportabil de alert, dar tăcut. Obişnuitele discuţii vioaie 
ale servitorilor deveniseră şoapte scurte; paşii le erau înăbuşiţi. Nu 
se auzeau nici măcar bucătăreasa şi spălătoarea de vase zăngănind oalele 
şi farfuriile în bucătărie. 

Ginevra mă îmbrăcă în grabă şi plecă. Ar fi trebuit să mă duc direct 
jos, la masa de dimineaţă, dar ştiam că deja cameristele sunt plecate 
la treburile lor, aşa că m-am îndreptat spre dormitorul lor. Am tras 
un taburet lângă fereastră, m-am suit pe el şi m-am uitat în jos. 

Mulţimea era acum alcătuită din altfel de oameni. Cu o zi în urmă 
erau ţărani şi negustori neînarmaţi. Astăzi, oamenii erau de neam bun 
şi purtau săbii scurte la şold; stăteau în rânduri disciplinate, formând 
o baricadă în jurul palatului. Circulaţia pe Via Larga era blocată dato¬ 
rită sentinelelor care verificau fiecare trecător în parte. 

Tulburată, am plecat de la fereastră şi m-am dus jos, să-l caut pe 
Piero. L-am găsit în apartamentul băieţilor, unde Ginevra tocmai scotea 
un teanc de lucruri împăturite dintr-un dulap. Se întoarse să le pună 
intr-un cufăr pe jumătate plin şi mă văzu stând în uşă. 

Mă holbam la grămada de haine băieţeşti din braţele ei. In spatele 
Ginevrei, Leda stătea pe un scăunel şi împăturea cearşafuri pe care 
le punea în alt cufăr. Nu puteam să-mi dau seama de ce Leda, care 
avea întotdeauna grijă de mătuşa Clarice, îşi pierdea vremea cu rufăria 
băieţilor. 


36 


— N-ai ce căuta aici, Caterina, făcu Ginevra, înroşindu-se toată. 
Ai mâncat de dimineaţă? 

Am scuturat din cap. 

— Ce faceţi aici? 

Piero mă auzi şi ieşi din dormitor. 

— împachetăm, spuse el zâmbind. Nu fi aşa de speriată, Cat. 
Mergem la ţară, aşa cum ţi-am spus. Mama o să vorbească cu rebelii 
în seara asta, după ce plecăm noi. 

— Dar mie nu-mi împachetează nimeni lucrurile, am zis eu cu 
glas pierit. 

— Ei, o să ţi le împacheteze şi ţie. 

Se întoarse spre Ginevra, care se uita ţintă la cufărul din faţa ei: 

— Cine o să se ocupe de lucrurile ei? 

Răspunsul Ginevrei se lăsa atât de mult aşteptat, încât Leda, cea 
mai curajoasă din ele două, spuse cu severitate: 

— Mătuşa ei o să vorbească cu ea la vremea potrivită. între timp 
ar trebui să mănânce şi să stea cuminte. 

Buza de jos începu să-mi tremure în ciuda eforturilor mele dis¬ 
perate de a o stăpâni, şi i-am spus cu lacrimi în glas lui Piero: 

— N-o să mă lase să vin cu voi. 

— Nu fi prostuţă, mă contrazise el şi se uită spre Leda: Vine şi 
ea cu noi, nn-i aşa ? 

Roaba încercă să-i susţină privirea cu tupeu, dar până la urmă îşi 
întoarse ochii: 

— Madonna Clarice o să vorbească mai târziu cu ea. 

Piero deschise gura să protesteze, dar am rupt-o la fugă înainte 
să aud ce voia să spună. Am luat-o cât am putut de repede în jos pe 
scări, am ieşit în curte şi am fugit de-a lungul grădinii spre capătul 
îndepărtat al clădirilor grajdurilor. Lângă zidul care închidea partea 
din spate a proprietăţii creştea un sicomor înalt. M-am trântit la p㬠
mânt în umbra lui şi m-am pus pe plâns. Lumea mă trădase: singura 
mea nădejde, singura mea fericire era Piero, iar acum îl luau de lângă 
mine. Am plâns netulburată de nimeni o vreme care mi s-a părut o 
eternitate, apoi m-am întins pe spate, pe pământul jilav, şi m-am uitat 
în sus, la frunzele verzi printre care se zăreau fărâme de cer. 

Am cea mai bună asigurare cu putinţă; am moştenitorii. Piero şi fraţii 
lui aveau să fie duşi undeva la loc sigur, iar eu, moştenitoarea, aveam 


37 


să rămân. Eram moneda de schimb pe care o putea folosi Clarice în 
negocierile cu rebelii. 

In reveria mea aproape că nu conştientizasem clopotele biserici¬ 
lor - San Marco, San Lorenzo, Santa Maria del Fiore - revărsân- 
du-se unele peste altele în cascade melodice. Aproape că se opriseră 
când m-am ridicat şi am reconstituit din memorie numărul de bătăi. 
Era terţia, a treia oră a dimineţii. 

M-am ridicat în picioare, mi-am scuturat crenguţele de pe rochie 
şi am luat-o de-a lungul grajdurilor până la colţul zidului; acolo puteam 
să trag cu ochiul prin porţile care se deschideau spre Via Larga. 

Cei doisprezece străjeri ai noştri îi supravegheau pe rebelii tăcuţi 
din stradă, iar un băieţaş ducea la grajd o iapă neagră, cu părul lucios. 
Era vioaie şi scutura întruna din cap, îndeajuns de supusă, dar dându-i 
de înţeles, cu o căutătură dispreţuitoare, că n-are încredere în el. 

însemna că Ser Cosimo nu-i departe. Am intrat în grădina pustie 
şi am aşteptat vreo jumătate de ceas - exasperantă veşnicie pentru 
un copil fără astâmpăr. 

într-un târziu, magicianul apăru, îmbrăcat într-o tunică de mătase, 
în dungi negre şi roşii. Mă zări şi mă conduse tăcut spre o firidă pe 
care un gard înalt o ascundea vederii. 

Odată ajunşi acolo, îmi spuse pe un ton sever: 

— Trebuie să-mi promiteţi, Donna Caterina, că n-o să pomeniţi 
nimănui de întâlnirea noastră - din mai multe motive, dintre care nu 
cel mai neînsemnat este faptul că e o necuviinţă din partea mea să mă 
întâlnesc între patru ochi cu o tânără. Nu trebuie să repetaţi nimănui 
ceea ce urmează să vă spun... Mai ales mătuşii domniei voastre. 

— Promit. 

— Bine. 

Se lăsă în jos, ajungând cu faţa la nivelul meu: 

— Astrele tale natale sunt remarcabile. Aş vrea să te ajut, Caterina, 
să le atenuezi părţile rele şi să le întăreşti pe cele bune. Vei domni , 
adăugă el după o pauză. Dar nu mulţi ani. Asta dictează Saturn în 
Capricorn. 

— O să pierdem Florenţa... pentru o vreme? am întrebat eu. 
Şi-apoi o să ne întoarcem, cum s-a mai întâmplat? 

— N-o să domneşti niciodată în Florenţa, îmi spuse el, dar văzând 
că mă întristez, îmi ordonă: Ascultă-mă! Horoscopul tău nativ arată 


38 


Leul în ascensiune şi Berbecul în Casa a zecea. Asta înseamnă că vei 
fi regină. Vei domni peste mult mai mult decât un singur oraş. Insă 
horoscopul tău conţine multe încercări teribile şi acum vine prima 
dintre ele. Am de gând să mă asigur că vei scăpa cu viaţă din ea. 
înţelegi? 

Am încuviinţat din cap, intrigată şi îngrozită: 

— Asta ai văzut ieri, când te-ai uitat la aluniţele mele de lângă 
ureche? Ai văzut ceva care te-a speriat. 

Se încruntă, încercând să-şi amintească despre ce vorbesc, apoi pe 
faţă îi răsări un zâmbet amuzat: 

— Nu m-am speriat, am fost... impresionat. 

— Impresionat? 

— De rege, spuse el. De cel cu care o să te căsătoreşti. 

Am căscat gura, uluită. 

— Nu ştiu în ce măsură ne mai putem baza pe Madonna Clarice, 
continuă el. Se întrevede o trădare care îţi ameninţă viaţa, dar nu ştiu 
sigur când se va întâmpla. I-am spus cinstit mătuşii tale cât eşti de 
importantă şi i-am dat talismane pentru tine şi pentru verii tăi. Dar 
n-am ştiut dacă pot avea încredere că ţi-1 va da pe acesta. 

Căută cu degetele în punga pe care o purta la brâu şi scoase un 
obiect mic; era o piatră neagră, lustruită, de care erau prinse nişte 
tulpiniţe verzi. 

— Acesta e Răsăritul Aripii Corbului, de la Agrippa, creat sub 
egida lui Marte şi Saturn. Are puterea stelei Corbului. Aripa lui o să 
te apere de rău până la următoarea noastră întâlnire. Poartă-1 pe sub 
haine, cu piatra deasupra şi cu firele de tătăneasă pe piele. Ai foarte 
mare grijă să nu ţi-1 vadă şi să nu ţi-1 ia nimeni. 

— O să am grijă, am spus eu. Nu sunt proastă. 

— Asta se vede, răspunse el cu o undă glumeaţă în glas. 

întinse mâna şi-mi dădu darul cel negru. Mă aşteptam ca piatra 
să fie rece, dar împrumutase căldura palmei lui. 

— De ce faci toate astea pentru mine? l-am întrebat. 

în zâmbetul lui răsări o scânteie de mister: 

— Noi doi suntem legaţi, Caterina Maria Romula de Medici. Ai 
apărut în astrele mele cu mult înainte să te fi născut. E în interesul 
meu să te protejez, dacă pot. Arată-mi unde ascunzi talismanul, adăugă 
el după o pauză. 


39 


Mi-am strecurat degetele în corsetul bine strâns şi am aşezat piatra 
între sânii mei de copil. Am potrivit cu oarecare greutate firişoarele 
sfărâmicioase de tătăneasă ca să stea bine sub piatră. 

— Bine, încuviinţă Ser Cosimo. Acum trebuie să plec. 

Dar înainte să apuce să pornească îi veni ceva în minte şi mă întrebă 
grăbit: 

— Visezi, Caterina? Vise mai aparte, pe care le ţii minte? 

— încerc să nu mi le amintesc, mă sperie, i-am spus eu. 

— Acum, sub Aripa Corbului, o să ţi le aminteşti clar. Marte se 
află în Casa a douăsprezecea, casa duşmanilor ascunşi şi a viselor. Cerul 
însuşi vrea ca tu să-ţi cunoşti soarta. Acesta-i darul şi povara ta. 

Făcu o plecăciune grăbită: 

— Am să te părăsesc pentru o vreme, Donna Caterina. Să ne ajute 
Dumnezeu să ne întâlnim curând. 

încerca să nu arate nici o îndoială în legătură cu viitoarea noastră 
întâlnire, dar vocea îl trădă, şi am simţit foarte clar îndoiala aceea. 
I-am întors spatele fără să-i mai spun nimic şi am luat-o la fugă de-a 
curmezişul curţii, cu piatra Corbului apăsându-mă tare pe piept. 


Trei 

Am fugit în bibliotecă şi am deschis larg obloanele ca să intre 
soarele şi orice zgomot din stradă sau dinspre grajduri. Apoi am găsit 
De vita coelitus comparanda, scrisă de mâna autorului pe un perga¬ 
ment care începuse să se îngălbenească. Piero o lăsase pe raftul de 
jos, ca să poată să umble mai uşor cu ea, aşa că am putut şi eu s-o 
trag de la locul ei şi s-o aşez cu greu pe podea. 

M-am aşezat turceşte pe jos, mi-am pus cartea în poală şi am 
deschis-o. Eram prea agitată ca să citesc, dar mă uitam la cuvinte, 
apăsând cu palmele paginile reci. M-am liniştit ridicând o filă, întor- 
când-o şi netezind-o cu mâna. Am mai întors o filă, şi încă una, până 
respiraţia mi-a revenit la normal, până mi s-au relaxat ochii şi am 
început să înţeleg câte un cuvânt, câte o frază. 

Până la urmă m-am calmat suficient încât să încep să citesc, dar 
ochii mi-au surprins o mişcare. Piero stătea în uşă, cu obrajii aprinşi, 
răsuflând greu. Pe faţă i se citea atâta durere şi vinovăţie, că n-am 


40 


mai putut să mă uit la el şi mi-am lăsat privirea înapoi pe cartea pe 
care o aveam în braţe. 

— Le-am spus că nu pot să te părăsesc, spuse el. Dacă nu mergi 
tu, nu merg nici eu. 

— Nu contează ce vrem noi, i-am răspuns. 

Dacă eu eram în mare pericol, atunci pentru Piero era mai bine 
să mă părăsească; cel mai bun lucru pe care-1 puteam face acum pentru 
el era să fiu crudă. 

— Sunt moştenitoare şi trebuie să rămân. Tu nu eşti, aşa că trebuie 
să respecţi târgul pe care l-a făcut mama ta şi să pleci. 

— Ei îi vor pe Ippolito şi pe Sandro, nu pe tine, insistă el. Am 
să vorbesc cu mama. O să înţeleagă motivul... 

I-am răspuns cu răceală, plimbându-mi degetul pe foaie: 

— Totul e hotărât deja, Piero. N-are rost să mai discutăm. 

— Cat!, strigă el cu atâta durere, încât dârzenia mi se înmuie. 

Dar nu mi-am ridicat ochii din carte. 

Mai zăbovi ceva vreme în uşă, dar am rămas cu privirea plecată 
până când zgomotul paşilor lui se stinse. 

Am stat singură în bibliotecă până când soarele a trecut de amiază 
şi nu m-am mişcat decât când un zgomot venit de afară m-a atras 
spre geam. 

Trăsura în care se aflau Piero, fraţii lui şi unchiul Filippo trăsese 
la poartă şi aştepta ca străjerii să se dea la o parte şi să deschidă poarta. 
In timpul acesta doi bărbaţi intrară în curte. Amândoi erau de viţă 
nobilă; unul purta o tunică albastră, brodată, şi părea foarte plin de 
sine. Celălalt era brunet, solid şi părea a fi un comandant militar. După 
ce trecură de străjeri, bărbatul în albastru îi făcu un semn vizitiului. 

Mă uitam, copleşită de durere, cum trăsura trece de poartă şi iese 
în stradă. Piero n-avea cum să mă vadă: soarele care pornise spre apus 
mă orbea şi nu puteam să văd geamurile trăsurii. Chiar şi aşa am 
fluturat din mână în urma ei până a apucat spre nord, pe Via de Cori 
şi a dispărut. 

Când se făcu ora cinei, Paola mă găsi şi mă goni în camera mea, 
unde mă aştepta o tavă cu mâncare. Aduse cu ea un talisman prins 
pe o cureluşă de piele şi mi-1 legă la gât. Am fost de acord să rămân 


41 


în camera mea dacă-mi aducea cartea lui Ficino, dar înainte să se 
întoarcă în bibliotecă, am început s-o bombardez cu întrebări: cum 
îi chema pe cei doi bărbaţi de la poartă? Cât aveau să stea la noi? 

Era frântă de oboseală şi nervoasă, dar am reuşit să scot de la ea 
cuvintele „Niccolo Capponi, şeful rebelilor, şi generalul lui, Bernardo 
Rinuccini“. 

Am fost cuminte şi n-am ieşit din camera mea. După multe ceasuri 
de lectură înfrigurată, am adormit. 

M-am trezit în nişte strigăte puternice şi am alergat pe palier. In 
holul de la piciorul scării, flancat de Ippolito şi Sandro, Passerini - 
cu guşa revărsându-i-se peste gulerul prea strâns al robei purpurii de 
cardinal tivite cu hermină - răcnea furios. Părea să fi băut o porţie 
zdravănă de vin. 

— E revoltător! ţipa el. Eu sunt regentul, numai eu posed auto¬ 
ritatea de a lua asemenea decizii. Şi pe aceasta o resping! E o insultă 
la adresa noastră! 

Stătea la o palmă de mătuşa Clarice, care, însoţită de doi oameni 
înarmaţi, bloca intrarea în sufragerie. O înşfăcă de încheietura mâinii 
drepte şi o strânse atât de tare, încât mătuşa ţipă de durere. 

— Bastard netrebnic! strigă ea. Dă-mi drumul! 

Străjerii scoaseră săbiile din teacă. Passerini îi dădu imediat drumul. 
Cel mai tânăr dintre străjeri era gata să-l lovească, dar Clarice îl linişti 
cu un semn şi îl privi pe Ippolito în ochi. 

— Luaţi-i de aici, să nu-i mai văd, şuieră ea. 

Ţinându-şi încheietura rănită cu cealaltă mână, intră grăbită şi 
hotărâtă înapoi în sufragerie. Uşa se închise în urma ei şi străjerii îşi 
ocupară poziţiile. Cardinalul zvâcni uşor înainte de parcă se gândea 
să forţeze uşa, dar Ippolito îl prinse de braţ. 

— Cu ea au hotărât să negocieze, spuse el. N-avem ce face aici. 
Vino. 

Se îndreptă spre scară, ţinându-1 în continuare pe Passerini de braţ; 
Sandro îi urmă. 

Am rămas neclintită pe palier, aşteptându-i să urce, şi l-am privit 
întrebătoare pe Ippolito. 

— Mătuşa a hotărât să ne umilească, excluzându-ne de la negocieri 
la cererea rebelilor, îmi spuse el încordat. Sunt sigur că ea o să fie mai 
indulgentă. 


42 


Vocea îi deveni moale şi blândă: 

— Ne-a umilit. Şi va plăti. 

M-am uitat în urma lor până au ajuns la apartamentele lor, apoi 
m-am întors în pat şi-am rămas cu ochii duşi pe fereastra prin care 
intra întunericul străpuns de pâlpâirile torţelor rebelilor. 

Am dormit cu întreruperi, visând bărbaţi şi săbii şi strigăte. In 
zori m-au trezit nişte zgomote: tropăit de cizme pe marmură, voci de 
bărbaţi. Am strigat-o pe Paola, care a venit şi m-a îmbrăcat cu mult 
mai puţină grijă decât o făcuse vreodată Ginevra. Mi-a spus să mă 
duc la bucătărie, aşa că am coborât în fugă, dar m-am oprit pe cori¬ 
dorul de la parter. Uşa sălii de mese era deschisă; împinsă de curio¬ 
zitate, am tras cu ochiul dincolo de prag. 

Clarice era înăuntru. Stătea singură la masa lungă, plină de pocale 
goale; al ei era plin, neatins. Era îmbrăcată superb, într-o rochie de 
brocart verde-închis, şi trena i se revărsa peste scaun, adunându-i-se 
la picioare în falduri meşteşugite. Stătea cu spatele la mine. îşi spriji¬ 
nea braţul pe masă şi faţa îi era îngropată în îndoitura cotului. Părul 
castaniu îi atârna pe umăr, strâns într-o plasă de aur presărată cu dia¬ 
mante micuţe. 

Mă auzi şi ridică apatic capul. Era cât se poate de trează, dar chipul 
îi era fără viaţă. Eram prea mică atunci ca să-mi dau seama, dar peste 
ani am recunoscut că aşa arăta durerea nemistuită. 

— Caterina, rosti ea cu un glas fără inflexiuni şi cu pleoapele grele 
de oboseală. 

Se aplecă şi bătu cu palma perna scaunului de lângă ea: 

— Vino, stai cu mine. Bărbaţii coboară imediat şi poţi şi tu să 
asculţi. 

M-am aşezat pe scaun. încheietura mâinii, sprijinită pe masă, îi era 
umflată rău şi plină de vânătăi de la degetele lui Passerini. Peste câteva 
minute, Leda îi introduse pe Passerini şi pe cei doi veri. Purtarea lui 
Ippolito era rezervată; Passerini şi Sandro erau furioşi şi provocatori. 

După ce se aşezară, mătuşa Clarice îi făcu Ledei semn să iasă. 
Capponi ne garantase libera trecere, spuse ea. Vom merge la Napoli, 
unde vom fi găzduiţi de familia mamei ei, Orsini. Cu ajutorul lor 
vom aduna o armată. Ne vor sprijini ducele de Milano şi d’Estes din 
Ferrara şi orice dinastie italiană care va avea destul bun-simţ să înţeleagă 


43 


că instituirea unei noi republici după modelul celei din Veneţia este 
o ameninţare făţişă la adresa lor. 

Passerini o întrerupse: 

— I-ai dat lui Capponi tot ce-a vrut, nu-i aşa? Nu-i de mirare că 
au preferat să negocieze cu o femeie! 

Clarice îi aruncă o privire obosită: 

— Oamenii lor ne înconjoară casa, Silvio. Au soldaţi şi arme, şi 
noi n-avem nici una, nici alta. Cu ce voiai să negociez? 

— Ei au venit la noi! lătră Passerini. Voiau ceva anume. 

— Voiau capetele noastre, spuse Clarice cu o vagă tresărire de 
energie. Şi în loc de asta ne vor garanta libera trecere. Dar în schimb 
uite ce trebuie să le dăm. 

Continuă cu o voce plată şi tărăgănată: rebelii ne vor lăsa în viaţă 
dacă peste patru zile, pe 17 mai, la prânz, Ippolito, Alessandro şi cu 
mine vom merge în piaţa mare, Piazza della Signoria, şi vom anunţa 
public că abdicăm. Vom depune jurământ de credinţă faţă de a Treia 
Republică a Florenţei, nou instituită. Vom jura de asemenea că nu 
ne vom întoarce niciodată. După aceea soldaţii rebeli ne vor escorta 
la porţile cetăţii, unde ne vor aştepta trăsurile. 

Cardinalul începu să împroaşte blesteme. Sandro o făcu trădătoare. 
O trădare care-ţi ameninţă viaţa, rosti magicianul în imaginaţia mea. 

Amândoi tăcură când Ippolito se ridică de pe scaun. 

— Ştiam că am pierdut Florenţa, îi spuse el lui Clarice cu un 
tremur în glas. Dar există alte lucruri cu care ne-am fi putut cumpăra 
siguranţa - proprietăţi, comoara ascunsă a familiei, promisiuni de 
alianţe. Să accepţi să fim umiliţi public... 

— Ai prefera sabia călăului? ridică mătuşa din sprâncene. 

— Nu mă voi pleca în faţa lor, mătuşă, insistă Ippolito. 

— Ne-am păstrat demnitatea, spuse Clarice ridicând bărbia şi 
făcând micuţele diamante din păr să sclipească. Ar fi putut să ne ia 
capetele. Ar fi putut să ne despoaie şi să ne spânzure în Piazza della 
Signoria. In loc de asta, aşteaptă afară. Ne dau un strop de libertate. 
Ne dau timp. 

Ippolito trase adânc aer în piept şi se cutremură când îi dădu 
drumul. 

— Nu mă voi pleca în faţa lor, repetă el, şi vorbele îi sunară ca 
o ameninţare. 


44 


Trecură patru zile oribile; bărbaţii stăteau închişi în apartamentul 
lui Ippolito. Mătuşa Clarice rătăcea prin sălile goale, căci toţi servi¬ 
torii - în afară de cei mai credincioşi, printre care Leda, Paola, grăjdarii 
şi bucătăreasa - plecaseră. Dincolo de poarta de fier, rebelii continuau 
să ne supravegheze; soldaţii care păziseră palatul ne părăsiseră. 

In după-amiaza zilei de 16 - cu o zi înainte de aceea în care tre¬ 
buia să ne umilim în Piazza della Signoria - camera mea se golise. 
Am rugat-o din toate puterile pe Paola să împacheteze şi cartea lui 
Ficino, dar femeia mormăi că e o carte prea mare pentru o fetiţă aşa 
de mică. 

Seara, mătuşa Clarice ne convinse să luăm cina într-una dintre 
sălile mai mici. Ippolito nu prea vorbea cu nimeni; în schimb Sandro 
părea surprinzător de relaxat, ca, de altfel, şi Passerini - care, când 
Clarice îşi exprimă regretul că lasă căminul familiei pe mâini străine, 
o bătu uşurel pe mână, ignorând ostentativ încheietura ei bandajată. 

Cina se sfârşi în linişte - cel puţin în ceea ce ne privea pe Clarice, 
Ippolito şi pe mine. Noi trei ne-am retras, lăsându-i pe Sandro şi pe 
Passerini să bea vin şi să glumească. Râsetele lor se auzeau în urma 
mea în timp ce mă îndreptam spre apartamentele copiilor. 

In noaptea aceea am avut un vis. Stăteam în mijlocul unui câmp 
întins şi vedeam în depărtare un bărbat luminat din spate de razele 
soarelui ce asfinţea. Nu-i vedeam faţa, dar el mă cunoştea şi mă striga 
într-o limbă străină. 

Catberine... 

Nu Caterina, aşa cum fusesem botezată, ci Catberine. Mi-am recu¬ 
noscut numele, aşa cum mi-1 rostise o dată şi magicianul. 

Catberine! strigă el încă o dată, cu durere în glas. 

Locul se schimbă dintr-odată, aşa cum se întâmplă în vise. Bărbatul 
zăcea la picioarele mele şi eu eram aplecată deasupra lui, vrând să-l 
ajut. Din faţa lui umbrită ţâşnea sângele ca apa dintr-un izvor şi îmbiba 
ţărâna din jur. Ştiam că sunt răspunzătoare de acest sânge, că omul 
va muri dacă nu fac ceva. Şi totuşi nu pricepeam ce trebuie să fac. 

Catberine, şopti el şi-şi dădu ultima suflare, iar eu m-am trezit în 
ţipetele Ledei. 


45 


Patru 


Ţipetele veneau din celălalt capăt al palierului, unde era aparta¬ 
mentul pe care-1 împărţeau Ippolito şi Sandro. Am alergat intr-acolo. 

Leda căzuse în patru labe în faţa uşii larg deschise. Ţipetele i se 
preschimbaseră în gemete care se amestecau cu clopotele catedralei 
San Lorenzo ce vesteau răsăritul. 

— Ţi-a venit sorocul? am întrebat-o când am ajuns lângă ea. 

Leda scutură din cap scrâşnindu-şi dinţii. Privirea îngrozită i se 
oprise asupra lui Clarice, care venea şi ea în fugă, în cămaşă de noapte, 
cu un şal aruncat pe umeri. Ingenunche lângă femeia prăbuşită. 

— Ţi-au început durerile? 

Leda scutură din nou din cap şi arătă spre camerele moştenitorilor: 

— Am venit să-i trezesc, bolborosi ea. 

Clarice păru lovită în moalele capului. Se ridică fără un cuvânt 
şi intră desculţă în anticamera bărbaţilor. M-am luat după ea. 

încăperea arăta ca întotdeauna - cu scaune, masă, pupitre, cu un 
cămin în care acum, vara, nu era foc. Fără să se anunţe, mătuşa intră 
prin uşa deschisă în dormitorul lui Ippolito. 

în centru - ca şi cum făptaşii voiseră să atragă cât mai mult atenţia 
asupra efectului dramatic - zăcea un morman de haine: tunicile pe 
care le purtaseră Sandro şi Ippolito cu o seară înainte, aruncate peste 
un ghemotoc de colanţi negri şi peste roba stacojie a lui Passerini. 

Mătuşa se aplecă să vadă dacă ţesăturile mai sunt calde. Când se 
ridică la loc dădu drumul unui urlet înăbuşit, plin de o ură nemăsurată. 

— Trădătorilor! Trădătorilor! Sunteţi toţi nişte feciori de curve! 

îşi răsuci trunchiul şi mă văzu stând acolo, în faţa ei, înmărmurită. 
Avea chipul schimonosit şi căutătura de fiară sălbatică. 

— Mi-am pus în gaj onoarea, spuse ea, dar nu mi se adresa mie. 
Onoarea, numele familiei, iar Capponi a avut încredere în mine. 

Tăcu, până când furia i se preschimbă în îndârjire. Mă prinse cu 
putere de mână şi mă scoase repede pe coridor, unde Leda încă gemea, 
prăbuşită pe podea. 

— Ridică-te, o zori ea pe gravidă, trăgând-o de braţ. Fuga, du-te 
la grajduri şi vezi dacă au plecat trăsurile. 

Leda îşi arcui spinarea şi înţepeni: în jurul ei i se întindea încetişor 
pe marmură apa. Clarice se trase înapoi de lângă băltoaca limpede 


46 


din jurul genunchilor Ledei şi strigă după Paola - care era, bineînţeles, 
şi ea îngrozită de plecarea bărbaţilor şi trebui să fie muştruluită ca să 
se liniştească. 

Clarice îi porunci Paolei să se ducă la grajduri să vadă dacă plecaseră 
toate trăsurile. 

— Fii calmă, o instrui ea pe servitoare, ca şi cum ai uitat să pui 
un bagaj. Nu uita - rebelii ne supraveghează de dincolo de poartă. 

După ce Paola plecă să-şi îndeplinească misiunea, Clarice îi aruncă 
Ledei o privire grăbită şi se întoarse spre mine: 

— Ajută-mă s-o duc în camera mea, îmi ceru ea. 

Am ridicat-o în picioare pe femeia care era pe cale să nască şi am 
ajutat-o să urce în apartamentul mătuşii. Contracţia pe care o avusese 
mai devreme slăbise şi Leda se aşeză gâfâind pe un scaun de lângă 
patul lui Clarice. 

După o vreme, Paola se întoarse, cuprinsă de isterie: Passerini şi 
moştenitorii nu erau de găsit nicăieri, dar trăsurile în care erau bagajele 
lor se aflau încă acolo. Şeful grăjdarilor şi rândaşii lipseau şi ei, iar pe 
grămezile de paie zăceau leşurile a trei grăjdari. Nu mai rămăsese decât 
un băiat. Adormise, zicea el, şi când se trezise îşi găsise îngrozit tovarăşii 
morţi şi stăpânul plecat. 

In ochii mătuşii am văzut atunci sclipirea minţii geniale a lui 
Lorenzo: 

— Adu-mi hârtie şi pană, îi ceru ea Paolei. 

Când Paola veni cu cele cerute, Clarice se aşeză la pupitru şi scrise 
două scrisori. Efortul pe care-1 făcea o exaspera, căci mâna bandajată 
o durea rău; de câteva ori scăpă pana. O puse pe Paola să împăturească 
una din scrisori în trei, iar pe cealaltă de mai multe ori, până ajunse 
un pătrat mic. Cu scrisoarea mai mică în mână, îngenunche lângă 
scaunul Ledei şi cuprinse obrajii roabei în mâini. Schimbară o privire 
pe care eu, copil încă, n-am înţeles-o. Apoi Clarice se aplecă în faţă 
şi-şi apăsă buzele pe gura Ledei, aşa cum un bărbat sărută o femeie; 
Leda îşi încolăci braţele în jurul stăpânei ei şi o îmbrăţişă cu putere. 
După o vreme, Clarice se desprinse din îmbrăţişare şi-şi atinse fruntea 
de fruntea Ledei, intr-un gest de o tandreţe necuprinsă. 

— Trebuie să fii vitează, Leda, sau murim cu toţii, spuse mătuşa 
ridicându-se. O să vorbesc cu Capponi să te duci la doctorul meu. 


47 


Trebuie să-i dai asta doctorului, fără să te vadă sau să te ştie nimeni, 
o instrui ea înmânându-i pătrăţelul de hârtie. 

— Dar rebelii... şuieră Leda cu ochii holbaţi. 

— O să le fie milă de tine, spuse Clarice sigură pe sine. Doctorul 
Cattani o să aibă grijă ca pruncul tău să vină pe lume în bune condiţii. 
O să ne mai întâlnim, şi nu peste multă vreme. Ai încredere în mine. 

După ce Leda, cu buzele încleştate, dădu în sfârşit din cap, Clarice 
îi făcu semn Paolei să ia cealaltă scrisoare, împăturită în trei. 

— Spune-le rebelilor de la poartă să-i dea asta lui Capponi imediat. 
Aşteaptă răspunsul lui şi pe urmă întoarce-te aici. 

Paola ezită, dar numai o clipă, căci privirea mătuşii o speria mult 
mai tare decât perspectiva de a da ochii cu rebelii; apoi dispăru cu 
scrisoarea. 

După o oră nesfârşită de aşteptare încordată - timp în care, cu 
ajutorul mătuşii, am reuşit şi eu să mă îmbrac - Paola se întoarse cu 
vestea că Capponi era de acord s-o lase pe Leda să plece cu condiţia 
să fie controlată dacă e intr-adevăr însărcinată şi pe cale să nască. Asta 
le făcu pe femei să se sfătuiască iute unde să ascundă scrisoarea şi cum 
să i-o dea doctorului fără să observe nimeni. 

Apoi, urmând instrucţiunile lui Capponi, Clarice şi Paola o ajutară 
pe Leda să coboare până la uşa cea mare de bronz care se deschidea 
direct în stradă. Le urmam şi eu de la distanţă, ca o umbră. 

Chiar în faţa uşii aşteptau respectuoşi doi nobili; dincolo de ei, 
soldaţii rebeli ţineau la distanţă mulţimea care se adunase pe stradă. 
Nobilii o ajutară pe Leda să urce în căruţa care o aştepta. Mătuşa Clarice 
rămase în prag, cu palma lipită de uşor, şi o privi plecând. Când se 
întoarse spre mine, părea distrusă. Nu spera s-o mai vadă vreodată pe 
Leda - înspăimântător gând, căci aceasta fusese în slujba mătuşii încă 
de când erau amândouă copile. 

Ne-am întors sus. Din purtarea mătuşii am înţeles adevărul: lumea 
pe care o cunoşteam noi se destrăma şi lăsa loc pentru altceva nou 
şi înspăimântător. Fusesem tristă la gândul că n-am să-l văd câteva 
săptămâni pe Piero; acum, uitându-mă la faţa lui Clarice, mi-am dat 
seama că s-ar putea să nu-1 mai văd niciodată. 

Odată ajunsă în cameră, mătuşa se duse la un dulăpior şi scoase 
un florin de aur. 


48 


— Du-i asta băiatului de la grajduri, îi spuse ea Paolei. Spune-i 
să rămână la post până la a cincea oră a dimineţii, când trebuie să 
pună şaua pe cel mai voinic armăsar şi să-l ducă în spatele grajdurilor, 
la zidul din fundul curţii. Dacă ne aşteaptă acolo, îi mai dau un florin. 

Se opri o clipă, apoi reluă: 

— Dacă-i spui cumva că moştenitorii au fugit... Dacă-ţi scapă 
cea mai mică vorbă despre asta... te scot cu mâna mea pe poartă şi-i 
las să te sfâşie în bucăţele, fiindcă băiatul şi-ar putea da seama că le 
poate spune rebelilor secretul nostru ca să-şi scape el pielea. 

Paola luă moneda, dar şovăi, tulburată. 

— Dar nu există nici o şansă să ieşim pe poartă, fie şi pe cel mai 
mare cal... 

Privirea lui Clarice o reduse la tăcere. Femeia făcu o reverenţă 
scurtă, apoi dispăru. Când se întoarse, avea o expresie de uşurare: băia¬ 
tul era încă acolo şi era fericit să-şi slujească stăpâna. 

— S-a jurat pe viaţa lui că n-o să le zică nimic rebelilor, spuse ea. 

Am încercat să înţeleg ce punea Clarice la cale. Mi se spusese de 
mai multe ori să cobor în sufragerie nu mai târziu de ora a cincea a 
dimineţii, fiindcă generalul lui Capponi şi oamenii lui vor fi la poarta 
noastră o jumătate de oră mai târziu ca să ne escorteze în Piazza della 
Signoria. Oricare i-ar fi fost planul, intenţiona să-l pună în aplicare 
înainte de sosirea lor. 

Stăteam şi mă uitam cum Paola îi aranja mătuşii Clarice părul şi 
o îmbrăca în rochia de brocart negru cu auriu pe care hotărâse să o 
poarte la umilirea publică a familiei. Paola tocmai îi lega panglicile 
la prima mânecă, grea, tivită cu catifea, când clopotele bătură terţia, 
a treia oră a dimineţii. Trecuseră trei ore de la răsăritul soarelui, de 
când o găsisem pe Leda ghemuită pe podea; aveau să mai treacă trei 
până când clopotele vor bate sexta, ora a şasea, amiaza, când trebuia 
să ajungem în Piazza della Signoria. 

Paola îşi continua treaba, cu toate că degetele îi tremurau şi i se 
împleticeau. Când o termină de aranjat, Clarice era dureros de fru¬ 
moasă. Se uită în oglinda pe care i-o ţinea Paola şi oftă încruntată. 
O stăpânea acum altă grijă, altă problemă pe care încă nu ştia cum 
s-o rezolve. Dar se întoarse spre mine cu o veselie falsă şi forţată. 

— Acum, mă întrebă ea, cum ne distrăm în următoarele două cea¬ 
suri? Trebuie să găsim ceva să ne umplem timpul. 

— Aş vrea să merg la capelă, am răspuns eu. 


49 


Clarice intră în capelă cu un aer pios, cu paşi înceţi, iar eu o urmam 
în silă, îngenunchind şi făcându-mi cruce odată cu ea. Ne-am aşezat 
apoi alături pe o bancă. 

Mătuşa închise ochii, dar se vedea cum mintea i se luptă cu o nouă 
provocare. Am lăsat-o în pace şi-am început să mă foiesc, întinzându-mi 
gâtul ca să văd mai bine fresca. 

Clarice deschise ochii şi oftă: 

— N-ai venit să te rogi, copilă? 

Mă aşteptam să fie iritată, dar era numai curioasă, aşa că i-am 
răspuns cinstit: 

— Nu, am vrut să-l mai văd o dată pe Lorenzo. 

Chipul i se îmblânzi: 

— Atunci du-te şi uită-te la el. 

M-am dus lângă rândul de scaune de cor de sub partea unde era 
pictată mulţimea care-1 urma pe tânărul mag Gaspar şi mi-am lăsat 
capul pe spate. 

— Ii ştii pe toţi? mă întrebă Clarice încet, cu o undă de tristeţe 
în glas. 

Am arătat spre primul cal din spatele lui Gaspar: 

— Asta-i Piero cel Bolnav de Gută, tatăl lui Lorenzo, i-am răspuns 
eu. Iar în spate e tatăl lui, Cosimo cel Bătrân. Au fost cei mai puternici 
şi mai deştepţi oameni pe care i-a cunoscut Florenţa, dar Lorenzo il 
Magnifico i-a depăşit pe amândoi. 

Clarice făcu un pas înainte şi-mi arătă o faţă micuţă lângă a lui 
Lorenzo, aproape pierdută în mulţime: 

— Şi aici e Giuliano, fratele lui. Ştii, a fost asasinat în catedrală. 
Au încercat să-l omoare şi pe Lorenzo. A fost rănit, a sângerat, dar 
nu voia să-şi părăsească fratele. L-au târât prietenii afară cu forţa, dar 
el tot îl striga pe Giuliano. Nimeni nu era mai loial decât el celor pe 
care-i iubea. Şi sunt mulţi care nu-s lângă el, dar ar fi trebuit să 
fie. Umbre despre care n-ai auzit prea multe. Ar trebui să fie aici 
şi mama - bunica ta, Alfonsina. S-a măritat cu fiul cel mare al lui 
Lorenzo, un idiot care şi-a înstrăinat repede poporul şi a fost alungat. 
Dar mama a avut un fiu - pe tatăl tău - şi l-a instruit atât de bine 
în materie de politică, încât atunci când familia noastră a recâştigat 
Florenţa, a condus-o destul de bine. Când tatăl tău a plecat la război, 
a rămas Alfonsina să guverneze, la fel de bine ca fiul ei. Şi-acuma... 


50 


am pierdut oraşul din nou. Indiferent cât de tare strălucim, încheie 
ea oftând, noi, femeile din familia Medici, suntem eclipsate de băr¬ 
baţii noştri. 

— Eu n-am să las să mi se întâmple asta, am spus. 

întoarse capul şi-mi aruncă o privire tăioasă. 

— Oare? întrebă ea tărăgănat. 

în ochi i se văzu născându-se o idee care făcu să se risipească îngri¬ 
jorarea de mai înainte. 

— Pot să fiu puternică, i-am răspuns eu, ca Lorenzo. Te rog, aş 
vrea să-l ating. O dată şi gata, şi pe urmă plecăm. 

Nu era o femeie voinică, dar nici eu nu eram un copil voinic. Mă 
ridică cu greu, încercând să-şi cruţe încheietura dureroasă, suficient 
de sus încât să pot atinge obrazul lui Lorenzo. Ca un copil prostuţ 
ce eram, mă aşteptasem să simt contururile şi căldura cărnii şi am 
fost surprinsă că suprafaţa de sub degetele mele era netedă şi rece. 

— Nu era prost deloc, spuse mătuşa când mă lăsă jos. Ştia când 
să iubească şi când să urască. Când fratele lui a fost ucis - când a văzut 
familia de Medici în pericol -, a lovit şi el. 

Se opri şi se uită ţintă la mine: 

— înţelegi că e posibil să fii bun şi totuşi să-ţi distrugi duşmanii, 
Caterina? Că, uneori, ca să-ţi aperi propriul sânge, trebuie să-l verşi 
pe-al altora? 

Am clătinat şocată din cap. 

— Dacă ar veni un om la uşa noastră, insistă Clarice, şi-ar vrea 
să mă omoare, să vă omoare pe tine şi pe Piero, ai putea face ce trebuie 
ca să-l opreşti? 

M-am uitat o clipă în altă parte, încercând să-mi imaginez scena. 

— Da, am răspuns în cele din urmă. Aş putea. 

— Eşti la fel ca mine şi Lorenzo, îmi spuse mătuşa aprobator: 
sensibilă, dar în stare să faci ceea ce trebuie făcut. Casa de Medici 
trebuie să supravieţuiască şi tu, Caterina, eşti singura ei speranţă. 

Cu un zâmbet întunecat, îşi strecură mâna bandajată între faldurile 
rochiei şi trase afară ceva subţire, strălucitor şi foarte, foarte ascuţit. 

Ne-am întors în apartamentul mătuşii, unde ne aştepta Paola, şi 
ne-am petrecut următoarea oră înfăşurând bijuterii şi florini de aur 
în eşarfe de mătase. Cu ajutorul Paolei, mătuşa îşi înfăşură patru 


51 


centuri improvizate, grele, în jurul taliei, pe sub rochie. O pereche 
de cercei de smarald şi un diamant mare şi le băgă în corset. Clarice 
o ajută pe Paola să-şi prindă şi ea două centuri, apoi puse la îndemână 
un florin de aur. 

După asta am mai stat degeaba o jumătate de oră, şi numai Clarice 
ştia ce vom face. La un semn cunoscut doar de ea, îi dădu Paolei 
florinul de aur. 

— Du-i asta băiatului, îi zise ea. Spune-i să pregătească calul, să-l 
ducă în spate şi să ne aştepte acolo. Pe urmă vino la intrarea din faţă. 

Paola plecă. Mătuşa mă luă de mână şi mă duse jos. Acolo aştep¬ 
tarăm lângă intrarea principală. Când servitoarea se întoarse, Clarice 
o luă de umeri: 

— Linişteşte-te şi ascultă-mă cu atenţie. Caterina şi cu mine mer¬ 
gem la grajduri. Tu rămâi aici. In momentul în care noi plecăm, începi 
să numeri până la douăzeci şi pe urmă deschizi uşa. 

Servitoarea începu să dea din mâini ca să se desfacă din încleştarea 
mătuşii; începu să ţipe, dar mătuşa o făcu să tacă, cu o scuturătură 
zdravănă. 

— Ascultă, scrâşni Clarice. Trebuie să ţipi cât poţi de tare ca să 
atragi atenţia. Spune că moştenitorii sunt sus şi încearcă să fugă. Dă-i 
înainte până dă toată lumea buzna în casă. Pe urmă poţi să fugi şi să 
te pierzi în mulţime. Bijuteriile sunt ale tale, continuă ea după o pauză. 
Dacă nu ne mai vedem, îţi urez numai bine. înaintea Atotputernicului, 
juri să faci ce-ţi cer? încheie ea trăgându-se înapoi şi străpungând-o 
pe femeie cu privirea. 

Paola tremura din toate încheieturile, dar şopti: 

— Aşa o să fac. 

— Atunci Domnul să te aibă în pază. 

Clarice mă apucă de mână. Am alergat împreună prin palat, apoi 
am străbătut curtea şi grădina până în apropierea grajdurilor. Mătuşa 
s-a oprit brusc la adăpostul unui gard înalt şi a tras cu ochiul spre 
poarta de fier, care acum nu era zăvorâtă. 

M-am uitat şi eu prin gard. De cealaltă parte a drugilor de fier, 
câţiva soldaţi rebeli plictisiţi stăteau de pază în faţa mulţimii fojgăitoare. 

Apoi se auziră ţipetele ascuţite ale Paolei. Clarice se aplecă şi-şi scoase 
papucii. Am făcut şi eu la fel. Aşteptă până ce toată lumea se întoarse 
în partea de unde veneau ţipetele, după care, când toţi se repeziră 


52 


spre răsărit, îndepărtându-se de poartă, trase adânc aer în piept şi o 
luă la fugă spre apus, trăgându-mă după ea. 

Am trecut ca săgeata pe lângă trăsura bărbaţilor şi pe lângă a noas¬ 
tră, stârnind nori de praf; caii înhămaţi la ele au nechezat supăraţi. Am 
luat-o de-a lungul grajdurilor şi apoi am cotit pe după ele, trecând 
de locul în care stătusem când aflasem că o să fiu despărţită de Piero. 
Acolo, lângă zidul înalt de piatră, aşteptau un cal înşeuat şi un băiat 
înmărmurit - un etiopian slăbuţ, nu mult mai mare ca mine, cu o 
claie de păr sârmos. Hainele şi părul îi erau pline de paie. Ochii îi 
erau larg deschişi, albi şi îngrijoraţi, ca ai calului. Rotatul se sperie, 
dar băiatul îl ţinu zdravăn de frâu. 

— Ajută-mă să mă urc, îi porunci Clarice. 

Strigătele din stradă se înteţiseră atât de tare, că băiatul abia o auzi. 

Mătuşa nu pierdu timpul cu manierele cuviincioase. îşi săltă fustele, 
arătându-şi pulpele albe, şi puse piciorul gol în scară. Calul era înalt 
şi ea nu reuşi să-şi treacă piciorul celălalt peste greabăn; băiatul îi dădu 
un brânci care o ajută să se caţere în şa. Se aşeză bărbăteşte, apucă 
hăţurile cu mâna sănătoasă şi apropie calul de zid până când piciorul 
îi ajunse turtit între coastele animalului şi piatra zidului. Apoi îl str㬠
punse pe micul nostru salvator cu privirea: 

— Ai jurat pe viaţa ta că n-o să le spui nimic rebelilor, îi spuse 
ea acuzator. 

— Da, da, răspunse el agitat. N-am să le spun nimic, Madonna. 

— Numai cei ce ştiu un secret promit să-l păstreze, spuse ea. Şi 
există un singur secret pe care ar vrea rebelii să-l afle astăzi. Care-ar 
putea fi? De grăjdarii ucişi şi de şeful dispărut nu le pasă. 

Băiatul căscă gura; arăta de parcă-i venea să plângă. 

— Uită-te la tine, eşti plin de paie în păr şi pe haine. Te-ai ascuns 
fiindcă, la fel ca tovarăşii tăi, auziseşi prea multe şi aveau să te omoare 
şi pe tine. Ştii încotro au plecat moştenitorii, nu-i aşa? 

Copilul lăsă capul în jos şi începu să se holbeze la iarbă: 

— Nu, Madonna, nu... 

— Minţi, îi spuse Clarice. Dar nu eşti de condamnat. Şi eu aş fi 
speriată în locul tău. 

Grăjdarul începu să plângă cu faţa schimonosită: 

— Vă rog, Donna Clarice, nu vă înfuriaţi, vă rog... Jur în faţa 
Atotputernicului că nu spun la nimeni... Puteam să mă duc la rebeli, 


53 


să fug la poartă şi să le spun tot, dar am rămas pe loc. V-am fost întot¬ 
deauna credincios şi-o să vă fiu şi de-acum înainte. Numai nu vă 
înfuriaţi. 

— Nu sunt furioasă, îl linişti ea. O să te luăm cu noi. Dumnezeu 
mi-e martor că altfel rebelii o să te pună la cazne până le spui tot. Iţi 
mai dau un florin dacă-mi spui încotro au plecat moştenitorii. Dar 
înainte de asta, dă-mi fata. 

Se aplecă în şa şi întinse braţele spre mine. 

Băiatul era sfrijit, dar puternic. Mă apucă de brâu şi mă aruncă 
în sus, ca pe un balot de fân, iar Clarice mă înşfăcă strâns. 

Mă izbi un val de frică. L-am îndurat până a ajuns la apogeu şi 
s-a îndepărtat, lăsând în urmă linişte şi nemişcare. Trebuia să aleg: să 
mă las copleşită sau să-mi adun puterile. 

Mi-am adunat puterile. 

In clipa în care mătuşa mă prinse, am scos uşurel pumnalul din 
teaca pe care o ascunsesem într-un buzunar al rochiei. Acesta despică 
iute pielea de sub falca băiatului, lăsând în urmă un arc la fel cu cel 
pe care-1 făcuse Clarice cu degetul pe gât. 

Dar eram copil şi n-aveam prea multă putere. Rana nu era adâncă: 
băiatul tresărise şi se trăsese înapoi înainte să-mi termin treaba. I-am 
înfipt arma cât am putut de adânc într-o parte a gâtului. El îşi încleştă 
degetele pe pumnal şi scoase un ţipăt bolborosit, iar ochii ieşiţi din 
orbite mă priviră furioşi şi mustrători. 

Clarice mă prinse mai bine şi-l izbi pe băiat cu piciorul în umăr. 
Acesta căzu pe spate continuând să ţipe, iar mătuşa mă aşeză în faţa 
ei în şa. 

M-am uitat în jos, mirată şi îngrozită de ce făcusem. 

Oricum o să moară, îmi spusese mătuşa. Numai că rebelii o să-l 
supună la chinuri cumplite până ce o să le spună tot, şi pe urmă o să-l 
dea pe mâna mulţimii. Tic poţi să-l scuteşti de asta. 

Nici măcar noi nu trebuie să ştim unde s-au dus Ippolito şi ceilalţi. 
Poţi să înţelegi asta, Caterina? 

Nu mi se părea deloc că făcusem o faptă bună acum, când îl ve¬ 
deam zbătându-se pe covorul de iarbă nouă, cu sângele adunându-i-se 
lângă umăr într-o băltoacă, pată stacojie pe verdele primăvăratic. 

Brusc, ca o ameninţare, rămase nemişcat şi tăcut. 


54 


O să fugă, spusese Clarice, şi-o să le spună unde-au plecat moşte¬ 
nitorii, şi Casa de Medici o să piară. Dar tu eşti copil, n-o să te bănuiască. 
O să poţi să te apropii foarte mult de el. 

— Ridică-te în picioare, Caterina! îmi strigă Clarice în ureche. 
Ridică-te, te ţin eu! 

Ca prin minune, picioarele mă ascultară şi m-am ridicat clătinân- 
du-mă. Eram aproape la înălţimea zidului de lângă noi. 

— Caţără-te, copilă! 

M-am tras în sus, în timp ce Clarice mă împingea. Intr-o clipă 
am ajuns pe marginea lată şi m-am aşezat în genunchi. 

— Ce vezi? mă întrebă mătuşa. Este o trăsură acolo? 

M-am uitat de-a lungul Viei de Ginori - nu se vedea nimic, în 
afară de o ţărancă ce-şi trăgea copilaşii după ea şi de o trăsură cu un 
singur cal care stătea nemişcată la colţul străzii. 

— Da, i-am răspuns, după care am strigat şi-am făcut semn cu 
mâna spre trăsură. 

Calul ridică încet copitele şi roţile se puseră în mişcare. Când ajunse 
în sfârşit în dreptul nostru, vizitiul trase atât de aproape de zid, că roţile 
atinseră piatra cu un scrâşnet. 

Am auzit poarta de dincolo de grajduri scârţâind şi m-am uitat 
într-acolo. Un pâlc de oameni o deschiseseră şi pătrunseseră în curte. 
Un bărbat mă arătă cu degetul şi scoase un strigăt; mulţimea apucă 
înspre noi. 

Vizitiul, îmbrăcat într-o cămaşă de in mototolită şi plină de pete 
de grăsime, se ridică de pe locul lui şi-şi întinse mâinile murdare spre 
mine: 

— Sări! Te prind eu! 

In spatele meu, Clarice se chinuia să se agaţe de marginea zidului; 
calul se speriase şi se îndepărtase de zid cu un pas. Am încercat s-o trag 
în sus, dar n-aveam destulă putere. 

Am tras adânc aer în piept şi am sărit. Vizitiul mă prinse cu uşu¬ 
rinţă şi mă aşeză lângă el, apoi o strigă pe Clarice. Ii vedeam numai 
degetele şi dosul palmelor - cea dreaptă roşie şi umflată - în locu¬ 
rile în care pietrele albe ieşeau în afară ca nişte frânghii de culoarea 
fildeşului. 

— Ţineţi-vă bine, Madonna. Vă trag eu peste zid! 


55 


Salvatorul nostru păşi până în capătul caprei şi îşi lipi pieptul de 
zid. Se întinse cât putu de mult, dar abia reuşi să-i atingă vârfurile 
degetelor. 

— Ajută-mă, Doamne! ţipă Clarice, iar calul necheză şi el ascuţit. 

De cealaltă parte a zidului se auzeau strigăte de bărbaţi. 

— Prindeţi-o! Ţineţi calul! 

— N-o lăsaţi să scape! 

Disperat, vizitiul se căţără pe acoperişul trăsurii şi, îndoindu-şi 
genunchii, se aplecă în faţă ca să ajungă la marginea zidului şi s-o apuce 
de braţe. Clarice îl apucă cu mâna sănătoasă; când vizitiul se îndreptă 
de şale apăru şi capul ei deasupra zidului. 

Mătuşa ţipă din nou, mai mult de furie decât de frică; oamenii 
de dincolo de zid o trăgeau în jos şi umerii nu i se mai văzură. 

— Nemernicilor! Nemernicilor! Daţi-mi drumul! 

Vizitiul se clătină şi fu cât pe ce să cadă, dar o trase cu atâta forţă, 
încât căzu pe spate pe acoperişul trăsurii. Mătuşa Clarice căzu şi ea 
rostogolindu-se lângă el. Vizitiul se aplecă să vadă dacă a păţit ceva, 
dar ea se ridică în şezut şi-l lovi cu mâna stângă. 

— Ia-o din loc, scrâşni ea. 

Se lăsă în jos de pe acoperiş şi mă trase înăuntru, aşezându-mă lângă 
ea. Tremura şi gâfâia de oboseală; părul îi atârna desfăcut pe umeri şi 
rochia i se sfâşiase la spate, lăsând să i se vadă cămaşa. 

Scoase capul pe uşă şi strigă: 

— Ieşi repede din oraş! Iţi spun pe urmă unde mergem! 

Se lăsă să cadă înapoi pe pernele trăsurii şi se uită la încheietura 
rănită, de parcă se mira că n-o lăsase la greu. Apoi îşi plimbă ochii 
prin interiorul murdar al trăsurii. Spre deosebire de mine, nu aruncă 
nici o privire spre căminul pe care-1 părăsea. 

— Mergem la Napoli, spuse ea apoi, la familia mamei. Dar nu 
astăzi. Rebelii se aşteaptă să mergem acolo. 

Tremurând, dar neclintită, învinsă, dar neîmblânzită, îşi întoarse 
către mine privirea cruntă: 

— Familia Orsini are să ne ajute. Nu suntem pierduţi, să ştii. Casa 
de Medici va recâştiga Florenţa. Reuşim întotdeauna. 

M-am uitat în altă parte. La început, nu voisem să iau pumnalul, 
dar mă atrăgea la fel ca întunericul din privirea lui Cosimo Ruggieri. 
Acum mă uitam în palma care mânuise tăişul şi vedeam acelaşi întu- 


56 



neric în mine. încercasem să mă conving că o făcusem pentru Casa 
de Medici; de fapt, o făcusem fiindcă eram curioasă, fiindcă voisem 
să văd cum e să omori un om. 

La fel ca Lorenzo, aflasem devreme că îmi stă în putere să ucid. 
Şi mă gândeam cu groază unde putea să mă ducă această putere. 


Cinci 

Poggio înseamnă deal; vila pe care străbunicul meu o construise 
la Poggio a Caiano era aşezată în vârful unei movile lăbărţate, acoperite 
de iarbă, care se ridica în câmpia toscană, la trei ceasuri distanţă de 
oraş. Casa care îi revenise lui Lorenzo în 1479 fusese iniţial simplă, 
pătrată şi avea trei niveluri, dar în mâinile lui Lorenzo se schimbase 
mult în bine. El înconjurase parterul cu o galerie susţinută de arcade 
graţioase, care se deschidea spre curtea din faţă. De fiecare parte a arcadei 
centrale pornea câte o scară care se arcuia în sus şi amândouă se întâl¬ 
neau în faţa grandioasei intrări de la primul etaj, unde frontonul triun¬ 
ghiular se sprijinea pe şase coloane înalte, de felul acelora din templele 
greceşti. Clădirea stătea singuratică şi maiestuoasă, înconjurată de 
dealuri line, de râuri şi de munţii Albano ce se înălţau în apropiere. 

Nimeni nu s-ar fi gândit să ne caute aici, îmi explică mătuşa 
Clarice, căci ne aflam la nord de oraş, iar rebelii aveau să scotocească 
toate drumurile care duceau în sud. Vom petrece noaptea acolo şi 
între timp ea o să întocmească un plan ca să ajungem cu bine la 
Napoli. 

Am intrat cu trăsura pe poarta deschisă, tuşind din cauza prafului; 
am coborât împleticindu-ne, desculţe şi ciufulite, ca vai de noi. Ne-a 
întâmpinat un grădinar uluit. 

Eram epuizate, dar prea agitate ca să putem să mâncăm sau să ne 
odihnim. Cu privirea pierdută, cu mintea lucrând, mătuşa păşea pe 
aleile grădinii îngrijite cu migală, în timp ce eu alergam în faţa ei cât 
mă ţineau picioarele, în încercarea de a-mi obosi trupul. Deasupra 
noastră se adunau nori cenuşiu-albăstrui; briza se răcise şi începuse 
să miroasă a ploaie. Eu mă gândeam la privirea uluită şi mustrătoare 


57 


a micului grăjdar. învăţasem un lucru fundamental despre crime: chi¬ 
nurile victimei sunt scurte şi trecătoare, dar ucigaşul suferă pe vecie. 

Am alergat mult în după-amiaza aceea, dar n-am reuşit să scap 
de imaginea băiatului de la grajduri. Clarice nu mi-a pomenit niciodată 
de el; sunt convinsă că, prinsă cum era în efortul de a schimba un 
viitor sumbru, uitase de existenţa lui. 

La lăsarea serii am mâncat o supă sleită pe post de cină şi ne-am 
dus sus. Clarice mă dezbrăcă ea însăşi. Când îmi dezlegă şireturile cor¬ 
setului, piatra cea neagră ascunsă în el căzu cu un clinchet pe podeaua 
de marmură, iar smocul turtit de iarbă o urmă fără zgomot. M-am 
aplecat să le ridic şi m-am pregătit sufleteşte să fiu certată. 

— Ser Cosimo ţi le-a dat? mă întrebă mătuşa blând. 

Am dat din cap simţind cum roşesc. 

Clarice dădu şi ea încet din cap: 

— Atunci păstrează-le cu grijă. 

Mă trimise să mă bag în pat iar ea rămase afară, în anticameră, 
scriind multă vreme nişte scrisori la lumina lămpii. Am pus piatra şi 
iarba sub pernă şi am adormit cu scârţâitul poticnit al penei în urechi. 

Ceva mai târziu m-a trezit un zgomot de lemn lovit: se stârnise 
o furtună de vară timpurie care adusese cu ea un vânt rece. în cameră 
se strecură iute o slujnică tinerică şi închise obloanele, ca să nu intre 
ploaia. Mă uitam pe uşa rămasă deschisă la peretele anticamerei, unde 
umbra mătuşii Clarice se lăţea şi se chircea după cum dansa flacăra, 
şi ascultam vaietul înfundat al obloanelor. 

Când, intr-un târziu, am adormit la loc, am avut un somn tulburat 
de vise - nu imagini, ci sunete: Clarice ţipând la soldaţi să-i dea dru¬ 
mul, cai nechezând, rebeli scandând blesteme împotriva noastră. Am 
visat tropot de copite şi răpăit de ploaie, glasuri de bărbaţi şi bubuit 
îndepărtat de tunet. 

M-am trezit ca lovită de trăsnet: într-o străfulgerare mi-am dat 
seama că tropotul de copite, cadenţa stridentă a vocii lui Clarice şi 
glasurile, ceva mai calme, de bărbaţi, nu făceau parte din nici un vis. 

Am sărit din pat şi am alergat la fereastră. Era îndeajuns de joasă 
ca să pot vedea pe ea, dar obloanele aveau zăvorul pus, iar eu eram prea 
scundă ca să ajung la el. M-am uitat după un scaun, şi în clipa aceea 
se deschise uşa şi intră o slujnică. Nu era mult mai în vârstă decât 
mine, dar era suficient de înaltă ca să deschidă obloanele, la porunca 


58 


mea nerăbdătoare. Când le desfăcu, se dădu înapoi cu ochii holbaţi 
de spaimă. 

M-am uitat şi eu. Pe pajiştea largă, în pantă, se aflau douăzeci şi 
patru de bărbaţi călare, aşezaţi pe patru rânduri, ca la armată, cu săbiile 
la şold. 

In clipa aceea, încrederea mea în vraja lui Ruggieri pieri. Aripa Cor¬ 
bului era în cel mai bun caz o bucată inofensivă de cărbune. N-aveam 
să ajung niciodată mare şi să domnesc; pur şi simplu n-aveam să ajung 
niciodată mare. 

M-am tras înapoi de la geam. 

— Unde-i? am întrebat eu în şoaptă. 

— Madonna Clarice? La uşa din faţă, vorbeşte cu doi oameni. 
Mi-au spus să vă duc jos. E tare mânioasă pe ei. N-a vrut să-i lase să 
vă trezească. îi ocărăşte aşa de rău, că sigur o să-i înfurie... 

îşi apăsă mâna pe gură, de parcă-i venea să verse, apoi se strădui 
să se liniştească şi continuă: 

— Aseară m-a chemat la ea şi mi-a spus că, dacă ei i se întâmplă 
ceva, să am grijă să ajungeţi la rudele ei din partea mamei. O să vină 
să vă caute, dacă nu coborâm repede. Dar... 

Se opri din nou, uitându-se speriată spre uşă. Am ridicat întrebător 
din sprâncene. 

— Dar putem ieşi pe scara de serviciu, vorbi ea din nou. N-o să 
ne vadă. Sunt destule locuri unde să ne ascundem. Cred că Madonna 
Clarice ar vrea să facem asta. 

Şi eu credeam că mătuşa Clarice vrea să facem asta şi că ştia că, 
dacă nu apăream, rebelii ar fi torturat-o în speranţa de a-mi afla ascun¬ 
zătoarea; poate că ar fi şi omorât-o. Fuga părea posibilă, deşi cu puţine 
şanse de reuşită, dar dispariţia mea ar fi pus-o fără îndoială pe mătuşa 
în mare pericol. Cântărind toate acestea în minte, m-am apropiat înce¬ 
tişor de pat, am băgat mâna sub pernă şi am găsit piatra. M-am uitat 
la suprafaţa ei lucioasă ca o oglindă neagră şi am văzut-o pe Clarice 
reflectată în ea: 

Clarice ridicându-mă în braţe ca să mângâi obrazul lui Lorenzo 
copil. Clarice ridicându-mă ca să nu mă ajungă rebelii, cu riscul de 
a fi sfâşiată în bucăţi. Mătuşa, care ar fi putut foarte bine să plece 
cu bărbatul şi copiii ei şi să ne lase pe noi, moştenitorii, în mâinile 


59 


rebelilor. Dar, ca şi bunicul ei, nu i-a abandonat pe cei de-un sânge 
cu ea, oricât de năpăstuiţi ar fi fost ei. 

Am pus inutila gemă pe pernă, apoi mi-am scos talismanul de argint 
cu tot cu cureluşa de piele şi l-am pus înfăşurat lângă piatră. După 
care am privit-o pe slujnică. 

— Pune-mi rochia, te rog, i-am spus. O să cobor să mă întâlnesc 
cu ei. 


PARTEA A TREIA 

Prizonieră 

mai 1527 - august 1530 



Şase 

Am încă întipărite clar în memorie imagini din ziua aceea: lungul 
drum pe scară în jos, imaginea mătuşii în vestibul, cu un şal aruncat 
pe umeri ca să ascundă fâşia ruptă din spatele rochiei ei aurii. Era 
palidă de durere, din cauza încheieturii, care acum i se odihnea prinsă 
într-o eşarfă. Deşi bărbatul cu care vorbea era cu mai bine de un cap 
mai înalt şi mai şi era flancat de doi aghiotanţi asemenea lui, ea părea 
mai mare decât toţi. Spintecând aerul cu braţul sănătos, îl ocăra la 
fel de neînfricată ca şi pe Passerini în dimineaţa când acesta venise 
să anunţe fuga papei. 

In timp ce coboram treptele, bărbatul care o asculta se uită în sus. 
Era concentrat şi foarte liniştit şi m-a făcut să-mi amintesc ceva ce-mi 
spusese Piero odată, că un câine care nu latră sigur muşcă. Mantaua 
nouă, cafenie, i se asorta cu părul şi barba. Era Bernardo Rinuccini, 
capul trupelor rebele. 

îmi amintesc cum a holbat ochii când m-a văzut şi cum m㬠
tuşa, uitându-se peste umăr, a rămas cu gura căscată, amuţind brusc, 
stupefiată. 

— Promiteţi-mi că nu-i faceţi rău, şi-o să merg cu voi, am spus eu. 

Rinuccini mă privi mirat: 

— N-am nici un motiv să-i fac rău. 

— Promiteţi-mi, am repetat eu, privindu-1, la rândul meu, fără 
să clipesc. 

— Promit, spuse el. 

Am trecut pe lângă Clarice şi m-am oprit lângă Rinuccini; ochii 
i s-au umplut de groază văzând cum ies irevocabil de sub protecţia 
ei. Dar eu am fost şi mai îngrozită când am surprins clipa în care mân¬ 
dria din ochii ei s-a frânt. 


63 


M-au dus de acolo. Când am apărut în uşă, trupele care aşteptau 
pe pajişte ovaţionară. Păşeam repede, ca să nu le dau motive să mă 
atingă, până când am fost ridicată pe un cal şi aşezată în poala unui 
soldat nobil. Nu avea sabie, ci o armă cum nu mai văzusem niciodată: 
o archebuză, o drăcie făcută din lemn şi metal, care arunca bile de 
plumb la distanţă, un fel de tun în miniatură, care putea fi ţinut în 
mână. Se uită la mine dezgustat, dar victorios; nicicând nu fusese vreun 
trofeu mai detestat sau mai preţuit. 

Mângâierile soarelui ce se înălţa pe cer ştergeau urmele ploii din 
noaptea trecută; călăream prin ţinutul tăcut şi caii păşeau printre şuviţe 
de ceaţă. Eu stăteam cu spatele lipit de pieptul paznicului meu, amor¬ 
ţită de gravitatea hotărârii mele şi stăpânită de o spaimă iraţională. 

Pe la jumătatea dimineţii ajunseserăm înapoi în oraş. Nu ne-am 
îndreptat înspre sud, spre Piazza della Signoria şi spre spânzurătoare, 
ci spre nord. Străzile erau pline de oameni şi grupul de soldaţi atrăgea 
atenţia, dar cei mai mulţi n-au observat o fetiţă ghemuită la pieptul 
unuia dintre soldaţi; când unii dintre trecători mă remarcau, trecu- 
serăm deja de ei, iar blestemele lor, ca nişte pietre aruncate de prea 
departe, nu mă speriau. 

Alaiul nostru intră pe o stradă pe care n-o ştiam, o stradă mărginită 
de ziduri de piatră. Erau groase, înalte şi fără străpungeri, în afară de 
trei uşi strâmte, aflate la distanţă una de alta. 

Ne-am oprit în faţa uneia. Avea două ferestruici zăbrelite cu drugi 
de fier, una acoperită cu pânză neagră la nivelul ochilor, iar cealaltă, 
neacoperită, în dreptul picioarelor. 

Unul dintre aghiotanţi descălecă şi strigă la ferestruica de sus, iar 
un soldat mă trase jos de pe cal. Uşa se deschise spre înăuntru, aghio¬ 
tantul mă împinse pe ea şi cineva o închise iute în spatele meu. 

Am păşit împleticindu-mă într-o curte interioară pavată cu piatră 
peste care se întindea umbra unei clădiri înalte. Am aruncat o privire 
spre femeia din faţa mea. Era ştearsă şi obosită şi îmbrăcată toată în 
negru, în afară de basmaua albă de sub vălul lung. îmi ceru să tac 
ducându-şi un deget la buze şi am urmat-o fără un cuvânt în clădire, 
care era la fel de anostă, bătrână şi tăcută ca şi însoţitoarea mea. Femeia 
mă purtă pe nişte trepte înguste preţ de două etaje, apoi de-a lungul 
unui şir de chilii, şi mă introduse într-o cameră micuţă, în care erau 
un pat lipit de perete şi două scaune. 


64 


Pe scaune şedeau două tinere îmbrăcate în nişte rochii cafenii, pono¬ 
site. Duseră şi ele degetul la buze, lăsară din mână lucrurile pe care 
le cârpeau şi se apropiară în grabă de mine. 

începură fără îndemânare să-mi scoată rochia. Mă îndoiesc că mai 
văzuseră vreodată ceva atât de rafinat, căci nu-şi dădeau seama cum 
se desfac mânecile, dar până la urmă rochia a alunecat pe podea iar 
eu am ieşit din ea spre a păşi intr-un viitor nesigur. 


Şapte 

Pe una dintre cele mai strâmte şi mai apăsătoare străzi din Florenţa 
se află mănăstirea dominicană cunoscută ca Santa Caterina da Siena. 
Cei ce ţineau de ea îi înfruntaseră întotdeauna cu violenţă pe Medici 
şi-i sprijiniseră pe rebeli, cu siguranţă din cauză că mănăstirea avea 
săraci în grijă. Cele şase pensionare - fete de măritat sau mai tinere, 
din familii care descoperiseră că e mai ieftin să le ţină aici - făceau parte 
din cea mai de jos clasă a muncitorilor: ţesători, dărăcitori şi vopsitori 
de lână şi mătase, meserii care le pătau mâinile, le deformau trupurile, 
le distrugeau plămânii. Erau oameni care se îmbolnăveau şi mureau 
de tineri, lăsând în urmă fiice pe care nu avea cine să le hrănească. Aceş¬ 
tia erau oamenii care ne rupseseră nouă steagurile şi le dăduseră foc 
din ură pentru cei bogaţi şi bine hrăniţi. 

în Santa Caterina era mereu un miros greu, fiindcă ţevăria şi cana¬ 
lizarea erau vechi şi stricate. Călugăriţele stăteau întruna în genunchi, 
frecând podelele şi pereţii, dar oricâtă curăţenie ar fi făcut, nu reuşeau 
să învingă mirosul. Locuitoarele erau toate slabe şi mereu flămânde. 
Aici nu existau lecţii de latină, eforturi de a le învăţa pe fete să citească 
şi să socotească, aici era numai de muncit. Stareţa, maica Violetta, nu 
avea destulă energie ca să aibă o părere, bună sau rea, despre mine; 
era prea ocupată să le ţină în viaţă pe fetele pe care le avea în grijă ca 
să mai aibă timp de politică. Ştia numai că rebelii plăteau la timp 
pentru mine. 

împărţeam chilia - şi o saltea murdară de paie, plină de purici, 
în care locuia o familie de şoareci - cu alte patru fete, toate mai mari 
decât mine. Una dintre ele mă ura din toate puterile, căci fratele ei 
fusese ucis într-o încăierare cu susţinătorii familiei Medici. Altora două 


65 


nu le prea păsa de mine. Şi mai era Tommasa, o fedţă în vârstă de 
doisprezece ani. 

Tatăl Tommasei era un negustor de mătase pe care datoriile îl făcu¬ 
seră să fugă din oraş, lăsându-şi soţia şi copiii să se descurce cu cre¬ 
ditorii. Mama ei era bolnăvicioasă; Tommasa însăşi era firavă şi suferea 
de accese înfiorătoare de sufocare, mai ales când făcea eforturi prea 
mari. Avea oasele subţiri şi lungi şi coloritul delicat al locuitorilor din 
nord: pielea albă, ochii albaştri ca azurul. Şi totuşi muncea în rând 
cu celelalte, iar pe buzele ei stăruia mereu cel mai dulce surâs. 

Mă trata ca pe o prietenă, cu toate că fraţii ei erau susţinători înfo¬ 
caţi ai cauzei rebelilor, până într-acolo, încât Tommasa nu le pomenea 
niciodată de mine. 

Tommasa era singura mea legătură cu lumea de dincolo de zidurile 
mănăstirii. Mama ei o vizita în fiecare săptămână şi aducea mereu 
veşti. Am aflat că Palatul Medici fusese prădat, că ultimele lui comori 
fuseseră luate în stăpânire de noua conducere a oraşului. Toate stin¬ 
dardele cu însemnele noastre fuseseră distruse şi toate sculpturile şi 
clădirile pe care apărea blazonul Casei de Medici fuseseră nemilos desfi¬ 
gurate cu dalta. 

Am întrebat, fireşte, de mătuşa Clarice şi am încercat să nu plâng 
când Tommasa mi-a spus că e în viaţă, dar nimeni nu ştie unde se află. 
Nici Ippolito şi Alessandro nu se ştia unde se ascund. 

Când am întrebat-o pe Tommasa de ce e aşa bună cu mine, s-a 
mirat foarte tare: 

— De ce m-aş purta altfel? mă întrebă ea. Se spune că familia ta 
a asuprit poporul, dar tu eşti bună cu mine şi cu celelalte. Nu pot să 
te pedepsesc pe tine pentru ceva ce-au făcut alţii. 

O iubeam din acelaşi motiv din care-1 iubeam pe Piero, pentru că 
era prea bună ca să întrezărească întunecimea ascunsă în inima mea. 

Am petrecut o vară mohorâtă, cu teama c-o să fiu executată şi cu 
speranţa c-o să mai aflu veşti. N-am avut parte nici de una, nici de 
alta, iar toamna m-a găsit învăluită într-o negură de foame şi suferinţă. 
Slăbisem şi-mi pierdusem voinţa, şi când Tommasa îmi povestea ulti¬ 
mele bârfe, n-o mai asaltam cu zeci de întrebări. 

Apoi veni iarna, care aduse un frig cumplit. Camera noastră nu 
avea cămin şi era îngheţată; nu mă opream niciodată din tremurat. 
Apa din ligheanul pe care-1 foloseam toate cinci îngheţa, dar oricum 


66 


ne era prea frig ca să ne spălăm. Puricii aveau grijă să nu dorm prea 
mult. Frigul nu slăbea, dimpotrivă, era din ce în ce mai puternic. 

Intr-o dimineaţă de pe la sfârşitul lui decembrie, mă îndreptam 
împreună cu celelalte fete spre trapeză. Trecând pe lângă o chilie, am 
văzut două călugăriţe ducând-o pe o a treia pe sus. Cea din urmă era 
complet ţeapănă şi măicuţele îi ridicaseră doar capul şi picioarele, de 
parcă era o scândură. Cele două călugăriţe se uitară scurt la noi, inter- 
zicându-ne din ochi orice întrebare. 

După ce trecură, Tommasa îşi făcu repede cruce şi noi celelalte 
am imitat-o. Am rămas tăcute pe loc până dispărură pe coridor. 

— Aţi văzut? şuieră Lionarda, cea mai mare dintre noi. 

— Moartă, zise alta. 

— îngheţată, am adăugat eu. 

Dar la masă, în timp ce aşteptam să ni se umple castroanele, o novice 
care stătea în faţa noastră leşină şi fu scoasă de acolo. Nu m-am prea 
gândit la ea: frecam podele şi cârpeam haine rupte, fără să mai tresar 
măcar când îmi înţepam vreun deget amorţit de frig. Nu m-am îngrijo¬ 
rat până seara, la vecernie, când am văzut capela plină doar pe jumătate. 

— Unde-s celelalte surori? am întrebat-o în şoaptă pe Tommasa. 

— S-au îmbolnăvit, răspunse ea. Un fel de febră. 

în noaptea aceea am auzit de cinci ori călugăriţele alergând încolo 
şi-ncoace pe coridor. Dimineaţa ne-am mai sculat doar patru de pe 
saltea. Lionarda n-a putut. 

Răsuflarea îi atârna ca un abur alb în aerul îngheţat de deasupra 
ei; în ciuda frigului, fruntea îi era scăldată de sudoare. Una dintre cele¬ 
lalte fete încercă s-o trezească, dar nici ţipetele, nici zgâlţâiturile n-o 
putură face să deschidă ochii. Am strigat după călugăriţe, dar nu apăru 
nici una; chiliile de lângă noi erau goale. 

Tommasa şi cu mine am rămas cu Lionarda şi le-am trimis pe 
celelalte două fete după ajutor. După vreo jumătate de ceas intră o 
novice, purtând vălul ei alb şi şorţul negru. în tăcere - fiindcă era 
ora în care călugăriţele nu vorbeau - îşi strecură mâinile pe sub cămaşa 
de noapte a bolnavei şi o pipăi uşurel pe gât, pe clavicule, la subsuori. 
Apoi coborî spre pântece şi se trase înapoi, încremenită de spaimă. 

Ridică poala cămăşii şi dezveli la încheietura coapsei o umflătură 
de mărimea unui ou de gâscă, înconjurată de un inel roşiatic, ca o vână- 
taie perfect concentrică. 


67 


— Ce-i asta? şopti Tommasa. 

Novicea îşi mişcă buzele intr-un răspuns. M-am uitat prea târziu 
la ea ca să-l văd, dar Tommasa îşi duse mâna la gât cu un icnet. 

— Ce-i asta? am spus şi eu ca un ecou, adresându-mă Tommasei. 

Prietena mea se întoarse spre mine cu ochii şi nasul curgându-i din 
cauza frigului şi-mi suflă: 

— Ciumă. 

După ce o scoaseră pe Lionarda din chilie, eu şi cu Tommasa ne-am 
dus în trapeză pentru masa de dimineaţă, apoi ne-am îndreptat spre 
sala comună. In mod normal, la ora aceea maica Violetta se afla acolo 
şi ne împărţea sarcinile. Dar încăperea se transformase acum în spital 
şi o mulţime de femei erau întinse pe podea - unele gemând, altele 
într-o tăcere înfricoşătoare. O călugăriţă mai bătrână ne opri la uşă 
şi ne făcu semn să ne întoarcem în chilia noastră. Acolo le-am găsit 
pe celelalte două fete cosând linţolii. 

— Ce s-a întâmplat cu Lionarda? întrebă Serena, şi, după ce i-am 
explicat, ne-a spus că jumătate dintre surori lipseau dimineaţă din 
trapeză. 

Era epidemie de ciumă în toată legea. 

Ne-am înghesuit una într-alta pe pat, discutând îngrijorate. Mă 
gândeam la mătuşa Clarice, cât ar fi fost de nenorocită să afle că am 
murit în sălaşul acela infect, şi la Piero, cum ar fi plâns el la vestea că 
am plecat dintre cei vii. 

După vreo două ceasuri apăru în uşă călugăriţa cea bătrână s-o 
anunţe pe Tommasa că o aşteaptă fraţii ei la vorbitor - şi s-o avertizeze 
să nu cumva să pomenească ceva despre boala din mănăstire. Tommasa 
plecă şi se întoarse o oră mai târziu, cu ochi strălucitori. Avea un secret. 
Nu-mi spuse nimic până la prânz, când se ridică să se ducă la closet 
şi-mi făcu semn pe ascuns să vin cu ea. 

Am intrat împreună în cămăruţa care puţea îngrozitor, şi atunci 
şi-a scos din buzunar mâna strânsă pumn, apoi a desfăcut-o încetişor. 

In palma ei deschisă se odihnea o pietricică neagră şi strălucitoare. 
Am înşfăcat-o şi m-am gândit cum se uitase mătuşa la mine când 
Aripa Corbului şi tătăneasa îmi căzuseră din sân, cum mă privise îngân¬ 
durată când mă aplecasem să le ridic. 

Ser Cosimo ţi le-a dat? Atunci păstrează-le cu grijă. 


68 


Numai Clarice putea să ştie că lăsasem piatra la Poggio a Caiano. 
Numai Clarice putuse s-o găsească şi să mi-o înapoieze, ca să aflu că 
nu mă uitase. îmi simţeam inima revărsându-mi-se din piept. 

— Cine ţi-a dat-o? am întrebat-o pe Tommasa. 

— Un bărbat, îmi răspunse ea. Fraţii mei plecau şi eu tocmai lăsa¬ 
sem pânza peste grilaj. Bărbatul cred că se uitase pe ferestruica de jos 
şi-mi văzuse marginea rochiei. 

— Şi ce ţi-a zis? am întrebat eu din nou. 

— M-a întrebat dacă sunt prietenă sau duşmancă a familiei Medici, 
spuse Tommasa. Şi când i-am răspuns că nici una, nici alta, m-a între¬ 
bat dacă ştiu o fată pe nume Caterina. I-am spus că da, că eşti prie¬ 
tena mea. Mi-a oferit bani ca să-ţi aduc asta - făcu ea semn cu capul 
spre piatră -, dar să nu spun la nimeni. E o amintire de familie? 

— A fost a mamei, am minţit eu. 

Puteam să am încredere absolută în Tommasa, dar aveam destule 
necazuri şi fără acuzaţia de vrăjitorie. 

— I-am spus să pună banii în cutia milei, pentru mănăstire. Şi 
l-am întrebat dacă are vreun mesaj pentru tine şi a zis aşa: „Spune-i 
să fie puternică şi să mai aştepte puţin. Spune-i că am să mă întorc". 

Să mai aştepte puţin... Am să mă întorc. Cuvintele acestea mă bui¬ 
măciră. Am ascuns piatra între şorţ şi rochie, îndesând-o în fâşia de 
pânză care-mi servea de cordon. 

M-am uitat spre Tommasa: 

— Nu trebuie să mai vorbim despre asta, nici măcar între noi. 
Rebelii ar putea să mă ucidă sau să mă ducă în altă parte. 

Prietena mea încuviinţă solemn din cap. 

în ciuda ciumei şi a iernii necruţătoare, umblam acum prin înc㬠
perile mănăstirii din ce în ce mai veselă. De fiecare dată când îmi stre- 
curam mâna sub şorţ şi atingeam piatra cu vârful degetelor, suprafaţa 
ei netedă şi rece se preschimba în îmbrăţişarea mătuşii. 

Când ne-am sculat a doua zi de dimineaţă, am descoperit că trapeza 
fusese închisă. Bucătăresele se îmbolnăviseră şi ele, iar maicile sănătoase 
erau copleşite de munca de îngrijire a bolnavelor. Trebuiau cusute, 
fără îndoială, încă multe linţolii, dar rutina mănăstirii era întreruptă, 
aşa că de noi uitaseră. Ne-am întors în chilie şi ne-am aşezat pe salteaua 


69 


noduroasă de paie, flămânde, îngheţate şi speriate, şi am încercat să 
ne mai trecem vremea cu bârfe. 

Câteva ceasuri mai târziu se auziră zgomote pe coridor: glasul 
ascuţit al unei călugăriţe, tropăit de paşi pe podea, uşi deschise şi în¬ 
chise. Am tras cu ochiul pe hol şi am văzut o măicuţă măturând furi¬ 
oasă şi ridicând nori de praf. 

— Ce fac acolo? strigă Serena, care stătea turceşte pe pat, lângă 
Tommasa. 

— Curăţenie, am răspuns eu uimită. 

Se închiseră mai multe uşi; dereticatul frenetic încetă. Am auzit-o 
pe maica stareţă dând ordine cuiva, dar nu vedeam pe nimeni. După 
o vreme ne-am apucat iarăşi de flecărit. 

In uşă apăru deodată maica Violetta. 

— Fetelor, spuse ea scurt, cu toate că era ora de tăcere. 

Le făcu semn să iasă. 

— Tu nu, Caterina. Tu rămâi aici. Restul veniţi cu mine. 

Le scoase pe fete afară, iar pentru mine începu o aşteptare chinui¬ 
toare. Poate că vreo măicuţă îl văzuse pe străinul care mă căutase; poate 
că Tommasa spusese cuiva secretul nostru. Acum rebelii o să mă omoare 
sau o să mă bage într-o închisoare şi mai rea decât Santa Caterina. 

Nu trecu mult şi pe coridor se auziră paşi - paşi răsunători, cu 
sunetul neobişnuit aici al cizmelor de piele pe pardoseala de piatră. 
Un rebel, mi-am zis eu disperată. Au venit să mă ia. 

Dar bărbatul care apăru în uşă nu semăna deloc cu Rinuccini sau 
cu soldaţii lui. Purta o mantie groasă de catifea roz tivită cu hermină 
şi o pălărie de catifea cafenie cu o pană mică, albă. Barbişonul îi era 
foarte îngrijit tuns, iar pe umeri i se revărsau bucle lungi şi negre, foarte 
atent pieptănate. îşi ţinea batista de dantelă la nas; parfumul de tran¬ 
dafiri pe care îl răspândea ajungea până la mine. 

— Aceasta e fata, spuse maica Violetta blând, apoi dispăru. 

— Pfui! făcu străinul, cu glasul înăbuşit de batistă. Iertaţi-mă, dar 
e un miros oribil! Cum îl suportaţi? 

Lăsă batista ca să-şi scoată pălăria şi făcu o reverenţă. 

— Am plăcerea să o am în faţă pe Catherine de Medici, ducesa 
de Urbino, fiica lui Lorenzo de Medici şi a lui Madeleine de La Tour 
d’Auvergne? 

Pronunţase Catherine, ca bărbatul din visul meu însângerat. 


70 


— Eu sunt, i-am răspuns. 

— Eu sunt... Pfui!... Eu sunt Robert Saint-Denis de la Roche, 
ambasador în Republica Florenţa prin voia Maiestăţii Sale Francisc I. 
Răposata dumneavoastră mamă era verişoara Maiestăţii Sale şi ieri 
ne-a fost adus la cunoştinţă că dumneavoastră - rudă apropiată - sun¬ 
teţi ţinută prizonieră în nişte condiţii inadmisibile. E adevărat că 
acestea sunt hainele pe care sunteţi obligată să le purtaţi şi acesta e 
patul pe care sunteţi obligată să dormiţi? 

Pumnul meu, strecurat sub guler şi încleştat pe Aripa Corbului, 
începu încetişor să se deschidă. 

— Da, am răspuns. 

Voiam să-mi plimb degetele pe faldurile mantiei de catifea, să lepăd 
rochia de lână care-mi dădea mâncărimi şi să îmbrac o rochie frumoasă, 
să-mi strângă Ginevra corsetul şi să-mi aducă mânecile. Voiam să-l 
văd pe Piero. Şi cel mai mult voiam să-i mulţumesc mătuşii Clarice 
că m-a găsit, şi gândul acesta aproape mă făcu să plâng. 

Pe chipul ambasadorului se aşternu o expresie blândă. 

— Ce groaznic pentru dumneavoastră, care sunteţi doar un copil. 
E un frig cumplit aici. Mare minune că nu sunteţi bolnavă. 

— E epidemie de ciumă în mănăstire, i-am spus eu. Cele mai 
multe măicuţe sunt bolnave. 

Ambasadorul înjură în limba lui; batista de dantelă îi căzu pe podea. 

— Stareţa nu mi-a spus nimic despre asta! 

îşi regăsi imediat controlul, stăpânindu-şi teama. 

— Atunci aşa rămâne. Voi aranja să fiţi mutată din cloaca asta 
plină de purici chiar astăzi. Asta nu-i un loc potrivit pentru o verişoară 
a regelui! 

— Rebelii n-o să fie de acord, am spus eu. Ei îmi vor moartea. 

— Rebelii vor o republică sigură, ceea ce deocamdată nu au, îmi 
răspunse el ridicând viclean din sprâncene. Au nevoie de bunăvoinţa 
regelui Francisc şi n-o vor obţine până când n-o vor trata pe ruda sa 
cu respectul cuvenit. 

Se înclină din nou grăbit: 

— N-o să mai zăbovesc. Dacă în clădirea asta e ciumă trebuie să 
plec cât mai repede. îngăduiţi-mi câteva ore şi vă voi duce intr-un ad㬠
post mai potrivit. 

Se întoarse să plece; am strigat în urma lui: 


71 


— Vă rog să-i spuneţi mătuşii mele Clarice cât îi sunt de recu¬ 
noscătoare că aţi venit! 

Se întoarse şi se uită mirat la mine: 

— Nu am intrat în legătură cu ea, dar cu siguranţă voi încerca 
să-i transmit mesajul dumneavoastră. 

— Atunci cine v-a trimis aici? 

— M-a alertat un vechi prieten al familiei dumneavoastră. Spunea 
că veţi şti că el a fost. Cred că se numea Ruggieri. Daţi-mi voie să 
plec, adăugă el după o pauză, pentru că ciuma se răspândeşte repede. 
Jur în faţa Atotputernicului că nu veţi mai petrece încă o noapte aici. 
Aşa că sus inima şi bucuraţi-vă. 

— Aşa voi face, i-am răspuns, dar, în clipa în care dispăru pe cori¬ 
dor, am izbucnit în lacrimi. 

Plângeam pentru că Ser Cosimo, aproape un străin, mă găsise şi i 
se făcuse milă de mine. Plângeam pentru că mătuşa Clarice nu făcuse 
asta. Am cules de pe jos pătratul de dantelă fină ca pânza de păianjen 
şi am tras în piept parfumul de flori. 

Mi-am spus în sinea mea că Aripa Corbului mă va apăra de ciumă 
şi mă va elibera din Santa Caterina; am jurat să nu mă mai despart 
niciodată de ea. 

Dar ambasadorul Franţei n-a venit în dimineaţa aceea după mine, 
şi nici după-amiază n-a venit nimeni. Stăteam cu celelalte fete şi coseam 
linţolii, atât de veselă şi de distrată, că m-am înţepat de zeci de ori în 
degete. Pe la apus buna dispoziţie mi se risipi. Dar dacă rebelii nu-şi 
doreau bunăvoinţa regelui Francisc chiar aşa de mult cum credea dom¬ 
nul La Roche? 

Se lăsă noaptea. Am refuzat să mă dezbrac şi m-am întins lângă 
Tommasa, pândind în întuneric vreo mişcare, ceva. După câteva cea¬ 
suri am zărit afară licărul unei lămpi. Am ieşit repede pe coridor şi 
am găsit-o pe maica Violetta, care zâmbi văzându-mi entuziasmul şi-mi 
făcu semn s-o urmez. 

Mă duse în chilia ei şi mă îmbrăcă într-o ţinută adevărată de călu¬ 
găriţă; îmi dădu şi o mantie groasă. 

— Unde mă duc? am întrebat-o eu. 

— Nu ştiu, copilă. 

Mă duse la uşa care dădea în stradă. 


72 


— Ai adus-o? întrebă o voce bărbătească de afară când auzi paşii 
noştri. 

— Da, răspunse maica Violetta şi deschise uşa. 

Omul de afară purta o mantie groasă şi sabie lungă, de soldat, la 
brâu. In spatele lui aşteptau patru oameni călare. 

— Hai odată, mă zori bărbatul, întinzându-mi mâna înmănuşată. 
Acoperă-ţi faţa, mişcă-te repede şi să n-aud musca. Dacă ne aude cineva 
suntem în pericol. 

M-am proţăpit în faţa lui: 

— Unde mă duceţi? 

— Ai să afli curând, mă asigură el şi mustaţa i se arcui într-o parte 
în sus. Dă-mi mâna. Nu-ţi mai spun a doua oară cu vorba bună. 

L-am ascultat în silă. Mă urcă pe cal, apoi se aşeză şi el în şa în 
spatele meu şi o luarăm din loc, urmaţi de însoţitorii lui. 

Noaptea era rece şi fără lună. Mergeam pe nişte străzi pustii pe 
care copitele cailor răsunau cu ecou. încercam să-mi dau seama pe 
unde mergem, dar vălul subţire de lână îmi împiedica vederea. 

Drumul nu dură mai mult de un sfert de ceas. Ne-am oprit în faţa 
unei uşi de lemn tăiate într-un zid mare de piatră; aveam să fiu închisă 
într-o altă mănăstire. Am intrat în panică şi am început să cotrobăi 
pe sub mantie şi pe sub rochie după talismanul negru de piatră. 

însoţitorul meu descălecă şi mă dădu şi pe mine jos, în timp ce 
un soldat bătu cu putere în uşa solidă. Aceasta se deschise imediat 
fără zgomot. Unul dintre bărbaţi mă împinse înăuntru şi trânti uşa 
în urma mea. 

Mirosea atât de tare a oţet, că mi-am dus mâna la nas; broboada 
de pânză pe care-o purtam legată în jurul feţei îmi alunecă pe ochi. 
O mână rece o prinse pe-a mea şi mă trase pe dibuite câţiva paşi mai 
încolo, unde nu se mai simţea mirosul. Când îmi dădu drumul, mi-am 
dat jos vălul. 

în faţa mea stăteau în semicerc douăsprezece călugăriţe - înalte, 
graţioase, cu văluri pe cap şi îmbrăcate în mantii negre, încât siluetele 
li se confundau cu întunericul. Le vedeam numai feţele, luminate de 
lămpile pe care le ţineau trei dintre ele - douăsprezece zâmbete blânde, 
douăsprezece perechi de ochi binevoitori. 

Cea mai înaltă dintre ele păşi spre mine. Era voinică, avea faţa 
lată şi părea între două vârste. 


73 


— Dragă Caterina, îmi spuse ea, eu sunt stareţa, maica Giustina - 
sunt o Medici, ca şi tine. Când te-ai născut, ţi-am fost naşă. Bine ai 
venit la noi. 

Fără să se teamă de ciumă, îşi deschise larg braţele, iar eu am alergat 
la pieptul ei. 


Opt 

Aripa Corbului nu dăduse greş. Mă aflam în Rai, înconjurată de 
îngeri: mănăstirea benedictină Santissima Annunziata delle Murate, 
Preasfânta Bunăvestire a Celor Zidiţi, şi femeile nobile care primi¬ 
seră aici vălul de călugăriţe. Cele mai multe erau înrudite cu familia 
noastră; doar câteva susţineau noua republică. 

Mănăstirea însăşi fusese construită şi întreţinută din banii familiei 
noastre; asta se vedea din lărgimea coridoarelor şi din eleganţa inte¬ 
rioarelor. In noaptea aceea, maica Giustina m-a condus în noua mea 
locuinţă. Frica mă sleise de puteri, aşa că nu am remarcat nici un 
amănunt, în afară de un pat mare, cu pături groase şi cu o pernă dolo¬ 
fană. Am stat cuminte până ce o slujnică m-a dezbrăcat; am ascuns 
talismanul în palmă, aruncându-i femeii tăcute, solemne, o privire 
încordată. Nu observase nimic, căci era ocupată să umple un lighean 
cu apă încălzită. Mă spălă cu o cârpă, apoi îmi trase pe cap o cămaşă 
curată, fină şi moale. Am băgat repede piatra intr-un buzunar. Slujnica 
îmi arătă o tavă cu pâine şi brânză pe masa de lângă pat. Am devorat 
mâncarea şi m-am prăbuşit pe pat. Femeia îmi puse o cărămidă 
încălzită la picioare şi strânse păturile în jurul meu. In iarna aceea 
era prima oară când mă opream din tremurat. 

Am dormit câteva ceasuri în şir, strângând Aripa Corbului în pumn. 
Când m-am trezit a doua zi de dimineaţă, am văzut că mă aflam într-o 
cameră mare, cu lambriuri sculptate şi cu un cămin de marmură. O 
lumină aurie ca mierea se revărsa prin fereastra largă, în formă de 
arcadă, peste o masă mare şi nişte scaune frumos tapiţate, a căror catifea 
verde-închis se asorta cu draperiile şi cuvertura patului. Pe peretele 
din faţa mea era un crucifix mare de aur, lucrat în filigran, sub care 
se afla un scăunel de rugăciune cu o perniţă pe el. 


74 


Pe peretele din faţa căminului erau mai multe rafturi cu cărţi. 
Privirea îmi fu atrasă de un volum aşezat pe raftul cel mai de jos: era 
legat în piele maro-închis, cu titlul gravat cu litere aurii şi dimensiunile 
lui îmi erau familiare. Am ţâşnit din pat şi am scos cartea din raft. 

Ficino. De vita coelitus comparanda, acelaşi exemplar care stătuse 
pe genunchii lui Piero; am recunoscut crăpăturile din legătura de piele 
şi am început să râd în hohote. Am început să caut nerăbdătoare prin 
rafturi după alte nestemate salvate din Palatul Medici. N-am mai găsit 
nimic, dar am descoperit alte două volume cu titluri scrise de Ficino. 

Eram încă absorbită de noile titluri când am auzit o bătaie în uşă. 
Intrară două femei şi o călugăriţă. Femeile cărau o cadă, iar măicuţa 
îmi zâmbea cu căldură. Era mai în vârstă şi purta ochelari. Avea un 
trup rotofei, iar purtarea şi felul de a vorbi îi trădau originea nobilă. 
Ducea în mâini o tavă cu un pahar şi o farfurie cu gustări. 

— Duchessina, mi se adresă ea veselă. Văd că ţi-ai descoperit deja 
biblioteca. Avem una mai mare, bineînţeles, în aripa cealaltă, dar ţi-am 
adus aici câteva titluri care ne-am gândit c-o să-ţi placă. Eu sunt sora 
Nicoletta; dacă ai nevoie de ceva, cere-mi mie. Ţi-am adus o gustare 
şi nişte vin dulce ca să rezişti până la micul dejun - probabil că ţi-e 
încă foarte foame. Pe urmă o să te scăpăm definitiv de purici. 

Micuţa ducesă. Apelativul plin de un respect afectuos mă făcu să 
zâmbesc. Am pus mâna pe cartea lui Ficino şi, uitând de tot de buna 
creştere, am întrebat: 

— Cartea asta cum a ajuns aici, în camera asta? 

Se uită prin ochelarii groşi, care îi măreau ochii negri: 

— Ambasadorul de la Roche a adus ieri câteva lucruri pentru tine. 
Probabil că şi cartea aceasta. 

— Asta a fost salvată din palatul nostru, i-am spus eu. 

— Domnul fie lăudat, răspunse ea cu indiferenţă şi se întoarse 
spre slujnica din seara precedentă, care tocmai intrase cu câte o oală 
mare în fiecare mână. Dragă duchessina, ea e slujnica noastră, Barbara. 
Poţi s-o chemi şi tu ori de câte ori ai nevoie de ceva. 

Puse tava pe noptieră, apoi scoase dintr-un buzunar de la brâu o 
scrisoare cu pecete de ceară. 

— Micul dejun îţi va fi servit în curând. Intre timp, poate o să-ţi 
facă plăcere să citeşti asta. 


75 


Zâmbetul ei înţelegător mă făcu să înhaţ scrisoarea şi să-i rup 
repede sigiliul. Era scrisul mătuşii. Mi-am lipit scrisoarea de inimă. 

— Soră Nicoletta, te rog, iartă-mi bădărănia. Dar de atâta vreme 
n-a mai fost nimeni bun cu mine, că am uitat să mă port cum se 
cuvine. Iţi mulţumesc pentru tot. 

— Dar purtarea ta e minunată, mă contrazise ea radioasă. Nu e 
nevoie să te scuzi, ştiu prin ce-ai trecut. Lectură plăcută, duchessina. 
Mă întorc peste o oră, încheie ea cu o scurtă reverenţă. 

Am desfăcut scrisoarea cu sufletul la gură. 

Draga mea Caterina, 

Ne-am îngrozit când am aflat de încarcerarea ta şi de condiţiile 
nemiloase pe care ai fost nevoită să le înduri. Sper că noua ambianţă 
îţi place mai mult. De acum înainte voi ţine permanent legătura cu am¬ 
basadorulfrancez ca să mă asigur că nu vei mai avea de îndurat asemenea 
privaţiuni. Rebelii au mare nevoie de sprijinul regelui Francisc I al 
Franţei, iar Maiestatea Sa doreşte ca verişoara lui să fie tratată cum se 
cuvine. 

Trebuie să menţin discreţia în privinţa locului unde mă aflu; din 
acelaşi motiv o vizită a mea în carne şi oase este exclusă. Dar te rog să 
mă crezi că mă străduiesc din toate puterile să-ţi obţin eliberarea. Papa 
Clementa reuşit să fugă din Roma devastată. Se va reconcilia în curând 
cu împăratul Carol; voi face tot ce-mi stă în putinţă să alimentez această 
atitudine binevoitoare pentru ca ea să conducă la restaurarea conducerii 
familiei noastre în Florenţa. 

N-am uitat de curajul tău. Ţine-te tare şi nu uita niciodată destinul 
pentru care te-ai născut. 

Cu cea mai sinceră afecţiune. 

Mătuşa ta, 

Clarice de Medici Strozzi 

PS. Unchiul şi verii tăi îţi trimit urările lor de bine. Piero insistă 
să-ţi scriu că îi este teribil de dor de tine. 

Citind eleganta epistolă a mătuşii am început să tânjesc după pre¬ 
zenţa ei, dar curând atenţia mi-a fost atrasă de o farfurie cu cârnăciori 
şi mere. După ce am mâncat, m-am băgat în cada aburindă. Barbara 
mi-a spălat părul, înecând ultimii purici de la Santa Caterina, şi m-a 


76 


îmbrăcat într-o rochie strânsă pe corp, apoi m-a înfofolit în nişte şaluri 
de lână fină, ca să mă apere de frig. 

Viaţa la Le Murate era foarte plăcută. In fiecare dimineaţă şi seară 
stăteam cu măicuţele în trapeză şi beam vin bun şi mâneam mâncare 
bună, de multe ori carne sau prăjituri. Sora Nicoleta mă trata ca pe 
nepoţica ei favorită, aducându-mi mereu în dar nuci şi fructe confiate 
sau vreo fundă frumoasă de pus în păr. Ea şi celelalte călugăriţe îmi 
dădeau voie să circul liberă prin mănăstire. 

Nu abuzam de încrederea lor. Participam în fiecare dimineaţă la 
liturghie şi după aceea o însoţeam pe Nicoletta în sala cusătoreselor. 
Multe surori lucrau broderii fine, unul dintre modurile prin care se 
întreţineau singure. Fără nici cel mai mic marcaj pe pânză, sora Nico¬ 
letta putea să brodeze perfect un miel care purta flamura cu Crucea, 
sau pe Sfântul Duh coborând din Ceruri, întruchipat în porumbel. 

In acea primă dimineaţă am fost prezentată celorlalte cusătorese: 
sora Antonia, adjuncta stareţei, înaltă, calmă şi mai în vârstă; sora Maria 
Elena, o spanioloaică cu o voce de înger, care dirija corul; şi o pensio¬ 
nară, Maddalena, cu cinci ani mai mare ca mine, cu un păr castaniu 
care i se revărsa pe umeri. Maddalena era din familia Tornabuoni - 
din care se trăgea şi mama lui Lorenzo il Magnifico. Mai era şi sora 
Rafaela, o artistă al cărei talent de pictoriţă îi permitea să decoreze manu¬ 
scrisele din scriptorium cu imagini superbe. Şi, în sfârşit, sora Pippa, o 
tânără frumoasă, cu sprâncene roşcate şi ochi verzi, care înviorau în 
mod plăcut cadrul format de broboada albă şi vălul negru. Când ni se 
făcu cunoştinţă, obrajii şi gâtul i se îmbujorară brusc; am crezut că e 
vorba de sfială, până când am surprins privirea plină de ură din ochii 
surorii care o însoţea mereu ca o umbră, Lisabetta, cea cu obrazul smead. 

M-am aşezat pe o perniţă şi am început să casc gura la grădina 
veştejită care se vedea prin ferestrele mari, ascultând trosnetele vesele 
ale focului, până când Nicoletta mi-a adus un ac, o foarfecă şi fir de 
mătase. îmi dădu o batistă pe care să exersez şi îmi arătă cum să pun 
aţa în ac şi cum să fac primele împunsături. Pe urmă surorile începură 
să şuşotească din când în când între ele. Sunetul şoaptelor mă făcea 
să mă simt bine, dar am auzit întrebarea surorii Pippa, rostită cu o 
voce ascuţită: 

— E normal să se mişte liber? La urma urmei e prizonieră. 


77 


Lisabetta se amestecă şi ea în vorbă: 

— N-a stat nimeni astă-noapte de gardă la uşa ei. Ar fi putut foarte 
bine s-o şteargă. 

Sora Nicoletta lăsă fâşia de brocart la care lucra să-i cadă în poală 
şi spuse pe un ton aspru: 

— E doar un copil, un copil care a trecut prin nişte încercări ori¬ 
bile. Sigur n-are nevoie să-i amintiţi voi de ele. 

Gâtul şi obrajii Pippei se făcură din nou stacojii şi nimeni nu mai 
spuse nimic legat de acest subiect. Am aflat în curând că familia ei 
şi cea a Lisabettei făceau parte din Partidul Poporului, facţiunea cea 
mai radicală din noua stăpânire. 

De două ori pe săptămână, maica Giustina mă lua în chilia ei con¬ 
fortabilă şi îmi dădea lecţii de protocol nobiliar. Nu uitase că sunt 
ducesă şi că fusesem desemnată să conduc Florenţa, şi lecţiile ei mi-au 
amintit că multă lume din oraş nu încetase să spere că familia Medici 
se va întoarce la putere. Mă deprindea cu arta conversaţiei, mă învăţa 
cum să mă comport la masă şi cum să mă adresez regilor, reginelor 
şi unchiului meu, papa Clement. 

Mai făceam lecţii şi cu Maddalena. Sora Rosalina mă învăţa fran¬ 
ţuzeşte, având în vedere că ambasadorul francez îmi făcea vizite, 
pentru a-1 ţine pe regele Francisc la curent cu starea mea. Fa prima 
lecţie eram cam stânjenită şi nu înţelegeam de ce, până când sora 
Rosalina mi-a spus Catherine - Catherine, aşa cum mă numise odată 
Ruggieri fără să-şi dea seama, aşa cum mă numise bărbatul rănit din 
coşmarul meu. 

Fa Fe Murate au reînceput visele urâte. Am fost nedumerită şi 
îndurerată, dar apoi mi-am amintit că Ser Cosimo îmi spusese că 
talismanul le va face să revină. 

Marte se află în Casa a douăsprezecea, casa duşmanilor ascunşi şi a 
viselor. 

Am jurat să nu mă mai despart niciodată de talisman; acum eram 
convinsă că lui Ser Cosimo şi talisman ului li se datorează întorsătura 
bună pe care o luase soarta mea. 

Horoscopul tău conţine multe încercări teribile şi acum vine prima 
dintre ele. Am de gând să mă asigur că vei scăpa cu viaţă din ea. 

Soarta îmi redase talismanul şi cartea lui Ficino. Nu puteam să dis¬ 
preţuiesc asemenea daruri; îmi petreceam serile citind De vita coelitus 


78 


comparanda la lumina lămpii. Explorând rafturile bibliotecii am mai 
descoperit un cadou preţios: chiar lângă tomul pomenit mai înainte 
stătea un alt volum cu un aspect vechi, intitulat Carte de învăţătură 
pentru elementele artei astrologiei, de un autor arab pe nume al-Biruni. 

Lectura era aridă şi descurajantă pentru un copil, dar simţeam că 
de ea depinde supravieţuirea mea. La vârsta de opt ani am memorat 
cele douăsprezece semne ale zodiacului, şi cele douăsprezece case, şi 
cele şapte planete. 

In coşmarurile mele, bărbatul acela mă striga mai departe pe nume, 
apoi zăcea din nou la picioarele mele cu faţa ca un izvor învolburat 
şi sângeriu. 

Catherine... 

Avea să mai curgă sânge: francezul striga la mine să-l ajut să împie¬ 
dice apropiatul măcel. Mie îmi revenea sarcina să descopăr pericolul 
şi să-l previn. Soarta îmi oferea şansa de a mă mântui. 

Am petrecut o iarnă foarte plăcută. Primăvara îmi aduse veşti de 
la mătuşa Clarice despre papa Clement: acum se afla în siguranţă la 
Viterbo şi împăratul Carol îşi cerea scuze pentru ororile pe care trupele 
sale rebele le făcuseră în Roma. Am primit şi de la Piero scrisori pline 
de noutăţi: Sunt atât de înalt acum, că nu mă mai recunoşti! Aerul era 
greu de miresme, iar pe mine speranţa mă făcea uşoară ca fulgul. Mă 
simţeam în siguranţă şi prevedeam că în curând îmi voi putea con¬ 
trola singură lumea, mulţumită studiilor de astrologie. 

Veni ziua de 11 mai 1528, când se împlinea un an de când auzisem 
prima dată că papa Clement fusese alungat de la Vatican. Când sora 
Nicoletta veni dimineaţă să mă ia la liturghie, avea un zâmbet silit 
şi tremurător. Am simţit că-mi ascunde o nenorocire; iar când maica 
Giustina m-a anunţat că ambasadorul francez îmi cerea o întrevedere 
în sala de recepţie, presimţirile rele mi se accentuară. 

Şedeam în camera luminată de soare. Ambasadorul de la Roche 
nu se lăsă mult aşteptat. îşi răsese barbişonul şi păstrase doar o mustaţă 
subţire ca o lamă de cuţit sub nasul impunător. Era îmbrăcat potrivit 
anotimpului, cu o tunică verde-deschis şi ciorapi galbeni, iar când 
intră făcu o plecăciune adâncă, cu o amplă fluturare a mâinii. 

— Ducbessa, mi se adresă el ridicându-se, sper că sunteţi bine. 

Nu zâmbea, iar tonul îi era sumbru. 


79 


— Foarte bine, domnule ambasador, i-am răspuns eu. Dar dum¬ 
neavoastră? 

— Destul de bine, destul de bine, mulţumesc, spuse la rândul lui, 
tamponându-şi nasul cu batista. Deci sunteţi sănătoasă? Şi cu studiile 
cum staţi? 

— Sănătatea mea e perfectă. Şi îmi place foarte mult să studiez. 
Am nişte profesoare excelente. 

— Aha, dădu el din cap. Atunci e bine. 

Şi tăcu. 

— Vă rog, i-am spus eu cu glasul pierit dintr-odată de frică. Aţi 
venit să-mi spuneţi ceva. Spuneţi-mi. 

— Ah, dragă ducbessa, îmi pare atât de rău, vorbi el pe un ton 
plin de compătimire, scoţând o scrisoare din buzunarul de la cing㬠
toare. Am primit o veste îngrozitoare. Clarice de Medici Strozzi a 
murit. 

La început cuvintele acestea mi s-au părut prea absurde ca să le 
înţeleg; nu puteam nici să vorbesc, nici să plâng. Rămăsesem cu pri¬ 
virea ţintă la francezul îmbrăcat atât de ridicol în culorile acelea vesele. 

— Ducbessa, îmi pare atât de rău. Sunteţi prea tânără ca să îndu¬ 
raţi atâtea lovituri. Poftiţi, făcu el întinzându-mi scrisoarea. 

4 mai 1528 

Dragă Caterina, 

Te informez cu nespusă mâhnire că soţia mea, Clarice Strozzi, a murit 
ieri. A suferit toată săptămâna trecută defebră, dara insistat să se ridice 
din pat ca să primească un vizitator din Roma. 

In noaptea de dinainte de a muri a stat la pupitrul ei şi a scris scrisori 
persoanelor în măsură să-i sprijine cauza; dimineaţa a găsit-o tot la pupi¬ 
tru, atât de bolnavă, că nu se putea ridica de pe scaun. Am dus-o în pat 
şi am chemat medicul, dar ea şi-a dat seama că e pe moarte. 

Nu te-a uitat nici în suferinţă. Mi-a cerut să-ţi scriu această scrisoare 
şi să-ţi spun că viaţa ţi se va schimba curând în bine. 

Contează şi de acum înainte pe ambasadorul de la Roche. El va avea 
grijă să ţi se acorde în permanenţă atenţia şi protecţia cuvenite, căci regele 
Francisc rămâne aliatul tău fidel. 

Sunt neconsolat. 

Unchiul tău, 

Filippo Strozzi 


80 


Eram la fel de nenorocită ca unchiul Filippo. Mi-am îngropat faţa 
în poala Nicolettei şi ea m-a luat în braţe. Mă simţeam abandonată: 
unchiul Filippo nu avea legături de sânge cu mine; bunăstarea mea 
depindea acum de interesul pe care mi-1 purta de la distanţă regele 
Franţei. 

Două zile întregi am stat în pat şi am refuzat să mănânc. încon¬ 
jurată de cărţi, citeam obsesiv despre Saturn, cel care prevesteşte moar¬ 
tea, şi despre atributele sale grele şi reci; mă întrebam cum fusese el 
plasat în horoscopul mătuşii în clipa morţii. Citisem toată noaptea; 
dimineaţa mă găsise citind în continuare. Ochii îmi ardeau de încor¬ 
dare. Sora Nicoletta dădu buzna în camera mea, cu Barbara, slujnica 
cea discretă, pe urme. 

— Ducbessina, îmi spuse ea, a venit un bărbat să-ţi prezinte 
condoleanţe. 

— Cine anume? m-am încruntat. 

— Nu-mi amintesc, răspunse Nicoletta, dar maica Giustina îl cu¬ 
noaşte şi a spus că poţi să stai de vorbă cu el la poartă. Eu trebuie să 
mă întorc repede la cusut, dar te va însoţi Barbara. Ai grijă ca purtarea 
domnului să fie cuviincioasă şi să nu audă nimeni discuţia, o instrui 
ea pe Barbara. 

Unchiul Filippo? m-am întrebat eu. Poate că riscase şi venise la Flo¬ 
renţa. Sau, mi-am spus eu înfiorată, Piero reuşise cumva să vină să 
mă vadă. 

— E tânăr sau bătrân bărbatul ăsta? am întrebat repede. 

— Maica Giustina nu mi-a spus, se eschivă Nicoletta aruncându-mi 
o privire inexpresivă şi întorcându-se să plece. 

Barbara mă conduse afară, la zidul mănăstirii. Grilajul de sus al 
uşii avea trasă perdeluţa, dar lângă cutia milei - care duhnea de la 
oţetul folosit pentru a împiedica răspândirea ciumei - grilajul de jos 
era neacoperit. Prin el se vedeau cizmele unui bărbat. 

Barbara bătu la uşă şi anunţă: 

— Fata e aici, domnule. Aveţi grijă ca discuţia să rămână discretă. 

Se trase, de formă, ceva mai în spate, şi aşteptă. 

— Donna Caterina, începu bărbatul cu un glas atât de răsunător 
şi de profund, că tânjeam să-i aud cuvintele melodioase, vin să vă prezint 
din inimă condoleanţe pentru moartea mătuşii dumneavoastră. E o 
încercare foarte grea pentru dumneavoastră. 


81 


Dacă aş fi fost destul de înaltă, aş fi smuls perdeluţa şi i-aş fi privit 
chipul urât - obrajii bolnăvicioşi, ciupiţi de vărsat, nasul coroiat şi 
urechile clăpăuge - ca să văd dacă s-a schimbat în vreun fel în lunile 
zbuciumate cât fuseserăm despărţiţi. M-am ridicat pe vârfuri ca să 
fiu mai aproape de el. 

— Ser Cosimo, am spus eu uimită. Cum m-aţi găsit? 

— Credeaţi că v-am abandonat vreo clipă? Eu v-am adus piatra 
la Santa Caterina. Am crezut că ştiaţi sigur cine v-a trimis-o. Sper că 
este în posesia dumneavoastră. 

— Bineînţeles. Nu mă despart niciodată de ea. 

— Bine, zise el şi adăugă după o pauză: Şi cărţile din palat...? 

— Dumneavoastră aţi fost... 

Deci lui Cosimo Ruggieri, nu mătuşii, i se datorau toate. 

— Dar cum aţi salvat cărţile din mâinile rebelilor? Iar piatra am 
lăsat-o la Poggio a Caiano. Cum aţi putut să ştiţi...? 

— Nu trebuie să vă bateţi capul cum, Madonna. E de ajuns să 
ştiţi că nu aţi fost şi că nu veţi fi niciodată singură. 

îmi dădeau lacrimile, dar m-am stăpânit. 

— Vă mulţumesc. Dar cum pot să vă contactez dacă am nevoie 
de dumneavoastră? 

— Prin ambasadorul francez. 

— De ce sunteţi atât de bun cu mine? 

— Ţi-am mai spus, Caterina. Tu şi cu mine suntem legaţi prin 
astrele noastre. Eu îmi apăr pur şi simplu propriile interese. 

— Astrele, am repetat eu. Vreau să învăţ tot ce se poate despre ele. 

— Eşti numai o fetiţă de nouă ani, mă contrazise el, dar adăugă 
repede: dar una desăvârşită. Citeşte-1 atunci pe Ficino. Şi al-Biruni 
e un ghid util, adăugă el cu un oftat. 

— Trebuie să învăţ, am insistat eu. Trebuie să ştiu ce mi se va 
întâmpla dacă papa şi împăratul Carol vor ajunge la vreo înţelegere, 
dacă eu voi fi vreodată eliberată. 

— Papa şi împăratul Carol vor ajunge la o înţelegere, spuse Ser Co¬ 
simo calm. Dar, oricum, n-are rost acum să-ţi faci griji legate de viitor. 
Ţine minte doar că sunt la dispoziţia ta oricând ai nevoie de mine. 

Făcu un pas în spate. Vocea îi părea acum mai îndepărtată. 

— Trebuie să plec. Nu pot risca să fiu văzut, ţi-aş face greutăţi. 
Domnul să fie cu tine, Caterina. 


82 


Am stat şi-am ascultat cum zgomotul paşilor lui se stingea încetişor. 

— Ser Cosimo! am strigat şi mi-am lipit mâinile de uşă. 

Nu m-am mişcat de-acolo până ce Barbara nu m-a luat de cot şi 
m-a dus înăuntru. 

Vara trecu fără alte incidente. La fel toamna şi iarna. Creşteam şi 
învăţam limba franceză. Noaptea, în visele mele, îi spuneam bărba¬ 
tului însângerat Je ne veux pas ces reves, nu vreau visele astea. 

Când se făcu din nou vară, cele mai multe dintre surorile de la 
Le Murate şi cu mine ne-am bucurat să aflăm că papa urma să se 
întoarcă la Roma în curând; Clement acceptase să-l încoroneze pe 
Carol în schimbul sprijinului acestuia pentru cauza familiei Medici. 
Regele francez, Francisc, care pierduse mai multe bătălii în faţa forţelor 
imperiale, făcuse de asemenea pace cu Carol şi retrăsese orice sprijin 
republicii rebele a Florenţei. 

Intr-o dimineaţă caldă şi umedă de iunie, înconjurată de surori, 
mă zgâiam pe ferestrele deschise ale sălii cusătoreselor la norii negri 
precum cărbunele care tălăzuiau la orizont: ardeau ogoarele şi hamba¬ 
rele din jurul oraşului, incendiate de soldaţii guvernului rebel. Venea 
împăratul Carol - sau, cal puţin, trupele sale, conduse de prinţul de 
Orania - şi rebelii nu voiau ca ei să primească vreun ajutor din afara 
cetăţii. 

In apropierea zidurilor mănăstirii se adunaseră trupele miliţiilor 
rebele, în număr de zece mii de oameni. Când mă plimbam prin gr㬠
dină sau prin curtea interioară auzeam strigătele răspicate ale coman¬ 
danţilor care încercau să organizeze trupele neinstruite. Sute de oameni 
fugiseră din Florenţa de frica luptelor. Păzită de Maddalena, m-am 
căţărat în aninul din grădină şi am încercat să privesc dincolo de zidurile 
cetăţii, dar nu vedeam decât acoperişuri şi perdeaua cenuşie de fum 
care atârna deasupra oraşului. Toată Florenţa mirosea a fum; ni se 
prindea de haine şi de păr şi pătrundea în toate ungherele mănăstirii. 

Septembrie ne aduse veşti bune: regele Francisc semnase un tratat 
cu împăratul Carol. Trupele franceze nu vor ajuta republica rebelă. 
M-am bucurat în tăcere când am auzit toate aceste lucruri, dar în 
acelaşi timp îmi era frică. îmi aminteam cum fusese jefuită Roma 
şi cum oamenii împăratului ignoraseră ordinele şi asediaseră Cetatea 
Sfântă, spărgând porţile mănăstirilor şi siluind călugăriţele. 


83 


Pe 24 octombrie stăteam, ca de obicei, şi coseam, aşezată între 
Maddalena şi sora Nicoletta, amândouă la fel de neliniştite ca Pippa 
şi Lisabetta, care se ghemuiseră tăcute deasupra broderiilor la care 
lucrau. Chipul de obicei senin al surorii Antonia era tulburat. 

Dincolo de ferestre, lumina zilei era întunecată de fum şi de ame¬ 
ninţarea unei furtuni de toamnă; aninul îşi pierduse aproape toate frun¬ 
zele şi rămăsese ţepos şi mohorât. 

Lucram la un aer din pânză albă de in; în dimineaţa aceea eram 
foarte neîndemânatică. Firul de mătase îmi părea prea gros, gaura acului 
prea mică. Primele împunsături erau strâmbe şi a trebuit să le desfac. 

Degetarul mi se subţiase în punctul în care îl apăsam cel mai des. 
Neatentă, am adunat prea multă pânză deodată, drept care am fost 
nevoită să împing tare cu degetarul. Drept urmare, capătul acului care 
purta aţa străpunse degetarul şi-mi intră adânc în deget. 

Am scos un ţipăt speriat şi am sărit în picioare; pânza căzu pe 
podea. Toate călugăriţele se opriră din lucru şi se uitară la mine. Am 
scrâşnit din dinţi şi, simţind că mi se face greaţă, am apucat acul şi-am 
tras tare de el. Am rămas cu ochii la perla de sânge care mi se prelingea 
pe deget. 

— Ţine, spuse Nicoletta smulgând un smoc dintr-un ghem de 
lână netoarsă pe care îl avea în coşuleţul de cusut şi înfăşurându-mi-1 
strâns pe deget. 

Deodată, o bubuitură îndepărtată făcu să zăngăne geamurile. 
Maddalena şi sora Pippa alergară la fereastră şi se uitară la dâra de 
fum ce se înălţa în aer. 

— Treceţi înapoi la treabă, spuse sora Antonia calmă. Aveţi grijă 
de munca voastră şi Dumnezeu va avea grijă de voi. 

In secunda în care termină de vorbit se auzi o altă bubuitură. 

— Tunuri, şopti Nicoletta. 

Sora Pippa rămase la fereastră, holbându-se de parcă voia să vadă 
dincolo de zidurile mănăstirii. 

— Armata împăratului, ridică ea vocea. Şapte mii de oameni, dar 
noi avem zece mii. N-o să învingeţi niciodată, mă privi ea cu ochii 
strălucind de ură. 

— Pippa, o mustră Antonia cu asprime. Stai jos şi taci. 


84 


Tunul se auzi a treia oară; din direcţia opusă se auzi în acelaşi timp 
o a patra bufnitură: Florenţa era încercuită. Lisabetta sări în picioare 
şi alergă lângă Pippa. 

— N-o să te lase să scapi, şuieră Pippa cu obrajii roşii de furie. 

— Pippa, rosti scurt Antonia. 

Dar Pippa n-o băgă în seamă. 

— Ştii ce-ţi pregăteşte republica? rânji ea la mine. Să te coboare 
într-un coş peste zidul cetăţii şi să-i lase pe oamenii împăratului să 
te facă bucăţele. 

Sora Nicoletta se ridică supărată: 

— Pippa, termină! Termină! 

— Sau să te bage într-un bordel să te necinstească toţi soldaţii noştri. 
După aia Clement n-o să se mai grăbească aşa tare să te mărite ca să-şi 
facă el alianţe! 

Nicoletta se năpusti şi o plesni pe Pippa peste obraz. 

— Ajunge! strigă sora Antonia. 

Se băgă între cele două femei; era mai înaltă şi mai impunătoare 
decât amândouă. Nicoletta se aşeză la loc lângă mine şi-mi cuprinse 
umerii cu braţul. 

Pippa o privi sfidătoare pe sora Antonia: 

— O să vă pară rău că o cocoloşiţi. E un duşman al poporului 
şi o să sfârşească rău. 

— Du-te în chilia ta, îi spuse Antonia cu chipul şi glasul împietrite. 
Du-te în chilia ta şi roagă-te la Domnul să-ţi ierte furia. Rămâi acolo 
până te chem eu. 

In tăcerea ostilă care se lăsă se auzi din nou un bubuit de tun. 

Sora Pippa se întoarse şi ieşi. Lisabetta îi aruncă Antoniei o privire 
întunecată şi se duse la locul ei. 

Sora Antonia i se adresă, mai blând, Nicolettei: 

— Şi tu va trebui să-ţi faci rugăciunile când te duci în capelă. 

Ne-am aşezat toate la loc şi ne-am reluat lucrul. Uitasem de degetul 
rănit şi, în agitaţia care se crease, bucăţica de lână îmi căzuse de pe 
el. Când am luat din nou pânza în mână, am pătat-o cu sânge. 

Loviturile de tun continuară până la apus. După-amiază veni la 
poartă mama Maddalenei şi ne confirmă panicată ceea ce bănuiam 
deja: armata imperială încercuise cetatea. 


85 


în noaptea aceea i-am scris o scrisoare lui Cosimo Ruggieri. Cores¬ 
pondenţa noastră se limitase până atunci la domeniul astrologiei, dar 
disperarea mă determină să-mi deschid inima. 

Sunt singură şi îngrozită. Am fost destul de proastă încât să cred că 
odată cu sosirea trupelor imperiale voi fi mai în siguranţă. Dar războiul 
a reaprins ura poporului faţă de mine. Mă tem că Aripa Corbului nu 
va fi singură în stare să mă apere de această nouă primejdie. Vino, te 
rog, şi ajută-mă să mă liniştesc. 

Stimată Madonna Caterina, 

Războită aduce vremuri grele, dar te asigur că Aripa Corbului te-a 
apărat bine până acum şi-o va faceţi în continuare. Ai încredere în talis- 
man; şi, ce-i mai important, ai încredere în propria tajitdecată. Posezi 
o inteligenţă neobişnuită pentru un bărbat şi nemaiîntâlnită la o femeie. 

Aşteaptă şi lasă litcrurile să-şi urmeze cursul. 

Supusul tău, 

Cosimo Ruggieri 

M-am simţit părăsită, trădată. Am lăsat baltă cărţile, nu mi-am 
mai dat deloc silinţa la lecţii. în trapeză stăteam lângă Nicoletta şi mă 
uitam abătută în farfurie; mâncarea îmi făcea greaţă numai când mă 
gândeam la ea. Trei zile n-am mâncat nimic. 

în a patra zi nu m-am mai dat jos din pat şi am rămas aşa, ascultând 
strigătele soldaţilor şi muzica tunurilor. 

în a cincea zi veni la mine stareţa. Mirosea vag a fumul care cople¬ 
şise Florenţa. 

— Copilă dragă, îmi spuse ea, trebuie să mănânci. Ce-i în capul 
tău? O să-ţi trimit masa în cameră. 

— Vă mulţumesc, i-am răspuns eu, dar nu vreau să mănânc nimic. 
Oricum am să mor. 

— Nu înainte să îmbătrâneşti, îmi zise Giustina tăios. Să nu te mai 
aud spunând aşa ceva. Sora Nicoletta mi-a povestit ce ţi-a zis sora 
Pippa. Nişte vorbe de neiertat. A fost pedepsită. 

— Spunea adevărul. 

— Repeta nişte zvonuri prosteşti, nimic mai mult. 

Mi-am întors istovită faţa. 


86 


Maica Giustina se aşeză lângă mine, făcând patul să se mişte uşor. 
îmi luă mâna în mâinile ei răcoroase: 

— Ah, Caterina... Ai îndurat prea multe şi acum sunt nişte vre¬ 
muri cumplite. Cum să te împac? 

O vreau pe mătuşa Clarice, am dat eu să spun, dar vorbele acestea 
erau dureroase şi fără noimă. 

M-am întors spre ea: 

— îl vreau pe Ser Cosimo, i-am spus. Pe Cosimo Ruggieri. 

Era destul, îmi răspunse maica Giustina, că tolerase prima vizită 
a astrologului şi că-mi permisese să studiez astrologia, deşi era un dome¬ 
niu nepotrivit pentru o femeie şi mai ales pentru o fetiţă. îmi dăduse 
scrisorile lui Ser Cosimo numai pentru că era un prieten al familiei. 
Dar se zvonea că avea relaţii cu nişte indivizi dubioşi şi că făcea unele 
lucruri... 

M-am întors din nou cu faţa la perete. 

Giustina suspină tulburată. 

— Poate că mai demult, înainte să moară mătuşa ta, ar fi trebuit 
să ne străduim mai mult... Dar şi atunci rebelii ne supravegheau orice 
mişcare, citeau orice scrisoare pe care o primeai. N-am fi putut să te 
scoatem din cetate. Iar acum... 

N-am vrut să mă uit la ea. Până la urmă fii de acord să-mi permită 
în continuare legătura cu Ruggieri. 

După vreo trei zile - în care am rămas în pat, dar am înghiţit câteva 
linguri întremătoare de supă - sora Nicoletta intră în camera mea direct 
de afară. Pe umerii pelerinei i se topeau acele de gheaţă de la lapoviţa 
pe care o adusese cu ea furtuna urâtă ce se stârnise. în mână ţinea o 
hârtie împăturită, de culoarea fildeşului, şi chiar înainte să mi-o dea, 
am ştiut de la cine e. 

Stimată Madonna Caterina, 

Maica stareţă a avut bunătatea să mă informeze despre indispoziţia 
prin care treci. Mă rog la bunul Dumnezeu să-ţi regăseşti curând săn㬠
tatea şi veselia. 

Nu avem nimic mai bun de făcut în vremurile acestea grele decât 
să fim înţelepţi şi prudenţi, dar aş fi bucuros să-ţi trimit un alt talisman 
dacă asta te-ar linişti. Un talisman făurit sub auspiciile lui Jupiter ar 
favoriza într-o anumită măsură norocul, dar... 


87 


Am făcut scrisoarea ghemotoc şi, sub privirea uimită a Nicolettei, 
am aruncat-o în foc. 

După aceea am refuzat până şi supa, şi apa. In ziua aceea am început 
să fac febră. Afară urla vântul, acoperind bubuitul tunurilor. Simţeam 
cearşafurile reci pe piele şi-mi clănţăneau dinţii; mă durea tot trupul 
de frig, dar păturile nu mă încălzeau deloc. Strălucirea focului îmi 
înţepa ochii şi-i făcea să lăcrimeze. 

Am început să aiurez - şi pereţii, patul, şuieratul vântului dispărură 
din jurul meu. Am ajuns la zidul de piatră care delimita domeniul 
familiei Medici, şi acolo apăru micul grăjdar, viu, cu mânerul pumna¬ 
lului înfipt încă în gât; o vreme ne-am contrazis în legătură cu necesi¬ 
tatea morţii lui. Apoi peisajul se schimbă: stăteam pe câmpul unde 
zăcea francezul meu însângerat. In timp ce purtam o discuţie lungă 
şi dezlânată cu el, în faţa căminului se îngrămădeau ciori care foşneau 
din aripi şi aruncau umbre lungi peste împrejurimile stacojii, scoţând 
vorbe fără şir. Poate că am strigat-o pe mătuşa Clarice; poate că l-am 
strigat pe Ruggieri. 

Când, dezorientată, udă de lacrimi şi cu dureri în tot trupul, mi-am 
dat seama că sunt tot în patul meu de la mănăstire, era încă ceasul 
amurgului. Focul era tot rece, lumina avea aceeaşi strălucire supăr㬠
toare, cearşafurile îmi provocau aceleaşi junghiuri. 

Lângă mine era Barbara, ţinând pe braţe una dintre cele mai bune 
rochii ale mele. 

— Te simţi mai bine, mă anunţă ea. Ar trebui să te scoli şi să te 
îmbraci cum se cuvine. 

Sugestia era atât de absurdă, încât, de slăbită ce eram, nici n-am 
fost în stare să-i răspund. Am încercat să mă ridic în picioare, dar n-am 
putut, şi am stat dârdâind într-un fotoliu până când Barbara a reuşit 
să tragă rochia pe mine şi să-mi strângă şireturile. 

Patul era departe şi picioarele îmi tremurau. M-am prăbuşit înapoi 
în fotoliu, incapabilă să îndepărtez de la buze cupa pe care mi-o 
întindea Barbara. Cupa, fotoliul, Barbara: la prima vedere toate păreau 
solide, dar dacă mă uitam prea mult la ele începeau să pâlpâie. 

— Rămâi pe loc, îmi porunci Barbara. Mă întorc imediat. 

M-am încleştat de braţele fotoliului ca să nu alunec şi m-am lăsat 
orbită de scânteile focului, verzi şi violete şi albastru-aprins. 


88 


Uşa se deschise şi se închise la loc. în faţa căminului stătea un 
corb - înalt, învăluit într-o mantie şi cu faţa ascunsă de glugă. Cu 
mişcări încete îşi trase gluga pe spate. 

Eram singură cu Cosimo Ruggieri. 


Nouă 

Am clipit; stafia lui Ruggieri nu dispăru. Părea mai bătrân, purta 
acum o barbă deasă, neagră, care îi ascundea obrajii ciupiţi de văr¬ 
sat. Strălucirea roşiatică a focului îi dădea chipului său o înfăţişare 
demonică. 

Tremuram în fotoliul meu, în pragul delirului. N-avea, desigur, 
cum să fie acolo. Călugăriţele nu l-ar fi lăsat niciodată să treacă de 
zidurile mănăstirii. 

— Iartă-mă dacă te-am speriat, Caterina, zise el. Măicuţele mi-au 
spus că eşti foarte bolnavă. Văd că spuneau adevărul. 

Rămasă fără grai, mă holbam la el cu capul răsturnat pe spătarul 
fotoliului. 

— Rămâi unde eşti, îmi ceru el. Nu te mişca. Nu vorbi. 

îşi lăsă pelerina să-i alunece de pe umeri pe podea. Hainele, părul, 
ochii - totul era negru la el, nici un strop de culoare. în dreptul inimii 
purta un talisman de aramă, de mărimea unei monede, o vrajă îndrăz¬ 
neaţă. Păşi în mijlocul încăperii, chiar în faţa fotoliului meu. Cu faţa 
spre foc, scoase un pumnal de la brâu, duse lama la buze, apoi îl ridică 
deasupra capului cu amândouă mâinile, împungând cerul invizibil 
cu vârful lui ascuţit. 

începu o incantaţie. Intonaţia era melodioasă, dar cuvintele erau 
aspre şi de neînţeles. în timp ce cânta, coborî lent pumnalul, atin- 
gându-şi uşor cu latul lamei fruntea, apoi talismanul de pe piept, 
apoi umerii, întâi dreptul, pe urmă stângul. La urmă sărută din nou 
pumnalul. 

Pe urmă făcu un pas în faţă şi se opri la o lungime de braţ de cămin. 
Spintecă aerul cu putere, înfipse cuţitul în mijloc şi strigă o poruncă. 
Făcu de patru ori la fel: tăie nişte stele mari în aer şi le închise pe 
toate intr-un cerc. M-am ghemuit fascinată în fotoliu. în starea mea 
febrilă, mi se părea că văd conturul alburiu al stelelor şi cercului. 


89 


Ser Cosimo se întoarse în mijlocul camerei şi-şi aruncă braţele în 
lături, arătând ca un crucifix viu. Strigă câteva nume: Mihael, Gabriel, 
Rafael. 

Se întoarse şi îngenunche lângă braţul fotoliului meu. 

— Acum suntem în siguranţă, îmi spuse el pe un ton blând. 

— Nu-s un copil prost, l-am contrazis eu. N-o să mă păcăleşti 
cu minciuni. 

— Te sperie viitorul, insistă el. Dacă eşti speriată, nu ai puterea 
să-i supravieţuieşti. Hai să aflăm împreună câte ceva din ceea ce te 
aşteaptă. 

îşi înclină capul şi mă străpunse cu privirea: 

— O întrebare. Formulează-ţi spaimele într-o întrebare. 

— O întrebare pentru cine? am făcut eu stânjenită. 

— Pentru un spirit, îmi răspunse el. Unul pe care o să-l aleg eu, 
căci ştiu în cine pot avea încredere. 

Am simţit înţepături în pielea de pe braţe: 

— Vrei să spui pentru un demon. 

Mă privi ţintă, fără să mă contrazică. 

— Nu, am spus eu, fără demoni. Întreabă-L pe Dumnezeu. 

— Dumnezeu nu ne dezvăluie viitorul. Un înger ar putea face 
asta - dar îngerii sunt prea lenţi pentru ce avem noi nevoie în seara 
asta. Dar sunt alţii care ar putea... adăugă el mutându-şi privirea pe 
umbrele ce dansau pe peretele dinspre apus. 

— Cine? 

— Morţii, rosti el ţintuindu-mă din nou cu privirea. 

Mătuşa Clarice, am dat să spun. Dar din străfundul meu izvorî 
ceva nou, o durere atât de adânc îngropată, că până în clipa aceea nici 
nu ştiusem c-o port în mine. 

— Mama, am spus. Vreau să vorbesc cu ea. 

Emoţia momentului îmi dădu puteri. M-am ridicat în picioare 
alături de Ser Cosimo şi m-am întors spre peretele de la apus, cel din 
faţa căminului. Ser Cosimo scoase o sticluţă astupată cu un dop, o 
deschise, îşi înmuie în ea vârful arătătorului şi-mi desenă pe frunte 
o stea. 

Am simţit miros de sânge şi am închis ochii, ameţită. Mersesem 
prea departe, mă lăsasem din nou să alunec în ghearele răului. 


90 


— E sânge în sticluţă, am şoptit eu şi am deschis ochii, să-i văd 
reacţia. 

Ochii lui Ruggieri erau larg deschişi, stranii, de parcă spiritul său 
se dilatase şi devenise o forţă mai mare decât el însuşi. 

— Totul are un preţ, spuse el şi-şi desenă la rândul lui pe frunte 
o stea, lăsând o dâră maronie. Apoi se aşeză la pupitrul meu. 

— Hârtie, ceru el. 

Am scos o foaie curată din sertar şi i-am pus-o în faţă. înainte să 
apuc să-mi trag mâna, astrologul mi-o prinse şi îmi înţepă degetul 
mijlociu cu vârful pumnalului. 

Am ţipat. 

— Sst, mă mustră el. 

Am vrut să mă îndepărtez, dar îmi reţinu mâna şi îmi stoarse 
degetul până ce pe hârtie căzu o picătură de sânge. 

— Iartă-mă, e nevoie de sânge proaspăt, murmură el dându-mi 
drumul. 

— De ce? am întrebat, ducându-mi degetul rănit la buze. 

— Simte mirosul. O atrage. 

Lăsă pumnalul din mână, închise ochii şi trase aer adânc în piept. 
Capul începu să i se bălăngăne. 

— Madeleine, şopti el. 

Numele mamei mele. 

— Madeleine, repetă el şi pleoapele îi tremurară. Madeleine, rosti 
el a treia oară şi scoase un geamăt puternic. 

Trunchiul şi braţele îi fură cuprinse de convulsii şi-i înţepeniră; 
această stare nu dură mai mult de câteva clipe, apoi astrologul se pr㬠
buşi pe scaun scoţând un oftat răguşit, involuntar. 

Aparent mânată de o voinţă străină, mâna dreaptă apucă pana şi 
o muie în cerneală. La început pana se mişcă deasupra hârtiei, urmând 
mişcările spasmodice ale mâinii. Brusc, mâna se relaxă şi începu să 
scrie cu o viteză incredibilă. 

Mă uitam uluită la cuvintele care se îngrămădeau pe foaie. Scrisul 
era al unei femei, limba — franceză, limba maternă a mamei mele. 

Ma fille, mamie, ma chere, je tadore 

Fiica mea, iubita mea, scumpa mea, te ador 

Ochii mi se umplură de lacrimi tăcute; izvorau pure şi fierbinţi 
dintr-o rană care nici nu ştiusem că există. 


91 


Femeie, cea mai ilustră din întreaga ta Casă, 

Iţi vei cunoaşte binejacătoml 

O întrebare 

Pana începu iar să oscileze deasupra hârtiei; mâna lui Ruggieri tre¬ 
mura. Urmă o pauză, apoi din nou scrisul spasmodic: 

O întrebare 

— Mă vor ucide rebelii? am întrebat. îmi voi recăpăta vreodată 
libertatea? 

Mâna ezită, apoi începu iar să scrie, cu o smucitură: 

Nu te teme, m’amie, Silvestro va avea grijă să te întorci cu bine 

Pana căzu, lăsând o pată neagră pe hârtie. Mâna lui Ser Cosimo 
se înmuie, apoi se strânse pumn. 

— Şi altceva? am strigat eu disperată. Trebuie să mai fie ceva... 

Capul lui Ruggieri se răsturnă pe spate, apoi se ridică. Ochii i se 
deschiseră - goi şi înceţoşaţi - apoi se limpeziră încet, până când înce¬ 
pură iar să vadă. 

— A plecat, spuse el. 

— Cheam-o înapoi! 

— Nu, scutură el din cap. 

— Dar ce înseamnă asta? am întrebat eu holbându-mă la cuvintele 
neverosimile. 

— Timpul ne va lămuri, îmi răspunse el. Morţii văd totul: ieri, 
astăzi sau mâine, e totuna pentru ei. 

Am luat foaia de hârtie de pe pupitru şi mi-am lipit-o de inimă; 
Ruggieri, pupitrul, podeaua începură deodată să se învârtă. M-am 
clătinat; camera s-a înclinat într-o parte, iar eu m-am prăbuşit în 
întuneric. 

Când m-am trezit, eram în pat. Sora Nicoletta şedea lângă mine, 
citind dintr-o cărticică de psalmi; lumina care se revărsa prin fereastră 
i se reflecta într-o lentilă a ochelarilor, care strălucea orbitor. Mă privi 
şi-mi zâmbi cu căldură. 


92 


— Te-ai trezit, copilă dragă, îmi spuse ea lăsând cartea din mână 
şi punându-mi pe frunte palma răcoroasă. Febra a trecut, slavă Dom¬ 
nului! Cum te simţi? 

— Mi-e sete, am răspuns eu. 

Se întoarse cu spatele, ca să ia ulciorul şi cupa de pe masa din apro¬ 
piere. M-am ridicat în şezut şi mi-am pipăit iute pieptul, unde-mi 
aminteam că pusesem scrisoarea de la mama, dar n-am simţit decât 
săculeţul de mătase în care ţineam Aripa Corbului. Am intrat în panică. 
Oare vizita lui Ruggieri fusese rodul delirului pricinuit de febră? 

M-am ridicat mai sus, băgându-mi mâinile sub mine. Mi-am plim¬ 
bat degetele peste cearşaf şi pe sub pernă, unde am simţit marginea 
tăioasă a foii de hârtie. 

Am tras-o iute afară. Era îndoită în două, cu scrisul înăuntru, aşa 
că n-am putut să-l văd, dar am recunoscut pata mare de cerneală. 

Ma fille, mamie, ma chere, je tadore 

Sora Nicoletta îmi aduse cupa, aşa că am ascuns iute scrisoarea 
sub pătură. 

— Mi s-a făcut şi foame, i-am spus eu. Aş putea să primesc ceva 
de mâncare? 

Am păstrat scrisoarea mamei sub pernă şi în fiecare seară îmi stre- 
curam mâna şi mângâiam singura amintire pe care o aveam de la ea; 
restul mi le luaseră rebelii. Mă umplea de căldură, de tristeţe şi de valuri 
de melancolie; mă alina cum nici un talisman n-ar fi putut-o face. 

Crăciunul veni şi trecu şi sosi anul Domnului 1530. In februarie, 
papa Clement l-a încoronat pe Carol al Spaniei împărat al Sfântului 
Imperiu Roman. Clement îşi îndeplinise partea din înţelegere; acum 
era rândul lui Carol să redea Florenţa Casei de Medici. 

în primele luni ale anului tunurile nu s-au mai auzit. Comandantul 
trupelor imperiale şi-a dat seama că nu Florenţa trebuia lovită, ci or㬠
şelele care-o aprovizionau cu arme şi alimente. în vara dinaintea ase¬ 
diului toate culturile din apropierea zidurilor cetăţii fuseseră incendiate 
cu luni întregi înainte de seceriş şi toate vitele fuseseră ucise. Pentru 
hrană, Florenţa se baza pe proviziile aduse pe furiş de la Volterra. 
Pentru orice fel de marfă, pentru veşti, pentru trupe, Florenţa se baza 
pe Volterra. 


93 


Când vremea se încălzi, trupele imperiale îi atacară pe sprijinitorii 
noştri. Am trimis un regiment în apărarea cetăţii-surori; Volterra supra¬ 
vieţui primei bătălii. Considerând că armata imperială suferise o înfrân¬ 
gere definitivă, comandantul trupelor noastre nesocoti ordinele şi se 
întoarse la plăcerile tihnite de acasă. Prinzând de veste, prinţul de 
Orania asedie din nou oraşul. 

Lucram la broderia mea când maica Giustina apăru în uşa sălii 
cusătoreselor. Pe chip i se citea tulburarea, amestecată însă cu o undă 
de speranţă. 

— Volterra a căzut, spuse ea. 

Rămaşi fără arme şi provizii şi lipsiţi de sprijinul francezilor, liderii 
rebelilor se aflau în pragul unei înfrângeri sigure. 

Cu şoaptele mâhnite ale călugăriţelor în urechi, mi-am pus mintea 
la treabă. 

Aveam un păr lung până la coapse, frumos, fin, de culoarea măsli¬ 
nelor coapte. In ziua aceea îl purtam strâns într-o plasă care mi se 
sprijinea, grea, pe ceafa. Am desfăcut plasa şi mi-am eliberat părul, 
apoi am apucat foarfecă şi am început să tai. Asta mi-a luat mult timp; 
era o foarfecă de broderie şi nu putea prinde decât şuviţe subţiri. După 
fiecare tăietură, puneam cu grijă şuviţa jos, la picioare. 

Şocate, surorile mă priveau în tăcere; numai maica Giustina a 
înţeles ce făceam. Rămase în uşă şi, după ce mi-am terminat de tăiat 
părul, spuse scurt: 

— Mă duc să-ţi caut o rasă. 

Mi-am pus vălul, dar n-am depus jurămintele. Eram o impostoare, 
dar nici măcar sora Pippa n-a obiectat. 

In vremea aceasta, disperarea pusese stăpânire pe cetăţeni. Fără ham¬ 
barele Volterrei nu mai aveam grâu; fără capturile făcute de vânători 
în pădurea de lângă oraş nu mai aveam carne. Săracii au fost loviţi cei 
dintâi şi cel mai rău; lumea umbla flămândă pe străzi. Ciuma se răs¬ 
pândi şi mai tare, determinând-o pe maica Giustina să ia cutia milei 
de la uşă şi să astupe ferestruica de jos. 

In primele zile ale lui iulie am primit ultima scrisoare de la Ser 
Cosimo: 

Nu-ţi voi mai scrie pentru o vreme. Azi de dimineaţă l-am văzut 
pe vecinul meu rezemat de uşa lui de la intrare, cu ochii închişi de parcă 


94 


dormea. Am crezut că leşinase defoame. Din fericire, înainte să mă apropii 
prea mult i-am văzut umflăturile de pe gât. I-am strigat pe cei din casă, 
dar nu mi-a răspuns nimeni. 

M-am dus imediat acasă şi am făcut o baie cu suc de lămâie şi apă 
de trandafiri, un remediu pe care-l recomand cu căldură. Ca o măsură 
de prevedere, arde această scrisoare şi spală-ţi mâinile. 

Sunt convins că ne vom mai întâlni în carne şi oase. 

In ziua de 12 iulie, pe la apus, stăteam în trapeză, aşezată între 
Maddalena şi sora Nicoletta. Toate călugăriţele erau adunate la cină. 
Conform regulilor, păstram tăcerea în timp ce mâneam minestra, care 
ajunsese o zeamă chioară, fără carne şi fără paste. 

Pe peretele dinspre răsărit al trapezei era o frescă înfăţişând Cina 
Cea de Taină; peretele de alături era străpuns de o fereastră mare care 
dădea spre curtea interioară şi spre poarta mănăstirii, care acum avea 
amândouă ferestruicile astupate. 

Peste scapular, şorţul de lucru pe care-l purtam peste rasă, aveam 
un crucifix de aur, dar pe sub rasă aveam talismanul negru de la Ruggieri. 
îmi studiasem cu multă râvnă horoscopul nativ până când memo¬ 
rasem detaliile cele mai importante şi urmărisem poziţia stelelor şi 
planetelor în timpul nopţii. Marte, războinicul roşu, era în conjuncţie 
cu Saturn, prevestitorul de moarte şi ruină, şi tranzita ascendentul 
meu - Leul, semnul regalităţii. Un astfel de tranzit indică pericol şi 
de multe ori o moarte violentă. Iar întunecatul şi taciturnul Saturn, 
intrase în Casa a opta. Casa Morţii. Pentru Florenţa şi pentru mine, 
astrele proroceau schimbări catastrofale. 

Când am auzit bătăile din poarta mănăstirii, n-am fost prea sur¬ 
prinsă. O clipă am rămas toate nemişcate şi am ascultat ecoul izbi¬ 
turilor pe caldarâmul tocit. 

Sora Antonia se uită scurt în ochii maicii Giustina; stareţa dădu 
din cap, iar Antonia se ridică şi ieşi din trapeză, evitându-mi precaută 
privirea. în timpul acesta, dinspre poartă se auziră voci de bărbaţi. 

Am pus lingura jos. Zidurile care mă apăraseră în ultimii doi ani 
şi jumătate se transformaseră acum în capcană. 

— Caterina! mă strigă maica Giustina. Du-te în capelă, îmi po¬ 
runci ea cu asprime când mă văzu cum casc gura la ea. 

De la poartă se auziră strigătele surorii Antonia: 

— Nu puteţi intra, aici e mănăstire de maici! 


95 


Răsună o bufnitură în uşă, provocată de ceva mai puternic decât 
pumnul unui om. Giustina sări în picioare. 

— Du-te în capelă, repetă ea şi apoi alergă, cu vălul şi mânecile 
fluturând, în sprijinul Antoniei. 

Pe la jumătatea curţii începu să strige la bărbaţii de dincolo de 
zid, dar zgomotele erau prea puternice şi îi acoperiră vorbele. 

Sora Nicoletta se ridică şi mă înşfacă de braţ. 

— Vino, îmi spuse ea trăgându-mă spre uşa trapezei, şi dintr-odată 
ne-am trezit înconjurate de alte surori - Maddalena şi Rafaela, Barbara 
şi Antonia şi Lucinda - care porniră împreună cu noi. 

Lisabetta şi Pippa rămaseră la masă: 

— Au venit după tine, îmi vorbi Pippa triumfătoare. Au venit şi 
are să se facă în sfârşit dreptate în faţa lui Dumnezeu. 

Celelalte mă prinseră în mijlocul lor. Am ieşit în coridor şi am 
trecut prin galeria care se deschidea în curtea interioară şi pe lângă 
chilii. 

In spatele nostru bătăile încetară brusc şi lăsară să se audă două 
voci de-o parte şi de alta a zidului: a maicii Giustina şi a unui bărbat. 
Sunetul lor slăbea pe măsură ce intram mai adânc în clădire, trecând 
de scriptorium şi ieşind prin capătul celălalt. Afară, lumina zilei colora 
cu ultimele puteri norii de pe cerul vineţiu ca floarea de liliac, în umbre 
de culoarea mărgeanului şi trandafirilor. 

Am traversat aleea şi am intrat în capelă, unde lumânările de vecer¬ 
nie erau deja aprinse, iar aerul era încărcat de mireasma tămâiei. Suro¬ 
rile mă duseră la gărduţul care închidea altarul şi formară în jurul meu 
o barieră în formă de semilună. Am îngenuncheat tremurând lângă 
gărduţ: Saturn mă apăsa atât de tare, încât nu mai puteam respira. 
Mi-am scos rozariul de la brâu şi am început să spun rugăciunile pe 
de rost, dar mă bâlbâiam întruna. Mintea nu-mi stătea la bobiţele din 
mână, ci la piatra neagră pe care o purtam în dreptul inimii; rugăciunile 
mele nu se înălţau de fapt către Fecioară, ci către Venus, nu către 
Isus, ci către Jupiter. 

Prin uşile deschise ajungeau până la noi strigătele Giustinei: 

— Comiteţi un sacrilegiu! E doar un copil, n-a făcut nimănui nici 
un rău! 


96 


Pe pardoseala de piatră se auziră paşi grei. M-am întors şi i-am 
văzut: bărbaţi care nu-şi plecau capul şi nu-şi făceau cruce, ca şi cum 
nu se aflau într-un loc sfânt. 

— Unde e? întrebă unul dintre ei. Unde e Caterina de Medici? 

Mi-am făcut cruce. M-am ridicat. M-am întors şi m-am uitat peste 
umerii surorilor la cei patru soldaţi înarmaţi cu săbii lungi - ca şi 
cum noi puteam să-i punem în pericol, ca şi cum am fi putut riposta. 

Cel mai tânăr dintre ei, greoi şi stângaci, avea ochi la fel de mari 
şi strălucitori ca mine. îşi ţinea bărbia ridicată şi mâna pe mânerul 
săbiei. 

— Daţi-vă înapoi, le spuse el măicuţelor. Daţi-vă înapoi. Trebuie 
s-o luăm, din ordinul republicii. 

Nicoletta şi celelalte surori se ridicară repede, fără un cuvânt. Sol¬ 
daţii îşi scoaseră săbiile şi făcură un pas în faţă. Din piepturile tuturor 
se auzi un oftat şi femeile se împrăştiară. 

Toate, în afară de Nicoletta. Păşi în faţa mea cu braţele desfăcute 
şi strigă: 

— Nu vă atingeţi de copil! 

— Dă-te la o parte, îi porunci soldatul cel tânăr. 

— Fă ce-ţi cere, i-am spus Nicolettei, apucând-o de braţ. 

Dar Nicoletta parcă era de piatră, iar soldatul se enervă atât de 
tare, că-şi agită sabia. O lovi cu latul peste umăr şi Nicoletta căzu în 
genunchi. 

Surorile şi cu mine am scos un strigăt în acelaşi timp cu Nicoletta. 
Am îngenuncheat lângă ea. Rămăsese fără grai şi gemea de durere, 
dar nu sângera. 

Ceilalţi soldaţi, mai experimentaţi, îl traseră pe cel mai tânăr înapoi, 
până să mai apuce să facă vreun rău. 

— Haideţi, spuse unul dintre ei. Nu ne forţaţi să fim violenţi în 
Casa Domnului. 

în timp ce soldatul vorbea, intrară alţi doi, urmaţi de un bărbat 
cu păr negru şi barba frumos tunsă, înspicată cu argintiu; acesta din 
urmă avea un aer autoritar. Venise să mă ducă la moarte. 

Lângă el păşea maica Giustina, resemnată, cu ochii roşii. 

Cu o mână am făcut semn spre vălul alb pe care-1 purtam şi am 
strigat; vocea mi s-a auzit, limpede şi răsunătoare, în toată capela: 


97 


— Ce fel de zbir excomunicat poate să intre într-un sanctuar şi 
să smulgă o mireasă a lui Cristos din mănăstirea ei? Să îndrăznească 
s-o târască la pieire? 

Comandantul strânse amuzat din ochi. 

— Eu unul nu îndrăznesc nimic, vorbi el pe un ton atât de blajin, 
că risipi spaima care ne copleşise. 

Femeile, care ridicaseră braţele în semn de protest, le lăsară uşurel 
în jos; soldaţii băgară săbiile în teacă. 

— Eu am venit doar, Donna Caterina, să vă duc într-un loc mai 
sigur. 

— Locul acesta e sigur! protestă maica Giustina. 

Comandantul se întoarse spre ea şi-i spuse politicos: 

— E sigur pentru ea, dar nu şi pentru republică. Ăsta-i un bârlog 
de susţinători ai familiei Medici. 

Comandantul mă ţintui din nou cu privirea: 

— Vedeţi că avem suficientă forţă ca să vă capturăm, Duchessa. 
Aş prefera sincer să n-o folosesc. 

L-am cercetat o bucată de vreme cu ochii, apoi am ridicat degetele 
spre faţa surorii Nicoletta şi-am mângâiat-o; ea îşi lipi fruntea de a mea 
şi începu să plângă. 

— Termină, i-am spus încet şi-am sărutat-o pe obraz. 

Pielea îi era moale şi albă şi avea un gust ca apa de mare. 


Zece 

Comandantul îmi ceru să dezbrac rasa şi să-mi pun o rochie obiş¬ 
nuită, dar am refuzat. Nu insistă. Era foarte important să se grăbească 
şi când, pentru prima oară după doi ani şi jumătate, am păşit dincolo 
de zidurile mănăstirii Le Murate, am înţeles de ce. 

In dreptul porţii se aflau opt soldaţi călări, aşezaţi în semicerc. 
Patru dintre ei aveau torţe în mâini, ceilalţi patru stăteau cu săbiile 
îndreptate spre o adunătură de oameni de trei ori mai numeroasă decât 
ei şi care sporea constant. 

Când am ieşit pe poartă, careva din mulţime strigă: 

— Uite-o! 


98 


Nu vedeam mare lucru dincolo de călăreţi, zăream doar un picior 
colo, un braţ dincolo, străfulgerarea unei feţe. Culorile se topeau în 
ultimele licăriri ale amurgului, lăsând în urmă doar negru şi cenuşiu. 

In mijlocul grupului de soldaţi, doi bărbaţi ţineau de dârlogi doi 
cai şi un măgar fără călăreţi. Când ne văzură, unul din ei dădu celuilalt 
hăţurile şi veni iute spre noi: 

— Domnule comandant, spuse el pe un ton de scuză, nu ştiu cum 
s-a aflat... 

— Nu, ea e, ea e! Călugăriţa... 

— Nepoata papei... 

— Cocoloşită într-o mănăstire bogată în vreme ce noi murim de 
foame! 

Chipul comandantului încremeni, în afară de un muşchi care-i 
zvâcnea pe obraz. Se uită spre oamenii lui şi le spuse calm: 

— V-am ales fiindcă am crezut că sunteţi în stare să vă ţineţi gura. 
Când o să aflu cine a făcut asta - nu mă interesează de ce, nu mă inte¬ 
resează cum -, am să-l trimit la spânzurătoare. 

— Moarte familiei Medici! strigă o femeie. 

In mijlocul cercului de soldaţi căzu o piatră; săltă pe pavaj şi se 
opri la picioarele mele. 

— Nemernicilor! Trădătorilor! 

— Lăsaţi-o pe mâna noastră! 

Comandantul se uită spre gloata furioasă, apoi îi spuse aghiotantului: 

— Sui-o pe cal şi să plecăm de-aici până nu se înrăutăţesc lucrurile. 

Soldaţii alergară la cai. Aghiotantul, un bărbat solid şi ursuz, mă 
apucă de braţ ca pe un răufăcător de rând şi mă săltă pe măgar. Ani¬ 
malul se uită mustrător la mine dezvelindu-şi dinţii lungi şi galbeni 
care molfăiau zăbala. 

Comandantul, care încălecase pe un armăsar cenuşiu, veni lângă 
mine şi-şi strigă oamenii. Pornirăm din loc: eu şi comandantul mer¬ 
geam alături, flancaţi de câte un soldat călare. In faţa şi în spatele nostru 
călăreau câte trei oameni, umăr la umăr. 

înainte ca soldaţii să apuce să se aşeze în formaţie, trei derbedei 
ţâşniră printre cai; unul întinse mâna spre mine, atingându-mi piciorul 
cu vârful degetelor. Comandantul se aplecă spre el şi urlă atât de înfrico¬ 
şător, că băieţandrul cel murdar se trase înapoi şi intră sub copitele 
unui cal. 


99 


— Abbasso le palie! urlă careva. Moarte Casei de Medici! 

Soldaţii strânseră rândurile în jurul nostru şi pornirăm în trap sus¬ 
ţinut pe Via Ghibelina. Gloata ne urmă o vreme urlând şi aruncând 
câte o piatră. I-am lăsat curând în urmă şi am apucat pe o stradă mai 
liniştită. Am trecut pe lângă ziduri de mănăstiri, pe lângă catedrale, 
pe lângă case de oameni bogaţi, ale căror ferestre erau întunecate, căci 
stăpânii fugiseră din calea asediului. 

Mi-am încleştat mâna pe partea din faţă a şeii şi am lovit, încre¬ 
menită de groază, spinarea animalului. Astăzi era prea târziu pentru 
o execuţie publică; trebuiau să aştepte până mâine - doar dacă nu mă 
aştepta o moarte rapidă, pe ascuns. 

Străzile deveniră mai strâmte. Palatele lăsară loc prăvăliilor şi 
atelierelor. 

Intrând pe o arteră mai largă, alaiul nostru încetini. Nu departe 
de noi, strada era blocată de siluete întunecate. Aşteptau tăcute în 
întuneric. 

— La naiba! înjură comandantul. Jur în faţa Lui Dumnezeu că, 
dacă unul dintre voi e trădătorul, îl trimit cu mâna mea în iad! 

— Moarte Casei de Medici, se auzi un glas şovăitor din întuneric. 

—Abbasso le palie! izbucniră strigătele pătimaşe, urmate de o ploaie 
de pietre. 

Comandantul îşi struni calul care bătea din copită şi urlă: 

— Această prizonieră este transportată din ordinul republicii! 
Oricine se amestecă e un trădător! 

— Voi sunteţi trădătorii! strigă un glas de femeie. 

Păşi în faţă, intrând în lumina torţelor. O arătare numai piele şi 
os, îmbrăcată în nişte zdrenţe murdare. Sub claviculele proeminente, 
cămaşa ruptă lăsa la vedere un sân din care pruncul pe care-1 purta 
în braţe refuza să sugă, scâncind încetişor. Femeia se holba la mine 
cu ochii ei ca două găuri negre. 

— Târfă! zbieră ea. Mă ucizi, îmi ucizi copilul! Soldaţii tăi ne înfo¬ 
metează şi tu te îngraşi! Tu ar trebui să mori! Tu! 

— Tu, urlă mulţimea ca un ecou. Moarte Casei de Medici! 

Doi băieţandri apărură din întuneric şi puseră mâna pe soldatul 
din stânga mea. Linul îl apucă de gleznă şi-l trase jos. Celălalt îl lovi 
cu o bâtă. Soldatul alunecă din şa, încleştându-se în luptă cu primul 
băiat. 


100 


— Ia-i sabia! strigă careva şi mulţimea se năpusti spre noi. 

Comandantul urlă nişte ordine şi-şi struni calul până când ajunse 
cu piciorul lipit de al meu. Soldatul căzut reuşise să scoată sabia din 
teacă şi-i încolţise pe cei doi băieţi. 

Un cerşetor cărunt apăru deodată lângă mine, mă apucă de poalele 
rasei şi trase cu putere; măgăruşul zbieră, iar eu am scos un ţipăt. Şaua 
îmi alunecă şi lumea întreagă se înclină într-o parte, intr-un vârtej înspăi¬ 
mântător de săbii, de crupe de animale şi de braţe murdare. 

Picioarele mi se încurcară în scări; umărul mi se lovi de trupul cuiva. 
Pe jumătate prăbuşită, m-am uitat în sus şi am văzut rânjetul cerşe¬ 
torului, gura căscată plină de dinţi rupţi şi putrezi, ca nişte viermi într-o 
gaură împuţită. I-am simţit mâinile pe mine şi am ţipat din nou. 

Deodată omul dispăru. Mi-am eliberat picioarele din scări şi nişte 
braţe puternice m-au ajutat să mă ridic în picioare. Comandantul mă 
ţinea cu braţul drept lipită de el; cu braţul stâng mânuia sabia. In 
faţa noastră, pe caldarâm, cerşetorul zăcea într-o baltă de sânge. Sol¬ 
daţii se strânseră din nou în jurul nostru, ţinând la distanţă gloata 
care amuţise. 

Comandantul îndreptă vârful săbiei spre capul cerşetorului şi tună: 

— Următorul care o atinge moare de mâna mea! 

Coborî tonul şi continuă: 

— E abia o fetiţă. O victimă a politicii, ca şi voi, nenorociţilor! 

încalecă din nou şi-i făcu semn aghiotantului, care mă săltă în sus, 
şi comandantul mă aşeză în faţa lui în şa. 

Ne-am pus iar în mişcare. Braţele comandantului, cu hăţurile în 
mâini, mă ţineau ca într-o îmbrăţişare, şi smucitura de la pornire mă 
făcu să mă lipesc cu spatele de pieptul lui, cald şi puternic. 

Din când în când îmi ajungea la nări o duhoare de carne crudă 
uitată în soare. Comandantul scoase o bucată de pânză şi mi-o întinse: 

— Acoperă-ţi gura şi nasul, îmi spuse el. Pe-aici bântuie ciuma. 

Am dus batista la nas şi-am tras în piept mireasma de rozmarin 
care mă punea la adăpost de aerul infestat. 

— Tremuri încă, remarcă el. Linişteşte-te acum. Zurbagii neno¬ 
rociţi, n-am să-i las să-ţi facă nici un rău! 

Mi-am luat batista de pe faţă: 

— Nu de asta mă tem. 

Comandantul tăcu o clipă, apoi spuse blând: 


101 


— Nu ştim ce să facem cu tine. Dac-ar fi după mine, te-aş elibera 
chiar acum. Oricum e numai o chestiune de timp. 

M-am întors înflăcărată spre el: 

— Chiar crezi c-am să fiu eliberată? 

Obrazul îi zvâcni din nou: 

— Ce cumplit pentru un copil, spuse el. Eşti prizoniera noastră... 
De câtă vreme? De trei ani? Cu puţin noroc, ai să-mi supravieţu¬ 
ieşti, ducbessa. Mie şi tuturor nenorociţilor ăstora, arătă el cu bărbia 
spre soldaţii care ne însoţeau. Prietenii tăi sunt acum mai numeroşi 
decât noi. 

— Nu minţi! am strigat eu cu un zvâcnet de speranţă. 

Gura i se întinse într-un rânjet cinic: 

— Pun rămăşag că, peste cel mult două luni, soarta ta se va schimba 
cu a mea. 

— Şi care-i miza? l-am întrebat. 

— Viaţa mea. 

Nu i-am înţeles atunci prea bine răspunsul, dar am zis: 

— Ţin rămăşagul. 

— Atunci ne-am înţeles, încheie el. 

M-am cuibărit la pieptul lui. Chiar dacă mă minţea, reuşise să 
mă liniştească. 

— Pentru rămăşag, am zis eu pe un ton glumeţ, cu ochii la clădirile 
luminate de lucirile galbene ale torţelor, dacă pierzi, al cui cap trebuie 
să-l cer? 

In clipa în care deschise gura, am ştiut răspunsul. 

— Al lui Silvestro. Silvestra Aldobrandini, umil soldat al re¬ 
publicii. 

Gândul mi-a fugit imediat la scrisoarea mamei, rămasă sub pernă, 
la mănăstire, pierdută pe veci. 

N-am mai avut alte necazuri pe drum şi am ajuns repede în partea 
de nord a oraşului, în cartierul San Giovanni. Acolo am intrat pe o str㬠
duţă strâmtă, Via San Gallo şi ne-am oprit lângă zidul unei mănăstiri, 
în care mă aştepta maica Violetta. 

Era mănăstirea Santa Caterina, unde-mi petrecusem primele luni 
de captivitate. Ser Silvestro avusese grijă să mă întorc cu bine. 


102 


Unsprezece 


După ce închise poarta de lemn care mă despărţea de Ser Silvestro, 
maica Violetta mă primi ca şi prima dată, cu degetul la buze. Felinarul 
pe care-1 ţinea în mână scotea la vedere urmele lăsate de ultimii trei 
ani: acum era şi mai slabă. Stareţa se întoarse şi mă duse sus, în vechea 
mea chilie. Pe salteaua de paie stătea întinsă o tânără cu păr auriu. 
Când lumina felinarului poposi pe ea, fata ridică un braţ firav şi strânse 
din ochi. Ca şi la Violetta, pe faţă i se vedeau urmele foametei, dar 
trăsăturile ei erau acelea ale unei femei frumoase. 

— Tommasa? am întrebat eu. 

Prietena mea scânci recunoscându-mi glasul şi mă luă în braţe. 
Maica Violetta ne făcu din nou semn să tăcem, apoi se întoarse şi 
dispăru pe coridor. 

Imediat ce paşii stareţei nu se mai auziră, Tommasa rupse tăcerea: 

— Caterina, şuieră ea. De ce te-au adus înapoi? Unde-ai fost? 

M-am uitat la salteaua murdară de paie şi m-am aşezat încet pe 
marginea patului. Dincolo, în Le Murate, sora Nicoletta plângea, fără 
îndoială, şi-mi venea şi mie să plâng. Am clătinat din cap, prea amărâtă 
ca să scot vreo vorbă. 

Dar Tommasei îi fusese prea urât pentru ca acum să tacă. Majo¬ 
ritatea măicuţelor şi toate pensionarele muriseră de ciumă, iar din 
cauza asediului cămările mănăstirii erau aproape goale. 

Am stat trează toată noaptea, întinsă pe salteaua tare, noduroasă, 
ascultând sforăitul uşor al Tommasei. M-am gândit tot timpul la sora 
Nicoletta şi la maica Giustina şi la viaţa pe care o lăsasem în urmă 
în Le Murate. 

A doua zi de dimineaţă am aflat noile condiţii ale captivităţii mele: 
nu aveam să muncesc, nu aveam să iau masa în trapeză, nu aveam 
să merg la liturghii. Trebuia să stau zi şi noapte în chilie. 

Trecură două săptămâni groaznice. La Santa Caterina n-aveam 
cărţi, iar cererea mea de a primi de lucru ca să-mi umplu timpul rămase 
fără răspuns. Doar seara, când se întorcea Tommasa în chilie, era ceva 
mai bine. 

Intr-o dimineaţă fierbinte de august tunurile porniră să bubuie 
din nou, atât de tare că podelele începură să vibreze. Maica Violetta, 
cu ochii plini de groază, veni la uşă şi începu să vorbească în şoaptă 


103 


cu călugăriţa care mă păzea. După ce mă privi de câteva ori îngrijorată, 
Violetta ieşi şi închise uşa chiliei. Dacă ar fi avut zăvor sau lacăt, ar 
ii încuiat-o. Din clipa aceea, uşa rămase închisă. Tommasa nu mai 
veni, iar eu mi-am petrecut noaptea pe paiele înţepăcioase, din care 
ieşea o duhoare acră; sufletul îmi şovăia între speranţă şi teroare. 

In dimineaţa următoare m-am trezit din nou în bubuitul tunurilor; 
asaltul nemilos asupra Florenţei începuse. Paznica nu-mi aduse de 
mâncare. La căderea nopţii, luptele şi bubuitul tunurilor încetară. 

A doua zi se auziră doar tunurile, mai aproape ca niciodată; când 
m-am trezit a treia zi de dimineaţă, era linişte. M-am dat jos din pat 
şi am bătut la uşă. N-am primit nici un răspuns; când am pus mâna 
pe clanţă, a început să bată un clopot. 

Nu era un clopot de biserică ce bătea ora sau chema credincioşii 
la liturghie. Era dangătul gros şi trist al Vacii - clopotul din turnul 
Signoriei, care-i chema pe toţi cetăţenii în piaţa centrală. 

Copleşită de bucurie, am dat uşa de perete şi am zărit-o pe paznică 
fugind iute pe coridor. M-am luat după ea. Ne-am întâlnit cu alte 
măicuţe care alergau toate în curtea interioară. De acolo, urcară pe 
o scară abruptă construită pe o latură a mănăstirii. Mi-am croit drum 
cu coatele până pe acoperişul înclinat; mi-am deschis, beată de fericire, 
braţele goale spre cer şi spre cetate. Florenţa se întindea în jurul meu 
cu zidurile ei înconjurate de dealuri rotunde, odinioară verzi, dar acum 
negre, jupuite de cizmele duşmanilor şi de roţile tunurilor. 

Peste tot în oraş, oamenii se adunau pe acoperişuri. Unii arătau 
spre sud, pe malul celălalt al fluviului, spre cea mai veche poartă din 
zidurile cetăţii, Porta Romana. Acolo se zăreau fluturând steaguri albe 
uriaşe, ce se apropiau încet de poartă. Curând aveau să iasă prin ea, 
la întâlnirea cu inamicul aflat în aşteptare. 

Jos, mulţimea se învălmăşea pe străzi; în jurul meu, măicuţele plân¬ 
geau în hohote. Inimile lor erau frânte, dar a mea plutea, alături de 
steaguri, pe aripa vântului. 

Covârşită, maica Violetta se prăbuşi în genunchi, cu privirea agăţată 
de solii albi ai capitulării, ce vălureau în bătaia vântului. 

— Maică Violetta, am chemat-o eu. 

Se uită spre mine cu o privire goală. Buzele i se mişcară o clipă în 
gol, apoi reuşi să rostească: 

— Să-ţi aminteşti cu bunăvoinţă de noi, Caterina. 


104 


— Aşa o să fac, i-am răspuns eu, cu condiţia să-mi spuneţi cum 
ajung la Santissima Annunziata delle Murate. 

Stareţa strânse din ochi şi îmi văzu claia de păr ciufulită şi cămaşa 
de noapte ponosită, fără mâneci, cu poalele ridicate de vânt, cu pun¬ 
guţa de mătase neagră ieşind prin fanta zdrenţuită de la gât. 

— Nu poţi să ieşi pe stradă aşa, se opuse ea. Nici nu eşti îmbrăcată. 
Sunt soldaţi peste tot. E periculos. 

Am început să râd, intr-un fel neobişnuit. Sfidător şi de neoprit. 
Marte tocmai îmi dăduse drumul din încleştarea lui, iar Jupiter cel 
norocos era în ascensiune. 

— Cu sau fără ajutorul tău, tot plec! 

îmi spuse pe unde s-o iau. Spre sud şi spre est, pe Via Guelfa, trec 
pe lângă dom şi ajung în Via Ghibelina. 

Am coborât repede, am traversat curtea în fugă, am tras zăvorul 
de la uşa grea a mănăstirii şi am ieşit în Via San Gallo. 

Era devreme, dar se făcuse deja foarte cald, caldarâmul de sub picioa¬ 
rele mele goale se încălzise. Strada era plină de zgomot: dangătul gros 
şi pătrunzător al Vacii, ţăcănitul potcoavelor, vuiet de glasuri sures¬ 
citate. Mă aşteptasem ca oamenii să se zăvorască în case, să se ascundă 
înspăimântaţi de armata care devastase Roma; în loc de asta, toţi ieşeau 
de prin casele lor. Curajul meu nebun începu să şovăie în faţa sărăciei 
lor. Mă ciocneam de negustori bine îmbrăcaţi şi de săraci famelici, de 
copii cu pântecele umflate de foame. Unii mergeau în aceeaşi direcţie 
cu mine, chemaţi de dangătul Vacii în Piazza della Signoria, dar cei 
mai mulţi se îndreptau direct spre sud, pe Via Larga, spre poarta pe 
unde intra armata imperială. Spre hrană. 

Soldaţii republicani mergeau în sens invers - unii pe jos, alţii călare. 
La mine nu se uita nimeni. Aveau capetele plecate, privirea descurajată 
şi mergeau fără tragere de inimă spre casă, ca să-i aştepte pe cuceritori, 
ca să-şi aştepte moartea. 

Alergam nebăgată de nimeni în seamă, cu sudoarea curgându-mi 
pe tâmple, cu tălpile mele delicate rănite şi învineţite. Şuvoiul de oameni 
se mişca din ce în ce mai repede. Se auzi un strigăt: 

— Poarta s-a deschis! Au intrat! 

Am întors capul şi l-am văzut pe Ser Silvestro îndreptându-se în 
direcţia opusă celei în care mergeam eu, călărind gârbovit la pas. Capul 


105 


gol îl ţinea plecat; la strigătele mulţimii, ridică bărbia, admiţând ine¬ 
vitabilul, apoi lăsă din nou capul în jos. 

Unii i-ar spune noroc. Dar era Jupiter, care ne atingea pe amândoi 
cu influenţa-i benefică, aducându-ne din nou împreună. 

M-am apropiat de el. Calul ostenit nu-mi dădu nici o atenţie. 

— Ser Silvestro! am strigat eu veselă. Ser Silvestro! 

Nu mă auzi; m-am întins şi l-am apucat de cizmă. Tresări şi se aplecă 
încruntat spre mine, gata să zbiere la derbedeul care-1 deranja - dar se 
trase înapoi şi mă privi atent. 

— Ducbessina !exclamă el uimit. Cum se face...! 

Fără să stea pe gânduri m-a apucat de mâini, eu m-am prins de 
el şi m-a săltat în şa. 

— I ţi aminteşti de rămăşagul nostru? l-am întrebat eu, răsucindu-mă 
ca să-l pot vedea. 

Clătină uşurel din cap. 

— Ar trebui să-ţi aminteşti, l-am certat. Miza era viaţa ta. 

Se uită nedumerit la mine, aşa că am adăugat: 

— Ai spus că, în cel mult două luni, soarta ta se va schimba cu 
a mea. Două luni, dar n-au trecut decât trei săptămâni de când ne-am 
cunoscut. 

Chipul i se destinse intr-un zâmbet palid şi trist: 

— Acum îmi amintesc, spuse el tărăgănat. Presupun că, din mo¬ 
ment ce au trecut trei săptămâni în loc de opt, am pierdut. 

— Dimpotrivă, ai câştigat, l-am contrazis eu. Nu trebuie decât 
să mă duci la mănăstirea Le Murate ca să-ţi încasezi câştigul. 


PARTEA A PATRA 


Roma 

septembrie 1530 - octombrie 1533 



Doisprezece 


M-am ţinut de cuvânt faţă de Ser Silvestro. Camarazii săi şi-au 
găsit toţi sfârşitul, decapitaţi sau spânzuraţi; asta îl aştepta şi pe el, dar 
eu i-am scris papei o scrisoare şi sentinţa i-a fost comutată la exil. 

Când uşa de la Le Murate s-a deschis în faţa mea, am alergat la 
Nicoletta, care mă aştepta cu braţele deschise; ne-am îmbrăţişat strâns. 
După două zile au venit legaţi papali de la Roma, încărcaţi de daruri: 
brânzeturi, prăjituri, miei, porci, porumbei şi cel mai bun vin pe care 
l-am gustat vreodată. In timp ce restul oraşului jelea, măicuţele de la 
Le Murate mi-au sărbătorit întoarcerea cu un ospăţ. 

Din fericire, trupele care cuceriseră Florenţa nu erau invadatorii 
sălbatici şi furioşi care distruseseră Roma. Florenţa fusese ocupată fără 
debandadă. Comandantul imperial care mi-a adus salutări de la papă 
şi de la împăratul Carol mi-a sărutat mâna şi mi-a spus Duchessa. 

In cea de-a patra zi de după capitularea Florenţei, o trăsură mă 
duse la palatul familiei Strozzi. In holul de la intrare mă aşteptau doi 
bărbaţi; unul din ei, cărunt, cu obrajii scofâlciţi, era Filippo Strozzi. 
Mă îmbrăţişă cu mai mult entuziasm decât până atunci. Avea şi motiv 
să fie bucuros: Florenţa şi Roma trebuiau reclădite, iar Filippo, rudă 
prin alianţă cu papa şi bancher care avea bani de dat cu împrumut, 
era pe cale să devină ameţitor de bogat. 

Celălalt bărbat era tânăr, scund, cu pieptul lat şi cu un zâmbet 
orbitor. Nici nu l-am recunoscut până nu mi-a strigat, cu glasul frânt 
de emoţie: 

— Cat! Cat, am crezut că n-am să te mai văd în veci! 

Am rămas fără grai. L-am îmbrăţişat pe Piero strâns şi n-am mai 
vrut să-i dau drumul. Când ne-am aşezat, şi-a tras scaunul lângă mine 
şi m-a luat de mână. 


109 


Bucuria pe care mi-o făcuse victoria imperială era umbrită de păre¬ 
rea de rău că va trebui să părăsesc Le Murate, dar m-am alinat cu 
gândul că mă voi întoarce curând acasă, în Palatul Medici, cu unchiul 
Filippo şi cu Piero. 

— Duchessina, îmi spuse Filippo, Sanctitatea Sa ţi-a trimis nişte 
daruri. 

Mi le aduse: o rochie din mătase de Damasc, de un albastru viu, 
şi un colier scurt de perle de care era prins un diamant cât un bob 
de mazăre. 

— Am să le port, am spus eu încântată, când o să luăm din nou 
cina împreună la Palatul Medici. 

Unchiul Filippo îşi drese glasul: 

— Papa Clement te invită să le porţi când vei merge la Roma, 
să-i faci o vizită. Sanctitatea Sa doreşte ca moştenitorii să rămână la 
Roma până când va veni timpul să preia conducerea Florenţei. 

Bineînţeles că am început să plâng. Când mi-am luat rămas-bun 
de la Piero, a trebuit să fiu smulsă de lângă el. 

După ce m-am întors la Le Murate am jelit multă vreme. I-am 
scris papei scrisori înflăcărate, implorându-1 să mă lase să rămân în 
Florenţa. N-a contat. La sfârşitul lunii a trebuit să-mi iau adio de la 
sora Nicoletta, de la maica Giustina şi de la preaiubitul meu Piero. 

Eram din nou orfană. 

Roma se întinde pe şapte coline. După mai multe ceasuri de mers 
printre dealuri înverzite am văzut-o pe prima dintre ele, Quirinale, 
pe geamul trăsurii în care ne aflam eu, unchiul Filippo şi Ginevra. Ne 
apropiam de un zid lung de cărămidă, năruit pe alocuri de trecerea ani¬ 
lor şi de vegetaţia care-1 năpădise. Filippo arătă spre el: 

— Zidul Aurelian, îmi spuse el impresionat. Vechi de aproape o 
mie trei sute de ani. 

Nu după multă vreme am ajuns la zid şi am trecut pe sub o arcadă 
modernă: Porta del Popolo, Poarta Poporului. Dincolo de ea se întin¬ 
dea un oraş presărat cu turnuri de clopotniţă şi cupole de catedrale 
ce se înălţau deasupra acoperişurilor plate ale vilelor; pretutindeni, 
marmura albă sclipea sub soarele fierbinte de septembrie. Roma era 
mult mai mare decât Florenţa, mult mai mare decât mi-aş fi putut închi- 


110 


pui. Am trecut prin cartiere locuite de oameni de rând, pe lângă prăvălii, 
locuinţe modeste, pieţe în aer liber. Săracii mergeau pe jos, negustorii 
pe cai, bogaţii în trăsuri; multe dintre acestea aparţineau cardinalilor. 
Dar, deşi era multă lume pe străzi, nu era aglomeraţie; o treime din 
clădiri erau încă goale după trei ani de la distrugerea oraşului de către 
trupele imperiale. Roma îşi lingea încă rănile. 

Pe măsură ce ne apropiam de cartierele bogate, urmele lăsate de 
marele jaf se înmulţeau. Vilele opulente ale cardinalilor şi ale celor mai 
influente familii romane purtau încă semnele distrugerii: brâurile orna¬ 
mentale şi cornişele de piatră fuseseră zdrobite, uşile de lemn erau 
pline de scrijelituri. Statuile zeilor rămăseseră fără braţe, nasuri, sâni. 
La intrarea într-o catedrală am văzut o Fecioară fără cap, cu Pruncul 
Isus în braţe. 

Pe toate străzile se auzeau ciocane bătând; aproape toate faţadele 
erau îmbrăcate în schele de lemn. Atelierele artiştilor erau pline de 
clienţi care se târguiau la comisioane, ucenici care şlefuiau pietre, sculp¬ 
tori care dăltuiau blocuri uriaşe de marmură. 

In sfârşit, trăsura încetini şi unchiul Filippo spuse: 

— Piaţa Navona, construită pe ruinele circului împăratului Domiţian. 

Era cea mai mare piaţă pe care o văzusem în viaţa mea, îndeajuns 
de largă ca să încapă douăsprezece trăsuri una lângă alta. Pe margini 
se înălţau vile ostentative, nou construite. 

Filippo întinse braţul spre latura depărtată a pieţei şi rosti mândru: 

— Palatul Medici din Roma, înălţat pe locul băilor lui Nero. 

Palatul era nou, construit în stilul clasic, atât de des întâlnit: trei 
niveluri, unghiuri drepte, acoperişuri plate, stuc de culoare deschisă, 
încadrat de marmură. Trăsura înaintă pe aleea lungă, arcuită, apoi 
se opri, iar vizitiul sări jos şi sună la uşă. In loc de vreun servitor, apăru 
o doamnă în vârstă. 

Era mătuşa mea, Lucrezia de Medici, fiica lui Lorenzo ilMagnifico 
şi sora răposatului papă Leon al X-lea. Soţul său, Iacopo Salviati, fusese 
de curând învestit ca ambasador al Florenţei la Roma. Elegantă, usc㬠
ţivă şi uşor adusă de spate, mătuşa purta o rochie de mătase în dungi 
negre şi argintii care se potriveau perfect cu părul alb, acoperit cu o 
bonetă de catifea. 


111 


Văzându-1 pe unchiul Filippo, care mă ajuta să cobor din trăsură, 
strigă zâmbind: 

— V-am aşteptat toată dimineaţa! Mă bucur să te văd, în sfârşit, 
duchessa\ 

Mătuşa Lucrezia ne conduse, pe mine şi pe Ginevra, în noul meu 
apartament. Camera mea de la Le Murate mi se păruse somptuoasă; 
acum, intram într-o anticameră luminoasă cu şase scaune tapiţate cu 
catifea, un covor persan, o masă lungă şi un pupitru mare din lemn 
de cireş. Pereţii de marmură erau acoperiţi cu tablouri: Bunavestire, 
un portret al lui Lorenzo în tinereţe şi un portret al mamei mele: o 
tânără de o frumuseţe răpitoare, cu părul şi ochii negri. Lucrezia îl sco¬ 
sese din depozit special pentru mine. 

Mă informă că unchiul Iacopo se întâlnea chiar atunci cu Sancti¬ 
tatea Sa, pentru a stabili data audienţei mele. Mă lăsă în compania 
unei croitorese care-mi luă măsurile pentru mai multe rochii. 

înainte de cină apăru doamna de onoare a mătuşii. Cu ajutorul 
Ginevrei, mă îmbrăcă într-o rochie de brocart de culoarea narciselor 
galbene. De la marginea decolteului şi până la gât, rochia avea un 
insert de mătase pură, fină ca pânza de păianjen. Părul mi-a fost netezit 
şi ridicat în creştet cu o bandă de catifea maro tivită cu perle mici, 
neregulate. 

Intimidată de ţinuta mea de gală, am urmat-o pe doamna de onoare 
în sufrageria privată a familiei. La intrare mă întâmpinară mătuşa 
Lucrezia şi unchiul Iacopo, un bătrân chel, cu un aer autoritar. Mă 
conduseră înăuntru şi-mi indicară locul meu la masa lungă, încăr¬ 
cată cu veselă sclipitoare. M-am trezit holbându-mă la Ippolito şi 
Sandro, care stăteau în faţa mea. 

Ştiam, bineînţeles, că îi voi găsi aici, dar nu voisem să mă gândesc 
la asta pentru că îmi venea prea greu să dau ochii cu ei: n-aveam să-i 
iert niciodată, dar erau singura familie pe care o mai aveam. 

Acum în vârstă de nouăsprezece ani, Sandro semăna mai mult ca 
niciodată cu mama lui, sclava africană, cu faţa complet rasă, dominată 
de sprâncenele groase şi negre şi de ochii negri, încercănaţi; purta un 
lucco demodat şi mohorât, tunica aceea largă purtată de consilierii 
primăriei. 

— Dragă verişoară, mă salută el formal şi se înclină de la distanţă, 
în timp ce Ippolito ocoli masa şi veni cu un zâmbet larg lângă mine. 


112 


Sub nasul frumos, acvilin, mustaţa şi barba lui Ippolito erau dese 
şi negre-albăstrui. Avea ochi mari, căprui, tiviţi de gene lungi. îmbrăcat 
într-o tunică verde, strânsă pe corp, care-i scotea în evidenţă umerii 
largi şi talia subţire, era, pur şi simplu, superb. în urechea stângă îi 
scânteia un diamant. 

— Caterina, verişoară scumpă! Ce dor mi-a fost de tine! 

întinse braţele spre mine. Cu ochii minţii am văzut-o pe mătuşa 
Clarice holbându-se îngrozită la grămada de tunici şi ciorapi aruncaţi 
în grabă pe jos; am ridicat mâna ca să-l împiedic să mă atingă, dar 
el se aplecă şi mi-o sărută. 

— Duchessina e istovită, spuse mătuşa Lucrezia cu voce sonoră. 
E bucuroasă să vă vadă, dar a trecut prin prea multe în ultima vreme, 
să n-o obosim. Ia loc, Ser Ippolito. 

Ne-am aşezat cu toţii. Mâncărurile erau rafinate, dar vederea lor 
îmi provoca greaţă. Am făcut efortul să iau o bucăţică în gură şi s-o 
mestec, dar la gândul de a o înghiţi îmi venea să plâng. 

Conversaţia era politicoasă, dominată de Donna Lucrezia şi de 
Ser Iacopo. Cel din urmă mă întrebă cum mi se părea Roma. I-am 
dat un răspuns bâlbâit. Donna Lucrezia se interesă politicos despre 
studiile celor doi veri; Ippolito era cel care răspundea de obicei primul. 
La un moment dat, când nu vorbea nimeni, i-am simţit privirea înde¬ 
lung aţintită asupra mea. îmi spuse pe un ton cald: 

— Am fost toţi, desigur, îngroziţi când am auzit că rebelii te-au 
luat prizonieră. 

Am împins scaunul la o parte şi am fugit de la masă. Am ieşit pe 
balconul care se deschidea asupra oraşului; mii de ferestre licăreau gal¬ 
bene în întuneric. M-am ghemuit în colţul cel mai depărtat şi am 
închis ochii. Voiam să vomit mâncarea pe care tocmai o mâncasem; 
voiam să vomit ultimii mei trei ani de viaţă. 

Am auzit paşi şi am văzut silueta lui Ippolito, luminată din spate 
de candelabrul din sufragerie. îngenunche lângă mine: 

— Caterina... Mă urăşti, nu-i aşa? 

— Pleacă! i-am răspuns pe un ton brutal şi ameninţător. Pleacă 
şi să nu mai vorbeşti în veci cu mine. 

Scoase un oftat plin de tristeţe: 

— Sărăcuţa de tine. Cred că ai trecut prin încercări îngrozitoare. 

— Puteau să ne omoare, i-am spus înverşunată. 


113 


— Crezi că eu nu mă simt vinovat? se apără el pe un ton vehement. 
Ascultă şi punctul meu de vedere: eram pe cale să înfăptuiesc o evadare 
foarte primejdioasă, din care puteam să nu scap viu. Nu v-am spus 
nimic ca să nu vă pun în pericol. Ne-am îmbrăcat ca nişte tâlhari de 
rând; complicii noştri erau hoţi şi ucigaşi adevăraţi. Nici măcar noi 
nu ne simţeam în siguranţă cu ei. Ce i-ar fi făcut unei fetiţe? 

— I-au rupt rochia când ne căţăram pe zid ca să fugim, i-am spus 
eu printre dinţi. Pierderea Florenţei i-a frânt inima. I-a frânt inima 
şi-a murit. 

Chipul lui Ippolito, estompat de întuneric, se crispă de durere. 

— Şi mie mi s-a frânt inima că a trebuit să vă părăsesc. Am crezut 
că rebelii o să dea, pe bună dreptate, vina pe noi, o să ne urmărească 
şi pe voi două o să vă lase în pace. Am crezut că, nespunându-vă nimic, 
vă protejez. Apoi am auzit că te-au luat prizonieră. Şi când Clarice 
a murit... 

întoarse capul, copleşit. 

M-am trezit întinzând mâna spre el - dar când s-a întors iar către 
mine, mi-am retras-o, şovăitoare. 

— Verişoară dragă şi scumpă, făcu el. Poate că o să reuşeşti, cu 
timpul, să mă ierţi. 

Ippolito mă conduse înapoi în sufragerie. Cina continuă într-o 
atmosferă lipsită de vlagă. La sfârşit am urcat în camera mea, stoarsă 
de puteri, dar mulţumită de uşurinţa cu care Ippolito mă făcuse să-l 
iert. în noaptea aceea, chinuindu-mă să adorm în patul meu cel nou 
şi confortabil, în sforăitul impetuos ce se auzea din anticameră, unde 
se afla Ginevra, îmi aminteam părerea de rău din glasul lui Ippolito, 
atunci când vorbea de Clarice, şi mă întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă 
nu mi-aş fi retras mâna. 

A doua zi de dimineaţă, împodobită cu darurile primite de la 
Clement - rochia albastră şi pandantivul cu diamant -, am urcat într-o 
caleaşcă aurită împreună cu Filippo, Lucrezia şi Iacopo. Am trecut 
peste Podul Sânt’Angelo, numit aşa după statuia gigantică a Arhan¬ 
ghelului Mihail de pe castelul fortificat Sânt Angelo din apropiere. 
Statuia îşi întindea aripile protectoare peste rănile întregului oraş. 

Podul traversa Tibrul, care separa Sfântul Scaun de restul oraşului. 
Fluviul era atât de încărcat de vase comerciale - mii de ambarcaţiuni. 


114 


atât de aproape una de alta, că alcătuiau parcă o singură corabie mon¬ 
struoasă încât apa mâloasă, mirosind a gunoi, abia dacă se mai zărea 
printre ele. 

Podul Sânt Angelo ne conduse în Piaţa San Pietro - o suprafaţă 
circulară, cu circumferinţa marcată de colonade din piatră masivă; 
la celălalt capăt al pieţei se înălţa noua bazilică San Pietro. Construcţia 
de forma unei cruci catolice se ridica deasupra colonadelor care o încon¬ 
jurau. Prin comparaţie, cerşetorii şi pelerinii, călugării şi cardinalii 
care forfoteau pe treptele ei largi de marmură păreau nişte musculiţe. 
Ca şi în restul Romei, la San Pietro se făceau reparaţii - în timpul 
jafului, invadatorii luterani o folosiseră ca grajd - drept care flancurile 
îi erau îmbrăcate în omniprezentele schele de lemn. 

Trăsura noastră se opri pe latura de nord a bazilicii. Filippo, Lucre- 
zia şi cu mine am trecut, conduşi de Ser Iacopo, pe lângă porticuri, 
curţi şi fântâni, en route spre Palatul Papal, înconjurat de faimoasa 
Gardă Elveţiană; soldaţii erau îmbrăcaţi în haine cu dungi late, galbene 
şi albastre, şi purtau căşti cu panaş roşu, în nuanţa familiei Medici. 
Când trupele imperiale invadaseră Piaţa San Pietro, obligându-1 pe 
Clement să se salveze cu fuga, soldaţii elveţieni muriseră aproape până 
la unul apărându-1. 

Gărzile îl cunoşteau bine pe Ser Iacopo şi ne făcură cu prompti¬ 
tudine loc să intrăm. Am urcat pe o scară largă de marmură; Donna 
Lucrezia îmi şoptea la ureche, arătându-mi diferite repere. Treceam 
pe lângă preoţi, episcopi şi cardinali cu robe roşii. Pe al doilea palier 
am văzut o uşă dublă, închisă, legată cu lanţuri: infamele apartamente 
Borgia, sigilate complet de la moartea patriarhului Rodrigo, cunoscut 
lumii întregi ca papa Alexandru al Vl-lea, pontiful cu porniri criminale. 

Curând am ajuns la apartamentul chiar de deasupra: sălile Rafael, 
numite după artistul care le împodobise pereţii. In alcovul din interior, 
un cardinal firav, cu părul alb, asculta concentrat, încruntând din sprân¬ 
cene, şoaptele grăbite ale unei văduve. Ser Iacopo îşi drese încetişor 
glasul; bătrânul cardinal îi zâmbi şi întrebă nerăbdător: 

— Ah, dragă vere... Ea e? 

— Da, răspunse Ser Iacopo. 

Bătrânul făcu o plecăciune cam înţepenită: 

— Ducbessina, eu sunt Giovanni Rodolfo Salviati, la dispoziţia 
dumneavoastră. Bine aţi venit în oraşul nostru. 


115 


I-am mulţumit şi el a plecat, clătinându-se pe picioare, să anunţe 
sosirea noastră. Câteva clipe mai târziu, s-a întors şi ne-a făcut semn 
cu degetul lui noduros să-l însoţim. Am trecut printr-un hol cu pereţii 
atât de încărcaţi cu fresce, că n-am putut să le cuprind pe toate cu 
privirea. 

Uşa următoarei săli era întredeschisă; cardinalul se opri în prag: 

— Sanctitatea Voastră? Ducesa de Urbino, Caterina de Medici. 

Am păşit în mijlocul unei opere de artă. Podeaua era un mozaic 
de marmură strălucitoare, aşezată în motive geometrice, iar pereţii... 

Pereţii. Trei dintre ei erau acoperiţi cu picturi care erau adevărate 
capodopere, conturate cu aur şi încadrate în lunete de marmură; pe 
cel de-al patrulea se întindeau de la podea până-n tavan rafturi de lemn 
sculptat care susţineau sute de cărţi şi nenumărate suluri de pergament 
îngălbenite de vreme. Tavanul era o dezlănţuire de basoreliefuri de 
marmură amestecate cu picturi reprezentând figuri alegorice, zei şi sfinţi; 
în centru era o cupolă mică în care patru heruvimi durdulii susţineau 
scutul roşu şi auriu pe care se aflau tiara şi cheile papale. 

Crescusem în Palatul Medici înconjurată de arta maeştrilor - 
Masaccio, Gozzoli, Botticelli -, dar frescele de pe pereţii capelei erau 
singura lui glorie adevărată, iar lambriurile din lemn închis la culoare 
de sub ele erau menite să le pună în valoare. La Roma nu existau 
lambriuri şi nici un petic de suprafaţă care să nu fie splendid. Deasu¬ 
pra fiecărei uşi, a fiecărei ferestre, în orice ungher exista o capodoperă 
uluitoare. 

Am rămas ameţită, cu capul dat pe spate, până când Lucrezia mă 
trase de mânecă. La o magnifică masă de mahon stătea unchiul meu, 
papa Clement, fost Giulio de Medici, al cărui nume de familie îi adu¬ 
sese demnitatea de cardinal şi apoi pe cea de papă, chiar dacă nu fusese 
niciodată hirotonisit. Avea în mâna dreaptă o pană, iar în stânga un 
document pe care-1 ţinea la capătul braţului întins, strângând din ochi 
în efortul de a-1 citi. 

De la jefuirea Romei încoace, Clement refuzase, precum prorocii 
îndoliaţi din vechime, să-şi tundă părul şi barba. Barba sârmoasă îi 
ajungea acum până în dreptul inimii, iar părul argintiu şi ondulat îi 
trecea de umeri. Roba roşie de mătase nu era cu nimic deosebită de 
cele ale cardinalilor; doar tichia albă de satin îi dezvăluia rangul. In 


116 



ochi i se citea o nespusă oboseală, o epuizare pricinuită de prea multă 
durere. 

Unchiul Filippo îşi drese glasul, iar Clement se uită spre noi şi 
mă văzu; ochii mohorâţi i se înviorară pe loc. 

— Micuţa mea duchessina, în sfârşit eşti aici? 

Lăsă pana şi documentul din mâini şi îşi întinse braţele spre mine: 

— Vino să-l săruţi pe bătrânul tău unchi! De ani de zile aştept 
clipa asta! 

Instruită cu grijă de Donna Lucrezia, m-am apropiat de el şi am 
căutat să-i apuc mâna; când mi-a înţeles intenţia, mi-a întins-o ca să 
pot săruta inelul cu rubin al Sfântului Petru. Dar când am îngenun¬ 
cheat să-i sărut încălţările, s-a aplecat şi m-a ridicat hotărât în picioare. 

— Am preferat să te primesc aici în locul audienţei publice ca să 
ne putem dispensa de asemenea formalităţi, îmi spuse el. Am trecut 
amândoi prin multe chinuri. In clipa de faţă eu nu sunt papă, iar tu 
nu eşti ducesă; suntem unchi şi nepoată, reuniţi după multă suferinţă. 
Sărută-mă pe obraz, fetiţă dragă. 

L-am sărutat şi el m-a luat de mână. Când m-am tras mai în spate, 
i-am văzut ochii împăienjeniţi de lacrimi. 

— Domnul S-a îndurat până la urmă de noi, oftă el. Nu pot să-ţi 
spun în câte nopţi mi-a alungat somnul conştiinţa faptului că tu erai 
în mâinile rebelilor. Nu te-am uitat nici o clipă. N-am încetat să mă 
rog în fiecare zi pentru tine. Acum trebuie să-mi spui „unchiule" şi 
să te gândeşti întotdeauna la mine ca la un unchi. Voi trăi să te văd 
conducând Florenţa. 

Mă privi lung, parcă aşteptând ceva, iar eu, copleşită, abia am 
îngăimat: 

— Mulţumesc, unchiule. 

Zâmbi şi-mi strânse mâna, după care îmi dădu drumul. 

— Ia uite, spuse el. Porţi darurile noastre. Iţi vine foarte bine culoa¬ 
rea, şi bijuteria. 

Nu mi-a spus că sunt frumoasă; ar fi însemnat să mintă. Eram destul 
de mare ca să mă uit în oglindă şi să văd că aveam o figură ştearsă. 

— Donna Lucrezia, întrebă el, te-ai ocupat să-i găseşti profesori, 
aşa cum ţi-am cerut? 

— M-am ocupat, Sanctitatea Voastră. 


117 


— Bine, zise el făcându-mi cu ochiul. Nepoata mea trebuie să 
ştie latina şi greaca la perfecţie, ca să nu-i scandalizeze pe cardinali. 

— Ştiu foarte bine latineşte, Sanctitatea Voastră, am spus, am stu¬ 
diat mulţi ani. Şi am şi ceva cunoştinţe de greacă. 

— Adevărat? ridică el sceptic din sprâncene. Atunci tradu asta: 
Asiduus usus uni rei deditus et... 

— Et ingenium et artem saepe vincit, am încheiat eu fraza. Cicero. 
Studiul răbdător al unui singur subiect are adesea câştig de cauză în 
faţa inteligenţei şi a talentului. 

— Bravo, râse el scurt. 

— Vă rog, Sanctitatea Voastră, am început eu cu timiditate. Mi-ar 
plăcea să-mi continui studiile de greacă. Şi de matematică. 

— De matematică? ridică el surprins din sprâncene. Nu ştii încă 
aritmetică, fetiţo? 

— Ba da, i-am răspuns. Şi geometrie, şi trigonometrie, şi alge¬ 
bră. Aş vrea să studiez cu un profesor care are cunoştinţe avansate în 
aceste domenii. 

— îmi cer iertare în numele ei, interveni grăbită Donna Lucrezia. 
Călugăriţele mi-au spus că obişnuia să facă calcule pentru a trasa tra¬ 
iectoriile planetelor. Dar aceasta nu este o preocupare potrivită pentru 
o tânără nobilă. 

Clement nici nu se uită la ea; era prea ocupat să mă cântărească 
din priviri, cu ochii pe jumătate închişi: 

— Deci, zise el intr-un târziu, ai înzestrarea familiei Medici pentru 
lumea numerelor. Ce bancher bun ai fi! 

Mătuşa şi unchiul râseră politicos. Clement mă fixa în continuare 
cu privirea. 

— Lucrezia, spuse el, dă-i tot ce cere în materie de studii. E foarte 
inteligentă, dar destul de maleabilă, cred. Iar dumneata, Ser Iacopo, 
stai mai mult de vorbă cu ea. Ar avea foarte multe de învăţat de la 
dumneata în ceea ce priveşte arta diplomaţiei. Va avea nevoie de ase¬ 
menea cunoştinţe ca să fie o bună conducătoare. 

Se ridică şi, ignorând protestele consilierilor, care pomeneau despre 
nişte treburi urgente, mă luă de mână şi mă conduse prin sălile apar¬ 
tamentului. Se oprea ca să-mi explice fiecare operă de artă care-mi stâr¬ 
nea curiozitatea, iar în Sala Focului din Turn îmi arătă numeroasele 
portrete de pe pereţi ale unchiului meu, papa Leon al X-lea. 


118 


Clement îmi vorbea melancolic despre singurătatea la care îl obliga 
rangul său, despre cât de mult şi-ar fi dorit o soţie, o familie. Nu putea 
să aducă pe lume un copil, mi se destăinui el cu tristeţe, şi-şi dorea 
ca eu să-i fiu ca o fiică, iar el să-mi fie tatăl pe care nu-1 cunoscusem 
niciodată. Vocea i se însufleţi când îmi spuse că nu vom apuca să 
petrecem prea mult timp împreună. Nu peste multă vreme, oraşul 
meu natal va fi pregătit să ne primească, pe soţul meu şi pe mine, în 
calitate de conducători de drept. El, Clement, putea doar să spere 
că-mi voi aminti cu drag de el şi că-i voi da voie ca într-o bună zi 
să-mi admire, cu o mândrie de bunic, copiii. 

Vorbele lui erau atât de elocvente, de pătrunzătoare, încât m-am 
simţit mişcată şi l-am sărutat pe obrazul acoperit de barbă. Eu, fetiţa 
cea maleabilă, îl credeam întru totul. 


Treisprezece 

In seara aceea, la palat fuseseră invitaţi o mulţime de oameni pentru 
ca sosirea mea să fie sărbătorită cum se cuvine. Donna Lucrezia se 
asigurase că vor fi prezenţi cel puţin câte un reprezentant al celor mai 
influente familii din oraş — Orsini, Farnese, delle Rovere, Riario. 

In seara aceea am zâmbit o grămadă şi am fost prezentată în faţa 
a zeci de persoane proeminente din Roma. Unchiul Filippo, care tre¬ 
buia neapărat să plece a doua zi de dimineaţă, îi cunoştea foarte bine 
pe toţi şi era clar că se simte foarte bine în societatea romană. Sandro 
era mult mai puţin ţeapăn decât în urmă cu o seară; râdea chiar şi 
făcea glume. 

Când ne-am aşezat la masă şi ni s-a turnat vin, Ippolito încă nu 
apăruse. Eram dezamăgită; voiam să-i spun că mă hotărâsem să-l iert. 
Şi bănuiam că rochia mea albastră e foarte frumoasă. 

Se servi cina. Sanctitatea Sa ne trimisese o duzină de purcei de lapte 
şi un butoi din cel mai bun vin al său. La început eram cam speriată, 
dar curând m-am adâncit într-o conversaţie cu ambasadorul Franţei, 
care-mi făcea complimente pentru puţinele mele cunoştinţe de limbă 
franceză, şi cu Maria, fiica Lucreziei, o tânără graţioasă. îmi plăceau 
oamenii, îmi plăceau mâncarea şi vinul, şi am uitat de Ippolito până 
când l-am zărit în cadrul uşii. 


119 


Purta un pieptar de catifea de un albastru viu, în aceeaşi nuanţă 
cu rochia mea; la gât aveau un nasture dintr-o perlă, descheiat; părul 
scurt, negru, îi era ciufulit. Când îl observară şi ceilalţi, conversaţia 
se opri. 

— Scuzele mele onoratei adunări, spuse el cu o plecăciune până la 
pământ. Şi dragii noastre gazde, Donna Lucrezia. Nu mi-am dat seama 
cât e ora. 

îşi ocupă repede locul la masă, chiar vizavi de Sandro şi la oarecare 
distanţă de mine. Discuţiile reîncepură, iar eu mi-am îndreptat din 
nou atenţia asupra farfuriei din faţă şi asupra ambasadorului Franţei. 

După vreo cinci minute am auzit un strigăt. Ippolito sărise în 
picioare atât de brusc, că-şi răsturnă cupa; pe masă se lăţi o pată rubinie, 
dar el n-o băgă în seamă. 

— Fecior de curvă! spuse el tare, privindu-1 pe Sandro cu ochi 
sălbatici. Ştii foarte bine despre ce vorbesc. De ce nu le spui şi lor ? 

— Stai jos, Lito, îi spuse încremenit Sandro. 

Ippolito începu să-şi agite braţele spre ceilalţi meseni. 

— Spune-le tuturor, Sandro. Spune-le cât eşti de ambiţios - foarte, 
foarte ambiţios -, dar prea laş ca să recunoşti. 

Ser Iacopo se ridică de pe scaun şi îi spuse pe un ton autoritar: 

— Ser Ippolito, stai jos. 

Trupul lui Ippolito se crispă, încercând să-şi stăpânească valul 
de ură. 

— Am să stau jos când Sandro va mărturisi public adevărul, îl 
informă el. Spune-ne, dragă vere. Spune-ne tuturor ce intenţionezi 
să faci ca să mă dobori. 

Se întinse deodată peste masă, făcând să zăngăne farfuriile şi tac⬠
murile. Aproape că răsturnă un sfeşnic şi îl prinse pe Sandro de gulerul 
tunicii. 

Unchiul Filippo fu într-o clipă lângă el. 

— Pleacă! îi porunci el. 

îl apucă de umăr şi dădu să-l tragă de pe masă. Ippolito se scutură; 
gura i se strâmbă într-un mârâit. Am crezut c-o să-l lovească pe Filippo, 
dar furia i se topi brusc şi ieşi în fugă din sală. 

Sandro rămase pe scaun şi se uită în urma lui cu o privire pre¬ 
caută. Cina continuă, iar conversaţia, la început şovăielnică, îşi regăsi 
vioiciunea. 


120 


După masă şi după ceasuri întregi de sporovăială am urcat în apar¬ 
tamentul meu. Ginevra uitase să împacheteze nişte lucruri pentru 
unchiul Filippo, care pleca devreme, dar îmi promisese că vine cam 
într-o oră să mă dezbrace. Fiindcă nu cunoşteam încă bine casa, pe 
hol fusese aprins un sfeşnic de perete care arunca o umbră ascuţită 
în firida de lângă uşa mea; de acolo păşi în lumină o siluetă. 

L-am recunoscut imediat pe Ippolito. Dacă n-aş fi băut şi eu mult 
vin, aş fi remarcat că are ochii roşii, limba împleticită, echilibrul precar. 
Ţinea mâinile la piept în semn de căinţă. 

— Caterina, îmi spuse el, am venit să-mi cer iertare pentru purtarea 
de la cină. 

— Mie nu trebuie să-mi ceri iertare, i-am răspuns nepăsătoare, 
dar cu Donna Lucrezia e altceva. 

— Ea o să fie mulţumită numai dacă o să-mi petrec tot restul 
vieţii încercând să-mi repar greşeala, zâmbi el trist. 

— De ce erai aşa de furios pe Sandro? 

Mă trase spre uşă, cu intenţia de a intra împreună în anticameră. 
M-am împotrivit: Ginevra putea să apară dintr-o clipă într-alta şi, dacă 
m-ar fi găsit singură în camera mea cu un bărbat, fie şi vărul meu, i 
s-ar fi părut necuviincios. 

— Nu aici, am protestat eu în şoaptă, dar el duse un deget la buze 
şi mă împinse uşurel pe uşă. 

In dormitor era întuneric, dar lampa de pe masa din anticameră 
era aprinsă. Ippolito se apropie de mine cu un aer conspirativ şi-mi 
luă mâinile intr-ale sale. Nu m-am tras înapoi, aşa cum ar fi cerut 
buna-cuviinţă. Eram ameţită de vin şi de prezenţa lui. 

— Eşti foarte furios, i-am şoptit. De ce? 

L-am simţit încordându-se: 

— Sandro, bastardul, îi spune Sanctităţii Sale nişte minciuni oribile 
despre mine. Iar Sanctitatea Sa, care îi ţine partea, le crede. 

— Ce minciuni? 

— Sandro vrea să-l facă pe Sanctitatea Sa să creadă că nu sunt 
decât un beţiv şi un fustangiu, că nu mă ocup serios de studii... zise 
el lăsând buza în jos, după care scoase un hohot de râs încet şi amar: 
Şi uite-mă cât de prost sunt să beau aşa de mult vin, fiindcă sunt furios! 

— Dar de ce spune Sandro lucrurile astea? 


121 


— Fiindcă e gelos, spuse Ippolito. Fiindcă vrea să-l monteze pe 
Clement împotriva mea. Vrea să domnească singur. 

Se înnegură şi mai tare la faţă: 

— Dacă îndrăzneşte să te vorbească pe tine de rău în faţa lui Cle¬ 
ment, am să... Anii de captivitate nu te-au înăsprit, Caterina; ai aceeaşi 
inimă bună, îmi spuse el strângându-mi şi mai tare mâinile. 

Tăcu şi mă privi atent şi concentrat. In ochi i-am văzut aceeaşi 
lumină pe care o avea mătuşa Clarice când o sărutase pe Leda pentru 
ultima oară. 

— De aceea te iubesc, îmi spuse el. Pentru că nu semeni deloc 
cu el. Pentru că eşti extraordinar de inteligentă, dar deloc vicleană. 
Poţi să-mi fii loială, Caterina? Poţi să mă iubeşti? insistă el apropiin- 
du-şi faţa de a mea. 

— Bineînţeles, am făcut eu, neştiind ce altceva să spun. 

Se lipi de mine şi coapsele lui le atinseră pe ale mele. Era înalt, 
iar eu abia îi ajungeam cu creştetul la despicătura gulerului. îmi puse 
o mână pe umăr şi mi-o strecură în corset; cu cealaltă îmi cuprinse ceafa. 

Mi-a dat prin gând că ar trebui să o iau la fugă, dar senzaţia pe 
care mi-o dădea mâna lui pe piele mă copleşise; m-am lipit mai tare 
de el şi l-am lăsat să mă sărute. M-a cuprins un val de căldură şi mi-am 
încolăcit braţele în jurul lui. 

Mă sărută pe urechi şi pe pleoapele închise, apoi îmi desfăcu buzele 
cu limba. Gura îi păstrase gustul vinului primit de la papa Clement. 

— Caterina, suspină el. 

Am auzit pe palier paşii Ginevrei şi m-am desprins din îmbr㬠
ţişare; Ippolito se strecură afară din anticameră exact la timp ca să scape 
neobservat. 

A urmat un an ameţitor, plin de banchete şi baluri. Eram convinsă 
că mă voi căsători cu Ippolito şi mă voi întoarce la Florenţa. In fiecare 
zi înfăţişarea mea era mai aproape de a unei femei; în fiecare zi Ippolito 
îşi desăvârşea cucerirea, cu complimente şi priviri tandre. De ziua mea 
îmi dărui o pereche de cercei cu diamante în formă de lacrimi. 

— Ca să-ţi pună în valoare gâtul superb, îmi spusese el. 

Nu eram frumoasă la faţă, dar el îmi descoperise alte trăsături 
care să merite complimente sincere: gâtul lung, picioarele mici, mâi¬ 
nile fine. 


122 


Donna Lucrezia încruntă din sprâncene: era un dar pe care-1 putea 
face un amant iubitei lui sau un bărbat logodnicei, dar logodna noastră 
nu era încă oficială. Avea motive reale să fie îngrijorată. Cu o săpt㬠
mână înainte, coborând de pe cal după o cursă energică, mi-am simţit 
pantalonaşii uzi. M-am dus în dormitor şi am descoperit, uluită, că 
erau plini de sânge. Avertizată de cameristă, Donna Lucrezia veni şi 
mă puse la curent cu neplăcerile sângerărilor lunare. Apoi îmi ţinu 
o predică lungă despre necesitatea virtuţii - din raţiuni atât religioase, 
cât şi politice. 

Nu i-am prea respectat sfaturile. Ori de câte ori eram singuri, 
Ippolito mă acoperea cu sărutări, iar eu i le întorceam cu patimă. La 
fiecare întâlnire îi acordam mai multă libertate. La cină, amintirea 
acelor clipe înflăcărate ne făcea să ne aruncăm zâmbete largi peste 
masă. Din ce în ce mai des o trimiteam pe doamna mea de onoare, 
Donna Marcella, cu tot felul de comisioane, iar eu o tuleam în acele 
părţi ale vilei unde aveam şanse să dau peste Ippolito. 

Intr-una din dăţi, l-am întâlnit pe coridor, în apropierea aparta¬ 
mentului său. Ne-am repezit unul în braţele celuilalt. Când începu 
să-mi caute pantalonaşii pe sub fuste, nu l-am oprit; când degetele 
îi ajunseră între picioarele mele şi mă mângâiară, am gemut. Deodată, 
îşi strecură un deget înăuntrul meu, iar eu m-am pierdut cu totul. 
M-am lăsat cu toată greutatea în jos, în timp ce el îşi mişca degetul 
în sus şi în jos, încet şi şovăitor la început, apoi din ce în ce mai repede. 

Eram prea absorbiţi ca să auzim zgomotul paşilor care se apropiau 
înainte de a fi prea târziu. Ippolito era strâns lipit de mine, cu mâna 
sub fustele mele; în faţa noastră se găsea Sandro, mut, cu ochii cât 
cepele. Se holbă la noi, noi ne holbarăm la el, apoi se întoarse şi plecă. 

M-am desfăcut din îmbrăţişarea lui Ippolito; dorinţa mi se pre¬ 
schimbase în ceva urât şi scârbos. 

— Să-l ia dracu, şuieră Ippolito, tremurând tot. O să folosească 
asta împotriva mea, sunt sigur. Dar dacă îndrăzneşte s-o folosească 
împotriva ta, iadul o să-l înghită. 

Iadul mai avea de aşteptat. Intre timp mi-am continuat scurtele 
întâlniri cu Ippolito, doar că aveam mai multă grijă să nu fim surprinşi. 
Declaraţiile lui de dragoste erau din ce în ce mai fierbinţi, mai pasionate. 


123 


iar eu, sigură că în cel mult un an ne vom căsători, îl lăsam să-mi facă 
ce voia cu buzele şi cu degetele. 

Ippolito voia, totuşi, mai mult, dar Donna Lucrezia mă speriase 
cu avertismentul că acum pot să rămân însărcinată. II ţineam pe înflă- 
căratul meu văr la respect, cu toate că mă simţeam din ce în ce mai 
ispitită să-i dau ceea ce-şi dorea. 

Sosi iarna - blândă şi însorită, într-un plăcut contrast cu îngheţata, 
mohorâta Florenţă. De Crăciun am luat parte la un mare banchet 
pe care Sanctitatea Sa îl dădea în minunata Sală a Focului din Turnul 
Palatului Papal. La un moment dat, când oaspeţii se răspândiră printre 
magnificele opere de artă, Clement mă luă deoparte. Rumoarea con¬ 
versaţiilor din jur ne garanta că vorbele sale vor fi auzite doar de noi. 

— Aud că eşti foarte interesată de dragul nostru Ippolito, îmi 
spuse el. 

Mi-am dat seama că Sandro îi dezvăluise tot. Furioasă şi îngrozitor 
de ruşinată, am lăsat ochii în podea, incapabilă să formulez un răspuns. 

— Eşti prea tânără ca să-ţi cauţi fericirea lângă un fustangiu ca 
el, mă mustră Clement. In plus, ai moştenit inteligenţa şi tenacitatea 
care fac faima familiei Medici. La Ippolito nu e cazul, aşa că îţi revine 
ţie, chiar dacă eşti aşa de tânără, sarcina de a fi înţeleaptă. El te curtează 
nu pentru că ar fi îndrăgostit, ci pentru că are sângele tânăr şi fierbinte. 
Evită-1 de-acum încolo, pentru ca, atunci când i se va potoli pasiunea, 
să nu te dispreţuiască. Altfel - şi îţi spun asta ca un bărbat care înţelege 
asemenea lucruri - vei descoperi la un moment dat că n-a făcut decât 
să se folosească de tine. înţelegi, Caterina? 

— Da, Sanctitatea Voastră, am bâiguit eu. 

— Atunci promite-mi. Promite-mi că-ţi vei păstra virtutea şi-i 
vei respinge îmbrăţişările cu dispreţ. 

— Vă promit, Sanctitate, am spus. 

Eram la vârsta nesăbuită la care îi credeam pe cei mai în vârstă 
incapabili să înţeleagă cât de ieşită din comun era dragostea pe care 
o împărtăşeam cu Ippolito. Aşa că l-am minţit cu neruşinare pe papă. 

In aceeaşi seară, ceva mai târziu, urcam scara ce ducea la aparta¬ 
mentul meu, însoţită de Donna Marcella, doamna mea de onoare. In 
spatele nostru apăru Sandro. 

— Bună seara, Caterina, mă salută el sobru. 


124 


I-am întors spatele, nu înainte de a-i arunca o privire nimicitoare. 

— Donna Marcella, spuse Sandro calm, aş vrea să vorbesc între 
patru ochi cu sora mea. 

Marcella - o femeie prudentă, cu douăzeci de ani mai în vârstă 
decât mine - ezită, privindu-1 cercetător. Sandro era subţirel, mai puţin 
bine făcut decât vărul lui, cu pielea de nuanţa ocrului şi cu părul creţ. 
Avea nasul lat şi buzele groase ale mamei lui, sclava maură. Fermitatea 
din ochii lui negri, uriaşi, o făcu să cedeze. Era obligată să mă însoţească 
permanent; totuşi, din atitudinea lui Sandro, ca şi dintr-a mea, reieşea 
că n-avea să se întâmple nimic violent între noi. Se întoarse spre mine: 

— Vă voi aştepta în apartamentul dumneavoastră, ducbessina. 

După ce Marcella plecă, Sandro îmi spuse: 

— Ştiu că mă urăşti, dar până la urmă ai să-ţi dai seama că am 
făcut-o spre binele tău. Ippolito se foloseşte de tine fără să se gândească 
la sentimentele tale. 

— N-am de gând să-ţi ascult minciunile, l-am repezit eu. II urăşti 
pe Ippolito pentru că eşti gelos. 

— Nu-1 urăsc, oftă el răbdător. Lito mă urăşte pe mine. Singura 
gelozie care există e a lui, nu a mea. 

Făcu din nou o pauză, căutându-şi cuvintele. 

— Eu am o fire liniştită. Sunt diferit de voi doi şi n-am uitat lucrul 
ăsta niciodată. Dar tu şi cu mine semănăm totuşi mult. Acum eşti foarte 
îndrăgostită - dar ai inteligenţa şi detaşarea necesare unui conducător. 

— Atunci de ce ne-ai pârât? l-am întrebat cu ciudă. 

— Pentru că, indiferent ce crezi tu şi indiferent ce ţi-a spus Ippo- 
lito, eu ţin la tine. Şi, dacă înţeleg eu bine ce se petrece, te pui singură 
într-o situaţie periculoasă. Nu te lăsa rănită cu bună ştiinţă. 

— Cum îndrăzneşti ? 

M-am întors şi am început iar să urc scara. Sandro urcă şi el câteva 
trepte în urma mea. 

— Iubeşte prea mult vinul şi femeile, spuse el. Sau eşti la fel de 
orbită ca toţi ceilalţi şi n-ai observat? 

Am grăbit pasul, aşa că Sandro făcu un ultim efort disperat de a 
mă şoca: 

— Când îl mai vezi, întreabă-1 de Lucia da Pistoia. întreabă-1 de 
Carmella Strozzi, de Charlotte Montblanc. 

— Minţi! am strigat eu fără să mă întorc. 


125 


— îşi bate joc de tine, Caterina. 

— Nu eşti fratele meu, i-am spus eu peste umăr, cu venin în glas, 
vrând să-l rănesc la fel de tare cum mă rănise el pe mine. 

—Ai dreptate, fireşte, îmi răspunse el liniştit. Bănuiesc că de-acuma 
ştie toată lumea. 

N-am înţeles deloc ce vrea să zică, dar eram prea supărată ca să-i 
cer să-mi explice. Mi-am ridicat fustele şi am luat-o la fugă spre apar¬ 
tamentul meu. Alessandro nu mă urmă, dar îi simţeam prezenţa, tristă 
şi mustrătoare, în spatele meu pe scară. 

Veni şi Anul Nou 1532. Urmă o primăvară timpurie. Donna 
Marcella nu se mai dezlipea de mine. Ippolito şi cu mine eram con¬ 
strânşi să ne mulţumim cu privirile pe care ni le aruncam în timpul 
cinei. La un moment dat el reuşi să corupă o cameristă care-mi aducea 
scrisorile lui înflăcărate şi-i transmitea răspunsurile mele pline de 
pasiune. 

Până la urmă îmi scrise că îl rugase pe Clement să ne permită să 
ne logodim şi că Sanctitatea Sa îi promisese că-i va da în curând un 
răspuns afirmativ. Logodna era un angajament la fel de ferm ca o 
căsătorie: odată celebrată, nimeni, nici măcar Clement, nu ne mai putea 
despărţi. I-am răspuns repede, exprimându-mi nerăbdarea. O zi mai 
târziu am primit altă misivă: 

De ce trebuie să-l aşteptăm pe Clement sau o ceremonie oarecare? 
Am să găsesc o cale să putem fi singuri şi netulburaţi unul în braţele celui¬ 
lalt până în zori. Aştept doar ocazia potrivită. 

Stăteam şi mă uitam la scrisoare încântată, dar şi îngrijorată. Dacă 
eram descoperiţi, Donna Lucrezia ar fi fost scandalizată, iar papa 
Clement, furios. 

M-am străduit să alung amintirea cuvintelor lui Sandro, dar acum 
ele îmi răsunau în urechi ca un avertisment: 

Intreabă-l de Lucia. Şi de Carmella. Şi de Cbarlotte... 

Urmară câteva săptămâni de corespondenţă febrilă. La începutul 
lui aprilie, Donna Marcella se îmbolnăvi şi se retrase la ţară, lăsându-mă 
în grija uneia dintre cameriste, Selena. In după-amiaza aceea, Selena 
îmi ungea părul cu suc de lămâie. Stăteam într-un colţ retras al curţii, 


126 


pe o cuvertură întinsă pe iarbă, în speranţa că buclele mele terne vor 
fura strălucire de la soare. Trecuse deja vreo oră şi tocmai mă pregăteam 
să plec, când sunetul vocii lui Ippolito mă făcu să mă opresc. 

El şi cu Sandro veneau de la vânătoare, transpiraţi şi cu hainele 
în neorânduială. Erau absorbiţi într-o conversaţie veselă şi nici nu 
mă observară. 

Din fericire, Ippolito era în partea dinspre mine şi corpul lui îl 
împiedica pe Sandro să mă vadă. Am riscat un semn discret cu mâna; 
Ippolito se opri la intrarea în palat şi inventă o scuză faţă de Sandro, 
care îşi continuă drumul. 

înainte să apuc să mă ridic în picioare, Ippolito era lângă mine 
pe cuvertură, cu faţa aprinsă de speranţă. 

— Diseară, Caterina. O să vin la tine în dormitor diseară. Nu 
ştii ce greu mi-a fost toată ziua - să ştiu lucrul ăsta şi să încerc să-mi 
ascund nerăbdarea faţă de Sandro, faţă de toată lumea. 

Mi-am lipit palmele de obrajii încălziţi de soare. 

— E prea periculos, o să fim descoperiţi, m-am împotrivit anemic. 

— N-o să fim descoperiţi. 

— Şi dacă rămân însărcinată? 

Ochii prinseră să-i strălucească. 

— Clement o să aibă grijă să ne căsătorim imediat. Acordă-mi 
doar noaptea asta şi, după ce ne căsătorim, o să-ţi răsplătesc înmiit 
generozitatea. 

— Am să te aştept, i-am promis eu străbătută de fiori de vinovăţie 
şi de dor. 


Paisprezece 

în seara aceea m-am întins în pat chinuită de nesiguranţă. Dacă 
o să fim descoperiţi? Ar fi putut Clement să se supere atât de tare, 
încât să ne retragă dreptul de a conduce Florenţa? Spaima îmi pălea 
însă la amintirea limbii şi degetelor pricepute ale lui Ippolito. Când 
se auzi bătaia uşoară în uşă, m-am ridicat în capul oaselor, ascultând 
cum se scoală Selena din pat în foşnet de cearşafuri, cum lipăie cu 
picioarele goale pe podeaua de marmură şi cum scârţâie uşa când o 
deschide. 


127 


Silueta lui Ippolito apăru în uşa dormitorului. 

— Caterina! şopti el. In sfârşit! 

Ajunse din câţiva paşi lângă pat, trase învelitoarea la o parte şi se 
întinse lângă mine, sprijinit intr-un cot. 

— Ippolito , am dat eu să spun, dar el îmi făcu semn să tac şi-şi 
plimbă palma pe trupul meu, de la gât până la coapsă, în sus şi-n jos, 
cu mişcări moi; doar cămaşa mea subţire de batist ne despărţea. 

Avea gura deschisă, respiraţia iute şi mirosea tare a vin. Eram în 
transă, dar vraja se rupse când îmi spuse brusc să mă ridic în şezut. 

M-am ridicat. Cu o îndemânare surprinzătoare, îmi trase cămaşa 
peste cap; m-am trezit dintr-odată goală şi m-am simţit ruşinată. El 
era însă aţâţat şi-şi lipi faţa de sânii mei mici, începând să-i sugă. 

L-am prins de cap şi mi-am îngropat degetele răşchirate în părul 
lui, cu gândul să-l îndepărtez, ruşinată. Dar în timp ce limba şi dinţii 
lui îmi alintau sfârcurile, am avut senzaţia că un fir nevăzut lega acel 
punct delicat direct cu vintrele mele şi trăgea de muşchii din partea 
de jos a pântecelui, care începură să zvâcnească plăcut. 

Apoi îmi porunci să mă întind. M-am supus. El se ridică în pi¬ 
cioare şi-şi scoase cămaşa largă, trăgând-o peste cap; legănându-se pe 
câte un picior, îşi dezbrăcă şi pantalonii. Se clătina tare şi de două 
ori căzu peste saltea, dar până la urmă reuşi să se elibereze. 

Organale genitale masculine au, la prima vedere, un aspect foarte 
ciudat. De sub tufa neagră de păr aspru din partea de jos a pântecelui, 
apărea o bucată de carne care semăna cu o coadă de ciocan, ridicată 
în sus într-un unghi pe care l-am estimat la treizeci de grade. Mă speria 
şi mă fascina. Când Ippolito se urcă în pat, am prins-o în mână şi am 
strâns-o tare. Era tare ca o cărămidă, dar catifelată la atingere. Ippolito 
o încordă, astfel că zvâcni o dată sau de două ori în mâna mea. Chi¬ 
cotirăm amândoi încetişor. 

— Sărut-o, îmi ceru el. 

Ideea era neatrăgătoare, dacă nu chiar respingătoare, şi m-am împo¬ 
trivit. Ippolito mă apucă de părul pe care-1 aveam împletit într-o coadă 
şi-mi trase capul spre ea. 

— Sărut-o, repetă el cu limba împleticită şi cu ochii pe jumătate 
închişi; abia atunci mi-am dat seama cât e de beat. 


128 


Mă trase din nou de păr, îndeajuns de tare cât să mă doară, şi i-am 
făcut pe plac. Am sărutat-o scurt, uşor, încreţindu-mi nasul gâdilat 
de părul sârmos şi încercând să nu mi-1 întorc prea repede de la mirosul 
de mosc. Nu asta îşi dorise el, dar o lăsă baltă şi-mi lipi umerii de saltea. 

Apoi scuipă în palmă şi-şi umezi mădularul. Mă uitam la bucata 
de carne ciudată, lucioasă, seducătoare şi deodată - de-a dreptul nebu¬ 
neşte - mi-am dorit s-o simt în mine. Ippolito îşi băgă amândouă 
mâinile între coapsele mele în aşa fel încât să fie obligate să se depărteze, 
până am ajuns cu picioarele larg desfăcute, ca un fruct oprit pe cale 
să cadă din pom. 

îşi băgă degetul mijlociu adânc în mine, mă tatonă puţin, apoi 
îl băgă şi pe-al doilea, făcându-mă să-mi ţin răsuflarea. Urmă şi un 
al treilea deget. în ciuda excitaţiei, am gemut de durere, dar el îşi mişcă 
mâna înainte şi înapoi până m-am relaxat şi am rămas nemişcată. 

îşi trase degetele afară, zâmbi malefic şi spuse cu voce tare: 

— Gâscă nu-i prea tânără. E bine coaptă şi zemoasă şi numai bună 
de străpuns. 

Se lăsă pe mine şi îşi vârî picioarele între ale mele; sprijinindu-se 
într-o mână, scuipă din nou în cealaltă şi-şi umezi mădularul. 

— O să vin şi mâine-noapte, şi noaptea următoare, spuse el stâlcind 
cuvintele. în fiecare noapte, până se face Donna Marcella bine. în 
noaptea asta vreau s-o facem de mai multe ori şi ai grijă, de câte ori 
îmi las sămânţa, să rămâi nemişcată pe spate. Cu cât mai repede rămâi 
grea, cu atât mai repede o să ne căsătorească Clement. 

îşi luă în mâna liberă scula, pe care o simţeam netedă şi tare pe 
coapsă, mişcându-se cercetătoare între picioarele mele. 

Cred că atunci m-a oprit brusc sângele lui Lorenzo - talentul lui 
în materie de manipulare politică şi priceperea lui de a recunoaşte 
manipularea când avea de-a face cu ea. Poate că şi elementele de 
diplomaţie învăţate de la Ser Iacopo mă ajutaseră să învăţ că amabi¬ 
lităţile în societate maschează de multe ori cele mai josnice scopuri 
politice. 

Avertismentele lui Clement şi ale lui Sandro precum şi graba lui 
Ippolito de a mă lăsa însărcinată se conjugară cu flerul de a descoperi 
minciuna pe care-1 aveam din familie. 

— Ce-i cu Lucia? am întrebat eu. 


129 


Ippolito scoase ceva între un oftat şi un râs nervos şi se sprijini 
iar în amândouă mâinile. 

— E o mincinoasă; copilul nu-i al meu. 

Vălul iubirii mi s-a ridicat deodată de pe ochi şi am văzut faptele 
în adevărata lor lumină: Ippolito simţea întotdeauna nevoia să bea 
foarte mult înainte de a veni la mine. Intr-adevăr, cele mai lascive 
întâlniri le avuseserăm când era beat. 

Propriul lui răspuns păru să-l lase cu gura căscată; rânji prosteşte 
în gol, apoi se uită la mine cu acelaşi rânjet. 

— Şi cine-i Carmella? mi-am continuat eu întrebările. Dar 
Charlotte? 

— Caterina, zise el cu un zâmbet linguşitor. 

Apoi, dându-şi seama că sunt furioasă şi că s-ar putea să mă piardă, 
se prefăcu şi el furios: 

— Cine ţi-a spus asemenea minciuni? Sandro, nu-i aşa? Vrea să 
ne distrugă fericirea! 

— Ieşi afară! i-am spus eu. Eşti beat şi dezgustător. Ieşi imediat 
afară! 

— Nu poţi să mă respingi, şuieră el ameninţător. Nu poţi. îmi 
eşti sortită de când te-ai născut. 

— Nu-i adevărat, l-am contrazis cu aceeaşi ferocitate. 

Mă strânse atât de tare de încheietura mâinii, că am scâncit de 
durere. Cu o mână îmi ţintui mâinile deasupra capului; cu cealaltă 
îşi înşfacă mădularul, gata să-l împingă în mine. 

Cât tragi o dată aer în piept ţi se nasc multe gânduri în cap, şi în 
secunda aceea mi-am cântărit opţiunile. Puteam să mă supun şi să 
mă rog să nu rămân însărcinată, iar dimineaţa să-i cer Donnei Lucrezia 
protecţia; puteam să continui să mă zbat, ceea ce n-ar fi rezolvat, 
evident, nimic; sau puteam să ţip tare, ceea ce ar fi făcut-o pe Selena 
să intre. Dar nici o variantă nu-mi surâdea, pentru că-i lăsa lui Ippolito 
destul timp să mă dezvirgineze. în plus, din cauza purtărilor mele 
fluşturatice, nimeni nu m-ar fi crezut inocentă. Mai rămânea doar 
varianta negocierilor - dar Ippolito era prea pornit ca să mai stea la 
discuţii. 

Mi-am adunat toată saliva din gură şi l-am scuipat în ochi. Făcu 
din reflex gestul de a se şterge, ceea ce îl dezechilibră, permiţându-mi 
să-mi pun preţioasa virginitate la adăpost între perne. 


130 


înainte să apuce să-şi adune puterile, i-am spus: 

— Am să mă zbat. Şi-am să ţip. Şi am să spun adevărul, că m-ai 
violat. La urma urmei, eşti beat. 

— Scârbă mică, şopti el uimit. 

— Sandro o să mă susţină, am continuat eu. O să spună tuturor 
că eşti îngrijorat din cauză că beţiile şi aventurile ţi-au stricat reputaţia 
şi ai căzut în dizgraţia lui Clement. 

Voiam să nu am dreptate; voiam tare mult ca Ippolito să râdă calm 
şi să-mi desfiinţeze raţionamentul cu explicaţii logice. Dar tăcerea lui 
vinovată îmi sfărâmă cel mai drag vis, visul că în curând voi avea un 
cămin şi o familie numai ale mele. Eram, la urma urmei, o fată urâţică, 
iar el era cel mai frumos bărbat din lume. 

M-am târât cât am putut de departe de el, m-am ridicat în şezut, 
m-am lipit cu spatele de căpătâiul patului, mi-am cuprins genunchii 
cu braţele şi am simţit că-mi vine să mor. Dar, la fel ca Sandro, aveam 
o fire calmă şi mi-am ascuns durerea. 

— E nevoie să continui? l-am întrebat. E nevoie să trag concluzia 
firească, şi anume că bărbatul cu care mă voi căsători va fi considerat 
cel mai legitim conducător al Florenţei? 

Se ridică şi el în şezut şi se uită fix la mine. Era beat, impetuos şi 
crud, dar nu era un monstru. Bucata de carne dintre picioare i se fleş- 
căise şi acum atârna jalnic. Clătină din cap ca răspuns la ultima mea 
întrebare. 

Era un gest de recunoaştere a propriei înfrângeri, dar eu l-am inter¬ 
pretat greşit şi am continuat cu aprindere: 

— E adevărat că Alessandro e fratele meu, dar numai pe jumătate. 
Dacă Clement ne face o derogare, ne putem căsători. 

Ippolito râse încet, fără veselie: 

— Te înşeli. 

— Nu mă înşel. 

— Ba te înşeli, insistă el. Sandro nu e fratele tău. Este bastardul 
lui Clement, născut pe vremea când Sanctitatea Sa era cardinal şi 
apoi băgat pe gâtul nostru. Acum poate că-mi înţelegi mai bine 
îngrijorarea. 

Am rămas o bucată bună de vreme respirând greu şi uitându-ne 
unul la altul. Cred că Ippolito se gândea să mă forţeze din nou, dar 
îi pierise cheful. 


131 


— Nu vreau să-ţi fac rău, spuse el într-un târziu. Eu chiar ţin la 
tine şi între noi chiar există pasiune. Nu pot să te am în noaptea asta? 
Lui Clement o să-i vină mai repede mintea la cap, o să ne căsătorească 
şi o să ne instaleze la Florenţa dacă rămâi însărcinată. 

— Nu, i-am răspuns eu. 

Ezită un moment, apoi dădu să se întindă spre mine. 

— Nu, am repetat eu. Strig după Selena. 

Se ridică şi se îmbrăcă fără să mai scoată o vorbă. Am aşteptat să 
iasă din cameră şi să se îndepărteze de uşa mea înainte să încep să plâng. 

Sandro îmi făcuse o favoare. După trei luni de la întâlnirea mea 
nocturnă cu vărul meu, Clement anunţă că Ippolito va deveni cardinal 
şi va sluji ca nunţiu papal în Ungaria. Urma să fie instruit pentru 
noua lui demnitate şi să plece în decurs de un an. 

Alessandro plecă la Florenţa la scurtă vreme după acest anunţ, ca 
să se familiarizeze cu oraşul pe care urma să-l conducă în curând. 

M-am străduit să mă cufund în studiile mele. Deznodământul 
sordid al primei mele poveşti de dragoste mă rănise, dar mă consolam 
cu faptul că încă aveam Florenţa. Aspiram să devin capabilă să conduc 
un oraş, să fiu o parteneră potrivită pentru Alessandro, care se dovedise 
a fi înţelept şi decent. 

în aprilie, Clement mă trimise la Florenţa ca să fiu de faţă la insta¬ 
larea lui Alessandro ca prim duce de Florenţa, titlu acordat de împ㬠
ratul Carol ca parte a tratatului care urmase după distrugerea Romei, 
împodobită cu rubine şi blănuri de hermină, stăteam mândră lângă 
vărul meu în timpul ceremoniei de instalare; în clipa aceea, Ippolito 
nu mai era pentru mine decât amintirea unei gafe din copilărie. 

După ceremonie urmă un banchet de o opulenţă de-a dreptul 
obscenă. Seara târziu stăteam în dormitor şi aşteptam ca Donna Mar- 
cella să mă elibereze de podoabele complicate pe care le purtasem. 
Eram încă plină de veselie, n-aveam chef să mă culc şi flecăream cu 
Maria despre evenimentele din acea zi. 

— Când crezi că o să anunţe Sanctitatea Sa logodna? am întrebat-o. 

— Logodna? păru ea sincer nedumerită. 

— A mea cu Sandro, evident. 

Maria îşi întoarse repede privirile, căutând cuvintele potrivite. 

— Sanctitatea Sa are în vedere mai mulţi pretendenţi pentru tine. 


132 


A trebuit să repet de trei ori în gând cuvintele până să le înţeleg 
cu adevărat. 

— îmi pare tare rău, spuse Maria. Deci ţie nu ţi-au spus nimic? 

— Nu, am răspuns eu tărăgănat. Nu, nu mi-au spus. 

Pe faţa ei se aşternu mila. 

— Alessandro a fost logodit în secret încă de anul trecut cu Mar¬ 
gareta de Austria, fiica împăratului. Sanctitatea Sa va face în curând 
anunţul oficial. 

Mă simţeam umilită, în sinea mea turbam, dar continuam să apar 
în public alături de Alessandro, conştientă că mă aflam acolo nu ca 
partenera lui, ci ca simbol. Eram imaginea tatălui meu - tatăl meu, 
moştenitorul de drept al Florenţei. Ca singură moştenitoare legitimă, 
eu ar fi trebuit să urmez la conducere - dar eram femeie, ceea ce era 
un păcat politic de neiertat. 

Cu fiecare zi ce trecea, eram tot mai îngrijorată de propriul meu 
viitor. Aveam treisprezece ani, vârstă potrivită pentru căsătorie, dar 
dacă nu Sandro urma să-mi fie mire, atunci cine? Maria îmi mărturisi 
că Clement se gândea la propunerea ducelui de Milano, un om bătrân 
şi bolnav, cu minte mai puţină chiar decât galbenii din cuferele lui 
goale. Deşi Clement nu era deloc încântat de idee, fusese nevoit s-o 
ia în considerare: împăratul Carol dorea această uniune, întrucât ducele 
fusese întotdeauna un credincios susţinător al imperiului. Vestea mă 
dezgustă atât de tare, că Maria se strădui fără succes timp de o oră 
întreagă să mă aline. 

— Cu voia Celui de Sus, n-o să fie el alegerea finală, îmi spuse ea. 
Mai sunt şi alţi pretendenţi - unul dintre ei e atât de extraordinar, 
că mi s-a cerut să jur că voi păstra secretul. Sanctitatea Sa încearcă 
din toate puterile să negocieze în avantajul tău. 

— Există vreun pretendent din Florenţa? 

îi pierdusem pe toţi cei apropiaţi; locul natal era tot ce-mi mai 
rămăsese. 

Maria nu înţelese semnificaţia întrebării; clătină din cap şi zâmbi 
şiret: 

— Nu-i bine să mai vorbim despre asta, draga mea. N-are rost 
să-ţi faci speranţe numai ca să ai ce pierde. 


133 


Prea târziu, am vrut să-i spun. M-am gândit la ziua în care i-am 
fost prezentată Sanctităţii Sale: cum îmi ceruse el să-l privesc ca pe 
un tată şi-mi mărturisise durerea de a nu avea un copil al lui. Şi chiar 
în vremea aceea, el negocia cu împăratul Carol ca să-i găsească fiului 
său Alessandro o mireasă potrivită, una care să-i aducă proaspătului 
duce un prestigiu cât mai înalt. Eu eram doar un diamant oarecare din 
coroana lui Clement, unul pe care să-l folosească în diverse târguieli - 
aşa cum fusesem şi pentru rebeli. Condiţiile captivităţii mele fuseseră 
mult îmbunătăţite, dar continuam să fiu o prizonieră a politicii. 

Am trăit o toamnă neliniştită. Veni şi Crăciunul. Un observator 
din afară m-ar fi putut invidia; îmbrăcată în hermină şi rochii brodate 
cu fir de aur, dansam şi cinam cu duci, prinţi şi ambasadori. Anul Nou 
aduse cu el un motiv nou de sărbătoare. Pe la sfârşitul lui ianuarie 
1533, Iacopo şi Lucrezia veniră de la Roma în caleaşca lor aurită. 

Aduceau veşti de la Sanctitatea Sa: se vedea asta din zâmbetul 
discret, dar plin de sine al Lucreziei. In dimineaţa de după sosire ne 
convocară într-un salon: numai Iacopo, Lucrezia, Maria şi cu mine 
am avut voie să intrăm - şi Alessandro, bineînţeles, care-şi lăsase deo¬ 
parte alte obligaţii ca să participe. 

Eu stăteam între Lucrezia şi Maria, iar Ser Iacopo se aşezase în faţa 
căminului în care trosneau lemnele. In părul alb precum bumbacul 
îi poposise o rază de soare iernatic. îşi drese glasul şi eu am simţit că 
mor, cu gândul la ducele de Milano. 

— Am să vă împărtăşesc o veste, una foarte bună, dar cuvintele 
mele trebuie să rămână strict secrete. Nimeni nu trebuie să afle nimic, 
altfel totul se va duce de râpă. 

— Toţi cei de faţă suntem de încredere, unchiule, zise Alessandro 
nerăbdător. Continuă, te rog. 

— A fost stabilită o logodnă, spuse Ser Iacopo rânjind ca un nebun. 
Draga mea ducbessina, te vei căsători cu Henric, ducele de Orleans! 

Ducele de Orleans! Titlul îmi suna familiar, dar nu ştiam de unde 
să-l iau. 

Donna Lucrezia, care nu mai putea de încântare, îmi văzu chipul 
şi izbucni: 

— Fiul regelui Franţei, Caterina! Fiul regelui Francisc! 


134 


Am rămas mută şi năucă, incapabilă să sesizez importanţa veştii. 
Maria bătea din palme de bucurie; până şi Sandro zâmbea. 

— Şi când o să fie asta? am întrebat eu. 

— La vară. 

Ser Iacopo aduse de pe o masă din apropiere două cutiuţe - amân¬ 
două cu incrustaţii din sidef în formă de flori de crin - şi mi le întinse. 

— Viitorul tău socru, Maiestatea Sa regele Francisc, îţi trimite 
aceste daruri din partea fiului său. 

Le-am luat. Intr-una din cutii se afla un lanţ de aur cu un pandan¬ 
tiv format din trei safire rotunde, fiecare de mărimea unui ochi de 
pisică. Cealaltă conţinea portretul în miniatură al unui tânăr încruntat, 
cu obrajii supţi. 

— E tânăr, am zis eu. 

— Henric de Valois e născut în acelaşi an cu tine, spuse Donna 
Lucrezia entuziasmată, strângându-mă de braţ. 

— Trebuia să se căsătorească cu Maria Tudor a Angliei, adăugă 
Maria. Până când regele Henric a repudiat-o pe mama ei, Caterina 
de Aragon. Asta a pus capăt acelor negocieri. 

Mă luă de mână şi plescăi din limbă când mi-o simţi fără vlagă. 

— Caterina, nu eşti încântată? 

Nu i-am răspuns. L-am privit calmă pe Ser Iacopo şi l-am întrebat: 

— Care sunt termenii acordului? 

întrebarea îl luă prin surprindere: 

— Zestrea ta, evident. Este o sumă considerabilă. 

— Nu-i suficient, am spus eu, deşi ştiam că finanţele Franţei 
fuseseră drastic reduse de anii de război; regele Francisc avea cu sigu¬ 
ranţă nevoie de bani. Nu am sânge regal, nu sunt tocmai o partidă 
pentru un prinţ. Există şi alte fete cu zestre mare. Ce am eu în plus? 

Ser Iacopo se uită uimit la mine - deşi n-ar fi fost cazul, pentru 
că-i fusesem ucenică silitoare în arta negocierilor. 

— Posesiuni, Caterina. Regele Francisc şi-a dorit dintotdeauna 
să deţină posesiuni în Italia. Papa Clement i-a promis Reggio, Modena, 
Parma şi Pisa; îi va acorda, de asemenea, sprijin militar pentru a cuceri 
Milano, Genova şi Urbino. Termenii aceştia sunt confidenţiali; nici 
chiar vestea logodnei nu poate fi făcută publică pentru un timp. împ㬠
ratul Carol nu va fi încântat să afle că propunerea ducelui de Milano 
a fost respinsă. 


135 


— Înţeleg, am spus. 

Am mângâiat suprafaţa cutiei, oprindu-mi degetele pe incrusta- 
ţiile de sidef şi mişcând-o uşurel ca să-i văd reflexele catifelate de roz 
şi albastru. 

— Dar nu eşti bucuroasă, Caterina? strigă Donna Lucrezia. Nu 
eşti încântată? 

Am deschis din nou cutia şi am privit portretul. Trăsăturile - 
îndeajuns de regulate şi anoste ca să poată fi numite plăcute, dacă 
nu frumoase - erau încremenite într-o expresie care voia să sugereze 
sobrietatea regalităţii. 

— îmi pare bine, am spus în cele din urmă, dar fără să zâmbesc. 
Regele Francisc e rudă cu mama mea; aş fi fericită să-mi fie socru, 
în plus, a avut grijă să mă mute dintr-o captivitate cumplită în minu¬ 
natul adăpost de la Le Murate; pentru asta îi voi fi recunoscătoare 
în veci. 

Am lăsat cutia jos, ceea ce le făcu pe Maria şi pe Donna Lucrezia 
să mă acopere cu lacrimi şi sărutări. Lucrezia îmi spuse extaziată că 
papa Clement o rugase pe cea mai elegantă doamnă din întreaga Italie, 
Isabella d’Este, să aleagă ţesăturile şi modelele pentru rochia de nuntă 
şi pentru trusou. Urma să am un profesor nou, proaspăt venit de la 
Curtea Franţei, care avea să-mi desăvârşească educaţia în ce privea 
limba franceză şi obiceiurile din noua mea ţară. 

Ser Iacopo avea chestiuni urgente de discutat cu Alessandro, în 
numele Sanctităţii Sale; noi, femeile, am fost rugate să ne retragem, 
iar bărbaţii se pregătiră să plece la cabinetul lui Sandro. Eu m-am oprit 
în uşă, făcându-le Lucreziei şi Măriei semn să treacă înaintea mea, şi 
l-am aşteptat pe Sandro. 

— O să vă aştept afară, Ser Alessandro, spuse Iacopo cu ochii ple¬ 
caţi şi ieşi pe coridor. 

Când am fost sigură că nu ne mai aude nimeni, i-am spus lui Sandro: 

— Ştiai. încă de anul trecut, când mi-ai cerut să mă despart de 
Ippolito. Tu şi cu Clement ştiaţi încă de-atunci. 

— Nu eram sigur, îmi răspunse Sandro. Francisc abia făcuse pro¬ 
punerea şi nu ştiam dacă negocierile vor reuşi. Am vrut să-ţi spun, 
dar mi s-a cerut să păstrez secretul. înţelegerea a fost perfectată abia 
acum câteva zile. 


136 


— Ai plănuit de la bun început să mă îndepărtezi de la conducerea 
Florenţei, l-am acuzat eu. Tu şi cu taică-tău. 

Sandro şovăi puţin la auzul veninului din glasul meu, dar îmi 
răspunse calm: 

— Clement a hotărât asta din clipa în care te-a văzut. Eu sunt 
suficient de deştept ca să fiu în stare să conduc un oraş. Dar tu... 
Tu eşti genială; Dumnezeu să-i ferească pe toţi din momentul în care 
ai deprins arta disimulării! Eu n-am nevoie de o soţie cu mai mult 
creier decât mine. Eu pot să feresc Florenţa de pericole. Dar tu... 

— Eu pot s-o fac regina unei întregi naţiuni, am încheiat eu 
înverşunată. 

— îmi pare rău, Caterina, spuse Alessandro, şi pentru o clipă obiş¬ 
nuita lui rezervă se destrămă, iar eu i-am văzut adevăratul chip. 

Mi-am petrecut toată ziua cu Donna Lucrezia şi cu Maria; am 
cinat devreme şi apoi m-am dus la culcare. Odată rămasă singură, 
am încercat să-mi analizez noua soartă, deşi îmi părea încă înceţoşată 
şi ireală. Cum puteam să părăsesc locurile şi oamenii pe care-i iubeam 
şi să plec printre străini? Imaginea băiatului ţeapăn şi speriat din portret 
nu mă încânta deloc. în cele din urmă, oboseala mi-a biruit neliniştea 
şi am adormit. 

Am visat că stăteam pe un câmp întins şi priveam razele de măr¬ 
gean ale asfinţitului. La orizont, pe discul uriaş al soarelui se profila 
silueta neagră a unui bărbat puternic, cu umeri largi. Stătea cu faţa 
la mine, cu braţele întinse, implorându-mă: 

Catberine, ma Catberine... 

Pronunţia aceea străină a numelui meu nu mi se mai părea barbară. 
Am strigat la el: 

Je suis ici, je suis Catberine... Mais qui etes-vous? 

Catberine! strigă el încă o dată, ca şi cum nu-mi auzise întrebarea. 

Urechile îmi vâjâiau. Peisajul se schimbă ca prin minune, iar el 
zăcea acum chircit de durere la picioarele mele, cu chipul în umbră. 
Am încercat în zadar să-i disting trăsăturile, şi dintr-odată din faţa 
lui începu să ţâşnească sângele ca dintr-o arteziană. Am îngenuncheat 
lângă el. 

Ab, monsieur! Comment est-ce quejepeux aider? Cum pot să vă ajut? 


137 


Umbra i se ridică de pe faţă. Avea barba încleiată de sângele care 
începea să se închege, capul îi era înconjurat de un halou stacojiu. 
Ochii lui înnebuniţi de durere mă zăriră în sfârşit. 

Catberine, şopti el. Venez a moi. Aidez-moi. 

Vino la mine, ajută-mă. 

Trupul i se arcui, cuprins de o convulsie puternică. Când se des¬ 
tinse, aerul din plămâni năvăli afară cu un şuierat îngrozitor, iar el 
căzu înapoi moale, cu gura căscată, cu ochii goi şi larg deschişi. 

In chipul neînsufleţit am zărit ceva tulburător de familiar - ceva 
ce nu recunoşteam, ceva ce recunoşteam prea bine - şi am ţipat. 

M-am trezit şi am văzut-o pe Donna Marcella, doamna mea de 
onoare, aplecată deasupra mea. 

— Cine? mă întrebă ea. Despre cine vorbeai? 

M-am uitat la ea dezorientată. 

— Vorbeai despre cineva, insistă ea. Ai strigat „Aduceţi-1 imediat 
încoace!". Dar pe cine să aduc, duchessina?. Eşti bolnavă? Ai nevoie 
de doctor? 

M-am ridicat în şezut şi mi-am dus mâna la inimă, cuprinzând 
Aripa Corbului în palmă. 

— Cosimo Ruggieri, fiul astrologului, i-am răspuns. Mâine-dimi- 
neaţă la prima oră caută-1 şi trimite-1 la mine. 


Cincisprezece 

Ruggieri nu fusese găsit. La el acasă deschisese o bătrână care spuse 
că dispăruse încă de a doua zi după începutul asediului. Trecuseră 
doi ani şi jumătate de când nu-mi mai dăduse nici un semn. 

— Bine c-am scăpat de el, spusese femeia. înnebunise de tot, vor¬ 
bea numai de lucruri spurcate, diavoleşti, nu mai mânca, nu mai dormea. 
M-ar mira să mai fie în viaţă. 

Vestea mă îngrozi, dar n-aveam timp să mă las pradă dezamăgirii, 
încetasem să mai fiu Caterina, fetiţa de treisprezece ani, devenisem 
o personalitate: ducesa de Urbino, viitoarea soţie a ducelui de Orleans, 
viitoare noră a unui rege. Ca orice obiect de preţ, eram permanent 
expusă publicului. 


138 


în aprilie, la a paisprezecea mea aniversare, la Palatul Medici s-a 
dat o recepţie. A venit până şi Sanctitatea Sa de la Roma. încărcată 
de bijuterii, îl ţineam pe papa Clement de mână în timp ce el mă pre¬ 
zenta fiecărui distins oaspete drept „draga mea Caterina, comoara mea 
cea mai de preţ“. 

Cu siguranţă că nu exista comoară mai mare ca aceea care-mi 
fusese îngrămădită mie acum pe cap; bănuiam că Sanctitatea Sa pusese 
pe cântar jumătate de Romă şi propria tiară ca să acopere cheltu¬ 
ielile. Mai târziu am aflat că Sandro - pardon, ducele Alessandro - 
cedase impozitele strânse de la cetăţenii Florenţei ca să completeze 
suma. 

Sosiră valuri de brocart, de mătase şi de dantelă de Damasc, alese 
de rafinata Isabella d’Este. în faţa mea fură etalate mormane de 
bijuterii - rubine, diamante, smaralde, coliere şi centuri de aur bătute 
cu pietre preţioase şi o pereche de cercei cu perle de mărimea unor 
pere, de mă întrebam cum o să-mi pot ţine capul drept când o să-i 
port. Când nu mă învârteam printre pietre preţioase, odoare de aur 
şi argint şi ţesături fine, mă întâlneam cu un profesor care-mi şlefuia 
cunoştinţele de franceză şi-mi rafina deprinderile de protocol necesare 
la Curtea Franţei. învăţam dansuri franţuzeşti şi le exersam până mă 
lua durerea de picioare. Am aflat că regelui Francisc îi plăcea nespus 
de mult vânătoarea, aşa că am încălecat pe un armăsar şi am exersat 
săriturile - şi ca un corolar necesar, am învăţat să cad de pe cal. Pro¬ 
fesorul s-a opus când am folosit şaua mea de damă; pretindea că e 
indecentă, deoarece permite să mi se vadă gambele. Mi-a recomandat 
un obiect ridicol - un scăunel atât de instabil, că orice călăreaţă ar fi 
căzut din şa dacă ar fi mers altfel decât la pas. Nici n-am vrut să aud. 

Am avut nenumărate apariţii publice. Dacă prezenţa mea îi con¬ 
ferise până acum lui Alessandro aura de legitimitate, mai nou i-o conferea 
pe cea de regalitate. Atârnam de braţul lui ca o jucărie politică plină 
de sclipici şi am stat lângă el inclusiv când a întâmpinat-o pe logodnica 
lui, Margareta de Austria, la sosirea ei în Florenţa; ba am mai şi sărutat-o 
drăgălaş pe obraz. 

Zilele acelea agitate mă oboseau prea tare ca să mai pot gândi. 
Nici n-am băgat de seamă când a venit vara, dar am obţinut un răgaz, 
căci locul nunţii mele a fost schimbat de la Nisa la Marsilia, iar data, 
din iunie în octombrie. 


139 


Totuşi a sosit şi 1 septembrie şi am părăsit Florenţa într-o caleaşcă 
somptuoasă, însoţită de un alai vesel de nobili, servitori şi rândaşi şi 
de douăsprezece căruţe încărcate cu lucrurile mele şi cu daruri pentru 
noua mea familie. In vârtejul evenimentelor nu mă gândisem niciodată 
că s-ar putea să nu mă mai întorc în ţinutul meu natal; abia când am 
ajuns la poarta de est a cetăţii mi s-a pus un nod în gât şi m-am întors, 
cuprinsă de panică, să mai văd o dată cupola roşiatică a marii catedrale 
şi apele întortocheate, verzui-cenuşii, ale fluviului. 

Mătuşa Clarice se prăpădise, Ippolito îşi pierduse importanţa, San- 
dro fusese viclean; de ei n-avea să-mi fie dor. Dar, în timp ce Florenţa 
se făcea din ce în ce mai mică în spatele meu, plângeam gândindu-mă 
la Piero - şi la Lorenzo, băiatul cu privire înţeleaptă de pe peretele 
capelei din Palatul Medici. 

Am călătorit pe uscat până la ţărmul mării şi de acolo pe apă până 
la Villefranche, unde ne-am oprit să-l aşteptăm pe Sanctitatea Sa, care 
voia să oficieze el însuşi ceremonia religioasă. 

Clement hotărâse ca nunta mea cu Henric, ducele de Orleans, 
să fie un spectacol strălucitor, cum nu se mai pomenise. Când a sosit 
flotila papei, am urcat la bordul vasului pe care se afla Sanctitatea Sa 
şi l-am găsit îmbrăcat din cap până-n picioare în brocart ţesut cu fir 
de aur. Am făcut încă două zile până la Marsilia şi, când am aruncat 
ancora, trei sute de tunuri bubuiră deodată acoperind glasurile vesele 
ale clopotelor catedralei şi zbieretele trâmbiţelor. 

La Marsilia era vreme însorită şi mirosea a sare. Cerul şi marea 
erau albastre. Am mers pe străzile mărginite de francezi care ne aclamau 
până în piaţa numită Place-Neuve. De o parte a ei se ridica magni¬ 
fica reşedinţă a regelui, Palatul Conţilor de Provenţa, iar de cealaltă 
o construcţie provizorie de cherestea ridicată special pentru papă. Cele 
două clădiri erau unite printr-o sală vastă de lemn care acoperea întreaga 
piaţă. Acolo aveau să aibă loc banchetele şi recepţiile. 

Mi-am făcut intrarea în Marsilia pe un cal de luptă dereş, acoperit 
cu un valtrap de brocart auriu. Mi se oferise scaunul incomod folosit 
de franţuzoaice, dar l-am refuzat în favoarea şeii mele de damă; dacă 
mulţimile care ne aclamau au fost scandalizate să vadă o femeie călărind 
în felul acela, atunci şi-au ascuns foarte bine nemulţumirea. 


140 


Destinaţia mea era palatul papal de lemn din Place-Neuve. Când 
am descălecat, am fost condusă repede în holul de primire. Trei sute 
de suflete, cei mai merituoşi bărbaţi şi cele mai strălucitoare femei 
de la Curtea Franţei se adunaseră acolo. Veniseră să mă preţăluiască, 
de parcă aş fi fost şi eu o piatră preţioasă care urma să fie montată în 
coroana Maiestăţii Sale. 

Am trecut repede pe lângă cei şase sute de ochi, pe lângă femeile 
arogante, cu ochi de pisică şi zâmbete insolente. Corsetele lor strânse 
pe trup aveau decolteuri ascuţite, care se sfârşeau între sânii atât de 
strânşi, că te mirai cum mai respiră; erau toate slabe şi, ciudat lucru, 
erau mândre de asta. Mânecile strâmte nu erau separate de rochie, 
ci cusute de ea şi uşor bufante în partea dinspre umăr. Purtau gulere 
înalte, plisate la ceafă ca ale bărbaţilor, dar deschise în faţă în formă 
de V şi îngustându-se pe măsură ce coborau spre decolteuri. Benzi 
rigide şi curbate de ţesătură le ţineau părul strâns până la jumătatea 
distanţei dintre frunte şi creştet, iar restul capului era acoperit cu văluri 
de catifea sau de mătase transparentă. Erau frumoase, atrăgătoare şi 
de o încredere în sine sfidătoare, iar eu eram o străină stângace şi demo¬ 
dată, cu mânecile mele largi şi cu rochia lălâie în talie. 

M-am scuturat de privirile lor şi mi-am aţintit ochii spre Sanctitatea 
Sa, care şedea pe un tron de aur înălţat pe un postament. Lângă el, 
la o distanţă respectuoasă, se aflau regele Francisc şi cei trei fii ai săi: 
Henric, Carol, care avea unsprezece ani, şi Delfinul, în vârstă de cinci¬ 
sprezece ani, moştenitorul tronului, numit Francisc, după tatăl lui. 

Clement era radios. In şase ani evoluase de la statutul de prizonier 
intr-un oraş devastat la acela de maestru păpuşar care învârte regii 
pe degete. 

Când mi-a fost anunţat numele - Caterina Maria Romula de 
Medici, Ducbessina de Urbino - am ţinut ochii plecaţi cu modestie. 

— Caterina! exclamă Clement, beat de bucuria lucrului dus la 
bun sfârşit. Draga mea nepoată, ce frumoasă eşti! 

Am urcat trei dintre cele cinci trepte care duceau la tron, apoi am 
îngenuncheat. Prosternându-mă, am luat papucul lui Clement în 
mâini şi mi-am lipit buzele de vârful de catifea. 

— Ridică-te, Caterina, îmi spuse Clement, şi salută-ţi noua familie. 

O mână puternică mă luă de umăr şi mă ridică în picioare. In 
faţa mea stătea un bărbat foarte înalt, cu o barbă scurtă şi neagră care-i 


141 


sublinia mandibula, o barbă atât de aspră, că semăna cu bumbacul 
scărmănat. In comparaţie cu gâtul gros, capul îi părea mic; avea nasul 
foarte lung, gura şi ochii mici. Costumul său grandios - o tunică de 
culoarea bronzului cu inserţii de catifea neagră, brodată cu frunze 
răsucite - mă făcu să scot un suspin de admiraţie. Ţinuta şi mişcările 
lui vădeau o demnitate izvorâtă din conştiinţa propriei valori şi din 
deplina încredere în sine. îmi zâmbi afectuos: 

— Fiica mea, spuse regele Francisc cu un glas din care izvora căl¬ 
dura, cât de cuviincioasă e purtarea ta, cât de modestă! Sunt convins 
că nu puteam găsi o mireasă mai potrivită pentru fiul meu în toată 
Creştinătatea! 

Mă îmbrăţişă cu înflăcărare, apoi îşi lipi buzele umede de gura şi 
obrajii mei. 

Am făcut o reverenţă adâncă: 

— Maiestatea Voastră, vă sunt foarte recunoscătoare pentru că 
m-aţi salvat din cumplita închisoare în care fusesem aruncată; sunt 
fericită că pot să vă mulţumesc prin viu grai. 

Regele se întoarse spre fiul său şi-i spuse pe un ton critic: 

— Iată, Henric, ce înseamnă adevărata smerenie; ai multe de înv㬠
ţat de la mireasa ta. Imbrăţişeaz-o cu căldură, cu dragoste. 

Henric îşi ridică privirea tristă din podea. Avea înfăţişarea stingheră 
a multor băieţi de paisprezece ani - nasul şi urechile erau prea mari 
în comparaţie cu ochii şi bărbia, deşi timpul avea să le facă mai armo¬ 
nioase. Era slăbuţ, deşirat, cu spatele şi pieptul înguste, de copil, fapt 
pe care încerca să-l ascundă pieptarul de satin cu perniţe la umeri şi 
cu mâneci largi. Părul castaniu era tuns scurt, în stil roman. 

Era un înlocuitor modest pentru frumosul, fermecătorul Ippolito, 
dar i-am zâmbit. încercă şi el să zâmbească, dar buzele îi tremurau, 
întârzie atât de mult să se apropie de mine, încât mulţimea începu să 
murmure; mi-am lăsat ochii în jos, jenată. 

Atunci păşi între noi fiul cel mare al regelui, Delfinul Francisc. 

— Eu trebuie s-o sărut primul, spuse el tare, cu o voce afectată, 
de curtean, dar pe un ton plin de bunăvoinţă. Avea obraji rotunzi, 
rumeniţi de aerul curat, părul de culoarea inului şi o mină sănătoasă. 
Vrem să se simtă bine-venită, adăugă el făcându-mi cu ochiul, dar 
mă tem că mirele stă atât de prost cu nervii, încât o s-o sperie. 


142 


Regele păru deranjat de această lipsă de bună-cuviinţă, dar Delfinul 
mă sărută repede şi mă duse în faţa lui Carol, mezinul, un puşti cu 
cârlionţi aurii. 

Cu un zâmbet răutăcios, Carol mă sărută pe amândoi obrajii cu 
un ţoşcăit atât de exagerat, că lumea începu să chicotească. 

— Nu te teme, îmi şopti el. Iţi arăt eu imediat că ştie să râdă. 

Se trase înapoi şi îi întinse mâna mea lui Henric. Regele era radios; 
se părea că aprobă toate acţiunile lui Carol. 

Speriat, Henric se uită la fratele lui mai mare; Delfinul îi făcu un 
semn discret de încurajare din cap. Henric se întoarse spre mine cu 
o mutră hotărâtă, dar când se aplecă să mă sărute, în ochi îi licări teroa¬ 
rea; respiraţia îi mirosea plăcut, a seminţe de chimen. 

— Ducesă, îşi începu el discursul învăţat pe de rost. Din toată 
inima mea şi cu toate urările de bine ale poporului meu, îţi urez bun 
venit în regatul tatălui meu şi... 

— Şi în familia Valois, se răsti regele. N-ai minte-n cap? Ai repetat 
de sute de ori! 

Henric îi aruncă tatălui său o privire posacă, plină de ură. Liniştea 
stânjenitoare fu brusc întreruptă de un pârţ sonor, bolborosit. Am 
crezut că e cineva din suita regală, dar apoi am văzut rânjetul satisfăcut 
al micuţului Carol. Tactica lui dădu roade: pe faţa lui Henric se ivi 
un zâmbet fermecător, transformat repede în chicoteală; regele se des¬ 
tinse şi-i dădu lui Carol un ghiont mustrător, dar plin de afecţiune. 
Delfinul zâmbi, uşurat că tensiunea dintre tatăl şi fratele lui dispăruse. 

Henric se adună şi, pe un ton mai vesel, îmi spuse: 

— Catherine, bine ai venit în familia Valois. 

Spusese Catherine şi, în momentul acela, Caterina încetă să existe. 

Vocea lui era prea groasă ca să fie a unui băiat, cu timbrul prea 
schimbător ca să fie a unui bărbat. Dar eram sigură că n-o mai auzisem 
niciodată. Vocea şi chipul îi erau tinere acum, dar maturitatea avea 
să i le transforme. Undeva, între glasul mirelui meu şi al tatălui lui, 
între trăsăturile lui şi ale regelui se aflau acelea ale bărbatului care mă 
striga în visele mele. 

Catherine 

Venez a moi 

Aidez-moi. 


143 


în seara aceea, în camera mea aurită şi mirosind a cherestea din 
Place-Neuve, i-am mai scris o scrisoare magicianului Ruggieri. între¬ 
prinderea nu avea alt rost decât să dea frâu liber presimţirilor mele 
disperate: Ruggieri era în cel mai rău caz mort, în cel mai bun caz înne¬ 
bunise şi dispăruse. Nu mă putea ajuta, prizonieră cum eram a unei 
ţări străine şi a unui vis înecat în sânge care ameninţa să devină realitate. 

M-am oprit în mijlocul unui cuvânt, am lăsat pana jos şi am arun¬ 
cat foaia mototolită în foc. Am luat o filă nouă şi am început să-i 
scriu verişoarei mele, Maria. I-am cerut să-mi trimită De vita coelitus 
comparanda de Marsilio Ficino şi scrisorile primite de la Ser Cosimo 
Ruggieri pe teme legate de arta astrologiei. 

Când a trebuit să semnez scrisoarea, m-am oprit, apoi am scrijelit 
cu litere apăsate: 

Catherine 
Ducesă de Orleans 


PARTEA A CINCEA 

Prinţesa 

> 

octombrie 1533 - martie 1547 



Şaisprezece 


Urmară trei zile de serbări - banchete, turnire şi baluri. Logod¬ 
nicul meu participă la toate în silă. Nici eu n-aveam nici o tragere de 
inimă. Gândul că Henric era bărbatul din coşmarul meu mă îngrozea 
şi n-aveam pe nimeni în care să mă încred, nimeni care să-mi spună 
râzând că sunt obosită şi agitată şi că imaginaţia mi-a luat-o razna. 

însoţitoare îmi era viitoarea mea soacră, regina Eleonora. Se căs㬠
torise cu Francisc cu trei ani în urmă, iar el fusese la fel de lipsit de 
entuziasm cum era fiul său acum. Nerăbdător să înfigă steagul fran¬ 
cez în pământ italian, Francisc atacase în mod necugetat trupele im¬ 
periale şi suferise o înfrângere catastrofală la Pavia, unde fusese luat 
prizonier. îşi răscumpărase libertatea cu sute de mii de scuzi de aur 
şi cu promisiunea de a se căsători cu sora văduvă a împăratului Carol, 
Eleonora. 

Ca şi fratele său, Eleonora era flamandă; vorbea fluent franceza, 
era foarte bună cunoscătoare a culturii şi obiceiurilor de la Paris, dar 
complet diferită de femeile scânteietoare, cu ochi vicleni, de la curtea 
soţului său. îşi purta părul castaniu în stilul spaniol, impardonabil 
de demodat: pieptănat lins, cu cărare pe mijloc şi răsucit în doi colaci 
groşi care-i acopereau urechile. Era solidă, cu braţe groase, greoaie, 
lipsită de graţie, cu ochi bovini. 

Regina îmi plăcea. Tăcerea, răbdarea şi virtutea ei erau autentice. 
La ceremonia prezentării mele stătuse la oarecare distanţă de soţul şi 
fiii ei, iar când regele Francisc mă duse în faţa ei, îl privi cu adoraţie. 
El abia se uită la ea şi rosti pe un ton plictisit şi neglijent: 

— Soţia mea, regina Eleonora. 

Regina mă sărută cu nedisimulată sinceritate şi mă prezentă fiicei 
regelui, Marguerite, în vârstă de unsprezece ani; cealaltă fiică, Made- 
leine, era acasă, în pat, bolnavă de tuberculoză. 


147 



în dimineaţa zilei în care urma să aibă loc ceremonia laică - a 
treia zi de când stăteam în palatul din Place-Neuve - regina Eleonora 
veni în camera în care eram îmbrăcată. 

Avea o privire calmă şi un zâmbet simplu şi cald: 

— Tu nu ai mamă, Catherine. Ţi-a vorbit cineva deschis despre 
noaptea nunţii? 

— Nu, i-am răspuns eu, dar, în clipa când am rostit cuvântul, 
mi-am dat seama că ar fi trebuit să mint; n-aveam nici un chef să ascult 
un curs despre principiile de bază ale unei partide de sex. Conside¬ 
ram că învăţasem tot ce aveam nevoie să ştiu din întâlnirile mele cu 
Ippolito. 

Mă privi cu un fel de milă blândă: 

— Ah. Nu e un lucru atât de neplăcut; din câte aud, unele femei 
îl apreciază. Bărbaţilor le place cu siguranţă deosebit de mult. 

începu să-mi spună că ar trebui să insist ca soţul meu să nu-şi risi¬ 
pească sămânţa, ci să şi-o depună în receptaculul potrivit, iar eu să 
rămân după aceea întinsă pe spate măcar un sfert de ceas. 

— Este important să naşti cât mai curând posibil, mă dăscăli ea, 
căci eu, una, cred că soţii noştri nu ne iubesc până nu le dăruim un fiu. 

îi simţeam amărăciunea din spatele cuvintelor. Francisc îşi ado¬ 
rase prima soţie, regina Claude, mama copiilor săi, moartă de aproape 
zece ani. 

Eleonora îşi puse mâna pe mâna mea. 

— Va fi bine totul. înainte să se întâmple, o să am grijă să bei 
puţin vin, ca să te simţi în largul tău. Vei avea mulţi fii, sunt convinsă, 
încheie ea bătându-mă uşurel peste mână şi ridicându-se să plece. 

Ideea m-a făcut să zâmbesc. Viitorului meu soţ nu-i plăceam deo¬ 
camdată, dar îi voi face copii - o familie cu adevărat a mea, de care 
nu voi putea fi niciodată despărţită. Şi nu voi fi niciodată nevoită, 
ca biata regină Eleonora, să înfrunt o fantomă. 

La ceremonia de logodnă n-am avut altceva de făcut decât să 
semnez importantul contract de căsătorie şi să stau tăcută lângă Henric 
când cardinalul de Bourbon ne-a binecuvântat. Am fost duşi apoi în 
sala cea mare, unde fusesem prezentată regelui şi familiei sale. Henric 
şi cu mine am fost îndemnaţi să ne sărutăm, ceea ce a fost semnalul 
pentru cântecul trompetelor, care ne-a făcut pe amândoi să tresărim. 


148 


începu balul. Am dansat cu Henric şi cu regele, apoi cu fratele 
lui Henric, Delfinul. 

Se vedea clar că Henric şi fratele lui mai mare sunt foarte apropiaţi. 
Prezenţa Delfinului îi aducea mirelui meu un zâmbet sincer pe faţă; 
din când în când îşi aruncau priviri glumeţe cu subînţeles. Francisc 
cel cu păr auriu - prefer să-i spun Delfinul, ca să înlătur confuziile 
cu tatăl său - era mai vorbăreţ decât fratele lui şi iubea cu pasiune 
cărţile şi studiul. îi plăcea şi istoria şi mi-a explicat evoluţia titlului 
său. Cu cinci sute de ani în urmă, primul conte care a stăpânit regiunea 
Vienne din vestul Franţei purta pe scut imaginea unui delfin, de unde 
a apărut expresia Delfinul de Viennois. Numele acesta încă îi mai 
intriga pe oameni chiar şi după două sute de ani, când titlul revenise 
primului născut al regelui Franţei. 

Cu toate că Delfinul purta cu mine o conversaţie fermecătoare, 
simţeam în el o uşoară stinghereală care nu-1 părăsea decât când era 
singur cu fratele său Henric. Cel mai tare se observa această stinghe¬ 
reală în prezenţa tatălui său, care nu pierdea nici un prilej să-şi critice 
fii mai mari sau să-l laude pe cel mic; nici Henric nu pierdea vreo 
ocazie de a-i arunca tatălui său priviri duşmănoase. Alunecând alături 
de Delfin într-o lentă pavană spaniolă, mă întrebam dacă nu cumva 
el era regele pe care îl văzuse astrologul Ruggieri în aluniţele mele. 
Poate că mă măritasem cu alt fiu decât trebuia. 

Seara, eu m-am întors în locuinţa mea temporară, iar Henric în 
palatul tatălui său. Am fost trezită cu trei ore înainte de răsărit, de 
femeile care veniseră să mă îmbrace. Trecură şapte ceasuri lungi şi plic¬ 
ticoase înainte ca regele să poată fi anunţat că sunt gata. 

în ziua aceea am avut de îndurat mai multă splendoare decât poate 
cineva îndura. Bietul meu cap era deja încărcat de pietre preţioase, 
iar când una dintre femei mi-a aşezat pe el coroana ducală de aur, abia 
dacă-mi mai puteam ţine gâtul drept. Pe umeri îmi atârna o mantie 
din brocart de aur căptuşită cu catifea purpurie şi hermină albă şi pre¬ 
sărată cu rubine. Mă îngrozea perspectiva de a sta în picioare timp 
de ore întregi astfel îmbrăcată. 

într-un târziu apăru şi regele Francisc. Maiestatea Sa purta un 
costum din satin alb, brodat cu mici flori de crin aurii şi o mantie din 
fir de aur. Avea un aer triumfător, dar, spre mirarea mea, părea cam 


149 


agitat; când m-a văzut că tremur, m-a sărutat şi mi-a spus că sunt cea 
mai frumoasă creatură pe care a văzut-o în viaţa lui, ceea ce era, evident, 
o mare minciună. 

Căutând să mă înveselească cu glume şi râsete, mă conduse jos, 
în capela ridicată lângă apartamentul papei, unde cei trei sute de invi¬ 
taţi etalau grosul averii unei întregi naţiuni. Prin ferestrele mari, boltite, 
se revărsau razele soarelui; la altar ardeau zece sfeşnice înalte. Buimăcită, 
m-am prins zdravăn de braţul solid al regelui şi mi-am potrivit pasul 
după mersul lui lent. 

Henric mă aştepta la altar. Când ne văzu, faţa i se încreţi într-o 
expresie de ciudă. Nu conta dacă era vorba de mine sau de tatăl lui: 
Henric ura însăşi ideea de a se căsători cu mine. 

înainte să mă predea fiului său, regele mă sărută pe obraz şi-mi 
şopti: 

— Ţine minte, acum eşti fiica mea şi te voi iubi ca atare până-n 
ziua morţii mele. 

M-am ridicat pe vârfuri ca să-i întorc sărutul, după care a trecut 
de cealaltă parte a soţului meu. 

Ţinuta lui Henric era mai puţin grandioasă decât a regelui, dar 
nu cu mult: purta un pieptar de satin alb, pantaloni mulaţi din catifea 
neagră şi mâneci negre, crestate în aşa fel încât să i se vadă prin ele 
cămaşa albă pe care o purta pe dedesubt. Avea şi el mantie din fir de 
aur, iar pe cap coroana ducală. 

Când m-am apropiat, şi-a ascuns ostilitatea. Se purta cu o graţie 
semeaţă, dar îşi împreunase mâinile atât de strâns, că i se albiseră înche¬ 
ieturile degetelor. Când m-am aşezat lângă el, s-a întors şi a îngenun¬ 
cheat pe perna de catifea purpurie din faţa altarului. 

Am făcut şi eu la fel şi mi-am aţintit ochii spre papa Clement. 
Prins într-un fascicul de lumină, chipul lui avea buzele cenuşii şi o 
culoare nesănătoasă, de ceară; barba avea mai multe fire albe decât 
negre. Totuşi, avea o privire radioasă. Căsătoria mea cu Henric era 
cea mai mare realizare a lui. îl uram pentru că mă condamna să-mi 
petrec tot restul vieţii într-o ţară străină, alături de un necunoscut 
care nu mă putea suferi din acelaşi motiv din care nu-1 puteam suferi 
nici eu pe el: eram nişte pioni forţaţi să trăiască împreună. 

Ceremonia era interminabilă, ba trebuia să ne ridicăm, ba să înge- 
nunchem la loc, iar rugăciunile erau din cale-afară de multe. Logod- 


150 


nicul meu şi cu mine ne-am spus pe rând jurămintele şi am schimbat 
inelele; mâna lui Henric era rece. Papa vorbi o mulţime în latineşte, 
făcu o grămadă de cruci deasupra capetelor noastre şi, în sfârşit, se 
termină totul. La îndemnul lui ne-am întors, uşuraţi, cu faţa la lume. 

Henric cercetă cu privirea primul rând din asistenţă, nerăbdător 
să zărească pe cineva. între regina Eleonora şi fiicele ei vitrege stătea 
o doamnă cu păr deschis la culoare. Nu era frumoasă, dar părea aşa 
datorită ţinutei calme, elegante şi osaturii delicate. O mai văzusem 
şi înainte, de cele mai multe ori lângă soţul meu, explicându-i cele 
mai subtile elemente de protocol. Era destul de în vârstă ca să-i poată 
fi mamă, aşa că n-am dat mare importanţă ocheadei înfocate pe care 
i-o aruncă în timp ce treceam pe intervalul dintre bănci şi nici privirii 
discrete, aprobatoare cu care-i răspunse ea. 

Dar pe măsură ce înaintam, expresia păru să i se schimbe; poate 
era doar jocul razelor de soare în ochii ei fără culoare. Pentru o frântură 
de secundă părură lacomi şi vicleni, dar când m-am uitat mai atent 
la ea ochii i se îmblânziră şi se întoarseră, umili şi servili, în altă parte. 

Abia atunci i-am observat rochia: purta culorile văduviei, alb şi 
negru: satin alb pentru corset şi jupon, negru pentru fustă şi m⬠
neci - despicate ca să i se vadă prin ele cămaşa. Satin alb şi catifea 
neagră, aceleaşi culori pe care le alesese Henric pentru ziua nunţii lui. 

Ceremonia fu urmată de un banchet. Familia regală şi cu mine 
eram pe o platformă, ca să putem fi văzuţi mai bine de sutele de suflete 
înghesuite în sala cea mare. Scăpată de coroană şi mantie, eram aşezată 
între Henric şi Delfin. Proaspătul meu soţ era zgârcit la vorbă cu mine, 
în schimb cu fratele lui vorbea mult; în prezenţa lui, Henric se trans¬ 
forma intr-un puşti vesel şi afectuos. 

Ospăţul începu la prânz şi se încheie la asfinţit. M-am schimbat 
într-o rochie verde, culoarea mea oficială. în păr şi pe masca de brocart 
negru care-mi acoperea partea de sus a feţei purtam bucheţele de 
trandafiri roşii de catifea. Cu această deghizare sumară m-am întors 
în sala banchetului, unde începuse deja un bal mascat. Am dansat cu 
regele şi cu Delfinul - vorbind evaziv, de parcă nu ne recunoşteam - 
şi cu taciturnul meu soţ, care se înviora doar în prezenţa fraţilor săi 
sau a văduvei blonde. 


151 


N-am băut mult vin în seara aceea. La început am fost tentată, 
ştiind ce avea să urmeze, dar pe urmă m-am gândit că ar fi mai bine 
să am control deplin asupra propriilor emoţii. Din câte se vedea, eram 
printre puţinii care luaseră această hotărâre; la vremea când regina 
Eleonora a venit după mine, larma din sala mare era atât de puternică, 
încât nici nu puteam vorbi între noi, căci vocile ni se pierdeau în 
gălăgia generală. Regina m-a scos pe coridor, unde mă aştepta un 
grup de doamne. Unele veniseră cu mine de la Florenţa; altele, inclusiv 
femeia blondă şi elegantă, îmbrăcată în doliul alb-negru, făceau parte 
din suita Eleonorei. Parfumul ei, esenţă de lăcrămioare, o învăluia ca 
un halou. Doamnele mă conduseră în apartamentul prinţului Henric, 
unde era frig, în ciuda focului care trosnea în cămin. Patul mare, spri¬ 
jinit pe patru picioare groase de mahon sculptat, fusese acoperit cu 
cearşafuri de mătase de culoarea abanosului, foarte elegante, alese de 
Isabella d’Este. La picioare era o învelitoare groasă de blană, frumos 
împăturită. Peste mătasea neagră fuseseră presărate de o mână grijulie 
petale de trandafiri, ultimii din toamna aceea. 

Draperiile patului - tapiserii venerabile, în nuanţe de verde şi sta¬ 
cojiu, întreţesute ici-colo cu fir de aur - înfăţişau scene pastorale cu 
femei care zdrăngăneau la lăută, dansau sau culegeau fructe din copaci, 
purtând pe cap pălării foarte înalte, ascuţite la vârf ca nişte dinţi de 
narval, după moda secolului trecut. 

M-am tras mai lângă foc şi doamnele au început să mă desco¬ 
torosească de mâneci şi de corset şi de fuste. îmbrăcată numai în 
cămaşă, am stat cuminte până când mi-au fost scoase, una câte una, 
nestematele din păr, care mi-a fost apoi periat şi lăsat să mi se reverse 
pe spate. Am fost obligată să mai stau un pic nemişcată pentru ca 
văduva îmbrăcată în alb şi negru să-mi scoată cămaşa peste cap. 

Eram goală ca Eva sub ochii a şase străine - eu, care nu ştiam 
bine cum arată propriu-mi trup, neatins de nimeni de la Ippolito 
încoace. Eram încă firavă, cu rotulele de culoarea fildeşului şi cu oasele 
bazinului ieşind prin pielea măslinie. Mi-am pus palma dreaptă pe 
sânul stâng, ascunzându-mi-1 pe dreptul sub braţ; cu mâna stângă 
mi-am acoperit triunghiul de păr fin, castaniu-auriu de la îmbinarea 
picioarelor şi aşa am mers, clătinându-mă stângaci, până la patul de 
pe care eleganta văduvă trăsese deoparte învelitoarea. 


152 


Mătasea neagră era atât de rece, încât am tremurat întruna cât timp 
doamnele mi-au aranjat părul pe pernă şi au tras învelitoarea pe mine 
cât să-mi acopere sânii. 

Văduva se retrase. Regina Eleonora se aplecă şi-şi lipi cu tandreţe 
buzele de fruntea mea. 

— O să meargă repede totul, nu te teme, îmi şopti ea. 

Trase draperiile patului, lăsându-mă singură în întuneric. 

Femeile ieşiră în anticameră; le auzeam cum râd încet şi împrăştie 
nuci pe podea, ca să acopere zgomotele pe care aveau să le facă în 
curând mirii. 

Toată setea de putere a papei Clement, toate visurile de glorie 
ale regelui Francisc, tot fastul scânteietor al ultimelor luni nu fuseseră 
nimic altceva decât fantezie, un vis strălucitor şi agitat. Acum, despuiată 
de toate mătăsurile şi bijuteriile, mă trezeam la realitate: o fată urâţică 
şi speriată aştepta în întuneric un băiat trist şi fără chef. Mi-i imaginam 
pe Clement şi Francisc, plini de vin şi de mulţumire de sine, şi simţeam 
cum mă cuprinde ciuda. 

Se auziră nişte paşi, urmaţi de scârţâind uşii de la anticameră. Glasul 
tunător al Maiestăţii Sale era atât de vesel, încât risipi solemnitatea 
pe care o lăsase regina în urma ei. 

— Salutare, doamnelor! Am venit s-o căutăm pe soţia fiului meu! 
am desluşit eu vorbele lui neclare. 

Răsunară câteva voci feminine ca răspuns şi un murmur de râsete 
discrete la auzul pocnetelor scoase de nucile sfărâmate sub cizmele 
monarhului. 

In sfârşit, uşa dormitorului se deschise şi intră cineva. De cealaltă 
parte a draperiilor se auziră nişte ţesături foşnind şi căzând pe podea 
cu un suspin. Tapiseriile se dădură în lături atât de brusc, că mi-am 
încleştat mâinile pe cearşaf, strângându-1 la piept. 

Henric stătea gol lângă pat. Cu iuţeala săgeţii, se întinse lângă mine 
şi se acoperi cu învelitoarea, dar nu înainte ca în lumina focului din 
cămin să i se vadă trupul lung şi subţirel, punctat în josul pântecelui 
de un smoc subţire de păr castaniu-deschis. Nu se uită spre mine, ci 
îşi agăţă privirea de baldachinul de catifea verde de deasupra capete¬ 
lor noastre. 

După câteva secunde intră regele Francisc. Avea capul descoperit, 
părul ciufulit şi se sprijinea cu toată greutatea de braţul cardinalului 


153 


de Bourbon, un bărbat ridat, cu părul alb. Amândoi abia mai răsu- 
flau de atâta râs; regele se opri când ne văzu acolo, goi. Poate că-şi dădu 
seama şi cât eram de ruşinaţi; îşi descleştă mâna de pe braţul bătrânului 
şi privirea i se îmblânzi. 

— Binecuvântează-i, Eminenţă, îl îndemnă el în şoaptă pe cardinal. 
Binecuvântează-i şi retrage-te. Cuvântul meu va fi de-ajuns. 

Cardinalul plecă. Regele se întoarse spre fiul său. 

— îmi aduc foarte bine aminte de noaptea nunţii mele cu mama 
ta, spuse el. Eram tare tineri şi speriaţi. Legea îmi cere să fiu martor 
la împreunare, dar în clipa în care s-a săvârşit, am să vă las în pace. 
Până atunci... - coborî el vocea - sărut-o, băiete, şi uită că sunt aici. 

Henric şi cu mine ne întoarserăm cu faţa unul la altul; el îmi 
cuprinse umerii cu mâinile şi-şi lipi buzele de ale mele - un sărut 
indiferent, lipsit de pasiune. Era la fel de împotmolit în propriile 
resentimente ca şi mine, şi totuşi unul dintre noi trebuia să se elibereze. 

Am închis ochii şi m-am gândit la buzele lui Clarice înflorind pe 
gura Ledei, la limba şi la degetele îndemânatice ale lui Ippolito. Am 
prins faţa lui Henric în căuşul palmelor aşa cum o prinsese Clarice 
pe Leda şi mi-am lipit buzele de ale lui, apoi, cu delicateţe, i le-am 
desfăcut cu limba. Henric se crispă şi s-ar fi tras înapoi dacă strânsoa- 
rea mea ar fi slăbit, dar eu am perseverat până când mi-a răspuns şi 
el cu sărutări. După ce amândoi am mai prins curaj, l-am tras peste 
mine, i-am strecurat mâna între picioare şi i-am simţit carnea de acolo 
fremătând. 

Am simţit alături mişcare şi am deschis ochii: l-am zărit pe regele 
Francisc, care trăsese cearşafurile până ce dezvelise fesele lui Henric. 
Când ne-am uitat amândoi la el, regele dădu drumul cearşafului şi 
se trase înapoi, uşor jenat. 

— Nu vă opriţi! Vreau numai să mă asigur că se petrece totul 
cum trebuie. N-o să vă mai deranjez, promise el şi se apropie de cămin. 

Obrajii lui Henric se făcură stacojii. Neavând încotro, i-am pus 
din nou mâna între coapse şi l-am mângâiat până ce s-a întărit din 
nou; apoi fu şi el obligat, când am fost eu gata, să-mi desfacă picioarele 
şi să-şi facă loc între ele, aşa cum făcuse Ippolito cu multă vreme în 
urmă, dar nu era nici un strop de tandreţe, de căldură, de dorinţă în 
mişcările lui. 


154 


Când mă pătrunse, hotărârea mi se clătină şi trupul mi se încordă; 
am ţipat de durere. Henric se temea probabil să nu-şi piardă încrede¬ 
rea în sine, căci începu să se mişte în sus şi-n jos cu furie. Am răbdat 
scrâşnind din dinţi. Peste vreun minut, pasiunea îi ajunse la apogeu 
şi trupul i se cabră; dăduse ochii peste cap, iar pleoapele i se zbăteau. 
In aceeaşi clipă am simţit ceva cald prelingându-mi-se între picioare. 

Henric se trase înapoi şi se întinse pe spate gâfâind. 

— Bravo! bătu regele Francisc din palme. Amândoi cavalerii au 
dovedit bravură în acest turnir! 

Am tras cearşafurile peste mine şi m-am întors cu faţa spre peretele 
cel mai îndepărtat. După ce-i şopti cât se poate de clar fiului său că 
fecioarele sunt de obicei înclinate să plângă după acest eveniment, 
regele plecă. 

In tăcerea care urmă, eram conştientă ca ar trebui să-i fac nişte 
complimente false lui Henric pentru priceperea lui de a face dragoste, 
dar eram atât de epuizată, încât simţeam că nu mă pot mişca; în plus, 
simţeam o încordare dureroasă în gâdej, semn sigur că urmau lacrimile 
pomenite de rege. 

Continuam să tac, sperând că Henric o să mă lase să-mi plâng sin¬ 
gură de milă, dar el îmi spuse încetişor, cu privirea aţintită în tavan: 

— Iartă-mă. 

— Nu m-a durut, Alteţă, am minţit eu fără să mă întorc spre el. 
Am ţipat numai fiindcă m-aţi luat prin surprindere. 

— Nu la asta mă refeream, spuse el, deşi te rog să mă ierţi şi pentru 
asta. Iartă-mă, continuă el după o pauză, că n-am fost mai amabil. 
Tu ai fost atât de drăguţă. Fraţii şi surorile mele te plac foarte mult, 
şi tata la fel. 

Mă uitam la tapiseria care atârna în faţa mea, la lumina focu¬ 
lui care juca pe firele strălucitoare de aur ţesute printre cele stacojii 
sau verzi. 

— Dar tu? l-am întrebat. 

— Eşti fermecătoare, răspunse el sfios. Demnă, dar cordială. Toată 
lumea de la Curte e foarte impresionată. Dar... Ştiu că eu n-am o 
fire la fel de veselă ca fraţii mei, ceea ce-1 enervează pe tata. Am să mă 
străduiesc mai mult. 

— Nu trebuie să te scuzi, i-am spus eu. Ştiu că n-ai vrut căsătoria 
asta. Sunt străină, nu am sânge regal, sunt urâtă... 


155 


— Nu vorbi aşa despre tine, îţi interzic! exclamă el indignat. înf㬠
ţişarea ta e destul de plăcută; nu trebuie să fii frumoasă ca să arăţi bine. 

Vorbele lui erau aşa de sincere şi inocente, încât, impresionată, 
m-am întors cu faţa spre el. 

— Ah, Henric, am spus eu întinzând mâna spre el; dar mă miş- 
casem prea brusc. 

Henric se eschivă şi se trase înapoi cu un dezgust atât de instinctiv, 
încât am bătut imediat în retragere. Privirea lui o întâlni pe a mea, 
dar nu pe mine mă vedea: se uita dincolo de mine, cu ochii încre¬ 
meniţi, la ceva hidos. I-am citit în ochi scârba abia disimulată şi m-am 
dat la o parte din calea ei. 

Cum am să pot vreodată să-i vorbesc despre visul meu însângerat dacă 
nu mă va iubii mi-am spus în gând. 

îşi coborî privirea. 

— Te rog... îmi pare rău, Catherine, sincer îmi pare rău. Dar 
sunt foarte obosit. 

— Şi eu sunt obosită, i-am răspuns repede. Cred că vreau să dorm, 
am adăugat întorcându-i spatele. 

Henric păru să cadă pe gânduri - căutând, poate, să-mi spună 
ceva care să atenueze jignirea - dar până la urmă se întoarse şi el cu 
spatele. Rămase o bucată de vreme treaz dar, până la urmă, îl cuprinse 
somnul. 

Dacă aş fi găsit în noul meu cămin un loc unde să pot fi singură, 
m-aş fi dus acolo; dar camera din palatul provizoriu în care-mi petre¬ 
cusem ultimele zile de fată era plină de servitori, iar pe coridoare mişu¬ 
nau petrecăreţii. în anticamera noastră vegheau doamnele de onoare; 
dacă m-aş fi foit, dacă m-aş fi sculat, ar fi prins de veste. Am rămas 
toată noaptea în locul în care-mi doream cel mai puţin să fiu - în 
patul lui Henric. 

Acolo mă aflam când, în ceasurile dinaintea zorilor, abia aţipită, 
mă izbi un gând de rău augur. 

Poate că nu o căsnicie nedorită sau un tată detestat văzuse Henric 
atunci când se trăsese scârbit din faţa mea. Poate că, sensibil şi ino¬ 
cent cum era, văzuse, dincolo de toate astea, pata întunecată de pe 
sufletul meu. 


156 


Şaptesprezece 


în săptămânile care urmară Henric nu veni niciodată în apar¬ 
tamentele mele şi nici nu mă chemă la el. îşi petrecea timpul vânând, 
luptând în turnire sau jucând tenis cu fratele lui mai mare. De multe 
ori stăteam cu gentilomii din suită în marea galerie acoperită şi îi pri¬ 
veam pe Henric şi pe Francisc cum joacă. Unul dintre fraţi ridica mâna 
stângă cu mingea deasupra capului şi urla: „ Tenezl E la mine" - 
avertizându-1 pe adversar că urmează să izbească mingea de zidurile 
înalte de piatră. Faptul că reuşeau de fiecare dată să se ferească de 
proiectilul care ricoşa nebuneşte - sau că nu zdrobeau cu el ţeasta 
vreunui spectator - era o dovadă temeinică a îndemânării lor. 

Francisc, contrastând prin tenul palid şi părul auriu cu fratele lui 
smead, îşi câştiga simpatia şi afecţiunea mulţimii rânjind şi făcând 
plecăciuni către public când făcea vreo greşeală. în prezenţa lui, Henric 
se însufleţea. Avea o constituţie sportivă, pe când Francisc era mai 
scund, mai greu şi mai puţin agil. Henric ar fi putut câştiga cu uşurinţă 
toate jocurile, dar de multe ori făcea greşeli intenţionate, ca să-l lase 
pe fratele lui să câştige. 

Când nu făcea sport, Henric petrecea o mulţime de vreme cu 
văduva cea blondă din suita reginei Eleonora. Spre deosebire de el. 
Delfinului îi plăcea să ia masa cu surorile lui şi în multe zile prânzea 
cu noi. 

în timpul unui asemenea prânz l-am tras de limbă în legătură cu 
văduva. Se numea Diana de Poitiers, soţia răposatului Louis de Breze, 
un gentilom vârstnic, foarte puternic, care fusese Mare Seneşal de 
Normandia. Bunica ei era din familia de La Tour d’Auvergne, ceea 
ce însemna că suntem verişoare de gradul doi. La vârsta de paisprezece 
ani, doamna de Poitiers venise la Curte ca domnişoară de onoare a 
primei soţii a regelui, Claude. în cei douăzeci de ani care trecuseră 
de atunci îşi câştigase o reputaţie de demnitate şi cumpătare, îmbră- 
cându-se modest şi evitând pudra albă şi rujul pe care le foloseau alte 
femei. Era o catolică pioasă, scandalizată de faptul că la Curte erau 
din ce în ce mai mulţi protestanţi. 

— în ce domeniu îl instruieşte pe soţul meu? l-am întrebat pe 
Delfin. 


157 


Am luat o bucată de carne de vânat cu furculiţa - îmi adusesem 
din Italia o furculiţă şi încă mai trebuia să rabd privirile uimite ale 
francezilor la vederea unui instrument atât de exotic - şi m-am oprit 
înainte de a muşca din ea. 

Delfinul ţinea carnea cu degetele şi, înainte să-mi răspundă, luă 
o îmbucătură zdravănă. 

— In protocol, conduită şi politică, rosti el molfăind. E foarte 
pricepută la toate trei. Nu e cazul să fii geloasă, adăugă înghiţind şi 
aruncându-mi o privire curioasă. Doamna e faimoasă pentru virtutea 
ei. Şi e cu mai bine de douăzeci de ani mai în vârstă decât Henric. 

— Sigur că nu sunt geloasă, am făcut eu râzând. 

Francisc alungă cu un zâmbet gândul stânjenitor: 

— Trebuie să înţelegi, Henric avea numai cinci ani când a murit 
mama. Era foarte ataşat de ea, aşa că pentru el pierderea a fost deosebit 
de grea. Doamna de Poitiers a avut grijă de el şi s-a străduit să-i fie 
ca o mamă. De aceea îi cere el acum încuviinţarea pentru orice. 

Delfinul nu era singurul prieten bun pe care mi-1 descoperisem 
în noua mea familie. Sora regelui, Margareta, regina Navarrei - ţări¬ 
şoara aceea mică care se întindea de-a lungul Pirineilor, la sud de Franţa 
şi la nord de Spania - trăia la Curte cu fetiţa ei, Jeanne, în vârstă de 
cinci ani. Intre mine şi Margareta a fost dragoste la prima vedere; 
afecţiunea noastră reciprocă a sporit când ne-am descoperit pasiunea 
comună pentru cărţi. Margareta avea o fire caldă, era înaltă, strălu¬ 
citoare, şi avea nişte obraji atât de proeminenţi că, atunci când zâmbea, 
îi ascundeau parţial ochii. 

Ca şi fratele ei, era născută în Cognac, nu departe de mijlocul 
coastei estice, unde arta şi literatura italiană erau apreciate cum se 
cuvine, şi insistase ca regele Francisc să-l aducă în Franţa pe bătrânul 
maestru florentin Leonardo da Vinci şi să-l plătească cu generozitate, 
chiar dacă, după cum spunea ea făcând haz de necaz, „era prea bătrân 
şi prea orb ca să mai picteze mare lucru". Maestrul adusese cu el câteva 
dintre cele mai bune lucrări ale sale, printre care un portret mic, superb, 
al unei femei cu părul negru şi cu un zâmbet ciudat, unul din tablourile 
mele favorite, care e încă expus la castelul Amboise. 

— Totuşi, mă avertiză Margareta, nu-1 crede pe rege dac-o să-ţi 
spună că Leonardo a murit în braţele lui. Fratele meu preferă să uite 
că nu era la Amboise în ceasul cel de pe urmă al maestrului. 


158 


îmi vorbea, de asemenea, cu mândrie despre strădania fratelui 
său de a crea cea mai mare, cea mai completă bibliotecă din Europa - 
găzduită de Castelul Blois. I-am promis c-o să merg acolo cu prima 
ocazie. 

între timp, luam parte, de ochii lumii, la viaţa magnifică de la 
Curte. Am părăsit coasta însorită a Marsiliei şi am plecat în interiorul 
ţării, unde era deja iarnă, căci regele Francisc n-avea răbdare să stea 
mai mult de o lună-două în acelaşi loc. 

înainte să ajung în Franţa, crezusem că trăiesc în lux, slujită de 
o mulţime de servitori, dar făceam o eroare de perspectivă. în Italia 
puterea era dispersată şi un conducător avea puţini supuşi. Familia 
Sforza domnea peste Milano; Medici, peste Florenţa; familia d’Este, 
peste Ferrara; o sută de oraşe erau conduse de o sută de baroni diferiţi. 
Roma se afla sub autoritatea papei; Veneţia era republică. Dar Franţa 
era o naţiune cu un singur monarh, iar măreţia acestui fapt m-a izbit 
când am călătorit prima dată cu Curtea lui Francisc I - care nu era 
atât o Curte, cât un oraş cu mii de cetăţeni. 

Cei mai mulţi oameni din slujba regelui serveau în trei domenii: 
dormitorul regal, serviciile religioase sau bucătăria. în primul, Marele 
Şambelan superviza confecţionarea şi întreţinerea veşmintelor, ritualul 
îmbrăcării regelui şi toate activităţile legate de toaleta personală a acestuia. 
Personalul său includea valeţi, gentilomi de cameră, paharnici şi pitari, 
bărbieri, croitori, cusătorese, spălătorese, cameriste şi bufoni. 

Domeniul serviciilor religioase, condus de Marele Elemozinar, îi 
includea pe duhovnicul regelui, zeci de capelani, împărţitori de pomeni, 
corişti şi pe cel care-i citea regelui. 

Domeniul bucătăriei, coordonat de Marele Maestru, îi hrănea pe 
rege şi numeorsul său anturaj. Mai existau şi alte domenii, mai puţin 
importante, cum ar fi grajdurile, care cuprindeau mesagerii regali; vân㬠
toarea, care se ocupa de câini şi de şoimi; furierii, care aveau copleşi¬ 
toarea sarcină de a muta Curtea cu tot ce ţinea de ea dintr-un loc în 
altul. Pe lângă asta mai erau consilierii, secretarii, notarii, contabilii, 
pajii, farmaciştii, doctorii, chirurgii, muzicanţii, poeţii, bijutierii, arhi¬ 
tecţii, străjerii, arcaşii, intendenţii, cărăuşii şi scutierii. 

Şi aceştia erau doar cei din serviciul personal al regelui. Mai erau 
şi cei care îi slujeau pe cei din familia sa - sora, copiii şi rudele - ca 


159 


şi pe ambasadori sau pe alţi demnitari străini şi pe toţii tovarăşii de 
chefuri ai regelui. 

Am părăsit Marsilia într-o caleaşcă somptuos amenajată şi m-am 
întors să privesc caravana şerpuitoare de căruţe, cai şi catâri cu samare 
grele din spatele meu. Douăzeci de mii de cai şi catâri, cinci sute de 
câini, tot atâţia şoimi şi ulii, precum şi un leu şi un râs călătoreau cu 
zgomotosul nostru alai. Trăgeam peste noapte în diferite locuri - mai 
ales la castelele unor nobili bucuroşi să-l găzduiască pe rege - până 
când am intrat pe Valea Loarei. 

Castelul regal de la Blois era magnific şi contradictoriu. Pe o latură 
se ridica un castel de cărămidă roşie, construit de predecesorul lui Fran- 
cisc, Ludovic al XH-lea, şi moştenit de fiica sa, Claude. Acolo primise 
Ioana d’Arc binecuvântarea de la arhiepiscopul de Reims înainte să-şi 
ducă trupele la război. Lui Claude îi era foarte dragă această proprietate 
şi, când se căsătorise cu Francisc - dând astfel substanţă pretenţiilor 
lui la tronul Franţei -, acesta adăugase un palat modern, cu patru etaje. 

Palatul nu semăna cu cele italiene. Apartamentele din interior erau 
legate de celelalte zone nu prin coridoare, ci prin scări în spirală. In 
primele zile de stat la Blois gâfâiam întruna, dar după vreo săptămână 
zburdam în sus şi-n jos pe scări fără să le mai bag în seamă. Regelui 
îi plăceau aşa de mult scările în spirală, că pusese să se construiască 
afară, în centrul faţadei, o scară masivă, cu un aspect dramatic, împo¬ 
dobită cu statui, după moda gotică. 

Apartamentele regelui şi reginei erau la etajul al doilea - la fel ca 
şi cel al doamnei d’Etampes, amanta regelui, ceea ce constituia o încăl¬ 
care flagrantă a tradiţiei. Apartamentele copiilor erau toate la etajul 
al treilea. Persoanele mai puţin importante stăteau la parter, unde se 
aflau de asemenea sălile de mese, bucătăria şi camera gărzilor. Nume¬ 
roase clădiri-anexă găzduiau cardinali, clerici, curteni, contabili, doctori, 
perceptori şi pe oaspeţii altora. 

Până să iau masa şi să-mi fie despachetate cuferele se lăsă seara. 
La lumina lămpilor mi-a fost prezentat spaţiosul apartament, care se 
afla lângă cel al surorilor lui Henric; regele era aşteptat a doua zi şi 
avea să se instaleze în apartamentele lui. Eram obişnuită să am un dor¬ 
mitor şi o anticameră, dar acum aveam un dormitor, o anticameră, 
o cameră pentru îmbrăcăminte îndeajuns de mare ca să-mi încapă 


160 


toate hainele şi să mai aibă loc şi o servitoare să doarmă în ea, plus 
un micuţ cabinet, un birou personal. Pe cărămizile de deasupra cămi¬ 
nului din dormitor era zugrăvită o salamandră aurie - simbolul per¬ 
sonal al regelui Francisc - iar sub ea, deviza Notrisco al buono, stingo 
el reo, „Mă nutresc din focul cel bun şi îl înăbuş pe cel rău“. 

Le-am cerut tuturor servitoarelor franţuzoaice să plece şi am che- 
mat-o pe una dintre doamnele mele de onoare, doamna Gondi, să 
mă dezbrace. 

Maria-Caterina de Gondi era o femeie de treizeci de ani, uimitor 
de frumoasă, cu părul prematur încărunţit şi cu sprâncene negre, 
delicate. Tenul îi era fără cusur, în afară de o aluniţă mică, neagră, în 
colţul buzelor. Era educată, inteligentă şi avea o graţie naturală fără 
cea mai mică urmă de afectare. 

Era franţuzoaică, dar exista o diferenţă importantă: înainte să intre 
în anturajul meu, trăise mulţi ani la Florenţa, drept care vorbea toscana 
fluent. în seara aceea n-aveam chef să vorbesc franţuzeşte şi simţeam 
mare nevoie să stau de vorbă cu cineva. După ce mă dezbrăcă, am 
rugat-o să-mi citească şi i-am dat un volum cu poemele mătuşii Mar¬ 
gareta, Miroir de târne pecheresse. Oglinda unui suflet rătăcit. 

Doamna Gondi mi-a citit o bucată de vreme, apoi am trimis-o 
la culcare, căci biata femeie era epuizată după o lungă zi de drum. 
Eu încă n-aveam somn şi atunci mi-am amintit ce-mi spusese mătuşa 
Margareta despre biblioteca regelui. M-am înfăşurat într-o mantie 
şi, cu lampa în mână, am pornit spre scara în spirală de la intrarea în 
apartamentul meu. 

Interiorul castelului era încâlcit, dar după ce am luat-o greşit de 
câteva ori, am găsit scara care ducea la bibliotecă. încăperea era vastă 
şi, în noaptea aceea fără lună, părea o pivniţă cu tavanul foarte înalt. 
Am întins în faţă mâna în care ţineam lămpiţa cea vrednică, să pot 
evita ciocnirile cu mobila sau cu pereţii. 

La un moment dat, am început să zăresc ceva în întuneric. Am 
întins mâna şi am simţit sub degete atingerea netedă a lemnului strunjit 
şi a cotoarelor îmbrăcate în mătase - un raft cu cărţi. M-am apropiat 
iute şi am ridicat lampa, la lumina căreia se arătă un raft de lemn ce 
se ridica din podea până-n tavan; în umbră se ghiceau alte rafturi întin- 
zându-se până la infinit. Cărţile aveau toate aceeaşi mărime şi erau 
legate în mătase marmorată de diferite culori. Se vedeau nelipsitele 


161 


exemplare din Commedia lui Dante, din Trionfişi Canzoniere ale lui 
Petrarca şi, bineînţeles, Decameronul lui Boccacio. 

Erau şi tiduri de care nu mai auzisem niciodată: un volum cu 
legătură nouă din Pantagruel, de Rabelais; Utopia , de Sir Thomas 
Moore, şi o uimitoare colecţie de povestiri ale lui Boccacio, De claris 
mulieribus, Femei celebre. 

Curând am dat peste bogăţii şi mai mari: un exemplar din Theo- 
logica Platonica de immortalitate animae, Teologia platonică a sufle¬ 
tului nemuritor , de Marsilio Ficino. L-am scos, bineînţeles, imediat 
din raft, şi aş fi putut să-mi opresc aici cercetările, dar eram prea aţâţată. 
Mă străbătu un fior la vederea cărţii De occulta pbilosophia libri tres 
de Cornelius Agrippa. Tocmai dădusem peste colecţia de cărţi oculte 
a regelui şi lumina lămpii îmi dezvălui volum după volum de astro¬ 
logie, alchimie, cabala şi talismane. 

Am auzit în minte glasul magicianului: Răsăritul Aripii Corbului, 
de la Agrippa, creat sub egida lui Marte şi Saturn. Mi-am dus instinctiv 
o mână la piept, unde se odihnea talismanul. 

Mi se păru că apariţia neaşteptată a operelor lui Ficino şi Agrippa 
era un semn providenţial: dacă omul rănit din visul meu era Henric, 
aveam nevoie de toate cunoştinţele ascunse pe care le puteam afla. 

Gândul acesta m-a umplut de o agitaţie ciudată; am deschis cartea 
lui Agrippa şi am început să citesc. Cuvintele lui mă purtaseră atât 
de departe, încât n-am auzit scârţâitul uşii, aşa că, atunci când regele 
însuşi apăru în întuneric - cu părul nepieptănat, cu cămaşa de noapte 
ascunsă sub un halat de brocart auriu - am icnit de parcă aş fi văzut 
o stafie. 

Regele râdea; lumina gălbuie a lămpii pe care o ţinea în mână arunca 
umbre macabre pe faţa lui prelungă. 

— Nu te speria, Catherine. Acuma, când am început să îmbătr⬠
nesc, mă trezesc tare des din cauza mesei de seară. 

Am închis cartea şi am făcut o reverenţă stângace. 

— Maiestate, trebuie să vă felicit pentru această bibliotecă. Sunt 
extraordinar de impresionată de selecţia titlurilor. Şi abia am început 
s-o explorez. 

Monarhul zâmbi larg şi lăsă lampa jos, apoi se uită la cărţile din 
mâinile mele. 


162 


— Aha, Agrippa! Manuscrisul ăsta e rar - încă n-a fost publicat 
oficial dar am fost suficient de norocos încât să obţin unul dintre 
puţinele exemplare aflate în circulaţie. Cam ezoterice gusturi pentru 
o tânără doamnă, neoplatonism şi magie astrologică. Cum ţi se pare 
Agrippa? 

N-am răspuns imediat. Mulţi preoţi dezaprobau asemenea subiecte; 
într-adevăr, mulţi susţineau că sunt blasfematorii. Mi-a dat prin minte 
că, deşi regelui i se părea potrivit să includă asemenea titluri în biblio¬ 
teca regală, poate că nu le aproba neapărat, sau poate că nu i se părea 
potrivit să le citesc eu. 

— Mi se pare fascinant, am spus până la urmă pe un ton hotărât. 
Studiez astrologia şi subiectele legate de ea şi îmi place foarte mult 
Ficino. De fapt am adus cu mine de la Florenţa una dintre operele 
lui, De vita coelitus comparanda. 

Regele făcu ochii mari, privirea îi licări. 

— Asta ar fi al treilea volum... 

— Din De vita libri tres, da. Am să îi scriu familiei mele la Flo¬ 
renţa şi am să îi cer şi primele două volume. Şi am să le fac cadou 
pe toate trei bibliotecii Maiestăţii Voastre. 

Regele se repezi la mine şi mă sărută repede pe amândoi obrajii. 

— Scumpa mea! N-aş putea cere un dar mai minunat! Dar nu pot 
să-ţi pretind să înstrăinezi una dintre comorile naţionale ale ţării tale. 

— Acum sunt franţuzoaică, i-am răspuns. Pentru mine, Casa de 
Medici şi Casa Regală de Valois sunt acum acelaşi lucru. 

Socrul meu mă îmbrăţişă cu o căldură sinceră. 

— Voi primi darul tău generos, fiica mea. Dar nu vreau să fie 
trimise aici, unde rămânem numai o lună sau două. Trimite-le la Fon- 
tainebleau, lângă Paris. O să fim acolo când o să ajungă cărţile şi o 
să ne putem bucura imediat de ele. Nu trebuie să citeşti cărţile aici, 
copilă, adăugă el după un timp; ia-le în camera ta şi păstrează-le cât 
doreşti. Şi acum, să-mi iau şi eu ceva de citit. 

Se îndreptă spre rafturi, ridică lampa şi scrută titlurile. 

— Aha, uite, spuse în cele din urmă, scoţând o carte din raft. 

Era o carte despre arhitectura italiană, scrisă în franceză. 

— Vreau să mai construiesc ceva la Fontainebleau. 


163 


Am venit lângă el şi am zărit un tratat despre Brunelleschi, care 
proiectase marele dom din Florenţa. Am tras cartea din raft şi am 
deschis-o. 

Regele întoarse iute capul şi observă ceea ce mă interesa. 

— Deci îţi plac filosofia/f arhitectura? Astea nu prea sunt subiecte 
care să le intereseze pe femei. 

Cred că am roşit, căci am simţit un val de căldură cuprinzându-mi 
gâtul şi obrajii. 

— E despre Brunelleschi, Sire, iar eu sunt florentină. Dar cred 
că oricine ar fi curios să afle cum se susţine o asemenea cupolă uriaşă 
fără nici un sprijin vizibil. 

Zâmbi larg în semn de aprobare. 

— Mâine, la ora trei a după-amiezii, vino la grajdurile regale; o 
să mergem împreună la o plimbare în împrejurimi. 

— Invitaţia Maiestăţii Voastre mă onorează, am răspuns făcând 
o nouă reverenţă. Voi fi punctuală. 

Când, în sfârşit, mă aflam în patul meu şi alunecam în somn cu 
cartea lui Agrippa deschisă în poală, luasem o hotărâre: dacă nu-1 puteam 
câştiga pe Henric, trebuia să-l câştig pe tatăl său, în speranţa de a-i apro¬ 
pia. .. şi, desigur, în speranţa de a-1 apropia pe Henric de mine. 

A doua zi de dimineaţă, în timp ce doamna Gondi le îndruma 
pe doamnele de onoare care mă îmbrăcau, am rugat-o să-mi facă rost 
de o bonetă franţuzească. Până acum îmi purtasem părul după moda 
femeilor căsătorite din Italia, prins cu agrafe într-un coc, dar toate 
franţuzoaicele purtau bonete cu văl până la umeri, iar vălul era prins 
de nişte benzi curbe de catifea sau de brocart şi era fixat peste părul 
netezit, la jumătatea distanţei dintre frunte şi creştet. Ii spusesem regelui 
Francisc că acum sunt franţuzoaică, aşa că boneta era o dovadă materială 
a loialităţii mele. 

In câteva minute, doamna Gondi se întoarse cu un văl alb prins 
de o bandă gri-argintie. Mă simţeam ciudat cu el pe cap, de parcă aş 
fi fost deghizată pentru un bal mascat. 

Zilele de la Curte se aşezară într-un tipar previzibil, bazat pe miş¬ 
cările regelui. După sculare, acesta se întâlnea cu secretarii şi consilierii 
lui. La ora zece mergea la liturghie, iar la unsprezece lua prânzul în 
sala lui de recepţie. Mânca singur, înconjurat de nobili, petiţionari 


164 


şi servitori, care aşteptau într-o tăcere solemnă. De multe ori, un episcop 
îi citea cu voce tare un text la alegerea Maiestăţii Sale. Apoi, regele 
primea în audienţă sau asculta plângeri. După-amiaza ieşea să facă miş¬ 
care - călărie, vânătoare, plimbare, tenis. 

In ziua aceea m-am ţinut după rege ca o umbră, sperând să-l întâl¬ 
nesc pe Henric, dar el şi fratele lui mai mare erau în altă parte. 

După-amiază, cerul de noiembrie se acoperi de nori cenuşii care 
ameninţau cu o ploaie măruntă. Chiar şi aşa, eram foarte binedispusă. 
Calul meu favorit, Zeus, un roib castrat, cu coama neagră, venise cu 
mine în Franţa. îmi era dor de el şi abia aşteptam să călăresc din nou. 
Şi speram că soţul meu va fi şi el printre călăreţi. 

Dar când am ajuns la grajduri la ora stabilită, Henric nu se afla 
acolo. Nici Delfinul, nici micuţul Carol, nici vreunul dintre gentilomii 
de la Curte. în afară de grăjdari, dintre care unul ţinea de frâu calul 
cel negru de luptă al regelui, care n-avea astâmpăr, Maiestatea Sa era 
singurul bărbat. 

Era ocupat cu cele cinci femei superbe care-1 însoţeau şi care râdeau 
şi sporovăiau toate ca nişte papagali drăguţi - în afară de una, care 
tocmai se urcase pe un scăunel ca să se aşeze pe şaua înaltă şi tapiţată 
ca un tron. Stătea cu spatele la restul lumii, fapt care îl duse pe rege 
în ispită. O cuprinse pe altă femeie de talie, o trase spre el cu un gest 
lasciv, apoi, cu o îndemânare care îi trăda experienţa în domeniu, îşi 
strecură mâna în corsetul ei şi o strânse de sâni. Femeia nu păru jenată, 
nici măcar când ridică ochii şi mă văzu. 

— Sire! exclamă ea pe un ton de reproş glumeţ şi-i dădu uşurel 
peste mână. Maiestate, sunteţi un om rău! 

Doamna era brunetă şi plinuţă şi avea nişte buze ţuguiate, încon¬ 
jurate de riduri. 

— Aşa e, recunoscu vesel regele. Şi numai sărutul unei bune creş¬ 
tine mă poate mântui. Mărie, scumpa mea, salvează-mă! 

Atentă să nu fie văzută de femeia care urca în şa, Mărie îi dădu 
un sărut grăbit pe buze şi-mi aruncă o privire cu subînţeles. 

— Maiestate, am spus eu tare, făcând o reverenţă. 

Cinci perechi de ochi feminini îmi remarcară instantaneu boneta 
franţuzească. 

— Fiica mea! exclamă regele zâmbind şi luându-mi mâna. Ce ţinută 
la modă ai şi cât de franţuzoaică arăţi! Bine ai venit în trupa noastră! 


165 


Doamnelor, ea este iubita mea fiică, Catherine. Iar ele sunt doamna 
de Massy, ducesa de Montpensier, doamna Chabot şi doamna de 
Canaples. 

Am dat din cap către fiecare. Doamna de Massy, cea mai reţinută 
din grup, în vârstă de vreo optsprezece ani, avea un păr blond-lăptos 
şi sprâncene atât de subţiri şi de decolorate, că erau aproape invizibile. 
Lângă ea, urcată deja pe cal, doamna de Montpensier - o femeie ar㬠
toasă, cu maxilare pătrate, masculine, se înclină politicoasă în şa, dar 
nu-şi putu reţine cu totul un zâmbet superior când văzu cât de stân¬ 
jenită fusesem văzându-1 pe rege cu mâna în corsetul unei femei. 
Doamna Chabot, soţia unui amiral, zâmbi stins, ca pentru a arăta 
că era mai mult decât plictisită şi mai presus de toate fleacurile astea. 
Doamna de Canaples - Mărie, cum îi spusese regele - mă privi de 
sus cu ochii ei acoperiţi de pleoape grele. 

Regele arătă spre femeia care se urca pe iapa cenuşie în clipa când 
ajunsesem eu: 

— Iar ea este iubita mea Anne, cunoscută şi ca ducesa d’Etampes, 
o prezentă el aruncându-i un zâmbet caraghios, dar plin de dragoste. 

Privirile tuturor femeilor o urmară pe a regelui, aşteptând reacţia 
lui Anne. Ducesa stătea pe micul ei tron de călărie, cu picioarele pe 
rezemătoarele înalte, ceea ce îi silea genunchii să se aplece pentru ca 
fustele să se poată revărsa în jos şi să-i acopere picioarele. Din poziţia 
aceea nu putea ajunge la căpăstru, aşa că îşi încrucişă mâinile înmă- 
nuşate, iar un valet călare veni lângă ea şi apucă frâul. 

Era o creatură fragilă, micuţă, cu ochi mari, căprui, cu reflexe aurii, 
şi cu nişte buze pline, rujate şi extraordinar de mobile, care ba se arcu- 
iau într-un zâmbet şiret, ba se strâmbau cu dispreţ, ba se strângeau 
pungă într-o grimasă dispreţuitoare. Părul arămiu i se încreţea la tâm¬ 
ple în norişori pufoşi şi se despărţea neted la mijloc; banda bonetei, 
din aur filigranat, avea formă de tiară. De la bărbie şi până la vârful 
cizmuliţelor de călărie era înghiţită de o mantie cu guler înalt, cu 
aceeaşi croială şi din aceeaşi blană cu a regelui. Ii primi manifestarea 
de dragoste ca pe ceva ce i se cuvenea, cu o privire piezişă, încântată, 
drept singur semn de mulţumire. 

Când m-am apropiat, şi-a întors anume capul şi m-a fixat cum îşi 
fixează o pisică prada, apoi m-a măsurat din cap până-n picioare: înre¬ 
gistra mantia mea banală şi amorfă, boneta franţuzească, caraghioasă, 


166 


aşezată pe părul meu prea italienesc, tenul meu supărător de gălbui 
şi ochii bulbucaţi. 

— Doamnă de Massy, am spus eu politicos, cu o uşoară înclinare 
a capului. Doamnă Chabot. Doamnă de Montpensier. Doamnă de 
Canaples. 

Ducesei i-am spus simplu: 

— înălţimea Voastră. 

Buzele i se strânseră ca un boboc de trandafir, de parcă abia îşi 
stăpânea râsul la auzul accentului meu grosolan. 

— Alteţă, rosti ea cu un glas mai profund decât te-ai fi aşteptat 
să iasă dintr-un gâtlej atât de mic, suntem onorate să vă avem astăzi 
printre noi. 

In clipa aceea îmi fu adus Zeus, calul meu, care scoase un sforăit 
vesel în semn de salut. M-am repezit la el şi i-am mângâiat botul negru, 
şoptindu-i cât de dor mi-a fost de el. 

— Ce-i asta?, făcu ducesa un semn din cap spre şaua mea. 

Regele repetă întrebarea, pe un ton mai politicos. 

— Eu am proiectat-o, Maiestate, i-am răspuns, ca să pot călări 
în mod decent şi fără ajutorul altcuiva. 

I-am arătat cum se face: 

— Pun piciorul stâng în scară, aici, şi mă prind de oblânc... 

Cu un mic salt, m-am căţărat pe Zeus şi m-am aşezat în şa. Mişca¬ 
rea abia dacă lăsă să mi se zărească gambele îmbrăcate în ciorapi albi. 

— Piciorul drept îl pun în jurul oblâncului. Asta-mi fixează ge¬ 
nunchiul drept, aşa că n-am cum să cad. 

Am luat hăţurile şi i-am făcut semn să plece valetului care voia 
să le apuce. 

— Genial! spuse regele. Dar sunt convins că nu poţi călări la fel 
de repede ca un bărbat. 

— Ba pot, Sire. 

— Dar când călăreşti atât de repede, precis ţi se descoperă picioa¬ 
rele, spuse Mărie de Canaples. 

— Ceea ce e păcat, zise ducesa ironic, căci îi distrage regelui atenţia 
de la un chip atât de drăgălaş. 

Mărie zâmbi cu toţi dinţii. Avea canini ascuţiţi, ca ai unei vulpi. 


167 


Insulta m-a făcut să roşesc şi m-am uitat spre rege, dar el nu spuse 
nimic în apărarea mea. Aştepta şi el, ca şi celelalte doamne, să vadă 
cum mă descurc singură. 

— Maiestate, am spus eu pe un ton binedispus, pornim? 

Regele ne conduse spre sud, spre fluviu, îndepărtându-ne de castel 
şi de colinele abrupte. 

Mergeam insuportabil de încet. Iepele doamnelor se mulţumeau 
să fie purtate de căpăstru de către valeţi, dar armăsarul regelui şi calul 
meu îşi rodeau zăbala. Ca să ne mai treacă plictiseala, Mărie începu 
să povestească despre o tânără soţie infidelă, nou-venită la Curte, care 
îşi invitase amantul la un mare banchet. Tânăra şi soţul ei stăteau alături 
la masă, soţul se ospăta liniştit, iar amantul se băgase sub masă şi, la 
adăpostul fustelor ei voluminoase, o satisfăcea chiar în timp ce ea mânca. 

Am trecut lungul pod de lemn de peste fluviu, lucru care ne-a 
luat câteva minute. M-am întors şi m-am uitat peste apa albastră, între¬ 
ruptă ici-colo de bancuri de nisip auriu, la dealurile, casele şi clopot¬ 
niţele din spatele nostru, şi la uriaşul dreptunghi alb al Palatului Regal, 
care domina oraşul. 

Regele începuse să se plictisească. Privirea îi era atrasă de pădurea 
deasă de pe malul celălalt. In clipa când am atins uscatul, o porni în 
trap susţinut. Valeţii întinseră şi ei pasul un pic, ceea ce le făcu pe doamne 
să salte în şeile lor. 

— Maiestate! îl strigă ducesa cu nedisimulată iritare. Doctorul n-a 
fost deloc de acord să călăriţi astăzi... N-aveţi voie să vă suprasolicitaţi! 

Drept răspuns, Maiestatea Sa scoase un hohot de râs încheiat cu 
o tuse uşoară şi mă privi zâmbind peste umăr: 

— Catherine! Hai să vedem dacă poţi intr-adevăr să ţii pasul cu 
un bărbat! 

Am zâmbit şi eu şi i-am dat un călcâi lui Zeus. 

Mă aşteptam ca regele s-o ia pe pajiştea întinsă care tivea malul 
apei, dar el se afundă în galop unde era pădurea mai deasă. Am tras 
adânc aer în piept şi m-am luat după el, neluând nici eu în seamă aver¬ 
tismentele doamnelor. Am intrat valvârtej în pădure printre fagii şi 
stejarii golaşi şi printre pinii înmiresmaţi. Din fericire, copacii erau 
bătrâni de sute de ani şi aveau crengile îndeajuns de sus încât să nu 


168 


fiu imediat răsturnată de pe cal. Chiar şi aşa, a trebuit să mă aplec de 
câteva ori ca să le evit - lucru nu tocmai simplu când călăreşti în galop. 

Când văzu că sunt pe urmele lui, regele scoase un răcnet şi-şi îm¬ 
boldi armăsarul. îmbătată de aerul rece care-mi pişcă obrajii, l-am 
urmat printre copacii deşi - stârnind în trecere iepurii şi păsările de 
prin ascunzişuri - până când el coti brusc şi ieşi la lumină, luând-o 
pe lângă o vie frumos săpată. M-am ţinut aproape, dar, până la urmă, 
nu l-am putut ajunge; pasul lui Zeus era mai scurt decât al uriaşu¬ 
lui armăsar al lui Francisc. Dar chiar şi aşa, n-am vrut să rămân prea 
în urmă. 

Când făcu un ocol ca să intre iar în pădure, m-am luat şi eu după 
el, încurajându-1 pe Zeus să meargă cât de repede putea. M-am ghe¬ 
muit ca să trec pe sub o creangă de pin care atârna în jos, iar când 
am ridicat ochii l-am văzut pe rege cotind brusc: ducesa şi celelalte 
doamne intraseră şi ele în pădure şi veneau direct spre noi. 

Imediat după ce schimbă direcţia, regele se ghemui şi el, căci arm㬠
sarul cel negru făcu un salt înalt peste un obstacol. 

Drumul era blocat de un stejar bătrân, care se despicase şi se pr㬠
buşise; rămurelele golaşe ale crengilor din partea de sus a coroanei 
rămăseseră agăţate printre cele ale unui copac din apropiere, aşa că 
trunchiul atârna oarecum deasupra solului. 

Am văzut obstacolul cu o secundă prea târziu, aşa că n-am mai 
reuşit să-mi ţin calul departe de trunchiul căzut şi de grupul de călăreţi, 
îi cunoşteam limitele lui Zeus, iar situaţia asta i le punea la grea încer¬ 
care, dar nu mai aveam timp să iau o hotărâre: n-aveam de ales. 

Am simţind muşchii calului crispându-se sub mine; celor de faţă 
li se tăie răsuflarea. Căderea, ca orice cădere, se produse atât de repede, 
că n-am avut timp să mă sperii. Lumea se răsturnă cu susul în jos 
când trupul mi se izbi de coastele pline de spumă ale lui Zeus, apoi 
de crengile ascuţite şi de pământul rece şi jilav. 

O clipă n-am putut să respir, apoi am început brusc să trag cu 
lăcomie aer în piept. 

Regele Francisc era aplecat deasupra mea, cu faţa lui lungă alungită 
şi mai mult de gura căscată. 

— Doamne sfinte! Catherine, ce-ai păţit? 

Ducesa stătea şi ea lângă rege, cu gura deschisă intr-un cerc mititel. 
Celelalte doamne erau încă pe cai. 


169 


Fustele mi se adunaseră în jurul şoldurilor, lăsându-mi la vedere 
juponul, pulpele îmbrăcate în ciorapi albi şi pantalonaşii lungi până 
la genunchi, din dantelă fină, italiană, care făceau parte din rafinatul 
trusou ales de Isabella d’Este. M-am ridicat repede în capul oaselor, 
pufnind dezgustată, şi mi-am aranjat fustele. 

In clipa în care şi-a dat seama că nu sunt rănită, ducesa spuse încet: 

— Aşa deci. Până la urmă chiar i-ai distras Maiestăţii Sale atenţia 
de la chipul tău cel drăgălaş. Ce picioare frumoase. 

Printre doamnele din spatele ei trecu o undă de chicote discrete; 
şi în ochii regelui licăriră scântei de râs, dar le stinse cât se poate de 
politicos. 

M-am ridicat în picioare respingând braţele întinse ale valeţilor. 
Zeus era lângă mine, gâfâind, dar jubilând după minunata alergare, 
ţinut de căpăstru de cel mai tânăr dintre valeţi. 

— N-am nimic, Maiestate, am spus eu în cele din urmă. 

Mi-am scuturat aşchiile şi frunzele moarte de pe mantie. Intrasem 
cu umărul drept în creanga cea frântă, care era mai groasă decât coapsa 
mea şi care sfâşiase ţesătura groasă de lână a mantiei; dacă n-ar fi fost 
aceasta, creanga mi-ar fi rupt rochia şi m-ar fi rănit serios. Chiar şi 
aşa, umărul mi se învineţise şi mă durea rău. Boneta îmi sărise cu totul 
din cap; vălul plin de găuri atârna în copac ca un steag alb de capitulare. 
Unul dintre valeţi mi-1 aduse ca pe un trofeu. Era rupt, aşa că i-am 
spus să-l ţină el. 

Maiestatea Sa îmi luă mâna. 

— Nu pot să cred că ai încercat să sari peste copacul acela. Trebuie 
să fii mai prudentă! 

— Calul meu e un bun săritor, Sire, i-am răspuns. In împrejurări 
mai favorabile ar fi reuşit. 

Regele făcu o figură ciudată; ridică bărbia şi în colţul gurii i se 
zări un început de zâmbet. 

— Tu faci sărituri cu calul? 

— Da. Sau cel puţin făceam înainte să vin în Franţa. N-aţi mai 
văzut o femeie călare sărind peste garduri? 

— N-am ştiut că e posibil aşa ceva, râse el încetişor. E drept că 
sora mea mereu spune că, dacă li s-ar da ocazia, femeile ar fi mai bune 
la vânătoare decât bărbaţii. Poate că o să te iau cândva cu mine la 
vânătoare, adăugă el după o pauză. 


170 


— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, Sire. 

La întoarcere, regele călărea lângă mine. Mergeam prin pădure în 
buiestru, la fel de încet ca la venire. Ducesa era tăcută şi posomorâtă, 
ignorând încercările lui Mărie de a face conversaţie. Am ieşit din 
pădure şi am luat-o prin iarba de pe mal. Regele se îndreptă spre pod, 
dar ducesa se împotrivi. 

— Să galopăm de-a lungul malului, Sire, spuse ea cu o veselie 
forţată, şi să ne luăm la întrecere, să vedem cine se poate măsura cu 
Maiestatea Voastră. 

Regele se răsuci în şa şi se uită la ea: 

— Anne, nu te prosti! 

Ducesa se întoarse spre valetul care ducea calul ei de căpăstru, şi-i 
făcu un semn: 

— Mergi mai repede. Pe-acolo, de-a lungul malului. 

Valetul se uită întrebător spre rege, care nu avu nici o reacţie, apoi 
din nou spre ducesă şi în sfârşit se depărtă de grup în trap mărunt. 

— Haideţi, Maiestate, strigă ea, urmaţi-ne! 

— Anne , repetă regele, deşi ea nu-1 mai putea auzi deja, aşa că 
dădu pinteni armăsarului şi se luă după ea cu o expresie uşor mâhnită. 

N-aveam de gând să mă întrec în mod direct cu Anne; mi-am 
continuat drumul la pas, iar regele începu să galopeze şi întrecu imediat 
iapa ducesei. Şi dacă tot intrase în joc, se abandonă lui cu un entuziasm 
copilăresc. 

— Mai repede, îl grăbi ducesa pe valet. Mai repede! 

Strigătul le stimulă pe celelalte doamne. începu cea mai ridicolă 
cursă cu putinţă: ducesa era mult în spatele regelui, iar celelalte femei 
veneau în urmă, săltând nebuneşte în micuţele lor tronuri. Ducesa 
nu se mulţumea cu trapul acela vioi şi insista să meargă mai repede, 
până când valetul, nervos, începu să galopeze. 

Urmarea fu cât se poate de previzibilă. L-am îmboldit pe Zeus 
cu pintenii şi am ajuns exact când valetul observase că duce de căpăs¬ 
tru un cal fără călăreţ; regele, prins în iureşul goanei, alerga în con¬ 
tinuare vesel. 

Am scos un ţipăt, am descălecat şi am fugit la ducesă. Rămăsese 
întinsă pe spate, iar fustele şi juponul purpuriu i se ridicaseră, lăsându-i 
la vedere picioarele albe şi fine... şi mult mai multe. Când doamna 
Gondi devenise doamna mea de onoare, remarcase în legătură cu 


171 


pantalonaşii mei nu numai fineţea dantelei şi broderiei, ci şi faptul 
că doamnele din Franţa nu purtau deloc aşa ceva. Acum vedeam lucrul 
ăsta cu ochii mei, în timp ce ducesa începea să se ridice şi, observând 
că e complet dezgolită, îşi trăgea de zor fustele în jos. Mi-am reţinut 
cu greu un zâmbet; părul ei nu era arămiu de la natură, ci avea aceeaşi 
banală culoare castanie ca al meu. 

Nu păţise nimic, nici măcar boneta nu i se clintise, dar nu se ridică 
până ce nu fu sigură că regele îi remarcase căderea. I-am întins mâna, 
în timp ce restul lumii se apropia de locul accidentului. 

— Aşa deci, am spus eu cu voce tare, observ că şi dumneavoastră 
v-aţi hotărât să-i distrageţi regelui atenţia de la drăgălaşul dumnea¬ 
voastră chip. 

Francisc şi celelalte doamne începură să chicotească. Anne îmi apucă 
mâna şi se ridică cu o privire furioasă, pe care o îmblânzi un pic recu¬ 
noscând că săgeata mea îşi atinsese perfect ţinta. Ca să-mi îndulcesc 
şi eu ironia, i-am şoptit că fusese foarte curajoasă şi am avut grijă, pe 
tot drumul spre castel, să rămân mult în urma regelui, pentru ca ducesa 
să-şi poată relua locul alături de el. 

Pentru că bănuiam deja că, dacă aş fi căzut în dizgraţia ei, aş fi 
căzut şi în dizgraţia regelui şi aş fi pierdut totul. 


Optsprezece 

In seara aceea am fost invitaţi în apartamentele regelui, la o cină 
intimă, de familie; se aflau acolo copiii săi, sora sa, Margareta, şi fetiţa 
ei, Jeanne, şi Marele Maestru, Anne de Montmorency, care era omni¬ 
prezent, căci deţinea cheile de la locuinţa regelui. Regina Eleonora 
veni împreună cu cea mai apropiată dintre doamnele ei de onoare - 
profesoara lui Ffenric, doamna de Poitiers. Soţul meu ajunse târziu 
şi schimbă o privire ostilă cu tatăl său înainte să-şi ia în primire locul, 
între mine şi mătuşa sa. L-am salutat grăbită pe Henric; drept răspuns, 
el îmi evită privirea. 

Regele începu să vorbească: fusese foarte impresionat de curajul 
meu de a încerca o săritură foarte dificilă şi de graţia cu care căzusem. 
Povesti întâmplarea ceva mai înfrumuseţată şi cu mult umor, des¬ 
criind cu amănunte comice cum sălta ducesa în şa şi cum, pe urmă, 


172 


căzuse şi ea - numind-o, simplu, „una dintre doamne" ca s-o mena¬ 
jeze pe regină. 

Henric înţelese foarte bine despre ce doamnă era vorba şi, în timp 
ce ceilalţi râdeau, el stătea încruntat. 

Apoi regele descrise şaua mea şi spuse că, la rugămintea „uneia 
dintre doamne", îi poruncise şefului grajdurilor să mai facă vreo câteva, 
„pentru ca doamnele regatului să poată ţine pasul cu regele lor". 

Regina Eleonora, doamna de Poitiers şi Marele Maestru Montmo- 
rency zâmbiră uşor dezaprobator, dar nu îndrăzniră să-şi manifeste 
lipsa de entuziasm. Henric însă se încruntă şi mai tare; ceva anume 
îl supăra foarte tare. Am încercat să-i schimb starea de spirit vorbind 
despre lucruri amuzante, dar cu cât vorbeam mai mult, cu atât devenea 
mai mohorât. 

După cină l-am găsit în curtea din faţă, la piciorul scărilor care 
duceau spre apartamentul meu şi spre al lui; speram că mă aşteaptă 
pe mine, ca să-mi spună ceva între patru ochi. După ce regina Eleo¬ 
nora şi copiii trecură pe lângă noi şi urcară pe diferite scări, am deschis 
eu discuţia: 

— Alteţă, am spus încet, păreţi supărat pe mine. V-am jignit cu 
ceva? 

Creştea atât de repede, că fiecare zi aducea noi schimbări în înfăţi¬ 
şarea lui. Deja era mai înalt decât în ziua în care ne cunoscusem, iar 
falca de jos îi era mai lungă şi mai pătrată, ceea ce făcea ca nasul să 
îi iasă mai puţin în evidenţă, iar chipul să-i fie aproape frumos. Avusese 
părul destul de scurt, dar de la nuntă îi crescuse, aşa că acum îi ajungea 
până la guler. Deşi barba nu-i creştea încă uniform, reuşise să-şi lase 
o mustaţă respectabilă. 

Mă aşteptasem să roşească, să mormăie ceva şi s-o şteargă. In loc 
de asta însă, mă luă furios în primire: 

— Zdreanţă aia, curva aia... Cum poţi să fii prietenă cu ea? E o 
viperă, o creatură desfrânată! 

Am rămas trăsnită. Nu-1 mai văzusem niciodată furios sau folosind 
un limbaj grosolan. 

— Doamna d’Etampes? am întrebat. Crezi că m-am împrietenit 
cu ea? 

— Ai călărit împreună cu ea, îmi spuse pe un ton rece, acuzator. 


173 


— Regele m-a invitat la partida de călărie. N-am căutat eu com¬ 
pania ducesei. 

— Ai ajutat-o când a căzut. 

— Ce era să fac, Alteţă? am protestat eu. Să scuip peste un om 
căzut la pământ? 

— Tata e un prost, continuă Henric tremurând. O lasă să-l joace 
cum vrea ea. Nu poţi să-ţi închipui... La încoronarea reginei Eleonora, 
tata a urmărit procesiunea de pe străzi de la o fereastră mare, în văzul 
lumii. Iar ea - nu reuşea să-şi impună să pronunţe numele ducesei -, ea 
l-a convins s-o lase să stea lângă el şi a început să-l seducă, să-l determine 
să facă lucruri oribile, destrăbălate, în timp ce toată lumea - inclusiv 
regina, care tocmai trecea prin dreptul ferestrei - putea să-l vadă. 

Se opri, aruncându-mi o privire duşmănoasă. 

— mi cereţi să nu mai ies la plimbare cu Maiestatea Sa când mă 
invită? îmi porunciţi? 

Henric se întoarse brusc şi se îndreptă spre scară. 

— Nu, sigur că nu! am strigat după el. O poruncă ar însemna 
că eşti soţul meu, ar însemna că-ţi pasă de mine! 

Mi-am băgat pumnul în gură ca să înăbuş restul vorbelor furioase 
care stăteau să iasă şi am urcat în fugă scara care ducea la apartamentul 
meu. Fără să le spun un cuvânt doamnelor de onoare, am intrat ime¬ 
diat în dormitor trântind uşa şi m-am aruncat pe pat. 

După câteva clipe se auzi un ciocănit în uşă. Crezând că e doamna 
Gondi, am strigat supărată că nu vreau să fiu deranjată. 

Dar vocea de la uşa mea era surorii regelui. 

— Catherine, sunt Margareta. Pot să intru? 

Văzând că nu răspund, adăugă în şoaptă: 

— Te-am văzut adineauri cu Henric. S-ar putea să-ţi fiu de ajutor. 

Am crăpat uşa ca să nu fiu nevoită să vorbesc tare: 

— N-ai cum să mă ajuţi. Mă urăşte şi cu asta, basta. 

— O, Catherine, nici vorbă de-aşa ceva! 

In glasul ei se simţea atâta înţelegere şi compasiune, că i-am dat 
drumul în cameră. Margareta mă luă de umeri şi mă duse până la 
pat, unde ne aşezarăm amândouă. 

— N-am dorit căsătoria asta mai mult decât Henric, am spus eu 
înfierbântată. Dar nu urăsc pe nimeni din cauza asta. E adevărat că 
el e frumos, iar eu urâtă. La capitolul ăsta nu pot să fac nimic. 


174 


— Să nu te mai aud niciodată spunând asemenea grozăvii, mă 
certă ea. Arăţi foarte bine. N-are nimic de-a face cu tine - nu personal. 

— Atunci de ce fuge mereu de mine? 

Margareta trase adânc aer în piept, pregătindu-se pentru o poveste 
lungă: 

— Ştii că ducesa de Milano a fost străbunica noastră. De aceea 
regele Carol, şi pe urmă regele Ludovic, a invadat Italia, pentru a cere 
proprietăţile ereditare care aparţineau de drept Franţei. 

Am aprobat în tăcere. Ca majoritatea italienilor, fusesem învăţată 
de mică să-i urăsc pe regii francezi pentru incursiunile lor; acum eram 
obligată să-mi schimb sentimentele. 

— Din aceeaşi cauză a invadat şi fratele meu Italia acum nouă 
ani. Era o chestiune de onoare. Francisc e foarte viteaz, adăugă Mar¬ 
gareta după o pauză, dar câteodată nesăbuit. în bătălia de la Pavia, 
cu armata împăratului Carol, a condus personal o şarjă în câmp des¬ 
chis. Crezuse că inamicul se retrage, dar se înşelase. Oamenii lui au 
fost ucişi toţi, iar el a fost luat prizonier. A trebuit să lâncezească în 
Spania timp de un an, până s-a perfectat un acord pentru eliberarea 
lui. Fratele meu a fost nevoit să cedeze o mulţime de lucruri. Unul 
a fost Burgundia. Altul au fost fiii lui, Delfinul şi Henric. 

— Au fost făcuţi prizonieri? am făcut eu ochii mari. 

Pe chipul Margaretei să ivi o expresie tristă şi rece: 

— Franţa a suferit mult în lipsa regelui. Şi pe urmă a trebuit să 
facă multe concesii neplăcute: să se căsătorească cu sora lui Carol, 
Eleonora, să cedeze Burgundia... Şi să-şi cedeze fiii. 

Tăcu. Eu mă gândeam la trupele rebelilor călare, aliniate pe pajiştea 
din faţa vilei, în dimineaţa aceea, la Poggio a Caiano. Mă gândeam 
la noaptea în care călărisem alături de Ser Silvestro pe străzile Florenţei, 
batjocorită de mulţimile pline de ură. 

Margareta îşi reluă povestirea: 

— Henric abia împlinise şapte anişori, când, împreună cu fratele 
lui, au devenit prizonieri în locul tatălui lor. Au fost reţinuţi în Spania 
timp de patru ani şi jumătate. Când a plecat din Franţa, Henric era 
un băieţel deschis - un pic cam timid, tânjind uneori după mama lui 
moartă, dar în general vesel. Prizonieratul l-a schimbat. Regele spunea 
de multe ori că spaniolii i-au trimis alt băiat în loc. 


175 


— Deci dorinţa tatălui de a deţine posesiuni în Italia, am spus 
eu tărăgănat, a dus la reţinerea lui Henric şi a fratelui său ca ostatici. 
Iar căsătoria noastră s-a făcut pentru că papa i-a garantat regelui acele 
posesiuni. 

Margareta mă aprobă tristă. 

— Poate că acum înţelegi de ce regele îl iubeşte mai mult pe băiatul 
cel mai mic, Carol. Delfinul şi-a iertat tatăl, totuşi n-a uitat, dar Henric 
nici n-a uitat, nici n-a iertat. Ura lui faţă de rege n-a slăbit cu trecerea 
timpului, cel mult s-a întărit, mai ales acum, după ce v-aţi căsătorit. 
Ştiu că asta nu-ţi îmbunătăţeşte cu nimic situaţia, încheie ea oftând, 
dar poate că o să-ţi fie mai uşor s-o suporţi dacă-1 înţelegi pe Henric. 

Am dus mâna mare şi fină a Margaretei la buze. 

— Iţi mulţumesc. îmi e deja mai uşor. Şi poate că m-ai ajutat să-mi 
îmbunătăţesc situaţia. 

A doua zi mi-am lăsat la o parte demnitatea rănită. Dis-de-dimi- 
neaţă am rugat-o pe doamna Gondi să localizeze o efemeridă în raport 
cu Franţa. Cunoşteam data naşterii lui Henric - 13 martie 1519, în 
acelaşi an cu mine - şi m-am hotărât să-i alcătuiesc eu însămi horos¬ 
copul nativ, ca să-i pot înţelege mai bine caracterul. 

Apoi m-am ţinut tot timpul după rege, mergând cu el la liturghia 
de la ora zece, asistând la prânzul lui de la unsprezece şi ascultându-1 
pe episcop citind din Toma de Aquino. N-am făcut asta din dorinţa 
de a mă apropia de tată în speranţa de a-1 reconcilia cu fiul său, deşi 
nu renunţasem la planul meu. Voiam să înţeleg mai bine cum se guver¬ 
nează, să măsor forţele care modelau naţiunile şi-i despărţeau pe copii 
de părinţii lor. 

în timpul prânzului, regele mă observă şi mă invită din nou să 
călărim împreună în după-amiaza aceea. La ora trei mă aflam la graj¬ 
duri şi m-am amuzat grozav văzând-o pe ducesă urcată deja pe iapa 
ei şi aşezată pe o şa construită în grabă după modelul şeii mele. Celelalte 
doamne fură nevoite să meargă încet, purtate de valeţi, dar Anne şi 
cu mine călăream alături de rege, punând la cale o partidă de vânătoare. 
Deşi n-aş putea spune că avea o atitudine chiar prietenoasă, ducesa 
mă accepta suficient încât să putem purta o conversaţie lejeră, plină 
de înţepături lipsite de venin. Făceam parte acum din cercul intim 
al regelui. 


176 


în seara aceea, familia se adună din nou la cină. Când se aşeză 
lângă mine, mătuşa Margareta îmi aruncă o privire plină de înţelegere. 

Henric întârzie din nou vreo cinci minute. De data aceasta se purtă 
mai frumos, se scuză faţă de tatăl său şi se aşeză repede. M-am simţit 
foarte uşurată când mi-a întors, amabil, salutul. 

După cină am ieşit în curtea luminată de torţe puternice şi am 
urcat pe scările în spirală care duceau la apartamentele noastre. Era 
o noapte rece, foarte senină; liniştea nu era tulburată decât de şoaptele 
celorlalţi meseni, care-şi spuneau noapte bună. Henric m-a strigat încet 
pe nume şi, când m-am întors spre el, l-am văzut adunându-şi curajul, 
cu privirea ridicată spre cerul plin de stele. 

— Iertaţi-mă, Alteţă, pentru vorbele mele nepotrivite de aseară, 
i-am spus eu. 

— N-ai nici un motiv să-ţi ceri iertare, Catherine, îmi răspunse el. 

Avea ochi foarte, foarte negri; până în clipa aceea mi se păruse că 
sunt căprui-închis. 

— Tu trebuie să mă ierţi pe mine pentru că m-am purtat atât de 
urât şi de egoist cu tine încă de când ai venit. 

Sinceritatea lui m-a înmuiat; am încercat să găsesc un răspuns 
potrivit. Peste noi se revărsă râsul lui Madeleine, care se afla pe scară 
deasupra noastră, urcând spre apartamentul ei, însoţită de sora ei şi 
de micuţa lor verişoară, Jeanne. în spatele nostru se auzea vocea lui 
Montmorency care vorbea cu regele în timp ce ieşeau din sufragerie. 

Henric se uită repede în ambele părţi, apoi din nou la mine: 

— Pot să te însoţesc în apartamentul tău? Aş vrea să-ţi vorbesc 
între patru ochi. 

Am urcat scara într-o tăcere stânjenitoare. Henric se opri în anti¬ 
cameră şi se aşeză lângă cămin. Le-am făcut doamnelor de onoare 
semn să iasă. 

Când am rămas singuri, Henric îşi drese glasul şi-şi aţinti privirea 
în foc. 

— îmi pare rău că m-am pierdut cu firea. Doamna d’Etampes îl 
manipulează cu neruşinare pe tatăl meu şi le-a făcut rău multor curteni. 
Aseară mă gândeam numai la ce simt eu şi n-am luat în considerare 
ceea ce-ai putea simţi tu. 

— Eu sunt Catherine, i-am replicat eu. Eu nu sunt Italia. 

Se trase înapoi surprins; obrajii i se împurpurară. 


177 



— .mi dau seama de asta acum. Am văzut şi cât de urât se poartă 
tatăl meu cu regina Eleonora, cum o ignoră, deşi ea îşi doreşte cu 
disperare atenţia lui. Când intră ea într-o încăpere, tata se poartă de 
parcă nici n-ar vedea-o. Nu vreau să fiu crud ca el, încheie scuturând 
din cap. 

— E străină şi neatrăgătoare, i-am replicat eu, iar tatăl tău e o 
victimă a circumstanţelor politice. N-a vrut el s-o ia de soţie. 

— Propria lui lăcomie l-a obligat, m-a contrazis Henric, aprin- 
zându-se brusc. Dorinţa nemăsurată de a avea posesiuni în Italia... 
Asta-i o boală la el. A falimentat tezaurul regal pentru ea; la Pavia 
era cât pe ce să moară pentru ea. S-a băgat ca nebunul unde era lupta 
mai aprinsă. 

îşi întoarse ochii, încercând să-şi ascundă supărarea. 

— Henric, furia asta o să te distrugă până la urmă dacă nu faci 
ceva împotriva ei. Abia ieri am aflat despre prizonieratul tău în Spania, 
am adăugat după o clipă de tăcere. 

îşi întoarse brusc privirea din nou spre mine: 

— Şi ai aflat cum ne-a trădat părintele nostru dându-ne pe mâna 
împăratului? Cum şi-a lăsat propriii copii să putrezească, să moară, să... 

Se întrerupse, oftând furios. 

— Nu, am şoptit eu. Nu. N-am aflat. 

Henric îşi privi mâinile, strânse pumnii, apoi îşi pironi iarăşi ochii 
în focul căminului. 

— Au făcut schimbul pe malul unui râu, îşi continuă el vorba. 
Mama era deja moartă pe-atunci; n-a venit să-şi ia rămas-bun decât 
doamna de Poitiers. M-a sărutat pe creştet şi mi-a spus c-o să mă întorc 
repede, că ea o să numere fiecare zi. Fratele meu şi cu mine am fost 
aşezaţi într-o barcă. Spaniolii ne aşteptau pe celălalt mal, dar noi nu-i 
vedeam. Era dimineaţă devreme, ceaţa era groasă, dar auzeam clipocitul 
apei. în timp ce înaintam l-am zărit pe tata, care parcă era o stafie; 
ne făcea cu mâna de pe puntea unei corăbii care trecea pe lângă noi. 
Traversa în acelaşi timp cu noi. 

Scoase un oftat lung, tremurat şi îşi reluă povestea: 

— La început, spaniolii s-au purtat frumos cu noi. Stăteam intr-un 
palat, împreună cu sora împăratului, regina Eleonora. Apoi, deodată, 
ne-au trimis la o fortăreaţă, unde am fost închişi într-o cămăruţă mur¬ 
dară, fără ferestre. Dacă scoteam un singur cuvânt franţuzesc, eram 


178 


bătuţi; n-aveam voie să vorbim decât în spaniolă. Când am învăţat 
în sfârşit destulă spaniolă încât să-l întreb pe paznicul nostru de ce 
suntem trataţi atât de rău, mi-a răspuns că tata încălcase condiţiile 
acordului de eliberare. Promisese că, imediat ce va fi eliberat, va merge 
în Burgundia, să facă pregătiri pentru ca trupele imperiale s-o preia 
în mod paşnic. 

In loc de asta, tata s-a dus în Burgundia ca s-o pregătească pentru 
război. Nu avusese nici o clipă intenţia să i-o cedeze împăratului. Luase 
hotărârea asta şi totuşi ne lăsase pe mine şi pe fratele meu pe mâna 
spaniolilor. 

Mi se puse un nod în gât. întrezăream clar de motivele politice ale 
acestui act: cum regele Francisc mizase pe faptul că împăratul n-o 
să-i ucidă fiii şi cum îşi dăduse seama că o posesiune vastă şi fortificată 
a imperiului în Burgundia - inima naţiunii - ar ameninţa întreaga 
Franţă. Dar toate astea nu făceau ca acţiunea lui să fie mai puţin 
groaznică, mai puţin crudă. M-am ridicat de pe scaun şi m-am lăsat 
în genunchi în faţa lui Henric. I-am mângâiat uşor pumnul. Tresări 
violent, surprins de atingerea mea, intr-atât era de cufundat în amintiri, 
dar mă lăsă să-i iau mâna, să i-o desfac cu blândeţe şi să-i sărut palma. 

— Henric, i-am spus eu încet, noi doi avem multe în comun. 

în ochi i se aprinse o scânteie de curiozitate, aşa că i-am explicat: 

— Am fost trei ani prizoniera rebelilor din Florenţa. 

Surpriza îl lăsă cu gura căscată: 

— Nu mi-a spus nimeni. Nimeni nu îndrăzneşte să-mi vorbească 
de prizonieratul meu, aşa că probabil s-au temut să-mi pomenească 
de-al tău. 

îmi prinse mâna şi mi-o strânse cu putere. Mă privi şi pentru prima 
dată mă văzu pe mine, Catherine, nu pe nepoata papei, străina, nevasta 
pe care i-o băgaseră cu de-a sila pe gât. 

— Catherine, îmi pare tare rău. N-aş dori nimănui... A fost greu? 
adăugă el abia auzit. 

— Mi-a fost de câteva ori frică pentru viaţa mea. Şi eu am fost 
trădată - de către propriii mei veri, care au fugit şi m-au părăsit, deşi 
ştiau c-o să fiu făcută prizonieră. Unul dintre ei conduce acum Flo¬ 
renţa. Dar nu pot să-mi pierd timpul urându-i. 

— Şi eu am încercat să nu-1 urăsc pe tata, spuse el, dar simpla 
lui apariţie mă umple de furie... 


179 


— Ai nevoie de el, i-am spus eu blând. E tatăl tău, şi e regele. 

— Ştiu, zise el lăsând ochii în jos. II urăsc numai pentru că-mi 
iubesc fratele foarte mult. Pentru spanioli, a-1 chinui pe Delfin era 
ca şi cum l-ar fi chinuit pe rege, căci ştiau că el o să conducă Franţa 
într-o bună zi. Aşa că l-au despărţit de mine. L-au pângărit. 

Glasul i se frânse la rostirea ultimelor cuvinte. 

— Uneori erau câte cinci deodată... întotdeauna noaptea, când 
erau beţi criţă. Eram izolaţi undeva în munţi şi n-avea cine să-l audă 
ţipând în afară de mine. 

Se uită la mine cu obrazul schimonosit, cu ochii plini de lacrimi. 

— Am încercat să-i opresc. Am încercat să mă lupt cu ei. Dar 
eram prea mic. Râdeau de mine şi mă îmbrânceau cât-colo. 

Scoase un oftat răguşit. M-am ridicat, i-am cuprins umerii cu bra¬ 
ţele iar el îşi lipi faţa de pieptul meu. L-am sărutat pe creştet. 

— Cum pot fi oamenii aşa de răi? vorbi el înăbuşit. Cum pot să 
facă atâta rău semenilor lor? Fratele meu e blând, are inimă bună şi 
poate să-i ierte pe toţi. Dar eu unul nu pot... Şi tata ne urăşte, pentru 
că de fiecare dată când se uită la noi e nevoit să-şi amintească ce-a 
făcut. 

— Nu vorbi aşa, i-am răspuns eu. Fratele tău se trezeşte în fiecare 
dimineaţă fericit. A lăsat de mult suferinţa în urmă. De dragul lui 
trebuie şi tu să încetezi să te agăţi de suferinţa ta. 

Ii ţineam obrajii fierbinţi şi uzi în palme. Ridică ochii spre mine. 

— Tu eşti ca el, bună şi înţeleaptă, îmi spuse mângâindu-mi obra¬ 
zul cu vârful degetelor. Ai un spirit atât de frumos, că în comparaţie 
cu tine toate celelalte femei de la Curte sunt hidoase. 

Am tras adânc aer în piept, lăsându-mă în voia clipei. Nu ştiu 
cine a făcut prima mişcare, dar ne-am sărutat cu atâta patimă, că am 
căzut amândoi pe covorul din faţa căminului. Mi-am ridicat fustele 
şi juponul; când mi-am dat jos pantalonaşii, i-am aruncat atât de 
neatent, că aterizară în capul lui Henric, ceea ce-1 făcu să izbucnească 
în chicoteli. 

De data asta eram pregătită. L-am încălecat cu sălbăticie, aban- 
donându-mă cu rezultate spectaculoase. Nu-mi spusese nimeni că fe¬ 
meile pot să simtă la fel de multă plăcere ca bărbaţii de pe urma actului 
sexual, dar am descoperit lucrul ăsta atunci, cu uimire şi încântare. 


180 


Cred că ţipam destul de tare, căci mi-1 amintesc pe Henric râzând 
aţâţat chiar când eu eram pradă unei plăceri insuportabile. 

Când ne-am venit în fire, am chemat doamnele de onoare să mă 
dezbrace, iar doamna Gondi a chemat un valet să-l dezbrace pe Henric. 
După ce servitorii plecară, ne-am întins, goi, în pat. Mi-am îngăduit 
atunci să fac ceea ce tânjeam de când venisem în Franţa: mi-am 
plimbat palmele de-a lungul trupului soţului meu. Era înalt, ca tatăl 
lui, cu braţe şi picioare lungi şi frumos conturate. Mă mângâie şi el - 
pe sâni, pe picioarele musculoase şi frumoase - şi le declară perfecte. 

— Eşti aşa de bună şi vitează, îmi spuse el. Ai îndurat închisoarea 
şi-ai venit în Franţa cea străină şi-ai avut atâta răbdare cu mine... 
Vreau şi eu să fiu ca tine, adăugă întorcându-se cu faţa spre mine. 
Numai că uneori simt că înnebunesc. 

— Eşti nefericit, l-am contrazis eu. Nu-i acelaşi lucru. 

— Dar îmi aduc aminte de toate ororile prin care-a trecut fratele 
meu - şi mă cuprinde groaza că se vor întâmpla din nou. Sunt atât 
de îngrozit, că nu pot să am încredere în nimeni, că nu pot nici măcar 
să-ţi vorbesc frumos când vreau... 

îşi întoarse privirea, bântuit de vechile spaime. 

— N-are ce să se mai întâmple, i-am spus eu. Toate astea aparţin 
trecutului. 

— De unde ştii? îmi ceru el socoteală. Dacă tata ar ajunge iarăşi 
prizonier... Dacă Francisc ar păţi ceva... Ar putea să nu fie la fel, dar 
ar putea fi chiar mai rău. 

Lăsă capul pe pernă, cu ochii măriţi de spaimă. L-am luat în braţe. 

— N-o să ţi se întâmple nimic rău, am şoptit sărutându-1 pe obraz, 
n-am să permit eu. îngăduie-mi să-ţi dăruiesc copii, Henric. îngădu- 
ie-mi să te fac fericit. 

încordarea de pe chip i s-a topit, lăsând loc încrederii, iar eu m-am 
topit odată cu încordarea lui. Când mi-am pus capul pe umărul lui, 
mi-a şoptit: 

— Ah, Catherine... Aş putea să te iubesc. Tare uşor mi-ar fi să 
te iubesc... 

Apoi adormi. Iar eu, copleşită de dragoste, m-am desfătat cu sen¬ 
zaţia pe care mi-o dădea trupul lui cald lipit de mine. Am aţipit cu 
capul plin de gânduri minunate. 


181 


M-am trezit în toiul nopţii cuprinsă de o panică nebună, mi-am 
ridicat capul de pe umărul lui Henric şi l-am privit ţintă. In întunericul 
din cameră, sângele ţâşnea gâlgâind pe faţa lui - faţa străinului din 
visul meu. 

Catberine. Venez a moi. Aidez-moi. 

In clipa aceea ţelul vieţii mele mi s-a arătat cu o limpezime de 
cristal. 

— Te-am auzit de departe, din Italia, iubirea mea, am şoptit eu 
cu înverşunare. M-ai chemat şi am venit. 

La auzul glasului meu, Henric se foi şi se uită la mine cu nişte 
ochi negri şi tulburi ca Aripa Corbului. 

A dormit lângă mine tot restul nopţii, dar când m-am trezit la 
ivirea zorilor, plecase. 


Nouăsprezece 

Când am văzut că Henric plecase, m-am sculat încetişor, ca să 
n-o trezesc pe doamna Gondi, care dormea în cămăruţa de alături. 

Găsisem în biblioteca regelui trei volume de Cornelius Agrippa 
despre astrologie şi le adusesem pe toate în cabinetul meu. Am intrat 
acolo, am luat primul volum şi am început să-l răsfoiesc. Nu mai 
credeam în coincidenţe. Nu era o întâmplare că-1 cunoscusem pe 
magician, nici că îl aveam pe Henric, nici că găsisem capodopera lui 
Agrippa în biblioteca Maiestăţii Sale. 

Până în dimineaţa aceea nu mă atrăsese deloc ideea de a crea eu 
însămi un talisman. Mă îndoiam că aş putea găsi în cărţi toate infor¬ 
maţiile necesare pentru a stabili legături cu lumea intangibilă. Dar 
nevoia de a-1 proteja pe Henric, combinată cu apariţia tomurilor lui 
Agrippa, m-au convins că sunt destinată să fac asta. 

Am găsit ce aveam nevoie în volumul doi: Corbul este o constelaţie 
lângă constelaţia Lebedei. Stelele Corbului sunt guvernate de nefastul 
Saturn şi de Marte cel setos de sânge; totuşi, fiind conjugaţi într-o 
stea numită Gienah, spune Agrippa, ei „conferă puterea de a ţine la 
distanţă spiritele rele“ şi de a proteja împotriva „răutăţii oamenilor, 
demonilor şi vânturilor". Când închidem constelaţia în conturul unui 
corb, Gienah străluceşte în aripă. 


182 


Forma necesară era aceea de corb. Piatra necesară era onixul negru; 
planta, narcisa galbenă, brusturele sau tătăneasa; animalul - broasca, 
mai exact limba ei. Intr-o noapte în care Gienah răsare şi este bine 
aspectată faţă de Lună, piatra trebuie marcată cu un sigiliu, tratată 
cu fumigaţii şi consacrată. 

Deci asta era sarcina mea - să fac rost de un inel pe măsura dege¬ 
tului lui Henric, să trasez imaginea unui corb, să obţin piatra, planta 
şi broasca şi să îndeplinesc ritualul. Totuşi, înainte de orice trebuia 
să localizez steaua Gienah, să-i trasez traiectoria şi să determin proximul 
moment când avea să răsară în conjuncţie cu Luna. 

In ziua aceea am simţit că am un rost, încredinţată fiind că povara 
însângerată pe care o purtam de atâta vreme îmi va fi luată de pe umeri. 
Nici nu visam că de fapt mai fac un pas către centrul sinistrului şi din 
ce în ce mai cuprinzătorului cerc al magicianului. 

In vremea asta, norocul meu înflorea, pe când al Florenţei se ofilea. 
Am primit o scrisoare de la dragul meu verişor Piero. Locuia acum 
la Roma, împreună cu tatăl şi cu fraţii săi. Fuseseră nevoiţi să fugă 
din Florenţa. Sandro devenise, din câte se părea, un tiran sângeros 
şi foarte bănuitor cu rudele sale - mergând până acolo că îl acuzase 
pe Piero că ar complota pentru a pune mâna pe oraş. Alţi oameni 
care stârniseră neîncrederea lui Alessandro fuseseră executaţi, otrăviţi 
sau pur şi simplu dispăruseră. 

E foarte bine că tu şi cu Ippolito trăiţi departe de el, scria Piero, altfel 
nici unul din voi n-ar mai fi în viaţă. Atât de multă lume nemulţu¬ 
mită părăsise oraşul de frică sau în semn de protest, că începuseră să 
se poarte discuţii pentru a aduna o armată cu care Florenţa să fie 
recucerită. 

I-am răspuns imediat lui Piero, invitându-1 în Franţa împreună 
cu toată familia, căci îmi era foarte dor de el; ca să fiu sinceră, voiam 
să vadă şi ce bine îmi merge. 

In regele Francisc găsisem tatăl pe care mi-1 dorisem dintotdeauna. 
Spre marea mea bucurie, m-a invitat la întâlnirile de dimineaţă cu 
consilierii săi, ca să pot vedea cum se conduc treburile unei naţiuni. 
Am aflat cum coopera regele cu Parlamentul, cu Trezoreria şi cu Marele 
Consiliu al Coroanei. 


183 


în fiecare zi când lua prânzul, regele îmi cerea să mă aşez lângă 
el, ceea ce constituia o onoare deosebită. Când episcopul nu citea, 
discutam despre planurile construcţiilor pe care voia Maiestatea Sa 
să le facă la Fontainebleau, sau despre ce artist italian ar trebui angajat 
pentru cutare proiect, sau despre vreo operă literară pe care o citiserăm 
amândoi. 

Ţinea la mine la fel de mult ca la fiicele lui, pe care le vizita cu 
regularitate. Le aşeza pe amândouă deodată pe genunchi, deşi de-acum 
erau prea mari ca să mai încapă. Când ne zâmbea, vedeam în el acelaşi 
puştan bun şi iubitor pe care îl întrezărisem şi în Henric al meu. In 
camera de consiliu era însă dur; bunăstarea naţiunii trecea înaintea 
glasului inimii. 

Şi deşi auzisem adesea despre senzualitatea lui debordantă, era 
discret faţă de familie, cu toate că mi se întâmpla să-l surprind uneori 
cu mâna în corsetul sau pe sub fustele vreunei doamne. Şi doamna 
Gondi îmi povestise că, atunci când fusese prezentată la Curte, Maies¬ 
tatea Sa o înghesuise într-un colţ, începuse s-o mângâie şi-i declarase 
că nu poate trăi fără dragostea ei. 

— Şi v-aţi supus? am întrebat-o eu şocată. 

— Nu, îmi răspunse ea. Slăbiciunea Maiestăţii Sale sunt femeile, 
iar când o femeie începe să plângă, devine cu totul neajutorat. Cu 
asta reuşeşte atât de bine ducesa d’Etampes să-l manipuleze. Aşa că 
m-am pus pe plâns şi i-am spus că-mi iubesc soţul şi că n-aş putea 
să-l înşel. Maiestatea Sa mi-a acceptat explicaţia şi s-a retras cerân- 
du-şi scuze. 

Asemenea poveşti mă tulburau, dar până la urmă, împotriva pro¬ 
priilor convingeri, îl iertam, căci îl iubeam din tot sufletul. 

Şi mai presus de orice, simţeam că dragostea mea pentru Henric 
îşi găsea răsplata. Acum mă privea în ochi şi-mi zâmbea cu o adorabilă 
timiditate. Şi venea adesea - deşi nu pe cât de des mi-aş fi dorit eu - 
în dormitorul meu. 

Eram îndrăgostită până peste cap. Acum îi înţelegeam durerea: 
furia lui era născută din dragoste şi din dorinţa de a-şi apăra fratele. 
Dacă ochii i se aprindeau de mânie când auzea de o posibilă campanie 
în Italia, era numai din cauza posibilelor urmări pe care un război 
le-ar fi putut avea asupra Delfinului. 


184 


Regele făcu în sfârşit publice detaliile acordului nostru de căsătorie. 
Papa Clement plătise deja jumătate din exorbitanta sumă care repre¬ 
zenta zestrea mea; în plus, Clement şi regele Francisc îl învestiseră 
pe Henric duce de Urbino, în virtutea căsătoriei cu mine. Milano 
avea să fie al nostru, la fel ca Piacenza şi Parma; Sanctitatea Sa procla¬ 
mase dreptul nostru la aceste teritorii şi avea să furnizeze trupe supli¬ 
mentare pentru a ajuta la cucerirea lor. 

In vederea acestei campanii, regele Francisc începu să-şi reorga¬ 
nizeze armata. 

Intre timp, Curtea îl urmă pe rege în nord, la Paris. Oraşul nu 
era la fel de întins ca Roma, dar era mult mai aglomerat; străzile înguste 
erau în permanenţă pline, iar casele construite în mare parte din lemn 
erau înghesuite una într-alta. Dar primăvara aduse parfum de flori 
şi o vreme plăcută, deşi cerul schimbător putea în orice clipă să reverse 
rafale de ploaie. Sena, cenuşiu-verzuie când cerul era înnorat şi argintie 
sub razele soarelui, era prea puţin adâncă pentru a permite traficul 
nautic; în unele zile ieşeau la suprafaţă atât de multe bancuri de nisip 
auriu, că-mi lăsa impresia că aş putea s-o traversez cu piciorul. Fluviul 
tăia oraşul în două; între braţele lui era cuibărită Ile de la Cite, care 
găzduia magnifica, masiva Catedrală Notre-Dame şi delicata, eterica 
Sainte-Chapelle, cu vitraliile ei rotunde, scânteietoare. 

Turlele lor se vedeau de la ferestrele înalte şi înguste ale Palatului 
Luvru. Dintre toate reşedinţele regale, aceasta îmi plăcea cel mai puţin: 
era veche şi înghesuită, cu apartamente mici. De-a lungul secolelor 
numărul curtenilor crescuse mult, iar Luvrul, aflat pe malul Senei, 
n-avea loc să se extindă. Singurul mod de a mări numărul încăpe¬ 
rilor era să le reducă dimensiunile. Avea o singură curte, pavată cu 
bolovani, mai mult simbolică, în locul peluzelor întinse din jurul 
castelelor de la ţară. 

Dar oraşul îl adoram. Parisul nu era la fel de sofisticat ca Florenţa, 
şi nici n-avea patina ei. Emana un freamăt care atrăgea marii artişti 
din întreaga Europă. Printre ei erau mulţi italieni, mulţumită hotărârii 
regelui Francisc de a aduce cei mai buni artişti, arhitecţi şi bijutieri 
în Franţa. Oriunde mă întorceam, vedeam schele şi găseam cel puţin 
doi italieni certându-se cum ar fi mai bine să decoreze sau să reconstru¬ 
iască o oarecare parte a bătrânului palat. 


185 


în cabinetul meu strâmt de la Luvru am desenat imaginea unui 
corb cu cerneală neagră pe pergament alb. Un bijutier parizian îmi 
trimisese un onix şlefuit şi faţetat; un farmacist îmi furnizase lemn 
mărunţit de chiparos, consacrat lui Saturn, şi rădăcină otrăvitoare de 
spânz, care e guvernat de Marte. Am găsit un băieţel de la bucătărie 
dispus să omoare o broască şi să-i taie limba fără să-mi pună întrebări 
obraznice. Am pus-o lângă piatră şi tămâie într-unul dintre compar¬ 
timentele secrete ale scrinului de lângă masa de scris, unde s-a uscat 
şi s-a înnegrit. 

Am urmărit mişcările lui Gienah pe cer şi am calculat când avea 
să răsară în conjuncţie cu Luna. Mai erau câteva luni până la momentul 
propice. 

Deci Cosimo Ruggieri pregătise talismanul meu cu mult înainte - 
cu săptămâni, sau poate chiar mai mult. Ştiuse tot timpul că o să am 
nevoie de el şi aşteptase pur şi simplu un prilej să mi-1 înmâneze. 

Era primăvara anului 1534. Nu rămăseserăm prea multă vreme 
în Paris. Nici regelui nu-i plăcea această reşedinţă şi curând am părăsit-o, 
mutându-ne la Castelul Fontainebleau, la sud de oraş. 

Dacă Luvrul era cea mai mică reşedinţă regală, Fontainebleau era 
cu siguranţă cea mai mare. Clădirea masivă, de piatră, cu patru niveluri, 
avea forma unui inel oval, cu o curte interioară. Era îndeajuns de mare 
ca să găzduiască un sat, dar prea mică pentru curtea regelui Francisc; 
urma să fie construită o aripă vestică, plus structura de legătură. Fran¬ 
cisc îl angajase pe faimosul Fiorentino pentru a picta fresce care urmau 
să fie încadrate în stucatură aurită. Sub domnia lui Francisc, castelul 
începuse să strălucească, graţie celebrului aurar Cellini. 

L-am chemat pe Cellini în cabinetul meu şi i-am arătat o schiţă 
a inelului de aur, cu locul pentru piatră gol. După ce mi l-a făcut, l-am 
plătit cu generozitate şi am pus giuvaerul în compartimentul secret, 
la un loc cu celelalte taine ale mele. 

Primăvara făcu loc verii, iar vara toamnei şi în tot acest timp regele 
folosea orice prilej ca să meargă la vânătoare - împreună cu La petite 
bande 1 , cum le spunea el doamnelor care-1 însoţeau şi printre care 

1 „Mica trupă" (fr.). (N. tr.) 


186 



mă număram şi eu. Toate aveau acum şei ca a mea şi toate îşi demon¬ 
strau de fiecare dată hotărârea de a ţine pasul cu regele. 

Intr-o după-amiază, pe la sfârşitul lui septembrie, luaserăm urma 
unui cerb. Mă simţeam foarte bine în ziua aceea, noua mea viaţă 
îmi plăcea mult. Vremea era minunată, era soare şi adia un vânt 
uşor, galopam împreună cu Anne în urma regelui şi râdeam vesele 
amândouă. 

Deodată se auzi dangăt de clopot; murise cineva important. Am 
întrerupt vânătoarea şi ne-am întors la castel, îngrijoraţi şi curioşi. 
Grăjdarul-şef n-avea idee ce se întâmplase. 

Am descălecat şi am urcat în apartamentul meu. In uşă mă aştepta 
doamna Gondi. Plânsese de curând şi lacrimile îi stricaseră fardul de 
pe obraji, lăsând dâre roz pe albul ca de cretă. Celelalte doamne şi 
servitoarele plângeau toate. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

Doamna Gondi îşi făcu cruce. 

— Alteţă, îmi pare atât de rău că eu trebuie să vă dau vestea aceasta 
tristă. E unchiul înălţimii Voastre, papa. 

Vestea m-a surprins şi m-a întristat, dar n-am plâns. Credincioşii 
resimt moartea unui papă ca pe o mare nenorocire, şi, pe deasupra, 
era vorba de o rudă a mea. Dar încă eram supărată pentru că-1 alesese 
pe Alessandro, bastardul său, să conducă Florenţa. 

După ce m-am dezmeticit din şoc, am început să mă neliniştesc. 
Zestrea mea era plătită numai pe jumătate şi nici una dintre promisiunile 
de sprijin militar pentru Franţa nu fuseseră îndeplinite. M-am rugat 
în capelă ca noul papă să fie un prieten al Franţei şi al meu - dar ştiam 
că Dumnezeu nu mă aude niciodată. 

La şapte nopţi după moartea papei, Luna răsări în conjuncţie strânsă 
cu steaua Gienah. La patruzeci şi trei de minute după miezul nopţii 
m-am dus în cabinetul meu fără ferestre şi am deschis cu o cheie com¬ 
partimentul secret. 

îmi improvizasem pe masa de scris un altar, cu o cădelniţă luată 
din capelă în mijloc, în faţa schiţei corbului. După ce am aprins cărbu¬ 
nele în cădelniţă, am presărat peste el aşchiile de lemn de chiparos 
şi frunzele uscate de spânz. Imediat se ridică un norişor de fum înţe¬ 
pător. Cu ochii plini de lacrimi, am luat un ac de gravat şi onixul 


187 


şlefuit. Am scrijelit pe spatele pietrei semnul lui Gienah, apoi am ţinut-o 
în fum, rostind numele astrului. Folosind un cleşte fin, pe care mi-1 
dăduse Cellini, am introdus-o în montură şi am apăsat pe dinţişorii 
de aur până ce s-a fixat. 

Nimic special nu s-a întâmplat în noaptea aceea, nu s-a simţit nici 
o adiere din lumea de dincolo. Am repetat ritualul fumigaţiilor şi 
invocării lui Gienah timp de şapte nopţi, la patruzeci şi trei de minute 
după miezul nopţii. Mă temusem c-o să uit să mă scol la timp, dar, 
de fapt, n-aveam cum să nu-mi amintesc. 

După alte două săptămâni, Alessandro Farnese a fost ales papă şi 
şi-a luat numele de Paul al III-lea. Dacă această alegere l-a supărat 
pe regele Francisc, Maiestatea Sa n-a lăsat niciodată să se bănuiască 
şi a continuat să-mi arate aceeaşi afecţiune. 

In ultima zi din octombrie, în ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor, 
am luat prânzul împreună şi am purtat o conversaţie foarte plăcută 
despre scrierile lui Rabelais, încercând să stabilim dacă erau sau nu 
eretice. In după-amiaza aceea m-am dus la grajduri cu inima uşoară, 
gata să plec la plimbare cu regele şi cu trupa lui. 

Pe drum m-am întâlnit cu doamnele care, cu excepţia lui Anne, 
veneau în fugă spre castel, cu frica întipărită pe chip. Mărie de Canaples 
dădea din mâini ca o nebună; abia mai târziu am înţeles că încerca 
să mă avertizeze în legătură cu ce avea să urmeze. 

La grajduri, valeţii agitaţi duceau caii înapoi în boxele lor. La intrare 
se afla un grup de trei persoane: Marele Maestru Montmorency, ducesa 
d’Etampes şi regele. Ducesa tăcea şi părea foarte supărată, Montmo¬ 
rency era demn şi imperturbabil, cu privirea abătută. 

Regele urla şi spinteca aerul cu cravaşa. In timp ce mă apropiam, 
l-am văzut lovindu-1 pe unul dintre valeţi, care i se părea că nu se mişcă 
destul de repede; băiatul ţipă de durere şi grăbi pasul. 

M-am oprit la o oarecare distanţă. Ducesa căscă ochii când mă 
zări şi-mi făcu pe ascuns semn să plec de-acolo. 

— Nimic! răcni regele împroşcând cu salivă. 

Spintecă din nou aerul cu cravaşa, apoi lovi pământul, smulgând 
smocuri întregi de iarbă. 

— Nu-mi aduce nimic! Nimic! Fata asta a venit la mine în pie¬ 
lea goală! 


188 


M-am tras înapoi şocată; mişcarea mea îl făcu pe Francisc să mă 
observe. Se întoarse brusc spre mine, provocator. 

— Goală-goluţă, pricepi? rosti el înecându-se de furie. Goală- 
goluţă! 

Am înţeles tot ce aveam de înţeles. Am făcut o reverenţă adâncă, 
apoi m-am întors şi am pornit spre castel cu toată demnitatea pe care 
mă simţeam în stare s-o simulez. 

Mesalliance: francezii denumesc astfel o căsătorie regală prost con¬ 
cepută. Cuvântul stătea pe buzele tuturor curtenilor, tuturor servito¬ 
rilor, deşi nimeni nu îndrăznea să mi-1 spună în faţă. 

Francezii mă toleraseră, dar nu mă iubiseră. Eram pentru ei un 
rău necesar - o burgheză care promisese, dar nu reuşise să aducă aur 
pentru a salva naţiunea de faliment şi armate pentru ca regele Francisc 
să-şi poată împlini visurile de cucerire în Italia. Nici nu era greu, de 
altfel, să fiu repudiată: încă nu rămăsesem însărcinată. 

Doamna Gondi, spioana mea activă şi eficientă, îmi mărturisi acum 
adevărul: francezii ne iubeau pe noi, florentinii, pentru arta noastră, 
pentru ţesăturile fine, pentru literatură - dar în aceeaşi măsură ne şi 
urau. Ne numeau iude, ne considerau nişte mânuitori de otrăvuri a 
căror înclinaţie ereditară pentru crimă ne făcea periculoşi chiar şi pentru 
familiile şi prietenii noştri. Multă lume de la Curte era nerăbdătoare 
să mă vadă alungată; înainte de sosirea mea, mulţi juraseră că mai 
degrabă îşi rup picioarele decât să se încline în faţa progeniturii unor 
negustori străini. 

Dar eu îl iubeam pe Henric din tot sufletul; aveam viaţa mea în 
Franţa şi nu-mi puteam imagina o alta, mai ales acum, când Florenţa 
nu-mi mai aparţinea. 

In dimineaţa următoare am mers la liturghie cu regele şi l-am urmat 
la masa de prânz. După-amiază am mers, cu fruntea sus, la grajduri. 

Se găseau acolo regele, şi ducesa cea subţirică şi elegantă şi durdulia 
Mărie de Canaples. îmi zâmbiră toţi, dar căldura de până ieri se pre¬ 
schimbase în politeţe distantă. Eram din nou inoportună. 

Curând, inelul-talisman al lui Henric a fost gata. M-am hotărât 
să i-1 dau într-o seară, după ce făcuserăm dragoste. Henric se ridicase 


189 


din pat şi-şi trăgea pantalonii. Eu stăteam în vârful patului şi mă uitam 
la el, goală, cu părul căzându-mi liber până la brâu. 

Când se întinse după clopoţel ca să-şi sune valetul, i-am spus: 

— Am un dar pentru tine. 

Se opri şi-mi zâmbi curios. M-am dus repede la dulap, am scos 
o cutiuţă de catifea şi i-am dat-o. 

Henric zâmbi din nou, încântat. 

— Ce drăguţ din partea ta, îmi spuse el, deschizând cutia şi scoţând 
talismanul învelit într-o bucăţică de catifea violetă. Un inel, murmură 
el, păstrându-şi expresia încântată, dar între sprâncene îi apăru o cută. 
Era un inel de aur foarte simplu, cu un onix mic - o bijuterie banală, 
mai potrivită pentru un negustor decât pentru un prinţ. 

— E frumos. Mulţumesc, Catherine. 

— Trebuie să-l porţi permanent, i-am spus eu. Chiar şi când dormi. 
Promite-mi. 

— Ca să nu uit cât îmi eşti de credincioasă? întrebă el în glumă. 

Prostănaca de mine, nu i-am zâmbit şi nu i-am făcut ochi dulci, 
aşa cum ar fi trebuit ca să-l conving, ci am tăcut încurcată. 

— E vreun soi de magie? insistă el înnegurându-se brusc. 

— N-are nimic diabolic, m-am grăbit să-l asigur. O să-ţi aducă 
numai bine. 

Henric apropie inelul de lampă, cercetându-1 neîncrezător. 

— Şi pentru ce e? 

— Pentru protecţie. 

— Şi cum a fost făcut? 

— L-am făcut cu mâna mea, aşa că pot să jur că nu-i magie neagră. 
Am folosit puterea unei stele; ştii cât îmi place să urmez prevestirile 
cereşti. 

Un colţ al gurii i se ridică intr-un zâmbet sceptic: 

— Catherine, nu crezi că astea sunt superstiţii? 

— Fă-mi favoarea asta. Te rog, nu vreau decât să te ştiu în siguranţă. 

— Sunt tânăr şi sănătos. Nu vreau să te jignesc, dar astea-s prostii. 

Puse Aripa Corbului înapoi în cutie şi cutia pe masă. 

— Te visez întruna, am insistat eu disperată. Sunt multe vise şi 
mă sperie. Poate că mi le-a trimis Domnul. Poate că Domnul m-a 
trimis pe mine aici, să te apăr. Ia inelul, Henric, te implor. Nu mi-a 
fost deloc uşor să-l fac. 


190 


— Bine, oftă el. Am să-l port dacă asta te linişteşte. Bănuiesc că 
n-are cum să-mi facă rău, adăugă punându-şi inelul pe deget şi privin- 
du-şi mâna în lumina lămpii. 

— iţi mulţumesc, i-am spus şi l-am sărutat, nespus de uşurată. 

îmi făcusem datoria; mie putea să mi se întâmple de-acum încolo 
orice. Henric era în siguranţă. 

Veni şi anul următor. Regele era din ce în ce mai distant, iar ducesa 
şi celelalte doamne şuşoteau în prezenţa mea. Simpla mea intrare într-o 
încăpere îi făcea pe cei ce vorbeau să amuţească. 

în luna octombrie a anului 1535, ducele de Milano muri fără 
moştenitori, lăsându-şi cetatea numai bună să fie cucerită. Chiar şi 
fără ajutorul papei, regele Francisc nu putu rezista ispitei de a culege 
un fruct atât de zemos. îşi trimise noua armată către Milano. 

Drept represalii, împăratul Carol invadă Provenţa, în sudul Franţei. 

Regele voia neapărat să lupte personal împotriva invadatorilor, 
dar Marele Maestru Montmorency îl convinse să n-o facă, evitând 
totuşi cu delicateţe să-i aducă aminte că ultima dată când îşi condusese 
trupele în bătălie fusese făcut prizonier. Spre uşurarea tuturor, regele 
îl numi pe experimentatul şi prudentul Montmorency locotenent-ge- 
neral, însărcinat cu conducerea forţelor armate franceze. 

Dar Francisc voia să fie aproape de focul luptei, ca să poată da 
indicaţii mai avizate. în vara anului 1536, fiii cei mari i se alăturară, 
iar eu i-am urmat împreună cu o Curte mai puţin numeroasă. Ne-am 
oprit mai întâi la Lyon, apoi am mers la Tournon, apoi la Valence, 
în Midi, cum îi spun francezii sudului ţării cu deschidere la Medi- 
terana, menţinându-ne la o distanţă liniştitoare de câmpul de luptă. 

Delfinul rămase la Tournon ca să se vindece de un uşor guturai - 
era o precauţie excesivă, dar regele era de neclintit. Cumnatul meu 
luă, bineînţeles, totul în glumă şi, când trăsurile noastre s-au urnit 
din loc, râdeam cu lacrimi. 

La Valence călăream alături de doamna Gondi prin pădurile de 
pin şi eucalipt şi trăgeam adânc în piept parfumul de lavandă sălbatică 
strivită sub copitele cailor. De malurile Ronului nu ne prea apropiam, 
căci erau grozav de mulţi ţânţari. Cârdăşia soarelui cu fluviul făcea 
aerul de-a dreptul irespirabil. Stăteam într-un conac ridicat pe un pro¬ 
montoriu, de unde se vedea întreaga vale a fluviului. în după-amiezile 


191 


târzii, când căldura era copleşitoare, îmi luam ghergheful şi mă instalam 
în vasta sală de recepţie de lângă apartamentele regelui, cocoţată pe 
un scaun lângă fereastră, de unde puteam vedea fluviul. 

Regele petrecea multe ceasuri închis în cabinetul său, sfătuindu-se 
cu consilierii săi şi, în mod surprinzător, cu Henric. El şi cu tatăl său 
rămâneau închişi, luând masa doar ei doi, fără asistenţă, suspendând 
audienţele şi lipsind chiar şi de la liturghie; cardinalul de Lorena, unul 
dintre consilieri, întrerupea din când în când lungile discuţii private 
ca să-i dea regelui dezlegarea şi Sfânta împărtăşanie. 

Stilul acesta de viaţă dură cam o săptămână, până când, într-o 
dimineaţă, m-am trezit brusc: de jos se auzeau nişte ţipete sfâşietoare. 
Am luat repede un halat pe mine şi am alergat să văd ce se întâmplă. 

M-am oprit în pragul sălii de recepţie, unde l-am văzut pe cardi¬ 
nalul de Lorena. Deşi abia se crăpase de ziuă, purta deja tichia şi mantia 
roşie, dar nu era bărbierit; primele raze de soare îi făceau ţepii cărunţi 
de pe faţă să sclipească. Când m-am apropiat, s-a întors spre mine 
cu ochii împăienjeniţi de groază. 

Lângă el, regele stătea în genunchi lângă scaunul unde-mi plăcea 
mie să stau şi să brodez, îmbrăcat numai în cămaşă de noapte şi halat, 
cu părul nepieptănat. îşi încleştă deodată mâinile în cap, ca şi cum 
ar fi vrut să zdrobească toată durerea din el, apoi îi dădu drumul şi 
se prăbuşi pe perniţa de catifea. începu să se tânguie, cu braţele întinse 
spre fluviu şi spre cer. 

— Doamne, striga el, Doamne, de ce n-ai putut să mă iei pe mine? 
De ce nu m-ai luat pe mine? 

Glasul i se frânse intr-un potop de lacrimi. 

Am început şi eu să plâng. Astea nu erau regretele unui comandant, 
asta era durerea unui tată. Scumpa de Madeleine, mi-am zis eu; fusese 
dintotdeauna tare bolnăvicioasă. Am dat să mă apropii de Maiestatea 
Sa, dar cardinalul îmi făcu semn cu asprime să plec. 

Regele a ridicat capul doar cât să-i fie auzite vorbele: 

— Henric, gemu el. Aduceţi-mi-1 pe Henric. 

Cardinalul se făcu imediat nevăzut, dar nu era nevoie să plece 
nicăieri. După câteva secunde apăru Henric, îmbrăcat din cap până-n 
picioare; venise din proprie iniţiativă, căci auzise şi el strigătele regelui. 
Trecu pragul, atingându-mă cu umărul, şi-mi aruncă o privire între¬ 
bătoare la care însă n-aveam răspuns. 


192 



Când îl văzu pe rege chircit de durere, Henric alergă la el. 

— Ce e? întrebă el. Tată, ce s-a întâmplat? A păţit Montmorency 
ceva? 

îşi lăsă mâna pe umărul regelui, iar bătrânul se ridică în genunchi. 

— Henric... rosti el cu glas răguşit şi tremurat. Fiule, fiule. Fratele 
tău mai mare e mort. 

Delfinul, prietenul meu cel vesel şi bălai. Camera începu să se învârtă 
cu mine; m-am agăţat de tocul uşii şi am început, fără voia mea, să 
vărs şuvoaie de lacrimi. 

— Nu! răcni Henric ca o fiară şi ridică braţul ca să-şi lovească tatăl. 

Dar înainte ca lovitura să-l atingă, regele prinse mâna fiului său 
şi i-o imobiliză. Henric se zbătu să scape din strânsoare până ce amân¬ 
doi începură să tremure. Brusc, soţul meu lăsă mâna jos şi începu 
să ţipe: 

— Nu! Nu! Cum poţi să spui aşa ceva! Nu-i adevărat! Nu-i 
adevărat! 

Apucă un scaun şi-i făcu vânt cu atâta putere, că acesta zbură cât 
colo pe pardoseala de piatră. Se prinse de o masă mare şi grea, dar, 
când încercă s-o răstoarne, căzu pe jos. 

— Nu poţi să mi-1 iei, hohoti el. Nu te las să mi-1 iei... 

Am alergat la el şi l-am luat în braţe. 

Era moale ca o cârpă. Ochii îi erau goi, nu se citea în ei decât o 
disperare fără margini - o privire pe care i-o mai văzusem o singură 
dată până atunci. Spiritul i se frânsese, iar eu nu aveam mijloace să-l 
vindec. 

L-am dus înapoi lângă tatăl său şi m-am întors lângă uşă, ca să-i 
las singuri. Eu eram nouă în familia lor, în jalea lor nu era loc pentru 
mine. 

Când regele se linişti îndeajuns încât să vorbească, spuse: 

— Fiule, acum tu eşti Delfinul. Trebuie să devii la fel de bun cum 
era fratele tău, şi la fel de blând, ca să fii iubit la fel de mult cum a 
fost el. N-ai voie să dai nimănui prilej să regrete că acum tu eşti 
moştenitorul tronului. 

Atunci, pe loc, nu m-am gândit decât că Maiestatea Sa e crud şi 
necugetat dacă-i spune asemenea lucruri lui Henric, în clipele acelea 
de adâncă durere. Cum poţi să vorbeşti de treburi politice când abia 


193 


ţi-a murit copilul? Intr-adevăr, aşa am gândit timp de câteva zile, până 
l-am aşezat pe sărmanul meu cumnat intr-un mormânt provizoriu. 

Până într-o după-amiază când, vorbind despre nişte lucruri banale, 
doamna Gondi mi se adresă cu Madame la Daupbine. 

Când am auzit-o mi s-a tăiat răsuflarea - nu pentru că tânjeam 
după puterea pe care urma s-o am când aveam să fiu regină, nici pentru 
că m-aş fi temut de această putere, ci pentru că mi-am dat seama că 
astrologul şi magicianul Ruggieri avusese, de la începutul începutului, 
dreptate în toate privinţele. 


Douăzeci 

I-am scris din nou o scrisoare lui Cosimo Ruggieri, explicându-i 
noua mea poziţie şi cerându-i să vină la Curte în calitate de astrolog 
personal al meu. Insă nu-mi făceam prea mari iluzii. Ruggieri era fie 
mort, fie nebun, dar nu ştiam unde altundeva să caut sprijin. Cu cât 
ai mai multă putere, cu atât eşti mai vulnerabil. Ca şi Henric, simţeam 
că există puţini oameni în care pot avea încredere. Unul dintre ei era 
Ruggieri, care-şi dovedise cu ani în urmă loialitatea. 

Eram neliniştită, şi pe bună dreptate. 

Eu nu vedeam nimic suspect în detaliile morţii lui Francisc, dar 
regele şi mulţi dintre curteni şi dintre consilierii săi erau de altă părere. 

Rămas la Tournon, Delfinul părea să se fi vindecat repede de gutu¬ 
rai. Se simţea de fapt atât de bine, încât, într-una din după-amiezile 
acelui august blestemat, îl provocase pe unul dintre gentilomii din 
suita sa la un meci de tenis foarte obositor. Câştigase fără mare bătaie 
de cap. 

Totuşi, după ceva vreme, începu din senin să respire greu. Gândin- 
du-se că e din cauza căldurii, îi porunci lui Sebastiano Montecuculli, 
paharnicul său, să-i aducă un pahar cu apă rece. La scurtă vreme după 
ce-1 bău, Delfinul leşină şi făcu febră mare. Plămânii i se umplură de 
lichid. Unul dintre doctori spuse că e pleurezie; ceilalţi nu erau întru 
totul de acord. Nici unul nu l-a putut salva. 


194 


Poate din cauză că Montecuculli era florentin şi venise în Franţa 
în suita mea, Henric abia dacă-mi mai arunca câte o privire şi nu 
mai veni în dormitorul meu. 

Regele căuta cu înverşunare un vinovat pentru suferinţa lui. Mon¬ 
tecuculli era persoana potrivită, otrava era acuzaţia potrivită - la urma 
urmei, omul era italian. Când a fost arestat şi i-au fost perchiziţionate 
lucrurile, s-a găsit o carte despre proprietăţile unor substanţe chi¬ 
mice - printre care şi unele otrăvitoare; s-a găsit, de asemenea, şi un 
document care-i garanta libera circulaţie prin teritoriile imperiale. 
Condamnarea lui la moarte era inevitabilă. 

Montecuculli prefera o execuţie rapidă în locul chinurilor la care 
erau supuşi regicizii, aşa că-şi mărturisi imediat vina, recunoscând că 
era în slujba împăratului Carol şi că urma să-l asasineze pe rege. 

In ziua de 7 octombrie, cerul era albastru, fără fir de nor. Urcam 
treptele mirosind a răşină de pin ale estradei proaspăt ridicate, în spatele 
reginei Eleonora şi al Dianei de Poitiers; Marguerite - care n-avea 
încă treisprezece ani - venea în urmă, agăţându-se nerăbdătoare de 
fusta mea. Ne aflam la Lyon - suficient de aproape de Valence pentru 
ca regele să poată primi veştile importante de pe câmpurile de bătălie, 
dar suficient de departe pentru ca toţi să fim în siguranţă. 

Pe estradă ne aşteptau mai bine de două sute de curteni. Toţi erau 
îmbrăcaţi în negru - negri erau şi cei patru armăsari, cu valtrapuri 
de culoarea cărbunelui, care tropăiau nerăbdători pe loc în piaţa pustie 
din faţa noastră. Numai doamna de Poitiers mai îmblânzise negrul 
cu o fustă albă, din cele purtate pe dedesubt, şi cu o bentiţă cenuşie 
pe bonetă. Mie mi se părea că doamna nu prea părea îndurerată; par¬ 
fumul ei de lăcrămioare, foarte puternic în dimineaţa aceea, părea 
un afront adus sumbrei ceremonii. 

Noi, cei din familia regală - şi doamna de Poitiers -, aveam scaune 
tapiţate, aşezate în faţa mulţimii. Ne-am îndreptat spre locurile noas¬ 
tre, dar am rămas în picioare, aşteptându-i pe rege şi pe cei doi fii 
supravieţuitori. 

Primul urcă treptele estradei Carol. Avea acum paisprezece ani; 
în ultimul an crescuse foarte mult în înălţime, abia dacă era cu o jum㬠
tate de cap mai scund decât regele. Ca şi răposatul său frate, avea părul 


195 


auriu, ochi albaştri şi o faţă rotundă, frumoasă, moştenită de la 
mama sa. 

In urma lui venea tatăl său. In ultimele două luni la tâmple i se 
iviseră groase şuviţe albe; cearcănele de sub ochi i se măriseră. Se zvonea 
că-i putrezeau măruntaiele, că făcuse un abces la vintre. Mă rugam 
să nu fie adevărat, căci ţineam foarte mult la el. După ce urcă trep¬ 
tele şi se aşeză, regele îşi aţinti ochii înainte, dar, orbit de durere, nu 
vedea nimic. 

Intr-un fel eram uşurată că nu se uită la mine, căci mă temeam 
că privirea lui ar fi fost încărcată de reproşuri. Cu două săptămâni 
în urmă, indignat la culme, împăratul Carol respinsese acuzaţia de 
a fi ordonat asasinarea Delfinului: „Dacă aş fi dorit aşa ceva“, declarase 
el, „aş fi putut să-i omor atât pe tată, cât şi pe fiu cu ani în urmă, 
când se aflau amândoi în stăpânirea mea“. Agenţii săi de la curtea 
Franţei răspândiseră zvonul că eu, ca o adevărată Medici flămândă 
de putere ce eram, îl convinsesem pe Montecuculli să-l otrăvească 
pe Delfin, cu largul concurs al soţului meu. 

Regele Francisc mă iubea şi n-a dat crezare acestor acuzaţii, dar 
îl îndurerau. Din ziua în care începuse să se audă zvonul, devenise 
şi mai distant faţă de mine, evitându-mi privirile şi întrebările, până 
când am ajuns pentru el aceeaşi creatură mută şi invizibilă care eram 
acum pentru soţul meu. 

Henric, noul Delfin, urcă ultimul scara. Durerea lui era atât de 
întunecată, atât de deplină, încât, de când murise fratele său, refuzase 
să primească orice fel de vizită. In ochi nu i se zăreau în această dimi¬ 
neaţă nici fulgerele reci ale răzbunării, nici măcar vreo umbră de 
satisfacţie îndârjită, ci doar nesiguranţă şi suferinţă adâncă. Nu-i aducea 
nici o bucurie gândul că va fi mai multă suferinţă, mai multă moarte. 

Nu i-am zâmbit când a păşit pe estradă, ci l-am aţintit cu o privire 
încărcată cu toată dragostea mea. El o văzu şi îşi întoarse repede ochii, 
de parcă nu suporta să mă vadă. Inelul cu piatră neagră, Aripa Cor¬ 
bului, pe care îl purtase cu atâta încredere în fiecare zi de când îl 
primise, dispăruse. Nu avea nimic pe deget. 

Gesturile acestea mărunte - privirea întoarsă, lipsa inelului - m-au 
zdrobit. Mi-am lăsat capul în piept şi nu l-am ridicat nici măcar când 
micuţa Marguerite, crezând că-1 jelesc pe fratele ei mort, mă strânse 
de mână şi-mi spuse să nu mai fiu tristă. 


196 


După ce regele şi Delfinul s-au aşezat, noi, ceilalţi, le-am urmat 
exemplul. Din piaţă se auzi strigătul unuia dintre străjerii scoţieni din 
garda personală a regelui, care stătea, îmbrăcat în uniforma lui cu kilt, 
lângă valeţii care ţineau cei patru armăsari negri ce răscoleau nerăb¬ 
dători praful cu copitele. 

Ca răspuns la acel strigăt, spre centrul pieţei înaintă în pas solemn 
un mic grup de persoane. In frunte venea cardinalul de Lorena, înveş¬ 
mântat în roşu, şi căpitanul Gărzilor Scoţiene, cu o înfăţişare foarte 
bărbătească, în ciuda kiltului şi a pletelor castaniu-roşcate ce i se revărsau 
pe umeri. Ii urmau doi străjeri care încadrau un prizonier. 

Acesta era Sebastiano Montecuculli, nefericitul care pusese un pahar 
cu apă rece în mâinile năduşite ale Delfinului. Montecuculli era conte, 
foarte inteligent şi atrăgător, cu o educaţie desăvârşită. Intr-atât îl fer¬ 
mecase pe Delfin, încât acesta îi oferise singura poziţie disponibilă 
între servitorii lui personali, aceea de paharnic, a cărui îndatorire era 
de a purta cupa prinţului. Ştiam că, dacă Francisc ar fi trăit ca să vadă 
cruzimea cu care era tratat nefericitul gentilom, ar fi fost oripilat. 

Montecuculli avea cam treizeci de ani şi fusese un bărbat frumos 
şi plin de viaţă. Acum era adus de spate, cu picioarele strâmbe, cu 
mersul ţeapăn şi împleticit din cauza cătuşelor de fier pe care le purta 
la încheieturile mâinilor şi la glezne. Era de nerecunoscut: avea faţa 
vânătă şi tumefiată, nasul turtit. Din păr îi fuseseră smulse smocuri 
întregi, lăsând la vedere pielea capului acoperită de sânge închegat. 
Singurul veşmânt îi era o cămaşă de noapte plină de sânge şi de excre¬ 
mente. Ii venea până la genunchi; cea mai slabă adiere de vânt i-o 
ridica, lăsându-i la vedere organele genitale. 

Cardinalul de Lorena şi căpitanul se apropiară de estradă, iar 
străjerii îl târâră pe Montecuculli în faţa regelui. Paharnicul căzu în 
genunchi, în semn de implorare, dar şi din lipsa puterilor. Cu glas 
puternic, cardinalul îl conjură să-şi recunoască păcatul. 

Montecuculli retractase deja prima mărturisire. Când fusese supus 
torturilor, mărturisise din nou, dar după aceea tăgăduise din nou 
acuzaţia. Acum se uita spre rege şi încerca să întindă spre el mâi¬ 
nile tremurătoare, dar nu le putea ridica. începu să vorbească cu glas 
abia auzit. Cu greu puteai înţelege ce spune, căci aproape că nu mai 
avea dinţi: 


197 


— ndurare, Maiestate! L-am iubit pe prinţ şi niciodată n-am vrut 
să-i fac vreun rău! Jur pe Dumnezeu Atotputernicul şi pe Preasfânta 
Fecioară că sunt nevinovat şi că l-am iubit! 

începu să plângă în hohote şi se prăbuşi cu fruntea pe bolovanii 
din caldarâm. 

Toată lumea îşi întoarse ochii spre rege. Francisc rămase o vreme 
nemişcat; doar pe obraz i se zbătea un muşchi. Apoi spintecă aerul 
cu mâna, arătând în jos. 

Căpitanul le făcu un semn din cap oamenilor săi. Străjerii încercară 
să-l ridice pe Montecuculli, dar bietul om nu se putea ţine pe picioare, 
aşa că îl târâră spre locul unde aşteptau caii. Condamnatul începu să 
strige: 

Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum 1 ... 

Străjerii îi desfăcură cătuşele şi-l dezbrăcară de cămaşă, lăsându-i 
la vedere pielea vărgată toată de dungi roşii, vinete, verzi şi galbene. 
Montecuculli continua să se roage atât de pătimaş, atât de grăbit, că 
vorbele i se îngrămădeau una într-alta: 

Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nune et in bora morţiş nostrae... 

Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi-n 
ceasul morţii noastre. 2 

La comanda căpitanului, valeţii aduseră caii şi-i aşezară în jurul 
condamnatului care zăcea gol, întins pe spate: mâna dreaptă o avea 
spre nord, cea stângă spre sud, piciorul drept spre nord-vest, cel stâng 
spre sud-vest. O curea de piele împletită - groasă cât braţul meu şi 
întărită cu scoabe - era prinsă de harnaşamentul fiecărui cal cu nişte 
catarame mari. La capătul fiecărei curele atârna un fel de brăţară din 
piele bătută în ţinte. 

Când unul dintre străjeri încercă să-i bage încheietura mâinii într-o 
brăţară, nenorocitul prizonier se încordă şi începu să urle şi să se zbată, 
încât fu nevoie de încă doi oameni ca să-l imobilizeze, în timp ce alţi 
patru îi prindeau brăţările, strângându-le şi legându-le zdravăn, la înche¬ 
ieturile mâinilor şi pe coapse, chiar deasupra genunchilor. Scoţienii 

1 „Bucură-te Mărie, cea plină de har, Domnul este cu tine...“ (lat.) - începutul 
principalei rugăciuni adresate Fecioarei de către credincioşii catolici. (N. tr.) 

2 încheierea rugăciunii menţionate în nota anterioară. (N. tr.) 


198 



îşi terminară repede treaba şi se retraseră împreună cu căpitanul lor 
la o distanţă sigură. 

Un bărbat - călăul, cu un bici lung în mână - aştepta în spatele 
cailor. Ii vorbea condamnatului cu glas scăzut, îşi cerea fără îndoială 
iertare, după datină, dar Montecuculli era prea prins în ghearele terorii 
şi nu se putea opri din urlete. Călăul ridică fruntea şi strigă o comandă 
către valeţi, care încălecară fiecare pe calul său. Fiecare cal făcu un sin¬ 
gur pas într-una din cele patru direcţii, iar Montecuculli, lăbărţat ca 
o stea-de-mare, se ridică uşor de la pământ. 

Lângă mine, micuţa Marguerite începu să plângă încetişor. 

Călăul - un scoţian tânăr şi frumos, cu o barbă scurtă, blondă şi 
cu o faţă imobilă - se uită spre rege. Francisc răsuflă adânc şi dădu 
o singură dată încet din cap. 

Călăul se îndepărtă cât de mult putu de condamnat, în aşa fel 
încât să nu stea în calea cailor, apoi plesni caii cu biciul peste crupe, 
îmboldiţi de lovituri şi de călăreţii lor, armăsarii porniră de pe loc 
în galop. 

Marguerite îşi îngropă faţa în poala mea, încleştându-şi mâinile 
de fustele mele, dar pe mine rangul şi groaza mă constrângeau să văd 
totul. 

Ţâşniră jerbe de sânge, ca un foc de artificii. într-o clipă, braţele 
nenorocitului fură smulse din umeri, picioarele de la şolduri, lăsând 
oasele albe ale încheieturilor la vedere. Inerţia făcu trunchiul condam¬ 
natului să se rostogolească o dată şi încă o dată, până ce rămase cu 
faţa în sus. Ceea ce rămăsese din el nu mai avea nimic omenesc; sângele 
gâlgâia din cele patru găuri mărginite de carnea zdrenţuită. Din gaura 
cea mai mare ieşea o bucată lucioasă de intestin, iar trunchiul sălta 
pe pietrele caldarâmului ca un peşte pe uscat. 

Era viu. Montecuculli era încă viu. 

Caii se opriră nu prea departe şi se întoarseră încet, trăgând după 
ei mădularele rupte, încât condamnatul să le poată vedea. Unul dintre 
ei se opri chiar lângă capul muribundului, expunând ciotul unui picior 
care încă zvâcnea. 

în mulţimea de curteni din spatele meu, un om începu să vomite. 

Stăteam nemişcată, cu o expresie calmă, cu mâna pe umărul micu¬ 
ţei Marguerite, care hohotea cu faţa ascunsă în poala mea. Am privit 
totul, în toate secundele acelea infernale, interminabile, până când 


199 


Montecuculli încetă să mai ţipe, până când trupul mutilat încetă să 
se mai zbată, până când din leş încetă să mai curgă sânge. 

Când Maiestatea Sa, părând mulţumit, se sculă în picioare, m-am 
ridicat şi eu odată cu ceilalţi. M-am uitat la soţul meu şi nu mi s-a părut 
mai împăcat; ba chiar se părea că ziua aceea îi sporise durerea. Am 
cercetat cu atenţie şi chipul regelui Francisc. Faţa lui nu mai era aceea 
a unui tată iubitor; era a unui cârmuitor neîndurător, a cărui sete de 
răzbunare nu era nici pe departe ostoită. 

După execuţie, regele merse la liturghie şi primi Sfânta împărt㬠
şanie fără cea mai mică reţinere. Dacă avea cumva mustrări de con¬ 
ştiinţă pentru moartea paharnicului, ele nu erau intr-atât de puternice 
încât să simtă nevoia să se spovedească. 

După liturghie ne-am retras în apartamentele noastre. Eu m-am 
dus în cabinet şi am continuat calculele pentru horoscopul lui Henric. 

Saturn e o planetă rece, deprimantă, întunecată. Prevesteşte neca¬ 
zuri şi pierderi şi favorizează melancolia. Un horoscop nativ sub semnul 
lui Saturn indică o viaţă nefericită şi moartea timpurie a celor dragi. 
Orice planetă care apare în casa sau în zodia guvernată de el are atribu¬ 
tele mult amplificate. Iar în cazul dragului meu Henric, Saturn apărea 
în zodia pe care o guverna, Capricornul. 

Constatând acest lucru şi gândindu-mă la toate rănile pe care le 
provocase ziua aceea, m-am hotărât să întreprind o faptă îndrăzneaţă 
şi impetuoasă. Am mers la apartamentul soţului meu. Nu-mi propu¬ 
sesem să-i spun ceva anume; voiam doar să-l liniştesc, să-l mai fac, 
poate, să se destindă cu o conversaţie plăcută. De fapt, speram ca mân¬ 
gâierile mele să mi-1 aducă înapoi. 

Era aproape de căderea serii, dar Henric nu era în apartamentul 
său; valetul său pretindea că nu ştie unde e. După ce i-am cerut omului 
să mă anunţe când se întoarce stăpânul lui, m-am întors şi eu în cabi¬ 
netul meu. 

Am cinat singură şi pe urmă i-am spus doamnei Gondi că doresc 
să fiu anunţată când se va retrage Henric. Trecură ceasuri întregi, dar 
am refuzat să mă dezbrac; am început să-mi fac griji. 

Când, în sfârşit, am primit vestea că se dusese în apartamentul său, 
se făcuse foarte târziu. îngrijorată, m-am dus şi i-am bătut în uşă. 


200 


îmi deschise un alt valet, care fu foarte mirat când mă văzu acolo; 
Henric era înăuntru, fără pantaloni, cu gulerul desfăcut. Era frânt 
de oboseală, dar părea ceva mai binedispus. Când mă văzu în uşă, 
în ţinută completă, ridică alarmat din sprâncene. 

— Catherine! S-a întâmplat ceva? 

Acum măcar se uita la mine. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău. Domnule, vă rog să aşteptaţi afară 
până vă chem, am adăugat adresându-mă valetului. 

După ce-i aruncă o privire speriată lui Henric, care încuviinţă, 
valetul ieşi pe coridor. 

Soţul meu îmi făcu semn să mă aşez lângă el. M-am aşezat şi nu 
m-am putut opri să remarc cât de bine i se definiseră trăsăturile feţei, 
încadrate de o frumoasă barbă neagră, şi ce minunat se răsfrângeau 
luminile focului în ochii lui întunecaţi. Simplul fapt că ne aflam îm¬ 
preună, singuri, atât de aproape, mă dezarma total şi îmi amintea de 
ziua când făcuserăm dragoste pe covor, în faţa căminului. Am lăsat 
ochii în jos, privindu-mi mâinile şi m-am simţit cuprinsă de un val 
de căldură ce urca în sus, pe şira spinării. 

— N-am vrut să te tulbur la o oră atât de târzie, i-am spus eu. 
Iartă-mă. Voiam doar să-ţi spun că ştiu ce grea a fost pentru tine ziua 
de azi. 

— îţi mulţumesc, îmi răspunse el cu o vagă undă de nerăbdare 
în glas. 

Era obosit şi îşi dorea să plec mai repede; avea în mână o batistă 
pe care o tot strângea în pumn. 

Mi-am dat seama că totul se putea sfârşi aici, aşa că i-am spus cu 
îndrăzneală: 

— Mi-a fost dor de tine, Henric. îmi fac griji pentru tine; văd 
că n-ai mâncat şi mă tem că ai putea să te îmbolnăveşti. 

De inel nu l-am întrebat, căci nu voiam să se retragă prea repede 
în defensivă. 

— Eu... ăă... Voiam... Pot să te îmbrăţişez? Aşa, simplu, ca o 
rudă, ca să-mi arăt dragostea şi grija pentru tine. 

Se sculă cam prea repede în picioare. 

— Sigur că da, Catherine, îmi spuse el şi începu să se uite nervos 
în altă parte. 


201 


Era foarte înalt. L-am înconjurat cu braţele şi mi-am lipit obrazul 
de pieptul lui. L-am îmbrăţişat uşor şi am închis ochii, sperând ca starea 
mea de bine să-l relaxeze, dar i-am deschis brusc la loc. 

Henric mirosea a parfum de lăcrămioare. 

M-am tras înspăimântată înapoi. Era îmbrăcat în aceleaşi haine 
pe care le purtase la execuţie: un pieptar negru cu mâneci de catifea 
neagră - despicate, ca să se poată vedea satinul alb al cămăşii. Alb, 
ca fusta de dedesubt a doamnei de Poitiers. Pe masa de alături stătea 
bereta lui de catifea neagră, cu o singură pană cenuşie - asortată cu 
banda cenuşie de la boneta doamnei. 

— Ai fost cu ea, am şoptit. Din cauza asta ţi-ai scos inelul pe care 
ţi l-am dat eu? 

Faţa i se făcu stacojie. Se uita în pământ, prea ruşinat ca să mă 
privească în ochi; deschise pumnul şi, parcă recunoscând adevărul 
spuselor mele, aruncă pe masă batista, de fapt o broboadă albă de 
mătase, matlasată, cu margini negre şi cu un D mare brodat pe ea. 

— Tu, am rostit eu, tu, care îţi urai tatăl pentru că nu se purta 
frumos cu regina. Acum eşti obligat să te urăşti pe tine însuţi. 

— N-am vrut să se întâmple asta, Catherine, îmi spuse el încet, 
cu glas tremurat. N-am vrut să te fac să suferi. 

— Are de gând să se folosească de tine, i-am întors-o eu furioasă. 
Acuma, că eşti Delfin, renunţă pentru tine la faimoasa ei virtute. Te 
duce în ispită. 

— Nu-i adevărat, scutură Henric din cap. Ea m-a iubit când nu 
mă iubea nimeni. Ne-a iubit pe mine şi pe Francisc ca şi cum ne-ar 
fi fost mamă, chiar şi după ce tata ne-a lăsat pe mâna spaniolilor. Când 
a auzit că Francisc e mort, aproape că a murit şi ea de durere. II iubea 
la fel de mult ca mine. Ea ştie mai bine ca oricine ce a însemnat pentru 
mine pierderea lui. 

— O mamă nu-şi mângâie copilul desfăcându-şi picioarele în faţa 
lui! am strigat eu cu ură. 

îşi smuci capul de parcă l-aş fi lovit. 

— De dragul tău, vorbi el răguşit, am rezistat cât am putut ten¬ 
taţiei. Am luptat amândoi împotriva ei... până când durerea ne-a 
doborât. Astăzi a fost prima dată când am păcătuit şi Dumnezeu m-a 
şi pedepsit, trimiţându-te aici, ca să văd cât de tare te-am rănit. 

Pentru prima dată se uită în ochii mei. 


202 


— Am încercat din răsputeri să te iubesc, Catherine, dar inima 
mea îi aparţinea ei cu mult înainte să vii tu. Ştiu că e un păcat - şi 
dacă e să ard în Iad, atunci asta să-mi fie soarta. Dar nu mai pot trăi 
fără ea. 

Am rămas mută. Henric luă un mic obiect de pe masa de toaletă 
şi mi-1 puse în palmă: inelul-talisman. 

— Ia-1, îmi ceru el. E o superstiţie prostească şi păgână. N-ar fi 
trebuit să accept niciodată să-l port. 

Am strâns darul nedorit în pumn. O tăietură de cuţit nu mi-ar 
fi putut pricinui mai multă durere; mă năpădi un val de lacrimi pe 
care nu mi le puteam stăpâni. Urâtă, nedorită, mai aveam demnitatea 
neatinsă, iar acum pierdusem şi asta. 

M-am răsucit şi am fugit plângând în hohote la mine în aparta¬ 
ment şi nu m-am oprit din plâns nici când doamna Gondi a concediat 
doamnele de onoare, nici când mi-a sărutat mâinile, nici când m-a 
îmbrăţişat şi-a plâns şi ea odată cu mine. 

începând din ziua aceea, Henric purtă culorile Dianei, alb şi negru. 
Poate din invidie faţă de fiul său, Maiestatea Sa, plictisit şi desfrânat 
cum era, îşi chemă amanta lângă el - împotriva sfatului medicului său. 

A doua zi după sosirea ei, de dimineaţă, am ieşit călare cu ducesa 
d’Etampes şi cu tovarăşa ei nedespărţită, Mărie de Canaples. Cea din 
urmă era şi mai durdulie, pe când ducesa, în lipsa amantului, se făcuse 
şi mai subţire, şi mai ascuţită. Când am ajuns aproape de grajduri, 
cele două doamne şuşoteau împreună pe ascuns, cu capetele apropiate; 
când mă zăriră, se despărţiră iute. Ducesa îmi zâmbi cu buzele atât 
de strânse, că parcă înghiţise un porumbel; doamna de Canaples îşi 
arătă toţi dinţii ei mărunţi şi ascuţiţi, de vulpe. Conversaţia din timpul 
plimbării a fost căznită, amândouă femeile erau rezervate şi distante. 
După ce ne-am întors, eu am plecat singură, iar ele începură să şuşo¬ 
tească şi să râdă în spatele meu înainte să apuc măcar să mă îndepărtez. 
Ştiam că n-o să mai ies niciodată cu ele. 

Eram îndeajuns de naivă încât să cred că mă evitau fiindcă auziseră 
de cearta mea înlăcrimată cu Henric - fără îndoială că toată curtea 
era la curent cu legătura soţului meu cu doamna de Poitiers, iar eu 
aflasem ultima. 


203 


Dar în spatele zâmbetului compătimitor şi ironic al ducesei se 
ascundea mai mult de-atât. Ar fi trebuit să fiu mai atentă la aluziile 
pe care le făcea doamna Gondi în timp ce mă îmbrăca pentru cină, 
că erau unii curteni care cârteau împotriva mea. Acum îmi dau seama 
că voia să mă pună în gardă, dar n-am luat vorbele ei în seamă. 

In seara aceea regele dădea un mic banchet, la care participau mulţi 
membri ai familiei de Guise. Aceştia erau descendenţi ai Casei Regale 
de Anjou şi aveau oarecare drepturi la tron. Era de datoria regelui să 
fie în relaţii bune cu ei; în seara aceea se întreţinu cu ducele, cu soţia 
lui şi cu fiicele lor, Renee şi Louise. Renee era mică încă, dar Louise 
era o frumuseţe de fată, cu ochi negri, aflată deja la vârsta măritişului. 
Tânărul Carol, care începuse de vreun an de zile să fie atras de femei, 
era în mod vădit fermecat de ea. 

Imediat ce mi-a permis eticheta, m-am retras în apartamentul meu, 
prea amărâtă ca să mai fiu în stare de flecăreala care urma la sfârşitul 
cinei. Ca să-mi găsesc o ocupaţie, am continuat să lucrez la horoscopul 
lui Henric. După un timp mâhnirea mi-a mai trecut şi m-am lăsat 
absorbită de muncă. Am lucrat până târziu în noapte, întrerupându-mă 
doar cât doamna Gondi şi o altă doamnă de onoare m-au dezbrăcat 
şi mi-au pieptănat părul. 

Stăteam la măsuţa mea de scris din micuţul meu cabinet şi studiam 
astrele lui Henric. El era Berbec - o zodie încăpăţânată, guvernată 
de Marte - iar ascendentul îl avea, ca şi mine, în Leu, un semn clar 
al regalităţii. 

In noaptea aceea m-a preocupat în special Casa a cincea din horos¬ 
copul meu şi al lui, Casa copiilor. Speram să găsesc în ea veşti bune, 
promisiunea unor moştenitori. Dar în cazul lui Henric - şi, groaznic, 
şi într-al meu - casa era cam goală şi se afla sub semnul Scorpionului, 
guvernatorul secretelor şi minciunilor, al lucrurilor ascunse, al celei 
mai negre magii. 

Asta mi-a sfărâmat fragila speranţă pe care mi-o făurisem în ulti¬ 
mele câteva ceasuri. Nu numai că nu se arătau semne de viitori moş¬ 
tenitori, dar zona aceea era, la amândoi, guvernată de minciună şi 
de forţe întunecate. M-a cuprins spaima şi am încercat să mă conving 
pe mine însămi că interpretasem greşit natura malefică a Scorpionului 
în relaţie cu Casa a cincea. Luasem cu mine la Lyon scrierile lui Agrippa 
şi m-am hotărât să consult una dintre cărţile lui, în speranţa că voi 


204 


descoperi ceva care să arate un viitor mai bun. în apropierea aparta¬ 
mentului meu era o mică bibliotecă şi cufărul meu cu cărţi fusese 
aşezat în ea. Mi-am luat halatul pe mine şi m-am strecurat afară. 

Apartamentul meu era la etajul al treilea. O scară exterioară în spirală 
îl lega de o curte de la nivelul al doilea, unde se aflau apartamentele 
regelui şi reginei şi, de asemenea, biblioteca. Am coborât iute scara, 
fără să fac zgomot, cu lampa în mână. Era o noapte liniştită, senină; 
cerul de noiembrie era presărat de stele, iar luna uriaşă, ca de ceară, 
arunca umbre în calea mea. Halatul nu-mi prea ţinea de cald, iar mâna 
îmi îngheţa pe balustrada de piatră; când am ajuns în curtea de la 
etajul al doilea îmi clănţăneau dinţii. 

Am luat-o la fugă pe aleea care ducea la intrarea flancată de doi 
ienuperi înalţi şi le-am făcut un semn de salut din cap străjerilor, care 
se obişnuiseră de-acum cu plimbările mele nocturne. După ce am 
cotrobăit un pic prin teancurile de cărţi din bibliotecă, am găsit volu¬ 
mul al doilea din scrierile lui Agrippa. L-am luat sub braţ şi, cu lampa 
în cealaltă mână, am ieşit înapoi în noapte. 

N-am ajuns departe. înainte să trec de ienuperii care flancau intra¬ 
rea am auzit râsete plutind prin aerul îngheţat. Veneau dintr-o logie 
care dădea pe terasa din spatele apartamentului regelui; terasa se des¬ 
chidea exact spre partea de curte pe unde trebuia să trec. 

Instinctiv, am micşorat flacăra lămpii şi am rămas în umbra ienu- 
perilor. Râsetele se auziră mai tare în momentul în care o siluetă femi¬ 
nină, luminată din spate de lună, apăru alergând pe terasă. 

O voce de bărbat o strigă din logie: 

— Anne! Anne, ce faci? E foarte frig afară! 

Indignarea regelui era temperată de o bună dispoziţie care se datora 
un pic şi vinului. 

Ducesa îşi desfăcu braţele şi începu să se învârtă, o siluetă întu¬ 
necată, îmbrăcată doar cu o cămaşă care nu-i ajungea nici până la 
şolduri; de la brâu în jos era goală. Părul desfăcut îi flutura în jurul 
umerilor. 

— E minunat! Simt că renasc! M-ai umplut de năduşeli. 

— Anne... se auzi din nou vocea Maiestăţii Sale, nerăbdătoare 
de această dată. 

— Francisc, se strâmbă ea şi râse. Vino şi ia-mă aici, la lumina 
lunii! 


205 


Regele apăru şi el - umbra lui se vedea înaltă şi trupeşă, a ei, mică 
precum un spiriduş - şi se repezi deodată la ea cu un răget. La început 
ducesa fugi de el, dar se lăsă repede prinsă la marginea terasei. îşi 
puse palmele pe balustrada de piatră înaltă până la brâu, cu spatele 
spre rege. 

— Maiestate, revendicaţi-vă premiul. 

Regele se aşeză în spatele ei, cuprinzându-i şoldurile cu mâinile, 
gata s-o pătrundă, dar ducesa se trase într-o parte, cuprinsă de o rezervă 
bruscă. 

— Femeie, nu mă chinui... gemu el. 

— Louise e o fată foarte frumoasă, nu crezi? 

— Tu eşti mai frumoasă ca ea. 

Francisc îi înconjură talia cu braţele şi o ridică pe vârful picioarelor, 
sperând s-o poată pătrunde, dar ea se răsuci iute cu faţa la el. 

— A avut parte în ultimul timp de atâta durere... spuse ea deve¬ 
nind dintr-odată serioasă. Merită o femeie frumoasă, de sânge regal. 

— Nu mă sâcâi, Anne. Nu vreau să am nimic de-a face cu familia 
de Guise. Verişoara lui Henric, Jeanne... E aproape de vârsta măriti¬ 
şului şi aduce cu ea coroana Navarrei. Ar fi o partidă mult mai potrivită 
pentru el. Dar Catherine e o fată tare bună. Mai dă-i un răgaz şi hai 
să nu mai vorbim acum despre asta... 

— Trebuie să fie Louise, îl contrazise ea ferm. Ţi-ar face nepoţi 
care ar uni Casele de Guise şi de Valois. N-ar mai fi între ele lupte pentru 
tron... 

Francisc oftă, cam enervat; silueta lui întunecată încremeni. 

— Toate astea sunt încă premature. Nici nu m-am gândit serios 
la ele. 

— Dar trebuie s-o repudiezi, se repezi Anne. Poporul n-o iubeşte, 
Henric nu poate s-o sufere... Ce ţi-a adus ea? Numai dezamăgiri. 

— Ajunge! porunci Francisc. 

Umbrele lor se uniră intr-un sărut, apoi regele o întoarse brusc 
cu spatele la el şi o frânse de şale. Ducesa îşi încleştă mâinile de balu¬ 
stradă iar el intră în ea şi începu să împingă. 

Anne scoase un icnet scurt, apoi râse; răsuflarea i se ridica intr-un 
norişor deasupra capului, în aerul rece al nopţii. 

— Francisc! Eşti ca un taur! 


206 


Am stins lampa şi mi-am întors ochii în altă parte. Timp de minute 
întregi am ascultat zgomotele ce însoţeau scena aceea pasională. Curând 
am început să tremur fără să mă pot stăpâni, şi nu numai frigul era 
de vină. 


Douăzeci şi unu 

In noaptea aceea n-am mai citit cartea de astrologie a lui Agrippa; 
mintea şi inima îmi erau prea agitate ca să mă mai pot concentra la 
orice altceva decât la cele auzite din întâmplare. Am stat întinsă în 
pat, trează, uitându-mă la desenele baldachinului de deasupra capu¬ 
lui meu. 

Fără copii, fără dragostea lui Henric, eram lipsită de orice sprijin 
şi apărare. Regele Francisc avea să-i trimită papei o petiţie şi avea să 
obţină anularea căsătoriei pe motiv că sunt stearpă. N-ar fi prima 
căsătorie regală terminată în acest fel. Aveam să fiu alungată - în Italia, 
probabil, deşi la Florenţa nu mă puteam întoarce atâta timp cât acolo 
stăpânea Alessandro. 

Iar Henric - iubitul meu, infidelul meu Henric - nu m-ar mai avea 
lângă el ca să-l apăr, aşa cum eram sortită. Fără mine ar muri exact 
ca în visul meu, scăldat în sânge, fără ajutor. 

Nu eram în termeni extraordinar de buni cu Dumnezeu, dată fiind 
lecţia pe care o învăţasem de timpuriu, cum că Universul nu e un 
loc unde să găseşti dreptate sau ocrotire. Dar m-am rugat la Cel ce 
guvernează stelele şi planetele. I-am promis că, dacă-mi îngăduie să 
rămân lângă dragul meu Henric, voi fi în stare să renunţ la orice, chiar 
şi la ultimele rămăşiţe de mândrie. 

Dimineaţa m-am sculat frântă de oboseală, dar hotărâtă, şi i-am 
scris Maiestăţii Sale o scurtă scrisoare prin care-i ceream o audienţă 
privată. N-aveam de gând să port, precum duşmanii mei, o campanie 
de şuşoteli, dându-mă bine pe lângă favoriţii regelui şi cerşindu-le 
ajutorul. Francisc spusese că sunt fiica lui; spusese că e tatăl şi priete¬ 
nul meu. Aveam să-i vorbesc direct lui şi nimănui altcuiva. 

Răspunsul veni repede. Regele mă primea imediat după ritualul 
matinal al îmbrăcării. 


207 


în dimineaţa aceea nu purtam bijuterii, eram îmbrăcată în doliu, 
pentru Delfin. Maiestatea Sa mă primi singur, în cabinetul său privat, 
în care nu se putea intra decât la invitaţia sa personală. Era mic, dar 
foarte frumos aranjat, cu pereţii acoperiţi de lambriuri sculptate din 
lemn de cireş lăcuit; în spatele unora erau compartimente în care se 
păstrau documentele secrete. încăperea era dominată de un birou uriaş, 
din lemn de mahon; pe suprafaţa lui lustruită se întindea o hartă - 
a Provenţei, bănuiesc, acolo unde era câmpul de luptă -, dar acum 
era făcută sul, aşa că nu puteam vedea însemnările de pe ea. Probabil 
că nu mi se putea acorda încredere în ceea ce priveşte secretele de stat. 

Francisc stătea în spatele biroului. Faţa lui prelungă era marcată 
de excese, obrajii îi erau cărnoşi şi grei, ochii umflaţi. Firele albe care 
îi apăruseră la tâmple la moartea Delfinului îi străluceau acum şi în 
barbă. Era îmbrăcat sobru, pentru muncă, nu pentru distracţie, cu 
o tunică simplă, neagră. 

— Catherine. Ia loc, te rog. 

Gura îi zâmbea, dar în ochi i se citea prudenţa. 

— Cu voia Maiestăţii Voastre, voi rămâne în picioare, am răspuns 
eu, sperând ca suferinţa mea să nu ţină mult. 

— Cum doreşti, se învoi el. 

Ştiind despre ce venisem să vorbesc - şi crezând că are o poziţie 
opusă alei mele - avea o atitudine cât se poate de protocolară. Era 
pregătit să se poarte ca un rege, să facă ceea ce era mai bine pentru 
Franţa; ca să reuşească, îi lăsase pe mâna duşmanilor până şi pe cei 
de un sânge cu el. Eu, o străină, o nou-venită, n-aveam nici o şansă. 

Am lăsat la o parte orice prefăcătorie. 

— Sire, eu vă iubesc, i-am spus. Şi îl iubesc pe fiul Maiestăţii 
Voastre. Ştiu că acum sunt pentru amândoi o povară. Aşa că... 

Vocea mi se frânse; mi-am blestemat în sinea mea slăbiciunea. 
Când am reuşit să mă adun, m-am uitat din nou la Francisc. Avea 
o expresie încordată şi rezervată. 

— Aşa că nu mă voi opune repudierii. Admit că trebuie să fa¬ 
ceţi ceea ce necesar din punct de vedere politic şi nu nutresc nici un 
resentiment. 

Regele rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase la aceste cuvinte 
şi era dezarmat. 

— Vă rog numai... 


208 


Gâtlejul mi se încordă, vorbele nu mai reuşeau să iasă. Am repetat 
ultimele cuvinte şi, când odată cu ele se porni şuvoiul de lacrimi, am 
lăsat capul în jos ca să mi le ascund şi m-am forţat să continuu: 

— Vă rog numai să-mi îngăduiţi să vă slujesc, oricât de umilă ar 
fi însărcinarea pe care Maiestatea Voastră sau fiul Vostru aţi binevoi 
să mi-o daţi. Vă rog numai să nu mă îndepărtaţi. Aş sluji-o bucuroasă 
pe femeia care va deveni soţia lui Henric. Numai să pot rămâne aici... 

M-am prăbuşit în genunchi; am izbucnit în hohote de plâns, ascun- 
zându-mi faţa. Mă umileam, dar nu-mi păsa. Mă gândeam numai la 
Henric, care avea să fie rănit, avea să moară pentru că eu aş fi fost 
departe şi n-aş fi putut să-l salvez. 

Când am ridicat în sfârşit ochii, cu răsuflarea tăiată şi udă toată 
de lacrimi, Francisc stătea drept ca o lumânare în spatele scaunului 
său. Observam cum îl invadează treptat o emoţie intensă care-i lărgea 
încet ochii şi-i accelera respiraţia - cu toate că n-aş fi putut spune dacă 
simte furie, frică sau repulsie. Eu stăteam mai departe în genunchi, 
ştergându-mi ochii şi aşteptând să se dezlănţuie furtuna. îmi spuneam 
în sinea mea, plină de ură şi de revoltă arzătoare faţă de mine însămi, 
că soarta mea nu îmi aparţine mie şi nici măcar lui Dumnezeu, ci e 
în mâna oamenilor: rebelii, papa, regele. 

Regelui începu să i se zbată un muşchi pe obraz, exact ca în ziua 
aceea însorită de octombrie când îl văzuse pe Montecuculli rupt în 
bucăţi. 

— Catherine, şopti el în timp ce pe faţă i se citea îndoiala, apoi 
tristeţea, apoi în sfârşit, hotărârea. 

Ieşi de după birou şi mă luă cu blândeţe de umeri, ridicându-mă 
în picioare. 

— Nici un sfânt n-ar putea fi mai umil decât tine, continuă el. 
Ar trebui să învăţăm toţi de la tine. Prin voinţa lui Dumnezeu eşti 
soţia fiului meu şi fiica mea. Iţi spun acum categoric că la curtea mea 
nu se va mai pomeni nimic despre repudiere. 

Mă sărută pe obraz şi mă luă în braţe. 

Dacă aş fi încercat să-l manipulez - dacă m-aş fi dus la el şi-aş fi 
început să mă prefac că plâng şi n-aş fi vorbit sincer, din inimă -, m-ar 
fi alungat cu siguranţă; m-ar fi alungat şi dacă i-aş fi cerut să mă lase 
să rămân soţia lui Henric. Dar, din prima zi în care ne-am cunoscut. 


209 


Maiestatea Sa mă iubise pentru umilinţa mea; trebuise doar să i se 
reamintească de ea. 

Acum eram în siguranţă - dar numai pentru un timp. Până când 
aveam să port în pântece pruncul lui Henric, continuam să fiu vul¬ 
nerabilă. Ducesa n-avea să renunţe uşor la campania împotriva mea, 
iar Louise de Guise era încă foarte tânără. 

Mi s-a luat o piatră de pe inimă când regele Francisc s-a hotărât 
s-o mărite pe Jeanne cu un duce german dispus să plătească o zestre 
scandalos de mare; războiul era o chestiune costisitoare, iar în mo¬ 
mentul acela Francisc avea mai mare nevoie de bani decât de moşte¬ 
nitori. Ca femeie, Jeanne nu era frumoasă: avea nasul lung şi borcănat, 
iar gura şi bărbia prea mici. Dar era foarte inteligentă, la fel ca mama 
ei, iar ochii ei verzi, migdalaţi, cu gene dese, erau absolut superbi. 
Mi-am luat rămas-bun de la ea când urca în caleaşca ce avea s-o ducă 
la Diisseldorf; mi-am zis că n-am s-o mai văd niciodată. 

Poate din nemulţumire faţă de hotărârea ca eu să nu fiu repudiată 
curând, Henric ceru să plece pe câmpul de luptă din Provenţa. La 
început regele îl refuză, spunând că abia pierduse un fiu şi nu voia 
să rişte să mai piardă unul. Dar Henric era atât de hotărât, că avu 
câştig de cauză şi plecă să se alăture locotenentului-general Montmo- 
rency în sud. 

Cât timp Henric a fost plecat, am avut timp să mă gândesc bine 
la necazurile mele. Soţul meu avea o fire loială; acum, că îşi dăduse 
inima şi trupul Dianei de Poitiers, i-ar fi repugnat fără îndoială gândul 
de a le mai dărui unei alte femei. Şi totuşi, dacă voiam să concep un 
moştenitor, Henric ar fi trebuit să vină des în dormitorul meu după 
ce s-ar fi întors de la război. 

Nu mult după audienţa mea la rege, m-am dus la regina Eleonora 
şi am întrebat-o dacă mă pot bucura pentru un ceas de compania 
doamnei ei de onoare Diana de Poitiers. 

Regina consimţi cu amabilitate, deşi atât ea, cât şi anturajul ei înţe¬ 
legeau ce ciudată e cererea mea. Eu şi doamna de Poitiers ne purtam 
cât se poate de cordial una cu cealaltă atunci când drumurile noastre 
se încrucişau, dar altfel ne evitam şi toată lumea ştia de ce. 

Doamna de Poitiers călărea cu picioarele desfăcute, ca un bărbat, 
fără să se jeneze că i se văd gambele şi gleznele. Ca şi mine, nu voia 


210 


să fie condusă de un valet şi ţinea frâul cu o mână foarte sigură. Calul 
ei era alb, ales probabil cu grijă ca să se asorteze cu garderoba ei de 
văduvă. Era o privelişte lipsită de culoare într-o zi neobişnuit de fri¬ 
guroasă pentru sudul Franţei: Diana în ţinuta ei negru cu alb, iarba 
acoperită de brumă, cerul de un cenuşiu apăsător. In ciuda vremii 
urâte, eu îi cerusem să ieşim călare. Voiam s-o duc departe de palat 
şi de urechile altora. Eram urmate la distanţă de un valet, fiindcă s-ar 
fi putut să întâlnim vreun mistreţ. Când a sosit momentul potrivit 
pentru o discuţie serioasă, am ridicat mâna, făcându-i semn să rămână 
în urmă, iar noi am galopat până ce valetul nu se mai vedea decât cât 
un bob de mazăre. Nu voiam să ne observe cineva nici măcar feţele. 

Diana de Poitiers n-avea încă patruzeci de ani, dar în părul ei auriu 
apăruseră fire albe, terne. In schimb avea un ten ferm - în afară de 
zona din jurul ochilor, căreia lumina tulbure îi scotea în evidenţă ridu¬ 
rile fine. Pe obraji nu i se vedeau vinişoare sparte sau buhăiala care 
dovedea o prea mare dragoste pentru vin. 

In timp ce eu o priveam scrutător, încercând să-mi dau seama de 
ce o iubea soţul meu atât de mult, ochii ei erau cât se poate de calmi. 
Era o femeie neînfricată - trăsătura aceasta a ei era, fără îndoială, un 
balsam pentru sufletul nesigur şi temător al lui Henric. In clipele ace¬ 
lea o dispreţuiam aproape la fel de mult cum mă dispreţuiam pe 
mine însămi. 

Am zâmbit şi i-am spus pe un ton degajat: 

— Putem sta de vorbă? 

Zâmbetul ei de răspuns nu era nici mai cald, nici mai rece decât 
al meu: 

— Desigur, Madame la Dauphine, îmi răspunse ea. Daţi-mi voie 
mai întâi să vă mulţumesc că-mi daţi ocazia să călăresc. îmi era dor 
de mişcare, dar nici una dintre doamne nu voia să mă însoţească, din 
cauza credinţei lor că frigul e nesănătos. 

Zâmbetul meu se stinse. 

— Plăcerea e de partea mea. Noi două avem multe în comun, 
doamna mea. O bunică şi plăcerea de a călări. Şi chiar iubirea pentru 
acelaşi bărbat. 

Aşteptă continuarea vorbelor mele cu o expresie neschimbată, 
senină. 


211 


— Louise de Guise e o fată frumoasă, nu-i aşa? am urmat eu. E 
atât de tânără şi de proaspătă! Orice bărbat s-ar considera norocos să 
aibă o soţie atât de minunată. 

— Da, Madame la Daupbine, răspunse ea supusă. 

Calul meu negru bătea nerăbdător din copite; am tras de frâu ca 
să-l calmez. 

— Dar am auzit că are o fire cam iritabilă şi dificilă. S-ar putea 
ca soţului ei să-i fie greu s-o stăpânească. 

— Da, doamnă, aşa am auzit şi eu. 

Ochii ei erau nişte oglinzi în care nu mă puteam vedea decât pe 
mine, nelăsând să răzbată în afară nimic din ceea ce se găsea sub supra¬ 
faţa lor lucioasă. 

— Mie mi s-a spus că sunt foarte răbdătoare. Numai de-ar fi şi 
copiii mei la fel de răbdători. 

— Mă rog să fie, Madame la Daupbine. Şi mă rog să aveţi mulţi 
copii. 

Faţa, ochii, tonul ei scăzut şi blând erau neschimbate, de parcă 
ar fi vorbit despre vreme. Putea fi totalmente sinceră sau totalmente 
falsă. Am încercat să-mi imaginez cum putea cineva care era aşa de 
impasibil să stârnească atâta pasiune în inima soţului meu. 

— Copii n-o să am deloc, am spus, dacă soţul meu nu va veni 
în dormitorul meu. 

Am simţit cum mi se pune un nod în gât şi am aşteptat să-mi reca¬ 
păt calmul. 

Probabil că mi-a simţit durerea. Pentru prima dată privirea i-a deve¬ 
nit şovăielnică, a început să se uite peste capul meu, la un pâlc de 
copaci desfrunziţi. 

— Dacă nu va veni la mine, ştim amândouă că voi fi nevoită să 
plec, am reluat eu pe un ton candid. II iubesc. E singurul motiv pentru 
care nu vreau să-i fac vreodată neplăceri, lui sau celor îndeajuns de 
norocoşi ca să se bucure de afecţiunea lui... chiar dacă asta-mi frânge 
sufletul. Voinţa Delfinului trebuie respectată. 

Diana mă privi din nou, încruntându-se uşor, cu o umbră de 
mirare şi de prudenţă în ochi. 

— E o atitudine demnă de toată lauda, îmi spuse ea. 

— Louise de Guise n-ar fi atât de înţelegătoare. 


212 


Undeva, în apropiere, se auziră trosnete în lăstăriş şi un stol de 
prepeliţe îşi luă zborul. Pe crengile argintii stăteau nişte ciori, se uitau 
în jos şi dojeneau cu asprime nişte acuzaţi invizibili. Din depărtare, 
însoţitorul nostru întinse alarmat gâtul, dar zgomotul nu se repetă, 
iar ciorile tăcură şi ele. Eu şi Diana le-am privit câteva clipe, apoi 
ne-am întors din nou una spre cealaltă. 

Cutele discrete care-i apăruseră pe frunte începură să se destindă 
în clipa când luă o hotărâre. 

— Casa de Valois trebuie să aibă moştenitori, spuse ea şi pentru 
o clipă m-am gândit speriată că se referă la neputinţa mea de a avea 
copii şi că e de acord cu cei ce voiau să fiu repudiată. 

Dar adăugă încet: 

— Va veni în patul Alteţei Voastre. 

— Eu n-am luat niciodată în glumă o înţelegere, am precizat eu. 
Şi am auzit că sunteţi o femeie de onoare. 

— Aveţi cuvântul meu, doamnă. 

Ne-am întors la castel fără să mai schimbăm un cuvânt. Acum, 
că umilinţa mea era totală, n-aveam nici un chef de conversaţii de 
complezenţă. 

Pe drum am simţit ceva rece şi uşor ca o pană atingându-mi gâtul 
ca o înţepătură. M-am uitat la cerul ameninţător şi am văzut ceva 
ce părea imposibil: fulgi de zăpadă plutind încet în jos, albi, moi şi 
tăcuţi. 

După o vreme, Henric se întoarse de la război. In calitatea lui de 
Delfin, era comandantul suprem al forţelor militare din Provenţa, 
dar, conştient de lipsa lui de experienţă, îl consulta pe locotenentul 
general, Marele Maestru Montmorency, în legătură cu orice mane¬ 
vră. Atitudinea lui deferentă dădu roade: armata noastră îi învinse 
categoric pe invadatorii imperiali. Drept urmare, Henric şi Montmo¬ 
rency deveniră prieteni apropiaţi şi fură întâmpinaţi la întoarcere ca 
nişte eroi. Regele nu avea decât cuvinte de laudă pentru amândoi. 

Retorta războiului îl preschimbase pe Henric intr-un bărbat ade¬ 
vărat şi-i întărise încrederea în sine. II făcuse, de asemenea, să se hot㬠
rască să nu mai ascundă legătura lui cu doamna de Poitiers. îi purta 
cu mândrie culorile, alb şi negru, şi adoptă ca emblemă Luna Nouă, 
simbolul Dianei, zeiţa vânătorii. 


213 


Dar după câteva zile de la întoarcere, Henric apăru la uşa dormi¬ 
torului meu. Aducea cu el resemnare, nu bucurie, dar nici resen¬ 
timente. Diana îi spusese cu siguranţă totul: cred că era şi el uşurat 
că nu voiam să le fac necazuri. 

Se purta cu mine distant, dar frumos. Vederea trupului său - trup 
de bărbat de-acum, cu piept şi spate musculos - mă făcea să-l doresc 
dureros de mult. De fiecare dată când mă culcam cu el mă convingeam 
singură că de data asta o să reuşesc să spun sau să fac acel lucru prin 
care-i voi câştiga inima; şi de fiecare dată el se ridica prea repede din 
pat, iar eu rămâneam întinsă, satisfăcută, dar zdrobită. Nicicând pl㬠
cerea nu adusese cuiva atâta durere. 

Trecu un an, apoi al doilea, al treilea, al patrulea, şi eu tot nu 
rămâneam însărcinată. Ii consultam pe astrologii regelui şi mă întâl¬ 
neam cu Henric de fiecare dată când era perioada propice. Intonam 
descântece şi vrăji păgâne; doamna Gondi mi-a pus o rădăcină de 
mătrăgună sub saltea; am urmat sfatul lui Aristotel şi am mâncat ouă 
de prepeliţă, andive şi salată de toporaşi până mi s-a aplecat. Ascultân- 
du-1 pe Agrippa, mi-am făcut un talisman pentru fertilitate guvernat 
de Venus şi l-am pus lângă mătrăgună. Nimic n-a fost de nici un folos. 

Anne, ducesa d’Etampes, începu iar să şuşotească în urechea 
amantului său şi în a oricui voia s-o asculte. Curtea se împărţi în două 
tabere: cei care îi sprijineau pe din ce în ce mai bătrânul rege şi pe 
perfida lui amantă şi cei care priveau în viitor şi îi sprijineau pe Henric 
şi pe Diana de Poitiers. Ducesa era înfiorător de geloasă; o percepea 
pe Diana ca pe o rivală şi voia s-o doboare. Cea mai bună cale de a 
reuşi, hotărî ea, era să-i aducă lui Henric o soţie nouă - una îndărăt¬ 
nică, voluntară, care nu i-ar fi acceptat amanta cu atâta bunăvoinţă 
ca mine. Şi dacă asta avea să-mi facă şi mie rău, cu atât mai bine, că 
prea mă proteja regele. 

Aşa că nu puteam decât să observ că, odată cu trecerea timpului, 
zâmbetele pe care mi le adresa Maiestatea Sa erau din ce în ce mai 
stinse, iar căldura din privirile şi din îmbrăţişările lui scădea din ce 
în ce. Talismanele, doctorii, astrologii... Totul eşuase. Şi totuşi, în 
sinea mea mă întorceam mereu la noaptea în care răposata mea mamă 
îmi vorbise. Cuvintele ei fuseseră nefiresc de limpezi; şi cum nu puteam 
avea încredere în cei vii, m-am hotărât să mă încred în morţi. 


214 


în noaptea în care o invocase magicianul fusesem foarte bolnavă, 
aşa că nu-mi mai aminteam descântecele sau gesturile potrivite. îmi 
aminteam doar că Ruggieri ne unsese şi pe mine şi pe el cu ceva ce 
păruse să fie sânge vechi. 

Am păstrat nişte sânge menstrual negricios şi, într-o zi friguroasă 
de martie a anului 1543, în intimitatea cabinetului meu, m-am uns 
cu el pe frunte, apoi mi-am împuns degetul cu un ac de broderie. 

Era nevoie şi de sânge proaspăt, spusese Ruggieri. Morţii aveau 
să-i simtă mirosul. 

M-am aşezat la masa de scris şi mi-am presat degetul, storcând 
câteva picături mari şi roşii pe o bucăţică de hârtie. Mi-am muiat pana 
în ele şi am scrijelit un mesaj: 

Trimite-mi un copil. 

Am aruncat hârtia în cămin. Flăcările se ridicară şi înnegriră 
marginile, încovoindu-le spre centru pe măsură ce focul înainta. 

Ma mere, am şoptit eu. M’amie,je t’adore... Mamă, ascultă-mi rug㬠
mintea şi trimite-mi un copil. Spune-mi ce trebuie să fac. 

Cenuşa căzu peste buştenii aprinşi; câţiva fulgii se desprinseră şi 
începură să zboare prin aerul încins înainte să o apuce în sus, pe horn. 

Am repetat cererea, cu ochii ţintă în flăcările contorsionate. Nu 
mă adresam doar mamei, sau morţilor, sau lui Dumnezeu, sau dia¬ 
volului. Vorbeam pentru oricine ar fi putut să-mi răspundă. Inima 
mi se deschise atât de mult, că între ea şi puterea care punea universul 
în mişcare nu mai era nici un hotar. Cu voinţa, cu dorinţa mea îmi 
încleştasem mâinile pe acea putere şi nu mai voiam să-i dau drumul. 

în clipa aceea se deschise Raiul... sau Iadul. Nu ştiam care. Ştiam 
doar că atinsesem ceva-, ştiam doar că rugămintea îmi fusese auzită. 

A doua zi l-am urmat pe rege peste tot până după-amiază, când 
trebuia să ţin eu însămi audienţă. Ca Delfină, mulţi oameni veneau 
să-mi ceară câte ceva, mai ales florentini care aveau nevoie de ajutor. 
Stăteam pe tron şi ascultam fiecare poveste tristă. 

Prima era a unei văduve Tornabuoni mai în vârstă, înrudită prin 
căsătorie cu familia Medici. Trăise în vila răposatului ei soţ până când 
slugoii lui Alessandro o încărcaseră cu impozite ilegale, ruinând-o; 
când părăsise cetatea nu mai avea absolut nimic. I-am promis o sumă 


215 


suficientă încât să poată trăi confortabil într-una dintre cele mai bune 
mănăstiri din apropierea Parisului. 

Mai era şi un bancher care avea soţie şi şase copii şi care îşi făcuse 
ucenicia la unchiul meu Filippo Strozzi; amănuntul acesta fusese sufi¬ 
cient ca să-i pună viaţa în primejdie. Fugise din Florenţa împreună 
cu toată familia, lăsându-şi în urmă toate bunurile. I-am promis c-o 
să-i găsesc de lucru la Trezorerie. 

Au mai fost câţiva asemenea lor şi după câteva ceasuri obosisem. 

— Am să le spun celorlalţi să revină mâine, îmi spuse doamna 
Gondi. Dar este unul, Alteţă - un domn cu o înfăţişare cam ciu¬ 
dată -, care insistă să-l primiţi astăzi. Spune că îl cunoaşteţi şi că veţi 
fi bucuroasă să-l vedeţi. 

Am dat să deschid gura ca să întreb cum îl cheamă pe acel imper¬ 
tinent, când o revelaţie mă făcu să-mi piară graiul. Când am putut 
din nou să vorbesc, i-am cerut doamnei Gondi să-l introducă. 

Intră, îmbrăcat în roşu şi negru, culorile lui Marte şi Saturn; era 
bărbat în toată firea acum, dar era numai piele şi os, iar pieptarul în 
dungi îi flutura pe trunchiul descărnat. Avea obrajii supţi, iar tenul 
palid şi bolnăvicios era în contrast cu sprâncenele şi părul negru, cu 
reflexe albăstrii. Când mă văzu, îşi scoase bereta şi făcu o plecăciune 
foarte adâncă. 

— Madame la Dauphine, mă salută el, amintindu-mi ce voce 
frumoasă are. In sfârşit ne întâlnim din nou. 

Am coborât de pe tron. Când s-a ridicat, i-am luat mâinile reci 
într-ale mele. 

— Domnule Ruggieri, cât m-am rugat să veniţi. 


Douăzeci şi doi 

Cosimo Ruggieri a devenit imediat astrologul meu personal. Nu-şi 
adusese cu el nici un fel de lucruri, ca şi cum se materializase din eter, 
fără pungă, fără cufăr, fără nevastă, fără familie. 

L-am luat imediat cu mine în cabinetul meu. L-am întrebat ce 
făcuse în toţi aceşti ani: plecase din Florenţa la Veneţia şi, în ziua când 
sosise acolo, îl doborâse ciuma. De la Veneţia plecase la Constanti- 
nopol şi în Arabia, dar nu mi-a explicat de ce sau ce se întâmplase 


216 


acolo. I-am spus ce bucurie îmi făcuse trimiţându-mi la Le Murate 
volumul lui Ficino şi talismanul. I-am povestit cum se adeveriseră 
spusele mamei mele, cum un bărbat pe nume Silvestra mă salvase 
de mulţimea potrivnică. I-am împărtăşit detaliile autoeducaţiei mele 
în materie de astrologie şi eforturile de a alcătui horoscoape native. 

Dacă l-o fi surprins ceva din lunga mea povestire nu mi-a arătat. 
Nici măcar nu mi-a amintit că prevăzuse faptul că voi ajunge regină. 

In cele din urmă, i-am spus: 

— Încă din vremea când mi-aţi dat Aripa Corbului am un vis 
care se tot repetă. Visez un bărbat cu faţa scăldată în sânge. Mă strigă 
în franţuzeşte. E pe moarte şi e de datoria mea să-l ajut... Dar nu 
ştiu cum. E Henric, am spus coborând tulburată ochii. Am ştiut asta 
din clipa în care l-am cunoscut. Mă simt menită să-l apăr de o soartă 
cumplită. 

Ruggieri mă ascultă cât se poate de calm: 

— Asta-i tot? Numai Henric apare în visul Alteţei Voastre? 

— Nu, i-am răspuns. Mai sunt şi alţii pe câmpul acela - sute, 
poate mii de oameni, dar eu nu-i pot vedea. Sângele... creşte ca apele 
oceanului. 

Mi-am dus degetele la tâmplă şi mi-am masat-o, ca pentru a-mi 
scoate acea amintire din cap şi-a o face să se estompeze. 

— Acesta vă este destinul, doamnă. Alteţa Voastră are puterea de 
a porni acea revărsare... sau de a o face să se oprească. 

îmi veni deodată să plâng. 

— Dar Henric... Pe capul lui are să cadă curând o nenorocire. 
Dacă pot s-o împiedic, atunci poate ceilalţi n-o să moară. Spuneţi-mi 
ce-o să i se întâmple şi ce pot eu să fac împotrivă. Sunteţi magician 
- trebuie să existe nişte vrăji care să-l apere. Eu una am încercat; am 
făcut singură un talisman, o Aripă a Corbului, dar n-a vrut să-l poarte. 

— Lin simplu talisman, o simplă vrajă n-o să fie niciodată de-ajuns, 
spuse el. 

— Pentru mine a fost de-ajuns când eram în mâinile rebelilor, 
l-am contrazis vehement. 

— Pericolele prin care a trecut Alteţa Voastră erau dintre cele ce 
pot fi depăşite, având un potenţial de viaţă lungă. Dar prinţul Henric... 
făcu el cu o privire în care i se citea regretul. Viaţa lui se va încheia 


217 


de timpuriu, printr-o moarte violentă. Sunt sigur că aţi citit asta în 
astrele lui. 

Cuvintele lui Ruggieri mă făcură să amuţesc. Văzusem, intr-adevăr, 
semnele sinistre, dar nu-mi dădusem voie să le cred. 

— Dacă magia obişnuită nu-i de-ajuns, atunci de ce e nevoie? 
am insistat eu. Schimbaţi viaţa mea cu a lui. Sunt convinsă că aveţi 
ştiinţa necesară. 

Ruggieri se eschivă: 

— Am, intr-adevăr, ştiinţa. Dar mai sunt şi alţii în vis, nu? Cine 
anume? 

— Nu-mi pasă, am răspuns eu amărâtă. 

— Atunci Franţa va fi sfâşiată, răspunse el. Pentru că şi ei sunt 
responsabilitatea domniei voastre, şi ei sunt legaţi de soarta domniei 
voastre în aceeaşi măsură ca prinţul Henric. 

— Deci aceşti alţii sunt un motiv în plus pentru care trebuie să 
rămân. Dar există lume la Curte care vrea să mă vadă alungată şi pe 
Henric căsătorit cu alta. Fără mine va fi lipsit de apărare. Trebuie să 
fac un copil, trebuie , am insistat eu simţind cum mă crispez. Spune- 
ţi-mi numai ce trebuie să fac ca să-i apăr lui Henric viaţa şi să-i fac 
un copil. 

Ruggieri se gândi mult înainte să răspundă. 

— Nu putem păcăli soarta la nesfârşit. Dar putem să-i dăm lui Henric 
mai mulţi ani decât ar fi avut de trăit altfel. Aceasta este intr-adevăr 
dorinţa domniei voastre? adăugă el după o pauză. Să naşteţi copilul 
Delfinului? 

Mi s-a părut o întrebare ridicolă. 

— Bineînţeles. Aş face orice. Am făcut deja totul: talismane, des¬ 
cântece, mi-am pus tot felul de cataplasme scârboase, am băut urină 
de catâr. Eu una nu mai ştiu ce să fac. 

Rămase din nou pe gânduri, apoi spuse încet: 

— Iar copilul trebuie să fie al Delfinului. 

Era o afirmaţie, dar am auzit întrebarea ascunsă în ea şi obrajii 
mi-au luat foc. Cum îndrăzneşti , am dat să spun - dar Ruggieri era 
Ruggieri, iar în cazul lui buna-cuviinţă nu funcţiona. Nici un secret 
nu-i era ascuns, nici o chestiune nu era prea imorală ca să poată fi adusă 
în discuţie. 


218 


— Da, trebuie, am răspuns până la urmă roşind. E soţul meu. 
Şi... îl iubesc. 

Magicianul ridică fruntea la auzul desperării ascunse în ultimele 
două cuvinte. 

— mi pare rău să aud asta, spuse el încet. înseamnă că lucrurile 
se complică. 

— Cum aşa? 

— Sunt convins că v-aţi studiat propriul horoscop în privinţa 
copiilor. Şi sigur l-aţi studiat şi pe-al prinţului Henric. Casa a cincea, 
atât la Alteţa Voastră, cât şi la soţul Alteţei Voastre, este guvernată 
de Scorpion. Sunteţi prea inteligentă ca să nu fi observat implicaţiile: 
sterilitate - sau, dacă preferaţi - minciuni şi înşelăciune. Alegerea vă 
aparţine. 

— Nu pot să aleg nici una, am protestat eu. Trebuie să existe o 
a treia cale. 

— Există întotdeauna o a treia cale, m-a aprobat el aplecându-se 
în faţă; părul negru-albăstrui îi încadra chipul de o paloare bolnăvi¬ 
cioasă. Dar depinde întru totul de ceea ce sunteţi dispusă să faceţi. 

în ciuda nasului coroiat şi a obrajilor supţi, glasul şi mişcările îi 
erau magnetice, învăluitoare. Sub pojghiţa de gheaţă curgea un curent 
fierbinte şi dacă îndrăzneam să-l ating m-ar fi înghiţit. 

— Orice, am răspuns, în afară de a mă culca cu alt bărbat. 

Dădu uşor din cap. 

— Atunci vă avertizez, Madame la Dauphine, că pentru a crea 
sânge trebuie să vărsaţi sânge. 

Cuvintele lui mă umplură de fiori: vorbea despre cel mai periculos 
soi de magie. Dar, de fapt, de mult simţeam că sufletul meu era deja 
pierdut. 

— mi voi da tot sângele, până la ultimul strop, ca să-l salvez pe 
Henric. 

Chipul lui îşi păstră expresia impasibilă. 

— Ah, doamnă. Aici e nevoie de o voinţă puternică şi de nervi 
tari, căci nu despre sângele domniei voastre e vorba. 

Am rezistat câteva săptămâni. Mă întâlneam cu Ruggieri în fiecare 
zi, consultându-1 în probleme banale şi rugându-mă de el să mă intro¬ 
ducă şi pe mine în arta magiei. Dar mă refuza în mod constant: eu 


219 


ştiam prea puţin, iar el prea mult; era mult mai sigur pentru el să facă 
el vrăjile la cererea mea. 

— E de-ajuns, spunea el, că unul dintre sufletele noastre e în 
primejdie. 

In săptămânile acelea am trăit tot timpul într-o nelinişte sinistră. 
Doamna Gondi îmi spusese că familia Louisei de Guise se întâlnise 
în secret cu regele pentru a discuta din nou posibilitatea unui contract 
de căsătorie pentru Henric. Aproape că era suficient ca să iau totuşi 
în considerare sugestia lui Ruggieri de a face un copil cu un alt bărbat. 

Dar chiar dacă Henric mă trădase, eu nu puteam să-i răspund cu 
aceeaşi monedă. Eu aparţineam acum Casei de Valois; şi îmi doream 
nespus un fiu cu sânge de Valois care să moştenească tronul. îmi găsi¬ 
sem aici căminul şi nu voiam să fiu alungată din el. 

Până la urmă am capitulat în faţa imposibilului. în toiul nopţii, 
am luat pana şi i-am ascultat scârţâitul în timp ce mâna mea scria 
lucruri barbare, de neconceput. 

A doua zi de dimineaţă, la prima oră, am trimis după Ruggieri 
şi l-am primit în cabinet. Am încuiat uşa şi i-am dat hârtia, împăturită 
în opt, ca şi cum în felul acesta enormitatea crimei mele s-ar mai fi 
diminuat. 

— M-am gândit cât se poate de bine, i-am spus, şi acestea sunt 
restricţiile mele. 

Hârtia suspină în mâna lui. Se încruntă citind mesajul, apoi îşi 
ridică privirea întunecată de pe foaie. 

— Dacă le urmez, spuse, n-aş putea spune ce efect vor avea asupra 
rezultatelor. 

— Tot ce contează este să reuşim, i-am răspuns eu. 

împături hârtia la loc şi o strecură în buzunarul de la piept, fără 
să-şi dezlipească privirea de a mea; ochii lui erau negri, ca şi ai dragului 
meu Henric, dar nu avea nici un strop de lumină în ei. Buzele îi schi¬ 
ţară un zâmbet vag. 

— A, vom reuşi, Catherine. 

Faptul că-mi spusese pe nume nu mi s-a părut o impertinenţă. Acum 
eram egali, în cel mai oribil mod cu putinţă. îi dădusem lui Henric 
inima mea, dar numai Ruggieri ştia cât rău sălăşluia în ea. 

Numai în doamna Gondi mă puteam încrede pentru un aranja¬ 
ment direct cu şeful grajdurilor. Porunci să i se pună şaua pe cal şi 


220 


să-i fie dus la capătul opus al grajdurilor, unde nu putea fi văzut de 
la ferestrele palatului. Pentru o femeie era scandalos să călărească sin¬ 
gură la apropierea nopţii; şeful grajdurilor se gândea, fără îndoială, 
la o întâlnire clandestină. Şi nu se înşela. 

Doamna Gondi călări prin grădini, până la primul pâlc de copaci, 
de unde nu mai putea fi văzută dinspre grajduri; la adăpostul lor am 
făcut schimbul. Amândouă eram îmbrăcate în negru; cine ne-ar fi 
văzut de la distanţă ar fi zis că femeia care ieşea dintre copaci era aceeaşi 
care intrase. 

In dimineaţa aceea de primăvară cerul fusese de-a dreptul ciudat, 
acoperit de nori grei, cu o pată difuză, roşiatică, în locul unde ar fi 
trebuit să se afle soarele; acum, în amurg, pata aceea alunecase spre 
linia orizontului. Aerul era răcoros şi mirosea a ploaie. Eu călăream 
pe un cal împrumutat; am trecut mult dincolo de pădure şi de mai 
multe ori m-am oprit, vrând să mă întorc, dar gândul la Henric m-a 
făcut să merg mai departe. 

Am ajuns în cele din urmă la o vie neîngrijită, lângă care se întindea 
o livadă de peri uscaţi, cu crengile noduroase străpunse ici-colo de 
muguri firavi, ce se chinuiau să se deschidă. La marginea livezii se zărea 
o siluetă întunecată ce purta un felinar. Când m-am apropiat, am 
distins chipul lui Ruggieri care, în licărirea gălbuie, părea fosforescent. 
Se întoarse şi porni încet printre copaci spre o căsuţă dărăpănată de 
cărămidă cu acoperiş de paie. Prin crăpăturile obloanelor închise se 
zărea lumina unei lumânări. 

Am descălecat; Ruggieri a pus felinarul pe pământ şi m-a ajutat 
să cobor, luându-mi mâinile intr-ale lui. M-a privit o clipă cu ochi 
pătrunzători şi complice, căutând ceva ce nu găsea. 

Nu voise ca eu să vin. Nu era nevoie de mine, spunea el, şi existau 
oricând riscuri, atât de ordin practic, cât şi de ordin magic. Simţeam 
că vrea de fapt să mă scutească de alte supărări şi de repulsia de a 
vedea în mod nemijlocit de ce era el în stare; am insistat totuşi. Nu 
voiam ca crima pe care aveam s-o comit să fie ceva vag, o simplă po¬ 
veste fără o substanţă reală, viscerală. 

Nu voiam să fiu în stare să fac aşa ceva şi a doua oară. 

Răceala bruscă din privirea lui Ruggieri îmi tăie răsuflarea; i-am 
simţit degetele ca pe nişte gheare, deşi purtam amândoi mănuşi, şi 
am simţit cum îmi îngheaţă măruntaiele. Era în stare de lucruri mai 


221 


rele decât crima, iar eu eram singură cu el şi nu era nimeni prin preaj¬ 
mă, ca să-mi audă strigătele. 

Am vrut să mă smulg, să sar pe calul doamnei Gondi şi să fug. 
Dar ochii magicianului erau puternici, irezistibili. Neajutorată, fără 
vlagă, l-am urmat ca prin vis până la intrarea în căsuţă. 

Ruggieri deschise larg uşa; se văzu o singură încăpere cu o podea 
murdară, acoperită pe jumătate cu o lespede mare de gresie. Pereţii 
deschişi la culoare erau plini de excremente de porumbel, iar căminul 
era de atâta vreme nefolosit, că printre cărămizi se prinsese un mucegai 
verzui. Pe gresie era trasat un cerc negru, perfect, suficient de mare 
încât să încapă în el doi oameni întinşi pe jos, cap la cap. Lumânări 
neaprinse, puse în sfeşnice de alamă înalte de un stat de om, fuseseră 
aşezate în patru puncte echidistante pe circumferinţa cercului. 

Pe o măsuţă lipită de perete, sub o fereastră, era o lampă care dez¬ 
văluia celelalte obiecte din cameră: două taburete, o etajeră pe care 
stăteau vreo şase cărţi şi nişte instrumente, printre care un pumnal, 
o cădelniţă, un pocal, o pană, o călimară, pergament şi câteva flacoane 
astupate cu dopuri. Lângă cădelniţă se găseau o perlă mare pusă pe 
un lănţişor de argint şi un onix şlefuit. Măsuţa şi taburetele erau aşezate 
direct pe podea, iar etajera pe gresie, în interiorul cercului, în dreptul 
uneia dintre lumânări. 

La masă stătea cu spatele la noi o femeie tânără. Părul des, ondu¬ 
lat - de un blond atât de deschis, încât părea argintiu - îi cădea greu 
până la brâu. Nu ne dădu atenţie, ci se ocupă în continuare de raţa 
friptă din faţa ei. Umbrele noastre căzură pe peretele de lângă masă; 
fata le văzu, lăsă din mână copanul pe jumătate mâncat şi se întoarse 
spre noi. 

N-avea mai mult de doisprezece-treisprezece ani. Faţa îi era anor¬ 
mal de lată, ochii albaştri depărtaţi, ca nişte migdale mici, oblice, pe 
o întindere albă. Şaua nasului era turtită, iar vârful limbii îi ieşea printre 
buze. Văzându-mă, scoase un grohăit agitat şi începu să dea din mâini 
spre Ruggieri. 

Magicianul clătină din cap şi făcu un gest larg, autoritar, arătân- 
du-i podeaua, dar ea continuă să se holbeze la mine cu nişte ochi grei, 
înceţoşaţi. Mai văzusem asemenea copii, de obicei în braţele unor 
mame vârstnice. 

— E surdomută şi oligofrenă, spuse Ruggieri. 


222 


îi zâmbi blând şi-i făcu semn să vină la el. Fata se ridică şi se 
întoarse spre noi, arătând un bust prea dezvoltat pentru vârsta ei, îm¬ 
pins în sus deasupra corsetului foarte strâns, ca să creeze iluzia unui 
volum mai mare. Dedesubt, pântecele îi era umflat şi forţa atât de 
mult talia rochiei, încât cusăturile plesniseră. Părea să nu mai aibă 
mult până să nască. 

Speriată şi scârbită, m-am întors spre Ruggieri: 

— E prea tânără! 

— Câţi ani ţi-ar conveni? mă repezi el cu răceală. E o prostituată 
cu experienţă. Peştele ei a folosit-o până când sarcina a început să se 
vadă. Apoi a alungat-o şi acuma vagabondează şi cu siguranţă o să 
moară de foame sau o s-o violeze şi-o s-o omoare careva. Chiar dacă 
se naşte copilul, continuă el pufnind dezgustat, ce fel de viaţă o să 
aibă amândoi dacă-i dau drumul înapoi pe uliţele satului? Mi-ai spus 
că folosirea ei trebuie să fie un act de clemenţă. Şi îţi garantez că asta 
şi este. 

M-am depărtat de el cu un pas şi m-am gândit la faţa flască şi la 
ochii goi ai fetei. 

— Nu pot, am şoptit. 

Ochii negri ai magicianului scăpărară; în spatele tonului calm se 
ascundea un curent de violenţă mocnită. 

— Pleacă dacă trebuie să pleci, spuse el, dar Henric va muri înainte 
să apuci să-i dăruieşti copii. 

Am rămas încremenită, fără să mai pot scoate o vorbă. 

între timp fata mâncase aproape toată raţa şi îl luă în primire pe 
Ruggieri. Fără fineţuri, fără vreun preambul măcar, îi trase pieptarul 
în sus şi îşi strecură mâna în pantalonii lui. Magicianul se trase înapoi 
şi-o apucă de încheietură. 

— E nesătulă, spuse el vorbind cu o totală detaşare. Când am găsit-o, 
tocmai îl servise pe un domn şi cu toate astea abia am reuşit să scap 
de avansurile ei. 

O ţinu pe fată de mână până când aceasta începu să se zbată. Atunci 
îmi aruncă repede o privire peste umăr: 

— Intră în cerc, îmi spuse. 

M-am dus şi m-am aşezat în centrul cercului. Afară începuse să bată 
vântul, trimiţându-şi răsuflarea rece prin găurile acoperişului şi prin 


223 


obloanele care începuseră să zornăie. Cu toate astea, am simţit deodată 
o apăsare, o senzaţie de vomă şi de sufocare. 

Ruggieri îi dădu drumul fetei şi o pişcă zâmbind glumeţ de obraji. 
Gestul o relaxă, dar când talerul cu raţa dispăru din ochii ei, se nelinişti. 
Magicianul se aşeză în spatele ei, o cuprinse cu un braţ de umeri şi 
îi duse la buze o cupă cu vin. O îndemnă insistent să bea, ceea ce ea 
făcu fără să ezite. 

Deodată, fata se clătină pe scăunel şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi 
prins-o Ruggieri. O luă în braţe şi o aşeză în cerc, întinzând trupul 
inert ca un cadavru pe lespedea de gresie. Ochii fetei erau larg deschişi 
şi lucioşi, iar răsuflarea lentă şi superficială. 

— Nu te mişca, îmi şopti Ruggieri cu asprime. Nu vorbi şi nu te 
amesteca în nici un fel. Şi, mai ales, nu ieşi din cerc. 

Trase de pe etajeră un lighenaş de metal şi un cearşaf îngălbenit, 
împăturit, după care întinse cearşaful şi trase fata pe el. 

Ca şi în noaptea în care invocase spiritul mamei mele, destupă 
un flacon şi îşi unse fruntea, apoi fruntea mea, şi aprinse cădelniţa 
de pe etajeră. Din cărbuni se ridică leneş fumul care purta mirosul 
răşinos de mirt şi încă ceva, mai teluric, mai profund, cu o tentă de 
putreziciune. Aprinse lumânările cu ajutorul lămpii, începând cu cea 
de lângă altarul improvizat şi mergând în sensul acelor de ceasornic. 
Apoi stinse lampa. 

Afară se întunecase cu totul de-acum; în ciuda vântului, aerul 
înceţoşat estompa contururile obiectelor, făcând totul în jur confuz. 
Tunica şi mantia lui Ruggieri erau una cu întunericul, şi faţa lui, pe 
care contrastul cu ochii şi barba o făceau de alabastru parcă, părea 
că pluteşte. 

Totul părea ireal - trupul flasc de la picioarele mele, fuiorul de 
fum care voala flacăra lumânărilor, uneltele de pe etajeră - şi gravitatea 
crimei noastre părea ceva îndepărtat. Ruggieri apucă un pumnal - 
cu mâner negru, cu tăişul înfiorător de ascuţit. Ţinându-1 cu amân¬ 
două mâinile, îl ridică deasupra capului de parcă voia să străpungă 
cerul şi începu să-l coboare până la nivelul capului şi umerilor, rostind 
cu glas puternic o incantaţie. Crescuse parcă în înălţime, era atotpu¬ 
ternic, îşi depăşise condiţia umană. Când deschise ochii, aprigi, con¬ 
centraţi şi impersonali, am crezut că văd un zeu. 


224 


începu deodată să traseze cercul, deasupra şi în paralel cu linia 
neagră de pe lespedea de gresie, oprindu-se în dreptul fiecărei lumânări 
şi trasând cu pumnalul câte un simbol. Lovea aerul cu pumnalul şi 
rostea răspicat câte un nume, până ajunse iar în faţa altarului. 

Se lăsă intr-un genunchi lângă fată şi îşi strecură braţul sub umerii 
ei, lipind-o de pieptul lui. Când capul ei căzu în faţă, îi înfăşură părul 
des şi blond în jurul mâinii lui stângi şi-i trase capul pe spate, ca să-i 
dezvelească gâtul alb. 

Fata era încă trează, căscase ochii la vederea cuţitului. Scoase un 
scâncet; când încercă în zadar să-şi mişte braţele şi picioarele, începură 
s-o scuture fiori. 

Teribil de impunător, întru totul sigur pe sine, Ruggieri strigă un 
cuvânt străin, cu o sonoritate aspră şi şuierătoare, apoi făcu o crestătură 
cu pumnalul sub urechea fetei. Aceasta scoase un geamăt sălbatic, în 
timp ce un val întunecat i se prelingea din gât pe claviculă şi printre 
sânii mari, ridicaţi.. 

Magicianul rosti încă o dată, cu glas tunător, cuvântul cel straniu. 
Flacăra lumânărilor scăzu, apoi crescu la loc; fumul se îngroşă şi începu 
să se învolbureze. Mi s-a părut că disting în el o siluetă, că în cameră 
intrase ceva nespus de rece, de greu şi de crud; pielea mi se făcuse de 
găină. 

Ruggieri rosti cu voce răsunătoare termenii înţelegerii: viaţa aces¬ 
tei femei în schimbul vieţii lui Henric; pruncul ei în schimbul unui 
moştenitor. 

Prinzând-o pe fată de păr, Ruggieri îi trase gâtul deasupra lighe- 
naşului şi îi înfipse vârful pumnalului în gâtlej, apoi făcu o tăietură 
precisă şi rapidă pe sub bărbie până la cealaltă ureche. Sângele ţâşni 
ca o pânză, făcând lighenaşul să zăngăne. Ruggieri strânse din ochi 
în faţa stropilor, dar faţa îi era imobilă, hotărâtă, cu colţurile gurii 
coborâte. 

Aşa ar fi trebuit eu să-l ucid pe micul grăjdar. Am rămas cu ochii 
ţintă la sângele de pe jos. Nu atât sângele mă înspăimânta, cât con¬ 
ştiinţa faptului că putusem atât de uşor să poruncesc vărsarea lui şi 
că puteam să-l văd fără să fiu cuprinsă de groază. 

Aşteptarea fusese grea, dar în momentul propriu-zis al crimei mi-am 
amintit ce uşor era. O mişcare a pumnalului lui Ruggieri şi gata, era 
moartă. 


225 


Când sângele se opri, magicianul trase capul fetei în sus; capul căzu 
pe spate, dezvelind rana căscată de sub maxilar. Dădu drumul păru¬ 
lui şi trunchiului şi-o lăsă să cadă pe podea. Faţa fetei avea o albeaţă 
de os, la gât sângele se înnegrise deja; ochii îi rămăseseră fixaţi pe cine 
ştie ce imagine îndepărtată. 

Ruggieri se lăsă în genunchi deasupra ei, de parcă voia să se roage, 
dar de fapt strecură pumnalul sub corsetul strâns şi trase; ţesătura subţire 
cedă uşor. N-avea cămaşă pe dedesubt; sânii îi erau plini şi foarte fermi, 
pielea de un splendid alb lunar, atât de translucid, că ici şi colo i se 
vedeau venele ce duceau la sfârcurile mari şi roz. Trupul, deşi nespălat, 
era tânăr şi perfect şi durduliu. 

Ruggieri îşi trecu uşor mâna peste pântecele ei, ca şi cum ar fi 
citit o hartă cu vârful degetelor. Cu fineţea unui chirurg experimentat, 
îi introduse vârful pumnalului sub stern şi făcu o tăietură pe deasupra 
pruncului nenăscut până la pubis. Cuţitul lăsă în urmă o dungă roşie 
care se estompa pe măsură ce rochia absorbea sângele; era mai puţin 
decât mă aşteptam. Magicianul lăsă cuţitul jos şi încercă să depărteze 
carnea cu degetele, dar nu era aşa de uşor, pentru că avea un strat 
gros de grăsime. Luă din nou cuţitul şi tăie încă o dată, cu mai multă 
grijă de data asta. Mi-am acoperit nasul din cauza mirosului. 

Intr-un talmeş-balmeş de grăsime tremurătoare, carne şi intestine 
lucioase, se zărea ceva: curba unui căpşor roşiatic, unghiul unui umăr 
vineţiu acoperit de o substanţă albicioasă. Ruggieri scormoni mai adânc 
cu degetele în uterul femeii şi trase. Pruncul ieşi fără să ţipe, cu un 
sunet ca de ventuză. Cordonul ombilical, plin de sânge, era intact. 
Nu-i puteam vedea faţa, iar magicianul nu i-o şterse, ci îl puse pe 
cearşaf, biet cadavru nenăscut, cu cap mare şi braţe firave, legat încă 
de mama lui. 

Un icnet şoptit al lui Ruggieri mă făcu să ridic capul. Mâinile îi 
dispărură iar în pântecele moartei şi când le scoase avea în ele un alt 
ghemotoc de carne şi oase, ceva mai mic decât primul. Mâinile dis¬ 
părură din nou şi din nou scoaseră un prunc. 

— Tripleţi, spuse el uluit. Norocul îţi surâde, Catherine. 

Patru vieţi ca să cumpăr viaţa lui Henric şi trei fii. 

— Nu mai fac niciodată, am şoptit. Niciodată. 

Magicianul înţelese foarte bine ce voiam să spun; cuvintele mele 
înlocuiră subita lui bună dispoziţie cu o stare foarte mohorâtă. 

— De câte ori am rostit şi eu cuvintele astea... 


226 


Din ritualul care a urmat nu-mi amintesc mare lucru. Ruggieri 
picură un strop din sângele fetei pe onix şi un pic de sânge de la fiecare 
prunc pe perlă. Când cercul s-a rupt, am lăsat cadavrele pe lespede 
şi Ruggieri a aprins lampa. Ne-am aşezat pe scăunele, mi-a spus că 
trebuie să mă culc cu soţul meu cât mai curând şi mi-a dat cele două 
pietre: perla era pentru mine, iar onixul pentru Henric. Trebuia să 
ascund onixul intr-un loc unde el îşi petrecea cel mai mult timp. Eu 
trebuia să port perla asupra mea în permanenţă, să n-o scap nici o 
clipă din ochi. 

In timpul acesta ploaia răpăia pe acoperiş şi se izbea de bolovanii 
de-afară. Magicianul deschise obloanele cât să vedem potopul şi să 
auzim tunetele din depărtare. 

— Calul doamnei Gondi, am făcut eu. 

Era o situaţie absurdă: îmi păsa de calul care putea să se ude, când 
lângă mine zăceau patru victime însângerate. 

— Stai liniştită, îmi porunci Ruggieri. II trag eu sub streaşină. 
Trebuie să rămâi aici până trece furtuna. 

Deschise uşa şi dispăru în întuneric. 

M-am dus la fereastră, dar întunericul şi ploaia acopereau orice 
zgomot sau imagine. Ieşise de atâta timp că, deodată, o groază parali¬ 
zantă îmi tăie răsuflarea: afară, în noapte, mă pândea ceva străvechi, 
viclean şi nefast. 

Cosimo Ruggieri era un duh necurat: tocmai aveam dovada. Spu¬ 
sese odată, de mult, că mă protejează pentru că asta serveşte propriilor 
lui interese; acum ce anume le mai putea servi? 

Ploaia se înteţi. Dintr-o pornire copilărească, l-am strigat, deşi ştiam 
că n-are cum să mă audă. Apăru în prag brusc, ca şi cum rostirea nume¬ 
lui său l-ar fi forţat să se materializeze. 

Ploaia i se scurgea de pe umeri; pe obraji îi curgeau la vale picături 
de ploaie. Tremuram încă şi am încercat să-mi maschez frica pe care 
mi-o inspira printr-o remarcă sarcastică: 

— Săracul de tine. Plângi după ea şi după copii? 

Intră în casă. Pleoapele şi marginile nărilor îi erau roşii. Plângea, 
intr-adevăr. 

— Nu-mi spune că ai remuşcări, am insistat eu. 

Se uită la mine cu o faţă pe care nu i-o mai văzusem niciodată, o 
faţă cu trăsăturile lui, dar mai tânără şi tulburată de tot felul de umbre; 
în ochi avea o scârbă de sine însuşi vecină cu nebunia. 


227 


— Pentru nimeni altcineva, Catherine, rosti el răguşit. Pentru ni¬ 
meni altcineva. 

Cuvintele îi urcau în gâtlej, dar nu reuşeau să iasă, nu reuşea să 
se elibereze de amărăciunea lor. 

Auzeam, dar refuzam să înţeleg. Am scuturat din cap şi m-am înde¬ 
părtat de el. 

— Nu. Nu, nu-i adevărat. Nu-i prima dată când comiţi asemenea 
orori. Am auzit de crimele tale încă din copilărie. 

— Când erai în mâinile rebelilor, şuieră el, cum crezi că te-am 
protejat? De unde crezi că am aflat de pericolul care te aştepta? 

Talismanul, am dat să spun. Talismanul m-a protejat. Am închis 
ochii şi l-am simţit aşezat în dreptul inimii, ascunzând ticăloşia care 
sălăşluia în ea. Nu voiam să ştiu ce făcuse el ca să-i dea puteri. 

Acum lăsă capul în jos; cuvintele pe care se străduise atât de mult 
să le oprească izbucniră în sfârşit: 

— Numai din dragoste, Catherine. 

Trupul mutilat al fetei şi cele ale pruncilor ei nenăscuţi zăceau în 
interioml cercului de pe podea. Lumânările erau stinse. Lumina lămpii 
alunga orice urmă de irealitate, lăsând în jur o apăsare de-a dreptul 
materială. Pătrunsă până la oase, m-am prăbuşit pe scăunel, cel pe care 
stătuse fata când Ruggieri o drogase cu vin. 

Dragoste. 

Nu-mi spune că ai jăcut-o pentru mine. Am înţeles deodată cum 
s-ar simţi soţul meu dacă i-aş mărturisi crima. Cuvintele pe care magi¬ 
cianul le rostise cu mai bine de zece ani în urmă îmi reveniră în minte: 

Noi doi suntem legaţi, Caterina Maria Romula de Medici. 

— Eu îl iubesc numai pe Henric, am spus îngrozită. Toată viaţa 
îl voi iubi numai pe Henric. 

Chipul îi era crispat de durere, glasul sfâşietor de trist: 

— Ştiu, Madame la Dauphine. Ţi-am studiat horoscopul. 


Douăzeci şi trei 

Ploaia nu mai dură mult. Intr-o stare vecină cu prostraţia, m-am 
întors la palat, oprindu-mă numai cât să-i dau doamnei Gondi calul, 
să-l ducă înapoi la grajduri. Nu i-am spus nici o vorbă, dar chiar şi 
pe întuneric trebuie să fi simţit groaza care izvora din toată fiinţa mea. 


228 


M-am dus direct în dormitor şi n-am coborât la cină; eram încă 
prea şocată ca să pot să mă port degajat. Mi-am legat cu degete tre¬ 
murătoare perla la gât. 

In ciuda agitaţiei care mă stăpânea, trebuia neapărat să fac dragoste 
cu Henric în noaptea aceea. Am trimis o cameristă cu un bilet în care-1 
chemam pe soţul meu la mine imediat după cină, pentru că apăruse 
o urgenţă. 

Una dintre doamnele de onoare mă dezbrăcă până la cămaşă, apoi 
plecă. Doamna Gondi îmi pieptănă părul, care era încă ud de la bur¬ 
niţa de pe drumul de întoarcere. Privirea îi era încărcată de întrebări, 
dar veni şi plecă fără să scoată o vorbă. 

După o vreme, Henric ciocăni la uşa dormitorului; i-am deschis 
eu însămi. Rămase în prag; avea chipul ars de soare, de la vânătoare, 
şi o cută de îngrijorare între sprâncene. In ochi i se citea clar că nu 
voise să vină, dar îl trimisese Diana. îşi ţinea bereta de catifea albastră 
în amândouă mâinile, care-i tremurau uşor. 

— Nu vă simţiţi bine, Madame la Dauphine ? mă întrebă el formal. 

înainte să vină crezusem că o să mă lase nervii, că n-o să reuşesc 
să-l atrag în pat. Dar când l-am văzut, m-a izbit o pală de căldură săl¬ 
batică - venită parcă din afara mea -, care mătură toate noţiunile 
mele de demnitate şi pudoare. îmi venea să-l mănânc de viu. 

Am dus un deget la buze şi am închis uşa din spatele lui. Păru 
jenat de îndrăzneala mea şi nerăbdător să plece; dar n-aveam de gând 
să-l las. La fel ca prostituata cea oligofrenă, mi-am strecurat mâna în 
pantalonii lui, am dibuit carnea dintre picioare şi am cuprins-o cu 
degetele; cu cealaltă mână i-am tras pantalonii în jos, până la jumăta¬ 
tea coapselor. 

Am îngenuncheat şi am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: 
mi-am aplecat capul şi i-am luat mădularul umflat în gură zărind un 
val de bucle aurii acolo unde ar fi trebuit să fie părul meu castaniu. 

Mişcările mele îl luară pe nepregătite. La început dădu să mă res¬ 
pingă, apoi rămase nemişcat şi în cele din urmă lăsă bereta să cadă 
pe podea şi-mi prinse capul în mâini, gemând. Mădularul îi era vineţiu, 
cu venele proeminente, şi mai umflat decât îl văzusem vreodată - era, 
ca şi mine, încărcat de sânge şi gata să explodeze. îmi mişcăm gura 
în sus şi în jos atât de repede, că mi-am rănit buza de sus şi am simţit 
gustul sângelui. M-am ridicat repede în vârful picioarelor, prinzându-1 


229 


de umeri şi trăgându-1 în jos, ca să-i sărut gura şi limba, ca să-l fac să 
simtă şi el gustul sângelui. 

De data asta nu se mai feri. Nebunia mea îl cuprinsese şi pe el. 
Mă ridică în braţe, limbile ni se înnodară, trupurile ni se lipiră atât 
de strâns, că începurăm să tremurăm; atât de strâns, că perla lui Ruggieri, 
ascunsă între sâni, îmi provoca durere. 

M-am desprins cu un suspin şuierat, apoi l-am luat pe Henric de 
mâini şi l-am dus spre pat; păşi împleticit, cu penisul erect ca o săgeată 
îndreptată în sus, ridicându-i poala tunicii. Mă aşteptă să mă întind, 
aşa cum făceam întotdeauna; de data asta însă l-am trântit pe el pe 
pat, i-am dat iute pantalonii jos, mi-am scos cămaşa peste cap, l-am 
răstignit de parcă era Montecuculli în aşteptarea ultimei lovituri de 
bici, apoi l-am încălecat. Mă umezisem, aşa că m-a pătruns uşor; pl㬠
cerea ne făcu pe amândoi să gemem. 

Forţa din mine era incandescentă şi supraumană; nu admitea 
nimic, nici rezistenţă, nici gândire, nici vreo altă emoţie în afară de 
dorinţă. Era brută, urâtă şi minunată; mustea de viaţă şi duhnea a 
moarte. Nu mai eram Catherine, nu mă mai aflam în dormitorul meu. 
Răsuflarea a o sută de bărbaţi îmi încălzea obrajii, mâinile a o sută 
de bărbaţi îmi frământau sânii, vulva; dădusem în clocot, n-aveam 
nici o urmă de ruşine. Ii voiam pe toţi odată. Voiam întreaga lume. 

I-am ţintuit lui Henric picioarele şi mi-am apăsat gura pe-a lui, 
ca să simtă gustul de sânge şi de fier. Mi-am frecat trupul de-al lui; 
mi-am înfipt dinţii în umărul lui şi-am râs de ţipătul lui de durere. 
Am râs şi când m-a smuls de pe pat şi m-a lipit cu faţa şi sânii de lam- 
briul din lemn de cireş, ca să mă pătrundă pe la spate. 

Era nebunesc, mârşav, fascinant. M-am împins în el gemând, am 
întins mâinile în spate şi mi-am înfipt unghiile în coapsele lui, ca să-l 
fac să intre cât mai adânc în mine. Şi când n-am mai putut - când 
dorinţa a atins cele mai minunate şi mai urâte piscuri -, Henric se 
zgudui, strivindu-mă de perete, şi-mi urlă în ureche. Eu am scos un 
ţipăt ascuţit, de insuportabilă plăcere, de insuportabilă groază. Căci 
undeva în noianul acela de pasiune ce zvâcnea nebuneşte era îngropat 
un miez mic, negru şi rece, care cuprindea ţeasta vânătă, lucioasă, a 
unui prunc nenăscut. 

Şi şoapta neauzită a lui Ruggieri îmi aduse gândurile înapoi: 

Numai din dragoste. 


230 


Henric îşi trase afară mădularul care i se zbârcise de-acum. Am 
simţit în mine o greutate lichidă şi mi-am dat seama că e sămânţa 
lui. Pentru o clipă am vrut s-o las să curgă afară, dar pierderea ei n-ar 
fi reparat nimic. Am păşit clătinându-mă până la pat şi m-am întins 
pe el, păzind fluidul pe care-1 aveam în vintre şi care-mi provoca 
repulsie. 

Henric se trânti pe burtă lângă mine, cu mirarea şi neîncrederea 
întipărite pe faţă. 

— Catherine, şopti el, sfioasa şi inocenta mea soţie, ce te-a apucat? 

— Diavolul, am spus eu pe un ton neutru, fără să zâmbesc. 

La auzul glasului meu mohorât avu o vagă mişcare de recul. Era 
infidel, nimic de zis, dar era subjugat, şi seara următoare îl găsi din 
nou în braţele mele. Onixul i-1 dădusem deja doamnei Gondi, cerân- 
du-i să-l pună sub salteaua Dianei. 

Trecură trei săptămâni în care soţul meu veni în fiecare seară la 
mine. Mă azvârleam asupra lui cu voracitate imediat ce-mi trecea 
pragul. Poftele mele nu cunoşteau margini; îi ceream să-mi pătrundă 
fiecare orificiu, să-mi exploreze cu degetele şi cu limba fiecare centi¬ 
metru de piele şi îi făceam şi eu la fel. Oricând eram singură cu un 
bărbat - fie el Ruggieri, sau vreun grăjdar, vreun paj sau vreun diplo¬ 
mat - mă simţeam copleşită brusc de o dorinţă mistuitoare. 

Intr-o dimineaţă, doamna Gondi citea cu voce tare lista întâlni¬ 
rilor mele din ziua aceea, iar Annette, una dintre doamnele de onoare, 
îmi strângea corsetul. Eram frântă de oboseală în urma zbenguielilor 
cu Henric din noaptea aceea. Se ocupase foarte mult de sânii mei, 
aşa că mă dureau tare şi am certat-o pe Annette, cerându-i să umble 
mai cu grijă. Abia îmi părăsiseră aceste cuvinte buzele, că am simţit 
un val de căldură urmat de un fior de gheaţă şi de o greaţă puter¬ 
nică. Mi-am astupat gura cu mâna şi am alergat la lighean, dar până 
să ajung la el am început să vărs. Şi chiar când credeam că mi-a tre¬ 
cut, un nou val de vomă mă cuprinse şi mă făcu să mă prăbuşesc în 
genunchi. 

Cineva mi-a adus un lighean şi m-am aplecat deasupra lui, vărsând 
de mai multe ori. Ochii şi nasul îmi curgeau. M-am uitat în sus şi 
am văzut-o pe doamna Gondi aplecată deasupra mea. Nu părea deloc 
îngrijorată, dimpotrivă, avea un zâmbet larg, şi mi-a trebuit, proasta 
de mine, mult până să înţeleg şi să-i zâmbesc şi eu. 


231 


Primul nostru fiu s-a născut la Fontainebleau, pe 19 ianuarie 1544. 
Era după-amiază târziu; soarele apusese deja şi lămpile aruncau umbre 
lungi. Primul ţipăt a fost slab şi subţirel. Nu m-am liniştit până ce 
nu l-am ţinut în braţe şi n-am văzut cu ochii mei că e un copil normal, 
chiar dacă firav. I-am pus numele după răposatul Delfin şi după rege, 
care a fost peste măsură de încântat. 

Ce lucru ciudat şi minunat, să fii mamă! De la Clarice, Ippolito, 
Francisc sau Henric nu primisem niciodată în mod constant afecţiune. 
Dar când îmi strângeam copilaşul la sân mă simţeam plină de o tan¬ 
dreţe copleşitoare, de o dragoste care desfidea orice constrângere şi 
ştiam că e o dragoste împărtăşită. 

„Mon fils“, îi şopteam eu în scoica străvezie a urechiuşei. „ M’ami, 
je t’adore... “ Cuvintele de alint într-o limbă străină îmi veneau uşor 
pe buze, deşi nu le auzisem niciodată rostite - le văzusem doar scrise 
pe pergament, în mâna lui Cosimo Ruggieri. 

Micuţul Francisc avea întruna febră şi colici, dar astrologii francezi 
au anunţat că va fi un rege longeviv, iubit de supuşi, şi va avea mulţi 
copii. Lui Ruggieri nu i-am cerut să-i facă horoscopul; ştiam că n-ar 
minţi numai ca să-mi facă plăcere. 

Mă simţeam în sfârşit uşurată. Prin naşterea fiului meu câştigasem 
loialitatea regelui şi recunoştinţa lui Henric; sperasem că voi câştiga 
şi dragostea lui, dar era din ce în ce mai legat de Diana. 

îmi înăbuşeam mândria şi îmi găseam mângâierea în fiul meu şi 
în tovărăşia regelui, care mă copleşea acum cu daruri scumpe, de parcă 
i-aş fi fost amantă. îmi petreceam cea mai mare parte din timp cu 
Maiestatea Sa, învăţând tot ce se putea despre arta de a guverna. 

De asemenea, mă întâlneam zilnic cu Ruggieri, care-mi adusese 
un talisman micuţ de argint, guvernat de Jupiter, ca să-l pun sub pătu- 
ţul pruncului, să-i aducă sănătate. Despre crime şi despre mărturisirea 
lui de dragoste n-am mai pomenit nici un cuvânt. Câteodată mai 
râdeam de glumele lui sarcastice şi atunci expresia lui calmă se tulbura 
o clipă lăsând să se străvadă o undă de tandreţe, dar mă prefăceam 
întotdeauna că n-o văd. 

Diana continua să-şi ţină promisiunea: Henric venea cu regula¬ 
ritate în dormitorul meu. Ardoarea mea sălbatică începuse să se r㬠
cească, dar asta nu m-a împiedicat să rămân din nou însărcinată. 


232 


Eram gravidă în ultimele luni când buna mea prietenă Jeanne se 
întoarse la Curte. Căsătoria ei cu ducele german fusese anulată, în 
parte pentru că Jeanne nu putuse avea copii, dar mai ales pentru că 
regele Francisc nu-şi ţinuse promisiunile de sprijin militar. Am fost 
foarte bucuroasă s-o revăd; mi-a devenit tovarăşă nedespărţită şi mi-a 
stat alături când, în anul următor, am născut-o pe fiica mea Elisabeta. 

Elisabeta era bolnăvicioasă, ca şi micuţul Francisc, şi a trecut ceva 
timp până să fim siguri că va supravieţui. Era o fetiţă cuminte şi veselă, 
care plângea rar; o ţineam adormită în braţe şi când îi priveam feţi¬ 
şoara dulce şi liniştită eram în sfârşit în stare să cred că crima mea 
era justificată. 

Dar bucuria adusă de naşterea Elisabetei fu întunecată de tragedie. 
Englezii au invadat Boulogne şi în toamna anului 1545 fratele cel 
mic al lui Henric a plecat la război. Intre două bătălii, Carol şi tovarăşii 
lui ajunseseră la o gospodărie ai cărei locuitori muriseră de ciumă. 
Crezându-se nemuritor, ca atâţia alţi tineri, Carol intrase fără teamă 
în casă, îşi bătuse joc de cadavre şi se apucase să se bată în joacă cu 
pernele lor. După trei zile era mort. 

Această nenorocire îi răpi regelui ultimele puteri. Francisc suferea 
de mai mulţi ani de un abces la părţile intime şi de infecţii la rinichi 
şi la plămâni; acum toate acestea se agravară în mod dramatic, dar 
durerea din suflet nu-1 lăsa să stea o clipă locului. Timp de doi ani 
străbătu neîntrerupt ţinutul, la vânătoare, sfidând boala; eu îl însoţeam 
mai tot timpul. Spre sfârşit, când durerile nu-i mai îngăduiau să stea 
în şa, urmărea vânătoarea într-o lectică. Pe mine nu mă interesa 
vânătoarea, mergeam în trap uşor lângă el şi stăteam de vorbă în timp 
ce Anne şi trupa ei de doamne vesele galopau înainte după pradă. 
Henric plecase s-o viziteze pe Diana în castelul ei de la Anet, lăsându-şi 
tatăl suferind în grija mea, dar pe mine nici nu mă preocupa altceva. 

Ne mutam dintr-o reşedinţă în alta. La Rambouillet, în timp ce 
călăream alături de lectica lui, regele leşină. Le-am cerut pajilor să-l 
ducă în dormitorul lui şi am chemat doctorul. Mă aşteptam să-şi vină 
repede în fire; se simţise foarte rău de câteva ori în ultimul an, dar 
îşi revenise de fiecare dată. 

In timp ce doctorul îl examina pe Maiestatea Sa, ducesa d’Etampes 
dădu buzna în anticamera în care aşteptam. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea răstit. Lasă-mă să intru la el! 


233 


Arme tremura toată, era semeaţă, încă destul de frumoasă ca să 
trezească dorinţa, dar supărarea ei nu era izvorâtă din îngrijorarea 
sinceră pentru starea lui Francisc, ci din dorinţa egoistă de a se asigura 
că protectorul ei trăieşte încă. în ultimele luni, ea şi cu Diana înce¬ 
puseră să se insulte în public, în timp ce pe ascuns îşi foloseau influenţa 
una împotriva celeilalte. Loialitatea curtenilor începuse să se depla¬ 
seze dinspre regele bolnav spre Delfin, aşa că influenţa Annei sc㬠
zuse. în loc să accepte schimbarea inevitabilă, ea devenise înfiorător 
de sâcâitoare. 

Doctorul ieşi din dormitorul regelui. Părul din jurul tichiei de cati¬ 
fea neagră îi era alb; sub ochi îi atârnau pungi încercănate. M-am ridicat 
în picioare la intrarea lui, dar când i-am văzut privirea încărcată de 
durere m-am prăbuşit la loc pe scaun. 

îmi relată rezultatele examenului cu glasul frânt: organismul lui 
Francisc nu mai rezista. Deşi avea numai cincizeci şi doi de ani, infec¬ 
ţiile îl distruseseră. Măruntaiele îi erau putrede. 

— Minţi! şuieră Anne. întotdeauna şi-a revenit. îi subestimezi 
puterile! 

M-am întors spre ea: 

— Ieşiţi, am spus încet. Ieşiţi, doamnă, şi nu mai puneţi piciorul 
în încăperea asta până nu vi se va spune, altfel chem gărzile. 

Anne scoase un icnet de parcă aş fi lovit-o. 

— Cum îndrăzneşti, zise ea cu gura căscată de furie, dar în tonul 
ei se simţea nesiguranţă. Cum îndrăzneşti... 

— Ieşiţi, am repetat eu. 

Se retrase pe coridor, blestemând în şoaptă. 

Am lăsat-o în pace şi m-am întors spre doctor, care avea ochii roşii 
de plâns: 

— Sunteţi sigur? 

Doctorul dădu grav din cap: 

— Nu cred că mai trăieşte mai mult de câteva zile. 

Mi-am dus mâinile la gură şi am închis ochii. 

— Trebuie să trimitem imediat după soţul meu. Este la castelul 
doamnei de Poitiers de la Anet... 

— Voi avea grijă ca Delfinul să fie anunţat, doamnă, răspunse doc¬ 
torul îndatoritor. Dar acum vă cheamă Maiestatea Sa. 


234 


Mi-am alungat lacrimile care stăteau să izbucnească şi am încercat 
să-mi îmblânzesc expresia încordată şi buimacă a feţei, apoi am intrat 
în dormitor. 

Francisc stătea sprijinit pe perne şi albeaţa lor îi scotea în evidenţă 
cenuşiul feţei. Era un sfârşit de martie rece şi umed, în cămin trosnea 
un foc care făcea aerul din încăpere înăbuşitor, dar regele tremura 
sub toate învelitorile care-1 acopereau. Perdelele patului erau trase, 
iar lămpile nu fuseseră aprinse, ca să nu-i supere ochii; încăperea era 
în penumbră. Cutele de pe frunte arătau că suferă, dar era cât se poate 
de lucid şi, când mă văzu, se strădui să-mi zâmbească. 

Am încercat şi eu să-i zâmbesc, dar nu l-am putut păcăli. 

— Ah, Catherine, îmi zise el cu un glas stins şi tremurat. Vitează 
ca întotdeauna. Dar nu-i nevoie să te prefaci: ştiu că sunt pe moarte. 
Plângi, dacă vrei, draga mea, nu mă sperie lacrimile tale. 

I-am luat mâinile intr-ale mele. 

— Ah, Sire... Am trimis după Henric. 

— Nu-i spune Eleonorei. îmi pare rău că m-am purtat urât cu ea, 
mai ales când văd câte înduri tu, spuse el oftând. 

— Nu-i nimic, am spus eu ferindu-mi ochii. 

— Ba este. Poate că... 

Faţa i se crispă, de durere fizică am crezut eu, până i-am văzut ochii 
plini de lacrimi. 

— Poate că dacă nu-1 trimiteam împăratului ca ostatic, ar fi devenit 
altfel de om. Dar e slab... 

începură să-i clănţăne dinţii. I-am aşezat învelitorile mai bine în 
jurul trupului, apoi am scos un prosop dintr-un lighean cu apă, l-am 
stors şi i l-am pus pe frunte. Scoase un oftat de uşurare. 

— Femeia aceea... făcu el încreţind buzele. îl domină şi prin el 
va domina Franţa. Henric a făcut aceeaşi greşeală ca mine. Ascultă 
ce-ţi spun: va avea din ce în ce mai multă putere. N-are nici un fel 
de scrupule, iar Henric e prea prost ca să-şi dea seama. 

Efortul de a vorbi îl epuiză; se opri gâfâind şi aşteptă să-şi recapete 
suflul. 

— Să n-o laşi pe Anne să intre la mine, spuse el intr-un târziu. 
Tare prost am fost. Tu şi cu mine suntem la fel, adăugă el strângân- 
du-mă de mână. îmi dau foarte bine seama. Eşti îndeajuns de puternică 
încât să faci ce e mai bine pentru ţară, chiar dacă ţi se frânge inima. 


235 


— Da, am răspuns eu încet de tot. 

Mă privi cu o umbră de afecţiune: 

— Atunci promite-mi. Promite-mi că o să faci întotdeauna ce e 
mai bine pentru Franţa. Promite-mi că o să ai grijă de tron de dragul 
fiului meu. 

— Promit, am şoptit eu. 

— Te iubesc mai mult decât pe propriul meu copil, spuse el. 

La auzul acestor cuvinte n-am mai rezistat şi am izbucnit în hohote 
de plâns. 

Doctorii îi puseră regelui lipitori şi îi dădură leacuri pe bază de 
mercur, dar starea i se înrăutăţea văzând cu ochii. A doua zi de dimi¬ 
neaţă nu mă mai recunoştea. Pe la începutul după-amiezii îşi recăpătă 
luciditatea şi ceru un preot. 

Henric ajunse seara târziu. El şi tatăl său cerură să fie singuri, fără 
martori ai durerii lor sau ai ultimelor cuvinte pe care aveau să şi le spună. 
Ducesa d’Etampes aştepta în continuare pe coridor, cu ochii măriţi 
de spaimă. 

Stăteam în anticameră pe podea, cu spatele lipit de perete, şi plân¬ 
geam cu capul în mâini. Francisc fusese protectorul meu şi cel mai 
bun prieten. Am rămas toată noaptea ghemuită pe podea ascultând 
glasul lui Henric care se auzea când mai tare, când mai încet, de din¬ 
colo de uşă. Dimineaţă sosi episcopul de Mâcon, duhovnicul regelui. 
Când a intrat în dormitor, am tras cu ochiul prin uşa întredeschisă 
şi am zărit chipul descompus al lui Henric, cu ochii lui negri înnebuniţi 
de durere. 

Pe mine regele nu mă mai chemă. 

Când doamna Gondi veni pe la prânz după mine, nu mai aveam 
putere să mă opun, aşa că m-am lăsat dusă în apartamentul meu, unde 
m-am spălat şi m-am schimbat în haine curate. Să mă odihnesc nu 
puteam, aşa că m-am întors la rege şi m-am aşezat pe podea, lângă 
uşa dormitorului. Ducesa d’Etampes apăru şi ea, năucă, îmbrăcată 
neglijent şi fără fard pe faţă. Nu îndrăzni să intre în vorbă cu mine 
şi rămase de veghe pe coridor. 

In camera de alături, Henric scoase un vaiet sfâşietor; mi-am lăsat 
capul în mâini şi am început să plâng. Ducesa păru ciudat de impasibilă 


236 


până ce uşa dormitorului se deschise şi apăru episcopul de Mâcon, 
cu ochii roşii de plâns. Plecă fruntea şi-mi spuse: 

— Maiestatea Sa, fala creştinătăţii, regele Francisc, a murit. 

Eu n-am putut scoate nici un cuvânt, dar pe hol s-a auzit ţipătul 
ducesei d’Etampes. 

— De m-ar înghiţi pământul! urla ea, dar nu de durere, ci de groază. 

Abuzase de puterea ei ca amantă a regelui ca să le facă multora 
rău şi să-şi bată joc de toată lumea. Crezuse, probabil, că Francisc 
nu va muri niciodată, că răzbunarea duşmanilor ei n-o va ajunge 
niciodată - şi acum era luată pe nepregătite. îmi amintesc bine panica 
ei fără lacrimi - cum şi-a înfipt întâi unghiile în obraji, apoi s-a luat 
cu mâinile de cap, de parcă ar fi vrut să-l împiedice să-i zboare de pe 
umeri, cum şi-a apucat fustele şi a luat-o la fugă împiedicându-se în 
papuceii cu tocuri înalte. A fost ultima dată când am văzut-o. 

Mă aşezasem pe podeaua rece prinţesă şi mă ridicam regină, dar 
faptul acesta nu-mi aducea nici o bucurie. La fel ca ducesei, schim¬ 
barea nu-mi aducea decât nenorociri. 



PARTEA A SASEA 
> 

Regină 

martie 1547 - iulie 1559 



Douăzeci şi patru 


Pe soţul meu moartea regelui îl schimbă. Henric îşi jeli tatăl, dar 
suferinţa îi aduse o ciudată uşurare, de parcă odată cu bătrânul ar li 
murit toată furia şi chinurile lui. 

Primul său act oficial a constat în demiterea tuturor miniştrilor 
tatălui său şi convocarea la Palat a fostului Mare Maestru Mont¬ 
morency. Acesta căzuse în dizgraţia regelui, dar prietenia dintre el şi 
soţul meu rămăsese neclintită. 

Montmorency semăna cu Henric şi Diana în multe privinţe: con¬ 
servator, dogmatic, rezistent la schimbare. Trăsăturile acestea se citeau 
în însăşi înfăţişarea sa: avea o constituţie solidă, greoaie, era foarte plin 
de sine şi purta haine vetuste şi o barbă lungă, căruntă. Henric îl numi 
preşedinte al Consiliului Privat al Regelui, poziţie care nu-1 avea deasu¬ 
pra decât pe rege. Montmorency se mută imediat în apartamentul de 
lângă cel al regelui - eliberat în mare grabă de ducesa d’Etampes, care 
fugise la ţară. 

Nu-mi plăcea Montmorency, dar îl respectam. în ochii lui înguşti 
şi afundaţi în orbite, în purtările şi vorbele lui simţeam multă aroganţă. 
Nu dădea doi bani pe părerile altora, dar era loial şi nu vedea, aşa cum 
făceau mulţi, urcarea lui Henric pe tron ca pe un prilej de a-şi spori 
averea. 

Nu acelaşi lucru se putea spune despre Diana de Poitiers. Nu numai 
că-1 convinse pe Henric să-i dea toate bunurile care-i aparţinuseră 
ducesei d’Etampes, dar ceru şi primi adorabilul palat de la Chenon- 
ceaux - proprietate regală pe care Henric nu avea dreptul s-o înstrăi¬ 
neze. în plus, Henric îi mai cedă şi impozitele strânse cu prilejul urcării 
lui pe tron, o adevărată avere. îi dădu până şi bijuteriile Coroanei, 
insultă pe care m-am străduit s-o suport cu graţie, cu toate că prietenii 
mei au fost peste măsură de indignaţi. 


241 


Mie, Henric îmi fixă o alocaţie anuală de două sute de mii de livre. 

Se apucă şi de aranjamente matrimoniale politice: pe verişoara lui, 
Jeanne de Navarra, o căsători cu Antoine de Bourbon, prim prinţ de 
sânge regal, care ar fi urmat la tron după moartea lui Henric şi a tuturor 
fiilor săi. Bourbon era un bărbat frumos, dar cam fluşturatic; purta 
o meşă înfoiată ca să-şi ascundă chelia incipientă şi avea o verigă de 
aur în ureche. La vremea aceea se convertise la protestantism, apoi 
s-a lepădat, apoi şi-a zis iar hughenot, după cum îi venea mai bine 
din punct de vedere politic. Ii dispreţuiam inconstanţa, dar am fost 
fericită că acea căsătorie o aducea pe Jeanne din nou la Curte. 

Henric întări şi poziţia familiei de Guise, o ramură a Casei Regale 
de Lorena. Cel mai bun prieten al lui era Franşois de Guise, un bărbat 
frumos, care purta barbă şi râdea una-două; avea păr auriu şi nişte 
ochi fascinanţi, cenuşiu-verzui. Era prietenos, fermecător şi foarte 
spiritual, genul de om căruia îi simţeai valoarea şi care atrăgea întot¬ 
deauna atenţia; simpla lui intrare într-o încăpere putea să amuţească 
o întreagă adunare de oameni. Henric îl ridică de la rangul de conte 
la cel de duce şi-l incluse în Consiliul Privat. 

Henric îl incluse în Consiliu şi pe fratele lui de Guise. Charles, 
cardinal de Lorena, era un bărbat cu părul şi ochii negri, un geniu 
al intrigilor, cunoscut pentru duplicitatea sa. Sora lor, Mărie de Guise, 
era văduva regelui Iacob al Scoţiei şi regentă pentru fiica ei în vârstă 
de cinci ani, Maria, regina Scoţiei. 

La vremea aceea, în Scoţia erau mari tulburări şi micuţa Maria 
era în pericol în propria ei ţară. 

— S-o aducem la Curtea Franţei, îmi spuse Henric, unde poate 
să trăiască în siguranţă până la vârsta majoratului. Când va fi destul 
de mare, o vom căsători cu fiul nostru, Francisc. 

Unii considerau acest plan foarte înţelept: fiind catolică, Maria 
era unicul monarh al Angliei recunoscut de papă; dacă se căsătorea 
cu fiul nostru, el ar fi putut avea pretenţii atât la tronul Angliei, cât 
şi la tronul Scoţiei. 

Maria sosi la Blois încotoşmănată într-o pelerină de tartan - o 
păpuşă de porţelan cu păr negru şi ochi mari, speriaţi. Franţuzeşte nu 
prea ştia: când vorbea, dădea drumul unui tăvălug de sunete aspre, 
guturale, prea grosolane ca să fie cuvinte, dar cei din anturajul său o 
înţelegeau. îşi adusese cu ea garda, nişte găligani vânjoşi, îmbrăcaţi 


242 


în kilturi, cu păr roşu, slinos şi ochi înguşti, bănuitori şi care pur şi 
simplu puţeau. Scoţienii dispreţuiau profund igiena personală şi bunele 
maniere - dar toate până la Maria şi guvernanta ei, Janet Fleming, 
o femeie foarte frumoasă, cu pielea albă, ochii verzi şi părul de culoarea 
razelor de soare. Doamna Fleming era o tânără văduvă care îşi însuşi 
repede mult din cultura franceză şi i-o transmise şi elevei sale. 

Eram înclinată s-o agreez pe Maria, chiar s-o iubesc; mă simţeam 
legată de această copilă ai cărei proprii supuşi o ameninţaseră cu moar¬ 
tea şi o siliseră să fugă de-acasă. Ştiam ce înseamnă să fii singur, speriat 
şi lipsit de dragoste într-o ţară străină. Când am auzit că soseşte, m-am 
grăbit s-o întâmpin. 

Am intrat discret în apartamentul copiilor şi am văzut-o pe Maria 
stând în faţa lui Francisc şi analizându-1 cu un ochi critic. îşi ţinea bărbia 
ascuţită ridicată, cu un aer semeţ şi dispreţuitor. 

La auzul paşilor mei se întoarse şi-mi spuse pe un ton tăios, într-o 
franceză cu un accent groaznic: 

— De ce nu te înclini? Nu ştii că te afli în prezenţa reginei Scoţiei? 

— Ba da, i-am răspuns zâmbind, pe un ton glumeţ. Dar tu nu 
ştii că te afli în prezenţa reginei Franţei? 

Micuţa rămase cu gura căscată; am râs şi-am sărutat-o. îmi întoarse 
sărutarea, biata copilă speriată, cu nişte buze care miroseau a peşte 
şi-a usturoi; ţinuta ei ţeapănă trăda o antipatie puternică. Era cu doi 
ani mai mare decât Francisc, dar de vreo trei ori mai înaltă. La vârsta 
de trei ani, fiul meu abia dacă arăta de doi, iar din punct de vedere 
intelectual părea chiar mai mic. Mă uitam câteodată în ochii lui goi, 
rătăciţi, şi vedeam stafia oligofrenei ucise. 

Henric o îndrăgi în mod deosebit pe Maria, spunând c-o iubeşte 
mai mult decât pe propriile lui progenituri, căci ea e deja regină. Insulta 
adusă copiilor mei mă făcu să-mi muşc limba. Franşois şi Charles de 
Guise erau înnebuniţi de bucurie pentru viitorul care-o aştepta pe 
nepoata lor: când Henric avea să moară, fiul nostru avea să devină 
rege, iar soţia lui, Maria, devenea regina Franţei şi a Scoţiei la un loc. 

Urcarea soţului meu pe tron mai aduse şi alte schimbări. Mica 
trupă de doamne a fostului rege se risipise de când ducesa d’Etampes 
căzuse în dizgraţie şi trăia în anonimat; cea mai bună prietenă a ei, 
Mărie de Canaples cea durdulie şi cochetă, fusese acuzată de către 
soţul ei de adulter şi fusese alungată de la Curte. Două dintre celelalte 


243 


doamne o urmaseră în Portugalia pe regina Eleonora, care se săturase 
de Franţa şi voia să-şi trăiască restul zilelor fără să mai aibă de-a face 
cu tot felul de intrigi. 

In ziua în care soţul meu a fost încoronat, stăteam într-o tribună 
instalată în catedrala din Reims şi mă luptam să-mi reţin lacrimile 
când Henric păşea spre altar. Nu izvorau numai din mândrie, ci şi 
din cauza broderiei de aur, de pe tunica lui albă de satin, aflată chiar 
în dreptul inimii: două D-uri mari lipite spate-n spate, îngemănate, 
peste care era aşezată litera H. Acesta avea să devină simbolul lui, aşa 
cum al tatălui său fusese salamandra, şi tot restul vieţii mele am fost 
înconjurată de monograma Dianei şi-a lui Henric cioplită în piatră, 
ţesută în tapiserii, pictată pe pereţi, împodobind toate castelele regale. 
Mi-am zis că nu-mi pasă, că eu aveam ceea ce-mi dorisem cel mai mult: 
viaţa lui Henric şi şansa de a-i dărui copii. Dar chiar şi aşa, nu mă durea 
mai puţin. 

încoronarea mea a avut loc doi ani mai târziu, la Catedrala Saint- 
Denis, de lângă Paris. 

Am intrat în sunet de trompete, cu corsajul strălucind de diamante, 
smaralde şi rubine; mantia mea de catifea albastru-închis făcea în lu¬ 
mină ape verzui, metalice. Urmată de Marele Maestru Montmorency 
şi avându-1 alături pe Antoine de Bourbon, prim prinţ de sânge regal, 
am înaintat încet până la altar. Sub corsetul scânteietor, perla magicia¬ 
nului - datorită căreia ajunsesem aici - îmi stătea cuibărită între sâni. 

M-am închinat în faţa altarului şi apoi am mers până la tronul 
urcat pe o platformă drapată în stofe aurii; treptele care duceau la el 
erau acoperite cu o catifea ca aceea din care era făcută mantia mea. 
Cardinalul de Bourbon - fratele lui Antoine - oficia ceremonia. Când 
mi-a făcut semn, am îngenuncheat şi am început să mă rog, răspun¬ 
zând afirmativ, cu o voce puternică, întrebărilor rituale ale cardina¬ 
lului. Cu cincisprezece ani în urmă, mă cununasem cu Henric; acum 
mă cununam cu Franţa. 

Vechea coroană, pe care mi-a aşezat-o Antoine de Bourbon pe cap, 
era atât de grea, că n-am putut s-o port. Fu adusă o altă coroană, mai 
uşoară, pe care am purtat-o până la sfârşitul ceremoniei. 

După Liturghia Cuvântului, mie şi altor trei doamne nobile ni 
s-au înmânat daruri preţioase pe care le-am aşezat pe altar ca ofrandă 
înainte de Sfânta împărtăşanie. Diana a fost aleasă să stea chiar în 


244 


spatele meu, deoarece soţul meu îi dăruise ducatul de Valentinois, 
ceea ce o ridicase mult în rang şi-i sporise averea în mod substanţial, 
înainte de ceremonie Henric făcuse, de asemenea, public faptul că 
Diana era de-acum una dintre doamnele mele de onoare - lucru care 
m-a supărat foarte rău, căci în felul acesta Diana avea să petreacă mult 
mai mult timp cu mine. 

Am parcurs intervalul dintre bănci cu un glob de aur în mâini; 
când am ajuns la altar, l-am depus în mâinile cardinalului de Bourbon 
şi m-am întors, aşteptându-le pe celelalte doamne. 

Le-a luat mult timp până să ajungă. Diana trebuia să mă urmeze 
îndeaproape, dar se mişca ridicol de lent, cu ochii în tavan şi cu o pre¬ 
făcută expresie de extaz pe faţa îmbujorată. Când trecu pe sub loja 
în care stătea soţul meu, se opri de tot câteva clipe - atrăgând atenţia 
întregii adunări asupra ei - apoi defilă încet mai departe. 

O priveam cu furie crescândă, deşi expresia feţei îmi rămânea cu 
totul şi cu totul demnă. Crezusem că Diana se va mulţumi cu bogăţiile 
neruşinate şi cu dragostea lui Henric - dar nu-i erau de-ajuns. Voia 
să-mi fure şi puţina atenţie de care mă bucuram, până şi în ziua aceea; 
voia să fie clar pentru toată lumea cine-1 conduce pe rege. 

M-am gândit în momentele acelea ce uşor mi-ar fi s-o omor - 
să-i cer lui Ruggieri o poţiune sau o mănuşă otrăvită sau o vrajă - mai 
ales că trecusem de două ori de acea barieră seducătoare. Dar nu voiam 
să ucid din răzbunare, ci doar pentru a-i apăra pe cei pe care-i iubeam, 
la fel ca Ruggieri. 

Poate că pentru noi o fi existând în Iad vreo pedeapsă mai blândă. 


Douăzeci şi cinci 

Anii care au urmat au fost grei. Mama lui Jeanne, regina Margareta 
de Navarra, prietena mea cu suflet minunat şi cu minte sclipitoare, 
a murit cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 1549, lăsându-i 
pe fiica ei şi pe toţi cei care-o cunoscuseră copleşiţi de durere. Henric 
îşi petrecea zilele şi cele mai multe nopţi în compania Dianei, pe când 
eu nu-mi găseam bucuria decât când aveam răgazul de-a mă dedica 
plăcerilor simple ale maternităţii. 


245 


Henric era cumpătat şi nu-şi pierdea vremea alergând după toate 
femeile frumoase care-i treceau prin faţa ochilor. Dar, spre deosebire 
de tatăl său, avea pornirea de a-i persecuta cu mult zel pe protestanţi - 
pornire stârnită şi întreţinută de Diana. Credea probabil că arderea 
pe rug a ereticilor o să-l facă pe Dumnezeu să uite că-i o târfă ordinară. 
Se învăluise într-o mantie de pietate şi virtute şi găsea o plăcere deo¬ 
sebită în a scoate în evidenţă contrastul dintre „moralitatea" lui Henric 
şi destrăbălarea tatălui său. Dar, la fel ca tatăl său, Henric era manipulat 
de amantă: voia Diana să deposedeze anumiţi protestanţi de pământuri 
pe care să le dea unor catolici, Henric se executa imediat. îşi dorea 
Diana să-i vadă pe anumiţi protestanţi arestaţi şi executaţi, se rezolva 
şi asta, deşi erau mulţi simpatizanţi ai protestantismului la Curte, 
printre care Gaspard de Coligny, tânărul nepot al lui Montmorency, 
Antoine de Bourbon şi însăşi verişoara regelui, Jeanne de Navarra, 
care îmbrăţişase învăţătura lui Martin Luther în vremea cât stătuse 
în Germania. Dar nobleţea conferea protecţie; doar oamenii de rând 
riscau să fie persecutaţi. 

în fiecare dimineaţă, după ce se întâlnea cu consilierii săi, Henric 
se retrăgea în apartamentele Dianei pentru a discuta problemele rega¬ 
tului; nu făcea nimic fără aprobarea ei şi îi conferise atât de multă putere, 
că ajunsese să şi semneze documente regale în locul lui. 

Ca şi tatăl său, Henric nu observa ostilitatea pe care puterea aman¬ 
tei sale o stârnea printre curteni. Şi nu vedea nici nemulţumirea care 
începuse să fiarbă în ţară, unde sătenii protestanţi erau scandalizaţi 
de noile legi care le interziceau să-şi practice cultul. Parisul era aproape 
în întregime catolic, aşa că Henric nu-i asculta pe sfetnicii care-1 aver¬ 
tizau că intoleranţa lui faţă de noua religie avea să provoace o răscoală. 
Nu asculta decât de Diana, care, la rândul ei asculta de fraţii de Guise. 
Ca şi Diana, aceştia dispreţuiau protestantismul şi făceau totul pentru 
a influenţa Coroana. 

Henric începea să-şi piardă locul din inimile oamenilor, iar protes¬ 
tanţii ajunseră să-l urască. Am vorbit de mai multe ori cu el între patru 
ochi despre acest aspect; regele Francisc îmi atrăsese atenţia asupra 
importanţei de a câştiga dragostea poporului. Poate că eram prea directă, 
pentru că Henric îmi tăia vorba cu asprime, reproşându-mi că-mi supra¬ 
estimez propria inteligenţă şi c-o subestimez pe a Dianei. 


246 


Am petrecut mulţi ani în umbra Dianei, ani în care intelectul şi 
capacităţile mele au fost ignorate, ani în care am văzut ţara copleşită 
de foame şi suferinţă, iar pe nobilii intriganţi răsplătiţi de naivul meu 
bărbat. îmi doream cu disperare să vorbesc despre asta, dar nu m-am 
plâns nimănui, căci primisem în schimbul vieţii prostituatei exact ceea 
ce cerusem: eram soţia lui Henric şi mama copiilor săi. Atât şi nimic 
mai mult. 

Diana continua să-şi ţină promisiunea şi îl trimitea pe Henric în 
dormitorul meu. Nu-mi dădeam seama că era atât de sigură pe pro- 
pria-i poziţie, încât începuse să evite pornirile amoroase ale soţului 
meu şi că el începuse să-şi caute consolarea în braţele altora. 

Fiul nostru Carol-Maximilian - la fel de bolnăvicios ca fraţii lui, cu 
un semn roşu-vineţiu, mare cât o nucă, sub nas - se născu în 1550, la 
trei ani după urcarea lui Henric pe tron. Am construit un apartament 
mare pentru copii în palatul pe care l-am numit „Regele Francisc 1“ 
şi pe care-1 renovasem; acesta se afla la Saint-Germain-en-Laye, în par¬ 
tea de vest a Parisului, unde crescuse Henric. Era construit în jurul 
unei curţi centrale, acoperită complet de o peluză care îi dădea ghes 
Măriei să-l fugărească în joacă pe Francisc; dar alergatul îl făcea pe 
fiul meu cel mare să gâfâie atât de rău, că ajungea să leşine. în zilele 
dinainte de a-1 naşte pe Carol stăteam la fereastra mea şi o priveam pe 
Maria cum alerga de una singură, o siluetă micuţă, iute şi solitară pe 
întinderea de iarbă. 

în primele luni de viaţă ale lui Carol, soţul meu deveni un tată 
foarte grijuliu, trecând aproape zilnic prin apartamentul copiilor. 
Renunţase la obiceiurile itinerante ale fostului rege, stabilind, de dragul 
copiilor, Curtea la Saint-Germain. Când Diana îşi rupse piciorul 
intr-un accident de călărie şi plecă la castelul ei de la Anet ca să se 
vindece, Henric rămase cu mine la Saint-Germain. Recunosc că ale¬ 
gerea lui m-a bucurat... până i-am aflat adevărata cauză. 

în prima noapte rece de toamnă stăteam în dormitorul meu în 
faţa oglinzii şi doamna Gondi îmi peria părul. Era târziu, dar discutam 
amuzate despre faptul că micuţului Francisc i se dăduse pentru prima 
oară voie să-l ia pe frăţiorul lui, Carol, în braţe; după ce i se explicase 
că semnul din naştere nu e molipsitor, îl sărutase pe Carol şi-l declarase 
acceptabil. 


247 


în timp ce doamna Gondi şi cu mine stăteam de vorbă, am auzit 
un ţipăt sfâşietor de femeie venind din apartamentul copiilor, care se 
afla deasupra noastră. Am dat fuga sus, îngrijorată pentru puii mei. 

Pe prag, în cercul de lumină al lămpii de pe perete, stătea unul 
dintre străjerii scoţieni ai Măriei. Auzise strigătul, dar nu reacţionase; 
de fapt abia se abţinea să nu rânjească cu subînţeles. 

Am trecut în fugă pe lângă el şi am intrat în apartamentul copiilor, 
în care acum era cât se poate de linişte. Lumina pâlpâitoare a can- 
delabrului dezvăluia două siluete care stăteau în faţa uşii de la camera 
guvernantei Măriei. Mi-am dat seama că se certau, aşa că m-am oprit 
la jumătatea coridorului, la adăpostul umbrei. 

Erau Montmorency, cu umerii lui largi şi cu barba căruntă, cu 
spatele lipit de uşă şi cu mâna pe clanţă, şi Diana, sprijinită greoi într-o 
cârjă. Se părea că venise atunci de la Anet şi dăduse buzna în castel 
fără ca măcar să-şi dea jos mantia. Lumina lămpii îi dezvăluia pungile 
încercănate de sub ochi şi obrajii pe care se vedeau urmele vârstei. 
Părul de la tâmple îi era acum mai mult argintiu decât auriu. Era 
îmbrăcată elegant, avea un guler înalt de dantelă neagră, o broşă mare 
cu diamant la gât şi o fustă de satin de culoarea fildeşului, cu broderii 
spiralate de aur. Dar nici măcar capodopera aceea de croitorie nu putea 
ascunde faptul că arăta bătrână şi sleită de puteri, iar obişnuitul ei aer 
demn era înlocuit acum de o purtare arţăgoasă. Se împingea furioasă 
în Montmorency. 

— Mă insultaţi, domnule, cu minciunile dumneavoastră! şuieră 
ea agitându-şi degetul pe sub nasul Marelui Maestru. E aici, ştiu sigur! 
Deschideţi uşa... Sau daţi-vă la o parte, că o deschid eu. 

Montmorency încercă s-o liniştească: 

— Doamnă, v-aţi ieşit din fire. Vă rog să coborâţi tonul, că treziţi 
copiii. 

— Copiii! făcu ea cu un icnet exasperat. Eu sunt singura de-aici 
care se gândeşte la copii! 

începu să ţopăie în cârjă şi puse mâna pe uşă: 

— Deschideţi imediat sau intru eu! Cer să vorbesc cu doamna 
Fleming! 

Uşa din spatele lui Montmorency se deschise brusc spre înăun¬ 
tru, făcându-1 pe bătrân să facă un pas înapoi şi aproape să se ciocnească 
de bărbatul care ieşea din camera guvernantei: soţul meu. Spre deo- 


248 


sebire de Diana, Henric era tânăr, avea faţa prelungă şi frumoasă a 
tatălui său şi barba neagră şi deasă; înfăţişarea plăcută îi era sporită 
de un fel de relaxare profundă pe care o avea de obicei când se întorcea 
de la o partidă de vânătoare epuizantă. Avea capul gol şi părul ciufulit; 
tunica îi era cam şifonată pe şolduri. Când o văzu pe Diana, începu 
să şi-o netezească. In încăperea din spatele lui era întuneric. închise 
uşa, iar Montmorency se aşeză din nou în faţa ei. 

Când văzu că bănuielile ei erau întemeiate, Diana îşi întoarse 
îndurerată faţa. Cei trei actori rămaseră o vreme tăcuţi şi şocaţi de 
situaţia în care se aflau, până când Diana îşi ridică din nou privirea 
rănită. 

— Sire, exclamă ea cu durere în glas, unde aţi fost? 

Când îşi văzu amanta atât de palidă, Henric îşi fixă ochii în covorul 
de sub picioarele lui. 

— N-am făcut nimic rău, şopti el atât de încet, că am fost nevoită 
să-mi încordez auzul. Stăteam doar de vorbă cu doamna. 

Bietul Henric, cât de lipsit de şiretenie era, gândea prea lent ca 
să găsească o minciună plauzibilă. 

— Stăteaţi de vorbă! şuieră Diana. Mă duc eu acuma s-o întreb 
pe doamna Fleming care era subiectul conversaţiei! 

Porni din nou spre uşă, dar Montmorency o blocă iar cu trupul 
lui mătăhălos: 

— Asta-i o mare necuviinţă! o certă el. Nu aveţi nici un drept 
să-i vorbiţi aşa regelui! 

Henric întoarse spre el o privire ameninţătoare şi Montmorency 
tăcu pe dată. 

— Sire, spuse Diana cu o voce mai coborâtă, dar nu mai puţin 
indignată, prin această purtare v-aţi trădat cei mai dragi prieteni, 
familia de Guise şi pe nepoata lor, regina Maria. V-aţi trădat şi pro¬ 
priul fiu, Delfinul, pentru că se va căsători cu copila care o are guver¬ 
nantă pe... femeia asta. Cât despre mine... Nici nu voi mai pomeni 
cât mă simt de rănită. 

Am remarcat că despre trădarea faţă de soţia lui nu scosese nici 
un cuvinţel. 

— Nu vreau să rănesc pe nimeni, spuse Henric fără să se poată 
uita la ea. Te rog, putem discuta asta mâine? Nu aici, pe hol, că putem 
trezi copiii... 


249 


— Dar tocmai de dragul lor trebuie să trag alarma! 

Cu o întorsătură foarte bine gândită, Diana îşi revărsă furia asupra 
Marelui Maestru: 

— Am fost informată. Am fost informată că domnia voastră, 
domnule Montmorency, aţi încurajat această aventură. Domnia voastră 
a trădat familia de Guise şi prin ei în primul rând pe Maiestatea Sa, 
intermediind o infidelitate care a dezonorat atâta lume. Nu vedeţi, 
Sire, continuă ea întorcându-se în cârjă spre Henric, că nepoata lor, 
micuţa şi nevinovata Maria, e crescută de o târfă? Cum se vor simţi 
ei când vor afla adevărul? Dacă Marelui Maestru i-ar fi păsat de inte¬ 
resele Maiestăţii Voastre, v-ar fi sfătuit s-o evitaţi pe această femeie. 

— Nu e vina lui, spuse Henric încet. E numai vina mea. Iertaţi-mă, 
doamnă, şi nu mai fiţi furioasă; nu pot să suport să vă ştiu supărată. 

Diana îşi ridică din nou bărbia, regăsindu-şi aerul calm, de regină, 
şi-i spuse lui Montmorency: 

— I-aţi făcut regelui un mare deserviciu şi i-aţi jignit pe prietenii 
săi. Să nu mai apăreţi în faţa mea, domnule, sau să-mi adresaţi vreun 
cuvânt, pentru că n-am să-l aud. 

Montmorency - revoltat la culme, dar muşcându-şi limba - îi 
ceru regelui ajutor din priviri. Henric îşi întoarse însă ochii şi îl con- 
cedie cu un semn scurt din cap. 

Marelui Maestru îi zvâcni un muşchi de pe obrazul lui lat, chiar 
deasupra liniei bărbii, dar era un om cuviincios şi cu stăpânire de sine. 
Plecă repede, lăsând ochii în jos, ca să nu vadă expresia triumfătoare 
a Dianei. 

Am rămas nemişcată pe coridor; când Montmorency a ajuns lângă 
mine a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă. Putea să-l anunţe pe 
Henric de prezenţa mea, dar era furios pe Diana şi spera probabil că 
ea va spune ceva care să-mi stârnească şi mie ura. Aşa că îşi continuă 
drumul, lăsându-mă să ascult singură. 

După plecarea lui Montmorency, Diana deschise din nou vorba, 
cu un glas răguşit şi nesigur: 

— O iubeşti? 

Pe chipul lui Henric se ivi aceeaşi expresie de pocăinţă pe care 
i-o văzusem când îmi mărturisise dragostea lui pentru Diana. 

— Nu, şopti el. Nu, sigur că nu. A fost numai... numai poftă 
carnală, nimic mai mult. Şi mi-e ruşine. Sperasem să termin cu povestea 


250 


asta înainte să fac pe cineva să sufere. înainte să te fac pe tine să suferi. 
Dar acum nu mai pot decât să te rog să mă ierţi. 

în faţa umilinţei regelui, Diana se calmă. 

— Nu eu trebuie să vă iert, Sire. Cereţi-le iertare bunilor voştri 
prieteni de Guise şi micuţei Maria. 

— Promite-mi că n-o să le spui nimic, o rugă el după o scurtă 
ezitare. 

Diana îi aruncă o privire lungă şi scrutătoare, apoi spuse încet: 

— N-am să spun nimănui nimic dacă-mi promiţi că această crimă 
nu se va mai repeta. 

Henric scoase un oftat la gândul că va trebui să renunţe la această 
plăcere, dar îşi îndreptă umerii şi se uită în ochii ei: 

— Jur în faţa lui Dumnezeu că nu se va mai repeta. 

Diana dădu din cap satisfăcută şi-i făcu semn că poate să plece, 
de parcă ea ar fi fost regină, şi nu el rege, apoi porni şi ea şchiopătând, 
sprijinită în cârjă. 

— Vii...? spuse Henric încetişor, lăsând, cu stângăcie, întrebarea 
neterminată. 

— Mă voi odihni în apartamentul meu de lângă cel al reginei, îi 
răspunse ea fără să se întoarcă, pe un ton îngheţat, de dojană. 

Henric simţi refuzul din vorbele ei şi umerii îi căzură din nou. Diana 
apucă în direcţia mea, căci pe acolo ajungea spre scara care ducea în 
aripa mea. Henric o luă în direcţia opusă şi dispăru curând. Ea mergea 
încet şi era preocupată să coordoneze mişcarea cârjei cu pasul piciorului 
sănătos. Nu mă zări când trecu pe lângă mine, ascunsă cum eram în 
umbră. Am vrut să-mi iau un aer triumfător, să mă scald în bucuria 
sumbră că rivala mea gustase în fine şi ea din cupa amară pe care-o 
băusem eu timp de atâţia ani. Totuşi, când privirile ni se întâlniră - 
a ei uluită, a mea avizată -, nu m-am văzut decât pe mine, rănită şi 
lipsită de iubire. 

Probabil că zărise compătimirea din ochii mei, căci chipul i se 
îmblânzi. Se strădui să facă o reverenţă şi îşi reluă mersul greoi şi chi¬ 
nuitor. Prins cu grijă la gât, ca să-i ascundă pielea căzută de dedesubt, 
diamantul scoase un licăr fulgerător. 

Pe la sfârşitul lui decembrie am observat că sunt din nou însărcinată 
şi am hotărât să-i dau soţului meu vestea cea bună în ziua de Crăciun. 


251 


în dimineaţa aceea am mers în apartamentul copiilor împreună cu 
trei dintre doamnele mele de onoare, Jeanne, Diana şi doamna Gondi; 
ne însoţea şi un valet. Era nevoie de toată această lume ca să cărăm 
toate darurile pentru copii, inclusiv un căluţ de lemn cu coamă din 
păr adevărat de cal. Ca întotdeauna, Jeanne abia aştepta să mă înso¬ 
ţească în apartamentul celor mici, căci îşi dorea şi ea foarte mult copii. 

Ziua fusese încă din zori cenuşie şi înnorată; prin ferestrele înalte, 
dreptunghiulare ale castelului se vedea curtea mohorâtă, acoperită cu 
iarbă ruginie şi înconjurată de copaci desfrunziţi. Dar sala de recepţie 
a copiilor era veselă: zeci de lumânări erau aprinse şi flăcările lor dansau 
pe geamuri şi pe podeaua de marmură; în cămin ardea buturuga de 
Crăciun. Pe o masă mare erau grămezi de castane, nuci, mere şi smo¬ 
chine glasate şi tăvi pline cu prăjiturele. 

Copiii ne întâmpinară cu ţipete de entuziasm. Francisc, care încă 
nu împlinise şapte ani, avea fruntea bombată şi ochii depărtaţi, lipsiţi 
de strălucire; era mai scund decât sora lui, care avea cinci ani şi jum㬠
tate. Elisabea era o fetiţă drăgălaşă şi graţioasă. Amândoi alergară la 
mine, în timp ce doica se duse să-l aducă pe micuţul Carol din leagăn. 

Maria, micuţa regină scoţiană, atunci în vârstă de opt ani, rămase 
mai în urmă, cu o expresie reţinută pe chip. Era deja destul de înaltă 
şi purtarea ei semeaţă o făcea să pară mult mai mare decât în realitate; 
mulţi dintre cei care o vedeau jucându-se cu Francisc credeau că îi 
despart mai mulţi ani. în ziua aceea purta părul pieptănat în sus, cu 
cozi împletite şi răsucite de mai multe ori şi împodobite cu perle. în 
jurul umerilor avea un şal de tartan prins cu o broşă rotundă de argint, 
îmi amintea de mine la vârsta ei - tânjind să fiu din nou un copil 
fără griji, arătându-mi deschis sentimentele, dar ştiind că viaţa îmi e 
ameninţată de cei ce mă urau. 

Pe când mă aplecam să-i îmbrăţişez pe Francisc şi Elisabea, Maria 
i se adresă Dianei: 

—Joyeux Noel, doamnă de Poitiers. Ce mai fac dragii mei unchi? 

— Au ieşit să călărească împreună cu regele, îi răspunse Diana 
zâmbind, dar vor fi aici în mai puţin de o oră. 

— Bine, făcu Maria oftând şi se apropie de mine pentru a primi 
un sărut nedorit. Joyeux Noel, Madame la Reine. 

—Joyeux Noel, Maria, i-am răspuns eu. 


252 


O deranja ca de obicei faptul că nu-i rosteam titlul, dar eu preferam 
să-i amintesc că deocamdată e un copil şi nu-i încă regina Franţei. 

Administratorul apartamentului copiilor, domnul d’Humieres, ieşi 
dintr-o camera alăturată. Era un bărbat mărunţel, cu mişcări iuţi şi 
cu gesturi emfatice. Se grăbi să intre în sala de recepţie şi făcu o ple¬ 
căciune adâncă. 

— Madame la Reine, îmi cer mii de scuze, dar am primit vestea 
că Maiestatea Sa a suferit o căzătură fără urmări grave în timpul vân㬠
torii. A dorit să vă anunţe că el şi fraţii de Guise vor întârzia, deoarece 
se întâlneşte acum cu doctorul. 

Pe chipul Măriei se citi dezamăgirea. Bietul Francisc, care nu mai 
putea de dragul ei, încercă s-o consoleze, dar era cam bâlbâit şi nu reuşi 
decât să repete primul sunet al numelui ei: „M-m-m-m. 

Fetiţa îl făcu să tacă cu o sărutare. 

M-am străduit să le abat copiilor atenţia despachetând darurile. 
Francisc îşi primi primul darul, o copie de lemn a săbiei tatălui său, 
cu garda vopsită în auriu. I-am cerut categoric să umble atent cu ea, 
căci eram sigură că n-o să treacă multă vreme până când o să lovească 
pe cineva. Căluţul Elisabetei avu un asemenea succes, că micuţii se 
luară la ceartă cine să-l călărească primul. 

Apoi urmă darul Măriei. Jeanne ţinea în braţe lada de lemn cu 
găuri pe părţi şi rămăsese mai în spate, să nu audă copiii bufnetele 
şi râcâiturile care se auzeau dinăuntru. Dar când se apropie, din ladă 
se auzi foarte clar un scheunat care-o făcu pe Maria cea palidă să se 
lumineze la faţă. Fetiţa se grăbi să deschidă capacul şi să elibereze puiul 
de cocker negru, cu pete albe. 

II luă în braţe şi-mi zâmbi fericită: 

— Mulţumesc, mulţumesc! Pot să-l ţin aici, în apartament? 

— Fără îndoială că poţi, i-am răspuns zâmbindu-i la rândul meu. 

Căluţul şi sabia fură părăsite în favoarea căţeluşului. Lui Francisc 
a trebuit să-i arăt cum să-l mângâie fără să-l bruscheze; Elisabeta era 
cam reţinută, aşa că i-am demonstrat cum poate fi convins să facă fru¬ 
mos pentru o bucăţică de măr. 

în timpul acestei vesele scene domestice, guvernanta Măriei înce¬ 
puse să discute cu voce tare cu una dintre colegele ei în uşa camerei 
lui Carol. N-am dat atenţie şuvoiului de consoane guturale şi r-urilor 
vibrate. 


253 


Domnul d’Humieres se apropie de ele şi şuieră: 

— Terminaţi cu purtarea asta necuviincioasă! Mergeţi şi-i prezen¬ 
taţi omagiile reginei! 

M-am făcut că nu observ. De când veniseră, scoţienii nu-i fuseseră 
loiali decât Măriei şi se arătau ofensaţi de îndatoririle pe care le aveau 
faţă de soţul meu şi de mine; purtarea lor ducea uneori la conflicte 
între cele două Curţi. 

Doamna Fleming răspunse într-o franceză chinuită: 

— Nu pot să tac; sunt mândră să anunţ că port în mine un copil 
al regelui. 

Eu tocmai îi dădeam căţeluşului o bucăţică de măr; când am auzit-o 
mi s-a muiat braţul. M-am uitat la Diana, apoi la Jeanne şi am văzut 
pe feţele lor scârbite că auziseră şi ele. 

Domnul d’Humieres mormăi ceva pe un ton scandalizat. 

Intre timp, doamna Fleming intrase în sală cu un zâmbet încrezut 
şi sfidător. Diana fusese cândva frumoasă, dar Fleming era o adevărată 
operă de artă, o zeiţă strălucitoare cu ochi de smarald şi păr de aur, 
îmbrăcată într-o rochie verde de satin, cu un şal de tartan în carouri 
verzi şi albastre aruncat pe umeri. 

— Madame la Reine, spuse ea cu un glas suav şi făcu o reverenţă 
foarte adâncă. Am auzit un zvon cum că aţi fi însărcinată. Dacă este 
aşa, vă înţeleg bucuria, pentru că şi eu port în mine copilul Maies¬ 
tăţii Sale. 

Jeanne scoase un strigăt indignat. Diana era prea şocată ca să mai 
poată rosti o vorbă. Fleming ridică triumfătoare bărbia. 

Domnul d’Humieres intră şi el în sală; mâinile i se agitau ca un 
stol de păsări speriate. 

— Cum îndrăzniţi! Cum îndrăzniţi, doamnă, s-o insultaţi pe re¬ 
gină! Cereţi-vă imediat scuze! 

I-am făcut semn doamnei Gondi să aibă grijă de copii şi m-am 
ridicat. Urmată îndeaproape de Diana, am prins-o pe Fleming de umăr 
şi am dus-o în cel mai apropiat dormitor. 

Imediat ce am închis uşa, i-am spus pe un ton coborât şi nu tocmai 
amabil: 

— Daţi dovadă de un incredibil prost gust discutând asemenea 
chestiuni în faţa copiilor. Sunteţi necăsătorită şi starea dumneavoastră 
este de-a dreptul scandaloasă. 


254 


Fleming nu se lăsă intimidată. Era înaltă, ca toţi scoţienii, şi mă 
privi de sus, strâmbând dispreţuitoare din năsucul ei frumos: 

— J mi vorbiţi mie de scandal, dar veniţi să vă vizitaţi copiii însoţită 
de fosta amantă a regelui. 

Fosta amantă... la auzul acestor cuvinte, Diana împietri. 

— Veţi regreta această remarcă, i-am spus eu calm. Şi nu veţi mai 
pomeni niciodată de starea dumneavoastră în faţa copiilor, altfel veţi 
avea de-a face cu mine... Iar eu nu sunt la fel de influenţabilă ca Maies¬ 
tatea Sa. 

— Maria, regina Scoţiei, este suverana mea, doamnă, ripostă Fle¬ 
ming. Nu răspund decât în faţa sa. 

In clipa aceea, Diana îi trase fulgerător o palmă răsunătoare. Guver¬ 
nanta scoase un ţipăt ascuţit şi-şi duse mâna la obrazul lovit. 

— Iertaţi-mi izbucnirea, Madame la Reine, spuse Diana aruncân- 
du-i femeii uluite o privire furioasă, dar nu pot tolera o asemenea odi¬ 
oasă impertinenţă faţă de regina mea. 

— Vă iert, i-am răspuns eu cu ochii aţintiţi asupra lui Fleming. 
Doamnă Fleming, aveţi dreptate: sunteţi supusa reginei Maria. Dar 
eu sunt tutorele ei, ceea ce înseamnă că sunteţi angajata mea. Vă sf㬠
tuiesc să nu uitaţi acest lucru. 

I-am întors spatele şi l-am chemat pe domnul d’Humieres, care 
se apropie ploconindu-se. Fleming, cu ochii plini de lacrimi de la 
palma usturătoare pe care o primise, cu gura plină de blesteme scoţiene, 
o luă la fugă spre sala de recepţie. 

— Domnule, vă rog asiguraţi-vă că merge în camera ei şi rămâne 
acolo până la noi ordine. 

— Imediat, imediat, Maiestatea Voastră, mă asigură el, şi toţi trei 
ne întoarserăm la copii. 

Fără pic de eleganţă, Fleming se dusese valvârtej, plângând, la 
Maria; ceilalţi copii şi căţeluşul tremurau înspăimântaţi. La început 
Maria o ascultă continuând să mângâie căţeluşul pe care-1 ţinea în 
braţe, dar pe măsură ce Fleming îşi depăna tirada, se opri şi se întunecă 
la faţă. 

Când eu şi Diana ne apropiarăm, precedate de domnul d’Hu¬ 
mieres, guvernanta tăcu. Maria ne privi încruntată şi începu să vor¬ 
bească cu un glas înăbuşit şi tremurat: 


255 


— Cum îndrăzniţi, doamnă de Poitiers, cum îndrăzniţi s-o loviţi 
pe domnişoara Fleming? Cereţi-vă imediat scuze! 

— Nu e cazul să-şi ceară scuze, am contrazis-o eu categoric. Gu¬ 
vernanta ta mi-a adus o ofensă gravă. Doamnă Fleming, mergeţi în 
camera dumneavoastră şi aşteptaţi să vă chem. 

— Nu merge nicăieri, se zbârli Maria. Vreau să rămână aici! 

Am cuprins întregul tablou cu privirea - fetiţa cea furioasă, guver¬ 
nanta plângând, Francisc sughiţând de spaimă, Elisabeta amuţită - 
şi-am oftat. 

— Maria, am spus eu, când două regine se ceartă nu există învin¬ 
gători. Dar tu eşti încă un copil, iar eu sunt tutorele tău. 

M-am întors spre domnul d’Humieres, care tremura tot: 

— Domnule, vă rog s-o însoţiţi pe doamna Fleming până în ca¬ 
mera ei. 

— Nu! strigă Maria trântind căţeluşul de pământ cu asemenea 
putere, că mititelul începu să scheaune. 

Elisabeta se repezi şi-l ridică, să vadă dacă n-a păţit ceva. 

Gestul acesta temperamental, care făcuse să sufere o creatură nevi¬ 
novată, mă scoase din sărite. M-am întors furioasă spre Maria, gata 
s-o pălmuiesc, dar ea începu să turuie: 

— Domnişoara Fleming o să facă ce spun eu\ Eu sunt de două 
ori regină, prin naştere, nu o burgheză, o odraslă de negustor care a 
făcut o căsătorie mult peste condiţia ei! 

Aşa am aflat şi eu ce credeau despre mine scoţienii şi familia de 
Guise, care aşteptau ca nepoata lor să urce pe tronul Franţei. înfuriată 
la culme, m-am apropiat de Maria, am privit-o ţintă în ochişorii ei 
ostili şi i-am spus foarte încet: 

— Da, mi-am croit drum de la o condiţie inferioară până aici... 
Asta e un motiv foarte serios ca să te temi de mine, fetiţă răsfăţată. 
Eu voi învinge. 

Micuţa strânse din buze, dar se feri să răspundă. 

— Câinele e al tău de-acum, i-am spus Elisabetei. 

Până la urmă am chemat un soldat din garda mea personală s-o 
ducă pe Fleming în camera ei şi am reuşit să-l conving pe domnul 
d’Humieres s-o închidă pe Maria într-a ei. Când soţul meu a sosit 
în cele din urmă împreună cu fraţii de Guise, şchiopătând, dar bi- 
nedispus, i-am permis Măriei să iasă, cu condiţia să se poarte frumos. 


256 


Numele doamnei Fleming n-a fost deloc rostit în timpul con¬ 
versaţiei. Dar de mai multe ori în cursul dimineţii aceleia lungi am 
surprins-o pe Maria studiindu-mă cu o privire încărcată de dorinţa 
de răzbunare. 


Douăzeci şi şase 

Din cauza întâmplărilor neplăcute din apartamentul copiilor, am 
amânat să-i dau lui Henric vestea noii sarcini; dar l-am invitat seara 
la mine. 

Veni şchiopătând, sprijinit într-o cârjă, mirat probabil că l-am invi¬ 
tat să facem dragoste deşi era rănit. După ce am închis uşa, l-am luat 
în braţe şi i-am întors sărutul. Mirosea a vin şi era roşu la faţă, pentru 
că băuse mai mult decât de obicei, probabil ca să-i mai treacă durerea 
de la gleznă. 

Când m-am desprins din îmbrăţişare, i-am spus: 

— Henric, înainte să începem... Am să-ţi dau o veste bună şi 
una rea. 

— Păi atunci, zise el îngrijorat, spune-mi întâi vestea rea. 

— De data asta e mai bine să încep cu vestea bună, cred. Sunt 
din nou însărcinată, dragul meu soţ. 

îmi venea şi uşor, şi greu să-i dau vestea asta. De fiecare dată 
când auzea că voi avea un copil, Henric uita de patul conjugal, subli¬ 
niind în felul acesta faptul că se culca cu mine numai pentru a avea 
moştenitori. 

Zâmbi larg, cu dinţii sclipindu-i în contrast cu barba neagră, şi 
mă luă în braţe. 

— Ce bucurie mare îmi faci iar. Şi ce mamă bună eşti; am văzut 
ce frumos se poartă copiii. 

începu să mă acopere cu sărutări, gâdilându-mă cu barba lui aspră 
până m-a apucat râsul; m-am desprins însă din îmbrăţişare şi mi-am 
luat un aer solemn. 

— Ah, acum urmează vestea cea rea? întrebă el. 

— Da, urmează vestea cea rea, i-am confirmat eu. Janet Fleming 
e şi ea însărcinată. 


257 


Căscă ochii uluit şi apoi îi lăsă ruşinat în jos. îmi dădu drumul 
şi făcu un pas înapoi. 

I-am arătat un scaun: 

— Luaţi loc, Sire. Problema asta trebuie discutată. 

Se prăbuşi gemând pe scaun. 

— Cum ai... Cum ai aflat? De la Diana? 

— Nu. De la doamna Fleming personal. 

Rămase cu gura căscată: 

— Ţi-a spus ea ţie de-a dreptul? 

— S-a lăudat în gura mare. 

— Speram că n-o să afli, zise el roşind. Nu sunt mândru de ce-am 
făcut. Nu pot decât să te rog să mă ierţi şi să-ţi spun că i-am promis 
Dianei acum vreo două săptămâni că n-o să mai am nimic de-a face 
cu Janet Fleming. Şi m-am ţinut de cuvânt. 

— Nu te-am chemat aici ca să te acuz, i-am spus eu cât se poate 
de calmă, deşi înţeleg perfect supărarea doamnei de Poitiers. Eu am 
mai degrabă nevoie de ajutorul tău. 

Se holbă mirat la mine: 

— Nu eşti supărată? 

— Numai mâhnită. Dar avem o problemă mult mai gravă decât 
supărarea mea sau chiar a Dianei. Doamna Fleming este atât de mân¬ 
dră de starea ei, încât s-a lăudat la toată lumea. Până şi copiii au aflat. 

— Glumeşti, scutură el uluit din cap. Nu pot să cred că vorbeşte 
aşa de liber despre asemenea lucruri. Ce groaznic trebuie să fi fost 
pentru tine! Şi cu toate astea eşti aşa de înţelegătoare... 

Ceva din tonul lui mă făcu să cred că Diana nu reacţionase la fel 
de bine ca mine. 

— Trebuie s-o îndepărtezi de la Curte, Henric, măcar până se 
naşte copilul. îţi va face numai neplăceri - ca să nu mai vorbesc de 
scandalul care-i va afecta pe Maria şi familia de Guise. 

Se apropie de fereastră cu gândul la spusele mele. 

— Maria n-o să fie de acord, zise el intr-un târziu. Ţine mult la 
doamna Fleming. 

— Maria e un copil, l-am contrazis eu, şi trebuie să înţeleagă că 
faci cum e mai bine. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi dădu încet, în silă, din cap: 


258 


— Am s-o trimit să nască la ţară. Desigur, o să iau măsuri ca prun¬ 
cul să fie bine îngrijit. 

— Bineînţeles. Iţi mulţumesc. 

Henric izbucni deodată în lacrimi, stârnite, fără îndoială, şi de 
durere, şi de vinul băut în exces: 

— Nu merit o asemenea soţie răbdătoare. Nu pot... 

— Intre tine şi Diana e totul bine? l-am întrebat eu în şoaptă. 

— De când am întrerupt legătura cu Janet Fleming, îmi răspunse 
el, ţi-am fost credincios numai ţie, Catherine. 

Speranţa, o emoţie pe care-o înmormântasem demult, începu să 
se trezească. 

— Te-a alungat Diana din patul ei din cauza acestei aventuri? 

Obrajii i se făcură stacojii, ca pe vremea când ne-am cunoscut şi 
când era un băieţel ruşinos şi scump la vorbă: 

— De fapt mai de mult. Aproape de un an... 

Se opri o clipă, încercând să-şi stăpânească emoţiile şi cuvintele 
care se zbăteau să iasă din el, apoi continuă: 

— Nu ştiu cum se face, dar nu mă mai iubeşte. Uneori e atât de 
rece, de distantă... I-am dat pământuri, aur, onoruri, tot ce şi-a dorit, 
şi mai mult decât şi-a dorit... Şi totuşi mi-a întors spatele. îmi spune 
că nu mai suntem copii, că nu ne mai putem permite nici cele mai 
mărunte gesturi de tandreţe. Am ajuns să-i cerşesc câte un zâmbet. 

îi înţelegeam cum nu se poate mai bine durerea. 

— S-a folosit de tine în toţi anii ăştia. 

— Asta nu pot să cred, mă contrazise el. Ştiu că a ţinut cu adevărat 
la mine. Poate că încă mai ţine. Dar a cam îmbătrânit, şi eu sunt cam 
impetuos, aşa că am răspuns avansurilor doamnei Fleming. Am crezut 
ca prostul că fiinţa aceea superbă e atrasă de mine, şi nu de coroana 
pe care o port. Dar mi-e clar că nu e decât un agent al familiei de Guise, 
care vrea să mă înregimenteze definitiv pentru cauza lor. 

Scutură din cap, scârbit de sine însuşi: 

— Cât l-am dispreţuit pe tata pentru infidelităţile lui, şi am ajuns 
şi eu un adulterin pe care-1 învârt femeile cum vor. Trebuia să caut 
dragostea în singurul loc unde mă aştepta cu răbdare şi credinţă. Să 
nu crezi că sunt orb la suferinţele tale, Catherine. Să nu crezi că nu-ţi 
sunt recunoscător. 


259 


Stătea pe scaun; i-am pus o mână pe umăr şi l-am sărutat pe creştet. 
Mă cuprinse cu braţele de mijloc şi-şi lipi faţa de sânul meu. Am crezut 
că era sfârşitul întâlnirii noastre, că o să plece iar, ca de obicei, şi o 
să-mi lase patul gol până se va naşte copilul. Dar în loc de asta se ridică 
şi mă sărută tandru: 

— Am spus odată că mi-ar fi foarte uşor să te iubesc, Catherine, 
îmi şopti el. Şi acum văd că te iubesc. 

L-am tras spre dormitor. In noaptea aceea ne-am iubit cu multă 
delicateţe şi a trebuit să bâjbâim mult până să ne găsim unul pe celălalt. 

In zilele care au urmat n-am spus nimănui nimic, deşi sunt sigură 
că doamna Gondi bănuia că intervenise o schimbare în relaţia mea 
cu Henric. Sarcina mea fusese făcută publică, dar soţul meu continua 
să vină aproape în fiecare seară în dormitorul meu. Pentru prima dată 
Henric observă perla pe care o purtam la gât şi întinse mâna spre ea, 
dar i-am dat-o la o parte şi i-am abătut atenţia cu sărutări. 

Deşi Diana de Poitiers nu mai era stăpână pe inima regelui, avea 
în continuare enorm de multă putere politică, iar soţul meu nu era 
îndeajuns de tare încât să se scuture de dominaţia ei. In public jucam 
o adevărată farsă: amantei regelui i se acordau în continuare onoruri, 
iar eu eram lăsată în plan secund, pe când, în realitate, eu şi soţul meu 
deveniserăm amanţi. Intre patru ochi, discutam despre controlul deplin 
pe care-1 avea Diana asupra guvernării, dar Henric n-avea nici curaj, 
şi nici nu se îndura s-o supere. Totuşi, încetă să-i acorde noi titluri 
şi bogăţii. 

Reacţia Dianei fu o mai strânsă apropiere de familia de Guise. 
Din păcate, în perioada legăturii cu Fleming, Henric fusese de acord 
să-l numească pe Franşois de Guise Mare Şambelan. Şambelanul 
superviza întreţinerea apartamentului regal şi avea în posesie toate 
cheile; în plus, semnătura lui era cerută pe anumite documente regale. 
Era o poziţie mai mult de rang decât de putere, dar dacă exista cineva 
care să se folosească de ea pentru a obţine mai multă putere, acela 
era de Guise. 

Henric nu-mi spusese de această numire decât când era un fapt 
consumat. Presupusese corect că nu voi fi de acord şi aşteptase până 
într-o seară când eram împreună în pat, după ce făcuserăm dragoste. 
Mă sărută pe pântece şi-i vorbi cu mult drag pruncului din mine. 


260 


Eu zâmbeam topită de încântare... până când îmi anunţă fără nici 
o introducere numirea. Vestea mă făcu să sar imediat din pat. 

Henric aşteptă să-mi vărs furia, apoi îmi argumentă că o mişcare 
împotriva Dianei şi a lui Franţois de Guise avea să strice echilibrul 
fragil de la Curte şi avea să semene confuzie în rândurile miniştrilor. 
Aici avea dreptate, aşa că m-am calmat şi am început să discutăm ce 
era mai bine pentru Franţa. Din păcate, soţul meu nu era de acord 
că principalul pericol îl reprezenta catolicismul conservator al Dianei 
şi al familiei de Guise; le dădea dreptate în aceea că protestantismul 
nu trebuia deloc tolerat, lucru care m-a speriat. 

începând din seara aceea m-am temut de conflictul care ar fi putut 
izbucni dacă persecuţiile familiei de Guise faţă de protestanţi aveau 
să continue, dar cât am fost însărcinată m-am lăsat răsfăţată de mân¬ 
gâierile de îndrăgostit ale lui Henric şi am dat la o parte orice gând 
la apropiata catastrofă politică. 

Când s-a născut pruncul, Henric a stat lângă mine, râzând şi strân- 
gându-mă de mână. Eduard Alexandru era mai sănătos decât ceilalţi 
copii ai noştri, iar eu şi Henric l-am copleşit cu dragostea noastră. 
Eduard era de departe cel mai frumos dintre copii şi prezenţa lui îmi 
amintea întotdeauna de cele mai fericite zile din viaţa mea. Henric 
şi cu mine petreceam mult timp împreună în apartamentul copiilor, 
iar în fiecare seară discutam timp de o oră afaceri de stat. 

Dar idila noastră nu putea să dureze. Când Eduard avea doar câteva 
luni, lumea mea fu din nou zguduită. 

De ani de zile soţul meu schimba insulte cu împăratul Carol, care-i 
ţinuse prizonieri pe el şi pe fratele lui. Fiind un om raţional, Henric 
nu considera că aceasta e o cauză suficientă pentru un război; totuşi, 
în 1552, la câteva luni după naşterea lui Eduard, el cedă rugăminţilor 
prinţilor germani care sperau să-l alunge pe împărat din ţara lor. Erau 
luterani, şi încercările împăratului catolic de a suprima religia lor îi 
revoltau profund. 

Spre marea mea mirare, Henric colaboră cu ei, fiind de acord să 
slăbească forţele imperiale atacându-le la frontiera de nord-est a Franţei, 
pentru a revendica, printre altele, oraşele Cambrai şi Metz. Chiar dacă 
Dianei i se părea o ironie faptul că regele se grăbea să ajute nişte pro¬ 
testanţi în lupta împotriva unui bun catolic, nu se pronunţă în nici 
un fel. Henric hotărî că soldaţii francezi vor merge la război. 


261 


Şi îşi propuse să meargă în fruntea lor. Asta m-a îngrozit, pentru 
că însemna să părăsească oaza de siguranţă oferită de talismanul de 
onix ascuns sub patul Dianei. 

Scrisoarea primită de la venerabilul Luca Guorico din Roma n-a 
făcut decât să-mi sporească neliniştea. Ser Luca era foarte respectat 
pentru lucrările sale de astrologie juridică, ramura care studia influenţa 
astrelor asupra destinelor indivizilor. Când unchiul meu Giovanni 
de Medici avea numai paisprezece ani, Luca Guorico îi prevestise că 
va ajunge papă - şi intr-adevăr, unchiul Giovanni devenise papa Leon 
al X-lea. Guorico prevăzuse de asemenea, cu o neobişnuită acurateţe, 
ascensiunea lui Alessandro Farnese la tronul papal, precum şi moartea lui. 

Când doamna Gondi mi-a înmânat plicul venit de la Roma, am 
rupt sigiliul cuprinsă de îngrijorare. înăuntru era o scrisoare pentru 
mine şi o altă scrisoare sigilată, împăturită în trei, adresată soţului meu. 

Preastimată Maiestate, Donna Caterina, 

Vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala de a vă scrie înălţimii Voastre, şi 
nu direct regelui. Am auzit că Maiestatea Sa nu este dispus să ia în seamă 
sfaturile astrologilor, aşa că apelez la ajittorul înălţimii Voastre, pentru 
că ştiu că sunteţi destul defamiliarizată cu astrologia şi îi preţuiţi scopurile. 

Am trasat progresia astrelor regelui pentru următorii câţiva ani. Drept 
urmare, sunt convins de necesitatea de a-l avertiza pe Maiestatea Sa să 
fie extrem de precaut în anumite momente şi în anumite situaţii. 

Pericolul care îl pândeşte pe regele Henric este mare. Aş putea să vă 
conving. Maiestate, să-i prezentaţi scrisoarea alăturată şi să vă folosiţi 
influenţa pentru a-l determina să urmeze sfaturile cuprinse în ea? 

Ispita de a rupe sigiliul celei de-a doua scrisori şi de a o citi era mare, 
dar am pus-o deoparte şi am aşteptat până seara, când Henric a venit 
la mine ca să discutăm afacerile din ziua aceea. 

Când a intrat în cameră, în loc de salut i-am dat documentul sigilat. 

— Aţi primit o scrisoare de la Roma, Sire. De la Luca Guorico. 

— II cunosc de undeva? întrebă el cu un glas obosit, instalându-se 
comod intr-un fotoliu şi luând scrisoarea. 

îşi petrecuse toată ziua în cabinetul său, discutând planuri de război, 
întâi cu credinciosul său prieten Montmorency, apoi cu Frangois de 
Guise - cei doi consilieri ai săi aveau opinii politice atât de diferite, 


262 


că Henric nu putea să stea de vorbă cu amândoi deodată, căci discuţia 
ar fi degenerat rapid în ceartă. 

— E faimosul astrolog, i-am răspuns eu. Cel care a prevestit că 
unchiul meu Giovanni o să ajungă papă. 

— A, făcu el nepăsător şi puse scrisoarea la brâu. O să mă ocup 
mai târziu de maşinaţiunile destinului. M-am săturat pe ziua de azi 
de gânduri serioase. 

— Te rog! am ţipat eu fără să vreau, ceea ce-1 făcu să mă privească 
uşor surprins. Te rog, am reluat pe un ton mai blând, vrei măcar să 
te uiţi pe ea? 

— Catherine, te preocupă prea mult lucrurile astea. 

— Domnul Guorico mi-a scris şi mie, l-am lămurit eu cuibărin- 
du-mă lângă el în fotoliu. A descoperit ceva în horoscopul tău şi vrea 
să te avertizeze. 

— In legătură cu ce? 

— Mie nu mi-a spus, am făcut eu arătând spre scrisoarea din 
mâna lui. 

— Atunci am s-o citesc, oftă el. 

Deschise scrisoarea şi îşi aruncă ochii pe ea. Pe măsură ce citea, 
între sprâncene i se adâncea o cută. 

— Nimic important, spuse el în cele din urmă. Mă avertizează 
în legătură cu luptele individuale - cu duelurile, nu cu bătăliile, aşa 
că nu e nici un pericol să merg pe front. Şi, oricum, n-am de ce mă 
teme mulţi ani de-aici încolo. 

împături la loc scrisoarea şi şi-o puse la brâu. 

Era o impertinenţă chiar şi din partea unei regine să violeze inti¬ 
mitatea regelui, dar n-am putut să mă abţin: 

— Te rog, Henric, trebuie să ştiu ce ţi-a spus! 

— Uită-te la tine, ce ochi speriaţi ai! mă dojeni el. Te agiţi de 
pomană. Cum de continui să crezi în chestiile astea? 

— Pentru că astrologia e ca medicina - un dar de la Dumnezeu, 
ca să-i ajute pe cei ce suferă. Am văzut cu ochii mei dovezi. 

Henric pufni supărat: 

— E din cauza vrăjitorului ăluia cu mutra aia oribilă care se ţine 
după tine ca o stafie. De ce te înconjori de asemenea oameni? N-are 
nimic dumnezeiesc în el - mai degrabă pare a vorbi în fiecare zi cu 
diavolul. 


263 


— Domnul Ruggieri mi-a salvat viaţa în Florenţa, în copilărie, 
l-am contrazis eu vehement. Mi-a dat un talisman. N-aş fi supravieţuit 
fără el. 

— Ai fi supravieţuit şi fără el, cu siguranţă, clătină Henric din 
cap. Omul ăla îţi umple mintea cu tot felul de ciudăţenii. Mă bate 
gândul să-l îndepărtez de la Curte. 

Uşile de sticlă ale balconului erau închise; întunericul le făcea 
opace, dar ochii mei priveau mult dincolo de ele. 

— Când eram mică, am spus eu încet, chiar înainte ca rebelii să 
mă facă prizonieră, Ruggieri mi-a dat un talisman pentru protecţie. 

Henric dădu să mă întrerupă, dar i-am făcut semn să tacă. 

— Mi-a mai spus că n-am să domnesc niciodată în Florenţa. Mi-a 
spus că am să plec într-o ţară străină şi-am să mă mărit cu un rege. 

Nu i-am zis cum mă convinsesem definitiv: cum invocase Ruggieri 
spiritul mamei mele şi cum îmi prevestise ea că voi fi salvată de Ser 
Silvestra. Henric nu spuse nimic, dar păstră o grimasă sceptică. 

Am vorbit mai departe: 

— Mi-a spus şi despre visele care mă tulburau încă de pe atunci. 
Visez că zaci plin de sânge şi că eu trebuie să te salvez, dar nu ştiu ce 
trebuie să fac. Tu îmi vorbeşti în franceză - asta de la bun început, 
chiar înainte să învăţ eu franţuzeşte. Te-am recunoscut din prima zi 
în care ne-am întâlnit, pentru că te ştiam de ani de zile. 

— Catherine... făcu Henric cu un glas din care răzbătea neîncre¬ 
derea, dar se simţea încolţind şi uimirea. 

— Am încercat... am continuat bâlbâindu-mă emoţionată, toată 
viaţa am încercat să-mi dau seama ce trebuie să fac ca să te apăr. Asta 
vrea Dumnezeu de la mine. Aşa că nu mai râde de mine şi nu mă 
mai respinge. 

— Catherine, făcu el din nou, de data asta pe un ton blând. 

Văzând cât sunt de tulburată, mă luă de mână. 

Am continuat să vorbesc liniştită, deşi lacrimile îmi curgeau pe 
obraz: 

— De aceea l-am chemat pe Ruggieri în Franţa, ca să te apăr de 
rău, nu ca să provoc răul, şi de aceea sunt aşa de curioasă să ştiu ce 
ţi-a spus Luca Guorico. Mi-aş da şi viaţa pentru tine, Henric. 

Nu i-am spus: Am ucis deja pentru tine. 


264 


Am rămas o vreme tăcuţi - eu încercând să mă calmez, el strân- 
gându-mă de mână. 

— Atunci n-am să-l îndepărtez pe domnul Ruggieri, dacă prezenţa 
lui te linişteşte, spuse Henric în cele din urmă, deşi nu cred în meto¬ 
dele lui. 

Scoase scrisoarea de la brâu şi mi-o întinse: 

— Fiindcă vrei atât de mult să mă ajuţi, n-am să ţi-o mai ascund. 

Am despăturit hârtia cuprinsă de un tremur neplăcut: 

Inaltpreţuită Maiestate, 

Numele meu este Luca Guorico. Maiestatea Sa Donna Caterina v-a 
spus probabil că sunt un astrolog care-şi concentrează interesulpe aflarea 
destinului persoanelor ilustre. 

După ce v-am studiat astrele, trebuie să vă avertizez neîntârziat să 
evitaţi orice luptă într-un spaţiu închis. Duelurile şi luptele individuale 
prezintă cel mai mare pericol şi pot duce la o rană mortală la cap. 

Pericolul acesta rămâne constant, dar va creşte considerabilpeste câţiva 
ani, când veţi împlini patruzeci de ani, ca rezultat al influenţei malefice 
pe care o va avea Mercur asupra lui Marte atunci când acesta din urmă 
va intra în ascendentul înălţimii Voastre, Leul regal. Vă avertizez în spe¬ 
ranţa că, dacă veţi cunoaşte acestfapt şi veţi fi precaut, veţi putea supra¬ 
vieţui acestei perioade nefaste. Acest lucru este foarte posibil, deoarece din 
cercetările mele reiese faptul că aţi mai supravieţuit fără incidente unei 
perioade cu un risc comparabil. 

Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă ajute să treceţi prin toate 
încercările. 

Am rămas o vreme cu scrisoarea deschisă în poală, apoi m-am 
întors spre Henric, care şedea lângă mine. 

— Promite-mi că nu mai pleci niciodată la război, l-am implo¬ 
rat eu. 

— Ba sigur c-o să plec, ridică el din sprâncene. Trebuie să-mi con¬ 
duc armata. N-ai citit atent scrisoarea? Războiul nu se desfăşoară în 
spaţii închise, iar eu n-am de gând să provoc pe nimeni la duel. 

Mă năpădi acelaşi sentiment de neajutorare şi disperare din vis. 
Henric era atât de aproape de mine şi totuşi nu puteam face nimic 
ca să-l reţin; avea să treacă prea uşor - la fel ca mama, tata, mătuşa 
Clarice, regele Francisc — din viaţă în umbra amintirilor. 


265 


— Războiul e imprevizibil. Ce te faci dacă te afli într-o clădire, 
faţă în faţă cu un singur adversar? l-am întrebat. Dacă te pierd... 

— Catherine, mă întrerupse el cu glas mângâietor. Abia ne-am 
găsit unul pe celălalt după atâta amar de ani. Iţi promit că n-ai să mă 
pierzi. Cel puţin deocamdată. 

— Atunci ia un talisman cu tine. 

— N-am nevoie de aşa ceva, răspunse el blând. Dacă Dumnezeu 
te-a trimis să mă aperi, atunci El te va asculta. Roagă-te pentru mine 
şi asta o să fie de-ajuns ca să mă întorc sănătos acasă. 

Am încercat să-i explic că Dumnezeu nu-mi aude rugăciunile, dar 
n-a vrut să mă asculte. 


Douăzeci şi şapte 

înainte să plece la război, Henric mă numi regent. Am descoperit 
astfel că am şi înclinaţia şi priceperea de a conduce regatul. Aveam 
o memorie bună şi-mi făcea plăcere să-mi amintesc fiecare cuvânt rostit 
de consilierii lui Henric. Asociat cu metodele mele de guvernare mai 
blânde şi mai diplomatice, talentul acesta îmi atrase multă admiraţie 
şi susţinere. Studiam cu atenţie fiecare scrisoare primită de pe front 
de la Henric sau de la generalii lui şi aveam grijă să primească întot¬ 
deauna toate fondurile şi proviziile de care aveau nevoie; am prins 
chiar destulă îndrăzneală încât să le ofer şi sfaturi din domeniul militar. 

Victoria n-a întârziat să vină; în câteva luni, oraşele Toul, Verdun 
şi Metz erau ale noastre. Soţul meu s-a distins pe câmpul de luptă, 
la fel ca Franşois de Guise, şi această campanie a întărit şi mai mult 
prietenia dintre ei. 

Henric a plecat la război la sfârşitul lui ianuarie şi s-a întors în 
braţele mele la sfârşitul lui iunie, debordând de optimism. în august 
eram din nou însărcinată. De data asta n-am mai rămas sechestrată 
în apartamentul meu sau în cel al copiilor, ci am participat la toate 
întâlnirile lui Henric cu miniştrii săi. Montmorency şi Diana au aflat 
în curând că nu mai eram regina cea tăcută şi invizibilă. 

Henric începu să petreacă mai mult timp cu primul prinţ de sânge 
regal, Antoine de Bourbon. Am aprobat cu dragă inimă acest lucru, 
căci Bourbon nu-i putea înghiţi pe de Guise. La vremea aceea era 


266 


din nou protestant, la fel ca soţia lui, Jeanne. Speram ca relaţia lui 
Henric cu Antoine să mai atenueze resentimentele noncatolicilor faţă 
de el. 

Şi eu petreceam mult timp cu Jeanne. Ea a asistat-o pe moaşă când 
am născut-o pe fiica mea, pe care am botezat-o Margareta, în onoarea 
mamei lui Jeanne, deşi toată lumea îi spunea Margot. In ceasurile 
grele dinainte să se nască Margot, Jeanne mi-a mărturisit că tocmai 
aflase că e şi ea însărcinată. 

Fetiţa mea Margot, cea cu părul şi ochii negri, la fel de precoce 
şi încăpăţânată ca mama ei, se născu pe 13 mai 1553. Fiul lui Jeanne, 
Henric de Navarra - numit aşa atât în onoarea bunicului său, cât şi 
a soţului meu - se născu după exact şapte luni, pe 13 decembrie. Am 
stat şi eu lângă Jeanne când a născut, aşa cum stătuse şi ea lângă mine. 
Şi când i-am ţinut prima dată în braţe pruncul care orăcăia de mama 
focului, m-am simţit atât de cuprinsă de dragoste pentru el, de parcă 
ar fi fost propriul meu copil. 

încă de atunci am fost convinsă că cei doi copii erau uniţi prin 
soartă. Când tatăl lui Jeanne a murit, un an mai târziu, şi ea a devenit 
regină a Navarrei, prietena mea a preferat să rămână în Franţa pentru 
educaţia fiului ei. Micuţul Henric, sau Navarra, cum îi spuneam eu 
uneori, a crescut la Curte, jucându-se cu copiii mei în apartamentul 
lor şi învăţând cu aceiaşi profesori. El şi Margot au devenit deosebit 
de apropiaţi. 

Mulţi ani n-am înţeles cât de strâns le erau împletite destinele sau 
cât de profund erau legaţi de potopul de sânge ce avea să vină. 

Aşa trecură doisprezece ani din căsnicia mea. Cât i-am trăit i-am 
simţit grei şi tumultuoşi, dar privind în urmă s-au dovedit a fi senini 
şi frumoşi în comparaţie cu ce avea să urmeze. Am fost nespus de 
uşurată când Henric a renunţat la război, deşi el şi împăratul Carol 
rămăseseră duşmani. La scurtă vreme după ce se născu Margot, pe 
tronul Angliei urcă o nouă regină: Maria Tudor, apărătoarea catolicis¬ 
mului, hotărâtă să-şi scape ţara de pacostea protestantismului. Poate 
că acest fapt ar fi trebuit să ne bucure, dar când Maria se căsători cu 
regele Filip, unind tronurile Angliei şi Spaniei şi creând astfel un colos 
militar, am devenit foarte neliniştită. 


2 67 


La trei ani după naşterea lui Margot am rămas din nou însărcinată. 
Burta îmi crescu atât de mare, încât curând mi-am dat seama că nu 
e un singur copil. Cât am purtat această sarcină am fost stăpânită de 
o spaimă ciudată. Mă chinuisem mult să uit de crimele mele, dar 
amintirea lor începea să mă copleşească. Spaima aceasta îmi fu scoasă 
în evidenţă de o întâmplare din ultimele momente ale sarcinii. 

Henric continuase obiceiul tatălui său de a colecţiona câte un exem¬ 
plar din fiecare carte tipărită în Franţa; bibliotecarii mei ştiau să-mi 
prezinte toate titlurile care m-ar fi putut interesa. 

Aşa s-a întâmplat şi cu volumul intitulat Les Propbeties, scris de 
Michel de Nostredame - Nostradamus în latină - un doctor renumit 
pentru că reuşise să salveze mulţi bolnavi de ciumă. Lucrarea domnului 
de Nostredame consta în câteva sute de versuri scrise sub formă de 
catrene, fiecare catren conţinând o profeţie. Conţinutul lor era aluziv 
şi ezoteric. N-am înţeles mare lucru din ce citeam până am ajuns la 
catrenul al treizeci şi cincilea. 

Intr-o noapte caldă de iunie stăteam în pat, sprijinită de perne; 
era o poziţie incomodă şi nu puteam să dorm, pentru că pântecele 
mă apăsa şi cele două perechi de picioruşe mă loveau întruna. Alese¬ 
sem de data aceasta să nasc la Blois, şi în noaptea aceea aerul umed 
ce se ridica din albia Loarei aducea cu el miros de putreziciune. Mi-a 
fost greu să aşez cartea grea în echilibru pe burtă şi era cât pe ce să mă 
las păgubaşă, când am întors pagina şi ochii mi-au căzut pe următoa¬ 
rele rânduri: 

Leul cel tânăr îl va înfrânge pe cel bătrân. 

Pe câmpul de bătaie, într-un duel grozav. 

Ii va străpunge ochii în cuşca lor de aur 

Şi de o moarte cruntă va pieri. 

Mi s-a tăiat răsuflarea, căci mi-am amintit de scrisoarea marelui 
astrolog Luca Guorico: 

Trebuie să vă avertizez neîntârziat să evitaţi orice luptă într-un spaţiu 
închis. Duelurile şi luptele individuale prezintă cel mai mare pericol şi 
pot duce la o rană mortală la cap. 

Spaima începu să-mi răsucească măruntaiele ca pe un burete. Spas¬ 
mele bruşte m-au făcut să ţip şi cartea mi-a alunecat din poală. 


268 


Toate naşterile mele fuseseră uşoare, dar agonia care mă cuprin¬ 
sese acum era pentru mine ceva nou, cumplit şi ostil. M-am dat jos 
din pat, dar când am atins podeaua cu piciorul, durerea m-a doborât. 

Am căzut grămadă şi am început să ţip după doamna Gondi, după 
Jeanne şi, mai ales, după Henric. 

Nu mă sperie durerile fizice, dar de data asta travaliul a fost atât de 
greu şi de lung, încât am crezut că am să mor înainte să se nască primul 
prunc. 

Jeanne stătea lângă scaunul de naştere, iar Henric veni la începutul 
travaliului şi rămase până după-amiază, strângându-mă de mână când 
durerile se înteţeau şi încurajându-mă. Ne amăgeam că toate aceste 
chinuri nu prevestesc nimic rău, că totul era mai greu din cauză că 
erau doi copii în loc de unul. Cea mai lungă naştere a mea de până 
atunci durase zece ore - dar după ce trecură zece ore, apoi douăspre¬ 
zece, fără nici o schimbare, îngrijorarea crescu. Când se aprinse lampa, 
nu mai eram în stare să mă prefac că sunt veselă. Henric se foia 
neajutorat de colo-colo până ce m-am enervat şi i-am cerut să plece. 
După aceea m-am lăsat pradă durerii şi abia mai percepeam mâinile 
moi şi parfumate ale lui Jeanne care-mi puneau comprese reci şi instruc¬ 
ţiunile şoptite ale moaşei. Am leşinat şi când mi-am revenit am văzut 
că fusesem mutată din scaun în pat. 

Prima fetiţă, Victoire, ieşi în zori, la aproape treizeci şi şase de ore 
de la prima contracţie sfâşietoare. Era vânătă şi firavă, scâncea abia 
auzit, dar Jeanne şi moaşa se bucurară foarte tare la vederea ei, căci 
credeau că asta însemna sfârşitul travaliului. Dar n-am avut parte decât 
de un strop de uşurare înainte ca durerile sălbatice să revină. 

Am început să delirez. Am început să le strig pe mătuşa Clarice, pe 
sora Nicoletta, pe mama mea moartă; am strigat după Ruggieri. Cred 
că am strigat-o şi pe Jeanne, căci atunci când mi-am revenit ea stătea 
lângă mine, mângâindu-mi mâna năclăită de sudoare. 

Prin despărţitura fină dintre draperii pătrundea lumina roşiatică 
a apusului. Am simţit pe picioare respiraţia accelerată a moaşei; în 
nări mi-a pătruns un parfum cunoscut şi am auzit pe cineva plângând 
încetişor. Am vrut să-i spun lui Jeanne că o să botez cea de-a doua 
fetiţă cu numele ei, dar am descoperit că nu pot vorbi. 


269 


în lumina lămpii apăru curba obrazului lui Jeanne; buclele de la 
tâmple îi înconjurau fruntea ca o aură. Vorbea cu o voce severă, de 
parcă i-ar fi explicat ceva unui copil neascultător: 

— Catherine, moaşa trebuie să scoată copilul acum, ca să te salveze 
pe tine. Strânge-mă de mână şi urlă dacă simţi nevoia. N-o să dureze 
mult. 

Am apucat-o pe Jeanne de mână. Mâinile îndemânatice ale moaşei 
îmi sporiră durerea. Când degetele ei au găsit copilul nenăscut am 
scrâşnit din dinţi, dar n-am scos un sunet când am simţit că îl întoarce. 

Moaşa băgă din nou amândouă mâinile în mine, apucând strâns 
picioruşele care se mişcară iute, înţepându-mă; am auzit - nu, am 
simţit - cum au trosnit oscioarele şi am urlat când mi-am dat seama 
că fetiţa e încă vie şi că o schilodesc, o ucid ca să mă salveze pe mine. 
Am început să ţip, să mă zvârcolesc şi să le lovesc pe cele două femei 
care plângeau în timp ce încercau să mă imobilizeze. 

I-am spus lui Jeanne văitându-mă că Dumnezeu mă pedepseşte 
pentru că mi-am căpătat copiii prin cele mai întunecate vrăji. Am 
implorat-o să mă lase pe mine să mor, ca să se facă dreptate; am im¬ 
plorat-o să se ducă la Ruggieri, să-i spună să desfacă vraja. 

Altceva nu-mi mai amintesc. 

Jeanne a murit la naştere de pe urma manevrelor moaşei. Eu m-am 
zbătut timp de două săptămâni între viaţă şi moarte şi când m-am 
sculat din pat am aflat că Victoire, fetiţa care supravieţuise, era şi ea 
pe moarte. 

Am alergat la micuţa care abia respira. Timp de trei zile am rămas 
în apartamentul copiilor şi-am ţinut-o în braţe, cu ochii ţintă la feţi¬ 
şoara ei galbenă şi chinuită, simţind cum inima mi se topeşte şi toată 
dragostea din ea se revarsă asupra micuţei. îi şopteam în urechiuşa 
ei frumoasă tot felul de scuze; o imploram să mă ierte. Când îşi dădu 
ultima suflare era şi tatăl ei alături de noi. 

Vreme de câteva ceasuri am rămas nemişcată lângă trupuşorul lipsit 
de viaţă. Nimeni, nici măcar regele, nu îndrăzni să mă tulbure. 

în durerea mea, n-am văzut dunga de lumină care apăru atunci 
când uşa camerei se crăpă; n-am auzit nici paşii uşori ca fulgul care 
se apropiau pe podeaua de marmură. Dar am simţit că e cineva lângă 
mine şi am văzut la înălţimea cotului un băieţel care mă trăgea de 


270 


mânecă. Era Henric de Navarra, care pe atunci avea doi ani şi jumătate, 
cu perişorul lui negru, cârlionţat şi cu îngrijorarea întipărită pe fruntea 
încreţită. 

— Tante Catherine, rosti el peltic. Cbere tante, nu fi tristă! 

— Dar trebuie să fiu tristă, i-am răspuns eu. Micuţa ta verişoară 
Victoire a murit. 

— A, făcu el căzând pe gânduri, dar după ce se foi un pic adăugă: 
Dar n-a apucat să ne cunoască, aşa că n-o să-i fie dor de noi în Rai. 

N-am putut decât să izbucnesc din nou în plâns. 

întristat de lacrimile mele, exclamă cu un glas îndurerat şi sincer: 

— Sărăcuţa de tine! Pot eu să mă prefac că sunt unul dintre copi¬ 
laşii pe care i-ai pierdut. Şi-ţi promit c-o să fiu foarte, foarte cuminte. 

L-am luat în braţe: 

— Micuţul meu, i-am spus. Copilul meu drag şi iubit. 

A doua zi, Ruggieri şi alte mii de oameni îmi trimiseră condoleanţe, 
dar m-am hotărât să nu primesc pe nimeni. In schimb am chemat-o 
pe doamna Gondi în cabinetul meu şi i-am dictat o scrisoare către 
Michel de Nostredame din Provenţa. 

în săptămânile care au trecut până am primit răspuns, am început 
din nou să visez. 


Douăzeci şi opt 

L-am primit pe marele profet Nostradamus aşa cum aş fi primit 
o rudă sau un prieten apropiat: în intimitatea anticamerei mele. Când 
uşa se deschise ca să intre, stăteam singură lângă căminul fără foc - 
le cerusem tuturor, inclusiv doamnei Gondi, să plece - şi m-am str㬠
duit să-i zâmbesc. 

Domnul de Nostredame intră şchiopătând, sprijinindu-se greoi 
intr-un baston; era evident că pe Dumnezeu îl interesase mai mult 
să-i reveleze ameninţările viitorului decât să-l mântuiască de gută. Avea 
o înfăţişare uimitor de ştearsă: scund, îndesat şi cărunt, cu o barbă 
lungă, demodată şi cu îmbrăcămintea şleampătă şi uzată, mototolită 
de pe urma călătoriei. 


271 


— Madame la Reine, mă salută el cu o voce caldă în care se simţea 
accentul din sud; avea faţa rotundă şi albă, privirea blândă şi modestă. 

Era evreu din naştere, dar tatăl său se convertise la creştinism şi 
adoptase cel mai catolic nume de familie în onoarea Fecioarei. îşi scoase 
pălăria şi făcu o reverenţă, clătinându-se periculos; părul rărit i se 
revărsă în faţă, ascunzându-i chipul. 

— Mă simt onorat şi îmi exprim umilele mulţumiri că m-aţi 
chemat, murmură el. Mă rog la Dumnezeu să vă pot fi de folos înăl¬ 
ţimii Voastre şi Maiestăţii Sale în orice fel binevoiţi să-mi porunciţi. 
Cereţi-mi viaţa şi e a Voastră. Dacă există vreo suspiciune de erezie 
sau magie neagră, continuă el cu mâinile şi vocea tremurătoare, nu 
pot să spun decât atât: mi-am închinat întreaga viaţă slujirii Domnului 
şi am scris viziunile mele la porunca Lui expresă. 

Doamna Gondi îmi spusese că fusese obligat să se tot mute din sat 
în sat ca să evite arestarea; mi-am dat seama, cuprinsă de milă, că e foarte 
speriat. Se temea foarte serios că intrase într-o capcană inchizitorială. 

— Nu mă îndoiesc, domnule de Nostredame, i-am răspuns eu zâm- 
bindu-i cu căldură şi întinzându-i mâna. De aceea v-am şi cerut ajutorul. 
Vă mulţumesc că aţi bătut atâta drum, cu toate necazurile domniei 
voastre, ca să veniţi să ne vedeţi. Vă suntem profund recunoscătoare. 

Scoase un oftat tremurat şi se apropie şchiopătând să-mi sărute 
mâna; părul lui moale îmi atinse degetele. Când se îndreptă de şale, 
întoarse capul şi se uită pe fereastră; agitaţia i se risipi cu totul şi deveni 
foarte calm şi concentrat. 

— Ah, spuse el ca pentru sine. Copiii. 

Afară, în curtea largă, acoperită cu iarbă, Eduard şi micuţul Na- 
varra o fugăreau pe Margot, făcându-se că n-o aud pe guvernanta 
care le striga să nu mai alerge aşa. Era o dimineaţă foarte caldă, dar 
ciudat de cenuşie; deasupra Loarei se strânseseră nori negri, prevestind 
furtuna. 

La vederea copiilor am izbutit să zâmbesc: 

— Alteţei Sale prinţului Eduard îi place s-o fugărească pe suri¬ 
oara lui. 

— Cei doi mai mici, băieţelul şi fetiţa, par să fie gemeni, spuse pro¬ 
fetul încreţindu-şi fruntea înaltă. 

— Sunt fiica mea, Margot, şi vărul ei, Henric de Navarra. 

— Asemănarea e remarcabilă, murmură el. 


272 


— Au amândoi cam trei ani; Margot s-a născut pe 13 mai, iar Na- 
varra pe 13 decembrie. 

— Legaţi de soartă, zise el. 

Mă privi cu ochii lui cenuşii care erau foarte mari, pătrunzători 
şi sinceri ca ai unui copil. 

— Am avut şi eu un fiu şi o fiică, spuse el gânditor. 

Aflasem şi eu povestea lui tristă: era un medic celebru, îşi câştigase 
renumele vindecând o mulţime de bolnavi de ciumă... Dar când 
cumplita boală i-a lovit soţia şi copiii, nu a putut face nimic ca să-i 
salveze. 

— Iertaţi-mă că aduc vorba de durerea mea, Madame la Reine, 
dar am auzit de curând că jeliţi pierderea a două fetiţe. Nu există tra¬ 
gedie mai mare decât moartea unui copil. Mă rog la Dumnezeu să 
vă ostoiască, înălţimii Voastre şi regelui, durerea. 

— Mulţumesc, domnule de Nostredame, i-am răspuns şi am schim¬ 
bat repede subiectul, ca să nu încep să plâng. 

I-am arătat fotoliul din faţa mea, cu scăunelul pentru picioare aşezat 
acolo special pentru el. 

— Aţi suferit destul pentru mine. Luaţi loc, vă rog. Să vă spun 
când sunt născuţi copiii? 

— Sunteţi prea bună, Maiestatea Voastră. Da, ar fi minunat. 

Se aşeză comod în fotoliu şi-şi propti gemând uşor piciorul pe 
scăunel. 

— Aveţi nevoie de hârtie şi pană, domnule? l-am întrebat. 

— Nu, o să le ţin minte, răspunse el ciocănindu-şi fruntea cu dege¬ 
tul. Să începem deci cu cel mai mare. 

I-am dat detaliile naşterii băieţilor. Pe ale fetelor nu i le-am dat, 
deoarece, potrivit legii salice, femeile nu puteau urca pe tronul Franţei. 

— Vă mulţumesc, Madame la Reine, spuse Nostredame după ce 
am terminat. Vă voi aduce la cunoştinţă toate rezultatele peste două 
zile. întrucât datele de naştere ale băieţilor sunt cunoscute de toată 
lumea, am făcut deja câteva cercetări preliminare. 

Nu făcu însă nici un gest să se ridice, aşa cum ar fi fost de aşteptat; 
mă privea cu ochii lui limpezi şi pătrunzători, şi în tăcerea care urmă 
mi-am regăsit glasul. 

— Am vise rele, i-am zis. 

îşi înclină capul, intrigat, dar deloc surprins. 


273 


— Atunci pot să vă vorbesc deschis, Madame la Reine ? Nu sunt 
primul astrolog care întocmeşte horoscoapele copiilor. Aveţi deja aceste 
informaţii, nu-i aşa? Pentru altceva m-aţi chemat. 

— V-am citit cartea, am recunoscut şi am recitat catrenul al treizeci 
şi cincilea, cel cu leul care moare într-o cuşcă de aur. 

Privirea i se întunecă: 

— Eu scriu ce-mi porunceşte Domnul, Madame la Reine. Nu 
îndrăznesc să cred că înţeleg sensurile. 

M-am aplecat spre el, nemaiputând să-mi ascund disperarea: 

— Dar eu îndrăznesc. Soţul meu... El e leul din catren. Am visat... 

Vocea mi se frânse. 

— Madame , îmi spuse el blând, înălţimea Voastră şi cu mine ne 
înţelegem bine unul pe celălalt, cred... Mai bine decât ne înţeleg toţi 
ceilalţi. înălţimea Voastră şi cu mine vedem lucruri pe care alţii nu 
le văd. E prea mult pentru liniştea noastră. 

Mi-am întors faţa de la el şi mi-am aruncat privirea pe fereastră 
în grădină, unde Eduard, Margot şi micuţul Navarra se alergau de 
zor unul pe altul în jurul gardurilor vii, sub soarele ascuns în spatele 
norilor. Am închis ochii şi îndărătul pleoapelor mi-a apărut un câmp 
de luptă acoperit cu iarbă pârjolită, pe care soţul meu zăcea zvârco- 
lindu-se, înecat într-o băltoacă de sânge care creştea şi creştea. 

— Eu, una, nu mai vreau să văd nimic, am spus intr-un târziu. 

— Dumnezeu nu ne lasă pe noi să alegem. 

— Regele va muri, am rostit eu cu aprindere. Acesta e sensul 
catrenului al treizeci şi cincilea, nu-i aşa? Dragul meu Henric e sortit 
să moară înainte de vreme, de o moarte cumplită, în război, dacă nu 
facem ceva s-o împiedicăm. Ştiţi asta; aţi scris-o în catrenul acela. Şi 
încă de când eram copil visam un bărbat care mă striga pe numele meu 
franţuzesc şi care murea într-o băltoacă de sânge pe un câmp de bătaie. 
Nu ştiam cine e bărbatul acela până l-am cunoscut pe soţul meu. 

— 1 mi pare rău, Madame, rosti el trist. Dacă Dumnezeu v-a trimis 
aceste viziuni, trebuie să vă zbateţi să descoperiţi de ce a făcut-o. Aceasta 
e răspunderea dumneavoastră. 

— Răspunderea mea este să-l feresc pe rege de primejdii, am spus. 
Sunt răspunzătoare faţă de copiii mei. Şi mi-am petrecut toată viaţa 
încercând să înţeleg, încercând să aflu ce am de făcut. 


274 


Domnul de Nostredame îşi lăsă privirea în covor. Chipul îi rămase 
la fel de calm; poate că se ruga. 

— S-ar putea, îmi sugeră el, s-ar putea să nu cadă în sarcina Dom¬ 
niei Voastre să faceţi nimic. S-ar putea să aveţi doar sarcina de a vă 
scrie viziunile. 

— Sau poate că nu toate profeţiile dumneavoastră se îndeplinesc, 
am intervenit eu enervată. Poate că sunt nişte avertismente, la fel ca 
visele mele, pentru ca pericolul să poată fi ocolit. N-ar fi posibil aşa 
ceva, domnule? 

Domnul de Nostredame nu-şi ridică privirea. Muşchii feţei îi erau 
destinşi, respiraţia lentă şi profundă. 

— Ah! exclamă el bătând din pleoape. Cum ţâşneşte sângele! Cum 
îi curge pe faţă! 

— Da, am şoptit eu, apoi am spus cu voce tare: Da. Dar pericolul 
poate fi evitat. Viitorul poate fi schimbat, nu-i aşa? 

— Ieri, astăzi, mâine, murmură el, în ochii Atotputernicului toate 
sunt la fel. Aşa cum nu se poate schimba trecutul, nu se poate schimba 
nici viitorul predestinat. 

Mâinile mi se încleştară pe braţele fotoliului: 

— Soţul meu a fost avertizat că poate primi o lovitură mortală 
în luptă. Aşa se vede în astrele lui: dacă evită lupta şi nu pleacă la 
război, atunci nu va păţi nimic. Aceasta este însăşi baza astrologiei, 
domnul meu. Trebuie să-mi spuneţi dacă Franţa va intra din nou în 
război. Trebuie să-mi spuneţi ce să fac ca să-l opresc. 

— Războiul se apropie, spuse el. Mereu se apropie câte un război 
şi nici eu, nici înălţimea Voastră nu putem face mare lucru ca să-l 
oprim. 

— Dar sunt convinsă că ştiţi când, am insistat eu. Când aţi avut 
prima dată viziunea cu cei doi lei, domnule? Cu mai mulţi ani în 
urmă? 

Mă gândeam că trebuie să fi fost înainte ca Ruggieri să facă vraja 
pentru care o ucisese pe prostituată, înainte să acţionăm pentru pro¬ 
tecţia lui Henric. 

— Acum cinci ani, răspunse domnul de Nostredame. Dar o văd 
şi acum cu ochii spiritului. Profeţia rezistă. 


275 


— Nu poate fi adevărat! Vă rog, domnul meu... Henric e viaţa 
mea, sufletul meu. Dacă moare el, eu n-o să mai vreau să trăiesc. Tre¬ 
buie să-mi spuneţi ce pot totuşi să fac. 

Deschise larg ochii. Privirea îi era limpede şi sinceră: 

— împotriva Domnului nu poţi lupta. 

— Dar Domnul e îndurător. 

— Domnul e drept, răspunse profetul cu blândeţe. 

— Şi ne ascultă rugăciunile, am insistat eu. Astfel, dacă te rogi 
din toată inima... 

— Aşa cum s-a rugat Isus în Grădina Ghetsimani? mă întrerupse 
el cu acelaşi glas blând. Cum s-a rugat să nu-1 lase să moară în chinuri, 
deşi ştia că nu poate evita răstignirea? 

Trupul i se scutură deodată şi la fel de brusc se lăsă moale în fotoliu. 
Când începu din nou să vorbească, o făcu cu glas străin. 

— Copiii aceştia, oftă el. Madame la Reine, astrele lor sunt corupte. 
Copiii aceştia nu ar trebui să existe. 

Mi-am dus mâna la piept, unde îmi atârna perla, şi m-am prefăcut 
furioasă: 

— E groaznic să-i spuneţi aşa ceva unei mame. E o cruzime. 

Nu-mi luă în seamă minciuna. 

— Canavaua istoriei e ţesută din multe fire, Maiestate. Un singur 
fir dacă e schimbat cu altul, slab şi putred, se va rupe toată ţesătura. 

Mă fixă cu ochii care acum îi străluceau ca focul: 

— Ţesătura se va rupe şi va curge mult sânge, mai mult decât aţi 
văzut în oricare vis. Trebuie să se facă îndreptări. 

I-am aruncat o privire deznădăjduită. Nu încăpea îndoială că văzuse 
cu ochii spiritului totul, exact cum se întâmplase: o văzuse pe pros¬ 
tituată cu ochii ei goi şi căscaţi, văzuse cuţitul lui Ruggieri la beregata 
ei. Şi totuşi nu mă simţeam în stare să spun adevărul cu voce tare, 
nici măcar lui. 

— Nu înţeleg... am şoptit. 

— Credeţi că sunteţi lipsită de inimă, doamnă, spuse el. Nici pome¬ 
neală. Feriţi-vă de duioşie. Feriţi-vă de milă. Nu-i menajaţi pe cei pe 
care îi purtaţi în inimă. Chiar şi aşa, îndreptarea nu se va face uşor. 
Va mai curge sânge. 

îndreptarea: se referea la Henric şi la copii, eram sigură. Voia să-i 
părăsesc pe cei dragi. Voia să desfac vraja. M-am ridicat brusc, făcându-1 


276 


să se trezească din reverie, să bâjbâie după baston şi să se ridice greoi 
în picioare. 

— Audienţa a luat sfârşit, domnule, i-am spus cu răceală. Aveţi 
perfectă dreptate... Am mulţi astrologi la Curte şi în momentul de 
faţă nu am nevoie de serviciile dumneavoastră. Vă rog să rămâneţi 
în seara aceasta la Blois şi să porniţi mâine spre casă. Vă urez călătorie 
plăcută şi Domnul să vă aibă în pază. 

Mă privi cu atâta compătimire, că mi se frânse inima: 

— A fost greu, şopti el. A fost foarte greu când mi-am pierdut 
soţia şi copiii. Dar a fost voia Domnului, Maiestate. Voia Domnului. 

Acum vorbea omul, nu oracolul, dar nu m-am simţit în stare să-i 
răspund. Dispreţuitoare, tremurând de enervare, am sunat după doamna 
Gondi, care îl conduse pe profet afară. 

M-am întors în fotoliul meu şi mi-am luat capul în mâini, apăsân- 
du-mi fruntea şi tâmplele cu degetele. Am rămas aşa, cu gândurile şi 
emoţiile învârtejindu-se confuze în mine, până când un instinct ciudat 
mă făcu să mă ridic. 

M-am dus la fereastra mare, care dădea spre curtea unde se jucau 
copiii. Se întâmplase ceva: Eduard şi Carol strigau şi arătau spre o 
grămadă de pietre, în timp ce guvernanta încerca s-o liniştească pe 
Margot, care se văieta în gura mare. Probabil că situaţia era serioasă, 
pentru că era şi Jeanne acolo, îngenuncheată lângă fiul ei şi spunân- 
du-i ceva. 

Apăru şi Nostredame, sprijinindu-se greoi în baston, şi o apucă 
încet prin iarbă, până ajunse la o distanţă respectuoasă de Jeanne. Ii 
spuse ceva ce o făcu să se ridice şi să zâmbească, apoi să se uite curioasă 
în urma lui. M-a cuprins groaza: în afară de Ruggieri, Jeanne era sin¬ 
gura persoană care ştia că mă folosisem de magia neagră pentru a rămâne 
însărcinată. Cât de oripilată ar fi fost dacă i-aş fi mărturisit că plătisem 
pentru copii cu vieţile altora? 

Am ieşit în fugă din apartamentul meu şi am coborât iute în curte 
pe scara cea mare din faţă. Până când am ajuns lângă Jeanne, Nostre¬ 
dame dispăruse; plecase, fără îndoială, spre camera ce-i fusese pregătită. 

— Maman! zbieră Carol ca un necioplit, atât de surescitat, că uitase 
de bunele maniere. Maman, pe Margot era s-o muşte un şarpe! 

— Un şarpe? Şi acuma unde-i? am întrebat eu, speriată de-a binelea. 

— A fugit, mă informă Eduard. 

Am răsuflat uşurată. 


277 


— Margot s-a căţărat pe grămada aia de pietre, şi cum stătea ea 
acolo, Henric i-a zis să se dea jos, că era un şarpe lângă piciorul ei, gata 
s-o muşte! 

— Henric! am exclamat eu. Ce copil bun eşti tu, că ai salvat-o 
pe Margot! 

Micuţul Navarra se îmbujoră şi se repezi înapoi în braţele mamei 
lui. Jeanne îl strânse la piept, cu faţa strălucind de mândrie. 

— E un băieţel bun şi viteaz, spuse ea. 

M-am întors spre Margot care, emoţionată, îmi povesti şi ea întâm¬ 
plarea; după ce fetiţa termină, Eduard îmi şopti la ureche: 

— Şarpele era sub pietre, maman. Henric n-avea cum să-l vadă. 
Nimeni nu l-a văzut până când a luat Henric un băţ şi a împins piatra. 
Dar ştia exact unde e. I-a spus lui Margot să fugă de-acolo. 

— Uimitor, am zâmbit eu îngăduitoare, convinsă că e vorba de 
o versiune înflorită de imaginaţia lui infantilă. 

— Henric vede lucruri care nu se văd, şuşoti Eduard. 

— Foarte bine, l-am întrerupt eu categoric. 

I-am făcut semn guvernantei să adune copiii şi să-i ţină ocupaţi, 
pentru ca eu să pot vorbi între patru ochi cu Jeanne. 

Jeanne privi zâmbind în urma băieţelului ei: 

— Cred că şarpele a fost mai speriat decât copiii; a şters-o cu prima 
ocazie. Probabil că Henric l-a zărit pitit pe după vreo piatră. 

— Ce ţi-a spus domnul de Nostredame? am întrebat-o eu. 

— Poftim? Aşa îl cheamă? clipi ea amuzată. Se crede proroc. In 
prima clipă m-a supărat lipsa lui de modestie, dar până la urmă mi 
s-a părut destul de simpatic. 

— Bine, am făcut eu nerăbdătoare, dar ce ţi-a spus? 

Jeanne mă lămuri râzând: 

— Mi-a spus pe un ton foarte solemn că am dat naştere unui rege. 
„Dar, domnule, eu sunt regina Navarrei, aşa că este evident faptul 
că fiul meu va fi rege într-o bună zi“, i-am răspuns A fost foarte nostim. 
Ce omuleţ caraghios. 

— Da, am zis eu. Da, ce omuleţ caraghios. 

Domnul de Nostredame petrecu o noapte la Blois. Trăsura sa plecă 
în zori, iar când m-am trezit am descoperit că-mi lăsase un catren 
scrijelit în grabă cu o mână reumatică: 


278 


Un fir adevărat mai este încă 
Reia-l, şi vei opri năvala răului, 

Rupe-l, şi Franţa însăşi va pieri 
înecată în sângele fiilor ei 

Am fost pe punctul de a arunca hârtia în foc; aveam deja inima 
zdrobită de moartea gemenelor, şi Nostredame îndrăznea să mi-o r㬠
nească din nou. 

Am împăturit-o totuşi la loc şi am pus-o intr-un compartiment 
secret din spatele lambriurilor din cabinetul meu. 

Cei care n-au pierdut niciodată un copil la naştere sau chiar înainte 
de naştere cred că suferinţa e mai mică decât atunci când pierzi un 
copil mai mare sau un adult, dar ei nu-şi dau seama cât de dureros 
e să iubeşti pe cineva pe care nici nu l-ai cunoscut. In lunile de după 
moartea gemenelor m-am izolat: am refuzat să mai ţin audienţe, să 
merg la vânătoare şi chiar să iau masa împreună cu familia. Când 
soţul meu m-a întrebat dacă-şi poate relua vizitele în dormitorul meu, 
am găsit tot felul de scuze, până a încetat să mă mai întrebe. Nu 
suportam prezenţa nimănui în afară de doamnele de care aveam nevoie 
şi de prietena mea, Jeanne. 

M-am întâlnit o singură dată cu Ruggieri, care nu şi-a putut ascunde 
cu totul gelozia faţă de faptul că-1 chemasem pe faimosul Nostrada- 
mus. Chiar dacă domnul de Nostredame profeţise moartea soţului 
meu, spunea Ruggieri, viitorul poate fi modificat. Doctorul se înşela: 
Domnul ne aude rugăciunile. N-am avut curaj să-l întreb dacă le aude 
şi diavolul. 


Douăzeci şi nouă 

Vechiul inamic al soţului meu, împăratul Carol, acum bătrân şi 
bolnav, a abdicat în mod neoficial în ianuarie 1556, lăsându-1 pe fratele 
său Ferdinand să conducă statele germane şi pe fiul său Filip să dom¬ 
nească în Spania, Neapole şi Ţările de Jos. Vestea m-a bucurat, căci 
credeam că asta va aduce pacea. 

Dar când soţul meu avea treizeci şi nouă de ani, a izbucnit din 
nou războiul. Unul dintre viceregii lui Filip, ducele de Alba, a lansat 


279 


un atac asupra întregii regiuni sudice a Campaniei, în Italia. Armata 
lui Alba şi-a consolidat poziţiile cu o repeziciune extraordinară şi şi-a 
început marşul spre Roma. 

Noul papă, Paul al Vl-lea, îşi amintea de ororile pe care le suferise 
Cetatea Sfântă în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când fusese 
invadată de trupele imperiale. îngrozit, îl imploră pe soţul meu să-i 
acorde sprijin militar. 

Henric consimţi şi-l trimise în Campania pe Franţois de Guise, 
în fruntea unei mari armate. De Guise era un strateg strălucit şi jură 
nu numai să apere Roma, ci şi să cucerească Neapole pentru Franţa. 
Aveam mari speranţe că va fi o campanie rapidă, dar aliaţii noştri 
italieni nu reuşiră să asigure nici fondurile, nici trupele pe care le 
promiseseră. 

Am descoperit curând că atacul lui Alba fusese de fapt o capcană: 
imediat ce l-am trimis pe de Guise în Italia, aliatul imperial al lui Filip, 
ducele de Savoia, invadă Picardia, regiune de la frontiera nord-estică 
cu imperiul. 

Henric îl trimise pe vechiul său prieten Montmorency să conducă 
luptele împotriva invadatorilor ducelui de Savoia. Acesta îşi luă cu 
el şi nepotul, pe amiralul Gaspard de Coligny, un tânăr foarte inte¬ 
ligent, dar şi foarte arogant. înainte de a porni spre Picardia, se sfătuiră 
cu regele şi stabiliră o strategie de care Coligny era sigur că nu va da 
greş. în ultimele zile ale lui august, Montmorency şi trupele lui se ciocniră 
cu invadatorii imperiali în preajma cetăţii franceze Saint-Quentin, pe 
malurile fluviului Somme. Soţul meu se afla la o zi de mers călare 
de oraş; în ciuda protestelor mele, insistase să stea îndeajuns de aproape 
de teatrul luptelor ca să poată ţine în permanenţă legătura cu Mont¬ 
morency. Eu eram la Paris, în calitate de regent, la două zile de mers 
călare faţă de front, ceea ce-i neliniştea pe cetăţeni. 

într-o seară, când luam cina cu Jeanne şi cu copiii, la uşă apăru 
un mesager. Gâfâia, avea chipul răvăşit şi o privire disperată; înainte 
să apuce să scoată vreun cuvânt, m-am scuzat şi am ieşit pe hol, închi¬ 
zând uşa în urma mea. 

— Ce veşti aduci? l-am întrebat, încremenită de spaimă. 

— Vin din partea Maiestăţii Sale, reuşi să spună tânărul, ceea ce 
mă făcu să mă liniştesc. 

— Regele e bine? 


280 


— Regele e bine, confirmă el. Dar armata noastră a suferit o înfrân¬ 
gere îngrozitoare la Saint-Quentin. Au murit cam o treime din oamenii 
noştri... iar conetabilul Montmorency şi principalii ofiţeri au fost cap¬ 
turaţi şi sunt duşi într-o închisoare din Spania. 

Am închis ochii la auzul veştilor. Mă durea sufletul pentru morţi, 
dar măcar suferinţa lor se încheiase. II plângeam mai mult pe Montmo¬ 
rency, care avea, fără îndoială, să îndure nesfârşite torturi şi umilinţe. 

— Regele... Spune-mi că nu plănuieşte să reorganizeze trupele 
şi să le conducă personal în luptă împotriva ducelui de Savoia. 

— Maiestatea Sa e în drum spre Paris, ca să se sfătuiască cu con¬ 
silierii săi. A jurat să răzbune această înfrângere. 

Simţeam că mă lasă picioarele; m-am sprijinit cu o mână de perete. 

— Mulţumesc, am şoptit. Mulţumesc... 

Nu auzisem decât că Henric vine la Paris... la mine. Ochii mi 
se umplură de lacrimi de uşurare; credeam, prosteşte, că soţul meu nu 
se va mai întoarce la război şi că va scăpa cu bine. 

Nu ştiam atunci că prizonieratul lui Montmorency va aduce cu 
sine lucrul de care mă temeam cel mai mult. 

Regele Filip al Spaniei nu era un strateg la fel de valoros ca tatăl 
său. Ar fi trebuit să-şi îndrepte trupele direct spre Paris, pe care l-ar fi 
cucerit uşor; dar el a ordonat să se atace câteva oraşe mici din nord - 
o risipă de timp care a fost în avantajul nostru. Căci a venit iarna, 
ceea ce i-a forţat pe spanioli să se retragă. 

Intre timp, Henric s-a întors acasă. îl vedeam foarte rar: îşi petrecea 
toată ziua închis împreună cu consilierii săi, discutând planuri prea 
secrete ca să le cunoască şi soţia lui. Henric îmbătrânise mult în aceste 
luni grele: la tâmple îi apăruseră şuviţe albe, sub ochi riduri noi. Zâm¬ 
betul, pe care altădată i-1 vedeam mereu, acum era rar şi mohorât. 

Stăteam deoparte şi-mi făceam griji. Singura mea bucurie erau copiii, 
dar şi aici aveam parte de dezamăgiri. Francisc avea aproape paispre¬ 
zece ani, vârsta la care eu şi tatăl lui ne căsătoriserăm, dar fiul meu 
era încă un copil, atât mental, cât şi fizic. Sora lui, Elisabeta, în vârstă 
de aproape treisprezece ani, părea cu câţiva ani mai mare, iar logod¬ 
nica lui, Maria, era, la cincisprezece ani, o tânără foarte inteligentă 
şi capabilă; nu mă îndoiam că, atunci când Francisc va moşteni tronul, 
adevăratul conducător va fi ea. Cel de-al doilea fiu al meu, Carol, 


281 


avea mereu abcese şi tot felul de alte infecţii, dar slăbiciunea fizică 
nu-1 împiedica să dea semne de nebunie: trebuia mereu oprit să-i muşte 
pe ceilalţi copii până le dădea sângele şi, într-un moment de neatenţie 
al guvernantei, reuşise să rupă gâtul micuţului cocker al copiilor cu 
mâinile goale. Soţul meu l-a înlocuit cu un pui, dând dispoziţie să 
fie ţinut sub cheie atunci când era Carol prezent. Doar Eduard, pe 
atunci în vârstă de şase ani, crescuse înalt, puternic şi cu o fire plăcută, 
la fel ca tovarăşul lui nedespărţit, micuţul Navarra. 

Intr-o zi rece de iarnă, cu nori plumburii care, în oricare alt oraş 
din nord, ar fi prevestit ninsoarea, stăteam cu Eduard, cu Maria şi 
cu micuţul cocker în anticamera mea, ale cărei ferestre înalte dădeau 
spre apa mică, leneşă şi mâloasă a Senei, în dreptul turnurilor Cate¬ 
dralei Notre-Dame. Maria învăţase să se poarte frumos cu mine - cred 
că se resemnase cu faptul că eram sănătoasă şi n-aveam de gând să 
mor prea repede - şi începuse să vină în apartamentul meu ca să înveţe 
arta broderiei. Eduard o însoţea în ziua aceea şi se juca frumos cu 
căţeluşul, ale cărui giumbuşlucuri ne făceau să râdem. 

In dimineaţa aceea eu şi Maria lucram la rochia ei de mireasă - 
o creaţie somptuoasă din mătase lucioasă, albă, culoarea ei favorită. 
Era o alegere ciudată pentru o rochie de mireasă, mai ales în Franţa, 
unde albul era culoarea de doliu a reginelor. Dar Maria insistase cu 
încăpăţânare şi trebuie să recunosc că-i venea foarte bine. Lucram 
amândouă concentrate, brodând flori de crin pe corset, când doamna 
Gondi apăru în uşă, cu un zâmbet larg întipărit pe faţă. 

— Madame la Reine, mi se adresă ea. Iertaţi-mă, dar aveţi un 
vizitator care nu mă lasă să-l anunţ! Spune că veţi fi deosebit de bucu¬ 
roasă să-l vedeţi. 

M-am încruntat, neputând să-mi dau seama cine o fi vizitatorul 
cel nepoliticos. 

— Să intre. 

Doamna Gondi se dădu la o parte. Peste prag trecu un bărbat cu 
un aer degajat, îmbrăcat într-o spectaculoasă tunică croită după moda 
italiană, din catifea albastră, cu mâneci din brocart auriu. Avea capul 
cam mic faţă de corp, ceea ce probabil explica pălăria mare, cu pană, 
care-i acoperea cârlionţii ciufuliţi. Etala o mustaţă neagră, lungă - 
cârlionţată, la fel ca părul -, şi când mă văzu, faţa îi fu luminată de 
un zâmbet fericit. 


282 


— Cat! Ah, Cat, ce impunătoare eşti! Ce magnific, Maiestate! 
făcu el, scoţându-şi pălăria şi măturând podeaua cu pana într-o plec㬠
ciune adâncă. 

Apoi se ridică şi se apropie de mine cu braţele deschise, cu intenţia 
clară de a mă îmbrăţişa. 

Am căscat o clipă ochii la el până când privirea lui şi cârlionţii ca 
de copil mă făcură să scap rochia Măriei din mâini şi să sar în picioare: 

— Piero! Dragul meu Piero! 

Ne-am îmbrăţişat, râzând şi plângând; Eduard şi Maria se holbau 
uluiţi la noi. Când m-am desprins din îmbrăţişare, l-am mângâiat 
pe faţă. Nu mai era bucălată, ci masculină şi asprită în multe bătălii. 

— Piero, am spus eu în franţuzeşte, pentru copii. Luptai în Italia, 
alături de ducele de Guise. Ce te aduce la Paris? 

— Soţul tău, îmi răspunse el ţinându-mă încă de talie. Ne-a che¬ 
mat pe mine şi pe domnul de Guise în Franţa. Lucrurile nu mergeau 
prea bine în Italia, aşa că are alte planuri pentru noi. 

Se opri şi le zâmbi politicos copiilor: 

— Sunt fiul şi fiica ta? Ce copii frumoşi! 

— Aceasta este Maria, regina Scoţiei, l-am lămurit eu. In curând 
va fi Delfină. 

Piero îşi ţinea încă în mână uriaşa pălărie; o repezi cu un gest 
dramatic în lături, într-o nouă reverenţă foarte adâncă, ajungând cu 
capul până aproape de genunchi. 

— Maiestate, spuse el, iertaţi-mă că nu am vrut să fiu anunţat după 
etichetă. Credeam că voi fi în prezenţa unei singure regine. Dar zău 
că sunteţi într-adevăr frumoasă, precum am auzit. 

Maria, care avea obiceiul de a fi distantă cu străinii, îşi dădu capul 
pe spate chicotind. 

— Iar el e fiul meu, Eduard, am completat eu. 

Micuţul se ridică iute în picioare şi făcu o reverenţă politicoasă. Căţe¬ 
lul începu să-l latre agitat pe Piero; Eduard îl luă în braţe şi-l potoli. 

— Ah, Alteţă, i se adresă Piero. Sunteţi aproape bărbat de-acum; 
mama domniei voastre trebuie să fie foarte mândră. 

Am chemat-o pe doamna Gondi ca să-i ducă pe copii înapoi în 
apartamentul lor, apoi l-am luat pe vărul meu de mână şi l-am dus 
să-i arăt palatul. 


283 


După ce am hoinărit o bucată de vreme şi emoţia revederii s-a 
mai liniştit, l-am întrebat: 

— Ţi-a vorbit regele despre planurile lui militare? 

— Eu abia am ajuns, îmi răspunse Piero. Nu ştiu strategia exactă, 
dar cunosc ţinta. 

— Şi care-ar fi asta? am insistat eu. 

Piero se uită în jur, ca să se asigure că suntem siguri, apoi îmi spuse 
încetişor: 

— Să cucerim Calais, evident. 

— Calais! am strigat eu, dar vărul meu îmi făcu semn să vorbesc 
mai încet, aşa că am reluat în şoaptă: Piero, glumeşti! 

Oraşul Calais, situat în nord, era de multă vreme posesiune en¬ 
gleză. Era considerat impenetrabil, încât până şi un bine-cunoscut 
cântec spunea 

Calais-ul alfrancezilor va fi. 

Când fierulprecum lemnul va pluti. 

îmi dădeam seama de ce voia soţul meu să cucerească Calais-ul: 
regina Maria a Angliei, soţia lui Filip - Maria cea Sângeroasă, cum 
îi spuneau acum supuşii, pentru străduinţa ei de a-i ucide pe toţi pro¬ 
testanţii -, ţinea foarte mult la el. Atacarea Calais-ului ar fi însemnat 
un afront adus ei personal şi, prin ea, lui Filip şi imperiului. M-am 
îngrozit la gândul că Henric vrea să provoace mânia conjugată a Angliei 
şi Spaniei; în plus, cucerirea acestei cetăţi era pur şi simplu imposibilă. 

— Câtuşi de puţin, mă contrazise Piero, un pic jignit. Gândeş- 
te-te, Cat: nimeni nu se aşteaptă în veci la atacul ăsta, aşa încât vom 
avea avantajul factorului-surpriză. Maiestatea Sa şi-a retras toate trupele 
din Italia. Toţi vom lua parte la invazie, ajutaţi şi de nişte mercenari. 
N-avem cum să pierdem. 

— Asta spunea Henric şi despre Saint-Quentin, am zis eu dis¬ 
trusă. Te rog, Piero... Convinge-1 pe soţul meu să renunţe. Vrea să 
se răzbune pentru capturarea lui Montmorency. Dar acţiunea asta 
e o nebunie. Să lupţi cu Spania e una; să lupţi cu Spania şi cu Anglia 
e cu totul altceva. 

Răspunsul lui Piero nu mai era acela al unui lăudăros, ci al unui 
om calm şi hotărât: 

— Cu tot respectul, Maiestate, nu e nebunie, ci geniu. Şi vom 
învinge. 


284 


Am început să discutăm alte lucruri, mai vesele. Regelui nu i-am 
spus nimic, căci s-ar fi făcut foc şi pară să audă că Piero divulgase un 
secret de stat. Dar cu fiece zi ce trecea, mă temeam din ce în ce mai 
tare că Franţa se va trezi în plin război... în timpul celui de-al patru- 
zecilea an din viaţa regelui. 

Ducele de Guise sosi la Luvru în aceeaşi zi, pe la sfârşitul du- 
pă-amiezii, cu multă pompă. In faţa întregii Curţi, de Guise înge- 
nunche înaintea soţului meu, care se grăbi să-l ridice şi să-l îmbrăţişeze 
ca pe un frate. Mulţimea izbucni în urale, de parcă ducele n-ar fi eşuat 
în Italia. 

Timp de câteva săptămâni m-am făcut că nu cunosc planul regelui 
de a ataca oraşul Calais în toiul iernii, când vremea neprielnică ar fi 
descurajat pe oricine în afară de nişte nebuni să pornească un război 
de represalii. Şi când, în sfârşit, soţul meu veni în dormitorul meu 
în noaptea Anului Nou 1558, nu dragoste căuta, ci mai degrabă ocazia 
de a-mi mărturisi că trimisese o armată spre Calais sub conducerea 
lui de Guise, care-1 avea ca secund pe Piero. 

Am vrut să-l cert rău pe Henric pentru o asemenea acţiune nes㬠
buită, dar zarurile erau aruncate. Mi-am înghiţit vorbele grele şi i-am 
spus soţului meu că mă voi ruga pentru izbândă. Altceva oricum nu-mi 
mai rămăsese de făcut. 

Când, după vreo două săptămâni, Henric dădu buzna în aparta¬ 
mentul meu în miezul zilei, mă luă cu totul pe nepregătite. Lucram 
împreună cu Elisabeta la o broderie, când uşa de lemn se izbi de perete 
cu un zgomot ca de împuşcătură; m-am speriat aşa de tare, că m-am 
înţepat cu acul. Când mi-am ridicat ochii de la degetul plin de sânge 
l-am văzut pe soţul meu rânjind ca un nebun. 

— Am cucerit Calais! strigă el. De Guise a reuşit! 

Elisabeta ţipă de bucurie şi aruncă ghergheful cât-colo. Eu l-am 
cuprins în braţe şi mi-am îngropat faţa la pieptul lui, gândindu-mă 
numai la faptul că a scăpat în sfârşit de primejdiile de pe câmpul 
de luptă. 

Era în sfârşit pace. Puternic afectat de pierderea Calais-ului, regele 
Filip al Spaniei acceptă să poarte negocieri cu Henric pentru eliberarea 
lui Montmorency; în timpul negocierilor încetară toate ostilităţile. 


285 


De data aceasta, când Franşois de Guise se întoarse de la război 
şi îngenunche în faţa tronului, Henric îi spuse să-i ceară orice-şi dorea 
şi i se va acorda - „în semn de recunoştinţă pentru extraordinara 
victorie în favoarea Franţei". 

La vremea aceea de Guise avea treizeci şi nouă de ani - aceeaşi 
vârstă cu mine şi soţul meu. Totuşi, viaţa grea din războaie îl făcea să 
arate mult mai bătrân: acum era pleşuv, cu obrajii ciupiţi de vărsat 
şi plini de tăieturi de sabie. 

— Am o singură dorinţă, rosti el cu o voce răsunătoare, şi anume 
s-o văd pe nepoata mea căsătorită cu fiul Maiestăţii Voastre înainte 
ca Dumnezeu să mă strângă de pe lumea asta. 

— Aşa să fie, spuse Ffenric în strigătele bucuroase ale mulţimii. 
Drept care, înălţimea Ta, te însărcinez să te ocupi de toate pregătirile 
necesare. Fă totul aşa cum doreşti. 

Ducele de Guise dori ca nepoata lui să se căsătorească cu Delfinul 
pe data de 24 aprilie. 

Totuşi, mai întâi se semnă contractul de căsătorie. Parlamentul 
scoţian a fost de acord ca Francisc să fie regele Scoţiei, şi nu prinţ con¬ 
sort; totuşi, dacă Francisc ar fi murit primul, voiau ca Maria să devină 
regina Franţei - contrar legii salice, care nu permitea femeilor să urce 
pe tron. 

In mod normal aş fi tăcut şi aş fi lăsat negocierile în grija soţului 
meu, dar ideea că Maria ar fi putut avea întâietate asupra propriilor 
mei fii mă înfuria la culme. M-am dus la Henric şi i-am vorbit tăios 
despre necesitatea de a păstra tronul pentru moştenitorii noştri. M-a 
ascultat liniştit, cu răbdare, şi când mi-am dat frâu liber sentimen¬ 
telor, mi-a zâmbit şi m-a luat de mână. 

— Nu-mi voi neglija fiii, Catherine. Maria nu va domni niciodată 
singură în Franţa. 

— Aş prefera să nu domnească deloc, i-am replicat eu dur. 

Eram aşa de supărată, că aproape mi-am retras mâna. 

Henric ştia, desigur, că eu şi cu Maria nu ne iubim din cale-afară 
şi şi-ar fi dorit sincer ca lucrurile să stea altfel între noi. Dar în cazul 
acesta era de acord cu mine: în forma finală, contractul preciza că, în 
cazul morţii lui Francisc, Maria îşi va pierde dreptul la tron. Condiţia 


286 


aceasta a dezamăgit foarte tare familia de Guise, dar Henric a fost de 
neclintit. 

In zorii zilei de 24 aprilie, cerul era roşu, iar vremea caldă. Dor- 
misem foarte puţin, pentru că îmi petrecusem cea mai mare parte a 
nopţii alinându-1 pe Francisc, care plângea de teamă că o să se bâlbâie 
sau o să leşine. Dimineaţa eram tot lângă fiul meu, care, de oboseală, 
avea pleoapele atât de umflate, că aproape îi acopereau ochii, iar faţa 
îi era buhăită şi plină de pete. Am poruncit să se aducă comprese reci 
şi i le-am pus cu gingăşie pe ochi şi pe obraji. 

Pe la prânz, toţi cei care urma să luăm parte la ceremonia nupţială 
eram îmbrăcaţi - eu şi cu Henric mai discret, în negru şi auriu stins, 
pentru ca Maria şi Francisc să strălucească cel mai tare. Erau de faţă 
toţi ceilalţi copii din familia regală, îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun: 
Elisabeta, care era deja, la treisprezece ani, o tânără superbă, într-o 
rochie de catifea bleu - cu siguranţă următoarea care avea să se căs㬠
torească, deoarece Henric deja avea de ales între mai mulţi preten¬ 
denţi la mâna ei -, avea grijă ca fraţii şi verii ei mai mici să se poarte 
ca nişte adevăraţi prinţi şi prinţese. Ne-am adunat toţi la principala 
intrare a palatului, cu excepţia Măriei, care aştepta intr-un alcov, ascunsă 
privirilor. Unchii miresei erau îmbrăcaţi somptuos. Cardinalul de Lorena 
purta satin roşu şi o cruce mare bătută în rubine. Cel care concepuse 
întregul plan al serbărilor, ducele de Guise, era îmbrăcat din cap până-n 
picioare în argint şi diamante, de parcă el ar fi fost mirele. 

Francisc, îmbrăcat într-o tunică aurie, superbă, avea o înfăţişare 
înduioşătoare. Era înalt cât fratele lui Carol, care nu împlinise nici 
opt ani, capul îi era prea mare pentru trup, iar vocea piţigăiată era încă 
a unui copil. Dar chiar şi aşa reuşise să arboreze un aer de demnitate 
suverană. Când Elisabeta se aplecă să-şi sărute fratele mai mare pe obraz 
şi-l declară „cel mai frumos bărbat pe care-1 văzuse vreodată", lui Henric 
i se umplură ochii de lacrimi şi mă strânse cu putere de mână. 

In curte ne aşteptau câteva trăsuri împodobite cu satin alb şi cu 
ghirlande de crini. Henric şi Francisc urcară în prima; când se înde¬ 
părtară îndeajuns, ieşi şi Maria din palat. 

Era ca un înger brun, orbitor de frumoasă în rochia ei de satin alb, 
împodobită cu diamante scânteietoare; pe cap purta o diademă de aur 
incrustată cu pietre preţioase; când am văzut-o, ni s-a tăiat tuturor 
răsuflarea. Maria zâmbi, conştientă de impresia pe care o făcea; în 


287 


drum spre trăsura care o aştepta, trena grea îi suspina la atingerea 
caldarâmului, în ciuda eforturilor celor două domnişoare de onoare, 
care se luptau vitejeşte s-o ţină ridicată. După ce s-a instalat în trăsură 
împreună cu cele două ajutoare, am urcat şi eu. Am traversat Sena, 
ajungând pe Ile de la Cite. Destinaţia era palatul cardinalului de 
Bourbon, care se afla lângă Notre-Dame. 

Aici începu desfăşurarea publică a serbărilor de nuntă. Ducele de 
Guise poruncise construirea unei galerii de lemn care ducea de la 
treptele palatului arhiepiscopal până la treptele catedralei. Era drapată 
în catifea violetă, din tavan până-n podea, şi decorată cu crinii albi 
ai Măriei şi cu funde argintii; în galerie aşteptau demnitarii străini, 
ambasadorii, prinţii şi curtenii, nerăbdători s-o vadă pe mireasă de 
aproape. Cardinalul deschidea procesiunea, alături de Francisc. Maria 
păşea în urma lor la o distanţă destul de mare, la braţul regelui. Urmam 
eu, apoi copiii, apoi Diana şi doamnele mele de onoare. Alaiul era 
încheiat de Franşois de Guise şi de fratele lui. 

Mireasma de lemn proaspăt îmi trezi amintirile din ziua înde¬ 
părtată când fusesem o mireasă speriată şi neajutorată. Mulţimea scoase 
murmure de admiraţie la apariţia Măriei, iar afară se auzeau strigătele 
de bucurie ale parizienilor. Am zâmbit când l-am văzut pe vărul meu 
Piero, într-o superbă uniformă albastru-închis, şi am fost surprinsă 
când l-am zărit pe Cosimo Ruggieri. Arăta deosebit de bine - dacă 
se poate spune aşa ceva despre un om urât - într-o tunică de brocart 
roşu-închis, tivită cu catifea neagră. Roşu şi negru, culorile sângelui 
şi morţii, de care fusese nevoie ca să ajungem la momentul acesta. 

Avea un zâmbet strălucitor, de-a dreptul nepotrivit cu chipul lui 
palid, ca de stafie. I-am zâmbit şi eu cuprinsă brusc de un val de afec¬ 
ţiune; eram conştientă că, fără el, n-aş fi supravieţuit şi nu l-aş fi avut 
pe Francisc. Schimbul nostru de priviri avea în el mai multă intimitate 
decât fusese vreodată între mine şi soţul meu. 

Alaiul ieşi din galerie şi urcă treptele catedralei, admirat de miile 
de orăşeni veseli şi zgomotoşi care umpleau amfiteatrul de lemn împrej¬ 
muit cu garduri; ordinea era asigurată de gărzile scoţiene. Ducele sta¬ 
bilise că Maria nu se va cununa în catedrală, ci afară, pentru a da 
satisfacţie mulţimii. Cardinalul se opri la intrarea cea mare, din mijloc, 
sub Portalul Judecăţii de Apoi şi sub Rozeta de Vest, un medalion 


288 


de piatră şi sticlă colorată. Francisc se opri la un pas de arhiepiscop, 
apoi se întoarse cu faţa spre public, în aşteptarea miresei. 

Când Maria ajunse sub portal şi se opri între fiul meu şi rege, se 
lăsă liniştea. Ceremonia nu dură mult. Când cardinalul le ceru mirelui 
şi miresei să rostească jurămintele, Delfinul răspunse, în mod mira¬ 
culos, fără cea mai mică poticneală; răspunsul Măriei fu categoric şi 
sonor. Regele scoase inelul - o verigă simplă, de aur - şi i-1 înmână 
cardinalului, care-1 puse pe degetul Măriei. Apoi cardinalul se opri - 
semn că Delfinul trebuia să sărute mireasa. 

Dar Maria strigă tare, pe neaşteptate, „Trăiască Francisc, regele 
Scoţiei! 1 ', apoi îngenunche şi îşi plecă fruntea la pământ, cu rochia 
înfoiată în jurul ei. 

A fost o lovitură de teatru extraordinară. Cetăţenii, cuceriţi deja 
de ţinuta şi frumuseţea Măriei, izbucniră în strigăte de bucurie în faţa 
unui asemenea respect umil pentru viitorul lor rege. 

M-am uitat peste umăr la nobilii adunaţi în spatele nostru pe 
treptele catedralei. Pe toate feţele se citea încântarea faţă de gestul minu¬ 
nat al Măriei - în afară de una. Cosimo Ruggieri, care nu putea fi 
păcălit, nu zâmbea. In ochii negri, pe chipul alb îi era zugrăvită aceeaşi 
încordare întunecată pe care o avusese cu treizeci de ani în urmă, la 
Florenţa, când rostise cuvântul acela oribil: 

Trădare... 

După ceremonie ne-am întors la palatul cardinalului, unde avea 
loc tradiţionalul banchet, urmat de bal. Mă aflam aproape de Maria 
când unchiul său, Franşois de Guise, veni s-o conducă la dans. Era 
deja ameţit de băutură şi-i şopti la ureche mult prea tare: 

— Acum eşti regină peste două ţări. 

Maria păru amuzată şi, în timp ce se îndrepta spre mulţimea dan¬ 
satorilor, îmi aruncă un zâmbet alunecos, de felină. 

Când ne-am întors la Luvru, soarele apunea; Maria era aşezată 
într-o lectică şi lumina amurgului îi scălda rochia şi chipul în sclipiri 
roşiatice. Eram toţi obosiţi, dar de Guise nu-şi încheiase încă osten¬ 
tativul spectacol. Am fost conduşi în sala mare de bal a palatului. Regele 
îşi făcu apariţia într-o bărcuţă pusă în mişcare de un mecanism 
ingenios, împodobită cu crini şi satin alb şi echipată cu vele argintii. 
Pe fondul unei muzici marinăreşti, barca aluneca pe podeaua de 


289 


marmură de parcă ar fi plutit pe mare; se îndreptă spre Maria. Zâm¬ 
bind larg, soţul meu o ajută să urce în barcă, apoi înconjurară împreună 
sala de bal, spre uimirea oaspeţilor. 

Când se îndepărtară de mine, apăru o a doua barcă, în care stătea 
Francisc. Mi-am păstrat zâmbetul de faţadă când m-am aşezat lângă 
el pe pernele de catifea, dar când l-am sărutat pe obraz am oftat 
ostenită. 

— Eşti obosită rău, mamarii mă întrebă fiul meu. 

Lui i se închideau ochii de epuizare, dar era binedispus şi nespus 
de uşurat că trecuse cu bine de ceremonie. 

— Un pic, i-am răspuns eu bătându-1 uşurel pe genunchi. Nu 
aşa de obosită ca tine. 

îmi dădu dreptate cu o înclinare gravă a capului. 

— Nu-i aşa că Maria e superbă? mă întrebă el din senin. 

— Aşa e, i-am răspuns eu cu o uşoară ezitare în glas. Francisc... 
Ştii că Maria e o tânără foarte încăpăţânată. 

— Da, răspunse el vesel şi senin. Uneori e tare îndărătnică. 

— De aceea trebuie să înveţi să-ţi impui voinţa în faţa ei; altfel, 
când vei ajunge rege, ea va încerca să conducă ţara în locul tău. 

Francisc lăsă ochii în jos: 

— Maria mă iubeşte. N-ar face niciodată nimic rău. 

— Ştiu, am insistat eu răbdătoare. Dar când tatăl tău şi cu mine 
nu vom mai fi, nu uita că numai tu ai dreptul să iei hotărâri. 

Chiar în timp ce eu vorbeam însă, fiul meu îşi urmărea mireasa 
din priviri şi, când reuşi să-i atragă atenţia, începu să-i facă cu mâna 
ca un zăpăcit. Ea îi trimise o bezea, ceea ce-1 făcu să zâmbească prosteşte 
până ce barca ei dispăru din raza noastră vizuală. 

— Francisc, i-am spus eu, te rog să-mi promiţi un singur lucru. 

— Sigur, maman, făcu el privindu-mă cu ochii lui mari şi nevino¬ 
vaţi; uitase deja ce discutaserăm mai devreme. 

— Promite-mi că, atunci când vei fi rege, n-ai s-o laşi pe Maria 
să ia hotărâri în locul tău. Promite-mi că vei urma sfaturile consilie¬ 
rilor tăi. 

— Consilierii mei vor fi unchii ei, nu-i aşa? Iar Maria e întotdeauna 
de acord cu ei. Aşa că, evident, pot să-ţi promit asta, îmi spuse el întin- 
zându-se şi sărutându-mă pe obraz. 

— Mulţumesc, i-am spus eu cu tandreţe. Eşti un copil cuminte. 


290 


Şi, cu inima strânsă, mi-am dat seama că nu-mi pot permite să 
mor atâta timp cât trăia fiul meu. 


Treizeci 

Serbările nupţiale au durat cinci zile, cu numeroase piese de teatru 
şi spectacole de circ şi s-au încheiat cu obişnuitul turnir. Tradiţia cerea 
ca mirele să participe în ultima zi de confruntări, dar sănătatea lui 
Francisc nu-i permise acest lucru; aşa că se aşeză în tribună alături 
de Maria, de Diana şi de mine, ca să-şi încurajeze tatăl. 

Am mai îndurat încă un banchet oferit de Franşois de Guise, după 
care m-am retras în apartamentul meu. Spre surprinderea mea, nu 
după multă vreme sosi Henric. 

S-a aplecat spre mine şi eu m-am ridicat în vârful picioarelor ca 
să-l sărut. Era încă îmbujorat şi avea obrajii fierbinţi după turnir; pielea 
îi mirosea a săpun. L-am cercetat atent din priviri: nu venise cu vreo 
intenţie amoroasă; într-adevăr, se lăsă să cadă în fotoliu şi scoase un 
oftat obosit. Dar un om obosit s-ar fi dus pur şi simplu să se întindă 
în patul lui. 

— Ce te îngrijorează, dragul meu? l-am întrebat eu direct. 

Eram amândoi prea obosiţi în urma serbărilor ca să ne mai ardă 
de formalităţi. 

Zâmbetul forţat i se stinse. Se întoarse cu faţa spre căminul în 
care acum, la sfârşitul primăverii, nu era foc, şi oftă din nou. 

— Francisc, spuse el în cele din urmă. Şi Maria... 

Nu-1 întrebasem nimic despre noaptea nunţii; îmi fusese prea frică. 
Fiul meu cel mare trecuse cu bine de ceremonia cununiei, dar nu 
îndrăzneam să sper că putuse trece cu bine şi peste noaptea aceea. 

— Ştii că trebuia să fiu martor, începu Henric. Dacă ar fi fost 
vorba de alt băiat, un băiat normal, sănătos, poate n-ar fi fost greu. 
Dar fiindcă era Francisc al nostru... A fost groaznic. 

Vorbea cu glas slab şi monoton, privind cu ochii goi căminul afu¬ 
mat şi rece, în care camerista aşezase un vas mare de cristal cu crini 
albi în onoarea tinerilor căsătoriţi. 

— I-am explicat lucruri legate de... ştii, de patul nupţial. Şi cre¬ 
deam că a înţeles destul de bine. Dar când am intrat în dormitorul 


291 


lor şi i-am găsit pe amândoi în pat, sub cearşafuri... Ei bine, stătea 
pur şi simplu în pat. Am fost nevoit să-i spun în şoaptă că trebuie s-o 
posede, dar mi-a răspuns că e din cale-afară de obosit. Mi-a fost aşa 
de ruşine... L-am apucat de umăr şi i-am zis că nu aştept numai eu, 
ci şi cardinalul, care trebuia să îl anunţe pe papă. Atunci s-a enervat 
şi a leşinat acolo, în pat. A trebuit să fie chemat doctorul, care ne-a 
recomandat să aşteptăm până dimineaţă. 

— Săracul de tine, am clătinat eu din cap. Săracul Francisc... Se 
poate face ceva? 

— A doua zi, Francisc a zis că nu se simte bine, a continuat Henric 
trist. Dar mai erau şi altele de făcut, iar Maria n-ar fi tolerat ca el să 
lipsească de la vreun eveniment. Am înghiţit o grămadă de glume pe 
seama primei nopţi a tinerilor căsătoriţi... Dar cum puteam să spun 
cuiva adevărul? Cum aş putea să-l spun vreodată? 

I-am pus cu gingăşie mâna pe braţ: 

— Până la urmă... 

— Dacă s-a întâmplat ceva până la urmă? îmi înţelese el întrebarea. 
Da, s-a mişcat ceva în a doua noapte. Să zicem că Francisc a încercat, 
dar i-a lipsit hotărârea de a încheia ceea ce începuse. Bietul copil era 
speriat şi bolnav şi l-am lăsat plângând cu sughiţuri în braţele Măriei. 
Aşa că i-am minţit pe toţi... L-am minţit pe cardinal, care a intrat 
după mine şi i-a găsit prinşi într-o îmbrăţişare pe care el a presupus-o 
conjugală. Am să jur în faţa lui Dumnezeu şi a oricui mă întreabă 
că această căsătorie s-a consumat. Dar mă tem că Maria i-a spus ceva 
Dianei. Şi dacă ştie ea... 

Scutură din cap, încercând să alunge acest gând. 

— Ah, Henric, ce groaznic a fost pentru voi toţi. 

— Este groaznic. 

Henric se întoarse în sfârşit spre mine; şuvinţele argintii din păr 
şi barbă îi sclipeau în lumina galbenă a lămpii. 

— Eu i-am spus băiatului tot ce i-aş fi putut spune. Aşa că am 
venit la tine... Pe tine te iubeşte foarte mult, Catherine, şi tu te-ai 
priceput întotdeauna mai bine să-i explici diverse lucruri. Ai putea...? 

— Mă duc la el, am răspuns imediat. Trebuie să înţeleagă ce im¬ 
portant este să aibă un moştenitor. 

I-am luat mâna zâmbind: 


292 


— La urma urmei, mai ştiu să liniştesc un tânăr speriat în dormi¬ 
torul nupţial. Dar trebuie să clarifici cu familia de Guise problema 
succesiunii, mi-am reluat eu tonul serios. Ei speră să ajungă pe tron. 
Dacă se află ceva despre purtarea lui Francisc, poate să se ridice această 
chestiune. Şi dacă se ridică, trebuie să fie clar pentru toată lumea că 
familia de Bourbon urmează imediat pe linie succesorală. Familiei 
de Guise trebuie să i se arate care îi e locul. Altfel vor fi tulburări... 
Poate chiar război. 

Soţul meu se încruntă uşor: 

— Sunt cam prea plini de ei. Abia mai pot suporta aerele lui 
Franşois. O fac numai de dragul Măriei. 

— Maria şi unchii ei trebuie să ştie, am spus eu calmă, că, dacă se 
ridică vreodată problema succesiunii, Bourbonii vor avea întâietate. 
Dacă mori tu, dacă mor eu, cum crezi că ar putea Francisc să-i oprească 
pe membrii celor două familii să se omoare între ei? 

Henric dădu gânditor din cap: 

— Ai mare dreptate. Am să mă gândesc la asta, Catherine. 

M-am uitat la el, la privirea lui nehotărâtă, şi mi-am dat seama 
că n-o să încerce mare lucru. Dar aruncasem o sămânţă şi puteam 
spera că timpul o s-o facă să răsară. 

M-am ridicat şi i-am pus soţului meu o mână pe umăr: 

— Am să vorbesc cu fiul nostru, i-am spus cu blândeţe. Nu-ţi 
face griji. Francisc şi Maria vor avea fii, iar palatul acesta va fi plin 
cu nepoţeii noştri. Iţi promit. 

— Sigur, îmi zâmbi Henric. Sigur. 

Dar când m-am uitat în ochii lui, am văzut adevărul care, cu sigu¬ 
ranţă, era cel care se vedea şi în ochii mei: nu aveau să fie copii. 

Spusele mele în legătură cu tulburările create de familia de Bourbon 
se dovediră profetice: pe 14 mai, primul prinţ de sânge regal, Antoine 
de Bourbon, conduse, călare pe armăsarul lui, marşul a patru mii de 
protestanţi prin Paris. In după-amiaza aceea am privit de la ferestrele 
Luvrului o armată de oameni neînarmaţi ce traversa Sena dinspre Ile 
de la Cite cântând imnuri religioase. Henric se simţi ultragiat, ca, de 
altfel, şi fraţii de Guise, care erau catolici fervenţi. 

Am chemat-o pe prietena mea Jeanne, soţia lui Antoine, şi i-am 
spus că mă simt trădată pentru că o persoană de la Curte cunoştea 


293 


aceste planuri şi nu-1 avertizase pe rege. Jeanne era, ca şi mine, regină, 
şi se simţi deranjată de insinuarea mea. Pretinse că nu ştiuse nimic 
şi, într-o izbucnire temperamentală, adăugă: 

— Mă aşteptam ca tu să ştii mai bine ca oricine că o soţie nu 
poate controla întotdeauna acţiunile publice ale soţului său şi nici 
nu poate fi părtaşă la toate secretele lui. 

Remarca ei m-a afectat. Deşi ne-am despărţit în termeni politicoşi, 
prietenia noastră s-a răcit începând de atunci. 

La puţină vreme după vizita pe care mi-o făcuse Henric, l-am che¬ 
mat pe Ruggieri. 

— Au apărut din nou probleme cu naşterea unui moştenitor, i-am 
spus eu, enervată de propria-mi jenă. Delfinul are nevoie de... ajutor. 
De o infuzie de virilitate. 

Lumina puternică a dimineţii era crudă cu magicianul, scoţându-i 
nemilos în evidenţă paloarea bolnăvicioasă, obrajii plini de cicatrice, 
cearcănele de sub ochi. 

— Un simplu talisman, eventual? întrebă el. 

— Da, cred că aşa ceva ar fi potrivit, i-am răspuns eu, simţind 
cum camera devine înăbuşitoare. 

Magicianul aprobă tăcut; cine nu-1 cunoştea ar fi zis că are o 
expresie ingenuă şi inocentă. 

— Ar fi poate de mare ajutor să aibă două talismane: unul pentru 
sănătate şi altul pentru fertilitate? 

— Ar fi minunat, am răspuns uşor enervată. Atâta timp cât... 

— Da, Madame la Reine, atâta timp cât nimeni nu va avea de 
suferit. înţeleg. 

— Foarte bine, i-am răspuns. Poţi pleca. 

Se ridică şi se înclină, înalt şi încă subţire, îmbrăcat într-o tunică 
de mătase neagră cam strâmtă; dar când degetele îi atinseră uşa, se 
întoarse spre mine: 

— Iertaţi-mă, Madame la Reine, spuse el. Iertaţi-mă, dar dacă talis- 
manele nu reuşesc să aducă un copil...? 

— Vor reuşi, am replicat eu pe un ton rece. 

Ruggieri lăsă deoparte eticheta şi vorbi fără menajamente: 

— Fără sânge, nu pot garanta pentru ele. Talismanele despre care 
vorbim vor aduce o îmbunătăţire uşoară a sănătăţii Delfinului şi a 


294 


apetitului său sexual. Dincolo de asta, restul depinde de şansă. Nu 
vreau decât să fiu exact, adăugă el fără să se piardă cu firea în faţa 
privirii mele nimicitoare. 

M-am ridicat de la birou. 

— Niciodată. Asta ţi-am spus acum cincisprezece ani. Nu mă face 
s-o repet. 

Magicianul făcu o nouă plecăciune adâncă şi ieşi repede, închizând 
uşa în urma lui. Am rămas nemişcată, ascultând sunetul paşilor lui 
care se pierdeau pe coridor. 

Două săptămâni mai târziu, doamna Gondi îmi aduse un pacheţel 
legat strâns cu o panglică. L-am desfăcut: în petecul de mătase neagră 
erau două talismane prinse pe un singur lănţişor - unul de rubin şi 
celălalt de aramă. 

Francisc acceptă talismanele fără să pună întrebări şi jură că nu 
le va arăta şi nu va vorbi despre ele nimănui, nici măcar Măriei. 

In dimineaţa următoare am fost chemată urgent în dormitorul 
regelui. Era devreme - nu eram încă îmbrăcată complet şi le-am grăbit 
pe cameriste ca să nu întârzii. 

Anticamera regelui avea un aspect foarte masculin, cu pereţii 
acoperiţi cu panouri de lemn şi cu mobile îmbrăcate în catifea maro 
şi brocart auriu. Deasupra căminului se afla un basorelief aurit repre¬ 
zentând o salamandră, emblema tatălui lui Henric, Francisc I. Ffenric 
mă aştepta în picioare, lângă cămin. Până ce plecă valetul, rămase tăcut 
şi nemişcat. 

Pe buzele strânse, în ochii încruntaţi, i se citea o furie abia stăpânită. 
Era un bărbat foarte înalt, iar eu o femeie foarte scundă; am făcut o 
reverenţă amplă şi am rămas pe loc. 

— Maiestate... 

Urmă o tăcere atât de lungă, că până la urmă am îndrăznit să ridic 
ochii. 

Henric stătea cu mâna întinsă. In palmă ţinea lănţişorul cu talis¬ 
manele pe care i le dădusem lui Francisc. 

— Ce sunt astea, doamnă? 

— O simplă amuletă, Sire, am răspuns pe un ton calm. Pentru 
sănătatea Delfinului. 


295 


— Nu vreau ca fiul meu să aibă de-a face cu... cu gunoaiele astea! 
O să le ard, zise el aruncându-le în căminul fără foc. 

— Henric, am spus repede, ridicându-mă, e ceva inofensiv. E ceva 
bun, făcut după regulile unei ştiinţe bazate pe astronomie şi matematică. 

— E un lucru odios, ripostă el. Ştii ce cred eu despre talismane. 
Să dai aşa ceva fiului nostru ...! 

— Cum crezi că i-aş da propriului meu copil ceva care să-i facă 
rău? m-am supărat eu. 

— E vina vrăjitorului ăluia al tău. Ţi-a otrăvit mintea, te-a făcut 
să crezi că ai nevoie de el. Te avertizez, Catherine, că va fi mai uşor 
pentru tine dacă-1 îndepărtezi acum, astăzi, decât mai târziu! 

— Nu am deloc intenţia să fac asta, am răspuns indignată. Mă 
ameninţaţi, Sire? 

Henric scoase un oftat şovăielnic şi se calmă; furia îi fu înlocuită 
de o seriozitate mohorâtă: 

— Acum două luni i-am trimis papei o petiţie pentru înfiinţarea 
Inchiziţiei în Franţa. 

Am îngheţat. 

— Săptămâna trecută, Sanctitatea Sa a răspuns favorabil cererii 
mele. L-am numit pe Charles de Guise şef. Puteţi să vă imaginaţi, 
doamnă, cum m-am simţit când cardinalul mi-a pus obiectele acelea 
în mână? arătă el dezgustat spre cămin. Sau cum s-a simţit el când 
nepoata sa, Maria, i le-a adus, speriată? 

Maria, Maria cea vicleană... Ar fi trebuit să ştiu că Francisc nu 
va putea să-i ascundă nimic. 

— Şi ce-o să faci, Henric? O să-ţi trimiţi soţia în faţa tribunalului? 

— Nu, spuse el. Dar dacă ai fi înţeleaptă, i-ai spune vrăjitorului 
tău că la Curtea Franţei nu se mai află în siguranţă. 

Am simţit cum mi se aprind obrajii: 

— Şi dacă îl arestezi, asta nu atrage atenţia asupra mea intr-un mod 
nedorit? Nu se vor stârni zvonuri care vor face rău Coroanei? 

— Există moduri de a rezolva această problemă fără să fiţi im¬ 
plicată, doamnă, îmi răspunse el cu răceală. Aţi fost informată. 

L-am chemat pe Ruggieri în cabinetul meu chiar în după-amiaza 
aceea. Nu l-am invitat să ia loc - nu era timp pentru aşa ceva -, ci 
i-am întins o pungă de catifea plină cu scuzi de aur. 


296 


— Regele a înfiinţat un tribunal inchizitorial; vei fi una dintre 
victimele lui. Ia asta, de dragul meu. Pleacă din Paris şi nu-ţi dezvălui 
nimănui identitatea, indiferent unde te opreşti. La intrarea laterală 
te aşteaptă o trăsură. Vizitiul te va ajuta să-ţi strângi lucrurile. 

Ruggieri îşi încleştă mâinile la spate şi se uită în altă parte. Micuţul 
meu cabinet nu avea ferestre, dar el păru să găsească una şi rămase 
cu privirea pierdută departe. 

— Exact de dragul domniei voastre nu pot să plec, rosti el, apoi 
mă fixă iar cu privirea lui pătrunzătoare. Viitorul apropiat e plin de 
pericole, Madame la Reine. Intrăm în al patruzecilea an de viaţă al 
regelui. 

— Acum nu e război, l-am contrazis fără să mă gândesc prea mult, 
şi am pus punga de catifea pe masă, între noi. Dacă începe războiul, 
n-am să-l las pe Henric să plece. Ştiţi asta, domnule. Nu mă puneţi 
la încercare. 

— N-aş face niciodată asta, răspunse el. Dar gândiţi-vă la urm㬠
torul lucru: pot să existe lupte şi în afara războiului. 

— Cum adică? am întrebat eu tăios. îmi spui acum că vraja ta 
n-a avut nici o valoare? 

— Orice vrajă - răspunse el cu un calm care mă înnebunea -, 
oricât ar fi de puternică, are limitele ei. 

Mă trecură fiori reci pe şira spinării. 

— De ce mă faci să sufăr? i-am şoptit. Eu încerc să te ajut. 

— Şi eu pe dumneavoastră. De asta nu vreau să plec până în clipa 
în care viaţa îmi va fi realmente ameninţată. 

Ţinuta, glasul, ochii îmi deveniră poruncitoare: 

— Sunt regina ta, i-am spus. îţi ordon să pleci. 

Cu o grosolănie de nedescris, îmi întoarse spatele şi porni spre uşă, 
apoi se opri şi se uită peste umăr. I-am zărit în ochi o scânteie de ne¬ 
bunie diabolică, pe care i-o văzusem cu mai bine de treizeci de ani în 
urmă, când un om din mulţimea ostilă aruncase cu o piatră în mine. 

— Iar eu sunt Cosimo Ruggieri. Devotat ţie, Caterina de Medici. 
N-am să te părăsesc până când nu voi fi silit s-o fac. 

Şi plecă, închizând uşurel uşa în urma lui. 

Câteva zile n-am mai vorbit cu Ruggieri; cuvintele şi obrăznicia 
lui mă supăraseră foarte tare, dar îmi stârniseră şi o mare îngrijorare, 


297 


în legătură cu el şi cu Henric. între timp, mi-am pus şi eu spionii 
să-i supravegheze pe rege şi pe cardinalul de Lorena. 

Era vară de-acum. într-o noapte, somnul mi-a fost întrerupt de 
un ciocănit în uşă şi de lumina tremurătoare a unei lămpi. Am mor¬ 
măit somnoroasă şi mi-am ferit ochii de lumină. 

Am simţit însă o atingere pe braţ şi am deschis ochii. Era doamna 
Gondi, cu obrazul aurit de flacăra lămpii şi cu un şal aruncat direct 
peste cămaşa de noapte. 

— Madame la Reine, şuşoti ea. Trebuie să vă treziţi! Se duc să-l 
aresteze! 

Trupul mi s-a trezit instantaneu; mi-am aruncat picioarele peste 
marginea patului şi m-am ridicat în şezut, cu picioarele atârnând. Dar 
mintea nu-mi era la fel de rapidă. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? am mormăit. 

— Ofiţerii Inchiziţiei. Au ordonat ca domnul Ruggieri să fie ares¬ 
tat... în zori, dacă nu chiar mai devreme. 

Am făcut un efort să mă dezmeticesc. 

— Trebuie să mă duc chiar eu să-l avertizez, am spus, ştiind că 
Ruggieri n-ar fi ascultat de nimeni altcineva. 

Doamna Gondi căscă ochii, îngrozită: 

— Dar, doamnă... 

— O trăsură, am spus repede. Una fără stemă regală. Spune s-o 
tragă în spatele palatului şi pe urmă vino să mă ajuţi să mă îmbrac. 

Lumina celor două felinare ale trăsurii era prea slabă ca să împrăştie 
întunericul din noaptea aceea fără lună; pe stradă nu se auzea decât 
zgomotul făcut de copitele cailor noştri. Doamna Gondi insistase să 
vină cu mine. Ca şi mine, se îmbrăcase complet în negru şi îşi acoperise 
faţa cu un văl care-i flutura în jurul trupului, nedesluşit şi fantomatic 
prin ceaţă. 

N-aveam de mers prea mult; Ruggieri locuia pe strada care delimita 
latura de vest a Luvrului. Trăsura se opri lângă un şir de case înguste, 
cu trei niveluri, înghesuite una într-alta. După ce se uită o clipă atent 
la ziduri, vizitiul găsi numărul care ne interesa, 83, apoi mă ajută să 
cobor din trăsură şi mă duse la poartă. Am aşteptat lângă el cât a bătut 
la uşă, insistent, dar discret. 


298 


După o vreme, uşa se întredeschise şi prin crăpătura ei privi încrun¬ 
tată la noi, pe deasupra flăcării unei lumânări, o bătrână uscată, cu 
capul descoperit şi cu părul împletit într-o coadă lungă, albă. 

— Pentru numele lui Isus şi al Fecioarei îndurerate, şuşoti ea, ce 
soi de nemernici lipsiţi de bună-cuviinţă îndrăzneşte să tulbure liniştea 
oamenilor cumsecade la o asemenea oră? 

Am păşit în raza de lumină tremurătoare şi mi-am ridicat vălul: 

— Doresc să-l văd pe domnul Ruggieri, i-am spus. 

Uşa se deschise larg. 

— Rămâi aici, i-am cerut vizitiului. 

Am intrat în casă. Bătrâna era încă în genunchi, atât de uluită, 
că-şi făcea întruna cruce cu o mână scheletică, în timp ce cu cealaltă 
ţinea neatent lumânarea mult prea aproape de coada care-i atârna pe 
piept. M-am aplecat şi i-am îndepărtat uşor coada de zona pericu¬ 
loasă, ceea ce o făcu să tresară. 

— Domnul Ruggieri e încă în pat? am întrebat-o eu încet. 

Bătrâna încuviinţă speriată din cap. 

— Atunci nu-1 trezi, dar du-mă la uşa lui. 

Lumina lumânării nu dezvăluia nimic care să indice că ne aflam 
în bârlogul unui magician - doar nişte camere obişnuite, sumar mobi¬ 
late, în care se aflau ici-colo teancuri de cărţi legate în piele, unele 
dintre ele deschise. Din bucătărie venea miros de carne de oaie, ceapă 
crudă şi mangal. 

Bătrâna se opri în faţa unei uşi închise. 

— Să bat, Maiestatea Voastră? 

— Nu, i-am răspuns eu, privind-o tăios. Am să-l trezesc singură. 
Vrem să discutăm fără martori. 

Am refuzat lumânarea şi am aşteptat până ce s-a îndepărtat, apoi 
am intrat în dormitor şi am închis uşa după mine. 

Draperiile de la ferestre erau trase lăsând camera intr-un întuneric 
total. M-am oprit dezorientată, trăgând în piept mirosurile de trup 
bărbătesc, de rozmarin şi de tămâie şi gândindu-mă la noianul de orori 
care puteau să colcăie aici, în dormitorul vrăjitorului. Nu auzeam 
respiraţia profundă, calmă, a unui om adormit, ci doar nişte gemete 
scurte, înăbuşite. Am simţit că se mişcă ceva şi am zărit o umbră apro- 
piindu-se de mine. 

— Ser Cosimo, am şoptit eu. 


299 



— Catherine? 

Umbra se opri. S-au auzit apoi paşi repezi, înăbuşiţi, pe covor 
şi am văzut flacăra unui chibrit cu care Ruggieri aprindea lampa de 
lângă pat. 

Părul negru îi cădea încâlcit peste faţă; din deschizătura de la gât 
a cămăşii de noapte se iţea un smoc de păr negru. Mâna stângă, tre- 
murândă, era încleştată pe mânerul unui pumnal lung, cu două tăişuri, 
o versiune mai scurtă a unei săbii de cavaler. 

— Catherine, repetă cu răsuflarea tăiată, dând drumul pumnalului 
pe pat. Doamne, puteam să te omor! 

Cuvintele îmi ţâşniră de pe buze în toscană, limba noastră maternă: 

— Cosimo, e nevoie să-ţi explic de ce-am venit? Vin să te aresteze 
în zori, am insistat, văzând că era încă prea năuc ca să-mi răspundă. 

Lăsă privirea în jos, privind ţintă covorul, ca şi cum acolo era scris 
un mesaj nespus de important. îşi mişcă buzele, fără să poată însă 
găsi cuvintele potrivite. 

— Vei avea nevoie de mine, reuşi până la urmă să spună. 

— Dacă rămâi, o să avem amândoi de suferit. Ce s-ar întâmpla 
cu mine dacă tu ai fi aruncat în închisoare? Sau ars pe rug? 

Se uită la mine şi, pentru prima dată, nu găsi ce să-mi răspundă. 

Am băgat mâna în buzunarul cusut printre faldurile rochiei şi am 
scos punga de catifea, mai plină acum decât prima dată. 

— Ia-o, i-am spus. în stradă te aşteaptă un cal. Nu spune nimănui 
unde mergi. 

întinse mâna spre pungă. I-am dat drumul, crezând c-o s-o apuce, 
dar el o lăsă să cadă şi, în schimb, mă prinse pe mine de mână şi mă 
trase spre el. 

— Caterina, îmi şopti la ureche. Tu te crezi un om rău. Ascultă-mă 
pe mine, eşti mai bună decât toţi ceilalţi la un loc. Numai inima cea 
mai puternică şi mai iubitoare e în stare să dea piept cu forţele întu¬ 
nericului de dragul celor pe care-i iubeşte. 

— Atunci tu şi cu mine suntem suflete înrudite, i-am spus ridi- 
cându-mă pe vârfuri şi lipindu-mi buzele de obrazul lui plin de semne, 
surprinsă să-l simt moale şi cald. 

Ruggieri îmi mângâie obrazul cu vârful degetelor: 

— O să ne mai întâlnim, îmi şopti. Curând. Prea curând. 


300 


Se aplecă să ridice punga. M-am întors şi am ieşit fără să mă mai 
uit în urmă. 

Când bătrâna se apropie de mine cu lumânarea aprinsă, mi-am 
lăsat vălul pe faţă, ca să nu mă vadă că plâng. 

Dacă Henric a aflat de dispariţia magicianului, mie nu mi-a spus 
nimic. Bănuiesc că era uşurat că n-aveam să fiu pusă în situaţia de 
a-1 vedea anchetat de Inchiziţie. 

După ce a văzut problema nunţii Măriei cu Delfinul depăşită cu 
bine, ducele de Guise s-a întors în nord şi a smuls oraşul Thionville 
din ghearele lui Filip. Vărul meu Piero îl însoţea şi, în timpul atacului, 
a căzut cu pieptul zdrobit de glonţul unei archebuze. A murit în braţele 
lui de Guise, iar când ducele, ca un bun catolic ce era, l-a implorat 
să se roage la Isus să-l primească în Rai, i-a răspuns enervat: 

— Isus? Care Isus? E prea târziu acuma să mă mai converteşti! 
O să mă duc şi eu unde se duc toţi cei care mor. 

Când de Guise, îndurerat peste măsură de erezia lui, îmi povesti 
cum a murit adoratul meu văr, am plâns. In clipa aceea am simţit 
că-i pierdusem pe toţi cei pe care-i iubisem vreodată: mătuşa Clarice, 
iar acum Piero; până şi Ruggieri dispăruse fără urmă. 

Dar victoria aduse şi veşti bune. Plângând moartea soţiei sale, re¬ 
gina Maria - ale cărei încercări de a reînvia catolicismul în Anglia 
erau acum zădărnicite de sora ei vitregă, Elisabeta, care-i urmase la 
tron -, şi cu vistieria secătuită de îndelungatele războaie, regele Filip 
al Spaniei era în sfârşit dispus să încheie pacea. Asta îi dădu lui Henric 
mari speranţe, căci era nerăbdător să-l elibereze pe Montmorency, 
bătrânul său mentor, prizonier în Spania. 

Filip avea următoarea poziţie: dacă Henric se angaja să nu mai 
înceapă nici o campanie de cucerire în Italia, putea să păstreze Calais-ul 
şi celelalte oraşe din nord, iar Montmorency avea să fie eliberat. Pentru 
a întări acest tratat, fiica noastră Elisabeta, în vârstă de treisprezece 
ani, avea să se căsătorească cu Filip. După mai multe luni de deliberări, 
Henric a fost în sfârşit de acord. 

Am fost foarte bucuroasă că inamicul nostru cel mai mare avea 
să ne fie acum prieten şi că orice motiv de război dispăruse... Pentru 
că Maiestatea Sa, regele Henric al II-lea, intrase în al patruzecilea 
an de viaţă. 


301 


Treizeci şi unu 


Elisabeta s-a cununat pe 22 iunie 1559, în Catedrala Notre-Dame. 
Regele Filip a preferat să nu fie prezent la ceremonie. „Regii Spaniei' 1 , 
îi scria el lui Henric, „nu merg la soţiile lor; soţiile sunt aduse la ei". 
L-a trimis ca împuternicit al său pe bătrânul şi sumbrul duce de Alba, 
Fernando Alvarez de Toledo. Don Fernando şi suita lui sosiră fără 
pompă, îmbrăcaţi toţi în haine negre atât de simple, încât Flenric 
consideră acest lucru un afront. Ambasadorul îl lămuri însă că aşa era 
obiceiul în Spania. 

Am ignorat politicos austeritatea spaniolă şi am organizat nişte 
serbări aproape la fel de opulente ca acelea de la nunta Delfinului cu 
Maria, regina Scoţiei. Marele Maestru Montmorency a primit un loc 
de onoare în cortegiu. Slăbise mult în închisoare, avea părul complet 
alb şi vârsta îi îngreuia mişcările, dar pe chip i se citea fericirea de 
a fi acasă, alături de regele său. 

In noaptea nunţii, am dezbrăcat-o pe fiica mea împreună cu doam¬ 
nele mele de onoare. Micuţa s-a întins speriată pe pat şi i-am acoperit 
trupul gol cu cearşafuri de mătase indigo. Apoi eu şi doamnele de 
onoare ne-am retras; când am trecut în anticameră, l-am întâlnit pe 
ducele de Alba, Don Fernando, îmbrăcat într-o tunică neagră; avea 
un picior dezgolit până la genunchi, lăsând la vedere o gambă albă 
şi uscată. 

Apăru şi regele, pentru a fi martor la străvechiul ritual: Don Fer¬ 
nando se întinse în pat lângă Elisabeta, îşi frecă piciorul gol de al ei, 
apoi se ridică şi ieşi din dormitor. Căsătoria dintre fiica noastră şi regele 
Filip era legal consumată. 

Urmă o săptămână întreagă de serbări: parade, spectacole, banchete 
şi baluri mascate. Rare erau clipele când soţul meu şi Montmorency 
erau văzuţi altfel decât împreună. In sfârşit, începură turnirele. Pentru 
a marca culoarele pe care aveau să alerge caii fuseseră folosite dalele 
scoase din pavajul străzii Saint-Antoine, din faţa Palatului Tournelles, 
ce se afla în centrul oraşului. Se construiseră, de asemenea, pentru spec¬ 
tatorii nobili, pe ambele părţi ale străzii, câteva tribune de lemn îmbr㬠
cate în drapele cu stemele regale ale Franţei şi Spaniei. 

Flenric, înviorat de întoarcerea vechiului său prieten, abia aştepta 
să participe la turnir, poate şi din dorinţa de a spulbera părerea că, 


302 


la patruzeci de ani, nu mai era la fel de viguros ca în tinereţe. în multe 
dintre zilele calde dinaintea ceremoniei petrecuse ceasuri întregi antre- 
nându-se, călare pe noul său armăsar, superbul Le Malheur, Nenoro¬ 
cirea, primit ca dar de nuntă de la fostul său duşman, ducele de Savoia. 

împlinisem şi eu patruzeci de ani şi festivităţile acestea mă sleiseră 
de puteri. în primele două zile n-am asistat la turnir, aşteptând-o pe 
cea de-a treia, când avea să intre şi Maiestatea Sa în luptă. 

Cu o zi înainte, vremea devenise îngrozitor de umedă, iar pe seară 
se porni o ploaie torenţială care anulă orice eveniment în aer liber, 
în dormitorul meu era zăpuşeală, iar eu eram ciudat de neliniştită; 
în ciuda oboselii, nu puteam să dorm. Camerista desfăcu draperiile 
şi m-am aşezat la fereastră, privind curtea învăluită în întuneric şi 
ascultând apa care biciuia pietrele. 

După ce, în sfârşit, ploaia s-a mai liniştit, am avut un coşmar: st㬠
team iar pe câmpul acoperit cu iarbă arsă, privind soarele care cobora 
spre apus. Aproape de mine vedeam silueta întunecată a unui bărbat, 
profilată pe cerul incandescent. îi distingeam toate detaliile, care erau 
de o claritate orbitoare - muchiile de la umerii armurii, marginile 
platoşei care-i acoperea inima. La coif avea un penaj negru cu cenuşiu. 

Catberine! mă striga el. 

Am alergat spre el. 

Cum pot să vă ajut, domnule? Ce trebuie să fac? 

Deodată se făcea că zace pe jos, rănit. 

îngenuncheam lângă el; deasupra lui începeau să fluture nişte 
umbre şi nişte mâini nevăzute îi ridicau coiful de pe cap. Odată cu 
el se ridica şi un şuvoi de sânge; sub izvorul acela stacojiu i se vedeau 
buzele pe care se citea un singur cuvânt. 

Catberine, rosti el şi muri. 

M-au trezit strigătul meu înăbuşit şi zorii cenuşii şi sufocanţi. 

Era ultima zi a lui iunie. De dimineaţă, înainte să ne îmbrăcăm, 
i-am scris o scrisoare regelui. în acelaşi timp, încercam să gândesc 
raţional: răscumpăraserăm viaţa lui Henric, nu-i aşa? Dar câţi ani avea 
prostituata? Câţi ani cumpăraserăm? Mintea mea, de obicei atât de 
limpede şi de obişnuită cu calculele, încercă să-i numere şi nu reuşi. 

Dacă mă iubeşti, îi scriam eu soţului meu, renunţă astăzi să participi 
la turnir. Ştiu că-ţi baţi joc de lucrurile astea, dar Dumnezeu mi-a trimis 


303 


un coşmar. Poate că-mi fac griji fără rost; dacă-i aşa, ce poate fi rău 
dacă-mi înlături temerile? Fă asta pentru mine şi îţi voi fi pe veci recu¬ 
noscătoare şi nu-ţi voi mai cere niciodată nimic. 

Nu i-am mai amintit de avertismentul astrologului Luca Guorico 
sau de cuvintele lui Nostradamus; şi bineînţeles că n-am îndrăznit 
să scriu numele lui Ruggieri. Am trimis scrisoarea ştiind că n-o s-o 
bage în seamă; în ultima perioadă petrecuse mai mult timp cu fraţii 
de Guise decât cu mine, punând la punct strategia Inchiziţiei franceze. 
Am primit răspunsul lui după o oră: 

Nu-ţi face griji pentru mine, draga mea soţie; îmi ceri să mă retrag 
din turnir de dragul tău; eu te implor ca, de dragul meu, să-ţi laşi temerile 
la o parte şi să vii să mă încurajezi astăzi. Tradiţia mă obligă să port 
culorile unei anumite doamne, alb şi negru, dar voi purta şi culoarea ta, 
verdele, chiar lângă inima mea. In seara asta, după ce mă voi întoarce 
victorios, răsplăteşte-mă cu un sărut. Cu el vei pecetlui pactul nostru secret, 
cum că de azi încolo ai să laşi la o parte orice superstiţie şi ai să crezi 
numai în Dumnezeu. 

Soţul tău iubitor şi credinciosul tău slujitor, 

Henric 

Când am primit mesajul, primul meu impuls a fost să mă las năp㬠
dită de spaimă. Cel de-al doilea a fost să mă calmez, pentru că nu 
prea mai aveam ce face: aveam o răspundere faţă de fiica mea Elisabeta 
şi de oaspeţii ei, şi mai erau multe evenimente la care trebuia să particip 
în ziua aceea. Mi-am spus că somnul îmi fusese tulburat de furtună 
şi că de aceea avusesem visul acela urât; atât şi nimic mai mult. 

îmi repetam asta ori de câte ori simţeam că mă cuprinde iar panica. 
Am aşteptat calmă până ce doamnele mele m-au îmbrăcat într-o rochie 
de damasc violet cu corsaj auriu; am zâmbit imaginii mele din oglindă 
şi doamnelor din jurul meu până ce am trezit din nou bucuria pe 
care o simţisem când aflasem de armistiţiul cu Filip şi până ce zâm¬ 
betele mele au devenit cât de cât adevărate. 

în felul acesta am rezistat pe timpul dimineţii şi au fost clipe când, 
privind chipul strălucitor al Elisabetei, îmi uitam cu totul îngrijorarea 
şi inima mi se umplea de dragoste. 

La scurtă vreme după ceasul prânzului, Elisabeta şi Don Fernando 
cel ursuz se instalară în tribune, într-o lojă construită special pentru 


304 


„tinerii căsătoriţi* 1 . Restul familiei regale s-a îndreptat spre Palatul 
Tournelles. Unul dintre balcoanele lui de la etajul al doilea dădea spre 
terenul pe care regele avea să-şi întâlnească adversarii. 

In timp ce urcam treptele spre etajul al doilea, mă cuprinse o neli¬ 
nişte puternică; inima îmi bătea atât de repede, încât nu mai puteam 
să respir. Am îngânat o scuză faţă de ceilalţi şi m-am oprit pe palier, 
în dreptul unei ferestre, ca să trag în piept aerul cald şi îmbâcsit. 

Stăteam aşa, gâfâind, cu mâinile încleştate de pervaz, când am 
surprins cu coada ochiului o mişcare, însoţită de nişte şoapte înăbuşite. 
Asta mi-a atras atenţia şi m-am îndreptat într-acolo. 

Intr-un micuţ alcov ascuns privirilor se afla Gabriel de Montgo- 
mery, căpitanul Gărzilor Scoţiene ale regelui, un bărbat frumos, în 
vârstă de douăzeci şi nouă de ani - înalt, musculos, cu părul roşu-în- 
chis pieptănat pe spate şi cu faţa complet rasă, ceea ce-i scotea splen¬ 
did în evidenţă pomeţii şi maxilarele pronunţate, masculine. Avea o 
expresie concentrată şi privea în jos, spre o femeie îmbrăcată toată 
în alb, care-i şoptea ceva pe un ton serios. Când m-am apropiat, a 
întors brusc capul spre mine, cu ochii larg deschişi, cu aerul vinovat 
al unui conspirator. 

Maria se opri din şuşotit şi se uită peste umăr la mine. încercă 
să-şi ascundă adevărata stare de spirit printr-un zâmbet fals: 

— Madame la Reine! exclamă ea veselă. Vin şi eu imediat. Căpita¬ 
nul Montgomery a acceptat cu multă amabilitate să-mi poarte astăzi 
culorile. 

O întâlnire de dragoste, mi-am zis în sinea mea, plângându-i de 
milă fiului meu. Dar n-am zis nimic, i-am zâmbit şi eu, l-am salutat 
pe căpitanul Montgomery şi m-am întors la ceilalţi. 

Ne-am ocupat locurile în balconul de la etajul al doilea, în uralele 
miilor de privitori. Toate acoperişurile, toate ferestrele erau încărcate 
de spectatori, nerăbdători să-l vadă pe rege luptând. M-am aşezat între 
Diana şi Delfin, care o avea de cealaltă parte pe infidela lui soţie. Aerul 
era înăbuşitor, nu se simţea nici o adiere în afară de continua mişcare 
a evantaielor femeilor. Francisc era atât de roşu la faţă şi respira aşa 
de greu, că eu şi Maria ne-am îndreptat discret evantaiele spre el, ca 
să-i facem puţin vânt. 

Nobilii de rang mai mic îşi încheiaseră întrecerea în ziua prece¬ 
dentă. Ziua aceea, o vineri, era rezervată nobililor de rangul cel mai 


305 


înalt şi regelui. I-am aclamat pe duci şi pe conţi în timp ce trâmbiţele 
cântau, iar călăreţii urlau Monjoie!- strigătul de victorie al soldaţilor 
francezi - în timp ce galopau de-a lungul culoarelor strâmte, despărţite 
doar de nişte garduri scunde, menite să împiedice caii să intre unii 
într-alţii. Eram atât de aproape de combatanţi, că zgomotul făcut de 
public nu reuşea să acopere tropotul de copite şi pârâitul lăncilor de 
lemn care se izbeau de armurile de oţel. Rochiile şi pantofii ne erau 
plini de bulgări de pământ. 

După câteva ore, heralzii îl anunţară pe rege. Henric ieşi din pavi¬ 
lionul său călare pe roibul îmbrăcat în alb şi auriu şi ridică lancea 
spre mulţimea clocotitoare. Când l-am văzut atât de drept şi de puter¬ 
nic în armura lui strălucitoare, mi-a crescut inima; m-am ridicat odată 
cu ceilalţi, l-am aplaudat şi-am dat glas admiraţiei mele. 

In prima şarjă, Henric îl înfruntă pe fostul său duşman, ducele 
de Savoia, rupându-şi lancea şi răsturnându-1 pe acesta din şa. In cea 
de-a doua şarjă, lancea ducelui îl lovi chiar în piept, ridicându-1 în 
aer. Regele se prăvăli la pământ şi rămase o clipă atât de nemişcat, 
că am dat să mă ridic. Diana îmi atinse uşor braţul ca să mă liniştească 
şi, într-adevăr, Henric se sculă imediat şi le făcu cu mâna privitorilor 
care aplaudau. La cea de-a treia şarjă, amândoi adversarii rămaseră 
în şa. Partida era egală - o soluţie perfectă, căci soţului meu nu-i plăcea 
să fie învins, dar nici nu voia să pericliteze reconcilierea cu Savoia. 

Al doilea adversar al lui Henric era ducele de Guise. Din trei şarje, 
regele fu răsturnat o dată din şa şi reuşi să-l răstoarne şi el pe de Guise 
o dată, ceea ce însemna încă un egal. 

Se apropia seara. Soarele coborâse mult şi îneca balconul nostru 
orientat spre apus într-o arşiţă ucigătoare; până şi Diana, care transpira 
foarte rar, era nevoită să-şi tamponeze fruntea cu batista. Mi-am dus 
mâna streaşină la ochi ca să mi-i apăr de razele puternice şi m-am uitat 
la bărbaţii de pe câmpul de întrecere. 

In ultima partidă din ziua aceea, regele îl avea ca adversar pe Gabriel 
de Montgomery, căpitanul Gărzilor Scoţiene. întrucât era ultima între¬ 
cere a zilei, mulţimea începu să se rărească şi mai mulţi spectatori nobili 
începură să plece, grăbiţi de căldura insuportabilă. 

Diana era îmbrăcată foarte elegant, în catifea neagră şi satin alb - 
culorile care se regăseau în panaşul de la coiful soţului meu şi în val¬ 
trapul calului. 


306 


— Să sperăm că de data asta Maiestatea Sa va învinge, îmi şopti 
ea la ureche. Căpitanul Montgomery l-a tachinat când a răspuns invi¬ 
taţiei. Spunea că e nerăbdător să-l înfrunte pe Maiestatea Sa, ca să 
vadă dacă luptă în al patruzeci şi unulea an al vieţii la fel de bine ca 
într-al douăzeci şi nouălea. 

Am aruncat o privire spre Maria, care-şi mişca iute evantaiul şi 
se uita în jos, la Montgomery, care apăruse călare pe teren. Panaşul 
coifului îl avea roşu-aprins, mânecile negre, iar lancea avea aceleaşi 
culori, în dungi alternate. Dacă o fi purtat culoarea Măriei, albul, 
atunci n-o făcea în mod deschis. 

Roşul lui Marte, negrul lui Saturn. 

Pot să existe lupte şi în afara războiului, spusese Ruggieri. 

In clipa aceea, ducele de Nemours, care nu mai avea de luptat, 
intră în balcon ca să-şi prezinte omagiile Delfinului şi soţiei sale. înainte 
să apuce să se încline în faţa mea, l-am apucat de mână şi l-am tras 
mai aproape. 

— Maiestatea Sa nu s-a simţit prea bine în ultima vreme, i-am 
şoptit eu la ureche, iar căldura asta sigur l-a stors de puteri. Vă rog, 
mergeţi până la el. Spuneţi-i... Nu, imploraţi-1, de dragul soţiei lui, 
să renunţe la ultima partidă şi să vină aici. 

De Nemours, un om foarte plăcut, cu doi ani mai în vârstă decât 
soţul meu, făcu o plecăciune adâncă şi-mi sărută mâna: 

— Madame la Reine, nu mă întorc fără el. 

Am aşteptat cu sufletul la gură până ce de Nemours ieşi din Palatul 
Tournelles şi ajunse la pavilionul regelui, din care acesta tocmai ieşea 
călare. De Nemours îi făcu un semn, iar el se aplecă şi ascultă; când 
ducele termină de vorbit, regele îi dădu un răspuns scurt. 

De Nemours rămase o clipă nemişcat, apoi se înclină şi se îndreptă 
singur spre castel. Soţul meu îşi îndreptă splendidul armăsar, Neno¬ 
rocirea, spre piste şi se opri în dreptul lui Montgomery. 

Am stat jos încremenită cât timp heralzii au anunţat competitorii 
şi trompeţii au dat semnalul pentru şarjă. 

— Monjoie! strigă soţul meu din toţi plămânii, imitat de Mont¬ 
gomery. 

Caii dădură năvală pe piste şi, când lăncile de lemn se izbiră de 
platoşele de oţel, animalele se dădură înapoi în scrâşnet de copite. 
Amândoi călăreţii căzură. Am rămas mută, apăsându-mi inima cu 


307 


mâna până când Henric se ridică în genunchi. Se întoarse la cal, 
clătinându-se la un moment dat atât de tare, că un valet ieşi în fugă 
din pavilion să-l ajute, dar soţul meu cel orgolios îl dădu la o parte. 
Montgomery se ridicase repede şi era deja pe cal. 

— Iertaţi-mă, spuse o voce. 

Am ridicat ochii şi l-am văzut pe ducele de Nemours. 

— Iertaţi-mă, Madame la Reine, repetă el. N-am putut să-mi ţin 
promisiunea. Maiestatea Sa mi-a cerut să vă transmit: Eu lupt tocmai 
din dragoste pentru tine. 

Nu i-am răspuns: eram prea alarmată de arma lui Montgomery: 
îi căzuse vârful bont de metal făcut să împiedice lancea să străpungă 
armura sau să se rupă în aşchii care puteau fi mortale. Precis observase 
şi Montgomery, dar, în loc să se întoarcă la pavilionul său s-o schimbe, 
el îşi îndreptă din nou calul spre pistă şi se aşeză în faţa regelui. In spa¬ 
tele lui, scutierul său remarcă lipsa vârfului şi-l strigă, dar Montgomery 
păru că nu-1 aude. 

Soţul meu urcase şi el în şa. îşi dorea atât de mult victoria, că trase 
zăvorul vizierei, o ridică şi, ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îi strigă 
lui Montgomery să atace. 

Eu mă simţeam ca sub efectul unei vrăji, ca un om care, în vis, 
nu-şi poate mişca trupul şi nu-şi poate găsi vocea. Henric îşi lăsă viziera 
în jos, dar nu dădu atenţie scutierului care-i striga să pună zăvorul; 
Montgomery nu auzi - sau nu luă în seamă - strigătele răguşite ale 
scutierului său. 

Mulţimea observase şi ea lancea fără apărătoare; observaseră şi 
trompeţii, care, în ciuda strigătelor regelui, nu se hotărau să dea sem¬ 
nalul. Diana îmi puse din nou mâna pe braţ - de data asta îngrijorată 
ea însăşi, nu ca să mă liniştească pe mine -, dar, ca şi spectatorii, amuţi, 
în lumina amurgului, albul rochiei ei se preschimbase în cenuşiu. 

Regele, nemaiavând răbdare să aştepte semnalul, şarjă. 

Am sărit în picioare. în liniştea încremenită nu se auzi decât stri¬ 
gătul de luptă Monjoielş i tropotul copitelor. Montgomery şi Henric 
se repeziră unul intr-altul ca două ghiulele şi se izbiră. 

Despărţiţi de gardul scund, caii se loviră şi ei unul de celălalt la 
nivelul umerilor şi nechezară. Apoi se auzi un pârâit puternic precum 
trăsnetul: din lancea lui Montgomery aşchiile zburară ca un foc de 
artificii. 


308 


Dar Henric nu căzu. 

Se clătină ca un om beat şi căzu în faţă, scăpând frâul şi prinzân- 
du-se cu ultimele puteri de gâtul calului. Acesta porni de-a lungul 
pistei până când grăjdarii alergară şi-l apucară de căpăstru, ducându-1 
intr-un loc mai larg, unde pământul era răscolit de pe urma copitelor 
şi a dalelor scoase. Montmorency şi Franşois de Guise veniră în fugă 
împreună dinspre pavilionul regelui. Montmorency îl luă cu grijă de 
umeri pe soţul meu şi, cu ajutorul lui de Guise, îl dădu jos din şa 
şi-l întinse pe pământ. 

Leul cel tânăr îl va înfrânge pe cel bătrân. 

Pe câmpul de bătaie, într-un duel grozav. 

Ii va străpunge ochii în cuşca lor de aur 

Şi de o moarte cruntă va pieri. 

Scoţianul Gabriel de Montgomery nu era Leu de sânge regal, dar 
în ziua aceea purta culorile tinerei sale regine, Maria. 

Culorile se stingeau în lumina crepusculară. Pe cerul roşu se profi¬ 
lau câteva siluete întunecate ce se chinuiau să-l dezbrace de armură 
pe Henric, care nu mişca. Cu ajutorul unui valet, de Guise îi scoase 
coiful aurit; atunci ţâşni şi sângele. Căpitanul se clătină pe picioare 
şi căzu în genunchi. 

Ţipete ascuţite îmi răniră urechile: ţipau Diana, Francisc, sutele 
de nobili, miile de parizieni. Lângă mine, Delfinul leşină. Maria, cu 
faţa la fel de albă ca rochia pe care o purta, îl prinse să nu cadă. Dar 
n-aveam timp atunci s-o cert şi nici măcar să-mi ajut băiatul. Am 
luat-o la fugă în jos, pe scară, spre ieşirea din palat şi, de acolo, pe 
aleea pavată. 

Poarta neagră de fier care dădea în strada Saint-Antoine se dădu 
în lături. Din mijlocul mulţimii de gură-cască porni o mică procesiune 
sinistră: Henric, nemişcat şi plin de sânge, zăcea pe o targă cărată de 
gărzi scoţiene şi flancată de bătrânul Montmorency şi de ducele de 
Guise. Mi-am croit drum până la ei şi am tras adânc aer în piept. 

Din ochiul drept al regelui ieşea capătul zimţat al unei bucăţi de 
lemn, groasă cam de două degete şi lungă cam de două ori pe-atâta. 
Celălalt capăt îi zdrobise tâmpla pe dinăuntru şi ieşea prin piele chiar 
lângă urechea dreaptă. Globul ocular îi fusese spart şi nu se mai vedea 
nici urmă de iris sau de cornee, ci doar o masă de sânge care începea 


309 


să se închege. O altă aşchie, mai mică, îi ieşea din gât, chiar sub bărbie 
şi, în mod miraculos, nu prea sângera. 

Am dus mâna bărbatului meu la buze. Henric se mişcă simţind 
atingerea şi murmură ceva. Amorţeala şocului mi s-a risipit şi m-am 
simţit, în schimb, copleşită de groază şi speranţă: rana era cumplită, 
durerile de nedescris, dar vraja lui Ruggieri avea încă putere. Regele 
trăia. îşi recăpătă cunoştinţa, făcu semn să se oprească targa şi ceru 
să fie ridicat în picioare. Montmorency îl ridică de umeri, iar de Guise 
îi ţinu capul; în felul acesta, cu nemăsurată bravură, păşi împleticit 
peste prag. 

Pe o altă targă era adus Delfinul, care nu putuse încă să fie trezit 
din leşin. Maria mergea alături de el ca o vedenie albă - culoarea de 
doliu a reginelor - şi tresări speriată când poarta se închise cu o buf¬ 
nitură în spatele ei. 

Jalnicul alai o porni pe scări spre apartamentul regal, care nu mai 
fusese folosit de multă vreme; Francisc fu transportat într-o altă cameră, 
şi tânăra lui regină îl însoţi. Henric fu întins cu grijă pe pat şi un 
valet îi tăie tunica plină de sânge, dezbrăcându-1 de ea. 

Pe piept, îmbibată de sudoare şi sânge, avea o năframă verde ca 
smaraldul, brodată cu flori de crin chiar de mâna mea. Când am văzut-o 
am scos un ţipăt, apoi am luat-o şi mi-am lipit-o de inimă. 

Următoarele câteva ore au fost crunte. Doctorul regelui, domnul 
Chapelain, îi scoase aşchia mai mică din gât şi îi examină ochiul, să 
vadă dacă poate s-o extragă şi pe cea mare. Henric nu ţipa, dar, când 
avea dureri mai mari, nu se putea abţine să vomite. într-un final, 
doctorul ne anunţă că bucata de lemn era prea înţepenită şi nu putea 
fi scoasă. 

După-amiaza lăsase locul nopţii. Am rămas la căpătâiul lui Henric, 
privindu-i faţa care se învineţea şi se umfla, în timp ce ochiul, plin 
de sânge în interior, începea să-i iasă din cap. Era mai tot timpul 
inconştient din cauza durerilor, dar de câteva ori îşi veni în simţiri 
şi-mi vorbi cu multă duioşie. Târziu mi-am dat seama că Montmo¬ 
rency şi Franşois de Guise plecaseră. în locul lor apăruseră Charles 
de Guise, Marele Inchizitor, şi ducele de Savoia. 

în zori, bătrânul Montmorency, cu buzele vinete şi cu ochii duşi 
în fundul capului, veni să mă ducă de acolo. Mă prinse cu blândeţe 
de mâini şi încercă să mă scoată din încăpere, spunându-mi că am 


310 


nevoie de odihnă. M-am desfăcut din prinsoarea lui şi-am declarat 
răspicat că nu plec nicăieri de lângă bărbatul meu. Glasul meu îl smulse 
pe Henric din starea lui de semidelir; insistă în şoaptă să-l ascult pe 
Montmorency, aşa că am cedat şi m-am lăsat dusă de acolo. In anti¬ 
cameră am căzut în braţele fidelului bătrân şi-am plâns amândoi, 
uitând de toate neînţelegerile noastre. 

Doamna Gondi mă aştepta, îmbrăcată deja, în apartamentul meu. 
Am trimis-o să-l aducă pe Ambroise Pare, cel mai faimos chirurg fran¬ 
cez. Eram convinsă că, dacă rana nu se va infecta, o operaţie bine făcută 
îi va salva viaţa lui Henric. Pe urmă am moţăit vreun ceas şi m-am 
trezit cuprinsă de groază. 

Pe la jumătatea dimineţii m-am întors în camera regelui, unde 
i-am găsit pe Montmorency şi pe ducele de Guise. Umflătura de pe 
obrazul drept al lui Henric luase proporţii groteşti, cu toate că ochiul 
fusese bandajat. Doctorul Chapelain se străduise cât fusese noaptea 
de lungă să cureţe rana şi să oprească sângerarea, iar rezultatele erau 
încurajatoare: Henric nu avea febră. 

Când m-am aşezat lângă pat şi l-am chemat pe nume, şi-a întors 
faţa spre mine. Am sperat că mă recunoaşte, dar ochiul care-i mai răm㬠
sese, cu lumina lămpii reflectată în el, avea privirea rătăcită. 

— Tânărul căpitan... şopti el şuierat, şi mi-am dat seama că vor¬ 
beşte de scoţianul care-1 lovise. Trebuie să ştie că l-am iertat... 

— Căpitanul Montgomery a fugit şi nimeni nu poate spune unde 
se află, răspunse bătrânul Montmorency, străpungându-1 pe de Guise 
cu o privire întunecată; duşmănia dintre cei doi bărbaţi era de-a dreptul 
materială. 

Mai târziu am aflat că fraţii de Guise îl acuzaseră public pe bătrân 
pentru rana regelui, susţinând că, în calitatea sa de Mare Maestru, 
era răspunzător de armura regelui şi, deci, de faptul că zăvorul coifului 
nu fusese pus. Montmorency era nerăbdător, din câte se părea, să-l 
ia pe scoţian la întrebări. 

— Ah! făcu regele şi-şi închise ochiul sănătos; o lacrimă stingheră 
răsări în colţul lui şi i se scurse în ureche. Diana... Unde-i Diana? 

— Doamna de Poitiers se află în apartamentul său, Sire, răspunse 
Marele Maestru. Nu se simte bine şi vă imploră s-o iertaţi. 


311 


L-am prins pe Henric de mână, iar el m-a strâns surprinzător de 
tare. N-are să moară, mi-am zis eu cu îndârjire, uitându-mă la trupul 
lui înalt şi musculos, acoperit de cearşafurile albe. 

— Eu sunt aici, am spus, străduindu-mă să-mi liniştesc glasul 
tremurător. Sunt eu, Catherine. 

— Catherine! murmură el. Ah, Catherine, te-am crezut absurdă, 
dar am fost cel mai mare prost. Iartă-mă. Iartă-mă pentru toate... 

M-am aplecat şi mi-am lipit obrazul de pieptul lui. Ii simţeam 
pulsul ca pe o pasăre ce flutura uşor şi iute din aripi. Lacrimile îmi 
curgeau pe pânza cearşafului şi simţeam că parcă mă topesc şi mă 
scurg odată cu ele şi mă amestec în trupul lui până nu mai rămâne 
nimic din mine... Nu mai rămâne decât inima lui, ce bate năvalnic. 

— Nu mi-ai greşit cu nimic, i-am răspuns. N-am pentru ce să 
te iert. 

— Ce mult te iubesc, şopti el abia auzit şi începu să plângă pe 
tăcute. 

Mă cuprinse cu braţul stâng de umeri şi mă trase lângă el. In clipa 
aceea aş fi ucis din nou, aş fi pus bucuroasă mâna pe pumnal ca să 
vărs sânge proaspăt, numai ca Henric să nu mai aibă parte de chinuri. 

Aceasta e singura clipă pe care vreau să mi-o amintesc din zilele 
acelea cumplite: restul au fost numai suferinţă. 

Celebrul chirurg Ambroise Pare a sosit a doua zi de dimineaţă. 
Oribila rană îl intimidă până şi pe el. Făcuse deja puroi, iar soţul meu 
avea febră. Chirurgul vorbi deschis: bucata de lemn era atât de înţe¬ 
penită în ţeasta regelui, încât orice încercare de a o scoate ar fi provo¬ 
cat instantaneu moartea. Dacă nu era scoasă, se ajungea inevitabil la 
infecţie şi la moarte. Pe scurt, nu se putea face nimic pentru salvarea 
Maiestăţii Sale. 

Am trimis după Delfin, ca să mă asigur că-şi va vedea tatăl pentru 
ultima dată. Montmorency se întoarse clătinând din capul sur: Francisc 
refuza să vină. M-am dus eu însămi după el. Maria stătea, cu faţa 
împietrită, în anticamera Delfinului, în timp ce el stătea pe pat cu 
picioarele încrucişate, legănându-se, gemând şi lovindu-se cu capul 
de peretele din spatele lui. L-am tras jos şi l-am dus la tatăl lui. 

Când regele ne auzi venind, întoarse faţa spre noi. Francisc scoase 
un ţipăt: partea dreaptă a feţei lui Henric era atât de umflată, că obrazul 


312 


îi împingea nasul spre stânga. Ochiul rănit - din al cărui bandaj bucata 
de lemn se ridica deasupra profilului cu vreo două degete - duhnea 
a carne putredă. 

Pleoapele Delfinului începură să se zbată, iar capul să i se bălăn- 
găne; Montmorency şi cu mine îl prinserăm în cădere, iar Marele 
Maestru îl aşeză uşurel în braţele tatălui său şi-i spuse lui Henric că 
i-a sosit copilul. Auzind glasul bătrânului său prieten, Henric deschise 
ochiul sănătos, apoi întinse mâinile în gol ca să-l îmbrăţişeze pe 
Francisc. Când băiatul începu să mişte, Henric îi şopti: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, şi să-ţi dea putere. Vei 
avea nevoie de multă putere când vei fi rege. 

Francisc scoase un vaiet stins şi leşină din nou; Montmorency, ajutat 
de un valet, îl scoase din încăpere. Henric îşi închise pleoapa şi se în¬ 
toarse la odihna lui chinuită. Am rămas în picioare lângă pat, dar, 
copleşită, m-am sprijinit cu mâinile de saltea ca să nu mă prăbuşesc. 

— Catherine, şopti soţul meu, cu ochiul închis, bâjbâind cu mâna 
lui fierbinte după mâna mea. 

I-am prins mâna şi i-am sărutat-o: 

— Sunt aici, i-am spus. Nu te părăsesc. 

— Promite-mi ceva, spuse el cu un suspin care părea mai degrabă 
vaier. 

— Orice, i-am răspuns eu, căznindu-mă să par puternică. 

— Promite-mi că-i vei apăra şi-i vei îndruma pe fiii mei. Pro- 
mite-mi că pe tronul Franţei va sta întotdeauna un moştenitor al Casei 
de Valois. 

— Jur. 

Fără să ţin cont de duhoarea de puroi, i-am sărutat buzele vinete - 
uşor, delicat, ca să nu-i mai provoc alte dureri. 

La scurt timp după asta a căzut intr-un somn adânc şi liniştit, 
din care nu s-a mai trezit. Eu mi-am ţinut promisiunea: am rămas 
în tot acest timp la căpătâiul lui, îmbrăcată încă în rochia violet pe 
care o purtasem la turnir. Timp de şapte zile, dragul meu Henric a 
zăcut acolo orb şi mut, fără să poată da glas chinurilor care-1 măcinau. 

In ziua de 10 iulie, la scurtă vreme după prânz, Maiestatea Sa, 
fala creştinătăţii, regele Henric al Il-lea, a murit la Paris, în Palatul 
Tournelles. îndată ce doctorul a pronunţat decesul, un gentilom din 
suită a alergat la draperiile grele de brocart, trăgându-le în lături şi 


313 


deschizând fereastra. Duhoarea de carne putredă se răspândi în aerul 
cu miros de ploaie. 

Cei vii începură să se mişte repede, ca să scape de moarte: în timp 
ce eu plângeam cu obrazul lipit de pieptul tăcut al lui Henric, doctorul 
Pare trase deoparte, cu o bruscheţe insensibilă, draperiile patului. Cei 
care vegheaseră în ziua aceea împreună cu mine - ducele de Guise 
şi cardinalul de Lorena, ducele de Savoia, ducele de Nemours - plecară 
să răspândească trista veste. Coridorul se umplu de şuşoteli şi de zgo¬ 
mot de paşi. Am auzit susur de apă şi am ridicat ochii: două servitoare, 
cu ligheane în mâini, veniseră să spele trupul regelui. 

— Plecaţi de-aici! am ţipat la ele, dar am simţit o uşoară atingere 
pe umăr. 

Deasupra mea stătea aplecată doamna Gondi, cu faţa ei frumoasă 
umflată de plâns: 

— Madame la Reine, îmi şopti ea, trebuie să veniţi cu mine. Vă 
rog. O să vă îmbolnăviţi. 

— Cîteva minute încă, i-am cerut eu. Nu mă luaţi aşa de repede 
de lângă el. 

— Madame, insistă ea cu buze tremurânde, staţi aici de şase ceasuri. 

Am sărutat obrazul rece al bărbatului meu şi i-am mângâiat dr㬠
găstos barba aspră. Abia după aceea m-am lăsat dusă spre apartamen¬ 
tul meu. 

Pe scară m-am poticnit, cuprinsă de panică: 

— Copiii. Trebuie să fie anunţaţi. Delfinul trebuie să afle imediat. 

— Copiii ştiu deja, mă asigură doamna Gondi cu blândeţe. Ducele 
de Guise şi fratele său i-au informat încă de acum câteva ore. 

— Nu-i drept, am protestat eu. Trebuiau să afle din gura mea, 
nu de la alţii. 

— Veniţi acum să vă întindeţi în dormitorul Maiestăţii Voastre, 
mă linişti ea. Voi trimite să vă aducă ceva de mâncare. 

Timp de câteva zile refuzasem să mănânc şi băusem foarte puţin; 
când am început din nou să urc scara, pereţii începură să se învârtă 
încetişor cu mine. Am început să gâfâi şi m-am întors spre doamna 
Gondi, dar în jurul meu era numai întuneric. 

Când m-am trezit din leşin, eram întinsă în patul meu, îmbr㬠
cată numai în cămaşă. Pe fereastra deschisă năvăleau amurgul şi arşiţa 


314 


verii. Lângă pat se aflau doamna Gondi şi trupeşul doctor Chapelain, 
cu obrajii împodobiţi de barba lui argintie. Pe o tavă aşezată pe măsuţa 
de lângă pat erau nişte ouă fierte, o bucată de friptură de berbec şi 
o sticluţă cu vin. 

— Trebuie să mâncaţi şi să beţi, Madame la Reine, mi se adresă 
doctorul, dojenindu-mă cu degetul lui dolofan. Şi pe urmă o să dormiţi 
până dimineaţă. 

N-am spus nimic. După ce doctorul plecă, am luat tava pe care 
mi-o întindea doamna Gondi. Am mestecat şi-am înghiţit carnea, 
am băut vinul, dar n-am simţit nici un gust: mâncarea nu făcea decât 
să-mi amintească că Henric e mort şi eu sunt vie, că de-acum încolo 
trebuia să mănânc şi să beau fără el. 

Aş fi vrut să mă ghemuiesc undeva şi să las durerea să înlăture 
totul din viaţa mea. Dar prin jalea care creştea şi creştea răzbi o rază 
firavă: gândul la copii. De dragul lor m-am ridicat din pat, nerăb¬ 
dătoare să le vorbesc cu duioşie despre ultimele ceasuri de viaţă ale 
tatălui lor şi să-i alin pe cât îmi stătea în puteri. Am cerut haine curate 
atât de răspicat, că doamnele de onoare se grăbiră să-mi îndeplinească 
dorinţa. 

îmi aduseră o rochie nouă, din damasc alb de mătase, presărată 
cu perle, cu un guler înalt de dantelă albă, apretată. Era o creaţie ima¬ 
culată, o superbă rochie de doliu demnă de o regină a Franţei, care 
avea şi o bonetă asortată şi un văl alb de mătase transparentă. Croi- 
toresele munciseră, fără îndoială, cât fusese ziua de lungă ca s-o poată 
termina. 

Am scuipat pe ea şi am poruncit s-o ia de-acolo. Am cerut rochia 
mea simplă, de mătase neagră, cea pe care o purtasem când muriseră 
gemenele. Dar înainte să apuc să mă încalţ şi să-mi las vălul negru 
peste faţă, am auzit din anticameră un strigăt ascuţit şi speriat. 

— Maman... ? Maman, grăbeşte-te, vino imediat! 

Am fugit desculţă, cât de repede am putut, în camera de alături, 
unde l-am găsit pe dragul meu Eduard în uşa dinspre coridor. La cei 
opt ani ai lui, avea trunchiul şi membrele lungi ale familiei Valois şi 
ochii negri, strălucitori, ai tatălui său. Pe faţă i se citea panica. 

— Lumina ochilor mei, l-am chemat eu. Copilul meu drag, ce 
s-a întâmplat? 

— Ducele de Guise şi cardinalul, spuse el cu obrajii plini de la¬ 
crimi. L-au chemat pe Francisc jos, la ei. Trebuie să ne ia şi pe noi, 


315 


pe mine, pe Carol, pe Maria şi pe Margot. Vor să ne ducă pe toţi nu 
ştiu unde. Spuneau să nu-ţi spunem ţie, că trebuie să vorbească singuri 
cu Francisc, acum, că e rege. 

Privirea i se ascuţi; încă de pe atunci era în stare să simtă când era 
vorba de o intrigă. 

— N-am încredere în ei, maman. Sunt prieteni cu afurisita aia 
de doamna de Poitiers. 

— Când? Când trebuie să vă întâlniţi cu ei? am întrebat, înfi- 
gându-mi degetele în umerii lui. 

— Acum, îmi răspunse el. La intrarea care duce la poarta de vest. 

L-am înşfăcat de mână şi am luat-o amândoi la fugă în jos, pe 
scara în spirală care ducea la parter. Pe palier aproape că m-am ciocnit 
de Montmorency. Bătrânul era atât de afectat de moartea stăpânului 
său, că n-a părut să observe că eu alergam cât mă ţineau picioarele. 
Cu un glas la fel de mohorât ca ochii lui roşii de plâns, îmi spuse: 

— Am venit să vă informez, Madame , că priveghiul regelui va 
începe mâine-dimineaţă, la ora nouă. Trebuie să vă odihniţi bine în 
noaptea asta, pentru că vă aşteaptă nişte zile lungi şi obositoare. 

Se referea la priveghiul pe care-1 făceau toate reginele Franţei: tra¬ 
diţia mă obliga să-mi petrec următoarele patruzeci de zile în castelul 
Tournelles, închisă într-o cameră întunecată, alături de trupul îmbăl¬ 
sămat al soţului meu. 

Dar eu îi jurasem lui Henric să-i apăr copiii. 

— N-o să pot priveghea, i-am spus. Fraţii de Guise vor să-l răpească 
pe Francisc. Trebuie să mă duc la el. 

Marele Maestru se retrase, jignit în dragostea lui pentru Henric, 
dar n-aveam timp de explicaţii. L-am apucat mai strâns de mână pe 
Eduard şi ne-am continuat fuga pe scară în jos şi prin holul vast şi 
gol de la parter, spre intrarea vestică a palatului. 

Afară, la marginea aleii, aştepta o trăsură. Cardinalul de Lorena, 
Charles de Guise, cu privirea lui sinistră, îl sprijinea pe Delfin de cot 
în timp ce acesta tocmai se cocoţa pe treapta înaltă a trăsurii. Ducele 
de Guise, Maria şi cei doi copii mai mici ai mei aşteptau să le vină 
rândul. 

In depărtare se auzi un tunet. Francisc, care se temea de furtuni, 
tresări violent şi aproape că dădu cu capul de tavanul trăsurii. Pe obraz 
îmi căzu o picătură rece de ploaie, apoi încă una. 


316 


— Francisc! am strigat eu ascuţit, dar, pentru că toţi se întorseseră 
spre mine, m-am străduit să-mi îmblânzesc trăsăturile feţei. Iată-1 şi 
pe Eduard, am zis eu calmă, ca şi cum fraţii de Guise înşişi mă trimi¬ 
seseră după el. Şi vin şi eu cu voi. 

Cei doi de Guise căscară ochii, şocaţi, dar nu îndrăzniră să spună 
nimic. Maria îmi aruncă o privire scurtă, de parcă eram o viperă care 
o înţepase, dar îşi schimbă repede expresia feţei şi dădu încruntată 
din cap în semn de salut. In ciuda căldurii, era frumoasă şi proaspătă, 
o adevărată apariţie sclipitoare în rochia ei albă de mireasă. 

— Madame la Reine, mi se adresă ea. Nu rămâneţi alături de rege? 

Se referea, desigur, la răposatul meu soţ, dar m-am făcut că nu 
înţeleg. 

— Exact asta am de gând, i-am răspuns eu arătând din cap spre 
Francisc. Aşa cum i-am promis tatălui său că voi face. 

Maria nu mai adăugă nimic şi aşteptă în linişte până ce ducele 
de Guise trecu de o parte a trăsurii, iar fratele lui de cealaltă parte 
şi-mi întinseră amândoi mâinile. 

— Vă rog, Madame la Reine, se înclină ducele. 

— Eu nu mai sunt regină, i-am răspuns. Greutatea asta cade acum 
pe umerii Măriei. 

Am rămas jos, ţinându-1 pe Eduard de mână, şi am aşteptat până 
când ducele şi cardinalul îşi ajutară nepoata - pe Maria, regina Franţei 
şi Scoţiei - să urce în trăsură şi să ia loc alături de soţul său, regele. 
După aceea fraţii se întoarseră spre mine. 

Se pornise o ploaie zdravănă, care spăla dalele peronului şi răcorea 
aerul încins. Stăteam desculţă pe pietrele ude şi mă pregăteam să fug, 
lăsându-mi inima lângă Henric, lăsându-mi în urmă întregul trecut. 
Şi mi-a venit în minte mătuşa Clarice, în timpul fugii noastre disperate 
din Palatul Medici - tremurând, cu rochia ruptă, dar neclintită şi dârză. 



PARTEA A ŞAPTEA 

> 

Regina-mamă 
iulie 1559 - august 1572 



Treizeci şi doi 


Trăsura fraţilor de Guise ne duse la Palatul Luvru. Franşois de 
Guise şi fratele său Charles, cardinalul de Lorena, făceau tot posibilul 
ca să mă despartă de fiul meu - care acum era Francisc al II-lea, regele 
Franţei în aşa fel încât el să-mi respingă sfaturile şi să-i asculte numai 
pe ei şi pe Maria, pe care o adora. Dar n-am vrut să-l părăsesc şi, când 
m-a întrebat sfios dacă poate rămâne o clipă singur cu cardinalul şi 
cu ducele, am început să plâng cu atâta disperare - calculată -, încât 
îi fu prea frică să plece de lângă mine. 

Aveam mai multe motive să mă tem pentru el. Tensiunea pro¬ 
vocată de suferinţa şi moartea tatălui său îi afectase sănătatea fizică: 
chiar şi acolo, în trăsură, stătea cu capul pe umărul Măriei şi gemea 
slab la fiecare hurducătură. Se plângea că e ameţit şi că-1 doare urechea. 

Cu toate acestea, Francisc se strădui să înţeleagă ce-i spuneam despre 
necesitatea unui transfer lin de putere. La căderea nopţii reuşisem să-l 
conving pe fiul meu să constituie un Consiliu de Regenţă ale cărui 
hotărâri urmau să aibă o pondere egală cu cele ale Maiestăţii Sale. Eu 
aveam să împart puterea cu fraţii de Guise, care se mutaseră în apar¬ 
tamentele Dianei şi al lui Montmorency, după ce le aruncaseră acestora 
lucrurile în curte. 

Bătrânul Montmorency - care înţelesese prea târziu că a sta lângă 
trupul neînsufleţit al lui Henric era o dovadă de dragoste mai puţin 
importantă decât încercarea de a-i salva regatul - veni a doua zi la 
Luvru şi-şi oferi serviciile lui Francisc. Fiul meu îi mulţumi pe un 
ton formal, după care începu să recite în grabă un discurs dur, scris 
de fraţii de Guise: Montmorency era prea bătrân ca să mai fie bun de 
ceva, iar poziţia de Mare Maestru îi aparţinea acum ducelui de Guise. 
Noul rege îi sugeră lui Montmorency să se retragă la castelul său de 
la ţară. 


321 


în zilele imediat următoare morţii soţului meu, la Curte se schim¬ 
bară multe feţe: bătrânul Montmorency, un om pe care mă puteam 
baza, plecase; tânărul scoţian, căpitanul Gabriel de Montgomery, nu 
era de găsit. Diana de Poitiers se retrăsese la castelul ei de la Anet. La 
cererea mea, înapoie cu promptitudine bijuteriile Coroanei pe care 
i le dăduse soţul meu în tinereţe, pe vremea când o adora. Bijuteriile 
erau însoţite de o scrisoare în care îmi cerea iertare pentru toate relele 
pe care mi le făcuse vreodată. 

Când bijuteriile sosiră, într-o superbă casetă de cristal - primită 
de mine ca dar de nuntă de la papa Clement -, am dus-o pe Maria 
să le vadă. Mă purtam politicos cu ea în public, dar nu uitasem con¬ 
versaţia conspirativă cu omul care-mi omorâse bărbatul şi nici vorbele 
lui Franşois de Guise pe care le auzisem în treacăt la nunta ei, cum 
că e deja regina Franţei. 

— Acestea sunt ale tale acum, i-am spus. 

Faţa i se lumină de plăcere, dar eu m-am aplecat spre ea şi i-am şoptit: 

— Regicidul e cea mai cumplită crimă în ochii Domnului. Cei 
ce o comit sunt blestemaţi să ajungă în cel mai adânc cerc din Infern. 

îmi aruncă o privire scurtă şi speriată, cu ochii larg deschişi, ducân- 
du-şi iute mâna la crucifixul bătut cu diamante pe care îl purta la gât. 

Mi-am întors calmă faţa de la ea şi m-am uitat la caseta sclipitoare, 
plină de rubine, smaralde şi perle. 

— Eşti o fată foarte norocoasă, am murmurat eu. Ai noroc că 
fiul meu te iubeşte atât de mult. Ai noroc că Montgomery nu-i de 
găsit nicăieri. 

Se holbă la mine cu ochi de bufniţă şi cu buzele atât de strânse, 
încât păreau că vor să dispară de tot. Am lăsat-o acolo încremenită, 
palidă şi mută. 

Nu-mi dau seama cum am reuşit, în acele prime zile, să fac ce tre¬ 
buia ca să-mi apăr copilul. Se spune că, după ce un soldat îşi pierde 
un braţ sau un picior, trupul îşi simte încă acel membru. Poate că 
aşa am supravieţuit şi eu ororii de a-mi fi pierdut bărbatul; respiram, 
vorbeam, mă mişcăm, mulţumită unei inimi-nălucă. 

Când nu era nevoie de mine, mă lăsam pradă durerii. îmi îmbră- 
casem apartamentul înghesuit de la Luvru în crep negru şi şedeam 
singură pe podea, cu capul în mâini. Nu există cuvinte care să descrie 


322 


suferinţa: urlete ca de nebun, durere cumplită în piept şi-n gâtlej, 
teroarea pe care-o pricinuieşte pierderea puterii de judecată. Venea 
în valuri mai puţin previzibile decât chinurile facerii, dar infinit mai 
cumplite. Acum îi dădeam doamnei Gondi o poruncă şi în clipa urm㬠
toare mă prăbuşeam hohotind, agăţată de fustele ei. 

Nu există cuvinte nici pentru a descrie cum îmi măcinau mintea 
întruna, febril, în efortul de a înţelege cum de dădusem greş cu Henric, 
cum - în ciuda a tot ce făcusem - îl lăsasem să moară. De ce nu fusese 
suficientă sacrificarea prostituatei? De ce nu insistasem cu mai multă 
vehemenţă să nu participe la turnir? 

Vara deveni necruţătoare: pe deasupra dalelor se învârtejeau în aer 
valuri negre, care se preschimbau în aburi în timpul ploilor repezi ce 
nu se mai opreau. Noaptea se iscau brusc furtuni; deseori mă trezeam 
la zgomotul trăsnetelor, crezând că aud cum se rupe lancea scoţianului. 

La o lună după moartea regelui, Ruggieri se întoarse la Paris. înainte 
să mă reped să-l primesc, m-am uitat în oglindă şi am văzut o femeie 
cu obrajii supţi, cu un smoc de păr alb la una dintre tâmple şi cu o 
paloare accentuată din lipsa mişcării în aer liber. Suferinţa nu mă 
avantaja deloc. 

Ruggieri arăta mai bine ca niciodată. îşi lăsase să crească barba 
neagră care-i acoperea obrajii ciupiţi de vărsat; se îngrăşase un pic şi-i 
stătea bine. Ba chiar era şi puţin prins de soare. în clipa în care doamna 
Gondi închise uşa în urma ei, Ser Cosimo îngenunche în faţa mea. 

— Madame la Reine, îmi spuse el pe un ton oficial, dar emoţionat. 
Cuvintele nu pot să exprime tristeţea pe care am simţit-o auzind de 
moartea Maiestăţii Sale. 

— Ne întâlnim din nou, prea curând, i-am răspuns eu. 

— Prea curând, mă aprobă el cu glasul şi ochii plini de tristeţe. 

Am ieşit de după birou şi m-am dus spre el: 

— Ridicaţi-vă, domnule Ruggieri, i-am spus luându-1 de mână. 

Se ridică. Cum stătea aşa şi se uita la mine, aşteptând cu o mină 
mohorâtă, am ridicat braţul şi, cu toată puterea mea, l-am lovit. Gestul 
acesta dezlănţui în mine o furtună de furie: am strâns pumnii şi-am 
început să-l lovesc în piept, în stomac, peste braţe. 

— Nemernicule! urlam eu. Nemernicule! M-ai făcut să ucid o 
femeie şi pe copiii ei, dar n-a fost de-ajuns, iar Henric a murit! 


323 


Şi-a întors răbdător faţa de la mine până când am obosit şi mi 
s-a frânt răsuflarea. 

— M-ai minţit! am icnit eu. Mi-ai spus că Henric e în siguranţă! 

— I-am mai dat câţiva ani de viaţă, răspunse Ruggieri, cu o privire 
îndurerată. Nu ştiam câţi vor fi. înţelege, stelele nu pot fi înşelate la 
nesfârşit. 

— De ce nu mi-ai spus? am ţipat eu şi l-am lovit din nou. 

Unghiile mele îi prinseră pielea fină de sub ochi şi-i lăsară trei 
semne însângerate. M-am tras înapoi, speriată, dar el nu scoase nici 
un sunet. 

— Ai fi preferat să trăieşti în toţi anii ăştia chinuindu-te? mă 
întrebă. Numărând zilele şi gândindu-te cu groază la ce va urma? 

— Am omorât nişte nevinovaţi absolut de pomană! Cum pot eu 
să ştiu că perla nu-i la fel de ineficientă? Cum pot să ştiu că îmi pro¬ 
tejează copiii? 

— I-am prelungit soţului tău viaţa cu aproape douăzeci de ani, 
mă înfruntă el. O jumătate de viaţă. Sau ai fi vrut ca Henric să piară 
încă de când era Delfin, în războaiele tatălui său? Ai fi preferat ca fiii 
tăi să nu se nască niciodată? Perla le-a cumpărat şi lor viaţă - nu ştiu 
câtă -, viaţă pe care altfel n-ar fi avut-o. 

Am tăcut şi-am lăsat, nenorocită, privirea în pământ. Pe urmă 
nu ştiu sigur ce s-a întâmplat: am simţit că ameţesc şi mi s-a părut 
că flacăra lămpii de pe birou a scăzut brusc. 

Când mi-am venit în simţiri, stăteam într-un fotoliu din antica¬ 
mera mea, proptită cu o mulţime de perne şi cu picioarele sprijinite 
pe o sofa. Doamna Gondi îmi făcea vânt cu un evantai. 

— Madame la Reine, slavă Domnului! spuse ea zâmbind uşurată. 
In sfârşit v-aţi întors printre noi. 

îmi dădu să beau dintr-o cupă cu vin. 

— Unde e domnul Ruggieri? am întrebat eu ducându-mi mâna 
la frunte. 

— Aşteaptă pe coridor. Nu-1 credeam în stare să se sperie aşa de 
tare de ceva. 

— Aduceţi-1 aici, i-am cerut dându-i cupa înapoi. 

Doamna Gondi mă cunoştea suficient de bine încât să nu pro¬ 
testeze. îl introduse pe Ruggieri, apoi ieşi pe coridor. Mă simţeam prea 
ameţită ca să mă ridic, aşa că am rămas în fotoliu. 


324 


Când mă văzu, magicianul se însenină. I-am făcut semn să tacă. 
Mă simţeam prea slăbită şi răvăşită ca să-mi cheltuiesc energia cu o 
conversaţie inutilă despre starea sănătăţii mele. 

— Nu mi-ai spus totul despre soţul meu, dar ai să-mi spui totul 
despre fiii mei. Sănătatea lui Francisc e şubredă. Trebuie să ştiu dacă 
i se va îmbunătăţi, dacă... 

Am lăsat fraza neterminată să plutească în aer. 

— Dacă crezi că poţi să suporţi adevărul, îmi spuse el, am să-ţi 
prezint viitorul mai exact decât o poate face orice horoscop. Dă-mi 
un răgaz de o săptămână, eventual două. Dar o să avem nevoie de 
singurătate şi linişte. Nu e o treabă care se poate face aici, în oraş, 
unde sunt prea mulţi ochi. Iar dacă adevărul nu va fi pe placul tău...? 

— Nu mai vreau vărsare de sânge, am şoptit. 

— Voi veni din nou să vă văd curând, Madame la Reine, îmi pro¬ 
mise el făcând o reverenţă. 

După ce plecă, doamna Gondi rămase în uşă, privindu-1 curioasă 
cum se îndepărtează. 

— Da, ştiu că e un om ciudat, am oftat eu. 

— Poate, spuse ea gânditoare. Dar v-a adus până aici în braţe; 
era atât de îngrijorat, că am crezut c-o să leşine şi el. Cred, Madame 
la Reine , că vă iubeşte. 

I-am aruncat o privire tăioasă: inima mea era distrusă de moartea 
lui Henric; nu suportam să mă gândesc şi la suferinţele lui Ruggieri. 
Doamna Gondi schimbă subiectul, amintindu-mi că n-am mâncat 
şi n-am băut nimic toată ziua, şi n-am mai vorbit despre magician. 

Castelul Chaumont e aşezat pe un promontoriu ce se ridică dea¬ 
supra Loarei. E o clădire nouă, curată, cu turnuri rotunde, văruite 
în alb şi acoperite cu ţiglă cenuşie şi cu ferestre ce dau spre valea împ㬠
durită. începusem să port negocieri pentru cumpărarea lui înainte 
de moartea lui Henric, voind să-l transform intr-un refugiu de odihnă 
pentru el; acum voiam să mă ascund acolo, pentru că nu avea nimic 
care să-mi amintească de soţul meu. 

Ruggieri mă aştepta deja la Chaumont. Mersese tot drumul călare 
şi ajunsese cu câteva zile mai devreme, ca să nu provoace comentarii. 
Nu veni să mă întâmpine la sosire, ci rămase retras, pregătind noua 
noastră crimă. 


325 


Mi-am petrecut restul zilei, până la asfinţit, rătăcind prin încăperile 
goale ale noii mele proprietăţi. La căderea întunericului, deasupra 
fluviului se ivi secera lunii. Am rămas pe balcon, privind jocul luminii 
pe valuri. 

După vreo două ceasuri, doamna Gondi bătu la uşă. Am urmat-o 
de-a lungul unei galerii care ducea afară, la clădirea care adăpostea 
capela. înăuntru ne-am oprit la piciorul scării în spirală care ducea 
în clopotniţă. Am refuzat lampa şi am lăsat-o pe doamna Gondi jos, 
urcând singură, pe întuneric scara strâmtă şi înaltă. Uşa de sus era 
închisă. Prin crăpăturile ei răzbătea o lumină palidă. Am intrat. 

încăperea era mare, goală, cu tavanul înalt, şi toate astea îmi dădeau 
impresia de întunecime infinită, neexplorată. In mijlocul ei, în centrul 
unui cerc larg, mă aştepta Ruggieri. în cele patru puncte cardinale 
pâlpâiau stins lumânări; una dintre ele se afla în spatele unui mic altar 
acoperit cu mătase, pe care era aşezată o colivie mică şi un craniu de 
om fără calotă, în care era băgată o cădelniţă. Prin găurile ochilor ieşea 
un fum răşinos, parfumând aerul cu mireasma sacră de tămâie. 

Magicianul veni până la marginea pentagramei şi se opri acolo; 
în mână îi sclipea un pumnal cu două tăişuri. 

— Cercul e deja trasat. Vino, spuse el arătându-mi un punct în 
apropierea perimetrului negru. Stai acolo şi fă ce-ţi spun. 

M-am aşezat în punctul indicat şi m-am uitat cum atinge linia 
neagră cu pumnalul, descriind apoi în aer o arcadă invizibilă îndeajuns 
de largă încât să pot trece prin ea. 

— Acuma intră, şopti el. Repede! 

L-am ascultat grăbită, iar el făcu iute mişcarea în sens invers, 
închizând trecerea. 

în interiorul cercului întunericul era palpabil şi parcă dansa. Ruggieri 
băgă pumnalul în teacă şi-l întoarse cu vârful în jos. Mâna lui cu con¬ 
tururi nelămurite făcu o mişcare rapidă şi dintr-odată m-am trezit 
holbându-mă la o fantomă: o femeie micuţă, cu văl şi rochie negre 
şi cu chipul alb, descompus de suferinţă. 

Am întins mâna spre ea; degetele mele atinseră o suprafaţă rece, 
metalică, şi se retraseră speriate. Era o oglindă mare, ovală, aşezată pe 
un suport, care până atunci fusese acoperită cu o pânză neagră. Ruggieri 
lăsă pânza din mână şi trase un taburet în faţa oglinzii de oţel. 

— Stai jos, mi-a poruncit el şi eu l-am ascultat fără şovăire. 


326 


Se duse spre altar şi luă un porumbel alb din colivie. Pasărea stătu 
cuminte şi încrezătoare în mâna lui, până ce magicianul îi suci gâtul 
brusc, cu sălbăticie. Lama pumnalului sclipi din nou; capul porum¬ 
belului se rostogoli pe podea şi penele albe i se umplură de sânge. 
Ruggieri luă o pană de scris de pe altar şi, muind-o în ciotul însângerat 
al gâtului porumbelului, desenă cu migală pe oţel nişte litere ciudate, 
barbare. Imaginea mea fu în curând acoperită de semne roşii, până 
ce oglinda fu aproape plină; magicianul lăsă apoi din mână pana şi 
oribila călimară şi veni lângă mine. 

— Catherine, spuse el. Catherine... 

Era ca un descântec, muzical şi ciudat de senzual. 

— Vrei să afli soarta fiilor tăi, cânta el mai departe. Fie ca oglinda 
să-i dezvăluie acum pe viitorii regi ai Franţei. 

Suferinţa mă sfârşise de puteri; am închis ochii şi m-am sprijinit 
de el, nemişcată, în pragul somnului. Răsuflarea mi-a devenit profundă 
şi lentă; simţeam că vreau să rămân aşa, nemişcată, de-a pururi. 

— Catherine, şuieră Ruggieri. 

Am deschis speriată ochii. Stăteam pe taburet fără să mă sprijin 
de nimic, Ruggieri dispăruse. L-am strigat, dar n-am primit nici un 
răspuns - doar gânguritul blând al păsării care mai trăia. In bucata 
de oţel lustruit se vedeau doar două lumânări care străluceau pe linia 
cercului, altceva nimic. 

Oglinda se tulbură deodată, ca învăluită de fum. Am privit-o con¬ 
centrat şi din ceaţă începu să se desprindă un chip. La început am 
crezut că magicianul venise în spatele meu, dar nu era chipul lui. 
Trăsăturile erau neclare şi translucide, spectrul unui băiat cu părul 
şi ochii negri. 

— Francisc? am şoptit eu. 

Trăsăturile, linia capului şi umerilor puteau fi ale fiului meu cel 
mare. 

Chipul nu răspunse şi încet-încet deveni incandescent. Pulsă o 
dată, scânteind ca un foc de artificii, apoi se stinse iute. 

Oglinda se întunecă şi imaginea începu să se învârtejească. Ceaţa 
se limpezi încă o dată şi apăru un alt chip, de data asta în profil, dar 
tot şters şi neclar. Era tot un băiat, posac, cu obraji rotunzi şi cu un 
semn roşu, urât, pe buza de sus: fiul meu cel mijlociu, Carol. 

Fie ca oglinda să-i dezvăluie acum pe viitorii regi ai Franţei. 


327 


Francisc, băieţelul meu cel firav şi bolnăvicios, era condamnat. 
Mi-am dus mâinile la ochi încercând să-mi reţin lacrimile. Ruggieri 
avusese dreptate; mai bine nu aflam. 

Când mi-am luat degetele de pe ochi, chipul lui Carol pulsa la 
rândul lui. Strălucirea şi întunericul alternau întruna, până când am 
început să număr fluctuaţiile: patru, cinci, şase... Ce însemnau? 
Adaosuri de timp? Ani? Dacă era aşa, cât pierdusem? 

Pe obrazul fantomatic al lui Carol se prelinse o lacrimă neagră; 
mi-am lipit degetele de suprafaţa rece a oglinzii. Din partea de sus a 
acesteia începu să curgă un lichid întunecat la culoare, care acoperi 
ca o cortină neagră imaginea fiului meu. Mi-am tras mâna înapoi şi 
mi-am răsfirat degetele - lipicioase, roşii, mirosind a fier. 

Deodată, cortina sângerie dispăru. Constatarea că dispăruse şi 
chipul lui Carol mi-a smuls un hohot de plâns; în oglindă se învâr- 
tejeau nori. Se contură un al treilea chip, frumos, cu barbă, semănând 
mult cu soţul meu. 

— Lumina ochilor mei, am gemut eu. 

Dintre toţi copiii mei, Eduard era cel mai potrivit să fie rege. Am 
început să număr fluctuaţiile, dar n-am ajuns prea departe: vălul de 
sânge căzu curând la loc. 

Oţelul străluci deodată de parcă reflecta soarele. Am ţipat zăpăcită 
şi mi-am acoperit ochii. 

Când am putut privi din nou, oglinda era limpede, fără urmă de 
nori - o oglindă oarecare. M-am uitat mai bine şi mi-am văzut clar 
propria imagine. 

Deasupra umărului meu drept apărea faţa arsă de soare a unui 
băieţel de vreo şase ani. Imaginea era clară, nu spectrală, cu bucle cas¬ 
tanii, tunse scurt, şi cu ochi mari - verzi, ca ai bunicii lui, Margareta 
de Navarra, şi ca ai mamei lui, Jeanne. 

M-am ridicat agitată în picioare, făcând scăunelul să alunece pe 
podea. Băieţelul stătea lângă uşă - un băieţel adevărat, în carne şi oase, 
care, la vederea mea, rămase cu gura căscată. 

— Ce cauţi aici? am ţipat şi am dat să mă reped spre el, dar o 
mână puternică mă înşfăcă de braţ. Băiatul ieşi glonţ pe uşă şi dispăru. 

— Nu te duce după el, mă avertiză Ruggieri. Nu sparge cercul. 

— Dar îl cunosc! i-am spus. E Henric de Navarra, fiul lui Jeanne. 
Ce face aici? Ar trebui să fie la Paris! 


328 


— Nu-i decât un băiat de la grajduri, mă contrazise Ruggieri. Un 
băieţel curios care are nevoie de-o mamă de bătaie. Lasă-1 în pace. 
Trebuie să păstrăm cercul întreg. 

— Nu, am insistat eu. Nu încă. Trebuie să-l întreb pe rege ce în¬ 
seamnă asta. Pe soţul meu... Sunt sigură că poţi să-l chemi. 

Ruggieri oftă ostenit şi se uită la lumânarea din spatele altarului 
şi la fumul ce se ridica din craniu. 

— Bine, spuse el într-un târziu. 

Scoase cel de-al doilea porumbel din colivie, îi suci gâtul şi şterse 
suprafaţa oglinzii cu mâneca. 

— Dă-mi mâna, îmi ceru el şi, văzând că mă împotrivesc, adăugă: 
Pe tine te cunoaşte, Catherine. Sângele tău o să-l atragă cel mai repede. 

I-am întins mâna şi nici n-am clipit când vârful pumnalului îmi 
înţepă degetul. Magicianul îl stoarse puţin, apoi îl apăsă pe suprafaţa 
rece a oglinzii. Pe urmă se aşeză pe scăunel şi începu să respire ritmic. 
Curând, capul începu să i se bălăbăne, iar pleoapele să-i tremure. 

— Henric, îşi şopti el răguşit invitaţia, chemarea. Henric de Valois... 

Ochii i se închiseră, iar trupul i se încovoie. Membrele începură 
să-i zvâcnească. Se îndreptă deodată de spate, dar capul îi atârna în 
piept, de parcă dormea. Pumnalul sclipi din nou: capul porumbelului 
căzu încet pe podea, iar mâna stângă a magicianului începu să bâjbâie 
după pana de scris. 

Sub privirea mea încremenită, Ruggieri înmuie vârful penei în 
gâtul porumbelului şi începu să scrie pe suprafaţa lucioasă a oglinzii. 
Era scrisul soţului meu. 

Catherine 

De dragul tău fac asta de dragul tău de data asta vin 

Mâna lui Ruggieri îşi încetă efortul spasmodic şi rămase suspen¬ 
dată deasupra oglinzii, în aşteptarea unei întrebări. 

— Fiii noştri, am şoptit eu. Vor muri fără moştenitori? 

Urmă o pauză; degetele lui Ruggieri tremurau. 

Singurul meu moştenitor adevărat va domni 

— Un singur moştenitor? am intervenit eu. Francisc e singurul 
care va domni? 


329 


Pana rămase nemişcată. Francisc era bolnăvicios; dacă el era singu¬ 
rul moştenitor al familiei de Valois, atunci cum rămânea cu fraţii lui? 

— Ce-i cu sângele? am insistat. De ce era sânge pe faţa lui Carol, 
şi pe-a lui Eduard? De ce-a apărut Navarra? Din cauză că el o să-i omoare? 

Distruge ce ai mai aproape de inimă 

— Să-l omor pe Navarra? am şoptit. înainte să urce pe tron? 

Distruge ce ai mai aproape de inimă 

— Nu! am ţipat eu. Nu pot... 

Mi-am îngropat faţa în mâini şi nu mi-am mai ridicat ochii până 
când Ruggieri n-a început să mă scuture de umeri. 

— Catherine, îmi spuse el pe un ton aspru, am desfăcut cercul. 
Trebuie să plecăm. 

— Nu pot să fac aşa ceva, hohoteam eu. Nu pot să-l omor şi pe 
Navarra. Un copil blând şi nevinovat... 

Ruggieri era inflexibil: 

— N-a fost nici un Navarra. N-am văzut decât un băiat de la 
grajduri, un etiopian negru, cu părul plin de paie. 

— Credeam că sunt destul de puternică, am gemut eu. Dar nu 
sunt destul de puternică pentru aşa ceva. 

— Viitorul nu e bătut în cuie, spuse magicianul ritos. E fluid ca 
oceanul, iar tu, Catherine, îi controlezi unda. 

— O undă de sânge, am ripostat eu ţintuindu-1 cu privirea. Spu- 
ne-mi cum s-o opresc, Cosimo. Spune-mi cum să-mi salvez fiii. 

Cererea mea îl dezarmă. Pentru o clipă, expresia calmă i se risipi, 
înlocuită de tandreţe, de neputinţă, de durere. Copleşit, întinse spre 
obrazul meu degetele tremurătoare, dar şi le trase înapoi şi încercă 
să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Să mergem, Madame la Reine, spuse el încetişor şi mă luă de mână. 


Treizeci şi trei 

M-am întors la Paris la timp ca să-mi iau rămas-bun de la fiica 
mea Elisabeta, înainte să plece spre soţul ei, regele Filip al Spaniei, 
care-o aştepta cu braţele deschise. Am plâns şi-am sărutat-o, ştiind 


330 


ce-o aşteaptă: tristeţea de a se găsi înconjurată de străini, necazurile 
pricinuite de lupta cu o limbă străină. In timp ce caleaşca ei se înde¬ 
părta, i-am scris prima dintr-un lung şir de scrisori, ca să nu trebuiască 
să aştepte prea mult până să primească veşti de acasă. 

Cât am lipsit eu, Charles de Guise, cardinalul de Lorena, se str㬠
duise să pună în ordine afacerile financiare ale Franţei. Războaiele 
recente aduseseră Franţa în pragul falimentului, iar cardinalul, un idiot 
arogant, a hotărât că cea mai bună soluţie era să refuze să plătească 
soldaţii francezi care se întorceau în sfârşit acasă. Măsura aceasta, 
laolaltă cu persecutarea protestanţilor, le-a adus lui şi fratelui său ura 
poporului. 

Liderii protestanţi se adunaseră lângă portul Hugues şi puseseră 
bazele unui complot menit a răsturna de la putere familia de Guise 
şi a o înlocui cu fluşturatecul Antoine de Bourbon. Toate acestea le-am 
aflat de la cardinal, care, alb la faţă de indignare, mai spuse: 

— Blestemaţii ăştia de hughenoţi n-o să se lase până n-o să-l răs¬ 
toarne chiar pe rege. 

Şi, cel mai rău dintre toate, sănătatea lui Francisc se deteriorase 
simţitor în absenţa mea. Urechea îl durea acum întruna şi din ea ieşea 
un miros îngrozitor; obrajii lui pătaţi erau plini de furuncule; speriată, 
m-am consultat cu doctorii lui şi am căzut de acord să ar fi bine să 
plece la Blois, pentru a scăpa de căldura copleşitoare din oraş. 

Când ne-am urcat în caleaşcă, Francisc se simţea atât de rău, că 
îşi puse capul în poala mea şi gemu cât ţinu drumul - se opri numai 
de trei ori, când îi ceru vizitiului să oprească şi scoase capul pe fereastră 
ca să vomite. 

Când am ajuns la Blois, fraţii de Guise îl duseră pe Francisc şi-l 
aşezară în pat, iar eu am chemat doctorii. Stăteam la căpătâiul copilului 
meu bolnav alături de Maria, care purta încă rochia albă de doliu 
regal. Calmul ei suveran se risipise şi acum nu mai era decât o tânără 
speriată. Afecţiunea pentru soţul ei nu era în totalitate mimată; îi 
strângea mâna lipsită de vlagă în mâinile ei şi-i şoptea cuvinte de 
îmbărbătare. Francisc avea cincisprezece ani - vârstă la care tatăl său 
era deja bărbat -, dar trupul care zăcea fără puteri în pat era al unui 
copil, cu umeri înguşti, cu obraji pe care nu se zărea nici o umbră 
de barbă. 

— Francisc! îl implora ea. Spune ceva... 


331 


— Nnu-mi ce-cere, bâigui el dezlipindu-şi pleoapele. Mă doare... 

Şi închise ochii la loc. 

In cameră intrară Carol şi Eduard şi-şi cercetară fratele mai mare 
cu priviri solemne şi nesigure. 

Necioplit şi smucit din fire, cu tuşea lui şuierată care-1 chinuia 
de mic copil, Carol se întoarse spre mine şi mă întrebă în gura mare, 
cu un glas din care nu răzbătea nici o urmă de compasiune: 

— O să moară? Şi eu o să fiu rege? 

Pleoapele lui Francisc se zbătură. Maria îi dădu drumul mâinii, 
se aplecă prin faţa mea şi-i dădu lui Carol o palmă peste obrazul bucălat, 
de copil: 

— Ce băiat îngrozitor eşti! exclamă ea. Cum poţi să spui asemenea 
lucruri oribile şi înspăimântătoare?! 

Faţa lui Carol se schimonosi de furie: 

— E vina lui Eduard! urlă el arătând către fratele lui mai mic, 
care era frumos, inteligent, înalt şi drăgălaş, tot ceea ce Carol nu era. 
El mi-a zis ce să spun! 

Se întoarse spre Eduard, care se adăpostise în braţele mele: 

— Tu vrei ca Francisc să moară. Şi vrei să mor şi eu. Arzi de 
nerăbdare să murim amândoi, ca să poţi după aia să faci numai ce 
vrei tu! 

— Minte, şopti Eduard începând să plângă încetişor. Francisc, 
iartă-1... 

I-am dat pe cei doi băieţi în grija guvernantei, cu consemnul strict 
să nu mai intre acolo până nu trimit eu după ei. 

Maria şi cu mine am rămas tot restul zilei şi toată noaptea lângă 
Francisc. II ţineam fiecare strâns de câte o mână, în timp ce doctorul 
îi turna ulei cald de levănţică în ureche; Francisc se zbătea şi urla de 
ţi se rupea inima. 

După câteva ore se sculă în şezut şi scoase un ţipăt; din urechea 
bolnavă începuse să-i curgă un lichid galben, cu un miros oribil. Eu 
şi Maria ne-am îngrozit, dar doctorul era încântat: abcesul se spăr¬ 
sese. Dacă pacientul avea să fie întărit cu leacuri tonice, avea şanse 
să învingă boala. 

Umflătura mai scăzuse, iar durerea se mai liniştise, aşa că Francisc 
reuşi să adoarmă. M-am destins şi eu şi, la sfatul doctorului, m-am 
dus în apartamentul meu, unde am căzut intr-un somn agitat. 


332 


Am avut un vis: vedeam din nou un câmp - întâi am crezut că 
sunt pistele din faţa castelului Tournelles, dar nu se zăreau nici palatul, 
nici tribunele, nici spectatorii - nimeni, în afară de mine şi de silueta 
neagră şi tăcută a bărbatului de la picioarele mele. întinderea pustie 
se unea la linia orizontului cu cerul în asfinţit. 

Dragul meu Henric zăcea acolo, pe moarte. Eu nu-1 mai strigam 
pe nume şi nu-1 mai întrebam ce să fac să-l ajut: de data asta ştiam 
că nu pot decât să-l ascult cum şopteşte Catherine şi să-l privesc cum 
moare. 

Când îşi dădu ultima suflare, din ochiul rănit începu să gâlgâie 
sângele, care se risipi în ţărână. Se răspândea din ce în ce mai departe, 
până când acoperi tot câmpul şi se formară o mie de bălţi. 

Din fiecare băltoacă apărea un bărbat care se zbătea în chinurile 
morţii. Iar din fiecare bărbat pornea un nou şuvoi de sânge din care 
apăreau alţi şi alţi soldaţi răniţi de moarte. începu să se audă un vaier 
care crescu şi crescu, preschimbându-se în vuiet. Mi-am strâns tâmplele 
în mâini ca să zdrobesc ecoul ce-mi umpluse capul: 

Madame la Reine, aidez-nous 

Ajută-ne, ajută-ne, ajută-ne... 

Spuneţi-mi ce să fac, le ceream eu. Spuneţi-mi odată ce trebuie să fac! 

Crescendo-ul vaierelor îmi acoperea glasul. Am început să ţip, mai 
tare, mai insistent, până când m-am trezit în patul meu, cu conştiinţa 
unui fapt copleşitor. 

Fiii mei nu erau singurii în primejdie. Moartea lui Henric nu mar¬ 
case sfârşitul vărsării de sânge, ci abia începutul ei. 

în clipele de după trezire am văzut cu acuitate viitorul: Francisc 
avea să moară curând, fratele lui, Carol, în vârstă de zece ani, avea 
să-l înlocuiască. Dar Carol era prea tânăr ca să poarte coroana; legea 
franceză cerea ca ţara să fie condusă de un regent până ce regele avea 
să atingă majoratul, la vârsta de paisprezece ani. 

După lege, regentul era ales de o adunare de nobili, şi dată fiind 
opoziţia crescândă faţă de influenţa familiei de Guise, nu încăpea îndo¬ 
ială că adunarea avea să încredinţeze regenţa întâiului prinţ de sânge 
regal, Antoine de Bourbon. 

Moartea lui Francisc o va lipsi pe Maria de coroana Franţei şi 
familia de Guise nu va mai avea legătură cu tronul. Ei nu-i vor permite 


333 


lui Bourbon să-şi revendice locul ce-i revine de drept, pentru că el 
i-ar înlătura, cu siguranţă, de la putere. Bourbon, la rândul său, ar 
aduna o armată de hughenoţi pentru a-i contracara - iar de Guise ar 
face apel la bunii catolici pentru a lupta împotriva ereticilor. Franţa 
ar fi atunci sfâşiată de un război civil. 

M-am sculat, am chemat-o pe doamna Gondi şi am trimis-o să-l 
cheme pe Bourbon la Blois. 

In zilele care au trecut până la sosirea lui Antoine de Bourbon, 
am început să nutresc speranţe timide: lui Francisc îi mai scăzuse febra; 
din când în când se ridica în şezut şi mânca un pic de terci de ovăz. 
Mă simţeam mai liniştită şi am ieşit singură ca să profit de aerul rece 
al toamnei. Am străbătut destul de repede peluza din curte şi am mers 
spre galeria acoperită unde se juca tenis, care răsuna de strigătele copii¬ 
lor şi de bufniturile mingii de pereţi; mi-am amintit atunci de tinereţe, 
când îi urmăream pe soţul meu şi pe fratele lui jucând tenis. 

Se auzi din nou un strigăt: Tenez! şi în aceeaşi clipă pe deasupra 
capului îmi trecu o minge, făcându-mă să mă întorc şi să mă uit în 
spate. M-a cuprins brusc greaţa şi mi-am dus mâinile la ochi; când le-am 
luat, pe iarba din curte zăcea un morman de trupuri goale, mutilate. 

Eram prea uluită ca să pot face altceva decât să mă holbez la ele. 
Imaginea undui în lumină, apoi se risipi la zgomotul paşilor cuiva 
care venea în fugă dinspre galerie. 

M-am întors şi l-am văzut pe micuţul Navarra, cu o rachetă în 
mână. Se oprise la câţiva metri de mine şi se uita, cu ochii măriţi de 
spaimă, în acelaşi punct în care văzusem eu cadavrele. 

Am dat să mă apropii de el, dar o luă la fugă. 

— Stai, Ffenric! am strigat eu după el. 

Se opri, lăsându-mă să ajung îndeajuns de aproape ca să putem 
vorbi. 

— Ai văzut şi tu, nu-i aşa? l-am întrebat uluită. Ai văzut... 

Micuţul mă privi peste umăr; obrăjorii i se încreţiră şi fugi înapoi 
în galerie. 

Imediat ce m-am întors la palat, l-am chemat pe Ruggieri. 

Când magicianul, palid şi fără vârstă, se prezentă în faţa mea, 
i-am spus: 


334 


— Moartea lui Henric nu a fost sfârşitul. Visele mele nu m-au 
adus în Franţa numai pentru el: vor mai muri multe mii de oameni 
dacă nu iau măsuri. Trebuie să aflăm ce am de făcut. 

Ruggieri îmi evită privirea. Spuse, uitându-se undeva, dincolo de 
mine: 

— Vieţile fiilor tăi au fost obţinute cu preţul sângelui altora. Sunt 
convins că nu vrei să măcelăreşti o mie de oameni pentru ca alţi o 
mie să nu moară. 

— Sigur că nu, l-am repezit. Dar fac deja tot ce pot, în practică, 
pentru a împiedica un război între catolici şi hughenoţi. Tu eşti magi¬ 
cian, astrolog; eşti sfetnicul meu. Sunt sigură că ştii ce s-ar mai putea 
face ca să nu mai fie vărsare de sânge. 

— Ţi-am mai spus că talismanele nu înseamnă mare lucru în faţa 
catastrofei copleşitoare. Până la urmă, ce e scris în stele se va împlini. 

Lăsă ochii în jos, cu o sfială ciudată: 

— Am mai studiat recent astrele; s-au mai schimbat din ziua în 
care ţi-am dat perla. Am crezut că... 

Pe obraz îi flutură o emoţie pe care nu i-o mai văzusem nicio¬ 
dată - vinovăţia: 

— Odată cu moartea soţului tău ar fi trebuit să înceteze vărsarea 
de sânge. Am crezut că impactul unui copil asupra viitorului va fi în 
regulă, dar trei... 

In minte îmi răsunară cuvintele profetului: 

Canavaua istoriei e ţesută din multe fire. Un singurfir dacă e schimbat 
cu altul, slab şi putred, se va rupe toată ţesătura... şi va curge mult sânge, 
mai midt decât aţi văzut în oricare vis. 

Madame la Reine, copiii aceştia nu ar trebui să existe... 

— Nu, am şoptit eu. Sunt mamă şi-mi iubesc copiii. Ce-mi spui 
tu acum? Că ar trebui să-mi învinovăţesc copiii? Că ar trebui să ridic 
mâna asupra lor? Sigur nu-mi spui asta, pentru că altfel, domnule, aş 
ridica mâna asupra ta. 

Magicianul stătea cu fruntea plecată; umerii lui gârbovi îmi spu¬ 
neau că se simte nenorocit, înfrânt. 

— Vrei să-i omor, nu-i aşa? am şoptit iar. Ii ceri unei mame să-şi 
distrugă propriii copii... Blestemat să fii. Să arzi în flăcările Iadului! 

Ruggieri trase adânc aer în piept şi ridică privirea spre mine, cu 
o expresie plină de o tristeţe intensă, dar blândă. 


335 


— Va veni şi timpul acela, Catherine. Şi dacă tu nu faci ceea ce 
trebuie va fi un măcel cum nu se poate măcar închipui. S-ar putea 
să fie deja prea târziu. 

— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti cu atâta mârşăvie? am strigat 
cu voce tremurândă, sărind în picioare. Cum îndrăzneşti să vorbeşti 
aşa de copiii mei? Dacă nu vrei să mă ajuţi în felul în care doresc eu, 
poate că a venit timpul să pleci din slujba mea. 

Se ridică şi el. Tristeţii de pe chipul lui îi luă locul masca de un 
calm elegant. Se înclină ca un curtean desăvârşit. 

— Cum doriţi, Madame la Reine. 

In dimineaţa zilei următoare eram convinsă că nu-mi aminteam 
cum trebuie discuţia noastră, că Ruggieri nu fusese capabil să-mi spună 
asemenea lucruri cumplite. Cu siguranţă că înţelesesem greşit. Când 
am trimis după el, curierul s-a întors şi mi-a spus că apartamentul 
lui era deja gol şi că servitoarea nu ştia unde a plecat. 

Mi-am alungat din minte imposibilele cuvinte ale lui Ruggieri şi 
am început să mi-o folosesc în scopuri mai practice. Mă temeam că 
zvonurile despre sănătatea precară a tânărului rege vor fi ajuns la ure¬ 
chile lui Bourbon, care putea considera că a venit momentul să îşi 
adune adepţii şi să ia castelul cu asalt. Din fericire, sosi la Blois la 
numai trei zile după ce trimisesem după el - însoţit doar de valetul 
său şi de doi nobili de rang mai mic. 

In pragul cabinetului meu, prinţul fu foarte revoltat când gărzile 
îl informară că prietenii lui trebuie să rămână afară. Stăteam în spatele 
uşii închise şi-l ascultam cum înjură în gura mare: subtilitatea şi st㬠
pânirea de sine erau trăsături care-i lipseau. 

Totuşi, după ce se calmă şi uşa cabinetului se deschise, îmi zâmbi 
larg şi se înclină cu o fervoare de-a dreptul comică. îşi scoase pălăria 
de catifea, scoţând la iveală o mulţime de şuviţe de păr alb şi meşa lui 
cenuşie şi creaţă. Purta mai multe bijuterii decât mine: un cercel de 
aur cu diamante, un pandantiv cu rubin şi mai multe inele sclipitoare. 

— Madame la Reine, sunt la ordinele Maiestăţii Voastre. Ce trebuie 
să fac ca să vă mulţumesc? 

I-am întins mâinile. Era soţul verişoarei lui Henric, Jeanne, şi tatăl 
micului Navarra, deşi - ocupat cu femeile şi cu tot felul de intrigi 


336 


politice - rareori îşi vedea familia. Când ne întâlneam însă, ne purtam 
ca nişte rude. 

— Veniţi şi staţi lângă mine, i-am răspuns. E multă vreme de când 
n-am mai stat de vorbă. 

îmi luă iute mâinile şi mi le sărută pe amândouă, apoi se aşeză 
vesel în fotoliu. I-am zâmbit şi eu, dar mi-am reluat repede mina sobră. 
După moartea lui Henric aveam sufletul prea gol ca să mai pierd vre¬ 
mea cu amabilităţi. I-am vorbit pe un ton serios: 

— Am auzit, domnule, că protestanţii sunt nemulţumiţi. Că a 
avut loc o întâlnire lângă portul Hugues şi că s-a discutat înlăturarea 
fraţilor de Guise de la putere. 

Bourbon ridică surprins din sprâncene; pielea fină de pe frunte 
i se strânse imediat în zeci de cute superficiale. Rămase o clipă mut, 
cu ochii la mine, după care începu să bâiguie: 

— Ah, Madame la Reine ... Ah. Nu e nimic personal, credeţi-mă. 
Doar că trebuie să-mi protejez drepturile mele ca prim prinţ de sânge 
regal. 

Se opri şi, intr-un jalnic efort de a schimba subiectul, spuse: 

— La sosire am întrebat de Maiestatea Sa şi mi s-a spus că este 
indispus. îmi pare rău să aud aşa ceva; nu se simte bine? 

— Este neliniştit de acţiunile hughenoţilor. De gândul că oamenii 
conspiră să ridice armele împotriva lui... 

— Nu împotriva lui! protestă Bourbon dând din mâini, de parcă 
voia să se apere de vorbele mele. Nu, Madame la Reine\ Mai bine mor 
decât să acţionez împotriva regelui! 

— Dar aţi ridica sabia împotriva Marelui Maestru de Guise, pe 
care l-a numit fiul meu personal, şi împotriva fratelui său, cardinalul 
de Lorena, pe care soţul meu l-a numit Mare Inchizitor. Asta nu este 
trădare, domnule? 

Bourbon căscă ochii, cuprins de panică; la asta nu se aşteptase 
din partea mea. 

— Nu! Doamnă, vă implor, nu este! 

— Cum nu e? l-am întrebat. 

— Nu vrem să ridicăm armele împotriva regelui. Dar vrem să 
arătăm, cât mai răspicat, că fraţii de Guise au depăşit limitele. 

— Vreţi să-i arătaţi asta Maiestăţii Sale cu ajutorul archebuzelor, 
i-am spus, cu glas scăzut şi cu un ton şi mai ameninţător. Cu săbiile 


337 


şi tunurile. Veţi vărsa sânge ca să-l forţaţi să-i îndepărteze pe miniştrii 
pe care el şi cu tatăl său i-au ales. Asta nu e loialitate, domnule de 
Bourbon. Asta e trădare. 

M-am ridicat, obligându-1 şi pe el să se ridice odată cu mine. începu 
să-şi frângă mâinile şi să se vaiete: 

— Nu! Jur pe ce am mai sfânt! Madame la Reine , vă rog, ascul- 
taţi-mă... 

— Am auzit destul, i-am spus eu cu răceală. îndepărtaţi-vă, ca 
să pot chema gărzile. 

Căzu în genunchi şi-mi tăie calea, tremurând ca un nevolnic 
dezgustător. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! ţipă el. Ce trebuie să fac ca să 
vă conving? Am să le ordon să se demobilizeze. Am să-i reneg. Spu- 
neţi-mi ce doreşte Maiestatea Sa şi voi face întocmai, ca să dovedesc 
că-i sunt loial numai regelui. 

M-am aşezat la loc. Am deschis sertarul biroului şi am scos un 
pergament acoperit cu un scris impecabil, de copist. Bourbon putea 
să-i renege pe hughenoţi cât poftea - dar el era numai un lider. Rebe¬ 
liunea putea continua foarte uşor şi fără el. 

— Ridică-te şi semnează asta, i-am cerut. 

Sări în picioare şi se uită neîncrezător la foaia de hârtie: 

— Desigur, Madame la Reine, dar ce reprezintă? 

— Un document legal prin care renunţaţi la drepturile de regenţă 
în cazul morţii lui Francisc şi mi le transferaţi mie, i-am răspuns. 

Privi concentrat documentul şi în ochi i se aprinse o scânteie ce 
dovedea că înţelesese; sângele i se întoarse în obraji, care i se făcură 
roşii ca racul. îşi dădea seama că-1 manipulasem. 

— Regenţa? şopti el, apoi spuse mai tare: Nu-mi spuneţi că tânărul 
rege e grav bolnav. 

N-am răspuns nimic. Nu voiam să chem gărzile să-l arunce în 
închisoare - dar, dacă era nevoie, o făceam, iar Bourbon intuia acest 
lucru. Când îmi întâlni privirea nemiloasă, începu să se agite. Creatură 
jalnică, mi-am zis în gând. Să ferească Dumnezeu Franţa să ajungi tu 
vreodată rege. Nu puteam înţelege cum reuşise să facă un copil atât 
de minunat. 


338 


Am înmuiat o pană nouă în călimară şi i-am întins-o peste birou. 
Bourbon se uită la ea ca la un scorpion. Totuşi, după o vreme o luă 
şi întrebă unde să semneze. 

Am împins foaia spre el şi i-am arătat unde. Se aplecă peste ea şi 
semnă repede: A-ul şi B-ul erau uriaşe, spectaculoase, cu o mulţime 
de bucle. Pe urmă se trase înapoi cu un oftat care trăda dezgustul de 
sine însuşi. 

Am luat documentul şi l-am fluturat de câteva ori ca să se usuce 
cerneala, apoi l-am pus înapoi în sertar. M-am ridicat, obligându-1 
să facă la fel. 

— înălţimea Voastră, am spus eu ca şi cum mi-aş fi amintit în 
sfârşit că vorbesc cu un prinţ. Eroicul dumneavoastră act de sacrificiu 
de sine nu va trece neobservat. La timpul potrivit voi spune tuturor 
cum aţi pus binele Franţei mai presus de propriile interese. 

Ştiam, desigur, amândoi că nici unul din noi nu va sufla în veci 
o vorbă despre asta - eu, pentru că trebuia să păstrez secretul; el, de 
ruşine. 

Cu toate acestea, am continuat pe un ton călduros: 

— Rămâneţi o bucată de vreme cu noi, la Blois, vă rog. Faceţi 
parte din familie şi sunteţi întotdeauna bine-venit. 

începu să mormăie ceva dezlânat despre recunoştinţa pentru ospi¬ 
talitatea mea şi despre nevoia urgentă de a se întoarce la Paris. I-am 
întins mâna şi, când mi-a atins-o cu buzele, abia şi-a stăpânit un fior. 

N-aveam nevoie de Cosimo Ruggieri, mi-am spus. Tocmai evita¬ 
sem un potenţial război folosindu-mă exclusiv de inteligenţa mea. 
Totuşi, după ce Bourbon se furişă afară pe uşă şi-o închise în urma 
lui, mi-am lipit obrazul de suprafaţa netedă şi rece a biroului şi-am 
început să plâng în hohote. 

După întâlnirea cu Bourbon am coborât scara care ducea la aparta¬ 
mentul regelui. Ducele de Guise urca în fugă şi era atât de neatent, 
că aproape ne-am izbit unul de altul. Gâfâia, iar aroganţa lui înnăs¬ 
cută era acum înlocuită de o panică oarbă; în ochi i se citea moartea 
tuturor viselor. 

Renunţând la orice protocol, mă apucă de braţ: 

— Madame la Reinel V-am căutat peste tot! Doctorul Pare vă 
cheamă imediat în camera regelui! 


339 


Am luat-o amândoi la fugă. Am trecut valvârtej pe lângă adunarea 
solemnă de pe coridor şi am intrat în anticamera regelui. Acolo mă 
aştepta doctorul Pare, cu o faţă palidă şi mohorâtă. Lângă el stătea 
Maria, ca o stafie cu ochi mari, învârtind întruna în mâini o batistă 
boţită; ne aşteptase în tot timpul ăsta pe mine şi pe unchiul ei, ducele 
de Guise, care o cuprinse de umeri. 

Doctorul Pare nu-şi pierdu vremea cu politeţuri; era un om pe 
care nu-1 impresionau titlurile şi, în orice caz, nu-1 impresiona Maria, 
regina Franţei. înţelegea că dragostea de mamă o depăşeşte pe aceea 
a unei soţii politice, aşa că mi se adresă direct mie: 

— Starea Maiestăţii Sale s-a înrăutăţit, doamnă. In ultimele două 
ore febra i-a crescut foarte mult. Infecţia i-a pătruns în sânge. 

Am închis ochii. Mai auzisem din gura doctorului Pare cuvintele 
acestea, cu care pecetluise şi soarta soţului meu. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Maria. Ce e de făcut? 

— Eu nu mai pot face nimic, îi răspunse doctorul. E o chestiune 
de ore, cel mult o zi sau două. 

Maria se repezi la el; mişcarea ei mă făcu să deschid ochii, tocmai 
când încerca să-şi înfigă unghiile în obrajii doctorului. Ducele de Guise 
se chinuia s-o tragă înapoi. 

— Nu se poate să moară! Nu trebuie să-l laşi! ţipă ea. 

In timp ce ducele şi doctorul încercau s-o liniştească, eu am intrat 
în dormitor, ca să-mi veghez copilul. Francisc zăcea cu ochii strâns 
închişi şi plini de cruste, cu obrajii acoperiţi de o culoare vineţie, nes㬠
nătoasă. Era acoperit până la bărbie cu o învelitoare groasă de blană; 
chiar şi aşa, dinţii îi clănţăneau. M-am căţărat în pat lângă el şi l-am 
luat în braţe, lipindu-mă de el ca să-l încălzesc. Am rămas acolo chiar 
şi după ce Maria, mai calmă, a intrat şi s-a aşezat lângă pat. Chipul 
ei atârna parcă deasupra noastră, ca o lună palidă şi neliniştită. 

Nu mai e mare lucru de spus. Francisc nu şi-a recăpătat cunoştinţa, 
deşi uneori gemea de durere. Când îi sosi sfârşitul, trupul începu să 
i se zvârcolească, iar şi iar. Când Maria începu să spună în şoaptă Bucu- 
ră-te, Mărie şi Tatăl nostru, rămase nemişcat, iar când îşi dădu, hor¬ 
căind, ultima suflare, din nas îi izbucni un şuvoi de puroi gălbui. 

Abia atunci mi-am desfăcut şi eu braţele şi-am coborât uşurel din 
pat. Maria se opri din rugăciuni îngrozită, cu ochii ţintă la trupul 


340 


mort al soţului ei; am îmbrăţişat-o şi am simţit-o moale ca o cârpă. 
I-am şoptit la ureche: 

— Acum du-te acasă, în Scoţia. Vei fi mai în siguranţă acolo decât 
aici, crede-mă. 

L-am lăsat pe Francisc cu Maria şi fraţii de Guise, care, cuprinşi 
de isterie, încercau să dea cadavrului primele îngrijiri, şi am ieşit să-i 
caut pe ceilalţi copii. Guvernanta fusese prevăzătoare şi-i îmbrăcase 
în negru, adunându-i pe toţi în apartamentul lor. Carol stătea impasibil 
şi-i urmărea pe Eduard, Margot şi pe micul Navarra cum îi aruncau 
o minge de tenis câinelui, care o aducea înapoi, având grijă să nu se 
apropie de Carol. Când mă văzu, băiatul îmi aruncă o privire încruntată: 

— A murit? A murit Francisc şi eu sunt rege? 

N-am fost în stare decât să dau din cap. Margot şi micul Navarra 
începură să plângă, Eduard o luă pe Margot în braţe, iar Carol îşi 
arcui buzele intr-un rânjet satisfăcut. 

— Vezi? îi zise el lui Eduard. Acuma eu sunt rege şi tu o să tre¬ 
buiască să faci tot ce-ţi spun eu! 

Când văzusem lacrimile copiilor, îmi venise şi mie să plâng, dar 
vorbele lui Carol mă făcură imediat să-mi treacă. 

— Nu, n-o să trebuiască, l-am corectat. Tu eşti rege numai cu 
numele. Eu conduc Franţa acum. 


Treizeci şi patru 

După moartea lui Francisc, Maria avu înţelepciunea să plece acasă, 
la Edinburgh. In încercarea disperată de a nu scăpa cu totul Coroana 
din gheare, familia de Guise formă un grup ultracatolic ce urmărea 
să-i elimine cu totul pe hughenoţi. Din cauză că Antoine de Bourbon 
se convertise din nou la catolicism, soţia lui, Jeanne - regină a Navarrei, 
care acum era oficial protestantă -, se separă de el. Deşi rămăsese la 
Curte, tensiunea politică mereu crescândă o făcea să mă evite. 

Fratele mai mic al lui Bourbon, Louis, prinţ de Conde - un om 
mult mai statornic -, îi luă acestuia locul şi se dovedi, împreună cu 
amiralul Coligny, un conducător priceput. Protestantismul continua 
să se răspândească. Mulţi intelectuali de la Curte - toţi oameni raţionali 


341 


şi sinceri - erau atraşi de el; de aceea n-am reuşit să percep ostilitatea 
care creştea dincolo de zidurile palatului. 

Fraţii de Guise se aruncară cu toate forţele în campania lor anti- 
hughenotă. Intr-o duminică, ducele se plimba călare prin ţinut şi auzi 
în depărtare zvon de psalmi. Suita înarmată care-1 însoţea desco¬ 
peri sursa: un hambar plin ochi cu hughenoţi care-şi ţineau în secret 
liturghia. 

Conform legilor din Franţa, erezia se pedepsea cu moartea - m㬠
sură pe care soţul meu şi tatăl său preferaseră de obicei s-o ignore. 
Dar de Guise îşi asmuţi gărzile asupra cântăreţilor, măcelărind şaptezeci 
şi patru de nevinovaţi şi lăsând în urmă încă vreo sută de răniţi. 

Hughenoţii se răzbunară neîntârziat. In Parisul catolic era pace, 
dar în ţară se dădeau lupte peste tot. Conde şi Coligny îi conduceau 
pe hughenoţi, de Guise şi inconstantul Bourbon pe regaliştii catolici. 

Timp de un an se duseră lupte cumplite. Eu pledam în favoarea 
negocierilor, dar de Guise, uzând de popularitatea lui ca erou de război, 
pleda din toate puterile împotrivă şi beneficia de un sprijin extraor¬ 
dinar. Resemnată, am dat ordin să se adune trupele; când am urcat 
pe metereze, bătrânul Montmorency mă certă cu asprime: nu-mi 
dădeam seama de teribilul pericol în care-mi puneam propria persoană? 
Am râs, neştiind că afară, jos, în apropierea zidurilor, Antoine de 
Bourbon primise un glonţ de archebuză în umăr în timp ce se uşura 
în dosul unui copac. Muri la scurtă vreme după aceea, iar fiul său, 
Henric, în vârstă de zece ani, deveni regele Navarrei. 

Văduva lui Bourbon hotărî că e timpul ca ea şi fiul său să se în¬ 
toarcă şi să se stabilească permanent în micuţul regat pe care îl con¬ 
ducea acum micul Henric. 

— Fără lacrimi, mă avertiză Jeanne cu asprime când am îmbrăţi- 
şat-o, înainte să urce în caleaşcă. 

Am ascultat-o şi am sărutat-o solemn, după care l-am luat în braţe 
pe micul Henric. 

— Oricât de înspăimântătoare ar fi lucrurile pe care le vezi, i-am 
şoptit eu la ureche, nu trebuie să te sperii. Ele îţi apar ca să te îndrume. 
Scrie-mi despre ele dacă vrei, şi-am să-ncerc să te-ajut. 

Băieţelul dădu din cap sfios. I-am pus în mână o carte cu un poem 
italian - Rinaldo al lui Tasso, un roman frumos, de aventuri, pentru 


342 


un băieţel precoce - apoi, când regina şi fiul său urcară în caleaşcă, 
am făcut un pas în spate. 

Bourbon nu era singura pierdere pe care o suferiseră regaliştii. 
Ducele de Guise se distinse din nou în luptă, capturându-1 pe Conde, 
dar după câteva luni muri sub zidurile Orleansului, împuşcat în spate 
de un spion al lui Coligny. 

M-am folosit de acest prilej ca să împiedic alte vărsări de sânge. 
Trecând peste protestele familiei de Guise, care era însetată de răzbu¬ 
nare, am început negocierile cu rebelii. In schimbul eliberării lui Conde 
şi a unor drepturi de practică a religiei lor, hughenoţii lăsară armele. 
L-am numit pe fiul lui de Guise, Henri, în poziţia de Mare Maestru 
pe care o deţinuse tatăl său şi i-am primit pe hughenoţi înapoi la Curte. 

In anii de pace care au urmat, copiii mei creşteau. Margot deveni 
o tânără dezgheţată, cu cârlionţi negri, strălucitori şi cu trăsături foarte 
expresive. Când zâmbea, ochii ei negri prindeau viaţă şi-i făceau pe 
bărbaţii mai sensibili să leşine. Era sănătoasă tun, îi plăcea la nebunie 
să călărească şi să danseze şi se dovedi un adevărat copil-minune în 
studiul matematicii. 

Eduard - acum duce de Anjou - era înalt, cu ochii negri şi trăs㬠
turile prelungi, frumoase, ale tatălui său. Avea slăbiciunea familiei 
Medici pentru eleganţă şi îi plăceau mult bijuteriile - cu cât mai 
strălucitoare, cu atât mai bine. Lui Eduard îi împărtăşeam tot ce ştiam 
eu despre guvernare, iar el se dovedi un elev capabil, care înţelegea 
foarte repede intrigile şi nuanţele mai delicate ale diplomaţiei. 

Carol creştea şi el, dar n-aş putea spune că a devenit vreodată 
bărbat. Avea bărbia mică, fruntea şi ochii prea mari; această nefericită 
combinaţie de trăsături nu era cu nimic îmbunătăţită de semnul urât 
din naştere pe care-1 avea sub nas. La cel mai mic efort se făcea palid 
şi începea să gâfâie. îl nemulţumea sănătatea lui precară şi mintea 
înceată, era îngrozitor de gelos pe frumuseţea şi inteligenţa fratelui 
său şi avea adesea crize de furie incoerentă. 

Am crezut că, la un moment dat, va depăşi crizele acelea de isterie, 
dar frecvenţa şi intensitatea lor erau din ce în ce mai mari. Când 
Maiestatea Sa a împlinit paisprezece ani - vârsta majoratului - lăsă în 
continuare în grija mea guvernarea; am scos o lege care-i cerea să aibă 
aprobarea Consiliului său pentru ordinele pe care voia să le dea. în 
public, Carol se descurca de minune recitând pe dinafară discursurile 


343 


pe care i le scriam eu. Dar în rest se revolta împotriva mea pe toate 
căile, iar în ziua în care împlini paisprezece ani insistă, împotriva vo¬ 
inţei mele şi a recomandărilor medicilor, să participe la vânătoare. 

Eduard, care avea aproape treisprezece ani, şi sora lui mai mică, 
Margot, călăreau alături de mine şi de rege. Era spre sfârşitul lui iunie 
şi Valea Loarei se desfăşura în faţa noastră, bogată şi plină de viaţă. 
Până şi Montmorency cel cu părul alb acceptase invitaţia noastră la 
vânătoare, făcând şi mai mult să mi se pară că e din nou ca-n vremu¬ 
rile bune. 

îmi venea greu să nu mă uit mereu îngrijorată spre Carol sau să 
nu cer o oprire ori de câte ori respiraţia îi devenea şuierătoare. Dar 
urmărirea îl umplea de atâta emoţie, că-şi biciuia întruna calul, să meargă 
mai repede, şi izbucnea mereu intr-un râs nestăpânit, cu ochii mari 
şi strălucitori. 

îi cerusem maestrului de vânătoare să facă urmărirea scurtă şi vâna¬ 
tul uşor de prins. După vreo jumătate de ceas, ogarii încolţiră animalul 
intr-un desiş: era un iepure sălbatic, victima cea mai puţin amenin¬ 
ţătoare pentru un copilandru bolnăvicios. 

— Al meu e! jubilă Carol când maestrul chemă ogarii înapoi. 

Descălecă şi începu să străpungă cu sălbăticie desişul cu o suliţă. 
Când iepurele apăru, îl străpunse în pântece, ţintuindu-1 de pământ. 
Eu şi copiii descălecaserăm şi noi şi ne-am apropiat ca să-l felicităm 
pentru prima lui captură - dar lumina stranie din ochii lui ne reduse 
la tăcere. 

Iepurele se zbătea să scape, cu ochii lui galbeni căscaţi, cu labele 
chircite. Râzând, Carol se lăsă pe vine ca să pună mâna pe rană, iar 
iepurele îl muşcă. 

Carol scoase un urlet înfiorător şi-şi băgă degetele în rană, după 
care trase şi trase, până ce animalul începu să ţipe; blana se rupse, lăsând 
la vedere muşchii roşii, lucioşi. Asta îl încântă şi mai mult pe Carol: 
băgă iar mâna în pântecele animalului muribund şi-i scoase afară m㬠
runtaiele. Cu un rânjet de nebun, le ridică în sus - cu intestinele 
atârnându-i printre degete - ca să le vadă toată lumea. 

în timp ce ceilalţi călăreţi se apropiau de noi, Carol îşi lăsă faţa 
în mâini. în spatele lui erau crengi de anin şi de brebenei. Se uită iar 
în sus, cu ochi strălucitori şi cu dinţii dezgoliţi intr-un rânjet feroce, 
între ei atârnau măruntaiele - de un roşu sinistru, întocmai ca semnul 
lui de deasupra buzei. 


344 


Mârâia şi dădea din cap exact ca un câine care şi-a înfipt colţii în 
gâtul prăzii. Am trecut în faţa lui, încercând în zadar să-l ascund de 
ochii celorlalţi. 

— Doamne, şopti Eduard. 

Se repezi la Carol şi-i dădu o lovitură care-1 făcu pe rege să se cla¬ 
tine. Carol urlă şi se înecă cu sângele, apoi îl scuipă din gură. 

— Blestemat să fii! el. Cum îndrăzneşti să te atingi de persoana mea! 

Se repezi la Eduard. Am încercat să mă bag între ei: Carol lovea 
orbeşte, încercând să mă dea la o parte, în timp ce Eduard se străduia 
să-l prindă de mâini. Bătrânul Montmorency apăru şi el în toiul 
încăierării; se băgă între ei şi, din toată busculada, Carol fu trântit la 
pământ, iar pe Eduard reuşi să-l tragă de-o parte. 

Regele scotea ţipete incoerente. Rupea iarba cu degete spasmo¬ 
dice, împrăştiind în aer smocuri întregi, de parcă voia să ucidă pajiştea 
nevinovată. 

Ceilalţi vânători se îndepărtară în tăcere. Până la urmă Carol obosi 
atât de tare, că trebui dus înapoi la castel cu o lectică. Tuşea atât de 
mult şi de tare, că batista i se umplu de sânge. 

Am rămas în noaptea aceea la căpătâiul lui, avându-1 alături doar 
pe doctorul Pare, care nu-şi putu ascunde cu totul îngrijorarea la vede¬ 
rea sângelui. Din fericire, Carol nu făcu febră şi, când tuşea îi lăsa 
răgaz, firea lui ursuză apărea din nou la suprafaţă. 

— Am să mor tânăr, afirmă el mohorât, şi toată lumea o să se 
bucure. 

— Nu mai vorbi aşa! l-am certat eu. Ştii foarte bine că, dacă s-ar 
întâmpla cumva să mori, mi-ai sfâşia inima. 

— Ştiu eu că tu vrei să ajungă Eduard rege, spuse el ridicând o 
sprânceană subţire. 

— Ce lucru îngrozitor îmi spui! Eu vă iubesc pe toţi la fel! 

— Nu-i adevărat, insistă el obosit. Pe Eduard îl iubeşti mai mult. 
Şi asta-i trist, maman, pentru că după ce-o să mor eu, o să se arate 
cum e el cu adevărat, un monstru. 

Nici unul dintre argumentele mele nu-1 putu face să-şi schimbe 
părerea şi la scurtă vreme am renunţat să mai încerc. 

Când regele se apropia de vârsta de şaptesprezece ani, iar ducele 
de Anjou de şaisprezece, în Olanda şi Flandra izbucniră tulburări 


345 


provocate de Filip de Spania. Locuitorii erau protestanţi - hughenoţi, 
cum le spuneam noi tuturor - şi reprimarea dură a religiei lor i-a deter¬ 
minat să se revolte. Filip trimisese o mulţime de trupe ca să înăbuşe 
răscoala, dar n-a fost suficient ca s-o împiedice să se transforme intr-un 
adevărat război. 

Intr-o dimineaţă rece de iarnă, ambasadorul Spaniei la Paris, Alava, 
mă anunţă că Filip trimitea douăzeci de mii de soldaţi în Olanda şi 
cerea permisiunea de a trece prin Franţa. 

Nu i-am dat-o. Relaţiile noastre cu hughenoţii francezi erau sufi¬ 
cient de încordate ca să nu mai fie nevoie să aducem douăzeci de mii 
de soldaţi catolici printre ei. Ca o precauţie, am angajat o mie de mer¬ 
cenari elveţieni ca să păzească graniţa. Nu m-am gândit nici o clipă 
că Filip vrea să invadeze Franţa, dar nu aveam încredere în armata 
spaniolă. 

Nu m-am aşteptat deloc ca hughenoţii să fie alarmaţi de prezenţa 
elveţienilor la graniţă şi nici nu mi-a trecut prin minte zvonul pe care 
aveau să-l răspândească: în timp ce Filip strivea rebeliunea din Ţările 
de Jos, eu aveam să-i trimit pe elveţieni să-i măcelărească pe hughenoţi. 

Intr-adevăr, avându-i pe elveţieni de pază la graniţă, mă simţeam 
liniştită - intr-atât încât să-l duc pe Maiestatea Sa, a cărui sănătate 
lăsa încă de dorit, în satul Montceaux, la sud-est de Paris. 

Intr-o zi răcoroasă de septembrie, chiar înainte de amiază, stăteam 
împreună cu Carol şi Margot pe balcon, uitându-ne la bazinul plin 
cu crapi din curtea de jos. Dincolo de el se întindeau pădurile îmbr㬠
cate în galben, roşu şi ruginiu. 

Deodată, pe balcon dădu buzna Eduard, asudat şi roşu la faţă. 

— Se adună în oraşul vecin, reuşi el să rostească printre gâfâieli. 
Trebuie să plecăm imediat! 

— Sunt numai zvonuri, l-am dojenit eu. Linişteşte-te şi aşază-te 
lângă noi. 

Auzisem mai devreme că hughenoţii pregătesc un atac, dar nu 
mi se păruse ceva realist. 

— Mă plimbam călare, maman\ I-am văzut cu ochii mei! 

— Pe cine? întrebă Carol, dar eu mă ridicasem deja înainte ca Eduard 
să termine de vorbit. 

— Unde sunt? l-am întrebat. Şi câţi? 


346 


— Două sate mai încolo, spre vest - sute de pedestraşi. Am trimis 
deja iscoade. Dacă avem noroc, se întorc într-o oră. 

Am tras aer adânc în piept, ceva mai liniştită, amintindu-mi că 
o armată se mişcă de câteva ori mai încet decât un călăreţ. 

Carol lovi cu pumnul în braţul fotoliului: 

— Eu sunt regele. Nu-mi răspunde nimeni la întrebare? 

Margot, deşi albă la faţă de spaimă, îi puse fratelui ei mâna pe 
umăr, încercând să-l liniştească: 

— Hughenoţii, Maiestate. Trebuie să luăm măsuri de precauţie. 

Carol se ridică din fotoliu: 

— Visezi, îi spuse el lui Eduard. Precis ai înţeles greşit... 

— Aveau săbii şi lănci, iar călăreţii aveau archebuze, ripostă Eduard. 
Vorbeau franţuzeşte şi prin apropiere nu sunt trupe regale. Cine alt¬ 
cineva ar putea fi? 

M-am întors spre Carol: 

— Dacă sunt intr-adevăr hughenoţi care se îndreptă încoace, tre¬ 
buie să te punem la adăpost. La o jumătate de oră de mers călare este 
o fortăreaţă, în târgul Meaux. Trebuie să mergem imediat acolo. 

— Eduard minte, bombăni Carol. Dacă este cineva la Curte căruia 
îi place să lanseze zvonuri, apoi el e acela. 

Dar eu eram de neclintit. Peste o oră ne urcam într-o trăsură şi 
plecam la Meaux, lăsând totul pe loc, în afară de lucrurile cele mai 
valoroase. 

înconjurată de un şanţ fără apă, fortăreaţa de la Meaux era un 
bastion înalt şi solid, cu metereze crestate. Am intrat prin fălcile ei 
căscate, înfiorându-ne la auzul scârţâitului sinistru cu care vechea poartă 
de fier cobora în spatele nostru. 

încăperile castelului erau reci şi goale, portarul era surd şi moro¬ 
cănos. Timp de câteva ore Eduard a străbătut meterezele împreună 
cu gărzile noastre scoţiene, iar eu şi Margot am rămas lângă Carol. 
între două crize de tuse, regele insista că totul nu era decât o farsă 
răutăcioasă de-a fratelui său. 

Se lăsă noaptea. Maiestatea Sa adormi cu capul în poala lui Margot. 
Eu am început să rătăcesc pe coridoarele lungi şi friguroase, învinuin- 
du-mă pentru primejdia în care se afla familia mea şi întrebându-mă 
cum am să pot să-i duc înapoi la Paris, unde să fie în siguranţă, printre 


347 


catolici. Trecuse bine de miezul nopţii când am văzut o siluetă venind 
grăbită spre mine, cu o lampă în mână. 

— Maman! şopti Eduard. Vin! 

— Cine? am întrebat eu. 

— Elveţienii sau rebelii. O să aflăm curând răspunsul. 

Mă duse sus, pe metereze. In vârful turnului, vântul era puternic 
şi rece; m-am sprijinit cu o mână de marginea de piatră ca să-mi recapăt 
suflul şi să-mi adun fusta pe lângă mine, şi m-am uitat în jos. 

Dincolo de pajiştea din faţa castelului se întindea o pădure; printre 
ramurile negre ale copacilor se zăreau lumini care se apropiau constant. 
Pe pajişte apărură vreo sută de oameni cu torţe; vântul care-mi şuiera 
pe la urechi le acoperea sunetul paşilor. Luminile se mişcară încet spre 
marginea şanţului şi se adunară intr-un pătrat perfect. 

Jos, la picioarele turnului, unul dintre scoţieni strigă: 

— Cine-i acolo? 

L-am prins pe Eduard de braţ. Răspunsul nu se auzi clar din cauza 
vântului, dar am înţeles esenţa. Corpul elveţian de armată venise să 
se pună la dispoziţia Maiestăţii Sale. 

Comandantul, căpitanul Bergun, un bărbat de o politeţe irepro¬ 
şabilă, purta aceeaşi uniformă ca oamenii săi: o tunică simplă, cafenie, 
cu o cruce albă, pătrată, pe piept. El şi ceilalţi ofiţeri călare flancau 
infanteria care venise în ajutorul nostru. Bergun ne ceru politicos să 
urcăm în trăsură şi îi explică vizitiului cum să ajungă la Paris. 

Trăsura era înconjurată de o formaţie de o sută de oameni. In faţa, 
în spatele şi pe cele două laturi ale trăsurii mergeau câte cinci oameni 
cu lănci în mâini. Pe fereastră vedeam o mare de lame de oţel sclipind 
şi mişcându-se în ritmul marşului cântat în dialectul german din Elveţia. 

Timp de vreun sfert de ceas ne-am mişcat cu viteza melcului. Am 
căzut într-o moţăială agitată, din care m-a smuls pocnetul unei arche- 
buze. Unul dintre caii de la trăsură se cabră; înjurăturile oamenilor 
de pe capră fură acoperite de strigătele căpitanului Bergun. Când 
răsună o altă archebuză, luminile torţelor măturară întunericul din 
jur. Glonţul lovi uşa trăsurii, făcând-o pe Margot să-i adăpostească 
regelui înnebunit de spaimă capul în poala ei. 

Afară, un lăncier cu obraji rotunzi se împletici şi lovi roata cu um㬠
rul; glonţul îi zburase un obraz şi buza de sus. Căzu şi fu călcat în 
picioare de cei ce se grăbeau să acopere breşa. 


348 


Din întuneric se auzi strigătul de luptă: Monjoie! 

Margot îşi făcea cruce după cruce; Carol se văita cu capul în poala 
ei. Eu şi cu Eduard ne uitam cum joacă lumina torţelor pe spinările 
lăncierilor când coborâră toţi deodată armele. Se auzi un nou foc de 
archebuză; vizitiul se prăbuşi la pământ, iar caii începură să necheze. 
Trăsura se înclină pe spate şi umerii mi se loviră de peretele ei; Margot 
căzu peste mine. Carol şi Eduard căzură şi ei unul peste altul, încâl- 
cindu-se unul în braţele şi picioarele celuilalt, până când trăsura se 
îndreptă singură, cu o zguduitură. 

M-am întins până la fereastră şi m-am uitat la lăncile care se agitau. 
Răniţii ţipau: mai căzu un elveţian, iar eu am început să mă gândesc 
cum să-i conving pe rebeli să-mi cruţe copiii. 

Un plumb îmi trecu pe lângă ureche şi Eduard începu să scân¬ 
cească. îşi duse o mână la umăr şi o luă de-acolo plină de sânge. M-am 
ridicat, vrând să-l apăr cu trupul meu, dar el m-a prins de braţ şi m-a 
îmbrâncit pe banchetă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, maman, stai jos până nu-ţi zboară 
ăştia capul! 

Elveţienii strânseseră din nou rândurile în jurul nostru. Un ofiţer 
îşi lăsă calul şi luă hăţurile trăsurii. Am mai mers o bucată scurtă de 
drum, apoi ne-am oprit din nou. Căpitanul Bergun veni lângă noi. 
Aplecându-se în şa, ne informă: 

— A fost un grup de iscoade hughenote; doi au scăpat şi o să le 
dezvăluie capilor lor unde suntem. Nu putem continua în ritmul ăsta. 
O să trimită călăreţi cu archebuze. 

Se uită atent la Eduard, care stătea în spatele meu: 

— Monsieur le Duc, sunteţi rănit! 

— E numai o zgârietură, făcu Eduard. 

Am scos capul pe fereastră: 

— Cât de departe suntem de Paris, domnule căpitan? 

— Cam la un ceas de mers, dacă ne mişcăm repede, răspunse el. 
O să vă însoţim eu şi cu ofiţerii mei călare, deşi nu vă putem proteja 
la fel de bine ca lăncierii. 

— Mulţumesc, am zis eu. Spuneţi-i vizitiului să nu cruţe caii. 

Mergeam atât de repede, că trăsura se zgâlţâia fără milă, obligân- 
du-ne să ne agăţăm disperaţi de banchete. 


349 



Din cauza efortului de a se ţine pe loc, lui Carol i se tăiase răsuflarea 
şi era îngrozitor de palid, dar nu mai puţin furios: 

— Să-i ia naiba pe toţi hughenoţii de pe lumea asta! icni el. Trebuie 
să-i vânăm până la ultimul... Iar eu am să-l sfâşii în bucăţi cu mâinile 
mele pe nenorocitul care-a ordonat atacul ăsta! 

Eu şi cu Eduard am păstrat o tăcere mohorâtă de-a lungul întregii 
călătorii. îmi ţineam mâna pe rana lui şi-mi nutream ura care începea 
să mă cuprindă. înainte de noaptea asta îmi dedicasem viaţa menţinerii 
păcii cu orice preţ, dar atacul asupra lui Anjou şi a regelui era un lucru 
de neiertat. Mi-am aţintit privirea dincolo de Carol şi Margot, spre 
viitor, şi am văzut războiul apropiindu-se implacabil. 

Am ajuns la Luvru după trei sferturi de oră, cu un ceas înainte 
de răsărit. Montmorency ne aştepta: îi trimisesem un mesaj în care-i 
spuneam că e nevoie de el ca să conducă o armată. Când l-am văzut 
pe alee împreună cu doctorul Pare - cu barba albă, dar încă hotărât 
şi în putere -, m-am simţit recunoscătoare. Nu murisem niciodată 
de dragul lui Montmorency, nici el de-al meu, dar câştigase multe 
bătălii pentru soţul meu. 

Bătrânul soldat şi doctorul se speriară văzând sânge pe mâneca 
lui Eduard şi nu se lăsară uşor convinşi că nu e rănit serios. Când 
doctorul se îndreptă spre intrare împreună cu fiii mei, i-am luat lui 
Montmorency mâinile uriaşe într-ale mele. 

— Aţi avut dreptate, domnule, iar eu m-am înşelat. Rebelii erau 
gata să-i omoare pe rege şi pe Anjou. Dacă aflu cine se află în spatele 
atacului... 

— Prinţul de Conde, răspunse el pe loc. Spionii mei mi-au spus 
că nepotul meu - adică amiralul Coligny, un nume pe care-1 rostea 
cu mare ruşine - n-a fost de acord şi nu l-a ajutat. 

— Dar Conde e un trădător şi n-am să mă las până n-are să aibă 
parte de sfârşitul pe care-1 merită trădătorii. 

în noaptea aceea nici n-am intrat în dormitorul meu; i-am convo¬ 
cat pe toţi generalii şi consilierii. Iscoadele lui Montmorency aflaseră 
că armata lui Conde se îndrepta spre Paris, venind dinspre nord-est. 

în următoarea lună am adunat o armată de şaisprezece de mii de 
oameni. Trupele lui Conde îşi aşezaseră tabăra pe malurile Senei, chiar 
lângă zidurile cetăţii, tăindu-ne efectiv posibilităţile de aprovizionare. 


350 


Mi-am înăbuşit ura şi i-am trimis lui Conde emisari - pe care i-a 
trimis înapoi cu mesajul că poporul Franţei „se săturase să plătească 
biruri ca să înlesnească stilul de viaţă extravagant al străinilor, în special 
al italienilor' 1 . 

Bătălia pentru Paris începu într-o zi cenuşie de noiembrie. In curtea 
Palatului Luvru, Montmorency şi comandanţii săi călare îi dădură 
regelui salutul înainte de a pleca la luptă. Carol cel nestăpânit, nerăb¬ 
dător să verse sânge, alergă la unul din caii înşeuaţi, dar Montmorency 
se grăbi să apuce frâul. 

— Maiestate, spuse el, persoana voastră ne este prea scumpă, iar 
hughenoţii şi-au demonstrat dorinţa de a vă captura. Nu ne îngreunaţi 
misiunea: am avea nevoie de cel puţin zece mii de oameni în plus ca 
să vă protejăm aşa cum se cuvine. 

Unei asemenea logici nici măcar Carol nu i se putea opune. Noi, 
cei din familia regală, am rămas în palat; niciodată nu mai fusesem 
până atunci aşa de mulţumită de zidurile lui întărite şi de porţile de 
fier. Am urcat pe acoperiş şi m-am uitat spre nord-est, deşi clădirile 
mă împiedicau să văd câmpul de luptă. Eduard - care nici nu mai 
lua în seamă scobitura din umăr - mă găsi curând; am rămas împreună 
să privim, în timp ce deasupra capetelor noastre se adunau nori de 
furtună, mânaţi de vânturi reci. 

Lupta începu la ora trei după-amiază. De Conde adunase zece 
mii de oameni, iar noi şaisprezece mii; victoria noastră părea sigură. 
O oră mai târziu, iscoadele aduseră vestea că rebelii suferiseră pierderi 
serioase; după încă o oră aflarăm că şi noi aveam aceleaşi pierderi. 
Starea mea de spirit se întuneca odată cu norii care acoperiseră soarele. 

A treia oră aduse o ploaie rece şi un mesager ud până la piele. 

— Conetabilul Montmorency se află la poarta de vest! 

Am încruntat nedumerită din sprâncene: eram atât de copleşiţi, 
încât Montmorency îşi abandonase soldaţii? Am alergat la poartă, unde 
am găsit un călăreţ sfârşit de puteri, trăgând prin ploaie o targă. 

De targă era legat Montmorency, pătura de sub el era plină de sânge, 
dar nu se vedea nici o rană. Ii scoseseră coiful, şi părul alb i se lipise 
de ţeastă. Ploaia se înteţise şi m-am aplecat peste el ca să-l apăr. 

— Montmorency, l-am strigat eu. Dragă conetabile... 

Mi-am pus mâna pe mâna lui murdară, iar el clipi. 

— Madame la Reine, v-am dezamăgit, vorbi el răguşit. 


351 


— Nu, domnule conetabil, n-aţi auzit? l-am contrazis eu forţân- 
du-mă să zâmbesc fericită. Trupele noastre sunt victorioase! Aţi pus 
duşmanul pe fugă; aţi salvat Franţa. 

— E adevărat? şopti el. 

— Da, i-am răspuns, da! 

Auzind acestea, scoase un oftat adânc şi închise ochii. Eduard, 
care venise după mine, striga deja după doctorul Pare. L-am luat pe 
bătrân de mână, iar ceilalţi duseră targa înăuntru şi-l întinseră pe 
patul meu. 

A murit a doua zi, fără să-şi recapete cunoştinţa. L-am înmormân¬ 
tat lângă Henric, regele pe care-1 iubise atât de mult. 


Treizeci şi cinci 

In două zile, armata noastră îl forţă pe Conde să se retragă. Forţele 
rebele se îndreptară spre sud-vest şi se întâlniră cu cele ale nepotu¬ 
lui eretic al lui Montmorency, amiralul Coligny. Spionii noştri ne 
informară că hughenoţii angajau mercenari germani ca să-şi sporească 
rândurile. 

Nu aveam altă soluţie decât să angajăm şi noi mercenari. Dar mă 
confruntam cu o dilemă şi mai gravă: moartea lui Montmorency lăsase 
un mare gol - poziţia de locotenent-general, conducător al armatei 
Franţei - şi nici unul dintre candidaţi nu se bucura de încrederea mea 
deplină. 

Intr-o seară, după ce-mi petrecusem toată ziua cu consilierii, Eduard 
veni la uşa dormitorului meu. 

— Fă-mă pe mine locotenent-general, îmi spuse el. 

Am râs. Avea numai şaisprezece ani şi acum era îmbrăcat într-o 
tunică roşie, cu un guler plisat, de dantelă ecru, fină ca pânza de păian¬ 
jen. Mi-1 imaginam plin de noroi, pe câmpul de luptă, şi mi se părea 
ridicol. 

— Eşti nebun, am spus. 

Dar Eduard era foarte serios. 

— Nu sunt nebun. Uită-te la mine, uită-te la Carol - suntem 
răsfăţaţi şi cocoloşiţi, trăim în lux, în timp ce poporul duce greul răz¬ 
boiului. Şi îi mai cerem să moară pentru noi. Carol, cu firea lui 


352 


imposibilă, nu e tocmai genul care să inspire loialitate, iar eu îmi pierd 
vremea duelându-mă şi făcând-o pe filfizonul. Lasă-mă să dau poporu¬ 
lui un Valois pentru care să merite să lupte, maman, care să le inspire 
devotament. Am să-mi las baltă hainele frumoase şi-am s-o fac pe 
soldatul eroic. Nu mi-e frică de luptă. Şi-am să-ţi câştig războiul ăsta. 

I-am răspuns categoric: 

— N-ai experienţă militară. Nu poţi să conduci o armată. 

— E adevărat. Dar dacă-mi dai pe cineva experimentat drept 
aghiotant, am să ascult de el, cum a ascultat tata de Montmorency. 

— Şi unde să găsesc un asemenea om? 

— Mareşalul Tavannes, răspunse el fără ezitare. 

Am ridicat din sprâncene, impresionată de alegerea lui Eduard. 
Un om de o loialitate indiscutabilă, Tavannes îşi începuse cariera ca 
paj al bătrânului rege Francisc, apărându-şi stăpânul la Pavia, chiar 
şi când soldaţii spanioli i-au încercuit şi i-au luat prizonieri. Apoi 
Tavannes trecuse în slujba lui Henric şi avusese un rol însemnat în 
victoria de la Calais. Deşi se apropia de şaptezeci de ani şi nu mai 
vedea cu un ochi, îşi păstrase neatinsă inteligenţa ascuţită. 

Dar gândul de a-mi trimite copilul iubit la război stârni în mine 
o veche şi cunoscută spaimă. Eduard îmi citi gândurile dintr-o ochire. 

— Fă-mă locotenent-general şi-ţi fac o promisiune solemnă, îmi 
spuse el vesel. 

— Ce anume? am întrebat cu prudenţă. 

— Că n-am să mor. 

Scuipă în palmă şi mi-o întinse. 

încet, fără nici o tragere de inimă, am scuipat şi eu în palmă şi 
mi-am lipit-o de-a lui. 

Trecură câteva luni, timp în care Eduard se instrui în arta războ¬ 
iului. în ziua în care a plecat pe front l-am sărutat de drum bun cu 
un zâmbet curajos, dar după aceea am fugit în dormitorul meu şi-am 
dat drumul unui şuvoi de lacrimi. 

Timp de mai bine de un an se dădură lupte crâncene. Scrisorile 
lui Eduard, foarte optimiste, nu-mi risipeau spaima de-a dreptul mate¬ 
rială; de atâta încordare, mă simţeam epuizată şi bolnavă. 

într-o după-amiază de luni stăteam cu cardinalul de Lorena şi cu 
alţi membri ai Consiliului de Război şi discutam confruntarea care 


353 


urma să aibă loc: hughenoţii se adunau lângă oraşul Jarnac, iar fiul 
meu şi mareşalul Tavannes, în fruntea a zece mii de oameni, mergeau 
să-i intercepteze. Lupta avea să înceapă peste vreo două zile. Capul 
şi gâtul îmi zvâcneau atât de tare, că urmăream cu mare greutate spu¬ 
sele consilierilor. 

Tocmai ascultam una dintre tiradele cardinalului împotriva ereti¬ 
cilor hughenoţi - închizând din când în când ochii, care mă ardeau 
şi care nu suportau lumina -, când în uşă apăru doamna Gondi şi mă 
anunţă că Alava, ambasadorul Spaniei, doreşte să-mi vorbească între 
patru ochi. Nu aveam încredere în ginerele meu, Filip, şi nici în amba¬ 
sadorul său, aşa că i-am trimis lui Alava un mesaj tăios: dacă doreşte 
să vorbească cu mine, trebuie s-o facă în prezenţa membrilor Consiliului. 

După scurtă vreme, Alava - un bărbat scund şi rotofei, cu degetele 
ca nişte cârnaţi - intră ţinând în mâna dolofană o scrisoare. De la 
fiica mea Elisabeta, m-am gândit eu bucuroasă, dar apoi am văzut pri¬ 
virea tristă a ambasadorului. 

— Madame la Reine, iertaţi-mă că vă aduc o veste atât de groaznică. 

Am sărit în picioare şi m-am uitat la scrisoarea din mâna lui, pe 
care am văzut scrisul lui Filip. 

— îmi pare atât de rău, Maiestate, atât de rău... adăugă Alava. 

începu să-mi spună o poveste oribilă despre o tânără care născuse 
o fetiţă moartă şi pierduse atât de mult sânge după aceea, că se făcuse 
albă ca varul şi murise. 

Am uitat de ambasador şi de membrii Consiliului, care amuţiseră. 
Nu mai vedeam decât infernala scrisoare, scrisă într-o limbă străină, 
cu caligrafia viguroasă a regelui; am ocolit masa şi am smuls-o din mâna 
lui Alava. 

N-am deschis-o. Am strâns-o la piept, unde aveam perla, ca şi cum 
ar fi fost Elisabeta însăşi, şi-am căzut în genunchi, gemând. 

Nu-mi amintesc când am leşinat; îmi amintesc doar că mă uitam 
ţintă în tavan, întinsă pe patul din dormitorul meu, şi auzeam şoaptele 
depărtate şi incomprehensibile ale doamnei Gondi. Trupul şi senti¬ 
mentele mi se topeau şi mi se amestecau toate într-o singură suferinţă 
ucigătoare. 


354 


Durerea şi febra mă aduseseră la delir: mă străduiam zadarnic să-mi 
stăpânesc clănţănitul dinţilor. Vocile lui Margot şi Carol pluteau pe 
deasupra patului, dar n-aveam putere să le înţeleg cuvintele. 

Umbrele de pe tavan se mişcau şi se amestecau, luând forme de 
soldaţi, de săbii, de tunuri; şoaptele femeilor aveau cadenţa strigătelor 
de luptă. Timp de ceasuri întregi mi-au trecut prin faţa ochilor oameni 
care se măcelăreau între ei, armate învinse şi victorioase, sânge care 
se vărsa şi se închega şi se preschimba în cenuşă. 

Când m-am trezit, în sfârşit, la căpătâiul meu şedea Margot; alături, 
trântită într-un fotoliu, sforăia doamna Gondi. 

— Mamanl Slavă Domnului că ţi-ai venit în simţiri! se bucură 
Margot, luându-mi mâna. 

— S-a făcut dimineaţă? am şoptit eu. 

— Au trecut cinci zile, maman. Am crezut c-o să mori, dar febra 
a trecut. Doctorul Pare spune că acum o să-ţi revii repede. 

— Cinci zile! Cum e cu bătălia de la Jarnac? 

Chipul ei căpătă o expresie ciudată: 

— Vorbeai în somn, maman. Vedeai o luptă grea, în care mureau 
oameni. Deodată, ai strigat: „Uite! prinţul de Conde a căzut - şi l-au 
ucis!“ Şi pe urmă ai spus: „Doamne, nu! A căzut Eduard ...“ Şi pe 
urmă: „Uite! S-a ridicat în picioare! Uite, fiul meu a învins! Duşma¬ 
nul fuge!“ 

Am prins-o de braţ: 

— Lasă naibii visele mele! Ce veşti sunt de la Jarnac? A avut loc 
lupta? 

Margot se holbă la mine: 

— E exact cum ai spus, maman. Prinţul de Conde e mort şi 
Eduard a învins. 

In ciuda morţii comandantului lor, hughenoţii refuzară să capi¬ 
tuleze. Celălalt conducător, Gaspard de Coligny, îşi duse adepţii în 
sud, în regatul Navarrei, unde fură primiţi de Jeanne şi de fiul ei, 
Henric, care era şi el bărbat de-acum. Navarra era grozav de chipeş 
şi de iubit; hughenoţii îl priveau ca pe înlocuitorul unchiului său, 
prinţul de Conde. 

Odată cu moartea lui de Conde, dorinţa mea de răzbunare se 
stinsese: el, şi nu Coligny, ordonase atacul de la Meaux; Coligny îmi 


355 


scrisese că el şi adepţii lui denunţă atacul asupra regelui şi că nu vor 
decât să-şi practice liniştiţi religia. 

Trecu o jumătate de an. In august, iubitul meu Eduard se întoarse 
victorios de la război. M-am urcat pe acoperişul fierbinte al palatului, 
care strălucea sub soarele sfârşitului de vară, şi, când am văzut primele 
grupuri de soldaţi mărşăluind pe străzi, am alergat la poarta palatului. 

Neras şi fără bijuterii, Eduard călărea cu graţie masculină în fruntea 
oştenilor săi. Se lăţise în umeri şi avea chipul ars de soare; privirea i 
se înăsprise de la câtă moarte văzuse. Dar când mă zări, îmi zâmbi 
la fel de vesel. Descălecă şi alergă spre mine, iar eu spre el. 

— Nu mi-am uitat promisiunea, maman, au fost primele lui 
cuvinte. 

Ne-am strâns în braţe; am tras în piept mirosul lui de soare şi de 
sudoare veche. 

— Vai, ce puţi! i-am spus râzând. 

In seara următoare am dat la Montceaux o recepţie în onoarea 
lui. Toate ungherele sălii de bal a castelului străluceau de bijuteriile 
bărbaţilor şi femeilor; trei fântâni de şampanie erau menite să le 
potolească setea. Am angajat cântăreţi, instrumentişti, dansatori şi o 
sută de fete nubile costumate ca nişte zâne. Ca să nu stârnesc gelozia 
lui Carol, i-am pregătit o intrare magnifică, anunţată de heralzi şi 
goarne; a fost ovaţionat ca „marele învingător, care a adus pacea în 
Franţa“ de către un bine-cunoscut poet, care apoi a declamat o odă 
din care reieşea că tot prezentul nostru măreţ se datorează înţelep¬ 
ciunii regelui. 

Carol asculta oftând cu un fals dezgust. Când poetul încheie, îi 
spuse batjocoritor: 

— Ţine-ţi vorbele astea frumoase pentru frate-meu. 

La scurtă vreme, heralzii îl anunţară pe Monsieur le Duc, loco- 
tenentul-general al Franţei. Eduard îşi făcu apariţia. Nu mai era sol¬ 
datul trudit, ci un curtean desăvârşit, îmbrăcat în catifea albastră 
împodobită cu dantelă. Avea părul ondulat cu grijă şi cârlionţii mari 
erau pieptănaţi pe spate, lăsând la vedere ciorchinii de diamante pe 
care-i purta în urechi. 

Când îl văzu, Margot - ea însăşi o bijuterie, într-o rochie albastră 
de nuanţa safirului - oftă visătoare şi alergă să-l îmbrăţişeze. Cât fusese 


356 


plecat la război, Margot îi scrisese fratelui ei aproape zilnic; prin inter¬ 
mediul corespondenţei deveniseră mai apropiaţi ca niciodată. 

In timp ce Margot vorbea entuziasmată cu Eduard, de noi se apro- 
piară ca să-şi prezinte omagiile cardinalul de Lorena şi tânărul său 
nepot, Henri. Mă uitam la ei, dar nu reuşeam să aud ce spun din 
cauza clipocitului fântânilor. 

La douăzeci de ani, Henri, duce de Guise, avea încrederea în sine 
a unui om obişnuit cu puterea. Nu era frumos: barbişonul îi sublinia 
bărbia ascuţită; în ochii mici i se citea aceeaşi ambiţie pe care o văzusem 
la tatăl său. Totuşi, de Guise era foarte spiritual şi Margot îl asculta 
chicotind şi ascunzându-şi în spatele evantaiului zâmbetul nervos. De 
două ori de Guise se aplecă şi-i sărută mâna, păstrând-o apoi în mâna 
lui, ca şi cum i-ar fi venit greu să-i dea drumul. Uneori, când de Guise 
se apleca îndeajuns de mult încât s-o poată săruta, Margot, cu faţa 
roşie ca focul, îşi lua fratele de braţ, căutându-i involuntar protecţia. 

Carol se apropie de mine şi-mi spuse furios: 

— Dacă se mai apropie cu un pas de ea, îl trântesc de pământ. 

I-am răspuns pe un ton vesel: 

— Cred că îi face curte, Sire, şi dacă-i pe-aşa, am să vă ajut şi eu 
să-l trântiţi de pământ. 

— Nu de Guise! Eduard! fornăi el. Uite cum se gudură pe lângă ea. 

Am plescăit exasperată din limbă: 

— Carol, pentru numele lui Dumnezeu, i-a fost dor de sora lui 
pentru că a fost atâta vreme plecat! Cât despre ducele de Guise, trebuie 
să înţelegi că sora ta a ajuns la vârsta măritişului; am în vedere câteva 
partide pentru ea. Şi pentru tine. 

— Sunt şi aşa destul de nenorocit, maman, oftă Carol din rărunchi. 

— Trebuie să te gândeşti la tron, i-am spus. Trebuie să ai moştenitori. 

Se uită încruntat la fratele lui, care râdea cu Margot şi cu tân㬠
rul duce. 

— Lasă-1 pe el să-ţi facă moştenitori, mai spuse regele şi-mi întoarse 
spatele. 

M-am întors şi eu spre Eduard. Lângă el veniseră doi tineri, Ro- 
bert-Louis şi Lignerolles, amândoi incluşi recent în suita ducelui de 
Anjou. La vederea lui Lignerolles, ochii lui Margot sclipiră pofticioşi. 
Era complet ras, ceea ce-i punea în valoare pomeţii înalţi, tenul fără 


357 


cusur şi bărbia despicată. Făcu în faţa lui Margot şi Eduard o reverenţă 
la fel de sobră şi elegantă ca îmbrăcămintea lui. 

Nu se putea spune acelaşi lucru despre Robert-Louis, al cărui păr 
blond era aproape alb. Avea nasul mic şi borcănat şi buzele groase. 
Purta o tunică albă de satin şi o mantie de catifea roz. Se înclină scurt 
şi superficial şi, înşfăcându-1 pe Anjou de braţ, îi spuse o glumă care-1 
făcu pe cardinalul de Lorena să ridice dezaprobator din sprâncenele-i 
sure. Dar Eduard râse şi-l bătu pe Robert-Louis pe spate. Acesta le 
zâmbi celorlalţi cu îngâmfare. 

După mai multe ceasuri l-am întâlnit pe Eduard singur, lângă una 
dintre fântâni. Când m-am apropiat discret de el, m-a izbit un parfum 
puternic de flori de portocal. 

— Slavă Domnului că miroşi mai bine, l-am tachinat eu. 

îmi zâmbi, privindu-i pe Carol şi Margot cum se plimbau braţ 
la braţ prin sală. 

— S-ar părea că sora mea nu-şi vede capul de treabă zilele astea. 

— Carol spune că nu vrea să se însoare, i-am spus eu încet. Spune 
că pentru moştenitori trebuie să mă bazez pe tine. 

M-am oprit o clipă, apoi am adăugat: 

— M-am tot gândit la o soţie potrivită pentru tine. I-am scris 
Elisabetei a Angliei şi mi-a răspuns că este interesată. 

— Vaca aia? făcu el, trezit brusc din reverie. Dacă vrei moşte¬ 
nitori, găseşte-mi o nevastă mai bună decât baborniţa aia cheală şi 
şchioapă. 

— Eduard, l-am dojenit eu, ai fi regele Angliei. 

— Maman, oftă el, aş face orice pentru tine şi pentru Franţa... 
în afară de asta. 

— Dacă nu Elisabeta, atunci cine? m-am încruntat eu. 

— Nimeni, răspunse el scurt şi se întoarse spre de Guise şi spre 
Lignerolles, care se gudurau acum amândoi pe lângă Margot. 

Am considerat refuzul lui Eduard drept o obrăznicie şi mi-am 
propus să vorbesc din nou cu el în seara aceea, dar oaspeţii mă între- 
rupeau de fiecare dată. Se făcuse târziu, dar mai rămăseseră mulţi 
petrecăreţi, printre care şi Eduard. Am rămas şi eu, căci voiam să-l 
fac să mă asculte. 


358 


Victoria de la Jarnac ne dăduse în sfârşit ocazia unor negocieri 
fructuoase cu hughenoţii. Eram foarte bucuroasă de destinderea sur¬ 
venită, crezând că războiul se terminase cu adevărat. 

Şi totuşi, cu o noapte înainte avusesem un vis plin de ţipete de 
oameni nevinovaţi. M-am trezit îngrozită şi tot restul nopţii am stat 
şi m-am gândit cum aş putea să evit alte înfruntări între hughenoţi 
şi catolici. 

Soluţia mi-o dăduse bunul-simţ: căsătoria fiicei mele Elisabeta cu 
Filip al Spaniei pusese capăt unui război care dura de două generaţii. 
Căsătoriile politice aveau adesea menirea de a transforma duşmanii 
în prieteni. Dar Carol, cu felul lui arogant de-a fi, era în stare să insulte 
sau chiar să lovească o soţie protestantă. Eduard avea supleţea mentală 
să curteze şi să câştige o asemenea femeie. Iar Elisabeta a Angliei îmi 
părea singura candidată demnă de el. 

Eu şi cu Henric ne căsătoriserăm când aveam numai cincisprezece 
ani. Carol avea acum douăzeci, iar Eduard aproape nouăsprezece. Ca 
mamă şi regină avusesem destulă răbdare, dar nu mai puteam aştepta. 

Am ieşit să mă plimb pe terasă. Dedesubt, curtea era plină de licu¬ 
rici şi de sutele de lămpi aşezate în labirintul de merişor; apa care ţâşnea 
din fântână scânteia sub razele lunii. Am închis ochii şi m-am gândit 
la bărbatul meu - ce frumos mi se păruse, acolo, lângă aceeaşi fântână, 
când se întorsese din primul lui război. 

Un foşnet mă făcu să deschid ochii. In faţa unui gard scund, două 
siluete masculine se îndreptau una către alta pe furiş. Degetele li se 
atinseră şi unul dintre ei îl îmbrăţişă strâns pe celălalt. Feţele li se uniră 
într-un sărut lung. Bărbatul mai scund se desfăcu din îmbrăţişare şi 
începu să şoptească ceva - prea încet ca să-l pot auzi, dar din cadenţa 
cuvintelor se puteau ghici ruşinea şi regretul. 

Celălalt îl ascultă, apoi vorbi la rândul lui, încet, calm, trist. Apoi 
tăcu şi amândoi rămaseră nemişcaţi ca nişte statui - pentru ca în 
următoarea secundă să se repeadă unul la altul. 

Bărbatul mai înalt îşi duse tovarăşul lângă un gard scund şi-l răsuci, 
astfel încât amândoi erau întorşi în aceeaşi direcţie. Cel mai scurt se 
uită peste umăr, vrând să protesteze, dar, când iubitul său îl atinse, 
se aplecă în faţă şi îşi lipi umerii de gardul tuns; pălăria i se rostogoli 
în iarbă. 


359 


Cel mai înalt trecu în spatele lui şi începu să-şi facă de lucru cu 
hainele. Cu un zvâcnet de şale, cele două umbre se contopiră într-o 
singură siluetă cu mai multe membre. Bărbatul aplecat scoase un strigăt 
ascuţit, senzual, de durere; partenerul său îi astupă gura cu mâna. Apoi 
cel scund se prinse cu mâinile de gard, iar cel înalt îl încălecă. 

Ar fi fost cazul să-i las în voia pasiunii lor, dar, sincer, eram curioasă. 
Văzut din exterior, actul lor nu era cu nimic diferit de cel dintre un 
bărbat şi o femeie. Ritmul era acelaşi: trap, apoi galop mic, apoi galop 
întins. La sfârşit, călăreţul îşi înfipse degetele în şalele celuilalt, se smuci 
înapoi, şi, cu faţa ridicată spre lună, dădu drumul unui geamăt răguşit. 
Apoi păşi împleticit în spate, în timp ce amantul lui se îndreptă de 
şale şi-şi acoperi faţa cu mâinile. 

Celălalt îl luă în braţe şi-i vorbi cu tandreţe, până ce se calmă. Se 
despărţiră cu un sărut şi porniră brusc spre intrare. 

La apropierea bărbatului mai scund m-am tras în umbră. Torţele 
de la intrare îi luminară faţa - o faţă frumoasă, netedă, complet rasă, 
cu bărbia despicată. Lignerolles îşi netezi părul negru, îşi dădu seama 
că-şi uitase pălăria şi fugi înapoi spre gard să şi-o ia. 

Cel mai înalt îşi continuă drumul. Când trecu pe lângă torţe i-am 
văzut destul de clar faţa, cu nasul lung şi drept şi cu ochii negri care-i 
străluceau la fel de tare ca diamantele din urechi. 

Eduard, lumina ochilor mei. Nu eram scandalizată, ci doar tristă 
la gândul că, probabil, Casa Regală de Valois era în primejdie să se stingă. 

Cu câteva ceasuri înainte de răsărit, un urlet gutural mă făcu să sar 
din pat. Doamna Gondi îl auzi şi ea şi ieşi în fugă din cămăruţa ei. 
Strigătul se repetă, mai aproape, şi curând am recunoscut vocea regelui. 

— Javră! Curvo! Cum ai putut să mă trădezi? 

Se auzi o bufnitură urmată de nişte ţipete incoerente de femeie. 
Am deschis uşa anticamerei şi l-am văzut pe coridor, îmbrăcat în 
ciorapi de mătase şi o cămaşă de corp. O ţinea strâns de braţ pe Margot 
şi, când am deschis uşa mai larg, a îmbrâncit-o spre mine: 

— Du-te la mama, curvo! ţipă el. Spune-i cum ne-ai făcut de ruşine! 

Margot căzu în genunchi şi mă prinse de mâini. Purta doar cămaşa 
de noapte de bumbac şi părul îi cădea în valuri pe spate. 

— A înnebunit de tot, maman\ Ajutor! 


360 


I-am netezit o buclă rebelă de pe obraz şi am observat că avea c㬠
maşa ruptă la umăr. Dedesubt, pielea roşie şi umflată purta urmele 
dinţilor fiului meu. 

— Ai rănit-o! m-am încruntat eu la Carol. 

— Spune-i de ce! îi porunci el lui Margot şi, cum ea nu scotea 
o vorbă, o lovi peste ceafă. Spune-i de ce! 

Fata scoase un ţipăt. 

— Opreşte-te! am strigat eu la Carol, ridicând mâna. 

Margot plângea disperată, cu faţa în mâini: 

— Mă spionează, maman. Mă pândeşte când sunt în pat! 

— Fiindcă eşti o curvă! urlă regele. Fiindcă în patul tău era un 
bărbat care te futea! 

O prinse de părul de la ceafă şi-i trase capul pe spate, dezvelindu-i 
gâtul. Cu iuţeala fulgerului, scoase de la brâu un obiect subţire şi 
sclipitor. In ochi i se aprinse aceeaşi scânteie inumană pe care i-o văzu¬ 
sem la vânătoare, când măruntaiele iepurelui îi atârnau în dinţi. Agită 
pumnalul la nici o palmă de pielea fină a lui Margot. 

— Nu înţelegi... O iubesc. Adică o iubeam... Până când m-a 
trădat! E prima dată când ai ţinut o pulă între picioare, surioară? A 
durut? Sau te-ai desfătat cu ea, ca o curvă? Spune adevărul! Era Henri 
de Guise, nu-i aşa? 

— Nu era nimeni, hohoti Margot. 

Carol ridică pumnalul; am acoperit-o pe Margot cu trupul meu 
şi l-am lovit peste braţ. Pumnalul căzu zăngănind pe podeaua de mar¬ 
mură şi alunecă spre uşă. Atunci o înşfăcă din nou de păr, răsucindu-i-1 
şi smucind-o pe spate; Margot se lovi cu capul de podea şi ţipă. Carol 
ridică şuviţa lungă şi groasă de păr în pumn, ca pe un trofeu. 

Fata duse mâna la ceafă; o luă de acolo plină de sânge. Am încercat 
să-l împing pe fratele ei de lângă ea. 

Iute ca o năpârcă, regele mă pocni în falcă de mă ameţi. Am căzut, 
lovindu-mă cu capul de podea. O clipă n-am mai putut să respir sau 
să mă mişc, dar auzeam tuşea răguşită şi nestăpânită a cuiva. 

M-am ridicat în şezut. Margot se ţinea cu amândouă mâinile de 
ceafa care-i sângera; Carol se îndrepta clătinându-se spre pumnal, frânt 
de şale şi scuipând o flegmă cu firişoare de sânge. 


361 


M-am repezit împleticindu-mă spre fiul meu, însă el ajunse pri¬ 
mul la pumnal şi, când se aplecă să-l ridice, îmi aruncă o privire 
triumfătoare. 

Dar în clipa în care degetele îi atinseră mânerul, o cizmă îi ţintui 
încheietura mâinii de podea. M-am uitat în sus: era Eduard, îmbrăcat 
încă în hainele de la recepţie. 

— Maman, Margot... Doamne, v-a rănit! 

Văzu pe podea şuviţa groasă şi neagră de păr, cu unul din capete 
năclăit de sânge, şi se cutremură de parcă ar fi fost al lui. 

— Am prins-o cu un bărbat în pat! strigă Carol. Se futea cu el, 
sunt sigur! 

începu din nou să tuşească. 

Eduard văzu pumnalul şi în ochi i se aprinse groaza: 

— Voiai să le omori... 

— Dă-te de pe mâna mea! ţipă Carol hârâit. Sunt regele tău şi-ţi 
poruncesc! 

Eduard îşi înfrână brusc furia. 

— Am să ridic piciorul când ai să dai tu drumul pumnalului. 

— Dar era un bărbat în patul lui Margot! De Guise, ştiu că era 
de Guise! Ia-ţi odată piciorul! 

Eduard îşi încrucişă hotărât braţele pe piept şi nu se mişcă până 
când Carol nu desfăcu încet degetele, dând drumul pumnalului. 

Eduard se aplecă şi luă arma, apoi ridică piciorul; Carol se aşeză 
pe podea. 

— Ai să plăteşti cu viaţa, mârâi el. 

M-am dus repede şi i-am pus lui Margot o batistă pe rană; părul 
şi umerii îi erau plini de sânge, dar nu mai tremura. Spuse pe un ton 
provocator: 

— Nu era nici un bărbat în camera mea! 

— N-ai decât să minţi cât pofteşti, dar eu ştiu ce-am văzut, insistă 
Carol. 

— Ce ai văzut? întrebă Eduard încet. 

— Pe Margot în cămaşă de noapte. Şi lângă ea, un bărbat dezbrăcat 
care se strecura pe fereastră. 

— Nu l-ai văzut la faţă? l-am întrebat eu. De unde ştii că era de 
Guise? 

Carol se enervă, apoi bătu în retragere: 


362 


— Păi... Maman, ai văzut cum flirta cu ea aseară! 

— Şi nu te-ai uitat pe geam să vezi încotro a luat-o? se băgă şi 
Eduard. Sau erai prea ocupat să tragi concluzii pripite? 

— M-a împiedicat Margot să văd cine era, pufni Carol indignat. 

— Carol, i-am explicat eu, dacă de Guise ar viola o prinţesă de 
sânge regal, l-ar costa capul. Oricât de nebun ar fi după Margot, n-ar 
fi aşa de prost. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, adăugă Margot iritată, nu pot 
să-l sufăr pe omul ăla! 

— N-ai decât să minţi cât pofteşti, rosti regele printre dinţi. Des¬ 
copăr eu curând adevărul. Cât despre tine... adăugă el aruncându-i 
lui Eduard o privire feroce, martor mi-e Dumnezeu că, într-o bună 
zi, am să te omor. 

După care ne întoarse spatele şi se îndepărtă cu paşi mari. 

Am oftat, sfârşită de puteri. Crezând că mă uit în urma frate¬ 
lui lor, Margot şi Eduard schimbară o privire: ea, recunoscătoare, el, 
mângâietor. 

înainte ca ochii lor să oglindească sentimente fraterne, timp de 
o clipă feţele lor părură ale unor complotişti precauţi. 


Treizeci şi şase 

Mi-am spus că n-am dreptate să-i bănuiesc pe Eduard şi Margot 
de vreun complot. Doamnele de onoare ale lui Margot au afirmat 
categoric că nu se întâmplase nimic în dormitorul ei, dar privirea aceea 
complice mă obseda: nu puteam risca o sarcină a lui Margot şi, mai 
mult, nu puteam risca s-o mărit cu un antihughenot radical precum 
de Guise. 

Pentru binele fiicei mele şi pentru o Franţă unită exista o singură 
soluţie, limpede ca lumina zilei. După groaznicul incident cu Carol, 
i-am scris o scrisoare prietenei mele Jeanne, regina Navarrei. 

De ce trebuie să ne duşmănim? Te rog, vino să ne vezi, eşti ruda noas¬ 
tră apropiată şi ştii că te iubim. Mă rog pentru bunăstarea şi fericirea 
ta; te rog, răspunde-mi repede. 

Răspunsul ei sosi peste şapte zile: 


363 


Noi suntem bine şi atât de fericiţi pe cât pot fi cei cărora li se tăg㬠
duieşte libertatea de a-l slăvi pe Dumnezeu. Henric este bărbat de-acum, 
la fel de viteaz pe câmpul de luptă ca tizul lui, soţul tău. Este cinstit şi 
virtuos — trăsături care din păcate nu pot fi întâlnite la Curtea Franţei — 
şi devotat cauzei protestante. Vă trimite salutări şi spune că speră să vă 
revadă într-o bună zi. 

Dar mai spune că ziua aceea nu va veni înainte ca protestanţii să 
aibă libertatea deplină de a-şi practica religia. 

I-am scris şi lui Gaspard de Goligny, conducătorul hughenoţilor 
şi nepotul bătrânului Montmorency. Refuzul lui Jeanne nu mă sur¬ 
prinsese, dar răspunsul lui Coligny m-a încântat: 

Nu avem altă soluţie decât să avem încredere unul în celălalt. Aş vrea 
să fiu eu primul care să dea o şansă bunei înţelegeri dintre noi, venind 
să-mi încredinţez viaţa în mâinile voastre. 

Sunt convins că v-aţi format despre mine o părere bazată pe spusele 
altora; veţi vedea că realitatea este complet diferită. Sunt nerăbdător să 
vă demonstrez că Maiestatea Sa nu are un supus mai devotat decât mine. 

Amiralul Gaspard de Coligny sosi la Castelul Blois pe la jumătatea 
lui septembrie, când frunzele stejarilor şi plopilor începeau să pălească, 
îmbrăcând văile într-o haină aurie. In dimineaţa aceea aveam febră, 
încercasem de mai multe ori să mă ridic şi să mă îmbrac, dar nu mă 
puteam ţine pe picioare. 

Eduard mă anunţă printr-un mesager că şi el se simte rău. Gândul 
că regele îl va întâmpina singur pe hughenot mă supăra rău de tot. 
în ajun, când aflase de vizita lui Coligny, regele făcuse o criză de isterie. 
I-am explicat că, atunci când prinţul de Conde încercase să ne facă 
prizonieri, Gaspard de Coligny îl dezaprobase public. Dar regele nu 
se lăsa îmbunat. 

Când Eduard m-a anunţat că e şi el bolnav, am schimbat planul 
pe care-1 întocmiserăm împreună cu atâta grijă. Lângă patul meu au 
fost aduse un şezlong şi două fotolii, iar eu, clănţănind din dinţi de 
febră, m-am băgat sub pături. 

Eduard veni repede, îmbrăcat intr-un halat de catifea mov-deschis 
şi însoţit de un căţeluş cu zgardă de opal. Era atât de slăbit, că servitorii 


364 


îl duceau aproape pe braţe. Am stabilit împreună ce urma să spunem 
ca să-l reconciliem pe rege cu Coligny. 

După câteva ore a fost anunţat amiralul, aşa că l-am chemat pe 
rege. Carol trimise vorbă că nu vine, dar i-am răspuns că, dacă nu-1 
vrea pe Coligny sub acoperişul lui, ar trebui să fie îndeajuns de curajos 
încât să vină să-i spună personal. 

Strategia mea a funcţionat. Carol apăru la scurtă vreme, cu braţele 
încrucişate şi cu o mutră îmbufnată. După ce se aşeză în fotoliu, am 
cerut să fie introdus oaspetele. 

Gaspard de Coligny intră. Era un bărbat scund, slab, dar cu oase 
groase şi cu umeri puternici, de spadasin. Jumătatea de veac petrecută 
în slujba armelor lăsase urme pe figura-i plăcută. Părul deschis la culoare 
îi era tuns scurt; îşi pieptănase bine barbişonul, ca să arate mătăsos. 
Bijuterii nu purta; tunica lui neagră, ponosită, era mai potrivită pentru 
un preot de ţară decât pentru un nobil, iar bereta pătrată era din 
ţesătură de bumbac. Totuşi, ţinuta şi atitudinea lui erau ale unui om 
care se aşteaptă ca lumea întreagă să-i îndeplinească toate dorinţele. 

Prima sa mişcare mă impresionă: neluând în seamă mârâitul câine¬ 
lui din braţele lui Eduard sau uitătura ameninţătoare a regelui, Coligny 
se îndreptă spre acesta din urmă, căzu în genunchi şi plecă fruntea, 
scoţându-şi bereta şi lăsând la vedere creştetul chel şi ars de soare. 

— Sire, spuse el, nu găsesc cuvinte să-mi exprim recunoştinţa pentru 
această invitaţie. Generozitatea, clemenţa şi încrederea Voastră mă 
copleşesc. Vă mulţumesc pentru ocazia de a vă arăta că eu şi toţi cei 
de aceeaşi credinţă cu mine vă venerăm ca suveran al nostru. 

Coligny îşi rosti frumosul discurs cu atâta aparentă sinceritate şi 
umilinţă, că regele se înmuie: privirii încruntate îi luă locul o curiozitate 
şovăielnică. 

— Bine aţi venit la Blois, mormăi el şi îi făcu nervos semn să se 
ridice. 

Puternic şi agil, Coligny se ridică fără să aibă nevoie să se sprijine 
în mâini. Genele blonde abia i se zăreau, dând privirii lui o aparenţă 
de francheţe. Am schimbat pe furiş o privire cu Eduard, împărtăşindu-ne 
impresia favorabilă, dar şi scepticismul. 

Atenţia amiralului era atât de concentrată pe Carol, că eu şi Eduard 
puteam foarte bine să nici nu fim acolo. 


365 


— Sunt ferm încredinţat, Maiestate, că Dumnezeu v-a îndrumat 
să mă chemaţi aici, pentru ca pacea să se poată înstăpâni din nou în 
Franţa. Ca fost inamic, daţi-mi voie să vă felicit pentru priceperea mili¬ 
tară a Maiestăţii Voastre. Aţi dovedit în repetate rânduri care dintre 
noi este un comandant mai bun. 

— Nu mă luaţi de sus, domnule, spuse Carol cu un zâmbet vag. 
Ştiţi foarte bine că bătăliile le-a câştigat fratele meu. 

— Da, admise Coligny, dar un rege înţelept se înconjoară de 
oameni de valoare. In ultimă instanţă, vi se datorează toate victoriile. 

La aceste vorbe, expresia şi trupul lui Carol se relaxară. Făcu un 
gest spre Eduard: 

— Domnule amiral, faceţi cunoştinţă cu fratele meu, ducele de 
Anjou. 

Pentru prima oară Coligny păru să devină conştient de prezenţa 
lui Anjou. Căţeluşul din braţele lui Eduard îşi dezveli colţii, dar ami¬ 
ralul se făcu că nu observă. Făcu o plecăciune foarte adâncă şi, după 
ce se ridică, spuse: 

— Monsieur le Duc, Maiestatea Sa a fost intr-adevăr foarte inspirat 
să vă numească locotenent-general. E o plăcere să-l cunosc pe valorosul 
adversar care mi-a făcut atâta vreme viaţa grea. 

In ciuda cuvintelor măgulitoare, dinspre Coligny emana o uşoară 
undă de dezaprobare, aşa cum stătea, drept, puternic şi sobru, şi se 
uita în jos la fiul meu - plin de bijuterii, îmbrăcat în catifea mov şi 
ţinând în braţe un căţeluş cu blană lucioasă. 

Eduard nu arătă că ar fi simţit nuanţa critică din atitudinea ami¬ 
ralului; răspunse râzând: 

— Aş putea să spun acelaşi lucru despre dumneavoastră, domnule 
amiral. Sunt bucuros că în sfârşit sunteţi de partea noastră. 

— Şi iat-o pe iubita noastră mamă, mă prezentă regele. 

Coligny se apropie de pat şi-mi sărută mâna, atingându-mi-o cu 
barba lui moale. 

— Madame la Reine, spuse el solemn. Numai o mamă de excepţie 
putea să crească asemenea bărbaţi de excepţie. Să vă dea Domnul, înăl¬ 
ţimii Voastre şi ducelui, însănătoşire grabnică. 

— Domnule amiral, i-am răspuns eu zâmbind, în ciuda febrei, 
îmi pare bine că vă pot numi prieten. Sunt nerăbdătoare să stăm de 
vorbă, ca să vedem cum putem întări Tratatul de la Amboise. 


366 


Coligny se întoarse spre fiul meu cel mare: 

— Sire, îmi doresc acest lucru din tot sufletul, dar asemenea nego¬ 
cieri e mai bine să se poarte doar între două persoane. Sunt nerăbdător 
să discut tratatul cu Maiestatea Voastră, ca de la bărbat la bărbat. 

Eduard interveni insinuant: 

— Fiind un suveran înţelept, fratele meu se sprijină pe sfaturile 
mamei. Contribuţia ei a fost esenţială în negocierea tratatului. 

Coligny se întoarse din nou spre Carol: 

— Dacă doriţi să o desemnaţi pe mama Maiestăţii Voastre ca emi¬ 
sar, voi sta de vorbă cu ea. Spuneţi-mi ce trebuie să fac. 

Regele se lumină la faţă: 

— Diseară o să luăm cina doar noi doi şi o să discutăm despre 
tratat, spuse el bătând cu palma fotoliul de lângă el. Luaţi loc şi gustaţi 
ceva. 

Pocni din degete către o cameristă care se grăbi să umple o cupă 
cu vin. 

— Mă simt onorat, Sire, răspunse amiralul, dar nu beau vin, de 
teamă să nu mă împiedice să-i servesc cum se cuvine pe Dumnezeu 
şi pe rege. 

Am remarcat aroganţa pioasă din cuvintele lui Coligny, menite 
să lase impresia de umilinţă şi onestitate, ceea ce mă făcu să n-am deloc 
încredere în el. 

Bătrânul soldat se aşeză lângă Carol, care îl prinse de braţ şi-i spuse 
pe un ton glumeţ: 

— Ei, acuma te-am prins, mon pere, şi n-o să-ţi mai dăm drumul 
aşa uşor! 

Râse de propria glumă. Coligny râse şi el, fără cea mai vagă urmă 
din neliniştea pe care asemenea cuvinte le-ar fi trezit intr-un om mai 
puţin sigur pe sine. Am început să vorbim despre călătoria lui, despre 
frumuseţea Văii Loarei, despre tânăra lui soţie. 

In primul sfert de ceas, Coligny deveni prieten la cataramă cu 
regele. Cei doi plecară împreună, Carol fiind nerăbdător să-i arate 
amiralului palatul. Eu şi cu Eduard am rămas pe gânduri. 

— O s-avem necazuri, murmură Eduard de îndată ce fu sigur că 
nu mai putea fi auzit. 

— Cred că am făcut o greşeală teribilă cerându-i să vină încoace, 
i-am răspuns eu în şoaptă. 


367 


Când Eduard şi cu mine ne-am făcut bine, am dat o recepţie for¬ 
mală în onoarea lui Coligny, invitând trei sute de duci, cardinali şi 
ambasadori. Carol era încântat de toată agitaţia creată. 

Festivităţile începură cu puţin timp înaintea asfinţitului. Masiva 
scară în spirală de la intrarea principală era împodobită cu ghirlande 
de brocart argintiu şi de frunze aurii. In faţa oaspeţilor care priveau 
de pe trepte apăru un grup de tinere drapate în mătase străvezie care 
fluturau evantaie înalte din pene. Fetele se adunară apoi în cerc, unind 
în centru vârfurile evantaielor. Când le coborâră, din mijlocul lor răsări 
Venus abia născută, stând pe o „scoică" mare din lemn vopsit. 

Nimfele se împrăştiară în fugă. Venus interpretă un scurt dans, 
după care apăru Marte - Fignerolles al lui Eduard, îmbrăcat într-o 
togă albă şi o mantie roşie - mânuind o sabie. Ameninţător, Marte 
o urmări pe Venus cea înspăimântată. Când o prinse, ea îl sărută, 
preschimbându-1 într-o creatură docilă. Perechea începu să se plimbe 
fericită, în aplauzele tuturor. 

Recepţia se mută înăuntru, unde, din tavan, atârnau fâşii de mătase 
diafană; din când în când, nimfele mişcau fâşiile, evocând valurile mării. 
Pe acest fundal oceanic fură anunţaţi regele şi familia sa, urmaţi de 
oaspetele de onoare. 

Coligny intră în sală; calmul lui era formidabil, dar înfăţişarea mai 
puţin: purta o tunică nouă de mătase neagră, cu un guler alb, simplu, 
nu plisat, cum cerea moda. Era o strategie genială: printre atâtea măt㬠
suri lucioase, catifele şi bijuterii, ţinuta lui mohorâtă ieşea spectaculos 
în evidenţă. îngenunche în faţa tronului Maiestăţii Sale şi, evitând 
mâna întinsă, îi sărută papucul. 

Nu numai ostilii privitori catolici au fost impresionaţi; până şi Carol 
era buimăcit de o asemenea manifestare de loialitate. Rânji cu gura 
până la urechi şi, ridicându-1 pe Coligny în picioare, îl sărută pe obraji. 

— Suntem convins de buna-credinţă şi de loialitatea amiralului 
Coligny, rosti Carol. II iubim ca pe un supus credincios şi ca pe un 
prieten; cine ridică mâna asupra lui o ridică asupra noastră. 

Coligny se înclină în faţa ducelui de Anjou. Eduard purta un costum 
de damasc roz presărat cu perle şi un uriaş guler plisat de mătase 
roz. Spre amuzamentul meu, şiretul Eduard îi luă amiralului mâinile 
intr-ale lui şi îl sărută pe buze, ca o rudă de sânge; numai cineva foarte 
atent ar fi putut observa ce repede s-a desprins Coligny din îmbrăţişare. 


368 


La un semn din cap al regelui, lăutele şi viorile începură să cânte. 
Carol era vesel şi vorbăreţ cum nu-1 mai văzusem niciodată; îl luă pe 
Coligny de braţ şi începu să se plimbe ca să-şi etaleze noul trofeu. 

Margot, Eduard şi cu mine am coborât şi noi de pe tronuri. M-am 
grăbit să mă apropii de familia de Guise - tânărul duce, Henri, şi 
unchiul lui, cardinalul de Lorena, care aveau cele mai serioase motive 
să se simtă ofensaţi de onorurile îngrămădite pe capul amiralului, pentru 
că tatăl lui Henri, bătrânul duce de Guise, fusese ucis de un spion 
al lui Coligny. 

Cardinalul îmi luă mâna întinsă; a lui era rece şi fără greutate parcă, 
iar buzele sărutară aerul de lângă obrazul meu. 

Nepotul său, ducele de Guise, purta un guler plisat, alb, mai mare 
decât capul lui; dantela ţeapănă îmi zgârie mâna când Henri se aplecă 
să mi-o sărute. Zâmbetul lui era departe de a fi natural; ţinuta îi era 
contorsionată şi rigidă. 

— Domnilor, le-am spus eu cu căldură, vă sunt recunoscătoare; 
circumstanţele nu sunt uşoare pentru nici unul dintre domniile voastre, 
dar aţi pus binele Franţei înaintea oricăror consideraţii personale. Nu 
voi uita niciodată bunăvoinţa dumneavoastră. 

— Sunteţi prea bună, răspunse tânărul de Guise, dar pe un ton 
absent: îi urmărea pe Carol şi pe Coligny, care se apropiau de noi. 

Am deschis gura să mai spun ceva, dar vocea puternică şi jovială 
a regelui mă întrerupse: 

— Ah, domnii de Guise! Vi-1 prezint pe cel mai mare duşman 
al dumneavoastră, amiralul Gaspard de Coligny! 

M-am întors spre ei. Carol rânjea, braţ la braţ cu amiralul, fără 
să bage de seamă stinghereala celorlalţi. 

Cardinalul şi ducele încremeniră. Coligny era cu un cap mai scund 
decât tânărul de Guise, care îşi aplecă nasul aristocratic spre el. 

— Trebuie să vă spun, vorbi Carol, că amiralul se jură că n-a avut 
nimic de-a face cu moartea lui Franşois de Guise. Spionul său nu a 
acţionat la ordinul lui când l-a ucis pe Franşois. 

Cardinalul parcă se preschimbase în stană de piatră. Tânărul de 
Guise spuse, cu un spasm uşor al obrazului: 

— Domnule amiral, întrucât sunteţi un atât de bun prieten al rege¬ 
lui, trebuie să vă urez bun venit la Curte. 


369 


— Am luptat de multe ori alături de tatăl dumneavoastră, spuse 
Coligny cu un glas blând. N-a existat pe lumea asta un om şi un soldat 
ca el. Când am auzit de moartea lui, am plâns. 

Ochii lui de Guise scăpărară. Făcu o mişcare bruscă spre Coligny, 
dar unchiul său îi puse o mână pe umăr şi tânărul încremeni din nou. 
In tăcerea grea care se lăsă, Carol începu să vorbească din nou tare, 
nepăsător: 

— Ce-am auzit despre verişoara noastră, regina Scoţiei? S-a apucat 
iar de intrigi şi-a intrat în bucluc... E adevărat? 

— Este reţinută în Anglia, răspunse cardinalul încordat. Elisabeta 
e convinsă că Maria şi ducele de Norfolk complotau s-o asasineze. 

— Dar e adevărat, nu-i aşa? insistă Carol. Maria a fost întotdeauna 
de părere că tronul Angliei îi aparţine. 

— Şi pe bună dreptate, Sire, îl înfruntă mohorât tânărul de Guise. 
Elisabeta este o eretică şi o bastardă şi de aceea nu are dreptul la nici 
unul dintre tronurile Creştinătăţii, adăugă el fixându-1 cu privirea pe 
Coligny. 

— Păi Maria îşi cam forţează norocul, nu-i aşa? întrebă vesel Carol. 
Complot după complot... Şi toate descoperite. Ascultaţi-mă pe mine, 
până la urmă o să-şi piardă capul. 

După care o luă din loc împreună cu amiralul. Eu am mai rămas 
câteva minute cu ducele şi cardinalul, încercând în zadar să repar răul 
făcut de Carol. 

Recepţia se prelungi mult în noapte. La un moment dat l-am 
observat pe Coligny pe balconul care dădea spre curte, unde ieşise să 
ia aer, şi m-am apropiat de el. 

Pe balcon era minunat, era răcoare, linişte şi pustiu. Coligny se 
sprijinea de balustradă, cu ochii pierduţi în orizontul întunecat şi cu 
o uşoară tulburare pe chip. La auzul paşilor mei, se întoarse şi încercă 
să zâmbească. 

— Sunteţi atât de serios, domnule amiral, i-am spus eu pe un ton 
vesel. Speram ca în seara asta să vă relaxaţi. 

— Bătrânii soldaţi nu pot niciodată să se relaxeze cu totul, Madame 
la Reine, râse el. E un preţ pe care războiul ne cere să-l plătim. 

— E păcat, am spus eu, pentru că între noi sunteţi cu adevărat 
în siguranţă. 


370 


— Nu s-ar spune, dacă mă gândesc la ducele de Guise, făcu el 
strângând din buze. 

— Va învăţa să vă considere prieten. Sunt foarte hotărâtă să-i recon- 
ciliez pe adepţii dumneavoastră cu ai noştri. Intr-atât de hotărâtă, încât 
vreau să vă cer o favoare. 

Amiralul ridică, plăcut surprins, din sprâncenele-i aurii. 

— Luaţi legătura cu Jeanne de Navarra, l-am rugat. Spuneţi-i că 
trebuie s-o văd aici, la Curte, ca să discutăm despre căsătoria fiicei mele 
Margot cu fiul ei, Henric. 

— Vorbiţi serios, doamnă? făcu el, uşor mirat. 

— Cât se poate de serios. 

— Trebuie să înţelegeţi că adepţii mei m-au sfătuit să nu vin la 
Curte. Regina Navarrei are şi mai multe motive să fie precaută. Dacă 
ea e ucisă, lasă în urmă o ţară şi un fiu prea tânăr. 

— Jeanne are şi mai puţine motive să se teamă pentru siguranţa 
ei decât dumneavoastră, am oftat eu. N-aş mărita-o pe Margot cu 
fiul ei ca să-i fac rău. 

— Aveţi perfectă dreptate, recunoscu el. Dar eu, Madame la Reine, 
aş avea vreun motiv să-mi fac griji pentru mine însumi? 

— Nu, i-am răspuns categoric. Ducele de Anjou a dispus ca cinci¬ 
zeci de străjeri să fie la dispoziţia dumneavoastră şi a transferat o sumă 
consistentă în conturile dumneavoastră. Sper că asta vă convinge că 
sunt foarte serioasă când vorbesc despre pace. 

Amiralul îşi înclină capul într-o parte: 

— Maiestatea sa ştie despre planurile de căsătorie? 

— Aranjamentele matrimoniale sunt treaba femeilor. Dar fără 
aprobarea regelui nu se va finaliza nimic. 

— înţeleg. 

îşi aţinti din nou privirea asupra întunericului. Când se întoarse 
spre mine, avea o expresie hotărâtă: 

— Dacă vreţi să fim prieteni, ţineţi cont de următorul fapt: spa¬ 
niolii îi ucid pe fraţii noştri protestanţi din Olanda. Am nevoie de 
cinci mii de soldaţi ca să-i arăt lui Filip că Franţa nu permite ca nişte 
nevinovaţi să fie măcelăriţi. 

Dacă trimiteam soldaţi francezi în Olanda, regele Filip ar fi luat-o 
ca pe o declaraţie de război. Armata lui era mai mare şi mai puternică 


371 


decât a noastră; am fi fost repede înfrânţi. Dar n-am lăsat nimic din 
gândurile mele să treacă dincolo de expresia afabilă: 

— Mi-ar plăcea să mai discutăm despre asta după ce Margot şi 
Henric se căsătoresc. Dar mai întâi trebuie să-i trimiteţi un mesaj lui 
Jeanne. 

— Foarte bine, Madame la Reine, îmi răspunse el. La ordinele 
dumneavoastră. 

Ne-am întors în sală; eu îmi sprijineam uşor degetele de braţul 
său puternic. îmbătrânise frumos, dacă nu-i luam în considerare 
chelia. Deşi n-aveam încredere în el, îi apreciam inteligenţa şi siguranţa 
de sine. 

Imediat ce am intrat, Carol s-a îndreptat spre noi: 

— Aici îmi erai, mon pere, exclamă el. Ambasadorul Florenţei e 
nerăbdător să te cunoască. Vino! 

îl luă pe Coligny de mână şi se amestecă în mulţime. 

Eu m-am angajat în vreo duzină de conversaţii cu tot atâţia oaspeţi 
importanţi. Se făcuse târziu şi eu stăteam de vorbă cu ambasadorul 
Spaniei, Alava, un grăsan linguşitor. Tocmai îmi spunea o anecdotă 
despre fostul meu ginere, Filip, când s-a auzit un strigăt furios. 

— Mincinosule! Mincinosule! 

M-am întors în direcţia din care venise strigătul. Lângă fântâna 
care clipocea stătea Henri de Guise, tremurând de o furie abia st㬠
pânită. La o lungime de braţ de el, Coligny îi răspundea cu calm. 
Nu auzeam ce spune. Dar orice-ar fi fost, de Guise luă foc şi-l lovi 
cu dosul palmei; Coligny se clătină. De Guise dădu să-l lovească din 
nou, dar Eduard văzu atacul şi-l prinse de braţ. Tânărul duce se zbătu, 
dar Eduard îl ţinea zdravăn. 

— Poltrot de Mere era spionul tău! strigă de Guise, cu faţa stacojie 
de furie şi de băutură. Vrei să te credem că nu tu i-ai ordonat să-l 
ucidă pe tata? îţi cer satisfacţie! 

Veni şi Carol, roşu la faţă şi furios; voi să se repeadă la de Guise, 
dar amiralul îi făcu semn să stea deoparte. 

— Eu nu mă duelez, spuse el cu respiraţia accelerată, dar cu vocea 
şi mimica perfect controlate. Lui Dumnezeu nu-i plac jocurile de 
noroc, fie că sunt cu bani, fie cu vieţi omeneşti. 

— Laşule! urlă de Guise. Ascunde-te în spatele credinţei, dacă vrei, 
dar ai să plăteşti pentru crima ta! 


372 


— Dacă va fi să mor înainte de vreme, răspunse Coligny calm, 
am s-o fac pentru apărarea dreptului oamenilor de a-1 slăvi pe Domnul, 
nu ca să mă apăr de nişte acuzaţii injuste. 

Maiestatea Sa îl înşfăcă pe de Guise de gulerul uriaş şi mârâi: 

— Vei avea înţelepciunea, domnule, să fii prieten cu prietenul rege¬ 
lui... Altfel te declar duşmanul meu personal. 

De Guise căscă ochii. Carol îl împinse în braţele cardinalului. Şi 
înainte de a se îndepărta, urmat de Coligny, îi spuse printre dinţi: 

— Şi, dacă te mai apropii de sora mea, te omor cu mâinile mele. 


Treizeci şi şapte 

A doua zi de dimineaţă m-am dus destul de devreme la rege, cre¬ 
zând c-o să-l găsesc în pat; spre surprinderea mea, Carol era în cabi¬ 
netul său. Voiam să intru neanunţată, dar străjerul mă opri: 

— Iertaţi-mă, Madame la Reine , dar Maiestatea Sa a dat ordin 
să nu fie deranjat. Domnul amiral se află înăuntru. 

— Spune-i regelui că sunt aici şi că trebuie să vorbesc imediat cu 
el între patru ochi, i-am poruncit eu. 

Tânărul scoţian bătu reticent în uşă. Carol îl înjură grosolan şi 
voi să-mi spună să plec, dar l-am auzit pe Coligny vorbindu-i. Până 
la urmă amiralul ieşi din cabinet şi, după ce se înclină în faţa mea, 
plecă grăbit. 

Fiul meu, vizibil enervat, era aşezat la birou; pe suprafaţa acestuia 
se afla un singur document, întors cu faţa în jos, ca să fie ascuns de 
priviri curioase. Carol puse pumnul pe el şi se încruntă la mine. 

— Sper că e intr-adevăr ceva urgent, maman. 

— Este, Sire. Am venit să vă spun că amiralul îi va cere lui Jeanne 
de Navarra să vină la Curte. 

— A, făcu el plictisit. Păi ăsta nu-i motiv să-mi întrerupi între¬ 
vederile. 

— Nu, am recunoscut eu. O invit pe Jeanne ca să aranjăm căsătoria 
dintre fiul ei şi Margot. 

Ii împărtăşeam planul meu lui Carol acum pentru că era nebun 
după Coligny şi după prietenii lui hughenoţi, aşa că erau şanse mai 
mari să-l aprobe. 


373 


— Păi cred că-i o partidă bună, spuse el surprinzător de liniştit. 
La urma urmei, Henric e rege. 

— Minunat! am făcut eu şi, după o uşoară ezitare, am continuat: 
Am venit şi cu alt scop. Trebuie să te avertizez în legătură cu Coligny. 

— Nu vreau să aud nimic! strigă Carol, ducându-şi mâinile la 
urechi. E un om bun! 

— Dar e şi un om insistent, am ridicat eu tonul. Am descoperit 
motivul pentru care a acceptat să vină la Curte: vrea trupe ca să se 
lupte cu spaniolii în Olanda. 

In timp ce vorbeam, Carol puse din nou mâna apăsat pe miste¬ 
riosul document, de parcă se temea c-o să i-1 iau. M-am uitat spre el: 

— Pot să te întreb ce conţine acel document? 

— Sunt bărbat de-acum, maman. Nu mai trebuie să-ţi spun totul. 

— Ba da, l-am contrazis. Sunt principalul tău consilier şi tu nu 
poţi să faci nimic oficial fără aprobarea Consiliului. 

Am înhăţat documentul. Era un ordin regal autorizând trimiterea 
în Olanda a cinci mii de soldaţi sub comanda amiralului Coligny. 
Ar fi trebuit să-mi dau seama din primele minute ale întâlnirii cu 
Gaspard de Coligny că era hotărât să creeze o falie între mine şi fiul 
meu - totuşi am fost surprinsă şi furioasă şi mi-am pierdut cumpătul. 

— Prostule! l-am admonestat eu pe Carol, fluturându-i docu¬ 
mentul în faţă. Asta echivalează cu un atac direct împotriva Spaniei! 
Ştii ce-o să se întâmple dacă Filip ripostează? 

— O să-i învingem, spuse Carol cu o sclipire de om nebun în ochi. 

— Nu! am strigat eu. Noi o să fim cei învinşi. Flota Spaniei este 
inegalabilă; are mai mulţi soldaţi decât noi. 

— Dar amiralul... încercă regele să protesteze. 

— Amiralul vrea să ne vadă prinşi intr-un război pe care nu-1 
putem câştiga... Pentru că, dacă soldaţii noştri se bat cu spaniolii, 
n-o să mai rămână nimeni să te apere pe tine de hughenoţi. Pot să 
ne distrugă. Pot să-şi aşeze propriul conducător pe tron! 

Carol se încruntă: 

— Coligny mă iubeşte ca pe propriul lui fiu. N-ar face niciodată 
aşa ceva. 

Am făcut sul decretul funest şi m-am aplecat spre fiul meu: 

— Dacă pentru tine cuvântul lui Coligny are mai multă valoare 
decât al meu, înseamnă că nu-ţi mai sunt de nici un folos. Dacă trimiţi 


374 


trupe în Olanda, eu mă retrag din consiliu. N-am să stau să mă uit 
cum se prăbuşeşte Casa de Valois! 

Carol îmi aruncă o privire înspăimântată. Dacă îl abandonam, 
adevărul - că nu e capabil să guverneze - ar fi fost evident pentru toţi. 

— Nu pleca, maman\ făcu el, dintr-odată spăşit. N-am să trimit 
trupele. 

— Sigur că nu, am spus îndreptându-mă de spate şi rupând hârtia 
mărunt. 

Bucăţelele căzură fâlfâind pe birou. 

Am ieşit, furioasă încă pe Coligny, dar mulţumită de felul în care-1 
manipulasem pe Carol. Femeie nesăbuită: eram bucuroasă că am c⺬ 
tigat o bătălie, dar nu vedeam că războiul îl pierdusem deja. 

Vechiul an se scurse şi unul nou, 1572, îi luă locul. Eram fericită 
în zilele acelea dinaintea furtunii, crezând că l-am convins pe Carol 
să n-aibă încredere în Coligny, crezând că nunta fiicei mele cu Navarra 
va aduce pacea în Franţa. Eram fericită şi pentru că la începutul pri¬ 
măverii Jeanne venise la Blois. 

La o oră după ce sosise, m-am dus la apartamentul ei; când servi¬ 
toarea a deschis uşa, am dus un deget la buze şi m-am strecurat în anti¬ 
cameră. Când am trecut în camera următoare, Jeanne strigă: 

— Cine a bătut? 

— Nimeni, doamnă, am spus eu arătându-mă în prag. 

Stătea aplecată deasupra unui lighean, încruntându-se într-o oglindă 
şi ştergându-şi obrazul cu un prosop. îşi scosese boneta şi gulerul plisat 
şi rămăsese într-o rochie neagră, informă, cum purtau femeile hughe- 
note. Când m-a auzit a ridicat tresărind privirea, apoi pe faţă i s-a 
aşternut un zâmbet larg. 

Trecuseră aproape zece ani de când nu ne mai văzuserăm. Jeanne 
încărunţise de-a binelea, iar pe frunte şi în jurul gurii îi apăruseră riduri 
adânci. Mai mult de-atât, slăbise aşa de mult, că faţa ei semăna cu a 
unui schelet; paloarea dată de tuberculoză n-o ajuta să arate mai bine. 

Dar ochii verzi îi erau încă plini de viaţă. La vederea mea începură 
să strălucească. Jeanne lăsă prosopul din mână şi făcu o reverenţă. 

— Madame la Reine, spuse ea îndatoritoare. 

— Madame la Reine, am salutat-o la rândul meu, făcându-i o ple¬ 
căciune adâncă şi umilă. 


375 


Am rămas câteva clipe în acele poziţii, după care ne-am ridicat 
râzând şi ne-am îmbrăţişat. Am simţit-o fragilă şi uşoară ca un fulg. 

— Catherine, am crezut c-o să-mi fie greu să te revăd, dar mă 
simt de parcă ultimii zece ani nici n-ar fi existat. 

— mi pare aşa de bine că ai venit, i-am spus cu toată sinceritatea. 

— Toate încercările tale de a mă linişti în legătură cu siguranţa 

mea m-au făcut să râd. N-am crezut niciodată zvonurile cum că m㬠
nânci copilaşi. 

— ncă n-ai luat masa cu mine, am contrazis-o eu cu un prefăcut 
aer sumbru, ceea ce ne-a făcut să izbucnim iar în râs. 

Atmosfera destinsă din timpul cinei mi-a întrecut aşteptările. Carol 
i se adresă lui Jeanne cu „verişoară“, Eduard o sărută pe buze. Jeanne 
căscă ochii când îi văzu risipa de eleganţă şi se desprinse din îmbr㬠
ţişarea lui tuşind - în parte din cauza bolii, dar şi din cauza parfumului 
puternic de flori de portocal cu care Eduard se dăduse din belşug în 
seara aceea. 

Din fericire, cel mai mult mă interesa părerea lui Jeanne despre 
Margot, iar fiica mea nu m-a dezamăgit. A apărut într-o rochie cenuşie 
cu o croială elegantă, dar modestă şi fără farduri pe faţă, ceea ce o 
făcea să arate mai proaspătă ca oricând. 

— Margot! exclamă Jeanne când fata îi făcu o reverenţă respec¬ 
tuoasă. Ce femeie frumoasă te-ai făcut! 

Margot îşi plecă genele, făcând-o pe ruşinoasa. 

— Suntem atât de onoraţi de vizita dumneavoastră, Madame la 
Reine\ Sunt bucuroasă că am şansa să vă văd din nou - eram mică 
de tot când aţi plecat şi aş vrea să vă cunosc mai bine, căci mama vor¬ 
beşte cu atâta drag de dumneavoastră! 

întâlnirea continuă într-o notă de bună dispoziţie. Jeanne îi dădu 
lui Margot un cadou din partea lui Henric: un pandantiv cu un dia¬ 
mant de dimensiuni modeste. Fata se arătă încântată de darul umil, 
iar Eduard se grăbi să i-1 prindă la gât. 

Tot timpul serii, Margot avu o purtare modestă şi se dovedi o foarte 
bună cunoscătoare a creaţiei poetice a mamei lui Jeanne, răposata 
Margareta. A existat o singură notă discordantă: când Jeanne o întrebă 
ce ştie despre credinţa hughenotă, fiica mea se înnoură. 


376 


— E destul să spun că în inima mea sunt catolică şi voi rămâne 
astfel până la moarte, răspunse ea. 

Jeanne amuţi şi conversaţia începu să lâncezească, până când am 
întrebat cum îi place lui Henric să-şi petreacă timpul. 

— Pot să-ţi spun în trei cuvinte, răspunse Jeanne. Călărie, călărie, 
călărie. Nu-i place nimic din ce nu poate face de pe spinarea unui cal. 

Am râs toţi politicos. Jeanne a zâmbit şi ea, dar între sprâncene 
îi apăruse o cută care i-a rămas acolo tot restul serii. Se retrase devreme, 
scuzându-se că e frântă de oboseală. Imediat ce am avut ocazia, am 
luat-o pe Margot deoparte. 

— Ce te-a apucat de-ai devenit peste noapte aşa o înflăcărată sus¬ 
ţinătoare a Bisericii? 

— Nu m-ai întrebat niciodată, se aprinse ea brusc. Pe mine nu 
mă întrebi niciodată nimic, maman, pentru că nu contează ce gândesc 
eu! Nu mă duc în Navarra! Nu vreau să trăiesc printre boi şi să mă 
îmbrac ca o cioară! 

Ochii i se umplură de lacrimi. Ar mai fi vrut să spună ceva, dar 
nu reuşi. De Guise, mi-am zis eu uimită, e îndrăgostită de de Guise. 
Altfel de ce ar fi manifestat un asemenea entuziasm atipic pentru 
catolicism? 

Am vrut să-i pun o mână pe umăr, dar îşi ridică fusta şi o luă la 
fugă, cu faţa schimonosită de plâns. 

Nu m-am luat după ea. Numai timpul - şi, eventual, Henric, dacă 
îşi păstrase bunătatea din copilărie - putea s-o ajute. 

Mi-am petrecut restul serii cu Carol, în biroul său de la parter, 
încercând să repar răul pe care-1 făcuse Coligny. Când s-a făcut târziu, 
am urcat în apartamentul meu. 

Urcam scara exterioară în spirală, tremurând în frigul nopţii de 
martie. Pe palier m-am oprit să-mi trag răsuflarea şi m-am uitat în 
jos, în curte, amintindu-mi de o seară, cu zeci de ani în urmă, când 
mă oprisem la primul etaj al aceluiaşi palat şi o văzusem pe ducesa 
d’Etampes hârjonindu-se goală cu regele Francisc. Tocmai îmi amin¬ 
team cât de terorizată fusesem de repudiere, când nişte glasuri şoptite 
mă readuseră în prezent. 

M-am uitat în sus. Scara era mărginită de o balustradă cu perforaţii 
ornamentale. Prin ele am văzut, pe palierul de deasupra, braţele şi fe¬ 
ţele întoarse a două persoane pe care întunericul mă împiedica să le 


3 77 


recunosc. Vocile lor pluteau în jos; cuvintele nu se distingeau, dar 
emoţiile - furia înlăcrimată a femeii, calmul hotărât al bărbatului - 
le înţelegeam prea bine. 

Scenele neplăcute între curtenii implicaţi în aventuri romantice 
erau frecvente, dar eu n-aveam acum răbdare pentru aşa ceva. Eram 
pe punctul de a tuşi demonstrativ şi de a continua să urc, când ceva - 
poate timbrul vocii tinerei femei, sau poate gestul alinător al bărbatu¬ 
lui - mă ţintui pe loc. 

Femeia dădu drumul unui şuvoi de vorbe pătimaşe, cu degetele 
răsfirate intr-un gest de furie neputincioasă. Bărbatul - înalt, calm - 
îi prinse mâna şi, strângând-o într-a lui, o duse la buze. Femeia tăcu 
şi-l ascultă pe el vorbind liniştit, chibzuit, dar când tăcu şi el, ea îşi 
smulse ceva de la gât şi-l aruncă departe de ea. 

Obiectul căzu, lovind uşor palierul, la un metru distanţă de picioa¬ 
rele mele. Bărbatul o trase spre el şi se sărutară sălbatic. M-am aplecat, 
mulţumită că nu m-au observat, şi am ridicat de jos obiectul strălucitor. 

Era lănţişorul cu diamant pe care i-1 dăduse Jeanne lui Margot. 

încremenită, am strâns piatra în pumn şi m-am uitat în sus; cei 
doi se desprinseseră din îmbrăţişare. Margot se grăbi să se îndrepte spre 
apartamentul ei; bărbatul începu să coboare. Panicată, m-am strecurat 
sub arcada pătrată şi m-am ascuns în umbră. 

Bărbatul se opri chiar în punctul în care stătusem eu. în clipa în 
care am putut să-l văd clar, am închis ochii. 

Am rămas ascunsă şi nemişcată cât timp păşi el încet de-a lungul 
balustradei, căutând darul pierdut. Până la urmă mormăi o înjurătură 
şi coborî mai departe. 

Abia atunci am deschis ochii, dar asta nu fusese destul ca să mă 
apere de ceea ce nu suportam să ştiu. în aerul rece stăruia, greu şi incon- 
fundabil, parfumul de flori de portocal. 

Ceasuri întregi m-am luptat cu scena văzută. Până la urmă am hot㬠
rât că mintea mea mă păcălise: fusesem atât de sigură că am de-a face 
cu nişte îndrăgostiţi care se ceartă, încât atribuisem pasiune unui sărut 
fratern. La urma urmei, Eduard era prea prins de bărbaţi ca să se 
îndrăgostească de o femeie, şi în orice caz nu de sora lui. 


378 


Dar eram mai nerăbdătoare ca niciodată s-o văd pe Margot mări¬ 
tată cu Henric - şi nu-mi păsa deloc dacă avea să-şi petreacă tot restul 
vieţii în îndepărtata Navarră. 

Negocierile începură a doua zi de dimineaţă. Focul dezmorţise 
deja aerul din sala de consiliu, iar perdelele trase în lături lăsau să intre 
razele anemice de soare. Jeanne purta aceeaşi rochie neagră, simplă, 
în stil hughenot. Nu mai zâmbea atât de vesel ca la prima noastră întâl¬ 
nire; se aşeză oftând în fotoliu, deja obosită. 

I-am sugerat să începem prin a nota punctele pe care le consideram 
importante. După ce am făcut asta, am schimbat foile de hârtie. Foaia 
lui Jeanne nu conţinea nici o surpriză: Henric avea să-şi păstreze 
credinţa, iar Margot avea să se convertească, pentru a putea fi cununaţi 
în Navarra, într-o ceremonie protestantă. Cuplul avea să petreacă acolo 
cea mai mare parte a anului. 

Eu, bineînţeles, voiam ca Henric să se convertească la catoli¬ 
cism şi să se căsătorească la Notre-Dame. întrucât Henric era regele 
Navarrei, eram de acord ca tinerii să petreacă acolo jumătate din an. 

Când Jeanne citi lista mea, afişă o expresie glacială şi suverană. 

— Henric nu se va converti, spuse ea categoric. Protestantismul 
e altceva decât catolicismul: el nu s-a născut cu credinţa lui. A ajuns 
la ea prin examen de conştiinţă şi prin mila lui Dumnezeu. 

— Iar Margot va fi excomunicată dacă va renunţa la credinţa ei. 
îşi va pierde locul în familia regală. 

— Henric nu se va converti, repetă Jeanne. 

Din privirea dură şi din buzele strânse am înţeles că vorbeşte serios, 
aşa că am trecut la o altă problemă: unde vor locui. 

— Henric va petrece cât mai puţin timp posibil la Curtea Franţei, 
declară Jeanne cu aceeaşi hotărâre. 

— Fiind întâiul prinţ de sânge regal şi moştenitor al tronului, 
Henric are responsabilităţi faţă de poporul francez, am contrazis-o 
eu. Până la urmă tot o să petreacă jumătate de an la Paris, aşa că nu 
prea pare rezonabil... 

Jeanne mă întrerupse: 

— E prea multă uşurătate morală la Paris. Domnul nu se bucură 
când vede ostentaţie, adulter şi beţie. 

— Doar nu vrei să spui că în Navarra toată lumea e pură şi devo¬ 
tată lui Dumnezeu. 


379 


Tăcerea lui Jeanne fu atât de lungă, încât m-am simţit jignită. 

— Margot pare să fie o fată minunată. Las-o să vină să stea cu noi 
şi pe urmă să hotărască singură dacă-i convine felul nostru de viaţă. 

— Margot mi-a zis deja că preferă să rămână la Paris, i-am răspuns. 
E obişnuită cu un stil de viaţă sofisticat. Nu-i corect s-o obligăm să-şi 
petreacă viaţa într-un loc atât de... provincial. 

Jeanne ridică bărbia cu un aer semeţ: 

— Provincial, poate, dar nu corupt. 

— Am uitat aşa de repede că suntem prietene? am întrebat-o. 
Henric şi Margot se cunosc de când erau copii. S-au născut în acelaşi 
an; ea e Taur, el e Săgetător, deci sunt compatibili. 

— Te rog, nu mă chinui cu astrologia ta, spuse ea. Deuteronomul, 
capitolul optsprezece: farmecele, vrăjile, descântecele şi necromanţia- 
toate sunt o ocară adusă Domnului. 

Nu era nimic fariseic în vorbele ei, părea foarte tulburată, aproape 
că plângea. 

Ma fille, m’amie, ma cbere, je t’adore 

De dragul tău fac asta, de dragul tău de data asta vin 

Mi se zbârli părul de pe ceafă; am dus mâna la perla pe care o 
purtam în dreptul inimii. îşi amintea, după atâta amar de ani, ce-i 
mărturisisem când mă zbăteam în chinurile facerii: că-mi dobândisem 
copiii prin cea mai cumplită magie neagră. 

Stăteam faţă în faţă la masă şi ne priveam în ochi. 

— Deci mă consideri damnată, am zis eu cu glas răguşit. Jeanne, 
eram turbată de durere când ţi-am spus toate lucrurile acelea despre 
Ruggieri... 

Efortul de a-şi reţine lacrimile îi strâmbă obrazul: 

— Eram convinsă că delirezi... până am prins de veste că mi-ai 
corupt copilul. Am interceptat nişte scrisori pe care încercase să ţi le 
trimită. L-ai făcut să creadă că aveţi amândoi viziuni secrete cu scene 
oribile, sângeroase. L-am pus să se roage pentru iertare şi i-am interzis 
să mai vorbească vreodată despre ele. 

M-am simţit deodată bolnavă, vulnerabilă: 

— Dacă mă priveşti cu atâta oroare, de ce-ai mai venit? 

— Am venit pentru că trebuie să apăr drepturile fiului meu ca 
prim prinţ de sânge regal. 


380 


Spunea adevărul: dacă ar fi refuzat, n-ar fi trebuit decât să trimit 
papei o petiţie ca să-l excomunice pe Henric. Ca urmare, şi-ar fi pier¬ 
dut dreptul la succesiune, care ar fi revenit ducelui de Guise. 

— Aşa că te-ai hotărât să-mi aduci o ofensă gravă, i-am spus eu. 
Mă demonizezi. Nu mă întrebi care e adevărul; mă judeci şi mă expe- 
diezi direct în Iad. 

— N-am spus nimănui ce mi-ai spus atunci, zise ea cu voce tre¬ 
murătoare. Şi n-am s-o fac niciodată. 

Dădu să mai spună ceva, dar i-am făcut semn să tacă. 

— Nu mai vreau să aud nimic, am rostit răspicat. Şi nici nu mai 
vreau să port aceste negocieri. 


Treizeci şi opt 

Am lăsat-o pe Jeanne acolo şi m-am dus glonţ în apartamentul 
meu. Acuzaţiile ei mă zguduiseră profund, dar mai fusesem şi-n alte 
rânduri zguduită şi eram hotărâtă să-mi abat gândurile cu treburi 
urgente. M-am aşezat la masa de scris din anticameră şi m-am apucat 
să-mi trec în revistă corespondenţa - rapoarte de la diplomaţi, cereri 
de favoruri adresate regelui. 

Dar neliniştea a continuat să mă roadă până când n-am mai putut 
sta locului. Eram cuprinsă de panică până-n măduva oaselor, convinsă 
că avea să se întâmple cât de curând ceva cumplit. Scrisoarea din mâna 
mea începu să se mişte; am închis ochii şi m-am trezit deodată la 
Florenţa, în Palatul Medici, cu mulţi ani în urmă. Am auzit cum se 
loveau pietrele de sticla ferestrelor şi strigătul unui muncitor: 

Abbasso le palie! Moarte familiei Medici! 

Agitată, am trimis după Guillermo Perelli, un astrolog pe care-1 
aveam în slujba mea. Ii dădusem mai demult sarcina să găsească o zi 
favorabilă pentru cununia lui Margot. 

Perelli era un tânăr neurastenic, cu ochi proeminenţi şi cu un gât 
atât de lung, că i se ridica mult deasupra gulerului plisat. Nu era un 
geniu, dar era destul de bun şi lucra repede. 

— Spune-mi, ce aliniere nefastă de planete se apropie? Există vreun 
aspect care prevesteşte ceva rău pentru familia regală? 


381 


— Nu prea curând, spuse el, apoi adăugă şovăind: Poate... în 
august, cred, Marte va intra în casa Scorpionului, amplificând posibi¬ 
litatea producerii de evenimente violente. Aş fi bucuros să pregătesc 
un talisman pentru rege sau pentru Maiestatea Voastră, care ar înlătura 
orice efect nedorit. 

— Te rog s-o faci, am încuviinţat eu. Şi cercetează astrele noastre 
din perspectiva următorului tranzit, ca să vezi ce ne aduce luna august. 
Te rog să te ocupi imediat de asta. Am... visat că o să se întâmple 
ceva groaznic. 

Nu era nici un secret pentru curteni faptul că prevăzusem moartea 
soţului meu şi victoria lui Eduard de la Jarnac. Perelli se înclină uşor, 
privindu-mă curios. 

— Trebuie să mă ajuţi, domnule, i-am spus. Se apropie ceva cum¬ 
plit, ştiu sigur... 

Spre ruşinea mea, mi-am dat seama că eram pe punctul de-a izbucni 
în lacrimi. Perelli îşi dădu seama. 

— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, Madame la Reine, 
şi voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru protecţia familiei regale. 
Mă voi apuca imediat de treabă. 

— [ţi mulţumesc, i-am spus. 

M-am aşezat la masa de scris şi m-am uitat, fără încredere, fără 
speranţă, cum se închide uşa în urma lui. 

M-am cufundat în muncă. Pe la sfârşitul după-amiezii mă mai liniş¬ 
tisem, aşa că am trimis-o pe una dintre doamnele de onoare să-mi aducă 
broderia la care lucram şi s-o invite pe Margot la mine în anticameră. 
Stăteam lângă foc şi-o aşteptam, când se auzi o bătaie în uşă. Era Jeanne; 
îşi ţinea capul uşor plecat, iar vocea îi era stinsă şi umilă. 

— Pot să-ţi vorbesc între patru ochi, Catherine? 

— Sigur, i-am răspuns arătându-i fotoliul de lângă mine. 

— Mulţumesc, spuse Jeanne aşezându-se; după o tăcere stinghe¬ 
ritoare, adăugă: Am venit să te implor să mă ierţi. 

Zâmbetul precaut nu mi se şterse de pe buze: 

— Nu trebuie să te învinovăţeşti, i-am spus cu amabilitate. Eşti 
obosită de pe urma călătoriei. îmi dau seama că ai fost bolnavă. 


382 


— E adevărat că am fost bolnavă, admise ea. Dar asta nu-mi scuză 
vorbele aspre. De când ne-am despărţit, m-am rugat întruna. îmi dau 
seama acum că te-am judecat greşit. 

Trase adânc aer în piept şi continuă: 

— Mă temeam de felul în care îl va influenţa Curtea Franţei pe 
fiul meu pentru că eu însămi am fost coruptă. 

Am izbucnit în râs: 

— Jeanne, dacă a fost cineva corupt de moravurile noastre deca¬ 
dente, sigur nu tu ai fost aceea! 

Obrajii i se colorară uşor. 

— Am fost rea... Tu nu-ţi poţi da seama, Catherine... Tu, care 
i-ai fost întotdeauna credincioasă soţului tău, care ai fost întotdeauna 
onestă cu prietenii tăi... Câteodată mă gândesc că eşti prea bună la 
inimă ca să vezi răul care te înconjoară. 

— Dar eu am de-a face cu vrăjitori, i-am spus oarecum în glumă. 
Eu citesc în stele. 

Jeanne îşi privi mâinile, pe care şi le ţinea încleştate în poală. 

— Ştiu că, dacă te-ai vârât în lucrurile astea, a fost pentru că ai 
vrut să faci ceva bun. De aceea... de aceea trebuie să-ţi cer iertare. 
Am greşit că te-am judecat. 

Glasul i se frânse şi începu să plângă. Dădu să mai spună ceva 
şi-mi făcu semn s-o las, dar am luat-o în braţe, ca să-şi verse durerea 
la pieptul meu. 

în seara aceea am cinat împreună, iar a doua zi de dimineaţă am 
luat negocierile de la capăt. Nu le-aş putea numi cordiale, dar au fost 
civilizate; amintirea lor rămâne un punct mic, luminos, de speranţă, 
înainte de dezlănţuirea nebuniei. 

Jeanne a rămas cu noi la Blois ceva mai mult de o lună şi şi-a men¬ 
ţinut cu stricteţe pretenţiile: Henric nu avea să se reconvertească la 
catolicism şi n-avea să se cunune la Notre-Dame. Săptămânile treceau 
fără să înaintăm deloc şi am început să fim amândouă irascibile. 

într-o după-amiază, Pirelli, tânărul astrolog, veni să mă infor¬ 
meze că Marte avea să intre în constelaţia Scorpionului în a doua 
jumătate a lui august şi să formeze o cuadratură cu Saturn pe 23 şi 
pe 24. Acest fapt putea duce la conflicte diplomatice cu puterile 


383 


străine. El alcătuise patru inele protectoare, pentru mine şi pentru 
cei trei copii ai mei. 

I-am mulţumit şi i-am dat doamnei Gondi dispoziţie să-l plătească, 
dar n-aveam încredere în talismanele lui slabe. Cu toate acestea, le-am 
dat copiilor inelele să le poarte; pe-al meu l-am aruncat intr-un sertar. 

Prima săptămână din aprilie a trecut fără evenimente. îmi men¬ 
ţineam în continuare intenţia de a o cununa pe Margot la Notre-Dame, 
în timp ce Jeanne voia în continuare ca tinerii să se căsătorească în 
cadrul unei ceremonii protestante. Aveam nervii distruşi, căci, cu fiece 
noapte ce trecea, visele mele însângerate erau mai intense. Simţeam 
că singurul mod de a evita războiul era să-i văd pe Henric şi Margot 
căsătoriţi cât mai curând. 

După o întâlnire cu Jeanne în care ne înţeleseserăm şi mai puţin 
decât de obicei, am trecut să-l văd pe Eduard, sperând să-mi dea vreo 
idee pentru depăşirea impasului. M-am dus în apartamentul lui, ştiind 
că n-o să mă caute nimeni acolo, şi m-am aşezat intr-un fotoliu. La 
invitaţia lui Eduard, am început să vorbesc despre dificultăţile pe care 
le aveam cu negocierile şi despre încăpăţânarea lui Jeanne. 

în timp ce stăteam de vorbă în dormitor, se auzi o bătaie în uşa 
camerei de lângă noi. Am auzit vocea mieroasă a lui Robert-Louis şi 
răspunsul nerăbdător şi înăbuşit al doamnei Gondi. 

Câteva clipe mai târziu, intră doamna Gondi, cerându-şi scuze 
din priviri şi, după ce făcu o reverenţă, îmi spuse: 

— Madame la Reine, iertaţi-mă, dar aţi primit un mesaj urgent. 

îmi întinse un pacheţel învelit într-o scrisoare. Mi-am luat ră- 
mas-bun de la Eduard şi am fugit în dormitorul meu, unde m-am 
aşezat şi am dat deoparte scrisoarea; dedesubt, învelit într-o bucată 
de mătase neagră, era un inel de fier cu un diamant galben, tulbure. 
Am lăsat inelul în poală şi am rupt sigiliul scrisorii: 

Preastimată Maiestate, 

Dată fiind amplasarea lui Marte în astrograma domniei voastre şi 
faptul că ştiţi să citiţi în stele, cred că sunteţi deja conştientă de apropierea 
catastrofei. 

Vă trimit alăturat un talisman numit Capul Gorgonei, căreia vechii 
greci îi spuneau Medusa. Pe cer, ea e reprezentată de steaua Algol, pe care 
arabii o numesc ras al-Ghul, Capul Demonului, iar chinezii „Mormanul 


384 


de cadavre Nici o stea de pe boltă nu are o putere malefică mai mare. 
Algol aduce moartea prin decapitare, mutilare şi strangulare — nu unei 
singure victime, ci unor mulţimi întregi. 

Cu două ore înaintea zorilor, în noaptea de 24 august, steaua Algol 
va răsări în zodia Taurului — ascendentul domniei voastre. Madame 
la Reine - în opoziţie clară cu războinicul Marte, în timp ce primul 
este întărit în zodia Scorpionului. Franţa nu s-a aflat niciodată în mai 
mare primejdie; şi nici Maiestatea Voastră. 

Cu mulţi ani în urmă v-am dat Aripa Corbidui, care v-a fost de folos; 
cu aceeaşi intenţie vă trimit acum Capul Gorgonei. Când este canalizată 
cu grijă. Steaua Demomdui conferă curaj şi protecţie asupra trupului. 

In ziua când v-am dat Aripa Corbului, v-am spus că astrele indicau 
o trădare care vă ameninţa viaţa. Acum văd din nou trădarea. Madame 
la Reine, şi vă avertizez să vă luaţi măsuri extreme de precauţie, chiar 
şi faţă de aceia în care aveţi cea mai mare încredere. 

Cât despre ce-arfi de făcut pentru a împiedica producerea calamităţii, 
părerea mea asupra acestui subiect nu s-a schimbat de la ultima noastră 
discuţie. Nu cred că e cazul s-o mai expun aici. 

Umilul vostru servitor, pentru toată viaţa, 

Cosimo Ruggieri 

Mi-am dus mâna la perla pe care o purtam în corset şi am închis 
ochii. Amintirea m-a dus cu doisprezece ani în urmă, la momentul 
când Ruggieri stătuse ultima oară cu mine, în cabinetul meu. 

Astrele s-au schimbat din ziua în care ţi-am dat perla. 

Va veni şi timpul acela, Catherine. Şi, dacă tu nu faci ceea ce trebuie, 
va fi un măcel cum nu se poate măcar închipui. S-ar putea să fie deja 
prea târziu. 

Scrisoarea nu avea adresă de răspuns. Mi-am pus inelul pe degetul 
mijlociu de la mâna stângă şi-am rămas cu ochii pierduţi pe fereastră, 
în curte, la viitoarele spectre ale „Mormanului de Cadavre' 1 . Intuiţia 
îmi spunea că Ruggieri nu-i departe. Stătea la pândă şi aştepta să vadă 
dacă voi avea curajul să opresc valul de sânge ce avea să vină. 

A doua zi de dimineaţă am rugat-o pe Jeanne să vină la mine în 
anticameră. Când a sosit, am invitat-o să se aşeze lângă cămin. încor¬ 
dată şi circumspectă, roşie la faţă de la un acces de tuse pe care tocmai 
îl avusese, s-a aşezat ţeapănă în fotoliul de lângă mine, uitându-se pieziş 


385 


la zâmbetul meu. De când era la Blois, slăbise şi mai mult; ochii îi 
străluceau de febră. 

— Negocierile astea au devenit din cale-afară de neplăcute, i-am 
spus eu pe un ton blând. Ne-au făcut să uităm că, dincolo de orice 
neînţelegere, suntem prietene. Hai să terminăm cu ele. 

— Să terminăm cu ele? ridică ea speriată din sprâncene: voiam 
să renunţ la căsătorie? 

— Regele pretinde numai două lucruri, am lămurit-o. Unul, ca 
Margot să rămână catolică, iar al doilea, ca Henric să vină la Paris 
pentru cununie, care însă se va oficia în faţă la Notre-Dame. Fiul tău 
nu va fi nevoit să pună piciorul într-o catedrală; Margot o să fie con¬ 
dusă înăuntru de un delegat, pentru ceremonia catolică. 

Jeanne se încruntă, nevenindu-i pe de-a-ntregul să creadă ce auzea. 

— Şi-o să petreacă mai multe luni din an în Navarra? 

— Câte vrei tu. Dacă doreşti, se pot cununa după aceea şi în rit 
protestant. 

Trăsăturile i se îmblânziră, amintind un pic de vechiul ei simţ al 
umorului. 

— Eşti prea şireată, Catherine. îmi ascunzi ceva. 

— E adevărat, am recunoscut eu. Cununia trebuie să aibă loc pe 
18 august. 

Nu voiam ca nunta să cadă nici măcar cu o zi mai aproape de 
influenţa lui Algol. Voiam să întăresc pacea dintre hughenoţi şi catolici 
înainte de răsăritul maleficei stele. 

— in august? Dar la vremea aceea e cumplit de cald în Paris. Mai 
sau iunie ar fi mult mai potrivite pentru o nuntă. 

— E prea scurt timpul, i-am explicat eu răbdătoare. 

— Anul ăsta? făcu Jeanne atât de speriată, că o cuprinse un acces 
de tuse. 

Când îşi recăpătă suflul, spuse: 

— E imposibil să facem toate pregătirile! O nuntă regală... orga¬ 
nizată în numai patru luni? 

— O să am eu grijă de tot. Tu nu trebuie decât să-ţi iei băiatul 
şi să veniţi la Paris. 

— Dar de ce atâta grabă? insistă ea. 


386 


— Pentru că mă tem de un alt război între oamenii tăi şi ai mei. 
Pentru că eu cred că această căsătorie va pune capăt vărsării de sânge, 
aşa că nici mâine dac-ar avea loc nu mi s-ar părea prea curând. 

Am căzut de acord. Ne-am ridicat şi ne-am sărutat pe buze, ca 
să pecetluim înţelegerea. Şi m-am rugat ca Jeanne să nu-mi simtă 
disperarea. 


Treizeci şi nouă 

La scurtă vreme după ce s-a semnat contractul de căsătorie, Jeanne 
a plecat de la Blois. Deşi era nerăbdătoare să cumpere darurile de nuntă, 
părea cumplit de bolnavă. Când a ajuns la castelul din Paris al familiei 
Bourbon, sănătatea a părăsit-o cu totul. Cu toate acestea, a insistat 
să se ocupe de pregătirile de nuntă pe tot parcursul lunii mai. Eforturile 
depuse s-au dovedit fatale: în prima săptămână a lui iunie a căzut la 
pat şi nu s-a mai ridicat. 

Mă aşteptam ca fiul ei să mă roage să amân nunta. Spre surprin¬ 
derea mea, Henric nu mi-a cerut aşa ceva; pe 1 iulie a participat la 
înmormântarea mamei sale şi pe 8 a venit la Paris cu o suită de aproape 
trei sute de hughenoţi, printre care tânărul prinţ de Conde, vărul său. 

Regele l-a primit pe Henric în particular la Luvru pe 10 iulie. Când 
a intrat Navarra însoţit de vărul lui, Carol era încadrat de mine în 
stânga şi de Eduard în dreapta. La optsprezece ani, Henric avea umeri 
largi, talie subţire şi picioare musculoase, de călăreţ. Cârlionţii îmblân¬ 
ziţi îi încadrau faţa în valuri negre; purta barbişon şi o mustaţă subţire, 
după moda timpului. Deşi era îmbrăcat într-o tunică neagră, anostă, 
ca toţi hughenoţii, şi nu purta bijuterii, avea o expresie relaxată şi un 
zâmbet strălucitor, de parcă trecuseră câteva zile de când nu ne văzu- 
serăm, nu câţiva ani plini de conflicte şi de sânge. 

In total contrast cu cordialitatea neprefăcută a vărului său, din atitu¬ 
dinea tânărului Conde se ghicea neîncrederea. Era mai subţire decât 
Navarra, cu o figură destul de ştearsă, dar plăcută; zâmbetul îi era rezer¬ 
vat şi cam acru. 

Henric nu se înclină în faţa lui Carol, căci şi el era rege. 


387 


— Monsieur le Roi, salută el vesel. îmi pare nespus de bine să vă 
revăd, pe Maiestatea Voastră şi pe întreaga familie, şi să intru la Luvru 
ca prieten. 

— Deci ai venit, vere, spuse Carol fără să zâmbească. Ai face bine 
să te porţi frumos cu sora mea; avem destule metode să ne descurcăm 
cu ereticii care ne dau prea multă bătaie de cap. 

Navarra râse vesel: 

— O voi trata ca pe prinţesa care este acum şi ca pe regina care 
va deveni în curând. Sunt conştient că mă aflu pe teritoriu inamic - 
şi, mai grav, că mă aflu în faţa fraţilor viitoarei mele soţii - şi că fiecare 
faptă a mea trebuie să-mi demonstreze bunele intenţii. 

Carol mârâi satisfăcut. Amiralul Coligny îl preţuia foarte mult pe 
Navarra şi îşi petrecuse ultimele câteva săptămâni încântându-1 pe 
rege cu povestiri despre inteligenţa, curajul şi onestitatea lui. 

Eduard se ridică şi-şi sărută zdravăn verişorul. Navarra, cu o jum㬠
tate de cap mai scund, robust şi îmbrăcat în haine şterse, nu se putea 
compara cu mlădiosul meu fiu, care se înfăşurase într-un veşmânt 
de mătase chinezească de culoarea smaraldului, brodat cu zeci de peşti¬ 
şori aurii, strălucitori. 

— Bine ai venit, vere, îi zâmbi el lui Henric. 

— Am auzit că eşti un adversar redutabil la tenis, spuse Navarra. 
în orice caz prefer să mă bat cu tine în galerie decât pe câmpul de luptă. 

— Poate aranjăm un meci, spuse Eduard şi-i puse vărului său o 
mână pe umăr, întorcându-1 spre mine: mama mea, regina. 

Navarra mă privi cu ochii lui calzi şi senini: 

— Madame la Reine, mă salută el. 

M-am repezit la el şi l-am luat în braţe. 

— mi pare atât de rău de moartea mamei tale... Mi-a fost prietenă 
foarte bună, i-am şoptit la ureche. 

Auzindu-mă, mă strânse mai tare în braţe şi, când se desprinse 
din îmbrăţişare, ochii îi străluceau. 

— Mama n-a încetat niciodată să vă iubească, Madame la Reine. 

— Tante Catherine, l-am corectat eu şi l-am sărutat pe buze. 

Râse, risipind tristeţea care ne cuprinsese pe amândoi. 

— Tante Catherine, n-am avut niciodată ocazia să-ţi mulţumesc 
cum se cuvine pentru Rinaldo. Mi-a plăcut atât de mult, încât cred 
c-am citit-o de vreo sută de ori. 


388 


— Ţi-ai amintit de ea după atâta vreme, m-am minunat eu. 

L-am luat apoi de braţ şi i-am îndreptat atenţia spre uşa dublă: 

— N-ai bătut totuşi atâta drum numai ca să stai de poveşti cu 
bătrâna ta mătuşă. 

Intră Margot, ca o zână cu părul şi ochii negri, îmbrăcată într-o 
rochie de satin albastru-închis, acoperit cu mătase cangiante străvezie, 
cu ape albastre şi violet. Cu multă cochetărie, ridică bărbia ca să-şi 
pună în valoare gâtul de lebădă, apoi îşi înclină capul, aruncându-i 
lui Henric o privire lungă şi zâmbindu-i şăgalnic. Băiatul rămase trăsnit 
de-a binelea, dar lăsă repede ochii în jos, ruşinat de lăcomia care i se 
citise în ei. 

— Monsieur le Roi, îl salută Margot cu o mică reverenţă şi îi întinse 
o mână catifelată şi albă ca laptele. 

Navarra îşi lipi buzele de ea. Când se îndreptă de spate, păru că-şi 
regăsise calmul şi spuse: 

— Alteţă, încă alergaţi mai repede ca mine? 

— S-ar putea, Sire. Din nefericire, acum mă încurcă chestiile astea, 
râse ea arătând spre fustele grele. 

— Ah, se prefăcu Henric dezamăgit. Trăgeam mare nădejde să 
ne luăm la întrecere după cină. 

Margot râse din nou şi-l trase spre ea, dându-i un sărut cast pe buze, 
ca între veri. Apoi i-am urat bun venit prinţului de Conde; amabili¬ 
tăţile au fost mai sumare de ambele părţi. După care am pornit spre 
sufragerie. 

Compania lui Henric era grozav de plăcută; conversaţia se legă 
imediat, întreruptă de râsete. După ce am mâncat, l-am luat cu mine 
pe balconul care se deschidea spre malul Senei. In ultima săptămână 
vara se lăsase cu toată greutatea asupra oraşului şi dinspre fluviul noro- 
ios nu venea nici o adiere de vânt, ci doar un vag miros de putreziciune. 
Cu toate astea, Henric se sprijini de balustradă şi îmbrăţişă Sena şi 
cetatea cu o privire din care răzbătea dorul unei iubiri neîmpărtăşite. 

După ceva vreme, i-am spus încetişor: 

— Mama ta mi-a spus că mi-ai scris nişte scrisori, dar că n-a vrut 
să mi le trimită. 

Expresia lui Henric nu se schimbă, dar l-am simţit cum devine 
rezervat. Ridică din umeri. 


389 


— Cred că... imaginaţia mea de copil a speriat-o. îţi puneam nişte 
întrebări despre lucruri pe care ea nu le înţelegea. 

— In ziua aceea, când alergai după mingea de tenis, mi s-a părut 
că am fost amândoi stăpâniţi de acelaşi fel de viziune. Mă înşelam? 

Răspunsul lui veni după o pauză destul de lungă. 

— Mama era obsedată de Dumnezeu şi de păcat. Dar, spre deo¬ 
sebire de supuşii mei hughenoţi, eu nu sunt un om pios. Am luptat 
alături de ei deoarece cauza lor mi se pare dreaptă. în ceea ce mă pri¬ 
veşte, eu cred în ceea ce văd: pământul, cerul, oamenii şi dobitoacele... 

— Şi în viziuni însângerate? l-am întrebat. 

— Şi în viziuni în care tovarăşii mei au parte de o moarte groaznică, 
recunoscu el întorcându-şi ochii de la mine. 

— Eu nu le văd feţele, dar visele şi viziunile mele au devenit din 
ce în ce mai oribile în ultima vreme. întotdeauna le-am interpretat 
ca pe nişte avertismente, ca pe nişte scene dintr-un viitor care poate 
fi evitat. Dar, dacă tu nu crezi în Dumnezeu, probabil că le consideri 
lipsite de semnificaţie. 

Mă privi cu o expresie sobră: 

— Eu cred, Madame la Reine, că această căsătorie ne oferă o ocazie: 
să distrugem Franţa sau s-o salvăm. 

— E uimitor că am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie, am 
spus eu. 

în ochi i se aprinse o flacără neliniştitor de puternică. 

— Am venit aici în pofida sfaturilor consilierilor şi prietenilor mei, 
care se tem că această căsătorie e o capcană menită să ne distrugă. 
Am venit pentru că am încredere în tine, tante Catherine - pentru 
că, oricât ar fi de iraţional, cred că am văzut amândoi acelaşi dezastru 
apropiindu-se şi că amândoi vrem să-l evităm. 

Am ridicat mâna, îngreunată de Capul de fier al Gorgonei, şi i-am 
pus-o pe umăr. 

— împreună o să-l oprim, i-am spus eu şi m-am întors, auzind 
zgomot de paşi; erau prinţul de Conde şi servitorul lui, care veniseră 
după regele lor. 

Primele zile din august au fost sufocante; dincolo de bătrânele 
ziduri ale Luvrului, căldura stăruia încolăcindu-se pe deasupra pava¬ 
jului ca un duh negru. Uşa cabinetului meu fără ferestre era permanent 


390 


deschisă, nu numai ca să lase câte-un strop de aer să intre, ci şi ca să 
primească un flux continuu de oaspeţi, consilieri, croitorese şi aşa mai 
departe. Intr-o dimineaţă stăteam la birou, avându-1 în faţă pe cardi¬ 
nalul de Bourbon, unchiul mirelui - fratele poltronului Antoine de 
Bourbon, pe care-1 renegase cu multă vreme în urmă. Cardinalul era 
un om foarte echilibrat şi se bucura de o sănătate excelentă: la vârsta 
de cincizeci de ani n-avea nici un fir de păr alb. 

Discutam despre etapele ritualului cununiei - în afara şi în inte¬ 
riorul catedralei - când un străjer ciocăni în tocul uşii. 

— Madame la Reine, spuse el, ambasadorul Spaniei aşteaptă pe 
coridor. Solicită o întrevedere urgentă între patru ochi. 

M-am încruntat. Nu-1 cunoşteam bine pe noul ambasador, Diego 
de Zuniga, dar predecesorul său obişnuia să facă declaraţii excesiv de 
dramatice. Poate că Don Diego avea şi el această înclinaţie. 

M-am ridicat şi am ieşit pe coridor, unde aştepta Zuniga, cu 
pălăria în mână. Era un bărbat între două vârste, scund, cu o înfăţişare 
severă. Purta părul, foarte negru şi rărit la tâmple, pieptănat pe spate 
şi pomădat. 

L-am abordat fără să zâmbesc: 

— Ce problemă poate fi atât de gravă, Don Diego, încât să tre¬ 
buiască să-l las singur pe cardinalul de Bourbon? 

îmi răspunse cu o plecăciune cât se poate de scurtă; avea o mină 
indignată, de parcă el ar fi fost partea ofensată. 

— Un atac armat deliberat, Madame la Reine, comis de Franţa 
împotriva Spaniei. 

Am rămas cu gura căscată; ambasadorul îmi aruncă o privire 
bătăioasă. 

La intrarea în apartamentul meu, coridorul strâmt era înţesat de 
servitori, de curteni şi de oaspeţii veniţi odată cu Navarra. 

— Veniţi, i-am spus eu lui Zuniga, luându-1 de braţ şi condu- 
cându-1 în sala de consiliu. 

M-am aşezat pe scaunul regelui, în capul mesei lungi, ovale. 

— Vorbiţi, Don Diego. Cu ce l-a supărat Carol pe fostul său 
cumnat? 

Zuniga ridică surprins din sprâncene, dându-şi seama că eu chiar 
nu ştiu despre ce vorbeşte. Trase adânc aer în piept şi îmi explică: 


391 


— Pe data de 17 iulie, cinci mii de soldaţi francezi - hughenoţi - 
au încălcat teritoriul Olandei Spaniole. Comandantul lor era seniorul 
de Genlis. Din fericire, comandanţii spanioli au aflat despre atacul 
plănuit şi au interceptat forţele franceze. Au supravieţuit doar o mână 
de oameni, printre care şi Genlis. Iertaţi-mi francheţea, dar vă sugerez 
să aveţi o discuţie serioasă cu Maiestatea Sa, având în vedere faptul 
că acţiunea sa a fost o violare a tratatului cu Spania şi un act de război. 

Mi-am dus mâna la gură ca să opresc invectivele care riscau să se 
reverse din ea. Coligny... Nemernicul acela mincinos şi arogant între- 
cuse măsura, îndrăznise să trimită pe ascuns trupe în Olanda, spe¬ 
rând într-o victorie care să-l convingă pe Carol să sprijine un război 
nebunesc. 

— Asta-i opera unui trădător, am spus eu cu vocea tremurând de 
enervare. Franţa n-ar viola niciodată suveranitatea Spaniei. Vă asi¬ 
gur, Don Diego, că regele nici n-a cunoscut, nici n-a aprobat această 
incursiune. Vom vedea dacă partea responsabilă... 

Zuniga avu nemaiauzita îndrăzneală de a întrerupe o regină: 

— Partea responsabilă se află acum la uşa regelui, aşteptând să fie 
primită în audienţă. Nu încape îndoială că întâlnirea va fi cordială; 
se spune că Genlis are asupra sa o scrisoare de sprijin din partea lui 
Carol. 

— Imposibil, am şoptit eu ridicându-mă. 

— Madame la Reine, aşa stau lucrurile. 

Am ieşit din sală şi am luat-o pe coridorul înăbuşitor, croindu-mi 
drum printre trupuri transpirate care făceau reverenţe şi printre siluete 
estompate, în alb-negru, de hughenoţi speriaţi. M-am oprit în faţa 
uşilor închise ale apartamentului personal al regelui, unde se adunase 
un mic grup de oameni. 

Printre ei se afla şi Coligny, care-şi ţinea o mână pe umărul unui 
nobil hughenot destul de bătrân, cu faţa plină de semne de vărsat şi 
cu părul roşu şi bogat; o eşarfă de mătase neagră îi susţinea braţul rănit, 
împreună cu ei era prinţul de Conde, care zâmbea şi el odată sincer. 

Lângă ei tocmai ajunsese Henric de Navarra. îl luă pe Coligny 
în braţe şi-l sărută afectuos pe amândoi obrajii. Apoi Coligny îl pre¬ 
zentă necunoscutului, care dădu să îngenuncheze, dar Navarra făcu 
un pas în faţă şi îl ridică. Cei doi se îmbrăţişară - cu grijă, din cauza 


392 


rănii necunoscutului - după care se sărutară şi se lansară într-o con¬ 
versaţie animată. 

Se apropie trădarea, îmi şoptea Ruggieri. 

Am păşit în raza vizuală a bărbaţilor şi n-am dat atenţie plecăciu¬ 
nilor lor. Pe Navarra şi pe ceilalţi nici nu i-am băgat în seamă; n-aveam 
ochi decât pentru necunoscut. 

— Spuneţi-mi, domnule, am onoarea să mă adresez seniorului 
de Genlis? l-am întrebat. 

Ceilalţi încremeniră; necunoscutul începu să mişte din buze. După 
o vreme reuşi să articuleze: 

— Intr-adevăr, Maiestate. 

— Ah! Şi rana... este chiar aşa de gravă, domnule? l-am întrebat 
din nou, întinzând mâna spre eşarfa neagră şi oprindu-mi palma chiar 
deasupra ei. 

— Deloc, Madame la Reine, mormăi de Genlis, cu faţa şi gâtul 
roşii ca focul. Port asta numai pentru că a insistat doctorul, arătă el 
spre eşarfa. 

Am arborat un zâmbet prostesc, de femeie superstiţioasă, şi i-am 
spus confidenţial: 

— Slavă Domnului că n-aţi împărtăşit soarta cruntă pe care au 
avut-o atâţia dintre tovarăşii domniei voastre. Fără îndoială că se dato¬ 
rează talismanului pe care-1 purtaţi. 

Auzisem de la doamna Gondi, care se exprimase ceva mai diplo¬ 
mat, că hughenoţii mă considerau o vrăjitoare care se întovărăşise cu 
diavolul. 

— Talisman? făcu el uluit. 

— Scrisoarea de sprijin din partea Maiestăţii Sale, l-am lămurit 
eu. O aveţi asupra dumneavoastră în clipa de faţă? 

Genlis îi aruncă o privire disperată lui Coligny, dar pe faţa acestuia 
nu se putea citi nimic. 

— O am, răspunse el, simţindu-mi poate hotărârea sau, cine ştie, 
având un uluitor acces de prostie. 

Am întins mâna imperativ, în timp ce el, încurcându-se în eşarfa, 
pescui scrisoarea dintr-un buzunar. 

Am înşfăcat-o imediat. Ceara în care era imprimat sigiliul regal 
fusese ruptă; hârtia boţită era moale şi pătată - fusese probabil îmbibată 
cu sudoarea lui Genlis. 


393 


Când am deschis scrisoarea, am citit-o şi am văzut pe ea semnătura 
fiului meu, zăgazurile furiei mele explozive s-au rupt. Fără un cuvânt, 
i-am lăsat pe bărbaţi acolo şi, cu scrisoarea în mână, m-am apropiat 
de cei doi străjeri care barau intrarea în apartamentul regelui. 

— Daţi-vă la o parte! le-am poruncit. 

Nu-mi dădură ascultare, aşa că mi-am croit drum printre ei şi am 
dat în lături uşile care, din fericire, nu erau încuiate. Am trecut valvâr- 
tej pe lângă o mulţime de servitori şi de nobili şi am dat buzna în 
dormitor, unde Maiestatea Sa Carol al IX-lea şedea pe oală, iar un 
gentilom din suită îi citea versuri cu voce tare. La un semn scurt din 
partea mea, gentilomul închise cărticica şi părăsi încăperea. Am trântit 
uşa în urma lui şi m-am apropiat de Carol fluturând scrisoarea. 

— Neghiobule, i-am spus printre dinţi. Eşti un neghiob, fără strop 
de creier! 

Carol îşi trase stângaci în sus colanţii cu mâna dreaptă, în timp 
ce cu stânga punea capacul pe oala de noapte. Era obişnuit să se înfurie 
pe oameni, dar avusese atât de rar ocazia să vadă crize de furie la alţii 
- şi cu atât mai puţin la mama lui -, că se trase înapoi şi ridică mâinile 
ca să se apere. 

— Cinci mii de soldaţi francezi morţi în slujba unei prostii! am 
ţipat eu. Şi regele Spaniei a aflat de ei înaintea mea! Ambasadorul lui 
a venit azi să mă avertizeze că Filip consideră... nebunia asta cu Olanda 
un act de război! 

— Şi ce dacă? protestă Carol timid. 

— Şi ce dacă? l-am îngânat eu uluită. Eşti într-atât de nebun încât 
să crezi c-am putea câştiga un război cu Spania? 

— Amiralul spune că putem, îndrăzni el. Şi nu mai aruncaţi cu 
insulte în mine, doamnă. 

Am coborât tonul: 

— Tu visezi la glorie militară, dar n-ai s-o găseşti într-un război 
necugetat. Ai să găseşti numai înfrângere şi ruşine. Poporul o să se 
ridice împotriva ta şi-o să pună un hughenot pe tron. 

— Coligny mă iubeşte şi iubeşte Franţa, mă înfruntă Carol. Lupta 
împotriva unui duşman comun va unifica ţara. 

— Eu am trăit ceva vreme, fiule, şi am văzut ce i-au adus ţării 
ăsteia războaiele cu Spania. Bunicul tău a suferit o înfrângere cumplită, 
iar tatăl tău a stat patru ani prizonier la ei. Armata lui Filip e prea 


394 


puternică. Nu vezi cum te manipulează Coligny? Cum încearcă să 
te întoarcă împotriva mea? 

Carol încleştă fălcile şi-şi dădu ochii peste cap ; arăta ca un nebun. 

— Amiralul mi-a spus c-ai să zici asta. E nefiresc pentru o femeie 
să aibă atâta putere câtă ai tu; m-ai uzurpat prea multă vreme. 

Am strâns din dinţi şi am înghiţit fierea care urca în mine la auzul 
vorbelor lui Coligny, reproduse atât de fidel de fiul meu. Am spus calm: 

— Dacă eşti atât de convins că un război cu Spania ar servi inte¬ 
reselor superioare ale Franţei, atunci amiralul Coligny trebuie să-şi 
prezinte propunerea Consiliului Privat, pentru ca să poată fi respinsă 
sau aprobată. Dacă argumentele amiralului sunt solide, atunci ceilalţi 
membri vor adopta punctul lui de vedere. De ce să nu vorbeşti deschis 
cu toată lumea? E imposibil să duci un război victorios pe ascuns. 

Carol găsi ideea bună şi dădu din cap: 

— Am să-i spun amiralului. O să pregătim o expunere. 

— Bine, am făcut eu pe un ton vesel. Dar trebuie să ţii cont de 
un singur lucru. 

Carol se încruntă întrebător. 

— Trebuie să respecţi votul membrilor Consiliului. Dacă ei sunt 
de acord cu amiralul, poţi să începi războiul aducându-1 la cunoş¬ 
tinţa tuturor. Dacă nu sunt de acord, ideea trebuie pusă la păstrare... 
pentru totdeauna. 

Regele îmi cântări cuvintele, apoi se declară de acord. 

— Excelent! Ii voi anunţa pe membrii Consiliului şi voi fixa o 
dată pentru întâlnire. Contez pe tine să-i spui amiralului să-şi preg㬠
tească pledoaria. 

Am ieşit din dormitorul lui Carol purtând pe buze cel mai fals 
zâmbet cu putinţă. Mi l-au putut vedea şi Coligny şi Genlis, care răm㬠
seseră pe coridor, de vorbă cu Henric. 

Coligny fu primul care mă observă şi se înclină în faţa mea. Ne-am 
zâmbit, deşi sunt convinsă că-mi auzise strigătele. I-am văzut în ochi 
provocarea trufaşă: aştepta să plec eu ca să intre să vorbească cu regele. 

Navarra mi-a zâmbit la rândul lui când am trecut pe lângă el. Am 
întors capul, neputând să-i suport privirea. 


395 


Patruzeci 


Consiliul Privat al Regelui se întruni cu opt zile înainte de nuntă. 
In noaptea precedentă plouase zdravăn şi furtuna nu se potolise nici 
duminică de dimineaţă. în ciuda torentelor căzute din cer, ferestrele 
erau deschise de-un lat de palmă, lăsând să intre aerul înăbuşitor, care 
aburise geamurile şi înmuiase teancul de hârtii din dreapta mea. 

Stăteam în capul mesei lungi, ovale, avându-i în dreapta şi în stânga 
mea pe Eduard şi pe Tavannes - acum în vârstă de şaizeci şi trei de 
ani, complet chel şi aproape fără dinţi. Tavannes luptase alături de 
Francisc I la Pavia şi fusese făcut prizonier odată cu regele. Acolo îşi 
pierduse vederea la ochiul stâng; ochiul cu albeaţă i se mişca acum 
întruna, mereu în altă direcţie faţă de dreptul. îl iubeam pe Tavannes 
pentru că se oferise la un moment dat s-o ucidă pe Diana de Poitiers 
din cauza aroganţei ei; îl iubeam şi mai mult pentru că-1 dusese pe 
Eduard spre victorie la Jarnac. 

Lângă Tavannes stătea tovarăşul său de arme, mareşalul Cosse, 
care îmi servise în timpul războaielor ca reprezentant pe lângă Jeanne. 
în contrast cu Tavannes, Cosse era încă elegant, cu o barbă albă, tunsă 
foarte frumos. 

în faţa lui Cosse stătea elegantul duce de Nevers, un diplomat pe 
nume Louis Gonzaga, născut în Toscana, dar educat la Paris. în tine¬ 
reţe, Gonzaga luptase împreună cu Montmorency la Saint-Quentin. 
Ultimul membru al Consiliului era ducele de Montpensier, bătrân 
şi bolnav de gută, a cărui soţie făcea parte pe vremuri din mica trupă 
de doamne a regelui Francisc. 

Amiralul Coligny intră cu câteva minute întârziere, spunând vesel 
că Dumnezeu ne-a cerut să ne odihnim de Sabat - dar poate că Atot¬ 
puternicul avea să-l ierte deoarece „sper că astăzi, aici, vom face lucrarea 
Domnului". Cuvintele lui pioase nu avură drept răspuns decât tăcerea 
şi un tunet îndepărtat. 

Când am început eu să vorbesc, o rafală de vânt făcu să tremure 
flacăra lămpilor. 

— Domnilor, amiralul Coligny va prezenta argumentele sale în 
favoarea războiului, după care vom trece la vot. 

I-am făcut amiralului un semn din cap; acesta se ridică şi, spriji- 
nindu-şi uşor degetele de masă, începu să vorbească. 


396 


— Acum cinci ani, regele Filip l-a trimis pe ducele de Alba, general 
al său, să ocupe Olanda şi să instaureze un regim de teroare. De atunci 
încoace, zece mii de oameni au fost măcelăriţi pentru singura vină 
de a dori să-l slăvească pe Dumnezeu după cum cred ei de cuviinţă, 
înălţimea Voastră, Madame la Reine, aţi reprezentat întotdeauna în 
Franţa vocea toleranţei. Fiţi de acord ca Franţa să se ridice împotriva 
tiraniei şi în apărarea libertăţii. Salvaţi-i acum pe nevinovaţii din nordul 
ţării noastre; căci dacă n-o vom face, se va mai vărsa sângele altor zeci 
de mii de oameni. Opriţi, vă implor, acest puhoi de sânge. 

Am rămas fără grai; Coligny făcuse apel la convingerile mele 
intr-un mod atât de inspirat, încât mă emoţionase. Mai mult, insistase 
pe coarda celor mai negre spaime ale mele, ca şi cum mi-ar fi cunos¬ 
cut oribilele viziuni. Imposibil, mi-am spus... până mi-am amintit de 
Navarra, sprijinit de balustrada balconului şi privind spre Ile-de-la-Cite 
fără s-o vadă. Şi în viziuni în care tovarăşii mei au parte de o moarte 
groaznică... 

Mi-am fixat privirea pe suprafaţa lucioasă a mesei, încercând să-mi 
stăpânesc amarul care îmi umplea sufletul. Când mi-am regăsit calmul, 
am ridicat capul spre amiral: 

— Mi-aş dori să-i pot ajuta, am spus, numai că nu putem ignora 
faptul că Franţa nu dispune de mijloacele de a-1 alunga pe Alba. Atât 
hughenoţii, cât şi armata regală au suferit pierderi grele şi au adus ţara 
în pragul ruinei după toţi anii de război civil. Pur şi simplu nu avem 
oameni, arme şi bani ca să înfruntăm un inamic atât de puternic. Chiar 
dacă am încerca să-i ajutăm, nevinovaţii dumneavoastră tot ar pieri... 
alături de mii de francezi. 

— Aşa ceva n-are să se-ntâmple, mă contrazise Coligny grăbit. 
Fiindcă n-o să luptăm singuri. Lângă noi va lupta prinţul de Orania, 
care şi-a asigurat recent ajutorul Germaniei şi Angliei. 

— Dar s-a întâmplat deja, am zis eu. Au murit cinci mii de soldaţi. 
S-a vărsat deja sânge francez. 

— Susţin că războiul cu Spania este inevitabil, insistă amiralul. 
Putem s-o înfruntăm acum, în Olanda, sau mai târziu, pe pămân¬ 
turile noastre, când Filip va ceda în sfârşit poftei de a-şi extinde impe¬ 
riul şi ne va încălca hotarele. De aceea trebuie să lovim acum, când 
avem sprijin din atâtea părţi. 


397 


— Am văzut doi regi făcând greşeala de a porni războaie pe terito¬ 
riu străin în speranţa de a face cuceriri, mormăi Tavannes. Şi ei au 
avut promisiuni de sprijin. Până la urmă ne-am retras cu pierderi grele 
şi ne-am întors într-o ţară ruinată din punct de vedere financiar. Un 
război pe teritoriu străin va necesita mai multe vieţi şi mai mult aur 
decât avem noi. 

— Am luptat alături de Montmorency la Saint-Quentin când eram 
un copilandru cu caş la gură, vorbi cu patimă şi Gonzaga, ducele de 
Nevers. M-am dus la luptă visând la o victorie uşoară. M-am trezit 
la realitate când conetabilul şi alţi ofiţeri - inclusiv eu - am fost cap¬ 
turaţi de spanioli. 

— Şi eu am fost la Saint-Quentin, mormăi Coligny indignat. 

— Da, aţi fost acolo, rosti Gonzaga acuzator. Răspunzător cu ap㬠
rarea cetăţii, din câte-mi amintesc. Atunci de ce ar trebui să vă încre¬ 
dinţăm alte trupe, când cinci mii de oameni au murit deja ca rezultat 
al prostiei? 

Ceilalţi bărbaţi din încăpere începură să vorbească toţi deodată. 
Gonzaga continuă să-l insulte pe amiral, iar ducele de Montpensier 
tuna şi fulgera în legătură cu prejudiciile pe care un nou război le-ar 
aduce economiei. Până la urmă, bătrânul Tavannes strigă la ei să tacă 
şi, când se făcu linişte, întrebă: 

— Domnule amiral Coligny, mai aveţi altceva de spus? 

— Da, răspunse Coligny. Când Maiestatea Sa Henric al 11-lea a 
ascultat sfatul consilierilor săi privaţi, a fost obligat să-l analizeze, dar 
nu i s-a cerut să-l respecte. Cu regele Carol e altfel: el este obligat de 
lege să asculte de poruncile Consiliului. Asta era de înţeles când a 
urcat pe tron, la vârsta de zece ani, dar acum e bărbat, are douăzeci 
şi doi de ani. Este o insultă la adresa lui să fie forţat să accepte hotărârile 
consilierilor, chiar când acestea sunt în opoziţie cu propria sa judecată. 
Eu sunt hughenot şi vorbesc în faţa unui grup de catolici. Cu toate 
acestea, suntem toţi de acord că Maiestatea Sa se află pe tron din voia 
Domnului. Am sau nu dreptate, domnilor? 

Tavannes şi Montpensier admiseră că are dreptate; Eduard şi cu 
mine schimbarăm priviri înnegurate, iar Gonzaga refuză să răspundă 
la o întrebare al cărei răspuns era deja cunoscut. 


398 


— Dacă regele Carol este blocat de Consiliu, înseamnă că este 
blocată însăşi voinţa lui Dumnezeu. Iar voinţa regelui este de a porni 
războiul cu Spania. 

îndrăzneala, argumentele aberante ale amiralului îmi smulseră un 
oftat sonor, ceea ce îl făcu să-mi arunce o privire tăioasă. 

— Maiestatea Sa oftează. Dar vă amintesc că guvernarea ţării noas¬ 
tre este treabă de bărbaţi, nu de femei; aşa ne cere legea salică. Şi atunci 
vă întreb: cine conduce Franţa? Cine conduce acest consiliu? Şi cine-1 
conduce pe rege? Fiecare bărbat din jurul acestei mese trebuie să-şi 
cerceteze inima ca să afle adevărul: ascultaţi glasul tăcut al Atotpu¬ 
ternicului care răsună în voi. E corect ca voinţa regelui nostru să se 
împiedice de frica de război a unei muieri? 

Obrajii mi-au luat foc. Lângă mine, Eduard mormăi o înjurătură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, eşti un nebun şi un bădăran 
de neînchipuit! Cum poţi vorbi aşa despre regina noastră? se răsti 
Tavannes. 

Nu m-am uitat la Tavannes şi nici la ceilalţi consilieri; nu-mi 
puteam dezlipi privirea de la ochii lui Coligny în care scânteia pietatea, 
de la beatitudinea şi mândria care îi străluceau pe chip, de la focul 
nebuniei care se întrezărea sub ele. 

— E un război sfânt, vorbi din nou amiralul, abia şoptit. Un război 
prin care să fie eliberaţi oamenii care vor să se roage în libertate. Ascul¬ 
taţi ce vă spun, acesta-i războiul Domnului; numai diavolul v-ar putea 
porunci să nu porniţi acest război. 

în sală se lăsă liniştea până când eu mi-am regăsit calmul şi am 
spus cu răceală: 

— Asta-i tot, domnule amiral? V-aţi terminat pledoaria? 

— Mi-am terminat-o, răspunse el cu un aer foarte mulţumit de 
ea şi de el însuşi. 

Ducele de Montpensier interveni: 

— Maiestatea Voastră, aş vrea să propun să renunţăm la orice dis¬ 
cuţii suplimentare. Domnul amiral Coligny şi-a prezentat pe larg punc¬ 
tul de vedere şi a auzit şi principalele noastre obiecţii. Nu prea văd 
rostul reluării acestora intr-un schimb de argumente care ameninţă 
să devină prea înfocat. Aş sugera să votăm imediat. 

— Cred că aveţi dreptate, am spus. Domnilor, există obiecţii? 


399 


Nu existau. Coligny - ferm convins că apelul său reuşise să ne mişte 
inimile - fu rugat să aştepte pe coridor. Ieşi foarte binedispus, dar 
în prag se opri şi-mi aruncă o privire îngâmfată şi triumfătoare. 

Procedurile de vot nu durară mult. Membrii Consiliului erau 
intr-un acord atât de evident, încât n-am folosit buletinele de vot, ci 
am recurs la vot deschis. 

M-am ridicat şi i-am oprit cu un semn pe ceilalţi consilieri, care 
dăduseră să sară în picioare odată cu mine. 

— Aş dori să-i aduc personal domnului amiral la cunoştinţă 
rezultatul. 

Am ieşit singură pe coridor. In afară de doi străjeri, nu era nimeni 
suficient de aproape ca să ne audă. Coligny aştepta sprijinit de peretele 
din faţă, cu mâinile împreunate, cu fruntea plecată în rugăciune; când 
auzi uşa deschizându-se, ridică nerăbdător privirea. 

Când văzu că sunt eu, căscă gura surprins, dar îşi reluă repede 
expresia demnă. 

— Aşa deci, spuse. Ar fi trebuit să-mi dau seama că urechile consi¬ 
lierilor sunt ferecate. La urma urmei, i-aţi ales pentru că vă sunt loiali. 

— I-am ales pentru că sunt înţelepţi, i-am întors-o eu, şi pentru 
că îi sunt loiali fiului meu, care s-a născut cu un temperament nepo¬ 
trivit pentru a guverna. Dacă mai continuaţi să exploataţi această 
situaţie, domnule amiral, vă voi alunga de la Curte. 

Ochii amiralului - de un albastru tăios, înconjuraţi de franjurile 
genelor aurii - se îngustară, plini de aceeaşi încăpăţânare posacă şi 
înverşunată pe care-o văzusem adeseori la Carol. Făcu ameninţător 
un pas spre mine, ca să-mi aducă aminte că el e un bărbat solid, iar 
eu o femeie mărunţică. îmi vorbi rar şi emfatic, ca un om obişnuit 
să-i intimideze pe alţii: 

— Doamnă, eu nu mă pot opune hotărârii dumneavoastră, dar 
pot să vă asigur că o veţi regreta. Pentru că, dacă Maiestatea Sa va 
respinge acest război, se va trezi curând în faţa altuia, din care nu va 
putea să scape. 

Deşi se băga în sufletul meu, am refuzat să dau un singur pas înapoi. 
Dârză şi autoritară, l-am sfredelit furioasă cu privirea. 

— V-am primit aici ca pe un oaspete drag. Şi dumneavoastră 
îndrăzniţi să ne ameninţaţi - chiar sub acoperişul regelui - cu un nou 
război civil? 


400 


— Nu cu mine veţi lupta, ci cu Dumnezeu! 
îmi întoarse spatele fără să salute şi se îndepărtă cu paşi mari. După 
ce a ieşit din raza mea vizuală am închis ochii şi m-am rezemat oftând 
de perete. 

Sub falcă, uite-aşa , şopti mătuşa Clarice şi-şi puse palma peste 
palma mea, strângându-mi-o în jurul mânerului stiletului. 


Patruzeci şi unu 

L-am însărcinat pe neînfricatul Tavannes să-i aducă regelui la 
cunoştinţă votul Consiliului Privat. Pe urmă l-am luat pe Eduard 
deoparte şi i-am spus despre ameninţarea amiralului. 

L-am convins pe ducele de Anjou să mă însoţească la castelul nostru 
de la Montceaux, aflat la o zi bună de mers călare de Paris. Am plecat 
imediat, fără să-l anunţăm pe Carol, aşa încât să fie surprins de plecarea 
noastră şi să presupună că mi-am pus în practică ameninţarea de a-1 
abandona. Mă rugam ca regele să alerge după mine la Montceaux şi 
să mă implore să mă întorc - permiţându-mi astfel să-l scot din ghea¬ 
rele lui Coligny, măcar până începeau serbările de nuntă. 

Cam la trei ceasuri după şedinţa Consiliului, eu şi cu Eduard ieşeam 
din cetatea înţesată de lume şi ne îndreptam cu o trăsură spre sud. 
Ploaia se oprise şi vântul alunga norii de ardezie, scoţând iarăşi la vedere 
cerul fierbinte de august; străzile se umplură din nou de negustori, 
nobili, clerici, cerşetori şi de veşmintele negre cu alb ale hughenoţilor 
străini în acest oraş catolic, veniţi să sărbătorească nunta conducătorului 
lor, Henric de Navarra. 

Stăteam rezemată de peretele trăsurii şi mă uitam pe geam, prea 
îngândurată ca să mai dau atenţie interminabilei diatribe a lui Eduard 
la adresa amiralului sau scâncetelor căţeluşului, un spaniei cuibărit 
intr-un coşuleţ împodobit cu bijuterii şi agăţat de gâtul ducelui cu 
un cordon lung de catifea. Nu scoteam o vorbă. 

Curând aerul deveni mai plăcut şi huruitul roţilor nu se mai auzi, 
semn că intraserăm pe drumuri noroioase de ţară. Clădirile de piatră 
lăsară locul frunzişului verii târzii, de un verde întunecat şi tremu¬ 
rător; în faţa noastră, din noroiul drumului se ridicau aburi, ca nişte 
suflete ce se îndreptau spre Rai. 


401 


încă nu mistuisem ultima mea discuţie cu Coligny. Legănată 
de trăsură, am închis ochii şi-am revăzut-o pe mătuşa Clarice, cu 
superba ei rochie sfâşiată, zdruncinată până-n străfundul fiinţei ei, 
dar neînfricată. 

— Câtă îngâmfare, făcu Eduard furios. Se crede Moise, iar pe 
noi ne crede Faraon! 

Căţeluşul din poala lui îşi băgă căpşorul între umeri şi Eduard 
începu să-l mângâie maşinal. 

Am deschis ochii. 

— Se crede Isus, am spus, după care am amuţit din nou, conştientă 
de implicaţiile analogiei mele. 

Fiul meu mă privi ţintă: 

— N-are să se oprească, maman. I-ai văzut privirea: e nebun de 
legat. Noi trebuie să-l oprim. 

— Ce putem face? am clătinat din cap. Nu-1 putem aresta acum, 
înainte de nuntă. Gândeşte-te ce scandal s-ar stârni: e unul dintre cei 
mai importanţi invitaţi ai mirelui. Gândeşte-te în ce situaţie îl punem 
pe Henric, şi pe noi înşine... 

De câteva zile încoace nu-mi mai îngăduisem să mă gândesc la 
Navarra. îl iubisem ca pe propriul meu copil; i-o dădeam pe fiica mea 
de soţie. Acum nu mai aveam încredere în el. Când venise încoace, 
ştia ce plănuia Coligny? 

— Coligny îşi doreşte sincer să trimitem trupe în Olanda, am 
continuat, ca şi cum încercam să mă conving pe mine însămi. A chel¬ 
tuit o grămadă de vreme băgându-se pe sub pielea lui Carol. N-ar avea 
sens pentru el să ne atace acum. 

— Să ne atace? repetă Eduard, aplecându-se brusc spre mine. Vrei 
să spui că tot ce-a făcut până acum e numai o diversiune? Că, de fapt, 
vrea să ne facă nouă rău? 

Mă uitam pe geamul trăsurii la drumul de ţară şi mă gândeam 
la străzile Parisului, pline de hughenoţi, şi la Luvru, ale cărui coridoare 
erau înţesate de ciori cu pene negre şi albe. 

— Nu, am răspuns. Nu, sigur că nu, doar dacă... 

... veţi regreta. Pentru că, dacă Maiestatea Sa va respinge acest război, 
se va trezi curând în faţa altuia. 

— Doar dacă toată povestea asta nu e o parte a unui complot 
mai amplu, îmi termină Eduard fraza. Doar dacă Navarra şi Coligny 


402 


şi toţi ceilalţi n-au venit cumva încoace cu gândul de a pune mâna 
pe tron. Henric a adus cu el o suită de sute de oameni şi alte câteva 
mii se află în oraş. Toate hanurile din Paris sunt ticsite de hughenoţi; 
au deschis până şi bisericile ca să-i poată găzdui pe toţi. 

Degetele mele începură să răsucească masivul inel de fier cu Capul 
Gorgonei. 

— Nu pot fi chiar atât de nesăbuiţi, am murmurat. 

— E vorba de Coligny, care-i destul de nebun încât să creadă că 
Dumnezeu l-a trimis aici, îmi aminti Eduard cu o expresie de silă şi 
îndoială întipărită pe faţa lui prelungă, frumoasă. Şi-o să facă tot ce-i 
porunceşte „Dumnezeu". Chiar dacă plănuieşte o revoluţie - chiar 
dacă nu vrea cu adevărat să ne facă rău -, n-o să înceteze să-l manipuleze 
pe Carol. Trebuie să facem ceva. 

— Dacă facem ceva acum, într-un oraş plin de hughenoţi şi de 
catolici care le sunt ostili, am spus eu tărăgănat, o să se işte o răzmeriţă 
în toată regula. 

— Maman, insistă Eduard exasperat, nu putem să stăm cu mâinile 
încrucişate şi să-l lăsăm pe nebun să ne târască în război. 

— O să discutăm la Montceaux, i-am spus. Nu vreau să mă gân¬ 
desc acum la asta. 

Am închis iarăşi ochii, lăsându-mă în voia mişcărilor legănate ale 
trăsurii, şi-am văzut în spatele pleoapelor chipul profetului, rotund 
ca o lună plină. 

Feriţi-vă de duioşie, spunea el. Feriţi-vă de milă. 

Carol ajunse la Montceaux, disperat, în toiul nopţii. Când m-a 
făcut să mă dau jos din pat m-am prefăcut morocănoasă şi furioasă 
şi n-am scos un cuvânt. Dar mi-am ascuns cu greu mulţumirea când 
a căzut în genunchi şi, încolăcindu-mi picioarele cu braţele, a jurat 
că va respecta votul Consiliului Privat şi m-a implorat să mă întorc 
cu el la Paris. 

Am insistat ca regele să rămână cu noi la Montceaux patru zile 
întregi. în tot acest timp, Eduard şi cu mine am petrecut ceasuri nesfâr¬ 
şite încercând să-l convingem că amiralul îl manipulase cu sânge rece. 
în repetate rânduri, Carol a început să plângă în hohote, ca un copil, 
sau a făcut spume la gură de furie, dar în a treia zi a ajuns la capătul 


403 


puterilor şi a început să asculte şi punctul nostru de vedere. L-am 
convins să-l evite pe Coligny până după nuntă. 

Abia după asta ne-am întors în oraş - pe 15 august, în preziua cere¬ 
moniei de logodnă. Din 10 august, soarele nimicitor se înstăpânise 
pe cerul palid, neumbrit de nici un nor; pe drumul de întoarcere, 
trăsura noastră ridica trâmbe de praf. 

Am coborât din trăsură sleită de puteri. La Montceaux îmi petre¬ 
cusem zilele discutând cu Carol, iar serile vorbind cu Eduard despre 
Coligny; nu ajunseserăm la nici o concluzie, decât că va trebui să 
aşteptăm să treacă serbările nupţiale înainte să întreprindem ceva. 

Urcând scara care ducea la apartamentul meu, am văzut-o pe 
doamna Gondi - frumoasă încă, dar ofilită şi cu sănătatea şubredă - 
aşteptându-mă pe palier. Când mă văzu la rândul ei, nu-mi zâmbi, 
ci îşi încleştă mai tare degetele pe scrisoarea pe care o ţinea în mână. 

Când am ajuns pe palier, am întins mâna după scrisoare. Am 
luat-o, am rupt sigiliul, am despăturit-o şi, continuându-mi drumul 
alături de doamna Gondi, care-mi ţinea lampa, am început să citesc: 

Scrisul era masculin, dar nu era al lui Zuniga. Scrisoarea venea 
de la ducele de Alba, ticălosul persecutor al hughenoţilor, şi era datată 
13 august: 

Preastimatei Regine Catberine de Franţa 

Maiestatea Voastră, 

înţeleg că ambasadorul regelui Filip în Franţa, Don Diego de Zuniga, 
v-a informat despre incursiunea soldaţilor francezi în Olanda, sub co¬ 
manda unuia dintre generalii voştri bughenoţi, şi că acest general bugbenot 
este un apropiat alfiidui înălţimii Voastre, regele Carol. 

Aţi putea fi interesată să-l întrebaţi pe fiul înălţimii Voastre dacă 
Maiestatea Sa sau prietenul său bugbenot au cunoştinţă de cei trei mii 
de soldaţi care au sosit la frontiera noastră comună la primele ore ale 
acestei dimineţi. Şi ar fi bine să luaţi în considerare faptul că sursele mele 
personale — care sunt foarte bine informate în legătură cu amiralul Coligny 
şi cu activităţile sale — m-au anunţat acum o oră că domnia sa este în 
curs de a aduna o armată de nu mai puţin de paisprezece mii de oameni. 

Se spune că majoritatea acestor eretici se află acum la Paris pentru 
a asista la căsătoria conducătorului lor cu fiica Maiestăţii Voastre, sora 
regelui Carol, şi că au adus cu ei arme, ca să poată pomi imediat după 
ceremonie spre Olanda. 


404 


Don Diego mă informează că înălţimea Voastră pretinde a nu şti 
nimic despre această situaţie — că, de fapt. Consiliul Privat al regelui a 
votat împotriva invaziei amiralului Coligny. Dacă acest lucru este ade¬ 
vărat, atunci familia regală este într-un mare pericol; poate că ar fi bine 
să trimit Maiestăţii Voastre câţiva dintre spionii mei de încredere, care 
spun că fierarii din Paris muncesc zi şi noapte pentru a face săbii şi armuri 
pentru bughenoţi şi că, la scurt timp după votid Consiliului, domnul 
Coligny s-a lăitdat în public că nu-i recunoaşte autoritatea şi că va intra 
în Olanda cu sau fără aprobarea regelui, şi mă va învinge cu armata 
sa de paisprezece mii de oameni. 

Regele meu spune că aceasta este răsplata pe care o merită Maiestatea 
Voastră pentru că le-a permis ereticilor să stea la masă cu ea. 

Nu am recurs la represalii, deoarece Don Diego este convins că regele 
Carol va dori să rezolve această problemă cu discreţie şi m-a rugat să nu 
încep lupta împotriva Franţei, ci s-o informez pe Maiestatea Voastră despre 
această imensă ofensă adusă Spaniei. 

V-am trimis această scrisoare prin cel mai rapid mesager al meu, care 
este acum la dispoziţia înălţimii Voastre, aşteptând răspunsul. 

Servitorul Maiestăţii Voastre, prin mila Domnului, 

Fernando Alvarez de Toledo 

Duce de Alba 

Guvernatorul Olandei 

Până am terminat de citit scrisoarea ducelui de Alba, am ajuns 
în anticamera mea; m-am prăbuşit pe scaunul de la birou şi am aşteptat 
ca doamna Gondi să pună lampa lângă mine. 

— Vă rog, invitaţi-1 pe ducele de Anjou să vină imediat până la 
mine. Spuneţi-i că e o chestiune foarte urgentă. 

După ce doamna Gondi plecă, mi-am lăsat capul pe birou, lipindu-mi 
obrazul de lemnul rece. Flacăra lămpii pâlpâia şi-mi proiecta umbra 
pe peretele din faţă; mi-am amintit brusc cum stătea mătuşa mea la 
birou în noaptea de după fuga din Florenţa şi scria scrisori, în ciuda 
durerilor din încheietura mâinii. 

Nu mai vreau vărsare de sânge, îi spusesem lui Ruggieri. Nu mai 
vreau vărsare de sânge, dar Casa de Valois - sângele meu - era acum 
în primejdie. 

M-am gândit la ochii micului grăjdar, uluiţi şi plini de mustrare, 
şi m-am oţelit. 


405 


A doua zi de dimineaţă, sâmbătă, în marea sală de bal de la Luvru, 
avu loc ceremonia de logodnă, oficiată de cardinalul de Bourbon. Asis¬ 
taţi de vreo trei sute de oaspeţi, Navarra şi Margot se pregătiră să 
semneze voluminosul contract de căsătorie. 

Margot şovăia cu pana în mână; deodată scoase un hohot sfâşietor, 
dădu drumul penei şi-şi îngropă faţa în mâini. M-am apropiat de ea 
şi-am luat-o în braţe. 

— Nervii, i-am spus eu zâmbind cardinalului, apoi i-am şoptit 
lui Margot la ureche: Nu te mai gândi. Fă-o pur şi simplu. Acum. 

I-am pus pana în mână şi i-am strâns palma în palma mea. Plânsul 
pe care încerca să şi-l reprime îi zguduia umerii, dar puse pana pe 
hârtie şi semnă repede. 

Navarra îl privea senin şi demn pe cardinal, ignorând politicos 
incidentul. Ca şi nefericita mireasă, nici eu nu suportam să mă uit 
la el; în acelaşi timp îmi spuneam însă că n-am nici o dovadă reală 
că l-ar sprijini pe amiral în planurile lui de război. Dacă aş fi con¬ 
tramandat cununia, aş fi distrus orice speranţă de pace şi mi-aş fi 
deconspirat intenţia de a acţiona împotriva lui Coligny. 

Aşa că mi-am petrecut braţul în jurul taliei lui Margot şi am rămas 
lângă ea până ce cardinalul a făcut semnul crucii asupra cuplului şi 
le-a dat binecuvântarea. Mi-am sărutat copila şi apoi l-am sărutat pe 
Henric, urându-i bun venit în familie. 

— Acum eşti fiul meu, i-am spus. 

In timpul recepţiei care a urmat, am luat-o de braţ pe ducesa de 
Nemours, o veche prietenă: 

— Vino, te rog, în seara asta în cabinetul meu, i-am şoptit la ureche. 

Ducesa se înclină în semn de încuviinţare. îşi petrecuse toată viaţa 
la Curtea Franţei şi era renumită pentru discreţia ei absolută - o calitate 
pe care aveam de gând să mă bazez din plin. 

întunericul ne-a găsit în cabinetul meu, cu uşa zăvorâtă, în ciuda 
căldurii sufocante; pe Eduard nu-1 chemasem, căci dacă discuţia nu 
evolua mulţumitor, nu voiam să fie şi el amestecat. 

Ducesa şedea în faţa mea, de cealaltă parte a biroului; zâmbea 
placid şi-şi făcea vânt cu evantaiul. Avea patruzeci şi unu de ani şi 
era rotofeie. Nu fusese dăruită cu frumuseţe şi de aceea părea că nu 
se schimbase prea mult odată cu înaintarea în vârstă. Avea ochi mari, 


406 


nas şi gură mici. Sub bărbia înfundată i se adunaseră pliuri de grăsime, 
moştenire de la bunica ei, Lucrezia Borgia. Sprâncenele îi erau atât 
de pensate, că nici nu i se mai vedeau. 

Numele ei de fată era Anna d’Este şi crescuse în Ferrara natală 
până când fusese măritată, la vârsta de şaisprezece ani, cu Franşois 
de Guise. Ajunsese repede să stăpânească subtilităţile vieţii de Curte 
şi se dovedise un ajutor de nădejde pentru ambiţiosul ei soţ. Când 
Franşois a fost asasinat de către spionul lui Coligny, ea nu s-a retras 
în văduvie. Fierbând de mânie, a cerut ca amiralul să fie judecat pentru 
crimă şi l-a bombardat pe rege cu atâtea petiţii, încât acesta, exasperat, 
l-a declarat pe amiral nevinovat şi i-a interzis ducesei să mai pome¬ 
nească vreodată de această problemă. Dar, la fel ca fiul său Henri, care 
moştenise titlul de duce de la tatăl său, ea a continuat să-l urască pe 
Coligny şi să-l acuze cu vehemenţă ori de câte ori i se ivea ocazia. Cu 
şase ani în urmă se recăsătorise cu Jacques de Savoia, duce de Nemours, 
un catolic convins, care luptase cu bravură împotriva hughenoţilor. 

— Anna, am început eu să-i vorbesc în toscană, pentru a sublinia 
natura intimă şi delicată a discuţiei noastre, ştiu că trebuie să-ţi vină 
foarte greu să zâmbeşti atât de amabil printre atâţia hughenoţi. Iţi 
mulţumesc în numele regelui pentru felul în care te porţi în prezenţa 
amiralului Coligny. 

Ducesa îmi răspunse încet şi cât se poate de calm, de parcă discu¬ 
tam despre cel mai banal subiect: 

— Tot ucigaş rămâne, Maiestate; astăzi m-am simţit de parcă aş 
fi nimerit intr-un cuib de vipere. Nu pot decât să mă rog ca Maiestatea 
Sa regele să nu aibă de suferit ca urmare a acestei asocieri. 

— Exact despre asta voiam să vorbesc cu tine, pentru că am ajuns 
să-mi dau seama că amiralul vrea intr-adevăr să-i facă rău Maies¬ 
tăţii Sale. 

— Nu sunt surprinsă să aud aşa ceva, făcu ea cu acelaşi calm 
imperturbabil. 

— Atunci poate că n-o să te surprindă nici faptul că amiralul a 
violat ordinul regelui care interzice desfăşurarea de trupe în Olanda. 

Ducesa îşi închise evantaiul cu o mişcare bruscă: 

— Amiralul se laudă peste tot că va pleca în Olanda imediat ce 
se vor termina serbările nupţiale şi că va lua mulţi soldaţi cu el. Soldaţi 


407 


care se află aici, în Paris, pregătiţi de război. Mă tem, Maiestate, pentru 
siguranţa regelui. 

Am tras adânc aer în piept şi i-am răspuns: 

— Şi eu. Maiestatea Sa nu-1 va mai apăra pe amiral de pedeapsa 
care i se cuvine. 

M-am rezemat de spătarul scaunului şi am privit-o atent. 

Ducesa rămase câteva clipe nemişcată ca un tablou, apoi îşi coborî 
privirea spre mâinile care ţineau evantaiul. Când se uită din nou la 
mine, avea ochii plini de lacrimi. 

— Am aşteptat mulţi ani. Am jurat pe sufletul răposatului meu 
soţ că am să-l răzbun. 

— Trebuie să se întâmple pe 22, a doua zi după ce se încheie ser¬ 
bările. In dimineaţa aceea va fi o şedinţă a Consiliului, la care amiralul 
Coligny va participa cu siguranţă. 

M-am oprit o clipă, apoi am adăugat încet: 

— Trebuie să se rezolve în aşa fel încât regele şi membrii familiei 
sale să nu fie implicaţi. 

— Fără îndoială, mă aprobă ea la fel de încet. Altfel ar fi un dezas¬ 
tru pentru Coroană. 

îmi semnala în acest fel că familia de Guise îşi va asuma întreaga 
răspundere pentru asasinat. Avea să fie văzut ca o răzbunare, ca un 
incident izolat, pentru care nu putea fi acuzat regele. 

— Voi avea grijă să-ţi apăr familia de orice urmare nedorită, deşi 
fiul tău ar fi bine să plece din oraş când se va întâmpla totul. Am să 
te chem mâine-dimineaţă ca să discutăm detaliile. în seara asta, nu 
vorbi cu nimeni în afară de fiul tău; voi doi trebuie să găsiţi mijloacele 
prin care scopul nostru va putea fi atins cu succes. 

După ce ducesa a plecat, am ieşit în anticameră, unde aştepta 
doamna Gondi. 

— Vă rog să-l anunţaţi pe ducele de Anjou că-1 aştept în cabinetul 
meu, i-am cerut. 

M-am întors în cămăruţa lipsită de aer şi m-am aşezat la birou, 
lăsând uşa deschisă. Am rămas cu ochii la mâinile mele, mirându-mă 
că nu-mi tremură. Spre deosebire de Anna d’Este, eu n-am vărsat nici 
o lacrimă. 

Noaptea nu adusese nici un strop de vânt, doar o umezeală în㬠
buşitoare care mă apăsa, aşa cum stăteam întinsă în patul meu, cu cear- 


408 


şafurile aruncate cât-colo. Când a început în sfârşit să se lumineze, 
am trimis-o pe doamna Gondi să-i invite pe Anna d’Este şi pe fiul 
ei la mine, cât mai devreme cu putinţă. 

Pregătirile de nuntă continuau. Am mers în apartamentul lui Margot 
împreună cu Eduard - care avea un gust artistic infailibil - ca să 
supraveghem aşezarea bijuteriilor pe rochia de mireasă şi pe mantia 
cu trenă, de un albastru sclipitor. Fiica mea avea ochii roşii şi umflaţi, 
dar m-am făcut că nu observ. După ce ultimele diamante fură cusute 
cu grijă în punctele stabilite, Margot se duse în faţa unei oglinzi mari 
şi se privi înfiorată. 

Eduard nu se putu abţine şi sări în picioare. 

— Eşti de-a dreptul ameţitoare! O să fii cea mai frumoasă regină 
din lume! 

Ii luă mâinile intr-ale lui şi o sărută pe gură - zăbovind, după cum 
mi s-a părut, un pic mai mult decât ar fi fost cazul pentru un sărut 
fratern. Margot roşi şi începu să chicotească, exact ca atunci când Henri 
de Guise flirtase cam îndrăzneţ cu ea. 

După ce fu gata şi mantia, trei prinţese - una de Guise şi două 
de Bourbon - intrară în încăpere ca să se obişnuiască să ducă trena, 
care era atât de lungă, încât una dintre fete o ţinea de capăt în dor¬ 
mitor, celelalte două erau în anticameră, susţinând-o la mijloc, iar 
Margot ieşi din apartament şi o porni pe coridor până ce trena fu 
suficient de întinsă încât să se ridice de pe podea. 

Am lăsat-o pe fiica mea râzând împreună cu cele trei prinţese şi 
l-am luat pe Eduard cu mine în apartamentul meu, unde ne aşteptau 
Henri de Guise şi mama lui. 

Am avut o discuţie eficientă, care a durat mai puţin de un sfert 
de ceas. Familia de Guise avea un palat pe strada Bethizy, unde locuise 
mai demult chiar Anna d’Este. Din întâmplare, Gaspard de Coligny 
închiriase un han pe aceeaşi stradă, la câţiva paşi de Luvru. 

Ducele de Guise spuse, cu ochii plini de o furie rece: 

— Coligny trece pe lângă casa noastră în fiecare dimineaţă când 
merge să se întâlnească cu regele, şi se întoarce după-amiaza tot pe 
acolo. 

Iţi surâde norocul, Catherine. 

— Palatul are o fereastră de unde se poate trage un foc de armă, 
adăugă Anna. 


409 


— Şi cine va trage? am întrebat eu. 

— Maurevert, răspunse ducele. 

— 1 cunosc, spuse Eduard. In timpul războiului s-a infiltrat printre 
hughenoţi - se întoarse el spre mine să-mi explice - ca să-l asasineze 
pe Coligny. N-a reuşit să ajungă până la el, în schimb l-a împuşcat 
pe unul dintre cei mai apropiaţi camarazi ai amiralului, pe de Mouy. 
Acest de Mouy fusese la un moment dat îndrumătorul lui Maurevert; 
se cunoşteau de mulţi ani, dar Maurevert a apăsat pe trăgaci fără să 
stea pe gânduri. 

— Are sânge rece, am încuviinţat eu cu o mişcare din cap. E 
perfect. Mai rămâne să alegem bine momentul. Nu trebuie să afecteze 
cu nimic serbările nupţiale, care se încheie pe 21. Voi convoca în 
dimineaţa de 22 o şedinţă a Consiliului la care va fi solicitat şi Coligny 
să participe. Vă voi trimite un mesager cu ora exactă. Spuneţi-i dom¬ 
nului Maurevert să fie pregătit, pentru că s-ar putea să nu mai avem 
altă ocazie. 

— Foarte bine, răspunse tânărul de Guise. Totuşi, înainte să trecem 
la acţiune, aş vrea să o rog umil pe Maiestatea Sa un singur lucru... 

— Veţi beneficia de protecţie regală, i-am spus. In secret, evident. 
Aţi face foarte bine să părăsiţi Parisul imediat după ce se va întâmpla, 
dacă nu chiar mai devreme. 

După ce ducele şi mama sa fură conduşi afară, Eduard îmi făcu 
semn să rămânem în urmă. 

— Situaţia din Paris a devenit cam instabilă, îmi spuse el. Am 
ordonat să se trimită câţiva oameni ca să menţină ordinea, dar cred 
că bunii noştri prieteni de Guise vor să creeze agitaţie. Cei mai mulţi 
preoţi din oraş îi acuză pe hughenoţi de toate relele şi îi aţâţă pe catolici 
împotriva lor. Să sperăm că nunta o să le mai abată oamenilor gândul 
de la vrajbă. 

Mi-am desfăcut evantaiul şi-am început să-mi fac vânt cu putere; 
încăperea se transformase intr-un cuptor. 

— Aşa o să fie. Trebuie să fie aşa, am spus eu scurt. 

La lăsarea serii am însoţit-o pe fiica mea la palatul cardinalului 
de Bourbon, unde trebuia să-şi petreacă noaptea. Când caleaşca trecu 
spre Ile de la Cite peste vechiul pod ce scârţâia din toate încheieturile, 
Margot întoarse capul în urmă, spre Luvru, şi izbucni în plâns. 


410 


— Draga mea, i-am spus cu blândeţe, mâine-noapte o să dormi 
iar acasă. N-o să se schimbe mare lucru. 

— In afară de faptul că o să fiu soţia unui hughenot, spuse ea, şi 
dacă o să mai fie un război... Nici bărbatul meu, nici familia mea 
n-o să aibă încredere în mine. 

Avea, evident, dreptate, şi mi s-a rupt inima când mi-am dat seama. 
Am cuprins-o de umeri, i-am şters lacrimile de pe obraji şi am sărutat-o. 

— Fetiţa mea dulce, i-am spus, nu va mai exista un alt război, 
mulţumită ţie. 

Am tăcut o clipă, ca să-mi iau un ton glumeţ. 

— Ştii că, pe vremea când m-am măritat, nu puteam să-l suport 
pe tatăl tău? 

Margot se opri din plâns cât să se încrunte la mine: 

— Acuma-ţi baţi joc de mine, maman. 

— E adevărul adevărat, eram îndrăgostită de vărul meu Ippolito, 
am insistat eu zâmbind amintirii. Era aşa de înalt, aşa de frumos - 
mai în vârstă decât tatăl tău şi mult mai sofisticat. Şi spunea că mă 
iubeşte. 

— Şi de ce nu te-ai măritat cu el? întrebă Margot ştergându-şi 
nasul cu batista. 

— Pentru că unchiul meu, papa Clement, avea alte planuri, am 
oftat eu. Am fost cedată Franţei la schimb cu prestigiu şi sprijin politic. 
Aşa am ajuns să mă mărit cu tatăl tău. Avea numai paisprezece ani, 
era timid şi stângaci şi nu putea să mă vadă în ochi - eram o necu¬ 
noscută venită dintr-o ţară străină. încă nu învăţaserăm să ne iubim 
unul pe celălalt. Acum mă bucur că nu m-am măritat cu Ippolito. 
Era necugetat, neruşinat şi mincinos. Nu mă iubea cu adevărat; voia 
numai să mă întrebuinţeze ca pe un pion în sforăriile lui politice. 

— Groaznic, mamanl făcu Margot, căscând ochii. 

— A fost oribil, am încuviinţat eu. Trebuie să înţelegi, Margot, că 
există bărbaţi care vor să te folosească numai ca să-şi urmărească propriile 
scopuri. Din fericire, Henric de Navarra nu este un astfel de bărbat. 
Lucrurile nu-s întotdeauna aşa cum par; şi, chiar dacă acuma nu-ţi place 
Henric, în timp ai să ajungi să-l iubeşti dacă-ţi deschizi inima. 

Margot se sprijini cu spatele de spătarul banchetei, cu o expresie 
îngândurată. Eram amândouă foarte ostenite, iar legănatul caleştii ne 
îndemna la o tăcere somnoroasă. 


411 


La un moment dat am spus aşa, ca din senin: 

— Mă îngrijorează fratele tău Eduard. El şi cu Carol nu se înţeleg 
deloc; când regele află că fratele lui mai mic vrea să facă ceva, se opune 
imediat. Eduard mi-a mărturisit de multe ori că şi-ar dori să aibă un 
spion eficient, faţă de care regele să-şi deschidă inima. Tu eşti atât 
de apropiată de amândoi, draga mea; ţie îţi vorbeşte vreodată Eduard 
despre lucrurile astea? 

Margot se aprinse la faţă; se întoarse şi se uită pe fereastră cu nişte 
ochi atât de vinovaţi, că eu i-am închis pe-ai mei, nemaivrând să văd 
nimic. 

Copila asta o primisem în dar, pe ea n-o cumpărasem cu sânge. 
In sufletul meu speram că mi-o trimisese Cerul, ca să repare răul făcut 
prin cumpărarea vieţilor fraţilor ei. 

Scumpă Margot, te-au corupt şi pe tine. 

Restul drumului l-am făcut în tăcere. 


Patruzeci şi doi 

Luni m-am trezit în bătăile vesele ale clopotelor care-i îndemnau 
pe cetăţenii Parisului să se scoale şi să se pregătească pentru marea zi 
de sărbătoare. M-am apropiat de fereastra deschisă în speranţa unui 
strop de răcoare. Dar cerul era deja albit de un soare nemilos. Curtea 
Luvrului era plină de valeţi care prindeau carapace strălucitoare pe 
spinările cailor care aveau să tragă caleştile regale; palatul era plin de 
glasuri şi de zgomot de paşi. 

Curând începu ritualul îmbrăcării: cămaşa de noapte mi-a fost 
scoasă peste cap şi înlocuită cu o cămaşă de batist, urmată de două 
jupoane, de crinolină şi de un corset cu balene de lemn îngrozitor 
de strânse. Am intrat în rochia indigo şi mi-am întins mâinile ca să-mi 
fie prinse mânecile uriaşe. Părul mi-a fost bine periat, apoi împletit 
şi răsucit într-un coc mare, pe ceafă; toată coafura a fost acoperită cu 
o bonetă a cărei bandă din damasc violet era tivită cu zeci de perle 
mărunte. Când mi se fixa corsetul simţeam deja că mă topesc; când 
mi-a fost pusă boneta, eram leoarcă de transpiraţie. 

După ce mi s-au mai pus douăsprezece şiraguri lungi de perle la 
gât şi nişte diamante uriaşe în urechi, doamna Gondi declară că sunt 


412 


gata. Am coborât în curte, unde Eduard şi Carol stăteau şi se uitau 
după caleaşca împodobită cu panglici a lui Navarra, ce tocmai ieşea 
pe poartă. 

Fiii mei erau îmbrăcaţi la fel, în nişte tunici de mătase verde-pal, 
brodate cu fir de argint. Eduard îşi pusese şi o tocă împodobită cu 
pene de păun şi cu nişte perle de mărimea boabelor de zmeură. Ducele 
de Anjou era foarte vesel; în schimb, regele era distrat şi posomorât. 

Am urcat în caleaşca noastră şi am trecut podul printre târgoveţii 
veseli ce se înghesuiau pe două rânduri, punctate de cârduri negre de 
hughenoţi; eu şi ducele de Anjou ne-am aplecat pe ferestre şi am salutat 
mulţimea, dar regele a rămas înăuntru, cu aceeaşi faţă posomorâtă. 

Am ajuns repede la palatul episcopal de lângă Notre-Dame, unde 
ne-a întâmpinat cardinalul de Bourbon, însoţit deja de Henric, care 
purta aceeaşi tunică verde cu broderii de argint ca fiii mei. Regele 
Navarrei era însoţit de mentorul său, Coligny, şi de vărul său, prinţul 
de Conde. Ţinuta lui Coligny era asortată cu a lui Conde: tunică din 
damasc de mătase albastru-închis cu paspoal de catifea aurie şi pan¬ 
taloni bufanţi de satin în dungi albastre şi roşii. Coligny se purta ca 
un aiurit, acum râdea şi-l bătea pe Henric pe umăr, acum îşi ştergea 
lacrimile. Nu păru să observe reticenţa regelui, şi nici felul în care 
acesta îşi ferea privirea ori de câte ori amiralul se uita la el. 

— Sunt la fel de mândru de el cum aş fi de propriul meu fiu, spuse 
Coligny despre Henric. Mândru de cât era de viteaz încă de când era 
un flăcăiandru, şi mai mândru de bărbatul care este acum. Este un 
model pentru toţi hughenoţii. 

II luă pe Henric de gât cu o mişcare smucită şi-l sărută pe obraz. 

Navarra zâmbi stingherit şi nu-i răspunse nimic. Era impunător 
în costumul lui brodat cu argint şi cu coroana împodobită cu rubine 
pe cap, dar îl cam lăsaseră nervii: îşi ştergea întruna mâinile de poalele 
tunicii, iar la întrebări sau comentarii răspundea monosilabic. Lui 
Anjou îi întoarse cam neatent îmbrăţişarea entuziastă şi nu păru să 
bage de seamă că regele nu-1 salutase. 

Ne-am ocupat locurile în faţa masivelor uşi de lemn de la intrarea 
principală a palatului. Acestea se deschiseră în sunet de trompete, 
lăsând să se vadă mulţimea, veselă şi gălăgioasă în ciuda arşiţei. 

Cei mai mici veri ai mirelui şi miresei - două gemene care zâmbeau 
cu guriţa până la urechi şi un trio de băieţei timizi - păşeau în faţă, 


413 



împrăştiind petale de trandafiri. Erau urmaţi de cardinal şi, la oarecare 
distanţă, de Navarra, încadrat de Coligny şi de Conde. 

Când Henric şi însoţitorii lui începură să coboare treptele palatului, 
Margot apăru din locul în care era ascunsă împreună cu fetele care-i 
duceau trena lungă, foşnitoare. O mie de diamante străluceau pe man¬ 
tia şi pe rochia ei; o sută îi înconjurau gâtul lung. Avea ochii aşa de 
roşii şi de umflaţi, încât mi-am dat seama că plânsese toată noaptea. 
Mi-am spus că n-avea importanţă: puţină lume avea s-o vadă de-aproa- 
pe, ca mine; toţi aveau să remarce rochia, mantia, ţinuta ei maiestuoasă, 
şi aveau s-o considere o regină adevărată. 

încadrată de fraţii ei şi urmată de cele trei domnişoare care-i duceau 
trena, fiica mea urcă încet treptele de la intrarea palatului. După câţiva 
paşi am pornit şi eu; prinţii şi prinţesele de sânge regal din casele de 
Bourbon şi de Guise veneau în urma mea. 

La baza scării palatului se afla intrarea în galerie, care se întindea 
de la palatul cardinalului până la o mică suprafaţă delimitată de nişte 
corzi, în faţa unei platforme înalte. Platforma aceasta fusese construită 
pe treptele faţadei de vest ale catedralei, în aşa fel încât să fie la nivelul 
uşilor, şi ieşea în afară cu vreo cincizeci de metri, ca să fie vizibilă 
pentru mulţimea care umplea piaţa. Galeria era construită din stâlpi 
înalţi de lemn - familiile dulgherilor o duceau foarte bine în anii în 
care era vreo nuntă regală - înfipţi în pământ, legaţi între ei cu grinzi 
şi acoperiţi cu pânză groasă. Pânza era împodobită pe dinafară şi pe 
dinăuntru cu ghirlande de trandafiri roşii şi cu panglici unduitoare 
de mătase albastră, asortate cu ţinuta miresei. 

Mergeam în urma lui Margot, străduindu-mă să afişez un zâmbet 
demn pentru nobilii care se aflau în galerie. Acoperişul de pânză ne 
apăra de soarele dimineţii, dar aerul dinăuntru era un amestec greţos 
de parfum de trandafiri, sudoare şi miros de cherestea. Razele soarelui 
pătrundeau pe latura de răsărit a galeriei, căzând pe minunata trenă 
de mătase moarată. Nu-mi puteam lua ochii de la ţesătura albastră 
care vălurea în stropii de lumină ca undele sclipitoare ale oceanului; 
diamantele micuţe, cusute la distanţă de un deget unele de altele, tri¬ 
miteau mici fulgere. 

Zgomotele din jurul meu slăbiră deodată, de parcă m-aş fi scufun¬ 
dat în apă; strigătele vesele se preschimbară în ţipete înfundate de 
groază, uralele în gemete de muribunzi. M-am uitat afară, în lumina 


414 


nemiloasă a soarelui, şi n-am văzut pe miile de chipuri bucurie, ci 
numai spaimă şi durere. 

De sub superba trenă a lui Margot se revărsă un torent de sânge 
peste gleznele fetelor care o susţineau. Torentul trecu de mine, năclăin- 
du-mi pantofii şi poala rochiei şi lăbărţându-se pe toată lăţimea galeriei. 
M-am uitat la nobilii care se aflau înăuntru. Zâmbetele lor îngâm¬ 
fate erau neschimbate. Ei nu vedeau sângele. Ei nu auzeau ţipetele. 

M-am uitat apoi în jos, la cumplitul şuvoi roşu, şi mi-am spus: 
Se va opri în clipa în care Margot va spune da. Se va opri în clipa în 
care vor fi căsătoriţi. 

Am pus piciorul pe pământ şi l-am văzut cum dispare în torentul 
întunecat. Vedeam sângele, dar nu-1 simţeam: tocul pantofului atinse 
doar dalele uscate. Am ridicat ochii şi m-am chinuit să-mi arcuiesc 
buzele într-o parodie de zâmbet. Nu m-am mai uitat în jos. 

Lunga procesiune din galerie se sfârşi cu bine şi ieşirăm la lumina 
zilei, într-un spaţiu deschis care se întindea până la platforma din faţa 
catedralei. Zona era delimitată de corzi şi păzită de o mulţime de 
străjeri şi, slavă Domnului, nu se zărea strop de sânge; Henric şi suita 
lui ne aşteptau acolo. La platformă duceau două rânduri de trepte: 
alaiul lui Henric urcă pe cele dinspre nord, alaiul lui Margot pe cele 
dinspre sud. Cele două grupuri se întâlniră la mijlocul platformei, 
unde aştepta cardinalul, în spatele unei strane. Alături era aşezat un 
rând de scaune, pentru ca însoţitorii mirilor să poată sta jos în timpul 
ceremoniei; ne-am înşirat în dreptul lor şi ne-am aşezat la un semn 
al cardinalului. Margot şi Henric îngenuncheară în faţa stranei şi cere¬ 
monia începu. 

Ritualul fusese limitat la strictul necesar, iar cardinalul se descurca 
foarte bine. Nu avea nici o carte de rugăciuni, ci recită din memorie, 
din întâia Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către corinteni: 

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu 
am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea 
darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de 
aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, 
nimic nu sunt... Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură 
de adevăr." 1 


1 Corinteni, 13: 1, 2, 6. (N. tr.) 


415 



Soarele care se apropia de amiază era nemilos: pe sub multele 
rânduri de damasc şi de jupoane mă topeam pur şi simplu. Transpiraţia 
îmi şiroia pe frunte; mi-am reprimat impulsul de a mi-o şterge. Am 
început să clipesc speriată când faţa cardinalului începu să-şi schimbe 
forma, să se facă mai rotundă, mai bucălată, mai palidă. 

Ce a fostfăcut din frică trebuie acum să fie făcut din dragoste. Ma¬ 
dame la Reine, aceşti copii n-ar trebui să existe. 

Am scuturat din cap ca să-mi alung ameţeala şi m-am străduit 
să-mi concentrez privirea până când trăsăturile cardinalului au devenit 
din nou clare. Acum i se adresa lui Henric: 

— O iei pe această femeie să-ţi fie soţie legiuită? S-o iubeşti, s-o 
ocroteşti până când moartea vă va despărţi? 

Glasul puternic al lui Navarra se înălţă deasupra oraşului amuţit: 

— Da. 

Cardinalul se întoarse spre fiica mea. 

— Şi tu, Margareta, îl iei pe acest bărbat să-ţi fie soţ legiuit? Să-l 
cinsteşti şi să-l urmezi până când moartea vă va despărţi? 

Mulţimea aştepta. Margot plecă fruntea şi nu spuse nimic. După 
o pauză lungă, chinuitoare, cardinalul - presupunând că emoţiile sau 
căldura o copleşiseră - repetă întrebarea. 

Margot nu răspunse nici acum. îşi ţinea buzele strânse, iar faţa 
îi era roşie din alte motive decât căldura. Mirele îl ţintui cu privirea 
pe cardinal. 

— Cruci şi Dumnezei, mârâi Carol lângă mine. Cruci şi Dumne¬ 
zei, n-am răbdat destul? 

Sări de pe locul unde stătea; de cealaltă parte a mea, Eduard se 
crispă văzându-1 că se îndreaptă spre Margot. Puse mâna pe coroana 
pe care o purta sora lui pe cap şi o împinse în sus şi în jos, forţând-o 
să maimuţărească o încuviinţare din cap. 

Chipul lui Margot se schimonosi de umilinţă şi furie, dar cardi¬ 
nalul, uşurat, interpretă totul drept un răspuns afirmativ şi îi declară 
pe cei doi soţ şi soţie. Mulţimea îşi manifestă furtunos bucuria. Tinerii 
căsătoriţi se ridicară, iar cardinalul îi prezentă adunării - Henric de 
Bourbon, regele Navarrei şi prinţ de Franţa, şi soţia sa, Margareta 
de Valois, regina Navarrei şi prinţesă de Franţa. 

M-am ridicat să-mi îmbrăţişez fiica şi ginerele. Dar lumina zilei 
începu deodată să pâlpâie. M-am uitat la picioarele mele şi am văzut 


416 


o pată întunecată care se întinse până când întreaga platformă deveni 
stacojie. 

Margot se măritase cu regele hughenot, dar nu era de-ajuns. 

Ceva mă făcu să mă uit peste umăr, în jos. Pe latura nordică a 
platformei, la distanţă de un braţ de halebardierii elveţieni, se afla 
Cosimo Ruggieri. 

Stătea lângă un grup de hughenoţi îmbrăcaţi în negru şi ar fi putut 
fi uşor confundat cu ei dacă n-ar fi fost dungile roşii de pe mânecile 
şi pantalonii lui. Ultimii treisprezece ani îşi luaseră şi de la el obolul: 
în părul negru-albăstrui avea şuviţe argintii, iar umerii îi erau înco¬ 
voiaţi. Intre toţi petrecăreţii zgomotoşi, numai el nu zâmbea. Se uita 
ţintă la mine, sumbru, concentrat. 

Am vrut să alerg la el, să-l întreb dacă vedea şi el râul de sânge. 
Dar n-am putut decât să-l privesc şi eu ţintă, până când Eduard îmi 
şopti la ureche că era timpul să intrăm în catedrală pentru ceremonia 
catolică. Navarra şi suita lui au rămas să ne aştepte afară, iar eu am 
intrat fără nici o tragere de inimă în biserică, împreună cu ceilalţi. 

Când ritualul s-a încheiat şi am ieşit înapoi pe platformă, înso¬ 
ţiţi de corul asurzitor al celor cinci clopote ale catedralei, mi-am rotit 
neliniştită privirea cercetătoare pe deasupra mulţimii, dar Ruggieri 
se făcuse nevăzut. 

Urmă un banchet în palatul cardinalului; apoi, nuntaşii ghiftuiţi 
se îndreptară spre sala de bal a Luvrului. Tot timpul cât am mâncat 
şi am dansat am urmărit-o neliniştită din ochi pe fiica mea, care părea 
să se fi împăcat cu soarta; dansa şi zâmbea cu aparentă sinceritate, 
dar evita cu mare grijă să întâlnească privirea admirativă a soţului ei. 

Făcusem imprudenţa să mă prind intr-un viguros saltarello şi 
tocmai mă întorceam la locul meu, agitându-mi-mi evantaiul din toate 
puterile, când ambasadorul Zuniga îmi făcu semn din ochi că vrea 
să-mi vorbească. Şi el sărise şi se învârtise în solicitantul dans; faţa îi 
era brăzdată de şiroaie de transpiraţie. 

— Madame la Reine, gâfâi el, iertaţi-mă. Nu vreau să vă stric bucu¬ 
ria sărbătorii, dar trebuie să înaintez un protest. 

M-am uitat mirată la el, continuând să-mi mişc nebuneşte evantaiul: 

— Ce s-a mai întâmplat, Don Diego? 


417 


— E vorba de ţărănoiul acela necioplit de Coligny. Apropiaţi-vă 
de el şi ascultaţi-1: se laudă în gura mare că are să se întoarcă victorios 
din Olanda şi are să-i aducă regelui Carol, în semn de omagiu, drapelul 
Spaniei. Cum să ascult un asemenea afront adus regelui meu fără să 
iau poziţie? 

Evantaiul meu se opri. 

— E un trădător, i-am răspuns încet ambasadorului, şi va plăti 
curând pentru crimele lui împotriva regelui nostru şi a regelui vostru. 
Dar nu astăzi, Don Diego. Astăzi vom sărbători cununia fiicei mele. 

Ambasadorul înclină intrigat din cap, semn că ghicea foarte bine 
ceea ce nu îi spusesem şi că era spre binele lui să uite scurta noastră 
conversaţie. 

— Vă mulţumesc, Madame la Reine, spuse el sărutându-mi mâna. 
In acest caz, trebuie să-mi cer scuze că v-am tulburat sărbătoarea. 

Eram ispitită să mă duc să-l aud cu urechile mele pe Coligny, dar 
m-am gândit că mai bine nu: nu voiam să fiu văzută reacţionând la 
aroganţa lui. Am rămas tot restul serii pe scaun, ascultând muzica, 
până când cea mai mare parte a oaspeţilor a plecat. 

Spre sfârşitul petrecerii, Navarra, frânt de oboseală, se apropie 
de mine. 

— Tante Catherine, pot să-ţi vorbesc între patru ochi? mă rugă el. 

— Sigur, doar eşti fiul meu de-acum, i-am răspuns eu bătând cu 
palma scaunul de lângă mine. 

Se aşeză şi îmi întinse o cutiuţă de catifea şi o scrisoare: 

— Astea sunt de la mama. Mi-a cerut să ţi le dau după cununie. 

I le-am luat din mână. Scrisoarea era sigilată şi avea pe ea numele 
meu, cu scrisul îngrijit al lui Jeanne; i-1 cunoşteam bine, de pe toate 
listele cu revendicări pe care le schimbaserăm în cursul negocierilor 
pentru căsătorie. 

— Scrisoarea am s-o citesc singură, în linişte, am spus eu şi mi-am 
strecurat-o în mânecă. 

Am deschis cutiuţa prăfuită. Cuibărită înăuntru, pe mătasea albă, 
îngălbenită de trecerea anilor, se afla o broşă dintr-un smarald mare, 
perfect, înconjurat de diamante micuţe, grupate mai multe la un loc. 

— E splendidă, am murmurat eu. Şi cred că e extraordinar de 
scumpă. Dar n-am văzut-o niciodată pe mama ta purtând-o. 


418 


— Nici eu, recunoscu el. Nu ştiu de unde o avea, dar a fost dorinţa 
ei să fie a ta. Doamna ei de onoare mi-a spus că scrisoarea a scris-o 
pe patul de moarte. 

I-am mulţumit emoţionată, şi l-am sărutat pe obraz; Henric roşi 
cu o adorabilă sfială. Am profitat de ocazie ca să-i vorbesc deschis: 

— Deci, am făcut eu închizând cutia, după serbări pleci cu amiralul 
în Olanda? 

Ginerele meu căscă surprins ochii, dar îşi recăpătă repede stăpânirea 
de sine şi se încruntă: 

— Nu, răspunse el categoric. Trebuie să-mi cer scuze pentru el, 
Madame la Reine. A depăşit orice limită. I-am spus părerea mea, dar 
nu ţine cont de ea. 

— Şi care-i părerea ta? 

— E o nebunie să provocăm Spania, făcu el înăsprindu-se la chip. 
Nu poate fi decât dezastruos. încercăm să ne revenim după atâţia 
ani de război. Acuma trebuie să ne vindecăm, să reconstruim, nu să 
distrugem. 

— Foarte just, i-am răspuns eu, deşi nu credeam o vorbă din ce 
spusese. 

Cardinalul de Bourbon, urmat îndeaproape de Margot şi Carol, 
se apropie zâmbitor, se aplecă spre mine şi-mi şopti la ureche: 

— A sosit timpul, Madame la Reine. 

Am condus-o pe Margot sus, în dormitorul ei, decorat, în vederea 
evenimentului, cu cearşafuri indigo şi draperii de catifea bleu. îm¬ 
preună cu doamnele mele de onoare am împrăştiat pe podeaua antica¬ 
merei câţiva pumni de nuci. Apoi am ajutat-o pe fiica mea să se dezbrace 
şi să se bage sub cearşafurile de mătase. Margot îşi acoperi sânii, cu 
obrajii plini de lacrimi. Am îmbrăţişat-o strâns. 

— Dragostea mea, i-am şoptit, ai să fii fericită şi căsătoria ta ne 
va aduce pace. 

Fata era prea copleşită ca să mai spună ceva. Am ieşit în anticameră, 
unde i-am găsit pe cardinal şi pe Eduard, care păreau foarte agitaţi. 

— Maiestatea Sa refuză să fie martor la consumarea căsătoriei, 
spuse Eduard nervos. Insistă s-o fac eu în locul lui. 

Cardinalul clătină din cap. 


419 


— Aşa ceva e fără precedent. Regele trebuie să semneze contractul, 
pentru a confirma că actul a avut loc. 

— Şi îl va semna, l-am asigurat pe cardinal, întorcându-mă spre 
Eduard. Spune-i că trebuie să vină. 

— I-am spus, maman. Nu vrea s-audă nimic. 

— Unde e? am scrâşnit eu exasperată. 

— In dormitorul lui, mă lămuri Eduard. Crede-mă, n-o să vină. 

Dar eu ieşisem deja pe uşă. L-am găsit pe Maiestatea Sa în pat, 
învelit până peste cap, dar îmbrăcat în hainele de la nuntă. 

— Scoală-te de-acolo, Carol! i-am spus. 

— Nu mă scol, se văicări el. Nu înţelegi, maman. Nimeni nu mă 
înţelege... Nimeni, în afară de Margot. Şi vine acuma nenorocitul 
ăsta de hughenot s-o ia de lângă mine. 

— Nu te mai purta ca un copil, l-am certat eu. Scoală-te! Te 
aşteaptă cardinalul. 

Carol începu să plângă de-a binelea. 

— Toată lumea vrea să mi-o ia... Eduard, Henric... Şi acuma 
şi tu... Nu pricepi, mamarii O iubesc... 

I-am dat o palmă atât de tare, că se lovi cu capul de tăblia patului. 

— Cum îndrăzneşti? mârâi el. Cum îndrăzneşti să te atingi de 
persoana regelui! 

Am făcut gestul de a-1 lovi încă o dată, dar ridică braţul ca să se 
apere. 

Vorbele izbucniră din mine ca un şuvoi: 

— Toţi trebuie să facem lucruri care ne repugnă, fiule, dar trebuie 
să-ţi amintesc că sora ta nu e soţia ta. Aparţine altui bărbat - aşa cum 
se şi cuvine - şi acuma ai să te porţi cum trebuie să se poarte un frate 
cumsecade şi cum o cer tradiţiile noastre. 

Chipul lui Carol se schimonosi de durere; scoase un hohot sfâşietor: 

— Vreau să mor, gemu el. Pe mine nu mă poate suferi nimeni 
în afară de ea... Nimeni nu e bun cu mine, în afară de ea... fiindcă 
sunt aşa de netrebnic. Ce mă fac eu fără ea? 

— Sire, l-am întrerupt eu, vorbiţi de parcă aţi fi pierdut-o pentru 
totdeauna. Uitaţi că se află chiar în clipa de faţă sub acoperişul vos¬ 
tru - şi va rămâne aici ani buni de-acum înainte. Acum, că mama 
lui a murit, Henric va petrece puţin timp în Navarra. 


420 


Carol ridică ochii spre mine; avea faţa udă toată, iar în mustaţa 
neagră i se adunaseră muci. 

— Nu mă minţi? 

— Nu te mint, i-am răspuns fără să-mi mai ascund enervarea. 
Carol, dacă mai vorbeşti vreodată despre ea ca şi cum ar fi altceva 
decât sora ta... am să fac ceva mai rău decât să te pălmuiesc. Acum 
scoală-te şi îndeplineşte-ţi datoria pe care şi-au îndeplinit-o toţi regii 
Franţei de până la tine. 

Până la urmă veni cu mine în anticamera lui Margot şi se aşeză 
tremurând lângă cardinal, urmărind actul nupţial pe care-1 săvârşeau 
Henric şi mireasa lui. Cardinalul îmi povesti mai târziu că regele îşi 
ţinuse tot timpul mâinile la ochi. 

Când Carol ieşi din dormitorul lui Margot, avea ochii roşii şi 
umflaţi. 

— Mă jur pe ce am mai sfânt că am să-l omor, îmi şopti el. Am 
să-l omor şi pe el... 

Urmară trei zile de serbări neîntrerupte, deşi distracţiile care 
cereau mai mult efort, printre care turnirul, au fost anulate după 
ce mulţi participanţi leşinaseră din cauza căldurii covârşitoare. In 
ultima zi, pe 21, Eduard îmi aduse la cunoştinţă că fusese martor 
la o confruntare între Coligny şi rege, în apropierea galeriei unde se 
juca tenis. Coligny ceruse o audienţă. Carol se eschivase. „Mai lasă-mi 
câteva zile de sărbătoare, mon pere. Nu-mi pot aduna gândurile cu 
toate petrecerile astea.“ „Dacă nu veţi sta mai repede de vorbă cu 
mine, atunci o să fiu nevoit să plec din Paris“, i-ar fi răspuns Coligny. 
„Şi dacă plec, vă veţi trezi prins intr-un război civil, nu într-unul 
cu o ţară străină.“ 

Discuţia aceasta îl determină pe Eduard, în calitate de locotenent- 
general, să plaseze trupe în punctele strategice din jurul oraşului, sub 
pretextul de a menţine pacea între oamenii lui Coligny şi cei ai familiei 
de Guise. Eram îngrijorată ca nu cumva viitoarea noastră victimă să 
părăsească oraşul prea curând - dar, când l-am întrebat ceva mai târziu, 
în aceeaşi zi, dacă va participa la şedinţa Consiliului Privat din dimi¬ 
neaţa următoare, amiralul mi-a răspuns cu un da foarte apăsat. Săr¬ 
manul prostănac, chiar credea că va putea să ne influenţeze. 


421 


După căderea întunericului, pe fundalul îndepărtat al muzicii şi 
râsetelor care se auzeau de la balul mascat ce marca încheierea ser¬ 
bărilor, eu şi Eduard ne-am întâlnit cu mareşalul Tavannes, pe care 
îl puseserăm la curent cu plănuitul asasinat, cu Anna d’Este, cu soţul 
ei şi cu ducele de Guise. Soţul Annei, ducele de Nemours, ne anunţă 
că Maurevert, archebuzierul, se afla deja în casa de pe strada Bethizy 
şi că se ocupa de alegerea celei mai bune poziţii de tragere. 

Pe feţele conspiratorilor se citea o veselie sumbră şi, din când în 
când, mustrări de conştiinţă. Eu una nu simţeam nimic; doar că totul 
în jurul meu - discuţiile, oamenii, muzica şi glasurile vesele ale nun¬ 
taşilor - era ireal. 

In noaptea aceea am zăcut în pat, într-o baltă de sudoare, încercând 
să-mi relaxez membrele încordate, răsuflarea agitată şi inima care-mi 
zvâcnea ciudat în piept. Mi se făcu foarte rău, simţeam aceiaşi fiori 
arzători pe care-i aveam când eram însărcinată, chiar înainte să mă 
apuce o criză de vomă. De data asta nu puteam scoate din mine ceea 
ce-mi făcea rău; de data asta nu aveam să aduc o viaţă pe lume. 

De visat n-am visat, pentru că n-am dormit. N-am dormit, pentru 
că mă temeam de visele care mă urmăreau de atâta vreme. Stăteam 
în întuneric, cu ochii larg deschişi, şi mă rugam ca aerul înăbuşitor 
din jurul meu să nu se preschimbe deodată în sânge şi să curgă peste 
mine ca o ploaie ucigaşă, care să mă înece. 

Acum îmi doresc să se fi întâmplat aşa. 


Patruzeci şi trei 

La răsăritul zilei de vineri, 22 august, când Consiliul îşi relua acti¬ 
vitatea, era mai cald decât în toate celelalte zile. Nu mai plouase de 
aproape o săptămână; pe străzi, roţile trăsurilor şi copitele cailor ridicau 
nori de praf. Aerul era încă încărcat de umezeală: mi-am scos cămaşa 
de noapte, udă de transpiraţie, şi mi-am pus o bluză şi un jupon care 
mi se lipiră imediat de pielea jilavă şi lucioasă. 

Mă înţelesesem cu Eduard că modul cel mai bun de a acţiona în 
ziua aceea fatală era să apărem cât mai mult în public, aşa încât să fie 
clar că membrii familiei regale erau preocupaţi de lucruri mult mai 
plăcute decât un asasinat. Am mers la liturghia de dimineaţă, la Cate- 


422 


drala Saint-Germain-l’Auxerrois, împreună cu Anjou şi Margot - 
care era frântă de oboseală, dar foarte veselă - şi cu ceilalţi catolici 
de la nuntă. 

Eu şi cu Eduard ne-am întors la palat pentru şedinţă, care trebuia 
să aibă loc la nouă dimineaţa; am ajuns mai devreme, şi ducele de 
Anjou s-a aşezat pe locul regelui, în capul mesei lungi, ovale. Eu m-am 
aşezat lângă el. II avertizasem deja pe Carol că va fi prezent şi Coligny, 
şi că va încerca din nou să-l preseze să-i acorde sprijin pentru războiul 
din Olanda, şi că o va face cu mai multă vehemenţă acum, când îşi 
dădea seama că e în pericol să piardă acordul tacit al Maiestăţii Sale. 
Drept urmare, Carol se hotărî să rămână în dimineaţa aceea în pat, 
ca un laş, şi îl lăsă pe fratele lui să conducă şedinţa. 

Coligny ajunse la nouă fix, imediat după căruntul duce de Mont- 
pensier şi înaintea sclipitorului Gonzaga, duce de Nevers, şi a bătrânului 
soldat, mareşalul Cosse. Ultimul care intră fu mareşalul Tavannes, 
chel şi ştirb, ai cărui ani de serviciu îi câştigaseră dreptul de a-i face 
pe membrii familiei regale să-l aştepte. 

II priveam cercetător pe Coligny, ştiind că aceasta avea să fie ultima 
oară când îl vedeam. Pielea lui, altădată arsă de soare, se mai deschisese 
la culoare de când nu mai fusese la război, şi mai luase ceva în greutate 
ca urmare a meselor bogate de la Curte. In ciuda priceperii de a-şi 
ascunde adevăratele gânduri, acum nu-şi putea disimula cu totul 
dezamăgirea că regele era absent. Nu am simţit nici o nelinişte la vede¬ 
rea lui, ci doar o ciudată uşurare la gândul că în curând avea să fie 
mort. Nu aveam nimic personal cu el, îl uram doar aşa cum urăşte 
o mamă vipera care îi ameninţă copiii; voiam doar să-mi apăr puii. 

După ce le dădu răgaz membrilor adunării să se plângă de căldura 
infernală, ducele de Anjou chemă Consiliul la ordine. Coligny ceru 
să i se permită să-şi mai susţină o dată pledoaria pentru războiul din 
Ţările de Jos. Chiar lângă frontiera noastră de nord, în Flandra, spunea 
el, fuseseră comise noi atrocităţi. Dată fiind apropierea, am putea rapid 
desfăşura trupe în zonă, iar victoria ne-ar da impulsul necesar pentru 
a înainta mai adânc în Olanda. 

Eduard îi ascultă cu un calm desăvârşit cererea, apoi spuse: 

— Problema războiului cu Spania a fost deja discutată şi supusă 
la vot. Nu e nevoie să reluăm subiectul. Membrii Consiliului sunt 
de acord cu mine? 


423 


Am fost toţi de acord. 

In ochii lui Coligny scapără furia, înlocuită repede de fermitate. 
Era pregătit pentru această eventualitate; hotărârea lui era deja luată. 
Şedinţa dură încă vreo două ore. In tot acest timp, amiralul stătu cu 
bărbia sprijinită în pumn şi se uită pe fereastră, cu mintea plină de 
planuri de război. La sfârşit plecă repede, fără un cuvânt. 

După şedinţă, Eduard şi cu mine am participat la un prânz public. 
Obloanele şi draperiile fuseseră date în lături ca să lase lumina să intre 
în încăperea largă, cu tavan înalt. Aerul era plin de praf, care sclipea 
sub razele soarelui neîndurător. 

M-am aşezat împreună cu fiul meu la un capăt al mesei lungi. 
Intre noi şi grupurile de nobili care aşteptau în picioare erau plasaţi 
discret mai mulţi străjeri. In timp ce ni se aducea primul fel, un octet 
interpretă două cântece ce depănau poveşti de dragoste condimentate 
cu glume, cu vorbe răstălmăcite sau cu dublu înţeles, dar care duceau 
toate spre un sfârşit fericit. Mulţimea le aplaudă cu entuziasm. 

Când muzica tăcu, clopotele catedralelor din întregul oraş bătură 
ora: unsprezece dimineaţa, ora morţii lui Coligny. în palatul familiei 
de Guise de pe strada Bethizy, Maurevert îşi ridica archebuza şi ochea 
cu mare atenţie. 

Am aruncat o privire spre fiul meu. Concentrat asupra farfuriei, 
Eduard părea liniştit şi binedispus. Dacă Lorenzo, băiatul cu ochi 
înţelepţi de pe fresca din capela familiei Medici ne-ar fi putut vedea, 
ar fi fost oare de acord cu noi? 

Am început să mâncăm în tăcere. Eu eram cât se poate de conştientă 
de orice vedeam, auzeam sau pipăiam: clinchetul lingurii lovite de 
castronul de porţelan, coada ei care mi se încălzea în mână, vălurelele 
pe care le făcea supa când muchea lingurii îi atingea suprafaţa. Ochii 
negri ai lui Eduard străluceau, mâinile îi erau foarte sigure. 

— Aş vrea să-l iau pe Henric la Blois, am spus eu fără vlagă. Acolo 
ar fi mult mai răcoare decât în oraş. Sper să plecăm cât de repede ne 
permit treburile. 

— Excelentă idee, răspunse fiul meu. Mi-ar plăcea să merg la vân㬠
toare cu Henric. 

Curând am terminat primul fel. Din cauza căldurii, nu prea aveam 
poftă de mâncare şi l-am trimis la bucătărie pe jumătate nemâncat. 
Felul al doilea - una dintre mâncărurile mele favorite, ţipari în sos 
de vin roşu - ni s-a adus foarte fierbinte, şi aburii care ieşeau din el 


424 


m-au făcut să mă trag înapoi şi să-mi fac vânt cu evantaiul. Până s-a 
mai răcorit, am mai schimbat câteva banalităţi cu Eduard. 

Dragul meu Eduard, lumina ochilor mei, îmi spuneam în sinea mea, 
n-aş putea îndura toate astea fără tine. 

Cum putuse Ruggieri să fie un asemenea monstru? Cum putuse 
măcar să-mi sugereze să-i fac rău iubitului meu copil? 

Tocmai mi se pusese în faţă o farfurie cu carne de vită marinată, 
rece, când l-am văzut pe ducele de Anjou ridicând brusc ochii; m-am 
uitat şi eu în aceeaşi direcţie. 

Mareşalul Tavannes îşi croia grăbit drum prin mulţimea de nobili 
care asistau la masa noastră. Dintre toţi, numai el nu zâmbea, ci se 
străduia să-şi ascundă expresia şocată, ca să nu atragă atenţia celor 
din jur. I-am căutat privirea - atentă, precaută - şi am înţeles. 

I-am zâmbit. El nu reuşi să facă la fel, ci se înclină şi-mi ceru permi¬ 
siunea să se apropie. 

Veni întâi lângă mine şi-mi vorbi la ureche, atât de încet, că nici 
Eduard nu-1 auzi. 

Amiralul Coligny fusese împuşcat în braţ. Oamenii lui — printre 
care şi câţiva străjeri pe care i-i dăduse Eduard încă de la sosirea lui 
la Curte - îl duseseră la adăpost, la Hotel de Bethizy, unde locuia. 

Şocul îmi îngheţă zâmbetul pe buze. 

— Rana e mortală? l-am întrebat în şoaptă pe Tavannes. 

— Se pare că nu, Madame la Reine. 

— Cine mai ştie? 

— Amiralul a trimis imediat doi dintre căpitanii săi să-l anunţe 
pe rege. Din câte am înţeles, Henric de Navarra stă chiar în acest mo¬ 
ment de vorbă cu regele. 

Tavannes mai spuse, bineînţeles, şi altceva, dar vorbele îi erau în㬠
buşite de un bubuit insistent care-mi răsuna în urechi, ca nişte copite 
de cai care se apropiau din ce în ce. Am pus mâna pe braţul fiului meu, 
chemându-1 încet pe nume. Apoi m-am ridicat şi i-am făcut semn 
lui Tavannes să ne însoţească. 

Cum treceam încet prin marea sală de recepţie, mulţimea de nobili 
se desfăcea în două ca să ne lase să trecem. Mi-am ridicat fusta, dar 
nu m-am uitat în jos; n-aveam nevoie. De data asta simţeam sângele. 

lată întreaga poveste, reconstituită din spusele mareşalului Tavannes 
şi din cele ale martorilor: 


425 


Imediat după şedinţa Consiliului, amiralul Coligny a pornit în 
căutarea regelui. Spre marea lui supărare, l-a găsit în galerie, jucând 
tenis cu cumnatul lui Coligny, Teligny, şi - din fericire - cu tânărul 
duce de Guise. Carol era stânjenit; Coligny, supărat, căci regele îi 
promisese să-l asculte imediat ce se vor fi încheiat serbările de nuntă. 
Amiralul a cerut o audienţă privată pe loc; cum regele l-a refuzat, 
Coligny s-a simţit jignit şi a plecat valvârtej. 

A ieşit prin poarta de nord a Luvrului şi s-a îndreptat spre strada 
Bethizy. Era însoţit de patru căpitani hughenoţi şi de zece străjeri 
scoţieni. In apropierea palatului familiei de Guise, a scos din buzunar 
o pereche de ochelari şi o scrisoare de la tânăra sa soţie, care născuse 
de curând. Când a intrat în raza de acţiune a asasinului, tocmai citea 
scrisoarea. Chiar în clipa aceea s-a oprit, observând că i se desfăcuse 
o curea de la unul din pantofi. 

Maurevert nu a observat cureaua desfăcută şi a tras. 

Exact în acel moment amiralul s-a aplecat să-şi examineze pantoful. 

Glonţul a trecut prin braţul stâng al lui Coligny şi aproape că i-a 
smuls degetul arătător de la mâna dreaptă, care i se mai ţinea doar 
într-o bucată de piele. Amiralul a leşinat pe loc. 

Oamenii lui au strâns rândurile în jurul lui. Toţi auziseră împuş¬ 
cătura şi erau de acord că venise din palatul familiei de Guise. Trei 
dintre ei au forţat intrarea şi au găsit archebuza fumegândă. Maurevert 
fugise deja. 

Eram pregătită să fac faţă protestelor care ar fi urmat asasinării 
lui Coligny, dar nu luasem nici o clipă în considerare posibilitatea 
ca el să supravieţuiască. 

Am intrat împreună cu Eduard în anticamera regelui şi am găsit 
acolo vreo doisprezece hughenoţi furioşi, înghesuiţi atât de tare unul 
într-altul, că la început nici nu l-am zărit pe Carol. La zgomotul paşilor 
noştri, nobilii îmbrăcaţi în negru se întoarseră şi, văzându-ne, ne măsu- 
rară încruntaţi şi dezaprobatori din ochi; se dădură totuşi la o parte, 
descoperindu-1 privirilor noastre pe Carol, aşezat la birou; lângă el 
stăteau, în picioare, Henric şi prinţul de Conde. 

Când ne observă, Conde făcu un pas înapoi; Navarra era atât de 
preocupat de rege, că nici nu remarcă intrarea noastră. Carol stătea 


426 


ghemuit în fotoliu, cu capul în mâini. Pe obrajii încă roşii de pe urma 
solicitantului joc de tenis îi curgeau lacrimi de furie. 

— Plecaţi! urla el. Plecaţi, nu pot să gândesc. Doamne, de ce mă 
chinuieşti aşa? 

începu să se lovească cu fruntea de tăblia biroului. Navarra ridică 
ochii şi-mi surprinse privirea. Avea prea multă stăpânire de sine ca 
să se tragă îndărăt, cum făcuse de Conde, dar pe chip i se citea neîn¬ 
crederea şi o furie disimulată. 

— Madame la Reine, făcu el pe un ton formal şi distant. Monsieur 
le Duc, trebuie să ne ajutaţi. Amiralul Coligny a fost împuşcat şi Maies¬ 
tatea Sa s-a pierdut cu firea. Dar trebuie să se facă dreptate. Acum, 
înainte să izbucnească violenţele! 

— M-am pierdut cu firea, recunoscu Carol gemând. Prea multe 
necazuri... Nu mai suport! 

închise ochii strâns şi începu să se legene încet în fotoliu, înainte 
şi înapoi. 

— E numai din cauza căldurii, am spus eu pe un ton liniştitor. 
Din cauza căldurii şi a şocului teribil. 

Am deschis evantaiul şi am început să-i fac vânt cu el. 

— Dragă Carol, trebuie să mă asculţi. 

Carol deschise brusc ochii şi-mi aruncă o privire disperată: 

— De ce mă chinuie? gemu el. Te rog, fă-i să înceteze, maman. 
Fă-i să se ducă la dracu! 

— Au să înceteze, l-am liniştit eu, dacă ai să-l ajuţi pe amiralul 
Coligny. 

— Dar ce trebuie să fac? 

— Trebuie să-l condamni public pe criminalul care a comis această 
faptă odioasă, i-am răspuns, bucuroasă că aveam martori hughenoţi, 
şi să declari categoric că nu vei avea odihnă până ce acesta nu va fi 
deferit justiţiei. Trebuie să se facă o anchetă serioasă. 

Eduard se strecură printre hughenoţi şi veni lângă noi. 

— Zona în care locuieşte Coligny trebuie apărată, spuse el pe un 
ton energic. Voi îndepărta toţi catolicii din împrejurimile străzii 
Bethizy, ca să reduc riscurile pentru amiral şi pentru oamenii lui. Şi 
voi trimite cincizeci dintre cei mai buni archebuzieri ai mei ca să facă 
un cordon în jurul locuinţei amiralului. 


427 


— Da, făcu regele, scoţând un oftat răsunător de uşurare. Da, să 
faci toate astea. 

— Mai doriţi ceva, Sire? am întrebat eu amabilă. 

Carol îşi puse călcâiele pe fotoliu, cuprinzându-şi picioarele cu 
braţele şi continuând să se legene încetişor. 

— Da. Doctorul Pare... Trimiteţi-1 pe Pare la Hotel de Bethizy. 

Era chirurgul care încercase în zadar să-i salveze viaţa soţului meu 
şi care acum era medicul personal al regelui. 

— Este deja acolo, l-am asigurat eu. 

Carol se opri deodată din legănat şi se uită la mine: 

— Trebuie să-l văd pe amiral şi să-l implor să mă ierte că n-am 
reuşit să-l protejez. Trebuie să ştie că nu l-am părăsit. Vreau să merg 
acum, maman. 

— Aş vrea să vă rog un singur lucru, Maiestate, i-am spus, făcân- 
du-mă că nu-i observ privirea încruntată. Permiteţi-ne mie şi ducelui 
de Anjou să vă însoţim. 

Era, desigur, prea devreme ca să-l vizităm pe amiral; doctorul Pare 
încă nu operase rana. Dar pe la jumătatea după-amiezii, un grup - 
Navarra, de Conde, zece străjeri, Anjou, regele şi cu mine - se adunase 
lângă poarta nordică a Luvrului. L-am invitat şi pe bătrânul Tavannes, 
care aprobase din toată inima asasinatul, dar avea suficient tupeu să 
mă însoţească şi să mimeze compasiunea în mijlocul unei mulţimi 
de hughenoţi. Navarra afecta o politeţe distantă, Conde era încă prea 
furios ca să stea de vorbă cu noi. 

Sugerasem să mergem până la Coligny pe jos, pentru că era bine 
ca lumea să vadă cât eram de preocupaţi de soarta amiralului. In afară 
de străjerii lui Navarra, mai veneau cu noi doisprezece soldaţi elveţieni 
cu sarcina precisă de a-1 proteja pe rege. 

După ce doi străjeri ridicară drugul gros de fier al zăvorului, trei 
valeţi deschiseră poarta grea. Soldaţii care înconjurau palatul se dădură 
la o parte ca să putem ieşi în stradă. 

Curând am lăsat Luvrul în urmă şi am păşit pe pavajul fierbinte 
al străzii Bethizy, care era plină de oameni îmbrăcaţi în negru. Când 
ne văzură, se adunară intr-un singur val care se precipită înspre noi. 
Tavannes şi Eduard mă prinseră instinctiv între ei, în timp ce Conde 
şi Navarra făceau la fel cu regele. 


428 


— Uite-o pe italiancă! strigă un bărbat aflat la nu mai mult de 
cinci paşi de mine. îşi întâmpină prietenii după moda florentină: cu 
zâmbetul pe faţă şi cu pumnalul în mână! 

Mulţimea urlă aprobator. Un vălmăşag de haine negre şi piele albă 
se rostogoli spre noi. în stânga mea, mareşalul Tavannes se clătină 
pe picioare; mă lovi cu umărul şi mă dezechilibra, împingându-mă 
în Eduard. Elveţienii aliniară lamele strălucitoare ale halebardelor în 
faţa asistenţei furioase. 

— Nu-i atacaţi! Lăsaţi-i în pace! am strigat eu; un incident fatal 
ar fi putut provoca o revoltă generalizată. 

Regele, Navarra şi Conde se opriră şi se uitară în spate, spre noi: 
de ei nu se atinsese gloata. 

— Lăsaţi-i să treacă! strigă Navarra, şi roiul negru dădu înapoi. 

Am pornit din nou, grăbind pasul, şi am ajuns la locuinţa amira¬ 
lului fără alte incidente, deşi mulţimea se ţinea după noi, unindu-şi 
blestemele într-un huruit ameninţător. 

în jurul hanului patrulau mai bine de cincizeci de bărbaţi în negru; 
unii erau soldaţi încercaţi, cu feţele nerase, alţii nobili bine îmbr㬠
caţi. Toţi îl întâmpinară pe Navarra cu plecăciuni respectuoase, dar 
pentru mine şi Anjou nu avură decât priviri sumbre, îngheţate. Zuniga 
avusese dreptate: erau toţi înarmaţi ca pentru război, unii cu săbii 
lungi, alţii cu archebuze. Cei patru bărbaţi care păzeau intrarea din 
faţă asudau sub platoşe grele. Navarra urcă singur treptele şi vorbi 
cu ei; străjerii se dădură deoparte şi ne lăsară să intrăm. 

înăuntru, în vestibulul înăbuşitor, însorit, se înghesuiau vreo dou㬠
zeci de nobili şi de soldaţi; unii plângeau, alţii tunau şi fulgerau, toţi 
erau furioşi la culme. Mi-am dus la nas batista parfumată, biruită de 
duhoarea de trupuri nespălate şi de cârnaţi fripţi ce stăruia în încăperea 
strâmtă. Hughenoţii îl primiră pe Henric cu exclamaţii de speranţă, 
recunoştinţă şi respect; când ne zăriră pe mine şi pe Anjou, îşi întoar¬ 
seră feţele, cu grimase dezgustate, de parcă tocmai văzuseră ceva scârbos. 

Am urcat scara de lemn care scârţâia sub picioarele noastre până 
la etajul al doilea, care îi servea amiralului în întregime drept dormitor. 
Deşi încăperea era mai mare decât dormitorul meu de la Luvru, părea 
mai strâmtă din cauza tavanului jos; efectul era accentuat de cei vreo 
cincizeci de bărbaţi adunaţi lângă patul rănitului. 


429 


Navarra mergea în fruntea noastră. Camarazii săi se traseră la o 
parte cu murmure de recunoştinţă, dar, dacă n-ar fi fost privirea lui 
de avertizare, pe mine m-ar li huiduit. 

Am ajuns lângă patul din lemn de cireş sculptat pe care zăcea 
Coligny. Stătea sprijinit pe perne şi era foarte palid. Mâna dreaptă, 
pe care o ţinea cu grijă în poală, era înfăşurată intr-un strat gros de 
bandaje; doctorul Pare fusese nevoit să-i taie degetul arătător pe viu, 
şi amiralul era epuizat din cauza durerilor şi pierderii de sânge. Părul 
blond i se lipise de ţeastă şi i se închisese la culoare din cauza transpi¬ 
raţiei; ochii, stinşi de suferinţă, nu i se înviorară la apropierea noastră. 
Pare, cu coama lui albă, leonină, stătea la căpătâiul patului, învăluin- 
du-şi pacientul într-o privire ocrotitoare. Ferestrele fuseseră închise 
de teama brizei care ar fi putut răci brusc aerul şi grăbi infecţia; înc㬠
perea era sufocantă. Mirosea a sânge. 

— Maiestate, murmură amiralul văzându-1 pe Navarra; când Carol 
se apropie de el, repetă salutul. 

— Tată, şopti Navarra, aplecându-se şi sărutându-1 pe creştet. N-am 
încetat să mă rog pentru tine de când am auzit vestea. Durerea e 
suportabilă? Pot să facă doctorii ceva ca să mai scadă? 

— Nu-i chiar aşa de rău, vorbi stins Coligny, dar buzele vinete 
îi tremurau. 

Eu nu voisem decât să-l ucid, nu să-l fac să sufere. 

— Ţi-am trimis cincizeci de străjeri, îi spuse Navarra, ca să fii în 
siguranţă şi oamenii tăi să fie liberi să-l caute şi să-l pedepsească pe 
cel care ţi-a făcut asta. 

— Mon pere, strigă Carol, să mă trăsnească Dumnezeu dacă n-am 
să-l găsesc pe nemernicul care ţi-a făcut asta şi n-am să pun să fie sfâşiat 
în bucăţi! Iartă-mă! Dacă te-aş fi ascultat azi de dimineaţă, nu s-ar fi 
întâmplat aşa ceva... 

Coligny ridică mâna stângă, răsfirându-şi degetele, care-i tremu¬ 
rau. Carol i-o strânse cu putere, sughiţând de plâns. 

— Nu am ce să iert, şopti amiralul. E voia lui Dumnezeu. 

Mulţumit de rolul de martir, îşi însoţi vorbele de un zâmbet stins 
şi serafic. 

— Iţi jur, mon pere, n-am să am linişte până n-ai să fii răzbunat, 
gâfâi regele. 


430 


L-am pierdut, mi-am zis în sinea mea, uitându-mă la el; se întorsese 
totul cu susul în jos. Dacă amiralul ar fi fost ucis, regele l-ar fi jelit, 
dar până la urmă s-ar fi împăcat cu starea de fapt. Aşa, Coligny profita 
de afecţiunea lui; situaţia devenise mai gravă ca niciodată. 

— Mi se rupe inima când vă văd cât suferiţi, am spus eu tare apro- 
piindu-mă de pat. Maiestatea Sa are dreptate - va fi deschisă o anchetă, 
iar făptaşul va plăti. Şi eu m-am rugat toată dimineaţa să vă faceţi bine 
şi să fiţi mai bine protejat. 

Coligny îşi întoarse faţa spre mine: 

— Intr-adevăr? şopti el. 

Deşi împăienjeniţi de suferinţă, ochii lui trecură prin mine ca prin 
sticlă. Mi-am dat seama că ştia. Ştia şi era hotărât să se răzbune, dar 
am ţinut fruntea sus şi n-am clipit sub privirea lui scrutătoare. 

Eduard îşi făcu şi el loc printre oameni şi se apropie de pat: 

— Făptaşul o să fie descoperit repede. Şi eu am trimis oameni în 
ajutorul domniei voastre - cincizeci dintre cei mai buni archebuzieri 
ai mei. Am îndepărtat toţi catolicii de pe stradă; sunteţi înconjurat 
numai de prieteni. Am început deja ancheta: după cum ştiţi, focul 
a fost tras dintr-o clădire aparţinând familiei de Guise. încercăm acum 
să-l găsim pe ducele de Guise pentru interogatoriu. 

Carol dădu drumul mâinii amiralului: 

— De Guise? Imposibil! Am jucat tenis cu el în dimineaţa asta. 

— Nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii, dar trebuie să 
examinăm toate posibilităţile, răspunse Eduard calm. 

— Domnule amiral, am întrebat eu, în ce stare e mâna domniei 
voastre? 

— A, făcu el. Degetul... Mi-aş fi dorit ca foarfecă doctorului să 
fie mai ascuţită. A fost nevoie de trei încercări, dar până la urmă degetul 
s-a desprins. 

Se opri, căci gândul la chinul lui ne smulse mie şi fiilor mei gemete. 

— Iertaţi-mă, dar trebuie să vă cer permisiunea să vorbesc cu Ma¬ 
iestatea Sa între patru ochi. 

Blestematul de Coligny ştia că n-avem de ales. M-am întors spre 
Carol, chinuindu-mă să găsesc cuvintele potrivite ca să-l fac să-l refuze 
pe amiral, fără să-mi deconspir vinovăţia. N-am reuşit. 

Carol ne făcu mie şi lui Eduard semn să ne îndepărtăm: 

— O să trimit după voi când terminăm de vorbit. 


431 


N-am avut de ales: am luat braţul pe care mi-1 întindea Tavannes 
şi, avându-1 alături şi pe Anjou, i-am întors spatele amiralului. 

Am coborât trei trepte şi am fost nevoiţi să ne oprim. Un uriaş 
cu o archebuză atârnată de umăr cu o curea mi se puse în cale, pri- 
vindu-mă cu nişte ochi mici, plini de ură şi dezgust. 

— Fă loc pentru Maiestatea Sa, îi ordonă Tavannes. 

Cum uriaşul nu se mişcă, bătrânul mareşal îl îmbrânci. Eduard 
se strecură în locul rămas liber şi am reuşit să mai înaintăm vreo câteva 
trepte, dar mai mulţi bărbaţi în haine negre, boţite, ne înconjurară 
şi începură să se apropie ameninţător de noi. Nu se înclinau în faţa 
noastră: ne priveau cu ochi plini de ură şi îşi ţineau mâinile pe mâne¬ 
rul săbiilor. 

Unul dintre ei - un bărbat de vreo treizeci de ani, tras la faţă - 
se apropie mai mult. Şi el avea mâna pe mânerul săbiei, lucru care 
în făcu pe Eduard să se încordeze. I-am atins uşor braţul, ca nu cumva 
să scoată pumnalul pe care îl purta ascuns sub tunică: eram clar în 
inferioritate numerică şi am fi pierdut repede orice fel de luptă. 

Chipul hughenotului era slab şi ascuţit ca o secure; când vorbea, 
barbişonul roşcat i se legăna în sus şi-n jos. 

— Iadul are să-ţi fie răsplata pentru ce-ai făcut, îmi spuse el prin¬ 
tre dinţi. 

Răsuflarea îi duhnea în asemenea hal, că am fost nevoită să-mi 
întorc faţa de la el. 

Careva de lângă el adăugă: 

— Dumnezeu îi pedepseşte pe ucigaşi. 

Alt bărbat, cu o guşă cât o minge de tenis, păşi în faţa soldatului 
cu barbişon roşcat. Avea ochi la fel de albaştri şi la fel de nebuni ca 
amiralul. 

— N-avem nevoie de Dumnezeu. O să-i doborâm noi. 

îşi trase archebuza de pe umăr şi-şi sprijini patul de piept. Se apropie 
cu un pas şi-mi atinse cotul cu ţeava armei. 

Au să ne ucidă aici, pe loc, mi-am spus. Eram furioasă pe mine 
însămi că nu-mi dădusem seama la timp cât de periculoasă era situaţia. 

— Necioplitule! tună Eduard. Dacă mai îndrăzneşti să te atingi 
de regină, te ucid! 

— Vreţi război? şuieră soldatul cu barbă roşie. Vă dăm noi război! 

Uriaşul cu archebuza strigă: 


432 


— Ne ademeniţi în oraşul vostru de catolici ca să ne puteţi măcelări 
ca pe nişte porci! Dar o să vă omorâm noi pe voi! 

— Mi-am măritat fata cu unul de-ai voştri! am răspuns eu semeaţă. 
Cum îndrăzniţi să afirmaţi că i-am făcut amiralului vreun rău?! Regele 
îl iubeşte ca pe propriul lui părinte! 

Probabil că vocea mea răzbătuse la oarecare distanţă, căci l-am auzit 
pe Navarra strigând; bărbaţii îşi plecară privirile ostile în pământ şi 
se retraseră, făcându-i loc să ajungă lângă mine. 

— Madame la Reine, mi se adresă el cu o formulă supărător de 
protocolară, v-au făcut vreun rău? 

— Omul acesta a atins-o cu ţeava archebuzei, arătă Eduard spre 
bărbatul cu ochi albaştri. 

Navarra se întoarse spre el şi vru să-i dea o palmă, dar i-am oprit 
braţul ridicat: 

— Nu-1 pedepsi; şi aşa spiritele sunt încinse, i-am spus uitându-mă 
peste umăr, în direcţia lui Coligny. Te rog, vrei să mă însoţeşti până 
la patul domnului amiral? 

Când am ajuns înapoi sus, Carol stătea pe marginea patului, cu 
fălcile încleştate şi cu sprâncenele împreunate într-o încruntătură cum¬ 
plită. Se uită spre mine cu o privire bănuitoare. 

— Sire, am spus eu încet, domnul amiral Coligny este cu siguranţă 
foarte obosit. Trebuie să-l lăsăm să se odihnească. 

Carol se pregătea să mă contrazică, dar doctorul Pare, care stătuse 
tot timpul la căpătâiul patului, se grăbi să vorbească: 

— Da, spuse el. 

îmi surprinse privirea şi se uită imediat în altă parte, de parcă s-ar 
fi temut că aş fi putut vedea prea multe în ochii lui. 

— E şi aşa destul de greu pentru el, cu toată mulţimea de aici. 
Ar fi mai bine, Maiestate, dacă ar putea avea puţină linişte. 

— Foarte bine, zise Carol morocănos şi fără tragere de inimă, apoi 
se întoarse spre Coligny: Dar mă întorc repede, monpere. Până atunci. 
Domnul să te aibă în pază. Te iubesc şi am să mă rog pentru tine. 

— Şi eu la fel, i-am spus la rândul meu amiralului. 

Coligny se uită la mine. Tremura, avea fruntea îmbrobonată de 
sudoare, dar în ochi i-am citit triumful. 

Din cauza ostilităţii oamenilor de pe străzi, Eduard trimise un 
străjer să aducă o trăsură. Henric şi Conde au rămas la locuinţa lui 


433 


Coligny, iar regele, Eduard, Tavannes şi cu mine ne-am întors la Luvru 
la pas; străjerii care ne însoţiseră la dus înconjurau acum trăsura. 

Carol păstra o tăcere mohorâtă, refuzând să se uite la mine sau 
la fratele lui, deşi am încercat de câteva ori să-l atragem în conversaţia 
noastră. Până la urmă l-am întrebat, exasperată: 

— Dar ce ţi-a spus amiralul Coligny de eşti atât de supărat? 

Regele lăsă capul în jos, crispat şi furios: 

— Numai că nu pot să am încredere în voi doi. Numai că vreţi 
să-mi subminaţi voinţa, să mă folosiţi pentru propriile voastre scopuri. 

Eduard izbucni: 

— Te-ai gândit vreodată, frate, că spune asemenea lucruri pentru 
că în el nu poţi să ai încredere? Pentru că elv rea să-ţi submineze voinţa, 
folosindu-te pentru războiul lui nebunesc? Ne vorbeşte de rău pentru 
că ştie că vrem să te apărăm de manipulările lui făcute cu sânge-rece. 

— Ajunge! Spuneţi numai minciuni, minciuni, minciuni! ţipă 
Carol, astupându-şi urechile cu mâinile. 

Eram de-acum aproape de palat. Deodată, unul dintre cai necheză; 
am auzit vizitiii înjurând, apoi o grindină asurzitoare pe acoperişul 
şi pe pereţii trăsurii. 

La poarta dinspre nord erau adunaţi vreo sută de oameni îmbrăcaţi 
în negru: unii aruncau cu pietre în noi, alţii îşi agitau săbiile şi zbierau 
la soldaţii elveţieni care acum înconjurau zidurile Luvrului, aşezaţi 
pe două rânduri şi înarmaţi cu archebuze. Un alt pluton de elveţieni 
ieşise în stradă, formând o baricadă vie. Dincolo de ei se adunaseră 
vreo câteva zeci de ţărani - oameni flămânzi, zdrenţăroşi, înarmaţi 
cu furci, lopeţi şi pietre. 

— Moarte ereticilor! răcneau ţăranii, în vreme ce hughenoţii de 
la poartă strigau: 

— Ucigaşilor! Asasinilor! 

— Ne vom răzbuna şi vă vom omorî! 

încă un val de pietre lovi trăsura; una trecu ca un glonţ prin 
fereastră şi se opri pe banchetă, chiar lângă Carol, căruia îi trecu furia 
pe loc. 

— Isuse, şopti el. 

— începe deci, mi-am zis eu uitându-mă la mulţimea furioasă şi 
amintindu-mi de ultimele cuvinte ale lui Ruggieri: 

S-ar putea să fie deja prea târziu. 


434 



Patruzeci şi patru 


Sub grindina de proiectile - pietre, cărămizi, gunoaie - trăsura noas¬ 
tră intră iute în curtea palatului, mulţumită străjerilor care ţinură în 
frâu năvala hughenoţilor furioşi. Am fost întâmpinaţi de unul dintre 
comandanţii lui Eduard, care raportă că în mai multe zone izbucniseră 
„tulburări", provocate nu numai de hughenoţi, ci şi de catolicii speriaţi, 
convinşi că trebuie să se apere singuri de ameninţarea crescândă. Eduard 
hotărî să trimită mai mulţi soldaţi în punctele-cheie ale oraşului, cu 
scopul declarat de a menţine pacea. 

Când am ajuns în apartamentul meu tremuram, dar am insistat 
ca în seara aceea să particip la o cină publică, la o oră după apusul 
soarelui. Ducele de Anjou era ocupat cu comandanţii lui, iar Carol 
era atât de amărât, că se băgase în pat; Margot se afla alături de soţul 
ei, la căpătâiul lui Coligny. Aşa că am mers singură la masă. 

Atmosfera era încordată. In semn de compasiune pentru suferinţa 
lui Coligny, în seara aceea nu aveam nici o reprezentaţie artistică; cei 
vreo doisprezece nobili care se adunaseră erau concentraţi, gânditori, 
tăcuţi. In lipsa conversaţiei, în încăpere se auzea ecoul zgomotelor 
scoase de pahare, de linguri sau cuţite. Mă străduiam să mestec şi să 
înghit, să par că mă bucur de mâncarea care mi se părea amară. 

Cum stăteam şi mă uitam descurajată la perechea de porumbei 
fripţi care tocmai îmi fusese pusă dinainte, un strigăt sparse tăcerea: 

— Madame la Reinel 

Un nobil hughenot pe care-1 văzusem des la Curte, dar al cărui 
nume nu mi-1 amintesc - era baron, cred -, stătea la o distanţă de 
trei braţe de masa mea. Singurul străjer care mă păzea îl prinsese de 
cot, dar baronul - un uriaş, înalt şi gros ca un stejar, cu o faţă lungă, 
frumoasă, încadrată de un nor de păr alb - nu se mişcă din loc. Dinţii 
lui mari, galbeni, erau dezveliţi, dar nu într-un zâmbet. Părul alb îi 
scotea în evidenţă roşeaţa feţei. îmi strigă numele ca pe o acuzaţie. 

— N-o s-avem odihnă, pricepeţi? N-o s-avem odihnă până ucigaşii 
n-o să fie judecaţi. N-o s-avem odihnă până n-o să fie spânzuraţi! 

— Arată-i Maiestăţii Sale respectul cuvenit, bădăranule! spuse stră- 
jerul, încercând zadarnic să-l împingă mai departe de mine. 

— Eu nu mă înclin în faţa unei Coroane pătate de sânge! declară 
baronul. Savuraţi-vă masa cât mai puteţi, doamnă! 


435 


Se scutură de încleştarea străjerului şi, întorcându-mi grosolan 
spatele, ieşi valvârtej din sală. Nimeni nu-1 urmă; nimeni nu sări în 
apărarea mea şi nu-şi ceru scuze. Cei câţiva nobili care erau de faţă 
vorbiră în şoaptă între ei, apoi îşi întoarseră privirile spre mine. 

M-am uitat lung la micuţele cadavre din farfuria mea şi le-am 
împins la o parte. M-am ridicat şi am părăsit încăperea încet, maies¬ 
tuos, cu picioare tremurânde. 

Primul impuls a fost să-l caut pe Eduard. Tocmai ieşea din sala 
Consiliului de Război, care se afla la parter, sub apartamentul regelui; 
avusese o întâlnire cu mareşalii Tavannes şi Cosse şi cu comandantul 
Gărzii Civile. Când păşi peste prag, privirile ni se întâlniră; chipul 
lui era la fel ca al meu, probabil, îngrozit, şi mi-am dat seama pe loc 
că ajunseserăm amândoi la aceeaşi concluzie. 

Eduard se opri în uşă şi, când am ajuns lângă el, m-a luat de mână 
şi am intrat împreună înapoi în sală, închizând încet uşa în urma 
noastră. Lampa fusese stinsă; îmi făcu semn pe întuneric să iau loc 
la masa de conferinţă. M-am aşezat şi m-am uitat la el cum scapără 
chibritul şi-l apropie de fitil, care se aprinse cu o flacără vie. 

— E mai rău decât credeam, i-am spus cu un glas răguşit. Mi s-a 
aruncat în faţă aici, în palat, că sunt o ucigaşă. Suntem în mare pri¬ 
mejdie, Eduard. 

— Maman... începu el, venindu-i foarte greu să vorbească. 
Maman... 

Până la urmă renunţă să rostească acele vorbe greu de spus şi-mi 
puse în mână o bucată de hârtie - o misivă cu un scris masculin, care 
nu-mi era cunoscut. 

Loviţi luni în zori, începea scrisoarea, când se bate prima dată ora 
la Notre-Dame. Noi vom lovi în acelaşi moment în interiorulpalatttlui, 
cruţându-lpe Carol— căci avem nevoie de o abdicare publică — dar nu 
şi pe mama şi fratele lui, deoarece sunt un pericol pentru... 

Am scos un strigăt înăbuşit şi mi-am lipit palmele de buze. Scri¬ 
soarea căzu fâlfâind pe masă. Mi-am întors faţa de la ea; îmi veni brusc 
să vărs. 

Eduard se trase mai aproape de mine: 

— E scrisă de Henric, maman, pentru comandantul trupelor lui. 
A interceptat-o şeful Gărzii Civile la porţile cetăţii. Iscoadele noastre 


436 


spun că o armată de cinci mii de hughenoţi se îndreaptă în marş spre 
Paris şi-şi vor aşeza tabăra sub ziduri duminică noaptea. 

— Nu, am spus eu închizând ochii. 

Eduard nu mai adăugă nimic, doar se aşeză şi el lângă mine; dinspre 
faţa pe care nu i-o vedeam venea un val de căldură, ca dinspre lampă. 
Aerul era şi mai înăbuşitor din cauza parfumului de flori de portocal. 
Judecata mă părăsi. II iubisem pe Henric de când se născuse, avusesem 
încredere în el ca în propriul meu fiu; acum mă trădase. Al cui sânge 
îl vedea el în viziunile lui? Al meu şi al copiilor mei? 

Am deschis ochii şi i-am aţintit asupra inelului înzestrat cu puterile 
Capului Gorgonei. Steaua Algol, pe care arabii o numesc ras al-Ghul, 
Capul Demonului, iar chinezii „Mormanul de cadavre 

Pe 24 august, cu două ceasuri înainte de răsăritul soarelui, steaua 
Algol va răsări în zodia Taurului... şi va fi în opoziţie exactă cu război¬ 
nicul Marte. .. Franţa nu s-a aflat niciodată în mai mare primejdie; şi 
nici domnia voastră. 

Acum era vineri noaptea, 22 august. 

M-am gândit la suita extrem de numeroasă pe care o adusese 
Navarra la nuntă - cea mai mare parte era găzduită aici, la Luvru. 
Comandanţi militari, căpitani, generali, toţi foştii săi camarazi de 
arme - trei sute de oameni. 

— L-am primit în casa mea cu braţele deschise, iar el şi-a adus 
armata cu el, în văzul tuturor, am şoptit eu. Coligny poate că vrea 
intr-adevăr războiul din Olanda, dar Navarra l-a trimis aici numai 
ca să ne deruteze. Acuma stau la pândă. Au de gând să ne ucidă în 
somn. 

— Trebuie să-i oprim, spuse fiul meu încet. 

M-am uitat la el. Ochii îi străluceau în lumina lămpii, infinit de 
negri. Mă străduisem atât de mult să menţin pacea, neştiind că suntem 
deja în război. 

— Trebuie să lovim primii, am spus. 

Am rămas cu Eduard câteva ceasuri în sala de consiliu, plănuind 
atacul. L-am sfătuit să trimită un mesager discret la tânărul duce de 
Guise ca să-i ceară să adune oameni pentru un atac asupra locuinţei 
lui Coligny. Coligny trebuia asasinat, la fel ca toţi comandanţii lui. 
Sub îndrumarea mea, Eduard scrise ordinele secrete pentru soldaţii 


437 


elveţieni care apărau palatul şi pentru scoţienii din garda regelui; în 
momentul în care de Guise îl ataca pe Coligny, soldaţii noştri aveau 
să-i atace pe hughenoţii care locuiau la Luvru. 

Ca să evităm moartea unor nevinovaţi, am făcut o listă cu numele 
celor care trebuiau ucişi, toţi comandanţi şi strategi militari. Nu voiam 
răzbunare, ci doar execuţia rapidă, chiar dacă dură, a celor care puteau 
să pornească războiul. Rămaşi fără conducători, hughenoţii ar fi fost 
incapabili să mai ameninţe Tronul sau cetatea. 

Totul trebuia să înceapă duminică, 24 august, înainte să se lumi¬ 
neze de ziuă, când clopotele Catedralei Saint-Germain aveau să bată 
trei ceasuri după miezul nopţii - cu o oră înainte ca Algol, steaua 
diabolică, să intre în opoziţie exactă cu Marte. 

După ce lista victimelor a fost completă, m-am uitat spre Eduard 
cu o privire sumbră şi i-am spus: 

— Trebuie să-l informăm pe Carol. 

Fără semnătura lui, gărzile n-ar fi luat în considerare un asemenea 
ordin înspăimântător; iar în momentul în care aveau să înceapă asasi¬ 
natele ordinul nu mai putea fi ţinut secret. 

Eduard încuviinţă: 

— Va fi mai sigur pentru el. Va trebui să-l convingem. 

— Dar nu în seara asta, am spus eu oftând. 

Am ascultat în tăcere clopotul Catedralei Saint-Germain, care 
vestea miezul nopţii şi primele clipe ale ajunului sărbătorii Sfântului 
Bartolomeu. 

M-am despărţit de Eduard. Eram amândoi sfârşiţi de puteri după 
atâta încordare şi ne-am retras fiecare în apartamentul lui. 

In noaptea aceea n-am avut nici un vis; lungul meu coşmar se 
mutase în starea de veghe. M-am ridicat din pat şi mi-am tras un 
scaun lângă fereastră; stăteam cu ochii pierduţi în întunericul depri¬ 
mant şi ascultam strigătele furioase ce se auzeau ici-colo, pe străzile 
Parisului. Mă gândeam ce puternică fusese mătuşa Clarice în ceasurile 
acelea cumplite dinainte de fuga din Palatul Medici; mă gândeam la 
cuvintele nemiloase ale lui Ruggieri din timpul ultimei noastre discuţii 
şi la răspunsul meu: 

Am crezut că impactul unui copil asupra viitorului va fi în regulă, 
dar trei... 


438 


Ce-mi spui tu acum? Că ar trebui să-mi învinovăţesc copiii? Că ar 
trebui să ridic mâna asupra lor? 

Ţesătttra se va rupe , şoptise Nostradamus, şi va curge mult sânge... 

Le-am răspuns amândurora cu vorbele lui Clarice: Uneori, ca să-ţi 
aperi propriul sânge, trebuie să-l verşi pe-al altora. Casa de Valois trebuie 
să supravieţuiască cu orice preţ. 

Eu alesesem; n-aveam să-mi sacrific propriul sânge. 

La răsărit începură să se audă la porţile Luvrului strigăte, care 
crescură constant în intensitate de-a lungul întregii zile. Imediat ce 
s-a luminat, m-am îmbrăcat şi m-am dus să-l caut pe Eduard. Era 
în sala de consiliu, cu mareşalii Tavannes şi Cosse, cu comandanţii 
miliţiilor pariziene şi cu şeful Gărzii Civile; străjerii de la uşă nu-mi 
dădură voie să-i întrerup. I-am lăsat vorbă ducelui de Anjou să vină 
la mine când termină întâlnirea şi m-am dus în biroul meu ca să-i 
scriu un mesaj Annei d’Este, în care o puneam la curent cu detaliile 
planului nostru. Nu îndrăzneam să-i scriu direct ducelui de Guise, 
dar o rugam pe Anna să-l informeze; avea, fără îndoială, să fie încân¬ 
tată să-i spună fiului ei că fusese ales să conducă atacul împotriva lui 
Coligny. I-am cerut să-mi trimită confirmarea din partea lui cât mai 
curând cu putinţă. 

Eduard veni după vreo oră. Avea chipul răvăşit. Nici el nu dormise 
deloc, ci îi trezise pe Tavannes şi pe Cosse şi le citise şi lor scrisoarea. 
Amândoi aprobaseră din toată inima decizia noastră de a ataca primii. 
In zori veniseră comandanţii miliţiilor şi Gărzii Civile care îl anunţaseră 
că luptele de stradă se intensificaseră. Grupuri de hughenoţi înarmaţi 
umblau prin oraş, speriindu-i pe cetăţeni. Negustorii trăseseră obloa¬ 
nele la prăvălii, hangiii închiseseră cârciumile. Membrii miliţiilor dis¬ 
tribuiau în mod discret arme catolicilor care voiau să se apere singuri 
de ameninţarea crescândă. 

Am căzut de acord să-i spunem totul lui Carol în seara aceea, după 
cină. Regele îl îndrăgea pe Tavannes cel bătrân şi ursuz şi, dintre toţi 
sfetnicii, în el avea cea mai mare încredere; am insistat ca Tavannes 
să fie cel care-i va spune adevărul lui Carol. După ce-i vom lăsa timp 
să-şi revină din şoc, eu şi cu Eduard vom apărea cu funestul ordin 
regal şi cu lista victimelor, ca s-o semneze. 


439 


Pe la prânz, când Navarra şi vărul său se întoarseră de la amiral, 
izbucni o încăierare între străjerii lui hughenoţi şi scoţienii regelui, 
alimentată de comentarii aţâţătoare din ambele părţi. Eu n-am asistat 
la luptă, care se stinse repede - totuşi nu înainte ca unul dintre coman¬ 
danţii gărzilor lui Carol să-şi piardă o ureche. 

Pe Carol l-am văzut imediat după masa de prânz. Era în culmea 
fericirii, după ce discutase cu Navarra şi Conde; ne informă imediat 
că doctorul Pare era foarte mulţumit de evoluţia pacientului. Rana 
lui Coligny nu avea semne de infecţie şi începea deja să se vindece. 

— Imediat ce o să fie suficient de bine o să-l mut la Luvru şi o 
să-l îngrijesc cu mâna mea, ne spuse regele vesel, după care pe faţă i 
se întipări o furie rece. 

— Ai fost anunţată, maman, că a fost găsit omul care i-a dat dru¬ 
mul asasinului în palatul familiei de Guise? A mărturisit că trăgătorul 
era Maurevert. E o chestiune de timp să fie prins. Dar asasinatul a 
fost ordonat de duce... Ce neobrăzare, să joace chiar în dimineaţa 
aia tenis cu mine şi să-l salute zâmbitor pe amiral! 

Am clătinat din cap, prefăcându-mă şocată, dar n-am spus nimic. 

Pe la sfârşitul după-amiezii simţeam că mă lasă nervii. Pentru 
salvarea aparenţelor, Eduard şi cu mine trebuia să ne despărţim şi să 
ne vedem fiecare de îndatoririle curente - el să discute problema pen¬ 
siilor militare cu consilierii şi trezorierii, eu să ascult o serie de petiţii 
şi, pe urmă, să merg împreună cu Margot în apartamentul meu ca 
să brodăm timp de o oră. 

Fiica mea era foarte veselă, nici nu băga de seamă tensiunea care 
domnea în palat. Când i-am spus cu blândeţe că mi se pare foarte 
binedispusă, a roşit cu un zâmbet pudic: 

— Henric e foarte drăguţ. Ai avut dreptate, maman - la urma 
urmei nu-i aşa de rău. 

Dacă am fi vorbit despre oricare alt bărbat, zâmbetul meu ar fi 
fost sincer. Am aşteptat până a venit vorba de altceva, apoi mi-am 
pus mâna pe braţul fiicei mele. 

— Sunt îngrijorată de violenţa de pe străzi, i-am spus. încă de când 
a fost împuşcat amiralul, m-am temut c-o să se întâmple ceva grav. 
Ar fi înţelept... Poate c-ar fi mai bine dacă în noaptea asta ai dormi 
în apartamentul tău. 

Margot ridică surprinsă ochii de pe broderie: 


440 


— Sper că nu crezi că Henric e în pericol? 

Mi-am întors repede privirea, încercând s-o avertizez fără s-o sperii: 

— Nu e toată lumea în pericol, dar ar trebui să fim precauţi. Poate 
ai auzit că astăzi a fost o încăierare între gărzile lui Henric şi cele ale 
lui Eduard. Vreau să spun... 

Neliniştea mă lăsă fără cuvinte, îmi tăie răsuflarea. Am rămas cu 
ochii pe pânza brodată, îngrozită deodată de soarta lui Margot, con¬ 
ştientă că n-am nici cea mai mică idee cum s-o apăr. Nu îndrăzneam 
s-o pun în temă: ar fi fost dezgustată, s-ar fi înfuriat şi s-ar fi dus glonţ 
la Navarra. 

îmi observă panica şi lăsă lucrul din mână: 

— Maman, ai visat iar ceva? O să păţească Henric ceva rău? 

M-am uitat la ea fără să pot scoate o vorbă; dar obişnuinţa învinse 
şi am reuşit să zâmbesc chinuit: 

— Sigur că nu. N-o să se întâmple nimic rău. Sunt pur şi simplu 
îngrijorată, ca mamă, de toate evenimentele astea. Fă asta de dragul 
meu, Margot. Retrage-te devreme în seara asta şi culcă-te în dormi¬ 
torul tău. 

— Bine, maman, zise ea, dar mă privi cu suspiciune; simţea că 
veselia mea e falsă, aşa că nu am îndrăznit să-i mai pomenesc nimic 
despre asta. 

După cină, Eduard, Tavannes şi cu mine ne-am dus să-l căutăm 
pe Carol. Ne-am oprit în faţa uşii pe jumătate deschise de la aparta¬ 
mentul său şi Eduard i-a dat mareşalului scrisoarea lui Navarra. Căzu- 
serăm de acord că Tavannes îl va duce pe rege în cabinet; după ce-i 
vom lăsa timp să-i dea vestea, eu şi cu Eduard îi vom prezenta lista 
cu cei care trebuiau executaţi. 

Tavannes intră, iar noi ne-am tras mai la o parte, ca să nu fim 
văzuţi de rege; l-am zărit pe Carol trecând pe coridor împreună cu 
Tavannes. Când bătrânul mareşal deschise uşa cabinetului, l-am auzit 
spunându-i cu glas scăzut ceva lui Carol, care se opri în prag şi scoase 
un ţipăt speriat: 

— Doamne sfinte! Nu-mi spune c-a murit! 

Tavannes îl linişti în şoaptă; regele intră, iar mareşalul închise uşa 
în urma lui. 


441 


Eduard şi cu mine am intrat repede înăuntru şi, fără să luăm în 
seamă străjerul, ne-am dus până la uşa cabinetului, să tragem cu ure¬ 
chea, ca nişte conspiratori vinovaţi ce eram. Mi-am încordat auzul, 
dar n-am reuşit să aud mare lucru, în afară de murmurul calm, egal, 
al vocii lui Tavannes. 

Deodată răsună un urlet ascuţit, apoi o înjurătură furioasă. Eduard 
îi ceru străjerului să plece. Din cabinet se auzi o bufnitură puternică 
în perete. Eduard dădu să deschidă uşa, dar l-am oprit; nu credeam 
că regele ar îndrăzni să-l lovească pe bătrânul Tavannes şi ştiam că mare¬ 
şalul era suficient de puternic încât să facă faţă izbucnirilor lui. 

Ştiam precis care pasaj din scrisoare îi provocase lui Carol acea 
reacţie violentă: 

Rana lui Coligny complică lucrurile, dar i-am câştigat şi eu regelui 
încrederea şi pot să-l fac uşor să ne cadă în undiţă şi, odată ce e în stăp⬠
nirea noastră, îl voi putea convinge să abdice. Fără mama şi fratele lui 
va fi complet neajutorat. 

Urmară nişte hohote sfâşietoare, apoi un acces de tuse şi, în sfârşit, 
se auzi un plâns liniştit. I-am făcut un semn din cap lui Eduard şi am 
intrat amândoi încet în cabinet. 

Tavannes stătea în faţa birolului regelui; pe pieptul şi pe umărul 
tunicii lui aurii avea o pată întunecată, udă. îşi ştergea faţa cu o batistă 
şi, când se uită spre mine, învârtindu-şi furios ochiul bolnav, îşi luă 
batista de pe faţă, descoperind o urmă maronie pe bărbia proaspăt 
rasă. Pe peretele din spatele lui se vedea o altă pată mare, neregulată, 
din acelaşi lichid maro-închis; dedesubt, pe podea, zăcea răsturnată 
o călimară de argint. 

Carol nu se vedea nicăieri, dar de sub birou se auzeau nişte scâncete 
slabe. Am ocolit repede biroul şi l-am găsit pe fiul meu ghemuit dede¬ 
subt, legănându-se; am împins scaunul într-o parte şi am îngenuncheat 
lângă el. 

— Minciuni, gemu el cu obrajii plini de lacrimi, privindu-mă cu 
ură. Vreţi să-mi frângeţi inima cu minciuni. 

— Maiestate, am început eu calm, dar văzându-1 cum suferă, şi la 
gândul grozăviei pe care urma s-o înfăptuiesc, am cedat nervos, mi-am 
luat capul în mâini şi-am început şi eu să plâng. 


442 


Mi-a luat ceva vreme până să reuşesc să mă stăpânesc; Eduard şi 
Tavannes mă priveau amuţiţi. 

Până la urmă mi-am recăpătat suflul şi i-am spus sărmanului Carol, 
cu toată sinceritatea: 

— E îngrozitor, Sire. Şi mă doare foarte tare că trebuie să vă aduc 
asemenea veşti. Dar nu puteam să vă ascundem toate lucrurile astea 
oribile; sunt prea multe în joc. 

— Nu-i adevărat, mă contrazise el violent, dar faţa i se schimonosi 
din nou intr-un acces de plâns. Cum ar putea să mă trădeze? Mă iubeşte, 
maman , ca pe fiul pe care nu l-a avut niciodată. Aşa mi-a spus... 

M-am aplecat spre el, i-am luat mâna şi am fost bucuroasă că nu 
m-a respins: 

— Carol, dragostea mea, e un adevăr crud, un adevăr înfiorător, 
dar acum trebuie să fii viteaz. Eşti regele nostru. Venim la tine ca să 
ne aperi. 

— Dar ce pot face eu? zise el cu o mişcare de recul. Nu pot să 
cred, maman\ Nu ştiu pe cine să mai cred! Coligny m-a prevenit... 

— Te-a prevenit, l-am întrerupt eu cu blândeţe, că eu şi cu Eduard 
îi vrem răul, tocmai pentru că ştia că, dacă îi vom descoperi complotul, 
îi vom face intr-adevăr rău. 

— Dar nu ştiu ce să fac! insistă el, scuturat de un hohot răguşit. 

Am scos din mânecă documentul fatal. 

— De aceea suntem aici. Domnule mareşal, vrei să fii bun... 

Am făcut semn spre călimara răsturnată; bătrânul se grăbi să caute 
una plină. 

— Există o cale de a împiedica dezastrul acesta şi războiul care 
ar începe după el, am murmurat eu desfăşurând sulul de hârtie. Poţi 
să-l opreşti cu semnătura ta. Trebuie să terminăm noi, Sire, ce a început 
Maurevert. 

Se uită clipind neîncrezător la hârtia acoperită cu scrisul meu neîn¬ 
grijit şi se trase uşor înapoi. 

— Este ordinul de a-i lovi pe hughenoţi înainte să ne lovească ei 
pe noi. Asta este lista cu numele conspiratorilor. Trebuie să facem 
mai mult decât să tăiem capul Hidrei; trebuie să-i înlăturăm pe toţi 
cei care ar putea să aducă războiul aici, în Paris. 

Carol smulse lista din mâna mea şi rămase o bucată de vreme cu 
ochii la ea. Mă temeam că o să-l sperie crunta realitate pe care o 


443 


reprezenta, dar pleoapele începură să i se zbată repede şi durerea adâncă 
i se schimbă brusc în furie turbată: 

— Voiau să mă arunce în închisoare şi să-mi fure coroana, mârâi 
el. Voiau să-mi omoare familia... 

— Da, am şoptit eu. îţi aminteşti acum, Carol, ce mi-ai spus în 
trăsură, când am fugit de la Meaux? Atunci voiau să ne omoare pe 
toţi. Şi în tot timpul acesta au aşteptat o altă ocazie... Şi le-am dat-o 
eu. Am avut încredere în ei. Ce fel de om e Gaspard de Coligny, care 
îndrăzneşte să te ameninţe dacă nu te supui voinţei lup Care îndrăz¬ 
neşte să încalce un ordin ce interzicea deplasarea de trupe în Olanda - 
un ordin semnat cu propria ta mână? Niciodată nu ţi-a arătat respectul 
cuvenit. Şi-a râs de tine tot timpul pe la spate. 

— Atunci omorâţi-i pe toţi, şopti Carol cu o strâmbătură de furie. 
De ce să-i cruţăm, mamarP. Omorâţi-i pe nemernici! urlă el cu patimă. 
Omorâţi-i pe toţi! Omorâţi-i pe toţi! 

în clipa aceea, Tavannes se întoarse cu călimara; l-am zărit şi pe 
străjerul care se întorsese şi el, cu o faţă speriată. Auzise urletele regelui, 
dar mareşalul închisese uşa, aşa că rămase afară. 

I-am făcut semn lui Tavannes să pună călimara pe podea, lângă 
mine, iar Eduard îmi întinse o pană. 

— Să le arătăm duşmanilor că suntem mai buni decât ei, i-am 
spus lui Carol. Noi n-o să ucidem, ca ei, oameni nevinovaţi. 

Regele se mai linişti puţin şi citi ordinul. 

— Când o să se întâmple? 

— în noaptea asta, îi răspunse Eduard. înainte de răsărit. Ai face 
bine să nu ieşi din dormitor. Am avut grijă să întăresc paza; nu vrem 
să păţeşti ceva. 

Răsuflând greu, regele se uită la el, apoi din nou la listă. 

— Să aibă parte toţi de-o moarte nenorocită, spuse el, şi sufletele 
lor să meargă direct în Iad. 

I-am întins pana cu o mişcare solemnă. 


Patruzeci şi cinci 

Eduard şi cu mine am mai rămas câteva ore alături de Carol, ca 
să-l liniştim şi să ne asigurăm că n-o să-şi părăsească apartamentul. Pe 
la ora unsprezece, ne-am dus în apartamentele noastre; era mai bine 


444 


să ne retragem ca de obicei, ca să nu stârnim bănuielile cuiva. Cât timp 
doamnele mele de onoare m-au pregătit de culcare, m-am chinuit 
să-mi ascund neliniştea. Le-am concediat înainte ca agitaţia să-mi de¬ 
vină prea evidentă. 

M-am suit în pat, dar n-am fost în stare să stau liniştită, necum 
să adorm; fereastra mea dădea spre curtea Luvrului şi eram îngrozită 
de ce-aş fi putut vedea cât de curând acolo. După două ceasuri de 
foială, am aprins lampa, mi-am pus capotul şi m-am îndreptat, prin 
apartamentul cufundat în întuneric, spre biroul meu. 

In cămăruţa fără ferestre aerul era fierbinte şi îmbâcsit, dar în ea 
mă simţeam oarecum în siguranţă; acolo nu puteam fi văzută de nimeni 
şi nici nu puteam vedea nimic. Am încuiat uşa şi m-am apucat hotărâtă 
să frunzăresc un teanc de corespondenţă - scrisori de la trimişii noştri 
diplomatici sau de la petiţionari -, apoi am început să le citesc. încer¬ 
carea era însă lipsită de rost: am stat aproape un ceas cu ochii pe o 
scrisoare de la ambasadorul nostru la Veneţia, fără să pricep nimic 
din ea; am încercat prosteşte să scriu un răspuns, dar nu-mi venea nimic 
în minte şi am aruncat pana; căldura îmi golise mintea. M-am lăsat 
pe spătarul scaunului, am închis ochii şi aproape că am aţipit, dar în 
loc să visez, au început să mă bântuie amintirile. 

Mă gândeam la Margot, ce frumoasă era în rochia de nuntă şi cum 
îl vrăjise ea cu zâmbetul ei pe Navarra. Mi-am amintit de Ruggieri - 
cum stătea la cununie în primul rând al mulţimii, cum i se înspicase 
părul cu alb, cum nu zâmbise când mă văzuse; mă întrebam dacă se 
mai află încă în Parisul devenit atât de nesigur. 

Mă gândeam la Henric de Navarra: cum fugise el odată, când era 
mic, din galeria de tenis în curte şi văzuse împreună cu mine morma¬ 
nele de cadavre ale stelei Algol; mă întrebam dacă le vedea şi acum. 

Clopotul de la Saint-Germain bătu de două ori, câte o dată pentru 
fiecare ceas de după miezul nopţii. Pulsul mi se acceleră: peste o oră 
avea să înceapă masacrul. 

M-am străduit să respir adânc, m-am străduit să-mi relaxez mem¬ 
brele şi am chemat din nou trecutul în gând. Mi-am amintit de toţi 
copiii mei când erau mici: scumpa de Elisabeta, Francisc cel firav; şi 
Carol - ursuz şi crud încă de pe-atunci; dragul meu Eduard, micuţa 
Margot şi chiar Maria, regina Scoţiei, cu zâmbetul ei acru şi dispre¬ 
ţuitor. Se mişcau, râdeau şi vorbeau în amintirea mea, iar eu zâmbeam 


445 


şi plângeam şi oftam odată cu ei. Mi-am amintit de soţul meu, Henric, 
cum îi ţinea pe toţi în braţe şi ce mult îi iubea. 

Pe obraji mi se scurgeau pârâiaşe de sudoare, amestecate cu lacrimi. 

L-am văzut pe Navarra, sprijinit de balustrada balconului care 
dădea spre Ile de la Cite. Am venit pentru că am încredere în tine, tante 
Catherine —pentru că, oricât ar fi de iraţional, cred că am văzut amândoi 
acelaşi dezastru apropiindu-se şi că amândoi vrem să-l evităm. 

Am văzut-o pe Jeanne stând în curtea de la Blois lângă băieţelul 
ei Henric, în vârstă de trei ani, uitându-se amuzată în urma lui Nostra- 
damus. Ce omuleţ caraghios. 

Am deschis brusc ochii. Flacăra gălbuie a lămpii pâlpâia. In agitaţia 
pregătirilor pentru nunta lui Margot nu citisem scrisoarea pe care mi-o 
scrisese Jeanne pe patul de moarte, căci nu voiam ca tristeţea să se 
amestece în veselia sărbătorilor; dar acum chiar şi tristeţea era o abatere 
bine-venită de la insuportabila groază. 

Am luat o cheie din sertarul de sus al biroului şi m-am întors spre 
panoul sculptat din spatele meu. In stânga jos, la distanţă de o palmă, 
aproape ascunsă de piciorul scaunului, era o broască micuţă. Am des- 
cuiat-o: panoul de lemn se dădu singur la o parte, dezvăluind un micuţ 
compartiment secret zidit în perete. 

înăuntru erau documente de care aproape uitasem: bucata de per¬ 
gament îngălbenită pe care erau cuvintele dictate de spiritul soţului 
meu lui Ruggieri la Chaumont şi catrenul scris cu mâna lui de Nostra- 
damus înainte să plece de la Blois. Mai erau şi nişte bijuterii - printre 
care un rubin de o valoare inestimabilă şi un colier din diamante şi 
perle pe care mi-1 dăduse papa Clement ca dar de nuntă; tot acolo 
pusesem şi cutiuţa de catifea în care se afla superba broşă de smarald 
primită de la Jeanne. 

Sub cutiuţă se afla scrisoarea, încă nedesfacută. Am luat-o, am rupt 
sigiliul şi am început să citesc. 

Sunt pe moarte, prietenă dragă, şi trebuie să-mi mărturisesc păcatele 
înaintea ta, deşi chinul e atât de mare, că abia pot ţine pana. 

Ţi-am spus că am fost şi eu pătată de decadenţa de la Curtea Franţei. 
Poate că mai cinstit ar fi să spun că m-am lăsat în voia inimii mele 
păcătoase. Când îţi spuneam că tu eşti fidelă, dar eşti înconjurată de rău, 
la mine însămi mă rfeream. Eu, care spuneam că-ţi sunt prietenă, te-am 
trădat. 


446 


L-am iubit pe soţul tău, Catberine, şi după ani întregi în care în care 
i-am rezistat, până la urmă am căzut în păcat. Deşi Henric ceda uşor 
ispitelor cărnii, fiecare gând şi vorbă a lui dezvăluiau că avea pentru 
tine o dragoste mult mai mare decât pentru oricare amantă. Nici acum 
nu pot să spun de ce ne-am căutat unulpe celălalt sau de ce ne-am abătut 
atât de rău de la virtute şi bun-simţ. Este cel mai mare regret al vieţii 
mele şi, întrucât mă voi întâlni curând cu Moartea, îmi doresc iertarea 
ta mai grabnic decât îmi doresc iertarea Domnului. 

Henric, singurul meu copil, a fost rodul păcatului nostru. Ştiu că-l 
iubeşti şi asta mă bucură foarte mult. Te rog, nu-i dezvălui acest adevăr 
dureros; lasă-l să moară odată cu noi. Şi aşa moartea mea îi va frânge 
inima. N-aş vrea să-l mai fac să sufere şi de dincolo de mormânt. 

Dragostea mea pentru rege nu e singura mea vină. Sunt vinovată că 
am ascuns acest adevăr, pentru ca fiul meu să se poată căsători cu sora 
lui vitregă, Margot. Poate că acum înţelegi mai bine de ce eram atât de 
preocupată să apăr drepturile lui Henric ca prim prinţ de sânge regal şi 
nerăbdătoare să-l văd căsătorit cu cineva din familia tatălui său. Cu 
numele Casei de Bourbon şi cu sângele Casei de Valois, e de două ori îndrep¬ 
tăţit să urce pe tron. Soţul tău cred că ar fi fost de acord. 

Iartă-mă, dragă prietenă—şi dacă nu poţi să mă ierţi, măcarfii bună 
cu Henric. A moştenit de la tatăl său onestitatea şi bunătatea, precum 
şi o sinceră afecţiune faţă de tine. 

Eu voi pleca în curând la Ceruri rugându-mă pentru tine. 

Jeanne 

Scrisoarea mi-a căzut în poală; mi-am prins faţa în mâini şi-am 
început să hohotesc amar, sfâşietor, dar, ciudat, fără să vărs o lacrimă. 
Simţeam o tristeţe adâncă, ascuţită - nu din cauza trădării, ci din cauza 
suferinţelor prin care trecuserăm toţi trei în căutarea fericirii. Am rămas 
o bucată de vreme pe scaun, prăbuşită sub povara durerii, până când 
o revelaţie izbitoare, cumplită, m-a făcut să sar în picioare. 

In amintirea mea răsună râsul ducesei d’Etampes, pe când alerga 
aproape goală prin întunericul nopţii, urmată îndeaproape de amantul 
ei, regele Francisc. 

Louise e o fată foarte fumoasă, nu crezi? 

Şi răspunsul iritat al lui Francisc: Nu mă sâcâi, Anne... Verişoara 
lui Henric, Jeanne... E aproape de vârsta măritişidui şi aduce cu ea 
coroana Navarrei. 


447 


Dacă m-aş fi lăsat repudiată - dacă n-aş fi vărsat sânge ca să am 
copii ar fi putut Jeanne să-mi ia locul? Rege ar fi copilul ei acum? 

Pereţii cabinetului dispărură: m-am trezit în curtea Luvrului, cu 
picioarele goale pe pavajul călduţ. In întuneric, un om zăcea pe jos, 
cu faţa întoarsă spre mine. 

Catherine, gemu el. 

Capul i se bălăbănea spre mine şi-l vedeam foarte clar. Purta barbă 
şi avea o faţă prelungă, frumoasă - ca a răposatului meu bărbat, ca 
a tatălui său - aceeaşi faţă care-mi apăruse mereu în visele mele rele. 
M-am lăsat în genunchi lângă el şi l-am mângâiat pe obraz. 

— Cum aş putea să te ajut, când tu vrei să ne ucizi pe mine şi pe 
copiii mei? i-am şoptit. 

Venez a moi. Aidez-moi. 

Pe frunte, între sprâncene, îi apăru un punct negru. Se întinse ca 
o pată şi începu să-i curgă pe obraji, adunându-se în băltoace pe dalele 
de piatră. 

M-am trezit brusc înapoi în cabinet şi m-am aplecat imediat să 
scot din ascunzătoare celelalte hârtii - mesajul de la spiritul soţului 
meu şi catrenul profetului -, pe care le-am despăturit şi le-am aşezat 
una lângă alta pe birou. 

Catherine, de dragul tău fac asta de dragul tăit de data asta vin 
Singurul meu moştenitor adevărat va domni 
Distruge ce ai mai aproape de inimă 
Distruge ce ai mai aproape de inimă 

Un fir adevărat mai este încă 
Re ia-1 şi vei opri năvala răului 
Rupe-l şi Franţa însăşi va pieri 
înecată în sângele fiilor ei 

Am ridicat ochii de pe foile de hârtie şi i-am închis. In mintea 
mea, Navarra zăcea încă gemând la picioarele mele, în chinurile morţii. 
Buzele îi tremurau, încercând să rostească un singur cuvânt: 
Catherine 

M-am aplecat şi i-am pus degetele pe buze, ca să-l împiedic să 
vorbească: 


448 


— N-am venit tocmai de la Florenţa, domnule, ca să te las să mori, 
i-am şoptit. 

M-am lepădat de raţiune ca de o povară şi am ieşit în noapte. 

Când am păşit pe coridor, cei trei străjeri care îmi păzeau uşa se 
întoarseră surprinşi spre mine. 

— Madame la Reine, mă salută în şoaptă şeful lor, în timp ce ceilalţi 
făcură o plecăciune grăbită. 

N-avea mai mult de optsprezece ani; era un băieţandru voinic, 
cu părul roşu şi cu faţa plină de pistrui; genunchii, care îi ieşeau de 
sub poala kiltului roşu, erau şi ei pistruiaţi. 

— Ora de începere e foarte aproape. Vă rog, ar fi mai prudent 
să rămâneţi în apartament. 

— Unde e căpitanul tău? Trebuie să vorbesc imediat cu el! 

— Iertaţi-mă, Madame, dar e foarte ocupat în momentul acesta; 
s-ar putea să ne ia ceva timp până să vi-1 aducem. 

— Dar nu este timp! 

Am scrutat nehotărâtă umbrele de pe coridor. De când începuseră 
tulburările în oraş, candelabrele de pe pereţi rămâneau aprinse noaptea, 
pentru gărzile care patrulau. 

— Mă duc eu la el, am hotărât. Unde e? 

Băiatul şovăi, apoi îmi şopti abia auzit: 

— Madame, aşteaptă semnalul lângă apartamentele regelui de 
Navarra. 

M-am uitat încruntată de-a lungul holului strâmt şi prost luminat. 
Dincolo de el începea galeria lungă care lega vechea fortăreaţă de aripa 
nouă dinspre sud-vest, unde locuiau Navarra şi suita lui. Dacă mer¬ 
geam cât puteam de repede, puteam ajunge la destinaţie în câteva 
minute; chiar şi aşa ar fi putut fi prea târziu. 

Mi-am ridicat fustele şi am luat-o la fugă. Şeful străjerilor se luă 
după mine şuşotind furios: 

— Madame la Reine! Vă rog! Trebuie să vă asigur securitatea! 

— Atunci asigură-mi-o! i-am răspuns scurt, dar n-am încetinit. 

Mă depăşi fără greutate şi se aşeză în faţa mea, cu mâna pe garda 
săbiei. 

— Jură, i-am zis eu gâfâind, că mă ajuţi să-l găsesc pe Navarra şi 
să-l salvez! E o greşeală îngrozitoare - nu trebuie să moară! 


449 


— Jur, Madame, îmi răspunse el. 

Am urcat în fugă la etajul al doilea, unde erau apartamentele lui 
Carol şi Eduard, apoi am luat-o spre vest, prin coridoarele strâmte, 
cu tavanul scund. Acestea dădeau în holurile mai largi ale galeriei care 
duceau la aripa cea nouă, construită de socrul meu. 

Galeria era blocată de un cordon de soldaţi, orientat spre vest: 
patru halebardieri elveţieni, fiecare având crucea albă pătrată pe pieptul 
şi pe spinarea tunicii, fiecare purtând o suliţă lungă cu o lamă ascuţită 
ca briciul în vârf. Ii însoţeau patru scoţieni în kilturi - doi cu archebuze, 
doi cu săbii late. 

— Faceţi loc pentru Maiestatea Sa! rosti gâfâind însoţitorul meu 
când ne apropiarăm de ei. 

Cei opt se întoarseră toţi deodată spre noi, neputând să-şi creadă 
ochilor. 

— Isuse, făcu unul dintre ei. 

Urmă un freamăt scurt de plecăciuni abia perceptibile. 

— Madame la Reine! exclamă şeful gărzii cu glas scăzut. Nu puteţi 
intra aici! Vă rog să vă întoarceţi în apartamentul Maiestăţii Voastre! 

Ochii îi scânteiau de enervare. îşi şterse sudoarea care-i şiroia de 
sub beretă şi strălucea în lumina candelabrului de deasupra capetelor 
noastre. 

— Trebuie să vorbesc cu căpitanul vostru, i-am spus nerăbdătoare. 
Navarra trebuie cruţat. Lasă-mă să trec! 

— Ora atacului e foarte aproape, Madame la Reine. Nu îndrăznim 
să vă dăm drumul înăuntru. 

Am început să mă împing în soldaţi, profitând de reţinerea lor 
de a atinge o persoană regală, dar halebardierul îmi tăie calea. 

— N-am timp de certuri! i-am spus scurt, fără să mă ostenesc să 
vorbesc încet. E o chestiune de viaţă şi de moarte! Dacă ţii la viaţa 
ta, dă-te la o parte în clipa asta\ 

— Pentru siguranţa înălţimii Voastre, îi voi duce eu căpitanului 
un mesaj. 

Tonul îi era linguşitor, privirea nesinceră. Dacă mă încredeam 
în el, Navarra era mort. Am făcut un pas în dreapta şi el mă imită, 
politicos, dar hotărât. 

— Du-mă înăuntru, i-am cerut străjerului meu pistruiat. 

Tânărul puse mâna pe mânerul săbiei lui de oţel. 


450 


Prin zidurile palatului răzbătu un sunet ce-i făcu pe bărbaţi să 
încremenească: dangătul jalnic, gros, al clopotului de la Saint-Germain. 
Bătu o dată, de două ori... 

Pe o stradă din apropiere, ducele de Guise şi oamenii lui spărgeau 
uşile Hotelului Bethizy. 

S-ar putea să fie deja prea târziu, şopti Ruggieri în mintea mea. 

La a treia bătaie am îmbrâncit străjerii şi am trecut. Tânărul meu 
apărător se trezi din buimăceală şi mă urmă. Ceilalţi nu îndrăzniră 
să-şi părăsească posturile; nu le-am luat în seamă şoaptele furioase şi 
am luat-o la fugă prin galerie. 

A fost un drum lung şi greu, printre tablouri, statui şi fresce superbe, 
încadrate în stucaturile aurite ale lui Cellini. In dreapta noastră, feres¬ 
trele înalte dădeau în curtea palatului, unde, lângă o minunată statuie 
de marmură reprezentându-1 pe Vulcan aplecat deasupra nicovalei, 
cu o lance proaspăt făurită ridicată spre cer, erau plasate grupuri de 
halebardieri şi de arbaletrieri. Prin ferestrele ridicate intra o adiere 
fierbinte care mişca flăcările candelabrelor, facându-le să arunce pe 
ziduri umbre ameninţătoare. Mă durea într-o parte, începeam să-mi 
pierd suflul, dar nu îndrăzneam să-mi încetinesc goana. Pe măsură 
ce ne apropiam de aripa de sud-vest auzeam strigăte: atacul începuse. 

Galeria se oprea brusc intr-un coridor care era şi palierul unei scări. 
Când am început să urcăm, de noi se ciocniră doi bărbaţi în cămăşi 
de noapte care coborau ţipând de la etajul de deasupra: 

— Aidez-nous! Ajutaţi-ne! 

— Faceţi loc să treacă regina! urlă tânărul scoţian trăgând sabia. 

Ochii îngroziţi ai victimelor nu păreau să ne vadă; îşi continuară 
ţipând fuga pe scară în jos, spre ieşirea în curte. 

Neluând în seamă zgomotul asurzitor făcut de cei care coborau 
în fugă, ne-am văzut de drum şi am intrat pe holul de la aripa cea 
nouă. Curând am ajuns la intrarea în anticamera lui Navarra. In pragul 
uşii deschise zăcea un bărbat gol, prăbuşit pe o parte - cu păr blond, 
cu muşchi frumos sculptaţi, de om tânăr, şi cu o tăietură sângerândă 
la îmbinarea dintre gât şi umăr; şiroaie întunecate îi străbăteau pieptul 
lipsit de păr şi coastele şi se scurgeau pe podeaua de marmură. De din¬ 
colo de el, din anticameră se auzeau strigătele şi gemetele luptei. 

— Madame la Reine, îmi ordonă tânărul scoţian, puneţi-vă mâinile 
pe şalele mele şi prindeţi-vă de mine! Nu ridicaţi capul! 


451 



M-am supus fără măcar să roşesc, lipindu-mă de spinarea lui leoarcă 
de sudoare. Am urcat două trepte şi am pătruns în anticamera luminată 
doar de lampa care se zărea pe uşa deschisă a dormitorului. In întuneric 
se zăreau totuşi braţe agitându-se, săbii mânuite cu mişcări şuier㬠
toare, trunchiuri zbătându-se, toate acestea însoţite de icnete, strigăte, 
înjurături. întreaga încăpere devenise o încâlcitură de trupuri, dar n-am 
stat să le identific. Am băgat capul între umeri şi m-am apucat mai 
strâns de centura din piele groasă care strângea şoldurile înguste ale 
apărătorului meu. Când ridică sabia, muşchii spatelui i se încordară; 
m-am cutremurat simţindu-1 cum o izbeşte de altă sabie. 

— Moarte hughenoţilor! urlă cineva. 

— Moarte asasinilor catolici! îi răspunse un glas răguşit. 

— Navarra! am ţipat eu, dar vorbele îmi erau înăbuşite de trupul 
scoţianului. Navarra, sunt eu, Catherine! 

— Venim cu intenţii paşnice, urlă scoţianul duelându-se în conti¬ 
nuare. Faceţi loc să treacă regina! 

în faţa noastră se auzi un bolborosit oribil; am simţit muşchii stră- 
jerului meu relaxându-se când lăsă sabia jos. Am mai înaintat două 
trepte; pe cea de-a doua aproape că m-am prăbuşit peste un cadavru 
şi am fost nevoită să dau drumul o clipă centurii de piele ca să-mi 
ridic fustele încurcate şi să sar peste el. 

Peste tot în jurul nostru, nevinovaţii strigau după ajutor. Scoţianul 
dădu peste unul de-ai lui şi începu să vorbească cu el, zbierând pe limba 
lor; am auzit cuvântul Navarra. Centura de piele mă trase înainte, spre 
uşa dormitorului. M-am împiedicat iar de un picior întins pe podea 
şi am scăpat centura din mână. Scoţianul meu se întoarse repede şi 
mă ajută să mă ridic. 

Am reuşit să mă uit în sus. în cadrul ferestrei se contura silueta 
neagră a unui bărbat; în dreptul umărului îi plutea o flăcăruie, mai 
mică decât a unei lămpi. Am simţit miros de fitil ars şi scoţianul meu 
scoase un urlet. 

Urmă o bubuitură asurzitoare. Scoţianul se prăbuşi pe spate, 
făcându-mă şi pe mine să cad în genunchi. Am reuşit să ies de sub 
trupul inert; ochii deschişi îi licăreau în întuneric. L-am pipăit înne¬ 
bunită, încercând să-i simt bătăile inimii, pieptul ridicându-se şi cobo¬ 
rând în ritmul respiraţiei, dar n-am găsit nimic; degetele mi-au nimerit 


452 


într-o gaură fierbinte pe care o avea în dreptul inimii. Mi-am tras 
imediat mâna. 

In timp ce archebuzierul îşi încărca arma din nou, m-am ridicat 
în picioare şi am intrat împleticindu-mă în dormitor. Acolo era mai 
multă lumină, de la o lampă care stătea la căpătâiul patului, dar şi mai 
mult haos; vreo douăsprezece trupuri - de hughenoţi goi sau în cămăşi 
de noapte subţiri, de soldaţi elveţieni, de străjeri scoţieni - erau prăvălite 
pe podea, iar supravieţuitorii continuau să se lupte. 

De cealaltă parte a patului, căpitanul gărzilor îşi încrucişa sabia 
cu un hughenot chel, care blestema în gura mare. 

— Madame la Reinel Doamne! strigă el când mă zări. 

Nu îndrăzni să-şi părăsească adversarul şi să se repeadă la mine. 
Lângă el, la picioarele patului - luptându-se cu cinci oameni de¬ 
odată - se afla Navarra. 

Era în cămaşă albă şi pantaloni negri, de parcă nu îndrăznise să 
se dezbrace de tot. Sudoarea îi lipise părul de ţeastă şi cămaşa de trup. 
Ochii îi scăpărau, faţa schimonosită îi lucea de transpiraţie şi mânuia 
sabia împotriva unui scoţian la fel de înverşunat ca el. La strigătul căpita¬ 
nului, întoarse iute capul spre mine şi rămase cu gura căscată, uluit. 

— Navarra! l-am strigat eu băgându-mi capul între umeri ca să mă 
feresc de săbiile şuierătoare. 

Am trecut bâjbâind de alţi doi oameni care se luptau, şi de încă 
unul. Am întins mâna spre el, neştiind dacă mi-o va apuca sau mi-o 
va reteza. In timpul ăsta, o siluetă îmi tăie calea. 

Era hughenotul cel uriaş, cu părul alb, care mă ameninţase la cina 
cu public; ţinea o sabie scurtă la nivelul taliei. Se uită la mine cu ură, 
dezvelindu-şi dinţii mari şi galbeni şi trase sabia în spate, ca s-o poată 
înfige mai bine în mine. M-am tras îndărăt clătinându-mă; piciorul 
mi-a călcat peste un trup căzut şi m-am prăbuşit la pământ, dând nea¬ 
jutorată din mâini. 

Uriaşul se aplecă rânjind deasupra mea, dar se rostogoli imediat 
într-o parte, lovit în moalele capului de latul unei săbii. Lângă mine 
apăru Navarra, cu ochii plini de furie, de nedumerire şi de disperare. 
M-am uitat la el plină de speranţă: nu mă omorâse. 

— Catherine! mă strigă el abia auzit în vacarmul din încăpere. 

— Am venit să te ajut! Ţine-te după mine, ca să mergem intr-un 
loc sigur! am strigat eu. 


453 


Dar Henric nu reuşi să audă ce spun; clătină din cap şi-mi întinse 
mâna, ajutându-mă să mă ridic. Peste umărul lui am zărit o tunică 
cu cruce albă şi un braţ înarmat întinzându-se spre el. Am strigat tare 
şi Navarra s-a întors iute, trăgându-şi trunchiul în spate, într-un efort 
disperat de a evita lovitura. Nu reuşi; sabia îi despică ţeasta cu o buf¬ 
nitură şi Henric se prăbuşi pe podea. 

Am căzut în genunchi lângă el. Pleoapele i se mişcau spasmodic. 

— Ajută-ne! reuşi el să şoptească, apoi încremeni. 

Din frunte îi izvora un şuvoi sclipitor de sânge, ce se împrăştia 
pe covor. Gâfâind, mi-am desfăcut capotul, am înşfăcat poalele cămăşii 
şi le-am apăsat cu toată puterea pe rană. Deasupra noastră, elveţianul 
îşi trăgea braţul înapoi, ca să-i dea lovitura de graţie. 

M-am târât şi am acoperit trupul lui Navarra cu trupul meu. 

— Dacă-1 omori, o omori pe regină! am urlat eu. 

Sub mine, Navarra se mişcă şi gemu. Uluit, soldatul lăsă sabia în 
jos şi se dădu un pas îndărăt. Căzu şi el deodată şi în spatele lui l-am 
întrezărit pe tânărul prinţ de Conde, cu faţa descompusă, cu ochii 
holbaţi. Când îl văzu pe Henric sângerând, scoase un ţipăt scurt, apoi 
îşi scoase cămaşa de pe el şi mi-o aruncă. Am dat la o parte jupo- 
nul năclăit; rana sângera încă, dar craniul nu era spart. I-am legat 
cămaşa în jurul capului şi m-am uitat la Conde, care-şi aplecase 
urechea spre mine. 

— Ajută-mă să-l scot de-aici! i-am strigat. 

Conde nu stătu pe gânduri. Mă ajută să mă ridic, apoi l-am ridicat 
şi pe Henric în picioare. Ginerele meu se clătina ameţit, dar pricepu 
că trebuie să-şi pună braţul pe umerii mei; am pornit amândoi împle- 
ticindu-ne în urma lui Conde, care deschidea calea cu sabia printre 
elveţieni şi scoţieni; unii dintre aceştia se opreau, dându-se înapoi nedu¬ 
meriţi când mă vedeau. 

— De ce? hohoti Henric când reuşirăm să ne strecurăm în antica¬ 
meră, unde lupta se oprise brusc. 

Pe podeaua de marmură zăceau măcelăriţi vreo douăzeci de hu- 
ghenoţi. Nu i-am răspuns. 

— Pe aici, i-am zis prinţului de Conde, a cărui privire era rezervată, 
dar lipsită de ranchiuna pe care o simţisem mereu în ea. 

Am luat-o spre est, coborând scara - pe care acum era linişte - 
şi am intrat în galeria pustie. Perdelele erau umflate uşor de o adiere 


454 


umedă. Cu două etaje mai jos, în curte, victimele se îngrămădeau în 
umbra imensă a lui Vulcan. Henric scoase un vaiet şi se opri în dreptul 
unei ferestre, uitându-se cu ochii măriţi de groază. 

Mai bine de o sută de hughenoţi înnebuniţi de spaimă fugiseră în 
curte, unde dăduseră peste soldaţii elveţieni care-i aşteptau cu arbalete 
şi halebarde. De-a lungul zidului dinspre vest erau îngrămădite mor¬ 
mane de cadavre; la lumina torţelor se vedeau vreo zece oameni care 
se înghesuiau ţipând unii în alţii, în timp ce arbaletrierii îi împingeau 
pas cu pas, pe dalele însângerate, spre lamele ascuţite ale halebardierilor. 
Eu dădusem ordinul acesta, pentru că mă temeam de război, pentru 
că nu mai voiam să moară oameni. 

De Conde era negru la faţă; era prea copleşit ca să mai scoată 
vreun cuvânt. 

— De ce? gemu Henric din nou, întorcându-se spre mine. De 
ce ne faceţi asta? 

— N-avem voie să ne oprim aici, am zis eu, altfel ne găsesc şi vă 
omoară pe amândoi. Haideţi. 

Am luat o torţă de pe perete şi i-am condus până la o uşă mică 
de pe la jumătatea galeriei, în spatele căreia era o scară strâmtă în spi¬ 
rală - un drum cunoscut numai de membrii familiei regale. Aerul 
era de-a dreptul irespirabil, iar Navarra se clătina rău pe picioare, dar 
am reuşit în cele din urmă să coborâm trei niveluri, până la binecu¬ 
vântata răcoare a pivniţelor. I-am dus pe lângă butoaiele de vin vechi, 
uriaşe, până la o celulă de închisoare; am luat cheia ruginită care atârna 
pe perete şi am deschis-o. Conde îşi ajută vărul să ajungă la una dintre 
scândurile agăţate de tavan care slujeau de paturi; Henric se aşeză şi 
se rezemă de peretele peticit cu lut. Eu am rămas afară, am închis 
gratiile şi le-am încuiat. Zgomotul fiarelor trântite îi făcu pe amândoi 
bărbaţii să tresară. 

De Conde se repezi la uşă: 

— Ce aveţi de gând cu noi? O execuţie publică? 

— Am de gând să vă ţin aici până mă hotărăsc ce e de făcut mai 
departe. E singurul loc unde sunteţi în siguranţă. Jur pe ce am mai 
sfânt că n-am să vă fac nici un rău. 

Henric îşi scoase legătura însângerată de la cap şi rămase cu ochii 
la ea, cu un aer nedumerit. 

— De ne omorâţi tovarăşii? făcu el năuc şi îndurerat. 


455 


— Fiindcă voi aţi vrut să ne omorâţi pe noi! i-am strigat eu. Fiindcă 
armata voastră e în drum spre Paris. Fiindcă aţi vrut să ne ucideţi pe 
mine şi pe Eduard şi să-i furaţi fiului meu tronul. 

Tinerii căscară amândoi ochii de parcă tocmai m-aş fi dezbrăcat 
de cămaşa de noapte. 

— Sunteţi nebună, şopti Conde. Nu există nici o armată. 

Navarra îşi duse mâna cu grijă la fruntea care încă îi sângera şi 
strânse din ochi, de parcă lumina lămpii îi făcea rău. 

— Cine a născocit minciunile astea? 

— Am interceptat scrisoarea ta către comandantul trupelor tale, 
în care vorbeşti despre complotul prin care urma să ataci Parisul şi 
să îl forţezi pe Carol să abdice. 

— Minţiţi! spuse de Conde. Minţiţi ca să aveţi pretext să ne decla¬ 
raţi război! Pardaillan, la Rochefoucauld, toţi gentilomii mei... I-aţi 
ucis pentru o minciună! 

începu deodată să plângă amar, cu capul în mâini. Navarra îi puse 
o mână pe umăr şi se întoarse spre mine: 

— Aduceţi-mi scrisoarea şi-o să vă demonstrez că e un fals. N-am 
comis nici o crimă, în afară de a fi tolerat măgăriile lui Coligny legate 
de Olanda spaniolă. Madame la Reine, pentru numele lui Dumnezeu, 
trebuie să opriţi nenorocirea asta. Toţi oamenii mei... 

Glasul i se frânse şi trecură câteva clipe până să continue: 

— Cincizeci dintre oamenii mei şi-au lăsat apartamentele lor şi 
au venit să doarmă la mine pe podea, fiindcă se temeau pentru mine 
după atentatul împotriva amiralului. Şi acuma sunt morţi... 

Lăsă capul în jos şi scoase un hohot prelung. 

— Şi cu armata cum rămâne? l-am întrebat inflexibilă. Iscoadele 
lui Eduard spun că e pe drum şi că în noaptea asta o să-şi aşeze tabăra 
sub zidurile Parisului. 

— Nu există nici o armată! urlă de Conde. Anjou minte, cu tot 
cu iscoadele lui! Doamnă, fiul dumneavoastră cel mic e la fel de nebun 
ca fratele lui, dar mai periculos! 

— Cum îndrăzneşti să-l insulţi? am ţipat eu încleştându-mi mâinile 
pe gratiile care ne despărţeau, dar furia mea era amestecată acum cu 
multă confuzie. Aţi venit aici înarmaţi de război. Aţi venit pregătiţi 
de luptă. 

Fienric ridică capul; faţa îi era atât de schimonosită de durere, că 
nici nu putea deschide ochii ca să se uite la mine. 


456 


— Am venit înarmaţi fiindcă ne temeam pentru vieţile noastre, 
spuse el şi lăsă din nou capul în jos. 

Atenuate de piatră şi pământ, clopotele de la Saint-Germain bătură 
al patrulea ceas după miezul nopţii. Sus pe cer, steaua Algol intra în 
opoziţie cu Marte: Coligny şi cei vreo două sute de hughenoţi care 
patrulau în jurul Hotelului Bethizy erau morţi. Mâinile mele îşi slăbiră 
încleştarea; palmele îmi alunecară de-a lungul drugilor de fier; povara 
faptelor mele mă făcu să cad în genunchi. Eu eram autoarea acestui 
dezastru - eu şi dragostea mea pentru fiii mei care n-ar fi trebuit să existe. 

— Ajută-mă, Doamne, am şoptit. Ajută-ne, Doamne, pe toţi! 


Patruzeci şi şase 

Am găsit scara care ducea din pivniţă la etajul al doilea al aripii 
de sud şi pasajul secret spre apartamentul ducelui de Anjou; de câteva 
ori mi s-au muiat genunchii şi am fost nevoită să mă reazem de pereţi 
ca să-mi trag sufletul. Am ajuns, tremurând toată, în cămăruţa de lângă 
dormitorul lui Eduard. Pe patul mic dinăuntru moţăia Lignerolles, 
care se ridică icnind în capul oaselor când auzi scârţâitul uşii. Aprinse 
imediat lampa şi, văzându-mi hainele pline de sângele lui Henric, ţipă. 

— Cine-i acolo? strigă Eduard din dormitor. 

îmbrăcat numai într-o cămaşă de noapte subţire, Lignerolles sări 
şi mă prinse de braţ; tremuram atât de tare, că abia mă puteam ţine 
pe picioare. 

Eduard apăru în uşă, strângându-şi halatul de mătase în jurul 
trupului gol. M-am uitat la el ca şi cum îl vedeam prima oară în viaţă: 
chipul lui nu era, ca al meu, încordat, chinuit, năucit de durere şi 
vinovăţie; când mă văzu, rămase cu gura căscată şi mă luă de braţ. 
Mă scoase repede din dormitor - unde Robert-Louis cel blond stătea 
în pat, gol, cu cearşaful tras până la piept şi cu ochii cât cepele - şi 
mă duse în anticameră, unde mă aşeză într-un fotoliu. 

— Doamne! strigă el. Maman, sângerezi! 

Se întoarse iute spre Lignerolles şi spre străjerii şi valeţii care ap㬠
ruseră lângă noi: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, aduceţi un doctor! Şi un lighean, 
şi pânză curată! 


457 


Se întoarse înapoi spre mine şi se ghemui lângă fotoliu. 

— Unde ai fost rănită? 

I-am pus pe umăr mâna care-mi tremura îngrozitor: 

— Nu-i nevoie de doctor. Nu sunt rănită. 

— Dar sângele ăsta... făcu el atingându-mi părul. 

M-am uitat la coada împletită care-mi atârna pe umăr şi-am văzut 
că şi ea era plină de sângele lui Henric. 

— Am fost nebună, am vorbit eu cu greu. Am făcut greşeala să 
plec din apartamentul meu. Erau hughenoţi... M-au mânjit cu sân¬ 
gele lor. 

— Dar cum... De unde vii? insistă Anjou uitându-se spre cămăruţă. 

Mi-am ferit privirea şi nu i-am răspuns. 

Lignerolles aduse un lighean cu apă de flori de portocal şi un pro¬ 
sop; Eduard muie prosopul în lighean şi mă şterse uşor pe faţă. Proso¬ 
pul se umplu de sânge. 

— Uită-te la capotul ăsta frumos, zise el cu glas blând. E distrus... 
De unde-ai adunat atâta sânge pe el? Maman, nu-ţi stă în fire să fii 
aşa necugetată. 

îmi băgă mâna murdară în lighean şi mi-o spălă uşurel. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai făcut? 

Am ridicat ochii spre el: 

— Eduard ... Scrisoarea lui Navarra pentru comandantul trupelor 
lui... Trebuie s-o văd imediat. 

— De ce? întrebă el după ce stoarse prosopul. 

— Pentru că s-ar putea să fie un fals. 

Ochii lui, care până atunci mă priviseră cu toată intensitatea, se 
voalară abia perceptibil. 

— Imposibil. 

— De ce? O ai de la şeful Gărzii Civile, nu-i aşa? E de încredere? 
Iscoadele tale sunt de încredere? 

— Dacă n-ar fi de încredere, nu l-aş fi însărcinat cu apărarea cetăţii. 
Sigur că e de încredere, şi iscoadele de asemenea! Ce întrebare e asta? 

— Aş vrea să văd scrisoarea lui Navarra, te rog, am insistat. Sunt 
convinsă că e încă în posesia ta. 

Se încruntă, nevenindu-i să creadă ce auzea, şi scoase un oftat 
exasperat: 

— N-am idee unde e. Am să-l pun dimineaţă pe secretarul meu 
s-o caute. 


458 


— Şi aş vrea să vorbesc cu iscoada ta. Cea care a raportat că armata 
hughenotă e în marş spre Paris. Aş fi curioasă unde se află trupele 
acum. 

— Nu mă crezi, spuse el cu un râs scurt, nervos, cum râsese şi 
vărul meu Ippolito când îl întrebasem de amantele lui. 

— Vreau doar să văd cu ochii mei dovada. 

Eduard se înfurie brusc, la fel cum făcuse şi Ippolito. 

— Ce rost au toate astea? Ce poţi să câştigi acum dacă cercetezi 
nişte dovezi care şi-au produs deja efectul devastator? Sunt morţi toţi; 
nimic nu-i mai poate învia! Chiar dacă am făcut o greşeală teribilă, 
tot răul spre bine - n-o să ne mai poată niciodată târî în război, nici¬ 
odată! Ai vorbit cu cineva, adăugă el mijindu-şi ochii şi încleştân- 
du-şi degetele în carnea moale a braţului meu. Cu cine? Cine ţi-a 
spus minciunile astea? 

M-am uitat în ochii lui perfizi şi mi s-a frânt inima; mă manipulase 
mai ceva decât pe nevinovata lui soră. Apoi m-am uitat peste umărul 
lui, pe fereastra care dădea spre curtea transformată în abator. Ştia, 
evident, că fratele lui e bolnăvicios şi că n-o să trăiască mult; Navarra 
şi hughenoţii lui ar fi fost singura ameninţare reală pentru urcarea 
lui pe tron. Coligny îi oferise pretextul de a scăpa de principalii rivali. 

N-ar fi trebuit să fiu surprinsă de cruzimea fiului meu, având în 
vedere ce-i făcusem eu mamei lui. 

— Cosimo Ruggieri, am şoptit. Mi-a spus că o să fiu trădată. 

Trupurile celor ucişi au zăcut în curte mai bine de o zi, căci soldaţii 
care-i măcelăriseră erau puşi acum să apere palatul. Sub soarele nemi¬ 
los, duhoarea devenise de nesuportat; am închis ferestrele, în ciuda 
căldurii, dar muştele tot reuşeau să intre, ca şi mirosul, de altfel, care 
ni se impregnase în haine şi-n păr. Eu una am tras draperiile şi nimeni 
nu m-a putut convinge să mai ies din apartamentul meu. 

Pe străzile Parisului, luptele mai ţinură cinci zile; noi, cei din familia 
regală, stăteam speriaţi după zidurile întărite ale Luvrului, ascultând 
strigătele şi zgomotele făcute de cei ce băteau la porţile palatului. 
Oamenii interpretaseră în mod greşit atacul din strada Bethizy şi 
împărţirea de arme către catolicii care voiau să se apere. Se răspândise 
cu iuţeala fulgerului zvonul că regele le ordonase cetăţenilor să-i atace 
pe hughenoţi. 


459 


în răstimp de o săptămână, în Paris şi în ţară muriră şaptezeci de 
mii de oameni nevinovaţi. Răspunderea atacului îmi era pusă, pe bună 
dreptate, mie în spinare: Doamna Şerpoaică mi se spunea acum, şi 
Regina neagră. 

N-am să-i opresc să spună adevărul. Dar acum poporul meu adoptiv 
crede că am plănuit atacul de la bun început, ademenindu-i la Paris 
întâi pe Coligny, apoi pe Navarra, ca parte a strategiei mele de a eradica 
mişcarea hughenotă. 

Atacul lui de Guise asupra lui Coligny a fost un succes răsunător. 
Doi soldaţi de rând au dărâmat cu lovituri de picior uşa dormitorului 
în care zăcea Coligny, vegheat de doctorul Pare. Când i s-a cerut să 
se prezinte, Coligny nu s-a opus, dar i-a privit dispreţuitor pe soldaţi, 
spunând că ar fi trebuit să fie ucis de un gentilom, nu de nişte necio¬ 
pliţi. Ca răspuns, unul dintre neciopliţi i-a străpuns amiralului pieptul 
cu sabia şi l-a aruncat pe fereastră. Cadavrul s-a întâmplat să cadă 
chiar la picioarele ducelui de Guise, care a fost încântat. 

De acolo l-au luat în primire catolicii răzbunători: l-au castrat, 
l-au târât prin oraş, apoi au aruncat leşul mutilat în Sena. De Guise 
mi-a adus cu mândrie capul, învelit intr-un săculeţ de mătase, care 
însă nu reuşea să oprească duhoarea copleşitoare. Am întors oripilată 
capul şi am poruncit să fie îmbălsămat. 

Pe Henric şi pe vărul lui am reuşit să-i ţin departe de ghearele lui 
Anjou. în ziua în care a murit Coligny, m-am dus într-ascuns la Margot 
şi i-am spus de trădarea fratelui ei; apoi am mers amândouă la Carol 
şi i-am prezentat dovezile nevinovăţiei lui Henric. L-am convins uşor 
pe Maiestatea Sa că Navarra şi Conde - în calitatea lor de prinţi de 
sânge regal - trebuie cruţaţi, şi l-am făcut să emită un ordin în conse¬ 
cinţă. Ceva mai târziu, după ce luptele s-au mai potolit, m-am dus 
la şeful Gărzii Civile, care mi-a confirmat că nici o armată hughenotă 
nu se apropia de Paris şi că el personal nu interceptase nici o scrisoare 
de la Navarra către comandantul trupelor lui. Scrisoarea i-o arătase 
Eduard; şeful Gărzii Civile, la fel ca mareşalul Tavannes şi alţi coman¬ 
danţi militari, avusese încredere în cuvântul ducelui de Anjou. 

Eduard nu mi-a arătat niciodată scrisoarea presupusă a fi fost scrisă 
de Navarra şi niciodată nu ne-am mai încrezut unul în celălalt. I-am 
destăinuit lui Navarra vinovăţia lui Anjou: mi-a fost recunoscător, deşi 
era îndurerat de pierderea tovarăşilor şi coreligionarilor săi şi nemul- 


460 


ţumit că, pentru propria lui siguranţă, îi cerusem să se reconvertească 
la catolicism şi să rămână la Luvru, în regim de arest la domiciliu. 

Masacrul început în Noaptea Sfântului Bartolomeu l-a afectat 
foarte rău pe Carol. Din clipa aceea a început - spre marea bucurie 
a lui Eduard, fără îndoială - să se îndrepte cu paşi repezi spre moarte. 

Veni luna septembrie, aducând cu ea potolirea arşiţei şi a violen¬ 
ţelor. Când porţile palatului se deschiseră din nou - la o săptămână 
şi o zi după asasinarea amiralului Coligny - mi-am primit primul 
vizitator în spatele uşilor închise ale cabinetului meu. 

Cosimo Ruggieri nu mai arăta de parcă anii l-ar fi ocolit: în lumina 
lămpii i se vedeau foarte clar firele argintii din păr şi din barbă, cutele 
adânci de sub ochii negri, obrajii căzuţi. Era foarte slab, scheletic de-a 
binelea, urâţenia trăsăturilor lui neregulate l-ar fi făcut pe cel mai viteaz 
copil să alerge plângând în braţele maică-sii. Renunţase la obişnuita 
culoare roşie şi acum era îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, 
ca un hughenot. 

Când intră, mă găsi aşezată la biroul meu ca de obicei, ca şi cum 
scurtă vreme ar fi trecut de la ultima noastră întâlnire, şi tot ca de 
obicei, îmi făcu o plecăciune adâncă. Dar când ridică ochii spre mine 
şi veni vremea să rostească un salut, cuvintele îi muriră pe buze. Mă 
privi şocat. 

— Cosimo, am spus eu, ridicându-mă şi ocolind biroul - poate 
ca să-i iau mâna, poate ca să-l îmbrăţişez, n-aş putea să spun. 

Dar înainte să ajung lângă el, picioarele şi nervii m-au lăsat şi m-am 
prăbuşit în genunchi, zdrobită de durere. 

Ruggieri îngenunche lângă mine. M-am agăţat de el plângând. 

Când am putut din nou să vorbesc, i-am spus printre hohote: 

— Au revenit... visele rele. Nici n-am apucat să îngropăm toţi 
morţii şi visele s-au întors. Am să fac ce trebuie să fac: am să-mi omor 
fiii, cu mâna mea dacă e nevoie, numai să se oprească. M-ai avertizat 
şi n-am vrut să te aud. Dar acum te ascult. 

Expresia feţei îi era deschisă şi aspră, lipsită de farmecul misterios 
al magicianului; lacrimile aninate de pleoape, care-i sclipeau în lumina 
lămpii, mă fascinau. 

— Nu mai e nevoie de sânge, murmură el. Trebuie doar să eliberezi 
demonul şi să laşi astrele să-şi urmeze cursul. 


461 


Am clătinat din cap, fără să înţeleg. 

îmi aminti cuvintele pe care mi le spusese spiritul soţului meu: 
Distruge ce ai mai aproape de inimă. 

A fost o treabă uşoară, pe care am făcut-o în locuinţa lui Ruggieri: 
magicianul a trasat un cerc, a pus perla însângerată pe altar, a invocat 
un nume barbar. Când demonul a apărut - anunţându-şi prezenţa 
prin creşterea bruscă a flăcărilor lumânărilor şi prin pielea de găină 
de pe braţele mele - i-a mulţumit şi l-a dezlegat de însărcinare. Nemai- 
având nici un sprijin supranatural, fiii mei aveau să-şi găsească sfâr¬ 
şitul curând. 

Ruggieri a vrut să ia perla lipsită de puteri, dar am pus eu prima 
mâna pe ea. 

— Asta îmi aparţine, i-am spus. 

Trăsura ne purtă pe străzi tăcute până pe cheiurile Senei, iar vizitiul 
speriat aşteptă până ce eu şi cu Ruggieri am coborât printre gunoaiele 
împrăştiate pe-acolo până la malul noroios. 

Cerul era limpede în ziua aceea, şi aerul proaspăt; cu o zi înainte, 
o furtună puternică spălase praful şi duhoarea care năpădiseră oraşul. 
Pentru o clipă am rămas cu ochii la turlele gemene ale Catedralei 
Notre-Dame şi la graţioasele fleşe ale Bisericii Sainte-Chapelle - prive¬ 
lişte ce îl umplea de dor pe tizul bărbatului meu, Henric de Navarra. 
Apoi am ridicat braţul şi am azvârlit perla în apele murdare; după ce 
săltă de două ori pe suprafaţa fluviului, se scufundă în tăcere. 

Nici eu n-am scos nici un sunet; dacă nu m-ar fi prins Ruggieri 
în braţe, aş fi căzut. 

— Mi-am ţinut promisiunea, am şoptit în cele din urmă. 

Magicianul nu zise nimic; ştia că nu vorbesc cu el. 

— Mi-am ţinut promisiunea, iubitul meu, am repetat mai tare. 
Pe tronul Franţei va sta întotdeauna un moştenitor al Casei de Valois. 
Singurul tău moştenitor adevărat va domni. 

Egoismul meu orb, refuzul meu de a mă da la o parte şi a-1 elibera 
pe soţul meu, ca să-şi poată găsi soţia cuvenită, dăduseră naştere 
la nenorociri pe care mintea omenească nu le putea cuprinde. Po¬ 
vara lor mă ţintuia la pământ şi mă împiedica să scot vreo vorbă, dar 
Ruggieri mă duse înapoi la trăsură înainte să mă risipesc şi eu în aer, 
precum funesta vrajă. 


462 


Epilog 

In noaptea aceea am visat din nou. 

Am visat apropiata moarte a lui Carol, tuşea şi febra, cearşafurile 
năclăite de sânge, schimbate oră de oră. Ştiind că faptele mele îi gr㬠
biseră agonia, stăteam la căpătâiul lui plângând şi ascultându-i ultimele 
cuvinte: Ma mere... Eh, ma mere... 

L-am visat şi pe Eduard, am visat nebunia, minciunile şi cruzimea 
pe care nu şi le-a mai ascuns după ce a urcat pe tron şi mi-a retras 
toate prerogativele. Am văzut brutalităţile, execuţiile, asasinatele, ura 
pe care a stârnit-o până când poporul s-a întors împotriva lui şi şi-a 
găsit sfârşitul, cu pântecele spintecat de pumnalul ucigaş. 

L-am visat pe Henric, regele Franţei şi Navarrei, care, de dragul 
păcii, a revenit la catolicism pentru a putea fi încoronat după regulă, 
într-o catedrală, spunând „Parisul merită o liturghie' 1 .1-am văzut pe 
hughenoţi şi pe catolici reconciliaţi şi o ţară unită, condusă în fine 
de un monarh chibzuit, care a pus binele cetăţenilor săi înaintea binelui 
propriu, un conducător atât de iubit, încât supuşii l-au numit Henric 
cel Mare. Am văzut o Franţă pacificată şi prosperă. 

Sânge n-am visat. M-am trezit zdrobită de durere, dar uşurată, 
cu rugăciuni de căinţă pe buze. 

I-am povestit toate astea lui Ruggieri după-amiază, după ce s-a 
instalat cu bagajele lui puţine în apartamentul cel nou pe care i-1 dădu¬ 
sem la Luvru. îmbrăcat într-o tunică simplă, neagră, şi cu un guler 
la fel de simplu, părea nelalocul lui în locuinţa cu pereţi auriţi, mobilă 
delicată, feminină şi perdele din brocart bleu, trase în lături ca să lase 
înăuntru lumina palidă. Ca şi mine, dormise puţin în ultimele zile, 
de la masacru încoace; văzând cât e de obosit, am insistat să se aşeze 
lângă mine în anticameră, în timp ce valeţii se foiau prin dormitor, 
despachetându-i lucrurile. 


463 


— Am făcut tot ce-am putut ca să mai îndrept lucrurile, am spus 
eu încet. Dar nu pot să aduc înapoi toţi nevinovaţii care au pierit. Şi 
nu pot răbda să stau şi să mă uit cum băieţii mei dragi - cât ar fi ei 
de monştri - mor. Am avut parte de mai multă suferinţă decât poţi 
duce într-o viaţă de om. Ajută-mă să mor şi eu, Cosimo. 

îşi lăsă capul pe-o parte şi mă privi mohorât. Ce faţă urâtă avea, 
şi totuşi, când o rază de soare intrată pe fereastră îi pătrunse în ochii 
negri, am văzut ce frumoşi erau. 

— Nu ţi-a venit încă vremea, Catherine. Ai îndreptat lucrurile 
şi acum noi doi trebuie să trăim încă mulţi ani ca să veghem să rămână 
aşa. Navarra mai are de înfruntat multe obstacole. 

îndurerată de această perspectivă, mi-am întors faţa de la el şi am 
închis ochii. I-am deschis iute la loc, simţind o mângâiere moale şi 
caldă pe obraz. Ruggieri se ridicase de pe scaun şi îngenunchease lângă 
mine; degetele i se mişcau, blânde şi nehotărâte, în aerul dintre noi. 

— Nu-ţi pierde nădejdea, îmi spuse. Ţi-am spus acum mulţi ani 
că am să fiu alături de tine în toate încercările prin care ai să treci. 
Am să rămân lângă tine până la sfârşit. 

— Dar sunt damnată, Cosimo, am spus eu cu amărăciune. 

— Atunci suntem damnaţi împreună, Caterina Maria Romula 
de Medici. 

L-am privit lung, amintindu-mi cuvintele pe care le rostise în ziua 
în care murise prostituata. Afecţiunea şi loialitatea lui fuseseră mai 
profunde şi mai constante decât ale mătuşii Clarice, ale soţului meu, 
ale propriilor mei copii. Exact cum fusesem eu dispusă să risc totul 
pentru Henric, Cosimo fusese dispus să rişte totul pentru mine. La 
gândul acesta, inima mea neagră se deschise, şovăielnică. 

— Numai din dragoste, am şoptit. 

— Numai din dragoste, repetă el solemn, întinzând iar mâna 
spre mine. 

L-am luat de mână, l-am tras spre mine şi l-am sărutat. 


Cuvânt de încheiere 


Henric de Navarra - pe care noi îl cunoaştem mai bine ca Henric 
al IV-lea, iar concetăţenii săi ca Henric cel Mare - a fost primul mo¬ 
narh din Casa de Bourbon şi, cu siguranţă, cel mai iubit. Căsătoria 
sa cu Margot a fost după mai mulţi ani anulată, iar el s-a recăsătorit 
cu Maria de Medici, cu care a avut mai mulţi copii. 

Caterina de Medici a trăit până la venerabila vârstă de şaizeci şi 
nouă de ani. A fost un astrolog asiduu, un geniu al matematicii şi - 
după părerea multor istorici francezi - cea mai inteligentă persoană 
care a stat vreodată pe tronul Franţei. Detaliile horoscopului său, aşa 
cum sunt prezentate în carte, sunt, după umilele mele cunoştinţe, co¬ 
recte. S-a întâlnit de două ori cu Nostradamus şi l-a numit Medic al 
Regatului, deşi discuţiile lor n-au fost consemnate nicăieri. Visele ei 
profetice sunt însă consemnate: fiica sa, Margot, scria că mama ei visase 
moartea lui Henric al II-lea şi victoria lui Eduard de la Jarnac. 

Ca tânără Delfină, a fost intr-adevăr în pericol de a fi repudiată 
şi în primii zece ani de căsnicie n-a avut copii - după care a dat naştere 
la zece copii în tot atâţia ani 1 . Aşa au început zvonurile că ar fi fost 
ajutată de magicianul său de curte, Cosimo Ruggieri, căruia îi era 
foarte devotată. Colecţia de talismane a Caterinei şi interesul ei pentru 
magie sunt legendare; după moartea soţului său, i-a oferit Dianei dome¬ 
niul de la Chaumont în schimbul celui de la Chenonceaux. Când 
Diana s-a mutat la Chaumont, s-a speriat găsind pentagrame trasate 

1 Copiii despre care nu se pomeneşte nimic în roman sunt: Claude de France 
(1547-1575), ducesă de Lorena şi de Bar, Louis de France (1549-1550) şi Fran- 
şois de France, duce de Alenţon, Anjou, Touraine, Brabant şi Château-Thierry 
(1555-1584). (N. tr.) 


465 



pe podele şi instrumente de magie abandonate, drept care a părăsit 
proprietatea. 

Steaua Algol - numită şi Capul Gorgonei - este considerată şi în 
ziua de azi de către astrologi astrul cel mai malefic. A intrat în opoziţie 
cu Marte pe data de 24 august 1572, în jurul orei patru dimineaţa - 
la o oră după ce a început masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu; 
Marte trecea prin ascendentul Caterinei, zodia Taurului. Trecerea lui 
Marte prin ascendentul unui individ prevesteşte perioade de criză ex¬ 
tremă, care pot avea ca rezultat moartea. 


Cuprins 


Mulţumiri . 6 

Partea întâi . 7 

Partea a doua. 17 

Partea a treia. 61 

Partea a patra .107 

Partea a cincea.145 

Partea a şasea.239 

Partea a şaptea.319 

Epilog.463 

Cuvânt de încheiere .465 












în colecţia Raftul Denisei au apărut 


Tash Aw, Fabrica de mătase 
Richard Ford, Cronicarul sportiv 
Goneai o M. Tavares, Ierusalim 

Joseph Roth, Spovedania unui ucigaş. Legenda sfântului beţiv 

Eduardo Mendoza, Mauricio sau alegerile locale 

Eric-Emmanuel Schmitt, Secta Egoiştilor 

Alessandro Piperno, Cu cele mai rele intenţii 

Arnon Grunberg, Nesuferitele zile de luni 

Jeanette Winterson, Portocalele nu sunt singurele fructe 

Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei 

Sawako Ariyoshi, Dansatoarea de Kabuki 

Naghib Mahfuz, O mie şi una de nopţi şi zile 

John Updike, întoarcerea lui Rabbit 

Mo Yan, Sorgul roşu 

Arthur Japin, In ochii Luciei 

Guillermo Martinez, Moartea lentă a Lucianei B. 

Kurt Yonnegut, Cutremur de timp 
Fumiko Enchi, Ani de aşteptare 
Ismail Radare, Amurgul zeilor stepei 
J.M. Coetzee, Viaţa şi vremurile lui Michael K 
John Cowper Powys, Cercul nebunilor 

Subcomandante Marcos, Paco Ignacio Taibo II, Morţii incomozi 

Sara Gruen, Apă pentru elefanţi 

Niccolo Ammaniti, Cum vrea Dumnezeu 

Zeruya Shalev, Viaţa amoroasă 

Madeleine Thien, Certitudine 

Lesley Downer, Ultima concubină 

Irvin D. Yalom, Minciuni pe canapea 

Antonio Lobo Antunes, Ordinea naturală a lucrurilor 


Jay Parini, Ultima gară 

Yasunari Kawabata, Vechiul oraş imperial 

Jeanette Winterson, Sexul cireşilor 

Daniel Kehlmann, Eu şi Kaminski 

Richard Ford, Ziua Independenţei 

Douglas Coupland, Miss Wyoming 

Pablo Tusset, In numele porcului 

Kate Morton, Casa de la Riverton 

Teru Miyamoto, Brocart de toamnă 

Amos Oz, Rime despre viaţă şi moarte 

Yukio Mishima, Zăpada de primăvară 

Steve Sem-Sandberg, Ravensbruck 

Janice Y. K. Lee, Profesoara de pian 

Cormac McCarthy, Drumul 

Kurt Yonnegut, Puşcăriaşul 

J.M. Coetzee, Jurnalul unui an prost 

Jennifer Johnston, Bărbatul de la gară 

Herta Miiller, încă de pe atunci vulpea era vânătorul 

Hong Ying, K. Arta iubirii 

Jennifer Cody Epstein, Pictoriţa din Shanghai 

Chang-rae Lee, Zbor peste Long Island 

Ismail Kadare, Mesagerii ploii 

Eric-Emmanuel Schmitt, Evanghelia după Pilat 

Yukio Mishima, Tumultul valurilor 

Daina Chaviano, Insula iubirilor nesfârşite 

Amos Oz, Să nu pronunţi: noapte 

Peter Carey, Viaţa mea clandestină 

Karel G. van Loon, Fructul pasiunii 

John Updike, Rabbit e bogat 

Joshua Ferris, Şi atunci ne-au terminat 

Hanif Kureishi, Am ceva să-ţi spun 

Elubert Selby Jr., Ultima ieşire spre Brooklyn 

Alonso Cueto, Ora albastră 

Arto Paasilinna, Anul iepurelui 

J.M. Coetzee, Epoca de fier 

Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti 


Yukio Mishima, Cai în galop 

J.M. Coetzee, Dezonoare 

Douglas Coupland, Tânără în comă 

Jasper Fforde, Cazul]ane Eyre 

Julia Franck, Femeia din amiază 

Antonio Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei 

Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos 

Ismail Kadare, Accidentul 

Ştefan Merrill Block, Povestea uitării 

Anuradha Roy, Un atlas al dorinţelor zadarnice 

Eric-Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte din lume 

Kate Morton, Grădina uitată 

James Meek, începem coborârea 

Matilde Asensi, Totul sub Cer 

Nicole Krauss, Un bărbat intră în cameră 

John Updike, Rabbit se odihneşte 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul 

Tariq Aii, Cartea lui Saladin 

Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia 

Ludmila Uliţkaia, Daniel Stein, traducător 

Martin Suter, Small World 

Yasunari Kawabata, Lacul 

Ismail Kadare, Cronică în piatră. Vremea nebuniei 

Jon Krakauer, In sălbăticie 

Tash Aw, Harta lumii nevăzute 

Nicole Krauss, Marea casă 

Virginia Woolf, Doamna Dalloway 

Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? 

Virginia Woolf, Valurile 

J.M. Coetzee, Tinereţe 

Flong Ying, Concubina din Shanghai 

Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor 

Giovanni Arpino, Parfum de femeie 

Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe 

Ismail Kadare, Spiritus 

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa 


Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor 

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco 

Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei 

Kaui Hart Hemmings, Descendenţii 

Paula McLain, Soţia din Paris 

Naghib Mahfuz, Miramar 

Yukio Mishima, îngerul decăzut 

Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte 

J.M. Coetzee, Miezul verii 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor 

Martin Suter, Un prieten perfect 

Vanessa Diffenbaugh, Limbajul florilor 

Michela Murgia, Accabadora 

Jon Krakauer, In aerul rarefiat 

Anuradha Roy, Valurile pământului 

Virginia Woolf, Orlando 

Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare 

Kate Morton, Orele îndepărtate 

Yukio Mishima, Templul de aur 

Mihail Bulgakov, Viaţa domnului de Moliere 

John Fante, Vise de pe Bunker Hill 

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. 

Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare 
Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane 
Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas 
Rui Zink, Cititorul din peşteră 
Care Santos, încăperi ferecate 
Ismail Kadare, Cina blestemată 
Yukio Mishima, Sete de iubire 
Giovanni Papini, Povestiri stranii 
Ann Patchett, Fascinaţie 
Tom Rachman, Imperfecţioniştii 
Alessandro Baricco, Novecento 
Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană 
Alain de Botton, Eseuri de îndrăgostit