Alexandre Dumas — Doctorul Misterios Vol 2

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


Doctorul misterios 


Volumul 2 - Fiica marchizului 


Capitolul 1. 

Voluntarii din '93 

La 4 iunie 1793 două trăsuri - una cu patru cai, alta cu doi 
cai - ieşeau din Paris, pe la bariera La Villette, îndreptându- 
se spre postul de control. 

În vremea aceea rar se întâmpla ca două poştalioane să fie 
lăsate să iasă din Paris fără motiv întemeiat. 

Din cea de-a doua trăsură, care era un fel de caleaşcă 
descoperită. 

— Ceea ce însemna dealtminteri că cele trei persoane care 
o ocupau nu aveau deloc a se teme de controalele poliţiei. 

— Cobori un bărbat de patruzeci şi cinci - patruzeci şi şase 
de ani, îmbrăcat complet în negru şi, lucru neobişnuit la 
acea epocă, purtând pantalon scurt şi cravată albă. 

De aceea prezenţa acestui om stârni curiozitatea tuturor 
celor de la postul de pază, care se şi înghesuiră în jurul lui, 
uitând complet de ceilalţi doi călători rămaşi în trăsură. 

— Unul îmbrăcat în uniformă de sergent voluntar, iar 
celălalt, ca un om din popor, cu bonetă roşie şi haină scurtă. 

Dar omul în negru abia îşi arătase hârtiile, că toţi cei ce se 
strânseseră în jurul lui îi făcură loc şi după ce aruncară o 
privire sumară în prima trăsură şi dădură la o parte un colţ 
al prelatei roşii cu care era acoperită, le dădură voie să-şi 
continue drumul. 

În bărbatul îmbrăcat în negru am recunoscut desigur pe 
Monsieur de Paris care, împreună cu ajutorul său secund, 
Legros, şi cu fiul unuia dintre prietenii lui, pe nume Leon 
Milcent, servent de voluntari, mergeau la Châlons să ducă o 


frumoasă ghilotină, nou-nouţă, care, cerută de maratiştii 
din departamentul Marna, urma să fie inaugurată de însuşi 
călăul Parisului. 

Cel de-al doilea ajutor al său, băiat cu multă experienţă, 
avea să rămână acolo până când călăul din Châlons va fi 
fost perfect instruit. Cât despre fiul prietenului său, 
sergentul de voluntari, era în drum spre Sarrelouis, oraş a 
cărui garnizoană trebuia întărită, deoarece înfrângerile 
suferite în Belgia îi făceau pe francezi să se teamă de oa 
doua invazie în Champagne, În drumul lui trebuia să mai 
găsească vreo douăzeci de voluntari pe care să-i ducă la 
Sarrelouis, în acelaşi scop. 

Toate hârtiile şi ordinele arătate la postul de pază 
proveneau de la Comună, puterea suverană pentru 
moment, şi erau semnate de primarul Pache şi de generalul 
Henriot. 

Autorizaţia fusese cerută în ajun de către Monsieur de 
Paris, care îşi lăsa ca înlocuitor pe primul lui ajutor, tot atât 
de îndemânatic ca el însuşi; dealtfel prea era patriotică 
cererea lui ea să întâmpine cea mai mică obiecţie. 

În plus i se dăduse, fără nici o discuţie, şi o foaie de drum 
pentru cetăţeanul Leon Milcent, care după ce făcuse prima 
campanie din 1792 se întorsese acasă, dar la noua chemare 
a patriei se grăbea acum să plece iarăşi pe front. 

Totul e adevărat, în afară de identitatea lui Leon Milcent 
care, aşa cum cititorii şi-au putut da seama, nu era altul 
decât Jacques Merey. 

Monsieur de Paris îşi luase obligaţia nu numai să-l scoată 
pe fugar din oraş, dar să-l şi conducă la Châlons, de unde, 
urmând un itinerar bine întocmit şi cunoscând localităţile, 
putea ajunge cu uşurinţă la frontieră. 

A doua zi, către prânz, cele două trăsuri intrară în 
Châlons. 

Toate legăturile dintre Jacques Merey şi Monsieur de Paris 
se încheiau aici. Monsieur de Paris hotări astfel şi îl sfătui 
pe Jacques Merey să se prezinte de îndată la municipalitate 


pentru a se informa dacă la Châlons sau în împrejurimi se 
găseau voluntari care mergeau spre Sarrelouis. 

La Châlons erau unsprezece, şapte sau opt prin 
împrejurimi şi urmau să mai întâlnească cinci sau şase 
înainte de a ajunge la Sarrelouis. 

Jacquess Merey, om fără prejudecăţi şi dealtfel prea 
îndatorat călăului, nu se putu despărţi de el până nu-i aduse 
cele mai sincere şi mai recunoscătoare mulţumiri. 

Plecarea voluntarilor se fixă peste două zile şi celor din 
împrejurimile oraşului li se trimise vorbă să se întâlnească 
la ora nouă dimineaţa în piaţa mare. După ce aveau să 
fraternizeze cu garda naţională printr-o masă 
lacedemoniană, cei optsprezece sau douăzeci de voluntari 
francezi urmau să pornească la drum. 

Bineînţeles că Jacques Merey se prezentă primul sub 
arme. Gradul lui de sergent îi impunea dealtfel obligaţia de 
a fi punctual. 

Garda naţională, compusă din vreo şaizeci de cetăţeni, 
supraveghease la rândul ei pregătirile ospăţului. O masă 
lungă, în jurul căreia se puteau aduna o sută de oameni, 
fusese întinsă în piaţa Libertăţii. Tacâmurile în plus erau 
pentru membrii municipalităţii care făceau gărzii naţionale 
şi voluntarilor cinstea de a lua parte la ospăț. 

La ora zece toată lumea se afla în jurul mesei. 

Ospăţul fu vesel şi zgomotos. La Châlons, capitala 
provinciei Champagne, ospeţele, mai ales spre sfârşit, se 
aseamănă cu un foc de voie al unui pluton; numai că sticlele 
de băutură înlocuiesc puştile. Ceea ce face ca morţii şi 
răniții care rămân pe acest câmp de bătaie să fie lăsaţi 
acolo doar pentru o oră sau două de somn. Pentru ca, apoi, 
toţi să se trezească şi să se ducă la treburile lor, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

În pocnetul focurilor de muschete din Champagne, se 
închinară toasturi, la care participă chiar Leon Milcent. Mai 
întâi se toasta pentru Națiune, pentru Republică, pentru 
Convenţie şi toate urările se încheiară cu un formidabil 


ropot de aplauze; apoi îşi uniră toasturile pentru Danton, 
pentru Robespierre, pentru Saint-Just. 

Ultimele trei fură aplaudate de toţi, chiar şi de sergentul 
nostru de voluntari. Jacques Merey era prea inteligent, ca 
în furtuna neînțelegerilor politice să nu-şi dea seama cât de 
mari cetăţeni şi ce considerabili patrioţi erau Robespierre şi 
Saint-Just. 

Cât despre Danton, dacă nu s-ar fi închinat un toast în 
cinstea lui, l-ar fi rostit însuşi Jacques Merey. 

Un entuziast ridică paharul pentru Marat; se aplaudă fără 
entuziasm, dar toată lumea se sculă în picioare. 

Jacques Merey se ridică, la fel ca ceilalţi, dar nu întinse 
paharul şi nu bău. 

Un fanatic observă reținerea sergentului şi toastă pentru 
moartea girondinilor. Un freamăt trecu printre comeseni. 
Toţi se ridicară în picioare, însă fără să aplaude. Jacques 
Merey rămase aşezat pe scaun. 

— Ei, sergent! Strigă cel care ridicase paharul. 

— Nu cumva eşti bătut în cuie? 

Jacques Merey se sculă. 

— Cetăţene, spuse el, după ce am luptat cinci ani pentru 
libertate, credeam că am cucerit-o măcar pe aceea dea 
rămâne aşezat pe scaunul meu când îmi place. 

— Dar de ce nu te ridici? De ce nu bei pentru moartea 
trădătorilor? 

— Pentru că eu vin de la Paris, sătul să-i tot văd pe-ai mei 
omorându-se între ei, şi mă îndrept spre frontieră ca să 
ucid acolo cât voi putea mai mulţi prusaci. În locul toastului 
tău, eu am să închin: „Pentru viaţa şi fraternitatea tuturor 
oamenilor viteji şi cinstiţi, pentru moartea oricărui duşman 
francez sau străin care a luat armele împotriva Franţei!” 

Toastul sergentului fu primit cu aplauze unanime, dar 
Jacques Merey, profitând de entuziasmul stârnit, făcu un 
semn că vrea să mai vorbească. 

Toată lumea tăcu. 


— După toastul meu, spuse el, şi după felul cum a fost 
primit, acuma nu pot să propun decât unul singur: „Pentru 
imediata noastră plecare, pentru întâlnirea grabnică şi 
victorioasă cu inamicul. Bate, toboşar!” 

Trebuie să spunem că în timpul revoluţiei nu exista vreo 
întrunire de bărbaţi înarmaţi sau chiar neînarmaţi care să 
nu-şi aibă toboşarul ei. 

Voluntarii noştri îl aveau deci pe al lor, şi acesta începu să 
bată marşul; voluntarii şi guarzii naţionali se îmbrăţişară, 
iar mica trupă o porni cântând Marseilleza şi strigând 
„Irăiască Naţiunea!”. 

Părăsind oraşul Châlons, sergentul Leon Milcent avu încă 
o dată bucuria să-i facă un ultim semn de bun rămas şi de 
mulţumire unui om care stătea singur la fereastra unei mici 
case izolate. 

Era gazda lui din strada Marais. 

Cum se făcuse destul de târziu, în ziua aceea nu merseră 
decât cinci leghe, oprindu-se la Somme-Vesle, adică la 
prima localitate după Châlons. Acolo, toţi voluntarii îl 
felicitară pe Milcent pentru toastul de la prânz. În general, 
ei nu erau nici fanatici, nici exaltaţi, ci patrioţi adevăraţi 
care doreau să-şi dovedească patriotismul într-altfel decât 
prin declamări fără rost. 

Aşa cum am spus, aflaseră despre Leon Milcent că ar fi 
făcut campania din '92. De aceea soldaţii care mergeau 
pentru prima oară pe front îl rugară să facă un popas într- 
un loc de unde să se poată vedea cel mai bine câmpul unde 
se dăduseră luptele de la Valmy. 

Falsul sergent le promise, şi acest lucru nu i se păru deloc 
greu. 

De altfel, campania lor începuse de pe acuma, căci satul 
Pont-Somme-Vesle nu avea decât două sau trei case, astfel 
că trebuiră să organizeze un bivuac. 

Din fericire, cei din garda naţională îndesaseră la plecare 
raniţele voluntarilor cu tot felul de provizii. Unii scoaseră 


câte un pui, alţii câte o plăcintă; unul o sticlă de vin, altul un 
cârnat, astfel încât cina lor profită de risipă făcută la prânz. 

Noaptea - pentru că era vară şi vremea se arăta blândă - 
şi-o petrecură în aer liber, sub copacii falnici care străjuiesc 
stânga drumului, cum mergi spre Sainte-Menehould. 

Voluntarii de prin regiune povestiră celorlalţi cum acolo, 
adică la Pont-Somme-Vesle, regele, în timpul fugii sale, 
avusese prima dezamăgire când nu-şi mai găsise husarii 
care urmau să-l aştepte, dar pe care îi împrăştiaseră 
ţăranii. 

Dealtfel, povestea asta a lui Ludovic al XVI-lea de la 
Varennes era încă vie în mintea oamenilor. 

Spre seară trecu un surugiu de la Sainte-Menehould care 
aducea înapoi caii de la poşta din Drouet. 

Fără să fie văzut de trupă, Jacques Merey îl opri şi, dându-i 
un asignat de cinci franci, îl rugă ea în drumul lui să se 
abată pe la „Hanul Lunii” şi să-i spună hangiului să trimită 
în întâmpinarea voluntarilor un măgar încărcat cu pâine, 
vin şi carne friptă, atâta cât are. 

Totodată să lase vorbă să pregătească pentru ora patru un 
prânz de douăzeci de persoane. 

Surugiul o porni, făgăduind să îndeplinească însărcinarea. 

A doua zi, la ora şase, toboşarul îi trezi pe cei care mai 
dormeau. Oamenii se scuturară, băură restul de rachiu pe 
care îl mai găsiră prin bidoane şi o porniră la drum cu o 
uşoară îngrijorare. 

De la Pont-Somme-Vesle până la Sainte-Menehould aveau 
de mers şase leghe; nimeni nu ştia ce măsuri luase 
sergentul lor. 

Prima oră de marş trecu destul de veselă, dar pe la 
sfârşitul celei de-a doua voluntarii noştri se străduiau să 
învingă starea de descurajare care îi copleşea. 

— Când iată, sergentul Leon Milcent zări, cam pe la 
izvorul râului Aisne, un ţăran mititel minând un măgar. 

— Prieteni, le spuse Jacques Merey, dacă eu aş fi Moise, iar 
voi nu francezi, ci evrei, şi dacă în loc să vă conduc spre 


inamic v-aş călăuzi spre ţara făgăduinţei, cred că aş avea 
nevoie de o minune ca să vă susţin curajul; v-aş spune 
atunci că lehova e cel ce trimite măgarul şi ţăranul acela pe 
care îl vedeţi. Dar eu am să vă spun pur şi simplu că 
stăpânul „Hanului Lunii” este cel care îi trimite, iar măgarul 
acela cară în spinare prânzul nostru. Aşadar, cum locul mi 
se pare potrivit, mi-aş lua îngăduinţa să vă spun: „Opriţi!” şi 
să vă poftesc să aşezaţi armele în piramidă. 

Niciodată o cuvântare, oricât de elocventă, n-a fost primită 
cu aclamații asemănătoare, şi niciodată vreun conducător 
de trib, chiar profet, nu a fost ovaţionat ca falsul nostru 
sergent. 

Mai întâi voluntarilor nu le veni să creadă; dar ţăranul se 
opri, struni măgarul şi spuse: 

— Nu sunteţi dumneavoastră cel care aţi comandat să vi 
se aducă aici un prânz şi să vi se pregătească la han o cină 
pentru douăzeci de oameni? 

— Ah, caraghiosul, exclamă Leon Milcent, ăsta mă dă de 
gol! 

Apoi, întorcându-se spre voluntari: 

— Prietene, le spuse, cu toţii aţi căzut de acord să fiu şeful 
vostru; deci şefului îi revine obligaţia să se îngrijească de 
hrana soldaţilor lui. 

— Ah, asta era, făcu ţăranul. 

— Ei da, nerodule. 

— Domnule sergent, spuse un om din trupă după ce 
şuşotise cu doi sau trei dintre camarazii lui, suntem câţiva 
care nu avem deloc bani. 

— Ne bizuim doar pe soldă guvernului ca să ne plătim 
cheltuielile de drum; vă spunem asta de pe acuma, ca să nu 
ne trataţi ca pe nişte mari seniori, când noi nu suntem 
altceva decât nişte pârliţi. 

— Nu vă faceţi griji, camarazi, spuse Jacques Merey, 
Căruia îi reveneau bună dispoziţie pe măsură ce se apropia 
momentul în care avea să o revadă pe Eva; aşa cum trebuie 
să am grijă de hrana trupei, tot la fel mă voi interesa şi de 


soldă ei. Când veţi ajunge la destinaţie, veţi primi restanţele 
şi vom lichida toate socotelile. Până atunci, la masă! 

Un frumos covor de iarbă verde ţinu loc de masă, şi se 
ospătară lungiţi, aşa cum se ospătau romanii. 

Luat pe nepregătite, hangiul „Lunii” nu trimisese mâncare 
din belşug, dar câtă era le ajunse. 

Mâncară cu atât mai multă bună dispoziţie cu cât acest 
prânz fusese neaşteptat; fiecare îşi scutură toropeala 
pentru a continua drumul. Unul care în dimineaţa aceea îşi 
scrintise piciorul şi şchiopăta se sui pe măgar şi totul se 
aranja de minune. 

Micul ţăran însă se crezu nedreptăţit, pretinzând că el 
trebuia să meargă călare pe măgar; dar un pahar de vin şi 
un asignat de cincizeci de centime îi readuseră bună 
dispoziţie. 

La ora patru ajunseră la „Hanul Lunii”, unde totul era 
pregătit. După recomandările lui Jacques Merey, masa 
fusese pusă la marginea micii grădini a hanului de unde se 
putea vedea toată câmpia de la Valmy. 

Jacques Merey şi voluntarii lui stăteau chiar pe locul unde 
în ziua bătăliei stătuseră regele Prusiei, Brunswick şi statul 
lor major. 

Câmpia era acoperită acum de holde. Ridicăturile de 
pământ indicau locurile pe unde prusacii morţi fuseseră 
culcaţi în gropi comune. 

Oriunde se vedeau aceste ondulaţii, o vegetaţie mai 
bogată dovedea prezenţa îngrăşământului animal care se 
cheamă om, singurul în stare să facă concurenţă 
îngrăşământului guano. 

Datorită acelor jaloane, Jacques Merey putu să le explice 
mai uşor soldaţilor. 

La aproape un kilometru, pe fundul unei mici văi care 
semăna într-un fel cu cea de la Waterloo, ridicăturile de 
pământ nu se mai vedeau. 

Deci prusacii nici nu atinseseră poalele colinei de la Valmy. 


Pe această colină îşi instalase Kellermann şaisprezece mii 
de oameni şi bateria de tunari. 

În spatele lui Kellermann, pe muntele Ivron, îşi 
desfăşurase Dumouriez cei şase mii de oameni ca să 
împiedice astfel luarea prin surprindere a camaradului său. 

În stânga lui Jacques, moara de vânt, în spatele căreia se 
spărsese un obuz şi făcuse să se aprindă câteva chesoane, 
fapt care provocase pentru o clipă tulburare în rândurile 
francezilor. 

— Şi dumneata unde erai? Întrebară voluntarii. 

Falsul sergent oftă şi arătă cu mâna spaţiul cuprins între 
Sainte-Menehould şi Beaux-Sainte-Cubiere. 

— Atunci, întrebă unul din voluntari, erai cu Dumouriez? 

— Da, răspunse Jacques, sunt de prin părţile locului şi i-am 
servit drept ghid în pădurea de la Argonne. 

Jacques îşi lăsă capul în mâini. 

Doar nouă luni trecuseră de la bătălia de la Valmy, această 
minunată auroră a Republicii şi a libertăţii, şi iată, 
Republica se sfâşia singură, iar libertatea era mai mult ca 
niciodată ameninţată de inamic. Chiar Jacques Merey, cel 
care, în mijlocul aplauzelor Convenţiei, ale Parisului, ale 
întregii Frânte, venise să anunţe cele două mari victorii, 
socotite atunci salvară patriei, chiar el fusese obligat să 
plece pe furiş din Convenţie, să iasă din Paris între călău şi 
ajutorul acestuia, ca şi cum ar fi mers la eşafod, şi 
traversând Franţa fugar, deghizat, proscris şi ascuns sub 
haina unui voluntar, să treacă de astă dată obscur prin 
aceleaşi locuri pe unde cu nouă luni înainte trecuse 
triumfător. 

Dumouriez... lată omul care trebuia să fie cu adevărat 
nefericit. 

„Victimă a unui cataclism revoluţionar, Jacques Merey va 
revedea poate într-o zi cu glorie Franţa. Atunci îşi va 
redobândi rangul pe care meritul i-l rezerva. Dar 
Dumouriez, trădător matricid, nu se vai mai putea întoarce 
în patrie niciodată. 


Toate gândurile acestea îl făcură pe sergentul nostru să 
plângă. 

— Plângi, cetăţene? ÎI întrebă un voluntar. 

Jacques ridică uşor din umeri, fără cu un gest circular 
întregul câmp de luptă şi spuse: 

— Din păcate, da, plâng! Plâng acele zile pe care, ca şi 
zilele tinereţii, nu le trăieşti de două ori. 

Capitolul Il Familia Rivers. 

După ce terminară cina, cum mai aveau vreo două ore 
până să se înnopteze, se gândiră să nu meargă la Sainte- 
Menehould pe drumul principal, ci să facă un ocol pe la 
Valmy. 

Chiar dacă ajungeau puţin mai târziu la Sainte- 
Menehould; mâncaseră bine, oboseala le dispăruse şi toţi 
voluntarii erau în admiraţia sergentului care lua măsuri 
pentru tot ce le trebuia şi care îi făcea să-şi uite de-ale lor, 
povestindu-le propriile lui amintiri. 

L-ar fi urmat până la capătul lumii şi s-ar fi lăsat ucişi 
pentru sergentul lor. 

Dar el, oricât de grăbit era să ajungă la sufletul vieţii lui, la 
acea stea a inimii lui care se numea Eva, îşi îndeplinea cu 


tenacitate planul făcut, să se apropie de frontieră câte puţin 


în fiecare zi. 
Se afla încă pe pământul patriei, pe care în câteva zile îl va 
părăsi ca să nu-l mai revadă poate niciodată. 


Din când în când, îi venea să se arunce cu faţa la pământ şi 


să sărute țarina pe care acum două mii şase sute de anio 
sărutase şi Brutus ca pe o mamă a mamelor. 

Totul îi părea frumos, totul i se părea preţios. Se oprea să 
culeagă o floare, să asculte cum cântă o pasăre, să vadă 
cum curge un pârâu. 

Pentru fiecare lucru avea un suspin. 

Plăti hangiului, apoi, pe o potecă îngustă, între un lan de 
secară şi unul de orz, care nu le îngăduia să meargă decât 
înşiraţi unul câte unul o porniră spre Valmy. 


Locuitorii satului îi zăriră din depărtare că se apropie şi 
crezură că veneau - cum se întâmpla adeseori în acea 
vreme - să locuiască la ei. 

Le ieşiră în întâmpinare. 

Dar când aflară că veneau aici din simplă curiozitate, 
fiecare vru să fie călăuză şi să-şi ia voluntarul lui. 

Jacques Merey se îndreptă spre banca de piatră de la uşa 
morii şi când unul din băieţii de la moară se oferi 
îndatoritor să-i povestească lupta, el îi spuse: 

— Nu te osteni, prietene, şi eu eram acolo! 

— Dintre cei de-aici? Întrebă morarul. 

— Nu, răspunse Jacques surâzând şi arătând tabăra lui 
Dumouriez, dintre cei de-acolo. 

Plecară din nou la drum, de astă dată pe altă potecă, de-a 
lungul unui mic curs de apă, ca să ajungă la drumul ce 
cobora de la Sainte-Menehould, acolo unde la 23 iunie 1791 
fusese omorât Dampierre (1). 

Lucru ciudat şi totuşi obişnuit în războaiele civile, unchiul 
murea la coborârea de la Sainte-Menehould strigând 
„Trăiască regele!”, iar nepotul murea în pădurea Vicoigne 
strigând „Trăiască Republica!”. 

Intrară în Sainte-Menehould noaptea. Voluntarii primiră 
de la municipalitate bilete de cazare. Jacques Merey 
preferă să tragă la han. 

Înainte de a se despărţi de voluntari lui, Jacques M&rey le 
propuse ca a doua zi să parcurgă o etapă mare de nouă 
leghe şi să doarmă la Verdun. 

Ar prânzi la Clermont. 

Cum însă unii dintre voluntari nu se vor încumeta să 
meargă nouă leghe fără oprire, Jacques Merey le va face 
rost de o căruţă cu doi cai, îndesată bine cu paie, în care va 
încărca în primul rând mâncarea, după aceea puştile, 
raniţele şi după aceea pe cei care şchiopătau. 

Datorită tuturor acestor măsuri de prevedere, se va putea 
ajunge la Verdun pe la orele opt seara. 


Falsul sergent se temea să nu fie recunoscut la Verdun; 
vroia să ajungă acolo noaptea, pentru ca apoi să o 
pornească din nou la drum în zori. 

Vor mânca şi vor face o haltă de patru sau cinci ore, sau 
cât vor voi, sub copacii umbroşi de pe malul râului Aire. 

În aşteptare, vor mânca o bucată de pâine şi vor bea un 
păhărel la Iselettes, sat încântător, situat chiar în mima 
pădurii Argonne. 

O porniră din Sainte-Menehould la revărsatul zorilor şi 
ajunseră în vârful muntelui în spatele căruia se ascunde 
pădurea, la acea oră plăcută a dimineţii, când peste 
coroanele pomilor pluteşte o boare albăstruie şi 
transparentă. Dintr-o dată, pământul parcă dispare de sub 
picioare şi privirea se întinde peste un ocean pe care îl 
străbate şi ale cărui valuri de frunziş se unesc din loc în loc 
deasupra capului călătorului. 

Parapetele bateriei lui Dillon stăteau încă în picioare, 
neatinse, de parcă atunci fuseseră evacuate tunurile. 

Dillon, ne amintim, ţinuse piept până la ultima clipă, iar 
acolo se repliase Dumouriez. 

Repaosul voluntarilor fu vesel; începuturile de drum, când 
fiecare este sprinten şi odihnit, sunt întotdeauna vesele. 

Ziua se scurse conform programului; prânziră pe malul 
râului Aire, se odihniră, jucară cărţi şi dormiră întinşi pe 
iarbă aproape cinci ore. 

La ora opt intrau în Verdun. 

Verdun îşi plătea scump slăbiciunea. 'Toţi cei care luaseră 
parte la trădarea oraşului fuseseră arestaţi. Se instruise 
procesul tinerelor fete care îl primiseră pe regele Prusiei cu 
flori şi bomboane. 

Restul drumului nu oferea nimic interesant. Marşul 
prusacilor la intrarea lor în Franţa nu întâmpinase 
obstacole decât dincolo de Argonne. Dormiră la Briey, apoi 
la 'Thionville. 

Nu mai aveau decât o etapă ca să ajungă la destinaţie. 
Jacques Merey le dădu întâlnire tovarăşilor de drum peste 


două zile la Sarrelouis, spunându-le că el trebuia să facă o 
vizită unei rude pe care o avea într-un mic sat din 
împrejurimi. 

Înainte de a-şi părăsi voluntarii, curajosul sergent, care tot 
timpul se îngrijise ca un părinte de nevoile lor, se interesă 
ce-ar putea să le mai trebuiască în lipsa lui. 

O sută de franci în asignate asigurară hrana celor mai 
nevoiaşi, până în momentul când îşi vor încasa restanţele la 
Sarrelouis. Convenţia dădea voluntarilor ei enorma sumă 
de doi franci pe zi. 

Oamenii sergentului Leon Milcent îşi părăsiră deci şeful, 
mulţumindu-i pentru toată grijă ce le-o purtase şi-i 
porniseră să facă un chef când se vor reîntâlni la Sarrelouis. 

Dar a doua zi îl aşteptară în zadar; în zadar şi în ziua 
următoare, şi pentru că nu le spusese unde anume se 
ducea, nu putură să afle nimic. 

Sperau totuşi şi aşteptau mereu; trecu astfel o săptămână; 
trecură cincisprezece zile, trecu o lună - fără veşti, şi timpul 
se scurse fără să mai audă vreodată ceva despre el. 

Ce i se întâmplase? 

Jacques Merey, care credea într-adevăr că nu mai avea să 
se teamă de nimic, luase de la Thionville o trăsurică, şi 
stăpânul ei se angaja în schimbul unui asignat de şase livre 
să-l conducă la „Irei stejari”, una din cele mal frumoase 
ferme de pe malul drept al râului Moselle, la o leghe şi 
jumătate de frontieră. La ora zece dimineaţa, în aceeaşi 
uniformă de voluntar, Jacques Merey cobori la poarta 
fermei, sub umbrarul celor trei stejari care îi dăduseră şi 
numele, şi fiind sigur că va fi bine primit, plăti şi dădu 
drumul trăsurii. 

Privi apoi cu interes clădirile, încercând parcă să şi le 
amintească. 

Un câine alergă spre el lătrând, dar Jacques întinse mâna 
şi clinele se potoli. 

La lătratul câinelui, un copil veni în fugă, un băieţel blond 
ca o rază de soare. 


— Băgaţi de seamă, domnule, spuse el, Thor e rău. 

Thor era numele câinelui. 

— Nu cu mine, răspunse voluntarul. Vezi? 

Şi îi făcu un semn lui Thor, iar 'Thor se apropie să fie 
mângâiat. 

— Cine eşti tu? Îl întrebă băieţelul pe voluntar. 

— Eu n-am nevoie să te întreb pe tine cine eşti: tu eşti 
nepotul lui Hans Rivers. 

— Da. 

— Bunicul tău unde e? 

— În fermă. 

— Du-mă la el. 

— Poftiţi. 

Luând copilul de mână, se lăsă condus spre un peron la 
capătul căruia apăru un bărbat de vreo şaizeci de ani. 

— Bunicule, spuse copilul alergând spre bătrân, uite un 
domn care ne cunoaşte. 

Bătrânul îşi scoase boneta de lână, salutând cu ea şi 
întrebând din ochi. 

— Domnule, îi spuse Jacques, aveam vârsta acestui copil 
când am venit aici, şi atunci a fost prima şi singura dată 
când am venit. Eram cu tatăl meu, Daniel Merey; aţi semnat 
cu el contractul de arendare a acestei ferme, contract pe 
care eu vi l-am reînnoit, cred, acum trei ani. 

— Doamne-Dumnezeule! Exclamă Hans, n-oţi fi cumva 
stăpânul nostru Jacques Merey? 

Jacques începu să râdă. 

— Nu sunt stăpânul nimănui, spuse el, căci, după părerea 
mea, omul nu are alt stăpân decât pe el însuşi. Eu sân t pur 
şi simplu proprietarul vostru. 

— Jeanne, Marie, Thibaud, veniţi fuga cu toţii, strigă 
bătrânul, e o zi mare! Veniţi, veniţi, veniţi! 

Şi pe măsură ce striga, cei chemaţi se apropiau degrabă şi 
se aşezau în jurul lui. 

— Uitaţi-vă bine la domnul, spuse el, voi toţi, citi sunteţi, şi 
voi la fel, se adresă el celor doi băieţi de la plug, unui cioban 


şi uneia ce păzea curcanii. 

— Dumnealui îi datorăm totul, domnul este binefăcătorul 
nostru, Jacques Merey. 

Un strigăt ieşi din toate piepturile, capetele se 
descoperiră. 

— Poftiţi în casă! Spuse bătrânul. Din clipa când aţi trecut 
pragul, noi nu mai suntem decât servitorii dum neavoastră. 

Toţi se dădură în lături, Jacques Merey intră. 

— Chemaţi-l şi pe Bernard de la plug, şi pe Rosine de la 
vaci. Ce mai! Azi e sărbătoare, nu se mai lucrează! 

Bernard şi Rosine erau fiul mai mare şi nora bătrânului, 
tatăl şi mama copilului blond. 

O oră după aceea, toată lumea era adunată în jurul mesei. 
Era la amiază. 

Hans era bunicul, Jeanne bunica, Bernard era fiul cel 
mare, Rosine nevasta acestuia, Thibaud un al doilea fiu de 
douăzeci şi doi de ani, Marie o fată de optsprezece ani, 
Richard, copilul blond de zece ani, fiul lui Bernard şi al 
Rosinei. Toată familia. 

Bunicul îşi cedase jilţul lui Jacques Merey care prezida 
astfel masa. 

Ajunseră la desert. 

— Hans Rivers, spuse Jacques, de cât timp eşti fermier în 
familia noastră? 

— Sunt, domnule Jacques, ia staţi să mă gândesc! Are 
între naşterea lui Thibaud şi cea a Mariei... Sunt douăzeci şi 
unu de ani, domnule Jacques. 

— Timp de câţi ani v-aţi plătit arenda? 

— Atâta vreme cât a trăit onorabilul dumneavoastră tată, 
domnul Daniel, adică cincisprezece ani. 

— Deci sunt şapte ani de când nu mi-aţi plătit nimic? 

— Întocmai, domnule Jacques; dar conform poruncit 
dumneavoastră. 

— Eu v-am spus: „Sunteţi oameni de treabă, păstraţi-vă 
arendele, cumpăraţi ce trebuie cu banii; cu cât veţi fi voi 
mai bogaţi, cu atâta voi fi şi eu!” 


— Aşa ne-aţi spus, domnule Jacques, cuvânt cu cuvânt, şi 
cu asta a început bunăstarea noastră. 

— Iar când s-au pus în vânzare bunurile emigraţilor, Adică 
ale celor care luptă împotriva Franţei, v-am spus: „Trebuie 
că aveţi bani puşi deoparte, ai mei sau ai voştri, n-are 
importanţă; cumpăraţi bunurile de-ale emigraţilor, sunt 
pământuri rentabile care nu se vor pune în vânzare cu mai 
mult de două sau trei sute de franci pogonul, dar care vor 
preţui cât cele care se vând cu şase şi opt sute de franci”. 

— Am făcut cum aţi spus, domnule Jacques; aşa că astăzi 
avem trei sute de pogoane de pământ ale noastre. 

Asta ne face - Dumnezeu să ne ierte! 

— Aproape tot atât de bogaţi ca şi stăpânul nostru. Este 
adevărat că în această privinţă vă datorăm. 

— Cu dobânzile cuvenite — 

Aproape patruzeci de mii de franci. Dar suntem gata să vi-i 
plătim, nu în hârtie fără valoare, ci în bani de argint, aşa 
cum vi-i datorăm! 

— Nu despre asta este vorba prieteni. Nu am nevoie acum 
de aceşti bani; voi avea poate mai târziu. 

— Domnule Jacques, din clipa când ne veţi spune, până în 
opt zile - pe cuvântul lui Hans Rivers! 

— Veţi avea banii! 

Jacques începu să râdă şi spuse: 

— Aţi avea un mijloc să-mi plătiţi mai rapid şi mai simplu; 
să vă duceţi să mă denunţaţi. Eu sunt proscris. 

Mi-ar tăia capul şi nu mi-aţi mai datora nimic. 

Auzind aceste cuvinte, tatăl şi copiii scoaseră un strigăt şi 
se sculară în picioare. 

Apoi tatăl îşi ridică braţele spre cer. 

— V-au proscris pe dumneavoastră, spuse el, dum 
neavoastră - dreptatea, dumneavoastră - justiţia, dum 
neavoastră - simbolul Domnului pe pământ; dar ce vor? 

— Vor binele, cel puţin aşa cred ei. Aşadar, pentru că sunt 
obligat să părăsesc la rândul meu Franţa, şi cum la 


frontieră aş putea fi arestat, m-am gândit la dumneata, 
Hans Rivers. 

— Ah, asta e foarte bine, domnule Jacques! 

— Mi-am spus: Hans Rivers ţine o fermă de la tatăl meu pe 
Moselle, La doi kilometri de frontieră, el trebuie să fie 
vânător. 

— Eu nu mai sunt, dar cei doi fii ai mei, Bernard şi 
Thibaud, sunt. 

— E acelaşi lucru; ei trebuie să aibă o barcă de râu? 

— Ah, da! Spuse Thibaud. Şi încă foarte frumoasă; eu am 
grijă de ea. Veţi vedea, domnule Jacques. 

— Ei bine, eu mă voi îmbrăca în hainele lui moş Hans sau 
ale unuia dintre băieţii lui; ne vom sui în barcă, întocmai ca 
vânătorii de apă. Vânătoarea mai e încă liberă pe râu. Ne 
vom lăsa purtaţi de curent până la Treves, şi ajuns acolo, 
deci afară din Franţa, voi fi salvat. 

— Va fi cum doriţi, domnule Jacques, spuse moş Hans. 
Chiar şi acum, dacă vreţi. 

— Ah, nu! Bunul meu prieten, răspunse Jacques Merey; 
avem timp mâine dimineaţă. Aţi putea crede că mi-a fost 
frică să petrec o noapte sub acoperişul vostru. 

A doua zi, în revărsatul zorilor, trei bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume de vânători şi însoţiţi de doi câini înotători 
dezlegau o barcă de la tulpina unei sălcii ce se afla într-un 
mic golf al Mosellei şi se urcau în ea. 

Doi dintre ei se pregăteau să tragă la rame, dar cel de-al 
treilea, care stătea la cârmă, le făcu semn să le lase în pace. 

Apoi, cu un surâs trist, spuse: 

— Are să meargă destul de repede şi aşa. 

Cei trei erau: Jacques Merey şi fiii lui moş Hans Rivers. 

Jacques Merey îi rugă pe tineri să aibă grijă şi să-i spună 
precis unde se termina frontiera Franţei. 

După un sfert de oră de plutire, băieţii îi arătară un stâlp, 
Jacques Merey vroia să mai atingă o dată pământul ţării. 

Cuprinse cu braţele stâlpul, ca şi cum această bucată 
neînsufleţită de lemn ar fi fost un om, un concetăţean, un 


frate. 

Îşi rezemă capul de el, ca pe umărul unui prieten. 

Durerea era cu atât mai mare - părăsea Franţa şi o lăsa în 
situaţia în care se găsea. 

O întreagă armată asediată în Mayence, aproape 
prizonieră. Inamicul la Valenciennes, ultimul nostru 
obstacol. Armata din Midi în retragere; spaniolii invadând 
Franţa; Savoia, fiica adoptivă, întoarsă împotriva noastră, la 
apelul preoţilor; armata din Alpi înfometată; Lyon în plină 
revoltă trăgând cu mitraliile (2) asupra comisarilor 
Convenţiei care, din păcate, vor răspunde cu aceeaşi 
monedă; în sfârşit, cei din Vendee, victorioşi şi gata să 
pornească la asaltul Parisului. 

Niciodată vreo naţiune gata să se prăbuşească nu fusese 
atât de aproape de pierzanie. Nici chiar Atena care fugind 
de Xerxes se aruncase în mare, şi numai astfel ajunsese la 
convoiul ei de plute de la Salamina. 

Jacques Merey, oricât ar fi fost de raţionalist în 
convingerile sale ştiinţifice, simţea totuşi că evenimentele 
care se succedau pe pământ se aflau cumva sub imperiul 
unei puteri misterioase, ascunsă în adâncurile eternității, şi 
aveau în ceea ce priveşte lumea noastră, un ţel inteligent şi 
umanitar. 

Ridică ochii spre cer şi murmură: 

— Tu, care dai doar un nume celui pe care îl caut: Zeus, 
Uranus, Jehova, Dumnezeu. 

— Tu, creator nevăzut şi necunoscut al lumilor, esenţă 
cerească sau materie nemuritoare, eu nu cred că omul are 
dreptul ca individ la una din privirile tale; dar cred că tu 
acoperi toată specia cu protecţia ta atotputernică şi aşa 
cum corăbiile îndură vânturile, tot astfel marile evenimente 
ale popoarelor se înclină sub puterea ta. În orice fel ar fi 
fost creat, omul vine de la tine; şi dacă tu l-ai creat singur, 
sărac şi gol, ai făcut-o pentru a-i lăsa meritul şi a-i da 
putinţa de a crea la rândul lui mai întâi familia, apoi tribul şi 
urmă societatea. Societatea odată constituită, rămâne să-l 


îmbogăţeşti materialmente prin muncă şi să-i luminezi 
mintea prin inteligenţă. De şase mii de ani fiecare 
contribuie la acest ţel după forţa şi după geniul lui. Or, care 
este rezultatul la care ai sperat să ajungi după atâtea 
eforturi? Cea mai mare fericire cu putinţă, răspândită 
asupra celui mai mare număr de indivizi. Cine s-a străduit 
cel mai mult pentru a împlini această operă nemărginită? 
Monarhii de tot felul care se succed de o mie de ani, de la 
monarhia feudală a lui Hugues Capet 13) până la monarhia 
constituţională a lui Ludovic al XVI-lea. 

— Sau cei cinci ani de revoluţie care tocmai s-au scurs? 
Cine a dat drepturi egale omului? Cine i-a dat hrană 
spiritului prin educaţie, hrana corpului prin împărţirea 
pământurilor? Sfânta noastră Revoluţie, mult iubita noastră 
Republică. Franţa este aleasa ta, o Doamne! Fiindcă tu ai 
ales-o într-un fel ca pe o victimă şi ai oferit-o ca exemplu 
geniului omenesc. Ei bine! Să curgă sângele ei şi al meu în 
primul rând; ea să fie răstignita naţiunilor, cum a fost Isus 
răstignitul oamenilor, şi aceste trei cuvinte: LIBERTATE, 
EGALITATE, FRATERNITATE - să devină soarele luminos al 
viitorului! Adio, patrie! Adio, patrie, adio, patrie! Şi acum. 

— Spuse Jacques Merey lăsându-se mai curând să cadă în 
barcă decât să coboare. 

— Zvârliţi-mă unde vreţi; mi-e totuna dacă nu mai sunt în 
Franţa. 

Capitolul III Opt zile prea târziu. 

Cei doi fraţi Rivers îl lăsară pe Jacques Merey pe taluzul 
Mosellei, la aproape un kilometru de oraşul Treves. 

Jacques îi sărută cu duioşie; parcă braţele Franţei înseşi îl 
depuneau pe pământ străin. 

În picioare, rezemat de armă, copleşit de tristeţe, se uita 
după ei cum se depărtau; la primul cot al Mosellei, băieţii îi 
făcură semne de salut cu vâslele, el le răspunse la rându-i 
cu pălăria, barca dispăru şi totul se sfârşi. 

Jacques îşi puse iarăşi pălăria pe cap, salută Franţa cu un 
prelungit şi ultim rămas bun, îşi luă arma pe umăr şi o porni 


cu capul plecat pe poteca făcută de paşii oamenilor de-a 
lungul malurilor Mosellei, acel drumeag îngust care duce la 
Treves. 

Vorbea germana ca un german. În tolba atârnată de gât 
avea câteva păsărele de mlaştină pe care i le dăduseră din 
precauţie cei doi tovarăşi de drum. Nimeni nu-l întrebă 
nimic. La porţile oraşului fu luat drept un burghez din oraş 
care tocmai se întorcea dintr-o plimbare cinegetică. 

Dar, îndată ce trecu de porţile oraşului, ceru primului om 
întâlnit să-l îndrume spre locuinţa primarului. 

Ajuns acasă la demnitar, Jacques Merey îşi dădu numele; 
toată lumea cunoştea catastrofa de la 31 mai. Fără să fi avut 
timp să devină celebru, numele lui Jacques Merey nu 
rămăsese totuşi necunoscut. Primarul se înclină cum se 
înclină orice om de inimă în faţa unui proscris, în toate 
țarile lumii civilizate, spre cinstea umanităţii şi a 
progresului, spre ruşinea guvernelor, exilul este demn de 
stimă. 

Primarul îl întrebă, învăluindu-şi întrebarea cu toată 
delicateţea omului de lume, dacă nu avea nevoie de acel 
sprijin pe care guvernele străine le puseseră la dispoziţia 
autorităţilor pentru a veni în ajutorul emigraţilor. Dar 
Jacques Merey declară că, fiind proscris şi nu emigrat, 
bunurile lui nu fuseseră sechestrate şi că, în afară de cele 
zece sau douăsprezece mii de franci pe care îi avea la el, 
lăsa în Franţa o avere. 

Ceea ce dorea el era numai un paşaport pentru Viena. 

Din pricina circumstanțelor de moment, Jacques Merey fu 
obligat însă să indice drumul pe care vroia să-l urmeze 
pentru a ajunge la Viena. Îl alese pe cel mai direct: 
Karlsruhe, Stuttgart, Ausgsburg, Munchen şi Viena. 

Odată în afara Franţei, în inima lui Jacques Merey nu mai 
rămăsese decât amintirea patriei; imaginea vie a Evei îşi 
redobândi încetul cu încetul tăria: amintirea ei fusese 
ştearsă pentru un scurt timp de întâmplări. 


— Acele întâmplări din trecut care redevin un punct de 
plecare; şi aşa cum zorile răsar de după culme, tot astfel îi 
apăru lui Jacques silueta Evei plăsmuită din negura aridă şi 
nedefinită a trecutului, pentru a-i lumina viitorul. 

Acum că se afla pe pământ străin, acum că nu mai călca pe 
acel pământ al Franţei, pe care Danton vroise să moară şi 
pe care nu-l putuse lua pe tălpile pantofilor. 

— Îşi simţi din nou gândurile copleşite de dragoste, şi ca o 
sevă dătătoare de forţe acea dragoste îi năvăli în tot corpul. 

Nu primise de la ea nici o scrisoare; această tăcere nu-l 
îngrijora câtuşi de puţin, ştiind bine că toate scrisorile îi 
fuseseră confiscate. 

Ceea ce îl îngrijora totuşi era faptul că Eva, care nu-şi 
suspecta servitoarea, se mira probabil de tăcerea lui. Nu 
încape îndoială că, în scrisorile pe care i le trimitea şi pe 
care ea credea că le primeşte, îi dăduse adresa la care el 
urma să-i răspundă. 

De ce oare nu-i răspundea? 

Nu se credea cumva uitată, şi dacă era aşa... 

Inima Evei însă nu era a unei fiinţe Obişnuite; ea ştia cât 
de nemăsurată era dragostea lui; îl văzuse renunțând 
pentru ea la orice ambiţie politică, refuzând acea deputăţie 
pe care o acceptase apoi ca o răzbunare, din care însă nu 
reuşise să-şi facă arma pe care şi-o dorea - de a apăra 
Republica şi a-i lovi pe duşmani. 

— Din cauza dezbinărilor politice. Eva trebuia să aibă cea 
mai bună părere despre prietenul ei şi despre sine însăşi; 
de aceea nu putea crede că e dată uitării. 

Jacques purtase cu el tot timpul scrisoarea Evei pe care i-o 
dăduse aghiotantul generalului Custine din dosarul 
marchizului de Chazelay. 

O ştia pe dinafară, dar nu-i ajungea să şi-o tot spună cu 
voce tare; cuvântul nu-l poţi atinge, în schimb, obiectele pe 
care le vezi şi le pipăi au o forţă care nu va fi niciodată şi a 
cuvântului. 


Scotea scrisoarea din cea mai secretă despărţitură a 
portofelului său; o privea, o atingea, o săruta. Abia la 
treizeci de ani, Jacques - prin felul în care trăise - încerca 
toate iluziile unui tânăr; el nu avusese decât două iubiri, 
ştiinţa şi pe Eva, iar pe cea dintâi o închinase celei de-a 
doua. 

Nimic nu e mai prielnic visării ca legănatul unei trăsuri. 
Uruitul monoton al roţilor te izolează de restul zgomotelor 
şi, pe măsură ce mergi, rămâi numai cu gândurile tale. 

Şi Jacques reluă în minte şirul întâmplărilor cărora le va 
datora fericirea de a o regăsi pe Eva, de a o regăsi liberă. 

Nu, Dumnezeu nu era deloc cineva anume care se 
amestecă în viaţa omului, influențând destinul lui. Dar 
Jacques credea - cum am spus - în înrâurirea lui asupra 
marilor evenimente ale popoarelor, şi chiar în puterea lui, 
fără să ţină seama de faptele mărunte ale vieţii omeneşti; 
astfel, printr-un fir nevăzut care îl apropia de credinţa 
comună tuturor, Jacques raporta totul la Dumnezeu, fără să 
atribuie însă acestei supreme măreţii. 

— Fie că ea se numeşte Dumnezeu, Natură sau Providenţă 
- răspunderea pentru micile accidente de moarte şi de 
viaţă, pe care le aruncă apoi drept hrană celor două 
divinităţi care îşi dispută omul: fatalitatea şi întâmplarea. 

Astfel, oricât bine i-ar fi făcut el Evei şi implicit marchizului 
de Chazelay, redându-i fiicei lui sănătatea, inteligenţa şi 
raţiunea, Jacques nu putea - în acea epocă de prejudecăţi 
sociale - să umple prăpastia care îl despărţea de fiinţa 
iubită, chiar dacă ar fi umplut această prăpastie cu tot 
binele făcut. 

Dar dacă el ar fi fost unul din acei creştini egoişti care, 
raportând totul la persoana lor, se cred centrul a tot ce 
există şi aşteaptă ca Dumnezeu să le desprindă din cer o 
stea ca ei să-şi aprindă lampa cu ea, atunci şi-ar fi spus: 
„Franţa a făcut o revoluţie pentru ca marchizul de Chazelay 
să mi-o ia pe fiica lui pe care numai prin necinste puteam să 
mi-o fac în taină amantă sau soţie; ca să emigreze împreună 


cu ea, lăsând-o sub supravegherea mătuşii ei; ca, luptând 
împotriva ţării sale, marchizul să fie omorât, ceea ce face că 
Eva să fie nu numai lipsită de tatăl ei, dar să-şi piardă şi 
toată averea, deoarece confiscarea bunurilor era o 
consecinţă imediată a morţii emigrantului prins cu arma în 
mână şi pentru ca, orfană şi săracă, scăpând de orice tutelă, 
redevenind stăpâna ei însăşi, Eva să regăsească în mine 
sprijinul, averea şi tot ce pierduse.” 

Deşi nu adopta acest punct de vedere, Jacques Merey 
urmărea eu uimire crescândă. 

— Acea uimire a omului de geniu care fără să vadă 
arborele adună fructele. 

— Toate acele înlănţuiri ciudate care servesc drept urzeală 
vieţii. 

Şi urcând continuu de la ceea ce ştia la ceea ce nu ştia, şi 
coborând fără încetare de la material la ideal, nu evada din 
visarea lui decât ca să strige surugiului: 

— Repede, mai repede! 

Din clipa când se urcase în trăsură, Jacques jurase să nu 
se mai dea jos şi să parcurgă fără oprire cele o sută şaizeci 
de leghe care îl despărţeau de Viena; dar nu socotise 
greutăţile pe care evenimentele politice le puneau în faţa 
călătoriei francezilor în Germania. Pentru toţi prinții nemți, 
în totală opoziţie cu principiile noastre, fiecare francez 
însemna un răufăcător capabil de orice. 

De aceea, la fiecare frontieră de principat - oricât de 
neînsemnată ar fi fost - trebuia să cobori din trăsură, să 
suporţi un interogatoriu şi să te legitimezi. 

Jacques pierdea trei sau patru ore pe zi cu aceste 
formalităţi. E drept că dacă ajungeai la Salzburg, drumul 
era liber până la Viena. 

În sfârşit, surugiul, tot îndemnându-şi capii, ajunse la 
porţile Vienei pe la orele cinci după-amiază. 

Aci călătorul nostru trebui să suporte un nou interogatoriu 
şi o nouă cercetare a hârtiilor. 


După aceea i se dădu un permis de şedere pe timp deo 
săptămână, urmând să-l prelungească pentru atâta timp cât 
socotea el că va rămâne în capitala Austriei. 

Când se urcă din nou în trăsură, surugiul îl întrebă unde 
trebuie să-l conducă. 

Jacques era hotărât să grăbească lucrurile. De aceea îi 
răspunse: 

— Josephplatz, numărul 11. 

Vizitiul o luă printr-o reţea de străduţe şi ieşi în cele din 
urmă în faţa statuii împăratului care dăduse şi numele 
acelei pieţe. 

Prin fereastra portierei Jacques căuta din ochi care din 
toate casele ce alcătuiau piaţa putea fi cea în care stătea 
Eva. 

Dintre toate, una singură avea uşile, ferestrele şi 
obloanele închise ca un mormânt. 

Îşi dădu seama cu o nelinişte care se transformă curând 
în. Spaimă că vizitiul îndrepta trăsura tocmai în partea 
aceea. 

În sfârşit, opri la uşa casei oarbe şi mute. 

— Ce e? Strigă Jacques. 

— Ce să fie, domnule, răspunse vizitiul. 

— Aici e. 

— Aici e numărul unsprezece? 

— Da. 

Jacques sări din trăsură, se dădu înapoi să vadă bine dacă 
asta era într-adevăr casa pe care o căuta, scotoci prin 
buzunare şi desfăcu pentru a suta oară biletul lui Dantori. 

Biletul spunea clar: Josephplatz, numărul unsprezece. 

Jacques se repezi ca un nebun la mânerul şi clopoţelul de 
la uşă, sună şi lovi în acelaşi timp. 

Nu răspunse nimeni. 

Înfundat şi surd, sunetul se întorcea, arătând că totul era 
încuiat şi pe dinăuntru şi pe dinafară. 

— Ah, Doamne-Dumnezeule! Murmură Jacques. Ce s-o fi 
întâmplat? 


Şi continua să sune mai violent şi să lovească în uşă mai 
tare. Lumea începuse să se adune. 

În sfârşit, se auzi un zgomot în casa de alături, o fereastră 
se deschise şi văzu că apare un cap. 

Era al unui domn de vreo şaizeci de ani. 

— Iertaţi-mă, spuse el cu politeţe vieneză, într-o franceză 
impecabilă; dar pentru ce vă înverşunaţi dum neavoastră să 
bateţi la uşa acestei oase în care nu mai locuieşte nimeni? 

— Cum nimeni? Se miră Jacques. 

— Da, domnule, de cel puţin opt zile. 

— În casa aceasta nu locuiau două doamne? 

— Ba da, domnule. 

— Două franţuzoaice? 

— Da. 

— Una în vârstă şi una tânără? 

— O bătrână şi o tânără, aşa e, aşa cred, eu nu ies din 
bibliotecă şi nu mă interesează vecinii. 

— Mă iertaţi că abuzez de amabilitatea dumneavoastră, 
spuse Jacques cu glas tulburat, dar... Dar ce s-a, întâmplat 
cu aceste două doamne? 

— Cred că am auzit spunându-se că una din cele două ar fi 
murit; da, era chiar o catolică, îmi aduc aminte că am auzit 
slujba preoţilor care m-a deranjat în stu-diile mele. 

— Care a murit, domnule? Întrebă Jacques Merey 
împreunându-şi mâinile; pentru Dumnezeu, care? 

— Cum care? 

— Da, care, care din cele două a murit. 

— Cea tânără sau cea în vârstă? 

— Oh, asta, spuse bătrânul, nu mai ştiu. 

— Doamne! Doamne! Izbucni Jacques Merey. 

— Dar, continuă bătrânul, dacă vă interesează, am s-o 
întreb pe soţia mea; ea se amestecă în totcenuo 
interesează... Ea trebuie să ştie. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, domnule, strigă Jacques Merey, 
duceţi-vă, vă implor. 


O clipă după aceea bătrânul apăru din nou. Jacques, de- 
abia mal respira. 

— Ei ce-aţi aflat? 

— Bătrâna. 

Jacques se sprijini de trăsură şi răsuflă uşurat. 

— Şi cealaltă, şi cealaltă? Întrebă el cu o voce abia auzită. 

— Cealaltă? 

— Da, cealaltă, tânără, ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu ştiu. Trebuie s-o întreb pe soţia mea. 

Şi bătrânul vru să facă iarăşi cale-ntoarsă la sursă. 

— Domnule, domnule! Strigă Jacques. N-aş putea să 
vorbesc eu direct cu soţia dumneavoastră? Mi se pare că ar 
fi mai simplu. 

— Ar fi mai simplu, în adevăr, spuse bătrânul; mer geţi 
dumneavoastră la a treia fereastră de aici; acolo este 
camera doamnei Haal. Nu-i permit să vină în cabinetul meu 
de lucru. 

Şi dispăru, iar Jaegques Merey se îndreptă către a treia 
fereastră. 

În acest timp, un cerc mare de curioşi se adunase în jurul 
călătorului şi, cum cei doi interlocutori vorbiseră numai 
franţuzeşte, câţiva dintre cei care ascultaseră şi care 
înțelegeau franţuzeşte dădeau explicaţii celorlalţi. 

Fereastra se deschise şi doamna Haal apăru. 

Era o bătrânică foarte cochetă şi foarte dichisită, care 
începu prin a-l trimite pe soţul ei în biroul lui, şi cu aerul cel 
mai amabil se declară la dispoziţia lui Jaegques. 

Cei care cunosc minunata cumsecădenie a vienezilor nu se 
vor mira deloc de aceste detalii. Ele fac parte din obiceiurile 
acestei populaţii, una dintre cele mai de treabă şi mai 
îndatoritoare din câte sunt pe lume. 

Jaeques nu-i dădu timp bătrânicii să înceapă, şi într-o 
germană impecabilă îi spuse: 

— Doamnă, am cel mai mare interes să ştiu cât mai repede 
cu putinţă ce s-a întâmplat cu cea mai tânără dintre cele 


două doamne franceze care locuiau în casă vecină cu a 
dumneavoastră. 

— Domnule, răspunse doamna Haal, pot să v-o spun 
absolut sigur; cea mai tânără dintre ele, domnişoara Eva de 
Chazelay, a plecat după înmormântarea mătuşii sale să 
încerce să regăsească în Franţa un bărbat pe care îl 
iubeşte. 

— Oh, murmură Jaeques Merey, de ce nu am rămas cu 
prietenii mei, să mor ca ei şi cu ei?! 

Şi neţinând seama de mulţimea care îl înconjura, simţindu- 
şi inima zdrobită, izbucni în plâns. 

Capitolul IV Sala Louvois. 

La 19 februarie 1796 (30 pluvoise (4), anul al IV-lea), zi 
de sărbătoare, când fuseseră sparte public zincurile 
asignatelor, după o emisie de patruzeci şi cinci de miliarde 
cinci sute de milioane, măsură care nu împiedica totuşi 
ludovicul de aur să valoreze şapte mii două sute de franci 
hârtie. 

— În seara aceea, spuneam, era mare iluminaţie la teatrul 
Louvois, iluminaţie care scotea cu atât mai bine în evidenţă 
clădirea sumbră a teatrului Artelor, cumpărat cu un an 
înainte de la Montansier, construit de acesta spre marea 
spaimă a oamenilor de litere, a savanților şi a bibliofililor, la 
numai cincizeci de paşi de Biblioteca Naţională, pe locul 
unde nu i se mai văd astăzi decât pomii care umbresc un 
frumos monument, o imitație după cele Trei Graţii ale 
marelui nostru sculptor Germain Pilon din Le Mans. 

Acel teatru, căruia i se spusese la început Montansier, 
luase ulterior numele de teatru al Artelor, apoi Teatrul 
Operei, până când, la 13 februarie 1820, ducele de Berry 
fusese asasinat pe treptele lui de către şelarul Louvel, crimă 
în urma căreia se decretase dărâmarea acestei clădiri. 

Un şir de trăsuri, lung până în strada Richelieu, în dreptul 
casei care a făcut loc fântânii Moliere, aducea mulţimea 
elegantelor la uşa teatrului Louvois, feeric luminat, cum am 
mai spus; trăsurile se retrăgeau prin strada Sainte-Anne, 


însoţite de strigătele comisionarilor care se repezeau să 
deschidă portierele înaintea lacheilor. 

Căci, odată cu stăpânii, reapăruseră lacheii şi trăsurile 
luxoase. 

— E nevoie de-o trăsură, burghezule? Strigase la intrarea 
Comediei Franceze, chiar în seara execuţiei lui 
Robespierre, un copilandru care, făcându-se crainicul 
Aristocraţiei, saluta cu aceste puţine cuvinte sosirea 
contrarevoluţiei. 

Şi din ziua aceea trăsurile reapăruseră mai numeroase 
parcă decât înainte. Totuşi, nu vom spune, ca mulţi alţi 
istorici, că după acea teribilă zi vechea Franţă îşi ridicase 
capul. Nu, vechea Franţă dispăruse în emigrare, dispăruse 
în piaţa Concorde - cum i se spune astăzi - şi dispăruse la 
bariera Tronului care îşi reluase vechiul nume. 

Fusese neîndestulătoare numai o ghilotină, cea din Piaţa 
Republicii; se ştie că ise instalase a doua, la bariera 
Tronului. 

De aceea, astăzi, apărea o Franţă cu totul nouă, atât de 
nouă încât, cunoscută de parizienii care o văzuseră 
născându-se, ea rămânea aproape necunoscută restului 
Franţei. 

Îmbrăcăminte, moravuri, maniere, toate erau altfel în 
noua Franţă care nu păstrase din cea veche nici chiar 
limba. Racine şi Voltaire, aceste două mari exemple ale 
francezei frumoase şi plăcute, s-ar fi întrebat - dacă ar fi 
revenit în noua lume - ce limbă era aceea pe care o vorbeau 
tinerii excentrici şi elegantele din epoca Directoratului? 

Cine adusese această transformare în moravuri, 
îmbrăcăminte, maniere şi limbaj? 

Mai întâi nevoia pe care o simţea Franţa de a aşterne nisip 
şi de a întinde covoare peste petele de sânge pe care le 
lăsase la tot pasul domnia teroarei. 

Apoi, aşa cum se întâmpla de obicei în asemenea 
împrejurări, cineva se făcuse ecoul nevoilor de moment: 
pofta de a trăi, de a se bucura, de aiubi. 


Acest om era Louis-Stanislas Freron, finul regelui 
Stanislas şi fiul lui Elie Catherine Freron, fondator, după 
Renaudot, al jurnalismului în Franţa. 

În vârtejul excentricităţilor sângeroase ale epocii 
respective Stanislas Freron, înconjurat de oameni ca 
Hebert, Marat, Collot-d'Herbois, era un fel de vedetă 
aparte. 

Nu credem în capriciile spontane ale naturii. Pentru ca 
oamenii să devină ceea ce fuseseră acei Collot-d'Herbois, 
Hebert, Marat; pentru ca, asemenea unor nebuni fioroşi, să 
lovească la întâmplare în societate. 

— Trebuia ca, pe drept sau pe nedrept, societatea să fi 
lovit mai întâi în ei; trebuia ca, întocmai lui d'Herbois, să fi 
fost ofensaţi în orgoliul lor de huiduielile şi fluierăturile unei 
întregi săli; trebuia ca, întocmai lui Hebert, negustorul de 
contramărci, să fi fost lachei în serviciul unor oameni 
nedrepţi şi violenţi, vânzători de bilete şi crainici la uşa 
teatrelor, fără ca această dublă îndeletnicire să le fi 
astâmpărat măcar cât de cât foamea; trebuia ca, asemenea 
lui Marat, vitregiţi de seanţă, uniţi prin tot ce-i copleşea în 
urâţenia lor fizică, să fi fost veterinari când vroiau să fie 
doctori, şi să fi luat sânge de la cai în loc să ia sânge de la 
oameni, aşa cum le era vocaţia. 

Stanislas Freron fusese victima uneia dintre aceste 
fatalităţi. Fiu al unui critic dintre cei mai inteligenţi ai 
secolului al optsprezecelea, care apreciase pe Diderot, 
Rousseau, d'Alembert, Montesquieu, Bufifon, îl văzuse pe 
tatăl său comiţând imprudenţa de a-l ataca pe Voltaire. 

Nu puteai face acest lucru fără să te aştepţi la urmări din 
partea acelui spirit uriaş. Voltaire apucase în mâinile lui 
uscăţive jurnalul l'Annee litteraire pe care-l scotea Freron; 
dar iată că el, care înjurase, dacă nu chiar desfiinţase 
Biblia, nu putu nici să înjure, nici să distrugă jurnalul. 

Şi atunci se năpusti asupra omului. 

Toată lumea ştie cu ce furie teribilă îl atacase în ziarul 
|'Ecossaise. Toate insultele şi injuriile pe care le poate 


îndura un om, Voltaire le azvârli asupra lui Freron. Îl lovi ca 
pe un lacheu, îi umili personalitatea, copiii, soţia, onoarea, 
probitatea lui literară, moravurile, liniştea, căminul lui 
alcătuit fără cusur, îi târi numele până pe scena teatrului, 
lucru care nu se mai făcuse de la Aristofan, cu alte cuvinte 
de două mii patru sute de ani. 

Acolo oricine putuse să-l fluiere, să-l huiduie, să-l scuipe în 
obraz. 

Freron asistase la acest spectacol din fotoliul de orchestră, 
fără să se. Plângă, fără să spună un cuvânt. Se uitase la 
actorul care-l interpreta, îmbrăcat în una din hainele lui 
(datorită unui valet care i-o furase) şi-l văzuse pe actor, 
machiat astfel ca să-i semne întocmai, ieşind până la rampă 
şi spunând despre el însuşi: 

— Sunt un prost, un hoţ, un ticălos, un cerşetor, un 
gazetăraş care se vinde pe bani. 

Dar la actul al cincilea, o biată doamnă căzu leşinată într- 
una din primele loji, dând un țipăt. 

La acest țipăt, Freron se întoarse şi exclamă: 

— Soţia mea! Soţia mea! 

Un bărbat îl ajută să iasă din sală, în timp ce spectatorii 
râdeau, huiduiau şi fluierau; acel bărbat era Malherbes, 
ateul, omul cinstit, acelaşi Malherbes care îl apărase pe 
Ludovic al XVI-lea, care plătise cu viaţa generoasa lui 
intervenţie în proces şi care, fără să ţină seama că la ora 
unu urma să fie ghilotinat, îşi întorsese ca de obicei ceasul 
la prânz. 

Cu toate acestea, şi cu toată scrisoarea dispreţuitoare a lui 
Rousseau care în ura lui se alăturase lui Voltaire, Freron 
rezistă. Continuă să-i laude pe Corneille, Raeine, Moliere, în 
detrimentul lui Crebillon, al lui Voltaire şi al lui Marivaux. 
Dar, în această luptă pe care o susţinea de unul singur 
împotriva întregii Enciclopedii, Freron căzu bolnav de atâta 
hărţuială; țintuit la pat, fără putere, continuând totuşi să-şi 
dicteze articolele, află că ministrul Justiţiei, Miromesnil, 
tocmai suprimase autorizaţia de apariţie a jurnalului 


l'Annee litteraire, astfel încât se văzu nu numai ruinat, dar 
şi dezarmat. 

Lăsă să-i cadă capul pe pernă, scoase un suspin şi muri. 

Fiul lui nu avea pe atunci decât zece ani; unchiul acestuia, 
Royeu, şi preotul Geoffroy fură cei care tipăriră, mai 
departe ziarul, atribuind copilului o parte din beneficii. 
Hrănit cu amintirea suferințelor tatălui său, el începu încă 
de tânăr să urască., societatea, întâmplarea făcu să 
studieze la liceul Louis le Grand şi să fie coleg cu 
Robespierre, astfel că, în momentul izbucnirii revoluţiei, 
locul omului prin. Excelenţă corupt se găsea lângă omul 
integru. 

Ziarul care nu fusese până atunci decât o forţă literară, 
devenise în mâinile lui Marat o forţă politică. Alături de 
|' Ami du People, Freron publică l'Orateur du Peuple. 
Dezlănţui în această gazetă toate excesele omului timid 
care nu ştia să-şi frâneze cruzimea, pentru că nu ştia cum 
să-şi stăpânească slăbiciunea. Numi membru al Convenţiei, 
el votase moartea regelui, apoi fusese trimis la Marsilia 
împreună cu Barras. 

Se ştie ce făcuse acolo. Se cunosc tirurile lui de mitralieră; 
în urma unei canonade, istoria a înregistrat acele cuvinte 
teribile: „Cei care n-au murit să se ridice în picioare, patria 
îi iartă”. 

Iar când cei rămaşi în viaţă se ridicaseră, încrezători în 
această făgăduială, se auzise acel cuvânt şi mai teribil. 

— Căci apelul lui fusese o minciună sângeroasa: 

— Foc! 

Şi de astă dată nimeni nu se mai ridicase. 

Ei bine, noi credem că în inima nemilosului proconsul 
putuse dăinui o asemenea ură împotriva oamenilor numai 
pentru că, trăind în preajma tatălui său, îşi amintea mereu 
că, drept răsplată pentru devotamentul avut faţă de toate 
principiile conservatoare, nu culesese decât insulte şi 
ingratitudine, chiar din partea celor pe care îi apărase. 


Acest amestec de crime îl determină să abandoneze 
principiile lui Robespierre, să treacă de partea lui Tallien, 
din terorist cum fusese să devină termidorian (5), să-l 
denunțe pe Fouquier-Tinville şi pe toţi complicii acestuia, 
unii după alţii şi, în fruntea reacției anti-iacobine, să 
formeze acel tineret al burgheziei avute, căruia îi dădu 
numele lui şi pe care noi îl numeam mai înainte o Franţă 
nouă. 

Ceea ce la 19 februarie 1796 atrăgea acest tineret la 
teatrul Louvois era redeschiderea stagiunii sub direcţiunea 
celebrei domnişoare Raucourt, actriţă care adunase la un 
loc pe câţiva dintre foştii ei camarazi de la Theatre 
Francais, străduindu-se să-i îndrume spre adevărata 
literatură, a cărei interpretă se făcuse. 

La acea epocă totul avea o latură politică; domnişoara 
Raucourt o urmărea pe a sa. Frumoasă, să scoată din minţi 
jumătate din sală, după ce primise sfaturi de la Brizard, 
apăruse pentru prima oară în 1772 pe scena Teatrului 
Francez în rolul Didonei (6). 

Dar deodată se răspândiră zvonuri stranii despre felul în 
care înţelegea să profite de frumuseţea ei, şi cu toate că 
micile piese în versuri ale lui Voltaire îi asigurau 
suveranitatea pe scenă, cu toate că doamna de Barry îi 
dăduse o cutie cu bijuterii, recomandându-i să fie cuminte, 
ea văzuse curând, datorită calomniei şi bârfei - n-am putea 
fi judecătorii unui asemenea proces - cum admiratorii ei cei 
mai înflăcăraţi, o părăsesc, iar calomniatorii cei mai îndârijiţi 
o fluieră. 

Împovărată de datorii, nemaicrezând în viitorul prezis de 
Voltaire, frumoasa debutantă se refugiase înlăuntrul 
zidurilor de la Temple, azil deschis datornicilor nesolvabili. 

Îndemnată cum era de demonul tragediei, domnişoara 
Raucourt nu putea să rămână necunoscută; într-o noapte 
evada, trecu frontieră, dădu reprezentanţii în faţa 
suveranilor din nord şi se întoarse apoi în Franţa unde 
Maria Antoaneta îi plăti datoriile şi o făcu să revină la 


Comedia Franceză în acelaşi rol al Didonei, rol care îi 
adusese primele succese; acest fapt contribui din plin la 
întărirea vechilor zvonuri. 

Atunci, consacrându-se studiului serios, recuceri prin 
talent favoarea publicului. 

Când, în urma reprezentării piesei Pamela, Convenţia 
ordonă încarcerarea în masă a celor de la Comedia 
Franceză, ea fu închisă la Madelonettes cu Saint-Phal, 
Saint-Prix, Larive, Naudet, domnişoarele Lauge, Devienne, 
Joly şi Contat. 

La 11 termidor ieşi din închisoare şi juca un timp la 
Odeon; dar acest teatru fiind prea departe de centrul 
oraşului, trecu la Teatrul Louvois, atrăgând după sine pe 
toţi camarazii ei de breaslă. 

Deci sala Louvois se deschidea, cum am spus, sub direcţia 
domnişoarei Raucourt; cu pastorala Pygmalion şi Galateea 
17) publicul putea să-i admire minunatele forme în rolul 
statuii, şi în Britanicus 418) putea să-i aprecieze talentul în 
rolul Agripinei. 

Întemniţarea domnişoarei Raucourt pentru ataşament faţă 
de vechiul regim îi asigura acum simpatia acelui tineret 
care avea să umple sala. 

Dar dacă cititorul vrea să urce pe una din cele două scări 
care duc la orchestră, dacă vrea să inbre în sală, fie prin 
stânga, fie prin dreapta scenei, atunci va putea de aici să 
arunce o privire de ansamblu asupra acestui stup care 
pentru o clipă pare a fi populat de păsări de la tropice şi de 
fluturi de la Ecuator, datorită reflexelor de tafta şi mătăsuri, 
a strălucirii diamantelor şi bijuteriilor. 

Pentru a vă face o idee despre toaletele acestui tineret de 
bani gata, bărbaţi şi femei, va fi de ajuns să vă înfăţişăm 
pentru bărbaţi pe cei doi sau trei tineri excentrici şi pentru 
femei pe cele două sau trei elegante 19) care dădeau stil 
epocii. 

Cele trei femei puteau fi văzute: una într-o lojă de lângă 
scenă, iar celelalte două în lojile dintre coloane. Lojile 


dintre coloane erau - după cele din avanscenă - cele mai 
căutate. 

Aceste femei, lângă numele cărora admiraţia publică 
adăugase epitetul de frumoase, erau frumoasa doamnă 
Tallien, frumoasa doamnă Visconti şi frumoasa marchiză de 
Beauharnais. Sunt cele trei zeițe care îşi împart Olimpul, 
sunt cele trei graţii care domnesc la palatul Luxemburg. 

Frumoasa doamnă Tallien-Theresia Cabarrus - ocupa loja 
din avanscenă, în dreapta spectatorilor; ea reprezenta 
Grecia, personificată prin Aspasia; purta o rochie de lin6u 
alb ce-i cădea în cute lungi pe o dublură roz-diafan. Pe 
deasupra avea un fel de mantie scurtă, ca Andromaca. Două 
bandouri în frunze de laur aurite îi susțineau voalul; în 
ciuda rochiei de linon alb, a juponului roz şi a mantiei, din 
răscroială decolteului se puteau vedea sânii admirabil 
modelaţi. Un colier de perle din patru şiraguri punea în 
valoare gâtul ei de un alb mat, tot aşa cum gâtul punea în 
valoare perlele de un alb-roz. Din aceleaşi perle îşi înnodase 
brățări în partea de sus a braţului, deasupra mănuşilor roz 
lungi până la coate. 

Un jurnalist spusese cu câteva zile înainte: 

— De două mii de ani se tot poartă cămăşi; a început să 
devină plicticos. 

Frumoasa doamnă Visconti care reprezenta femeia 
romană, cum o obligă dealtfel şi numele ei, înţelesese 
imperativul acestei critici şi suprimase total cămaşa. 

Ea purta, ca şi doamna Tallien, o rochie de muselină foarte 
deschisă, eu mâneci lungi, despicate în aşa fel încât să i se 
vadă braţele, după moda antică; pe frunte purta o diademă 
cu camee, în jurul gâtului un colier asemănător, iar 
sandalele de purpură din picioarele complet goale îi 
îngăduiau să poarte tot atâtea inele la degetele de la 
picioare cât purta la degetele de la mâini; o pădure de păr 
negru ondulat ieşea de sub diademă şi i se revărsa pe 
umeri. Era ceea ce se numea o coafură model Caracala. 


În loja din faţa celei în căire stătea doamna Visconti, 
marchiza de Beauharnais, cu graţia ei creolă, reprezenta 
Franţa. Era îmbrăcată într-o rochie cu ape roz şi alb, 
garnisită cu franjuri negre. Nu purta sal; rochia avea 
mâneci scurte din voal de culoarea franjurilor, iar mănuşile 
cafeniu deschis erau lungi până deasupra cotului, în 
picioare, ciorapi de mătase cu taloane verzi şi pantofi ele 
saftian roz; pieptănătura după moda etruscă. Nu se vedea 
nici o bijuterie, dar cei doi copii ai: săi îi şedeau Alături şi 
privindu-i, precum Cornelia, părea să spună - „lată 
nestematele mele”. 

I-am lăsat din greşeală numele de marchiză de 
Beauharnais. Ea se căsătorise de câteva zile cu un tânăr şef 
de brigadă de artilerie pe care îl chema Napoleon 
Bonaparte. Dar, cum această căsătorie fusese socotită o 
mezalianţă, bunele ei prietene care nu se puteau obişnui să- 
i spună simplu doamna Bonaparte, profitând de 
reîntoarcerea la titlurile de nobleţe, continuau să-i spună pe 
şoptite marchiză. 

Celelalte femei care atrag toate privirile şi toate 
binoclurile sunt doamna de Noailles, de Fleurieu, de 
Gervasio, de Stael, de Lansac, de Puysegur, de Perregeaux, 
de hoiseul, de Morlaix de Recamier, d'Aiguillon. 

Cei trei bărbaţi care dădeau tonul modei la Paris şi care 
primiseră epitetul de frumoşi erau firumosul Tallien, 
frumosul Freron şi frumosul Barrat. 

Există la Convenţie un al patrulea care era nu numai tot 
atât de frumos, dar chiar mai frumos decât ei. Şi lui i se 
spunea frumosul; dar capul lui căzuse o dată cu celal lui 
Robespierre; e vorba de Saint-Just. Tallien trecea din lojă în 
lojă, pentru a reveni mereu în aceea a soţiei sale, de care 
era îndrăgostit ca un nebun; părul lui, ridicat în creştet cu 
un pieptene de baga, îi cădea până în partea de jos a 
obrajilor ca două urechi de câine; avea un costum de haine 
cafeniu, cu guler de catifea albastră deschis şi cravată albă, 
cu nod foarte mare, înfăşurată în jurul gâtului; purta jiletcă 


albă dintr-o stofă împletită, împodobită cu broderii, 
pantalon strimt dintr-un material lucios, la ceas lanţ dublu 
de oţel, pantofi ascuţiţi şi decupaţi, ciorapi de mătase cu 
dungi de-a curmezişul alb cu roz; clacul de sub braţ înlocuia 
boneta frigiană de la 31 mai, iar bastonul noduros, cu 
mâner şi capete aurite, înlocuia în mâna lui pumnalul de la 
termidor. 

Frumosul Freron, care asemenea lui Iallien trecea ca un 
fluture din lojă în lojă, purta o pălărie cu borurile largi şi 
cocardă tricoloră, un costum cafeniu încheiat până în gât, 
cu guler mic de catifea neagră, părul scurt gen Titus, dar 
pudrat, pantalon strimt gălbui şi cizme răsfrânte. Contrar 
obiceiului său, în locul bastonului noduros, în seara aceea 
purta un baston de trestie cu o perlă informă drept mâner. 

Barras cumpărase loja de avanscenă din faţa lojei doamnei 
Tallien. Era îmbrăcat într-un costum albastru deschis, cu 
nasturi de metal, pantaloni scurţi lucioşi, cu panglici, 
ciorapi înspicaţi, cizme moi galbene, cu marginile răsfrânte, 
cravată albă enormă, jiletcă cu dublură roz şi mănuşi verzi. 

Această toaletă turbată era completată de pălăria cu 
panaş tricolor şi de sabia cu teaca aurită. 

Să nu uităm că frumosul viconte de Barras era în acelaşi 
timp generalul Barras, care tocmai făcuse 13 Vendemiaire 
110), ajutat de tânărul Bonaparte, a cărui figură 
posomorâta ca o medalie antică se contura în loja doamnei 
de Beauharnais unde tocmai intrase. 

Ceilalţi frumoşi erau Lameth, Benjamin Constant, Coster- 
Saint-Victor, Boissy-d'Anglas, Lanjuinais, Talleyrand, 
Ouvrard, Antonelle. 

Spectacolul pe care îl dădea chiar sala te făcea să aştepţi 
cu plăcere spectacolul făgăduit de afiş. 

Capitolul V Un om dintr-altă epocă. 

Acest spectacol părea să stârnească mai cu seamă 
curiozitatea unui spectator aşezat în primele fotolii şi căreia 
rândul lui era obiectul atenţiei întregii săli. 


În mijlocul afluenţei de tineri îmbrăcaţi în haine de mătase 
şi de catifea, în culori ţipătoare, croite după moda din 96, 
apăruse deodată. 

— Meritând în egală măsură cu Tallien, Freron şi Barras, şi 
poate şi mai îndreptăţit decât ei, epitetul de frumos. 

— Un bărbat cam de treizeci-treizeci şi doi de ani, 
îmbrăcat în costumul sobru căire se purta în 93. Avea părul 
tuns ă la Titus, dar destul de lung ca să-i fluture în bucle 
mătăsoase pe fruntea palidă şi să-i cadă în şuviţe pe lângă 
obraji; o cravată albă era înnodată fără exagerare şi fără 
podoabe; purta jiletcă de pichet alb cu revere late, zise î la 
Robespierre, redingotă vişinie închis, lungă până la 
genunchi, cu guler larg, pantaloni scurţi galben deschis, cu 
cizme înalte până la jartiere. Pălăria de fetru lua forma pe 
care vroia să i-o dea, amintind, ca tot restul îmbrăcăminţii 
sale, acel an 93, pe care fiecare se străduia să-l uite. 

Îşi căutase fotoliul nu cu dezinvoltură tinerilor la modă, ci 
cu seriozitate, trist, politicos; rugase persoanele, pe care 
fără voie le deranja, să-i facă loc, în, cei mai aleşi termeni ai 
unei limbi uitate. 

Se ridicaseră pe rând, privindu-l cu o oarecare mirare, 
căci, aşa cum am spus, din toată sala, numai el era îmbrăcat 
după moda de altădată. 

Câteva hohote de râs de la galerie şi de la balcoane îi 
marcaseră intrarea; dar, după ce-şi scosese pălăria şi se 
sprijinise cu spatele de rândul de fotolii din faţă, aşa fel ca 
să cuprindă cu privirea întreaga sală, râsetele încetaseră. 
Femeile remarcaseră îndată frumuseţea calmă şi rece a 
noului venit, privirea lui sigură, limpede şi adâncă, mâinile 
strălucitor de albe; atrăsese astfel asupra lui o atenţie 
aproape egală cu aceea cu care privea el acest spectacol la 
care părea că asistă pentru întâia oară. 

Cei ce stăteau în preajma lui îi observară de îndată rara 
distincţie; încercară să intre în vorbă cu el; dar, fără să-i 
refuze, noul venit le răspunse în aşa fel, încât îi făcu să 
înţeleagă că nu era vorbăreţ. 


— Cetăţeanul e străin? Îl întrebase un vecin din dreapta. 

— Chiar în dimineaţa aceasta am sosit din America, 
răspunse el. 

— Domnul doreşte să cunoască numele notabilităţilor care 
se află în sală? Întrebase vecinul din stânga. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse el cu aceeaşi poli tete, 
dar îi cunosc aproape pe toţi. 

Şi privirea i se fixase rând pe rând, cu o stranie expresie, 
asupra lui Tallien, a lui Freron şi a lui Barras. 

Barras părea neliniştit în loja lui pe care, spre deosebire 
de ceilalţi eleganţi, nu o părăsise nici o clipă. Părea că 
aşteaptă pe cineva şi de salutat, îşi salutase cunoştinţele 
rămânând pe loc. 

De două sau de trei ori, când uşa lojii sale se deschisese, 
schiţase o mişcare, vrând parcă să se repeadă spre uşă; dar 
de fiecare dată, după umbra fugară ce i se aşternea pe faţă, 
se putea vedea că nu era persoana aşteptată. 

Cele trei lovituri anunţară în cele din urmă că spectacolul 
urma să înceapă. 

În adevăr, cortina se ridică şi publicul simţi acea răcoare 
ce se revarsă din scenă şi care aduce pentru un moment o 
boare plăcută în atmosfera încărcată a sălii. 

Decorul reprezenta atelierul lui Pygmalion - grupuri de 
marmură, statui care începeau să se contureze. 

— Iar în fund, o siluetă învelită într-o țesătură uşoară şi 
strălucitoare; Pygmalion - Larrive, era în scenă, Galateea - 
Raucourt era acoperită de acel văl. 

Deşi astfel ascunsă, domnişoara Raucourt fu aclamată cu 
un ropot de aplauze. 

Libretul e cunoscut; ieşi de sub pana lui Jean-Jacques 
Rousseau, este naiv şi în acelaşi timp pasionat ca însuşi 
autorul lui. Pygmalion îşi pierde nădejdea că-şi va egala 
vreodată rivalii şi cu dispreţ îşi aruncă uneltele. Prima 
scenă nu este decât un lung monolog, în care sculptorul se 
învinuieşte cu brutalitate; până la urmă, consolat de gloria 
ce i-o va aduce în viitor capodoperă care însă nu se vede, se 


apropie de statuia acoperită, pune mâna pe văl, ezită o 
clipă, apoi îl înlătură înfiorat căzând în genunchi în faţa 
operei lui, spune: 

— O, Galateea! Primeşte-mi omagiul; da, m-am înşelat, am 
vrut să fac o nimfă, şi te-am făcut zeiţă; Venus însăşi nu e 
mai frumoasă decât tine! 

Monologul continuă până când, din suflul iubirii lui, statuia 
prinde viaţă, coboară de pe soclu şi începe să vorbească. 

Deşi domnişoara Raucourt nu avea decât câteva cuvinte 
de spus, datorită răpitoarei sale frumuseți şi graţiei 
maiestuoase a mişcărilor, din momentul în care începu să se 
însufleţească, fu copleşită de aplauze; am putea spune că 
spectacolul se termina cu triumful frumuseţii fizice. Cortina 
se ridică iar, pentru ca cei doi mari actori să se bucure de 
succesul lor. Apoi, după câteva clipe de entuziasm, cortina 
căzu la loc, separând pe Galateea şi pe Pygmalion de 
această sală încă tulburată de impresia scenei de dragoste 
pe care tocmai o aplaudase. 

În acel moment uşa lojii lui Barras se deschise sit ca şi cum 
s-ar fi temut să nu opună cumva în umbră pe inegalabila 
Raucourt, o femeie necunoscută, de o frumuseţe 
incomparabilă chiar cu a celor mai frumoase, apăru în 
semiintuneric şi înaintă încet, timid şi cu părere de rău 
parcă, spre partea din faţă a lojei. 

Toate privirile se îndreptară spre această nouă venită, 
căreia de fapt îi întrezăriseră obrazul ceresc pierdut în 
cutele voalului. Privirea ei se plimbă jur împrejurul sălii, 
cobori spre fotoliile de orchestră unde i se încrucişa ca 
atrasă de o forţă de neînvins cu privirea necunoscutului. 

Amândoi, în acelaşi timp, scoaseră un strigăt, amândoi se 
repeziră spre uşă, el spre cea a orchestrei, ea spre cea a 
lojei, şi se pomeniră în coridor. 

Când străinul ajungea la capătul de jos al scării, femeia, 
care părea să coboare treptele fără să le atingă, se apropie, 
îi căzu în braţe şi se lăsă să alunece pe lângă genunchii lui 
pe care începu să-i sărute cu frenezie, izbucnind în plâns. 


Necunoscutul o privi, o lăsă, apoi cu o voce îndurerată, 
venind din adâncul fiinţei lui, îi spuse: 

— Cine sunteţi dumneavoastră şi ce doriţi de la mine? 

— Oh, iubitul meu Jacques, îi spuse tânăra femeie, nu o 
recunoşti pe Eva ta? 

— Ceea ce se află în loja lui Barras aparţine lui Barras, 
răspunse cu indiferenţă străinul, lui Barras şi nu mie! 

Tot atunci Barras apăru în capul scării; se mirase de fuga 
Evei şi o urmase. 

— Cetăţene Barras, i se adresă Jacques Merey, iată o 
femeie pe care o cred nebună; invit-o, te rog, să-şi reia locul 
pe care trebuie să-l ocupe în loja dumitale. 

Dar la aceste cuvinte Eva, gemând atât de dureros de 
parcă ar fi primit o lovitură de pumnal în piept, îl cuprinse 
în braţe şi, privindu-l cu o expresie de înţelesul căreia nu te 
puteai îndoi, îi spuse: 

— Dacă repeţi cuvintele pe care le-ai spus adineauri, mă 
omor cu prima armă pe care o găsesc. 

— Cu atât mai bine, spuse Jacques. Sângele purifică. 
Moartă, poate vei redeveni Eva mea. 

Eva se ridică şi întorcându-se spre Barras, fără să dea însă 
drumul braţului lui Jacques pe care-l ţinea cu forţa unui 
bărbat, spuse: 

— Cetăţene Barras, acest om este cel pe care-l iubeam. 
Mi-ai spus că a murit la 31 mai, înjunghiat în stepele de la 
Bordeaux, sfâşiat de animalele sălbatice; dar acest om 
trăieşte, iată-l, îl iubesc! Nu încerca să mă iei înapoi; te 
acuz, sau spun în gura mare de ce vicleşug te-ai servit ca să 
mă dezonorezi, sau mă plâng de violenţă. 

Iar tu, Jacques, ia-mă cu tine, pentru Dumnezeu, dacă mor, 
cel puţin să mor lângă tine. 

— Dumneata eşti Jacques Merey? Întrebă Barras. 

— Da, cetăţene. 

— Această doamnă a spus adevărul; întotdeauna şi fără 
încetare a mărturisit cită dragoste îţi poartă, dar te credea 


mort; eu însumi credeam acest lucru atunci când i-am spus- 
0. 

— Şi ce însemnătate avea dacă aş fi fost mort sau viu, 
răspunse Jacques, de vreme ce ea credea într-un cer unde 
sufletele se regăsesc? 

— Domnule, spuse Barras, recunosc că nu am niciun 
drept asupra acestei doamne. Averea ei este a ei, casa în 
care locuieşte este proprietatea ei şi, cum nu mi-a dăruit 
niciodată dragostea ei, nu va avea ce să-şi ia înapoi. 

Apoi, cu o curtoazie de care nu era deloc lipsit, salută, 
dispăru în coridor şi se îndreptă spre lojă. 

Eva se întoarse cu ardoare spre Jacques: 

— L-ai auzit, nu-i aşa, Jacques? Omul acesta îmi spusese că 
ai murit, am vrut să mor, n-am putut, am să-ţi povestesc 
toate astea; am fost dusă în şareta morţii până la piciorul 
ghilotinei; ghilotina nu m-a vrut, am fost salvată fără voia 
mea; nu doream să ies din închisoare, doamna Tallien a 
venit să mă ia şi m-a luat cu forţa. Ah! Dacă ai şti câte 
lacrimi vărsate! Câte nopţi fără somn! Câte strigăte scoase 
ca să te aduc înapoi dintre morţi...! 

Şi se lăsă din nou să alunece la genunchii lui pe care îi 
sărută: 

— Atunci m-ai ierta! 

Jacques făcu o mişcare. 

— Nu, spuse tot Eva, nu m-ai ierta. Nu-ţi cer de fapt să mă 
ierţi, nu sunt demnă de iertare! Dar poţi să mă faci să mor 
încetul cu încetul, sub învinuirile tale; dacă m-aşi sinucide, 
aş sfârşi prea repede, n-aş putea ispăşi; înţelegi. Spune-mi 
că nu mă mai iubeşti, că nu mă vei iubi niciodată. Ucide-mă 
cu vorbe; eu am trăit prin ţine, îţi cer să mor prin tine. 

— Cetăţeanul Barras a spus că aveţi locuinţa dum 
neavoastră, doamnă; unde trebuie să vă conduc? 

— Nu am o casă a mea, nu am nimic al meu. Tu m-ai găsit 
pe o mână de paie, într-o colibă sărmană; aruncă-mi înapoi, 
acolo de unde m-ai luat. Oh, sărmanul meu Scipion, bietul 
meu câine, tu m-ai putea iubi încă, clacă ai fi aici. 


Jacques îşi cobori privirea spre Eva, fără însă ca această 
privire fixă să-şi fi schimbat expresia. Tânăra femeie sta 
prăbuşită la picioarele lui ca Magdalena la picioarele lui 
Isus. 

Numai că Isus, fiind mai presus decât pasiunile omeneşti, 
avea bunătatea unui dumnezeu, pe când Jacques avea 
orgoliul îndârijit al bărbatului. 

Spusese adevărul. Ar fi preferat să afle. Că murise fiinţa 
pe care atât de mult o iubise, decât să o regăsească astfel în 
viaţă. Pământul mormântului ei i s-ar fi părut dulce la 
sărutat şi se cutremură numai la gândul că ar putea simţi 
buzele Evei pe obrazul sau pe mâinile lui. 

— Tot mai aştept, îi spuse el. 

Eva păru că iese din agonie, îşi dădu capul pe spate, îl 
privi cu ochi împăienjeniţi. 

— Ce? Îl întrebă. Ce anume. Aştepţi? Nu înţeleg. 

— Aştept să-mi spuneţi unde locuiţi, ca să vă pot conduce 
acasă. 

Se ridică pe un genunchi şi, stăpână pe durerea ei, îi 
răspunse: 

— 'Ţi-am spus că nu locuiesc nicăieri; ţi-am spus că nu 
vroiam decât sicriul sinucigaşilor în groapă comună, alături 
de ultimii nenorociţi, sau o mână de paie la picioarele tale, 
să trăiesc acolo, cu pâine şi cu apă, şi să mor acolo de 
foame, privindu-te; elinele, nefericitul acela de câine turbat 
care muşcase oameni, n-ai îngăduit să fie omorât, l-ai luat, i- 
ai dat voie să te iubească; eu însemn deci pentru tine mai 
puţin decât un câine. 

Jacques nu răspunse, dar încercă să se elibereze de 
braţele care-l ţineau înlănţuit. 

Eva simţi efortul pe care-l făcea ca să o îndepărteze. 

— Fie, îi spuse desprinzându-se. Dacă atât de mare e 
dezgustul tău faţă de mine, eşti liber; nu mă poţi însă 
împiedica să te urmez, nu-i aşa? Dar îţi jur pe paiele în care 
m-ai găsit şi pe care în zadar le cer înapoi, îţi jur că în lipsă 


de armă, îmi pun capul sub roata primei trăsuri care va 
trece. 

— Veniţi, deci, spuse Jacques Merey, uitasem dealtfel că 
am să vă înmânez o scrisoare de-a tatălui dumneavoastră. 

Şi spunând acestea, îi întinse braţul. 

Dar după felul cum îi vorbise, Eva simţi bine că no, despre 
iertare putea fi vorba, ci de milă sau poate de o simplă 
obligaţie. Nu spusese el că vroia să o conducă numai pentru 
că trebuia să-i dea o scrisoare de-a tatălui ei? 

— Nu, spuse ea dând din cap, nu vreau să abuzez de 
bunătatea dumneavoastră; mergeţi înainte, voi veni după. 

Jacques o porni înainte; Eva îl urmă acoperindu-şi ochii cu 
o batistă. 

Jacques chemă o trăsură, apoi arătă tinerei femei portiera 
deschisă. 

Eva urcă. 

— Pentru ultima oară, nu vreţi să-mi daţi adresa? 

Eva făcu un efort să se stăpânească şi vru să se repeadă 
afară din trăsură. 

— Ah, spuse ea, credeam că aţi terminat cu tortura 
aceasta! 

Jacques o împiedică să coboare. 

— Piaţa Carrousel, hotel Nantes! Porunci vizitiului. 

Se urcă, se aşeză pe bancheta din faţă şi trăsura o porni în 
direcţia indicată. 

Eva se lăsă să alunece de pe pernele unde se aşezase şi, 
căzând în genunchi, cuprinse plângând genunchii lui 
Jacques Merey. 

Tot drumul - destul de scurt dealtfel, de la piaţa Louvois 
până la piaţa Carrousel, unde se opri trăsura - Eva rămase 
în această implorare umilă. 

Capitolul VI Scrisoarea domnului de Chazelay. 

Jacques Merey era filosof, numai că în dragoste nu există 
filosofie. 

Aşa e structura bărbatului. Când suferă din pricina femeii 
iubite, cu cât mai mult o iubeşte, cu atât simte nevoia să o 


facă să sufere la rândul ei; şi, în această suferinţă pe care el 
i-o impune, găseşte o amară şi nesfârşita desfătare. 

Jacques Merey ar fi fost disperat dacă Eva i-ar fi dat 
adresa pe care i-o ceruse. 

Ce ar fi făcut, ce s-ar fi întâmplat cu el, dacă Eva n-ar mai 
fi fost aici, ca să-şi poată înfige ghearele geloziei în inima 
ei? 

Ar fi petrecut noaptea rătăcind ca un nebun pe străzile 
Parisului. 

Cui i-ar fi putut mărturisi minia care-l mistuia? 

Toţi cei pe care îi iubea muriseră; toate capetele pe obrajii 
cărora îşi apăsase buzele căzuseră. 

Danton murise, Camille Desmoulins murise, Vergniaud 
murise. 

Nu mai exista nici moş Sanson, căruia odinioară îi ceruse 
adăpost şi care îl salvase; nu mai avea pe nimeni, nici măcar 
pe acel regalist cumsecade care murise de durere pentru 
că fusese nevoit să-şi omoare regele. 

Jacques Merey se refugiase în America, de cealaltă parte a 
Oceanului. Urmărise de acolo evenimentele care se 
petreceau în Franţa; îl văzuse pe Marat înjunghiat în baie; îi 
văzuse pe Danton, pe Camille Desmoulins, Fabre 
d'Eglantine, Herault de Sechelles mergând spre eşafod; 
văzuse căderea lui Robespierre la 9 termidor; văzuse 
progresele reacţiunii; văzuse deputaţii proscrişi ca şi el 
revenind să-şi ocupe locurile în Convenţie; văzuse, în 
sfârşit, constituindu-se la 13 vendemiar un nou guvern; 
atunci, fără să aibă vreo certitudine în ceea ce priveşte 
securitatea persoanei sale, o pornise spre ţară, mânat de 
dorinţa de a o revedea pe Eva, Vânturile potrivnice, marea 
agitată îl zvârliseră pe bancurile de la Terra Novă şi îi 
prelungiseră traversarea până la patruzeci şi două de zile. 
În sfârşit, sosind la Havre chiar în dimineaţa aceea, trăsese 
foarte firesc la hotel Nantes, aşa cum iepurele se întoarce la 
hai tasul lui. lar seara, auzind despre spectacolul de gală de 


la Louvois, se dusese acolo, nădăjduind să găsească pe 
cineva cunoscut cu care să poată vorbi. 

Întâmplarea fusese mai prielnică decât se aşteptase. 

I-am văzut mai înainte curajul şubred şi inima înrăită 
neputând să depăşească mizerabila sa condiţie de bărbat; L- 
am văzut ducând-o la el pe Eva - fericită să-l urmeze —, sub 
pretextul că-i va înmâna o scrisoare de-a tatălui ei, în 
realitate vrând doar să-i prelungească chinul. 

Cu cât dragostea lui era mai puternică, cu atât mai mult 
simţea nevoia să o facă să sufere. 

Intrară în apartament şi, în timp ce băiatul de serviciu 
aprindea luminările uitându-se mirat la acea făptură 
minunată, îmbrăcată cu o supremă eleganţă, care se 
prăbuşise distrusă într-un fotoliu, Jacques se duse direct la 
birou şi de acolo luă portofelul în care ţinea toate amintirile 
scumpe inimii lui. 

Veni apoi să se aşeze lângă măsuţa de marmură pe care 
era un candelabru şi scoase din portofel mai multe hârtii. 

Băiatul ieşise şi închisese uşa. 

Planul torturii morale era întocmit în mintea lui. 

Nu numai ca îndrăgostit, dar şi ca om ceea ce făcea el era 
urât, însă o putere de neînvins îl împingea să caute în 
această inimă sfâşiată o dovadă de dragoste mai mare decât 
suspinele, lacrimile, plânsul. 

— Pot să vă vorbesc şi să mă ascultați? Întrebă el cu voce 
sigură şi îndârjită. 

Eva îşi împreună mâinile, îşi întoarse spre el ochii frumoşi 
înecaţi în lacrimi şi spuse: 

— Oh, da, te ascult cum aş asculta îngerul judecății de 
apoi! 

— Eu nu sunt judecătorul dumneavoastră, ci numai 
mesagerul însărcinat să vă aducă la cunoştinţă câteva 
detalii pe care cred că este important să le cunoaşteţi. 

— Fii pentru mine ce vei dori, spuse ea, te ascult. 

— Inutil să vă spun că nu ştiam unde vă duseseră cei care 
v-au luat de la mine. Am aflat în acelaşi timp şi de 


emigrarea şi de moartea tatălui dumneavoastră, pe care, 
Într-o luptă de noapte, la lumina unei salve de mus chete, 
am avut impresia că-l recunosc în pădurea Argonne. 

Nădăjduind să aflu ceva despre dumneavoastră din 
hârtiile rămase de la el, am obţinut autorizaţia de a le 
cerceta şi am plecat în acest scop la Mayence. Cartierul 
general francez era la Frankfurt. Am prelungit călătoria 
până la Frankfurt. Acolo am găsit un aghiotant de-al 
generalului Custine; din întâmplare i-am uitat numele. 

— Cetăţeanul Andre Simon, murmură Eva. 

— Da, exact. 

— Eu îmi amintesc de el, spuse Eva înălţându-şi privirile. 

— El m-a lăsat să citesc hârtiile din dosar. 

Jacques Merey se opri o clipă, simţea că-l trădează vocea. 
— Printre aceste hârtii, continuă apoi, era şi o scri soare 
de-a dumneavoastră adresată mie, dar trimisă marchizului 
de către mătuşa dumneavoastră. Aş fi dat mult la vremea 

aceea să vă pot avertiza că jupâneasa vă trădează. lată 
scrisoarea, luaţi-o; nu mai are rost s-o păstrez. 

— Oh! Spuse Eva căzând în genunchi, păstreaz-o! 
Păstreaz-o! 

— La ce bun? Spuse Jacques deschizând scrisoarea; poate 
aţi uitat ce scrie în ea? 

Şi cu voce tare citi primele rânduri: „Prietenul meu, 
stăpânul meu, regele meu - aş spune Dumnezeul meu dacă 
nu ar trebui să îl ţin deoparte ca să-l implor să te unească 
din nou cu mine.” 

— Dumnezeu v-a satisfăcut, din moment ce suntem din 
nou împreună. 

Şi apropie scrisoarea de flacăra luminării, ca să-i dea foc. 

Dar Eva se repezi la el şi i-o smulse stingând între palme 
un început de flacără care o şi cuprinsese. 

— Oh, nu! Spuse ea, dacă ai ţinut-o atâta timp, înseamnă 
că mă iubeşti, înseamnă că ai citit-o şi ai recitito, înseamnă 
că ai sărutat-o de-o sută de mii de ori, înseamnă că ai 
purtat-o lângă inima ta. Eu nu am nici o scrisoare de la tine, 


aceasta le va ţine locul. Voi muri cu scrisoarea de la tine, o 
voi lua cu mine în mormânt şi, dacă Dumnezeu mă va 
întreba, i-o voi arăta şi-i voi spuse: „lată cum îl iubeam!” 

Şi acoperind scrisoarea cu sărutări şi cu lacrimi, o ascunse 
în sân. 

— Continuă, spuse ea, mă ucizi; asta mă linişteşte. 

Şi se lăsă să cadă pe covor. 

— Cealaltă, spuse Jacques încercând în zadar să pară 
netulburat. 

— Este de la marchizul de Chazelay; a ajuns la mătuşa 
dumneavoastră tocmai atunci când eu, aflând că sunteţi la 
Bourges, am venit să vă caut acolo. Şi cum eram în căutarea 
dumneavoastră, mi s-a sugerat că ar fi mai bine să iau 
scrisoarea cu mine decât s-o las acolo, sub uşa de la 
intrarea principală unde o aruncase fac torul postai. Nu v- 
am găsit nici la Mayence; plecaserăţi. 

Am avut veşti de la dumneavoastră prin Andre. Vă vorbise 
despre mine. 

Un lung hohot de plâns fu singurul răspuns al Evei. 

— Proscris la 31 mai, am mai întrezărit o speranţă şi mi- 
am binecuvântat proscrierea; datorită acestui fapt puteam 
să vă urmez în Austria, unde ştiam că v-aţi retras. 

Am traversat Franţa, am ajuns fără dificultăţi la frontieră; 
acolo am luat poştalionul de Viena şi am mers zi şi noapte: 
trăsura mea nu s-a oprit decât în Josephplatz la numărul 
unsprezece. De o săptămână însă eraţi plecată... A fost 
ultima mea dezamăgire; de fapt, mă înşel, reluă Jacques, nu 
a fost ultima. 

Şi lăsându-şi coatele pe măsuţă, cu capul în mâini, spuse: 

— Iată, doamnă, scrisoarea marchizului de Chazelay, citiţi- 
o măcar din respect pentru memoria tatălui 
dumneavoastră; în ea veţi găsi probabil ultimele sale 
dorinţe. Este adresată mătuşii dumneavoastră, dar mătuşa 
nemaifiind, aveţi tot dreptul să o deschideţi. 

Eva desfăcu scrisoarea maşinal, şi ascultând parcă de un 
ordin al unei puteri superioare care pentru moment îi 


redase forţa, şi, apropiindu-se de cercul de lumină pe care îl 
proiecta candelabrul, citi: „Mayence,. 1793. 

Sora mea, Consideră ultima mea scrisoare ca neavenită, şi 
dacă nu aţi plecat, rămâneţi pe loc. 

Eu sunt judecat, apoi condamnat de republicani; în 
douăsprezece ore totul se va fi sfârşit pentru mine în lumea 
aceasta. 

În clipa solemnă, când voi apare în faţa lui Dumnezeu, 
privirile mele se vor îndrepta spre voi şi spre fiica mea. 

La vârsta voastră şi cu principiile voastre religioase, îmi 
daţi puţine griji. Sau veţi trăi în refugiu, scăpând de 
proscriere, sau veţi urca eşafodul cu fruntea sus, cum 
trebuie să-l urce un Chazelay. 

Dar nu la fel stau lucrurile cu biata mea Helene; are numai 
cincisprezece ani, abia intră în viaţă, nu va şti nici să 
trăiască, nici să moară.” 

— Oh, se întrerupse Eva ridicând capul, te înşeli, tată. 

„Sunt de azi-dimineaţă faţă în faţă cu nimicnicia lucrurilor 
de pe pământ, şi nu cred că trebuie, tocmai când părăsesc 
lumea aceasta, să nu iau o hotărâre care în viaţă nu m-ar fi 
înfricoşat. 

Trăind, aş fi avut asupra fiicei mele o influenţă pe care 
altfel nu o voi mai putea avea. 

Când, nu vom mai fi noi doi, nimeni pe lumea aceasta nu o 
va mai iubi decât acel bărbat, iar ea nu-l iubeşte decât pe 
el. Nu face parte din casa noastră, dar aţi auzit spunându- 
se de zeci de ori) e un om onorabil şi onorat; nu e nobil, ci 
savant, şi se pare că astăzi este mai bine să fii savant decât 
nobil.” 

Eva ridică privirea spre Jacques; el rămânea însă 
indiferent. 

„Dealtfel. 

— Continuă Eva reluând lectura - dacă cineva are asupra 
ei drepturi aproape egale cu ale mele, acela este el, care a 
luat-o - fiinţă inertă, abandonată unor oameni de nimic - şi 


a făcut din ea făptura frumoasă şi inteligentă pe care o 
aveţi sub ochii voştri. 

Helene va avea în el un soţ bun, iar voi veţi avea un 
protector, de vreme ce împărtăşeşte principiile blestemate 
care triumfă în acest moment.” 

Eva se opri; citise rândurile următoare; simţi că se sufocă. 

— Mai departe? Întrebă Jacques cu voce calmă. 

Eva făcu un efort şi continuă: „Îmi dau deci 
consimţământul la căsătoria lor, şi din pragul mormântului 
le trimit binecuvântarea mea de părinte. 

Vreau ca fiica mea, care nu a avut vreme să mă iubească 
în timpul vieţii, să mă iubească cel puţin după moartea mea. 

Fratele vostru, Marchiz de CHAZELAY” 

Evei îi scăpă scrisoarea din mâini şi cu braţele pe 
genunchi îşi lăsă capul în piept. Părea o statuie de Canova. 

Părul lung îi cădea pe umeri ca un val. 

O clipă Jacques se uită la ea cu acea privire aspră pe care 
o are bărbatul pentru femeia vinovată; apoi, socotind că 
Eva nu suferise încă de ajuns, îi spuse: 

— Ridicaţi scrisoarea, este importantă. 

— Prin ce? Întrebă Eva. 

— Reprezintă consimţământul lui la căsătoria dum 
neavoastră. 

— Cu tine, iubitul meu, spuse ea cu voce blândă şi 
resemnată, şi nu cu altul. 

— Cum asta? Întrebă M&rey. 

— Pentru că numele tău este scris acolo. 

— Bun! Spuse cu amărăciune Jacques, numele meu s-a 
şters cu totul din inima dumneavoastră. Se va şterge şi de 
pe hârtia aceasta. 

Clătinându-se, Eva se ridică. Se auzea huruitul unei 
trăsuri; sprijinindu-se de mobile, se îndreptă spre fereastră 
şi o deschise. 

— Oh, e prea mult! Murmură ea. 

Şi cu un strigăt răguşit, îl făcu pe birjar să oprească. 


Birjarul văzu o fereastră deschisă, o siluetă albă 
profilându-se în cadrul ferestrei şi înţelese că fusese strigat 
de o femeie; aşteptă cu trăsura la intrare. 

Eva se retrase. 

— Adio, îi spuse lui Jacques, adio pentru totdeauna. 

— Unde vă duceţi? Întrebă Jacques. 

— Acolo unde trebuie să plec. 

— La mine. Jacques se dădu la o parte ca să-i facă loc să 
treacă - îmi dai mâna pentru ultima oară? Întrebă ea eu o 
privire plină de spaimă. 

Dar Jacques se mulţumi să o salute. 

— Adio, doamnă, spuse el. 

Eva o luă la fugă pe scară, murmurând: 

— Dumnezeu va fi mai puţin crud decât tine, nădăjduiesc. 

Auzi oare Jacques aceste cuvinte? Îi dădură ele de gândit? 
Bănui ceva? Se crezu oare destul de răzbunat, sau vru 
numai să ştie unde ar putea-o regăsi pentru a prelungi 
supliciul aceleia pentru care în ajun şi-ar fi dat viaţa dacă ar 
fi fost să o scutească măcar de un suspin? Fapt este că 
rămase ascuns lângă fereastră, în aşa fel încât să poată 
vedea totul fără să fie văzut. 

Eva apăru în uşa hotelului şi-i dădu birjarului un ludovic 
de aur. 

Un ludovic de aur însemna în asignaţi aproape opt mii de 
franci. 

Omul se miră şi o întrebă: 

— Cum să vă dau restul, mică doamnă? Monezi de argint 
nu am, iar în asignaţi nu sunt atât de bogat. 

— Păstrează totul, prietene, spuse Eva. 

— Cum să păstrez tot? Nu mă luaţi pentru o cursă? 

— Ba da. 

— Atunci? 

— Îţi dăruiesc diferenţa. 

— Să nu refuzi niciodată binele care-ţi pică din cer. 

Şi spunând acestea, puse ludovicul în buzunar. 


Eva se urcase în trăsură şi birjarul închise portiera după 
ea. 

— Unde să vă duc, mica mea doamnă? O întrebă. 

— În mijlocul podului Tuileries. 

— Asta nu e o adresă! 

— E adresa mea, porneşte, te rog. Birjarul se urcă pe 
capră şi o porni în direcţia cerută. Jacques Merey auzise 
totul. Rămase o clipă nemişcat, ezitând. 

Apoi deodată: 

— Oh, nu! Spuse. Am să mă omor şi eu! 

Şi fără pălărie se repezi afară, lăsând uşile şi ferestrele 
deschise. 

Capitolul VII Insuflarea. 

Când Jacques Merey ajunse în piaţa Carrousel, trăsura 
tocmai dispărea pe sub arcadele de la marginea Senei. 

O porni după ea cu toată repeziciunea de care era în 
stare; dar când ajunse pe chei văzu că trăsura şi pătrunsese 
pe pod. Pe la mijlocul lui, se opri. Eva cobori şi merse direct 
spre parapet. 

Jacques Merey socoti că ar ajunge prea târziu, ca să o 
împiedice să se arunce. Se lăsă să alunece de-a lungul 
taluzului şi astfel se pomeni la marginea apei. 

O formă albă se profila deasupra parapetului. 

Jacques Merey îşi scoase haina şi cravata şi înainta cât 
putu mai mult spre largul apei, sărind peste bărcile 
acostate la chei. 

Deodată auzi un strigăt, o vedenie albă reteză întunericul, 
apa plesni surd, apoi se închise la loc. 

Jacques se aruncă astfel încât să taie apa şi să-i iasă 
înainte; din păcate, noaptea era întunecoasă; râul parcă 
rostogolea cerneală. 

În zadar îşi tot deschise ochii; nu văzu nimic; după 
mişcarea valurilor simţi însă că Eva nu putea fi prea 
departe. 

Trebuia să respire. 


Scoase capul şi la suprafaţa apei, cam la trei paşi de el, 
văzu ceva alb învolburându-se. Trase adânc aer în piept şi 
se scufundă din nou. 

De astă dată mâinile i se încurcară în îmbrăcămintea Evei; 
o apucă, putea s-o salte la suprafaţa apei; dar totul era să o 
facă să respire. 

Părul îi plutea, o prinse de păr şi, cu o smucitură puternică 
din picioare, zvâcni cu ea deasupra, iar când deschise ochii 
văzu stelele. 

Leşinată, complet inertă, Eva nici nu-l ajuta, nici nu-l 
stânjenea. 

Curentul era puternic, îi dusese pe amândoi cam la 
treizeci de paşi de pod. 

Jacques Merey tocmai socotea că, ajutat de curent, tăind 
apa în diagonală, ar putea ajunge la mal, când deodată auzi 
pe cineva strigând în spatele lui. 

— Hei, înotătorule! 

Întoarse capul şi văzu o barcă îndreptându-se spre el. Se 
lăsă să plutească, susţinând-o pe Eva deasupra apei. Dusă 
de curent, barca ajunse aproape de Jacques, Se agăţă de 
margine şi i-o întinse pe Eva omului din barcă. 

Acesta o ridică, o trase spre el şi o lungi pe fundul bărcii, 
cu faţa în sus. 

După aceea îl ajută şi pe Jacques să se ridice. 

Jacques observă că omul nu avea în mână rame, ci numai 
ispolul cu care se goleşte apa. 

Cu ajutorul ispolului vâslise şi astfel ajunsese la locul unde 
se aflau înecata şi salvatorul ei. 

Barcagiul nu era altul decât birjarul care, văzând ce se 
întâmpla, coborâse pe taluz, sărise într-o barcă, desfăcuse 
lanţul, dar negăsind ramele care fuseseră luate din 
precauţiune, se servise de ispol ca de o vâslă. 

Continuând aceeaşi manevră, acostară după un minut sau 
două. 

Traseră barca pe mal şi cei doi bărbaţi o duseră pe Eva de- 
a lungul taluzului. 


Ajuns la pod, birjarul merse să-şi ia trăsura de unde o 
lăsase, veni cu ea pe chei, lângă piciorul arcului, apoi, ajutat 
de Jacques Merey, o ridică pe Eva şi o trase spre el. 

La rândul lui, Jacques se caţără pe taluz şi, luând-o în 
braţe, o aşeză în trăsură. 

Birjarul ceru adresa ca şi prima oară; Jacques i-o dădu pe 
cea a hotelului şi trăsura porni în galop. 

Opri la intrare. Jacques cobori cu Eva şi duse mâna] a 
buzunar, vrând să-i plătească; dar acesta văzu mişcarea şi, 
îndepărtându-i braţul, şoptise: 

— Oh, nu este nevoie, mica doamnă a plătit cursa şi a 
plătit-o bine. 

Şi o porni la pas în direcţia străzii Richelieu. 

Cu Eva în braţe, Jacques merse repede şi regăsi uşa 
camerei aşa cum o lăsase. 

O întinse pe pat şi constată că respiraţia şi pulsul nu se 
mai simțeau; sângele, nemaiputând pătrunde în vasele 
pulmonare, se revărsa la loc în cavitățile din dreapta inimii. 

Pentru început o aşeză pe un plan înclinat, apoi cu un cuţit 
îi sfâşie rochia şi-i dezgoli pieptul; înclinând-o spre dreapta, 
îi aplecă uşor capul şi-i descleşta mazxilarele cu lama 
cuţitului. 

Temându-se că apa îngheţată din care o scosese îi făcea 
anevoioasă circulaţia sângelui, luă o cuvertură de lină de pe 
pat şi o puse la încălzit pe spătarul unui fotoliu lângă focul 
căminului. Apoi sfâşie restul îmbrăcăminţii care acoperea 
trupul nemişcat al asfixiatei. După ce o înfăşură în 
cuvertura bine încălzită, se grăbi să-i facă respiraţie 
artificială. 

Începu să-i apese pieptul şi pântecele, simulând actul 
respirator. Fără să dea nici un semn sigur de viaţă, Eva 
elimină o parte din apa pe care o înghiţise. Era un punct 
câştigat. 

Jacques îşi pregătise trusa. Dacă imobilitatea continua şi 
dacă respiraţia nu se restabilea, era hotărât să facă o 


incizie în tubul laringo-traheal, operaţie care în acea vreme 
nu se practica, dar la nevoie trebuia să o efectueze. 

Îi ascultă inima şi se încredința că aceasta continua să se 
contracte; atunci dublă apăsările respiratorii, ceea ce 
determină o nouă eliminare a unei cantităţi de apă. 

Hotări să recurgă la mijloacele supreme pe care până 
atunci şovăise să le aplice. La acea epocă, în care Chaussier 
nu inventase încă tubul laringian, se practica insuflaţia 
pulmonară, adică se introducea în plămânii înecatului aer 
de la gură la gură. 

Jacques Merey îşi apropie buzele de buzele Evei; dar cum 
nu voia să-i insufle un aer gata respirat, încărcat cu bioxid 
de carbon, îşi umplu cât putu mai mult gura cu aer din 
atmosferă şi, buzele pe buze, strângându-i nările ca să nu 
piardă aerul, suflă cu intermitențe mici cantităţi, pentru ca 
să redea astfel elasticitatea plămânilor. 

O uşoară mişcare arătă că Eva începea să-şi revină; 
insuflându-i propria-i respiraţie, îi insuflase viaţa. 

Tratamentul pe care tocmai i-l aplicase, ca şi acea 
supremă dovadă de dragoste pe care i-o dăduse, vrând să 
moară pentru că el o părăsea, avu o înrâurire chiar asupra 
doctorului; tensiunea nervoasă sub imperiul căreia 
acţionase atâta vreme, făcându-l neînduplecat, se domolea 
încetul cu încetul; inima strânsă i se relaxa uşor, se umplu 
de suspine şi i se scaldă, ca să spunem astfel, în lacrimi. 

Sorbind o lingură cu apă de melisă şi apăsându-şi iarăşi 
buzele peste ale Evei, de data aceasta nu pentru insuflare, 
ci pentru distilare, lăsă să picure licoarea astringentă care, 
întâlnind un obstacol în esofag, provocă o uşoară tuse. 
Tuşea însemna întoarcerea la viaţă, şi atunci Eva expulza 
ultimul rest de apă care mai trebuia eliminat. 

Jacques îi înclină capul, iar apa curse pe covor. 

Reîncepu insuflările şi n-am vrea să spunem că de data 
această ştiinţa medicului nu servise drept pretext dorințelor 
senzuale ale bărbatului. 


Deodată simţi cum buzele Evei se însufleţeau sub buzele 
lui; încercă să se îndepărteze, dar braţele tinerei fete îl 
cuprinseră şi atunci desluşi câteva cuvinte murmurate de 
gură care se credea cuprinsă de moarte chiar în clipa când 
se întorcea la viaţă. 

— Doamne, îţi mulţumesc că ne-ai unit din nou în cer. 

Merey se desprinse cu vioiciune. Era mai mult decât 
vrusese. Departe de a o fi iertat, pe măsură ce Eva revenea 
la viaţă, el se întorcea în durerea şi rigiditatea lui. 

Dealtfel, după cele câteva cuvinte pe care le pronunţase, 
Eva lăsase din nou să-i cadă capul şi fusese cuprinsă de 
toropeală care urmează aproape totdeauna asfixiilor şi mai 
ales asfixiilor cu apă. 

Îi pipăi picioarele. Fiind încă reci, însemna că circulaţia nu 
se restabilise complet. 

Atunci sună. Veni o fată căreia Jacques îi dădu dispoziţie să 
pună cearceafuri pe pat şi să le încălzească foarte mult cu 
un vas cu jăratec. 

Camerista ascultă. Jacques o ridică pe Eva, aşa cum era 
învelită în pătură, şi se aşeză în faţa focului ţinând-o pe 
genunchi - aşa cum ţii copiii când îi legeni. 

Simţind căldura plăcută a focului care răzbea prin pătură, 
Eva deschise iar ochii. Dar crezând că se află cumva sub 
influenţa unei halucinaţii sau temându-se ca Jacques să nu 
se depărteze fără să-i spună nimic văzând-o că şi-a revenit, 
îşi închise iarăşi ochii şi se lăsă pradă plăcutei senzaţii de a 
fi legănată în braţele bărbatului pe care îl iubea, Îndată ce 
patul fu aranjat şi bine încălzit, Jacques o aşeză, înlătură 
cuvertura în care fusese înfăşurată, apoi o întinse cu grijă 
pe pat, îi dădu în lături părul care fiind încă ud ar fi putut 
să-i îngheţe braţele, privi o clipă înfiorat acea splendidă 
făptură, dar nu mai putu rezista când simţi că sângele îi 
năvălea parcă spre inimă; o înveli degrabă, se prăbuşi într- 
un fotoliu şi cu mâinile înfipte în păr, de mânie şi furie, 
izbucni fără voia lui în hohote de plâns. 


Eva, care se prefăcea că doarme numai pentru a prelungi 
cât mai mult situaţia confuză în care se afla, auzindu-l cum 
plânge, se ridică încet, întinse braţele spre el; cu respiraţia 
precipitată, stătu o clipă nemişcată ca statuia rugăciunii; 
cum, faţă de această mare durere, n» mai putea rămâne în 
falsa ei insensibilitate, şopti: 

— Oh, Jacques, Jacques! 

Aceste două cuvinte, atât de încet spuse, le auzi mai 
curând inima decât urechea lui Jacques. Sări din fotoliu 
complet ruşinat de slăbiciunea lui. 

Numai atunci Eva îşi dădu seama că Jacques era fără 
cravată şi fără haină; le aruncase pe taluzul Senei şi uitase 
de ele. 

Cu totul preocupat de a o salva, nu se mai gândise la 
ţinuta lui şi rămăsese îmbrăcat aşa cum fusese când sărise 
în apă. Părul i se lipise de tâmple şi cămaşa îi abia stătea pe 
umeri şi pe piept. 

Eva înţelese totul. 

— Jacques, îi spuse, ascultă-mă; nu te rog pentru mine, te 
rog pentru tine, pentru tine a cărui viaţă este de o mie de 
ori mai prețioasă decât a mea, pentru tine care eşti un 
apostol al acestei mari religii a omenirii, Despre care am 
auzit atât de mult vorbindu-se şi care este atât de puţin 
practicată. Jacques, nu sta aşa ud, se spune că poţi muri 
dintr-o răceală. 

— Crezi că pentru mine ar fi o atât de mare nenorocire să 
mor? Întrebă Jacques. 

Eva dădu din cap. 

— Din clipa când mi-ai salvat viaţa, spuse ea, nu mai ai 
dreptul să mori sau să mă părăseşti, căci altfel, pentru ce 
mi-ai fi salvato? Dacă vroiai să mori, trebuia să mori cu 
mine când pe amândoi ne rostogoleau apele întunecate şi 
îngheţate. O clipă m-am gândit că erai ta; când te-am simţit 
la început, mi-am dat seama ce se întâmplă. Care alt 
milostiv s-ar fi jertfit pentru o fiinţă nefericită ca mine? Încă 
mai judecăm. Da, o clipă am vrut să te cuprind cu braţele şi 


să te duc cu mine în adâncul apei. Dar mi-am spus: „Poate 
că ceea ce face e numai din simplă omenie, poate nu vrea să 
moară”. În clipa aceea mi-am pierdut cunoştinţa, totul a 
disparat. M-am simţit moartă, am văzut negru, sau mai 
curând nu am mai văzut deloc, în afara unei dureri 
stăruitoare în inimă, dăinuia o stare destul de plăcută; 
senzaţia generală era frigul, îngheţasem, apoi, am simţit în 
piept loviturile unor tăişuri de foc şi din inimă a zvâcnit ca o 
cascadă interioară care şiroia spre creier; şi atunci sufletul 
mi s-a adunat pe buze. Mi-am spus: „Oh, el încă mă iubeşte, 
mă sărută”. Mă înşelam însă, nu era un sărut pentru 
femeie, ci era un ajutor pentru înecată. Ei bine! Iată, 
înecata şi-a revenit, şi este rândul ei de a-l implora pe 
Jacques să o asculte. Oh, doamne! Ştiu că nu mai poate fi 
vorba de dragoste; Jacques, dacă ai fi un străin şi tot te-aş 
implora. Dar pentru că m-ai salvat din milă, pentru că ceea 
ce mi-ai dăruit nu a fost un sărut, pentru că nu m-am întors 
la viaţă mână în mână cu tine; pentru că îmi spui că nu ar fi 
pentru tine o mare nenorocire să mori, înseamnă că totul s- 
a sfârşit între noi; oh, Doamne! În schimbul dragostei tale 
de care te eliberez, trebuie să nu mari. 

Jacques Merey nici nu mai suspina, nici nu mai hohotea, 
lacrimile îi curgeau liniştite de-a lungul obrajilor. 

El sună. Un băiat de serviciu îşi făcu apariţia. 

— 'Te rog, fă focul în camera de alături, spuse, şi du-mi 
acolo bagajul. Doamna rămâne aici. 

După cinci minute i se spuse că cealaltă cameră era gata. 

Jacques Merey ieşi şi, înțelegând privirea rugătoarE. Cu 
care Eva îl petrecu până la uşă, îi spuse: 

— O să mă întorc, Şi ieşi. 

Eva respiră uşurată. 

Dar abia se închisese uşa în urma lui, SHŞI dădu seama că 
e singură; fără să coboare din pat, întinse mâna şi luă 
rochia pe care, în graba de a o dezbrăca, Jacques o sfâşiase 
cu cuțitul, în corsaj ascunsese scrisoarea pe care Jacques 
vrusese s-o ardă şi pe care ea i-o smulsese din mână. 


Se cutremură la gândul că s-ar fi putut pierde. 

Căută înfrigurată în cutele rochiei, în cele ale corsetului, în 
cele ale cămăşii. 

În sfârşit, scoase un strigăt de bucurie când simţi hârtia 
fâşiind. 

Era scrisoarea iubită, de atâtea ori citită şi recitită de 
Jacques, de atâtea ori sărutată de el. 

Numai că apele Senei îi şterseseră o parte din litere. 

Era o amintire în plus, o amintire îngrozitoare, de adăugat 
la amintirile plăcute pe care le trezea această scrisoare. 

Capitolul VIII Sperantia. 

Când, după un sfert de oră, se întorsese în camera Evei, 
Jacques Merey îşi schimbase hainele şi am putea spune că- 
şi schimbase şi înfăţişarea. Fruntea îi era încă palidă şi se 
simţea că pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna, va 
rămâne pe obrazul lui întipărită o mare tristeţe; dar 
expresia, care timp de câteva ore fusese plină de 
ameninţare şi de ură, se eliberase de zbucium, înseninându- 
se. 

Tânăra femeie se uită la el îngrijorată; Jacques fu cel care 
vorbi mai întâi. 

— Eva, îi spuse (era prima oară când îi spunea pe nume şi 
de aceea Eva tresări) îi vei scrie cameristei dumitale să-ţi 
trimită mâine dimineaţă lenjerie şi rochii. 

Eu voi avea grijă să-i parvină scrisoarea. 

Eva scutură din cap. 

— Nu, spuse ea, mi-ai salvat viaţa pentru a doua oară. 

— Prima oară viaţa inteligenţei, a doua oară pe ceaa 
trupului: pe vremuri, ca şi astăzi, m-ai cules fără veşminte 
din braţele morţii. Nu vreau să fiu mai bogată astăzi decât 
acum şapte ani; cade în sarcina dumitale să-mi porţi de 
grijă; nu va costa scump; nu am nevoie nici de lenjerie, nici 
de rochii. 

— Dar ce vei face cu casa şi cu tot ce e acolo? 

— Vinde-o cu tot ce se găseşte în ea, Jacques, şi cheltuieşte 
banii pentru opere caritabile. Îţi aminteşti, prietene, îmi 


spuneai totdeauna că atunci când vei fi bogat vei construi 
un spital la Argenton; ocazia s-a ivit, nu o pierde. 

Jacques o privi, Eva surâdea cu surâsul îngerilor. 

— Ei bine, spuse el, sunt de acord cu ideea dumitale, şi de 
mâine o voi pune în practică. 

— N-am să te mai părăsesc niciodată, Jacques. 

Jacques tresări. Fata surâse trist. 

— Pe cât de adevărat este că mi-ai salvat viaţa, tot astfel 
buzele mele nu vor mai rosti cuvinte de dragoste, vezi bine, 
am şi încetat să te mai tutuiesc. Oh, îmi vine greu, continuă 
ea ştergându-şi lacrimile cu cearceaful, dar mă voi obişnui. 
Nu este de ajuns să mă căiesc, prietenul meu; trebuie să 
ispăşesc. 

— Să nu facem făgăduieli eterne, Eva. Ştii că sunt prea 
greu de ţinut. 

Ea se opri o clipă; mustrarea lui Jacques o lăsase fără glas. 

— Nu te părăsesc decât dacă mă alungi, Jacques, reluă 
Eva; e mai bine aşa? 

Jacques nu răspunse; îşi rezemase fruntea înfierbântată 
de geam. 

— Fie că rămâi la Paris, fie că te întorci la Argenton, ai 
nevoie de cineva pe lângă dumneata. Dacă te vei căsători, 
iar soţia dumitale ar consimţi să rămân pe lângă ea, adăugă 
Eva cu voce schimbată, aş putea fi dama ei de companie, 
camerista ei... 

— Dumneata, Eva? Eşti doar bogată. 

— Nu ţi s-au restituit toate bunurile familiei dumitale? 

— Te înşeli, Jacques, nu am nimic. Tot ce mi-a fost înapoiat 
e destinat pentru săraci; în ce mă priveşte, eu vreau să 
trăiesc din pâinea pe care mi-o vei da dumneata; să. Mă 
îmbrac din banii pe care mi-i vei da; Vreau să depind întru 
totul de dumneata, blândul meu stăpân, ca pe vremuri în 
căsuţa din. Argeiiton; sunt convinsă că depinzând de 
dumneata, Jacques, vei fi mai bun cu mine. 

— Vom face din castelul tatălui dumitale un azil pentru 
săracii din departament. 


— Vei face tot ce vei crede de cuviinţă, Jacques. Tot ce iţi 
cer este să-mi regăsesc cămăruţa din casă de la Argenton, 
să mă înveţi să îngrijesc bolnavii, femeile sărmane şi 
copilaşii; dacă mă voi molipsi de vreo boală contagioasă, mă 
vei îngriji la rândul dumitale. Aş vrea să mor în braţele 
dumitale, Jacques, sunt convinsă de un lucru: înainte de a 
muri, când ai să fii foarte sigur că nu mă pot însănătoşi, 
atunci e să mă săruţi şi o să mă ierţi. 

— Eva! 

— Nu vorbesc despre dragoste, vorbesc despre moarte. 

În acest moment orologiul de la Tuileries bătu ora. Jacques 
numără trei bătăi. 

— Îţi vei aminti cândva tot ce ai spus acum, Eva? Întrebă 
Jacques cu o oarecare gravitate. 

— Nu voi uita nici o silabă. 

— Îţi vei aduce aminte ce ai mărturisit, şi anume că au 
existat greşeli pentru care nu-i de ajuns căinţa şi de aceea 
trebuie ispăşire? 

— Îmi voi aminti că aşa am spus. 

— Îţi vei aminti, în fine, că trebuie să fii milostivă chiar cu 
riscul vieţii? 

— De două ori am atins moartea cu mâna. Nu-mi va fi 
niciodată teamă de moarte. 

— Culcă-te cu gândul la această triplă făgăduială, Eva, şi 
mâine când te vei trezi, vei găsi pe pat tot ce ai nevoie. 

— Noapte bună, Jacques, spuse încet Eva. 

Fără să-i mai răspundă, Jacques trecu în camera lui; dar, 
odată uşa închisă, murmură oftând: 

— Trebuie să fie astfel. 

A doua zi Eva găsi într-adevăr, pe un scaun, de lângă pat, 
şase cămăşi de pânză fină, iar pe pat două rochii de interior 
din muselină albă. 

Jacques ieşise în zori şi făcuse el însuşi cumpărăturile. 

Pe masa de noapte îi lăsase Evei o pungă cu douăzeci de 
ludovici. 


Toată dimineaţa se perindară negustorese, una după alta: 
croitorese, modiste, tricoteze şi lenjerese, venind din partea 
aceluiaşi domn care le trimitea aici pentru că Eva să-şi 
aleagă ce vroia dintre obiectele şi lucrurile sortate şi alese 
de el. 

La ora două după amiază, trusoul era complet; dar, lucru 
curios, ceea ce-i făcea Evei mai multă plăcere erau banii 
lăsaţi pe masă, ei fiind semnul evident al dependenţei ei. lar 
ea dorea cu orice preţ să depindă de el. 

La ora două Jacques se întoarse cu o procură înregistrată 
la notariat pe numele domnişoarei Helene de Chazelay, 
pentru a vinde şi a dispune de toate bunurile ei, mobile şi 
imobile, începând cu casa şi mobilele din stradă... 

Era lăsat un loc liber. Eva nu avea decât să completeze 
acel spaţiu liber şi să semneze. Nu vru nici să citească, se 
roşi când scrise adresa, surise când se iscăli şi-i înapoie 
procura. 

— Cum te gândeşti să procedezi cu camerista dumitale? 
Întrebă Jacques. 

— Să-i plătesc luna, să-i dau o gratificaţie şi s-o concediez. 

— Ce salariu are? 

— Cinci sute de franci în asignaţi, dar de obicei îi dau un 
ludovic de aur. 

— O cheamă? 

— Artemiza. 

— Bine. 

Jacques ieşi. 

Imobilul a cărei adresă era trecută în procură se afla în 
strada Provence la numărul şaptesprezece. Notarul în faţa 
căruia fusese încheiat actul se numea cetăţeanul Loubou. 

Această casă fusese cumpărată cu patru sute de mii ele 
franci în asignaţi, la o epocă în care, puţin depreciaţi, cei 
patru sute de mii de franci valorau aproape şaizeci de mii 
de franci aur. 

Jacques se duse de îndată la căsuţa din strada Provence. 
Aici o găsi pe domnişoara Artemiza, care era foarte 


îngrijorată că nu i se întorsese stăpâna acasă; îi spuse cum 
îl cheamă, îi dădu trei ludovici gratificaţie şi-i anunţă 
concedierea. 

Rămase singur în casă şi începu să facă inventarul. 

Primul lucru pe care-l găsi într-un mic birou Boule fu un 
caiet gros, pe a cărui copertă Jacques citi un lung titlu: 
„Povestire despre tot ce am gândit, tot ce am făcut, tot ce 
mi s-a întâmplat de când sunt despărțită de iubitul meu 
Jacques Merey, scrisă pentru a fi citită, de el, dacă ne vom 
mai întâlni vreodată.” 

Jacques suspină citind aceste cuvinte, îşi şterse o lacrimă 
şi puse manuscrisul deoparte. 

Din tot ce se găsea în casă şi chiar casa în sine, caietul era 
singurul lucru care avea să scape de la vânzare. 

Jacques trimise după un comisar preţuitor de obiecte. 

În epoca aceea, când eleganța îşi făcea zgomotoasă şi 
fastuoasa reintrare în Paris, toate obiectele de lux se 
scumpeau de la o zi la alta, în loc să le scadă valoarea. 
Comisarul preţuitor îl sfătui să arate casa unora dintre acei 
clienţi eleganţi şi să o vândă, aşa cum era, cu tot ce se 
găsea în ea. 

Dealtfel, urma să facă un calcul amănunţit pe care să i-l 
prezinte a doua zi. 

Omul se apucă de treabă deîndată. 

Jacques luă manuscrisul, îl ascunse între redingotă şi vestă 
şi apoi îi scrise Evei următoarea scrisoare: „Eva, Cum nimic 
nu te reţine la Paris. 

— Şi sper să fii şi dumneata de părere că nu are rost să 
aştepţi pină când termin treburile care mă obligă să rămân 
aici - poţi să pleci în seara aceasta cu diligenţa de Bordeaux 
şi să te opreşti la Argenton. 

Nu ştiu dacă bătrâna Mar t ha mai trăieşte; dacă a murit şi 
acolo nu-ţi răspunde nimeni, te duci la domnul Sergent, 
notarul din strada Pavilionului, îi arăţi paragra-ful acestei 
scrisori care se referă la el, îi ceri cheia casei şi totodată o 
femeie care să te servească. 


Dacă şi domnul Sergent a murit, sau nu mai locuieşte în 
Argenton, îl cauţi pe Basile sau Antoine şi, cu ajutorul unui 
lăcătuş, deschizi uşa casei. 

Odată ajunsă acasă, nu mai am ce recomandări să-ţi fac. 

Cum toate lucrurile pe care le-ai ales sunt cumpărate în 
contul meu şi nu vei avea cheltuieli de făcut, îţi rămân cei 
douăzeci de ludovici pe care ţi i-am lăsat astăzi de 
dimineaţă, îţi ajung cu prisosinţă ca să te duci la Argenton, 
unde nu voi întârzia să te urmez. 

Am găsit manuscrisul, îl voi citi. 

Jacques Merey.” 

Jacques chemă un comisionar, îi dădu un asignat de o sută 
de franci şi-l trimise să ducă scrisoarea la Hotel de Nantes. 

Apoi luă pana şi scrise fiecăruia dintre fermierii lui. 

„Dragul meu Rivers, În aşteptarea socotelilor care, după 
părerea mea şi fără să fie nevoie de verificări, te-ar face 
debitorul meu cu vreo şaizeci de mii de franci, trimite-mi, 
dacă poţi, treizeci de mii, adică jumătate, pe adresa 
domnului Sergent, notar la Argenton. 

Dacă această sumă ţi se pare prea mare şi te stinghereşte, 
spune-mi-o. Ştii că ai în mine mai mult decât un prieten, un 
om căruia i-ai oferit ospitalitate când era proscris şi pe care 
băieţii dumitale l-au condus, cu riscul vieţii lor, în afara 
hotarelor Franţei. 

Al dumitale devotat şi recunoscător, Jacques Merey” 

Scrise şi celorlalţi doi fermieri două scrisori aproape în 
aceiaşi termeni, în afară de mulţumirile datorate numai lui 
Rivers. 

Socotise să încropească astfel o sumă de optzeci de mii de 
franci, cu care, adăugind-o la ceea ce ar realiza clin 
vânzarea mobilierului şi a casei din strada Provence, să 
poată face faţă tuturor proiectelor sale. 

După ce aruncă o privire peste tot, comisarul preţuitor 
evalua casa la şaizeci şi cinci de mii de franci, şi tot ce 
conţinea la o sumă aproape egală, ceea ce însemna aproape 
două sute de mii de franci. 


A doua zi, dealtfel după cum îi făgăduise, urma să-i 
prezinte un rezumat exact al calculelor sale. 

Comisarul se întoarse cu un răspuns. El conţinea doar 
patru cuvinte: „Eu plec. Mulţumesc. Eva.” 

La ora cinci, într-adevăr, diligenţa de Bordeaux pleca din 
strada Bouloy; Eva ocupă cel mai bun loc din cupeu. 

Ca bagaje avea numai lucrurile trimise de Jacques. 

Nu-i rămânea decât amintirea stăruitoare şi dureroasă a 
trecutului pe care nu putuse să-l lase în valurile Senei. 

A doua zi pe seară ajunse la Argenton. Trăsura schimbă 
caii la postă şi cu această ocazie fu coborât şi bagajul Evei. 

Luă un comisionar să-i ducă geamantanul şi o porni pe jos 
spre căsuţa doctorului. 

Era ora opt seara; cădea o ploaie măruntă; toate uşile şi 
toate obloanele erau închise. 

Lăsând în urmă Parisul, care la această oră era atât de 
zgomotos şi atât de strălucitor, avu impresia că aici la 
Argenton coborâse într-o necropolă. 

Omul mergea înaintea ei cu felinarul în mână şi cu 
geamantanul pe umăr. 

Eva păşea în urma lui plângând. 

Întunericul, liniştea, tristeţea, toate o mâhneau. 1 se părea 
că se întoarce la Argenton sub o prevestire funestă. Ca 
toate fiinţele delicate şi devotate, era copleşită de temeri 
superstiţioase. 

Se gândi la fericirea sau nefericirea ei din viitor şi lăsă ca 
acestea toate să fie hotărâte de destin. 

Îşi spuse: „Dacă Martha a murit şi casa e goală, înseamnă 
că voi fi nefericită pentru totdeauna; dacă trăieşte, 
înseamnă că nenorocirile mele au luat sfârşit.” 

Şi grăbi pasul. 

Cu toate că era întuneric, văzu casa şi laboratorul 
doctorului profilându-se în noapte ca o masă întunecată. 

În laborator nu ardea lumina, la toate ferestrele obloanele 
erau închise, nici o rază nu se zărea de nicăieri. 

Se opri cu mâna pe inimă şi cu capul dat pe spate. 


Comisionarul, nemaiauzind-o mergând în urma lui, se opri 
şi el. 

— Aţi obosiţi domnişoară, spuse el, dar nu e vremea 
potrivită să staţi pe loc; să ştiţi că faceţi numaidecât o 
aprindere la plămâni. 

Nu oboseala o oprise din mers, ci mulţimea amintirilor 
care o copleşeau. 

Apoi, cu cât se apropia, cu atât casă îi apărea mai tristă, 
mai întunecată şi mai singuratică. 

În sfârşit, ajunseră la primele trepte care duceau la uşa de 
la intrare. 

Comisionarul lăsă geamantanul pe prima treaptă. 

— Să batem sau să sunăm? Întrebă el. 

Eva îşi aminti că avea obiceiul să bată într-un anume fel. 

— Lasă, spuse ea, rămâi dumneata acolo, am să bat eu. 

Urcând scara, simţi cum îi tremură genunchii; când puse 
mâna pe mânerul soneriei, o simţi la fel de rece ca metalul. 

Bătu două lovituri una după alta, apoi la un scurt interval 
altă lovitură şi aşteptă. 

Doar o bufniţă care-şi avea adăpostul în podul de deasupra 
laboratorului îi răspunse cu ţipătul ei. 

— Oh, Doamne! Murmură Eva. 

Repetă semnalul a doua oară; atunci, ca să vadă mai bine, 
comisionarul ridică lampa. 

În momentul acela bufnița, atrasă de lumină, zbură între 
lampă şi Eva. 

Eva simţi adierea aripii şi scoase un scurt țipăt. 
Comisionarul se sperie, lampa îi scăpă din mână şi se stinse. 
O ridică; printr-o fereastră îngustă şi joasă se zări o dâră 

de lumină. 

— Am să aprind din nou lampa, spuse el. 

— Nu, stai, îl opri Eva, punându-i mâna pe umăr; mi se 
pare că se aude o mişcare în casă. 

Într-adevăr, tocmai se auzise zgomotul unei uşi care se 
închidea, apoi un pas greoi care cobora anevoie scara. 


Pasul acela se apropie de uşă. Eva sta mută şi tremura ca 
şi când ar fi fost vorba de viaţa ei. 

— Cine e acolo? Spuse o voce tremurătoare. 

— Eu, Martha, eu! Răspunse Eva voioasă. 

— O, Doamne, scumpa noastră domnişoară! Strigă bătrâna 
care după trei ani de absenţă recunoscuse totuşi vocea 
Evei. 

Şi deschise degrabă uşa. 

— Şi doctorul? Întrebă ea. 

— Trăieşte, răspunse Eva, e sănătos, în câteva zile va fi şi 
el aici. 

— Să vie sănătos! Să-l mai văd o dată şi pot să mor! Spuse 
bătrâna Martha. E tot ce-i cer lui Dumnezeu. 

Părăsind căsuţa din strada Provence, Jacques Merey se 
întorsese la Hotel de Nantes, unde n-o mai găsi pe Eva. 

Oftase. 

Era trist oare pentru că Eva îl ascultase fără să 
protesteze? 

Chemă o negustoreasă de rochii, îi dădu toate hainele 
purtate de Eva când se aruncase în Sena, chiar şi ciorapii şi 
pantofii, iar în schimbul lor îi ceru femeii să dea zece. 
Franci de pomană primului sărac pe care-l va întâlni. 

Luă scrisoarea marchizului de Chazelay, o puse la loc în 
plic şi apoi în portofel. 

Se încuie în camera unde dormise Eva, rugind să i se 
servească masa aici; scoase apoi manuscrisul şi începu să 
citească. 

Primul capitol era intitulat ÎN FRANŢA. 

Capitolul IX Manuscrisul. 

La 14 august 1792, zi de cruntă aducere aminte, am fost 
despărțită de iubitul meu Jacques, lângă care am trăit 
aproape şapte ani, adorându-l din ziua în care mi-am dat 
seama că exist. 

Lui îi datorez totul. Până la apariţia lui nu vedeam, nu 
auzeam, nu gândeam; eram ca acele suflete pe care Isus le- 
a scos din adâncuri pentru a le duce spre soare. 


Nenorocire mie dacă voi uita vreodată, o clipă măcar, pe 
acela căruia îi datorez totul! (Ajuns aici cu lectura, Jacques 
suspină, îşi sprijini capul în mână şi o lacrimă îi alunecă pe 
manuscris. O şterse cu batista, îşi şterse şi ochii, apoi 
continuă lectura.) 

Lovitura a fost cu atât mai violentă, cu cât a fost mai 
neaşteptată. 

O oră înainte de sosirea marchizului de Chazelay - încă nu 
am curajul să-l numesc tatăl meu pe acest om pe care nu-l 
cunosc decât prin durere - nu exista fiinţă mai fericită decât 
mine. O oră după ce m-a despărţit de Jacques al meu, nu a 
existat altcineva mai nenorocit. 

Eram înnebunită de durere, mai mult decât înnebunită - 
prostită. S-ar fi spus că Jacques îmi luase înapoi toate 
noţiunile pe care, neobosit, timp de şapte ani, se străduise 
să mi le transmită. 

M-am dus la castelul Chazelay. 

Din castelul Chazelay, dintre nenumăratele apartamente, 
dintre toate mobilele somptuoase, dintre portretele de 
familie nu-mi amintesc decât de o singură pictură: portretul 
unei femei în rochie de bal. 

Mi l-au arătat spunându-mi-se: 

— lată portretul mamei tale! 

— Unde e mama mea? Am întrebat. 

— A murit. 

— Când? 

— Într-o seară, îmbrăcându-se să meargă la o petrecere, 
rochia i-a lua foc de la butucii care ardeau în cămin; 
alergând dintr-o cameră într-alta, curentul a intensificat 
flacăra şi ea a murit sufocată. 

Prin împrejurimi era o superstiție, că dacă trebuia să se 
întâmple vreo nenorocire unuia dintre cei ce locuiau la 
castel, se vor auzi strigăte noaptea şi se vor vedea prin 
ferestre răsucindu-se flăcări. 

Nu se vorbea decât de curăţenia vieţii mamei mele, de 
faptele bune pe care le făcuse, de recunoştinţa oamenilor 


săraci faţă de ea. 

Fusese o sfântă şi totodată o martiră. 

În starea de spirit în care mă aflam, gândul la mama mi se 
părea a fi singurul meu refugiu; era intermediarul meu 
natural, pe lângă Dumnezeu. 

Îmi petreceam ore întregi în genunchi în faţa portretului 
ei; şi, tot privind-o, mi se părea că văd luminându-se o 
aureolă în jurul capului ei. 

Apoi, când mă ridicam, mă duceam să-mi lipesc obrazul de 
ochiurile de geam ale unei ferestre din acelaşi salon prin 
care se vedea drumul ce ducea la Argenton. 

Eu tot nădăjduiam să-l văd că vine să mă scape, cu toate 
că înţelesesem nebunia acestei speranţe. 

Mai întâi se dăduse ordin să nu fiu lăsată să ies; dar când 
domnul de Chazelay a văzut starea de apatie în care mă 
pierdusem din ce în ce mai mult, a dat chiar el dispoziţie să 
mi se deschidă toate uşile. Avea atâţia servitori la castel, 
încât unul din ei putea în orice moment să mă 
supravegheze. 

Într-o zi, văzând uşile deschise, am ieşit fără nici o 
intenţie; apoi, la o sută de paşi de castel, m-am aşezat pe o 
piatră şi am început să plâng. 

După o clipă am simţit o umbră proiectându-se asupra 
mea; am ridicat capul: un om în picioare mă privea copleşit 
de milă. 

M-am uitat la el înfricoşată, pentru că era acelaşi om care 
îi însoţise pe marchiz şi pe comisarul de poliţie, când 
veniseră să mă ceară de la tine, acelaşi care ne făcuse o 
vizită cu câteva zile mai înainte, iubitul meu Jacques, şi care 
mă găsise atât de mult înfrumuseţată: era, cu alte cuvinte, 
tatăl meu adoptiv, Joseph, tăietorul de lemne. 

Acest om mi-a făcut silă; m-am ridicat vrând să mă 
depărtez. 

— Nu trebuie să mă urăşti pentru ce am făcut, scumpă 
domnişoară, îmi spuse el. Nu se putea altfel. Domnul 
marchiz avea un act scris de mine, act care do vedea 


oricând că v-am primit de la el şi prin care mă obligam să vă 
dau înapoi la prima dumnealui cerere. A venit şi a cerut 
mărturia. l-am dat-o. 

Avea un accent de atâta adevăr în vocea lui, încât, 
aşezându-mă din nou, m-am mulţumit să-i spun: 

— Te iert, Joseph, cu toate că ai contribuit să mă faci foarte 
nefericită. 

— Nu din vina mea, scumpă domnişoară, şi dacă o să pot 
să răscumpăr asta prin vreun serviciu, porunciţi şi o să vă 
ascult din toată inima. 

— Te-ai duce la Argenton, dacă te-aş ruga? 

— Fără îndoială. 

— Şi ai duce o scrisoare? 

— Bineînţeles. 

— Aşteaptă. Oh, dar nu am nici pană, nici cerneală. 

— La castel n-or să-mi dea. 

— Fac eu rost şi de hârtie şi de creion. 

— De unde le iei? 

— Din primul sat. 

— Te aştept aici. 

Joseph a plecat. 

De când trecusem de poartă mare a castelului, auzeam 
lătrături disperate. 

M-am întors spre partea de unde veneau, era Scipion pe 
oare-l puseseră în lanţ şi care acum se repezea cât era 
lanţul de lung ca să vină lângă mine. 

Bietul meu Scipion, de opt zile, mă înţelegi iubitul meu 
Jacques. 

— Îl uitasem! 

Ce vrei, mi-aş fi uitat până şi viaţa, dacă n-aş fi suferit! 

A fost o mare bucurie pentru mine să-l revăd pe Scipion. 
Cât despre el, era nebun de fericire. 

Joseph s-a întors cu hârtie şi un creion; eu ţi-am scris 
atunci un bilet fără sens în care nu erau de fapt decât 
aceste două cuvinte: „Le iubesc!” 


Mesagerul meu a plecat; ne-am înţeles să-l regăsesc a 
doua zi la aceeaşi oră, în acelaşi loc. 

Mă temeam că nu-mi vor da voie să-l iau în cameră la mine 
pe Scipion, dar nu i-au dat nici o atenţie. 

Nu mă puteam opri să nu-i vorbesc, şi, nebună de mine, 
să-i vorbesc de tine. 

— Nu ştiu dacă îţi recunoştea numele sau doar intonaţia 
cu care ţi-l pronunţam; dar de fiecare dată când îl auzea, 
scotea un uşor şi duios scheunat, de parcă şi el ar fi spus „te 
iubesc”. 

Cum s-a luminat de ziuă, m-am dus la fereastră; mă 
gândeam că Joseph a petrecut noaptea la tine la Argenton, 
şi că va sosi de dimineaţă. 

Mă înşelasem, se întorsese în aceeaşi noapte. Când am 
ieşit din castel, am văzut, exact în locul unde am stat în 
ajun, un om lungit pe iarbă, făcându-se că doarme. 

M-am apropiat; el era; dar mi-am dat seama imediat că nu- 
mi aducea decât veşti proaste. 

Într-adevăr, plecaseşi, iubitul meu Jacques, plecaseşi fără 
să spui unde anume. 

Joseph mi-a adus deci biletul înapoi. 

L-am rupt în bucățele şi hârtia s-a risipit în vânt. Mi se 
părea că-mi rupsesem chiar inima. 

Joseph era disperat şi mi-a spus: 

— Va să zică nu pot să fac nimic pentru dumneavoastră? 

— Ba da, poţi, i-am răspuns, vorbeşte-mi despre el. 

Atunci, povestindu-mi cum m-ai găsit, ceea ce dealtfel 
ştiam de la tine, am aflat şi lucruri pe care nu le cunoşteam 
deloc. E vorba de acele miracole săvârşite de tine asupra 
unor animale întărâtate; cum îmblânziseşi caii, taurii, cum îl 
îmblânziseşi pe Scipion; mi-a arătat bolta zidului unde se 
ghemuise când l-ai făcut să ţi se târască la picioare; apoi, 
trecând de la animale la oameni, mi-a povestit minunatele 
tratamente pe care le-ai aplicat; un copil muşcat de o viperă 
pe care l-ai salvat sugându-i rana; un vânător al cărui braţ 
mutilat alţii vruseseră să i-l amputeze, iar tu i l-ai salvat; ce 


să-ţi spun, dragul meu Jacques, amintiri de-ale lui pe care 
eu atunci le auzeam. Într-o zi însă conversaţia noastră a fost 
altfel. 

— Domnişoară, mi-a spus Joseph înainte de a apuca eu să-i 
spun vreo vorbă, ştiţi noutatea? 

— Care? 

— Domnul marchiz pleacă, emigrează. 

M-am gândit îndată la schimbarea pe care plecarea 
marchizului avea să o producă în existenţa mea, la 
libertatea pe care avea să mi-o dea. 

— Eşti sigur de asta? L-am întrebat cu o bucurie pe care 
nu mi-am mai putut-o stăpâni. 

— În noaptea asta prietenii dumnealui o să se adune la 
castel; ţin acolo un consiliu despre felul cum o să emigreze, 
după ce va hotărî fiecare mijlocul de fugă, atunci vor pleca. 

— Şi cine ţi-a spus asta, Joseph? După câte ştiu, nu faci 
parte dintre consilierii marchizului. 

— Nu. Dar cum domnul marchiz ştie că trag cu precizie un 
foc de armă, că omor iepurele când ţâşneşte pe neaşteptate 
şi că nimeresc un sitar la a treia bătaie de aripi —, i-ar 
prinde bine să mă ştie în preajma dumnealui. 

— Şi ţi-a propus asta? 

— Da. Numai că eu sunt din popor, şi prin urmare pentru 
popor. Aşa că i-am spus: „Domnule marchiz, dacă ne vom 
întâlni în lupte, atunci să ştiţi că vom fi unul împotriva 
celuilalt şi nu unul cu celălalt”. 

— Dar, mi-a spus domnul marchiz, ştiu că eşti om cinstit şi 
că vei păstra secretul plecării mele pe care ţi-l încredinţez, 
continuă Joseph. Or, cum acest secret, domnişoară, nu 
trebuie să fie un secret şi pentru dumneavoastră, şi cum nu 
o să vă denunţaţi tatăl, vi-l spun, pentru ca în ce vă priveşte, 
dacă e să vă luaţi măsuri, să le luaţi. 

— Ce măsuri să iau? Nu eu, ci alţii dispun de mine; voi lăsa 
totul în seama Providenţei. 

A doua zi, după această discuţie, tatăl meu m-a rugat să 
trec să-l văd. 


Nu vorbisem cu el decât de două ori de când mă luase de 
la tine, iubitul meu! M-a întrebat atunci dacă vroiam să iau 
masa cu toţi ceilalţi sau în camera mea; mă grăbisem să-i 
răspund: „În camera mea”. Când eşti despărțită de cel pe 
care-l iubeşti, să fii singură înseamnă să fii pe jumătate cu 
el. 

Am trecut deci pe la marchiz. 

El a deschis numaidecât discuţia. 

— Fiica mea, mi-a spus, împrejurările sunt de aşa natură 
încât trebuie să mă gândesc să părăsesc Franţa; dealtfel, 
opinia mea, rangul meu în societate, poziţia mea în mijlocul 
nobilimii Franţei, toate îmi impun să-mi ofer sabia prinților, 
în opt zile îl voi întâlni pe ducele de Bourbon. 

Am schiţat un gest. 

— Nu te nelinişti din pricina mea, spuse el; am motive 
temeinice să părăsesc Franţa. Cât despre tine, neavând 
nimic de riscat şi nici vreo datorie de îndeplinit, vei rămâne 
la Bourges cu mătuşa ta: ea va veni mâine să te ia. Ai vreo 
obiecţie de făcut? 

— Niciuna, domnule, nu-mi rămâne decât să mă supun. 

— Dacă va trebui să prelungim şederea noastră în 
străinătate, sau dacă vreun pericol v-ar ameninţa în Franţa, 
vă voi scrie să veniţi şi ne vom stabili în străinătate, atâta 
timp cât va dura blestemata lor revoluţie, care dealtfel, 
nădâăjduiesc, nu va mai ţine mult timp. 

Cum nu avem decât trei sau patru zile de petrecut 
împreună, dacă ai să vrei în acest timp să iei masa la 
aceeaşi oră la care o luăm noi şi împreună cu noi, îmi vei 
face plăcere. 

M-am înclinat în semn de acceptare. 

Fără îndoială, nobilii care se întruniseră cu o noapte 
înainte rămăseseră la castel, întrucât marchizul avea la 
masă vreo duzină de invitaţi. 

Le-am fost prezentată şi am văzut bine care fusese scopul 
acestei prezentări. 


Trei sau patru dintre ei erau tineri, eleganţi, frumoşi, bine 
făcuţi. Iatăl meu vroia să ştie dacă nu va izbuti vreunul să- 
mi atragă privirile. 

Se vede că nu iubise niciodată, devreme ce o astfel de idee 
îi trecuse prin minte! La douăsprezece zile numai după ce 
te părăsisem pe tine, viaţa mea, sufletul meu, iubitul meu 
Jacques, să creadă că privirile mele s-ar putea opri asupra 
unui alt bărbat. 

O asemenea bănuială nici măcar nu m-a supărat; am 
ridicat doar din umeri. 

A doua zi a sosit mătuşa mea. Nu o văzusem niciodată. 

E o femeie înaltă, uscăţivă, cucernică şi ipocrită; trebuie că 
n-a fost niciodată frumoasă şi, prin urmare, n-a fost 
niciodată tânăra. Tatăl ei, neputând-o mărita, a făcut-o 
călugăriţă. 

În 1789 a ieşit de la mănăstire şi s-a întors în societate cu 
o rentă de şase sau opt mii de livre pe care i-o acordase 
tatăl meu. Numai că ea nu a vrut să plece din Bourges. 

— Oraşul pe care-l iubea - ca să vină să locuiască la 
castelul Chazelay. 

Îşi închiriase deci o casă la Bourges. 

În primii ani, după naşterea mea, a fost informată despre 
urâţenia şi boala mea; după aceea, nimeni probabil nu s-a 
mai gândit să-i vorbească despre mine. 

Când marchizul i-a scris să vină să mă ia, se aştepta să 
găsească vreo pocitanie îngrozitoare care să dea din cap în 
dreapta şi în stânga, exprimându-şi dorinţele prin cuvinte 
de neînțeles. 

Stăteam de vreo jumătate de oră în faţa ei, şi ea totuşi 
căuta cu privirea unde puteam să fiu. În sfârşit, a cerut săi 
se aducă nepoata şi când i s-a spus că nepoata ei este aceea 
pe care tocmai o privea, a tresărit de uimire. 

Cred că demna mea mătuşă, îndatorată faţă de marchiz şi 
de aceea trebuind să mă ţină pe lângă ea, m-ar fi preferat 
urâtă şi proastă. 

I-am spus încet: 


— Buna mea mătuşă, el aşa mă iubeşte şi, îţi place sau nu 
îţi place, aşa voi rămâne. 

Plecarea noastră s-a fixat pentru a doua zi şi cea a 
marchizului pentru noaptea celei de-a treia zi. Marchizul 
avea ca stat major o parte a nobilimii din Berri şi vreo 
cincizeci de ţărani, cărora le promisese o soldă de doi franci 
şi jumătate pe zi. 

În ziua plecării noastre, mi-am luat rămas bun de la Joseph 
braconierul, care mi-a spus la despărţire: 

— Nu ştiu adresa domnului Jacques Merey; dar cum 
dumnealui face parte din Adunarea Naţională, dacă o să-i 
trimiteţi scrisorile la Convenţie, nu se poate să nu le 
primească. 

A fost ultimul serviciu pe care mi l-a făcut acest om 
minunat. 

Am ajuns la Bourges a doua zi după plecare noastră de la 
castelul Chazelay. Călătorisem într-o trăsurică trasă de un 
cal din grajdurile marchizului şi ne condusese un ţăran. 

Domnişoara de Chazelay trebuia să trimită ţăranul înapoi 
şi să păstreze trăsura şi calul. 

Aşa stând lucrurile, urma să dormim la Châteauroux. 

Muream de dorinţa de a-ţi scrie, iubitul meu Jacques! Dar 
marchizul, fără îndoială, îşi informase sora în ceea ce te 
privea, pentru că nu şi-a luat o clipă ochii de pe mine şi m-a 
culcat în aceeaşi cameră cu ea. 

Speram să fiu mai liberă la Bourges şi, într-adevăr, am 
avut camera mea, o cameră care dădea într-o grădină. 

Abia sosite, domnişoara de Chazelay s-a grăbit să pună la 
punct casa; avea o servitoare bătrâna, Gertrude, care o 
însoţise şi ia mănăstire, dar care imediat ce m-a văzut a 
declarat că nu admitea această povară în plus. 

Atunci mătuşa mea a cerut Confesorului ei, prin mijlocirea 
Gertrudei, o jupâneasă; acesta i-a trimis în aceeaşi zi pe 
una din credincioasele lui, pe care o chema Julie. M-am 
uitat cu atenţie la ea; cunosc însă prea puţin inima 
omenească, chiar şi pe aceea a jupâneselor. A treia zi am 


crezut că pot să am încredere în ea şi i-am dat o scrisoare 
pentru tine; ea m-a asigurat că a pus-o la cutie, atât pe 
aceea, cât şi pe o a doua şi oa treia; dar, cum n-am primit 
niciodată răspuns de la tine, am început să bănuiesc că am 
fost prea încrezătoare şi că domnişoara Julie, în loc să ducă 
scrisorile la poştă, le-a dat mătuşii mele. 

În afară de absenţa ta, iubitul meu Jacques, şi de îndoiala 
în care mă aflam (nu din cauza dragostei tale, mulţumesc 
lui Dumnezeu, simt în inima mea că tot mă iubeşti), dar 
după ce ne-am mutat, în luna de zile pe care am petrecut-o 
la Bourges, nu am fost deloc nefericită; fără să mă iubească, 
mătuşa mea avea atenţii delicate faţă de mine; pe ţăranul 
care ne condusese la Bourges îl păstrase şi-l îmbrăcase cu 
un fel de livrea, făcându-l vizitiul ei. În fiecare zi, sub 
motivul grijii pentru sănătatea mea şi a ei totodată, ne 
plimbam două ore, iar în restul timpului, în afară de ora de 
masă, aveam toată libertatea în camera mea. 

O foloseam stând singură. 

De când îmi încolţise ideea că Julie s-ar fi putut să mă 
trădeze, o uram, atât cât puteam eu să urăsc, ceea ce nu 
este prea mult; şi, ca să nu văd o făptură care nu-mi făcea 
plăcere şi totuşi să nu o jignesc dând-o afară, îi interzisesem 
să intre în camera mea. 

Mătugşa era abonată la Moniteur. Devoram ziarul în fiecare 
zi, în speranţa că voi găsi numele tău. De două sau de trei 
ori speranţa mi-a fost împlinită. Mai întâi ţi-am văzut 
numele printre deputaţii din Indre, cu ocazia apelului 
nominal, apoi am văzut că ai fost trimis în misiune pe lângă 
Dumouriez, că i-ai servit drept ghid în pădurea Argonne, în 
fine că ai adus la Convenţie drapelele cucerite la Valmy. 

Dar, opt sau zece zile după bătălia de la Valmy, am primit o 
scrisoare de la marchiz, în care ne spunea că treburile 
politice nu mergeau chiar aşa cum sperase şi ne invită să 
fim gata de plecare la prima veste în acest sens pe care am 
primit-o de la el. 


Pregătirile de plecare au început numaidecât, astfel ca să 
nu ne rămână decât să pornim la drum îndată ce marchizul 
ne-ar chema. 

L-am găsit luptând la asediul oraşului Mayence. 

Dacă începuseră să fie exigenţi cu emigrările bărbaţilor, 
care pentru ei însemnau un pericol întrucât nu făceau acest 
lucru decât ca să se poată întoarce şi să lupte împotriva 
Franţei, nu se preocupau totuşi de emigrările femeilor. 
Dealtfel, autorităţile din Bourges, care rămăseseră 
regaliste, ne-au înarmat cu toate hârtiile necesare pentru a 
ne asigura călătoria, şi am pornit cu trăsurica noastră din 
post în post. 

Am ajuna la frontieră şi am trecut-o fără să ne fi expus 
vreunui pericol adevărat; dar puţin mai departe de 
Sarrelouis am dat peste nişte emigraţi prizonieri care erau 
aduşi la o fortăreață sau la un bastion pentru a fi executaţi. 

Ne-am prelungit călătoria până la Kaiserlautern. 

Aci am aflat de cucerirea oraşului Mayence de către 
generalul Custine. Cum două femei în căutarea unui frate şi 
a unui tată nu puteau fi expuse nicicum vreunui pericol din 
partea unui general francez, am continuat drumul până la 
Oppenheim. Acolo veştile au fost mai precise şi în acelaşi 
timp mai îngrijorătoare. 

Într-una din ultimele bătălii care au avut loc cu câteva zile 
înainte fuseseră luaţi mai mulţi prizonieri şi, când mătuşa 
mea a pronunţat numele marchizului de Chazelay, cel 
căruia i-a adresat întrebarea i-a spus că într-adevăr îşi 
amintea de acest nume. Dealtfel, prizonierii fuseseră 
conduşi la Mayence şi, fie că mai erau în viaţă, fie că 
muriseră, doar de acolo se puteau obţine veşti despre ei. 

Am mers până la Mayence. La porţile oraşului am fost 
oprite. 

A trebuit să-i scriem generalului Custine. Nu i-am ascuns 
nimic: i-am spus cine eram şi ce datorie sfântă ne aducea la 
Mayence. 


După un sfert de oră, unul din aghiotanţi a venit să ne 
caute. 

Ah, iubitul meu Jacques, vestea era îngrozitoare! Tatăl 
meu, prins cu arma în mână, fusese condamnat şi împuşcat 
în douăzeci şi patru de ore. 

Nu aveam motive puternice să iubesc un tată care mă 
părăsise în copilărie şi care nu mă luase înapoi la el decât 
ca să-mi zdrobească inima. Totuşi, în momentul în care am 
aflat cutremurătoarea veste, l-am plâns ca pe un tată. 

Atunci însă durerea mi-a fost curmată de un incident cu 
totul neprevăzut. Tânărul ofiţer, care din ordinul 
generalului ne însoțea, mi-a spus că trebuia să stăm de 
vorbă despre ceva important; i-am cerut mătuşii mele din 
priviri permisiunea să-l ascult. Cum acest tânăr comandase 
plutonul de execuţie, ea a crezut că avea să-mi transmită 
ultimele dorinţe din partea marchizului şi mi-a îngăduit să-l 
urmez singură într-un birou; în acest timp mătuşa primea 
procesul verbal al execuţiei care constată decesul. 

Aci însă, lucru neaşteptat, despre cine crezi tu că mi-a 
vorbit acel necunoscut? Despre tine, iubitul meu Jacques. 
Tu veniseşi la Mayence cu două zile înainte, ca să vezi dacă 
printre hârtiile găsite asupra tatălui meu nu era vreuna din 
care să poţi afla adresa noastră, şi nu numai că ai aflat că 
locuiam la Bourges, dar ai şi putut să citeşti o scrisoare de 
la mine, adresată ţie, sustrasă de mătuşa mea şi trimisă 
fratelui ei. Tânărul mi-a relatat, iubitul meu Jacques, cu câtă 
bucurie ai citit-o; că ai cerut s-o copiezi; că el ţi-a îngăduit 
să o iei şi să laşi în loc o copie; că, după ce ai făcut copia, ai 
luat scrisoarea, ai sărutat-o şi ai ascuns-o la piept. 

Doamne, iubitul meu Jacques, ce puţin lucru e vocea 
sângelui lăsată la voia întâmplării! Cât de puţină 
însemnătate au cuvintele el este tatăl tău - spuse la adresa 
unui om străin. 

— Dacă în faţa mormântului lui abia închis, auzind numele 
tău, Jacques, am putut să uit tot! Asta înseamnă că tu eşti 
adevăratul meu tată! Pe Tângă viaţa trupului, ţie îţi datorez 


totul. Sunt copilul tău, sunt opera ta, sunt creaţia ta; dar pe 
lângă astea şi Dumnezeu a vrut, în suprema lui bunătate, să 
pot fi altfel decât m-ai găsit. 

Când am ieşit din biroul în care minunatul tânăr îmi 
vorbise despre trecerea ta, pe acolo, mi-a fost ruşine de 
mine. Aveam ochii în lacrimi; numai că lacrimile şi surâsul 
erau pentru tine! 

Oh, dragostea este întocmai cum mi-ai spus tu, sufletul 
întregii creaţiuni, fluidul îndârjit care perpetuează viaţa din 
generaţie în generaţie, făcând din fragmentele de timp ale 
existenţei noastre eternitatea fiinţelor. Ni-l închipuim pe 
Dumnezeu, dar simţim dragostea; nu cumva dragostea este 
singurul, unicul şi adevăratul Dumnezeu? 

Mi-am ascuns bucuria sub voal. Ce-ar fi spus severa 
călugăriţă dacă ar fi văzut acele false lacrimi şi acel 
adevărat surâs? 

Astfel începusem iarăşi să nădăjduiesc. De când fusesem 
despărțiți, era prima oară că auzeam vorbindu-se despre 
tine. Firul vieţii mele, aproape rupt, se reînnoda, mai 
dogoritor ca niciodată, spre dragoste şi spre fericire. 

Dar tu, ce aveai să faci tu, sărman iubit? Să alergi după o 
nouă decepţie. 'Te şi vedeam reluând poştalionul în speranţa 
de a mă regăsi la Bourges, te vedeam aplecându-te peste 
portieră şi grăbind vizitiul, sosind în strada noastră 
întunecată, în faţa tristei noastre case pe care o vei găsi 
închisă şi unde vei afla de plecarea noastră. 

Dar nu are importanţă! Îmi spuneam, egoistă cum eram; 
toate aceste şocuri vor contribui să ţină trează dragostea 
ta, aşa cum vestea pe care tocmai o primisem o înflăcărase 
pe a mea. 

Restul zilei l-am consacrat vizitei la mormântul 
marchizului. Acolo mi-am regăsit lacrimile. Generalul ne-a 
permis să punem o piatră cu numele celui care zăcea în 
pământ. 

Domnişoara de Chazelay se încăpăţâna să scrie: Mort 
pentru regele său. Generalul însă i-a atras atenţia că o 


asemenea inscripţie ar face ca piatra să fie sfărâmată de 
către soldaţii Republicii. 

Am plecat din Mayence în aceeaşi noapte, luând drumul 
Vienei. Acolo vroia domnişoara de Chazelay să-şi stabilească 
domiciliul. Avea cu ea vreo douăsprezece mii de franci. Nu 
se putea bizui pe altceva. În atât consta toată averea 
noastră. 

Nu încape îndoială că Republica moştenea toate bunurile 
marchizului de Chazelay, emigrat prins cu arma în mână şi 
executat. 

Am plecat deci la Viena, dar nu cu poştalionul. Am luat o 
diligentă şi atâta ne-am rugat, încât l-au lăsat pe bietul 
Scipion să se urce lângă noi. 

Scipion însemna însăşi imaginea vieţii mele trecute. 

Am sosit la Viena şi am locuit mai întâi la Viţelul de aur, în 
cel mai frumos cartier al oraşului. 

Mătuşa mea i-a spus proprietarului că dorea să stea cu 
chirie într-un cartier liniştit şi retras. După trei zile o 
doamnă în virată a venit cu o trăsură să ne conducă în 
Josephplatz unde avea o căsuţă mobilată. 

Ne-a convenit din toate punctele de vedere. Ne-a cerut o 
sută de ludovici pe an. După o lungă discuţie, mătuşa mea a 
obținut-o cu două mii de franci, cu posi-bilitatea de-a 
prelungi contractul din an în an, atâta timp cât va dori. 

La sfârşitul fiecărui an, putea să rezilieze contractul, dar 
odată început anul următor, chiria trebuia să fie plătită 
integral. 

Ne-am mutat în Josephplatz. 

De îndată ce ne-am instalat, cum nu mai aveam fată în 
casă care să mă spioneze. 

— Mătugşa socotise că ne puteam servi singure, şi că prin 
urmare această cheltuială era de prisos. 

— 'Ţi-am scris o scrisoare lungă pe care eu însămi am pus- 
o la postă. 

Nici la aceasta, nici la alte trei nu am primit răspuns. 


Eram disperată. Mă uitaseşi oare? Mi se părea cu 
neputinţă. 

Dar vai! După aceea mi-am dat seama ce se întâmpla. 

Exista un dublu motiv că bietele mele scrisori să nu ajungă 
la tine. 

Neştiindu-ţi adresa, eu îţi scriam: „Domnului Jacques 
Merey, deputat al departamentului Indre la Convenţie.” 

Nu cunoaştem suspiciunile guvernului austriac. Deci 
scrisorile mele erau desfăcute şi citite. 

Apoi, cel care avea trista misiune de a le citi, nu mai găsea 
potrivit să le lipească la loc şi să le dea drumul mai departe. 
Pentru un om indiferent, scrisorile de dragoste sunt atât 

de puţin importante! 

Mi-aş fi dat jumătate din viaţă pentru o scrisoare de la 
tine. 

Şi chiar presupunând că scrisorile mele ar fi fost puse la 
poştă, poliţia franceză ar fi îngăduit să-i parvină domnului 
Jacques Merey, deputat în Convenţie, scrisori de la Viena? 

Apelativul domnului, complet abolit la Paris, mirosea a 
aristocrație de la o poştă. 

Am fost foarte nefericită când observaţiile pe care le 
înserez aici mi-au fost sugerate de către vecinul nostru, un 
bătrân savant, cu a cărui soţie mătuşa mea îşi făcea partida 
de whist. 

Vei râde, dragul meu Jacques, dacă-ţi spun că bătrânelului 
îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine, spunea el, pentru 
că mă socotea savantă. 

Eu şi savantă! Din păcate, lucrul elementar pe care 
trebuia să-l ştiu înainte de toate era ca pe scrisorile mele, 
dacă vroiam să ajungă la destinaţie, să nu scriu domnului, ci 
cetăţeanului Merey. 

Când am aflat cauza tăcerii tale, Jacques, departe de a fi 
supărată pe tine, te-am iubit şi mai mult. Dar nu era totul ca 
eu să te iubesc, vroiam să mă iubeşti şi tu. Or, odată 
lămurită cauza tăcerii tale, însemna că tu mă iubeai; ce 


importanţă mai avea restul? Dragostea ta nu era oare totul 
pentru mine? 

Viaţa pe care o duceam cu mătuşa mea la Viena, se 
asemăna mult cu cea pe care o dusesem la Bourges. 

Luasem o femeie care să ne servească; era o bătrână 
franţuzoaică, al cărei bărbat fusese în serviciul unui 
ataşament de ambasadă şi murise la Viena. 

Cât timp a existat ambasadă franceză la Viena, vechiul 
stăpân al soţului Therezei o ajutase ca văduvă a acestuia, 
dar de la războiul cu Austria, ambasadorul francez a plecat 
şi Thereza s-a văzut nevoită să servească pe la compatrioţii 
emigraţi. 

De la moartea marchizului, mătuşa mea, căzută într-un fel 
de ipohondrie, nu se mai ocupă sau părea că nu se mai 
ocupă de dragostea noastră. 

Eram liberă, aveam camera mea; stăteam singură aici cât 
vroiam şi puteam oricând să-ţi scriu. 

Prima lună după sosire ţi-am scris în fiecare săptămână; 
numai că tristeţea mea era fără seamăn, căci deşi te 
implorasem în numele celor mai plăcute ore ale dragostei 
noastre, tot nu-mi răspundea!; de data aceasta nici nu 
puteam să concep ideea că scrisorile mele ar fi fost 
deturnate, din moment ce de două sau de trei ori le 
dusesem chiar eu la poştă. 

Către a treia lună a şederii noastre la Viena, am avut o 
mare durere: bietul nostru Scipion s-a prăpădit de 
bătrâneţe. 

În afară de tine, el a fost singura fiinţă care m-a iubit cu 
adevărat; şi el care plecase de la tine ca să mă urmeze când 
m-a răpit marchizul, el care venise cu mine în exil, nu mă 
iubea oare mai mult decât tine, a cărui tăcere de neînțeles 
însemna uitarea? 

Dacă tăcerea ta ar fi pornit din mândrie rănită, aş fi 
înţeles-o atâta vreme cât mai trăia marchizul, dar după ce 
acesta a murit, nu mai aveai nici un motiv să nu-mi scrii; 


dealtfel, nu aflasem de la aghiotantul generalului Custine că 
tot mă mai iubeai? 

Nu plânsesem de fericire când îmi povestise cu câtă 
bucurie citiseşi scrisoarea mea? Mi-am spus că fără îndoială 
nu ai avut timp să dezvolt o parte a sufletului meu, ca să mă 
desăvârşeşti, şi că tulburarea în care mă pierdeam venea 
tocmai din această lipsă. 

Scipion nu se mai mişca din preajma mea, de parcă 
afecțiunea lui pentru mine îl făcuse să-şi presimtă moartea 
apropiată. 

Iar eu, dându-mi seama că slăbea din zi în zi, mă uitam la 
el cu tristeţe. Scipion însemna un fel de repertoriu al 
întregii mele vieţi, înainte ca cineva să mă iubească el m-a 
iubit; când nu eram decât o masă inertă, el m-a încălzit; 
când nu eram în stare să judec, pe el îl percepeam fizic. 
Când am început să văd, el a fost prima fiinţă pe care am 
văzut-o; şi când încetul eu încetul m-am putut mişca, ela 
fost cel dârâţii care m-a ajutat; el este prezent în toate 
amintirile mele despre tine, şi într-un anumit fel prin el am 
ajuns la tine. De când ne-am despărţit, nu-l mai am decât pe 
el cu care să pot vorbi despre tine; şi astăzi, când moartea 
lui se apropie, când ochii lui tulburi abia mă zăresc, dacă îl 
întreb unde este iubitul nostru stăpân, înţelege despre cine 
e vorba şi prin gemete slabe pare să-mi spună la auzul 
numelui tău: „Nici eu nu ştiu mai mult decât tine unde se 
află, dar ca şi tine, vezi bine că-l plâng”. 

Ziarele franceze sunt interzise aici; dar cum, graţie ţie, 
germana a devenit pentru mine o a doua limbă maternă, 
citesc ziarele germane. i-am văzut votul în procesul acelui 
rege nefericit de care niciodată, cât am fost împreună, nu 
ne-am preocupat, despre care nu am vorbit decât de două 
sau de trei ori şi a cărui existenţă i-o ignoram. Când au 
venit să te caute, în numele patriei, ca să lupţi împotriva 
puterii acestui rege în agonie, tu, inimă miloasă, nu ai vrut 
să votezi pentru pedeapsă cu moartea, expunându-te poate 
suspiciunii sau răzbunării întregii Adunări, şi asta pentru a 


rămâne credincios nu convingerilor tale, căci eu ştiu ce 
gândeai, ci omeniei. 

Habar nu ai câte iluzii îşi fac cei de pe aici. Toţi emigraţii 
trec prin părţile locului, şi în această mulţime de emigraţi 
sunt destui care vorbesc de reîntoarcerea lor în Franţa ca 
despre un lucru apropiat şi sigur; după părerea lor, 
moartea regelui, departe de a strica socotelile emigrației, le 
favorizează: dacă va cădea capul regelui - spun ei - toată 
Europa se va răscula, iar mie mi se pare cu neputinţă că 
Franţa să reziste întregii Europe, cu toate că doresc mult să 
revin în Franţa, deoarece asta ar însemna să mă apropii din 
nou de tine. Totuşi nu aş vrea să mă întorc cu preţul acesta, 
mi se pare că este o impietate să doresc o asemenea 
catastrofă. 

Nu mai e cazul să-ţi spun că şi mătuşa mea este una dintre 
cei care trag nădejde că se întoarcă în Franţa în acest fel. 

Dacă nu aş fi atât de tristă, iubitul meu Jacques. Aş râde 
de nedumeririle pe care i le provoacă mătuşii mele probele 
succesive şi neaşteptate ale educaţiei pe care mi-ai dat-o. 

Mai întâi, cum am sosit în Germania, marea ei grijă era să 
ştie cum se va face înţeleasă, când deodată m-a auzit 
vorbind curent germana cu surugiii şi cu hangiii. Asta a fost 
prima ei uimire. 

Acum opt zile am vizitat serele palatului care sunt foarte 
frumoase. Grădinarul, întâmplător francez, recunoscând în 
mine o compatrioată, a vrut să-mi facă el însuşi onorurile 
domeniului lui. 

De la primele cuvinte pe care le-am schimbat, şi-a dat 
seama că nu sunt deloc străină de botanică. Atunci m-a 
condus să-mi arate orhideele cele mai rare; avea într- 
adevăr orhidee extraordinare, ale căror flori păreau a fi 
insecte, fluturi, coifuri; apoi, când a văzut că mă interesau 
cu deosebire lucrurile misterioase ale naturii, mi-a arătat 
colecţia sa de hibrizi. 

Dar priceputul grădinar nu cunoştea decât hibrizii 
naturali, fruct şi rezultat al unui accident întâmplător al 


naturii; nu ştia deloc să-i producă în mod artificial, prin 
scoaterea staminelor unei flori înainte de polenizare şi 
aducerea polenului unei alte specii de pistil. 

Se mai plângea că hibrizii lui, cu toate că erau fecunzi, 
reveneau în mod spontan la originea maternă, adică la 
atavism. Atunci i-am sugerat să combată această revenire, 
printr-o dublă pulverizare a polenului matern în generaţiile 
următoare. 

Grădinarul era în extaz; mă asculta cum l-ar fi ascultat pe 
însuşi Koelreuter. Cât despre mătuşa mea, înţelegi, iubitul 
meu, ea care ajunsese la şaizeci şi nouă de ani fără să poată 
deosebi o anemonă de o chiparoasă, era uluită. 

Dar mai rău a fost ieri, când, venind vorba de bietul meu 
Scipion (care în mod sigur va muri mâine), începusem să 
discut cu confesorul mătuşii mele. 

— Un bătrân preot francez care nu a depus jurământ - 
despre sufletul oamenilor şi cel al animalelor; am expus 
punctul meu de vedere susţinând că orgoliul omenesc este 
acela care a vrut să vadă numai la oameni o inteligenţă, 
desăvârşita datorită materiei cenuşii aflată în cantitate mult 
mai mare decât la animale, şi am atribuit deci fiecărui 
animal un caracter în armonie ca inteligenţa M, Am 
încercat în zadar să-l facă să înţeleagă că natura nu era 
nimic altceva în eterna ei zvâcnire, decât o înlănţuire a 
fiinţelor, că seva arborelui e acelaşi lucru cu sângele 
omului, şi că de la cea mai neînsemnată plantă, plasată la 
un stadiu inferior, până la stadii din ce în ce mai superioare, 
cum ar fi moluscă, insectă, reptilă, peştele, mamiferul, în 
sfârşit, cum ar fi omul. 

— Toate îşi au viaţa lor. 

Preotul m-a acuzat de panteism iar mătuşa mea, care nu 
ştia ce însemna panteismul, a declarat simplu că eram o 
atee. 

Cum se face, o scumpul meu stăpân, cum se face, iubitul 
meu, Jacques, că noi, care-l vedem pe Dumnezeu în toate 
cele, în lumile care se rotesc deasupra capetelor noastre, în 


aerul pe care-l respirăm, în oceanul pe care nu-l poate 
cuprinde privirea noastră, în plopul care se îndoaie ele 
vânt, în floarea care se deschide la soare, în picătura de 
rouă pe care o scutură zorile, în infinitul mic, în văzute şi 
nevăzute, în timp şi în eternitate, cum se face deci că 
tocmai noi suntem acuzaţi de a fi atei, cu alte cuvinte să nu 
credem în Dumnezeu? 

Bietul meu Scipion a murit azi-dimineaţă. Acuma el ştie tot 
atât cât vom şti şi noi într-o zi despre marele secret, pe care 
mormântul nu-l va dezvălui niciodată, de vreme ce nu a 
răspuns nici sublimei întrebări a lui Shakespeare. 

Azi-dimineaţă, văzând că nu intră când uşa camerei mele 
s-a deschis, am bănuit că a murit sau că era prea bolnav ca 
să mai poată veni la mine. 

M-am dus deci până la culcuşul lui. 

Trăia încă, dar era prea slăbit ca să meargă. 

Privirea îi rămăsese aţintită spre uşa prin care aştepta să 
mă vadă apărând. 

Când m-a zărit, s-a însufleţit. A scos un mic scheunat de 
bucurie, a dat din coadă, s-a târât pe jumătate afară. 

Am luat un scăunel şi m-am aşezat lângă el, dar văzându-l 
că se chinuie, iAm luat capul şi i l-am aşezat pe piciorul 
meu. Chiar asta vroia. 

Rezemat astfel, cu ochii aţintiţi spre mine, întorcând din 
când în când privirea ca să şi-o piardă în depărtare, ca şi 
cum te-ar fi căutat, nu-i mai rămânea decât să moară. 

În adevăr, cel ce dă viaţă asasinului necredincios care 
pentru patruzeci de centime ucide la poarta închisorii femei 
şi copii, dar i-o refuză acestui nobil animal care, asemenea 
păcătosului din Scriptură după ce a făcut răul se pocăieşte 
închinându-şi restul vieţii binelui şi dragostei, ei bine, acela 
mi se pare nu doar nebun, dar şi lipsit de judecată. 

Iubitul meu Jacques, în ziua în care vei citi aceste rânduri, 
dacă le vei citi vreodată, şi te vei întoarce cu gândul la data 
când au fost scrise, 23 ianuarie 1793, mă vei socoti fără 
îndoială foarte copilăroasă văzându-mă absorbită în 


contemplarea unui câine care moare, tocmai atunci când tu 
te afli poate în faţa eşafodului unui rege, printre ruinele 
unui tron care se prăbuşeşte. Dar totul este relativ: 
dragostea pe care oamenii o au pentru rege, adică pentru 
un om pe care nu l-au văzut niciodată, căruia nu i-au vorbit 
niciodată, este o convenţie socială, O chestiune de educaţie, 
în timp ce afecțiunea pentru sărmanul animal care 
agonizează aici sub ochii mei, aţa sat de mine atât cât îi 
îngăduie inteligenţa lui, este un sentiment aproape de la 
egal la egal, ştiind că Scipion mi-a fost chiar mult timp 
superior mie. 

Cât despre tron, el se prăbuşeşte, cade sub povara 
neîntreruptă a opt secole de despotism, strivit de cuvântul 
tuturor marilor filosofi şi al tuturor minţilor inteligente ale 
timpului nostru, iar rămăşiţele lui, simboluri ale urii şi ale 
răzbunării încearcă, rostogolindu-se spre prăpastie, să 
târască după ele tot ce în epoca noastră este curajos, cinstit 
şi patriotic. 

Sărmanul nostru Scipion a murit. 

Un ultim freamăt de agonie i-a scuturat corpul, ochii i s-au 
închis, a scos un geamăt slab şi totul s-a sfârşit pentru el. 

O moarte! O eternitate! Nu-i aşa că eşti aceeaşi pentru 
toate fiinţele întrupate sau cel puţin pentru toţi cei care au 
iubit? 

L-am îngropat în grădină şi pe piatra care-l acoperă am 
săpat un singur cuvânt: „FIDELIS.” 

Fără voia lui, Jacques Merey se opri din lectură. El, care 
trecuse indiferent pe lângă atâtea evenimente însemnate, 
simţi fără voie împăienjenindu-i-se privirea; o lacrimă a Evei 
îşi lăsase urma pe manuscris; o lacrimă a lui Jacques căzu în 
acelaşi loc. 

Se uită plin de tristeţe spre patul în care dormise ea, văzu 
şi scaunul pe care stătuse, masa unde mâncase, făcu 
înconjurul camerei de câteva ori, apoi aşezându-se într-un 
fotoliu reluă manuscrisul şi începu iarăşi să citească. 


Însă între frazele unde ajunsese şi cele care continuau era 
o mare lacună. 

Povestirea se reluă la data de 26 MAI 1793. 

Plec mâine seară spre Franţa. Este prima oară că-mi 
folosesc libertatea. Nu cred că mă expun vreunui pericol şi 
chiar de-ar fi aşa, îl voi înfrunta cu bucurie, gândindu-mă 
că-l înfrunt pentru tine. 

Biata mea mătuşă a murit ieri de o apoplexie fulgerătoare, 
îşi juca partida de whist cu două doamne în vârstă şi cu 
duhovnicul ei; îi venise rândul să joace, ţinea cărţile în 
mână şi totuşi nu juca. 

— Jucaţi, i-a spus partenerul ei. 

Dar în loc de asta, a scos un suspin şi a căzut pe spate în 
fotoliu. 

Murise. 

Ce fericire, la 4 iunie cel mai târziu, voi fi în braţele tale, 
căci nu pot crede că m-ai uitat! 

Poate ţi se va părea curios că nu am măcar un cuvânt de 
regret pentru biata fată bătrână pe care o vom conduce 
mâine la locul de veci, când mi-au trebuit şase pagini ca să- 
ţi vorbesc despre moartea şi agonia câinelui meu; dar, ce 
vrei, eu sunt copilul naturii, nu pot să plâng decât după 
ceea ce-mi pare rău şi de aceea nu plângi după o rudă pe 
care nu am cunoscut-o decât ca temnicer. 

lată epitaful pe care l-am compus pentru ea şi de care 
orgoliul ei heraldic ar fi satisfăcut, cred, dacă l-ar putea citi: 
AICI ZACE PREA STRĂLUCITA ŞI PREA PUTERNICĂ 
DOMNIŞOARA CLAUDE-LORRAINE-ANASTASIE LOUISE- 
ADELAIDE DE CHAZELAY ÎN TIMPUL VIEŢII CĂLUGĂRIŢA 
ŞI SUPERIOARĂ A MAICILOR AUGUSTINE DIN BOURGES. 

VÂNTUL REVOLUȚIILOR A ARUNCAT-O PE PĂMÂNT 
STRĂIN UNDE A MURIT LA XXV MAI 1793 

RUGAŢI-VĂ PENTRU SUFLETUL EI. 

La revedere, iubitul meu, prima oară când îţi voi spune te 
iubesc, o voi face prin viu grai. 


— Oh, biată copilă! Exclamă Jacques Merey, lăsând să-i 
cadă manuscrisul din mână; va fi ajuns la două zile după ce 
eu am părăsit Parisul...! 

Dar cum interesul lui creştea, ridică de jos manuscrisul şi 
oftând reluă lectura cu lăcomie. 

Cu siguranţă am fost blestemată înainte de-a mă naşte, şi 
blestemul, îndepărtat o clipă de tine a căzut din nou, mai 
apăsător, peste capul meu. 

Sosesc la Paris. Mă opresc chiar la hotelul poştei, îmi las. 
Geamantanele în cameră. Alerg la Convenţie, mă reped 
într-o tribună, te caut cu privirea printre deputaţi, nu te 
văd; întreb unde sunt girondinii. 

Îmi sunt arătate băncile goale. 

— Acolo erau, mi se spune. 

— Erau...? 

— Arestaţi! Prizonieri! Fugari! 

Cobor cu intenţia să cer lămuriri vreunui deputat a cărui 
figură îmi va inspira o oarecare încredere. 

Mă încrucişez pe coridor cu un reprezentant; tocmai când 
ajung lângă el, cineva strigă: 

— Camille! 

El se întoarce. 

— Cetăţene, îi spun, dumneavoastră sunteţi Camille? 

— Da, cetăţeană, e numele meu de botez. 

— Sunteţi cumva cetăţeanul Camille Desmoulins? 

— Prea fericit dacă aş putea să vă fiu cu ceva de folos. 

— L-aţi cunoscut pe reprezentantul Jacques Merey? L-am 
întrebat repede. 

— Cu toate că făcea parte dintr-un partid opus celui al 
meu, eram prieteni. 

— Puteţi să-mi spuneţi unde este? 

— Ştiţi dacă e arestat sau fugar? 

— Acum zece minute nici nu ştiam că ar fi proscris. Am 
sosit de la Viena. Sunt logodnica lui. Îl iubesc! 

— Ah! Biată copilă! Aţi trecut pe la el pe acasă? 


— Sunt opt luni de când ne-am despărţit fără să avem veşti 
unul despre celălalt, nici nu ştiu unde locuia măcar. 

— Ştiu eu. Vreţi să-mi daţi braţul? Vom merge la hotelul 
său; poate stăpânul hotelului ştie ceva; el trebuie să ştie 
măcar dacă a fost arestat acasă. 

— Ah! Îmi salvaţi viaţa! Să mergem. 

L-am luat de braţ, am traversat piaţa Carrousel şi am 
intrat la Hotel Nantes. 

L-am chemat pe proprietar; Camille Desmoulins şi-a spus 
numele; ne-a poftit într-un mic birou şi apoi a închis uşa cu 
grijă. 

— Cetăţene, i-a spus Camille, ai găzduit aici un deputat 
care era prietenul meu şi logodnicul cetăţenei. 

— Cetăţeanul Jacques Merey, am spus eu repede. 

— Da, la mezanin; dar de la 2 iunie a dispărut. 

— Ascultă, a spus Desmoulins, nu suntem nici ide la poliţie, 
nici de la Comună, nici partizani ai cetăţeanului Marat, aşa 
încât te poţi încrede în noi. 

— Aş face-o bucuros, a răspuns proprietarul, dar habar nu 
am ce a devenit cetăţeanul Merey. În seara de 2 iunie a 
venit un jandarm să-l aresteze şi, văzând că nu era acasă, a 
rămas în camera lui şi l-a aşteptat alaltăieri toată ziua; 
dându-şi seama că aştepta degeaba, a plecat. 

— De când nu l-aţi mai văzut pe Jacques Merey? 

— Din dimineaţa de 2 iunie. A ieşit, ca de obicei, ca să se 
ducă la Convenţia Naţională. 

— L-am văzut acolo, în banca sa, până la ora patru, a zis 
Camille. 

— Şi n-a mai reapărut aici? A întrebat Eva. 

— Nu, nu l-am mai văzut, a răspuns hotelierul. 

— Dacă ar fi să vă credem, a spus Eva, înseamnă că a 
plecat fără să vă plătească, ceea ce nu este cu putinţă. 

— Cetăţeanul Jacques Merey plătea din ajun în fiecare zi 
cheltuielile şi chiria, prevăzând tocmai situaţia în care ar fi 
trebuit să fugă fără să mai piardă vremea. 


— Un om care ia astfel de măsuri, a spus Camille, nu le ia 
ca să se lase arestat. S-o fi îndreptat spre Caen cu ceilalţi 
proscrişi. 

— De care dintre prietenii săi girondini era mai apropiat? 

— De Vergniaud, răspunse proprietarul, pe el l-am văzut 
cel mai des pe-aici. 

— Vergniaud o fi arestat, a spus Camille; Vergniaud e prea 
comod, ca să fie încercat să fugă. 

— Cum să fim siguri dacă e sau nu arestat? 

— Foarte simplu, a spus Camille. 

— Cum? 

— Julie Candeille trebuie să ştie. 

— Cine este Julie Candeille? 

— O încântătoare actriţă de la Theâtre Francais cu care 
Vergniaud a montat piesa La Belle Fermiere. 

— Dar domnişoarei Julie Candeille poate-i va fi teamă să 
nu se compromită. 

— Oh, biata fată! Ar trece prin foc pentru el. 

— Dar poate se teme pentru Vergniaud. 

— Îi voi pune o singură întrebare: Este sau nu arestat? Îmi 
va răspunde da sau nu, şi nu văd în ăsta nimic care l-ar 
compromite. 

— Să mergem la domnişoara Candeille. 

Stăpânul hotelului a chemat o trăsură, ne-am urcat, 
Camille i-a da birjarului adresa actriţei. După cinci minute, 
opream în faţa numărului 12 al străzii Bourbon, Villeneuve. 

— Urcaţi cu mine, a întrebat Camille, sau rămâneţi să mă 
aşteptaţi? Oricât de expeditiv aş fi, vă previn că aşteptarea 
o să vi se pară lungă. 

— Urc cu dumneavoastră. Dar prezenţa mea n-o s-o 
stânjenească oare? 

— Mă aşteptaţi în vestibul, a spus Camille. Dacă întârzii 
prea mult, faceţi necuviinţa de a intra. 

Am urcat repede o scară elegantă. Camille a sunat. 
Subreta a venit să deschidă. 


— Oh, exclamă ea înainte să deschidă Camille gura; 
domnişoara mi-a interzis să las pe cineva să intre; la teatru 
a anunţat că nu va juca. Domnişoara nu poate primi. 

— Frumoasa mea Marton, i-a răspuns Camille netul burat, 
spune-i simplu domnişoarei Candeille: Cetăţeanul Camille. 

Subreta a intrat şi aproape imediat s-au auzit aceste 
cuvinte: 

— Oh! Dacă e Camille, să intre, să intre! 

Camille mi-a făcut un semn şi a intrat în camera 
domnişoarei Candeille. După vreo cinci minute m-au 
chemat. 

Stătea în pat, cu ochii înroşiţi de lacrimi; dar cum la femei 
cochetăria nu-şi pierde niciodată drepturile, domnişoara 
Candeille era îmbrăcată într-un neglijeu încântător. 

Niciodată nu-şi luase cineva vreo poziţie mai comodă şi 
mai avantajoasă pentru a plânge. 

— Domnişoară, mi s-a adresat frumoasa artistă, am aflat 
că încercăm aceleaşi temeri şi că suferinţa ne face surori; 
cu toate că eu însămi sunt foarte nefericită, dacă aş putea 
să fac ceva pentru dumneavoastră, aş găsi o alinare durerii 
mele. 

Mi-a făcut semn să vin să mă aşez lângă ea. M-am dus, ea 
mi-a prins mâinile. 

— Şi acum vorbiţi, mi-a spus. 

— Din păcate, i-am răspuns, nu am să vă întreb decât un 
singur lucru. Se pare că bărbatul pe care-l iubesc era 
prieten cu bărbatul pe care-l iubiţi; sunt oare amândoi 
Arestaţi, au fugit împreună? Dându-mi veşti despre unul, 
îmi puteţi da veşti despre celălalt? Bărbatul pe care-l iubesc 
se numeşte Jacques Merey. 

— Îl cunosc; Vergniaud mi l-a prezentat ca pe unul dintre 
oamenii cel mai distinşi din partid. La 1 iunie, adică acum 
patru zile, a asistat la ultima şedinţă în care girondinii au 
hotărât să se retragă în provincie şi să răscoale 
departamentele. 


— Credeţi că Jacques a fost de acord cu această hotărâre? 
În acest caz, aproape aş şti unde să-l întâlnesc. 

— Nu cred, căci în discuţie a fost de altă părere; ela 
declarat că nu avea dreptul să fie aliatul Austriei în exterior, 
iar în ţară să fie cu cei din Vendee. Aceasta, a fost şi părerea 
lui Vergniaud. 

— Şi nu aţi mai avut nici o veste de atunci? 

— Niciuna. Mă aştept doar să aflu dintr-un moment într- 
altul că Vergniaud este arestat. 

Şi domnişoara Candeille îşi duse la ochi o batistă fină, 
brodată şi parfumată. 

— După câte aud şi văd, a spus Camille Desmoulins, cel 
mai bun lucru de făcut e că domnişoara - şi a ratat din ochi 
spre mine - să locuiască undeva foarte re tras, pentru ca să 
atragă cumva atenţia. Ca fiică de emigrat, că logodnică de 
girondin, prezenţa ei la Paris nu mi se pare lipsită de 
primejdie şi tribunalul revoluţionar termină repede cu cei 
pe care-i bănuieşte şi mai ales cu cei pe care nu-i bânuieşte, 
în timp ce vă sta în umbră, voi căuta să aflu ce s-a întâmplat 
şi ori Lucile ori eu îi vom da ştiri. 

M-am uitat la domnişoara Candeille şi am întrebat-o din 
ochi. 

— Într-adevăr, a spus ea, este cel mai cuminte lucru de 
făcut, cel puţin aşa cred eu; dacă îl văd pe Vergniaud. 

— Lucru de care mă îndoiesc. 

— Nu pentru că nu aş şti unde e, dar poliţia trebuie că stă 
cu ochii pe mine şi convingerea aceasta îmi impune cea mai 
mare prudenţă; dacă îl văd deci pe Vergniaud, îl întreb şi 
dacă aflu ceva, vă dau de ştire de îndată, dragul meu 
Camille; contează pe mine, voi face tot ce voi putea, tânăra 
şi frumoasa mea prietenă, a continuat ea întorcându-se 
spre mine. Cauza noastră este aceeaşi. Născută Din lacrimi, 
sper că prietenia noastră nu va fi mai puţin trainică. 

Şi, sărutându-mă încă o dată, s-a lăsat să cadă din nou pe 
pernă într-o atitudine plină de graţie. 


— Ce hotărâți? A întrebat Camille când eram din nou în 
trăsură. 

— Voi urma sfatul dumneavoastră, i-am răspuns. 

— Ei bine, atunci să nu pierdem timp şi să pornim la 
treabă. Ştiu în strada Greş un mic apartament care sper să 
vă convină de minune; luăm şi geamantanele în trăsură şi 
mergem să-l vedem. 

— Dar dacă nu-mi convine? 

— Căutăm altul şi nu ne dăm jos din trăsură până nu găsim 
ce trebuie. Slavă Domnului, Parisul nu duce lipsă de 
locuinţe la ora asta. 

Casa din strada Greş mi-a plăcut foarte mult; avea două 
camere mici şi un birou, foarte curate, din care dădeai într- 
o curte. M-am instalat de îndată. 

Două ore după aceea, m-a vizitat Lucile care venea să mă 
ajute. 

Singurul serviciu pe care i l-am cerut a fost să-mi găsească 
o jupâneasă de încredere, în aceeaşi seară mi-a trimis o 
ţarancă din Arcis-sur-Aube, a cărei mamă era sora de lapte 
a lui Danton; venise la Paris crezând că el o va sprijini; 
Danton era însă la Sevres, preocupat întru totul de noua lui 
dragoste. Gladiatorul îşi refăcea forţele pentru viitoarele 
încăierări. 

Camille l-a înlocuit pe lângă consăteanca lui şi a plasat-o la 
mine. 

Cum numele ei de botez era Marie, iar cel de familie Le 
Roy, când au trimis-o la Paris, din prudenţă, i l-au schimbat; 
acum se numea Jacinthe Pommier. 

Aceste două nume de o candoare necontestată le-au 
înlocuit pe celelalte două încriminate de împrejurări. 

Era o fată bună cu care totdeauna m-am mândrit. 

Câteva zile după aceea, Camille a venit să mă vadă, avea 
veşti din Caen. Ştia că Guadet, Gensonne, Pethion, 
Barbaroux şi doi sau trei alţi proscrişi găsiseră adăpost în 
acest oraş; dar Jacques Merey nu se afla printre ei. 


După alte câteva zile, Jacinthe mi l-a anunţat pe Danton. În 
sfârşit, se întorsese la Paris, Ştiam că fusese cel mai bun 
prieten al lui Jacques, iar Camille Desmoulins îmi spusese 
că Danton îi oferise adăpost acasă la el, dar Jacques 
refuzase. 

Am alergat să deschid eu însămi uşa camerei în care 
stăteam de obicei; cu toate că fusesem prevenită de 
urâţenia leonină a lui, am făcut un pas înapoi. 

— Bravo, a spus Danton râzând, încă un renghi pe care mi- 
l joacă mutra mea. 

Şi pentru că încercam să mă scuz, mi-a spus: 

— Nu vă scuzaţi, m-am obişnuit. 

Apoi, aşezându-se pe scaunul pe care i-l oferisem, mi-a 
spus: 

— Ştiţi ce m-a făcut ateu? Urâţenia mea. Mi-am spus că 
dacă Dumnezeu ar contribui cu ceva, chiar numai cu un 
sfat, la alcătuirea rasei omeneşti, ar fi prea multă 
nedreptate să vă facă pe dumneavoastră atât de frumoasă, 
şi pe mine atât de urât. Nu, prefer să pun asta pe socoteala 
întâmplării, cu alte cuvinte a materiei neinteligente care 
creează fără să se ocupe de creatură. Şi când te gândeşti că 
există un om şi mai urât decât mine, Marat! Îl cunoşti pe 
Marat? 

— Nu, nu l-am văzut niciodată. 

— Să-l vezi şi te asigur că după aceea mă vei primi fără 
tresărire. 

— Dar vă jur, cetăţene... l-am răspuns roşindu-mă. 

— Să nu mai vorbim de asta, să vorbim de Jacques Merey. 

— Aţi venit să-mi daţi veşti despre el! Am exclamat eu 
strângându-i mâinile. 

— Ah, iată că devin frumos, a spus Danton râzând. 

— Vă implor, cetăţene, spuneţi-mi ce ştiţi despre el. 

— Nu ştiu nimic, decât că te iubeşte ca un nebun şi, pe 
cuvântul meu, are şi de ce, nimic nu merită mai mult ca 
dragostea. Aşa cum mă vezi, cu mutra asta a mea, sunt 
îndrăgostit până peste urechi de soţia mea cu care m-am 


căsătorit de curând. Un înger că şi dumneata, nu atât de 
frumoasă, dar demnă să ducă alături de dumneata trena 
Fecioarei. Ştii, ca să mă însor cu ea am re cunoscut tot - 
Fecioară, sfântul duh, Dumnezeu-tatăl, sfânta Treime. 

— Tot calabalăcul, m-am spovedit din cap până-n picioare. 
Dacă ar şti Marat asta, ar avea de ce să-mi taie capul; dar 
nu-i vei spune nimic, nu-i aşa? lar eu în schimb o să-ţi spun 
că poate la ora asta Jacques Merey răscoleşte Viena ca să te 
găsească. 

— Dar cine i-a spus că locuiam la Viena? 

— Eu. Josephplatz, casa cu numărul unsprezece. Asta era? 

— Oh, da, Dumnezeule! 

— Ei bine! Dacă ai fi avut răbdare să-l aştepţi, acuma ai fi 
fost în braţele lui. 

— Pentru Dumnezeu, cetăţene Danton, am exclamat, 
vorbiţi mai clar, altfel înnebunesc. 

— Ei bine, iată, nici eu nu vreau altceva; ai aflat, de 
catastrofa de la 31 mai. 

— Vă referiţi la proscrierea girondinilor? 

— Care nu a avut loc în realitate decât la 2 iunie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, Jacques îmi destăinuise de mult dragostea lui 
pentru dumneata şi mă rugase să te caut, să aflu unde 
locuieşti. E de prisos să mai spun prin ce mijloace am aflat 
adresa; mi-a sosit la 31 mai; astfel că, la 2 iunie, când mi-am 
luat rămas bun de la el. 

— Oferindu-i dealtfel adăpost la mine acasă, dar 
refuzându-l sub pretext că are altul mai sigur, în realitate, 
cred, pentru a nu mă compromite - am putut, la despărţire, 
să-i strecor în mână: Josephplatz, 11, Viena. 

— Şi atunci a plecat? 

— Cred. 

— Înseamnă că e salvat! 

— Să nu fi prea sigură; Providența este o fată cumsecade, 
dar capricioasă; în orice caz, nu avem nici o ştire de la el. 
Cunoşti desigur proverbul: lipsă de ştiri, ştiri bune. 


— Dar... 

— Spune. 

— Prin aceleaşi mijloace prin care v-aţi procurat adresa 
mea, nu s-ar putea afla ceva şi despre el? 

— Sper. 

— Ce trebuie să fac? 

— Ceea ce făceai când erai dincolo, iar el aici: să aştepţi. 

— Să aştept; aşteptarea e foarte grea. 

— Câţi ani ai? 

— Şaptesprezece neîmpliniţi. 

— Poţi să aştepţi un an sau doi, chiar trei, fără ca el să te 
găsească prea bătrână la întoarcere. 

— Credeţi deci că totul se va sfârşi în doi-trei ani? 

— Când nu vor mai avea pe cine ghilotina, o să se termine; 
dar în ritmul în care mergem, toate se vor aranja. 

— Dar el... 

— Da, înţeleg, numai persoana lui te nelinişteşte. 

— Credeţi că a trecut frontiera? 

— Astăzi suntem în 20 iunie, dacă ar fi fost prins, s-ar fi 
ştiut; dacă ar fi fost omorât - dar îndrăgostiţii nu mor - s-ar 
fi ştiut şi asta. A avut multe şanse să fi ajuns în străinătate. 
Am să-mi pun poliţia să cerceteze, şi la primele veşti, o să 
mă revezi, numai dacă... 

Şi a început să râdă. 

— Domnule Danton, i-am spus, mă lăsaţi să vă sărut, în 
schimbul veştilor bune pe care mi le-aţi adus? 

— Eu? A făcut el foarte mirat. 

— Da, dumneavoastră. 

Şi-a apropiat de mine îngrozitoarea lui faţă; l-am sărutat 
pe amândoi obrajii. 

— Ah, pe cuvântul meu! Mult trebuie că-l iubeşti! 

Şi a plecat râzând. 

Oh, da, te iubesc, iubitul meu, şi pentru a te revedea aş 
face mai mult decât să-l sărut pe Danton. 

Câteva zile mai târziu l-am văzut pe Danton venind. 

Faţa lui avea o deosebită expresie de tristeţe. 


— Biată copilă! A spus el, astăzi n-o să mă săruţi... 

Am rămas în picioare, încremenită. 

Apoi, după un efort, am strigat: 

— Oh, Doamne, a murit? 

— Nu, dar a părăsit Europa. S-a îmbarcat la Stettin. 

— Pentru unde? 

— Pentru America. 

— Atunci nu mai e nici un risc. 

— În afară de riscul de a fi numit preşedintele Statelor 
Unite... 

Am scos un suspin adânc şi, întinzându-i mâna, i-am spus 
lui Danton: 

— Din moment ce nu mai am de ce mă teme pentru viaţa 
lui, totul este bine Astăzi nu eu o să te sărut pe dumneata, 
ci dumneata mă vei săruta pe mine. 

Două lacrimi i-au apărut în ochi. 

Ah! Iubitul meu Jacques, ce inimă se ascunde sub acest 
aspru înveliş! 

Chiar acum am văzut ceva îngrozitor, a cărei amintire o să- 
mi chinuiască multă vreme mintea. 

Ţi-am spus, iubitul meu, că închiriasem o mică locuinţă în 
strada Gres. 

Strada asta dă în strada Fosses-Monsieur-le-Prince, care la 
rândul ei dă în strada Ecole-de-Medecine. 

În seara aceea, când Jacinthe tocmai pusese masă şi-mi 
servise cina, am auzit gălăgie mare în strada şi în tumultul 
strigătelor de ură şi de furie care ajungea până la mine am 
desluşit: 

— Girondinii! Pe girandini! 

Ştiam că Vergniaud şi Valase fuseseră arestaţi. Am crezut 
că acum se făcuseră noi arestări şi, în ciuda celor ce-mi 
spusese Danton, te-am văzut în mâinile jandar-milor, târât, 
rupt în bucăţi de mulţime. Am coborât ca o nebună, m-am 
repezit în stradă şi am alergat încotro alergau toţi. 

O mulţime de oameni se oprise în faţa unei case mari şi 
triste de la numărul 204111) al străzii Ecole-de-Medecine, 


alăturată celei cu turnuleţ din colţul străzii. 

Strigăte furioase, ameninţări sângeroase se încrucişau, în 
aer răsunau vorbe de ucidere, de asasinat. Ioţi ochii erau 
aţintiţi spre ferestrele primului etaj; dar perdelele trase cu 
grijă împiedicau privirile curioase să pătrundă înăuntru. 

Deodată una dintre ferestre s-a deschis şi a apărut o 
femeie palidă, despletită şi mânjită de sânge, strigând: 

— Nu mai e nici o speranţă, a murit! Prietenul poporului a 
murit! Răzbunare, răzbunare! 

— Asta e Catherine Ervard, e doamna Marat! Strigă 
mulţimea. 

Apoi au vrut să forţeze uşa pe care o păzeau două 
santinele. 

În vârtejul acestui tumult, am auzit bătând ora, clopotul a 
vibrat de şapte ori. 

Santinelele au fost înlăturate când a sosit comisarul de 
poliţie însoţit de şase oameni aduşi de la corpul de gardă 
din apropiere. 

Un frizer s-a ivit lângă făptura nefericită care continua să 
strige şi să-şi frângă mâinile. 

— Uitaţi-vă, a spus el ridicând deasupra capului un cuţit 
plin de sânge, ăsta e cuțitul cu care l-a ucis. 

— E de-a girondinilor! A strigat femeia; fata vine de la 
Caen! Blestemata! Ei au trimis-o să-i taie bere gata! 

Între timp privirile au pătruns prin fereastra deschisă şi 
din mulţime au izbucnit strigăte: 

— Oh! Îl văd. 

— Unde? 

— În cada de baie. 

— Mort? 

— Da, îi atârna braţele; e mânjit tot de sânge! 

Apoi, ca nişte rafale de vânt s-au auzit voci furioase 
strigând: 

— Moarte girondinilor! Moarte trădătorilor! Moarte 
prietenilor lui Dumouriez! 


Mulțimea devenise atât de compactă, încât mi-a fost frică 
să nu fiu strivită şi, văzând că nu era vorba de tine, că tu nu 
te găseai în pericol, căutam o ieşire pe uncie să mă retrag, 
când am simţit o mână aşezându-mi-se pe umăr. M-am 
întors şi l-am recunoscut pe Danton. 

— Ce cauţi dumneata aici, într-o asemenea nebunie, mi-a 
spus el, vrei să fii strivită? 

— Nu, i-am spus încet, dar am auzit strigându-se: „Moarte 
girondinilor”, m-am temut şi am venit în fugă. 

— E mort într-adevăr? M-a întrebat Danton. 

— Se pare că da. Femeia aceea a deschis fereastra şi a 
anunţat poporului moartea lui. 

— Moartea aceasta este un mare eveniment, —- ne vom 
scălda iarăşi în sânge, a spus Danton. 

— După câte se ştie, Marat nu cerea decât asta. 

— Nu, începuse şi el să obosească. Vor veni alţii care vor 
lua cupa goală şi vor trebui adăpaţi la rândul lor. 

Vezi, copila mea, moartea lui Marat înseamnă moartea 
noastră. 

— Moartea voastră! Am izbucnit eu. 

— Mai ales a mea. Acest om stătea între mine şi 
Robespierre. Robespierre lovea în el când nu îndrăznea să 
lovească în mine. În ce mă priveşte, eu făceam la fel. 
Acuma, când Marat nu mai e, ne vom afla faţă în faţă, eu şi 
incoruptibilul; nu mai e nimeni care să primească loviturile. 
Va trebui ca unul din noi doi să cadă, şi, indiferent care va fi 
cel ce va cădea, Republica e sfârşită. Îl vei revedea pe 
Jacques Merey mai curând decât credeam, copila mea. Până 
una-alta, vrei să-l vezi pe Marat? 

— Dumnezeule mare! Cum o să vreau aşa ceva? 

— Greşeşti, e un spectacol neobişnuit, pe care nu-l vei mai 
vedea vreodată. Se spune că a fost asasinat de o tânără fată 
de vârsta dumitale şi tot atât de frumoasă. 

— O fată? M-am mirat. Imposibil. 

— Nu mai crezi deci deloc în Judith şi în Jahele? 


— O tânără! Şi ce-ar fi putut-o împinge la un asemenea 
act? 

— Dragostea de patrie; a văzut că Franţa abdicase şi 
atunci a luat ea locul Franţei. Hai, vino să vezi, îţi promit că 
n-o să-ţi pară rău. 

— Dar cum vom intra? 

— Cum intră în clipa asta Drouet, Chabat şi Legendre; voi 
intra ca deputat. 

— Dar eu, eu cum voi intra? 

— Intri la braţul lui Danton. Oh, înainte să cadă unul din 
noi, Robespierre sau eu, va trebui să ne mai înălţăm o dată! 

Danton schiţă o mişcare, vrând să mă conducă. M-am 
cutremurat. 

— Oh, nu, niciodată! l-am spus. 

— Dar eu, a reluat el, vreau să povesteşti acest spectacol 
prietenului dumitale, sau mai bine zis prietenului nostru, 
atunci când Robespierre şi cu mine nu vom mai exista 
pentru a i-l povesti. 

M-am lăsat dusă, mă cuprinsese o curiozitate de nestăvilit. 

Şi totuşi la uşă am vrut să scap de călăuza mea. 

— Ascultă, a spus Danton râzând, dacă n-ar fi decât să te 
încredinţezi că există sau, mai bine zis, că au existat pe 
lume oameni şi mai urâţi decât mine! 

M-am lăsat dusă. Ştiam că ceea ce aveam să văd va fi 
hidos; dar şi hidoşenia are atracţia ei. 

Am urcat şaptesprezece trepte, din acelea jumătate lemn - 
jumătate cărămidă, cu o balustradă mare pătrată; apoi ne- 
am trezit pe palier. 

Doi soldaţi păzeau uşa apartamentului. Am străbătut o 
primă încăpere în care pătrunseseră câţiva curioşi, 
încăpere care dădea printr-un degajament în alte camere 
întunecoase, cu ferestrele spre curte, şi în care se culegea 
şi se pagina ziarul. 

— Drept înainte, drept înainte, mi-a spus Danton, acesta 
este domeniul maistrului şi al lucrătorilor. 


Din prima cameră am trecut într-un mic salon, nu numai 
foarte curat, dar şi foarte cochet, pe care erai mirat să-l 
găseşti la Marat; este adevărat că salonul acela nu era la 
Marat acasă, Marat neavând o casă a lui; salonul era al 
bietei făpturi care îi dădea un adăpost. Omul sângelui şi al 
tenebrelor, acea pasăre taciturnă a răscoalei, care nu făcea 
decât să croncăne pe toate tonurile moartea, ei bine, într- 
atât este Dumnezeu de bun, într-atât de nemărginită este 
natura, încât şi acest om găsise o femeie care să-l iubească. 

Ea era aceea care deschisese fereastră ca să ceară 
răzbunare pentru asasinul lui. 

Nu l-am găsit pe Marat nici în salon, în salon se aflau 
obişnuiţii casei, meşterii, zeţării, paginatoarele, muncitorii 
care trăiau de pe urmă acestui alt lucrător mai sărac chiar 
decât ei. 

Se ajungea apoi, în fine, într-o încăpere mică, întunecoasă, 
luminată doar de două luminări de seu şi de o lucire a zilei 
alburii ce pătrundea prin fereastră. 

Când am apărut în prag, Danton dominând totul cu statura 
lui zveltă, eu sprijinită de braţul lui —- bătrâna femeie s-a 
repezit spre noi cu ghearele ridicate ca pentru a-mi sfâşia 
obrazul. 

— O femeie! Încă o femeie! A ţipat ea; şi tânăra şi 
frumoasă! leşi de aici, dumneata n-ai ce căuta aici, femeie 
neroadă! 

Am vrut să fug, dar Danton m-a oprit strângându-mi braţul 
sub al lui. 

Apoi, Danton o dădu la o parte pe acea femeie care, 
simțind de câtva timp că moartea pândea la uşa lui Marat, 
nu 0 lăsase pe Charlotte Corday să intre - şi îi spuse: 

— Eu sunt Danton. 

— Ah, dumneata eşti Danton, a spus Catherine, şi ai venit 
să vezi, nu-i aşa? Înţeleg, cadavrul unui duşman miroase 
întotdeauna bine. 

Şi zdrobită s-a prăbuşit pe un scaun. 


Atunci m-am trezit în faţa acelui spectacol oribil care mă 
atrăsese. 

Pe o măsuţă pusă la capătul căzii de baie, puţin spre 
stânga, un grefier scria sub dictarea comisarului de poliţie, 
care termina procesul verbal. 

La capătul căzii stătea o tânără frumoasă, de douăzeci şi 
patru - douăzeci şi cinci de ani, cu un păr minunat prins cu 
o panglică verde, iar pe cap purtând bine-cunoscuta bonetă 
a femeilor din Calvados; în ciuda unei călduri teribile, 
pieptul îi era acoperit cu o broboadă groasă de mătase, 
bine înnodată la spate în talie, rochia era albă, dar pătată 
de o ţâşnitură de sânge. Doi soldaţi îi ţineau mâinile, 
adresându-i în surdină înjurături şi ameninţări pe care le 
asculta liniştită, cu obrajii îmbujoraţi, mai curând cu surâsul 
unei femei mulţumită de sine decât cu calmul melancolic al 
martirei. 

Această femeie era asasina, era Charlotte Corday. La 
picioarele ei, în cadă, se vedea hidosul spectacol. 

Marat în cada a cărei apă devenise de culoarea sângelui, 
Marat, acoperit pe jumătate cu un cearceaf murdar, cu 
capul răsturnat pe spate, gura şi mai strâmba ca de obicei, 
braţul atârnându-i afară din cadă, părul acoperit cu un 
prosop slinos, Marat cu pielea lui galbenă, membrele 
subţiri, părea unul din acei monştri fără nume pe care 
scamtorii îi expun prin bâlciuri. 

— Ce zici? Mi-a şoptit Danton. 

— Taci! l-am răspuns. Ascultă. 

Grefierul îi spunea acuzatei: 

— Te recunoşti deci vinovată de moartea lui Jean-Paul 
Marat? 

— Da, domnule, a răspuns tânăra cu voce sigură, Vibrantă, 
aproape copilărească. 

— Cine ţi-a insuflat ura pe care ai manifestat-o împotriva 
lui într-un chip atât de îngrozitor? 

— Nimeni. Nu aveam nevoie de ura altora, îmi ajungea a 
mea. 


— Acest act a trebuit totuşi să-ţi fie sugerat? 

Charlotte a da încet din cap şi surâzând a spus: 

— Execuţi prost ceea ce nu ai conceput tu însuţi. 

— De ce-l duşmăneai pe cetăţeanul Marat? 

— Pentru crimele lui. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Rănile Franţei. 

— Ce nădăjduia! Ucigându-l? 

— Să redau pacea ţării mele. 

— Crezi deci că prin el ai omorât pe toţi maratistii? 

— Ela murit; ceilalţi poate vor fi mai temători! 

— De când ţi-ai întocmit planul? 

— De la 31 mai. 

— Povesteşte împrejurările cum ai pregătit asasinatul. 

— Astăzi, traversând Palais-Royal, am căutat un meşter de 
cuțite şi am ales un cuţit făcut de curând, cu mâner de 
abanos. 

— Cât l-ai plătit? 

— Doi franci. 

— Ce-ai făcut după aceea? 

— L-am ascuns în sân; am luat o trăsură din strada Notre- 
Dame-des-Victoires şi am venit aici. 

— Continuă 

— Lumea aceasta nu vroia să mă lase să intru. 

— Oh, nu, desigur, a întrerupt-o Catherine Ervard, aveam 
un fel de presimţire. El, bietul de el, e cel care a strigat: 
„Las-o să intre, doresc să intre!” Ah, a continuat plângând, 
ce ţi-e scris... 

Şi din nou s-a prăbuşit pe scaun. 

— Biata femeie! A murmurat Charlotte privind-o cu 
tristeţe; nu ştiam că un asemenea monstru putea fi iubit. 

— Ce s-a petrecut, a întrebat comisarul de poliţie, între 
dumneata şi cetăţeanul Marat după ce ai intrat? 

— M-am speriat de urâţenia lui şi m-am oprit lângă uşă. 

— Nu dumneata mi-ai scris că-mi vei aduce veşti din 
Normandia? M-a întrebat Marat. 


— Da, i-am răspuns. 

— Apropie-te şi povesteşte. Girondinii au ajuns la Caen? 

— Da. 

— Şi au fost bine primiţi? 

— Cu braţele deschise. 

— Câţi sunt? 

— Şapte. 

— Numeşte-i. 

— Barbaroux, Pettion, Louvet, Roland... 

Nu m-a lăsat să termin. 

— Bine, a spus, înainte de opt zile vor fi ghilotinaţi. 

Cuvintele acestea au însemnat condamnarea lui la moarte. 
L-am lovit. N-a spus decât atât: 

— Ajutor, scumpa mea prietenă! 

Şi şi-a dat sufletul. 

— Ai lovit de sus în jos? A întrebat comisarul de poliţie. 

— Poziţia mă obliga. 

— Păi, a adăugat comisarul de poliţie, dacă lovea orizontal 
putea să dea de-o coasă şi nu-l omora. 

— Fără îndoială că a făcut exerciţii înainte, a spus 
surâzând răutăcios capuţinul Chabot care sta acolo lângă 
ei. 

— Oh, călugăr nemernic, i-a răspuns Charlotte, cred că mă 
consideră o criminală. 

Soldaţii socotiră că trebuiau să-l răzbune pe Chabot şi o 
zgâlţâiră cumplit pe Charlotte. 

Danton a schiţat o mişcare să se repeadă spre ei. L-am 
reţinut. 

— Veniţi, i-am spus, aţi văzut tot ce vroiaţi să vedeţi, nu-i 
aşa? 

— Şi dumneata? A întrebat el. 

— Oh! Am văzut mai mult decât vroiam. 

— Atunci, să mergem. 

Şi ajungând din nou la uşă, l-am văzut pe Camille 
Desmbulins care venise ca şi ceilalţi curioşi. 

— Ei! A zis încet Danton, ce crezi de asta? 


— Cred, a spus Camille glumind cum avea obiceiul, cred că 
e un mare ghinion să nu faci decât o baie în viaţă şi să 
sfârşeşti atât de prost. 

— Incorigibil! A murmurat Dianton. Ăstuia nu-i vor tăia 
capul pentru un principiu, i-l vor tăia pentru o glumă. 

Fiziceşte te poţi desprinde de asemenea spectacole, dar 
ghidul se înverşunează şi nu te lasă să scapi. 

Condusă acasă de către Danton, am rămas singură şi într- 
un colţ al camerei mele am revăzut toată scena, aşa cum ai 
vedea un decor din colţul unei săli de teatru: doamna 
Ervard prăbuşită pe un scaun; comisarul de poliţie, sprijinit 
cu pumnii de masă şi dictând; grefierul nepăsător, scriind; 
tânăra aceea frumoasă, în picioare, ţinută şi brutalizată de 
doi soldaţi, de parcă ar.fi fost statuia dreptăţii smulsă de pe 
soclul ei; apoi capuţinul. Dezgustător privind-o cu ură şi 
deşucheat. 

Toţi ceilalţi formau în acest tablou un al doilea şi al treilea 
plan, dar nedistincte şi abia schiţate. 

Fără voie întindeam braţele către frumoasa eroină, fără 
voie o numeam sora mea. 

La ora trei, de afară răzbătu din nou vacarmul; străzile nu 
încetaseră nici un moment să fie pline de curioşi. Între ei, 
oameni cu braţele goale strigau, urlau, cereau să le fie 
predat asasinul. 

O duceau pe Charlotte Corday la închisoarea Abbaye. 

Împotriva oricărei aşteptări, a ajuns la închisoare fără să 
fie linşată. 

A doua zi, spre marea mea mirare, a venit la mine Danton 
cu soţia lui, o copilă blondă, frumoasă, abia de vârsta mea, 
pe care mi-a împins-o în braţe. 

O adusese ca să-şi petreacă dimineaţa împreună cu. Mine, 
cu condiţia ca eu să merg cu ei la ţară, unde să rămân 
câteva zile. 

Eram atât de tristă în singurătatea mea, iubitul meu drag, 
încât am acceptat; apoi aveam prilejul să vorbesc despre 
tine cu o femeie, cu o inimă tânăra care m-ar în-ţelege. 


Dealtfel, tu îl iubeai pe Danton; eu, neputându-l iubi pe el, 
vroiam să o iubesc pe soţia lui. 

Danton a ieşit în oraş să afle noutăţi; de dimineaţă încă se 
ştia tot despre această fată; nu era oricine, cum s-ar fi putut 
crede; nu o pasiune amoroasă pentru vreun girondin fugar 
o determinase să iasă din singurătatea şi din existenţa ei 
obscură, ci dragostea imensă pentru patrie. Franţa îi 
apăruse ca o femeie care doarme suspinând, căci pe pieptul 
ei stă ghemuit monstrul care se numeşte coşmar. Luase un 
cuţit şi lovise monstrul. 

Numele ei este Marie-Charlotte de Corday d'Armans. 

Lucru ciudat, tatăl ei era republican, ea republicană, iar 
cei doi fraţi ai ei luptau în armata lui Conde. 

Numai revoluțiile pot aduce asemenea dezbinări în familii. 

Charlotte era stră-strănepoata a lui Corneille, soră cu 
Emilie, Chimene şi Camille. 

Crescută în mănăstirea Abbaye-aux-Dames din Caen, 
fondată de contesa Mathilde, soţia lui Wilhelm Cuceritorul, 
mănăstire la care erau primite numai feţele nobilimii 
scăpătate, Charlotte, odată cu desfiinţarea acestor 
pensioane, se refugiase la o mătuşă bătrâna, doamna de 
Bretevelle. 

Charlotte nu vrusese să îndeplinească această faptă - care 
o ducea direct la eşafod - fără binecuvântarea tatălui ei; şi- 
a dăruit toate cărţile, în afară de un volum de Plutarc pe 
care l-a luat cu ea, a trecut prin Argenton, unde era domnul 
de Corday, a îngenuncheat în faţa lui şi, după ce a primit 
binecuvântarea, s-a suit iar în diligentă, a sosit în ziua de 11 
la Paris, şi a coborât în strada „Vieux Augustins nr. 17, la 
Hotel de la Providence”. 

Pretextul acestei călătorii a fost că trebuia să retragă de la 
Ministerul de Interne nişte acte necesare unei prietene 
emigrate, domnişoara de Forbin; în acest scop, a obţinut de 
la Barbaroux o scrisoare pentru colegul său Dupperret. 

Îşi petrecuse ziua de 12 cu diverse treburi. La 
interogatoriu am auzit-o spunând că în 13, ziua 


asasinatului, o oră înainte de crimă, cumpărase la Palais- 
Royal cuțitul cu care trebuia să o înfăptuiască. 

Ah! Am uitat să-ţi spun, iubitul meu Jacques, că singurul 
moment de slăbiciune de care dăduse dovadă în timpul 
interogatoriului a fost acela când i s-a arătat cuțitul 
însângerat, şi au întrebat-o dacă într-adevăr acela e cuțitul 
cu care înfăptuise crima. 

— Da, a răspuns ea întorcând ochii şi înlăturându-l cu 
mâna, îl recunosc. 

lată ce se ştia despre ea în ziua de 14, la ora unu după- 
amiază. 

În timpul nopţii a fost interogată de membrii Comitetului 
de siguranţă generală şi de mai mulţi deputaţi, iar 
răspunsurile acestui interogatoriu se răspândiseră în oraş. 

Cât despre Marat, lumea se întreba dacă va fi sau nu 
depus la Pantheon. 

Toată ziua am stat cu doamna Danton. l-am vorbit despre 
tine; ea mi-a vorbit despre Danton. 

Mi-a mărturisit teama pe care i-o inspirase la început şi 
cum şi-a dat seama foarte repede că sub această aspră 
aparenţă se ascunde o inimă gata oricând să se dăruie, 
jumătate din geniul lui datorându-se bunătăţii. 

Desigur, nu-l iubeşte cum te iubesc eu, ea îl iubeşte cum 
trebuie să-şi iubească o femeie cinstită bărbatul. Pe când 
eu, te iubesc ca pe un prieten, ca pe un frate, ca pe un soţ, 
ca pe un iubit, ca pe mântuitorul meu, ca pe Dumnezeul 
meu! 

Oh! Unde eşti, iubitul meu? Te gândeşti oare la mine cu 
aceeaşi ardoare care pe mine mă mistuie, mă face să-mi 
frământ mâinile şi să te chem strigând în puterea nopţii 
fără să-mi dau seama, trezind-o astfel pe biata Jacinthe care 
vine degrabă înnebunită şi mă întreabă ce vreau? 

— Nimic, îi răspund, visam ceva... 

Danton s-a întors să ne ia la ora şase. 

Era entuziasmat de Charlotte. Niciodată, spunea el, nu 
văzuse o inimă atât de curată şi atât de oţelită. 


La percheziţie s-au găsit asupra ei un degetar, ace şi aţă. 

— Pentru ce ai lucrurile astea la dumneata? Au întrebat-o. 

— M-am gândit că după moartea lui Marat voi fi probabil 
brutalizată, îmbrăcămintea mea va fi sfâşiată şi vroiam să 
am cu ce să le cârpesc la închisoare. 

— Nu eşti tu aceea care ai venit la mine, îmbrăcată în 
călugăriţă, şi-ai vrut să mă asasinezi? O întrebase măcelarul 
Legendre. 

— Cetăţeanul se înşeală, a răspuns ea surâzând; nu m-am 
gândit că viaţa sau moartea lui ar avea vreo importanţă 
pentru salvarea Republicii. 

La un loc cu degetarul, aţa şi acele, îi găsiră în buzunar 
pungă şi ceasul, iar Chabot cerând să le vadă, le ţinea, după 
părerea ei, de prea mult timp în mână: 

— Credeam că şi capucinii au făcut legământ de sărăcie, a 
spus Charlotte. 

Chabot se tot învârtea pe lângă ea cu gânduri 
necuviincioase; vroia s-o percheziţioneze; pretindea că 
broboada fetei era atât de bine legată numai pentru că 
ascunde ceva pe dedesubt şi, profitând de faptul că fata 
avea mâinile legate, s-a năpustit asupra ei şi i-a strecurat 
mâna în sân. 

Dar la atingerea desfrânatului fata a simţit un asemenea 
dezgust, încât zbătându-se a slăbit legăturile care-l 
imobilizau mâinile; din cauza efortului însă broboada s-a 
desfăcut şi astfel i s-au văzut sânii. 

Gardienilor le dădură lacrimile; până la urmă i-au eliberat 
de-a binelea mâinile ca să-şi poată orândui îmbrăcămintea. 

Dealtfel, i se îngăduise să-şi lase mânecile în jos şi să 
poarte mănuşi sub lanţuri. 

Acestea au fost noutăţile zilei. 

Ah! Uitam: un pictor pe nume David, prieten de-al lui 
Marat, şi-a petrecut o zi întreagă lângă cadă, ca să-i facă 
portretul chiar în atitudinea în care l-am văzut şi noi. 

Mâine vor propune Adunării să depună corpul lui Marat la 
Pantheon. 


La ora şase am plecat la Danton la ţară. Acolo locuieşte 
împreună cu soţia lui. 

În primele zile ale căsătoriei nu şi-a părăsit soţia nici 
măcar o clipă. Nu se poate abţine şi chiar în faţa mea o 
copleşeşte cu mângâieri. În ce o priveşte, ea pare mai mult 
mirată şi înspăimântată decât îndrăgostită. Degeaba îşi 
toceşte leul dinţii, îşi taie ghearele. 

— Ea nu pare câtuşi de puţin liniştită în faţa acestui 
monstru admirabil. 

La Convenţie este şedinţă de noapte. Se va discuta 
înmormântarea lui Marat. 

Chiar Louise l-a îndemnat pe Danton să se întoarcă la 
Paris. 

— Sper, i-a spus ea, că nu vei îngădui să fie profanat 
Pantheonul depunând acolo cadavrul acestui vampir. 

Închipuieşte-ţi, dragă Jacques, că prietenul tău Danton, 
însăşi întruchiparea revoluţiei, s-a căsătorit cu o tânără 
regalistă. Mi-am dat seama de acest lucru în seara 
petrecută cu ea pe o colină care domină Sena şi de unde se 
vede toată depresiunea de la Saint-Cloucl. 

Ce linişte încântătoare în toată acea privelişte! Nici nu-ţi 
vine să crezi că eşti doar la două leghe de vulcanul care 
urlă şi aruncă flăcări şi care e Parisul. Nu. Seara, freamătul 
lui intens, amestec de strigăte, huiduieli şi ocări, ajunge 
până aici ca un murmur domol de Frunze agitate, de pâraie 
plângătoare, de păsări îndrăgostite. 

Împreună cu biata Louise ne întrebam de ce un om care 
poate să trăiască atât de liniştit, atât de fericit sub bolta 
împodobită cu diamante a cerului, culcat în iarba moale şi 
proaspătă, cu un pârâu ce susură la picioare şi umbra 
frunzelor tremurându-i pe frunte. 

— Preferă acestora luptele de la tribună, duşmăniile 
partidelor, noroiul sângerând al străzilor. 

Apoi umbra Charlottei de Corday a trecut prin faţa 
noastră. Şi pe ea am văzut-o aievea într-un nimb de sclipire; 
şi ea avea pâraie şi iarbă înaltă şi proaspătă în frumoasa 


Normandie, ţara ulmilor înalţi. Ei bine, ea, femeie, le-a 
părăsit pe toate, a făcut cincizeci de leghe ca să vină să 
împlânte un cuţit în inima unui om pe care nu-l văzuse 
niciodată, împotriva căruia nu avea o ură personală, dar pe 
care trebuia să-l înlăture numai din tăria dragostei ei 
pentru patrie. 

O, iubitul meu! Dacă revoluţia se va termina vreodată, 
dacă Dumnezeu va îngădui ca inimile despărțite să se 
unească din nou, dacă în locul acestor zile 
înspăimântătoare, care se numesc 20 iunie, 10 august, 2 
septembrie, 21 ianuarie, 31 mai - vom avea zile fără dată, 
liniştite şi împletite din umbră şi soare, oh, vom avea şi noi o 
casă, o colibă, o cabană pe o colină din, vârful căreia să 
putem vedea cum curge apa, cum încep să se coacă 
grânele, cum freamătă copacii! Atunci ne vom aşeza în 
sfârşit şi vom vedea cum apune soarele, luând după el vălul 
misterios al nopţii care va trece la rândul ei prin faţa 
noastră cu o privire, cu un surâs, cu un sărut. 

Am rămas acolo până seara târziu; am auzit cum se 
stingeau pe rând zgomotele zilei, uruitul trăsurilor pe 
drumuri, ecoul toporului tăietorului de lemne din pădure, al 
cântecului vierului din vie, ciripitul păsărelelor din pomi, 
ultimele fluierături ale mierlei din lăstăriş... Apoi am văzut 
aprinzându-se ici şi colo puncte de aur, stele ale 
pământului; odată cu ele liniştea s-a răspândit şi a plutit 
peste câmpie şi singura rumoare care străbătea spaţiul şi 
trezea ecoul era doar lătratul neaşteptat, prelungit uneori, 
dar mai ades stingându-se pe dată al vreunui câine ce 
veghea în cuşca lui, la poarta vreunei ferme sau făcându-şi 
datoria în jurul vreunui ţarc de oi. 

Oh! Ce departe mă simţeam ascultând acea lume care 
înceta să se gândească la Adunarea clocotitoare, la Marat 
pozând în cadă pentru pictorul David, şi la Carlotte Corday 
în închisoare, scriindu-i lui Barbaroux, în aşteptarea 
eşafodului. 


Danton s-a întors la miezul nopţii; şedinţa fusese 
furtunoasă, cordelierii ceruseră Pantheonul pentru Marat; 
iacobinii primiseră această cerere cu rezervă; Robespierre 
se declarase împotrivă şi moţiunea fusese respinsă. 

A doua zi, Charlotte Corday trebuia să fie transportată la 
Conciergerie (12), iar Marat urma să fie îngropat la 
cimitirul vechii biserici a cordelierilor. 

Moartea lui stârnise în mulţime destulă frământare. 
Oamenii săraci ştiau că fusese apărătorul lor, că toată viaţa 
scrisese pentru ei şi, fără să fi citit ziarele, îi erau 
recunoscători. Ceremonia a durat de la ora şase până la 
miezul nopţii. Danton, a asistat şi ne-a luat cu el. Marat a 
fost depus, ia lumina torţelor, sub una din sălciile care 
creşteau răzlețe în cimitir. 

Se făcuse aproape ora unu noaptea când s-a încheiat 
ultimul discurs. 

După fiecare vorbitor strigătele „Trăiască Marat! Moarte 
Iacobinilor!” izbucneau din mii de guri şi mă loveau drept în 
inimă. 

Mulţi cereau ca Charlotte Corday să fie adusă şi ucisă pe 
mormântul proaspăt. Degeaba mă liniştea Danton. Mie la 
fiecare unduire a mulţimii mi se părea că o şi luaseră de la 
Abbaye şi o aduseseră la ispăşire. 

Ne-am întors la Sevres spre ziuă. 

Eram în 18 iulie; Marat murise de patru zile şi tot de patru 
zile Charlotte Corday era arestată. 

Începuse să se vorbească cu glas tare pe străzi că procesul 
se lungea prea mult; se întrebau ce făceau judecătorii. 

Vestea că fusese dusă la Conciergerie dăduse mare 
speranţă maratiştilor. Se ştia că timpul petrecut de cei 
închis la Conciergerie nu era niciodată prea lung. 

Charlotte trebuia să se înfăţişeze chiar în ziua aceea în 
faţa tribunalului revoluţionar. 

Danton era entuziasmat de acest suflet roman; a vrut să 
fie de faţă la judecată. 


Se şi aflase că Charlotte scrisese unui tânăr deputat, nepot 
de-al stareţei de la Caen. Scrisoarea însă ori nu-l găsise 
acasă, ori lui îi lipsise curajul să-i răspundă la închisoare, 
astfel că revenise altcuiva onoarea de a o apăra. 

I s-a dat din oficiu un avocat tânăr, încă necunoscut, 
cetăţeanul Chaveau-Lagarde. 

Danton s-a întors acasă uluit. 

— Ei? L-am întrebat noi când l-am văzut că apare. 

— Ea a fost aceea care i-a judecat pe toţi, ne-a răspuns 
Danton, şi i-a condamnat la temniţa istoriei. 

I-am cerut amănunte, dar pentru Danton totul se rezuma 
la impunătoarea ei apariţie. Remarcase doar că în timpul 
interogatoriului un tânăr pictor german, Hauer, pe care-l 
cunoştea, îi făcuse portretul. 

Şi ea l-a observat; a surâs şi s-a aşezat cât mai bine cu 
putinţă, ca să-i înlesnească munca. 

La închisoare o aştepta un preot. Dar, republicană până la 
capăt, refuzase ajutorul celui care venise să-i ofere sprijinul 
cuvântului său. 

— Eu am chemare de acolo de sus şi nădăjduiesc că-mi va 
fi de ajuns, răspunsese Charlotte preotului. Totul este foarte 
frumos, prietenul meu, nu-i aşa? Dar mi se pare că 
depăşeşte totuşi puterile unei femei. Execuţia va avea loc 
astă-seară la ora opt. Danton vrea să asistăm şi noi, eu m- 
am opus, dar Danton a spus: 

— Această femeie le va da chiar bărbaţilor o lecţie cum se 
moare; şi în vremurile în care trăim este bine să iei tot felul 
de lecţii. Dealtfel, a adăugat el, ducându-ne s-o vedem cum 
moare, îi aducem un ultim omagia. 

— Oh! Prietene, cum ţi-aş putea povesti? Danton a avut 
dreptate: e un mare şi sublim spectacol să mori cu nobleţe 
pentru convingerile tale. 

Securea nu căzuse încă şi Charlotte Corday intrase în 
legendă. Se repeta din gură în gură ce făcuse. 

Pictorul, care era şi comandant la batalionul al doilea de 
cordelieri, obținuse, probabil datorită gradului său, 


permisiunea să termine în celulă portretul condamnatei pe 
care-l începuse la audienţă. O însoţise aşadar la 
Conciergerie. 

Neştiind că va fi judecată, condamnată şi probabil 
executată în aceeaşi zi, Charlotte făgăduise familiei 
gardianului să prânzească împreună. 

Se pare că erau nişte oameni cumsecade; îi cheamă 
Richard. 

— Doamnă Richard, a spus ea la întoarcere, mă veţi ierta 
dacă nu voi prânzi cu dumneavoastră mâine, aşa cum v-am 
promis, dar ştiţi mai bine decât oricine că nu din vina mea. 

În celula ei a pozat în continuare şi a vorbit liniştită cu 
pictorul, determinându-l să-i promită că va executa pentru 
familia ei o copie a portretului. 

Pictorul tocmai dădea ultimele retuşuri când călăul a 
deschis o uşă mică aflată în spatele ei. Charlotte s-a întors: 
călăul ţinea în mână foarfecele cu care urma să-i taie părul, 
iar pe braţ cămaşa roşie cu care trebuia să se îmbrace. 

Cămaşa paricizilor rezervată acestei martire! Ce 
profanare! 

Când a văzut-o, Charlotte a tresărit. 

— Aşa de repede? A spus. 

Apoi, ruşinată de această slăbiciune, i-a cerut călăului cu 
vocea ei blândă şi surâzându-i: 

— Domnule, vă rog, vreţi să-mi daţi puţin foarfecă? 

Acesta i-a întins-o. 

Atunci şi-a tăiat o buclă din părul ei lung, i-a dat-o 
pictorului şi i-a spus: 

— Nu vă pot oferi deci t această buclă, păstraţi-o în 
amintirea mea. 

Se spune că gâdele s-a întors cu spatele şi chiar şi 
jandarmii plângeau. 

Într-adevăr, dragul meu, în sufletele cinstite ale oamenilor 
se petrecuse o schimbare fericită. 

În timpul celor patru zile care s-au scurs, zvonul despre 
calmul deţinutei se răspândise într-atâta, energia şi 


dârzenia ei produseseră un asemenea efect, încât admiraţia 
începea să ia locul primei reacţii de aversiune pe care o 
inspiră de obicei un asasin. Când la ora şapte seara, pe sub 
arcada întunecoasă a închisorii, au văzut-o pe frumoasa 
victimă drapată în mantaua roşie, apărând la lumina 
fulgerelor din cerul dezlănţuit, au crezut că furtuna nu se 
abătuse din cer decât ca să reproşeze pământului crima pe 
care erau pe cale să o comită. 

S-au auzit strigătele celor două porniri fanatice, unele de 
ură şi altele de admiraţie. 

Dar se părea că vijelia fuge din calea ei, astfel că la Pont 
Neuf dispăruse, în piaţa Revoluţiei se înseninase de-a 
binelea, cerul îşi regăsise toată limpezimea. La strada 
Saint-Honore s-a împrăştiat ultimul nor care acoperea 
soarele şi astfel a putut să învăluie fecioara care avea să 
moară cu razele lui cele mai calde. 

Danton şi-a lăsat soţia la palatul care dă în piaţa Revoluţiei 
fie pentru că s-a temut să nu i se întâmple ceva, fie că s-a 
gândit că inima ei era prea slabă pentru a fi în stare să 
asiste mai de aproape la îngrozitorul spectacol. 

Şi cum eu vroiam să rămân lângă ea, mi-a spus: 

— Nu, dumneata eşti tare, ai suflet curajos, vii cu mine. 
Când o femeie ca ea trebuie să moară, nu o priveşti din loja 
unui circ sau din balconul casei. 

— Te duci cât mai aproape şi îi spui din ochi: „Mori 
liniştită, nu vei muri cu totul, victimă sfânta, amintirea ta va 
rămâne în inimile noastre!” 

Ne-am dus în partea dreaptă a ghilotinei. 

Mărturisesc că mergeam fără voia mea, supunându-mă 
îndemnului pe care-l primeam; picioarele îmi tremurau, 
privirea mi se înceţoşase; nu mai auzeam decât un freamăt 
confuz. 

Eram asemenea unui om care leşină, a cărui minte încă 
trează se cufunda încet în întuneric. 

Nişte strigăte puternice m-au smuls din această toropeală. 
Am deschis ochii, picioarele parcă îmi prinseseră rădăcini, 


m-am întors spre partea de unde venea gălăgia; căruţa 
apăruse la poarta Saint-Honore şi se îndrepta spre eşafod. 

Oh, iubitul meu, de când e lumea, cred că nici un muritor 
n-a văzut ceva mai frumos, ceva mai sfânt, ceva mai sublim 
ca această nouă Judith oferindu-şi sângele pentru a 
răscumpăra păcatele Bethaniei, şi având în plus darul de a 
fi neprihănită. 

Din acel moment privirea mi s-a oprit asupra ei şi nu mi s-a 
mai putut desprinde. 

O rază de soare în asfinţit a strălucit pe cuțitul ghilotinei şi 
s-a reflectat în ochi. 

La acest fulger premergător morţii, mi s-a părut că 
Charlotte păleşte, dar momentul de slăbiciune a fost mai 
scurt decât fulgerul. 

Charlotte s-a ridicat în picioare, s-a rezemat de marginea 
căruţei şi a surâs vag, fără ostentaţie şi fără dispreţ. 

A coborât singură şi singură a urcat treptele eşafodului; 
călăul şi ajutoarele acestuia o urmau, întocmai cum 
urmează slugile o regină. Ajunsă pe platformă, a privit în 
jurul ei liniştită. Era un înger; ei bine, la această execuţie 
care ar fi trebuit să stârnească mulţimea, tocmai mulţimea 
lipsea. 

Cei care înconjurau eşafodul nu erau nişte curioşi, ci 
observatori serioşi, oameni gravi; medici, deputaţi, filosofi. 

Apoi, foarte multe femei cumsecade, plăcute la vedere, 
bine îmbrăcate, care veniseră acolo cum se vine la 
înmormântarea unei surori, a unei rude sau a unei prietene. 

În locul tumultului obişnuit, în Piaţa Revoluţiei stăpânea o 
linişte apăsătoare. 

Această linişte a fost spartă de strigătul celei care urma să 
fie decapitată. Călăul, smulgându-i broboada, îi dezgolise 
sânii. 

Strigătul ei nu fusese de teamă, ci de ruşine. 

— Grăbeşte-te, i-a spus călăului văzându-şi pieptul pe 
jumătate gol. 

S-a aruncat ea însăşi pe basculă. 


A răsunat un strigăt puternic. Cuţitul ghilotinei trecuse ca 
un fulger vertical. 

În momentul în care frumosul ei cap feciorelnic căzu, un 
ajutor de-al călăului, pe nume Legros, l-a luat de păr şi l-a 
arătat oamenilor. 

Apoi a avut neruşinarea să-l păâlmuiască. 

Ochii Charlottei s-au redeschis şi obrajii care păliseră şi-au 
recăpătat roşeaţa. 

Un murmur de scârbă şi ele indignare s-a ridicat din 
mulţime. 

— Arestaţi-l pe acest om pentru insultă adusă umanităţii! A 
izbucnit Danton. 

— Da, da! Au răspuns mulţimea de glasuri. Arestaţi-l! 

Jandarmii care o însoţiseră pe Charlotte Corday s-au urcat 
pe eşafod şi l-au arestat. 

Danton a avut dreptate, iubitul meu; dacă ar fi să mor 
acuma, cred că mi-ar veni mai uşor datorită exemplului pe 
care tocmai l-am avut sub ochi. 

Şi în adevăr, am suportat neaşteptat de bine acest 
spectacol, oricât fusese el de îngrozitor; în loc să mă 
doboare, m-a exaltat. 

Îmi spuneam: „Dacă aş afla de moartea iubitului meu, aş 
cumpăra şi eu un cuţit, m-aş duce la Robespierre, l-aş ucide 
şi aş muri cum a murit Charlotte”. 

Ai crede oare, am invidiat pentru o clipă destinul 
frumoasei fecioare, decapitată, pălmuită de o slugă de 
călău, şi aş fi dorit să fiu în locul ei. 

Dar aş fi oare la fel de frumoasă ca ea? Soarele ar face 
oare pentru mine ce a făcut pentru ea? Îmi va trimite el, 
drept aureolă, cea mai frumoasă, cea mai blândă, cea din 
urmă rază a lui? 

Nu am decât o temere, iubitul meu, ca vechiul şi păgânul 
vostru Brutus să nu fie detronat şi să nu-i ia, locul o religie 
fondată pe sângele Charlottei Corday: religia pumnalului! 

Ne-am dus s-o căutăm pe doamna Danton în balconul 
administratorului. Biata femeie mi-a mărturisit că profitase 


de faptul că bărbatul ei nu mai era acolo, şi se ascunsese în 
apartament. 

Nu văzuse nimic. 

Am luat o trăsură descoperită că să ne ducă înapoi la 
Sevres. 

Vijelia purificase complet cerul şi în aer se simţea, acea 
mireasmă care pluteşte totdeauna după furtună... 

Danton devenise visător. 

Curajul simplu şi grandios al tinerei fete îl impresionase 
puternic. 

— Eu credeam în fermitatea ei, a spus Danton, dar nu 
credeam şi în blândeţea ei. Este frumos, la vârsta asta, să 
nu-ţi fie teamă să mori. Nu credeam în acele priviri 
pătrunzătoare, în acele scântei vii şi umede ale ochilor ei 
frumoşi, până în clipa când a ajuns pe eşafod. Tot ce a urât 
a murit în persoana lui Marat. A plecat fără măcar să se 
gândească să-şi ierte călăii. Sufletul ei plutea deasupra 
micilor imbolduri pământene; cred că, dacă aş fi tânăr, aş 
simţi o sumbră voluptate să mă duc după ea. În lumea 
necunoscută unde tocmai a coborât. 

De obicei, a continuat Danton, condamnaţii se susţin prin 
animaţie, prin cântecele patriotice, prin insultele pe care le 
schimbă cu duşmanii lor, prin surâsuri trimise de prietenii 
lor. 

Charlotte n-a avut nevoie de nimic din toate acestea, a 
avut numai credinţa. Credinţa a fost punctul ei de sprijin şi 
de rezistenţă. 

Dumnezeu ştie cum voi muri eu, dar aş vrea să mor ca ea. 

Doamna Danton plângea, iar eu îi strângeam mâna lui 
Danton. 

Se apropia aniversarea lui 10 August, îţi aminteşti, dragul, 
meu, că aceasta a fost chiar ziua în care ne-au ajuns la 
Argenton amănunte despre cele petrecute la Paris. 

— Şi tot această zi marchează despărţirea noastră? 

Data de 10 August poate să fie glorioasă pentru Revoluţie, 
dar, fără îndoială, pentru mine este fatală. 


Veştile din afară erau neliniştitoare; englezii continuau 
asedierea la Dunkerque; armatele coalizate mărşăluiau 
spre Paris; aniversarea lui 10 August se făcea sub ochii 
prusacilor şi ai austriecilor; în patru zile de marş forţat, ei 
ar fi putut asista la ele. 

Veştile dinăuntrul ţării erau şi mai rele. Marat mort, ziarul 
Pere Duchesne îi luase locul ziarului |! Ami du Peuple şi cum 
Hebert dispunea şi de Ministerul de Război şi de Comună, 
lua din amândouă casele de bani cât poftea şi, după cum 
socotea necesar pentru interesele sau ura lui, scotea ziarul 
într-un tiraj de şase sute de mii de exemplare. 

Când nu te aşteptai, izbucneau incendii în porturi; se 
puneau pe socoteala englezilor; Pitt a fost declarat de către 
Convenţie inamic al speciei umane; în cluburi nu se 
vorbeşte decât despre ucidere; regina va fi exterminată cu 
prima ocazie; girondinii vor fi omorâţi. La primul capriciu: 
Vor să omoare regalitatea până la temelii; s-a ordonat 
distrugerea mormintelor de la Saint-Denis. 

Danton s-a istovit strigând: „înfiinţaţi un guvern!” Într- 
adevăr, el are dreptate, nimeni nu guvernează şi toată 
lumea ucide. 

Danton e posomorât şi îngrijorat; simte că nu mai are 
asupra poporului influenţa pe care o avea în 92; i-a trecut 
entuziasmul; totuşi, continuă să fie devotat. 

— Dar nu mai sunt de ajuns oamenii, a spus el; ne trebuie 
soldaţi. 

Comunarzii noştri din 93, după cât se pare, mi au nimic 
din voluntarii din 92; sunt îngrijoraţi, îmbrăcaţi modest, îşi 
dau braţele, îşi dau vieţile, dar cu indiferenţă, trişti, ca nişte 
oameni care-şi împlinesc o datorie. 

Şi apoi nu mai e Marseilleza vioaie care-i împingea 
altădată înainte; acum e Cântecul plecării cel care-i 
însoţeşte. Muzica lui Mehul este într-adevăr minunată: în 
acest cântec sunt sunete de trompetă care trebuie să ducă 
Europa spre lumină. 


Convenţia a cheltuit - se spune - cu sărbătoarea pe care 
ne-a dat-o un milion două sute de mii de franci. 

Au fost deschise două muzee. Danton ne-a condus să le 
vedem. 

Unul este cel al Luvrului; întreaga lume a artiştilor a 
contribuit la alcătuirea lui; şcoala flamandă şi în special cea 
italiană sunt reprezentate aici cu prisosinţă. 

Danton - care în ceea ce-l priveşte se pricepe foarte bine 
la pictură - s-a mirat de cunoştinţele mele în acest domeniu. 

Celălalt muzeu, cel al monumentelor franceze, este o 
minunată comoară arheologică. Mănăstirile, bisericile., 
palatele şi-au adus contribuţia să-l înzestreze. David, 
organizatorul serbării, acelaşi David care i-a făcut portretul 
lui Marat mort în baie, a clasat toată această mare 
cronologie a Franţei pe secole, aproape pe domnii. 

Toate personajele de pe pietrele funerare de marmură, 
întinse pe mormintele lor cu dubla rigiditate - a morţii şi a 
pietrei - oferind istoria a douăsprezece secole, de la crucea 
lui Dagobert până la basoreliefurile lui Francisc I-ul, 
vorbesc imaginaţiei cu vocea ştiinţei. Prin cunoaşterea 
exactă a costumelor, mi-am atras şi acolo laudele lui 
Danton. Se pare că ai făcut din mine, iubitul meu drag, o 
femeie mai completă decât credeam; micuța doamnă 
Danton, care nu ştie nimic din toate acestea şi care 
niciodată nu a auzit vorbindu-se în familia ei despre artă 
sau despre ştiinţă, este şi mai mirată decât soţul ei; se uită 
la mine aproape cu admiraţie, ceea ce mă face să roşesc, 
dar îmi aminteşte în acelaşi timp că ţie îţi datorez toate 
acestea... 

Mă aşteptasem să văd apărând la festivitate vreo efigie 
gigantică a lui Marat. M-am înşelat. Danton spune că cel 
care s-a opus a fost chiar Robespierre. 

Îţi voi descrie serbarea, aşa cum mi-a explicat-o şi mie 
Danton. 

Poate vei citi într-o zi acest manuscris. Atunci vei afla că nu 
a trecut o clipă fără să mă gândesc la tine. 


Pentru această ocazie David devenise istoric, arhitect şi 
autor dramatic. 

A scris o piesă în cinci acte despre Revoluţie. 

Mai întâi a ridicat în piaţa Bastiliei o statuie imensă: a 
Naturii, un fel de Isis cu o sută de sâni, din care ţâşnea într- 
un bazin imens apa regenerării. 

Libertatea, un colos de aceleaşi dimensiuni, a aşezat-o în 
piaţa Revoluţiei. 

În sfârşit, un al treilea Titan, poporul, Hercule doborând 
Federalismul, sub trăsăturile Discordiei - în faţa hotelului 
Invalizilor. 

Pentru a ajunge la acest ultim grup, trebuia să treci pe sub 
un arc de triumf cuprinzând toată lăţimea bulevardului 
Italiei; apoi, de la grupul Invalizilor, se mergea la altarul 
Patriei situat în mijlocul Câmpului lui Marte (Champ de 
Mars). 

Sub fiecare clin aceste puncte marcate dinainte ca nişte 
altare de ziua Domnului, cortegiul, care pornea din Piaţa 
Bastiliei, se oprea aici şi îndeplinea un ritual patriotic. 

Danton, care era obligat să meargă cu Convenţia, ne 
încredinţase pentru ziua aceea, pe soţia lui şi pe mine, lui 
Camille Desmoulins şi lui Lucile. 

Camille Desmoulins, cu toate că era membru al Convenţiei, 
nu deţinea nici o sarcină obligatorie în toate aceste serbări. 
Curios ca un fiu al Parisului să vrea să vadă tot pentru ca să 
poată critica tot. Lucile râdea ca o nebună de glumele 
soţului ei; pentru mine, mărturisesc, acest spectacol avea o 
latură de grandoare, care m-a impresionat foarte mult. 

Herault de Sechelles, în calitatea lui de preşedinte al 
Convenţiei, era cel care mergea în fruntea cortegiului; dacă 
ar fi fost ales pentru frumuseţea lui, nu s-ar ii putut face o 
alegere mai bună. 

Este chiar omul ceremoniilor naţionale şi mi-l imaginam cu 
roba grecilor antici sau toga romană; s-a urcat pe 
dărâmăturile Bastiliei, a întins o cupă etruscă, a um-plut-o 
cu apă, a dus-o la buze, a trecut-o celor optzeci şi şase de 


bătrâni care reprezentau cele optzeci şi şase de 
departamente, fiecare din ei purtând un stindard, şi după 
ce bea fiecare, spunea: 

— Ne simţim renăscând odată cu neamul omenesc. 

Cortegiul a coborât bulevardul; puternicul partid al 
iacobinilor mergea în frunte cu stindardul lui. 

— Simbol al poliţiei ei universale - un ochi deschis printre 
nori. După iacobini mergea Convenţia. 

David, pentru a simboliza poporul fraternizat cu 
reprezentanţii lui, eliminase costumele; îmbrăcaţi obişnuit, 
nu mai exista nici o diferenţă vestimentară între cei din 
popor şi aleşii lor. Atâta doar că trimişii Adunărilor primare 
erau înfăşuraţi cu o panglică tricoloră. Camille nu s-a putut 
abţine şi râzând ne-a spus: 

— Uitaţi-vă, Convenţia e dusă de zgardă de iacobini! 

Singuri judecătorii revoluționari purtau un panaş negru, 
semn al teribilei lor misiuni de doliu. 

Toţi ceilalţi. 

— Comună, miniştrii, muncitorii - mergeau laolaltă. Doar 
lucrătorii îşi purtau uneltele, ca o podoabă şi ca un simbol al 
nobleţei muncii. 

Umilii şi necâjiţii societăţii umane erau regii acestei 
sărbători. Orbii, bătrânii, copiii găsiţi - mergeau în care. Cei 
mici de tot care nu se puteau ţine pe picioare erau duşi în 
cărucioare. Doi bătrâni, un bărbat şi o femeie; ca şi Cleobis 
şi Biton, erau traşi într-o şaretă mică de cei patru copii ai 
lor. 

Într-un car aşezaseră o urnă, care se presupunea a 
conţine cenuşa eroilor. Opt cai albi, împodobiţi cu pene 
roşii, ridicând capul şi scuturându-l la fiecare sunet de 
trompetă, trăgeau acest car. Părinţii celor care fuseseră 
ucişi în această zi mare mergeau în urmă, cu fruntea senină 
şi încununată de flori. 

— Arătând prin aceasta că pe cei morţi pentru patrie nu 
trebuie să-i plângi. 


O şaretă asemănătoare celei a călăului ducea tronurile, 
coroanele şi sceptrele. 

Din Piaţa Revoluţiei dispăruse eşafodul. Preşedintele a 
ordonat ca tomberonul cu însemnele regalității să fie 
răsturnat la picioarele statuii Libertăţii. Aici călăul le-a dat 
foc. 

Trei mii de păsări, cărora li s-a dat drumul deodată, şi-au 
luat zborul în toate direcţiile, ca un nor vesel. 

Doi porumbei s-au oprit să se odihnească în cutele robei 
Libertăţii. 

A doua zi eşafodul, readus la locul lui, avea să-i alunge de 
acolo. 

Din piaţa Revoluţiei cortegiul s-a îndreptat spre Câmpul lui 
Marte; statuia lui Hercule zdrobind Federalismul fusese 
aşezată pe un soclu înalt şi lângă ea se amenajase o 
platformă, în faţa. Statuii se nivelase un drum, numit al 
egalităţii. Toată lumea a trecut pe acolo. 

Pe rând, cei optzeci şi şase de bătrâni, ajungând pe 
platformă, au înmânat preşedintelui sulița pe care o ţineau 
în mână. 

Preşedintele le-a legat pe toate cu o panglică tricoloră, 
proclamând astfel alianţa Capitalei cu departamentele. Toţi 
stăteau în picioare în faţa altarului fumegând de tămâie. 

Heraul de Sechellesa a citit aprobarea noii legi, 
proclamând egalitatea. 

La ultimele sale cuvinte, tunul a început să tragă. 

Dragul meu, nu sunt decât o femeie, dar îţi jur că în 
momentul acela am încercat un sentiment de entuziasm 
atât de puternic, încât fără să vreau mi-au dat lacrimile. O, 
dacă ai fi fost acolo! O, dacă m-aş fi sprijinit de braţul tău în 
loc să mă sprijin de-al unui străin! Cum m-aş fi aruncat la 
pieptul tău şi aş fi plâns în voie! 

Republica franceză întemeiată pe baza egalităţii! Carul 
ducând cenuşa victimelor de la 10 August a înaintat până la 
templul ridicat la extremitatea Câmpului lui Marte; acolo 
urna a fost ridicată şi depusă pe altar; toată lumea a 


îngenuncheat, preşedintele a sărutat urnă şi a spus cu glas 
tare aceste cuvinte: 

— Cenuşă scumpă! Urnă sacră! Depun sărutul meu în 
numele poporului! 

Un bărbat s-a apropiat de Camille Desmoulins şi l-a 
întrebat: 

— Cetăţene, poţi să-mi spui de ce nu mai văd aici ca în 92, 
paloşul justiţiei acoperit cu crep de doliu, paloşul pe care îl 
purtau bărbaţii încununaţi cu chiparoase? 

— Pentru că, a răspuns Desmoulins, atunci când paloşul se 
simte pretutindeni, nu mai e nevoie să-l arăţi. 

Am uitat să-ţi spun, iubitul meu Jacques, că arcul de triumf 
de pe bulevardul Italienilor era consacrat femeilor de la 5 şi 
6 Octombrie 113), cele care au readus de la Versailles pe 
rege, regină şi regalitate. 

Am auzit povestindu-se că aceste eroine fuseseră 
adevărate mame de familie care s-au smuls înfometate de 
lângă copiii lor, că fuseseră fete frumoase, caste, care nu 
îndrăzniseră să vorbească atunci când s-au aflat în faţa 
regelui şi că-şi pierduseră cunoştinţa în faţa reginei; aici 
însă pictorul le zugrăvise ca pe nişte modele îndrăzneţe şi 
neruşinate. 

Cele pictate sunt mai frumoase, e adevărat, dar celelalte 
am certitudinea că au fost mai emoţionante. 

La primele umbre ale serii mulţimea s-a împrăştiat; unii 
dintre ei s-au întors liniştiţi şi paşnici la Paris; ceilalţi, tot 
atât de liniştii şi paşnici, s-au aşezat pe iarba veştedă de 
august şi au mâncat în familie, fiecare ce-şi adusese. 

Noi ne găseam la jumătatea drumului spre Sevres, unde 
trebuia să ne întâlnim cu Danton; Camille şi Lucile urmau 
să ia masa cu noi. Ne-am suit într-o trăsură şi într-o 
jumătate de oră, de la Champs de Marş, am ajuns la casa de 
la ţară a lui Danton. 

Danton a venit împreună cu un bărbat pe care nu-l 
cunoşteam, dar pe care tu trebuie că-l ştii: îl cheamă 
Carnot. E mic de statură, poartă pantaloni scurţi, pieptănat 


î la Jean-Jacques Rousseau, cu o haină cenuşie. Are aerul 
unui subşef de minister. Pe el se bazează ca să se ţină piept 
atât englezilor care sunt în faţa Dunkerque-ului, cât şi 
prusacilor care au cucerit - sau mai curând cărora le-a fost 
predat Valenciennes. 

Datorită poziţiei lui la Ministerul de Război, Carnot 
cunoaşte toate ştirile oficiale şi după cât se pare acestea 
sunt lamentabile. Danton are multă încredere în el; dar se 
pare că lui Robespierre nu-i place. E un muncitor îndărijit, 
care cât stă la Paris îşi petrece viaţa între strada Saint- 
Florentin şi Tuileries, unde scotoceşte vechile dosare. Când 
se duce pe front, îşi scoate haina cenuşie ca să îmbrace 
uniforma de general, apoi, odată lupta câştigată, se 
reîntoarce la Paris să-şi facă programul. Ceea ce-l 
îngrijorează cu deosebire este Valenciennes, care a devenit 
un focar de reacțiune şi de fanatism. Se cântă acolo, pe 
pământul Franţei, Se Avum fac imperatorem; femeile plâng 
de bucurie, îl slăvesc pe Dumnezeu; emigraţii îşi scot săbiile 
şi strigă: „La Paris! La Paris! 

Mă minunez când mă gândesc că acest bărbat mărunt, 
abia dacă are 1,70 m, şi care nu bea decât apă se va duce 
să se războiască cu ducele de York, fratele regelui Angliei, 
care are 1,98 m şi care bea zece sticle de via după masă. Se 
pare că ducele, comod din fire, ar fi vrut să stea liniştit la 
Valenciennes, dar într-atâta a fost sâcâit de frumoasele care 
sunt nebune după el şi de emigraţii care-l compară cu 
Marlborough, încât până la urmă şi-a scos sabia ca şi ceilalţi 
şi a strigat: „Now or never!” Acum ori niciodată! 

Ultimele ştiri anunțau că avanposturile inamice sunt la 
Saint-Quentin. 

Danton a redactat un decret de înrolare în masă pe care 
bărbatul în haină cenuşie îl va propune şi îl va impune 
mâine la Convenţie, decret care mi se pare o capodoperă. 

Toţi francezii vor fi în stare de mobilizare permanentă; 
tinerii vor lupta; bărbaţii căsătoriţi vor făuri arme şi vor 
transporta subzistentele; femeile vor confecţiona corturi şi 


haine şi vor servi în spitale; copiii vor tăia lemne; bătrânii îi 
vor încuraja pe războinici în pieţe, insuflându-le ura 
împotriva regilor şi credinţa în unitatea republicii. 

Începând de mâine, eu şi cu doamna Danton ne vom apuca 
de lucru. 

Oh! Iubitul meu, sunt zdrobită. Cum să trăieşti? Cum să. 
Mori? Să mori mi se pare mult mai uşor decât să trăieşti, şi 
nu este prima oară când îmi vine să alerg să te aştept sau 
să mă duc să te găsesc la acea întâlnire a morţii de unde nu 
a scăpat vreodată nimeni. 

Numele tău a fost repetat de zece ori, de douăzeci de ori, 
ele o sută de ori: le lipseai pentru a împlini numărul; le 
trebuiau douăzeci şi două de capetele. L-au înlocuit pe-al 
tău cu cel al unui oarecare Mainvielle, cunoscut şi celebru 
prin asasinatele de la Glaciere, de la Avignon. Tu, zic ei, ai 
murit de oboseală în nu ştiu care grotă din munţii Jura 
împreună cu Louvet sau ai fost devorat de lupi împreună cu 
Roland. 

Oricum, pentru ei tu eşti mort şi numai datorită acestui 
fapt nu ai fost judecat împreună cu ei. 

Oh! Dacă aş fi sigură că ăsta e adevărul, cât de repede aş 
termina cu această boală a corpului care se numeşte viaţa, 
ca să-mi salvez sufletul! 

De câtva timp Danton trece brusc şi repetat de la durere 
la mânie. El sperase că procesul girondinilor nu va avea loc. 
Nu girondinii au avut iniţiativa Revoluţiei? Oare nu 
girondinii au făcut acel 10 August? Nu ei au declarat război 
tuturor regilor? Şi iată că deodată, în timp ce în nord 
englezii asediază Dunkerque, în sud regaliştii predau 
englezilor Toulonul. 

S-a arătat prea multă clemenţă reginei şi girondinilor. Nu 
erau acuzaţi oare girondinii de complicitate cu regina şi 
prin urmare cu regaliştii? 

În ziua când s-a aflat la Paris de cucerirea Toulonului, 
Robespierre, stăpân pe situaţie, a ordonat să se înceapă 
judecarea celor două procese despre care până atunci 


nimeni nu îndrăznise să vorbească: procesul” girondinilor şi 
procesul reginei. 

Prusacilor care intraseră în Franţa prin Champagne, li se 
răspunsese cu masacrul din închisori. 

Regaliştilor evacuând Vendee în vest şi englezilor 
cumpărând Toulonul în est, li se dădea acum replică prin 
decapitarea reginei şi a celor douăzeci şi doi de girondini. 
Înţelegi, iubitul meu? Deşi numai doisprezece dintre 
prietenii tăi căzuseră în mâinile tribunalului revoluţionar. 

— Ceilalţi fiind morţi ori fugiţi - pentru că fuseseră promişi 
poporului douăzeci şi doi de girondini, douăzeci şi doi li se 
dădea. 

Şi atunci s-au adăugat deputaţi care nu votaseră niciodată 
cu Gironde. Au vrut să-l determine pe Danton să intre în 
Comitetul de salvare publică; dacă ar fi acceptat, şi-ar fi 
salvat viaţa. Cine ar mai fi îndrăznit, să se atingă de un 
membru al acestui puternic comitet? 

Da, însă pentru ca el să intre, ar fi trebuit să accepte două 
condiţii îngrozitoare: Moartea girondinilor! 

Masacrele din Vendee! 

Într-o seară l-am văzut pe Danton întorcându-se acasă mai 
abătut ca niciodată, spus el. 

— Sunt dezgustat de toate aceste măceluri! 

Apoi soţiei sale: 

— Pregăteşte-te să mergi cu mine la Arcis-sur-Aube. 

Arcis-sur-Aube era locul unde se născuse. Ca Anteu care 
îşi recăpăta forţele atingând pământul natal, DantoN. Se 
ducea să ceară din nou izvoarelor vieţii lui vigoarea, 
pierdută. 

— Vii cu noi? M-a întrebat. 

— Oh, nu, i-am răspuns. Trebuie să înţelegi, numai 
urmărind clipă de clipă procesul girondinilor pot să aflu 
câte ceva despre el. 

— Amândoi greşim, mi-a spus el; eu ar trebui să rămân, 
dumneata ar trebui să pleci. 


În aceeaşi seară, Garat a venit să-l vadă. Îţi aminteşti, e cel 
care a devenit ministrul Justiţei după el. 

Lui Garat i s-a părut bolnav; mai mult decât bolnav, 
încremenit ele indignare. 

A făcut tot ce a putut să-l convingă să rămână la Paris; i-a 
demonstrat că Robespiere va profita de absenţa lui. Pentru 
a-i nimici - unul după altul - pe Hebert şi pe Chaumette; 
când va reveni, prietenii lui vor fi de partea lui Robespierre 
şi se vor întoarce împotriva lui, aşa cum prietenii 
girondinilor s-au întors împotriva girondinilor. 

— Plecarea ta, i-a spus el în încheiere, este pur şi simplu o 
sinucidere; nu îndrăzneşti să te omori, tu vrei să mori. 

— Poate! A spus Danton. Şi ruină partidului meu, 
pierderea influentei mele, popularitatea mea spulberată! 
Toate astea nu înseamnă nimic! Ceea ce mă distruge, ceea 
ce-mi zdrobeşte inima este că nu pot să-i salvez pe ei, pe 
Vergniaud, elocinţa însăşi; Pethion - onoarea; Valaze, 
loialitatea; Ducos şi Fonfrede, devotamentul... 

Şi din ochi îi curgeau lacrimi mari. 

— lar eu, a continuat Danton, eu sunt cel care la 31 mai le- 
am dat lovitura de graţie! Vroiam doar să-i în depărtez din 
drumul meu, nu să-i omor! 

Garat şi-a părăsit prietenul fără să fi obţinut ceva de la el. 

Îmi rămâneau Camille şi Lucile; dar eram departe de a fi 
legată de ei ca şi de Danton şi soţia lui. În prietenia lui 
Danton aveam încredere şi respect, aşa cum ai pentru omul 
de geniu. Chiar în slăbiciunile lui îl socotesc uriaş. 

La 13 octombrie a plecat. Vulcanul se stinsese. Se va: 
reaprinde oare vreodată? Mă îndoiesc. 

La 16 regina a murit pe eşafod. 

Moartea ei n-a produs la Paris efectul aşteptat. 

Se ştie că generalul Jourdan dădea la Wattignies o bătălie 
de care depindea salvarea Franţei. 

Micul om cu haina cenuşie şi pantalonul scurt părăsise 
Parisul. Se dusese la regiment; îmbrăcase uniforma de 
general şi luptase două zile. 


În prima zi pierduseră; dar cu armata lui, pe care inamicul 
o credea în retragere, atacase duşmanul şi-l învinsese. 

Îşi pusese apoi din nou haina cenuşie, se întorsese la Paris 
în ziua de 19 şi anunţase că generalul Jourdan câştigase o 
mare victorie. 

Despre el personal n-a spus nici o vorbă. 

Această victorie îi dădea o forţă imensă lui Robespierre, 
căruia Danton, într-un moment de slăbiciune, îi cedase locul 
şi care, rămânând singurul stăpân, devenise cârmuirea 
însăşi. 

A doua zi după această victorie, Fouquier-Tinville a cerut 
actele ca să deschidă procesul nefericiţilor tăi prieteni. S-au 
luat toate măsurile nu numai pentru a-i extermina, dar şi 
pentru a-i dezonora. 

Procesul lor a urmat îndată după al unui mizerabil pe 
nume Perrin, hoţ de bani din avutul obştesc, condamnat la 
galere şi la expunerea în public, pe care a îndurat-o pe 
ghilotină. Au avut grijă ca între el şi nobilii girondini să nu 
fie nimeni decapitat; trebuia ca eşafodul să rămână stâlp al 
infamiei. 

La început au fost ţinuţi în închisoarea Carmes, plină încă 
de sângele masacrelor din septembrie; prizonierii au fost 
înghesuiți într-un loc separat de restul închisorii. O singură 
carceră cu optsprezece paturi. 

Vergniaud, care era de mai multe luni în închisoare, nu 
vrusese să ceară nimic nimănui; îmbrăcămintea îi era 
zdrenţe şi ultimul asignat trecuse de mult în mâna unui 
deţinut mai sărac decât el. 

Cumnatul lui, domnul Alluaud, a venit de la Limoges să-i 
aducă bani şi haine. A obţinut permisiunea să-l vadă pe 
Vergniaud şi a intrat în închisoare împreună cu fiul lui, copil 
de zece ani. 

Copilul, văzându-şi unchiul tratat ca un nelegiuit, cu faţa 
palidă şi slăbit, cu părul răvăşit, cu barbă. Neîngrijită şi 
hainele zdrenţuite, a început să plângă şi, în loc să se ducă 


să-şi sărute unchiul care-i întindea braţele, s-a refugiat 
între genunchii tatălui său. 

Dar Vergniaud l-a tras spre el, spunându-i: 

— Linişteşte-te şi uită-te bine la mine; când vei fi mare, 
când Franţa va fi liberă, când pe străzile Parisului nu va mai 
exista această maşină hidoasă care se numeşte ghilotină, 
vei spune: „Când eram copil, l-am văzut pe Vergniaud, 
întemeietorul Republicii, în cea mai frumoasă epocă a sa şi 
în cea mai glorioasă haină a vieţii sale, aceea în care, 
persecutat de nişte mizerabili, se pregătea să moară pentru 
oamenii liberi”. 

Dar, printre ei, apostolul şi martirul fericit al supliciului 
era Valaze, pe care gradul avut în armată îl familiarizase cu 
moartea. Avea convingerea şi susţinea chiar că oricărei 
religii noi îi trebuie sânge. Îl simţeai fericit să-şi ofere 
sângele drept sacrificiu. 

— Valaze, i-a spus într-o zi Ducos, ce pedeapsă ţi-ar mai 
putea da ei, dacă nu te-ai condamna chiar tu? 

La 22 octombrie li s-a citit actul de acuzare, la 26 a 
început procesul lor. 

La prânz au fost aduşi în faţa tribunalului revoluţionar. 
Fiecare era păzit de un jandarm. 

Eu eram la braţul lui Camille, Lucile la braţul meu. l-am 
văzut cum s-au aşezat pe banca acuzaților, unul după altul, 
toţi acei nobili martiri, pe feţele cărora în zadar căutau un 
semn care să te facă să spui: „lată un vinovat!” 

Cel puţin procesul nu ducea lipsă de ipocrizie; toată lumea 
a văzut bine că tot ce preceda eşafodului era numai o formă 
şi că nu se urmărea altceva decât execuţia. 

Acuzatorii Hebert şi Chaumette au fost admişi ca martori. 
Nu exista avocat al apărării. 

Au fost învinuiți de lucruri stranii: de asasinatele din 
septembrie, a căror pedepsire ei o urmăriseră de fapt 
mereu; că ar fi fost prietenii lui La Fayette, ai lui d'Orleans 
şi ai lui Dumouriez. Şi totuşi, judecătorilor le venea greu să 


condamne pe baza unor astfel de acuzaţii şi cu astfel de 
mărturii. 

Procesul a durat şapte zile, şi în a şaptea zi avansase mai 
puţin decât în prima. 

Până la urmă s-au amestecat iacobinii; o delegaţie de-a lor 
a şomat adunarea să decreteze că după trei zile juriul se 
putea declara îndeajuns de lămurit, chiar dacă nu era. 

Camille mi-a spus că s-a găsit minuta scrisă în întregime 
de mâna lui Robespierre, pentru că el era cel care vroia cu 
orice preţ moartea lor. 

În ziua procesului, când a devenit clară pentru toţi 
întreaga latură odioasă a acuzaţiei, Garat, pe care-l 
văzusem la Danton în seara plecării acestuia, a făcut un 
demers pe lângă Robespierre pentru a-i salva pe girondini. 
Pregătise un fel de pledoarie pentru clemenţă; i-a citit-o. 

Ne-a povestit tot ce a îndurat Robespierre ca să-l poată 
asculta: masca lui, atât de impasibilă, încât s-ar fi spus că e 
un pergament întins pe un cap de mort, era devastată de 
şocul muşchilor; la pasajele stăruitoare, îşi acoperea ochii 
cu mâna ca să nu i se vadă fulgerele de ură şi mânie din 
priviri. L-a lăsat totuşi să vorbească până la capăt. Apoi a 
spus: 

— E splendid, dar ce vrei să fac? Nu pot nimic, nici eu, nici 
oricare altul. Dumneata spui că nu au avocat; nici nu au 
nevoie, ei toţi sunt avocaţi! 

Decretul Convenţiei a fost adus la cunoştinţa tribunalului 
revoluţionar la ora opt seara. 

Datorită acestui decret, juriul s-a trezit lămurit dintr-o 
dată şi a declarat inutilă continuarea dezbaterilor. Juraţii nu 
au făcut decât să intre şi să iasă din sala de deliberare. 
Preşedintele a anunţat, pe sufletul şi pe conştiinţa lui, că cei 
douăzeci şi doi de girondini au fost găsiţi vinovaţi şi 
condamnaţi la moarte. 

Am simţit braţul lui Cămile tremurând. 

— Oh! Nenorocitul de mine, a murmurat el încet, cartea 
mea e cea care îi pierde! 


Se pare că el a scris o carte împotriva girondinilor. Această 
condamnare era atât de neaşteptată, încât celor prezenţi în 
sală nu le venea să creadă. Condamnaţii au scos un strigăt 
de blestem împotriva judecătorilor lor. Jandarmii stăteau 
încremeniţi; fiecare acuzat ar fi putut să scoată sabia din 
teaca jandarmului care stătea lângă el şi să-i înjunghie pe 
judecători fără ca nimeni, să se opună. 

În acel moment, Valaze păru că leşină şi alunecă pe podea. 

— 'Ţi-e rău, Valaze? L-a întrebat Briset. 

— Nu, mor, i-a răspuns acesta. 

Îşi împlântase în inimă vârful unui compas. 

Era ora unsprezece seara. 

După un scurt moment de consternare a sădii, când s-au 
auzit blestemele condamnaților, iar lui Valaze i s-au dat lin 
zadar îngrijiri. 

— Murise pe loc - condamnaţii s-au strâns unul lângă altul 
şi au strigat: 

— Murim nevinovaţi! Trăiască Republică! 

Ducându-şi mortul, cei rămaşi în viaţă au coborât din sala 
tribunalului pe scara care ducea direct la Conciergerie. Le 
făgăduiseră celorlalţi deţinuţi să le dea de ştire despre 
soarta lor; au găsit un mijloc foarte simplu: au cântat prima 
strofă din Marseilleza, schimbând un singur cuvânt în 
versul al patrulea: „Allons, enfants de la patrie! 

Le jour de gloire est arrive! 

Contre nous de la tyrannie Le coubeau sanglant est leve!” 

Ceilalţi deţinuţi aşteptau şi ascultau. Cuvântul „coubeau” 
subsituit cuvântului „eteridard” i-a făcut să înţeleagă. 

S-au auzit atunci din toate celulele strigăte, plânsete şi 
hohote. 

Numai condamnaţii nu plângeau. 

Îi aştepta un prânz trimis de un prieten. 

Valaze, aşa mort, a luat şi el parte. Tribunalul ordonase ca 
trupul sinucigaşului să fie readus în închisoare, condus în 
aceeaşi şaretă la locul supliciului şi îngropat la un loc cu 
ceilalţi. 


Teribil tribuna, să nu poţi scăpa de el nici în moarte, şi 
care execută însăşi moartea! 

Se spune că reprezentantul din Bailleul, proscris ca şi ei, 
dar salvat şi ascuns în Paris, le trimisese acel ultim prânz 
care le-a îngăduit să facă ceea ce creştinii jertfiți în circ 
numeau primul liber. 

Vergniaud a fost numit preşedinte al acestui prânz; chipul 
său rămăsese liniştit şi surâzător. 

— Nu vă miraţi, a spus el, temându-se că nu cumva să-şi 
umilească prietenii prin seninătatea lui. Nu laş în urma mea 
nici tată, nici mamă, nici soţie, nici copii. 

Am fost singur în viaţă, vă voi avea pe voi toţi fraţi în 
moarte. 

Cum nimeni n-a asistat la acest ultim prânz, cum niciunul 
dintre comeseni n-a supravieţuit, nu s-ar putea spune ce 
subiect a animat conversaţia lor. 

Un paznic l-a auzit totuşi pe Ducos spunând: 

— Mâine pe vremea asta ce vom face? 

— Ziua noastră va fi fost încheiată, a răspuns Vergniaud, şi 
vom dormi. 

Când lumina zilei s-a strecurat printr-o lucarnă în celula 
girondinilor şi a făcut să pălească flacăra lumi nărilor, 
Ducos a spus: 

— Hai să ne culcăm, viaţa e atât de puţin lucru, încât nu 
merită să pierdem o oră de somn după care apoi să ne pară 
rău. 

— Să stăm de veghe, a spus Lassource, eternitatea este 
atât de teribilă, încât o mie de vieţi n-ar fi îndeajuns ca să 
ne pregătească pentru ea. 

La ora zece, cei care dormeau au fost treziţi de zgomotul 
zăvoarelor; cei care nu dormeau au văzut intrând călăii 
care veneau să le pregătească capetele pentru ghilotină. 

Atunci, surâzători, unul după altul, şi-au înclinat capul sub 
foarfecă şi şi-au întins braţele pentru frânghii. 

I s-a îngăduit unui alt deţinut - abatele Lamberţ - să intre 
la ei în acest moment suprem, ca să-i pregătească pentru 


moarte pe cei care ar cere ajutorul religiei. 

Gensonne a ridicat o buclă din părul lui negru şi, dându-i-o 
abatelui, l-a rugat: 

— Spuneţi-i soţiei mele că atât pot să-i trimit din 
rămăşiţele mele, dar că mor trimiţându-i toate gândurile 
mele. 

Vergniaud şi-a scos ceasul, l-a deschis, şi pe capacul de aur 
a zgâriat cu Vârful unui ac o cifră şi data de 30; apoi l-a 
rugat pe abatele Lamberţ să i-l dea femeii pe care o iubea, 
probabil domnişoara Candeille. 

După ce au fost pregătiţi, condamnaţi au fost conduşi spre 
curtea palatului. 

Aici îi aşteptau cinci şarete, înconjurate de o imensă 
mulţime. Se luminase; ziua era cenugşie şi ploioasă, una din 
acele dimineţi alburii, încărcată de toată deznădejdea iernii. 
Au interzis să se dea vreun calmant condamnaților, 
crezându-se că vor rămâne astfel mai prejos decât ei înşişi. 

Au fost puşi câte patru în fiecare şaretă; numai în ultima 
erau cinci, plus cadavrul lui Valaze. Capul lui, hurducat din 
pricina caldarâmului, se clătina pe genunchii lui Vergniaud, 
ursit să moară ultimul, ca cel mai vinovat dintre toţi, ca cel 
mai elocvent, cu alte cuvinte ca cel mai curajos. 

În momentul în care cele cinci şarete au ieşit de sub 
arcada întunecată a închisorii Conciergerie, au intonat toţi 
odată, ca pe un marş funebru, prima strofă din Marseillesa. 

Allons, enfants de la patrie! 

Cântecul ales de ei nu avea oare dubla semnificaţie a 
patriotismului şi a devotamentului? Nu însemna oare că 
oriunde te-ar trimite vocea patriei, chiar la moarte, trebuia 
să te duci cântând? 

Prima şaretă şi-a lăsat cele patru victime la piciorul 
eşafodului. S-au îmbrăţişat în semn de unire în libertate, în 
viaţă şi în moarte. 

Pe urmă au urcat, unul câte unul; cel care urca continua 
să cânte ca şi ceilalţi. 

Greaua masă de fier le reteza numai vocea. 


Toţi au murit ca nişte eroi. Numai corul se auzea din ce în 
ce mai slab, pe măsură ce cădea securea; rândurile se 
răreau, Marseillesa continua. 

În sfârşit, a rămas un singur glas pentru a înălța imnul 
patriotic. 

Era al lui Vergniaud care, aşa cum am spus-o, trebuia să 
moară cel din urmă. 

Ultimele lui cuvinte au fost: Amour sacre de la patrie! 

Şi cu asta s-a terminat tot. În mulţime ca şi pe eşafod s-a 
făcut linişte. Lumea s-a retras consternată; înţelesese că 
ceva esenţial Revoluţiei murise. 

De ce n-am fost noi doi în ultima şaretă? 

Vai, nu mai am să-ţi povestesc decât execuţii. Despre a 
girondinilor s-a auzit şi la Arcis-sur-Aube, dar tot n-a fost de 
ajuns ca să-l smulgă pe Danton din apatia lui. 

Tânăra-i soţie, care era însărcinată, îmi scria că noaptea 
soţul ei stătea două-trei ore la fereastra dormitorului care 
avea vedere spre câmp. 

Acolo, cu ochii aţintiţi pe cer, atent la fiecare zgomot şi la 
fiecare adiere, Danton - a cărui religie nu era decât un vast 
panteism. 

— Părea că se pregăteşte să dea naturii înapoi toate 
elementele primite de la ea. 

A reapărut în Paris la 3 decembrie, oţelit de singurătate şi 
de odihnă. A vorbit cu o elocinţă pe care nu o avusese până 
atunci; dar nimeni n-a aflat despre ce anume a vorbit. Abia 
dacă s-a ştiut că reapăruse în Convenţie. Monitorul primise 
dispoziţie să nu-i tipărească discursul. 

Bariton a descoperit în jurul său vidul. Prietenii lui cei mai 
apropiaţi trecuseră de partea lui Robespierre; doar unul 
sau doi i-au rămas credincioşi: Bourdon de Ll'Oise şi Camille. 

Îţi aminteşti strigătul scos de Camille la judecata 
girondinilor: 

— Nefericitul de mine! Eu sunt cel care i-am pierdut!” 

Clubul iacobinilor i-a cerut socoteală pentru aceste 
cuvinte. Camille care scria foarte bine vorbea însă foarte 


greu. Era bâlbâit, şi Robespierre îşi făcuse bine socoteala. 

— Se va încurca în bâlbâiala lui şi nu va fi auzit de nimeni. 

Dar iată că, pentru a face faţă artei pe care natura i-o 
refuzase, inima lui i-a dat deodată puterea lacrimilor. 

— Da, a exclamat el, da, repet aici: m-am înşelat. 

Şapte din cei douăzeci şi doi erau prietenii noştri. Din 
păcate, şaizeci de prieteni au venit la căsătoria mea şi toţi 
sunt morţi în afară de doi: Robespierre şi Danton! 

Discursul de întoarcere al lui Danton, care n-a fost înserat 
în Monitor, a însemnat un fel de abdicare de la orice 
pretenţie politică din partea lui. 

El a spus - ceea ce era perfect adevărat - că cei doi ani de 
luptă susţinută nu i-au lăsat nici un orgoliu, nici o vanitate, 
nici veleităţi de concurenţă. De data aceasta, ca şi Camille, 
el s-a alăturat lui Robespierre şi a devenit secundul lui; în 
sfârşit, discursul său se terminase printr-o urare: 

— De-ar putea şi Republică, întocmi ca Henric al IV-lea, să- 
şi ierte duşmanii, fără pericol! 

La două sau trei zile după aceea, Robespierre ceruse, cu 
vocea lui melodramatică, cinci sute de mii de franci pentru 
nevoiaşi. 

Cambon, adevăratul ministru de finanţe din acea epocă, 
dantonistul Cambon, care lăsa atât de greu să-i scape banii, 
a răspuns cu vocea lui aspră: 

— Cinci sute de mii de franci e prea puţin! Ofer zece 
milioane. 

Cele zece milioane au fost supuse la vot şi aprobate, în 
fine, la 24 decembrie, chiar în ziua în care Robespierre 
cerea urgentarea judecăților revoluţionare, s-a întâmplat ca 
un dantonist să urce la tribună, palid şi tulburat, şi să 
strige: 

— Va fi ghilotinat un nevinovat, şi ca dovadă este chiar 
cererea lui Robespierre! 

Într-adevăr se simţea nevoia întoarcerii la clemenţă, încât 
Convenţia a votat pe loc o suspendare, şi atunci mai mult de 
douăzeci dintre membrii ei s-au grăbit să iasă din sală, unii 


alergând la Palatul de Justiţie, alţii în piaţa Revoluţiei, ca să 
împiedice executarea acelui nevinovat. 

Incidentul a dat curaj dantoniştilor. Au mers mai departe 
decât ar fi vrut-o chiar Danton. 

Pentru graba judecăților revoluţionare, Bourdon de l'Oise, 
un fel de mistreţ eu părul roşcat, l-a învinuit pe agentul 
public al Comitetului de Siguranţă, Heron, ca fiind agentul 
secret al lui Robespierre. 

Imaculatul Robespierre pretindea că nu are nici o legătură 
cu poliţia; deci nu-l văzuse niciodată pe Heron. 

Dar micul hotel unde se întrunea Comitetul de salvare 
publică, printr-un coridor întunecos, comunica direct cu 
Tuileries. Pe acolo veneau oamenii lui Heron să înfăţişeze 
lui Robespierre hârtiile secrete, şi astfel era ţinut la curent 
cu tot ce se întâmpla. 

Adeseori fuseseră văzute nişte fetiţe aducând mici pachete 
şi lăsându-le domnişoarelor Duplay. Când Robespierre se 
întorcea acasă, gazda i le dădea. 

Robespierre, care dacă-şi dădea cuvântul şi-l respecta 
până la imprudenţă, garantase impunitatea agentului, ceea 
ce îl făcuse pe Heron să devină insolent, îndrăznind chiar să 
insulte deputaţii. 

Cum mulţi aveau a se plânge de el, propunerea lui 
Bourdon de l'Oise a fost acceptată. Adunarea a votat. Heron 
a fost arestat. 

Atunci toţi robespierriştii au dat fugă, cuvântul de ordine 
fusese primit de la Robespierre, măsura se luase în absenţa 
lui şi dacă se menținea, însemna că Robespierre era 
pierdut, sau cel puţin reputaţia lui era ştirbită. 

Mai întâi s-a prezentat Couthon care a cerut Adunării să 
continue să aibă încredere în Comitetul de salvare publică. 
Apoi a venit Moise Bayle, depunând mărturie că, în mai 
multe chestiuni, Heron s-a arătat îndemânatic şi îndrăzneţ. 
A urmat Robespierre însuşi, care mimând înduioşarea, a 
vorbit despre sufletele sensibile şi despre ambiția lui de a 
obţine aureola martiriului. 


Arestarea lui Heron a fost revocată. 

Dacă Heron ar fi fost arestat, prietenul nostru Danton 
rămânea stăpân în locul lui Robespierre; Brune, devotat pe 
cât putea, i-ar fi influenţat pe prietenii lui Heron; 
Westerman l-ar fi criticat vehement pe Henriot şi, împreună 
cu prietenul său Santerre, ar fi răsculat strada marelui 
foburg. 

Atunci Danton, omul popular prin excelenţă, urma să fie 
impus Adunării, care nu aştepta decât acest lucru. 

Robespierre salvat însă, Danton ar fi fost acela care se 
prâăbuşea. 

Robespierre simţise prea aproape abisul ca să nu vrea să-l 
umple cu cadavrele dantoniştilor. Văzându-l palid şi derutat 
după această ciocnire, Billaud i-a luat mâna şi i-a şoptit: 

— Danton trebuie să moară, nu-i aşa? 

Robespierre a tresărit, mirat că cineva îndrăznea să spună 
asemenea vorbe. 

— Ce? Îl întrebă pe Billaud privindu-l drept în ochi. 

Te-ai încumeta să-i omori pe cei mai buni dintre patrioţi? 

— De ce nu? I-a răspuns acesta. 

— Chiar dumneata? S-a mirat din nou Robespierre. 

— Chiar eu, i-a răspuns ferm Billaud. 

Robespierre i-a chemat pe Saint-Just şi Couthon. Le-a spus 
că existau plângeri despre imoralitatea şi corupţia lui 
Danton. 

Couthon şi Saint-Just au exultat. 

Zvonul se împrăştie la Comitetul salvării publice. Lindet, 
care se afla prin birouri, l-a avertizat pe Danton. Danton a 
ridicat din umeri nepăsător. 

— Fie! A spus el; prefer să fiu ghilotinat decât să 
ghilotinez. 

Când noi l-am sfătuit să fugă cel puţin, ela răspuns: 

— Credeţi voi că poţi să iei cu tine patria pe tălpile 
pantofilor? 

— Ascunde-te măcar, i-am spus eu. 

— Îl poate oare ascunde cineva pe Danton? S-a mirat el. 


Într-adevăr, Danton era greu de ascuns. 

Şi, fără să se ştie dacă va fi sau nu acuzat, se şi înfiinţa 
pentru el un cimitir nou. 

Pe de altă parte, Danton părea să aibă un presentiment al 
celor ce aveau să se întâmple. 

EI însuşi ne povestea că, într-una din acele seri 
întunecoase şi reci, favorabile gândurilor sinistre şi care te 
determină să-ţi descarci sufletul, ieşind din palatul de 
justiţie cu Souberbielle, jurat la tribunalul revoluţionar, şi 
cu prietenul lui Camille, se oprise pe Pont Neuf pricind 
melancolic curgerea apei; Souberbielle s-a apropiat de el şi 
l-a întrebat: 

— Ce faci aici? 

— Priveşte, i-a răspuns Danton, nu ţi se pare că râul 
rostogoleşte sânge? 

— Adevărat, a spus Souberbielle, cerul e roşu, şi îndărătul 
acestor nori sunt multe alte ploi de sânge. 

Danton s-a întors şi rezemându-se de parapet i-a zis: 

— Ştii tu, aşa cum merg lucrurile, în curând nimeni nu va 
mai fi în siguranţă; cei mai buni patrioţi sunt confundați 
fără discernământ cu trădătorii, sângele vărsat de generali 
pe câmpul de luptă nu-i împiedică să verse alt sânge pe 
eşafod; sunt sătul de viaţă! 

— Ce vrei! I-a spus Souberbielle, la început aţi pre tins 
judecători neînduplecaţi - şi eu am acceptat poziţia de 
jurat; dar acuma nu mai vor decât călăi servili. Ce pot eu să 
fac? Nu sunt decât un obscur patriot. Ah! Dacă aş fi 
Danton! 

Danton i-a pus mâna pe umăr şi i-a spus liniştit: 

— Danton doarme. Taci. Se va trezi când va veni vremea. 
Totul începe să-l sârbească. Eu sunt un om al revoluţiei, nu 
sunt un om al măcelului... Dar tu, a continuat Danton 
adresându-se lui Camille Desmoulins, tu de ce păstrezi 
tăcerea? 

— Sunt plictisit de tăcere: i-a răspuns Camille. Mina îmi 
atârna greu; am uneori poftă să fac din pana mea un stilet 


şi să înjunghii cu el pe toţi aceşti mizerabili. 

Cerneala mea este mai trainică decât sângele lor: pătează 
pentru vecie. 

— Bravo, Camille! L-a încurajat Danton. Începe de mâine. 
Tu eşti cel care ai pornit revoluţia, tu trebuie s-o opreşti şi, 
fii liniştit, această mâna te va ajuta. Ştii că e puternică. 

După trei zile a apărut ziarul: Le Vieux Cordelier. 

lată ce spunea Camille în numărul 6, a doua zi după 
arestarea prietenului său, poetul Fabre d'Englantine (14): 
„Considerând că autorul lui Philinte a fost închis la 
Luxemburg înainte să fi apucat a patra lună a calendarului 
său, am vrut să profit cât mai am cerneală şi hârtie, şi cât 
mai sunt stăpân pe mine, şi mai pot sta în faţa căminului să- 
mi pun ordine în idei. 

— Să public aici crezul meu politic, în care am trăit şi în 
care voi muri fie de glonţ, fie de stilet, fie de moartea 
filosofilor, cum spune cumătrul Mathieu.” 

Acest număr, destul de violent, anunţa un altul, şi mai 
îndrăzneţ. 

Mi-am dat seama că se pierdea şi, neuitând o clipă că ele 
unul din cei doi prieteni pe care tu, iubitul meu, mi i-ai lăsat 
moştenire, am alergat în strada l'Ancienne Comedie, unde 
altădată, pe vremea atotputerniciei lui Danton şi a lui 
Camille, am fost primită şi încurajată şi unde astăzi prietenii 
lor îngroziţi veneau să-l roage pe Camille să înceteze de mai 
avea încă timp. 

Ajungând la Camille acasă, l-am găsit luând masa ca un 
ofiţer patriot, pe nume Brune, care nu părea câtuşi de puţin 
timid. Tocmai îl sfătuia să fie prudent. Camille însă era 
pornit; pentru el însemna o laşitate să facă acum un pas 
înapoi. 

I s-au adus corecturile ziarului; le-a verificat liniştit şi a 
adăugat între două rânduri: 

— Miracol, dragii mei! În noaptea asta un om a mu rât în 
patul său.! 


Apoi, cum Brune a ridicat din umeri, Camille a spus în 
latineşte, ca să nu fie înţeles de Lucile: 

— Edamus et bibamus. 

Şi crezând că nici eu nu înţelegeam, a continuat: 

— Cras enim moriemur. 

M-am dus la Lucile şi i-am tradus încet ceea ce auzisem. 

Ea le pregătea ciocolata. 

— Lasă-l, lasă-l, mi-a spus; să-şi împlinească misiunea, el 
este cel care va salva Franţa; pe cei care gândesc altfel nu-i 
voi servi cu ciocolată. 

Locul unde trebuia înmormântat Danton fiind dinainte 
hotărât, nu le mai rămânea decât să-l aresteze. 

Camille întrecuse măsura cerând în jurnalul său un 
comitet de clemenţă. 

La 28 martie Danton ne-a anunţat că va lua masa cu 
Robespierre; nişte prieteni comuni încercau cu un ultim 
efort să-i împace. 

Am hotărât să rămân în noaptea aceea la Sevres, pentru a 
avea ştiri despre această reuniune la care cina nu era decât 
un pretext. 

Întâlnirea avea loc acasă la Panis, în Charenton. 

Danton s-a întors pe la ora unu noaptea.! 

— Ei! Am exclamat noi văzându-l că apare. 

— Nimic! A spus el, omul acesta este de nepătruns. Nu e 
un om; de fapt, este un spectru. Nu ştii cum să-l iei, nu are 
nimic uman; cred că suntem mai învrăjbiţi decât am fost 
vreodată. 

— Dar, pe scurt, a întrebat doamna Danton, ce s-a 
petrecut? Te rog, dă-ne amănunte. 

— La ce bun? Nici eu însumi nu mai ştiu ce s-a spus! Se 
poate oare înţelege ceva din vorbă monotonă şi cleioasă a 
lui Robespierre? Proteste din amândouă părţile; m-a 
învinuit de septembrie, ca şi cum n-ar şti că Marat este cel 
care a făcut septembrie. Eu l-am învinuit de Lyon şi Nantes. 
Pe scurt, ne-am despărţit la cuțite. 


A doua zi se şi răspândise zvonul despre ceea ce se 
întâmplase. 

Robespierre i-a spus lui Panis: 

— Îl vezi, nu e chip să-l readucem pe acest om în guvern; 
înăuntru corupe; în afară ameninţă. Noi nu suntem 
îndeajuns de puternici pentru a-l înfrunta, şi suntem prea 
curajoşi pentru a ne teme de el; noi vroiam pacea, el vrea 
războiul; îl va avea. 

Prietenii lui Danton au venit degrabă la Sevres, 
implorându-l să înlăture furtuna care se pregătea şi 
îndemnându-l cu toţii la rezistenţă: 

— Montagnarzii sunt cu tine, îi spunea măcelarul 
Legendre. 

— Trupele sunt cu tine, spunea alsacianul Westermann. 

— Opinia publică e de partea noastră, spunea Camille 
Desmoulins, care prin articolele din jurnalul său Le Vieux 
Cordelier simţea pulsând inima Franţei. 

Dar Danton nu le-a răspuns decât cu un surâs de 
indiferenţă şi de orgoliu: 

— Nu vor îndrăzni să mă atace, sunt mai puternic decât ei! 

A doua zi, la 31 martie, la ora şase dimineaţa, el şi 
prietenii lui au fost arestaţi. 

Cel mai crud lovit de această arestare a fost bietul Camille. 

Jandarmii au intrat la el chiar în momentul în care 
desfăcea o scrisoare care începea astfel: „Mama ta a 
murit...” 

A aflat tot atunci că şi Danton fusese arestat. 

— Ei bine, a spus el, unde merge el, voi merge şi eu. 

Şi-a sărutat fiul, pe micuțul Horace care dormea în 
leagănul lui, şi s-a predat jandarmilor. 

A fost condus la închisoarea Luxembourg. Şosea în acelaşi 
timp cu Danton; au intrat împreună, şi primul om pe care l- 
au întâlnit a fost Herault de Sechelles, care în aşteptarea 
morţii se juca de-a dopul (15) cu copiii portarului. 

A alergat spre Danton şi Camille şi i-a îmbrăţişat. 


Când s-a răspândit zvonul arestării lor, Parisul a rămas 
consternat. 

Camille Desmoulins era ca nebun; se lovea cu capul de 
perete, plângea, o chema pe Lucile. 

— La ce bun aceste lacrimi? L-a întrebat Danton. Suntem 
trimişi la eşafod; să mergem cu fruntea sus. 

O voce slabă s-a auzit dintr-o celulă vecină. Era Fabre 
d'Eglantine. 

— Cine eşti tu, biet nenorocit în disperare? A între bat 
acesta. 

— Sunt Camille Desmoulins, i-a răspuns deţinutul. 

— A început deci contrarevoluţia? A strigat Fabre. 

Intrând la Luxembourg şi aplecându-şi capul sub boltă pe 
sub care nu treceai decât pentru a muri, Danton a 
murmurat: 

— Pentru ca să ajungem aici am făcut eu să se instituie 
tribunalul revoluţionar! Dumnezeu să mă ierte şi să mă 
ierte şi oamenii! 

La 2 aprilie, la ora unsprezece dimineaţa, au fost aduşi 
acuzaţii. 

Doamna Danton, care nu se simţea bine din cauza sarcinii, 
nu avusese curajul să asiste la şedinţă; fuseseră arestaţi doi 
sau trei indivizi, complici în afaceri necinstite cu bani, şi îi 
implicaseră în proces, pentru ca publicul să creadă că 
Danton, Camille Desmoulins şi Herauld de Sechelles ar fi 
complici ai acestor mizerabili. 

Când Danton a apărut între cei doi pungaşi, grefierul 
tribunalului, nemaiputândui-ise stăpâni, şi-a aruncat până 
cu care scria şi s-a dus să-l îmbrăţişeze pe Danton. 

— Vârsta, numele şi domiciliul dumneavoastră? A fost 
întrebat Danton. 

— Eu sunt Danton, a răspuns el; am treizeci şi cinci de ani; 
domiciliul e de mâine neantul, iar numele meu va rămâne în 
Pantheonul istoriei. 

Aceeaşi întrebare a fost pusă lui Camille Desmoulins. 


— Sunt Camille Desmouiins, a spus el, am treizeci şi trei 
de ani, vârsta revoluționarului Isus Cristos. 

Încă din închisoare, Camille i-a scris soţiei lui două scrisori 
care i-au parvenit. 

Ea, sărmana, rătăcea înnebunită de durere în jurul 
Luxembourgului. Camille, lipit de gratii, încerca s-o vadă, 
negândindu-se decât la ea şi la moarte. 

Lucile s-a adresat lui Robespierre; i-a scris, i-a amintit că 
Desmoulins fusese prietenul lui, că el însuşi fusese martor 
la căsătoria lor. 

Robespierre n-a răspuns. 

A venit acasă la doamna Danton; vroia să meargă 
împreună la Robespierre, ca amândouă să ceară în 
genunchi iertarea bărbaţilor lor. Doamna Danton însă a 
refuzat-o cu îndărătnicie. 

— Chiar dacă aş fi sigură că-mi salvez bărbatul, a spus ea, 
n-aş recurge la o asemenea intervenţie. Când te numeşti 
Danton, poţi muri, dar nu te poţi înjosi. 

— Eşti mai tare decât mine, i-a spus Lucile doamnei 
Danton. 

Şi ne-a părăsit disperată. 

Nu are rost să-ţi povestesc condamnarea lor. 

La ora patru slujitorii călăului au venit să lege mâinile 
condamnaților şi să le taie părul. 

Danton nu s-a împotrivit; apoi, privindu-se într-un geam, a 
spus: 

— Au izbutit să mă facă şi mai urât decât eram; din 
fericire, nu aşa voi apare în faţa posterităţii. 

Camille Desmoulins nu putuse totuşi să creadă că 
Robespierre îi va semna sentinţa de moarte. Când a văzut 
însă călăii intrând, l-a apucat un acces de furie. Nua 
aşteptat să vină ei spre el, s-a aruncat asupra lor luptând cu 
disperare. 

Au fost nevoiţi să-l trântească pe jos ca să-i poată lega 
mâinile şi să-i taie părul. 


Cu mâinile legate, l-a rugat pe Danton să-i strecoare în 
palmă o buclă din părul soţiei lui pe care o purta la piept şi 
pe care vroia s-o strângă murind. 

Era paisprezece în aceeaşi şaretă. 

Tot drumul Camille s-a adresat mulţimii. 

— Oameni buni, strigă el, nu mă recunoaşteţi? Sunt 
Camille Desmoulins! Sunt cel care a făcut 14 iulie, sunt cel 
care v-a dat cocarda pe care o purtaţi! 

La toate strigătele lui mulţimea n-a răspuns decât cu 
insulte, în timp ce Danton, încercând să-l liniştească, îi 
spunea: 

— Hai, mori liniştit şi lasă în pace calicimea asta abjectă! 

Când au ajuns în strada Saint-Honore, în faţa casei 
tâmplarului Duplay, unde, locuia Robespierre, au văzut că 
avea uşile şi obloanele închise. Mulțimea şi-a întețit 
strigătele. 

Dar Danton s-a ridicat în picioare şi deodată s-a făcut 
linişte. 

— Oricât de bine ai fi ascuns, a strigat el, tot auzi glasul 
meu. 'le trag după mine, Robespierre! Robespierre, mă vei 
urma! 

Şi Robespierre l-a auzit într-adevăr, şi s-a auzit apoi că 
lăsându-şi capul în jos a murmurat: 

— Da, ai dreptate, Danton, nevinovaţi sau vinovaţi, toţi: ne 
vom da capul Republicii. Revoluţia îi va recunoaşte pe ai săi 
de cealaltă parte a eşafodului. 

Herault de Sechelles a coborât primul, dar înainte de asta 
s-a întors vrând să-l îmbrăţişeze pe Danton. Călăul nu i-a 
permis acest lucru. 

— Nătărăule! I-a spus Danton, nu vei putea, peste câteva 
clipe numai, să împiedici capetele noastre să se sărute când 
vor fi în Coş. 

Apoi a urcat Camille Desmoulins şi, recăpătându-şi tot 
calmul pe eşafod, a privit cuțitul ghilotinei plin de sânge şi a 
spus: 

— Iată deci sfârşitul primului apostol al libertăţii. 


Apoi adresându-se călăului: 

— Trimite soacrei mele şuviţa pe care o vei găsi în mâna 
mea. 

Danton a urcat ultimul. La tribună nu fusese nicicând mai 
mândru şi mai impunător; a privit cu milă mulţimea de la 
dreapta spre stânga, apoi întorcându-se spre călău, i-a 
spus: 

— Să le arăţi capul meu; merită osteneala. 

Când a doua zi m-am dus la Sevres, ca să-mi unesc 
durerea cu a doamnei Danton, am găsit uşile şi ferestrele 
zăvorâte; toată această biată familie, decapitată prin şeful 
lor, părăsise regiunea, fără să se ştie încotro au apucat-o. 

M-am întors la Lucile; fusese arestată chiar în dimineaţa 
aceea. 

După opt zile urca şi ea pe eşafod. 

Cu Lucile am pierdut singura şi ultima mea prietenă. 
Parisul nu mai era decât un pustiu. 

Atunci mi-au trecut prin minte cele mai disperate gânduri. 

O clipă am avut intenţia să părăsesc Franţa, să plec în 
America, să te caut, să te găsesc în această lume nouă. 

Din păcate, un fapt mărunt, la care nu mă gândisem, mi-a 
dat ultima lovitură. 

Nu-mi mai rămăseseră decât câteva sute de franci: nu 
aveam cu ce să plătesc traversarea Oceanului. 

Din acel moment, singură, complet părăsită, fără veşti de 
la tine, fără certitudinea că trăieşti, am căzut într-o apatie 
din care nu am ieşit pentru o clipă decât ca să mă cufund 
mai mult. 

Ţi-am spus că aveam pe lângă mine o fată de la ţară pe 
care o chema Jacinthe. La două zile după moartea lui 
Danton, mi-a cerut să-i îngădui să-şi petreacă duminica la o 
mătuşă de-a ei, care locuia la Clamart. 

I-am acordat învoirea pe care o dorea. 

Fata, ştiind că nu o aveam decât pe ea de ajutor, a pregătit 
totul, ca să nu-mi lipsească nimic pe timpul celor douăzeci şi 
patru de ore. Apoi a plecat. 


A doua zi, s-a întors mai curând decât o aşteptam. La 
Clamart se întâmplase ceva neobişnuit. 

Către ora nouă dimineaţa, un bărbat încă tânăr, cur barba 
lungă şi privirea rătăcită, cu hainele sfâşiate demersul 
printre mărăcini în timpul nopţii. 

— A intrat în bodega „Puits-sans-vin”. A cerut de mâncare 
şi a mâncat atât de lacom, încât a stârnit curiozitatea 
ţăranilor care beau alături de el şi care făceau parte din 
comitetul revoluţionar din Clamart. 

În timp ce mânca, a început să citească, întorcând paginile 
cărţii cu mâini atât de albe şi de îngrijite, încât 
revoluționarii aflaţi acolo nu s-au îndoit o clipă că aveau de- 
a face cu un duşman al Republicii. 

Ţăranii l-au arestat şi l-au dus la district. Cum era obosit şi 
nu putea face un pas, l-au urcat pe un cal şi l-au condus la 
închisoarea din Bourg-la-Reine. 

M-am grăbit să întreb cam ce vârstă avea deţinutul. 

Jacinthe mi-a spus că era atât de tras la faţă, din cauza 
oboselii şi-a lipsurilor, încât cu greu i s-ar fi putut ghici 
vârsta; ea auzise doar spunându-se că era unul dintre 
girondinii proscrişi la 31 mai şi la 2 iunie, care reuşise să 
fugă. 

Atunci am sperat înnebunită că acel proscris eşti tu, iubitul 
meu Jacques. Am trimis să-mi aducă degrabă o trăsură, m- 
am urcat împreună cu Jacinthe şi am plecat imediat la 
Clamart, cu toate că ştiam bine că acel om nu mai era acolo, 
dar vroiam să nu-mi scape niciuna dintre ocaziile în care aş 
fi putut afla ceva despre tine. 

Chiar de la Clamart am început să mă îndoiesc că ai fi tu; 
semnalmente prizonierului erau cu totul altele, dar 
suferinţa face astfel de ravagii în noi, încât acest lucru nu 
m-a împiedicat să conţinu cercetările. 

Am ajuns către seară la Bourg-la-Reine; prizonierul se afla 
într-o celulă şi trebuia să fie duş a doua zi la Paris. 

Ne-am instalat la un mic han, unde am aşteptat cu 
nerăbdare ziua, fără să mă culc şi fără să dorm. 


Aici mi s-a confirmat zvonul că prizonierul, ascuns de 
aproape un an, fie în Franţa, fie în străinătate, a fost prins 
în timp ce încerca să se reîntoarcă la Paris. 

Se înşelau însă. El fusese prins în timp ce, dimpotrivă, 
încerca să iasă din Paris. 

În zori am deschis fereastra. Era mare zarvă în sat; toată 
lumea alerga spre închisoare. 

Am trimis-o acolo pe Jacinthe. Simţeam că pe mine nu m- 
ar fi ţinut puterile. 

Jacinthe s-a întors foarte speriată. 

Prizonierul se otrăvise în timpul nopţii; îl găsiseră mort în 
celulă. 

Cât timp îl ştiusem viu, forţele - cum am spus - îmi 
lipsiseră; dar mort, n-am mai avut nici o clipă de ezitare. 

La închisoare am aflat şi cum îl chema. 

Numele lui îl auzisem foarte ades şi cu mult respect rostit 
de Danton şi Camille Desmoulins. Îl chema Condorcet. Am 
vrut să-l văd. 

Am intrat în închisoare; sta întins pe pat. Parcă dormea. 

Era un bărbat cam de cincizeci şi cinci de ani, aproape 
chel; o figură gravă, blândă şi plină de nobleţe. M-am 
aplecat deasupra patului lui şi l-am privit îndelung. 

Aceasta era, deci, moartea! 

Am fost pentru a doua oară cuprinsă de un sentiment de 
adâncă invidie. Această odihnă nu valora oare de o mie de 
ori mai mult decât viaţa agitată şi fără speranţă pe care o 
duceam eu? Pentru ce să continui astfel? Ca să aflu într-o 
bună zi de moartea ta, cum va afla doamna Condorcet de 
cea a soţului ei? Fără îndoială că otrava care-i dăduse o 
moarte atât de senină fusese plăcută şi uşor de luat. Şi 
puţină; cei din jur arătau inelul în care fusese ascunsă. 

Unde voi găsi o asemenea otravă, şi de ce nu te-am rugat, 
prietenul meu, înainte să te părăsesc, să-mi pregăteşti un 
inel asemănător, pentru căzui când aş fi despărțită de tine? 

Am întrebat dacă se oferise cineva să vegheze mortul. 
Nimeni nu avusese această milă. Am cerut să rămân lângă 


el şi să mă rog. 

Ştiam că domnul de Condorcet avea o soţie tânăra şi 
frumoasă. Ştiam că aveau un copil şi ştiam că soţia lui îl 
iubea cu adâncă afecţiune pe acest bărbat care putea să-i 
fie tată; mai ştiam că doamna Condorcet ţinea un magazin 
de lenjerie în strada Saint-Honore la numărul 352. 
Deasupra magazinului avea un atelier de pictură şi din 
munca aceasta, precum şi din câştigul de la magazin trăiau 
ea, sora ei bolnavă, bătrâna ei guvernantă şi copilul. 

Deoarece mi s-a îngăduit să veghez mortul, şi pentru că 
auzisem că abia a doua zi va fi îngropat, am luat o pană şi i- 
am scris doamnei Condorcet: „Doamnă, Sunt ca şi 
dumneavoastră o femeie care îl plânge pe bărbatul de care 
e poate despărțită pentru totdeauna. Întâmplarea m-a adus 
lângă patul de moarte al unuia dintre cei mai însemnați 
oameni ai vremurilor noastre. Nu îl numesc, doamnă; veţi 
bănui de cine e vorba. V-o trimit pe slujnica mea, şi trăsura 
cu care am ajuns aici vă va conduce şi pe dumneavoastră; 
nu mie îmi este rezervată cinstea de a aduce ultimul omagiu 
celui pentru care mă rog.” 

I-am dat Jacinthei scrisoarea, i-am spus să plece la Paris şi 
să o ducă la adresa indicată. 

Fata a plecat. 

Vizitatorii care toată ziua făcuseră înconjurul patului 
deveniseră către seară mai rari. 

Înrâurirea pioşeniei este atât de mare, încât nici unuia nu 
i-a trecut prin minte să mă insulte sau să râdă de mine. 

Odată cu venirea nopţii gardianul a adus două lumânări, 
le-a aşezat pe vatră şi m-a întrebat dacă na doream ceva. 

I-am cerut o supă, care mi-a şi fost adusă, şi apoi am 
rămas singură. 

Cine poate spune, iubitul meu Jacques, că moartea este 
ceva înfricoşător, când dragostea, sufletul vieţii, coboară 
tristă spre apus, precum soarele în fiecare seară? 

Atunci viaţa nu este altceva decât noapte - şi noaptea nu 
este altceva decât sora morţii. 


Astfel, în timpul celor cinci sau şase ore cât am vegheat 
lângă mort, am luat o hotărâre nestrămutată. 

Mai am bani pentru aproape două luni. Nu vreau să 
cerşesc. Nu ştiu, să lucrez; voi mai trăi încă două luni, 
nădăjduind că în acest timp Providența mă va ajuta să. Am 
veşti de la tine. Dacă în două luni nu voi primi nimic din 
partea ta, cum foamea este o moarte prea dureroasă, într-o 
zi de execuţie, mă voi duce în piaţa Louis al XV-lea şi voi 
striga: „Trăiască regele!” în trei zile totul se va termina, şi 
voi dormi tot atât de liniştită şi tot atât de nepăsătoare ca 
acest corp lângă care. Îmi petrec acum noaptea. 

Vai, prietene, cu cât îl priveam mai intens, cu atât mă 
cufundam în fatala credinţă a neantului. Acel cadavru era al 
unui om de geniu, al unui om de bine, al unui om după 
inima lui Dumnezeu. Dacă vreodată a dăinuit în vreun trup 
un suflet emanând din esenţa divină, atunci acesta a fost. 

De câte ori în timpul lungului priveghi eu singură cu el, în 
deplină tăcere, când în închisoare şi poate chiar în sat 
numai eu eram trează; de câte ori nu l-am întrebat: 
Trupule, ce-ai făcut cu sufletul tău? 

Cred că dacă sufletul ar exista, când atât de fierbinte îl 
implori în puterea nopţii, ar trebui să dea un oarecare semn 
al prezenţei lui. Numai ceea ce nu există nu răspunde. 

Dacă sufletul putea să răspundă, sigur i-ar fi răspuns lui 
Shakespeare care întrebase moartea prin gura lui Hamlet. 
Niciodată nu-i fusese adresată o invocare mai înălţătoare, o 
rugă mai stăruitoare. 

Ce a făcut atunci Shakespeare? Văzând că moartea este 
mută, l-a trimis pe însuşi Hamlet să caute în moarte 
secretul morţii. 

Dacă acest secret nu e decât neantul, dacă omul n-ar trăi o 
întreagă viaţă de nelinişti şi de dureri, agăţat da o speranţă 
nedesluşită şi fragilă, dacă nu ar trăi decât ca să o vadă 
curmându-se nelămurit odată cu ultimul lui suspin. 

— Atunci de unde a venit el în ziua naşterii? 


Ce vor deveni, iubitul meu Jacques, frumoasele noastre 
proiecte de o viaţă eternă, petrecută unul lângă celălalt? 

— După iluziile timpului pierdut ar urma pierderea 
iluziilor eternității! 

Şi apoi, cum am putea înţelege care a fost intenţia lui 
Dumnezeu, când ne-a lăsat în incertitudine? Dar nu, actele 
lui sunt de neînțeles, ca şi el! 

Când un rege trimite un mesager de cealaltă parte a 
mărilor, temându-se ca mesagerul lui să nu se rătăcească 
pe drum, îi dezvăluie scopul călătoriei sale. 

Ludovic al XVI-lea, când l-a trimis pe La Perouse în 
Oceania, i-a indicat drumul pe care-l avea de făcut în 
această lume necunoscută. 

La Perouse a murit în această călătorie. Dar cel puţin ela 
ştiut în ce scop fusese trimis, ce trebuia să caute, ce trebuia 
să aducă, dacă ar fi supravieţuit. 

Noi, noi suntem trimişi pe un ocean cu mult mai furtunos 
decât Oceanul Indian, şi nu ni se spune ce să facem aici, şi 
ce se va întâmpla cu noi când o furtună ne va înghiţi. 

Şi când te gândeşti că cele mai luminate minţi - ale lui 
Homer sau Moise, Solonr sau Zoroastru, Eschil sau 
Confucius, Dante sau Shakespeare, pe oare acest 
Dumnezeu mut şi nevăzut le tot creează de şase inii de ani 
sau poate de două ori pe atât - au pus în faţa cadavrului 
unui frate, al unui prieten sau al unui străin, întrebările pe 
care le pun eu acum acestui cadavru. 

— Care ar trebui să fie cu atât mai dispus să-mi răspundă 
cu cât a fost faţă de el însuşi în faţa morţii, şi pe care 
cadavru nimeni nu a văzut tresărind vreo fibră ca să 
răspundă da, sau ca să răspundă nu! 

Oh, prietene, când erai cu mine credeam, fiindcă este uşor 
să crezi când eşti plin de speranţă, de dragoste, de bucurii; 
dar departe de tine, în izolarea, în singurătatea, în durerea 
mea, nu mă opresc nici chiar la îndoială; şi nu cred decât în 
lipsa binelui şi a răului, decât în odihna eternă, decât în 
dizolvarea fiinţei noastre în mijlocul acestei naturi 


neştiutoare, care produce fără mai multă afecţiune pentru 
unul decât pentru celălalt, plantele veninoase şi plantele 
binefăcătoare, câinele care îşi mângâie stăpânul, şarpele 
care îl muscă pe cel care l-a încălzit. 

La ora trei dimineaţa am auzit o trăsură duruind pe 
caldarâmul satului şi oprindu-se la poarta închisorii. 

S-a bătut, porţile s-au deschis şi, condusă de gardian şi de 
Jacinthe care a rămas lângă uşă, a intrat, doamna 
Condorcet. 

Primul ei gest a fost să se arunce fără zăbavă pe patul 
unde stătea întins corpul bărbatului ei. 

Am profitat de durerea în care se pierduse ca să ies din 
celulă, să cobor în stradă şi să mă îndepărtez degrabă. 

La ora şase dimineaţa eram la mine acasă şi m-am culcat 
liniştită. 

Hotărârea mea era luată. 

Când m-am trezit, prima grijă a fost să număr puţinii bani 
care îmi rămăseseră. 

Mai aveam o sută zece franci de argint, aproape treizeci 
sau patruzeci de mii de franci în asignaţi. Dar era acelaşi 
lucru, pentru că o pâine care costă şaizeci de centime în 
argint, costa optzeci de franci în asignaţi. 

Îi datoram Jaicinthei leafa pe o lună; i-am plătit luna aceea 
şi alte două în plus, cu totul şaptezeci şi cinci de franci. 

Mi-au mai rămas treizeci şi cinci de franci. 

Nu i-am spus nimic bietei fete despre hotărârea mea şi am 
continuat să trăiesc ca de obicei. 

Dar vai! Nimeni nu mai trăia ca de obicei; eram, dacă nu 
în noaptea veşnică, cel puţin în crepusculul care duce spre 
ea, 03 fusese un vulcan, însă flacăra lui era o lumină. Pe 
vremea aceea se trăia şi se murea; astăzi se agonizează. 

Pe străzi auzeai: l'Anii du peuple! 

Acum l'Ami du peuple a murit. 

Pere Duchesne a murit. 

Strigau: Vieux Cordelier. 

Vieux Cordelier a murit. 


V 


Spuneau atunci: „Uite că trec Danton!” şi cu toţii alergau 
să-l Vadă pe Danton. 

Astăzi spun: „Uite-l pe Robespierre!” şi uşile toate se 
închid ca să nu-l vadă pe Robespierre. 

Când l-am văzut pentru prima oară, l-am recunoscut pe 
dată. 

M-am dus la cimitirul Monceaux, nu voi spune că m-am 
dus să mă rog la mormintele lui Danton, Desmoulins şi 
Lucile. 

— Tu nu m-ai învăţat să mă rog. 

— Ci să mă sfătuiesc cu ei. 

Nădăjduiam ca mormintele tribunilor să fie mai elocvente 
decât cadavrul filosofului. 

Moartea nu este numai noapte, ci mai ales linişte. 

Gropile prietenilor noştri sunt lângă zidul care desparte 
cimitirul de parcul rezervat de la Monceaux. 

Am auzit voci de cealaltă parte a zidului. Am avut 
curiozitatea să ştiu cine îndrăznea să vină şi să tulbure 
liniştea morţilor cu voci atât de ridicate. 

Zidul este scund şi căţărându-mă pe o piatră desprinsă din 
el am putut să privesc pe deasupra. 

M-am uitat. Era el, Robespierre. 

Se pare că zilnic are nevoie de două ore de plimbare, şi că 
a ales parcul rezervat de la Monceaux. 

Ştia oare că moartea este la doi paşi de el? 

Ştia că numai un zid mic şi şubred îl desparte de locul arid 
al aşternutului de var nestins şi mistuitor, unde i-a culcat pe 
Danton, pe Camille Desmoulins, pe Herault de Sechellea, pe 
Fabre d'Eglantine? Să fie poate o sfidare azvârlită morţilor, 
aşa cum o azvârle celor vii? 

Mergea repede, însoțitorii lui se ţineau după el cu greu. 

Clipind des, cu muşchii feţei agitaţi, epuizat, slăbit, încotro 
se duce astfel şi când are de gând să se oprească? 

Era totuşi timpul. Văzând mereu ghilotinindu-se femei şi 
copii, oamenilor le-a trecut spaima de ghilotină. 


Jurnalul lui Prudhomme, singurul care a mai rămas şi care 
a reapărut după ce şi-a încetat o vreme apariţia, relata 
acum câteva zile că un curios, întorcându-se să vadă cum 
funcţiona eşafodul, l-a întrebat pe unul de lângă el: 

— Ce-ar trebui să fac oare ca să fiu ghilotinat? 

Acum câteva zile unul dintre condamnaţi citea o carte 
când a fost strigat. A citit şi în timp ce i s-a făcut toaleta şi a 
continuat să citească până a ajuns la eşafod; la picioarele 
ghilotinei a pus semn la carte, a aşezat-o pe marginea 
şaretei, apoi şi-a întins braţele ca să-i fie legate. 

Jacinthe mi-a povestit că alaltăieri cinci deţinuţi au scăpat 
de sub escortă nu ca să se salveze, ci ca să meargă încă o 
dată la Vodevil. 

Unul din cei cinci s-a întors la tribunalul care-l 
condamnase şi aici a întrebat: 

— Puteţi să-mi spuneţi unde sunt jandarmii mei? l-am 
pierdut. 

Un om a fost găsit dormind într-una din tribunele 
Convenţiei. 

— Ce faci dumneata aici? A fost întrebat. 

— Venisem să-l omor pe Robespierre; dar în timp ce-şi 
ţinea discursul am adormit. 

Am primit vizita doamnei de Condorcet, care venise să-mi 
mulţumească. Cu figura ei feciorelnică. Rafael ar fi luat-o 
drept prototip al metafizicii. Are treizeci şi trei de ani. 

A fost mai întâi călugăriţă. Nu pentru a se întoarce lângă 
ea se expusese Condorcet când fusese prins, ci, dimpotrivă, 
pentru a sta cât mai departe; se ascunsese în strada 
Servandonisi doamna Condorcet o dată pe săptămână, 
tremurând şi cu inima zdrobită, se ducea să-l vadă. El era 
înspăimântat de primejdia la care se expunea soţia lui. 
Făcuse rost de la Cabanis de o otravă sigură. Ca şi mine, îşi 
fixase un termen pentru supliciul său. Trebuia să-şi termine 
cartea Progresul raţiunii umane, în noaptea de 6 aprilie a 
scris ultimul rând şi în zorii zilei a plecat. 


Nu a mers prea departe, după cum se ştie. La Clamart a 
fost recunoscut; la Bourg-la-Reine s-a otrăvit. 

Îi fusese dat acestei biete femei tristă până la moarte - 
cum spune în Evanghelie - să-mi dăruiască un moment de 
bucurie. 

Ea ştie că mai sunt încă patru girondini ascunşi, doi la 
Bordeaux, doi în grota Saint-Emilion. 

Nu le cunoaşte numele; va primi însă veşti despre ei şi-mi 
va da de ştire. 

Oh, iubitul meu Jacques, nu m-aş mâna ca tu să fii unul din 
cei patru ascunşi! 

De azi într-o lună, de azi în două luni, totul se poate 
schimba. Oamenii îl urăsc pe Robespierre, ţi-o jur. 

De la moartea lui Danton toată vina a fost aruncată asupra 
lui. Lumea nu poate uita că tocmai apelul la clemenţă i-a 
împins pe prietenii noştri în mormânt. 

Robespierre a ucis femeile, femeile îl vor ucide pe el, dar 
nu fizic, cum a făcut Charlotte Cerday, ci moral. 

Moartea Charlottei Cirday, calmă, neînfricată, sublimă, a 
întemeiat o religie. 

— Religia admiraţiei. 

Moartea doamnei du Barry, biata făptură strigând pe 
eşafod: „încă o clipă, domnule călău, încă o clipă”, a 
întemeiat religia milei. 

Dar execuţia sărmanei noastre Lucile le-a întrecut pe toate 
acestea. Nu a existat făptură omenească, de orice părere ar 
fi fost, să nu fi simţit că i se sfâşie inima din cauza morţii ei. 

Cu ce greşise? Vrusese să-şi salveze soţul iubit; rătăcise în 
jurul închisorii; se rugase, plânsese; îi scrisese lui 
Robespierre: „Dumneata m-ai iubit, ai vrut să te căsătoreşti 
cu mine...” 

Asta poate a fost crimă, mai cu seamă dacă domnişoara 
Cornelie Duplay citise scrisoarea. 

La execuţia lui Lucile toată lumea a spus: „Oh, asta e prea 
mult!” 


Şi iată dovada, iubitul meu Jacques. Cum am spus mai 
înainte, doamna de Condorcet ţine un mic magazin de 
lenjerie şi un atelier de pictură, situat la câteva case de cea 
pe care o locuieşte Robespierre; gălăgia unei teribile 
mulţimi a atras-o la fereastră. 

Vacarmul se stârnise chiar în faţa casei tâmplarului, 
Duplay. 

lată ce se întâmplase: o tânără regalistă, fata unui 
negustor de hârtie din Câte, s-a prezentat de trei ori la 
locuinţa lui Robespierre, spunând că vrea să-l vadă. 

A treia oară insistența ei a trezit bănuielile domnişoarei 
Cornelie, care a chemat lucrătorii şi aceştia au arestat-o. 

Într-un coş avea două cuțite mici. 

Interogată asupra cauzei insistenţei ei, n-a putut răspunde 
altceva decât că a vrut să vadă cum arăta un tiran. 

A fost dusă la Force şi va face parte dintr-un mare grup 
anchetat sub acuzaţia de asasini ai lui Robespierre. 

Seara, tremurând de spaimă, Legendre şi Rousselin au 
cerut iacobinilor să le dea o gardă pentru Robespierre. 

Astfel, când un om este condamnat, şi acela este 
Robespierre, prieteni şi duşmani se unesc ca să-l piardă. 

Tânăra Renaud, duşmana lui, îl numeşte tiran, vrând să-l 
omoare. 

Rousselin şi Legendre, prietenii lui, l-au proclamat tiran 
din moment ce au cerut pentru el o gardă. 

Mi-am petrecut noaptea visând, iubitul meu, şi întrebându- 
mă. 

— Pentru că tot eram hotărâtă să mor - dacă nu ar fi mai 
bine să-mi folosesc la ceva moartea. 

Aşadar el trebuie să organizeze, după cum se povesteşte, 
o mare solemnitate, o sărbătoare a Fiinţei supreme, în care 
va fi glorificat el însuşi ca mântuitor al lumii. 

Acestui om nu-i e de ajuns că e stăpân, vrea să fie 
Dumnezeu. 

Mă întrebam dacă nu e necesar un mare exemplu, lovindu- 
l în plin triumf. 


Dar dacă trebuie dat un mare exemplu, de ce nu îl dă 
însuşi Dumnezeu? 

Din moment ce un asemenea om există, înseamnă că 
Dumnezeu îi îngăduie existenţa. 

Din moment ce Dumnezeu îi îngăduie existenţa, înseamnă 
că el serveşte intenţiilor sale. 

Trăieşte el ca un instrument de pedeapsă divină? 

Nu, căci atunci el nu ar lovi decât pe cei răi; nu, căci 
atunci el ar cruța femeile şi copiii. 

Trăieşte el din uitarea şi indulgenţa lui Dumnezeu? 

În acest caz îi revine omului să corecteze slăbiciunile lui 
Dumnezeu? 

Nu, iubitul meu, eu nu am nici sufletul unei Jahel, nici al 
unei Judith, nici al unei Charlotte Corday. Prefer să mă 
prezint cu mâinile nepătate de sânge în faţa fiinţei 
necunoscute care mă va primi dincolo de pragul vieţii. 

Destul va trebui să dau socoteală de propriul meu sânge. 

Faimoasa lui sărbătoare a avut loc. Nici în calea Domnului 
n-au fost presărate atâtea flori de-a lungul drumului 
străbătut de el altădată. Se spune că domnia sângelui s-a 
terminat, că îi urmează cea a clementei. Robespierre a 
oficiat ca pontif al Fiinţei supreme. 

Ghilotina a dispărut, aşa cum dispare soarele pentru a 
reapare a doua zi, şi ca şi soarele ea a dispărut dintr-o 
parte pentru a răsări într-alta. 

De acum înainte execuțiile se vor face în foburgul Saint- 
Antoine. 

— Iată ce a câştigat Parisul la sărbătoarea Fiinţei 
supreme. 

Şaretele nu vor mai avea de traversat Pont-Neuf, strada 
Roule şi strada Saint-Honore. 

Robespierre vrea să condamne, dar nu vrea ca cei 
condamnaţi, trecând prin faţa casei tâmplarului Duplay, să 
strige ca Danton: 

— Te iau cu mine, Robespierre! Robesipierre, mă vei 
urma! 


Totuşi i se pregăteşte o frumoasă sărbătoare. 

Într-o singură zi, cincizeci şi patru de persoane, din care 
şapte sau opt sunt femei frumoase, iar două sau trei chiar 
foarte tinere. 

Dacă procesul ar mai întârzia puţin, aş putea spera să fiu 
şi eu implicată. 

Se povestesc în fiecare zi lucruri groaznice, care fac să 
sporească mânia poporului întocmai ca lava unui vulcan. 

lată ce s-a petrecut ieri la Plessis: Un condamnat pe nume 
Osselin, nume de o tristă celebritate, în momentul în care l- 
au strigat să-i urce în şaretă, şi-a înfipt, în lipsa unei alte 
arme, un piron în inimă. 

L-au lăsat puţin, şi apoi au început să-l târască. El apăsa 
într-una cuiul, fără să izbutească să se omoare. Gardienilor 
li se făcuse milă de el şi îl trăgeau îndărăt spunând: 

— E mort. 

Ajutoarele călăului îl trăgeau spre ei, spunând: 

— Trăieşte! 

Şi călăii au fost cei mai tari. Au pornit-o în goană şi au 
putut să-l ghilotineze încă viu. 

Tu nu găseşti, iubitul meu, că asemenea lucruri murdăresc 
izvorul de lumină al dumnezeirii şi că ţi-e ruşine să mai 
trăieşti după ce le-ai văzut? 

Îmi vine să arunc în Sena cei doi sau trei ludovici care mi- 
au mai rămas, ca să termin mai repede. 

Să ne obişnuim cu moartea, vorbind puţin despre cimitir. 
Îţi aminteşti, iubitul meu, acea măreaţă scenă din Hamlet 
în care groparii, glumind între ei, unul îl întreabă pe celălalt 
dacă ştie care monument durează cel mai mult; văzând că 

interlocutorul se încurcă din ce în ce, îi spune: 

— Nătărăule! E groapa, fiindcă doar judecata de apoi îi va 
vedea sfârşitul. 

Ei bine, prietene, în vremea noastră, când nimic nu este 
durabil, groapa însăşi a devenit nestatornică, asemeni 
tuturor celor omeneşti. 


Sentimentul de milă profundă, inspirat de moartea 
femeilor şi care după executarea lui Lucile a făcut să se 
audă: „Este prea mult!”, ei bine, acea milă s-a domolit. 

Cum ar fi oare altfel? Până la Danton şi Lucile, şaretele 
duceau douăzeci, douăzeci şi cinci de condamnaţi; astăzi 
duc câte şaizeci. 

Boala acută a devenit cronică. 

Ghilotina are obiceiul să-şi ia masa de la ora două până la 
şase seară: venim s-o vedem cum se hrăneşte ca animalele 
feroce din Jardin des Plantes. La ora unu şaretele o pornesc 
la drum ca să-i aducă iarăşi carne. 

În loc de cincisprezece-douăzeci de îmbucături ca 
altădată, înghite acum cincizeci sau şaizeci. 

— Asta e totul; pofta i-a venit mâncând. 

Totul e un fel de rutină, un mecanism organizat. 

Fougquier-Tinville învârteşte roata şi învârtind-o se îmbată. 
Acum două zile ela propus să aşeze ghilotina chiar în 
teatru. 

Dar toată povestea asta dă morţi, iar morţilor le trebuiesc 
cimitire. 

Belşugul de cadavre a început la Madeleine. E adevărat că 
acolo se află regele, regina şi girondinii. 

Vecinii au spus: „Destul!” şi cimitirul a fost închis pentru a 
se deschide porţile celui de la Mcnceau. 

Danton, Desmoulins, Lucile, Fabre, d'Eglantine, Herault de 
Sechelles şi ceilalţi au fost primii. 

Apoi, cum cimitirul nu are decât douăzeci şi nouă de 
stânjeni lungime şi nouăsprezece în lăţime, curând a fost 
plin. Ghilotina şi-a schimbat locul. 

I s-a dat cimitirul Sainte-Margueritte. Cu şaizeci de 
cadavre pe zi, s-a umplut şi acesta. Nu mai aveau unde să-i 
îngroape. 

Ar fi fost o soluţie, să se azvârle un strat de treizeci de 
centimetri de var pe fiecare cadavru; dar cum condamnaţii 
ar fi fost la un loc cu ceilalţi morţi ai cimitirului, însemna să 
fie calcinaţi cu toţii. 


— Şi morţii foburgului şi morţii oraşului. 

Dintr-o pietate lesne de înţeles, foburgul n-a acceptat să li 
se ardă morţii. 

Atunci condamnaţii au fost transportaţi la mănăstirea 
Saint-Antoine, dar iată că la şapte sau opt picioare 
adâncime au dat de apă, şi toate fântânile din cartier riscau 
să fie otrăvite. 

Oamenii tac, însă pământul vorbeşte; el spune că e istovit; 
se plânge că i se dau mai mulţi morţi decât poate 
descompune. 

Mărturisesc, iubitul meu, că, pe măsură ce mă apropii de 
termenul pe care eu însămi l-am fixat, mă gândesc mai mult 
la bietul meu trup. Ce va spune sufletul meu, dare 
totdeauna l-a avut în grijă, când va plana deasupra lui şi îl 
va vedea respins de argilă, topindu-se şi mustind la soare? 
Îmi vine să scriu Comunei, pe care o văd acum în mare 
încurcătură, şi să-i propun să ardă trupurile ca la Roma. 

Dar nu trebuie să pierd timp; suntem în 9 iunie şi în câteva 
zile... 

Perfect, ghilotina a fost adusă înapoi în Piaţa Revoluţiei. 
Asta mi-a redat toată liniştea. 

Eram teribil de necăjită că nu voi muri în piaţa unde 
muriseră oamenii cumsecade. 

Ce vrei, iubitul meu Jacques, sângele nu înşeală şi de 
aceea, cu toate că din moşiile mele, din castelele, din casele 
din fermele, din cei o sută de mii de franci venit, în fine din 
toate astea nu mi-au rămas decât opt franci într-un sertar. 

— Eu nu sunt, mai puţin domnişoara de Chazelay. 

Există cel puţin un punct asupra căruia sunt liniştită. 

— Nemurirea sufletului. Din moment ce Robespierre ai 
recunoscut-o în numele poporului francez, înseamnă că ea 
există. Un popor întreg, şi încă atât de inteligent ca al 
nostru, nu ar fi recunoscut în unanimitate un lucru care nu 
i-ar fi fost dovedit materialmente. 

Sărbătoarea cămăşilor roşii se apropie. Se spune că va fă 
fi la 17 ale lunii acesteia. 


După cât se pare, va fi ultimul spectacol de acest fel pe 
care îl voi vedea... 

Cele două personaje principale ale acestei îngrozitoare 
drame sunt mama şi fiica; doamna şi domnişoara de Saint- 
Amarante. 

Mama este văduvă, spune ea, a unui aghiotant ucis la 6 
octombrie. 

Fiica este măritată cu fiul domnului de Sartines. 

Cele două doamne primeau multă lume; locuiau în casa 
din colţul străzii Vivienne. 

Pe pereţii salonului lor, unde se jucau cărţi, se puteau 
vedea multe portrete ale regelui şi ale reginei. 

Robespierre 416) tânărul era unul dintre obişnuiţii casei. 

Se presupunea că el îşi va ocroti prietenele. Asta ar fi 
însemnat ca Robespierre să accepte revenirea la clemenţă. 
Deci, revenirea la clemenţă din cauza unor femei regaliste 
şi corupte. Frumos câmp de exploatat pentru calomnie. 

Numai că Robespierre nu avea sentimente fraterne atât 
de calde încât să cadă în cursă. 

El a ordonat, dimpotrivă, să li se alăture şi tânăra Renaud, 
cea care se prezentase la el să vadă cum arată un tiran, şi 
bărbatul care venise să-l asasineze şi ador mise în tribună. 

Apoi, cum din suficiente motive el era părintele patriei, a 
hotărât ca toţi asasinii săi să meargă la eşafod îmbrăcaţi în 
cămăşi roşii. 

Va fi o mare sărbătoare, cu atât mai mult cu cât 17 iunie va 
coincide exact cu terminarea resurselor mele de trai. 

Iubitul meu, am împlinit ieri şaptesprezece ani; timp de 
zece ani nu am fost nici fericită, nici nenorocită, neavând 
nici sentimentul bucuriei, nici pe cel al tristeţei; timp de 
patru ani însă, am fost atât de fericită cât poate fi o femeie: 
am iubit, am fost iubită. 

De doi ani viaţa mea se desfăşoară între speranţă şi 
nelinişte; cum nu am făcut niciodată vreun rău cuiva, nu-mi 
închipui că Dumnezeu vrea să mă încerce, şi cu atât mai 
mult să mă pedepsească. Poate ar fi fost mai bine pentru 


mine în aceste momente dacă în locul educaţiei filosofice pe 
care am primit-o de la tine, să fi primit de la vreun preot 
educaţia catolică, aceea care pregăteşte pe creştini să 
primească, binecuvântând pe Dumnezeu, atât binele cât şi 
răul; dar mintea mea refuză un alt raţionament decât 
acesta: Sau Dumnezeu este bun, sau Dumnezeu este rău. 

Dacă Dumnezeu este bun, el nu poate trimite suferinţă cui 
nu a făcut rău. 

Dacă Dumnezeu este rău, îl reneg; nu este Dumnezeul 
meu. 

Nimic nu mă va putea face să cred că un lucru nedrept 
provine de la o esenţă divină. 

Prefer să mă întorc, iubitul meu, la acea vastă şi 
inteligentă filosofie care nu admite un dumnezeu personal, 
care să se ocupe de fiecare individ în parte, când el are de 
diriguit ordinea universală a naturii. 

„Numai prin porunca lui Dumnezeu poate muri până şi o 
pasăre”, spune Hamlet. 

Dar Dumnezeu a spus o dată pentru totdeauna: „Păsările 
vor muri; şi păsările mor. 

Când, unde, cum. 

— Dumnezeu nu-şi face griji. 

Cu noi, iubitul meu, este la fel cum e şi cu păsările. 
Dumnezeu a populat globul nostru cu toate speciile vieţii, 
de la imensul elefant până la infuzorul invizibil; elefant sau 
infuzor, nu i-a venit mai greu să-l creeze pe unul decât pe 
celălalt şi nu îl iubeşte mai mult pe unul decât pe celălalt. El 
nu vrea decât conservarea raselor, Pentru ce crede rasa 
umană că are un Dumnezeu al ei special? Oare pentru că 
este cea mai nesupusă, cea: mai răzbunătoare, cea mai 
feroce, cea mai orgolioasă dintre rase? În plus, se vede bine 
ce fel de Dumnezeu şi-a făurit. 

— Dumnezeul armatelor, Dumnezeul răzbunărilor, 
Dumnezeul ispitelor; nu a introdus ea acea blasfemie în cea 
mai sfântă rugăciune a ei: ne nos inducos în tentationem? Îl 
vezi tu, iubitul meu, pe Dumnezeu plictisindu-se în 


grandoarea lui eternă, în măreţia lui nemaipomenită şi 
trecându-şi vremea - cu ce? Să ne ducă pe noi în ispită? 

Şi ni se porunceşte să ne rugăm lui Dumnezeu seara şi 
dimineaţa, să cerem să ne ierte greşelile noastre. 

Să-i cerem mai întâi să ne ierte rugăciunile, când acestea 
sunt o greşeală. 

Şi apoi orgoliul acela de pigmei, de a crede că îl putem 
ofensa pe Dumnezeu! 

În ce? Cum? Tăgăduindu-l? 

Noi nu-l tăgăduim, noi îl căutăm. 

Dacă ar fi vrut să fie cunoscut, s-ar fi arătat. 

Îl vezi tu pe Dumnezeu transformat în enigmă şi enigma 
dată oamenilor ca să aibă ce dezlega în eternitate? 

Astfel, fiecare popor şi-a făcut un Dumnezeu după placul 
lui, care nu este bun decât pentru el singur şi care nu poate 
servi altora. 

Hinduşii şi-au creat un dumnezeu cu patru capete şi patru 
mâini, ţinând în aceste mâini lanţul pe care se sprijină 
lumile, cartea legii, dalta de scris şi focul sacrificiului. 

Egiptenii şi-au creat un dumnezeu muritor şi al cărui 
suflet trece la moartea lui în corpul unui bou. 

Grecii s-au creat un dumnezeu paricid; când lebădă, când 
taur, aruncându-şi din cer pe pământ - cu o lovitură de 
picior - singurul fiu legitim pe care-l avusese... 

Evreii şi-au creat un dumnezeu gelos şi răzbunător, care 
îneacă pământul ca să facă oamenii mai buni şi care îşi dă 
seama că după aceea sunt mai răi decât att fost înainte. 

Doar mexicanii şi-au creat un dumnezeu vizibil, Soarele. 

Noi, privilegiaţii creaţiunii, l-am avut pe Omul-Dumnezeu, 
cu morala lui sfânta; el ne-a dat o religie a dragostei şi a 
devotamentului. 

Dar duceţi-vă să o căutaţi, pierdută cum este între 
dogmele Bisericii, cu pontiful ei - regele Romei —care, ca 
fondator divin, în loc să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului, 
face comerţ cu tronuri, tocmai el al cărui regat nu este în 
lumea aceasta! 


Doamne-Dumnezeule, în momentul; în care voi apare în 
faţa ta, aş face poate mai bine să mă rog, să mă umilesc, să 
cred, să supun inteligenţa mea credinţei, adică să nu cred 
în ceea ce văd şi să cred în ceea ce nu văd. Dar tu mi-ai dat 
această inteligenţă ca să mă servesc de ea. Tu ai spus-o: 
Adevărul nu e pe lume ca să fie ascuns. Soarele a fost creat 
ca să lumineze pământul. 

Nu, Doamne, nu, suflet al lumii, nu, creator al infinitului, 
nu, stăpân al veşniciei, nu, nu voi crede niciodată că 
suprema ta plăcere este de a fi adorat de această turmă 
simplă care te primeşte gata făcut din mâinile preoţilor ei şi 
care te închide în dogma îngustă a credinţei iraționale, 
când întregul univers nu este de ajuns de încăpător ca să te 
cuprindă! 

Astăzi se celebrează liturghia roşie pe marele altar al 
Revoluţiei. 

leri doamna de Condorcet a venit să mă vadă; avea ceva 
să-mi comunice. 

Eram plecată să-mi iau rămas bun de la mormintele din 
cimitirul Monceau. 

Mă voi duce astăzi pe la ora două la doamna de Condorcet, 
locuieşte în strada Saint-Honore, 352. Voi sta într-un loc 
minunat de unde voi putea vedea trecerea cortegiului. 

Acum, prietene drag, eu însămi nu ştiu ce se va întâmpla, 
nu ştiu dacă acest manuscris va ajunge vreodată în mâinile 
tale, căci nu ştiu ce e cu tine, nu ştiu dacă trăieşti, nu ştiu 
dacă ai murit. 

Doamna de Condorcet este singura persoană din lume pe 
care o cunosc: dacă nu eşti decât exilat şi te vei întoarce în 
Franţa, numai ea va fi în măsură să cunoască acest lucru; 
voi depune deci în mâinile ei manuscrisul. 

Îl voi putea continua în închisoare? Voi putea oare - până 
în momentul în care voi urca în şareta nefastă, să-ţi spun: 
„le iubesc”? Nu; să-ţi scriu: „le iubesc”; să ţi-o spun, o voi 
putea face mereu, şi va fi ultimul cuvânt pe care-l voi 


arunca în vânt pe eşafod, şi securea îl va reteza în grumazul 
meu. 

Dealtfel, iau caietul cu mine; poate ceea ce avea să-mi 
spună are o oarecare importanţă, şi poate acasă la ea voi 
avea timp. Să adaug ceva. 

Am făcut bine că l-am luat, vei şti măcar, iubitul meu, că nu 
am murit decât după ce mi-am pierdut ultima speranţă. 

Ieri la Convenţie s-a dat citire acestei scrisori a 
reprezentantului lui Robespierre la Bordeaux: „Bordeaux, 
13 iunie, seara Trăiască Republica una şi indivizibilă! 

Girondinii pe care îi ştiam ascunşi la Bordeaux au fost 
denunţaţi şi arestaţi. Unul din ei s-a înjunghiat şi a murit pe 
loc. 

Ceilalţi s-au retras în grotele de la Saint-Emilion unde sunt 
vânaţi cu câinii. 

Ora opt seara Aflu chiar în clipa aceasta că au fost prinşi. 
Din nenorocire unul a fost sugrumat în luptă. 

Cei doi supraviețuitori au refuzat să-şi spună numele; 
nimeni nu-i cunoaşte aici la Bordeaux. 

Mâine seară ghilotina va face dreptate. 

Trăiască Republica!” 

Sunt patru zile de când a fost scrisă scrisoarea, prin 
urmare ei sunt morţi! 

Dacă tu ai fi una din victime, cum de nu a venit sufletul tău 
să-şi ia rămas bun de la mine? 

Odată mort, tu ai ştiut unde mă aflu, morţii le ştiu pe toate. 

Oh! Dacă trăieşti, eu voi veni să-mi iau rămas bun oriunde 
vei fi, dacă nu... 

lată cortegiul asasinilor lui Robespierre. 

Este într-adevăr foarte frumos: gândeşte-te, cincizeci şi 
patru de cămăşi roşii. Celor zece şarete le-au trebuit două 
ore ca să vină de la Conciergerie până aici. 

Şi casa tâmplarului Duplay este închisă tot ca în ziua 
execuţiei lui Danton şi a lui Camille Desmoulins. 

Eu înţeleg ferestrele închise în ziua aceea, era vorba de 
prieteni. Dar astăzi, Robespierre, trec asasinii tăi. Sau nici 


tu nu eşti atât de sigur, sau nici tu nu prea crezi? 

Atunci, dacă-i aşa, întinde un lanţ de-a curmezişul străzii, 
şi cortegiul de nevinovaţi nu va trece mai departe de uşa ta. 

Nu poţi să ierţi o dată, tu care ucizi în fiecare zi? 

lată un frumos prilej să joci rolul lui Dumnezeu! 

Hai, suveran pontif, întinde mâna şi pronunţă faimosul 
quos ego al lui Neptun. 

Ah! De astă dată ofranda este demnă de divinitate. 

Ţi-au înmănuncheat această jerbă omenească de pe toate 
treptele scării sociale. lată pe doamna Saint-Amarante şi pe 
fiica ei; iată patru funcţionari ai muncipalităţii: Marino, 
Soules, Froidez şi Dauge; iat-o pe domnişoara de 
Grandmaison, artistă la Italieni; iată pe Louise Giraud, cea 
care a vrut să vadă cum arată un tiran. 

L-a văzut. 

Şi acea fetiţă de şaisprezece ani, acea fetiţă nefericită, 
care nu a făcut nimic altceva decât că i-a adus de mâncare 
stăpânei sale. 

Oh! Ce frumos va fi spectacolul; execuţia va dura cel puţin 
o oră. 

Apoi tunuri, soldaţi... Nu s-a mai văzut încă ceva 
asemănător de la execuţia lui Ludovic al XVI-lea. 

Rămâi cu bine, prietenul meu; adio, iubitul meu, adio, viaţa 
mea; adio, sufletul meu; adio, tot ce am iubit, tot ce iubesc, 
tot ce voi iubi până dincolo de moarte.,. Adio! 

Le voi vedea pe toate şi voi arunca blestemul asupra 
acestui om. (Urmarea manuscrisului Evei pe foi volante) 

La Force, 17 iunie 1794, seara Sunt în La Force, în camera 
ocupată mult timp de Vergniaud. lată ce s-a întâmplat. 

Vrând să asist la execuţie, am coborât de la doamna ele 
Condorcet şi am început nu să urmez, ci să merg înaintea 
şaretei. Un om îmbrăcat de gală, în uniformă de general, 
gătit cu pene şi panaşe şi învârtind o sabie mare, deschidea 
drumul şaretei. 

Era generalul Comunei, Henriot. Cineva a avut grijă să-mi 
spună că el devenea maestru de ceremonii al ghilotinei 


numai în ocaziile solemne. 

Cel care mi-a dat aceste explicaţii era un burghez cam de 
patruzeci şi cinci de ani, cu umeri laţi şi foarte cunoscut, 
după cât se pare, în mulţimea Parisului, pentru că, fără să fi 
avut nevoie să se servească de forţa lui, toţi îi făceau loc şi îl 
salutau. 

— Domnule, i-am spus, sunt foarte interesată să văd ce se 
va întâmpla; vreţi să-mi îngăduiţi să merg lângă 
dumneavoastră, ca să profit de forţa şi chiar de popu- 
laritatea pe care le aveţi? 

— Mai mult deci t atât, mica mea cetăţeană, mi-a spus 
bărbatul acela voinic, ia-mă de braţ, dar nu-mi spune 
domnule; este o toartă care, adăugată numelui, miroase 
puţin prea mult a aristocrat pentru un locuitor de la 
periferie ca mine; ia-mi braţul şi, dacă vrei să vezi bine, vei 
fi servită după pofta inimii. 

L-am luat de braţ. Ceea ce vroiam era să văd, dar mai ales 
să fiu văzută. 

El nu promisese mai mult decât era în stare. Cu toate că 
înghesuiala era mare, mulţimea a continuat să-i facă loc, 
salutându-l la tot pasul şi, după zece minute, ne-am pomenit 
în partea dreaptă ghilotinei, în acelaşi loc unde stătusem 
alături de Danton în ziua execuţiei lui Charlotte Corday. 

În spatele meu era renumita statuie a Libertăţii sculptată 
de David pentru sărbătoarea zilei de 10 august. 

Ce-or fi făcând oare cei doi porumbei care se opriseră 
atunci din zbor în cutele rochiei statuii? 

Dar iată, în vuietul strigătelor şi insultelor, şaretele s-au 
oprit în ordinea în care ieşiseră din curtea închisorii 
Conciergerie. 

Condamnaţii nu au fost aranjaţi după măsura vinovăţiei 
lor, ca să înceapă cu unii şi să termine cu ceilalţi; nu, de 
data aceasta se ştia bine că toţi vinovaţii erau nevinovaţi. 

Nu-ţi vei putea închipui niciodată, iubitul meu, ce 
spectacol prezenta acest înspăimântător măcel. 


O oră, o oră întreagă, o lungă oră, înfiorătoarea maşină a 
funcţionat, căzând de cincizeci şi patru de ori şi retezând de 
fiecare dată o viaţă cu toate iluziile, cu toate speranţele ei. 

Călăii erau cei obosiţi; pacienţii erau cei care îi grăbeau. 

De fiecare dată când cădea cuțitul, bărbatul de care mă 
sprijineam îmi strângea braţul cu o mişcare sacadată şi 
murmură încet: 

— Oh, e prea mult, e prea mult! Bărbaţi. 

— Mai merge! Dar femei! Oh, femei...! 

În sfârşit, nu mai rămăsese decât biata fetiţă, mica 
lucrătoare care nu făcuse altceva decât să ducă de mâncare 
domnişoarei de Grandmaison. Polițistul care o arestase 
povestea că atunci când se dusese s-o ridice de la locuinţa 
ei, într-o mansardă de la etajul şapte, nu văzuse aici altă 
mobilă decât o saltea de paie; îi dăduseră lacrimile şi le 
spusese celor de la comitet că e păcat s-o omoare. Dar 
nimeni nu l-a luat în seamă şi fata a fost judecată, 
condamnată şi împinsă în şaretă la un loc cu ceilalţi. lar ea, 
sărmana făptură, văzuse cum cădeau capetele celor 
cincizeci şi trei de tovarăşi de suferinţă şi murise cu ei de 
cincizeci şi trei de ori înainte să moară. 

I-a venit în sfârşit rândul. 

— Oh! A murmurat protectorul meu, şi copila asta, şi ea! 
Nu găseşti că e josnic? Şi atâţia oameni aici care nu spun 
nimic! Oh! Uite că o iau, uite că o îndeamnă să urce pe 
eşafod! Nu le e ruşine! Uite, uite! Se potriveşte chiar ea pe 
scândură...! 

— Domnule călău, m-am aşezat bine aşa? 

Apoi cuțitul a coborât, s-a auzit o lovitură surdă. 

Bărbatul de care mă sprijineam a căzut ca fulgerat; eu, în 
mijlocul acestei tăceri lugubre, am strigat: 

— Ah! Blestemat să fie Robespierre şi ziua în care a dat 
acest spectacol pământului şi cerului!... Blestemat! 
Blestemat! Blestemat! 

S-a produs o mare mişcare: m-am simţit luată şi în timp ce 
mă duceau, am auzit spunându-se: 


— Cetăţeanului Santerre i s-a făcut rău! Şi el e totuşi 
bărbat! 

Când mi-am revenit îndeajuns ca să-mi dau seama ce se 
petrecea, m-am văzut într-o trăsură cu doi poliţişti care mă 
conduceau la închisoare. Numai că, necunoscând deloc 
cartierul acesta din Paris, am întrebat unde mă duceau. 

Unul din ei mi-a răspuns: 

— La închisoarea La Force. 

În momentul sosirii am citit la răspântie: rue Pavee; apoi s- 
a deschis o poartă masivă. Am intrat într-o curte; m-au pus 
să cobor şi să intru în temniţă. 

Acolo mi s-a cerut numele. 

— Eva, am răspuns. 

— Numele dumneavoastră de familie? 

— Nu am familie. 

— Ce-a făcut? A întrebat gardianul. 

— A scos strigăte instigatoare. 

Actul de încarcerare a fost făcut fără zăbavă. 

— E-n ordine, a spus temnicerul; acuma puteţi să vă 
retrageţi. 

Cei doi oameni au plecat. 

Paznicul m-a urcat la etajul al doilea. Ajuns pe coridor, a 
fluierat un cuine enorm. 

— Nu vă fie frică, mi-a spus el, n-a făcut niciodată rău 
cuiva. 

L-a pus să mă adulmece. 

— Aşa! A spus el apoi; acuma iată-l pe adevăratul 
dumneavoastră paznic. Dacă încercaţi să fugiţi, dar mă 
îndoiesc să aveţi chef de aşa ceva, elo să vă împiedice. 

Dar nu face nici un râu. Liniştiţi-vă. Nu-i aşa, Pluton? 

Acum câteva zile un deţinut a încercat să evadeze; Pluton 
l-a apucat de încheietura mâinii şi mi l-a adus fără ca să-i 
facă nici cea mai mică zgârietură. Ajunsă în celula mea, l- 
am întrebat: 

— Credeţi că. Mai am mult? 

— Trei sau patru zile. 


— Este foarte mult, am spus eu încet. 

Paznicul s-a uitat la mine: 

— Sunteţi cumva grăbită? 

— Foarte grăbită. 

— Aveţi dreptate, a spus el filosofic, când trebuie să 
termini... 

— Mai bine să termini pe dată, am răspuns eu. 

— Dacă sunteţi chiar hotărâtă, putem să stăm de vorbă. 

— Cum se procedează? 

— Vă dau un loc de favoare, cum se spune la teatru. Aici 
este închisoarea comedianţilor; avem ce avea Opera mai de 
seamă, ba chiar şi o parte a Comediei Franceze. Până 
atunci cum veţi trăi? 

— Cum se trăieşte aici; este prima oară că vin, am adăugat 
surâzând, şi nu cunosc obiceiurile casei. 

— Vreau să zic, aveţi bani ca să vi se gătească separat sau 
mâncaţi de la cazan? 

— N-am nici un ban, i-am răspuns, dar uite un inel; Mă 
poţi hrăni din inelul acesta; e de ajuns pentru două sau trei 
zile de hrană, nu? 

Temnicerul a examinat inelul ca un om care se pricepea la 
bijuterii. E firesc, de zece ani de când era la La For ce, îi 
trecuseră destule prin mână. 

— Oh, a spus el, dacă v-aş hrăni două luni pentru inelul 
ăsta, tot n-aş face o afacere proastă. 

Apoi a continuat, chemându-şi soţia: 

— Doamnă Ferney! 

Doamna Ferney a apărut. 

— Iat-o pe cetăţeana Eva, pe care ţi-o recomand. E închisă 
sub învinuirea de instigare. Dă-i o cameră bună şi tot ce-ţi 
cere. 

— Chiar hârtie, cerneală şi pană? Am întrebat eu. 

— Chiar hârtie, cerneală şi pană este ceea ce ne cer în 
primul rând. Când vin toate deţinutele noastre. 

— Hai, am spus, văd eu că n-o să am timp să mă plictisesc 
aici. 


— De asta mi-e teamă şi mie, a spus paznicul. Mi-ar face 
totuşi plăcere să vă am în pază cât mai mult timp Cu 
putinţă. 

— Chiar mai mult decât ar suporta inelul? L-am întrebat 
râzând. 

— Atât cât o să vrea Dumnezeu. 

Acea blândeţe a gardianului, politeţea soţiei lui, cuvântul 
Dumnezeu invocat sub bolta închisorii, toate n-au făcut 
decât să mă intrige. 

Au trecut atâţia aristocrați prin. Aceste închisori încât, 
datorită contactului cu ei, s-a tocit asprimea gardienilor. 

În rest. 

— Lucru pe care nu-l ştiam şi pe care l-am aflat, ulterior, 
cei doi Ferney se bucurau de reputaţia unor oameni buni 
printre deţinuţi. 

Bună doamnă Ferney, în timp ce-mi mătura camera şi 
aranja aşternutul curat pe patul care urma să fie al meu, 
promiţându-mi cerneală, pană şi hârtie pentru seara aceea, 
m-a întrebat cu ce am greşit ca să fiu băgată la închisoare. 

— Dar, i-am spus, ştiţi din actele întocmite. Am proferat 
cuvinte de instigare împotriva regelui Robespierre. 

— Sst! Copila mea, mi-a spus ea, tăceţi din gură, avem aici 
o mulţime de oameni care au oribila îndeletnicire de spioni. 
Vor veni la dumneavoastră, vor mărturisiri false crime ca să 
tragă în schimb de la dumneavoastră crime adevărate. 
Există dintr-aceştia şi printre femei şi printre bărbaţi. Să nu 
aveţi încredere; noi suntem obligaţi să primim drojdia asta 
a societăţii, dar atâta cât putem, ca oameni cinstiţi ce 
suntem, îi prevenim pe deţinuţi. 

— Oh, nu am de ce mă teme. 

— Biata mea copilă, chiar şi nevinovaţii trebuie să 
tremure. 

— Dar eu sunt vinovată, eu am strigat: „Jos cu 
Robespierre! Jos Monstrul!” Şi l-am blestemat. 

— De ce aţi făcut asta? 

— Ca să mor. 


— Ca să muriţi! A repetat femeia mirată. Şi luând lampa s- 
a întors să mă privească în faţă, ceea ce nu făcuse până 
atunci. 

— Să muriţi? Dumneavoastră? Ce vârstă aveţi? 

— Am împlinit şaptesprezece ani. 

— Sunteţi frumoasă. 

Am ridicat din umeri. 

— Îmbrăcămintea vă arată bogată. 

— Am fost. 

— Şi vreţi să muriţi? 

— Da. 

— Nu se poate, răbdare! A făcut ea coborând vocea; 
vedeţi, nu mai poate să dureze mult. 

— Puțin mă interesează dacă durează mult sau dacă 
încetează curând. 

— Eu văd cum stau lucrurile, a spus maica Ferney aşezând 
lampa pe masă şi continuând să deretice. Biată tinereţe, i- 
au ghilotinat iubitul şi vrea să moartă! 

N-am răspuns nimica, temniceră şi-a continuat treaba. 
După ce a terminat, m-a întrebat ce voiam pentru cină. 

I-am cerut o ceaşcă de lapte. 

O clipă după aceea, a urcat din nou cu o ceaşcă de lapte, 
hârtie, cerneală şi o pană. 

— Ştiţi pe cine au mai adus? A spus ea. 

— Nu! 

— Santerre, copila mea, faimosul Santerre, regele 
foburgului Saint-Antoine. Ah! Pe ăsta nu-l vor putea 
ghilotina pe tăcute. Vreţi să-l vedeţi? 

— Îl cunosc. 

— Aş! 

— Nu numai că eram la braţul lui când m-au arestat, dar 
sunt probabil cauza arestării lui. Aş vrea să mă ierte. Asta e 
tot. Pot să-i vorbesc? 

— Am să-i spun lui Ferney, o să se bucure. Ah, aici cel 
puţin, deţinuţii pot să se vadă şi să se consoleze între ei, nu 
sunt la carceră. 


A ieşit. Am rămas pe gânduri şi mi-am zis: ce înseamnă 
destinul! 

lată un patriot bine cunoscut, mai mult prin exagerarea 
decât prin indiferența lui. A luat parte la toate cele 
întâmplate de la cucerirea Bastiliei până astăzi. Şi-a apărat 
foburgul ca un leu, a făcut servicii mari Revoluţiei. A fost, ca 
şi mine, curios să vadă această ultimă execuţie, întâmplarea 
face să-l întâlnesc; de teamă să nu fiu strivită, mă sprijin de 
braţul lui. Vederea aceluiaşi spectacol ne produce un efect 
deosebit. Pe el îl distruge, pe mine mă scoate din minţi, în 
culmea furiei, eu; îi arunc blesteme călăului, şi iată-ne pe 
amândoi în aceeaşi închisoare, destinaţi după cât se pare 
aceleiaşi şarete şi aceluiaşi eşafod. Dacă nu l-aş fi întâlnit, 
pentru mine nu s-ar fi schimbat nimic, deoarece eu luasem 
o hotărâre. Dar lui i s-ar fi întâmplat oare acelaşi lucru? 

Chiar acum uşa mea s-a deschis şi l-am auzit pe berar 
spunând cu vocea lui groasă: 

— Unde e mica şi frumoasa cetăţeană care vrea s-o iert? 
N-am nimic să-i iert. 

— Aşa este, i-am spus, eu sunt probabil cauza arestării 
dumneavoastră. 

— Ce tot spui? Am leşinat ca o muiere. Este o crimă să 
leşini. Dar cui să-i treacă prin minte că un elefant ca mine 
are să leşine? Dobitoc, dobitoc mare ce sunt! Mărturiseşte 
totuşi că această mică Nicole care îi spunea călăului cu 
vocea ei blândă: „Domnule călău, m-am aşezat bine aşa?” - 
mărturiseşte că îţi sfâşie sufletul. Dumneata nu ţi-ai putut 
înghiţi blestemul, i l-ai aruncat în faţă şi bine ai făcut; ca să 
le sfâşie măruntaiele celor care n-au îndrăznit să i-l scuipe 
în obraz! Oh! Moartea femeilor, ai să vezi moartea femeilor 
îl va ucide | - Atunci, mă iertaţi? 

— Cred şi eu! Dar te laud! Şi te admir! Am şi eu; o fată de 
aceeaşi vârstă, dar nu atât de frumoasă ca dumneata; ei 
bine, aş vrea grozav ca ea să fi făcut ce ai făcut dumneata, 
chiar dacă ar trebui să moară cum vei muri, iar eu n-o 
conduc la eşafod şi să mă urc să stau alături de ea! 


— Mă liniştiţi, domnule Santerre. Ştiind că aţi fost arestat 
din pricina mea, n-aş fi murit liniştită. 

— Moartă! Încă nu eşti moartă. Ah! Când se va afla în 
foburg că sunt arestat, are să iasă un tămbălău grozav! Aş 
vrea să fiu acolo să-mi văd oamenii! 

— Dar să stabilim dinainte un lucru, domnule Santerre: 
orice s-ar întâmpla, nu veţi face nimic pentru a mă salva, 
pentru că eu chiar vreau să mor. 

— Să mori, dumneata? 

— Da, şi dacă eu am să vă rog, chiar mă veţi ajuta, nu-i 
aşa? 

Santerre a dat din cap că nu. 

— Mai spuneţi-mi o dată că mă iertaţi şi întoarceţi-vă la 
dumneavoastră în cameră; cetăţeana Ferney îmi face 
semne că e timpul să ne despărţim. 

— 'Te iert din toată inima, a spus el, chiar dacă cunoştinţa 
noastră are să mă ducă la eşafod. Pe mâine! 

— Cum puteţi spune Pe mâine? M-am întors spre doamna 
Ferney: 

— Ne vedem şi mâine? 

— La orele de plimbare, da. 

— Atunci, cetăţene Santerre, spun şi eu ca 
dumneavoastră: pe mâine! 

A ieşit. Mi-am luat ceaşca de lapte şi am început să-ţi scriu. 

Aud bătând ora două la Primărie. Nu ştii ce linişte îmi dă 
certitudinea că voi muri mâine sau poimâine. 

La Force, 18 iunie 1794 

Prietene, cred că am avut despre moarte cea mai adâncă 
imagine care se poate avea. Am dormit şase ore un somn 
adânc, fără vise, vecin cu moartea. 

Şi totuşi, oricât aş căuta o comparaţie, nimic nu poate 
semăna cu moartea decât moartea. 

Dacă ea n-ar fi decât un somn ca cel pe care îl dorm, 
nimeni nu s-ar teme de moarte mai mult decât se teme de 
somn. 


Lavoisier a spus că omul ar fi un fluid solidificat; nici că se 
poate reduce omul la o formulă mai simplă. 

Cuţitul îţi cade pe gât şi fluidul dispare. 

Dar acest fluid care a alcătuit omul, la ce serveşte, ce 
devine el, amestecat din nou cu întreaga fire, adică reîntors 
la sursă? 

Ceea ce a fost înainte de a se naşte? 

Nu, căci înainte de a se naşte nu existase. 

Moartea este necesară, tot atât de necesară ca viaţa. Fără 
moarte, adică fără succesiunea fiinţelor, nu ar mai fi 
progres, nu ar mai exista civilizaţie. Ridicându-se unele 
peste altele, generaţiile îşi lărgesc orizonturile. 

Fără moarte, lumea ar sta pe loc. 

Dar moartea ce face din morţii ei? 

Îngrăşământul ideilor, gunoiul ştiinţelor. 

Într-adevăr, nu e deloc vesel să te gândeşti că ăsta ar fi 
singurul lucru bun rămas trupurilor, de îndată ce au devenit 
cadavre. 

Gunoi acea sublimă Charlotte Corday! Gunoi acea bună 
Lucile! Gunoi sărmana, micuța Nicole! 

Oh! Cu totul altfel însă gândeşte poetul englez punându-l 
pe preot să rostească următoarele patru versuri când o 
binecuvântează pe Ofelia moartă: „Iu care-a zilelor povară 
ţi-a fost prea mare pe pământ, Nevinovată şi fecioară, te 
odihneşte în mormânt, Ca cel de sus să poată face-n 
neobosita lui schimbare, Din suflet înger, dacă-i place, din 
trupul tău, de vrea, o floare.” 

Dar vai! Ştiinţă modernă admite ca trupul să se 
transforme în flori, dar nu admite ca sufletul să se prefacă 
în înger. 

Acest înger, odată zămislit, unde să-l aşezi? Câtă vreme 
neştiinţa astronomică a crezut în existenţa unui cer, îl situa 
în cer; dar ştiinţa modernă a făcut să dispară deodată bolta 
cerească a grecilor, firmamentul ebraic şi cerul creştinilor. 

Când pământul era centrul lumii; când, aşa cum pretindea 
Thales, pământul era purtat pe ape ca o navă imensă; când, 


după Moise, soarele era cel care se învârtea în jurul lui; 
când, cum credea Aristot, ar fi existat ceruri deasupra 
noastră, cerul lunii, al lui Mercur, al lui Venus, al soarelui, al 
lui Marte, al lui Jupiter, al lui Saturn şi, în fine, firmamentul, 
bolta solida în care sunt încrustate stelele. 

— Atunci puteai, cu toate că acela era cerul păgân, să-i 
aşezi acolo pe Dumnezeu, îngerii, serafimii, influenţele, 
sfinţii, sfintele, aşa cum un cuceritor se aşază în regatul 
cucerit. Acum când, după lună, pământul este socotit cea 
mai mică planetă, când pământul este cel care se roteşte iar 
soarele cel care stă nemişcat, când cele opt ceruri au 
dispărut pentru a face loc infinitului. 

— În ce tărâm al infinitului să aşezăm noi, Doamne, îngerii 
tăi? 

O, prietene, de ce m-ai învăţat toate aceste lucruri, despre 
arborele vieţii, arborele ştiinţei, arborele îndoielii? 

Ferney şi soţia lui mi-au spus că, doar dacă agenţii nu m- 
au denunţat direct tribunalului revoluţionar, ar fi cu putinţă 
să fiu uitată aici fără să mi se facă proces. 

Ar însemna că nu am noroc, trebuie să recunoşti. 

Sunt atât de plictisită de viaţa asta mai pustie, mai tristă, 
mai mută pentru mine decât moartea, încât mă voi folosi de 
orice împrejurare ca să scap de ea. 

lată la ce m-am gândit. 

Întrucât se pare că nu vor să-mi facă proces, am să renunţ. 

Aici se dau două pauze pe zi. 

Deţinuţilor le este permis să ia parte la amândouă! 

Şi să te plimbi în curtea închisorii, şi să vezi cum pleacă cei 
condamnaţi spre piaţa Revoluţiei. 

La prima serie vom cobori, Santerre şi cu mine, să vedem 
acest spectacol. Voi avea mâinile legate la spate, panii 
înnodat în vârful capului. 

Mă voi strecura printre condamnaţi şi mă voi urca în 
şaretă. Şi atunci într-adevăr voi avea mare ghinion dacă 
ghilotina n-o să mă vrea! 


Numai că trebuie să-l conving pe Santerre; cred că aici e 
greul. 

Acest respectabil berar este într-adevăr un om foarte 
cumsecade. Când i-am spus că tu eşti cel pe care îl iubesc, 
când i-am spus că i-au vânat cu câinii pe ultimii doi 
girondini în grotele de la Saint-Emilion; când i-am spus că 
unul din aceşti doi martiri erai probabil tu, şi când şi-a adus 
aminte că i s-a povestit şi lui acelaşi lucru; când, în sfârşit, i- 
am spus că doar în el puteam avea încredere, că doar lui 
puteam să-i cer acest serviciu, a consimţit plângând; dar, în 
fine, a consimţit. 

Mâine trebuie să fie o execuţie. S-au anunţat trei şarete, 
ceea ce înseamnă cel puţin optsprezece persoane. 

Una în plus sau în minus, nimeni n-o să bage de seamă, 
nici chiar moartea! 

Ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun, iubitul meu; am să 
folosesc noaptea, încercând să dorm bine. 

Ca şi cavalerul de Canolles: îmi încerc puterea. 

Ce noapte minunată am petrecut, iubitul meu! 

Bine ar fi ca şi spectacolul să fie tot atât de plăcut! Am 
visat casa noastră din Argenton, am visat grădina, 
umbrarul, arborele vieţii, izvorul; în vis am revăzut în sfârşit 
tot trecutul nostru. 

Este oare o dovadă a eternității tale, Doamne? Dacă mă 
pregăteşti astfel, lăudat fie numele tău! 

Ora sosirii şaretelor are să sune, nu vreau să mă las 
aşteptată. 

Adio, iubitul meu, adio, ziua aceasta este chiar ultima. De 
astă dată am să văd spectacolul de pe scenă, în loc să-l văd 
din stal. 

Iubitul meu, n-am avut niciodată inima atât de liniştită şi 
de veselă, încă o dată, îţi spun: „Dacă ai murit, te voi regăsi; 
dacă trăieşti, te voi aştepta”. Oh, dar... Neantul! Neantul! 

Şaretele intră în curte. Adio! 

Santerre vine să mă ia. 

Plec. 


Te iubesc Eva ta, În viaţă şi în moarte. 

Eşafodul nu mă vrea. Cu adevărat sunt blestemată. 

Nădăjduiam atâta ca în loc să stau aici şi să-ţi scriu 
rândurile de faţă, să mă odihnesc de oboselile acestei lumi 
în braţele Domnului sau în sânul pământului! 

Voi fi oare obligată să mă sinucid ca să mor? 

Îţi scriu la întâmplare. Convingerea mea este că ai murit, 
iubitul meu Jacques. Am căutat iar să aflu numele celor 
patru girondini ucişi la Bordeaux - pe eşafod sau sfâşiaţi de 
câini în grotele de la Saint-Emilion. 

Imposibil să li se afle numele; ziarele consemnează doar 
moartea lor, atâta tot. 

În sfârşit, s-ar putea să trăieşti, şi poate numai pentru asta 
a fost să fie să nu mor. 

Totul s-a petrecut cum plănuisem, în afară de 
deznodământ. Mă îmbrăcasem în alb; nu plecăm oare să te 
regăsesc, dragul meu logodnic? 

Ajunsă în curte, am văzut căruțele cu două roţi încărcând 
condamnaţii şi l-am găsit pe Santerre care mă aştepta. 

Încă o dată m-a implorat să renunţ la proiectul meu; am 
insistat, surâzând. 

Nu-ţi pot spune ce profundă seninătate mă cuprinsese; s- 
ar fi spus că albastrul cerului îmi curgea prin vine. 

Ziua era splendidă, era una din acele zile frumoase de 
iunie, la sfârşitul cărora, cu mâna în mâna ta, ascultam sub 
bolta paradisului nostru pierdut cum cânta privighetoarea 
în tufele de liliac. 

La cererea categorică, Santerre mi-a legat mâinile. Un 
trandafir se căţăra pe zidul încărcat de flori. Mă întreb, 
iubitul meu, când o să mai înflorească oare trandafirii? 

Este adevărat că florile acestuia erau roşii ca sângele. 

— Rupeţi un boboc, i-am spus lui Santerre, şi daţi-mi-l. 

Ela rupt bobocul şi mi l-a pus între dinţi. 

Mi-am aplecat fruntea şi mi-a atins-o cu buzele, înţelegi tu, 
iubitul meu, ultima moştenitoare de Chazelay primind ca 
ultim omagiu sărutul berarului din foburgul Saint-Antoine! 


M-am suit în cea din urmă căruţă. Nu mi s-au făcut 
greutăţi. Este atât de rar să întâlneşti oameni care-şi caută 
moartea, încât nimeni nu s-a îndoit că aş fi şi eu 
condamnată. 

Erau treizeci în cinci căruţe; eu a treizeci şi una. Am 
căutat zadarnic printre nenorociţii mei tovarăşi vreo figură 
atrăgătoare, dar n-am găsit. Ghilotina devenea din ce în ce 
mai nesăţioasă, şi aristocrații din ce în ce mai rari. 

Penultima serie, aceea a doamnei Saint-Amarante, 
furnizase cu multă greutate douăzeci şi cinci de nobili din 
cei cincizeci şi patru de ghilotinaţi. Ultima serie, care era de 
treizeci şi patru, nu avusese ca nume ilustre decât un fiu 
natural al domnului de Sillery şi pe bietul reprezentant 
Osselin, condamnat pentru că o ascunsese pe femeia iubită. 
Dar acesta era un patriot, şi nu un aristocrat. Cei care mă 
însoțeau erau treizeci de ocnaşi, hoţi, lăcătuşi în faţa cărora 
nu rezistă nici o uşă, cărora li se cuvenea cel mult temniţa, 
dar, din lipsă de altceva, îi ridicau la înălţimea eşafodului. 
Biata ghilotină, pâinea albă şi-o mâncase la început! 

Am crezut o clipă că jandarmii mă vor da jos, atât de mare 
era contrastul între mine şi tovarăşii mei; dar căruțele au 
pornit-o la drum; i-am trimis o ultimă privire de mulţumire 
lui Santerre şi am plecat. 

Mulțimea care ne urma sau pe care mai degrabă noi o 
împingeam, pentru că se înghesuia în drumul nostru, părea 
tot atât de mirată că şi jandarmii să mă vadă în mijlocul 
acestei ciudate companii; cu atât mai mult cu cât, fiind a 
şaptea într-o căruţă care nu avea decât şase locuri, numai 
eu stăteam în picioare. 

În general prezenţa mea provoca murmure, dar murmure 
de milă. Mulțimea însăşi începuse să se sature să tot vadă 
cum erau transportate în pieţele publice. Aceste abatoare 
omeneşti. Auzeam voci în mulţime care spuneau: 

— Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! 

Şi alţii: 

— Pun rămăşag că n-are şaisprezece ani. 


Un om a strigat, întorcându-se: 

— Credeam că odată cu Saint-Amarante s-a terminat cu 
femeile! 

Şi murmurele au reînceput, amestecându-se cu insultele 
care îi însoțeau pe ceilalţi condamnaţi, în colţul străzii 
Ferronerie mulţimea a devenit mai compactă şi semnele de 
simpatie mai mari. 

E straniu cum apropierea morţii dă simţurilor o supremă 
acuitate. Auzeam tot ce se spunea, vedeam tot ce se 
petrecea. 

O femeie a strigat: 

— Este o sfântă care va fi omorâtă la un loc cu nişte tâlhari 
că să-i izbăvească. 

— Ia uite, a spus o fată, ţine o floare între dinţi. 

— E un trandafir, i l-o fi dat iubitul când s-a despărţit de 
ea, i-a răspuns alta, şi vrea probabil să moară cu trandafirul 
ăsta... 

— Spuneţi dacă nu e un adevărat asasinat să omori copii 
de vârsta asta! Ce-o fi putut să facă, vă întreb...? 

Acest concert de compasiune care se ridica în favoarea 
mea producea un efect neobişnuit, mă ridica 
materialmente, ca să zic aşa, deasupra tovarăşilor mei, şi 
precedându-mă în cer, părea că-mi deschid porţile lui. 

Un tânăr frumos, de vreo douăzeci de ani, şi-a croit drum 
prin valurile mulţimii, a ajuns în rândul din faţă şi, punând 
mâna pe scândura din spatele căruţei, a spus: 

— Făgăduieşte-mi să mă iubeşti, şi-mi voi risca viaţa să te 
salvez! 

Eu am dat încet din cap şi surâzând am ridicat ochii spre 
cer. 

— Mergi în glorie! A spus el. 

Jandarmii, văzându-l că-mi vorbeşte, au vrut să-l aresteze, 
dar el s-a zbătut şi, ajutat de lume, s-a pierdut în mulţime. 

Mă cuprinsese o stare plăcută pe care n-o încercasem 
decât atunci când eram în braţele tale. Mi se părea că pe 
măsură ce înaintam spre piaţa Revoluţiei, mă apropiam de 


tine. Tot uitându-mă la cer, mi se năzărise în înceţoşarea 
vederii un fel de aureolă prin care îl vedeam pe Dumnezeu 
în maiestatea lui sublimă şi de temut. 

Mi se părea că în afară de zgomotele şi mişcarea 
pământului începeam să văd şi să aud lucruri pe care numai 
eu le vedeam şi le auzeam; auzeam sunetele unei armonii 
îndepărtate şi cereşti; vedeam fiinţele luminoase şi 
transparente totodată, alunecând pe cer. 

La colţul străzii Saint-Martin cu strada Lombards, am fost 
scoasă din extazul meu de o îmbulzeală de trăsuri. Un 
tomberon care venea fie de la Roquette, fie de la Saint- 
Lazare, fie de la Bicetre, ducea de cealaltă parte a Senei o 
duzină de deţinuţi înghesuiți între scândurile lui. 

De data aceasta Comitetul salvării publice avusese noroc: 
erau chiar aristocrați. 

Patru jandarmi escortau prizonierii: căruţa noastră s-a 
agăţat de tomberon; şocul mi-a adus privirile pe pământ. 

Printre deţinuţi era o femeie tânără, aproape de vârsta 
mea, brunetă, cu ochi negri, încântător de frumoasă. 

Privirile noastre s-au oprit una asupra celeilalte, sufletele 
noastre au schimbat nu ştiu ce efluviu de simpatie; ea mi-a 
întins braţele; ale mele erau însă legate la spate... Am 
răsucit bobocul de trandafir între dinţi şi i l-am aruncat cu 
toată puterea suflului. I-a căzut în poală. L-a luat şi l-a dus 
la gură. 

Apoi tomberonul s-a desprins de căruţă; ei şi-au continuat 
drumul spre podul Notre-Dame, iar noi drumul spre piaţa 
Revoluţiei. 

Acest episod al călătoriei mi-a forţat spiritul, care plutea în 
înălțimile sublime unde îl transportase contemplarea, să 
coboare din nou asupra lucrurilor obişnuite de pe pământ. 

Mi-am aruncat privirea asupra nefericiţilor mei tovarăşi. 

Aveam în jurul meu dragostea de viaţă şi spaima morţii 
sub toate aspectele. 

Aceşti ticăloşi, efectiv fără virtuţi, fără conştiinţă, fără 
remuşcări, fără vreo credinţă politică - acel suport moral al 


condamnaților din acea vreme - nu aveau un punct de 
reazim nici pe pământ, nici în cer. Ei nu îndrăzneau să 
ridice capul, nu îndrăzneau să privească în jurul lor; din 
când în când, unul sau altul întreba cu voce surdă, vrând 
parcă să ştie câte minute le mai rămâneau de trăit: 

— Unde suntem? 

Le-am răspuns nădăjduind mai întâi să-i consolez: 

— Pe drumul Cerului, fraţii mei. 

Dar unul din ei, în mod brutal: 

— Nu întrebam asta, întrebam dacă mai e mult. 

— Intrăm în strada Saint-Honore, i-am răspuns. 

Apoi mai târziu, şi încă de două ori la aceeaşi întrebare: 

— Barriere de Sergents. 

— Palais-Egalite. 

Şi ei răspundeau cu scrâşnete de dinţi şi cu blesteme în 
care bineînţeles numele lui Dumnezeu era amestecat foarte 
firesc. 

Şareta a ajuns în faţa magazinului de lenjerie al doamnei 
de Condorcet. Am încercat s-o văd pentru ultima oară, dar 
la ea totul era închis, atât la parter cât şi la primul etaj. 

— Adio, soră a doliului meu, i-am spus trecând; voi duce 
veşti de la tine omului de geniu care te-a iubit că un tată şi 
ca un soţ. 

Unul dintre condamnaţi, care era mai aproape de mine, m- 
a auzit; < s-a lăsat să alunece pe genunchi şi a căzut la 
picioarele mele. 

— Tu crezi deci într-o altă viaţă? M-a întrebat el. 

— Dacă nu cred, cel puţin sper în ea. 

— Eu nici nu cred, nici nu sper, a spus el. 

Şi şi-a lovit furios capul de bancă pe care stătuse cu o clipă 
înainte. 

— Ce faci, nenorocitule? L-am întrebat. 

EI a râs nervos. 

— Îmi dovedesc prin durere că încă trăiesc, dar tu? 

— Moartea îmi va dovedi imediat prin odihnă că am încetat 
să mai trăiesc. 


Un altul a ridicat capul şi m-a privit cu un aer rătăcit şi cu 
ochii congestionaţi: 

— Deci ştii ce este moartea? M-a întrebat el. 

— Nu, dar într-o clipă voi şti. 

— Ce crimă ai comis ca să te omoare împreună cu noi? 

— Niciuna. 

— Şi totuşi mori! 

Apoi, ca şi cum blestemul l-ar putea atinge pe creatorul 
tuturor lucrurilor, a strigat: 

— Nu există Dumnezeu! Nu există Dumnezeu! Nu există 
Dumnezeu! 

Biata omenire nenorocită care crede într-un dumnezeu 
individual şi care, în orgoliul ei, se gândeşte că acel 
Dumnezeu nu are altceva de făcut decât să o vegheze de la 
naşterea până la moartea ei! Şi pe care, în fiece clipă, ca să- 
şi satisfacă un capriciu sau ca să o cruţe de suferinţă, îl 
roagă... Să strice printr-un miracol ordinea imuabilă a 
naturii. 

— Dar, a spus unul dintre condamnaţi, în lipsa unei justiţii 
divine, ar trebui să existe o justiţie omenească. 

Eu am furat, am spart ferestre, am forţat uşi, am. Spart 
cufere, am sărit peste ziduri; am meritat ocna, dar nu 
eşafodul. Să mă trimită la Rochefort, la Brest, la Toulon, da, 
au dreptul; dar nu-l au pe acela dea mă ghilotina! 

— Ia ascultă, i-am spus, strigă-i asta lui Robespierre, 
trecem tocmai prin faţa uşii tâmplarului, poate e-n casă şi te 
va auzi. 

Ocnaşul a scos un geamăt surd şi ridicându-se în picioare 
a strigat: 

— Tigru de Arras (17)! Ce faci tu cu toate capetele care 
se retează pentru tine şi cu tot sângele care se varsă în 
numele tău? 

Un cor de blesteme s-a ridicat din toate şaretele şi s-a 
amestecat cu strigătele mulţimii în mijlocul căreia numele 
lui Robespierre începuse să-şi piardă popularitatea. 


— Îţi mulţumesc, rege al teroarei, mă uneşti din nou cu 
ceea ce iubesc. 

Apoi, când a trecut şi s-a potolit această izbucnire, 
condamnaţii au căzut din nou în apatia lor, şi liniştea a plutit 
din nou în căruţe. De fapt, o treime doar dintre aceşti 
mizerabili au avut puterea să se ridice şi să strige. 

Cel care îşi lovise fruntea de bancă şi care rămăsese în 
genunchi mi-a spus: 

— Ştii rugăciuni? 

— Nu, i-am răspuns, dar ştiu să mă rog. 

— Atunci roagă-te pentru noi. 

— Ce vrei să-i cer lui Dumnezeu? 

— Orice; tu ştii mai bine decât noi ce ne trebuie. 

Mi-am amintit de acele fecioare din circuri care îi alinau 
pe candidaţii la moarte înainte ca aceştia să fi avut fericirea 
de a deveni martiri. 

Am ridicat ochii spre cer. 

În genunchi, voi ceilalţi, a spus ocnaşul; are să se roage 
pentru noi. 

— Doamne! Am spus, dacă exişti altfel decât ca imensitate 
de neatins, decât ca putere nevăzută, decât ca veşnică 
manifestare a operei sublime a naturii; dacă, aşa cum spun 
dogmele Bisericii noastre, te-ai încarnat în înfăţişare 
omenească, dacă ai ochi pentru a vedea durerile noastre, 
dacă ai urechi ca să auzi rugăciunile noastre; dacă, în 
sfârşit, păstrezi undeva într-o lume superioară răsplata 
virtuţilor şi pedeapsa crimelor din lumea aceasta, 
binevoieşte să-ţi aduci aminte, văzându-i pe aceşti oameni 
din faţa ta, că justiţia omenească a uzurpat drepturile tale, 
că, odată pedepsiţi dincolo de crimele lor de pe pământ, ei 
nu pot fi iarăşi pedepsiţi în acel imperiu necunoscut pe care 
ştiinţa îl caută în van şi pe care cărţile sfinte îl numesc Cer! 
Să se odihnească deci acolo pentru veşnicie, în măsura 
ispăşirii lor şi în gloria justiţiei tale milostive! 

— Amin! S-au auzit spunând două-trei voci. 


Dar dacă, dimpotrivă, am continuat eu să mă rog, poarta 
pe sub care vom trece toţi este cea a nimicniciei, dacă vom 
cădea printr-aceeaşi lovitură în noapte, în nesimţire şi în 
moarte, dacă nimic nu va fi după viaţă, cum nimic nu a fost 
înaintea ei, atunci, prietenii mei, să-i mulţumim iarăşi lui 
Dumnezeu, căci lipsa simţămintelor aduce lipsa durerii, şi 
noi vom dormi în veşnicia acelui somn fără vise, pe care 
oboseala unei zile anevoioase ne-a făcut uneori să-l simţim 
cumva în lumea aceasta. 

— Oh, nu! Au strigat ocnaşii, mai curând să ne 
pedepsească Dumnezeu prin suferinţa veşnică, decât prin 
întunericul veşnic! 

— Doamne! Doamne! Am exclamat, ei au strigat către tine 
din adâncul abisului; auzi-i, Doamne! 

Am mai mers câtva timp în linişte. Apoi deodată a trecut 
prin mulţime un freamăt care i-a cuprins şi pe condamnaţi; 
în timp ce căruțele noastre cu două roţi întorceau la poarta 
Saint-Honore, cu toate că ei mergeau, cu spatele înainte şi 
deci nu au putut vedea instrumentul pedepsei lor, au ghicit 
că au ajuns în faţa lui. 

Eu, dimpotrivă, am încercat un sentiment de bucurie m- 
am ridicat pe vârful picioarelor şi pe deasupra tuturor 
capetelor am văzut ghilotina înălţându-şi cele două braţe 
roşii spre cerul către care toate lucrurile tind. Ajunsesem să 
prefer îndoielii în care mă zbăteam de mai bine de doi ani, 
chiar neantul care îi înfricoşa atâta pe aceşti nefericiţi. 

— Am ajuns, nu-i aşa? A întrebat cu voce nesigură un 
ocnaş. 

— Vom fi acolo în cinci minute. 

— Ne vor ghilotina ultimii, fiindcă suntem în ultima caretă, 
a spus un altul, vorbind de unul singur. Suntem treizeci, 
unul pe minut, mai avem de trăit o jumătate de oră. 

Mulțimea continua să urle împotriva lor şi să mă plângă pe 
mine; devenise atât de compactă, încât jandarmii care 
mergeau înaintea căruţelor n-au mai putut să ne deschidă 
drumul. A trebuit ca din piaţa Revoluţiei, unde stătea de 


veghe lângă eşafod, să vină chiar generalul Henriot şi, 
urmat de cinci sau şase jandarmi, să facă loc cu sabia în 
mână şi înjurând teribil. 

Calul său o pornise atât de brutal, încât cu avântul pe care 
i-l dăduse călăreţul, răsturnând femei şi copii, a pătruns 
până la ultima şaretă. 

M-a văzut stând în picioare în mijlocul tuturor oamenilor 
îngenuncheaţi.: 

— De ce nu stai în genunchi ca ceilalţi? M-a întrebat. 

Ocnaşul care-mi spusese să mă rog pentru ei a auzit, 
întrebarea şi s-a îndreptat de spate: 

— Pentru că noi suntem vinovaţi şi ea e nevinovată pentru 
că noi suntem slabi şi ea e tare, pentru că noi plângem şi ea 
ne mângâie. 

— Bun! A strigat Henriot, încă vreo eroină ca Charlotte 
Corday sau ca doamna Roland; credeam totuşi că ne-am 
descotorosit de toate femeile astea bărbătoase... 

Apoi s-a adresat căruţaşilor: 

— Hai, calea e liberă, daţi-i drumul! 

Şi am pornit-o din nou. 

Cinci minute după aceea, prima căruţă s-a oprit la: piciorul 
eşafodului. 

Celelalte, de la prima până la a cincea, s-au oprit una după 
alta. 

Un om în carmagnolă (18) şi bonetă roşie stătea la, 
piciorul eşafodului, între scara ghilotinei şi căruțele care îşi 
aduceau încărcătura pe rând. 

Omul acesta striga cu voce tare numărul şi numele 
condamnatului. 

Condamnatul cobora singur, sau susţinut de ajutoare, se 
urcă pe platformă, se agită, o clipă, apoi dispărea. Se auzea 
o lovitură înăbuşită, apoi totul se sfârşea. 

Omul cu carmagnolă chema numărul următor. 

Ocnaşul care calculase că mai avea de trăit o jumătate de 
oră număra acele lovituri surde şi la fiecare tresărea şi 
gemea. 


După şase lovituri a urmat o întrerupere. 

Atunci a scos un suspin şi o scuturat din cap ca să facă să-i 
cadă sudoarea pe care nu şi-o putea şterge. 

— S-a terminat cu cei din prima căruţă, a murmurat. 

Într-adevăr, a doua căruţă a luat locul primei, apoi cea de 
a treia celei de a doua; mişcarea a ajuns astfel până la noi, 
şi ne-am apropiat de eşafod cu lungimea căruţei goale din 
faţă. 

Apoi loviturile au început iarăşi să răsune şi nenorocitul a 
continuat să numere îngălbenindu-se şi tremurând din ce în 
ce mai tare. 

La a şasea lovitură, aceeaşi întrerupere, aceeaşi mişcare. 

Loviturile au reînceput, mai perceptibile, pe măsură ce ne 
apropiam. 

Ocnaşul continua să numere; dar la numărul 18, cuvântuli 
s-a stins pe buze, s-a prăbuşit, n-am mai auzit decât un fel 
de horcăit. 

Loviturile continuau să răsune cu o regularitate 
înfricoşătoare. Şareta care se golea era cea care o 
despărţea pe a noastră de eşafod. 

Ocnaşul care-mi spusese să mă rog a ridicat capul. 

— Vine rândul nostru, a spus el, copilă sfânta, 
binecuvântează-mă! 

— Pot oare s-o fac, cu mâinile legate? L-am întrebat. 

— Întoarce-te, mi-a spus. 

Am făcut mişcarea pe care o dorea şi am simţit cum 
deznoda cu dinţii frânghia care-mi ţinea mâinile legate. 

Odată eliberate, le-am ridicat deasupra capului său. 

— Dumnezeu să fie îndurător cu tine, i-am spus, şi atât cât 
îi stă în puteri unei biete făpturi care ar avea ea însăşi 
nevoie de binecuvântare, te binecuvântez! 

— Şi pe mine! Şi pe mine! Au spus alţi doi-trei ocnaşi. 

Şi s-au ridicat cu efort. 

— Şi voi la fel, le-am spus. Curaj, muriţi ca nişte bărbaţi şi 
ca nişte creştini! 


Oamenii s-au îndreptat la cuvintele mele, şi cum ultima 
căruţă era goală, a noastră s-a învârtit în loc şi a înaintat să- 
şi ia locul la piciorul eşafodului. 

Atunci a început funebrul apel. 

Tovarăşii mei, chemaţi pe rând, au coborât unul după altul. 
Cel care numărase loviturile era al douăzeci şi nouălea: au 
trebuit să-l ducă pe sus, el fiind fără cu-noştinţă. 

Al treizecilea s-a ridicat singur înainte să-l fi strigat. 

Şi-a auzit numele. 

— Rugaţi-vă pentru mine, a spus el. 

Şi a coborât liniştit şi neşovăitor. 

Sub cuvântul meu, revenise de la disperare la seninătate. 

Înainte de a se lungi pe bascula fatală, mi-a aruncat o 
ultimă privire. 

I-am arătat cerul. 

Capul i-a căzut, am coborât la rândul meu. Omul cu 
carmagnola mi-a barat drumul. 

— Unde te duci? M-a întrebat mirat. 

— Mă duc să mor, i-am răspuns. 

— Cum te cheamă? 

— Eva de Chazelay. 

— Nu eşti pe lista mea, a spus el. Am insistat să trec. 

— Cetăţene executor, a strigăt atunci omul cu carmagnola, 
am aici o tânără care nu e pe lista mea şi care NU are 
număr! Ce trebuie să fac? 

Călăul s-a apropiat de balustradă şi, privindu-mă, a spus: 

— Să fie condusă înapoi la închisoare, va fi pe listă pentru 
altă zi. 

— De ce să amânăm treaba pentru o altă zi, dacă tot e 
aici? A strigat Henriot. Hai, să terminăm numaidecât, sunt 
aşteptat la masă. 

— Iertare, cetăţene Henriot, a spus călăul cu o oare care 
deferentă, dar cu voce sigură; acum câteva zile, pentru 
micuța Nicole am fost insultat şi ameninţat, şi ea îşi avea 
totuşi numărul ei şi era pe listă; alaltăieri, pentru Osselin, 
care era pe jumătate mort şi pe care l-ar fi putut lăsa să 


moară liniştit, au aruncat cu pietre în mine, şi totuşi el avea 
număr şi era pe listă. Acuma, pentru această tânără, care 
nu are număr şi nu e pe lista mea, aş fi rupt în bucăţi! 
Mulţumesc! Asta mergea la început, dar acuma, gata, îmi 
ajunge. Ia, auziţi cum a început lumea să mârâie? 

Şi, într-adevăr, în mulţime începuse acea mişcare de hulă 
care agită valurile când începe furtuna. 

— Dar e 11 consimt să mor, i-am strigat călăului, ce 
contează dacă sunt sau nu pe listă? 

— Pentru mine contează, frumoasă copilă! A răspuns 
călăul; eu nu-mi fac meseria de plăcere. 

— Drace! Şi pe mine mă interesează, a spus omul cu 
carmagnola. Eu dau socoteală tribunalului revoluţionar; 
lista mea este de treizeci de capete, şi nu de treizeci şi unu. 
Socotelile drepte frăţie curată. 

— Mizerabile! A strigat Henriot, învârtind sabia şi 
adresându-se călăului. 

— Îţi ordon să terminăm cu această aristocrată! Şi, dacă 
nu-mi dai ascultare, vei avea de-a face cu mine! 

— Cetăţeni, a strigat călăul adresându-se mulţimii, fac apel 
la voi! Mi se ordonă să execut o copilă care nu este pe lista 
mea. Trebuie s-o fac? 

— Nu! Nu! Nu! Au strigat mii de voci. 

— Jos cu Henriot! Jos cu cei care ghilotinează! Au strigat 
câţiva din mulţime. 

Henriot, pe jumătate beat ca totdeauna, şi-a împins calul 
în mulţime, spre partea de unde veneau amenințările. 

Atunci a început să curgă o ploaie de pietre şi să se agite 
ciomegele. 

— la-mă de braţ, cetăţeană, a spus omul cu carmagnola. 
Tumultul creştea. Mulțimea se arunca asupra eşafodului 
ca să-l dărâme; jandarmii alergau în ajutorul şefului lor. Eu 
vroiam să mor, dar nu (vroiam să fiu ruptă în bucăţi şi nici 

strivită sub copitele cailor. 

M-am lăsat dusă. 


Mulțimea care mă recunoscuse, crezând că omul cu 
carmagnola vroia, să mă salveze, ne-a făcut loc strigând: 

— Treceţi, treceţi! 

În colţul cheiului Tuileries am găsit o trăsură. Omul cu 
carmagnola a deschise portiera, m-a împins şi a urcat după 
mine. 

— La Carmes! A strigat el birjarului. 

Trăsura a pornit în goană mare, a mers de-a lungul 
cheiului, a ajuns la pod cât a putut de repede şi a pătruns În 
rue du Bac. La capătul unei curse de un sfert de oră, s-a 
oprit la mănăstirea Carmes, transformată de doi ani în 
închisoare. 

Tovarăşul meu a coborât din trăsură şi a bătut la o uşă în 
faţa căreia patrula o santinelă. 

Santinela s-a oprit, s-a uitat curios în interiorul trăsurii, a 
văzut o femeie singură, n-a găsit nimic deosebit în asta şi şi- 
a continuat patrularea. 

Poarta s-a deschis şi a apărut portarul însoţit de doi cum. 

Aceşti câini mi-au amintit de cel de la La Force, pe care 
bunul Ferney îl pusese să mă adulmece în ziua sosirii mele 
în închisoare. 

— Ah, dumneata eşti, cetăţene comisar! A strigat portarul; 
ce e nou? 

— Îţi aduc o pensionară, a spus omul cu carmagnolă. 

— Ştii bine că aici e plin, cetăţene comisar, a răspuns 
portarul. 

— Bun! Este o fostă, poţi s-o pui în aceeaşi celulă cu 
celelalte două pe care ţi le-am trimis astăzi. 

— Să vină, a spus portarul ridicând din umeri; cu una mai 
mult sau cu una mai puţin... 

— Vino, mi-a strigat omul cu carmagnolă. 

Am coborât din trăsură şi am intrat. Poarta s-a închis în 
urma mea. 

— "Treci la administraţie. 

— Spune un nume fals, mi-a şoptit omul cu carmagnolă. 


Eram zăpăcită de tot ceea ce se întâmplase în jurul meu... 
Am ascultat fără să-mi dau seama de ceea ce făceam. 
Numele tău, iubitule, a fost cel care mi-a venit în minte. 

— Cum te cheamă? M-a întrebat portarul. 

— Helene Merey, am răspuns. 

— Sub ce acuzaţie ai fost adusă aici? 

— Nu ştie nici ea, s-a grăbit să spună comisarul; dar totul 
o să se lămurească în două sau trei zile. Mă ocup eu de ea 
când mă întorc. 

Apoi foarte încet mi-a spus: 

— Să nu te gândeşti decât la un singur lucru: să uite de 
dumneata. 

— Şi a ieşit făcându-mi un semn de încurajare. Credea, 
fără îndoială, că ţineam la viaţă. Am rămas singură cu 
portarul. 

— Ai bani, cetăţeană? A întrebat el. 

— Nu, i-am răspuns, nu am. 

— Atunci, ai să trăieşti la regim de închisoare. 

— La care regim vreţi. 

— Vino. 

— Te urmez. 

Am traversat curtea, apoi printr-un coridor umed, m-a 
condus la o celulă îngustă şi întunecată în care cobora! Pe 
două trepte, şi care printr-o lucarnă zăbrelită dădea în 
grădină şi în vechea mănăstire, în această celulă, aşa cum 
am fost prevenită, am găsit două femei: una dintre ele era 
frumoasă persoană pe care o întâlnisem în colţul străzii 
Saint-Martin în tomberonul deţinuţilor; mai avea încă 
bobocul de trandafir pe care i-l aruncasem. 

M-a recunoscut, a scos un strigăt de bucurie şi a venit spre 
mine cu braţele deschise. 

Am răspuns la fel şi am strâns-o la piept. 

— Ea este! Înţelegi tu, dragă Josephine! Ea este. Ce 
fericire s-o revăd când o credeam ghilotinată! 

Acea frumoasă făptură căreia îi aruncasem bobocul de 
trandafir era Theresia Cabarrus. 


Cealaltă era Josephine 'Tascher de la Pagerie, văduva 
generalului Beauharnais. 

Mă mai iubea cineva în lumea asta; eram legată din nou de 
viaţă. 

Prietenia care se năştea acum îşi întindea firele nevăzute 
spre dragostea mea pentru tine. Nu ştiu cum s-a trezit în 
inima mea puţin din speranţa complet pierdută. 

Din când în când, în adâncul sufletului o voce nedesluşită 
îmi murmură: „Dar dacă n-a murit totuşi!” 

Cele două prietene noi mi-au cerut mai întâi să le 
povestesc aventurile mele. Întoarcerea mea nu era doar 
uimitoare, era chiar miraculoasă. 

După ce mă văzuse în căruţa condamnaților, după ce 
primise de la mine în dar acel boboc de trandafir cules de 
pe zidul unei închisori, Theresia mă revedea acum în viaţă. 
Ca Euridice mă întorceam din ţara morţii. 

Trecusem pe lângă ghilotină în loc să trec pe sub cuțitul ei. 

Le-am povestit tot. 

Amândouă erau tinere, amândouă iubeau, amândouă erau 
copleşite de amintiri, de nerăbdare, de sete de viaţă. 

De fiecare dată când se bătea la uşă, ele tremurau şi-mi 
dădeam seama cum le treceau prin inimă chinurile morţii. 

M-au ascultat cu o mirare vecină cu neîncrederea. Aveam 
şaisprezece ani, eram frumoasă şi totuşi, obosită de viaţă, 
îmi dorisem moartea. 

Numai la ideea de a vedea condamnaţii împuţinându-se 
unul câte unul, de a auzi de treizeci de ori pe rând 
zgomotul cuţitului ghilotinei muşcând în carne. 

— Ele erau gata să cadă jos leşinate. 

Mi-au povestit şi ele viaţa lor. 

Nu ştiu de ce mi se pare că aceste două femei sunt prea 
frumoase şi prea distinse ca să nu fie chemate într-o zi să 
joace un mare rol în lume. lată motivul pentru care mă voi 
ocupa de ele mai mult. 

Apoi dacă eu voi fi cea care va muri şi tu cel ce te vei 
întoarce, este bine să le cunoşti şi să le întrebi despre 


ultimele taine ale inimii mele. Şi în fond, ce aş face dacă nu 
ţi-aş scrie? Scriindu-ţi înseamnă să încerc să mă conving că 
eşti în viaţă, îmi spun că nu este adevărat, dar este posibil 
totuşi ca într-o zi să citeşti acest manuscris; la fiecare 
pagină vei vedea că mă gândesc la tine, şi că nici o clipă n- 
am încetat să te iubesc. 

Theresia Cabarrus e fata unui bancher spaniol; a fost 
măritată la paisprezece ani cu domnul marchiz de Fontenay. 
Era un adevărat fost, cum i se spune acum unui marchiz, 
legat pătimaş de blazonul şi de giruetele lui, crezând în 

imprescriptibilitatea drepturilor lui feudale, bătrân, 
cartofor şi afemeiat. 

Din primele zile Theresia şi-a dat seama de nereuşita 
căsătoriei sale. 

Sentimentele marchizului de Fontenay erau devotate cu 
totul vechiului regim şi când a apărut legea suspecţilor, el 
şi-a făcut singur dreptate s-a socotit atât de suspect, încât a 
hotărât să emigreze în Spania. 

A pornit-o l-a drum, luând-o cu el şi pe Theresia. 

La Bordeaux fugarii s-au oprit la un unchi, fratele tatălui 
Theresiei, domnul Cabarrus. 

De ce s-or fi oprit ei la Bordeaux în loc să-şi continue 
călătoria? 

De ce! De câte ori n-a fost pusă această întrebare în 
drumul vieţii omeneşti... 

Pentru că destinul lor era să fie arestaţi la Bordeaux, şi 
întreaga lor existenţă poate tocmai datorită acestei arestări 
trebuia să se schimbe. 

La Bordeaux, Theresia, a aflat că un căpitan englez, care 
urma să ridice pânzele şi să transporte trei sute de emigraţi 
refuza să plece deoarece nu i se adusese suma convenită: 
lipseau trei mii de franci. Atât fugarii, cât şi prietenii lor nu 
puteau face rost de această sumă. 

De trei zile ei aşteptau cu speranţă şi îngrijorare. 

Theresia, oare nu dispunea de averea ei, i-a cerut soţului 
trei mii de franci, dar acesta i-a răspuns că fiind el însuşi 


fugar, nu se putea lipsi de o sumă atât de mare. Trei mii de 
franci în aur erau o avere la acea epocă. 

A apelat la unchiul ei care i-a făcut rost de o parte din 
bani; pentru rest, a vândut bijuterii şi s-a dus să înmâneze 
cele trei mii de franci căpitanul englez care aştepta într-un 
han al oraşului. 

Căpitanul l-a întrebat pe hangiu cine este această femeie 
frumoasă care tocmai ieşise de la el şi care nu a vrut să-şi 
spună numele. 

Hanigul s-a uitat după ea; nu ştia cine e; nu era din 
Bordeaux. 

Căpitanul i-a povestit hangiului că femeia i-a adus cei trei 
mii de franci pe careţi aştepta, şi prin urmare va ridica 
pânzele. 

Hangiul era robespierrist; a dat fuga la Comitet şi a 
denunţat-o. l-ar fi spus el şi numele, dar nu i-l cunoştea. Ştia 
numai că e foarte tânără şi foarte frumoasă. 

Întorcându-se acasă de la Comitet, hangiul a trecut prin 
piaţa Teatrului şi a văzut-o pe marchiza de Fontenay 
plimbându-se la braţul unchiului ei Cabarrus. A recunoscut 
în ea pe femeia misterioasă şi atunci a încredinţat secretul 
altor trei sau patru prieteni - terorişti ca şi el - şi toţi au 
pornit s-o urmărească strigând: 

— Uite-o! Uite-o pe aceea care dă bani englezilor ca să-i 
salveze pe aristocrați! 

Teroriştii s-au aruncat asupra ei şi au smuls-o de la braţul 
unchiului său. 

Ar fi fost în stare s-o omoare pe loc, fără nici un fel de 
proces, dacă un tânăr de douăzeci şi patru - douăzeci şi 
cinci de ani, frumos, căruia îi venea de minune costumul 
deputaţilor în misiune, n-ar fi văzut din balconul 
apartamentului său ceea ce se petrecea în piaţă; acesta s-a 
repezit afară, a trecut prin mulţime, a ajuns lângă Theresia, 
i-a luat braţul şi a spus: 

— Sunt reprezentantul Tallien. O cunosc pe această 
femeie. Dacă e vinovată, ea aparţine Justiţiei; dacă nu e, să 


loveşti o femeie, şi încă o femeie nevinovată, înseamnă o 
dublă crimă; fără să mai socotim - adăugă el - laşitatea 
dumneavoastră de a maltrata o femeie. 

Şi Tallien, încredinţând-o pe marchiza de Fontenay 
unchiului său Cabarrus, pe care îl recunoscuse, i-a spus 
încet: 

— Fugiţi, nu aveţi timp de pierdut. 

Numai că allien a uitat de Lacombe, preşedintele 
tribunalului revoluţionar. Lacombe, aflând cele întâmplate, 
a dat ordin ca marchiza de Fontenay să fie arestată. 

Au arestat-o tocmai când se pregătea de plecare şi se 
înhămau caii la trăsură. 

A doua zi după arestarea ei, Iallien s-a prezentat la grefă. 

Oare într-adevăr nu a recunoscut-o pe doamna de 
Fontenay sau s-a făcut numai că nu o recunoaşte? 

Amorul propriu al frumoasei Theresia vroia ca el să se fi 
prefăcut. 

Nu-l văzusem niciodată, mi-am făcut o părere numai după 
impresiile pe care a vrut săl mi le împărtăşească frumoasa 
deţinută. 

Până atunci relaţiile ei cu Tallien fuseseră un întreg 
roman; oare acest roman era opera unui capriciu al 
întâmplării sau un calcul al Providenţei? 

Deznodământul va decide. 

lată ce mi-a povestit Theresia, iată ce scriu după dictarea 
ei: Doamna Lebrun era atunci o pictoriţă la modă pentru 
femei; ea privea natură în latura ei cea mai frumoasă şi mai 
graţioasa. De aici rezulta că cea mai frumoasă femeie era 
redată pe pânzele ei mai frumoasă şi mai graţioasă. 

Marchizul de Fontenay vrusese să aibă un portret al soţiei 
sale, mai mult ca să se laude faţă de prieteni decât ca să-l 
privească. A condus-o la doamna Lebrun care, extaziată în 
faţa frumuseţii modelului, s-a angajat să-i facă portretul, cu 
condiţia să i se acorde atâtea şedinţe câte va cere ea. 

Când doamna Lebrun trebuia să picteze o femeie de a 
frumuseţe mediocră, după ce o înfrumuseţase, totul era 


gata; modelul nu putea cere mai mult. 

Dar când modelul era el însuşi de-o frumuseţe perfectă, 
doamna Lebrun era cea care lua lecţii de la natură în loc să 
i le dea, şi atunci nu pierdea nimic din vedere că să ajungă 
la reproducerea perfectă a originalului pe care îl avea sub 
ochi. 

De aceea doamna Lebrun, când ajungea la ultimele 
şedinţe, cerea părerea tuturor, până-ntr-atât, încât domnul 
de Fontenay vrând să aibă cât mai degrabă portretul mult 
aşteptat, şi-a invitat într-o zi câţiva dintre prietenii săi ca 
aceştia să asiste la ultima sau cel puţin penultima şedinţă 
de lucru ia portretului. 

Sivarol era unul dintre prietenii domnului de Fontenay, Ca 
toţi oamenii al căror spirit se apropie de geniu fără să-l 
atingă, Sivarol, scânteietor în conversaţie, pierdea foarte 
mult cu pana în mână şi înnegrea cu ştersături un scris şi 
aşa indescifrabil. 

El elaborase pentru librarul Janckaucke un prospect al 
noului ziar pe care îl publicase librarul. 

Zeţarii şi meşterii se chinuiseră cu prospectul lui Rivarol, 
dar nu reuşiseră să-l descifreze. 

Tallien, care era corector la ilustrul librar, le-a propus să ia 
el prospectul, să-l citească împreună cu domnul Rivarol şi 
după ce-l vor pune la punct să se întoarcă şi să-l dea la 
cules. 

În consecinţă, s-a prezentat la Rivarol acasă şi a insistat 
să-l vadă; până la urmă a aflat de la servitoarea acestuia că 
îl putea găsi la doamna Lebrun, adică în casa de alături. 

Tallien s-a dus, a găsit uşa apartamentului deschisă, a 
căutat în zadar pe cineva ca să-l anunţe, a auzit vorbă în 
atelier şi, uzând de privilegiul care începuse să pună toate 
clasele sociale pe aceeaşi treaptă, a deschis uşa şi a intrat. 

Ca perfect om de lume! E, Tallien a manifestat faţă de 
doamna Lebrun respect; faţă de doamna de Fontenay 
admiraţie şi în fine, faţă de Rivarol condescendenţa 
cuvenită omului de spirit şi de reputaţie. 


Întorcându-se apoi spre doamna Lebrun, cu multă 
dezinvoltură şi graţie i-a spus: 

— Doamnă, trebuie să cer urgent domnului de Rivarol o 
precizare asupra uneia dintre lucrările domniei-sale... 
Domnul de Rivarol este foarte greu de găsit acasă. Am fost 
îndrumat aici, şi atât din nevoia de a-l găsi, cât şi din 
dorinţa de a cunoaşte un pictor celebru, mi-am permis să 
comit această indiscreţie. 

Pe atunci Tallien avea abia douăzeci de ani; ca şi Theresia, 
era în floarea tinereţii şi a frumuseţii; părul lung, negru, 
buclat de la natură, dat într-o parte pe frunte, încadra o 
faţă luminată de ochi minunaţi în care strălucea scânteia 
tuturor ambițiilor. 

Doamna Lebrun, admiratoare a frumosului în sine, l-a 
salutat pe 'Tallien şi întinzând mâna spre Rivarol a spus: 

— Ca la dumneavoastră acasă, dumnealui este cel pe care- 
| căutaţi. 

Rivarol, puţin atins de observaţiile făcute asupra scrisului 
său, a vrut să-l trateze pe Tallien ca pe un mic maistru 
tipograf. 

Dar Tallien. Foarte tare în latină şi greacă, a subliniat cu 
multă inteligentă două greşeli făcute de domnul de Rivarol 
- una în limba lui Cicero, cealaltă în limba lui Demostene. 
Rivarol. Care crezuse că va distra musafirii pe socoteala 
tânărului, a înţeles că se întâmplă exact invers şi a tăcut. 

Tallien tocmai vroia să se retragă, când doamna Lebrun l-a 
oprit. 

— Domnule, i-a spus, aţi remarcat atât de elocvent două 
greşeli de-ale domnului de Rivarol, încât nu mă îndoiesc că 
aţi studiat şi pe Apelle şi pe Phidias cum i-aţi studiat pe 
Cicero şi pe Demostene. Nu păreţi linguşitor, şi este tocmai 
ce vreau, căci toţi cei din jurul meu, oricât l-aş ruga, nu fac 
decât să ascundă defectele sau lipsurile operelor mele. 

Tallien s-a apropiat fără sfială, acceptând acest rol de 
arbitru. A privit cu atenţie portretul şi apoi a studiat 
îndelung originalul. 


— Doamnă, a spus el într-un târziu, dumneavoastră vi se 
întâmplă ceea ce se întâmplă celor mai talentaţi pictori, Van 
Dyck, Velasquez şi chiar Rafael. Ori de câte ori arta se poate 
apropia de natură, ea este cea care triumfă; dar când 
natura depăşeşte puterea de cuprindere a artei, artă este 
cea învinsă. Nu cred că mai e ceva de făcut, nu veţi atinge 
niciodată perfecțiunea originalului; dar aţi putea plasa 
capul pe un fond mai închis, ceea ce i-ar reda întreaga 
valoare. Această uşoară corectură odată făcută, cred, 
doamnă, că veţi putea în credinţa portretul persoanei care 
îl reprezintă. Când nu vor fi alături, va fi perfect; dar orice 
artificiu artistic aţi utiliza, tabloul dumneavoastră va pierde 
întotdeauna când va sta în apropierea originalului. 

Trecuseră de atunci doi ani. Tallien ajunsese secretarul 
particular al lui Alexandre de Lameth. 

Într-o seară, când marchiza de Fontenay cina la prietena 
ei, doamna de Lameth, Tallien, fără îndoială cu intenţia de a 
revedea pe aceea a cărei imagine îi rămăsese adânc 
întipărită în suflat, a luat nişte scrisori şi a venit să întrebe 
dacă domnul Alexandre de Lameth nu e acasă. 

— Alexandre nu e aici, a spus contesa, dar tocmai vroiam 
să suN. Ca să se taie pentru doamna de Fontenay ramura 
aceea încărcată cu trandafiri albi; dumneata, domnule 
Tallien, nu eşti un servitor, dar te rog, îmi poţi face serviciul 
să tai acea ramură? 

Tallien a rupt-o cu mâna şi a întins-o contesei. 

— Nu pentru mine le vroiam, a spus doamna de Lameth; 
dar pentru că tot ţi-ai dat osteneala s-o rupi, îţi las bucuria 
de a o oferi persoanei căreia îi este destinată. 

Tallien s-a apropiat de doamna de Fontenay şi, oferindu-i 
ramura, a rupt cu vârful degetului unul din trandafiri şi l-a 
lăsat să cadă în poala marchizei. 

Marchiza şi-a dat seama cită dorinţă ardea în privirile 
tânărului; a luat trandafirul şi i l-a dăruit. 

Tallien s-a înclinat, roşu de fericire, şi a ieşit. 


Aşadar, când în închisoarea din Bordeaux i s-a anunţat că 
proconsulul 'Tallien vrea să-i vorbească, doamna de 
Fontenay avea tot dreptul să creadă că proconsulul o 
recunoscuse şi că se prefăcuse numai că nu ştia cine e. 

M-am întrerupt ca să-ţi povestesc acest fermecător roman 
al lui Taliliten şi al Theresiei Cabarrus. A doua zi Tallien s-a 
prezentat la grefă. 

Nu ţi se pare, iubitul meu, că dintre toate sistemele 
filosofice şi sociale, cel al lui Descartes 119| este cel mai 
amăgitor? 

Tallien a trimis să o cheme pe doamna de Fontenay. 
Doamna de Fontenay a răspuns însă că-i era cu neputinţă 
să umble şi că-l ruga pe el, cetăţeanul Tallien, să coboare în 

celula ei. 

Proconsulul a dat dispoziţie să fie condus. 

Temnicerul mergea înaintea lui, destul de ruşinat că nu 
rezervase o celulă mai bună unei deţinute pe care 
cetăţeanul Tallien o stima până-ntr-atât încât venea să o 
vadă în închisoare. 

Pentru că de fapt temnicerul nu-i dăduse Theresiei o 
celulă, ci o azvârlise într-o adevărată groapă. 

Există oameni atât de duşmănoşi din fire şi atât de porniţi 
împotriva eleganţei şi a frumuseţii, încât e de ajuns să fii 
bogată şi frumoasă pentru a te aştepta la toată ura lor. 

Temnicerul era unul dintre aceştia. 

Tallien a găsit-o pe Theresia ghemuită pe o masă în 
mijlocul celulei sale şi când a întrebat-o ce căuta acolo, i-a 
răspuns: 

— Fug de şobolanii care mi-au muşcat toată noaptea 
picioarele. 

Proconsulul s-a întors către temnicer; privirea lui a 
strălucit ca un fulger în întuneric. Paznicul s-a speriat. 

— O putem muta pe cetăţeană într-o cameră mai bună, a 
spus el. 

— Nu, a spus Tallien, nu e nevoie; lasă dumneata lanterna 
aici şi trimite să-l cheme pe aghiotantul meu. 


Paznicul a încercat să se scuze din nou; dar Tallien, cu un 
gest care paraliza ideea oricărui protest, l-a poftit să iasă. 

Mizerabilul a ieşit. 

— lată deci, cetăţene Tallien, cum trebuia să ne întâlnim a 
treia oară, a spus Theresia, cu amărăciune. Crede-mă, 
primele noastre două întrevederi mă făcuseră să mă 
gândesc altfel la cea de a treia. 

— Nu am aflat de arestarea dumneavoastră decât azi- 
dimineaţă, a spus Tallien, şi, de-aş fi ştiut-o ieri seară, n-aş fi 
îndrăznit să vin. Cu atâţia spioni în jurul meu, nu pot să fac 
ceva pentru dumneavoastră decât cu condiţia ca nimeni să 
nu afle că ne cunoaştem. 

— Ei bine, fie! Nu ne cunoaştem; dar mă vei scoate de aici! 

— Din celulă, da, chiar acum. 

— Nu din celula asta, din închisoarea asta vreau să spun. 

— Din închisoarea asta, îmi e cu neputinţă. Aţi fost 
denunţată, sunteţi arestată, trebuie să apăreţi în faţa 
tribunalului revoluţionar. 

— Să apar în faţa tribunalului vostru? Nu aş fi dinainte 
condamnată. O biată făptură ca mine, fiică de conte, soţie 
de marchiz, care riscă să moară de frică numai că a dormit 
o noapte cu o duzină de şobolani; dar în vremurile acestea, 
eu sunt o adevărată candidată la ghilotină. 

Tallien îşi dădu o palmă peste frunte: 

— Dar vă întreb, ce aţi căutat la Bordeaux, să vă 
amestecați şi să plătiţi unui căpitan englez pentru trecerea 
duşmanilor naţiunii peste canal? 

— Dar n-am venit pentru asta. În drumul meu s-a 
întâmplat să pot răscumpăra de la eşafod trei sute de 
nenorociţi pentru trei pumni de aur. Imaginaţi-vă că în loc 
să aveţi pălăria aceasta cu panaş şi centura tricoloră, aţi fi 
un simplu cetăţean; ei bine, atunci aţi fi procedat la fel ca 
mine. 

— Nu numai că aţi favorizat emigrarea altora, dar 
dumneavoastră înşivă eraţi pe oale să emigraţi. 


— Eu? Ce vorbiţi? Mă duc în Spania să-i fac o vizită tatei 
pe care nu l-am văzut de patru ani. Aş! Ta numiţi 
dumneavoastră emigrare? Lăsaţi-ne libertatea, mie şi 
soţului meu, ca să plecăm. 

— Soţului dumneavoastră? Credeam că aţi divorţat. 

— Poate că da, dar n-o să-mi amintesc despre asta când el 
e în închisoare şi capul lui e ameninţat. 

— Ascultaţi, i-a spus Tallien, eu nu sunt stăpân absolut, nu 
pot să las decât pe unul din dumneavoastră să scape; 
celălalt va rămâne zălog. Vreţi să plecaţi? Vă păstrez soţul; 
vreţi să plece soţul? Vă păstrez pe dum neavoastră. 

— Şi garantaţi viaţa celui care rămâne? 

— Da, atâta timp cât propriul meu cap îmi stă pe umeri. 

— În acest caz, să plece soţul meu, eu rămân, a spus 
doamna de Fontenay cu o fermecătoare renunțare. 

— Mâna dumneavoastră în semn de învoială. 

— Oh, nu, nu sunteţi demn să-mi sărutaţi mâna, după 
uitarea în care m-aţi lăsat; cel mult piciorul meu, sau mai 
curând ce au lăsat şobolanii. 

Şi descălţându-şi piciorul încântător, piciorul ei de 
spaniolă, mic cât palma, pe care urma dinţilor rozătorilor 
nocturni era vizibilă, i l-a întins să i-l sărute. 

Tallien i l-a luat cu totul în mâini şi apăsându-şi buzele pe 
el, i-a spus: 

— Îmi joc capul; dar nu mă interesează! Mi-am luat plata 
cu prisosinţă. 

În acel moment uşa s-a deschis şi a apărut aghiotantul 
urmat de paznic. 

— Amaury, i s-a adresat Tallien, aşteaptă aici ordinul de 
ieşire al cetăţenei Fontenay. Mă duc să-l iau de la tribunal, 
şi când îl vei avea, domnia-sa îţi va spune unde va trebui să 
o conduci. 

După un sfert de oră sosea ordinul; doamna de Fontenay 
era condusă la Tallien acasă, iar temnicerul îi scria lui 
Robespierre: „Republica este trădată din toate părţile; 
cetăţeanul Tallien a iertat din propria lui autoritate, înainte 


chiar de a] i interogată, pe marchiza de Fontenay, arestată 
din ordinul Comitetului salvării pu blice”. 

Theresia se ţinuse de cuvânt; soţul ei odată plecat, ea 
rămăsese zălog, nu numai lui Iallien, dar chiar la Tallien 
acasă. 

Din acest moment oraşul Bordeaux începu să respire. Se 
întâmpla foarte rar ca o femeie tânără şi frumoasă să fie 
răutăcioasă; Theresia, cu graţia, blândeţea şi cu darul ei de 
convingere, l-a captivat pe Tallien; l-a captivat pe Isabeau, l- 
a captivat pe Lacombe. 

Era unul din acele temperamente de felul Theodorei şi al 
Cleopatrei, sub influenţa cărora capetele tiranilor se 
plecaseră. 

Locuitorii din Bordeaux au înţeles curând tot ce datorau 
frumoasei Theresia. La teatre, la reviste, la reuniunile 
populare o aplaudau. Credeau că văd în ea pe însăşi Egerie 
120) a mantagnarzilor, geniul Republicii. 

Theresia înţelesese că avea o singură scuză pentru 
dragostea ei: aceea de a-l fi îmblânzit pe reprezentantul 
crâncen; şi neînduplecat; aceea de a fi smuls dinţii şi de a fi 
tăiat ghearele leului. Repausul ghilotinei era gloria ei; - 
dacă frecventa cluburile şi dacă lua acolo cuvântul, o făcea 
pentru a folosi popularitatea ei în favoarea îndurării. 

Îşi aducea necontenit aminte de noaptea petrecută într-o 
celulă a închisorii din Bordeaux, când frumoasele ei 
picioare fuseseră muşcate de șobolani; îşi procură prin 
Tallien listele deţinuţilor. „Ce a făcut acesta?” „Ce a făcut 
aceea?” îl întreba. „Suspect”. „Şi eu tot suspectă am fost. 
Să nu mai vorbim! Dacă m-aţi fi ghilotinat, ar fi fost 
Republica mai puternică?” 

O lacrimă cădea pe un nume şi numele se ştergea. 

Această lacrimă elibera un deţinut. 

Numai că denunţul temnicerului a dat roade, într-o 
dimineaţă a sosit la Bordeaux omul lui Robespierre. Tallien 
a fost înlocuit” de noul venit. El, împreună cu Theresia, au 
plecat la Pariis. 


Robespierre se înşelase în aşteptările lui; viatul, un vârât 
necunoscut, aducea demenţa. Tallien, despre care 
Robespierre gândea că-şi pierduse popularitatea prin 
indulgenţa lui, a fost numit preşedinte al Convenţiei. 

Din acel moment între cei doi oameni a izbucnit o ură de 
nestins. 

Omul lui Robespierre i-a scris acestuia din Bordeaux: „la 
seama, Tallien năzuieşte să joace un rol mare”. 

Robespierre, neîndrăznind să-l atace pe Tallien direct, a 
dat ordin Comitetului salvării publice s-o aresteze pe 
Theresia. 

Arestarea a avut loc la Fontenay-aux-Roses. 

Theresia a fost condusă la închisoarea La Force. 

Aşadar, cu aproape cincisprezece zile înainte ca eu însămi 
să fiu dusă acolo. 

A fost aruncată într-o celulă întunecoasă şi umedă care i-a 
amintit de şobolanii din Bordeaux. A dormit şi aici ghemuită 
pe o masă, cu spatele rezemat de zid. 

După două sau trei zile a fost scoasă din tainiţă şi băgată 
într-o cameră mare, împreună cu alte opt femei. 

Ghiceşte, iubitul meu, cum se distrau acele femei pentru a 
scurta lungile nopţi fără somn? 

Se jucau de-a tribunalul revoluţionar. 

Acuzata era întotdeauna condamnată; i se legau mâinile, i 
se trecea capul printre stinghiile unui scaun, i se dădea un 
bobârnac peste gât şi se termina. 

Cinci din celle opt femei care au stat în această cameră au 
plecat pe rând să joace în realitate, în Piaţa Republicii, rolul 
pe care l-au repetat într-un fel în camera din La Force. 

În acest timp Tallien, înfăşurat într-o mantie, rătăcea în 
jurul închisorii unde era închisă Theresia, încercând să 
zărească printre grațiile vreunei ferestre silueta îndrăgită. 

Până la urmă a închiriat o mansardă din care putea să 
vadă în curtea unde deţinuţii aveau permisiunea să se 
plimbe seara, în momentul când Theresia urma să se 


întoarcă în celulă şi când, prin învoire specială, 
cumsecadele Ferney a mai lăsat-o singură o clipă. 

— l-a căzut la picioare o piatră. Pentru deţinuţi totul 
devine important; a înţeles că piatra avea o semnificaţie 
anume; a luat-o deci de pe jos şi de ea a găsit legat un 
bileţel. L-a ascuns cu grijă. Nu putea să-l citească, era 
noapte şi curtea nu era luminată; în cameră acelaşi 
întuneric; a dormit ţinând biletul în mână, iar a doua zi, în 
Zori, s-a apropiat de fereastră şi la primele raze ale 
dimineţii a citit: „Veghez asupra dumneavoastră; duceţi-vă 
în curte în fiecare seară; nu mă veţi vedea, dar voi fi lângă 
dumneavoastră.” 

Scrisul era prefăcut, semnătura nu exista; dar cine altul 
decât Tallien ar fi putut să scrie acel bilet? 

A aşteptat nerăbdătoare momentul în care urca bătrânul 
Ferney; a făcut tot ce a putut ca să-l determine să 
vorbească. Dar paznicul n-a făcut decât să-şi pună un deget 
pe buze. 

Opt zilE. La rând, prin acelaşi mijloc, Theresia a avut veşti 
de la protectorul ei. 

Fără îndoială, Robespierre a fost avertizat de către poliţia 
lui că Tallien închiriase o cameră aproape de La Force. S-a 
dat ordin că împreună cu alte opt sau zece deţinute, 
Theresia să fie dusă la închisoarea Carmes. 

Pleca deci de la Grand Force, în acelaşi timp când eu 
ieşeam de la Petite Force. 

Numai că şareta condamnaților ieşise prin poartă din 
strada Roi-de-Sicile, în timp ce tomberonul ieşise prin 
poartă din strada Rosiers. 

Ne-am încrucişat în strada Lombards, tomberonul fiind 
nevoit să traverseze strada Saint-Honore ca să ajungă la 
podul Notre-Dame. 

Exact acolo unde am văzut-o pe Theresia; acolo unde i-am 
aruncat bobocul de trandafir. 

Ajungând la Carmes, au dus-o în camera doamnei de 
Beauharnais, de unde tocmai fusese scoasă doamna 


d'Aiguillon. 

Doamna de Beauharnais e o femeie cam de douăzeci şi 
nouă - treizeci de ani, născută în Martinica, unde tatăl ei 
era guvernator de port. Venise în Franţa la vârsta de 15 ani 
şi se căsătorise cu vicontele Alexandre de Beauharnais. 

Generalul de Beauharnais (căci soţul ei a servit mai întâi 
Revoluţia, care l-a călcat în picioare ca pe mulţi alţii) tocmai 
murise pe eşafod. 

Cu toate că a fost destul de nefericită cu soţul ei, ca şi 
doamna de Fontenay, a făcut tot ce a putut pentru a-l salva, 
dar demersurile întreprinse până la urmă au com-promis-o 
şi pe ea. A fost arestată, dusă la Carmes şi aştepta de la ozi 
la alta să fie tradusă în faţa tribunalului revoluţionar. 

Cu generalul Beauharnais avea doi copii, Eugene şi 
Hortense; dar situaţia lor fusese atât de disperată încât 
băiatul intrase ucenic la un tâmplar, iar faţa, la o lenjereasă, 
numai pentru mâncare. 

În ajunul sosirii Theresiei, temnicerii au venit să ridice 
patul de campanie al doamnei d'Aiguillon. 

— Ce faceţi? A întrebat Josephine. 

— Ce vedeţi, luăm patul prietenei dumneavoastră. 

— Dar ea unde se va culca mâine? 

Paznicul a început să râdă. 

— Mâine, a spus el, nu va mai avea nevoie de pat. 

În adevăr, o luaseră pe doamna d'Aiguillon şi nu mai 
reapăruse. 

Rămăsese doar o saltea aruncată pe jos. 

Trebuia s-o Moşim toate trei, dacă două dintre noi nu 
vroiam să ne culcăm pe scaune. 

Trebuie spus că aspectul camerei noastre nu este vesel 
deloc, iubitul meu; la 2 septembrie ea a fost scena asasinării 
unor preoţi şi sângele a pătat zidurile în mai multe locuri. 

Inscripţii lugubre acopereau pereţii - ultim strigăt de 
speranţă şi de disperare. 

A venit seara, iar întunericul a adus cu el gândurile cele 
mai sumbre. Ne-am aşezat toate trei pe saltea şi cum eram 


singura care nu tremuram, Theresia m-a întrebat: 

— Nu ţi-e frică? 

— Nu ţi-am spus că am vrut să mor? 

— Ai vrut să mori La vârsta ta, la şaisprezece ani? 

— Vai, am trăit mai mult decât oricare altă femeie de 
optzeci de ani. 

— Oh, eu mărturisesc că tremur la fiecare zgomot, a spus 
Theresia. Doamne! Tu ai văzut ghilotinându-se treizeci de 
persoane înaintea ta; ai simţit vâjiitul cuţitului care trecea 
ca un fulger prin faţa ochilor tăi şi n-ai albit! 

— Aşa cum Julieta îl vedea pe Romeo sub balconul ei, aşa 
mi se părea mie că-mi văd iubitul culcat în mormânt. Nu 
muream, ci pur şi simplu mă duceam la el. Voi aveţi totul în 
viaţă, voi toate aveţi logodnici, copii, de aceea vreţi să trăiţi. 
Eu, eu am totul în moarte, de aceea vreau să mor. 

— Dar acuma, mi-a spus ea dezmierdătoare, acuma că ai 
găsit două prietene, tot vrei să mori? 

— Da, dacă muriţi voi. 

— Dar dacă nu murim? 

Am ridicat din umeri. 

— Nu cer altceva decât să trăiesc, am răspuns eu. 

— Şi de exemplu, a spus Theresia strângându-mă la piept 
şi sărutându-mă pe ochi, dacă ai putea să ne salvezi viaţa? 

— Oh! Am exclamat. Aş face-o cu bucurie, dar cum? 

— Cum? 

— Da. Sunt deţinută ca şi voi. 

— Numai că, după cele ce ne-ai povestit, ai putea să scapi 
dacă ai vrea. 

— Eu? Cum? 

— Nu eşti tu protejata unui comisar? 

— Protejată? 

— Desigur. Nu el ţi-a sugerat să te înregistrezi sub un 
nume fals? 

— Da. 

— Nu ţi-a spus că va reveni? 

— Dar când? Asta e întrebarea. 


— Nu ştiu; dar trebuie să fie cât mai curând cu putinţă. 

— Zilele trec repede. 

— Dacă i-ai şti măcar numele... 

— Nu-l ştiu. 

— Am putea afla prin portar. 

— Dacă tot a spus că va reveni, n-ar fi mai bine să-l lăsăm, 
să vină singur? 

— Da, dar dacă pină atunci...? 

— Pot s-o salvez numai pe una dintre voi, am spus: 
răspunzând la apel şi urcând în şaretă în locul ei. 

— Dar care? A întrebat repede Theresia. 

— Ar fi drept să fie cea care are copii, doamna de 
Beauharnais. 

— Eşti un înger, mi-a spus aceasta îmbrăţişându-mă; dar 
n-aş accepta niciodată un asemenea sacrificiu. 

— Ascultaţi, bunele mele prietene, le-am spus eu, de cât 
timp sunteţi arestate? 

— Eu, a spus Theresia, de douăzeci şi două de zile. 

— Şi eu, a spus doamna de Beauharnais, de 
şaptesprezece. 

— Ei bine, s-ar putea ca nici mâine, nici poimâine să nu se 
gândească la noi. Avem deci trei sau patru zile pentru a-l 
face pe comisarul nostru să revină, dacă nu revine şi singur. 
Deocamdată să ne culcăm şi să dormim, noaptea este un 
bun sfătuitor. 

Şi ne-am culcat pe singura saltea care există, una în 
braţele celeilalte. 

Cred însă că numai eu am dormit. 

Zilele treceau şi nu schimbau cu nimic situaţia noastră. Nu 
aveam nici o veste dinafară. Nu ştiam în ce stadiu de iritare 
sau de conflict ajunseseră partidele. 

Cele două nefericite tovarăşe ale mele tremurau şi se 
făceau livide la cel mai mic zgomot de pe coridor. 

Într-o dimineaţă uşa s-a deschis şi portarul mi-a spus că 
sunt chemată la administraţie. 

Tovarăşele mele m-au privit speriate: 


— Nu vă fie teamă, le-am spus; nu sunt judecată, nu sunt 
condamnată, deci nu pot fi executată. 

M-au îmbrăţişat ca şi cum nu mă vor mai vedea. Eu însă le- 
am jurat că nu părăsesc închisoarea fără să-mi iau rămas 
bun de la ele. 

Am coborât. Cum bănuisem, mă aştepta comisarul meu. 

— Trebuie s-o interoghez pe această tânără, a spus el; 
lăsaţi-mă singur cu ea la vorbitor. 

Purta acelaşi costum; la prima vedere carmagnola şi 
boneta roşie îi dădeau un aer feroce; dar sub masca aceasta 
surprindea doi ochi buni şi sinceri şi trăsături îmblânzite de 
o gură binevoitoare. 

— Vezi, cetăţeană, că nu te-am uitat? Mi-a spus el. 

M-am înclinat în semn de recunoştinţă. 

— Acum poartă-te cu mine aşa cum te-ai purta cu un om 
care îţi vrea binele şi spune-mi taina dumitale. 

— Nu am nici o taină. 

— Atunci cum de te aflai în şareta condamnaților, când 
împotriva dumitale nu era nici proces, nici condamnare? 

— Vroiam să mor. 

— Ceea ce mi s-a spus la La Force, era deci adevărat că ai 
puis să ţi se lege mâinile şi că te-ai urcat în şaretă prin 
surprindere? 

— Cine ţi-a spus dumitale toate astea? 

— Chiar cetăţeanul Sariterre. 

— Şi nu va avea necazuri pentru serviciul pe care mi l-a 
făcut? 

— Nu! 

— Atunci, ţi-a spus adevărul. Este rândul meu să vorbesc. 

— Ascult. 

— De ce te interesează soarta mea? 

— 'Ţi-am spus, sunt comisar de secţie. Eu am arestat-o pe 
biata Nicole; mi-au dat lacrimile când am arestat-o. 
Execuţia ei mi-a răscolit primele remuşcări din viaţa mea. 
Atunci am jurat că dacă mi s-ar ivi prilejul să salvez o 


nevinovată ca ea, să nu-l pierd. Providența te-a adus în 
drumul meu şi am venit să-ţi spun: vrei să trăieşti? 

Am tresărit; viaţa îmi era indiferentă, dar m-am gândit cât 
preţ puneau pe ea cele două biete făpturi pe care urma să 
le las în urma mea în închisoare. 

— Cum vei proceda ca să mă scoţi de aici? L-am întrebat. 

— Foarte simplu, împotriva dumitale nu există nici o 
învinuire; m-am informat la La Force; aici eşti închisă sub 
nu nume fals. Eu vin, te iau ca să te duc în altă închisoare. 
Pe drum te las pe Pont Neuif sau pe Pont des Tuileries, şi te 
îndrepţi încotro ai să vrei. 

— Am făgăduit tovarăşelor mele de cameră că-mi voi lua 
rămas bun de la ele. 

— Cum le cheamă? 

— Îţi pot spune numele lor fără teamă? 

— Nu-ţi dai seama că mă jigneşti? 

— Doamna de Beauharnais şi doamna Theresia Cabarrus. 

— Iubita lui Tallien? 

— Chiar ea. 

— Toată lupta se dă astăzi între amantul ei şi Robespierre. 
Dacă Tallien va triumfa, o să mă recomanzi? 

— Fii liniştit. 

— Du-te în celulă, dar «coboară repede. Trăim vre muri în 
care trebuie să ne aşteptăm la moarte, nu la viaţă. 

Am urcat foarte veselă. 

— Oh, ai veşti bune, nu-i aşa? Au strigat prietenele mele 
văzându-mă. 

— Da, am vorbit cu comisarul meu, şi se oferă să mă 
scoată de aici. 

— Acceptă şi salvează-ne! A strigat Theresia, sărindu-mi 
de gât. 

— Dar cum? 

Theresia a scos din sin un pumnal spaniol, ascuţit ca un ac, 
ucigător ca o viperă; apoi, cu o forfecuţă pe oare doamna 
d'Aiguillon o lăsase doamnei de Beauharnais, şi-a tăiat o 
buclă cu care a înfăşurat pumnalul. 


— "Ţine, a spus ea, caută-l pe Tallien; povesteşte-i că te-ai 
despărţit de mine, că mi-ai cerut să mă serveşti, că eu ţi-am 
dat şuviţa asta şi pumnalul spunându-ţi: „Dă-i pumnalul lui 
Tallien şi anunţă-l că sunt chemată poimâine în faţa 
tribunalului revoluţionar, iar dacă în douăzeci şi patru de 
ore Robespierre nu e mort, Tallien e un laş!” 

Înţelegeam această furie spaniolă. 

— Bine, aşa îi voi spune. Şi dumneata, doamnă, am 
continuat întorcându-mă spre doamna de Beauharnais, n-ai 
nici un mesaj de transmis? 

— Eu, a răspuns cu vocea ei plăcută de creolă, eu nu îlarn 
decât pe Dumnezeu; pe el îl rog să mă apere şi să vegheze 
asupra mea. Dar dacă treci prin strada Saint-Honore, intră 
în magazinul de lenjerie de la numărul 352, sărut-o pe 
frunte pe scumpa mea Hortense, care la rândul ei va da 
acest sărut fratelui ei. Spune-i că mi-e bine - atât cât poate 
fi de bine în închisoare, unde inima ţi-e împovărată de griji. 
Mai spune-i că voi muri cu numele ei pe buze şi că-i voi 
vorbi de ea lui Dumnezeu. 

Ne-am îmbrăţişat. Theresia m-a tras spre ea. 

— Nu ai bani, mi-a spus, şi poate îţi vor trebui pentru 
salvarea noastră. Să-i împărţim. 

Şi mi-a strecurat în mână douăzeci de ludovici. 

Am încercat să protestez. 

— Ilartă-mă, te rog, a spus ea, dar nu vreau să-mi fac griji 
că într-o afacere de importanţa acesteia, în care este vorba 
de capetele noastre, îţi va lipsi un ludovic sau doi. 

Avea dreptate; am luat cei douăzeci de ludovici şi i-am pus 
în pungă. Am ascuns pumnalul în sân şi m-am grăbit să-mi 
regăsesc protectorul la vorbitor. Cât timp lipsisem, el 
aranjase totul cu portarul. 

Mi-a dat braţul; am ieşit. O trăsură ne aştepta. 

În timpul cursei, comisarul de poliţie, care nu mi se părea 
prea sigur de inamovibilitatea lui Robespierre, m-a pus la 
curent cu evenimentele. 

Robespierre. 


— Care de la executarea cămăşilor roşii se izolase, lăsând 
Franţa să meargă în aparenţă la voia întâmplării, dar ţinând 
totuşi în mână Comitetul salvării publice pe ai cărui membri 
îi punea să semneze liste prin Herman. 

— Revenise la 5 thermidor. 

Îl aştepta pe Saint-Just să izbucnească. Saint-Just venea cu 
mâinile pline de denunţuri. Când triumviratul Saint-Just, 
Gouthon şi Robespierre va fi reunit, vor cere ultimele 
capete dare trebuiau neapărat sacrificate Teroarei. 

Acestea erau capetele lui Fouche, Collot-d'Herbois, 
Cambon, Billaud-Varennes, Tallien, Barrere Leonard 
Bourdon, Lecointre, Merlin, Thionvilte, Freron, Panis, 
Dubois-Crance, Bentabole, Barras... 

Cincisprezece sau douăzeci de capete, atâta tot. 

După care va urma clemenţa. 

Rămâneau să vadă dacă cei cărora li se va cere capul vor 
accepta să le fie luate, într-adevăr, în ce-i priveşte, 
pregătiseră o acuzaţie împotriva celui pe care îl numeau 
dictatorul. 

Dar oare dictatorul le va da lor răgaz să acuze? 

Timp de o lună, cât lipsise, Robespierre şi-a redactat 
apologia. 

Omul formelor legale înţelegea să nu răspundă decât 
legalităţii. 

Ne aflam la 8 thermidor, deznodământul va avea loc peste 
trei-patru zile. 

L-am întrebat pe comisarul meu unde l-aş putea găsi pe 
Tallien. 

Mi-a dat adresa acestuia, strada de la Perle, numărul 460, 
la Marais. 

Am coborât la poarta Saint-Honore. 

Acolo protectorul meu şi-a luat rămas bun de la mine. L.- 
am întrebat cum îl cheamă. 

— Nu e nevoie, mi-a spus el; dacă izbuteşti, o să mă 
reîntâlneşti, am să vin să-mi cer eu singur răsplata. Dacă 


nu, n-ai să poţi face nimic pentru mine, aşa cum eu n-o să 
pot face nimic pentru dumneata. Nu ne cunoaştem. 

Şi a plecat cu trăsura înspre bulevarde. 

Eu am pornit-o pe jos pe strada Saint-Honore şi am ajuns 
la numărul 352. 

Am intrat în magazinul de lenjerie. Îţi aminteşti, dragul 
meu, acesta era magazinul doamnei de Condorcet. 

Am întrebat de domnişoara Hortense. 

Mi-au arătat o fetiţă încântătoare, de vreo zece ani, cu un 
păr şi nişte ochi nemaipomeniţi. 

Lucra aici în schimbul mâncării. 

Am cerut să mi se îngăduie să-i povestesc între patru ochi. 
Nu s-a împotrivit nimeni. Ne-am dus împreună într-o 
cameră alăturată magazinului şi i-am spus că veneam din 
partea mamei sale. 

Biata copilă a izbucnit în lacrimi, s-a aruncat de gâtul meu 
şi m-a sărutat. 

I-am dat doi ludovici pentru rufărie. Se vedea că duce 
mare lipsă. 

Am întrebat de doamna de Condorcet. 

O puteam găsi în atelierul ei de la mezanin. 

Am urcat acolo. 

Când m-a văzut, a scos un strigăt şi s-a repezit în braţele 
mele. 

— Oh, mi-a spus, te credeam moartă; mi s-a spus că ai fost 
văzută trecând în şaretă... În câteva cuvinte i-am povestit 
totul. 

— Ce vei face acum? M-a întrebat. 

— Nu ştiu, am răspuns zâmbind. Poate sunt muntele care 
ascunde înlăuntrul lui un şoarece; poate sunt firul de nisip 
de care se va împiedica, zdrobindu-se, carul Teroarei. 

— În orice caz, rămâi aici, a spus ea. 

— Faţă de câte ţi-am povestit, nu ţi-e teamă să rămân la 
dumneata? Am întrebat-o eu. 

A surâs şi mi-a întins mâna. 


Am prevenit-o că aveam de făcut un drum chiar în noaptea 
aceea şi am rugat-o dacă nu are cumva în plus o cheie a 
apartamentului, ca să ies şi să mă întorc fără să o deranjez. 

— E foarte simplu, mi-a spus ea. Eu voi dormi în casa mea 
de la Auteuil, iar aici vei rămâne dumneata stăpână. 

Şi chiar atunci mi-a dat cheia. 

Şedinţa de la Convenţie a fost furtunoasă. 

Apologia lui Robespierre nu a avut succesul scontat de el. 
Primele fraze au fost de fapt o mare gafă. La deschiderea 
şedinţei Barrere anunţase recucerirea An-versului. 

— Cu alte cuvinte, recucerirea întregii Belgii. 

Or, neprevăzând această veste, Robespierre îşi îndreptase 
atacul împotriva lui Carnot, cel care tocmai recucerise 
Anvers. 

Din nefericire pentru el, Robespierre nu era atât de abil 
încât să improvizeze pe loc şi să poată ieşi cu bine dintr-o 
asemenea încurcătură şi, neschimbând nimic din discursul 
său, începuse astfel: - „Anglia, atât de bruscată în 
discursurile noastre, este cruţată de armatele noastre.” 

A citit două ore. 

Lecointre, duşmanul lui Robespierre, dându-şi seama de 
efectul defavorabil făcut de discursul lui Robespierre, a 
cerut în mod zgomotos tipărirea lui. 

Un robespierris nu ar îi îndrăznit să ceară acest lucru. 

Din obişnuinţă, Adunarea a votat tipărire. 

Atunci, un bărbat s-a repezit la tribună. Era Cambon, omul 
integru prin excelenţă. Robespierre spusese despre elcă e 
un pungaş, tot aşa cum spusese despre Carnot că e un 
trădător. 

— O clipă, a spus el, să nu ne grăbim, înainte de a fi 
dezonorat, voi vorbi. 

Şi în cuvinte puţine, dar clare a expus sistemul său de 
finanţe. A terminat astfel: 

— A venit timpul să spunem adevărul. Un singur om 
paralizează toată Convenţia. Acest om este Robespierre. 
Judecaţi-ne! 


Atunci Billaud a strigat: 

— Da, ai dreptate Cambon, trebuie smulse măştile. Dacă e 
adevărat că libertatea de opinie nu mai există, atunci mai 
bine să servească hoitul meu drept tron unui ambițios, 
decât să devin, prin tăcerea mea, complicele crimei sale. 

— Eu, a spus Panis, întreb numai dacă numele meu este pe 
lista proscrişilor. Ce am câştigat eu de la Revoluţie? Nici cu 
ce să cumpăr o sabie pentru fiul meu şi o fustă pentru fiica 
mea? 

Atunci în sală au izbucnit strigătele „Retractează ce ai 
spus! Retractează!” 

Robespierre ansă s-a ridicat calm: 

— Nu retractez nimic. Mi-am azvârlit scutul; m-am 
prezentat descoperit în iată duşmanilor; nu am măgulit pe 
nimeni, nu am calomniat pe nimeni, nu mă tem de nimeni! 
Şi nu mă interesează ce va hotări Convenţia în legătură cu 
tipărirea sau netipărirea discursului meu. Din toate părţile 
sălii se strigă: 

— Să revocăm tipărirea! 

Şi a fost revocată. 

Înfrângerea lui a fost teribilă. 

Din momentul în care Convenţia nu mai acceptă acuzaţiile 
de pungăşie, de trădare, de conspirație aduse de 
Robespierre împotriva Comitetelor şi a reprezentanţilor 
poporului în misiune, Cameră îl acuză pe însuşi Robespierre 
de calomnie împotriva reprezentanţilor poporului şi a 
Comitetelor. 

Robespierre conta să-şi ia revanşa prin iacobini. Această 
societate, care îi datora înfiinţarea, forţa şi strălucirea ei, 
era stâlpul de rezistenţă. 

M-am hotărât să asist la şedinţă. Am fost prevenită că nu-l 
voi găsi acasă la el pe Tallien decât la miezul nopţii. 

M-am înfăşurat într-o pelerină de femeie din popor, pe 
care mi-a împrumutat-o doamna de Condorcet. 

Te sufocai în acea pivniţă unde îşi ţineau iacobinii 
şedinţele. 


Comună a şi fost prevenită de eşecul suferit de eroul ei; 
Henriot fusese văzut beat, clătinându-se pe cal, aşa cum i se 
întâmpla numai la marile ocazii. Dădea ordine să fie 
înarmată garda pentru a doua zi. 

Către ora nouă Robespierre a apărut întâmpinat de 
aclamaţiile tuturor. Capul palid i se înţepenise parcă între 
umeri, ochii îi ardeau. S-a urcat la tribună ţinând în mână 
apologia pe care o citise şi la Convenţie. 

Robespierre nu se sătura niciodată să-şi citească 
discursurile. A fost ascultat cu evlavia apostolilor faţă de 
dumnezeul lor şi aplaudat cu entuziasm. 

Apoi, când a terminat, când tripla salvă de aplauze s-a 
stins, Robespierre a spus: 

— Cetăţeni, acesta este testamentul meu de moarte pe 
care vi-l aduc. Vă las memoria mea, va trebui să o apăraţi. 
Dacă voi fi nevoit să beau cucută, o voi face liniştit. 

— Voi bea împreună cu tine! A strigat David. 

— Toţi o vom bea, toţi! Au strigat cei prezenţi, aruncându- 
se unii în braţele celorlalţi. 

Şi n-au mai fost decât lacrimi şi plânsete. 

Entuziasmul a atins frenezia. 

Couthon s-a urcat la tribună şi a cerut să fie radiaţi din 
Convenţie toţi cei care au fost împotriva tipăririi discursului 
lui Robespierre. 

Iacobinii au votat într-un singur glas. 

Nu-şi dădeau seama că, acest refuz de tipărire fiind votat 
de către majoritate, ei votau acum destituirea majorităţii 
Comunei. 

Înflăcăraţi, robespierriştii s-au strâns în jurul apostolului 
lor. 

Aşteptau un singur cuvânt din partea lui ca să facă un al 
doilea 31 Mai. 

Robespierre, înconjurat de toţi şi grăbit să termine, a 
scăpat aceste cuvinte: 

— Ei bine, mai încercaţi, descătuşaţi Convenţia, despărţiţi- 
i pe cei buni de cei răi. 


În acel moment o mare agitaţie s-a produs în partea mai 
întunecoasă a sălii. lacobinii îi recunoscuseră printre ei pe 
Callot-d'Herbois şi pe Billaud. Cei doi duşmani de moarte ai 
lui Robespierre, oare auziseră deci tot ce se spusese 
împotriva Convenţiei, precum şi dezlegarea dată de către 
Robespierre devotaţilor lui, de a separa pe cei răi de cei 
buni. 

S-au auzit atunci strigăte de moarte împotriva lor, cuţitele 
s-au ridicat. 

Câţiva iacobini, oare nu vroiau ca sala lor să fie pătată de 
sânge, i-au înconjurat protejându-i şi ajutându-i astfel să 
iasă. 

Preşedintele a declarat şedinţa încheiată. 

Celor două partide de-abia le ajungea noaptea ca să se 
pregătească pentru lupta de a doua zi. 

Am ieşit afară odată cu mulţimea. Trecuse de unsprezece 
noaptea. Sosise deci momentul să-l caut pe Tallien la el 
acasă. 

Mergeam chiar în urma lui Robespierre. 

leşise sprijinindu-se de Coffinal. Tâmplarul Duplay se ţinea 
aproape de el. 

Se vorbea de şedinţa de a doua zi. Triumful de la iacobini 
nu îi liniştise îndeajuns pe prietenii lui Robespierre. 

— Nu mai aştept nimic de la montagnarzi, spunea el; dar 
majoritatea lor sunt tineri, majoritatea Convenţiei mă va 
înţelege. 

Soţia lui Duplay şi cele două fete ale lui îl aşteptau pe 
Robespierre în poartă de la stradă. 

Zărindu-l, au alergat înspre el. Robespierre le-a liniştit. 
Toţi au intrat în aleea care ducea spre casa tâmplarului. 
Uşa s-a închis în urma lor. 

Curiozitatea mă îndemnase să-l urmăresc pe acest om; am 
făcut calea-ntoarsă şi am pornit-o din nou pe strada Saint- 
Honor6, mergând de astă dată înspre Palais-Egalite. 

Cu toate că se făcuse târziu, străzile nu erau pustii. O 
febră arzătoare străbătea arterele Capitalei. Oamenii 


ieşeau misterios de prin case; alţii intrau nu mai puţin 
misterios; se schimbau vorbe dintr-o parte într-alta a străzi, 
semnale de la o fereastră la alta; ajunsă la capătul străzii 
Ferronnerie, am luat-o pe strada Temple şi am ajuns în 
strada Perle. 

Strada era prost luminată; cu greu citeam numerele. 
Presupuneam că am ajuns în faţa numărului 460. 

Am şovăit să bat la poarta unei alei înguste care mi se 
părea a fi singura intrare a acestei oase întunecoase, pe 
faţada căreia nu răzbătea nici o lumină. Deodată poarta 
aleii s-a deschis şi a apărut un bărbat îmbrăcat în 
carmaenolă, înarmat cu un ciomag. 

Mi-a fost teamă şi m-am tras înapoi. 

— Ce doreşti, cetăţeană? A întrebat omul lovind 
caldarâmul cu ciomagul. 

— Vreau să vorbesc cu cetăţeanul Tallien. 

— De unde vii? 

— De la închisoarea Carmes. 

— Din partea cui vii? 

— Din partea cetăţenei Theresia Cabarrus. 

Omul a tresărit. 

— Spui adevărul? M-a întrebat. 

— Condu-mă la el şi vei vedea. 

— Vino. 

Omul a întredeschis poarta. M-am strecurat în alee. Ela 
luat-o înainte, a urcat o scară slab luminată. 

De la primele trepte am auzit gălăgia unui mare număr de 
voci care păreau că discută aprins. 

Discuţia era violentă şi, pe măsură ce urcam treptele, 
vocile se auzeau din ce în ce mai distinct. 

Erau pomenite numele lui Robespierre, Couthon, Saint- 
Just, Henriot. 

Vocile veneau de la etajul al doilea. 

Omul oare mă însoțea s-a oprit în faţa unei uşi şi a deschis- 
0. 


Un val de lumină a invadat scara, dar la apariţia lui s-a 
făcut linişte; toate vocile au tăcut. 

— Ce este? A întrebat 'Tallien. 

— O femeie, a răspuns căâlăuza mea, vine de la Carmes şi 
aduce, spune ea, veşti de la cetăţeana Theresia Cabarrus. 

— Las-o să intre! A spus el repede. 

Omul cu ciomagul s-a dat în lături. Eu mi-am lăsat pelerina 
pe balustradă scării şi am înaintat în acea cameră unde toţi 
rămăseseră aşa cum îi surprinsesem. 

— Care dintre voi este cetăţeanul Tallien? Am întrebat. 

— Eu, a răspuns cel mai tânăr dintre toţi. 

Am înaintat spre el. 

— M-am despărţit de cetăţeana Theresia Cabarrus. „Du-i 
această şuviţă de păr şi acest pumnal lui Tallien, spune-i că 
sunt chemată poimâine la tribunalul revoluţionar, şi dacă în 
douăzeci şi patru de ore Robespierre nu este mort, el este 
un laş!” 

Tallien s-a repezit spre bucla de păr şi pumnal. A sărutat 
bucla şi, ridicând pumnalul, a spus: 

— Aţi auzit, cetăţeni; sunteţi liberi să nu-l decretaţi mâine 
pe Robespierre inculpat; dar dacă nu-l veţi decreta, eu îl voi 
înjunghia şi gloria de a fi scăpat Franţa de tiranul ei îmi va 
reveni numai mie. 

Într-un singur gest, au întins toţi mâinile deasupra 
pumnalului Theresiei Cabarrus. 

— Jurăm, au spus ei, că mâine vom fi morţi sau Franţa va fi 
liberă. 

Atunci Tallien întorcându-se către mine mi-a spus: 

— Dacă vrei să vezi ceva la fel de măreț cum a fost 
căderea lui Appius (21) sau moartea lui Cezar, vino mâine 
la şedinţă, tânăra prietenă, şi te vei putea întoarce la 
Theresia să-i spui ce ai văzut...! 

— Da, dar dacă vreţi să reuşiţi, s-a auzit careva, nu vă 
încurcaţi în discuţii, nu îi daţi cuvântul! Moarte fără fraze 1 - 
Bravo, Sieyes! Au strigat toţi într-un glas; eşti un bun 
sfătuitor şi-ţi vom urma sfatul! 


Tallien a vrut neapărat să fiu condusă de omul cu 
ciomagul, care era chiar garda lui personală. 

M-am întors la doamna de Condorcet pe acelaşi drum pe 
care-l făcusem ca să ajung la cetăţeanul Tallien. Încercam o 
senzaţie deosebită. Poate tocmai eu fusesem mijlocitoarea 
între braţul care trebuia să lovească şi pieptul care trebuia 
să fie lovit... 

Lăsându-mă antrenată, mă implicasem în ceea ce urma să 
se petreacă a doua zi; fie că pumnalul îl va lovi pe 
Robespierre, fie că îl va lovi pe Tallien, şi într-un caz şi în 
altul, eu eram aceea care înmânase pumnalul. 

Gita vreme a fost în mâinile mele, cât timp am fost împinsă 
de dorinţa de a le salva pe cele două prietene, nu m-am 
gândit la asta; dar, din momentul în care pumnalul se găsea 
în mâinile lui Tallien, eu am devenit complicea lui. 
Încordarea care mă susţinuse atâta vreme cât misiunea 
mea nu era îndeplinită m-a părăsit în clipa când am coborât 
în stradă. Zgomotul se potolise; totuşi în marea arteră 
Saint-Honore, atât de circulată, era destulă lume, dar nu 
grupată. Treceau unul câte unul. Am avut curiozitatea să 
mă duc până la poarta tâmplarului Duplay. Totul era închis, 
ferecat, nici o rază de lumină nu răzbătea afară. Dormeau 
în liniştea conştiinţelor curate? Vegheau pe tăcute în 
neliniştea gândurilor zbuciumate? 

— l-am mulţumit omului care m-a condus şi i-am dat o 
monedă de argint. A luat-o spunând: 

— O primesc numai din curiozitate, mică cetăţeană; de 
mult n-am mai văzut aşa ceva... 

Am urcat la mezaninul meu, am tras jaluzelele, dar cu 
ferestrele deschise mă uitam printre ele; nu puteam să 
adorm. Eram foarte neliniştită pentru cele două prietene 
ale mele. 

Seara, a doua zi, totul va fi hotărât. Eu, care nu mă 
temusem pentru mine, care văzusem cuțitul ghilotinei fără 
să pălesc, eu care fără să clipesc privisem raza de soare 
reflectată pe cuțitul înroşit de sângele a treizeci de oameni, 


ei bine, eu tremuram acum pentru aceste două femei pe 
care le cunoşteam abia de câteva zile, care îmi erau străine, 
dar care mi-au întins braţele când mi-a fost mai greu. 

După cele ce văzusem şi auzisem seara la şedinţa 
cordelierilor, mi-am putut da seama de ascendentul lui 
Robespierre asupra mulţimii. 

— Voi bea cucută, spusese liniştit Socrate. 

Şi un întreg cor de fanatici îi răspunsese: 

— Toţi o vom bea împreună cu tine! 

Nu mă îndoiam că prietenii sau mai curând aliaţii noştri ar 
avea curajul de a începe lupta, dar îl vor avea ei oare pe cel 
de a duce mai departe această luptă? Vor avea ei mai cu 
seamă forţa de a asculta sfatul lui Sieyes: „Moarte fără 
fraze”? 

Cât de puţine cuvinte îi trebuiesc geniului pentru a-şi 
exprima gândul, ca să-l poată face înţeles şi în prezent şi în 
viitor, până la a fi modelat în bronz! 

Fără îndoială, Sieyes era omul de geniu al acestei 
reuniuni; dar preot fiind, nu putea fi tot el omul oare să-l 
execute. 

Către ora trei am închis fereastra şi m-am culcat. Am avut 
un somn agitat, plin de vise fără sens. 

Singurul lucru care continua să bată în creierul meu ca 
limba unei pendule era fraza lui Siey&s. În ea stătea 
adevărata condamnare a lui Robespierre. 

Se făcuse ziuă când am aţipit. M-am trezit spre ora opt sau 
nouă. Am auzit gălăgie în stradă; m-am sculat imediat şi am 
întredeschis fereastra. 

Se şi adunase un grup de iacobini (şi prin iacobini înţeleg 
pe obişnuiţii clubului) la poarta tâmplarului Duplay. Intrau 
în casă şi ieşeau; se duceau fără îndoială să primească de la 
Robespierre cuvântul de ordine. 

În mijlocul acestei mulţimi un om s-a oprit şi doi ochi s-au 
fixat asupra mea cu o privire care a pătruns printre 
jaluzele. Am închis-o repede; dar era prea târziu, fusesem 
recunoscută. 


După două minute am auzit bătăi în uşă şi m-am dus să 
deschid fără prea multă grijă. 

La rândul meu îmi recunoscusem comisarul de poliţie; l- 
am invitat să intre şi să se odihnească. 

— Nu vă refuz, a spus el, sunt zdrobit, am stat toată 
noaptea în picioare. Partidele sunt faţă în faţă şi bătălia va 
avea loc astăzi. 

— Oh, mărturisesc că aş dori să asist la această luptă, i-am 
spus. Unde crezi dumneata că va avea loc. 

— La iacobini sau la Convenţie? 

— La Convenţie, fără îndoială. Acolo e sediul legii, iar 
Robespierre este omul formelor legale. 

— Cum să fac să asist la şedinţă? O să fie, cred, omor la 
porţile Convenţiei, iar eu sunt singură. 

— Vă dau cartonaşul meu de identitate, mi-a spus. 

Şedinţa se va deschide la ora unsprezece; mâncaţi repede 
ceva ca să puteţi rămâne până la sfârşitul discuţiei. 

Când o să ieşiţi, mă găsiţi şi singură dacă aveţi nevoie de 
mine; ştiţi bine că sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Dacă ai avea o oră liberă, mi-ai face un foarte mare 
serviciu. Aş vrea să te duci până la Carmes, şi printr-un 
mijloc oarecare să-i spui dumneata Theresiei Cabarrus că i- 
am îndeplinit rugămintea. 

— O să fac chiar ceva mai mult, mi-a spus el; pentru a-i 
deruta pe copoi, am să-i schimb închisoarea; dacă Tallien 
eşuează, primul ordin pe care-l va da Robespierre va fi să 
pună mâna pe iubita lui, pentru a se răzbuna. Şi atunci, 
până se duc s-o caute la Carmes, până să găsească noul loc 
unde a fost transportată, or să treacă două sau trei zile. Şi 
în situaţia în care ne aflăm înseamnă ceva să ai mai multe 
zile înaintea ta. 

— Oh, dacă reuşim, i-am spus eu, ce-aş putea face pentru 
dumneata? 

— Dacă ajungem acolo, a răspuns comisarul, cum iotul va 
trece în mâinile lui Tallien, ale lui Barras şi ale prietenilor 
lui, n-o să fie deloc greu. 


— Ei bine, atunci ne-am înţeles, i-am răspuns, pleacă, nu 
pierde o clipă, gândeşte-te că prietenele mele trebuie să fie 
în spaimele morții. 

— Nu aveţi pe nimeni aici care să vă servească? M-a 
întrebat. 

— Pe nimeni. 

— Bine, când cobor, vă trimit ceva de la cafenea două ouă, 
o supă... 

— Mi-ai face un serviciu. 

— Nu uitaţi, de îndată ce mâncaţi, duceţi-vă la Convenţie, 
dacă nu vreţi să pierdeţi nimic din tot ce se va întâmpla 
astăzi. 

După o jumătate de oră mă aflam în tribună cea mai 
apropiată de preşedinte. La ora unsprezece s-a deschis 
sala; tribunele s-au umplut, cum prevăzusem; dar ceea ce 
îngrijora îndeajuns Adunarea, era că membrii ei nu soseau, 
sau mai bine zis nu soseau decât foarte puţini. 

Şi apoi, din cei şapte sute de deputaţi care proclamaseră 
Republica la 21 septembrie 1792, lipseau mai mult de două 
sute, căzuţi pe eşafod. 

În toate rândurile era teribil să vezi băncile goale, care 
însemnau tot atâtea morminte. 

Mai întâi, în Centru, locul girondinilor, vast ca o groapă 
comună. 

Sus, la Montagne, băncile lui Danton, a lui Herault de 
Secheles, a lui Fabre d'Eglantine. 

Apoi, ici-colo, capricii ale morţii, locuri pe care, de când 
erau libere, nimeni nu mai îndrăznea să se aşeze. 

Toate aceste goluri acuzatoare cine le făcuse? 

Un singur om. 

Cine lovise în cei douăzeci şi doi de girondini prin vocea lui 
Danton? 

Cine lovise în cei douăzeci şi cinci de cordelieri prin glasul 
lui Saint-Just? 

Cine îl lovise pe Chaumette? 

Cine îl lovise pe Hebert? 


Mereu acelaşi om. 

Dacă toate aceste goluri ar fi întrebate, dacă toate aceste 
gropi ar fi întrebate dintr-o dată sau pe rând, toate n-ar 
striga decât un singur nume: Robespierre! 

Toate aceste morminte larg deschise erau pentru conjuraţi 
nişte teribile ajutoare. Mi-am dat seama în ziua sângeroasă 
a represaliilor că mâna nevăzută a morţilor făcea mai mult 
decât mâna bătăioasă a celor în viaţă. 

Chiar în ajun, la iacobini, Robespierre avusese slăbiciunea 
să făgăduiască sau poate avusese forţa să comande o 
epurare. 

Citi urmau să fie proscrişi prin această epurare? 

Nici el nu ştia. Întocmai ca Sylla (22) putea să răspundă: 
„Nu ştiu”. 

Între timp, deputaţii se îndreptau unul câte unul spre 
locurile lor. Erau obosiţi, poate mai mult îngrijoraţi decât 
obosiţi. 

Se vedea că puţini dintre ei îşi petrecuseră noaptea în 
paturile lor. Unii pentru că făceau parte din vreun plan 
conspirativ; alţii pentru că le fusese teamă să nu fie cumva 
arestaţi. 

Privirile lor căutau... Ce?... Ceea ce cauţi atunci când se 
apropie un mare eveniment, când pe cer se adună furtuna, 
când un cutremur se pregăteşte să scuture pământul. 

Necunoscutul! 

Când mă întorsesem acasă văzusem lumea întârziind pe 
străzi cu acea lipsă de preocupare amenințătoare, 
aşteptând parcă ceva. 

Sunase amiaza şi Robespierre încă nu sosise. Se spunea 
că, jignit de eşecul din ajun, nu se va întoarce la Convenţie 
decât în fruntea Comunei înarmate şi ceea ce venea în 
sprijinul acestei afirmaţii era că Henriot, beat ca de obicei, 
aşezase tunurile în bătaie în piaţa Carrousel. 

Nici Tallien nu apăruse în camera de şedinţe. Se ştia însă 
că era în sala Libertăţii, împreună cu toţi prietenii săi; cum 
pe aici trebuia să treci pentru a intra în sala Convenţiei, el 


opera deputaţii, pe câte unii îi luă cu el, iar pe alţii îi 
trimitea să-şi ocupe locurile cu lecţia învățată. 

Îl aşteptau oare pe Robespierre tot aşa cum Brutus, Casius 
şi Casca l-au aşteptat pe Cezar? Oare îl va înjunghia acolo, 
fără fraze, cum spusese Sieyes? 

În sfârşit. 

— Un murmur a anunţat intrarea celui pe care îl aşteptau 
cu atâta nerăbdare, unii poate mai mult cu teamă decât cu 
nerăbdare. 

Chimistul care ar fi putut să descompună acest murmur ar 
fi descoperit în el câte puţin din toate. 

— De la un început de ameninţare până la un rest de 
răfuială. 

Niciodată, chiar în minunata zi a sărbătorii Domnului, 
Robespierre nu avusese atâta grijă pentru îmbrăcămintea 
sa. Purta o haină albastru deschis; pantalon scurt de 
culoare deschisă, jiletcă din pichet alb cu franjuri; mergea 
liniştit şi sigur. Lebas, Robespierre tânărul, Couthon, 
devotaţii lui, îl secundau în acelaşi pas. S-au aşezat lângă el, 
fără să se uite la nimeni şi fără să salute pe nimeni. Şi 
totuşi, de la locurile lor, priveau, cu un oarecare dispreţ pe 
care nu reuşea să-l ascundă, spre şefii partidelor de la 
Plaine şi de la Montagne, neîmpăcaţi între ei până atunci, 
dar care, în ziua aceea - fapt ce dădea de gândit - intrau 
ţinându-se la braţ şi sprijinându-se unul pe celălalt. 

Pentru o clipă a fost tăcere deplină. 

Saint-Just a intrat şi el ţinând în mână discursul pe care 
avea de gând să-l citească, discurs care trebuia să provoace 
căderea comitetelor şi primenirea lor cu oameni devotați lui 
Robespierre. 

În ajun, partidul iacobin, temându-se de vehemenţa 
acestui tânăr, ceruse imperios ca înainte de a-l rosti să 
supună discursul unei comisiuni. Dar Saint-Just nu avusese 
timp. Abia îl terminase. Paloarea de cenuşă şi ochii lui 
cercănaţi arătau câtă osteneală îşi dăduse pentru acest 
discurs. 


A mers direct spre tribună; o mulţime de reprezentanţi, în 
fruntea cărora se afla Tallien, au intrat după el. Collot- 
d'Herbois, duşmanul personal al lui Robespierre, prezida 
adunarea. Alături de el stătea - ales anume pentru a-l 
înlocui - un om de care erau siguri că nu-i va lipsi curajul, 
un buldog al partidului lui Danton, Thuriot, care votase, îţi 
aminteşti, dragul meu, moartea regelui cu atâta îndârjire, 
când de atunci nu i se mai spune Thuriot, ci Tueroi (ucide 
rege). 

Din neglijenţă sau poate din dispreţ, Saint-Just s-a urcat 
direct la tribună şi şi-a început discursul, fără să ceară 
cuvântul. 

Dar abia a pronunţat primele cuvinte, că Tallien, ţinând 
mâna la piept şi în mână având probabil pumnalul 
Theresiei, a făcut un pas înainte şi, a spus: 

— Preşedinte, cer cuvântul pe care Saint-Just a uitat să-l 
ceară. 

Un fior a trecut prin asistenţă. Aceste cuvinte, se simţea, 
erau o declaraţie de război. 

Ce va răspunde Collot-d'Herbois? Va lăsa tribuna lui Saint- 
Just? I-o va da lui Tallien? 

— 1 se dă cuvântul lui Tallien, a spus Collot-d'Herbois. 

S-a lăsat o linişte profundă. Iallien s-a urcat la tribună şi a 
scos de la piept mâna crispată încă. 

— Cetăţeni, a spuse Tallien, în puţinele cuvinte pe care ni 
le-a spus Saint-Just l-am auzit lăudându-se că nu este din 
nici un partid. Eu am aceeaşi pretenţie, şi de aceea voi face 
să răsune adevărul. Vă veţi mira, fără îndoială. Adevărul va 
exploda, nu mă îndoiesc, căci pre tutindeni în jurul nostru 
nu se propagă de câteva zile decât tulburare şi minciună. 
Ieri, un membru al guvernului, izolându-se, a pronunţat un 
discurs în numele său personal. Astăzi, un altui face la fel. 
Toate aceste individualisme vin să mai agraveze suferinţele 
patriei, s-o sfâşie şi s-o împingă în prăpastie; cer ca vălul să 
fie definitiv sfâşiat. 


— Da, a strigat de la locul său Billaud-Varennes, mai palid 
şi mai posomorât chiar decât era de obicei; da, ieri 
societatea iacobinilor a votat epurarea Convenţiei. S-a votat 
adică ce? De necrezut, dar s-a votat masacrarea tuturor 
celor care au refuzat să voteze tipărirea discursului 
cetăţeanului Robespierre. Or, această epurare înseamnă, 
nici mai mult, nici mai puţin decât două sute cincizeci dintre 
noi, cu alte cuvinte majoritatea. 

— Nu e cu putinţă! Nu! S-au auzit voci din sală. 

— Collot-d'Herbois şi cu mine eram acolo, cetăţeni, şi nu 
am scăpat decât printr-o minune de cuţitele asasinilor. Şi 
acolo! Acolo, a spus el întinând pumnul cu un gest 
ameninţător, acolo la Montagne, îl văd pe unul dintre 
oamenii care au ridicat cuțitul asupra mea. 

La auzul acestor cuvinte, întreaga adunare s-a ridicat 
strigând: „Arestaţi-l! Arestaţi asasinul!” 

Billot i-a spus numele; un nume necunoscut auditorilor, 
dar cunoscut aprozilor care s-au şi aruncat asupra lui şi l-au 
arestat. 

După arestarea lui, în sală mai dăinuia o rumoare specifică 
adunărilor tumultoase în care se petrec evenimente 
importante. 

— Adunarea, continuă Billaud, nu trebuie să-şi ascundă că 
se află între două măceluri. O oră de slăbiciune, şi va fi 
pierdută. 

— Nu, nu! Au exclamat toţi membrii urcându-se pe bănci şi 
agitându-şi pălăriile; nu! Dimpotrivă, ea va fi cea care îşi va 
zdrobi duşmanii. Vorbeşte, Bilaud, vorbeşte! Trăiască 
Convenţia! Trăiască Comitetul salvării publice! 

— Ei bine! Deoarece a venit ceasul explicaţiilor, a 
continuat Billaud, cer ca toţi membrii acestei Adunări, pe 
care însăşi Adunarea îi va interoga, să se explice. Vă veţi 
cutremura de groază când veţi afla situaţia în care sunteţi, 
când veţi afla că forţa armată este încredinţată în mâini 
paricide, că Henriot este complicele conspiratorilor; vă veţi 
cutremura când veţi afla că există aici un om (şi a aruncat o 


privire cumplită lui Robespierre) care, atunci când a fost 
vorba să trimită reprezentanţi ai poporului în 
departamente, a examinat cu atenţie lista convenţionalilor 
şi, din mai mult de şapte sute de membri câţi eram, a găsit 
abia douăzeci care să fie demni de această misiune. 

Un murmur de orgoliu rănit, de astă dată cel mai 
ameninţător dintre toate murmurele, s-a ridicat din toate 
băncile. 

— Şi, a continuat Billaud, Robespierre este cel care ieri a 
venit aici să ne spună, a îndrăznit să ne spună că s-a 
îndepărtat de Comitet pentru că acolo era oprimat. Să nu 
credeţi nimic, el s-a îndepărtat fiindcă după ce singur a 
dominat Comitetul timp de şase luni, Comitetul s-a revoltat 
împotriva acestei dominaţii şi a organizat rezistenţa 
împotriva lui. Şi asta din fericire pentru noi, întrucât acest 
lucru se întâmplă tocmai când vroia să. Impună adoptarea 
decretului din 22 prairial 423), acel decret de moarte care 
a făcut ca până şi cel mai bun dintre noi să-şi ducă în mod 
instinctiv mâna la cap. 

Vociferări din toate părţile sălii l-au întrerupt pe Billaud; 
nu pentru ia-l opri, ci pentru a întări acuzaţiile. 

A fost o clipă de linişte; dar o linişte tot atât de 
amenințătoare ca aceea care prevesteşte furtuna. 

Şi această linişte era într-atâta asemănătoare aceleia care 
precede furtuna, încât privirile scânteietoare ale tuturor 
oamenilor din sală s-au încrucişat ca nişte fulgere. 

— Da, cetăţeni, a continuat Billaud-Varennes. 

— Aflaţi că preşedintele tribunalului revoluţionar, căruia 
orice iniţiativă ar trebui să-i fie interzisă, a propus ieri la 
iacobini, acelei adunări nu numai duşmănoase, dar ilegale - 
să izgonească din Convenţie şi să proscrie pe toţi membrii 
care au avut curaj să ţină piept lui Robespierre. Dar 
poporul este aici, a arătat Billaud întorcându-se spre 
tribune. Nu-i aşa că voi vegheaţi asupra reprezentanţilor 
voştri? 


— Da, da, poporul e aici! Au strigat tribunele într-un 
singur glas. 

— Vedem de câtăva vreme un spectacol cu adevărat 
straniu; oamenii care vorbesc fără încetare de virtute şi de 
justiţie sunt aceiaşi care fără încetare calcă în picioare 
justiţia şi virtutea. Cum se explică atunci că oamenii izolaţi, 
care nu cunosc pe nimeni, care nu se amestecă în nici o 
intrigă, care salvează Franţa luptând pentru victorie, sunt 
tocmai cei care au fost acuzaţi de conspirație? 

Şi în aceeaşi zi când, datorită sfaturilor şi strategiei lor, 
Anvers este recucerit de la englezi, conspiratorii vin aici să-i 
acuze că trădează Franţa! Dar prăpastia este sub paşii 
noştri, iar adevărații trădători sunt în faţa noastră; trebuie 
că prăpastia să fie umplută cu cadavrele lor sau cu ale 
noastre... 

Lovitura l-a izbit în plin pe Robespierre; nu mai putea da 
înapoi; palid şi crispat, s-a avântat la tribună. 

— Jos trădătorul! Jos tiranul! Jos dictatorul! S-a auzit din 
toate părţile sălii. 

Dar Robespierre a înţeles că sunase ora supremă; 
întocmai ca mistrețul, el trebuia să facă faţă întregii haite 
care urla împotriva lui. A apucat balustrada tribunei, s-au 
agăţat de ea; a urcat, în ciuda tuturor; a ajuns ia platformă. 
Transpiraţia îi curgea de pe frunte; era palid până la 
lividitate; un ultim pas şi va fi în locul lui Billaud. Deschide 
gura să vorbească în mijlocul unui tumult înspăimântător, 
dar poate că îndată ce glasul lui ascuţit se va face auzit, 
tumultul va înceta. 

Tallien îşi dă seama că tribuna va fi cucerită; înţelege 
pericolul, se avânta şi-l îndepărtează pe Robespierre brutal 
cu cotul. 

Iată un nou duşman, un nou acuzator. În aceeaşi clipă se 
face linişte. 

Robespierre priveşte mirat în jur; nu mai recunoaşte 
această Adunare pe care de trei ani este obişnuit s-o ţină în 
miână cum vrea. 


Cu greu începe să înţeleagă pericolul la care se expune şi 
în ce încăierare de moarte s-a angajat. 

Tallien profită de tăcere şi izbucneşte: 

— Ceream adineauri să se sfâşie vălul. 

— Ei bine, iată, am făcut-o, conspiratorii sunt demascaţi, 
libertatea, va triumfa! 

— Da! Strigă toată sala ridicându-se în picioare. A 
triumfat! Dă lovitura de graţie! Isprăveşte-o! 

— "Totul prevesteşte, a continuat Iallien, că duşmanul 
reprezentării naţionale va cădea sub loviturile noastre; 
până acum mi-am impus tăcerea; l-am lăsat să-şi 
întocmească liniştit în umbră lista lui de proscriere; nu 
puteam să spun: Am văzut, am au zit! Dar mă găseam şi eu 
ieri seară la iacobini, şi am văzut şi am auzit, şi m-am 
cutremurat pentru patrie. Un nou Cromwell îşi recruta 
armata, şi azi-dimineaţă am luat acest pumnal, care dormea 
în spatele bustului lui Brutus, ca să-i străpung inima, dacă 
Convenţia nu va avea curajul să decreteze punerea lui sub 
acuzare. 

Şi Tallien i-a pus lui Robespierre în piept pumnalul 
Theresiei. Robespierre n-a făcut nici o mişcare să evite 
lovitura; dar la lucirea oţelului ochii lui au clipit ca ochii 
păsărilor de noapte la lumina zilei. 

— Dar nu, a spus Tallien îndepărtând pumnalul de pieptul 
ameninţat; noi suntem reprezentanţi ai poporului şi nu 
asasini; iar acest tiran, palid şi plăpând, nu are nici puterea, 
nici geniul lui Cezar. Franţa ne-a încredinţat spada justiţiei 
sale şi nu pumnalul răzbunărilor. Să-l acuzăm pe trădător, 
să-l judecăm, nu să-l asasinăm! 

Să nu mai existe un 31 Mai, nici proscrişi, chiar împotriva 
celui care a organizat 31 Mai şi proscrierile! În faţa justiţiei 
naţionale, Robespierre! 

Niciodată vreun ropot asemănător de aplauze nu zguduise 
bolțile Convenţiei naţionale. 

— Şi acum, a adăugat 'Iallien, cer arestarea ticălosului 
Henriot care la această oră, şi pentru a treia oară, târăşte 


după sine tunurile împotriva noastră, înainte de toate, să 
dezarmăm tiranul, să-i luăm garda pretoriană şi după aceea 
îl vom judeca! 

Un fel de urlet s-a auzit în toată Adunarea; cei doi ani de 
ură şi de teroare îşi croiau drumul şi vuiau prin acea 
supapă deschisă acum de Tallien. 

— Cer, a continuat el, să decretăm permanenţa şedinţei 
noastre, până în clipa când spada legii vă asigura: existenţa 
Republicii, lovind pe cei care conspiră împotriva ei. 

Toate propunerile lui Tallien au fost puse la vot şi aprobate 
cu entuziasm. 

Robespierre ţinea totuşi să vorbească, n-a părăsit tribuna, 
a rămas acolo cramponat, cu buzele tremurânde, cu 
muşchii obrajilor contractaţi. 

Rânjetul gurii lui abia se vede, într-atât de strânşi îi sunt 
dinţii. 

Dar din toate părţile sălii s-au ridicat strigăte: 

— Jos tiranul! 

Cuvântul de ordine dat de Sieyes a fost respectat. 
Robespierre să nu vorbească. Deci nu va face fraze. Tallien 
a reluat: 

— Nu există unul între noi care să nu poată evoca un act 
de inchiziţie sau de tiranie al acestui om; dar pentru 
purtarea lui de ieri de la iacobini, apelez acum la toată 
repulsia voastră. Acolo s-a demascat tiranul! Prin aceasta 
vreau să-l dobor! Ah! Dacă ar fi să amintesc toate actele de 
opresiune care au avut loc, aş dovedi că toate au fost 
comise de când Robespierre a fost însărcinat cu poliţia 
generală. 

Robespierre face un efort, ajunge aproape faţă-n faţă cu 
Tallien şi ţipă întinzând mâna: 

— Nu e adevărat! Eu... 

Dar tumultul reîncepe mai puternic decât înainte şi-l 
acoperă. 

Abia atunci Robespierre îşi dă seama că nu va mai stăpâni 
tribuna niciodată, că o conspirație solidă îl lipseşte de ea; 


caută un loc de unde glasul lui să poată domina Adunarea. 
Se uită spre Montagne, coboară în grabă scările tribunei, se 
repede printre vechii lui prieteni şi vrea să vorbească dintr- 
un loc găsit gol. 

— Taci! Îi strigă careva; eşti pe locul lui Danton! 

Robespierre coboară din nou la Centru: 

— Ah, nu vreţi să mă lăsaţi să vorbesc, montagnarzi, spune 
el. La voi, oameni curaţi, vin să cer azil şi nu la aceşti 
tâlhari! 

— Înapoi! Strigă o voce de la Centru. Eşti pe locul lui 
Vergniaud! 

Robespierre a sărit afară din rândurile Girondei, ca şi cum 
ar fi fost în adevăr urmărit de umbrele celor pe care îi 
decapitase. 

Pe jumătate fulgerat, se repede din nou la tribună şi 
agitându-şi pumnul spre preşedinte, strigă: 

— Preşedinte al unei adunări de asasini, pentru ui ţi mia 
oară, vrei sau nu să-mi dai cuvântul? 

— Îl vei avea la rândul tău, i-a răspuns Thuriot care-l 
înlocuise în fotoliu pe Collot-d'Herbois. 

— Nu! Nu! Strigă conjuraţii; se va apăra, ca şi ceilalţi, în 
faţa tribunalului revoluţionar. 

Dar Robespierre se îndârjeşte; peste toată gălăgia, tot 
tumultul, toate strigătele, se aude chelălăitul vocii lui care 
imediat se stinge într-o răguşeală subită. 

— Îl sufocă sângele lui Danton! A strigat cineva de lângă 
el. 

Sub această ultimă lovitură de pumnal, Robespierre a 
tresărit, s-a răsucit ca sub pila voltaică. 

— Acuzarea! A strigat o voce de la Montagne. 

— Arestarea! A strigat altul de la Centru, întreaga 
Adunare aprobă. 

Robespierre, distrus, la capătul puterilor, la capătul 
speranţei, cade pe o bancă. 

— Deoarece Robespierre e acuzat şi judecat, au strigat în 
acelaşi timp două glasuri, cer să fiu acuzat şi judecat 


împreună cu el! 

O voce e a lui Lebas, cealaltă a lui Robespierre tânărul. 

— Fratele meu care se sacrifică pentru mine! Exclamă 
Robespierre, ridicându-se. 

Dacă ar fi fost lăsat să vorbească, poate ieşea de sub 
acuzaţie prin acea poartă deschisă spre milă; dar nu, aceste 
două cuvinte: acuzarea! Arestarea! Au căzut asupra lui ca 
munca lui Sisif. 

— Ah, e greu să dobori un tiran! Urlă Freron care cere 
răzbunarea pentru sângele lui Camille Desmoulins şi al lui 
Lucile. 

Arestarea este pusă la vot ele preşedintele Thuriot şi 
decretată în unanimitate. 

— Acum nu ne rămâne decât să o votăm, a spus careva; 
totul e să fie adusă la îndeplinire. 

Pentru a doua oară Thuriot a dai ordin să fie executată 
hotărârea care ai privea pe Robespierre, Lebas şi 
Robespierre tânărul. 

Couthon şi Saint-Just vin să se aşeze lângă Robespierre. 
Sunt în prima bancă, jos, în Plaine, şi un mare gol se cască 
în jurul lor. 

Aprozii şovăie să-şi facă datoria; cum vor îndrăzni ei să 
pună mâna pe aceşti regi ai Adunării de la care atâta amar 
de vreme au primit ordine? 

În sfârşit, se hotărăsc să se apropie şi le aduc la cunoştinţă 
decretul Convenţiei. 

Cei cinci acuzaţi se ridică şi ies încet pentru a fi conduşi în 
faţa comitetelor. 

Toată Adunarea respiră uşurată. Această luptă a patru 
sute de deputaţi împotriva unui singur om dovedeşte cât 
era de puternic Robespierre. Cât timp se afla acolo, fiecare 
se întreba: „S-a terminat oare?” La rândul meu, respir şi eu 
uşurată şi mă reped afară. 

Zvonul arestării lui Robespierre s-a răspândit în curtea 
Carrouselului şi de acolo a zburat pe deasupra întregului 
Paris. 


Nu ştiu dacă mi se pare numai, dar parcă toate inimile 
sunt vesele, toate gurile surâd; oameni care nu se cunosc 
aleargă unii către alţii strigând: 

— Ei bine, aţi aflat? 

— Nu... Ce? 

— Robespierre e arestat! 

— Nu se poate! 

— Am văzut cum îl conduceau la comitete. 

Şi cel care primea vestea alergă s-o răspândească la 
rândul lui. 

Dar prin porţile masive, printre zăbrelele de fier ale 
închisorilor veştile trec cu greu. Îl caut din ochi pe 
comisarul meu care-mi promisese să stea în curtea 
Carrouselului. 

Privirea mi se opreşte asupra unui om care părea că asta 
aştepta. Scot un strigăt: e el. 

Numai că omul meu o luase înaintea evenimentelor; nu 
mai purta boneta roşie, îşi scosese carmagnola, era 
îmbrăcat la fel ca toată lumea, înseamnă că a asistat din 
tribună la căderea lui Robespierre. S-a apropiat de mine 
fără afectare. 

— Aveţi nevoie de serviciile mele? M-a întrebat. 

— Aş vrea să anunţ triumful lui Tallien bietelor mele 
prietene, i-am răspuns. 

— Fiţi atentă, mi-a spus, şi nu vă hazardaţi prea tare în 
speranţă; comitetele în faţa cărora îl duc pe Robes pierre 
pot să declare că nu există motive de acuzare şi să dea o 
decizie de neurmărire. Tribunalul revoluţionar în faţa 
căruia vă fi condus, şi care îi aparţine pe de-a-ntregul, 
poate să declare că nu este vinovat şi să-i organizeze pe 
deasupra un triumf ca lui Marat. În fond, ce-a fost n-a fost 
decât prima etapă. 

— Nu are importanţă! Am răspuns. Am câştigat-o, nu-i 
aşa? Acum urmează a doua. 

— Mergeţi agale, m-a sfătuit el, traversaţi podul, intraţi în 
strada du Bac, iar în dreptul străzii Lille o să vă ajung din 


urmă cu o trăsură. 

Am pornit-o fără să răspund spre strada du Bac. 

În momentul când am ajuns la strada Lille am auzit o birjă 
care s-a oprit în urma mea. M-am urcat. Comisarul mă 
aştepta. 

I-a poruncit vizitiului să meargă pe strada Lille, să o ia pe 
cheiuri până la Greve şi să ne ducă la La Force. 

El adusese deţinutele înapoi de unde plecaseră. 

L-am regăsit aici pe curajosul portar Ferney; l-am regăsit 
pe Santerre care m-a primit zgomotos, mă credea 
ghilotinată. Le-am adus şi lor la cunoştinţă arestarea lui 
Robespierre. 

Lucru bizar, cel care mi-a părut cel mai mulţumit a fost 
chiar temnicerul. 

Nu ne-a făcut nici o greutate când însoţitorul meu, 
spunându-şi numele, i-a ordonat să mă conducă în camera 
celor două noi deţinute. 

Când m-au zărit, au scos un strigăt. Surâsul meu le spunea 
că aduceam veşti bune. 

— Triumf! Le-am strigat. Triumf! Robespierre este acuzat 
şi arestat. 

— Şi Tallien? Cum a fost Tallien? A întrebat Theresia. 

— Strălucitor de curaj şi mai ales de dragoste. 

— Cert e că dacă ar fi fost vorba numai despre el, i-ar fi 
lăsat să-i taie gâtul; e atât de leneş! 

— Hai, hai, vei purta un nume frumos, cetăţeana Tallien, i- 
a spus doamna de Beauharnais. 

— Aspir la unul şi mai frumos, a spus Theresia cu o 
mândrie specific spaniolă. 

— Care? 

— Acela de Notre-Dame-de-Thermidor! 

Dar cum mă prevenise foarte judicios comisarul meu, nu 
eram decât la prima etapă şi Robespierre putea să iasă de 
aici mai puternic ca niciodată. 

Am convenit cu cele două prietene că a doua zi voi urmări 
evenimentele în toate amănuntele lor, desigur nu mai puţin 


importante decât cele care se petrecuseră. 

Theresia s-a gândit atunci cât de greu îmi va fi să 
urmăresc tot ce se va petrece în mulţime, îmbrăcată cum 
eram, în straiele mele femeieşti. 

Mi-a propus să mă duc la locuinţa ei de pe Champs-Elysees 
şi să iau unul din costumele bărbăteşti pe care avea obiceiul 
să le poarte când îl însoțea pe primul ei soţ la cursele de cai 
şi la vânătoare; m-a înarmat cu o scrisoare pentru bătrâna 
menajeră care îi îngrijea casa. Cu acest prilej puteam să-i 
dau femeii veşti de la stăpâna ei şi s-o liniştesc. I-am vorbit 
despre tot ce îi datoram omului cumsecade care mă luase 
sub protecţia lui, prevenind-o astfel că dacă vom ieşi 
victorioşi, omul acesta era un protejat şi nu va trebui uitat. 
Theresia mi-a promis că nu va uita nimic. 

Se făcuse târziu, trebuia să părăsesc închisoarea. Nu am 
făgăduit să vin a doua zi, pentru că, dacă ieşeam victorioşi, 
aveam de gând să mă duc direct la Tallien, să-l scutesc de 
căutări zadarnice şi să-i spun unde îşi putea găsi prietena. 
I-am promis însă că voi scrie cuvânt cu cuvânt, oră cu oră 
tot ce voi vedea şi auzi. Prin bunul meu comisar eram 
sigură că scrisoarea îi va fi înmânata. 

Ne-am îmbrăţişat îndelung, doamna de Beauharnais, 
Theresia şi cu mine şi, sprintenă şi plină de speranţă, am 
coborât aceeaşi scară pe care ultima oară o coborâsem 
convinsă că mă duc la eşafod. 

Am regăsit trăsura şi ne-am dus direct la casa Theresiei 
din aleea Veuves. Acolo am găsit-o pe bătrâna spaniolă care 
o crescuse. l-am transmis întâi veştile bune de la stăpâna ei, 
apoi i-am dat scrisoarea prin care îi poruncea să mă lase să 
aleg dintre hainele ei bărbăteşti pe aceea care s-ar potrivi 
mai bine cu gustul şi cu talia mea. Am ales o redingotă mare 
cu guler răsfrânt, o pălărie cu boruri late care-mi ascundea 
complet faţa, cu o pafta de oţel şi panglică lată neagră, fără 
pană; două cămâăşi cu jabou, două jiletci, una albă şi alta 
galbenă deschis, un pantalon scurt de culoare deschisă şi 
cizme până deasupra genunchilor. 


Ne-am urcat din nou în trăsură şi comisarul m-a condus la 
mine. Am traversat cu greu strada. Era o înghesuială 
teribilă în faţa casei lui Duplay. Tocmai se aflase despre 
arestarea lui Robespierre şi strigătele domnului Duplay şi 
ale bătrânei au atras mai întâi vecinii, apoi trecătorii şi până 
la urmă pe toţi cei care se strânseseră din curiozitate, 
convinşi că numai aici puteau afla cele mai recente noutăţi. 

Eram tot atât de curioasă ca oricare dintre cei adunaţi; 
căci trebuie s-o spun, familia Duplay trecea în tot cartierul 
drept cea mai cinstită din câte existau pe lume. Cum 
mezaninul meu nu era decât la câţiva paşi de magazinul lor, 
m-am urcat degrabă şi am socotit că era momentul să 
utilizez costumul Theresiei. Nu purtasem până atunci 
costume bărbăteşti, totuşi, după zece minute, graţie 
mantiei care mă înfăşura în întregime, mi-am putut da 
seama că voi putea trece prin mulţime fără ca cineva să-şi 
dea seama că sunt femeie. Am coborât din casă şi m-am 
pierdut printre curioşi. Doamna Duplay, fanatică în credinţa 
despre locatarul ei, invoca reputaţia de neatacat a lui 
Robespierre, omul cinstit, cetăţeanul incoruptibil; celor 
care se îndoiau său aveau aerul să nu creadă, le spunea: 

— Ah, puteţi să intraţi, cetăţeni, puteţi să vizitaţi 
apartamentul pe care-l locuieşte, şi dacă veţi găsi vreo 
monedă de argint, o bijuterie sau vreun asignat de cincizeci 
de franci, îmi voi recunoaşte greşelile şi voi mărturisi că 
Robespierre era un om venal! 

Şi într-adevăr, lumea intra ca la un pelerinaj, şi de la 
intrare te simţeai chiar în casa incoruptibilului. Din prag, 
curtea cu sura, bancurile încărcate cu fierăstraie, cu 
robancuri şi rindele, toate spuneau parcă: sunteţi aici la un 
lucrător cinstit, muncitor şi onest. Apoi, dacă urcai la 
mansarda locuită de Robespierre, ţi se înfăţişa întra-devăr 
dovada acestei vieţi de muncă activă şi săracă. Hârtiile 
aşezate pe scânduri de brad, îngrămădite unele peste 
altele, arătau munca neobosită. Şi totuşi, se vedea că în 
această cameră fuseseră aduse, ca în tabernacolul unui zeu, 


cele mai bune mobile din casă, un pat frumos, alb, că patul 
unei fecioare, şi câteva scaune bune; un birou, de brad, e 
adevărat, dar făcut de stăpânul casei după un plan desenat 
fără îndoială de către locatarul lui, după indicaţiile şi 
cerinţele lui, plasat în aşa fel, încât atunci când lucra, să-şi 
arunce privirea în curte şi să se distreze văzând cele patru 
fete, băiatul şi nepotul care alcătuiau familia cinstitului 
tâmplar. 

Într-o bibliotecă mică de brad, bibliotecă neînchisă, am 
văzut un Rousseau şi un Racine; pe toţi pereţii mâna 
fanatică a doamnei Duplay şi mâna pasionată a fiicei ei 
Cornelia atârnaseră toate portretele idolului lor, în aşa fel 
încât, în orice parte s-ar fi întors, Robespierre să aibă 
mereu în faţa lui un portret al lui Robespierre. Unul din 
aceste portrete îl reprezenta cu un trandafir în mână; şi, 
rând pe rând, bătrâna mamă a lui Duplay, soţia tâmplarului 
şi fetele acestuia, conducându-i pe curioşi, le spuneau: 

— Este oare locuinţa unui om rău, care trebuie să fie 
crezut drept tiran şi care - cum spun ticăloşii lui duşmani - 
urmărea dictatura sau regalitatea? 

Una din cele patru fiice ale doamnei Duplay nu spunea 
nimic, nu se amestecă în nimic, plângea într-un colţ, aşezată 
pe un scaun; era soţia lui Lebas, cel care se sacrificase 
pentru Robespierre şi fusese arestat împreună cu el. Când 
eu ieşeam, doi soldaţi s-au postat în uşă şi alţi doi au intrat: 
veneau să aresteze toată familia tâmplarului. 

Mărturisesc că acel interior aproape sărac şi camera lui 
modestă m-au impresionat profund. 

M-am înşelat oare? Oare acei oameni care l-au acuzat pe 
Robespierre nu mi-au spus adevărul? Îmi aminteam, iubitul 
meu Jacques, tot ce-mi repetaseşi tu de atâtea ori, îmi 
aminteam drumul pe care mergea el. Neînduplecat, dar 
integru, îmi spuneai tu; neînduplecarea lui l-a dus prea 
departe, a făcut din el omul sângeros, urât de toţi şi, la ora 
actuală, ori trebuia să moară el, ori să tremure mii de 
capete. 


Au luat-o pe doamna Lebas ca şi pe ceilalţi. Ea nu s-a 
zbătut deloc, nu s-a văicărit de arestarea ei; a continuat să 
plângă arestarea soţului ei, atâta tot. 

M-am întors acasă la mine; îmi simţeam inima sfâşiată; 
aveam mereu în faţa ochilor camera aceea atât de modestă 
unde familia Duplay dorea să se găsească măcar o monedă 
de argint, o bijuterie sau un asigant de cincizeci de franci. 
Acest om care avea atât de puţine pretenţii, ce putea să-şi 
dorească? Aur? Se vedea scris peste tot, cu litere mari, 
disprețul lui pentru bani. Putere, probabil. Orgoliu, în mod 
sigur. Toate acele portrete din camera lui, acel cortegiu de 
Robespierre înconjurându-l pe Robespierre, trâmbiţau cu 
tărie că aparenţa atât de modestă sacrifica totul nevoii de 
reclamă, avidităţii de renume. Acest orgoliu atât de multă 
vreme jignit, această amărăciune adunată în fundul inimii îl 
determinaseră să reteze totdeauna capul aceluia care îl 
întrecea pe allui. 

Robespierre - povestea mama Duplay - repeta fără 
încetare că omul, oricare ar fi el, nu are nevoie de mai mult 
de trei mii de franci pe an ca să trăiască. Câte su-ferinţe 
trebuie că îndurase această inimă invidioasă ori de câte ori 
privise mai sus decât el! 

Toată noaptea a fost mare gălăgie pe stradă, în casă nu au 
mai rămas decât cea mai mică dintre fetele lui Duplay şi o 
servitoare bătrâna; nu au închis uşa; nu avea rost; ar fi 
trebuit să o deschidă prea des. Copilă şi bătrână, sfârşite de 
oboseală, au adormit, lăsând casă: pustie la discreţia celor 
care vroiau să intre. 

Se petrecuse un lucru extraordinar, pe care nu l-am aflat 
decât a doua zi. În momentul în care s-a răspândit prin oraş 
zvonul arestării lui Robespierre, strigătul care a ieşit din 
toate piepturile, strigătul unanim şi vesel a fost: 

— Robespierre a murit! Gata cu eşafodul! 

Într-atâta se identificase el cu ghilotina în această lună 
messidor 124) care se scursese! 


Şi totuşi, ca şi cum Robespierre n-ar fi fost arestat, 
tribunalul revoluţionar continua să judece şi să condamne. 
O acuzată, aşezându-se pe bancă, fusese apucată de un 
acces de epilepsie; violenţa accesului se manifesta atât de 
puternic, încât chiar judecătorii au întrebat-o dacă suferea 
de mult de această maladie. 

— Nu, a răspuns femeia când s-a mai liniştit, dar m-aţi 
făcut să mă aşez chiar pe locul unde a stat copilul meu pe 
care l-aţi condamnat ieri... 

Cum şedinţa de la Convenţie a luat sfârşit la ora trei, cum 
la trei şi jumătate toată lumea în Paris aflase despre 
căderea lui Robespierre, poporul (căci am spus-o, mai ales 
poporul era acela care obosise de atâtea masacre) spera că 
nu vor mai fi execuţii, însuşi călăul credea acest lucru, 
răspunzând ca atare celor care-l întrebau şi când, conform 
rutinei, tribunalul revoluţionar i-a pregătit seria respectivă, 
când şaretele încete şi greoaie şi-au făcut apariţia la ora 
obişnuită în curtea Palatului de Justiţie, l-a întrebat pe 
Fouquier-Tinville: 

— Cetăţene acuzator public, nu aveţi nici un ordin să-mi 
daţi? 

Pouquier nici nu şi-a dat măcar osteneala să gândească şi 
a răspuns sec: 

— Execută legea! 

Cu alte cuvinte, „omoară în continuare”. 

În ziua aceea au fost aduşi patruzeci şi cinci de 
condamnaţi, şi ceea ce făcea moartea şi mai cumplită era că 
ei aflaseră totul, îl ştiau pe Robespierre arestat şi 
nădăjduiseră că arestarea lui va fi salvarea lor. 

Toată lumea a putut să vadă ieşind de sub arcada 
întunecoasă cinci şarete încărcate cu condamnaţi pe care îi 
duceau la Bariera Tronului ca să-i execute. 

Acei nenorociţi implorau milă, ridicau spre cer mâinile 
legate, întrebând cum de rămâneau valabile procesele lor 
când duşmanul poporului era arestat, că doar ei fuseseră 
condamnaţi tocmai do cel care urma să fie condamnat? 


Mulțimea a început să murmure; găsea că bieţii oameni 
aveau dreptate şi, ca şi ei, implorau mila. Câţiva au sărit la 
frâiele cailor, au oprit şaretele, au vrut să le întoarcă; dar 
Henriot, asupra căruia nu se putuse executa ordinul de 
arestare dat de Adunare, a sosit în galop cu jandarmii lui, a 
lovit cu sabia în dreapta şi în stânga, în condamnaţi şi 
liberatori, şi lumea s-a împrăştiat, înălţând spre cer un 
ultim blestem. 

— Nu era adevărată vestea bună care ni s-a anunţat, că 
Robespierre a fost arestat şi că noi o să scăpăm de eşafod? 

Către ora şapte seară am auzit sunându-se din toate 
părţile adunarea; încurajată de deghizarea mea, mă 
pregăteam să ies, cu orice risc, când pe scară l-am întâlnit 
pe bunul meu comisar. Era foarte palid. 

— Să nu ieşiţi, mi-a spus; ceea ce prevăzusem s-a 
întâmplat. Comuna se răzvrăteşte împotriva Adunării. 

Henriot, arestat la Palais-Royal pe când se întorcea de la 
execuţia de la Bariera Tronului, a fost eliberat aproape 
imediat, temnicerul de la închisoarea Luxembourg unde 
vroiau să-i depună pe Robespierre şi pe prietenii lui, a 
refuzat să deschidă poarta sub motiv că el ascultă de 
ordinul Comunei. Robespierre, dimpotrivă, insista să fie 
întemnițat: tribunalul revoluţionar era pentru el ceva 
cunoscut, toţi membrii lui fuseseră numiţi de el şi îi erau 
devotați; răzvrătirea Comunei, lupta care se va da după 
aceea, bătălia ce va trebui susţinută contra Convenţiei 
însemnau pentru el, dimpotrivă, necunoscutul, ba mai mult 
decât atât, însemnau ilegalitatea. 

Avocat ca şi Vergniaud, Robespierre era gata să-şi sacrifice 
viaţa, şi ca şi Vergniaud vroia să moară în legalitate. 

Văzând că Luxembourgul nu vroia să-şi deschidă porţile, 
Robespierre a ordonat gardienilor lui să-l conducă la 
administraţia poliţiei municipale; i-au dat ascultare. Dacă 
le-ar fi ordonat să-l lase liber, tot aşa i-ar fi dat ascultare. 
Arestat cum se afla, imensa lui putere punea în cumpănă 
puterea executivă a Convenţiei. 


Iată unde se ajunsese; va fi în mod sigur un conflict în 
timpul nopţii. Comisarul meu mă imploră să stau încuiată 
cel puţin până a doua zi dimineaţa, când urma să vină el să- 
mi anunţe întâmplările din timpul nopţii. Reprezentam 
pentru el ceva atât de preţios, încât m-ar fi pus bucuros sub 
cheie. Şi într-adevăr, dacă Robespierre n-ar fi învins, nimeni 
nu avea de unde să ştie tot ce făcuse comisarul pentru mine 
şi şi-ar fi putut relua activitatea obişnuită. Dacă 
Robespierre era doborât, serviciile pe oare mi le făcuse, 
deveneau pentru el o sursă de bogăţie. 

Eram foarte obosită; poziţia lui ai îngăduia să fie mai bine 
informat decât mine: i-am făgăduit să nu ies, cu condiţia ca 
a doua zi de dimineaţă să cunosc prin el tot ce se va petrece 
în timpul nopţii. 

S-a oferit să-mi trimită sus cina; am acceptat, întrunit de 
dimineaţă nu mă aprovizionasem cu nimic şi era aproape 
miezul nopţii. 

Am dormit prost, tresărind mereu: eu care vrusesem să 
Mor, eu oare mă dusesem singură să-mi aşez capul sub 
cuţit, eu care credeam că nu mai am nici un rost în lumea 
aceasta, în fine, eu pe care ghilotina nu mă vrusese, 
tresăream acum la fiecare zgomot, şi inima îmi bătea în 
ritmul galopului cailor care treceau pe stradă. 

Straniu lucru această dragoste de viaţă! În lipsa omului pe 
care îl iubesc, dorinţa de a trăi se legase de două femei 
necunoscute; mi-aş fi dat viaţa dacă ar fi trebuit >ă le 
salvez, dar nu fără părere de râu. 

Câteva minute după plecarea comisarului mi s-a adus cina. 
Clopotul de alarmă al Comunei tocmai suna de câtva timp, 
şi cum ferestrele mele erau deschise şi doar jaluzelele 
trase, auzeam vibraţiile lui care anunțau că se întâmplase 
ceva grav. L-am întrebat pe chelner de ce sună astfel. El mi- 
a spus că se zvonea că Robespierre ar fi fost eliberat. 

— Dar, i-am spus eu, cum eliberat?... Credeam că 
Robespierre nu vroia să fie eliberat. 


— Exact, a răspuns chelnerul, dar nu i-a cerut nimeni 
părerea. Comună a trimis pur şi simplu pe unul din 
Auvergne, pe nume Coffinhal, care ar fi fost în stare să 
mute şi turnurile de la Notre Dame, cu ordin să-l aducă pe 
Robespierre. Coffinhal n-a stat mult pe gânduri, s-a dus la 
primărie, şi când a văzut că Robespierre nu vroia să 
meargă cu el, l-a luat pe sus. Prietenii l-au urmat încântați. 
Ei nu aveau privirea pătrunzătoare a lui Robespierre; 
numai el ştia că smuls din închisoare era dus la moarte, şi 
de aceea strigă mulţimii: 

— Mă pierdeţi, prieteni, pierdeţi Republică!” 

— Aşa că. 

— A continuat chelnerul - la ora asta Robespierre e 
stăpânul Parisului, dacă nu chiar regele lui! 

M-am culcat gândindu-mă la tot ce-mi povestise chelnerul. 

Dimineaţa, comisarul meu a venit punctual la întâlnire. 
Chiar la ora opta bătut în uşă. Eram trează, îmbrăcată şi de 
două ore priveam printre jaluzele. 

În noaptea aceea se întâmplaseră multe lucruri 
neobişnuite. Convenţia rămăsese liniştită şi demnă, 
pregătindu-se să moară cu demnitate, şi Collot-d'Herbois, 
din fotoliul lui de preşedinte, spunea: 

— Cetăţeni, trebuie să ştim să murim la postul nostru! 

Ca şi Convenţia, Comuna aştepta; ajutorul de nădejde 
trebuia să-i vină de la iacobini şi nici o delegaţie serioasă nu 
sosea trimisă de ei: Robespierre şi Saint-Just se considerau 
părăsiţi. Couthon, ologul, care în marile evenimente se 
credea mai degrabă o piedică decât un ajutor, se retrăsese 
acasă, lângă soţie şi copii. Cum însă el era omul de nădejde 
al iacobinilor, Robespierre şi Saint-Just i-au scris la 
primărie: „Couthon, Patrioţii sunt proscrişi; poporul întreg 
s-a ridicat; ar însemna să-l trădezi dacă nu vii la Comună, 
unde suntem şi noi.” 

Couthon a venit şi în timp de Collot-d'Herbois spunea la 
Convenţie: „Să ştim să murim la postul nostru”, 


Robespierre îi spunea lui Couthon: „Să ştim să ne suportăm 
destinul”. 

Trei luni în urmă un asemenea eveniment ar fi zguduit 
Parisul. Partidele s-ar fi înarmat, s-ar fi năpustit unii peste 
alţii şi ar fi luptat. Dar partidele erau istovite. Toţi 
pierduseră ce avuseseră mai bun, viaţa publică era nimicită. 

Ceea ce simţea toată lumea acum era o nesfârşită 
oboseală, o nesfârşită plictiseală. Parisul revenise cumva 3a 
viaţă pe vremea ospeţelor publice, care păreau ospeţe 
libere ale unui biet oraş în agonie. Comuna însă le-a 
interzis. 

Toată noaptea s-a scurs în luarea de măsuri fără 
eficacitate. Un deputat necunoscut, un anume Beaupre, 
făcuse să se voteze înfiinţarea unei comisii de apărare, care 
se mulțumea doar să activeze comitetele. Comitetele şi-au 
amintit de un oarecare Barras, care a fost alături de Freron 
cu ocazia recuceririi Toulonului de la englezi; l-au numit 
general. Dar Barras, general fără armată, n-a putut să facă 
decât câteva recunoaşteri în jurul Tuileriilor. 

Când omul meu a ajuns aici cu povestirea, am auzit un 
zgomot puternic de cavalerie, de chesoane şi tunuri pe roţi. 
Ne-am dus imediat la fereastră. Era secţiunea l'Homme- 
Arme care, convocată în timpul nopţii cu bătăi de tobe, 
hotări.se că tunurile ei să fie trimise la Adunare. Tallien era 
cauza acestei mişcări. Cum el locuia pe strada La Perle, în 
Marais, s-a dus degrabă la această secţiune şi a anunţat că 
e în pericol Convenţia, că municipalitatea se înstăpânea 
peste Convenţia naţională, dând azil deputaţilor împotriva 
cărora Convenţia decretase arestarea. Secţiunea l'Homme- 
Arme şi-a trimis tunurile la Tuileries, luându-şi sarcina să 
alerge din cartier în cartier ca să pună în mişcare celelalte 
patruzeci şi şapte de secţiuni din Paris. 

Lucrurile începeau să se contureze în favoarea Convenţiei. 
Am obţinut de la omul meu să mă conducă pină la Comună, 
ca să pot aprecia cu ochii mei de partea cui se va înclina 
norocul. 


Cu multă greutate Convenţia a reuşit să adun o aproape o 
mie opt sute de oameni în curtea Carrouselului. Fuseseră 
puşi sub ordinele lui Barras, generalul ei. I-am văzut 
trecând spre Tuileries. Barras se străduia să-i alinieze pe 
cheiuri. 

Un tânăr jandarm de nouăsprezece ani, care în ajun îl 
arestase pe Henriot şi care era cât pe ce să fie asasinat 
când Henriot fusese eliberat, a pornit degrabă la Comitetul 
salvării publice să anunţe acest lucru. 

Acolo l-a găsit pe Barrere căruia i-a raportat că generalul 
Comunei se afla în libertate. 

— Cum, s-a mirat Barrere, l-ai avut în mână şi nu i-ai 
zburat creierii? Ar trebui să te împuşc! 

Tânărul a luat asta drept ordin. Ambiţia lui era de a reuşi 
în timpul zilei o mare lovitură care să-l distingă printre 
camarazii lui şi să-i deschidă cariera militară, înarmat cu 
sabia şi cu două pistoale încărcate cu mai multe gloanţe, a 
luat drumul primăriei unde ştia că-i va găsi pe Robespierre, 
Saint-Just, Couthon, Lebas şi Robespierre tânărul. 

Când am ajuns pe cheiul Le Peletier, am văzut o] mulţime 
de oameni blocând circulaţia. Am întrebat ce este şi cineva 
mi-a răspuns cu spaimă în glas: 

— Sunt ei! 

— Care ei? 

— Deputaţii puşi în afara legii. 

— Robespierre, Couthon. 

Auzind acestea, ne-am dublat eforturile să pătrundem 
până în centrul ocupat de compania secţiunii Gravilliers. 
Acolo, întinşi pe caldarâm, am văzut doi oameni cu nişte 
răni îngrozitoare din care curgea sângele. Unul din ei era 
într-atâta desfigurat de un foc de armă care îi zdrobise 
falca, încât nu l-am recunoscut. A trebuit să ni se spună căe 
Robespierre. 

Nu ne venea să credem, până când însoţitorul meu, 
ridicându-i capul, mi-a spus înspăimântat: 

— Da, chiar ele! 


Cum de s-a putut întâmpla o asemenea catastrofă? Cum de 
am găsit într-o rigolă. 

— Înconjuraţi de oameni sălbatici de care strigau: „Să 
aruncăm hoiturile astea în Sena!” - doi oameni ale căror 
priviri cu trei zile înainte făceau să tremure întreg Parisul? 

— Ascultaţi, mi-a spus omul meu, acuma nu e cazul să fim 
formalişti. Sunteţi îmbrăcată bărbăteşte, intrăm în 
cârciuma cea mai apropiată şi vă aşezaţi la o masă. Eu am 
să comand prânzul şi în timp ce mâncaţi am să mă strecor 
printre oamenii aceştia şi am să mă întorc aici cu cheia 
enigmei care ni se pare de nepătruns. Cum amândoi sunt 
aici, Couthon şi Robespierre, adică cei doi granguri ai 
partidului, fără ei nu se poate face nimic. Dacă o să-i ridice, 
mergeţi după ei; eu tot am să ştiu unde o să-i ducă şi deci o 
să pot să vă găsesc. 

— Du-te şi întoarce-te degrabă, i-am spus. 

Comisarul meu a plecat. Am chemat cârciumarul să-i dau 
comanda prânzului meu, în realitate însă vrând să aflu 
detalii despre această groaznică tragedie. Nu ştia mâi mult 
decât noi. Robespierre, spunea el, în momentul când a fost 
arestat, şi-a tras un foc de revolver, intenţionând să-şi 
zboare creierii, dar nu nimerise sau poate trăsese în partea 
de jos a capului în loc să tragă unde trebuia. 

Alţii spuneau că l-ar fi împuşcat un jandarm, pe când vroia 
să-l aresteze, că Robespierre se zbătuse, iar jandarmul 
trăsese asupra lui un foc de pistol, scoţându-l astfel din 
luptă. 

După un sfert de oră tovarăşul meu s-a întors. Fusese la 
sursă, adică la primărie, şi aducea informaţii precise. 

Tânărul jandarm care îl arestase; în ajun pe Henriot şi 
căruia Barriere ai spusese că merita să fie împuşcat pentru 
că-l lăsase să-i scape, hotărâse, cum am spus, să dea o 
lovitură de stat şi a plecat cu sabia scoasă şi două pistoale 
încărcate spre primărie. 

Intenţia lui a fost de fapt să-l aresteze pe Robespierre. 


Ajungând în preajma primăriei, a găsit piaţa Greve, 
aproape goală. Jumătate din tunurile lui Henriot stăteau cu 
gurile îndreptate spre Comună, cealaltă jumătate cu gurile 
îndreptate în toate direcţiile; dar nimic nu lăsa să se 
întrevadă priceperea apărării şi atacului la cei care le 
părăsiseră astfel. 

Două santinele erau postate la poarta Comunei, iar pe 
scări - iacobinii cei mai fanatici şi mai întârziaţi. 

Au vrut să-l împiedice pe tânărul jandarm să treacă. 

— Ordin secret, a răspuns el. 

În faţa acestui cuvânt, toţi s-au dat la o parte. Jandarmul 
trece pe peron, urcă scara, trece de sala de consiliu, intră 
într-un coridor, unde se înghesuiau atâţia oameni încât nu 
ştie cum să facă să treacă mai departe. 

Dar iată, zăreşte un om în care recunoaşte pe unui dintr-ai 
lui Tallien. Este Dulac, omul cu ciomagul, acelaşi care m-a 
condus pe mine alaltăieri. Jandarmul schimbă cu el două- 
trei cuvinte. 

Ajung împreună la uşa secretariatului. Dulac ciocane de 
mal multe ori; uşa se întredeschide; al împinge pe jandarm 
prin deschizătură, trage uşa şi se uită printr-un ochi de 
geam, ca să vadă ce se va întâmpla, în această cameră erau 
Robespierre şi prietenii lui. 

Tânărul jandarm caută o clipă din ochi, îl vede pe Couthon 
aşezat turceşte pe jos, Saint-Just în picioare bătând cu 
degetele într-o fereastră, Lebas şi fratele lui Robespierre 
vorbind cu ei foarte însufleţit, Robespierre aşezat într-un 
fotoliu, cu coatele pe genunchi şi capul sprijinit în mână. 

Abia l-a recunoscut, că a şi scos sabia, s-a repezit spre el, i- 
a pus vârful sabiei în piept şi i-a strigat: 

— Ridică-te, trădătorule! 

Robespierre, care nu se aştepta la această agresiune, a 
avut o tresărire, l-a privit pe jandarm în faţă şi i-a spus 
calm: 

— Tu eşti un trădător şi voi da ordin să fii împuşcat. 


Abia a pronunţat aceste cuvinte, că s-a şi auzit un foc de 
pistol, grupul spre care sunt întoarse toate privirile se 
pierde în fum, iar Robespierre se rostogoleşte pe parchet. 

Glonţul l-a lovit în barbă şi i-a zdrobit maxilarul stâng 
inferior. Atunci s-a produs un mare vacarm din care 
răzbeau strigătele: Trăiască Republică! 

Jandarmii şi grenadierii care îl însoțeau pe Robespierre au 
intrat degrabă în sală. Spaimă şi teroarea se răspândesc 
printre conjuraţii care se împrăştie; toţi fug în afară de 
Saint-]Just; el se repede la Robespierre care zăcea pe jos, îl 
ridică şi îl aşeză din nou în fotoliul de unde focul de pistol îl 
făcuse să cadă. 

În acest moment tânărul jandarm care a cauzat tot acest 
tumult aude că Henriot fuge pe o scară secretă. 

Îi mai rămăsese un pistol încărcat. Aleargă spre scara 
aceea, ajunge un fugar, crede că e Henriot, trage asupra 
grupului de oameni care îl duceau pe Couthon; aceştia se 
împrăştie, îl părăsesc pe cel ce încerca să-l salveze, 
grenadierii şi jandarmii îl târăsc de picioare pe Couthon 
până în sala consiliului general; Robespierre este 
percheziţionat, i se iau portofelul şi ceasul; şi cum credeau 
că Robespierre şi Couthon sunt morţi, cum Robespierre e 
prea grav rănit şi Couthon prea mândru ca să se plângă, îi 
târăsc afară din primărie până la cheiul Le Peletier. Acolo 
urma să fie aruncaţi în apă când Couthon, cu vocea lui 
calmă pe care nici durerile prin care trecea nu o putuseră 
altera, le spuse: 

— O clipă, cetăţeni, încă nu am murit. 

Astfel furia asasinilor se Schimbase în curiozitate; îi 
chemaseră pe trecători strigându-le: 

— Veniţi să-l vedeţi pe Couthon; veniţi să-l vedeţi pe 
Robespierre! 

Atunci grenadierii din secţia Gravilliers i-au înconjurat pe 
cei doi agonizanţi, pe chei fiind îmbulzeală mare de curioşi. 
Tocmai în clipa aceea am sosit şi noi. 


Nu mai avea rost să mai umblăm după alte amănunte în 
afara celor pe care mi le adusese tovarăşul meu; trebuiau 
să fie adevărate şi toate acestea s-au confirmat când am 
văzut aducându-se un cadavru şi nişte răniţi. 

Cadavrul era al lui Lebas. Când jandarmii năvăliseră în 
sală, iar Robespierre a căzut lovit de glonţ, el a scos pistolul 
din buzunar, l-a pus la tâmplă şi şi-a zburat creierii. 

Robespierre tânărul a încercat să fugă; îşi credea fratele 
mort şi nu mai era cazul să dea acel exemplu de dragoste 
maternă pentru care ceruse să moară împreună cu el. Îşi 
scosese pantofii, ieşise prin fereastră şi cu pantofii în mână 
mersese câteva secunde pe frontonul de piatră care se 
întindea în jurul monumentului. Apoi, văzând piaţa 
primăriei goală şi dându-şi seama că dacă ar ajunge la 
prima fereastră şi aici găsind o scară tot nu ar avea nici o 
şansă să fugă sau să se salveze într-un fel; îşi dădu drumul 
de la etajul al doilea, zdrobindu-se de caldarâm, fără însă să 
moară. 

Pe cheiul Le Peletier lumea ducea spre Convenţie bietele 
rămăşiţe adunate, cadavre sau muribunzi, la care urmau să 
se alăture, în trecere, Robespierre rănit şi Couthon 
agonizând. 

Doar Saint-]Just, cu capul sus şi fără răni, legat de capătul 
unei frânghii, îşi urma prietenul. Robespierre era 
transportat pe o scândură, iar mortul şi ceilalţi răniţi - traşi 
de oameni într-o căruţă de comisionar. 

Am urmat şi noi acest jalnic cortegiu. Robespierre a fost 
aşezat pe o masă în sala Comitetului salvării publice. I s-a 
pus din milă sub cap o cutie de brad care servise pentru 
pâinea soldaţilor. 

Toată lumea spunea că murise. 

Oricât de îngrozitor era acel spectacol, întrucât vroiam să 
duc ştiri sigure deţinutelor noastre, am reuşit să pătrund 
împreună cu tovarășul meu în sala de audienţe, chiar în 
clipa când Robespierre începea să deschidă ochii. Nu avea 
pălăria pe cap; mai mult ca sigur, chiar el îşi scosese 


cravată care probabil îl sufoca. Maxilarul stâng îi atârna 
înspre piept, sângele picura şi i se vedeau dinţii sparţi. 
Chirurgul pe care l-au chemat l-a pansat, i-a pus maxilarul 
cu aproximaţie la locul lui, i-a bandajat rana şi lângă ela 
aşezat un lighean umplut cu apă. 

Am asistat la această operaţie, care trebuie să-i fi pricinuit 
nişte dureri atroce; nu a scos însă nici un geamăt; faţa lui 
căpătase rigiditatea morţii. Deci, cu el se terminase, nu mai 
aveam de ce ne teme. 

M-am gândit că cel mai urgent lucru era să le liniştesc pe 
cele două frumoase prietene, în starea în care se afla 
Robespierre, m-am gândit că protectorul meu nu mai avea 
motiv să ascundă ocrotirea pe care mi-o acorda. Nu s-a mai 
ferit câtuşi de puţin să se urce cu mine în trăsură şi să 
mergem împreună la La Force, unde eram aşteptată 
bineînţeles cu toată nerăbdarea unor inimi care nu cer 
decât să trăiască şi să iubească şi cărora le era teamă de 
moarte. 

Am ajuns la închisoare către ora unsprezece dimineaţa. 
Deţinuţii, fără să ştie exact ce anume se petrecuse, bănuiau 
doar câte ceva şi era în plină agitaţie. Ar fi fost greu să-i mai 
ducă la eşafod, aşa cum se procedase în ajun. Fiecare 
dintre ei improvizase o armă din ce găsise, aproape toţi îşi 
rupseseră paturile şi din picioarele lor îşi făcuseră un fel de 
măciuci. Se auzeau strigăte şi urlete, încât te puteai crede 
într-o casă de nebuni şi nicidecum într-o închisoare politică. 

Mi-am găsit cele două prietene închise în camera lor 
strâns îmbrăţişate, tremurând din cauza acelei nebunii 
colective, a cărei cauză nu o cunoşteau. 

Când m-au văzut, dându-şi seama după bucuria care 
strălucea pe faţa mea că nu maiau a se teme de nimic, au 
scos un strigăt de speranţă şi s-au repezit în braţele mele. 
Dar abia am pronunţat cuvântul „salvare!” că doamna de 
Beauharnais a căzut în genunchi, strigând: „Copiii mei!” iar 
Theresia a leşinat. 


Am strigat după ajutor; uşa s-a deschis, comisarul meu a 
venit degrabă; a găsit un flacon de oţet din care i-a dat 
Theresiei să miroasă şi şi-a revenit. Am profitat de acest 
moment ca să le prezint pe tovarăşul meu şi să le amintesc 
toate serviciile pe care mi le făcuse. 

— Ah, domnule, puteţi fi liniştit, a spus Theresia care 
renunţase la cuvântul cetăţean; dacă vom fi cineva şi vom 
putea ceva în noul guvern nu vom uita serviciile 
dumneavoastră. Eva îmi va spune numele şi adresa şi eu îl 
voi însărcina pe Tallien să-mi achite datoria către 
dumneavoastră. 

Nu mi-am putut stăpâni râsul. 

— Numele şi adresa dumnealui? Am întrebat. A fost destul 
de prudent încât nu mi le-a dat înainte de a şti ce 
întorsătură vor lua lucrurile; dar acum cred că nu mai are 
nici un motiv să mi le ascundă. 

Omul nostru a surâs la rândul lui, s-a îndreptat către o 
masă pe care era cerneală, hârtie şi pană şi a scris: „Jean 
Muruer, comisar de poliţie la secţia Palais-Egalite.” 

— Acum, bunele mele prietene, le-am spus, probabil că 
cetăţeanul Tallien se grăbeşte spre închisoarea La Carmes 
pentru a vă elibera. Acolo nimeni nu va şti să-i spună unde 
sunteţi, ci doar că au venit să vă ridice ieri, în cursul 
dimineţii; cred că în primul rând ar trebui să-l găsim şi să 
vi-l aducem cât mai degrabă. Probabil are o mulţime de 
lucruri să-i spună Theresiei care, la rândul ei, presupun, nu 
va fi supărată dacă îi aduce pumnalul înapoi. 

Theresia s-a aruncat de gâtul meu. 

— Voi porni deci în căutarea lui Tallien şi nu mă voi 
întoarce decât cu el, am continuat eu, sau, dacă îi va fi cu 
neputinţă să vină, din cauza acestei teribile răsturnări, nu 
mă voi întoarce decât cu ordinul de punerea voastră în 
libertate. 

Când să ies, doamna de Beauharnais m-a prins de braţ 
privindu-mă rugătoare. 


— Ce pot face pentru dumneata, scumpă Josephine? Am 
întrebat-o. 

— Oh, buna mea Eva, mi-a răspuns ea, am doi copii, după 
cum ştii. N-aş putea oare să-i văd înainte de a ieşi de aici? 
Sau cel puţin, le-aş putea transmite ceva despre mine? 

— Oh, Dumnezeule mare! Am izbucnit fericită: Spune-mi 
ce să fac şi voi alerga la ei. 

— Fiul meu Eugene este la un tâmplar din strada L'Arbre- 
Sec, cum intri din strada Saint-Honore, a treia sau a patra 
casă pe stânga. Fetiţa este la o mare lenjereasă, cam în faţa 
acestei case, la bariera Les Sergents, cum ţi-am spus. Şi 
pentru că s-ar putea să refuze să ţi-i încredinţeze, deoarece 
nici tâmplarul şi nici lenjereasa nu te cunosc, am să-ţi scriu 
un bilet, pe care citindu-l, cel puţin vor linişti copiii dacă nu 
se va putea să-i aduci şi pe ei aici. 

Şi într-adevăr Josephine mi-a dat câteva rânduri prin care 
mă prezenta ca pe o prietenă tâmplarului şi lenjeresei unde 
cei doi copii făceau ucenicie. 

Întrucât se putea ca cetăţeanul Jean Munier să-l găsească 
mai curând decât mine pe cetăţeanul Tallien, ne-am înţeles 
că el să pornească să-l caute şi eu să-i aştept pe amândoi în 
strada Saint-Honore, la mezaninul doamnei de Condorcet. 

Mi-am luat rămas bun de la prietenele mele, cu noi 
îmbrăţişări, am parcurs coridoarele şi am coborât scările 
strigând: 

— Gata cu Robespierre! Gata cu eşafodul! 

Santerre, pe care l-am întâlnit la ieşirea din clădire, m-a 
oprit câteva secunde şi în puţine cuvinte i-am spus ce se 
întâmplase. 

Am sărit în trăsură. 

Strada Saint-Honore era plină de lume, toată această lume 
având un aer de sărbătoare şi de bucurie cum nu mai 
văzusem nicicând pe feţele lor. Abia dacă ne puteam 
strecura, într-atâta se grăbea fiecare să aibă informaţii că 
să ştie ce se mai întâmplase. 


Comisarul meu, căruia de aici înainte putem să-i spunem 
pe nume. 

— Ceea ce-mi uşura mult discuţia cu el - m-a lăsat la uşa 
mea şi mi-a făgăduit să mi-l aducă pe Iallien. 

Cât despre vizita celor doi copii ai doamnei de 
Beauharnais la închisoarea La Force, Jean Munier şi-a luat 
asupra lui şi această sarcină, uşoară pentru el. 

Am urcat la mezaninul meu, fără să mai am vreun motiv să 
mă ascund; de aceea am ridicat jaluzelele şi m-am aşezat la 
fereastră. 

Uşa casei lui Duplay era închisă, fie pentru că cele două 
persoane rămase fuseseră şi ele arestate, fie pentru că, 
sătule de atâtea insulte şi înjurături grosolane, se 
încuiaseră pe dinăuntru. 

Nu mă aşteptam la execuţie decât pentru a doua zi; am 
fost deci foarte mirată când, spre ora patru, am auzit 
strigăte puternice dinspre Palais-Egalite, am văzut lumea 
cum se înghesuia şi se năpustea într-acolo, dând unii peste 
alţii. Capetele şi piepturile jandarmilor apăreau pe 
deasupra mulţimii, şi în mâinile acestor arcaşi ai morţii 
străluceau săbiile cu spada îngerului nimicitor. 

Era hidoasa exhibiţie cu care Fouquier-Tinville şi 
judecătorii lui gratificau încă o dată populaţia. 

Strigătele: „Uite-i...!” s-au făcut auzite. 

Şi, într-adevăr, cei care ghilotinaseră până ieri erau acum 
cei care, la rândul lor, huiduiţi şi blestemaţi, urmau să se 
supună neînduplecatei legi a talionului. 

Nu observi, iubitul meu Jacques, cum capriciul destinului 
meu, bun sau rău, mă face să fiu martoră la tot ce se 
întâmplă, fie că mă duc eu la întâmpinarea evenimentelor, 
fie că evenimentele vin în întâmpinarea mea? 

Astfel, eu singură nu-mi dau seama de agitația stranie care 
îmi pune în mişcare creierul! Nu ştiu cum se face asta, dar 
mi se pare că nu mai sunt pe de-a-ntregul stăpână pe mine 
însămi, şi că există o fatalitate mai puternică decât voinţa 


mea oare, la un moment dat, mă va împinge fără voie pe 
panta vreunei mari nenorociri. 

Am uneori un fel de halucinaţii în timpul cărora mi se pare 
că în ziua aceea, când am luat loc în şaretă, am fost 
realmente ghilotinată, în vis simt uneori durerea cuţitului 
cum trece printre vertebrele gâtului; îmi spun că am murit 
din ziua aceea şi că umbra mea este cea care crede că 
trăiesc şi mă agit încă pe pământ. 

În aceste momente de viziuni sepulcrale, te caut peste tot. 
Am senzaţia că nu ne separă decât o pâclă densă în care 
rătăcim amândoi şi în care, pedepsiţi pentru vreo greşeală 
pe care zadarnic încerc să mi-o amintesc, suntem 
condamnaţi să rătăcim neîncetat fără să ne regăsim 
vreodată. 

Atunci cred că pulsul nu are mai mult de cincisprezece sau 
douăzeci de bătăi pe minut, că sângele mi se răceşte, că 
inima mi se leneveşte; atunci aş fi incapabilă să mă apăr de 
un om care ar atenta la viaţa sau la fericirea mea. Sunt la 
fel ca acei nenorociţi căluţi în catalepsie, pe care îi crezi 
morţi, în faţa cărora se discută despre înmormântarea lor, 
în ce fel de sicriu să-i pună, de plumb sau de stejar, aud 
totul cu inima tresărind de spaimă, dar nu se pot opune la 
NIMIC. 

Ei bine, când am văzut că apar căruțele nefaste, mă aflam 
într-unul din acele momente; credeam că visez tot ce se 
înfăptuise de opt zile încoace nu erau acţiuni ale vieţii, ci 
acte ale morţii. 

Doamne, dacă aş avea vreo vină pentru rănile, agonia, 
supliciul şi suferinţele tuturor acelor oameni, oare mi-aş 
ierta-o vreodată? 

E respingător. lată morţii, muribunzii; iată fiinţele 
omeneşti, fraţi, da, fraţi - căci nimeni nu poate nega frăţia 
umană. 

— Toţi împinşi spre ghilotină. Unii dintre ei sunt sfărâmaţi, 
zdrobiţi, dezarticulaţi; unul a şi îmbrăţişat moartea, ceilalţi 


sunt ca şi morţi. Şi am eu oare vreo vină în toate aceste 
grozăvii? Cu neputinţă! 

Eu, Eva ta, Jacques, înţelegi? Eu pe care o numeai floarea 
ta, fructul tău, pasărea ta cântătoare, pârâul tău, picătura 
ta de rouă, adierea ta! 

Ah, da, îmi amintesc, întâmplarea m-a aruncat într-o 
închisoare, în această închisoare am cunoscut două femei, 
frumoase ca nişte îngeri de lumină. Ele iubeau. Una era 
mamă şi avea doi copii; cealaltă, cu o dragoste mai puţin 
nevinovată, iubea un bărbat care nu era soţul ei. Amândouă 
se temeau de moarte; mie, căreia nu-mi pasă de moarte, mi- 
a fost frică pentru ele. M-am aruncat în acest groaznic 
labirint politic unde nu călcasem niciodată. Şi atunci m-a 
cuprins şi pe mine setea de sânge; am gândit: „Aş vrea ca 
acei oameni să moară pentru că prietenele mele să 
trăiască!” şi am ajutat să fie omorâţi unii pentru ca să 
trăiască ceilalţi. 

Şi astfel am uitat că sunt o fată tânără, o femeie timidă; am 
străbătut străzile Parisului noaptea; am dus un pumnal care 
vorbea; el spunea: „Cer să ucid!” Şi un orator i-a răspuns: 
„Ucide fără fraze!” 

A doua zi am văzut acel pumnal în mâna unui om îndreptat 
spre pieptul altui om. Pumnalul nu a ucis, e adevărat, dara 
spus: „Băgaţi de seamă, dacă nu ucideţi cu vorba, voi ucide 
eu cu lama”. 

Şi vorba a învins. Numai de aceea pumnalul pe care eu l- 
am dus nu a ucis cu lama lui. 

Dealtfel, eu l-am îndemnat pe 'Tallien să ucidă un om 
blestemat, un om detestat, un om a cărui moarte înseamnă 
izvor de viaţă pentru mii şi mii de oameni care ar trebui să 
moară dacă el ar mai trăi. Numai că el este cel care va 
muri, şi iată-l că se îndreaptă spre mine. 

Îngrozitor! Îngrozitor! Îngrozitor! Cum spune 
Shakespeare. Are capul înfăşurat într-o cârpă murdară, 
pătată de sânge negru. Uite-l cum vine zdrobit, lăsându-şi 


fruntea în jos sub povara durerii şi sub blestemele care-i 
apasă capul! Simţi deci remuşcările? 

Dar nu, atitudinea lui rigidă este aceeaşi; ochiul lui rece! 
S-a oprit asupra mea. Dumnezeule mare! Apropierea morţii 
îl face oare vizionar? Ghiceşte, sub deghizarea în care mă 
ascund, că eu sunt aceea care am strigat: „Aruncaţi-vă 
asupra tiranului!”, că eu sunt aceea care „am adus 
pumnalul? Întoarce-ţi odată ochii, diavole! Nu; te mai uita la 
mine, fantomă! 

Ah! Din fericire, iată ceva îi abate privirea. Se uită spre 
casa lui Duplay, unde a locuit şi unde privirea lui care în 
oricare altă parte răspândea spaima, aici răspân-dea 
bucuria; se uită spre casa unde întoarcerea lui era 
aşteptată cu emoție, vorbă lui ascultată cu desfătare şi 
aplaudată cu entuziasm. Această casă a cunoscut singurele 
ore fericite din viaţa lui. Trecând, o va privi şi nu-şi va 
aminti că Dante, acel pictor al mărilor dureri, a spus: „cel 
mai mare chin din lume este să-ţi aminteşti de zilele fericite 
când eşti nenorocit”! 

Nu numai că o priveşte, dar căratele cu două roţi se 
opresc. Ah, i se va face lui Robespierre ceea ce i s-a făcut lui 
Philippe-Egalite. 

— 1 se va arăta pentru ultima oară palatul. 

Abia atunci am observat câtă lume se îngrămădise acolo. 
Fără îndoială, se răspândise de mult zvonul funebrei 
comedii care urma să fie jucată în acest loc, şi în fuga mare 
spectatorii veniseră aici grămadă. Nici o fereastră nu 
rămăsese neocupată, multe se şi închiriaseră la preţuri de 
necrezut. Rude ale victimelor lui Robespierre îl aşteptau 
aici ca să joace în jurul şaretei lui şi până la piciorul 
eşafodului rolul corului antic al răzbunării. 

Mi-a venit un fel de ameţeală; nu numai că am contribuit 
cu ceva la supliciul acelor nenorociţi, dar, să recunoaştem, 
eu am fost grăuntele de nisip care a făcut să se încline 
balanţa şi, în plus, aveam contribuţia mea în apariţia 
tuturor acestor oameni care ieşeau nu se ştie, de unde, a 


acelor bărbaţi cu părul pudrat, cu haine şi pantaloni scurţi 
de mătase care până atunci se mulţumiseră să rătăcească 
noaptea, ca fluturii, pe străzile Parisului şi care, pentru 
prima oară, îndrăzneau acum să se arate ziua; a acelor 
femei fardate, gătite cu flori, acum, la patru după-amiază, 
decoltate, rezemate în coate la ferestre, pe covoare de 
catifea sau pe şaluri de mătase, ca în ziua Domnului; dacă 
geniul rău nu m-ar fi condus în închisoarea Carmes, şi dacă 
eu nu aş fi dus acel pumnal lui Tallien în strada La Perle, 
toată această lume nu ar fi acum aici, dimpotrivă, cei care 
se îndreaptă în acest moment spre eşafod i-ar fi trimis pe ei 
acolo. 

Dar, în fine, nu s-ar putea să-i ducă la eşafodul al cărui 
drum ei înşişi al croiseră, fără această sporire a chinului? 
Pedeapsa cu moartea este suprimarea vieţii, a fit tot, nu 
este o răzbunare. 

Au fost opriţi, ca să li se pună răbdarea la încercare; 
aceiaşi jandarmi. 

— Zbirii lui Henriot, care în ajun îi trecuseră prin sabie pe 
cei ce vroiseră să-i salveze pe condamnaţi, îi înţepau acum 
cu vârful săbiilor pe cei care până ieri condamnaseră şi îl 
îndemnau pe Couthon, rămas prăbuşit pe picioarele lui 
paralizate: „Hai, ridică-te, Couthon!” şi pe Robespierre, 
distrus de rana oribilă: „Stai drept, Robaspierre!” În 
adevăr, oboseala îl făcuse să cadă pe scândura şaretei. Dar, 
la primul apel, mândria îl îndreptase, şi plimbase peste 
mulţime acea privire înspăimântătoare, de care am avut şi 
eu parte. 

Dar de ce nu plecăm de la fereastră? Cine mă ţinea 
ţintuită locului? 

O forţă mai puternică decât voinţa mea. 

Trebuia să văd ce se petrece: era pedeapsa mea. 

Această feerie sângeroasa trebuia să-şi aibă baletul ei: de 
aceea s-au oprit în faţa casei Duplay. S-a format un cerc. 
Nişte femei, dacă acelea se pot numi femei, au început să 
danseze în cerc, strigând: 


— La ghilotină, Robespierre! La ghilotină, Couthon! La 
ghilotină, Saint-Just! 

Îmi voi aminti toată viaţa cu câtă linişte şi mândrie s-a uitat 
acel tânăr frumos, singurul care nu încercase să scape de la 
moarte şi care nu atentase la propria-i viaţă. 

— La cercul de furii, ascultându-i strigătele şi blestemele. 
Te făcea să ai din nou îndoieli; se întrezărea conştiinţa în 
acei ochi mari şi dispreţuitori, plini de silă pentru viaţă. 

Dar asta nu era totul şi sărbătoarea trebuia să-şi aibă 
deznodământul ei dezgustător ca şi restul. Unul dintre acei 
copii vagabonzi care apar de prin rigole, unul dintre acei 
bastarzi ieşiţi din noroiul străzii, pe care nu-i vezi decât în 
zilele ploioase ca pe unele reptile, „stătea acolo cu o 
găleată plină de sânge, luat de la abator. A muiat o mătură 
în găleată şi s-a apucat să vopsească cu sânge nevinovata 
casă a tâmplarului Duplay. 

Ah, această ultimă insultă Robespierre n-a putut-o îndura; 
şi-a lăsat în jos capul şi, cine ştie, poate din acel ochi 
nemişcat şi tăios, a căzut o lacrimă. 

Dar când şaretele au pornit-o din nou, la strigătele: „La 
ghilotină! La ghilotină!” acest cap livid, din oare nu se mai 
vedea decât ochii, s-a ridicat, iar privirea lui s-a oprit 
asupra mea. 

Atunci. 

— Îţi aminteşti balada germană pe oare am citit-o 
împreună, în care logodnicul mort îşi răpeşte iubita care 
trăieşte şi a cărei crimă fusese că pe oriunde trecea 
blestema moartea lui? 

— La un strigăt scos de tristul cavaler, toţi morţii îşi 
ridicau piatra mormântului şi îi urmau, mânaţi de o forţă 
magică. Ei bine, tot astfel privirea lui Robespierre m-a 
smuls, ca să spun astfel, din locul în care şedeam şi m-a 
târât în urmă acestui spectru în viaţă, cu o putere împotriva 
căreia voinţa mea nu a fost în stare de nimic. 

Am plecat de la fereastră, am coborât în stradă, am urmat 
cortegiul. 


Mergeam cu ochii fixaţi pe şaretă, nu puteam să-i 
desprind; era atâta mulţime de oameni, încât te făcea să te 
cutremuri de frică şi eram târâtă de ea fără să-i simt 
apăsarea sufocantă. Mergeam, şi totuşi mi se părea că 
picioarele mele nu atingeau pământul. 

Nu ştiu cum s-a făcut, dar ajunsă în piaţa Revoluţiei, m-am 
pomenit că am unul din cele mai bune locuri. 

Am văzut cum l-au dus pe Couthon, l-am văzut urcând pe 
Saint-Just. A murit cu surâsul pe buze. Când călăul a arătat 
mulţimii capul lui, surâsul încă nu i se ştersese de pe faţă. 

A venit rândul lui Robespierre. Desigur, el nu mai putea să 
năzuiască decât un singur lucru: să moară! Mormântul era 
portul în care această navă zdrobită trebuia să-şi arunce 
ancora. S-a urcat liniştit şi hotărât. Mi se părea că privirea 
lui mă căuta, aruncând o scânteie de ură când mă vedea. 
Doamne! Doamne! Doamne! Vei îngădui oare că privirea 
unui muribund să-mi poarte nenoroc? 

Atunci însă, în clipa când bănuiam mai puţin, s-a petrecut 
pe eşafod un lucru odios, josnic, nemaipomenit. 

Unul din ajutoarele călăului, o bestie feroce. 

— Există oameni nedemni de numele de om - văzând furia 
mulţimii, auzind blestemele, a vrut să-şi joace rolul în 
simfonia infernală: a apucat de un colţ şervetul care îi ţinea 
falca şi i l-a smuls. 

Era mult mai multă suferinţă decât putea să îndure maşina 
omenească. Falca frântă a căzut ca de la un schelet. 

Robespierre a scos un urlet. 

N-am mai văzut nimic. Am auzit lovitura înfundată care 
izbea în umbră. Eu leşinasem. 

Când mi-am revenit, eram singură în camera mea, culcată 
în pat. 

M-am ridicat şi m-am aşezat la marginea patului. 

„Oh, am murmurat, ce vis îngrozitor!” 

Într-adevăr, tot ce văzusem în realitate mi se părea că a 
fost un vis. 


Era întuneric beznă, dar eu vedeam aievea tot spectacolul 
la care asistasem. 

Şaretele fatale, cu nenorociţii mutilaţi, dezmembraţi, 
zdrobiţi, defilau pe dinaintea ochilor mei. În mijlocul lor 
numai Saint-Just, teafăr şi nevătămat, cu capul sus şi cu 
surâsul dispreţuitor; apoi oprirea la poarta casei 
tâmplarului, apoi mizerabilul vagabond mânjind casa cu 
sânge, în sfârşit, în piaţa Revoluţiei, ajutorul călăului 
smulgând lui Robespierre bandajul cu ajutorul căruia I se 
mai păstra obrazului său o formă omenească. Auzeam, acel 
strigăt, acel răcnet al lui Robespierre, datorită căruia 
căzusem epuizată, şi mă întrebam prin ce întâmplare oare 
inima mea şi-a pierdut în acelaşi loc puterile în faţa victimei 
şi în faţa călăului. 

Zgomotul uşii care se deschidea m-a scos din starea, de 
halucinație. Nu-mi dădeam seama unde mă aflu; am crezut 
că sunt în vreo celulă şi că-mi venise rândul. Să mă duc la 
moarte. 

Am strigat: 

— Cine e acolo? 

— Eu, mi-a răspuns vocea binecunoscută a lui Jean Munier. 

— Aprinde lumina, l-am rugat. 

A aprins o lumânare. M-am întins pe pat, acoperindu-mi la 
început ochii, apoi am privit în jur şi am recunoscut 
mezaninul meu. 

Atunci totul mi s-a limpezit deodată în minte. 

— Ah, am spus, ce-ai făcut? Ce e cu cetăţeana Iallien? 

— L-am văzut, l-am liniştit în privinţa frumoasei Theresia, 
dar i-am spus că numai prin dumneavoastră poate să afle 
unde se găseşte, pentru că n-am vrut să vă răpesc bucuria 
de a fi cea care să-l conducă la iubita lui. Din nefericire însă, 
el e preşedintele Convenţiei. 

Convenţia e în şedinţă permanentă; deţine fotoliul 
prezidenţial până la miezul nopţii; dacă la miezul nopţii 
reuşeşte să găsească om în loc sau să modifice după cum o 


să vrea el Comitetul salvării publice, atunci va emite ordinul 
de eliberare. 

— Dar acolo! Am izbucnit eu, ce fac acolo cele două 
nefericite prietene ale noastre? 

— Ele ştiu că nu vor fi ghilotinate şi ăsta e principalul 
lucru... Mă întorc la Convenţie, Tallien m-a făcut să-i promit 
că o să mă întorc; trebuie să-l aştept şi, indiferent de oră, 
vin aici cu el să vă iau. Între timp, îmbrăcaţi-vă din nou cu 
straie femeieşti şi duceţi-vă să luaţi copiii; îmbrăcată 
bărbăteşte, poate o să refuze să vi-i încredinţeze. 

Mi s-a părut înţelept sfatul bunului meu comisar; îndată 
după plecarea lui m-am grăbit să mă transform şi am 
coborât să iau o trăsură şi să-i aduc pe cei doi copii. 

Dar nu mai putea fi vorba de trăsură; strada Saint-Honore 
era în sărbătoare şi trăsurile nu circulau. Din douăzeci în 
douăzeci de paşi ardeau focuri aprinse de bucurie şi în jurul 
lor jucau oamenii din toate clasele sociale. 

De unde răsăriseră toţi tinerii aceştia îmbrăcaţi în haine 
de catifea, cu pantaloni scurţi de nanchin şi ciorapi tărcaţi 
de mătase? 

De unde apăruseră toate aceste femei măscuite cu roşu ca 
roţile unui rădvan şi decoltate până la brâu? Cine făcuse 
muzica, cine născocise cuvintele carmagnolelor 
republicane? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui o 
asemenea nebunie. 

Mi-am făcut loc prin toată această sarabandă, înlăturând 
cam douăzeci de braţe care vroiau să mă tragă în horă 
drăcească, în piaţa Palais-Egalite nu ştiai unde să pui 
piciorul; artificiile te copleşeau, petardele pocneau lângă 
picioare şi la lumina torţelor vedeai lumea ca în plină zi. 

Fără această manifestaţie, negreşit că aş fi găsit uşile celor 
două magazine închise; dar ele erau date de perete şi 
stăpâni şi stăpâne, laolaltă cu toţi ai casei, luau parte ia 
sărbătoare. Bătrânele servitoare care nu puteau găsi vreun 
cavaler dansau cu măturile cu coadă. 


Am intrat în magazinul Deux-Sergents; m-au luat drept o 
clientă care, în ciuda orei înaintate, venea poate să 
cumpere vreun obiect de lenjerie şi de aceea m-au poftit pe- 
a doua zi. Aveau ei tot timpul să vândă; se terminase cu 
teroarea, comerţul avea să înflorească clin nou. 

M-am prezentat; am spus motivul vizitei mele. 

Le-am mai spus, lucru pe care nu-l ştiau - că doamna de 
Beauharnais nu fusese executată în ultimele zile, că trăia şi 
că aştepta nerăbdătoare să-şi vadă copiii. 

Bucuria acestor oameni cumsecade a fost teribilă. O 
adorau pe micuța Hortense. Au chemat-o strigând-o tare; 
fetiţa se retrăsese în camera ei şi plângea, în timp ce toată 
lumea se bucură; dar abia a aflat că măicuţa ei mai trăia şi 
nu i se întâmplase nimic, că a şi început să sară şi să râdă. 
Era o copilă fermecătoare, cam de zece-unsprezece ani, cu 
pielea mătăsoasă, părul blond frumos, ochi mari albaştri, 
transparenţi ca azurul. 

Nu au făcut nici o obiecţie după ce-au citit biletul şi s-au 
grăbit să-mi dea copila; dar pentru o asemenea solemnitate 
stăpâna a ţinut neapărat s-o facă frumoasă. Au îmbrăcat-o 
cu cea mai bună rochiţă şi i-au pus în mână un buchet de 
flori, iar eu în acest timp m-am dus să-l caut pe fratele ei. 

Tâmplarul, soţia lui şi toţi ucenicii dansau şi dinţau în jurul 
unui foc mare în strada l'Arbre-Sec; am întrebat de tânărul 
Beauharnais şi mi l-au arătat; stătea cu coatele rezemate 
de-o bornă şi privea trist la toată această bucurie la care el 
nu lua câtuşi de puţin parte. 

Dar când m-am apropiat de el şi i-am spus cine sunt şi din 
partea cui „veneam, în loc să izbucnească vesel în râs, a 
început să plângă spunând doar atât: 

— Mama mea! Mama mea! 

Care dintre cei doi copii îşi iubea mai mult mama? Şi unul 
şi celălalt, numai că amândoi o iubeau după temperamentul 
lor diferit. 

Într-o clipă Eugene şi-a făcut toaleta. Era un tânăr de 
şaisprezece ani, cu ochii negri frumoşi, cu păr negru, bogat, 


care-i cădea pe umeri. Mi-a oferit braţul, l-am luat şi ne-am 
grăbit să traversăm strada, să mergem s-o luăm pe sora lui. 

Faţă ne aştepta îmbrăcată, cu buchetul în mână; avea o 
rochie de muselină albă, cordon alb şi pălărie rotundă de 
păi cu panglică albastru deschis; de sub pălăria de păi se 
revărsau valuri de păr blond. Era fermecătoare. 

Am pornit-o din nou în fugă pe strada Saint-Honore. 

Orologiul de la Palais-Egalite bătea ora unsprezece; 
focurile începeau să se stingă şi se circulă mai uşor. Cât a 
ţinut drumul, n-am făcut decât să răspund în dreapta şi-n 
stânga mea la întrebările puse de cei doi copii despre mama 
lor. 

Am ajuns la mezaninul meu; lângă uşă ascunsesem cheia, 
dar comisarul nu se întorsese. Le-am explicat celor doi copii 
că trebuia să-l aşteptăm pe cetăţeanul Tallien, singurul care 
putea să deschidă porţile închisorii mamei lor. Auziseră de 
el, dar niciunul nu prea era la curent cu întâmplările 
Revoluţiei, care până la ei ajungeau atenuate de mediul 
comercial în care trăiau. 

Camera mea avea două ferestre. 

— Copiii s-au aşezat la una, eu la cealaltă; aşteptam. 

Afară era nemaipomenit de frumos, o vreme din acelea 
care te fac să crezi, atunci când se petrec mari evenimente, 
că pentru săvârşirea lor cerul îşi dă mâna cu pământul. Îl 
auzeam pe băiat, care avea unele noţiuni de astronomie, 
spunându-i surorii lui numele stelelor. 

Deodată, puţin după ce-a bătut miezul nopţii, s-a auzit 
uruitul unei birje care venea pe străduţa ce ducea de-a 
lungul grilajului de la Ascension, apoi s-a oprit la uşa 
noastră. 

Portiera s-a deschis şi doi oameni au sărit din trăsură. 

Erau 'Iallien şi comisarul. 

Comisarul şi-a ridicat capul, m-a văzut la fereastră, l-a 
oprit pe 'Tallien care o pornise grăbit să urce, şi m-a strigat. 

Apoi, întorcându-se spre Tallien, a spus: 


— Nu are rost să mai pierdem timpul ca să urcăm, are să 
coboare dumneaei. 

În adevăr, am coborât împreună cu cei doi copii. 

— Ah, domnişoară, mi-a spus Tallien, ştiu tot ce vă datorez. 
Fiţi convinsă că Theresia şi cu mine nu vom uita niciodată... 
— Vă iubiţi, vă veţi vedea, veţi fi fericiţi, i-am răspuns eu, 

asta va fi pentru mine cea mai mare răsplată. 

Mi-a strâns amândouă mâinile şi mi-a arătat portiera 
deschisă a birjei; m-am urcat, am luat-o pe Hortense pe 
genunchi, iar amabilul nostru comisar, ca să nu ne 
stânjenească, s-a urcat pe capră, lângă vizitiu. 

Poate se gândise că vreau să vorbesc cu Tallien acum, 
când flacăra recunoştinţei lui nu avusese încă timp să se 
domolească. 

Dacă aceasta i-a fost intenţia, a intuit perfect, îndată t: e s- 
a închis portiera, vizitiul a pornit-o în galop pe drumul ce 
ducea la La Force, iar noi am şi început să vorbim despre 
faptele şi isprăvile isteţului Jean Munier. 

O vorbă şoptită Theresiei va face că recomandările ei să se 
adauge alor mele. 

Caii nu încetau să alerge şi totuşi Tallien, scoțând capul 
prin portieră, striga în fiecare clipă: 

— Mai repede! Mai repede! 

Am ajuns la La Ponce. La poarta închisorii mai erau încă 
parte din oamenii care se tot adunaseră aici toată ziua: 
rude şi prieteni ale căror rude şi prieteni zăceau în 
închisoare. Se temeau că şaretele să nu-şi continue cumva 
cursa, aşa cum făcuseră şi în ajun; de aceea fiecare venise 
înarmat cu ceva, ca să poată opune astfel rezistenţă la 
ridicarea deţinuţilor. Trecuse de mult ora când şaretele 
puteau să-i mai ridice, dar ei continuau să rămână acolo. 
Când am coborât din trăsură, s-au uitat cu interes la noi şi l- 
am auzit pe unul din ei, care îl recunoscuse probabil pe 
fostul proconsul din Bordeaux, murmurându-i încet numele. 

Dar cum Tallien bătuse în poartă ca un stăpân, poarta s-a 
deschis degrabă şi tot degrabă s-a închis la loc. 


Comisarul ne servea drept ghid. Aş fi putut face şi eu 
acelaşi lucru, căci începusem să mă familiarizeze cu 
închisoarea La Force şi chiar bunul Ferney mă numea 
râzând mica lui deţinută. 

Tallien l-a lăsat pe comisar la administraţie cu hârtiile 
respective pentru eliberarea deţinutelor şi s-a repezit pe 
scări, nevrând să mai întârzie pentru aceste formalităţi. 

Bătrânul Ferney ne-a dat un temnicer; dar fiind mai 
sprintenă şi cunoscând bine drumul, tot eu am ajuns la uşă 
înaintea lui. 

— Noi suntem! Am spus lovind în uşă de trei ori. 

Două strigăte mi-au răspuns şi paşi uşori s-au repezit în 
întâmpinarea mea. 

— Şi Tallien? S-a mirat Theresia. 

— E aici, i-am răspuns. 

— Şi copiii mei? A întrebat Josephine. 

— Şi ei sunt aici! 

O dublă invocare s-a înălţat spre cer. 

M-am dat în lături din uşă. 

Cheia a scârţâit în broască, uşa s-a rotit în balamale şi tot 
grupul s-a repezit în cameră. 

— Iubitul spre iubita lui, copiii spre mama lor. 

Eu nu eram nici logodnică, nici mamă. M-am îndreptat 
spre pat şi m-am aşezat; de-abia atunci mi-am dat seama 
cât de singură sunt şi am început să plâng. 

Unde te aflai tu, iubitul meu Jacques? 

Timp de câteva secunde nu s-au auzit decât sărutări, 
strigăte de bucurie, cuvinte întretăiate: „Mamă! Copiii mei! 
Theresia mea! Tallien al meu...!”. 

Apoi, egoişti cum sunt îndrăgostiţii, necrezându-se decât 
ei în lume, au ieşit cu toţii, în două grupuri, fără să se mai 
gândească la cea care rămânea în urma lor. 

Camera era goală. Oh, fără îndoială această cameră 
văzuse mări tristeţi, auzise plânsete îndurerate; văzuse 
copii smulşi din braţele mamelor lor, soţii smulse din braţele 
bărbaţilor lor, părinţi din braţele copiilor lor. Ei bine, sunt 


convinsă, camera aceasta nu auzise ceva asemănător 
suspinului pe care l-am scos, când m-am prăbuşit pe pat. 

Am închis ochii; aş fi vrut să fiu moartă. Sub pământul 
nesimţitor aveam mai multe rude şi mai mulţi prieteni decât 
în această lume de uituci şi de nerecunoscători. 

Pentru a doua oară îmi părea rău că ghilotina nu mă 
vrusese. 

Am căzut într-o stare de apatie, greu de descris. O voce 
cunoscută m-a scos din starea aceasta de descurajare. 

— Ce faceţi, nu veniţi cu noi? 

Am deschis ochi; comisarul meu venise să mă caute. 

Elnu mă uitase. 

Mai avea nevoie de mine. 

L-am urmat cu moartea în suflet. 

La poartă am căutat în zadar o trăsură. 

— Cea cu care am venit dispăruse. Tallien, aşa cum am 
spus, fusese recunoscut, şi când să plece mulţimea l-a 
întâmpinat. Se ştia cât contribuise el la căderea lui 
Robespierre; i-au pregătit o manifestaţie. Trăsura cu cele 
cinci persoane a fost escortată cu făclii; au străbătut Parisul 
însoţit de strigătele: „Moarte dictatorului!”, „Trăiască 
Tallien! Trăiască Republica!” Acesta a fost de fapt începutul 
triumfului lui! Nimic nu lasă în urmă mai mult întuneric 
decât lumina; nimic nu lasă mai multă linişte decât 
zgomotul. 

Jean Munier şi cu mine păream două umbre rătăcind într- 
un oraş mort. 

Din timp în timp auzeam în depărtare urate scoase de 
mulţime. 

Cât de fericită trebuie că era Theresia, care se întorcea la 
viaţă în strigăte de triumf adresate iubitului ei. Cât de 
fericită trebuie că era acea marnă care renăştea în braţele 
copiilor ei, până mai ieri convinsă că nu-i va mai revedea 
niciodată! 

Am traversat Parisul pe jumătatea lungimii lui, de la La 
Force la Ascension. Aici mi-am luat rămas bun de la 


însoţitorul meu şi m-am urcat la mine, singură şi disperată. 

M-am aruncat în pat îmbrăcată cum eram. Nu ca să dorm, 
ca să plâng. 

Somnul sau poate leşinul m-a cuprins fără să-mi dau 
seama, în timp ce plângeam. Am continuat să plâng şi în 
somn. 

A doua zi mi s-a părut că aud zgomot prin cameră şi, în 
bătaia unei raze de soare, am văzut cum mă privea o 
făptură atât de frumoasă, încât am luat-o drept un înger din 
cer. 

Era Theresia. 

Îşi adusese aminte de mine; alergase să mă găsească, să 
mă ia, fie că vroiam sau nu, şi să-mi spună că nu ne vom mai 
despărţi. 

Cred că la început m-am ferit de sărutările ei; am dat din 
cap. 

— Singură sunt, singură trebuie să rămân, i-am spus. 

Dar atunci, făptura aceea plină de înflăcărare s-a repezit 
la mine, m-a strâns în braţe, a râs, a plâns, s-a rugat, a 
poruncit, în sprijinul rugăminţilor făcând apel la toate 
resursele minţii ei, ca până la urmă să mă ridic de pe pat şi 
să mă ducă în faţa oglinzii. 

— Uită-te, dar uită-te bine la tine, mi-a spus. Oare eşti 
singură, ai oare dreptul să rămâi singură când eşti atât de 
frumoasă? Oh, cât de bine îţi vin lacrimile, cât de frumoşi îţi 
sunt ochii umbriţi de cearcăne. Şi eu am avut ochii aşa, şi 
eu am fost singură, chiar foarte sin gură! Uită-te la mine, 
există vreo urmă de durere pe figura mea? Nu, o noapte de 
fericire a şters totul, şi tu o să ai o noapte de fericire care 
va şterge totul! 

— Ah, am izbucnit, tu ştii bine, Theresia, singurul om care 
putea să-mi dea fericirea a murit. La ce bun să aştept un 
călător care nu se poate întoarce? Mai bine să mă duc să-l 
întâlnesc acolo unde se află, în mormânt. 

— Vai, urâte gânduri! A răspuns Theresia. Cum pot ieşi 
asemenea cuvinte dintr-o gură tânără şi proaspătă ca a ta? 


Mormântul. 

— Peste şaizeci de ani să ne tot gândim la el, Ah! Să trăim, 
să trăim, frumoasa mea Eva, vei vedea în ce paradis vom 
trăi! Mai întâi vei părăsi această cameră unde nici nu ai loc 
să respiri. 

— Asta nu e camera mea, am spus. 

— Dara cuie? 

— A doamnei de Condorcet. 

— Dar tu unde locuiai înainte de a sta aici? 

— Ţi-am spus: nemaiavând nici un ban şi vrând să mor, am 
strigat: „Moarte lui Robespierre!” 

— Perfect! Un motiv în plus ca să vii cu mine. Camera ta, 
sau mai degrabă apartamentul tău este pregătit la „La 
Chaumiere”. Tu mi-ai spus că erai bogată înainte de 
Revoluţie? 

— Foarte bogată, cel puţin aşa cred, nu m-am gândit 
niciodată la avere. 

— Ei bine, îţi vom înapoia veniturile, pământurile, casele; 
vei redeveni bogată, ne vom întoarce într-o perioadă a vieţii 
în care femeile vor fi regine; tu, frumoasă cum eşti, vei fi 
împărăteasă; mai întâi, în dimineaţa aceasta, mă vei lăsa să 
te îmbrac, să te gătesc, să te înfrumuseţez; vom prânzi la 
mine cu Barras, Freron şi Chenier. Ce păcat că fratele lui, 
Andre, a fost ghilotinat acum patru zile! Ce versuri 
minunate ţi-ar fi închinat! Te-ar fi numit Nereidă (25|, te-ar 
fi comparat cu Galatheea, ţi-ar fi declamat: 

— O, Nereidă, nu te lăsa în voia valurilor să Fii zeificată; şi 
glasul marinarilor să Cheme ajutoare în a furtunii salbă pe 
Alba Nereida, pe Galatheea albă.” 

Şi în torentul vorbelor, făgăduielilor şi laudelor, Theresia 
mă îmbrăţişa, mă mângâia, mă strângea în braţe; vroia să 
mă facă să cred că nu eram singură şi că recunoştinţa va 
face din mine sora ei. 

O, Doamne, din moment ce încă trăim, nu ceream mai mult 
decât să mă las pe mine însămi convinsă că trăiesc, să iau 
viaţa aşa cum era şi să o suport cu stoicism. 


Am surâs. 

Theresia m-a surprins; învinsese. 

— la să vedem, a spus ea, ce toaletă te-ar aranja cel mai 
bine? Vreau să-i încremeneşti pe comesenii mei. 

— Dar cu ce vrei să mă îmbrac? Nu am nimic al meu. 'Iot 
ce vezi aici este al doamnei de Condorcet şi, ai dreptate, nu 
pot să ies în rochia asta murdară şi mototolită. 

— lar rochiile unei femei filosof, de patruzeci de ani, nici 
nu-ţi merg. Nu, ţie îţi trebuie rochiile unei nebune ca mine. 

După o clipă am auzit-o strigând: 

— Domnule Munier? 

M-am întors. 

Bunul meu comisar sta în picioare în pragul uşii. 

— Domnule Munier, coboară, ia trăsura mea; du-te la 
căsuţa mea care face colţ cu aleea Leş Veuves şi Cours de la 
Reine, şi spune-i dumneata bătrânei Marceline să aleagă şi 
să-ţi dea din dulap una din cele mai elegante rochii de 
dimineaţă. 

— Eşti nebună, Theresia! I-am spus. Pentru ce să-mi dau 
aerele unei bogății pe care nu o am? Fă din mine umila 
dumitale doamnă de companie, dar nu o rivală în bogăţie şi 
frumuseţe. 

— Te rog, domnule Munier, fă ce ţi-am spus. 

Comisarul şi dispăruse, pentru a da ascultare frumoasei 
dictatoare. 

— Hai să le facem pe toate femeile să turbeze, suntem mai 
tinere şi mai frumoase decât ele, a spus Theresia. 

— Josephine este foarte frumoasă şi eşti nedreaptă cu ea, 
Theresia! 

— Da, dar ea are douăzeci şi nouă de ani şi e creolă. lu ai 
şaisprezece; iar eu, eu... Am de-abia optsprezece. 

O vei vedea pe doamna Recamier. 

— Este într-adevăr foarte frumoasă, dar biata de ea - ai 
spus Theresia cui un surâs straniu - la ce-i mai serveşte că e 
frumoasă? 


O vei vedea pe doamna Krudner, şi ea e frumoasă, poate 
chiar mai frumoasă decât doamna Recamier, dar de o 
frumuseţe germană. Oh! Şi pe urmă, este o profetă care 
propovăduieşte o religie nouă. 

— Neo-creştinismul sau cam aşa ceva. Eu nu sunt tare în 
probleme de religie. 

Tu, care le ştii pe toate, îţi vei da seama în curând des pre 
ce e vorba. O vei vedea pe doamna de Stael; nu e frumoasă, 
dar e un arbore al ştiinţei. 

Mi-am pus mâinile la ochi şi am încetat să mai ascult ce 
spunea. Oh, frumosul meu arbore al ştiinţei! Rege al 
paradisului meu din Argenton, la rădăcinile căruia curgea 
pârâul care înviora toate grădinile şi din care beau tulpinile 
irişilor şi rădăcinile trandafirilor mei! 

Oh, de mult nu mai ascultăm ceea ce-mi spunea Theresia, 
când zgomotul unei trăsuri a trecut prin reveria mea şi 
cetăţeanul Munier s-a întors cu rochiile Theresiei. 

— Aşteaptă-ne jos, Munier, a spus Theresia, vei veni cu noi 
şi te voi prezenta cetăţeanului Barras, care o să fie probabil 
cineva în guvernul care va urma acestuia. 

Ajutat de Tallien, o să poată face pentru dumneata tot ce 
doreşti. 

L-a salutat din cap şi Munier, dispus să asculte, s-a înclinat 
până la pământ şi a dispărut. 

Theresiei i-a trebuit câtva timp să aleagă din celei două 
rochii pe care mi-ar veni mai bine; femeilor cu adevărat 
frumoase nu le e teamă de femeile frumoase. 

— Dimpotrivă, ele sunt de părere că frumuseţea pune în 
valoare frumuseţea. 

Trebuie neapărat să mărturisesc că după ce am ieşit din 
mâinile 'Theresiei eram cum nu se poate de frumoasă. Ne- 
am suit în trăsură, am traversat piaţa Revoluţiei. 
Robespierre nu mai era acolo, ghilotina însă rămăsese în 
picioare. 

M-am ascuns la pieptul Theresiei. 

— Ce ai? M-a întrebat. 


— Ah, dacă ai fi văzut câte am văzut eu ieri... 

— Adevărat, tu ai văzut când i-au ghilotinat. 

— Şi îi voi vedea mereu. Dar de ce maie încă la loculei 
maşina asta infernală? 

— E o treabă care ne priveşte pe noi femeile. Astăzi la 
amiază vom începe s-o dărâmăm. Minţile noastre sunt cele 
care urmează să răstoarne lucrurile de care bărbaţii, nu 
îndrăznesc să se atingă. 

Trăsura a oprit în dreptul unei case mici, ascunsă între 
tufe de liliac, deasupra căreia se clătinau câţiva plopi. 

I se spunea La Chaumiere; era într-adevăr învelită cu paie, 
dar vopsită cu ulei, ornată cu trunchiuri necojite de copac şi 
împodobită cu ghirlande de trandafiri ca o colibă de operă 
bufă. 

Aici locuia Theresia. 

Ceasul arăta ceva mai mult de ora zece dimineaţa i când 
am ajuns; prânzul fusese anunţat pentru oral unsprezece. 

Pentru o casă părăsită de stăpâna ei de şase săptămâni, 
era perfect întreţinută datorită bătrânei Marceline doar pe 
bucătar şi pe vizitiu îi concediase. Trăsurile stă teau sub 
remiză, gata să fie înhămaţi caii, caii în grajd - gata să fie 
puşi la trăsuri; bucătăria stinsă, gata să se facă din nou 
focul. 

Prânzul urma să fie adus de la unul din restaurantele cu 
renume. 

Theresia m-a condus mai întâi la apartamentul meu; el se 
compunea dintr-un mic budoar, o cameră şi o debara. 

Totul încântător, de bun gust şi elegant. 

Am vrut să refuz, am întrebat cu ce drept să mă instalez la 
ea, să mă amestec în existenţa ei şi să ocup o parte din casa 
ei. 

Mi-a răspuns simplu: 

— Draga mea Eva, tu mi-ai salvat viaţa; dacă nu te-aş fi 
întâlnit în drumul meu, mai mult ca sigur eu aş fi fost 
ghilotinată ieri şi nu Robespierre. Îţi sunt obli gată, am deci 
drept absolut asupra ta. Apoi, îndrăznesc să-ţi răspund că 


nu va dura mult, pentru că, în cincisprezece zile, toată 
averea îţi va fi înapoiată şi tu vei fi aceea care vei putea să- 
mi oferi un apartament la tine acasă. 

M-a condus în camera mea; în timp ce-şi potrivea puţin 
toaleta, în vârful picioarelor a intrat Tallien. 

Fiind întoarsă spre uşă, l-am văzut. 

Theresia l-a văzut prin oglinda mare în care se privea. 

S-a întors îndată şi şi-a deschis braţele. 

— Şi el mi-a salvat viaţa, dar după tine, Eva. 

— Accept cu plăcere locul al doilea pe care mi-l oferi, 
scumpă Theresia, încântat să cedez întotdeauna întâietatea 
unei femei frumoase, a răspuns 'Tallien, dar ea poate să-ţi 
spună că în momentul când a venit la mine trimisă de tine, 
moartea lui Robespierre era hotărâtă. 

— Da, însă mărturiseşte că pumnalul şi mesajul pe care ţi 
le-am trimis au contribuit cu ceva la hotărârea pe care aţi 
luat-o. 

— Întru totul, Ther&sia, întru totul. Gândul că întârziind cu 
O zi, cu o oră, cu o clipă - puteai deveni victima acestui 
monstru m-a determinat nu să-l răstorn, ci să-i grăbesc 
căderea lui Robespierre. ie îţi datorează Franţa faptul că 
respiră cu trei sau patru zile mai devreme. 

— O vom iubi mult, nu-i aşa? I-a spus Theresia lui Tallien, 
arătându-mă. Apoi, cât mai curând cu putinţă, trebuie săi 
se înapoieze averea. Este o Chazelay. Familia ei a fost nobilă 
şi bogată. Nobleţea nu i-au putut-o lua. Dar de ruinat au 
ruinat-o. 

— Perfect! Nimic mai simplu; ea nu este emigrată, a fost 
victima 'Tleroarei, din moment ce era să moară pe eşafod, îi 
vor vorbi lui Barras şi vom aranja împreună. Numai că -a 
adăugat el râzând - întrucât acest lucru este drept, 
îndeplinirea lui va dura ceva mai mult, şi va fi mai greu 
decât ar fi fost ceva arbitrar. 

Bătrâna Marceline a anunţat că cetăţeanul Barras tocmai 
sosise. 

— Du-te şi-l primeşte, l-a rugat pe Tallien, venim şi noi. 


Tallien a coborât după ce au schimbat o privire complice, 
în care fără îndoială era vorba despre mine. Câteva minute 
după aceea, am coborât şi noi. 

Salonul era plin de flori şi aici se ajungea prin culoare 
împodobite şi ele cu flori, dealtfel ca tot restul casei, în 
câteva ore Tallien înlocuise cu o haină de sărbătoare valul 
de tristeţe ce dăinuise peste casă în lipsă Theresiei. 

Se simţea că bucuria şi dragostea au deschis ferestrele 
minunatului soare de iulie. 

Cum am spus, Barras stătea în salon şi ne aştepta. 

Era, într-adevăr, frumos, mai degrabă eleganţi decât 
frumos, în costumul lui de general al Revoluţiei, cu revere 
mari albastre brodate cu aur, cu vesta de pichet alb, 
centura tricoloră, pantalon strâmt şi cizme cu margini 
răsucite. Când a văzut-o pe Theresia, i-a întins braţele. 

Theresia i-a sărit de gât ca unui prieten intim şi s-a dat la o 
parte ca să-mi facă loc. 

Barras a cerut permisiunea de a săruta frumoasă mâna 
care a ştiut atât de bine să deschidă zăvoarele, închisorilor. 
Tallien îi povestise în puţine cuvinte tot ce făcusem. 

Mi-a vorbit despre recunoştinţa prietenului său, mi-a spus 
că el îşi luase obligaţia de a achita faţă de mine, j şi i-a 
mulţumit că binevoise să-l însărcineze cu acest rol. Apoi mi- 
a spus să-i fac o notă a tuturor bunurilor pe care le-am avut 
înainte de Revoluţie. 

— Vai, cetăţene, îmi cereţi pur şi simplu un lucru imposibil. 
Nu am fost crescută de părinţii mei; ştiu doar că batal meu 
a fost bogat. Dar mi-ar fi cu neputinţă să dau vreun detaliu 
asupra acestei averi. 

— Nu e nevoie să avem aceste detalii de la dum 
neavoastră, cetăţeană; e chiar mai bine să nu fie aduse deo 
a treia mână. Aveţi desigur un om de încredere pe care să-l 
puteţi trimite la Argenton şi care să se înţeleagă cu notarul 
familiei dumneavoastră? 

Eram gata să răspund nu, când mi-am adus aminte de 
bunul meu comisar, Jean Munier. Era din toate punctele de 


vedere omul care îmi trebuia şi astfel mă puteam plăti 
pentru serviciile pe care mi le făcuse. 

— Voi căuta, cetăţene, am răspuns făcând o reverență de 
mulţumire, şi voi fi onorată să vă trimit omul care, graţie 
unui permis de liberă trecere eliberat de dumneavoastră, 
să-şi poată îndeplini liniştit misiunea, căci ar putea fi 
stânjenit dacă nu va fi susţinut de amândoi. 

Barras, om de lume, a înţeles că, reverenţa mea însemna 
că durase prea mult conversaţia noastră. S-a înclinat şi, s-a 
dus în întâmpinarea Josephinei şi a copiilor ei care tocmai 
intrau. 

Din păcate, toţi trei erau îmbrăcaţi în negru. 

A doua zi după ce ieşise din închisoare, doamna de 
Beauharnais a aflat că în urmă cu opt zile soţul ei fusese 
executat; venea acum la Theresia să-i facă o vizită de doliu, 
şi nu să răspundă invitaţiei din. Ajun. 

Barras şi Tallien au ştiut de executarea soţului ei, dar s-au 
gândit că nu era nimerit să-i spună acest lucru când era la 
închisoare. 

Doamna de Beauharnais a primit condoleanţele lui Barras 
şi ale Theresiel, apoi a venit la mine şi mi-a spus: 

— Ah, draga mea Eva, câte scuze să-ţi cer pentru felul în 
care te-am uitat ieri! Credeam că eşti tot cu noi, într-atâta 
ne-ai orbit de fericire. Fericirea orbeşte. Când mi-am dat 
seama că lipseai, trăsura ajunsese prea departe. Şi apoi, 
dragă Eva, ce-ţi puteam oferi? Ospitalitatea hanului? Ne-am 
dus să ne culcăm, eu şi copiii, în strada La Loi, la Hotel de 
l'Egalite. 

— Aşadar, i-am spus, iată-vă în aceeaşi situaţie cu mine. Eu 
mi-am pierdut tatăl, împuşcat ca emigrat; dumneavoastră v- 
aţi pierdut soţul, decapitat ca aristo crat. 

— Absolut în aceeaşi situaţie. Averea domnului viconte de 
Beauharnais este sechestrată; toată averea mea personală 
este în Antile; va trebui să trăiesc din împrumuturi până 
când cetăţeanul Barras va reuşi să facă să mi se înapoieze 
proprietăţile soţului meu. Credeţi că dacă nu ar fi fost 


absolută nevoie, mi-aş fi adus eu copiii mei dragi, unul la un 
tâmplar şi celălalt la o lenjereasă? Oh, nu! Dar uitaţi-vă, nu 
mă vor mai părăsi! 

Josephine a făcut semn Hortensiei şi lui Eugene care au 
venit repede şi s-au aşezat în aşa fel lângă ea, încât părea 
Cornelia antică. 

Au rămas aşa o clipă, îmbrăţişând şi îmbrăţişaţi; apoi, 
scuzându-se încă o dată pentru tristeţea adusă de prezenţa 
lor,: s-au retras încrucişându-se cu Freron care, ştiind şi el 
de moartea generalului, s-a înclinat în faţa celor trei 
îndureraţi. 

E uşor de presupus ce a însemnat ca eleganţă un prânz 
servit de Beauyvilliers la trei petrecăreţi ca Barras, Tallien şi 
Freron. 

La acest gen de reuniuni femeile nu contează, d; ar] chiar 
aşa fiind, totul este făcut pentru ele, până la s ritul care 
scânteiază din toate părţile. Spiritul este pentru moralul 
omului ceea ce este parfumul florilor pentru fizicul lui. Cu 
toate că nu am nici o idee despre mâncărurile fine, am 
înţeles imediat diferenţa de savoare dintre un prânz 
obişnuit şi un prânz cu trei femei tinere. Şi frumoase şi trei 
bărbaţi care treceau atunci drept cei mai spirituali din 
Paris. 

Li se spunea frumosul Barras, frumosul Tallien şi elegantul 
Freron. 

Începeam să cunosc o latură a vieţii de care până atunci 
nu ştiusem nimic, a vieţii senzuale. 

Prânzul a fost servit cu toată eleganța care trebuia să 
urmeze epocii brutale din care ieşeam. Vinurile s-au turnat 
în pahare subţiri pe care ţi-era teamă să le atingi cu buzele. 
Cafeaua s-a băut din ceşti japoneze fragile ca o coajă de ou 
şi împodobite cu figuri şi plante în culorile cele mai 
capricioase şi mai strălucitoare. 

Există un fel de beţie în excesul de lux. De-aş fi băut numai 
apă din acele pahare şi ceşti, în acea atmosferă parfumată, 
nu aş fi fost mai puţin tulburată. 


Stăteam la masă între Barras şi Tallien. 

Tallien a fost în întregime al Theresiei; dar Barras n-a avut 
altceva de făcut decât să se ocupe de mine. 

Cum cele două femei complotaseră ca să-i fiu pe plac, se 
întreceau pe rând să mă pună mai mult în valoare în ochii 
viitorului dictator. 

Parfumurile au asupra mea o foarte mare influenţă. Când 
ne-am ridicat de la masă eram palidă, dar, cu toată 
paloarea, ochii îmi străluceau. 

Am trecut prin faţa. Unei oglinzi: m-am privit şi m-am oprit 
mirată de expresia stranie a feţei mele. Nările se dilatau că 
să adulmece, ochii ca să vadă, ca şi cum acele parfumuri 
erau ceva oare putea fi prins. Am întins braţele şi apoi le- 
am apropiat vrând parcă să strâng la piept aroma tuturor 
acelor plante, vinuri şi băuturi, al tuturor acelor feluri de 
mâncare de care abia m-am atins. 

M-am dus fără să vreau în faţa unui pian. Theresia i-a 
ridicat capul şi m-am trezit cu degetele pe clape; atunci nu 
ştiu cum s-a făcut că mi-am amintit de ziua când, exercitată 
de furtună, am cântat singură primele melodii pe care tu 
mă făcuseşi să le ascult; degetele mi-au alergat pe 
claviatură, nu pot spune cu pricepere, dar cu o vigoare, o 
uşurinţă şi un rafinament totodată, care m-au mirat chiar 
pe mine. Mă simţeam tremurând şi fremătând de melodiile 
necunoscute care prindeau viaţă sub degetele mele; nu mai 
erau note, ci lacrimi, suspine, plânset, întoarceri la bucurie, 
la viaţă, la fericire, un imn de recunoştinţă adus lui 
Dumnezeu; nu mai trăiam viaţa mea obişnuită, ci o viaţă 
sacadată, înfrigurată, în care se contopeau tot ce văzusem, 
tot ce resimţisem şi tot ce suferisem de o lună încoace. Am 
improvizat într-un fel povestea îngrozitoare a 
evenimentelor pe care le trăisem. 

Eu singură eram corul şi personajele unei tragedii, antice. 

În cele din urmă, am închis ochii, am dat un țipăt şi. Am 
leşinat în braţele Theresiei. 


Mi-am revenit într un hohot de râs nervos; pe bărbaţi ăi 
poftise afară, ca să-mi dea îngrijirile necesare, leşinului. 
Eram pe jumătate dezbrăcată; o ţineam pe Theresia strâns 
la piept şi nu vroiam să-i dau drumul. Mi se părea că dându- 
i drumul aş cădea într-o prăpastie. 

Am suspinat încă mult timp înainte de a-mi reveni complet 
şi a mă putea stăpâni; apoi, în sfârşit, în loc să fiu prost 
dispusă, m-am simţit copleşită de o stare plăcută şi am 
întrebat chiar eu unde sunt musafirii noştri. 

De îndată mi s-a aranjat îmbrăcămintea şi au fost poftiţi să 
intre. 

Ei îşi dăduseră foarte bine seama că nu fusese nimic jucat 
în leşinul meu; leşinasem datorită unei excitări nervoase 
mai puternice decât mine. 

Barras a venit spre mine cu amândouă mâinile întinse şi 
m-a întrebat dacă mă simţeam mai bine, mâinile îi erau reci 
şi tremurau. Se vedea că el însuşi fusese puternic 
emoţionat; aceeaşi emoție, de intensitate diferită, se vedea 
pe feţele lui 'Tallien şi a lui Freron. 

— Dar pentru Dumnezeu, ce-aţi avut, domnişoară? M-a 
întrebat Barras. 

— Nu ştiu nici eu. Aceste doamne mi-au spus că mi s-a 
făcut rău după ce am improvizat nu ştiu ce fantezie la pian. 

— Dumneavoastră numiţi asta o fantezie, domnişoară? Dar 
este o simfonie cum nici Beethoven, în zilele cele mai bune 
ale lui, nu a compus. Ah, dacă ar fi fost aici un stenograf 
muzical, cu ce capodoperă aţi fi îmbogăţit acest repertoriu 
atât de sărac; muzica dumneavoastră nu se adresează 
numai sufletului, ci vorbeşte prin inimă tuturor simţurilor. 

— Nu-mi dau seama, i-am răspuns ridicând uşor din umeri. 
Nu-mi amintesc nimic. 

— Chiar dacă noi v-am ruga să încercaţi să repetaţi?... A 
întrebat Barras. 

— Ar fi cu neputinţă, am răspuns. Am improvizat, cel puţin 
aşa cred, şi niciuna din notele pe care le-aţi ascultat nu mi-a 
rămas în memorie. 


— Oh, domnişoară, a spus Tallien, să sperăm că saloanele 
noastre unde s-a reîntors liniştea se vor alcătui din nou. Nu 
suntem nişte tigri, cum au putut să vă facă să credeţi cele 
şase sau opt luni câte s-au scurs. Suntem oameni cultivați, 
spirituali, accesibili tuturor stărilor; trebuie că aţi fost 
crescută în lumea cea mai bună. Cine e profesorul 
dumneavoastră? Cine v-a învăţat să compuneţi astfel de 
capodopere? 

Am zâmbit trist căci mă gândeam la tine, Jacques, iubitul 
meu. 

Am izbucnit în plâns. 

— Ah, am exclamat, profesorul meu, bunul meu profesor 
iubit a murit. 

Şi m-am aruncat în braţele Theresiei. 

— Lăsaţi-o, domnilor, a spus ea; nu vedeţi că este încă un 
copil, că nu a avut ca profesor decât o natură exuberantă şi 
generoasă care odată cu frumuseţea i-a dat simţul 
frumosului? Daţi-i o pensulă şi va picta. Doamne, este una 
din acele făpturi destinate tuturor bucuriilor sau tuturor 
suferințelor morale. 

— Tuturor suferințelor, da! Am exclamat eu. 

— Închipuiţi-vă, a continuat Theresia, că s-a pomenit - 
tânăra şi frumoasă cum o vedeţi - într-atât de singură şi 
părăsită, încât a dorit să moară, dar nevrând să se sinucidă. 

— Fără îndoială din respect pentru această capodoperă 
realizată de Creaţiune - a strigat la execuţia lui Saint- 
Amarante: „Jos tiranul! Moarte lui Robespierre!” închipuiţi- 
vă că în închisoarea unde se afla găsind că moartea vine 
prea încet, s-a urcat în căruţa eşafodului. Atunci m-a întâlnit 
pe mine; atunci mi-a azvârlit bobocul de trandafir pe care îl 
ţinea între dinţi şi pe care l-am primit ca pe un ultim dar de 
la un în ger ce urma să moară. Coborând ultima din căruţa 
ne fastă, s-a constatat că nu figura pe lista dată călăului. 

Au izgonit-o de la eşafod. Un om cumsecade, pe care vi-l 
vom prezenta numaidecât, a condus-o la Carmes unde eu şi 


Josephine ajunsesem cu puţin timp înainte. Acolo ne-a 
povestit viaţa ei. 

— Un roman înălţător, ca cel al lui Paul şi Virginie. Ştiţi 
serviciile pe care ni le-a făcut, ea a fost mesagerul meu pe 
lângă dumneata, Tallien, şi ieri seară, drept mulţumire, 
nerecunoscătoare şi ingrate, eu şi Josephine am uitat de ea 
în închisoarea La Force. Eu sunt cea care, azi de dimineaţă, 
m-am dus s-o caut în micul mezanin al doamnei de 
Condorcet. Această copilă, care s-a născut cu patruzeci sau 
cincizeci de mii de livre venit, nu avea măcar o rochie a ei, 
şi o vedeţi acum îmbrăcată cu o rochie de-a mea. 

— Oh, Theresia! Am murmurat. 

— Lasă-mă să le spun toate astea, draga mea. Trebuie să 
ştie şi ei, pentru că ei trebuie să repare nedreptăţile 
fatalităţii. Tatăl ei a fost împuşcat ca emigrat la Mayence, un 
Chazelay, cu titlu de nobleţe de la Cruciade. De ce a fost 
acuzată? Pentru că a strigat „Jos tiranul! Jos Robespierre!” 
Toate acestea, până acum opt zile, erau o crimă vrednică de 
moarte, astăzi înseamnă un act de virtute vrednic de 
răsplată. Ei bine, Barras, ei bine, Tallien, ei bine, Freron, 
trebuie să daţi înapoi averea celei care m-a readus între voi. 
Pământurile şi castelul ei sunt situate în Berry, aproape de 
orăşelul Argenton. Veţi ordona să se facă un raport despre 
toate astea, nu-i aşa, Barras? Trebuie să acţionaţi degrabă, 
că Eva să poată ieşi din această situaţie de protejată a mea 
pentru care am întâmpinat foarte mari greutăţi ca să o 
determin s-o accepte, şi de care roşeşte. 

— Oh, nu, Theresia, nu roşesc, am strigat, şi nu cer să mi 
se înapoieze toată această imensă avere, ci doar atât cât să 
trăiesc în orăşelul Argenton, unde am fost crescută, într-o 
căsuţă a mea, pe care să o cumpăr dacă va fi de vânzare. 

— Trebuie, domnişoară, a spus Barras, trebuie să ne 
ocupăm de asta cât mai repede cu putinţă; vor fi o mulţime 
de reclamaţii la fel ca a dumneavoastră. 

— Nu atât de îndreptăţite, desigur. 


— Dar nu trebuie să lăsăm să ni se ia înainte. Aveţi 
probabil un om de afaceri căruia ne-am putea adresa în 
vederea întocmirii la faţa locului a unui inventar care să 
cuprindă toate proprietăţile dumneavoastră; aceasta 
pentru ca să ne putem documenta dacă se află sub 
sechestru sau dacă au fost vândute? 

— Am, domnule, i-am răspuns, îl am pe omul cumsecade 
care m-a salvat din piaţa Revoluţiei când m-a respins călăul. 
El m-a văzut când am aruncat Theresiei floarea, pe care de 
fapt nu am dăruit-o unei femei, ci însăşi statuii frumuseţii. 
Omul acesta era comisar de poliţie; m-a condus la Carmes, 
fără să mă considere arestată, gândindu-se totuşi că numai 
o închisoare putea fi adăpostul cel mai sigur pentru mine. 
EI este cel care, de atunci, nu m-a mai părăsit, care m-a 
adus ieri seară de la La Force la mezaninul doamnei 
Condorcet; el e cel care m-a ajutat să-l găsesc pe domnul 
Tallien, pentru a-i transmite mesajul Theresiei; el e, în 
sfârşit, cel care se afla la mine atunci când Theresia a venit 
să mă ia, şi la ei m-am gândit când buna mea prietenă mi-a 
spus că mi-ar trebui un om priceput care să se ducă la 
Argenton şi să întocmească inventarul averii mele. 

— Şi unde se află acum acest om? A întrebat Barras. 

— Aici, scumpul meu cetăţean, i-a răspuns Theresia. 

— Ei bine! A spus Barras, dacă nu vă supăraţi, îl vom 
chema la noi, trebuie să vorbim cu el despre această 
afacere. 

Jean Munier a fost chemat şi a urcat numaidecât. Barras, 
Tallien şi Freron l-a examinat pe rând. Era tocmai omul 
indicat pentru o asemenea misiune. 

— Acum ce să facem? A întrebat Barras. Noi nu avem o 
situaţie legală în baza căreia să putem da ordine. 

— E adevărat, însă puteţi da un certificat de bun cetăţean 
unui om însărcinat de voi să se ducă să facă o anchetă în 
departamentul Creuse. Numele voastre sunt astăzi cel mai 
bun permis de liberă trecere pe care îl poate avea cineva, i- 
a răspuns Theresia. 


Barras cere din priviri încuviințarea celor doi prieteni care 
îi fac semn că sunt de acord. 

Atunci a luat de pe biroul Theresiei o foaie de hârtie şi a 
scris: „Noi, subsemnaţii, recomandăm bunilor patrioţi, 
prieteni ai ordinei şi duşmani ai sângelui, pe numitul Jean 
Munte, care ne-a dat ajutor şi asistenţă în ultima Revoluţie 
care tocmai a avut loc şi care până la urmă l-a dus pe 
Robespierre la eşafod. 

Este vorba, într-un cuvânt, de a se face cercetări asupra 
averii reale a fostului marchiz de Chazelay, pentru a se şti 
dacă această avere a fost numai sechestrată sau dacă 
bunurile mobiliare şi imobiliare au fost vândute. 

Rugăm pe funcţionarii superiori, asigurându-i de 
recunoştinţa noastră, să binevoiască a-l ajuta pe cetăţeanul. 
Jean Munier în cercetările sale. 

Paris, 11 termidor, anul Il.” 

Şi au semnat toţi trei. 

Nu era de mirare că tocmai Freron, omul din Lyon; Tallien, 
omul din Bordeaux şi Banras, omul din Toulon făceau apel 
la bunii patrioţi, duşmani ai sângelui vărsat. 

Jean Munier a plecat chiar de-a doua zi. 

La ora trei, un vizitiu în livrea burgheză a adus doi cai 
minunaţi pentru a fi înhămaţi la o caleaşca. Freron care 
avea treburi, ne-a părăsit; Theresia, Tallien, Banras şi cu 
mine ne-am urcat în trăsură. 

Era o vreme splendidă, Champs-Elysees era plin de lume; 
femeile ţineau în mână buchete de flori, bărbaţii ramuri de 
laur, în amintirea victoriei repurtate cu patru zile în urmă. 

Ar fi fost greu să spui de unde ieşeau numeroasele trăsuri 
cu care ne întâlneam, când cu patru zile în urma s-ar fi 
putut crede că nu mai existau în Paris cle. Cât căruțele 
ghilotinei. 

Parisul avea un aspect atât de diferit de cel pe care îl 
văzusem cu câteva zile înainte, încât nu te puteai abţine să 
nu participi la încântarea generală. 


Dintre toate echipajele al nostru era destul de elegant 
pentru a fi remarcat. Curând a fost nu numai remarcat, dar 
cei care îl ocupau au fost recunoscuţi. 

Numele lui Barras, al lui Tallien, al Theresiei Cabarrus s-a 
răspândit în mulţimea care începu să vuiască. Mulțimea are 
în ea ceva de fiară: mormăie şi la dragoste şi la mânie. 

Cinci minute după aceea trăsura a fost împresurată i şi nu 
mai putea înainta decât la pas. 

Atunci au izbucnit strigătele „Trăiască Barras! „, „Lrăiască 
Tallien!”, „Trăiască doamna Cabarrus!” şi în iureşul 
strigătelor a răsunat vocea unei femei: 

— Trăiască Nontre-Dame-de-Termidor! 

Numele i-a rămas frumoasei Theresia. 

Am fost conduşi de aceste strigăte frenetice până la căsuţa 
din aleea Veuves, întrucât a fost cu neputinţă să ne mai 
continuăm plimbarea. 

Dar, cu asta nu s-a terminat; mulţimea a rămas în faţa 
clădirii şi aici a continuat să strige până când Barras, Tallien 
şi doamna Cabarrus au apărut din nou. 

Ar mai fi ţinut încă aşa, dacă Tallien nu i-ar fi rugat să îi 
acorde 'Theresiei puţină odihnă, întrucât, aşa cum le mai 
spusese, nu se simţea prea bine. 

Cât despre mine, eram ameţită de stare neobişnuită, care 
ţinea mai mult de mirare decât de entuziasm. 

Barras nu s-a mişcat de lângă mine nici o clipă toată seara, 
dar nu mi-am amintit, după ce a plecat, nici mă car un 
singur cuvânt din tot ce mi-a spus sau din ce i-am răspuns. 

După ce a plecat Barras, ne-a acaparat Theresia. 

Conversaţia: a revenit asupra lui Barras. Cum îl găseam? 
Nu mi se părea oare: vesel, spiritual, fermecător? 

Într-adevăr, aşa era. 

Theresia m-a condus în camera mea; n-a vrut să mă lase 
până nu mi-a făcut toaleta de noapte, cum mi-o făcuse şi pe 
cea de zi. 

Luminată, camera mea era şi mai cochetă decât ziua. Totul 
servea de reflector pentru flacăra luminărilor: cristalele 


sfeşnicelor, vasele de porțelan japonez şi chine-zeşti, 
oglinzile venețiene şi de Saxa răspândite de-a lungul 
pereţilor. 

Patul, acoperit cu o țesătură de mătase cenuşie-deschis, cu 
boboci de trandafiri, era atât de deosebit de paiele pe care 
dormisem la Carmes şi La Force, pe patul doamnei de 
Condorcet, de cel al odăiţei pe care o lăsasem nemaiputând 
s-o plătesc. 

— Încât îl mângâiam cu mâinile şi cu ochii, întocmai cum 
fac copiii cu o jucărie. 

Apoi, în mijlocul tuturor acestor lucruri de preţ, această 
făptură atât de frumoasă, atât de elegantă şi curajoasă pe 
care mulţimea, recunoscând-o, o aclamase; ea care spunea 
că vrea să facă din mine prietena ei, să nu se mai despartă 
de mine, să trăiască mereu lângă mine; ea care intervenise 
să mi se înapoieze averea, care vroia să împartă luxul ei cu 
mine, să duc o viaţă aleasă. 

— 'Toate acestea, mărturisesc, contrastau într-atât cu 
zilele: grele pe care le trăisem, cu dezgustul meu de viaţă, 
cu i încercările pe care le făcusem ca să mor. 

— Încât gândindu-mă la trecutul meu, aveam senzaţia că 
ies dintr-un vis agitat şi absurd, sau mai curând că am 
intrat într-o viaţă nouă care nu avea nici o rațiune să existe 
şi care putea să dispară la fel de repede ca podoabele 
grădinilor fermecate şi ale palatelor minunate din basme”. 

Am adormit în mângâierile Theresiei. 

Când m-am trezit, am văzut în jur flori, pomi, am auzit 
păsările cântând: eram încă la Argenton? 

Din păcate, nu; eram la Paris, în aleea deis Veuves, pe 
Champs-Elysees. 

O tânără fată în casă, o adevărată subretă de operetă, a 
intrat la mine pe vârfuri, râzând, dichisită, ca să mă întrebe 
ce doream. 

Masa se lua la ora unsprezece, dar până atunci ce doream. 

— Cafea sau ciocolată? 

Am cerut ciocolată. 


Cât trebuie că le chinuise viaţa de închisoare pel aceste 
două femei, obişnuite cu un asemenea lux cotidian! Şi am 
înţeles atunci că Theresia îmi era de fapt recunoscătoare 
tocmai pentru că o ajutasem să recâştige totul. 

Stăteam încă la masă după terminarea prânzului, când s-a 
anunţat Barras care avea de discutat probleme oficiale cu 
Tallien. 

Ne-a adresat amabilităţile de rigoare şi a pretins că. Sunt 
mai frumoasă în neglijeul de dimineaţă decât în toaleta de 
seară. 

Ah, bunul meu prieten, nu eram deloc învățată cu un astfel 
de limbaj, tu niciodată nu mi-ai vorbit în felul acesta; 
niciodată nu mi-ai lăudat frumuseţea, nici inteligenţa; 
ajungea să-mi spui: 

— Sunt mulţumit de tine, Eva. 

Apoi din când în când îmi luai mâna, mă priveai şi-mi 
spuneai: 

— 'Te iubesc. 

Oh, dacă te-aş vedea, măcar în vis, privindu-mă astfel; 
dacă te-aş simţi strângându-mi mâna astfel; dacă te-aş auzi 
spunându-mi „te iubesc” - tot acest miraj care mă 
împresoară ar dispare şi aş fi salvată. 

După ce a discutat cu Tallien, Barras mi-a spus: 

— M-am şi ocupat de dumneavoastră şi cred că v-am găsit, 
într-unul din cartierele elegante din Paris, o căsuţă aşa cum 
v-ar conveni din toate punctele de vedere. 

— Dar, cetăţene Barras, i-am răspuns, mi se pare că 
avansați foarte repede. 

— Orice s-ar întâmpla, a răspuns el, veţi rămâne la Paris şi 
va trebui să vă instalaţi într-un fel. 

— Mai întâi, nu ştiu dacă voi rămâne la Paris, şi în orice 
caz, ca să cumpăr aici o casă şi să locuiesc în ea, îmi trebuie 
o avere a mea; eu nu o am încă. 

— Da, dar o veţi avea foarte curând. Acuma l-am văzut pe 
Sieyes şi l-am consultat; este, după cum ştiţi, un jurisconsult 
abil; mi-a spus că nimic nu se opune la res tituirea bunurilor 


dumneavoastră, şi voi pregăti totul pentru ca, de îndată ce 
vă vor fi restituite, să nu mai aveţi de aşteptat. Nu pentru 
că Theresiei nu i-ar place să vă păstreze pe lângă ea cât mai 
mult timp cu putinţă, dar vă înţeleg stinghereala într-o casă 
care nu e totuşi a dumneavoastră. 

Barras avea destule motive să vină de trei-patru ori pe zi 
la Tallien acasă; iar când nu avea, le inventa. 

Zilele treceau repede şi eu mă împrieteneam din ce în ce 
mai mult cu Theresia, părăsită de doamna de Seauharnais 
care în primele zile ale văduviei se lăsase cu totul pradă 
durerii ei. Cincisprezece zile au trecut. 

Astfel, şi n-a fost una măcar fără ca Barras să nu se fi 
arătat de două sau de trei ori, aşa cum se aştepta, 
thermidorienii erau pe punctul de a moşteni puterea pe 
care ei o prăbuşiseră. Era evident că la prima schimbare 
care s-ar efectua în forma de guvernământ, ei ajungeau la 
putere. 

Tallien şi Barras rămâneau în acest caz şefi ai partidului. 
După opt zile am primit veşti de la Jean Munier. Îmi scria 
că averea fusese pusă sub sechestru, dar nu se vânduse. El 
îi calcula acum valoarea şi făgăduia să se întoarcă de îndată 
ce întreaga listă avea să fie întocmită de topograf şi de 

notar. 

În sfârşit, în ziua a cincisprezecea, a sosit şi el. 

Bunurile care constau în case, castele, câmpii şi păduri se 
puteau ridica la valoarea de un milion şi jumătate de franci, 
în acea perioadă de depreciere, în oricare altă vreme ele ar 
fi valorat două milioane, cu alte cuvinte vreo şaizeci de mii 
de livre venit. 

Toate acestea erau veşti bune pentru mine şi mărturisesc 
că am sărit în sus de bucurie. Dacă ar fi fost să o iau de la 
început, să renunţ la tot, ba chiar să-mi caut moartea, nu 
ştiu dacă aş mai fi avut curajul. 

Cu tine, iubitul meu Jacques, poate aş fi suportat orice, dar 
fără tine şi în absenţa ta, biata mea inimă îşi pierdea toată 
puterea. Oh, Jacques, Jacques, te-ai îngrijit mai mult de 


trupul decât de sufletul meu; ai avut timp să faci acest corp 
de o frumuseţe care, se spune, înmărmureşte; dar sufletul! 
Sufletul l-ai lăsat slab şi nu ai avut timp să-l dăruieşti cu 
suflul tău puternic. 

Barras, cu actele mele de proprietate în mână, cu procesul 
verbal de deces al tatălui meu, primit de la Mayence, a 
început demersurile necesare. Departe de a fi ostilă 
mişcării care se înfăptuise, eu am pierdut totul şi am fost pe 
punctul de a-mi pierde şi viaţa sub guvernarea iacobinilor. 

Norocul, ca de obicei, începea din nou să se încline de 
partea victimelor Revoluţiei şi chiar aceia care alături de 
Freron se dovediseră mai gălăgioşi între demagogi 
începeau să se lase antrenați de cele mai contrare excese. 

Cât despre mine, ieşeam în fiecare zi cu Theresia şt 
Tallien. În virtutea legii divorţului, ea a putut să se 
recăsătorească, cu toate că primul ei soţ trăia încă, şi, lucru 
straniu care o caracteriza perfect pe spaniolă. 

— S-a cununat în faţa unui preot şi încă în faţa unuia care 
nu depusese jurământul. 

Barras nu făcea decât să-şi sporească atenţiile faţă de 
mine. Se vedea că era robit de o irezistibilă pasiune, în ce 
mă priveşte. 

— Fie în speranţa serviciilor pe care le-aşteptam de la el, 
fie că fără voia mea cedam puţin câte puţin acelui farmec 
care îl înconjura, fie, în fine. 

— Scump prieten, că absenţa ta acţiona cu efectul ei 
obişnuit asupra sufletului meu simplu. 

— Într-atât mă obişnuisem să-l văd, încât, dacă venea o 
dată mai puţin decât de obicei, seară eram îngrijorată şi-l 
aşteptam nerăbdătoare. 

S-au scurs două luni. Într-o zi Barras a venit să mă ia într- 
un cupeu frumos la care erau înhămaţi doi cai... Avea să-mi 
arate ceva, spunea el. 

La stadiul de prietenie la care ajunsesem, nu vedeam nici 
o dificultate să ieşim împreună. 


M-a condus într-o casă din strada Victore, plasată între 
curte şi grădină. Un fecior aştepta la peron. 

M-a îndemnat să o vizitez, de la parter până la etaj... Nu 
se putea să vezi un giuvaer mai încântător, totul era de o 
eleganţă perfectă la care luxul fără ostentaţie contribuise la 
îmbinarea bunului gust —- lucru care se întâlneşte atât de 
rar în zilele noastre, în salon erau două tablouri splendide 
de Greuze. Într-un dormitor de Crist care îi apare 
Magdalenei, pictat de Prudhon. Dormitorul acesta avea 
aerul unui budoar şlefuit într-un boboc de trandafir, pentru 
pasărea colibri. 

Barras a descuiat un birou mic aşezat între două ferestre 
şi mi-a arătat actul care ridica sechestrul bunurilor mele 
plasate în titluri de proprietate, apoi în sfârşit, cum vroiam 
să mă urc din nou în trăsură şi să plec, mi-a spus: 

— Rămâneţi, vă rog, casa aceasta este a dumneavoastră 
plătită pe jumătate din cei patru ani de venituri de care 
tatăl dumneavoastră şi nici dumneavoastră nu v-aţi atins. 
Aveţi avere de un milion şi jumătate şi toate datoriile 
dumneavoastră se ridică la patruzeci de mii de franci care 
rămân să fie plătiţi pentru această casă; numai că fac o 
rezervă: Iallien, soţia lui şi cu mine venim astăzi să 
sărbătorim împreună instalarea în casă; trăsura şi servitorii 
vă aparţin; este de la sine înţeles că dacă nu suntem 
mulţumiţi de bucătar, după cină îl vom schimba. 

Şi cu uşurinţa şi eleganța pe care acel gen de bărbaţii ştiu 
s-o pună în orice, Barras mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o şi a 
ieşit. 

Trăsura lui personală îl aştepta la poartă. 

A mea rămânea înhămată în curte, la peron. 

O jupâneasă tânăra şi frumoasă a venit să-mi ceară 
dispoziţiile şi mi-a deschis două sau trei dulapuri pline cu 
rochiile cele mai elegante care au fost comandate de 
Theresia pe măsurile ei. 

Am rămas uluită. 


Prima mea mişcare a fost să deschid din nou biroul în care 
se găseau hârtiile mele de afaceri. Am găsit contractul casei 
făcut pe numele meu de către Jean Munier, procuratorul 
meu general. Casa a fost cumpărată în acele zile de 
depreciere mobiliară cu optzeci de mii de franci. Nu 
însemna nici o jumătate din cât valora. 

A fost plătită din fondurile restante rămase în mâinile 
fermierilor care de patru ani nu ştiuseră cui să prezinte 
socotelile. 

Pe o foaie a unui contract de achiziţie am văzut nota de 
plată a unui tapiţer care furnizase mobilierul complet, notă 
care se ridica la patruzeci de mii de franci; apoi veneau 
notele separate ale pictorilor, ale negustorilor de obiecte 
decorative, acele zeci de nimicuri fermecătoare care 
împodobesc şemineurile şi consolele; totul plătit bineînţeles 
de mine; cum spusese Barras, cu bani din veniturile mele, şi 
singurul lucru pe care el şi-a permis să mi-l ofere a fost un 
ceas cu brățară, arătând ora la care intrasem în casă. 

Mândria mea nativă fiind astfel satisfăcută, nu am mai 
ezitat să accept un lucru plătit din banii familiei mele şi din 
moştenirea tatălui meu; în plus, am găsit o rezervă de o mie 
de ludovici încuiaţi într-un mic sipet pe care erau scrise 
aceste cuvinte: „Rest din veniturile domnişoarei Eva de 
Chazelay în timpul anilor 1791, 1792, 1793 şi 1794.” 

Cât despre rochii, facturile lor achitate le-am găsit puse 
aparte. Mi le-a înmânat jupâneasa care m-a întrebat din 
nou politicoasă: 

— Doamnă are de dat dispoziţii? 

— Da, i-am spus, îmbracă-mă şi spune-i vizitiului să nu 
deshame. 

M-am îmbrăcat pentru că, despărţindu-mă de Theresia 
fără a-i spune nimic, politeţea cea mai elementară cerea să 
mă duc să reînnoiesc invitaţia pe care fără îndoială i-o 
făcuse Barras, de a veni împreună cu soţul el să sărbătorim 
la mine, cum spunea el, intrarea în casă. 


După ce m-am îmbrăcat, m-am suit din nou în trăsură şi 
am dat ordin vizitiului să mă conducă în aleea des Veuves, la 
Chaumiere, chiar la poarta de unde mă luase. 

Un portar care nu avea pretenţia să fie elveţian, dar 
căruia dacă i se schimba haina putea deveni, a deschis cele 
două porţi şi caii au pornit-o. 

După zece minute eram în braţele Theresiei. 

— Ei bine, draga mea, mi-a spus ea, eşti mulţumită? 

— Uluită, i-am spus, dar mai ales de felul delicat în care 
totul a fost făcut. 

— Oh, pot să-ţi răspund. Am fost consultată în toate 
problemele şi în toate mi-am dat părerea. 

— Deci tu cunoşti casa? 

— Ingrat-o! Mi-a spus ea, n-ai recunoscut în cele mai mici 
detalii mâna unei femei şi a unei prietene, a unei prietene 
cam egoiste? N-ai observat că în cupeul tău nu sunt decât 
două locuri?... Nu vreau ca oa treia persoană să fie între 
noi atunci când ne vom duce să ne plimbăm la pădure şi să 
ne împiedice să ne facem cele mai intime confidenţe. 

— Ei bine, vrei să începem acum? Trăsura mea e jos, şi 
amândouă suntem îmbrăcate, hai să dăm o raită prin 
pădure. 

Ne-am urcat amândouă în trăsură şi am pornit-o. 

Trebuie să mărturisesc că această primă plimbare, Într-o 
încântătoare trăsură care era a mea, alături de cea mai 
frumoasă femeie din Paris, am făcut-o sub imperiul unui 
farmec ce nu se poate descrie. Eram oare aceeaşi cu biata 
copilă înapoiată până la vârsta de şapte ani, la desăvârşirea 
căreia ai trudit ceas de ceas, zi de zi, timp de alţi sate ani; 
aceeaşi cu cea care ţi-a fost smulsă într-o zi ca să se ducă să 
locuiască cu o mătuşă capricioasă, într-o stradă întunecoasă 
a vechiului oraş Bourges; aceeaşi cu persoana care, 
chemată de tatăl ei în străinătate, nu ajuns la Mayence 
decât ca să citească acolo procesul verbal al execuţiei lui; 
aceeaşi cu cea care s-a dus să se închidă împreună cu 
mătuşa ei, până la moartea acesteia, într-o casă tristă din 


Viena şi care a plecat de îndată, cu speranţa să vină şi să te 
regăsească şi să stea sub protecţia ta în Franţa? Dar tu 
plecaseşi, erai în străinătate sau erai mort. 

Ucisă pe jumătate de acele veşti, am continuat să trăiesc, 
apropiindu-mă cu fiecare zi de mizerie şi de mormânt. Nici 
un suflet viu n-a coborât mai adânc decât mine în mormânt. 
Am fost scoasă de acolo printr-un miracol, şi iată că acelaşi 
miracol mi-a redat libertatea, averea, viaţa, cu tot ceea ce o 
face să strălucească. 

Nu era oare destul ca să-i sucească minţile unei biete fete 
care, aşa cum am spus-o fusese idioată timp de şapte ani? 

Dumnezeu a fost bun cu mine. 

lartă-mă, Jacques, mă înşel, a fost crud. 

Nu, ştiu, o, iubitul meu Jacques, dacă vei înţelege, când vei 
citi aceste rânduri, ce se petrecea în sufletul meu când le 
scriam. O tulburare ciudată îmi cuprindea mintea, la fel cu 
aceea pe care ar încerca-o un bărbat rămas într-o cameră 
unde s-au distilat alcooluri tari, iar el s-a îmbătat cu vaporii 
fără să-şi fi apropiat nici o picătură pe buze. 

Aveam ceva nedesluşit în minte şi în ochi, ceva care mă 
determina să fac lucruri din care nu înţelegeam nimic. 

În ziua în care am sărbătorit intrarea în casa mea din 
strada La Victorie, m-au rugat să improvizez la pian; pentru 
mine erau nişte aiureli, dar cei care ascultau păreau 
extaziaţi de admiraţie. 

Nu există otravă mai subtilă, care să se infiltreze mai 
adânc în vinele omului ca laudele. Nimeni nu ştia să 
distileze această otravă mai bine ca Barras, picătură cu 
picătură. Muzica avea asupra mea această influenţă fatală 
care-mi răpea. Restul judecății. 

Când cădeam în starea aceea de catalepsie, care urma 
întotdeauna improvizaţiilor mele, rămâneam absolut la 
discreţia celor cu care mă găseam. Ocupațiile cotidiene 
dealtfel nu mă predispuneau mai puţin la această stare 
periculoasă. 


Toate zilele treceau într-o sărbătoare, întregul Paris părea 
să fi scăpat de eşafod şi vroia să facă din viaţă o bucurie 
veşnică. Dimineaţa prietenii se vizitau, se felicitau că 
trăiesc. La ora două se duceau să se plimbe la pădure; se 
puteau vedea acolo oameni despre care nu mai sperai să 
afli ceva, trăsurile se opreau în şir, se trecea de la una la 
alta, se strângeau mâinile, se îmbrăţişau, îşi făgăduiau să se 
revadă, se invitau la baluri, la serate, ca să poată uita tot ce 
au suferit. 

În fiecare seară era mare petrecere sau la doamna 
Becamier, sau la doamna de Stael, sau la doamna Krudner, 
apoi se organizau baluri unde altădată nici o femeie din 
lume n-ar fi pus piciorul şi la care acum tocmai femeile de 
lume se îmbulzeau. 

Se simţea nu numai bucuria de a trăi, ci nevoia absolută 
de a fi fericit şi mai ales de a fi în viaţă. Femei, despre care 
gurile rele nu au putut vreodată să spună ceva, ieşeau 
acum la braţ cu oameni care le erau atribuiţi drept amanți, 
fără ca cineva să se formalizeze. Relaţii s-au legat în acea 
epocă, de care nimeni s-a preocupat şi care, cu un an 
înainte sau unul mai târziu, ar fi scandalizat pe toată lumea, 
în fine, acum toţi erau preocupaţi de literatură, lucru uitat 
timp de cinci ani. 

Existau eroi noi, cu o dragoste omenească luată din 
paradis, care nu semănau cu nici un alt erou; ei se numeau 
Reene, Chactas, Atala; existau poeme noi care în loc să se 
cheme Abencerages 426), Muma Pompilius, se chemau 
Geniul cristianismului şi Martirii. 

Aurul, acest metal fricos care fuge sau se ascunde la 
apropierea revoluțiilor, părea că se întoarce la Paris pe căi 
noi şi necunoscute. La vederea lui negustorii păreai orbiţi şi 
apucaţi de febră vânzării; cedând lucrurile Ic preţuri 
obişnuite, lăsau impresia că le dau pe nimic. Femeile se 
acopereau de bijuterii, de dantele, de vechituri inventate 
pentru epocile de lux. Se întâmpla ceva asemănător cu ce 
povesteşte Juvenal în vremea Mesalinei şi a lui Neron 427|. 


Fete tinere şi femei măritate erau întrebate cu glas tare 
despre amanţii lor. Exista un amestec neobişnuit de 
naivitate şi lipsă de pudoare. 

În ce îşi aflau oare sprijin acele făpturi destul de fericite, 
pentru a putea scăpa totuşi de influenţa zilelor de 
imoralitate? Au avut, fără îndoială, credinţa sau superstiţia 
care le-a dat tăria de a rezista. 

Toată tăria mea erai tu. lu nu mai erai aici. Nu ştiam dacă 
te voi mai revedea vreodată. Tot te iubeam, dar cu o 
dragoste însingurată şi fără speranţă, care mai degrabă mă 
irită decât mă apăra, îmi aduc aminte că m-am trezit 
deseori în toiul nopţii din cauza propriei mele voci care te 
chema într-ajutor. Nu te găseam şi adormeam din nou 
zdrobită de o luptă pe care n-o înţelegeam. 

Deseori îi povesteam Theresiei despre ciudatele stări ale 
trupului meu şi ale sufletului meu; ea zâmbea, mă 
îmbrăţişa, dar n-a ridicat nicicum vălul care mă împiedică 
să citesc în mine însămi, şi niciodată nu mi-a dat vreun sfat 
de care s-o pot învinui. 

Toţi bărbaţii eleganţi ai epocii păreau să-şi fi dat întâlnire 
oriunde mă duceam; oriunde mergeam, auzeam acelaşi 
murmur de admiraţie la sosirea mea. Femeile a căror 
reputaţie nu fusese umbrită niciodată de cea mai mică pată 
îşi ofereau acum bucuria de a fi actriţe sau dansatoare. 
Theresia juca admirabil comedie. Doamna Kecamier dansa 
renumitul dans al şalului, care pus în scenă la teatru, a 
făcut senzaţie. Pe mine mă rugau să dau din gură sau să 
improvizez la pian, însă numai inspiraţiile mele muzicale 
puteau da o idee despre ceea ce se petrecea în mine. Nici 
un cântec, nici un cuvânt, nici o poezie nu puteau să 
exprime starea clocotitoare a inimii mele. La tot pasul 
auzeam spunându-se în jurul meu: „Ce păcat că o fiinţă atât 
de înzestrată pentru teatru, este o femeie de lume, cu avere 
de un milion. Ah, pentru ce v-au înapoiat averea? Altfel aţi fi 
fost obligată să recurgeţi la talentul dumneavoastră, şi 


atunci, în loc să vă fi aparţinut numai dumneavoastră, aţi fi 
aparţinut tuturor”. 

Chiar eu începeam să regret că nu mă aruncasem în viaţa 
clocotitoare şi tumultuoasă a artei. Cel puţin sufletul meu ar 
fi avut o hrană, aş fi combătut, aş fi luptat, aş fi suferit, 
înţelegi tu asta, prietenul meu? Eu, care suferisem atâta, 
aveam încă nevoie de suferinţă. 

Din nenorocire, fără să-şi dea seama, Theresia a venit în 
ajutorul acestei aspirații de dragoste şi de suferinţă. Era 
modă la acea epocă să se joace comedie şi chiar tragedie. 
Barras şi Tallien erau prieteni cu Talma; Theresia i-a rugat 
să i-l prezinte pe marele artist, căruia, spunea ea, vroia să-i 
ceară sprijin ca să poată juca în tragedie. 

Invitaţia a şi fost făcută; Talma nu s-a lăsat rugat. 

A venit mai întâi la Theresia. Era în toată plenitudinea 
talentului, tinereţii şi frumuseţii sale, un bărbat distins sub 
toate raporturile; nu văzusem niciodată de aproape un 
actor şi pentru mine a fost obiectul unei atenţii deosebite. 

M-am mirat şi mai mult să descopăr la el toată curtoazia, 
toată politeţea, toate aptitudinile omului de lume. 

Văzând două tinere femei ca mine şi Theresia, a crezut că 
are de-a face cu două fetiţe capricioase şi bogate care 
vroiau, jucând comedie, să-şi dea aere absurde. 

Doamna Tallien se îmbrăca tocmai când Barras l-a 
introdus în salon unde rămăsesem singură. L-a lăsat pe 
Talma cu mine şi a urcat să o grăbească pe Theresia. Eram 
destul de emoţionată, nu pentru că rămâneam între patru 
ochi cu un actor, ci pentru că trebuia să vorbesc cu un om 
de geniu. Ela înaintat spre mine, m-a salutat cu graţie şi m- 
a întrebat dacă eu sunt aceea care vroiam să iau lecţii de la 
el. 

— Unui om ca dumneavoastră, domnule Talma. 

— l-am răspuns - nu i se cer lecţii, ci sfaturi. El s-a înclinat. 

— M-aţi văzut jucând? M-a întrebat. 

— Nu, domnule, i-am răspuns; vă voi face chiar 
mărturisire bizară poate pentru o persoană de vârsta mea, 


avidă de cunoştinţe şi de bucurii; eu nu am fost niciodată la 
vreun spectacol. 

— Cum, domnişoară, s-a mirat Ialma, nu aţi fost, niciodată 
la un spectacol? Dacă nu am ieşi dintr-o revoluţie, v-aş 
întreba dacă nu ieşiţi dintr-o mănăstire. 

Am început să râd. 

— Domnule, nu am îndrăznit niciodată, ignorantă cum 
sunt în materie de artă, să doresc să vă văd. Theresia este 
vinovată. Educaţia mea diferă complet de a celorlalte femei. 
N-am fost niciodată într-o mânăstire şi n-am fost niciodată 
la teatru. Nu pot să spun însă că îmi sunt străine 
capodoperele marilor noştri maeştri. 

— Nu le ştiu pe de rost, cu toate că nu mă satisfac. 

— Iertaţi-mă, mi-a spus Talma, dar îmi păreţi încă-l foarte 
tânără, domnişoară. 

— Am şaptesprezece ani. 

— Şi v-aţi şi format părerile? 

— Nu ştiu, domnule, ce numiţi dumneavoastră păreri 
formate; eu judec după impresiile mele. Cred că în teatru 
marile emoţii vin din marile pasiuni. Dragostea, pe cât mi s- 
a părut, este una dintre pasiunile cele mai tragice. Ei bine, 
eu găsesc că în maniera cu care poeţii noştri dramatici 
exprimă iubirea stăruie mai mult în retorică amoroasă 
decât adevărul. 

— Scuzaţi-mă, domnişoară, a reluat Ialma, dar dum 
neavoastră vorbiţi despre artă ca şi cum aţi profesa arta 
adevărată. 

— Există deci o iartă adevărată şi o artă falsă? L-am 
întrebat. 

— Abia îndrăznesc să v-o mărturisesc tocmai eu, care stat 
rând pe rând chemat să reprezint piesele lui Corneillie, 
Racine şi Voltaire. Dar spuneţi-mi, vorbiţi şi o altă limbă 
decât franceza? 

— Vorbesc engleza şi germana. 

— Dar cum vorbiţi engleza şi germana? Ca o elevă de 
pension? 


Am roşit de îndoiala marelui artist asupra culturii mele. 

— Vorbesc engleza ca o englezoaică şi germana ca o 
nemţoaică, i-am răspuns. 

— Şi cunoaşteţi autori care au scris în. Aceste două limbi? 

— Îi cunosc pe Shakespeare şi pe Goethe. 

— Şi găsiţi că Shakespeare nu vorbeşte bine limba 
dragostei? 

— Oh, dimpotrivă, domnule, găsesc atâta adevăr în 
această limbă a lui, în cât mă face poate să fiu nedreaptă cu 
autorii care au vorbit-o după el. 

Talma m-a privit uimit. 

— Ce este? L-am întrebat. 

— Sunt foarte mirat să găsesc atâta justeţe de 
raţionament la o tânără de vârsta dumneavoastră; şi dacă 
nu sunt prea indiscret, aş vrea să vă întreb, aţi iubit mult? 

— Am să vă răspund. 

— Am suferit mult. 

— Ştiţi pe dinafară ceva din Shakespeare? 

— Ştiu toate fragmentele remarcabile din Hamlet, din 
Otlielo, din Romeo şi Julieta. 

— Puteţi să-mi spuneţi în englezeşte ceva din Romeo...? 

— Înţelegeţi şi dumneavoastră engleza? 

— Am jucat tragedia în această limbă, înainte de a o juca 
în franceză. 

— Atunci am să vă spun monologul Julietei când călugărul 
îi dă narcoticul datorită căruia o va face să treacă drept 
moartă. 

— Vă ascult, a spus Talma. 

Am început puţin emoţionată, dar curând forţa poeziei a 
învins, şi cu un oarecare lirism am spus versurile 
următoare: „Adio, mamă. 

Ştie Dumnezeu De ne vom mai vedea! 

Ah, reci fiori Mă furnică prin vine, ca şi cum Căldura vieţii 
m-ar fi şi lăsat... 

Mă voi trezi-nainte ca Romeo Să vină să mă caute? 

Ce groaznic E gândul acesta! 


N-am să mă înăbuş în boltă, în gura otrăvită unde În veci 
nu intră aer sănătos? 

Şi de trăiesc, nu s-ar putea-ntâmpla Ca moartea şi cu 
noaptea, însoţite De spaimele acelui loc, cavoul Boltit în 
care zac îngrămădite De veacuri osemintele-ngropate A 
tuturor străbunilor şi unde Sub giulgiu proaspăt încă zece 
Tybalt Însângerat şi unde, cum se spune, La miezul nopţii 
duhurile umblă? 

— Vai, vai, nu s-ar putea cumva-ntâmpla Prea timpuriu să 
mă deştept şi-atunci Mirosul greu şi scrâşnind asemeni Cu- 
al mătrăgunei smulse din pământ Pe care muritorii când l- 
aud înnebunesc, o dacă-mpresurată De spaime-atunci îmi 
voi ieşi din minţi, Şi cu un os al unui mort străbun îmi voi 
zdrobi nebunul creier... Parcă Zăresc pe Tybalt înotând în 
sânge Şi căutându-l pe Romeo... Stai! O, Iybalt! 

Stai... Aşteaptă-mă, Romeo! 

Romeo, beau în sănătatea ta!” (28) 

Talma nu m-a întrerupt cât timp scandasem versurile. Nu 
m-a aplaudat când am terminat; dar, întinzându-mi nuna, 
mi-a spus: 

— Este pur şi simplu minunat, domnişoară. 

Theresia şi Barras au intrat tocmai când Talma termina să- 
mi aducă laude. 

— Ah, cetăţene Barras, a spus el, cetăţeană Tallien, regret 
profund că nu aţi intrat o clipă mai devreme. 

— l-aţi şi prădat lecţia? A întrebat rizând Theresia. 

— Da, lecţia a fost predată, a răspuns Talma, dar nu 
domniei-sale, ci mie. Aţi fi auzit-o pe domnişoara spunând 
versuri cum rar am avut ocazia să ascult. 

— Cum, drăguţa mea Eva, s-a mirat Theresia râzând, nu 
cumva eşti tragediană fără să bănuieşti? 

— Domnişoara este tragediană, comediană, poetă, tot ce 
poţi fi când ai o inimă nobilă şi un suflet afectuos. Dar mă 
îndoiesc să găsească vreodată în franţuzeşte intonaţiile 
uluitor de fireşti pe care le-a găsit în engleză. 

— Tu vorbeşti englezeşte? A întrebat Theresia. 


— Admirabil, i-a răspuns Ialma. Cetăţene Barras, m-aţi 
rugat să vin să dau consultaţie acestor doamne; nu am ce să 
o învăţ pe domnişoara, nici ce sfaturi să-i dau; eu îi voi 
spune: „Vorbiţi cum simţiţi şi veţi vorbi întotdeauna cum 
trebuie”. Cât despre doamna Tallien, o voi ruga s-o asculte 
mai întâi pe prietena domniei-sale; după aceea, dacă va mai 
dori să studieze, voi rămâne la dispoziţia sa. 

— Unde şi când o vom auzi pe domnişoara? L-a întrebat 
Theresia. 

— La mine, când va hotări domnul Talma, am răspuns eu. 

— Mâine seară; da, mâine seară nu joc. Cunoaşteţi marea 
scenă din Romeo şi Julieta, scena balconului, nu-i aşa? 

— Da, o cunosc. 

— Foarte bine! Eu o voi reciti; nu mă simt destul de 
pregătit să joc alături de dumneavoastră fără un nou 
studiu; să nu invitaţi, vă rog, decât câţiva prieteni, ştiţi bine, 
se vorbeşte că nu sunt prea grozav în roluri de în drăgostit. 

— Atunci, a întrebat Barras, mâine cinăm cu toţii la 
domnişoara acasă? 

— Oh, nu, a răspuns imediat Talma, când joc seara mănânc 
la ora trei după-amiaza şi după aceea supez. 

— Atunci vom lua masa de seară, după spectacol la 
domnişoara, a spus Barras. 

Şi i-a dat lui Ialma adresa mea. 

Am amânat cât am putut, iubitul meu Jacques, 
mărturisirea îngrozitoare pe care am a ţi-o face, dar în cel 
din urmă trebuie să îndrăznesc; pe mâine! 

Când aveau loc din întâmplare astfel de petreceri la mine 
acasă, Barras era cel care făcea toate pregătiri. Nimeni nu 
se pricepea mai bine decât el să aranjeze acele petreceri 
grozave la care primea cinci sute de persoane în palatele şi 
grădinile lui, sau acele mici chefuri, mult mai greu de 
organizat, după părerea mea, cu cincispre zece-douăzeci de 
prieteni şi la care trebuia să-ţi ei toate măsurile, în aşa fel, 
încât toată lumea să plece apo acasă mulţumită. 


Detaşând un perete despărțitor, salonul şi dormitorul meu 
deveneau o singură piesă, fereastra din colţul camerei 
putea juca de minune rolul ferestrei cu balconul; acolo s-au 
aranjat, mascând intrarea în camera mea, iederă caprifoi şi 
iasomie. 

Reflectoare ascunse sub baldachinul patului. 

— Patul fiind la rândul lui mascat de o tufă de portocali - 
luminau fereastră atât cât ar fi putut-o face razele lunii. 

O schelă ridicată în grădină îmi îngăduia să stau în 
picioare la fereastră şi să mă rezem de partea ornamentală 
cu plantele agăţătoare, ca şi cum m-aş fi rezemat de 
marginea unui balcon. 

La ora şapte mi s-a adus un încântător costum al Julietei, 
desenat de Isabey. Era o atenţie de-a Theresiei ea ştia mai 
bine decât mine măsura şi culorile care mă avantajau. 

Întâlnirea a fost fixată pentru ora opt. 

Eu nu cunoşteam pe nimeni în Paris. 'Tallien şi Barras au 
lansat invitaţiile, îmi amintesc doar că l-am văzul pe Ducis, 
cel care cu douăzeci şi trei de ani în urmă tradusese Romeo 
şi Julieta, dacă totuşi acea palidă schiţă două mici tablouri 
magnifice se putea numi o traducere. 

La ora opt fix a fost anunţat cetăţeanul Talma. 

Intrând în salon şi-a aruncat mantia în care era înfăşurat şi 
a apărut în costumul lui Romeo, croit după modelul din 
cărticica venețiană desenată de vărul lui Tizian. 

Costumul îi venea foarte bine, cu toate că Talma era puţin 
cam mărunt şi puţin cam gras pentru personaj. 

Barras şi Tallien au avut grijă că artistul să întâlnească aici 
lumea lui obişnuită: Chenier, cetăeţanul Arnault, Legouve, 
Lemercier, doamna de Stael, Benjamin Constant, frumosul 
dansator Trenis. 

— În fine, mulţi pe care eu nu-i cunoşteam, dar care se 
cunoşteau între ei. 

O rugasem pe doamna Iallien să facă onorurile de gazdă. 
La îmbrăcat mă ajutau cabinierele domnişoarei Marş şi ale 


domnişoarei Raucourt. Amândouă mă aşteptau în budoarul 
care dă în dormitorul meu. 

Între salon şi dormitor, adică între sala de spectacol şi 
scenă, era o simplă draperie de catifea roşie care se trăgea 
de fiecare parte ca perdelele de la un pat sau de la o 
fereastră. 

După ce am fost îmbrăcată, am coborât prin grădină şi m- 
am urcat pe schelă. 

Timpul era frumos, că vara; mi-am aruncat ochii spre 
interiorul camerei mele şi am fost uimită văzând-o complet 
transformată într-o grădină de flori. 

Iertare dacă insist asupra tuturor acestor detalii; dar fiind 
pe punctul de a mărturisi o mare greşeală, trebuie să caut 
în întreaga ambianţă justificări slăbiciunii mele. 

Un fel de cort alipit de casă reprezenta camera mea, 
zugrăvită în maniera începutului secolului al 
şaisprezecelea. 

În locul ferestrei fusese pusă o altă fereastră în ogivă, 
potrivită foarte bine peste cealaltă. 

Când am sosit în balcon, fereastră era închisă, dar în aşa 
fel, încât să se poată deschide spre mine, adică în Partea 
opusă aceleia în care se deschidea de obicei. 

Prin ochiurile pictate l-am văzut intrând pe Talma. S-a 
oprit o clipă, neştiind unde să pună piciorul, într-atât era 
parchetul acoperit cu flori. 

— Apoi a venit să-şi ia locul la piciorul balconului. 

Un gong nevăzut a bătut trei lovituri. 

Perdelele au fost trase în lături. 

Toţi spectatorii care se aflau în salon au scos un strigăt de 
mirare; nimeni nu se aştepta la acesta tablou fermecător de 
Mieris pe care-l făcea fereastra luminată înăuntru, 
întretăiată de crengi de clematită, de iasomie şi de caprifoi. 

Acest strigăt s-a transformat în aplauze generale care nu 
au încetat decât atunci când fereastra a început să se 
ilumineze, iar eu am apărut în spatele vitraliului colorat. 


Dealtfel, Talma trebuia să înceapă şi toată lumea tăcea ca 
să-l poată auzi. 

La fel cum marele artist pusese o supremă cochetărie în 
costumul său, tot aşa făcuse apel la toată vraja vocii lui 
catifelate. 

A început deci în englezeşte: „De răni nu-i pasă celui care-i 
teafăr? 

Dar taci! 

Ce străluceste-acolo oare? 

Sunt zorile şi Julieta-i soare. 

Răsai, o soare sfânt, ucide luna. 

N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna? 

E galbenă de ciudă şi-i geloasă Că tu care-i slujeşti de 
preoteasă O-ntreci în farmec! 

O, de n-ai sluji-o! 

O, ce n-aş da să fiu mănuşa ei Şi să-i ating obrazul... 

De aici urmează toată scena balconului, până la finalul ei, 
când, încheind, Julieta spune.:..."Ah, dar atunci Atât mi-ar fi 
iubirea de nebună Că poate te-aş ucide. Noapte bună! 

O, despărţire! O, griji dulci şi-amare! 

Şi-acuma jug, fiindcă-aş fi în stare Să-ţi spun mereu, 
mereu, de mii de ori, Tot „noapte bună” într-una până-n 
zori.” (Julieta intră în cameră trimiţându-i sărutări din 
vârful degetelor.) 

Romeo „Coboare-se pe ochi-ţi somnul blând Şi dulcea 
pace-n inimă şi-n gând. 

De ce nu sunt eu somnul să pot să m-odihnesc Alăturea de 
chipu-ţi îngeresc! 

Mă duc să-mi spun norocul, să-l implor Pe bunul pustnic 
să-mi dea ajutor.” 429) 

Perdelele s-au închis pe ultimele două versuri, de abia au 
fost trase, că aclamaţiile „Julieta şi Romeo!” au fost 
scandate în ropotul aplauzelor. Eram rechemaţi ca în marile 
succese de scenă, când spectatorii simt nevoia să mai vadă 
încă pe cei care i-au impresionat adânc. 


LLA 


M-am lăsat furată de această beţie; nu mai eram Eva, nu 
mai eram domnişoara de Chazelay, eram Julieta; versurile 
lui Shakespeare adunaseră în minte toată ameţeala 
dragostei şi a triumfului. 

N-a fost nici un bărbat care să nu fi vrut să-mi sărute 
mâna şi nici o femeie care să nu fi vrut să mă îmbrăţişeze. 

În mijlocul acestor demonstraţii uşa s-a deschis şi valetul a 
anunţat: 

— Doamna e servită! 

Am luat braţul lui Talma. 

— Acesta fiind cel mai neînsemnat gest faţă de marele 
artist căruia îi datoram singurul moment de fericire 
desăvârşită pe care l-am avut de când te-am pierdut. 

— Şi am trecut în sufragerie. 

L-am poftit pe Barras, care cunoştea toate simpatiile Şi 
antipatiile oaspeţilor, să indice locurile, astfel încât fiecare 
să fie mulţumit. 

Nu am luat niciodată parte la o reuniune mai spirituală, la 
o înţelegere mai perfectă de idei, adevărat foci de artificii 
strălucitor de spirit francez. 

Apoi trebuie spus că la ora aceea din noapte, când j fiecare 
a uitat grijile zilei, inima este mai generoasă, imaginaţia mai 
fecundă şi conversaţia mai veselă decât la orice altă oră a 
zilei. 

Pe mine însă nu m-a prins câtuşi de puţin acea beţie de 
vorbe, de sentimente dulcege şi de amabilităţi. Mă 
întorsesem în mine însămi, unde, ca o pasăre cântătoare, 
amintirile îmi povesteau seducătoare simfonie a vanităţii 
satisfăcute; atunci abia mi-am dat seama că asiduitatea lui 
Barras faţă de mine fusese remarcată de cei din jur. 

Şi-a dat seama şi Barras şi s-a temut să nu mă simt 
ofensată de acest început de indiscreţie, şi cu un 
compliment mai amplu decât luxul cu care fusese servită 
masa, a spus: 

— Domnilor, trebuie să vă cunoaşteţi gazda. 


— Şi, în puţine cuvinte, vă voi povesti viaţa nemaipomenită 
a persoanei care v-a dăruit în această seară atât de vii 
satisfacţii artistice şi ne-a servit, pentru a completa serată, 
un supeu atât de deosebit. 

Eu habar nu aveam că Barras cunoştea toate întâmplările 
vieţii mele; le aflase desigur de la doamna Cabarras căreia i 
le povestisem la închisoare. 

Barras, elocvent la tribună, se dovedea fermecător în 
saloane. Nimeni nu povestea cu mai multă dezinvoltură şi 
delicateţe ca el. Uşor supărată de intimitatea ce se 
întrezărise în relaţiile noastre, am fost plăcut surprinsă de 
acest torent de laude care ieşeau din gura lui Barras. 

De zeci de ori mi-am ascuns faţa în palme, simțind roşeaţa 
şi lacrimile pe care nu le puteam stăpâni. Nu se cunoştea 
contribuţia mea la 9 Thermidor. Barras a fost formidabil 
povestind disperarea care mă împinsese în căruţa 
eşafodului fără să-mi fi venit rândul. 

A fost fermecător când a relatat întâlnirea mea de la 
închisoarea La Carmes cu Theresia şi cu Josephine. A fost 
dramatic când le-a povestit îndeplinirea misiunii cu care mă 
însărcinase Theresia şi când trebuise să-i duc lui Tallien 
pumnalul ei. 

La rândul ei, doamna Tallien, ca şi cum ar fi jurat să nu-mi 
lase nici o licărire de rațiune, îl susţinea pe Barras, 
adăugând amănuntelor date de el alte mici detalii pline de 
farmec, care duceau admiraţia la paroxism. 

Gândeşte-te la această reuniune de poeţi, artişti, 
romancieri, istorici, cărora viaţa mea le era adusă la 
cunoştinţă în cele mai intime amănunte, şi îţi vei face o idee 
despre tot ce simţeam eu în timp ce Barras vorbea, şi în 
încheiere să mai enumere şi bunurile de familie care tocmai 
mi se înapoiaseră, exagerându-le mai degrabă valoarea 
decât diminuândule-o, tocmai ca o justificare a luxului în 
care trăiam. 

A continuat apoi cu elogiul talentelor necunoscute de ei, 
insistând asupra aptitudinii de a improviza, care făcea să 


prindă viaţă sub degetele mele melodii necunoscute şi 
neauzite vreodată. 

Tremuram toată; mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o şi mi-a 
spus: 

— O, dacă de fiecare dată când veţi fi elogiată, veţi leşina, 
tânăra şi frumoasa mea prietenă, înseamnă că veţi leşina 
deseori, căci nimeni nu va putea să vă vadă şi să vă 
cunoască fără să vă preţuiască. 

Toată voinţa la care făcusem apel, să mă pot ridica de pe 
scaun şi să plec de la masă, să scap de aceste laude 
copleşitoare, s-a topit într-un suspin şi într-o lacrimă; am 
recăzut pe scaun şi mi-am lăsat mâna într-a lui. 

Oh, să nu vă lăsaţi niciodată mâna în mâna unui bărbat 
care vă iubeşte, chiar dacă nu-l iubiţi. Există în această 
putere masculină o vigoare şi o atracţie care îţi slăbesc 
rezistenţa. 

După zece minute de când mâna mea rămăsese în mâna 
lui Barras, nu mai vedeam nimic. 

Supeul se terminase; m-a condus în salon şi, fără voia mea, 
m-a aşezat în faţa pianului pe care chiar el l-a deschis. 

Din clipa în care luăm contact cu acest instrument, intram 
în acea stare ciudată de exaltare magnetică. De la prima 
vibraţie a clapelor am şi simţit în tot corpul o fierbinţeală; 
mi-a apărut în minte scena în care Romeo coboară din 
balcon după ce şi-a petrecut prima noapte de dragoste cu 
Julieta şi pe acest text, care se leagă ca prima scenă, a 
balconului, am început să brodez o sim fonie de emoţii 
necunoscute, fiindcă eu nu avusesem niciodată o noapte 
asemănătoare cu noaptea celor doi amanți. 

Eu însă-mi nu ştiam ce cântam; mi-ar fi cu neputinţă să 
aşez din nou cap la cap notele acelei improvizații. Ca şi 
trăsnetul antic în care Vulcan a răsucit într-un singur 
fascicol tunetul, fulgerele şi ploaia, tot astfel eu am împletit 
plăcerea, fericirea şi lacrimile. 

Despre această improvizație mi s-a vorbit apoi de foarte 
multe ori şi de aceea mă gândesc că a avut ceva 


extraordinar. Ca întotdeauna, după ce am cântat, am rămas 
într-o stare vecină cu moartea. 

Dar doamna 'allien şi Barras, care m-au văzut de două sau 
de trei ori în aceeaşi situaţie, departe de a fi îngrijoraţi, au 
asigurat musafirii că trebuiau să mă lase singură, că va fi de 
ajuns ajutorul cameristei mele, şi că a doua zi mă voi trezi 
mai strălucitoare şi mai frumoasă. 

Am auzit mica rumoare a doamnelor care-şi luau şalurile şi 
pălăriile. Câteva buze de femei s-au atins de fruntea mea. 
Am auzit, saluturi de bun rămas; Barras la rândul lui şi-a 
luat rămas bun strângându-mi mâna; cred că i-am strâns-o 
şi eu. 

Am auzit trăsurile plecând, apoi vocea cameristei care mă 
întreba dacă vreau să mă aşeze în pat. 

M-am sprijinit gâfâind de braţul ei, cu capul căzut pe spate 
şi am intrat în dormitor. 

Florile dispăruseră de acolo, dar parfumul persista 
insistent. Era un amestec de mirosuri excitante; trandafirii, 
iasomia, caprifoiul îşi diluaseră aromele. Camerista m-a 
dezbrăcat de costumul Julietei şi m-a aşezat în pat. 

Chiar patul era îmbibat de miresme îmbătătoare. Mi-am 
continuat visarea, cu toate că eram pe jumătate trează; 
privirile mi s-au aţintit spre fereastra pe unde Julieta îl 
aştepta pe Romeo. 

Deodată fereastra s-a deschis şi l-am recunoscut pe. 
Barras. Am întins mâna spre clopoțel, am vrut să strig, i dar 
mâna mi-a fost oprită de altă mână, strigătul mi-a fost 
înăbuşit sub apăsarea buzelor fierbinţi. 

Am recăzut nemişcată şi tulburată pe pat. 

Şi eu care mă rugam în fiecare dimineaţă: „O, Doamne! Fă 
să-l văd din nou!”, am izbucnit a doua zi printre lacrimi şi 
plânsete: „O, Doamne! Fă să nu-l m: ai revăd niciodată!” 

Capitolul X Întoarcerea Evei Am văzut în ce condiţii 
avusese loc această întoarcere, seara, pe ploaie şi frig. 
Bătrâna Martaha o recunoscuse mai întâi după voce, apoi, 


în sfârşit, când se deschisese uşa, cele două femei se 
aruncaseră una în braţele celeilalte. 

Dacă ar fi fost ziuă, dacă ar fi fost vreme bună, după ce 
Eva ar fi îmbrăţişat-o pe Martha, s-ar fi repezit în grădină 
să revadă cu adevărat toate lucrurile pe care nu le mai 
văzuse de trei ani decât în amintire. 

Arborele ştiinţei, al binelui şi-al răului, pârâul care se 
strecura de sub rădăcina lui, grota zânelor, bolta acoperită 
cu verdeață, şi toate celelalte... 

Dar în noaptea aceea întunecoasă, pe o ploaie măruntă şi 
îngheţată, o astfel de vizită era cu neputinţă de făcut. 

Se urcă direct în odăiţa ei, albă şi curată, ca şi cam doar în 
ajun ar fi părăsit-o şi unde ar fi fost aşteptată dintr-o clipă 
în alta. Acolo a trebuit să răspundă întrebărilor care se 
îngrămădeau pe buzele Marthei. Bătrâna avea şi ea 
slăbiciunea ei; îl iubea pe Jacques Merey altfel decât pe 
Eva, dar tot atât de puternic şi aproape tot atât de pasionat. 

Cu toate acestea îşi dădu seama că Eva era frântă de 
oboseală şi de nesomn şi că trebuia să fie lăsată singură. 

Vru să o dezbrace şi să o urce în pat ca altădată. 

Eva, care nici nu dorea altceva decât să-şi reia vechile 
obiceiuri, se lăsă în mâinile ei şi-i ceru doar ca la plecare să 
lase o lumânare aprinsă; simţea nevoia să treacă în revistă 
toată obiectele din copilărie, de care era plină camera şi 
faţă de care, în prezenţa Marthei, inima ei n-ar îi îndrăznit 
să se manifeste ca atunci când ar fi fost singură şi liniştită. 

De aceea, Martha de-abia ieşi pe uşă, că îşi deschise ochii 
şi-şi văzu cu încântare merişorul sfinţit adus de Basile, şi 
Cristul de fildeş în jurul căruia merteorul alcătuia un fel de 
iesle. 

Eva se gândea la puritatea sufletului ei atunci când fusese 
smulsă din această cameră binecuvântată şi la tot ce 
văzuse, la tot ce simţise, la tot ce suferise de când plecase 
de aici. 

Nici o amintire pe care s-o alunge sau s-o respingă; ele 
constituiau partea albă şi luminoasă a vieţii ei. Odată trecut 


pragul acestei camere, odată închisă în urma ei uşa de la 
stradă, începuse viaţa de suferinţă, de tristeţe, de 
remuşcări. 

După ce Martha ieşi din cameră, Eva se sculă din pat, luă 
lumânarea, cercetă toate lucrurile care abia aveau un 
nume, dar reprezentau întregul ei univers, le sărută, le 
salută ca la o întoarcere, îngenunche în faţa Cristului, cu 
toate că nu ştia să spună rugăciunile obişnuite, ea ştiind 
doar să-şi dăruie oamenilor devotamentul şi să invoce în 
faţa lui Dumnezeu durerea care nu-şi mai găsea loc în 
sufletul ei. 

Încercă să deschidă fereastra, să privească în grădină, dar 
vântul năvăli în odaie şi stinse lumânarea, iar ploaia care 
continua să cadă tot mai deasă şi noaptea fără lună o 
împiedecară să distingă ceva, ca şi cum acel trecut în care 
încerca să se întoarcă era de aici înainte închis pentru ea. 

Împinse şi închise la loc fereastra, se îndreptă spre pat pe 
dibuite şi tremurând se băgă udă în aşternut, trăgându-şi 
cearceaful ca pe un giulgiu peste cap. 

Acolo, în acel mormânt anticipat, obiectele începură să se 
învălmăşească unele cu altele şi să se stingă încet în mintea 
ei. Simţi acea senzaţie de gheaţă pe care o încercase când, 
rostogolită de valurile Senei, crezuse că va muri; într-o 
stare crescândă de leşin avu senzaţia că alunecă pe o pantă 
abruptă, de la viaţă spre moarte. 

Veni apoi momentul în care nu mai simţi nimic decât 
durere în inimă, care încetul cu încetul dispăru pe măsură 
ce dispărea nu-i rămânea însă nici măcar senzaţia 
existenţei. 

Crezu că murise: dormea. 

Neavând timp să închidă obloanele de la fereastră, a doua 
zi O trezise o rază plăcută de soare care i se juca pe obraz. 
Soarele de martie, încă palid şi bolnăvicios, ajungea la ea 
printre crengile fără frunze ale pomilor netreziţi pe de-a- 
ntregul, ci abia reveniţi la viaţă, între ea şi acei pomi exista 
o asemănare: în ciuda amintirilor trecutului, dăinuia în ea 


un fel de şovăială de a renaşte. Dar până la urmă soarele, 
oricât de palid ar fi fost, era totuşi o rază de speranţă, o 
certitudine că trăia. Deschise fereastră: ploaia încetase, era 
o vreme ceţoasă de primăvară, cu aerul atât de încărcat de 
aburi încât cu greu îl poţi trage în plămâni, iar după ce-l 
respiri îţi simţi pieptul apăsat parcă de o greutate. 

Grădina era neschimbată; atâta doar că părea neîngrijită 
şi totul crescuse la întâmplare, că tristeţea din inimă; iarba 
înaltă şi muiată de apă, pârâul umflat, ieşit din albia lui, 
arborele ştiinţei fără fructe şi fără flori îndoindu-şi în vânt 
coroana crengilor goale; bolta, rămasă doar cu tulpinele 
încolăcite ale vieţii, părea un leagăn jefuit, de spalierul 
căruia atârnau curmeie veştede de viţă, fără viaţă, gata să 
moară. 

Nici o pasăre nu cânta, frumoasa privighetoare şi cele 
douăsprezece privighetori cenuşii nu se întorseseră încă, şi 
poate nu se vor mai întoarce, sau se vor întoarce ca şi ea, 
triste şi tăcute. 

Dintre zilele frumoase petrecute în această căsuţă iubită, 
Eva nu-şi amintea decât de zilele de primăvară, de zilele 
arzătoare de vară şi de zilele pline de poezie ale toamnei; le 
uitase pe cele mohorâte ale iernii, când grădina nu-i dădea 
nici soare, nici umbră, şi când nici ea nu o mai însufleţea cu 
ţipetele şi tinereţea ei exuberantă şi zburdalnică. 

Închise la loc fereastra şi se întoarse în pat; curând auzi 
paşi; bătrâna Martha, în dorinţa de a o revedea, venea să o 
întrebe dacă se trezise şi cum dormise. Eva o invită să intre. 

De cum intră, Martha o îmbrăţişa şi se grăbi ca altă dată, 
să aprindă focul. 

Dar vai, între acel altădată şi astăzi, Marthei nu i se 
întâmplase nimic, pentru ea zilele trecuseră atât de 
asemănătoare unele cu altele, încât confundase poate vara 
cu iarna, sau totul nu fusese decât o vastă înserare care 
dăinuise de la plecarea doctorului şi a Evei până astăzi 
când, în sfârşit, Eva se întorsese şi nădăjduia să-l revadă 
curând şi pe Jacques. 


După ce aprinse focul, bătrâna se întoarse şi privi spre 
pat; Eva răspunse privirii ei cu un surâs trist. 

— Scumpa mea domnişoară, spuse dând din cap, nu mai 
sunteţi aceeaşi ca atunci când eraţi aici; sunteţi nefericită; 
dar cine oare vă poate face nefericită, din moment ce bunul, 
scumpul nostru stăpân trăieşte, îl iubiţi şi probabil şi el vă 
iubeşte tot atât? 

— Sărmana mea Martha, spuse Eva, vremurile s-au 
schimbat. 

— Da, s-a aflat şi aici că v-aţi pierdut tatăl şi că mătuşa 
dumneavoastră a murit; că, în urma necazurilor astea, toată 
averea v-a fost confiscată, că eraţi - cine şi-ar fi închipuit 
una ca asta despre o biată copilă atâta timp fără grai şi fără 
gândire! 

— Că eraţi, zic una dintre cele mai bogate moştenitoare 
din regiunea noastră. Dar se mai spune şi că prin protecţia 
unuia din noii mari stăpâni oare şi-au croit drum în locul 
celor vechi, toate bunurile dumneavoastră şi toată averea v- 
ar fi fost înapoiate. 

— Oh, nu-mi vorbi despre astea, nu-mi mai vorbi niciodată, 
te rog, dragă Martha. M-am întors aici mai săracă, mai 
nefericită şi mai lipsită cum n-am fost nici odată. 

— Dar Scipion? Întrebă Martha. Îndrăznesc să vă întreb şi 
de el. Bietul animal, ne-a lăsat pe toţi ca să meargă după 
dumneavoastră. Ah, dacă stăpânul nostru ar fi putut. 

— Cu toate că el era om - iar fi făcut la fel; căci dumnealui 
şi bietul animal vă iubeau cel mai mult, să ştiţi, după aceea 
eu. 

— Scipion a murit, Martha, şi, mi-e ruşine să-ţi spun, dar 
cu tot doliul care mă apasă, cel după dragul meu Scipion a 
fost mai greu de suportat. 

— "Totuşi, spuse Martha, pentru care situaţia nu se 
limpezea, stăpânul nostru, stăpânul nostru drag tot vă 
iubeşte, nu-i aşa? 

Eva izbucni în plâns. 


— Oh, nu-mi vorbi niciodată de dragostea lui. M-ai vedea 
oare plângând dacă el m-ar mai iubi? Există în lume altceva 
decât dragostea lui care să merite tristeţea sau bucuria, 
surâsul sau lacrimile? Oh, dacă m-ar mai iubi, dacă aş fi 
convinsă că într-o zi inima lui s-ar putea întoarce la mine, 
nu crezi că aş fi acum afară, la uşa de la intrare, ca să-l 
aştept. 

— Fiindcă şi el trebuie să se întoarcă? 

Martha îşi lăsă privirile în jos, se vedea că tot ce putea să 
cuprindă mintea ei bătrână rămânea închis în aceste 
cuvinte de neînțeles: 

— Trăieşte încă, dar nu o mai iubeşte! 

Ea, care privise prin inima stăpânului său ca printr-un 
cristal, nu înţelegea cum această inimă, pe care numai 
dragostea o făcea să bată, putea să continue totuşi să 
trăiască fără dragoste; dar Martha, femeie săracă, era de 
multă vreme resemnată, ca toate făpturile care depindeau 
de alţii. Era poate şi asta o nouă nenorocire fără noimă, ca 
atâtea altele, pe care ea le vedea abătându-se asupra 
bieţilor oameni, îşi lăsă iarăşi privirile în jos şi spuse: 

— Dacă e aşa, înseamnă că aşa trebuie să fie. 

Şi ca în toate împrejurările vieţii în care nenorocirea o 
lovise şi pe ea, îşi aplecă încă o dată capul şi încă o dată se 
resemnă. 

Se uită la Eva care-şi ţinea batista la ochi, văzu cum 
suspinele făceau să tresalte cearceaful şi ca să nu mai; 
adauge şi ea ceva la durerea fetei, şi aşa destul de mare, 
ieşi în vârful picioarelor să n-o tulbure. 

Evei nu-i scăpase nimic din felul delicat de a se purta al 
Marthei. În durere toate simţurile devin foarte receptive, şi 
dacă bătrâna Martha şi-ar fi spus cu voce tare gândurile, 
ele nu, ar fi fost mai limpezi pentru Eva decât aşa cum le 
păstrase, ascunse în sufletul ei. 

Rămase nemişcată şi încetul cu încetul latura sfâşietoare a 
durerii ei se domoli; această latură fusese trezită de 
întrebările Marthei, dar lacrimile sunt ca sângele: odată 


oprite, trebuie să le faci drum nou ca să o pornească iar. 
Auzi orologiul bisericii sunând ora nouă. Altădată, la ultima 
lovitură nu se întâmpla că Martha să nu intre în cameră 
când ea încă nu coborâse din pat şi să-i spună: 

— Scumpa mea domnişoară, gustarea vă aşteaptă. 

Ultima lovitură tot mai răsuna când se auzi pasul Marthei; 
uşa camerei se deschise şi pe un ton mai trist, dar fără să 
schimbe formula obişnuită, îi spuse: 

— Scumpa mea domnişoară, gustarea vă aşteaptă. 

— Bine, Martha. Vin, îi răspunse Eva. 

Bătrâna închise uşa, Eva se îmbrăcă repede şi cobori. 

Nimic nu se schimbase în sufragerie; - masa şi scaunele 
erau în acelaşi loc, mica masă rotundă la care, atâţia ani, 
Eva luase loc pe scaun în faţa lui Jacques! 

De astă dată nu văzu decât un tacâm, dar ca de obicei 
mâncarea era aceeaşi: unt, miere în fagure, ouă şi lapte. 

Martha nu se interesase dacă în timpul îndelungatei 
absenţe Eva îşi schimbase sau nu deprinderile. 

— Ea servise gustarea de altădată; pentru ea, Eva tot 
tânără, tot frumoasă, rămăsese aceeaşi Eva. 

Fiecare din lucrurile pe care le vedea îi producea tinerei 
fete o nouă senzaţie; bătrâna intrând la aceeaşi oră şi 
anunţându-i cu aceleaşi cuvinte că masa era servită; Eva 
coborând pe aceeaşi scară, intrând în aceeaşi sufragerie, 
dar trezindu-se singură la aceeaşi masă pe care se vedeau 
aceleaşi gustări. 

— Toate acestea îi dădeau un amestec de senzaţii plăcute 
şi crude totodată. Ca toate că nu mai avea pofta de mâncare 
juvenilă cu care altădată savura dejunul cumpătat, nu vru 
totuşi să o întristeze pe Martha, se aşeză la masă cum avea 
obiceiul să o facă şi-şi dădu silinţa să mănânce. 

Martha o privea fericită. Pentru oamenii simpli pofta de 
mâncare sau chiar aparenţa ei este semn de însănătoşire fie 
a durerilor trupului, fie a sufletului. 

În timp ce Eva mânca un ou, rupea colţurile fagurelui de 
miere, gusta untul bătut chiar în dimineaţa aceea şi bău 


jumătate, din ceaşca de lapte, Martha, care nu-şi dădea 
seama că pentru ea făcea acest efort, îşi spunea în sinea ei 
bucuroasă: „Hai, hai, încă nu e totul pierdut”. Oricât ar fi 
vrut să viziteze grădina, deocamdată nu se putea; dar 
soarele, care se limpezea şi încălzea din ce în ce mai mult, 
promitea să o zvânte înainte de a se însera. 

Dealtfel, avea în casă destule alte lucruri de revăzut, 
lucruri care îi erau tot atât de scumpe ca şi cele din 
grădină; avea de vizitat laboratorul lui Jacques, la care nu 
se gândea fără o puternică emoție. Laboratorul, locul unde 
îşi petrecea el tot timpul şi căruia îi căutase lumina lămpii 
prin fereastra înaltă şi îngustă; spre această lampă îşi 
îndreptau privirile cei care veneau seară sau noaptea să 
ceară ajutorul doctorului. 

Câtă vreme era aprinsă, nimeni nu şovăia să bată; este 
adevărat că şi atunci când era stinsă tot băteau, dar cu 
sfială, deşi doctorul punea tot atâta grabă în a le răspunde. 

În laborator era pianul la care Eva luase primele lecţii de 
muzică; acolo, pentru prima oară, datorită unei furtuni 
îngrozitoare şi a emoţiei puternice provocate de trăsnetul 
căzut la câţiva paşi de casă, ea cântase neîntrerupt şi chiar 
remarcabil o melodie pe care timp de trei luni Jacques 
încercase zadarnic să o facă să o repete. 

Tot în laborator venea zi de zi Basile, pe care îl recunoştea 
după bocănitul piciorului lui de lemn când urca treptele 
scării; şi ca şi cum nimic din vechile amintiri nu trebuia să 
lipsească, tocmai când ajunse în laboratorul a cărui uşă nu 
o deschise fără o nelinişte superstiţioasă. 

— Într-atât i se părea că-l va regăsi pe Jacques, urmărind 
vreuna din experienţele lui misterioase. 

— Tocmai când privea tristă clapele mute şi prăfuite ale 
pianului neatins de ea de trei ani, auzi bătăi în uşa de la 
intrare şi, o clipă după aceea, zgomotul piciorului de lemn 
al lui Basile apropiindu-se din ce în ce. În sfârşit, uşa se 
deschise şi în prag apăru Basile, acelaşi om vesel şi devotat. 


— Ah, dragă domnişoară, spuse el împreunându-şi mâinile 
şi privind-o cu admiraţia lui de totdeauna, acum cinci 
minute am aflat că v-aţi întors azi-noapte şi am alergat să 
aflu ce e cu dumneavoastră şi cu scumpul nostru stăpân, 
cetăţeanul Jacques. Căci dacă dânsul s-ar fi întors după cele 
ce s-au petrecut, n-ar fi însemnat că trebuie să vă întoarceţi 
şi dumneavoastră; dar din momentul în care 
dumneavoastră v-aţi întors, nimic nu-l poate împiedica, 
dacă mai trăieşte, să se întoarcă şi dumnealui. Numai că 
aveţi ochii cam tulburi, de parcă aţi fi plâns zdravăn. Nu 
cumva a murit? 

— Nu, prietene, mulţumesc lui Dumnezeu, răspunse Eva. 

— Ah, am auzit atâtea în oraşul ăsta blestemat! Zise 
Basile. S-a spus că a fost ucis într-o răscoală; apoi că ar fi 
fost măcelărit în nu ştiu care grote, apoi s-a zis că s-ar fi 
refugiat în America. De mai bine de zece luni n-am mai 
auzit vorbindu-se nimic. Dar uite că v-aţi întors şi odată eu 
dumneavoastră şi speranţa noastră că o săi revedem. O să 
se întoarcă, nu-i aşa? Spuneţi-ne asta, hai, ca să le fac o 
bucurie oamenilor nevoiaşi care îl iubesc tot ca înainte. Ah, 
toţi oamenii cărora seniorii le spun calicime, toţi ăştia au 
inimă şi-şi aduc aminte; nu sunt ca aristocrații care nu-şi 
aduc aminte decât că să-ţi facă necazuri. Nu spun toate 
astea pentru tatăl dumneavoastră, domnişoară, cu toate căi 
s-ar potrivi şi lui. 

— Bietul meu Basile, spuse Eva întinzându-i mâna şi 
lăsându-i în palmă un ludovic, care la acea epocă, în 
asignaţi, făcea şapte sau opt mii de franci. 

Basile privi ludovicul, o privi pe Eva, sărută ludovicul şi cu 
voce tristă spuse: 

— Tot bună aţi rămas, domnişoară Eva? 

Eva îşi duse batista la ochi. 

— Şi necăjită, adăugă el, după cum se vede. 

— Bunul meu Basile, domnul doctor se va întoarce în trei 
sau patru zile; cred că îţi vei relua vechiul obicei să vii să-l 
vezi în fiecare dimineaţă? 


— Oh, da, domnişoară, şi Antoine la fel; cum de n-o fi ajuns 
încă? L-am întâlnit pe stradă şi mi-a spus că o să vină aici. 

În adevăr, uşa laboratorului se deschise şi apăru Antoine. 

Lovi cu piciorul, după obicei, şi strigă: 

— Cerc al dreptăţii! Centru al adevărului! Sunteţi tot 
frumoasă şi tânără, domnişoară Eva, slavă Domnului! 

— Bună ziua, dragul meu Antoine, dumneata ce mai faci? 

— Eu sunt tot profetul, spuse Antoine, trimis să duc 
cuvântul Domnului pe pământ. 

— Şi care e acest cuvânt al Domnului pe care mi-l aduci? 
Întrebă Eva oftând. 

— Oamenilor cinstiţi le va veni rândul, răspunse Antoine, 
nenorociţii vor redeveni fericiţi şi necăjiţi vor fi mângâiaţi. 

— Dumnezeu să te-audă! Spuse Eva. Îi puse un ludovic în 
mâna ca şi lui Basile. Cei doi bătrâni întinseră mâinile 
înspre ea ca pentru a o proteja cu dubla lor binecuvântare. 

Apoi coborâră sprijiniți unul de altul, şi Eva auzi piciorul 
de lemn al lui Basile îndepărtându-se din ce în ce, tot aşa 
cum îl auzise şi când se apropiase. 

Atunci se prăbuşi pe scaunul din faţa pianului; mâinile îi 
alergară pe clape şi o simfonie plăcută se răspândi de sub 
degetele ei; s-ar fi spus că profeția smintitului trezise în 
inima Evei acea speranţă pe cale să se stingă şi că acea 
speranţă, intermitentă ca şi mintea celui care i-o adusese, 
arunca raze de lumină peste melodia tristă care făcea să 
tresară ecoul mut de trei ani al acestui laborator părăsit. 

Din cauza exerciţiilor, Eva cădea de obicei sau într-un 
extaz dureros sau într-un acces de veselie nervoasă. De 
astă dată, sub clape sunetele se stinseră încet-încet, capul i 
se aplecă melancolic în piept şi nici unui din obişnuitele 
accidente nu se produse. 

Când ieşi din această somnolenţă, soarele părea să-şi fi 
recăpătat toată puterea zilelor frumoase, iar picăturile de 
ploaie din timpul nopţii care încă nu se uscaseră străluceau 
pe deasupra ierbii şi a frunzelor ca nişte diamante. 


Capitolul XI Întoarcerea lui Jacques Nu există momente 
mai plăcute în viaţa spirituală şi în viaţa fizică decât atunci 
când, după o totală disperare» începi să nădăjduieşti puţin 
şi când, după vijelie şi trăsnete cerul se înseninează şi-şi 
reia culorile de azur. 

Ei bine, Eva se găsea într-unul din acele momente, 
profeția lui Basile îşi produsese efectul moral, iar 
reîntoarcerea soarelui desăvârşi efectul fizic. Cobori scara, 
deschise poarta grădinii, îşi luă curaj şi intră. 

Cum am spus, picăturile de ploaie şi străluceau deasupra 
ierbii, dar se simţea acel parfum plăcut pe care-l emană 
toate lucrurile umede, când natura şi soarele încep să 
biruie tunetul şi ploaia. 

Se opri o clipă în poartă; de aici privirea ei cuprinse toată 
grădina, în atmosfera însemnată se simţea acel na ştiu ce, 
care anunţă sosirea primăverii. Martie, luna 
premergătoare, în ciuda vijeliilor, a ploii şi a grindinii, e de 
multe ori una din lunile cele mai fermecătoare ale anului. 

Ploaia şi grindina din octombrie anunţă iarna; ploaia şi 
grindina din martie anunţă întoarcerea adierilor plăcute şi 
a zilelor strălucitoare. 

Eva se aventură pe terenul cu gazon care puţin înainte era 
muiat de apă, dar căruia două ore de soare îi fuseseră de 
ajuns ca să se zvânte. 

Prin iarbă se zăreau câteva părăluţe sfioase şi câteva flori 
broşteşti. Malurile apei înviorate erau îmbrăcate cu muşchi 
proaspăt în care fremătau primele semne de viaţă vegetală. 

Apa din bazin era încă tulbure, dar puţin câte puţin se 
limpezea şi devenea transparentă; în sfârşit, arborele 
ştiinţei, binelui şi răului, frumosul măr care era atracţia 
grădinii, îşi arăta primii muguri şi ici-colo se desluşeau 
primele flori. 

Dacă ai fi pus urechea la pământ, cu siguranţă s-ar fi auzit 
cum izvorăşte viaţa din adâncuri, pregătind florile 
primăverii şi fructele verii. 


Eva cuprinse cu braţele frumosul măr şi-i sărută crengile 
roşietice. Mărul, ale cărui fructe le văzuse pârguindu-se şi 
pârâul în care se privise întâia oară, atunci când băuse din 
el la fel ca Scipion, erau doi dintre cei mai vechi prieteni ai 
ei. Apoi se duse la grota zânelor privind bazinul de apă 
limpede în care găsea răcoarea zilelor arzătoare ale verii, şi 
unde dăduse primele semne de pudoare care anunțau nu 
numai că i se dezvoltase inteligenţa, dar şi că devenise 
femeie. 

Cobori până la boltă; acolo natura nu se trezise încă la 
viaţă; viţa plină de sângele vegetal, care are atâta. 
Asemănare cu sângele nostru, este ultima care-şi scutură 
amorţeala; tufele de liliac unde se cuibărea şi cânta 
privighetoarea erau încă fără frunze. 

Dar în lipsa privighetorii, a vestitoarei primăverii, tufele de 
liliac dăduseră adăpost măcăleandrului cu guşa roşie, 
cântăreţul rustic dăruit de natură să desfete borde-iele cu 
gânguritul lui în lipsa falnicului soare şi a celorlalte păsări 
cântătoare. 

Deseori la aniversările ei Eva se distrase privind acest 
oaspete apropiat şi prietenos pentru care totul părea 
subiect de curiozitate şi care, cu ochii lui vioi şi inteligenţi, 
examinează omul ca pe un prieten. 

Gingaşa pasăre o recunoscuse oare din zilele ei de fericire 
sau se gândea că e un nou locatar al grădinii? Se apropiase 
atât de mult de ea, încât fu gata să creadă că o recunoştea 
şi că vroia şi ea să-i sărbătorească întoarcerea acasă. 

Eva îşi regăsise paradisul, dar paradisul, prin greşeala ei, 
devenise trist şi pustiu. 

— Iar cel pe care ea îl aştepta fremătând mai mult de 
teamă decât de dragoste nu era Adam, complicele greşelii 
ei, ci arhanghelul cu sabia de flăcări care venea trimis de 
Dumnezeu să o ierte sau să o pedepsească. 

Razele atât de plăcute ale soarelui erau oare zâmbetele 
unui dumnezeu inteligent sau blândă şi liniştea căldură a 


unui astru indiferent care-şi îndeplineşte sârguincios 
menirea? 

Întrebă totul despre acel mare mister al iertării: globul 
luminos care înainta pălind spre apus; norul care se 
împurpura de ultimele lui raze; floarea care creştea 
înaintea frunzei; totul, până la mica pasăre care se apropia 
de ea în acel moment de odihnă şi de tăcere şi care se 
îndepărta la cea mai mică mişcare şi la cel mai mic suspin. 

Nicăieri nu afla afirmarea binelui şi răului. 

— Peste tot îndoiala. 

Acel ce ştiu eu? Al lui Monbaigne era aruncat ca un văl 
peste întreaga natură şi se întindea cu fiece clipă mai dens 
între ea şi viitor. 

Auzi că o striga cineva. 

Era Martha; noaptea se apropia, suna ora patru şi Martha, 
punctuală ca un orologiu, venea să o poftească la cină. 

Acolo o aştepta o singurătate şi mai mare. Deseori, 
absorbit de lucrările lui, urmărind vreo problemă pe 
punctul de a fi rezolvat, dar a cărei soluţie îi scăpa în-tr- 
una. 

— Aşa cum se întâmpla de fapt cu tot ceea ce crede omul 
că deţine. 

— Jacques o rugă să mănânce singură, şi el nu cobora; dar 
atunci îl ştia acolo şi Eva îşi dădea seama că doar un simplu 
planşeu îi despărţea. 

La cină însă era întotdeauna prezent, aceasta fiind 
adevărata lui oră de plăcere, oră la care o regăsea pe Eva 
pe care nu o vede. A numai atâta timp cât durau lucrările 
lui noi şi pretenţioase, care îi captau toată atenţia. 

O avea prezentă în minte, o regăsea în suflet şi atunci 
chipul lui, întocmai ca al unui copil furat pentru o clipă de 
studiu, îşi recăpăta toată seninătatea fericirii. 

Acum el nu mai era acolo; nu o treabă urgentă, ci voinţa 
lui îl ţinea departe de ea. Se va întoarce? Când se va 
întoarce? Cu ce sentimente se va întoarce? 


Era veşnica întrebare pe care Eva vroia s-o rostogolească 
din inima ei ca stânca lui Sisilf, dar care tot ca stânca lui 
Sisif îi recădea veşnic pe inimă. 

Aşa cum recunoscuse gustările de dimineaţă, la fel 
recunoscuse cina. Era aceeaşi ca şi cum Jacques ar fi 
trebuit să fie acolo, doar locul gol de la masă arătând lipsa 
lui. 

Când să strângă masa, Martha îşi dădu seama că Eva nu 
mâncase aproape nimic. 

— Oh, Doamne, ce puţin aţi mâncat, draga mea 
domnişoară, îi spuse. 

— N-am mâncat puţin, Martha, dar am mâncat singură. 

— Ce să fac cu tot ce rămâne? Întrebă Martha. 

— Să chemi mâine o femeie săracă şi să-i dai să mănânce 
ea şi copiii el. 

— Şi tot aşa să fac mereu? 

— Da, spuse Eva, săracii vor mânca partea doctorului şi, n- 
ai nici o grijă, dragă Martha, nu se va plânge ni meni de 
acest plus de cheltuială care, după cum vezi, nu se aruncă. 

— Aveţi dreptate, domnişoară, dumnealui era atât de bun 
pe vremuri! 

— Astăzi este şi mai bun, Martha. 

— Oh, asta nu se poate! Izbucni femeia. 

— Nădăjduiesc cel puţin că aşa va fi, spuse Eva ridicând 
ochii spre cer. 

După masă Eva se urcă în laborator şi aşeză o lumânare în 
aşa fel încât să-i fie văzută lumina de afară. 

— Lumea o să creadă că a sosit domnul doctor, remarcă 
Martha. 

— Le vei spune celor care vor veni, dragă Martha, că nu a 
sosit încă, dar că-l aşteptăm, şi săracii vor şti că au un 
protector împotriva tuturor necazurilor de care sunt 
ameninţaţi şi chiar împotriva acelui bine pe care ei nu-l 
preţuiesc îndeajuns, moartea. 

— De ce vorbiţi tot timpul aşa, domnişoară, de când v-aţi 
întors? Întrebă Martha; nu v-am auzit niciodată înainte de 


plecare spunând asemenea vorbe. 

— Martha, eu nu am plecat, am fost smulsă de la voi. Am 
stat trei ani fără să-l văd pe cel care însemna pentru mine 
totul. 

— Dumnezeul meu, stăpânul meu, regele meu, idolul meu, 
singura! Om pe care l-am iubit, pe care îl voi iubi 
totdeauna! 

Era cât pe ce să izbucnească „şi care nu mă mai iubeşte”, 
dar pudoarea îi înăbuşi strigătul. 

Aşeză luminarea acolo unde Jacques aşeza de obicei 
lampa, apoi continuă să viseze în laboratorul slab luminat. 

Între timp steaua săracilor - adică lumina din laborator - 
fusese văzută; înainte că Eva să coboare, auzi sunând sau 
bătând de două sau de trei ori la uşa de la intrare. 

Erau săracii care veniseră degrabă la acest far salvator şi 
oare se întorceau totuşi liniştiţi pe la casele lor, aflând că nu 
sosise încă, dar că erai aşteptat în curând. 

Eva cobori, lăsând luminarea aprinsă în laborator, 
călăuzită doar de razele lunii care în seara aceea străluceau 
cum nu străluciseră în ajun. Dar o găsi pe Martha care o 
aştepta în camera ei. 

Bătrâna nu-şi mai regăsea copila veselă şi firească în 
această tânără domnişoară tristă şi ciudată care se 
întorsese. 

De câteva ori Eva fusese pe punctul de a-i mărturisi 
secretul ei. Era fără îndoială secretul tristeţei ei, şi Martha 
ar fi vrut să-l cunoască, fiind sigură că ar fi mângâiat-o. 

Nu Eva era aceea care nu-l mai iubea pe Jacques, 
dimpotrivă, dragostea ei pentru el se schimbase în ceva 
sfânt; dar nici Jacques nu se putea să n-o mai iubească. 
Cum să nu iubeşti copila aceasta plină de farmec care acum 
se făcuse mai încântătoare ca niciodată? 

Martha se gândi că va afla cu timpul dezlegarea 
misterului. Nu putea să mai dureze multă vreme, Jacques 
trebuia să sosească dintr-un moment într-altul. Numai că 
Eva i se păruse mai liniştită ca în ajun, şi bătrânica puse pe 


seama apropiatei întoarceri schimbarea comportării tinerei 
sale prietene. 

Eva o întrebă pe Martha despre vechile ei cunoştinţe şi 
mai ales despre tinerele fete fără avere şi bătrânele sărace. 

Deci tot milostenia de altădată era motivul acţiunilor ei. Se 
interesă de numărul copiilor, cam câte fete şi câţi băieţi s-ar 
putea aduna într-o şcoală gratuită. Se interesă de numărul 
bătrânilor care ar fi făcut apel la mila publică. 

Nimeni nu putea mai bine decât Martha să cunoască toate 
aceste amănunte. 

Eva o rugă să-şi adune în timpul nopţii amintirile şi a doua 
zi să o ajute să facă o listă cu toţi necâjiţii care aveau nevoie 
de ajutor. 

După cum se vede, Eva nu trebuia să-l aştepte pe Jacques 
pentru a începe mărinimoasa ei misiune. 

Martha se despărţi de ea la ora unu noaptea; dormi 
liniştită şi a doua zi, pe aceeaşi masă pe care servise 
prânzul, Eva găsi hârtie, pană şi cerneală, ca să poată 
întocmi listele. 

Toată ziua fuseră ocupate cu această îndeletnicire şi astfel 
ziua trecu foarte repede. 

Seara constatară că existau şaizeci de bătrâni, bărbaţi şi 
femei, care ar fi trebuit internaţi în azil; aproape cincizeci - 
cincizeci şi cinci de copii care trebuiau să fie crescuţi în 
orfelinate şi treizeci - patruzeci de oameni de treabă care 
trebuiau ajutaţi pe la casele lor. 

Numai după ce terminară toate socotelile, Eva se duse să- 
şi viziteze frumoasa grădină. I se păru că în comparaţie cu 
felul cum arătaseră în ajun, ierburile se învioraseră, florile 
mărului se deschiseseră, malurile pârâului înverziseră, iar 
măcăleandrul ei devenise mai vesel şi mai apropiat. Ca şi în 
ajun, primise la ora obişnuită vizita la Basile şi a lui Antoine, 
care o anunţară că oamenii săraci din oraş vor să 
sărbătorească întoarcerea domnului doctor. 

Eva se întreba, fără să-şi poată răspunde. 


— De ce totdeauna oamenii săraci sunt cei care îi iubesc 
pe oamenii buni şi cum se face că oamenii cărora li se spune 
oameni de condiţie nu au nici un entuziasm pentru 
adevărații filantropi. 

Seara, mai mult de cincizeci de persoane aşteptau sosirea 
lui Jacques. Şi de data aceasta îl aşteptară în zadar, iar 
manifestaţia se amină pe a doua zi. 

Eva nu socoti necesar să aştepte venirea lui Jacques 
pentru a-şi începe activitatea de milostenie. Nu-i lăsase 
Jacques o pungă cu douăzeci şi cinci de ludovici, şi nu putea 
ea oare cu jumătate din această sumă să acopere atâtea 
lipsuri? 

Se înfăşură într-o haină mare de blană şi, urmată de 
Martha, vizită vreo douăsprezece case unde prezenţa ei era 
foarte necesară. 

Iarna lui 96 spre 97 se dovedise foarte friguroasă şi de 
aceea mizeria fusese mai mare ea oricând. 

Această primă vizită a Evei lăsă o urmă de bunăstare în 
casele săracilor. Brutarul primi o comandă de şaizeci de 
pâini pe care urma să le ducă pe la casele celor lipsiţi, iar 
negustorul de vinuri primi o comandă de şaizeci de sticle, 
îşi făcu o listă cu toţi copiii care nu erau destul de bine 
îmbrăcaţi pentru frăgezimea vârstei lor şi comandă 
cincisprezece sau douăzeci de costume din postavurile cele 
mai călduroase pe care le putu găsi. 

Ziua trecu astfel foarte repede; începu să-şi dea seama că 
rolul de binefăcătoare era pentru sufletul ei una din cele 
mai mari satisfacţii morale din câte îşi putea oferi. Luă 
legătura cu două sau trei aziluri şi se convinse că ceea ce îşi 
impusese drept ispăşire însemna de fapt o supremă fericire. 
Gândindu-se la toate acestea, ea examina, întreba, afla 
asprele taine ale mizeriei care fac să tresalte inimile celor 
care pot şi vor să le aline. 

Cum oamenii nu erau nevoiţi să-i câştige mila, ei nu 
încercau nicicum să o mintă, îl povesteau lucrurile aşa cum 
erau şi lucrurile aşa cum erau o făceau să. Plângă. 


Sosise cu două seri înainte, şi nu mai exista în întregul 
Argenton o casă care să nu ştie că se întorsese pupila 
doctorului şi că doctorul avea să se întoarcă şi el. 

Cei care o văzuseră spuneau că era mai frumoasă ca 
niciodată, dar foarte tristă. De fapt pentru cei care nu ştiau 
în ce condițiuni se întorsese, tristeţea i-o atribuiau atât 
pierderii tatălui ei, cât şi sechestrării averii; despre 
sechestru, mai ales, oamenii făceau fel de fel de 
presupuneri, mai ales când o vedeau făcând atâtea danii şi 
plătind totul cu aur, chiar şi pomenile. Cum la Argenton nu 
se cunoştea adevărata avere a doctorului şi cum totdeauna 
îl văzuseră că trăieşte cumpătat, ca unul care ar avea doar 
vreo sută de ludovici venit, începură să umble pe seama lui 
zvonurile cele mai năstruşnice. 

Se spunea - ceea ce era adevărat - că fusese în America şi 
că acolo făcuse avere. Acolo, nu făcuse avere, ci doar 
adăugase ceva celei existente. 

Se mai spunea că găsise o comoară în grotele de la Saint- 
Emilion, unde fusese obligat să se ascundă când cu 
proscrierea girondinilor. 

Se spunea că devenise prietenul, unui yankeu bogat care îi 
lăsase toată averea, în sfârşit, părerea tuturor era că se 
întorsese foarte bogat şi că revenea la Argenton ca să 
împartă această avere săracilor. Cât despre domnişoara de 
Chazelay, cum Jean Munier fusese văzut într-o vreme luând 
informaţii despre averea ei mobilă şi imobilă, şi cum nu se 
bănuise că treaba asta se făcea pentru ca averea să fie 
înapoiată stăpânului legitim, era socotită total ruinată şi 
netrăind decât din mila lui Jacques Merey. 

Dar în definitiv Jacques Merey putea îi cel de la care 
primea toate instrucţiunile necesare, şi cum pe Eva toţi o 
ştiau bună la suflet, nu se îndoiau câtuşi de puţin de 
intenţiile ei. 

Basile şi Antoine, care fuseseră consultaţi de ea şi care o 
ajutaseră să-şi completeze listele, indiscreţi cum erau, 


răspândeau şi mai mult zvonul viitoarelor proiecte 
filantropice ale doctorului şi ale pupilei sale. 

În sfârşit, veni şi ora când trebuia să sosească diligenţa. La 
fel ca şi cu o zi, cu două sau cu trei înainte, o parte din 
populaţia săracă din Argenton îl aştepta la poştă. 

De data aceasta aşteptarea nu le fu înşelată. 

Când îl văzură coborând din trăsură, strigătele „Trăiască 
Jacques Merey” răsunară din toate părţile. Antoine pe de o 
parte, Basile pe de alta, purtând fiecare câte o torţă în 
mână şi urmaţi de întreaga mulţime purtând la rândul ei 
făclii, îl înconjurară şi cu aceleaşi strigăte îl conduseră pe 
doctor pe străzile din Argenton până la căsuţa lui. 

De câtva timp Eva şi Martha auzeau strigătele, însă numai 
Eva îşi dădu seama ce anume însemnau. Când se apropiară 
de casă, Martha o chemă pe tânăra fată, să vină să vadă de 
la uşă tot ce se întâmpla afară. 

Eva însă ghicise totul; tremurând ca în ziua când îl 
revăzuse, neîndrăznind să i se arate, neîndrăznind să se 
depărteze de teama de a nu fi judecată după aparenţe, 
aşteptă să se deschidă uşa şi să apară în faţa ei judecătorul. 

Bătrâna Martha înţelese în fine că pe stăpânul ei îl 
aclamau; deschise larg uşa şi, foarte veselă, stând în prag, 
ridicând braţele spre cer, izbucni: 

— Oh, stăpânul nostru! Scumpul nostru stăpân, doctorul! 
Dar unde sunteţi, domnişoară? Dar veniţi odată! Ce-are să 
spună dacă nu vă vede? 

Pentru Eva însă această voce atât de plină de voioşie, de 
afecţiune şi de simpatie era însăşi vocea arhanghelului care 
aruncă strigătul înspăimântător, anunțând judecata de apoi. 

Oh, da, în acest moment Eva ar fi vrut să fie amestecată 
printre miile de morţi care, urmau să apară în faţa 
Domnului mai albi decât giulgiurile în care erau înfăşuraţi. 

Îl auzi pe Jacques mulţumind emoţionat acelor oameni de 
treabă. Fiecare sunet ia! Vocii lui dragi îi mulase fibrele 
sufletului. Pe măsură ce el înainta, ea se dădea înapoi 
urcând una câte una treptele scării. 


— N-ai văzut-o pe Eva? Întrebă în cele din urmă, cu un 
glas pe care vroia să-l facă să pară calm, de parcă ar fi pus 
întrebarea cea mai firească din lume. 

— Ba da, scumpul meu stăpân, spuse Martha, era aici 
adineauri; e cea dintâi care a ştiut că strigătele anunțau 
întoarcerea dumneavoastră, era cât pe ce să leşine şi am 
văzut-o rezemându-se de perete ca să nu cadă. Fără 
îndoială, i s-a făcut rău pe undeva, poate în laboratorul 
dumneavoastră pe care aproape nu l-a părăsit de când a 
venit. 

Jacques smulse luminarea din mâinile Marthei şi urcă 
repede spre laborator. 

O găsi pe Eva în genunchi, sprijinită de uşă, întocmai ca 
Magdalena lui Canova; se opri punându-şi fără să vrea 
mâna pe inimă şi o privi. 

— Doamne, doamne! Spuse fata, aş vrea să am toate 
balsamurile Arabiei să-ţi înmiresmez picioarele; dar nu am 
decât lacrimile mele. Primeşte-le. 

Şi prinzându-i genunchii îi sărută cu atâta ardoare, încât 
ar fi fost cu neputinţă să-ţi dai seama dacă smerenia era 
mai mare decât iubirea, sau iubirea mai multă decât 
smerenia. 

Jacques Merey îşi aplecă fruntea şi o privi cu o milă 
nesfârşită; dar cum ea îşi ţinea fruntea aplecată, nu putu 
să-i vadă expresia feţei; apoi, după o clipă de tăcere, 
întinzându-i mâna, îi spuse: 

— Ridică-te şi mergi în pace. 

Şi sărutând-o pe frunte, cu sărutul mai curând al unui 
părinte decât al unui prieten, Jacques intră în laborator şi 
închise uşa, lăsând-o pe scară. 

Cu toate că fusese multă blândeţe în vocea lui, cu toate că 
mişcările lui fuseseră mai curând duioase decât aspre, 
inima Evei se umplu de durere şi, hohotind, intră în camera 
ei. 

Primele două sau trei ore din noapte nu dormi şi în tot 
acest timp îl auzi pe Jacques umblând la etajul de deasupra, 


cu pasul măsurat al unui om care meditează. 

Capitolul XII Cabana lui Joseph braconierul A doua zi 
bătrâna Martha o invită pe Eva, în numele lui Jacques, să 
urce în laborator. 

Când se gândi că-l va revedea, simţi o nouă strângere de; 
inimă şi din nou ochii i se umplură de lacrimi; dar îşi stăpâni 
această primă pornire, îşi şterse ochii, se frecă bine cu 
batistă şi urcă surâzătoare în laborator. 

Văzând-o, Jacques o întâmpină, o sărută pe frunte cu 
acelaşi sărut liniştit şi rece care o îngheţase în ajun şi-i 
arătă un fotoliu. 

Eva îşi aruncă privirea spre patul lui; văzu că nu fusese 
desfăcut. 

Jacques nu dormise. 

Îngenunche în faţa patului, murmură o scurtă rugăciune, 
apoi se aşeză lângă el, acolo unde îi arătase. 

— Eva, îi spuse Jacques, iată-ne întorşi la Argenton; iată-te 
din nou în această căsuţă care, spui dumneata, îţi este mai 
dragă decât orice loc din lume. Eu m-am întors, aici din 
cauza făgăduielii dumitale. O vei ţine? 

— Da. 

— Pe de-a-ntregul? 

— Pe de-a-ntregul. 

— M-ai autorizat să vând casa din strada Provenea. 

— Da. 

— Am vândut-o. 

— Ai făcut foarte bine, prietenul meu. 

— M-ai autorizat să vând tot ce era în casă. 

— Da. 

— Am vândut totul. 

Jacques păstră un moment tăcere. 

— Nu mă întrebi cu cât am vândut tot? 

— Nu mă interesează, spuse Eva. Banii aceştia nu-şi aveau 
destinaţia lor? 

— Da. Erau destinaţi înfiinţării unui spital. Dar pentru casa 
aceea mai datorai patruzeci de mii de franci. 


— Este adevărat. 

— Acei patruzeci de mii de franci odată achitaţi, au mai 
rămas doar nouăzeci de mii de franci. Nu ajung pentru a 
construi şi fonda un spital de patruzeci de paturi. 

— la restul dintr-altă parte a veniturilor mele. 

— M-am gândit la un lucru; castelul de Chazelay este în 
picioare; el nu-ţi aminteşte decât de lucruri triste; într-o 
seară de bal mama dumitale a ars acolo de vie... 

Eva întinse mâna ca pentru a-l ruga să nu-i trezească 
această amintire. 

— Cât timp ai locuit în el. 

— Aşa cel puţin am înţeles - n-ai făcut decât să plângi 
despărţirea noastră. 

— Oh, ţi-o jur! 

— Când toate proiectele noastre vor fi fost îndeplinite, îşi 
va rămâne abia atât cât să trăieşti. Acest castel nu este al 
unei claustrate; el este nu numai al unei femei, ci şi al unei 
familii foarte cunoscute. Ce vei face acolo singură? 

Eva se cutremură. 

— Nu vreau să locuiesc nicăieri singură, spuse ea; vreau 
să rămân cu dumneata, lângă, dumneata. 

— Eva! 

— 'Ţi-am spus că nu îţi voi vorbi de dragoste, şi ţi-o repet. 
Fă din castelul de Chazelay ce doreşti. 

— Vom lua de acolo portretul mamei dumitale, şi oriunde 
vei locui, acel portret va fi în cameră; dumitale. 

Eva îi luă mâna lui Jacques şi i-o sărută înainte ca el să fi 
avut timp să o oprească. 

— Din recunoştinţă, spuse ea, nu din dragoste. Nu am 
convenit că nu este de ajuns să mă căiesc, dar că trebuie să 
şi ispăşesc? 

— Va trebui totuşi să ne despărţim într-o zi. 

Eva îl privi cu spaimă, dar privirea ei nu însemna un 
Teproş. 

— Nu te voi părăsi, Jacques, decât dacă mă alungi. Când 
vei fi sătul de mine, îmi spui doar: „Du-te”, şi plec. Numai 


că, dacă mă vei căuta sau vei pune să fiu căutată, nu veţi 
avea prea multă bătaie de cap, cadavrul meu nu va fi prea 
departe. Dar pentru ce să mă alungi? 

— Poate mă însor, spuse Jacques. 

— N-am prevăzut eu totul, chiar şi această perspectivă? Îi 
răspunse Eva cu vocea stinsă. Nu am convenit că dacă soţia 
dumitale va dori să mă păstreze, voi fi doamna ei de 
companie, menajera ei... Lasă să hotărască ea, mă voi ruga 
într-atât, încât mă va lua. 

— Să revenim la castelul tatălui dumitale. Nu vezi nici un 
inconvenient să facem din el un azil? Este gata construit, şi, 
dacă vindem mobilele, vom avea în mod sigur destul pentru 
a crea un venit. Mi s-a spus că există acolo tablouri de mare 
preţ, un Rafael, un Leonardo da Vinci, trei sau patru Claude 
Lorrain; gustul luxului prinde din nou, gustul artelor 
frumoase reînvie, vom realiza uşor trei sau patru sute de 
mii de franci numai din colecţia de tablouri. 

— L-am auzit pe tatăl meu spunând că există la castel un 
Hobbema pe care i se oferiseră patruzeci de mii de franci, 
doi sau trei Mieris încântătoare şi un Ruysdael, care nu-şi 
găseşte egal în muzeele din Olanda. 

— E bine, deci pentru castel am hotărâta Dacă nu vom 
strânge de ajuns din vânzarea tablourilor, vom obţine din 
vânzarea pământului. Adu-ţi aminte, mi-ai spus că nu vei da 
îndărăt din faţa nici unui impediment, că vei îngriji femeile, 
copiii mici şi că vei continua să-i îngrijeşti în caz de 
epidemie, chiar cu riscul vieţii dumi tale? 

— Aşa am spus şi am adăugat că, îndeplinind această 
datorie pioasă, sper să contractez vreo boală contagioasă, 
căci atunci voi fi la rândul meu îngrijită de dumneata, voi 
muri în braţele dumitale şi, după ce vei fi sigur că nu-mi voi 
mai putea reveni, mă vei săruta şi mă vei ierta. 

— Iarăşi? Făcu Jacques. 

— M-ai întrebat dacă-mi aduc aminte, trebuia ne greşit să- 
ţi dovedesc că da. 


— Bine, spuse Jacques. Trebuie să plec, nu mă aşteptaţi 
decât la cină. Dacă nu mă întorc astăzi, nu te nelinişti, 
înseamnă că sunt reţinut. 

— Mulţumesc, Jacques, spuse Eva încet. 

Se sculă, uitându-se tot timpul la el şi se întoarse în 
camera ei. 

O clipă mai târziu auzi galopul calului. Se repezi la 
fereastră şi-l văzu dând colţul străduţei pe care se mergea 
la castelul de Chazelay. 

Eva însă se înşela, Jacques nu se ducea la castel. 

EI se duse mai întâi la cabana lui Joseph, tăietorul de 
lemne, îi fu destul de greu să pătrundă călare până acolo, 
într-atât crescuse pădurea, într-atât se întinsese desişul. 

În sfârşit o zări. Joseph sta în uşă şi pregătea 
încărcătoarele vechii lui arme. 

Jacques îl recunoscu, dar Joseph, căruia nu-i trecuse prin 
minte că l-ar fi putut vedea prin, părţile locului, se uită lung 
la el şi când să-l întrebe cine e, Jacques îşi spuse numele. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule doctor? Izbucni 
omul. Mă regăsiţi singur, biata maica mea, bătrâna, a murit. 

— Dar dumneata arâţi foarte bine, Joseph, şi mi se pare că 
n-ai renunţat la vechea dumitale îndeletnicire? 

— Ce vreţi? Cât a trăit domnul marchiz de Chazelay, am 
sperat să ajung şi eu paznicul general al tuturor 
proprietăţilor sale, dar nenorocitul a fost împuşcat, şi n-a 
mai depins de el decât să fiu şi eu împuşcat. 

— Pentru că dumnealui vroia să mă ia să facem împreună 
războiul; dar să merg la război împotriva ţării mele, asta 
nici odată! Eu nu sunt decât un ţăran sărac, dar simt toată 
Franţa colea în inima mea! 

— Aşadar, prietene, spui că nădejdea dumitale era să 
ajungi paznicul general al averii domnului de Chazelay? 
Întrebă Jacques. 

— Da, domnule doctor. Acuma că braconierii nu mai sunt 
spânzurați, dacă proprietarii ar fi deştepţi, i-ar face. Paznici 
pe braconieri. Pentru că pe noi nu trebuie să ne înveţe alţii 


pe unde sunt urmele iepurilor sălbatici şi de casă, noi ştim 
unde se pun capcanele şi unde se întind laţurile, şi cel care 
ar avea încredere în mine ar avea un om de nădejde care 
nu s-ar lăsa păcălit. 

— Cui aparţine păduricea în care locuieşti? 

— Credeam că v-am spus altădată că aparţine domnului 
marchiz. 

— Atunci, întrebă Jacques, face parte din succesiunea lui? 

— Sigur că da. 

— Dar n-ai vrea poate să părăseşti pădurea asta şi cabană 
pentru una mai frumoasă? 

— Oh, spuse braconierul dând din cap cu un aer 
melancolic; de când mica Helene a părăsit-o, de când 
Scipion nu mai e, de când a murit şi mama, aş da-o şi 
pentru un ac. 

— Atunci totul se poate aranja, spuse Jacques. Eu sunt 
însărcinat de către domnişoara de Chazelay să vând averea 
tatălui ei, şi voi pune condiţia celui care o va cumpăra să te 
numească paznic. Ca salariu, ce pretenţii ai avea? 

— Ah, domnul doctor ştie bine, nu-i aşa, că rău poţi 
îndeplini un serviciu fără să fii plătit? 

— Da, prietene, ştiu, de aceea te-am şi întrebat cât doreşti. 

— Domnule doctor, un paznic bun nu are preţ. Daro să 
socotim cât mai ieftin. Un paznic bun, vedeţi, face optzeci 
de franci pe lună; el trebuie să omoare doi iepuri de casă în 
fiecare zi şi unul sălbatic duminica. 

— lau asupra mea să obţin asta şi să pun să ţi se 
clădească, în locul pe care o să-l alegi, o căsuţă frumoasă de 
piatră în schimbul acestei cabane. 

— V-am spus, domnule doctor, puţin mă interesează locul. 
Toate locurile îmi sunt indiferente, doar ăsta e mai trist 
pentru mine, faţă de toate celelalte, şi dacă aş fi ştiut unde 
să mă duc, aş fi plecat de mult. Eram foarte hotărât să spăl 
putina de aici şi chiar din canton, la prima sâcâiala ce-aş fi 
avut-o, dar sunt temut în regiune, nu ştiu pentru care motiv, 
că eu nu m-am dovedit a fi om rău. Este adevărat, am spus 


într-o vreme că l-aş. Omori ca pe un câine pe cel care ar 
încerca să mă facă. Să ies din cabana asta, dar în alte 
vremuri, când mititică se rostogolea colea cu bietul Scipion 
şi când bătrâna mea. Mamă pregătea supă pentru toţi trei. 

— Cam cât poate să aibă păduricea asta? Întrebă Jacques. 

— Trei sau patru pogoane, cu izvoare minunate din care s- 
ar putea face un pârâu frumuşel, ce mai! 

— Dar există vreun drum ca să ajungi până aici? 

— E drumul castelului, domnule doctor, care trece la 
jumătate de sfert de leghe de aici. Ar fi un drum ide 
pietruit, atâta tot ar fi vorba doar de câteva sute de franci. 

— Dar, spuse Jacques, credeam că te regăsesc bogat? 

— Eu bogat, cum asta? 

— Credeam că marchizul de Chazelay ar fi putut să-ţi dea 
vreo zece mii de franci pentru că l-ai ajutat să-şi găsească 
fata. 

— Oh, n-ar fi trebuit să stărui prea mult; dar credeţi-mă, 
dacă vreţi, domnule doctor, când am văzut-o pe biata copilă 
întorcându-se la castel atât de nenorocită şi mâhnită, în loc 
să caut să-l întâlnesc pe domnul marchiz când îl vedeam 
într-o parte, eu fugeam în cealaltă. Apoi, v-am mai spus, am 
refuzat să plec cu el, i-am răspuns că eu sunt pentru noua 
ordine a lucrurilor şi din asta ne-am cam certat şi apoi mai 
ştia că am luat şi o scri soare de-a fiicei lui pentru 
dumneavoastră... Din momentul acela totul s-a terminat. 

— Da, spuse Jacques, ştiu că i-ai făcut servicii fetei: uite, 
ţine aici leafa dumitale de paznic general, ţi-o plătesc pe un 
an înainte. 

Şi-i dădu o pungă mică de piele în care înainte de a pleca 
de acasă numărase o mie de franci. 

— Dacă vor veni aici oameni cu hârtii mari, cartoane şi 
pensule, şi dacă acei oameni îţi vor spune că sunt arhitecţi, 
să-i laşi să-şi vadă de treabă. 

— Voia la ei, domnule doctor. 

— Apoi, nici un cuvânt, adăugă Jacques, despre ceea ce s-a 
petrecut acum între noi, căci altfel nu se va mai face nimic. 


— Dar dacă nu suflu o vorbă, rămâne hotărât aşa? 

— Da, prietene. 

— Domnule Jacques, când se încheie un târg fără 
semnătură, se bate palma; între oameni cinstiţi, asta face 
mai mult decât o semnătură. Daţi-mi mâna, domnule doctor. 

— Iat-o, şi din toată inima! Spuse Jacques strângându-i 
mâna cu afecţiune. Acum arată-mi drumul cel mai scurt ca 
să ajung la castel. 

Joseph o porni înainte şi pe o potecă pe care Jacques n-o 
văzuse niciodată, îl conduse până la liziera pădurii. 

— Uitaţi, spuse el, vedeţi giruetele acelea? 

— Da. 

— Ei bine, sunt ale castelului de Chazelay. Bietul marchiz, 
ce mult ţinea, el la giruetele lui! Ce prostie! 

Acum când e la şase picioare sub pământ, nu le mai aude 
scârţâind. 

Şi Joseph ridică din umeri cu un gest de profundă filosofie. 

Capitolul XIII Castelul de Chazelay Doctorul urmă în pasul 
calului cărarea pe care i-o arătase Joseph. Era într-adevăr 
la Aia un sfert de leghe de castel, când dădu peste drumul 
pietruit care ducea acolo şi care într-adevăr nu se afla la 
mai mult de trei sau patru sute de metri de pădurice. 

Supraveghetorul castelului era acelaşi Jean Munier, 
altădată comisar de poliţie, devenit intendent al domeniului 
Chazelay. 

În momentul în care îi fuseseră înapoiate bunurile, Eva îl 
întrebase pe acest om cumsecade dacă nu i-ar place mai 
mult un serviciu liniştit cu şase sau şapte mii de franci 
salariu, decât unul la Paris pe care-l putea, pierde oricând. 
Acuma era îngrijorat pentru postul lui de intendent, 
întrucât auzise că atât castelul, cât şi toate dependinţele 
urmau să fie vândute. 

Îl primi deci eu o oarecare teamă pe Jacques Merey, 
crezându-l un eventual cumpărător. 

Într-adevăr, primele întrebări ale lui Jacques, care ceruse 
să vadă castelul cu de-amănuntul, nu erau denatura să-l 


liniştească şi din acel moment încercă să-şi facă un 
protector din noul sosit. 

— Nu cred că acest castel să fie vândut, spuse Jacques, 
dar fără îndoială i se va da o altă destinaţie; dacă, după cum 
spuneţi, domnişoara de Chazelay v-a făgăduit să se 
îngrijească de viitorul dumneavoastră, îi voi aminti, de 
această făgăduială. Spuneţi-mi cum vă numiţi şi nu veţi 
regreta că m-aţi întâlnit. 

— Domnule, mă numesc Jean Munier. 

Era numele comisarului de poliţie care o smulsese pe Eva 
de la piciorul eşafodului, îl privi insistent. 

— Jean Munier, spuse Jacques; în adevăr, domnişoara de 
Chazelay are mari obligaţii faţă de dumneavoastră; dacă nu 
ia-ţi salvat viaţa, i-aţi păzit-o în orice caz, în împrejurări 
tragice. 

— Ştiţi dumneavoastră acest lucru? 

— Da... Şi poate aţi auzit-o pronunţându-mi numele. 

Jean Munier îl privi pe necunoscut cu o nouă curiozitate. 

— Numele meu e Jacques Merey, continuă doctorul 
fixându-şi privirea pătrunzătoare asupra intendentului. 

Jean Munier sări în sus şi-şi împreună mâinile; apoi, cu o 
expresie de bucurie de a cărei sinceritate nu te puteai 
îndoi, izbucni: 

— Ah, domnule, deci v-a regăsit? 

— Da, răspunse rece Jacques. 

— Cât de fericită trebuie să fie, scumpa domnişoară! 
Exclamă fostul comisar de poliţie. Dacă v-a pronunţat 
numele? Oh, cred şi eu! În orice clipă vă chema cu strigăte 
de durere, cu lacrimi. Ştiţi unde am găsit-o, domnule. 

— Continuă omul cumsecade apucându-l de braţ. 

— Am găsit-o lângă eşafodul unde vroia să moară pentru 
că vă credea pe dumneavoastră mort. Şi e un miracol că n-a 
murit acolo la un loc cu ceilalţi. Douăzeci de capete au 
căzut sub ochii ei! Din fericire bătrânul Sanson îşi ştia 
socoteală şi n-a vrut să audă nimic, cu toate că dumneaei se 
îndârjea să urce pe eşafod ca să moară. N-a murit, slavă 


Domnului! Trăieşte, e bogată, o să vă căsătoriţi cu 
dumneaei, nu-i aşa? 

Jacques păli, ca un mort. 

— Arătaţi-mi castelul, spuse. 

Jean Munier luă cheile şi, cu pălăria în mână, îl conduse pe 
Jacques Merey la scara principală. 

Jacques nu văzuse niciodată castelul decât pe dinafară. Pe 
vremea marchizului refuzase totdeauna să intre, cu toate că 
de trei sau de patru ori trimiseseră să-l cheme, fie pentru o 
indispoziţie a stăpânilor casei, fie pentru bolile servitorilor 
domnului marchiz. 

Era un castel, credem că am mai spus-o, din secolul al 
şaisprezecelea, cu resturi de turnuri, ziduri de apărare şi 
poduri mobile. Avea formidabila alcătuire a castelelor din 
vremurile de războaie şi ar fi putut face faţă la nevoie încă 
unui asediu. 

Ca în toate castelele din acea epocă, se intra într-o sală de 
arme, mare cât să cuprindă ea singură o casă modernă; 
apoi din această sală se trecea în saloane, în camere, în 
cabinete, în budoar, care se întindeau pe faţade luminate de 
optzeci de ferestre. De acolo, o vedere extraordinară 
domina toate împrejurimile. O singură ca-meră care părea 
să fi fost pe vremuri un dormitor era complet nemobilată şi 
nu avea ca ornament decât un portret mare al unei femei 
care semăna că Eva. 

Era camera în care mama ei arsese în seara balului. 
Despre acest portret vorbea ea în manuscris şi în faţa lui 
îngenunchease în zilele ei de tristeţe şi se rugase. Apoi, 
după această cameră, continua şirul de apartamente 
mobilate şi, cum am mai spus, somptuos mobilate. 

Acolo, în acele camere, cabinete şi budoare, găsi Jacques 
tablourile despre care i se vorbise, în Rafael care 
reprezenta o sfântă Genoveva cu fusul în mână, alături de 
ea o oaie şi un câine ciobănesc; pânzele lui Claude Lorrain, 
Hobbema, Ruysdael, Mieris, un Leonardo da Vinci minunat; 


în sfârşit, o întreagă comoară de picturi italiene şi 
flămânde. 

Îşi notă toate tablourile în carnet, îi dădu lista lui Jean 
Munier şi îi spuse să le pună în lăzi. Apoi, deasupra tuturor 
şemineurilor existau miniaturi de Petitot, Latour, Isabey şi 
doamna Lebrun, trei sau patru Greuze extraordinare, 
pânze de budoar, bijuterii vechi de Saxa cu care sunt 
încărcate şemineurile vechilor castele de pe malurile 
Rinului. Reprezentau o avere numai acrele fleacuri care 
sunt prima necesitate a luxului. Le notă pe toate, dând 
ordin să fie puse în scrinuri şi în sertarele birourilor Boule 
şi ale celor de lemn de trandafir, de care apartamentele 
castelului erau pline. 


Sfeşnice cu multe braţe, oglinzi venețiene, lustre cu sute 
de cristale tăiate în fațete, sfeşnice neobişnuite ca visele 
doamnelor de Pompadour şi Dubarry; antablamente de uşi 
de Boucher, tablouri de Watteau, Vanloo, Joseph Vernet, 
colecţii de emailuri de Limoges, în sfârşit, comori la care 
Eva nu putuse fi atentă, fie pentru că nu le cunoştea 
valoarea, fie pentru că fusese prea tristă ca să se ocupe de 
asemenea fleacuri. 

La etajul al doilea, o întreagă galerie de mobile Ludovic al 
XVI-lea, care la vremea lor nu costaseră decât preţul lor de 
cumpărare, dar care acum ar fi ruinat chiar un colecţionar. 

Ar fi trebuit nu o zi, cio lună pentru a vizita toate 
camerele şi toate saloanele şi pentru a le evalua bogăţiile; 
erau tapiserii minunate din Beauvais, şi din Arras, camere 
întregi tapisate în stofe chinezeşti, în care toate mobilele, 
toate ornamentele, toate porţelanurile erau chinezeşti; 
trebuiseră trei generaţii de stăpâni bogaţi şi de stăpâne 
cochete ca să adune ceea ce se strânsese în acest gigantic 
sipet de granit. 

Ca toţi emigraţii, marchizul de Chazelay credea că va lipsi 
patru sau cinci luni; lăsase deci în pungile şi în cutiile lor 
obiectele cele mai de preţ; datorită sechestrului, totul se 
păstrase intact. Cu ceea ce Jacques Merey aduna numai din 
castelul de Chazelay, se puteau mobila patru case şi două 
castele de felul celor care începuseră acum să se 
construiască. 

Terenurile din jurul domeniului erau destinate livezilor de 
fructe, grădinilor de plimbare, aşa cum se obişnuia să se 
facă în Franţa după moda englezească, în sfârşit, mai exista 
acolo unul din acele parcuri imense ale cărui alei fără 
sfârşit păreau să ducă la capătul lumii. 

Numai din tăierea pădurilor nefolositoare se obținea lemn 
pe care se putea lua mai mult de o sută de mii de franci. 

La poalele platoului pe care era situat castelul se vedea un 
râu mic, care, în drumul lui, forma două sau trei iazuri, 
pline de peşte, şi apoi se vărsa în Creuze. 


Nimic mai pitoresc decât acele mori ce semănau cu 
construcţiile decorative pe care arhitectul reginei Marie- 
Antoinette le ridicase în parcul micului Trianon şi din 
pricina cărora se iscaseră atâtea bârfe calomnioase care o 
urmăriseră pe biata regină în tot timpul vieţii, neiertând-o 
nici după moarte. 

Fiecare din acele clădiri, avea un refugiu pentru un poet, 
un pictor, un compozitor. Prin fiecare din ferestrele 
amenajate cu multă artă descopereai o panoramă diferită, 
întotdeauna bine găsită. 

— Când înspăimântătoare, când graţioasă. 

Intendentul pe care Jacques îl găsise la castel. 

— Şi unde dealtfel acesta urca în fiecare zi ca să se 
asigure că totul era în ordine - locuia într-unul din acele 
locuri retrase, împreună cu soţia lui încă tânără şi cei doi 
copii. 

Jacques îi spusese ce făcuse pentru Joseph, tăietorul de 
lemne. Jean Munier îl cunoştea, dar nu ştia ce amestec 
avusese el în viaţa Evei şi a lui Jacques. 

Fără să-i de alte detalii şi fără să-l lase să bânuiască ceva 
despre ceea ce vroia să facă în pădurea unde se află coliba 
tăietorului de lemne, Jacques îi recomandă să fie binevoitor 
cu el, şi să-l lase să vâneze cât va pofti. 

La întoarcere, Jacques regăsi la fiecare pas o amintire. 
Acolo vindecase un copil care căzuse dintr-un pom când 
vrusese să scoată un cuib de pasăre; mai departe, o mamă 
care luase difteria de la unul din copiii ei în timp ce-l 
îngrijea; în alt loc un bătrân paralitic pe care 
experimentase pentru prima oară cura prin otrăvuri, adică 
prin stricnina şi brucină. Pe un ţăran a cărui puşcă 
explodase la închizător, mutilându-i mâna, îl văzuse cum, 
datorită îngrijirilor meticuloase pe care i le dăduse, lucra cu 
mâna aceea pe care i-o salvase şi pe care altul i-ar ii tăiat-o, 
puţind astfel să-şi hrănească mai departe familia. 

Toţi aceşti oameni îl recunoşteau, îl opreau, îl întrebau 
câte ceva despre el, şi niciunul nu uita la despărţire să-i 


vorbească de Eva, răscolindu-i astfel durerea mereu 
crescândă ori de câte ori auzea numele ei. 

Dealtfel, acest nume nu era oare mai prezent ca niciodată 
în gândul lui? Nu urma el acelaşi drum pe care se întorsese 
în ziua când o adusese înfăşurată în poalele mantalei? Se 
împlineau zece ani de atunci, şi fiecare amănunt al 
drumului îi era încă tot atât de viu în minte ca şi cum ar fi 
făcut drumul ieri, însoţit de Scipion care alerga fericit 
înaintea lui, întorcându-se şi sărind în jurul mantalei 
împăturite în care era înfășurată mica lui stăpână. 

Cufundat în gânduri, îşi lăsă calul să meargă la pas, 
recunoscând în sine că fusese o binefacere faptul că 
Dumnezeu nu-i îngăduise să-şi ghicească viitorul, atunci 
când, nu doar pentru a face un bine, dar şi cu speranţa de a 
ajuta la progresul ştiinţei, luase acel corp inert şi schilav 
fără să se gândească o clipă că va reuşi să-l desăvârşească 
prin îngrijirile lui. Jacques fusese departe de a bănui în ce 
măsură avea să-i influenţeze destinul tocmai acea copilă 
fără grai, fără inteligenţă, aproape fără respiraţie. 

Omul îşi are pagină lui scrisă dinainte în cartea destinului; 
merge lovindu-se la întâmplare de toate accidentele din 
calea lui, şi fiecare din ele, împingându-l spre dreapta sau 
spre stânga, schimbă câte ceva în viitorul său, necunoscut 
lui Dumnezeu ca şi lui însuşi. 

Ce s-ar fi întâmplat oare cu acea fiinţă informă care îi 
încetinise mersul, stânjenindu-l? Dacă ar fi ştiut că se va 
transforma în acest izvor de dureri la care se adapă şi la 
care timp de şase ani crezuse că se hrăneşte cu toate 
desfătările vieţii, poate ar fi părăsit-o la vreo cotitură a 
drumului, sau poate ar fi adus-o înapoi pe paiele mizerabile 
de unde o luase. Ei bine, nu, inima are atâtea taine de 
nepătruns! Din curiozitate, acea făptură i-ar fi devenit 
poate mai dragă şi mai interesantă, dacă ar fi ştiut că e 
instrumentul de care nenorocirea se va servi tocmai ca să-i 
sondeze nesfârşita lui bunătate. Nu ar fi păstrat-o, iar 
pentru clipele fericite pe care i le adusese această întâlnire 


neaşteptata ar fi riscat lungile chinuri care, trebuia să 
recunoască, îi dădea o amară plăcere. 

Adâncit în aceste gânduri, se întoarse la Argenton. Văzu 
de departe căsuţa cu foişorul ei unde îl aştepta Eva şi simţi 
un fel de durere pe care nu dorea să o simtă la gândul că 
acolo va regăsi acea floare frumoasă ieşită din planta 
rahitică pe care odinioară o adusese el aici. 

La câţiva paşi de caisă îl întâlni pe Basile care îl întâmpină 
cu veselie. Fusese să-l vadă pe domnul doctor, nu-l găsise, 
dar o găsise pe domnişoara Eva. 

Îşi sprijini cu familiaritate mâna de gâtul calului lui 
Jacques şi-l însoţi mulţumindu-i pentru a suta oară că-i 
salvase viaţa. 

— Deci, eşti fericit, bietul meu Basile? Întrebă Jacques. 

— Chiar sunt, domnule doctor, răspunse, şi cred cu 
adevărat că există pe lumea asta o Providenţă pentru 
săraci. 

— De ce pentru săraci, Basile? 

— Ah, pentru că bogaţilor le trebuiesc prea multe ca să-i 
mulţumeşti, domnule Jacques; pe când săracii n-au nevoie 
decât să aibă asigurată pâinea pe trei-patru zile şi sunt 
încântați. Cea mai mică bucurie picată din cer îi fericeşte. 
Acum trei zile, nu mai aveam un ban, nici o fărâma de pâine 
în casă; aflu că a sosit domnişoara Eva, sunt bucuros de ce- 
am aflat, şi asta parcă m-a hrănit; vin să o văd, ea îmi dă un 
ludovic, destul pentru zece sau douăsprezece zile - pentru 
că în zece-douăsprezece zile primeam pensia pe care 
dumneavoastră aţi aranjat să o am. 

Jacques oftă. Eva începea deci să practice, din proprie 
iniţiativă şi fără să fie îndemnată, acea operă de caritate din 
care el avea de gând să-i facă o datorie. 

Îl lăsă pe Basile să-i ducă calul, îşi scoase cheia din 
buzunar, deschise uşa şi intră. 

Era ora cinci. Jacques Merey se duse direct spre 
sufragerie. 


Trecând prin faţa camerei Evei, văzu uşa deschisă şi 
umbra feţei în cameră. 

Masa era pusă, dar cu un singur tacâm. O chemă pe 
Martha îşi cu un ton mai brusc decât de obicei o întrebă: 

— Unde este Eva? 

— În camera dumneaei, răspunse Martha, unde fără 
îndoială aşteaptă să o chemaţi. 

— Cine ţi-a spus să pui numai un tacâm la masă? 

— Dumneaei. 

— De ce? 

— Pentru că a spus că nu ştie dacă îi permiteţi să cineze 
împreună cu dumneavoastră. 

Doctorului îi veniră lacrimi în ochi. 

— Eva! Strigă el dintr-un impuls neaşteptat. 

— Iată-mă, bunul meu stăpân, răspunse Eva împingând 
uşa. 

— Pune tacâmul domnişoarei. 

— Îi spuse Marthei, întorcându-se ca să-şi ascundă emoția 
oglindită pe obraz. 

Capitolul XIV Domnul Fontaine, arhitect Orgoliu! Bici de 
viperă şi buchet de flori cu care întâmplarea flagelează sau 
mângâie omul mai mult după toanele ei decât din porunca 
vreunui stăpân suveran. Cauză a tuturor marilor fapte, 
sursă a tuturor marilor crime, care l-a pierdut pe Satana, 
care l-a glorificat pe Alexandru. Rând pe rând obstacol sau 
unealtă, întâlnit la tot pasul, în toate clipele, sub toate 
formele pentru a-l ajuta pe om în speranţele lui şi a-l 
împiedica în proiectele lui. 

Dar din toate orgoliile în mod sigur cel mai puternic este 
cel oare se ascunde lân fundul inimii ca într-un tabernacol 
sub numele sacru de iubire. 

A fi iubit de o femeie frumoasă înseamnă să ai 
superioritate asupra celorlalţi bărbaţi; a fi uitat şi disprețuit 
de ea este prăbuşirea care te coboară sub ei, iar ura pe 
care o inspiră trădarea celei sau celui iubit este cu atât mai 
mare, cu atât mai de lungă durată, cu atât mai 


perseverentă, cu cât orice apropiere între cele două inimi 
rănite este o amintire silită a greşelii, să spunem mai 
degrabă a ingratitudinii pe care unul din cei doi a comis-o. 

Cu cât cele două trupuri se apropie, cu atât cele două 
suflete tind să se confunde; cu cât cele două buze se caută, 
cu atât o voce interioară strigă: 

— Celălalt! Celălalt! Celălalt! 

Şi atunci acea iubire care era gata să se întoarcă în suflet, 
să pună stăpânire din nou pe tine, se schimbă în ură şi, în 
locul balsamului pe care doreai să-l pui pe rană, îţi aşază 
pumnalul strălucitor şi otrăvit în mână. 

O, Othelo, oglindă întunecată pe care cel mai mare poet 
care a existat vreodată a arâtat-o privirilor omului. 

— Fii eterna noastră admiraţie! 

Nimic nu dezarmează gelozia. O mângâiere? Un altul a 
fost mângâiat la fel. O lacrimă? A plâns pentru un altul, Te 
iubesc? A spus-o altuia cum ţi-o spune şi ţie. 

E tristă? 

— Îşi aminteşte. E veselă? 

— A uitat. Două greşeli la fel de mari, una ca şi cealaltă, în 
ochii celui cu inima chinuită care datorită privirilor ei 
arzătoare face să înflorească toate sentimentele inimii care 
l-a înşelat. 

La această emoţionantă umilinţă a Evei: „Va admite să 
mănânc la aceeaşi masă cu el?”, Jacques fusese gata să 
izbucnească, să-i deschidă braţele şi să o ducă într-o noapte 
atât de întunecată, încât nici măcar să n-o poată vedea. Dar 
nevăzându-o, ar fi simţit-o strânsă la pieptul lui, şi asta ar fi 
fost prea mult, căci ea fusese. 

— Şi nu numai o dată - strânsă la pieptul altuia. 

Nu, trebuia timp, trebuia să se închidă rana, trebuia ea 
acolo unde ia fost rana, carnea să se întărească, să se 
vindece în locul acela care a fost cel mai dureros din tot 
trupul să devină cel mai insensibil sub urma cicatricei. 

Trebuie timp. 


Timpul pe care-l petrecută la masă unul lângă celălalt nu 
fu decât o lungă durere, mai intensă poate, dar mai 
suportabilă decât dacă ar fi stat departe unul de celălalt. 

Jacques Merey se sculă primul; fără îndoială el era cel 
care suferea cel mai mult. Îi surâse Evei, spunându-i noapte 
bună şi ieşi. 

Era atâta tristeţe în acel surâs, atâtea lacrimi în acel bun 
rămas, încât abia se închisese uşa că Eva şi izbucni în plâns. 
— Ce are stăpânul nostru? Întrebă Martha, intrând destul 
de speriată; a urcat la el plângând şi iată, aici vă găsesc şi 

pe dumneavoastră plângând? 

Eva prinse mâinile bătrânei: 

— Plângea? Întrebă. Eşti sigură că plângea? 

— L-am văzut cum vă văd, răspunse Martha mirată. 

— Oh, eu, eu nu plâng, spuse Eva. 

Şi-şi şterse ochii care într-adevăr străluceau ca două stele 
aprinse de un fulger într-o noapte întunecoasă. 

Se urcă la ea; era prima clipă de bucurie pe care o avea de 
când îl regăsise pe Jacques. Bărbatul pe care îl adoră, 
pentru care şi-ar fi dat viaţa, suferea tot atât cât şi ea, din 
moment ce plângea ca şi ea. 

A doua zi un om necunoscut, cu înfăţişarea unui artist, 
sosit în ajuN. Cu diligenţa, i se anunţă lui Jacques prin 
Martha, sub numele de domnul Fontaine, arhitect. 

Jacques se închise cu el, serviră prânzul în laborator şi 
petrecură împreună ziua, lucrând. 

Eva prânzi şi cină singură, sau mai curând nu mânca nici 
la prânz, nici la cină. Momentul de bucurie din ajun se 
spulberase. Proiectele lui de despărţire se menţineaţi mai 
tare ca niciodată, din moment ce sosise omul oară trebuia 
să contribuie la ele. 

A doua zi ieşiră amândoi, Jacques şi arhitectul, dar de astă 
dată cu trăsura. 

Se duceau să viziteze pădurea braconierului Joseph şi 
castelul de Chazelay. Merseră cu trăsura până la cotitura de 


la marginea pădurii; lăsară acolo trăsura şi o porniră 
amândoi pe jos spre coliba lui Joseph. 

Intrară şi-l găsiră pe braconier încă vesel de discuţia ce o 
avusese cu intendentul domnişoarei de Chazelay, care îi 
afirmase că, orice s-ar întâmpla, serviciul lui nu putea 
deveni decât mai bun. 

Jacques îi arătă domnului Fontaine locul exact unde o 
găsise pe Eva şi care trebuia să devină punctul central al 
unei case frumoase, jumătate vilă, jumătate castel, cu toate 
neregularităţile intrândurilor şi ieşindurilor pe care englezii 
şi americanii le fac la casele lor. 

Domnul Fontaine, om clasic al şcolii greceşti, nu înţelegea 
decât casa cu terasă, cu un fronton ca acela al lui Jupiter 
Stator. Ridică deci obiecţii peste obiecţii, încât Jacques luă 
un creion şi într-un sfert de oră îşi puse gândul pe hârtie; 
apoi, alături de acel fermecător desen care îl dovedea a fi 
un abil peisagist, făcu planul interior al acestei case. 

— Dar, domnule Merey, spuse omul de meserie, trebuia să- 
mi spuneţi că şi dumneavoastră sunteţi arhitect. 

— Da, domnule, sunt arhitect amator, răspunse râzând 
Jacques, simplu executant de crochiuri, destul de 
îndemânatic în această artă pe care am practicat-o 
îndelung când am străbătut lumea. E mult de când mi-am 
visat această căsuţă, ca fiind cea mai bine adaptată nevoilor 
unei gospodării cu patru cai, două trăsuri şi şase servitori. 

— Şi la cât v-aţi gândit că se va ridica această fantezie? 
Întrebă arhitectul. 

— Cât veţi socoti dumneavoastră, răspunse Jacques. 

Arhitectul luă un creion, înşiră cifre. 

— Vă va costa, spuse el după zeci minute, de la o sută 
douăzeci la o sută treizeci de mii de franci. 

— Fie! Răspunse Jacques, acuma trebuie desenat parcul. 

— Foarte bine, domnule, continuaţi să desenaţi ce aţi 
început, spuse arhitectul. 

— Cu plăcere, aprobă Jacques. 


Scoase din buzunar un plan al păduricii, în mijlocul căreia 
plasă clădirea lui, proporţionând-o la scara planului; apoi de 
juMmprejurul casei, grupul de pomi, cei care trebuiau 
cruţaţi şi cei care trebuia să fie tăiaţi; avu în vedere 
denivelările terenului pentru a-l înconjura pe trei sferturi 
cu apa izvoarelor oare traversau pădurea. Menaja golurile 
care dădeau spre fiecare perspectivă pitorească, profitând 
de castel, de frumosul orăşel Argenton şi de valea Creuze 
care mergea pierzându-se în orizontul azuriu. 

— Sunt multe lucrări de terasament, spuse arhitectul. 

— Să punem şaptezeci de mii de franci pentru aceste 
lucrări, adăugă Jacques. 

— Oh, va fi mai mult decât suficient, răspunse domnul 
Fontaine. 

— Ei bine, să semnăm un deviz de două sute de mii de 
franci, spuse Jacques, să nu mai trebuiască să mă ocup de 
nimic şi în luna iunie totul să fie gata. 

— E posibil, spuse domnul Fontaine, dar atunci cum facem 
cu urgenţa? Vom depăşi poate cu vreo zece mii de franci 
devizul. 

— Să punem zece mii de franci pentru neprevăzute, spuse 
Jacques. 

— Pe cuvântul meu, domnule, spuse arhitectul, hotărâți cu 
generozitate lucrurile, şi este o plăcere să tratez cu 
dumneavoastră. 

Jacques luă o foaie de hârtie şi scrise: „Rog pe domnul 
Ainguerlo să plătească domnului arhitect, fie într-o singură 
plată, fie în mai multe, şi la cererea domniei sale, suma de 
două sute zece mii de franci în contul meu din banii pe care 
îi am la domnia-sa. 

Jacques Merey” 

— Acum, spuse Jacques, ascultați, domnule, vă voi da 
detaliile ornamentelor interioare. Nu vreau să mă ocup eu 
de toate acestea, vă voi vizita pe şantier doar o dată sau de 
două ori pe lună. Veţi avea un om al dumneavoastră, al 


cărui salariu îl vom stabili separat şi care va trebui să 
supravegheze lucrătorii. 

Apoi scrise pe o altă foaie de hârtie: „Mă angajez să 
predau domnului Jacques Merey casă mică din pădurea lui 
Joseph, precum şi parcul desenat în stil englezesc, conform 
devizului întocmit de mine, în termen de patru luni, în 
schimbul sumei de două sute zece mii de franci, pe care 
recunosc că i-am primit pe loc.” 

Îi dădu hârtia domnului Fontaine; acesta semnă, Jacques 
Merey o împături şi o puse în buzunar. 

— Acum, spuse, nu mai avem nimic de făcut aici, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse arhitectul. 

— Foarte bine, atunci să mergem la castel. 

Ajunseră la trăsura care îi aştepta la cotitură drumului şi, 
după cinci minute, erau la castelul de Chazelay. 

Când văzu castelul, ura clasică a domnului Fontaine 
pentru clădirile din evul mediu izbucni cu toată furia. 

Se revoltă împotriva turnurilor, împotriva podurilor mobile 
de fier, împotriva porţilor, împotriva ferestrelor ogivale, a 
zidurilor de trei metri grosime, începu să demonstreze că 
toate materialele de prisos folosite pentru acest castel ar fi 
ajuns să clădească încă alte trei, şi deplânse la modul cel 
mai elocvent anii aceia de barbarie când seniorii trebuiau 
să ridice asemenea fortărețe împotriva supuşilor şi a 
vecinilor lor. 

Domnul Fontaine, aşa cum nu înţelegea decât construcţia 
greacă, tot astfel nu înţelegea decât mobilierul antic; el nu 
admitea că se poate sta pe un scaun care nu avea forma 
romană, pe un fotoliu care nu ar fi croit după modelul celui 
al lud Cezar sau Pompeius. De asemenea, toate 
încântătoarele mobile Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea 
îl făceau să intre într-o stare de furie violentă împotriva 
prostului gust al epocii. 

— De mobilele acestea nu vă ocupați, spuse Jacques, am 
eu ce să fac cu ele, îmi vor mobila casa din pădurea lui 


Joseph şi casa de la Paris, căci, domnule arhitect, îmi veţi 
construi şi la Paris o casă. 

Promisiunea aceasta îl mai linişti puţin pe domnul Fontaine 
faţă de jalnicul spectacol pe care îl avea sub ochi. 

— Şi din aceasta, întrebă el, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Mai întâi, ce numiţi dumneavoastră aceasta? 

— Această vechitură de castel. 

— Din această vechitură de castel, domnule Fontaine, vom 
face un spital. 

— Ah, făcu arhitectul, de fapt nu e bun decât pentru aşa 
ceva. 

— Credeţi că bolnavii se vor simţi bine aici? 

— Nu aerul le va lipsi, făcu arhitectul. 

— Aerul, spuse Jacques, este unul din mijloacele mele 
curative. 

— Sunteţi deci medic, domnule? 

— Medic amator, da. 

— Îmi veţi da, nădăjduiesc, planurile dumneavoastră 
interioare, pentru punerea la punct a acestui spital, spuse 
arhitectul; personal, am clădit mai multe castele decât 
aziluri. 

— Adică, reluă surâzător Jacques, aţi clădit mai multe 
lucruri nefolositoare decât necesare. 

— Cetăţean şi filantrop? Întrebă domnul Fontaine. 

— Ca amator, da, domnule. Cât despre grădini, nu cred să 
fie ceva de schimbat la ele, continuă Jacques, au alei mari 
de tei unde este umbră pe soarele cel mai arzător, şi locuri 
descoperite unde te poţi încălzi la cea mai mică rază de 
soare în decembrie sau în ianuarie. 

— Dar această mare sală de arme, cu toate portretele de 
familie şi toate cuirasei lui, în care ar intra Luvrul întreg, ce 
aveţi de gând să faceţi cu ea? 

— O sală bine încălzită în care să se plimbe bolnavii iarna; 
credeţi că se vor simţi rău aici? 

— Dar va trebui să puneţi o sobă de fier în fiecare colţ, 
sugeră arhitectul. 


— Sobele de fier nu sunt sănătoase, dar şemineul acesta 
imens credeţi că a fost făcut doar ca un simplu ornament? 
Întrebă Jacques. 

— Va trebui să ardeţi stejari întregi în şemineul 
dumneavoastră. 

— Castelul de Chazelay are zece mii de pogoane de 
pădure, spuse Jacques şi ne putem permite să ardem vreo 
zece mii de stejari pe iarnă. Dar mie îmi plac, ştiţi, lucrurile 
care sunt duse repede la bun sfârşit; am nevoie de optzeci 
de saloane pentru bolnavii mei. Amenajaţimi-le la parter şi 
amenajaţi-mi tot atâtea pentru săracii mei la primul etaj. 

Arhitectul începu să lucreze, examina, umblă în lung şi-n 
lat, măsură şi după două ore făcu devizul, timp în care 
Jacques Merey rămase gânditor şi visător, cu ochii 
îndreptaţi spre Argenton. 

— Folosindu-ne de toate procedeele noastre, spuse 
arhitectul, şi realizând pereţii despărțitori doar din lemn 
alb sau în ipsos, vom realiza totul cu şaizeci sau şapte zeci 
de mii de franci. 

— Vă dau şaptezeci de mii de franci, dragă domnule 
Fontaine, spuse Jacques. El scrise: „Îl rog pe domnul 
Ainguerlo să plătească domnului Fontaine fie într-o singură 
plată, fie în mai multe, conform cererii domniei-sale, suma 
de şaptezeci de mii de franci, cu condiţia ca la sfârşitul lunii 
iunie a anului în curs, castelul de Chazelay să fie 
transformat în spital.” 

Şi semnă. 

Dinspre partea lui, domnul Fontaine îi înmâna lui Jacques 
Merey angajamentul său de a fi gata la data fixată. 

Domnul Fontaine ţinea să plece în aceeaşi seară la Paris. 
Jacques îl conduse direct la diligentă. 

— Şi casa dumneavoastră de la Paris, întrebă domnul 
Fontaine, despre ea nu vorbim nimic? 

— Vă scriu eu. Nu am nevoie de ea decât la iarnă. 

Şi cu aceste cuvinte domnul Fontaine îşi luă rămas bun de 
la Jacques, se urcă în diligentă şi plecă. 


Capitolul XV Ecce ancilla domini Luna martie şi jumătatea 
lunii aprilie se scurseră fără să schimbe nimic în atitudinea 
celor doi tineri. 

În ceea ce-l privea, Jacques Merey mai ales era foarte 
statornic în raporturile lui cu Eva. Binevoitor în totul, în 
vorbă, în voce, în priviri; dar nici duios, nici tandru. 
Adoptase un ton de la care nu se abătea niciodată. 

Eva era un amestec de umilinţă, supunere, duioşie, care 
răzbăteau prin toate cuvintele ei. Nu se mai preocupa nici 
de muzică, nici de desen; de îndată ce Jacques ieşea, şi 
ieşea des pentru a-şi vizita săracii, ea se aşeza la vârtelniţă 
şi depâna. 

Martha o învățase să depene. 

Devotată nevoilor săracilor, aşa cum făgăduise, înlocuise 
talentele femeii de lume cu lucrul util al gospodinei. 

Într-o zi Jacques Merey se întoarse mai devreme decât de 
obicei şi o găsi că şi pe Martha la vârtelniţă. Se apropie de 
ea, o privi o clipă cu atenţie plină de bună-voinţă, apoi, dând 
uşor din cap, spuse: 

— Bine, Eva. 

Şi se retrase în laborator fără să mai adauge un cuvânt. 

Eva îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup, îşi rezemă 
corpul de spătarul fotoliului, închise ochii şi începu să 
plângă. 

Primele zile frumoase ale primăverii care nu revenise încă 
se şi arătau la orizont. Uneori ziua nuanțele roz şi azurii 
cerneau ceţurile trecătoare ale iernii, în bătaia vântului de 
aprilie se simțeau blândele adieri ale lunii mai şi, în pomii 
timpurii plesneau mugurii pufoşi, lăsând să se vadă 
vârfurile verzi ale primelor frunze. 

Sub această răsuflare călduţă şi prietenoasă, grădina 
căsuţei îşi recăpăta tot farmecul şi toată vigoarea 
tinerească. Florile nu mai creşteau risipite printre băltoace 
sau printre peticele de zăpadă, ci în tufe. Arborele binelui şi 
al raiului era îmbrăcat nu numai de toate florile lui înstelat, 


dar frunzişul venise în ajutorul florilor împotriva îngheţului 
primăverii. 

Pârâul îşi reluase murmurul şi transparenţa, şi în câteva 
zile bolta avea să-şi desfăşoare frunzele pe spalierele încă 
goale. 

Primii cântăreţi ai primăverii, măcăleandrii, piţigoii, 
cintezoii îşi căutau locurile unde să-şi făurească cuiburile; 
din când în când două-trei note melodioase scăpau din 
gâtlejul privighetorii de grădină. Privighetoarea încerca să- 
şi înşire notele ca perlele, dar deodată tăcea, o rămăşiţă de 
frig îi înăbuşea cântecul melodios şi o silea să se oprească. 

Rândunelele reapăruseră. 

Niciunul dintre semnele acestei reîntoarceri la viaţă şi la 
dragoste nu-i scăpase Evei; era mai mult o pasăre decât o 
femeie, era mai mult o fiinţă sensibilă decât o fiinţă care 
raţionează. Vântul, soarele, ploaia se reflectau în ea; simţea 
o parte din modificările naturii. Uneori îl surprindea şi pe 
Jacques cu privirea aţintită asupra tuturor acestor 
transformări vegetale şi animale care însoțeau trezirea 
naturii. Fără îndoială, ca şi ea, Jacques găsea acelaşi farmec 
dar, ca şi cum şi-ar fi osândit gura să nu-i mai surâdă la 
emoţiile plăcute. 

— De îndată ce-şi dădea seama că era pândit, suspina şi se 
întorcea La el. 

Totuşi, din când în când, reluă cu Eva conversațiile lungi şi 
fără sfârşit. Atunci îi povestea cum făcuse din castel un azil 
modern, în care bătrânii, femeile şi copiii săraci vor avea 
aer curat, hrană bună şi soare minunat. Eva cerea să vadă 
şi să urmărească şi ea aceste lucrări filantropice; dar 
Jacques îi răspundea de fiecare dată: 

— Te voi conduce acolo când va trebui, şi vei avea destul 
timp să te consacri acestei sfinte îndeletniciri. 

Spre sfârşitul lunii mai, Eva văzu că apare iarăşi bărbatul 
cu dosarul, acelaşi care mai fusese o dată. Era domnul 
Fontaine, care vroia să se asigure personal că lucrările lui 
se executau la timp şi cum trebuie. 


Se puseră caii la trăsură şi împreună cu Jacques Merey 
plecară din nou, aşa cum mai făcuseră. 

Căsuţa de lemn a lui Joseph era complet terminată, şi 
Jacques primea buchetele de flori oferite după datină 
proprietarilor de către zidarii care nu mai aveau nimic de 
făcut. 

Jacques nu încetase să supravegheze lucrul, de aceea 
orice detaliu la sculptură şi la arhitectură era fără cusur. 

În ciuda aversiunii sale pentru acoperişurile ascuţite, 
arhitectul înţelese că în frumoasa noastră Franţă, unde 
ninge trei sferturi din an, iar în rest plouă, acoperişurile în 
terase nu sunt bune decât de rezervoare în vârful caselor. 

Cum toate lambriurile fuseseră fasonate şi sculptate odată 
cu construcţia, nu mai avură decât să pună balamalele la 
canaturi şi să aplice uşile şi ferestrele. Jacques Merey alese 
culorile tapetelor. Domnul Fontaine se obligă să le trimită 
de la Paris odată cu meşterii specialişti în lipitul lor, prin 
aplicarea de benzi, pe lăţimea peretelui şi nu cu ajutorul 
rulourilor. 

Apoi plecă încântat de felul în care mersese treaba, 
făgăduind să revină până în cincisprezece zile. 

Între timp, Jacques Merey îi făcuse planul casei de la Paris 
şi-l însărcina să cumpere un teren pe lângă cartierul Saint- 
Honore sau strada l'Arcade. 

După vreo patru-cinci zile soseau lucrătorii şi tapetele, 
astfel încât, în zece zile, tapetele, perdelele şi draperiile 
erau la locurile lor. 

Jacques alesese tapete de culoare închisă ca să scoată în 
valoare tablourile şi, când se întoarse domnul Fontaine, fu 
obligat să recunoască totuşi că deşi în lume nu există decât 
un singur pictor, pe nume Rafael, şcoala flamandă, şcoala 
venețiană, şcoala napolitană, şcoala florentină, cea spaniolă, 
olandeză şi chiar cea franceză îşi aveau şi ele meritul lor. 

Lui Jacques nu-i trebuise pentru casa din pădurea lui 
Joseph nici două treimi din câte tablouri se găseau în castel, 


îi rămâneau încă pe atâtea cu care să mobileze casa din 
Paris. 

— 'Toate tablourile cu sfinţi rezervându-le pentru capela 
spitalului. 

Exista mai ales o cameră în căsuţa din pădurea lui Joseph 
de care se ocupase cu grijă deosebită; aici aşezase în faţa 
patului portretul marchizei de Chazelay, mama E vei. 

Toată mobila mai frumoasă, din lemn de trandafir şi 
abanos încrustat cu fildeş, tot ce găsise lucrat mai cu fineţe 
între mobilele Boule fuseseră aduse în această cameră. 
Vasele de pe şemineuri şi pendula erau de Saxa, lucrate cu 
multă ingeniozitate, ramele oglinzilor erau tot de Saxa şi 
chiar şemineul era din porțelan de Dresda. 

Toate acestea, împreună cu portretul marchizei de 
Chazelay ieşeau admirabil în evidenţă pe fondul vişiniu al 
tapetului. 

Este de la sine înţeles că şi covoarele fuseseră asortate cu 
tapetele. 

Camera aceasta, plasată în mijlocul clădirii, chiar în locul 
unde, condus de Scipion, Jacques o găsise pe mica Helene, 
avea perspectivă spre încântătorul peisaj pe care l-am mai 
descris şi care dădea în stânga spre castelul de Chazelay, 
iar în dreaptă spre valea Creuze. 

În faţa celor două ferestre din mijloc era un loc deschis în 
pădure prin care se zărea Argentonul şi, cu ajutorul unei 
lunete, se putea distinge casa şi laboratorul. 

Camera doctorului, dimpotrivă, alăturată celei pe care am 
descris-o, având într-o parte un cabinet de toaletă şi în 
cealaltă un coridor, păstra o sobrietate absolut antică. Era 
camera lui Cicero executată la Cumes după modelul celor 
mai frumoase construcţii descoperite la Pompei, într-o parte 
dădea în bibliotecă şi în cealaltă într-un salon modern, 
mobilat în maniera Ludovic al XV-lea, cu toate obiectele 
epocii pe care i le furnizase castelul de Chazelay. Picturile 
din cabinet, inspirate după cele din Pompei, fuseseră 
executate de elevii lui David. 


Mai erau o sufragerie de iarnă, într-o seră plină cu flori 
exotice, şi o sufragerie de vară dând într-o grădină 
încântătoare, plantată cu cele mai viu colorate şi cele mai 
parfumate flori din Occident. 

Jacques pusese să se împrejmuiască toată pădurea, aşa fel 
încât să nu-ţi dai seama când treceai din grădină în pădure. 

Lucrările spitalului nu erau mai puţin avansate decât casa 
din pădure. Toate despărţiturile fuseseră executate şi 
zugrăvite în cenuşiu deschis cu ancadramente de culoarea 
cireşii, în fiecare rezervă, că singur ornament, un crucifix 
scăldat de lumina revărsată prin ferestre. Jaluzelele, ce se 
strângeau şi se lăsau după dorinţă, dădeau gradul de 
lumină pe care medicul îl socotea necesar bolnavului. 

Se şi făcuse loc pentru patruzeci sau cincizeci de paturi; 
vreo douăzeci de rezerve goale aşteptau, în cazul în care 
cele patruzeci sau cincizeci de paturi n-ar fi fost suficiente. 

Bunul Jean Munier supraveghea totul şi din interes, dar şi 
din recunoştinţă. 

În camerele goale se depozitase pentru moment partea 
din mobilier şi tablouri pentru care nu se găsise încă 
întrebuințare. Am spus că tablourile cu sfinţi fuseseră 
rezervate pentru capela spitalului. La Paris toate bisericile 
fuseseră închise, dar nu acelaşi lucru se întâmplase şi în 
provincie. Unele localităţi, mai religioase decât altele. 

— Şi e cunoscută pioşenia locuitorilor din Berri - nu numai 
că-şi apăraseră bisericile, dar îi menţinuseră şi pe preoţi. 

Astfel, preotul castelului de Chazelay, om de treabă, fiu de 
ţăran, pe oare domnul de Chazelay îl trimisese să studieze 
la un seminar din Bourges, nu se neliniştise de proscrierea 
preoţilor, nici de jurământul pretins lor. Nimeni nu venise, 
să-i ceară jurământul constituţional, şi la rândul său, nu se 
dusese să-l ofere cuiva; rămăsese cu servitorii castelului, 
păstrându-şi veşmintele jumătate de preot, jumătate de 
ţăran, şi nimeni nu-l băga în seamă. Nu era uri personaj 
atât de important în bine sau în rău, ca cineva să se 
gândească să-l denunțe, şi acest lucru îl salvase. 


Când auzise că bunurile castelului de Chazelay fuseseră 
înapoiate după moartea marchizului fiicei acestuia, el se 
dusese să-i facă o vizită şi să o felicite, cerând să rămână pe 
lângă casa ei în aceeaşi calitate şi în aceleaşi condițiuni în 
care fusese şi înainte. 

Eva îşi amintise foarte bine de respectabilul om; îl văzuse 
în scurta ei şedere la castel. 

— Se apropiase atunci de ea şi-i oferise sprijinul religiei, 
ea însă îl refuzase, neînţelegând în ce măsură putea religia 
să o ajute să suporte o nenorocire pe care o privea ca 
ireparabilă, din moment ce se despărţise pentru totdeauna 
de omul pe care îl iubea. 

— Mai întâi, îi spusese ea cu ocazia vizitei pe care i-o 
făcuse la Argenton, castelul va deveni un azil, şi într-un azil 
mai mult decât într-un castel va fi nevoie: de un preot, care 
să ştie să vorbească limba simplă şi curată a religiei, 
întrucât el se va adresa adică unor oameni simpli şi cinstiţi. 

De mai multe ori în drumurile lui la castel Jacques Merey 
vorbise cu el şi îl găsise întotdeauna blând şi ocrotitor; erau 
cele două mari calităţi pe care, după părerea lui, trebuia să 
le aibă un preot, îi făgăduise deci, ca şi lui Joseph 
braconierul, ca şi lui Jean Munier, intendentul, că nimic nu 
se va schimba decât în mai bine. 

Îl însărcinase să viziteze toate satele din împrejurimi şi să 
facă o listă cu oamenii într-adevăr săraci care urmau să 
primească ajutoare la ei acasă şi a acelora care, neavând 
unde locui, nu puteau să fie ajutaţi decât. 

În ziua aceea Jacques Merey, se închisese cu el într-o 
cameră şi vorbise îndelung. 

Fără îndoială că cei doi bărbaţi discutaseră despre Eva şi 
despre viitoarele ei proiecte, căci, de îndată ce conversaţia 
se termină, preotul înşeuase un cal mic cu care îşi făcea 
drumurile sale pioase şi o pornise spre Argenton. 

După două ore plecă şi Jacques Merey; la o leghe de 
Argenton îl întâlni pe domnul Didier (aşa îl chema pe preot) 
care se întorcea la castel. 


— Ce se aude? Îl întrebă, ce ţi-a răspuns. 

— A răspuns: „Facă-se voia lui şi cea a lui Dumnezeu”, apoi 
şi-a împreunat mâinile şi s-a rugat. Domnişoara Eva este o 
sfântă. 

— Mulţumesc, părinte, spuse Jacques. 

Şi-şi continuă drumul. 

Dar era uşor de văzut că dacă îi impusese Evei o nouă 
ispăşire, el însuşi îndura o parte din această penitenţă, căci, 
pe măsură ce se apropia de Argenton, fruntea i se întuneca; 
şi când întinse mâna spre ciocănelul de la uşă, vrând să-şi 
anunţe prezenţa pentru ca să nu apară pe neaşteptate, 
văzu că mâna îi tremura. 

Bătu totuşi şi Martha veni să deschidă. 

— Nu s-a întâmplat nimic deosebit în lipsa mea? Întrebă 
Jacques. 

— Nu, domnule, răspunse bătrâna; a venit preotul 
castelului, domnul Didier, a stat de vorbă vreo zece minute 
cu domnişoara Eva; dânsa a plâns, cred, şi s-a retras în 
camera dumneaei. 

Jacques Merey făcu un semn din cap, şovăi o clipă dacă să 
intre în camera Evei sau să se urce direct la el în laborator; 
dar ajuns la etaj, înainta uşor până la uşă, ascultă şi bătu. 

— Intră, spuse Eva care, ştiind că Jacques nu bătea de 
obicei la uşa de la intrare, credea că o vizitează vreun 
străin. 

Capitolul XVI Darul de nuntă Dar el abia deschise uşa, că 
Eva dădu un țipăt, căzu genunchi şi spuse, deschizând 
palmele şi braţele: 

— Ecce ancilla Domini! 430). 

Jacques o ridică. 

— Nu îndrăzneam să te văd, îi spuse. 

— Cum asta? Întrebă Eva ridicându-şi ochii ei mari şi 
limpezi. 

— Mă temeam, răspunse el, că nu cumva discuţia avută cu 
domnul Didier să nu fi produs asupra dumitale o impresie 
mai puternică. 


— Oh, suspină Eva, mă dezobişnuiseşi de lucrurile crude, 
Jacques. Crezi că impresia a fost mai puţin violentă pentru 
că nu izbucnesc acuma în plâns, pentru că nu mă tăvălesc la 
picioarele dumitale: te înşeli, prietene. 

Dacă m-ai găsit în genunchi, este că nu vroiam să te aştept 
aşezată şi că nu eram destul de tare ca să te aştept în 
picioare. Dealtfel, mă aşteptam, eu însămi ţi-am spus: „Dacă 
vreodată te căsătoreşti, nu mă îndepărta de dumneata 
pentru acest motiv”. Preotul a venit să-mi anunţe căsătoria 
dumitale, dar m-a anunţat în acelaşi timp că mă vei păstra 
ca soră şi prietenă. Nu nădăjduiam atâta. Mi-ai vorbit 
despre ispăşire; până acum, Jacques, eu nu am ispăşit 
nimic, nu am făcut decât să dau ascultare voinţei dumitale, 
să urmez drumul pe oare singură l-aş fi urmat. Ai 
întrebuințat o parte din averea mea pentru opere de 
caritate, este exact ceea ce eu însămi aş fi făcut. Nici o 
mare durere care să o poată compensa pe aceea pe care eu 
ţi-am pricinuit-o nu mi-a atins cu adevărat inima. Astăzi 
încep să merg prin mărăcini şi spini, pe pietre ascuţite. Dar 
ce ţi-am spus eu? Să nu ţii seamă de suferinţa mea, căci 
prea m-aş teme să nu te obosesc dacă nu mi-aş înfrâna 
durerea prin gemetele şi plânsetele mele. Îţi sunt 
recunoscătoare că ai ales un om de tihnă şi de iertare care 
să-mi anunţe această ştire; dar de la primul cuvânt pe care 
mi l-a spus, am înţeles tot, am înţeles tot şi ţi-am mulţumit 
din inimă că ai avut pentru mine această delicateţe inutilă. 
Aş fi preferat să aflu totul din gura dumitale. Ţi-a fost teamă 
de lacrimile mele, de suferinţa mea - era să spun de 
reproşurile mele. Uitasem că nu aveam să-ţi fac reproşuri. 
Nu! Aş fi avut atâta stăpânire de sine ca să te pot asculta cu 
acelaşi surâs pe care îl am pe buze ascultându-te în aceste 
clipe. Am promis, bunul meu prieten. Voi rezista până la 
capăt. 

— Îţi mulţumesc, Eva, spuse Jacques. 

Şi luându-i mâna, i-o sărută. 


Dar buzele lui abia îi atinseră mâna, că Eva scoase un 
strigăt, se făcu palidă ca o moartă şi căzu fără cunoştinţă. 

Fusese destul de tare pentru o durere, dar nu destul 
pentru o mângâiere. 

Jacques profită de faptul că avea ochii închişi ca să o 
privească cu o nesfârşită dragoste; braţele i se deschiseră şi 
nu lipsi mult să o îmbrăţişeze şi să o strângă la piept. 

Dar şi el avea o voinţă puternică şi jurase să meargă până 
la capăt. 

Scoase din buzunar o sticluţă şi i-o dădu să respire. 

Oricât de dureroasă i-ar fi fost rana, Eva simţea cumva o 
alinare. Deschise ochii, nu spuse nici un cuvânt, dar două 
şiruri de lacrimi i se scurgeau pe obraji. 

— Oh, cât sunt de fericită, murmură. Ce s-a întâmplat? 

— 'Te las singură, Eva, îi spuse Jacques, adu-ţi aminte. 

Şi ieşi. 

Eva şi Jacques se revăzură abia la cină, şi nu mai discutară 
nimic despre vizita domnului Didier la Argenton. Numai că 
din zi în zi cearcănele din jurul ochilor i se accentuau. 
Paloarea devenise mai puternică şi de câteva ori Jacques 
Merey se dusese în vârful picioarelor să asculte la uşa Evei; 
o auzise plângând. 

Uneori, vrând să aducă iar vorba despre acel subiect, 
Jacques părea stânjenit faţă de ea, bâlbâia câteva vorbe pe 
care nu le termina, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i provoace 
o suferinţă şi mai mare şi să îi ceară ceva dincolo de 
puterile ei; aşa încât, Eva fu aceea care îi veni în ajutor. 

Într-o seară, când Jacques părea mai tulburat decât de 
obicei, îngenunche în faţa lui şi luându-i mâinile îi spuse: 

— Prietenul meu, ai ceva să-mi spui şi nu îndrăzneşti. Hai, 
vorbeşte, spune-mi tot, fie chiar condamnarea mea la 
moarte. Ştii că tot ce vine din partea ta îmi este preţios. 

— Eva, spuse Jacques, va trebui să ne despărţim pentru 
câteva zile. 

Eva tresări şi surâse cu tristeţe. 


— Jacques, adevărata noastră despărţire datează din ziua 
în care nu m-ai mai iubit. 

— Cu toate acestea, continuă Jacques, dacă ai vrea, nu ne- 
am despărţi nici chiar aceste câteva zile. 

— Cum asta? Întrebă fata repede. 

— Eu trebuie să merg la Paris ca să fac cumpără turi, fata 
este orfană, nu are vreo rudă cu care să mă sfătuiesc la 
cumpărarea lucrurilor care plac unei femei. 

— Dar eu nu sunt aici, Jacques? Întrebă Eva cu inima plină 
de plâns, stăpânindu-şi însă emoția. 

— Eva, reluă Jacques, adevărul e că dacă ai vrea să mă 
însoţeşti în călătoria aceasta, mi-ai face un mare serviciu. 

— Sunt gata să plecăm; cu cât mă vei face să sufăr mai 
mult, Jacques, cu atât mai repede voi fi iertată de 
Dumnezeu şi de dumneata. 

— Dacă totuşi sacrificiul acesta este peste puterile 
dumitale? 

— Nu există decât un lucru care să fie peste puterile mele, 
acela de a nu te maiiubi. 

— Eva! 

— Ilartă-mă, dar dintre toate făgăduielile pe care ţi le-am 
făcut, aceasta este cea mai greu de ţinut; trebuie să fii 
indulgent faţă de mine în această privinţă, prietenul meu. 
Când plecăm? 

— Mâine seară, dacă vrei. 

— Vrerea mea este a dumitale; mâine seară voi fi gata. 

Jacques trimise să se reţină locuri în cupeul diligenţei, şi a 
doua zi pe seară, după ce în timpul zilei se dusese să mai 
arunce o privire la castelul de Chazelay şi la casa din 
pădurea lui Joseph, oare era gata să-şi primească stăpânii. 

— Plecă împreună cu Eva la Paris. 

În vremea aceea îţi trebuiau două zile de drum ca să 
ajungi de la Argenton la Paris. Sosiră la ora şapte seara. 

Era între 15 şi 20 iunie; adică cele mai frumoase zile ale 
anului; afară era lumină ca în plină amiază. Jacques chemă 


o birjă, o ajută pe Eva, se urcă în urma ei şi îi spuse 
vizitiului: 

— Hotel Nantes. 

Eva tresări, îl privi pe Jacques, vrând parcă să-i spună: 
„Deci nu mă scuteşti de nici o durere!” 

Jacques păru să nu ia în seamă această privire, dar 
prinzându-i mâna, i-o strânse afectuos şi-i spuse: 

— Eva, dumneata eşti o făptură minunată; mă pot încrede 
în cuvântul dumitale ca în cel al unui bărbat. 

Oricât efort făcu Eva să fie tare, pe măsură ce se apropia 
de hotel, acea tresărire pe care o avusese auzindu-l că dă 
această adresă se schimbă într-un tremurat pe oare nu şi-l 
mal putu stăpâni. 

Jacques ceru cele două camere pe care le mai ocupaseră; 
erau libere. Când să urce scările, pe Eva n-o mai ajutară 
picioarele. Aşa cum făcuse şi altădată, Jacques o luă în 
braţe şi o duse astfelpână la mezanin. 

— Oh, aici, spuse ea intrând în cameră, aici am fost foarte 
fericită; am fost sigură că voi muri. 

Şi se aşeză pe pat, cu mâinile pe genunchi, cu capul în jos 
şi cu ochii plini de lacrimi. 

— Iartă-mă, îi spuse lui Jacques; dar pentru ce m-ai adus 
aici? 

— Pentru că este hotelul unde trag totdeauna, răspunse 
Jacques, şi aşa m-am deprins. 

— Nu pentru altceva, întrebă Eva, nu pentru ca să mă faci 
să sufăr? 

— De ce vorbeşti astfel, Eva? Camerele acestea sunt nişte 
camere obişnuite, ce urme vezi aici din ceea ce s-a 
petrecut? 

— Ai dreptate, Jacques, dar pe mine nu mă poţi împiedica 
să-mi amintesc, în şemineul acesta ardea un foc mare, 
covorul era plin de apă, ici şi colo haine rupte, tu nu mă mai 
iubeai, dar încă nu mă urai. 

— Nu te-am urât niciodată, Eva; te-am compătimit, 
învinuirile pe care ţi le-am adus mi le aduceam mie. Am 


avut prea multă grijă de minunata perfecţiune a trupului 
dumitale şi nu ţi-am cultivat îndeajuns puterile sufletului. 
Este greşeala mea, este greşeala mea, este marea mea 
greşeală. Dar să nu ne mai gândim la toate astea. 

Ce vrei să faci astă seară, Eva? Vrei să ieşim, sau vrei să 
rămâi în cameră să priveşti lumea de pe stradă? 

— Vreau să rămân în cameră, spuse Eva, să privesc în 
sufletul meu. Nu te teme că mă plictisesc singură; sufletul 
îmi e plin de amintiri pentru secole de aici încolo. Dar destul 
despre asta, Jacques, te plictisesc şi mi se rupe inima. Ai 
luat măsurile pentru lucrurile pe care vrei să le comanzi? 

— Nu, dar voi încerca să găsesc o persoană care să fie 
aproape de aceeaşi statură cu ea. 

— Dacă aş avea norocul să-i semăn întrucâtva acestei 
fericite persoane, ţi-aş spune: „Jacques, ia-mă pe mine”. Aş 
fi foarte fericită să-ţi fiu de folos. 

Jacques se uită la ea de parcă abia atunci i-ar fi trecut prin 
minte această posibilitate. 

— Ah, pe cuvântul meu! Spuse. Ce curios! Eşti chiar de 
aceeaşi statură şi sunt sigur că o măsură luată pe dumneata 
i s-ar potrivi de minune. 

— Îţi stau la dispoziţie, Jacques; nu sunt eu creaţia 
dumitale, de care te poţi folosi cum vrei? 

— Ei bine, mâine voi da întâlnire aici croitoreselor, 
modistelor şi negustoreselor de şaluri şi de stofe. 

Într-adevăr, a doua zi Jacques ieşi de dimineaţă, 
recomandându-i Evei să fie pregătită pentru ora nouă. La 
ora opt şi jumătate se întoarse, dădu dispoziţii să se 
servească micul dejun, se arătă pe cât putu de vesel şi 
îndatoritor cu Eva, la care negustorii de pălării, 
croitoresele, cusătoarele începuseră să dea năvală către 
ora zece dimineaţa. 

Atunci, cu inima strânsă, dar cu surâsul pe buze, Eva alese 
stofele pentru rochii, modelele pentru pălării, culorile 
salurilor de caşmir, apoi veniră amănuntele pentru rochiile 


de interior, pentru jupoane, pentru tot acest univers al 
femeilor, cum îi spune Juvenal. 

După aceea veni rândul bijuteriilor, al inelelor, al 
colierelor, al ceasornicelor, al pieptenilor; apoi mănuşile, 
care se cumpărară cu duzinele; veni rândul rufăriei şi 
Jacques îi recomandă să o aleagă cât mai frumoasă cu 
putinţă, iar Eva, îmbrăcată într-o rochiţă din ţesături de 
primăvară, fără nici o bijuterie pe degete sau la gât, cu una 
din acele tichiuţe cum poartă femeile dimineaţa, alese 
bijuterii pentru suma de zece mii de franci, saluri de 
douăzeci de mii de franci, rufărie de zece sau cincisprezece 
mii de franci, fără să se arate o singură clipă cuprinsă 
cumva de tristeţe sau de gelozie văzând cum trec la o altă 
femeie toate aceste comori. 

După masă fu ocupată cu aceleaşi amănunte de toalete 
pentru o femeie extrem de elegantă; ciorapi de mătase, 
jupoane dantele şi altele. Se văzu nevoită să asorteze totul 
cu albeaţa tenului, culoarea ochilor, nuanţa părului ei. În 
acest sens, Jacques îi dădu toate amănuntele, cu o 
exactitate care îi strângea din ce în ce mai mult inima, căci 
dovedea ce bine o ţinea minte pe femeia pentru care se 
făceau toate aceste cumpărături; era vizibil că Eva se 
grăbea să părăsească Parisul; dar nu se putea ca toate 
aceste toalete să fie furnizate înainte de trei sau patru zile. 

Eva rămase cu încăpățânare închisă în camera de la hotel 
Nantes. 

A treia zi totul se termină. Jacques comandă cuiere. 

— Dar unde duci toate astea? Întrebă Eva. 

— Păi, în provincie, răspunse Jacques. 

— Nu te... Căsătoreşti aici? Întrebă ea şovăind. 

— Nu, mă căsătoresc la Argenton. 

— Vei locui... la Argenton? Bâlbâi Eva. 

— Din când în când, răspunse Jacques. Par vom avea o 
casă de ţară pentru vară şi o casă de oraş, pentru iarnă, la 
Paris. 


— Îmi via fi îngăduit să rămân la Argenton, nu-i aşa, în 
camera mică a căsuţei noastre? Întrebă Eva. 

Şi spunând „căsuţei noastră”, fără voia ei îi dădură 
lacrimile. 

— Vei sta unde vei dori, bună Eva, îi spuse Jacques. 

— Oh, foarte retrasă, foarte tăcută, foarte neştiută, dar 
aproape de dumneata. 

— Fii liniştită, spuse Jacques. 

A doua zi o porniră spre Argenton, cu un extraordinar dar 
de nuntă, de care şi o prinţesă ar fi fost încântată. 

Capitolul XVII Paradisul regăsit Când se întoarseră la 
Argenton, pe cât de fericit era Jacques pentru ajutorul ce i-l 
dăduse Eva, secondându-l la toate cumpărăturile, pe atât 
părea Eva de nefericită din cauza asemănării ei cu femeia 
pe care urma să o ia Jacques, asemănare atât de perfectă 
încât să se potrivească rochiile uneia pe talia celeilalte. 

Câtă vreme ziua căsătoriei nu fusese fixată, Eva o privise 
cu destulă filosofie; dar pe măsură ce această zi se apropia, 
la ideea că altă femeie urma să se instaleze în casă şi efectiv 
să stea lângă bărbatul pe care îl iubea mai mult decât 
propria-i viaţă şi pentru care de două ori vrusese să moară, 
o suferinţă cu neputinţă de înfrânt punea stăpânire pe ea. 
Acel calm odihnitor, care era fondul caracterului ei, făcuse 
încetul cu încetul loc unei sensibilităţi nervoase care nu îi 
mai dădea linişte nici o singură clipă. 

Când te aşteptai mai puţin, când ea însăşi se aştepta mai 
puţin, sărea de la locul ei, se plimbă dintr-un capăt într-altul 
al salonului, îşi rezemă capul de un obiect de marmură sau 
de vreun ochi de geam, îşi răsucea braţele, scotea un 
geamăt, se repezea în grădină şi, la rădăcina mărului sau 
sub boltă, rămânea ore întregi prăbuşită în propria-i 
durere. 

Odată cu vara, privighetoarea îşi regăsise glasul cel mai 
melodios. Seara, Eva se sculă, ieşea din camera unde 
Jacques studia un plan de casă, şi pornea ca înnebunită să 
se aşeze sub bolta de verdeață; dar, deodată, în toiul celor 


mai plăcute triluri ale privighetorii, ca obosită de acest imn 
închinat fericirii, se sculă, o făcea să-şi ia zborul şi se 
întorcea în casă plângând. 

Şomat să-i spună în ce zi îi sosea logodnica, Jacques îi 
răspunsese că la l iulie, ceea ce îi mai dădea opt zile de 
răgaz. 

În fiecare zi când se sculă din pat, lua o pană şi trăgea o 
linie neagră peste ziua în care intrase. Mai rămăseseră trei 
sau patru zile până la sosirea momentului fatal, când 
preotul Didier se prezentă la căsuţa doctorului cu o tânără 
fată care cerea să intre la azil ca soră de caritate. 

Era frumoasă, avea şaisprezece ani şi era orfană; 
niciodată nu-şi simţise inima bătând din cauza vreunei 
pasiuni şi, fericită de viaţa pe care o dusese până atunci, 
dorea să trăiască în aceeaşi linişte, cu aceeaşi seninătate. 

În timp ce abatele Didier şi tânăra fată intrau în 
laboratorul lui Jacques, Eva deschise uşa şi-i făcu semn 
preotului că avea să-i spună ceva. 

Preotul îl consultă din ochi pe Jacques; acesta îi. Dădu 
permisiunea să iasă şi astfel abatele o urmă pe Eva în 
camera ei. 

O clipă după aceea se întoarse şi plecă împreună cu 
tânără, soră care fusese acceptată de Jacques Merey. 

În câteva oraşe liniştitele şi inofensivele congregaţii 
fuseseră desfiinţate, dealtfel ca şi alte ordine religioase; 
dar, în Berri, această pioasă parte a Franţei, ele conti- 
nuaseră să se menţină şi oamenii necăjiţi nu fuseseră lipsiţi 
de acele îngrijiri fizice pe care le dau mâinile albe şi blânde, 
precum şi de mângâierile spirituale pe care le dau glasurile 
tinere şi plăcute. 

Din patru surori care trebuiau să-şi împartă serviciile 
săracilor şi bolnavilor din azilul de Chazelay, trei şi fuseseră 
angajate, cea de a treia fiind aceea care ieşise din 
laboratorul doctorului cu promisiunea formală că va fi 
angajată. 


Tot restul zilei Eva păru mai liniştită. În loc să evite 
prezenţa lui Jacques, dimpotrivă, părea să o caute; se vedea 
că la rândul ei avea ceva să-i spună, să-i ceară vreo favoare, 
dar că nu îndrăznea. 

Dinspre partea lui, Jaeques părea hotărât să nu o întrebe; 
nu ocolea o explicaţie, însă nu era în stare să deschidă el 
vorba. 

Ziua şi seara trecură astfel. La ora zece, Eva, palidă, 
respirând greu, se sculă şi se îndreptă spre Jacques, 
hotărâtă să-i vorbească; dar nu avu puterea, şi întorcându- 
se se mulţumi să-i întindă mâna, să-i spună bună seara, şi să 
iasă repede; plânsul pe care însă îl ducea cu ea refuză să 
meargă mai departe fără să izbucnească. 

Jacques o auzi hohotind. 

De două zile vedea cât suferea şi la rândul lui suferea la fel 
ca ea; dar Jacques vroia ca buzele să-i fie descleştate numai 
de încrederea în el şi nu de rugăminţi sau de voinţa lui. 

Rămase deci cu privirea fixă şi urechea încordată spre uşă. 

Îşi dădea seama că se oprise, întrucât plânsul în loc să se 
depărteze pe scara care ducea spre camera ei, continua să 
se audă de pe palier. 

— Eva, întrebă el, de ce plângi în seara asta mai cu 
amărăciune decât ieri sau decât alaltăieri? 

Eva deschise iar uşa, intră împleticindu-se şi se prăbuşi la 
picioarele lui. 

— Plâng în seara asta cu mai multă amărăciune decât în 
celelalte, spuse ea, pentru că simt că-mi va fi cu ne putinţă 
să-mi ţin făgăduiala pe care ţi-am făcut-o. 

Vroiam, orice s-ar fi întâmplat, să rămân lângă dumneata 
scumpul meu Jacques, dar aş fi pentru dumneata uri izvor 
de plictiseli. Care femeie, chiar o sfântă, ar putea să mă 
admită aproape de dumneata văzând cum ochii mei îţi 
caută privirea, mâinile mele căutându-le pe-ale dumitale? Ai 
fost întotdeauna bun faţă de biata dumitale prietenă şi nu o 
vei respinge, dar care femeie care te iubeşte nu ar fi 
geloasă pe mine şi nu te-ar neferici cu gelozia ei? 


— Nu aia te teme de nimic din acest punct de vedere, îi 
răspunse Jacques, i-am spus tot, însă nu m-am acuzat decât 
pe mine. Niciodată, poţi fi sigură, nu vei i primi vreo 
observaţie din partea ei. 

— Răspunzi de ea, Jacques, şi cred în făgăduiala dumitale, 
dar în cazul acesta eu voi fi aceea care nu voi putea suporta 
spectacolul pe care l-aş avea fără încetare sub ochi. Mă 
amăgeam, te minţeam pe tine şi pe mine însămi când îţi 
spuneam că aş putea să trăiesc în apropierea ei, sub acelaşi 
acoperiş cu ea, să fiu doamna ei de companie, prietena ei, la 
nevoie sclava ei. Dacă ar exista o femeie capabilă de o 
asemenea renunțare faţă de ea însăşi, crede-mă, Jacques, 
aceea aş fi eu; dar ceea ce nu pot nici eu, nu o va putea face 
nimeni, nu! Fără să mă depaărtez de dumneata, Jacques, 
trebuie să te părăsesc. O, sărmana mea căsuţă! O, bietul 
meu cuib <atât de plăcut trupului meu îndurerat! O, 
scumpe lucruri pe care ochii mei au fost învăţaţi să le vadă 
şi nu le vor mai vedea, mâine va trebui să vă spun adio, 
pentru că ea soseşte poimâine! 

Şi căzând pe podea, întinse braţele şi-şi lipi fruntea de 
piciorul biroului, apoi înaintând doi paşi ajunse lângă pian, 
pe clapele căruia îşi apăsă buzele. 

Jacques întinse braţul, îi apucă mâna şi o trase spre el; Eva 
căzu din nou în genunchi, sprijinită de braţul fotoliului lui. 

— Dacă îmi spui toate astea, reluă el, înseamnă că ţi-ai 
făcut un plan oarecare în minte. Care este acest plan? 

— Ascultă, spuse Eva; tânăra aceea, care a venit astăzi cu 
abatele Didier, mi-a deschis ochii asupra celor ce voi avea 
de făcut. Aş vrea, ca şi ea, să îmbrac sfântul costum al 
călugăriţelor slujitoare; aş vrea, ca şi ea, să mă dedic 
serviciului spitalului înfiinţat în castelul unde m-am născut. 
Cere-mi ceea ce pot da, sau cere-mi viaţa, îngăduie să mă 
răscumpăr, pentru că altfel nu am curajul să ispăşesc. 

— De asta l-ai consultat astăzi pe părintele Didier, nu-i 
aşa? 

— Da. 


— Şi ce ţi-a răspuns acest om cucernic? 

— Mi-a spus că e o inspiraţie a Cerului, că el mă va susţine, 
că mă va încuraja în drumul salvării. Apoi ceea ce mi-a spus 
mai ales, şi ceea ce m-a hotărât să-ţi cer învoirea pentru 
restul penitenţei pe care nu am tăria să o ispăşesc, ceea ce 
mi-a spus, repet, este că o dată pe săptămâna cel puţin vei 
veni să vizitezi săracii şi că atunci te voi putea vedea. 

— Dar ştii, Eva, onorabilele surori nu au voie să po şede 
avere, iar dumneata eşti încă bogată cu mai mult de un 
milion... 

— Cum să fac, Jacques, să scap de toată această avere? 
Dumneata ai procura generală de la mine. Dă sau vinde tot, 
fă ce vei vroi. Ceea ce vei face, va fi bine făcut, cu condiţia 
ca în singurătate să mă pot con sacra săracilor, lui 
Dumnezeu şi dumitale. 

— Gândeşte-te bine, Eva; dacă are să-ţi pară rău după ce 
îmbraci sfântul costum de călugăriţă, atunci va fi prea 
târziu. 

— Nu-mi va părea rău, fii liniştit. De data aceasta sunt 
sigură de mine, vreau. 

— Ascultă, gândeşte-te până mâine la ora cinci. Mâine la 
ora cinci ne vom urca în trăsură, te voi conduce la castelul 
de Chazelay; acolo te vei consulta pentru ultima oară cu 
preotul Didier şi după aceea eu voi face tot ce vei dori să 
fac. 

— Mulţumesc, Jacques, mulţumesc, spuse Eva luându-i 
mâna şi sărutându-i-o cu înflăcărare. 

Apoi se retrase în camera ei, petrecu o parte din noapte în 
rugăciuni şi nu adormi decât către ziuă. 

Când se trezi şi întrebă ele Jacques, i se spuse că plecase 
de dimineaţă şi că-i lăsase vorbă că se va întoarce să o ia la 
ora cinci după-amiază. 

La ora cinci într-adevăr trăsura se oprea în faţa casei. 

Eva îşi petrecuse ziua luându-şi rămas bun de la toate 
scumpele ei amintiri. Luă cu ea frunze din toţi pomii, flori 
de la toate plantele; sărutase una după alta toate mobilele 


din camera ei şi din laboratorul, lui Jacques. La început se 
gândise să-i ceară permisiunea să ia tot ce era în camera ei. 
Dar preotul Didier îi răspunsese că nu se putea, întrucât 
asta ar stabili o diferenţă între ea şi celelalte surori. Nu 
stăruise deci, şi nu luase din toată camera ei decât Cristul 
de fildeş pe care i-l dăduse Jacques. 

Momentul plecării fu crud; nu se putea smulge din braţele 
bunei Martha care, la rândul ei, plângea în, hohote, în 
sfârşit, cu batista la ochi, se repezi în trăsură şi caii o 
porniră pe dată în galop. 

Nu mai fusese la castel de cinci, împreună cu mătuşa ei, îl 
părăsiseră pentru a se duce să locuiască la Bourges; nu îi 
aducea deci aminte decât de momente triste din viaţă şi nu 
îi păru rău după niciunul din ornamentele senioriale pe 
care azilul le eliminase din domeniul feudal. 

La poartă, două persoane păreau că o aşteaptă, unul era 
Jean Munier, căruia îi întinse uşor mâna; celălalt era Joseph 
braconierul, căruia îi întinse amândouă mâinile, spunându-i 
smerită: 

— Îmbrăţişează-mă, tată, căci dumneata ai fost un tată 
pentru mine. 

— Şi el? Întrebă Joseph, arătându-l pe Jacques Merey. 

— EI! Spuse Eva strângându-i mâna, el a fost mai mult 
decât un tată, a fost un Dumnezeu. 

Jacques se şi dăduse jos din trăsură, îi întinse mâna Evei 
oare sări lângă el. 

— Vrei să vizitezi instituţia a cărei fondatoare eşti, draga 
mea Eva? Întrebă Jacques. 

— Cu plăcere, răspunse Eva, sprijinindu-se de braţul lui, 
căci atâtea sentimente se frământau în ea, încât capul i se 
învârtea, iar picioarele nu o mai puteau ţine. 

În spital se şi internaseră cincisprezece sau douăzeci de 
bolnavi, iar în zail, care era la primul etaj, vreo zece mame, 
văduve cu copiii lor. Toţi aceşti bolnavi şi toţi aceşti oameni 
necăjiţi fuseseră preveniţi că cea care urma să-i viziteze 


este fosta stăpâna a castelului din care ea făcuse un refugiu 
din îndurare şi din renunțare la bunurile lumeşti. 

Atunci toţi bolnavii care nu erau nevoiţi să stea la pat o 
înconjurară, toţi se ţinură după ea, copleşind-o cu 
binecuvântări. Eva traversă pe rând toate sălile ocupate ale 
celor două etaje. 

Întrebă văduvele despre necazurile lor şi pe bolnavi 
despre suferinţele lor. O întâlni pe tânăra soră care venise 
în ajun cu preotul Didier, o recunoscu şi o îmbrăţişa. Apoi se 
depărta uitându-se îndelung la costumul ei, pe cât de 
pitoresc, pe atât de trist. 

Se interesă ce era acolo unde se vedea atâta lumină. 

I se răspunse că era biserica. 

— Să mergem acolo, spuse ea. 

Atunci copiii se răspândiră prin grădină să culeagă flori; 
mamele lor rupseră crenguţe; copiii presărară florile de la 
uşa bisericii până la altar; bărbaţii şi femeile făcură o boltă 
de frunziş pe sub oare trecură Eva şi Jacques. 

Domnul Didier, în costum de oficiant, stătea în faţa 
altarului; la picioarele lui avea o pernă. 

Eva nu se îndoi că o aştepta pentru a-i ţine o predică 
despre îndatoririle meseriei pe oare urma să o îmbrăţişeze 
din smerenie; îndepărtă pernă şi îngenunche pe piatra 
goală. 

Atunci, spre marea ei uimire, Jacques îngenunche alături 
de ea. 

— Părinte, spuse, vă aduc nu numai o sfântă, ci o martiră. 
O iubesc şi doresc ca în faţa acestei întregi populaţii care îi 
datorează lipsa de griji şi liniştea, să ne uniţi pe amândoi 
prin sfânta taină a căsătoriei. 

Eva scoase un mic țipăt, care semăna mai mult cu un 
strigăt de durere decât de bucurie; apoi, ridicându-se 
deodată şi luându-şi capul între mâini, spuse: 

— Oare am înnebunit? Voi toţi care sunteţi aici, oare acest 
om mi-a spus acum că mă iubeşte? 


— Da, Eva, te dubesc, repetă Jacques, nu cum meriţi să fii 
iubită, ci atât cât poate un bărbat să iubească o femeie. 

— O, Dumnezeule, Dumnezeule, strigă Eva. Şi pălind, se 
prăbuşi pe pardoseala bisericii. Când îşi reveni, îşi dădu 
seama că se afla în sacristie. Jacques stătea lângă genunchii 
ei şi îi strângea la piept. Şi aerul vibra de strigătele: 

— Trăiască doctorul Merey! Trăiască domnişoara de 
Chazelay! 

Concluzie Leşinurile cauzate de bucurie nu sunt, orice s-ar 
spune, nici lungi, nici periculoase. 

După zece minute, Eva îşi recăpătase întreaga stăpânire 
de sine, în afară de îndoiala de a nu fi cumva sub imperiul 
unui vis. 

La uşa bisericii îi aştepta trăsura. Dar Eva era atât de 
slăbită, încât Jacques se văzu obligat s-o ducă pe braţe. 
Vizitiul ştia unde trebuia să meargă: nu ceru nici o lămurire 
şi în strigătele: Trăiască Jacques Merey! Trăiască 
domnişoara de Chazelay! 

— Trăsura se depărta şi totul intră în întuneric şi tăcere. 

Ea privea împrejur şi lângă ea nu-l văzu decât pe Jacques. 
Ţipă de bucurie şi îl îmbrăţişa izbucnind în plâns. 

De la acea insuflaţie care se terminase cu un sărut, nici o 
mângâiere nu mai existase între Jacques şi Eva. 

Rămaseră strânşi unul în braţele celuilalt, Eva implorând 
Cerul să-i spună dacă ceea ce se petrecea era cumva un vis, 
atunci să nu se mai termine. 

Deodată portiera se deschise, o lumină puternică o sili să 
deschidă ochii şi văzu o mulţime de servitori ţinând făclii. 

Jacques o ajută să coboare din trăsură; nu-şi dădea seama 
unde se afla. 

După socoteala ei, trăsura abia mersese cinci minute şi se 
oprise în faţa acestei case necunoscute pe care nu o văzuse 
niciodată în preajma castelului de Chazelay. 

Urcă pe un peron, împodobit cu flori, intră într-un vestibul 
împodobit cu candelabre şi vase chinezeşti, oare îi păreau 
cunoscute, fără să poată totuşi spune unde le mai văzuse. 


Trecu apoi în salonul aranjat cu mobile Ludovic al XV-lea 
de care îşi aminti că le văzuse într-adevăr; din salon, prin 
două uşi, se intra în două dormitoare. 

Unul tapisat în roşu închis, al cărui singur ornament era, 
cum ştim, un portret mare de femeie şi sub el un scăunel de 
rugăciune. 

Văzând portretul, Eva exclamă: 

— Mama! 

Şi îngenunche pe scăunel. Jacques o lăsă o clipă să se 
roage, apoi, cuprinzând-o cu braţul, o ridică până la 
înălţimea gurii lui şi îi spuse: 

— Mamă, îţi iau fata şi îţi promit să o fac fericită. 

— Dar unde suntem? Întrebă Eva uitându-se în jurul ei şi 
văzând prin geamurile ferestrelor sclipind luminile clin 
Argenton. 

— Eşti în casa de lemn din pădurea Joseph sau în vila ta 
Scipion, îi vei spune cum îţi va plăcea mai mult. 

Acesta este dormitorul tău, îţi dai seama după portretul 
mamei tale că este camera ta de culcare, plasată exact în 
locul unde a fost înainte coliba braconierului Joseph, care 
este paznicul general al pădurilor tale. 

— Ah, nu uiţi nimic, şi din toate amintirile faci un lucru 
sfânt, spuse Eva aruncându-se de gâtul lui Jacques. 

Se ştie că printr-un coridor cele două dormitoare dădeau 
unul în altul. Merey o conduse pe Eva din dormi torul ei în 
dormitorul lui. 

Eva nu văzuse încă ceva asemănător; totul era în cel mai 
curat stil pompeian. Picturile de pe pereţi îi reţinură atenţia 
pentru o clipă, apoi trecu în două budoare oare păreau 
gemene, într-atât semănau, în afara tablourilor, din care 
unul aparţinea şcolii lombarde şi celălalt şcolii florentine. 

Urma apoi o galerie înzestrată cu tablourile aparţinând 
tuturor şcolilor. 

Vizita se termină cu cele două sufragerii. O masă cu două 
tacâmuri era aşezată în sufrageria de vară şi cum era una 
din cele mai frumoase zile, ferestrele erau deschise şi din 


locul unde se aşezau puteau cuprinde deodată cu privirea 
florile, frunzele copacilor şi stelele cerului. 

Jacques îi făcu semn Evei să-şi ia locul, îi sărută mâna şi se 
aşeză în faţa ei. 

Eva înghiţea fără să fie atentă ce anume mânca. Emoţiile 
zilei o copleşiseră. Nimic nu dă mai multă poftă de mâncare 
ca lacrimile. Cât timp oamenii sunt nefericiţi, nu vor să 
recunoască acest lucru, dar din momentul când nu mai sunt 
necăjiţi, acea stare devine un adevăr recunoscut chiar de ei. 

Stând la masă, Jacques Merey o puse la curent cu afacerile 
lor. Spitalul era terminat şi fondat; vila Scipion sau casa din 
pădurea Joseph era complet terminată; în luna octombrie îi 
aştepta o casă la Paris, iar din averea Evei cât şi din a lui, 
oare era la fel de însemnată, mai rămâneau încă o sută de 
mii de livre venit. 

Eva nu vru să audă aceste calcule, dar Jacques socotise 
necesar să o informeze despre ele. 

Când se termină supeul, Jacques o conduse în camera ei. 

— Aici, spuse el, eşti cu totul la tine acasă; uşile nu se 
închid decât pe dinăuntru. Când le vei lăsa deschise, 
înseamnă că-mi va fi acordată permisiunea de a intra. 

Eva îl privi cu tandreţe şi îi spuse: 

— Jacques, am o ultimă rugăminte. Să ne întoarcem în 
seara asta la Argenton. 

— Pentru ce, scumpă prietenă? Întrebă Jacques. 

— Mi se pare că ar fi o trădare din partea mea să 
petrecem cea mai fericită noapte din viaţă în afara casei în 
care m-ai creat şi în care mi-am ispăşit greşelile. 

Jacques o luă în braţe. 

— Tu eşti cea care nu uiţi nimic, îi spuse. Să mergem la 
Argenton, să plecăm chiar în clipa aceasta. 

Şi după o oră, uşa căsuţei se închidea în urma celor mai 
fericite fiinţe din lume. 


SFÂRŞIT 


11) Dampierre, general francez care s-a distins în luptele 
de la Jemmapes; i-a succedat generalului Dumouriez. 

12) Mitralii - mici bucăţi de fier cu care se umpleau 
ghiulele de tun. 

13) Capet, poreclă dată lui Hugues, şeful dinastiei 
Capeţilor, proclamat rege al Franţei în anul 987. 

14) Pluviose: a cincea lună a calendarului revoluţionar 
francez (de la 20, 21 sau 22 ianuarie până la 19, 20 sau 21 
februarie). 

15) Termidor - a unsprezecea lună a anului republican (de 
la 20 iulie la 18 august). Ziua de 9 termidor (27 iulie 1794), 
zi în care Robespierre, în ciuda sprijinului Comunei din 
Paris, a fost răsturnat de către Convenţie. Este ziua care 
marchează sfârşitul teroarei. 

16) Didona şi Enea, operă de Purceil (1689) în care 
autorul îmbină stilurile francez cu italian, madrigalul cu 
recitativul, aria şi corurile. 

17) Mit după care sculptorul Pygmalion din Cipru, 
îndrăgostindu-se de statuia Galateei executată de el, 
Afrodita i-a dat viaţă; sculptorul se căsătoreşte astfel cu 
Galateea; această legendă i-a inspirat lui Rameau o 
partitură muzicală cu acelaşi nume (1748). 

18) Britanicus, tragedie de Racine (1669) - în care poetul 
a descris două legendare figuri: Neron şi mama acestuia, 
Agripina. 

19) Elegante - numite şi minunate (merveilleuses) - femei 
elegante din epoca Directoratului, ale căror toalete 
reproduceau pe cele ale antichităţii greceşti sau romane. 

110) Vendemiaire, anul IV (zilele de 10-13, 1795, zile 
celebre prin victoria obţinută în interiorul Parisului de către 
generalul Bonaparte asupra Secţiunilor răsculate împotriva 
Convenţiei. 


111) Astăzi numărul 18. 

(12) Închisoare la Paris, situată lângă Palatul de Justiţie, 
unde erau închişi în timpul Teroarei condamnaţii la moarte. 

— 6 octombrie, zile marcate în istoria Franţei prin 
răscoala populaţiei din Paris, care a pornit asupra Palatului 
de la Versailles şi în urma cărei acţiuni regele Ludovic al 
XVI-lea şi familia sa au fost siliţi să se întoarcă la Paris şi să 
locuiască la Tuileries. 

114) Fabre (Philippe) d'Englantine, poet şi membru al 
Convenţiei, născut la Carcassonne (1750-1794), autor al 
cunoscutului: cântec „Il pleuţ, il pleuţ, bergere”. Lui i se 
datoreşte calendarul republican şi nomenclatura lunilor şi 
zilelor. A fost ghilotinat împreună cu dantoniştii. 

115) Dopul - joc care constă în a dărâma, cu un disc de 
piatră sau de metal, un dop pe care este aşezată o monedă 
de metal. 

116) Au existat doi fraţi, Maximilien de Robespierre, 
primul născut, avocat, om politic (1758-1794), personajul 
acestei perioade revoluţionare, şi Augustin de Robespierre, 
mezinul (1763-1794), care a murit pe eşafod împreună cu 
fratele său mai mare. 

117) Arras, capitala departamentului Pas-de-Calais (veche 
capitală în Artois), locul de baştină al fraţilor Robespierre 
(Mazximilien şi Augustin). 

118) Carmagnolă - vestă scurtă, cu revere, fără mâneci. 

— Se purta în loc de haină pe timpul Revoluţiei. 

119) Rene Descartes - filosof, matematician şi fizician 
francez,. 1596-1650. Lui i se datoreşte crearea geometriei 
analitice şi descoperirea principiilor opticii geometrice. 
Fondează metafizica modernă şi o nouă metodă de a dirija 
raţiunea care, în întregul ei, a luat numele de cartezianism. 

— În lucrările sale ştiinţifice raţionează ca un materialist, 
iar în cercetările metafizice ca un idealist. 

120) Egerie, nimfă simbolizând o sfătuitoare secretă, dar 
ascultată. 


121) Claudius Appius - decemvir romn în anul 451 î.e.N. 
Care, din cauza abuzului de putere, a cauzat demisia 
decemvirilor şi, aruncat în închisoare, s-a sinucis în 446 
l.e.n. 

122) Lucius Cornelius Sylla, dictator roman 138-78 î.e.n., 
învingător al lui Mitridate VII, devine şeful partidului 
aristocratic şi-şi proscrie adversarii. 

123) Prairial - luna a noua a calendarului revoluţionar 
francez (20 mai-18 iunie). 

124) Lună a 10-a a Calendarului republican (de la 20 
iunie - 19 iulie). 

125) Nereide (după Mitologia greacă) - fiice ale lui 
Nereu, zeu marin; ele simbolizează valurile; una dintre fiice 
este şi Galatheea. 

120) 'Trib maur din Grenada (secolul al XV-lea); viaţa lor i- 
a inspirat lui Chateaubriand nuvela „Aventurile ultimului 
Abencerages” (1826). 

127) Al doilea rege legendar al Romei, care a domnit între 
715-672 î.e.n. 

128) Trad. Şt. O. Losif, revăzută de Al. Philippide (Opere). 

129) Trad. St. O. Losif, revăzută de Al. Philippide (Opere). 

1307 lată roaba ta, Doamne!