Alexandre Dumas — 1001 De Fantome

ALEXANDRE DUMAS 
O MIE ȘI UNA DE FANIOME 


x 


TESIAMENIUL DOMNULUI DE 
CHAUVELIN 


În românește de D. ȘT. RĂDULESCU 
EDITURA DACIA 
Cluj-Napoca 
1981 


Domnului... 

Scumpul meu prieten, mi-aţi spus adesea, în timpul acelor 
seri, prea rare din păcate, când fiecare flecărește după poftă 
sau îşi spune visul inimii, fie urmându-și capriciul, fie risipind 
comoara amintirilor, mi-ati spus adesea că, de la Șeherazada 
încoace și după Nodier, eu aș fi unul din cei mai amuzanți 
povestitori din câți aţi auzit. 

lată că astăzi imi scrieți că așteptând un lung roman de la 
mine, știți, unul din acele romane interminabile cum scriu de 
obicei și care fac să încapă un secol întreg, ati dori câteva 
povestiri, două, patru sau cel mult șase volume, sărmane flori 
din grădina mea, pe care socotiți să le aruncaţi în mijlocul 
preocupărilor politice ale clipei de fată, între procesul de la 
Bourges, de exemplu, și alegerile din luna mai. 

Vail prietene, timpurile sunt triste și povestirile mele, vă 
previn, nu vor fi vesele. Îmi veţi îngădui numai ca, obosit de 
ceea ce văd petrecându-se zilnic în lumea reală, să-mi caut 
povestirile în lumea închipuirii. Vai! Mi-e teamă că toate spiritele 
puțin cultivate, puțin politice, puțin visătoare, să nu fie la 
această oră acolo unde este și al meu, adică în căutarea 
idealului, singurul refugiu pe care ni-l lasă dumnezeu împotriva 
realității. 

lacă, am aci, în jurul meu, cincizeci de volume deschise pentru 
o povestire din timpul Regenţei pe care am terminat-o și vă rog, 
dacă veți înțelege de ce, să atrageți atenția mamelor să nu-și 
lase fiicele s-o citească. Ei bine! Cu asta mă ocup, după cum vă 
spuneam și, în timp ce vă scriu, iată că privirile îmi cad asupra 
unei pagini din Memoriile marchizului d'Argenson, unde, 


dedesubtul cuvintelor: Despre conversaţia de altădată și despre 
aceea de astăzi, citesc: 

„Sunt convins că pe timpul când palatul Rambouillet dădea 
tonul societății bune, se asculta bine și se judeca și mai bine. 
Fiecare îşi cultiva gustul și spiritul și am văzut modele ale 
acestui fel de conversaţie la bătrânii curţii pe care i-am 
frecventat. Aveau cuvântul potrivit, energie și finețe, câteva 
antiteze, epitete care limpezeau sensul celor spuse, adâncime 
fără pedanterie, voie bună fără răutate”. 

Sunt exact o sută de ani de când marchizul d'Argenson scria 
aceste linii, pe care le copiez din cartea sa. La data când le 
scria, avea aproape vârsta noastră, și ca și el, scumpul meu 
prieten, putem spune: Și noi am cunoscut bătrâni care erau, vai! 
Ceea ce noi nu mai suntem, adică oameni de societate. 

Noi i-am văzut, dar fiii noștri nu-i vor mai vedea. lată ceea ce 
face, cu toate că nu pretuim mare lucru, să pretuim mai mult 
decât vor prețui copiii noștri. 

E adevărat că zilnic înaintăm cu un pas spre libertate, 
egalitate, fraternitate, trei mari cuvinte pe care Revoluția de la 
93, știți, cealaltă, bătrâna, le-a aruncat în mijlocul societății 
moderne, cum ar fi făcut cu un tigru, cu un leu și cu un urs în 
piele de miel; cuvinte goale, din nenorocire, și care se citeau 
prin fumul din iunie pe monumentele noastre publice ciuruite de 
gloanțe. 

Eu merg ca ceilalti; eu sunt mișcarea. Să mă ferească 
dumnezeu să predic nemișcarea! Nemișcarea înseamnă moarte. 
Dar merg ca unul din acei oameni de care vorbește Dante, ale 
cărui picioare pășesc înainte, e adevărat, dar al cărui cap e 
întors spre călcâie. 

Și lucrul pe care îl regret înainte de toate, acel ceva pe care 
privirea mea retrospectivă îl caută în trecut, e societatea care se 
duce, care se evaporă, care dispare ca una dintre acele fantome 
a căror istorie o să v-o povestesc. 

Această societate, care făcea viața elegantă, viața 
curtenitoare, această viață care merita osteneala de a fi trăită în 
sfârșit, (iertaţi-mi barbarismul, nefiind membru al Academiei pot 
să-l risc), această societate e moartă sau am omorât-o noi? 

lacă, îmi reamintesc că, fiind copil, am fost dus de tatăl meu la 
doamna de Montesson. Era o mare doamnă, o femeie 


aparținând pe deplin celuilalt veac. Ea se măritase, cu șaizeci de 
ani în urmă, cu ducele d'Orleans, bunicul regelui Louis Philippe; 
avea atunci optzeci și şase de ani. Locuia într-un mare și bogat 
palat din Chaussee d'Antin. Napoleon îi da o renta de o suta de 
mii de scuzi. 

Stiti în baza cărui titlu era înscrisa aceasta renta în registrul 
roșu al succesorului lui Louis al XVI-lea? Nu? Ei bine! Doamna de 
Montesson primea de la împărat o rentă de o sută de mii de 
scuzi pentru a fi păstrat în salonul său tradiţiile societății bune 
din timpul lui Louis al XIV-lea şi Louis al XV-lea. 

Este abia jumătate din ceea ce Camera dă astăzi nepotului 
său pentru ca el să facă Franța să uite ceea ce unchiul său voia 
ca ea să-și reamintească. 

N-aţi crede, scumpe prieten, că acest cuvânt pe care am făcut 
imprudența să-l pronunt: Camera mă întoarce de-a dreptul la 
Memoriile marchizului d'Argenson. 

— Cum? 

— O să vedeți. 

„Ne plângem, spune el, că în zilele noastre nu mai există 
conversaţie în Franța. Știu bine care e motivul. În fiecare zi 
scade, la contemporanii noștri, răbdarea de a asculta. Ascultăm 
prost sau nu ascultăm deloc. Am observat aceasta chiar și în 
societatea cea mai bună”. 

O, scumpul meu prieten, care e cea mai bună societate pe 
care o putem frecventa în zilele noastre? E desigur aceea pe 
care opt milioane de alegători au judecat-o demnă să reprezinte 
interesele, părerile, geniul Franţei. E Camera, în sfârșit. 

— Ei bine! intraţi în Cameră, la întâmplare, în ziua și la ora 
care vă convine. Se poate paria o sută contra unu că veti găsi la 
tribună un om care vorbește și pe bănci cinci şase sute de 
persoane, care nu numai că nu-l ascultă, dar care îl întrerup. 

E așa de adevărat ceea ce vă spun, că există un articol în 
Constituţia din 1848 care interzice întreruperile. 

La fel, încercați să numărați palmele și loviturile de pumn date 
în Cameră de aproape un an de când s-a deschis: nu se pot 
număra! 

Totdeauna, bineînțeles, în numele libertăţii, egalității si 
fraternității. 


Deci, scumpul meu prieten, cum vă spuneam, regret multe 
lucruri, nu-i așa? Cu toate că am trecut aproape de jumătatea 
vieții. Ei bine! Lucrul pe care îl deplâng cel mai mult dintre toate 
câte s-au dus sau se duc e ceea ce regreta marchizul 
d'Argenson acum o suta de ani: politețea. 

Dacă i s-ar fi spus marchizului d'Argenson, la vremea când 
scria aceste cuvinte, de pildă: 

„lată unde am ajuns în Franţa: cortina cade; orice spectacol 
dispare; nu mai sunt decât fluiere care fluieră. In curând, nu 
vom mai avea în societate nici povestitori eleganti, nici arte, nici 
pictură, nici construcţii de palate, ci pretutindeni doar invidiosi a 
tot și a toate”. 

Dacă i s-ar fi spus la vremea când scria aceste cuvinte, că 
vom ajunge, după cum cred eu cel puţin, să invidiem acea 
vreme, l-am fi uimit, nu-i așa, pe bietul marchiz d'Argenson? Si 
eu ce fac? Trăiesc mult cu morții și puțin cu surghiuniții. 

Mă străduiesc să redau viață lumilor apuse, oamenilor 
dispăruți, a celor care miroseau a ambră în loc să miroasă a 
țigară de foi; care-și dădeau lovituri de sabie în loc să-și care 
lovituri de pumn. 

Și iată pentru ce, prietene, vă mirati, când vorbesc, că auziţi 
rostindu-se o limbă care nu se mai folosește. lată pentru ce-mi 
spuneţi că sunt un povestitor amuzant. lată pentru ce vocea 
mea, ecou al trecutului, este încă ascultată în prezentul care 
ascultă așa de puțin și atât de prost. 

La urma urmelor, ca acei venețieni ai veacului al 
optsprezecelea cărora legile de înfrânare a luxului le interziceau 
să poarte altceva decât postav și dimie, nouă ne place 
întotdeauna să vedem desfășurându-se mătasea și catifeaua, și 
frumoasele  brocaturi de aur în care regalitatea croia 
îmbrăcămintea părinților noștri. 

Cu totul al dvs. 

ALEXANDRU DUMAS 


CUPRINS 

1001 DE FANTOME 
I. STRADA DIANEI LA FONTENAY-AUX-ROSES 
II FUNDĂTURĂ SERGENŢILOR 


III PROCESUL VERBAL 

IV CASA LUI SCARRON 

V PALMA CHARLOTTEI CORDAY 

VI SOLANGE 

VII ALBERT 

VIII PISICA, UȘIERUL ȘI SCHELETUL 

IX MORMINTELE DIN SAINT-DENIS 

X TOALA 

XI BRĂŢARA DE PĂR 

XII MUNŢII CARPAŢI 

XIII CASTELUL LUI BRÂNCOVEANU 

XIV CEI DOI FRAŢI 

XV MÂNĂSTIREA HANGU 
TESTAMENTUL DOMNULUI DE CHAUVELIN 

I CASA DIN STRADA VAUGIRARD 

II UN PASTEL DE LATOUR 

III SCRISOAREA 

IV MEDICUL REGELUI 

V LE LEVER DU ROI 

VI OGLINDA DOAMNEI DU BARRY 

VII CĂLUGĂRUL, PRECEPTORUL, INTENDENTUL. 

VIII JURĂMÂNTUL JUDECĂTORULUI. 

IX VENUS ȘI PSICHE 

X JOCUL REGELUI. 

XI NĂLUCĂ 

XII MOARTEA LUI LOUIS AL XV-LEA 


1001 DE FANTOME 

I. STRADA DIANEI LA FONTENAY-AUX-ROSES 

La 1 septembrie, anul 1831, am fost invitat de unul din vechii 
mei prieteni, șef de birou la administraţia domeniilor regale, să 
fac, cu fiul său, deschiderea sezonului de vânătoare la 
Fontenay-aux-Roses. 

De obicei mergeam la un fermier sau mai degrabă la un 
prieten al cumnatului meu; la el mi-am făcut debutul în arta lui 
Nemrod și a lui Elzear Blaze, omorând un iepure. Ferma sa era 
așezată între pădurile Compiegne și Villerscotterets la o 


jumătate de leghe de încântătorul sat Morienval, la o leghe de 
măreţele ruine din Pierrefonds. 

Cele două sau trei mii de pogoane de pământ care formează 
exploatarea sa prezintă un foarte întins șes, aproape în 
întregime înconjurat de o pădure tăiată spre mijloc de o 
frumoasă vale în fundul căreia se vede, printre fânețele verzi și 
arborii în culori schimbătoare, furnicând case pe jumătate 
pierdute în frunziș și care se trădează prin coloanele de fum 
albăstriu ce, protejate de adăpostul munţilor care le înconjoară, 
urcă mai întâi vertical spre cer și pe urmă, ajunse la păturile de 
aer superioare, se încovoaie, desfăcându-se asemenea coroanei 
palmierilor în direcţia vântului. 

Aici, în acest șes și pe dublul versant al acestei văi, vine 
vânatul din două păduri să se zbenguie, ca pe un teren neutru. 

De aceea pe câmpia din Brassoire se găsesc de toate: căpriori 
și fazani de-a lungul pădurii, iepuri pe platouri și pe pante, 
potârnichi în jurul fermei. Domnul Mocquet, e numele prietenului 
nostru, era deci sigur să ne vadă sosind; noi vânam toată ziua și 
a doua zi, la orele două, ne întorceam la Paris, după ce, patru 
sau cinci vânători, împușcasem o sută cincizeci de capete, din 
care niciodată n-am reușit s-o facem pe gazda noastră să 
primească o singură bucată. 

Dar, în acel an, necredincios domnului Mocquet, cedasem 
stăruinţei fostului meu tovarăș de birou, sedus cum eram de un 
tablou pe care mi-l trimisese fiul său, elev distins al Școlii din 
Roma, și care înfățișa o vedere a șesului de la Fontenay-aux- 
Roses, cu miriștile pline de iepuri și lucerna plină de potârnichi. 

Nu fusesem niciodată la Fontenay-aux-Roses: nimeni nu 
cunoaște mai puţin ca mine împrejurimile Parisului. Când trec 
bariera, o fac aproape întotdeauna pentru o călătorie de cinci 
sau șase sute de leghe. Așa că totul reprezenta pentru mine un 
motiv de curiozitate, oricât de neînsemnată ar fi fost schimbarea 
locului. 

La orele șase după masă, am plecat la Fontenay, scoțând 
capul prin portiera cupeului, ca întotdeauna: am trecut prin 
bariera Enfer, am lăsat în stânga strada Tombe-lssoire și am 
apucat-o pe drumul de Orleans. 

Se știe că Issoire este numele unui faimos tâlhar care, pe 
timpul lui Julien, jefuia călătorii care se duceau la Lutice. El fu 


spânzurat, după cum bănuiesc, și îngropat în locul care poartă 
astăzi numele său, la oarecare distanță de intrarea în 
Catacombe. 

Șesul care se întinde la intrarea în Petit Montrouge e ciudat ca 
aspect. In mijlocul fâneţelor, grădinilor cu morcovi și răzoarelor 
de sfeclă se ridică un fel de forturi pătrate, din piatră albă, pe 
care le domină o roată dinţată asemenea unui schelet de foc de 
artificii stins. Această roată poartă jur-împrejur pedale de lemn 
pe care un om apasă când cu un picior, când cu celălalt. 
Această muncă de veveriţă, care dă lucrătorului o viguroasă 
mișcare aparentă, fără ca el să-și schimbe în realitate locul, are 
scopul să încolăcească în jurul unui butuc o frânghie care, tot 
rotindu-se, aduce la suprafaţa solului o piatră tăiată în fundul 
carierei și care treptat apare la lumina zilei. 

Un cârlig urcă piatra la marginea deschizăturii un dejo 
așteaptă suluri ca s-o transporte la locul mai dinainte hotărât. 
Apoi frânghia coboară în adâncimi, unde va căuta altă greutate, 
dând o clipă de odihnă modernului Ixion, pe care un strigăt îl 
anunţă că o altă piatră așteaptă efortul care trebuie s-o facă să 
părăsească cariera natală și aceeași muncă reîncepe pentru a 
reîncepe iar, pentru a reîncepe mereu. 

Până seara, omul face zece leghe fără să se miște din loc; 
dacă ar urca, în realitate, în înălţime, câte o treaptă de fiecare 
dată când piciorul său apasă pe pedală, după douăzeci și trei de 
ani ar ajunge în lună. 

Seara, mai ales, adică la ora când traversam șesul care 
desparte Petit Montrouge de Grand Montrouge, peisajul, datorită 
numărului nesfârșit de roți mișcătoare care se profilează cu tărie 
pe asfinţitul înflăcărat, ia un aspect fantastic. S-ar spune una din 
acele gravuri de Goya, în care, în penumbră, jefuitorii de dinţi 
pândeau cadavrele spânzuraţilor. 

Spre orele șapte, roţile se opresc; ziua s-a terminat. 

Aceste pietre, mari, pătrate, lungi de cincizeci până la șaizeci 
de picioare, înalte de șase până la opt, reprezintă viitorul Paris 
care e smuls din pământ. Carierele din care se scoate această 
piatră se măresc zilnic. Ele sunt continuarea Catacombelor din 
care a ieșit vechiul Paris. Sunt mahalalele orașului subteran, 
care câștigă neîncetat teren și se întind de jur-împrejur. 
Inaintând în acest șes de la Montrouge, pășești peste prăpăstii. 


Din loc în loc e câte o adâncitură de teren, o vale în miniatură, o 
sbârcitură a pământului: e o carieră prost susţinută pe 
dedesubt, al cărei tavan de gips a crăpat. S-a produs o 
crăpătură prin care apa a pătruns în cavernă; apa a târât 
pământul; de aci mișcarea terenului: asta se numește o 
prăbușire. 

Dacă nu știi acest lucru, dacă nu știi că această pojghiţă 
frumoasă de glie verde care te cheamă, nu se sprijină pe nimic, 
punând piciorul deasupra uneia dintre crăpături, poţi dispare, 
cum pieri la Montanvert între doi pereţi de gheaţă. 

Populaţia care locuiește în aceste galerii subterane are o 
viaţă, un caracter și o înfățișare aparte. Trăind în obscuritate ea 
are oarecum instinctele animalelor de noapte, e tăcută și 
sălbatecă. Se aude adesea vorbindu-se de câte un accident: a 
lipsit o proptea, o frânghie s-a rupt, un om a fost zdrobit. La 
suprafața pământului, se crede că e o nenorocire; treizeci de 
picioare dedesubt se știe că e o crimă. 

înfățișarea lucrătorilor pietrari e în general sinistră: ziua, ochii 
le clipesc, la aer vocea le e surdă. Au părul lins, coborât până la 
sprâncene; o barbă care nu face cunoștință cu briciul decât 
duminicile dimineaţa; o vestă care lasă sa se vadă mânecile de 
pânză groasă gri, un șorţ de piele albit prin atingerea cu piatra, 
un pantalon de pânză albastră. Pe unul din umeri e o vestă 
îndoită în două și pe această vestă mânerul hârleţului sau al 
teslei cu care, în cele șase zile ale săptămânii, scobește piatra. 

Când e vreo răzmeriţă, e rar ca oamenii pe care încercăm să-i 
descriem să nu se amestece. Când se spune la bariera Enfer 
„Uite-i pe pietrarii din Montrouge, care coboară!”, locuitorii 
străzilor învecinate își clatină capul și-și zăvoresc porţile. 

lată ceea ce priveam, ceea ce vedeam la această oră a 
asfinţitului, care în luna septembrie desparte ziua de noapte; 
apoi, la căderea nopţii, îmi reluam locul, în trăsura, de unde, 
desigur, niciunul din tovarășii mei nu văzuse ceea ce văzusem 
eu. Așa e întotdeauna: mulţi privesc, puţini văd. 

Sosirăm la Fontenay cam pe la opt și jumătate; o masă foarte 
bună ne aștepta, iar după masă o plimbare în grădină. 

Sorrente e o pădure de portocali; Fontenay e un buchet de 
trandafiri. Fiecare casă are trandafirul său care urcă de-a lungul 
zidului, apărat la rădăcină de un înveliș de scânduri. Ajuns la o 


anumită înălţime, trandafirul se deschide într-un uriaș evantai, 
parfumând aerul, iar când bate vântul, plouă cu petale de 
trandafiri, cum ploua la Joia verde, când era sărbătoare. 

Din capătul grădinii, am fi avut o priveliște imensă, dacă ar fi 
fost lumină. Doar luminile risipite în spaţiu indicau satele 
Sceaux, Bagneux, Châtillon și Montrouge; în fund, se întindea o 
mare linie roșiatică de unde ieșea un zgomot surd, asemănător 
răsuflării lui Leviathan: era respiraţia Parisului. 

Ne trimiseră la culcare cu forţa, așa cum se face cu copiii. Sub 
frumosul cer înstelat, în adierea înmiresmată a aerului, noi am fi 
așteptat bucuroși ivirea zorilor. 

La orele cinci de dimineaţă, am început vânătoarea, conduși 
de fiul gazdei, care ne făgăduise marea cu sarea, și care trebuie 
s-o spun, continua să ne laude bogăţia în vânat a acestui 
pământ, cu o stăruinţă demnă de o soartă mai bună. 

Până la prânz am văzut un iepure și patru potârnichi. lepurele 
îi scăpase tovarășului meu din dreapta, o potârniche celui din 
stânga și din celelalte trei, două le împușcasem eu. 

La Brassoire, încă de la prânz, aș fi trimis la ferma trei sau 
patru iepuri și cincisprezece sau douăzeci de potârnichi. 

îmi place vânătoarea, dar nu pot suferi plimbarea, mai ales 
plimbarea peste câmp. Și sub pretext că merg să cercetez un 
câmp de lucerna așezat la stânga mea și în care eram sigur că 
nu voi găsi nimic, mi-am părăsit tovarășii făcând un ocol. 

Dar spre acel câmp mă împingea și mă îndemna de aproape 
două ore să mă despart de ceilalți, un drum desfundat, care 
ascunzându-mă de privirile tovarășilor mei de vânătoare și 
scoţându-mă în calea Sceaux-ului, trebuia să mă ducă drept la 
Fontenay-aux-Roses. 

Nu mă înșelam. Când clopotniţa parohiei bătea ora unu, am 
ajuns la primele case din sat. 

Mergeam de-a lungul unui zid care mi se părea că închide o 
proprietate destul de frumoasă, când, sosind la locul unde 
strada Diana se întretaie cu Strada Mare, am văzut venind spre 
mine, dinspre biserică, un bărbat cu înfățișarea atât de ciudată, 
ca m-am oprit și, instinctiv, am ridicat cei doi cocoși ai puștii, 
împins de instinctul autoapărării. 

Dar, palid, cu părul sbărlit, cu ochii ieșindu-i din orbite, cu 
hainele în dezordine și cu mâinile însângerate, omul trecu pe 


lângă mine fără să mă vadă. Privirea lui era fixă și, în același 
timp, fără vlagă. Mersul său avea pornirea de neînvins a unui 
corp care ar cobori un munte cu panta abruptă și totuși 
respiraţia  horcăitoare vădea mai degrabă spaima decât 
oboseala. 

La întretăierea celor două căi, părăsi Strada Mare ca să se 
năpustească în strada Diana, în care da proprietatea al cărei zid 
îl urmasem timp de șapte sau opt minute. Poarta, pe care mi se 
opri privirea chiar în clipa aceea, era vopsită în verde și avea 
deasupra numărul doi. Mâna omului se întinse spre clopoțel cu 
mult înainte de a-l putea ajunge; când îl atinse, îl scutură 
puternic și aproape imediat, răsucindu-se în jurul său, căzu pe 
una din cele două bârne din fața porții. Acolo, rămase nemișcat, 
cu braţele atârnând și cu capul căzut în piept. 

M-am întors din drumul meu, înțelegând că acest om trebuie 
să fie eroul vreunei drame necunoscute și îngrozitoare. 

în spatele lui și în cele două părţi ale străzii, câteva persoane, 
cărora le produsese, fără îndoială, aceeași impresie ca și mie, 
ieșiseră din case şi-l priveau cu o uimire aidoma aceleiași pe 
care o încercam eu însumi. 

La chemarea clopoţelului, care sunase violent, portita de 
lângă poarta cea mare se deschise și o femeie de patruzeci, 
patruzeci și cinci de ani, apăru. 

— Ah! dumneata ești, Jacquemin, zise ea, ce faci aici? 

— Domnul primar e acasă? întrebă cu o voce surdă omul 
căruia îi vorbea. 

— Da.. 

— Ei bine, maică Antoine, du-te și spune-i că mi-am omorât 
nevasta și că am venit să mă predau. 

Maica Antoine scoase un țipăt căruia îi răspunseră două sau 
trei exclamaţii de spaimă ale persoanelor ce se aflau destul de 
aproape ca să audă groaznica mărturisire. 

Eu însumi am făcut un pas înapoi, sprijinindu-mă de trunchiul 
unui tei din spatele meu. 

Dealtminteri, toţi cei care se găseau la o distanţă de la care se 
putea auzi vocea, rămăseseră nemișcaţi. 

în ce-l privește pe ucigaș, alunecase de pe bârnă la pământ, 
de parcă și-ar fi pierdut puterea, după ce rostise nenorocitele 
cuvinte. 


în acest timp maica Antoine dispăruse, lăsând poarta 
deschisă. Era vădit că se dusese să-i comunice stăpânului său 
ceea ce îi spusese Jacquemin. 

După cinci minute, cel pe care-l căutase apăru pe pragul 
porții. 

Alţi doi bărbaţi îl urmau. 

Văd și acum aspectul străzii. 

Jacquemin alunecase la pământ, după cum am spus mai sus. 
Primarul din Fontenay-aux-Roses, pe care-l căutase maica 
Antoine, era în picioare lângă el, dominându-l cu înălțimea 
staturii sale impunătoare. In deschizătura porţii se îngrămădeau 
celelalte două persoane de care vom vorbi mai pe larg în 
curând. Eu eram sprijinit de trunchiul unui tei plantat în Strada 
Mare, de unde privirea mea cuprindea strada Diana. La stânga 
mea se afla un grup alcătuit dintr-un bărbat, o femeie și un copil 
care plângea să-l ia maică-sa în braţe. În spatele acestui grup, 
un brutar își scoase capul printr-o fereastră de la primul etaj, 
vorbind cu calfa sa de jos, întrebând-o dacă omul care tocmai 
trecuse alergând nu era Jacquemin, pietrarul; apoi, în sfârșit, 
apăru în pragul ușii sale un potcovar, negru pe dinainte, dar cu 
spatele luminat de para din atelierul în care un ucenic continua 
să mânuiască foalele. 

lată ce se putea vedea în Strada Mare: 

Strada Diana, în afara de grupul principal pe care l-am descris, 
era pustie. Numai la capătul ei se zăreau ivindu-se doi jandarmi 
care-și făcuseră rondul pe câmp ca să verifice permisele de 
port-armă și care, nebănuind treaba care-i aștepta, se apropiau 
la pas, mergând liniștiți. 

Clopotul bătu de unu și un sfert. 

II FUNDĂTURĂ SERGENŢILOR 

Primul cuvânt al primarului răsună odată cu ultima bătaie a 
orologiului: 

— Jacquemin, zise el, cred că maica Antoine e nebună: mi-a 
spus că ai trimis-o să mă anunţe că nevasta ta e moartă și că tu 
ai ucis-o! 

— Acesta e adevărul adevărat, domnule primar, răspunse 
Jacquemin. Ar trebui să mă închideţi și să mă judecaţi cât mai 
repede. 


Și spunând aceste cuvinte, încercă să se ridice, sprijinindu-se 
cu cotul de partea de sus a bârnei; dar, după o sforțare, recăzu 
de parcă i-ar fi fost zdrobite oasele picioarelor. 

— Haida de! ești nebun! Spuse primarul. 

— Priviţi-mi mâinile, răspunse el. 

Și ridică două mâini însângerate, cărora degetele crispate le 
dădeau forma a două gheare. 

într-adevăr, stânga era roșie până deasupra încheieturii, 
dreapta până la cot. 

lar la mâna dreaptă, un firicel de sânge cald curgea de-a 
lungul degetului gros, provenind dintr-o mușcătură pe care 
victima, zbătându-se, i-o făcuse după toate probabilitățile 
ucigașului său. 

în acest timp, cei doi jandarmi, apropiindu-se, se opriră la zece 
pași de principalul actor al acestor scene și priveau de pe cai. 

Primarul le făcu un semn; ei descălecară, aruncând frâiele 
unui copil care purta o bonetă de poliţist și care părea să fie un 
copil de trupă. 

După care se apropiară de Jacquemin și îl ridicară de subţiori. 

El se lăsă în seama lor, fără să se opună în niciun fel și cu lipsa 
de vlagă a omului a cărui minte e absorbită de un gând unic. 

în aceeași clipă sosiră comisarul de poliţie și medicul, 
înștiințaţi de ceea ce se întâmplase. 

— Ah! veniţi domnule Robert! Ah! Veniți domnule Cousin! Zise 
primarul. 

Domnul Robert era medicul, domnul Cousin era comisarul de 
poliţie. 

— Veniţi; tocmai voiam să trimit să vă caute. 

— Ei bine! hai, ce s-a întâmplat? Întrebă medicul cu aerul cel 
mai vesel din lume; un fleac de crimă, după cât se spune? 

Jacquemin nu răspunse nimic. 

— Spune, taică Jacquemin, continuă doctorul, e adevărat că ți- 
ai ucis soţia? 

Jacquemin nu suflă o vorbă. 

— Cel puţin are curajul să se denunțe el însuși, spuse 
primarul; totuși mai nădăjduiesc că o clipă de halucinație și nu o 
crimă adevărată e ceea ce-l face să vorbească. 

— Jacquemin, vorbi comisarul de poliţie, răspunde. B adevărat 
că ţi-ai omorât soţia? 


Aceeași tăcere. 

— În orice caz, o să vedem, zise doctorul Robert; nu locuiește 
în fundătura Sergenţilor? 

— Da, răspunseră cei doi jandarmi. 

— Ei bine! domnule Ledru, se adresă doctorul primarului, să 
mergem în fundătura Sergenţilor. 

— Nu merg! nu merg! Strigă Jacquemm smulgându-se din 
mâinile jandarmilor cu o mișcare atât de violentă, că dacă ar fi 
vrut să fugă, ar fi ajuns, desigur, la o sută de pași depărtare, 
înainte ca cineva să se gândească să-l urmărească. 

— Dar de ce nu vrei să vii? întrebă primarul. 

— Ce nevoie e să merg acolo dacă mărturisesc tot, dacă vă 
spun c-am omorât-o, c-am omorât-o cu sabia aceea mare cu 
mânerul în formă de cruce pe care am luat-o anul trecut de la 
muzeul Artileriei? Duceţi-mă la închisoare; n-am ce căuta acolo, 
duceţi-mă la închisoare! 

Doctorul și domnul Ledru se priviră. 

— Prietene, vorbi comisarul de poliție, care, ca și domnul 
Ledru, spera că Jacquemin se afla sub influenţa vreunei sminteli 
trecătoare, prietene, confruntarea e urgentă; de altfel trebuie să 
fii acolo ca să călăuzești justiţia. 

— Ce nevoie are justiţia să fie călăuzită? întrebă Jacquemin; 
veţi găsi trupul în pivniţă și lângă el, într-un sac de ipsos, capul; 
iar pe mine, duceţi-mă la închisoare. 

— Trebuie să vii, spuse comisarul de poliție. 

— Oh! Doamne! Doamne! Strigă Jacquemin pradă groazei 
celei mai înspăimântătoare, oh! Dumnezeule! Dumnezeule! 
Dacă aș fi știut... 

— Ei bine! ce-ai fi făcut? Întrebă comisarul de poliţie. 

— Ei bine! m-aș fi omorât. 

Domnul Ledru clătina din cap și adresându-se cu privirea 
comisarului de poliţie, părea să-i spună: „e ceva aici”. 

— Prietene, reluă el, către ucigaș, hai, spune-mi despre ce e 
vorba. 

— Da, tot ce doriţi dumneavoastră, domnule Ledru, întrebaţi, 
puneţi-mi întrebări. 

— Cum se face, dacă ai avut curajul să săvârșești un omor, că 
nu-l ai pe acela de a sta faţă în faţă cu victima ta? S-a întâmplat 
ceva ce ne ascunzi? 


— Oh, da, ceva groaznic. 

— Ei bine! hai, povestește. 

— Oh! nu; o să spuneţi că nu e adevărat; veţi spune că sunt 
nebun. 

— Nu e nimic! ce s-a întâmplat? Spune-mi. 

— O să vă spun, dar numai dumneavoastră. 

Se apropie de domnul Ledru. 

Cei doi jandarmi voiră să-l oprească; dar primarul le făcu un 
semn; îl lăsară liber pe prizonier. 

De altfel, chiar dacă ar fi vrut să fugă, nu era cu putinţă; 
jumătate din populaţia din Fontenay-aux-Roses umplea strada 
Diana și Strada Mare. 

Jacquemin, după cum am spus, se apropie de urechea 
domnului Ledru. 

— Credeţi, domnule Ledru, întrebă Jacquemin cu voce șoptită, 
credeţi că un cap despărţit de trup poate vorbi? 

Domnul Ledru scoase o exclamaţie care semăna cu un strigăt 
și păli văzând cu ochii. 

— Credeţi? spuneţi! Repeta Jacquemin. 

Domnul Ledru făcu o sforţare. 

— Da, zise el, cred. 

— Ei bine!... ei bine!... a vorbit. 

— Cine? 

— Capul... capul Jeannei. 

— Vrei să spui că... 

— Spun că avea ochii deschiși, spun că a mișcat buzele. Spun 
că m-a privit. Spun că privindu-mă, mi-a strigat: mizerabile!” 

Rostind aceste cuvinte, pe care avea intenţia să le comunice 
numai domnului Ledru și care totuși puteau fi auzite de toată 
lumea, Jacquemin era înspăimântat. 

— Oh! ce glumă! Exclamă doctorul râzând; a vorbit... un cap 
tăiat a vorbit. Asta-i bună! 

Jacquemin se întoarse. 

— Dacă vă spun! făcu el. 

— Ei bine! zise comisarul de poliţie, acesta e un motiv în plus 
ca să ne ducem la locul unde s-a comis crima. Jandarmi, luați-l 
pe prizonier. 

Jacquemin scoase un strigăt, zvârcolindu-se. 


— Nu, nu, spuse el, puteţi să mă tăiaţi în bucăţi, dacă vreţi, 
dar nu merg. 

— Vino, prietene, zise domnul Ledru. Dacă e adevărat că ai 
comis crima îngrozitoare de care te acuzi singur, aceasta va fi și 
o ispășire. De altfel, adăugă el mai încet, orice opunere e 
zadarnică; dacă nu vrei să mergi de bunăvoie te vor duce cu 
forţa. 

— Ei bine! atunci, se hotărî Jacquemin, merg; dar promiteţi-mi 
un lucru, domnule Ledru. 


— Care? 

— Tot timpul cât vom fi în pivniţă, nu mă veţi părăsi. 
— Nu. 

— Mă veţi lăsa să vă ţin mâna în mâna mea? 

— Da. 


— Ei bine, spuse el, să mergem. 

Și scoțând din buzunar o batistă cadrilată își șterse fruntea 
leoarcă de sudoare. 

Ne îndreptarăm spre fundătura Sergenţilor. 

Comisarul de poliție și doctorul mergeau în frunte, apoi 
Jacquemin și cei doi jandarmi. 

în urma lor veneau domnul Ledru și cei doi bărbaţi care 
apăruseră în poartă odată cu el. 

Apoi se rostogolea ca un torent vijelios și vuind întreaga 
gloată în mijlocul căreia mă aflam și eu. 

După aproape un minut de drum, ajunserăm în fundătura 
Sergenţilor. Era o mică ulicioară așezată la stânga Străzii Mari și 
care mergea coborând până la o poartă mare de lemn, 
dărăpănată, deschizându-se în acelaşi timp prin două mari 
canaturi cât și printr-o ușiţă tăiată într-unul din ele. 

Ușiţa nu se mai ţinea decât printr-o ţâţână. 

Totul, la prima vedere, părea liniștit în casa aceea; un 
trandafir înflorea la poartă și aproape de el, pe o bancă de 
piatră, un motan mare, roșcat, se încălzea fericit la soare. 

Zărind puhoiul acela, auzind zgomotul, îl apucă frica și fugi, 
dispărând prin răsuflătoarea pivniţei. 

Ajuns la poarta pe care am descris-o, Jacquemin opri. 

Jandarmii vrură să-l facă să intre cu forța. 

— Domnule Ledru, zise el întorcându-se, domnule Ledru, mi- 
aţi promis să nu mă părăsiţi. 


— Bine, uite, sunt aici! răspunse primarul. 

— Braţul dumneavoastră! braţul dumneavoastră! 

Și se clătina de parcă ar fi fost gata să cadă. 

Domnul Ledru se apropie, făcu semn celor doi jandarmi să dea 
drumul prizonierului și-i dădu braţul. 

— Răspund de el, zise el. 

Era vădit că în acea clipă, domnul Ledru nu mai era primarul 
comunei care urmărea pedepsirea unei crime, ci un filosof 
cercetând cu de-amănuntul domeniul necunoscutului. 

Numai că un ucigaș era cel care îl călăuzea în această stranie 
cercetare. 

Doctorul și comisarul de poliţie intrară primii, apoi domnul 
Ledru și Jacquemin; apoi cei doi jandarmi, apoi câţiva 
privilegiați, printre care mă găseam datorită contractului pe 
care-l avusesem cu domnii jandarmi, pentru care nu eram un 
străin, având onoarea să-i întâlnesc pe câmp și să le arăt 
permisul de port-armă. 

Poarta fu închisă pentru restul oamenilor care rămaseră afară 
bombănind. 

înaintarăm spre ușa căsuţei. 

Nimic nu trăda întâmplarea groaznică care se petrecuse aici; 
toate erau la locul lor: patul cu serj verde în iatacul său; la capul 
lui, crucifixul din lemn negru, având deasupra o ramură uscată 
de merișor de la ultimul Paște. Pe cămin, Isus copil din ceară, 
culcat printre flori, între două sfeșnice Louis al XVI-lea, cândva 
argintate, pe pereţi patru gravuri colorate, înrămate în lemn 
negru și reprezentând cele patru părți ale lumii. 

Pe masă, tacâmul pus, în vatră o oală de supă fierbând și 
lângă un ceas cu cuc, sunând de jumătate, o ladă deschisă. 

— Ei bine! spuse doctorul cu tonul său vesel, nu văd nimic 
până în prezent. 

— Luaţi-o pe ușă la dreapta, murmură Jacquemin cu vocea 
surdă. 

îl ascultarăm pe prizonier și ne trezirăm într-un fel de cămară 
de merinde, în colţul căreia se vedea un chepeng ridicat; la gura 
lui tremura o lumină ce venea de jos. 

— Acolo, acolo, șopti Jacquemin, agăţându-se cu o mină de 
brațul domnului Ledru și arătând cu cealaltă deschizătura 
pivniţei. 


— Ah! ah! Spuse foarte încet doctorul comisarului de poliție cu 
acel zâmbet ironic al oamenilor pe care nimic nu-i mai 
impresionează pentru că nu mai cred în nimic, se pare că 
doamna Jacquemin a urmat învăţăturile meșterului Adam; fi 
fredonă: 

Dacă mor, să fiu îngropat în pivniţa, unde este... 

— Tăcere! îl întrerupse Jacquemin cu fața vânătă, cu parul 
zburlit, cu fruntea plină de sudoare, nu cântaţi aici! 

Izbit de expresia acestei voci, doctorul tăcu. 

Dar aproape imediat, coborând primele trepte ale scării: 

— Ce e asta? întrebă el. 

Și aplecându-se ridică de jos o sabie cu lama lată. 

Era sabia cu mânerul în formă de cruce pe care Jacquemin, 
așa cum spusese, o luase la 29 iulie 1830, din muzeul Artileriei; 
lama era mânjită de sânge. 

Comisarul de poliţie o luă din mâinile doctorului. 

— Recunoști această sabie? îl întrebă el pe prizonier. 

— Da, răspunse Jacquemin. Haideţi! Haideţi! Să terminăm. 

Era prima dovadă a omorului. 

Patrunserăm în pivniţă, în ordinea pe care am arătat-o: 

Doctorul și comisarul de poliţie în frunte, apoi domnul Ledru și 
Jacquemin, apoi cele două persoane care se găseau la primar, 
apoi jandarmii, apoi privilegiaţii printre care mă aflam. 

După ce am coborât cea de-a șaptea treaptă, privirea mi se 
cufundă în pivniţă și îmbrăţișa groaznica priveliște pe care voi 
încerca s-o descriu. 

Cel dintâi lucru asupra căruia mi se opriră ochii fu un cadavru 
fără cap, culcat lângă un butoi a cărui canea, deschisă pe 
jumătate, continua să lase să scape un firișor de vin, care 
curgând, adâncea un șănţuleţ, ce se pierdea sub bârnele de sub 
butoaie. 

Cadavrul era pe jumătate răsucit, parcă torsul, răsturnat pe 
spate, ar fi pornit într-o mișcare a agoniei pe care picioarele n-ar 
fi putut-o urma. Rochia era ridicată într-o parte, în sus, până la 
jartieră. 

Se vedea că victima fusese lovită în clipa când, în genunchi în 
faţa butoiului, pornise să umple o sticlă care-i scăpase din mâini 
și care zăcea alături. 


întreaga parte de sus a corpului se scălda într-o baltă de 
sânge. 

Drept, pe un sac de ipsos rezemat de zid, ca un bust pe o 
coloană, se zărea sau mai de grabă se ghicea un cap înecat în 
propriul său păr; o dâră de sânge roșea sacul de sus și până la 
jumătate. 

Doctorul și comisarul de poliţie ocoliseră cadavrul și 
rămăseseră cu faţa la scară. 

Spre mijlocul pivniţei erau cei doi prieteni ai domnului Ledru și 
câţiva curioși, care se grăbiseră să pătrundă până acolo. 

în josul scării se afla Jacquemin pe care nu reușiseră să-l facă 
să meargă mai departe de ultima treaptă. In urma lui cei doi 
jandarmi. 

în spatele jandarmilor, pe scară, cinci sau șase persoane 
printre care mă găseam și eu. 

Interiorul acesta  lugubru era luminat de  pâlpâirea 
tremurătoare a unei luminări pusă chiar pe butoiul de unde 
curgea vinul și în fața căruia zăcea cadavrul nevestei lui 
Jacquemin. 

— O masă, un scaun, strigă comisarul de poliţie, și să 
încheiem procesul verbal. 

III PROCESUL VERBAL 

Mobilele cerute fură trecute comisarului de poliţie. El înțepeni 
bine masa, se așeză la ea, ceru luminarea, pe care i-o aduse 
doctorul trecând pe deasupra cadavrului, scoase din buzunar o 
călimară, pene, hârtie și începu procesul verbal. 

În timp ce scria introducerea, doctorul făcu o mișcare de 
curiozitate spre capul așezat pe sacul de ipsos; dar comisarul îl 
opri. 

— Nu vă atingeţi de nimic, zise el, buna ordine mai întâi. 

— E drept, spuse doctorul. Și-și reluă locul. 

Urmară câteva minute de tăcere în timpul cărora se auzi 
numai pana comisarului de poliție scârțâind pe hârtia aspră a 
administraţiei și se vedeau rândurile succedându-se cu iuțeala 
unei formule obișnuită scribului. 

După câteva linii își înălță capul și privi în jurul lui. 

— Cine vrea să ne servească de martor? întrebă comisarul de 
poliţie adresându-se primarului. 


— Dar, spuse domnul Ledru, arătându-i pe cei doi prieteni în 
picioare, care formau un grup împreună cu comisarul de poliţie 
așezat, mai întâi acești doi domni. 

— Bine. 

Se întoarse spre mine. 

— Apoi, domnul, dacă nu-i e neplăcut să-și vadă numele 
figurând într-un proces verbal. 

— Deloc, domnule, i-am răspuns. 

— Atunci, domnul să coboare, zise comisarul de poliţie. 

Mă încerca o oarecare repulsie să mă apropii de cadavru. De 
unde eram, anumite detalii, fără a-mi scăpa cu totul, îmi 
apăreau mai puţin hidoase, pierdute într-o semiobscuritate care 
arunca asupra ororii lor vălul poeziei. 

— E neapărat necesar? întrebai eu. 

— Ce anume? 

— Să cobor. 

— Nu. Rămâneţi acolo, dacă vă simţiţi mai la largul 
dumneavoastră. Am făcut un semn din cap care însemna: 
Doresc să rămân unde sunt. 

Comisarul de poliţie se întoarse spre acela dintre cei doi 
prieteni ai domnului Ledru care se găsea cel mai aproape de el. 

— Numele, pronumele, vârsta, profesiunea și domiciliul dvs? 
întrebă el cu volubilitatea unui om obișnuit să pună asemenea 
întrebări. 

— Jean-Louis Alliette, răspunse cel căruia i se adresa, zis 
Etteilla, prin anagramă, scriitor, locuind pe strada Vechii 
Comedii nr. 20. 

— Aţi uitat să ne spuneţi vârsta dumneavoastră, spuse 
comisarul de poliție. 

— Trebuie să vă spun vârsta pe care o am sau cea care mi se 
dă? 

— Spuneţi-mi vârsta dumneavoastră, zău! nu avem două 
vârste. 

— S-ar putea spune, domnule comisar, că sunt anumite 
persoane... Cagliostro, contele de Saint-Germain,  Jidovul 
rătăcitor, de exemplu... 

— Vreţi să spuneţi că aţi fi Cagliostro, contele de Saint- 
Germain sau Jidovul-Rătăcitor? întrebă comisarul încruntându-și 
sprâncenele la ideea că-și bătea joc de el. 


— Nu; dar... 

— Saptezeci și cinci de ani, spuse domnul Ledru; puneţi 
șaptezeci și cinci de ani, domnule Cousin. 

— Fie, zise comisarul de poliţie. 

Și scrise „șaptezeci și cinci de ani”. 

— Şi dumneavoastră, domnule? continuă el, adresându-se 
celui de al doilea prieten al domnului Ledru. 

Și repetă exact aceleași întrebări pe care le pusese primului. 

— Pierre-Joseph Moulle, în vârstă de șaizeci și unu de ani, 
ecleziast, atașat la biserica Saint-Sulpice, locuind în strada 
Servandoni nr. 11, răspunse cu o voce blândă cel întrebat. 

— Şi dumneavoastră, domnule? întrebă el, adresându-mi-se. 

— Alexandre Dumas, autor dramatic, în vârstă de douăzeci și 
șapte de ani, locuind la Paris, strada Universităţii nr. 21, am 
răspuns. 

Domnul Ledru se întoarse spre mine şi-mi făcu un semn 
amabil, căruia i-am răspuns la fel, pe cât mi-a stat în putinţă. 

— Bine, spuse comisarul de poliţie. Vedeţi dacă e bine așa, 
domnilor, și dacă aveţi vreo observaţie de făcut. 

Și cu tonul fornăit și monoton care nu aparține decât 
funcţionarilor publici, citi: 

„Astăzi, 1 septembrie 1831, la două după masă, aflând din 
zvon public că o crimă de omor a fost comisă în comuna 
Fontenay-aux-Roses, asupra persoanei Mariei-Jeanne 
Ducoudray, de numitul Pierre Jacquemin, soţul său și că ucigașul 
s-a dus la domiciliul domnului Jean-Pierre Ledru, primarul zisei 
comune Fontenay-aux-Roses, pentru a se declara, de la sine, 
autorul crimei, noi ne-am grăbit să ne prezentăm, în persoană, 
la domiciliul zisului Jean-Pierre Ledru, strada Diana 2, la 
domiciliul căruia am sosit în tovărășia domnului Sebastien 
Robert, doctor în medicină, locuind în zisa comună Fontenay- 
aux-Roses și acolo am și găsit în mâinile jandarmeriei, pe 
numitul Pierre Jacquemin, care a repetat înaintea noastră că el 
este autorul omorului soţiei sale; pentru care Lam somat să ne 
urmeze la casa unde s-a comis crima. Ceea ce el a refuzat mai 
întâi; dar, curând, cedând insistențelor domnului primar, ne-am 
îndreptat spre fundătura Sergenţilor, unde este situată casa 
locuită de individul Pierre Jacquemin. Sosiţi la această casă și 
închizând poarta după noi ca că împiedicăm populaţia să 


năvălească înăuntru, am pătruns mai întâi într-o primă cameră 
unde nimic nu arăta că s-ar fi comis o crimă; apoi în urma 
invitaţiunii chiar a sus-zisului Jacquemin, din prima cameră am 
trecut în a doua în colţul căreia un chepeng se deschidea 
deasupra unei scări. Această scară ne-a fost arătată ca ducând 
la o pivniţă unde urma să găsim corpul victimei și coborând pe 
sus zisa scară, pe ale cărei prime trepte doctorul a găsit o sabie 
cu mânerul în cruce, cu lama lată și tăioasă, pe care sus-zisul 
Jacquemin ne-a mărturisit de a și-o fi însușit din muzeul 
Artileriei, cu ocazia revoluției din iulie și care i-a slujit la 
săvârșirea crimei. Şi pe podeaua de pământ a pivniţei am găsit 
corpul soţiei Jacquemin răsturnată pe spate și plutind într-o 
baltă de sânge, având capul separat de trunchi, care cap era 
așezat drept pe un sac de ipsos rezemat de zid și sus-zisul 
Jacquemin recunoscând că acest cadavru și acest cap erau într- 
adevăr acelea ale nevestei sale, în prezenţa domnului Jean- 
Pierre Ledru, primarul comunei Fontenay-aux-Roses, a domnului 
Sebastien Robert, doctor în medicină, locuind în sus-zisa 
Fontenay-auxroses, a domnului Jean-Louis Alliette, zis Etteila, 
scriitor, în vârstă de șaptezeci și cinci de ani, locuind la Paris, 
strada Vechii Comedii nr. 20; a domnului Pierre-Joseph Moulle, în 
vârstă de șaizeci și unu de ani, ecleziast atașat la Saint-Sulpice, 
locuind la Paris, strada Servandoni nr. 11; a domnului Alexandre 
Dumas, autor dramatic, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, 
locuind la Paris, strada Universităţii nr. 21, am procedat, după 
cum urmează, la interogarea acuzatului. 

— E întocmai, domnilor? ne întrebă comisarul de poliţie 
întorcându-se spre noi cu un aer de vădită satisfacţie. 

— Perfect, domnule! răspunserăm toţi într-un glas. 

— Ei bine! să interogăm acuzatul. 

Atunci, întorcându-se spre prizonier, care în tot timpul lecturii 
respirase zgomotos și ca un om pe care-l apasă ceva pe piept: 

— Acuzat, spuse el, numele, pronumele, vârstă, domiciliul și 
profesiunea ta? 

— O să mai ţină mult toate astea? întrebă prizonierul, ca un 
om la capătul puterilor. 

— Răspunde: numele și pronumele? 

— Pierre Jacquemin. 

— Vârstă? 


— Patruzeci și unu de ani. 

— Domiciliul? 

— Îl cunoașteţi bine, pentru că sunteţi aci. 

— Nu e nimic, legea vrea să răspunzi la această întrebare. 

— Fundătura Sergenţilor. 

— Profesiunea? 

— Pietrar. 

— Recunoști că ești autorul crimei? 

— Da. 

— Spune-mi motivul care te-a făcut s-o comiţi și împrejurările 
în care a fost comisă. 

— Motivul care m-a făcut s-o comit... E inutil, zise Jacquemin; 
e un secret care va rămâne între mine și cea care este acolo. 

— Totuși nu există fum fără foc. A 

— Motivul, vă spun că nu-l veţi afla. In ce privește 
împrejurările, cum spuneţi, vreţi să le cunoașteţi? 

— Da. 

— Ei bine! o să vi le povestesc. Când lucrezi sub pământ cum 
lucrăm noi, în întuneric, și apoi când crezi că ai un motiv de 
durere, te frămânţi și atunci îţi trec prin cap tot felul de gânduri 
negre. 

— Oh! Oh! Întrerupse comisarul de poliţie, mărturisești 
premeditarea? 

— Eh! deoarece v-am spus că mărturisesc tot, nu e de-ajuns? 

— Ba da, continuă. 

— Ei bine! gândul rău care-mi venise, era s-o omor pe Jeanne. 
Asta m-a ros mai mult de o lună, inima-mi spunea da și capul 
zicea nu, în sfârșit o vorbă spusă de un tovarăș m-a hotărât. 

— Ce vorbă? 

— Oh! asta nu e treaba dumneavoastră. Azi dimineaţă, i am 
spus Jeannei: „Azi n-o să merg la lucru; vreau să petrec parc-ar 
fi sărbătoare; mă duc să joc bile cu camarazii mei. Ai grijă să fie 


masa gata la ora unu”. „Dar”... „Bine, nicio vorbă, masa să fie 
gata la unu, înţelegi?”, „Bine!” zise Jeanne. Şi ieși să caute oala 
de supă. 


în acest timp, în loc să merg să joc bile, am luat sabia pe care 
o aveţi acolo. Am ascuţit-o chiar eu cu o gresie. Am coborât în 
pivniță și m-am ascuns în dosul butoaielor, spunându-mi: 
Trebuie să coboare în pivniţă să scoată vin; atunci, vom vedea. 


Cât timp am stat pe vine acolo, în dosul polobocului care e la 
dreapta... nu știu; aveam fierbinţeli; îmi bătea inima și vedeam 
roșu în întuneric. Și apoi auzeam un glas care striga în mine și în 
jurul meu cuvântul pe care mi-l spusese ieri camaradul meu. 

— Dar, în sfârșit, care e acel cuvânt? insistă comisarul. 

— Degeaba. V-am spus că nu-l veţi afla niciodată. În sfârșit, 
auzii fâșâitul rochiei, un pas care se apropia. Văzui tremurând o 
lumină; partea de jos a corpului care cobora, apoi partea de sus, 
apoi capul ei... li vedeam bine capul... Tinea lumânarea în 
mână. Ah! Spun eu, e bine!... și repetam încet vorba spusă de 
camaradul meu. In acest timp, ea se apropia. Pe cuvânt de 
cinste! S-ar fi spus că se temea să nu i se întâmple ceva rău. Îi 
era frică; privea în toate părţile; dar eram bine ascuns, nu 
mișcăm deloc. Atunci, ea îngenunche înaintea butoiului, apropie 
sticla și răsuci caneaua. Eu m-am ridicat. Înţelegeţi, era în 
genunchi. Zgomotul vinului care cădea în sticlă o împiedica să 
audă zgomotul pe care-l puteam face eu. De altfel, nu făceam. 
Era în genunchi ca o vinovată, ca o condamnată. Am ridicat 
sabia și har șt! Nici nu știu dacă a scos vreun strigăt; capul căzu. 
In acea clipă, nu voiam să mor, voiam să scap. Mă gândeam să 
fac o groapă în pivniţă și s-o îngrop. M-am năpustit asupra 
capului, care se rostogolea în timp ce trupul sărea la rândul său. 
Aveam un sac de ipsos gata pregătit ca să acopăr sângele. Am 
prins capul, sau mai degrabă capul m-a înhăţat. Uitaţi-vă. 

Și-și arătă mâna dreaptă la care o largă mușcătură îi mutilase 
degetul cel mare. 

— Cum! capul te-a înhăţat? Zise doctorul. Ce dracu spui 
acolo? 

— Spun că m-a mușcat în plin, după cum vedeţi. Spun că nu 
voia să-mi dea drumul. L-am pus pe sacul de ipsos, l-am sprijinit 
de zid cu mâna stângă și am încercat să-i smulg dreapta; dar, 
după o clipă, dinţii se descleștară de la sine. Mi-am retras mâna; 
atunci, vedeţi, poate eram nebun, dar mi se părea că era viu 
capul; ochii erau larg deschişi. Îi vedeam bine, pentru că 
luminarea era pe butoi și apoi, buzele se mișcau și mișcându-se, 
buzele mi-au spus: 

— Mizerabile, am fost nevinovata! 

Nu știu ce efect făcea această mărturisire asupra celorlalţi; 
dar în ce mă privește, știu că-mi curgea sudoarea pe frunte. 


— Ah! e prea de tot! Strigă doctorul, te-au privit ochii și ţi-au 
vorbit buzele? 

— Ascultaţi, domnule doctor, e natural, ca medic, să nu 
credeţi nimic; dar eu vă spun că acest cap pe care-l vedeţi 
acolo, acolo, auziți? vă spun că m-a mușcat, vă spun că acest 
cap mi-a spus: Mizerabile am fost nevinovată! Şi dovada că mi-a 
spus-o, ei bine, e că deși eram hotărât să scap după ce-aș fi 
omorât-o, — nu-i așa Jeanne, — și că în loc să scap, am alergat 
la domnul primar să mă denunţ eu însumi. E adevărat, domnule 
primar, e adevărat, răspundeţi. 

— Da, Jacquemin, răspunse domnul Ledru cu multă blândeţe; 
da, e adevărat. 

— Examinaţi capul doctore, spuse comisarul de poliţie. 

— După ce voi ieși eu de aici, domnule Robert, după ce voi 
pleca! strică Jacquemin. 

— Nu-ţi fie frică, dobitocule, c-o să-ţi mai vorbească! spuse 
doctorul luând luminarea şi apropiindu-se de sacul de ipsos. 

— Domnule  Ledru, pentru numele lui Dumnezeu! zise 
Jacquemin, spuneţi-le să mă lase să ies de aici, vă rog, vă rog 
fierbinte! 

— Domnilor, spuse primarul făcând un gest care-l opri pe 
doctor, nu mai aveţi nimic de scos de la acest nenorocit; 
îngăduiţi să fie dus la închisoare. Când legea a dispus 
confruntarea ea a presupus că acuzatul va fi în stare s-o susţină. 

— Dar procesul-verbal? întrebă comisarul. 

— E aproape gata. 

— Acuzatul trebuie să-l semneze. 

— O să-l semneze la închisoare. 

— Da! da! Strigă Jacquemin, voi semna în închisoare tot ce 
veţi vrea. 

— Bine, făcu comisarul de poliţie. 

— Jandarmi! duceţi-l pe acest om! Spuse domnul Ledru. 

— Ah! mulţumesc domnule Ledru, mulțumesc, zise Jacquemin 
cu adâncă recunoștință. 

Și luându-i el însuși de braţ, pe cei doi jandarmi, îi târî spre 
poarta de sus a scării, cu o forță supranaturală. 

Odată cu el plecase și drama. Nu mai rămâneau în pivniţă 
decât două lucruri groaznice de văzut: un cadavru fără cap și un 
cap fără trup. 


M-am aplecat la rândul meu spre domnul Ledru. 

— Domnule, i-am spus, îmi e îngăduit să mă retrag, rămânând 
totuși la dispoziția dumneavoastră pentru semnarea procesului 
verbal? 

— Da, domnule, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Să veniţi să semnaţi procesul verbal la mine. 

— Cu cea mai mare plăcere, domnule; dar când anume? 

— Cam într-o oră. Vă voi arăta casa mea; ea a aparținut lui 
Scarron și cred că vă va interesa. 

— Într-o oră, domnule, voi fi la dumneavoastră. 

Am salutat și am urcat scara la rândul meu; ajuns pe treptele 
de sus, am aruncat o ultimă privire în pivniţa. 

Doctorul Robert cu lumânarea în mână, îndepărta părul 
capului; era acela al unei femei încă frumoasă, atât cât se putea 
judeca, căci ochii erau închiși, buzele strânse și vinete. 

— Dobitocul de Jacquemin! spuse el; să susţină că un cap tăiat 
poate vorbi. Numai dacă n-a Inventat totul ca să se creadă că e 
nebun; și n-ar fi prea rău jucat; ar avea circumstanţe atenuante! 

IV CASA LUI SCARRON P 

O oră mal târziu mă aflam la domnul Ledru. Intâmplarea făcu 
să-l întâlnesc în curte. 

— Ah! spuse el, zărindu-mă, iată-vă; cu atât mai bine, sunt 
încântat că putem vorbi puţin înainte de a vă prezenta invitaţilor 
mei, căci vom mânca împreună, nu-i așa? 

— Dar domnule, vă rog să mă iertați... 

— Nu admit nicio scuză; aţi sosit într-o joi, cu atât mai rău 
pentru dumneavoastră: joia e ziua mea; oricine intră joia la 
mine, îmi aparţine cu desăvârșire. După masă veţi fi liber să 
rămâneţi sau să plecaţi. Fără întâmplarea de adineauri, m-aţi fi 
găsit la masă, dat fiind că mănânc întotdeauna la ora două. Azi, 
în mod excepţional, vom mânca la trei și jumătate sau patru. 
Pyrrhus pe care-l vedeţi, — și domnul Ledru îmi arătă un măreț 
dulău, — Pyrrhus a profitat de emoția mamei Antoine ca să 
apuce o ciosvârtă de berbec: era dreptul său, așa că a trebuit să 
căutăm altă bucată la măcelar, pentru friptură. Așa că am tot 
timpul, nu numai să vi-i prezint pe invitaţii mei, dar să vă dau și 
câteva informaţii în legătură cu ei. 

— Ce informaţii? 


— Da, acestea sunt personagii care, ca cele din Bărbierul din 
Sevilla și din Figaro au nevoie să fie precedate de o anumită 
explicaţie asupra costumului și caracterului; dar să începem mai 
întâi cu casa. 

— Mi-aţi spus, cred, domnule, că a aparţinut lui Scarron? 

— Da, aici e casa în care viitoarea soţie a regelui Louis al XIV- 
lea, așteptând să-l înveselească pe omul care nu putea fi 
înveselit, îl îngrijea pe sărmanul olog, primul ei soţ. O să-i vedeţi 
camera. 

— A doamnei Maintenon? 

— Nu, a doamnei Scarron; să nu confundăm deloc: camera 
doamnei de Maintenon e la Versailles sau la Saint-cyr. Veniţi. 

Urcarăm o scară mare și ne găsirăm într-un coridor dând spre 
curte. 

— lată, îmi spuse domnul Ledru, ceva care vă interesează 
domnule poet; acel curat stil păsăresc care se vorbea în 1650. 

— Ah! ah! Harta Dragostei. 

— Dus și întors, trasată de Scarron și adnotată de mâna soţiei 
sale; nici mai mult, nici mai puţin. 

într-adevăr, două hărţi atârnau între două ferestre. 

Ele erau trasate cu pana, pe o foaie mare de hârtie lie pită pe 
carton. 

— Vedeţi, continuă domnul Ledru, acest mare șarpe albastru e 
fluviul Dragostei; aceste mici porumbare sunt cătunele Micile 
Atenţii, Scrisorile de Dragoste, Taina. lată hanul Dorinţei, valea 
Blândeţei, podul Suspinelor, pădurea Geloziei, înţesată de 
monștri ca cei ai Armidei. În sfârșit, în mijlocul lacului de unde 
izvorăște fluviul, iată palatul Deplinei Mulţumiri; acesta este 
capătul călătoriei, ținta plimbării. 

— Drace! ce văd acolo, un vulcan? 

— Da; el răscolește uneori ţinutul. E vulcanul Pasiunilor. 

— Nu e pe harta domnișoarei de Scudery? 

— Nu. E o născocire a doamnei Paul Scarron. 

— Cealaltă? 

— Cealaltă e întoarcerea. După cum vedeţi, fluviul se revarsă; 
a crescut cu lacrimile celor de pe mal. lată cătunele Plictiselii, 
hanul Părerilor de rău, insula Căinţei. E cum nu se poate mai 
ingenios. 

— Veţi avea bunăvoința să mă lăsaţi să copiez toate acestea? 


— Ah! tot ce vreţi. Acum, vreţi să vedeţi camera doamnei 
Scarron? 

— Se înţelege! 

— lat-o. 

Domnul Ledru deschise o ușă; îmi făcu loc să trec. 

— Azi e a mea; dar, în afara cărţilor cu care e tixită, a rămas 
așa cum era pe timpul ilustrului său proprietar: același alcov, 
același pat, aceleași mobile; cabinetele acestea de toaletă i-au 
aparţinut. 

— Și camera lui Scarron? 

— Oh! camera lui Scarron era la celălalt capăt al coridorului; 
dar nu v-o pot arăta; nu se intră în ea; e camera secretă, 
cabinetul lui Barbă-Albastră. 

— Drace! 

— Cam așa. Am și eu secretele mele, așa primar cum sunt; 
dar veniţi, vreau să vă arăt altceva. 

Domnul Ledru o luă înaintea mea; coborârăm scara și 
intrarăm în salon. 

Ca tot restul casei, acest salon avea un caracter deosebit. Ar fi 
fost greu de precizat culoarea primitivă a tapetului de hârtie: 
de-a lungul peretelui era așezat un rând dublu de fotolii, 
mărginit de un rând de scaune, toate îmbrăcate în tapiserie 
veche; din loc în loc, mese de joc și gheridoane; apoi în mijlocul 
acestora, ca Leviathan în mijlocul peștilor Oceanului, un birou 
uriaș, întinzându-se de la perete, unde se sprijinea unul din 
capetele sale, până la o treime din salon, birou încărcat de cărți, 
broșuri, jurnale în mijlocul cărora trona ca un rege Le 
Constitutionnel, lectura favorită a domnului Ledru. 

Salonul era gol, invitaţii plimbându-se în grădină, care se 
zărea, în întregime, prin ferestre. 

Domnul Ledru merse drept la birou și trase un imens sertar, în 
care se găseau o mulţime de pachete mici, asemănătoare 
pachetelor cu seminţe. Obiectele păstrate în. Acest sertar erau 
ele însele învelite în hârtii etichetate. 

— lată, îmi spuse, iată și pentru dumneavoastră, istoricul, 
ceva mai curios decât harta Dragostei. E o colecţie da relicve, 
nu de sfinţi, ci de regi. 

într-adevăr fiecare hârtie învelea un os, fir de păr sau fire de 
barbă. Erau acolo o rotulă a lui Charles al IX-lea, degetul mare al 


lui Francois |, un fragment din craniul lui Louis al XIV-lea, o 
coastă a lui Henri al II-lea, o vertebra a lui Louis al XV-lea, fire 
din barba lui Henri al IV-lea şi păr de-al lui Louis al XIII-lea. 
Fiecare rege dase câte o mostră și din toate aceste oase s-ar fi 
refăcut aproape un schelet care ar Ei reprezentat pe acela al 
monarhiei franceze, căreia de mult timp îi lipsesc oasele 
principale. 

Erau acolo, între altele, câte un dinte al lui Abellard și al 
Heloisei, doi incisivi albi, care, în timpul cât erau acoperiţi de 
buzele lor tremurătoare, se întâlniseră poate într-o sărutare. 

De unde venea acest osuar? 

Domnul Ledru supraveghease dezgroparea regilor la Saint- 
Denis și luase din fiecare mormânt ceea ce îi plăcuse. 

Domnul Ledru îmi acordă câteva clipe pentru satisfacerea 
curiozităţii mele; apoi, văzând că trecusem în revistă aproape 
toate obiectele sale: 

— Să mergem, spuse el, ne-am ocupat destul de morţi, să 
trecem puţin la cei vii. 

Și mă duse aproape de una din ferestrele prin care, așa cum 
am arătat, privirea cobora în grădină. 

— Aveţi o grădină frumoasă, i-am spus. 

— Grădină de preot, cu careul său de tei, colecţia de dalii și de 
trandafiri, cu bolțile de viţă și spalierele de piersici și caiși: veţi 
vedea toate astea; dar, acum, să ne interesăm, nu de grădină, ci 
de cei care se plimbă aci. 

— Ah! spuneţi-mi mai întâi cine o mai fi și acest domn Alliette, 
zis Etteilla prin anagramă, care întreba dacă se cerea vârsta sa 
adevărată sau numai aceea pe care părea s-o aibă; mi se pare 
că-și poartă minunat cei șaptezeci și cinci de ani pe care i-aţi 
dat. 

— Tocmai, îmi răspunse domnul Ledru. Socoteam să încep cu 
el. L-aţi citit pe Hoffmann? 

— Da... Pentru ce? 

— Ei bine! e o născocire a lui Hoffmann. Toată viaţa a căutat 
să aplice cărţile și numerele la ghicirea viitorului; tot ce posedă 
merge la loterie, căreia a început prin a-i câştiga o ternă, și de la 
care n-a mai câștigat niciodată nimic. l-a cunoscut pe Cagliostro 
și pe contele de Saint-Germain: pretinde a fi din familia lor, a 
avea ca și ei secretul elixirului vieţii lungi. Vârsta lui reală este 


de două sute șaptezeci și cinci de ani: el a trăit mai întâi o sută 
de ani, fără infirmităţi, din timpul domniei lui Henri al II-lea până 
la domnia lui Louis al XIV-lea, apoi, graţie secretului său, tot 
murind în ochii lumii de rând a împlinit alte trei revoluţii de câte 
cincizeci de ani fiecare. Acum, o reîncepe pe a patra și n-are în 
consecinţă, decât douăzeci și cinci. Primii două sute cincizeci de 
ani nu mai contează decât ca amintire. Va trăi așa, și o susţine 
sus și tare, până la judecata din urmă. În veacul al XV-lea, l-ar fi 
ars pe Alliette și ar fi fost nedrept; astăzi ne mulţumim să-l 
plângem și iar nu avem dreptate. Alliette e omul cel mai fericit 
de pe pământ: el nu vorbește decât de taroturi, cărţi de joc, 
farmece, științele egiptene ale lui Thot, mistere isiace. Publică 
asupra tuturor acestor subiecte cărțulii pe care nimeni nu le 
citește și pe care un librar, tot așa de nebun ca el, le editează 
sub pseudonimul, sau mai degrabă sub anagrama Etteilla; are 
întotdeauna pălăria plină de broșuri. lată, priviţi-o: o ţine sub 
braţ, îi e atât de frică să nu i se fure preţioasele sale cărți. Priviţi 
omul, priviţi-i faţa, priviţi-i haina și observați cum natura e 
întotdeauna armonioasă și cât de bine se potrivește pălăria pe 
acest cap, haina pe acest om și tunica pe acest trup, după cum 
spuneţi voi romanticii. 

într-adevăr, nimic nu era mai adevărat. L-am examinat pe 
Alliette: era îmbrăcat cu o haină unsuroasă, prăfuită, jerpelită, 
pătată, pălăria cu borurile lucioase ca ale pielei lustruite, 
lăţindu-se din cale afară în sus; purta nădragi până la genunchi 
din stofă de lână creaţă neagră, ciorapi negri sau mai degrabă 
roșii și pantofi rotunjiţi ca ai regilor sub care pretindea să se fi 
născut. 

în ce privește fizicul era un om mic de statură, îndesat, cu faţa 
ca de sfinx, răgușit, cu o gură mare, strâmbă și fără dinţi, cu 
părul rar, lung și galben, fluturându-i ca o aureolă în jurul 
capului. 

— Vorbește cu părintele Moulle, i-am spus domnului Ledru, cel 
care vă însoțea în expediţia noastră de azi dimineaţă, expediţie 
asupra căreia vom reveni, nu-i așa? 

— Şi pentru ce să revenim? mă întrebă domnul Ledru 
privindu-mă curios. 

— Pentru că, iertaţi-mă, dar dvs. Păreaţi să credeţi în 
posibilitatea ca acest cap să fi vorbit? 


— Sunteţi fizionomist. Ei bine! E adevărat, cred; da, vom mai 
vorbi de asta și dacă sunteţi curios să auziţi istorii de acest fel 
veţi avea aci cu cine să vorbiţi. Dar, să trecem la părintele 
Moulle. 

— Acesta trebuie să fie un om încântător, m-a izbit dulceaţa 
vocii sale, când a răspuns interogatoriului comisarului de poliţie. 

— Ei bine! și de această dată aţi ghicit întocmai. Moulle îmi e 
prieten de patruzeci de ani și el are șaizeci: îl vedeţi, e tot atât 
de curat și de îngrijit pe cât este Alliette de jerpelit, unsuros și 
murdar; e un adevărat om de lume, foarte bine introdus în 
societatea  faubourgului Saint-Germain. El e cel care îi 
căsătorește pe fiii și fiicele pairilor Franţei; aceste căsătorii îi 
dau prilejul să ţină mici discursuri pe care părţile contractante le 
tipăresc și le păstrează cu mare grijă în familie. Trebuia să fie 
episcop de Clermont. Ştiţi de ce n-a fost? Pentru că a fost pe 
vremuri prietenul lui Cazotte; pentru că, asemenea lui Cazotte, 
în sfârșit, crede în existenţa spiritelor superioare și inferioare, a 
geniilor bune și rele: ca Alliette, colecţionează cărți. Veţi găsi la 
el tot ce s-a scris despre vedenii și apariţii, despre spectre, 
stafii, strigoi. In afara prietenilor, celorlalţi le vorbește cu greu 
despre toate aceste lucruri care nu sunt deloc ortodoxe, într-un 
cuvânt, e un om convins, dar discret, care atribuie tot ce e 
ciudat în această lume puterii infernului sau intervenţiei 
inteligenţelor cerești. Vedeţi, ascultă în tăcere ceea ce îi spune 
Alliette, pare să privească vreun obiect pe care interlocutorul 
său nu-l vede și căruia îi răspunde din când în când printr-o 
mișcare a buzelor sau printr-un semn din cap. Uneori, în mijlocul 
nostru, cade deodată într-o visare posomorită, se înfioară, 
tremură, întoarce capul, umblă de colo-colo prin salon. În acest 
caz, trebuie lăsat în pace; ar fi poate periculos să-l deșteptăm, 
spun să-l deșteptăm; căci atunci cred că e în stare de 
somnambulism. De altfel, se trezește singur și după cum veţi 
vedea, în acest caz, are o trezire liniștită. 

— Oh! dar spuneţi-mi, domnule Ledru, mi se pare c-a și 
chemat unul din acele spirite de care-mi vorbeaţi adineauri? 

Și cu degetul întins arătam gazdei mele un adevărat spectru 
ambulant care tocmai se apropia de cei doi vorbitori și care 
călca cu grijă printre flori peste care părea să poată merge fără 
să le îndoaie. 


— Acesta, îmi spuse el, e încă un prieten de al meu, cavalerul 
Lenoir... 

— Creatorul muzeului Petits-Augustins?... 

— Chiar el. Moare de durere că se împrăștie obiectele 
muzeului său, pentru care, în 92 și 94, era să fie omorât de zeci 
de ori. Restauraţia, cu inteligenţa sa obișnuită, l-a închis, 
ordonându-i să înapoieze fragmentele din monumentele care au 
aparţinut diferitelor clădiri și familiilor care aveau dreptul să le 
ceară. Din nenorocire, cea mai mare parte din clădiri era 
distrusă și cea mai mare parte a familiilor se stinsese, așa că 
fragmentele cele mai interesante ale anticei noastre sculpturi și, 
în consecinţă, ale istoriei noastre au fost împrăștiate, pierdute. 
Așa se duce totul din vechea noastră Franţă; n-au mai rămas 
decât aceste fragmente și din aceste fragmente, curând, nu va 
mai rămâne nimic; și cine sunt cei care le distrug? Chiar cei care 
ar fi avut cel mai mult interesul să le păstreze. 

Și domnul Ledru, așa liberal cum era, cum se spunea în acea 
vreme, oftă. 

— Aceștia sunt toţi invitaţii dvs? îl întrebai pe domnul Ledru. 

— Va veni poate și doctorul Robert. Nu vă spun nimic despre 
el, presupun că v-aţi făcut o părere. E un om care toată viaţa a 
făcut experienţe pe mașina omenească, cum ar fi făcut pe un 
manechin, fără să se gândească vreodată că această mașină 
are un suflet pentru a înţelege durerile și nervi care să le simtă. 
E un om vesel căruia i se datorează un mare număr de morți. 
Din fericire pentru el, nu crede în stafii. E un spirit mediocru, 
care crede că e spiritual pentru că e zgomotos, filosof pentru că 
e ateu; e unul din oamenii pe care-i primim, nu pentru a-i primi, 
ci pentru că dau buzna la tine. Niciodată nu ne-ar trece prin 
minte să-i invităm. 

— Oh! domnule, cât de bine cunosc soiul acesta de oameni. 

— Trebuie să mai vină și un alt prieten al meu, mai tânăr ca 
Alliette, ca părintele Moulle și decât cavalerul Lenoir și care face 
faţă în același timp lui Alliette pentru cartomancie, lui Moulle 
pentru demonologie, cavalerului Lenoir pentru antichităţi; o 
bibliotecă vie, un adevărat catalog în piele de creștin, pe care 
trebuie să-l cunoaşteţi. 

— Bibliofilul Jacob? 

— Întocmai. 


— Și nu va veni? 

— Cel puţin încă n-a venit și cum știe că mâncăm de-obicei la 
două și e aproape patru, de bună seamă că nu mai vine. E 
probabil în căutarea vreunei cărţi tipărită la Amsterdam în 1570, 
ediție princeps, cu trei greșeli de tipografie, una la prima coală, 
alta la a șaptea și una la ultima. 

în acea clipă se deschise ușa salonului și maica Antoine apăru. 

— Masa e gata, anunţă ea. 

— Ei, domnilor, strigă domnul Ledru deschizând la rândul său 
ușa dinspre grădină, la masă, la masă! 

Apoi întorcându-se spre mine: 

— Acum, îmi spuse, trebuie să fie, undeva în grădină, în afara 
oaspeţilor pe care-i vedeţi și despre care v-am vorbit, încă un 
musafir pe care nu l-aţi văzut și de care nu v-am vorbit. Acesta e 
prea rupt de lumea noastră ca să fi auzit grosolana mea 
chemare și la care, după cum vedeţi, răspund toţi prietenii 
noștri. Căutaţi, asta vă privește; când veţi fi găsit imaterialitatea 
sa, transparenţa sa, eine Erscheinung, cum spun germanii, vă 
veţi prezenta și veţi încerca să-l convingeţi că e bine să mănânci 
uneori, chiar dacă n-ar fi decât ca să trăiești; îi veţi oferi braţul 
dumneavoastră și mi-l veţi aduce; hai, duceţi-vă. 

M-am supus domnului Ledru, presimţind că încântătorul spirit 
pe care i-l apreciasem în câteva minute, îmi pregătea o surpriză 
plăcută și am pășit în grădină, privind în jur. 

Cercetarea nu fu lungă și zării în curând ce căutam. 

Era o femeie așezată la umbra unui careu de tei și căreia nu-i 
vedeam nici faţa, nici talia, pentru că era întoarsă înspre 
câmpie: talia, pentru că un șal mare o acoperea. 

Era toată îmbrăcată în negru. 

M-am apropiat, fără ca ea să facă vreo mișcare. Zgomotul 
pașilor mei nu părea să-i ajungă la urechi: s-ar fi spus că eo 
statuie. 

De altfel, tot ce am putut zări din persoana sa era grațios și 
distins. 

Din depărtare, văzusem că era blondă. O rază de soare, care 
trecea prin frunzișul teilor, îi juca în păr și-i făcea o aureolă de 
aur. De aproape, am putut remarca fineţea părului său, care ar 
fi rivalizat cu acele fire de mătase, pe care primele adieri ale 
toamnei le desprinde din mantaua Fecioarei; gâtul său, puţin 


cam lung poate, încântătoare exagerare care e întotdeauna o 
graţie, dacă nu o frumuseţe, gâtul rotunjindu-se pentru a-i ajuta 
capului să se sprijine pe mâna dreaptă, al cărei cot se sprijinea 
el însuși pe dosul scaunului, în timp ce braţul stâng atârna 
alături, ţinând un trandafir alb între degetele sale subţiri, gât 
răsucit ca al unei lebede, mâna îndoită, braţe atârnând, totul era 
de aceeași albeață mată; ai fi zis o marmură de Păros, fără vine 
la suprafaţă, fără puls în interior; trandafirul care începea să se 
ofilească era mai colorat și mai viu decât mâna care-l ţinea. 

Am privit-o o clipă și cu cât o priveam, cu atât mi se părea că 
nu aveam în faţa ochilor o fiinţă vie. 

Ajunsesem să mă îndoiesc că vorbindu-i s-ar întoarce. De 
două sau trei ori gura mi se deschise și mi se închise fără să fi 
pronunţat un cuvânt. 

în sfârșit m-am decis. 

— Doamnă, i-am spus. 

Tresări, se întoarse, mă privi uimită, cum face cineva care se 
trezește dintr-un vis și-și adună gândurile. 

Ochii mari, negri, aţintiţi asupra mea, cu părul blond, pe care 
l-am descris (avea sprâncenele și ochii negri), ochii negri și 
mari, fixaţi asupra mea, aveau o expresie ciudată. 

Timp de câteva secunde am rămas fără să ne vorbim, ea 
privindu-mă, eu examinând-o. 

Era o femeie de treizeci și doi — treizeci și trei de ani, care 
trebuie să fi fost de o minunată frumuseţe înainte ca obrajii să i 
se fi scobit, înainte ca tenul să-i fi pălit; dealtminteri, o găseam 
foarte frumoasă și așa, cu faţa sa ca sideful aidoma mâinii, fără 
nicio nuanţă de stacojiu, ceea ce făcea ca ochii ei să pară de 
cărbune, buzele de coral. 

— Doamnă, am repetat, domnul Ledru pretinde că spunându- 
vă că sunt autorul lui Henri al Ill-lea, al Christinei și al lui Antony 
veţi binevoi să mă consideraţi drept prezentat și să-mi acceptaţi 
braţul până la sufragerie. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse ea, sunteţi aci de o clipă, nu-i 
așa? V-am simţit venind, dar nu mă puteam întoarce: aceasta 
mi se întâmplă uneori când privesc într-un anume loc. Vocea 
dumneavoastră a rupt vraja, daţi-mi deci braţul și să mergem. 


Se ridică și-și trecu braţul sub al meu; dar de-abia i l-am simţit 
cu toate că nu părea să se reţină. S-ar fi spus o umbră care 
pășea alături de mine. 

Sosirăm în sufragerie fără să fi spus niciunul nici celălalt vreun 
cuvânt în plus. 

Două locuri erau rezervate la masă. 

Unul, la dreapta domnului Ledru, pentru ea. 

Unul, în faţa ei, pentru mine. 

V PALMA CHARLOTTEI CORDAY 

La fel ca tot ce se afla în casa domnului Ledru și această masă 
era aparte. 

Avea forma unei potcoave de cal sprijinită de ferestrele 
dinspre grădină, lăsând libere pentru serviciu trei sferturi ale 
imensei săli. La această masă puteau mânca douăzeci de 
persoane, fără ca vreuna să fie stingherită; fie că domnul Ledru 
avea unul, doi, patru, zece, douăzeci de invitaţi, fie că era de 
unul singur, cerea întotdeauna să fie servit aci: în acea zi eram 
numai șase și ocupam abia o treime din ea. 

în toate joile, meniul era același. Domnul Ledru se gândea că 
în timpul celor opt zile care trecuseră, invitaţii mâncaseră 
altceva, fie la ei, fie la cei care îi invitaseră. Așa că erai sigur că 
găsești joia la domnul Ledru o supă, carne de vită, pui cu 
tarhon, berbec la frigare, mazăre și o salată. 

Numărul puilor se dubla și se tripla după nevoile musafirilor. 

Fie că era puţină, deloc sau multă lume, domnul Ledru sta 
întotdeauna la unul din capetele mesei, cu spatele la grădină, cu 
faţa spre curte. Era așezat într-un fotoliu mare, pironit de zece 
ani în același loc; acolo primea, în afara vinului obișnuit și 
câteva sticle de bourgogne vechi, din mâinile grădinarului său 
Antoine preschimbat în fecior, asemeni lui jupân Jacques, care i 
le aducea cu un respect religios, le desfunda și le servea el 
însuși invitaţilor cu același respect și cu aceeași religiozitate. 

Acum optsprezece ani se mai credea în ceva; de acum în zece 
ani nu se va mai crede în nimic, nici măcar în vinul vechi. 

După masă, am trecut în salon, pentru cafea. 

Prânzul decursese ca orice prânz, lăudându-se bucătăria, 
lăudându-se vinul. 

Numai tânăra femeie se mulţumi cu câteva firimituri de pâine, 
nu bău decât un pahar de apă și nu scoase o vorbă. 


Ea îmi reamintea pe acel vampir din O mie și una de nopți 
care se așeza la masă cu ceilalţi, dar nu mânca decât câteva 
boabe de orez cu o scobitoare. 

După masă, ca de obicei, trecurăm în salon. 

îmi reveni firesc cinstea de a-i oferi braţul tăcutei noastre 
invitate. 

Ne-am îndreptat unul către altul. 

Era aceeași moliciune în mișcări, aceeași graţie în înfățișare, 
aș spune aproape aceeași lipsă de conștiință a membrelor ei. 

Am condus-o spre un șezlong pe care se întinse. 

Două persoane fuseseră introduse în salon în timp ce 
mâncam. 

Erau doctorul și comisarul de poliţie. 

Ultimul venea ca să semnăm procesul verbal pe care 
Jacquemin îl și iscălise în închisoare. 

O ușoară pată de sânge putea fi observată pe hârtie. 

Am semnat la rândul meu și am întrebat: 

— Ce e cu pata asta? sângele nevestei, sau al bărbatului? 

— E din rana pe care o are ucigașul la mână, îmi răspunse 
comisarul și care continuă să sângereze fără să poţi face ceva. 

— Inţelegeţi, domnule Ledru, explică doctorul, că această 
brută continuă să afirme că i-a vorbit capul femeii? 

— Și credeţi acest lucru imposibil, nu-i așa, doctore? 

— Vezi bine! 

— Credeţi chiar că e cu neputinţă ca ochii să se fi deschis? 

— Imposibil. 

— Nu credeţi că sângele, a cărui scurgere a fost oprită de 
stratul de ipsos care a astupat imediat toate arterele și vasele, 
ar fi putut da acestui cap o clipă de viaţă și de sentiment? 

— Nu cred! 

— Ei bine! zise domnul Ledru, eu cred. 

— Și eu, spuse Alliette. 

— Și eu, exclamă părintele Moulle. 

— Și eu, rosti cavalerul Lenoir. 

— Și eu, adăugai. 

Numai comisarul și palida doamnă nu spuseră nimic; unul, 
fără îndoială, pentru că lucrul nu-l interesa deloc, cealaltă poate 
pentru că o interesa prea mult. 


— Ah! dacă sunteţi toți împotriva mea, aveţi dreptate. Dar 
dacă unul dintre dumneavoastră ar fi medic... 

— Dar doctore, zise domnul Ledru, știți că eu aproape că sunt. 

— În acest caz, reluă doctorul, de bună seamă că știți că nu 
există durere acolo unde nu există simţire și că simţirea e 
distrusă prin tăierea coloanei vertebrale. 

— Cine v-a spus aceasta? întrebă domnul Ledru. 

— Rațiunea, vezi bine! 

— Oh! mereu același răspuns. Şi nu tot raţiunea e cea care 
spunea judecătorilor care l-au condamnat pe Galileu că soarele 
se învârtea și că pământul rămânea nemișcat? Rațiunea e o 
proastă, scumpul meu doctor. Aţi făcut chiar dumneavoastră, 
vreodată, experienţe asupra capetelor tăiate? 

— Nu, niciodată. 

— Aţi citit lucrările lui Sommering? Aţi citit procesele-verbale 
ale doctorului Sue? Aţi citit protestele lui Oelcher? 

— Nu. 

— Şi dumneavoastră credeţi, nu-i așa, în raportul domnului 
Guillotin, că mașina sa e mijlocul cel mai sigur, cel mai rapid și 
cel mai puţin dureros de a curma viaţa? 

— Cred. 

— Ei bine! vă înșelaţi, scumpul meu prieten, asta e. 

— Ah! Culmea! 

— Ascultaţi, doctore, pentru că v-aţi referit la știință, vă voi 
vorbi despre știință: și niciunul dintre noi, puteţi fi sigur, nu e 
așa de străin de acest fel de discuţii ca să nu poată lua parte. 

Doctorul făcu un gest de îndoială. 

— Nu-i nimic, atunci mă veţi înţelege numai dumneavoastră. 

Ne apropiasem de domnul Ledru, și, în ce mă privește, 
ascultam cu lăcomie, problema pedepsei cu moartea aplicată fie 
prin funie, fie prin tăiș de fier, fie prin otravă, preocupându-mă 
totdeauna, ca o problemă umanitară în deosebi. 

Făcusem chiar, pe cont propriu, câteva cercetări asupra 
diferitelor dureri care preced, însoțesc și urmează diferitele 
feluri ale morții. 

— Ei, începeţi, spuse doctorul cu un ton neîncrezător. 

— E ușor de demonstrat oricui are o cât de slabă noţiune 
asupra alcătuirii trupului nostru și a forţelor lui vitale, continuă 
domnul Ledru, că simţirea nu este în întregime distrusă prin 


execuţie și că ceea ce afirm, doctore, se bazează, nu pe ipoteze, 
ci pe fapte. 

— Să vedem faptele. 

— lată-le: sediul simţirii e în creier, nu-i așa? 

— Probabil. 

— Operaţiile acestei conștiințe a simţirii se pot face, chiar 
dacă circulaţia sângelui prin creier ar fi oprită, slăbită sau parțial 
distrusă? 

— Posibil. 

— Deci, dacă sediul facultăţii de a simţi este în creier, atât 
timp cât creierul își păstrează forța vitală, executatul are 
sentimentul existenţei sale. 

— Dovezi? 

— lată-le: Haller, în cartea sa Elemente de fizică, voi. IV, 
pagina 35, spune: 

„Un cap tăiat deschise ochii și mă privi cu coada ochiului 
pentru că îi atinsesem, cu vârful degetului măduva spinării”. 

— Haller, fie; dar Haller s-a putut înșela. 

— S-a înșelat, se prea poate. Să trecem la altul. Weycard, în 
Artele filosofice, la pagina 221, spune: 

„Am văzut mișcându-se buzele unui om al cărui cap fusese 
tăiat”. 

— Bine; dar de la a se mișca și până la a vorbi... 

— Așteptaţi, o să ajungem și aci. lată-l pe Sommering; operele 
sale sunt la îndemâna oricui și le puteţi cerceta. Sommering 
spune: 

„Mai mulţi doctori, confrații mei, m-au asigurat că au văzut un 
cap despărțit de corp scrâșnind dinţii de durere și sunt convins 
că dacă aerul ar mai circula prin organele vocale, capetele ar 
vorbi”. 

— Ei bine! doctore, continuă domnul Ledru pălind, eu sunt mai 
înaintat decât Sommering: un cap mi-a vorbit, mie. 

Tresărirăm cu toţii. Doamna palidă se ridică din șezlong. 

— Dumneavoastră? 

— Da, mie; veţi spune că și eu sunt nebun? 

— Doamne! făcu doctorul, dacă-mi spuneţi că chiar 
dumneavoastră... 


— Da, vă spun că mi s-a întâmplat chiar mie. Sunteţi prea 
politicos, nu-i așa doctore, ca să-mi spuneţi în gura mare ca sunt 
nebun, dar o șoptiţi în gând, ceea ce înseamnă același lucru. 

— Ei bine! povestiți-ne despre aceasta, zise doctorul. 

— Vă e ușor de spus. Știţi că ceea ce-mi cereţi să vă 
povestesc, n-am povestit încă nimănui de treizeci și șapte de ani 
de când mi s-a întâmplat; nu sunt sigur că nu voi leșina 
povestindu-vă, cum am făcut când acel cap mi-a vorbit, când 
acei ochi care mureau s-au fixat asupra ochilor mei. 

Dialogul devenea din ce în ce mai interesant, situaţia din ce în 
ce mai dramatică. 

— Hai, Ledru, curaj! îl îndemnă Alliette, și povestește-ne totul. 

— Povestește-ne, prietene, spuse părintele Moulle. 

— Povestește, zise cavalerul Lenoir. 

— Domnule... murmură femeia palidă. 

Eu n-am spus nimic, dar mi se citea dorinţa în ochi. 

— E ciudat, spuse domnul Ledru, fără a ne răspunde și parcă 
și-ar fi vorbit lui însuși, e straniu cum întâmplările se 
influenţează unele pe celelalte! Știţi cine sunt, spuse domnul 
Ledru, întorcându-se spre mine. 

— Știu, domnule, răspunsei, că sunteţi un om foarte instruit, 
foarte spiritual, care daţi mese excelente și că sunteţi primarul 
lui Fontenay-aux-Roses. 

Domnul Ledru surâse, mulțumindu-mi printr-un semn din cap. 

— Vă vorbeam de originea mea, de familia mea, spuse el. 

— Nu cunosc originea dumneavoastră domnule și nu vă 
cunosc deloc familia. 

— Ei bine! ascultați, vă voi spune totul, și apoi poate că 
întâmplarea pe care doriţi s-o cunoașteţi și pe care nu 
îndrăznesc să v-o povestesc, își va face loc de la sine. Dacă așa 
va fi, ei bine! O veţi auzi; dacă nu, nu mai insistați: înseamnă că 
îmi va fi lipsit puterea să v-o istorisesc! 

Toţi se așezară, fiecare pregătindu-se să asculte liniștit. 

De altfel, salonul era un adevărat salon pentru povestiri sau 
legende; mare, întunecos, datorită perdelelor groase și zilei care 
pierea, ale cărui unghere erau în pl în întuneric, în timp ce 
dungile ce încadrau ușile și ferestrele păstrau singure un rest de 
lumină. 


În unul din aceste unghere se afla doamna palidă. Rochia ei 
neagră se cufunda în întregime în noapte. Numai capul ei alb, 
nemișcat și răsturnat pe perna sofalei putea fi văzut. 

Domnul Ledru începu: 

— Eu sunt, spuse el, fiul faimosului Comus, fizicianul regelui și 
al reginei, tatăl meu, pe care porecla sa caraghioasa l-a făcut să 
fie pus printre scamatori și șarlatani, era un savant distins, din 
școala lui Volta, a lui Galvani și a lui Mesmer. El s-a ocupat cel 
dintâi în Franţa de fantasmagorie și de electricitate, ţinând 
cursuri de matematici și de fizică la curte. 

Sărmana Marie-Antoinette, pe care am văzut-o de douăzeci de 
ori și care nu numai o dată mi-a luat mâinile și m-a sărutat pe 
vremea sosirii sale în Franţa, adică pe când eram copil, îl 
aprecia enorm. La trecerea lui, în 1777, losif al II-lea declară că 
nu văzuse nimic mai ciudat decât Comus. 

Pe lângă acestea, tatăl meu se ocupa de educaţia fratelui meu 
și de a mea, transmițându-ne cât știa el din științele oculte și 
predându-ne o mulţime de cunoștințe galvanice, fizice, 
magnetice, care astăzi sunt de domeniu public, dar care, la acea 
vreme, erau secrete, privilegii numai ale unora; titlul de fizician 
al regelui duse la închiderea tatălui meu în 93; dar datorită 
câtorva prietenii pe care le aveam printre montagnarzi, am 
reușit să-l eliberez. 

Tatăl meu se retrase chiar în casa aceasta și muri în 1807, în 
vârstă de șaptezeci și șase de ani. 

Să ne întoarcem la mine. 

Am vorbit de prieteniile mele cu montagnarzii. Eram, intim, în 
adevăr, cu Danton și Camille Desmoulins. Îl cunoscusem pe 
Marat mai degrabă ca medic decât ca prieten, în sfârșit îl 
cunoșteam. Oricât de scurtă a fost legătura pe care am avut-o 
cu el, m-am hotărât, în ziua în care era dusă la eșafod 
domnișoara de Corday, să asist la execuţia ei. 

— Tocmai voiam, am întrerupt eu, să vă iau partea în discuţia 
cu domnul doctor Robert asupra persistenţei vieţii, povestind 
faptul pe care istoria l-a consemnat relativ la Charlotte de 
Corday. 

— Ajungem acolo, întrerupse domnul Ledru, lăsați-mă să 
vorbesc. Eram de față; în consecință, puteți crede ce vă voi 
spune. 


De la orele două după amiază îmi ocupasem locul lângă 
statuia Libertăţii. Era o zi călduroasă de iulie; atmosfera era 
încărcată, cerul era acoperit și anunţa furtună. 

La orele patru, furtuna izbucni; se spune că exact atunci se 
urcă în căruţă Charlotte. 

Fusese scoasă din închisoare tocmai când un tânăr pictor 
încerca să-i facă portretul. Moartea geloasă părea să vrea ca 
nimic să nu supraviețuiască tinerei fete, nici măcar chipul său. 

Capul era schițat pe pânză și lucru ciudat! In clipa când intră 
călăul, pictorul lucra la acel loc al gâtului pe care urma să-l taie 
cuțitul ghilotinei. 

Fulgerele îţi luau ochii, ploaia cădea, tunetul bubuia, dar nimic 
nu putuse împrăștia gloata curioasă; cheiurile, podurile, pieţele 
erau ticsite; zgomotele pământului aproape că acopereau 
zgomotele cerului. Acele femei poreclite necruţător „nesătulele 
ghilotinei” o blestemau. Urletele mulţimii le auzeam ca pe 
mugetele unei cataracte. Cu mult înainte de a putea vedea 
ceva, mulțimea porni a se legăna ca valurile; în sfârșit, căruţa 
apăru, ca o corabie fatală, spintecând valul și am putut distinge 
condamnata, pe care n-o cunoșteam, pe care n-o văzusem 
niciodată. 

Era o fată frumoasă, de douăzeci și șapte de ani, cu ochi 
minunaţi, un nas perfect desenat, buzele de o armonie 
desăvârșită. Stătea în picioare, ţinând capul ridicat, nu din 
dorința de a domina mulțimea ci pentru că mâinile legate la 
spate o forțau să-și ţină capul astfel. Ploaia încetase; dar, cum 
suportase ploaia timp de trei sferturi din drum, apa care cursese 
pe ea desenase pe lâna umedă a veșmântului ei liniile trupului 
încântător; s-ar fi spus că ieșea din baie. Cămașa roșie cu care o 
îmbrăcase călăul da acestui cap, atât de mândru și de energic, 
un aspect ciudat, o splendoare sinistră. Când ajunse în piaţă, 
ploaia încetă și o rază de soare, strecurându-se printre doi nori, 
veni să se joace în părul ei, care străluci ca o aureolă. Intr- 
adevăr, vă jur, cu toate că fata aceasta săvârșise un omor, act 
îngrozitor, chiar dacă prin el se răzbuna umanitatea, cu toate că 
uram această crimă, n-aș fi putut spune dacă ceea ce vedeam 
era o apoteoză sau o execuţie. Zărind eșafodul, păli; și această 
paloare fu accentuată și mai mult din pricina cămășii roșii care o 


acoperea până la gât; dar aproape imediat făcu un efort și se 
întoarse spre eșafod pe care-l privi surăzând. 

Căruţa se opri; Charlotte sări la pământ neîngăduind să fie 
ajutată la coborâre, apoi urcă treptele eșafodului, alunecoase 
din pricina ploii care căzuse, cât de iute îi permitea lungimea 
cămășii sale care atârna și poziţia incomodă a mâinilor legate. 
Simţind mâna călăului atingându-i umărul ca să-i smulgă batista 
care-i acopereau gâtul, păli a doua oară, dar în aceeași clipă un 
ultim surâs veni să-i dezmintă paloarea și spontan, fără să mai 
aștepte să fie legată de scândura rușinii, într-un elan sublim și 
trădând aproape bucurie, își introduse capul prin orificiul hidos. 
Cuţitul ghilotinei alunecă, capul despărţit de trup căzu pe 
platformă și sări iar în aer. Și atunci, ascultaţi-mă cu atenţie 
dumneavoastră, doctore, şi  adresându-mi-se mie, și 
dumneavoastră, poete, atunci, unul din ajutoarele călăului, 
numit Legros, înhăţă capul de păr și dintr-o pornire josnică de 
lingușire a mulţimii îi dădu o palmă. Ei bine! Vă spun că la 
această palmă capul roși; am văzut capul, nu obrazul, 
înţelegeţi? Nu numai obrazul pălmuit, dar amândoi obrajii 
acoperiţi de aceeași îmbujorare, căci simţirea era vie în capul 
acela și el se indigna de a fi fost jignit într-un fel care nu era 
prevăzut în sentinţa de condamnare. 

Mulțimea văzu și ea roșeaţa și luă partea moartei împotriva 
călăului. Pe dată ceru ca această ticăloșie să fie pedepsită și 
mizerabilul fu predat jandarmilor și dus la închisoare facă se află 
şi am solicitat autorizația de a-l vizita la Abbaye unde fusese 
închis, am obținut-o și m-am dus să-l văd. 

Printr-o hotărâre a tribunalului revoluţionar fusese condamnat 
la trei luni de închisoare. Nu înţelegea cum putea fi condamnat 
pentru un gest așa de natural ca cel pe care-l avusese. 

L-am întrebat ce-l împinsese la această acţiune. 

— Strașnică întrebare! exclamă el. Sunt maratist, o 
pedepsisem în numele legii, am vrut s-o pedepsesc și în numele 
meu personal. 

— Dar, i-am spus, n-ai înţeles aă această încălcare a 
respectului datorat morţii e aproape o crimă? 

— Aha! exclamă Legros, privindu-mă ţintă, dumneavoastră 
credeţi deci, că de vreme ce sunt ghilotinaţi, sunt și morţi? 

— Fără îndoială. 


— Ei bine! se vede că nu priviţi în coș când sunt acolo toți 
împreună; că nu-i vedeţi răsucind ochii și scrâșnind din dinţi încă 
cinci minute după execuţie. Suntem siliţi să schimbăm coșul din 
trei în trei luni, atât de tare îi distrug fundul cu dinţii. Vedeţi, 
există o mulţime de capete de aristocrați care nu se pot hotărî 
să moară și n-aș fi uimit ca într-o bună zi unul dintre ele să 
înceapă să strige: Trăiască regele! 

Știam tot ce voiam să știu; am ieșit, urmărit de o idee; că într- 
adevăr aceste capete trăiau și hotărâi să mă conving de 
aceasta. 

VI SOLANGE 

Noaptea se lăsase de-a binelea în timpul povestirii domnului 
Ledru. Cei din salon nu se mai zăreau decât ca niște umbre, 
umbre nu numai mute, dar și nemișcate; se temeau ca domnul 
Ledru să nu se oprească; căci înțelegeau că în spatele 
groaznicei povestiri pe care le-o spusese, era o altă povestire și 
mai groaznică. 

Nu se auzea o răsuflare. Numai doctorul deschise gura. l-am 
apucat mâna ca să-l împiedic să vorbească și, în adevăr, tăcu. 

După câteva secunde, domnul Ledru continuă. 

— Tocmai ieșeam de la Abbaye și traversam piaţa Taranne ca 
să mă duc în strada Tournon, unde locuiam, când auzii o femeie 
strigând ajutor. 

Nu putea fi vorba de răufăcători: erau abia orele zece seara. 
Am alergat spre colţul pieţii de unde auzisem strigătul și am 
văzut, la lumina lunii care apărea după un nor, o femeie care se 
zbătea în mijlocul unei patrule de sans-culottes. 

Femeia, la rândul ei, mă zări și observând, după costumul 
meu, că nu eram chiar un om din popor, alergă spre mine 
strigând: 

— Ah, iată-l tocmai pe domnul Albert pe care-l cunosc; o să vă 
spună că sunt fiica maicii Ledieu, spălătoreasă. 

Și în același timp sărmana femeie, foarte palidă și tremurând 
toată îmi apucă braţul, agăţându-se de mine ca naufragiatul de 
scândura salvării sale. 

— Fiica mamei Ledieu cât poftești; dar n-ai foaie de identitate 
civică, frumoasă fată și o să ne urmezi la corpul de gardă! 

Tânăra femeie mi-a strâns braţul; am simţit câtă groază și 
rugăminte era în această apăsare. Inţelesesem. 


Cum ea mă strigase cu primul nume care-i venise în minte, i- 
am dat primul nume care-mi veni la îndemână. 

— Cum? dumneata ești, sărmana mea Solange! l-am spus; ce 
ţi s-a întâmplat? 

— Vedeţi domnilor? reluă ea. 

— Mi se pare că puteai spune mai bine: cetăţeni. 

— Ascultati, domnule sergent, nu e deloc greșeala mea dacă 
vorbesc așa, spuse tânăra fată; mama avea clienţi în lumea 
înaltă, ea m-a obișnuit să fiu politicoasă, așa că am căpătat o 
deprindere proastă, știu, o deprindere de aristocrată; dar, ce 
vreţi domnule sergent, nu mă pot dezbăra. 

Și în acest răspuns dat cu o voce tremurătoare, era o 
imperceptibilă bătaie de joc pe care numai eu am observat-o. 
Mă întrebam cine putea fi această femeie. Problema era 
imposibil de dezlegat. Eram însă sigur că nu era fiica unei 
spălătorese. 

— Ce mi se întâmplă? reluă ea, cetăţene Albert, iată ce mi se 
întâmplă. Închipuiţi-vă că am fost să duc rufele spălate; că 
stăpâna casei ieșise, că am așteptat-o să se întoarcă să-mi 
plătească. De! În ziua de azi, fiecare are nevoie de bani. S-a 
întunecat; crezusem că o să mă întorc pe lumină. Nu mi-am luat 
foaia de identitate civică, am căzut în mijlocul acestor domni, 
iertaţi, vreau să spun acestor cetăţeni; mi-au cerut legitimaţia, 
le-am răspuns că n-o aveam, au vrut să mă ducă la corpul de 
gardă. Am strigat, aţi alergat, întâmplător sunteţi o cunoștință; 
atunci m-am liniștit. Mi-am spus: Deoarece domnul Albert știe că 
mă numesc Solange, deoarece știe că sunt fiica mamei Ledieu, 
el o să garanteze pentru mine; nu-i așa, domnule Albert! 

— Firește, voi garanta pentru dumneavoastră și garantez. 

— Bine! spuse șeful patrulei și cine-mi va garanta pentru tine, 
domnule coconaș? 

— Danton. Îţi convine? E un bun patriot, nu? 

— Ah! dacă Danton garantează pentru tine, n-am nimic de zis. 

— Ei bine! azi e ședință la Cordelieri; să mergem până acolo. 

— Să mergem până acolo, zise sergentul. Cetăţeni sans 
culottes, înainte, marș! 

Clubul Cordelierilor își ţinea ședințele în vechea mânăstire a 
Cordelierilor, strada Observance; într-o clipă am fost acolo. 
Ajuns la poartă, am rupt o foaie din carnetul meu, am scris 


câteva cuvinte cu creionul și am dat-o sergentului rugându-l s-o 
predea lui Danton, în timp ce noi vom rămâne în mâinile 
caporalului și ale patrulei. 

Sergentul intră în club și reveni cu Danton. 

— Cum! îmi spuse el, pe tine te arestează, pe tine! Pe tine, 
prietenul meu, pe tine prietenul lui Camille! Pe tine, unul din cei 
mai buni republicani care există! Asta-i bună! Cetăţene sergent, 
adăugă el întorcându-se spre șeful sans culottes-ilor, răspund de 
el. Ti-e de-ajuns? 

— Tu răspunzi de el; dar cine răspunde de ea? reluă 
încăpăţânatul sergent. 

— De ea? De cine vorbești? 

— De această femeie, la dracu! 

— De el, de ea, de tot ce-l înconjoară; ești mulțumit? 

— Da, sunt mulţumit, spuse sergentul, mai ales că te-am 
văzut. 

— Ah! la dracu! Această plăcere, poţi s-o ai gratis, privește-mă 
în voie cât timp sunt aici. 

— Mulţumesc. Continuă să susţii interesele poporului și fii 
liniştit, poporul îţi va fi recunoscător. 

— Oh da! cât ţin eu la asta! Spuse Danton. 

— Vrei să-mi strângi mâna? continuă sergentul. 

— De ce nu? 

Și Danton îi strânse mâna. 

— Trăiască Danton! strigă sergentul. 

— Trăiască Danton! repetă întreaga patrulă. 

Și se îndepărtară, condusă de șeful ei, care după zece pași, se 
întoarse și strigă încă o dată fâlfâindu-și boneta: „Trăiască 
Danton! Strigăt repetat de oamenii săi. 

Voiam să-i mulțumesc lui Danton, când numele său, repetat 
de mai multe ori în interiorul clubului, ajunse până la noi. 

— Dan ton! Dan ton! Strigau mai multe voci; la tribună! 

— lartă-mă, scumpul meu, îmi spuse el, îi auzi; o strângere de 
mână și lasă-mă să intru. l-am dat dreapta sergentului, ţie îţi 
dau stânga. Cine știe? Vrednicul patriot avea poate râie. 

Și întorcându-se: 

— lată-mă! strigă el cu acea voce care stârnea și potolea 
vijeliile străzii; vin, așteptaţi-mă. 

Și se repezi în interiorul clubului. 


Am rămas singur, la ușă, cu necunoscuta mea. 

— Acum, doamnă, i-am spus, unde trebuie să vă conduc? sunt 
la ordinele dumneavoastră. 

— Vezi bine, la mama Ledieu! îmi răspunse ea râzând, doar 
știți că e mama mea. 

— Dar unde locuiește mama Ledieu? 

— Strada Ferou nr. 24. 

— Să mergem la mama Ledieu, strada Ferou nr. 24. 

Coborârăm strada Fosses-Monsieur-le-Prince până la strada 
Fosses-Saint-Germain, apoi strada Petit-Lion, apoi urcarăm piaţa 
Saint-Sulpice, apoi strada Ferou. 

Tot drumul n-am schimbat o vorbă. 

La lumina razelor lunii, care strălucea în toată splendoarea ei, 
am putut-o examina în voie. 

Era o persoană încântătoare între douăzeci și douăzeci și doi 
de ani, oacheșă, cu ochi mari albaștri, mai mult spirituali decât 
melancolici; un nas fin și drept, buze batjocoritoare, dinţi ca 
perlele, mâini de regină, picioare de copil, toate astea păstrând 
sub costumul vulgar al fiicei mamei Ledieu, un fel de a fi 
aristocratic, care, pe drept cuvânt, deșteptase bănuiala bravului 
sergent și a războinicei sale patrule. 

în faţa porții ne oprirăm și ne privirăm o clipă în tăcere. 

— El bine! ce vreţi, scumpul meu domn Albert? Imi spuse 
necunoscuta surâzând. 

— Voiam să vă spun, scumpa mea domnișoară Solange, că nu 
merita să ne întâlnim, dacă urmează să ne despărţim atât de 
repede. 

— Dar vă cer de un milion de ori iertare. Dimpotrivă găsesc că 
merita, pentru că dacă nu v-aș fi întâlnit, m-ar fi dus la corpul de 
garda; s-ar fi dovedit că nu sunt fiica mamei Ledieu; s-ar fi 
descoperit că sunt o aristocrată și foarte probabil că mi-ar fi 
tăiat gâtul. 

— Recunoașteţi deci că sunteţi o aristocrată? 

— Nu recunosc nimic! 

— Ei, spuneţi-mi cel puţin numele dvs. 

— Solange. 

— Ştiţi foarte bine că acest nume, pe care vi l-am dat, la 
întâmplare, nu e al dumneavoastră. 


— Nu e nimic! îmi place și-l păstrez, cel puţin pentru 
dumneavoastră. 

— Ce nevoie aveţi să-l păstraţi pentru mine, dacă nu trebuie 
să vă revăd? 

— N-am spus asta. Spun numai că dacă ne revedem, e tot așa 
de inutil să știți cum mă numesc, pe cât să știu eu cum vă 
numiţi. V-am numit Albert, păstraţi numele de Albert, cum eu îl 
păstrez pe cel de Solange. 

— Ei bine! fie; dar ascultaţi-mă, Solange, i-am spus. 

— Vă ascult, Albert, răspunse ea. 

— Sunteţi o aristocrată, recunoașteţi? 

— Chiar dacă n-aș recunoaște, aţi ghici, nu-i așa? Așa că 
mărturisirea mea nu are mare preţ. 

— Și ca aristocrată sunteţi urmărită? 

— Cam așa ceva. 

— Şi vă ascundeţi ca să nu fiţi descoperită? 

— In strada Ferou 24, la mama Ledieu, al cărui bărbat a fost 
vizitiul tatălui meu. După cum vedeţi n-am secrete faţă de 
dumneavoastră. 

— Și tatăl dumneavoastră? 

— Nu am secrete pentru dumneavoastră, scumpul meu domn 
Albert, atâta timp cât aceste secrete sunt numai ale mele; dar 
secretele tatălui meu nu sunt ale mele. Tatăl meu se ascunde și 
el așteptând o ocazie ca să emigreze. lată tot ce vă pot spune. 

— Și dumneavoastră ce vreţi să faceţi? 

— Să plec cu tatăl meu, dacă e posibil; să-l las să plece singur, 
dacă nu se poate și să încerc mai târziu să ajung la el. 

— Şi astă seară, când aţi fost arestată, vă întorceaţi de la tatăl 
dumneavoastră. 

— Mă întorceam. 

— Ascultaţi-mă, scumpă Solange. 

— Vă ascult. 

— Aţi văzut ce s-a întâmplat în seara aceasta? 

— Da, și am văzut câtă trecere aveţi. 

— Oh! trecerea mea nu e mare, din nenorocire. Totuși, am 
câţiva prieteni. 

— Am cunoscut astă seară pe unul din ei. 

— Și după cum știți, acela nu e unul din oamenii cei mai puţin 
puternici de astăzi. 


— Vă gândiţi să vă serviţi de influenţa lui ca să-l ajutaţi pe 
tatăl meu să fugă? 

— Nu, o păstrez pentru dumneavoastră. 

— Și pentru tatăl meu? 

— Pentru el, am alt mijloc. 

— Aveţi alt mijloc! strigă Solange, luându-mi mâinile și 
privindu-mă îngrijorată. 

— Dacă-l salvez pe tatăl dumneavoastră, îmi veţi păstra o 
bună amintire? 

— Oh! vă voi fi recunoscătoare toată viaţa. 

Și pronunță aceste cuvinte cu o adorabilă expresie de 
recunoștință anticipată. 

Apoi, privindu-mă, cu un ton rugător: 

— Dar asta vă va fi de-ajuns? mă întrebă ea. 

— Da, am răspuns. 

— Ei! nu mă înșelasem, sunteţi un om de inimă. Vă mulţumesc 
în numele tatălui meu și al meu și chiar dacă n-aţi reuși în viitor, 
nu vă sunt mai puţin îndatorată pentru trecut. 

— Când ne vom revedea Solange? 

— Când e nevoie să mă vedeţi? 

— Mâine sper să am o veste bună pentru dumneavoastră. 

— Ei bine, să ne revedem mâine. 

— Unde? 

— Aci, dacă vreţi. 

— Aci, în stradă? 

— Eh, Dumnezeule! după cum vedeţi e cel mai sigur; de- 
aproape o jumătate de oră de când vorbim în faţa acestei porți, 
n-a trecut nici o singură persoană. 

— Pentru ce n-aș urca până la dumneavoastră sau pentru ce 
n-aţi veni până la mine? 

— Pentru că venind la mine, îi compromiteţi pe oamenii 
cumsecade care m-au adăpostit; pentru că venind la 
dumneavoastră, vă compromit. 

— Oh, bine! fie; voi lua legitimaţia uneia din rudele mele și vă 
voi da-o. 

— Ca să vă ghilotineze ruda, dacă sunt arestată din 
întâmplare. 

— Aveţi dreptate, vă voi aduce o legitimaţie pe numele de 
Solange. 


— Minunat! veţi vedea că Solange va sfârși prin a fi singurul și 
adevăratul meu nume. 

— La ce oră? 

— Aceeași la care ne-am întâlnit astăzi. Orele zece, dacă vă 
convine. 

— Fie, orele zece. 

— Şi cum ne vom întâlni? 

— Oh! nu e prea greu. La zece fără cinci, veţi fi în faţa porţii; 
la orele zece, voi cobori. 

— Deci, mâine la orele zece, scumpă Solange. 

— Mâine la orele zece, dragă Albert. 

Am vrut să-i sărut mâna, ea mi-a întins fruntea. 

A doua zi, seara, la orele nouă și jumătate, eram în stradă. 

La orele zece fără un sfert, Solange deschise poarta. Fiecare 
venise mai devreme. 

N-am făcut decât o săritură până la ea. 

— Văd că ai știri bune, spuse ea surâzând. 

— Excelente; iată mai întâi legitimaţia dumitale. 

— Mai întâi tatăl meu. 

Şi-mi respinse mâna. 

— Tatăl dumitale e salvat, dacă vrea. 

— Dacă vrea, spui, ce trebuie să facă? 

— Trebuie să aibă încredere în mine. 

— O și are. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Ţi-ai pus viaţa în primejdie. 

— Ce vrei? Trebuie, dar dumnezeu e sus! 

— Şi, i-ai spus tatălui dumitale totul? 

— l-am spus că mi-ai salvat viaţa ieri și că i-o vei salva poate 
pe a lui mâine. 

— Mâine, da, chiar așa; mâine, dacă vrea, îi salvez viața. 

— Cum așa? spune; haide, vorbește. Ce admirabilă întâlnire 
am făcut dacă totul ar reuși! 

— Numai că... Am spus eu ezitând. 

— Ei bine? 

— Dumneata nu vei putea pleca împreună cu el. 

— Cât despre asta, nu ţi-am spus că mă și hotărâsem în acest 
sens? 


— De altfel, mai târziu, sunt sigur să obţin pentru tine un 
pașaport. 

— Să vorbim întâi de tata, vom vorbi după aceea de mine. 

— Ei bine! ţi-am spus că am prieteni, nu-i așa? 

— Da. 

— Am fost azi să-l văd pe unul din ei. 

— ȘI?... 

— Un om pe care-l cunoști din auzite și al cărui nume este o 
garanţie de curaj, de sinceritate și de onoare. 

— Și acest nume, este... 

— Marceau. 

— Generalul Marceau? 

— Întocmai. 

— Ai dreptate; dacă promite, își va ține cuvântul. 

— Ei bine! a promis. 

— Dumnezeule! cât de fericită mă faci! Ei, ce a promis? 
Spune! 

— A promis să ne ajute. 

— Cum? 

— Ah! într-un fel destul de simplu. Kleber l-a numit general-șef 
al armatei din Vest. Pleacă mâine seară. 

— Mâine seară? N-o să avem timp să pregătim nimic. 

— N-avem nimic de pregătit. 

— Nu înţeleg. 

— Îl ia cu el pe tatăl dumitale. 

— Pe tatăl meu! 

— Da, ca secretar. Ajuns în Vendee, tatăl dumitale îi va da lui 
Marceau, cuvântul de onoare să nu lupte împotriva Franţei, și, 
într-o noapte, va trece în tabăra vendeană; din Vendee, trece în 
Bretagne, în Anglia. Când ajunge la Londra, îţi dă de știre, îţi 
aduc un pașaport și pleci să-l întâlnești la Londra. 

— Mâine! strigă Solange. Tatăl meu va pleca mâine! 

— N-avem timp de pierdut. 

— Tatăl meu nu știe încă nimic. 

— Înștiinţează-l. 

— Astă seară? 

— Astă seară. 

— Dar cum, la ora aceasta? 

— Ai o legitimaţie și braţul meu. 


— Ai dreptate. Legitimaţia mea? 

l-am dat-o; a pus-o în sân. 

— Acum braţul dumitale. 

l-am dat braţul și am pornit. 

Coborârăm până în piaţa Taranne, adică până la locul unde o 
întâlnisem în ajun. 

— Așteaptă-mă aici, îmi spuse ea. 

Mă înclinai și așteptai. 

Dispăru la colţul vechiului palat Matignon; apoi după un sfert 
de oră, reapăru. 

— Vino, zise ea, tatăl meu vrea să te vadă și să-ţi 
mulțumească. 

Mă luă de braţ și mă conduse pe strada Saint-Guillaume, în 
faţa palatului Mortemart. 

Ajunsă aici, scoase o cheie din buzunar, deschise o ușă de 
mărime mijlocie, mă luă de mână, mă duse până la etajul doi și 
bătu într-un fel anume. 

Un bărbat de patruzeci și opt-cincizeci de ani deschise ușa. 
Era îmbrăcat ca un lucrător și părea să exercite meseria de 
legător de cărți. 

Dar, la primele cuvinte pe care mi le spuse, la primele 
mulţumiri pe care mi le adresă, marele senior se și trăda. 

— Domnule, îmi spuse el, Providența v-a trimis la noi, și vă 
primesc ca pe un trimis al ei. E adevărat că mă puteţi salva și 
mai ales că vreţi să mă salvați? 

l-am povestit tot. l-am spus cum Marceau se însărcina să-l ia 
ca secretar și nu-i cerea altceva decât promisiunea să nu lupte 
împotriva Franţei. 

— Această promisiune v-o fac din toată inima și i-o voi reînnoi. 

— Vă mulţumesc în numele lui și al meu. 

— Dar când pleacă Marceau? 

— Mâine. 

— Trebuie să mă duc la el în noaptea aceasta? 

— Când vreţi; el vă va aștepta tot timpul. 

Tatăl și fiica se priviră. 

— Cred că ar fi mai prudent să te duci chiar astă seară, tată, 
zise Solange. 

— Fie. Dar dacă mă opresc, n-am legitimaţia de identitate 
civică. 


— lat-o pe a mea. 

— Dar dvs.? 

— Oh, eu sunt cunoscut. 

— Unde locuiește Marceau? 

— Strada Universității nr. 40, la sora lui, domnișoara 
Degraviers-Marceau. 

— Mă însoţiţi până acolo? 

— Vă voi urmări de la distanţă, ca s-o pot aduce pe 
domnișoara după ce veţi fi intrat. 

— Și cum va ști Marceau că eu sunt omul de care i-aţi vorbit? 

— Îi veţi preda această cocardă tricoloră, e semnul 
recunoașterii. 

— Ce să fac pentru salvatorul meu? 

— Mă veţi însărcina cu salvarea fiicei dumneavoastră, cum ea 
m-a însărcinat cu a dumneavoastră. 

— Să mergem. 

își puse pălăria și stinse luminile. 

Coborârăm la lumina razelor lunii care pătrundeau prin 
ferestrele scării. 

La ușă, luă braţul fiicei sale, apucă la dreapta, și prin strada 
Saints-Peres, ajunse în strada Universităţii. Eu îi urmam la zece 
pași depărtare. 

Au ajuns la numărul 40 fără să fi întâlnit pe nimeni. M-am 
apropiat de ei. 

— E semn bun, am spus; acum vreţi să aștept sau să urc cu 
dumneavoastră. 

— Nu vă compromiteţi mai mult; așteptaţi-o pe fiica mea aici. 

M-am înclinat. 

— Încă odată, mulţumesc și adio îmi spuse el, întinzându-mi 
mâna. Limba nu are cuvinte ca să exprime sentimentele pe care 
vi le port. Sper că într-o zi dumnezeu îmi va îngădui să vă arăt 
întreaga mea recunoștință. 

l-am răspuns printr-o simplă strângere de mână. 

El intră. Solange îl urmă. Dar și ea, înainte de a intra, îmi 
strânse mâna. 

După zece minute, ușa se deschise. 

— Ei bine, i-am spus. 

— Ei bine! reluă ea, prietenul dumitale e cu totul demn să-ţi 
fie prieten, vreau să spun că e plin de delicateţe. Inţelege că aș 


fi fericită să rămân cu tatăl meu până în momentul plecării. Sora 
lui mi-a pregătit un pat în camera ei. Mâine la orele trei după 
amiază, tatăl meu va fi în afara oricărui pericol. Mâine seară la 
orele zece, ca astăzi, dacă crezi că de dragul mulțumirilor unei 
fiice, care îţi va datora viaţa tatălui ei, merită să te deranjezi, 
vino în strada Ferou. 

— Oh! desigur, voi veni. Tatăl dumitale nu ţi-a spus nimic 
pentru mine? 

— Îţi mulțumește pentru legitimaţie, pe care iat-o, și te roagă 
să i-o trimiţi pe fiica lui cât de repede vei putea. 

— Oricând vei voi, Solange, am răspuns eu cu inima strânsă. 

— Dar nu mai înainte de-a afla unde-l voi întâlni pe tatăl meu, 
spuse ea. Oh! Încă n-ai scăpat de mine. 

îi luai mâna și o strânsei la pieptul meu. 

Dar ea îmi întinse, ca în ajun, fruntea: 

— Pe mâine! zise ea. 

Apăsându-mi buzele pe fruntea ei, nu-i strângeam numai 
mâna la piept ci și pieptul său tremurător și inima ale cărei bătăi 
le simțeam. 

M-am întors acasă fericit cum nu mai fusesem vreodată. Era 
conștiința faptei bune pe care o făcusem sau pentru că o și 
iubeam pe adorabila ființă? 

Nu știu dacă am dormit sau dacă am vegheat; știu că toate 
armoniile naturii cântau în mine; știu că noaptea mi s-a părut 
fără sfârșit, ziua nemărginit de mare; știu că, tot împingând 
timpul înaintea mea, aș fi vrut să-l opresc ca să nu pierd un 
minut din zilele pe care aveam să le mai trăiesc. 

A doua zi la ora nouă eram în strada Ferou. La nouă și 
jumătate, Solange apăru. 

Ea veni spre mine și-și aruncă braţele în jurul gâtului meu. 

— Salvat! spuse ea, tatăl meu e salvat și numai datorită ţie! 
Oh! Cât te iubesc! 

După cincisprezece zile, Solange primi o scrisoare care o 
anunţa că tatăl ei era în Anglia. 

A doua zi i-am adus un pașaport. 

Primindu-l, Solange izbucni în lacrimi. 

— Nu mă mai iubeşti, deci? zise ea. 


— Te iubesc mai mult ca propria-mi viaţă, am răspuns, dar mi- 
am dat cuvântul tatălui tău și înainte de toate, trebuie să-mi ţin 
cuvântul. 

— Atunci, spuse ea, eu sunt aceea care nu mi-l voi ţine. Dacă 
tu ai curajul să mă lași să plec, Albert, eu nu am curajul să te 
părăsesc! 

Vai! Rămase. 

VII ALBERT 

La fel ca la prima întrerupere a povestirii domnului Ledru, 
urmă o clipă de tăcere. 

Tăcere și mai bine respectată decât prima, căci simţeam că ne 
apropiam de sfârșitul povestirii și domnul Ledru spusese că nu 
va avea poate puterea s-o termine. Dar aproape imediat 
continuă: 

— Trei luni se scurseseră din seara când fusese vorba de 
plecarea Solangei și din acea seară, niciun cuvânt de despărţire 
nu mai fusese pronunţat. 

Solange dorise o locuinţă în strada Taranne. O luasem pe 
numele de Solange; nu-i cunoșteam altul, cum ea nu cunoștea 
altul în afară de Albert. O băgasem într-un așezământ de tinere 
fete ca ajutoare de profesoară, ca s-o salvez mai sigur de 
cercetarea poliției devenită mai activă ca oricând. 

Duminicile și joile, le petreceam împreună în acel mic 
apartament din strada Taranne: de la fereastra camerei de 
culcare, vedeam locul unde ne întâlnisem prima oară. 

în fiecare zi primeam câte o scrisoare; ea pe numele de 
Solange, eu pe numele de Albert. 

Aceste trei luni au fost cele mai fericite din viaţa mea. 

Totuși, nu renunţasem la planul care-mi venise în minte în 
urma discuţiei cu ajutorul de călău. Cerusem și obţinusem 
învoirea să fac experienţe asupra persistenţei vieţii după 
execuţie și aceste experiențe îmi demonstraseră că durerea 
supravieţuia execuţiei și trebuia să fie îngrozitoare. 

— Ah! iată ceea ce eu neg! Strigă doctorul. 

— Ei, reluă domnul Ledru, negaţi că ghilotina izbește locul cel 
mai sensibil al corpului nostru, sensibilitate datorată nervilor 
adunaţi acolo? Negaţi că în gât sunt închiși toți nervii membrelor 
superioare: simpaticul, vagul, frenicul, în sfârșit măduva spinării, 
care este izvorul însuși al nervilor care aparțin membrelor 


inferioare?  Negaţi că spargerea, că zdrobirea coloanei 
vertebrale osoase produce una din cele mai cumplite dureri 
care-i este dat unei fiinţe omenești să simtă? 

— Fie, spuse doctorul; dar această durere nu durează decât 
câteva secunde. 

— Oh! tocmai asta neg eu la rândul meu! Strigă domnul Ledru 
cu o adâncă convingere; și apoi, chiar dacă n-ar dura decât 
câteva secunde, simţirea, personalitatea, eul, rămân vii; capul 
înţelege, vede, simte și judecă separarea de ființa sa și cine ar 
putea spune dacă scurta durată a suferinţei poate compensa 
groaznica intensitate a acestei suferințe?[1] 

— Astfel după părerea dumneavoastră, decretul Adunării 
Constituante care a înlocuit spânzurătoarea cu ghilotina era o 
eroare filantropică și era mai bine să fii spânzurat decât să fii 
decapitat? 

— Fără nicio îndoială, mulţi dintre cei care s-au spânzurat sau 
au fost spânzurați au revenit la viață. Ei bine! Ei au putut vorbi 
de senzaţia pe care au încercat-o. E aceea a unei apoplexii 
fulgerătoare, adică a unui somn adânc fără nicio durere 
deosebită, fără simţământul vreunei spaime, un fel de flacără 
care ţâșnește înaintea ochilor și care, puţin câte puţin, se 
schimbă în culoarea albastră, apoi în întunecime, când cazi în 
nesimţire. Și, în adevăr, doctore, dumneavoastră știți aceasta 
mai bine ca oricine. Omul căruia i se apasă creierul cu degetul 
într-un loc unde-i lipsește o bucată de craniu, nu simte nicio 
durere, numai că adoarme. Ei bine! Același fenomen se întâmplă 
când creierul este apăsat de o îngrămădire de sânge. Ori, la 
spânzurat, sângele se îngrămădește, întâi pentru că intră în 
creier prin arterele vertebrale, care trecând prin canalele osoase 
ale gâtului, nu pot fi primejduite; pe urmă pentru că, tinzând a 
se întoarce înapoi prin venele gâtului, el se găsește oprit prin 
legătura care leagă gâtul și venele. 

— Fie, spuse doctorul, dar să revenim la experienţe. Aș vrea 
să aflu mai repede despre faimosul cap care a vorbit. 

Am crezut că aud un suspin scăpând din pieptul domnului 
Ledru. Cât a-i vedea faţa, era imposibil. Se făcuse beznă. 

— Da, zise el, într-adevăr, mă îndepărtez de subiect, doctore, 
să revenim la experienţele mele. 

Din păcate, cadavrele nu-mi lipseau. 


Eram în perioada de vârf a execuțiilor când erau ghilotinate 
treizeci până la patruzeci de persoane pe zi și atâta sânge 
curgea în Piaţa Revoluţiei, că se făcuse în jurul eșafodului un 
șanț adânc de trei picioare pentru scurgerea lui. 

Acest șanț era acoperit de scânduri. 

Una din aceste scânduri se mișcă sub picioarele unui copil de 
opt la zece ani, care căzu în hidosul șanț și se înecă. 

Se înţelege, de la sine, că mă păzeam să-i spun Solangei cu 
ce-mi ocupam timpul în zilele când n-o vedeam; de altfel, 
trebuie să mărturisesc că încercasem, mai întâi, o atât de 
puternică scârbă pentru sărmanele rămășițe omenești, că 
fusesem înspăimântat de durerea pe care toate experienţele 
mele o adăugau execuţiei. Dar, în sfârșit, îmi spuneam că 
cercetările cărora mă dedicam erau făcute în folosul întregii 
societăți, dat fiind că dacă reușeam vreodată să împărtășesc 
convingerile mele unei adunări de legislatori, voi reuși poate să 
fac să se abolească pedeapsa cu moartea. 

Pe măsura ce experienţele mele dădeau rezultate, le 
consemnam într-un memoriu. 

Timp de două luni, făcusem toate experienţele ce se pot face 
asupra persistenţei vieții după execuţie! Am hotărât să împing 
experienţele mai departe, dacă era posibil, cu ajutorul 
galvanismului și al electricității. 

Mi se dăduse cimitirul din Clamart și mi se puseseră la 
dispoziţie toate capetele și trupurile executaţilor. 

Un mic paraclis construit într-un colț al cimitirului fu schimbat 
pentru mine în laborator. După cum știți, după ce fuseseră 
goniţi regii din palatele lor, fu gonit și Dumnezeu din bisericile 
sale. 

Aveam acolo o mașină electrică și trei sau patru din acele 
unelte numite excitatoare. 

Cam pe la orele cinci sosea groaznicul convoi. Corpurile erau 
claie peste grămadă în cotigă, capetele claie peste grămadă 
într-un sac. 

Luam la întâmplare unul sau două capete și unul sau două 
corpuri; restul era aruncat la groapa comună. 

A doua zi, capetele și corpurile pe care experimentasem în 
ajun erau adăugate convoiului zilei. Aproape întotdeauna fratele 
meu mă ajuta în aceste experienţe. 


în mijlocul tuturor acestor legături cu moartea, dragostea mea 
pentru Solange creștea în fiecare zi. Din partea ei, sărmana 
copilă mă iubea cu toată puterea inimii sale. 

Foarte adesea mă gândeam s-o fac soţia mea, foarte adesea 
vorbeam împreună despre fericirea unei asemenea uniri; dar, ca 
să devină soţia mea, trebuia ca Solange să-și spună numele, și 
numele ei care era acela al unui emigrant, al unui aristocrat, al 
unui proscris, aducea moartea odată cu el. 

Tatăl ei îi scrisese de mai multe ori ca să-i grăbească plecarea, 
dar ea îi vorbise de dragostea noastră. Îi ceruse consimţământul 
la căsătorie, pe care el i-l dase; deci, din partea aceasta, totul 
mergea bine. 

în acest timp, în mijlocul tuturor acestor procese groaznice, un 
proces mai cumplit decât celelalte ne întristase adânc pe 
amândoi. 

Era procesul Mariei-Antoinette. 

început la 4 octombrie, acest proces era continuat cu zel: la 
14 octombrie, ea se înfăţișase înaintea tribunalului revoluţionar; 
la 16, la orele patru dimineaţa, fusese condamnată; în aceeași 
Zi, la orele unsprezece, urcase pe eșafod. 

Dimineața, primisem o scrisoare de la Solange, care-mi scria 
că nu voia să treacă o asemenea zi fără să ne vedem. 

Cam pe la orele două am sosit în micul nostru apartament din 
strada Taranne, unde am găsit-o plângând. Eu însumi eram 
adânc mâhnit de această execuţie. Regina fusese atât de bună 
cu mine în copilăria mea, că păstrasem o caldă amintire acestei 
bunătăţi. 

Oh! Îmi voi reaminti întotdeauna această zi; era într-o 
miercuri; în Paris era mai mult decât tristeţe, domnea teroarea. 

Cât despre mine, mă încerca o ciudată descurajare, ceva ca 
presimţirea unei mari nenorociri. Voisem sa încerc să-i dau curaj 
Solangei, care plângea în braţele mele, dar îmi lipseau cuvintele 
de mângâiere, pentru că în inima mea nu se afla mângâiere. 

Petrecurăm noaptea, ca de obicei, împreună; noaptea noastră 
fu mai tristă decât ziua ce trecuse. Îmi amintesc că un câine 
închis într-un apartament sub noi, urlă până la orele două de 
dimineaţă. 


A doua zi aflarăm că stăpânul său ieșise luând cheia; în stradă 
fusese arestat și dus la tribunalul revoluţionar; condamnat la ora 
trei, fusese executat la patru. 

Trebuia să ne despărţim; orele Solangei începeau la nouă 
dimineaţa. Pensionul său era aproape de Jardin de Plantes. Am 
ezitat mult timp înainte de a o lăsa să plece. Ea însăși nu se 
putea hotărî să mă părăsească. Dar a lipsi două zile, însemna să 
se expună cercetărilor, întotdeauna periculoase în situaţia ei. 

Am luat o trăsură și am condus-o până la colțul străzii Fosses- 
Saint-Bernard; acolo am coborât ca s-o las să-și continue 
drumul. Tot timpul am stat îmbrăţișaţi fără să pronunţăm un 
cuvânt, împerechindu-ne lacrimile, care ne alunecau până la 
buze, amestecând amărăciunea lor cu dulceaţța sărutărilor 
noastre. 

Am coborât din cupeu; dar, în loc să plec, am rămas pironit 
locului, ca să văd cât mai mult timp trăsura care o ducea. După 
douăzeci de pași, trăsura se opri, Solange își scoase capul prin 
portieră, parcă ar fi ghicit că mai eram acolo. Am alergat spre 
ea. M-am urcat din nou în cupeu; am tras ușa după mine. Am 
strâns-o încă o dată în braţe. Dar la Saint-Etienne du Mont bătu 
orele nouă. Mi-am șters lacrimile, i-am pecetluit buzele cu o 
triplă sărutare și sărind din trăsură, m-am îndepărtat în goană. 

Mi s-a părut că Solange mă chema; dar toate aceste lacrimi, 
toate aceste ezitări puteau fi observate. Am avut fatalul curaj să 
nu mă întorc. 

Am intrat în casă disperat. Mi-am petrecut ziua scriindu-i 
Solangei; seara, i-am trimis o scrisoare voluminoasă. 

Abia o trimisesem, când am primit una de la ea. 

Fusese certată tare; i se puseseră o mulțime de întrebări și 
fusese ameninţată că nu i se va îngădui data viitoare să iasă. 

Prima ieșire la care avea dreptul era în duminica următoare; 
dar Solange îmi jura, că în, orice caz ma va vedea în acea zi, 
chiar dacă ar fi s-o rupă cu directoarea pensionului. 

Și eu am jurat la fel; mi se părea că dacă n-aș vedea-o șapte 
zile, ceea ce se putea întâmpla dacă directoarea își menținea 
ameninţarea, aș înnebuni. 

Cu atât mai mult cu cât Solange își exprima o oarecare 
neliniște: o scrisoare de la tatăl ei, pe care o găsise înapoindu-se 
la pension, părea a fi fost deschisă. 


Am petrecut o noapte rea și a doua zi, o zi și mai cumplită. l- 
am scris ca de obicei Solangei, și cum era ziua mea de 
experienţe, în jur de trei am trecut pe la fratele meu să-l iau cu 
mine la Clamart. 

Negăsindu-l, am plecat singur. 

Era o vreme groaznică; natura mâhnită era cotropită de 
ploaie, o ploaie din acelea reci și repezi care vestește iarna. Pe 
tot parcursul drumului am auzit crainicii urlând cu o voce 
răgușită lista condamnaților din ziua aceea, era o listă lungă: 
bărbaţi, femei și copii. Sângeroasa recoltă era abundentă și nu 
avea să-mi lipsească materialul pentru ședința mea de seară. 

Se întuneca devreme. La ora patru, am sosit la Clamart; era 
aproape noapte. 

înfățișarea acestui cimitir, cu marile sale morminte proaspăt 
săpate, cu arborii rari și cutremuraţi de vânt ca niște schelete, 
era mohorâtă și aproape hidoasă. _ 

Tot ce nu era pământ răsturnat era iarbă, ciulini sau urzici. In 
fiecare zi pământul săpat invada mai mult pământul înverzit. 

în mijlocul tuturor acestor umflături ale solului, groapa zilei 
era căscată și-și aștepta prada; prevăzându-se sporirea 
numărului de condamnaţi și groapa era mai mare ca de obicei. 

M-am apropiat mașinal. Fundul gropii era plin de apă; 
sărmane cadavre goale și reci care urmau să fie aruncate în 
această apă rece ca și ele! 

Ajungând lângă groapă, am alunecat și era gata să cad 
înăuntru; mi se făcu părul măciucă. Eram leoarcă, tremuram și 
m-am îndreptat către laboratorul meu. 

Era, după cum am spus, un vechi paraclis; căutam din ochi, de 
ce căutam? Nu-mi dam seama; căutam din ochi dacă rămăsese 
pe perete sau pe ceea ce fusese altarul, vreun semn de cult; 
peretele era gol, pe altar nimic. Pe locul unde era altădată 
tabernacolul, adică dumnezeu, adică viaţa, se afla un craniu 
despuiat de carne și de păr, adică moartea, adică neantul. 

Mi-am aprins luminarea; am pus-o pe masa de experienţe, 
încărcata toată cu acele unelte de formă ciudată pe care le 
inventasem eu însumi și m-am așezat, visând la ce? La acea 
sărmană regină pe care o văzusem atât de frumoasă, atât de 
fericită, atât de iubită; care, în ajun, urmărită de blestemele 
unui popor întreg, fusese dusă la eșafod în căruţă și care, la 


aceasta oră, cu capul separat de corp dormea în coșciugul 
săracilor, ea care dormise în palatele măreţe de la Tuileries, 
Versailles și Saint-Cloud. 

în timp ce mă cufundam în aceste reflecţii sumbre, ploaia se 
înteţea, vântul gonea în largi rafale, lepădându-și plângerea 
lugubră printre ramurile arborilor, printre tulpinile buruienilor pe 
care le făcea să tremure. 

La acest zgomot se adăugă în curând ca un bubuit de tunet 
funebru; numai că acest tunet, în loc să bubuie în nori, sălta pe 
pământul, pe care-l făcea să se cutremure. 

Era bubuitul cotigarului roșu, care venea din piața Revoluţiei și 
care intra în Clamart. 

Ușa micului paraclis se deschise și doi oameni șiroind de apă 
intrară cărând un sac. 

Unul era același Legros pe care-l vizitasem în închisoare, 
celălalt era un gropar. 

— lată, domnule Ledru, îmi spuse ajutorul călăului, iată treaba 
dumneavoastră; nu e nevoie să vă grăbiţi astă seară; vă lăsăm 
tot calabalâcul; îi îngropăm mâine, pe lumină. N-o să răcească 
dacă o să stea o noapte în aer liber. 

Și, cu un râs hidos, cei doi stipendiaţi ai morţii își puseră sacul 
în fața mea, în colţul din stânga, lângă fostul altar. 

Apoi ieșiră fără să închidă ușa care începu să se izbească de 
pervaz, lăsând să pătrundă rafale de vânt care făceau să 
tremure flacăra luminării, care se căţăra palidă și, ca să spun 
așa, muribundă, de-a lungul fitilului său înnegrit. 

îi auzeam deshămând calul, închizând cimitirul și plecând, 
lăsând cotiga plină de cadavre. 

Aveam mare poftă să mă duc cu ei, dar nu știu ce anume mă 
reţinea înfiorat pe loc. Desigur, nu-mi era frică; dar zgomotul 
vântului, biciuirea ploii, vaietul copacilor care se îndoiau, 
șuierăturile aerului ce făceau să-mi tremure lumina, toate 
acestea scuturau asupra capului meu o spaimă vagă care, de la 
rădăcina umedă a părului mi se răspândea prin tot corpul. 

Deodată, mi se păru că o voce blândă și jalnică în același 
timp, că o voce care pleca chiar din interiorul micului paraclis 
pronunţa numele de Albert. 

Oh! De astă dată, am tresărit. Albert!... O singură fiinţă pe 
lume mă numea astfel. 


Ochii mei rătăciţi făcură încet înconjurul micului paraclis, 
căruia așa strâmt cum era, lumânarea nu reușea să-i lumineze 
pereţii și se opriră pe sacul așezat în colţul altarului și a cărui 
pânză însângerată și umflată trăda tristul conţinut. 

în clipa când ochii mi se opreau pe sac, aceeași voce, dar mai 
slabă, mai jalnică, repetă același nume: 

— Albert! 

M-am ridicat, îngheţat de spaimă: vocea părea să vină din sac. 

M-am pipăit ca să mă conving dacă dormeam sau eram treaz, 
apoi, ţeapăn, mergând ca un om de piatră, cu braţele întinse, m- 
am îndreptat spre sacul, în care mi-am cufundat una din mâini. 

Atunci, mi se păru că buze încă moi se lipeau de mâna mea. 
Mă aflam într-aceea culme a groazei când însăși groaza ne dă 
curaj. Am luat capul și întorcându-mă la scaunul, pe care am 
căzut, l-am pus pe masă. 

Oh! Am scos un strigăt îngrozitor. Capul acesta, ale cărui buze 
mai păreau călduţe, ai cărui ochi erau pe jumătate închiși, era 
capul Solangei! 

Credeam că sunt nebun. 

Am strigat de trei ori: 

— Solange! Solange! Solange! 

La a treia chemare ochii se redeschiseră, mă priviră, lăsară să 
se vadă două lacrimi și aruncând o flacără umedă de parcă i-ar 
fi zburat sufletul, se închiseră ca să nu se mai redeschidă. 

M-am ridicat nebun, smintit, furios; voiam să fug; dar 
ridicându-mă, pulpana hainei mi s-a agăţat de masă, masa a 
căzut târând lumânarea care se stinse; capul se rostogoli, iar eu, 
înnebunit de spaimă, am căzut la rândul meu. Atunci, mi se 
păru, trântit la pământ cum eram, că văd capul alunecând spre 
al meu pe panta lespezilor de piatră: buzele sale le atinseră pe 
ale mele, un fior de gheaţă îmi trecu prin tot corpul; am scos un 
geamăt și am leșinat. 

A doua zi la orele șase de dimineaţă, groparii mă regăsiră tot 
așa de îngheţat ca lespedea pe care eram culcat. 

Solange, descoperită în urma scrisorii tatălui ei, fusese 
arestată în aceeași zi, condamnată în aceeași zi și executată în 
aceeași zi. 

Capul care-mi vorbise, ochii care mă priviseră, buzele care 
sărutaseră buzele mele erau buzele, ochii și capul Solangei. 


Știți prea bine, Lenoir, continuă domnul Ledru, întorcându-se 
spre cavaler, că era cât pe-aci să mor atunci. 

VIII PISICA, UȘIERUL ȘI SCHELETUL 

Efectul produs de povestirea domnului Ledru fu cumplit; 
nimeni nu se gândi să reacționeze împotriva acestei impresii» 
nici chiar doctorul. 

Cavalerul Lenoir, interpelat de domnul Ledru, răspunse printr- 
un gest simplu de confirmare, doamna palidă, care se ridicase o 
clipă pe canapeaua ei, recăzu în mijlocul pernelor sale și nu 
dădu alt semn de viaţă decât suspinând; comisarul de poliţie, 
care nu vedea în toate acestea material de proces verbal, nu 
suflă niciun cuvânt. Eu îmi notam toate amănuntele în minte, ca 
să le regăsesc, dacă aș vrea să le povestesc într-o zi, iar cât 
despre Alliette și părintele Moulle, aventura se potrivea prea 
mult cu ideile lor ca să încerce s-o combată. 

Dimpotrivă, părintele Moulle rupse cel dintâi tăcerea și 
rezumând oarecum părerea generală, zise: 

— Cred desigur ceea ce ne-ai povestit, scumpul meu Ledru, 
spuse el; dar cum îţi explici acest fapt? după cum se spune în 
limbaj de rând. 

— Nu mi-l explic, zise domnul Ledru; îl povestesc; asta-i tot. 

— Dar cum îl explicaţi? întrebă doctorul, căci, în fine, oricât de 
mult ar persista viaţa, doar nu credeţi că, după două ore un cap 
tăiat ar mai putea să vorbească, să privească, să acţioneze... 

— Dacă mi l-aș fi explicat, scumpul meu doctor, spuse domnul 
Ledru nu m-aș fi îmbolnăvit grav în urma acestei întâmplări. 

— Dar, în fine, doctore, vorbi cavalerul Lenoir, cum l-aţi 
explica dumneavoastră? căci sunteţi de acord că Ledru nu ne-a 
povestit o întâmplare născocită; și boala sa e un fapt material. 

— Vezi bine! E atât de simplu! Printr-o halucinație. Domnul 
Ledru a crezut că vede, domnul Ledru a crezut că aude; pentru 
el e ca și cum ar fi văzut, ar fi auzit. Organele care transmit 
percepţia la sensorium, adică creierului, pot fi tulburate de 
circumstanţe care influențează asupra lor; în acest caz, ele se 
tulbură și tulburându-se transmit percepții false: credem că 
auzim și auzim; credem că vedem și vedem. 

Frigul, ploaia, întunericul tulburaseră organele domnului 
Ledru, iată totul; și nebunul vede și aude ceea ce crede că vede 


și aude; halucinaţia este o nebunie de o clipă; păstrăm 
amintirea ei când ea a dispărut. Asta-i tot. 

— Dar când nu dispare? întrebă părintele Moulle. 

— Ei bine! atunci boala intră în rândul bolilor incurabile și duce 
la moarte. 

— Aţi tratat vreodată astfel de boli, doctore? 

— Nu! dar am cunoscut câțiva medici care le-au tratat și între 
alţii un doctor englez care-l însoțea în călătoria sa în Franţa pe 
Walter Scott! 

— Care v-a povestit?... 

— Ceva asemănător cu cele spuse de gazda noastră, ceva 
poate chiar și mai extraordinar. 

— Şi căruia îi daţi o explicaţie ca aceasta? întrebă părintele 
Moulle. 

— Firește. 

— Şi faptul pe care vi l-a povestit doctorul englez, puteţi să ni- 
| povestiţi și nouă? 

— Fără îndoială. 

— Ah! povestiţi, doctore, povestiţi! 

— Trebuie? 

— Dar fără îndoială! strigară toți. 

— Fie. Doctorul care-l însoțea pe Walter Scott în Franţa se 
numea doctorul Sympsom; era unul din oamenii cei mai distinși 
ai facultăţii din Edinburg și legat, în consecinţă, cu persoanele 
cele mai importante ale orașului. 

între aceste persoane se număra și un judecător de la 
tribunalul criminal, al cărui nume nu mi l-a spus. Era singurul 
secret pe care găsi de cuviință să-l păstreze în toată afacerea 
aceasta. 

Judecătorul, pe care îl îngrijea ca medic, fără nicio cauză 
aparentă de îmbolnăvire, slăbea văzând cu ochii: o melancolie 
posomorită se făcuse stăpână pe el. Familia îl întrebase pe 
doctor în diferite ocazii, și doctorul la rândul lui, îl întrebase pe 
prietenul său în legătură cu aceasta, fără să scoată de la el 
altceva decât răspunsuri vagi, care nu făcuseră decât să-i irite 
neliniștea dovedind că există o taină, dar că, acest secret, 
bolnavul nu voia să-l spună. 


în sfârșit, într-o zi doctorul Sympson stărui atâta ca prietenul 
său să-i mărturisească că e bolnav, încât acesta luându-i 
mâinile, cu un surâs trist: 

— Ei bine! da, îi spuse el, sunt bolnav și boala mea, dragă 
doctore, este cu atât mai de nevindecat, cu cât ea este în 
întregime în închipuirea mea. 

— Cum! în închipuirea dumitale? 

— Da, înnebunesc. 

— Innebunești! Şi cum? Te întreb. Dumneata ai privirea lucidă, 
vocea calmă (îi luă mâna), pulsul excelent. 

— Tocmai asta demonstrează gravitatea stării mele, scumpe 
doctore, îmi dau seama de ea și o judec. 

— Dar, în sfârșit, în ce constă nebunia dumitale? 

— Inchide ușa, doctore, ca să nu fim deranjaţi și o să-ţi explic. 

Doctorul închise ușa și reveni să se așeze lângă prietenul său. 

— Îţi amintești, îi spuse judecătorul, ultimul proces criminal în 
care mi s-a cerut să dau o sentință? 

— Da, al unui bandit scoţian pe care l-ai condamnat să fie 
spânzurat și care a și fost. 

— Întocmai. Ei bine! În clipa când pronunţam sentinţa, o 
flacără îi ţâșni din ochi și-mi arătă pumnul, ameninţându-mă. N- 
am dat nicio atenţie acestei ieșiri... Asemenea ameninţări sunt 
frecvente la condamnaţi. Dar, a doua zi după execuţie, călăul 
veni la mine, cerându-mi umil iertare că mă deranjează, dar 
crezuse că e de datoria lui să mă înștiințeze de un lucru: 
banditul își dăduse sufletul pronunţând un fel de vrajă împotriva 
mea și spunând că a doua zi la orele șase, ora la care fusese 
executat, voi avea vești de la el. 

M-am temut de vreo surpriză din partea tovarășilor săi, de 
vreo răzbunare cu arma în mână și la orele șase m-am închis în 
camera de lucru, cu o pereche de pistoale pe birou. 

Orele șase bătură la pendula de pe cămin. Toată ziua fusesem 
preocupat de destăinuirea călăului, dar ultima lovitură de ciocan 
vibră pe bronz fără să aud altceva decât un anumit tors a cărui 
cauză n-o cunoșteam. M-am întors și am zărit un cotoi mare 
negru scânteietor ca focul. Cum intrase era imposibil de spus; 
ușile și ferestrele erau închise. Probabil că fusese închis în 
cameră în timpul zilei. 


Nu luasem ceaiul; am sunat, servitorul veni, dar n-a putut 
intra, pentru că mă încuiasem înăuntru: m-am dus la ușă și am 
descuiat-o. Atunci i-am vorbit de cotoiul negru scânteietor ca 
focul: dar îl căutarăm zadarnic, dispăruse. 

N-am mai fost preocupat de el. Seara trecu, veni noaptea, ziua 
se scurse, apoi bătu de orele șase. In aceeași clipă, am auzit 
același zgomot în spatele meu și am văzut același cotoi. 

De astă dată îmi sări pe genunchi. 

N-am nicio antipatie pentru pisici, dar această familiaritate îmi 
pricinui o impresie dezagreabilă. L-am gonit de pe genunchi. 
Dar, abia fu jos, că sări din nou pe mine. L-am îndepărtat, dar la 
fel de inutil ca și prima oară. Atunci, m-am sculat și m-am 
plimbat prin cameră, cotoiul urmărindu-mă pas cu pas; iritat de 
această insistenţă am sunat ca în ajun și servitorul a intrat. Dar 
cotoiul fugi sub pat, unde l-am căutat zadarnic; dispăruse. 

în timpul serii am ieșit, am vizitat doi sau trei prieteni, apoi m- 
am întors acasă, unde am intrat fără să fiu simţit. 

Cum era întuneric, am urcat scara încetișor de teamă să nu 
mă lovesc de ceva. Ajuns pe ultima treaptă, l-am auzit pe 
servitor care vorbea cu camerista soţiei mele. 

Auzindu-mi numele pronunţat, am ascultat ce spunea și atunci 
l-am auzit povestind întâmplarea de ieri și de azi; numai că 
adăugă: 

— Probabil că domnul înnebunește. Nu era în cameră cotoi 
negru, scânteind ca focul, cum nu sunt eu popă. 

Aceste câteva cuvinte ma înspăimântară: sau vedenia era 
reală sau era falsă; dacă vedenia era reală, mă aflam sub 
influenţa unui fapt supranatural; dacă era falsă, dacă eu 
credeam că văd un lucru care nu exista, cum spusese servitorul 
meu, înnebuneam. 

Ghicești, scumpe prietene, cu ce nerăbdare amestecată cu 
teamă așteptam orele șase. A doua zi, sub un pretext oarecare 
l-am oprit pe servitor lângă mine; cânt bătu de orele șase, el era 
acolo; la ultima lovitură auzii același zgomot și revăzui cotoiul. 

Era așezat lângă mine. 

Am rămas o clipă fără să spun nimic sperând că servitorul va 
zări animalul și-mi va vorbi de el primul; dar el mergea încolo și 
încoace, prin cameră, fără să pară că vede ceva. 


Am prins clipa când, urmând să îndeplinească ordinul meu 
trebuia să treacă aproape peste cotoi. 

— Pune clopoţelul pe masă, John, i-am spus. 

Era la capul patului meu, clopoţelul era pe cămin, ca să 
meargă de la capul patului la cămin, trebuia neapărat să calce 
peste animal. 

Porni; dar, în clipa când urma să-l calce, cotoiul sări pe 
genunchii mei. 

John nu-l văzu sau, cel puţin, nu păru să-l vadă. 

Mărturisesc că o sudoare rece îmi apăru pe frunte și că 
vorbele; „Probabil că domnul înnebunește!” Îmi reveniră în 
minte, îngrozindu-mă. 

— John, i-am spus, nu vezi nimic pe genunchii mei? 

John mă privi. Apoi ca un om careia o hotărâre: 

— Da, domnule, zise el, văd un pisic. 

Am respirat. 

Am luat cotoiul și i-am spus: 

— În acest caz, John, du-l afară, te rog. 

Mâinile lui se întinseră spre ale mele, i-am pus animalul în 
braţe, apoi în urma unui semn al meu, a ieșit. 

Mă liniștisem; timp de zece minute, am privit în jurul meu cu o 
rămășiță de îngrijorare; dar nevăzând nici urmă de fiinţă vie 
aparținând vreunei specii animale oarecare, am hotărât să văd 
ce făcuse John cu cotoiul. 

Am ieșit din camera mea cu intenţia să-l întreb când, punând 
piciorul pe pragul salonului, am auzit un hohot puternic de râs 
care venea din camera de toaleta a soţiei mele. M-am apropiat 
încetișor în vârful picioarelor și am auzit vocea lui John. 

— Scumpa mea prietenă, spunea el cameristei, domnul nu 
înnebunește; nu, e nebun de-a binelea. Nebunia sa, știi, este că 
vede un cotoi negru și scânteietor ca focul. Astă seară m-a 
întrebat dacă nu văd pisicul pe genunchii săi. 

— Şi ce-ai răspuns? întrebă camerista. 

— La dracu! i-am răspuns că-l vedeam, spuse John. Sărmanul 
om, n-am vrut să-l contrazic; ghicește ce-a făcut atunci. 

— Cum vrei să ghicesc? 

— Ei bine! a luat pretinsul pisic de pe genunchii săi, mi l-a pus 
în braţe și mi-a spus: „Du-l! Du-l! A Am dus pisicul cu dibăcie și 
a fost satisfăcut. 


— Dar dacă l-ai dus, înseamnă că pisicul există? 

— Ei nu! cotoiul nu exista decât în închipuirea lui. La ce i-ar fi 
folosit dacă i-aș fi spus adevărul? Doar ca să mă dea afară. Pe 
legea mea, nu! Mă simt bine aici și rămân unde sunt. Mă 
plătește douăzeci și cinci de lire pe an ca să văd un cotoi: îl văd. 
Să-mi dea treizeci și voi vedea doi. 

N-am avut curajul să aud mai mult. Am oftat și am intrat în 
camera mea. 

Camera era goală... 

A doua zi, la șase, ca de obicei, tovarășul meu era lângă mine 
și nu dispăru decât în zorii zilei următoare. 

Ce să-ţi spun prietene? Continua bolnavul, timp de o lună, 
aceeași apariție se reînnoia în fiecare seara și începusem să mă 
obișnuiesc cu prezenţa sa când, în, a treizecea zi după execuţie 
bătură orele șase fără ca pisicul să apară. 

Am crezut că am scăpat de el și, de bucurie, n-am dormit. 
Toată dimineaţa de a doua zi împingeam, ca să spun așa timpul 
înaintea mea; eram nerăbdător să, ajung la ora fatală. De la 
cinci la șase, ochii nu-mi părăsiră pendula. Urmăream mersul 
minutarului înaintând minut cu. Minut. În sfârșit, atinse cifra XII; 
se auzi sunetul orologiului; apoi ciocanul bătu prima lovitură, a 
doua, a treia, a patra, a cincea, a șasea, în fine!... 

La a șasea lovitură, ușa se deschise, spuse nenorocitul 
judecător, și am văzut intrând un fel de aprod, îmbrăcat într-un 
costum de parc-ar fi fost în slujba lordului-locotenent al Scoției. 

Primul meu gând fu că lordul-locotenent îmi trimitea vreun 
mesaj și am întins mâna spre necunoscutul meu. Dar el păru să 
nu dea nicio atenţie gestului meu, postându-se în spatele 
fotoliului pe care ședeam. 

Nu era nevoie să mă întorc ca să-l văd: eram în faţa unei 
oglinzi în care-l vedeam. 

M-am ridicat și am umblat; el mă urma la câţiva pași. 

M-am întors la masă și am sunat. 

Servitorul apăru, dar nu-l văzu pe aprod așa cum nu văzuse 
cotoiul. 

L-am trimis înapoi și am rămas cu ciudatul personaj, pe care 
am avut timpul să-l cercetez în voie. 

Purta haina de curte, părul chică, sabia la șold, o vestă 
brodată la gherghef și pălăria sub braţ. 


La zece, m-am culcat; atunci parc-ar fi vrut să-și petreacă 
noaptea cât mai comod posibil, se așeză într-un fotoliu, în 
dreptul patului meu. 

— M-am întors cu faţa la perete; dar, cum nu puteam dormi, 
m-am răsucit de două sau de trei ori, dar tot de atâtea ori, la 
lumina lămpii de noapte, l-am văzut în același fotoliu. Nici el nu 
dormea. 

în sfârșit, am zărit primele raze ale soarelui strecurându-se în 
cameră printre crăpăturile jaluzelelor; m-am întors o ultimă oară 
spre omul meu: dispăruse, fotoliul era gol. 

Până seara am scăpat de vedenie. 

Seara era recepţie la marele comisar al bisericii. Sub pretextul 
pregătirii costumului de ceremonie, l-am chemat pe servitor la 
șase fără cinci minute, poruncindu-i să pună zăvoarele la ușă. 

El ascultă. 

La ultima bătaie a orei șase, mi-am ațţintit ochii asupra ușii: 
ușa s-a deschis și aprodul intră. 

M-am dus imediat la ușă, era închisă; zăvoarele nu se 
mișcaseră. M-am întors: aprodul era în spatele fotoliului meu și 
John mergea încolo și încoace prin cameră fără să pară câtuși de 
puţin stânjenit de prezenţa lui. 

Era evident că nu vedea omul după cum nu văzuse animalul. 

M-am îmbrăcat. 

Atunci se întâmplă un lucru ciudat: noul meu tovarăș, plin de 
grijă pentru mine, îl ajuta pe John în tot ce făcea, fără ca John să 
observe că e ajutat. Așa, de pildă, când John îmi ţinea haina de 
guler, fantoma o susţinea de pulpane; la fel, când John întinse 
pantalonii scurţi ţinându-i de betelie, fantoma îi ţinea de craci. 

Nu avusesem niciodată servitor mai îndatoritor. 

Ora plecării mele sosi. 

Atunci, în loc să mă urmeze, aprodul trecu înaintea mea, se 
strecură pe ușă, cobori scara ţinându-și pălăria sub braţ, în urma 
lui John, care deschidea ușa cupeului, și când John a închis-o și 
s-a suit pe scăunelul din spate, el s-a urcat pe capră alături de 
vizitiu, care s-a dat mai la dreapta ca să-i facă loc. 

La ușa marelui comisar al bisericii, trăsura se opri; John 
deschise portiera; dar fantoma era la post în spatele lui. Abia am 
pus piciorul jos, că fantoma se repezi înaintea mea, trecând 


printre servitorii care astupau ușa de la intrare, privind dacă-l 
urmam. 

Atunci, am vrut să fac cu vizitiul aceeași încercare pe care o 
făcusem cu John. 

— Patrick, l-am întrebat, cine era bărbatul care era lângă tine? 

— Care bărbat, înălțimea Voastră? mă întrebă vizitiul. 

— Bărbatul care era pe capră. 

Patrick făcu ochii mari miraţi privind în jurul lui. 

— Bine, i-am spus, m-am înșelat. 

Aprodul se oprise pe scară și mă aștepta. De îndată ce mă 
văzu reluându-mi drumul îl reluă pe al său; intră înaintea mea 
de parcă ar fi trebuit să mă anunţe în sala de recepţie; apoi, 
după ce am intrat, merse să-și reia locul care i se cuvenea în 
anticameră. 

La fel ca pentru John și Patrick, fantoma fusese invizibilă 
tuturor. 

Atunci teama mi se schimbă în teroare și am înţeles că, în 
adevăr, înnebuneam. 

Din seara aceea cei din jurul meu își dădură seama de 
schimbarea care avea loc în mine. Fiecare mă întreba ce mă 
preocupa și dumneata la fel ca ceilalţi. 

Mi-am regăsit fantoma în anticameră. 

Ca și la sosire, păși înaintea mea la plecare, se urcă pe capră, 
intră cu mine în casă, mergând în spatele meu până în camera 
mea și se așeză în fotoliul în care se așezase în ajun. 

Atunci, am vrut să mă asigur dacă era ceva real și mai ales 
palpabil în această apariţie. Am făcut o sforțare și mere gând 
de-a-ndăratelea m-am așezat în fotoliu. 

N-am simţit nimic, dar în oglindă l-am văzut în picioare în 
spatele meu. 

Ca și în ajun, m-am culcat, dar abia la ora unu după miezul 
nopţii. Cum m-am așezat în pat l-am văzut în fotoliu. 

A doua zi dimineaţa dispăruse. 

Vedenia dură o lună. 

După o lună nu-și mai respectă obiceiurile și lipsi o zi. 

De astă dată, n-am mai crezut, ca prima oară, într-o dispariţie 
totală, ci în vreo schimbare îngrozitoare și în loc să mă bucur de 
singurătatea mea, așteptam ziua următoare cu spaimă. 


A doua zi, la ultima bătaie de la ora șase, am auzit un ușor 
fâșâit în perdelele patului meu, și în punctul de întretăiere pe 
care-l formau în spaţiul dintre pat și perete, am zărit un schelet. 

De data aceasta, înţelegi, prietene, era, dacă mă pot 
«exprima astfel, chipul viu al morții. 

Scheletul era acolo, nemișcat, privindu-mă cu ochii săi goi. 

M-am sculat, învârtindu-mă de mai multe ori încolo și încoace 
prin cameră; craniul mă urmărea în toate mișcările mele. Ochii 
nu m-au părăsit o clipă; corpul rămânea nemișcat. 

în acea noapte n-am avut curajul să mă culc. Am dormit sau 
mai degrabă am rămas cu ochii închiși în fotoliul în care ședea 
de obicei fantoma, a cărei prezenţă ajunsesem s-o regret. 

Când se făcu ziuă, scheletul dispăru. 

l-am poruncit lui John să mute patul din loc și să-i tragă 
perdelele jur-împrejur. 

La ultima bătaie a orei șase, am auzit același fâșâit; am văzut 
perdelele mișcându-se; apoi am zărit extremităţile celor două 
mâini osoase care îndepărtau perdelele patului și odată 
perdelele îndepărtate, scheletul luă locul pe care-l ocupase în 
ajun în crăpătura dintre ele. 

De data aceasta am avut curajul să mă culc. 

Capul care, în ajun, mă urmărise în toate mișcările mele se 
aplecă spre mine; privirile care în ajun, nu mă pierduseră din 
vedere o clipă, se fixară atunci asupra mea. 

înţelegi ce noapte am petrecut! Ei bine, scumpul meu doctor, 
de atunci au trecut douăzeci de nopţi asemănătoare. Acum, știi 
ce am; vei mai încerca ceva să mă vindeci? 

— Da, voi încerca, spuse doctorul. 

— Cum? 

— Sunt convins că fantoma pe care o vezi nu există decât în 
închipuirea dumitale. 

— Ce mă interesează dacă există sau nu există, dacă eu © 
văd? 

— Vrei să încerc s-o văd și eu? 

— Nici nu vreau altceva. 

— Când? 

— Cât mai curând posibil. Mâine. 

— Fie, mâine... Până atunci curaj! 

Bolnavul surâse trist. 


A doua zi, la orele șapte dimineaţa, doctorul intră în camera 
prietenului său. 

— Ei? îl întrebă el, scheletul? 

— Tocmai a dispărut, răspunse acesta cu vocea slabă. 

— Ei bine! o să ne aranjăm în așa fel, ca să nu mai vină astă 
seară. 

— Încearcă. 

— Mai întâi, spui că intră la ultima bătaie a orei șase? 

— Niciodată nu greșește. 

— Să încercăm să oprim pendula. Şi-i fixă limba. 

— Ce vrei să faci? 

— Vreau să-ţi iau posibilitatea de a măsura timpul. 

— Bine. 

— Acum, să ţinem obloanele ferestrelor închise, să tragem 
perdelele ferestrelor. 

— De ce? 

— In același scop, ca să nu-ți poți da seama de scurgerea zilei. 

— Faci cum crezi. 

jaluzelele fură lăsate, perdelele trase; se aprinseră luminările. 

— John, zise doctorul, să ai dejunul și cina pregătite; nu vrem 
să fim serviţi la ore fixe, ci numai când te voi chema eu. 

— Ai auzit John? întrebă bolnavul. 

— Da, domnule. 

— Până atunci, adu-ne cărți, zaruri, domino și apoi ne lași 
singuri. 

Obiectele cerute fură aduse de John, care se retrase. Doctorul 
începu să-și distreze bolnavul cât mai bine, când vorbindu-i, 
când jucând cu el; apoi când i se făcu foame, trase de clopoțel. 

John, care știa de ce sunase, aduse prânzul. 

După masă, partida începu și fu întreruptă din nou de 
clopoţelul doctorului. 

John aduse cina. 

Au mâncat, au băut, au luat cafeaua și s-au reașezat la joc. 
Ziua părea lungă așa, numai în doi. Doctorul crezu că măsurase 
timpul în minte și că ora fatală trebuie să fi trecut. 

— Ei bine! zise el ridicându-se, victorie! 

— Cum, victorie? întrebă bolnavul. 

— Fără îndoială, trebuie să fie cel puţin opt sau nouă și 
scheletul n-a venit. 


— Priveşte la ceasul dumitale doctore, pentru că e singurul 
care merge în casă și dacă a trecut ora, pe legea mea! voi striga 
ca dumneata victorie. 

Doctorul își privi ceasul, dar nu spuse nimic. 

— Te-ai înșelat, nu-i așa, doctore? spuse bolnavul; e ora șase 
precis. 

— Da; și? 

— Şi! iată scheletul care intră. 

Și bolnavul se trase înapoi oftând adânc. 

Doctorul privi în toate părțile. 

— Unde-l vezi? întrebă el. 

— La locul său obișnuit, în spaţiul dintre pat și perete, între 
perdele. 

Doctorul se ridică, trase patul, trecu între pat și perete și luă, 
între perdele, locul pe care scheletul ar fi trebuit să-l ocupe. 

— Şi acum, zise el, îl vezi mereu? 

— Nu mai văd partea de jos a corpului său întrucât e ascuns 
de al dumitale, dar îi văd craniul. 

— Unde anume? 

— Deasupra umărului dumitale drept. E ca și cum ai avea 
două capete, unul viu, altul mort. 

Doctorul, așa neîncrezător cum era, se înfioră fără să vrea. 

Se întoarse dar nu văzu nimic. 

— Prietene, spuse el cu tristeţe, revenind la bolnav, dacă vrei 
să-ţi faci testamentul, fă-l. 

Și ieși. 

După nouă zile, John, intrând în camera stăpânului său, îl găsi 
mort în pat. 

Se împliniseră trei luni, zi de zi, de când banditul fusese 
executat. 

IX MORMINTELE DIN SAINT-DENIS 

— Ei bine! ce dovedește asta doctore? Întrebă domnul Ledru. 

— Asta dovedește că organele care transmit creierului 
percepțiile pe care le primesc se pot tulbura în urma anumitor 
cauze, că pot oferi spiritului o reflectare înșelătoare și că, în 
asemenea caz, se văd obiecte și se aud sunete care nu există. 
Asta-i tot. 

— Totuși, spuse cavalerul Lenoir, cu timiditatea unui savant de 
bună credinţă, totuși se întâmplă anumite lucruri care lasă o 


urmă, anumite profeţii care se îndeplinesc. Cum vă explicaţi, 
doctore, că lovituri date de stafii au lăsat urme negre pe corpul 
celor loviți? Cum vă explicaţi că o vedenie a putut cu zece, 
douăzeci, treizeci de ani mai înainte să dezvăluie viitorul? Ceea 
ce nu există poate să facă vânătăi celor care există sau să 
anunţe ce va fi? 

— Ah! zise doctorul, vreţi să vorbiţi de vedenia regelui 
Suediei? 

— Nu, vreau să vorbesc de ceea ce am văzut chiar eu. 

— Dumneavoastră! 

— Eu. 

— Unde? 

— La Saint-Denis. 

— Când? 

— În 1794, cu prilejul profanării mormintelor. 

— Ah! da, ascultă asta, doctore, zise domnul Ledru. 

— Ce? ce-aţi văzut? Spuneţi. 

lată. În 1793 fusesem numit director al Muzeului 
monumentelor franceze, și, ca atare, am fost de față la 
exhumarea cadavrelor din mânăstirea Saint-Denis, căreia 
patrioţi luminaţi i-au schimbat numele în acela de Franciada. 
Pot, după patruzeci de ani să vă povestesc lucruri ciudate care 
au atras atenţia asupra acestei profanări. 

Ura pe care reușiseră s-o insufle poporului împotriva regelui 
Louis al XVI-lea și pe care n-o potolise ghilotinarea din 21 
ianuarie, se revărsase și asupra regilor din neamul său: 
urmărise monarhia până la obârșia ei, monarhii până în 
mormântul lor, împrăștiind cenușa a șaizeci de regi. 

Apoi, poate că mai era și curiozitatea de a vedea dacă marile 
comori ce se pretindea că fuseseră închise în câteva din aceste 
morminte se păstraseră intacte așa cum se zvonea. 

Poporul se năpusti asupra Saint-Denis-ului. 

De la 6 la 8 august, distruse cincizeci și unu de morminte, 
istoria a douăsprezece secole. 

Atunci guvernul hotărî să pună ordine în acest dezastru, să 
scotocească mormintele în folosul său și să moștenească 
monarhia, pe care o lovise în persoana lui Louis al XVI-lea, 
ultimul ei reprezentant. 


Pe urmă se punea problema de a nimici până și numele, până 
și amintirea, până și oasele regilor; era vorba de a se șterge din 
istorie paisprezece veacuri de monarhie. 

Sărmani nebuni care nu înţeleg că oamenii pot uneori schimba 
viitorul... dar niciodată trecutul! 

Se pregătise în cimitir o mare groapă comună după modelul 
groapei comune a săracilor. În această groapă și pe un strat de 
var trebuiau aruncate, ca în gropile de gunoaie, osemintele 
acelora care făcuseră din Franţa prima dintre naţiuni, de la 
Dagobert până la Louis al XV-lea. 

Astfel se dădu satisfacție poporului, dar mai ales li se făcu o 
bucurie acelor  legiuitori, acelor avocaţi, acelor jurnaliști 
invidioși, păsările de pradă ale revoluțiilor, ai căror ochi sunt 
răniţi de orice splendoare, cum ochii fraţilor lor, păsările de 
noapte, sunt răniţi de orice lumină. 

Orgoliul celor care nu pot construi este să distrugă. Am fost 
numit inspector al săpăturilor; aveam astfel ocazia să salvez o 
mulţime de lucruri preţioase. Am primit. 

Sâmbătă 12 octombrie, în timp ce se judeca procesul reginei, 
am pus să se deschidă cavoul Burbonilor pornindu-se dinspre 
paraclisele subterane și am început prin a scoate sicriul lui Henri 
al IV-lea, mort asasinat la 14 mai 1610, în vârstă de cincizeci și 
șapte de ani. 

în ce privește statuia din Pont-Neuf, capodoperă a lui Jean de 
Bologne și a elevului său, ea fusese topită ca să se facă 
gologanii de zece bani. 

Corpul lui Henri al IV-lea se păstrase minunat; trăsăturile feţei, 
ușor de recunoscut, erau chiar cele pe care dragostea poporului 
și penelul lui Rubens le-au consfințit. Când fu scos primul din 
mormânt și apăru la lumină în giulgiul bine conservat ca și el, 
emoția fu mare și abia dacă strigătul de «Trăiască Henri al IV- 
lea!”, așa de popular în Franţa, nu răsună instinctiv sub bolțile 
bisericii. 

Când am văzut aceste dovezi de respect, aș putea spune chiar 
de dragoste, am dat ordin să se pună corpul în picioare rezemat 
de una din coloanele altarului, putând fi contemplat acolo de 
toată lumea. 

Era îmbrăcat ca în timpul vieţii, cu o tunică scurtă de catifea 
neagră, pe care ieșeau în evidenţă încreţiturile gulerului și 


manșetele albe; cu pantalonii largi de catifea la fel ca tunica, 
ciorapi de mătase de aceeași culoare, pantofi de catifea. 

Frumosul său păr cărunt îi făcea un fel de aureolă în jurul 
capului, barba albă îi cădea pe piept. 

Atunci începu o procesiune imensă ca la moaștele unui sfânt; 
femeile atingeau mâinile bunului rege, unele sărutau poalele 
mantalei sale, altele își îngenunchiau copiii, șoptind. 

— Ah! dac-ar trăi el, sărmanul popor n-ar fi așa de nenorocit! 
Și ele ar fi putut adăuga: nici așa de sângeros, căci ceea ce 
stârnește cruzimea poporului e nenorocirea. 

Această procesiune dură tot timpul zilei de sâmbătă 12 
octombrie, duminică 13 și luni 14. 

Luni, săpăturile reîncepură după masa lucrătorilor, adică spre 
orele trei după amiază. 

Primul cadavru care văzu lumina zilei după al lui Henri al IV- 
lea, fu al fiului său, Louis al XIII-lea. Era bine păstrat și cu toate 
că trăsăturile feței nu mai erau limpezi putea fi încă recunoscut, 
după mustață. 

Apoi veni rândul lui Louis al XIV-lea, ușor de recunoscut după 
trăsăturile sale ample care au făcut din faţa sa masca tipică a 
Burbonilor: numai că era negru ca cerneala. 

Apoi veniră succesiv acelea ale Măriei de Medicis, a doua 
nevastă a lui Henri al iV-lea; Annei de Austria, soţia lui Louis al 
XIII-lea; al Mariei-Tereza, soţia lui Louis al XIV-lea, și al marelui 
dauphin. 

Toate aceste corpuri putreziseră; numai cel al marelui dauphin 
era în putrefacție lichidă. 

Marţi 15 octombrie dezgropările continuară. 

Cadavrul lui Henri al IV-lea era tot acolo, în picioare, lângă 
coloană și era martor nepăsător la acest vast sacrilegiu care se 
comitea asupra înaintașilor și a urmașilor săi, în același timp. 

Miercuri 16, chiar în clipa când reginei Marie-Antoinette i se 
tăiase capul în piaţa Revoluţiei, adică la orele unsprezece 
dimineaţa, era scos la rândul său din cavoul Burbonilor, sicriul, 
regelui Louis al XV-lea. 

El era, după anticul obicei al ceremonialului Franţei, culcat la 
intrarea în cavou, unde îl aștepta pe urmașul său, care nu 
trebuia să-l întâlnească aci. Sicriul lui a fost luat, dus și deschis 
abia în cimitir, pe marginea gropii. 


Mai întâi, corpul scos din coșciugul de plumb și bine învelit în 
cearceafuri și panglicuţe, părea întreg și bine păstrat; dar liberat 
de ceea ce îl acoperea, nu mai oferea decât chipul celei mai 
hidoase putrefacţii și din el ieși un miros atât de infect încât 
fugiră cu toţii și trebui să se ardă mai multe livre de prafuri bine 
mirositoare ca să se purifice aerul. 

Ce mai rămăsese din eroul de la Parc-aux-Cerfs, din amantul 
doamnei de Châteauroux, al doamnei de Pompadour, al 
doamnei Du Barry fu aruncat în groapă, căzând pe un strat de 
var stins, spurcatele rămășițe fiind acoperite apoi cu alt strat de 
var stins. 

Rămăsesem ultimul ca să urmăresc arderea artificiilor și 
aruncarea varului, când am auzit zgomot mare în biserică, am 
intrat repede și am zărit un lucrător care se zbătea în mijlocul 
tovarășilor săi, în timp ce femeile îi arătau pumnul şi-l 
amenințau. 

Mizerabilul își părăsise trista sa treabă ca să vadă un 
spectacol şi mai trist încă: execuția Mariei-Antoinette; apoi 
ametit de propriile sale strigăte și de cele pe care le auzise, de 
priveliștea sângelui pe care-l văzuse curgând, revenise la Saint- 
Denis și apropiindu-se de Henri al IV-lea, rezemat de coloana sa 
și mereu înconjurat de curioși, aș spune aproape de oameni 
pioși: 

— Cu ce drept, îi spuse el, rămâi aci în picioare, tu, când li se 
taie capul regilor în piaţa Republicii? 

Și în același timp, apucându-i barba cu mâna stângă i-o 
smulsese, în timp ce cu dreapta, dădu o palmă cadavrului regal. 

Cadavrul se prăbuși la pământ făcând un zgomot sec, la fel cu 
cel al unui sac de oseminte, lăsat să cadă. 

De îndată izbucniră strigăte de pretutindeni. Oricărui alt rege i 
s-ar fi putut aduce o asemenea insultă; dar față de Henri al IV- 
lea, regele poporului, aceasta reprezenta o insultă adusă 
poporului. 

Lucrătorul nelegiuit trecea prin cel mai mare pericol când am 
alergat în ajutorul lui. 

Văzând că poate găsi în mine un sprijin, se puse sub protecția 
mea. Dar, ocrotindu-l, voiam în același timp să nu-l ușurez de 
ticăloșia faptei rușinoase pe care o săvârșise. 


— Prieteni! le-am spus lucrătorilor, lăsaţi-l în pace pe acest 
nenorocit; cel pe care l-a insultat este destul de bine văzut acolo 
sus ca să obţină de la dumnezeu pedepsirea lui. 

Apoi, luându-i smocul de barbă pe care-l smulsese cadavrului, 
și pe care-l avea încă în mâna stângă, l-am izgonit din biserică, 
spunându-i că nu mai face parte dintre lucrătorii pe care-i 
întrebuințam.  Huiduielile și amenințările tovarășilor săi îl 
urmăriră până în stradă. 

Temându-mă de noi insulte la adresa lui Henri al IV-lea, am 
poruncit să fie dus la groapa comună; dar, până acolo fu însoţit 
de respectul tuturor. În loc să fie aruncat, ca ceilalţi, în bolniţa 
regală, el fu coborât, așezat ușor și culcat cu grijă într-unul din 
colțuri; apoi un strat de pământ, în locul unui strat de var, fu 
întins, cu pioșenie deasupra lui. 

Ziua terminată, lucrătorii plecară; doar paznicul rămase; era 
un om de treabă pe care îl pusesem acolo de teamă ca noaptea, 
să nu pătrundă cineva în biserică, fie pentru a săvârși noi 
mutilări, fie pentru noi furturi; acest paznic dormea ziua și era 
treaz noaptea — de la șapte seara până la șapte dimineaţa. 

își petrecea noaptea în picioare și se plimbă ca să se 
încălzească sau ședea lângă un foc aprins alături de una din 
coloanele cele mai apropiate de ușă. 

Totul în basilică arăta chipul morţii și devastarea făcea 
această imagine și mai groaznică. Cavourile erau deschise și 
dalele de piatră rezemate de pereţi; statuile sparte acopereau 
podeaua bisericii ici și colo, cosciuge larg deschise înapoiaseră 
morţii de care credeau că nu vor da socoteală decât în ziua 
judecății de apoi. Totul, în sfârșit, îmbia spiritul omului, dacă 
acest spirit era înălţat, spre meditaţie; dacă era slab, spre 
groază. 

Din fericire, paznicul nu era un spirit, ci o materie organizată. 
El privea toate aceste rămășițe cu același ochi cu care ar fi privit 
o pădure în tăiere sau un câmp cosit și nu era preocupat decât 
de numărarea orelor nopţii, vocea monotonă a orologiului, 
singurul lucru care rămăsese viu în bazilica pustiită. 

în clipa când sună miezul nopţii și când vibra ultima lovitură 
de ciocan în întunecatele adâncimi ale bisericii, auzi strigăte 
puternice venind dinspre cimitir. Erau chemări lungi, vaiete, 
dureroase bocete. 


După primul moment de mișcare, se înarmă cu o cazma și se 
îndreaptă spre poarta care făcea legătura între biserică și 
cimitir; dar trecând de poartă și dându-și seama foarte ușor că 
strigătele veneau din groapa regilor, nu îndrăzni să meargă mai. 
Departe, închise poarta și alergă la hotelul unde locuiam ca să 
mă trezească. 

Mai întâi am refuzat să cred în existenţa vaietelor ieșind din 
groapa regală; dar, cum locuiam chiar în faţa bisericii, paznicul 
deschise fereastra și în mijlocul tăcerii tulburată doar de fâșâitul 
vântișorului de iarnă, am crezut, cu adevărat, că aud lungi 
vaiete care nu erau numai bocetele vântului. 

M-am ridicat și l-am însoţit pe paznic până la biserică. Ajunși 
acolo și după ce am închis tinda în urma noastră, auzirăm mai 
distinct vaietele de care vorbise omul. Era cu atât mai ușor să 
distingem de unde veneau, căci poarta cimitirului prost închisă 
de paznic, se redeschisese în urma lui. Deci vaietele veneau 
chiar din cimitir. 

Am aprins două torţe și ne-am îndreptat spre poartă; dar de 
trei ori, apropiindu-ne de această poartă, curentul de aer care se 
formase din afară înăuntru le stinse. Inţelesei că era ca în acele 
strâmtori greu de străbătut și că odată intraţi în cimitir, nu am 
mai avea aceeași luptă de susţinut. În afara torţelor, am pus să 
se aprindă și un felinar. Torţele se stinseră, dar felinarul rezistă. 
Trecurăm strâmtoarea și odată în cimitir, reaprinserăm torţele, 
pe care vântul nu le stinse. 

Totuși, pe măsură ce ne apropiam, vaitele se topeau și când 
am ajuns la marginea gropii, aproape că se stinseseră de tot. 

Ne-am scuturat torţele deasupra largei deschizături și în 
mijlocul oaselor, pe stratul de var și pe pământ în întregime 
găurit de ele, văzurăm ceva fără formă care se zbătea. 

Acest ceva semăna cu un om. 

— Cine ești și ce vrei? am întrebat acest soi de umbră. 

— Vai! murmură ea, sunt nenorocitul lucrător care am dat o 
palmă lui Henri al IV-lea. 

— Dar cum de-ai ajuns acolo? l-am întrebat. 

— Scoateţi-mă mai întâi de aici, domnule Lenoir, altfel mor. 

Când paznicul se convinse că avea de-a face cu un om viu, 
groaza, care mai întâi pusese stăpânire pe el dispăru; el și 


ridicase o scară culcată în iarba cimitirului, o ţinea în picioare, 
așteptând ordinele mele. 

l-am poruncit să coboare scara în groapă și i-am spui 
lucrătorului să urce. Se târî, în adevăr până la piciorul scării; dar 
ajuns acolo, când trebui să se ridice în picioare și să urce 
treptele, observă că avea un picior și un braţ rupt. 

l-am aruncat o frânghie cu un nod care se strânge fără a se 
desface, pe care și-a trecut-o pe la subţiori. Am păstrat celălalt 
capăt al frânghiei în mâinile mele; paznicul coborând câteva 
trepte și graţie acestui dublu sprijin am reușit să-l scoatem pe 
acest om viu din tovărășia morţilor. 

Abia fu afară din groapă, că și leșină. L-am dus lângă foc; l-am 
culcat pe o grămadă de paie, apoi l-am trimis pe paznic să caute 
un chirurg. 

Paznicul se întoarse cu un doctor înainte ca rănitul să-și fi 
recăpătat cunoștința și abia în timpul operaţiei deschise ochii. 

Odată făcut pansamentul, i-am mulţumit chirurgului și cum 
voiam să știu prin ce ciudată împrejurare se găsea profanatorul 
în mormântul regal, m-am descotorosit de paznic. Acesta nici nu 
voia altceva după emoţiile unei asemenea nopţi decât să se 
ducă la culcare și am rămas singur lângă lucrător. M-am așezat 
pe o piatră lângă paiele pe care era culcat și în fața vetrei a 
cărei flacără tremurătoare lumina partea bisericii unde eram, 
lăsând restul într-o obscuritate cu atât mai groasă, cu cât partea 
în care ne găseam era mai luminată. 

întrebându-l pe rănit, iată ce mi-a povestit: 

Concedierea nu îl neliniștise. Avea bani în buzunar și până 
atunci văzuse că avându-i, nu-i lipsea nimic. 

în consecinţă, se duse la cârciumă. 

La cârciumă, începuse o sticlă, dar la al treilea pahar intrase 
cârciumarul. 

— Ai terminat? îl întrebase acesta. 

— De ce? răspunse lucrătorul printr-o întrebare. 

— Pentru că am auzit spunându-se că tu ești cel care i-ai dat o 
palmă lui Henri al IV-lea. 

— Ei bine! da, eu sunt! Spuse obraznic lucrătorul. Și? 

— Și? Nu vreau să dau de băut unui ticălos păcătos ca tine, 
care va aduce blestemul asupra casei mele. 


— Casa ta, casa ta e casa tuturor și de vreme ce plătesc, sunt 
la mine acasă. 

— Da, dar tu nu vei plăti. 

— De ce? 

— Pentru că nu vreau banii tăi. Ori, cum nu vei plăti, nu vei fi 
la tine acasă, ci la mine; și cum vei fi la mine, voi avea dreptul 
să te dau afară. 

— Da, dacă ești cel mai tare. 

— Dacă nu sunt cel mai tare, îmi voi chema băieţii de prăvălie. 

— Ei bine! cheamă-i puţin, să vedem. 

Cârciumarul strigă; trei băieţi pregătiți mai dinainte, intrară 
cum îl auziră, fiecare cu un baston în mână și oricât chef ar fi 
avut să reziste, lucrătorul fu obligat să o șteargă fără o vorbă. 

Atunci ieși, rătăci câtva timp prin oraș și la ora cinei intră la 
birtașul unde lucrătorii aveau obiceiul să ia masa. 

Terminase de mâncat supa când apărură lucrătorii care-și 
isprăviseră ziua de muncă. 

Zărindu-l, se opriră în prag și chemându-l pe birtaș îi spuseră 
că dacă acest om continuă să ia masa la el, ei nu vor mai călca 
în birtul lui, de la primul până la ultimul. 

Birtașul întrebă ce făcuse, de ajunsese disprețuit de toți. 

| se răspunse că era omul care dăduse o palmă lui Henri al IV- 
lea. 

— Atunci, ieși de-aici! spuse birtașul, înaintând spre el, staţi-ar 
mâncarea în gât! 

Avea și mai puţine șanse să se opună birtașului decât 
cârciumarului. Lucrătorul blestemat se ridică amenințându-și 
tovarășii, care se îndepărtară de el, nu din cauza amenințărilor, 
pe care le rostise, ci din pricina profanării pe care o făptuise. 

leși, înfuriat, rătăci o parte a serii pe străzile din Saint-Denis, 
înjurând și blestemând. Apoi, la orele zece se îndreptă spre 
camera sa. 

împotriva obiceiului, ușile erau închise. 

Bătu la ușă. Gazda apăru la o fereastră. Cum era întuneric nu-l 
putu recunoaște pe cel care bătea. 

— Cine este? întrebă el. 

Lucrătorul își spuse numele. 

— Ah! spuse gazda, tu care ai dat o palmă lui Henri al IV-lea; 
așteaptă. 


— Ce! ce trebuie să aștept? Spuse lucrătorul nerăbdător. 

Și în același timp, un pachet îi căzu la picioare. 

— Ce e asta? întrebă lucrătorul. 

— Tot ce e al tău e aici. 

— Cum, tot ce e al meu e aici? 

— Da, poţi să te culci unde poftești; n-am chef să-mi cadă 
casa în cap. 

Lucrătorul, furios, luă o piatră și o aruncă în ușă. 

— Așteaptă, zise gazda, să-ţi trezesc tovarășii și o să vedem. 

Lucrătorul înțelese că nu avea nimic bun de așteptat. Plecă și 
găsind o poartă dată de perete la o sută de pași de acolo, intră 
într-un șopron deschis. 

În șopron erau paie; se culcă în ele și adormi. 

La douăsprezece fără un sfert i se păru că cineva îi atingea 
umărul. Se trezi și văzu în faţa lui o formă albă, având 
înfățișarea unei femei și care-i făcea semn s-o urmeze. 

Crezu că era una din acele nenorocite care au întotdeauna un 
culcuș și plăcere de oferit cui poate plăti culcușul și plăcerea și 
cum avea bani, cum prefera să-și petreacă noaptea sub un 
acoperiș și culcat într-un pat în loc s-o petreacă într-un șopron și 
culcat pe paie, se ridică și urmă femeia. 

Femeia merse o clipă de-a lungul caselor din partea stângă o 
Străzii-Mari, apoi traversă strada, o luă pe o ulicioară la dreapta, 
făcând mereu semn lucrătorului s-o urmeze. 

Acesta, obișnuit cu asemenea tertipuri nocturne, cunoscând 
din experiență ulicioarele unde locuiesc de obicei femeile de 
felul celei pe care o urma, nu făcu nicio obiecţiune și intră în 
ulicioară. 

Ulicioara da în câmp; crezu că femeia locuia într-o casă izolată 
și se ţinu mai departe după ea. 

După o sută de pași, trecură printr-o spărtură dintr-un zid; dar, 
deodată, ridicându-și ochii, zări în faţa lui vechea mânăstire de 
la Saint-Denis, cu clopotniţa sa uriașă și cu ferestrele ușor 
colorate de focul interior, lângă care veghea paznicul. 

O căută din ochi pe femeie; dispăruse. 

Se afla în cimitir. 

Voi să treacă înapoi prin spărtură. Dar ascunzând spărtura, 
întunecată, amenințătoare, cu braţul întins spre el, i se păru că 
vede fantoma lui Henri al IV-lea. 


Fantoma făcu un pas înainte și lucrătorul un pas înapoi. 

La al patrulea sau la al cincilea pas, căzu pe spate în groapă. 

Atunci i se păru că vede în jur pe toți acești regi, înaintași și 
urmași ai lui Henri al IV-lea, atunci i se păru că ridică asupra lui, 
unii toiegele lor, alţii sceptrele regale, strigându-i: „Nenorocire 
nelegiuitului! W Atunci i se păru că la atingerea acestor mâini 
ale justiţiei și a acestor sceptre grele ca plumbul, fierbinţi ca 
focul, își simte unul după altul mădularele zdrobite. 

în aceea clipa sună miezul nopţii și paznicul auzi vaietele. 

Am făcut tot ce am putut să-l liniștesc pe acest nenorocit; dar 
mintea i se tulburase și după trei zile de delir, muri strigând: 
„lertare!” 

— lertaţi-mă, spuse doctorul, dar nu înţeleg prea bine urmarea 
povestirii dumneavoastră. Accidentul lucrătorului dovedește că, 
preocupat de ce i se întâmplase în cursul zilei, fie treaz, fie în 
stare de somnambulism, rătăcise, noaptea; că, rătăcindu-se, 
intrase în cimitir și că în. Timp ce umbla cu capul pe sus, în loc 
să-și privească picioarele, căzuse în groapă, unde firește, în 
cădere, își rupsese un braţ și un picior. Ori, dumneavoastră aţi 
vorbit de o prezicere care s-a împlinit, iar eu nu văd în toate 
astea cea mai mică prezicere. 

— Aveţi răbdare, doctore, spuse cavalerul; întâmplarea pe 
care v-am povestit-o și care, aveţi dreptate, nu este decât un 
fapt, duce direct la prezicerea pe care vă voi spune-o și care e 
un mister. 

lată această prezicere: 

Cam la 20 ianuarie 1794, după dărâmarea mormântului lui 
Francois |, i se deschise mormântul contesei de Flandra, fiica lui 
Filip cel Lung. 

Aceste două morminte erau ultimele care rămâneau de 
scotocit; toate cavourile fuseseră sparte, toate mormintele 
fuseseră golite, toate osemintele erau în osuar. 

Un ultim mormânt rămăsese necunoscut: acela al cardinalului 
de Retz, care, se spunea, fusese îngropat la Saint-Denis. 

Toate cavourile fuseseră închise sau aproape, cavourile 
familiei de Valois și cavoul Carolingienilor. Nu rămăsese decât 
cavoul Bourbonilor, care trebuia să se închidă a doua zi. 


Paznicul își petrecea ultima noapte în această biserică unde 
nu mai avea nimic de păzit; îi dădusem voie să doarmă și el 
profita. 

La miezul nopţii fu trezit de zgomotul orgii și al cântecelor 
religioase. Se dezmetici, își frecă ochii și își întoarse privirea 
spre cor, adică spre partea de unde veneau cântecele. 

Atunci, văzu uimit jeţurile din strane pline de călugării de la 
Saint-Denis; văzu un arhiepiscop slujind în altar; văzu catafalcul 
cu luminări aprinse; și sub el, marele postav mortuar de aur, 
care de obicei, nu acoperă decât corpul regilor. 

în clipa când se trezea, liturghia se terminase și ceremonialul 
îngropării începea. 

Toiagul, coroana și sceptrul regal puse pe o pernă de catifea 
roșie erau predate crainicilor, care le prezentară celor trei prinți, 
care le luară. 

De îndată înaintară, mai mult alunecând decât mergând și 
fără ca zgomotul pașilor lor să trezească cel mai mie ecou în 
sală, les gentilshommes de la chambre[2] luară corpul şi-l 
duseră în cavoul Burbonilor, singurul deschis, în timp ce 
celelalte erau închise. 

Atunci, le roi d'armes[3] cobori înăuntru și după ce cobori 
strigă celorlalţi crainici să vină să-și facă datoria. 

Le roi d'armes și crainicii erau în număr de cinci. 

Din fundul cavoului, le roi d'armes îl chemă pe primul crainic, 
care cobori, purtând pintenii; apoi al doilea, care cobori, purtând 
mănușile de oţel; apoi al treilea, care cobori, ducând scutul; 
apoi, al patrulea, care cobori, ducând coiful cu coroană, apoi al 
cincilea, care cobori, ducând mantaua de deasupra armurii. 

în urmă, îl chemă pe le premier valet tranchant,[4] care aduse 
steagul; căpitanii gărzii elveţiene, arcașii gărzii și două sute de 
gentilomi ai casei regale; marele scutier, care aduse sabia 
regală; primul șambelan care aduse steagul Franţei; marele 
maestru, prin faţa căruia trecură les maâtres d'hotel[5] 
aruncându-și bastoanele albe în cavou și salutând pe cei trei 
prinți purtători ai coroanei, toiagului și ai sceptrului, pe măsură 
ce defilau; cei trei prinți care aduseră la rândul lor toiagul, 
sceptrul și coroana. 

Atunci le roi d'armes strigă cu voce tare de trei ori: 


„Regele e mort, trăiască regele! Regele e mort; trăiască 
regele! Regele e mort; trăiască regele!” 

Un crainic care rămăsese în altar repetă triplul strigăt, în fine, 
marele maestru, își sfărâmă bagheta în semn că era distrusă 
casa regelui. 

De îndată trompetele sunară și orga se deșteptă. 

Apoi, în timp ce trompetele sunau din ce în ce mai slab, în 
timp ce orga gemea din ce în ce mai încet, luminile luminărilor 
păliră, corpurile asistenţilor se înceţoșară și la ultimul geamăt al 
orgii, la ultimul sunet al trompetelor, totul dispăru. 

A doua zi, paznicul, povesti în lacrimi, îngroparea regală pe 
care o văzuse și la care, sărmanul om, asistase singur, 
prezicând că aceste morminte mutilate vor fi reconstituite și cu 
toate decretele Convenţiei și opera ghilotinei, Franţa va revedea 
o nouă monarhie și Saint-Denis-ul noi regi. 

Această prezicere îi aduse bietului om închisoarea și fu 
aproape de eșafod; ca, treizeci de ani mai târziu, adică la 20 
septembrie 1824, în spatele aceleiași coloane unde avusese 
vedenia, să-mi spună, trăgându-mă de pulpana hainei: 

— Ei bine! domnule Lenoir, când vă spuneam că bieţii noștri 
regi vor reveni într-o zi la Saint-Denis, mă înșelam? 

într-adevăr, în acea zi era îngropat Louis al XVIII-lea cu același 
ceremonial pe care paznicul mormintelor îl văzuse cu treizeci de 
ani mai înainte. 

— Explicaţi-ne aceasta, doctore. 

X ŢOALAI6I 

Fie că era convins, fie ceea ce e mai probabil, că negarea i se 
părea dificilă faţă de un om cum era cavalerul Lenoir, doctorul 
tăcu. 

Tăcerea doctorului lăsa câmp liber comentariilor; părintele 
Moulle se năpusti în arenă. 

— Toate acestea îmi întăresc sistemul. 

— Şi care e sistemul dumneavoastră? întrebă doctorul, 
încântat că reia polemica cu rivali mai puţin aspri ca domnul 
Ledru și cavalerul Lenoir. 

— Că trăim între două lumi invizibile, populate, una de spirite 
infernale, alta de spirite cerești; că la nașterea noastră, două 
genii, unul bun, altul rău, s-au așezat alături de noi, însoţindu-ne 
toată viaţa, unul insuflându-ne binele, celălalt răul și că în clipa 


morţii noastre cel care triumfă pune stăpânire pe noi. Astfel, 
corpul nostru devine sau prada unui diavol sau locuinţa unui 
înger; la sărmana Solange, geniul bun triumfase și el îţi spunea 
adio, Ledru, prin buzele mute ale tinerei martire; la tâlharul 
condamnat de judecătorul scoţian, diavolul rămăsese stăpân și 
el era cel care venea succesiv la judecător sub forma unui cotoi, 
în haina aprodului, cu înfățișarea unui schelet; în fine, în ultimul 
caz, îngerul monarhiei e cel care a răzbunat nelegiuirea 
groaznicei profanări a mormintelor și care, așa cum Christos s-a 
arătat celor umili, a arătat restaurarea viitoare a regalității unui 
sărman paznic de morminte și aceasta cu tot atâta pompă de 
parcă fantastica ceremonie i-ar fi avut ca martori pe toţi viitorii 
demnitari de la curtea lui Louis al XVIII-lea. 

— Dar, în fine, părinte, zise doctorul, orice sistem e fondat pe 
o convingere. 

— Fără îndoiala. 

— Dar aceasta convingere, ca să fie reală, trebuie să se 
bazeze pe un fapt. 

— Și a mea se bazează pe un fapt. 

— Pe un fapt care v-a fost povestit de cineva în care aveţi 
deplină încredere? 

— Pe un fapt care mi s-a întâmplat chiar mie. 

— Ah! părinte; să vedem faptul. 

— Cu plăcere. Sunt născut în acea parte a moștenirii vechilor 
regi, care se numește astăzi departamentul Aisne și care se 
numea altădată Ile-de-France; tata și mama locuiau într-un 
cătun așezat în mijlocul pădurii din Villers-Cotterets și care se 
numește Fleury. Până la nașterea mea, mai avuseseră cinci 
copii, trei băieţi și două fete care muriseră toţi. Când mama se 
văzu însărcinată cu mine, făgădui prin jurământ să mă îmbrace 
numai în alb până la vârsta de șapte ani, iar tatăl meu promise 
un pelerinaj la Notre Dame de Liesse. 

Aceste două făgăduieli nu sunt deloc rare în provincie și era 
între ele o legătură directă, pentru că albul este culoarea 
Fecioarei și că Notre Dame de Liesse nu e altcineva decât 
fecioara Maria. 

Din nenorocire, tata muri în timpul sarcinei mamei: dar mama, 
care era o femeie cucernică, nu fu mai puţin hotărâtă să 
îndeplinească dubla făgăduială în întregime; îndată, după 


naștere, am fost îmbrăcat în alb din cap până în picioare, și când 
mama putu sa umble, plecă pe jos, după cum făgăduise, în 
pelerinaj sfânt. 

Notre-Dame de Liesse, din fericire, nu era decât la 
cincisprezece sau șaisprezece leghe de satul Fleury; în trei 
etape, mama ajunse la destinaţie. 

Acolo, se spovedi și se împărtăși, primind de la preot o 
medalie de argint pe care mi-o atârnă la gât. 

Mulțumită dublei făgăduieli îndeplinite, am fost ferit de toate 
accidentele tinereţei și când am atins vârsta judecății, fie ca 
urmare a educaţiei religioase primite, fie drept influenţă a 
medaliei, m-am simţit atras spre preoţie. Făcându-mi studiile la 
seminarul din Soissons am ieșit preot în 1780 și am fost trimis 
vicar la Etampes. 

întâmplarea a făcut să fiu repartizat la aceea din cele patru 
biserici din Etampes care este sub ocrotirea Maicii Domnului. 

Această biserică este unul din minunatele monumente pe care 
epoca romană le-a lăsat evului mediu. Întemeiată de Robert cel 
Puternic, a fost terminată abia în veacul al doisprezecelea; ea 
are și astăzi încă vitralii admirabile care, după repararea sa 
recentă, trebuiau să se armonizeze de minune cu pictura și 
poleiala care îi acopereau coloanele și îi îmbogăţeau capitelurile. 

De copil, iubisem mult aceste eflorescenţe de granit pe care 
credinţa le-a făcut să răsară din pământ din secolul al zecelea 
până într-al șaisprezecelea, ca să acopere solul Franţei, această 
fiică mai mare a Romei, cu o pădure de biserici; iubirea încetă 
când muri credinţa în inimi, ucisă de otrava lui Luther și a lui 
Calvin. 

Mă jucasem, de copil, în ruinele lui Saint-Jean din Soissons; îmi 
bucurasem ochii cu fanteziile tuturor acestor ornamente, care 
păreau flori pietrificate, astfel că atunci când am văzut Notre 
Dame d'Etampes, am fost fericit că întâmplarea sau mai 
degrabă Providența, mi-a sortit, rândunică, un asemenea cuib; 
alcyon, un astfel de vas. 

Cele mai fericite clipe ale mele erau cele pe care le petreceam 
în biserică. Nu vreau să spun că ceea ce mă reţinea aci era 
numai un simțământ religios; nu, era un simţământ de 
mulţumire deplină care se poate compara cu cel al păsării 
scoasă din mașina pneumatică unde a început să se facă vid, ca 


să fie redată spaţiului și libertăţii. Spaţiul meu era cel care se 
întindea de la fațadă până la absidă; libertatea mea era de a 
visa, timp de două ore, în genunchi, pe un mormânt sau cu 
coatele rezemate de o coloană. La ce visam? Firește nu la vreo 
arguţie teologică; nu, ci la acea luptă eternă dintre bine și rău 
care-l hărțuiește pe om din ziua păcatului; la acei frumoși îngeri 
cu aripile albe, la acei diavoli sluţi cu feţele roșii, care la fiecare 
rază a soarelui, scânteiau pe vitralii, unii strălucitori de focul 
ceresc, alții sclipind în flăcările iadului; Notre Dame, pe scurt, 
era locuinţa mea; acolo, trăiam, mă gândeam, mă rugam. 
Căsuţa parohială care mi se dăduse nu reprezenta decât 
legătura mea cu pământul, acolo mâncam și mă culcam, asta 
era tot. 

Și adesea, nu părăseam frumoasa mea Notre-Dame decât la 
miezul nopţii sau chiar o oră mai târziu. 

Aceasta se știa. Când nu eram la parohie, eram la Notre- 
Dame. Veneau să mă caute acolo și mă găseau. 

Din zgomotele lumii, puţine ajungeau până la mine, închis 
cum eram în acest sanctuar al religiei și mai ales al poeziei. 

Totuși, printre aceste zgomote, era unul care interesa pe toată 
lumea, mici și mari, clerici și laici. Împrejurimile Etampes-ului 
erau pustiite de un urmaș sau mai degrabă de un rival al lui 
Cartouche și al lui Poulailler, cane, prin îndrăzneală, părea să 
meargă pe urmele înaintașilor săi. 

Acest bandit, care jefuia orice, dar mai cu seamă bisericile, se 
numea oală. 

Un lucru care mă făcu să dau o atenţie deosebită isprăvilor 
acestui tâlhar, e că nevasta lui, care locuia în partea de jos a 
orașului Etampes, era una dintre penitentele mele cele mai 
sârguincioase. Cinstita și demna femeie, pentru care viața da 
crime în care căzuse bărbatul ei era motiv de remușcări și care 
crezându-se răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu, ca soție, își 
petrecea viaţa în rugăciuni și în spovedanie, sperând ca prin 
faptele sale cucernice, să ușureze gravitatea purtării lui 
nelegiuite. 

Cât despre el, ţin să vă spun că era un bandit care nu se 
temea nici de dumnezeu, nici de diavol, pretinzând că 
societatea era rău făcută și că el fusese trimis pe pământ ca s-o 
îndrepte; că, datorită lui, echilibrul s-ar restabili în averi și că el 


nu era decât precursorul unei secte care va apare într-o zi și 
care va predica ceea ce el punea în practică, adică bunurile să 
fie ale tuturora. 

De douăzeci de ori fusese prins și închis, dar, aproape 
întotdeauna, în a doua sau a treia noapte, celula era găsită 
goală; cum nu se știa prin ce mijloace evadase, se spunea că 
descoperise iarba fiarelor. 

De acest om se lega deci o anumită doză de supranatural. 

Cât despre mine nu mă gândeam la el decât când sărmana sa 
soţie venea să mi se spovedească, mărturisindu-mi spaimele 
sale și cerându-mi sfaturi. 

Atunci, înţelegeţi, o sfătuiam să uzeze de toată influenţa ei 
asupra soțului ca să-l aducă pe drumul cel bun. Dar influenţa 
sărmanei femei era foarte slabă. li rămânea doar eterna cerere 
de iertare pe care rugăciunea o poate obţine de la Domnul. 

Sărbătorile de Paști din 1783 se apropiau. Era în noaptea de 
joi spre vinerea sfântă. Ascultasem, în cursul zilei de joi un mare 
număr de spovedanii și spre orele opt seara eram așa de obosit 
că am adormit în confesional. 

Paracliserul mă văzuse adormit; dar cunoscându-mi obiceiurile 
și știind că aveam asupra mea o cheie de la ușa bisericii, nici 
măcar nu se gândi să mă trezească; ceea ce mi se întâmpla în 
seara aceea mi se mai întâmplase de o sută de ori. 

Dormeam deci, când în mijlocul somnului am simţit răsunând 
un fel de zgomot îndoit. Pe de o parte vibrația ciocanului de 
bronz bătând miezul nopţii, pe de altă parte un pas pe lespedea 
de piatră. 

Am deschis ochii și mă pregăteam să ies din confesional, 
când, în raza de lumină aruncată de lună printre vitraliile unei 
ferestre, mi se păru că văd un om. 

Cum omul mergea cu grijă, privind în jurul lui la fiecare pas pe 
care-l făcea, mi-am dat seama că nu era niciunul dintre 
ajutoare, nici paracliserul, nici cântăreţul bisericii, niciunul din 
obișnuiţii bisericii, ci un intrus care venise acolo cu intenţii rele. 

Vizitatorul nocturn se îndreaptă spre altar, ajuns acolo, se opri 
și după o clipă am auzit lovitura seacă a fierarului pe o piatră de 
scăpărat; am văzut pâlpâind o scânteie, o bucată de iască s-a 
aprins și își fixă pâlpâirea rătăcitoare la mucul unei lumânări 
pusă pe altar. 


La lumina luminării, am putut vedea atunci un om de statură 
mijlocie, purtând la brâu două pistoale și un pumnal; după faţa 
sa mai degrabă batjocoritoare decât îngrozitoare, mi-am dat 
seama că aruncând o privire cercetătoare pe toată întinderea 
luminată de luminare, păru complet liniștit în urma acestui 
examen. 

în consecinţă, scoase din buzunar, nu o legăturică de chei, ci o 
legăturică cu acele unelte, menite să le înlocuiască și care se 
numesc privighetori, fără îndoială după numele faimosului 
Rossignol care se lăuda că are chei pentru orice broască. Cu 
ajutorul uneia din aceste unelte, deschise tabernacolul, scoțând 
mai întâi sfântul artofer, măreaţă cupă din argint vechi cizelată 
sub Henri al II-lea, apoi un chivot masiv, care fusese dat orașului 
de regina Marie-Antoinette, apoi, în fine, două vase de argint 
aurit. 

Cum asta era tot ce conţinea tabernacolul, îl închise cu grijă și 
îngenunche ca să deschidă partea de jos a altarului, unde ar fi 
trebuit să fie racla. 

în această parte era o Maica Domnului de ceară, încoronată cu 
o coroană de aur și de diamante și îmbrăcată într-o rochie 
brodată toată cu pietre scumpe. 

După cinci minute, racla, căreia, de altfel, hoţul ar fi putut să-i 
spargă pereţii de sticlă, fusese deschisă, ca și tabernacolul, cu 
ajutorul unei chei false și când el se pregătea să pună rochia și 
coroana alături de chivot, de vase și de sfântul artofor, am 
înaintat spre altar nevrând să fie făptuit un asemenea furt. 

Zgomotul pe care l-am făcut deschizând ușa îl sili pe hoţ să se 
întoarcă. Se aplecă în spre partea mea și încerca să-şi cufunde 
privirea în cele mai îndepărtate întunecimi ale bisericii; dar 
confesionalul era în afara luminii, așa că nu mă văzu cu 
adevărat decât când am intrat în cercul luminat de flacăra 
tremurătoare a luminării. 

Zărind un om, hoţul se sprijini de altar, scoase un pistol de la 
brâu și-l îndreptă spre mine. 

Dar după lunga mea sutană neagră el văzu de îndată că nu 
eram decât un simplu preot inofensiv, neavând drept apărare 
altceva decât credinţa și drept armă altceva decât cuvântul. 

Cu toată ameninţarea pistolului îndreptat spre mine, am 
înaintat până la treptele altarului. Simţeam că dacă ar trage în 


mine, fie pistolul nu ar lua foc, fie glonţul s-ar abate din drum; 
aveam în mână medalia și mă simţeam în întregime apărat de 
sfânta dragoste a Maicii Domnului. 

Calmul sărmanului vicar păru să-l emoţioneze pe bandit. 

— Ce vrei? îmi spuse el cu o voce pe care se forţa s-o facă 
sigură. 

— Eşti Ţoală? l-am întrebat. 

Vezi bine! Răspunse el, cine ar îndrăzni, dacă n-aș fi eu. Să 
pătrundă singur într-o biserică? 

Sărman păcătos înglodat în păcat, care ești mândru de 
crimele tale, i-am spus, nu înţelegi că în jocul pe care-l joci, îţi 
pierzi nu numai capul ci și sufletul? 

— Haida de! zise el, corpul mi l-am salvat de atâtea, ori, că 
sunt sigur c-o să-l mai salvez, cât despre suflet... 

— Ei bine! cât despre suflet? 

— Asta o privește pe nevastă-mea: e cucermnică pentru 
amândoi și îmi va mântui sufletul în același timp cu al ei. 

— Ai dreptate, nevasta dumitale e o femeie sfântă, prietene, și 
ar muri desigur de durere dacă ar afla c-ai făptuit această crimă. 

— Oh! Oh! Dumneata crezi că sărmana mea soţie va muri de 
durere? 

— Sunt sigur. 

— lacă! o să rămân văduv, continuă tâlharul izbucnind în râs și 
întinzând mâinile spre vasele sfinte. 

Dar am urcat cele trei trepte ale altarului și i-am oprit: braţul. 

— Nu, i-am spus, căci nu vei comite această nelegiuire. 

— Şi cine o să mă împiedice? 

— Eu. 

— Prin forța? 

— Nu, prin convingere. Dumnezeu nu și-a trimis preoţii pe 
pământ ca să uzeze de forţă, care e un lucru omenesc, ci de 
convingere, care e o virtute cerească. Prietene, nu e vorba de 
biserică, care-și poate procura alte vase, ci de dumneata; care 
n-o să-ţi poţi răscumpăra păcatul; prietene, n-o să comiţi 
această nelegiuire. 

— Ah...! dumneata cinstite părinte, crezi că e prima? 

— Nu, știu că e a zecea, a douăzecea, a treizecea poate „dar 
ce-mi pasă? Până acum ochii dumitale erau închiși, în seara 
aceasta se vor deschide, asta-i totul. N-ai auzit spunându-se că 


a fost un om numit Pavel care păzea mantăile celor care-l 
loveau cu pietre pe sfântul Ștefan? Ei bine! Acest om avea ochii 
acoperiţi cu solzi de pește, cum a spus chiar el; într-o zi solzii îi 
căzură de pe ochi; văzu; și acesta fu sfântul Pavel. Da, sfântul 
Pavel!... Marele, ilustrul sfânt Pavel!... 

— Spuneti-mi părinte, sfântul Pavel n-a fost spânzurat? 

— Ba da. 

— Ei bine! la ce i-a servit să vadă? 

— Asta i-a servit ca să fie convins că, uneori, mântuirea este 
în pedeapsa trupească. Astăzi, sfântul Pavel a lăsat un nume 
venerat pe pământ și se bucură de fericire eternă în cer. 

— La ce vârstă a ajuns sfântul Pavel să vadă? 

— La treizeci și cinci de ani. 

— Am depășit vârsta, am patruzeci. 

— Niciodată nu e prea târziu să te căiești. Isus, când era pe 
cruce i-a spus hoţului cel rău: un cuvânt de rugăciune și te 
mântuiesc. 

— Ah..! Tii deci la argintăria ta? Zise banditul privindu-mă. 

— Nu. Ţin la sufletul tău pe care vreau să-l salvez. 

— La sufletul meu! o să mă faci să te cred; îţi baţi joc de mine! 
Ai haz! 

— Vrei să-ţi dovedesc că ţin la sufletul tău? i-am spus. 

— Da, dă-mi această dovadă, o să-mi facă plăcere. 

— Care e valoarea furtului pe care vrei să-l comiţi în noaptea 
aceasta? 

— Eh! eh! Spuse tâlharul privind vasele, potirul, chivotul și 
rochia Fecioarei, fac, cu bunăvoință, până într-o mie de scuzi. 

— Până într-o mie de scuzi? 

— Ştiu foarte bine că toate astea valorează dublu; dar în 
treaba asta trebuie să pierd cel puţin două treimi; diavolii aceia 
de evrei sunt așa de hoți! 

— Vino la mine. 

— La tine? 

— Da, la mine, la parohie. Am o mie de franci, ţi-o =dau ca 
acont. 

— Și celelalte două mii? 

— Celelalte două mii? ei bine! Îţi promit, pe cuvântul meu de 
preot! Că voi merge în satul meu; mama are ceva avere, o să 


vândă trei sau patru pogoane de pământ ca să fac rost de 
celelalte două mii de franci și ţi le voi da. 

— Da, ca să-mi dai o întâlnire și să mă faci să cad în vreo 
capcană? 

— Nici tu nu crezi ceea ce spui, făcui eu, întinzând mina spre 
el. 

— Ei bine! e adevărat, nu cred, spuse el cu o înfățișare 
posomorită. Mama ta e deci bogată? 

— Mama e săracă. 

— Atunci, va fi ruinată? 

— Când îi voi spune că am salvat un suflet cu preţul sărăciri 
sale, mă va binecuvânta. De altfel, dacă nu va mai avea nimic, 
va veni să locuiască la mine și eu voi avea întotdeauna de-ajuns 
pentru amândoi. 

— Primesc, zise el; să mergem. 

— Fie, dar așteaptă. 

— Ce? 

— Închide în tabernacol obiectele pe care le-ai luat de-acolo, 
închide-le cu cheia, asta îţi va aduce fericire. 

Sprâncenele banditului se încruntară ca acelea ale unui om pe 
care-l cotropea credinţa, fără voia lui; puse la loc în tabernacol 
vasele sfinte şi-l închise cu cea mai mare grijă. 

— Vino, zise el. 

— Fă mai întâi semnul crucii, i-am spus. 

încercă să izbucnească într-un hohot de râs batjocoritor, dar 
râsul început se opri de la sine. 

Apoi făcu semnul crucii. 

— Acum, urmează-mă, i-am spus. 

Am ieșit prin ușiţă; în mai puţin de cinci minute ne aflam la 
mine. 

în timpul drumului, cât de scurt era, banditul păru foarte 
neliniștit, privind în jurul lui și temându-se să nu-l fac să cadă în 
vreo capcană. 

Ajuns la mine, rămase lângă ușă. 

— Ei bine! mia de franci? Întrebă el. 

— Așteaptă, am răspuns. 

Am aprins o luminare la focul muribund; am deschis un dulap, 
am scos o pungă. 

— lată-i, i-am spus. 


Și i-am dat punga. 

— Acum, când voi avea celelalte doua nu? 

— ţi cer șase săptămâni. 

— Bine, te aștept șase săptămâni. 

— Cui să-i predau? 

Banditul se gândi o clipă. 

— Soţiei mele, spuse el. 

— Bine! 

— Dar ea să nu știe nici de unde vin, nici cum i-am câștigat. 

— N-o să știe nici ea, nici altcineva. Și niciodată, la rândul tău, 
nu vei mai încerca nimic împotriva Maicii Domnului de la 
Etampes, nici împotriva oricărei alte biserici de sub protecţia 
Fecioarei? 

— Niciodată! 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu de Ţoală! 

— Mergi frate și nu mai păcătui. 

L-am salutat, făcându-i semn cu mâna că era liber să plece. 

— Păru să ezite o clipă, apoi deschizând ușa cu grijă, dispăru. 

Am îngenunchiat și m-am rugat pentru el. 

Nu-mi isprăvisem rugăciunea că auzii bătând în ușă. 

— Intră, am spus fără să mă întorc. 

Cineva, într-adevăr, văzându-mă, cum mă rugam se opri și 
rămase în picioare în spatele meu. 

Când mi-am sfârșit rugăciunea, m-am întors și l-am văzut pe 
Toală nemișcat și drept lângă ușă cu punga în mână. 

— Tine, spuse el, ţi-am adus mia ta de franci. 

— Mia mea de franci? 

— Da și suntem chit pentru celelalte două mii. 

— Și totuși făgăduinţa pe care mi-ai făcut-o, o ţii? 

— Vezi bine! 

— Te căiești, așa dar! 

— Nu știu dacă mă căiesc sau nu, dar nu vreau banii tăi, asta-i 
tot. 

Și puse punga pe marginea bufetului. 

Apoi, scăpat de pungă, se opri parc-ar fi vrut să ceară ceva; 
dar cererea, se simţea, era greu să-i iasă din gură. Privirea lui 
mă întreba. 


— Ce dorești? l-am întrebat. Vorbește, prietene. Ceea ce ai 
făcut e bine; să nu-ţi fie rușine să faci fapte și mai bune. 

— Ai o mare credinţă în Maica Domnului? m-a întrebat el. 

— Mare. 

— Şi crezi că prin mijlocirea ei, un om oricât de vinovat ar fi, 
poate fi mântuit în clipa morţii? Ei bine! În schimbul acestor trei 
mii de franci, de care ești chit, dă-mi vreo relicvă, vreun șir de 
mătănii, vreo raclă cu moaște pe care s-o pot săruta în clipa 
morții. 

Am scos medalia și lanţul de aur pe care mama mi le pusese 
la gât și care nu mă părăsiseră de atunci și le-am dat tâlharului. 

Tâlharul și-a lipit buzele de medalie și fugi. 

Un an se scurse fără să mai aud vorbindu-se de oală; fără 
îndoială părăsise Etampes ca să lucreze în altă parte. 

în vremea aceasta, am primit o scrisoare de la confratele 
meu, vicarul din Fleury. Buna mea mamă era foarte bolnavă și 
mă chema lângă ea. Am obţinut un concediu și am plecat. 

Șase săptămâni sau două luni de bune îngrijiri și de rugăciuni 
îi redară sănătatea. Ne-am despărțit, eu bucuros, ea sănătoasă 
și m-am întors la Etampes. 

Am sosit într-o vineri seară; orașul întreg era tulburat. 
Faimosul hoţ Toală fusese prins pe lângă Orleans, judecat la 
tribunalul de ultimă instanţă al acestui oraș, care după 
condamnare îl trimisese la Etampes să fie spânzurat, ţinutul 
Etampes fiind principala scenă a nelegiuirilor sale. 

Execuţia avusese loc chiar în acea dimineaţă. 

lată ce am aflat în stradă; dar, intrând în casa parohială, am 
aflat încă ceva; o femeie din orașul de jos, venise de mai mult 
de zece ori, începând din dimineaţa zilei precedente, adică din 
momentul când Toală fusese adus la Etampes pentru a fi 
executat, ca să afle dacă mă înapoiasem. 

Această insistenţă nu era uimitoare. Scrisesem ca să-mi anunţ 
întoarcerea și eram așteptat dintr-o clipă într-alta. 

Nu cunoșteam în partea de jos a orașului decât pe sărmana 
femeie ce avea să devină curând văduvă. M-am hotărât să mă 
duc la ea chiar înainte de a-mi scutura praful de pe 
încălțăminte. 

De la casa parohială până în partea de jos a orașului, nu era 
decât un pas. Bătuse de ora zece; dar mă gândeam că dacă 


dorinţa de a mă vedea era așa de vie, sărmana femeie n-o să fie 
deranjată de vizita mea. 

Am coborât deci până în mahala și am întrebat de casa ei. 
Cum toată lumea o cunoștea ca pe o sfântă, nimeni n-o 
învinovăţea de fărădelegile soțului său, nimeni nu-i făcea o 
rușine din rușinea lui. 

Am ajuns la ușă. Oblonul era deschis și prin ochiul de geam, 
am putut s-o văd pe sărmana femeie îngenunchiată la piciorul 
patului și rugându-se. 

După mișcarea umerilor se putea ghici că plângea rugându-se. 

Am bătut în ușă. 

Se ridică și veni repede să-mi deschidă. 

— Ah! părinte! Strigă ea, presimţeam că veţi veni. Când aţi 
bătut am știut că sunteţi dumneavoastră. Vai! Vai! Sosiţi prea 
târziu: soțul meu a murit nespovedit. 

— A murit așadar în păcat? 

— Nu; dimpotrivă, sunt sigură că era creștin în adâncul inimii, 
dar spusese că nu vrea alt preot afară de dumneavoastră, că nu 
s-ar spovedi decât dumneavoastră și că dacă nu vi se spovedea 
dumneavoastră, nu se va spovedi altcuiva decât Maicii 
Domnului. 

— V-a spus el asta? 

— Da și tot spunând, săruta o medalie a Fecioarei atârnată la 
gâtul lui cu un lanţ de aur, rugând ca, mai presus de orice, să nu 
i se scoată medalia și afirmând că dacă vom reuși să-l îngropăm 
cu ea, diavolul nu va avea nicio putere asupra trupului său. 

— E tot ce a spus? 

— Nu. Părăsindu-mă ca să meargă la eșafod, mi-a mai spus că 
veţi sosi astă scară și că veţi veni să mă vedeţi îndată după 
sosire; iată de ce vă așteptam. 

— El v-a spus aceasta? făcui eu uimit. 

— Da și apoi m-a însărcinat cu o ultimă rugăminte. 

— Pentru mine? 

— Pentru dumneavoastră. A spus că la orice oră aţi veni, să vă 
rog... Dumnezeule! N-o să îndrăznesc niciodată să vă spun un 
asemenea lucru, ar fi așa de penibil pentru dumneavoastră... 

— Spune, femeie, spune. 


— Ei bine! să vă rog să mergeţi la Justice[7] și acolo, sub 
trupul său, să spuneţi pentru sufletul lui cinci Pater și cinci Ave. 
A spus că nu mă veţi refuza, părinte. 

— Și a avut dreptate, căci mă duc chiar acum acolo. 

— Oh! cât de bun sunteţi! 

Și-mi luă mâinile vrând să mi le sărute. Mi le-am retras. 

— Haide, femeie, i-am spus, curaj! 

— Dumnezeu îmi dă, domnule părinte, nu mă plâng. 

— Altceva n-a cerut? 

— Nu. 

— Bine! Dacă nu trebuie împlinită decât această dorinţă 
pentru odihna sufletului său, sufletul lui va dobândi odihna. 

Am ieșit. 

Era aproape zece și jumătate. Ne aflam în ultimele zile ale lui 
aprilie, adierea era încă răcoroasă. Totuși cerul era frumos, 
frumos mai ales pentru un pictor, căci luna se rostogolea într-o 
mare de valuri întunecate care dădeau orizontului o înfățișare 
aparte. 

Am înconjurat vechile ziduri ale orașului și am ajuns la poarta 
Parisului. După ora unsprezece noaptea era singura poartă din 
Etampes care rămânea deschisă. 

Scopul drumului meu afară din oraș era o piaţă care, astăzi ca 
și atunci, domină tot orașul. Numai că astăzi nu rămân alte 
urme ale spânzurătorii care era ridicată atunci în această piaţă, 
decât trei fragmente ale zidăriei care întărea stâlpii legaţi între 
ei prin două bârne ce alcătuiau spânzurătoarea. 

Ca să ajungi la această piaţă, așezată la stânga drumului când 
vii dinspre Etampes la Paris și la dreapta când vii dinspre Paris 
la Etampes, trebuia să treci pe la poalele turnului Guinette, 
lucrare înaintată de apărare, care pare o sentinelă izolată în 
câmpie ca să păzească orașul. 

Acest turn pe care trebuie să-l cunoașteţi cavalere Lenoir, și 
pe care Louis al XI-lea a încercat altădată să-l arunce în aer fără 
să reușească, e spintecat de explozie și pare a privi 
spânzurătoarea din care nu vede decât un capăt cu orbita 
neagră a unui imens ochi lipsit de vedere. 

Ziua e locuinţa corbilor; noaptea e palatul ciufilor și al 
ciuhurezilor. 


Am apucat-o, în mijlocul strigătelor și al gemetelor lor, pe 
drumul pieţii, drum strâmt, greu, aspru, săpat în stâncă, deschis 
printre mărăcini. 

Nu pot spune că mi-era frică. Omul care crede în dumnezeu, 
care se încredinţează lui, nu trebuie să aibă frică de nimic dar, 
eram emoţionat. 

Nu se auzea decât tic-tacul monoton al morii din orașul de jos, 
strigătul bufniţelor și al ciufilor și fluieratul vântului prin 
mărăcini. 

Luna intra într-un nor negru căruia îi broda marginile cu un 
ciucure alburiu. Apoi dispăru. 

îmi bătea inima. Mi se părea că voi vedea, nu ceea ce venisem 
să văd, ci ceva neașteptat. Urcam mereu. 

Ajuns la un anumit punct al urcușului, am început să disting 
extremitatea superioară a spânzurătorii, compusă din cei trei 
stâlpi și din acea dublă grindă de stejar, despre care am mai 
vorbit. 

De aceste grinzi de stejar atârnă crucile de fer de care sunt 
legați condamnați. 

Zăream, ca o umbră mobilă, corpul nenorocitului Toală, pe 
care vântul îl legăna în spaţiu. 

Deodată m-am oprit; descopeream acum spânzurătoarea din 
vârf și până la bază. Zării o masă fără formă care părea un 
animal cu patru labe și care se mișca. 

M-am oprit și m-am trântit în spatele unei stânci. Animalul era 
mai mare ca un câine și mai masiv decât un lup. 

Deodată se ridică pe labele din urmă și am recunoscut că 
acest animal nu era altul decât cel pe care Platon îl numea un 
animal cu două picioare și fără pene, adică un om. 

Ce putea să facă la această oră, un om sub o spânzurătoare, 
decât să vină mânat de credinţă ca să se roage sau de ticăloșie 
ca să săvârșească vreo nelegiuire? 

în tot cazul, am hotărât să tac mâlc și să aștept. 

în acest moment luna ieși din norul care o ascunsese o clipă 
și-și aruncă lumina din plin asupra spânzurătorii. Am înălţat 
ochii. 

Atunci, am putut vedea lămurit omul și chiar toate mișcările 
pe care le făcea. 


Omul ridică o scară culcată pe pământ, o rezemă de stâlpul 
cel mai apropiat de cadavrul spânzuratului. 

După care urcă scara. 

Apoi formă cu spânzuratul un grup ciudat, în care viul și 
mortul păreau să se confunde într-o îmbrăţișare. 

Deodată un țipăt îngrozitor răsună. Am văzut agitându-se cele 
două corpuri; am auzit strigând ajutor cu o voce gâtuită, care 
încetă curând să fie distinctă; apoi, unul din cele două corpuri se 
desfăcu din spânzurătoare, în timp ce celălalt rămânea 
spânzurat de frânghia sa și-și mișca mâinile și picioarele. 

îmi era imposibil să ghicesc ce se întâmplă sub mașinăria 
infamă; dar, în fine, operă a omului sau a diavolului, aci se 
întâmplă ceva deosebit, ceva care chema în ajutor, ceva care 
cerea cu stăruinţă ajutor. 

— M-am repezit. 

La vederea mea, spânzuratul păru să-și îndoiască agitația în 
timp ce, sub el, zăcea nemișcat corpul care se desfăcuse din 
spânzurătoare. 

Am alergat întâi la cel viu. Am urcat repede treptele scării și 
am tăiat frânghia cu cuțitul; spânzuratul a căzut la pământ, eu 
am sărit de pe scară. 

Spânzuratul se rostogolea în groaznice convulsii, celălalt era 
mereu nemișcat. 

Am înţeles că ștreangul continua să strângă gâtul bietului om. 
M-am trântit peste el imobilizându-l și cu mare greutate am 
desfăcut ștreangul care-l sugruma. 

în timpul acestei operaţii, care mă obliga să-l privesc pe acest 
om în faţă, am recunoscut cu uimire, în el, pe călău. 

Avea ochii scoși din orbite, faţa albăstrie, falca aproape 
strâmbată și o răsuflare care semăna mai mult cu un horcăit 
decât cu o respiraţie îi scăpa din piept. 

Totuși aerul îi reintra puţin câte puţin în plămâni și odată cu 
aerul, viața. 

îl rezemasem de o piatră mare; după o clipă, păru să-și vină în 
simţiri, tuși, își întoarse capul și sfârși prin a mă privi în faţă. 

Uimirea sa nu fu mai mică decât fusese a mea. 

— Oh! oh! Părinte, spuse el, dumneavoastră sunteţi? 

— Da, eu. 

— Şi ce căutaţi aci? mă întrebă el. 


— Dar dumneata? 

Păru să-și adune minţile. Privi încă o dată în jurul lui; dar, de 
data aceasta, ochii i se opriră pe cadavru. 

— Ah! spuse el încercând să se ridice, să mergem, domnule 
părinte, în numele cerului, să mergem. 

— Du-te dumneata, dacă vrei, prietene; dar eu am o datorie 
de îndeplinit. 

— Aici? 

— Aici. 

— Care? 

— Acest nenorocit pe care l-ai spânzurat astăzi, a dorit să 
spun la poalele spânzurătorii cinci Pater și cinci Ave pentru 
mântuirea sufletului său. 

— Pentru mântuirea sufletului său? Oh! Domnule preot veţi 
avea treabă, nu glumă dacă-l veţi mântui pe acela, e Satan în 
persoană. 

— Cum! Satan în persoană! 

— Fără îndoială. N-aţi văzut ce mi-a făcut? 

— Cum, ţi-a făcut, și ce ţi-a făcut? 

— M-a spânzurat, la dracu! 

— El te-a spânzurat? dar, mi se pare, dimpotrivă, că dumneata 
i-ai făcut acest trist serviciu? 

— Da, zău pe legea mea! și chiar credeam că-l spânzurasem 
de-a binelea. Se pare că m-am înșelat. Dar cum de n-a profitat 
de clipa când eram spânzurat la rândul meu ca s-o șteargă? 

M-am apropiat de cadavru, l-am ridicat; era ţeapăn și rece. 

— Pentru că e mort, am spus. 

— Mort! repetă călăul. Mort! Ah! Ah drace, mai rău; să fugim 
părinte, să fugim. 

Și se ridică. 

— Nu, pe legea mea! zise el, mai bine rămân; n-ar avea decât 
să se ridice și să alerge după mine. Dumneavoastră, cel puţin, 
care sunteţi un om sfânt, mă veţi apăra. 

— Prietene, i-am spus călăului privindu-l ţintă, e ceva neclar la 
mijloc. Mă întrebai adineauri ce aveam de gând să fac aci la ora 
aceasta. La rândul meu te întreb: Ce căutai dumneata aici? 

— Ah! pe legea mea! Părinte, totuși va trebui să vă spun la 
spovedanie sau altfel. Ei bine! Prefer să vă spun acum. Dar 
așteptați... 


Făcu o mișcare să privească în spate. 

— Ce este? 

— Nu mișcă? 

— Nu, fii liniștit, nenorocitul e mort de-a binelea. 

— Oh! mort de-a binelea... mort de-a binelea... nu e nimic! Vă 
voi spune totuși de ce am venit și dacă mint, el o să mă 
dezmintă, asta-i tot. 

— Spune. 

— Trebuie să vă spun că necredinciosul acesta n-a vrut să 
audă vorbindu-se de spovedanie. Spunea numai, din timp în 
timp: A sosit părintele Moulle? | se răspundea: Nu, nu încă. Ofta; 
i se oferea un preot, el răspundea: Nu! Părintele Moulle... și nu 
altul. 

— Da, știu aceasta. 

— La poalele turnului Guinette s-a oprit: Priveşte din nou, mi-a 
spus el, dacă nu se vede venind părintele Moulle. 

— Nu, i-am răspuns și ne-am reluat drumul. 

La picioarele scării, s-a oprit iar. 

— Părintele Moulle nu vine? m-a întrebat. 

— Ei, nu! doar ţi-am spus. Nimic nu te scoate mai mult din 
răbdări ca un om care-ţi repetă mereu același lucru. 

— Haide! i-am spus. 

l-am trecut frânghia pe gât. L-am împins lângă scară și i-am 
spus: Urcă. El s-a urcat fără să se lase mult rugat; dar, când a 
ajuns la două treimi din înălţimea scării: 

— Așteaptă, mi-a spus el, să mă asigur că părintele Moulle nu 
vine. 

— Ah! privește, i-am zis, nu e interzis. Atunci privi o ultimă 
dată în mulţime; dar, nevăzându-vă, oftă. Am crezut că era 
hotărât și că nu mai aveam altceva de făcut decât să-l împing; 
dar el îmi văzu mișcarea. 

— Așteaptă, spuse. 

— Ce mai vrei? 

— Aș vrea să sărut medalia Maicii Domnului, care e la gâtul 
meu. 

— Ah! cât despre asta, i-am spus, nimic mai drept; sărută. Şi i- 
am dus medalia la buze. 

— Ce mai este? l-am întrebat. 

— Vreau să fiu îngropat cu această medalie. 


— Hm! Hm! Am făcut eu, mi se pare că tot ce rămâne de la 
spânzurat îi aparţine călăului. 

— Asta nu mă privește, vreau să fiu îngropat cu medalia mea. 

— Vreau! vreau! Vezi cum ești! 

— Vreau, ce! 

N-am mai avut răbdare; totul era pregătit, avea frânghia de 
gât, celălalt capăt era în cârlig. 

— Du-te dracului! i-am strigat. Și l-am repezit în spaţiu. 

— Ma ca Domnului, ai mi... 

— Pe legea mea! e tot ce-a putut spune; frânghia a sugrumat 
în același timp omul și fraza lui. In aceeași clipă, știți cum se 
face asta, am înșfăcat frânghia și am sărit pe umerii lui și dă-i! 
Dă-i! Totul s-a terminat. N-a avut de ce să se plângă de mine și 
bag mâna în foc că n-a suferit. 

— Dar toate astea nu explică de ce ai venit în seara asta. 

— Oho! iată ceea ce e mai greu de povestit. 

— Ei bine! îţi voi spune eu: ai venit să-i iei medalia. 

— Aveţi dreptate; da, diavolul m-a ispitit. Mi-am spus: Bine! 
Bine! Vrei, e ușor de spus; dar când se va întuneca, fii liniștit, 
vom vedea. Când s-a făcut întuneric, am plecat de acasă. Imi 
lăsasem scara prin împrejurimi; știam unde s-o regăsesc. Am 
fost să fac o plimbare; m-am întors pe drumul cel mai lung și 
apoi când n-am mai auzit niciun zgomot m-am apropiat de 
spânzurătoare, am așezat scara, m-am urcat, l-am tras pe 
spânzurat spre mine, l-am desfăcut laţul și... 

— Ce? 

— Pe legea mea! credeţi-mă dacă vreţi: în momentul când îi 
scosesem medalia de la gât, spânzuratul m-a prins, și-a scos 
capul din ștreang și l-a băgat pe al meu în loc, și, pe legea mea! 
M-a împins la rândul său, cum l-am împins eu. Așa s-a întâmplat. 

— Imposibil! te înșeli. 

— M-aţi găsit spânzurat, da sau nu? 

— Da. 

— Ei bine! fiţi sigur că nu m-am spânzurat eu însumi! lată tot 
ce vă pot spune. 

M-am gândit un moment. 

— Şi medalia, l-am întrebat, unde este? 

— Pe legea mea! căutaţi-o pe jos, nu trebuie să fie departe. 
Când m-am simţit spânzurat, i-am dat drumul. 


M-am ridicat și am început să caut. O rază de lună cădea acolo 
ca să mă ajute. 

Am ridicat-o de jos. Am mers la cadavrul bietului Ţoală și i-am 
legat-o la gât. 

Când îi atinse pieptul, ceva asemănător unor fiori îi străbătu 
întreg trupul și un strigăt ascuţit și aproape dureros îi ieși din 
piept. 

Călăul făcu o săritură înapoi. 

Acest strigăt îmi lumină mintea. Mi-am amintit ce spun 
Sfintele Scripturi despre vrăjile pentru gonirea diavolului și de 
ţipătul pe care-l scot diavolii când ies din corpul celui posedat de 
ei. 

Călăul tremura ca o frunză. 

— Vino aici, prietene, i-am spus și nu te teme de nimic. 

S-a apropiat ezitând. 

— Ce-aveţi cu mine? zise el. 

— lată un cadavru care trebuie pus la locul său. 

— Niciodată. Cum! Ca să mă spânzure încă o dată. 

— Nu e nici un pericol, prietene, poţi fi sigur. 

— Dar, părinte! părinte! 

— Vino, îţi spun. 

Mai făcu un pas. 

— Hm! murmură el, n-am încredere în el. 

— Şi n-ai dreptate, prietene. Atâta timp cât corpul va avea 
medalia asupra sa, n-ai de ce să te temi. 

— De ce? 

— Pentru că diavolul nu va avea nicio putere asupra lui. 
Medalia îl apără; luându-i-o, chiar în aceeași clipă demonul care- 
| împinsese la rău și care fusese îndepărtat de îngerul său bun, a 
reintrat în cadavru și ai văzut care a fost rezultatul muncii 
acestui geniu rău. 

— Atunci, strigătul pe care l-am auzit? 

— E cel pe care l-a scos când a simţit că-i scapă prada. 

— De, zise călăul, într-adevăr, ar putea fi așa. 

— Așa este. 

— Atunci, să-l atârn iarăși de cârligul său?... 

— Atârnă.-l; justiţia trebuie să-și urmeze cursul; trebuie să se 
împlinească sentinţa. 

Bietul om mai ezita. 


— Nu te teme de nimic, i-am spus, eu garantez. 

— Totuși, reluă călăul, nu mă pierdeţi din vedere, și la cel mai 
mic strigăt săriţi în ajutorul meu. 

— Fii liniștit. 

Se apropie de cadavru, îl ridică ușor de umeri şi-l trase spre 
scară, tot vorbindu-i. 

— Nu-ţi fie frică Ţoală, îi spunea, nu e ca să ţi se ia medalia. 
Nu ne pierdeţi din vedere, nu-i așa domnule părinte? 

— Nu prietene, fii liniștit. 

— Nu e ca să ţi se ia medalia, continuă călăul cu tonul cel mai 
împăciuitor; nu, fii liniștit; pentru că ai dorit-o, vei fi îngropat cu 
ea. E adevărat, nu mișcă, domnule părinte. 

— După cum vezi. 

— Vei fi îngropat cu ea; până atunci te pun din nou la locul 
tău, după dorinţa domnului părinte, căci, cât despre mine, 
înţelegi!... 

— Da, da, i-am spus, fără să mă pot împiedica de a surâde, 
dar mai iute. 

— Pe legea mea! s-a făcut, zise el dând drumul corpului pe 
care-l legase din nou de cârlig sărind în același timp jos. 

Și corpul se legănă în spaţiu, țeapăn și fără viaţă. 

Am îngenunchiat și am început rugăciunile pe care Ţoală mi le 
ceruse. 

— Părinte, spuse călăul îngenunchind lângă mine, veţi fi atât 
de bun să spuneţi rugăciunile destul de tare și de rar ca să le 
pot repeta? 

Cum nenorocitule, le-ai uitat? 

— Cred că nu le-am știut niciodată. 

Am spus cele cinci Pater și cele cinci Ave, pe care călăul le-a 
repetat conștiincios după mine. 

Rugăciunea terminată, m-am ridicat. 

— 'Ţoală, i-am spus foarte încet executatului, am făcut tot ce 
am putut pentru mântuirea sufletului tău, rămâne prea fericitei 
Maica Domnului să facă restul. 

— Amen! spuse însoţitorul meu. 

în acel moment, o raza de lună lumină cadavrul ca o cascadă 
de argint. Miezul nopţii bătu la Notre-Dame. 

— Să mergem, i-am spus călăului, nu mai avem nimic de făcut 
aici. 


— Părinte, zise bietul om, aţi fi atât de bun să-mi acordaţi o 
ultimă favoare. 

— Care? 

— Să mă însoţiţi până acasă; atâta timp cât nu voi simţi ușa 
bine închisă între mine și voinicul ăsta, nu voi fi liniștit. 

— Vino, prietene. 

Am părăsit piaţa, nu fără ca însoţitorul meu, să se întoarcă din 
zece în zece pași pentru a vedea dacă spânzuratul atârna la 
locul lui. 

Nimic nu mișca. 

Reintrarăm în oraș. L-am condus pe omul meu până la ei. Am 
așteptat până când a aprins lumina, apoi a închis ușa, mi-a spus 
adio și mi-a mulţumit prin ușă. M-am întors acasă, cu corpul și 
mintea pe deplin liniștite. 

A doua zi, când m-am sculat, mi se spuse că nevasta hoţului 
mă aștepta în sufragerie. 

Faţa îi era liniștită și aproape veselă. 

— Domnule părinte, mi-a spus ea, am venit să vă mulţumesc: 
soțul meu mi-a apărut când bătea miezul nopţii la Notre Dame și 
mi-a spus: „Mâine dimineaţă să-l cauţi pe părintele Moulle și să-i 
spui că, mulţumită lui și Maicii-Domnului, sunt mântuit”. 

XI BRĂŢARA DE PĂR 

— Scumpul meu părinte, zise Alliette, am cea mai mare stimă 
pentru dumneata și cel mai mare respect pentru Cazotte; admit 
firește influenţa geniului rău de care vorbeai, dar e un lucru pe 
care-l uiţi și pentru care pot folosi chiar eu drept exemplu: că 
moartea nu ucide viaţa; moartea nu e decât un fel de 
transformare a corpului omenesc; moartea ucide memoria, iată 
totul. Dacă memoria n-ar dispare, fiecare și-ar aminti de toate 
pribegirile sufletului său de la începutul lumii până în zilele 
noastre. Acest secret este piatra filosofală; e secretul pe care-l 
descoperise Pitagora și pe care l-au redescoperit Saint-Germain 
și Cagliostro; e secretul pe care-l cunosc și eu la rândul meu și 
care spune că trupul meu este acela care va muri, după cum îmi 
amintesc perfect că mi s-a mai întâmplat de patru sau cinci ori 
și când spun că trupul meu va muri, greșesc: există anumite 
trupuri care nu mor, al meu se numără printre acestea. 

— Domnule Alliette, spuse doctorul, vă învoiţi de pe acum să 
facem o experienţa? 


— Care? 

— Să-mi îngăduiţi să vă deschid mormântul la o lună după 
moartea dumneavoastră. 

— O lună, două, un an, zece, când veţi vrea, doctore; numai, 
fiți atent... Căci răul pe care-l veţi face cadavrului meu ar putea 
dăuna corpului în care se va afla sufletul meu în acel moment. 

— Şi chiar credeţi în această nebunie? 

— Am fost răsplătit ca să cred: am văzut. 

— Ce-aţi văzut?... unul dintre acei morți vii? 

— Da. 

— Domnule Alliette, pentru că fiecare a povestit o întâmplare, 
povestiți și dumneavoastră; n-ar fi exclus să fie cea mai 
verosimilă dintre cele istorisite aici. 

— Verosimilă sau nu, acesta e adevărul gol-goluţ. Călătoream 
de la Strasbourg la băile din Leuesche. Cunoașteţi drumul, 
doctore? 

— Nu, dar n-are nicio importanţă, continuaţi. 

— Călătoream, deci de la Strasburg la băile din Louesche și, 
firește treceam prin Basel, unde trebuia să schimb diligenţa, 
luând o trăsură închiriată. 

Ajuns la hotelul Coroanei, care-mi fusese recomandat, m-am 
informat despre o trăsură și un vizitiu, rugându-mi gazda să afle 
dacă nu există cineva în oraș care trebuia să facă același drum 
ca mine și, în caz afirmativ, să propună acelei persoane să 
călătorim împreună, ceea ce ar fi făcut drumul mai plăcut și mai 
puţin costisitor. 

Până seara, găsise ce căutam: pe soţia unui negustor din 
Basel, care pierzându-și copilul în vârstă de trei luni pe care-l 
alăpta chiar ea, se îmbolnăvise în urma acestei nenorociri și i se 
recomandaseră apele din Louesche. Era primul copil al tinerei 
căsnicii care n-avea mai mult de un an. 

Hotelierul îmi povesti că numai cu mare greutate se hotărâse 
doamna să-și părăsească soţul. Ea voia să rămână neapărat la 
Basel sau eventual s-o întovărășească el la Louesche; dar, cum 
starea sănătăţii ei îi impunea cura de ape iar negoţul lor cerea 
prezenţa bărbatului în Basel, ea s-a hotărât să plece cu mine a 
doua zi de dimineaţă. O însoțea camerista. 

Un preot catolic, slujind în biserica unui sătuleţ din 
împrejurimi, ocupa locul al patrulea în trăsură. 


A doua zi, cam pe la opt dimineaţa, trăsura veni la hotel să ne 
ia; preotul ne și aștepta. M-am urcat și ne-am dus s-o luăm pe 
doamnă și pe camerista ei. 

Asistam, din trăsură, la rămasul bun al celor doi soţi, început 
în apartamentul lor, continuat în prăvălie, și care nu luă sfârșit 
decât în stradă. Fără îndoială că femeia avea vreo presimţire, 
căci nu se putea linişti. S-ar fi spus că, în loc să plece pentru o 
călătorie de cincizeci de leghe, pleca să facă înconjurul lumii. 

Soţul părea mai calm decât ea, dar și el era mai emoţionat 
decât s-ar fi cuvenit cu prilejul unei astfel de despărțiri. 

în sfârșit, plecarăm. 

Preotul și cu mine cedasem, firește, călătoarei și cameristei, 
locurile mai bune, adică noi ședeam pe scăunelul din faţă, iar 
ele în fund. 

Ne  îndreptarăm spre Soleure și urma să dormim la 
Mundischewyl. Toată ziua,  însoţitoarea noastră fusese 
frământată, neliniștită. Seara, văzând o trăsură care se întorcea, 
voia să se reîntoarcă la Basel cu ea. Totuși camerista reuși s-o 
convingă să-și continue drumul. 

A doua zi am pornit cam pe la orele nouă dimineaţa. Aveam 
un drum mai scurt de făcut; nu socoteam să mergem mai 
departe de Soleure. 

Spre seară, când începeam să zărim orașul, bolnava noastră 
tresări. 

— Ah! zise ea, opriţi, aleargă cineva după noi. 

Mi-am scos capul prin portieră. 

— Vă înșelaţi doamnă, i-am spus, nu e nimeni pe drum. 

— Ciudat, insistă ea. Aud galopul unui cal. 

Am crezut că n-am văzut bine. 

M-am aplecat și mai mult în afara trăsurii. 

— Nu e nimeni, doamnă, i-am spus. 

Privi și ea și nu văzu nimic pe drum. 

— M-am înșelat, spuse, reașezându-se în fundul trăsurii. Și 
închise ochii ca o femeie care vrea să se concentreze asupra ei 
însăși. 

A doua zi plecarăm la ora cinci dimineaţa. De astă dată aveam 
o distanţă mai lungă de parcurs. Vizitiul voia să doarmă în 
Berna; la aceeași oră ca în ajun, adică pe la cinci după amiază, 


tovarășa noastră trezindu-se dintr-un fel de somn în care 
căzuse, întinse braţele spre vizitiu: 

— Vizitiu! strigă ea, oprește! De astă dată sunt sigură» 
aleargă după noi. 

— Doamna se înşală, răspunse vizitiul. Nu-i văd decât pe cei 
trei țărani cu care ne-am încrucișat și care-și urmează liniștiți 
drumul. 

— Oh! dar aud galopul unui cal. 

Aceste cuvinte fuseseră spuse cu atâta convingere că nu m- 
am putut împiedica să privesc iar în urma noastră. 

Ca și mai înainte, pe drum nu se afla absolut nimeni. 

— E imposibil, doamnă, am răspuns, nu văd niciun călăreț. 

— Cum se face că dumneavoastră nu vedeţi niciun călăreț, 
când eu văd, umbra unui om și a unui cal? 

Am privit în direcţia mâinii sale și am văzut, în adevăr, umbra 
unui cal și a călărețului. Dar căutam fără succes corpurile cărora 
le aparțineau umbrele. 

Am atras atenția preotului, care se închină în faţa ciudatului 
fenomen. 

Puțin câte puţin umbra se lumină, slăbi, văzând cu ochii și în 
sfârșit pieri cu totul. 

Intrarăm în Berna. 

Toate a. Este semne păreau fatale sărmanei femei; spunea 
fără încetare că vrea să se întoarcă și totuși își continua drumul. 

Fie neliniște morală, fie progres natural al bolii, sosind la 
Thunn, bolnava era așa de suferindă, că trebui să-și continue 
drumul în litieră. Așa traversă Khander-Thal și Gemmi. Ajungând 
la Louesche, făcu un erizipel și timp de o lună fu surdă și oarbă. 

De altfel, presimţirile n-o înșelaseră, de abia făcuse douăzeci 
de leghe și soțul ei se îmbolnăvise de friguri. 

Boala înaintase atât de repede, că, în aceeași zi, simțind cât 
de bolnav era, trimisese un om călare s-o prevină pe soţia s-a și 
s-o cheme înapoi. Dar între Laulfen și Breittenbach calul căzu, 
trântindu-și călăreţul ce se izbise la cap de o piatră, și rămăsese 
într-un han, neputând face altceva pentru cel care-l trimisese 
decât să-l înștiințeze de accidentul suferit. 

Atunci fu expediat alt curier; dar fără îndoială că o fatalitate îi 
urmărea; la capătul Khander-Thal-ului, renunţase la cal și luase 
un ghid să urce platoul Schwalbach, care separă Oberland de 


Valais când, la jumătatea drumului, o avalanșă, rostogolindu-se 
din munţii Attels, îl târâse cu ea într-o prăpastie; ghidul fusese 
salvat ca prin minune. 

în acest timp, boala făcea progrese îngrozitoare. Bolnavului, 
care purta părul lung, i se răsese părul, ca să i se pună gheaţă 
pe craniu. Din această clipă, muribundul nu mai avea nicio 
speranţă și într-un moment de liniște, îi scrisese soţiei sale: 

„Scumpă Berta, 

Voi muri, dar nu vreau să mă despart de tot de tine. Fă-ţio 
brățară din părul care mi s-a tăiat și pe care l-am pus deoparte. 
Poart-o întotdeauna și nădăjduiesc că astfel vom fi uniţi în 
continuare. 

Al tău Frederick”. 

Apoi dădu scrisoarea unui al treilea mesager căreia îi ordonă 
să plece îndată după moartea sa. 

în aceeași seară muri. O oră după ce-şi dete duhul, mesagerul 
plecă și, mai norocos decât cei doi predecesori, ajunse la 
Louesche, spre sfârșitul celei de a cincea zi. 

Dar găsi femeia oarbă și surdă; abia după o lună, datorită 
eficacităţii apelor, dubla infirmitate începu să dispară. Și numai 
după ce mai trecu o lună au îndrăznit să-i spună femeii vestea 
fatală pentru care, de altfel, o pregătiseră diferitele vedenii. Mai 
rămase o lună ca să se refacă în întregime în sfârșit după trei 
luni de absenţă, se înapoie la Basel. 

Cum și eu îmi terminasem tratamentul pentru reumatismul 
care mă adusese la cura de ape și cum îmi mergea aveam mai 
bine, i-am cerut voie s-o însoțesc, ceea ce primi cu recunoștință, 
găsind în mine o persoană căreia să-i poată vorbi despre soţul 
ei, pe care eu abia îl zărisem la plecare dar pa care, de bine de 
rău, îl văzusem totuși. 

Am părăsit Louesche și a cincea zi, seara, eram înapoi la 
Basel. 

Nimic nu fu mai trist și mai dureros decât întoarcerea 
sărmanei văduve acasă; cum cei doi tineri soţi nu aveau pe 
nimeni, după moartea soţului, magazinul fusese închis, comerțul 
încetase cum încetează mișcarea când se oprește o pendulă. 

Fu căutat medicul care-l îngrijise pe bolnav, diverse persoane 
care îl văzuseră în ultimele sale clipe și prin ei, la oarecum 


reînviată această agonie, reconstituindu-se moartea aproape 
uitată de aceste inimi indiferente. 

Ea ceru părul pe care soţul i-l lăsase prin testament. 

Medicul își reaminti că dase ordin să i se taie; bărbierul își 
aducea aminte că răsese capul bolnavului, și asta e tot. Părul 
fusese aruncat, împrăștiat, pierdut. 

Femeia fu disperată; singura și unica dorinţă a muribundului 
ca ea să poarte o brățară din părul lui era deci imposibil de 
împlinit. 

Se scurseră mai multe nopţi; nopţi foarte triste, în timpul 
cărora văduva, rătăcind prin casă, părea mai degrabă o umbră 
decât o fiinţă vie. 

Abia culcată sau mai bine spus abia aţipită, își simţea braţul 
drept căzând în amorţire și nu se trezea decât în clipa când 
amorţirea părea să-i cuprindă inima. 

Amorţirea începea de la încheietura mâinii, adică din locul 
unde ar fi trebuit să fie brăţara de păr și unde simţea o apăsare 
aidoma aceleia a unei brățări de fier prea strâmtă și, de la 
încheietură, cum am spus, amorţeala îi cuprindea inima. 

Era vădit că mortul își arăta părerea de rău că dorinţele sale 
nu fuseseră ascultate. 

Văduva înţelese aceste regrete care veneau de dincolo de 
viață. Ea hotărî să deschidă mormântul și să culeagă de pe 
capul soţului ei, dacă nu fusese ras în întregime, atâta păr cât 
să-i împlinească ultima dorinţă. 

în consecinţă, fără să spună cuiva ceva despre proiectele ei, 
trimise să-l cheme pe gropar. 

Dar groparul care-l înhumase pe soţul ei era mort. Noul 
gropar, care-și luase slujba în primire de cincisprezece zile, nu 
știa unde se afla mormântul. 

Atunci, sperând într-o minune, ea, care prin dubla apariţie a 
calului și a călăreţului, ea care, prin apăsarea brăţării, avea 
dreptul să creadă în minuni, se duse singură la cimitir, se așeză 
pe un mormânt acoperit de iarbă verde și cotropitoare cum 
crește pe morminte și, acolo, ceru un nou semn de care să se 
lege în cercetările ei. 

Un dans macabru era pictat pe zidul cimitirului. Ochii i se 
opriră asupra Morţii și rămăseseră aţintiţi multă vreme asupra 
acestei figuri batjocoritoare și groaznice în același timp. 


Atunci i se păru că Moartea își ridică braţul descărnat și cu 
vârful degetului său osos, îi arăta un mormânt dintre cele mai 
noi. 

Văduva se duse drept la acel mormânt și când ajunse acolo, i 
se păru că vede foarte limpede cum Moartea își lăsa braţul să 
cadă în poziţia iniţială. 

Atunci ea însemnă mormântul, îl căută pe gropar, îl aduse în 
locul acela și-i spuse: 

— Sapă aici. 

Am fost de faţă la această operaţie. Voisem să urmăresc 
această aventură uluitoare până la capăt. 

Groparul săpă. 

Când ajunse la cosciug, îi scoase capacul. Mai întâi ezitase, 
dar văduva îi spuse hotărâtă: 

— Ridicaţi-l, e cosciugul soțului meu. 

El se supuse acestei femei care știa să inspire și altora 
încrederea pe care o avea ea însăși. 

Atunci apăru un lucru miraculos și pe care l-am văzut cu ochii 
mei. Nu numai că era cadavrul soţului său, nu numai că acest 
cadavru, în afara palorii, era aidoma cu ceea ce fusese în timpul 
vieţii, dar de când fusese ras, adică din ziua morţii, părul îi 
crescuse, în așa fel, încât ieșea ca niște rădăcini de plante prin 
toate crăpăturile sicriului. 

Atunci sărmana femeie se aplecă asupra cadavrului care 
părea numai adormit, îl sărută pe frunte, tăie o șuviță din părul 
crescut în chip atât de miraculos pe capul unui mort și făcu o 
brățară. 

Din ziua aceea, amorțeala nocturnă încetă. Numai că, de 
fiecare dată când avea să treacă printr-un mare pericol, o 
ușoară apăsare, o prietenească strânsoare a brățării, o înştiința 
să se păzească. 

Ei bine! Credeţi că acest mort a fost în realitate mort? Că 
acest cadavru a fost un adevărat cadavru? Eu nu cred. 

— Şi, întrebă doamna palidă cu o voce aşa de ciudată, că ne 
făcu pe toți să tresărim în întunericul în care ne lăsase lipsa 
luminei, n-aţi auzit spunându-se că acest cadavru ar fi ieșit din 
mormânt, n-aţi auzit spunându-se că cineva ar fi avut de suferit 
la vederea sau la atingerea sa? 

— Nu, răspunse Alliette, am părăsit ţinutul. 


— Ah, spuse doctorul, rău faceţi, domnule Alliette, povestind 
lucruri așa de ușuratice. lată că doamna Gregoriţă a fost pe 
punctul să-l preschimbe pe negustorul dumneavoastră elveţian 
din Basel într-un vampir polonez, valah sau ungur. În timpul 
șederii dumneavoastră în munţii Carpaţi, continuă râzând 
doctorul, nu aţi văzut din întâmplare, vampiri? 

Ascultaţi, zise doamna palidă, cu o ciudată solemnitate, 
deoarece toată lumea a povestit aci câte o întâmplare, vă voi 
povesti și eu una. Dumneata doctore nu vei putea spune că nu e 
adevărată, mi s-a întârnplat chiar mie... Vei afla de ce sunt atât 
de palidă. 

în acea clipă o rază de lună se strecură printre perdele, pe 
fereastră și venind să se joace pe canapeaua unde era culcată, 
o învălui într-o lumină albăstruie care părea să o transforme 
într-o statuie de marmură neagră culcată pe un mormânt. 

Nimeni nu răspunse, dar adânca tăcere care domnea în salon 
însemna că fiecare aștepta cu neliniște. 

XII MUNŢII CARPAŢI 

Sunt poloneză, născută la Sandomir, adică într-un ţinut unde 
legendele devin temeiuri ale credinţei, unde credem în tradiţiile 
de familie tot atât, poate mai mult chiar decât în Evanghelie. La 
noi nu există castel fără fantomă, nici colibă fără duh familiar. 
La bogat ca și la sărac, în castel ca și în colibă, este recunoscut 
principiul bun cât și principiul dușman. Uneori aceste două 
principii intră în conflict și se lupta unul cu celălalt. Atunci se 
aud zgomote așa de misterioase prin coridoare, urlete atât de 
înspăimântătoare în străvechile turnuri, cutremurări așa de 
îngrozitoare în pereţi, încât oamenii fug atât din colibe cât și din 
castele și, ţărani sau nobili, aleargă la biserică să caute crucea 
sfinţită sau sfintele moaște, singurele mijloace de apărare 
împotriva diavolilor care ne chinuiesc. 

Dar acolo se întâlnesc faţă în faţă și alte două principii și mai 
groaznice și mai îndârjite și mai neîmpăcate: tirania și 
libertatea. 

Anul 1825 a fost martorul uneia dintre acele lupte dintre Rusia 
și Polonia, în care s-ar crede că tot sângele unui popor se scurge 
cum se stinge adesea un neam. 


Tata și cei doi fraţi ai mei se ridicaseră împotriva noului ţar și 
se înregimentaseră sub drapelul independenţei poloneze, mereu 
la pământ, mereu reînălțat. 

într-o zi am aflat că cel mai tânăr frate al meu fusese omorât; 
în altă zi am fost vestită că fratele cel mare era rănit de moarte; 
în sfârșit, după o zi, în timpul căreia ascultasem înspăimântată 
bubuitul tunului tot mai aproape, l-am văzut apărând pe tatăl 
meu cu o sută de călăreţi, rămășiță a celor trei mii de oameni pe 
care-i comanda. 

Venea să se retragă în castel cu intenţia de a fi îngropat sub 
ruinele lui. 

Tatăl meu care nu se temea pentru viaţa sa, tremura însă 
pentru mine. Într-adevăr, pentru el, nu era vorba decât de 
moarte, căci era hotărât să nu cadă viu în mâinile dușmanilor; 
dar pentru mine, era vorba de robie, de necinstire, de rușine. 

Tata alese zece oameni din suta care-i rămânea, chema 
intendentul, îi dădu tot aurul și toate bijuteriile pe care le aveam 
și amintindu-și că pe vremea celei de a doua împărțiri a Poloniei 
— mama aproape un copil pe atunci, găsise un adăpost sigur la 
mânăstirea Sihăstria[8], situată în mijlocul munţilor Carpaţi — îi 
porunci să mă ducă în această mănăstire, care fiind cândva 
ospitalieră mamei, fără îndoială, nu va fi mai puţin ospitalieră 
fiicei. 

Cu toată dragostea pe care tata mi-o purta, despărţirea nu se 
prelungi mult timp. După toate probabilitățile, a doua zi, urma 
ca rușii să ajungă aproape de castel, deci nu era timp de 
pierdut. 

M-am îmbrăcat în grabă într-un costum de amazoană, cu care 
aveam obiceiul să-i însoțesc pe fraţii mei la vânătoare. Mi s-a 
înșeuat calul cel mai sigur din grajd; tata îmi vâri în coburi, 
propriile sale pistoale, capodopere ale fabricii din Tuia, mă 
îmbrăţișă și dădu ordin de plecare. 

în timpul nopţii și al zilei următoare, făcurăm 20 de leghe 
urmând malurile unuia din râurile fără nume care se varsă în 
Vistula. Această etapă străbătută ne îndepărtase bine de ruși. 

La ultimele raze ale soarelui, am văzut strălucind vârfurile 
înzăpezite ale Carpaţilor. 


Spre sfârșitul celei de a doua zile, ajunseserăm la poalele lor; 
în fine, în dimineaţa celei de a treia am pătruns într-unul din 
defileuri. 

Munţii noștri Carpaţi nu seamănă deloc cu munţii civilizaţi din 
Occidentul dumneavoastră. Tot ce natura are mai ciudat și mai 
grandios se înfățișează aci privirilor în toată măreţia ei. Vârfurile 
lor vijelioase se pierd în nori, acoperite de zăpezi veșnice: 
nesfârșitele lor păduri de brazi se apleacă asupra oglinzii poleite 
a lacurilor asemănătoare mărilor, nicicând brăzdate de luntre, 
nicicând plasa unui pescar netulburându-le cristalul adânc ca 
albastrul cerului; vocea omenească rareori răsună aci, făcând să 
se audă câte un cântec moldovenesc căruia îi răspund strigătele 
animalelor sălbatice; cântec și strigăte trezesc ecouri 
singuratice, ele înșile uimite că un zgomot oarecare le-a trezit la 
viaţă. Timp de multe mile se călătorește pe sub bolțile 
întunecoase ale pădurilor, luminate de acele minunăţii 
neașteptate pe care singurătatea ţi le dezvăluie la fiecare pas și 
care te fac să treci de la uimire la admiraţie. Acolo, pericolul te 
pândește de pretutindeni și e alcătuit din mii de primejdii 
deosebite; dar n-ai nici măcar timp să-ţi fie frică, atât de măreţe 
sunt primejdiile acestea. Când cascade improvizate din topirea 
zăpezilor, care sărind din stâncă în stâncă, inundă deodată 
strâmta cărare pe care mergi, cărare lăsată de trecerea 
sălbăticiunilor și a vânătorului care le urmărește; când arbori 
măcinaţi de timp care se desprind din pământ și se prăbușesc 
cu un tunet îngrozitor care pare a fi acela al unui cutremur de 
pământ; când, în sfârșit, uraganele care te învăluie în nori, în 
mijlocul cărora se vede ţâșnind, lungindu-se și zvârcolindu-se 
fulgerul, ca un șarpe de foc. 

Apoi, după aceste vârfuri albastre, după pădurile străvechi, 
după munţii uriași, după pădurile fără hotar, urmează stepele 
fără sfârșit, adevărată. Mare cu valurile și furtunile sale, savane 
sterpe și cocoșate unde privirea se pierde într-un orizont fără 
margini; atunci nu spaima este aceea care te stăpânește, ci te 
inundă tristeţea; e o vastă și adâncă melancolie de la care nimic 
nu te poate distrage; căci aspectul ținutului, atât cât îl poţi 
cuprinde cu ochii, este mereu același. Urci și cobori de douăzeci 
de ori pante aidoma, căutând zadarnic un drum sigur, văzându- 
te astfel pierdut, izolat, în mijlocul pustietăţilor, te crezi singur în 


natură și melancolia ta se preschimbă în jale. Într-adevăr, 
mersul pare să fi devenit un lucru zadarnic și care nu te va 
conduce nicăieri, nu întâlnești nici sat nici castel, nici colibă, 
nicio urmă de locuință omenească. Numai uneori, ca o tristeţe în 
plus în acest posomorit peisaj, un lac mic, fără trestii, fără 
tufișuri, adormit în fundul unei râpe ca o altă Mare Moartă, îţi 
închide drumul cu apele sale verzi, deasupra cărora se ridică, la 
apropierea ta câteva păsări acvatice cu strigăte prelungi și 
stridente. Apoi faci un ocol; urci obcina care stă în faţa ta, cobori 
într-o altă vale, urci altă colină și asta durează până ce ai trecut 
de lanţul ondulat care tot descrește. 

Dar după ce ai urcat și coborât acest lanţ, dacă o iei spre 
miazăzi, peisajul redevine măreț; zărești un alt lanţ muntos, mai 
înalt, cu aspect și mai pitoresc, acoperit de păduri, crestat tot de 
pâraie; cu umbră și apă, viaţa renaşte în peisaj; se aude clopotul 
unui schit; se vede șerpuind o caravană pe flancul unui munte. 
În fine, la ultimele raze ale soarelui, se disting, ca un stol de 
păsări albe, rezemându-se una de cealaltă, casele câtorva sate 
care par să se fi adunat ca să se apere de vreun atac nocturn; 
căci, o dată cu viaţa, a revenit pericolul și acesta nu mai este ca 
în munţii dintâi în urșii și haitele de lupi de care trebuie să te 
temi, ci în cetele de haiduci moldoveni cu care trebuie să lupti. 

Totuși ne apropiam. Trecuseră zece zile de marș fără accident. 
Puteam zări vârful muntelui Pion[9] care întrece cu vârful său 
toată această familie de uriași și pe coasta căruia e așezată 
mânăstirea Sihăstria, unde mă duceam. Incă trei zile și am fi 
ajuns. 

Eram la sfârșitul lunii iulie; ziua fusese fierbinte și spre orele 
patru, începurăm să respirăm cu o voluptate fără seamăn, cele 
dintâi adieri răcoroase ale serii. Trecusem de turnurile ruinate 
ale Neamţului[10]. Coboram spre o câmpie pe care începem s-o 
zărim prin deschizătura munţilor. Puteam, de unde eram, și să 
urmărim din ochi cursul Bistriţei[11], cu malurile smălţuite de 
afine roșii și de clopoței mari cu florile albe. Mergeam de-a 
lungul unei prăpăstii în fundul căreia se rostogolea râul, care 
acolo, nu era decât un torent. Caii noștri abia de încăpeau câte 
doi alături. 


Călăuza mergea înaintea noastră, culcat pe cal, cântând un 
cântec muntenesc, cu modulaţii monotone și ale cărui cuvinte le 
urmăream cu un ciudat interes. 

Cântărețul era și poet. Cât despre melodie, trebuie să fii tu 
însuţi muntean ca s-o redai în toată sălbatica ei tristeţe în toată 
mohorâta ei simplitate. 

lată-i cuvintele: 


Jos în smârc la Stavila 
Sângele de-ostaș curgea 
Și-un cadavru, vezi, plutea. 
Din Iliria nu-i venit 

Ci-i tâlhar nepotolit 

Pe Hristos de-a urgisit, 
Ce-a ucis și a minţit. 


A trecut ca vântul șui, 
Gloanţele prin pieptul lui; 
În grumaz: un iatagan. 

De trei zile însă-ntr-una 
Sub a pinului cunună 
Sângele lui cald se-adună, 
Undă neagră-n Ovigan. 


Ochii-albaștri nu mai văd; 

Să fugim că e prăpăd. 
Smârcu-n preajmă să nu-l treci! 
E-un vampir! Nici lupul sur 

Nu stă lângă hoit de fur, 

Pân-și ultimul vultur 

A zburat în munţii reci.[12] 


Deodată se auzi detunătura unei arme de foc, un glonte 
fluieră. Cântecul se întrerupse și călăuza, lovită de moarte, se 


rostogoli în fundul prăpastiei, în timp ce calul său se opri 
tremurând întinzându-și capul inteligent spre fundul abisului 
unde îi dispăruse stăpânul. 

în același timp un strigăt puternic răsună și văzurăm 
înșirându-se pe laturile muntelui vreo treizeci de tâlhari; eram 
încercuiți de pretutindeni. 

Fiecare apucă arma și, cu toate că luaţi pe neașteptate, cei 
care mă însoțeau fiind ostași bătrâni, obişnuiţi cu lupta nu se 
lăsară intimidaţi și ripostară; eu însumi, dând exemplu, am 
înșfăcat un pistol și simțind dezavantajul poziţiei noastre, am 
strigat: înainte! Şi am dat pinteni calului care luă avânt spre 
câmpie. 

Dar aveam de-a face cu munteni care săltau din stâncă în 
stâncă ca niște adevăraţi diavoli ai abisurilor, trăgând și sărind, 
păstrându-și poziţia pe care o luaseră în flancul nostru. 

De altfel, manevra noastră fusese prevăzută. Într-un loc, unde 
se lărgea drumul, unde muntele făcea loc unui platou, un tânăr 
ne aștepta în fruntea a zece oameni călări; zărindu-ne, își 
porniră caii în galop și ne loviră din faţă, în timp ce cei care ne 
urmăreau se rostogoleau pe coastele muntelui și tăindu-ne 
retragerea ne înfășurau din toate părţile. 

Situaţia era gravă și totuși, fiind obișnuită din copilărie cu 
scenele de război, am putut-o analiza fără să pierd niciun 
amănunt. 

Toţi acești oameni îmbrăcaţi în cojoace de oaie, purtau imense 
pălării rotunde împodobite cu flori naturale, ca ale ungurilor. 
Fiecare avea câte o flintă lungă turcească pe care o agita după 
ce trăgea, scoțând strigăte sălbatice, iar la brâu purta câte o 
sabie încovoiată și o pereche de pistoale. 

Cât despre șeful lor, el era un tânăr abia de douăzeci și doi de 
ani, smead la faţă, cu ochii mari, negri, cu părul căzându-i inele- 
inele pe umeri. Costumul său se compunea dintr-un caftan 
moldovenesc împodobit cu blană și strâns la mijloc de un brâu 
cu fire de aur și de mătase. O sabie încovoiată strălucea în 
mâna lui și patru pistoale îi scânteiau la brâu. În timpul luptei 
scotea strigăte aspre și nearticulate care nu s-ar fi spus că ţin 
de vreo limbă omenească și care totuși păreau să-i exprime 
poruncile, căci la strigătele sale oamenii îi dau ascultare, 
aruncându-se pe burtă ca să se apere de salvele soldaţilor 


noștri, se ridicau ca să tragă la rândul lor, doborându-i pe cei 
care se mai găseau în picioare, lichidându-i pe răniţi și, în 
sfârșit, preschimbând lupta într-un adevărat măcel. 

Am văzut căzând unul după altul două treimi dintre apărătorii 
mei. Mai rămăseseră patru în picioare, care s-au strâns în jurul 
meu, refuzând să ceară mila, pe care erau siguri că n-o vor 
obţine și negândindu-se decât la un singur lucru: să-și vândă 
pielea cât mai scump. 

Atunci, tânărul șef scoase un răcnet și mai fioros decât 
celelalte, arătându-ne cu vârful săbiei. Fără îndoială că le 
poruncea ca și acest ultim grup să fie decimat într-un cerc de 
foc, căci lungile flinte moldovenești coborâră dintr-o singură 
mișcare. Am înţeles că ne sunase ceasul cel din urmă. Am 
ridicat ochii și mâinile spre cer într-o ultimă rugăciune și 
așteptam moartea. 

în acest moment, am văzut, nu coborând, ci năpustindu-se în 
jos și sărind din stâncă în stâncă, un tânăr care se opri în 
picioare pe o piatră, dominându-ne pe toţi, la fel ca o statuie pe 
un piedestal și care, întinzând mâna asupra câmpului de bătaie, 
nu pronunţă decât acest singur cuvânt: 

— Destul. 

La această voce, toți ochii se ridicară, și se părea că toți 
ascultară de acest nou stăpân. Doar un bandit își puse iar pușca 
la umăr și trase. 

Unul din oamenii noștri scoase un țipăt, glonţul îi sfărâmase 
braţul stâng. 

El se întoarse îndată ca să se repeadă asupra celui care-l 
rănise; dar mai înainte ca să fi făcut calul său un singur[13] pas, 
un fulger luci deasupra creștetelor noastre și banditul răzvrătit 
se rostogoli cu capul sfărâmat de un glonţ. 

Atâtea emoţii diferite mi-au sleit puterile și-am leșinat. 

Când m-am trezit, eram culcată pe iarbă, cu capul sprijinit pe 
genunchii unui bărbat căruia nu-i vedeam decât mâna albă, cu 
degetele pline de inele, înconjurându-mi mijlocul, în timp ce în 
faţa mea, în picioare, cu braţele încrucișate, având sabia sub 
braţ, ședea tânărul șef moldovean care condusese atacul 
împotriva noastră. 


— Costache, spunea în franţuzește și cu un ton autoritar cel 
care mă susţinea, retrage-ţi imediat oamenii și lasă-mi în grijă 
această tânără femeie. 

— Frate, frate, răspunse cel căruia îi erau adresate aceste 
cuvinte și care abia se putea stăpâni; frate, ia seama să nu mă 
scoţi din sărite: îţi las castelul, lasă-mi pădurea. La castel ești 
stăpân, dar aici eu sunt atotputernic. Aici, mi-ar ajunge un 
singur cuvânt ca să te silesc să mi te supui. 

— Costache! sunt cel mai mare; deci sunt stăpân peste tot, în 
pădure ca și în castel, acolo jos ca și aici. Oh! În vinele mele ca 
și în alte tale, curge sângele Brâncovenilor[14], sânge domnesc 
care e obișnuit să poruncească și poruncesc. 

— Poruncește, Gregoriţă[15] slugilor tale cât poftești; dar nu 
ostașilor mei. 

— Ostașii tăi Costache sunt tâlhari... Tâlhari pe care-i voi 
spânzura pe loc de crenelurile turnurilor noastre, dacă nu mi se 
supun. 

— Ei bine! încearcă să le poruncești. 

Atunci am simţit cum cel care mă susţinea își retrase 
genunchiul și-mi puse binișor capul pe o piatră. L-am urmărit 
neliniștită cu privirea și am putut să-l văd pe același tânăr care 
căzuse, ca să zic așa, din cer în mijlocul încăierării și pe care nu 
putusem să-l văd decât din fugă, înainte de a leșina. 

Era un tânăr, de douăzeci și patru de ani, înalt, cu ochii mari, 
albaștri în care se citea o hotărâre și un curaj deosebit. Părul 
său bălai lung, dovadă a originii lui slave, îi cădea pe umeri ca 
arhanghelului Mihai, încadrându-i obrajii tineri și proaspeţi; pe 
buze îi mijea un surâs dispreţuitor, lăsând să se vadă două șiruri 
de perle; privirea sa scăpăra scântei. Era îmbrăcat într-un fel de 
tunică de catifea neagră; o mică bonetă la fel cu cea a lui 
Rafael, împodobită cu o pană de vultur, îi acoperea capul; purta 
un pantalon strimt și cizme brodate. Mijlocul îi era strâns de un 
brâu de care atârna un cuţit de vânătoare; în bandulieră avea o 
carabină cu două focuri, a cărei precizie o simţise pe pielea lui 
unul din bandiți. 

întinse mâna și această mână întinsă părea să-i poruncească 
și fratelui său. Pronunţă câteva cuvinte în moldovenește. Se 
părea că aceste cuvinte i-au impresionat profund pe tâlhari. 


Atunci, în aceeași limbă, tânărul șef vorbi la rândul său și am 
ghicit că vorbele lui erau amestecate de ameninţări și blesteme. 

Dar, la acest lung și înflăcărat discurs, cel mai mare dintre 
fraţi nu răspunse decât un cuvânt. 

Bandiţii se plecară. 

El făcu un gest și bandiții se aliniară în spatele nostru. 

— Ei bine, fie, Gregoriţă! zise Costache, vorbind iar în 
franţuzește. Femeia aceasta nu va merge la peșteră, dar tot a 
mea va fi. E frumoasă, am cucerit-o și o vreau. 

Și spunând aceste cuvinte, se aruncă asupra mea și mă luă în 
braţe. 

— Femeia aceasta va fi dusă la castel și încredinţată mamei 
mele și eu n-o voi părăsi nicio clipă, răspunse protectorul meu. 

— Calul meu! strigă Costache în moldovenește. 

Zece bandiți se grăbiră să asculte și-i aduseră stăpânului lor 
calul pe care-l cerea. 

Gregoriţă privi în jurul lui, apucă de frâu un cal fără stăpân și 
sări pe el fără să atingă scările. 

Costache se așeză în șa tot așa de ușor ca și fratele său» cu 
toate că mă ţinea în braţe; și porni în galop. 

Calul lui Gregoriță părea să fi primit aceeași îmboldire și-și lipi, 
din mers, capul și șoldul de capul și șoldul calului lui Costache. 

Era ciudat să-i vezi pe cei doi călăreţi zburând alături, 
posomoriţi, tăcuţi, nepierzându-se o singură clipă din ochi» fără 
a părea că se privesc, lăsându-se în seama cailor lor a căror 
cursă disperată îi ducea prin păduri, stânci și prăpăstii. 

Capul răsturnat îmi îngăduia să văd frumoșii ochi ai lui 
Gregoriţă pironiţi într-ai mei. Costache observând, îmi înălță 
capul și n-am mai văzut decât privirea lui întunecată care mă 
mistuia. Mi-am coborât pleoapele dar, zadarnic; printre gene 
întrezăream privirea-i sfredelitoare care-mi pătrundea până în 
străfundul pieptului, străpungându-mi inima. Atunci o ciudată 
nălucire mă cuprinse; mi se părea că sunt Lenora din balada lui 
Burger purtată de călăreţul nălucă pe calul fantomă și când am 
simţit că ne-am oprit, am deschis ochii cu groază, atât de 
convinsa eram că nu-i voi vedea în jurul meu decât cruci 
sfărmate și morminte deschise. 

Ceea ce am văzut nu era deloc mai vesel; era curtea 
interioară a unui castel moldovenesc clădit în secolul al 


XIII CASTELUL LUI BRÂNCOVEANU 

Atunci Costache mă lăsă să alunec din braţele sale la pământ 
și aproape imediat cobori lângă mine; dar oricât de iute ar fi fost 
mișcarea sa, nu făcuse decât s-o urmeze pe a lui Gregoriţă. 

Așa cum spusese Gregoriţă, la castel el era cu adevărat 
stăpânul. 

Văzându-i sosind pe cei doi tineri și pe străina pe care o 
aduceau, slugile alergară în întâmpinarea lor; dar cu toate că 
atenţia lor era împărţită între Costache și Gregoriţă, se simţea 
că respectul cel mai adânc îl purtau acestuia din urmă. 

Două femei se apropiară; Gregoriţă le dădu o poruncă în 
moldovenește și-mi făcu semn cu mâna să le urmez. 

Era atâta respect în privirea care însoțea acest semn, că n-am 
ezitat câtuși de puţin. Cinci minute mai târziu mă aflam într-o 
cameră, care așa goală și de nelocuit cum ar fi părut chiar și 
omului cel mai puţin pretenţios, era vădit cea mai frumoasă din 
castel. 

Era o cameră mare, pătrată, cu un fel de divan îmbrăcat în 
serj verde care servește drept scaun ziua și de pat noaptea. 
Cinci sau șase fotolii mari de stejar, un dulap larg și, într-unul 
din colţurile camerei, un tron asemănător unei mari și măreţe 
strane de biserică. 

Nici vorbă de perdele la fereastră sau la pat. 

Urcai în această cameră pe o scară unde stăteau în picioare, 
în firide, trei statui ale lui Brâncoveanu, mai mari decât în 
natură. 

După câteva minute mi se aduseră în cameră bagajele în 
mijlocul cărora se găseau și cuferele mele. Femeile îmi oferiră 
serviciile lor. Dar, înlăturând dezordinea pe care acest 
eveniment o pusese în toaleta mea, mi-am păstrat rochia de 
călărie, costum mai potrivit cu cel al gazdelor mele decât 
oricare altul pe care l-aș fi putut pune. 

Abia făcusem aceste mici schimbări că am și auzit bătând 
încetișor la ușa mică. 

— Intraţi, am spus, firește, în franţuzește; franceza, după cum 
știți, fiind pentru noi polonezii o limbă aproape maternă. 

Gregoriţă intră. 

— Ah, doamnă, sunt fericit că vorbiţi franţuzește. 


— Și eu de asemenea, domnule, i-am răspuns, sunt fericită că 
vorbesc această limbă, pentru că am putut, datorită acestei 
întâmplări, să apreciez generoasa dumneavoastră purtare faţă 
de mine. În această limbă m-aţi apărat împotriva planurilor 
fratelui dumneavoastră, în această limbă vă exprim sincera mea 
recunoștință. 

— Mulţumesc, doamnă. Era firesc să mă interesez de o femeie 
în situaţia în care vă aflaţi. Vânam în munţi când am auzit 
împușcături neregulate și neîntrerupte; am înţeles că era vorba 
de vreun atac cu arma în mână și m-am orientat după focuri, 
cum se spune în termeni militari. Mulțumită cerului am ajuns la 
timp, dar îmi veţi permite să vă întreb doamnă, prin ce 
întâmplare o femeie de distincţia dumneavoastră s-a aventurat 
în munţii noștri? 

— Sunt poloneză, domnule, i-am răspuns. Cei doi fraţi ai 
mei.au fost uciși în războiul împotriva Rusiei; tatăl meu, pe care 
l-am lăsat hotărât să apere castelul nostru împotriva 
dușmanului, i-a întâlnit până la această oră, iar eu, din porunca 
lui fugind departe de toate aceste masacre, am venit să caut un 
adăpost în mânăstirea Sihăstria, unde mama mea, în tinereţea 
ei și în împrejurări asemănătoare, a găsit un azil sigur. 

— Sunteţi vrăjmașa rușilor, spuse tânărul bărbat, acest titlu va 
fi un ajutor puternic la castel; și noi avem nevoie de toate 
forţele noastre ca să susţinem lupta ce se pregătește. Dar, 
pentru că știu cine sunteţi, aflaţi, doamnă, cine suntem: numele 
de Brâncoveanu nu vă este deloc străin, nu-i așa, doamnă? 

M-am înclinat. 

— Mama e ultima prințesă cu acest nume, ultima descendentă 
a acestei ilustre căpetenii pe care au ucis-o Cantemireștiil 16], 
acești curtezani ai lui Petru |. Mama se căsători prima oară cu 
tatăl meu, Șerban Voevod[17], prinţ ca și ea, dar de o familie 
mai puțin ilustră. 

Tatăl meu a fost crescut la Viena, unde a putut aprecia 
avantagiile civilizaţiei. Hotări să facă din mine un european. Am 
mers în Franţa, Italia, Spania și Germania. 

Mama, știu că nu se cuvine ca un fiu să vă povestească ceea 
ce vreau să vă spun, dar cum, pentru mântuirea noastră, 
trebuie să ne cunoașteţi bine, veţi aprecia cauzele acestei 
destăinuiri, mama care în timpul primelor călătorii ale tatălui 


meu, când eram copil, avusese legături vinovate cu o căpetenie 
de haiduci[ 18], așa, adăugă Gregoriță zâmbind, sunt numiţi în 
această ţară oamenii care v-au atacat, mama, după cum vă 
spuneam, care avusese legături vinovate cu un conte 
lordache[19] Koproli, jumătate grec, jumătate moldovean, a 
scris tatălui meu ca să-i mărturisească totul și să-i ceară 
divorţul, sprijinindu-se în această cerere, pe faptul că nu voia, 
ea, o Brâncoveanu, să rămână nevasta unui bărbat care 
devenea din zi în zi mai străin de ţara sa. Vai! Tatăl meu nu 
trebuia să-și dea consimțământul la această cerere care vi se 
poate părea stranie dumneavoastră, dar care, la noi, e lucrul cel 
mai comun și cel mai firesc. Tatăl meu tocmai murise de un 
anevrism de care suferea de mai mult timp, iar scrisoarea am 
primit-o eu în locul său. 

N-aveam nimic altceva de făcut decât să-i exprim mamei cele 
mai sincere urări de fericire. Aceste urări i le-am transmis printr- 
o scrisoare în care o anunţam că era văduvă. 

în aceeași scrisoare îi ceream îngăduinţa să-mi continui 
călătoriile, învoire care-mi fu dată. 

Intenţia mea era să mă stabilesc în Franţa sau în Germania, ca 
să nu mă aflu în faţa unui om care mă detesta și pe care nu-l 
puteam iubi, adică a soţului mamei mele, când, deodată, am 
aflat că lordache Koproli fusese omorât de către foștii cazaci ai 
tatălui meu, după cât se spunea. 

M-am grăbit să mă întorc; îmi iubeam mama, îi înţelegeam 
singurătatea și nevoia de a avea pe cineva drag lângă ea, într-o 
asemenea clipă. Fără ca vreodată să mă fi iubit prea mult, eram 
totuși fiul ei. M-am întors în castelul strămoșesc într-o 
dimineaţă, când nimeni nu mă aștepta. 

Am găsit aici un tânăr pe care l-am luat la început drept un 
străin și care am aflat apoi că e fratele meu. 

Era Costache, fiul adulterului, pe care o a doua căsătorie îl 
legitimase; Costache, adică fiinţa neîmblânzită pe care aţi văzut- 
o, ale cărui pasiuni sunt pentru el singura-i lege care n-are nimic 
sfânt în această lume afară de mama sa, care ma ascultă cum 
ascultă tigrul braţul care l-a dresat, dar răcnind necontenit, 
datorită vagii speranţe pe care o nutrește de a mă devora într-o 
bună zi. În castel, în locuinţa Brâncovenilor și Voevozilor[20], eu 
sunt încă stăpânul; dar, odată în afara acestor ziduri, odată în 


aer liber, el redevine copilul sălbatec al pădurilor și al munţilor, 
care vrea ca totul să se plece voinţei sale de fier. Cum de-a 
cedat astăzi, cum au cedat oamenii săi? Nu-mi dau seama; un 
vechi obicei, o rămășiță de respect. N-aș vrea să risc o nouă 
încercare. Rămâneţi aici, nu părăsiți camera, curtea, în sfârșit, 
zidurile înconjurătoare, și răspund de tot; faceți un pas în afara 
castelului, nu mai răspund de nimic, decât că voi muri 
apărându-vă. 

— Nu aș putea așadar, după dorinţa tatălui meu, să-mi 
continui drumul spre mânăstirea Sihăstria? 

— Faceţi-o, încercaţi, porunciţi, vă voi însoţi; dar eu voi 
rămâne în drum, iar dumneavoastră, dumneavoastră... nu veţi 
ajunge. 

— Ce să fac atunci? 

— Să rămâneţi aici, să așteptați, să cereţi sfat împrejurărilor și 
să profitaţi de ele. Presupuneţi că aţi căzut într-un cuib de 
tâlhari și că numai curajul dumneavoastră vă poate scăpa; că 
numai sângele rece vă poate salva. Mama, cu toată preferința ei 
pentru Costache, rodul dragostei sale, e bună și generoasă. De 
altfel, e o Brâncoveanu, adică o adevărată prinţesă. O veţi 
vedea; ea vă va apăra de pasiunile brutala ale lui Costache. 
Puneţi-vă sub protecţia ei; sunteţi frumoasă, o să vă iubească. 
Dealtminteri, (el mă privi cu o expresie de nedefinit) cine ar 
putea să vă vadă și să nu vă iubească? Să mergem în 
sufragerie, unde ne așteaptă ea. Nu arătaţi nici nedumerire, nici 
neîncredere; vorbiți în poloneză; nimeni nu cunoaște aci această 
limbă; voi traduce mamei cuvintele dumneavoastră și fiţi 
liniștită, nu voi spune decât ce trebuie sa spun. Mai ales, niciun 
cuvânt despre ce v-am dezvăluit; să nu fim bănuiţi că ne 
înțelegem. Nu cunoașteţi încă viclenia și prefăcătoria celui mai 
sincer dintre noi. Veniţi. 

L-am urmat pe scara luminată de torţe de rășină arzând în 
mâini de fier prinse în zid. Era vădit că această iluminaţie 
neobișnuită se făcuse în cinstea mea. 

Am intrat în sufragerie. 

îndată ce Gregoriţă deschise ușa și rosti în moldovenește un 
cuvânt care am aflat mai târziu că vrea să însemne străina, o 
femeie voinică înaintă spre noi. 

Era prinţesa Brâncoveanu. 


își purta părul alb împletit în cozi în jurul capului, pe care avea 
o căciuliță de samur cu o pană de egretă, dovadă a originii ei 
princiare. Deasupra unei rochii lungi din stofă turcească, 
împodobită cu blană la fel cu a căciuliţei, purta un fel de tunică 
din postav auriu, presărată la talie cu pietre preţioase. 

Ținea în mână un șir de mătănii de chihlimbar pe care le 
învârtea foarte repede între degete. 

Alături de ea, Costache, purtând strălucitorul și maiestosul 
costum maghiar în care mi se păru și mai ciudat. 

Avea un caftan de catifea verde, cu mâneci largi, căzându-i 
până sub genunchi, pantaloni de cașmir roșu, papuci de 
marochin brodaţi cu aur; era în capul gol și părul lung, atât de 
negru încât părea albastru, îi cădea pe gâtul gol, unde se vedea 
doar o șuviţă albă din cămașa de mătase. 

El mă salută stângaci și pronunţă în moldovenește câteva 
cuvinte de neînțeles pentru mine. 

— Poţi vorbi în franţuzește, frate, zise Gregoriţă; doamna e 
poloneză și înţelege această limbă. Atunci, Costache pronunţă în 
franceză câteva cuvinte aproape tot așa de neînțeles pentru 
mine ca cele pe care le pronunţase în moldovenește; dar mama, 
întinzând cu gravitate braţul îi întrerupse. Era vădit pentru mine 
că voia să le spună fiilor săi că ei îi revenea datoria să mă 
primească. 

Atunci începu o cuvântare de bun venit în moldovenește, fața 
ei dându-i un sens ușor de urmărit. Îmi arată masa, îmi oferi un 
scaun lângă ea, îmi arătă printr-un gest întreaga casă, parcă ar 
fi vrut să-mi spună că-mi aparținea și, așezându-se prima cu o 
demnitate binevoitoare, își făcu semnul crucii și rosti o 
rugăciune. 

Fiecare își ocupă locul, loc stabilit de etichetă, Gregoriţă lângă 
mine, Costache, alături de mama sa, Smaranda. 

Așa se numea prinţesa. 

Gregoriţă își schimbase și el costumul. 

Purta, ca și fratele său, tunica maghiară, numai că era de 
catifea roșie ca granatul; iar pantalonii din cașmir albastru. O 
măreaţă decorație îi atârna la gât: Nișamul lui Mohamed. 

Ceilalţi din casă mâncau la aceeași masă, fiecare după rangul 
pe care i-l da poziţia sa printre prieteni sau printre slugi. 


Masa a fost tristă; Costache nu mi s-a adresat nici măcar o 
singură dată, cu toate că fratele său avea grijă să-mi vorbească 
întotdeauna în franțuzește, cât despre mamă, era foarte atentă 
cu mine având mereu acel aer solemn care n-o părăsea 
niciodată. Gregoriță spusese bine: era o adevărată prințesă. 

După masă, Gregoriţă înaintă spre mama lui. li explică, în 
moldovenește, nevoia pe care trebuia s-o am de a fi singură și 
cât de necesară îmi era odihna după emoţiile unei astfel de zile. 
Smaranda făcu un semn de aprobare din cap, îmi întinse mâna, 
mă sărută pe frunte, cum ar fi făcut cu fiica sa și-mi dori noapte 
bună în castelul ei. 

Gregoriţă nu se înșelase: clipa aceasta de singurătate o 
dorisem cu ardoare. l-am mulţumit prinţesei care mă conduse 
până la ușă, unde mă așteptau cele două femei care mă mai 
conduseseră în camera mea. 

Am salutat-o, la rândul meu, ca și pe cei doi fii ai săi și am 
reintrat în apartamentul din care ieșisem cu o oră mai înainte. 

Sofaua se transformase în pat. Aceasta era singura schimbare 
care se făcuse. 

Le-am mulţumit femeilor. Le-am făcut semn că mă voi 
dezbrăca singură; ele ieșiră de îndată, cu dovezi de respect care 
arătau că li se poruncise să mă asculte întru totul. 

Am rămas în această cameră imensă, în care lumânarea mea 
mișcându-se nu lumina decât părţile pe care le străbăteam, fără 
să o poată cuprinde în întregime. Ciudat joc de lumină, care 
statornicea o luptă între pâlpâirea lumânării și razele lunii, ce 
treceau prin fereastra fără perdele. 

în afara ușii prin care intrasem și care da pe scară, alte două 
uși se deschideau spre camera mea; dar zăvoare enorme» 
fixate pe uși și care se trăgeau pe dinăuntru, erau de-ajuns ca 
să mă liniștească. 

M-am îndreptat spre ușa pe care intrasem. Și ea, ca și 
celelalte, avea mijloacele sale de apărare. 

Am deschis fereastra; era deasupra unei prăpăstii. 

Am înţeles că Gregoriţă alesese această cameră cu grija. 

în fine, revenind la sofa, am găsit pe măsuţa de lângă căpătâi 
un bileţel îndoit. 

L-am deschis și am citit în poloneză: 


„Dormiţi liniștită; nu aveţi de ce să vă temeţi atâta timp cât 
veţi rămâne înlăuntrul castelului. 

Gregoriţă” 

Am urmat sfatul dat și oboseala biruindu-mi grijile, m-am 
culcat și am adormit. 

XIV CEI DOI FRAŢI 

Din acest moment, m-am stabilit în castel, și din acest 
moment începu drama pe care vreau să v-o povestesc. 

Cei doi fraţi se îndrăgostiră de mine, fiecare după caracterul 
său. 

Costache, de a doua zi, îmi spuse că mă iubea, declară că voi 
fi a lui și nu a altuia și că mai degrabă mă va omori decât să 
aparţin altcuiva, oricine ar fi. 

Gregoriță nu spuse nimic; dar mă înconjură de griji și de 
atenţie. Toate resursele unei educaţii strălucite, toate amintirile 
unei tinereţi petrecute la cele mai nobile curți ale Europei fură 
întrebuințate ca să-mi placă. Vai! Nici nu era greu; la primul 
sunet al vocii sale, simţeam că acest glas îmi mângâia sufletul; 
la cea dintâi privire a ochilor săi, simţisem că această privire îmi 
pătrundea până în inimă. 

Timp de trei luni, Costache îmi repetase de sute de ori că mă 
iubea, eu îl uram; după trei luni, Gregoriţă nu-mi spusese încă 
un singur cuvânt de dragoste, dar simţeam că dacă mi-ar cere, 
aș fi a lui. 

Costache renunțase la drumurile sale. Nu mai părăsea 
castelul. Abdicase în favoarea unui soi de locotenent, care 
venea, din timp în timp, să-i ceară poruncile și apoi dispărea. 

Și Smaranda mă iubea cu o prietenie pătimașă, a cărei 
expresie mă înfricoșa. Ea îl proteja în mod vizibil pe Costache și 
părea să fie mai geloasă pe mine decât el însuși. Dar, cum nu 
înţelegea nici poloneza, nici franceza și cum eu nu înţelegeam 
moldoveneasca, nu putea insista pe lângă mine în favoarea 
fiului său; dar învățase trei cuvinte în franceză, pe care mi le 
repeta de fiecare dată când buzele ei îmi atingeau fruntea: 

— Costache iubește Hedwige. 

într-o zi am aflat o știre groaznică care punea vârf 
nenorocirilor mele: cei patru oameni care supravieţuiseră luptei 
fuseseră eliberaţi și plecaseră în Polonia angajându-se, pe 


cuvânt, că unul din ei se va întoarce în termen de trei luni să-mi 
aducă știri despre tatăl meu. 

într-adevăr, unul din ei reapăru într-o dimineaţă. Castelul 
fusese cucerit ars și dărâmat, iar tata murise apărându-l. 

De aici înainte eram singură pe lume. 

Costache îşi îndoi insistenţele, Smaranda dovezile de 
dragoste; dar, de data aceasta, am pretextat doliul după tatăl 
meu. Costache insista, spunând că fiind singură, cu atât mai 
multă nevoie aveam de un sprijin; mama lui insista, ca și el, mai 
mult decât el, poate. 

Gregoriţă îmi vorbise de stăpânirea pe care o au moldovenii 
asupra lor înșile când nu vor să li se citească simţămintele. El 
era un exemplu viu. 

Era imposibil să fii mai sigur de dragostea unui om așa cum 
eram eu de a lui și totuși, dacă aș fi fost întrebată pe ce dovadă 
se bizuia această certitudine, mi-ar fi fost imposibil sa spun; 
nimeni, în castel nu-i văzuse mâna atingând-o pe a mea, ochii 
căutându-i pe ai mei. Doar gelozia îl putea lămuri pe Costache 
asupra acestei rivalități, cum numai dragostea mea mă putea 
lămuri asupra acestei dragoste. 

Totuși, mărturisesc, această stăpânire de sine a lui Gregoriţă, 
mă neliniștea. Eram sigură, dar asta nu era de-ajuns, simţeam 
nevoia să fiu convinsă; într-o seară, când de abia intrasem în 
camera mea, am auzit bătând încetișor la una din cele două uși 
pe care le-am descris ca închizându-se pe dinăuntru. După felul 
cum se bătea, am ghicit că era chemarea unui prieten. M-am 
apropiat și am întrebat cine era. 

— Gregoriţă, răspunse o voce asupra căreia nu era niciun 
pericol să mă înșel. 

— Ce doriţi? l-am întrebat tremurând. 

— Dacă aveţi încredere în mine, zise Gregoriţă, dacă socotiți 
că sunt un om de onoare, împliniţi-mi rugămintea. 

— Ce rugăminte? 

— Stingeţi lumina, ca și când v-aţi fi culcat și peste o jumătate 
de oră deschideţi-mi ușa. 

— Veniţi peste o jumătate de oră. 

Am stins lumina și am așteptat. 

Inima îmi bătea cu putere, căci înţelegeam că era vorba de 
ceva important. 


Jumătatea de oră se scurse; am auzit bătând mai ușor decât 
prima oară. În răstimp trăsesem zăvoarele și n-am avut decât să 
deschid ușa. 

Gregoriţă intră și fără ca el să-mi spună ceva, am împins ușa 
după el și am tras zăvoarele. 

El rămase o clipă mut și nemișcat, impunându-mi tăcerea 
printr-un gest. Apoi, când s-a convins că niciun pericol imediat 
nu ne ameninţă, mă duse în mijlocul vastei camere și simțind 
după tremuratul meu că nu puteam sta în picioare, îmi căută un 
scaun. 

M-am așezat, sau mai degrabă am căzut pe acest scaun. 

— Oh! Dumnezeule! l-am spus, ce este și pentru ce atâtea 
precauţii? 

— Pentru că viaţa mea, ceea ce n-ar fi nimic, pentru că poate 
și a dumneavoastră, depind de convorbirea pe care o vom avea. 

l-am apucat mâna, înspăimântată. Duse mâna mea la buze, 
privindu-mă în același timp ca să-mi ceară iertare pentru o 
asemenea îndrăzneală. Am plecat ochii: consimţeam. 

— Vă iubesc, îmi spuse cu vocea lui melodioasă ca un cântec; 
mă iubiţi? 

— Da, i-am răspuns. 

— Aţi consimţi să fiți soția mea? 

— Da. 

își trecu mâna peste frunte, cu un oftat adânc de fericire. 

— Atunci nu veţi refuza să mă urmaţi? 

— Vă voi urma pretutindeni! 

— Căci, înţelegeţi continuă el, nu putem fi fericiți decât fugind. 

— Oh, da! am strigat, să fugim. 

— Tăcere! făcu el tresărind, tăcere! 

— Aveţi dreptate. 

Și m-am apropiat de el, tremurând toată. 

— lată ce am făcut, îmi spuse el, iată de ce am stat așa de 
mult fără să vă mărturisesc că vă iubesc. Voiam, odată sigur de 
dragostea dumneavoastră, ca nimic să nu se poată opune unirii 
noastre. Sunt bogat, Hedwige, peste măsură de bogat, dar în 
felul boierilor moldoveni: bogat în moșii, turme, robi. Ei bine! Am 
vândut mânăstirii Hangu, pentru un milion, moșii, turme, sate. 
Mi-au dat pietre preţioase în valoare de trei sute de mii de 


franci, aur de o sută de mii de franci, restul în scrisori de 
schimb, la Viena. Un milion vă va ajunge? 

l-am strâns mâna. 

— Dragostea dumitale, ar fi de ajuns, Gregoriţă, poţi fi sigur 
de asta. 

— Ei bine! ascultă: mâine, merg la mânăstirea Hangu pentru 
ultimele aranjamente cu stareţul. Mi-a pregătit cai; acești cai ne 
vor aștepta la orele nouă, ascunși la o sută de pași de castel. 
După cină, te urci în cameră, ca și azi: stângi lumina ca și azi; 
intru aci, ca și azi. Dar mâine, în loc să ies singur, mă urmezi, 
ieşim pe poarta care dă în câmp, găsim caii, încălecăm și până 
la ziuă, facem treizeci de leghe. 

— De ce nu suntem poimâine! 

— Scumpă Hedwige! 

Gregoriţă mă strânse la pieptul lui, buzele noastre se 
împreunară. 

Oh! Spuse adevărul: cel căruia îi deschisesem ușa camerei 
mele era un om de onoare; dar el înţelesese bine: dacă nu-i 
aparțineam cu trupul, îi aparțineam din tot sufletul. 

Noaptea se scurse fără să pot dormi o singură clipă. Mă 
vedeam fugind cu Gregoriţă; mai simţeam dusă de el cum 
fusesem dusă de Costache! Numai că, de astădată, acea cursă 
groaznică,. Înspăimântătoare, funebră, se schimba într-o dulce 
și încântătoare îmbrăţișare căreia viteza îi mărea voluptatea, 
căci și viteza are o voluptate a ei. 

Ziua veni. 

Am coborât. 

Mi se părea că ceva și mai întunecat ca de obicei era în felul 
cum mă salută Costache. Surâsul său nu mai era ironic, ci 
ameninţător. 

Cât despre Smaranda, mi se păru aceeași. 

în timpul micului dejun, Gregoriţă porunci să i se pregătească 
caii, Costache mi se păru că nu da nicio atenţie acestui ordin. 

Cam pe la orele unsprezece ne salută, spunând că se va 
întoarce abia seara și rugând-o pe mama lui să nu-l aștepte la 
masă; apoi, întorcându-se spre mine, mă rugă, la rândul meu, 
să-l iert. 


leși. Ochii fratelui său îl urmăriră până în clipa când ieși din 
cameră și în acel moment, din acei ochi ţâșni un fulger de ură 
atât de cumplit încât m-am înfiorat. 

Ziua se scurse în mijlocul spaimelor pe care vi le puteţi 
închipui. Nu mărturisisem nimănui proiectele noastre; abia dacă 
îndrăznisem să-i vorbesc, în rugăciunile mele, lui dumnezeu 
despre ele, totuși mi se părea că erau cunoscute de toată 
lumea, că fiecare privire care se aţintea asupra mea putea 
pătrunde și citi până în fundul inimii mele. 

Cina fu un chin; posomorit și tăcut, Costache vorbea rar; de 
astă dată, se mulţumi să-i adreseze de două-trei ori cuvântul 
mamei sale în moldovenește și de fiecare dată sunetul vocii lui 
mă făcea să tresar. 

Când m-am ridicat să urc în camera mea, Smaranda, ca de 
obicei, m-a îmbrățișat și îmbrăţișându-mă mi-a spus acea frază, 
pe care de opt zile, n-o mai auzisem ieșind din gura ei: 

— Costache iubește Hedwige. 

Această frază mă urmărea ca o ameninţare; ajunsă în camera 
mea, mi se părea că o voce fatală îmi murmura la ureche: 
Costache iubește Hedwige! 

Or, Gregoriță îmi spusese că dragostea lui Costache, însemna 
moartea. 

Spre orele șapte seara, cum ziua începea să scadă, l-am văzut 
pe Costache traversând curtea. S-a întors ca să privească spre 
fereastra mea, dar m-am dat repede înapoi ca să nu mă poată 
vedea. 

Eram neliniștită, pentru că atât cât îl putusem urmări de la 
fereastră, îl văzusem îndreptându-se spre grajduri. Am riscat să 
trag zăvoarele și să mă strecor în camera alăturată, de unde 
puteam vedea tot ce avea să facă. 

într-adevăr se ducea la grajduri. Își scoase chiar el, calul 
favorit, îl înșeuă cu propriile sale mâini și cu grija omului care dă 
cea mai mare importanţă celor mai mici amănunte. Era 
îmbrăcat în același costum în care-l văzusem prima oară. Numai 
că drept armă nu purta decât sabia. 

Calul fiind înşeuat, își ridică încă o dată ochii spre fereastra 
camerei mele. Nevăzându-mă, sări în șa, puse să i se deschidă 
aceeași poartă prin care ieșise și trebuia să reintre fratele său și 
se depărtă în galop în direcţia mânăstirii Hangu. 


Atunci mi se strânse inima într-un fel groaznic, o presimţire 
fatală îmi spunea că se ducea înaintea fratelui său. 

Am rămas la fereastră atât cât am putut distinge drumul, 
care, la un sfert de leghe de castel făcea un cot și se pierdea 
într-o pădure. Dar întunericul făcându-se tot mai des, drumul 
sfârși prin a dispare brusc. 

Nu m-am mișcat din loc. 

în sfârșit, neliniștea mea, prin însăși exagerarea ei, mă întări și 
cum era vădit că doar în sufragerie puteam să aflu primele vești 
de la unul sau de la altul din fraţi, am coborât. 

Prima mea privire a fost către Smaranda. După faţa ei liniștită, 
am văzut că nu se temea de nimic; dădea porunci pentru cina 
obișnuită și tacâmurile celor doi fraţi erau la locurile lor. 

Nu îndrăzneam să întreb pe nimeni. De altfel, pe cine să fi 
întrebat? Nimeni la castel, în afară de Costache și de Gregoriţă 
nu vorbea niciuna din limbile pe care le vorbeam eu. 

La cel mai mic zgomot tresăream. 

De obicei cina se servea la orele nouă. 

Coborâsem la opt și jumătate; urmăream cu ochii minutarul, al 
cărui mers era aproape vizibil pe vastul cadran al orologiului. 

Acul călător trecu peste distanţa care îl separa de sfert. 

Bătu sfertul. Răsună mohorât și trist, apoi acul își reluă mersul 
tăcut și l-am văzut din nou parcurgând distanţa cu regularitatea 
și încetineala unui vârf de compas. 

Cu câteva minute înainte de ora nouă mi se păru că aud 
galopul unui cal în curte. Smaranda îl auzi de asemenea, căci 
întoarse capul spre fereastră; dar întunericul era prea des ca să 
poată vedea ceva. 

Oh! Dacă m-ar fi privit în acea clipă, cum ar fi putut ghici ce se 
petrecea în sufletul meu! 

Nu se auzise decât tropotul unui singur cal și tocmai asta avea 
un înţeles. Ştiam că nu se va întoarce decât un singur călăreț. 

Dar care? 

în anticameră răsunară pași. 

Erau înceţi și păreau să calce pe inima mea. 

Ușa se deschise și am văzut desenându-se în întuneric o 
umbră. 

Umbra se opri o clipă în ușă. Inima mi se oprise. 


Umbra înainta și pe măsură ce intra în cercul de lumină, 
respiram. 

L-am recunoscut pe Gregoriţă. 

O clipă mai mult și inima mi s-ar fi sfărâmat de durere. 

L-am recunoscut pe Gregoriţă, dar palid ca un mort. Numai 
văzându-l, puteai ghici că se petrecuse ceva îngrozitor. 

— Tu ești Costache? întrebă Smaranda. 

— Nu, mamă, răspunse Gregoriţă cu vocea surdă. 

— Ah, iată-te, zise ea; și de când e datoare mama ta să te 
aștepte? 

— Mamă, spuse Gregoriţă, aruncând o privire asupra pendulei, 
nu e decât ora nouă. 

Și în același timp, într-adevăr, bătură orele nouă. 

— E adevărat, zise Smaranda. Unde e fratele tău? 

Fără voia mea, m-am gândit că aceeași întrebare o pusese 
Dumnezeu lui Cain. 

Gregoriţă nu răspunse. 

— Nimeni nu l-a văzut pe Costache? întrebă Smaranda. 

Vătaful sau majordomul se informă la cei din preajma lui. 

— Cam pe la șapte, răspunse el, contele a fost la grajduri, și-a 
înșeuat chiar el calul și a plecat pe drumul Hangului. 

în acea clipă ochii mei întâlniră privirea lui Gregoriţă. Nu știu 
dacă era o realitate sau o nălucire, dar mi se păru că avea o 
picătură de sânge în mijlocul frunţii. 

Mi-am dus încet degetul la propria mea frunte, arătând locul 
unde credeam că văd pata. 

Gregoriţă mă înţelese; își scoase batista și se șterse. 

— Da, da! murmură Smaranda, o fi întâlnit vreun urs» vreun 
lup, pe care s-o fi distrat să-l urmărească. lată pentru ce un copil 
își face mama să-l aștepte. Spune, Gregoriţă, unde l-ai lăsat? 

— Mamă, răspunse Gregoriţă eu vocea emoţionată dar sigură, 
n-am ieșit împreună cu fratele meu. 

— Bine, spuse Smaranda. Să se servească masa, să ne 
așezăm și să se închidă porţile; cei care rămân afară, se vor 
culca afară. 

Primele două părţi ale acestei porunci fură îndeplinite 
întocmai. Smaranda se așeză la locul ei, Gregoriţă la dreapta și 
eu la stânga ei. 


Apoi servitorii ieșiră s-o îndeplinească pe a treia, adică să 
închidă porţile castelului. 

în acel moment se auzi mare zgomot în curte și un servitor 
foarte înspăimântat intră în sală, zicând: 

— Prinţesă, calul contelui Costache a intrat în curte, singur și 
plin de sânge. 

— Oh! murmură Smaranda ridicându-se palidă și 
amenințătoare, aşa a intrat într-o seară calul tatălui său. 

Mi-am aruncat ochii asupra lui Gregoriță; nu mai era palid, era 
livid. 

în adevăr, calul contelui Koproli se întorsese într-o seară în 
curtea castelului, acoperit tot de sânge și după o oră, servitorii 
găsiseră și aduseseră trupul acoperit de răni. 

Smaranda luă o torţă din mâna unui servitor, înaintă spre ușă, 
o deschise și cobori în curte. 

Calul, înspăimântat, era stăpânit cu toată împotrivirea lui, de 
trei sau patru servitori care-și uneau puterile să-l potolească. 

Smaranda înaintă spre animal, privi sângele care-i păta rana și 
observă o rană deasupra frunții. 

— Costache a fost omorât în faţă, zise ea, în duel de un singur 
dușman. Căutaţi-i corpul, copii; mai târziu îi vom căuta ucigașul. 

Cum calul intrase prin poarta dinspre Hangu, toţi servitorii se 
repeziseră prin această poartă, se văzură torţele lor rătăcindu- 
se în câmpie și înfundându-se în pădure, cum, într-o frumoasă 
seară de vară, se văd scânteind licuricii în câmpiile din Nisa și 
Piza. 

Smaranda, parcă ar fi fost convinsă că cercetarea nu va fi 
lungă, aștepta în picioare în faţa porții. 

Nicio lacrimă nu curgea din ochii acestei mame mâhnite și 
totuși se simţea disperarea urlând în adâncul inimii sale. 

Gregoriţă era în spatele ei, iar eu mă aflam lângă el. 

Părăsind sala, el avusese o clipă intenţia să-mi ofere braţul, 
dar nu îndrăznise. 

După aproape un sfert de oră, se văzu la cotitura drumului 
reapărând o torță, apoi două, apoi toate. 

Numai că de data aceasta, în loc să se împrăștie în toată 
câmpia, ele erau strânse în jurul unui centru comun. 

Acest centru comun se văzu curând că se compunea dintr-o 
brancardă și dintr-un om întins pe ea. 


Cortegiul funebru înainta încetișor, dar înainta. După zece 
minute, ajunse la poartă. Zărind-o pe mama vie care aștepta fiul 
mort, cei care-l purtau se descoperiră instinctiv, apoi intrară 
tăcuţi în curte. 

Smaranda îi urma, iar noi am pornit după ea. Am ajuns astfel 
în sala cea mare, în care s-a depus corpul. 

Atunci, cu un gest maiestuos, Smaranda îi îndepărtă pe toţi și 
apropiindu-se de cadavru, îngenunche înaintea lui, îndepărtă 
firele de păr care-i împânzeau faţa, îl contemplă îndelung, 
mereu cu ochii uscați, descheindu-i caftanul moldovenesc, 
desfăcu cămașa murdărită de sânge. 

Rana era în partea dreaptă a pieptului. Ea trebuie să fi fost 
făcută de o lamă dreaptă și tăioasă pe ambele laturi. 

Mi-am reamintit că am văzut chiar în aceeași zi, la șoldul lui 
Gregoriţă cuțitul său lung de vânătoare, care-i slujea drept 
baionetă la carabină. 

Acum, această armă nu mai era la șoldul lui. 

Smaranda ceru apă, în care-și muie batista și spălă rana. Un 
sânge proaspăt și curat roși marginile rănii. 

Spectacolul pe care-l aveam sub ochi era cumplit și sublim în 
același timp. Camera aceasta vastă, afumată de torţele de 
rășină, feţele acestea aspre, ochii aceștia strălucitori de 
cruzime, costumele acestea ciudate, mama aceasta, care la 
vederea sângelui cald încă, socotea de cât timp îi luase moartea 
fiul, această mare tăcere, întreruptă numai de hohotele de plâns 
ale acestor tâlhari al căror șef era Costache, toate acestea, o 
repet, constituiau o priveliște cumplită și sublimă în același 
timp. 

în sfârșit, Smaranda își apropie buzele de fruntea fiului ei, apoi 
ridicându-se își aruncă pe spate cozile lungi ale părului alb, care 
se desfăcuseră: 

— Gregoriţă, zise ea. 

Gregoriţă tresări, scutură capul și ieșind din împietrire: 

— Mamă? spuse el. 

— Vino, aici, fiule și ascultă-mă. 

Gregoriţă ascultă tremurând, dar ascultă. 

Pe măsură ce el se apropia de corp, sângele gâlgâia din rană 
mai îmbelșugat și mai rumen. Din fericire, Smaranda nu privea 


într-acolo, căci, la vederea sângelui acuzator, n-ar mai fi avut 
nevoie să caute cine era ucigașul. 

— Gregoriţă, zise ea, știu că tu și cu Costache nu vă iubeaţi 
deloc. Știu că cu ești Voevod prin tatăl tău și Koproli prin al său; 
dar prin mama voastră eraţi amândoi Brâncoveanu. Știu că tu 
ești un om al orașelor din occident și el un copil al munţilor 
orientali; dar, în fine, prin pântecul care v-a purtat pe amândoi, 
sunteţi fraţi. Ei bine! Gregoriţă, vreau să știu dacă-l vom duce 
pe fiul meu lângă tatăl său fără ca jurământul să fi fost 
pronunţat; dacă, în sfârșit, pot plânge liniștită, ca o femeie, 
bizuindu-mă pe tine, adică pe un bărbat, pentru pedeapsă. 

— Daţi-mi numele ucigașului fratelui meu, doamnă și 
porunciţi; vă jur că în mai puţin de o oră, dacă mi-o cereţi, el va 
înceta să trăiască. 

— jură, în tot cazul, Gregoriţă, jură sub ameninţarea 
blestemului meu, auzi fiule? Jură că ucigașul va muri, că nu vei 
lăsa piatră pe piatră din casa lui; că mama lui, copiii lui, fraţii lui, 
nevasta sau logodnica lui vor pieri de mâna ta. Jură și jurând 
cheamă asupra capului tău furia cerului dacă nu ţii acest 
jurământ sfânt. Dacă nu ţii acest sfânt jurământ, să ajungi în 
sărăcie, scârba prietenilor tăi, și blestemul mamei tale să cadă 
asupra ta. 

Gregoriţă întinse mâna asupra cadavrului. 

— Jur ca ucigașul să moară, spuse el. 

La acest ciudat jurământ și căruia doar eu și poate mortul îi 
puteam înțelege adevăratul sens, am văzut sau am crezut că 
văd împlinindu-se o înspăimântătoare minune. Ochii cadavrului 
se deschiseră și se aţintiră asupra mea mai vii decât îi văzusem 
vreodată și am simţit, de parcă acea dublă rază ar fi fost 
pipăibilă, pătrunzându-mi ca un fier roșu până la inimă. 

Era mai mult decât puteam eu suporta; am leșinat. 

XV MÂNĂSTIREA HANGU 

Când m-am trezit, eram în camera mea, culcată în pat, una 
din cele două femei veghea lângă mine. 

Am întrebat unde era Smaranda; mi s-a spus ca veghea lângă 
trupul fiului ei. 

Am întrebat unde era Gregoriţă; mi s-a răspuns că era la 
mânăstirea Hangu. 

Nu mai putea fi vorba de fugă. Costache nu era mort? 


Nu mai putea fi vorba de căsătorie. Puteam să mă căsătoresc 
cu ucigașul fratelui său? 

Trei zile și trei nopţi se scurseră astfel în mijlocul visurilor 
ciudate. Trează sau în somn, vedeam mereu cei doi ochi vii în 
mijlocul feţei moarte: era o vedenie cumplită. 

A treia zi trebuia să fie înmormântarea lui Costache. În 
dimineaţa acelei zile mi se aduse din partea Smarandei un 
costum complet de văduvă. M-am îmbrăcat și am coborât. 

Casa părea goală; toată lumea era la bisericuţă. 

M-am îndreptat spre locul adunării. Când am trecut pragul, 
Smaranda, pe care n-o văzusem de trei zile, veni spre mine. 

Părea statuia Durerii. Cu o mișcare înceată ca aceea a unei 
statui, își puse buzele îngheţate pe fruntea mea și cu o voce 
care părea că iese chiar din mormânt, pronunţă obișnuitele sale 
cuvinte: „Costache vă iubește”. 

Nu vă puteţi închipui efectul pe care-l produseră asupra mea 
aceste cuvinte. Această declaraţie de dragoste făcută la 
prezent, în loc să fie făcută la trecut; acest vă iubește în loc de 
vă iubea; această dragoste de dincolo de mormânt care venea 
să mă caute în viaţă producea asupra mea o impresie groaznică. 

în același timp, un ciudat simţământ mă cuprinse. De parcă aș 
fi fost într-adevăr soţia celui care era mort și nu logodnica celui 
care era viu. Acest cosciug mă atrăgea spre el, fără voia mea, 
dureros, cum se spune că șarpele atrage pasărea pe care o 
hipnotizează. || căutam din ochi pe Gregoriţă. 

L-am zărit, palid stând în picioare, lângă o coloană; ochii îi 
erau îndreptaţi spre cer. Nu pot spune dacă m-a văzut. 

Călugării mânăstirii Hangu înconjurau corpul cântând psalmii 
ritului ortodox, câteodată armonioşi, mai adesea monotoni. Și 
eu voiam să mă rog; dar rugăciunea murea pe buzele mele, 
mintea îmi era atât de tulburată că mi se părea mai degrabă că 
asist la o adunare de diavoli decât la una de preoţi. 

Când fu ridicat corpul, am vrut să-l urmez, dar puterile nu mă 
ajutară. Imi simţeam picioarele îndoindu-se sub mine și m-am 
sprijinit de ușă. 

Atunci Smaranda veni spre mine și făcu un semn lui Gregoriţă. 
Gregoriţă se supuse și se apropie. Smaranda mi se adresă în 
limba moldovenească. 


— Mama mi-a poruncit să vă repet cuvânt cu cuvânt ce vrea 
să vă spună, făcu Gregoriţă. 

Atunci Smaranda vorbi din nou; când termină: 

— lată cuvintele mamei mele, zise el: ` 

„Îl plângi pe fiul meu, Hedwige, îl iubeai, nu-i așa? Îți 
mulţumesc pentru lacrimile și dragostea dumitale; de azi înainte 
ești fiica mea, ca și când Costache ar fi fost soţul dumitale; de 
azi înainte ai o patrie, o mamă, o familie. Să vărsăm lacrimile pe 
care le datorăm morţilor, apoi, după aceea să redevenim 
amândouă demne de cel care nu mai este... eu mama lui, 
dumneata soţia lui! Adio! Întoarce-te în camera dumitale; eu 
vreau să-mi urmez fiul la cel din urmă lăcaș al său; la întoarcere, 
mă voi închide cu durerea mea și nu mă vei mai vedea, decât 
când o voi fi biruit; fii liniștită, o voi înăbuși! Căci nu vreau să mă 
ucidă ea.” 

N-am putut răspunde cuvintelor Smarandei, traduse de 
Gregoriţă, decât printr-un geamăt. 

Am urcat în camera mea, cortegiul s-a îndepărtat. L-am văzut 
dispărând la o cotitură a drumului. Mânăstirea Hangu nu era 
decât la o jumătate de leghe de castel, în linie dreaptă; dar din 
pricina drumului întortocheat, până acolo se făceau aproape 
două ore. 

Era în luna noiembrie. Zilele redeveniseră reci și scurte. La 
cinci după masă, înnopta. 

Pe la șapte am văzut torţele reapărând. Era cortegiul funebru 
care se întorcea. Cadavrul se odihnea în mormântul părinţilor 
săi. Se isprăvise totul. 

V-am spus în prada cărei ciudate oboseli trăiam de la fatala 
întâmplare care ne îmbrăcase pe toţi în doliu și mai ales de când 
văzusem deschizându-se și aţintindu-se asupra mea ochii pe 
care moartea îi închisese. În seara aceea, copleșită de emoţiile 
zilei, eram și mai tristă. Ascultam bătând orele la orologiul 
castelului și mă întristam pe măsură ce timpul trecând ne 
apropiam de clipa când murise Costache» Am auzit bătând nouă 
fără un sfert. 

Atunci mă cuprinse o ciudată senzaţie. Era o spaimă, care-mi 
alerga prin tot corpul, înfiorându-mă și îngheţându-mă; apoi, 
împreună, cu spaima, veni ceva ca un somn de neînvins care-mi 
îngreuna simţurile; pieptul mă apăsa, ochii mi se împăienjeniră. 


Am întins braţele și am mers de-a-ndăratelea să pot cădea pe 
pat. 

Totuși simţurile nu mi se stinseră cu desăvârșire, ca să nu pot 
auzi un fel de pas ce se apropia de ușa mea; apoi mi s-a părut 
că ușa se deschide și n-am mai văzut și n-am mal auzit nimic. 

Am simţit doar o vie durere la gât. 

După care am căzut într-o letargie completă. 

La miezul nopţii m-am trezit, luminarea ardea încăt am vrut să 
mă ridic, dar eram atât de slabă că trebui să încerc de două ori 
ca să-mi revin. Totuși, mi-am învins slăbiciunea și deși trează 
simţeam la gât aceeași durere ca cea pe care o simţisem în 
somn, m-am târât sprijinindu-mă de ziduri până la oglindă și m- 
am privit. 

Ceva la fel cu înțepătura unui ac cu gămălie lăsase o urmă pe 
artera gâtului meu. 

M-am gândit că vreo insectă mă mușcase în timpul somnului 
și cum eram frântă de oboseală m-am culcat și am adormit. 

A doua zi m-am trezit ca de obicei. Ca de obicei, am vrut să 
mă ridic de îndată ce-am deschis ochii; dar am simţit o 
slăbiciune, cum nu mai simţisem decât o singură dată în viaţa 
mea, a doua zi după ce mi se luase sânge. 

M-am apropiat de oglindă și am fost izbită de paloarea feţei 
mele. 

Ziua trecu tristă și întunecată; mă încerca o senzaţie ciudată; 
orice mișcare mă obosea, simţeam nevoia să rămân pe locul 
unde mă găseam. 

Când se întunecă mi se aduse luminarea; femeile, după câte 
am înţeles din gesturile lor, s-au oferit să rămână lângă mine. 
Le-am mulțumit; au plecat. 

La aceeași oră ca în ajun, am simţit aceleași simptome. Am 
vrut să mă ridic și să strig după ajutor; dar n-am putut merge 
până la ușă. Am auzit vag orologiul bătând nouă fără un sfert; 
pași răsunară, ușa se deschise; dar nu vedeam, nu auzeam 
nimic; și ca în ajun, am căzut răsturnată pe pat. 

Și, ca și în ajun, am simţit o durere ascuţită în același loc. 

La fel ca în ajun, m-am trezit la miezul nopţii; numai că m-am 
trezit mai slabă și mai palidă decât atunci. 

A doua zi am avut iar groaznica obsesie. 


Eram hotărâtă să cobor lângă Smaranda, așa slabă cum eram, 
când una din femei intră și pronunţă numele lui Gregoriţă. 

Gregoriţă era în spatele ei. 

Am vrut să mă scol ca să-l primesc, dar am recăzut în fotoliu. 

El scoase un strigăt zărindu-mă și voi să se repeadă spre 
mine; dar am avut puterea să întind braţul spre el. 

— Ce căutaţi aici? l-am întrebat. 

— Vai! zise el, veneam să vă spun adio! Veneam să vă spun 
că părăsesc această lume pe care n-o pot suporta fără 
dragostea și prezenţa dumneavoastră; veneam să vă spun că 
mă retrag la mânăstirea Hangu. 

— Nu mai pot fi alături de dumneavoastră Gregoriţă, i-am 
răspuns, dar asta nu înseamnă că nu vă iubesc. Ei da! Vă iubesc 
mereu și marea mea durere e că de aci înainte această dragoste 
ar fi aproape o crimă. 

— Atunci, pot spera că vă veţi ruga pentru mine, Hedwige? 

— Da; numai că nu mă voi ruga multă vreme, am adăugat cu 
un surâs. 

— Ce aveţi, în adevăr și de ce sunteţi atât de palidă? 

— Am... Dumnezeu să aibă milă de mine și să mă cheme la El! 

Gregoriţă, se apropie de mine, îmi luă mâna, pe care n-am 
avut puterea să i-o retrag și privindu-mă ţintă: 

— Paloarea aceasta nu e naturală, Hedwige; de unde vine? 

— Dacă v-aș spune aţi crede că sunt nebună. 

— Nu, nu spuneţi, Hedwige, vă rog; suntem aci într-o ţară care 
nu seamănă cu nicio altă ţară, într-o familie care nu seamănă cu 
nicio altă familie. Spuneţi, spuneţi tot, vă rog. 

l-am povestit tot: strania nălucire care mă prindea la ora când 
Costache murise; groaza, ameţeala, frigul de gheaţă, prostraţia 
care mă trântea pe pat, zgomotul pașilor pe care credeam că-i 
aud, ușa pe care credeam c-o văd deschizându-se, în fine, 
durerea ascuţită urmată de o paloare și de o slăbiciune, fără 
încetare crescândă. 

Am crezut că povestirea mea i se va părea lui Gregoriţă un 
început de nebunie și o terminam cu o oarecare timiditate, 
când, dimpotrivă, am văzut că îi dădea o atenţie deosebită. 

După ce am încetat să vorbesc, se gândi un moment. 

— Şi, întrebă, adormiţi în fiecare seară la nouă fără un sfert? 

— Da, oricâte eforturi aș face ca să rezist somnului. 


— Şi credeţi că vedeţi ușa deschizându-se? 

— Da, cu toate că o închid cu zăvorul. 

— Şi simţiţi o durere ascuţită la gât? 

— Da, cu toate că abia se vede pe gât urma unei răni. 

— Vreţi să-mi permiteţi să văd? întrebă el. 

Mi-am dat capul pe spate. 

El examină cicatricea. 

— Hedwige, îmi spuse după o clipă, aveţi încredere în mine? 

— Mai întrebaţi! am răspuns. 

— Credeţi în cuvântul meu? 

— Cum cred în Sfintele Evanghelii. 

— Ei bine! Hedwige, pe cuvântul meu! Vă jur că nu mai aveţi 
decât opt zile de trăit, dacă nu consimţiţi să faceţi chiar azi ceea 
ce vă voi spune... 

— Și dacă voi consimţi? 

— Dacă veţi consimţi, veţi fi salvată poate. 

— Poate. 

El tăcu. 

— Orice ar trebui să se întâmple, Gregoriță, am reînceput eu, 
voi face ce-mi veţi porunci să fac. _ 

— Ei bine! ascultați, spuse el și mai ales nu vă speriaţi. In ţara 
voastră, ca în Ungaria, ca în România noastră, există o tradiţie. 

Tremuram căci îmi revenise în minte această tradiţie. 

— Ah! zise el, știți ce vreau să spun? 

— Da, am răspuns, am văzut în Polonia, persoane supuse 
acestei îngrozitoare nenorociri. 

— Vorbiţi de vampiri, nu-i așa? 

— Da, în copilăria mea, am văzut dezgropându-se în cimitirul 
unui sat aparținând tatălui meu, patruzeci de persoane moarte 
în cincisprezece zile fără să se poată ghici cauza morţii lor. 
Şaptesprezece aveau toate semnele vampirismului, adică au 
fost găsite fragede, rumene, la fel cu oamenii vii, iar celelalte 
erau victimele lor. 

— Şi ce s-a făcut pentru a scăpa satul de ei? 

— Li s-a înfipt un par în inimă și apoi au fost arși. 

— Da, așa se face de obicei, dar pentru noi, asta nu e de- 
ajuns. Ca să vă scap de fantomă vreau mai întâi s-o cunosc și, în 
numele cerului, o voi cunoaște. Da, și dacă trebuie, voi lupta 
corp la corp cu ea, oricine ar fi. 


— Ah! Gregoriţă! Am strigat înspăimântată. 

— Am spus „oricine ar fi” și o repet. Dar ca să pot isprăvi cu 
bine această groaznică aventură trebuie să consimţiţi la tot ce 
vă voi cere. 

— Spuneţi. 

— Să fiţi gata la ora șapte. Coborâţi la bisericuță; coborâţi 
singură; trebuie să vă învingeţi slăbiciunea, Hedwige, trebuie. 
Acolo ne vom căsători. Consimţiţi, iubita mea; ca să vă apăr, 
trebuie ca în faţa lui Dumnezeu și a oamenilor, să am dreptul să 
veghez asupra dumneavoastră. Apoi vom urca aici și vom 
vedea. 

— Oh! Gregoriţă, am strigat, dacă e el, o să vă omoare! 

— Nu vă temeţi de nimic, mult iubita mea Hedwige. Consimţiţi 
doar. 

— Ştiţi bine că voi face tot ce veţi vrea, Gregoriţă. 

— Atunci, pe deseară. 

— Da, faceţi tot ce vreţi să faceţi și eu vă voi ajuta cât voi 
putea mai bine. 

leşi. După un sfert de oră, am văzut un călăreț dând buzna pe 
drumul mânăstirii: era el! 

Abia l-am pierdut din vedere că am. Și căzut în genunchi [...] 
și am așteptat ora șapte, oferind lui dumnezeu și sfinţilor 
holocaustul gândurilor mele; nu m-am ridicat decât în momentul 
când bătură orele șapte. 

Eram slabă ca o muribundă, palidă ca o moartă. Am aruncat 
pe cap un mare voal negru, am coborât scara, sprijinindu-mă de 
pereţi și m-am dus la bisericuţă, fără să întâlnesc pe cineva. 

Gregoriţă mă aștepta cu părintele Vasile, stareţul mânăstirii 
Hangu. El purta la șold o sabie sfântă, care aparținuse unui fost 
cruciat care luase Constantinopole cu Villehardouin și Baudouin 
de Flandre. 

— Hedwige, spuse el lovind sabia cu mina, cu ajutorul lui 
dumnezeu, iată ceea ce va rupe vraja care vă ameninţă viaţa. 
Apropiaţi-vă hotărâtă, iată un preot, care după ce a primit 
spovedania mea, va primi jurămintele noastre. 

Ceremonia începu; niciodată n-a fost ceva mai simplu și mai 
solemn în același timp. Nimeni nu-l asista pe preot; el însuși ne 
așeză pe cap coroanele nupţiale. Imbrăcaţi în doliu amândoi, 


făcurăm înconjurul altarului cu lumânarea în mână; apoi preotul, 
după pronunţarea cuvintelor sfinte, adăugă: 

— Duceţi-vă acum, copii, și dumnezeu să vă dea puterea și 
curajul să luptaţi împotriva dușmanului neamului omenesc. 
Sunteţi înarmaţi cu nevinovăția voastră și cu dreptatea sa; îl veţi 
învinge pe diavol. Mergeţi și veţi fi binecuvântați. 

Am sărutat cărţile sfinte și am ieșit din paraclis. 

Atunci, pentru prima oară, m-am sprijinit de braţul lui 
Gregoriţă și mi s-a părut că la atingerea acelui braţ, la atingerea 
acelei inimi nobile, viața îmi reintra în vine. Eram sigură că voi 
izbuti, pentru că Gregoriţă era cu mine; urcarăm în camera mea. 

Orele opt și jumătate băteau. 

— Hedwige, îmi spuse atunci Gregoriţă, n-avem timp de 
pierdut. Vrei să adormi ca de obicei și ca totul să se petreacă în 
timpul somnului tău? Vrei să rămâi îmbrăcată și să vezi totul? 

— Lângă tine, nu mă tem de nimic, vreau să rămân trează și 
să văd totul. 

Gregoriţă scoase din sân o ramură de merișor sfinţită, umedă 
încă de aghiazmă și mi-o dădu. 

— la această ramură, spuse el, culcă-te în pat, spune 
rugăciunile Fecioarei și așteaptă fără teamă. Dumnezeu e cu 
noi. Și mai ales nu lăsa din mână ramura de merișor; cu ea, vei 
porunci chiar iadului. Nu mă chema, nu striga; roagă-te, 
nădăjduiește și așteaptă. 

M-am culcat în pat, mi-am încrucișat mâinile pe piept, pe care 
am sprijinit ramura sfinţită. 

Cât despre Gregoriţă, el se ascunse în dosul tronului de care 
am vorbit și care tăia colţul camerei mele. 

Număram minutele și fără îndoială că și Gregoriţă le număra. 

Cele trei sferturi bătură. 

încă mai vibra sunetul ciocanului, când am simţit aceeași 
amorţire, aceeași groază, același frig glacial; dar am apropiat 
crăcuţa sfinţită de buze și această primă senzaţie se împrăștie. 

Atunci am auzit lămurit zgomotul acelui pas încet și măsurat 
care răsuna pe scară și care se apropia de ușa mea. 

Apoi, ușa se deschise încet, fără zgomot, ca împinsă de o forță 
supranaturală și atunci... 

Vocea se opri ca înăbușită în gâtul povestitoarei. 


— Şi atunci, cu un efort, l-am zărit pe Costache palid cum îl 
văzusem pe brancardă; din părul său lung, negru, împrăștiat pe 
umeri, îi picura sânge; purta costumul său obișnuit; numai că 
era deschis la piept, lăsând să i se vadă rana sângerândă. 

Totul era mort... carne, haine, mers... Era un cadavru doar 
ochii, doar acei ochi îngrozitori erau vii. 

Văzându-l, lucru ciudat! În loc să simt îndoindu-mi-se spaima, 
am simţit crescându-mi curajul. Dumnezeu mi-l trimisese fără 
îndoială ca să pot judeca starea mea și să mă apăr împotriva 
iadului. La primul pas pe care fantoma l-a făcut spre pat, mi-am 
încrucișat, fără sfială, privirea cu acea privire de plumb, arătând 
crăcuța de merișor sfinţit. 

Fantoma încerca să înainteze; dar o putere mai mare decât a 
ei o ţinea pe loc. Se opri; 

— Oh! murmură el, nu doarme, știe tot. 

El vorbea în moldovenește și totuși înţelegeam de parcă 
vorbele ar fi fost pronunţate într-o limbă pe care aș fi cunoscut- 
O. 
Eram astfel față în față, fantoma și cu mine, fără ca ochii mei 
să se poată desprinde de ai săi, când l-am văzut, fără să fie 
nevoie să întorc capul în partea aceea, pe Gregoriță ieșind din 
spatele tronului de lemn, asemenea îngerului nimicitor, cu sabia 
în mână. El își făcu semnul crucii cu mâna stângă și înainta 
încet, cu sabia întinsă spre fantoma; aceasta, la apariţia fratelui 
său, își trase la rândul său sabia, cu un hohot de râs; dar abia 
sabia lui atinse fierul binecuvântat, că braţul fantomei căzu fără 
viață de-a lungul corpului. 

Costache scoase un suspin plin de împotrivire și de disperare. 

— Ce vrei? spuse el fratelui său. 

— In numele lui Dumnezeu cel viu! strigă Gregoriţă, îţi cer să 
răspunzi. 

— Vorbește, spuse fantoma scrâșnind din dinţi. 

— Eu te-am așteptat? 

— Nu. 

— Eu te-am atacat? 

— Nu. 

— Eu te-am lovit? 

— Nu. 


— Tu te-ai aruncat în sabia mea, acesta-i adevărul. Deci în 
ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor, eu nu sunt vinovat de crima 
de fratricid; deci, n-ai primit o însărcinare dumnezeiască, ci 
diavolească; deci ai ieșit din mormânt nu ca o umbră sfântă, ci 
ca o fantomă blestemată și te vei întoarce în mormântul tău. 

— Cu ea, da! strigă Costache făcând un efort suprem ca să mă 
apuce. 

— Singur! strigă la rândul său Gregoriţă; această femeie îmi 
aparţine. 

Și pronunţând aceste cuvinte, cu vârful fierului sfințit atinse 
rana care sângera. 

Costache scoase un țipăt ca și cum un paloș de foc l-ar fi atins 
și ducând mâna stângă la piept, făcu un pas înapoi. 

în același timp și dintr-o mișcare care părea una cu a sa, 
Gregoriţă făcu un pas înainte; atunci, cu ochii în ochii mortului, 
cu sabia în pieptul fratelui său, începu un drum încet, groaznic, 
solemn, ceva la fel ca trecerea lui Don Juan și a Comandorului; 
fantoma dând înapoi în fața săbiei sfinţite, în fața voinţei 
irezistibile a campionului lui dumnezeu, acesta urmărind-o pas 
cu pas fără a pronunţa un cuvânt, amândoi gâfâind, amândoi 
livizi, cel viu împingându-l pe mort înaintea lui și obligându-l să 
părăsească acel castel care fusese locuinţa sa în trecut, pentru 
mormântul care va fi lăcașul său în viitor. 

Oh! Vă jur că era groaznic de văzut. 

Și totuși, împinsă eu însămi de o forţă superioară, invizibilă, 
necunoscută, fără să-mi dau seama ce făceam, m-am ridicat și i- 
am urmat. Am coborât scara, luminaţi doar de para ochilor 
încinși ai lui Costache. Am traversat așa galeria, curtea. Am 
trecut așa poarta, cu același pas măsurat: strigoiul de-a- 
ndărătelea, Gregoriţă cu braţul întins, eu urmându-i. 

Această cursă fantastică dură o oră; mortul trebuia dus la 
mormântul său; numai că în loc să urmeze drumul obișnuit, 
Costache și Gregoriţă tăiaseră în linie dreaptă, nepăsându-le de 
obstacolele care încetaseră să existe: sub picioarele lor, 
pământul se netezea, torentele se uscau, arborii dădeau înapoi, 
stâncile se îndreptau. Minunea care se săvârșea pentru ei, se 
săvârșea și pentru mine; numai că tot cerul mi se părea acoperit 
de un zăbranic negru, luna și stelele dispăruseră și eu nu 
vedeam strălucind în noapte decât ochii de foc ai vampirului. 


Așa ajunserăm la Hangu, așa trecurăm prin gardul de pomișori 
care îngrădea cimitirul. Abia intrată, am zărit în umbră 
mormântul lui Costache alături de al tatălui său; nu știam că era 
acolo și totuși l-am recunoscut. 

în acea noapte știam totul. 

Pe marginea gropii deschise, Gregoriţă se opri. 

— Costache, zise el, nu s-a sfârșit totul pentru tine și o voce 
din cer îmi spune că vei fi iertat dacă te căiești: promiţi să intri 
în mormânt? promiţi, să nu mai ieși? Promiţi să-i închini lui 
Dumnezeu credința pe care ai închinat-o iadului? 

— Nu! răspunse Costache. 

— Te căiești? întrebă Gregoriţă. 

— Nu! 

— Pentru ultima oară, Costache? 

— Nu! 

— Ei bine! cheamă în ajutorul tău pe Satan cum eu îl chem pe 
Dumnezeu într-al meu și, vom vedea și de astă dată, a cui va fi 
izbânda. 

Două strigăte răsunară în același timp; săbiile se încrucișară 
scoțând scântei, și lupta dură un minut care mi se păru un veac. 

Costache căzu, am văzut ridicându-se sabia groaznică, am 
văzut-o înfigându-se în corpul său și ţintuind acel trup pe 
pământul proaspăt scormonit. 

Un strigăt înfiorător și care nu avea nimic omenesc sfâșie 
văzduhul. 

Am alergat. 

Gregoriţă rămăsese în picioare, dar clătinându-se. 

Am alergat și l-am susţinut. 

— Eşti rănit? l-am întrebat cu îngrijorare. 

— Nu, îmi răspunse el; dar într-un astfel de duel, scumpă 
Hedwige, nu rana e cea care ucide, ci lupta. Am luptat cu 
moartea și sunt alei. 

— Prietene, prietene, depărtează-te, depărtează-te de aici și 
viața va reveni poate. 

— Nu, spuse el, iată-mi mormântul, Hedwige; dar să nu 
pierdem timpul; ia puţin din acest pământ impregnat de sângele 
lui și pune-l pe mușcătura care ţi-a făcut-o; e singurul mijloc să 
te aperi în viitor de groaznica sa dragoste. 


Am ascultat tremurând. M-am aplecat să iau din pământul 
însângerat și aplecându-mă am văzut cadavrul țintuit la 
pământ; sabia sfinţită îi străpunsese inima și-un sânge negru și 
bogat îi ieșea din rană, de parcă ar fi murit chiar atunci. 

Am frământat puţin pământ cu sânge și am pus pe rană 
groaznicul talisman. 

— Acum, adorata mea Hedwige, zise Gregoriţă cu vocea 
slăbită, ascultă ultimele mele instrucțiuni. Părăsește ţinutul de 
îndată ce vei putea. Doar depărtarea te poate apăra. Părintele 
Vasile a primit azi poruncile mele și le va îndeplini. Hedwige! O 
sărutare! Ultima, singura, Hedwige! Mor. 

Și spunând aceste cuvinte, Gregoriță căzu lângă fratele său. 

în orice altă împrejurare, în mijlocul acelui cimitir, lângă acel 
mormânt deschis, cu cele două cadavre culcate unul lângă altul, 
aș fi înnebunit; dar, am mai spus-o, dumnezeu îmi dăduse o 
putere egală cu cea a întâmplărilor cărora le fusesem nu numai 
martoră dar și actriţă. 

în momentul când priveam în jurul meu, căutând un ajutor, 
am văzut deschizându-se poarta mânăstirii și călugării, conduși 
de părintele Vasile, înaintară doi câte doi, purtând torţe aprinse 
și cântând rugăciunile morţilor. 

Părintele Vasile, care abia venise la mănăstire, prevăzând ce 
se întâmplase se îndreptase în fruntea tuturor călugărilor către 
cimitir. 

Mă găsi vie lângă cei doi morţi. 

Costache avea faţa tulburată de o ultimă convulsie. 

Gregoriţă, dimpotrivă, era liniştit și aproape surâzător. 
Gregoriţă Eu îngropat alături de fratele său așa cum ceruse: 
creștinul păzindu-l pe blestemat. 

Smaranda aflând de această nouă nenorocire și de partea pe 
care o avusesem, vru să mă vadă; veni să mă găsească la 
mănăstirea Hangu și află din gura mea tot ce se întâmplase în 
acea noapte groaznică. 

l-am povestit toate amănuntele fantasticei întâmplări; dar ea 
mă ascultă cum mă ascultase Gregoriţă, fără uimire, fără 
spaimă. 

— Hedwige, răspunse ea, după un moment de tăcere, oricât 
de ciudat ar fi ceea ce mi-aţi povestit, nu mi-aţi spus decât purul 
adevăr! Neamul Brâncovenilor este blestemat până la a treia și 


a patra generaţie și asta pentru că un Brâncoveanu a omorât un 
preot. Dar puterea blestemului s-a sfârșit; căci, deși soţie, 
sunteţi fecioară și neamul se stinge odată cu mine. Dacă fiul 
meu v-a lăsat un milion, luaţi-l. După moartea mea, afară de 
legatele pioase pe care le voi lăsa, vă rămâne restul averii mele. 
Acum, urmaţi sfatul soţului vostru, înapoiaţi-vă cât mai repede 
în ţările unde Dumnezeu nu îngăduie să se împlinească aceste 
îngrozitoare minuni. N-am nevoie de nimeni ca să plângă cu 
mine pe fiii mei. Adio, nu-mi duceţi grija. Soarta mea de aci 
înainte nu-i aparţine decât lui dumnezeu și mie. 

Și sărutându-mă pe frunte, ca de obicei, mă părăsi și se 
închise în castelul lui Brâncoveanu. 

După opt zile, am plecat spre Franţa. Așa cum sperase 
Gregoriţă, în nopţile mele încetă să mai vină groaznica fantomă. 
Chiar sănătatea mi se restabili și n-am mai păstrat din această 
întâmplare decât această paloare mortală care însoțește până la 
mormânt orice fiinţă care a suferit sărutarea unui vampir. 

Doamna tăcu, miezul nopţii sună și nu mă înșel spunând că și 
cel mai curajos dintre noi tresări la bătaia pendulei. 

Era timpul să ne retragem: ne-am luat rămas bun de la 
domnul Ledru. 

După un an, acest om minunat muri. 

E prima oară de la moartea sa, că am ocazia să plătesc un 
tribut bunului cetăţean, savantului modest, omului modest, mai 
ales. Mă grăbesc s-o fac. 

Nu m-am întors niciodată la Fontenay-aux-Roses. 

Dar amintirea acestei zile lăsă o atât de adâncă impresie în 
viața mea, toate acele întâmplări stranii care se adunaseră într- 
o singură seară, săpară o brazdă atât de adâncă în memoria 
mea, încât sperând să trezesc la alţii un interes pe care l-am 
încercat eu însumi, am cules în diferitele ţări pe care le-am 
parcurs în ultimii optsprezece ani, adică în Elveţia, Germania, 
Italia, Spania, Sicilia, Grecia și în Anglia toate tradițiile de același 
fel pe care povestirile diferitelor popoare le-au făcut să 
retrăiască în auzul meu și am compus această colecţie pe care o 
dau cititorilor mei obișnuiți, sub titlul: O MIE ȘI UNA DE 
FANTOME. 

TESTAMENTUL DOMNULUI DE CHAUVELIN 

I CASA DIN STRADA VAUGIRARD 


Mergând din strada Cherche Midi în strada Notredame-des- 
Champs, la stânga, în faţa unei fântâni care se află la 
întretăierea străzilor Regard și Vaugirard, se găsește o căsuţă 
trecută în registrele municipale ale orașului sub numărul 84. 

Și acum, înainte de a merge mai departe, o mărturisire pe 
care ezitam s-o fac: casa aceasta în care m-a întâmpinat, încă 
de la sosirea mea din provincie, prietenia cea mai sinceră, în 
care timp de trei ani m-am simţit ca printre fraţi, la ușa căreia 
aș fi bătut pe vremea aceea cu ochii închiși, sigur fiind de a o 
vedea deschizându-se la lacrimile sau la bucuriile mele, ei bine, 
această casă, a cărei situaţie topografică voiam s-o arăt 
cititorilor mei, m-am văzut nevoit s-o caut chiar și eu pe un plan 
al orașului Paris. 

Cine ar fi crezut aceasta, cu douăzeci de ani în urmă? Dar în 
ultimii douăzeci de ani, atâtea întâmplări, ca o maree care urcă 
mereu, au răpit celor din generaţia noastră amintirile tinereţii, 
încât nu o pot reînvia în memorie, având și ea amurgul său în 
care se pierd amintirile îndepărtate, ci numai în inimă. 

Și când înlătur memoria ca să mă refugiez în inimă, regăsesc 
aci, ca într-un tabernacol sfânt, toate amintirile intime care au 
fugit una câte una din viaţa mea, așa cum apa se scurge 
picătură cu picătură prin crăpăturile unui vas; în inimă, nu 
amurgul întunecându-se din ce în ce mai mult, ci zorile devenind 
din ce în ce mai strălucitoare. Memoria tinde spre întuneric, 
adică spre neant; inima năzuiește spre lumină. 

în fine, această căsuţă e acolo, împrejmuită de un zid cenușiu, 
în spatele căruia se ascunde pe jumătate, de vânzare, după cât 
mi s-a spus, aproape, vai, de a nu mai aparţine mâinilor 
primitoare care mi-au deschis ușile! 

Îngăduiţi-mi să vă spun cum am intrat aci; știu că aceasta ne 
îndepărtează de istoria pe care vreau să v-o povestesc; darnue 
nimic, urmaţi-mă; vom vorbi cât ţine drumul și mă voi strădui să 
vi se pară mai puţin lung decât este în realitate. 

Era, cred, pe la sfârșitul lui 1826. După cum vedeţi, vă 
vorbeam de douăzeci de ani și sunt douăzeci și doi. Eu tocmai 
împlinisem douăzeci și trei. 

Când v-am pomenit de bietul James Rousseau, am menţionat 
visurile mele literare. Încă din 1826 ele ajunseseră mai 
ambiţioase. Nu mai era vorba de Vânătoare și dragoste pe care 


o scrisem în colaborare cu Adolphe de Leuven; nu mai era vorba 
de Nunta și înmormântare pe care o făcusem cu Vulplan și 
Lasagne, era vorba de Cristina pe care visam s-o scriu singur. 
Frumos vis! Vis cu totul strălucitor care, în speranţele mele 
tinerești, trebuia să-mi deschidă grădina lui Hesperus, grădina 
cu fructe de aur al cărei balaur este Critica. 

în timp ce așteptam, sărman Hercule ce eram, nevoia îmi 
încărcase umerii cu povara unei lumi, care ca în cazul lui Atlas 
nu avea nici măcar pretextul de a se odihni o oră, atunci când 
mă zdrobea. 

Nu, nevoia mă strivea pe mine și pe atâţia alţii, așa cum 
strivești un mușuroi de furnici. De ce? Cine știe? Pentru că mă 
găseam în calea ei și că, având ochii legaţi, recea zeiţă cu pene 
de fier, nu mă vedea. 

Lumea pe care mi-o pusese pe umeri, era slujba mea de birou. 

Câștigam 125 de franci pe lună și iată ce eram obligat să fac 
pentru 125 de franci pe lună: 

Veneam la birou la ora zece și plecam la cinci; dar vara mă 
întorceam seara la șapte și plecam la zece. 

De ce acest prisos de lucru vara, la acea oră, adică în 
momentul când ar fi fost atât de plăcut să respiri aerul curat al 
câmpiei sau atmosfera îmbătătoare a teatrelor. 

O să vă spun: trebuia pregătită mapa ducelui d'Orleans. 

Acest aghiotant general al lui Dumouriez la jJemmapes şi la 
Valmy, acest proscris din 1792, acest profesor al colegiului din 
Reichenau, acest călător pe la capul Horn, acest cetăţean al 
Americii, acest prinţ prieten al lui Foy, Manuel, Laffitte și 
Lafayette, acest rege din 1830, acest surghiunit din 1848, se 
mai numea în acel timp „ducele de Orleans”. 

Era perioada fericită a vieţii sale; eu aveam visul meu, el îl 
avea pe al său. Visul meu era succesul; visul său, era tronul. 

Doamne! lartă-l pe rege; Doamne! Dă-i bătrânului pacea! 
Doamne! Dă-i soțului și tatălui tot ce mai poate rămâne pentru 
el din fericirea părintească și conjugală, din comorile nesfârșite 
ale bunătăţii tale! 

Vai! La Dreux, l-am văzut plângând amarnic pe acest tată 
încoronat, la mormântul acelui fiu care trebuia să poarte o 
coroană. 


Nu-i așa, Sire, că n-aţi plâns atâta pentru coroana pierdută, 
cât pentru copilul mort? 

Să ne întoarcem la ducele d'Orleans și la mapa lui. 

Această mapă care cuprindea scrisorile zilei și jurnalele de 
seară, trebuia trimisă la Neuilly. 

După trimiterea mapei cu un curier călare, trebuia așteptat 
răspunsul. 

Ultimul venit în birou era însărcinat cu această treabă și cum 
eram ultimul sosit, eu trebuia s-o fac. 

Camaradul meu Ernest Bănet avea grija mapei de dimineaţă. 

Făceam cu rândul mapa de duminică. 

Așadar, într-o seară când, între mapa trimisă și cea care 
trebuia să se întoarcă, mâzgăleam câteva versuri din Cristina, 
ușa biroului se deschise; un cap inteligent, cu părul blond și 
buclat apăru și o voce cu tonul ușor batjocoritor și puţin cam 
ascuţit rosti aceste silabe: 

— Eşti aci? 

— Da, i-am răspuns cu vioiciune; intră! 

îl recunoscusem pe Cordelier Delanoue, fiu, ca și mine, al unui 
fost general al Republicii, poet — ca și mine. De ce, în cariera pe 
care am parcurs-o împreună, a reușit mai puţin bine decât 
mine? Nu știu. El are desigur tot atâta spirit ca mine și 
incontestabil îl mânuiește mai bine. 

Capriciu al întâmplării, totul atârnă de noroc în această lume; 
doar în clipa morţii vom ști care dintre noi doi, el sau eu, a avut 
noroc. 

Vizita lui Cordelier Delanoue era o mare bucurie. Ca toţi 
oamenii pe care i-am iubit, îl iubeam atunci, îl iubesc și astăzi; 
numai că azi îl iubesc mai mult și sunt sigur că același lucru se 
întâmplă și cu el. 

Venise să mă întrebe dacă voiam să merg la Ateneu să 
ascultăm nu știu ce dizertaţie despre nu știu ce. 

Autorul dizertaţiei era domnul de Villenave. 

Nu-l cunoșteam pe domnul de Villenave, decât din auzite: 
știam că făcuse o traducere apreciată din Ovidiu, că fusese pe 
vremuri secretarul lui Malesherbes și profesorul copiilor 
domnului marchiz de Chauvelin. 

La acea vreme, spectacolul și distracţia erau lucruri rare 
pentru mine. Toate acele uși ale teatrului și ale salonului care s- 


au deschis de atunci înaintea autorului lui Henri al lll-lea și al 
Cristinei erau închise funcţionarului cu o sută douăzeci și cinci 
de franci, însărcinat cu mapa de seară a ducelui de Orleans. Am 
acceptat, rugându-l totodată pe Delanoue să aștepte cu mine 
întoarcerea curierului. 

între timp îmi citi o odă pe care tocmai o făcuse. Era un 
preludiu al ședinței de la Ateneu. 

Curierul s-a întors; eram liber și ne-am îndreptat spre strada 
Valois. 

Să vă spun în care loc din strada Valois își ţinea ședințele 
Ateneul mi-ar fi imposibil; aceasta cred că a fost singura dată 
când am mers acolo. Nu mi-au plăcut niciodată prea mult aceste 
adunări unde o singură persoană vorbește și unde toată lumea 
ascultă. Trebuie ca lucrul despre care se vorbește să fie sau 
foarte interesant sau foarte puţin cunoscut; trebuie ca cel care 
vorbește despre acest lucru să fie sau foarte elocvent sau foarte 
pitoresc, pentru ca să găsesc un farmec acestui discurs fără 
controversă, unde contradicția este o necuviinţă, critica o 
impoliteţe. 

N-am putut asculta niciodată până la capăt un orator care 
vorbește sau un predicator care predică. E întotdeauna ceva în 
discurs de care mă agăţ și care mă silește să fac un popas în 
propria mea gândire, în timp ce el își continuă drumul. Odată 
oprit, privesc, firește, lucrul din punctul meu de vedere; astfel că 
eu îmi fac discursul sau predica proprie în gând în timp ce el și-o 
face cu glas tare. Ajunși amândoi la capăt suntem adesea la o 
sută de leghe depărtare unul de celălalt, cu toate că am plecat 
din același punct. 

Tot așa se întâmplă și cu piesele de teatru: afară de cazul că 
asist la o primă reprezentare a unei piese scrisă pentru Arnal, 
pentru Grassot sau pentru Ravel, adică a unei opere care e 
complet în afara posibilităților mele și la a cărei croială îmi 
recunosc cu naivitate neputinţa, sunt cel mai rău spectator de 
premieră din lume. Dacă piesa este de imaginaţie, personagiile 
abia expuse, nu mai sunt ale autorului, ci ale mele. In prima 
pauză, pun mâna pe ele și mi le însușesc. In locul intrigii pe care 
trebuie s-o aflu în decursul a patru acte, eu le introduc în cele 
patru acte ale compoziţiei mele; le folosesc caracterele, 
originalitatea; dacă antractul durează numai zece minute, e mai 


mult decât îmi trebuie ca să construiesc castelul de cărţi de joc 
unde le duc și castelul meu dramatic e la fel ca discursul sau 
predica de care vorbeam adineauri. Castelul meu nu e niciodată 
la fel cu al autorului; astfel că așa cum din visul meu am făcut o 
realitate, realitatea mi se pare un vis, vis pe care sunt gata să-l 
combat, zicând: „Dar nu e așa, domnule Arthur; — dar nu e așa 
domnișoară Honorine. 

— Mergeţi prea repede sau prea încet; — vă întoarceţi la 
dreapta în loc să vă întoarceţi la stânga; — spuneţi da când ar 
trebui să spuneţi nu. 

— Oh! oh! Oh! Dar e insuportabil”. 

Cu piesele istorice e mai rău. Aduc cu mine piesa gata făcută 
pornind de la titlul ei; și cum ea este făcută, firește, cu defectele 
mele, adică plină de detalii, rigiditate absolută în caractere, 
intrigă dublă, triplă, cvadruplă, se întâmplă foarte rar ca piesa 
mea să semene cât de puţin cu cea care se reprezintă. Din 
această pricină, ceea ce pentru alţii e o petrecere, pentru mine 
e un chin. 

lată-mi confrații preveniţi: dacă mă invită la premierele lor, 
știu ce-i așteaptă. 

Am făcut în seara aceea pentru domnul Villenave, ceea ce fac 
pentru toată lumea; numai că, intrând în sală când se 
scurseseră vreo trei pătrimi din discurs, am început prin a-l privi 
în loc să-l ascult. 

Era pe vremea aceea un bătrân înalt, de șaizeci și patru, 
șaizeci și cinci de ani, cu un frumos păr argintiu, cu faţa palidă, 
cu ochii negri și vii; iar în îmbrăcămintea sa recunoșteai acel soi 
de căutare distrată a muncitorilor neobosiţi care se îmbracă 
doar odată sau de două ori pe săptămână și care în restul 
timpului stau în praful cabinetului lor, cu un pantalon vechi, un 
halat vechi și pantofi vechi. Îmbrăcămintea de zile mari cu 
cămașa plisată în creţuri mici, cu jaboul, cu cravata albă călcată 
cu fierul, o apretează soţia, fiica, în sfârșit, gospodina casei. De 
aci protestul pe care-l ridica această toaletă bine scuturată și 
bine periată, împotriva toaletei de toate zilele, de toate orele, 
care are oroare de băţul de trestie și de pir. 

Domnul de Villenave avea o haină albastră cu nasturi auriţi, 
un pantalon negru, o vestă albă, o cravată albă. 


Ciudată mecanică și gândirea, mașinărie intelectuală care 
merge sau se oprește fără voia noastră, pentru că mina 
domnului o întoarce, pendulă care sună, după pofta sa, orele 
trecutului și uneori ale viitorului. 

La ce se oprise gândirea mea văzându-l pe domnul de 
Villenave? La ceva din discursul său, cum spuneam adineaori? 
Nu, la ceva din viaţa sa. 

Citisem altădată, când — nu mai știu, o broșură a domnului 
Villenave, publicată în 1794, intitulată: Relatarea călătoriei a 
132 nantezi. 

De acest episod al vieţii sale mi se agăţase spiritul văzându-l 
pentru prima oară pe domnul de Villenave. Într-adevăr, domnul 
de Villenave locuise la Nantes în 1793, adică în același timp cu 
acel Jean-Baptiste Carrier, de sângeroasă amintire. 

Acolo, îl văzuse pe proconsul, care găsind procesele prea lungi 
și ghilotina prea încărcată, suprimase procesele, inutile de altfel, 
pentru că nu-l salvau niciodată pe vinovat și înlocuiesc ghilotina 
cu luntrile cu dop; poate se afla pe cheiul Loarei când, la 15 
noiembrie 1793, Carrier, ca primă încercare a scă/dărilor sale 
republicane și a deportărilor verticale (erau numele pe care le 
da noului soi de execuţie inventat de el); îmbarcă nouăzeci și 
patru de preoţi sub pretextul de a-i transporta la Belle-Isle; 
poate se găsea pe malurile fluviului, când fluviul înspăimântat 
aruncă pe țărm nouăzeci și patru de cadavre de preoţi; poate că 
se revoltă la acest spectacol, care reînnoindu-se în fiecare 
noapte, după câtva timp, stricase apa fluviului, în așa hal, încât 
se interzise a fi băută, poate, și mai imprudent, ajută la 
îngroparea vreuneia dintre primele victime care aveau să fie 
urmate de atâtea altele; dar se întâmplă că, într-o dimineaţă, 
domnul de Villenave fu arestat, aruncat în închisoare și destinat 
și el, ca și tovarășii săi, să participe la stricarea apei fluviului, 
când Carrier se răzgândi. El alese o sută treizeci și doi de 
prizonieri, toți condamnaţi, și îi expedie la Paris, ca un omagiu al 
eșafoadelor din provincie pentru ghilotina din capitală, apoi, 
odată plecaţi, Carrier se răzgândi iar: omagiul, fără îndoială nu i 
se păruse deloc suficient și îi trimisese ordin căpitanului 
Boussard, comandantul escortei, să-i împuște când ajunge la 
Ancenis, pe cei o sută treizeci și doi de prizonieri. 


Boussard era un om de treabă, nu făcu nimic și-și continuă 
drumul spre Paris. 

Ceea ce aflând Carrier, trimise ordin convenţionalului Hentz, 
proconsulul de la Angers, să-l aresteze pe Boussard, care urma 
să treacă pe acolo și să-i arunce în apă pe cei o sută trei zeci și 
doi de nantezi. 

Hentz îl arestă pe Broussard; dar când fu vorba să înece pe cei 
o sută treizeci și doi de prizonieri, bronzul inimii sale 
revoluționare, care nu era deloc triplă după cât se pare, se topi, 
și porunci victimelor să-și continue drumul spre Paris. 

Ceea ce-l făcu pe Carrier, să spună, scuturând capul cu 
dispreţ: 

„Prost inecător acest Hentz, prost înecător”. 

Prizonierii își continuară așadar drumul. Din cei o sută treizeci 
și doi, treizeci și șase pieriră înainte de a ajunge la Paris și cei 
nouăzeci și șase care rămaseră ajunseră, din fericire pentru ei, 
tocmai la timp ca să depună mărturie în procesul lui Carrier, în 
loc de a răspunde ca acuzaţi, în propriul lor proces. 

Pentru că venise 9 thermidor, pentru că venise ziua 
răzbunării, pentru că venise rândul judecătorilor de a fi judecaţi 
și Convenţia, după o lună de ezitări, îl pusese sub acuzaţie pe 
bunul înecător. 

Rezultatul fu că la amintirea acelei broșuri pe care domnul de 
Villenave o publicase cu treizeci și patru de ani în urmă în 
închisoare, urcasem treptele trecutului și ceea ce vedeam, ceea 
ce auzeam, nu mai era un discurs literar, rostit de un profesor al 
Ateneului, ci o acuzaţie teribilă, violentă» mortală a celui slab 
împotriva celui puternic, a acuzatului împotriva judecătorului, a 
victimei împotriva călăului. 

Și așa de mare e puterea închipuirii, că sală, spectatori» 
tribună, totul se transformase; sala Ateneului devenise sala 
Convenţiunii, auditorii pașnici se schimbaseră în răzbunători 
întărâtaţi și elocventul profesor, cu fraze dulcegi, tuna o 
acuzaţie publică, cerând moartea și regretând că fostul călău 
Carrier nu avea decât o singură viaţă, insuficientă ca să 
plătească cele cincisprezece mii de vieţi pe care le curmase. 

Și-l vedeam pe Carrier, cu privirea întunecată, fulgerându-l pe 
acuzator şi-l auzeam strigând cu vocea sa stridentă foștilor 
colegi: 


— „De ce să-mi reproșaţi astăzi ceea ce-mi porunceaţi ieri? 
Dar, acuzându-mă, Convenţia se acuză. Condamnarea mea e 
condamnarea voastră a tuturor; gândiţi-vă! Toţi, veţi cădea sub 
aceeași condamnare. Dacă nu sunt vinovat, toţi de aici sunt 
vinovaţi, da, toţi și tot, până la clopoţelul președintelui”. 

Și, cu toate acestea, s-a trecut la vot; cu toate acestea, a fost 
condamnat. Aceeași teroare care împinsese la acţiune, împingea 
la reacțiune și ghilotina după ce băuse sângele condamnaților, 
bea nepăsătoare sângele judecătorilor și al călăilor! 

îmi lăsasem capul să-mi cadă în mâini ca și cum mi-ar fi fost 
scârbă, oricât de mare ucigaș era acest om, să-l văd condamnat 
la moartea pe care el cu atâta largheţă o dăruise umanităţii. 

Delanoue mă bătu pe umăr. 

— S-a isprăvit, îmi spuse el. 

— Ah! am răspuns, l-au executat așadar? 

— Pe cine? 

— Pe acest ticălos de Carrier. 

— Da, da, zise Delanoue și în curând se vor împlini treizeci și 
patru de ani de când i s-a întâmplat această mică nenorocire. 

— Ah! i-am spus, ce bine ai făcut să mă trezești; aveam 
coșmar. 

— Dormeai? 

— Visam, cel puţin. 

— Drace! n-o să-i spun asta domnului de Villenave la care te 
duc să bem o ceașcă de ceai. 

— Ah! poţi să-i spui, haide! li voi povesti visul meu și n-o să fie 
supărat pe mine. 

După aceste cuvinte Delanoue, încă nesigur dacă eram sau nu 
treaz, mă scoase din sala goală și mă duse într-un, salon de 
alături unde domnul de Villenave primea felicitările prietenilor 
săi. 

Acolo, am fost mai întâi prezentat domnului de Villenave, apoi 
doamnei Metanie Waldor, fiica sa, apoi domnului Theodore de 
Villenave, fiul său. 

După care, toată lumea se îndreptă, pe jos, traversând podul 
Artelor, spre faubourg-ul Saint-German. 

După o jumătate de oră am ajuns și dispăream, unii după alţii, 
în acea casă din strada Vaugirard de care am vorbit la începutul 


acestui articol și al cărei interior voi încerca să-l descriu, după ce 
voi fi schițat exteriorul. 

II UN PASTEL DE LATOUR 

Casa avea un caracter propriu, împrumutat din caracterul 
celui care o locuia. 

Am spus că zidurile erau cenușii, ar fi trebuit să spunem că 
erau negre. 

Se intra printr-o poartă mare care se deschidea în zid alături 
de loja portarului: apoi te pomeneai într-o grădina fără alei, 
bătătorită peste tot, cu bolte de viţă fără struguri, umbrare fără 
umbră, arbori aproape fără frunziș. Dacă, din întâmplare, o 
floare creștea într-un colţ, era una din florile acelea sălbatice, 
aproape rușinoase că se arată în oraș și care luând această 
îngrăditură întunecoasă și umedă drept un mic deșert, crescuse 
aci din greșeală, crezându-se mai departe decât nu era în 
realitate de locuinţele oamenilor și care era curând culeasă de o 
încântătoare fetiță trandafirie, cu părul blond și buclat, care 
părea un heruvim căzut din cer și pierdut în acest colţ de 
pământ. 

în grădina aceasta care putea să aibă patruzeci sau cincizeci 
de picioare pătrate și care se termina printr-o largă fâșie 
pietruită ce înconjura casa, se intra într-un coridor pavat cu 
lespezi. 

în acest coridor, în fundul căruia se afla o scară, se 
deschideau patru uși: mai întâi la stângă aceea a sufrageriei, 
apoi la dreapta aceea a unui iatac. 

Apoi, tot la stângă, aceea a bucătăriei și la dreapta aceea a 
cămării și a oficiului. 

Acest parter întunecat și umed nu se popula decât la ora 
mesei. 

Adevărata locuinţă, aceea unde am fost introduși, era la etajul 
întâi. 

Acest prim etaj se compunea din palier, dintr-un salon mic, 
dintr-un salon mare, din camera de culcare a doamnei Waldor și 
din camera de culcare a doamnei Villenave. 

Salonul era remarcabil prin forma și mobilierul său. 

Un pătrat mare, având în fiecare din colţuri câte o consolă și 
un bust. 

Unul dintre busturi era al domnului de Villenave. 


Între cele două busturi, în fund, pe o consolă faţă în faţă cu 
șemineul se afla piesa de artă și arheologie cea mai importantă 
a salonului. 

Era urna de bronz în care fusese închisă inima lui Bayard; un 
mic basorelief de jur-împrejur îl arăta pe cavalerul fără frică și 
fără reproș sărutând mânerul în chip de cruce al săbiei sale. 

Urmau apoi două tablouri mari: unul de Holbein, 
reprezentând-o pe Ana de Boleyn; celălalt de Claude Lorrain, 
reprezentând un peisaj din Italia. 

Cred că în cele două rame din faţa acestor tablouri erau 
portretul doamnei de Montespan și portretul doamnei de 
Sevigne sau al doamnei de Grignon. 

Un mobilier îmbrăcat în catifea de Utrecht punea la dispoziţia 
prietenilor casei canapele mari cu braţe albe și subţiri, iar 
străinilor fotolii și scaune. 

Acest etaj era în mod deosebit domeniul doamnei Waldor, aci 
își exercita ea rolul de vicerege suveran al salonului. 

Spunem vicerege pentru că în realitate, cu toate că tatăl ei îi 
abandonase salonul, ea nu era regină pe deplin. Indată ce 
domnul de Villenave intra aci, el își relua atributele regalității, și 
frânele conversațţiei îi aparţineau. 

Domnul de Villenave avea ceva despotic în caracter» care se 
manifesta atât asupra familiei cât și a străinilor. Simţeai, intrând 
la domnul Villenave, că deveneai o parte a proprietăţii acestui 
bărbat, care văzuse atâtea, care studiase atâta, care, în sfârșit, 
știa totul. Acest despotism, oricât de temperat era de politeţea 
stăpânului casei, apăsa totuși supărător asupra întregii societăţi. 
Când domnul de Villenave era prezent, poate că firul 
conversației era mai bine îndrumat, cum se spunea altădată, 
dar negreșit era mai puţin liberă, mai puţin plăcută, mai puţin 
spirituală decât atunci când el nu era de faţă. 

Era cu totul altfel decât în salonul lui Nodier. Când Nodier era 
prezent în salonul său, fiecare se simţea la largul lui. 

Din fericire domnul de Villenave cobora rar în salon. Domnul 
de Villenave rămânea în mod obișnuit la el, adică la etajul doi și 
în zilele obișnuite nu apărea decât ca să cineze; apoi când, după 
cină, vorbise o clipă, îl mustrase puţin pe fiul său, se certase 
puţin cu soţia, se întindea în fotoliu, închidea ochii, fiica lui îi 
punea părul pe moaţe și apoi se urca iar la el. 


Acest sfert de oră în care dinţii pieptenului îi scărpinau ușor 
capul, era sfertul de oră de fericire zilnică pe care și-o permitea 
domnul de Villenave. 

Dar pentru ce moaţele? Va întreba cititorul. 

Mai întâi, poate nu era decât un pretext ca să fie scărpinat în 
cap. 

Apoi pentru că domnul de Villenave, după cum am spus, era 
un bătrân falnic care fusese altădată un tânăr admirabil, și faţa 
sa cu trăsături puternic accentuate găsea un cadru minunat în 
valurile de păr alb care îi scoteau în relief fulgerul puternic al 
ochilor negri și mari. 

în fine, trebuie să mărturisim, cu toate că savant, domnul de 
Villenave era cochet, dar cochetăria sa se limita numai la cap, 
asta-i tot. 

De rest nu-i prea păsa. Dacă haina era albastră sau neagră, 
dacă pantalonul era larg sau strâmt, dacă botul ghetelor era 
rotund sau cu vârf asta îl privea pe croitor, pe cizmar sau mai 
ales pe fiica sa care se ocupa de toate aceste detalii. 

Dacă părul îi era aranjat, era de-ajuns. 

După, ce fiica sa îi punea părul pe moaţe, operaţie care se 
executa invariabil de la orele opt la nouă seara, domnul de 
Villenave își lua sfeșnicul și urca la el. 

Acest /a el al domnului de Villenave, acest at Hornel[21] al 
englezilor, vom încerca să-l descriem, fără speranţa de a reuși. 

Acest etaj doi, împărţit în infinit mai multe odăi decât primul, 
se compunea mai întâi dintr-un palier împodobit cu busturi de 
ipsos, dintr-o anticameră și din patru camere. 

Nu vom denumi aceste patru camere salon, cameră de 
culcare, cabinet de lucru, cabinet de toaletă, etc., etc., etc. 

Nu putea fi vorba de toate aceste lucruri de prisos la domnul 
de Villenave! Nu; erau numai cinci camere cu cărți și mape, asta 
e tot. 

Cele cinci camere puteau conţine patruzeci de mii de volume 
și patru mii de mape. 

Anticamera era ea însăși o enorma bibliotecă: ea avea două 
deschideri; cele două deschideri dădeau, cea din dreapta, în 
dormitorul domnului de Villenave, care dormitor dădea el însuși, 
printr-un culoar de-a lungul alcovului, într-un cabinet cu 
ferestrele luminate dinspre curtea vecină. 


Cea din stânga, într-o cameră mare dând ea însăși într-o 
cameră mai mică. 

Camera cea mare dând într-o cameră mai mică avea, «nu 
numai ca și cea alăturată, cei patru pereţi plini de rafturi 
încărcate de cărţi și susţinute de postamente de mape ci și o 
construcţie foarte ingenioasă care fusese făcută în mijlocul celor 
două camere, construcţie asemănătoare stâlpilor care se pun în 
centrul saloanelor, spre a te putea așeza în jurul lor. Datorită 
acestei construcţii, mijlocul camerei, care înfățișa o a doua 
bibliotecă în interiorul celei dintâi nu mai lăsa liber decât un 
interval dreptunghiular în care o singură persoană se putea 
mișca liber. O a doua persoană ar fi stingherit circulaţia; așa că 
foarte rar domnul de Villenave introducea pe cineva, oricât de 
intim prieten i-ar fi fost, în acest sanetum saetorum. 

Câţiva privilegiați băgaseră capul pe ușă și prin praful savant 
care plutea în atomi luminoși în rarele raze ale soarelui ce 
pătrundeau în acest tabernacol, putuseră zări misterele 
bibliografice ale domnului de Villenave, asemenea lui Claudius, 
care datorită deghizării sale feminine, putuse, din atriumul 
templului lui Isis, să surprindă câteva din misterele bunei zeițe. 

Acolo erau autografele: numai secolul lui Louis al XIV-lea 
ocupa cinci sute de mape. 

Erau acolo hârtiile lui Louis al XVI-lea, corespondenţa lui 
Malesherbes, patru sute de autografe ale lui Voltaire, două sute 
ale lui Rousseau. Acolo erau genealogiile tuturor familiilor nobile 
ale Franţei, cu înrudirile și cu dovezile lor. Erau acolo desene de 
Rafael, de Jules Romain, de Leonardo da Vinci, de Andrea del 
Sarto, de Lebrun, de Lesueur, de David, de Lethiere; colecţiile 
de minerale, ierbarele rare, manuscrisele unice. 

în sfârșit, acolo era munca a cincizeci de ani, stăpâniţi zi de zi 
de o singură idee, preocupaţi oră de oră de o singură pasiune, 
această pasiune în același timp așa de dulce și de înfocată a 
colecţionarului și căreia colecționarul își dedică inteligenţa, 
bucuria, fericirea, viața. 

Aceste două camere erau camerele preţioase. Bine înţeles că 
domnul de Villenave, care nu numai o dată era să-și piardă viaţa 
pentru nimic, n-ar fi dat cele două camere pentru o sută de mii 
de scuzi. 


Rămâneau dormitorul și cabinetul negru, situate la dreapta 
anticamerei și întinzându-se paralel cu cele două camere pe 
care le-am descris. 

Prima din cele două era dormitorul domnului de Villenave, 
dormitor în care patul era bineînţeles lucrul cel mai puţin vizibil, 
înfundat într-un latac care se închidea prin două uși de lemn. 

în camera aceasta domnul de Villenave primea. Și în caz de 
neapărată nevoie puteai umbla aci și chiar găseai loc. 

lată cum te puteai așeza și iată în care caz puteai umbla aci. 

Bătrâna servitoare, al cărei nume nu mi-l mai amintesc, îi 
anunţa domnului de Villenave o vizită, crăpând ușa camerei 
sale. 

Crăparea ușii îl surprindea întotdeauna pe domnul de 
Villenave, pe când clasa, adâncit în visare sau aţipit. 

— Cum? ce e Francoise? (Să presupunem că se numea 
Francoise) Dumnezeule! Nu poţi să ai o clipă de liniște? 

— Păi, de! domnule, răspundea Francoise, trebuie să viu 
totuși... 

— Haide, spune repede, ce vrei? Cum se face că se întâmplă 
întotdeauna în momentele când sunt foarte ocupat?... în fine! 

Și domnul de Villenave își ridica ochii mari la cer cu o expresie 
desperată, își încrucișa braţele și ofta resemnat. 

Francoise era obișnuită cu această punere în scenă; îl lăsa pe 
domnul de Villenave să-și joace pantomima și să-și rostească a 
parteurile sale. Apoi, după ce termina: 

— Domnule, spunea ea, e domnul cutare care a venit să vă 
facă o mică vizită. 

— Nu sunt acasă; du-te. 

Francoise trăgea încet ușa; își cunoștea ea omul. 

— Așteaptă, Francoise, reîncepea domnul de Villenave. 
Francoise redeschidea ușa. 

— Spui că e domnul cutare, Francoise? 

— Da, domnule. 

— Ei bine! haide, dă-i drumul și dacă stă prea mult timp, să vii 
să-mi spui că sunt căutat. Du-te, Francoise. 

Francoise închidea ușa. 

— Ah! Doamne, Doamne! E de necrezut, murmurai domnul de 
Villenave; eu nu deranjez niciodată pe nimeni, totuși pe mine 
mă deranjează toţi întotdeauna. 


Francoise deschidea ușa din nou, introducându-l pe vizitator. 

— Ah! bună ziua, prietene, spunea domnul de Villenave, bine 
aţi venit, intraţi, intraţi. Ce mult timp e de când nu ne-am văzut! 
Așezaţi-vă, așadar. 

— Pe ce? întreba vizitatorul. 

— Dar, pe ce vreţi, bineînţeles!... pe canapea. 

— Cu plăcere, dar... 

Domnul de Villenave își arunca ochii asupra canapelei. 

— Ah! da, e adevărat! E ticsită de cărţi, spunea el. Ei bine! 
Trageţi un fotoliu. 

— Cu plăcere, dar... 

Domnul de Villenave își trecea în revistă fotoliile. 

— E adevărat, spunea el; dar, ce vreţi, scumpul meu? nu știu 
unde să-mi pun cărțile. Luaţi un scaun... 

— Aș vrea, dar... 

— Dar ce? sunteţi grăbit? 

— Nu, dar nu mai văd niciun scaun liber, așa cum nu e niciun 
fotoliu liber. 

— De necrezut, spunea domnul de Villenave ridicând ambele 
braţe la cer; de necrezut...! așteptați. 

Și părăsindu-și locul gemând, se ducea să ridice cu grijă de pe 
un scaun cărţile care îl făceau de nefolosit, să le așeze pe 
podea, unde alcătuiau o nouă stivă, pe lângă celelalte douăzeci 
sau treizeci de maldăre asemănătoare care accidentau podeaua 
camerei, apoi aducea scaunul lângă fotoliul său, adică la colţul 
căminului. 

V-am spus cum te puteai așeza în camera aceasta, o să vă 
spun cum puteai păși prin ea. 

Se întâmpla ca, în clipa când vizitatorul intra și, după 
preambulul indispensabil de care am vorbit, se așeza, ușa 
iatacului și ușa culoarului care ducea la cabinetul situat în 
spatele iatacului să fie deschise; atunci, prin această dublă 
combinaţie a celor două uși deschise în același timp, se putea 
vedea în iatac un pastel reprezentând o tânăra și frumoasă 
femeie ţinând o scrisoare în mână, pastel care era luminat de 
lumina zilei ce venea de la fereastra culoarului. 

Atunci, ori vizitatorul n-avea nicio idee despre artă și era rar 
ca cei care veneau la domnul de Villenave să nu fi fost sensibili 
la o operă de artă, ori se ridica strigând: 


— Ah! domnule! Gingaș pastel! 

Și vizitatorul făcea o mișcare ca să se îndrepte către iatac. 

— Așteptaţi! striga domnul de Villenave, așteptați! 

într-adevăr, se putea observa că două sau trei stive de cărţi, 
trântite unele peste altele, făceau un fel de contraescarpă[22] 
de formă bizară, care trebuia trecută ca să ajungi la iatac. 

Atunci domnul de Villenave se ridica, trecea înainte și ca un 
mâner abil care sapă șanțul, el deschidea un drum îngust care 
îngăduia să se ajungă la pastelul așezat în faţa patului. 

Ajuns acolo, vizitatorul repeta: 

— Oh! gingașul pastel! 

— Da, răspundea domnul de Villenave cu aerul acela al 
curtenilor de altădată, pe care nu l-am văzut decât la el și la doi 
sau trei bătrâni eleganţi ca și el; da, e un pastel de Latour; o 
reprezintă pe o veche prietenă a mea, care nu mai este tânără, 
căci, pe cât îmi pot aminti, în 1784 când am cunoscut-o, ea era 
mai mare ca mine cu cinci sau șase ani. De la 1802, nu ne-am 
mai revăzut, ceea ce nu ne împiedică să ne scriem la fiecare opt 
zile și să primim scrisorile noastre săptămânale, cu aceeași 
plăcere; da, aveţi dreptate, pastelul e încântător, dar originalul 
era și mai încântător. Ah! 

Și o rază a tinereţii, blândă ca un reflex al soarelui aluneca pe 
faţa deschisă a frumosului bătrân, întinerit cu patruzeci de ani. 

Şi adesea, în acest al doilea caz, Francoise nu trebuia să 
anunţe o presupusă vizită, căci dacă vizitatorul era din 
societatea bună, după câteva clipe, îl lăsa pe domnul de 
Vilienave să se afunde definitiv în visarea pe care i-o stârnea 
frumosul pastel de Latour. 

III SCRISOAREA 

În definitiv, cum de a strâns domnul de Villenave această 
frumoasă bibliotecă? 

Cum a adunat această colecţie de autografe unică în lumea 
colecționarilor? 

Prin munca întregii sale vieţi. 

Mai întâi, domnul de Villenave n-a ars niciodată o hârtie, n-a 
rupt nicio scrisoare. 

Convocări ale societăţilor savante, invitaţii de nuntă, înștiinţări 
de înmormântări, el păstrase totul, clasase totul, pusese totul la 
locul său. Avea o colecţie pentru fiecare specimen și chiar 


volume, care la 14 iulie, fuseseră smulse pe jumătate arse din 
focul care le mistuia în curtea Bastiliei. 

Doi vânători de autografe erau permanent ocupați în slujba 
domnului de Villenave; unul era un anume Fontaine, pe care l- 
am cunoscut și care era el însuși autorul unei cărţi intitulată 
Manualul autografelor; celălalt era un funcţionar de la ministerul 
de război; toţi băcanii din Paris îi cunoșteau pe acești neobosiţi 
vizitatori și puneau de o parte, pentru ei, toate hârtiile pe care le 
cumpărau. Aceste hârtii, ei le triau și le plăteau cm șaptezeci și 
cinci de bani livra iar domnul de Villenave le plătea cu un franc 
și cincizeci. 

Uneori domnul de Villenave însuși își făcea turneul. Nu exista 
în Paris băcan care să nu-l cunoască și care văzându-l, să nu-i 
aducă, spre a le supune savantei sale cercetări, pungile și 
cornetele pe care urma să le facă. 

Se înţelege că în zilele când ieșea pentru autografe, domnul 
de Villenave ieșea și pentru cărţi; atunci mergea pe cheiuri, 
neobosit bibliofil, și acolo, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, 
cu trupul mare adus de spate, cu frumosul cap inteligent 
luminat de dorinţă, își cufunda privirea înfocată în cele mai 
ascunse galantare, unde căuta comoara necunoscută, pe care o 
frunzărea o clipă și când era cea pe care o râvnise, când ediţia 
era cea pe care o căuta, cartea părăsea dugheana negustorului, 
nu ca să ia loc în biblioteca domnului de Villenave; în biblioteca 
domnului de Villenave nu mai era loc de multă vreme și era 
nevoie ca prin schimburi cu desene sau autografe să se creeze 
acel loc pentru moment absent; nu, cartea mergea în podul 
împărţit în trei compartimente, compartimentul lucrărilor in- 
octavo — la stânga, compartimentul celor inquarto, la dreapta, 
compartimentul celor in-folio, la mijloc. 

Acolo era haosul din care într-o zi domnul de Villenave trebuia 
să facă o lume nouă, ceva ca un fel de Australie sau Nouă 
Zeelandă. 

Până atunci, ele zăceau pe podea, aruncate unele peste 
altele, în semiobscuritate. 

Acest pod închipuia acel loc unde sunt închise sufletele pe 
care Dumnezeu nu le trimite nici în paradis nici în iad, pentru că 
are alte intenţii cu ele. 


într-o zi, sărmana casă, fără cauză aparentă, tremură până în 


temelii, scoase un strigăt și-i crăpară zidurile; locatara 
înspăimântați crezură că e un cutremur de pământ și fugiră în 
grădină. 


Totul era liniștit în aer și pe pământ; cișmeaua continua să 
curgă la colţul străzii, o pasăre cânta în ramurile cele mai înalte 
ale celui mai mare copac. 

Accidentul era parţial; avea o cauză secretă, neștiută, 
necunoscută. 

Se trimise după arhitect. 

Arhitectul examină casa, o sondă, întrebă și sfârși prin a 
declara că accidentul nu putea veni decât din supraîncărcare. 

în consecinţă, ceru să viziteze podul. 

Dar la această cerere, se expuse la o vie opoziţie din partea 
domnului de Villenave. 

De unde venea această opunere care trebui totuși să cedeze 
în faţa fermităţii arhitectului? 

Domnul de Villenave simţea că tezaurul său ascuns, cu atât 
mai prețios cu cât îi era lui însuși aproape necunoscut, trecea 
printr-un mare pericol în urma acestei vizite. 

Într-adevăr, numai în camera din mijloc se găsiră o mie două 
sute de in-folio, cântărind aproape opt mii de livre. 

Vai! Trebui să vândă cele o mie două sute de in-folio, care 
făcuseră casa să se aplece și care amenințau s-o dărâme. 

Dureroasa operaţie avu loc în 1822. Și în 1826, când l-am 
cunoscut pe domnul de Villenave, el nu se refăcuse încă de pe 
urma acestei dureri, și oftând de nenumărate ori, familia 
necunoscând nici cauza, nici scopul ce-l făceau să plece, se 
ducea să întâlnească scumpele sale in-folio, strânse cu atâta 
greutate de el și acum gonite ca niște copii de sub acoperișul 
părintesc, rătăcitoare, orfane și împrăștiate pe pământ. 

Am spus cât de blândă, bună și ospitalieră fusese pentru mine 
casa din strada Vaugirard; din partea doamnei de Villenave, 
pentru că ea era din fire afectuoasă, din partea doamnei de 
Waldor, pentru că, poetă ea însăși, îi iubea pe poeţi, din partea 
lui Theodore de Villenave, pentru că eram de aceeași vârstă și 
amândoi la acea vârstă când simţi nevoia să dai o parte din 
inima ta și să primești o parte din inima altora. 


în sfârșit din partea domnului de Villenave, pentru că, fără a fi 
un amator de autografe, posedam totuși, graţie mapei militare a 
tatălui meu, o colecţie destul de curioasă de autografe. 

Într-adevăr, tatăl meu, având de la 1791 la 1800 funcţii înalte 
în armată, fiind de trei ori general-șef, fusese în corespondenţă 
cu absolut oricine jucase un rol de la 1791 la 1800. 

Autografele cele mai curioase ale acestei corespondențe erau 
cele ale generalului Buonaparte. Napoleon n-a păstrat mult timp 
acest nume italienizat. Trei luni după 13 vendemiaire, el își 
francizează numele și semnează Bonaparte. Ori, tatăl meu 
primise, în acest scurt răstimp, cinci sau șase scrisori de la 
tânărul general din interior. Acesta fu titlul pe care-l luă după 13 
vendemiaire. 

l-am dat domnului de Villenave unul din aceste autografe, 
împreună cu un autograf al lui Saint-Georges și altul al 
mareșalului de Richelieu și graţie acestui sacrificiu, care era o 
plăcere pentru mine, am fost admis la etajul doi. 

Puțin câte puţin am devenit destul de familiar în casă pentru 
ca Francoise să nu mă mai anunțe domnului de Villenave. 
Urcam singur la etajul doi. Băteam la ușă; deschideam la 
cuvântul: Intraţi! Și aproape întotdeauna eram bine primit. 

Spun aproape întotdeauna, pentru că marile pasiuni au orele 
lor de furtună. Presupuneţi un amator de autografe care 
urmărește mult timp o semnătură prețioasă, o semnătură în 
genul celei a lui Robespiere, care n-a lăsat decât trei sau patru; 
a lui Moliere, care n-a lăsat decât una sau două; a lui 
Shakespeare, care, cred, n-a lăsat deloc; ei bine! In clipa când 
să pună mâna pe această semnătură unică sau aproape unică, 
semnătura aceasta, printr-un accident oarecare, îi scapă 
colecţionarului nostru: va fi firește desperat. 

Intraţi într-un asemenea moment la el chiar dacă aţi fi tatăl, 
fratele său, un înger și veţi vedea cum veţi fi primit; afară de 
cazul că totuși acest înger, prin puterea sa divină, nu ar face să 
apară o semnătură care nu există sau nu ar dubla o semnătură 
unică. 

lată cazurile excepţionale în care aș fi fost rău primit de 
domnul de Villenave. În orice altă împrejurare, eram sigur că 
găsesc o faţă zâmbitoare, un spirit accesibil și o memorie 
binevoitoare, chiar și în timpul săptămânii. 


Spun „chiar și în timpul săptămânii” pentru că duminica era 
rezervată de către domnul de Villenave vizitelor științifice. 

Toţi bibliofilii străini, amatori de autografe cosmopolite, venind 
la Paris, nu treceau pe aici fără să-l viziteze pe domnul de 
Villenave, așa cum vasalii vin să-și salute suzeranul. 

Duminica era deci ziua schimburilor. Graţie acestor schimburi, 
domnul de Villenave își completa colecţiile străine pentru care 
băcanii săi erau insuficienţi, dându-le colecționarilor germani, 
englezi sau americani câteva bucățele de hârtie din bogăţiile 
sale naţionale. 

Intrasem așadar în casă; mai întâi fusesem primit la etajul 
întâi, la al doilea pe urmă; obţinusem să vin în toate duminicile; 
apoi, în sfârșit, puteam veni oricând vream, privilegiu pe care-l 
împărțeam cel mult cu două sau trei persoane. 

Ori, într-o zi a săptămânii, era într-o marţi, cred, cam pe la 
cinci după masă, în luna martie, cum veneam să-l rog pe 
domnul de Villenave să mă lase să studiez un autograf al 
Cristinei (se știe că încerc să-mi dau seama de caracterul 
personagiilor după scrisul lor), am sunat la poartă. Am întrebat 
de domnul de Villenave și am intrat. 

Când să pătrund în casă, Francoise m-a strigat. 

— Ce e Francoise? am întrebat. 

— Domnul merge la doamnele sau la domnul? 

— Merg la domnul, Francoise. 

— Ei bine! dacă domnul ar Ei bun, ar scuti bietele mele 
picioare să urce două etaje, și ar da domnului de Villenave 
scrisoarea aceasta care a fost adusă pentru dumnealui. 

— Cu plăcere, Francoise. 

Francoise mi-a dat scrisoarea, am luat-o și am urcat. 

Ajuns la ușă, am bătut ca de obicei; dar nu mi s-a răspuns. 

Am bătut puţin mai tare. 

Aceeași tăcere. 

în sfârșit am bătut a treia oară și de astă dată cu un fel de 
neliniște, căci cheia era în broască, și asta însemna întotdeauna 
că domnul de Villenave era în cameră. 

Mi-am luat riscul să deschid ușa și l-am văzut pe domnul de 
Villenave aţipit în fotoliu. 


La zgomotul pe care l-am făcut, poate și la coloana de aer 
care intră și care rupse anumite influenţe magnetice, domnul de 
Villenave scoase un fel de strigăt. 

— Ah! iertaţi-mă, i-am spus, de o sută de ori iertare, am fost 
indiscret, v-am deranjat. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi? 

— Sunt Alexandre Dumas. 

— Ah! 

Și domnul de Villenave respiră liniștit. 

— Sunt disperat, cu adevărat, am adăugat, și mă retrag. 

— Nu, zise domnul de Villenave oftând și trecându-și mâna pe 
frunte, nu, intraţi. 

Am intrat. 

— Așezațţi-vă! 

Din întâmplare un scaun era liber; m-am așezat. 

— Vedeţi, zise el. Oh! Ce ciudat! Am aţipit. S-a lăsat amurgul; 
în acest timp mi s-a stins focul; m-aţi trezit, eram fără lumină, 
nedându-mi seama de zgomotul care-mi tulbura somnul; fără 
îndoială, era curentul iscat de deschiderea ușii care mi-a trecut 
pe faţă; mi s-a părut că văd fluturând un postav mare alb, ceva 
ca un linţoliu. Ce ciudat e, nu-i așa? Continuă domnul de 
Villenave cu acea mișcare a întregului corp care-l arată pe omul 
care a răcit. lată-vă, cu atât mai bine! 

— Îmi spuneţi asta, ca să mă consolaţi de stângăcia mea. 

— Nu, într-adevăr. Sunt mulţumit să vă văd. Ce-aveţi acolo? 

— Ah! iertaţi-mă, uitasem; o scrisoare pentru dumneavoastră. 

— Ah! un autograf, de la cine? 

— Nu, nu e un autograf, e pur și simplu, după cum presupun, 
cel puţin, o scrisoare. 

— Ah! da, o scrisoare! 

— O scrisoare venită prin poștă și pe care Francoise m-a 
însărcinat să v-o aduc: iat-o. 

— Mulţumesc. Întindeţi mina, dacă sunteţi amabil, și daţi-mi... 

— Ce? 

— Un beţigaș. În adevăr sunt încă amorţit. Dacă aș fi 
superstiţios, aș crede în presimţiri. 

Luă beţțigașul pe care i-l întindeam şi-l aprinse la jăratecul din 
cămin. 


Pe măsură ce se aprindea, o lumină tot mai mare se 
răspândea în apartament și îngăduia să se distingă obiectele. 

— Oh! Dumnezeule! Am strigat deodată. 

— Ce este? mă întrebă domnul de Villenave, aprinzând 
lumânarea. 

— Ah! Dumnezeule! Ce i s-a întâmplat frumosului 
dumneavoastră pastel? 

— Da! după cum vedeţi, răspunse domnul de Villenave, l-am 
pus lângă cămin; aștept geamgiul, rămarul. 

— În adevăr, rama și geamul s-au spart în mii de bucăţi. 

— Da, zise domnul de Villenave, privind portretul cu un aer 
melancolic și uitând de scrisoare; da, e de neînțeles. 

— Cei s-a întâmplat? 

— Închipuiţi-vă că  alaltăieri lucrasem toată seara; era 
douăsprezece fără un sfert, m-am culcat, am pus lumânarea pe 
noptieră și mă pregăteam să revăd corecturile Unei mici ediţii 
cu caractere mărunte a Ovid-ului meu, când ochii-mi căzură din 
întâmplare pe portretul bietei mele prietene. li spun, ca de 
obicei, bunăseara, din cap: era puţin curent de la o fereastră 
rămasă întredeschisă fără îndoială, vântul face să tremure 
flacăra luminării mele, așa că mi se păru că portretul îmi 
răspunde: Bună seara! Printr-o mișcare a capului asemănătoare 
cu a mea. Înţelegeţi că nu am dat nicio importanţă acestei 
vedenii, dar nu știu cum s-a făcut, că eram preocupat de ea și 
nu puteam lăsa rama din ochi. Doamne! Ştiţi, prietene, că acest 
pastel e din vremea tinereţii mele, el îmi reamintește tot felul de 
întâmplări. lată-mă deci complet adâncit în amintirile mele de la 
douăzeci și cinci de ani. Îi vorbesc portretului meu. Memoria îmi 
răspunde în locul lui, dar mi se pare că pastelul își mișcă buzele; 
mi se pare că i se șterg culorile; mi se pare că fizionomia sa ia o 
înfățișare tristă. În acel moment a început să bată miezul nopţii 
la biserica Carmelitelor; la acest dangăt lugubru faţa sărmanei 
mele prietene capătă o înfățișare din ce în ce mai dureroasă. 
Vântul sufla. La ultima bătaie a miezului nopţii, fereastra 
cabinetului se deschide violent, aud ceva asemănător unui 
plânset, mi se pare că ochii portretului se închid. Cuiul care-l 
susţinea se rupe; portretul cade și lumânarea mi se stinge. 

Mă scol s-o reaprind, nefiindu-mi câtuși de puţin frică, dar în 
același timp sunt viu impresionat; nenorocirea face să nu găsesc 


un beţțigaș s-o aprind, era prea târziu ca să mai chem, nu știam 
unde să merg să caut; închid fereastra cabinetului și mă culc din 
nou pe întuneric. 

Toate astea mă emoţionaseră, eram trist şi aveam o poftă 
grozavă să plâng; mi se părea că aud fâșâitul unei rochii de 
mătase prin cameră. Am întrebat de mai multe ori: E cineva 
acolo? În sfârșit am adormit, dar, târziu, și trezindu-mă am găsit 
bietul meu pastel în starea în care-l vedeţi. 

— Oh! ciudat lucru, am spus; și aţi primit obișnuita scrisoare 
săptămânală? 

— Ce scrisoare? 

— Cea pe care v-o scria originalul portretului. 

— Nu și iată ceea ce mă neliniștește, iată de ce i-am spus 
Francoise, să-mi aducă sau să-mi trimită, fără întârziere 
scrisorile care ar sosi pentru mine. 

— Ei bine! cea pe care v-am adus-o... 

— Nu așa le îndoia ea. 

— Ah! 

— Dar nu-i nimic, e din Angers. 

— Persoana locuia la Angers? 

— Da, ah! Dumnezeule! Pecetluită cu ceară neagră! Sărmană 
prietenă, i s-o fi întâmplat vreo nenorocire. 

Și domnul de Villenave păli deschizând scrisoarea. 

La primele cuvinte pe care le citi, ochii i se umplură de lacrimi. 

Scoase din prima scrisoare o a doua scrisoare, întreruptă la 
rândul al patrulea. 

Duse la buze scrisoarea întreruptă și mi-o întinse pe cealaltă. 

— Citiţi, zise el. 

Am citit: 

„Domnule, 

Cu o mare durere personală, cu atât mai profundă cu cât o 
cunosc pe cea pe care o veţi simţi dumneavoastră, vă anunţ că 
doamna... a murit duminica trecută, când bătea ultima lovitură 
a miezului nopţii. 

Avusese alaltăieri, în momentul când vă scria, o indispoziţie 
pe care la început am crezut-o ușoară și care s-a tot agravat 
până în momentul morții sale. 

Am onoarea să vă trimit, așa incompletă cum este» scrisoarea 
pe care o începuse pentru dumneavoastră. Această scrisoare vă 


va dovedi că până în clipa morţii sale, sentimentele pe care le 
nutrea pentru dumneavoastră au rămas aceleași. 

Sunt, domnule, tare mâhnită, după cum vă închipuiţi, rămân 
aceeași umilă slugă a dumneavoastră. 

Therese Mirând” 

Domnul de Villenave îmi urmărea ochii pe când citeam. 

— La miezul nopţii! îmi spuse, vedeţi, la miezul nopţii a căzut 
portretul și s-a sfărâmat. Nu numai o coincidenţă de zi, ci și de 
minut. 

— Da, am răspuns, aşa e. 

— Credeţi, așadar? strigă domnul de Villenave. 

— Da, fără îndoială, cred. 

— Oh! bine, atunci, veniţi într-o zi, prietene, într-o zi când voi 
fi mai puţin tulburat, nu-i așa, și vă voi povesti ceva cu totul 
ciudat. 

— Ceva care vi s-a întâmplat dumneavoastră? 

— Nu, dar la care am fost martor. 

— Când? 

— Oh! e mult timp de atunci. Era în 1774, pe vremea când 
eram preceptorul copiilor domnului de Chauvelin. 

— Și spuneţi? 

— Da, vă voi povesti ce s-a întâmplat; până atunci înţelegeţi 
că... 

— Înţeleg că vreţi să fiţi singur. 

M-am ridicat și mă pregăteam să ies. 

— Apropo, zise domnul de Villenave, spuneţi doamnelor de jos 
să nu fie neliniștite din cauza mea; nu voi cobori. 

Am făcut semn că voi îndeplini comisionul. 

Atunci domnul de Villenave își răsuci fotoliul pe piciorul din 
spate, în așa fel ca să se afle în fața portretului; apoi în timp ce 
închideam ușa, murmură: 

— Sărmană Sophie!. 

Istoria pe care o veţi citi acum e aceea pe care mi-a povestit- 
o, mai târziu, domnul de Villenave. 

IV MEDICUL REGELUI 

La 25 aprilie 1774, regele Louis al XV-lea se culcase la 
Versailles în camera Albastră; lângă patul său, pe un pat 
portant, dormea chirurgul Lamartiniere. 


Orele cinci sunară la orologiul din curtea cea mare și începu 
mișcarea în castel. 

Mișcare de umbre neliniștite care cruțau la această oră 
somnul prinţului, când, de câtva timp, Louis al XV-lea, obosit de 
nopţile nedormite și de excese, găsea puţină odihnă, datorită 
abuzului de insomnie și narcoticelor atunci când insomnia nu 
era de-ajuns. 

Regele nu mai era tânăr: intra în al șaizeci și cincilea an. După 
ce secase până la drojdie petrecerile, plăcerile simţurilor, 
laudele, nu-i mai rămăsese nimic: se plictisea. 

Febra plictiselii era cea mai rea dintre bolile sale; acută în 
timpul doamnei de Châteauroux, devenise intermitentă în 
timpul doamnei de Pompadour și cronică de când doamna Du 
Barry era stăpână. 

Celor care nu mai au nimic de cunoscut le rămâne câteodată 
ceva de iubit; e un mijloc de scăpare suveran împotriva bolii de 
care era atins Louis al XV-lea. Saturat de dragostea individuală 
prin cea pe care o inspirase unui popor întreg și care fusese 
împinsă până la nebunie, această obișnuinţă a sufletului i se 
păruse prea vulgară pentru ca un rege al Franţei să i se dedea. 

Louis al XV-lea fusese așadar iubit de poporul său, de soția și 
de amantele lui; el, Louis al XV-lea, nu iubise pe nimeni. Le mai 
rămâne celor blazaţi o preocupare excitantă: suferinţa. Louis al 
XV-lea în afară de două sau trei boli pe care le avusese, nu 
suferise niciodată; și, muritor favorizat, nu simţea, ca simptom 
al bătrâneţii, decât un început de oboseală, pe care medicii i-l 
prezentau ca pe un semnal al retragerii. 

Câteodată, la acele faimoase supeuri de la Choisy, când 
mesele ieșeau gata încărcate din parchet, când serviciul era 
făcut de pajii de la petites ecuries[23], când contesa Du Barry îl 
provoca pe Louis al XV-lea la golirea paharelor pline, ducele 
d'Ayen la râsul zgomotos și marchizul de Chauvelin la veselia 
epicureană, Louis al XV-lea constată că mâinii lui îi era lene să 
ridice paharul plin de licoare scânteietoare pe care o iubise atât, 
că fruntea refuza să i se încrețească pentru acel râs de nepotolit 
pe care spiritele Jeannei Vaubernier îl făcuseră să înflorească 
asemeni florilor de toamnă la granițele vârstei sale coapte, în 
sfârșit, că mintea îi rămânea rece la descrierile seducătoare ale 


acelei vieţi prea fericite pe care o aduc puterea absolută, 
bogăţia nelimitată și o sănătate de fier. 

Louis al XV-lea nu era de felul lui deschis, îngrămădise în el 
bucurie sau tristeţe; poate ar fi fost, datorită interiorizării 
simțămintelor sale, un mare om politic, dacă, așa cum spunea 
chiar el, nu i-ar fi lipsit timpul. 

De îndată ce observă schimbarea care începea să se producă 
în el, în loc să se resemneze și să respire filosofic primele adieri 
ale bătrâneţii care zbârcesc fruntea și argintează părul, se 
închise în el și se observă. 

Ceea ce îi întristează pe cei mai veseli dintre oameni e analiza 
bucuriei sau a suferinţei; analiza e tăcerea aruncată între 
râsetele sau între hohotele de plâns. 

— Până atunci regele nu fusese văzut decât plictisit, acum Îl 
văzură trist. Nu mai râdea la cuvintele fără perdea ale doamnei 
Du Barry, nu mai surâdea la răutăţile ducelui d'Ayen, nu mai 
ațipea la prieteneștile mângâieri ale domnului de Chauvelin, 
prieten iubit, Achatul escapadelor sale regale. Doamna Du Barry 
mai ales se plângea de această tristeţe, care pentru ea, în mod 
deosebit, se preschimba în răceală. 

Această schimbare morală îi făcu pe medici să spună că dacă 
regele nu era încă bolnav, avea să se îmbolnăvească. 

Astfel, la 15 aprilie trecut, Lamartiniere, primul său chirurg, 
după ce-l făcuse pe rege să înghită obișnuita doctorie lunară, 
îndrăzni să-i facă recomandările pe care le credea urgente. 

— Sire, îi spuse așadar Lamartiniere, dacă Maiestatea Voastră 
nu mai bea, dacă Maiestatea Voastră nu mai mănâncă, dacă 
Maiestatea Voastră nu... mai petrece, ce o să facă? 

— De! scumpul meu Lamartiniere, îi răspunse regele, ceea ce 
mi se va părea cel mai plăcut în afara acestora. 

— Din păcate nu cunosc altceva nou de oferit Maiestăţii 
Voastre, Maiestatea Voastră a făcut războiul, Maiestatea Voastră 
a încercat să iubească savanții și artiștii, Maiestatea Voastră a 
îndrăgit femeile și vinul din Champagne. Ori, când a gustat din 
glorie, din lingușiri, din dragoste și din vin, o asigur pe 
Maiestatea Voastră că nu găsesc un mușchi, o bucată de carne, 
un ganglion nervos, care să-mi destăinuie existenţa unei alte 
aptitudini pentru vreo distracţie nouă. 

— Ah! ah! Făcu regele, credeţi, cu adevărat, Lamartiniere? 


— Sire, gândiţi-vă bine, Sardanapal era un rege foarte 
inteligent, aproape tot așa de inteligent ca și Maiestatea 
Voastră, cu toate c-a trăit cam cu vreo două mii opt sute de ani 
înaintea ei. Îi plăcea viaţa și a avut grijă s-o folosească bine. 
Cred că știu că a căutat amănunţit mijloacele de a exersa corpul 
și spiritul la descoperirea plăcerilor celor mai puţin cunoscute. Ei 
bine! Istoricii nu m-au învăţat niciodată că ar fi găsit altceva 
decât aţi găsit dumneavoastră înșivă. 

— Perfect, Lamartiniere. 

— Exceptând vinul de Champagne, sire, pe care Sardanapal 
nu-l cunoștea. Dimpotrivă el avea ca băutură vinurile groase, 
greoaie și cleioase ale Asiei Mici, aceste flăcări lichide care 
răzbesc prin carnea strugurilor din Arhipelag, vinuri a căror beţie 
e o furie, în timp ce beţia din vinul de Champagne, nu e decât o 
nebunie. 

— E adevărat scumpul meu Lamartiniere, e adevărat! vinul de 
Champagne e un vin nostim și mi-a plăcut mult. Dar, spune-mi, 
Sardanapalul dumitale, n-a sfârșit prin a se arde pe un rug? 

— Da, sire, era singurul fel de plăcere pe care nu-l 
experimentase încă; și l-a păstrat pentru la urmă. 

— Şi ca să și facă, fără îndoială, plăcerea cât mai vie, se arse 
împreună cu palatul, cu bogăţiile și cu favorita ia? 

— Da, sire. 

— M-aţi sfătui, din întâmplare, scumpul meu, Lamartiniene, să 
ard Versailles-ul și o dată cu Versailles-ul, să mă ard eu însumi 
împreună cu doamna Du Barry? 

— Nu, sire; aţi făcut războiul, aţi văzut incendii, aţi fost chiar 
în mijlocul canonadei de la Fontency. Flacăra n-ar fi deci o 
distracţie nouă. Să vedem, să recapitulăm mijloacele voastre de 
apărare împotriva plictiselii. 

— Oh! Lamartiniere, sunt cu totul fără apărare. 

— Îl aveţi mai întâi pe domnul de Chauvelin, prietenul vostru... 
un om spiritual... Un... 

— Chauvelin nu mai are spirit, scumpul meu. 

— De când? 

— De când mă plictisesc, drace! 

— Ei! făcu Lamartiniere, e ca și cum aţi spune că doamna Du 
Barry nu mai e frumoasă de când... 

— De când, ce?... întrebă regele, roșind puţin. 


— Oh! mă pricep și eu, replică cu bruscheţe chirurgul. 

— În fine, zise regele oftând, s-a hotărât că voi fi bolnav. 

— Mi-e teamă că da, sire. 

— Un leac atunci, Lamartiniere, un leac; să prevenim răul. 

— Odihna, sire; nu cunosc altul. 

— Bine! 

— Dieta. 

— Bine! 

— Distracţiile. 

— Vă opresc aci, Lamartiniere. 

— Cum așa? 

— Da, îmi prescrieţi distracţii și nu-mi spuneţi cum să mă 
distrez. Ei bine! Vă socotesc ignorant, ignorant în cel mai înalt 
grad! Înţelegeţi, prietene? 

— Și n-aveţi dreptate, sire. E greșeala voastră și nu a mea. 

— Cum așa? 

— Nu pot fi distraţi cei care se plictisesc avându-l pe domnul 
de Chauvelin ca prieten și pe doamna Du Barry ca amantă. 

Urmă o tăcere prin care regele părea să accepte că ceea es 
«pusese Lamartiniere nu era lipsit de adevăr. 

Apoi regele reluă: 

— Ei bine! Lamartiniere, prietene, pentru că vorbim de boală, 
să judecăm puţin. Spuneţi că m-am distrat în tot Mul, în lumea 
aceasta, nu-i așa? 

— O spun și așa este. 

— Și cu războiul? 

— Cum nu?! când aţi câștigat bătălia de la Fontency! 

— Da, pe lângă că era un spectacol amuzant, oameni în 
zdrenţe, patru leghe în lungime și o leghe în lăţime înmuiată în 
sânge; un miros de măcelărie să-ţi întoarcă stomacul pa dos. 

— Gloria, în fine. 

— Dealtminteri, eu am câștigat bătălia? nu domnul mareșal de 
Saxe? Nu domnul duce de Richelieu? Nu mai ales Jacquigny, cu 
cele patru tunuri ale sale?... 

— Ei și? până una alta, cui i s-au dat onorurile triumfale? 
Dumneavoastră. 

— De acord; iată deci motivul pentru care presupuneţi că 
trebuie să iubesc gloria. Ah, scumpul meu Lamartiniere, adăugă 


regele oftând, dacă aţi ști ce pat prost mi s-a pregătit în ajunul 
bătăliei de la Fontency! 

— Ei bine! să trecem peste glorie; dacă nu vreţi s-o dobândiţi 
chiar dumneavoastră, o puteţi avea prin pictori, poeţi și istorici. 

— Lamartiniere, mi-e groază de toţi oamenii aceștia, care sunt 
sau secături mai proaste decât lacheii mei sau coloși de orgoliu 
care nu pot trece pe sub arcurile de triumf ale bunicului meu. 
Acest Voltaire, mai ales; caraghiosul, într-o seară, nu m-a bătut 
pe umăr, numindu-mă Traian? | se spune că e regele regatului 
meu și marţafoiul o crede. Nu vreau imortalitatea pe care 
oamenii aceștia ar putea sa mi-o dea, ar trebui s-o plătesc prea 
scump, în lumea aceasta pieritoare și poate chiar și în cealaltă. 

— În acest caz, ce vreţi, sire? spuneţi. 

— Vreau să-mi prelungesc viaţa cât mai mult timp s-ar putea. 
Vreau ca în această viaţă, să intre, pe cât posibil, cât mai multe 
din lucrurile pe care le iubesc și pentru asta nu mă voi adresa 
nici poeţilor, nici filosofilor, nici războinicilor; nu, Lamartiniere, 
după Dumnezeu, să fim înţeleși, negreșit, nu-i stimez decât pe 
medici; bineînţeles, când sunt buni. 

— Vezi bine! 

— Vorbiţi-mi deci deschis, scumpe Lamartiniere. 

— Da, sire. 

— De ce să mă tem? 

— De dambla. 

— Se moare? 

— Da, dacă nu se ia sânge la timp. 

— Lamartiniere, n-o să mă mai părăsiţi. 

— Imposibil, sire; am și eu bolnavii mei! 

— Foarte bine! dar mi se pare că sănătatea mea, e tot atât de 
interesantă pentru Franţa și Europa cât aceea a tuturor 
bolnavilor dumneavoastră la un loc; vi se va face patul în fiecare 
seară lângă al meu. 

— Sire!... 

— Ce vă supără dacă dormiţi aci sau aiurea? Doar prin 
prezența dumneavoastră aici mă veţi linişti scumpul meu 
Lamartiniere și veţi înfricoșa boala, căci ea vă cunoaște și știe 
că nu are dușman mai înverșunat ca dumneavoastră. 


lată de ce chirurgul Lamartiniere era culcat la 25 aprilie 1774, 
pe un pat mic, în camera Albastră, la Versailles, dormind adânc 
pe la orele cinci dimineaţa, în timp ce regele nu dormea. 

Louis al XV-lea, care nu dormea, după cum constatăm, oftă 
din rărunchi; dar cum oftatul n-are altă semnificaţie pozitivă 
decât aceea pe care i-o dă cel care contează, Lamartiniere, care 
sforăia în loc să ofteze, îl auzi, în timp ce sforăia, dar nu-i dădu 
sau păru că nu-i dă nicio atenţie. 

Regele văzând că chirurgul său de casă nu era sensibil la 
această chemare, se aplecă pe marginea patului și la lumina 
lumânării groase care ardea în vasul de marmoră, își contemplă 
supraveghetorul, pe care o cuvertură deasă și moale, trasă până 
la ciucurele căciulii sale de noapte, îl ascundea celei mai 
stăruitoare priviri. 

— Au! făcu regele. Vai! 

Lamartiniere auzi iar; dar cum o interjecţie poate scăpa uneori 
unui om adormit, nu înseamnă că ea poate trezi pe un altul. 

Chirurgul continuă deci să sforăie. 

— Fericit, că poate dormi așa! murmură Louis al XV-lea. 

Apoi adăugă: 

— Ce grosolani sunt medicii ăștia! 

Și se resemnă să mai aștepte; dar, după un sfert de oră, de 
așteptare zadarnică; 

— Hei! Lamartiniere! Zise el în sfârșit. 

— Ce este sire? întrebă mârâind medicul Maiestăţii Sale. 

— Ah! bietul meu Lamartiniere! Repetă regele gemând cât 
putu mai jalnic. 

— Ei bine! Ce este? 

Și doctorul, tot bombănind, ca un om care e sigur că poate 
abuza de situaţia sa, se dădu jos din pat. 

îl găsi pe rege stând pe al său. 

— Ei bine, sire, vă e rău? îl întrebă. 

— Cred că da, scumpul meu Lamartiniere, replică Maiestatea 
Sa. 

— Oh! oh! Sunteţi puţin emoţionat. 

— Da, foarte emoţionat. — 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Eu știu, murmură chirurgul: vă e frică. 


— Luaţi-mi pulsul, Lamartiniere. 

— Asta și fac. 

— Ei bine? 

— Ei bine! sire, are optzeci și opt de bătăi pe minut, ceea ce e 
mult la bătrâni. 

— La bătrâni, Lamartiniere? 

— Fără îndoială. 

— Eu n-am decât șaizeci și patru de ani și la șaizeci și patru de 
ani nu ești încă bătrân. 

— Dar nu mai ești tânăr. 

— Și ce-mi prescrieţi? 

— Mai întâi, ce simţiţi? 

— Mi se pare că mă sufoc puţin. 

— Nu, dimpotrivă vă e frig. 

— Trebuie să mă fi aprins. 

— Haida-de, sunteţi palid. Un sfat, sire. 

— Care? 

— Încercaţi să readormiţi; aşa ar fi cuminte. 

— Nu mi-e somn. 

— Haide, ce înseamnă agitația aceasta? 

— Doamne! mi se pare că dumneavoastră ar trebui să știți, 
Lamartiniere, altfel de ce ați mai fi medic? 

— Aţi visat cumva ceva urât? 

— Ei bine! da. 

— Un vis! strigă Lamartiniere ridicând mâinile într-un vis! 

— Doamne! reluă regele, sunt unele visuri... 

— Ei bine! haide, povestiţi-mi visul, sire. 

— Așa ceva nu se povestește, prietene. 

— De ce nu? totul se povestește. 

— Duhovnicului, da. 

— Atunci, trimiteţi iute să caute duhovnicul; și până la venirea 
lui, îmi iau lanseta. 

— Un vis e uneori un secret. 

— Da; și uneori chiar o remușcare. Aveţi dreptate, sire, adio. 

Și doctorul începu să-și tragă ciorapii, să-și pună pantalonii 
scurți. 

— Haide, Lamartiniere, haide, nu vă suparăţi, prietene. Ei 
bine! Am visat... am visat că mă duceau la Saint-Denis. 


— Şİ că trăsura era proastă... Haida de! Când veţi face 
călătoria aceea, nici n-o să vă daţi seama, sire. 

— Cum puteţi glumi cu asemenea lucruri? zise regele 
tremurând tot. Nu, am visat că eram dus la Saint-Denis și că 
eram învelit de viu în catifelele cosciugului meu. 

— Vă simţeaţi stingherit în acest cosciug? 

— Da, puţin. 

— Nevricale, tristeţe adâncă, înseamnă digestie grea. 

— Oh! n-am cinat aseară! 

— Gol, atunci. 

— Credeţi? 

— Ah, mai gândesc; la ce oră aţi plecat ieri de la doamna 
contesă? 

— Sunt două zile de când n-am văzut-o. 

— O certaţi; tristeţe adâncă, după cum vedeţi. 

— Ei, nul ea mă ceartă. l-am promis ceva și nu i-am dat. 

— Daţi-i repede acest ceva și recăpătaţi-vă buna dispoziţie. 

— Nu! sunt înecat în tristeţe. 

— Ah! o idee. 

— Care? 

— Dejunaţi cu domnul de Chauvelin. 

— Să dejunez! strigă regele; asta mergea când aveam poftă 
de mâncare. 

— Ah! strigă chirurgul încrucișându-și braţele, dar nu vă mai 
plac prietenii, nu vă mai place amanta, nu vă mai place masa și 
credeţi că eu o să vă îngădui aceasta? Ei bine! Sire, vă spun sus 
și tare un lucru, dacă nu vă schimbaţi obiceiurile, sunteţi 
pierdut. 

— Lamartiniere! prietenul mă face să casc, amanta mă face să 
dorm, masa mă înăbușe. 

— Bun! atunci sunteţi neapărat bolnav. 

— Ah! Lamartiniere, exclamă regele, am fost mult timp fericit! 

— Şi vă plângeţi de asta? iată cum sunt oamenii. 

— Nu, nu mă plâng de trecut, desigur, ci de prezent; tot 
mergând, carul se strică. 

Și regele oftă. 

— E adevărat, se strică, repetă sentenţios chirurgul. 

— Așa că șuruburile nu mai ţin, suspină regele, și eu năzuiesc 
la odihnă. 


— Ei bine! dormiţi atunci! Strigă Lamartiniere, culcându-se din 
nou. 

— Lasă-mă să-mi continuu metafora, bunul meu doctor. 

— M-am înșelat oare, deveniți cumva poet, sire? încă o boală 
urâtă. 

— Nu, dimpotrivă, știți că-i detest pe poeţi. Ca să-i fac plăcere 
doamnei de Pompadour, l-am făcut nobil pe acest calic de 
Voltaire; dar din ziua când și-a permis să mă tutuiască numindu- 
mă Titus sau Traian, nu mai știu care, s-a sfârșit. Voiam să spun 
așadar, fără poezie, că eu cred că e timpul să pun stavilă. 

— Vreţi să cunoașteţi părerea mea, sire? 

— Da, prietene. 

— Ei bine! nu puneţi stavilă, sire, opriţi-vă. 

— E cumplit, murmură Louis al XV-lea. 

— Asta e, sire. Când îi vorbesc regelui, îi spun Maiestatea 
Voastră; când mă întorc la bolnav nu-i spun nici măcar domnule. 
Așa că, sire, opriţi-vă și încă repede. Acum, că ne-am înţeles, 
mai avem încă o oră și jumătate de dormit, sire, să dormim deci. 

Și chirurgul se băgă sub cuvertură, unde după cinci minute, 
sforăia așa de bădărănește, că bolțile camerei Albastre, 
scrâșneau de indignare. 

V LE LEVER DU ROI[24] 

Regele, lăsându-se pradă gândurilor, nu mai căută să-l 
întrerupă pe încăpățânatul doctor, al cărui somn pus la punct ca 
un orologiu ţinu atât cât spusese. 

Bătuseră orele șase și jumătate. Cum urma să intre valetul, 
Lamartiniere se sculă și trecu într-un cabinet alăturat în timp ce 
se scotea patul. 

Acolo, scrise o rețetă pentru medicii de serviciu și dispăru. 

Regele porunci să intre întâi cei din serviciul său, apoi dădu 
ordin pentru les grandes entrees.[25]. 

Salută tăcut, apoi întinse picioarele feciorilor, care-i traseră 
ciorapii, îi puseră jartierele și halatul de casă. 

Pe urmă îngenunche pe scăunelul de rugăciune, oftând de mai 
multe ori în mijlocul tăcerii generale. 

Toţi îngenuncheară ca și regele și se rugau distraţi ca și el. 

Regele se întorcea din când în când spre balustrada unde se 
îngrămădeau de obicei cei mai familiari și cei mai dragi dintre 
curtenii săi. 


— Pe cine caută regele? se întrebară foarte încet ducele de 
Richelieu și ducele d'Ayen. 

— Nu pe noi, căci ne-ar fi găsit, zise ducele d'Ayen; dar uite, 
regele se ridică! 

în adevăr, Louis al XV-lea își terminase rugăciunea sau mai 
degrabă fusese așa de distrat că nici n-o spusese. 

— Nu-l văd pe domnul maestru al garderobei, zise Louis al XV- 
lea privind în jurul lui. 

— Domnul de Chauvelin? întrebă ducele de Richelieu. 

— Da. 

— Dar, e aici, sire. 

— Unde? 

— Acolo, zise ducele întorcându-se. 

Apoi deodată, surprins cu totul: 

— Ah! ah! Exclamă el. 

— Ce e? întrebă regele. 

— Domnul de Chauvelin se mai roagă! 

în adevăr, marchizul de Chauvelin, acest plăcut păgân, acest 
vesel tovarăș al micilor fărădelegi regale, acest spiritual inamic 
al zeilor în general și al lui dumnezeu în particular, rămăsese 
îngenunchiat, nu numai împotriva obișnuinţei sale» dar și 
împotriva etichetei, atunci când regele își sfârșise rugăciunea. 

— Ei bine! marchize, întrebă regele surâzând, dormiţi cumva. 

Marchizul se ridică încet, făcu semnul crucii şi-l salută pe Louis 
al XV-lea cu adânc respect. Toţi se obișnuiseră să râdă când 
domnul de Chauvelin voia să râdă; se crezu că glumea și se râse 
din obișnuinţă, regele ca și ceilalţi. 

Dar aproape imediat, redevenind serios: 

— Haide! Haide! Marchize, zise Louis al XV-lea, știți că nu-mi 
place să glumească cineva cu lucrurile sfinte. Totuși, cum vreți 
să mă înveseliţi puţin, după cum presupun, ţinând seama de 
buna intenţie, vă iert; vă previn numai că n-o să vă fie ușor, 
adăugă el cu un suspin, căci sunt trist ca moartea. 

— Dumneavoastră trist, sire? întrebă ducele d'Ayen și ce 
anume o poate întrista pe Maiestatea Voastră. ` 

— Sănătatea mea, duce! sănătatea mea care se duce! Íl culc 
pe Lamartiniere în camera mea ca să mă liniștească; dar acest 
turbat are dimpotrivă grijă să mă sperie. Din fericire aci lumea 
mi se pare dispusă să râdă. Nu-i așa Chauvelin? 


Dar provocările regelui rămaseră fără rezultat. Când marchizul 
de Chauvelin, a cărui fizionomie fină și glumeaţă reflecta așa de 
ușor voia bună a stăpânului; marchizul, atât de perfect curtean, 
că întotdeauna ghicea dorințele regelui, înainte de a fi 
exprimate, marchizul, de astă dată, în loc să răspundă dorinţei 
exprimate de Louis al XV-lea, de a i se oferi o distracţie oricât de 
neînsemnată, rămase posomorit, sever și cu totul absorbit într-o 
gravitate inexplicabilă. 

Câţiva, atât de neobișnuită era tristețea la domnul de 
Chauvelin, crezură că marchizul continua gluma și că această 
gravitate va duce la un strălucitor artificiu de ilaritate; dar 
regele, în acea dimineaţă nu avea răbdare să aștepte; începu să 
atace tristeţea favoritului său. 

— Dar ce dracu aveţi, Chauvelin? întrebă Louis al XV-lea; nu 
cumva continuaţi visul meu din noaptea aceasta? Nu cumva și 
dumneavoastră voiți să fiți îngropat? 

— Oh! maiestatea Voastră să fi visat asemenea lucruri urâte? 
Întrebă Richelieu. 

— Da, un coșmar, duce. Dar, în adevăr, ceea ce suport 
dormind, mi-ar plăcea să nu regăsesc când mă scol. Ei bine! 
Haide Chauvelin, ce aveţi? 

Marchizul se înclină fără să răspundă. 

— Vorbiti, dar vorbiţi odată, vă poruncesc, strigă regele. 

— Sire, răspunse marchizul, reflectez. 

— La ce? întrebă Louis al XV-lea uimit. 

— La dumnezeu! sire. 

— La dumnezeu? 

— Da, sire. Dumnezeu... e începutul înțelepciunii. 

Acest preambul așa de rece și de călugăresc îl făcu pe rege să 
tresară și privindu-l pe marchiz mai atent, descoperi în 
trăsăturile sale obosite, îmbătrânite, cauza probabilă a acestei 
tristeți neobișnuite. 

— Începutul înţelepciunii? repetă el. Ah, în adevăr, nu mă mai 
mir dacă acest început n-are niciodată logică; e prea plictisitor. 
Dar dumneavoastră nu reflectaţi numai la dumnezeu. La ce mai 
reflectaţi? 

— La soţia și la copiii mei, pe care nu i-am văzut de multă 
vreme, sire. 


— Uite, e adevărat, Chauvelin, sunteţi căsătorit, aveţi copii, 
uitasem; și după cum mi se pare, deși ne vedem zilnic la 
cincisprezece ani, e prima oară că-mi vorbiţi de ei. Ei bine? Dacă 
v-a apucat dorul de rasolul domestic, chemați-i aci, n-am nimic 
împotrivă, locuința dumneavoastră la castel e destul de mare, 
mi se pare. 

— Sire, răspunse marchizul, doamna de Chauvelin, trăiește 
foarte retrasă de lume, într-o mare cucernicie, și... 

— Și s-ar scandaliza, nu-i așa, de felul de viaţă al Versailles- 
ului? înţeleg. E la fel ca fiica mea Louise, pe care n-o pot scoate 
de la Saint-Denis. Atunci nu văd leac, scumpul meu marchiz. 

— Cer iertare regelui; există unul. 

— Care? 

— Deseară îmi isprăvesc serviciul; dacă regele mi-ar permite 
să merg la Grosbois să petrec câteva zile cu familia mea... 

— Glumiţi, marchize: să mă părăsiţi! 

— Mă voi întoarce, sire; dar n-aș vrea să mor fără a lua câteva 
dispoziţii testamentare. 

— Să mori! drace! Să mori! Cum vorbești! Ce vârstă aveţi 
marchize? 

— Sire, zece ani mai puţin ca Maiestatea Voastră, cu toate că 
par să am zece ani mai mult. 

Regele întoarse spatele acestui umorist și adresându-se 
ducelui de Coigny, care era pe aproape: 

— Ah! iată-vă, domnule duce, zise el; sosiți la timp; se vorbea 
de dumneavoastră într-o seară la cină. E adevărat că aţi dat 
găzduire, în castelul meu din Choisy, sărmanului Gentil-Bernard? 
Ar fi o faptă bună, de care v-aș lăuda. Totuși, dacă toţi 
guvernatorii castelelor mele făceau la fel și strângeau în ele 
poeţii care au înnebunit, nu mi-ar mai rămâne altă resursă, mie, 
decât să merg să locuiesc la Bicetre. Cum îi merge, acestui 
nenorocit? 

— Destul de rău, sire. 

— Și cum de i-a venit? 

— Sire, a petrecut puţin cam mult pe vremuri; și, mai ales, 
pentru că de curând a vrut să facă pe tinerelul. 

— Da, da, înţeleg. Vezi bine! E de-ajuns de bătrân. 

— Cer iertare regelui, sire, dar n-are decât un an mai mult 
decât Majestatea Sa. 


— În adevăr, asta e de nesuferit, zise regele întorcându-i 
spatele ducelui de Coigny; nu numai că sunt triști azi ca un 
catafalc, dar sunt și proști ca gâștele. 

Ducele d'Ayen, unul din oamenii cei mai spirituali ai acestei 
epoci așa de spirituale, înțelese proasta dispoziţie crescândă a 
regelui, se temu de repercusiunile ei și hotărî s-o facă să 
înceteze cât mai curând posibil, înaintă doi pași ca să iasă în 
evidenţă. Purta pe vestă, pe jartiere și pe întreaga haină broderii 
de aur, largi și strălucitoare, care nu puteau să nu atragă 
privirile. Monarhul le văzu într-adevăr. 

— Pe legea mea! duce d'Ayen, strigă el, iată-vă strălucitor ca 
un soare. Aţi prădat cumva o diligenţă? li credeam pe toți 
brodeurii din Paris ruinaţi de la căsătoria contelui de Provence 
când niciunul din curteni nu le-a plătit și când domnii prinți au 
chibzuit să nu vină, neavând, fără îndoială, nici bani, nici credit. 

— Și sunt ruinaţi de-a binelea, sire. 

— Cine, prinții, brodeurii sau curtenii? 

— Toţi câte puţin, cred totuși că brodeurii sunt mai abili și se 
vor descurca. 

— Cum? 

— Prin noua invenţie pe care o vedeţi; și-și arăta broderiile. 

— Nu înţeleg. 

— Da, sire! hainele brodate astfel se numesc în stilul soției 
cancelarului. 

— Înţeleg și mai puţin. 

— Ar fi un mijloc să dezlegăm pentru Maiestatea Sa această 
enigmă; citind versurile pe care acești gură cască de parizieni 
le-au făcut, dar nu îndrăznesc. 

— Nu îndrăzniţi, dumneavoastră, duce, zise regele surâzând. 

— Pe legea mea! nu, sire, așteptam ordinul regelui. 

— Vi-l dau. 

— Regele își va reaminti cel puţin că nu fac decât să mă 
supun. lată versurile: 

Se fac galoane și zorzoane-ntr-un chip nou. 

Dar nu se pun decât în zi de sărbătoare. 

„Soția cancelarului”, le spune. Oare 

De ce? Sunt false și nu știu roși-n jabou. 

Curtenii se priviră uimiţi de atâta îndrăzneală și toţi se 
întorseră în același timp către Louis al XV-lea spre a-și modela 


fizionomiile după a lui. Cancelarul Maupeau, bucurându-se 
atunci de favoarea regelui și susţinut de favorită, era un 
personaj prea înalt, ca cineva să îndrăznească să asculte 
epigramele care apăreau, unele după altele, împotriva lui. 
Monarhul surâse, atunci toate buzele suriseră. El nu răspunse 
nimic, nimeni nu scoase un cuvânt. 

Louis al XV-lea avea o fire ciudată. Se temea îngrozitor de 
moarte, nu voia să i se vorbească de a lui. Dar la orice prilej îi 
făcea plăcere să-și bată joc de cei mai slabi, plăcere pe care o 
au toți oamenii care-și ascund vârsta, bătrâneţea sau 
infirmităţile. El spunea bucuros unui curtean: 

— Sunteţi bătrân, arătaţi prost, o să muriţi în curând. 

Era filosofia lui în aceste cuvinte și chiar în ziua aceea când de 
două ori primise lovituri crude, se expuse s-o primească pe a 
treia. 

Ca să reia conversaţia cu ducele d'Ayen, îi spuse destul de 
brusc: 

— Cum îi merge cavalerului de Noailles? e adevărat că ar fi 
bolnav? 

— Sire, am avut nenorocirea să-l pierdem ieri. 

— Ah! îl înștiinţasem. 

Apoi, cercetând cercul curtenilor, care se mărise cu cei de la 
petites entrees, îl zări pe abatele de Broglio, om arțăgos și 
brusc. Îl apostrofă în acești termeni: 

— E rândul dumneavoastră, abate. Aveaţi exact două zile mai 
puţin decât el. 

— Sire, replică domnul de Broglio, alb de furie. Maiestatea 
Voastră a fost ieri la vânătoare. A venit o furtună. Regele a fost 
udat ca și ceilalţi. 

Și făcându-și loc, ieși furios. 

Regele îl privi plecând, cu o privire destul de tristă și adăugă: 

— Ce om, preotul acesta de Broglio, se supără întotdeauna. 

Apoi zărindu-l la ușă pe medicul său Bonnard și cu el pe 
Bordeu, protejatul doamnei Du Barry care trăgea nădejde să-i ia 
locul, îi chemă pe amândoi. 

— Apropiaţi-vă, domnilor; nu se vorbește decât de moarte aici, 
în dimineaţa aceasta; e treaba dumneavoastră. Care dintre 
dumneavoastră ne va găsi izvorul tinereţii? Ar fi ceva minunat și 
îi garantez că i se va asigura bogăţia. Veţi fi dumneavoastră 


acela Bordeu? Înţeleg că, fiind Esculap pe lângă Venus, nu v-aţi 
gândit până acum la astfel de împrospătări. 

— Cer iertare regelui, dar am, dimpotrivă, o metodă care 
trebuie să ne readucă la timpurile bune de odinioară. 

— Palavre, întrerupse Bonnard, cu mutra înțepată. 

— Credeţi, urmă regele, credeţi bietul meu Bonnard? Fapt 
este că în urma îngrijirilor dumneavoastră, tinereţea mea nu mai 
este decât o poveste destul de tristă și cel care m-ar întineri 
acum ar deveni dintr-o dată istoriograful Franţei; căci el ar 
descrie cele mai frumoase pagini ale domniei mele. Făceaţi 
aceasta, Bordeu, găsiţi un tratament care să merite să ajungă la 
cea mai mare glorie. Până atunci, luaţi-i pulsul domnului de 
Chauvelin, care e foarte palid și foarte trist. Spuneţi-mi părerea 
dumneavoastră asupra sănătăţii sale, foarte prețioasă plăcerilor 
noastre și inimii mele, adăugă el foarte repede. 

Chauvelin surâse cu amărăciune prezentând braţul doctorului. 

— Căruia dintre amândoi, domnilor? întrebă el. 

Amândurora, replică Louis al XV-lea râzând, dar nu lui 
Lamartiniere; ar fi în stare să vă prezică o apoplexie ca și mie. 

— Fie, dumneavoastră, domnule Bonnard: trecutul înaintea 
viitorului. Care e părerea dumneavoastră? 

— Domnul marchiz e tare bolnav; abundență de sucuri în corp, 
astuparea vaselor din creier: ar face bine să-și lase sânge și asta 
foarte repede. 

— Și dumneavoastră, domnule Bordeu? 

— li cer iertare savantului meu confrate; dar nu pot fi de 
aceeași părere cu domnia sa. Domnul marchiz are pulsul nervos. 
Dacă aș vorbi unei femei frumoase i-aș spune că are nevricale. Îi 
trebuie veselie, repaos, niciun fel de zbucium, niciun fel de 
necaz, o satisfacţie completă; în sfârşit tot ce găsește lângă 
augustul monarh al cărui prieten are onoarea să fie. Prescriu 
continuarea aceluiași regim. 

— lată două consultaţii admirabile, în urma cărora domnul 
Chauvelin trebuie să se fi lămurit. Sărmanul meu marchiz, dacă 
mori, Bordeu e un om dezonorat. 

— Nu sire, nevricalele omoară când nu sunt îngrijite. 

— Sire, dacă mor, răspunse domnul de Chauvelin, îl rog pe 
dumnezeu să fie la picioarele voastre. 


— Ferește-te, mi-ai face o teamă îngrozitoare. Dar nu e ora 
liturghiei? Mi se pare că-l văd pe domnul episcop de Senez și pe 
domnul preot de la Saint-Louis, parohia noastră. De astă dată o 
să fiu și eu mulţumit puţin. Bună ziua domnule preot, ce fac 
enoriașii dumneavoastră? Aveţi mulţi bolnavi, mulţi săraci? 

— Vai! sire, sunt mulţi. 

— Dar milosteniile nu sunt îmbelșugate? Pâinea s-a scumpit? 
Numărul nenorociţilor a crescut? 

— Ah! da sire. 

— Cum se poate? De unde vin? 

— Sire, până și valeţii voştri îmi cer să-i ajut. 

— Vă cred, nu sunt plătiţi. Auziţi domnule de Richelieu? Și nu 
se poate pune ordine în toate acestea? Ce dracu! Sunteţi anul 
acesta premier gentilhomme de la chambre. 

— Sire, valeţii nu sunt de resortul meu; serviciul intendenţei 
generale se ocupă de ei. 

— Şi intendenta îi va trimite altuia. Sărmanii oameni! Zise 
regele, emoţionat o clipă; dar, în fine, eu nu pot face totul. Ne 
veţi urma lii liturghie, domnule episcop? Adăugă el, întorcându- 
se spre abatele de Beauvais, episcop le Senez, care în postul 
paștelui predica în faţa curții. 

— La ordinele Maiestăţii Sale, răspunse episcopul închinându- 
se; dar am auzit aci cuvinte foarte grave. Se vorbește de moarte 
și nimeni nu se gândește la ea; nimeni nu se gândește că ea 
vine la orice oră; că ne surprinde în mijlocul plăcerilor, că îi 
lovește cu coasa ei neînduplecată pe mari ca și pe mici. Nimeni 
nu se gândește că vine o vârstă când căinţa și pocăinţa sunt 
atât o necesitate cât și o datorie, când focurile poftelor lumești 
trebuie să se stingă în fața gândurilor de mântuire. 

— Richelieu, întrerupse regele surâzând, mi se pare că domnul 
episcop aruncă pietre în grădina dumneavoastră. 

— Da sire, și le aruncă așa de tare că ajung până în parcul de 
la Versailles. 

— Ah! bun răspuns, domnule duce; sunteţi gata la ripostă, ca 
la douăzeci de ani. Domnule episcop, discursul dumneavoastră 
începe bine, îl vom relua duminică în capelă, vă promit să-l 
ascult. Chauvelin, ca să vă înveseliţi, vă scutim să ne urmaţi. 
Duceţi-vă să mă așteptați la contesă, adăugă el foarte încet. A 


primit faimoasa sa oglindă de aur, capodopera lui Rotiers. 
Trebuie s-o vedeţi. 

— Sire, prefer să mă duc la Grosbois. 

— lar! baţi câmpii, scumpul meu; duceţi-vă la contesă, ea vă 
va scăpa de vrajă. Domnilor la liturghie! La liturghie! lată, o zi 
care începe destul de rău. Ce înseamnă să îmbătrânești! 

VI OGLINDA DOAMNEI DU BARRY 

Marchizul, ca să dea ascultare regelui, cu toată scârba pe care 
o resimțea să asculte, se duse la favorită. 

Favorita era în culmea bucuriei; dansa ca un copil și deîndată 
ce-i fu anunţat marchizul de Chauvelin, alergă la el și fără să-i 
dea timp să rostească un singur cuvânt: 

— Oh! scumpul meu marchiz, exclamă ea, sosiți de minune! 
Astăzi sunt cea mai fericită ființă din lume! Am avut cea mai 
frumoasă deșteptare pe care o poţi avea! Mai întâi Rotiers mi-a 
trimis oglinda; fără îndoială, aţi venit s-o vedeţi, dar trebuie să-l 
așteptăm pe rege. Și-apoi, fericirile vin întotdeauna împreună, a 
sosit faimoasa caretă, știți, careta pe care mi-a dat-o domnul 
d'Aiguillon. 

— Ah! da, zise marchizul, trăsura de care se vorbește 
pretutindeni; v-o datora, doamnă. 

— Oh! știu foarte bine ce se vorbește, dumnezeule! Știu chiar 
foarte bine ce se spune. 

— În adevăr, știți tot! 

— Da, aproape; dar, înţelegeţi, puţin îmi pasă. lată niște 
versuri pe care le-am găsit chiar azi dimineaţă în buzunarele 
trăsurii. Puteam pune să fie arestat bietul șelar, dar nu! 
Lucrurile acestea erau bune pentru doamna de Pompadour; eu 
sunt prea mulţumită ca să mă răzbun. De altfel, versurile nu 
sunt rele după cum mi se pare și dacă aș fi tratată întotdeauna 
astfel, pe cuvânt de onoare că nu m-aș plânge. 

Și-i întinse domnului de Chauvelin versurile. 

Domnul de Chauvelin le luă și le citi: 

Trăsura e strălucitoare; 

Să fie a unei zeițe sau oare a unei domniţe? Surprins se- 
ntreabă oarecare. Causticul care-nţelese A spus curiosului 
domn: E-a vrednicei spălătorese A tristului fant d'Aiguillon. 

Și nepăsătoarea curtezană începu să râdă în hohote. Apoi, 
reluă: 


— A tristului fante d'Aiguillon, auziţi, spălătoreasă sa. Ah, zău! 
Autorul are dreptate, fără discuţie; fără mine, în adevăr 
sărmanul duce, cu toată făina de care s-a acoperit la bătălia de 
la... n-am reţinut niciodată numele bătăliilor, fără mine bietul 
duce rămânea înspăimântător de negru. Dar, ce-mi pasă cum 
spunea predecesorul meu, domnul de Mazarin, e i canta, ei da 
plata; un singur panou al trăsurii mele preţuiește mai mult decât 
toate epigramele ce s-au făcut împotriva mea de patru ani. 
Vreau să v-o arăt. Veniţi, marchize, urmaţi-mă. 

Și contesa, uitând că nu mai este Jeanne Vaubernier, uitând și 
vârsta marchizului, cobori cântând treptele unei scări dosnice 
ducând la o curte mică unde se găseau remizele. 

— Vedeţi, îl întrebă ea pe marchizul gâfâind de oboseală, e 
destul de prezentabilă pentru o trăsură de spălătoreasă? 

Marchizul rămase încremenit. Nu văzuse nimic mai măreț și 
mai elegant, în același timp. Pe cele patru tăblii principale se 
vedeau armoniile familiei Du Barry cu faimosul strigăt de luptă: 
Tot înainte. Pe fiecare din tăbliile din părţi, se vedea repetat un 
coș plin cu trandafiri pe care două porumbiţe se giugiuleau; 
totul în verni Martin al cărui secret s-a pierdut acum. 

Trăsura costa cincizeci și șase de mii de livre. 

— Regele a văzut acest cadou superb, doamnă contesă? 
întrebă marchizul de Chauvelin. 

— Nu încă, dar sunt sigură de un lucru. 

— De ce lucru sunteţi sigură? S-auzim. 

— O să fie fermecat. 

— Ei ași! Ei ași! 

— Cum, ei ași! ei ași! 

— Da, mă îndoiesc. 

— Vă îndoiţi? 

— Pun chiar rămășag că n-o să vă permită s-o acceptaţi. 

— Şi de ce? 

— Pentru că n-o să vă puteţi servi de ea. 

— Haida de! adevărat? Exclamă ea ironic. Ah, vă miraţi pentru 
atât de puţin. 

— Da. 

— Veţi mai vedea atunci pe lângă oglinda de aur și aceasta, 
adăugă ea scoțând o hârtie din buzunar; dar, asta n-o veţi 
vedea. 


— Cum doriţi, doamnă, răspunse marchizul înclinându-se. 

— Totuși, dumneavoastră sunteţi după bătrâna maimuţă de 
Richelieu, cel mai vechi prieten al regelui; îl cunoașteţi bine; vă 
ascultă, ați putea să mă ajutaţi, dacă aţi vrea și, atunci... Să 
urcăm în cabinetul meu, marchize. 

— La ordinele dumneavoastră doamnă. 

— Sunteţi destul de posac astăzi. Ce-aveţi? 

— Sunt trist, doamnă. 

— Ah! Cu atât mai rău. E prost! 

Și doamna Du Barry, servindu-i de călăuză marchizului, sui cu 
un pas mai grav scara interioara pe care o coborâse ușoară și 
cântând ca o păsărică. 

Reintră în cabinetul ei, domnul de Chauvelin urmând-o mereu; 
apoi închise ușa și întorcându-se repede spre marchiz îi spuse: 

— Haide, Chauvelin, ţineţi la mine? 

— Nu vă puteţi îndoi doamnă de respectul și de devotamentul 
meu. 

— M-aţi sluji în ciuda tuturor? 

— Nu împotriva regelui. 

— Dacă nu aprobaţi ce veţi afla, oricum veţi rămâne neutru. 

— Mă oblig, dacă mi-o cereţi. 

— Cuvântul dumneavoastră. 

— Pe cuvântul meu de Chauvelin! 

— Citiţi atunci. 

Și contesa îi dădu piesa cea mai ciudată, cea mai îndrăzneață, 
cea mai caraghioasă care a izbit vreodată ochii unui nobil. 
Marchizul nu înţelese, la început, toată însemnătatea ei. 

Era o cerere adresată papei pentru casarea căsătoriei sale cu 
contele Du Barry, sub pretextul că întrucât fusese amanta 
fratelui său și canoanele interzicând în asemenea caz orice fel 
de unire, căsătoria era neapărat nulă; ea adăuga că aflând 
îndată după nuntă de nelegiuirea, pe care urma s-o comită și la 
care nu se gândise până atunci, se temuse și căsătoria nu 
fusese consumată. 

Marchizul citi de două ori jalba și înapoind-o favoritei, o 
întrebă ce socotea să facă cu ea. 

— S-o trimit, după cât se pare, răspunse aceasta cu 
nerușinarea ei obișnuită. 

— Cui? 


— La adresa indicată. 

— Papei? 

— Papei. 

— Nu ghiciţi? 

— Nu. 

— Dumnezeule! ce tare sunteţi de cap, astăzi! 

— E posibil; dar fapt este că nu înţeleg. 

— Aţi crezut așadar că o sprijineam pe doamna de Montesson, 
fără motiv? l-aţi uitat așa dar pe marele Dauphin, pe 
domnișoara de Choin, pe Louis al XIV-lea și pe doamna de 
Maintenon? | se cere toată ziua regelui să-l imite pe ilustrul său 
bunic. Nu va avea deci nimeni ce să spună. Fac și eu, cred, cât 
văduva Scarron și pe deasupra n-am șaizeci de ani. 

— Oh! doamnă, doamnă, ce mi-e dat să aud! Zise domnul de 
Chauvelin pălind și dându-se un pas înapoi. 

în acest moment, se deschise ușa și Zamore anunţă: 

— Regele. 

— Regele! strigă doamna du Barry apucându-i mâna domnului 
de Chauvelin, ; regele! Niciun cuvânt. Vom vorbi altădată despre 
aceasta. 

Regele intră. 

Privirile sale se îndreptară întâi asupra doamnei Du Barry și 
totuși marchizul Eu cel căruia îi adresă întâi cuvântul. 

— Ah!  Chauvelin, Chauvelin! Exclamă regele, izbit de 
schimbarea trăsăturilor marchizului, vreţi să muriţi de-a 
binelea? Aveţi, în adevăr, prietene, înfățișarea unei stafii. 

— Să moară! domnul de Chauvelin! Să moară! Exclamă 
nebuna, tânăra femeie râzând: ah! Bineînţeles că-i interzic. Aţi 
uitat sire, horoscopul care i s-a făcut, acum cinci ani, la bâlciul 
Lojilor din Saint-Germain? 

— Ce horoscop? întrebă regele. 

— Trebuie să-l repet? 

— Fără îndoială. 

— Sper că dumneavoastră, sire, nu credeţi în horoscoape. 

— Nu, și-apoi chiar dacă aș crede, spuneţi totuși. 

— Ei bine! i s-a prezis domnului de Chauvelin că va muri cu 
două luni înaintea Maiestăţii Voastre. 

— Şi cine e prostul care i-a prezis? întrebă regele cu o 
oarecare neliniște. 


— Un vrăjitor foarte priceput, același care mi-a prezis mie... 

— Toate astea sunt prostii, întrerupse regele cu o pronunţată 
mișcare de nerăbdare; să vedem oglinda. 

— Trebuie să trecem în camera de alături. 

— Să trecem acolo. 

— Arătaţi-ne drumul, sire; îl cunoașteţi; e al camerei de 
culcare a prea umilei voastre slujnice. 

Regele cunoștea de fapt drumul și trecu primul. 

Oglinda era pe toaletă, acoperită de un voal des care căzu la 
porunca regelui și putu fi admirată o adevărată capodoperă 
demnă de Benvenuto Cellini. Oglinda a cărei ramă era de aur 
masiv, avea deasupra doi amorași în relief, susținând o coroană 
regală, dedesubtul căreia se găsea, firește, capul persoanei care 
se privea în oglindă. 

— Ah! e minunată! Exclamă regele. În adevăr, Rotiers s-a 
întrecut. Am să-l felicit. Bineînţeles, că eu v-o dau, contesă. 

— Îmi daţi totul? 

— Fără îndoială, vă dau tot. 

— Oglinda și rama? 

— Oglinda și rama. 

— Chiar și aceasta? adăugă contesa cu un surâs de sirenă 
care-l făcu pe marchiz să se clatine, mai ales după ceea ce 
citise. 

Contesa arăta coroana regală. 

— Această jucărie? răspunse regele. 

Contesa făcu un mic semn din cap. 

— Oh! vă puteţi amuza cât vă place, contesă; numai că vă 
previn, că e grea. Ah, Chauvelin, nu vă înveseliţi, nici în 
prezenţa doamnei și a oglinzii ei, deși e dublă favoarea pe care 
v-o acordă, pentru că o vedeţi de două ori? 

Madrigalul regal fu răsplătit cu o sărutare a contesei. 
Marchizul nu clipi deloc. 

— Ce credeţi despre această oglindă, marchize? Spuneţi-ne 
părerea dumneavoastră. 

— Ce să faceţi cu ea, sire? întrebă marchizul. 

— Doar sunteţi un om degust, nu?! 

— Aș fi preferat să n-o vad. 

— Bine! și de ce? 

— Pentru că aș fi putut, cel puţin, să-i neg existenţa. 


— Adică? 

— Sire, coroana regală e prost așezată în mâinile amorașilor, 
răspunse marchizul plecându-se adânc. 

Doamna Du Barry se făcu roșie de furie. 

Regele, încurcat, avu aerul că nu înţelege. 

— Cum oare, dimpotrivă, amorașii sunt delicioși, reluă Louis al 
XV-lea; ţin coroana cu o graţie fără seamăn. Priviţi-le braţele 
mici, cum se rotunjesc; nu s-ar spune că poartă o ghirlandă de 
flori? 

— Asta e adevărata lor menire; amorașii nu sunt buni decât la 
aceasta. 

— Amorașii sunt buni la tot, domnule de Chauvelin, zise 
contesa; altădată nu vă îndoiaţi de aceasta; dar la vârsta 
dumneavoastră, nu vă mai reamintiţi de astfel de lucruri. 

— Fără îndoială și le revine tinerilor de felul meu să-și 
reamintească, spuse regele râzând. În sfârșit, fie, oglinda nu vă 
place. 

— Nu e vorba de oglindă, sire. 

— Dar ce e atunci? e cumva încântătoarea faţă pe care o 
oglindește? Drace! Sunteţi greu de mulţumit, marchize. 

— Dimpotrivă nimeni nu aduce un omagiu mai real frumuseţii 
doamnei. 

— Dar, întrebă doamna Du Barry enervată, dacă nu e nici 
oglinda, nici faţa pe care o oglindește, ce e atunci, spuneţi. 

— E locul pe care-l ocupă. 

— Nu stă de minune pe această toaletă care e un cadou al 
Maiestăţii Sale? 

— Ar fi mai bine în altă parte. 

— Dar unde? căci, până la sfârșit, mă scoateţi din sărite cu 
înfățișarea aceasta pe care nu v-am văzut-o niciodată. 

— La doamna Dauphine, doamnă. 

— Cum? 

— Da, coroana împodobită cu crini nu poate fi purtată decât 
de aceea care a fost, care este sau care va fi regina Franţei. 

Ochii doamnei Du Barry fulgerară. 

Regele făcu o mutră groaznică. 

Apoi se ridică spunând: 

— Aveţi dreptate,  marchize de  Chauvelin; mintea 
dumneavoastră e bolnavă; pentru că vă simţiţi atât de rău 


printre noi duceţi-vă să vă odihniţi la Grosbois, duceţi-vă 
marchize, duceţi-vă. 

Domnul de Chauvelin salută adânc, drept orice răspuns și ieși 
de-a-ndărătelea din cabinet, așa cum ar fi făcut în saloanele de 
la Versailles și observând strict eticheta care interzice să saluți 
pe oricine în faţa regelui, dispăru fără s-o fi privit măcar pe 
contesă. 

Contesa își mușca unghiile de furie; regele voia s-o liniștească. 

— Bietul Chauvelin, spuse el, o fi avut un vis ca cel pe care l- 
am avut eu. În adevăr, toate spiritele tari sucombă la prima 
lovitură când îngerul negru le atinge cu aripa sa, Chauvelin are 
zece ani mai puţin ca mine, dar eu am pretenţia că mă ţin mai 
bine ca el. 

— Oh! da, sire, dumneavoastră sunteţi mai bine ca oricine. 
Sunteţi mai spiritual decât miniștrii voștri și mai tânăr decât 
copiii voștri. 

Regele se înveseli la acest ultim compliment pe care, cu tot 
sfatul lui Lamartiniere, se trudi să-l merite. 

VII CĂLUGĂRUL, PRECEPTORUL, INTENDENTUL. 

A doua zi după ce regele îngăduise domnului de Chauvelin să 
se retragă la moșia lui, marchiza, soţia sa, se plimba în parcul 
de la Grosbois cu copiii și cu guvernantul lor. 

Sfântă și nobilă femeie, uitată în umbra puternicilor stejari de 
corupţia care mistuia de cincizeci de ani Franţa, doamna de 
Chauvelin îl păstrase pentru sine pe dumnezeu care o 
binecuvânta, pe copiii săi care o iubeau, pe vasalii care o 
venerau. 

Ea îi da lui Dumnezeu rugăciunile, copiilor iubirea, aproapelui 
mila. 

Preocupată întotdeauna de ceea ce îl preocupa pe soţul ei, îl 
urmărea cu gândul pe scena furtunoasă a curţii, cum nevasta 
marinarului îl urmărește cu inima pe bietul navigator pierdut în 
ceţuri și furtună. 

Marchizul își iubise cu duioșie soţia. Devenit curtean și favorit, 
niciodată nu angajase, în această ultimă partidă pe care o 
câștigă întotdeauna regii împotriva favoriţilor, ultima sa miză: 
fericirea vieţii sale de familie, pură și ultimă flacără, căreia îi 
surâdea de departe. Acest navigator de care vorbeam adineauri 
privea dragostea familiei așa cum naufragiatul privește farul. 


Spera ca, după vijelie, să se încălzească la căminul totdeauna 
aprins, totdeauna vesel al casei sale. 

Era o virtute a domnului de Chauvelin de a nu fi obligat-o 
niciodată pe marchiză să vină să locuiască la Vesailles. 

Pioasa femeie ar fi ascultat: s-ar fi sacrificat. 

Dar marchizul nu vorbise decât o singură dată. 

La prima părere de rău care apăru în ochii soţiei sale, renunţă. 
Nu era ceea ce răutăcioșii spuneau, că domnului de Chauvelin i- 
ar fi fost teamă de predicile soţiei sale; orice desfrânat, orice 
curtean târându-se înaintea concubinei sau a regelui, e destul 
de viteaz ca să-și domine nevasta și să-și certe cu asprime 
copiii. 

Nu, domnul de Chauvelin o lăsase pe marchiză cu sfintele sale 
meditații. 

— Eu câștig destule pogoane de pământ în iad, spunea el; s-o 
lăsăm pe buna marchiză să-mi câștige câteva degete de 
albastru în cer. 

Nu mai era văzut la Grosbois; când sosea, o dată pe an, de 
Sfântul Andrei, soţia îl sărbătorea. 

Era o regulă neschimbată: domnul de Chauvelin își îmbrăţișa 
copiii la orele două, mâncau cu toţii, la orele șase se urca în 
trăsură și ajungea la timp ca să fie de faţă la ceremonia culcării 
regelui. 

De patru ani nu făcuse altfel. În patru ani, îşi apăsase de patru 
ori buzele pe mâna marchizei. La Anul Nou, fiii săi veneau cu 
profesoara lor să-l vadă la Versailles. 

Domnul de Chauvelin îi lăsase soției sale grija de a-i crește 
copiii. Preotul V... bărbat tânăr și savant, care nu fusese încă 
hirotonisit, dar căruia totuși din politeţe, i se spunea abate, ajuta 
cu râvnă eforturile marchizei și-și dedica timpul și tot sufletul 
acelor copii părăsiţi de tatăl lor. 

Viaţa era liniștită la Grosbois, Marchiza își împărțea timpul 
între administrarea averii, încredinţată unui bătrân intendent 
numit Bonbonne; practicarea unei pietăţi austere, ale cărei 
elanuri le dirija un duhovnic îndemânatec, părintele Delar, 
călugăr camaldule și educaţia celor doi copii care promiteau să 
poarte cu demnitate un nume ilustru prin marile servicii aduse 
statului. 


Uneori, o scrisoare scăpată marchizului în orele sale de 
dezgust, venea să mângâie familia și să reînvie în inima 
marchizei o dragoste pe care și-o reproșa adesea că n-o dă în 
întregime lui dumnezeu. 

Doamna de Chauvelin își iubea încă soțul și după ce se ruga 
toată ziua, părintele Delar, duhovnicul ei, observa că nu-i 
vorbise lui dumnezeu decât de soţul prea iubit. 

Marchiza ajunsese să nu-l mai aștepte, să nu mai spere să-și 
vadă soţul pe pământ. Ea se mângâia, bună și pioasă fiinţă, de a 
fi atât de vrednică încât să-l regăsească pe domnul de Chauvelin 
în lăcașul bucuriilor eterne. 

Călugărul îl certa pe domnul Bonbonne și domnul Bonbonne 
pe abatele V... atunci când copiii triști sau pedepsiţi păreau să 
regrete absenţa tatălui, pe care totuși îl cunoșteau atât de 
puţin. 

— Trebuie să recunoaștem, spunea călugărul penitentei sale, 
că această viaţă îl va duce în iad pe domnul de Chauvelin. 

— Trebuie să recunoaștem, spunea bătrânul intendent, că 
cheltuielile de-acolo, îi vor ruina pe toți. 

— Să recunoaștem, spunea preceptorul, că acești copii nu vor 
cunoaște niciodată gloria, neavând un exemplu pe care să-l 
urmeze. 

Și angelica marchiză le surâdea la toţi trei, răspunzând 
călugărului că domnul de Chauvelin se va mântui la timp; 
intendentului că economiile făcute la Grosbois vor acoperi 
lipsurile din casa de bani atât de sângerată la Paris; 
institutorului, că fiii ei erau de neam bun și că așchia nu sare 
departe de trunchi. 

Și în acest timp creșteau la Grosbois stejarii seculari și 
plăpânzii copilași. 

Veni o zi nenorocită; în ziua aceea, florile parcului, fructele 
grădinii, apele havuzului și pietrele clădirii se veștejiră și 
deveniră amare și întunecate. Era o zi de dezordine, în această 
familie. Intendentul Bonbonne prezentă marchizei socoteli 
înspăimântătoare și-i prezise ruinarea copiilor, dacă domnul de 
Chauvelin nu se grăbea să facă ordine în treburile sale. 

— Doamnă, spuse el după dejun, îngăduiţi-mi să vă spun 
douăzeci de cuvinte. 

— Spuneţi, scumpul meu Bonbonne, răspunse marchiza. 


— Amintiţi-vă doamnă, întrerupse părintele Delar, că vă aştept 
la capelă. 

— Și eu voi avea onoarea să reamintesc doamnei marchize, 
zise abatele V... Că am stabilit pentru astăzi un examen la 
matematică și la gramatică, fără de care acești doi domni nu 
mai vor să lucreze. 

Acești doi domni de Chauvelin începeau să se răscoale 
împotriva latinei și a științei sub pretext că tatălui lor puţin îi 
păsa dacă ei vor fi sau nu învăţaţi. 

Marchiza începu prin a-l lua de braţ pe călugărul Deiar. 

— Părinte, zise ea, voi începe cu dumneavoastră; spovedania 
mea, mulţumesc lui Dumnezeu, va fi scurtă! lat-o: leri, în timpul 
slujbei am fost distrată. 

— Cu ce prilej, fiica mea? 

— Pentru că aștept o scrisoare de la domnul de Chauvelin care 
n-a venit. 

— Fiţi iertată fiica mea, dacă asta e tot. 

— E totul, răspunse marchiza cu un surâs de Serafim.. 
Călugărul se retrase. 

— Acum, cu dumneavoastră părinte: examenul ar fi lung, ar fi 
trist. Copiii, dacă se plâng, nu știu lecţiile. Dacă nu le știu și 
dumneavoastră îmi atrageţi atenţia, voi fi silită să-i cert sau să-i 
pedepsesc. Cruţaţi-i, cruţaţi-ne și să amânăm examenul pentru 
ziua când va putea fi satisfăcător pentru toţi. 

Părintele recunoscu că doamna marchiză avea dreptate. 
Dispăru ca și călugărul, care pierea în fundalul ceţos al 
arcadelor înverzite. 

— Acum cu dumneavoastră, Bonbonne, zise marchiza. Oare 
voi fi cruţată de tristețea cu care m-aţi obișnuit, de suspinele 
dumneavoastră adânci? 

— Mă îndoiesc. 

— Ah! Ce spuneţi? 

— E ușor; socotelile mele sunt înspăimântător de adevărate. 

— Pe mine mă puteţi înspăimânta; dar niciodată n-aţi reușit 
să-mi înfricoșaţi caseta particulară. 

— Luna aceasta, casetei dumneavoastră îi va fi frică» doamnă, 
mai mult decât frică: luna aceasta ea va muri. 

— Haida de, de mine n-aţi ţinut seamă? reluă marchiza 
încercând să glumească. 


— Dacă n-am ţinut seamă? cred că da, aici e și necazul? 

— N-am vorbit niciodată, nimănui, despre asta Bonbonne. 

— Și chiar dacă aţi vorbit? Dar eu nu am nevoie de aceasta, 
ca să știu. 

— Ce să știți? 

— Cifra economiilor dumneavoastră. 

— Vă desfid! strigă marchiza roșind. 

— Dacă e așa, merg drept la ţintă; aveţi aproape douăzeci și 
cinci de mii cinci sute de scuzi. 

— Oh, Bonbonne! întrerupse marchiza supărata, de parcă 
intendentul ar fi pătruns fără discreţie, în miezul unui secret 
dureros. 

— Doamna marchiză nu mă bănuiește sper, de a fi scotocit 
prin caseta sa. 

— Atunci... Cum?... 

— Cât aveţi pe an pentru cheltuiala casei? Nu-i așa că zece mii 
de scuzi? 

— Da. 

— Cât cheltuiri? Nu-i așa că opt mii? 

— Da. 

— Nu sunt zece ani de când economisiţi, pentru că de zece ani 
Domnul de Chauvelin trăiește la curte? 

— Da. 

— Ei bine! doamnă, cu dobânzile capitalizate, aveţi douăzeci și 
cinci de mii de scuzi sau trebuie să-i aveţi. 

— Bonbonne! 

— Am ghicit!... Dacă-i aveţi, îi veți da domnului de Chauvelin, 
oricând vi-i va cere. Și dacă-i daţi, nu va rămâne nimic copiilor 
dumneavoastră, în caz că domnului marchiz i s-ar întâmpla o 
nenorocire pe neașteptate. 

— Bonbonne! 

— Să vorbim deschis! Averea dumneavoastră este ipotecată; 
domnul de Chauvelin datorează şapte sute de mii de livre în 
contul averii sale. 

— El are o avere de un milion șase sute de mii. 

— Fie. Dar excedentul celor şapte sute de mii nu va ajunge 
nici măcar pentru plata creditorilor. 

— Mă înspăimântați! 

— Încerc. 


— Ce e de făcut? 

— Să-l rugaţi pe domnul de Chauvelin, care cheltuiește prea 
mult, să înstrăineze, imediat, în folosul copiilor dumneavoastră, 
cele nouă sute de mii de livre care rămân; să-l rugaţi să vi le 
constituie ca moștenire la moartea sau să vi le înapoieze prin 
testament... 

— Un testament? Dumnezeule bun! 

— Ca întotdeauna aveţi scrupule; un om mort poate să-și facă 
testamentul? 

— Să-i vorbesc de testament domnului de Chauvelin! 

— Asta e! vă temeţi să-l tulburaţi pe domnul marchiz în 
bucuria, în digestia, în poziţia sa, prin acest cuvânt urât: viitorul, 
cuvânt care în zilele fericite, sună întotdeauna cum sună 
cuvântul: moarte. Ah, dacă vă temeţi de aceasta, ei bine! Vă 
veţi ruina copiii, dar veţi fi cruțat urechile domnului marchiz. 

— Bonbonne! 

— Nu sunt altceva decât o cifră care vorbește, citiți-mi 
socotelile, iată-le. 

— E groaznic. 

— Ar fi mai groaznic să așteptați ceea ce vă anunţ. Deveniţi 
un sfătuitor înţelept; urcaţi-vă în trăsură și alergaţi la domnul 
marchiz. 

— La Paris? 

— Nu, la Versailles. 

— Eu! în societatea în care trăiește soţul meu? Niciodată! 

— Scrieţi-i, atunci. 

— Îmi va citi oare scrisoarea? Vai! Când îi scriu ca să-l felicit, 
nici măcar nu citește ce scriu; ce se va întâmpla când voi lua 
tocul omului de afaceri? 

— Să stăruiască atunci un prieten; eu, de pildă. 

— Dumneavoastră? 

— Oh! vreţi să spuneţi că n-o să mă asculte? Ba da, doamnă, 
mă va asculta. 

— O să-l îmbolnăviţi, Bonbonne. 

— Doctorul o să-l vindece. 

— O să-l înfuriaţi și furia o să-l omoare. 

— Nu; ţin prea mult ca să trăiască. Dacă l-aș ucide, asta ar fi 
numai după ce l-aș fi hotărât să-și facă testamentul. 


Și onestul om izbucni într-un râs puternic care-i făcea rău 
marchizei. 

— Bonbonne, vorbind astfel, pe mine mă veţi omori, murmură 
ea. 
Bonbonne îi luă mâna cu respect. 

— lertați-mă, spuse el, nu mi-am dat seama, doamnă 
marchiză; porunciţi să se înhame caii la trăsură, plec la 
Versailles. 

— Ah! Domnul fie lăudat! Veţi duce registrul meu și... Uite! 

— Ce este? 

— Dorinţele mele au și fost înţelese! 

— Cum? 

— Aţi vorbit de trăsura mea? 

— Da. 

— lat-o în aleea Ulmului. 

— Ah! 

— Livreaua casei. 

— Sunt caii gri-fer ai domnului marchiz. 

— Doamnă! doamnă! Striga abatele V... 

— Doamnă! doamnă! Striga părintele Delar. 

— Doamnă! doamnă! Strigau douăzeci de voci la parter, în 
bucătării, la grajduri și în parc. 

— Mamă! mamă! Strigară copiii. 

— Domnul marchiz! oh! Dar, e adevărat? Murmură marchiza, 
el la Grosbois, astăzi? 

— Bună ziua doamnă, strigă de departe marchizul a cărui 
trăsură se opri și care cobori vesel și grăbit. 

— El însuși, sănătos la trup și sprinten la minte; mulțumesc 
Domnului! 

— Mulţumesc, Doamne! reluară cele douăzeci de voci care-l 
anunţaseră pe stăpân și pe tată. 

VIII JURĂMÂNTUL JUDECĂTORULUI. 

Era în adevăr chiar marchizul; îi îmbrăţișă drăgăstos pe cei doi 
copii care ţipaseră de bucurie văzându-l și își apăsă buzele pe 
mâna doamnei marchize încremenite, într-un sărut care pornea 
din inimă. 

— Dumneavoastră, domnule! dumneavoastră! Zise ea, 
luându-i braţul. 


— Eu! dar acești copii se jucau sau lucrau; nu vreau să le 
întrerup studiul și cu atât mai puţin joaca. 

— Ah! domnule, pentru cât de puţin timp au să vă vadă, nu le 
trunchiaţi bucuria scumpei voastre prezenţe. 

— Mulţumesc lui dumnezeu! doamnă, mă vor vedea mult 
timp. 

— Mult timp, adică până mâine seară, e adevărat? Nu veţi 
pleca decât mâine seară? 

— Lucrurile stau și mai bine, doamnă. 

— Veţi dormi două nopţi la Grosbois? 

— Două nopţi, patru nopţi, întotdeauna. 

— Ah! domnule, ce s-a întâmplat? Strigă cu vioiciune 
marchiza, fără să-și dea seama câte reproșuri putea să însemne 
o asemenea surpriză pentru domnul de Chauvelin în legătură cu 
purtarea sa trecută. 

Marchizul încruntă o clipă sprâncenele, apoi, deodată: 

— Nu l-aţi rugat puţin de tot pe dumnezeu să mă readucă în 
mijlocul familiei? întrebă el surăzând. 

— Oh! domnule, întotdeauna! 

— Ei bine, doamnă, aţi fost ascultată; mi se părea că o voce 
mă chema; m-am supus acestei voci. 

— Și părăsiţi curtea? 

— Vin să mă stabilesc la Grosbois, întrerupse marchizul 
înăbușindu-și un suspin. 

— Ce fericire pentru scumpii copii, pentru mine, pentru toţi 
vasalii! Ah! Domnule, îngăduiți-mi să cred în ea, lăsaţi-mi-o 
netulburată. 

— Doamnă, satisfacția dumneavoastră e un balsam care-mi 
vindecă toate rănile. Dar, spuneţi-mi, aţi vrea să vorbim puțin 
despre gospodăria noastră? 

— Vorbiti, vorbiţi, zise marchiza strângându-i mâinile. 

— Înainte de a intra mi s-a părut că văd păscând câţiva cai ca 
vai de lume; sunt ai dumneavoastră? 

— Sunt ai mei, domnule. 

— Cai bătrâni! 

— Sunt caii pe care mi-aţi dat domnule, la nașterea fiului 
vostru. 


— Aveau patru ani și jumătate; de atunci au trecut nouă ani, 
au deci paisprezece ani; pfui! astfel de cai pentru 
dumneavoastră, marchiză! 

— Ah! domnule, când merg la liturghie, au încă puterea să-și 
ia avânt. 

— Mi se pare c-am văzut trei. 

— L-am dat pe al patrulea, care e mai vioi, fiului meu, pentru 
lecţiile sale. 

— Lecţii de călărie în manej fiului meu pe un cal de trăsură! 
marchiză, marchiză, ce fel de călăreț veţi face din el! 

Marchiza își plecă privirea. 

— Asta înseamnă că nu mai aveţi patru cai la trăsură? aveaţi 
opt, mi se pare și doi de călărie. 

— Da, domnule; dar cum de când lipsiţi, nu mai sunt nici 
vânători, nici plimbări pompoase, m-am gândit că o economie 
de patru cai, de doi rândași și de o șelărie, ar însemna șase mii 
de livre mai puţin pe an. 

— Marchiză, șase mii de livre, murmură domnul de Chauvelin 
nemulțumit. 

— E hrana și întreţinerea a douăsprezece familii, răspunse ea. 

El îi luă mâna. 

— Întotdeauna buna, întotdeauna perfectă! Ceea ce faceţi pe 
pământ vă inspiră dumnezeu din înaltul cerului. Dar marchiza de 
Chauvelin nu trebuie să facă economii. 

Ea înălță capul. 

— Vreţi să spuneţi că eu cheltuiesc mult, zise el; da, 
cheltuiesc mult și dumneavoastră nu aveţi de ajuns. 

— N-am spus aceasta, domnule. 

— Marchiză, acesta trebuie să fie adevărul. Nobilă și 
generoasă cum sunteţi, nu mi-aţi fi concediat oamenii dacă n-ar 
fi fost nevoie. Un rândaș concediat e un sărac în plus. N-aţi avut 
bani; îi voi vorbi lui Bonbonne; dar, de aci înainte nu vă vor mai 
lipsi; ceea ce cheltuiam la curte, voi cheltui la Grosbois; în loc să 
hrăniţi douăsprezece familii, veţi hrăni două sute. 

— Domnule... 

— Şi din fericire sper că vor rămâne grăunţe pentru cei 
doisprezece cai buni pe care-i am și care de mâine vor intra în 
grajdurile voastre. Nu v-aţi gândit la repararea castelului? 

— Apartamentele de recepţie ar avea nevoie de mobile noi. 


— Tot mobilierul meu din Paris va fi adus săptămâna asta. Voi 
da dineuri de două ori pe săptămână... Vom vâna. 

— Ştiţi, domnule, că mă tem puţin de lume, zise marchiza 
înspăimântată de a-i revedea pe toţi acei prieteni de la 
Versailles pe care-i privea ca pe principalele păcate ale soţului 
ei. 

— Veţi face chiar dumneavoastră  invitaţiile, marchiză. 
Bonbonne vă va da acum registrele; veţi avea amabilitatea să 
puneţi la un loc cheltuielile de la Paris și cele de la Grosbois. 

Marchiza nebună de bucurie, încerca să răspundă și nu putea. 
Luă mâinile domnului de Chauvelin, le săruta, îl cerceta cu ochii 
înduioșaţi până în fundul sufletului și el se lăsa cucerit de 
această caldă atmosferă a dragostei adevărate care pătrunde 
tot ce atinge și duce viața până la cele mai reci extremităţi. 

— Să ne gândim la copii, spuse el; cum îi creșteţi? 

— Foarte bine; abatele e un om de spirit, are profunzime în 
idei. Vreţi să vi-l prezint? 

— Da marchiză, prezentaţi-mi tot personalul casei noastre. 

Marchiza făcu un semn și din aleea întunecată unde-i însoţise 
pe copii, apăru tânărul preceptor între elevii săi, cu mâinile pe 
umerii lor. 

Era în mersul, în dulcele legănat al acestui tânăr stejar între 
cele două trestii, ceva părintesc care plăcu mult marchizului. 

— Domnule abate, zise marchiza, aflaţi o veste bună. lată-l pe 
domnul marchiz, stăpânul nostru, care vrea să se stabilească 
printre noi. 

— Lăudat fie Domnul! răspunse abatele. Dar, vai! Domnule, 
regele a murit cumva? 

— Nu, mulţumită cerului! Dar am spus adio curții și lumii. 
Rămân aici cu copiii mei. Mă plictisesc trăind numai prin spirit, 
prin ambiţie; vreau să încerc s-o fac puţin și cu inima; iată-mă 
alături de dumneavoastră; pentru început, spuneţi-mi domnule 
abate, sunteţi mulţumit de elevii dumneavoastră? 

— Atât de mulţumit pe cât e posibil să fim, domnule marchiz. 

— Cu atât mai bine. Făceaţi din ei creștini credincioși ca 
mama lor; oameni de treabă ca bunicul lor și... 

— Oameni de spirit, de merit și de talent ca tatăl lor, spuse 
abatele; sper să reușesc toate astea. 


— Atunci sunteţi un om preţios, abate. Și tu bătrânul meu 
Bonbonne, tot ursuz? Când eram de vârsta lor voiai să mă și 
inițezi în afaceri. Ar fi trebuit să te ascult, n-aş fi avut astăzi 
atâta nevoie de cunoștințele tale. 

Copiii începuseră să se joace pe iarbă, cu toată nepăsătoarea 
veselie a vârstei lor; tatăl lor fi urmărea cu un ochi înduioșat și 
murmură, după o clipă de tăcere: 

— Scumpi copii, nu vă voi mai părăsi. 

— Ce bine ar fi sa fie așa, domnule marchiz! replică în spatele 
lui o voce gravă și sonoră. 

Domnul de Chauvelin se întoarse și se găsi în faţa unui 
călugăr în sutană albă, cu faţa severă și calmă, care-l salută în 
felul călugărilor. 

— Cine e acest cucernic părinte? o întrebă el pe marchiză. 

— Părintele Delar, duhovnicul meu. 

— Ah! duhovnicul dumneavoastră, repetă el pălind ușor. Apoi, 
mai încet: Am nevoie, în adevăr, de un duhovnic şi domnul e 
binevenit. 

Călugărul dibaci și obișnuit cu apucăturile celor mari, nici prin 
gând nu-i trecu să arate c-a auzit aceste cuvinte; dar le 
înregistra în memorie. Înștiinţat de intendent, de câteva zile, 
hotări să se însărcineze cu negocierea și să nu lase să-i scape o 
ocazie atât de favorabilă de a vedea de treburile lui dumnezeu, 
ale marchizei și de ale sale, poate. 

— Să îndrăznesc să vă cer vești despre rege, domnule 
marchiz? întrebă călugărul. 

— De ce, părinte? 

— S-a răspândit zvonul că Louis al XV-lea se va duce în curând 
să dea socoteală lui dumnezeu de domnia lui. Aceste zvonuri de 
obicei vestesc Providența. Maiestatea Sa nu va mai trăi mult 
timp, credeţi-mă. 

— E credinţa dumneavoastră, părinte? întrebă domnul de 
Chauvelin, din ce în ce mai trist. 

— Ar fi deci de dorit să ispășească toate scandalurile, să 
postească... 

— Domnule, reluă cu vioiciune domnul de  Chauvelin, 
duhovnicii trebuie să aștepte în tăcere să fie chemaţi. 

— Moartea nu așteaptă, domnule și eu de multă vreme aștept 
un cuvânt de la dumneavoastră și el nu vine deloc. 


— Eu! Oh! Spovedania mea va fi lungă, dar ea nu e coaptă 
încă. 

— Spovedania stă toată în căinţă, în regretul de a fi păcătuit și 
cel mai mare din toate păcatele, tocmai vi l-am pomenit, este 
scandalul. 

— Oh! scandalul, toată lumea se ocupă. Nu e om care să nu 
dea de vorbit gurilor rele. Cerul nu se gândește să ne 
pedepsească pentru răutatea altora. 

— Cerul pedepseşte  neascultarea legilor sale, cerul 
pedepsește neobrăzarea; el ne trimite avertismente dacă nu 
ţinem seamă de ele, nimic nu ne mai poate mântui. 

Domnul de Chauvelin nu răspunse și se gândea. Marchiza, 
văzând conversaţia angajată, se retrase discret. După un lung 
moment de tăcere în timpul căruia călugărul îl observa, domnul 
de Chauvelin se întoarse deodată spre el. 

— Uite, părinte, aveţi dreptate, mă căiesc că am rămas prea 
mult timp tânăr și vreau să mă spovedesc dumneavoastră, căci 
simt, simt că moartea e aproape. 

— Moartea! Sunteţi convins și nu luaţi nicio hotărâre privitoare 
la sufletul, la averea dumneavoastră. Vă temeţi că muriţi și nu 
vă gândiţi deloc la testament, absolut trebuincios în situația pe 
care aţi creat-o moștenitorilor dumneavoastră. lertaţi-mă, 
domnule marchiz, râvna și devotamentul meu pentru ilustra. 
Dumneavoastră casă mă fac, poate, să merg prea departe. 

— Nu, aveţi dreptate părinte; totuși liniștiți-vă, testamentul e 
făcut; nu am decât să-l semnez. 

— Vă temeţi că muriţi și nu sunteţi în stare să apăreţi înaintea 
lui Dumnezeu. 

— Dac-ar putea să aibă milă de mine! M-am născut în religia 
creștină și vreau să mor ca un creștin. Veniţi mâine, vă rog, vom 
continua această convorbire care-mi va aduce odihna sufletului. 

— Mâine? de ce mâine? Moartea nu dă înapoi și nici nu se 
oprește. 

— Am nevoie să mă reculeg. Nu pot să uit atât de repede 
viaţa pe care am dus-o; o regret poate. Vă mulţumesc, părinte, 
pentru sfaturi; ele vor da roade. 

— Să dea Dumnezeu! dar cunoașteţi maxima înţeleptului: nu 
amâna pe mâine ce poţi face azi. 


— Vă și datorez recunoștința mea; eram abătut, m-aţi ajutat 
să-mi revin; nu se poate face totul dintr-odată părinte. 

— Oh! domnule marchiz, reluă călugărul înclinându-se, nu 
trebuie decât un minut pentru a face dintr-un vinovat un pocăit; 
dintr-un blestemat un ales; dacă ați vrea... 

— Bine, bine, părinte, mâine. Ne cheamă clopotul de cină. 

îl concedie cu un gest și se afundă într-o alee. Preceptorul se 
apropie de părintele Delar. 

— Ce are oare marchizul? nu-l mai recunosc; e neliniștit, 
posomorit, înspăimântat, el, de obicei așa de vesel. 

— Își presimte sfârșitul apropiat şi se gândește să se îndrepte; 
ar fi o convertire măreaţă și care va face onoare mânăstirii 
mele. Oh! Dacă regele... 

— Ah! ah! Pofta vine mâncând, părinte, după cât se pare; mă 
tem totuși ca dorințele dumneavoastră să nu se realizeze sub 
acest raport. Maiestatea Sa e greu de convins și dealtminteri ea 
are convertitorii săi; se vorbește de monseniorul episcop de 
Senez ca de un strașnic luptător. 

— Oh! regele nu e așa de necredincios cum credeţi, 
reamintiţi-vă boala de la Metz și de izgonirea doamnei de 
Châteauroux. 

— Da, dar atunci Louis al XV-lea era tânăr și nu era vorba de 
izgonirea Jeannei Vaubernier, două motive care schimbă teribil 
situația. În fine, aveți timp să vă gândiţi la aceasta, scumpul 
meu domn Delar, până atunci cum a sunat de cină, nu-l putem 
face pe domnul marchiz să aștepte. Doar, Doamne, nu cinează 
așa de des cu noi. 

Părintele Delar și abatele V... sosiră la timp la cina la care 
erau prezenţi, în adevăr, tatăl, mama și copiii. 

Niciodată marchiza nu păruse atât de veselă; niciodată nu-și 
dăduse atâta silință să facă onorurile mesei. 

Bucătarul se întrecuse. Frumoşii pești din eleșteie, delicatele 
păsări de colivie, gustoasele fructe ale serei și ale butucilor de 
viţă îi reamintiră marchizului cât de bună era gospodăria sa 
când era vorba să fie primit un stăpân mult iubit. 

Valeţii, mândri de slujba ilustră pe care urmau s-o facă se 
împăunau în livrelele lor cele mai noi și pândeau în ochii 
stăpânului cea mai mică dorinţă ca s-o îndeplinească, cea mai 
mică neplăcere ca s-o înlăture. 


Dar marchizul pierdu foarte repede pofta cu care se lăudase la 
venire: masa i se părea goală; tăcerea plină de respect și de 
bucurie i se părea o tăcere posomorită. Puțin câte puţin tristețea 
îi năpădi inima și faţa. Își lăsă mâna să cadă inertă lângă farfuria 
încă plină și uită paharul în care strălucea ca diamantele, vinul 
de Ai și ca rubinele vinul de Bourgogne, vechi de treizeci de ani. 

De la tristeţe, marchizul trecu la descurajare; fiecare urmărea 
cu spaimă progresele dureroase ale gândirii sale. 

O lacrimă îi căzu pe neașteptate din ochi; ea smulse un suspin 
marchizei. El nu observă. 

— M-am gândit, zise el deodată soţiei sale, nu vreau să fiu 
îngropat la Boissy-Saint-Leger, ca tatăl și mama mea, ci la Paris 
în biserica Carmelitelor din piaţa Maubert, cu strămoșii mei. 

— Apropo de ce această reflecţie, domnule? avem timp 
presupun, să ne gândim la aceasta, spuse marchiza sufocată de 
durere. 

— Cine știe? Să fie chemat Bonbonne, să i se spună să mă 
aștepte în cabinetul meu cel mare. Vreau să lucrez cu el o oră. 
Părintele Delar mi-a deschis ochii asupra acestei necesități. 
Aveţi un duhovnic excelent, doamnă. 

— Sunt fericită că vă convine, domnule, vă puteţi adresa lui cu 
toată încrederea. 

— Și o voi face chiar de mâine. Îngăduiţi-mi, doamnă, să urc în 
apartamentul meu. 

Marchiza ridică ochii la cer și-i mulţumi într-o rugăciune 
tăcută; își urmări soţul cu privirea când ieși cu Bonbonne și 
întorcându-se spre fiii săi, le spuse: 

— În seara aceasta copii, rugaţi-l pe dumnezeu să-i inspire 
tatălui vostru dorinţa de a se statornici cu totul printre noi; să-l 
menţină în aceleași bune dispoziţii în care se află acum și să-i 
dea harul de a le pune în practică. 

Odată în cabinetul său: 

— Haide, scumpul meu Bonbonne, zise marchizul, să lucrăm, 
să lucrăm. 

Și scutura cu o ardoare febrilă toate hârtiile, căutând să le 
claseze și să le recunoască. 

— Ehee! spunea bătrânul; pentru că suntem pe un drum atât 
de bun, scumpul meu stăpân, să nu alergăm prea repede; știți 
că a fugi prea mult înseamnă să-ţi pierzi timpul. 


— Timpul ne grăbeşte, Bonbonne. Îți spun ca timpul ne 
grăbeşte. 

— Haida de! 

— Iți spun că cel căruia dumnezeu îi trimite bucuria de a se 
pregăti pentru ultima călătorie nu va lucra niciodată destul de 
repede. Repede, Bonbonne, să lucrăm. 

— Lucrând așa, pe căldura aceasta, domnule, veţi căpăta o 
pleurezie sau o congestie sau o febră bună și astfel veţi reuși ca 
testamentul să fie făcut la ţanc. 

— Nicio amânare. Unde sunt socotelile averii? 

— lată-le. 

— Şi cele ale cheltuielilor? 

— lată-le. 

— Un milion șase sute de mii de livre pagubă? Drace! 

— Doi ani de economii vor echilibra totul. 

— Nu mai am doi ani de făcut economii. 

— Oh! o să mă înnebuniţi! Cum! Cu o sănătate ca a 
dumneavoastră? 

— Nu mi-ai spus că notarul a întocmit un proiect de testament 
foarte abil prin care le asigura fiilor mei, la majorat, totalitatea 
bunurilor? 

— Da, domnule, dacă le lăsaţi timp de șase luni un sfert numai 
din venitul pământurilor. 

— Să vedem proiectul. 

— lată-l. 

— Mi-a slăbit vederea. Vrei să-l citești chiar tu? 

Bonbonne începu să citească fiecare articol; marchizul își 
manifesta din când în când via sa mulţumire. 

— Proiectul e bun, zise el în sfârșit, cu atât mai mult cu cât îi 
lasă doamnei de Chauvelin trei sute de mii de livre pe an, dublu 
de cât are acum. 

— Il aprobaţi? 

— Cu totul. 

— Pot transcrie acest act? 

— Transcrie-l. 

— Și apoi, va trebui să-i daţi validitate printr-o recunoaștere 
scrisă de dumneavoastră personal și semnată. 

— Termină repede, Bonbonne, termină repede! 


— lată că nu mai sunteţi rezonabil. Pentru citirea acestui act 
mi-a trebuit jumătate de oră, îmi trebuie o oră cel puţin ca să-l 
copiez. 

— Ah! dacă ai ști cât de grăbit sunt! Uite, dictează-mi, voi 
scrie totul cu mâna mea. 

— Deloc, domnule, deloc, și așa aveţi ochii foarte roșii; dacă 
veţi continua să lucraţi numai o jumătate de sfert de oră, după 
durerea de cap care o să vă apuce, veţi face febră. 

— Ce să fac în timpul acestei ore de care ai nevoie? 

— Să vă plimbaţi, să respiraţi aerul bun al pajiștei cu doamna 
marchiză și apoi eu îmi voi ascuţi penele și păzea hârtie! voi 
face singur, puteţi fi sigur mai mult decât „trei copiști de 
procuror. 

Marchizul se supuse cu un fel de scârbă; totuși se simţea 
greoi, agitat. 

— Fiţi calm, îi spuse Bonbonne; vă temeţi că nu veţi avea timp 
să semnaţi? O oră, vă spun; ce dracu! Domnule marchiz, veţi 
mai trăi șaizeci și unu de minute. 

— Ai dreptate, reluă marchizul și coborî; marchiza îl aștepta. 

Văzându-l mai liniștit și cu o înfățișare mai veselă: 

— Ei bine! zise ea, aţi lucrat bine, domnule? 

— Oh! da, marchiză, da, o treabă bună de care 
dumneavoastră și fiii dumneavoastră veţi fi, sper, mulţumiţi. 

— Cu atât mai bine! daţi-mi braţul: să ne plimbăm: serele sunt 
deschise, vreţi să le vizităm? 

— Fac tot ce vă place marchiză, tot. 

— După această plimbare veţi dormi bine. Dacă aţi ști ce 
bucuroși sunt valeţii de când v-au înfăţat marele dumneavoastră 
pat. 

— Marchiză, voi dormi, cum nu mi s-a mai întâmplat de zece 
ani; numai gândindu-mă, tresar de bucurie. 

— N-o să vă plictisiţi prea mult cu noi? 

— Nu, marchiză, nu. 

— Și vă veţi obişnui cu oamenii noștri de la ţară? 

— Da, ușor. Şi dacă regele, pe care mă căiesc că poate l-am 
bruftuit puţin, mă uită, face foarte bine. 

— Regele! ah! Domnule, zise cu drag, marchiza; oftaţi vorbind 
de Maiestatea Sa. 


— Îl iubesc pe rege, marchiză, dar, credeţi-mă... Nu termină. 
Șuieratul biciului și zurgălăii unui cal îi tăiară vorba. 

— Ce este? întrebă el. 

— Un curier, căruia i se deschid porţile, răspunse marchiza, îl 
cunoașteţi? 

— Nu; e ciudat. Un curier pe care toată lumea îl salută, şi-l 
lasă să intre în grădină, nu poate veni decât din partea... 

— Din partea regelui! șopti marchiza, pălind. 

— Din ordinul regelui! striga curierul cu o voce puternică. 

— Regele! 

Și domnul de Chauvelin se grăbi să meargă înaintea curierului, 
care îi și predase intendentului scrisoarea. 

— O scrisoare de la rege, vai! spuse marchiza părintelui Delar, 
pe care zarva produsă de sosirea acestei scrisori îl adusese 
acolo ca și pe ceilalţi. 

Marchizul îi oferi curierului vin într-o cupă de argint, onoare pe 
care o îndreptăţea respectul dat de orice senior regalității, 
reprezentată chiar și de un valet. Deschise scrisoarea; ea 
conţinea cele ce urmează, scrise chiar de mâna monarhului: 

„Prietene, aţi plecat abia de douăzeci și patru de ore și mi se 
pare că nu v-am văzut de luni de zile. Bătrânii care se iubesc nu 
trebuie să se despartă. Vor avea timp să se întâlnească? Sunt 
trist de moarte. Am nevoie de dumneavoastră; veniți nu mă 
lipsiți de un prieten, sub pretextul că voiţi să-mi apăraţi 
coroana. E cea mai sigură manieră, dimpotrivă, de a o ataca și 
atâta timp cât o veţi susţine prin prezenţa dumneavoastră aici, 
o voi simţi mai solidă ca oricând. Găsindu-vă mâine la lever 
acesta va fi semnul unei zile fericite. 

Al dumneavoastră devotat Louis” 

— Regele mă recheamă, zise Chauvelin, cu totul emoţionat. 
Trebuie să plec, imediat. Nu se poate lipsi de mine. Să se 
înhame! 

— Oh! răspunse marchiza, așa de curând, după atât de dulci 
promisiuni! 

— Veţi avea în curând știri de la mine, doamnă. 

— Domnule marchiz, am făcut copia! striga de departe 
Bonbonne care alerga. 

— Bine! bine! 

— N-aveţi decât s-o recitiţi și s-o semnaţi. 


— N-am timp. Mai târziu. 

— Mai târziu! Dar amintiţi-vă ce spuneaţi adineauri. 

— Știu, știu. 

— Fără întârziere. 

— Regele nu poate aștepta. 

— Dar uitaţi copiii, uitaţi soarta familiei dumneavoastră. 

— Nu uit nimic, Bonbonne, dar trebuie să plec și plec. Copiii 
mei, viitorul familiei mele, ah! Gândește-te, Bonbonne, e cu 
totul asigurat. 

— O semnătură, nimic decât o semnătură. 

— Vezi tu, bătrâne prieten, zise marchizul, radios de bucurie, 
sunt așa de hotărât să pun în ordine această treabă, că dacă aș 
muri înainte de a fi semnat, îţi jur să mă întorc aici neapărat din 
lumea cealaltă, oricât de departe ar fi, neapărat, numai ca să 
semnez. lată-te liniștit, acum; adio. 

Și îmbrăţișându-și în grabă copiii și soţia, uitând tot ce nu era 
rege și curte, sări, întinerit cu douăzeci de ani în trăsura care-l 
ducea spre Paris. 

Marchiza și toată lumea așa de fericită nu de mult rămase 
posomorită, părăsită, mută de disperare, lângă poarta cu 
zăbrele. 

IX VENUS ȘI PSICHE 

A doua zi după trimiterea mesajului la Grosbois, primul cuvânt 
al lui Louis al XV-lea fu să întrebe de marchizul de Chauvelin și 
prima sa privire să-l caute dacă era acolo. 

Marchizul sosise noaptea și se afla la petit lever. 

— Minunat, exclamă regele, iată-vă marchize; Dumnezeule! 
cât de lungă a fost absenţa dumneavoastră! 

— Sire, e prima și va fi ultima; dacă vă părăsesc acum, va fi 
pentru totdeauna... Dar regele e prea bun găsind lungă absenţa 
mea. Nu am rămas decât douăzeci și patru de ore departe de el. 

— Credeţi, scumpe prietene? în acest caz, e afurisita asta de 
prezicere care-mi vâjâie în urechi; așa că, nevăzându-vă la locul 
obișnuit, mi-am închipuit că aţi murit; și dumneavoastră mort, 
înțelegeţi?... 

— Perfect, sire. 

— Dar să nu mai vorbim de asta. Sunteţi aici, asta e esenţial. 
E adevărat că doamna contesă ne păstrează puţină pică; 
dumneavoastră pentru că i-aţi spus ce i-aţi spus; mie, pentru că 


v-am rechemat după o asemenea ocară; dar nu vă sinchisiţi de 
această rea dispoziţie, timpul drege totul și regele va ajuta 
timpul. 

— Mulţumesc, sire. 

— Ei, ce-aţi făcut în timpul exilului dumneavoastră? 

— Inchipuiţi-vă, sire, că era cât pe ce să mă convertesc. 

— Inţeleg, începeţi să vă căiţi că aţi lăudat cele șapte păcate 
mortale. 

— Oh! dacă n-aș fi făcut decât să le laud! 

— Vărul meu de Conţi îmi vorbea chiar ieri și era încântat. 

— Sire, eram tânăr atunci și improvizaţiile în versuri mi se 
păreau ușoare. Eram acolo, la lle-Adam, singur cu șapte femei 
încântătoare. Domnul prinţ de Conţi vâna; eu rămăsesem la 
castel și le făceam... versuri. Ah! Ce vremuri bune și frumoase, 
sire: 

— Marchize, mă luaţi drept duhovnicul dumneavoastră; asta 
vă e toată căința? 

— Duhovnicul meu, ah! da, Maiestatea Voastră are dreptate, 
tocmai dădusem întâlnire astăzi de dimineaţă la Grosbois unui 
călugăr comaldule. 

— Oh! ce ocazie a pierdut bietul om să înveţe și el câte ceva. 
l-aţi fi spus tot, Chauvelin? 

— Absolut tot, sire. 

— Atunci, ședința ar fi fost lungă. 

— Eh! Dumnezeule! Sire, în afara păcatelor mele, conștiința 
mi-e încărcată și cu atâtea păcate ale altora, am atâtea mai ales 
de... 

— Ale mele, nu-i așa? Pe acelea vă scutesc să le mărturisiţi; 
fiecare se spovedește pentru sine. 

— Totuși, sire, păcatul este peste măsură de molipsitor la 
curte. De abia am sosit și mi s-a și vorbit de o aventură ciudată. 

— O aventură, Chauvelin, și în socoteala cui a fost pusă? 

— In contul cui se pun bunele aventuri, sire! 

— Zău! trebuie să fie într-al meu. 

— Sau în acela al... 

— Sau în acela al contesei Du Barry; nu-i așa? 

— Aţi ghicit, sire. 

— Cum? contesa Du Barry a păcătuit? La dracu! Povestește-mi 
Chauvelin. 


— Nu spun că aventura este neapărat un păcat prin ea însăși, 
spun numai că mi-am reamintit-o în legătură cu păcatele. 

— Ei, marchize, ce aventură? povestește-mi de îndată. 

— De îndată, sire? 

— Da. Știţi că regilor nu le place să aștepte. 

— În cazul ăsta sire, e grav. 

— Ei aș! A avut iar vreo neînțelegere cu mica mea noră? 

— Sire, nu spun nu. 

— Ah! contesa va sfârși prin a se certa cu la dauphine și 
atunci pe legea mea!... 

— Sire, cred că la această oră doamna contesă e chiar certată. 

— Cu doamna la dauphine? 

— Nu; dar cu o altă mică noră a voastră. 

— Cu contesa de Provence? 

— Întocmai. 

— Bun! iată-mă într-o mare încurcătură! Și, Chauvelin... 

— Sire? 

— Şi contesa de Provence se plânge? 

— Se spune că da. 

— Atunci contele de Provence o să facă versuri urâte despre 
biata contesă. N-are decât să se ţină bine, va fi scărmănată 
cumsecade. 

— Sire, după plată și răsplată. 

— Poftim? 

— Închipuiţi-vă că doamna marchiză de Rosen... 

— Acea încântătoare mică brunetă, prietena contesei de 
Provence? 

— Da, pe care Maiestatea Voastră a privit-o stăruitor în timpul 
ultimei luni. 

— Oh! într-un anumit loc, am fost destul certat pentru 
aceasta, marchize! Ei bine? 

— Cine v-a certat sire? 

— La dracu! contesa. 

— Ei bine, sire, contesa a făcut bine certându-vă, dar pe de 
altă parte, ea a făcut și mai mult decât să certe. 

— Explicaţi-vă, marchize; mă înspăimântați. 

— Doamne! sire, înspăimântaţi-vă, nu vă împiedic. 

— Cum, e dar grav? 

— Foarte grav. 


— Vorbiţi. 

— Se pare că... 

— Se pare car... 

— Vedeţi, sire, e mai greu de spus decât a fost de făcut. 

— Mă înspăimântați într-adevăr, marchize. Până acum am 
crezut că glumiţi. Dar dacă e ceva grav, ei, să vorbim serios. 

în acea clipă intră ducele de Richelieu. 

— Ceva nou, sire! zise el cu un surâs amabil și neliniștit, în 
același timp; amabil pentru că trebuia să-i placă monarhului; 
neliniștit pentru că trebuia să combată trecerea de care se 
bucura acest favorit rechemat la Versailles după o zi de exil. 

— Ceva nou! și de unde vine noul, scumpul meu duce? Iintrebă 
regele. 

Regele privi în jurul lui și-l văzu pe marchizul de Chauvelin 
râzând pe înfundate. 

— Râzi, om fără inimă ce ești, îi spuse el. 

— Sire, vijelia va izbucni; văd asta după trista înfățișare a 
domnului de Richelieu. 

— Vă înșelaţi marchize; am anunţat ceva nou, e adevărat; dar 
nu-mi iau sarcina de a-l și spune. 

— Dar, în fine, cum o să-l aflu acest ceva nou? 

— Un paj al doamnei de Provence e în anticameră cu o 
scrisoare de la stăpâna sa; Maiestatea Voastră să dispună. 

— Oh! Oh! Spuse regele, care n-ar fi fost supărat ca tot 
necazul să cadă pe capul domnului sau doamnei de Provence, 
pe care nu-i iubea deloc, de când fiii sau soțiile fiilor Franţei, îi 
scriu regelui în loc să se prezinte la lever? 

— Sire, probabil că scrisoarea îi explică Maiestăţii Voastre 
motivul călcării etichetei. 

— Duce, luaţi scrisoarea și daţi-mi-o. 

Ducele se înclină, ieși și reintră după o secundă, cu scrisoarea 
în mână. 

Apoi, înmânând-o regelui: 

— Sire, spuse el, nu uitaţi că sunt prietenul doamnei Du Barry 
și mă constitui dinainte avocatul său. 

Regele îl privi pe Richelieu, deschise scrisoarea și încruntă 
vizibil sprâncenele parcurgând detaliile pe care le conţinea. 


— Oh!  murmură el, de astă dată, e prea tare și 
dumneavoastră duce v-aţi încărcat cu o treabă proastă. In 
adevăr „doamna Du Barry e nebună. 

Apoi întorcându-se spre ofiţerii săi: 

— Să plece cineva pe dată, din partea mea, la doamna de 
Rosen; să afle ce face și să-i spună c-o voi primi imediat după 
lever înainte de a mă duce la liturghie. Biata marchiză! Scumpă 
femeiușcă! 

Curtenii se priviră. Un astru nou se ridica la orizontul favoarei? 

într-un cuvânt, nimic nu era imposibil. 

Marchiza era o tânără și nostimă femeie. Numită de un an 
doamnă de companie a doamnei de Provence, ea se 
împrietenise cu favorita, participa la reuniunile ei intime, unde 
regele o văzuse adesea. Dar, în urma observaţiilor prinţesei, 
care se socotea jignită de această intimitate, ea întrerupse 
brusc relaţiile, lucru de care doamna Du Barry se arătase foarte 
contrariată. 

lată ce știa curtea. 

Scrisoarea, al cărei conţinut era necunoscut de toată lumea, 
avusese o mare influenţă asupra regelui; el păru îngrijorat cât 
mai dură ceremonia, de abia adresă cuvântul câtorva familiari, 
grăbi ceremonialul și termină mai curând ca de obicei cu 
audienţele neoficiale, după ce poruncise domnului de Chauvelin 
să nu se îndepărteze. 

Ceremonia terminată, toată lumea ieși și cum Maiestatea Sa 
fu înștiinţată că doamna de Rosen aștepta, dădu ordin s-o 
introducă. 

Doamna de Rosen făcu o intrare din cele mai patetice; cu 
lacrimile în ochi veni să îngenuncheze înaintea regelui. 

Regele o ridică. 

— lertaţi-mă sire, spuse ea, de a mă fi folosit de o augustă 
influenţă ca să ajung până la Maiestatea Voastră; dar, în adevăr, 
eram așa de disperată... 

— Oh! vă iert din toată inima, doamnă, și-i sunt recunoscător 
nepotului meu de a vă fi deschis o ușă care din această clipă vă 
rămâne definitiv deschisă. Dar să revenim la fapt... la lucrul 
principal. 

Marchiza plecă ochii. 


— Sunt grăbit, continuă regele; mă așteaptă la liturghie. Ceea 
ce-mi scrieţi e chiar adevărat? Contesa și-a permis, în adevăr, să 
vă..? 

— Oh! mă vedeţi roșie de rușine, sire. Am venit să cer 
dreptate regelui. Niciodată o doamnă de condiţie n-a fost tratată 
astfel. 

— Cum! adevărat? Întrebă regele, surâzând fără voia lui, 
tratată la fel ca o fetiță neascultătoare? 

— Da, sire, de patru cameriste, de faţă cu ea, în budoarul său, 
răspunse tânăra femeie plecându-şi ochii. 

— Drace! exclamă regele, căruia acest amănunt îi aduse o 
mulţime de imagini, contesa nu s-a lăudat cu acest plan. Apoi cu 
ochiul unui satir: Și cum s-a întâmplat? Spuneţi-mi marchiză. 

— Sire, reluă biata femeie, din ce în ce mai roșie, m-a invitat 
la micul dejun. M-am scuzat că n-am timp, că serviciul meu îmi 
impune să fiu de la ora opt dimineaţa la Alteța Sa regală; ea mi- 
a răspuns să vin la șapte, că n-o să mă reţină mult timp; și, 
adevăr, sire, am ieșit de acolo de o jumătate de oră. 

— Puteţi fi liniștită, doamnă, mă voi lămuri cu contesa și vi se 
va face dreptate; dar, în propriul dumneavoastră interes, vă 
sfătuiesc să nu vorbiţi prea mult de această întâmplare; și mai 
ales soţul vostru să nu știe nimic. Soții sunt al dracului de 
virtuoși în astfel de situaţii. 

— Oh! regele trebuie să-și închipuie că, în ce mă privește, voi 
ști să tac; dar vrăjmașa mea, dar contesa, sunt sigură că s-a și 
lăudat intimilor săi de ceea ce a făcut și mâine va ști toată 
lumea... Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! Cât sunt de nenorocită! 

Și marchiza își ascunse capul în mâini, cu riscul de a-și întinde 
rujul cu lacrimile. 

— Liniștiţi-vă marchiză, zise regele; veţi fi cea mai frumoasă 
jucărie a curţii. Şi dacă se va vorbi, va fi din invidie, cum s-a 
vorbit odinioară în Olimp de aceeași aventură întâmplată lui 
Psyche. Știu printre gulerele noastre scrobite destule care nu s- 
ar consola atât de ușor cât vă puteţi dumneavoastră consola; 
din toată întâmplarea aceasta, nu aveţi nimic de pierdut, 
marchiză. 

Marchiza făcu o reverență și roși și mai mult, dacă lucrul era 
posibil. 

Regele privea îmbujorarea ei și-i sorbea lacrimile. 


— Şi-acum, spuse el, înapoiaţi-vă acasă și ștergeţi acești ochi 
frumoși; astă seară la joc, vă promit că vom aranja totul. 

Și cu acea galanterie și acele bune maniere ale familiei sale, 
regele o conduse pe tânăra femeie până la ușă, unde trebui să 
treacă prin mulţimea curtenilor, uimiţi și intrigaţi la culme. 

Ducele d'Ayen, căpitanul gărzii personale a regelui, fiind de 
serviciu, se apropie de rege și se înclină în faţa lui, în tăcere, 
așteptându-i ordinele. 

— La liturghie, duce d'Ayen, la liturghie, acum că mi-am 
terminat meseria de duhovnic, zise regele. 

— O pocăită așa de frumoasă nu poate să fi comis decât 
păcate nostime, sire. 

— Vai, biata copilă! nu le ispășește pe ale ei, urmă regele, 
mergând de-a lungul marii galerii ca să se ducă la capelă. 

Ducele d'Ayen îl urma la un pas distanţă, destul de aproape ca 
să-l audă și să răspundă, dar nu alături, potrivit etichetei. 

— Ar fi o fericire, să fii complicele ei chiar și la o crimă, sire, 
bineînţeles crimă de dragoste. 

— Păcatul ei e al contesei. 

— Oh! cât despre acelea, regele le știe pe toate. 

— Fără îndoială, buna contesă e calomniată. E extravagantă, 
nebună chiar, ca în împrejurarea de care e vorba și pentru care 
o voi dojeni, dar are un suflet excelent; oricât de rău mi s-ar 
vorbi de ea, nu voi crede. Zău! Știu prea bine că nu sunt primul 
ei amant și că în bunele ei graţii îi urmez lui Radix de Sainte- 
Foy. 

— Da, sire, ripostă ducele cu răutatea sa obișnuită, înfășurată 
în cele mai alese maniere, tot așa cum Maiestatea Voastră i-a 
urmat și lui Pharamond. 

Regede, cu tot spiritul său, nu era în stare să lupte cu acest fin 
luptător, doar dacă s-ar fi supărat. El simţi ridicolul situaţiei și se 
prefăcu că nu înţelege. Se grăbi să-i adreseze cuvântul unui 
cavaler al ordinului Saint-Louis pe care-l găsi în drumul său. 
Louis al XV-lea era blajin și slab; trecea cu vederea multe 
libertăţi familiarilor săi și dacă-l înveseleau, nu-i păsa de rest. 
Ducele d'Ayen, mai ales, era în stare să spună tot ce-i trecea 
prin minte, doamna Du Barry, atât de puternică, nu se gândise 
niciodată să-l combată; numele, poziţia, spiritul său, mai ales, i 
se păreau de neatacat. 


în timpul liturghiei, regele nu fu atent: se gândea la furtuna pe 
care o va aduce noua poznă a doamnei Du Barry; dacă ajungea 
la urechile domnului dauphin. Prinţul tocmai o certase în ajun pe 
contesă, care, fără voia lui, îi obținuse vicontelui Du Barry, 
nepotul său, un post de scutier la curtea sa. 

— Să nu se apropie de mine, spusese dauphinul, sau îl gonesc 
cu slugile. 

Firește, aceste sentimente nu vesteau niciun fel de indulgență 
pentru gluma grosolană pe care și-o permisese contesa. Louis al 
XV-lea ieși așadar din capelă, destul de necăjit. Înainte de a se 
duce la consiliu, trecu pe la doamna dauphine; o găsi gătită 
minunat și având pe cap o diademă de diamante, admirabil 
montată. 

— Aveţi o bijuterie uluitoare, doamnă, zise regele. 

— Găsiţi, sire? cum, Maiestatea Voastră n-o cunoaște? 

— Eu? 

— Fără îndoială, pentru că Maiestatea Voastră a dat ordin să- 
mi fie adusă. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Şi totuși e un fapt ușor de lămurit. leri, un bijutier a venit la 
castelul din Versailles cu acest giuvaer ornat cu crini și 
împodobit cu coroana Franţei, comandat de Maiestatea Voastră. 
Întrucât Dumnezeu ne-a luat-o pe regină, a crezut că eram 
singura persoană care aveam dreptul să port această podoabă. 
Mi-a oferit-o deci mie, din ordinul și după intenţia voastră, cred. 

Regele roși și nu răspunse nimic. 

încă ceva de rău augur, se gândi el. Contesa de bună seamă a 
chibzuit îndelung cum să mă bage într-o nouă încurcătură, după 
întâmplarea nenorocită, cu marchiza. 

— Veţi veni în seara aceasta la joc, doamnă? urmă el, tare. 

— Dacă Maiestatea Voastră îmi poruncește. 

— Să vă poruncesc, fiica mea! Vă rog, îmi va face plăcere să 
vă văd. 

Doamna dauphine se înclină cu răceală. Regele văzu că n-ar 
reuși să-i descrețească fruntea; pretextă un consiliu și ieși. 

— Copiii mei nu mă iubesc, spuse el ducelui d'Ayen, care nu-l 
părăsise. 


— Regele se înșală. Pot garanta Maiestăţii Voastre că ea este 
cel puţin tot atât de iubită de auguștii săi copii cât îi iubește ea 
însăși. 

Louis al XV-lea înțelese epigrama, dar se prefăcu că nu 
înţelege. O făceau dinadins. Ar fi trebuit să-l exileze de zece ori 
pe zi pe ducele d'Ayen și după plictiseala pe care i-o pricinuise 
absenţa domnului de Chauvelin, înţelegea prezenţa curtenilor 
preferaţi. 

— Haida de! în zadar mă gâdilă, nu mă vor jupui. Asta va ţine 
cât voi trăi eu și urmașul meu se va descurca cum va putea. 

Ciudată nepăsare, pe care nenorocitul de Louis al XV-lea 
trebuia s-o plătească atât de scump. 

X JOCUL REGELUI. 

Intrând la contesă, pe care intenţiona s-o dojenească, regele 
fu primit de un chip pe care se putea citi proasta dispoziţie, în 
spatele căreia simţea bubuind o mânie surdă, gata să 
explodeze. 

Louis al XV-lea era slab. Se temea de scene, fie că veneau de 
la fiice, nepoți, nurori sau de la amanta lui și totuși ca toți 
oamenii care se află între amanta și familia lor, era expus 
întotdeauna să le suporte. 

în ziua aceea, voi să prevină lupta care se pregătea luându-și 
un ajutor. 

Și după ce aruncă asupra contesei o privire care-i era de-ajuns 
ca să consulte barometrul bunei sale dispoziţii, privi în jurul lui. 

— Unde e Chauvelin? întrebă el. 

— Domnul de Chauvelin, sire? zise contesa. 

— Da, domnul de Chauvelin. 

— Dar mi se pare, și dumneavoastră sire știți mai bine ca 
oricine, că nu mie trebuie să mi se ceară vești despre domnul de 
Chauvelin. 

— Și de ce nu? 

— Pentru că nu e unul din prietenii mei și nefiind unul din 
prietenii mei, e mai simplu să-l căutaţi în altă parte decât aici. 

— Îi spusesem să vină să mă aștepte la dumneavoastră. 

— Ei bine, și-o fi luat permisiunea să nu se supună ordinelor 
regelui și pe legea mea! a făcut mai bine să nu vă asculte, decât 
să vină, cum a făcut ultima oară, ca să mă insulte. 

— Bine, bine, vreau să vă împăcaţi, zise regele. 


— Cu domnul de Chauvelin? întrebă contesa. 

— Cu toată lumea, la dracu! 

Apoi întorcându-se spre sora contesei, care se prefăcea că 
așază porţelanurile pe o măsuţă: 

— Chon, spuse el. 

— Sire. 

— Vino încoace, fata mea. 

Chon se apropie de rege. 

— Făceţi-mi plăcerea, surioară, și porunciţi să meargă cineva 
să-l caute de îndată pe Chauvelin. 

Chon se înclină și ieși, dând ascultare regelui. 

Doamna Du Barry făcu o mișcare din cap și-i întoarse spatele 
Maiestăţii Sale. E 

— Ei bine! ce vă contrariază în aceasta, contesă? Intrebă 
regele. 

— Oh! înţeleg, răspunse aceasta, ca domnul de Chauvelin să 
se bucure de toată favoarea voastră și că nu vă puteaţi lipsi de 
el; e așa de dornic să vă placă și respectă atâta pe cei pe care-i 
iubiți... 

Louis simţi că se apropie furtuna. Voi să taie valul vijeliei cu o 
lovitură de tun. 

— Chauvelin, spuse el, nu e singurul care nu mă respectă așa 
cum se cuvine nici pe mine și nici ceea ce-mi aparţine. 

— Oh! știu mai mult decât trebuie, strigă doamna Du Barry; 
parizienii voștri, parlamentul vostru, curtenii voștri chiar, fără a-i 
socoti pe cei pe care nu vreau să-i numesc, sunt necuviincioși 
faţă de rege și asta pe întrecute, cu plăcere, care mai de care. 

Regele o privi pe obraznica tânără femeie cu un simţământ 
care nu era lipsit de milă. 

— Ştiţi contesă, vorbi el, că eu nu sunt nemuritor și că jucaţi 
un joc care v-ar putea duce la Bastilia sau goni din regat, de 
îndată ce voi închide ochii? 

— Asta-i bună! exclamă contesa. 

— Oh! nu râdeţi, e așa cum vă spun. 

— În adevăr, sire și cum? 

— Am să atac chestiunea în două cuvinte. 

— Aştept atacul, sire. 

— Ce e cu povestea aceea a marchizei de Rosen și cu 
libertatea de prost gust pe care v-aţi luat-o cu biata femeie? 


Uitaţi că ea are onoarea să facă parte din casa doamnei contese 
de Provence? 

— Eu, sire! Nu, desigur. 

— Ei bine! răspundeţi-mi, atunci. Ce e cu pedeapsa pe care v- 
aţi permis să i-o aplicaţi marchizei de Rosen, ca unei fetiţe? 

— Eu, sire? 

— Ei da! dumneavoastră, zise regele iritat. 

— Ah! Așa carevasăzică! Strigă contesa, nu mă așteptam să 
fiu dojenită pentru că am executat ordinele Maiestăţii Voastre. 

— Ordinele mele! 

— Desigur. Regele să binevoiască a-și reaminti ce mi-a 
răspuns când m-am plâns lui de nepoliteţea marchizei? 

— Pe legea mea! Nu mai știu. 

— Ei bine! regele mi-a spus: ce vreţi contesă, marchiza e un 
copil care ar trebui biciuit. 

— Ei, drace! ăsta nu era un motiv ca s-o și faceţi, strigă 
regele, roșind fără voia lui, căci își reamintea să fi spus, cuvânt 
cu cuvânt, vorbele citate de marchiză. 

— Ei bine! zise contesa, cele mai neînsemnate dorinţi ale 
Maiestăţii Voastre fiind ordine pentru umila sa slugă ea s-a 
grăbit să-l execute pe acesta ca și pe celelalte. 

Regele nu se putu abţine să nu râdă de seriozitatea 
netulburată a contesei. 

— Așa dar eu sunt vinovat? întrebă el. 

— Fără îndoială, sire. 

— Atunci, eu trebuie să ispășesc greșeala. 

— După cât se pare. 

— Fie. În acest caz, contesă, o veţi invita la cină, din partea 
mea pe marchiză și-i veţi pune sub șervet brevetul de colonel, 
pe care soţul ei mi-l solicită de șase luni și pe care desigur nu îl- 
aș fi dat atât de curând fără această împrejurare; în felul acesta 
insulta e reparată. 

— Insulta adusă marchizei, va fi reparată. Și acum a mea. 

— Cum, a dumneavoastră? 

— Da, cine o va repara? 

— Ce insultă vi s-a adus, vă rog? 

— Oh, încântător! faceţi așadar pe miratul. 

— Nu fac, scumpă prietenă, chiar sunt v-o spun foarte deschis 
și foarte serios. 


— Veniţi de la doamna dauphine, nu-i așa? 

— Da. 

— Atunci știți foarte bine festa pe care mi-a jucat-o. 

— Nu, pe cuvânt! spuneţi. 

— Ei bine! ieri, bijutierul meu, ne aducea în același timp, ei un 
colan și mie o diademă de diamante. 

— Și? 

— Şi. 

— Da.. 

— Ei bine! și? După ce și-a luat colanul, a cerut să vadă 
diadema mea. 

— Ah! ah! 

— Și cum diadema mea avea ca podoabă flori de crin, ea a 
spus: „Vă înșelaţi, scumpul meu domn Boehmer, această 
diademă de diamante nu e pentru contesă, ci pentru mine și 
dovada e că cele trei flori de crin ale Franţei din diademă, de la 
moartea reginei numai eu singură am dreptul să le port”. 

— Astfel că... 

— Astfel că giuvaergiul, intimidat, n-a îndrăznit să reziste 
ordinului pe care i l-a dat doamna dauphine de a-i lăsa diadema 
de diamante și a alergat să-mi spună că diadema mea a rămas 
agăţată în drum. 

— Ei bine! ce vreţi să fac eu, contesă? 

— lacă! vreau să stăruiţi să mi se dea diadema mea. 

— Să stăruiesc să vi se dea diadema? 

— Fără îndoială. 

— De către doamna Dauphine? Sunteţi nebună, scumpa mea. 

— Cum, sunt nebună? 

— Da; mai de grabă o să vă dau alta. 

— Ah, bine! n-am decât să contez pe ea. 

— Pe cuvânt de gentilom! v-o promit. 

— Bine! și o voi avea într-un an, în șase luni cel mai curând; 
cât de plăcute! 

— Doamnă, această întârziere va fi un avertisment pentru 
dumneavoastră. 

— Un avertisment și privitor la ce? 

— De a fi mai puţin ambițioasă în viitor. 

— Ambiţioasă, eu? 


— Fără îndoială, vă reamintiţi ce-a spus domnul de Chauvelin 
deunăzi? 

— Bun, Chauvelin al vostru nu spune decât prostii. 

— Dar, în sfârșit, cine v-a autorizat să purtaţi stema Franţei? 

— Asta-i acum! Cine m-a autorizat? Dumneavoastră. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră! 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră! Căţelul pe care mi l-aţi dat deunăzi o 
avea pe zgardă, de ce nu aș purta-o eu pe cap? Dar știu de unde 
vine aceasta, mi s-a vorbit iar. 

— Ce vi s-a mai vorbit, ei? 

— Despre planurile voastre! 

— Ei bine! contesă, spuneţi-mi care sunt planurile mele; pe 
cuvânt de onoare că mi-ar face plăcere să le aflu! 

— Veţi nega că ar fi vorba să vă căsătoriţi cu prinţesa da 
Lambolle și că domnul de Chauvelin și toată camarila 
dauphinului și a dauphinei vă împing spre această căsătorie? 

— Doamnă, răspunse cu asprime regele, nu voi nega deloc că 
nu e ceva adevărat în ceea ce spuneţi și aș adăuga c-aș putea 
face și mai rău; dumneavoastră, contesă, știți mai bine ca mine, 
dumneavoastră care aţi încercat să-mi aflaţi gândurile asupra 
unei alte căsătorii. 

Aceste cuvinte închiseră gura contesei, care se așeză prost 
dispusă în celălalt capăt al cabinetului și sparse două maimuțe 
de porțelan. 

— Ah! Chauvelin avea dreptate, murmură regele, coroana nu 
stă bine în mâinile amorașilor. 

Fu un moment de îmbufnare tăcută, în timpul căreia reintră 
domnișoara Du Barry. 

— Sire, spuse ea, nu-l găsește nicăieri pe domnul de 
Chauvelin; se crede că s-a încuiat în apartamentul lui, dar 
degeaba m-am dus chiar eu la ușa lui să bat și să-l chem, refuză 
să deschidă. 

— Oh! Dumnezeule! Strigă regele, i s-a întâmplat vreun 
accident? E bolnav? Repede, să se spargă ușa! 

— Oh! nu, sire, nu e bolnav deloc, răspunse cu asprime 
contesa, căci, părăsindu-l pe prinţul de Saubise și pe fratele 
meu Jean în salonul lui Oeil-de-Boeuf, a anunţat că va lucra 


toată ziua la treburi urgente, dar că astă seară va fi prezent la 
joc la Maiestatea Voastră. 

Regele profită de intervenţia contesei care deschidea un fel de 
armistițiu. 

— Își scrie poate spovedania, spuse regele, pentru instruirea 
duhovnicului său. 

Apoi, întorcându-se spre contesă: 

— Apropo, contesă, zise el, știți că tratamentul lui Bordeu face 
minuni? Ştiţi că nu mai vreau altul? La naiba cu Bonnard și cu 
Lamartiniere cu toate regimurile lor! Tratamentul lui mă va 
întineri, pe cuvântul meu! 

— Eh sire, spuse Chon, de ce tot vorbește Maiestatea Voastră 
de bătrâneţe? Eh! Dumnezeule! Maiestatea Voastră n-are 
aceeași vârstă ca și alții? 

— Haida de! exclamă regele și dumneavoastră vorbiţi la fel ca 
această mare secătură de d'Aumont căruia mă plângeam 
deunăzi că nu mai am dinţi și care-mi răspunde, arătându-mi o 
dantură de hamal: „Eh! Sire, cine are dinţi?” 

— Eu, spuse contesa și vă previn chiar că vă voi mușca până 
la sânge, dacă veţi continua să mă sacrificați tuturor așa cum o 
faceți. 

Și reveni să se așeze alături de rege, arătându-i un șir de perle 
în care era imposibil să întrezărești vreo ameninţare. 

Și regele înfruntând mușcătura, își apropie buzele de 
frumoasele buze roșu deschis ale contesei, care îi făcu un semn 
lui Chon; Chon strânse bucăţile celor două maimuțe. 

— Bun! zise ea, tot ce cade în șanț e pentru soldat. 

Și aruncând o ultimă privire spre rege și contesă. 

— Hotărât, murmură ea, cred că Bordeu e un om mare. 

Și ieși, lăsându-și sora pe cale de împăcare. 

Seara, la orele șase, începu jocul regelui, Domnul de 
Chauvelin își ţinuse promisiunea și venise printre primii. 
Contesa, la rândul ei, veni în mare toaletă, din cauza dauphinei, 
care trebuia să fie de faţă. 

Marchizul și contesa se întâlniră și se salutară cu aerul cel mai 
amabil. 

— Dumnezeule! domnule de Chauvelin, zise contesa, cu unul 
din acele surâsuri cu două tăișuri, pe care curtenii le știu ascuţi 
așa de bine, ce roșu sunteţi! S-ar spune c-o să aveţi un atac de 


apoplexie. Marchize, marchize, căutaţi-l pe Bordeu; fără Bordeu, 
nicio scăpare. 

Apoi, întorcându-se spre rege, cu unul din acele surâsuri care 
l-ar trimite în iad pe un papă: 

— Întrebaţi-l, mai degrabă, pe rege, spuse ea. 

Domnul de Chauvelin se înclină. 

— Nu voi pierde prilejul desigur, doamnă. 

— Și nu vă îndepliniţi decât datoria de supus credincios; 
îngrijiţi-vă sănătatea, scumpul meu marchiz, pentru că nu 
trebuie să mă precedaţi decât cu două lumi... 

— Aș vrea, dimpotrivă, ca eu să plec înainte, zise regele, așa 
aţi fi sigur de o sută de ani de viaţă, Chauvelin. Nu pot decât să 
repet sfatul contesei; luaţi-l pe Bordeu, prietene, luaţi-l pe 
Bordeu. 

— Sire, oricare ar fi ora hotărâtă pentru moartea mea și numai 
dumnezeu știe ora morţii fiecărui om, am promis regelui să mor 
la picioarele sale. 

— Ei, Chauvelin, există făgăduieli care se fac, dar care nu se 
ţin; întrebaţi-le mai bine pe aceste doamne; dar dacă sunteţi 
așa de trist, scumpul meu prieten, noi murim de durere numai 
privindu-vă. Haide, Chauvelin, jucăm astă seară? 

— Cum va dori Maiestatea Voastră. 

— Vreţi să-mi câștigați o partidă de ombru? 

— La ordinele regelui! 

Se așezară la mese. 

Domnul de Chauvelin și regele se așezară unul în faţa celuilalt 
la o masă aparte. 

— Ah! Chauvelin, atenţie, zise regele, fiți gata la ripostă, dacă 
dumneavoastră sunteţi bolnav, eu nu m-am simţit niciodată atât 
de bine. Vreau să fim de o veselie nebună, aveţi grijă de bani; 
am o oglindă de plătit lui Rotiers și o diademă de diamante lui 
Boehmer. 

Doamna Du Barry își mușcă buzele. 

Dar în loc să răspundă, marchizul se ridică cu greu de pe 
scaun. 

— Sire, e prea cald, murmură el. 

— E adevărat replică regele, care în loc să se enerveze cum ar 
fi făcut Louis al XVI-lea de această încălcare a legilor etichetei, 
se prefăcu, egoist cum era, că n-o observă: da, Chauvelin, e 


destul de cald, mulţumesc lui dumnezeu! căci în aprilie serile de 
obicei sunt răcoroase. 

Marchizul se prefăcu că râde și adună greu cărţile. 

Regele reluă: 

— Haide, sunteţi ombru, Chauvelin. 

— Da, sire, bâlbâi marchizul. 

Și înclină capul. 

— Aveţi cărţi bune? să vedem. Ah! Ventre saint gris![26] Cum 
spunea strămoșul meu Henri al IV-lea, ce posac sunteţi astă 
seară! 

Apoi privindu-și cărţile: 

— Ah! cred că de astădată, scumpe prietene, zise regele, 
sunteţi jumulit. 

Marchizul făcu un violent efort ca să vorbească și deveni așa 
de roșu că regele se opri înspăimântat cu totul. 

— Dar ce-aveţi Chauvelin? întrebă regele. Haide, răspundeţi! 

Domnul de Chauvelin, întinse mâinile, lăsă să-i scape cărţile, 
scoase un suspin și căzu cu faţa pe covor. 

— Dumnezeule! strigă regele. 

— O apoplexie! murmurară câţiva curteni grăbiţi. 

îl ridicară pe marchiz, dar el nu mai mișca. 

— Scoateţi, scoateţi aceasta de aici, zise regele înspăimântat, 
scoateţi. 

Și părăsind masa cu un tremur nervos, se agăță de braţul 
contesei Du Barry, care-l târî la ea fără ca el să întoarcă o 
singură dată capul spre acest amic de care în ajun nu se putea 
separa. 

Regele plecat, nimeni nu se mai gândi la marchizul, lipsit de 
viaţă. 

Corpul său rămase câtva timp răsturnat pe fotoliu, căci fusese 
ridicat spre a se vedea dacă era mort și fusese lăsat să cadă pe 
spate. 

Cadavrul făcea o impresie ciudată, rămas singur în salonul 
gol, în mijlocul policandrelor care șiroiau de focuri și florilor care- 
și pierdeau parfumul. 

După o clipă, un om apăru în pragul salonului singuratec, privi 
în jur, îl văzu pe marchiz răsturnat pe fotoliu, se apropie de el, îi 
puse mâna pe inimă și cu o voce seacă și clară, chiar în clipa 
când băteau orele șapte la marele orologiu, spuse: 


— A murit, zise el. Frumoasă moarte, pe cinstea mea, 
frumoasă moarte! 

Acest om era doctorul Lamartiniere. 

XI NĂLUCĂ 

în dimineaţa aceleiași zile, părintele Delar venise la Grosbois 
devreme, cu intenţia de a sluji liturghia în bisericuţă și a nu lăsa 
să se răcească bunele sentimente pe care marchizul le arătase 
în ajun. Dar atunci doamna de Chauvelin îi povesti, cu lacrimi în 
ochi, toate temerile sale pentru mântuirea și așa compromisă a 
neofitului care le scăpase la primul cuvânt de prietenie pe care 
i-l trimisese regele. 

Ea își opri duhovnicul la cină ca să vorbească mai mult timp cu 
el și să găsească în sfaturile lui înțelepte curajul de care avea 
nevoie după această nouă decepţie. 

Doamna de Chauvelin și părintele Delar, după ce se ridicară 
de la masă, se plimbară prin parc, până la o oră destul de 
înaintată și cerură să li se aducă scaune la marginea foarte 
frumosului eleșteu, ca să respire aci, după o zi atât de 
călduroasă, primele adieri ale primăverii. 

— Cucernice părinte, spuse marchiza, oricât de liniștitoare 
sunt cuvintele ce-mi spuneţi, plecarea aceasta a domnului de 
Chauvelin mă neliniștește foarte mult. Știu ce legături are cu 
viaţa de la curte; știu că regele are toată puterea, nu numai 
asupra spiritului dar și asupra inimii sale și purtarea Maiestăţii 
Sale este departe de a fi un exemplu... Cred că nu e un păcat, 
părinte, dacă vorbesc așa. Vai! Din păcate, scandalul e public! 

— Vă asigur doamnă, că domnul marchiz a suferit o influenţă 
mântuitoare; e o primă lovitură; timpul și Providența vor face 
restul. Îi vorbeam azi dimineaţă despre aceasta cucernicului 
nostru stareţ; el a poruncit să se facă rugăciuni în mânăstire; 
rugaţi-vă și dumneavoastră, fiica mea, care sunteţi cea mai 
interesată în această mare operă; să se roage și copiii voștri; să 
ne rugăm cu toții. Am făcut în acest scop, în capela castelului, 
sfânta jertfă a liturghiei și o voi face în fiecare zi. 

— De douăzeci de ani de când sunt căsătorită cu domnul de 
Chauvelin, răspunse marchiza, nu am lăsat să treacă o zi fără 
să-l rog pe domnul să-i miște inima. Până acum domnul nu m-a 
ascultat deloc. Am trăit singură, foarte adesea în durere și 
lacrimi, după cum știți părinte. Am gemut în singurătate din 


pricina greșelilor pe care nu le puteam combate; dumnezeu nu 
mă socotea, după cât se pare, destul de curată ca să mă facă 
biruitoare. Trebuia să mai sufăr ca să câștig acest har. Voi 
suferi! Îndeplinească-se voinţa Preaputernicului! 

în acest timp, în spatele marchizei și a părintelui Delar, 
preceptorul îi însoțea pe copii și aproape tot atât de tânăr ca ei, 
abatele nu avea decât optsprezece ani, el le împărtășea 
distracţiile. 

— Frăţioare, vorbi cel mare, știi care e acum jocul la modă la 
curte? 

— Da, fără îndoială, tata mi l-a spus ieri la masă, e ombrul. 

— Ei bine! să jucăm ombru. 

— Imposibil; mai întâi trebuie să avem cărţi și apoi nu știm 
cum se joacă. 

— E unul care e ombrul. 

— Și celălalt? 

— Păi de! celuilalt i-a frică și atunci pierde. 

— Frate, zise cel mare, să nu mai vorbim de cărţi, știi că 
mamei nu-i place, și pretinde că ele aduc nenorocire. 

în aceeași clipă, doamna de Chauvelin se ridica. 

— Mama se duce în parc, răspunse cel mic, urmărind-o din 
ochi, și, prin urmare, n-o să ne vadă. De altfel părintele, care e 
cu noi, dacă ar fi rău ceea ce facem ne-ar spune. 

— E întotdeauna rău, spuse preceptorul, să-ți mâhnești mama. 

— Oh! dar tata joacă la curte, răspunse copilul cu acea logică 
tenace care se agaţă ca toate slăbiciunile, de orice sprijin cât de 
puţin liniștitor. Putem juca, pentru că joacă și tata. 

Abatele nu găsi ce să răspundă și copilul continuă: — lat-o pe 
mama care-i spune adio părintelui Delar; îl conduce spre 
poartă... el o să plece. Să așteptăm: după plecarea părintelui 
Delar, mama va reintra în paraclis; atunci noi vom intra în castel 
fără să ne vadă, vom cere cărți și vom juca. 

Copiii își urmăriră din ochi mama în umbra crescândă în care 
conturul i se pierdea îndepărtându-se. 

Era într-una din acele încântătoare seri dinaintea căldurilor lui 
mai; arborii încă goi făceau să se presimtă, după mugurii lor 
îngroșaţi și acoperiți de pufuleţ, apariţia unui frunziș, apropiat. 
Câte unii, mai grăbiţi, ca teii și castanii, începeau să spargă 


învelișul și zvârleau la lumină comoara primăvăratecă pe care o 
închideau. 

Aerul era liniștit și începea să se umple cu acele musculiţe 
efemere care se nasc odată cu primăvara și dispar o dată cu 
toamna. Le vedeai jucându-se cu miile în ultimele raze ale 
soarelui care apunea și care făceau din râu o panglică largă de 
aur și purpură, în timp ce la răsărit, adică înspre parc unde se 
depărtase doamna de Chauvelin, toate obiectele începeau să se 
confunde în acea frumoasă nuanţă albăstrie, care nu aparţine 
decât anumitor perioade privilegiate ale anului. 

Era în toată natura o liniște și o măreție nemărginită, în 
mijlocul acestei liniști, bătură orele șapte la orologiul castelului 
și vibrară mult timp în adierea serii. 

Deodată, marchiza, care-și luă rămas bun de la călugăr, 
scoase un țipăt puternic. 

— Ce e? întrebă cucernicul părinte întorcându-se, ce-aveţi 
doamnă marchiză? 

— Eu, nimic! nimic! Oh, Dumnezeule! Și marchiza păli văzând 
cu ochii. 

— Dar ați strigat!... Trebuie să fi resimţit o suferință!... lată 
chiar și acum păliţi. Ce-aveţi? În numele cerului! Ce aveţi? 

— Cu neputinţă. Ochii mă înșală. 

— Ce vedeţi? spuneţi, spuneţi, doamnă. 

— Nu, nimic! 

Călugărul insistă. 

— Nimic, nimic, vă spun, reluă doamna de Chauvelin. Nimic. 

Și vocea i se stinse pe buze și privirea îi rămase fixă, în timp 
ce mâna, albă ca o mână de fildeș, se ridica încet să arate un 
obiect pe care călugărul nu-l vedea. 

— lertaţi-mă, doamnă, insistă părintele Delar, spuneţi-mi ce 
vedeți. 

— Oh! nu văd nimic; nu, nu e o nebunie! Strigă doamna de 
Chauvelin și totuși... oh! Dar priviţi, priviţi! 

— Încotro? 

— Acolo, acolo, vedeţi? 

— Nu văd nimic. 

— Nu vedeţi nimic, acolo, acolo?... 

— Absolut nimic; spuneți-mi doamnă, ce vedeți 
dumneavoastră? 


— Oh! văd, văd... Dar nu, e imposibil. 

— Spuneţi. 

— İl văd pe domnul de Chauvelin îmbrăcat ca la curte, dar 
palid și mergând încet; a trecut pe acolo, pe acolo. 

— Dumnezeule! 

— Fără să mă vadă! înţelegeţi? Şi dacă m-a văzut, fără să-mi 
vorbească! Ceea ce e și mai ciudat. 

— Și continuaţi să-l vedeţi și acum? 

— Mereu. 

Și degetul și privirile marchizei arătau drumul pe care-l urma 
marchizul, rămas invizibil ochilor părintelui Delar. 

— Şi încotro merge, doamnă? 

— Spre castel; trece pe acolo, aproape de stejarul cel mare, 
acolo... atinge banca. Uite, uite, iată-l că se apropie de copii; se 
întoarce în spatele crângului. Dispare. Oh! Dacă băieţii sunt 
mereu unde erau, e imposibil să nu-l fi văzut! 

în aceeași clipă, se auzi un strigăt care o făcu pe doamna de 
Chauvelin să tresară. 

Cei doi copii ţipaseră. 

Țipătul lor răsunase așa de trist și de lugubru în spaţiu și în 
întuneric, încât marchiza era cât pe aci să cadă pe spate. 

Părintele Delar o apucă în braţe. 

— Auziţi? murmură ea, auziţi? 

— Da, răspunse părintele Delar, am auzit, în adevăr, un țipăt. 

Și aproape imediat marchiza îi văzu sau mai degrabă îi simţi 
alergând pe cei doi copii. Fuga lor iute, gâfâită, răsuna pe 
pietrișul aleilor. 

— Mamă! mamă! Ai văzut? Strigă cel mare. 

— Mamă! mamă! Ai văzut? Strigă cel mic. 

— Oh! doamnă, nu-i ascultați, spuse abatele, alergând în urma 
lor, respirând din greu să-i ajungă, atât de iute fugeau. 

— Ei bine! ce e copii? Îi întrebă doamna de Chauvelin. 

Dar cei doi copii nu răspunseră, ci doar se lipiră de ea. 

— Haide, zise ea mângâindu-i, ce s-a întâmplat? vorbiţi. 

Cei doi copii se priviră. 

— Vorbește tu, îi spuse cel mare, celui mic. 

— Nu, vorbește tu. 

— Ei bine, mamă, vorbi cel mare, nu-i așa că l-ai văzut ca și 
noi? 


— Auziţi? strigă marchiza, ale cărei braţe se înălţară la cer; 
auziţi, părinte? 

Și ea strânse cu mâinile ei înghețate mâna tremurătoare a 
călugărului. 

— Văzut? Pe cine să fi văzut? Întrebă acesta tremurând. 

— Pe tata, bineînţeles, spuse cel mai mic dintre copii; nu l-aţi 
văzut, mamă? totuși, venea dinspre voi, trebuie să fi trecut pe 
lângă voi. 

— Oh! ce fericire, spuse cel mare, bătând din palme, că a 
revenit tata. 

Doamna de Chauvelin se întoarse spre abate. 

— Doamnă, răspunse acesta, înțelegând privirea «i 
interogativă, pot să vă asigur că acești domni se înșală când 
pretind că l-au văzut pe domnul marchiz. Eram lângă ei și afirm 
că nimeni... 

— Și eu, domnule zise cel mare, vă spun că l-am văzut pe tata 
cum vă văd. 

— Pfui! domnule abate, pfui! E urât să minţiţi spuse cel mai 
mic dintre cei doi copii. 

— Ciudat! făcu părintele Delar. 

Marchiza scutură capul. 

— N-am văzut nimic, doamnă, repetă preceptorul; nimic, 
absolut nimic. 

— Așteptaţi, făcu marchiza. 

Apoi adresându-se celor doi fii, cu acel dulce surâs matern 
care-l face să surâdă și pe dumnezeu: 

— Copii, îi întrebă ea, spuneţi că l-aţi văzut pe tatăl vostru? 

— Da, mamă, răspunseră împreună cei doi copii. 

— Cum era îmbrăcat? 

— Avea haina roșie de curte, cordonul albastru, o vestă albă 
brodată cu aur, pantalonii scurţi de catifea la fel ca haina, 
ciorapi de mătase; pantofii cu catarame și sabia la șold. 

Și în timp ce cel mare explica în amănunte costumul tatălui 
său, cel mic făcea semne de aprobare din cap. 

Și în timp ce cel mic făcea semne de aprobare, doamna de 
Chauvelin, cu o mână din ce în ce mai îngheţată, strângea mâna 
călugărului. Așa-l văzuse și ea trecând pe soţul ei. 

— Și n-avea nimic deosebit, tatăl vostru? spuneţi. 

— Era foarte palid, spuse cel mare. 


— Oh, da, foarte palid, confirmă cel mic, s-ar fi spus că e un 
mort. 

Toată lumea tresări, mama, abatele, duhovnicul, atât de mare 
era expresia de groază care se putea recunoaște în cuvintele 
copilului. 

— încotro mergea? întrebă în fine, marchiza cu o voce pe care 
voia în zadar s-o facă mai sigură. 

— Spre castel, răspunse cel mare. 

— Eu, spuse cel mic, m-am întors din fugă și l-am văzut 
urcând peronul. 

— Auziţi? auziţi? Şopti mama la urechea călugărului. 

— Da, doamnă, aud; dar mărturisesc că nu înţeleg cum ar fi 
putut trece pe jos prin poarta parcului fără se se oprească în 
fața dumneavoastră? Cum ar fi putut trece pe dinaintea fiilor 
săi, iar fără să se oprească? Cum, în sfârșit, ar fi intrat în castel, 
fără ca nimeni din personal să-l fi zărit, fără ca el să fi chemat 
pe cineva? 

— Aveţi dreptate, zise abatele și tot ce spuneţi e izbitor de 
adevărat. 

— De altfel, continuă părintele Delar, dovada se poate face 
destul de ușor. 

— Vom vedea, strigară cei doi copii, pregătindu-se să alerge 
spre castel. 

— Și eu vreau să văd, spuse abatele. 

— Și eu, murmură marchiza. 

— Doamnă, răspunse călugărul, iată-vă complet tulburată, 
albă toată de spaimă și chiar dacă ar fi domnul de Chauvelin, 
admit, că ar fi el, e ceva la mijloc de care să vă speriaţi? 

— Părinte, zise marchiza privindu-l pe călugăr, dacă a venit 
astfel, misterios și singur, nu găsiţi că întâmplarea e cu totul 
ciudată? 

— lată de ce ne-am înșelat cu toţii doamnă. lată de ce trebuie 
să credem, fără îndoială, că vreun străin, un răufăcător poate, 
se va fi introdus în curte. 

— Dar un răufăcător, oricât de răufăcător ar fi, spuse abatele, 
are un corp și acest corp l-aţi fi văzut și dumneavoastră părinte 
și eu, în timp ce ciudăţenia este că doamna marchiză și acești 
domni au văzut și numai noi n-am văzut. 


— Nu-i nimic, reluă călugărul, într-un caz sau altul, ar fi poate 
mai bine ca doamna marchiză și copiii să se retragă în sera de 
portocali, în timp ce noi vom merge la castel; vom chema 
oamenii și vom afla ce s-a întâmplat. Duceţi-vă, doamnă, duceţi- 
vă. 

Marchiza era fără puteri; ascultă mecanic și se retrase în sera 
de portocali cu cei doi copii, fără să fi pierdut o singură clipă din 
vedere ferestrele castelului. 

Apoi, îngenunchind: 

— Să ne rugăm mereu, copii, zise ea, căci există un suflet 
care-mi cere să ne rugăm în această clipă. 

în acest timp călugărul și abatele își continuaseră drumul spre 
castel: dar, ajunși în faţa ușii principale, se opriră și se sfătuiră 
dacă n-ar fi fost bine să meargă mai întâi la dependinţe de unde 
să ia slugile, care la ora aceasta erau adunate la masă, spre a 
face o percheziţie prin clădiri. 

Propunerea fusese făcută de prevăzătorul călugăr și abatele 
era aproape de acord cu el, când văzură o ușiță deschizându-se 
și apărând bătrânul intendent Bonbonne, care alerga spre ei, 
atât de iute cât îi îngăduia vârsta sa înaintată. Era palid, 
tremura, făcea gesturi mari și vorbea singur. 

— Ce este? întrebă abatele făcând câţiva pași înaintea lui. 

— Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Exclamă Bonbonne. 

— Ce vi s-a întâmplat? continuă călugărul. 

— Mi s-a întâmplat că am avut o vedenie îngrozitoare. 
Călugărul și abatele se priviră. 

— O vedenie! repeta călugărul. 

— Ei ași! imposibil, spuse abatele. 

— Așa cum vă spun! insistă Bonbonne. 

— Ce fel de vedenie! spuneţi! 

— Da. Ce-aţi văzut? 

— Am văzut, la drept vorbind nici nu știu ce anume; dar în 
fine, am văzut... 

— Explicaţi-vă, atunci. 

— Ei bine! eram în camera mea de lucru obișnuită, sub marele 
cabinet al domnului marchiz și care comunică, după cum știți cu 
acest cabinet printr-o scară dosnică. Mai frunzăream încă odată 
hârtiile mele ca să mă conving că nu uitasem nimic la 
redactarea testamentului, atât de necesar viitorului întregii 


familii. Bătuseră orele șapte; deodată aud pași în cabinetul de 
deasupra, pe care îl închisesem ieri, după ieșirea domnului 
marchiz și a cărui cheie o aveam în buzunar. Ascult. Erau într- 
adevăr pași. Ascult iar; acești pași răsunau deasupra capului 
meu. Era cineva sus! Dar asta nu e tot, aud deschizându-se 
sertarele biroului domnului de Chauvelin. Aud mișcându-se 
fotoliul din faţa biroului și asta fără nicio precauţie, ceea ce mi 
se pare din ce în ce mai extraordinar! Primul meu gând e că au 
pătruns hoţi în castel. Dar acești hoţi sau sunt prea imprudenti, 
sau sunt prea siguri de ei. Atunci, ce să fac? Să chem servitorii? 
Ei sunt în dependinţe, la celălalt capăt al casei. Până să-i caut, 
hoţii ar avea timp să fugă, îmi iau pușca cu două focuri. Urc pe 
scara cea mică ce duce de la mine la domnul marchiz. Merg în 
vârful picioarelor. Pe măsură ce urc ultimele trepte, trag din ce 
în ce mai mult cu urechea. Nu numai că aud mereu mișcându- 
se, dar și gemând, horcăind, scoţându-se, în sfârșit, sunete 
nearticulate care îmi pătrundeau până în fundul sufletului; căci, 
trebuie să vă mărturisesc, cu cât mă apropiam, cu atât mi se 
părea că aud și recunosc vocea domnului marchiz. 

— Ciudat! exclamă abatele. 

— Da, da, ciudat! răspunse călugărul. 

— Continuaţi, Bonbonne, continuaţi. 

— În fine, reluă intendentul, apropiindu-se de cei doi 
interlocutori, parcă ar fi căutat un adăpost lângă ei; în sfârșit am 
privit prin gaura cheii, și am văzut o lumină mare în cameră, cu 
toate că se făcuse întuneric și că obloanele erau închise chiar de 
mine. 

— Şi? 

— Zgomotul continua. Erau vaiete ca un horcăit de moarte. Nu 
aveam o picătură de sânge în vine. Totuși, am vrut să văd până 
la capăt. Am făcut o sforţare. Mi-am lipit iar ochiul de gaura 
cheii și am zărit lumânări aprinse în jurul unui cosciug. 

— Oh! sunteţi nebun, scumpul meu domn Bonbonne, zise 
călugărul, tremurând fără voia lui. 

— Am văzut, am văzut părinte. 

— Probabil că n-aţi văzut bine, spune abatele. 

— Vă spun, părinte, că am văzut, așa cum vă văd; vă spun, că 
nu mi-am pierdut nici prezenţa de spirit, nici bunul simţ. 

— Şi totuși aţi fugit înspăimântat! 


— Deloc, dimpotrivă, am rămas rugându-mă lui Dumnezeu și 
sfântului meu ocrotitor să-mi dea puteri. Dar deodată, s-a auzit 
un puternic trosnet, luminările s-au stins și totul s-a cufundat în 
întuneric. Abia atunci am coborât, am ieșit și v-am zărit. 
Dumneavoastră sunteţi preoţi și ca atare scutiți de spaime 
superstițioase. Vreţi să veniţi cu mine? Ne vom convinge prin 
noi înșine de starea lucrurilor. 

— Să vedem, spuse călugărul. 

— Să vedem, repetă abatele. 

Și toţi trei intrară în castel nu prin ușiţa prin care ieșise 
Bonbonne, ci prin ușa cea mare prin care intrase marchizul. 

Trecând prin vestibul, înaintea unui orologiu mare de familie 
având deasupra blazonul Chauvelinilor, intendentul ridică 
lumânarea pe care o aprinsese. 

— Ah! într-adevăr, exclamă el, e ciudat; cineva s-a atins de 
pendulă și a stricat-o. 

— De ce? 

— Pentru că din copilărie o văd la castel și niciodată nu s-a 
oprit. 

— Ei bine? 

— Ei bine! acum nu vedeţi că s-a oprit? 

— La orele șapte! zise călugărul. 

— La orele șapte! repetă abatele. 

Și amândoi se priviră încă odată. 

— În fine! murmură abatele. 

Călugărul spuse câteva cuvinte care semănau cu o rugăciune. 

Apoi urcară scara de onoare, traversară apartamentul 
marchizului, închis și gol. Aceste camere imense, luminate de 
pâlpâirea tremurătoare a singurei lumânări a intendentului, erau 
solemne și înspăimântătoare. 

Ajungând la ușa cabinetului, inimile le băteau tare: se opriră și 
ascultară. 

— Auziţi? întrebă intendentul. 

— Desigur, răspunse abatele. 

— Ce? întrebă călugărul. 

— Cum! nu auziți un fel de horcăit așa cum ar scoate o 
persoană în agonie? 

— E adevărat, spuseră împreună cei doi tovarăși ai 
intendentului. 


— Nu mă înșelam, așadar? reluă acesta. 

— Daţi-mi cheia, zise părintele Delar făcând semnul crucii, 
suntem oameni, oameni de treabă, creștini, nu avem de ce să 
ne temem; să intrăm. 

Descuie ușa și oricâtă încredere ar fi avut ca preot în 
dumnezeu, îi tremura mâna introducând cheia în broască; odată 
ușa deschisă se opriră în prag. 

Camera era goală. 

Pătrunseră cu pași înceţi în imensul cabinet plin de cărți și de 
tablouri; toate lucrurile erau la locul lor, afară de portretul 
marchizului, care rupsese cuiul de care atârna, căzuse de pe 
perete și zăcea la pământ cu pânza ruptă în dreptul capului. 

Abatele arăta portretul intendentului și respiră zgomotos. 

— lată pricina groazei dumneavoastră, zise el. 

— Da, în ce privește zgomotul, răspunse intendentul; dar 
vaietele pe care le-am auzit, le scotea portretul? 

— Fapt e, vorbi călugărul, că am auzit gemete. 

— Și pe masa aceasta? strigă deodată Bonbonne. 

— Ce? Ce e pe masă? Întrebă abatele. 

— Luminarea abia stinsă, zise Bonbonne, luminarea care 
fumegă încă și pipăiţi bastonul de ceară care nu s-a răcit A mea. 

— E adevărat! spuseră cei doi martori ai acestui incident 
aproape miraculos. 

— Și, continuă intendentul, acest sigiliu pe care domnul 
marchiz îl purta la ceas și cu care e sigilat, cu ceară roșie, plicul 
adresat notarului său? 

Abatele căzu mai mult mort decât viu pe scaun: nu avea 
puterea să fugă. 

Călugărul rămase în picioare; și fără teamă vizibilă, ca un om 
desprins de lucrurile acestei lumi, încerca să pătrundă acest 
mister, a cărui pricină n-o cunoștea, al cărui efect îl vedea, dar 
nu-i înţelegea scopul. 

în acest timp intendentul, căruia devotamentul îi da curaj, 
întorcea una după alta paginile testamentului pe care-l 
examinase în ajun cu stăpânul său. 

Ajuns la ultima, o sudoare rece îi inundă fruntea. 

— Testamentul e semnat! murmură el. 

Abatele sări de pe scaun, călugărul se aplecă asupra mesei; 
intendentul îi privea rând pe rând. 


între acești trei oameni se lăsă un moment de tăcere teribilă și 
cel mai curajos dintre cei trei își simţi părul zburlin-du-i-se în 
cap. 

în sfârșit, toţi trei își plecară ochii asupra testamentului. 

Un codicil, pe care cerneala era încă proaspătă, fusese 
adăugat. 

Era conceput în acești termeni: 

„Corpul meu să fie îngropat la Biserica Carmelitelor din piaţa 
Maubert, alături de strămoșii mei. 

Făcut în castelul din Grosbois, 27 aprilie 1774, la orele șapte 
seara. 

Semnat Chauvelin” 

Cele două semnături și codicilul erau scrise de o mână mai 
puţin sigură decât testamentul propriu zis, dar totuși perfect 
lizibile. 

Un De profund is, domnilor, zise intendentul, căci e evident că 
domnul marchiz e mort. 

Cei trei oameni îngenuncheară smeriţi și recitară împreună 
rugăciunea morţilor; apoi, după câteva minute de reculegere 
solemnă, se ridicară. 

— Bietul meu stăpân, zise Bonbonne, îmi dăduse cuvântul că 
va reveni aici să semneze acest testament și și l-a ţinut. 
Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui! 

Intendentul închise testamentul în plic și reluând luminarea, le 
făcu semn tovarășilor săi să iasă. 

Apoi, tare: 

— Nu mai avem nimic de făcut aici, zise el: să mergem s-o 
găsim pe văduvă și pe orfani. 

— N-o să daţi acest pachet marchizei, spuse abatele. Oh! 
Dumnezeule! Să nu faceţi așa ceva, în numele cerului! 

— Fiţi liniștit, răspunse intendentul, acest pachet nu va ieși din 
mâinile mele decât pentru a trece în ale notarului; stăpânul meu 
m-a ales ca executor testamentar, pentru că a îngăduit să văd 
ce am văzut și să aud ce am auzit. Nu mă voi odihni până când 
ultimele sale dorinţe nu vor fi îndeplinite, apoi mă voi duce să-l 
întâlnesc. Ochii ce au văzut asemenea lucruri trebuie să se 
închidă repede! 

Și tot vorbind astfel, Bonbonne, ieși ultimul din cabinet, 
închizând ușa; toţi trei coborâră scara, aruncând o privire timidă 


pendulei oprită la ora șapte și trecând peronul, se îndreptară 
spre sera de portocali, unde așteptau marchiza și cei doi copii. 

Toţi trei se rugau încă, mama în genunchi, cei doi fii în 
picioare lângă ea. 

— Ei bine, strigă ea ridicându-se cu grabă, la vederea celor 
trei oameni; ei bine? 

— Continuaţi-vă rugăciunea, doamnă, zise părintele Delar, nu 
v-aţi înșelat; printr-o bunăvoință deosebită, acordată fără 
îndoială, cucerniciei dumneavoastră, Dumnezeu a îngăduit ca 
sufletul domnului de Chauvelin să vină să ne spună adio. 

— Oh, părinte, exclamă marchiza ridicând mâinile spre cer, 
vedeţi că nu m-am înșelat! 

Și recăzând în genunchi, ea își reluă rugăciunea întreruptă, 
făcând semn copiilor s-o imite. 

După două ore, un zgomot de zurgălăi răsună în curte şi o 
făcu să ridice capul pe doamna de Chauvelin, așezată între cele 
două paturi ale celor doi copii adormiţi. 

O voce răsună pe scări, strigând: 

— Curierul regelui. 

în același moment un fecior intră și-i dădu marchizei o lungă 
scrisoare pecetluită în negru. 

Era înștiințarea oficială că marchizul murise la orele șapte 
seara, de un atac de apoplexie, jucând cărţi cu regele. 

XII MOARTEA LUI LOUIS AL XV-LEA 

De la moartea domnului de Chauvelin, rareori fu văzut regele 
surâzând. In toate acţiunile pe care le întreprindea s-ar fi zis că 
spectrul marchizului pășea alături de el. Doar trăsura îl mai 
distra puţin. Se mări numărul călătoriilor. Regele mergea de la 
Rambouillet la Compiegne, de la Compiegne la Fontainebleau, 
de la Fontainebleau la Versailles, niciodată la Paris. Regelui îi 
era groază de Paris, de la revolta sa în legătură cu vărsările de 
sânge. 

Dar toate aceste frumoase rezidenţe în loc să-l distreze, îl 
readuceau în trecut, trecutul amintirilor, amintiri la care se 
gândea. Din aceste gânduri triste, amare, profunde, doar 
doamna Du Barry putea să-l scoată, și-ţi era într-adevăr milă să 
vezi câte eforturi făcea tânăra și frumoasa făptură să 
încălzească nu trupul, ci inima bătrânului. 


în acest timp, societatea se descompunea ca și monarhia. 
Atacurilor filosofice ale lui Voltaire, d'Alembert și ale lui Diderot, 
le urmau scandaloasele ploi torențiale ale lui Beaumarchais. 
Beaumarchais îşi publica faimosul Memoriu împotriva 
consilierului Goezmann, și acest magistrat, membru al 
tribunalului din Maupeou, nu mai îndrăznea să reapară pe 
scaunul său. 

Se repeta piesa lui Beaumarchais: Bărbierul din Sevilla și se și 
vorbea de îndrăznelile pe care avea să le recite pe scenă 
filosoful Figaro. 

O aventură a domnului de Fronsac produsese scandal. Două 
aventuri ale domnului de Sade produseseră scârbă. 

Nu spre prăpastie se îndrepta societatea, ci spre cloacă. 

Toate aceste anecdote sunt foarte rușinoase, foarte 
dezgustătoare, dar sunt singurele care-l înveselesc pe rege. 
Domnul de Sartines îi face un jurnal, e o nouă idee a ingenioasei 
doamne Du Barry, un jurnal pe care Maiestatea Sa îl citește 
dimineaţa în pat. Acest jurnal se redactează cu știri luate de prin 
toate lupanarele Parisului și în deosebi de la faimoasa Gourdon. 

într-o zi, regele, află din acest jurnal că domnul de Lorry, 
episcop de Tarbes, a avut, în ajun, neobrăzarea să intre în Paris, 
aducând în trăsura sa deschisă pe doamna Gourdon și pe două 
din pensionarele sale. Asta era prea de tot; regele ceru să fie 
înștiințat le grand aumonier[27], care să-l cheme pe episcop. 

Din fericire, totul se explică din întâmplare spre cea mai mare 
onoare a pudorii și a milosteniei prelatului. Intorcându-se de la 
Versailles, episcopul de Tarbes a văzut pe drumul cel mare, 
lângă o trăsură stricată trei femei; plin de milă faţă de necazul 
lor, le-a poftit în trăsura lui. Gourdon a găsit propunerea plăcută 
și a primit. 

Și nimeni nu voia să creadă în naivitatea prelatului și fiecare îi 
tot repeta: „Cum! Dumneavoastră n-o cunoașteţi pe Gourdana? 
În adevăr! De necrezut!” 

în acest timp s-a declarat, faimosul război muzical între 
gluckiști și picciniști: curtea s-a împărțit în două tabere. 

La Dauphine, tânără, poetică, înzestrată muzical, eleva lui 
Gluck, nu găsea în operele noastre decât o culegere de 
cântecele mai mult sau mai puţin plăcute. Văzând 
reprezentându-se tragediile lui Racine, ea avu ideea să-i trimită 


maestrului său /figenia în Aulida și să-l invite să verse valurile 
muzicii sale asupra versurilor armonioase ale lui Racine. In șase 
luni muzica fu făcută și Gluck aduse chiar el partitura la Paris. 

Odată sosit, Gluck deveni favoritul Dauphinei și putea intra 
oricând în apartamentele particulare ale acesteia. 

Trebuie să te obișnuiești cu tot și mai ales cu grandiosul: 
Muzica lui Gluck nu făcu la apariţia ei efectul pe care trebuia să-l 
facă. Inimilor goale, inimilor obosite, nu le trebuie gândirea; 
zgomotul le ajunge; gândirea e o oboseală, zgomotul o 
distracţie. 

Vechea societate prefera muzica italiană, clopoţelul sonor 
orgii melodioase. 

Doamna Du Barry, din spirit de opoziţie pentru că doamna 
Dauphine promovase muzica germană, se hotărî pentru muzica 
italiană și trimise librete lui Piccini, Piccini înapoie partituri și 
tânăra și vechea societate se împărți în două tabere. 

Idei cu totul noi își făceau drum în mijlocul anticei societăţi 
franceze, ca florile necunoscute care cresc între pietrele 
despărțite ale pavajului unei curți întunecate, între pietrele 
crăpate ale unui vechi castel. 

Aceste idei erau ideile engleze: grădinile cu mii de alei ce se 
pierd în crânguri, peluze, coșuri de flori, petece de gazon; erau 
vilele de ţară, plimbările de dimineaţă, fără pudră și fără ruj, cu 
o simplă pălărie de pai cu boruri largi, cu o albăstriță sau o 
margaretă deasupra; erau plimbăreţii conducând un cal aprig, 
urmaţi de jochei cu șepci negre, cu veste rotunde, cu pantaloni 
scurţi de piele; erau faetoane cu patru roţi care făceau furori; 
prințese îmbrăcate ca păstoriţe; actriţe ca regine. Erau Sophie 
Arnould, Duthe, Guimard, Prairie, Cleophile acoperindu-se de 
diamante; în timp ce la Dauphine, prinţesa de Lamballe, 
doamnele de Polignac, de Langeac și d'Adhemar nu voiau să se 
acopere decât de flori. 

Și la vederea acestei întregi societăţi noi mergând spre 
necunoscut, Louis al XV-lea își pleca din ce în ce mai mult capul. 
În zadar vesela contesă se învârtea în jurul lui, bâzâind ca o 
albină, ușoară ca un fluture, strălucitoare ca un colibri; abia din 
timp în timp regele își ridica fruntea îngreunată, pe care s-ar fi 
zis că în fiecare clipă se întindea mai vizibilă pecetea morţii. 


Fapt e că timpul se scurgea, că se intrase în a doua lună de la 
moartea marchizului de Chauvelin, că se ajunsese la 3 mai și că 
la 28 ale lunii se împlineau exact două luni de când murise 
marchizul. 

Apoi, parcă totul ar fi conspirat să se alăture prevestirii 
lugubre, abatele de Beauvais predicase la curte și în predica sa 
despre nevoia de a se pregăti de moarte, asupra pericolului 
morții fără pocăire, el exclamase: 

„Încă patruzeci de zile, sire şi Ninive va fi distrusă”. 

Așa că atunci când se gândise la domnul de Chauvelin, regele 
se gândea la abatele de Beauvais, deci atunci când îi spusese 
ducelui d'Ayen: 

— Se împlinesc la 28 mai, două luni de când Chauvelin a 
murit, el se întoarse spre ducele de Richelieu și murmură: Patru 
zeci de zile a spus, nu-i așa, acest drac de abate de Beauvais? 

Și Louis al XV-lea adăugă: 

— Ași vrea ca aceste patruzeci de zile să fi trecut. 

Dar asta nu e tot: almanahul din Liege, spusese, în legătură cu 
luna aprilie: 

„În luna aprilie, una din cele mai mari favorite va juca ultimul 
său rol”. 

Așa că doamna Du Barry făcea cor cu vaietele regelui și 
spunea despre luna aprilie ce spunea el de cele patruzeci de 
zile, adică: 

— Tare aș vrea ca această blestemată lună de aprilie să fi 
trecut. 

în această blestemată lună de aprilie care o înspăimânta atâta 
pe Doamna Du Barry și în timpul celor patruzeci de zile de 
pătimire ale regelui, semnele se înmulţiră. Ambasadorul 
Genovei, pe care regele îl vedea frecvent, muri subit. Abatele de 
Laville venind la lever spre a-i mulţumi pentru postul de director 
al afacerilor externe în care-l numise, se prăbuși la picioarele lui, 
lovit de apoplexie. În fine, regele fiind la vânătoare, trăsnetul 
căzu în apropiere de el. 

Toate astea îl făceau din ce în ce mai mohorât. 

Se sperase că odată cu întoarcerea primăverii, natura care în 
luna mai își scutură giulgiul, pământul care reînverzește, arborii 
care-și îmbracă hainele lor primăvăratece, aerul care se umple 
cu atomi vii, respiraţiile de foc care trec cu briza și care par 


suflete căutându-și trupurile; toate astea puteau aduce oarecare 
viață acestei materii inerte, oarecare mișcare acestei mașini 
uzate. 

Spre mijlocul lui aprilie, Lebel o văzu în casa tatălui ei pe fata 
unui morar a cărei frumuseţe deosebită îl izbi; se gândi că era o 
trufanda care putea deștepta apetitul regelui și îi vorbi cu 
entuziasm: Louis al XV-lea consimţi neglijent la această nouă 
încercare de distracţie. 

în general, înainte de a ajunge la rege, tinerele fete pe care 
Louis al XV-lea trebuia să le onoreze sau dezonoreze cu 
bunăvoința sa regală erau văzute de medici și apoi treceau prin 
mâinile lui Lebel, de la care ajungeau, în fine, la rege. 

De astă dată tânăra fată era așa de proaspătă și așa de 
nostimă, că toate aceste precauţii fură neglijate și chiar dacă ar 
fi fost luate, ar fi fost desigur greu celui mai abil medic să-și dea 
seama că de câteva ore avea vărsat. 

Regele avusese această boală în tinereţe; dar, la două zile 
după relaţiile sale cu tânăra fată, maladia se manifestă a doua 
oară. 

Friguri primejdioase își făcură apariţia și veniră să complice 
situaţia. 

La 29 aprilie, se manifestă prima erupție și arhiepiscopul de 
Paris, Cristophe de Beaumont, alergă la Versailles. 

De astă dată situaţia era ciudată. Spovedania și împărtășania, 
dacă se simţea nevoie, nu se puteau face de cât după izgonirea 
concubinei și această concubină care aparţinea partidului iezuit, 
al cărui șef era Cristophe de Beaumont, această concubină, 
după spusele chiar ale arhiepiscopului, adusese prin răsturnarea 
ministrului Choiseul și prin răsturnarea parlamentului, așa de 
mari servicii religiei, că era imposibil s-o  dezonoreze 
canonicește. 

Șefii acestui partid erau împreună cu domnul de Beaumont și 
doamna Du Barry, ducele d'Aiguillon, ducele de Richelieu, 
ducele de Fronsac, Maupeou și Terray. 

Toţi erau răsturnaţi de aceeași lovitură care o răsturna pe 
doamna Du Barry. Nu aveau așadar niciun motiv de a fi 
împotriva ei. 

Partidul domnului de Choiseul, dimpotrivă, care era 
pretutindeni, până și în spaţiul dintre patul regelui și perete» 


cerea izgonirea favoritei și o spovedanie promptă; ceea ce era 
curios de văzut, pentru că tocmai partidul filosofilor, 
janseniștilor și al ateilor era cel care îl împingea pe rege la 
spovedanie; în timp ce arhiepiscopul Parisului, oamenii bisericii 
și credincioșii erau cei care doreau ca regele să refuze de a se 
spovedi. 

Asta era ciudata situaţie a spiritelor, când la 1 mai, la orele 
unsprezece și jumătate dimineaţa, arhiepiscopul se prezentă să- 
| vadă pe regele bolnav. 

Aflând că sosise arhiepiscopul, biata doamnă Du Barry fugi, cu 
orice risc. 

Ducele de Richelieu fu cel care veni în întâmpinarea prelatului, 
ale cărui intenţii nu le cunoștea. 

— Monseniore, zise ducele, vă rog fierbinte să nu-l 
înspăimântați pe rege prin această propunere teologică care i-a 
făcut pe atâţia bolnavi să moară. Dar dacă sunteţi curios să 
auziţi păcate frumușele și care se fac adesea, așezațţi-vă aci și 
eu mă voi spovedi în locul regelui și vă voi spune unele de care 
n-aţi mai auzit de când sunteţi arhiepiscop de Paris. Dacă însă 
propunerea mea nu vă surâde de loc, dacă vreţi să-l spovediţi 
neapărat pe rege și dacă vreţi să reînnoiţi la Versailles scenele 
de la Metz ale domnului episcop de Soissons, dacă vreţi s-o 
îndepărtați cu scandal pe doamna Du Barry, reflectaţi asupra 
urmărilor și asupra propriilor voastre interese; îi asiguraţi 
triumful ducelui de Choiseul, cel mai crud dușman al vostru, de 
care doamna Du Barry v-a scăpat; și o persecutați pe prietena 
dumneavoastră în folosul dușmanului vostru; da, monseniore, 
prietena voastră e atât de bună prietenă, încât chiar ieri îmi 
spunea: domnul arhiepiscop să ne lase în pace și va avea tichia 
de cardinal; asta e promisiunea ei și eu vă asigur că și-o va 
ține.. 

Arhiepiscopul de Paris îl lăsase pe domnul de Richelieu să 
vorbească, căci, cu toate că era de aceeași părere cu el în fond, 
el trebuia să pară că a fost convins. Din fericire ducele 
d'Aumont, doamna Adelaide și episcopul de Senlis se alătură 
mareșalului și-i dădură prelatului argumente împotriva lui însuși. 
El părea că cedează, promise să nu spună nimic întră la rege, și 
nu-i vorbi de spovedanie; ceea ce-l satisfăcu atât de mult pe 


augustul bolnav, c-o chemă imediat pe doamna Du Barry, căreia 
îi sărută plângând de bucurie, mâinile frumoase. 

A doua zi, 2 mai, regele se simţi puţin mai bine; în locul lui 
Lamartiniere, medicul său obișnuit, doamna Du Barry îi dăduse 
pe cei doi medici ai săi, Lorry și Bordeu. Acestora li se 
recomandase în primul rând să-i ascundă regelui natura bolii 
sale, să nu-i spună nimic despre starea în care se găsea și mai 
ales să-i alunge gândurile că ar fi atât de bolnav încât e nevoie 
să se recurgă la preoți. 

Această ameliorare în sănătatea regelui îi permise contesei 
să-și reia o clipă manierele libere, obiceiurile proprii, 
drăgălășeniile obișnuite. Dar, chiar în momentul când, după 
multă vervă și spirit, reuși să-l facă pe bolnav să surâdă, 
Lamartiniere, căruia nu i se interzise intrarea, apăru pe pragul 
ușii și jignit de preferința ce se da lui Lorry și Bordeu, merse 
drept la rege, îi luă pulsul și scutură capul. 

Regele nu se opusese dar îl privi cu groază. Groaza crescu și 
mai mult când văzu semnul de descurajare pe care-l făcea 
Lamartiniere. 

— Ei bine, Lamartiniere? îl întrebă regele. 

— Ei bine! sire, dacă iubiții mei confraţi nu v-au spus că 
situaţia e gravă, sunt măgari sau mincinoși. 

— Ce crezi că am, Lamartiniere? întrebă regele. 

— La dracu! sire, nu e greu de văzut; Maiestatea Voastră are 
vărsat. 

— Și spui, prietene, că nu ai nicio speranţă? 

— Nu spun asta, sire; un medic nu disperă niciodată. Spun 
numai că dacă Maiestatea Voastră nu e numai cu numele rege 
foarte creștin, trebuie să chibzuiască. 

— Bine, zise regele. 

Apoi, chemând-o pe doamna Du Barry. 

— Drăguţa mea, îi spuse el, ai auzit, am vărsat și boala mea e 
din cele mai periculoase, întâi din cauza vârstei și apoi din 
pricina altor boli pe care le am. Lamartiniere mi-a reamintit, 
drăguţa mea, că sunt regele foarte creștin și fiul mai mare al 
Bisericii. Poate va trebui să ne despărțim. Vreau să evit o scenă 
la fel ca cea de la Metz. Înștiințează-l pe ducele d'Aiguillon de 
ceea ce-ţi spun, ca să se înţeleagă cu tine, dacă mi se 
înrăutățește boala, să ne despărţim fără scandal. 


în momentul când regele spunea aceasta, partidul ducelui de 
Choiseul începea să murmure cu glas tare, acuzându-l pe 
arhiepiscop de complezenţă și spunând că spre a nu o supăra pe 
doamna Du Barry, l-ar lăsa pe rege să moară fără spovedanie și 
împărtășanie. 

Aceste acuzaţii ajunseră la urechile domnului de Beaumont, 
care, pentru a le face să înceteze, luă hotărârea de a se stabili la 
Versailles în casa lazariștilor, spre a înșela publicul și să profite 
de momentul favorabil pentru ceremoniile religioase, ca să n-o 
sacrifice pe doamna Du Barry decât atunci când regele va fi într- 
o stare cu totul disperată. 

La 3 mai, arhiepiscopul se întoarse la Versailles; ajuns aci, el 
așteptă. 

în acest timp, scene scandaloase se petreceau în jurul regelui, 
Cardinalul de la Roche-Aymon era de părerea arhiepiscopului de 
Paris și dorea ca totul să se îndeplinească fără zgomot dar nu 
tot așa stăteau lucrurile cu episcopul de Carcasonne, care făcea 
pe zelosul, reînnoind scenele de la Metz și strigând în gura 
mare: Regele trebuia să fie împărtășit, să fie gonită concubina, 
să fie îndeplinite canoanele bisericii și regele să dea un exemplu 
Europei și Franţei creștine pe care le-a scandalizat. 

— Şi cu ce drept îmi daţi sfaturi? strigă domnul de la Roche- 
Aimon, enervat. 

Episcopul își scoase de la gât crucea pastorală și o băgă sub 
nasul prelatului. g 

— Cu dreptul pe care mi-l dă această cruce, zise el. Invățați, 
monseniore, să respectaţi acest drept și nu-l lăsaţi pe regele 
vostru să moară fără sfintele taine ale Bisericii al cărui fiu mai 
mare este. 

Toate astea se petreceau în faţa domnului d'Aiguillon. El 
înţelese tot scandalul care ar fi ieșit dintr-o asemenea discuţie 
dacă devenea publică. 

El intră la rege. 

— Ei bine! duce, îi spuse regele, aţi executat ordinele mele? 

— În privinţa doamnei Du Barry, sire? 

— Da. 

— Am voit să aștept ca să-mi fie reînnoite de Maiestatea 
Voastră. Nu mă voi grăbi niciodată să-l despart pe rege de 
persoanele care-l iubesc. 


— Mulţumesc, duce, dar trebuie; luaţi-o pe biata contesa și 
duceţi-o fără tapaj la moșia dumneavoastră de la Rueil; i-aș fi 
recunoscător doamnei d'Aiguillon de grija ce i-o va purta. 

Cu toată această invitaţie precisă, domnul d'Aiguillon nu voi 
încă să grăbească plecarea favoritei și o ascunse în castel, 
anunțând plecarea ei pentru a doua zi. Această veste linişti 
puţin cererile eclesiasticilor. 

Bine făcuse de altfel ducele d'Aiguillon că o reţinuse pe 
doamna Du Barry la Versailles, căci în ziua de 4, regele o chemă 
din nou cu atâta insistenţă, că ducele îi mărturisi că ea era încă 
acolo. 

— Să vină, atunci, să vină, strigă regele. 

Doamna Du Barry reintră așadar pentru ultima oară. 

Contesa plecă plângând. Sărmana femeie care era bună, 
ușuratecă, amabilă, ușor de înduplecat, îl iubea pe Louis al XV- 
lea cum iubești un tată. 

Doamna d'Aiguillon o urcă pe doamna Du Barry în trăsură cu 
domnișoara Du Barry cea mare și o duse la Rueil pentru a 
aștepta sfârșitul. 

Abia ieșise din curte, că regele o și chemă. 

— A plecat, i se răspunse. 

— A plecat? repetă regele; atunci e rândul meu să plec. 
Porunciţi să se facă rugăciuni la Sfânta Genevieva. 

Domnul de la Vrilliere scrise de îndată Parlamentului, care, în 
cazurile hotărâtoare, avea dreptul să dispună deschiderea sau 
închiderea raclei cu bătrânele moaște. 

Zilele de 5 și 6 se scurseră fără să se vorbească de 
spovedanie, de sfânta împărtășanie dată bolnavilor pe patul de 
moarte sau de maslu. Parohul din Versailles veni în scopul 
pregătirii regelui pentru această pioasă ceremonie; dar îl întâlni 
pe ducele de Fronsac care îi dădu cuvântul său de nobil că-l va 
arunca pe fereastră, la primul cuvânt pe care-l va spune. 

— Dacă nu mor, căzând, răspunse preotul, voi reintra pe ușă, 
căci e dreptul meu. 

Dar în ziua de 7, la orele trei dimineaţa, regele fu cel care-l 
chemă grabnic pe abatele Mandoux, biet preot neintrigant, 
ecleziast naiv, orb pe deasupra, care îi fusese dat ca duhovnic. 

Spovedania dură șaptesprezece minute. 


Spovedania terminată, ducii de la Vrilliere și d'Aiguillon vrură 
să întârzie sfânta împărtășanie dată bolnavilor pe patul de 
moarte, dar Lamartiniere, dușman îndârjit al doamnei Du Barry 
care-i strecurase lângă rege pe Lorry și pe Bordeu, se apropie 
de rege: 

— Sire, spuse el, am văzut-o pe Maiestatea Voastră, în 
împrejurări foarte grele, dar niciodată n-am admirat-o ca azi; 
dacă ea se încrede în mine, va termina imediat ce-a început așa 
de bine. 

Regele îl rechemă atunci pe Mandoux și Mandoux îi dădu 
iertarea păcatelor. 

Cât despre  retractarea răsunătoare care trebuia s-o 
nimicească în mod solemn pe doamna Du Barry, nu, mai fu 
vorba. Le grand aumonier și arhiepiscopul redactaseră împreună 
această formulă care fu proclamată la împărtășanie: 

„Deși regele nu trebuie sa dea socoteala de purtarea sa decât 
lui Dumnezeu, el declara ca se căiește de a fi pricinuit 
indignarea supușilor săi si că nu dorește să mai trăiască decât 
pentru susținerea religiei și fericirea popoarelor sale”. 

Familia regală, împreună cu doamna Louis care ieșise din 
mânăstire spre a-și îngriji tatăl, merse să primească sfânta 
împărtășanie în capul scării. 

în timp ce regele era împărtășit, Dauphinul, care era ţinut 
departe de rege pentru că nu fusese bolnav de vărsat, scria 
abatelui Terray: 

„Domnule controlor general, 

Vă rog să dispuneţi a distribui săracilor parohiilor din Paris, 
două sute de mii de livre ca să se roage pentru rege. Dacă 
socotiți că e prea mult, reţineţi-le din lista noastră civilă a 
doamnei Dauphine și a mea. 

Semnat: Louis-Auguste”. 

în zilele de 7 și de 8 boala se înrăutăţi. Regele își simţea 
corpul rupându-se în fâșii. Părăsit de curtenii săi, care nu mai 
îndrăzneau să rămână lângă acest cadavru viu, nu mai avea altă 
pază decât pe a celor trei fiice, care nu-l părăsiră o clipă. 

Regele era înspăimântat. În îngrozitoarea putreziciune care-i 
năpădea corpul, el vedea o pedeapsă directă a cerului. Pentru 
el, mâna invizibilă care-l însemna cu pete negre era mina lui 
Dumnezeu. Într-un delir, cu atât mai îngrozitor cu cât nu era al 


febrei, ci al gândirii, el vedea flăcări, vedea abisul de foc și-și 
chema duhovnicul, sărmanul preot orb, singurul său refugiu, ca 
să înalțe crucifixul între el și lacul de foc. Atunci el însuși lua 
aiasmă, ridica cearșafurile, și cuverturile şi gemând de groază 
șiroia apa sfinţită peste tot trupul, apoi cerea crucifixul, îl lua cu 
amândouă mâinile, îl săruta, strigând: „Doamne! Doamne! 
Mijlocește pentru mine, cel mai mare păcătos din câţi au existat 
vreodată”. 

Ziua de 9 a trecu în spaimele acestea îngrozitoare și 
disperate. În timpul acestei zile, care nu fu decât o lungă 
spovedanie, nici preotul, nici fiicele sale nu-l părăsiră. Trupul său 
era pradă cangrenei celei mai hidoase și viu fiind, regele 
cadavru răspândea o duhoare atât de puternică, că cei doi valeţi 
căzură asfixiaţi, unul din ei murind. 

în dimineaţa de 10, prin carnea crăpată se vedeau oasele 
șalelor, alţi trei valeţi leșinară. Groaza se răspândi în Versailles. 
Toată lumea din palat fugi. 

Nu mai erau în palat decât cele trei nobile fiice și domnul 
preot. 

Toată ziua de 10 nu fu decât o lungă agonie; regele, mort 
deja, nu se hotăra să moară; s-ar fi spus că voia să se scoale din 
patul care-i devenise mormânt anticipat. În sfârșit, la trei fără 
cinci minute, se ridică, întinse mâinile, își aţinti ochii asupra unui 
punct din cameră și strigă: 

— Chauvelin! Chauvelin! Nu sunt încă două luni... apoi căzu și 
muri. 

Oricâtă virtute ar fi sădit Dumnezeu în inima celor trei 
prințese și a preotului, odată regele mort, ele crezură ca și el, că 
datoria lor era terminată; de altfel, toate trei fuseseră atinse de 
boala care-l omorâse pe rege. 

Grija înmormântării fu lăsată marelui maestru, care dădu 
porunci fără să intre în palat. 

Nu se găsiră decât curăţitorii privăţilor din Versailles care să 
îndrăznească să-l pună pe rege în cosciugul de plumb ce i se 
pregătise; fu culcat în acest ultim lăcaș, fără balsam, fără 
aromate, înfășurat în cearșafurile patului pe care murise; apoi 
cosciugul de plumb fu pus într-o cutie de lemn și totul fu dus la 
capelă. 


La 12, cel care fusese Louis al XV-lea fu dus la Saint-Denis; 
sicriul era așezat într-o trăsură mare de vânătoare. O a doua 
trăsură era ocupată de ducele d'Ayen și de ducele d'Aumont, 
apoi, în a treia, veneau le grand aumonier și preotul din 
Versailles. Vreo douăzeci de paji și vreo cincizeci de rândași 
călări și purtând facle închideau cortegiul. 

Convoiul plecat din Versailles la orele opt seara ajunse la 
Saint-Denis la unsprezece. Corpul fu coborât în cavoul regal, de 
unde nu trebuia să mai iasă decât în ziua profanării de la Saint- 
Denis și intrarea gropii fu de îndată, nu numai închisă, dar toate 
crăpăturile astupate, pentru ca nicio emanaţie din acest bălegar 
omenesc să nu se strecoare din locuinţa morţilor spre lăcașul 
celor vii. 

Am povestit în altă parte bucuria parizienilor la moartea lui 
Louis al XIV-lea. Bucuria lor nu fu mai mică atunci când se 
văzură descotorosiţi de cel pe care-l supranumiseră cu treizeci 
de ani mai înainte Prea lubitul. 

Işi bătură joc de preotul de la Sfânta Genoveva asupra 
eficacității moaștelor. 

— De ce vă plângeţi, întrebă el, nu e mort? 

A doua zi, doamna Du Barry primi la Rueil o scrisoare de exil. 

Sophie Arnould află în același timp de moartea regelui și de 
exilarea doamnei Du Barry. 

— Vai! zise ea, iată-ne orfani de tată și de mamă. Aceasta fu 
singura cuvântare funebră pronunţată la mormântul nepotului 
lui Louis al XIV-lea. 


[1] Nu stăruim asupra unui asemenea subiect doar ca să scriem 
la rece despre cele ce sînt îngrozitoare, dar ni s-a părut că o 
asemenea dizertaţie, în momentul cînd se vorbește de abolirea 
pedepsei cu moartea, nu este nefolositoare, (n.a.) 

[2] Gentilshommes de la chambre. Slujbași ai regelui, începînd 
cu domnia lui Louis al XIV-lea apar patru premiers 
gentilshommes de la chambre. Ei ţineau locul marelui șambelan 
cînd acesta lipsea, îi supravegheau pe paji, aveau onoarea să-i 
prezinte regelui cămașa, ca să se îmbrace. (N.T.) 


[3] Le roi d'armes era numit astfel primul și căpetenia 
crainicilor. Avea sarcina să anunțe războaiele, armistiţiile, 
tratatele ele pace și turnirurile. Ei îl reprezentau pe rege și în 
această calitate se bucurau de privilegiile ambasadorilor. (N.T.) 
[4] Le premier valet tranchant, slujbaș al casei regale sau 
princiare care tăia carnea la masă (N.T.) 

[5] Le maître d'hotel slujbaș al casei regale, însărcinat să 
vegheze asupra aprovizionării pentru masă, să taie și să 
servească la masă (N.T.) 

[6] Artif(ailles) în argou înseamnă ţoale. (N.T.) 

[7] Așa era numit locul unde se spînzurau hoţii și asasinii. (N.T.) 
[8] Sahastru, în textul francez (N.T.) 

[9] Este interesant de semnalat că în limba engleză cuvfntul 
„pion” este omonim cu termenul „omlt. Deoarece virful „pionul” 
nu există în Carpaţi, dar „Omul” este bine cunoscut, ne 
îngăduim să sugerăm posibilitatea ca Alexandre Dumas să fi 
făcut documentarea pentru această povestire după traducerea 
în franceză a vreunui text englezesc ce descria Principatele 
Române în care text se prea poate să fi existat lacune sau 
inadvertenţe, în ce privește poziția exactă a munţilor noștri sau 
a distantei dintre ei. (N.T) 

[10] Niantzo, în textul francez (N.T.) 

[11] Bistriza, în textul francez (N.T.) 

[12] Traducerea acestor versuri și a celorlalte ce apar în acest 
volum sînt făcute de Mihai Rădulescu (N.T.) 

[13] Kostaki, în textul francez (N.T.) 

[14] Brankovan în textul francez (N.T.) 

[15] Gregoriska, în textul francez (N.T.) 

[16] Cantimir, în original (N.T.) 

[17] Șerban Waiwady, în text (N.T.) 

[18] în text, partizani (N.T.) 

[19] Giordaki, în text (N.T.) 

[20] Autorul face o confuzie, crezîind că Voevod e numele de 
familie (N.T.) 

[21] at home: acasă, în englezește în original, greu de tradus, 
implicînd siguranţa, confortul, libertatea căminului propriu (N.T.) 
[22] contraescarpă, partea din afară a unui șanț (N.T.) 

[23] Petites ecuries: Regele avea la grande et la petite ecurie 
(grajdul mare și grajdul mic). La petite ecurie (grajdul mic) avea 


19 scutieri, 20 de paji, etc., comandaţi de primul scutier. Pajii, 
ca să fie primiţi, trebuiau să dovedească șase trepte de nobleţe 
ereditară. (N.T.) 

[24] Le lever du roi. Regulile etichetei franceze, privitoare la 
scularea regelui, care cuprindea trei momente: 1-trezit, și încă 
în pat, regele își spăla miinile, lua apă sfinţită și spunea o 
rugăciune; apoi începea le petit lever unde erau admiși 
dauphinul și copiii săi, prinții de sînge regal, marele șambelan, 
marele maestru și maeștrii garderobei, primul medic și primul 
chirurg și persoanele cărora li se acorda această favoare; 2- 
regele, în haină de casă și papuci, cerea să se facă la premiere 
entree (secretarii cabinetului, valeţii, lectorii, nobilii avînd un 
brevet de intrare); 3-după ce regele, pieptănat și ras, schimba 
rufăria, le grand lever începea pentru preoţii miluitori, alţi 
slujbași ai casei regale și pentru nobilimea de curte (N.T.). 

[25] Entree chez les rois (intrarea la regi) se numea dreptul pe 
care-l aveau, în Franţa, potrivit etichetei, anumite înalte 
persoane de a fi primite zilnic de rege. Ora, mai mult sau mai 
puţin matinală, la care puteau fi admise stabilea toată diferenţa 
dintre les grandes entrees (marile intrări) și les petites entrees 
(micile intrări). Slujbașii importanţi ai coroanei și ai casei regelui, 
ducii, ambasadorii etc. aveau drept atît la grandes cît și la 
petites entrees. (N.T.) 

[26] Ventre saint gris! înjurătură familiară lui Henri al IV-lea 

[27] Grand aumcnier de France: Importanţa acestei slujbe, care 
era una din marile slujbe ale casei regale, era considerabilă; în 
sarcina titularului erau: conducerea capelei regale, a tuturor 
ceremoniilor religioase de la curte, intendenţa spitalului regal 
Quinze-Vingts și supravegherea unora din aziluri (N.T.)