Carolly Erickson — A treia regina. Jane Seymour si Henric al VIII-lea

ATREAREOINI 


TOR. 


Jane Seymour si Henric al VIII-lea 


! CAROLLY ERICKSON 


„IUBIRI SI DESTINE} 


Viețile celor mai faimoase femei din istorie, 
cu iubirile, visurile şi pasiunile lor 


Născută intr-o ambițioasă familie nobiliară, tânăra Jane Seymour 
este trimisă la curte ca domnisoară de onoare a Caterinei de Aragi 
sotia pu foarte tânără a regelui Henric al VIII-lea 


Devotată stăpânei sale, Jane este martora uneltirilor perfide ale lui 
+ t 
Anne Boleyn şi asistă la consecinţele pe care far. recele ei irezistibile 
) f 
le au asupra destinului Ang 


liei. Henric își alungă sotia de la curte 
și se insoară cu Anne, sperând că aceasta îi va dărui un fiu 


Speranţele îi sunt iasă curraate la scurt timp, iar atenția 
lui Henric se indreaptă asupra fostei domnişoare de onoare 


Va alege oare Jane să-și ursaeze rațiunea ori se va supune regelui? 


Ei RR e o ec. G a 


Carolly Erickson, istoric reputat, este autoarea 
a nenumărate opere de ficţiune si nonfictiune. 
De acelaşi autor, la Editura Litera a mai apărut 


Jurnalul secret al Mariei Antoaneta. 


CAROLLY ERICKSON 


A TREIA REGINĂ. JANE SEYMOUR ȘI 
HENRIC AL VIII-LEA 


Traducere din limba engleză Anca Merce 
Titlul original: The Favored Queen, 2010 


Editura Litera, 2015 


Versiune ebook: v1.0, ianuarie 2022 


CAPITOLUL 1 


— A pierdut copilul? 

Intrebarea mea pluti în aer, fără răspuns. 

Cele trei moașe din Spania, aduse special de la Logroño 
pentru a o îngriji pe regina Caterina în timpul acestei nașteri, a 
zecea pentru ea, nu îmi susţinură privirea, ci se uitară în jos, la 
covorul gros de la picioarele lor. Prietena cea mai apropiată a 
reginei și prima doamnă de onoare, Maria de Salinas, stătea 
devotată lângă patul ei, cu o expresie sumbră pe chip și adusă 
de umeri, înfrântă, dar nu spunea nimic. Medicii pe care-i 
chemase regele Henric pentru a o trata pe regină erau de 
negăsit. 

Regina Caterina dormea în patul înalt, din lemn sculptat, cu 
gura deschisă și părul rar, de un roșcat încărunţit, răsfirat pe 
perna garnisită cu dantelă, pătată de transpiraţie și mototolită, 
la fel ca așternuturile. Chipul ei era palid și ostenit. Așa cum 
știau cei câțiva dintre noi care o slujeau, se chinuise să dea 
naștere pruncului încă din seara precedentă și, privind în jos la 
ea acum, Îmi era clar că avusese nevoie de toată puterea pentru 
acel efort. Arăta mai degrabă ca o femeie de șaizeci de ani, nu 
de patruzeci, deși nu cu mult timp în urmă întreaga curte 
sărbătorise ziua ei de naștere. 

In timp ce o priveam, începu să murmure în somn, ca și cum 
ar fi fost tulburată de vise urâte. Mâinile ei micuţe, albe și 
zbârcite, cu degetele umflate și încovoiate, strângeau convulsiv 
cuvertura de satin. 

Mă uitai în jur, la dormitorul întunecat, la perdelele groase din 
damasc violet, complet trase, la mobilierul greoi, de modă 
veche, pe care regina îl adusese cu ea din Spania cu ani în 
urmă, când venise la curtea engleză ca mireasă, la icoanele și la 
crucifixele de pe pereţii lambrisaţi, la scaunul de rugăciune 
brodat cu iscusinţă chiar de regină, locul în care o văzusem 
deseori îngenunchind pentru a se ruga, la ustensilele de tortură 
(așa cum le vedeam eu) folosite de moașe și întinse pe o masă 
lângă pat. Cuţite, sonde, cleme de metal, clești. Castroane și 
prosoape, prafuri și flacoane pline cu medicamente. Clești 
cumpliți folosiți, din câte știam, pentru a pătrunde și a apuca un 
prunc rezistent care era blocat într-un pântec bolnav. Mă înfiorai 
și îmi întorsei privirea de la ele. 


O altă priveliște mă făcu, de asemenea, să mă cutremur. Un 
scrin simplu, din lemn, stătea proptit de un perete al camerei, 
cu capacul întredeschis. leșită în afară, la unul dintre colţuri, era 
o pânză mânjită cu sânge. Un cearșaf, mă gândii. Pesemne, 
auzind că mă apropii, moașele îngrămădiseră cearșafurile pline 
de sânge în scrin și lăsaseră un colţ în afară. 

Mirosul puternic de levânţică umplea camera. Levănţica, o 
plantă care li se dădea femeilor după naștere pentru a le induce 
somnul și o relaxare odihnitoare. Însă se mai simţea și un alt 
miros. Duhoarea neplăcută, înțepătoare de opiu. O simţisem 
adeseori, deoarece doctorul îi prescrisese tatălui meu opiu 
pentru a-i ușura durerile provocate de gută. 

Așadar, reginei i se dăduse opiu pentru a-i alina durerile 
travaliului și pentru a provoca transpiraţia care, se credea, 
scădea febra ce răpunea atâtea femei după naștere. Opiul, cel 
care ajuta mama, dar adesea (așa cum auzisem că se întâmpla) 
lua și viaţa copilului. 

Incă așteptam să mi se răspundă la întrebare. Fusese o 
naștere, de asta eram sigură. Dar ce se întâmplase cu fătul? Nu 
auzisem plânsetele nou-născutului, strigătele voioase de bun 
venit și triumf ale moașelor și ale doctorilor văzând că pruncul e 
băiat. 

In cameră se așternuse liniștea, întreruptă doar de respiraţia 
istovită a reginei. Apoi auzii un suspin înăbușit. Uneia dintre 
moașe îi curgeau lacrimi pe obrajii măslinii. 

— Nu vrea nimeni să-mi dea un răspuns clar? cerui eu. A 
pierdut copilul? 

După o pauză, Maria de Salinas se uită la mine și încuviință 
încet. 

— A trăit o oră, spuse ea. Doar o oră. A fost botezat. 

Rostind aceste cuvinte, Maria și celelalte femei își făcură 
semnul crucii. 

— Ne-am rugat, continuă Maria. Dar a fost voia Domnului să-l 
ia la el. 

Mă cuprinse întristarea. Din nou, mă gândii. Din nou, să speri 
lună după lună că pruncul va trăi, apoi să fii atât de crunt 
dezamăgită. Imi puteam doar imagina durerea adâncă și groaza 
reginei. 

— Regele a fost informat? 


— Nu, domnișoară Seymour, răspunse Maria într-o engleză cu 
accent greoi. A fost dorinţa reginei ca regele să nu fie informat o 
vreme. 

Dar eu aveam ordinele mele. Regele Henric insistase înainte 
să plece la vânătoare ca, dacă pruncul reginei avea să se nască 
în timp ce era plecat, un mesager să-i fie trimis de îndată. Era 
de datoria mea să respect ordinul regal. 

Părăsii dormitorul și îl căutai pe aprodul reginei, Griffith 
Richards; îi dădui veștile triste și instrucţiuni să trimită vorbă 
regelui. 

— Am să merg chiar eu, domnișoară Seymour, spuse el. Știu 
unde se află vânătorii astăzi. 

— Nu te grăbi atunci, spusei eu șoptit. Regina nu dorește ca 
soțul ei să afle curând ce s-a întâmplat. 

El oftă și încuviinţă. 

— Din nou, spuse el. Din nou. 

Se răsuci și părăsi camera, și băgai de seamă că nu avea nici 
un zor. 


Câteva ore mai târziu, Maria de Salinas veni la mine. 

— Domnișoară Seymour, Maiestatea Sa te cheamă la ea. 

O urmai numaidecât în dormitorul regal unde regina Caterina, 
coborâtă din pat și înveșmântată într-o rochie care-i venea 
foarte bine, lejeră, din lână moale de un purpuriu pal, garnisită 
cu blană albă, ședea în faţa unei oglinzi mari. 

— Ah, Jane, spuse ea când intrai, Jane cea blândă și bună. 
Consolează-mă. Piaptănă-mi părul. 

— Da, Maiestate. 

Luai peria moale de pe măsuţa de toaletă și începui să o trec 
încet prin șuviţele rare. Văzui ochii reginei închizându-se de 
plăcere în timp ce făceam asta. 

— Nu trebuie să-i îngădui regelui să mă vadă așa de ostenită. 
Trebuie să mă străduiesc să am o înfățișare plăcută atunci când 
vine și îl întâmpin. La urma urmei, va fi obosit după vânătoare și 
va avea nevoie de o gustare și de odihnă. Nu va avea dispoziţia 
potrivită ca să afle vești proaste despre copilul nostru. 

— Fie ca Domnul să-l binecuvânteze pe cel mic și să-l ia la 
sânul Lui! spusei. 

— Amin! veni răspunsul încet al reginei. 

Buzele ei subţiri se curbară într-un zâmbet șters. 


— Încă un mic altar la colecţie, remarcă ea, indicând o vitrină 
de deasupra scaunului de rugăciune, unde ţinea opt portrete în 
miniatură, câte unul pentru fiecare prunc pe care-l pierduse. 
Deasupra fiecărui portret se afla un crucifix din argint și sub 
fiecare dintre acestea, câte o plăcuţă cu numele copilului. 

— Pe acesta urma să-l numim Edward, sau Isabel, dacă ar fi 
fost fată. După sfânta mea mamă. 

Vocea ei, de regulă joasă și plăcută, tremura ușor, iar ea 
vorbea atât de încet, încât îmi era greu să o aud. Aveam 
impresia că vorbeam cu cineva aflat într-o transă. Mă gândii la 
opiu, la transpiraţie... oare regina se afla încă sub influenţa 
leacului puternic? Nu părea în apele ei. Deși deseori mă 
onorase, făcându-mi confesiuni, felul în care vorbea acum cu 
mine era mai deschis și mai fără ocolișuri decât în trecut. Ca și 
cum, într-un fel, aș fi fost duhovnicul ei, fratele Diego, și nu 
domnișoara ei de onoare, Jane Seymour. 

Continuă să vorbească, în timp ce eu îi pieptănam șuviţele 
lungi de păr și le adunam în palmă. Nu putui să nu observ că 
peria se umplea de părul ei; petice subţiri lăsau să se vadă 
pielea scalpului. Ce însemna asta, îi cădea părul? 

Mă uitai în oglinda de pe perete și văzui cum o ușoară 
încruntătură trecea peste chipul ei. 

— Am fost atât de sigură că de data aceasta... de data 
aceasta... Domnul avea să-mi dea un băiat puternic. Am făcut 
un pelerinaj la altarul Doamnei Noastre de la Walsingham. După 
pelerinaj am fost atât de sigură că avea să-mi împlinească 
dorința. 

Ştiam foarte bine că făcuse un pelerinaj la altar, pentru că o 
însoţisem. Oare uitase? Opiul era de vină că nu-și mai amintea? 

— Poate că o va face, Maiestate. Data viitoare, spusei. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Nu pot să mai trec print-un travaliu atât de groaznic 
încă o dată. Nu, asta a fost ultima oară. i 

Regina scoase un sunet abia perceptibil. Imi dădui seama că 
râdea încet, ca pentru ea. 

— Bătrâna mea damă de companie, donna Elvira, obișnuia să- 
mi zică, pe când eram mică, că niciodată nu știu când să renunţ. 
Făceam același lucru la nesfârșit, spunea ea, deși niciodată nu 
obțineam rezultatul dorit. Cred că avea dreptate. 


— Maiestatea voastră a fost binecuvântată cu o fiică frumoasă 
și inteligentă, prinţesa Mary. Nestemata și bucuria voastră, așa 
cum spuneţi tot timpul. 

— Da. Dar Mary nu e un prinţ. Și Anglia are nevoie de un 
prinţ. 

Nu avui ce să-i răspund la asta, așa că tăcui. Toată lumea 
cunoștea situația, problema - mulţi o numeau criză - 
succesiunii. Regele Henric avea nevoie de un fiu care să-i 
moștenească tronul. Dar avea doar o fiică, pe prinţesa Mary, 
care primise titlul de prinţesă de Wales, titlu acordat prin 
tradiție urmașului oficial desemnat, dar care nu putea să 
guverneze. Nici o femeie nu putea conduce răzvrătitul popor 
englez, asta era de netăgăduit pentru toată lumea. Cronicile 
povesteau despre o regină, din trecutul îndepărtat, regina Maud, 
care încercase să conducă, dar fusese înlăturată de la putere. 
De atunci, nici o femeie nu-și mai dăduse osteneala. Era mai 
bine ca tronul să fie ocupat de fiul nelegitim al regelui, băiatul 
cunoscut drept Henric Fitzroy. Dar, dacă el urma să 
moștenească tronul, domnia sa avea să fie contestată. Și totul 
avea să degenereze în haos, poate chiar în război civil, ca pe 
vremea bunicului regelui Henric. 

Așa că supușii loiali ai regelui se rugau ca regina, în ciuda 
numeroaselor eșecuri din trecut, să dea în cele din urmă naștere 
unui băiat sănătos. Dar acele rugăciuni - inclusiv ale mele - 
rămăseseră fără răspuns. 

— Să îi leg părul Maiestăţii Voastre? spusei. 

— Da, Jane. Şi pune-mi boneta aceea veselă, roz cu perle. 

— Vă stă foarte bine cu ea. 

— Aduce un pic de culoare acestor obraji palizi. Henric se 
plânge că arăt bolnăvicioasă. Și apoi, Jane, e vremea să le 
chemăm pe celelalte doamne și domnișoare de onoare. Trebuie 
să le dau vestea chiar eu. 

Imi dădui toată silința să-i termin de aranjat părul reginei - o 
sarcină de care se ocupau în mod normal coafezele ei - și să îi 
pun boneta. Împreună, ne uitarăm la imaginea ei reflectată în 
oglinda de pe perete. Regina zâmbi. leșise din transă. Era din 
nou soţia regală, senină, graţioasă, stăpâna casei sale. Semnele 
încercării grele prin care trecuse răzbăteau încă pe faţa trasă și 
în cearcănele negre de sub ochi, dar atitudinea ei era mai 
încrezătoare. 


— Te rog, spune-i Mariei că sunt pregătită. Și trimite-l pe 
fratele Diego la mine, să-mi asculte confesiunea. 

Confesiunea, mă gândii. Ce avea de mărturisit? Faptul că 
dăduse naștere unui făt mort, după multe ore de travaliu prin 
care trecuse eroic, cu siguranţă nu era un păcat. Sau își 
închipuia oare că moartea pruncului fusese o pedeapsă divină? 

leșii din anticameră și trecui în încăperea unde erau adunate 
doamnele și domnișoarele de onoare. 

— E pregătită, îi spusei Mariei de Salinas. A cerut să-l vadă pe 
fratele Diego ca să se spovedească, apoi va vorbi cu noi. 


Îmi aduc aminte foarte bine ce s-a întâmplat mai târziu, în 
după-amiaza aceea. Ne luaserăm cu toţii locurile, formând un 
cerc cuviincios în jurul scaunului pe care stătea regina cu un 
calm binevoitor. Se aflau acolo doamnele ei din Spania, Maria de 
Salinas, Ines de Venegas, Francesca de Lima și altele, ale căror 
nume abia dacă le știam, pentru că nu avusesem ocazia de a 
vorbi cu ele sau de a-mi îndeplini sarcinile alături de ele. Mai 
erau prezenţi și secunzii casei, capelanii și duhovnicul. Nu 
lipseau nici femeile pe care le cunoșteam cel mai bine, 
doamnele de onoare și, mai ales, celelalte domnișoare de 
onoare. 

Eram nouă în total, după cum îmi amintesc, și destul de 
diferiți. Prima era Anne Cavecant, fiica lordului Cavecant și cea 
mai în vârstă dintre noi, rușinată de înfățișarea ei (avea un chip 
oarecum banal, un nas lung și ascuţit și urme de vărsat, precum 
și o expresie timidă, care parcă ascunde ceva), ba încă și mai 
rușinată de faptul că, la vârsta de douăzeci și șapte de ani, era 
încă necăsătorită. Se zvonea că un cavaler mai în vârstă o 
alesese odată să-i devină cea de-a patra soţie, dar bărbatul 
murise înainte de ceremonia nupţială. De atunci, așteptase în 
zadar ca un alt bărbat să o aleagă. 

Lavinia Terling era vicleană și frumoasă, cu un păr care-i 
cădea în valuri lungi și blonde și cu ochi albaștri și inocenți, o 
fată bine-crescută, pe care nu o frământa decât un singur gând: 
cât de repede avea să se căsătorească și cât de bogat și de 
nobil avea să-i fie soţul? Jane Popyngcort, singura belgiancă 
dintre noi, insista să se înveșmânteze într-un stil straniu, decât 
să poarte rochii și bonete englezești. Se spunea că fusese 
amanta regelui Henric în vremea tinereţii lor, iar lucrul acesta o 


învăluia într-o aură de mister. („Deși nu a durat foarte mult 
timp”, vorbeau celelalte domnișoare pe la spatele lui Jane. 
„Probabil că nu a ţinut foarte mult la ea.”) 

Dintre celelalte domnișoare, se distingeau mai cu seamă 
Bridget Wiltshire, micuță, sălbatică și zveltă precum un ogar, cu 
o limbă ascuţită și isteață, care tocmai ce devenise logodnica 
lordului Wingfield, și prietena ei apropiată, Anne Boleyn, sora 
temperamentală, oacheșă a amantei regelui, Mary Boleyn 
Carey, al cărei nume nu ne era permis să-l rostim în prezenţa 
reginei. Se spunea că Anne trecuse deja de vârsta la care fiica 
unui gentilom (și nepoata puternicului duce de Norfolk) ar fi 
trebuit să se căsătorească și, deși avusese cel puţin trei posibile 
partide, nici una nu se încheiase cu o logodnă. 

Eu eram cea mai tânără dintre domnișoarele de onoare, dar - 
și fără lipsă de modestie, spun doar adevărul - cred că, dintre 
englezoaicele din casa reginei Caterina, eu eram preferata ei. li 
plăcea să mă aibă aproape, mai ales atunci când evenimente 
neplăcute îi puneau la încercare calmul și stăpânirea de sine. In 
primii ani când venisem la curte, nu puţine au fost asemenea 
provocări. Bineînţeles că doamnele ei spaniole nu priveau cu 
ochi buni favoritismul pe care mi-l arăta, fiind de părere că, de 
vreme ce aveau în comun cu regina limba nativă și obiceiurile, 
ele erau îndreptăţite să-i fie cele mai apropiate. Eram conștientă 
de aceste animozităţi și am făcut tot posibilul pentru a le 
tempera. Dar știam că Maria de Salinas și celelalte mă priveau 
ca pe o intrusă obraznică în mijlocul lor și își imaginau că 
ajunsesem să fiu favorita reginei prin șiretlicuri sau ponegrindu- 
le pe ele, când de fapt fusesem doar eu însămi. 

Regina era pregătită să vorbească. În încăpere era liniște. 
Până și Bridget și Anne, ale căror chicoteli și râsete tulburau 
mereu ocaziile solemne, erau tăcute acum. 

Toţi ochii erau îndreptaţi spre Caterina. Apoi, cu un zâmbet 
grațios și dulce, ni se adresă. 

— Până acum știți cu toţii că Dumnezeu a considerat acest 
regat nedemn de un moștenitor masculin. Fiul meu, Edward, nu 
a trăit cât să tragă prima gură de aer. 

Cuvintele ei fură însoţite de murmure cuviincioase de 
consolare. Regina le primi, dând din cap, și continuă. 

— Rugăciunile noastre nu primesc mereu răspunsul pe care 
ni-l dorim, așa cum mi-a adus aminte și fratele Diego. Scopurile 


Domnului nu sunt ale noastre. Până la urmă, nu trupurile 
noastre, sau roadele lor, nu ele contează, ci sufletele noastre 
eterne. Așa cum citim și în Evanghelie, nu de cei care au 
puterea trupului trebuie să ne temem, ci doar de El, care are 
putere asupra sufletului. 

— Mi s-a acordat iertarea păcatelor, continuă regina, și 
urmează o slujbă la momentul potrivit. Până atunci, voi rămâne 
în odăile mele și pretind de la voi să nu discutaţi despre ce s-a 
întâmplat aici în ultimele zile. Dacă cineva vă întreabă: „Ce se 
întâmplă cu regina?”, răspundeţi simplu: „S-a făcut voia 
Domnului”. 

Maria de Salinas păși în faţă ca să ne dea de înţeles că ar 
trebui să ne retragem, astfel că fiecare dintre noi trecurăm prin 
fața  Maiestăţii Sale și făcurăm o  plecăciune. „Sunt 
recunoscătoare pentru serviciul tău devotat”, ne spuse ea 
fiecăruia, sau „îţi mulţumesc că te rogi neîncetat”. 

Această ceremonie restrânsă nu începuse de mult timp, când 
auzirăm pași grei în afara camerelor reginei. Pași de cizme 
răsunară de-a lungul coridorului exterior, și înainte să putem 
reacţiona sau să ne tragem în spate de teamă, ușile duble, 
grele, se deschiseră cu un trosnet de lemn despicat și regele 
Henric intră în încăpere. Mai-mai să scriu că explodă în încăpere, 
atât de puternic era efectul creat de prezenţa lui primejdioasă, 
furioasă. 

Purta o vestă verde de vânătoare și o beretă cu pană, așa 
cum poartă vânătorii. De vestă avea aninate frunze și rămurele, 
care erau prinse și în părul lui lung și blond. Călărise cu mare 
grabă să ajungă aici, mă gândii. Nu avusese timp să se 
aranjeze. Cizmele lui pline de noroi lăsară urme urâte și 
întunecate pe covorul imaculat, iar cuțitul lung, care-i atârna la 
curea, cu lama scânteind în lumina focului aprins din cameră, 
purta încă sângele închegat al animalelor vânate. 

Din câţiva pași mari, ajunse lângă Caterina, care ședea pe 
scaun. 

— De ce nu mi s-au adus veștile acestea, doamnă? se răsti el. 
De ce nu mi s-au adus neîntârziat? 

Vocea lui puternică, răsunătoare umplea camera. Cu toţii 
stăteam nemișcaţi, uimiţi de furia lui regală, de forța neștirbită a 
prezenţei lui. Oare avea să arunce asupra noastră vina pentru 
că păstraserăm tăcerea despre prinţul născut mort? Simţii cum 


mă fac mică, ca și cum în felul acesta, aș fi putut să evit mânia 
lui. 

Îi aruncă o privire aspră Caterinei, care se uită în sus la el cu 
blândeţea-i obișnuită. 

— Cred că un mesager a fost trimis la Domnia Voastră, 
Maiestate. Dacă aș fi fost în stare, v-aș fi adus veștile chiar eu. 
Dar am fost bolnavă, chiar foarte bolnavă... 

— Bolnavă! Bolnavă! Întotdeauna ești bolnavă! Eşti inutilă! 
Singurul lucru pe care ţi-l cer, singurul pe care ţi l-am cerut 
vreodată, de când te-am luat de soţie - din milă -, nu ai fost în 
stare să-l îndeplinești! 

Aproape că scuipă cuvintele, tonul lui ascuţit și agresiv rănind 
mai mult decât vorbele în sine. Caterina continuă să îl privească 
cu blândeţe. El începu să străbată camera în lung și-n lat, 
făcând ca femeile aflate acolo să piară din calea lui când se 
apropia de ele. Băgai de seamă că transpira. 

— Am adus doctori să te controleze, spuse el, spiţeri care să-ţi 
dea leacuri ca să te facă fertilă, ne rugăm împreună și tu vizitezi 
fiecare loc sfânt din lumea creștină - și ăsta e rezultatul! Un alt 
fiu mort! Al câtelea e acum? Al zecelea? Al douăzecilea? 

Regele făcu o pauză după această diatribă și, socotind că este 
prilejul nimerit, mă îndreptai încet spre ușă. Şi celelalte se 
scurgeau încet din încăpere. 

Caterina întinse o mână spre mine. 

— Rămâi, Jane, spuse ea încet. 

— Du-te! urlă regele. 

Ştiam că trebuie să-i respect cuvintele, așa că ieșii rapid și pe 
nesimţite. Dar, odată ajunsă pe coridor, afară din camera 
reginei, mă oprii și ascultai cearta care izbucnise - o ceartă cu 
mult mai veninoasă decât celelalte la care fusesem martoră, în 
palat sau în afara lui. 

Nu eram singura care asculta. Doamnele de onoare spaniole 
ale reginei rămăseseră pe coridor, ca și mine, la fel și Jane 
Popyngcort, Bridget Wiltshire, Anne Boleyn și alte câteva 
domnișoare de onoare. Doamnele spaniole își făceau cruce din 
când în când și vorbeau între ele în limba lor. Incepusem să mă 
îngrijorez. Ce avea să-i facă regele Caterinei? Evident că 
presimţise cât de furios avea să fie, de aceea o rugase pe Maria 
de Salinas să amâne mesajul care-l anunţa pe rege de copilul 
născut mort. Cât de departe putea merge mânia lui? 


— Destul! repeta întruna regele, cuvântul acesta ieșind în 
evidenţă iar și iar din noianul de cuvinte grele pe care le rostea. 

— Într-adevăr, destul, o auzii pe Anne spunându-i lui Bridget. 
Toată povestea asta devine pur și simplu greu de suportat. La 
ce se așteaptă, de vreme ce e căsătorit cu o femeie bătrână cu 
un pântec uscat - doar că Anne nu folosise cuvântul „pântec”, ci 
unul mult mai necuviincios și grosolan. 

— Liniște! mă auzii spunând. Nu ai nici un simţ de datorie față 
de stăpâna ta? Cu siguranţă că biata regină merită să fie tratată 
cu respect, mai ales după ce a trecut prin atâtea! 

Anne se întoarse spre mine și mă privi cu ochi reci. 

— Și cine ești tu, domnişoară Seymour, ca să-mi spui cum să 
mă comport? Tatăl tău e un cavaler cu pământuri, în timp ce 
unchiul meu, Norfolk, e cel mai mare nobil din Anglia! 

Rămăsei neclintită. Poate că Anne era una dintre cele mai 
atrăgătoare domnișoare de onoare (deși cu mult mai puţin decât 
frumoasa Lavinia Terling), cu un farmec greu de definit, dar 
inconfundabil - era lesne de văzut pofta în ochii bărbaţilor care 
se uitau la ea -, dar asta nu era o scuză pentru obrăznicia ei. 

— Deseori am auzit-o pe regină spunând că bunătatea și mila 
nu ţin de rang și de origine. Domnul și modelul nostru nu a fost 
un nobil, dacă îmi aduc aminte corect din Evanghelie. 

Ştiam că vorbele mele sunau a fățărnicie, dar continuai, cu o 
voce slabă. 

— Cred că tatăl tău nu e mai onorabil decât al meu, în ciuda 
legăturilor de familie ale soţiei lui, începui eu. Și cum se face că 
nu ești căsătorită, deși ai cel puţin douăzeci și cinci de ani? 

Îmi dădui seama că întrebarea mea își atinsese ţinta. Ochii 
negri ai lui Anne se îngustară și, înainte să se răsucească, îi 
spuse lui Bridget: 

— Auzi ce spune sfrijita asta! Am auzit că... 

Dar ce auzise ea și ce-i spunea la ureche lui Bridget se pierdu 
atunci când vocea regelui se ridică într-un nou val de acuzații 
răzbunătoare. 

— Destul! spunea el din nou. Nu vor mai exista fii morți - și 
nici fiice moarte! Te poţi bucura de patul tău în liniște - și 
singurătate! Voi anunţa în această după-amiază că fiul meu 
Henric Fitzroy va fi numit duce de Richmond. Odată ce primește 
acest titlu, va deveni nobilul cu cel mai înalt rang în Anglia. Mai 
mare decât fiica ta, doamnă, și mai mare chiar și decât 


încrezutul de Norfolk! Henric Fitzroy va deveni următorul rege al 
Angliei, și cu asta am terminat! 

Auzind pașii regelui apropiindu-se, toţi cei care stăteam pe 
coridor ne-am împrăștiat ca oile din calea lupului, căutând 
adăpost în cotloane ferite de primejdii. 


CAPITOLUL 2 

— Will! Oh, Will! Pruncul s-a născut mort. Biata creatură! Mi-e 
teamă că i-au dat reginei opiu și asta a omorât fătul! Și acum 
regele e furios și a ţipat la ea! 

În liniștea și singurătatea din grădina privată, în spatele 
porumbarului și la dreapta berăriei, îmi vărsai amarul în faţa lui 
Will, care își deschise braţele și mă cuprinse cu ele. Braţe 
puternice. Braţe care mereu m-au alinat, încă de când eram 
copii și cădeam și îmi zgâriam piciorul sau mă băteam cu Ned 
sau cu vreunul dintre verișorii mei, ori tatăl meu poruncea să fiu 
închisă în cameră fără mâncare, pentru o zi și o noapte. 

Will cel voios, bun la suflet, Will Dormer cel cu ochii albaștri, 
cu care aveam să mă căsătoresc curând. Will care avea să fie 
tatăl copiilor noștri când aveam să ne mutăm la ţară, departe de 
amărăciunile și tumultul de la curte. Aveam să trăim într-un soi 
de oază rurală, cu crânguri protectoare și un pârâu susurător 
care să se verse într-un râu întins și lin. Acolo unde căprioarele 
vin să se hrănească și iepurii de câmp se urmăresc unii pe alţii 
prin tufăriș și unde, primăvara, un covor de clopoței - ba nu, un 
ocean de clopoței - se întinde printre stejarii bătrâni și 
mestecenii palizi. Acolo unde nu erau nici feți morţi și nici 
lacrimi. 

— Jane! Draga mea! 

Will încerca să mă trezească din visare, dar îi rezistai. Mă 
agăţai de el. Dormisem foarte puţin în ultimele două zile și 
trauma prin care trecuse regina, deopotrivă cu cearta aceea 
îngrozitoare cu regele, mă vlăguiseră. 

Mă mândream cu abilitatea de a-mi menţine calmul și, de 
regulă, asta și făceam. Era unul dintre motivele pentru care 
reginei îi plăcea să mă aibă în preajmă. Mă înduioșam, dar nu 
mă lăsam copleșită de sentimente. Imi spusese odată - știam că 
intenţionase să fie un compliment grozav - că fusesem 
binecuvântată cu darul seriozităţii și că eram aproape la fel de 
stăpână pe mine ca un spaniol. 

Dar acum, epuizată și speriată cum eram, nu mă simţeam 
deloc așa. Simţeam doar nevoia de alinare. 

— Ar fi trebuit s-o vezi, Will, lângă sicriul mic pentru copil. O 
fiinţă măruntă, acoperită complet în pânză purpurie... a fost atât 
de jalnic. Se spune că-i îngroapă pe toţi, deși regele nici nu 
observă mormintele lor micuţe și nu le vizitează niciodată... 


— Jane! Trebuie să mă asculți! 

Fără voia mea, mă desprinsei din braţele lui și mă trăsei în 
spate. 

— Ştiu că ești neliniștită din cauza reginei, dar trebuie să-ţi 
vorbesc despre o problemă chiar mai urgentă, și nu am mult 
timp la dispoziţie. Am fost chemat la Maidens' Bower, și domnul 
Woodshaw se înfurie când întârzii. 

Mă trecură fiorii când auzii numele lui Edward Woodshaw. Will 
slujise în casa regelui timp de doi ani, dar noua funcţie care i se 
dăduse la curte îmi displăcea complet. 

— Urăsc faptul că îl ai pe Edward Woodshaw stăpân! Maestrul 
obscenităţilor, cum îl numesc eu. Codoșul regelui! 

— Nu am ales eu funcţia asta, Jane, după cum bine știi. 
Trebuie să profit cât pot de pe urma ei. 

— Dar Maidens' Bower! Rușinea curții. 

Faimoasa Maidens’ Bower era camera cea mai intimă a 
regelui, unde erau ţinute tinerele femei pe care le folosea 
pentru amuzamentul lui secret. Totuși nu atât de secret, de 
vreme ce întreaga curte era conștientă de existenţa bârlogului 
de plăceri al regelui și de faptul că Edward Woodshaw ÎI 
conducea. 

Will al meu era un tânăr chipeș, abia dacă avea douăzeci și 
unu de ani, cu mușchi puternici și umeri laţi și cu nespus de 
mult farmec; de aceea fusese luat din postul lui iniţial, de la 
grajduri - iubea caii și îi făcuse plăcere să fie grăjdar - și primise 
o funcţie printre curtenii regelui, în Maidens' Bower, unde 
servea sub îndrumarea stăpânului Woodshaw. 

Noua funcţie era considerată drept un semn din partea 
oficialilor superiori de la curte că îl priveau într-o lumină 
favorabilă. Dacă se comporta bine, putea să se aștepte la o 
funcţie și mai înaltă în curând și la mai multe responsabilităţi. 

— Ar trebuie să fii mândră de Will, îmi zise fratele meu, Ned. 

In ciuda tinereţii sale (era cu patru ani mai mic decât mine), 
Ned fusese luat în casa marelui și puternicului cardinal Wolsey și 
avansase în funcţie, deși nu destul de rapid cât să fie mulţumit 
de sine, pentru că era foarte ambițios și foarte talentat - și, 
trebuie să recunosc, extrem de lipsit de scrupule. 

— Când tu și Will vă veţi căsători, veţi fi într-o poziţie înaltă la 
curte. 


— Sper să ne căsătorim cât mai curând, îi spusesem lui Ned. 
Sper ca nunta să aibă loc în câteva luni. 

Nu menţionai faptul că aşteptam cu nerăbdare nunta și 
plecarea de la curte, nu avansarea la curte. Abia așteptam să 
scap de atmosfera tensionată din apartamentele reginei. Deși 
nutream compasiune pentru regina Caterina și eram onorată că 
mă alesese favorita ei și că îi plăcea să mă aibă lângă ea, 
adevărul era că nu agream faptul că avea atât de mult nevoie 
de mine sau că eram chemată atât de des să-i țin companie. Nu 
puteam să iau asupra mea tristeţea ei și mă simţeam pustiită în 
prezenţa ei. Îi admiram curajul și o invidiam pentru credinţa ei, 
dar tânjeam după o tovărășie mai puţin complicată și după clipe 
mai vesele. Clipe pe care plănuiam să le petrec cu Will. 

Eram nerăbdătoare să scap de prezenţa constantă și iritantă a 
doamnelor de onoare spaniole ale reginei, ale căror clevetiri și 
împunsături mă mâhneau. Așa cum încercasem să-i spun lui 
Will, femeile pot transmite multe fără a se folosi de cuvinte; 
spaniolii spuneau multe din priviri, prin înghiontiri necugetate, 
care de fapt erau intenţionate, prin remarci tăioase șoptite, pe 
care și le aruncau unii altora. Știau cum să-ţi arate lipsa de 
respect într-o sumedenie de moduri greu de deslușit. Nici nu mă 
îndoiam că voiau să plec... 

— Jane! 

Vocea lui Will fu mai insistentă de data asta. 

— Trebuie să mă asculţi, chiar trebuie. 

Mă uitai la el și văzui groaza care îi adumbrea ochii albaștri, 
de obicei limpezi. 

— Jane, am vești proaste. 

— Ce e? 

— Am mers să vorbesc cu părinţii mei, cum am stabilit că voi 
face. Le-am spus că avem planuri de căsătorie și le-am cerut 
binecuvântarea. 

— Şi? 

— Mi-au spus să uit orice plan mi-aș fi făcut. Mi-au zis că o 
căsătorie între noi doi ar fi imposibilă. 

Pentru o clipă, uimirea mă împiedică să scot vreun cuvânt. 
Fusesem primită cu căldură în casa familiei Dormer încă din 
copilărie, membrii ei îmi zâmbiseră și mă acceptaseră ca pe 
propriul lor copil. Era de la sine înţeles că eu și Will ne vom 
căsători într-o bună zi. Sau așa crezusem întotdeauna. 


— Dar mă iubesc! spusei în ele din urmă. Sunt sigură de asta. 

— Da. 

— Atunci de ce? 

Will părea foarte stânjenit. 

— La început au spus că speraseră întotdeauna să mă 
căsătoresc cu o femeie dintr-o familie bună, să am astfel șansa 
acum de a intra în familia Sidney. Că acesta e viitorul pe care și- 
| doresc pentru mine. Le-am spus că nu-mi pasă de asta. Că 
vreau să mă căsătoresc cu tine, Jane, și doar cu tine. Ne-am 
certat. M-au acuzat că nu-mi pasă de onoarea și de averea 
familiei. Le-am spus că familia ta e la fel de onorabilă precum 
familia Sidney - ceea ce știm cu toţii că nu e adevărat. Familia 
Sidney e de rang superior, dar vorbeam dintr-un simţ al 
loialității, însă în zadar. Nu erau furioși, doar hotărâți. Mi-au spus 
că trebuie să mă însor cu moștenitoarea familiei Sidney. Dar 
apoi... 

— Da? 

— Acum vine partea cea mai groaznică, Jane. Ești sigură că 
vrei să auzi? 

— Desigur. Trebuie să aflu de ce mi se împotrivesc, după 
atâţia ani de bunătate și primiri călduroase. 

Will își plecă fruntea. 

— Tatăl tău și sora mea, Margery... spuse el cu o voce 
scăzută. 

— Da? 

— Tatăl meu i-a prins. Erau... tatăl tău era... 

Înţelesei ce voia să spună, dar nu puteam să rostesc vorbele, 
cu atât mai puţin să le cred. Mă holbai la Will, buimacă și uluită. 

— Vrei să spui, reușii să articulez în cele din urmă, că tatăl 
meu și sora ta erau în pat împreună? Goi? Făcând... ceea ce fac 
un soț și o soţie? 

— Era o cămară, se scăpă Will, și stăteau în picioare, spune 
tatăl meu... și erau doar pe jumătate dezbrăcaţi. 

— Nu! Nu poate fi adevărat! 

Will își luă capul între mâini și își trecu degetele prin păr. 

— Tatăl meu nu ar minţi despre un lucru atât de rușinos, de 
păcătos, spuse el. Îl cred. Și dacă-l văd pe tatăl tău pe lângă 
sora mea, am să-l ciomăgesc. Dacă nu erai tu și dragostea pe 
care ţi-o port, l-aș fi omorât bucuros. 

Eu stăteam împietrită de uimire. 


— Trebuie să plec, Jane. Putem vorbi mai târziu. 
Mă sărută rapid pe obraz și plecă. 


* 


O jumătate de oră mai târziu stăteam în același loc, 
nevenindu-mi încă a crede. Tatăl meu, John Seymour, avea 
cincizeci de ani, și sora lui Will, Margery, abia dacă avea 
paisprezece. Greutatea rușinii - asta presupunând că era 
adevărat ceea ce auzisem - era de nemăsurat. Cum să fiu în 
stare să înţeleg așa ceva, nemaivorbind cum să trec peste 
întreaga poveste? 

Și, cu toate acestea, mărturisirea lui Will avusese darul de a 
reînvia o amintire întunecată. O amintire extrem de neplăcută, 
una la care nu îmi permisesem niciodată să mă gândesc sau pe 
care să încerc a o înţelege. 

Când eram copilă, avusesem o servitoare la moșia familiei, 
Wolfhall. O fată foarte tânără, cu părul închis la culoare, 
zâmbitoare, încântătoare și dornică să se facă plăcută. O 
adoram și deseori mă duceam jos în bucătărie ca să o caut, 
pentru că-mi dădea grăsimea care se scurgea de pe bucăţile de 
carne ce se roteau la frigare și bucăţi de coajă de pe pâinile 
proaspăt coapte care se răcoreau în coșuri. Chiar și când era 
foarte ocupată cu sarcinile primite, se oprea să mă salute și să- 
mi dea ceva. 

Într-o zi, tresării auzind un zgomot brusc de focuri trase. Casa 
era un haos, vechilul era agitat și servitoarea plângea. Imi păru 
rău de necazul ei și mă îndreptai spre ea, dar apoi îmi văzui 
tatăl, cu o privire stranie pe chip, cu pumnii strânși. Mă oprii 
locului. Fata fugi rapid din casă și nu se mai întoarse. Mama 
mea a plâns zile de-a rândul și a refuzat să vorbească cu tatăl 
meu, nici măcar nu i-a aruncat o privire. 

Fusesem mult prea tânără să înţeleg ce se întâmplase, dar 
acum mă întreb: E posibil ca tatăl meu să fi sedus alte fete 
tinere? Sau poate că nu fusese seducţie, ci pasiune împărtășită? 
Pasiune care se terminase nefast, cu suferință și cu alungarea 
din casă? 

O servitoare era una, dar sora lui Will Dormer era cu totul 
altceva. 


Voiam să știu adevărul și, cu toate acestea, o parte din mine 
se opunea. Eram asaltată de întrebări, nu puteam să le 
stăpânesc. Oare Margery dorise să-i fie parteneră? Şi dacă nu, 
de ce nu ţipase după ajutor? Un gând teribil: avea să rămână 
însărcinată? Bărbaţii nobili de la curte erau înclinați să-și ia 
amante - la fel ca regele - și să aibă copii cu ele. Nu doar regele 
Henric, dar și ducele de Norfolk și alţi nobili de rang mai mic. Îşi 
expuneau adulterele în văzul tuturor cu nerușinare. Uneori își 
aduceau amantele la curte. Se lăudau cu ele. Prietenul apropiat 
și cumnatul regelui, Charles Brandon, ducele de Suffolk, deși era 
căsătorit cu frumoasa soră a regelui, prinţesa Mary, de care 
fusese la un moment dat extrem de îndrăgostit, avea amantă o 
tânără fată. Și nu era orice tânără atrăgătoare, ci una înrudită 
cu o doamnă de onoare a reginei Caterina. Sau așa se spunea în 
apartamentele regale. 

Se pare că tatăl meu își permitea să urmeze exemplul altora. 
Era un blestem al timpurilor noastre. O cangrenă care se 
răspândea la curte. Și una care îmi zdrobise visul de dragoste și 
îmi năruise speranţele. 


CAPITOLUL 3 

Singurul zgomot din sala spațioasă a palatului Bridewell, 
luminată de torţe, cu coridoare late, tavan boltit în stil gotic și 
pereţi acoperiţi de tapiserii, era cel al unui băieţel care tușea. 

Toate persoanele de vază de la curte fuseseră convocate în 
sală pentru a fi martorii unui eveniment solemn și important: 
învestirea fiului nelegitim al regelui ca duce de Richmond și 
Somerset, înalt Lord Amiral al Angliei, duce de Normandia și 
Aquitania, lord de Ardres, Guines și Calais (deși regele francez, 
Francisc, avea să se opună acestor titluri), lord de Marches, 
seneșal al Gasconiei și cavaler al Ordinului Jartierei. 

În această zi, băiatul, Henric Fitzroy, avea să fie ridicat 
deasupra oricărui alt nobil de la curte, deși avea numai șase ani 
și, în treacăt fie spus, nu avea o stare de sănătate impecabilă. 

Tusea continua să provoace un zgomot slab în încăperea 
enormă și, din câte observai eu, cu cât nu contenea, cu atât mai 
mult regele făcea sforțări să-și ascundă iritarea, dar în zadar. 
Înalt, masiv, cu umerii largi și splendid înveșmântat în straie 
aurii, regele Henric stătea în picioare la un capăt al camerei 
lungi, urmărindu-l pe fiul său care se apropia și părând din ce în 
ce mai nemulțumit. 

Nu era vorba doar de faptul că micul Fitzroy era bolnăvicios, 
dar pentru un copil de aproape șase ani era foarte mic de 
statură și palid; nici nu stătea drept pe picioare, ci aproape că 
se prăbușea. Picioarele lui, acoperite de ciorapi de mătase, erau 
subțiri și încovoiate, iar când se întinse să ia mâna lui Charles 
Brandon, care stătea în dreapta lui, și se uită în sus la bărbatul 
înalt și bine făcut, o privire arzândă de rugăminţi stăruitoare 
răzbătu din trăsăturile palide ale chipului. 

Brandon, pe care l-am considerat întotdeauna săritor și 
inimos, luă micuța mână albă într-a lui, care era masivă și arsă 
de soare, și îi zâmbi încurajator băiatului. Bărbatul morocănos și 
cu chip de uliu, care stătea în dreapta băiatului, ducele de 
Norfolk, cu mult mai scund decât Brandon și căruia îi lipsea 
constituţia atletică, mlădioasă și musculoasă a acestuia, nu îi 
oferi lui Henric mâna lui și se uită în altă parte. 

Acum, doi duci străbăteau camera, îndreptându-se spre rege. 
Curând aveau să fie trei, deși îmi fu greu să mi-l imaginez pe 
micul Fitzroy ca pe un mare nobil - într-adevăr, cel mai mare 
nobil din regat. Ştiam, totuși, că viitorul lui era deja plănuit: 


moșiile unde urma să locuiască, noua gospodărie constituită cu 
o sută treizeci și doi de servitori, profesorii, maestrul de călărie 
și capelanii, chiar și viitoarea lui soție. Se spunea că, în curând, 
avea să fie logodit cu Mary Howard, fiica lui Norfolk și că, în 
timp, sângele Tudorilor și al celor din familia Howard avea să 
curgă în venele unei noi descendente de regi. 

De unde stăteam eu, împreună cu celelalte domnișoare de 
onoare, vedeam foarte bine ceremonia și pe ceilalți oaspeţi 
prezenţi. La insistenţele regelui, lua parte și regina Caterina, 
stăpână pe sine, demnă, cu un șal spaniol de dantelă neagră 
acoperindu-i boneta englezească într-un mod care îi ferea chipul 
de priviri indiscrete. Fiica ei, prinţesa Mary, o fetișcană frumoasă 
în vârstă de nouă ani, cu o siluetă delicată, dar cu mișcări 
stângace care îi afectau ţinuta regală, stătea în picioare cu un 
aer ofensat. Îl ignoră pe Henric Fitzroy, fixându-l în schimb cu 
privirea pe tatăl ei. 

Mary era pe deplin conștientă că ridicarea în rang a lui Henric 
Fitzroy însemna că regele îl alesese pe el pentru a deveni 
următorul conducător al regatului. Mary era lăsată deoparte, 
dezonorată, locul ei fiind luat de un băiat nelegitim. Ba mai 
mult, se spunea că fusese abandonată de împăratul Carol!, 
tânărul conducător al vastelor domenii habsburgice, care urma 
să-i devină soţ. Logodna lor fusese ruptă nu cu mult timp în 
urmă, iar Mary nu mai spera acum nici la tron, nici la căsătorie. 
Mă gândii că nu era de mirare că nici nu se uita la micul Henric 
Fitzroy, care pășea încet în sală. 

Cardinalul Wolsey, cel mai puternic și mai înstărit dintre 
demnitari și, de asemenea, cel mai corpolent și mai masiv, 
stătea lângă rege, înveșmântat în mantii purpurii din damasc și 
având o cruce grea de aur și inele cu pietre preţioase 
strălucitoare. Și, aproape de cardinal, îl observai și pe Thomas 
Boleyn, tatăl lui Anne, despre care circulau multe zvonuri, 
întrucât se spunea că avea să se ridice cu mult deasupra 
rangului actual și avea să devină un om foarte influent și 
înstărit. Era doar un gentilom, nu un nobil, dar era căsătorit cu 
sora ducelui de Norfolk, Elizabeth, și cu ajutorul ducelui și al 
influenţei acestuia, făcea tot posibilul să devină indispensabil 
pentru rege. 


1 Carol Quintul a fost împărat romano-german din 1519 până la abdicarea 


în 1556; rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I“, între 1516 și 1556. (n.red.) 


Toate aceste lucruri mă interesau, trebuie să mărturisesc. 
Fratele meu, Ned, era mereu nerăbdător să afle de la mine ce se 
mai spunea - de regulă pe șoptite - în camera reginei, iar el, la 
rândul lui, îmi împărtășea zvonurile și discuţiile servitorilor. 

Oh, curtea nu pregeta să clevetească în acele vremuri! 
Viitorul era atât de nesigur și exista un sentiment de neliniște 
faţă de vremurile în care trăiam. Curtea era un stup ce clocotea 
de bârfe și de flecăreli, iar numirea lui Henric Fitzroy nu făcuse 
altceva decât să le sporească. 

Avea oare bolnăviciosul și micuțul Henric Fitzroy să trăiască 
destul cât să devină rege? Și dacă nu, avea regele să 
născocească un motiv de a-și înlătura regina și de a se căsători 
cu o femeie fertilă? Ce aveau de spus astrologii și ghicitorii? Ce 
femei prefera regele să aibă alături de el, fie în camerele sale, 
fie în Maidens’ Bower, acel cuib al plăcerilor? Oare mama lui 
Henric Fitzroy avea să devină din nou amanta regală? 

În continuu, în toate părţile, aşa circulau zvonurile, și atât de 
multe dintre ele îl aveau în centrul lor pe micul băiat care avea 
să devină duce de Richmond și Somerset. 

Trompetele deschiseră fanfara și corul începu să cânte. Ghicii 
că regele, care era un compozitor talentat, scrisese acest imn 
pentru sărbătorirea numirii fiului său drept duce. Pe măsură ce 
vocile răsunau, băiatul și cei doi susținători ai lui ajunseră la 
piedestalul pe care stătea regele și urcară cele câteva trepte. 
Apoi, bărbaţii se dădură la o parte, lăsându-l pe băiat cu tatăl 
lui. 

Coroana ducală fu adusă și regele Henric o așeză cu atenţie 
pe capul fiului său. Pe umerii supli ai băiatului fu pusă o mantie 
de catifea purpurie, cu blană de hermină și prinsă cu o broșă 
aurie. Se spuseră rugăciunile și legămintele fură repetate. Apoi 
se auzi un strigăt de aclamare și un acord final de fanfară, noul 
duce de Richmond și Somerset fu felicitat și onorat de toți cei 
prezenţi, iar regele se lăsă jos, pe negândite, își ridică fiul firav, 
legănându-l în braţe de parcă ar fi cântărit cât un căţel, și cobori 
în mijlocul mulţimii ca să se mândrească cu el. În mulţime, 
coroana băiatului căzu pe jos și Thomas Boleyn, vigilent în caz 
de situaţii urgente, se aplecă prin marea de rochii și pantofi și o 
recuperă. l-o dădu, zâmbind, regelui, care i-o smulse din mână 
și o așeză din nou pe capul micului Fitzroy. 


Dar zgomotul, mulţimea, aruncăturile exuberante și legănările 
regelui îl iritau pe băiat. Eram destul de aproape cât să văd cum 
chipul i se schimonosi și începu să își tragă nasul, apoi să 
tușească. 

Expresia de pe chipul regelui se întunecă. Brusc, îl dădu pe 
Henric celei mai apropiate femei - mama băiatului, Elizabeth 
Blount, mereu prezentă - și se îndreptă cu pași mari spre sala 
de banchet, unde se pregătise un festin. În timp ce mergea, 
începu să cânte unul dintre propriile cântece, „Spre codru să 
mergem”, și curând sala spațioasă era aproape goală. Cu toate 
acestea, văzui că Elizabeth Blount rămăsese în sală și stătea în 
liniște pe un loc de la fereastră, cu fiul ei alături, vorbindu-i pe 
un ton calm și ștergându-i lacrimile de pe faţă. In timp ce 
mergeam spre celelalte domnișoare de onoare, la banchet, îl 
auzii tușind. 


Îmi comandasem deja rochia de mireasă de la domnul Skut, 
croitorul reginei. Ar fi fost cea mai încântătoare rochie pe care 
aveam s-o port vreodată, cu corsajul și mânecile de un albastru- 
deschis, marin - albastrul cerului de primăvară - și cu fusta și 
jupoanele de satin crem. Domnul Skut zâmbise atunci când îmi 
arătase pânza albastră și dăduse aprobator din cap. 

— Da, se potrivește, spusese el pe tonul lui obișnuit, subtil, 
dar îmi dădusem seama că era încântat de efect. 

Fusese o după-amiază fericită. Acum, cu inima îndurerată, 
trebuia să-i spun domnului Skut că nu mai am nevoie de rochie, 
în cele din urmă. 

Îi trimisesem un mesaj, rugându-l să vină în apartamentele 
reginei. Sosise, aducând cu el doi asistenţi și o croitoreasă. Erau 
încărcaţi de coșuri cu pânzeturi, dantele și fireturi. 

— Ah, domnule Skut, îi spusei când sosise, mi-e teamă că 
trebuie să vă rog să nu mai continuaţi cu superba mea rochie de 
mireasă. Știţi, nu va mai fi nici o nuntă, până la urmă. 

Bărbatul păru foarte surprins. 

— Nici o nuntă? Dar planurile erau făcute. Sper că nu a avut 
loc vreun accident îngrozitor... 

— Nu, nimic de genul ăsta. 

— Şi nici un deces în familie? 


Clătinai din cap. Nu voiam să dau socoteală pentru 
schimbarea planurilor, până și gândul la asta mă înfuria și mă 
întrista deopotrivă. 

Se uită la mine cu o mină serioasă. 

— Dar, domnişoară Seymour, sunteţi o tânără atât de 
încântătoare, de viță nobilă și cu maniere atât de agreabile, 
întru totul satisfăcătoare - cu adevărat superioară - în toate 
felurile. 

Făcu o pauză. 

— Ah, îmi pare rău. Pesemne că gentilomul a fost cel 
nepotrivit. lertaţi-mă. 

Conversaţia se dovedi a fi mult mai dureroasă decât 
anticipasem. Înghiţii în sec. Simţeam cum obrajii îmi iau foc. 

— Gentilomul nu e nepotrivit, vă asigur. E vorba de Will 
Dormer... 

— Din Maidens’ Bower? 

Domnul Skut îmi aruncă o privire întrebătoare. Ştiam la ce se 
gândea: că Will găsise altă femeie pe care o plăcea mai mult. Că 
o găsise printre femeile desfrânate (cum le-ar fi numit regretata 
mea bunică) din Maidens’ Bower. 

— Will al meu e cel mai bun și mai iubitor dintre bărbați, 
spusei cu hotărâre. 

— Atunci de ce... 

— Motivul nu e important, spusei brusc, dorindu-mi ca domnul 
Skut să plece. 

Dar el zăbovea, părând stânjenit. 

— Vă asigur că rochia va fi plătită, adăugai eu, şi-mi dădui 
imediat seama că spusesem ceva greșit. 

El rămăsese nu pentru că era îngrijorat pentru plată, ci pentru 
mine. 

— Aşa cum spuneți, motivul nu e important, doar starea de 
bine a miresei, spuse croitorul cu blândeţe. Vom pune rochia 
deoparte momentan. Poate fi terminată oricând, când se va 
anunța o logodnă mai fericită. 

Bunătatea lui mă mişcă foarte adânc. Crezui că aveam să 
izbucnesc în lacrimi. Scuturai din cap, gândindu-mă că nu avea 
să existe o altă dată, o logodnă mai fericită. Dar înainte să dau 
glas gândurilor, asistenții ridicară din coșuri corsajul albastru 
lucrat cu grijă, o pereche de mâneci tăiate și un jupon de 
mătase și le scuturară pentru a le etala în toată splendoarea. 


Văzându-le, îmi dădui seama că nu mă mai simţisem 
niciodată atât de nenorocită. 

Chiar atunci, Bridget Wiltshire intră în cameră. 

— Domnule Skut! Mi s-a părut că ţi-am auzit vocea. 

Își trecu rapid privirea de la croitor la mine - cea îndurerată - 
și apoi la corsajul complicat, la mâneci și la jupon. 

— Ce frumos! exclamă ea. Şi eu care credeam că rochia mea 
va fi cea mai atrăgătoare din câte ai făcut! 

Nunta lui Bridget cu lordul Wingfield urma să aibă loc peste o 
lună, iar domnul Skut se ocupa de rochia ei. 

— Jane? 

Se uită la mine din nou, cu o expresie întrebătoare pe chipul 
ei îngust. Tot ce puteam face ca să rămân calmă era să spun, 
oarecum poticnit, următoarele: 

— Domnul Skut lucrează la această rochie pentru mine și e 
posibil să o termine mai târziu. 

Cu asta plecai, încercând din răsputeri să-mi menţin calmul. 

Dar Bridget era prea isteaţă ca să nu-și dea seama că ceva nu 
era în regulă. Reginei îi plăcea să zică despre Bridget, în parte 
cu admiraţie, în parte cu dispreţ, că avea nas pentru necazuri. 
Aveam impresia că regina Caterina nu o considera pe Bridget 
Wiltshire destul de feminină pentru gusturile ei, sau cu adevărat 
demnă să facă parte din suita ei. 

— Jane! Așteaptă! 

Mă urmări în altă anticameră. 

— Acea rochie minunată... e pentru nunta ta? Ești logodită în 
secret? 

— Nu sunt, răspunsei cu iritare. Dacă aș fi fost, familia mea ar 
fi anunţat deja logodna. 

Nu vorbisem cu celelalte domnișoare de onoare despre Will 
sau despre planurile pe care le făcuserăm împreună. 

Bridget se uită în ochii mei, iar când îi întâlnii privirea fixă, fui 
surprinsă să văd în ea nu numai curiozitate și interes, ci și grijă 
prietenească. Întotdeauna o  considerasem pe Bridget 
nechibzuită și frivolă, interesată doar de propriul bine și oarbă la 
nevoile celor din jur. Pe Anne Boleyn o caracterizau acestea, iar 
Bridget era prietena ei cea mai apropiată, așa că presupuneam 
că și ea era la fel. 

— Dacă e vorba de plata domnului Skut, spuse ea, îţi voi 
împrumuta cât ai nevoie. 


Generozitatea ei mă irita. Scuturai din cap, fără a putea vorbi, 
cât pe ce să izbucnesc din nou în plâns. 

— Jane? 

Vocea lui Bridget era blajină. Dintr-odată, simţii că ceva se 
rupe în mine. Simţii greutatea durerii pe care o purtam și care 
mă apăsa cu o forţă nemiloasă. Cedai. Lacrimile îmi curgeau pe 
faţă fără contenire. 

Bridget scoase imediat o batistă și mă conduse spre o bancă 
tapisată. 

— Povestește-mi tot, spuse ea, pe un ton reţinut, dar și plin 
de compătimire. Apoi îţi voi spune ce mi s-a întâmplat mie. 

— Tie? 

— Haide. Spune-mi. 

Nu spusese „grăbește-te și termină odată”, dar la fel de bine 
ar fi putut să o facă. Știind că era nerăbdătoare să-mi 
împărtășească ceva - și că avea și ea probleme - simții cum 
durerea mi se ușurează puțin. 

— De unde să încep? mormăii eu. 

— Cine e bărbatul? 

— De unde ai știut... 

Ea ridică din umeri. 

— Eu...noi... 

Rareori mi se întâmpla să rămân fără cuvinte, dar acum așa 
eram. Îmi dresei vocea și îmi ștersei nasul. 

— Eu și Will Dormer intenţionăm să ne căsătorim și ne dorim 
acest lucru de multă vreme, reușii să îngaim. Dar părinţii lui Will 
vor ca el să se însoare cu Mary Sidney. Au refuzat să își dea 
binecuvântarea. 

— Şi crezi că nu vei mai putea iubi pe nimeni în afară de Will 
și că nu te poţi căsători din alt motiv decât din iubire, așa cum o 
va face probabil Lavinia. Laviniei nu îi pasă decât ca soțul ei să 
fie bogat. 

— Îl iubesc pe Will, spusei. 

— Şi dacă vă căsătoriţi fără binecuvântarea familiei? 

Scuturai din cap. 

— Rușinea ar fi groaznică. 

În timp ce spuneam asta, mă gândii că oricum aveam să fiu 
făcută de rușine când avea să se afle despre comportamentul 
tatălui meu cu sora lui Will. Dar, cel puţin în cazul acesta, Will nu 
avea să fie rănit. 


— Povestește-mi ce ţi s-a întâmplat, îi spusei lui Bridget, 
ușurată că puteam să mă gândesc la problemele ei și nu la ale 
mele. 

Auzindu-mi cuvintele, chipul îi fu cuprins de o expresie 
sumbră, gura îi deveni rigidă, iar privirea cruntă. 

— Prietena mea, Anne, începu ea, a încercat să mi-l ia pe 
Richard - lordul Wingfield. A planificat cu grijă acest lucru. A 
mers la fratele ei, George (George face orice îi cere ea, se spune 
că au fost așa încă din copilărie) și i-a spus să-l ia pe Richard cu 
el la vânătoare. Richard adoră să vâneze, bineînţeles că a 
acceptat. Apoi a spus că vrea și ea să meargă, și i-a promis lui 
Richard că are să mă invite și pe mine. Desigur că asta a fosto 
minciună. Nu m-a invitat - nici măcar nu mi-a spus că vor merge 
toţi trei la vânătoare. 

Ascultând-o, scuturai din cap. 

— O înșelătorie, spusei, iar Bridget încuviinţă. 

— Ei bine, reluă ea, au ajuns la cabana de vânătoare, un loc 
adânc ascuns în inima pădurii, unde nimeni nu avea să-i 
supravegheze și unde erau departe de rudele care i-ar fi putut 
stânjeni. Anne avea o servitoare cu ea, dar, așa cum mi-a spus 
Richard, i-a pus piedică fetei, rănind-o, dar făcând în așa fel să 
pară un accident, și a trimis-o înapoi la Londra. In următoarele 
zile au fost singuri, în afară de vânători și grăjdari. 

— Şi tu nu ai știut nimic din toate astea? întrebai. 

Bridget scutură din cap. 

— Anne și-a ales cu atenţie momentul. Ştia că urma să fiu în 
West Country cu unchiul și mătușa mea, pregătindu-mă pentru 
nunta verișoarei mele, în timpul călătoriei de vânătoare a lui 
George. A fost isteaţă... și e în continuare. Și diabolică. Bridget 
zâmbi. Așa e ea. 

— Ce s-a întâmplat în pădure? 

— A mers la Richard și i s-a dăruit cu nerușinare... dacă el îi 
promitea să se însoare cu ea. Richard a refuzat. 

— Cu toate acestea, sunteţi încă prietene. Ai stat lângă ea în 
dimineaţa aceasta, în dormitorul reginei, râzând și sporovăind 
ca întotdeauna. Cum ai putut să faci asta? 

— N-am fost complet luată prin surprindere de faptele ei. O 
cunosc prea bine. E îndărătnică, așa e de când eram mici. În 
Brabant, unde am fost împreună, în casa arhiducesei Margaret, 
Anne a încercat să-l seducă pe însoţitorul nostru, seniorul 


Bouton. Avea doar paisprezece ani pe atunci. A făcut-o pentru 
că știa că sora ei se culcase cu el. Încerca mereu să o 
depășească pe sora ei, înţelegi? Când am ajuns în Franţa, câţiva 
ani mai târziu, Anne și sora ei, Mary, se întreceau pentru 
bărbaţi. Erau chiar faimoase pentru asta. 

Auzisem despre Anne că era o tânără depravată, ca și sora ei, 
de a cărei legătură cu regele nu aveam voie să pomenim în 
camerele reginei Caterina. Dar până acum nimeni nu confirmase 
acest zvon și nu auzisem vorbindu-se despre vreo competiţie 
între cele două surori. 

— Dacă ar încerca vreuna să-l ia pe Will, aș omori-o, spusei eu 
pătimaș. 

— Nu și dacă ai fi văzut-o încercând să facă același lucru de 
nenumărate ori înainte - cu o mulţime de bărbaţi - și eșuând. 
Am urmărit-o pe Anne odată, la un banchet în Paris. Intreaga 
curte franceză se afla acolo, de la regele Francisc și regina 
Claude, la pioasa și virtuoasa mamă a lui Francisc, Louise de 
Savoia. Ora era târzie și oaspeţii începuseră să fie ameţiţi de 
vin. Noi, fetele din Anglia, eram îmbrăcate în rochii după ultima 
modă italiană, aduse de la Veneţia - femeile din Veneţia sunt 
foarte îndrăzneţe, poate că știi, și foarte senzuale. Corsajele 
rochiilor erau periculos de adânci. Anne și Mary și le-au tras și 
mai în jos, cât au putut de mult, expunându-se privirilor într-un 
mod nerușinat. Privindu-le, am început să chicotesc. Nu m-am 
putut abţine, erau atât de amuzante. Nu am fost singura care a 
râs. Într-un final, aproape de miezul nopţii, când mulţi dintre cei 
vârstnici, inclusiv Louise de Savoia, părăsiseră banchetul și se 
retrăseseră la culcare, Mary și Anne au început să se expună în 
moduri și mai ostentative, plimbându-se printre bărbaţi și 
aplecându-se, astfel încât cei mai tineri și mai chipeși dintre 
comeseni să le poată hrăni cu bucățele de prăjituri și de zahăr. 
Au făcut un adevărat spectacol, aplecându-se chiar mai mult, 
lăsându-și părul să fluture și aruncându-l de pe o parte pe alta, 
apoi pe spate. După ce s-a servit și ultimul fel de mâncare, 
ambele au început să danseze. Anne e o dansatoare extrem de 
graţioasă și a eclipsat-o pe sora ei. 

Observasem deseori talentul lui Anne pentru dans, nu numai 
în privinţa celor de la curtea engleză, ci și a celor de la curtea 
franceză, cu pașii lor complicaţi, salturi și rotiri dificile. 


Priceperea lui Anne la dans mă făcea să mă rușinez de propriile 
eforturi neîndemânatice. 

— Se făcuse extrem de târziu, spunea Bridget, era deja spre 
dimineață, și mulţi dintre oaspeţi plecaseră la culcare sau 
dormeau deja, sforăind, cu capul pe masă. Mary și Anne au 
început să le șoptească la ureche bărbaţilor care erau încă treji. 
Mary a părăsit camera cu unul dintre ei aproape imediat, în timp 
ce Anne trecea de la un bărbat morocănos la altul, șoptindu-le în 
ureche, fără succes. 

— Nu era prima dată când se întâmpla asta, continuă ea. 
Mary, fiind cea mai frumușică dintre cele două, era aleasă 
imediat, în timp ce oacheșa ei soră, mai puţin atrăgătoare, nu 
era remarcată. Știam că asta o înfuria pe Anne, care avea o fire 
foarte competitivă și hotărâtă să câștige cu orice preţ. 

— Şi și-a găsit, până la urmă, un partener în acea noapte? 

— Nu știu. Am adormit și eu. Dar știu că a mers și la Richard, 
știind că eram logodiţi și că îl iubeam, și i-a șoptit în ureche. El 
s-a amuzat. L-am văzut zâmbind, apoi scuturând din cap într-un 
mod prietenesc. Curând, Anne a renunţat. 

Reflectai la tot ceea ce auzisem. 

— Tot ce știu e că ar face bine să stea departe de Will al meu. 

— Parcă ai spus că nu va fi al tău. 

Mă încruntai la Bridget. Era prea directă, prea tăioasă. 

— Oricum, spunea ea, nu trebuie să-ţi faci griji. Will al tău nu 
e nici pe departe atât de bogat sau de sus-pus încât să fie râvnit 
de Anne. 

Acum chiar că mă simțeam insultată. Mă ridicai în picioare 
(ceea ce nu înseamnă foarte mult, sunt o persoană mică de 
statură) și spusei: 

— Dacă Anne Boleyn nu știe că o inimă afectuoasă și un 
caracter sincer înseamnă mai mult decât bogăţie și statut social, 
atunci e ridicolă și nu merită să fie fericită. 

Bridget îmi zâmbi cu îngăduinţă. 

— Un discurs frumos și loial. Ești tânără, încă nu ai învăţat cât 
de cruntă poate fi lumea în care trăim. 

— Invăţ chiar acum, spusei. 

Nimic mai adevărat. Chiar atunci învăţam despre trădare. 
Despre felul în care un bărbat desfrânat și libidinos de cincizeci 
de ani își putea trăda fiica, spulberându-i speranţele de 
căsătorie. Cum o tânără nechibzuită și desfrânată își putea trăda 


cea mai apropiată prietenă, încercând să-i fure logodnicul. Și 
despre felul în care un rege tiranic, nemilos, putea să trădeze 
loialitatea soţiei sale suferinde, mustrând-o și învinuind-o pentru 
o tragedie care nu se întâmplase din vina ei. 

Lecţii dure, mă gândii, pe care nu le dorisem și care îmi 
stârneau repulsia. Nu voiam să învăţ mai multe. 


CAPITOLUL 4 

Will veni la mine după slujba de utrenie, îmi puse degetele pe 
buze și, în liniște, mă luă de braţ și mă conduse în grădina 
privată, locul nostru obișnuit de întâlnire. Până să rostească 
ceva, observai emoția din privirea lui. 

În noaptea precedentă căzuse multă rouă și pulpana rochiei 
mele se udase în timp ce Will mă trăgea după el pe gazon. 
Câţiva grădinari erau deja la lucru, dar nu părură să ne observe. 

— Jane! Am reușit! Totul e aranjat! 

Entuziasmul lui era molipsitor. Inima începu să-mi bată în 
piept. Reușise cumva să-i convingă pe părinţii lui să se 
răzgândească și să ne permită să ne căsătorim? Era posibil? li 
luai mâinile într-ale mele. 

— Deci ne vom căsători până la urmă? 

— Nu... e și mai bine. Am aranjat să fugim! 

— Cum? 

— Să fugim... de la curte, de părinţii mei, de tot! 

Will continuă cu veselie. 

— Prietena ta Bridget are un văr care pleacă spre Insulele 
Mirodeniilor și ne va lua și pe noi! De acolo putem merge 
oriunde vrem, putem face orice. Vom găsi un loc retras - atât de 
retras și de greu de găsit, că nici nu are un nume. Vom găsi o 
insulă părăsită și o vom numi Jane! 

Eram prea uimită ca să spun ceva. Will găsise o rezolvare la 
problema noastră! Oare? Mintea începu să-mi fie asaltată de 
întrebări. 

— Verișorul acesta, al lui Bridget, e un om în care putem avea 
încredere? îl întrebai pe Will. 

— Ea m-a asigurat că da. A fost plecat în multe călătorii și s-a 
întors un om înavuţit. 

— Piraţii se îmbogăţesc. 

— Nu cred că aventurierul acesta e un pirat, Jane. 

— Cât de rezistentă e corabia lui? fu următoarea întrebare. 

— Se numește Eg/antine și a făcut faţă câtorva călătorii. 

Nu știam nimic despre corăbii, Will nici atât. Nici măcar nu 
știam ce să întreb. Cu toate acestea, Will mă convinse că luase 
deja în calcul tot ce putea merge prost, și se convinsese că 
urma să ne aflăm pe mâini sigure, de încredere în călătoria 
noastră. Eg/antine avea să ne lase în Insulele Mirodeniilor, să 


preia o încărcătură prețioasă de cuișoare și scorțișoară, apoi să 
se întoarcă în Anglia ca să vândă mirodeniile la un preţ bun. 

— Am aranjat să plătesc călătoria investind în următoarea, îmi 
explică Will. 

— Şi cât va costa? 

Voiam să știu, închipuindu-mi că Will avea să plătească 
extrem de mult pentru partea lui de afacere. 

— Costul e mic, spuse el, după o pauză de o clipă, comparat 
cu profitul cel mai probabil. 

În momentul acela, auzindu-l, îmi păru mai matur decât 
oricând. 

— Şi, pe lângă asta, ne vom avea unul pe altul, adăugă el, 
cuprinzându-mă în braţe și sărutându-mă prelung. 

— Nu spune nimănui despre planurile noastre, Jane, mă 
avertiză el la despărţire. Nimănui. Adună-ţi lucrurile în secret și 
împachetează-le într-un cufăr mic. Plecăm în șase zile. Să fii 
gata! 

Încuviinţai nerăbdătoare, în timp ce gândurile mă năpădeau. 
Cum aveau să încapă toate lucrurile dragi mie într-un cufăr mic? 
Cum puteam să-mi părăsesc familia și prietenii fără un singur 
cuvânt de rămas-bun? Îl iubeam pe Will, de asta eram sigură. 
Poate că altceva nici nu conta. Poate că, într-o bună zi, când eu 
și Will vom fi fost căsătoriţi de ani și ani, trăind pe insula noastră 
îndepărtată, când vom avea copii și vom dori ca ei să-și 
cunoască rudele, ne vom întoarce. 

Atentă să nu dezvălui această răsturnare spectaculoasă a 
planurilor mele de viitor și să ascund zâmbetul care mi se ivea 
pe buze de fiecare dată când mă gândeam la călătorie, la felul 
în care aveam să las în spate toate grijile și răspunderile, 
începui a-mi împacheta în secret lucrurile și a mă pregăti pentru 
plecare. 

Din încăperile de depozitare de la castelul Baynard scosei un 
cufăr care nu mai fusese folosit de atât de mult timp încât 
inițialele aurite MP de sub lacătul vechi aproape că se 
șterseseră. În el pusei cartea de rugăciuni pe care o aveam de 
când eram mică, o miniatură a mamei mele și una a bunicii, cea 
mai strașnică pelerină pe care o aveam, jupoane și cizme de 
călărie, câteva pături pentru copiii pe care speram să-i am - una 
dintre ele mă încălzise pe mine în leagăn - și un săculeţ cu 
monede de argint, toată agoniseala mea. Deși, la drept vorbind, 


mă întrebai la ce aveau să-mi folosească monedele de argint 
într-un loc atât de îndepărtat, că nici nume nu avea. Încredinţai 
cufărul unui luntraș de pe Tamisa, care îmi promisese să-l ducă 
la bordul navei Eg/antine în noaptea de dinaintea plecării. 

Apoi încercai să mă liniștesc și să aştept scurgerea celor șase 
zile. Îmi era greu să dorm, eram atât de nerăbdătoare. Când, 
după o noapte albă, izbutii în sfârșit să mă pierd în lumea 
viselor, visai oceanul, albastru, adânc și liniștit, și pe Will 
spunându-mi „ne vom avea unul pe celălalt” cu vocea lui care- 
mi dădea siguranţă. 

În cea de-a patra zi de veghe primii o scrisoare. Mă surprinse, 
deoarece fu adusă în camerele reginei de un servitor de la 
mănăstirea Sf. Agnes, care se afla nu departe de capitală. 
Voiam s-o citesc în singurătate, așa că o pusei în buzunarul 
fustei și așteptai până la sfârșitul zilei pentru a o deschide. 

„Jane, te rog, ajută-mă!” citii. Literele erau scrise cu o mână 
tremurândă și înclinate. Recunoscui scrisul. Scrisoarea era de la 
cumnata mea, Cat, soţia fratelui meu, Ned. „Toată lumea din 
familie s-a întors împotriva mea”, scria ea. „Vino la Sf. Agnes cât 
poţi de repede și am să-ţi povestesc totul. Sora ta, Catherine 
Fillol Seymour.” 

Nu știam ce să înţeleg din scrisoarea scurtă, dar nu puteam s- 
o ignor. Soţia lui Ned era cu mult mai în vârstă decât mine - cu 
aproape șapte ani - și nu fuseserăm niciodată prietene cu 
adevărat, deși păstraserăm întotdeauna aparenţa unei călduri 
familiale când ne întâlneam. Căsătoria lui Ned cu Cat fusese 
aranjată de cele două familii, nu el o alesese pe ea. Era o femeie 
înaltă, simplă, ale cărei maniere și ţinută denotau cunoașterea 
de sine și faptul că era pe deplin conștientă de lipsa farmecului 
și a frumuseţii. Purta rochii costisitoare, dar în culori închise, 
terne. Nu încercase să-și găsească un croitor iscusit, care să-i 
pună în evidenţă silueta uscăţivă sau care să-i sugereze o paletă 
de culori mai atrăgătoare. l-am povestit de mai multe ori de 
domnul Skut și m-am oferit să-l trimit la ea, dar mi-a dat de 
înţeles că nu are de gând să-l angajeze, deși mi-a mulţumit că 
m-am gândit la ea și că am vrut s-o ajut. 

La drept vorbind, bănuiam că se considera o femeie 
nevrednică. În mintea ei, considera că valoarea ei se reducea la 
moștenirea ei, care era considerabil de mare și care creștea sub 
mâinile dibace ale lui Ned. Fără acea moștenire, Ned nu s-ar fi 


căsătorit cu Cat, pentru că nu simţea nimic pentru ea, eram 
sigură. Dar, pe de altă parte, nu cred că Ned iubise vreodată o 
femeie. lubirea, spunea el, este o capcană și un obstacol în 
calea raţiunii. Trece rapid și lasă doar amărăciune în urmă. Când 
îl auzeam spunând asta, îmi părea rău pentru Cat. Totuși, îmi 
imaginam că înţelesese că mariajul la curte este deseori doar o 
chestiune de bani, pământuri, influenţă și rang. Erai un naiv să 
crezi altceva - sau un visător. 

In timp ce citeam rugămintea îngrijorătoare și urgentă a lui 
Cat și faptul că întreaga familie se întorsese împotriva ei, 
regretai că nu petrecusem mai mult timp cu ea în trecut, că nu 
o cunoscusem mai bine. O vedeam foarte rar. Stătea la țară, la 
moșia lui Ned, aproape mereu, în timp ce Ned se dedica 
îndatoririlor sale de la curte. Cat trăia o viaţă liniștită și retrasă. 
Una care i se potrivea, sau cel puţin așa crezusem întotdeauna. 

Răspunsei fără să stau pe gânduri chemării disperate a lui 
Cat. Călării până la mănăstire și ajunsei chiar când maicile 
cântau vecernia; o găsii pe Cat așteptându-mă acolo. Era păzită. 
Cei doi băieţi ai lui Cat, Henry și John, dormeau pe un morman 
de pături, într-un colţ al camerei modest mobilate și pline de 
lumânări. 

Cat aproape că alergă spre mine, nerăbdătoare să-mi 
povestească despre problemele ei. Nu o văzusem niciodată atât 
de tulburată. 

— Ce e? De ce ești aici? o întrebai. Lasă-mă să te duc acasă. 

— Nu pot să merg acasă! izbucni ea. Ned nu mă lasă. M-a 
trimis aici și le-a plătit pe maici să mă izoleze și să nu mă lase 
să plec cât voi trăi. 

— Ce l-a apucat să facă ceva atât de îngrozitor? 

— Crede că am distrus onoarea familiei Seymour - că sunt 
unealta diavolului, cum a zis chiar el. 

Scuturai din cap, nevenindu-mi a crede. 

— Jane, te implor, ascultă adevărul! Dumnezeu să mă 
trăsnească pe loc și să mă omoare dacă mint! Tatăl tău m-a 
făcut amanta lui - împotriva voinţei mele, jur. A ameninţat că-mi 
ia copiii și că nu mă lasă să-i mai văd dacă nu eram de acord să 
mă culc cu el. A trebuit să o fac. Îţi jur că nu mi-am dorit asta 
nici o clipă! 

Simţii cum o parte din mine se lupta să rămână insensibilă, o 
forţă la fel de grea precum granitul. Îmi doream din toată inima 


să rezist în faţa faptelor tatălui meu - care profita de tinere 
femei, întâi sora lui Will, acum cumnata mea. Oare câte mai 
fuseseră înainte? Câte aveau să mai fie, dacă nu era oprit? 

— Ned ne-a găsit împreună, spunea Cat. Era furios. Tatăl tău 
l-a minţit și i-a spus că nu sunt cu nimic mai bună faţă de o târfă 
de tavernă, că mă ofer oricărui bărbat care m-ar accepta. A spus 
că nu sunt vrednică să-i fiu soție lui Ned și nici mamă fiilor 
noștri. 

Mă uitai la băieţii care dormeau, nepoţii mei, atât de mici și 
de vulnerabili. 

Cat începuse să plângă. 

— Ned spune că nu sunt fiii lui. Acum, că a aflat adevărul 
despre mine, nu știe cine e tatăl lor. Dar se înșală, Jane. Fiii 
noștri s-au născut cu mult înainte ca tatăl tău să-mi ceară să mă 
culc cu el. Și am fost întotdeauna o soţie credincioasă. 

— Voi vorbi cu Ned, spusei. 

Cat își lăsă capul în jos. 

— Nu va asculta. 

— Voi face tot posibilul. 

— Jane, nu lăsa să se întâmple ceva copiilor mei. Îi iubesc mai 
mult decât orice pe lumea asta. 

— Știu. Eşti cea mai bună dintre mame. 

Cat se îndreptă spre mormanul mic de pături unde dormeau 
băieţii și le mângâie părul cu mâna. 

— Sunt dezmoșteniţi de propriul tată - dar sunt sângele 
familiei Seymour, ţi-o jur. 

— Nu pot rămâne aici cu tine? 

Cat scutură din cap. 

— Numai pentru câteva zile. 

Planurile mele cu Will, speranţele mele pentru căsătoria 
noastră începuseră să se destrame sub ochii mei. Dacă nu 
reușeam să-l conving pe Ned să-și tempereze pornirile 
nesăbuite, sau dacă nu găseam pe altcineva din familie dornic 
să-i primească pe copii în casă, trebuia să devin chiar eu 
protectoarea tinerilor mei nepoți. Oftai. 

— Voi avea grijă de ei, Cat, spusei. Indiferent ce se întâmplă. 


* 


— Nu am timp acum să vorbesc cu tine, Jane, spuse Ned cu 
asprime de îndată ce mă văzu intrând în biroul lui și apropiindu- 
mă de masa lui de scris enormă, plină de documente și cărți, 
bucățele de hârtie și călimări. 

Nici măcar nu-mi aruncă o privire, ci își făcu de lucru, 
examinând documentele și scriind pe un sul mare, ţinut întins 
de sigilii grele. Ştiam că urmărea să mă ţină la distanță. Dar nu 
avea să reușească. 

— Am fost s-o văd pe Cat, începui eu. Felul în care te porţi cu 
ea e nedrept și lipsit de afecţiune. Cred că a căzut pradă 
poftelor trupești ale tatălui nostru și nimic mai mult. Merită milă 
și compasiune, nu pedeapsă! 

— Chiar așa? Și ce știi tu despre pofte trupești, surioara mea 
neprihănită? 

— Știu că tatăl nostru a sedus-o pe sora lui Will Dormer. 

— Familia Dormer încearcă să convingă lumea întreagă de 
asta, ca să poată ascunde adevărul - fata e o stricată mânată de 
pofte trupești. 

— Ned! Are doar paisprezece ani! Și tatăl nostru cincizeci! 

Văzui că sprâncenele i se ridicaseră ușor. Era clar că nu știa 
cât de tânără e Margery Dormer. Dar nu spuse nimic. 

Un mesager intră grăbit în cameră și îi înmână lui Ned un 
document sigilat, menţionând „pentru cardinal” și plecă. Ned 
rupse sigiliul și se uită atent la document - sau doar se prefăcu. 
Se încruntă, concentrat, citind cuvintele din faţa lui, mișcând din 
buze. Așteptai să termine, dar după câteva clipe îmi dădui 
seama că nu avea să o facă. Avea să continue lectura, 
menținându-și concentrarea asupra documentului din mâna sa 
tremurândă, până când aveam să-i dau pace. 

Dar nu aveam nici o intenţie să fac asta. 

— Mama știe că ţi-ai închis soţia la Sf. Agnes? insistai eu. 

Băgai de seamă, după modul în care-și încleștă maxilarul, că 
pusesem o întrebare nepotrivită. 

— Nu acum, Jane. 

In timp ce vorbea, un alt bărbat intră în cameră. Ned îi dădu 
instrucțiuni și îl trimise afară. 

— Trebuie să știu. Ce să-i spun mamei când o văd? 

— Am spus nu acum. 


Pentru prima dată, Ned mă privi - sau mai degrabă îmi aruncă 
o privire răutăcioasă - și observai că iritarea se prefăcea în 
mânie. 

— Nu vezi că suntem preocupaţi de Marea Problemă a 
regelui? Nu înţelegi nimic? 

— Sunt la fel de coaptă la minte ca și tine, Ned, după cum 
bine știi. Și nu discutăm despre un fleac, ci despre soția ta, 
despre familia ta, despre fiii tăi. 

Ned aruncă documentul pe care-l ţinea în mână. 

— Nu sunt fiii mei! Nimeni nu știe cine e tatăl lor... sau taţii. 

— Nu poţi să-ți dezmoștenești copiii! Nu trebuie să faci asta! 

— Nu pot fi responsabil pentru păcatele soţiei mele, rosti Ned 
printre dinţii încleștați. 

— Henry și John nu sunt păcate, sunt copii. Îţi seamănă - nu și 
la temperament, sper - cu siguranţă la înfățișare. Fac parte din 
familia Seymour. Şi dacă ai de gând să-i abandonezi, ei bine, eu 
nu voi face asta. 

— Nu vreau să-i mai văd niciodată în faţa ochilor pe bastarzii 
soţiei mele. Acum trebuie să duc actele astea cardinalului. 

Cu asta, Ned ieși din cameră, cu un mers hotărât și cu 
maxilarul încleștat. Tot ce puteam face era să-l privesc cum 
pleacă și să-i blestem cruzimea. Soarta micuţilor Henry și John 
era în mâinile mele. 


Îmi recuperai cufărul de la barcagiul de pe Tamisa și fui 
pregătită să-l dezamăgesc pe Will, spunându-i că, până la urmă, 
nu puteam să merg până la capăt cu planurile pe care le făcuse. 
Dar, după cum se dovedi, explicaţiile mele nu mai erau 
necesare. Will veni să mă vadă, descurajat și dezamăgit, în 
noaptea de dinaintea plecării noastre. 

— Nu mai putem fugi, Jane, îmi spuse cu tristețe. Eglantine nu 
era o navă atât de rezistentă pe cât am crezut. S-a scufundat 
lângă Shoebury Ness acum două zile, în timpul unei furtuni. A 
dispărut în adâncuri și nimeni nu a mai văzut nici măcar o 
bucată de lemn din ea de atunci. 


CAPITOLUL 5 

Din câte se pare, peste noapte, Anne Boleyn devenise 
subiectul preferat la curte. 

Circula zvonul că vânătorul principal al regelui le spusese 
grăjdarilor și hăitașilor că, în timpul șederii la casa lui de la ţară, 
regele Henric îi trimisese lui Anne un căprior pe care-l vânase în 
acea zi. Și însoţise darul cu o scrisoare de dragoste, sau cel 
puţin așa spunea mesagerul (în șoaptă, bineînţeles). 

Nu se răspândi bine zvonul acesta, că alte vești fură picurate 
în urechile tuturor: regele îi trimisese lui Anne mai multe daruri, 
se spunea, și mai multe mesaje, iar ea, la rândul ei, răspunsese 
acestui gest prin daruri și scrisori. 

Curând se bârfea pe la colţuri că se întâlniseră în secret, la o 
casă bine păzită, ascunsă în pădure, și că se sărutaseră - și 
chiar mai mult decât atât. 

La aceste povești - încredințate celorlalţi cu cel mai mare 
entuziasm - se adăugau și altele: regele Henric se întâlnea cu 
consilierii lui legali și îi cerea papei anularea căsătoriei cu regina 
Caterina. Solicita, de asemenea, ca el să fie declarat burlac și să 
fie liber să-și aleagă soţia pe care o dorea. 

Aceasta era Marea Problemă a regelui, cum îl auzisem pe 
fratele meu numind-o. Cea mai importantă și grozavă chestiune 
de la curte. 

Din toate cele câte auzisem puteam trage doar o concluzie. 
Anne Boleyn avea să devină noua soţie a regelui după ce 
Caterina va fi fost repudiată. Și toate privirile se îndreptară 
acum spre Anne. 

După câte știam eu, nimeni nu o considerase vreodată 
frumoasă. Lavinia Terling, Bessie Blount, Mary, sora regelui, 
acestea erau adevăratele frumuseți de la palat. Anne nu era nici 
fermecătoare, ca Mary, sora ei tandră, cu ochii blajini și silueta 
rotunjoară, sau ca voluptuoasa Bess Holland, sau ca Margaret 
Aylesford, fosta amantă a cardinalului Wolsey, care trăia la 
curte, de vreme ce fratele ei era unul dintre duhovnicii reginei 
Caterina. 

Bărbaţii admirau blondele cu piele deschisă la culoare și cu 
ochii albaștri, femeile atrăgătoare cu voci suave și cu fire timidă. 
Anne avea pielea închisă la culoare asemenea unei ţigăncușe, 
ochii precum cărbunii, păr des și negru și temperamentul unei 
vulpi care-și arată colții (atunci când era furioasă, ceea se 


întâmpla deseori). Mai mult decât atât, se spunea că era 
deformată, că tenul ei măsliniu era afectat de aluniţe. Unul 
dintre degetele ei era despicat în vârf, astfel că păreau a fi două 
degete, nu unul. 

— Semnul diavolului, spuse Maria de Salinas, iar celelalte 
doamne de onoare ale reginei încuviințară. 

Îmi adusei aminte ce-mi povestise Bridget despre Anne, mai 
ales despre rivalitatea cu sora ei. Mary Boleyn Carey fusese 
amanta regelui timp de câţiva ani. Oare Anne încerca să-l 
seducă pe rege în numele unei competiţii cu Mary? Din câte 
spusese Bridget, era destul de nerușinată pentru a face asta. 
Era și suficient de atrăgătoare? La cei aproape douăzeci și cinci 
de ani, încă nu se căsătorise. (Gurile rele spuneau că era mai în 
vârstă.) De ce? Oare unchiul ei, puternicul duce de Norfolk, 
plănuise, în tot acest timp, să o mărite cu regele, așa cum 
pusese la cale ca Henric Fitzroy să se însoare cu fiica sa, Mary? 
Crezuse ducele că regina Caterina nu avea s-o mai ducă mult, 
trupul ei fiind sfârșit din pricina numeroaselor nașteri, și că, 
atunci când avea să moară, Anne avea să devină soţia regelui? 

Se făceau nenumărate presupuneri și aprecieri în privinţa lui 
Anne - multe dintre acestea din invidie -, iar Anne, extrem de 
conștientă de toată atenţia pe care o primea, deveni, în mod 
vădit, mult mai indiferentă, afișând un aer de superioritate. 
Purta o brățară de aur pe care i-o dăruise regele, gravată cu 
două inimi împletite, un arc și o săgeată. O flutura destul de 
mult, asigurându-se că era văzută de toată lumea. Când era 
întrebată despre brățară, nu spunea nimic, doar zâmbea 
atotcunoscătoare, cu ochii ei negri scânteietori, apoi dădea din 
cap și pleca în grabă. 

În acele zile se vorbea numai despre Anne, dar eu continuam 
să-mi alin rănile și să mă gândesc la mine. Sufeream. Il 
pierdusem pe Will. Eram extrem de dezamăgită și nu credeam 
că mai am vreun viitor. Din ce în ce mai mult mă credeam 
nedreptățită, îmi învinuiam tatăl. Doar pasiunile lui dezmăţate și 
lipsa de moralitate și de cumpătare aruncaseră rușinea asupra 
familiei noastre și mă lăsaseră pradă celor mai sumbre 
perspective. 

Nu îl iubisem niciodată, fusese un părinte mult prea dur și 
sever pentru a-mi putea trezi sentimente de iubire. Acum îl 
uram, așa cum nu mai urâsem pe nimeni în viaţa mea. Mă irita 


peste măsură până și să fiu în aceeași cameră cu el. Imaginea 
lui - era, trebuie să recunosc, un bărbat chipeș, deși grosolan și 
necioplit - și vocea lui puternică și stridentă, faptul că îl 
atingeam din greșeală în timp ce treceam pe lângă el, toate 
acestea îmi hrăneau furia, mai ales când urla și își arunca pe 
spate capul acela mare și coama de păr înspicat alb cu gri, 
râzând. Intreaga lui ființă mă dezgusta și mă umplea de 
(Dumnezeu să mă ierte!) gânduri sângeroase. 

Nemulţumirile mele erau multe. Poftele trupești ale tatălui 
meu se puseseră în calea căsătoriei mele și distruseseră, 
totodată, viața lui Ned și a copiilor lui. Minciunile lui distruseseră 
reputaţiile a cel puţin două femei, nemaipunând-o la socoteală 
și pe tânăra servitoare, și bănuiam că mai existau și altele. 
Credeam în nevinovăția lui Cat și eram înclinată să cred și în cea 
a surorii lui Will. O consideram și pe ea victima pretențiilor 
tatălui meu. 

Singura mea consolare era faptul că suferea constant din 
cauza gutei și durerea se înrăutăţea. Plânsetele agonizante și 
tipetele de durere deveneau din ce în ce mai zgomotoase. 

— Se poate muri de gută? îl întrebai pe doctorul lui. 

Acesta își drese glasul și tuși, șovăind. 

— Nu am auzit să se fi întâmplat vreodată, spuse el în cele din 
urmă, dar nu e imposibil. 

„Nu e imposibil”. Răspunsul nu mă satisfăcu. Cel puţin, mă 
gândii eu, dacă durerea pricinuită de gută avea să devină destul 
de cruntă, nu avea să mai seducă alte femei și nici nu avea să-și 
mai impună năravul cu de-a sila. 

Când mama mea venea la curte, și asta se întâmpla rareori, 
abia dacă eram în stare să mă uit la ea. Ce știa sau ce bănuia în 
legătură cu faptele tatălui meu? Fără îndoială că o minţise și pe 
ea, așa cum făcuse și cu Ned, iar ea își dorise să-l creadă. Cu 
toate acestea, știam că ţinuse la Cat și chiar mai mult la cei doi 
nepoți. Sigur le duce dorul, mă gândii. 

Dar nu am auzit-o nici măcar menţionându-le numele. 

Micuţii mei nepoți trăiau în secret la Croydon, într-o casă ce 
aparținea unui bun prieten al regelui și o persoană de încredere, 
nobilul curtean Thomas Tyringham. Aranjasem ca nepoţii mei să 
fie adăpostiți acolo, iar numele lor adevărate să fie ţinute 
ascunse. Servitorilor li se spusese doar că băieţii erau copiii 
orfani ai unei ajutoare de bucătăreasă care se îmbolnăvise și 


murise. Se mai spunea și că erau îngrijiţi prin bunăvoința 
regelui. 

Angajasem o bonă și două servitoare care să aibă grijă de 
băieţi și îi vizitam cât de des îmi permiteau sarcinile pe care le 
aveam în casa reginei. Henry abia dacă avea trei ani, iar John 
numai doi, erau prea mici pentru a înţelege orice altceva în 
afară de faptul că le era dor de mama lor. Bona îmi spusese că 
plângeau în fiecare noapte din cauza asta. Nu puteam cu 
adevărat s-o înlocuiesc pe Cat, dar băieţii zâmbeau de fiecare 
dată când îi vizitam și erau încântați de dulciurile și jucăriile pe 
care li le duceam. Îi îmbrăţișam și le spuneam că-i iubesc, 
încercând să le ofer mângâiere maternă. 

Deseori m-am întrebat ce viitor puteau să aibă cei doi, cum și 
când aveau să afle adevărul despre adevărata lor identitate, dar 
nu am găsit nici un răspuns, ci mai multe întrebări. Ca și mine, 
păreau să plutească la voia întâmplării, iar cursul vieţii lor era 
nesigur. 

Fuseseră dezmoșteniţi de tată, mama lor fusese îndepărtată 
de ei și nimeni altcineva din familie nu îi ajuta, nu aveau pe 
nimeni în afară de mine. Mi-am jurat să nu-i abandonez 
niciodată și nici să nu dezvălui lumii ostile cine și unde erau. 


— Unde e doamna mea? 

Vocea puternică și răsunătoare a regelui Henric, mai degrabă 
jovială decât autoritară, se auzi în camerele reginei. 

— Unde e doamna mea, unde e Anne? Bucuria mea, lumina 
mea? 

Tresării. 

Regele veni în pași săltăreţi în camera unde regina Caterina 
lucra la o broderie, iar domnișoarele ei de onoare ședeau într-un 
semicerc în jurul ei. Jane Popyngcort, recitatoarea ei preferată, 
ne citea cu voce tare din Vieţile Sfinţilor în timp ce coseam. 

Jane se opri auzind vocea regelui, și noi îngenunchearăm. 

Regele Henric întinse o mână spre Anne, iar ea îi aruncă o 
privire scurtă reginei - care nu îngenunchease și continua să 
brodeze, așezată pe scaun, ignorându-și soţul și pe Anne, deși 
obrajii ei palizi se împurpuraseră. Anne se ridică în picioare cu 
îndrăzneală și luă mâna plină de inele a regelui. Acesta făcu un 
semn spre bărbaţii care așteptau pe coridor să intre, și ei se 
supuseră, aproape o duzină de muzicieni, cu tobe, harfe și viole. 


Începură să cânte o melodie dansantă, iar Henric o prinse pe 
Anne la dans, sărind și săltând cu energia unui bărbat care avea 
pe jumătate anii lui, și arătând extrem de încântat în timp ceo 
ţinea pe Anne și o conducea, zâmbind, de-a lungul pașilor 
răsuciţi și șerpuitori. 

— Ce melodie încântătoare, o auzii pe regina Caterina 
spunându-i soțului ei când își ridică privirea de la cusătură. E o 
compoziţie a ta? 

Regele o ignoră. 

— Dansează bine, bucuria mea, ciupercuța mea, nu-i așa? 
întrebă Henric retoric. 

— Ca o târfă de cârciumă, o auzii pe Maria de Salinas 
mormăind ca pentru sine. 

Regele Henric îi dădu drumul lui Anne și ajunse rapid în faţa 
Mariei. 

— Ce-a fost asta? 

Maria de Salinas nu era o lașă. Își ridică privirea înveninată 
spre rege. 

— Nu am spus nimic, răspunse ea cu vocea clocotind de 
indignare și cu un accent spaniol exagerat, sau cel puţin așa mi 
se păru mie. Am strănutat. 

— Strănuţi la doamna mea? insistă regele, cu o neașteptată 
ferocitate. 

În loc de răspuns, spanioloaica trase aer în piept și strănută 
zgomotos și ofensator în direcţia lui Anne. 

— Afară! strigă regele, arătându-i ușa. 

— Dar, lordul meu... dădu să spună Caterina. 

— Liniște, femeie! 

Maria de Salinas se ridică greoi și se îndreptă spre Caterina. 
Dar regina clătină din cap aproape imperceptibil. Maria se opri, 
proferă un blestem și părăsi camera. 

— Asigură-te că femeia aceea părăsește curtea, se răsti 
regele către aprodul reginei, Griffith Richards, care se înclină în 
faţa lui, încuviințând. 

Între timp, Anne, conștientă că este ţinta tuturor privirilor, 
păși spre locul unde ședea regina, care încă împungea cu acul 
pânza ţinută strâns în ramă, apoi trăgea acul din nou. 

— Încă o țesătură pentru altar? întrebă Anne pe cea mai 
blajină voce, pășind de o parte a Caterinei și trăgând alene de 


colțul pânzei care era întinsă în poala reginei. Sau poate un 
acoperământ nou pentru scaunul de rugăciune? 

Anne zâmbi. Expresia ei mi se păru mai degrabă un rânjet 
decât un zâmbet. 

— Lui Dumnezeu îi place broderia fină! spuse Anne, lovind 
ușor pânza. 

— Lui Dumnezeu îi plac virtutea și modestia, remarcă regina, 
fără să-și ridice privirea de la cusătură. 

— Și rodnicia, replică Anne. Rodnicia la o femeie, mai presus 
de toate. 

Caterina se uită cu înţeles la pântecul lui Anne și zâmbi ușor. 
Și noi, și Anne îi surprinserăm privirea. 

— O femeie de douăzeci și cinci de ani, interveni Ines de 
Venegas, trebuie să aibă un soţ ca să poată fi rodnică. Asta dacă 
nu are, cumva, vreun defect. Işi ridică mâna sus. Cum ar fi prea 
multe degete. Nici unui bărbat nu-i place o astfel de soţie, spuse 
ea și strănută, după care începurăm toate să strănutăm. 

— Destul! strigă Henric și le făcu un semn muzicienilor care 
începură din nou să cânte. 

Regele o luă pe Anne în braţe și o ţinu și mai strâns ca înainte 
în timp ce se legănară și se balansară, schimbând intenţionat 
pașii dansului cu propriile mișcări, într-o coregrafie mai degajată 
și mai sugestivă. Henric o trase pe Anne spre el, atât de strâns 
încât sânii ei fură zdrobiţi de pieptarul lui, apoi o eliberă în așa 
fel că Anne aproape căzu pe spate, pe jumătate râzând din 
cauza șocului provocat de mișcarea neașteptată. Regele se 
aplecă deasupra ei și își trecu buzele peste obrazul ei, apoi îi 
șopti la ureche, ţinându-i mâinile împreunate atât de strâns, 
încât ea deveni prizonieră în îmbrăţișarea lui. 

Îmi întorsei privirea, nu puteam să asist la spectacolul 
stânjenitor, nu pentru că era, fără doar și poate, destrăbălat și 
indecent, ci pentru că regele și Anne o umileau intenţionat pe 
Caterina, expunând legătura dintre ei (cum mai putea pune 
cineva la îndoială de-acum faptul că erau amanți după un 
asemenea spectacol?) și provocând-o pe regină să îi dojenească 
sau să-i insulte, așa cum o făcuseră Maria de Salinas și cealaltă 
doamnă spaniolă. 

Nu eram rușinoasă, eu și Will ne cunoșteam trupurile destul 
de bine, deși nu făcuserăm dragoste; păstraserăm acel moment 
ca o desfătare supremă pentru noaptea nunţii. Dar noi 


fuseserăm intimi în particular, pe când regele și Anne se 
expuneau în public. lar scopul spectacolului era să rănească. 

— Doamnă, tu ce crezi despre dansul nostru? spuse Henric, 
adresându-se soției sale când melodia încetă. 

In ciuda eforturilor sale, nu părea deloc obosit, în vreme ce 
Anne, care stătea lângă el, gâfâia și era roșie în obraji, iar ochii 
ei negri străluceau de entuziasm. 

Răspunsul reginei veni rapid. 

— Regele le face o onoare domnișoarelor mele invitându-le la 
dans, spuse ea pe un ton moderat. Și astfel mă onorează și pe 
mine! 

Regina se întoarse la cusătura ei, iar noi, pentru că ne 
ridicaserăm din genunchi în timpul dansului, îi urmarăm 
exemplul după ce regele Henric își săltă mâinile exasperat și 
părăsi camera, urmat de muzicieni. 

Anne rămase în picioare, cu superioritate, dând din picior cu 
nerăbdare. Imediat fluieră după micul ei câine, care îi sări în 
brațe și începu să o lingă pe faţă. 

In tăcerea care urmă, strănutai. Curând, și celelalte începură 
să strănute, întâi Bridget, apoi doamnele de onoare din Spania, 
apoi celelalte domnișoare. Caterina nu-și putu reţine zâmbetul 
la acest semn al devotamentului nostru. Anne bătu din picior. 

Apoi, la semnalul reginei, Jane Popyngcort continuă să 
citească din Vieţile Sfinţilor, spunându-ne povestea Sfintei 
Clothilde, o creștină care trăise printre francii păgâni, în 
vremurile de demult, și care îndurase cu o răbdare miraculoasă 
și cu tărie de caracter toate cruzimile și umilirile la care o 
supuseseră barbarii, zâmbind neîncetat, iertându-și dușmanii și 
încredinţându-i milei lui Dumnezeu. 


— Prinţul! Faceţi loc pentru prinț! 

Nori grei de praf se ridicară în timp ce doi călăreţi galopau de- 
a lungul drumului îngust, ţipând și fluturându-și bicele, dând la o 
parte toate obstacolele din cale - căruțe umplute până la refuz 
și vânzători care-și târșâiau picioarele, săteni care mergeau pe 
jos și pelerini care se îndreptau spre altarul Sfintei Hertha. 

Eram în drum spre moșia Croydon a lui Thomas Tyringham, 
pentru a-mi vizita nepoții, când călătoria îmi fu brusc întreruptă 
de călăreţi și urletele lor răgușite. Imi îndreptai calul spre 
tufișurile de pe marginea drumului și lăsai iapa să pască iarba 


uscată. Curând, după ce praful începu să dispară, privirilor li se 
dezvălui o mică procesiune venind pe drum. 

În frunte se afla un crainic, înveșmântat vitejește, călărind la 
fel de curajos și purtând livreaua regelui. Urmau cinci 
halebardieri călare, care încercau să rămână în formaţia de 
falangă, deși drumul era prea îngust și pe mijloc se adâncea 
brusc. Halebardierii escortau o lectică argintie, strălucitoare, 
metalul fiind lucrat într-un model complicat. Călătorul din lectică 
era ascuns de perdeluţe din catifea violet tivite cu fir de argint, 
dar nu avea să rămână așa pentru mult timp. De îndată, 
perdelele de catifea se desfăcură ușor și văzui, iţindu-se, chipul 
palid al unui băieţel. ÎI recunoscui pe Henric Fitzroy, care, din 
ordinul regelui, era numit „prinţul” acum, deși avea doar rangul 
unui duce. 

Splendida lectică era, într-adevăr, demnă de un prinţ, dar 
chipul palid al băiatului nu exprima nimic maiestuos: arăta 
bolnăvicios și speriat. Îmi imaginai că legănatul și săltatul lecticii 
pe drumul brăzdat de făgașe îi provocaseră greață. 

— Lăsaţi-mă jos! strigă el cu un glas stins. 

La început nu fu auzit, zarva formată de cârâitul păsărilor și 
răgetele măgarilor, de vocile zgomotoase și de huruitul roţilor 
caleștii îi înghiţi cuvintele. Dar după ce urlă de câteva ori, lectica 
fu într-un final așezată jos. _ 

Dădu perdelele la o parte și se împletici afară. Işi închise ochii 
și se ghemui în praful de pe drum, nepăsându-i de ciorapii de 
mătase crem și de pantofii cu catarame de argint lucrate cu 
grijă, de cămașa din pânză fină, albă, atât de subţire încât i se 
vedea pielea prin ea. Pălăria decorată cu pietre preţioase și 
pene colorate îi căzu de pe cap, iar podoabele i se murdăriră 
curând de colbul de pe drum. 

Continuam să-l privesc în timp ce șase bărbaţi care fuseseră 
mai în spate în timpul procesiunii călăriră până în dreptul lui, 
descălecară și îl încercuiră pe băiatul chircit. II auzeam cum 
tușea. 

Întreaga procesiune se opri, iar bărbaţii - pe care-i 
recunoscusem ca fiind doctorii familiei regale, însoţindu-l pe 
Henric Fitzroy oriunde mergea - își examinau pacientul și se 
sfătuiau. În cele din urmă, încălecară, iar şirul de oameni și de 
cai își continuă călătoria într-un ritm mai domol. Mă alăturai 
șirului, nu departe de lectica argintie, îngrijorată că aveam să 


înaintez și eu cu încetineală și că John și Henry, care se 
atașaseră foarte mult de mine, aveau să fie tulburaţi și să 
plângă dacă nu ajungeam la ei. 

După puţin timp, procesiunea se opri din nou și, fără să mai 
aștepte ca doctorii să descalece și să-i vină în ajutor, tânărul 
Fitzroy ieși grăbit din lectică și fugi împleticindu-se spre 
marginea drumului, unde își deșertă stomacul. 

Nimeni nu îl ajută. 

Golindu-și stomacul, se clăti pe faţă într-un izvor noroios și 
reuși să urce înapoi în vehiculul care se balansa. 

Resemnată deja la gândul că aveam să întârzii la întâlnirea cu 
nepoţii mei, atinsei calul cu biciul și acesta sări în faţă, trecând 
de crainicii care continuau să le ceară, strigând, tuturor celor de 
pe drum să se dea la o parte și să-i facă loc prinţului. Dăduli 
ghes calului și curând acesta alerga la trap într-un ritm vioi spre 
Croydon. 


CAPITOLUL 6 

După ce Eg/antine se scufundase, Will nu mai spusese nimic 
despre planul nostru de a fugi împreună într-un loc îndepărtat, 
dar nu-și pierduse cu totul speranţa. Refuză să cedeze 
insistențelor părinţilor lui de a se căsători cu moștenitoarea 
familiei Sidney și îmi spunea deseori că mă așteaptă și că nu ar 
fi putut să iubească pe nimeni altcineva în afară de mine. 
Auzindu-l, mă emoţionam până la lacrimi, dar în timp ce 
plângeam, scuturam din cap, întrucât raţiunea îmi spunea că 
totul era împotriva noastră. Mă războiam cu mine însămi; 
temerile mele despre viitor erau de nezdruncinat, deși mai 
exista o rază de speranţă, pentru că-mi doream din tot sufletul 
să cred, în pofida tuturor dovezilor, că mai aveam o șansă, că 
puteam să ne clădim o viață împreună, departe de 
constrângerile de la curte și de părinţii noștri. 

Eram pe deplin conștientă că, alegând să am grijă de nepoţii 
mei, îmi asumasem tocmai acele responsabilităţi care mă legau 
și mă constrângeau, dar, cu toate acestea, în momentele mele 
de optimism puteam să văd dincolo de ele. In ciuda tuturor 
dificultăţilor, Henry și John creșteau viguros. Deși le era dor de 
mama lor, nu mai plângeau după ea în fiecare noapte; cât 
despre tatăl lor, fratele meu Ned fusese întotdeauna rezervat 
faţă de fiii săi, abia văzându-i, deoarece era aproape 
întotdeauna la curte, preocupat constant cu sarcinile pe care le 
avea față de cardinalul Wolsey și cu propria avansare. Băieţii îl 
uitaseră, sau cel puţin așa mi se părea. In orice caz, nu-i rosteau 
numele niciodată. 

Asta mi s-a părut straniu - dar și mai ciudat mi s-a părut 
faptul că doicile mă asigurau că deseori plângeau după mama 
lor, nopţile, dar în prezenţa mea nu-i rosteau numele. 

Renunţasem la orice gând de a-l convinge pe Ned să-și refacă 
familia, să-și elibereze soția din captivitatea de la mănăstire și 
să-i recunoască pe băieţi drept propriii lui fii. Biata mea 
cumnată, Cat, se ofilea în izolare zi după zi, lună după lună, iar 
mie nu-mi era nici măcar permis să o vizitez sau să-i scriu. 
Nimeni din familie, nici măcar servitorii noștri nu-i menţionau 
numele, iar Ned vorbea, într-adevăr, despre o nouă soție. 
Precum regele Henric, și el căuta o metodă prin care să anuleze 
primul mariaj („anulare”, în limbajul avocaţilor, cu ai căror 
termeni ne obișnuiserăm cu toţii, pe măsură ce Marea Problemă 


a regelui devenea din ce în ce mai importantă). Dar știam că 
soţia lui nu era nevrednică, și nu o uitasem, nu încetasem să mă 
gândesc la ea și la încercările grele prin care trecea. 

Între timp, regele Henric o asediase pe Caterina și lua cu asalt 
zidurile demnităţii ei invincibile în fiecare zi. Îl auzeam cu toţii, 
cerând insistent și aducând argumente în încercarea de a dobori 
rezistenţa reginei și de a-i zdrobi mândria. 

— Doamnă, trebuie să asculţi vocea raţiunii, insistă el. 
Trebuie să te retragi de la curte și să te călugărești. Nu ai ce 
căuta aici! Legal, nu ești soția mea! 

Auzirăm răspunsul aproape șoptit al reginei, deși fu destul de 
greu să-l înţelegem. 

— Am trăit amândoi în păcat atâţia ani! continuă el. Trebuie 
să te căiești - între pereţii unei mănăstiri, unde te poţi ruga 
pentru iertare și îţi poţi îndrepta viaţa. 

Întotdeauna, același discurs. Regele argumenta, solicita, 
insista, pe tonul lui viguros, iar ea rezista ca o stâncă mută. Il 
făcea să-și iasă din fire până când începea să devină zgomotos. 

— Nu ţi-am spus de o sută de ori că întregul cler din Anglia m- 
a acuzat că provoc judecata Domnului, căsătorindu-mă cu soția 
fratelui meu decedat? „Dacă un bărbat o ia pe nevasta fratelui 
său este necurăţie”, cită el. „A descoperit goliciunea fratelui 
său: nu vor avea copii.” Așa se spune în Cartea Leviticului. 

Dar capelanii reginei, care se pricepeau la citate din scriptură, 
o îndrumaseră să-i răspundă cu un alt pasaj, și o auzirăm făcând 
asta pe un ton neobișnuit de strident. 

— Deuteronomul e și mai clar în această privinţă, începu ea. 
„Când fraţii vor locui împreună, și unul din ei va muri fără să 
lase copii, nevasta mortului să nu se mărite afară cu un străin, ci 
cumnatul ei să se ducă la ea, s-o ia de nevastă.” Ai fi păcătuit, 
lordul meu, dacă nu te-ai fi căsătorit cu mine după ce fratele 
tău, Arthur, a murit, dacă m-ai fi lăsat să rămân văduvă. 

La acest răspuns, Henric blestemă și urlă, și ceru din nou ca 
regina să se retragă la o mănăstire. Dacă ar fi fost ducele de 
Norfolk sau fratele meu, Ned, în locul lui, mă gândii, nu s-ar fi 
certat cu regina, pur și simplu ar fi trecut la fapte. Ar fi pus ca 
soldaţii să o ia cu forţa pe regină și să o târască în chilia unei 
mănăstiri. Dar nu era genul acesta de bărbat. Nu era o brută, nu 
era bădăran. Şi se spunea că trăise în bună înţelegere cu regina, 
timp de aproape douăzeci de ani. 


Și mai important decât asta, din câte spunea Ned - sursa mea 
pentru toate informaţiile importante de la curte, mai ales în 
ceea ce privește Marea Problemă a regelui - era faptul că 
nepotul reginei Caterina era cel mai puternic om din Europa: 
împăratul Carol al V-lea. Conducător al unui vast imperiu, 
comandant al unor vaste armate și posesor al unei comori 
imense din minele de argint ale Americii. Împăratul Carol, 
protectorul reginei Caterina - sau, cel puţin, așa credea ea. 
Regele Henric nu ar fi îndrăznit să o întemniţeze sau să-i facă 
rău fără să-și atragă asupra sa mânia temutului împărat și a 
armatelor lui, nu câtă vreme propria lui trezorerie era aproape 
goală, după spusele lui Ned, iar propria forţă militară era cu 
mult slăbită, tocmai din această cauză. 

Regele Henric nu își rănea soţia, cel puţin nu fizic. Dar o făcea 
să sufere, oricum. Le alungase de la curte pe doamnele ei de 
onoare spaniole, iar pe altele le trimisese înapoi în Spania. 
Regina plânse zile la rând. Jeli pierderea lor, fuseseră tovarășele 
ei de o viață și cele mai dragi prietene și confidente (deși eu 
rămăsei confidenta ei și se încredea în mine). Și, cel mai 
sfâșietor, regele o trimisese și pe prințesa Mary de la curte. Era 
într-adevăr un act de cruzime să desparti o mamă de fiica ei, iar 
regina suferea. Suferea, nu numai pentru că iubita ei Mary, 
comoara și bucuria ei, fusese îndepărtată de ea, ci și pentru că 
se temea că despărţirea avea să fie permanentă. 

— Nu-mi va îngădui să o mai văd niciodată, îmi spuse, 
scuturând din cap cu tristețe. Nici dacă fac ce-mi cere. Şi nu o 
voi face. Nu pot. Biata, draga mea copilă. Ce se va întâmpla cu 
ea? 


Acceptase Anne să se mărite cu regele sau nu? 

Aceasta era chestiunea dezbătută la nesfârșit în camerele în 
care noi, domnișoarele de onoare, ne adunam pe la colţuri 
pentru a împărtăși între noi tot ce știam sau bănuiam. Regina 
era încă regină, dar poate că nu pentru multă vreme, dacă 
avocaţii regelui și cardinalul Wolsey reușeau să-și ducă planul la 
bun sfârșit. Exista vreo înţelegere tainică între rege și noua lui 
amantă? O înţelegere de căsătorie? Oare aveam să fim forţate 
curând să ne plecăm în faţa lui Anne, așa cum o făceam acum în 


faţa reginei, și să o respectăm și să o slujim la fel cum făceam 
cu regina noastră de acum? 

Gândul era straniu, într-adevăr. Regina Caterina era o 
prinţesă de viță regală prin naștere, și mai presus de noi în rang, 
atât cât putea o femeie să fie. Anne era doar o copilă, ca noi, de 
la curtea reginei. Familia Boleyn nu avea descendență regală. 
Mama lui Anne provenea din familia Howard și era sora nobilului 
duce de Norfolk. Dar familia Howard nu era casa Tudor. Cu 
certitudine, Anne nu avea comportamentul cerut unei doamne 
din familia regală - nu era graţioasă, îngăduitoare sau 
generoasă cu cei inferiori ei. Evlavioasă. Demnă. Nu deţinea nici 
pe departe aceste calităţi. 

Dar, șușoteam între noi, domnișoarele de onoare, putea fi 
rodnică. Într-adevăr, privind talia lui Anne, putea să poarte, în 
orice moment, în pântec fiul regelui. 

Bridget, care devenise Lady Wingfield și nu mai era 
domnişoară de onoare, ci avansase în rang, ca doamnă de 
onoare, rămăsese prietena lui Anne - cea mai apropiată 
prietenă pe care o avea la curte. Se pare că uitase trădarea lui 
Anne, care încercase să-l seducă pe Lordul Wingfield și, dintre 
noi toate, cel mai probabil că ei îi împărtășea Anne secretele. Cu 
toate acestea, susținea că Anne nu îi spusese nimic despre 
momentele de intimitate cu regele și nici despre speranţele ei 
pentru viitor. 

Lucrul acesta ne nedumeri. Anne era lăudăroasă, nu 
secretoasă. Căuta să fie în centrul atenţiei. 

— Probabil că regele i-a spus să păstreze tăcerea, ne 
spuneam una alteia. Trebuie să fi fost un ordin regal. 

Anne era tăcută, dar comportamentul ei vorbea de la sine. O 
trata pe regina Caterina cu tot mai mult dispreţ, râdea 
batjocoritor și chicotea, ne privea pe toate cu superioritate, ca 
de la o mare înălţime - înălţimea tronului, gândeam eu. 

Apărea în public încărcată de perle de mărimea unui ou de 
porumbel și rubine mai mari decât văzusem la orice femeie, 
rubine care puteau fi găsite doar în tezaurul regal, depozitat în 
turn. În părul bogat și negru al lui Anne și la gâtul ei străluceau 
diamante, presărate și pe corsajele rochiilor ei. Diamante de la 
rege, daruri pentru femeia pe care intenţiona să o ia de soţie. 

Cu toate acestea, Caterina era încă regina noastră, și multe 
dintre noi îi eram încă loiale. Când Anne o trata cu dispreţ, 


strănutam - semnalul nostru secret de dezacord și dezgust -, iar 
când își expunea bijuteriile splendide, ne loveam de ea și o 
făceam să verse vin pe jupoanele rochiilor. Eram meschine, 
răutăcioase. Răspândeam zvonuri, șușoteam împreună și 
râdeam, uitându-ne ostentativ la Anne, dându-i clar de înţeles 
că ne amuzam pe seama ei. Înscenam mici ciocniri dureroase, 
izbindu-ne de ea sau punându-le piedică servitorilor ca să cadă 
în calea ei. Ne asiguram că făceam asta destul de des ca Anne 
să fie mereu învineţită, așa cum fusesem și eu când venisem 
prima dată la curte, și doamnele spaniole ale reginei Caterina 
mă îmbrânciseră și mă înghiontiseră. Lăsam câinii de companie 
ai reginei să treacă cu labele murdare de noroi pe cuverturile 
brodate de pe patul lui Anne, și să se scarpine, atrăgând purici 
lăsaţi în urmă, între pliurile murdare de satin. 

Anne ne ocăra, se îmbufna și se plângea, dar eram prea 
viclene pentru ea. În mare parte, scăpam de pedepse, dar toate 
așteptam, nerăbdătoare, veștile pe care urma să le auzim 
negreșit, că regele găsise o modalitate de a o repudia pe regină 
și de a se însura cu Anne Boleyn. 

Apoi, într-o zi, observai că Jane Popyngcort, aristocrata 
belgiană din rândul nostru, despre care se zvonise că fusese 
amanta regelui în trecut, pe când regele era un tânăr care se 
războia cu Franţa și benchetuia în Flandra, apăru în public 
purtând o podoabă surprinzătoare: un pandantiv greu de aur, cu 
un rubin mare și un granat. O bijuterie care rivaliza cu 
giuvaierele scumpe pe care le purta Anne. 

— Doar nu crezi că s-a întors la ea, îmi spuse Anne Cavecant 
în timp ce Jane intră în cameră. Sau poate are două amante 
acum, una nouă și una veche, Anne și Jane, spuse ea chicotind. 

Jane se așeză printre noi și își luă ghergheful. Mă uitai în jur 
după Anne, pentru a-i observa reacţia, dar nu era în apropiere. 
Voiam să știu mai multe despre Jane și bijuteria costisitoare pe 
care o purta, așa devenii și mai curioasă a doua zi, când Jane 
apăru din nou împodobită peste măsură. De data aceasta purta 
o cruce mare din aur pe un lanţ gros de aur - un alt dar generos, 
bănuirăm toate. 

— Ești logodită, Jane? întrebă Anne Cavecant. Aceste bijuterii 
sunt daruri încântătoare de la viitorul tău soţ? El e din Tara de 
Jos de peste mare sau de aici, din Anglia? 


— Mă întorc acasă, fu tot ce spuse Jane, într-o engleză stricată 
de accentul ei puternic. După ce ajung, nu știu. 

— Trebuie să ai un plan în minte, interveni și Lavinia Terling. 
Părinţii tăi și familia ta trebuie să-ţi fi aranjat o căsătorie. Și o 
zestre considerabilă, nu? 

— Nu știu. E posibil. 

Jane nu ne privea când o chestionam. Era secretoasă, și 
întrebările noastre îi trezeau suspiciuni. Cu toate acestea, cu cât 
se apropia plecarea ei, cu atât era și mai împodobită cu bijuterii 
nepreţuite. Daruri de la un bărbat care era deja căsătorit? ne 
întrebam una pe cealaltă, schimbând priviri cu înţeles. Sau, 
poate, o moștenire neașteptată? 

Recent descoperitele bogății ale lui Jane ne stârneau 
curiozitatea, sporită de tăcerea pe care o păstra despre 
proveniența lor. Era un mister, o diversiune de la nesfârșitele 
zvonuri, povești și supoziţii privind relaţia regelui cu Anne. 


Nu după mult timp, misterul se adânci. Jane Popyngcort plecă 
spre curtea flamandă, și nu ne spuse mai nimic, dar petrecuse 
ultima oră înainte de plecare închisă într-o cameră cu regina. La 
sfârșitul acelei ore, îl văzui pe Ned venind după Jane, cu o 
escortă de valeţi în livrele, care să o însoţească până la treptele 
de lângă râu, unde o barcă aștepta să o ducă pe corabie. 

Devenii interesată și stătui în faţa unei ferestre cu grilaj de la 
care vedeam râul și privii micile bărci venind și plecând. In 
câteva minute, Ned și valeţii intrară în raza mea vizuală, 
împreună cu Jane, îmbrăcată în pelerina ei de călătorie. Cuierele 
ei fură urcate în barcă și, odată cu ele, o casetă mai mică, atât 
de grea încât fu nevoie de doi oameni ca să o ridice. 

Mai târziu, le relatai lui Anne Cavecant și Laviniei Terling ce 
văzusem. 

— Ce crezi că era în caseta grea? mă întrebai cu voce tare. 

— Bijuteriile și lanţurile alea ale ei, spuse Lavinia. Trebuie să fi 
avut mai multe. 

— Monede, anunță Bridget, venind spre noi. Am smuls 
adevărul de la una dintre servitoarele ei flamande. Fata era 
îngrozită. Aflase ceva ce nu trebuia să știe. A auzit-o pe Jane 
vorbind în engleză și a înţeles. Jane credea că servitoarea nu 
știe limba engleză. Era vorba despre rege și despre mama lui 
Anne Boleyn. Că fuseseră amanți acum multă vreme. 


Ochii lui Bridget se măriră și râse răutăcios. 

— Imaginaţi-vă ce scandal ar ieși! 

Mă gândii la tatăl meu și la Cat. Da, îmi puteam imagina 
scandalul. Dar trebuia să aflu mai multe. 

— Regele a plătit-o pe Jane să păstreze tăcerea despre relaţia 
lui din trecut cu mama lui Anne? S-a culcat și cu Anne, și cu 
Mary, și cu mama lor? 

— Asta a auzit fata. Și Jane a fost plătită, într-adevăr, dar nu 
de rege. 

— Atunci de cine? 

— Fata nu știa. De cineva de la curte. 

— De cardinal, spuse Anne Cavecant. E bogat. 

— Sau de tatăl lui Anne? speculai eu. 

Încercam să dezleg întreaga poveste. Henric le sedusese pe 
toate femeile din familia Boleyn (așa ceva nu mai întâlnisem), și 
Jane știa asta. Probabil că ameninţase să spună ce știa, și 
ceruse bani pentru a păstra tăcerea. Dar secretul lui Jane 
trebuie să fi însemnat mai mult decât ameninţarea cu un 
scandal, pesemne că ameninţa șansele de reușită a Marii 
Probleme a regelui. Trebuie să fi fost o cale prin care Jane, dacă 
dezvăluia adevărul, să fi pus în pericol anularea căsătoriei sau 
să-l fi împiedicat pe rege să o ia de soţie pe Anne, în caz că 
planurile acestuia reușeau. Dacă acesta era într-adevăr planul. 
Îmi propusei să-l întreb pe Ned despre asta. 

Între timp, priveam, aşteptam și ne spuneam una alteia ce 
știam sau ce bănuiam. Auzeam de evenimente importante ce se 
petreceau în lumea de dincolo de hotarele englezești: de o 
victorie îngrozitoare a armatelor turcilor păgâni asupra 
creștinilor într-un loc numit Mohâcs, de distrugerea Romei, 
inima și centrul lumii creștine, de către soldaţii nepotului reginei 
Caterina, împăratul Carol, și de capturarea și întemnițarea 
papei. lar în teritoriile nordice, imperiale, de o răscoală extinsă 
în care ţăranii se ridicaseră împotriva stăpânilor lor. Auzind 
asemenea grozăvii, mulţi credeau că se apropie sfârșitul lumii. 
Cu siguranţă că venea apocalipsa biblică. 

Dar pentru noi, în acele zile tensionate, previzibilul sfârșit al 
mariajului dintre regele Henric și regina Caterina conta mai mult 
decât orice. Eram îngrozite că mica noastră lume avea să se 
sfârșească, acolo, în camerele reginei, și că tot ce ne era drag și 
familiar și ni se părea drept avea să fie distrus. 


Lavinia Terling fu prima care începu să tremure și să se 
înfierbânte, să se plângă de lipsa de aer și de necesitatea unei 
băuturi reci. 

Soarele de iunie ne ardea de pe un cer fără de nori, și eram 
cu toţii încinși în timp ce ne pregăteam să părăsim Greenwich și 
să pornim spre Waltham Abbey, în Essex, pentru a deschide 
sezonul de vară. 

Se crease o mare confuzie în timp ce servitorii împachetau în 
cufere și coșuri toate lenjeriile de pat, tapiţeriile, platourile și 
covoarele, oalele, hainele și echipamentele de vânătoare. Câinii 
lătrau, iar caii, care nu suportau căldura, dădeau din copite și 
nechezau agitaţi. 

lar Lavinia tremura. 

Ne dădurăm seama că nu-i mai era cald. Era rece. Avea 
frisoane. Ochii ei albaștri erau înceţoșaţi, iar gura ei, ca o 
panglică, tremura, buzele erau strânse într-un mod neplăcut. În 
timp ce o priveam, chipul începu să i se împurpureze, apoi 
deveni roșu de-a dreptul. Părul ei blond se umezi sub bonetă și 
broboane de sudoare i se prelingeau în jos, pe gât, spre corsajul 
rochiei. 

— Jane! 

Văzui teamă în privirea ei. Se întinse spre mine, rostindu-mi 
numele, iar eu mă trăsei înapoi, din instinct. 

— Ajută-mă, Jane! Mi-e atât de cald! 

Toate hainele îi erau umede. 

Brusc, toată lumea se trase înapoi și ne îndepărtarăm de 
Lavinia. 

— Sudoarea! Sudoarea morții! E bolnavă! 

— Indepărtaţi-vă de ea! Plecaţi! Fugiţi! 

Sudoarea engleză era o năpastă care făcea ravagii, lăsând 
mulţi morţi în urmă. Era mult mai groaznică decât ciuma, deși 
apărea mai rar. Dar, odată apărută, se răspândea cu iuţeală, 
făcând nenumărate victime. Toată lumea care se îmbolnăvea 
murea, sau aproape toată lumea. Era o moarte înfiorătoare. 
Dureroasă. Şi rapidă! Sănătoși la prânz, morţi înainte de cină, 
așa spunea un cântecel pe care-l învățasem toţi de mici. 
Sănătoși la cină, morţi înainte de miezul nopţii. 

lar acum sudoarea își făcuse apariţia printre noi. 

Instinctul puse stăpânire pe noi și o luarăm la fugă. 


Regele urla. 

— Fitzroy! Duceţi-l pe Fitzroy în nord! Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! 

Abia aruncându-ne o privire, încălecă rapid și galopă în 
depărtare. 

Servitori, gărzi, valeţi, toţi fugeau. Căruţele erau răsturnate, 
iar caii îngroziţi erau prinși în capcana harnașamentelor, 
nechezând, încercând să se elibereze. Din butoaie sparte curgea 
făină, și din altele curgeau râuri de bere care se îmbibau în 
pământul însetat. Găinile cârâiau și se zburleau, pe jumătate 
fugind, pe jumătate zburând. 

— Sudoarea e în palat! se auzeau voci peste tot în jurul meu. 
Evacuaţi palatul! 

În mijlocul agitaţiei, văzui doi bărbaţi prinzând-o pe Lavinia și 
punând-o pe un cal, apoi biciuind bietul animal până când fugi, 
cu crupa plină de sânge, spre câmpurile deschise. 

O pornii rapid în direcţia opusă, spre malul râului, gândindu- 
mă - deși eram prea năucită pentru a gândi raţional - că aș 
putea găsi un barcagiu care să mă ducă departe, oriunde, 
departe de ameninţarea morţii. 

Apoi, dintr-odată, Will fu lângă mine. 

— Mulţumesc cerului că te-am găsit, spuse el, apucându-mă 
de umeri, cu ochii plini de îngrijorare. 

Mă cercetă îndeaproape. 

— Ti-e cald? Transpiri? 

Clătinai din cap. 

Îmi ridică braţele, și în ciuda mânecilor strâmte, smulse pânza 
care îmi acoperea subsuorile. 

— Bun, spuse el. Nu sunt inflamații. 

Bolnavii de sudoare aveau bășici mari și dureroase pe piele, 
deseori la subsuori sau în zona vintrelor. 

— Şi tu, Will? Cum ești? 

— Bine. Erai cu Lavinia, spuse el. 

— Da. Ne pregăteam să plecăm, eu, Lavinia, Anne, Bridget... 

— Dar Lavinia e singura care avea semnele bolii. 

— Din câte mi-am dat seama, da. 

— Ascultă-mă, Jane, spuse el, apucându-mă mai strâns de 
umeri, și cu o voce alarmată pe care nu o mai auzisem până 
acum. Nu ești în siguranţă niciunde. Trebuie să te întorci în 
palat. 

— Dar e boală acolo! 


Will clătină din cap. 

— Trebuie să te duci înăuntru, să te închizi cu regina în 
camerele ei și să blochezi toate ușile și ferestrele. Nu lăsa pe 
nimeni înăuntru. Pe nimeni. M-ai înţeles? 

Încuviinţai. 

— Şİ mai presus de orice, nu lăsă să intre nimeni care are 
sudoare pe frunte, haine umede sau care arată slăbit. Este 
mâncare în cămările castelului. la-o sus cu tine, în camerele 
reginei. Şi apă. Apă din belșug. S-ar putea să trebuiască să stai 
acolo un timp. Dacă oricine din camerele reginei se 
îmbolnăvește, fii necruțătoare. Aruncă-i pe geam, în șanț. E 
singura ta șansă de supravieţuire, Jane. 

— În șanț? 

Un gând îngrozitor, unul pe care nu mă așteptam să-l aud din 
gura lui Will. Cu siguranţă că nu vorbise serios. Sau? 

— Dar regina are un doctor, începui eu. 

— E posibil s-o fi abandonat deja. Oricum, doctorii nu prea au 
ce face împotriva sudorii. 

Un gând oribil îmi trecu prin minte. Dacă Will se îmbolnăvea? 
Dacă murea? 

— Dragul meu Will, dacă ţi s-ar întâmpla ceva... n-aş putea... 
nu cred că aș putea... 

— Ba ai putea. Bineînţeles că ai putea. Eşti puternică. Și 
tocmai de aceea vei rămâne sănătoasă și în siguranţă, aici, cu 
regina. 

Vocea îi era tăioasă, ca și cum ar fi fost furios. Se încăpăţâna 
și provoca soarta. Spunea că, dacă avea să moară, eu aveam să 
găsesc putere înăuntrul meu să continui fără el. Nu permitea 
gândurilor morbide, de înfrângere, să-l slăbească sau să mă 
înspăimânte. Și avu efect; mă înviorai datorită optimismului lui 
hotărât. 

— Voi merge la Croydon ca să mă asigur că Henry și John sunt 
bine și în siguranţă. Își voi trimite de veste imediat ce aflu că 
sunt bine. 

— Şi Cat? 

Will încuviinţă. 

— Voi încerca să aflu dacă măicuţele de la Sf. Agnes au fost 
afectate. 

Ne croirăm drum înapoi spre intrarea în palat, prin haosul din 
curte. 


Oamenii se luptau și urlau. În mijlocul dezordinii și al 
vacarmului, bărbații se atacau unii pe alţii, luptându-se pentru 
cărucioarele distruse, urmărind cai îngroziţi care săreau, se 
cabrau și galopau încoace și încolo. In toiul vălmășagului și al 
zgomotului, palatul arăta părăsit, neprotejat. Nu era nici un 
soldat de gardă care să ne împiedice să pătrundem prin șirul de 
porţi, nici un valet care să ne blocheze intrarea la etaj, spre 
camerele reginei. După ce se asigură că aveam să fiu bine, Will 
se întoarse spre mine, mă cuprinse în braţe și mă sărută. Un 
sărut lung și intens. Incercai să nu mă gândesc că era, poate, 
ultimul nostru sărut. 

Will mă îmbrăţișă cu ardoare, ne urarăm reciproc noroc și 
făcui sforțări să zâmbesc vesel și curajos în timp ce fluturam 
mâna de rămas-bun. 

— Curând, Jane, strigă Will în timp ce se depărta. Păstrează- 
mă în inima ta. 

— Pe veci. 

După ce plecă, mă sprijinii de perete, închizând ochii și 
simțind greutatea propriei oboseli. Picioarele îmi tremurau. 
Eram ameţită. Oare erau acestea semne că mă îmbolnăveam de 
sudoare? 

Nu-mi era cald. Fața nu-mi era umedă și hainele îmi erau 
uscate. Intrai în camerele reginei, fără ca nimeni să mi se 
împotrivească. Nici un soldat de gardă nu stătea în faţa ușii, nici 
o doamnă sau domnișoară de onoare nu era înăuntru să mă 
întâmpine. O găsii pe regina Caterina îngenuncheată pe scaunul 
de rugăciune din dormitorul ei, rugându-se șoptit, implorând 
milă. In faţa portretelor micuţe ale pruncilor morţi ardeau 
lumânări. Un Hristos neînsufleţit atârna de un crucifix enorm de 
lemn pe unul dintre pereţi. 

Ajută-ne, mă rugai în tăcere. Ajută-ne acum. 

— Sper că nu te simţi bolnavă, regina mea? 

— Nu, Jane. 

Dormitorul regal și camerele adiacente erau aproape părăsite, 
doar Griffith Richards, loialul aprod al reginei, stătea lângă ușa 
dormitorului, cu o sabie scurtă la cingătoare. O păzea pe regină 
- deși nici el, nici sabia lui, nu ar fi putut s-o apere de cumplita 
boală. In spatele lui, într-o mică anticameră, jumătate de duzină 
de servitori tremurânzi stăteau ghemuiţi. În timp ce-i priveam, 
îmi dădui seama că se examinau unii pe alţii. Oricine, oricând, 


putea să capete semnele vizibile ale sudorii, la fel ca Lavinia. Se 
urmăreau unii pe alţii, căutând cel mai mic semn. Un tremur. Un 
zvâcnet. Un miros. O umezeală. 

Mă îndreptai spre aprod. 

— Trebuie să fim atenţi, îi spusei în șoaptă. Nu trebuie să 
lăsăm pe nimeni să intre, dacă nu-i cunoaștem, dacă arată 
bolnavi. 

Verificai ca toate ușile și ferestrele să fie închise, așa cum mă 
sfătuise Will. Puţinii servitori fură trimişi jos, în cămările 
palatului, pentru a aduce butoaie de carne sărată, ovăz, zahăr, 
miere și bere blondă englezească. 

Îmi amintii ce-mi spusese Will, să arunc pe oricine suferea de 
boală pe geam, în șanț. Mi se păruse o sugestie prea bizară ca 
să fie luată în considerare. Dar cu cât mă gândeam mai mult la 
pericolul în care ne aflam, cu atât mai mult o luam în serios. 
Mare parte dintre ferestrele din camerele reginei erau mici, prea 
mici pentru a împinge un trup prin ele. Mă dusei spre cea mai 
mare fereastră și apucai barele de fier vechi care formau un 
grilaj protector deasupra ei. Trăsei. Imediat simţii zidăria 
cedând. Dacă un bărbat precum Griffith Richards ar fi tras de ele 
cu putere, mă gândii, ar fi cedat complet. Era posibil deci să 
tragem grilajul, astfel încât să împingem pe geam un trup care 
se zbătea. Până la șanțul de dedesubt era o distanţă 
considerabilă. 


O tăcere mormântală se așternu peste camerele reginei. 
Dinspre curte nu se mai auzea nici un zgomot, cu excepţia câte 
unui strigăt stins sau a unei copite de cal. Auzirăm primele 
tânguiri sleite dinspre satul de dincolo de zidurile palatului, ca 
de la o mare depărtare, jelanii pentru cei morţi. 

Sănătoși la prânz, morți înainte de cină. 

Amurgul lung de vară făcu loc nopţii. Servitorii aduseră o cină 
modestă și o așezară în faţa reginei. Caterina ciuguli puţin. 
Nimănui nu îi era foame. Cu toţii aşteptam, într-o atmosferă de 
groază, ca unul dintre noi să înceapă să tremure, apoi să cadă 
pradă febrei și să ceară apă rece. Ne urmăream unii pe alţii cu 
teamă. 

Într-un final, după lăsarea întunericului, o ajutai pe regină să 
se pregătească de culcare. 


Nu voia să vorbească. Era îngrijorată, amorţită chiar, de 
evenimentele neașteptate din cursul zilei. 

— Henric, Henric, Mary, repeta în continuu în șoaptă, cu ochii 
pironiţi în gol. 

De îndată se întinse în pat pentru a se odihni, iar Griffith 
Richards stătea de gardă la ușa ei. 

După miezul nopţii, se auzi o bătaie la intrarea 
apartamentelor regale, unde două uși groase de stejar separau 
camerele regelui și ale reginei de aripa în care se aflau birourile 
și camerele funcţionarilor regali și ale vizitatorilor. 

Aruncai o privire prin crăpătura dintre uși. 

— Da? Ce e? 

In faţa intrării stătea un bărbat care gâfâia și tușea. 

— Sunt doctorul Lawrence Barchwell, spuse el. Din casa 
cardinalului. 

— Eminenta Sa e bine? 

— Da, Doamne ajută! Dar mare parte dintre servitorii lui au 
murit. Și, de asemenea, unul dintre fiii săi. 

Cardinalul Wolsey, de bună seamă, avea o amantă și copii 
care trăiau undeva în nordul capitalei. 

— M-a trimis să aduc vești despre Lavinia Terling, spuse 
doctorul. 

— Lavinia! 

Biata Lavinia, care ultima dată când o văzusem era îngrozită, 
avea chipul roșu și îi era greață, plină de broboane de sudoare, 
întinzându-se spre mine, implorându-mă să o ajut. Mă 
cutremurai la acea amintire. 

— A fost găsită. A murit într-o pădure lângă Clopsfield. 

Sănătoși la prânz, morți înainte de cină. 

— Era singură? 

Doctorul încuviinţă. 

— Dumnezeu să aibă milă de sufletul ei, spusei și îmi făcui 
semnul crucii. 

— Sunteţi bolnav? îl întrebai pe doctor. 

— Nu, răspunse el și îmi aruncă un zâmbet stins. Nu acum. 
Dacă aș fi, mi-aș da seama imediat. Și nu aș fi pătruns în aceste 
încăperi. 

Încercai pe cât posibil să-i examinez chipul prin crăpătura 
îngustă a ușii. Nu observai semne de transpiraţie pe fruntea lui. 


Mă gândii că spune adevărul. Riscai și îi oferii o parte din 
mâncarea noastră, iar el intră în camera dinspre exterior. 

— Rămâneţi peste noapte să vă odihniţi? îl întrebai, dar el 
clătină din cap. 

— Mulţumesc, dar nu, spuse. Sunt mulţi care au nevoie de 
mine. Nu cutez a mă odihni până nu le acord tot ajutorul meu. 

Apoi, mulţumindu-mi încă o dată, luă ce-i oferisem și se 
îndreptă călare spre satul abia luminat. 

După ce doctorul plecă, mă întinsei și încercai să dorm. Dar 
imaginea chipului răvășit al Laviniei nu-mi ieșea din minte. Cea 
mai frumoasă dintre noi, sluţită de o boală nemiloasă și apoi 
smulsă din rândul nostru cu atâta cruzime, cât ai clipi. 

Aveam oare să supravieţuim? 

Mă dusei la scaunul de rugăciune al reginei și îngenuncheai. 
Pernița mai păstra încă din căldura corpului reginei. Trecu mult 
timp până să mă ridic din nou și să mă duc în pat, unde mă 
întinsei în întuneric. Cruţă-ne, cruță-ne, cruţă-ne, doar la asta 
mă puteam gândi. Ajută-ne să trecem de noaptea asta. Cruţă- 
ne! 


CAPITOLUL 7 

Ne trezirăm în sunetele obișnuite ale dimineţii. 

Clopotele băteau neîncetat, iar sunetul lor lugubru ne amintea 
întruna că eram înconjurați de moarte - și ameninţaţi de ea. 

Cărucioare cu munţi de cadavre huruiau în curtea palatului, 
îndreptându-se încet spre câmpurile necultivate unde, în fiecare 
an, în sezonul ciumei, se săpa o groapă enormă pentru a 
depune trupurile celor morţi. Cărucioarele erau urmate de 
îndoliații care boceau, unii cu solemnitate, alţii în pragul isteriei 
și înnebuniţi de durere. 

Rămăsei în camerele reginei, așa cum îmi spusese Will să fac, 
dar de la ferestre vedeam, pe domeniul palatului și de-a lungul 
malului, săteni care treceau, mulţi cu copii în braţe. Unii veneau 
la palat și încercau să intre cu forţa, dar eram baricadaţi și în 
siguranţă. Nimeni nu reușea să intre. 

Nimeni până la sosirea lui Anne Boleyn. 

Anne nu fusese cu noi când Lavinia Terling se îmbolnăvise și 
teama de sudoare începuse a se răspândi. Fusese cu regele, și 
plecase devreme în acea dimineaţă pentru a călări cu el. Nimeni 
nu o văzuse de atunci. Nu fusese cu regele atunci când el se 
întorsese din plimbarea de dimineaţă - exact în momentul în 
care zvonurile despre boala Laviniei începuseră să circule. 
Regele intrase călare în curtea palatului chiar atunci când se 
stârnise panica. Şi plecase tot atunci. 

Acum Anne se întorsese și cerea să intre în palat. 


— Bineînţeles că trebuie să o lăsăm să intre, spuse regina 
când o adusei la o fereastră înaltă și o văzu pe Anne, auzindu-i 
plânsetele zgomotoase. 

— Dar, Maiestate, nu putem să lăsăm pe nimeni să intre aici. 
E posibil să fie bolnavă. 

— Dacă ar fi bolnavă, ar mai fi în stare să facă atâta tărăboi 
cu pumnii în ușă și să strige cu atâta putere? 

Anne făcea într-adevăr o gălăgie îngrozitoare și nu dădea 
semne să înceteze. 

— Mă voi ocupa de ea, spuse Griffith Richards, mângâindu-și 
sabia care-i atârna la cingătoare. 

Ştiam că nu o îndrăgea pe Anne. O învinovăţea că l-ar fi sedus 
pe rege și l-ar fi împins să comită adulterul, deși era conștient, 
ca toată lumea de altfel, de faptul că regele Henric avusese 


numeroase amante înainte de ea, inclusiv pe sora lui Anne și - 
dacă era s-o credem pe Jane Popyngcort - pe mama lui Anne. 

— Unde e regele? Știu că e acolo și mă așteaptă. Lăsaţi-mă să 
intru! Cer să-l văd! Cer să fiu lăsată să intru chiar acum! 

In cele din urmă, și doar după ce regina îi ordonă, Griffith 
Richards o lăsă să intre pe furibunda Anne, care, în starea 
deplorabilă în care se afla, cu hainele și cizmele murdare de 
praful drumului, cu părul încâlcit și negru căzându-i peste chip, 
cu fața mânjită și ochii săgetând de mânie, semăna leit cu un 
cotoi zburlit. Când intră cu pași apăsaţi în camerele reginei, 
văzui câteva servitoare chicotind pe seama ei, ceea ce o scoase 
complet din minţi. 

— Unde e? Unde e regele? 

Dacă gărzile ar fi fost aici, nu i-ar fi permis un atare 
comportament, mă gândii. 

O urmai pe Anne în timp ce îl căuta pe rege din cameră în 
cameră, oftând exasperată. Într-un final, ajunse în dormitorul 
reginei. Caterina stătea la masă și citea. 

— Unde e regele? Ce i-ai făcut? 

Caterina luă o scurtă pauză înainte de a-i răspunde, fixând-o 
cu privirea pe Anne. 

— Obișnuim - sau mai bine zis, e de datoria noastră - să ne 
plecăm în faţa reginei, îi zisei lui Anne pe un ton aspru. Și așa 
cum bine știi, noi, domnișoarele de onoare, nu îi vorbim reginei 
decât dacă ea ni se adresează. Ai uitat? 

Anne îmi aruncă o privire fugitivă, apoi se întoarse spre 
regină. 

— Soţul meu nu e aici, spuse Caterina încet. Fără îndoială că 
se află într-un loc izolat, așa cum și trebuie. Pentru a se asigura 
că viaţa lui prețioasă va fi cruțată în aceste timpuri de restriște. 

— Ar trebui să fie cu mine! izbucni Anne. M-a scos la o 
plimbare călare. Apoi a plecat de unul singur. M-a părăsit! 

Vocea îi tremura, și nu mai era vocea unei femei capricioase, 
ci a unei copile speriate. 

— El e regele, spuse Caterina pe un ton blajin. Nu ești singura 
lui grijă. 

Cuvintele reginei ascundeau o notă de cruzime, ceea ce mă 
surprinse. Dar Anne nu părea s-o audă. Parcă intrase într-o stare 
de reverie, cu acea voce răsunătoare. 


— Nu mi-a zis nimic, doar s-a îndepărtat. Eram lângă o fermă, 
am mers acolo, dar mi-au zis ca boala se răspândește. Mi-am 
imaginat că avea să se întoarcă după mine. De ce nu s-a întors? 

Anne părea sincer uimită. Pesemne că era foarte obosită, de 
își permitea să vorbească astfel cu regina, mă gândii. 

— De ce nu te-ai dus la Hever? o întrebai. 

Castelul Hever era reședința principală a familiei Boleyn. 

— Am vrut, dar am auzit că sudoarea s-a răspândit în Kent, 
atât de multă boală... 

— Dar nu ţi-ai făcut griji, nu voiai să afli dacă familia ta a fost 
lovită de boală? 

Anne se răsuci și mă privi, o privire pe care nu o putui 
pătrunde la început. O umbră se așternu peste chipul ei și 
expresia i se schimbă. 

— Sora mea e bolnavă, soţul ei e mort. Fratele meu probabil 
că e pe moarte deja. Nu am nevoie să știu mai mult. 

Se așeză, apoi continuă. 

— Boala e peste tot. Toţi călăreţii cu care m-am întâlnit mi-au 
spus asta. „Nu te duce spre Canterbury! Nu te duce spre 
Londra”, spuneau ei. „Nu te duce spre nord.” M-am gândit că aș 
fi putu ajunge la Croydon, dar apoi am aflat că Thomas 
Tyringham e pe moarte, și că mulţi alţii din casa lui muriseră și 
fuseseră îngropaţi. Așa că m-am întors aici. Eram sigură că 
regele mă așteaptă aici! Unde e? 

— Thomas Tyringham? A murit de sudoare? 

Anne încuviinţă. 

— De ce e important pentru tine? 

Mușchii îmi împietriră de teamă. Nepoţii mei. Will. Erau la 
Croydon, pe moșia stăpânului Tyringham. Trebuia să mă asigur 
că nu erau printre cei bolnavi. 

— Eşti sigură? 

Anne dădu din umeri. Arăta sfârşită și își trecu mâna peste 
frunte. 

— Drumurile sunt pline de povești. Bârfe de cârciumă. Toată 
lumea se teme. 

Se opri, apoi spuse: 

— Trebuie să mă întind. 

Deși aveam puţină apă, Caterina insistă ca Anne să se spele și 
îi spuse lui Griffith Richards să-i aducă un lighean și un urcior cu 
apă. El se supuse, dar în silă. O condusei pe Anne, care dintr- 


A 


odată deveni ascultătoare, dispărând orice urmă de furie, în 
camera unde dormeau de obicei domnișoarele de onoare și îi 
împrumutai câteva haine curate de-ale mele. Ştiam că nu aveau 
să-i vină. Anne era mai înaltă decât mine și mult mai bine 
legată. 

Griffith Richards aduse apa și o lăsarăm pe Anne să se spele 
în intimitate. 

— E atât de înfricoșată, îi spusei lui Richards în timp ce 
așteptam împreună în camera de alături. 

— Și are motive să fie, răspunse el. Nu numai din cauza 
sudorii. Ştie că toată lumea e împotriva ei. 

— Toată lumea, mai puţin regele. 

— Ah, dar regele e capricios. Nu te poţi baza pe el. Şi nu are 
la cine altcineva să apeleze. Toţi cei care o iubim pe buna 
noastră regină trebuie să o dispreţuim pe Anne. Până și unchiul 
ei, Norfolk, îi critică aroganta. 

Unchiul lui Anne începuse să o vorbească de rău și vorbele lui 
se răspândeau. Are o părere prea bună despre ea, spunea 
Norfolk. Poartă prea multe bijuterii. Își dă aere. Îi vorbește pe un 
ton prea familiar regelui. Își imaginează că într-o zi va deveni 
cea mai importantă femeie de la curte. Ducele dorea cu totul 
altceva. Dorea ca fiica sa, Mary, să fie ridicată la cel mai înalt 
rang, pe cea mai importantă treaptă a puterii și să le influenţeze 
pe celelalte doamne de rangul ei. Ea avea să se mărite cu 
Henric Fitzroy, iar acesta din urmă avea să devină rege într-o 
bună zi. Până atunci, Anne Boleyn avea să fie dată uitării, iar 
regina Caterina va fi trăit de mult în anonimat, într-o mănăstire. 
Regina Mary avea să fie deasupra tuturor femeilor, iar fiul ei și 
al lui Henric Fitzroy urma să moștenească tronul. lar ducele de 
Norfolk avea să devină noua sursă de putere. 

— Unchiul ei o acuză că e prea arogantă, îi spusei aprodului, 
și cu toate acestea nu se face vinovată decât de faptul că dă 
ascultare dorințelor regelui. Poruncilor lui regale. 

Richard nu era convins. 

— Orice ar spune sau ar face regele, suntem cu toții stăpânii 
propriului suflet. Trebuie să răspundem în faţa lui Dumnezeu 
pentru păcatele noastre. Putea să nu accepte să fie curtată de 
el. Putea să fugă, să se adăpostească la familia ei. 

Scuturai din cap. 


— Aceeași familie care a tolerat - ba nu, a încurajat - relaţia 
surorii ei cu regele? Nu cred că ar fi fost o idee bună. Familia 
Boleyn a avut numai de câștigat de pe seama păcatelor celor 
două surori, așa cum pui tu problema. Thomas Boleyn pare 
hotărât să-și urmărească propriul interes. 

— Cu atât mai rău pentru ea, mi-o reteză Richards. O 
păcătoasă dintr-un bârlog de păcătoşi. 

Nu-mi putui reţine zâmbetul, ca și cum i-aș fi rănit orgoliul. 

— Şi tu ești fără de păcat? 

Nu avu ce să-mi răspundă, dar își menţinu expresia de dispreţ 
de pe chip. 

Dădui din umeri și trecui peste acest moment. Eram la fel de 
dură în felul în care-mi judecam tatăl, precum era și Griffith 
Richards cu Anne. lar eu, Jane Seymour, eram eu fără de păcat? 

Mersei în camera în care Anne, după ce se spălase, se 
întinsese pe pat și adormise, cu gura deschisă și buzele subțiri 
fremătând ușor, de parcă ar fi visat. 

Mă uitai în jos la ea, întrebându-mă de ce mai că îi luasem 
apărarea în fața lui Griffith Richards. Nu o iubeam și nu o 
respectam mai mult decât el. O consideram o fată obsedată de 
sine, vulgară, lipsită de respect, a cărei cruzime faţă de regina 
noastră admirabilă era demnă de dispreţ. Cu toate acestea, mi 
se păru că observasem, în teama ei ingenuă de mai devreme, 
ceva vulnerabil, ceva care anula celelalte defecte ale ei și o 
făcea mai puţin neplăcută. 

Chiar și dacă era imperceptibil. 

Mă gândii că, așa cum spusese și Griffith Richards, își tăiase 
toate punţile de legătură: de la surorile ei dintre domnișoarele 
de onoare (cu excepţia lui Bridget) la ceilalți curteni, la toţi cei 
care o iubeau și o compătimeau pe Caterina. Faptul că era 
amanta regelui o izola de toţi ceilalţi, mai ales de când Marea 
Problemă a regelui împărţise curtea în două tabere, cei a căror 
dorinţă de a-l servi pe rege era mai importantă decât orice și 
oricine și cei care erau devotați reginei și cauzei ei. 

Cât despre familia lui Anne, nu îi observasem pe nici unul 
îndeaproape și nu puteam să spun dacă i-ar fi sărit în ajutor, în 
caz că i-ar fi chemat. Ea și sora ei Mary erau rivale, sau cel puţin 
așa credea Anne, conform celor spuse de Bridget. Pe ceilalți nu 
îi cunoșteam, deși îl văzusem deseori pe Thomas Boleyn la 
curte, pășind grăbit, de obicei purtând cu el o tolbă plină de 


hârtii, aplecat asupra diverselor sarcini și arătând de parcă nici 
o forță pământeană nu ar fi putut să-l oprească din a-și urmări 
scopul. 

Griffith Richards pufni. Mormăi „cu atât mai rău pentru ea” și 
plecă, lăsându-mă să o privesc pe Anne care dormea și să îi 
cumpănesc cuvintele. Avea dreptate, regele Henric era, 
probabil, singurul aliat al lui Anne. Un protector puternic, într- 
adevăr, pentru moment. Dar în viitor? Dacă împăratul Carol 
decidea să-și trimită armatele să invadeze Anglia și să o salveze 
pe regina Caterina de anularea mariajului? Avea Henric s-o 
abandoneze pe Anne, așa cum făcuse în timpul plimbării lor 
călare? Așa cum o lăsase să se descurce de una singură în timp 
ce sudoarea temută se năpustea asupra Angliei, aducând cu ea 
atâta frică, durere și moarte? 


O cină frugală fu servită și regina se așeză la masă, insistând 
să-i ţin companie. 

— Nu mai putem să ţinem cont de protocolul obișnuit în 
condiţiile de faţă, Jane, spuse ea. Voi fi încântată să îmi ţii 
companie cât iau cina. 

Nu după mult timp, auzirăm un cal în galop pătrunzând în 
curte. Era un mesager trimis de Will, ca să îmi spună că nobilul 
Thomas Tyringham murise, dar că el părăsise moșia și se afla la 
o alta, în apropiere de Woldringham, cu cei doi tineri prieteni. 

Ştiam, desigur, cine erau „cei doi tineri prieteni”: nepoţii mei, 
Henry și John. 

— Şi sunt bine? îl întrebai pe călăreț. 

— Cred că da, doamnă, veni răspunsul. Deși multe suflete 
sărmane sunt bine dimineaţa și în sicriu seara. 

— Ce se aude despre boală în Woldringham? cerui să știu. 

— Asta nu pot să zic. Dar mi s-a spus să vă informez că 
măicuţele de la Sf. Agnes sunt bine, iar oaspetele lor o duce 
bine. 

Deci Cat supravieţuise bolii. Era o mare ușurare, și preferai să 
cred că Will, Henry și John erau sănătoși. 

li mulţumii mesagerului și îi aruncai o monedă, apoi revenii la 
masa reginei. 

A doua zi dimineaţă, Anne se ridică cu greutate și doar ciuguli 
din mâncare. Se mai însufleţi puţin când, cu o oarecare agitaţie 
în curte, Bridget Wingfield sosi la palat și, de vreme ce nu 


prezenta semnele bolii, i se permise să ni se alăture în camerele 
reginei. Regina era încă în dormitor, dar restul casei veni de 
îndată să o întâmpine. 

Ne bucurarăm văzând că adusese cu ea provizii și alimente, 
butoaie cu vin și ulei, faină, pește sărat și câteva coșuri cu 
legume de pe moșia Wingfield din Darenth. Aduse și vești. 

— Regele e cu tine? o întrebă Anne pe Bridget imediat. 

— A fost, dar acum s-a dus la Tittenhanger, la turnul lui de 
acolo. E singur în camera turnului. Coboară un coș jos pe 
fereastră de patru ori pe zi și primește mâncare. Işi petrece 
timpul citind și născocind noi leacuri pentru sudoare. Între noi 
fie spus, e îngrozit de boală. Mai îngrozit decât oricare dintre 
noi. 

— Oh, și Jane, continuă ea, soțul meu a primit o scrisoare de 
la fratele tău Edward. Mare parte din familia ta e destul de bine, 
dar tatăl tău e bolnav. 

— E posibil să moară? întrebai. 

Bridget scutură din cap. 

— Nimeni nu poate spune. Dar majoritatea mor odată ce 
încep să miroasă. După ce apar inflamaţiile. 

Dumnezeu să mă ierte, dar mărturisesc că m-am rugat ca 
tatăl meu să moară. Dacă, așa cum spuneau mulţi, sudoarea era 
o pedeapsă divină, atunci nimeni nu o merita mai mult ca el. 

— Am o scrisoare pentru tine, Anne. De la Maiestatea Sa. 

— Citește-o, te rog, Bridget. 

Bridget păru stânjenită. 

— Nu vrei s-o citești tu, în intimitate? 

— Sunt obosită, spuse Anne, și, într-adevăr, vocea îi era 
vlăguită. 

Se sprijini într-un cot. 

— Citește-o. Nu-mi pasă cine aude. 

„Draga mea, începea scrisoarea, nu-ţi fie teamă de această 
nenorocire trecătoare. Dacă suntem prevăzători și avem grijă, 
nu vom fi afectaţi. Femeile nu sunt afectate atât de des, precum 
bărbaţii. la manus Christi, oţet și pelin, apă de trandafiri și 
firimituri de pâine coapte și amestecă-le. Miroase acest amestec 
des și mănâncă moderat. Purifică-ţi camerele în fiecare zi cu foc. 
Dacă poţi să pui păianjeni vii într-un săculeţ și să-l porţi în jurul 
gâtului, otrava nu-ţi va pătrunde în inimă. Ti-aş trimite mai 


multe poţiuni, dar spiţerul meu, Sartorius, e bolnav și e pe 
moarte. Să nu adormi! Altfel, poate nu te mai trezești niciodată. 

Al tău, din inima unuia care te dorește mai presus de orice și 
care curând îţi va trimite o mănușă de protecţie pentru arc, să o 
porți atunci când vom merge la vânătoare. Nu te teme de 
foamete, postul alungă boala. 

Al tău, Henric, cu tot sufletul!” 

Observai că Anne picotea în timp ce Bridget îi citi scrisoarea. 
Regele o avertiza să nu doarmă. Mă întrebai dacă să o trezesc. 
Mă întinsei s-o ating pe umăr, s-o scutur ușor și s-o trezesc. 

Umărul îi era umed. 

Scosei un icnet. Nu mă putui abţine. Ştiam cu toţii ce însemna 
umezeala. Sudoare! 

— Anne, trezește-te! Anne! 

Ea murmură câteva cuvinte. 

Mă trăsei în spate. 

— E umedă. Pielea îi arde, spusei. 

Cu un curaj care mă surprinse și pe mine, o apucai de mâini și 
le ridicai, așa cum făcuse Will cu mine când venise la Greenwich 
și teama de sudoare se răspândise în palat și în oraș. Căutam 
inflamații, bășici, semne ale bolii. 

Într-adevăr, în adânciturile axilelor lui Anne se aflau pustule 
roșii, mari. Începu să tremure. 

— Dumnezeule, o auzii pe Bridget strigând. Dumnezeule, ai 
grijă de ea! Salvează-ne pe toţi! 

— Șanțul! strigă Griffith Richards. Arunc-o în șanț. 

Merse la cea mai mare fereastră din camerele regale și, 
apucând barele de fier, trase cu putere. Se auzi un tosnet de 
zidărie căzută în timp ce pietrele vechi și mortarul cedară, 
lăsând în urmă o deschizătură îngustă. O deschizătură prin care 
aproape că ar fi încăput o femeie măruntă. 

Dar Anne nu era mică de statură, mă gândii. Cu toate 
acestea... 

Griffith Richards o ridică pe Anne și se grăbi spre fereastră. Ea 
lovea și se zbătea, încercând să se elibereze din strânsoarea lui. 

— Nu, așteaptă! spuse Bridget. Nu face asta! 

— E singura cale, insistă Richards. Altfel vom muri cu toţii. 
Vrei să ne ai pe conștiință? 

— Nu mai aștepta! strigau într-un glas servitorii. 


Chipurile lor nu reflectau nici un sentiment de groază, doar o 
satisfacție crudă. Griffith Richards avusese dreptate. Anne era 
dispreţuită. 

Dacă Will ar fi fost cu noi, nu ar fi ezitat să facă ceea ce 
trebuia, să ne salveze pe toţi. Da, mă gândii. Fă-o. Fă-o și 
termină cu ea... 

Richards încerca să îndese trupul tremurând al lui Anne prin 
deschizătura din zidărie. Anne lovea în zadar și striga după 
Henric. 

— Opriţi-vă! 

Auzind vocea reginei, aprodul ezită și se uită peste umăr la 
stăpâna lui regală. Dar apoi îl auzii zicând „nu” și continuă să 
împingă și să înghesuie prin deschizătură trupul rigid al lui Anne. 

— Oprește-te în momentul acesta! Îți poruncesc în calitate de 
regină! Soţul meu nu ar permite niciodată una ca asta! 

Văzui cum mâinile masive ale lui Griffith Richards își pierdură 
din putere. Își lăsă capul în jos, deși încă ţinea de rochia 
voluminoasă a lui Anne. 

— Suntem creștini, nu sălbatici! spunea Caterina. Dă-i drumul 
femeii aceleia de îndată! g 

Richards o eliberă pe Anne și se dădu în lături. II văzui punând 
mâna pe sabia scurtă. 

Suspinând și transpirând, Anne reuși să se tragă înapoi în 
cameră. Nimeni nu o ajută. Ne era tuturor prea teamă de boală. 

— Vino cu mine, spuse regina pe un ton calm, îndreptându-se 
spre ușă. Îţi voi pregăti un pat în spălătorie. Îţi voi aduce chiar 
eu mâncare, dacă nimeni altcineva nu o va face. Cu mila lui 
Dumnezeu, se poate să te însănătoșești cu ajutorul leacurilor 
regelui. Și Dumnezeu să aibă milă de sufletul tău! 


CAPITOLUL 8 

Nu aveam doctori care s-o trateze pe Anne, care se afla acum 
în camera ei din capătul opus al palatului. Se plânse că odaia, 
care era în spălătorie, printre căzile de baie, era întunecoasă și 
umedă, deși, mă întrebam în sinea mea, cum putea să-și dea 
seama de umezeală când ea era leoarcă din cauza sudorii? Mă 
mustrai pentru un asemenea gând și încercai să urmez 
exemplul atitudinii caritabile a reginei. Pentru că regina, știam 
cu toţii, îi salvase viaţa lui Anne. Porunca dată lui Griffith 
Richards venise în ultimul moment. Dacă nu ar fi intervenit 
regina, Anne s-ar fi înecat în șanțul care înconjura castelul. 

Şi, deși nimeni nu afirmă, cu toţii o admiram pe Caterina 
pentru atitudinea ei miloasă faţă de femeia care era amanta 
soţului ei. Femeia cu care acesta intenţiona să se căsătorească. 

Nu trecu mult timp și cardinalul Wolsey, care, așa cum îi 
plăcea fratelui meu Ned să spună, avea ochi și urechi peste tot, 
află că Anne era bolnavă de sudoare și îl trimise pe doctorul 
Barchwell la palat să o trateze. 

Era un bărbat înalt, masiv, al cărui păr grizonant se rărise și 
care mirosea a unguentele și poţiunile pe care le purta cu el în 
sacii cu leacuri. Cizmele i se scorojeau din pricina noroiului și 
mantia de călătorie îi era murdară de pe drum. Il conduserăm în 
palat și îi oferirăm mâncarea de care ne puteam lipsi. Vorbi 
puţin, dar mâncă mult, încruntându-se când îi spuserăm că 
avem foarte puţin vin și că trebuie să-l consumăm cu măsură. 

— Pentru Lady Anne și pentru ceilalţi care s-ar putea 
îmbolnăvi, îi explicai. 

— Asta dacă nu îl beau servitorii, veni răspunsul cinic al 
doctorului. Am nevoie de un pat unde să mă întind, spuse el 
aspru. Nu am dormit de două zile. 

Griffith Richards îl duse într-o anticameră unde se putea 
odihni. 

— Foc, auzii mormăind. Aprindeţi focuri în camera bolnavei, 
unde se află Lady Anne. Cât de multe puteţi. 

Apoi se întinse și se culcă. 

Aprinserăm focuri în spălătorie, aduserăm cât de multe 
lumânări puturăm găsi, până când toată încăperea fu luminată. 
Se credea că focul alungă boala și că, de asemenea, induce o 
stare ca de transă în care corpul se vindecă mai rapid. 


Când doctorul Barchwell se trezi, se spălă și se îmbrăcă în 
grabă, apoi, luându-și sacii cu leacuri, merse jos, în spălătorie, 
să o vadă pe Anne. ÎI însoţii. Anne tremura sub pături, vizibil mai 
slăbită decât ultima dată când o văzusem, și era clar că ceda 
înfrântă de boala oribilă. Ochii îi erau bulbucaţi și plini de teamă. 

Doctorul scoase un săculeţ de piele și se grăbi într-un colț al 
camerei, unde se întindeau pânze de păianjen în pâlcuri 
întunecate, lipite de pereţi. Fără a lua în seamă pericolul de a fi 
mușcat, ridică o parte dintre pânze și le puse în săculeţ, apoi 
trase șnurul lung de piele, astfel încât păianjenii să nu poată 
ieși. 

— Pune-i asta în jurul gâtului, îmi spuse, dându-mi săculeţul. 

Anne purta un lanţ de aur și atârnai săculeţul de el, lângă 
gâtul ei. 

— Ai pâine? Pâine neagră, nu albă. 

ÎI asigurai că aveam. Încă nu mâncaserăm toate franzelele pe 
care le adusese Bridget cu ea. Mă dusei la etaj să iau pâinea și 
când mă întorsei o mărunţii, cum mă sfătuise doctorul. El puse 
împreună firimiturile cu ierburi și lichide și le amestecă. 

În următoarea oră, după ce Anne leșină și camera se umplu 
de mirosul înţepător al oţetului și al apei de trandafiri, de mosc 
și pelin, și de alte mirosuri necunoscute mie, doctorul prepară 
un leac puternic. 

— E formula regelui, spuse el. Jură că vindecă sudoarea. 
Numai pe spiţerul lui nu l-a salvat. Bietul om a murit. 

Doctorul puse amestecul puternic mirositor lângă patul îngust 
pe care zăcea Anne. 

— Acum așteptăm, spuse el. 

— Nu ar trebui să o trezim, să o obligăm să bea leacul? 

— Nu. Mirosul e cel care vindecă. 

Nu mă îndoii. Stătui pur și simplu la căpătâiul lui Anne, cu 
doctorul lângă mine, așteptând cu interes o schimbare în 
înfățișarea ei. Din când în când doctorul îi atingea braţul. 

— E manus Christi, spuse la un moment dat. Işi face efectul. 
Se usucă. O vindecă, Domnul fie lăudat! 

Și chiar înainte de miezul nopţii, când lunga noastră veghe se 
sfârși, doctorul Barchwell îmi spuse că nu mai are nevoie de 
ajutorul meu. 

— Va supravieţui, spuse el, și văzui, pentru prima dată, un 
zâmbet aproape imperceptibil pe chipul lui. 


Parcă întreg chipul i se relaxă, iar ridurile provocate de 
tensiune de pe frunte și din jurul gurii nu mai erau atât de 
adânci. 

— E bine, adăugă el. Regele va fi încântat. 

Doctorul mai stătu cu noi câteva zile, continuând să vegheze 
modul în care Anne își revenea și pregătind noi variante ale 
leacurilor vindecătoare care o salvaseră. 

Orele lungi de veghe încordată îi afectaseră trupul. Arăta 
slăbit și vlăguit, cu ochii încețoșaţi și încercănaţi, de parcă ar fi 
trecut prin grozăvia bolii chiar el. Deși îl rugarăm să se 
odihnească înainte să plece, refuză, spunând că atâţia alţii îl 
așteptau să-i vindece. Ne asigurarăm că avea provizii la el și 
apoi îl trimiserăm în drumul lui, epuizat și slăbit cum era, spre 
următoarea misiune caritabilă. 

Știam că mulţi oameni mureau. Îmi făceam griji necontenit că 
aveam să primesc vești groaznice despre moartea lui Will. In 
schimb, avusei un vis. 

Fu mai mult decât un vis, fu o premoniţie. Visai că nepotul 
meu John era bolnav. 

Mă trezii din vis și plecai aproape imediat spre Woldringham, 
fără să mă îndoiesc de faptul că regina mi-ar fi urat drum bun, 
dacă i-aș fi cerut permisiunea înainte să plec. 

Călării cât de iute putu calul, pe drumuri prăfuite și înguste și 
peste pajiști pe care ultimele flori sălbatice încă înfloreau, 
deopotrivă cu iarba și buruienile. Ştiam că Will îi dusese pe 
băieți pe o moșie lângă oraș, dar care? Ajunsă în vecinătatea 
orașului, începui să întreb. Curând aflai răspunsul. 

— Ah, vă referiţi la casa lui Peregrine Lavington, mi se spuse. 
Toţi copiii bolnavi sunt duși acolo. 

Dacă John era într-adevăr bolnav, mă gândii că era posibil să 
fie acolo. Urmai indicaţiile primite și curând călăream pe un 
drum printre livezi, unde pomii miroseau dulce și erau încărcaţi 
de fructe. Soarele de iulie era fierbinte și un val de căldură se 
ridică din pământ; aproape că-mi doream să plouă, cât să mai 
domolească vipia. De îndată, o casă destul de mare apăru în 
faţa mea - un conac, dărăpănat, dar încă solid, cu ziduri galbene 
care se năruiau, cu ţiglele acoperișului care începeau să se 
crape și să se depărteze unele de altele. Case țărănești cu 
acoperișuri din paie, acoperite de mușchi verde înconjurau casa 


veche. Gardurile vii, odată cu frunziș luxuriant, și pajiștile care 
se întindeau în jur erau părăginite. 

— Ne-ai mai adus unul? întrebă o femeie care veni la ușă 
după ce bătusem, cu o privire îngrijorată. 

Nu purta bonetă, părul ei creţ și grizonant era prins într-un 
coc dezordonat, și șorţul pe care-l purta peste corsaj și rochie nu 
era prea curat. O luai drept o spălătoreasă. 

— Nu am adus nimic, spusei. Doar pe mine. Sunt domnișoara 
Seymour din anturajul reginei, și îi caut pe Will Dormer și pe 
băieţii care călătoresc cu el, Henry și John. 

— Scumpă domnișoară Seymour, spuse femeia cu bunătate în 
ochi. Nu ar trebui să fii aici. E boală în această casă. Te implor, 
găsește un alt loc. 

Chiar atunci apăru Will în pragul ușii, cu un copil în braţe. Era 
o fată. Will arăta epuizat, dar când mă văzu zâmbi. 

— Jane! Draga mea! Văd că ai făcut cunoștință cu Peregrine, 
un suflet altruist. Și-a deschis casa copiilor. Celor bolnavi, celor 
care au rămas orfani din cauza bolii. Toţi cei nedoriți, ale căror 
familii au murit. E compasiunea întruchipată. 

Peregrine Lavington dădu din umeri. 

— Toate mănăstirile sunt pline, nu mai pot primi bolnavi. Așa 
că această casă a devenit un spital. E un scop bun. 

— Am avut un vis, le spusei. Se făcea că John era bolnav. E 
aici, cu voi? 

Atât Peregrine, cât și Will tăcură pentru o clipă. Schimbară o 
privire. Apoi Peregrine vorbi. 

— Imi pare rău, domnişoară Seymour, dar micul tău prieten, 
John, e într-adevăr, foarte bolnav. Înţeleg acum de ce-ai venit, în 
ciuda bolii. Haide, te voi duce la el. 

O urmai pe Peregrine în casă, și groaza mă cuprinse. 
Avusesem dreptate. John era bolnav și avea nevoie de grija și 
iubirea mea. 

Conacul vechi și răcoros se dărâma. Pereţii erau plini de 
frunze de pelin și miroseau a mucegai, dar trestiile de pe podea 
erau curate și simţii un iz de ierburi proaspete, în ciuda 
mucegaiului. Mai multe voci de copii răzbătură până la noi când 
urcarăm scările, unii ţipau, alţii plângeau, câţiva chicoteau și 
chiar cântau. Prin fiecare cameră prin care treceam se aflau 
multe paturi, și în fiecare dintre ele, câţiva copii. Unii erau doar 
prunci, alţii, bănuiam că aveau aproape treisprezece sau 


paisprezece ani - destul de mari încât să vâneze ciori pe câmp 
sau să ajute la strânsul apropiatei recolte. 

Într-un pat mic, un copil zăcea nemișcat, iar corpul lui alb era 
înfășurat în cearșafuri răsucite de către două femei. După ce 
terminară sarcina neplăcută și duseră trupul neînsufleţit al 
băiatului pe coridor, patul fu schimbat, și Will o puse în el pe 
fetița pe care o purta în braţe și o acoperi cu o pătură subţire. 

— Avem atât de mulţi bolnavi aici, domnișoară Seymour. Nu 
toți cei care vin aici mor, dar prea mulţi nu rezistă! O parte își 
revin și rămân să aibă grijă de alţii. Le sunt recunoscătoare 
pentru ajutorul lor. Cum îi sunt și lui Will. 

Îi zâmbi lui Will, apoi mă conduse într-o altă cameră 
gălăgioasă. 

Nepotul meu, John, zăcea în pat, ghemuit, ca un căţel bolnav, 
cel mai prăpădit dintre născuţi. 

— E cu noi de câteva zile, îmi spuse Peregrine. A rezistat până 
acum. E un semn bun. 

— Tizul bunicului său, spusei. Micul John Seymour. 

Mă așezai pe patul jos și îmi pusei mâna pe fruntea umedă a 
lui John. Nu mă ferii să-l ating, la fel cum făcusem cu Lavinia și 
cu Anne. Nu-mi păsa în acel moment dacă mă îmbolnăveam sau 
nu. Nu-mi făceam griji decât pentru băiat. John scoase un sunet 
slab, un mormăit stins. Nu-și deschise ochii. 

— Fratele lui e foarte îngrijorat din pricina lui, îmi spuse Will. 
Dar l-am ţinut pe Henry departe de aici ca să-l cruţ de sudoare. 
L-am dat în ucenicie la un arcaș din garda regală. Stă cu familia 
arcașului. 

Nepotul meu, Henry, era un băiat vânjos, înalt pentru vârsta 
lui și deja un atlet la cei șase ani pe care-i avea, un bun călăreț, 
care se descurca să mânuiască mica lui arbaletă cu oarecare 
îndemânare. 

— Ai fi mândră de el, Jane. Poartă tolba pentru stăpânul lui și 
învaţă să își strunească calul de bătaie. Are să fie soldat în 
armata regelui într-o zi. E puternic și neînfricat. 

— Şi nu s-a îmbolnăvit. 

— Nu. 

Eram îngrijorată pentru Henry, bineînţeles, dar din momentul 
în care îl văzui pe John mă concentrai asupra lui. Îi frecai trupul 
cu un unguent pe care mi-l dădu Peregrine, un amestec de pelin 
și melasă, apă de trandafiri și un leac bine-cunoscut numit 


Pastile Rasis. Îi alinai capul inflamat cu infuzie din frunze de 
părăluţe. Încercai să-l ţin treaz, amintindu-mi de avertizarea din 
scrisoarea regelui către Anne, deși picotea. Mă străduii să-i dau 
napi să mănânce, despre care se spunea că ajută la întărirea 
celor bolnavi și la vindecarea lor, dar îi scuipă şi plânse. În cele 
din urmă, renunţai. 

Oră după oră, rămăsei la căpătâiul lui, alinându-l, cântându-i, 
rugându-mă deasupra lui și zămbindu-i, sperând ca prezenţa 
mea să-l liniștească. Din când în când venea și Peregrine, și mă 
uimi atenţia neobosită cu care se ocupa de toţi copiii pe care-i 
avea în grijă, nemaivorbind de faptul că reușise să evite molima. 

— Cum se face că nu te îmbolnăvești, Peregrine? o întrebai. 
Ce te ţine sănătoasă, când atâţia alţii cad pradă bolii? 

— Cu greu am rezistat, răspunse ea aspru. Am fost bolnavă. 
Ca și restul. Dar mi-am revenit. 

— Dumnezeu a cruţat-o, remarcă Will, ca să-i ajute pe cei 
mici. 

În acele zile triste, mă apropiai de Will mai mult ca niciodată 
și deseori mă duceam la el, căutând compasiune și alinare. Mă 
cuprindea în braţele lui, iar eu îmi puneam capul pe pieptul lui și 
îmi închideam ochii, gândindu-mă cât de recunoscătoare eram 
pentru că mă iubea. Stăturăm neîncetat de veghe împreună 
lângă patul lui John când dormea - pentru că, inevitabil, dormea 
- și ne acordarăm ajutor reciproc în sarcinile pe care le aveam: 
să-i hrănim pe cei bolnavi, să-i spălăm când erau primiţi prima 
dată în casă (mulţi dintre ei erau murdari, dormiseră în șanțuri 
în timp ce călătoriseră de unii singuri), să-i înfășurăm în 
cearșafurile mici când orice șansă îi părăsea. 

Făcui tot ce-mi stătu în putinţă și jelii. Eu și Will jelirăm 
împreună și ne oferirăm unul altuia mângâiere. 

Will veni la mine și își trecu un deget peste obrazul meu, cu 
tandreţe. 

— Regreţi că ai venit aici, draga mea Jane? 

Scuturai din cap. 

— Nu, spusei eu încet. În ciuda tuturor celor întâmplate, nu-mi 
pare rău. Sunt cu tine. 

Il sărutai pe obraz. 

— Şi e atât de multă dragoste în locul acesta. Atât de multă 
compasiune. E frumos să vezi așa ceva, să iei parte la asta. 


Conacul lui Peregrine era mai mult decât un adăpost, era o 
comunitate mică, un sat, o familie mare, unită, care se ridica din 
ruinele unui dezastru. Copiii se susțineau unii pe alţii, fără să se 
certe, fără să se lupte. Nu existau străini printre ei, doar familie. 
O familie reunită de nevoie - și de milostenie. 

Dormii pe podelele tari, de lemn, lângă salteaua de paie a lui 
John, și încercai să ignor propriile simptome care, speram, nu 
erau de sudoare, ci de febră. O febră obișnuită, una care nu 
avea să mă omoare. 

Mă dureau capul și stomacul. Tot ce puteam să fac era să 
beau un bol de supă. Mușchii îmi erau chinuiţi de durere și mă 
dureau oasele. Imi era atât de teamă! 

Îl urmării pe Will, căutând semne ale bolii sau ale oboselii, 
dar, la fel ca Peregrine, părea să reziste cu încăpățânare, 
dormind puţin noaptea și concentrându-se pe copii și pe nevoia 
de a-i alina și de a-i mângâia, astfel încât să îndure atacul 
violent al bolii și să-și revină. 

În a patra zi petrecută la Woldrigham realizai, în sinea mea, 
că micuțul meu nepot nu avea să mai supravieţuiască mult 
timp. Aveam impresia că nu așteptam ca lui John să-i revină 
puterea de a trăi, ci speram ca lupta lui curajoasă să se termine. 
Timpul părea suspendat. Nu mai existau minute sau ore, doar 
așteptarea ca el să-și dea ultima suflare, o așteptare infinită. 

Totul în mine plângea. Parcă toate durerile lumii se adunaseră 
în trupul slăbit al unui băieţel lipsit de apărare, care nu avea nici 
mamă, nici tată și care se afla în grija unor străini. 

Şi, totuși, nu erau străini. Ceilalţi copii, care scăpaseră vii și 
nevătămaţi din chinul sudorii, ca și cum ar fi știut ce se apropia, 
formară un cerc în jurul nostru. În jurul lui John, care zăcea în 
tăcere pe patul lui de paie, cu braţul mic vlăguit odihnindu-se pe 
după gâtul meu. În jurul lui Will, care era lângă mine, aproape 
de mine, înecat în lacrimi, aproape incapabil să înfrunte ultimele 
clipe de viaţă ale nepotului meu. 

Ne încercuiră, tăcuţi, cu bunătate, și așteptarăm împreună. 

Mă năpădiră gânduri de tot felul. Îngeri, mă gândii, în timp ce 
încercam să-mi șterg lacrimile. Există îngeri pe pământ. Care ne 
ajută, în timp ce îngerul morţii trece pe deasupra noastră. 

Inima îmi fu zdrobită în acel moment, pentru că simţii cum 
mâna lui John alunecă de pe braţul meu și el căzu în nesimţire, 
în neființă. Nimic mai mult decât o suflare de vânt. Un cerc de 


fum. O petală căzută. Un clopot îndepărtat. O viață măruntă 
care nu mai era. 


Sezonul sudorii trecuse. Morţii fură îngropaţi și, pe măsură ce 
vremea răcoroasă se instala, numărul deceselor scăzu, iar viaţa 
începu, încetul cu încetul, să reintre pe făgașul ei obișnuit. 

Moșia lui Thomas Tyringham de la Croydon trecu în alte 
mâini, iar sarcinile lui Edward Woodshaw de la Maidens’ Bower 
fură preluate de Henry Norris, și apoi de alţii mai puţin apropiaţi 
de rege. Sora lui Anne Boleyn, Mary, își jeli soțul mort, pe Will 
Carey, și se spunea că își găsise alinare în braţele altui bărbat, 
un soldat din garda regală. Regele angajase un nou spiţer și își 
înlocuise și curtenii care muriseră din cauza sudorii. Anne reuși 
să-și găsească o nouă servitoare și uită imediat numele celei 
vechi, care murise. 

Un singur lucru nu uită: cu câtă grabă și entuziasm o prinsese 
Griffith Richards atunci când era limpede că se îmbolnăvise și cu 
câtă putere încercase să o împingă afară, pe fereastra palatului. 
Aveam impresia că nu-l mai privise niciodată pe Richards așa 
cum îl privea acum și băgai de seamă că se ţinea departe de el 
pe cât posibil; niciodată nu se apropia de fereastra înaltă din 
camerele reginei, cea de la care fuseseră rupte barele și care 
avea o deschizătură suficient de largă pentru ca un trup să 
încapă prin ea. 

În câteva săptămâni, totul reveni la normal. Will mă duse 
înapoi la Woldringham, să-l vizitez pe Henry, iar eu îl îmbrăţișai, 
bucurându-mă să văd cât de mult crescuse și ce băiat puternic 
și curajos devenea. Mă arătai foarte încântată că Henry o ducea 
bine și era în viaţă, dar încă îl jeleam pe John. Și, în durerea mea 
- Dumnezeu să mă ajute! -, îl blestemai pe Dumnezeu pentru că 
îl cruţase încă o dată pe mizerabilul meu tată (care, până la 
urmă, scăpase cu viaţă) și îl lăsase să moară pe nepotul meu cel 
nevinovat. 

ÎI blestemai pe Dumnezeu, blestemai sudoarea, viața însăși, 
pentru că îmi dădeam seama că o întunecime fusese dezlănțuită 
asupra vremurilor noastre, una de care trebuia să ne temem 
pentru că, în cele din urmă, puteam cădea sub mâna ei 
nemiloasă. 


CAPITOLUL 9 

Cardinalul de Sf. Anastasia, Lorenzo Campeggio, ajunse în 
Anglia odată cu prima chiciură din toamna anului 1528, trimis 
de papă să ţină o întrunire privind chestiunea importantă a 
anulării căsătoriei regelui. 

În sfârșit, un om cu o autoritate extrem de importantă, cu o 
poziție foarte înaltă în rândul Bisericii, alături de papa însuși, era 
printre noi și îndoielile din ce în ce mai mari ale regelui despre 
căsătoria lui cu Caterina aveau să fie confirmate. Apoi, regina 
Caterina avea să fie înlăturată pentru a-i lăsa calea liberă femeii 
preferate de regele Henric, Anne Boleyn. 

Mă îngrozeam la gândul că regina ar fi putut fi repudiată, dar 
știam că decizia pe care avea să o ia cardinalul Campeggio nu 
avea să fie una de ordin teologic, ci una la care se ajunge în 
urma unui proces de putere. Puterea regelui Henric și a aliaţilor 
pe care reușea să îi asmută împotriva autorităţii împăratului 
Carol și a prizonierului său, Papa Clement. 

Noi, domnișoarele de onoare, îl vedeam deseori pe cardinalul 
de Sf. Anastasia, pentru că era oaspetele regelui la banchete și 
la alte adunări oficiale, cu robele lui superbe din satin roșu, cu 
ochii trişti și cu pomeţii căzuţi, chipul ridat, îmbătrânit, care se 
remarca printre consilierii regelui și cei din clerul englez, care îl 
susțineau cu atâta ardoare. Cardinalul Campeggio fu, pentru o 
vreme, cel mai important om de la curte, chiar mai important 
decât colegul său cardinalul Wolsey, care, pe lângă faptul că era 
membru marcant al unui partid clerical, era și cancelarul 
întregului regat. Sute de călăreţi făceau parte din cortegiul 
imens al cardinalului Campeggio, cruci enorme de aur aduse de 
la Roma erau purtate înaintea lui oriunde mergea. Bărbaţii și 
femeile de pe tot cuprinsul Angliei îngenuncheau când trecea și 
își făceau cruce, cerându-i binecuvântarea, iar el încuviința cu 
un aer obosit - deși era evident pentru toată lumea că nu era 
obosit, ci suferea. 

Distinsul vizitator de la Roma era chinuit de gută (la fel ca și 
tatăl meu) și, de câteva ori, stând la un banchet sau la vreun 
eveniment oficial, îl văzurăm strângând deodată brațul omului 
de lângă el cu o grimasă de suferință pe chip. In astfel de 
momente trebuia ajutat să iasă, șchiopătând, din încăpere. 

Ştiam că suferea din pricina unei dureri cumplite, intense în 
degetul de la picior, durere care deseori se răspândea la 


picioare și aducea cu ea o febră mistuitoare. Când apăreau 
astfel de episoade, nu putea face nimic, doar să zacă în tăcere 
în camera întunecată - întotdeauna avea pregătită o cameră, în 
caz de nevoie. După câteva zile era de obicei gata să reia locul 
onorabil de la curte, dar nu știa niciodată când avea să-l 
cuprindă durerea din nou. 

— Tot ce știu este că guta aia a lui ar face bine să nu mai fie 
cauza amânării acestei întruniri pe care trebuie să o prezideze, 
anunţă Anne, punându-și mănușa de piele pentru arc pe care i-o 
dăruise regele și ridicând-o ca să poată fi admirată. 

Și era admirabilă, într-adevăr, îi venea ca o a doua piele 
suplă. 

Ned râse când îi repetai cuvintele lui Anne, făcând comentarii 
dispreţuitoare la adresa ei pentru faptul că se gândea doar la 
problemele personale, așa cum făcea de obicei. 

— Cardinalul va proceda cât mai încet posibil, remarcă isteţul 
meu frate. Și din motive mult mai importante decât sănătatea 
lui șubredă. Trebuie să acţioneze cu grijă ca să nu-l jignească pe 
împăratul Carol, mai presus de orice, pentru că împăratul 
stăpânește acum peste Orașul Sfânt. În plus, trebuie să evite a 
aduce vreo ofensă regelui francez, care a devenit acum 
prietenul și aliatul împăratului. Cu astfel de constrângeri, e greu 
să ne dăm seama cum poate cardinalul să îl împace pe regele 
nostru și să se pronunţe în favoarea lui. 

Ned îmi explică cum semnarea tratatului de pace dintre 
regele francez și împărat fusese o lovitură pentru speranţele 
regelui Henric, pentru că lăsa Anglia fără aliat. Vulnerabilă în 
faţa unui atac din partea armatei imperiale. Dar era un mare 
avantaj pentru regina Caterina - un răspuns la multele ei 
rugăciuni. 

— Înţelegi, Jane, cum toate lucrurile merg în favoarea celor 
care îl iubesc pe Dumnezeu, îmi spuse regina, chipul 
strălucindu-i de speranţă și încredere. Intâi o mare epidemie a 
fost abătută asupra Angliei pentru a o chinui și pentru a ne 
pedepsi din pricina vicleniei regelui nostru și a adulterelor 
comise de el. („Și pentru toate cărţile luterane pe care familia 
Boleyn și neamul lor le citesc și le împart altora”, adăugase 
Ned.) Acum guta îl chinuie pe cardinal și îi împiedică lucrul pe 
care ar trebui să îl facă în favoarea papei. 


Și, într-adevăr, din câte părea, exact în acel moment, regele 
Henric era mai puţin sigur de reușita anulării căsătoriei. Prea 
mulți factori erau împotriva lui. Se vorbea mult de schimbare - o 
schimbare radicală - de la cel mai înalt nivel la cel mai de jos în 
modul în care oamenii se priveau unii pe ceilalți. Călugări 
precum Martin Luther îl sfidau pe papă și erau ocupați cu 
organizarea unei noi biserici, așa se spunea. Ţăranii din zonele 
în care se vorbea limba germană răsturnau ordinea socială și se 
răzvrăteau împotriva stăpânilor. Scrieri sfinte, care în mod 
obișnuit erau redactate în limba latină și puteau fi înţelese doar 
de o mână de oameni învăţaţi și de foarte puţine femei, erau 
traduse în limba de rând pentru ca toţi să le poată citi și 
înţelege. („Și să  dezbată asupra  înţelesului lor”, veni 
comentariul sarcastic al lui Ned.) 

Unde aveau să ducă toate acestea? Nimeni nu putea spune, 
dar toţi cei de la putere erau tulburaţi de schimbările pe care le 
simțeau. 

Și, în lumina acestor schimbări, regele Henric părea mai puțin 
nerăbdător decât înainte să se separe o dată pentru totdeauna 
de soția sa. Desigur, o săruta și o mângâia pe Anne în prezenţa 
cardinalului, tratând-o cu un grad de afecţiune și gingășie în 
public, ca și cum ar fi fost căsătoriţi deja. Dar, în același timp, îi 
permise Caterinei să-și ducă mai departe viaţa la curte - după 
ce renunţase să o forțeze a se călugări - și îi oferea un loc de 
onoare la banchete, tratând-o cu respect. După izbucnirea 
sudorii, nu îl mai auzisem ridicând vocea la ea, deși îmi 
aminteam bine că, atunci când regele plecase de la curtea 
Palatului Greenwich, singura lui grijă fusese pentru siguranţa 
fiului său, Henric Fitzroy, și nu pentru soţia sa, iar pe toată 
durata epidemiei nu îi trimisese nici măcar o scrisoare Caterinei, 
ci doar lui Anne. 

La fel ca și cardinalul Campeggio, regele fu chinuit de o boală 
dureroasă în acea toamnă, care continuă până în iarnă. Auzirăm 
că noul său spiţer îi trata o inflamație puternică la vezică, și se 
zvonea că suferea de boli și mai grave. Bârfele care circulau 
printre curtenii săi, aflaţi, desigur, într-o poziţie care le permitea 
să știe adevărul, vorbeau despre posibilitatea ca regele să 
sufere de o tumoare la testicule; se știa că amesteca ierburi și 
experimenta noi combinaţii, în căutarea unui leac, și trimisese 


chiar și un mesager la marea universitate din Bologna pentru a 
avea acces la cele mai bune cunoștințe medicale. 

Ca întotdeauna, succesiunea trezea griji. Dacă regele suferea 
într-adevăr de o tumoare, una care l-ar fi împiedicat să mai facă 
alţi copii, atunci anularea căsătoriei și-ar fi pierdut importanţa. 
Nu ar mai fi avut nevoie să se despartă de Caterina. Anne putea 
pur și simplu să-i devină amantă și tronul avea să-i revină, în 
timp, prinţului Henric Fitzroy. Henric Fitzroy cel slab, mereu 
bolnav, a cărui absenţă de la banchete și alte evenimente 
publice la care era invitat cardinalul Campeggio nu trecea 
neobservată. 

Trecură luni la rând și nu se făcu nici un progres în privinţa 
întrunirii pentru anularea căsătoriei. 

— Vezi, Jane, se adeverește ce spuneam eu întotdeauna, îmi 
zise Caterina într-o seară, după ce se întâlnise cu cardinalul 
Wolsey și cu o parte dintre cei mai îndârjiți susţinători ai cauzei 
sale. Toate merg bine pentru cei care îl iubesc pe Domnul. 

— Şİ pentru cei care sunt susținuți de armatele imperiale, 
adăugă fratele meu Ned. 

Ned stătea mereu la dreapta cardinalului și se spunea că în 
curând avea să intre în cursa pentru o poziţie importantă în casa 
regală. Nu era o persoană la fel de importantă precum Thomas 
Cromwell, avocatul cardinalului Wolsey de la Hanul Gray. 
Cromwell, maestrul dezbaterilor și al disputelor, întotdeauna 
rece și lipsit de emoţii, supraveghea curtea regală precum un 
vultur care abia așteaptă să se pogoare asupra prăzii. Nu-i 
scăpa nimic, urmărind momentul în care avea să lovească - și 
când lovea, se spunea că victimele lui se zbăteau în zadar. 
Wolsey mă dezgusta, dar de Cromwell îmi era teamă, pentru că 
avea o minte ageră și cuvintele îi erau iscusite, iar inima îi era 
un sloi de gheaţă ascuns în pieptul lui gros, așa îmi imaginam. 


Când, după aproape nouă luni istovitoare, solemna curte 
papală fu în cele din urmă convocată, cu cardinalul de Sf. 
Anastasia în frunte și împreună cu toţi episcopii și arhiepiscopii, 
oficialii de la curte, consilierii legali și avocaţii, când întreaga 
suflare fu prezentă, toţi ochii fură aţintiţi nu asupra regelui și a 
reginei, ci asupra lui Anne Boleyn. 

Asupra pântecului său, mai exact. Era însărcinată sau nu? 
Ambasadorul francez porni un zvon conform căruia era 


însărcinată, ambasadorul spaniol nega acest lucru, episcopul de 
Rochester afirma că nu-și cobora cugetul la astfel de lucruri 
sordide, iar Anne, căreia îi făcea plăcere să fie în centrul 
atenţiei, zâmbea în sinea ei și nu spunea nimic. 

Nu suportam să o privesc și îmi dădui seama că și celelalte 
domnișoare de onoare - aveam câteva nou-venite printre noi - 
erau la fel de stânjenite în prezenţa ei. Din pricina bănuielii ce 
plana asupra ei că era amanta regelui, toate eram suspectate. 
Imi trecuseră pe la urechi bârfe printre curteni despre 
domnișoarele de „dezonoare” și mă simţii jignită. Speram că 
nimănui nu-i putea trece prin cap că aș fi putut s-o trădez pe 
regină. 

Regina Caterina, graţioasă și demnă ca întotdeauna, intră în 
curte la braţul lui Griffith Richards și dădu glas unei pledoarii 
elocvente în faţa soțului ei, jurând că nici o urmă de incest nu 
pângărea căsătoria lor, de vreme ce ea și fratele lui Henric, 
Arthur, nu împărţiseră niciodată un pat, ca soţ și soţie. 

Sinceritatea ei era copleșitoare, argumentele convingătoare. 
Dar atenţia spectatorilor din sala cea mare era îndreptată în altă 
parte. Creștea următorul rege al Angliei chiar atunci în pântecul 
Annei? Era irascibilă, așa cum erau femeile însărcinate deseori? 
Era roșie la față? Purta o nouă bijuterie, una pe care regele ar fi 
putut să i-o dăruiască când îl anunţase că urma să fie tată? 

Curtea fu reconvocată zi după zi, și zvonurile continuară să 
circule, până când trecu mai mult de o lună și încă nu exista o 
rezolvare a problemei centrale. Veștile care soseau din Italia 
erau sumbre. Puterea împăratului creștea, domina totul. lar el, 
prin intermediul papei, dăduse porunca supremă: nu avea să se 
ia nici o decizie în Anglia în legătură cu procesul de anulare. 
Doar papa putea judeca Marea Problemă a regelui. Şi avea săo 
facă - atunci când decidea împăratul. 

Cardinalul de Sf. Anastasia, cu o voce stinsă din cauza 
încordării și cu o privire de înfrângere în ochii reumatici, 
suspendă curtea papală fără să se fi luat vreo decizie și ieși 
șchiopătând din marea sală, trăgându-și robele roșii, de satin, 
după el. Câţiva dintre spectatorii șocați îngenuncheară în semn 
de respect sau își făcură cruce, ori strigaseră către el, rugându-l 
să-i binecuvânteze. În schimb, dinspre familia Boleyn și 
susţinătorii regelui se auziră doar sâsâituri zgomotoase și 
strigăte de disperare. 


lar eu zâmbeam. Zâmbii toată ziua și, în următoarea, când 
Anne îmi arunca câte-o privire răutăcioasă, zâmbii și mai mult. 
Mi se părea că binele triumfase, cel puţin pentru moment, și că 
clevetitorii și urmăritorii de pântece trebuiau să mai aștepte 
pentru a se bucura. 


Jane Popyngcort murise. 

Murise în Flandra, la sute de kilometri depărtare. 

Primirăm veștile chiar când curtea se pregătea de o nouă 
convocare. Se spunea că Jane călărea cu câteva persoane din 
casa unui nobil flamand când fuseseră atacați de hoţi. In haosul 
creat, doar câteva dintre femei reușiseră să scape. 

— Crezi că a fost siluită? întrebă Bridget pe o voce șoptită. 

Anne Boleyn își întoarse capul, ca și cum nici nu ar fi vrut să 
se gândească la ceva atât de îngrozitor. Celelalte domnișoare de 
onoare, dintre care multe nu o cunoscuseră pe Jane, se uitau cu 
ochii măriţi de teamă și uimire, dar Anne Cavecant abia dădu 
din umeri. 

— Bineînţeles, îmi pare rău dacă a suferit, spuse ea, dar 
trebuie să recunoașteţi că nu a fost niciodată una de-a noastră. 
Era prea rece și purta întotdeauna hainele acelea ciudate, și era 
atât de rezervată... 

— Poate era timidă, sugeră cineva. Nu vorbea engleza atât de 
bine. 

— Nu, insistă Anne Cavecant. Nu era timidă. Era mândră. Se 
uita de sus la noi. Se uita de sus la toţi englezii. 

— Şi de asta s-a întors la Mechelen? 

— Nu, spuse Bridget cu infatuare, s-a întors... 

— Pentru că a trebuit s-o facă și gata, ne întrerupse deodată 
Anne Boleyn. A fost problema ei de ce a plecat, nu a noastră. 

Anne îi aruncă lui Bridget o privire tăioasă. 

— Nu putem decât să ne rugăm ca sfârșitul să-i fi fost rapid și 
fără durere, veni răspunsul evlavios al reginei Caterina când află 
veștile înfiorătoare despre moartea lui Jane. Mi-a fost prietenă 
timp de peste douăzeci de ani. A intrat în suita mea acum mult 
timp, când m-am căsătorit cu regele Henric. Mi-a fost mereu 
loială, extrem de devotată. Îi voi cinsti memoria. Cu toţii trebuie 
s-o facem și să lăsăm nerostite acele lucruri care acum nu se 
mai pot îndrepta. 


Nu mai auzii nimic despre moartea lui Jane, dar mă gândii la 
împrejurarea stranie și mă întrebai dacă nu cumva fusese vorba 
de mai mult decât un simplu atac întâmplător al unor tâlhari. 
Băgai de seamă că regele nu spusese nimic despre moartea lui 
Jane, chiar dacă la un moment dat - dacă era să dăm crezare 
poveștilor - el și Jane fuseseră amanți. Jane fusese destul de 
importantă pentru el. Și îi cunoscuse secretele, inclusiv faptul că 
fusese intim cu mama lui Anne Boleyn. Secretul care o făcuse 
pe Jane să ne părăsească, ducând cu ea un cufăr plin de 
monezi, cum spusese Bridget. 

Era evident că veștile privind moartea lui Jane îl stânjeniseră 
extrem de mult pe rege, dar nu-mi puteam da seama dacă asta 
se datora faptului că o iubise sau altui motiv. Regelui nu-i făcuse 
niciodată plăcere să gândească sau să vorbească despre 
moarte, sau să audă vorbindu-se despre ea. Nu își învinsese 
teama de sudoarea fatală. Se cutremura când își amintea de 
boală și se temea de momentul în care avea să revină. Regina 
Caterina îmi mărturisise că purta un săculeţ cu păianjeni vii în 
jurul gâtului pentru a ţine boala departe. 

Îmi adusei aminte că Jane nu fusese foarte clară în privinţa 
planurilor ei după ce părăsea Anglia. „Mă duc acasă”, spusese 
ea, atât. Nu avea planuri stabilite. Își petrecuse ultimele ore în 
compania reginei. Doar ele două, singure. Oare erau nostalgice 
sau discutaseră despre viitor? 

Cumva, eram convinsă că moartea lui Jane avea legătură cu 
procesul de anulare al regelui și cu impetuoasa plecare a 
cardinalului Campeggio. 

Cât de tulburaţi și neliniștiţi ne simţirăm cu toţii în acea vară! 
(vara anului 1529). Unii spuneau că sudoarea avea să revină 
fără îndoială, alţii, că soldaţii împăratului aveau să invadeze 
Anglia, pentru a o apăra pe regina Caterina. Oastea noastră 
locală era instruită abia acum și era înarmată cu cuțite ruginite 
și săbii scurte, iar în unele cazuri doar cu furci, așa cum spuneau 
țăranii răsculați. Se vehiculau tot felul de zvonuri și povești, și 
nu puteam scăpa de sentimentul omniprezent al unei schimbări, 
al unui asalt asupra vechilor puteri în stat și a tradiţiilor. 

Mersei să-mi vizitez familia la Wolfhall și fui întâmpinată doar 
cu tensiune și stânjeneală. Nu îndrăznii să pomenesc despre Cat 
sau despre tânărul Henry, sau despre bietul John care era mort 
și se afla în groapa comună pentru copii de la Woldringham. 


Aveam impresia că prezenţa mea nu era dorită - faţă de 
primirea zgomotoasă și plină de entuziasm de care avu parte 
Ned când ajunse la conac. Părinţii mei vorbeau doar despre Ned, 
despre cât de bogat devenise (într-adevăr, cu cât avansa mai 
mult în serviciul cardinalului, iar regele îl remarca și îi încredința 
anumite îndatoriri, Ned purta haine din ce în ce mai rafinate), 
cât de chipeș devenise, ce om important era la curte, și așa mai 
departe. Încuviinţai și zâmbii, dar nu deschisei gura prea des. 

— Când vom avea o nuntă, Ned? întrebă mama mea cu un 
zâmbet larg. Am auzit că te interesezi de anumite fiice ale 
nobililor. 

— Nu are nici o grabă, femeie, interveni tatăl meu. Trebuie să 
se gândească la îndatoririle pe care le are la curte. Lasă-l să se 
căsătorească când o avea case și terenuri bune și un grajd plin 
de cai splendizi, și cufere cu aur sub pat. 

Nu-mi venea să cred că vorbeau astfel, ca și cum Cat și fiii ei 
nu ar fi existat niciodată. Ştiam că Ned nu pregetase să anuleze 
căsătoria lui cu Cat, dar asta nu ștersese și anii în care ea fusese 
alături de familie, anii în care toţi o iubiseră și avuseseră grijă de 
copii. Mama mea, mai cu seamă, fusese bucuroasă să le fie 
bunică lui Henry și John. Ştiam că îi îndrăgise pe amândoi. 

Auzind acele lucruri, îmi veni să urlu la ei pentru faptul că 
erau haini și că Ned era extrem de crud. Mă simțeam exclusă 
din familie, din cauza legăturilor mele neîntrerupte cu Cat, la Sf. 
Agnes, și cu nepotul meu Henry, care era ucenic, a grijii ce le-o 
purtam și din cauza înverșunării pe care o nutream pentru tatăl 
meu. 

Dar mă liniștii. Îmi dădui seama că nimeni din familie nu ar fi 
tolerat astfel de acuzaţii și manifestări din partea mea. 

Văzui cum mă privesc și știam ce gândeau: e prea bătrână ca 
să fie tot necăsătorită. (În vara acelui an împlinisem douăzeci și 
trei de ani.) Le era milă de mine. Auzii fără să vreau remarca 
grosolană a tatălui meu că nu era de mirare că nu aveam un 
soţ, pentru că nici nu aveam ce să-i ofer unui bărbat, nici nu 
eram frumoasă și nici nu aveam o siluetă atrăgătoare. 

— Lavinia Terling, îl surprinsei spunându-i proprietarului unei 
moșii din apropiere, în timp ce se plimbau pe câmp. Ei bine, da, 
femeia aceea era un trofeu. Chip de înger, corp ca al Evei în 
grădina Edenului. 


Îi auzii râzând și mă gândii cum s-ar fi simţit oare dacă le-ar fi 
auzit pe femei vorbind despre ei în același fel? 

În sânul rudelor mele nu aveam parte de afecţiune sau de 
mângâiere, și când mă întorsei la curte, descoperii că mă aflam 
din nou în hăţișul unor sentimente tensionate între regină și 
Anne. Împunsăturile ascuţite, loviturile accidentale, care ne 
făceau zile fripte se dezlănţuiră cu toată forța. Susţinătorii 
reginei din suita ei strănutau când o vedeau pe Anne și găseau 
din ce în ce mai multe modalităţi prin care să-i arate lipsa de 
respect, fără a face însă ceva cu adevărat fățiș. Familia Boleyn 
și acoliţii ei - din ce în ce mai mulţi, în mod evident - 
contracarau cu remarci crude și ocheade malițioase. 

ÎI auzisem pe regele Henric adresându-i-se lui Anne cu 
„Cciupercuţa mea”, și acum îi ziceam cu toţii așa, în batjocură, pe 
lângă alte porecle: ţigancă, vulpe, lupoaică, talpa iadului. Ne 
uitam la aluniţele ei și chicoteam. Vorbeam despre „semnul 
diavolului” - degetul ei despicat - când își punea mănușa de 
vânătoare sau când atrăgea atenţia asupra mâinilor ei ca să se 
laude cu inelele preţioase costisitoare. Ne holbam la pântecul ei. 
Ea ne săgeta cu priviri tăioase și ne numea în feluri mult mai 
groaznice, dar noi ieșeam învingători. Sau cel puţin așa 
credeam. 

Nu aveam de unde ști ce ne rezerva viitorul. 


CAPITOLUL 10 

O furtună se apropia, știam asta cu toţii. Aerul nu se mișca, 
era greu, umed, încărcat din cauza căldurii și îmbibat de 
miresmele prea dulci ale miezului de vară. Furtuna se 
dezlănţuise deja în josul râului, înspre Greenwich; vedeam, în 
depărtare, dâre albe lăsate de fulgere și auzeam bubuituri slabe 
de tunete. 

Stăteam în casa lui William Skeffington aflată în apropierea 
Tamisei, un curtean al regelui, și pentru că nu aveam mare lucru 
de făcut, eram arțăgoase și stânjenite. 

Casa era plăcută, mare și bine întreţinută, înconjurată de 
pajiști verzi care se întindeau până la malul fluviului și, pe toate 
laturile, eram înconjurați de păduri. La cererea regelui, mare 
parte dintre servitori fuseseră trimiși acasă, și doar eu, Bridget, 
Anne Cavecant și încă o domnișoară de onoare - o copilă palidă 
și retrasă pe nume Margaret - primiserăm ordinul de a o însoţi 
pe Anne, alături de tovarășele și servitoarele ei. Da, servitoare! 
Nouă, care făcuserăm întotdeauna parte din suita reginei, ni se 
cerea acum, pentru câteva zile cel puţin, să facem parte din 
suita lui Anne, care fusese ridicată la un statut mai înalt decât al 
nostru. 

Era ciudat și jenant, asta ne umplea de venin, să fim pentru 
Anne ceea ce ea însăși trebuia să fie pentru regină. Ne ocupam 
de hainele ei, o ajutam să-și facă toaleta și așteptam după ea - 
pur și simplu stăteam și așteptam - să ne dea ordine, să 
îndeplinim vreo sarcină măruntă. 

Întrucât nu se simţea confortabil în noul ei rol, Anne era prost 
dispusă și autoritară. Adoptase un aer de demnitate rănită, ca și 
cum nimic din ce făceam noi nu o satisfăcea. 

Bridget se adaptase la noua situaţie mai bine decât noi 
celelalte. Cred că, de fapt, chiar o amuza să vadă expresiile 
nemulțumite de pe chipurile noastre și purtarea îndârjită a lui 
Anne. Anne Cavecant era acuzatoare, plină de răutate ascunsă 
și murmura ameninţări de răzbunare. („Cine se crede? 
Vrăjitoarea asta cu două degete și două inimi!”) Tânăra 
Margaret, nou-venită în suita reginei, nu înţelegea ce se 
ascundea sub aparenţa lucrurilor, era tăcută și speriată. Plângea 
când Anne o mustra și suferea când Anne se dezlănţuia asupra 
ei, în timp ce eu, eu eram ca de obicei: atentă, răzvrătită în 


sinea mea și plină de dispreţ pentru tot ce se întâmpla în jurul 
meu. 

În timpul acelor zile, dorinţa de a mă îndepărta de curte - o 
dată pentru totdeauna - îmi reveni cu mai multă putere. Dacă 
Eglantine nu s-ar fi scufundat, mă gândii eu. De ne-ar fi dus pe 
mine și pe Will în raiul pe care-l căutam în Lumea Nouă! De i-am 
fi luat pe Henry și John cu noi! Am fi scăpat de sudoarea fatală și 
ne-am fi bucurat de plăcerile unei lumi fără de prihană, departe 
de Anglia și de chinurile ei. 

Dar știam că nu avea rost să visez la astfel de lucruri care nu 
se puteau întâmpla sau la un viitor imposibil. Trebuia să mă 
descurc cât mai bine în situaţia actuală. Așa că o alinam pe 
biata Margaret și o învăţam câte ceva despre felul în care să se 
poarte cu o stăpână dură, scuturam din cap, împreună cu 
Bridget, la cererile pe ton de comandă ale lui Anne și așteptam 
în casa aproape goală, sub norii mohorâţi și ameninţători ce se 
adunau deasupra noastră și auzind cum se apropie bubuitul 
înăbușit al tunetelor, să-i facem pe voie lui Anne. 

Stăteam în casă de puţin timp, când, de niciunde parcă, veni 
un zgomot, un fel de băzâit la început, ca un roi de albine 
nervoase. Dar, curând, deslușirăm și voci în acel bâzâit și apoi 
zgomotul unor picioare tropăind, și ne dădurăm seama că o 
mulţime de oameni se apropiau de conac. Veneau dinspre 
drumul îngust care lega satul cel mai apropiat, prin pădure, de 
terenurile din spatele casei, unde erau grajdurile și alte 
acareturi. 

Regele nu era cu noi. Vâna în pădure încă din zorii zilei și 
luase mare parte din gărzi cu el. Doar câţiva mai rămăseseră să 
ne protejeze - deși sunt sigură că nimeni nu se gândise că am fi 
avut nevoie de protecţie. 

Pe măsură ce tropăitul pașilor și vocile furioase se apropiau, 
devenirăm din ce în ce mai neliniștite. Mulțimea părea ostilă și 
striga numele lui Anne. Se mai întâmplase ca londonezii să se 
adune în cete furioase și să profereze injurii la adresa lui Anne, 
manifestându-și susținerea pentru regina Caterina. Dar fuseseră 
împrăștiați rapid de soldaţi înainte să ajungă destul de aproape 
de palat pentru a deveni o ameninţare. 

Dar mulțimea aceasta părea mult mai mare și mult mai 
zgomotoasă și mai furioasă decât oricare alta. Și eram foarte 
izolate, mult prea departe de confortul capitalei. 


— Trebuie să ne ascundem în pivnițe, spuse Anne Cavecant, 
pe o voce tremurătoare și speriată. Putem să ne ascundem în 
butoaiele cu făină. 

Dar nu aveam timp de așa ceva, mă gândii. Oare putem să 
ajungem pe acoperiș? Dar nu cunoșteam casa și nu știam cum 
să urcăm pe ţigle. 

— Afurisita de regină! Ea i-a trimis! se auzi vocea acuzatoare 
a lui Anne. 

Anne avea o arbaletă micuță pe care i-o dăruise Henric, un 
obiect minunat cu ornamente de aur bătut. Se afla printre 
lucrurile ei, așteptând să fie luată la vânătoarea la care urma să- 
| însoţească pe rege mai târziu. Anne puse o săgeată în arbaletă 
și se așeză lângă fereastră. 

— Mai bine nu face asta, o atenţionă Bridget pe Anne. Nu te 
arăta. Cu puţin noroc, regele va auzi hărmălaia și se va întoarce 
cu restul soldaţilor. 

Dar minutele treceau, minute lungi, grele, care păreau ore, și 
regele nu se întorcea. Mulțimea se apropiase și mai mult, mai 
zgomotoasă și mai răsunătoare decât înainte, ca o furtună 
amenințătoare, ale cărei sunete de rostogolesc în valuri aidoma 
bubuitului înăbușit al unui tun. O gloată uriașă de infanteriști 
îmbrăcaţi în fuste ni se dezvălui privirilor, cu feţele roșii și ostile, 
înarmaţi cu bețe și cuțite, furci și cozi de mături, prăvălindu-se 
pe drumul dinspre casă. 

— Sunt toate femei! spuse Anne Cavecant, uimită. Atât de 
multe femei! 

Și, într-adevăr, toate purtau fuste, multe aveau și năframe pe 
cap, și strigau „Târfo!” „Destrăbălato!” „Creatura Satanei!”. Își 
scuturau pumnii în aer cu putere. 

Mă uitai mai atent. Pumnii aceia erau mari, iar braţele erau, și 
ele, destul de vânjoase. Se părea că femeile acestea erau 
excepţional de înalte. Și excepțional de lipsite de graţie. 
Indesate și robuste. 

Erau bărbaţi! Evident, erau bărbaţi îmbrăcaţi în femei! 

Intrigată, le privii pe celelalte. 

— Sunt soldaţii împăratului, îmbrăcaţi în femei, și au venit să 
ne omoare pe toate! chițăi timida Margaret. 

— Nan Bullen! Nan Bullen! leşi afară, arată-te! Târfo! 


Roiau în jurul clădirilor, făcând caii să necheze și să lovească 
din copite de teamă. 

Numai de-ar veni regele odată! Mă gândii. Și apoi îmi dădui 
seama că poate și el era la fel de îngrozit ca noi. Ce puteau face 
el și cei câțiva soldaţi de pază împotriva unei mulţimi enorme de 
bărbaţi furioși, chiar dacă erau îmbrăcaţi în fuste? 

— Repede! Bărcile! 

Anne era cea care strigase, și o luă la fugă pe coridor spre 
scara lată care ducea la parter. Avea arbaleta cu ea și, chiar și 
așa, alerga cu o viteză care mă uimi. (Nu ar fi trebuit să fiu 
surprinsă, era o dansatoare atât de sprintenă, până la urmă.) O 
urmarăm și curând soldaţii de pază o ajunseră din urmă și o 
luară înainte, pe ușa largă și pe pajiștea care ducea jos la râu, 
unde se afla un doc. Câteva bărci legate așteptau mărfurile. 
Barcagiii, văzându-ne alergând spre ei, desfăcură rapid bărcile 
și, când ajunserăm lângă ele, ne ajutară să urcăm. 

— Duceţi-ne pe celălalt mal! porunci Anne. 

— Dar regele... 

— E porunca regelui! strigă Anne. Duceţi-ne acum! 

Cu bărcile pline, bărbaţii se supuseră, vâslele plonjau și se 
afundau în apa întunecată a râului, luptând cu curenţii și 
îndreptându-se spre malul opus. Și apoi, ca la o poruncă divină, 
se dezlănţui furtuna, și apa se revărsă din norii întunecaţi, 
udându-ne în timp ce ne tineam de marginile bărcilor care se 
legănau, iar strigătele și urletele mulţimii de pe mal se 
amestecară cu trosnetul și zgomotul făcute de fulgerul care 
reverbera în susul și în josul râului, înghițind orice zgomot, mai 
puţin bubuitul său grăbit și răsunător. 


* 


— E vremea să am și eu casa mea, îi spuse Anne pe un ton 
tăios regelui după întoarcerea noastră la Whitehall. 

Eram, ca întotdeauna, în camerele reginei. Henric venise să o 
caute pe Anne, iar Anne, încă furioasă după evadarea din calea 
mulțimii amenințătoare, îl asaltă pe rege cu pretenţiile ei. 
Regina Caterina era la ea în dormitor, departe de vocile ridicate. 

— Vreau propriii mei soldați, spuse Anne. Cincizeci, chiar o 
sută. Două sute. Vreau să am propria armată! 


— Aha! îmi spuse Bridget, pe un ton șoptit, pe care regele și 
Anne nu îl auziră. Răzbunarea ciupercuţei! 

— Nu pot să-ţi ofer o armată, scumpa mea, spunea regele, pe 
jumătate amuzat, pe jumătate iritat, dar mă voi asigura că paza 
ta e întărită. Şi o voi reduce la tăcere pe femeia aceea, dacă 
trebuie. 

— Care femeie? 

— Cea care a trimis mulţimea după tine. Cea căreia oamenii îi 
zic Călugărița din Kent. 

Călugărița din Kent! Numele ei avea să fie curând pe buzele 
tuturor, se spunea că era o făcătoare de minuni și avea darul 
profeţiei, dar, cel mai important, avea viziuni cu Fecioara Maria, 
prin care i se dădeau sfaturi pe care să le împărtășească tuturor 
credincioșilor. 

Această călugăriţă, Elizabeth Barton, o pustnică de la Sf. 
Agnes (unde era ţinută Cat), fusese cea care asmuţise mulțimea 
de oameni mânioși împotriva lui Anne și le spusese unde o 
puteau găsi. Avusese o viziune, susţinea ea, o viziune puternică, 
divină, în care lisus era dus la cruce. 

— L-a văzut pe Domnul Dumnezeul nostru, ne spuse Griffith 
Richards cu solemnitate. 

Eram doar câteva lângă el când vorbise, dar acum se adunară 
mai mulţi oameni în jurul lui. 

— L-a auzit vorbind. L-a văzut cu mâinile legate, cu o frânghie 
în jurul gâtului, târât de soldaţi nemiloși spre muntele pe care 
avea să moară. În viziune, El i-a vorbit. 

— Şi ce spunea El? întrebă timida Margaret, cu ochii măriţi. 

— Spunea: „Păcatul regelui Henric m-a condus la moarte. Nu 
trebuie să mai păcătuiască. Trebuie să se lepede de femeia care 
l-a condus în păcat. Femeia aceea trebuie vânată ca o fiară 
sălbatică. Trebuie ucisă”. 

Auzindu-l pe aprod repetând cuvintele călugăriţei, nu putui să 
nu mă gândesc la nerăbdarea cu care voise să o arunce pe Anne 
prin ferestruica din camera reginei de la Greenwich. Işi dorise ca 
ea să cadă în șanțul din afară și să se înece - nu doar pentru că 
era bolnavă, ci din pricina spuselor Călugăriţei din Kent despre 
ea. Din cauză că lisus o condamnase. 

— A văzut cum s-a ridicat crucea și cum s-au bătut cuiele în 
mâinile și picioarele Domnului, continuă Richards. A fost 


martoră la agonia prin care a trecut, la moartea lentă. A suferit 
enorm - și totul din cauza păcatelor regelui. 

Cuvintele puternice ale aprodului pluteau în aer. Câteva zeci 
de oameni se adunaseră să-l asculte. 

— Așadar, ai auzit-o pe călugăriţă relatând viziunea? întrebai. 

Richards încuviinţă. 

— Mulţi oameni merg la Sf. Agnes să o asculte; și nu numai s- 
o asculte, ci să urmeze poruncile divine pe care le transmite. 
Fapte miraculoase au loc în mănăstire. Sunt statui care plâng și 
voci nepământene care bocesc. Fără îndoială că această 
călugăriță e adevărata voce a lui Dumnezeu. 

Această credinţă care se răspândea, că femeia chiar auzea 
vocea Domnului, era un lucru deopotrivă extraordinar și 
alarmant. 

Anne era îngrozită. 

— Inţelegi, îi spuse ea iar și iar regelui Henric, trebuie să am 
casa mea și gardienii mei. Această Călugăriţă din Kent e 
dușmanul meu și vrea să mă omoare. l-a trimis pe sălbaticii 
aceia în fuste, cu furcile și cuţitele lor, să mă omoare pe mine și 
pe cei care erau cu mine. 

Regele nu răspunse, doar încuviinţă, răsucindu-și unul dintre 
inele pe deget, un tic pe care-l avea de obicei când era neliniștit, 
observasem. 

— Dacă e pe cât de puternică se povestește, o armată 
întreagă s-ar putea să nu fie îndeajuns să-i ţină piept. Forţa 
divină e mult mai puternică decât a unei armate pământene. 

Regele păru resemnat, ca și cum ar fi realizat că era o prostie 
să încerce să se pună cu voinţa divină. Cu toate acestea, dublă 
garda palatului, apoi o triplă. Îi puse la dispoziţie lui Anne o 
duzină de soldaţi de pază. Şi, în plus, o chemă cu șiretenie pe 
călugăriţă la el, sub pretextul că avea nevoie de rugăciunile ei. 


Intenţionasem să fac o vizită la mănăstirea Sf. Agnes pentru a 
o vedea pe Cat, iar acum, că cea mai cunoscută soră din 
mănăstire atrăgea atât de mulţi admiratori și suporteri, mă 
gândii să merg nu ca membră a unei case regale, ci în pelerinaj. 
Imprumutai o rochie simplă, din pânză aspră, de la una dintre 
servitoarele din bucătărie și peste ea îmbrăcai o mantie lungă și 
gri, cum poartă pelerinii atunci când vizitează altarul Sf. Thomas 
de la Canterbury sau alte locuri sfinte. Cu capul și mare parte 


din chip acoperite de gluga simplă a mantiei și fără nici un fel de 
bijuterii sau accesorii fine pe care le purtam de obicei ca o 
domnişoară de la curte, nu ieșeam în evidenţă și nu mă 
diferențiam de ceilalţi care mergeau călare sau pe jos pe drumul 
prăfuit ce ducea în sud spre coastă. Călăream un cal pe care nu 
ai fi dat foarte mult și rândașul care mă însoțea avea un cal la 
fel de modest. 

În timp ce călăream, auzirăm frânturi de conversaţie. 

— E o făcătoare de minuni. Se roagă pentru oamenii bolnavi și 
ei se însănătoșesc. 

— A ridicat un bărbat din morţi. 

— Nu! Doar Domnul poate face asta! 

— Domnul și Călugăriţa. 

— Se spune că a fost o fată săracă. O servitoare. Aproape că 
a murit de varicelă, sau de ciumă. Dar Fecioara Maria a venit la 
ea și a vindecat-o. De atunci a avut mereu viziuni. 

— Regelui îi e teamă de ea. Vrea o soţie nouă, dar Călugărița 
spune că nu ar trebui să își ia una. Dacă se căsătorește cu 
altcineva, are să moară. Trebuie să rămână cu buna noastră 
regină Caterina. 

— Călugăriţa se poate ruga pentru un miracol. Regina 
Caterina va da naștere unui fiu puternic, care să devină rege. 

— Ăsta chiar că ar fi un miracol. La fel ca Sara în Biblie. Era o 
femeie bătrână, trecută de vârsta la care ar fi putut da naștere 
unui copil. Dar Domnul i-a trimis fii puternici. 

Torentul de vorbe era nesecat, unii călători cântau, alţii se 
rugau cu voce tare. Mă uitai în jur la pelerinii de lângă mine și 
mă întrebai dacă printre ei nu se aflau cumva și bărbaţii care se 
dăduseră drept femei și ne urmăriseră pe noi și pe Anne? Oare 
Călugăriţa din Kent chiar avea puterea de a transforma pelerini 
în asasini? 

Cu astfel de gânduri tulburătoare, intrai pe domeniul 
mănăstirii și mă alăturai mulţimii enorme care se adunase acolo. 
O călugăriţă îmi oferi un pahar cu apă din fântână. Băui cu nesaţ 
și îmi ștersei faţa prăfuită. Călugăriţa zâmbi, privindu-mă. 
Zâmbetul ei era bun și sincer, și îi mulțumii. 

După ce dădui rândașului hățurile calului, mă apropiai de 
ceilalţi și fui condusă înăuntru, prin ușile duble, spre o sală de 
primire și apoi într-o încăpere specială în care se aflau doar 
hainele ponosite ale unei femei întinse pe un pat jos, haine de 


un verde puternic, dar care se decolorase în timp, lipsite de 
formă. Toţi cei din jurul meu îngenuncheară și se închinară în 
faţa acestor straie și le urmai exemplul. 

Auzii o femeie spunând: 

— Asta a purtat când a văzut-o prima dată pe Fecioară. 

În alte camere se aflau obiecte similare: cartea de rugăciuni a 
Călugăriţei, batista ei, o mănușă destul de murdară. Nimănui nu 
îi era permis să atingă obiectele, doar să îngenuncheze în semn 
de adoraţie faţă de ele. 

— Dar nu e o sfântă, auzii pe cineva spunând în șoaptă. 

— Va fi, veni răspunsul. Toate lucrurile acestea vor fi sfinte 
într-o bună zi. 

În camera cea mare plină de lumânări, în care se afla un nou 
altar - un altar care, se spunea, atrăgea pelerini care veneau și 
din Exeter sau Thetford -, oamenii se luptau pentru a-și face loc, 
cărând în spate bolnavi și muribunzi pe care îi așezau în faţa 
altarului strălucitor. Pruncii plângeau, suferinzii gemeau, iar 
statuile sfinţilor și cea a Fecioarei Maria priveau în jos, cu 
expresii de compasiune blândă întipărite pe chipurile lor de 
lemn. 

În timp ce stăteam în pragul ușii, văzui o siluetă micuță 
plimbându-se printre bolnavi. O femeie, una care nu se 
deosebea prin nimic, scundă și destul de voinică, care îi atingea 
pe oameni în timp ce trecea pe lângă ei. Buzele ei se mișcau, 
dar era atât de multă rumoare în cameră, că nu puteam desluși 
ce spunea. Văzui oameni care se ridicau să îi atingă hainele și 
apoi îmi dădui seama că acestea semănau foarte mult cu cele 
din prima cameră. Știui atunci că ea era Călugăriţa care avea 
grijă de cei bolnavi. 

Curând, mulţimea păru să se împartă, pentru a face loc 
Călugăriţei să iasă din cameră. 

— Acum se duce să se roage. Vine din nou spre seară să îi 
întâlnească pe oameni. 

Mă odihnii apoi, întinzându-mă pe jos în mijlocul celorlalţi, pe 
podeaua de piatră, gândindu-mă că acesta era cel mai tare pat 
în care dormisem. Cu toate acestea, se potrivea, pentru că în 
afara altarului aurit, totul în mănăstire era sobru și auster. Unele 
mănăstiri erau luxoase, nu și Sf. Agnes. 

Mă trezii în zăngănitul clopotelor. Oamenii din jurul meu se 
trezeau și ei. Mersei în capelă, unde, față de mica scenă 


zgomotoasă din camera altarului, domnea o tăcere solemnă. O 
ușiță se deschise într-o parte a camerei și Călugăriţa intră, 
îmbrăcată la fel ca înainte și urmată de un grup de însoţitoare în 
robe lungi și albe de genul celor purtate de cei dedicați vieţii 
monahale. Le observai chipurile. Una dintre ele îmi părea 
cunoscută. Mă uitai mai cu atenție. 

Era Cat. 

Mă holbai la ea. Oare mă înșelam? Dar nu, era adevărat. Cat, 
cumnata mea, purta o robă lungă, albă și arăta mult mai 
sănătoasă și mai bine hrănită decât ultima oară când o 
văzusem. 

Cat! vrui să o strig, dar nu îndrăznii. Continuai să privesc, 
împreună cu ceilalţi, cum Călugărița păși în faţă și începu să 
vorbească, cu o voce suavă și cu un zâmbet radios. Peste 
mulţimea nerăbdătoare se așternu liniștea, în timp ce cuvintele 
ei ne atingeau, și simţii - sau așa am crezut - o mișcare ușoară 
în aer, o respiraţie, un vânt ușor al divinității. 


CAPITOLUL 11 

— Diavolul se află printre noi! 

O voce puternică, ieșind din pieptul îngust al unei femei atât 
de micuţe. 

— Se folosește de pofta trupească a regelui ca să ducă 
întreaga Anglie la pierzanie! 

Cuvintele pline de însufleţire ale Călugăriței fură primite cu 
murmure aprobatoare. Oamenii dădeau din cap și își făceau 
cruce când auzeau că este pomenit diavolul. 

— O femeie care poartă însemnul diavolului! 

Călugărița ridică o mână și o întoarse spre toţi. 

— Eu am cinci degete. Și voi la fel. Dar această femeie, 
această femeie vicleană are șase! Diavolul i-a dat un al șaselea 
deget ca să arate că ea îi aparţine. 

Femeia de lângă mine se cutremură și simţii cum o groază 
evidentă îi străbătu pe toţi cei din jurul meu. Vorbește despre 
Anne, mă gândii. Nu un demon, doar o femeie. O femeie cu un 
deget despicat. 

— O luptă are loc acum, spunea Călugăriţa. O luptă strânsă 
care se dă între forţele luminii și cele ale întunericului. Soarta 
sufletelor Angliei se va decide în această luptă. E profeţit în 
Biblie. Trăim în vremurile pe care Sf. loan le-a descris în 
Apocalipsă. A văzut toate acest lucruri cu mulţi ani în urmă. A 
știut care va fi rezultatul luptei. 

— Spune-ne, spune-ne, îi auzii pe oameni cerând. 

Privii în jurul meu și văzui chipuri neliniștite, ochi temători. 
Cereau răspunsuri la frica pe care o simțeau, cereau să știe cum 
avea să se sfârșească nesiguranța îngrozitoare care îi mistuia. 
Le împărtășeam temerea, dar nu și disperarea pe care o văzui în 
privirile lor speriate, în vocile tremurânde. 

— Depinde de voi. De noi. Suntem războinicii lui Dumnezeu. 
Dacă vom lupta bine, vom câștiga. Domnul va învinge și diavolul 
va fi trimis înapoi în iad. 

Făcu o pauză după care continuă: 

— Fecioara mi-a arătat această mare bătălie care se va da. 
Cea mai mare dintre bătălii, cea în care pământul va fi azvârlit 
în mare și armatele întunericului vor fi distruse complet. 
Fecioara mi-a arătat viitorul, adăugă ea, cu chipul radiind. În 
viitor voi fi fericită, așa cum veţi fi toți. Dar până atunci avem de 


trecut vremuri care ne pun la încercare. Vom fi cu toţii puși la 
încercare. Nici unul nu va scăpa, nici unul. 

Se opri, scuturând din cap, ca și cum ar fi încercat să iasă din 
transa viziunii. Şi apoi spuse ceva ciudat. 

— Am văzut o corabie, spuse ea. Corabia purta un bărbat, un 
bărbat trimis de Dumnezeu s-o ajute pe regina Caterina. A venit 
printre noi. Le va îmblânzi pe viperele de la curte. Curtea nu e 
nimic altceva decât un cuib de vipere. 

Ultimele cuvinte erau în contradicţie cu prima parte a 
mesajului ei, mi se păru. În loc să facă parte dintr-un mesaj cu 
caracter general, acestea erau foarte precise, vizând un anume 
bărbat, care venise la curtea regelui de curând. Nu avui nici o 
îndoială că femeia vorbea de Eustace Chapuys, ambasadorul 
imperial, trimis de împărat să-i reprezinte interesele și să o ajute 
pe regină. Nu doar că știam cine era ambasadorul Chapuys, dar 
îl și văzusem deseori, pentru că o vizita pe regină și ea mă ruga 
uneori să rămân și să fiu prezentă la discuţiile lor. 

Regina îl întâmpina cu bucurie pe ambasador și aprecia 
eforturile lui de a o ajuta în problemele generate de procesul de 
anulare, dar știam că o tulbura. Ambasadorul nu era pios, și 
știam că regina prefera ca oamenii din jurul ei să aibă o credinţă 
puternică. În plus, Chapuys era un savoyard cu trăsături dure, 
dizgraţios, isteţ precum fratele meu și cardinalul Wolsey și, chiar 
dacă regina era de părere că istețimea lui era reconfortantă - 
pentru că ambasadorul înţelegea situaţia ei și avea o 
multitudine de sugestii în această privinţă -, nu-i plăceau 
italienii și nu avea încredere în ei. Trebuie să recunosc că aveam 
aceleași prejudecăţi ca și ea. Mi se părea că ambasadorul era 
elocvent, dar nu era demn de încredere. Era iscusit la vorbă, dar 
nu te puteai încrede în cuvintele lui. 

Şi acum,  Călugăriţa le spunea susținătorilor săi că 
ambasadorul Chapuys era un trimis al lui Dumnezeu. 

Încercai să-mi amintesc când auzisem pentru prima dată de 
Călugărița din Kent și îmi dădui seama că se întâmplase chiar în 
vremea când cardinalul Campeggio părăsea Anglia și se întorcea 
la Roma. Exact atunci când curtea papală fusese dizolvată, 
eșuând în acordarea sentinţei pe care regele fusese atât de 
nerăbdător să o primească: aceea că mariajul regal nu era de 
fapt un mariaj. Ambasadorul Chapuys ajunsese în Anglia în acea 
perioadă. 


Oare viziunile Călugăriţei începuseră exact în momentul în 
care nevoia de sprijin a reginei crescuse? Când regina avea 
nevoie ca rivala ei, Anne Boleyn, să fie calomniată? 

li adresai aceleași întrebări și lui Cat, mai târziu în acea după- 
amiază, după ce Călugăriţa își încheiase mesajul și pelerinii 
părăseau capela. Cele nouă femei îmbrăcate în alb, care formau 
suita Călugăriţei - și din care făcea parte și Cat -, alcătuiră un 
șir și intrară într-o cameră alăturată, iar eu le urmai. Nimeni nu 
mă opri, nimeni nu-mi puse întrebări. 

Mersei spre Cat și o sărutai, spunându-i cât de fericită eram 
să o văd. Ea mă sărută și mă îmbrăţișă, apoi, luându-mă de 
mână, mă trase rapid deoparte. 

— Totul s-a schimbat, Jane, îmi spuse Cat, pe un ton șoptit și 
uitându-se spre un grup mic de preoţi, care supravegheau orice 
mișcare. Precum vezi, nu mai sunt prizonieră. Călugărița mă 
protejează. li sunt folositoare și slujesc și cauza reginei. Știu 
lucruri despre familie - familia ta care a fost odată și a mea pe 
care ambasadorul Chapuys vrea să le afle. Cât timp vrea să-l 
ajut - și s-o ajut pe regină -, nu voi mai pune piciorul în celula 
aceea oribilă. 

Cat vorbise cu însufleţire, dar când menţionă celula, pentru o 
clipă, păru tristă. Cât de groaznică trebuie să fi fost suferinţa ei, 
mă gândlii, închisă în celulă, nefiindu-i permis să vadă pe nimeni 
și crezând că avea să rămână pentru tot restul zilelor prizonieră 
în aceeași cameră sumbră, cu pereţi din piatră. Dar știam și că 
aveam s-o fac să sufere din nou. 

— Cat, vorbii, dorindu-mi să nu fi fost nevoie să-i spun, am 
niște vești dureroase. 

Trăsăturile chipului ei deveniră dintr-odată înceţoșate și 
încuviinţă cu tristeţe. 

— Despre scumpul meu John. Da, știu că se află lângă îngeri 
acum. Mi-a spus Călugăriţa. 

— Dar foarte puţini știau despre asta. Cum a aflat? 

— E un profet adevărat, Jane. A știut când a murit și m-a 
anunţat cu foarte multă blândeţe. 

— Am încercat să fac tot ce mi-a stat în putinţă pentru el și 
pentru Henry. Will i-a dus departe când sudoarea a izbucnit la 
Croydon. 


— Știu. Sunt recunoscătoare, Jane, pentru tot ce ai făcut 
pentru băieţii mei - și tu, și Will. Nu i-ai abandonat. Fără tine, ar 
fi murit amândoi, poate. 

— Cel puţin Henry o duce bine, spusei. Am impresia ca e mai 
mare și mai puternic de fiecare dată când îl văd. Și trage cu 
arcul mai bine decât băieţii care au de două ori vârsta lui. Will 
crede că are să fie un războinic într-o bună zi. 

li povestii lui Cat despre Henry și despre familia cu care trăia, 
despre cât de impresionant era, cât de isteţ și hotărât. Cat 
zâmbi. 

— Îi voi scrie. Poţi să te asiguri că scrisorile mele ajung la el? 

Încuviințai. 

In timp ce vorbeam despre tot ce văzusem în acea zi, despre 
suspiciunile mele legate de revelaţiile Călugăriţei și despre 
sosirea ambasadorului Chapuys, văzui cum Cat continua să-și 
ţină privirea aţintită asupra preoţilor în robe negre, care roiau în 
jurul Călugăriţei și al slujnicelor ei. Erau în jur de jumătate de 
duzină, oameni destul de tineri, nu preoţi bătrâni și venerabili, ci 
bărbaţi plini de energie care vorbeau pe voci exaltate. Nu mă 
putui abține să nu prind frânturi din conversaţia lor - și înțelesei 
că vorbeau în spaniolă. In cele din urmă, unul dintre ei, un 
bărbat cu părul închis la culoare și chipeș, se apropie de noi. 

— Jane, dumnealui e părintele Bartolomeu. A sosit odată cu 
ambasadorul Chapuys. Stă aici, la mănăstire. 

— Deocamdată, spuse preotul, întorcându-și ochii negri și 
curioși spre mine. lar tu ești sora lui Catherine, care o servește 
pe regină. 

Încuviinţai. 

— Sunt, deși fratele meu Edward nu ar spune asta. 

— Ştiu ce s-a petrecut în familie, spuse preotul. Am auzit 
despre separare. Fratele tău, dacă pot spune asta, încalcă legile 
Domnului și ale Bisericii. 

Nu știui ce să răspund la asta, așa că tăcui. Preotul continuă 
să mă privească, parcă așteptând un răspuns. 

— Sper că nu faci parte dintre cei care citesc cărți 
blasfematoare luterane și care se gândesc să provoace puterea 
Tatălui Sfânt. In Spania, astfel de oameni primesc cele mai 
aspre pedepse. 

_ Mă uitai la Cat. De ce îmi punea preotul astfel de întrebări? 
Imi amintii poveștile pe care le auzisem de la doamnele de 


onoare spaniole ale reginei, despre felul în care ereticii erau 
torturați în Spania, erau arşi de vii sau li se smulgeau membrele 
cu ajutorul unor mașinării groaznice, până când urlau de durere. 
Auzisem de Biroul Sfânt, curtea bisericească ce se ocupa de 
condamnarea oamenilor la morţi oribile. Dar cu siguranţă că 
astfel de investigaţii ale unor greșeli religioase nu aveau nimic 
de-a face cu mine - sau mă înșelam? Pentru că, dacă aș fi fost 
interogată, ar fi trebuit să recunosc că la curtea regală se citeau 
într-adevăr cărţi luterane și că, din curiozitate, îmi aruncasem 
un ochi peste ele. 

Eram curioasă să citesc ce le spunea fostul călugăr Martin 
Luther adepților săi, în ce măsură poveţele sale se deosebeau 
de cele ale papei și ale bisericii Sf. Petru. Biserica Romei. 

Auzisem deseori că mulţi erudiţi respectau scrierile lui Luther, 
pentru că erau fondate pe învățături solide și aprofundate, dar și 
pe înalte standarde morale. Cu toate acestea, scrierile lui erau 
condamnate, cărţile, arse, pentru că reprezentau munca 
insidioasă și periculoasă a diavolului. Din câte îmi dădeam 
seama, aceste cărţi scoteau la lumină practici corupte din 
interiorul Bisericii și dădeau în vileag modul în care se făcea 
profit din iertarea păcatelor (și această expunere mi se părea 
nobilă și morală), proferând încrederea nepervertită și spirituală 
în mila divină. 

Dacă acestea erau preceptele luterane, mă gândii în sinea 
mea, atunci era un soi de creștinism pe care aș fi putut să-l 
accept. Dar nu eram teolog și poate că se aflau și învățături 
periculoase ascunse printre noile doctrine interesante. Poate că 
era nevoie de o minte mult mai subtilă și mai instruită ca să afle 
unde se găsea adevărul. 

Ştiam că nu eram singura care considera învăţăturile fostului 
călugăr Martin Luther interesante. Printre alții, Anne și fratele ei 
George citeau scrieri luterane, și chiar și regele Henric se 
familiarizase cu sfaturile călugărului renegat. Le condamna, 
desigur, dar cel puţin le citise înainte de a o face. Poate că 
simplul fapt că eram un membru al casei regale mă făcea să 
devin ţinta suspiciunilor preotului cu sprâncene negre. 

— Vă asigur că nu sunt o adeptă a lui Luther, îi spusei 
părintelui Bartolomeu. Regina Caterina poate garanta pentru 
credinţa mea devotată în biserica Romei. 


— Ah! Dar până și faptul că ai folosit expresia „biserica 
Romei” aruncă suspiciuni asupra ta, domnișoară Jane. Nu există 
o biserică a Romei și o biserică a lui Luther. Există o singură și 
adevărată, apostolică biserică sfântă, condusă de Sanctitatea 
Sa. . 

— Imi voi alege cuvintele cu mai multă atenţie, spusei și făcui 
o mică reverență. 

— Jane, spuse Cat, trebuie să vorbim din nou. Am atâtea să-ţi 
spun. Dacă stai până mâine, îţi dau și o scrisoare pentru Henry. 

Cat mă sărută pe obraz și se îndepărtă urmată de preot, spre 
ușurarea mea. 


Soarele călduț de primăvară strălucea deasupra conacului 
Chevering, moșia familiei Dormer, în ziua în care sora lui Will, 
Margery, se căsători cu verișorul tatălui meu, Godfrey Seymour, 
și cele două familii fură în mod oficial unite. 

Margery îmi ceruse să fiu una dintre domnișoarele de onoare, 
iar Will îl ajutase pe mire, care era emoţionat și al cărui pieptar 
cusut cu fir de aur strălucea în lumina soarelui. 

Relaţiile dintre cele două familii se dezgheţaseră brusc, o 
schimbare care se datora avansării rapide a lui Ned în serviciul 
regelui și nerăbdării celor din familia Dormer de a profita de pe 
urma succesului său. Festivităţile din acea zi erau un semn al 
unei noi călduri și afinități, iar prezența mea la nuntă spunea 
multe, eram conștientă de asta. 

Familiile noastre fuseseră vecine și prietene de când mă 
știam; doar descoperirea faptului că tatăl meu și Margery 
fuseseră împreună cauzase brusca și aparent ireconciliabila 
ruptură dintre ele. Dar când Ned îl abordase pe tatăl lui Will, 
Arthur Dormer, oferindu-i poziţia de ajutor de majordom la 
cofetăria curții pentru treizeci de lire pe an, și îi promisese și că 
în viitorul apropiat, avea să-l ajute să devină ușier la Curtea de 
Protecţie și Posesiuni, Arthur acceptase imediat și se oferise să 
amelioreze relaţiile dintre familii. 

— La urma urmei, nu e ca și cum tatăl tău se mai poate 
ascunde în dulap cu alte fiice de-ale mele, nu-i așa? îmi 
reproduse Ned spusele lui Arthur. Guta îl ţine la pat tot timpul 
acum... singur. Am dreptate? 


Ned îi confirmă că, într-adevăr, tatăl nostru suferea de gută și 
abia se mai putea deplasa. Zilele lui de seducţie și de adulter se 
încheiaseră. 

— lar Margery a mea are nevoie de un soţ. Ce spui de 
verișorul tău, Godfrey, cel căruia i-a murit soţia? Nu e un Adonis, 
dar e un vânător bun și e destul de înstărit. Crezi că ar lua-o? 

Modul în care Ned îl imita pe Arthur Dormer mă făcea să râd. 
Uneori era grozav de amuzant dacă voia. Când îi imita pe cei 
mai importanţi oameni de la curte, era extraordinar. Îndrăznea 
să-l imite până și pe rege - în cercuri de încredere, bineînţeles. 
Dar rareori era binedispus, se afundase și mai tare în muncă 
după moartea cardinalului Wolsey și fusese numit în poziţia mult 
râvnită de șambelan al regelui. În plus, deseori se afla în 
compania noii puteri de la curte, Thomas Cromwell. Ştiam că 
Ned se vedea succesorul lui Cromwell. Mâna dreaptă a regelui. 
Poate chiar și în poziţia de cancelar al regatului. 

Dansai cu Will fără reţineri la nuntă și băui din berea de ţară 
aflată din belșug. Când se înseră, Will mă ajută să urc într-o 
căruță și mă conduse pe câmpurile proaspete, pline de flori abia 
îmbobocite. Intinse o pătură și perne pe podeaua de lemn a 
căruţei și se așeză, făcându-mi semn să mă întind lângă el. Mă 
cuibării în braţele lui călduroase. 

In orele care urmară, cu greu rezistarăm să nu facem 
dragoste. Sărutări lungi și pasionale, mângâieri care îmi tăiau 
respiraţia și care-l sufocau pe Will de dorinţă; pe acestea ni le 
îngăduirăm, în timp ce noaptea luă locul amurgului și cerul se 
spuzi cu stele strălucitoare, dar ne abţinurăm să mergem mai 
departe. Păstram acel moment pentru noaptea nunţii noastre. 

— Curând, Jane, curând, spuse Will. Viaţa pe care am sperat 
să o făurim împreună e la un pas acum. Curând va fi nunta 
noastră... și apoi, ah, apoi va veni noaptea nunţii. 

Will nu pierduse timpul și vorbise cu tatăl lui despre dorinţa 
noastră de a ne căsători, primind asigurări că familia Dormer nu 
avea să ne stea în cale. Intr-adevăr, situaţia se schimbase atât 
de radical, încât Arthur Dormer spera acum ca nunta noastră să 
aibă loc cât mai repede. După ce aveam să ne căsătorim, Arthur 
se aștepta să i se ofere poziţii și mai impresionante la curte. Și 
odată cu acestea, spunea el, avea să vină și șansa lui de a 
achiziționa o moșie mai mare decât conacul Chevering. 


— Casa asta îţi va aparţine ţie, Will, spusese Arthur Dormer. 
Imediat ce îmi voi permite să cumpăr o moșie mai mare aproape 
de capitală, una mai potrivită pentru un curtean de rang inferior 
la cofetăria curții... sau, desigur, pentru orice altă poziţie mi s-ar 
putea oferi. 

— Deci vei deveni un fermier nobil, Will, îi spusei, pe jumătate 
tachinându-l. lar eu voi învăţa să tund oi și să plantez flori, și să- 
i ajut pe săteni când vor avea nevoie de mine, în timp ce tu te 
vei ocupa de îmbunătăţirea rasei vacilor noastre și te vei 
asigura că administratorul își face treaba. 

— Și cel mai important e că vom avea familia noastră. Vom 
lăsa curtea în spate. 

Will îmi luă mâna și o ridică la buze. 

— Suntem de acord, Jane? întrebă el cu gingășie. Facem 
lucrul acesta? 

Mă uitai la el, la chipul iubitor și copilăresc, la părul blond 
ciufulit şi ochii albaștri plini de căldură. Îmi era atât de drag în 
acel moment. Încuviinţai. 

— Da, scumpul meu Will, da. 


Domnul Skut se arătă încântat din cale-afară când fu chemat 
înapoi, în camerele reginei, la cererea mea. Işi frecă mâinile, 
entuziasmat. 

— Ah, domnișoară Seymour, spuse el, cu un zâmbet larg pe 
chip, pot spera că a venit timpul să terminăm frumoasa rochie? 
Se va anunţa vreo logodnă curând? 

— Da, în sfârșit. Sper că rochia poate fi modificată ca să-i vină 
unei mirese puţin mai în vârstă, mai trecută prin viaţă. 

El făcu un semn către asistenţi și aceștia aduseră coșurile cu 
pânze și începură să le despacheteze. 

— Bineînţeles că trebuie să modificăm corsajul și mânecile 
după ultima modă. Şi poate că ar trebui să împodobim altfel 
decolteul și să ajustăm jupoanele. De când Lady Anne a devenit 
centrul atenţiei și garderoba ei atrage multe priviri, toate 
doamnele de la curte trebuie să urmeze moda franțuzească. 
Asta înseamnă că trebuie să fie în ton cu moda domnișoarei 
Anne. 

Eram perfect conștientă de faptul că domnul Skut avea 
dreptate. Influența lui Anne asupra modei rochiilor era 
importantă și - de mult credeam asta - destul de inoportună. Işi 


schimba rochiile de trei sau patru ori pe zi, și ne cerea tuturor 
să-i urmăm exemplul. Şi nu numai că le schimba des, dar 
schimba și modelul, accesoriile, culorile. Era imposibil să ţii 
pasul cu gusturile ei capricioase. Intr-o zi, o puse pe croitoreasa 
domnului Skut să coasă ghinde de aur pe jupoane, cât mai 
repede, iar a doua zi acestea erau rupte și înlocuite cu găitane 
strălucitoare. În  mânecile bufante se  brodau numele 
adevăratelor iubiri, iar imediat după aceea fâșii de mătase 
neagră sau satin de Bruges le luau locul. 

Era ameţitor, și excesiv, după părerea mea. Anne își ocupa 
timpul cu obsesiile ei pentru toalete, căci altfel, ar fi fost 
subjugată de temeri. Le dădea ordine celorlalți pentru a uita că 
ea însăși era supusa regelui, a rudelor ei, a oamenilor ostili din 
anturajul regelui. Simţeam că începeam s-o înțeleg destul de 
bine. Dar asta nu mă făcea să o simpatizez, ba chiar îmi 
displăcea și mai tare, trebuie să recunosc. 

Domnul Skut se ocupa de modificarea corsajului și a 
mânecilor frumoasei mele rochii de mireasă, în timp ce acestea 
din urmă erau întinse și jupoanele de satin crem erau răspândite 
între două banchete sculptate. Domnul Skut băgă mâna într-un 
coș și ridică o fâșie de dantelă delicată. O puse peste satin și 
scutură din cap. 

— Prea galbenă. 

Căută iar în coș și scoase mai multe mostre de dantelă, dar 
nici una nu-i fu pe plac. 

— Poate asta căutați. 

Auzirăm vocea răsunătoare, melodioasă a regelui - o voce pe 
care o auzisem de atâtea ori ridicată în toiul unei certe furioase, 
încât mă uimi să o aud acum într-o tonalitate atât de plăcută. 

Intrase în cameră ţinând în mână o bucată de pânză 
argintată, venețiană, cusută minuţios cu fir metalic. Domnul 
Skut și asistenții săi făcură o plecăciune adâncă în faţa lui. 

Eu făcui o reverență, și în același timp icnii ușor. 

— Cât de frumos! spusei. Dar cu siguranţă că ar trebui 
păstrată pentru unul dintre pieptarele de catifea ale Maiestăţii 
Voastre, sau ca să împodobească o pereche de ciorapi argintii... 

— Mai sunt destule, răspunse regele Henric. Cred că nava 
care a adus această pânză a mai adus încă vreo douăzeci sau 
treizeci de cutii la fel. Şi destul argint cât să cumpere și să 


vândă mare parte dintre palatele mele, adăugă el cu glas 
scăzut. 

— E din Veneţia? 

Auzisem că unele dintre cele mai fine pânzeturi argintate se 
făceau în Veneţia. 

— Da, dar argintul e din minele din Alta Peru, din America, iar 
minele aparțin nepotului soţiei mele, Carol. Am venit să vorbesc 
cu ea despre aceste mine. 

Rostind aceste cuvinte, vocea i se înăspri și aruncă bucata de 
pânză din mână, îndreptându-se spre ușa dormitorului reginei. 
Ridicai rapid fâșiile strălucitoare, ca din piele de șarpe. 

— În loc de dantelă, nu am putea împodobi decolteul 
corsajului cu asta? îl întrebai pe domnul Skut, ţinând în mână 
pânza ţesută. 

— Nu se obișnuiește ca rochiile de mireasă să fie împodobite 
cu astfel de ornamente, începu croitorul. Apoi adăugă rapid: Dar 
dacă regele recomandă... 

Înmânai pânza unuia dintre asistenții săi, care începu să o 
măsoare. 

— Vom avea nevoie de mai multă, spuse domnul Skut. 

— Și veţi primi mai multă, fură ultimele cuvinte ale regelui, 
după care ieși din cameră, căutându-și soţia. 


CAPITOLUL 12 

— Aici, micuţule Pourquoi. Aici, micuţule. 

Anne trecea dintr-o cameră în alta în apartamentele ei, 
strigând și fluierând. Câinele ei de companie preferat era de 
negăsit. 

— Cineva l-a furat, sunt sigură! plânse ea, devenind din ce în 
ce mai exasperată și mai irascibilă, în timp ce căuta și striga 
înnebunită. Cineva care mă urăște! 

Nu avea nici un rost să-i amintim că Pourquoi mai fugise de 
zeci de ori, fiind o creatură plină de energie, care încerca mereu 
să evadeze, și că fusese găsit întotdeauna. 

— Jane! Anne! Bridget! Ajutaţi-mă! 

Ne supuserăm și ne împărţirăm în camerele învecinate, 
strigând câinele, bătând din palme și fluierând. O văzui pe 
Bridget ridicând din sprâncene și zâmbind, ca și când ar fi spus 
că nu avem încotro decât să îi facem pe plac. 

Noi nu mai făceam parte din suita restrânsă a reginei 
Caterina. Eu, Anne Cavecant, Bridget și alte douăsprezece fete 
care o slujiseră pe regină erau acum în slujba domnișoarei Anne 
Boleyn, care primise în sfârșit ce voia, după insistenţele sale 
atât de zgomotoase că avea nevoie de propria casă și de 
propriul personal. Regele îi îndeplinise dorinţa - în parte, eram 
sigură - ca să o umilească pe regina Caterina, care stăruia cu 
îndârjire să-și păstreze drepturile maritale, bizuindu-se pe 
protecţia nepotului ei. 

De multe ori mă simţeam ca o minge aruncată de la un 
jucător la altul, în cadrul unui joc fără sfârșit. Serviciile mele, și 
ale celorlalte femei, erau la cheremul unor valuri schimbătoare 
ale puterii. Câteodată regina părea să câștige, alteori Anne. Dar, 
în momentul de faţă, o slujeam pe Anne și, astfel, era de datoria 
noastră să o ajutăm să-l găsească pe Pourquoi. 

Tot strigând și fluierând, intrai în camera micuță ce dădea 
spre grădina privată. La una dintre ferestre lucra un muncitor 
care îndepărta cu atenţie o bucată din sticla decorativă. Se 
aplecă și își trecu degetele lungi cu delicateţe peste suprafaţa 
fragilă. Plăcuța ce purta emblema reginei Caterina era înlocuită 
cu o alta pe care se afla șoimul alb al lui Anne. 

Bărbatul se întoarse spre mine când intrai în cameră. Privirea 
lui era liniștită, sinceră, și plină de admiraţie. Ochii lui cafenii 
emanau căldură. Zâmbi. 


— Mademoiselle, spuse el, cu o voce la fel de caldă și plăcută 
precum privirea sa. 

Era înalt și zvelt, solid și cu mușchi puternici de muncitor care 
se conturau pe sub salopeta de lucru. 

De îndată ce vorbi, mă simţii atrasă de el, fermecată și uimită 
de sunet. Deși era un muncitor de rând, doar un geamgiu, chiar 
dacă unul priceput, iar eu o fiică de gentilom, nu simţii nici o 
barieră între noi. Făcui un pas spre el, apoi încă unul, și îi zâmbii 
și eu. 

— Ai văzut un câine mic? 

Percepui în vocea mea o blândeţe neobișnuită. 

— Nu, mademoiselle. Dar, dacă îl văd, vin să vă spun. 

In camerele lui Anne se aflau zeci de muncitori care reparau 
sau îmbunătăţeau ceva. Zidari, tâmplari, dulgheri, zugravi. Ne 
înconjurau zgomote de ciocane, de răzuire și urlete. Cu toate 
acestea, avui impresia că hărmălaia încetă brusc. Nu o mai 
auzeam acum. Eram mulţumită să rămân locului și să mă uit în 
ochii cafenii, binevoitori ai bărbatului. 

— Pot să vă deranjez pentru o gură de apă, mademoiselle? 

Avea un anumit accent. Vocea lui era blândă, melodioasă. 
Buimacă, mă întorsei și mersei în dormitorul lui Anne. Lângă 
patul ei se afla o carafa de vin îndoit cu apă. Turnai o cupă plină 
și o dusei geamgiului. O bău cu nesaţ, dintr-o înghiţitură, și apoi 
își șterse gura cu mâna. ÎI privii bând, admirându-i gâtul, 
transpiraţia care i se prelingea pe pomeţi, pe braţe și pe mâini, 
părul negru care îi cădea în valuri pe umeri. 

Mâinile noastre se atinseră când luai cupa întinsă de el. Din 
nou observai degetele lui lungi și subţiri. Nici unul din noi nu se 
retrase la atingerea ușoară. Mâna lui era aspră. Simţii cum 
degetele mi se încălzeau în locul în care le apăsau pe ale lui. 
Căldură, și o dorinţă pe care nu o mai încercasem vreodată. 

După o clipă care îmi păru mult mai lungă, îmi retrăsei cu 
ezitare mâna și îl auzii pe geamgiu zicând: 

— Uneori îmi uit uneltele și trebuie să mă întorc după ele 
noaptea târziu. Dacă s-ar mai întâmpla asta, te-aș găsi în curte? 

Nu stătui pe gânduri. 

— Da, spusei și, după ce îi aruncai un zâmbet, plecai. 

Incă ameţită după cele întâmplate, reluai căutarea căţelușului 
lui Anne, care fu, în cele din urmă, găsit sub scaunul de 


rugăciune al reginei, ascunzându-se de preotul pe care-l 
întâlnisem la Sf. Agnes, părintele Bartolomeu. 

— Pleacă de lângă câinele meu! ţipă Anne când intrarăm în 
apartamentele reginei. 

Intreaga echipă de căutare mersese acolo la porunca lui 
Anne, după ce Griffith Richards trimisese vorbă că Pourquoi se 
îndreptase spre apartamentul reginei. 

Preotul, îmbrăcat într-o robă neagră, lovea cu cizmele lui 
oribile spaţiul de sub scaunul de rugăciune, acolo unde 
Pourquoi, schelălăind, încercase să se ascundă. Când preotul 
auzi porunca lui Anne, ridică privirea spre ea - o privire atipică 
pentru un preot - și continuă să lovească și mai puternic. 

Nu suport să văd animale lovite sau maltratate, așa că mă 
dusei spre scaun și, abia reușind să evit cizmele amenințătoare, 
băgai mâna sub el și scosei câinele care tremura. l-I dădui lui 
Anne care îl smulse din braţele mele și fugi din cameră. 

Părintele Bartolomeu se holba la mine. Mă ridicai în picioare, 
împleticindu-mă din cauza rochiei și a jupoanelor. Nimeni nu-mi 
sări în ajutor. 

— la te uită, mica cititoare de cărţi luterane! exclamă preotul, 
cu ochii negri ca de piatră. Cea care vine deghizată în pelerin ca 
să o caute pe făcătoarea de minuni, Călugăriţa de la Sf. Agnes, 
și apoi să-i spună amantei regelui ce a văzut acolo! Nu ești 
decât un spion! 

— Şi tu ești decât unealta ambasadorului Chapuys! izbucnii. 

— Sunt noul duhovnic al reginei, anunţă cu solemnitate 
părintele Bartolomeu, schimbându-și brusc tonul vocii, postura 
și expresia. 

Deveni, dintr-odată, un om al Bisericii, respectuos și 
cuviincios. 

— Mi-e clar ce ești, îi aruncai eu, și voi avea grijă ca toţi să o 
știe! 


Stătea acolo, așteptând în curtea palatului, sub lumina lunii, 
în timp ce eu îmi făceam drum spre ieșire de-a lungul 
coridoarelor tăcute și al celor mai puţin păzite și folosite scări. 

Soldaţii de pază adormiţi se sprijineau de bănci și nici urmă 
de străjer de noapte. 

— Mademoiselle! auzii o șoaptă grăbită. Aici, mademoiselle. 


El stătea sub streașină berăriei, atât de bine ascuns în umbră, 
că deslușeam doar o siluetă înaltă și zveltă cu o mantie subţire 
pe umeri. Părul îi încadra chipul îngust și frumos, iar ochii îi 
străluceau chiar și în întuneric. 

Întinse o mână spre mine și mă chemă spre el, în umbre. ÎI 
urmai bucuroasă. Intr-o clipită, mă cuprinse în brațele lui 
puternice și mă strânse la pieptul lui care se lipi de al meu, iar 
buzele lui îmi sărutau urechile, gâtul și decolteul. 

— Eşti aici! murmură el. Nu eram sigur că ai să vii! 

Nu am putut să rezist, intenţionai să-i spun, dar nu eram în 
stare să vorbesc, gura lui o apăsa pe a mea, și simţii cum o forţă 
lăuntrică punea stăpânire pe mine. 

— Draga mea mademoiselle, îngerul meu, floarea mea, 
micuța mea. 

Mă ridică și mă duse în berărie, care era luminată de o 
singură lumânare ce ardea lângă un morman de paie acoperit 
de o pătură. Când mă lăsă jos, mă întinsei după el, dorind să-l 
am lângă mine, să simt gura lui pe a mea, și curând mă pierdui 
în îmbrăţișarea lui. 

În noaptea aceea, îmi pierdui fecioria cu atâta naturaleţe și 
lejeritate, și nu cu dragul de Will, ci cu un străin. Când 
lumânarea se stinse, eu eram deja femeie, iar corpul meu se 
dezlănţui aidoma unei flori care se desface. Îmi spuse numele 
lui: Galyon. Mă numi dragostea lui. Îmi promise că aveam să ne 
întâlnim din nou. 


Îl găsii pe regele Henric în arena pentru turniruri, călărind pe 
Coeurdelion, calul lui preferat de război, avându-l alături pe 
Henric Fitzroy, călare pe un ponei, plimbându-se la trap lângă el. 
Incerca să-l înveţe pe prinţ cum să sară, asigurându-l că poneiul 
știa deja cum să facă asta, băiatul nu trebuia decât să atingă 
pintenii de coastele animalului și să se ţină bine. 

Dar Fitzroy nu reușea să se concentreze și să încerce o 
săritură. Regele îl încurajă încă o dată și încă o dată - ba chiar îl 
provocă -, dar prinţul întorcea de fiecare dată hăţurile poneiului 
în ultimul moment și evita să riște. 

— Pentru Dumnezeu, băiete, cum te vei lupta cu francezii 
dacă nu poţi să sari peste un gard cât un șarpe de lung? 


Nu se auzi nici un răspuns. Fitzroy își înclină capul. 

— Mă doare, tată, reuși să spună în cele din urmă, cu o voce 
stinsă. Mă doare stomacul. 

Își puse mâinile peste pieptarul de catifea, pe locul dureros. 

Regele îi dădu pinteni lui Coeurdelion și îl îmboldi să galopeze. 
Calul masiv traversă ca o furtună arena, copitele lui stârnind 
praful și coama lui bogată și blondă fluturând în aer. Apoi, calul 
se roti și se întoarse pe aceeași cale, oprindu-se brusc și cu un 
nechezat puternic lângă prinţ și poneiul lui speriat. 

— Te doare? strigă Henric. Ai o durere de burtă? Pah! Capul 
aproape că mi se despică în două, piciorul mi-l simt de parcă un 
ticălos a înfipt o lance în el, iar testiculele... înjură el abject, apoi 
gemu. Cât despre testicule, ei bine, vei cunoaște durerea 
aceasta curând, când vei fi mai în vârstă. Luptă cu durerea, 
băiete! Învață să lupţi cu durerea, sau nu vei fi niciodată în stare 
să te baţi cu francezii! 

— Profesorul meu spune că trebuie să ne temem de soldaţii 
împăratului, nu ai francezilor, reuși să îngaime prinţul. 

— Aș vrea să-l văd pe profesorul tău îmbrăcat în armură și pe 
câmpul de bătălie, răspunse regele cu sarcasm. Oasele i s-ar 
preface în apă înainte să facă un pas, mai mult ca sigur, la cât 
de plăpând e. 

Făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Nu e plătit să fie soldat, ci să te înveţe limba greacă, și asta 
o face foarte bine. 

Regele Henric, care era foarte învăţat și nutrea o admiraţie 
pentru cărturari, își schimbă rapid discursul. 

În timp ce priveam, regele încercă din nou să-și convingă fiul 
să fie îndrăzneţ și să sară peste gărduleţ, dar nu reuși. În cele 
din urmă, Henric descălecă și lovi crupa poneiului, trimițându-l 
pe băiat spre grajduri. 

Atunci mă observă și îmi făcu semn să mă apropii el. 

— Of, băiatul ăsta, spuse ca pentru sine, scuturând din cap. 
Între băiat, şi avocaţi, și femei, ca două pisici care se zgârie... 

Bănuii că se referea la Anne și la regina Caterina când vorbise 
de pisici, dar nu aveam ce să-i răspund, așa că rămăsei tăcută. 

— Ce e, Jane? 

— Cu îngăduinţa Maiestăţii Voastre, e vorba de țesătura de 
argint pentru rochia mea. 

— Da, desigur. Ai nevoie de mai multă, bănuiesc. 


— Domnul Skut are nevoie de mai multă, Maiestate. 

— Voi aranja să mai primească mâine. 

— Mulţumesc, Maiestate. 

Ezitai să plec. 

— Mai e ceva. 

— Da? 

— Noul duhovnic al reginei, părintele Bartolomeu. Nu e ce 
pare. 

— Oh? 

Observai un licăr de încântare în privirea regelui. 

— E omul ambasadorului Chapuys. Un spion. 

— Bineînţeles că e. Dar mai bine un drac știut decât unul 
nevăzut, nu? Nu așa se spune? Și oricum, toţi spaniolii ar trebui 
aruncaţi pe fundul mării, așa cum îi place lui Anne să zică! 

— Nu toţi, spusei eu cu încăpățânare. Nu și fosta mea 
stăpână, regina. 

Regele se încruntă. g 

— Măsoară-ți cuvintele, fetițo. Invaţă de la fratele tău și mergi 
după cum bate vântul. În momentul de față, nu bate în favoarea 
reginei. Chiar așa, o furtună e pe cale să izbucnească. Una care 
o va lua pe regină pe sus, dacă nu mă înșel. Sau care o va duce 
pe fundul mării! 


CAPITOLUL 13 

Când, în cele din urmă, domnul Skut îmi aduse la palat rochia 
de mireasă, pe care o isprăvise, și o probai, mă cuprinse un 
sentiment de neliniște cu privire la căsătoria cu Will, și totul din 
cauza lui Galyon. 

Nu era vorba de rochie, era la fel de încântătoare ca ultima 
dată când o văzusem, de fapt chiar mai frumoasă, garnisită cu 
țesătura argintată, cu mânecile cusute, cu jupoanele elegante, 
diafane, care abia dacă atingeau podeaua și cu lenjeria de corp 
desfăcută pentru a fi admirată în toată splendoarea. 

— Va trebui să scurtăm rochia, spunea domnul Skut arătându- 
le asistenţilor cât de mult trebuiau să taie din materialul lucios 
de un albastru pal. Nu ești deloc înaltă, nu-i așa? adăugă el, mai 
mult pentru sine. 

— Şi când are loc nunta? mă întrebă croitorul pe un ton mai 
vesel. 

— Nu știu încă. Când va fi gata casa. 

Tatăl lui Will îl asigurase în repetate rânduri că ne va dărui 
conacul Chevering, dar înainte de asta trebuia ca Arthur Dormer 
să găsească pământ și o casă în apropierea Londrei pentru a se 
muta, ceea ce se dovedi destul de dificil. Așa că așteptam. 

Evident, mă gândeam că amânarea era bine-venită. Poate că 
nu Will îmi era destinat să-mi devină soţ. Poate că trebuia să-l 
aștept pe Galyon. Până la urmă, nu era prima dată când se 
amâna nunta. La început, părinţii lui Will îi refuzaseră 
consimțământul de a mă lua de soție din cauza tatălui meu și a 
faptului că o sedusese pe sora lui Will (preferam să cred că asta 
făcuse). Apoi, eu decisesem să nu fug cu Will în Lumea Nouă la 
bordul lui Eg/antine, iar corabia naufragiase. Şi acum se ivise 
problema casei, casa noastră, care nu era încă a noastră și era 
posibil să nu fie pentru multă vreme. 

Nutrisem întotdeauna convingerea că providenţa ne aduce în 
cale lucrurile bune pe care nu le putem prevedea. Ne stăpânea 
viața și ne hotăra destinele. Astfel că, atunci când tatăl lui Will 
se confruntă cu repetate probleme în a cumpăra o nouă casă, 
admisei că era mai mult decât o coincidenţă. Trebuia să fie 
opera unei mâini divine. 

Cum altfel se explica faptul că Arthur Dormer avusese atâtea 
încercări eșuate de a deveni proprietarul unei reședințe demne 
de poziţia sa la curte? 


Oh, dacă nu l-aș fi văzut pe Galyon la fereastră și nu aș fi 
simţit forța irezistibilă a prezenţei lui! Dacă nu m-aș fi întâlnit cu 
el în întuneric și nu aș fi simţit asprimea mâinilor lui, moliciunea 
buzelor, apăsarea trupului său vânjos, vigoarea lui. Dacă nu aș fi 
cunoscut plăcerile adânci și fericite pe care le trezise în mine, cu 
siguranţă că aș fi fost mulţumită cu ce aveam. Dar acum, că le 
cunoșteam, cum puteam să mai fiu satisfăcută vreodată? 

— Cred că ești mai suplă decât la prima probă, spunea 
domnul Skut. Va trebui să o modificăm. 

Nu mă surprinse să aud asta, mâncasem puţin în ultima 
vreme, entuziasmul de dinaintea întâlnirilor mele cu Galyon îmi 
alungase apetitul. Fuseserăm împreună doar de câteva ori după 
prima noastră întâlnire nocturnă, dar de fiecare dată simțind o 
atracţie tot mai puternică. Fiecare întâlnire mă făcea să o aștept 
pe următoarea cu entuziasm și nerăbdare, dar, în același timp, 
eram tulburată și confuză. Uneori mă simţeam de parcă mă 
bucuram de zilele fermecătoare de la finalul unui lung și 
călduros sezon de vară, așteptând ca vremea să se strice și să 
se instaleze furtuna și frigul. 

Fără doar și poate, aventura mea cu geamgiul seducător nu 
putea fi mai mult decât un vis trecător fermecător. O minune 
efemeră. În definitiv, mă pregăteam pentru căsătoria cu cel mai 
bun prieten al meu, cu iubirea mea de multă vreme. Mă 
pregăteam să părăsesc curtea regală, cu toate scandalurile 
înveninate, suferințele, capcanele întinse celor neștiutori, 
intrigile care se ţeseau fără încetare. Aveam să mă căsătoresc 
cu fermierul gentilom Will, care era drăguţ și cumpătat. 
Perioada pasageră de fericire petrecută cu Galyon avea să fie 
dat uitării, iar furtunile și pericolele vieţii reale urmau să 
înceapă. 

Dar cu Will nu aveam să cunosc niciodată extazul. De asta 
eram sigură. Cum era posibil să mă căsătoresc cu un bărbat 
care nu putea împărtăși cu mine tot ce descoperisem împreună 
cu Galyon? 

Dar ceea ce mă tulbura aproape la fel de mult era cum 
puteam să păstrez secretul trădării mele? Intotdeauna mă 
confesasem lui Will, nu îl minţisem niciodată. Dar acest secret 
trebuia să-l păstrez. Niciodată, dar absolut niciodată, nu aveam 
să-i spun despre Galyon. Acest lucru mă supăra și, așa cum se 
întâmpla deseori, Bridget Wingfield îmi citi gândurile. 


— Nu ești în apele tale, Jane, spuse ea când mă abordă într-o 
după-amiază, în timp ce reflectam la problema mea. Te 
îngrijorează căsătoria? 

Oftai și ea luă asta drept încuviințare. Se așeză lângă mine. 

— Te temi de durerea nașterii? 

Dădui din cap, deși gândul nu-mi era la durerile facerii. 

Bridget se apropie de mine. 

— Am auzit o poveste foarte îngrijorătoare, acum câteva zile. 
De la o moașă care a ajutat la nașterea ao sută de copii. Mi-a 
spus despre o femeie sănătoasă care nu mai avea sângerări 
lunare, dar pântecul nu i se umflase. 

— Dar atunci unde era copilul? 

— În lateral, șopti Bridget. 

Nu auzisem de așa ceva. Voiam să știu mai multe. 

— Partea laterală i s-a umflat puţin, continuă Bridget, apoi s-a 
îmbolnăvit și a murit. 

— Și nu era bolnavă de sudoare sau de ciumă? 

Bridget clătină din cap încet. 

— Cât de oribil. 

— Moașa spune că se poate întâmpla. E un semn că pruncul e 
nefiresc. 

— Un copil care nu ar fi trebuit să se nască, reflectai cu voce 
tare, un copil a cărui moarte a fost decisă de providenţă. 

Amândouă tăcurăm o vreme. Era un subiect trist. 

— Bineînţeles, continuă Bridget într-un final, nu ai nici un 
motiv să te temi de un astfel de sfârșit oribil. Se întâmplă foarte 
rar. Și eu am fost nesigură și speriată înainte de căsătorie, 
spuse ea. Întreaga chestiune a fost aranjată de alţii. Richard era 
mult mai bătrân. Abia dacă-l cunoșteam. Nu mi s-a dat niciodată 
șansa să-l aleg eu, pentru că alegerea nu mi-a aparţinut. Il 
plăceam, continuă ea, dar nu-l iubeam, desigur. La o adică, cât 
de des se iubesc un soţ și o soţie? Și dacă se iubesc, cât 
durează? Dar m-am gândit că eu și Richard putem fi fericiţi 
împreună. Eram sigură că nu avea să fie violent cu mine 
niciodată. ` 

Bridget se uită la mine, cu simpatie. Imi doream să am 
încredere în ea și să-i spun, dar eram precaută. In cele din urmă, 
începui să-i povestesc, nesigură cât să dezvălui. 

— Nu mi-e teamă, nu neapărat. Nici nu vreau să mă gândesc 
la asta. Nu am vorbit cu nimeni despre acest subiect, nici măcar 


cu Will. Dar adevărul e că nu mai sunt sigură că el e cel cu care 
vreau să mă mărit. 

— Oh, draga mea. 

Îmi ridicai privirea spre ea, sperând să găsesc înţelegere în 
ochii ei, în expresia ei. Dar văzui doar o atenţie stăruitoare. 

— Am încercat să nu mă gândesc la asta, dar nu reușesc. 
Orice aș face nu pot să-mi scot gândurile astea din cap. 

— E vorba de altcineva? 

Cuvintele lui Bridget deschiseră o rană. Ochii mi se umplură 
de lacrimi, lacrimi de vină, rușine și regret. Îi răspunsei imediat. 
Dar apoi îmi ștersei cu nerăbdare ochii și spusei cu o voce 
stinsă: 

— Da. 

Spre uimirea mea, Bridget râse. 

— Oh, doar de atât e vorba? ciripi ea. Eu m-am îndrăgostit 
nebunește de un arcaș din garda regelui în timp ce eram 
logodită. Dar mi-am venit în simţiri. Ştiam că o făcusem doar de 
teamă. La urma urmelor, nu era dragoste adevărată. Incercam 
să găsesc o cale de a evita să fac acel lucru care mă 
înspăimânta. Slavă Domnului că mi-am dat seama de asta și l- 
am părăsit pe arcaș. S-a căsătorit cu altcineva, cu o femeie de 
teapa lui, fiica unui măcelar din Plymouth. 

— Spune-mi sincer, Jane, acest bărbat e cu mult sub poziţia 
ta, unul pe care părinţii tăi nu l-ar accepta niciodată? 

Încuviinţai. 

— Un bărbat pe care nu l-ai putea aduce la curte, care nu ar fi 
primit niciodată ca egalul nostru? 

Aprobai din nou din cap, oftând cu tristeţe. 

Bridget ridică din umeri și întinse mâinile. 

— Atunci nu-ţi dai seama? Nu faci decât să-ţi sfidezi familia - 
mai ales pe tatăl tău, ţinând cont de tot ce mi-ai spus despre el 
și ce am auzit de la alţii - și regulile sociale pe care le urmăm 
aici la curtea regală. Am dreptate? 

— Nu știu. Tot ce știu e că, de când l-am întâlnit, mă simt 
altfel. Sunt altfel. Nu aș putea să redevin vechea Jane. 

Bridget mă bătu pe mână. 

— Gândește-te la ce am spus. Nu am regretat niciodată că m- 
am căsătorit cu Richard, și nici măcar nu mă mai gândesc la 
arcaș sau la fiica măcelarului. 


Perioada Crăciunului se apropia și mulțimea curtenilor și a 
valeţilor din suita, tot mai numeroasă, a lui Anne aveau cu toţii 
livrele noi. Pe noile haine ale servitorilor era brodat, cu litere de- 
o șchioapă, următorul mesaj: 


„Să protesteze cine va dori, așa va fi de acum încolo!” 


Era o provocare făţișă la adresa reginei Caterina și a 
susținătorilor săi, și nimeni nu se îndoia de înţelesul cuvintelor. 

Așa cum nimeni nu putea nega nici faptul că Anne purta rochii 
mai largi și deseori se plângea de diferite boli, cerea să fie 
servită cu ouă de prepeliţă și rodii, și marțipan, și alte delicatese 
la care pofteau femeile însărcinate. Ca întotdeauna, ochii celor 
de la curte erau ațintiţi asupra pântecului ei, și nimeni nu putea 
spune dacă rochiile largi ascundeau o proeminenţă care ar fi 
dat-o de gol sau doar faptul că simptomele ei erau un șiretlic. 
Nici măcar noi, care o slujeam, nu ne dădeam seama. 

Provocarea de pe livrelele servitorilor nu-i scăpă reginei 
Caterina, care comandă imediat straie noi pentru propriii valeţi 
și curteni, având brodate cuvintele „Regină pe veci”. 

In curând, izbucni o ceartă între bărbaţii din cele două case 
rivale, iar încăierarea lor deveni un motiv permanent de iritare 
pentru rege care, ajuns în culmea exasperării, o trimise pe 
regina Caterina la palatul Oatlands pe perioada Crăciunului și îi 
ordonă să se nu se mai întoarcă. 

Anne câștigase, dar regelui Henric nu îi convenea atitudinea 
ei. 

— De ce insiști să agiţi spiritele? izbucni el. De ce nu poţi să fii 
mulţumită cu ce ţi-am oferit, cu tot ce am făcut pentru tine? Nu 
e destul că ai cerut să ai propria casă, propria armată de 
străjeri? Trebuie să te folosești de ei și să provoci certuri? 

— Străjerii mă apăra de afurisita de Călugăriţă din Kent! 
replică Anne. Şi de spanioli, de susţinătorii acelei femei care își 
spune regina ta! 

Acuzaţiile continuară de ambele părţi, până când regele ieși 
șchiopătând din încăpere, doar pentru a reveni aproape imediat, 
smerit. 

— lartă-mă draga mea, ciupercuţa mea, începu el, luând 
mâna lui Anne și sărutându-i-o. (Nu puteam să nu observ că 
niciodată nu îi lua mâna cu degetul despicat, ci doar pe cealaltă. 


Nu pomenisem de acest lucru nimănui, dar deseori mă întrebam 
dacă mai băgase de seamă și altcineva?) 

Regele vorbea și se comporta de parcă noi nici n-am fi fost în 
cameră, nu-i păsa cine îl auzea. 

— E din cauza piciorului, continuă el pe un ton tânguitor. 
Piciorul meu care mă doare. Ştii că mă face să mă înfurii. 

Anne încuviinţă și îl iertă, dar pe buzele ei apăru un zâmbet 
triumfător. 

Regele împlinise deja patruzeci de ani și era clar că simţea 
apăsarea vârstei. Devenise mai greu, mai corpolent, faţa lui 
chipeșă se rotunjise și bărbiile i se înmulţiră. (Eu număram trei.) 
Se sprijinea într-un baston aurit în timpul mersului și, când 
durerea era cruntă, apuca braţul puternic al lui Charles Brandon. 
Temându-se în continuare de revenirea sudorii engleze, purta 
mereu un săculeţ cu păianjeni vii la gât, ceea ce o făcea să râdă 
pe Anne, care-l tachina. 

Procesul de anulare trena, rezultatul nu era sigur și nu se 
întrevedea nici un deznodământ. Nervozitatea regelui creștea și 
îi cauza dureri de cap - sau cel puţin așa îi spunea lui Anne. Nu 
așteptam cu nerăbdare Crăciunul și, în timp ce zilele de iarnă 
deveniră din ce în ce mai scurte și mai întunecare, carnavalurile 
și poznele specifice sezonului, darurile și ritualurile solemne de 
închinăciune nu mai erau prilej de veselie. 

Mai mult decât atât, odată cu ploile și îngheţul specifice lunii 
decembrie, lucrările la apartamentele lui Anne încetară și 
aveam din ce în ce mai rar ocazia să mă întâlnesc, preţ de 
câteva ore preţioase, cu Galyon. 

„Să protesteze cine va dori, așa va fi de acum încolo!”, îmi 
spusei, repetând noul motto al lui Anne. Nu avea nici un rost să 
mă plâng de starea actuală a lucrurilor. Pentru moment, situaţia 
rămăsese la fel: Galyon, Will, conflictele și Crăciunul nefericit ce 
avea să vină. 

Zilele treceau și nu îl mai văzut pe Galyon, nici măcar mesaje 
nu mai primit de la el. Ca întotdeauna, când ceva ne împiedica 
să ne întâlnim, unul dintre valeţii lui Anne ar fi trebuit să-mi 
trimită un mesaj. 

Devenii îngrijorată. Oare i se întâmplase ceva lui Galyon? Era 
posibil ca Will să fi aflat despre relaţia noastră și să-l fi atacat? 
De regulă, Will era un bărbat liniștit, dar nu-i dădusem niciodată 


motive să fie gelos. Nu știam de ce ar fi fost în stare dacă ar fi 
aflat că un alt bărbat devenise amantul meu. 

Așteptai cu nerăbdare, apoi, chiar înainte de Crăciun, mă 
dusei la valetul care îmi dăduse mesajele lui Galyon în trecut. 

— S-a întors în Franţa, domnișoară, veni răspunsul valetului 
când îl întrebai de Galyon. S-a dus să petreacă sărbătorile cu 
soţia lui. 


Grupul cu care călătoream se întindea într-un șir lung și 
prăfuit de căruţe, care, străjeri călare și infanteriști, șerpuind 
agale de-a lungul drumului bătut de soare ce ducea spre Dover. 
Era luna septembrie a anului 1532, eu aveam douăzeci și șase 
de ani, eram încă necăsătorită (o rușine, pentru fiica unui 
gentilom) și mă pregăteam să călătoresc, împreună cu restul 
suitei regale, în Franţa. 

Lunile zburară după perioada ultimului Crăciun, una agitată, 
marcată de certuri, una pe care eram nerăbdătoare să o dau 
uitării, iar lucrurile se precipitau spre un deznodământ așteptat. 
Regele Henric și Anne trăiau deja de parcă erau căsătoriţi, ca și 
cum procesul eșuat de anulare nu era decât un inconvenient 
minor, iar decizia regelui de a ignora autoritatea papei în ceea 
ce privește căsnicia sa era rezultatul inevitabil al unei lungi și 
nedrepte lupte. 

Regele se debarasase, în cele din urmă, de povara (sau 
binecuvântarea, depinde cum priveşti lucrurile) supunerii față 
de Biserica Romei. Făcuse pasul decisiv - eretic, în opinia unora 
- de a se proclama capul bisericii Angliei. Se alăturase rebelilor 
care, precum Martin Luther, nu mai recunoscuseră primatul 
Sfântului Scaun și rupseseră unitatea îndelung respectată a 
creștinismului. 

Și, din acest motiv, își atrăgea neîncetat critici aspre din 
partea celor care îi erau loiali papei. 

Anne însă era în culmea fericirii. Câștigase în faţa Caterinei, în 
sfârșit. Se îndrepta spre curtea franceză, în calitate de 
însoțitoare aleasă a regelui Henric, iar cele patruzeci și opt de 
cufere ale ei erau înţesate de cămăși de noapte din mătase, 
garnisite cu blană albă, jupoane mov, albastre și verzi de 
damasc, rochii roșietice, cafenii și de catifea purpurie, garnisite 
cu țesătură de aur. Regele îi satisfăcuse toate capriciile în febra 
pregătirilor pentru călătoria la curtea franceză, pentru că voia să 


audă doar că viitoarea lui mireasă era magnific înveșmântată, o 
soție demnă de un rege și mama în devenire a unei șir de regi. 

Anne începuse să se laude cu faptul că mama ei descindea 
din familia regelui Edward | (excluzându-l pe tatăl ei, care, așa 
cum știa toată lumea, era un om de rând). Căpătase un nou soi 
de autoritate, îi privea pe toţi cei din jur condescendent și cu un 
aer de superioritate și poruncitor pe care îl înduram cu greu. 

— Jane! striga ea la mine, du-l pe micul Pourquoi la plimbare! 
Adu-mi mânecile de satin! Cele cu diamante! Jane! Unde e 
mantia mea din satin de Bruges? Găsește-o! 

Eram ocupați să aducem și să cărăm, să găsim perne pentru 
spatele ei și scăunele pentru picioare, gândindu-ne mereu că ar 
fi putut să fie însărcinată și, astfel, nu o slujeam doar pe fiica 
arogantă a lui Thomas Boleyn, ci și pe viitorul rege al Angliei. 

Henric o răsfăţa cu daruri scumpe mai mult ca niciodată, de la 
rochii cu garnituri de blană la bonete tivite cu aur, la papucei 
delicați din damasc, la mantii din catifea și satin, atât de multe 
că nu puteau fi numărate. Doisprezece croitori și nenumărate 
croitorese și asistenţi se îndeletniceau mereu cu potrivitul și 
cusutul podoabelor superbe ale lui Anne. La palat erau aduse 
daruri preţioase în cantităţi enorme, pentru a fi transformate 
mai apoi în rochii și jupoane superbe. Și pe lângă veșminte mai 
erau și bijuteriile cu care regele o copleșea pe Anne. Ordonase 
bijutierilor lui să demonteze cele mai mari rubine și diamante 
din propriile brățări și inele și să facă coliere strălucitoare pentru 
ea. Caterinei i se poruncise să restituie bijuteriile pe care le 
avea tezaurului regal, și acestea luaseră calea (spre mânia 
reginei) spre comoara de pietre preţioase a lui Anne. 

Și, pentru ca distincţiile să fie complete, Anne fu ridicată, în 
cadrul unei ceremonii grandioase, la rangul de marchiză de 
Pembroke. 

Îmbrăcată într-o mantie şi o rochie de catifea purpurie, ornată 
cu blană de hermină, Anne îngenunche, în văzul tuturor nobililor 
de seamă și al curtenilor, dinaintea regelui, în timp ce se citi 
diploma de înnobilare a ei și o diademă de aur strălucitoare fu 
așezată deasupra buclelor ei negre revărsate pe spate. 
Trompelele sunară și corul cântă un Te Deum de recunoștință 
înainte ca întreaga curte să celebreze evenimentul cu un 
banchet și alte festivități. 


După ce deveni marchiză, înfumurarea lui Anne atinse culmi 
noi. Pretenţiile ei se înmulţiră, pedepsele deveniră din ce în ce 
mai dure. Îl concedie pe un valet regal pentru că îi permisese 
micului Pourquoi să-și facă nevoile pe o pereche de papuci de 
satin aflaţi pe patul ei. Și, ca și când nu ar fi fost suficient, toţi 
ceilalţi valeţi fuseseră privaţi de privilegiile cu care erau 
obișnuiți (dreptul de a păstra capetele de lumânare, colţurile 
pâinicilor franțuzești, acele și dantelele aruncate) pentru o lună 
întreagă - și încă o lună de iarnă după aceea. 

Anne era foarte scrupuloasă când venea vorba de cuvertura 
brodată de pe patul ei, cu marginile minuţios cusute cu fire de 
aur și cu șoimii albi heraldici. La cel mai mic semn de îndoitură a 
cuverturii, scotea un strigăt de groază, chema un valet și insista 
ca aceasta să fie întinsă și îndreptată - sub ameninţarea 
concedierii neîntârziate. 

Cel mai rău era că Anne devenise nu doar arogantă, ci și 
maliţioasă. Când o mamă înlăcrimată veni s-o implore ca să 
intervină pentru ca fiul ei să nu fie spânzurat, răspunsul lui Anne 
fu rece. 

— A greșit, spuse ea. A fost găsit vinovat. Trebuie să fie 
spânzurat! 

— Dar nu a furat decât o monedă mică - și nu pentru el, ci 
pentru vecinii noștri care nu au mâncare! Are doar șaisprezece 
ani, e un băiat bun... 

— Legile sunt făcute ca să fie respectate și aplicate, spuse 
Anne, și își întorsese capul de la femeia suferindă. Trebuie să 
plătească pentru fapta lui. 

Mă gândii la cuvintele lipsite de milă ale lui Anne în timp ce 
călătoream spre Dover. Anne era în lectică, regele pe 
Coeurdelion (deși călăritul îi provoca durere), restul membrilor 
curții regale erau în căruţe sau pe cai, soldaţii pe jos. Trebuia să 
oprim des, atunci când căruțele pierdeau câte o roată sau caii 
șchiopătau, ori carele se răsturnau deșertând conţinutul în șanț. 
Încetineala era obositoare și mă întrebai dacă aveam să 
ajungem la destinaţie înainte de lăsarea nopţii. Îl văzui pe Ned 
trecând pe lângă noi, încercând să elibereze drumul de 
obstacole, strigând la călăreţii din faţă și atrăgând atenţia când 
vedea o primejdie. 


Ned îi devenise indispensabil regelui, cel mai capabil dintre 
curtenii lui?. Era eficient și reușea mereu să ducă sarcinile la bun 
sfârșit, sarcini care altora li se păreau imposibile. De câte ori 
vedea cum cineva își îndeplinea obligaţia într-un mod greșit, 
oricât de neînsemnată ar fi fost, cerea permisiunea de a se 
ocupa personal de acea chestiune, și de obicei reușea. Părea 
neobosit, și hotărârea și voinţa sa puternică îl ajutau să ducă 
totul la îndeplinire. 

Așa se întâmplă și în această după-amiază călduroasă, 
deoarece grupul avansa anevoie. Ned preluase conducerea 
când, după ce cotirăm pe drumul îngust și plin de șleauri, 
devenirăm martorii celei mai neașteptate priveliști. 

În vârful unui deal, deasupra drumului, se afla o cruce de 
lemn, de trei ori mai mare decât cel mai înalt om din procesiune 
- regele. Sub acest solid simbol de lemn stăteau o femeie 
măruntă, înveșmântată în straie de călugăriță, și nouă însoțitori 
în tunici lungi și albe. 

Erau Călugăriţa din Kent și adepţii ei, inclusiv cumnata mea, 
Cat. Înșiraţi în faţa crucii, nu aveau cum să nu atragă atenţia 
tuturor celor din procesiunea regală, și auzii strigăte de panică 
și uimire, și voci scandând „călugăriţa sfântă!” și „Călugăriţa din 
Kent!”, înainte ca șirul lung de cai și vehicule să se oprească 
brusc și caii să înceapă să bată din copite și să necheze speriați. 

Călugăriţa, cu vocea ei puternică și răsunătoare, ni se adresa 
tuturor, iar tonul vocii ei era rece. 

— „Pentru păcatele voastre, voi trimite asupra voastră plăgile 
mele, spuse Domnul”, striga ea. Infidelilor! Desfrânaţilor! Voi cei 
sus-puși, vinovaţi de ticăloșii! 

— Fie ca demonul poftei trupești să fie alungat și îngerii milei 
să readucă pioșenia pe tronul Angliei! Fie ca femeia ce poartă 
însemnul diavolului să cunoască mânia Domnului! 

Văzui că regele trimitea străjeri pe deal. În jurul meu, auzii 
doar murmure printre membrii curţii regale. 

— Se spune că alungă demonii... vindecă... poate chiar să 
învie morţii... 

— Femeia asta e nebună! striga regele. Hulește! Bolborosește 
prostii! 

Dar Călugăriţa mai avea ceva de zis. 


2 Esquire ofthe Body (în lb. engl., în orig.) - servitor personal și curtean al 
regilor Angliei în perioada medievală târzie. (n. trad.) 


— Pentru păcatele tale, o, rege, și pentru cele ale amantei 
tale diavolești, Domnul va trimite molime asupra Angliei. Întâi 
va lovi cu un val de broaște! 

Auzii icnete în jurul meu. 

— Apoi va veni o epidemie de păduchi și de purici. Domnul va 
trimite pe urmă o boală îngrozitoare și multe vite vor muri, la fel 
și cai, iar boala va rezista și se va răspândi, până când trupurile 
oamenilor vor fi acoperite de furuncule și întreg pământul va 
avea de îndurat mai mult decât va putea răbda. 

La cuvintele ei, oamenii gemură. 

— Faceţi-o să tacă! striga regele la străjerii care se îndreptau 
spre Călugăriță, pe deal. 

In timp ce se apropiau de crucea enormă, le văzui pe cele 
nouă femei care o însoțeau pe Călugăriță împrăștiindu-se, și mă 
întrebai dacă Ned o recunoscuse pe Cat printre ele. Nu îndrăznii 
să mă uit la el, nevrând să-i trezesc suspiciuni. El credea că ea 
era închisă într-o celulă la Sf. Agnes. Nu avea nici un motiv să 
creadă că fusese eliberată ca s-o slujească pe Călugăriţa din 
Kent. Doar dacă... 

Dar șirul gândurilor îmi fu întrerupt, deoarece Călugăriţa 
ajunse la ultima previziune. 

— În cele din urmă, Domnul își va ridica mâna și îi va lovi pe 
nelegiuiți cu cea din urmă molimă, tună ea. Primul fiu al soțului 
adulter și al amantei lui diabolice va muri! 

La auzul acestora, Anne ţipă, Henric sudui și mulţi dintre cei 
din jurul meu își făcură cruce - ca și mine -, și buzele noastre 
șoptiră rugăciuni. lar străjerii, ajungând în cele din urmă la 
Călugăriţă, o făcură să tacă, lovind-o cu putere și sălbăticie, îi 
legară trupul vlăguit cu o frânghie și o luară cu ei. In mai puţin 
timp decât îi luase să dea de veste despre bolile și grozăviile 
care aveau să vină, dealul era gol și nu se mai vedea nimic din 
scena uluitoare la care asistaserăm. Nimic, în afară de crucea 
înaltă de lemn, care se ridica deasupra drumului, tăcută și 
singuratică. 


CAPITOLUL 14 

— Nu e cum mă așteptam. 

— Hainele sunt în regulă, dar corpul ei... ei bine... nu prea are 
sâni deloc, și ce să mai zic de nas! Gura e prea mare, arată de 
parcă ar fi în stare să devoreze un cal... 

— Şi mâinile alea! Ştiu ce se spune în Anglia, mâinile 
diavolului sau degetele diavolului... 

— Păr bun, des. Drept, dar bun. 

Ştiam franceza destul de bine, deși nu o vorbeam fluent, cât 
să înțeleg comentariile pe care le făceau curtenii francezi 
despre Anne. işi dădeau cu părerea în continuu despre 
înfățișarea ei, despre hainele ei, calităţile de dansatoare (în 
această privinţă erau cu toţii de acord, nu avea cusur), 
înălțimea ei (nu era destul de înaltă), pântecul ei (era sau nu 
era?). 

Chicoteau, primise tot soiul de apelative necuviincioase, care 
li se aplicau femeilor ușoare. Ridiculizau modul în care pășea, 
gestica, poziția ei preferată când era iritată (o mână pe șold și 
privirea încruntată). Desenau mâini cu șase degete pe pereţii 
palatului, lângă falusuri viguroase. 

Ne aflam la castelul Chambord (preferat de Francisc toamna, 
după ce se termina sezonul vânătorii) doar de câteva zile, când 
începui să aud aceste remarci insultătoare și batjocura. 
Francezilor nu le plăcuseră englezii niciodată, asta știam bine. 
Regele Francisc și regele Henric se întâlneau ca să întreţină 
aparențele unei prietenii și ale unei bonomii, sentimente pe care 
nici unul dintre ei nu le nutrea cu adevărat. Ni se spusese să ne 
purtăm frumos cu doamnele de la curtea franceză, dar nu 
aveam nici o tragere de inimă să fim prietenoase sau amabile 
cu ele; le auzeam râsetele înfundate și șușotelile când părăseam 
camerele în care ne întâlneam. 

Se chicotea mult pe seama relaţiilor nelegitime ale lui Anne 
cu regele, despre aroganţa ei, despre lipsa ei de graţie. li auzii 
pe valeţii regelui Francisc punând rămășag cât de repede avea 
regele să o abandoneze pe Anne și cine avea să fie noua lui 
iubire. 

Dar la banchetul somptuos ţinut în onoarea lui Henric și a lui 
Anne, în salonul grandios, cu tapiserii în tonuri lucioase de 
albastru și roșu-închis, verde, auriu și ocru, cu tavanul splendid 


pictat și mesele lungi acoperite de argintărie și tacâmuri de aur, 
Anne fu tratată de parcă ar fi fost deja regină. 

Însemnul ei, șoimul alb, fu brodat pe perne, purtat de străjerii 
regelui pe coifuri, modelat în zahăr candel și servit cu vin dulce. 
Îi fură acordate toate onorurile și lumea i se adresa ca unei 
femei nobile (regele Henric îi conferise titlul de marchiză de 
Pembroke, și era dreptul ei de a-l purta). Nimeni nu pomeni 
numele Caterinei de Aragon. Era ca și cum Caterina nu ar fi 
existat niciodată. 

Între numeroasele feluri de mâncare servite la banchet, poeţii 
recitară versuri compuse pentru Anne, iar muzicienii intonară 
melodii și acompaniară dansuri dedicate ei. Meritele ei fură 
elogiate de nenumărate ori. Ochii ei încântători, negri ca onixul, 
gâtul ei de lebădă, degetele lungi și zvelte, pielea fină, forma 
ovală, perfectă a chipului ei fură admirate. 

Zâmbii în faţa acestui contrast dintre laudele protocolare și 
glumele și insultele pe care le auzisem în continuu de când 
venisem la curte. Dar atunci, întreaga primire a regelui Francisc 
era artificială, făcând parte dintr-o paradă bine ticluită de 
cordialitate între englezi și francezi, menit să dejoace planurile 
împăratului Carol. 

— Nimeni nu ia nimic în serios aici, îmi spuse Ned în timpul 
banchetului. Totul e doar de faţadă. Însă alianţa e una serioasă - 
și faptul că regele Francisc a acceptat că Henric și-a alungat 
soţia e foarte important. 

— Anne e un pion pe o tablă de șah enormă, spusei. 

Ned mă privi, examinându-mă. 

— Foarte perspicace pentru o femeie, spuse el. Nu aș fi zis-o 
mai bine nici eu. Dar ai grijă să nu spui așa ceva când regele e 
prin preajmă și te poate auzi. 

În timpul banchetului, băgai de seamă că Anne se uita la mine 
- se uita insistent, nu îmi arunca doar câte o privire în treacăt 
cum făcea de obicei, când privea mobilierul din cameră, 
nenumăraţii servitori, cutele sau lipsa lor în cuvertura ei de pe 
pat. Se uita la rochia mea. 

Purtam superba rochie de satin în nuanţe de albastru pal și 
crem, pe care domnul Skut o făcuse pentru nunta mea, cu 
mânecile și corsajul ușor modificate, ca să fie în ton cu moda 
actuală de la curtea franceză. Tesătura argintie strălucitoare pe 
care o primisem în dar de la rege atrăgea atenţia asupra rochiei, 


le văzui și pe doamnele reginei franceze admirând-o și 
comentând între ele. 

Rochia lui Anne era somptuoasă și îi venea de minune - o 
bucată de catifea roșiatică, împodobită cu blană neagră de miel 
în jurul gâtului și pe mânecile lungi. Dar, pe măsură ce seara 
continua, Anne părea tot mai preocupată de rochia mea, fixând- 
o cu o privire încruntată. Într-un final, îmi făcu semn. Mă dusei în 
faţa ei în timp ce ea stătea jos, înconjurată de pocale și farfurii 
aurite, iar regele, alături, discuta cu un nobil francez. 

— Jane, spuse Anne pe un ton pe care îl cunoșteam bine. 

Era cel pe care îl folosea când era pe punctul de a face o 
acuzație. 

— Da, milady marchiză? 

— Garnitura rochiei. De unde provine? 

— Din Peru, dacă nu mă înșel. 

— Şi ai fost în Peru recent? 

— Nu, milady. 

— Atunci de unde o ai? Ai furat-o? 

— Bineînţeles că nu. 

— Aștept un răspuns. 

li aruncai o privire regelui, dar el nu părea să asculte discuţia 
noastră. Muzicanţii cântau, se auzeau murmur de voci și râsete 
în camera mare, clinchetul tacâmurilor, al platourilor servite și al 
cupelor, fiind dificil de tras cu urechea la ce vorbeau alții. 

— A fost un dar, milady. 

— Un dar foarte costisitor. 

— Cel care mi l-a făcut e înstărit. 

Nu voiam să dezvălui faptul că provenea de la rege. Anne era 
foarte geloasă. Speram ca regele Henric să mă salveze, făcând 
un comentariu curtenitor care să o distragă pe Anne. Dar el nu 
lua seama la ce se petrecea în jurul lui. 

— Şi cine e acest bărbat misterios? Un peţitor poate? Cineva 
care vrea să te ia de soţie, în sfârșit? 

Insulta mă duru, mai ales că Anne nu era căsătorită nici ea și 
era mai în vârstă decât mine. Şi, în plus, eu și Will eram logodiţi 
de atât de mulţi ani, că nici nu le mai ţineam șirul. 

— Nu, milady, nu un peţitor. 

— Atunci cine? 

Ridică vocea, exasperată, și discuţiile din jur încetară. 
Muzicanţii nu mai cântau. Regele Henric se întoarse spre Anne. 


— Ce e, ciupercuţa mea? 

Anne sorbi din vin. 

— Fata asta nu vrea să-mi zică de unde a primit garnitura 
aceea pentru rochie. Cred că a furat-o. 

— Aha! Un hoț printre noi! 

Regele îmi făcu cu ochiul, apoi se ridică și păși încet spre 
mine. Statura lui mă domina. 

— Trebuie să o aducem în faţa justiţiei, strigă el. Consiliere 
Cromwell! Te rog să poftești în curtea de judecată. 

Toţi ochii se întoarseră spre Thomas Cromwell, care, intrând 
în joc, se ridică de la masă și ni se alătură. 

— Lord consilier, care e pedeapsa pentru furt? 

— Dezgolirea și biciuirea fără milă, Maiestate. 

— Ei bine... 

— Dar nelegiuirea mea nu e dovedită, sire, îl întrerupsei, 
asumându-mi riscul ca participarea mea la șaradă să fie 
oportună. Trebuie să existe martori împotriva mea. 

— Cine este martor la furtul comis de această fată? 

Regele se uită în jur. Doar tăcere, întreruptă de un chicotit. Cu 
colţul ochiului, o văzui pe Anne, care părea iritată și se foia în 
scaun. 

— Vezi? spuse Henric, întorcându-se spre Anne. E nevinovată. 
E neprihănită. 

Și mai multe râsete izbucniră la aceste cuvinte. 

— Cum? Râdeţi la ideea ca o tânără fată, neîntinată, o fată de 
la curtea regală de... câţi ani, Jane? 

Ridicai șapte degete. 

— O fată care e la curte de șapte ani, să nu fie neprihănită? 

Regele păru șocat. 

— Nu voi fi batjocorită în felul acesta! spuse Anne și se ridică, 
gata să plece. 

— Rămâi unde ești, femeie! spuse Henric cu asprime, apoi își 
reluă sceneta, atât de rapid, că privirea mânioasă care îi 
străbătuse chipul nu stricase buna dispoziţie. Pe lângă asta, le 
spuse oaspeţilor de la banchet pe un ton vesel, știu cum a făcut 
rost de podoabă! Eu i-am dăruit-o, nimeni altcineva. 

Se apropie și mă îmbrăţișă, în semn de consolare, apoi o 
sărută pe obraz pe Anne cea nemulțumită. Făcu un semn cu 
mâna și muzicanţii începură din nou să cânte. Anne se așeză cu 
greutate, încruntându-se, iar eu profitai de ocazie și mă grăbii să 


plec din calea ei spre partea opusă a camerei, luându-mi locul 
printre ceilalţi însoțitori din suita lui Anne. Îmi luă ceva timp 
până îmi recăpătai răsuflarea. 

Zeci de servitori aduseră platouri aburinde și le așezară în 
faţa participanţilor la banchet. Nici nu apucai să arunc un ochi la 
mâncarea din faţa mea, când auzii un țipăt strident. 

Era Anne. Un alt țipăt urmă, apoi Anne strigă: 

— Broaște! E molima de broaște! 

Într-adevăr, pe platoul de argint din faţa mea se afla o 
moviliţă de broaște, aburinde și acoperite de sos. 

Anne se ridică și fugi din încăpere, smulgându-se din braţele 
regelui care încerca să o oprească. 


CAPITOLUL 15 

— Am salvat-o, șopti Caterina, zăcând în patul cu baldachin 
lucrat cu migală, arătând ca o fiinţă micuță și slăbită. l-am 
salvat viața. Cum poate să se poarte atât de brutal cu mine? Nu 
are suflet deloc? 

Venisem la palatul de la ţară, izolat, din Buckden, 
Huntingdonshire, unde locuia Caterina de Aragon. Era un conac 
enorm, deși puţin dărăpănat, ca o fortăreață, plasat într-un parc 
de vânătoare modest, departe de Londra, departe de tot ce se 
întâmpla la curte și în ţară. Regele Henric mă trimisese la 
Buckden cu sarcina ingrată de a-i da Caterinei cea mai nouă și 
cea mai importantă veste de la curte: aceea că se căsătorise cu 
Anne. 

Călătorii spre Buckden întristată și suferind. Era de datoria 
mea să-i dau vestea nunţii, dar niciodată nu primisem o sarcină 
mai dezagreabilă. Regina Caterina, stăpâna mea de atâţia ani, a 
cărei favorită fusesem și care se dovedise întotdeauna un model 
de curtoazie și compasiune, era acum îndepărtată cu nepăsare, 
o insultă pentru sângele ei regal spaniol și una și mai mare 
pentru anii de durere și sacrificiu petrecuţi în calitate de soţie a 
regelui Henric. 

Își făcuse datoria, își jucase rolul ingrat cu o eleganţă 
desăvârșită. Acum trebuia să îi spun că, după toate eforturile și 
anii de ocară, regele avea să o ia de soție pe femeia care îi 
provocase toată amărăciunea. 


— Te întreb, Jane, spunea Caterina, cum poate Marele 
Dușman să-mi facă așa ceva, când îmi datorează viața? 

Caterina începu să tușească și încercă să se ridice în coate. 
Efortul de a vorbi o obosi și vocea îi era răgușită. De când fusese 
trimisă de la curte și surghiunită la Oatlanas în urmă cu un an, și 
de când regele Henric refuza să o vadă sau să comunice cu ea, 
suferise mereu de febră și guturai. Doctorii ei spanioli îi luau 
sânge și îi dădeau purgative întruna, dar ea nu-și revenea. Din 
contră, starea ei se înrăutăţea, sau cel puţin așa auzisem de la 
aprodul ei dintotdeauna, Griffith Richards, când acesta venea în 
capitală. De fiecare dată când primea vești despre rege și Anne, 
îmi spunea Richards, părea să slăbească și mai mult, deși se 
străduia să-și păstreze demnitatea și, mai ales, refuza să 


renunţe la titlul de regină, deși regele îi ordonase să se 
numească de acum încolo „prinţesa văduvă”. 

Mă așezai lângă patul Caterinei. Zăcea pe câteva perne și se 
întinse spre mine. Îi luai mâna. 

— Îmi doresc să o fi găsit pe Maiestatea Voastră mai 
sănătoasă, spusei. Mă voi ruga pentru însănătoșire grabnică. 

Mă uitai la scaunul de rugăciune al Caterinei, aflat lângă pat, 
și atunci observai, în umbrele unei firide, silueta întunecată a 
părintelui Bartolomeu, cândva tovarăș al Călugăriţei din Kent, 
dar care acum era duhovnicul Caterinei. El dădu din cap încet, și 
un fior rece îmi trecu pe șira spinării. Nu îi răspunsei la salut. 

Îmi întorsei privirea spre Caterina. 

— Imi pare rău să vă spun că am venit cu o veste tristă din 
partea regelui. Vrea să vă anunţ că el și Lady Anne s-au 
căsătorit recent. Ea va fi încoronată în curând. 

— A început să miște? 

Oarecum surprinsă, îi răspunsei că nu se făcuse nici un anunţ 
oficial al unei sarcini și, cu atât mai puţin, dacă fătul a început 
să miște în pântec. Moașele, mereu prudente, așteptau acest 
semn de viaţă înainte de a le asigura pe femei că aveau să 
nască. 

Prinţesa văduvă dădu din umeri. 

— Nu s-ar fi căsătorit cu ea dacă nu i-ar fi purtat copilul. Deși, 
din câte aud, copilul ar putea fi al oricui. Al acelui muzicant 
chipeș, Mark Smeaton, de pildă. Se spune că e îndrăgostit de ea. 
Sau al ticălosului de Weston. Sau al vechiului peţitor, Wyatt. 
Bridget Wingfield obișnuia să spună povești despre bărbaţii pe 
care-i sedusese Anne. 

— Da, am auzit și eu o parte din ele. 

Caterina tuși din nou, iar părintele Bartolomeu ieși la lumină și 
îi oferi un pocal cu vin. Imi dădu drumul la mână și sorbi puţin, 
apoi încă o dată. Îmi era greu să cred că auzeam astfel de 
cuvinte de la fosta mea regină. Părea că se înăsprise, că exilul 
de la curte, aici la ţară, o înrăise. Unde era atitudinea obișnuită, 
cea de iertare creștinească și tărie? mă întrebai. De ce nu o 
găsisem în genunchi, rugându-se pe scăunelul de rugăciune? 

— Ştii ce zi e azi? spuse Caterina când își înmuie vocea și fu în 
stare să mă ia de mână din nou și să continue conversaţia. Nu ţii 
minte, nu-i așa? E aniversarea nașterii băieţelului meu, singurul 
care a trăit destul de mult cât să fie botezat. 


— Eram doar o copilă când s-a născut, milady, îi adusei 
aminte. Se întâmpla acum mult timp, înainte să fac parte din 
suita Maiestăţii Voastre. 

Caterina flutură mâna cu degete lungi și subţiri spre mine. 

— Nu contează, spuse ea stins. Preoţii spun că Dumnezeu 
judecă tot. l-a luat pe toţii fiii mei la El înainte să fie înțărcaţi. Și 
pe fiicele mele la fel, mai puţin pe draga mea Mary, nestemata 
mea. Poate că-i va lua și pe fiii lui Anne în același fel. Călugăriţa 
din Kent spune că așa va face. 

Zâmbii. 

— Călugăriţa a invocat toate bolile Egiptului asupra lui Anne. 
lar Anne e îngrozită. 

Îi relatai Caterinei despre banchetul regal de la curtea regelui 
Francisc, cum Anne văzuse platourile cu broaște și ţipase 
înspăimântată, crezând că molima broaștelor fusese chemată 
de Călugăriţă. 

— E însărcinată? întrebă Caterina din nou. 

— Nu, milady, o asigurai. 

— Atunci nu avem pentru ce să ne facem griji. Și, între timp, 
vin vești de la curtea flamandă. Dar sunt sigură că le-ai auzit 
deja. 

— Ce vești? întrebai, devenind brusc curioasă. 

— Părintele Bartolomeu știe mai multe despre asta. 

Mă uitai la preot, care se apropie din nou de patul Caterinei. 

— Păcatele Marelui Dușman sunt scoase la lumină, spuse el 
cu solemnitate. Se spune că ea e de vină pentru moartea lui 
Jane Popyngcort și că a încercat să-i otrăvească și pe alţii care i- 
au stat în cale. 

Îmi amintii cum Jane, care nu se integrase niciodată în rândul 
nostru, al domnișoarelor de onoare, din cauza manierelor 
străine, părăsise brusc Anglia, cu câţiva ani în urmă, și revenise 
în Flandra. După spusele lui Bridget, Jane primise bani ca să nu 
dea în vileag informaţiile pe care le avea despre relaţiile regelui 
cu mama lui Anne, Elizabeth Boleyn - relaţii care aparţineau 
trecutului îndepărtat, din tinereţea regelui. Bridget spusese că 
dacă adevărul despre mama lui Anne și rege ar fi ieșit la iveală, 
Henric nu s-ar fi putut căsători niciodată cu Anne. Biserica nu ar 
fi permis una ca asta. 

Îmi adusei aminte de cufărul plin de aur pe care Jane îl luase 
cu ea când părăsise curtea, de bijuteriile noi și costisitoare pe 


care le purtase cu mândrie, de întâlnirile grăbite și de 
conversațiile secrete care avuseseră loc în perioada aceea. Era 
clar că fusese plătită să plece de la curte. Și apoi, nu după mult 
timp, primisem vești despre moartea ei subită, căzând victimă 
unor bandiți. 

— Marele Dușman e urât de multă lume, spunea părintele 
Bartolomeu. Cei care știu adevărul despre ea îl dezvăluie. 

— Se spune că Anne e o ucigașă? 

Preotul încuviinţă. 

— Dar e posibil ca astfel de zvonuri să nu fie decât calomnii. 
Curțile regale mustesc de minciuni. 

— Cei care se aflau în slujba lui Anne au dat la iveală 
adevărul. Nu există nici un dubiu asupra vinovâăţiei ei. 

— lar eu i-am salvat viaţa, murmură Caterina, dându-mi 
drumul la mână. Poate că ar fi trebuit s-o las să moară. Biata 
copilă! A devenit un păianjen, prins în propria pânză de perfidie. 
Domnul să aibă milă de ea! 

Caterina se lăsă din nou pe perne, închizând ochii și oftând 
prelung. Eram uimită de ce auzisem și nu voiam să mai petrec 
timpul în compania tulburătorului părinte, așa că mă ridicai să 
plec, nu înainte de a mă uita în jos spre Caterina, la chipul ei 
palid, aplecându-mă să-i sărut obrazul. 


Anne călătorea în toată splendoarea pe străzile proaspăt 
curățate ale Londrei în ziua procesiunii de încoronare. Lectica în 
care se afla era drapată în brocart strălucitor, mantia ei de un 
purpuriu regal era împodobită cu blană groasă de hermină, iar 
părul ei lung și negru îi cădea pe spate, pe sub diadema cu 
rubine scânteietoare. 

Mâinile ei - și cea cu vârful despicat, însemnul diavolului - 
erau ascunse sub un buchet enorm de crini și micsandre. 
Pântecul ei proeminent era acoperit de o rochie largă de un roșu 
aprins, iar șiragul lung de perle enorme care îi atârna la gât, 
atrăgea toată atenţia asupra chipului ei frumos și a ochilor negri 
- aceia care cuceriseră inima regelui cu ani în urmă, după cum 
se spunea. 

Am admirat-o în ziua aceea, era la înălţime. Noi, domnișoarele 
de onoare, petrecurăm ore întregi îmbrăcând-o, periindu-i părul 
lung și des, ungându-i pielea cu pomezi și aplicându-i pudre 


colorate pe obraji și buze. Era entuziasmată. Mâinile îi tremurau 
când se urcă în lectică, și noi îi întinserăm trena lungă a rochiei. 

Acesta e momentul ei de triumf, mă gândii. Victoria ei 
supremă. 

Dar, de îndată ce procesiunea porni pe strada Fenchurch, 
începură huiduielile calomnioase, mulţimea de oameni se dădu 
în lături, permiţând lecticii să treacă, dar vocile o ocărau și 
proferau insulte obscene, batjocorind-o în timp ce procesiunea 
regală mergea mai departe. 

— Curvo! îi auzirăm pe oameni strigând. Târfo! Diavole! 

Gărzile regale începură să împartă lovituri în dreapta și în 
stânga cu bastoanele, dar insultele și strigătele nu conteniră. 

— Măreţule Harry! la-ţi înapoi soţia! Arde-o pe vrăjitoare! 
Execut-o! 

Londonezilor li se impuseseră dări destul de grele, pentru 
încoronarea lui Anne și pentru festivitățile date în cinstea 
evenimentului, și nu le convenea să plătească pentru ridicarea 
în rang a unei femei pe care o detestau. In timp ce Anne trecea 
pe lângă ei, îi adresau cuvinte defăimătoare. O respectau pe 
regina Caterina și îi binecuvântau numele. Preziceau dezastre 
pentru regat și pentru rege. 

Și, ce-i drept, trebuia să ne întrebăm, în timp ce auzeam toate 
protestele şi batjocurile, dacă într-adevăr, forțele răului 
triumfaseră. Încoronarea lui Anne îi înfuria, dar îi și speria pe 
londonezi. Dacă buna regină Caterina putea fi înlăturată, și 
rivala ei, rău famata Anne, putea fi încoronată, atunci cu 
siguranţă că puterile divine se clătinau. Unde era Dumnezeu, 
unde erau îngerii Lui, atunci când vrăjitoarea fu purtată pe străzi 
în toată splendoarea. 

Înaintarea procesiunii era întreruptă constant de muzicanți 
care intonau melodii ritmate, de actori care rosteau lungi 
discursuri și de spectacole puse în scenă de-a lungul rutei. 
Zgomotul era asurzitor și de câteva ori simţii că mă cuprinde 
panica, strivită de oameni și de protestele constante, de strigăte 
și de insulte. Când ajunserăm pe Strand, eram deja sleită de 
puteri, mirosul trupurilor nespălate și duhoarea străzii mă 
îngreţoșaseră, iar sentimentul de a fi prinsă între spectatorii 
beţi, care cântau și dansau, trântindu-se unii pe alţii cu 
nepăsare, mă făcu să-mi doresc cu disperare să scap. 


Bridget, care stătea lângă mine în lectică, simţi disperarea 
mea crescândă și mă ţinu de mână. 

— Mai e puţin, Jane, spuse ea. inte minte, azi e ziua lui Anne. 
Suntem aici ca să o slujim. Gândește-te ce dificil trebuie să fie 
pentru ea, cu pruncul care lovește și cu stomacul întors pe dos, 
așa cum e tot timpul. 

Copilul lui Anne începuse să miște în pântec și moașele îl 
asiguraseră pe rege că ea trecuse de primele luni, expuse 
riscului de a pierde fătul. Era ultima zi din luna mai a anului 
1533. Nașterea prinţului trebuia să aibă loc în sezonul recoltei. 

Deși încoronarea continuă a doua zi fără nici un incident, 
Anne primind coroana de la arhiepiscopul de Canterbury, 
Thomas Cranmer, printre londonezi stăruia sentimentul că 
ordinea naturii fusese distrusă. Acum, că târfa regală devenise 
regină, umblau zvonuri despre lumini ciudate pe cer și zgomote 
de rău augur sub pământ. Pești enormi, lungi de zeci de metri, 
eșuau pe malurile Tamisei, așa se spunea, și în fiecare parohie 
numărul oamenilor care se înecau sau care se spânzurau 
crescuse îngrijorător de mult. 

Dar cel mai trist eveniment, petrecut în ziua încoronării, în 
timp ce noua regină petrecea la un banchet la care se serveau 
douăzeci și șapte de feluri de mâncare și cu toţii cinam alături 
de ea, auzirăm strigăte de panică și teamă venind de afară, de 
pe străzi. Sute de londonezi flămânzi, nerăbdători să se înfrupte 
din abundența regală, din mâncarea și vinul întinse din belșug 
pe mese în aer liber pentru ei, se înghesuiră într-atât încât mulţi 
dintre ei fură striviţi și omorâţi. 

Era un semn că Domnul pedepsea Anglia pentru păcatele 
conducătorului ei. Un alt semn, pe lângă multe altele, care 
dovedea că avusese loc o schimbare, o întunecime căzuse 
asupra regatului, prevestind că vieţile noastre nu aveau să mai 
fie niciodată la fel. 


ÎI evitasem pe Will luni întregi, dar nu puteam să o fac la 
nesfârșit. Drumurile ni se intersectau destul de des la curte, 
pentru că, așa cum prezisese Ned, Will avansa în slujbă și avea 
toate calităţile pentru a obţine o poziţie înaltă în cadrul 
serviciului regal. Atotputernicul Thomas Cromwell îl făcuse 
remarcat pe Will și îi recomandă regelui să-l pună șambelan 
principal al prinţului Henric Fitzroy. Curând, Will fu avansat. Și, 


pe măsură ce Fitzroy, care în momentul încoronării lui Anne 
avea paisprezece ani, stătea alături de rege cu fiecare ocazie și 
primea un rol important în cadrul ceremoniilor, ocupând un loc 
de onoare la banchete și alte evenimente însemnate, Will era și 
el mereu în centrul atenţiei și, deseori, ne întâlneam. 

In acele momente, mi se părea o ironie ca Will, care stăruise 
mereu în dorinţa de a duce pur și simplu o viaţă liniștită la ţară, 
departe de atenţia nedorită, departe de agitația și intrigile din 
casa regală, se ridicase acum într-o poziţie și mai înaltă în 
centrul puterii din jurul regelui. 

De fiecare dată când îl vedeam, arăta mai bătrân, mai copt la 
minte și la corp (mijlocul i se îngroșase) și semăna din ce în ce 
mai puţin cu băiatul entuziast, drăgălaș și emotiv pe care-l 
cunoscusem și la care ţinusem încă din timpul copilăriei noastre, 
și mai mult cu un om de afaceri - nu unul fără scrupule, ca Ned, 
dar cu același mers hotărât și mina serioasă ale unui oficial de 
rang înalt, preocupat de probleme importante. În calitate de 
șambelan principal al lui Henric Fitzroy, Will primea nu doar un 
venit substanţial, dar și fonduri suplimentare valoroase. Ca și 
tatăl său, îndeplinea funcţii în mai multe birouri - agent colector 
al celor cincisprezece, armurierul turnului pentru praf de pușcă, 
conetabil al castelului regelui de la Etall - și primea o sumă 
generoasă pentru fiecare, deși munca în sine era făcută de 
subordonați. Nou descoperita prosperitate era vizibilă în 
pieptarele costisitoare și cămășile din bumbac fin, garnisite cu 
dantelă belgiană, pălăriile cu pietre preţioase și mănușile din 
piele de căprioară, inelele strălucitoare de pe degetele groase și 
cataramele din aur greu de la încălțări. 

De asemenea, și atitudinea lui se schimbase simţitor. De câte 
ori îl vedeam, le dădea subordonaţilor porunci pe un ton ridicat, 
criticându-i, cu iritare, pentru că îi îndeplineau ordinele prea 
încet sau pentru că făceau greșeli. Într-o zi îl auzii mustrându-l 
pe un tânăr funcţionar care greșise la calculul unui impozit. 
Vocea lui era ascuţită, cuvintele dure și nemiloase. 

— Nu poţi să faci nimic ca lumea? spunea el. Din prima zi în 
care ai fost numit în subordinea mea a trebuit să fii urmărit, 
corectat și împiedicat din a greși în arhive. 

Continuă în aceeași manieră, criticându-l pe un ton ridicat, în 
timp ce tânărul funcţionar se uita în jos, la picioare, cu fața 
împurpurându-se de rușine. 


— Fac tot... posibilul, stăpâne, spuse el. Nu sunt potrivit 
pentru munca asta. De meserie sunt pantofar... 

— Și atunci ce cauţi aici, lătră Will, mai nerăbdător ca 
niciodată. Te-ai pierdut și ai ajuns din întâmplare în camera de 
calcule? 

— Nu, stăpâne. Am fost trimis de domnul Cromwell. 

— Atunci trebuie să-l informez că a făcut o eroare. A făcut o 
alegere proastă. Foarte proastă, într-adevăr. 

Proasta dispoziţie a lui Will îl făcu pe tânăr să plângă și îmi 
păru foarte rău pentru el. Vrui să intervin, dar mă abţinui. 
Simţeam că ceva nu era în regulă cu logodnicul meu. Trebuia să 
aștept până când aveam să fim singuri și să vorbesc cu el. Intre 
timp, îmi era clar că Will, care își dorise odinioară să fie doar un 
fermier nobil, devenise un curtean poleit cu aur, cu un strop de 
tensiune și nervozitate în voce și cu o atitudine neîngăduitoare 
faţă de oricine îl dezamăgea. 

Într-o dimineaţă, îmi trimise un mesaj, spunând că trebuia să 
îmi spună ceva urgent. Îmi schimbai rochia și îmi pusei cea mai 
scumpă bonetă, împodobită cu fir de aur - un rebut de-al lui 
Anne -, în încercarea de a mă ridica la nivelul strălucirii sale. 
Dar când ne întâlnirăm, înţelesei că Will nu-l interesa înfățișarea 
mea. Îi păsa doar de avertizarea pe care venise să mi-o dea. 

— Jane, spuse el când veni spre mine în una din anticamerele 
din încăperile lui Anne, trebuie să păzești bucătăriile reginei. 
Dacă trebuie, concediază tot personalul. 

Vocea lui imperioasă mă speriase. 

— Dar de ce? 

— Cineva otrăvește mâncarea, replică scurt Will, afișând o 
mină sobră pe chip. Prinţul abia a scăpat. Aseară, după cină, 
luase doar câteva îmbucături din mâncare, când a început să se 
simtă rău. Platoul a fost îndepărtat imediat și resturile au fost 
date cerșetorilor care așteptau la ușa exterioară. 

Will se încruntă, clătină din cap și continuă. 

— Doi dintre ei au murit. Nu există nici o îndoială. A fost 
otravă. 

— Ştii cine a făcut una ca asta? 

— Îi bănuim pe spanioli, bineînţeles. Sau pe spionii imperiali ai 
ambasadorului Chapuys. Vor să împiedice succesiunea. Henric 
Fitzroy e moștenitorul desemnat. S-ar putea să încerce s-o 
otrăvească pe Anne - și să omoare fătul pe care-l poartă. 


— Îi voi da de veste reginei de îndată, începui să spun și mă 
întorsei să plec, dar Will mă opri, prinzându-mă de braţ. 

Strânsoarea lui era blândă, dar destul de puternică încât să 
mă facă să stau locului. 

— Trebuie să fii prudentă, ai grijă cui îi spui despre asta, Jane. 

Își cobori vocea și se uită împrejur. 

— Vezi tu, e posibil ca regina Anne sau cei din anturajul ei să 
fie vinovaţi. 

Mă uitai la Will. 

— Vrei să spui... 

— Da, nu trebuie să rostești cuvintele. 

Era posibil? Trimisese oare Anne un asasin să pună o otravă în 
mâncarea preparată în bucătăriile lui Henric Fitzroy? Imi adusei 
aminte ce spusese părintele Bartolomeu despre povestea care 
circula în Flandra, referitoare la felul în care Anne pusese la cale 
moartea lui Jane Popyngcort. 

— Ţine minte, spuse Will, oricine îi stă în cale devine 
vulnerabil. 

Fui copleșită de greutatea cuvintelor lui Will. Dacă acuzaţiile 
sumbre erau adevărate, atunci oricare dintre noi, inclusiv eu, 
eram în primejdie. Nu mi-o doream pe Anne de dușman! 

— Dar cu siguranță că arătându-mi îngrijorarea privind 
siguranţa mâncării ei și faţă de loialitatea personalului 
bucătăriilor, dau dovadă că îi sunt devotată, protestai eu. 

— Asta dacă rezultatul nu diferă de așteptările tale. Poate că 
în încercarea de a curăța grajdurile lui Augias, în bucătăriile ei, 
s-ar putea să scoţi la lumină un asasin care se află în slujba ei! 

În timp ce meditam la acest rezultat îngrijorător, nu putui să 
nu observ că, pe lângă hainele fine și atitudinea serioasă, Will 
căpătase și felul superior de a vorbi al unui servitor regal 
educat. Chiar așa, grajdurile lui Augias! Will era fiul unui 
gentilom, învățase latina și miturile grecești - la fel cum mie mi 
se permisese, într-o oarecare măsură, să fiu prezentă în timp ce 
Ned primea lecţii. Dar se schimbase faţă de acel Will pe care-l 
știam eu. _ 

— Voi încerca să fiu discretă, îi spusei lui Will. Intre timp voi 
evita să mănânc orice. 

Răspunsul meu îl făcu să râdă și, pentru o clipă, îl revăzui pe 
vechiul Will sub carapacea  seriozităţii nou descoperite. 


Trăsăturile i se înmuiară și regăsii acea tandreţe de demult în 
ochii lui albaștri. 

— Jane, despre planurile noastre... vechile noastre speranţe... 

Oftă. Subiectul nu era unul plăcut pentru el. 

— Tatăl meu îmi tot promite că Chevering va fi al meu într-o 
zi, dar ziua aceea pare din ce în ce mai îndepărtată. 

Observai că nu spusese „conacul Chevering va fi al nostru 
într-o zi”. 

— Există o căsuţă pe moșie pe care tatăl meu mi-ar da-o să 
locuiesc în ea, dar îndatoririle mele mă ţin la Londra... 

— Şi ale mele, îl întrerupsei. Și sunt de acord, o căsuţă nu ar fi 
potrivită. Chiar deloc. 

Deși, chiar în timp ce spuneam asta, mă gândii că existase o 
vreme, nu de mult, când eu și Will ne-am fi bucurat de o căsuţă 
a noastră, cu o grădină, în care să avem propria familie. Dar 
asta fusese înainte de Galyon. 

La drept vorbind, mă simţii ușurată să aud asta, deși nu mă 
așteptai la ce zise în continuare. 

Will se uită în jos la pantofi, lucru care în cazul lui sugera că 
era rușinat sau se simţea vinovat. 

— Ar trebui să-ţi spun, Jane, ca să fiu sincer pe de-a-ntregul, 
că ar fi mai bine dacă nu ne-am mai considera ca fiind logodiţi. 
Având în vedere împrejurările. 

Auzii o urmă de regret în vocea lui. Regret și remușcare. 

Cu toate acestea, mă trezii încuviinţând cu promptitudine. 
Eram ușurată. 

— Vei fi întotdeauna ca o soră dragă pentru mine, Jane. Și te 
voi iubi mereu ca pe cineva din familia mea. 

Nu-mi putui reţine zâmbetul. În trecut, familia lui Will - și 
greșelile tatălui meu - ne împiedicaseră să ne căsătorim. Cu 
siguranţă că familia ne adusese suferinţă, durere și consolare în 
egală măsură. Sau mă gândeam doar la mine? 


În acea seară, în timp ce meditam încă la tot ce-mi spusese 
Will, lihnită de foame (nu puteam să mănânc ce ni se aducea de 
la bucătăriile regale), mă alăturai lui Bridget și altor câtorva 
domnișoare de onoare la pregătirile de culcare. 

Era un moment potrivit pentru confidenţe. Una dintre tinerele 
domnișoare, Arden Rose, fiica Lordului Edgewater, avea să se 
mărite cu un diplomat care pleca în curând spre Franţa și ne 


mărturisi nesiguranța pe care o avea în legătură cu felul în care 
aveau să se comporte cu ea femeile franceze sau soţul ei, care 
era un om autoritar și extrem de critic. Anne Cavecant ne spuse 
de o umflătură pe care o avea și care părea să devină din ce în 
ce mai mare, iar doctorul regelui nu știa cum să o trateze. li era 
teamă și ne ceru să ne rugăm pentru ea. 

— Cel puţin moașele reginei aduc numai vești bune, spuse 
Bridget Wingfield. Copilul lovește cu putere. Moașele spun că va 
fi mare și puternic, ca și tatăl său. Un luptător. Un participant la 
turniruri. Un bărbat cu multe calităţi - și, mai presus de orice, de 
os regesc. 

— Crezi că va fi numit după tatăl său? întrebă Arden Rose. 
Oare va fi al nouălea Henric? 

Nici una dintre noi nu știu ce să-i răspundă. Lui Anne nu-i 
făcea plăcere să vorbim despre copilul ei sau să facem 
speculaţii asupra numelui pe care avea să-l poarte sau asupra 
datei de naștere. Astrologii o calculaseră deja, dar o ţineau 
secretă. 

— Există deja un al nouălea Henric, completă Anne Cavecant 
cu amărăciune, Henric Fitzroy. 

— Să nu te audă regina spunând una ca asta! sări Bridget. Nu 
vrea ca bastardul regal să se apropie de curte. Se ceartă cu 
regele tot timpul din cauza asta - mai ales acum, că Fitzroy se 
căsătorește cu fiica ducelui. 

Henric Fitzroy avea să se însoare cu logodnica lui, Mary 
Howard, fiica ducelui de Norfolk, în cadrul unei ceremonii 
somptuoase, asemănătoare unei nunţi regale. Zvonurile despre 
motivele pentru care regele îl ţinea în continuare pe fiul său 
natural în centrul atenţiei nu conteneau. Oare o făcea de teamă 
că fiul lui Anne nu ar fi fost un rege potrivit? Dorea să încurajeze 
o rivalitate între cei doi băieţi, unul, o ființă plăpândă, care nu 
ajunsese încă la adolescenţă, și altul care nu se născuse încă? 

— Nunta are loc pe cinci septembrie, ne spuse Bridget. Şi din 
câte am auzit, vor avea loc cel puţin alte trei nunţi în același 
timp - cel puţin trei dintre curtenii prinţului se vor însura cu trei 
dintre domnișoarele lui Mary Howard. 

Bridget îmi aruncă o privire insinuantă. 

— Jane, am impresia că bătrânul tău peţitor, Will Dormer, e 
unul dintre miri. Am dreptate? 


Deschisei gura să spun ceva, dar renunţai. Deci acesta era 
motivul pentru care Will voise să se asigure că logodna noastră, 
chiar dacă stagnase atât de mult timp, era încheiată. Plănuia să 
se însoare cu altcineva. 

— Da, reușii să spun. Da, cred că mi-a spus că vrea să se 
căsătorească. 

— Era chipeș pe vremuri, medită Bridget. Nu-i de mirare că 
te-ai îndrăgostit de el. Dar acum s-a îngrășat - și e mult prea 
arogant. Ti-e mai bine fără el. _ 

Și chiar îmi era, mă gândii. Bridget avea dreptate. In același 
timp însă simţii o suferinţă sfâșietoare, pentru că încă îmi 
doream un soţ, o casă, o familie, copii, un viitor. Acum 
pierdusem visul acesta. Visul pe care îl împărtășisem odinioară 
cu Will, pe care nu puteam să-l înfăptuiesc niciodată cu Galyon, 
oricât de mult aș fi prețuit momentele petrecute împreună. 

Viața mergea mai departe și trecea pe lângă mine. In vara 
aceea, vara încoronării lui Anne, aveam douăzeci și șase de ani, 
aproape douăzeci și șapte. Trecusem deja de mult de vârsta 
maturității pentru o femeie aptă de căsătorie. 

Mă întinsei pe patul îngust și făcui sforțări zadarnice să mă 
liniștesc și să dorm. Gânduri sumbre mi se învălmășeau în cap. 
Nu puteam scăpa de o imagine tulburătoare, aceea a lui Will cu 
o femeie mult mai tânără, frumoasă, energică, Will dansând cu 
ea, luând-o de soţie în biserică, având chipul luminat de un 
zâmbet larg cu ea alături. 

Îl lăsasem pe Will să plece. Acum ce avea să mi se întâmple? 

Îmi simţeam picioarele reci și pătura subţire cu care eram 
învelită nu-mi ţinea de cald, tremuram. Picioarele lui Galyon 
erau întotdeauna călduroase, dar Galyon era departe și nu 
aveam să împărţim niciodată un pat conjugal, cu toată căldura 
și confortul acestuia. 

Disperarea puse stăpânire pe mine tot mai mult. Mă simţeam 
de parcă stăteam pe marginea unei gropi negre, privind jos într- 
un abis de singurătate. Singurătate. Într-un viitor în care nu 
aveam o familie a mea. 

Timpul meu venise și trecuse, îmi spusei. Aveam să fiu o fată 
bătrână. Destinul de care se temeau toate fetele. 

Dădui frâu liber lacrimilor, dar apoi, nu după mult timp, o altă 
imagine mi se contură în minte. O fantezie fermecătoare, în care 
eu și Galyon ne mutam într-o căsuţă pe moșia Chevering. Ne 


plantam singuri grădina, creșteam copii și trăiam într-o reverie 
fericită pentru tot restul vieților noastre. 

De-ar fi fost posibil, șoptii în sinea mea. De-ar fi fost! Apoi 
fantezia mea alunecă în visare, și visam. 


CAPITOLUL 16 

— Sire, pot să vă vorbesc? 

Il găsisem pe regele Henric în refugiul lui privat, camera din 
turn unde amesteca formule medicinale și citea tratate de 
alchimie. Deși trecuseră cinci ani de la oribila izbucnire a sudorii, 
el continua să poarte în jurul gâtului micul săculeţ cu păianjeni 
care, se spunea, ţinea boala departe, iar Anne glumea deseori 
pe seama regelui, că și-ar agăța și un elefant la gât dacă ar 
crede că-l cruță de boală. 

Regele stătea la o masă, aplecat deasupra vaselor și a 
recipientelor cu pulberi și lichide. Arăta obosit, mă gândii. Umerii 
îi erau coborâţi și sprâncenele încruntate. Deși încă arăta 
magnific atunci când purta pieptarele de catifea mov, cusute cu 
fir de aur, fiind cel mai înalt bărbat din încăpere, chiar dacă își 
semeţea capul cu acea chelie care avansa și pe care o ţinea 
ascunsă sub o pălărie extravagantă împodobită cu pietre 
prețioase, totuși nouă, celor care trăisem în preajma lui atât de 
mulţi ani, ne era clar că îmbătrânea. Șchiopăta destul de vizibil 
cu piciorul dureros. Era chinuit de dureri de cap și cealaltă boală 
pe care nimeni nu voia să o pomenească decât în șoaptă - 
durerea din testiculele umflate - se înrăutăţea atât de tare încât 
deseori era nevoit să rămână în pat și să cheme doctorii. 

— Ce e, Jane? Tocmai pregăteam niște măcriș pentru un 
posset* fierbinte. Potcovarul mi-a spus că e bună pentru durerile 
de dinţi la cai - de ce nu și la regi, ce zici? Pe toţi sfinţii, durerea 
din picior... 

— Îmi pare rău, Sire. Aș vrea să am și eu o băutură fierbinte 
să v-o ofer, spusei cu un zâmbet. 

Regele își ridică privirea spre mine și zâmbi. 

— Prezenţa ta e întotdeauna liniștitoare. 

— Mă tem că am vești tulburătoare. Will Dormer mi-a 
mărturisit că mâncarea prinţului a fost otrăvită - otravă care l-ar 
fi putut omori pe băiat și care a ucis într-adevăr alţi câţiva 
oameni care au mâncat din ea. Will se teme că e vorba deo 
conspirație a împăratului cu scopul de a-l asasina pe prinţ, și 
poate chiar de o ameninţare la adresa reginei și a copilului. 

Regele făcu un gest zeflemitor. 


3 Băutură fierbinte din lapte covăsit, vin sau bere, bine condimentată, un 
remediu foarte popular în Evul Mediu pentru răceli. (n.red.) 


— Nu era otravă, ci pește stricat. Sau vin oţetit. Se mai 
întâmplă, chiar și în cele mai bune bucătării unde se iau toate 
măsurile de prevedere. 

Tăcui. 

— Dar, Sire, dacă Will are dreptate? Dacă a fost într-adevăr 
pusă otravă în mâncare? Nu ar fi mai înţelept să ne asigurăm că 
așa ceva nu se va întâmpla și în bucătăriile reginei? Pentru 
siguranţa ei și a copilului? 

Regele îmi cercetă chipul. 

— Jane, e ceva ce nu știu? Ar trebui să bănuiesc pe cineva? 

— Dacă aș fi sigură, nu aș ezita să vă spun. Doar că... 

— Da. Continuă. 

— E un bărbat, Sire, care îmi dă fiori de câte ori îl văd. Prima 
dată l-am văzut la mănăstirea Sf. Agnes. Era cu Călugăriţa din 
Kent. Acum a devenit duhovnicul prinţesei văduvă. Este vorba 
de părintele Bartolomeu. 

Henric se încruntă și apoi, cu o mișcare bruscă, sări de pe 
scaun, merse spre ușa micuţei camere și o trânti. Deodată, păru 
să alunge orice urmă de oboseală. Se mișca precum un bărbat 
mult mai tânăr. 

— Adu-l pe Crum de îndată, îi spuse străjerului care stătea 
afară, apoi se întoarse spre mine. 

— Acum, Jane, vreau să știu tot despre acest om. Cum arată, 
ce a spus, ce a făcut ca să-l suspectezi. 

Îi relatai lui Henric cele câteva lucruri pe care le știam. În timp 
ce vorbeam, Thomas Cromwell, un bărbat voinic, năvăli în 
cameră, gâfâind, uitându-se pieziș la mine și făcând o 
plecăciune în faţa regelui. 

— Crum, călărește până la Buckden cu o duzină de soldaţi și 
arestează-l pe duhovnicul prinţesei văduvă. Pe părintele 
Bartolomeu. Află ce știe despre otrăvirea mâncării prinţului. Şi 
iscodește fiecare servitor din bucătăriile reginei, de la bucătar la 
cei care răsucesc frigările. 

Cromwell păru uimit. 

— Chiar și pe bucătarul ei preferat, cel pe care l-a adus de la 
Paris? 

— Mai ales pe el. Acum du-te! 

Secretarul părăsi încăperea grăbit. 


— Ai făcut bine că ai dat alarma, Jane. Şi ai fost destul de 
curajoasă să-mi spui despre părintele Bartolomeu. Crum nu-i va 
arăta pic de milă. 

Ezitai, apoi, în timp ce regele se așeză din nou la masă, mă 
simţii îmboldită să continui. 

— Mai e ceva, Maiestate. Mi-e teamă să spun asta, pentru că 
v-ar mânia. 

— Ce e? 

Trăsei aer în piept. 

— E vorba de moartea lui Jane Popyngcort. Zvonurile de la 
curtea flamandă, adică... se spune... 

— Spune odată! 

— Se spune că Jane Popyngcort nu a fost omorâtă de tâlhari, 
ci de oameni plătiți de regina Anne. Oamenii au mărturisit... 

Henric lovi cu pumnul în masă, făcând să sară vasele și 
recipientele. 

— Au mărturisit sub tortură, fără îndoială! Bineînţeles că Anne 
e calomniată! Ei o urăsc! Dar nu e vinovată de asasinarea acelei 
femei, la fel cum nu sunt nici eu, sau tu. 

Îmi aruncă o privire mânioasă și pentru prima dată îmi fu 
teamă. 

— Nu îţi dai seama că e o conspirație? Nici măcar sfânta mea 
soţie - mă refer la prinţesa văduvă - nu e mai presus de astfel 
de vicleșuguri și stratageme. 

Regele oftă, apoi îmi aruncă o privire îndurerată. 

— Of, Jane! Trăim vremuri atât de periculoase! Slavă 
Domnului că imperialiștii nu au dat năvală asupra noastră cu o 
armată - nu încă - dar s-ar putea să o facă. Și eu... eu care 
odată am condus o armată proprie în Franţa, când eram tânăr... 
Scutură din cap. Acum nu aș mai putea s-o fac, nici dacă viaţa 
sau regatul meu ar depinde de asta. Nu am putut nici măcar să 
intru pe liste și să concurez la turnir în ziua încoronării lui Anne. 
Blestematul ăsta de picior mă durea prea tare. 

Regele își întinse o mână pe sub masă și începu să-și maseze 
piciorul, cu o grimasă îndurerată. 

— Stai jos, Jane, și ţine-mi de urât. Mă simt bătrân astăzi, 
spuse el și zâmbi. 

Mă așezai pe o banchetă prăfuită, nu înainte de a o șterge cât 
mai bine cu juponul. 


— Sire, mai am ceva să vă întreb, deși e o chestiune pe care 
numai Maiestatea Voastră poate s-o dezvăluie sau s-o păstreze 
secretă. Am fost întotdeauna curioasă să aflu despre Jane 
Popyngcort - dacă ceea ce știa despre trecutul Maiestăţii 
Voastre ar fi reprezentat un obstacol în calea căsătoriei cu Anne. 

Henric scuipă. 

— Toată treaba s-a petrecut înainte să devin capul Bisericii. 
Când Anglia încă mai asculta de obstrucţionistul de papă. 

— Da, desigur. Nu mai contează acum. Dar... 

— Prea bine, Jane. Întreabă-mă, spuse el cu blândeţe. Ce 
vorbim aici rămâne între acești pereţi. 

— Sire, chiar aţi făcut ce a spus Jane? Mama lui Anne v-a fost 
amantă? 

Spre uimirea mea, regele izbucni în râs. 

— Cine mai ţine minte? Eram doar un băiat, eram beat, 
tocmai câștigasem prima mea victorie importantă împotriva 
francezilor. Ce tânăr beat îţi mai amintește toate femeile cu care 
a fost intim? 

Pentru un moment, un zâmbet tineresc îi lumină chipul. 

— Nu mai contează, oricum. 

— Dar lui Jane i s-a dat un cufăr cu monede de aur și a fost 
trimisă acasă, pentru că a jurat că Lady Boleyn v-a fost amantă. 

— Da, și ar fi trebuit să fie închisă în turn pentru trădare, 
pentru că a răspândit astfel de zvonuri calomnioase. Oamenii 
vor spune orice, Jane, dacă sunt plătiţi îndeajuns de mult. 

Regele oftă din nou. 

— Acum trebuie să mă lași să termin băutura, pentru că altfel 
durerea din picior mă va ţine treaz toată noaptea. 

Ridică mâna într-un gest de concediere. 

— Îmi pare rău că v-am deranjat, Sire. 

— E în ordine, Jane. Mai vino - când ai și vești mai bune de 
adus. 


Zăceam în braţele lui Galyon, și aerul cald și înmiresmat al 
nopţii blânde de vară îmi inunda simţurile, iar liniștea dintre noi 
era întreruptă doar de clipocitul râului și de ciripitul somnoros al 
păsărilor. 

Spre marea mea uimire și bucurie, Galyon venise în Anglia să 
lucreze la extinderea apartamentelor lui Anne, făcând parte 
dintr-o echipă de trei sute de muncitori francezi, găzduiţi într-un 


sătuc de lângă capitală. Munca avea să dureze multe luni, spuse 
el, fericit. Aveam să ne vedem des și fără să ne temem că 
fiecare noapte petrecută împreună avea să fie ultima. Era, pe 
cât posibil, cel mai apropiat lucru de o viaţă trăită împreună pe 
care aveam să-l simțim vreodată. 

Galyon devenise maestru geamgiu și avea dreptul la o 
încăpere spațioasă și bine mobilată pe timpul șederii în Anglia. 
Deseori, seara, la asfinţit, ne întâlneam și călăream împreună 
prin livezile întunecate și pe miriștile de lângă casa lui, unde 
luam cina împreună, apoi mergeam la culcare, uneori în 
dormitorul răcoros de la etaj, alteori, precum în noaptea 
aceasta, afară, în capătul grădinii, lângă apă. 

Galyon îmi sărută cu blândeţe fruntea și apoi se uită la mine. 
Văzui atât de multă iubire în ochii lui de un albastru clar, o iubire 
adâncă. Ce puteam să cer mai mult de la viață? mă gândii. 

Mă îmbătai de prezenţa lui, de mirosul lui familiar, de puterea 
lui, de mușchii lui încordaţi, de curbura buzelor lui, de plinătatea 
gurii lui. De barba nerasă și aurie de pe obraji și de pe bărbie, 
de modul în care părul îi cădea peste frunte. 

Stăturăm așa, fără să vorbim, o vreme, în timp ce luna răsări 
și atingerea luminii ei făcea frunzele copacilor să pară din 
argint. 

— Jeanne, spuse el în cele din urmă, am primit o scrisoare de 
la soția mea, Solange. Încă trăiește cu preotul parohiei din sat și 
vor avea încă un copil. Dar ceva s-a schimbat. Părintele Beignet 
nu mai e preot. A renunţat la credința catolică. A fost 
excomunicat. 

— Ca și regele Henric. 

— Acum e doar Georges Beignet, un om de rând, și vrea să se 
însoare cu Solange. Au început să meargă la slujbele ţinute de 
un adept al lui Jean Calvin. In această nouă biserică a lui Jean 
Calvin e posibil să divorţezi și să te recăsătorești. Solange 
intenţionează să divorțeze de mine. 

— Cum a făcut și regele Henric când a devenit capul Bisericii 
și a divorţat de regina Caterina. 

Mă gândii un moment, apoi spusei: 

— Ai deveni un om liber. 

— Nu în ochii Bisericii, a Bisericii adevărate. 

— Dar cu siguranţă că e mai important ce ai în inimă, nu ce se 
află în definițiile teologilor. 


El clătină din cap. 

— Nu știu, Jeanne. Chiar nu știu. Dar sigur e greșit să distrugi 
în câţiva ani ceva ce s-a construit în secole. Ceva ce e rânduit 
de Sfânta Scriptură, de liturghie, de toţi sfinţii... 

Cugetai la cuvintele lui, privind râul, urmărind cum razele lunii 
vălureau apa. 

— Oare câţi iubiți au stat în locul acesta, de-a lungul 
numeroaselor secole ce au trecut de la facerea lumii, ce crezi? 
Privind răsăritul lunii împreună, desfătându-se cu plăcerea 
trupească, împărtășindu-și sentimentele? Totul, în timp ce zeii și 
zeițele au venit și au plecat, și lumea s-a schimbat dintr-una 
păgână într-una creștină, iar acum - spun unii - este din nou 
păgână? 

Galyon râse. 

— Şi câţi preoţi ca Beignet au sedus soțiile enoriașilor lor? 

— Luther și Calvin, și regele Henric spun că biserica romană e 
coruptă și nedemnă. Că trebuie îndreptată. 

— Şi cu toate astea, regele nu și-a repudiat prima soţie și și-a 
luat una nouă din cauza credinţei sale, ci mai degrabă și-a 
adaptat credinţa la pofta lui trupească. Și dacă îmi aduc bine 
aminte catehismul, să poftești după ceva ce nu e de drept al tău 
contravine celor Zece Porunci. 

— Tot ce știu, dragul meu Galyon e că inima mea e liniștită și 
prea plină de iubire când sunt cu tine. Dacă asta e greșit, atunci 
îmi accept pedeapsa. Voi arde în iad. 

El se aplecă și mă sărută. 

— Vom arde împreună, dragostea mea. 

Și cu aceste cuvinte ne pierdurăm unul în celălalt, până când 
luna începu să pălească, stârnindu-se un vânt răcoros pe râu, și 
ne îndreptarăm prin grădina întunecată spre casă. 


Vara trecu și veni timpul ca Anne să se retragă în camera ei în 
așteptarea fiului ei. 

Intreaga curte aștepta cu sufletul la gură. Când avea să se 
nască pruncul? Avea să vină pe lume în siguranţă? Regina avea 
să supravieţuiască? 

Totul încremeni până când nașterea avea să se înfăptuiască, 
sau așa părea. Umblam de colo-colo, făceam plimbări lungi prin 
iarba care se îngălbenea. Vânam și adunam mere căzute. Dar 


mai cu seamă ne uitam la regină, așteptând un semn că 
nașterea se apropia. 

Anne se retrase în mod oficial și cu mare pompă în camerele 
ei, unde șase moașe o asistau în permanenţă, și nici un bărbat 
nu avea voie să intre. Urma să rămână acolo, după obicei, până 
când avea să nască. Intre timp, noi, cei din casa ei - una cu mult 
mai mare decât fusese înainte de căsătorie - așteptam să o 
slujim, să-i satisfacem cea mai mică dorinţă. 

Zilele de vară se scurgeau anevoie, aerul era cald și îmbâcsit 
de praf. Noi, domnișoarele și doamnele de onoare, făcurăm tot 
posibilul să ne  distrăm în camerele exterioare ale 
apartamentelor lui Anne, jucând cărţi, brodând, citind și, ca 
întotdeauna, bârfind. Eram mai multe decât în trecut, Anne 
insistase să aibă o suită mai mare decât regina Caterina. În 
afară de Bridget și Anne Cavecant, mai erau tânăra și simpatica 
succesoare Elizabeth Wood, Catherine Gainsford și Honor 
Grenville, Mary Scrope, ai cărei dinţi erau galbeni, dar care arăta 
acceptabil în rest, Margery Horsman, pe care eu o găseam 
amuzantă, și alte șase. Pe Anne o irita faptul că trebuise să i se 
ofere un loc în anturajul ei intim lui Elizabeth Holland, amanta 
unchiului său, Norfolk, dar când se plânse de acest fapt, simţi 
săgețile crunte ale a mâniei regelui și cedă. 

Așteptarăm de-a lungul zilelor călduroase și al nopţilor 
înăbușitoare de vară târzie - și apoi, într-o noapte, mă trezi un 
țipăt înfiorător. 

Era Anne. 

— A început travaliul! strigă cineva. 

Ne grăbirăm spre dormitorul lui Anne și o găsirăm dată jos din 
pat, stând în picioare, despletită, lovind cu palmele 
așternuturile, cu părul ei lung răsfirat în toate părțile, 
blestemând și ţipând. 

— Păduchi! Afurisiţi de păduchi în pat! 

Moașele trăgeau alarmate de cearceafuri și de cuvertura 
minuţios lucrată de pe patul impunător al lui Anne, de perne și 
de perdele, în efortul de a scăpa de paraziți. 

— O tinctură de mușeţel și măcriș va reduce umflăturile, o 
auzii pe Mary Scrope spunând. Spiţerul nostru întotdeauna 
recomanda așa ceva pentru păduchi. 

Dar Anne ţipă din nou și aruncă o pernă spre ea. 


— Proasto! E femeia aceea oribilă! Călugăriţa! Întâi a adus 
broaștele, acum păduchii! M-a blestemat! 

Imi adusei aminte de profeția cruntă a Călugăriţei din Kent, pe 
care o rostise când călătorisem spre Dover. Întâi aveau să vină 
broaștele, apoi păduchii, apoi puricii... 

— Păduchii sar de pe trupurile celor morţi, șopti Bridget. 

Anne avea un auz ascuţit. 

— Deci sunt pe moarte? strigă ea în timp ce își sfâșie ultimele 
articole de îmbrăcăminte de pe ea. Asta vrei să spui, Bridget? 
Că voi muri? Că pruncul meu va muri? 

Anne ieși din cameră, lăsându-ne să rezolvăm problema 
păduchilor și a cearceafurilor murdare, și a mâniei regelui, a 
cărui voce o auzeam pe coridor, afară. 

Anne trebuia liniștită și trebuia să aranjăm un pat curat 
pentru ea. Simţii ceva suindu-se pe braţ și mă uitai în jos, 
trăgându-mi mâneca. Era un păduche, avea corpul negru și 
umflat. Il strivii, lăsând o pată roșie. Sângele meu. 

Auzii prin perete cum ţipetele lui Anne se transformaseră în 
hohote de plâns. Mă întrebai dacă teama i-ar fi putut provoca 
travaliul. Moașele spuseră că îi venise sorocul. Fiul ei putea să 
se nască în orice zi sau noapte. 

În timp ce mă gândeam la asta, îmi amintii cea mai alarmantă 
parte din blestemul Călugăriţei din Kent. „Primul fiu născut din 
soţul adulter și amanta lui din iad are să moară”, spusese ea. 
Putea fi adevărat? Oare păduchii chiar fugeau de pe cei care 
erau pe moarte? Şi dacă da, ce însemna asta pentru noi toţi? 


CAPITOLUL 17 

Camera de naștere era întunecată, iar căldura din coșurile 
pentru jar înăbușitoare. Draperii groase trase peste geamurile 
închise nu permiteau soarelui după-amiezii să pătrundă. Un 
miros dulceag de mosc și lavandă, greţos de dulce, acoperea 
aroma opiumului. Era greu să respiri. 

Fuseserăm chemate în dormitorul lui Anne ca să luăm parte la 
nașterea copilului ei, ca nimeni să nu zică ulterior că pruncul nu 
fusese scos din pântecul ei. O masă lungă, cu tipsii pline de 
bomboane și pocale cu vin, fusese întinsă pentru a ne înviora, 
dar nimeni nu avea dispoziţia necesară. In patul imens, Anne se 
zvârcolea și ţipa, plângea și le ocăra pe moașele care se 
încruntau și apăsau fără milă pe pântecul ei. 

— Lăsaţi-mă să mor! striga ea, cu chipul scăldat de lacrimi. 
Lăsaţi-mă să mor! 

În agonia ei își chema mama absentă, încercând să o atingă, 
cerându-i să alunge durerea. Işi retrase mâna îngrozită. 

— Trimiteţi crainicii! strigă ea stins. Regina e moartă! 

Mă rugai să nu moară, ca durerea ei să fie curmată curând. 
Dar, pe măsură ce orele treceau, părea să sufere din ce în ce 
mai mult, iar copilul nu se născuse încă. 

Într-un final, moașa superioară își pierdu speranţa. 

— Nu pot face mai mult, anunţă ea, ștergându-și mâinile de 
șorțul murdar. Se află într-o stare care depășește priceperea 
mea. E voia Domnului ca ea să meargă la El. Şi ea, și copilul. 

Înlemnirăm. Așa avea să se termine veghea noastră 
îndelungată și suferința lui Anne? Avea Anne să moară? Şi ce 
avea să facă regele în cazul acesta? 

Nu mâncasem nimic de multe ore, dar nu puteam să pun gura 
pe bomboanele de pe masă sau pe vinul îndoit cu apă. Nu 
puteam, simţeam că nu trebuie s-o fac. 

Îmi reamintii cum arătase Anne când zăcuse bolnavă de 
sudoare la Greenwich. Crezuserăm că avea să moară, dar 
supravieţuise. De ce? Ca să aducă rușine regatului și să moară 
dând naștere copilului regelui? 

— Chemaţi preotul, spunea moașa, resemnată. E timpul. Am 
făcut tot posibilul. Trebuie să respectăm ultimele ritualuri. 

Bridget merse lângă Anne și se așeză pe pat, ignorând 
regulile stricte care interziceau oricui să se apropie de regină 


fără a fi chemat sau fără să i se vorbească. Luă mâna lui Anne și 
șopti cu blândeţe: 

— Să renunțăm, Nan, să te lăsăm să pleci? 

Îmi ţinui răsuflarea. Câteva momente trecură. Apoi auzii un 
zgomot imperceptibil. Era Anne, mișcându-se, gemând. În timp 
ce priveam, corpul îi înțepeni, semn al unei noi contracţii. Chipul 
i se înroși. În timp ce Bridget continua să o încurajeze, Anne 
trase aer adânc în piept și făcu un efort uriaș să scoată copilul. 

Și, cu un vaiet cum nu mai auzisem ieșind de pe buzele unei 
femei, izbânda începu a se arăta. 

— Căpșorul! Se vede căpșorul! 

Dintr-odată, moașele se grăbiră să acţioneze. 

Micul prunc veni pe lume în mâinile lui Bridget, înconjurată de 
moașe, înghesuindu-se s-o ajute. Pruncul era alunecos, plin de 
sânge și încă legat de Anne prin cordonul gros care îi ieșea din 
stomacul micut. 

Şoptind o incantaţie, moașa superioară tăie cordonul, apoi 
icni. 

Camera era atât de întunecată, încât la început nu 
observarăm ce anume o șocase. Apoi veniră cuvintele fatale. 

— Nu! Nu se poate! 

— Oh, Dumnezeule mare care ești în cer. E o... prinţesă. 


— Anulează turnirurile. Scoate leagănul ăla regal de aici. Adu-l 
pe celălalt, pe cel de lemn. Trage draperiile. Să avem puţină 
lumină. 

Poruncile regelui fură respectate cu iuţeală. Anne dormea, iar 
fiica ei micuță, după ce fusese spălată și hrănită de una dintre 
doici, fusese înfășurată în scutece călduroase și pusă în 
frumosul leagăn vechi din lemn sculptat. Leagănul regal, de un 
auriu splendid și împodobit cu catifea mov, acoperit cu o 
cuvertură micuță tivită cu blană de hermină, fu scos din cameră. 
Fusese rezervat pentru un fiu. 

De îndată ce regele află că Anne îi născuse o fiică, le concedie 
pe moașe și strigă după astrologi. 

— Opriţi-i pe ticăloșii aceia, fii de căţele, omorâţi-i pe toţi! 
strigă el. Vreau să fie torturați! Vreau să fie aruncaţi în turn și 
biciuiţi! 


Dar astrologii, care auziseră veștile din camera nașterii, 
plecaseră deja în mare grabă, la fel și ceilalţi ce așteptau pe 
coridoare și afară. 

— Închideţi bucătăriile, îl auzii pe rege strigând. Spuneţi-le 
bucătarilor să dea toată mâncarea cerșetorilor de la porți. Nu va 
avea loc nici un banchet în seara aceasta! 


Opiumul era de vină, insistă Anne de îndată ce-și reveni 
îndeajuns cât să vorbească și să se ridice în picioare. | se 
dăduse prea mult opium în timpul travaliului oribil. Fără îndoială 
că prinţesa văduvă, fosta regină Caterina, era de vină. Sau 
complicele ei afurisit, acea Călugăriţă din Kent. Călugăriţa făcea 
vrăji și lucra cu magie diavolească. Magia ei neagră îl 
preschimbase pe băiatul din pântecul lui Anne într-o fată 
infamă. 

Nu profeţise Călugărița din Kent că Anne nu avea să dea 
naștere unui fiu care să trăiască? Nu trimisese ea plăgile de 
broaște și păduchi s-o chinuiască pe Anne în timp ce aștepta să 
nască? Creaturile acelea mizerabile aveau magie în ele! Erau 
instrumentele vrăjitoarei și îndeplineau farmecele întunecate ale 
Călugăriţei! 

Nu avea nici un rost să-i amintim lui Anne, așa cum 
încercarăm și eu, și Bridget, și mulţi alţii, într-un efort de ao 
linişti, că femeia era încarcerată într-o temniţă regală. Și de 
acolo putea face rău, răspunse Anne tăios și sesizai o sclipire de 
teamă în ochii ei când vorbi. Călugărița putea să uneltească prin 
animalele ei loiale. 

Şi unul dintre animale nu doar că era liber, dar fusese văzut la 
curte, știam asta. Părintele Bartolomeu, preotul cu robă neagră 
care devenise duhovnicul prinţesei văduve, scăpase de Thomas 
Cromwell când acesta îl căutase la Buckden. Dispăruse - și apoi 
fu văzut printre mulțimile de la curte, întotdeauna iute de picior, 
prezenţa lui obscură fiind întotdeauna imposibil de atins. Il 
văzusem cu ochii mei, sau cel puţin crezui că-l văzusem, ieșind 
dintr-o cameră slab luminată, grăbindu-se de-a lungul culoarului 
întunecat, chiar la botezul copilului. La botezul micuţei fiice 
plăpânde și palide a lui Anne, care primise numele de Elizabeth 
și despre care toţi spuneau că nu avea să trăiască mult. 

Încarcerată sau nu, Anne era speriată de Călugăriţa din Kent, 
pentru că avea în continuare viziuni și reușea să le vorbească 


celorlalți din temniţă de vocile din cer și de viziunile pe care le 
avusese, iar veștile se răspândiră în întreaga capitală. Susţinea 
că lisus i se arătase în captivitate, că gemea din cauza durerilor 
de pe urma rănilor pe care le avea, și îi spusese că durerea avea 
să-l chinuiască până când regele Henric își va încheia mariajul 
afurisit, născut din adulterul cu Anne. 

Din cauză că stârnea nebunie, Călugărița fu mutată în turn. 
Dar mulţimi enorme se adunară pe podul turnului și în bărci pe 
rău, urmărind-o și rugându-se cu speranţa de a auzi mai multe 
revelații din partea ei. Oameni bolnavi și muribunzi fură așezați 
la porţile fortăreței și pe mal, și mulţi fură vindecaţi, așa se 
spunea. Călugăriţa era într-adevăr o ființă a lui Dumnezeu, 
atinsă de mâna Lui sfântă, în timp ce cruda regină Anne, care 
purta însemnul diavolului, era blestemată. Și regatul încă 
aștepta, tânjea după un prinţ. 

— Femeii aceleia nu i se poate permite să trăiască, anunţă 
Anne în faţa regelui după ce-și reveni de pe urma nașterii. 

Anne stătea în camera tronului, cu braţele încrucișate și 
bărbia ridicată într-un mod poruncitor. 

— M-a blestemat. E diavolul. E unealta papei. 

Vocea ei răsuna în încăperea enormă, unde zeci de oficiali, 
mesageri, servitori și paraziți se adunară ca să fie aproape de 
rege și, dacă reușeau, să-l abordeze pentru diferite favoruri. 
Zgomotele încetară o clipă, apoi reveniră. 

Regele Henric, care juca șah, cu tabla și piesele sculptate din 
fildeș întinse pe o măsuţă joasă în faţa lui, nu se uită la soţia lui, 
ci chicoti. 

— unealta papei, zici? Ce părere ai despre asta, Madge? 

Partenera lui de șah era Madge Shelton, verișoara lui Anne, o 
fată blondă cu gropiţe în obraji. Şedea în faţa lui, purtând o 
rochie superbă de culoarea căpșunilor, nuanţă ce-i scotea în 
evidenţă obrajii rozalii și buzele roșii pline. 

— Nu-mi pot imagina una ca asta, spuse Madge, și ezită cu 
regina în mână, frecând-o și împingând-o ușor, nesigură unde să 
o mute. 

— Trebuie executată! De îndată! ceru Anne. 

— Nu mi-a plăcut niciodată o femeie cu o voce stridentă, 
remarcă regele Henric, fără a se adresa cuiva în mod special. 
Mă supără. Îmi provoacă durere la picior. 

Madge îi întinse pocalul ei. 


— Poftim, Maiestate. Mai bea puţin din băutura aceasta. Îi va 
face bine piciorului. 

Regele luă pocalul și îl goli, apoi îl întinse înapoi partenerei de 
șah, mâna lui zăbovind puţin peste a ei. 

— Unde e prinţul? îl întrebă Henric pe Ned, fratele meu, care 
se afla printre cei care stăteau foarte aproape de el, urmărind 
jocul de șah. 

— Se joacă inele“ cu tovarășii lui, Sire. Să-l aduc aici? 

Regele încuviinţă, apoi se uită la Madge. 

— Băutura ta mă linişteşte, îi spuse el pe un ton mieros. 

— Sunt fericită, Sire. 

Zâmbetul ei luminos sugera o invitaţie. 

Anne bătu din picior, dar numai cei aflaţi în slujba ei o 
băgarăm în seamă. 

După puţin timp, veni și Henric Fitzroy, adus de trei băieţi. 
Băiatul costeliv și firav se transformase într-un tânăr slăbănog, 
delicat, cu picioare lungi, deși nu părea mai matur. Era 
îmbrăcat, ca întotdeauna, în haine care le imitau pe cele ale 
augustului său tată, o robă cu catifea garnisită cu blană de 
hermină și o pălărie cu pietre preţioase și o pană. Materialul 
bogat al robei nu ascundea complet faptul că braţele și 
picioarele îi era subţiri ca niște rămurele, dar chipul lui lunguieţ 
își pierduse paloarea bolnăvicioasă și împrumutase de la regele 
Henric atitudinea arogantă și poruncitoare. Era clar că se 
considera foarte important. 

Printre cei trei băieţi care îl însoțeau se afla și nepotul meu, 
Henry. 

Încă din acel an tragic, în care sudoarea îl răpusese pe fratele 
lui mai mic, John, Will își luase responsabilitatea de a se ocupa 
de educaţia lui Henry, și recent îl adusese în casa prinţului, unde 
curând deveni tovarășul preferat al acestuia. 

Henry fusese crescut de unul dintre foștii străjeri ai regelui și 
luase numele părinţilor adoptivi, Henry Glyndell. Nu avea prea 
multe amintiri din primii ani ai copilăriei în care rareori își 
întâlnise tatăl mereu ocupat, iar mama lui fusese de părere că 
era mai bine să-l lase să creadă că murise. 

Ned nu schiță nici cel mai mic semn că și-ar recunoaște fiul 
când acesta intră în camera tronului. Își dezmoștenise cei doi fii 
cu ani în urmă, când o dezmoștenise și pe Cat, soţia sa, şi o 


t Joc cu inele aruncate într-un ţăruș. (n. trad.) 


închisese în mănăstirea Sf. Agnes, iar de atunci nu vorbise de 
băieţi nici măcar o dată - cel puţin nu cu mine. Parcă uitase 
complet de ei. Și nu avea habar că numai unul din ei încă trăia. 

— Ah, prinţul meu, zise regele când îl văzu pe Fitzroy, și 
zâmbi larg, cerându-i să se apropie. 

— Arată bine, nu-i așa? o întrebă regele pe Madge. Numai bun 
să guverneze regatul, când va fi timpul. 

— Copilul meu e moștenitorul tronului Angliei! strigă Anne de- 
a dreptul, dar la un semn al regelui fu scoasă grabnic din 
camera tronului, protestele ei pierzându-se printre vocile unui 
cor de băieţi care cânta „Nan, Nan, amanta diavolului” într-o 
mare de hohote de râs. 

Curtea capricioasă nu pierduse timpul și devotamentul și așa 
șubred trecu dinspre regina Anne, care nu fusese niciodată 
populară printre curteni, spre noua favorită a regelui. 
Cunoșteam prea bine toanele curtenilor, le văzusem 
manifestându-se de atâtea ori. Oricine era în grațiile regelui 
câștiga aprobarea generală a curţii, iar cei căzuţi în dizgrație 
erau marginalizaţi, ca nu cumva să-i molipsească și pe ceilalți. 

— Și cum se simte noua ta fiică? se aventură Madge să 
întrebe. 

Regele făcu un semn cu mâna, încheind subiectul. 

— O făptură mică și costelivă, spuse el. Abia se agaţă de 
viață. Mama ei nu a fost destul de puternică să dea naștere unui 
fiu. 

— Ah. 

Sprâncenele frumos modelate ale lui Madge se ridicară. 

— Şi asta înseamnă, Maiestate, că s-ar putea să nu aibă 
ocazia să mai nască un copil? . 

Vorbăria din cameră se opri. Intrebarea pluti în aer. 

— De ce să vorbim despre astfel de lucruri, spuse Henric în 
cele din urmă, când ne putem desfăta în atâtea moduri aici și 
acum, încheie el și mută tura. 

— Şah mat, spuse el zâmbind și aruncându-i o privire lui 
Fitzroy, care aplaudă iscusinţa tatălui său, și întreaga încăpere i 
se alătură într-un cor tunător de laude. 


* 


Sănătatea tatălui meu devenea tot mai șubredă. 


Picase pe noile scări de la Wolfhall și se rănise atât de tare că 
nu se mai putea ridica din pat. Tot opiumul din lume nu-i putea 
alina durerile și nu-l ajuta să respire. Eu și Ned călătorirăm 
împreună la Wiltshire să-l vedem, fiind atenţionaţi de doctorii lui 
că trebuia să fim respectuoși și supuși. Cea mai mică supărare, 
spuseră ei, putea să-i oprească de tot respiraţia. 

În ciuda acestei avertizări, nu mă putui abţine să nu scot un 
țipăt când îl văzui. Silueta lui măruntă era învelită cu pături de 
lână, avea o barbă nerasă, albă, pe obrajii lăsaţi, ochii roșii și 
saliva. Devenise un bătrân neajutorat. 

— Tată, izbutii să spun, simţindu-mă brusc ca o copilă și 
îngenunchind lângă patul lui. Tată, îţi cer cu umilinţă 
binecuvântarea. 

Erau cuvinte pe care ne învăţaserăm să le spunem de mici. 

Simţii că-și pune mâna pe capul meu, apoi Ned îngenunche 
lângă mine să primească și el binecuvântarea. Auzii un sunet 
înfundat și apoi, uitându-mă în sus, văzui că fața ridată de pe 
perne râdea. 

— Unde sunt manierele ţanţoșe de la curte? murmură el. 
Unde sunt mândria și aroganţa acum? 

Lacrimile îmi curgeau pe obraji. Toată mânia și disprețul pe 
care le nutrisem atâta timp dispărură. Tata, înalt, gălăgios și 
arogant, care o sedusese pe sora lui Will și care îmi distrusese 
speranţele pentru o viaţă fericită, merita judecata mea dură. 
Dar acest bărbat, acest bătrân plăpând, care rânjea sardonic, 
îmi stârni doar mila. Deși, cinstit vorbind, nu era demn de milă. 
Era batjocoritor, și râdea de durerea mea. 

— Săraca micuța Jane, spunea, nu îţi dorești să te fi purtat 
mai bine cu mine? Și ţie, Ned, nu îţi pare rău că nu ai venit să 
mă vezi mai repede? Nu mă compătimești, acum că sunt senil? 

Ne zvârcolirăm sub tachinările lui nemiloase și sumbre, și lui îi 
făcu plăcere să ne vadă astfel, până când îl lovi un spasm de 
durere și chipul i se schimonosi. 

Începu să dea din mână frenetic. 

— Afară! Afară! strigă el, ieșiţi afară până nu fac o criză! 
strigă el cu vocea pierită. 

Reuși să continue. 

— Nu vă faceţi griji, v-am lăsat bani! Veţi afla curând cât de 
mulţi! 


În timp ce izbucni într-un râs gâtuit, Ned mă luă de braț și 
părăsirăm camera împreună, în sunetul tusei, al bolboroselilor și 
- puteam să jur - al unui râs înfundat. 


— Jeanne, draga mea Jeanne! 

Galyon mă îmbrăţișă cu o ardoare surprinzătoare, aproape 
pătimașă. Nu fusesem plecată la Wiltshire atât de mult. Ce 
putea să se fi întâmplat ca să devină atât de avid de pasiune? 
Un gând oribil îmi trecu prin minte. Oare o fi fost chemat înapoi 
în Franţa? Oare munca la apartamentele reginei se terminase pe 
neașteptate? 

Imi trimisese un bilet în care mă ruga să ne întâlnim într-un 
grajd slab luminat, și acolo, în întunecime, în podul grajdului, 
doar în prezenţa cailor, îmi spuse o poveste atât de ciudată că și 
acum, amintindu-mi-o, clatin din cap a neîncredere. 

— Jeanne, scumpa mea, draga mea Jeanne. Nu știu ce să fac. 
Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să mă salvezi. 

Îl cuprinsei în braţe. Tremura. 

— Dragul meu Galyon. Ştii că aș face orice pentru tine. 

Stăturăm împreună lângă un coș pentru jar care ardea, sub o 
pătură care ne ţinea de cald, și el continuă. 

— Jeanne, a venit la mine, singură, regina cu șase degete și 
mi-a arătat o pungă cu monede de aur. Mai multe decât am 
văzut în toată viața mea. Nu știu cât de multe. 

— „Trebuie să rămân însărcinată din nou”, mi-a zis. „Regele 
nu e în stare. Nu poate să facă ce trebuie ca să aibă un copil. Un 
copil puternic. Un fiu. Trebuie să mă ajuţi, altfel regele mă va 
închide. Mă va alunga.” 

— Am știut la ce se referea. Mi-era frică, Jeanne. Atât de frică. 
l-am spus: „Doamnă, nu pot face una ca asta. Nu pot”. 
Tremuram, atât de teamă îmi era. Nu voiam să iau punga cu 
bani. Dar nu puteam să strig după nimeni, nu aveam cui să cer 
ajutor. Nu am îndrăznit să-i spun regelui. Şi-ar fi trimis oamenii 
să mă aresteze ca pe un mincinos și un trădător. Așa că am 
fugit de ea și m-am ascuns aici, în grajd, până când am aflat că 
te-ai întors. Până când am putut să-ţi cer ajutorul. 

Gâfâia și îi era greu să vorbească. Dar nu mă îndoiam de 
adevărul spuselor lui. Privirea îi era clară, avea ochii sinceri ai 
unui băiat. In plus, totul avea sens. Anne avea de înfruntat o 
situaţie dificilă - regele Henric îmi spuse oarecum că nu avea 


destulă putere să-și îndeplinească rolul în pat, cum se spunea -, 
și anume că nu credea că regele mai poate s-o lase însărcinată. 
Anne avea să fie dezonorată, distrusă, exilată - sau mai rău - 
dacă rămânea regină, dar nu îi dăruia regelui un fiu. În trecut, își 
rezolvase problemele mituind sau omorând. (Cu cât Galyon îmi 
spunea mai multe, cu atât începeam să cred că Anne provocase 
moartea lui Jane Popyngcort și că încercase să-l otrăvească pe 
Henric Fitzroy.) De ce să nu-l mituiască și pe Galyon să facă 
ceea ce regele nu era în stare? Galyon și regele Henric semănau 
la culoarea pielii. Dacă el și Anne ar fi avut un fiu împreună, 
băiatul ar fi semănat cu regele. 

— Jeanne! Poţi să mă ajuţi să fug, să ajung înapoi în Franţa, 
înainte să se răzbune pe mine? 

— Voi face tot ce-mi stă în putere. Ştii asta. Mi-aș da viața 
pentru tine. Dar trebuie să gândim înţelept și să nu acţionăm 
pripit. 

Trăsei aer în piept și îi spusei lui Galyon bănuielile mele 
despre Anne și cum, după ce Jane Popyngcort fusese trimisă 
peste mare, în Flandra, fusese omorâtă - cel mai probabil de 
oameni plătiți de Anne. 

— S-ar putea ca aici să fii în cea mai mare siguranţă, dragul 
meu Galyon. Aici, și poate în Insulele Mirodeniilor. 

Îmi adusei aminte de Eglantine cea sortită eșecului, şi cum eu 
și Will sperasem odată să plecăm departe de curte și de 
complicațiile ei. Ce vis tineresc și zadarnic! Părea atât de 
îndepărtat acum, atât de naiv. 

— Stai aici, dragostea mea. Voi avea grijă să primeşti 
mâncare și orice altceva îți mai trebuie. 

— Şi dacă sunt găsit? 

Nu aveam un răspuns pentru asta. În cine puteam avea 
încredere, cine ar fi putut să-l protejeze pe Galyon și să-l 
ascundă? Toţi cei din casa lui Anne puteau fi mituiţi. Aveam 
prieteni de încredere în suita prinţesei văduvă, dar erau 
departe, la Buckden, și, oricum, nu voiam să fac cunoscută 
legătura mea cu Galyon. Ned nu ne-ar fi ajutat, el se ajuta doar 
pe sine. Will nu mă dezamăgise niciodată, dar l-ar fi apărat și pe 
amantul meu? Eram chiar atât de sigură că nu mai exista vreo 
scânteie de gelozie sau rivalitate care să-l facă să mă trădeze? 

Nu aveam nici un răspuns pentru el. Ce puteam să fac? Mă 
uitai în ochii lui dragi. 


— Ai încredere în mine, dragostea mea. Voi face tot posibilul 
să găsesc o soluţie. Deocamdată, nu știu ce să zic, decât să nu 
ai încredere în nimeni altcineva! 

Sărutându-l, îl lăsai acolo, în grajd, și mă îndreptai spre 
camerele reginei, scrutând umbrele din jur la fiecare pas. 


CAPITOLUL 18 

Ned mă trezi în toiul nopţii, venind în dormitorul pe care îl 
împărțeam cu celelalte domnișoare de onoare. 

— Repede! Îmbracă-te și vino cu mine la Wolfhall! Tatăl 
nostru e pe moarte! 

Mă ridicai cu greu și, cu ajutorul servitorilor, îmi pusei hainele 
de călătorie, în timp ce Ned pășea nervos de-a lungul camerei 
alăturate. 

În timp ce mergeam spre Wolfhall în acea noapte răcoroasă, 
toate gândurile mele se îndreptau spre Galyon. Cum puteam să 
aranjez să stea ascuns și să primească tot ce avea nevoie cât 
timp eram în Wiltshire? Oare Anne sau acoliţii ei aveau să-l 
descopere? Oare ar fi trebuit să-l iau cu noi? Dar nu, mai mult ca 
sigur că Anne l-ar fi căutat - prin spionii ei - la Wolfhall. Eu și 
Galyon fuseserăm discreţi, dar Will știa că eram apropiaţi, îi 
spusesem de el și lui Bridget, iar colegii lui Galyon ne văzuseră 
și ei împreună. 

Îmi făceam griji, continuând să mă gândesc la necazul lui 
Galyon în timp ce străbăteam drumurile bolovănoase în 
întuneric, căruţa noastră sărind și se înclinându-se cu fiecare 
groapă, piatră și creangă de copac din calea ei. 

Mă gândii să-i spun lui Ned, dar mă abţinui. Ned putea să-l 
protejeze pe Galyon cu ușurință, dar ar fi făcut-o? Nu eram 
sigură. Dacă i-aș fi spus ce-mi povestise Galyon, poate că nu m- 
ar fi crezut - sau, dacă ar fi făcut-o, poate că l-ar fi ascuns pe 
Galyon într-o temniţă și apoi l-ar fi adus martor împotriva lui 
Anne. Lui Ned nu-i plăcea de Anne, ea îi vorbise cu dispreţ și 
încercase să-l convingă pe rege să îl îndepărteze de la curte. 
Anne simţea ostilitatea și viclenia lui. Dacă Ned ar fi găsit o cale 
prin care să-l învrăjbească pe rege împotriva lui Anne, nu ar fi 
pregetat să o folosească. 

Nu voiam ca Galyon să devină un pion în jocul periculos al 
intrigilor de la curte. Așa că îmi ţinui gura și nu mă încrezui în 
fratele meu. 

Ajunși la Wolfhall, dădurăm peste o dramă mai mare, de 
familie, care se desfășura în jurul ultimelor ore de viaţă ale 
tatălui nostru. Nu mai trăi mult după sosirea noastră. Stătea în 
patul lui lat, cu ochii închiși, și nu era conștient de prezenţa 
noastră în cameră. La insistențele mamei noastre, i se făcură 
ultimele orânduieli, deși ultima împărtășanie ţinea de vechea 


biserică romană, nefiind clar dacă noua biserică, condusă de 
regele Henric, încă o recunoștea și o practica. În orice caz, 
capelanul familiei îi dădu binecuvântarea și spuse rugăciunile, 
miruind trupul stins al tatălui nostru. Curând după aceea, 
respiraţia îi încetă și deveni ţeapăn. 

Ne consolam cu gândul că tatăl nostru fusese iertat de 
păcate, că avea locul în rai asigurat. Cu câţiva ani în urmă, aș fi 
fost revoltată să-l știu printre sfinţi! Dar acum nu îl mai puteam 
judeca la fel de aspru, întrucât făcusem dovadă propriei 
slăbiciuni, atunci când mă dăruisem lui Galyon, care era 
căsătorit? Nu trădasem eu încrederea lui Will? Nu eram nici eu o 
sfântă, și îmi dădui seama că mai aveam multe de învăţat 
despre iertarea creștină. 

Simţeam că Ned nu era chinuit de o conștiință încărcată. 
Dacă îl deplângea pe tatăl nostru, atunci disimula bine. Ce îi 
îngrijora pe el, mai presus de orice, în primele ore și zile după 
moartea tatălui nostru, era propria moștenire și noul său rol ca 
stăpân al conacului Wolfhall și al întregii moșii Seymour. 

Privindu-l pe Ned în zilele ce au urmat morţii tatălui nostru, 
observai un nou soi de autoritate care îl anima. Nu era vorba de 
faptul că tânjea după bani sau după inevitabila creștere a 
statutului pe care moștenirea i-ar fi adus-o. Mai degrabă, mă 
gândii, era un soi de creștere lăuntrică. Ned se schimba pentru a 
fi în stare să preia toate responsabilitățile care curând aveau să 
devină ale lui. 

Nu puteam decât să-l admir pe fratele meu în acele momente, 
pentru că nimeni nu-l învățase ce să facă sau cum să se poarte 
în noul său rol. Tatăl nostru nu fusese un exemplu bun de 
urmat. Nu administrase nicidecum bine moșia, iar arendașii îi 
dădeau ascultare, deși îl pizmuiau și îl blestemau pe la spate. 
Din ce știam despre moșiile tatălui meu, eram conștientă că 
neglijase recoltele și nu îi păsase de sătenii care lucrau 
pământurile. Vechilii lui erau lacomi și nepăsători. Cu toate 
acestea, înţelesei că Ned medita atent la ce era de făcut, la ce 
schimbări trebuiau aduse. Poate că se pregătise psihic pentru 
momentul când avea să preia responsabilităţile tatălui nostru. 
lar eu nu fusesem conștientă de acest fapt. 

Începui să-l privesc pe Ned într-o nouă lumină. Dar tot nu îi 
mărturisii despre situaţia în care se afla Galyon sau despre cele 
ce-mi dezvăluise el despre Anne. 


Tatăl nostru fu înmormântat și apoi se citi testamentul, iar 
dispozițiile lui fură îndeplinite. Ned deveni stăpân peste aproape 
toate posesiunile și pământurile lui, dar mai erau și alte 
moșteniri, inclusiv una pentru mine. Tata fusese generos. Se 
gândise că aveam să rămân nemăritată și îmi lăsase bani pe 
care altfel i-ar fi dat drept zestre - destui ca să trăiesc o viaţă 
confortabilă și să mai rămân și cu ceva pe lângă. Fui foarte 
recunoscătoare - într-adevăr, mă cuprinse emoția, eu care 
întotdeauna eram considerată o persoană stăpână pe sine și 
care trata situaţiile emoţionante cu calm. 

Plânsei. Îmi spusei rugăciunile. Și îmi făcui griji pentru Galyon 
care stătea ascuns. 

Will participă la înmormântare. Familiile Dormer și Seymour 
erau înrudite la urma urmei, prin sora lui Will care se căsătorise 
cu Godfrey Seymour. Will veni în numele familiei sale, ca să ne 
prezinte condoleanţe. Văzându-l, îmi amintii de un Seymour 
care nu era prezent: tânărul Henry, fiul pe care Ned refuza să-l 
recunoască și pe care Will îl îngrijise și îl ajutase să intre în suita 
lui Henric Fitzroy. 

Tânărul Henry! Brusc îmi dădui seama. Nepotul meu Henry 
era în Londra, și știam că pot avea încredere în el să-i ducă lui 
Galyon mâncare, apă și alte lucruri. 

ÎI trăsei pe Will deoparte și îi spusei tot ce se întâmplase, cum 
regina încercase să-l mituiască pe Galyon și cum, după ce 
scăpase de rugăminţile ei, avusese un motiv întemeiat să se 
teamă de răzbunarea ei. Îi explicai unde se ascundea Galyon și 
îl rugai să-i trimită un mesaj lui Henry, în secret, rugându-l să ne 
ajute. 

Nu mă îndoiam că Will l-ar fi apărat pe scumpul Galyon de 
regină. La urma urmei, Will îmi spusese că era posibil ca Anne 
să fi plănuit să-l otrăvească pe Henric Fitzroy. Cuvintele lui îmi 
răsunaseră în minte. „Oricine îi stă în cale”, spusese el, „devine 
vulnerabil”. Galyon era într-adevăr o piedică, o ameninţare la 
adresa ei, deoarece, dacă ar da în vileag încercarea lui Anne de 
a-l mitui (presupunând că lumea l-ar fi crezut), atunci rolurile s- 
ar inversa. Galyon ar deveni cel devotat tronului și succesiunii, 
iar Anne ar fi trădătoarea. 

Will trimise un mesager de încredere la Londra ca să-l 
găsească pe tânărul Henry și mă simţii ușurată. Petrecui câteva 


săptămâni la Wolfhall, încrezătoare că atunci când aveam să mă 
întorc la sarcinile mele de la palat, totul avea să fie bine. 

Cât de tare mă înșelam! Și ce preţ oribil plătii pentru această 
încredere greșită! 


Trebuie să scriu acum despre cea mai groaznică perioadă din 
viața mea. Mi-e teamă să aleg cuvintele potrivite. Mi-e teamă să 
le aștern pe hârtie. Dar fără această parte necruțătoare a 
poveștii mele, tot ce urmă nu ar avea sens. Așa că sunt nevoită 
să scriu despre asta. 

Fie ca Cerul să aibă milă de mine în timp ce scriu aceste 
cuvinte amare! 

Când mă întorsei la Londra, așteptai până la căderea nopţii și 
apoi mă furișai în grajduri, spre pod, acolo unde-l lăsasem pe 
Galyon. Îl strigai încet pe nume. Nu răspunse nimeni. Așteptai și 
mai strigai o dată. Dar nu se auzea nici un sunet. 

Urcai cu greu, din cauza fustei și a jupoanelor și fără ajutorul 
braţelor puternice ale lui Galyon, în pod, unde găsii doar un 
maldăr de haine și rămășițele unor platouri cu mâncare, pe ale 
căror firimituri și oase se certau niște șobolani. 

Mă cutremurai, ferindu-mi privirea și temându-mă de ce ar fi 
putut însemna. Unde era Galyon al meu? Și unde era Henry? 

Deși era târziu, îl căutai pe Will. El avea să știe. Poate că-l 
mutase pe Galyon într-un loc mai sigur cât timp fusesem 
plecată. 

Dar Will, mi se spuse, plecase cu Henric Fitzroy la ţară, într-o 
excursie de vânătoare, și nu avea să se întoarcă timp de câteva 
zile. Presupusei că Henry, în calitate de tovarăș permanent și 
protector al prinţului, îi însoţise. 

Bolnavă de teamă, revenii în camerele reginei și mă pregătii 
de culcare. Eram obosită. Ştiam că nu puteam face mai mult de 
atât în noaptea aceea. Încercai să dorm. 

Dimineața următoare, domnișoarele de onoare fură chemate 
în dormitorul lui Anne. Una dintre ferestre, era, după cum 
observai, acoperită cu o draperie groasă de catifea neagră, 
blocând lumina și făcându-ne pe toate să părem palide. 

Anne era în pat și purta o cămașă de noapte de lână moale și 
o mantie călduroasă de blană. Camera era răcoroasă, în ciuda 
flăcărilor care licăreau în cămin. Tremuram, atât de teamă, cât 
și din cauza frigului din camera mare. 


Anne ne dădu instrucţiuni. Trebuia să ne pregătim pentru 
vizita ambasadorului francez și a altor persoane importante de 
la curtea lui Francisc |. Urmau să sosească, într-o zi sau două, și 
aveam multe de făcut până atunci, pentru că regele spera să 
întărească legăturile Angliei cu Franța împotriva amenințării 
renăscute a împăratului Carol. 

— Nu mă simt bine, spuse Anne, obosită. 

— Să sperăm că Maiestatea Voastră e însărcinată din nou? 
întrebă Bridget. 

— E posibil. Între timp trebuie pregătit și celălalt dormitor. Nu 
pot rămâne aici în frigul ăsta. 

Servitorii fură trimiși să pregătească încăperea. 

— De ce e acoperit geamul acela? întrebă mereu curioasa 
Anne Cavecant. 

Anne clătină din cap, iritată. 

— Unul dintre muncitori a căzut pe geam ieri. Un om nesăbuit, 
un francez. 

Inima mi se opri. 

— Dar muncitorii sunt mereu atât de atenţi, insistă Anne 
Cavecant. N-am auzit vreodată să cadă vreunul. Se leagă de 
eșafodaj. 

— Ei bine, ăsta nu a făcut-o! se repezi Anne. A încercat să 
fugă sau să scape de superiorii lui. Se ascundea în grajduri, 
când era nevoie de el aici! Nu că ar fi contat, dar se pare că era 
singurul din toată echipa care era în stare să repare fereastra și 
să pună emblema mea pe ea. Am pus să fie găsit și adus înapoi. 
Dar a căzut. 

— A supravieţuit? mă auzii întrebând cu o voce tremurândă. 

Anne dădu din umeri. 

— Se pare că nu. Regele e iritat. Va mai dura câteva 
săptămâni să găsim un înlocuitor pentru el, și, între timp, nu 
putem arăta camera aceasta francezilor. 

Crezui că aveam să mor pe loc. Nu puteam să respir. Inima 
îmi bătea atât de puternic, încât eram sigură că toţi cei din 
cameră o puteau auzi. Obrajii îmi erau umezi. 

Simţii un braţ cuprinzându-mă după umeri și o auzii pe 
Bridget spunând: 

— Jane, ești palidă. Haide să bei niște vin. 

Domnișoarele de onoare se împrăștiară și Bridget mă conduse 
în camera de alături. 


— E vorba de Galyon, Galyon al meu! continuai să șoptesc. 
Galyon e mort. Și Anne l-a ucis. 

Nici nu mă îndoiam că asta se întâmplase, ca și când aș fi fost 
de faţă. Anne își trimisese spionii să-l găsească pe Galyon și să-l 
aducă la ea. Îi oferise din nou bani - sau poate că nu fusese o 
ofertă, ci o cerere. Galyon refuzase. lar apoi - încă simt groaza 
acelui moment - Galyon, disperat, sărise pe geam. Sau poate 
că-l încolţise lângă geamul deschis și, în furia ei, îl împinsese. 

Izbucnii în plâns și alergai spre ușă. Ce voiam să fac? Nu 
aveam nici un plan, doar o nevoie copleșitoare de a o distruge 
pe Anne. Dacă aș fi fost bărbat și aș fi fost înarmat, cred că mi- 
aș fi împlântat sabia în ea. 

Biata Bridget, neștiind ce altceva să facă, chemă străjerii care 
mă prinseră și mă ţinură, împiedicându-mă de la fapte 
nesăbuite, până când doctorul Butts veni și îmi dădu să beau 
ceva care mă ameţi și căzui într-un somn învolburat, ca un 
iureș, plin de vise deznădăjduite și disperate. 


Lacrimi! Lacrimi de furie, de durere, de suferinţă adâncă, mai 
ales că trebuia s-o ţin în mine. Voiam s-o omor pe Anne, 
plănuiam s-o fac într-o mie de chipuri. Dar nu o făcui. In timpul 
scurs de la acea perioadă oribilă, m-am întrebat mereu de ce nu 
o făcui. Oare din cauză că în copilărie mi se spusese: „Nu omorî” 
și „Răzbunarea e a mea, spuse Domnul”? Oare pentru că îmi era 
teamă să suport răzbunarea regelui asupra mea și durerea pe 
care mi-ar fi provocat-o mie și celor la care ţineam, dacă aș fi 
îndrăznit să o rănesc pe Anne? 

Sau poate pentru că, nefiind o persoană stăpânită de 
impulsuri - nu întru totul, cel puţin -, în zilele ce urmară morţii 
lui Galyon, începui să ticluiesc un plan mai viclean. Un plan prin 
care să mă răzbun pe Anne, fără a fi bănuită, dar prin care, în 
timp, să răzbun moartea iubitului meu Galyon. 


Nici nu se instalase bine iarna, că fiica lui Anne, care primise 
numele Elizabeth, fu dată în grija doicii și trimisă la Hatfield. 
Nașterea ei o umilise pe Anne și îl mâniase pe regele Henric, iar 
prezenţa ei era o reamintire nedorită a faptului că șansa 
stăpânea destinul oamenilor - chiar și al regilor. 

— De ce nu a putut Fitzroy să fie fată și Elizabeth băiat! îl 
auzii pe rege în timp ce trecea pe lângă mine, târându-și piciorul 


dureros după el, prin dormitorul nou al lui Anne, scuturând din 
cap și oftând. Ce am făcut de mă pedepsește Atotputernicul în 
felul acesta? 

Regele era frământat de propriile gânduri, dar tot îmi zâmbi 
când trecui pe lângă el. Făcui o ușoară reverență. 

— Ah, Jane, murmură el, aproape ca pentru sine. Jane, singura 
în care pot avea încredere. 

Nu era prima dată când auzeam aceste cuvinte. Mă întrebai 
de ce mă socotea pe mine demnă de încredere. Sigur, curtea 
clocotea de viclenie, dar nici eu nu eram fără cusur. Nu eram o 
ingenuă. Şi dacă regele ar fi știut ce înșelăciuni și răutăţi se 
învolburau în fanteziile mele, cu siguranţă că nu ar mai fi avut 
încredere în mine. Totuși, îl apreciam pentru acest lucru și nu 
abuzam. Îmi plăcea și tovărășia caldă care răzbătea din 
zâmbetul lui. 

Zâmbetul regelui! Era o priveliște rară în acele vremuri de 
încercare, care urmară nașterii micuţei prințese, când regele se 
plângea cu voce tare de faptul că era asaltat din toate părţile - 
de nenoroc, de împăratul Carol și de armatele lui, de noul papă, 
Paul al III-lea (vechiul dușman al regelui, papa Clement, murise, 
și fusese ales succesorul lui, la fel de îndârjit), și, mai presus de 
orice, de soţia lui arogantă și sâcâitoare. 

Anne trecuse peste dezamăgire, dar devenise și mai 
enervantă ca de obicei. 

— Port în pântec următorul rege, anunţă ea celor care o 
slujeau, cu un chip luminat de triumf și ţinându-și mâinile peste 
abdomen. Cu ajutorul lui Dumnezeu, se va naște în sezonul 
recoltei. Pregătiţi camera de naștere. 

Extrem de uimiţi, ne supuserăm. Cusurăm metri întregi de 
catifea purpurie ca să facem perdele noi pentru baldachin. 
Aduserăm în cameră leagănul sculptat, aurit, cel demn de un 
prinţ. La ordinul lui Anne, aduserăm o statuie a sfintei 
Margareta, ocrotitoarea nașterilor, și o așezarăm în cameră, 
chiar dacă unele domnișoare de onoare protestară spunând că 
venerarea sfinţilor era o chestiune papistășească și, deci, 
nepotrivită. 

— Călugăriţa din Kent s-ar bucura să vadă statuia, spuse Anne 
Cavecant când văzu silueta zâmbitoare, înveșmântată în 
albastru. Sfânta Margareta ar vorbi cu ea, probabil. 


— Nu fi absurdă! spuse o altă domnişoară de onoare. Statuile 
nu vorbesc. 

— Și presupun că nici păduchii nu pot apărea brusc cu miile. 
Dar s-a întâmplat. l-am văzut. Păduchi peste tot. Călugăriţa are 
puteri, puteri remarcabile, cred eu. Ne-ar putea distruge pe toţi. 

— Şi vorbăria l-ar face pe rege să se înfurie, iar asta ar fi și 
mai rău, spusei, sperând să le distrag de la bârfele acelea. 

— Bridget, continuai, unde ai pus cuvertura reginei? Va 
întreba de ea. 

— Vrei să spui că o va cere. O să rog un valet s-o aducă. 

Când pregătirăm camera lui Anne ne gândirăm și la faptul că 
așteptam o iarnă extrem de friguroasă. Grădinarii regelui ne 
preveniră că cepele pe care le scoaseră în toamna aceea aveau 
foi foarte subțiri și, cu cât foaia era mai subţire, cu atât mai grea 
avea să fie iarna ce venea. Puserăm pături călduroase pe 
paturile de scânduri pe care urmau să doarmă cele șase moașe 
care aveau de regulă grijă de Anne. Aduserăm coșuri de jar și 
comandarăm o cantitate mai mare de cărbuni. 

Făcurăm toate pregătirile cu atenţie, știind prea bine că Anne 
era foarte superstiţioasă când venea vorba de nașterea copilului 
ei. Vechiul dormitor - cel în care murise Galyon - fusese închis și 
ferecat. Aducea ghinion, spunea ea, să dormi într-o cameră în 
care murise cineva în urma unui accident. Desigur că nu fusese 
nici un accident, eram sigură de asta, iar faptul că Anne ezita să 
intre în cameră se datora unei conștiințe încărcate și temerii de 
a fi pedepsită pentru asta. 

Anne nu numai că „purta copilul regelui”, cum repeta deseori, 
dar era pe cale să repete triumful de la curtea franceză. 
Împăratul ameninţase din nou să invadeze Anglia, și avea 
sprijinul noului papă. Din această cauză, și ca să fie sigur că 
legăturile fragile cu regele Francisc se mențineau, regele Henric 
decise să-și ia curtenii pe continent încă o dată, pentru o nouă 
întâlnire cu francezii. 

Nimic nu o încânta pe Anne mai mult decât perspectiva unei 
noi garderobe, și insistă să i se facă una pentru călătoria în 
Franţa. Domnul Skut și asistenții săi munciră zi și noapte la noile 
rochii, în culorile preferate ale lui Anne, trandafiriu și purpuriu 
puternic, cafeniu-deschis și roșu-cafeniu. Erau jupoane noi și 
fuste după ultima modă, mai lungi și mai ample decât pe 
vremea când Caterina era regină, tivite cu dantelă, mâneci largi, 


cămăși de noapte fine, papucei de catifea și un nou soi de 
bonetă, spiralată în dreptul urechilor. Toate veșmintele fură 
pregătite ţinând cont de forma rotunjoară a lui Anne, chiar și 
bonetele în formă de melc („Ca să atragă atenţia asupra 
urechilor, și nu asupra pântecului”, spuse domnul Skut și Anne 
fu de acord cu el.) 

După prima mișcare a fătului, în mijlocul iernii, curtea regală 
își reluă activitatea cu frenezie, și avu loc și o ceartă. Henric, 
pururi capricios și schimbător, ordonase ca prințesa Mary, fiica 
reginei Caterina, care avea acum optsprezece ani, să se alăture 
suitei reginei Anne. 

— Nu voi accepta una ca asta! plânse Anne, exasperată. Nu o 
voi primi lângă mine pe fetișcana aceea, încăpăţânată, cu aerele 
ei de catolică! 

Mary, întotdeauna devotată mamei ei, refuza să accepte 
rezultatul procesului de anulare și schimbarea oficială a statului 
mamei ei la cel de prinţesă văduvă. Continua să se gândească 
la mama ei ca la o regină și se considera prinţesă, neavând nici 
o reţinere în a o numi pe fiica lui Anne bastardă. Eu eram de 
părere că Mary era foarte curajoasă și, în secret, o admiram 
pentru că își apăra convingerile, dar nu puteam să nu mă 
gândesc că era și necumpătată. Așa cum îmi dădui seama în 
lunile de după moartea lui Galyon, confruntarea cu un dușman 
puternic ducea la distrugerea de sine. Era mai indicat să câștigi 
atacând inamicul în secret, din culise, pe căi ocolite. 

Așa cum prevăzusem, insistența încăpăţânată a lui Mary de a 
fi numită prințesă și faptul că refuza să accepte orice poziţie 
subordonată copilei Elizabeth (care nici măcar nu se afla la curte 
în acea vreme) o înfurie pe Anne. 

— Fata aceasta are nevoie de o bătaie! strigă Anne. Ori va 
învăţa să se supună, ori va fi aruncată în temniţă! 

Avură loc numeroase certuri între Anne și rege, lungi tăceri, 
înstrăinări. Mary se bucura - se desfăta cu victoria ei de scurtă 
durată, care devenise o sursă de neliniște pentru detestata 
rivală a mamei ei -, dar în cele din urmă, Anne câștigă. La urma 
urmei, era însărcinată cu următorul rege al Angliei, lucru pe 
care-l repeta la nesfârșit. lar regele Henric, deși putea deveni 
extrem de mânios și gălăgios, era un bărbat hărțuit, care avea 
un picior dureros și voia din tot sufletul ca soţia lui să-i ofere un 
fiu. 


Mary fu trimisă de la curte. lar Anne, în momentul ei de 
triumf, mai făcu o solicitare. Călugărița din Kent, spuse ea, 
trebuia executată de îndată. Inainte să facă rău băiatului care 
avea să se nască în curând. 

Prea epuizat ca să mai reziste certurilor, Henric fu de acord. 
Călugărița fu trasă pe roată, trupul ei fragil fiind torturat până 
când ţipă de durere și imploră să fie lăsată să moară. Regele 
spuse că, în agonia ei, mărturisise că nu era o vizionară și că 
Domnul nu vorbise cu ea sau prin ea. Călugăriţa fusese plătită 
de ambasadorul Chapuys, ca să profeţțească sfârșitul Casei 
Tudor, să-i stârnească pe englezi împotriva conducătorului lor și 
ca să-l pedepsească pe Henric pentru că o înlăturase pe soţia lui 
spaniolă. 

Execuţia lui Elizabeth Barton, cunoscută drept Călugăriţa din 
Kent, fu hotărâtă pentru sfârșitul lunii aprilie, și Anne anunţă că 
ea și toate domnișoarele de onoare aveau să fie prezente. 


CAPITOLUL 19 

Deși soarele era sus pe cer și lumina acea zi de primăvară, 
aerul era răcoros. Un vânticel ușor bătea dinspre râu în timp ce 
ne ocuparăm locurile în cea mai ascunsă curte a turnului, în 
spatele spânzurătorii. Nori subţiri alergau pe cer. În spatele 
meu, Anne tremura. Era hotărâtă să o vadă pe călugăriţă 
murind. Dar o deranja poziţia incomodă și nu-i plăcea să 
aștepte. Işi trase mantia cu blană mai strâns în jurul trupului, 
bătu cu piciorul în pavajul prăfuit, și o încruntătură îi umbri 
trăsăturile obosite. 

După o așteptare ce păru o veșnicie, soldaţii formară un șir 
dinspre temniţa ascunsă, cu halebardele ascuţite strălucind în 
soare, și apoi făcură un semicerc în jurul prizonierului pe care-l 
păzeau. Acesta era o femeie măruntă, îmbrăcată într-o rochie 
zdrenţuită, murdară, gri cu verde, desculță. Se împletici în timp 
ce mergea, ţinând capul plecat, cu chipul ascuns de părul ei 
lung și închis la culoare. Slăbise destul de mult faţă de prima 
dată când o văzusem la Sf. Agnes, slabă cât o coadă de mătură, 
și ţinea un braț sfrijit în față ca și cum ar fi cerut ajutor sau 
făcea sforţări să nu se prăbușească. 

La sunetul puternic al tobelor, părăsi cercul de soldaţi și urcă 
tremurând pe platforma unde era montat eșafodul; două plăci în 
picioare care sprijineau o bârnă, structura solidă, groaznic de 
simplă, care avea să-i ia viața. Un preot urcă treptele și se așeză 
lângă ea în timp ce ea se întoarse spre mulţimea care murmura. 

Apoi ceva uimitor se întâmplă. Cu un gest dramatic, 
Călugărița își dădu capul pe spate, descoperindu-și chipul plin 
de vânătăi roșietice, dar luminat din interior de o strălucire 
stranie. In același moment, se văzu un fulger orbitor și, curând, 
se auzi bubuitul clar al tunetului. Primele picături enorme și 
grele de ploaie se loviră de eșafod, de pavaj, de soldaţi și de 
Călugăriţă. 

Praful de sub picioarele noastre se transformă în noroi pe 
măsură ce ploaia se înteţi, devenind potop, apoi torent. Tunetul 
bubui și mai tare. Curând furăm cu toţii leoarcă, dar Anne 
rămase locului, lângă mine, tivul rochiei ei devenind din ce în ce 
mai negru din pricina noroiului, papucii ei distruși, și restul 
grupului nostru - zece domnișoare de onoare în total - rămaseră 
cu ea. 


— Ploaie din senin! îi auzii pe oameni exclamând. Călugărița 
face un miracol! E un semn! 

Un crainic se ivi pe platformă, adăpostindu-se de ploaie cu 
ajutorul unei pânze groase pe care doi servitori o ţineau 
deasupra capului său, și dădu citire unui document. 

— Elizabeth Barton, cunoscută drept Călugăriţa din Kent, ai 
fost declarată vinovată de trădare. Deși te-ai dezis de falsele 
viziuni și ai recunoscut că ai fost plătită de dușmanii regatului ca 
să afectezi și să subminezi autoritatea Maiestăţii Sale, regele 
Henric, ești condamnată la moarte prin spânzurătoare pentru 
fărădelegile comise. Ai ceva de spus înainte să îndeplinim 
sentința? 

— Da, strigă Călugăriţa cu o voce puternică și răsunătoare, și 
Dumnezeu să mă ajute în timp ce vă spun mesajul Lui! 

Simţii cum cei din jurul meu se trăseseră în spate de uimire 
când Călugăriţa vorbi, iar ploaia se domoli îndeajuns cât să se 
poată auzi cuvintele ei. Mi se păru, deși sunt sigură că fusese 
vorba doar de o iluzie, că se uită la Anne când vorbi. 

— Bolile vă vor chinui! Dezastrul vă va urmări, dezonoarea vă 
va lovi și, în cele din urmă, moartea vă va găsi! psalmodie ea. 
Ticăloaso, cu tine vorbesc, primul tău fiu nu va trăi! 

O simţii pe Anne tremurând și știam că nu doar de frig, ci și 
de frică. 

— Uitaţi-vă! 

Călugărița arăta cu degetul în sus, spre cerul întunecat. 

— Văd... văd un înger. 

Toţi cei din jurul meu urmăriră cu privirea degetul ei, inclusiv 
Anne. Nu vedeam decât nori grei, care picurau ploaie. Eram 
conștientă că mă simţeam neplăcut și că mă udasem până la 
piele, și îmi doream ca femeia să isprăvească tirada, iar 
execuţia să continue. 

În schimb, Călugăriţa părea să atragă tot mai mulţi privitori în 
viziunea ei - cea în care descria un înger, cu aripile deschise, 
coborând asupra Londrei. Auzii icnete, plânsete de uimire, de 
parcă oamenii împărtășeau viziunea cu ea, în timp ce mie îmi 
era clar că cerul și norii erau doar ceea ce păreau a fi. Vizitatorii 
din rai erau de nevăzut. 

— Vă iert pe toţi, zicea Călugărița, repetând, potrivit spuselor 
ei, cuvintele îngerului. Deși luați parte la o fărădelege, 


reducând-o la tăcere pe femeia aceasta sfântă care e un trimis 
divin. Vă iert pe toţi! 

ÎI auzii pe crainic lătrând o poruncă. Doi dintre soldaţi o 
prinseră pe Călugăriţă și îi trecură sfoara peste cap. Aceasta 
continuă să vorbească cu hotărâre. 

— Vine la mine să o duc la Domnul. 

Femeia zâmbi. 

— Văd o pajiște verde, începu ea, dar apoi vocea i se opri, 
pentru că plăcile de sub picioare fuseseră îndepărtate și corpul 
ei căzu brusc, într-un mod violent. 

Gâtul i se frânse. 

Mulţi dintre cei prezenţi se aruncară în genunchi în noroi, 
făcându-și cruce și murmurând rugăciuni. Unii arătau spre cer, 
alţii se grăbiră spre spânzurătoare să atingă trupul Călugăriţei și 
să smulgă bucăţi din hainele ei, relicve preţioase. 

Dar, în mijlocul haosului, aerul se umplu brusc de roiuri de 
purici care se ridicau în nori negri, năpădind și mușcând orice 
bucăţică de piele expusă. Oamenii strigară și loviră invazia de 
gângănii. Începui să omor creaturile mici pe care le simţeam 
mușcându-mă de faţă, urechi și gât, târându-se pe sub haine. 

Exasperată din cauza puricilor, Anne încerca să fugă, 
tremurând, trăgând de mantie, de rochie, abia fiind în stare să 
se miște din cauza învălmășelii. Nebunia ne cuprinsese, oamenii 
fugeau în toate direcţiile, încercând să scape de purici și unii de 
alţii, lovindu-se în haosul creat, strigând, îmbrâncind. 

Crezui că aveam să murim acolo. Că aveam să fim călcate în 
picioare. 

Apoi simţii cum cineva mă trage cu putere de braț. Mă 
întorsei să văd cine era, și dădui de chipul hotărât și rigid al lui 
Will, cu buzele strâns lipite. 

— Vino, strigă în mijlocul zarvei, trăgându-mă prin mulţimea 
dezlănţuită, prin roiurile de purici și zgomotul asurzitor, printre 
braţele care loveau și trupurile care se zvârcoleau. 

Instinctiv, o apucai pe Anne de braţ și o trăsei după noi. 

Următoarele momente fură un amestec de confuzie și panică. 
Eram conștientă că pășeam peste corpuri care se zvârcoleau și 
nu puteam să mă opresc pentru a le ajuta. Auzii vocea lui Will și 
simţii strânsoarea lui puternică. O auzii pe Anne plângând și 
gâfâind și avui impresia că aud tropăitul unor cizme. Simţii că 
leșin, dar trăsei în piept cât de mult aer înmiresmat de ploaie 


putui, îmi plecai capul și continuai să merg, ascultându-l pe Will. 
În cele din urmă, când zgomotele și confuzia se liniștiră, mă 
simţii trasă pe un coridor întunecos, cu torţe prinse pe pereţii de 
piatră, unde sunetul haosului slăbi. 

— Stai aici, îmi ordonă Will, așezându-mă în grabă pe o bancă 
tare. Trebuie să mă întorc după ceilalţi. 

Rămăsei unde mă așezase, ameţită și cu răsuflarea tăiată, 
prea slăbită și uimită ca să fac orice altceva decât să aștept ca 
Will să se întoarcă, bucuroasă că fusesem salvată din haosul 
acela. 


Sosirea la curte a unui sol special din partea împăratului Carol 
era o veste bine-venită. Nobilul era un bărbat corpolent, solid, 
cu atitudinea și manierele rafinate specifice unui curtean cu 
experienţă. Părul lui blond spre alb și ochii albaștri fură o 
surpriză plăcută pentru noi. Îi confereau un aer de sinceritate, 
chiar cavaleresc, în timp ce ambasadorul Chapuys era mic de 
statură, întunecat și șiret. 

Regele Henric îl primi pe german cu o bonomie atipică. Știui 
de îndată că era o uneltire la mijloc. Aruncai o privire în jurul 
meu. Ambasadorul Chapuys era prezent, la fel și Thomas 
Cromwell și un preot pe care nu-l recunoșteam, împreună cu alţi 
câțiva curteni din casa regelui și o suită de funcţionari și valeţi. 

Henric îmi ceruse să fiu de față, motivând că eram prietena 
preferată a prințesei văduve, Caterina, care era, desigur, 
mătușa împăratului. Când aflai că mi se solicita prezenţa, îmi 
adusei aminte vorbele regelui, că se încredea în mine, că eram 
singura în care se încredea. Nu mai fusesem niciodată atât de 
conștientă de acest fapt până în acea după-amiază. 

— Aţi călătorit bine? îl întrebă regele pe sol. 

— Pe cât de bine se poate în marea triremă a stăpânului meu, 
veni răspunsul germanului. 

Zâmbi, arătându-și dinţii înnegriţi. 

— E cel mai nou vas al lui, are douăzeci și șapte de grupuri de 
vâslași. Nu am călătorit niciodată mai repede cu o navă. Parcă 
zboară pe apă. 


— Şİ eu am comandat o corabie cu o sută de grupuri de 
vâslași, se lăudă Henric. Constructorii lucrează la ea chiar acum. 
Nici o galeră nu e mai rapidă sau mai mare. 

Henric radia. 

— Dar până la urmă, continuă el, nu am nevoie de corăbii. 
Marile fortărețe de la Calais și de la Dover sunt atât de 
puternice, că nici o armată nu ar putea să traverseze marea să 
cucerească Anglia. 

— Dacă Maiestatea Voastră asta crede, fu răspunsul afabil al 
germanului. Cât despre corabie, cred că se știe deja că 
Maiestatea Voastră are o înclinaţie înnăscută spre tot ce e nou și 
ciudat. 

— Cum ești și tu, de exemplu, răspunse regele Henric 
imediat. Tu ești nou și ești ciudat, nu-i așa? 

Râse în hohote, apoi îl bătu pe străin pe spate. Ambasadorul 
Chapuys și cancelarul râseră, și un zâmbet fals se îţi pe buzele 
germanului. 

— Sunt o noutate, desigur, spuse el, îndepărtându-se subtil de 
rege, dar nu sunt ciudat de loc. De exemplu, eu nu am un inel 
magic și nici o mantie a invizibilităţii, cum se spune că are 
Maiestatea Voastră. 

Regele Henric, surprins, se uită în jur, la ceilalți bărbaţi din 
cameră, dar nici unul nu îi susţinu privirea. Toţi știau că se 
lăudase cu un inel care aparținuse cardinalului Wolsey, un inel 
cu o piatră făcătoare de minuni, care funcţiona ca talisman 
protector și sursă a unei puteri oculte. Ducele de Norfolk se 
plângea că regele își răsucea inelul pe deget și mormăia o 
incantaţie, fermecându-l și punând un demon să-l bântuie. 

Cât despre mantia invizibilităţii, chiar eu îl văzusem pe rege 
lucrând la ea în camera lui din turn. Era o bucată de piele de 
căprioară care, îmi explicase regele, după ce urma să fie tratată 
cu o tinctură specială din vin, oase de cal și pulbere de sticlă, 
avea să-l ascundă pe cel care o purta. 

— Văd că nu păstrăm nici un secret la curte, spuse Henric 
îmbufnat. Ca de obicei, doar în Jane pot să mă încred cu 
adevărat. 

Fu servită o gustare și bărbaţii se așezară la masă ca să se 
învioreze. 

— Dacă Maiestatea Voastră consimte, spuse solul, aș dori să 
vă împărtășesc dorința Alteţei Sale Imperiale ca cele două 


regate să se unească într-o cruciadă împotriva inamicilor 
creștinismului, turcii păgâni. 

— Ah, da, vechiul vis al împăratului, să-i învingă pe 
necredincioși. Ar fi nevoie de foarte multe trireme pentru asta. 
Ah, înfrunt destule greutăţi oricum în lupta împotriva rebelilor 
din Irlanda. Nu pot să mă alătur unui plan atât de îndrăzneţ 
împotriva turcilor. 

— Maiestatea Sa Imperială va fi dezamăgită să audă asta, 
spuse germanul. Mai ales că i-aţi făgăduit să trimiteţi armate în 
est, să lupte alături de ale sale. 

— Chiar am făgăduit, nu-i așa? medită Henric. Asta, pe când 
Carol a venit în Anglia să-și viziteze mătușa, pe Caterina. Acum 
mulţi ani. Era doar un băiat pe atunci. Un băiat idealist. 

— Un băiat care moștenise jumătate de lume, completă 
ambasadorul Chapuys. Un băiat foarte bogat. 

— Dar tot un băiat, i-o reteză Henric. Obișnuia să 
îngenuncheze în fața mea, să-mi ceară binecuvântarea. Imi 
spunea Bon Pere, bunul lui tată. 

— Nu putem porni o cruciadă împreună împotriva turcilor, 
bunule tată? mă întreba el. Era un băiat neîndemânatic, cu un 
chip grav. Imi aduc aminte că se ruga prea mult și nu era un 
călăreț iscusit. Nu se descurca nici la turniruri. In orice caz, mă 
întreba dacă nu putem călări împreună împotriva turcilor și îmi 
aduc aminte că i-am spus că regele Franţei e cel mai mare turc. 
Și chiar era. Încă este. Dar asta s-a întâmplat acum mult timp, 
înainte ca Martin Luther să se ridice printre noi. Unii spun că ele 
cel mai mare turc acum. 

Bărbaţii băură și mâncară. Henric îi amuză cu povești și 
glume, și în cele din urmă îl chemă pe astrologul John Robyns. 

— Robinul? meu aici de față, spuse el, ridicându-se, mi-a 
captat interesul citind cerul nopții. A studiat stelele și mai ales 
cometele. Vorbim adesea despre ele, nu-i așa? 

Robyns, un bărbat deșirat și cu început de chelie, cu o frunte 
lată și ochi mari și luminoși, le relată celorlalți despre o cometă 
cu coadă lungă pe care o urmărea. 

— Se poate să prevestească nașterea unui fiu de către regină, 
spuse el, făcându-l pe rege să zâmbească și să încuviinţeze. Sau 
poate prevesti o calamitate. Nimeni nu poate fi sigur. 

Regele se încruntă. 


5 Robin Goodfellow - spiriduș benefic din folclorul englez. (n.red.) 


— Nu fi macabru, Robin. Fii optimist. 

— Cerurile nu răspund speranţelor noastre, așa cum v-am 
spus deseori, Sire, zise Robyns, pe un ton ferm. Tot ce putem 
face e să observăm și să urmărim schimbările corpurilor cerești, 
și să notăm ce vedem. 

— Robyns scrie un tratat despre comete, ne informă Henric. 
Despre cât de mult timp le ia să reapară. Mă interesează foarte 
mult. 

— Maiestatea Sa Imperială, împăratul, are și el astrologi care 
citesc cerurile, remarcă solul. Am putea aranja o întâlnire. 

Robyns făcu o plecăciune. 

— Dacă e dorinţa Maiestăţii Sale, sunt pregătit să mă consult 
cu alţii care cercetează cerurile. 

— Precum în cer, așa și pe pământ, veni răspunsul enigmatic 
al lui Henric. Se uită în jur la ceilalţi. Dacă putem ghici ce se 
întâmplă în ceruri, atunci vom ști la ce să ne așteptăm pe 
pământ. 

Comentariul straniu fu întâmpinat de tăcere. Era un truism 
vechi, apreciat de ghicitori și de cei care se ocupau cu magia. 
Era nepotrivit. 

Îmi recăpătai glasul. 

— Dacă tot vorbim despre ce se întâmplă pe pământ, citește 
cineva de aici în palmă? întrebai și îmi întinsei mâna. 

Preotul, pe care nu-l cunoșteam, veni spre mine cu un zâmbet 
blând pe chip. 

— Eu am acest talent, domnişoară Seymour, spuse el. 

— Ah! Minunat! exclamă regele. Acum ne vom amuza. Spune- 
ne, ce-i aduce viitorul lui Jane? 

Bărbatul se uită în jos la palma mea, apoi se trase în spate, 
îmi dădui seama imediat că văzuse ceva care îl tulburase. 

— Trebuie să mă ierţi, spuse el cu vocea stinsă. Talentul m-a 
părăsit cu această ocazie. Poate dacă așteptăm până la cădere 
noptii și consultăm stelele... 

— Bătrân nesăbuit! Regele se înroși la față. Scutește-ne de 
talentele tale proaste! 

Și, făcând un semn preotului să plece, strigă să se aducă mai 
mult vin și o tipsie cu mrene pe care începu să le mănânce 
zgomotos și cu lăcomie, mușcând capetele fiecăreia de parcă își 
revărsa întreaga mânie asupra lor. 


În vara aceea, vara anului 1534, vitele de pe câmpuri și caii 
din grajduri începură să moară. 

La început, pieriseră doar vitele cele mai uscăţive și caii cei 
mai bătrâni, răpuși, gloabele cu oasele moarte, care nu ar fi 
trecut oricum peste iarnă. Dar apoi, pe când primele recolte fură 
culese, vacile sănătoase începură să moară, deopotrivă cu viţeii 
lor și taurii puternici, și caii de tracţiune care trăgeau căruțele 
grele, ba chiar și caii de rasă și cei de turniruri, care puteau 
purta în spate un om în armură completă. 

Molima lovi brusc, omorând tot - dar numai după ce animalele 
sufereau zile la rând, behăind și nechezând, și mugind, o agonie 
de nesuportat pentru cei care încercau să le îngrijească. Regele 
Henric își iubea caii și, când începură să se răspândească veștile 
despre molimă, el încercă să salveze caii cei mai de preţ, 
trimițându-i în susul râului pe bărcile casei regale. Dar se părea 
că nici un loc nu era ferit. Caii regelui ajunseră la Reading doar 
ca să moară după câteva zile. Regele îi deplânse, retrăgându-se 
în camera lui și evitând pe toată lumea. Când în cele din urmă 
ieși, era chinuit de remușcări. 

— Nu trebuia să îngădui ca femeia aceea să moară, îl auzi 
Ned pe rege, apoi îmi spuse cuvintele lui. Nu ar fi trebuit să 
ascult cererile soţiei mele. Ce alte molime se vor abate asupra 
noastră? Oare o să sufăr și eu și o să mor ca și caii mei? 

— Fii prudentă, surioară, mă atenţionă Ned. Ai scăpat de 
năpastă deocamdată, dar toţi cei din jurul reginei Anne sunt 
ameninţaţi. Aș vrea să poţi părăsi serviciul ei. 

— Dacă aș putea... Dar lui Anne îi place compania mea... 
Dumnezeu știe de ce. Mă ţine aproape de ea și regele mă 
dorește de asemenea la curte. Îi place să vorbească cu mine. 
Spune că are încredere în mine. 

— Ştii, desigur, că oamenii o învinovăţesc pe regină că a 
ameninţat-o pe Călugăriţa din Kent, idolul lor. 

Cuvintele lui Ned îmi răsunară în minte săptămână după 
săptămână, cât persistă molima. Odată cu îngrozitoarea 
epidemie, porniră și poveștile, răspândindu-se printre londonezi 
și oameni de la ţară, ţesute în jurul Călugăriței despre care se 
spunea că nu ar fi murit și că spiritul ei trăia în continuare - că 
blestemele pe care le proferase asupra capului regelui și al lui 
Anne, ca și asupra tuturor englezilor, aveau să se împlinească. 
Existau zvonuri despre forma ei fantomatică ce fu văzută plutind 


deasupra capitalei, deasupra palatelor regale, bântuind odaia 
pregătită pentru copilul lui Anne. 

Anne nu putea dormi de îngrijorare. Se chircea într-un colţ al 
patului enorm, doar cu micul Pourquoi alături, iar câinele se 
lipea de ea sub mormanul de pături, scheunând și fornăind în 
somn. Câinele refuză să mănânce, deși Anne îl tentă cu platouri 
pline de creveţi și cremă dulce și boluri de budincă, care îi 
plăcuseră întotdeauna. Dar mâncarea rămânea neatinsă. Zi 
după zi suferea, în timp ce Anne își făcea griji și plângea, 
ocărându-i pe cei care aveau grijă de câinii de la palat și care nu 
reușeau să-l ajute. 

În cele din urmă, Anne se duse la rege, condusă de toate 
doamnele ei, și îi spuse că trebuia să-l ducă pe Pourquoi la ţară, 
departe de otrăvurile capitalei. 

Henric ne privi pe toate calm și ascultă cererea lui Anne. 

— Crezi că asta îl va salva, când eu nu am putut să-mi salvez 
caii? Nu știi că nu există leac pentru molima aceasta? 

— ÎI voi duce undeva în siguranţă, insistă Anne. Îl voi apăra. 
Nu voi lăsa nici un alt animal lângă el. Sau vrăjitori, sau ghicitori, 
sau falși vizionari plătiţi de ambasadorul Chapuys. 

— Ţi se apropie sorocul, spuse regele. Nu poţi pleca niciunde 
până nu se naște fiul nostru. 

— Nu pot să-l pierd pe micul Pourquoi, spuse Anne cu 
încăpățânare. Vrei să-l nasc pe fiul nostru în timp ce îl jelesc pe 
el, dacă preaiubitul meu câine moare? 

— Va muri oricum destul de curând, chiar dacă nu e lovit de 
epidemie. E bătrân. Acum destul, nu vreau să mai discut despre 
asta. 

Dar Anne, ca întotdeauna, insistă. În cele din urmă, regele își 
aruncă braţele în aer și îi spuse că poate să meargă la cabana 
lui de vânătoare de la Lornford, lângă Cheam, și să ia doar un 
grup restrâns de servitori și patru domnișoare de onoare. Ea mă 
alese pe mine, pe Anne Cavecant, pe Bridget și, la insistenţele 
regelui, pe Bess Holland, amanta ducelui de Norfolk, unchiul lui 
Anne. 

— O încercare prostească! îl auzii pe rege mormăind. Câinele 
va muri după o zi și va termina și cu moftul acesta. 

Pe tot drumul spre Lornford, Anne ţinu câinele în braţe, sub 
mantie, vorbindu-i pe un ton calm. Fu o călătorie tristă, peste 
câmpuri pline de vite moarte sau muribunde, mirosul greu al 


morţii îmbâăcsind aerul. Prin orașele prin care treceam, pieţele 
erau pustii, în afară de câteva păsări sfrijite și câteva rațe care 
măcăneau. 

— Unde sunt toţi câini? îl întrebă Anne pe străjerul orașului, 
undeva lângă Cheam. 

— Sunt toţi morți, Alteța Voastră, veni răspunsul. Aţi face bine 
să vă păziţi câinele să nu cadă grav bolnav, ca și ceilalți. 

Când ajunserăm la Lornford, ploua și era frig. Nu fuseseră 
aprinse focuri în vechea cabană de vânătoare și aveau să treacă 
ore bune până ce camerele s-ar fi încălzit și ar fi fost pregătite, 
astfel încât să putem face patul lui Anne. Ea încercă să-i dea de 
mâncare câinelui, dar Pourquoi, slăbit, zăcea sub cearceafurile 
de satin pe care le aduseserăm cu noi, tremurând și scheunând. 

Vreme de două zile, în timp ce de pe acoperiș se prelingea 
neîncetat apă, Pourquoi deveni tot mai slăbit și îi aşteptam 
sfârșitul. Anne stătea lângă el, nedormită, și insista să spună 
rugăciuni la căpătâiul lui, de parcă ar fi fost un suflet creștin în 
ultimul stadiu al bolii, nu un câine mic și negru, cu o dungă gri 
pe bot. În cele din urmă, în a treia noapte, Pourquoi eliberă un 
ultim scheunat slab și căzu pe podea. 

Aproape în același moment, Anne scoase un vaiet și se prinse 
de stomac. 

— Moașele! insistă ea. Am nevoie de moașe. 

Dar nu le aduseserăm cu noi la Lornford. Regele le ordonase 
să rămână la Whitehall, gândindu-se că nu aveam să stăm mult 
la ţară. 

Eu și Bridget o așezarăm pe Anne în pat și încercarăm s-o 
liniștim. Unul dintre valeţi fu trimis la Whitehall să aducă 
moașele, dar știam că aveau să treacă multe ore de așteptare, 
fiind evident, între timp, că durerea lui Anne avea să se 
întețească. Fusesem prezentă la destule nașteri cât să-mi dau 
seama că acele spasme pe care le avea nu erau durerile încete 
și progresive ale travaliului. Spasmele erau bruște și ascuţite, 
precum împunsăturile unui cuţit, și o făceau să urle de spaimă. 

Nu putui să nu mă gândesc la faptul că durerea ei era încă un 
semn al răzbunării Călugăriţei. 

— Va muri? o întrebă Bess Holland pe Bridget cu ochii mari. Şi 
noi vom fi învinovăţite dacă moare? 

Dar Bridget doar pufni batjocoritor și își flutură mâna, 
ignorând-o pe Bess, apoi îi dădu lui Anne vin - și nu vin îndoit cu 


apă, cu care eram obișnuite, ci vin amestecat cu opiul pe care îl 
purta mereu la ea Anne Cavecant ca să-și ostoiască durerea 
pricinuită de tumoarea pe care o avea. 

Amestecul păru să o ameţească pe Anne, dar spasmele de 
temut nu dispărură, ci se înrăutăţiră, scoțând-o brusc din 
letargie și făcând-o să smulgă păturile de durere, să urle și să ne 
blesteme până când ne simţirăm copleșite de neputinţa noastră. 

— Nu e bine, spuse Bridget în cele din urmă. Trebuie să găsim 
o moașă în Cheam. 

După o căutare grăbită prin oraș cu doi servitori de la curte, 
care dădeau de veste, în numele regelui, că se căuta o moașă 
urgent, găsirăm o femeie speriată, ciufulită, într-un şort murdar, 
care abia îndrăznea să se uite la noi, darămite să aibă grijă de 
Anne. Era neîndemânatică și mâinile îi tremurară când se 
apropie de pat, bereta ei murdară era strâmbă și stătea cu gura 
deschisă, nevenindu-i să creadă. 

Se uită în jos la Anne, și văzu nu doar chipul ei, schimonosit 
de durere, dar și mâna stângă cu degetele lungi și subțiri și 
vestita unghie dublă. 

— E târfa! strigă ea. E târfa regelui! Poartă însemnul 
diavolului! 

Și, înainte să o oprim, fugi din cameră, pe lângă servitori, 
ţipând de parcă un demon se afla pe urmele ei. 

Ce se întâmplă apoi îmi dă fiori chiar și acum, când povestesc. 
Cu ajutorul lui Bridget și a lui Anne Cavecant, și a unei ucenice 
de bucătăreasă, o tânără vânjoasă care nu tresări deși ceea ce 
văzu și auzi era într-adevăr îngrozitor, o scăparăm pe Anne de 
povara care o făcea să sufere. 

O ajutarăm la naștere, deși ce ieși din pântecul ei umflat după 
ce leșinase din cauza agoniei nu era un făt, ci o creatură 
anormală, o grozăvie înspăimântătoare, precum cele pe care le 
vedeau însoțitorii Călugăriţei și pe care le primeau drept semne 
de pedeapsă și judecată divină. 

Nu voi insista asupra mărimii sau a formei ciudate, a modului 
în care capul mare și chel se mișca incontrolabil și cum braţele 
și picioarele i se bălăbăneau de-a dreptul grotesc. Voi spune 
doar că icnirăm toate de groază și de faptul că nu trăi. Eu și 
Bridget ne uitarăm una la alta, dădurăm din cap și înfășarăm 
creatura într-un cearșaf. Fu pusă rapid într-o cutie de lemn și o 


duserăm într-una din clădirile exterioare. Nu știurăm ce altceva 
să facem, așa că o lăsarăm acolo. 

Când Anne își reveni a doua zi, o informarăm doar că fătul nu 
supravieţuise. Din fericire, nu ne puse nici o întrebare. Parcă ar 
fi simţit și ea că ceva teribil se întâmplase și că unele lucruri 
rămâneau mai bine nespuse. Noi, cele patru care fuseserăm 
prezente la naștere - Bridget, Anne Cavecant, ajutorul de 
bucătăreasă și cu mine -, eram singurele care știam adevărul. 
Ne înțeleserăm să nu spunem altceva decât că fătul nu trăise. 

În noaptea aceea, în timp ce Anne dormea și noi ne 
odihneam, ieșii în întunecimea pădurii și mă gândii la tot ce 
văzusem mai devreme. Ramuri și crengi căzute trosniră sub 
picioarele mele pe măsură ce înaintam, păsările de noapte 
cântau și auzii și alte sunete care mă înspăimântară. Știam că 
pădurea era un loc periculos, mai ales noaptea. Era plină de 
fiare, urși și lupi, și oameni care trăiau în pădure, ferindu-se de 
lumina soarelui, care ațineau calea călătorilor și oamenilor lipsiți 
de apărare. 

Dar, în timp ce mă plimbam, ceea ce îmi atrase atenţia nu 
erau sunetele nopţii sau amenințările ei, ci lumina slabă a 
stelelor care sclipeau printre crengile copacilor înalţi, lumină ce 
licărea pe frunzele căzute și pe crengile rupte. Ajunsei la un 
luminiș și mă oprii. Îmi ridicai privirea și mă uimi strălucirea 
puternică a stelelor. Atât de multe stele sclipitoare, formând 
modele pe care le știam de mică, de când Ned mă lua de mână 
și mă ducea afară, în nopţile de vară, și mi le arăta. 

Precum în cer, așa și pe pământ, spusese regele Henric. 
Destinele ne sunt scrise în stele. Astrologul lui urmărea o 
cometă cu coadă lungă, care străbătea cerurile. O cometă care, 
spusese el, ar fi putut prevesti dezastre. Ei bine, în acea noapte 
la Lornford, dezastrul lovise și eu îl văzusem. Cu toate acestea, 
cerurile de deasupra mea păreau blânde, nu amenințătoare. Nu 
zării nici o cometă, nici un semn prevestitor de moarte. Doar un 
câmp nesfârșit de lumini scânteietoare, aruncate asupra 
noastră, a tuturor, indescifrabile și nepăsătoare faţă de soarta 
noastră. 

Anne se mai odihni încă două zile la cabană, apoi plecarăm 
toţi spre Richmond, unde se afla regele, revenind la sarcinile 
noastre obișnuite. 


Anne era palidă și tăcută. Nu se întrevedea nimic din 
aroganţa ei obișnuită, din certurile cu regele, care, văzând că nu 
mai avea pântecul umflat, se mânie peste măsură, apoi se ţinu 
departe de ea. 

În liniștea camerei în care dormeam noi, domnișoarele de 
onoare, acelea dintre noi care știam secretul ținurăm 
legământul de tăcere. Când celelalte ne întrebară ce se 
întâmplase la Lornford, le spuserăm doar ce era evident - că 
Anne nu mai purta copilul regelui în pântec. Dar când eram 
sigure că nu ne putea auzi nimeni, vorbeam între noi, și în 
sufletele noastre ne întrebam ce putea să însemne acea 
creatură - ce Anne însăși nu știa. Oare creatura monstruoasă pe 
care o născuse era un semn de rău augur, un semn de la 
Dumnezeu - sau de la diavol -, ca să ne avertizeze asupra a 
ceea ce urma? 


CAPITOLUL 20 

După cele întâmplate, nimic nu mai reveni la normal. Mariajul 
regal se înrăutăţi, persecuțiile și execuțiile se înmulţiră. Anglia 
se afla sub un giulgiu. Ne era teamă de viitor. Luai parte la 
nunta lui Ned și a lui Will, și le urai, lor și nevestelor lor, toate 
cele bune, dar cinstit nu aveam sentimentul că aveau să o ducă 
bine. Propria mea viaţă părea suspendată: nu-l mai aveam pe 
Galyon și îl jeleam. Îmbătrâneam - curând aveam să împlinesc 
treizeci de ani -, iar plăcerile tinereţii nu-mi mai erau la 
îndemână. Domnișoare de onoare mai tinere se alăturau suitei 
lui Anne, stăteau cu ea câteva luni, apoi se căsătoreau. Văzui 
întâmplându-se asta întruna, iar eu nu găseam pe nimeni; nici 
nu puteam să-mi imaginez că aș mai fi iubit pe cineva ca pe 
Galyon. Se nășteau copii, unii trăiau, alții mureau. Aveam să 
devin vreodată mamă? Probabil că nu. Uneori plângeam pentru 
copiii mei pierduţi, pentru speranţele mele deșarte. Și o 
învinuiam pe Anne. O învinuiam, și mă desfătam cu suferinţa ei. 
Și așteptam momentul în care să mă răzbun. 

Între timp, din ce în ce mai multe victime ale dreptăţii regelui 
- mulţi îi spuneau injustiţia regelui - își pierdeau vieţile, iar 
capetele lor secerate rânjeau de pe podul Londrei. Se spunea că 
tot mai mulţi spioni ai regelui ne urmăreau și ne ascultau fiecare 
cuvânt, dându-le de veste lui Cromwell și acoliţilor săi. Oamenii 
erau arestaţi, scoși din casele lor și aruncaţi în temniţele regale 
de unde nu aveau să mai iasă în veci. Nimeni nu știa cine urma, 
pentru că, așa cum spunea Anne deseori, erau ochi și urechi 
peste tot. 

Cuvântul de temut era „trădare”. Trădători. Cine putea ști ce 
minciuni aveau să fie rostite, ducând la acuzaţii false de trădare 
și apoi la moarte? Cine avea să fie următoarea victimă? Nimeni 
nu era cruțat, nici măcar preoţii evlavioși, precum episcopul 
Fisher, sau oameni ai legii înţelepţi, precum Thomas More, sau 
călugării evlavioși, puri și neprihăniţi, care erau cercetaţi atent 
de spionii regali. 

În aceste împrejurări, regele își neglija soţia și își petrecea 
timpul cu Madge Shelton, preferata lui, dansând cu ea cum o 
făcuse odată cu Anne, curtând-o și sfătuindu-se cu consilierii săi 
despre modul în care ar putea scăpa de Anne și căsători cu o 
femeie ca Madge, care-i putea dărui un fiu puternic. Mica 
Elizabeth, care nu conteni să-i uimească pe toţi datorită faptului 


că supravieţuise, era doar o fetiță, și mulţi considerau nașterea 
ei întinată de adulterul regelui. lar Mary cea fragilă și blondă, 
fiica Caterinei, deși nu mai era numită prinţesă, era și ea doaro 
copilă, grav bolnavă. Henric Fitzroy, mărunt, firav și lipsit de 
curaj regal, nu avea să trăiască mult, se spunea; și chiar dacă ar 
fi făcut-o, erau șanse mici să devină un rege puternic. 

Conspiraţiile prindeau viaţă, cu toţii știam asta, chiar și Anne. 
Trădarea plutea în aer. Tremurai când regele mă chemă la el și 
mă întrebă ce zvonuri îmi ajungeau la urechi, cine răspândea 
povești calomnioase despre el sau despre Anne. 

— Jane, trebuie să fiu sigur de ceva, îmi spuse el într-o 
dimineaţă, când era sigur că nu aveam să fim deranjaţi. Știu că 
pot avea încredere în tine să-mi spui adevărul. 


— Da, Sire. 
— Ce s-a întâmplat la cabana de la Lornford? _ 
Intrebarea mă luă pe nepregătite și mă tulbură. li dădui 


răspunsul fără să mă grăbesc. Nu îi spusesem niciodată regelui, 
și nimănui de fapt (în afară de cele trei femei care fuseseră 
prezente), adevărul despre nașterea oribilă. Evenimentul era 
prea groaznic. Şi nu voiam să fiu învinuită pentru rezultat. Sau 
pângărită de el. Intr-o oarecare măsură, nu puteam să-mi explic 
de ce, dar eram sigură că fătului i se făcuseră vrăji. 

Dar dacă păstram secretul, trădam încrederea pe care o avea 
regele în mine, și asta mă irita. Voiam să fiu demnă de 
încredere, deși asta era un lucru rar la curte. Dar când venea 
vorbea de Anne și de copilul ei, nu îndrăzneam. 

— De ce întrebaţi? spusei până la urmă, lingându-mi buzele 
nervos. Copilul nu a trăit. 

Regele umbla de colo-colo, irascibil. 

— Anne refuză să vorbească despre asta și Norfolk spune că a 
aflat de la Bess Holland că nu a fost nici un făt - nimic. Că a fost 
o fantezie a lui Anne. Știu că se poate întâmpla una ca asta, că 
femeile care își doresc cu ardoare un copil pot să pară 
însărcinate, și să se îmbolnăvească, ba chiar să treacă și prin 
travaliu. Dar să nu fie nici un copil. Asta s-a întâmplat? Am 
încredere în tine că îmi spui adevărul. 

Clătinai din cap. 

— Nu vă pot minţi, Sire, dar îmi pare foarte rău că m-aţi 
întrebat pe mine. Mi-aș dori ca adevărul să rămână îngropat la 
Lornford. 


Regele se opri, se aplecă și îmi luă chipul între mâinile lui 
mari și aspre, apropiindu-și faţa de a mea. 

— Jane! Asta e cea mai importantă chestiune care ţi se va 
cere vreodată! E vorba de succesiunea la tronul Angliei! 

Ne privirăm ochi în ochi și simţii că mă încălzesc. Dintr-odată 
îmi era teamă, tulburată de forţa lui, atrasă de el, pentru prima 
dată, deopotrivă ca bărbat și ca rege pe care îl cunoscusem 
îndeaproape de ani. Eram moale ca o cârpă în mâinile lui 
puternice. 

Imi dădu drumul și îmi dresei vocea. 

— Dacă aș putea să beau niște vin, Sire... 

Regele strigă după un servitor și aproape imediat fu adusă o 
tavă cu pocale și cupe. Trăsei de timp să-mi adun gândurile. 

— S-a întâmplat în felul următor, începui după ce luai o gură 
de vin. Nu am știut în acel moment, dacă a fost o creatură a 
diavolului sau un simplu accident, o greșeală a naturii care i se 
putea întâmpla oricărei femei. Am fost foarte speriate. Doar 
patru dintre noi știm de copil. Am găsit o moașă în Cheam, dar 
când a văzut degetul despicat al lui Anne, s-a speriat și a fugit 
înainte să se nască acea creatură. 

— Creatură? 

Alarmat, regele se așeză lângă mine, atent la chipul meu, la 
cuvintele mele. 

— Anne suferea crunt, atât de tare, că a leșinat. Nu și-a văzut 
fiul deloc - dacă într-adevăr a fost un băiat. 

Acum regele se arătă neîncrezător. Continuai. 

— Așa cum spuneam, eram doar patru, eu, Bridget, Anne 
Cavecant și ajutoarea de bucătăreasă, care a fost foarte 
curajoasă și puternică. După cele întâmplate, am jurat să ţinem 
secret ceea ce știam despre Anne și creatura pe care o născuse. 

— Dar ce era? ceru să știe el, cu vocea tremurându-i. Era un 
demon? 

— Era un ghemotoc hidos de carne, izbutii să spun, care nu a 
trăit. 

— Arăta ca un făt, cel puţin? 

— Nu pot să vă spun. 

— Am văzut mânji care se nasc fără picioare, și căţei abia 
fătaţi dintre care unul iese mort, deformat, pipernicit... 

— Creatura nu semăna cu nimic din ce am văzut până acum. 

— Deci trăia, nu era moartă. 


Mai luat o gură de vin și apoi închisei ochii, încercând în zadar 
să îmi șterg din minte imaginea aceea. 

— Se mișca. Capul se clătina și gura deformată era deschisă. 
Apoi a înţepenit. 

Simţii că mi se face rău, neputând risca să vărs în faţa 
regelui. Mă dusei la fereastră și trăsei aer în piept. 

— E în ordine, Jane, spuse regele șoptit. E destul. Şi crezi că 
era mai degrabă un băiat decât o fată. 

Încuviinţai. 

— A fost botezat înainte să moară? 

— Nu, Sire. Nu era... demn de un botez. 

În tăcerea care se lăsă, nu putui să plâng, pentru că nu 
simţeam milă pentru fătul monstruos pe care-l născuse Anne. 
Dar evenimentul groaznic mă afectase oricum. Parcă m-aș fi 
apropiat de ceva misterios - nu un mister spiritual, miraculos, 
oricum ceva magic. O raritate. 

Simţii braţul regelui în jurul umerilor. 

— Trebuie să te odihnești, Jane. Ai suferit un șoc. 

— Nu am mai spus nimănui despre asta. 

— Te cred. 

Regele rămase locului pentru câteva momente, căzut pe 
gânduri, cu braţul în jurul meu, alinându-mă. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu-i așa, Jane? 

— Profeţia Călugăriţei din Kent a fot îndeplinită. Primul fiu al 
lui Anne va muri. 

— Asta ar zice oamenii, fără îndoială, dacă ar ști adevărul. Dar 
eu mă refer la ceva mai grav. Înseamnă că sunt căsătorit cu o 
femeie care nu-mi poate oferi un moștenitor. Dacă ar mai avea 
un copil - zece copii -, toţi ar fi monștri. Sunt blestemat, Jane. 
Dumnezeu m-a blestemat pentru că m-am căsătorit cu această 
femeie afurisită. Trebuie să scap de ea, înainte ca blestemul să 
cuprindă întreaga curte și întreg regatul! 


De acum încolo, propriul meu destin deveni clar. 

Regele mă făcuse confidenta lui, iar eu aveam încredere în el. 
Formasem o legătură. Din acel moment, scopurile noastre se 
uniră și lucrarăm împreună pentru un ţel comun, pentru a 
asigura tronul Angliei. 

Dar asta nu se întâmplă imediat, ci în timp. 


Pentru început, regele mă trimise la castelul Kimbolton, unde 
se afla Caterina. 

— Se aude că e foarte bolnavă, îmi spuse regele. S-ar putea 
să moară curând. Știu că ţii la ea. Ai permisiunea mea s-o 
vizitezi. Vezi în ce stare o găsești. Dacă nu mai are mult de trăit, 
s-ar putea să fie dispusă să mă ierte și să-mi facă o ultimă 
favoare. 

— Care? 

— Să se călugărească într-un final. Ceremonia poate fi 
efectuată neîntârziat, dacă dau poruncă. Nu e nevoie decât ca o 
soră din ordin să fie prezentă, și un preot. După ce se 
călugărește, nu mai reprezintă un obstacol în calea mea. 

— Dar căsătoria cu ea a fost declarată nulă acum mult timp. 

— Da, dar când căsătoria mea cu Anne va fi dizolvată, așa 
cum sunt hotărât să fac, nu trebuie să existe nici o uniune 
anterioară care să mă împiedice să mă însor din nou. M-am 
sfătuit cu Cromwell și cu ceilalți consilieri regali. 

Nu făcui nici un efort să înţeleg aceste complicaţii. Problema 
căsniciei regelui, acea problemă mare și tenebroasă care 
pusese pe jar curtea și mare parte din lumea creștină atât de 
mult timp, părea să fi revenit. Dar eu aveam doar o sarcină; s-o 
vizitez pe Caterina, bolnavă și asaltată cu o prietenie plină de 
afecţiune, și să îi cer ajutorul. 

Dormitorul dărăpănat al Caterinei de la castelul Kimbolton era 
mic și întunecat, podeaua era deformată și pereţii vechi de 
piatră erau crăpaţi, lăsând aerul rece să intre prin ei. Lumina de 
la focul care pâlpâia dezvălui privirii un pat jos, mic, cu perdele 
vechi - singurul ornament din toată camera -, scăunelul de 
rugăciune al reginei, pe care-l brodase chiar ea în tinereţe și pe 
care-l adusese din Spania cu ani în urmă. Aromele grele de 
lavandă și opiu se amestecau cu mirosul bolii și al 
descompunerii și, în timp ce-l priveam pe aprodul Caterinei, 
Griffith Richards, punând pe foc un lemn dintr-o grămăjoară de 
lângă cămin, inima mi se frânse. 

Devenii conștientă atunci că prințesa văduvă, care fusese 
odată Caterina de Aragon, fiica frumoasă și mândră a marii 
regine Isabela a Spaniei, își trăia ultimele zile. 

Mă așezai pe o banchetă lângă pat. Când camera se lumină 
datorită flăcărilor care săltau în cămin, observai că nu eram 
singură. Maria de Salinas, vechea prietenă și doamnă de onoare 


a Caterinei, cu mult îmbătrânită de când o văzusem ultima dată, 
ședea tăcută într-un colţ, iar un servitor tânăr în altul. 

— De cât timp e așa? o întrebai pe Maria, uitându-mă în jos la 
chipul tras, palid, care dormea pe o pernă împodobită cu 
dantelă. 

— De la Ziua Morților, veni răspunsul. E de la hidropizie... și 
din cauza inimii rele. 

Un foșnet de așternuturi îmi atrase atenţia spre mâinile 
ridate, străbătute de vene albastre ale prinţesei văduve, care 
strângeau de un rozariu din mărgele de fildeș. 

O auzii rostindu-mi numele. 

— Jane. 

— Da, prinţesa mea. 

Îmi făcu semn să mă apropii. 

— Caterina. Numele pe care mi l-a dat mama. Zâmbi slab. Te 
rog. 

— Caterina atunci. 

Îmi luă mâna și o așeză pe capul ei. 

— Perie-mi părul, Jane. 

Mă uitai la Maria de Salinas, care luă o perie cu spatele de 
argint dintr-un cufăr de lemn și mi-o aduse. Incepui să perii 
părul grizonant și rărit al Caterinei. Ea își închise ochii de 
plăcere. 

— Ai fost întotdeauna o fată bună, spuse. Ai fost bună cu 
mine. 

Continuai să o perii. 

— Regele m-a trimis aici cu un mesaj. 

Ochii i se măriră. Îmi dădui seama că, deși era obosită și 
slăbită, mintea îi era întreagă. 

— Mă cheamă înapoi? Are să mă facă regină din nou? 

Cuvintele ei erau demne de milă, dar încercai să nu mă las 
tulburată. 

— E îngrijorat pentru sănătatea ta. Îţi cere să-i faci marea 
favoare de a te călugări. 

Ea înlemni și trăsei peria brusc. 

— Niciodată, spuse ea simplu. 

Îmi dădui seama, după tonul ei hotărât, că nu avea rost să 
încerc să o conving. 

— Va fi dezamăgit, spusei. î 

Caterina scoase un sunet slab. Imi dădui seama că râdea. 


— Sunt sigură de asta, spuse. Cum e? 

Reluai periatul. i 

— Chel. Nervos. Răgușit de la cât de mult ţipă. II doare capul, 
îl doare piciorul. Merge cu ajutorul unui baston auriu. 

— Încă poartă săculețul acela prostesc în jurul gâtului? 

Încuviinţai. 

— Ah. Se teme de sudoare. 

— Și nu numai, spusei imprudent. 

Caterina deveni mult mai atentă când începui să vorbesc 
despre rege. Încercă să se ridice, dar se prăbuși la loc pe perne. 
Ochii îi străluceau și erau aţintiți asupra mea. 

— Oh? 

— E neliniștit de căsnicia cu Anne. 

— Deci de aceea vrea să mă călugăresc! Sunt o piedică în 
calea lui. Vrea să o îndepărteze pe Anne și să se căsătorească 
din nou. lar eu îi stau în cale. 

Maria de Salinas se ridică și se apropie de pat. 

— Domnișoară Seymour, cred că Maiestatea Sa e obosită. Ar 
trebui să o lași să se odihnească. 

Remarcai că încă se referea la Caterina ca la o regină. 

— Desigur. 

Mă ridicai de pe banchetă. 

— Vei veni și mâine, Jane? 

— Dacă doriţi să vin, draga mea doamnă Caterina. 

Caterina îl chemă pe Griffith Richards și îi porunci să 
pregătească o cameră pentru mine. 

— Şi să te asiguri că are destule lemne pentru la noapte. 

— Dar Maiestate, avem atât de puţine, începu aprodul. 

— Unde ţi-e simţul ospitalităţii, bătrâne? Întâi avem grijă de 
oaspeţi, apoi de noi înșine. 

Camera mea era rece ca gheaţa și păturile erau subţiri. 
Griffith Richards își ceru iertare. 

— Avem foarte puţine provizii, spuse el. Ni se trimit puţine de 
la curtea din Londra. Regele nu e deloc generos. Spune că 
regina i se opune și că nu-i dă ascultare, cum ar trebui. Se 
așteaptă ca ea să se întreţină singură, dar nu mai are bani... 

Îmi scosei punga și îi dădui câteva monede lui Richards. 
Argintul se revărsă în mâinile lui. 

— Trebuie să fie lemn de foc din plin în sat. Și mâncare, și vin, 
și orice altceva de trebuinţă. Du-te repede! 


Abia dacă putea să-și exprime mulţumirea, atât de 
recunoscător îmi era. Dar îl zorii și apoi chemai o servitoare să- 
mi facă focul și mă urcai în pat. 


Dimineaţa următoare, focul aproape că se stinsese, zorii 
mohorâţi apăreau. Frigul mă trezi. Dar nici nu începusem bine 
să mă spăl și să mă îmbrac, când fură aduse alte lemne și se 
făcu un foc puternic. Curând, veni și Griffith Richards și-mi spuse 
că regina voia să servesc ceai și pâine cu ea. Avea o atitudine 
solemnă, ca întotdeauna, dar în timp ce mă conducea în 
dormitorul prinţesei văduve, mișcările lui părură sprintene și 
vioaie, având o privire jucăușă. Un nou vânt de speranţă adia 
prin Kimbolton, în ciuda bolii grave a celui mai important 
locuitor. 

Spre uimirea mea, o găsii pe Caterina șezând în capul oaselor 
în pat, cu părul adunat sub o bonetă și cu un șal albastru de 
lână în jurul umerilor ei osoși. Îmi zâmbi, fericită, când intrai în 
cameră și îmi arătă unde să mă așez. In timp ce luam micul 
dejun, înfruptându-ne copios din pâinea caldă, untul și mierea 
de pe masă, îmi dădui seama că avea poftă de mâncare și că 
satisfacția ei era evidentă, iar ridurile formate de durere și griji 
care îi brăzdaseră fruntea în noaptea precedentă erau mai puţin 
vizibile în lumina zilei. 

— Spune-mi, Jane, mă întrebă ea după ce termină de mâncat 
și își șterse gura cu un șervet curat de pânză de in, de ce vrea 
regele să scape de târfă? 

Mă gândii o secundă. . 

— Se ceartă, începui. Il jignește și... 

Caterina se aplecă în faţă, nerăbdătoare. 

— Şi ce? 

Mă oprii din nou. Cât de mult să-i spun despre căsnicia lor? 
Apoi mă gândii, ce era rău în a-i spune adevărul acestei femei 
muribunde? Deși, în acel moment, nu arăta ca o femeie pe 
moarte, era îmbătrânită și istovită, dar avea o vitalitate în ea pe 
care nu o mai văzusem din zilele când o slujeam ca domnișoară 
de onoare. 

Ce se putea întâmpla dacă-i spuneam adevărul, mă gândii din 
nou? Doar dacă nu-i trezea vechi suferinţe. În cele din urmă, îi 
spusei. 


— Anne a dat naștere unui... copil foarte ciudat, anormal, care 
a murit. 

Caterina încuviinţă. 

— Profeţia Călugăriţei. A spus că primul fiu al lui Anne va 
muri. 

— Da, și regele e convins că nu poate să-i mai ofere un 
moștenitor sănătos la tron. 

O vreme, nici una din noi nu zise nimic. 

— Dacă vrea să scape de ea, spuse Caterina, atunci există o 
cale sigură. 

Așteptai să continue, gândindu-mă ce satisfacţie trebuia să 
simtă văzând că rivala ei e îndepărtată, femeia care îi luase 
locul și care o umilise, provocându-i atâta suferinţă. Dar apoi îmi 
amintii că nu Anne fusese cauza decăderii Caterinei, ci doar 
instrumentul. Regele Henric fusese cel care o exilase, și acum 
încerca să repete același lucru, de data aceasta Anne căzând 
victimă a nemulțumirii sale. 

— Înainte ca biata Jane Popyngcort să plece din Anglia, spuse 
Caterina, mi-a mărturisit certitudinea pe care o avea că Henric 
se culcase nu numai cu sora lui Anne, Mary - asta știe toată 
lumea -, dar și cu mama ei. Consilierii mi-au spus că, după legea 
canonică, un astfel de incest ar face orice căsătorie între Anne și 
Henric nulă. Jane mi-a dat o declaraţie scrisă în care jură că tot 
ce a văzut și auzit e adevărat, declaraţie pe care i-am arătat-o 
doar cardinalului Campeggio. Ar putea deveni importantă dacă 
soţul meu decide serios să renunţe mariajul cu Anne. 

— Și mai e ceva, adăugai. Ceva pentru care sunt pregătită să 
jur că a avut loc. Ceva ce am ţinut ascuns în inima mea pentru 
mult timp, așteptând momentul când Anne are să sufere pentru 
răul făcut. 

Îi relatai Caterinei povestea mea de iubire cu Galyon şi 
încercarea lui Anne de a-l plăti să se culce cu ea, astfel încât să 
pară că poartă copilul regelui. Îi spusei cum el îmi mărturisise 
tot, cât era de speriat. Și apoi, cum a murit. Ucis, eram sigură. 

Continuarăm să vorbim despre zvonurile care spuneau că 
Anne pusese la cale moartea lui Jane Popynagcort și despre felul 
în care Anne complotase cu un bucătar să-l otrăvească pe 
Henric Fitzroy. 

— E disperată, spuse Caterina. Va face orice ca să obţină ce 
vrea. Dar nu face altceva decât să-și înrăutăţească situaţia. In 


curând, va fi prinsă în propria pânză. Așa am văzut-o 
întotdeauna, ca un păianjen viclean, dar mortal, stând în centrul 
propriei pânze și așteptând ca victimele să vină la ea. Acum 
chiar ea va prinsă în capcană. Și de data aceasta nu va mai 
scăpa. 


CAPITOLUL 21 

În acea vară, regele Henric, extrem de binedispus și simţindu- 
se mai sănătos decât oricând, își aruncă bastonul auriu și plecă 
într-o călătorie cu cei mai apropiaţi bărbaţi din anturajul lui. 

Anne rămase acasă, bosumflată, nici măcar Madge Shelton - 
durdulia Madge, cu gropiţe, partenera lui preferată de joc - nu ÎI 
însoți pe rege când plecă să călărească sau să vâneze, cu o 
fervoare demnă de un bărbat mult mai tânăr, prin pădurea 
deasă, întorcându-se în fiecare seară cu vânat proaspăt și cu o 
poftă și mai mare. 

Călătoria regală continuă săptămâni de-a rândul până când, la 
invitaţia lui Ned, regele și tovarășii lui veniră să stea la Wolfhall, 
casa noastră părintească, unde vânătoarea fu formidabilă, mai 
ales în parcul nostru și în pădurile din apropiere. Acolo, într-o 
seară, regele Henric se înconjură de oamenii cei mai apropiaţi, 
Charles Brandon și Thomas Cromwell, fratele meu și Nicholas 
Carew, arhiepiscopul Cranmer și alte feţe bisericești și avocaţi, 
care jucaseră roluri importante în procesul de anulare și în 
separarea de Roma. 

Scopul regelui era, pe lângă faptul că voia să se bucure deo 
seară plăcută, să îi adune pe toţi cei care erau în stare să-l ajute 
să se elibereze de Anne. Și, în parte, din cauză că Wolfhall era 
casa mea, așa cum era și a lui Ned, dar și pentru că regele 
afirmase deseori că avea încredere în mine și mă trata cu o 
afecţiune ieșită din comun, mă aflam și eu printre cei adunaţi în 
marea sală, deși stăteam singură și izolată de ceilalţi, 
menţinând o distanţă respectuoasă, fără a interveni în discuţii 
cum ar fi făcut Anne dacă ar fi fost acolo. 

Până și puternicul duce de Norfolk se afla acolo în noapte 
aceea, deși regele nu-l simpatizase niciodată și nu avea 
încredere în el. Ducele se asigurase că toată lumea știa că o 
considera pe Anne o rușine pentru familie și că era nemulțumit 
de ea, ca de altfel de toate rudele din familia Boleyn. Această 
ruptură creată în familia ducelui îl determină pe rege să-l aducă 
pe Norfolk în cercul său interior, îmi spusese Ned. 

Când cina se apropie de sfârșit, vinul curse din belșug și 
regele ţinu toast după toast. 

— Pentru  Coeurdelion! strigă el, cinstindu-și armăsarul 
preferat care, în mod miraculos, scăpase de epidemia 
ucigătoare. Și pentru multe turniruri care au să vină! 


Bău, și ceilalți i se alăturară. 

— După cum vedeţi, piciorul mi se vindecă... 

— Şi cel de-al treilea picior de asemenea! se auzi o voce 
obscenă, iar ceilalți râseră zgomotos. Indiferent ce zic alţii! 

Reproșurile dispreţuitoare ale lui Anne despre lipsa de 
virilitate a regelui erau bine-cunoscute și deseori auzite și 
repetate. Și 

— Madge știe că nu e așa! Intrebaţi-o pe Madge! Unde e 
Madge? 

În timp ce camera hohotea de râsete zgomotoase și glume 
răgușite, mă făcui mică în firida unde ședeam, pe partea dinspre 
rege. Eram mult prea conștientă de faptul că eram singura 
femeie prezentă - și doar pentru că regele îmi ceruse să rămân. 

Rușinată, îmi făcui griji că bărbaţii, care băuseră destul de 
mult, aveau să ceară să le fie aduse femei spre satisfacerea 
poftelor, o orgie fiind pe cale a se dezlănţui. Dar înainte ca acest 
lucru să se întâmple, regele ceru să se facă liniște și băgă mâna 
în buzunarul interior al pieptarului. 

— Am aici, spuse el, o tragedie. O piesă la care lucrez. Nu am 
scris niciodată o piesă. E despre soţia mea. Se cheamă 
„Izabela”$. În ea, soţia mea se dă în spectacol cu o sută de 
bărbaţi. 

Un râs zgomotos veni drept răspuns la remarca lui. Henric o 
denigra pe Anne în faţa prietenilor și a consilierilor săi de luni 
întregi, așa că nimeni nu fu surprins de conţinutul piesei. 

— Și acum lăsaţi-mă să vă dau alte vești bune. Crum, aici de 
față - spuse el și arătă spre Cromwell, solid și cu faţa rotundă, 
care rânji - mi-a adus un premiu! 

Ușile duble se deschiseră și intrară câţiva soldaţi, ţinând un 
om mărunt și cu părul tuns scurt, legat de mâini și de picioare și 
cu un căluș în gură. Omul se zvârcolea în captivitate. Era roșu la 
faţă de frică. 

— Ce avem aici? Un francez! 

Hohote de râs răsunară în cameră. 

— Și nu orice francez, ci un bucătar francez! 


s Regina Izabela este prezentată în Vechiul Testament drept un persona 
negativ, care l-a îndepărtat pe regele Ahab de religia iudaică, a reintrodus 
politeismul, a făcut jertfe omenești - l-a ars de viu chiar și pe propriul său fiu 

- și i-a persecutat pe proorocii iudaici. (n.red.) 


— E unul dintre cei o sută de bărbaţi? întrebă Charles 
Brandon. 

Brandon fusese numit recent mare maestru al personalului 
curţii regale. 

— Acest prăpădit e un bucătar pe care soţia mea l-a adus de 
la curtea regelui Francisc. 

Henric se îndreptă ameninţător spre omul care tremura. 

— Imaginaţi-vă ce i-a spus bucătarul lui Crum când a fost 
torturat, forțat, și tras pe roată până când membrele aproape că 
i-au fost smulse din încheieturi! 

Regele se opri. 

— A mărturisit că soţia mea l-a plătit să pună un josnic 
amestec italian în supa fiului meu! O otravă care a ucis trei bieţi 
cerșetori după ce au mâncat supa și care l-ar fi ucis și pe Henric 
Fitzroy dacă nu ar fi scuipat lichidul cu gust groaznic! 

— Și acum, maestre bucătar, ce zici să te înfrupţi și tu din 
preparatul italian? 

La un semn al lui Henric, fu adusă o supieră cu un lichid 
fierbinte aburind și, în timp ce i se întinse bolul, scoase un flacon 
din buzunar și îl turnă în supieră. 

Călușul bucătarului fu scos și bolul adus la gură. 

— Haide! strigă regele. Mănâncă! Poftă bună! 

Bietul om se zvârcoli și se luptă, ţinându-și buzele strânse, 
încercând să-și întoarcă faţa dinspre lichidul otrăvit. Se luptă așa 
de tare de crezui că aveau să-i sară ochii din orbite. Trebui să- 
mi întorc privirea. 

— Haide, spuse regele în batjocură, așteptăm cu toţii! 

Într-un final, îl lovi pe om peste faţă. 

— Nu? Nu ţi-e poftă de otravă. Atunci nu am de ales decât să 
te omor prin alte mijloace. 

Vocea îi crescu la un nivel periculos și zgomotos. 

— Fierbeţi-l pe omul acesta în ulei! strigă el. 

La porunca regelui, soldaţii se apropiară și îl luară pe bărbatul 
care vomita și care se smiorcăia, în timp ce ceilalţi bărbaţi din 
cameră aplaudau și fluierau aprobator. 

— Soţia mea, murmura regele. lubita mea soţie, cea pură și 
nevinovată! Asta a făcut ea. Asta, și alte lucruri mult mai rele. 

După acest moment dramatic, Cromwell se ridică în picioare 
din nou. 


— Toţi cei prezenţi aici trebuie să înţeleagă că nu putem face 
nimic ca să o aducem pe regina Anne în faţa justiţiei cât timp 
prințesa văduvă încă trăiește. Nu trebuie să existe nici o 
obiecție nedorită la o posibilă nouă căsătorie a Maiestăţii Sale. 

— Dar prinţesa văduvă e slăbită și bolnavă, nu-i așa, Jane? îl 
întrerupse regele. Când ai vizitat-o, sănătatea ei era șubredă, 
nu-i așa? 

Vorbii mai tare. 

— Da, era. Este. 

— Nu va prinde încă un an, ești de acord? 

Clătinai din cap. 

— Nu pot să-i urez să piară mai iute, Maiestate. Pot doar să 
mă rog pentru ea, ca voia Domnului să se facă, ori să-i 
prelungească viaţa, ori să o ia la el. 

Regele chicoti și se îndreptă spre mine, îmbrăţișându-mă cu 
afecţiune. 

— Ai vorbit ca o fiică a Bisericii, micuță Jane. Pururi devotată 
și credincioasă fostei tale stăpâne. 

Celorlalţi le spuse: 

— Crum are dreptate, trebuie să așteptăm ca prinţesa văduvă 
să părăsească această lume - ceea ce se va întâmpla curând. 


Dar Caterina trecu și peste iarnă și, cât timp era în viaţă, 
așteptările curții regale se modificară din nou, brusc. 

Schimbările veneau asupra noastră de peste tot, în timp ce 
anul 1535 se apropia de sfârșit, regele Henric, care se răzgândi 
brusc și își uimi toţi consilierii - chiar și pe înțeleptul meu frate, 
Ned -, făcu o învoială (una cinică, bineînţeles) cu împăratul și 
permise ca alianţa cu francezii să se destrame. Anne anunţă 
triumfătoare că era însărcinată din nou. Stejarul enorm din 
pădurea Servernake, copacul despre care mulţi spuneau că 
fusese plantat de William de Normandia cu cinci sute de ani în 
urmă, căzu în timpul unei furtuni. Și, cea mai uimitoare veste - 
Madge Shelton se logodi, dar nu cu regele, potrivit așteptărilor 
tuturor, ci cu Sir John Everthorpe, un bărbat în vârstă, de 
șaptezeci și unu de ani, cu o moșie modestă. 

În timpul postului Crăciunului, un zvon se răspândi rapid la 
curte, referitor la faptul că atunci când regele îi chemase pe 
părinţii lui Madge și le spusese că voia să se însoare cu fiica lor, 
aceștia îl preveniră să nu o facă. În termenii celei mai însemnate 


deferente, îi mărturisiseră că o căsnicie cu Madge l-ar fi 
dezamăgit. Consultaseră moașe, și toate ajunseseră la concluzia 
că Madge nu era fertilă. Nu avea să îi ofere niciodată un 
moștenitor la tron. Curând după această întrevedere, fu 
anunţată și logodna lui Madge cu Sir John. De vreme ce bărbatul 
avea deja cinci fii și câteva zeci de nepoți, infertilitatea lui 
Madge nu avea să reprezinte un impediment. 

— E un șiretlic, cu siguranţă, îmi spuse Bridget. De fapt, ce s-a 
întâmplat a fost că, văzând toate intrigile și comploturile din 
jurul lui Anne, Madge a decis că nu vrea să devină următoarea 
victimă a regelui. A zis chiar ea că dacă regele a putut să alunge 
două soţii, de ce nu ar alunga-o și pe a treia? Oricum, regele 
miroase din cauza rănii de la piciorul bolnav și a leacurilor pe 
care le ia, așa a spus. Și poartă păianjeni în pat. Așa că le-a zis 
părinţilor să-i găsească alt soţ. 

Toate acestea se întâmplau în timp ce Anne se lăuda că 
poartă un prinţ în pântec, iar Henric ba punea ceva la cale, ba 
râdea cu tovarășii săi conspiratori și făcea glume despre 
adevăratul tată al copilului lui Anne - asta, dacă într-adevăr era 
însărcinată. Nu știam ce să cred. Era regele tatăl copilului, în 
ciuda insistenţei lui de a dezminţi acest fapt? Noi, cei din suita 
ei, chiar credeam că era însărcinată, dar mi-era teamă că ar fi 
putut să dea naștere unui alt copil monstruos. Şi nu voiam să fiu 
prezentă la naștere. 

Aș minţi dacă aș spune că perioada aceea de Advent a fost 
doar ciudată. A fost ca o liniște sinistră de dinaintea unei furtuni 
teribile, o furtună care în cele din urmă se abătu asupra curții 
regale cu o furie pe care nimeni nu o putea îmblânzi. 

Dar, în timpul acelei perioade liniștite, viaţa mea se schimbă 
într-o clipită, parcă. 

Petreceam Crăciunul cu familia mea, la Wolfhall, când, la 
câteva zile după ce aflasem că Madge Shelton nu era potrivită 
pentru statutul de regină, regele Henric veni să mă viziteze și-mi 
aduse un dar - un șirag lung de perle strălucitoare. 

— Dragă Jane, ce fermecător arăţi, îmi spuse el în timp ce-mi 
prindea șiragul la gât. Perlele îţi pun în evidenţă frumuseţea 
delicată a pielii. 

Nu îmi mai făcuse niciodată complimente în legătură cu 
înfățișarea mea, comentase doar privitor la virtuțile mele. Și nu- 
mi mai dăruise nimic până atunci. Devenii brusc vigilentă. 


— Noi doi am vorbit deschis unul cu altul, Jane. Trebuie să fac 
asta și acum. Spune-mi sincer, dacă moașele regale te-ar 
examina, ar spune că ești fertilă? 

La început, crezui că face vreo glumă nelalocul ei. Nu știui ce 
să răspund. Îmi îndreptai spatele. Îmi aranjai fusta. 

— Haide, Jane. Trebuie să știi. 

— Nu am nici un motiv să cred că nu ar face-o, reușii să 
răspund, după ce îl privii pe rege preţ de încă un minut, 
încurcată. 

— Nu trebuie să-ţi explic de ce întreb. Am nevoie de un fiu. 
Mi-am imaginat-o pe Madge ca mama moștenitorului meu. Dar 
acum totul s-a schimbat. Madge nu-mi va deveni soție, și 
trebuie să caut pe altcineva. Să-ţi povestesc o viziune care mă 
bântuie, continuă el, care mă ţine treaz în nopţile lungi. Imi 
îngădui să ţi-o împărtășesc? 

Încuviinţai. 

— Mor, începu el. 

— Cum? 

— În viziunea mea, mor. Aș putea să mor, știi asta, oricând. 
Piciorul meu... s-ar putea umfla și m-aș putea îmbolnăvi, atât de 
tare că nu aș mai putea respira. Sau aș putea să am un accident 
în timp ce vânez sau aș putea conduce armate în luptă și să fiu 
omorât. După moartea mea, Henric Fitzroy preia tronul, 
continuă el. Dar e slab, tușește mereu și, oricum, orice îl sperie. 
În viziunea mea, el moare la scurt timp după mine. Urmează 
prinţesa Mary pe tron - Elizabeth e prea tânără -, și armata 
imperială îi apără poziţia. lar Mary distruge toată munca mea 
din ultimii zece ani. Anglia redevine o ţară papistașă. Mary îmi 
calomniază numele! Oamenii mei mă urăsc! 

— Dar Sire, te urăsc și acum! mă auzii spunând, surprinsă de 
îndrăzneala mea. Mai ales cei care au ascultat profeţiile 
Călugăriței din Kent. Oamenii spun că sunteţi cârtița deformată, 
blestemul malefic al Angliei, prevestită în legende. Dacă suntem 
sinceri unul cu celălalt, trebuie să vă mărturisesc că supușii 
Maiestăţii Voastre încă vă dau ascultare, în mare parte, dar din 
ce în ce mai mulţi tânjesc după... un rege nou. 

— Tocmai de aceea am nevoie de un fiu puternic. Ca să le 
dau speranţă. 

Regele îmi luă mâna într-ale lui. 

— Jane, îmi vei dărui un fiu? Vrei să faci asta? 


Speriată, îmi retrăsei mâna și spusei primul lucru care îmi 
veni în minte - că trebuia să vorbesc cu Ned. 

— Pot să-ţi spun de pe acum ce va spune fratele tău. Te va 
felicita pentru inteligenţa de care ai dat dovadă seducându-l pe 
rege. 

— Dar nu am făcut nimic ca să vă seduc, Maiestate. Adevărul 
e că mi-e teamă de Maiestatea Voastră. Și nu m-am gândit 
niciodată să mă căsătoresc din alte motive decât din dragoste. 

— Nu mă iubești nici măcar un pic? Eu am ajuns să ţin foarte 
mult la tine. 

— Am iubit doar doi bărbaţi toată viaţa, pe Will Dormer și pe 
un altul pe care îl jelesc și care nu se va întoarce niciodată la 
mine. Aș minţi dacă v-aș spune că v-aș iubi ca pe un soţ. 

— Atunci trebuie să ne mulţumim cu o afecţiune reciprocă. 


Avui nevoie de câteva ore ca să-mi revin după conversaţia cu 
regele. Nu închipuisem vreodată că avea să mă ceară de soţie. 
Pe mine, Jane de Wolfhall. Jane cea sensibilă. Jane care nu era o 
frumuseţe. Jane care avea aproape treizeci de ani. 

Jane, cea în care regele avea încredere. 

Clătinai din cap, încercând parcă să-mi recapăt sănătatea 
mintală și rațiunea. 

După câteva ore, ideea nu mai păru atât de lipsită de logică. 

Presupunând că eram în stare să port în pântec un copil 
sănătos, aș fi putut să fiu într-adevăr o soţie potrivită pentru 
rege. Nu eram de viţă nobilă, dar nu aveam nici rude arogante. 
Nu eram autoritară și nici o fire capricioasă. Il știam pe rege 
destul de bine și nu aveam diferenţe de opinie. Aș fi fost o 
prezență tăcută, liniștitoare în viaţa lui și, spre deosebire de 
Anne, aș fi fost demnă de încredere. 

Cu toate acestea, mă întrebai, oare nu ar trebui să procedez 
la fel ca Madge Shelton și să găsesc o cale de a refuza onoarea 
pe care mi-o făcea regele? Era Madge mai înţeleaptă ca mine? 

Atât de multe gânduri mă speriau - îmi reamintii momentele 
când regele urla la Caterina și modul grosolan cu care o trata. 
Faptul că refuzase să-i asigure confortul când se îmbolnăvise 
ultima oară. Putea fi atât de răzbunător, de temut! Furia părea 
să crească în el ca o furtună din senin, și când era mânios, 
putea fi atât de necruţător. Mă gândii la scena oribilă la care 
asistasem, când regele încercase să-l facă pe bucătarul francez 


să bea otravă și apoi pusese ca omul să fie fiert de viu. Mă 
gândii la călugării și oamenii bisericii, și la ceilalți care fuseseră 
executaţi pentru că sfidaseră dorinţa regelui. 

Dacă mă căsătoream cu regele, și apoi regatul era invadat? 
Sau oamenii se răsculau? Dar apoi mă gândii că Ned m-ar 
proteja. Ned ar prevedea pericolul și s-ar asigura că sunt 
apărată. 

Așa cum prezisese și regele, când mă dusei să vorbesc cu el, 
Ned nu conteni cu laudele. 

— Gândește-te ce ar însemna asta pentru familia noastră, 
Jane, fu răspunsul lui. Familia Seymour va avansa în rang. 
Următorul rege, fiul tău, va aduce sângele familiei Seymour în 
linia tronului. Gândește-te ce mândre vor fi toate rudele noastre 
și cum regele le va acoperi cu onoruri și slujbe. 

— Te gândești inclusiv la tine, bineînţeles. 

— Mai ales la mine. Ți-aș mulțumi însutit pentru asta. 

— Bineînţeles că nu îl iubesc, spusei, știind prea bine că lui 
Ned nu îi păsa, pentru că el privea dragostea ca pe o piedică în 
calea fericirii, și nu ca pe o comoară care valora cât toate 
celelalte comori la un loc. 

Ned căzu pe gânduri o clipă. 

— Ai deja o legătură cu regele, spuse el după o pauză. Are 
încredere în tine, spune des asta. Să nu te îndoiești de asta, 
încrederea e esenţială pentru doi oameni care trăiesc împreună 
și le îmbunătățește viața amândurora, iar lipsa ei devine sursa 
unei dureri și a unei iritări constante; știu asta prea bine. 

Ştiam că Ned se referea la vechiul scandal din familia noastră, 
la modul în care răposatul nostru tată o sedusese pe Cat și la 
faptul că Ned își respinsese cu cruzime soţia și copiii. 

— Mai trebuie să te gândești la ceva, Jane, spuse el meditând. 
La bătrânul rege. Tatăl lui Henric. 

— Ce e cu el? 

— Devenise... foarte violent, aproape că-și pierduse minţile la 
bătrâneţe. Oamenii spun că regele nostru va fi la fel. 

— Crezi că regele Henric va înnebuni? 

— Așchia nu sare departe de trunchi. 

— Dar tu nu semeni deloc cu tatăl nostru, Ned. El era un om 
lipsit de scrupule și nu și-a administrat proprietăţile cum trebuie. 
Nu-i păsa deloc de arendașii lui... 

— Da, e adevărat, dar... 


Un gând brusc îmi trecu prin minte. Îl întrerupsei pe Ned în 
mijlocul propoziției. 

— Ned, spusei pe un ton grav, trebuie să înţelegi că dacă 
accept propunerea regelui și devin regină, nu poate exista nici 
un scandal mocnit legat de numele familiei Seymour. Va trebui 
să ajungi la o înţelegere cu familia pe care ai abandonat-o, cu 
soţia ta, Cat, și cu singurul tău fiu, Henry. 

Ned se uită la mine, uluit. 

— Ce vrei să spui, cum adică singurul meu fiu? Nu că aș crede 
vreo clipă că băieţii lui Catherine Fillol erau ai mei, înţelegi... 

— Catherine Fillol Seymour, îl corectai. Și vreau să spun, Ned, 
că băieţii tăi au fost loviți de boală acum opt ani și doar Henry a 
supraviețuit. 

Mă uimi expresia care cuprinse chipul lui Ned. Nu-l mai 
văzusem niciodată suferind sau măcinat de remușcări. Vorbi cu 
o voce stinsă. 

— Era preferatul meu, micul John, spuse el. 

Așteptai, amintindu-mi moartea mizerabilă a lui John, copiii 
care se adunaseră în jurul patului său de muribund, patosul de 
nesuportat al acelei ultime scene, suferința. 

— Am fost alături de el. Will la fel. Am făcut tot posibilul să îi 
salvăm pe amândoi, dar Henry a fost mai puternic. A devenit un 
băiat bun, un băiat care ar aduce onoare oricărei familii. Și îţi 
seamănă, Ned. Ești tatăl lui. Tu și numai tu. Dacă decid să devin 
soția regelui, îmi promiţi să-l recunoști ca fiul tău și să-l iubești 
ca pe fiul tău? 

Fratele meu, de regulă atât de îngâmfat și sigur pe sine, acum 
își lăsă capul în jos și încuviinţă. 

— Ai cuvântul meu, Jane. Mulţumesc, spuse el și mă cuprinse 
într-o îmbrăţișare frățească. 


Mai aveam de făcut o vizită înainte să-i dau răspunsul meu 
regelui. Călătorii încă o dată până la Kimbolton, deși era 
groaznic de frig și drumul era mărginit pe ambele părţi de 
nămeţi de zăpadă. 

O găsii pe prinţesa văduvă foarte slăbită, dar cu toate acestea 
îmi oferi un zâmbet. Doctorul ei, Michael de la Sa, îmi atrase 
atenţia politicos că pacienta lui obosea foarte repede și că 
trebuia să-mi scurtez vizita. 


— Catalina, spusei, aplecându-mă să o sărut pe obraz, am 
venit să-ţi cer binecuvântarea. Regele m-a rugat să-i devin 
soţie. 

Bătrâna femeie încuviinţă ușor. 

— Da, Jane, mă voi ruga... _ 

Se opri să-și tragă răsuflarea. Imi dădeam seama că fiecare 
cuvânt rostit o obosea. 

— Mă voi ruga ca tu să-i dăruiești fiul pe care eu nu i l-am 
putut dărui. 

li făcu un semn Mariei de Salinas și vorbi cu ea, șovăind, în 
spaniolă. Maria se îndreptă spre scaunul de rugăciune brodat al 
Caterinei, care stătea rezemat de un perete. Ridică piesa grea 
de mobilier și mi-o aduse. 

— Vrea să ţi-l dăruiască ţie. Îţi cere să te rogi pentru sufletul 
ei. 

Încuviinţai printre lacrimi și privii spre pat. Dar prinţesa 
văduvă adormise înainte să-mi iau rămas-bun de la ea. 


CAPITOLUL 22 

— Draga mea Jane, spuse Henric în timp ce călătoream în 
josul fluviului la bordul bărcii regale, în timp ce un vânt rece și 
tăios biciuia apa, iar o ploaie începuse să cadă încet, acum că ai 
acceptat, vreau să te muţi în conacul acela. 

Îmi arată cu degetul un conac elegant și vechi în stânga 
noastră, cu o pajiște și grădini care se întindeau până la mal. 

— A fost construit de bunica mea, continuă el, dar ea nu a 
locuit aici niciodată. A fost mereu un loc în care erau găzduițţi 
vizitatorii, de regulă cei străini. Cardinalul Campeggio a locuit 
aici când a venit să prezideze asupra curții papale. Haide, vreau 
să îţi arăt conacul. 

Debarcarăm la treptele dinspre râu și urcarăm pe pajiște. 
Luminile străluceau în casă, iar servitorii ne întâmpinară cu 
pompă, îngenunchind în faţa regelui și plecându-se în fața mea. 
Ştiam că trebuia să mă obișnuiesc cu asta, dar mi se părea 
ciudat. Eu, Jane, eram acum o persoană importantă. Eram 
domnișoara care urma să se mărite cu regele. 

Casa era spațioasă și plăcută, iar mobilierul era pe gustul 
meu. Era evident că Henric își dăduse toată silinţa să-mi facă pe 
plac. 

— Vreau să fii mulţumită și să te simţi bine în casa aceasta, 
spuse el, și să rămâi aici, adăpostită, departe de curte, până la 
căsătorie. 

Părăsisem casa lui Anne de Crăciun, imediat după ce acceptai 
propunerea regelui, și locuisem la Wolfhall. Dar Henric mă voia 
mai aproape de el, destul de aproape cât să poată să mă 
viziteze oricând dorea. Noua mea locuinţă era poziționată 
perfect din punctul acesta de vedere, liniștită și intimă, dar 
destul de aproape pentru ca regele să vină să mă vadă și să se 
întoarcă rapid de la Whitehall. 

Prinţesa văduvă murise în pace cu doar câteva zile în urmă, 
chiar la începutul noului an, și îl întrebai pe Henric dacă puteam 
să-i invit pe câţiva dintre foștii ei servitori și oficiali să facă parte 
din suita mea. El încuviință și începui prin a-l desemna pe 
Griffith Richards aprodul meu. Curând, urmară și ceilalţi - 
grădinarii, spălătoresele, servitorii care aduceau apă, muzicanţii, 
valeţii și patiserii. 

Aveam o mulțime de lucruri de făcut și zilele îmi erau pline. 
Nu mai avusesem niciodată o gospodărie doar a mea și, deși 


știam cum se administrează lucrurile la palat, responsabilitatea 
supravegherii întregii case nu fusese niciodată a mea. Mă bizuii 
pe Griffith Richards și pe oamenii aleși de el să angajeze 
servitorii necesari și să aranjeze toate încăperile casei, astfel ca 
totul să funcţioneze cum trebuia. 

Aproape din ziua în care murise Caterina, începui să fiu 
asaltată de scrisori, de cereri și de vizite din partea tuturor celor 
care voiau să-mi intre în graţii. Curenţii mereu schimbători ai 
puterii și ai influenţei erau rapizi și dădeau roade. Era clar 
pentru toată lumea că, odată cu moartea prinţesei văduve, 
Anne avea să fie înlăturată curând, și eu aveam să devin soţia 
regelui. Era doar o chestiune de timp. Devenii centrul atenţiei și 
al speranţelor ambiţioase venite din toate părţile. Și, deși nu 
eram surprinsă, lucrul acesta mă apăsa. La urma urmei, o 
jeleam pe Caterina, pe care o iubisem. Şi o parte din mine 
aștepta îngrozită ziua în care urma să-mi iau rolul în primire. 

Mă îngrozeau și evenimentele care știam că aveau să aibă 
loc, pentru că nu încăpea îndoială, viitorul meu soţ intenţiona să 
o condamne pe Anne și să o dezonoreze. Cât de departe 
intenţiona să meargă nu știam și nu voiam să știu. 

Mă bucura faptul că noile mele sarcini ca stăpână a casei mă 
ţineau ocupată ca să nu mă gândesc tot timpul la bârfele venite 
dinspre curte. Încercai să mă izolez de conversațiile servitorilor, 
pe cât posibil. Dar, ori de câte ori o barcă venea în josul fluviului 
cu provizii pentru cămări sau cu o scrisoare ori un mesaj, sau un 
dar de la rege, aducea și veștile de ultimă oră. Nu puteam să mă 
refugiez nici măcar în grădină, așa cum speram să pot face, 
întrucât grădinarii cleveteau cu barcagiii și cu cerșetorii, astfel 
că fluviul era cea mai mare sursă de bârfe. 

Aflai că regele căzuse în timp ce călărea în arena pentru 
turniruri de la Greenwich și că zăcuse inconștient câteva ore. In 
timpul acelor ore teribile, consilierii lui crezură că avea să moară 
și se înţeleseră să-l susţină pe Henric Fitzroy ca succesor al 
regelui, și nu pe copilul nenăscut al lui Anne. 

Aflai că la câteva zile după vindecarea miraculoasă a regelui, 
Anne intră în travaliu, deși copilul mai avea câteva luni până la 
soroc, și că micuța făptură nu supravieţuise. Auzii ce se spunea 
despre ea după pierderea sarcinii, că blestemul Călugăriţei din 
Kent încă atârna asupra lui Anne și că nu avea să o părăsească 
niciodată. 


Curând după aceea, regele veni să mă vadă și îmi aduse 
bijuterii și saci cu monede de aur, o barcă aproape plină de 
mătăsuri și catifele, metri de dantelă și fir de aur, și ţesături de 
argint. 

— Slavă Domnului că v-aţi revenit după căzătură, Sire, Îi zisei 
după ce mă sărutase și mă îmbrăţișase, zâmbind fericit. 
Vindecarea Maiestăţii Voastre e un dar pentru supușii regatului. 

Regele nu ţinu seama de faptul că pomenisem de accidentul 
periculos. 

— Poate nu ai observat că sunt destul de rezistent și greu de 
omorât. E nevoie de mai mult decât un cal care să cadă peste 
mine ca să părăsesc această lume. 

— Chiar așa? îl tachinai. Tin minte că mi-aţi zis contrariul nu 
de mult. 

Remarcai că îi plăceau tachinările mele, dar în timp ce 
mergeam spre casă, pe pajiștea lată, văzui că șchiopăta din nou 
din cauza durerii de la picior și că părea puţin instabil, ţinându- 
se de braţul meu. 

— Să vorbim despre lucruri mai plăcute. De nunta noastră, de 
pildă, și de viaţa pe care o vom împărţi. E timpul să-ţi comanzi o 
rochie de mireasă și rochii pentru însoţitoarele tale. Ce spui de o 
ceremonie de nuntă la biserică? Sau preferi o ceremonie 
restrânsă la Whitehall, în cabinetul reginei? 

— Oriunde vă face plăcere, Sire. 

— Ah, Jane cea bună. 

Își frecă mâinile, semn că era binedispus, și porunci ca barca 
plină de ţesături fine să fie descărcată. li făcu plăcere să ridice 
metri de pânzeturi și dantele din coșuri și să le ţină în lumina 
zilei, astfel încât culorile acestora să fie vizibile, iar firele 
metalice să arunce scântei de foc. 

— Ce mireasă frumoasă vei fi, Jane, continuă el. Voi fi mândru 
să stau lângă tine când ne vom spune jurămintele. 

— Henric, începui, dar el îmi acoperi buzele cu mâna masivă. 

— Ştiu ce vrei să spui, draga mea Jane. Te supără faptul că 
Anne va trebui să își înfrunte acuzatorii în faţa legii curând și că 
va fi adusă în faţa justiției. Că nunta noastră trebuie să aștepte 
până când va fi plătit pentru trădarea ei. 

Aproape că-mi scăpă gândul care-mi trecea prin minte în acel 
moment, și anume că avea să fie o căsnicie unită cu sânge, dar 
tăcui. 


Mă uitai în ochii lui Henric și văzui în ei același lucru 
dintotdeauna: înţelepciune, viclenie, căldură, satisfacție de sine 
și cruzime. Ne știam destul de bine cât să ne ghicim și 
gândurile. 

— Nu există nici o altă cale? întrebai în cele din urmă. 

Regele își cobori privirea spre sulul de mătase pe care îl ţinea 
în mâini. 

— Nu, Jane. Nu există. Trebuie să-și înfrunte destinul. Dar nu e 
nevoie să fii prezentă și nici să faci parte din asta. Ești 
nevinovată. Vreau ca nimic să nu umbrească mariajul nostru. 

— Şi eu. 

Imi luă mâinile într-ale lui, un gest pe care-l făcea deseori 
când eram împreună. 

— Gândește-te la mine, Jane, nu la fosta ta stăpână și la 
numeroasele ei păcate. Bucură-te împreună cu mine. Mă simt 
de parcă aș fi fost eliberat de o vrajă întunecată. Ca și cum aș fi 
ajuns din iad în rai. Și tu, draga mea, ești îngerul meu păzitor. 


În dimineaţa în care domnul Skut veni să-mi ia dimensiunile 
pentru rochia de mireasă, fluviul gemea de bărci și drumurile 
erau înţesate de oameni. 

— Se spune că va muri în dimineaţa asta, remarcă domnul 
Skut. Fosta regină. Nu i-am dorit niciodată răul. De ce-aș fi 
făcut-o, îi plăceau modelele mele. Îi eram în gratii. 

Incercai să nu dau ascultare vorbelor domnului Skut și nu îl 
îmboldii să-mi povestească mai multe. Dar mulţimea de voci, 
caii care galopau și tobele care băteau, zgomotul urletelor și al 
huiduielilor care răzbăteau până la noi, deși stinse, din susul 
apei, mă convinseră de cele ce se petreceau la turn. De fiecare 
dată când încercam să discut despre altceva decât despre 
soarta reginei Anne, domnul Skut relua același subiect 
detestabil. 

— Am auzit că mulţi bărbaţi au fost bănuiţi că au avut legături 
trădătoare cu ea, spuse el. George Taylor, administratorul ei, și 
croitorul din gospodăria ei, Henry Webb, și Thomas Wyatt, și 
Richard Page. |ţi închipui! Se spune că au fost zeci de bărbaţi, și 
că îi ascundea în dulapul cu dulciuri. 

Clătinai din cap. 


— Sunt doar zvonuri. Sunt sigură că e vinovată, dar cât timp 
am servit-o ca domnișoară de onoare nu a fost ascuns nici un 
bărbat în dulapul cu dulciuri! 

— Nici unul de care să știi tu, spuse domnul Skut. Se spune că 
era deșteaptă. Probabil că i-a ascuns de voi. 

Ridică o bucată de material lucios. 

— Ce spui de satinul ăsta pal, de culoarea piersicii, pentru 
corsaj și de damascul ăsta roz-închis pentru fustă? mă întrebă el 
după un timp. Regele mi-a trimis un mesaj în care spunea că-i 
place să te vadă în roz sau culoarea piersicii. 

— Sunt fericită cu orice preferă soţul meu. 

Domnul Skut oftă. 

— Tocmai de aceea nu semeni deloc cu fosta regină. Când îi 
făceam câte o rochie, alegea mereu culorile care-i displăceau 
regelui. Ca să-l sfideze, bănuiam. 

Nu avui ce să-i răspund. 

— Ai face bine să nu i te opui, știi, adăugă croitorul. Nu-i plac 
femeile îndărătnice. 

— Da, știu. 

Domnul Skut lucră în tăcere o vreme. În cele din urmă spuse: 

— Iti dai seama, era unchiul ei. Măria Sa, ducele de Norfolk, a 
prezidat procesul. Se spune că avea lacrimi în ochi când au 
condamnat-o, dar nu cred. La urma urmei știa că e vinovată. Se 
spune că a avut amanți și la curtea franceză. Crezi că e 
adevărat? 

— Nu știu. 

Mă gândeam la Galyon. Anne îl dorise, cu siguranţă, deși dacă 
râvnise la el sau doar crezuse că avea să-i dăruiască un copil cu 
același ten ca regele Henric, asta nu aveam să o aflu niciodată. 

Galyon! Cu siguranţă că Anne merita să moară pentru ce-i 
făcuse. Plătea preţul uciderii lui acum, sau al faptului că-l silise 
să sară. Anne moare astăzi pentru că l-a omorât pe iubitul meu, 
îmi spusei. Moartea ei e doar o pedeapsă. 

— Ce zici de ciucurași aurii din Flandra pentru tivul rochiei? 
mă întreba domnul Skut. Am unii foarte frumoși, foarte 
costisitori. Regele mi-a dat mână liberă să cheltuiesc oricât 
pentru rochia ta de mireasă. 

Încuviinţai. 

— Atunci trebuie să avem ciucurași aurii. La urma urmelor, 
este prima și ultima dată când mă căsătoresc. 


Auzindu-mă, domnul Skut se opri brusc și îmi zâmbi. 

— Dacă pot să îți mărturisesc ceva, domnişoară Seymour. 
Sunt atât de fericit că în sfârșit te căsătorești. Nu mi-aș fi 
imaginat niciodată, atunci când m-ai rugat să pun deoparte 
rochia pe care ţi-o făceam acum mulţi ani - cea albastră cu 
crem, ţii minte -, că într-o bună zi voi croi rochia de mireasă 
pentru nunta ta cu regele. E o bucurie pentru mine să fac asta, 
și o onoare. 

— Mulţumesc, domnule Skut. Nici eu nu mi-am imaginat că 
aveam să ajung aici. Dar haide să sperăm și să ne rugăm că 
totul va fi bine. Voi avea, desigur, cea mai frumoasă și elegantă 
rochie de mireasă din câte s-au văzut vreodată la curtea regală. 


Regele trimise cel puţin douăsprezece moașe să mă 
examineze, și toate căzură de acord că puteam să-l port în 
pântec pe următorul moștenitor la tron. Trimise și astrologi care 
să-mi facă horoscopul, și ei traseră concluzia că viitorul meu 
avea să-mi aducă doar evenimente de bun augur. 

O singură umbră întuneca veselia viitoarei noastre căsnicii, și 
la momentul acela nu-i dădui prea multă importanţă. 

În noaptea de dinaintea nunţii, regele dădu un banchet, 
glumind pe seama faptului că sărbătorea „ultima noapte de 
libertate”. 

Simţii un fior de teamă când auzii cuvintele respective. 

— Ce vrei să spui, Sire? îl întrebai cu blândeţe. Ai impresia că 
te-am ademenit în mrejele mele? 

Îmi amintii spusele sale când îi mărturisisem că trebuia să 
vorbesc cu Ned. Zisese că Ned avea să mă felicite pentru că l- 
am sedus. 

— Doar prins în pânza ta de aur, scumpa mea Jane, fu 
răspunsul lui, dar simţii o urmă de ranchiună care mă îngrijora. 

— Dacă vrei, continuai, putem amâna căsătoria până în 
sezonul recoltei. Poţi să te bucuri de libertate toată vara. 

Dar el mă trase lângă el, îmbrăţișându-mă prietenește și 
ținându-mă atât de strâns că pandantivul enorm pe care-l 
purtam la gât aproape îmi străpunse carnea. 

— Ne vom căsători acum, spuse el cu putere. Nu mai târziu. 
Şi nu voi mai avea pe nimeni altcineva. 

Cu toate acestea, la banchet, văzui că remarcă două tinere 
frumoase, surori, și că le acordă o atenţie deosebită. Erau fiicele 


lui Sir Richard Wigmore, blonde și cu gropiţe, ca Madge Shelton, 
dar mult mai tinere și mai zvelte, cu o timiditate care știam că-l 
atrage pe rege. 

Regele flirtă cu ambele tinere și dansă cu ele. (Eu sunt o 
dansatoare neîndemânatică, recunosc, și prefer să nu îmi afișez 
stângăcia în faţa curţii; regele mă cruţă în acest sens.) Dar el 
continuă să râdă și să glumească, nu departe de mine în tot 
acest timp, până când începui să mă simt dată la o parte. Il 
văzusem adesea făcând la fel cu Anne, ignorând-o intenţionat și 
umilind-o în timp ce era interesat pe de-a-ntregul de alte femei. 
Îl văzusem făcând la fel și cu Caterina când venii la curte. În 
asemenea situaţii, scopul lui era clar: să rănească, să își arate 
nemulţumirea. 

Mă întrebai dacă mă înșelam eu? Oare interpretam greșit 
atenţia pe care le-o oferea? Era posibil ca regele să nu dorească 
să mă ofenseze, ci doar să fie binedispus și să își manifeste 
excesul de desfătare printr-un flirt prefăcut? Era nerăbdător să 
arate curţii cât de atras era, nu doar de viitoarea lui mireasă, ci 
și de tinerele fete? 

Apoi auzii un comentariu care mă duru. 

Ambasadorul Chapuys trecea pe lângă mine, destul de 
aproape cât să-i aud cuvintele. Vorbea cu un tânăr, Charles 
Stansbie, unul dintre noii curteni ai regelui, un om pe care nu-l 
cunoșteam, și râdeau împreună. Vorbeau pe un ton scăzut, dar 
muzica încetase în acel moment și eu am un auz foarte bun. 
Auzeam ce spunea. 

— E un nimeni, crescută din nimic, spuse el. E doar primul 
pântec care i-a ieșit în cale. 

Desigur că ambasadorul vorbea despre mine. Eram sigură. 

Lacrimi începură să-mi curgă pe obraji, deși le ștersei rapid. 
Asta credea curtea regală despre mine? Și, mai important, era 
adevărat? Henric mă alesese după ce se convinsese că Anne nu 
putea să-i poarte fiii, doar pentru că eram fertilă, de nădejde și 
la îndemână? Deoarece credea că aveam să fiu - spre deosebire 
de Anne - loială și supusă? 

Regele se apropie și îmi ștersei ochii din nou, în grabă, ca să 
nu vadă că plânsesem. Înainte să ajungă la mine, se întoarse 
spre cele două surori. ` 

— La revedere, fetelor, strigă el cu veselie. Imi doresc să vă fi 
cunoscut înainte să o aleg pe domnișoara Seymour ca soție! 


Ele râseră, la fel şi el, și făcui tot posibilul să-i intru în joc. Îmi 
spusei că dorea doar să le flateze, nu să mă înjosească pe mine. 
Tonul lui era ușor și jucăuș, nicidecum lasciv. 

Cu toate acestea, simţii o împunsătură. Cumva, știam că, în 
adâncul sufletului, viitorul meu soț vorbea serios. Chiar și acum, 
în noaptea de dinaintea nunţii noastre, începea să regrete că se 
prinsese în pânza mea și voia să se elibereze de mrejele ei 
sufocante. 


CAPITOLUL 23 

Nunta fu una liniștită, ţinută în cabinetul reginei de la 
Whitehall, dimineaţa foarte devreme. Era luna mai, și camera 
mică fu umplută cu flori și verdeață, cu buchete bogate care 
atârnau de pereţi și urne înalte umplute cu flori ce miroseau 
dulceag. Henric îmi aduse o cunună de flori de piersic ca să o 
port în părul despletit, care-mi ajungea până la talie, așa cum îi 
plăcea cel mai mult. 

Rochia mea de mireasă fu admirată, așa cum știam că avea 
să fie, și puţinii oaspeţi și martori care participară la ceremonie 
spuseră lucruri frumoase despre înfățișarea mea, deși eram 
sigură că ar fi fost mai expansivi dacă Madge Shelton s-ar fi aflat 
în locul meu. 

— Dulcea mea, timida mea fată, spuse Henric și mă sărută pe 
obraz. Acum suntem o singură fiinţă și abia așteptăm să avem o 
familie mare. 

Propria noastră relaţie de familie - legătura noastră de sânge 
- reprezentase o problemă de ultim minut înainte de ceremonie. 
Genealogul regal descoperise că eram verișori de gradul al 
treilea. Dacă ne-am fi aflat încă sub autoritatea episcopului 
Romei, ar fi trebuit să obţinem o dispensă papală ca să ne 
căsătorim. Dar cum episcopul Romei nu mai avea autoritate în 
Anglia, Henric ignoră problema, considerând-o minoră. 

Dintre toate femeile din noua mea casă regală, alesei trei să- 
mi fie domnișoare de onoare la nuntă: Bridget Wingfield, Anne 
Cavecant și - după ce obţinui permisiunea regelui - fosta mea 
cumnată, Catherine Fillol Seymour. Dar, până la urmă, doar 
Bridget reuși să participe, ceea ce și făcu, conștiincioasă, cu un 
zâmbet încordat pe chipul ei sălbatic. Făcu ce o rugasem, cu 
devotament, dar cu reţinere. Anne Cavecant era prea bolnavă; 
tumoarea din talie crescuse și părea să o stoarcă de putere și 
energie. Cât despre Cat, când îi scrisei și îi cerui să-mi fie alături 
la nuntă, îmi trimise un mesaj, spunând că nu i s-ar fi permis să 
vină, dar voia să mă vadă și spera că aveam să o primesc. 
Încuviinţai, fără șovăire. 

Când sosi, mă surprinse înfățișarea ei. Purta plastronul 
călugărițelor și vălul de novice. Se călugărise la Sf. Agnes. 

Cat îngenunche și o ridicai în picioare, îmbrăţișând-o. 


— Cat, draga mea Cat, lasă-mă să te privesc! Mereu am 
crezut că s-ar putea să te călugărești. Fie ca alegerea ta să fie 
binecuvântată. 

Cat mă sărută și îmi ură o căsnicie fericită. 

— Maica superioară mi-a permis să vin aici și să vorbesc cu 
tine, Jane, spuse ea când ne liniștirăm. Am venit să apelez la 
pietatea și bunătatea ta. Făcu o pauză, apoi continuă. Am aflat 
că regele vrea să închidă Sf. Agnes și să vândă terenul. Crede că 
va obţine un preţ bun datorită sfintei noastre surori Elizabeth, 
cunoscută tuturor drept Călugărița din Kent și naturii sfinte a 
vieţii ei, precum și miracolelor petrecute în mănăstire. E un loc 
cu adevărat binecuvântat, un loc sfânt. Nu trebuie să pice în 
mâini profane. Nu trebuie pângărit. 

— Noi  îndrăgim în special una dintre relicvele sfintei 
Elizabeth, continuă ea. Una care a făcut multe miracole și care 
continuă să-i vindece pe bolnavi și pe muribunzi chiar și acum, 
deși sfânta Călugăriță nu mai e printre cei vii. Credem că o parte 
din puterea ei se află în această relicvă. Dacă ar fi mutată sau 
deranjată, s-ar putea să-și piardă puterile. 

— Poate că noul proprietar va preţui relicva la fel de mult, 
spusei, știind cât de puţin probabil era asta. 

— Dacă am putea fi siguri de asta, Jane. Dacă noi, novicele și 
surorile, ne-am putea duce în continuare viața în mănăstire și 
îndeplini vocaţiile. Apelez la tine, Jane, pentru că regele te 
iubește, convinge-l să păstreze casa noastră deschisă și să nu o 
sacrifice, mai are atât de multe altele. 

Rugămintea lui Cat mă înduioșă pentru că, deși nu am 
tendințe papistășești și eram fiica bisericii în noua ei formă, 
privesc misterele divinului cu admiraţie. Și, printre ele, se aflau 
și miracolele de la altarele sacre. 

Eram conștientă de faptul că soțul meu poruncea distrugerea 
tot mai multor așezăminte religioase și multe erau demolate sau 
transformate în conace laice. Ned îmi povestise cum banii 
obţinuţi din vânzarea acestor foste pământuri ale Bisericii 
îmbogăţeau trezoreria regală. Funcţionarii de la trezorerie 
numeau noile bogății „bani călugărești”, spuse Ned cu un 
zâmbet. 

Ned profitase și el când regele îi dărui câteva foste mănăstiri 
cu multe hectare de pământ. Fratele meu nu doar că se înavuţi 
de când mă căsătorisem, dar primi și titlul de viconte de 


Beauchamp. Nu se lăuda cu titlul primit, dar știam că era 
mândru de el. Se ţinu de cuvânt în privinţa fiului său, Henry, și îl 
luă pe băiat în casa sa, cum îmi promisese că avea să facă. In 
timp, speram eu, moșiile Seymour, onorurile și „banii 
călugărești” aveau să treacă spre nepotul meu. 

Deși mesajul lui Cat și necazul în care se aflau clădirile de cult 
mă îngrijorau, trebuia să mărturisesc că și eu profitasem de pe 
urma transferului pământurilor bisericești în cuierele regale. 
Când ne căsătorisem, regele îmi dăruise peste o sută de conace 
și tutela a cinci castele, la care se adăuga mult pământ 
împădurit. Scopul acestui dar nu îl înţelesei la început, dar cu 
timpul mă obișnuii cu faptul că eram o femeie foarte bogată, ca 
regină, și îi pusei pe împărţitorii mei de pomeni și daruri să facă 
asta cu generozitate. 

Cerșetorii care se adunau dimineaţa și seara la porţile 
palatului, oamenii săraci din Londra, care se adunau în curtea 
bisericii Sf. Paul, sătenii nevoiaşi din preajma capitalei, toţi se 
obișnuiră cu generozitatea „bunei regine Jane”, cum îmi 
spuneau, și inima îmi sălta de bucurie că puteam să-i ajut, chiar 
și puţin. 

Dar, în același timp, știam, și regretam enorm, faptul că mare 
parte din bogăţia pe care mi-o acordase regele era formată din 
„bani călugărești”, și acum aflasem de la Cat că mănăstirea Sf. 
Agnes urma să fie vândută pentru profit și dărâmată, la fel ca 
alte multe așezăminte religioase. 

— Draga mea Cat, voi face tot posibilul, o liniștii pe femeia 
tulburată din faţa mea. 

Dar tocmai când rostii cuvintele, simţii cum mi se frânge 
inima. Toate instinctele îmi spuneau că pentru rege, Sf. Agnes 
era doar un alt locaș care urma să fie închis și vândut celui care 
oferea cel mai mult, iar profiturile aveau să ajungă în trezoreria 
regală. 

Henric făcea planurile pentru sezonul de vară. Urma să 
călătorim în zone în care vânatul era din belșug, vânătoarea 
fiind singura preocupare a regelui vara. Dar, mă asigură el, nu 
aveam să călătorim departe, nedorind să mă obosească, și 
spera să-i dau în curând vestea bună că așteptam un copil. 

Şi eu speram același lucru, desigur. Voiam, mai presus de 
orice, să-i dăruiesc lui Henric un fiu - doi fii, o liotă de copii, dacă 
Domnul ne ajuta. Și, în primele săptămâni de căsnicie, îndoielile 


pe care le aveam cu privire la abilitatea regelui de a procrea îmi 
fură infirmate. Îmi amintii ce spusese Anne despre lipsa de 
virilitate a regelui, dar când veni în patul meu, se dovedi energic 
și dornic să facă dragoste. Ca să folosesc o expresie preferată a 
lui, se înscrisese pe listele iubirii și câștigase. 

— Îți place acest mod de a petrece timpul, sfioasa mea Jane? 
mă întrebă el după ce se desfătă cu mine și se întinse după 
pocalul cu vin de lângă pat. 

Mereu îl asiguram că iubirea lui mă bucura și că eram o soţie 
fericită, adăugând invariabil și faptul că speram să devin mamă 
curând. Părea că voia să audă asta și, după ce îl linișteam, se 
rostogolea de pe mine și sforăia aproape imediat. 

Desigur că nu pot să descriu tot ce simţeam. După ce 
cunoscusem frumuseţea și bogăţia iubirii lui Galyon, 
împerecherea sârguincioasă, dar neinspirată a regelui (pentru 
că asta era, doar poftă sălbatică) mi se părea lipsită de plăcere. 
Şi lipsită de graţie, de afecţiune, de tandreţe, de legătura 
adâncă dintre două inimi și trupuri care să devină unul singur. 
Cunoscusem acest gen de pasiune - și tocmai de aceea nici un 
alt bărbat nu mi-o mai putea oferi vreodată. Sau așa credeam. 

Tot ce speram să obţin din căsnicia cu regele era un 
moștenitor pentru tron și apoi un frate pentru el, iar pe urmă - 
orice ne hărăzea destinul. Speram că astrologii aveau dreptate 
și că aveam să fim binecuvântaţi în acest sens. 

Plecarea noastră la ţară fu amânată în favoarea iniţierii unei 
sarcini extrem de importante: pregătirile și planurile complicate 
pentru încoronarea mea. Henric îmi spuse că voia ca festivitățile 
să fie cele mai grandioase din câte aveau să vadă londonezii 
pentru mult timp de acum încolo. 

— Mai fastuoase decât cele de la încoronarea lui Anne? 
întrebai. 

Amintirea acelei zile era foarte vie în mintea mea - 
carnavaluri fastuoase, sute de bărci pe râu, soldaţi și muzicanți 
și mulțimile destul de tăcute de pe marginea drumurilor, 
reţinându-și manifestările entuziaste pentru că o condamnau pe 
Anne. 

— Mult mai grandioase, spuse regele. Și mult mai vesele. 
Vreau ca această ceremonie de încoronare să fie splendidă, una 
de care nu a mai avut parte o regină vreodată. Voi compune 
chiar eu muzica. Vom avea zece carnavaluri - ba nu, 


douăsprezece. Întotdeauna am vrut să scriu o piesă pentru 
muze. Cele nouă muze. 

Regele își mângâie bărbia gânditor. 

— Imaginează-ţi! Nouă femei încântătoare, una mai frumoasă 
decât alta... 

Pentru o vreme, se pierdu în fantezie. 

— Ai putea fi Calliope, Jane. Cea mai mare dintre muze. Dar 
ea era cântăreaţă și tu nu poţi să cânţi nici măcar o notă 
muzicală. 

Avea dreptate, nu aveam ureche muzicală. Aveam tendinţa să 
orăcăi precum o broască. 

— Nu contează! Vom găsi pe cineva care să stea lângă tine și 
să cânte. lar Madge poate fi Erato, muza poeziei de dragoste... 

— De ce Madge? De ce nu Bridget sau una dintre 
domnișoarele mele de onoare? 

Nu voiam ca Madge Shelton, fosta amantă a soţului meu, să 
revină la curte. Chiar dacă era căsătorită, nu eram sigură că 
regele și-ar fi înfrânat poftele și nu-mi făceam iluzii că avea să- 
mi fie fidel. Nu ne căsătoriserăm din dragoste, mai degrabă din 
afecțiune, și eram mult prea conștientă de faptul că Henric nu 
fusese credincios nici unei femei, cu atât mai puţin soțiilor lui. 

— Foarte bine, Bridget atunci. Nu contează oricum. lar 
Frances, fiica drăgălașă a lordului Wycherley, cea care parcă 
plutește când dansează, ar juca admirabil rolul Terpsihorei. 

Regele continuă, găsind fiecărei muze echivalentul unei 
doamne atrăgătoare de la curte, până când îl rugai să se 
oprească. 

— Dar nu înţelegi, acesta va fi cel mai bun spectacol oferit 
vreodată oamenilor din Londra. Îl vor adora - și mă vor adora pe 
mine. Vei vedea, Jane. Voi chema constructorii regelui să 
făurească cele nouă scene. Toţi pictorii și meșteșugarii mei vor 
lucra la asta. Vom avea coruri de copii și acrobaţi, și actori... 

Se opri și mă fixă cu privirea. 

— Jane, ce zici? Să prezint și piesa mea? Izabela? Nu am 
terminat-o încă, desigur. Va trebui să o finalizez, să fac o 
repetiţie cu actorii, să găsesc figuranţi care să joace rolurile 
celor o sută de amanți ai lui Anne... 

Scuturai din cap. 

— Mai bine să uităm întâmplările din trecut. 

— Da, ai dreptate, desigur. Îi voi cere și părerea lui Crum. 


Eram sigură că maestrul Cromwell avea să fie de acord cu 
mine că era de prost gust reprezentarea unei piese despre fosta 
regină. Speram ca regele să nu continue cu acest moft 
macabru. 

În cele din urmă, pregătirile pentru încoronare se încheiară și, 
spre sfârșitul lunii iunie, plecarăm în călătorie; înaintam greu din 
cauza sutelor de căruţe și care, a escortei călare, a cuferelor 
grele, a coșurilor și lăzilor pe care le transportam și a proviziilor 
casei regale - mai multe decât în toți anii petrecuţi la curte. 
Numai cortul de vânătoare al regelui, cu mobilierul și capcanele, 
ocupa douăzeci de căruţe, care trebuiau mutate din loc în loc, 
deși îl folosea rar. 

Intâi merserăm la castelul Dover, unde Henric se plimbă pe 
fiecare centimetru de fortificaţii, asigurându-se că totul era în 
ordine. Dover avea să fie un punct de interes pentru o armată 
invadatoare, nu voia zidărie căzută sau tunele subterane 
ascunse, care să permită unui inamic să cucerească fortăreaţa 
și să aducă soldaţi străini pe pământ englezesc. După câteva 
zile de vânătoare merserăm mai departe, deși ploaia torențială 
inundase drumurile, spre Rochester, apoi spre o serie de conace 
ai căror proprietari se străduiră să ne ofere găzduire cât mai 
bună. 

Vânatul era slab și regele era într-o dispoziţie proastă. Cu 
toate acestea, îl abordai sperând că îl puteam convinge să facă 
un Ocol și să mă lase să vizitez Sf. Agnes. 

— Sire, vreau să te întreb dacă, din bunătatea inimii tale, ai 
accepta să mergem la mănăstirea de la Sf. Agnes, unde se află 
o relicvă făcătoare de minuni, care a aparținut lui Elizabeth 
Barton. Vreau să merg acolo în pelerinaj și să-l rog pe Domnul 
să îmi sporească rodnicia. 

— Elizabeth Barton? Afurisita de Călugăriţă din Kent? 

— Multe femei sterpe spun că după ce vizitează altarul ei dau 
naștere unor fii puternici. 

Henric se uita la mine cu scepticism. 

— Călugăriţa din Kent a fost o unealtă a imperialiștilor. Era 
malefică. 

— Cu toate acestea, dacă îmi faci acest moft, aș vrea s-o iau 
cu mine și pe Anne Cavecant, domnișoara mea de onoare, care 
suferă din cauza umflăturii de la talie. 


Îmi aruncă o privire. Era obosit. Vru să mă refuze, dar apoi 
renunţă. 

— Dacă trebuie, Jane, spuse, și își flutură mâna. Dar nu-mi 
place că aduci ofrande acestei false profetese. Ești regină acum 
și tot ce spui și faci e auzit și urmărit. Fiecare cuvânt și faptă ale 
tale trebuie să facă cinste tronului, nu să pară că i se opun. ȘI 
toată lumea știe că am executat-o pentru trădare. 

In ciuda avertismentelor, mersei, conștientă că îmi făcea 
plăcere să fac ce voiam, în ciuda obiecţiilor soţului meu. Ajutată 
de servitori, o așezai pe Anne Cavecant într-o căruţă și făcurăm 
scurta călătorie spre mănăstire. 


Curtea de la Sf. Agnes era plină de pelerini, toţi sperând să 
atingă racla aurită pentru moaște în care se afla peticul de 
pânză însângerată, sfâșiată din hainele de bumbac pe care le 
purtase Călugăriţa în ziua în care fusese executată. In acel petic 
de pânză, eram sigură, sălășluia o putere divină miraculoasă. 

Sosirea mea stârni agitația. Oamenii roiau în jurul meu, 
strigând „Buna regină Jane!”, cereau favoruri și pomană sau mă 
implorau să vorbesc cu regele în numele lor. Mă obișnuisem cu 
rugăminţile și doleanţele lor, și cu faptul că oamenii mă abordau 
cu diverse petiţii. li ascultai, dar nu mă lăsai distrasă. Venisem 
să o văd pe Cat, și speram ca domnișoara mea de onoare să 
beneficieze și ea de puterea tămăduitoare a altarului. 

Intrai în mănăstire și mă îndreptai spre camera în care se afla 
racla aurită pentru moaște, poruncindu-le servitorilor să o aducă 
pe Anne în urma mea și să o așeze pe un pat de scânduri lângă 
altar. Era palidă și tăcută, ţinea ochii închiși și avea respiraţia 
slabă. De câteva săptămâni mă chinuia sentimentul că nu mai 
avea mult de trăit, deși doctorul regal o examina și spunea doar 
că era atinsă de hidropizie și nu avea ce să-i dea. 

O senzaţie de pace și serenitate mă cuprinse în timp ce 
stăteam în camera micuță. Simţii cum mușchii mi se relaxează 
și grijile dispar. Un sentiment dulce de relaxare și o scânteie de 
speranţă începură să mă învăluie. In jurul meu, oamenii veneau 
și plecau - o mamă tânără cu un copilaș ce plângea, o femeie 
care îl conducea pe un bărbat orb, cupluri, un biet suflet care se 
târa pe genunchi încet și cu durere spre raclă -, dar eu rămăsei 
tăcută și nemișcată. Doar când îmi auzii numele șoptit și o văzui 


pe Cat, în straiele ei cenușii de călugăriţă, îngenunchind 
respectuos lângă mine, mă trezii din tihna binevenită. 

O îmbrăţișai imediat. 

— Dragă Jane... adică Maiestate... 

— Te rog, Cat, hai să fim surori, ca în trecut, fără etichetă. 

Cat zâmbi. 

— Soră scumpă, vrei să vii cu mine la copac, unde putem 
vorbi? 

Mă conduse într-o grădină mică unde liniștea era întreruptă 
doar de alte călugăriţe care treceau pe lângă noi. Îi vorbii 
despre Henry, fiul ei, despre faptul că Ned îl luase în casa lui și 
făcea tot posibilul să fie un tutore bun pentru el. 

— iți datorăm foarte mult, Jane, spuse Cat. Dacă nu ai fi fost 
tu, aș fi rămas și acum în celula aceea și cine știe ce viaţă ar fi 
dus Henry? 

Nici una din noi nu pomeni de John, dar știam că ne gândim 
amândouă la el. 

Cat se opri o clipă apoi trase aer în piept. 

— Jane, spuse ea cu seriozitate, poţi salva mănăstirea? Poţi 
salva Sf. Agnes? 

— Nu știu. Nu am vorbit încă despre asta cu regele. Trebuie 
să fiu chibzuită și să aleg momentul potrivit ca să-l abordez. E 
convins că toate mănăstirile și locașurile religioase sunt 
bârloguri de depravare și merită să fie distruse. Faptul că profită 
de pe urma distrugerii lor mai că i se pare ovirtute. 

Oftai. 

— E inteligent. Poate să îţi spună că într-o zi cu soare e 
furtună, și să te convingă. 

— Și nu greșește întru totul, recunoscu Cat. Au fost comise 
fărădelegi printre călugări și există depravare, negreșit. Dar 
locașurile religioase au făcut și mult bine. Am văzut asta cu ochii 
mei și acum fac parte dintr-o comunitate de surori care își 
îndeplinesc misiunea caritabilă cu multă sârguinţă. Mănăstirea 
Sf. Agnes a fost un refugiu pentru sătenii flămânzi atunci când 
nu s-au făcut recoltele. Un adăpost pentru servitorii speriaţi 
atunci când stăpânii lor se certau. Casa aceasta a stat în 
picioare ca un bastion al milei, un simbol al iubirii lui Dumnezeu 
pe pământ, în ciuda lipsurilor și a cruzimii, timp de aproape trei 
secole. Şi are și un altar făcător de minuni. Dacă regele o vinde 
și noul proprietar o dărâmă - și sigur o va face - ce îi va lua 


locul? Unde vor merge sătenii pentru ajutor și adăpost? Și 
pentru vindecare? Pentru că între acești pereţi se află forţe 
vindecătoare, Jane. Am văzut cu ochii mei. 

— Voi încerca să fiu la fel de elocventă cu soţul meu precum 
ai fost tu acum, îi spusei lui Cat. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. 


* 


Ne întoarserăm în camera în care Anne Cavecant zăcea 
întinsă pe pat. Îngenunchearăm și ne rugarăm împreună, apoi 
Cat plecă și eu rămăsei, pierdută în meditaţia tăcută, 
desfătându-mă din nou cu atmosfera din cameră, seninătatea și 
absenţa grijilor umane. Când se lăsă seara, mi se oferi 
ospitalitatea mănăstirii pentru o noapte și dormii pe un pat tare, 
sub o pătură subţire, în aerul răcoros al nopţii. 

A doua zi, mă dusei la Anne și văzui, spre fericirea mea, că 
avea puţină culoare în obraji. Își deschise ochii și păru să se 
bucure de atenţiile servitorilor mei care o spălară, o îmbrăcară 
și îi oferiră mâncare. Cu fiecare oră devenea din ce în ce mai 
plină de viaţă, chiar sub ochii mei, întinsă pe patul de scânduri 
în faţa raclei, iar eu îmi reluai veghea în apropiere. Eram 
complet nepăsătoare la trecerea timpului, atât de fericită eram 
să o privesc cum se întremează, cum ochii i se luminează și 
trupul începe să-i revină la viaţă. 

În ziua următoare, se ridică și încercă să pășească, nemaifiind 
chinuită de durere, și remarcai o forţă în mișcările ei împleticite 
pe care nu o mai văzusem de mult timp. Şi, mai mult decât atât, 
minunea minunilor, când mă lăsă să-i ating talia, simţii că 
tumoarea nu mai era la fel de mare și nici atât de sensibilă. În 
intimitatea camerei mele, își desfăcu corsajul și îmi arătă, fără 
rușine, locul în care fusese umflătura întinsă. Tot ce mai 
rămăsese era o bășică înroșită, cât o nucă. 

— Lăudat fie Domnul! ţipai, tulburând liniștea din mănăstire. 

Dar fui iertată și Cat își aduse surorile să vadă vindecarea 
remarcabilă a lui Anne. 

În dimineaţa următoare, plecarăm și ne alăturarăm grupului 
regal din nou, simțind o bucurie ce nu o pot socoti drept sfântă. 
Eram convinsă că puterea divinului ne înconjura, o putere care 
sălășluia în locul în care trăise Călugăriţa din Kent și în care 
părea să trăiască în continuare. Mă rugai să am putere pentru a- 


| convinge pe rege să protejeze acel loc sfânt, astfel ca și alţii să 
îl poată onora cu prezența și să primească binecuvântarea 
vindecătoare pentru generaţiile ce aveau să vină. 


* 


Când, nu după mult timp, ne alăturarăm curții regale care 
călătorea, nu pierdui timpul și o dusei pe Anne să-l vadă pe 
rege. Îl găsii șezând lângă o fereastră, înconjurat de câini și de 
îngrijitorii acestora, privind ploaia cum cade și îi strică ziua de 
vânătoare. Anne era toată numai un zâmbet și strălucea de 
sănătate. Contrastul dintre apatia ei de dinainte și vitalitatea 
actuală era cât se poate de evident, și regele recunoscu acest 
fapt. 

— Sunt foarte fericit să te văd refăcută, îi spuse lui Anne, 
încercând să adopte un ton curtenitor. Sper să te recuperezi în 
totalitate. Aș vrea doar să existe un leac și pentru afurisitul meu 
de picior! adăugă el sumbru. 

— Trebuie să mergeţi la Sf. Agnes, Sire, se scăpă Anne. 
Altarul vă va vindeca. 

Privirea pe care i-o aruncă regele fu plină de iritare. 

— Credinţa nu are nevoie de un altar, spuse el tăios. Credinţa 
ta te-a vindecat. Dumnezeu și credința ta. Nu o călugăriță 
moartă. 

Anne ne părăsi la un semnal al meu și ieși tăcută din cameră. 
Ar fi trebuit să plec cu ea, având în vedere dispoziţia proastă a 
soțului meu și nervozitatea care punea stăpânire pe el când îl 
chinuia piciorul, dar eu încă mă aflam sub puterea minunii și a 
fericirii care era vindecarea lui Anne. Simţeam că trebuia să-mi 
deschid inima și mintea în faţa lui. Lăsai ca exuberanţa să pună 
stăpânire pe rațiune. 

— Cu voia ta, Sire, îi spusei, arătându-i că voiam să mă așez 
în faţa lui. 

El încuviinţă scurt. 

Deși nu era ușor să mă stăpânesc, rămăsei tăcută o vreme, 
așteptând momentul potrivit. Henric se uita la ploaia de afară, și 
mâna lui mângâia alene capul unuia dintre câini, care venise 
spre el cu limba scoasă. 

— Chiar contează cum s-a vindecat Anne, Sire? întrebai șoptit. 
Tot ce știu e că a fost pusă în faţa altarului și acum îi merge 


bine. Cine poate spune ce alchimie divină e la mijloc? Nu crezi 
că relicvele sfinte sunt pline de forță spirituală? 

— La fel sunt și demonii. Și vrăjitoarele. 

Era morocănos. Nu se uită la mine, continuă să mângâie 
urechile câinelui și să privească ploaia. Brusc, se ridică în 
picioare, tremurând și schimonosindu-se din cauza durerii. Se 
îndreptă spre ușă, apoi se întoarse spre mine. 

— Nu mai contează, oricum, îmi spuse cu asprime. Sf. Agnes a 
fost vândută lui Sir Henry Bedingfield. Va fi demolată în mai 
puţin de o lună. 

— Nu! Nu se poate! 

Sării în picioare și îngenuncheai în faţa lui Henric cu mâinile 
strânse în semn de rugăciune. 

— Mănăstirea e un loc sfânt. E diferit de oricare altul. Sute de 
oameni au fost vindecați acolo. Am simţit puterea vindecătoare 
a Domnului. Am văzut cu ochii mei cum Anne și-a revenit. E o 
minune. A fost ca o... înviere. O înviere sfântă. Un miracol... nu 
trebuie să distrugi miracolul... 

Începeam să mă bâlbâi în graba mea. 

— Destul! tună regele. Nu mă provoca, Jane! Nu sunt dispus 
să mă cert cu tine! 

Chipul i se înroși și se uită în jur. 

— Unde e afurisitul de baston? 

Unul dintre valeţi ieși din cameră. 

— Ridică-te! 

Mă ridicai în picioare. Faţa îmi era scăldată de lacrimi și inima 
îmi bătea cu putere. Boneta îmi alunecase de pe cap. 

— Tu și scăunelul de rugăciune! Tu și rugăciunile tale pioase! 
scuipă el, și câinii se speriară și fugiră. Nu știi nimic? Ai trăit la 
curte atâţia ani și nu ai învăţat nimic? Nu înţelegi că toţi banii 
care intră în trezorerie din vânzarea acestor case de criminali, a 
acestor fațade pentru fărădelegi, unde păcatul și desfrâul au 
continuat nestingherit timp de secole întregi - nu înţelegi că 
toată bogăţia asta ţine armatele împăratului departe de regatul 
nostru? Cum crezi că sunt echipați soldaţii și cum crezi că se 
repară fortărețele? Crezi că aurul pică din cer, ca mana 
cerească? Dacă trebuie să te rogi, Jane, atunci stai în genunchi 
și roagă-te pentru corăbii și arme, pentru bandele călite și 
mercenarii de peste mare! Asta e singurul miracol de care are 


nevoie Anglia! Călugării și călugărițele, și relicvele lor preţioase 
pot să ajungă pe fundul oceanului din partea mea! 

Valetul se întoarse gâfâind și îi aduse regelui bastonul aurit. 
Henric îl smulse din mâna lui. 

Mă dădui la o parte și îl lăsai pe furiosul meu soţ să treacă de 
mine, iar el lovi cu bastonul în podele de parcă se afla chiar 
dușmanul imperial sub ele. 

— La naiba cu insistenţele tale! îl auzii mormăind în timp ce 
ieșea pe ușă. Poţi să uiţi de încoronare. Mi-a pierit pofta 
deocamdată! 


CAPITOLUL 24 

În acea vară, în toiul unei nopţi întunecate, în timp ce locuiam 
la conacul Colehill, auzirăm scârţâitul și huruitul unei căruţe 
care era trasă în curte. 

Neliniștit, Henric mă trezi. Auzind voci în curte, ne duserăm la 
geam și îi zărirăm pe gardieni aprinzând torţe și trezindu-i pe cei 
din casă. Luna, aflată în primul pătrar, tocmai răsărise, și îmi 
dădui seama că mai erau câteva ore până la răsăritul soarelui. 

Unul dintre curteni bătu discret la ușa noastră și îi spuse 
regelui că era chemat de urgenţă la grajduri. Făcându-le un 
semn celorlalți servitori să se retragă, regele, în cămașa lui de 
noapte, și eu, în halat, înveliţi în pături ca să ne încălzim, 
ieșirăm și traversarăm curtea, acolo unde căruța dărăpănată, 
umplută cu paie, era pe jumătate ascunsă sub o streașină. 

În timp ce priveam, paiele fură date la o parte, dând la iveală 
un cilindru lung, cenușiu, lipsit de ornamente și pe care nu era 
scris nimic. 

— Este prinţul, șopti curteanul. Instrucţiunile dumneavoastră 
au fost îndeplinite. Corpul neînsufleţit va fi transportat la 
Thetford și îngropat acolo. 

— A fost vreun preot cu el atunci când și-a dat sfârșitul? 

— Nu știu, Sire. Era foarte bolnav. Mi s-a spus că nu a mai 
rămas aproape nimic din el. 

La auzul veștilor sumbre, soțul meu se posomori. 

— Dă-i drumul, atunci, spuse el după un timp. Nu are nevoie 
de nici o ceremonie sau de vreo piatră funerară. Puneţi-l în 
criptă. E pământ sfinţit. 

Fără să-și mute privirea, se dădu la o parte în timp ce paiele 
de pe coșciugul de fier erau înlocuite, iar căruţa fu trasă din 
curte. 


Bolnăviciosul Henric Fitzroy murise într-un final, iar decesul lui 
neașteptat aruncă o umbră asupra grupului nostru de călătorie. 
Soţul meu dăduse ordine să nu fie dată nici o confirmare a 
morții; nu ar fi fost înţelept ca inamicii săi să afle că regele nu 
avea nici un moștenitor, legitim sau nelegitim, și că atât Mary, 
în vârstă de douăzeci de ani, cât și Elizabeth, care avea trei de 
ani, fuseseră declarate bastarde de către Parlament. 


Toţii ochii fură aţintiţi asupra mea. De ce nu purtam în 
pântece copilul regelui? Era ceva în neregulă cu mine? Avea 
regina să dezamăgească din nou monarhia și regatul? 

Aș fi vrut să le spun celor care aruncau ocheade pântecului 
meu că eram căsătoriţi doar de puţină vreme. În curând. Se va 
întâmpla în curând. Ingenuncheai pe scăunelul de rugăciune al 
Caterinei și mă rugai divinității să îi dăruiască un băiat soțului 
meu. 

De câteva zile era cuprins de frică. Moartea lui Henric Fitzroy 
îi alimentase și mai mult temerile superstițioase atotprezente, 
făcându-l să creadă că blestemul Călugăriţei din Kent nu 
dispăruse odată cu execuţia ei, chiar dacă binecuvântarea 
puterilor ei vindecătoare continua să dăinuie în relicvele care îi 
aparținuseră. 

— Nu ar fi trebuit să o vând, nu-i așa Jane? spuse el în timp ce 
luam cina împreună. 

Cu o noapte înainte să fie adus cadavrul lui Henric Fitzroy la 
conacul unde stăteam, deși eram pe cale să plecăm spre 
următoarea destinaţie, Henric se răzgândise în legătură cu 
călătoria. La auzul morţii fiului său, regele spusese că avea 
nevoie de mai mult timp de odihnă. Trebuia să se recupereze 
măcar o zi sau două. Așa că mai zăbovirăm puţin, iar la amiază 
ne așezarăm să luăm prânzul. 

— Am dreptate, nu-i așa? A fost o greșeală teribilă să vând 
acea mănăstire. 

Observai că soţul meu abia se atinsese de mâncarea ce îi 
fusese adusă pe farfurii de argint, carnea zăcea într-un morman 
suculent, bucata de pâine albă fină era încă întreagă, iar pocalul 
de vin era aproape plin. Faţa sa, de obicei rozalie, era cenușie, 
precum cerul care era înnourat de multe zile. Ridurile din jurul 
ochilor și al gurii păreau că se adânciseră din pricina pierderii 
grele, iar chipul întreg i se deformase suferinţă. 

— Mă asculţi, Jane? se repezi el. Cum poţi să mănânci? De ce 
nu jelești moartea prinţului? De ce nu ești îmbrăcată în negru? 

Pusei pe masă cuțitul și bucata de pâine. Îmi ștersei mâinile și 
gura cu un șervet și aranjai juponul fustei arămii. 

— lartă-mă, Maiestate, dar ne-ai cerut să nu purtăm haine de 
doliu pentru prinţ, să nu organizăm o înmormântare și nici să nu 
rostim rugăciuni la mormântul său din Thetford. 


— Ştiu ce am zis! Să te îmbraci imediat într-o rochie neagră! 
Mă simt insultat de cea arămie. 

Făcui întocmai, sperând că între timp avea să se calmeze. Dar 
când mă întorsei la masă, îmbrăcată în mătase neagră, și mă 
așezai pe scaun, era evident că încă era cuprins de mânie. Se 
uită încruntat la mine. 

— Deci? Nu ai nimic de spus? 

— După cum vezi, am făcut ce mi-ai cerut, Sire. M-am 
îmbrăcat în doliu. 

— Dar nu ai nimic de spus despre mănăstire? 

— Doar că mi-aş fi dorit să nu fi fost vândută. 

Regele se ridică de la masa grea de stejar, prinzând cu 
mâinile marginile și scuturând-o. Pocalul meu cu vin se răsturnă. 

— De ce nu ai zis asta mai devreme! 

Era o cerere, nu o întrebare. Știind că orice aș fi zis sau orice 
aș fi făcut, mânia soţului meu nu s-ar fi domolit, mă ridicai să 
plec. 

— Dacă Maiestatea Voastră îmi permite să plec, începui. 

— Stai jos, Jane, și răspunde-mi. 

Rugându-mă în sinea mea să am răbdare, mă așezai la loc. 
Spre ușurarea mea, și regele făcu la fel. 

— Am încercat să te conving că Sf. Agnes nu ar trebui 
vândută. Dar nu mi-ai acordat atenţie. De fapt, te-ai înfuriat, ca 
acum. 

— Trebuia să insiști, mormăi el, dar acum tonul său se mai 
domoli. 

Umplu un pocal cu vin și îl bău pe tot dintr-o suflare. 

— Nu vezi ce ai făcut? Nereușind să mă convingi, ai permis să 
se întâmple lucrul de care îmi era cel mai frică. Din cauza ta, 
furia Călugăriţei s-a abătut asupra mea. Din cauza ta, linia de 
sânge a Casei Tudorilor a fost întreruptă. 

Era mai mult decât puteam să îndur. Mai mult decât orice 
soţie ar trebui să îndure. Înlemnii. 

— Eu am eșuat! Eu am permis ca fiul tău să moară! Eu cred, 
Sire, că tu ai eșuat! Ai eșuat să-mi asculţi rugăminţile. Ai eșuat 
să asculți de avertismentele Călugăriţei din Kent. Sau să 
respecţi puterile divine pe care le stăpânea. Eu nu am făcut 
altceva decât să fiu soţia ta iubitoare și ascultătoare. Nu poţi să 
mă învinuiești pe mine! 


În timp ce vorbeam, regele se uita la mine, întrebător la 
început, apoi cu o mirare crescândă și interes. 

— Jane! Câtă pasiune! Nu te-am văzut niciodată atât de 
stârnită. Dar nu contează dacă ești desfrânată sau umilă, tot ce 
contează acum este că am tulburat altarul acelei femei 
răuvoitoare și răzbunătoare, acea Elizabeth Barton, și ea m-am 
pedepsit blestemându-mi fiul și apoi ucigându-l. 

După un moment de gândire, continuă: 

— Fără îndoială că a aruncat o vrajă asupra ta, Jane, că să te 
facă stearpă. 

— Nu sunt stearpă, insistai zgomotos. Moașele m-au asigurat 
că pot să am copii. Sigur, e doar o chestiune de timp. Suntem 
căsătoriţi doar de câteva luni. 

— Vacile de rasă rămân grele la prima împerechere. 

— Şi taurii de rasă nu produc viței bolnăvicioși care mor 
înainte de vreme! 

Vorbii fără să gândesc. De îndată ce auzii cuvintele ieșindu-mi 
din gură, îmi lipii palma de buze. Simţii cum mi se înfierbântă 
chipul. Cum îmi puteam permite să rostesc asemenea cuvinte 
dureroase în timp ce regele suferea și jelea moartea fiului său. 

— Nu contează, Jane, spuse el de îndată pe un ton mohorât. 
Sunt pedepsit. Ce mai contează câteva vorbe fără inimă în 
comparaţie cu suferința mea și cu frica ce o simt pentru viitorul 
nostru? 


Oricât de tragică fusese moartea prinţului și oricât de 
îngrijorător fusese eșecul meu de a pricepe acest lucru, 
evenimentele ce urmară se dovediră a fi și mai rele. In toamnă, 
după ce ne întoarserăm în capitală, iar vremea se înrăutăţi, la 
palat veniră soli cu vești alarmante - locuitorii din Lincolnshire și 
din regiunile din jur puneau la cale răzmeriţe. 

Oamenii mergeau pe străzi și protestau, ba mai mult, aveau 
loc manifestații furioase și atacuri armate organizate de către 
cei care se considerau pelerini, dar despre care regele declară 
mânios că nu erau mai breji decât rebelii și trădătorii, care 
meritau să fie spânzurați. În fiecare zi primeam vești despre 
pelerini purtători de stindarde - protestele lor erau încurajate de 
ambasadorul Chapuys și de sinistrul său aliat, părintele 


Bartolomeu - care condamnau distrugerea mănăstirilor și 
doreau reîntoarcerea la vechile orânduieli religioase. Oamenii 
aceștia răspândeau zvonuri despre profeţii mitice legate de 
sfârșitul lumii, povești despre netrebnicia regelui Henric, și 
născoceau minciuni legate de dări noi și legi mai aspre. În toiul 
frământărilor clocotitoare, colectorii de dări și funcţionarii regali 
fură uciși, orașe și sate întregi fiind asediate. 

În acest context, era posibil ca tot nordul Angliei și, posibil, 
Scoţia, să devină regiuni sălbatice, nesupuse legilor, unde 
autoritatea regelui nu ar mai fi avut nici o putere, iar haosul 
avea să domnească. 

Henric urla și fumega, amenințând chiar că avea să pornească 
spre nord în fruntea unei armate, dar rebeliunea continuă să ia 
amploare și să ameninte liniștea întregului regat. Ned îl avertiză 
pe Henric că pericolul era mult mai mare decât credea, 
avertizându-l că o armată imperială se grupa în Flandra și că 
exista șansa ca scoțţienii să coboare din nord ca să se alăture 
rebelilor. 

Între timp, nu apăru nici un moștenitor legitim la tron, şi 
simţeam privirile tuturor aţintite asupra mea, așteptând ca 
binecuvântarea maternă să se coboare asupra mea sau, după 
cum erau de părere câţiva dintre supușii mai vulgari ai soţului 
meu, chiar regele să se coboare asupra mea și să mă lase 
gravidă. 

In timp ce un strat gros de zăpadă acoperea nordul ca o 
pătură, drumurile  deveniră impracticabile, iar rebelii se 
retraseră, împăcaţi cu faptul că Parlamentul le dăduse false 
asigurări că le vor fi îndeplinite toate cererile. Pe atunci eu eram 
îngrijorată peste măsură. Începeam să nutresc convingerea că 
soțul meu, cu toate strădaniile sale conjugale - strădanii care ÎI 
lăsau gâfâind și roșu la faţă din cauza efortului, iar eu tot nu 
puteam rămâne grea -, avea o problemă de virilitate. Anne 
avusese dreptate când declarase că regele nu avea nici forţă, 
nici rezistență. Ori asta, ori blestemul călugăriţei chiar se 
abătuse asupra patului nostru și din această cauză eu nu 
puteam rămâne însărcinată. 

Gheaţa începu să se depună pe malurile Tamisei, iar pojghiţa 
subţire se întindea de la o zi la alta către mijlocul învolburat al 
fluviului, îngroșându-se mai rapid decât puteau curenţii să o 
măture în aval. Negustorii ambulanți își amenajară tarabele pe 


apa îngheţată, iar londonezii, distrași de neasemuita priveliște, 
ieșiră să danseze pe suprafaţa lucioasă, uitând că le puteau 
degera degetele și urechile din cauza frigului năprasnic. 

Timp de câteva săptămâni, nu avurăm nici urmă de pește 
proaspăt, iar grânarele capitalei fură golite. Cerșetorii îngheţară 
pe străzi, iar mulțimile care așteptau la porţile palatului să 
primească pomeni, precum și pâine, ciolane sau resturi din 
farfuriile și oalele din bucătăria regală se înmulţiră ca niciodată. 
Totuși, în tot acea perioadă de Crăciun, un aer de petrecere 
plutea în aer, și mă bucurai de ea pe deplin, deoarece 
rugăciunile mele primiră în sfârșit un răspuns - rămăsesem 
însărcinată. 

Un copil! O viaţă creștea înlăuntrul meu, nădejdea regatului, 
după cum spusese fericită Bridget. („Era și timpul”, remarcă și 
Ned, deși observai un surâs care îi încolțea în colţurile buzelor.) 
Toate doamnele de la curte erau fericite, iar astrologii răsuflau 
ușuraţi. Camera pentru naștere fusese aranjată, iar moașele se 
pregăteau să se mute în palat în momentul în care fătul începea 
să miște. 

să spun că mă simţeam extraordinar de ușurată, după ce luni 
întregi fusesem stearpă - un cuvânt dur, pe care îl auzisem prea 
des de când ne căsătoriserăm în primăvara trecută -, ar fi prea 
puţin. Eram fericită, și nu doar pentru că în sfârșit împlinisem 
lucrul pentru care fusesem luată de nevastă de câtre rege, ci 
pentru că urma să am un copil doar al meu. Un copil iubitor și 
nepreţuit, doar al meu. Chiar și cuvintele pe care le scriu mă 
încălzesc și îmi provoacă o plăcere imensă. 

Cu greu îmi reţinui gândurile de la orice lucru ar fi putut 
interveni ca să strice această perspectivă minunată. Dar, în 
același timp, eram conștientă că foarte mulţi nou-născuţi 
mureau, că unii veneau pe lume neînsufleţiţi, și că era posibil ca 
propriul meu făt să fie, de fapt, o altă prinţesă, și nu fiul mult 
dorit de către Henric. Incercai să nu îmi imaginez nici unul dintre 
aceste scenarii, dar mai ales că pruncul meu s-ar putea naște 
monstruos, la fel ca fiul lui Anne. 

Impreună cu doamnele și cu domnișoarele de onoare, cusui și 
brodai lenjerii de pat și perne pentru prunc, în timp ce ascultam 
lecturi înălțătoare din cărți despre vieţile sfinţilor. Lună de lună, 
îmi privii pântecul cum se creștea, la început puţin, apoi din ce 
în ce mai vizibil, mândră de semnele ce anunțau că aveam să 


devin mamă în scurt timp, simţindu-mă mândră când fu făcut 
anunţul oficial, în faţa întregii curţi, că pruncul a mișcat, iar 
vestea fericită fu trimisă către toate curţile regale străine pentru 
a potoli zvonurile despre regele Henric potrivit cărora acesta nu 
putea să conceapă un copil. 

Faptul că sarcina avansa în mijlocul decapitărilor și al 
spânzurărilor - consecinţa înfiorătoare a periculoasei rebeliuni 
nordice - mă întrista, dar nu îmi afectă speranţele fericite. Când 
avea să vină momentul, fiul meu urma să conducă asemenea 
unui rege milos, un rege divin, care nu avea să troneze peste un 
regat dezbinat de rebeliuni, ci peste unul înfloritor și pașnic. lar 
eu aveam să-l privesc cu mândrie și mulţumire. 

Astfel visam eu cu ochii deschiși în timpul acelor luni de 
așteptare. 

Alături de mine, în tot acest timp plin de speranţă, era dragul 
meu Will, a cărui datorie, printre multe altele, era să 
supravegheze domnișoarele și curtenii care aveau grijă de mine. 
Credinciosul meu Griffith Richards îmbătrânise și era bolnav; 
deși rămase aprodul meu devotat, deseori trebuia să se 
odihnească, și orice efort îl făcea să gâfâie. Avea nevoie de 
ajutor atunci când își ducea la îndeplinire îndatoririle, iar Will fu 
desemnat să îl ajute. 

Supus dorințelor părinţilor săi, Will se căsătorise cu o femeie 
mândră, care nu zâmbea niciodată, cu o siluetă delicată și cu 
trăsături plăcute, care nu ascundea nimănui faptul că nutrea o 
aversiune faţă de mine. Căsnicia lor era lipsită de fericire și de 
armonie; Will suferea, și deseori povestea că era ţinut sub 
papuc. In momentele în care soţia sa devenea o scorpie, el se 
adăpostea în apartamentele mele, iar eu eram tot timpul 
încântată să îl văd. Chiar și când mă simţeam tristă, eram 
bucuroasă să îl am prin preajmă, mai ales când regele era într- 
una din dispoziţiile sale rele sau când, în urma rebeliunii, ne 
certam. 

Certurile noastre erau, în esenţă, aceleași reluate adesea. 
Deși eram sigură că fericirea și ușurarea soţului meu cu privire 
la sarcină însemna că el îmi acorda un respect deosebit și nu m- 
ar fi abandonat cum făcuse cu Caterina sau cu Anne (cel puțin 
nu până aveam să nasc), totuși între noi exista o neînțelegere 
puternică, sursă nesfârșită de tensiuni și furie. 


Cât despre mine, la fel ca rebelii din nord, mă agăţam de 
vechile  orânduieli ale bisericii - lăcașe religioase, rituri 
ancestrale, rugăciuni și credinţe care supravieţuiseră timp de 
secole. Nu eram o fiică a papei, și eram conștientă că 
papalitatea reprezintă un pericol politic constant, dar îmi 
doream ca vechile orânduieli să dăinuiască, în timp ce Henric se 
simţea sufocat de ele. 

— Să scăpăm de tot ce e învechit! zicea el deseori. 
Autoritatea învechită, ritualurile învechite, superstiţiile uzate. 

În momentele în care făceam aluzie la rebeliune și la faptul că 
ea reprezenta un avertisment divin, anume că distrugerea 
mănăstirilor era contrară dorinţei Lui, soțul meu se înfuria. 

— Vezi-ţi de cusut, Jane, și lasă deciziile acestea în seama 
celor superiori ţie. Fii cu băgare de seamă, dacă te mai 
amesteci, vei ajunge să jelești, la fel ca Anne! 

Când Henric ţipa la mine, observam că Will se posomora și 
devenea iritat, iar acest lucru mă alina. Îmi imaginam că Will era 
un campion, un apărător. Dacă vreodată aș fi avut nevoie de 
ajutor, Will avea să fie de partea mea. 

Îi mărturisii lui Will ce îmi spusese Ned despre temperamentul 
tăios și ranchiunos al soțului meu. li povestii cum Ned mă 
avertizase că răposatul tată al regelui, Henric al VIll-lea, 
devenise uneori atât de violent, încât părea nebun, lucru pe 
care mulţi dintre curteni chiar îl credeau. 

— E o boală, această furie, spusese Ned. Se agravează odată 
cu vârsta. Fără îndoială că fiul tău va moșteni această trăsătură. 

— Nu contează, mă linişti Will. Îţi promit că, dacă vei avea 
vreodată nevoie de mine, voi fi aproape și te voi proteja. 

Eram convinsă că acest gând, cum că momentul în care 
trebuia să fiu salvată avea să vină, era doar un capriciu al 
sarcinii. Aproape toate mamele pe care le știam îmi confirmară 
această teorie atunci când o împărtășii cu ele și, la rândul lor, 
îmi relatară gândurile lor stranii. Începui să am schimbări bruște 
de dispoziţie - de la veselie treceam la tristeţe. Mi se făcea 
poftă de gutui. Nu puteam să suport pisicile, deși înainte le 
iubeam. Cel mai izbitor era faptul că aș fi mâncat prepeliţă tot 
timpul și, drept urmare, dădui dispoziție ca în fiecare săptămână 
să îmi fie livrate de la ţară rezerve proaspete și depozitate în 
cămările regale. 


Pe la mijlocul lui septembrie, veni timpul să mă mut în camera 
nașterii, și astfel mă retrăsei cu domnișoarele de onoare în 
apartamentul regal din palatul Hampton, care fusese renovat, la 
ordinul soţului meu, ca să nasc acolo. _ 

Aș minţi dacă aș spune că nu eram înspăimântată. Imi era 
frică de durerea care urma sau că se putea întâmpla ceva rău. 

Încercai să îmi alung temerile din minte, să mă gândesc doar 
la fericirea care încununa toate speranţele mele. Mă rugai zilnic 
ca divinitatea să mă binecuvânteze. 

Totul era pregătit. Fătul lovea puternic cu picioarele, iar 
moașele îmi pipăiau burta și zâmbeau. 

— Oamenii se roagă zilnic pentru prinţ, îmi spuseră ele. Graţia 
Domnului s-a pogorât asupra ta. 

Mă odihneam, mâncam prepeliţă și aşteptam să înceapă 
durerile. 


Când, în sfârșit, simţii cum burta mi se strânge și apoi cum un 
junghi îmi străbate spatele, îmi dădui seama că nu avea să fie 
cum îmi imaginasem. Mă durea, dar nu foarte tare. Nu era mai 
rău ca atunci când ridicam ceva foarte greu sau când călăream 
pe un cal nărăvaș cu o șa incomodă. 

Crezui că aveam să pot suporta durerea. 

În decurs de o oră însă, încordarea se transformă într-o 
sugrumare care mă făcea să gâfâi, iar junghiul din spate era mai 
puternic decât orice altă durere pe care o simţisem vreodată. 
Moașele îmi aduseră un posset, ca să mă calmeze, și puseră o 
amuletă sub pat să atragă durerea, dar nimic nu reuși să mă 
aline, și așa zăcui toată noaptea, până a doua zi. Imi pierdui 
toată vlaga și mă simţeam epuizată. 

Crezusem că Henric, știind despre suferința prin care 
treceam, avea să vină să mă îmbărbăteze și să îmi ofere 
mângâiere, dar atunci când îi trimisei un mesaj, mi s-a spus că 
plecase la Esher pentru a scăpa de ciumă, și că luase cu el 
aproape toţi slujitorii. 

Mă îngrozii. Dacă aveam să mă îmbolnăvesc de ciumă în timp 
ce mă chinuiam să dau naștere copilului meu? Dacă el urma să 
se nască bolnav de ciumă? Oare moașele aveau să mă 
părăsească? 

Auzii voci de bărbaţi care urlau, glasuri insistente care veneau 
din altă parte a castelului. 


— S-a întors regele de la Esher? 

— Nu, este stăpânul Dormer. 

— Cheamă-l aici. 

— Maiestatea Voastră știe că este interzis bărbaţilor să intre 
în camera de naștere. 

— Cheamă-l degrabă. 

Vocile se auzeau din ce în ce mai tare, și recunoscui glasul 
baritonal a lui Will. Provoca o zarvă de nedescris. 

Dragul de Will! Cât de fericită eram să îl văd cum își făcea loc 
cu forța printre noi, zicând că fusese trimis de rege ca să vadă 
stadiul în care erau durerile reginei. 

— Jane! 

Se apropie de mine, entuziast și zâmbitor, cu braţele larg 
deschise. 

Zâmbetul său îngrijorat îmi dădu noi puteri. Mă asigură că, 
dacă adormeam, avea să rămână cu mine până la venirea pe 
lume a copilului. 

— Toţi medicii regali au plecat împreună cu regele, spuse el. 
Le este frică de ciumă. Lașii! 

Eram prea epuizată ca să mai pot acuza medicii. Tot ce voiam 
era ca suferința mea să se încheie. Moţăii între episoadele de 
dureri și auzii cum Will discuta pe un ton șoptit cu moașa 
superioară. Îmi dădui seama că discuţia era foarte serioasă, dar 
nu reușii să deslușesc despre ce vorbeau. După o vreme, 
adormii, sau cel puţin așa cred, până ce mă trezii vocea lui Will. 

— Jane, dragă, trebui să vorbesc cu tine. E urgent. 

Îmi deschisei ochii și făcui sforţări să fiu atentă la ce zicea. 

— Regele nu e aici și nu poate decide ce trebuie făcut, așa că 
noi doi trebuie să luăm o hotărâre împreună. Ești de acord? 

Îmi luă mâna în palmele lui. Îi simţii căldura și puterea, dar 
trebuia să lupt cu oboseala care mă cuprindea și îmi întuneca 
raţiunea. 

Dădui din cap. 

— Moașele spun că nu reușesc să prindă copilul cu 
instrumentele lor şi să-l tragă afară. Îți vor administra un 
preparat din opiu, care te va ajuta să înduri suferinţa. 

Prin mintea încețoșată de moleșeală, îmi străfulgeră imaginea 
puternică a unei amintiri. Îmi amintii cum mă dusesem în 
camera de naștere a Caterinei, pe când eram o domnișoară de 
onoare, și găsisem, lângă patul ei, un leagăn gol. Nu auzisem 


suspinul sau scâncetele unui nou-născut. În cameră nu era nici 
un bebeluș. După aceea, îmi amintii cum zărisem cu coada 
ochiului cearșafurile îmbibate de sânge și, cuprinsă de oroare, 
înţelesesem că pruncul nu supravieţuise. Camera întunecată, 
ticsită cu însemnele morții, care duhnea a opiu. Îi 
administraseră opiu pentru dureri. Opiul îi omorâse copilul. 

Dacă l-aș bea acum, fiul meu nu ar supravieţui. Eram 
convinsă de acest lucru. 

— Nu, reușii să zic. Nu. Voi încerca din nou. 

— Moasșele îmi spun că s-ar putea să sângerezi, Jane. S-ar 
putea să pierzi tot sângele. 

Scuturai din cap. 

— Salvează-mi pruncul, șoptii. Salvează-mi fiul. 

Will se aplecă și mă sărută pe obraz. 

— Draga de tine, draga mea Jane, murmură el. Buna regină 
Jane. 


Din fericire, nu îmi pot aminti ce s-a întâmplat în următoarele 
câteva ore, dar Will mă asigură că efortul pe care îl depusesem 
ca să nasc fu unul eroic, însă deznodământul fu incert până la 
final. Se asigură că nu avea să-mi fie administrat opiu deloc în 
acea seară, și insistă ca la curtea regală, credincioșii să se roage 
pentru mine la lumina torţelor. Năpasta ciumei se întinsese 
asupra întregii regiuni, iar acest lucru, deopotrivă cu recolta 
neîndestulătoare, determină pe toată lumea să se aștepte la tot 
ce era mai rău. Will îmi spuse că aproape toate moașele 
credeau că aveam să mor după ce gemusem și împinsesem 
ultima oară mâinile care îmi apăsau pe pântece, dar, în final, 
reușii să îmi aduc copilul pe lume. 

Fiul meu. 

Imi doresc să fiu capabilă a-mi aminti acel moment, dar nu 
pot. Tot ce știu este că lumea se dizolvă în întunericul durerii și 
al epuizării, căzând astfel într-un somn bântuit de coșmaruri și 
de delir. 

Când mă trezii, înfometată și extrem de însetată, venise 
dimineaţa. Soţul meu era în cameră, cu o priviră satisfăcută, iar 
băiatul meu era așezat lângă pat, într-un leagăn aurit. Will 
stătea alături de maestrul Cromwell, de Ned și de o mulţime de 
alţi oameni, toţi îmbujoraţi și mulţumiţi din cale-afară. 


— Edward, repeta toată lumea. Prinţul Edward. Edward al VI- 
lea. 

Era ziua Sfântului Edward, 12 octombrie 1537, iar prin 
bunătatea Domnului, Anglia avea prinţ. 


CAPITOLUL 25 

Mă gândisem să îmi închei relatarea în momentul în care fiul 
meu s-a născut, dar îmi luă patru zile să mă recuperez, suficient 
cât să continui povestea. Deși sunt obosită și nu mă simt bine - 
moașele spun că va mai dura cel puţin o lună sau două până 
când mă voi recupera pe de-a-ntregul -, vreau să scriu despre 
Edward și despre încântarea pe care mi-a adus-o mie și despre 
bucuria pe care o resimte regele, care ordonă petreceri și 
banchete. 

In primul rând, trebuie să spun că, deși fiul meu e foarte mic, 
iar tămăduitorii care îl examinează își șoptesc unul altuia că și- 
ar dori să aibă mai multă culoare în obraji, e un prunc zdravăn, 
iar plânsetele lui umplu toată încăperea. Doica mă asigură că 
băiatul se hrănește cu poftă. Deja îl aud pe Cromwell cum le zice 
celorlalți bărbaţi din cealaltă cameră că trebuie cât de curând să 
mai aduc pe lume un băiat, în cazul în care Edward nu 
supraviețuiește. Mă cutremur când aud asemenea vorbe. 
Normal că Edward va supravieţui și sper ca la timpul potrivit să 
aibă și un frate. Mulţi fraţi și surori. Dar nu chiar acum. Chinul 
meu a fost atât de dureros - Will spune că aproape am murit. 
Fără prunci pentru o vreme. 

In plus, Edward al meu este perfect. Ador să îl privesc în timp 
ce doarme. Obrajii lui rotunzi, smocurile rare de păr roșcat- 
maroniu. Genele lui lungi. Guriţa precum un boboc de trandafir. 
Are faţa îngustă și ochii oblici ai familiei Seymour. Sper că, 
odată cu trecerea timpului, va avea corpul musculos și atletic, 
cu umerii laţi ai tatălui său, deși, dacă îl privești acum, nu ţi-ai 
putea închipui că va fi vreodată suficient de robust ca să 
participe la un turnir ori să alerge, să călărească, însoţit de câinii 
de vânătoare. 

Sper că va avea înclinații muzicale, la fel ca tatăl său. Încerc 
să îi cânt și îmi imaginez că exact când încep, genele sale 
flutură puţin. Adormi adânc în timp ce băteau clopotele, în timp 
ce mulțimile strigau la auzul veștii nașterii sale, chiar și în timp 
ce tunurile bubuiră în continuu, ore întregi. Nu sunt foarte multe 
tunuri aici, la palatul Hampton; Ned îmi spuse că în Londra, de 
îndată ce vestea că născusem ajunse la turn, marile tunuri 
trăseseră focuri neîncetat, o zi și noapte, de sute de ori. Un 
asemenea salut, zise el, nu a mai fost auzit de o sută de ani. 
Ned e extrem de mândru de micul său nepot, prea mândru. 


leri a fost botezul lui Edward. Nu am participat, desigur, 
deoarece nu mi s-a făcut molifta și am rămas în cameră. Dar am 
auzit toate detaliile de la Bridget, de la Will, de la Anne 
Cavecant și de la alţii despre felul în care micul prinţ a rămas 
tăcut și liniștit pe tot parcursul lungii ceremonii din capelă. Mary, 
sora lui vitregă i-a fost nașă, iar cealaltă soră vitregă, Elizabeth, 
care de-abia a împlinit patru ani, i-a purtat pânza de botez. 
Astrologii au fost și ei prezenţi, îmbrăcaţi în mantii noi oferite de 
rege, cu zâmbete largi, pline de satisfacţie, sau cel puţin așa mi 
s-a spus. 

Ce mult mi-ar fi plăcut să aud proclamate titlurile fiului meu: 
„Edward, fiul și moștenitorul regelui Angliei, duce de Cornwall și 
conte de Chester” și alte câteva zeci. Aș fi fost atât de fericită să 
aud corul și rugăciunile. Și apoi, în timp ce trompetele cântară o 
fanfară, iar tunurile bubuiră din nou, să îl văd pe Edward 
sanctificat și adus în sânul credinţei sub Domnul nostru și sub 
protecţia și îngrijirea Sa milostivă. 

După botez, fu adus înapoi la mine în cameră, îmbrăcat în 
hainele de botez și în roba purpurie, și așezat în braţele soţului 
meu, în timp ce, pe rând, ofiţerii și ceilalți membri ai curţii ne 
salutau. Henric nu dorise să îngăduie această mică ceremonie, 
întrucât ciuma încă bântuia în Esher, o parte dintre slujitorii din 
bucătărie și din grajduri muriseră sau se îmbolnăviseră. Dar 
până la urmă acceptă, iar, în timp ce pruncul dormea, 
procesiunea curtenilor noștri loiali continuă. La scurt timp după 
aceea, adormii și eu. 

Când mă trezii, descoperii că pregătirile pentru molifta mea 
începuseră. Domnul Skut îmi trimisese coșuri întregi cu 
pânzeturi de diferite nuanţe de albastru, din care trebuia să-mi 
aleg. Deja îmi croiește rochia pentru slujbă. Toate domnișoarele 
mele vor purta rochii noi, și jachete, și coroniţe, și pantofi de 
satin asortaţi. În timp ce moţăi și continui să scriu această 
povestire, servitoarele se amuză cotrobăind prin coșurile 
domnului Skut și discutând despre nimicuri: cum fustele făcute 
în Franţa sunt mai înguste decât cele din anii trecuţi și despre 
bijuteriile pe care poruncise regele să le port la încoronare 
(deocamdată, se discută din nou despre încoronare, poate că în 
câteva luni va avea loc). 

Ned va fi numit conte de Hertford, o mare onoare. Soţul meu 
l-a îmbogăţit, dar de acum încolo averea lui, mult mai mare, va 


cuprinde și pământuri și conace din nouă regiuni, precum și 
veniturile câtorva sute de ferme. E foarte impunător în noile sale 
robe rafinate și cu pălăriile cu pene. Dar nu este plin de ifose, și 
eu sunt de părere că este un bun sfetnic pentru soţul meu. 

Mâine dimineaţă le voi permite servitoarelor să mă îmbrace în 
rochia din mătase fină roșie, garnisită cu blană de hermină, și să 
mă conducă în salonul de audienţe, unde voi primi felicitările 
tuturor demnitarilor și ambasadorilor, ale nobililor și ale 
orășenilor, chiar și din partea copiilor veniţi din satele din jur, 
care vor aduce snopi de grâu în onoarea mea și a fiului meu. 
Nădăjduiesc că voi avea puterea să primesc toate urările de 
bine, deoarece vor fi prezenţi foarte mulţi oameni și va dura 
mult timp ca să îi ascult pe toţi. Will a promis că va sta prin 
preajmă, la fel și Griffith Richards. Soţul meu a fost ocupat cu 
organizarea turnirurilor și a banchetelor, a ospeţelor pentru 
londonezi, precum și a unui carnaval în cinstea micuţului 
Edward, cu care am petrecut atât de puţin timp. Nu cred că va fi 
alături de mine mâine. El trebuie să se arate în toate satele de 
aici până în Richmond, deoarece se zvonește că a murit, iar 
pentru a spulbera această bârfa, trebuie să fie văzut de oameni. 

Mărturisesc că mă simt ușurată că nu va fi alături de mine, 
deoarece poate fi dificil uneori, iar mie mi-a fost greață azi și am 
vomitat. Medicii spun că asta e bine, că elimin umorile rele din 
sânge. M-am simţit rău după ce am mâncat o farfurie de 
prepelite și am băut vin de Malmsey. Vinul a fost tare, iar 
prepelițele, trebuie să recunosc, au avut un gust amar foarte 
ciudat, nu aveau același gust cum au în mod normal prepeliţele 
bune atunci când sunt preparate corect și mâncate imediat 
după ce au fost omorâte și curățate. 

Nu am spus nimic în acel moment, ca să fiu sigură. Nu voiam 
să o jignesc pe Lady Lisle, care trimisese prepelițe tocmai din 
Calais. Imi amintesc că m-am întrebat dacă vasul care le-a adus 
a fost întârziat de vremea rea sau pentru că a așteptat vreun 
pasager important care trebuia să ajungă în port. Vasele sunt 
oprite deseori înainte să treacă. In caz că au mâncare la bord, 
aceasta se strică. 

In timp ce scriu aceste cuvinte, nu pot să mă abţin să nu îmi 
apăs stomacul. Sunt bolnavă din cauza prepeliţelor. Trebuie să 
mă purific... 


Palatul Hampton, 13 noiembrie, 1537 


Regina Jane s-a oprit din scris în noaptea în care a suferit un 
atac de dizenterie și a trebuit să se întindă. M-a rugat pe mine 
să scriu mai departe în cartea ei, să relatez tot ce s-a petrecut în 
acele prime zile de după nașterea prinţului. Mi-a spus să scriu 
până ce ea se va simţi mai bine și va putea să continue. A avut 
încredere în mine că voi povesti tot ce s-a întâmplat. Că spun 
adevărul, ceea ce voi și face. 

Adevărul e că draga mea Jane nu a fost îngrijită cum trebuie. 
S-a ostenit peste măsură și nu a fost nimeni care să o împiedice. 
Am făcut tot ce am putut, dar eu nu eram soţul ei (Doamne 
iartă-mă, ce-mi doresc să fi fost!). Tot ce am putut să fac a fost 
să stau prin preajmă, să înlesnesc anumite lucruri pentru ea. 

Ştiam că nu ar fi trebuit să petreacă atât de mult timp la 
recepţia celor care doreau să-i facă urări de bine, să stea pe 
scaunul înalt cu spătar, fără perne, până când a înţepenit și a 
obosit. Mi-am dat seama cât de obositor fusese pentru ea ca ore 
întregi să zâmbească cald și să adreseze urări de bun venit. Și-a 
ascuns bine oboseala, la fel și foamea, deși mi-a spus mai târziu 
că o duruse stomacul și avusese crampe puternice. Mi-a spus că 
se simţea de parcă era prinsă într-un cerc de fier care se 
strângea fără milă și care nu voia să cedeze. 

Era bolnavă, și nimeni nu o trata. In noaptea aceea i-a fost 
atât de rău, că abia a reușit să doarmă. A fost un mesager trimis 
după rege, dar el nu a venit imediat. Nu a putut, deoarece 
zvonul că ar fi murit din cauza ciumei se răspândise și a trebuit 
să se asigure că oamenii îl văd și că vestea nu era adevărată. Se 
temea că supușii săi din nord aveau să creadă că murise și să 
pornească din nou răzmerița. 

A durat aproape două zile până când regele Henric a ajuns la 
Jane, și nu a rămas foarte mult timp. A văzut că este slăbită și 
că ardea din cauza febrei, apoi și-a întors faţa de la ea și a cerut 
să îi fie adus prinţul. L-a luat pe Edward în braţe și ni l-a arătat 
tuturor. Era încântat de băiat, dar abia dacă se uita la Jane, 
deoarece văzuse moartea în ochii ei. Sunt sigur de asta. După 
ce a privit-o, i-a înmânat prinţul doicii și a fugit la vânătoare. 

Am strigat la moașe, dar ele nu au făcut altceva decât să îi 
dea opiu lui Jane. 

— O va face să transpire, au zis ele. 


Dar eu știam că băutura nu era un leac. Nici amuletele pe 
care le aduseseră să le pună sub pernă, sau lăstarii de lavandă 
uscată pe care îi legaseră deasupra patului ca să o calmeze. 

Dacă rugăciunile ar fi putut-o salva, atunci cu siguranţă că ar 
fi supravieţuit, fiindcă toată lumea de la curte se ruga și, chiar 
mai mult, în fiecare zi localnicii participau la procesiuni de 
tămăduire pentru buna regină Jane. Duhovnicul ei era prezent și 
îi asculta mărturisirile despre păcate și dorinţa de a fi iertată. 
Dar ea se amăgea, fiind confuză. Febra o făcea să își imagineze 
tot felul de lucruri. Credea că a comis păcate înspăimântătoare 
și plângea din cauza vinovăţiei pe care o simţea. Am făcut tot ce 
am putut ca să o consolez, dar ea mi-a strâns mâna cu putere și 
am văzut groază în ochii ei, fapt ce m-a îngrijorat peste măsură. 
Nu îmi doream ca mintea ei să sufere precum îi suferea corpul 
slăbit și tremurător. 

Singurul lucru care părea să o liniștească era prinţul, care îi fu 
așezat în braţe timp de câteva minute. Chipul ei se liniștea 
atunci când îl vedea, iar grijile și frica păreau că dispar. 

Nu voi scrie mult despre ultimele zile, atunci când din trupul 
ei se scurgeau secreţii, iar chipul ei dulce era brăzdat de liniile 
adânci ale durerii. Regele intra și ieșea din cameră, declarând că 
avea să meargă la Esher să vâneze, indiferent că regina se 
simţea mai bine sau nu. Atitudinea lui furtunoasă era menită să 
îi ascundă frica. Adevărul e că nu voia să o vadă pe Jane murind. 
Ştia că eu aveam să stau cu ea până la sfârșit. Nu am vorbit 
despre asta, dar sunt sigur că știa. 

Am auzit cum compania de vânătoare a regelui a plecat 
dimineaţă devreme în cea de-a douăsprezecea zi de la nașterea 
lui Edward. După o oră, duhovnicul lui Jane a sosit lângă patul ei, 
miruind-o cu uleiul cu care se binecuvântau muribunzii. Nu am 
suportat să asist la această scenă. Eram prea epuizat și prea 
trist. Mai târziu, când m-am întors în cameră, am văzut că 
rămăsese singură. Preotul, duhovnicul și chiar și moașele 
plecaseră. Cerea apă și i-am ţinut un pocal în dreptul buzelor 
uscate. 

Printre lacrimi, m-am uitat în jos la faţa ei care strălucea slab 
în lumina lumânărilor și mi s-a părut fermecătoare. l-am 
mărturisit acest lucru, și am văzut cum pe buzele palide i-a 
răsărit un zâmbet palid. 

— Galyon, spunea ea. Galyon, dragostea mea. 


— Jane! Sunt Will, Jane! 

Dar ea se uita prin mine cu ochii aţintiţi pe ceva sau pe cineva 
pe care nu puteam să-l văd. Biata ei minte era chinuită de 
halucinaţii. 

Ştiam că nu mai puteam vorbi cu ea, dar mi-am închipuit că 
tonul glasului meu avea să-i ofere alinare. Așa că i-am vorbit 
puţin despre cât de diferite ar fi fost vieţile noastre dacă am fi 
fugit la bordul vasului Eglantine către Insulele Mirodeniilor și am 
fi trăit în paradis departe de tot ceea ce știam. 

— Cât de diferite ar fi fost vieţile noastre, draga mea Jane, am 
zis, strângându-i mâna și sărutând-o. 

M-a strâns de mână și pentru o clipă am crezut că mă 
recunoaște. Dar apoi degetele ei s-au înmuiat, iar ochii i s-au 
închis, și am știut că a murit. 


Draga mea Jane, buna regină Jane, a murit pe douăzeci și 
cinci octombrie în anul lui Dumnezeu 1537, un an frământat de 
foamete și de sălbăticie, un an plin de tristeţe pentru mine. 
Presupun că a fost un an trist și pentru suveranul nostru, regele 
Henric, dar el nu a purtat doliu și și-a ascuns suferinţa. Și chiar 
înainte de a se împlini o săptămână de la moartea ei, și-a trimis 
ambasadorii în Franţa și în Ţările de Jos, chiar și în îndepărtatul 
Cleves, în căutarea unei noi soţii. Se lăuda că știa cel puţin nouă 
domnișoare care ar fi onorate să împartă cu el tronul și patul. 

A rămas în seama mea să îi veghez mormântul lui Jane și să îi 
onorez amintirea cum pot mai bine, și să jur că atunci când fiul 
ei va crește, îi voi spune povestea mamei sale așa cum doar eu 
o ştiu. Nu voi da greș, Jane. Îţi promit. Voi face tot ce îmi stă în 
puteri.