Philippa Gregory — [Plantagenet and Tudor] 09 Surorile Boleyn

Philippa Gregory 


Surorile 
Boleyn 


Philippa Gregory 


Surorile Boleyn 


Traducere din engleză de 
ANACAONA MANDRILA-SONETTO 


Colecţia BIBLIOTECA POLIROM 
Proză XXI 


Editura POLIROM 
IAŞI, 2008 


Philippa Gregory 
The Other Boleyn Girl 


Copyright © Philippa Gregory Ltd. 2001 


Seria: The Tudor Court, #1 


Versiune electronică: 


[V2.0] 


Corectură [V1.0|: iunie 2016 
Corectură [V2.0|: iulie 2016 


Philippa Gregory s-a născut în 1954 în Kenya, dar, la vârsta de doi 
ani, s-a mutat în Anglia împreună cu familia. A absolvit secţia de 
istorie a Universităţii din Sussex şi şi-a luat doctoratul în literatura 
secolului al XVIII-lea la Universitatea din Edinburgh. A lucrat o vreme 
ca jurnalist şi producător la radio BBC, însă pasiunea pentru istorie şi 
literatură au îndemnat-o să se dedice scrisului. Romanele sale istorice 
- Windeacre (1987), The Favoured Child (1989), Meridon (1990), A 
Respectable Trade (1992), The Wise Woman (2002), The Queen's Fool 
(2003), The Virgin's Lover (2004), The Constant Princess (2005), The 
Boleyn Inheritance (2006), The Other Queen (2008) - s-au bucurat de 
un succes răsunător în întreaga lume, unele dintre ele fiind adaptate 
pentru televiziune. 

Distins cu premiul Parker Romantic Novel of the Year (2002) şi cu 
premiul Romantic Times pentru biografie ficțională, romanul Surorile 
Boleyn (2001) descrie rivalitatea dintre Mary şi Anne Boleyn şi lupta 
lor pentru dragostea şi favorurile regelui Henric al Vill-lea. La 
paisprezece ani, Mary atrage atenţia regelui şi, deşi căsătorită cu Sir 
William Carey, este constrânsă de familie, pentru care ea şi Anne nu 
sunt decât nişte pioni în jocul puterii, să devină amanta acestuia. 
Legătura lor durează câţiva ani, timp în care Mary îi dăruieşte lui 
Henric, măcinat de gândul că va muri fără moştenitori, un băiat şi o 
fată. Curând însă, ambiţioasa Anne reuşeşte să intre în grațiile regelui 
şi să-l convingă să o repudieze pe Caterina de Aragon şi să o ia pe ea 
de soţie, în ciuda împotrivirii Bisericii. Neputinţa de a-i dărui regelui un 
moştenitor, legăturile incestuoase şi adultere şi intrigile sale o vor 
sorti în cele din urmă eşafodului, dar sora ei mai tânără, din 
perspectiva căreia este povestită întreaga acţiune a cărţii, se bucură 
de şansa unei vieţi noi, departe de strălucirea şi primejdiile curţii 
regale. Romanul a fost ecranizat de studiourile Miramax, într-o 
producţie ce îi are drept protagonişti pe Scarlett Johansson, Natalie 
Portman şi Eric Bana. 


Pentru Anthony 


Primăvara anului 1521 

Auzeam răpăitul înfundat al tobelor, dar nu vedeam nimic în afară 
de  şireturile  corsajului doamnei care stătea în faţa mea, 
împiedicându-mă să zăresc eşafodul. Mă aflam la curtea aceea de mai 
bine de un an şi luasem parte la sute de festivități, dar niciodată la 
una asemănătoare. 

Dacă făceam un pas mic în lateral şi întindeam gâtul, îl puteam 
vedea pe condamnat, însoţit de preotul său, mergând încet de la Turn 
spre pajiştea unde-l aştepta platforma de lemn, cu butucul aşezat în 
mijloc şi călăul îmbrăcat în cămaşă cu mâneci scurte şi glugă neagră 
pe cap, întru totul pregătit să-şi facă treaba. Părea mai curând o 
piesă-mască! decât un eveniment real, priveam ca şi cum ar fi fost un 
prilej de distracţie la curte. Regele, aşezat pe tron, părea să fie cu 
mintea în altă parte, de parcă ar fi repetat în gând discursul de 
grațiere. În spatele lui stăteau William Carey, bărbatul cu care eram 
căsătorită de un an, fratele meu, George, şi tatăl meu, sir Thomas 
Boleyn, toţi cu un aer grav. Mi-am mişcat degetele de la picioare în 
condurii de mătase, dorindu-mi ca regele să se grăbească să acorde 
clemenţă, ca să putem merge cu toţii să luăm micul dejun. Aveam 
doar treisprezece ani şi mi-era mereu foame. 

Departe, pe eşafod, ducele de Buckinghamshire îşi scoase haina 
groasă. Eram rude suficient de apropiate ca să-l numesc unchi. Venise 
la nunta mea şi-mi dăruise o brățară poleită cu aur. Tata îmi spusese 
că-l ofensase pe rege în fel de fel de chipuri: prin vene îi curgea sânge 
regesc şi avea o suită mult prea mare de oameni înarmaţi pentru 
liniştea unui rege care nu era încă întru totul sigur pe tronul său; însă, 
şi asta era cel mai rău, se spunea că ar fi făcut afirmaţia că regele nu 
are un fiu şi moştenitor în clipa de faţă, nu poate avea un fiu şi 
moştenitor şi, foarte probabil, avea să moară fără un fiu care să-i 
urmeze la tron. 

Un astfel de gând nu trebuie rostit cu voce tare. Regele, curtenii şi 
toată ţara ştiau că regina trebuia să dea naştere unui fiu, iar asta 
curând. A sugera altceva însemna să faci primul pas pe drumul ce 
ducea spre treptele de lemn ale eşafodului, pe care le urca acum 
ducele, unchiul meu, cu pas ferm şi netemător. Un bun curtean nu 
vorbeşte niciodată despre lucruri neplăcute. Viaţa la curte trebuie să 
fie mereu veselă. 

Unchiul Stafford se apropie de partea din faţă a eşafodului ca să 
rostească ultimele sale cuvinte. Eram mult prea departe ca să aud 
ceva şi, oricum, îl urmăream pe rege, aşteptând momentul în care 


1 Mod complex de distracţie la curtea regală a Angliei în secolele al XVI-lea 
şi al XVil-lea, care combina pantomima, dialogul, cântecele, muzica 
instrumentală, dansul şi unele efecte mecanice. (n.t.). 


avea să păşească în faţă şi să-i ofere graţierea regală. Bărbatul care 
stătea pe eşafod, în lumina începutului dimineţii, îi fusese regelui 
partener de tenis, rival în turnire, tovarăş la sute de petreceri cu 
băutură şi jocuri de noroc, fuseseră prieteni încă de când regele era 
doar un copilandru. Regele voia să-i dea o lecţie, o lecţie de neuitat, în 
public, după care avea să-l ierte şi puteam să mergem cu toţii la micul 
dejun. 

Ducele, o mică siluetă îndepărtată, se întoarse către confesorul 
său. Plecă uşor capul pentru a fi binecuvântat, sărută rozariul, apoi 
îngenunche în faţa butucului şi-l cuprinse cu mâinile. Mă întrebam 
cum e să-ţi lipeşti obrazul de lemnul neted, ceruit, să simţi vântul cald 
venind dinspre fluviu, să auzi deasupra ta ţipătul pescăruşilor. Chiar 
ştiind că totul era doar o piesă-mască şi nu realitatea, trebuia să fie 
foarte ciudat pentru unchiul meu să pună capul pe butuc şi să simtă 
că-n spatele lui stă călăul. j 

Călăul ridică securea. M-am uitat la rege. Işi amâna foarte mult 
intervenţia. Am aruncat încă o privire spre eşafod. Unchiul, cu capul 
pe butuc, desfăcu larg braţele - semnal ce spunea că securea putea 
să cadă. M-am uitat iar la rege - acum chiar că trebuia să se ridice în 
picioare. Dar rămase aşezat, cu o expresie mohorâtă pe faţa chipeşă. 
Pe când mă uitam la el, se auzi din nou răpăitul tobelor, amuţit brusc, 
şi apoi zgomotul înfundat al securii, o dată, încă o dată şi apoi a treia 
oară: un sunet la fel de domestic precum cel al despicatului lemnelor. 
Am văzut, fără să-mi vină să cred, capul unchiului căzând pe paie şi 
un val de sânge roşu-aprins ţâşnind din gâtul ca un ciot. Călăul cu 
glugă neagră puse deoparte securea mare, pătată de sânge, şi ridică 
apoi capul, prinzându-l de părul des şi cârlionţat, ca să putem vedea 
cu toţii obiectul acela bizar, ca o mască: negru de la frunte până la 
nas din cauza legăturii de pânză şi cu dinţii dezveliţi într-un ultim 
rânjet sfidător. 

Regele s-a ridicat încet, iar eu mi-am spus copilăreşte: 
„Dumnezeule mare, cât de stânjenitor o să fie! A amânat prea mult. 
Totul a mers anapoda. A uitat să vorbească la timp!”. 

Dar mă înşelam. Nu amânase prea mult, nu uitase. Voise ca unchiul 
să moară în faţa curţii, pentru ca toţi să ştie că exista un singur rege, 
iar acela era Henric. Nu putea să existe decât un singur rege, iar acela 
era Henric. Şi acestui rege urma să i se nască în curând un fiu - iar 
simpla sugestie că avea să fie altfel însemna o moarte ruşinoasă. 

Curtea se întoarse în tăcere la palatul Westminster în trei barje 
purtate de vâsle în susul fluviului. Oamenii de pe mal îşi scoaseră 
pălăriile şi îngenuncheară când şlepul regal trecu rapid pe lângă ei, cu 
flamurile fluturând, lăsându-i să întrezărească ici-colo veşminte 
bogate. Mă aflam în a doua barjă - barja reginei - împreună cu 
doamnele de la curte. Mama stătea lângă mine. Intr-un moment de 


rar interes, îmi aruncă o privire şi remarcă: 

— Eşti foarte palidă, Mary, ţi-e rău? 

— Nu credeam că va fi executat, am spus. Credeam că regele îl va 
graţia. 

Mama se aplecă spre mine, aşa încât să ajungă cu gura la urechea 
mea şi nimeni să nu ne poată auzi printre scârţâiturile bărcii şi 
răpăitul tobelor vâslaşilor. 

— Atunci eşti o neghioabă, zise ea repezit. Eşti o neghioabă că ai 
spus ce-ai spus. Priveşte şi învaţă, Mary! La curte nu e loc de greşeli. 


Primăvara anului 1522 

— Mâine voi pleca în Franţa şi o voi aduce acasă pe sora ta, Anne, 
mi-a spus tata pe treptele palatului Westminster. Se întoarce în 
Anglia, aşa că trebuie să aibă locul ei la curtea reginei Maria Tudor. 

— Credeam că va rămâne în Franţa, am zis. Credeam că se va 
mărita cu un conte francez sau cu altcineva. 

A clătinat din cap. 

— Avem alte planuri pentru ea. 

Ştiam că n-are niciun rost să întreb ce planuri aveau. Trebuia să 
aştept şi să aflu. Cea mai mare groază pe care o simţeam era că îi vor 
aranja o căsătorie mai bună decât a mea, că pentru tot restul vieţii va 
păşi în faţa mea, iar eu voi fi silită să-i urmez poalele rochiei. 

— Şterge-ţi de pe faţă expresia asta acră! mi-a spus tata cu 
asprime. 

l-am aruncat pe dată zâmbetul meu de curteană şi am răspuns cu 
supunere: 

— Sigur, tată. 

A încuviinţat din cap, iar eu am făcut o plecăciune adâncă la 
plecarea sa. M-am ridicat şi m-am îndreptat agale spre odaia de 
culcare a soţului meu. Pe perete era o oglindă mică, m-am oprit în 
faţa ei şi mi-am privit îndelung propria imagine reflectată. 

— Totul va fi bine, mi-am şoptit. Sunt o Boleyn, asta nu e puţin 
lucru, iar mama a fost născută Howard, una dintre cele mai măreţe 
familii din ţară. Sunt o Howard, o Boleyn. 

Mi-am muşcat buza. 

— Dar la fel e şi ea. 

Am zâmbit cu zâmbetul meu van de curteană, iar chipul frumos din 
oglindă mi-a zâmbit la rândul lui. 

— Sunt cea mai mică dintre fetele Boleyn, dar nu cea din urmă. 
Sunt soţia lui William Carey, un bărbat aflat foarte sus în grațiile 
regelui. Sunt cea mai tânără din suita reginei şi preferata ei. Nimeni 
nu-mi poate lua asta. Nici măcar ea. 


Furtunile de primăvară i-au întârziat pe Anne şi pe tata, iar eu m- 


am trezit sperând copilăreşte că vasul lor se va scufunda şi că ea va 
muri. Ideea morţii ei a făcut să-mi treacă prin inimă un fior derutant 
de durere sinceră amestecată cu bucurie. Lumea nu putea exista fără 
Anne, dar totodată lumea nu era suficient de mare pentru noi 
amândouă. 

Oricum, a ajuns vie şi nevătămată. L-am văzut pe tata venind 
împreună cu ea de la docul regal spre palat, pe aleile pietruite. Chiar 
şi de la fereastra aflată la primul etaj puteam vedea legănarea rochiei 
sale şi croiala stilată a mantiei şi pentru o clipă m-a cuprins o invidie 
pură uitându-mă cum se unduieşte pe lângă ea. Am aşteptat până 
când n-am mai zărit-o, apoi m-am grăbit să-mi iau locul în sala de 
primire a reginei. 

Plănuiam să mă vadă pentru prima oară absolut în largul meu în 
odăile cu tapiserii bogate ale reginei şi să mă ridic s-o întâmpin cu un 
aer foarte matur şi plin de graţie. Dar când s-au deschis uşile şi a 
intrat, m-a copleşit un val de bucurie subită şi m-am trezit strigând 
„Anne!” şi alergând spre ea cu fusta unduind. lar Anne, care intrase 
cu capul sus, uitându-se în toate părţile cu ochii ei negri şi aroganţi, a 
încetat brusc să mai fie o tânără mare lady de cincisprezece ani şi a 
desfăcut larg braţele. 

— Eşti mai înaltă, a spus cu răsuflarea întretăiată, ţinându-mă 
strâns îmbrăţişată şi lipindu-şi obrazul de al meu. 

— Am tocuri foarte înalte. 

Am tras în piept mirosul ei familiar: săpun şi apă de trandafiri 
ridicându-se din pielea ei caldă, levănţică - din haine. 

— Eşti bine? 

— Da. Tu? 

— Bien sûr! Cum e? Măritişul? 

— Nu prea rău. Haine frumoase. 

— Dar el? 

— Extraordinar. Tot timpul împreună cu regele, foarte sus în grațiile 
lui. 

— Aţi făcut-o? 

— Da, acum o veşnicie. 

— A durut? 

— Foarte tare. 

S-a tras înapoi ca să-mi descifreze expresia feţei. 

— Nu prea tare, m-am corectat. Încearcă să fie blând. Imi dă 
întotdeauna vin. Dar, la drept vorbind, totul e foarte neplăcut. 

Incruntarea ei s-a topit şi s-a pus pe chicotit. Ochii îi jucau în cap. 

— În ce privinţă e neplăcut? 

— Urinează la oală, chiar acolo, sub ochii mei! 

A izbucnit într-un hohot de râs vulcanic. 

— Ei, nu! 


— Fetelor, gata! a spus tata, ivindu-se din spatele lui Anne. Mary, 
du-o pe Anne şi prezintă-i-o reginei. 

M-am întors pe dată şi am condus-o printre numeroasele doamne 
din suită spre locul unde şedea regina, foarte dreaptă, în jilţul de 
lângă foc. 

— E severă, am avertizat-o pe Anne. Nu e ca-n Franţa. 

Caterina de Aragon a măsurat-o pe Anne cu o privire limpede a 
ochilor ei albaştri şi m-am simţit o clipă cuprinsă de teama că o va 
prefera pe sora mea în locul meu. 

Anne i-a făcut reginei o reverență franţuzească perfectă şi s-a 
ridicat apoi cu aerul că palatul îi aparţine. A vorbit cu o voce vibrând 
de accentul ei seducător şi fiecare gest al său arăta că a fost deprins 
la curtea franceză. Am remarcat bucuroasă reacţia glacială a reginei 
faţă de manierele stilate ale lui Anne. Mi-am tras sora spre o banchetă 
aflată lângă fereastră. 

— li urăşte pe francezi, i-am spus. Dacă o ţii tot aşa, n-o să te vrea 
niciodată în preajma ei. 

Anne a ridicat din umeri. 

— Francezii sunt cei mai la modă. Indiferent dacă îi plac sau nu. Ce 
altceva? 

— Stilul spaniol? am propus. Dacă trebuie neapărat să te prefaci a 
fi altceva decât eşti. 

Anne a pufnit în râs. 

— Şi să port bonetele alea! Regina arată de parcă i-ar fi trântit 
cineva un acoperiş pe cap! 

— Sssst! am şoptit dezaprobator. E o femeie frumoasă. Cea mai de 
soi regină din Europa. 

— E o femeie bătrână, a zis Anne cu cruzime. Se îmbracă întocmai 
ca o bătrână, în cele mai urâte haine din Europa, din cea mai stupidă 
ţară din Europa. Noi nu dăm doi bani pe spanioli. 

— Care „noi”? am întrebat-o cu răceală. Doar nu englezii? 

— Les Français! a răspuns pe un ton enervant. Bien sûr! Acum sunt 
cu totul franţuzoaică. 

— Eşti născută în Anglia, la fel ca George şi ca mine, am spus sec. 
lar eu am fost crescută la curtea franceză, la fel ca tine. De ce trebuie 
să te prefaci mereu că eşti altfel decât ceilalţi? 

— Pentru că fiecare trebuie să facă ceva. 

— Cum adică? 

— Fiecare femeie trebuie să aibă un lucru care să o scoată în 
evidenţă, să capteze privirile, să o facă să devină centrul atenţiei. Eu 
voi fi franţuzoaică. 

— Aşadar, te prefaci a fi ceva ce nu eşti, am spus dezaprobator. 

Mi-a zâmbit larg şi ochii ei negri m-au măsurat aşa cum numai 
Anne putea s-o facă. 


— Nu mă prefac nici mai mult, nici mai puţin decât tine, a zis calm. 
Surioara mea, surioara mea blondă, surioara mea dulce ca laptele şi 
mierea. 

Am privit-o. Ochii mei albaştri au întâlnit ochii ei negri şi mi-am dat 
seama că zâmbeam cu zâmbetul ei, că Anne e oglinda mea 
întunecată. 

— A, asta... am răspuns, refuzând în continuare să recunosc 
lovitura. Asta... 

— Exact! Eu voi fi brună, franţuzoaică, modernă şi dificilă, iar tu vei 
fi dulce, deschisă, englezoaică şi blondă. Ce pereche vom face! Care 
bărbat ne-ar putea rezista? 

Am râs. Anne reuşea întotdeauna să mă facă să râd. M-am uitat 
afară prin ochiurile ferestrei, despărțite prin vergele subţiri de plumb 
şi am văzut alaiul de vânătoare al regelui îndreptându-se spre curtea 
grajdurilor. 

— Vine regele? m-a întrebat Anne. E la fel de chipeş precum se 
spune? 

— E minunat. Zău că da. Dansează şi călăreşte şi... o, nici nu pot 
să-ţi spun! 

— Va veni aici, acum? 

— Probabil că da. Vine întotdeauna s-o vadă. 

Anne a privit cu un aer dispreţuitor către locul unde şedea regina, 
cosând împreună cu doamnele ei. 

— Nu văd de ce. 

— Pentru că o iubeşte, am spus. E o minunată poveste de dragoste. 
Ea era căsătorită cu fratele lui, care a murit foarte tânăr, şi după 
moartea lui nu ştia ce să facă sau unde să se ducă, iar ela luat-o de 
soţie şi a făcut-o regină... E o poveste minunată, iar el o iubeşte şi 
acum. 

Anne a ridicat o sprânceană perfect arcuită şi s-a uitat prin cameră. 
Toate doamnele de companie auziseră zgomotul făcut de alaiul de 
vânătoare întors la palat, aşa că-şi răsfiraseră poalele rochiilor şi se 
mutaseră pe scaune astfel încât să alcătuiască un mic tablou. Uşa s-a 
deschis larg şi regele Henric s-a ivit în prag, râzând cu veselia 
zgomotoasă a unui tânăr mulţumit. 

— Am venit să vă fac o surpriză şi v-am prins pe toate nepregătite! 

Regina a tresărit. 

— Ce uimite suntem! a spus cu căldură. Şi ce încântate! 

Insoţitorii şi prietenii regelui şi-au urmat stăpânul în încăpere. 
Primul a intrat fratele meu, George. S-a oprit o clipă în prag când a 
văzut-o pe Anne, dar n-a lăsat bucuria să se oglindească pe chipul său 
atrăgător de curtean. S-a înclinat adânc spre mâna reginei, atingând-o 
cu răsuflarea. 

— Maiestate! Am stat toată dimineaţa în soare, dar abia acum sunt 


năucit! 

Ea a zâmbit - un zâmbet reţinut, politicos -, privind spre capul lui 
plecat, cu păr negru şi creţ. 

— lţi poţi saluta sora. 

— Mary e aici? a întrebat George cu indiferenţă, de parcă nu ne-ar 
fi văzut pe amândouă. 

— Cealaltă soră, Anne, l-a corectat regina. 

Un mic gest al mâinii ei încărcate de inele ne-a indicat, lui Anne şi 
mie, că trebuie să ne apropiem. George ne-a făcut o reverență, fără 
să se îndepărteze de locul de cinste de lângă tron. 

— S-a schimbat mult? l-a întrebat regina. 

George a zâmbit. 

— Sper că se va schimba mai mult având în faţa ochilor un model 
ca lnălţimea Voastră. 

Regina a râs uşor. 

— Foarte drăguţ din partea dumitale să spui asta, a zis ea pe un ton 
laudativ şi i-a făcut semn să se apropie de noi. 

— Bună ziua, frumoasă domniţă, a salutat-o George pe Anne. Bună 
ziua, frumoasă doamnă, mi s-a adresat mie. 

Anne l-a privit pe sub genele negre. 

— Aş vrea să te pot îmbrăţişa! 

— leşim cât de curând putem, a hotărât George. Arăţi bine, 
Annamaria. 

— Mă simt bine. Dar tu? 

— Mai bine ca oricând. 

— Cum e soţul micuţei Mary? a întrebat ea curioasă, privindu-l pe 
William, care a intrat şi s-a aplecat asupra mâinii reginei. 

— E stră-strănepotul celui de-al treilea conte de Somerset şi e 
foarte bine văzut de rege. 

George i-a oferit singurele informaţii importante: legăturile familiale 
şi apropierea faţă de tron. 

— Mary s-a descurcat bine. Ştii, Anne, că ai fost adusă acasă pentru 
a te căsători? 

— Tata n-a spus cu cine. 

— Cred că vei ajunge o Ormonde, a spus George. 

— Contesă! a exclamat Anne zâmbindu-mi triumfător. 

— Doar că irlandeză, am replicat pe dată. 

Soţul meu s-a îndepărtat de jilţul reginei, ne-a zărit şi a ridicat din 
sprânceană drept răspuns la privirea fixă, intensă şi provocatoare a lui 
Anne. Regele s-a aşezat lângă regină şi a privit în jur. 

— Sora dragei mele Mary Carey a venit să ni se alăture, l-a anunţat 
regina. lat-o pe Anne Boleyn. 

— Sora lui George? a întrebat regele. 

— Da, Maiestate, a spus fratele meu înclinându-se. 


Regele i-a zâmbit lui Anne. Ea i-a făcut o reverență, fără să îndoaie 
genunchii, ca o căldare coborâtă în fântână, cu capul sus şi un mic 
surâs provocator. Regele n-a fost impresionat, îi plăceau femeile uşor 
de cucerit, femeile zâmbitoare, nu cele care-l fixau cu o privire 
întunecată şi provocatoare. 

— Te bucuri că eşti din nou împreună cu sora ta? m-a întrebat el. 

l-am făcut o reverență adâncă, după care m-am ridicat puţin 
îmbujorată. 

— Desigur, Maiestate, am spus suav. Care fată n-ar tânji după 
tovărăşia unei surori ca Anne? 

Asta l-a făcut să se încrunte o clipă. Prefera umorul obscen al 
bărbaţilor ironiei înţepătoare a femeilor. Şi-a mutat privirea de la mine 
la expresia întru câtva uimită de pe faţa lui Anne, apoi a priceput 
gluma, a râs tare, a pocnit din degete şi a întins mâna spre mine. 

— Nu-ţi face griji, draga mea, a zis. Nimeni nu poate pune în umbră 
mireasa în primii ani de fericire conjugală. Şi atât Carey, cât şi eu 
avem o preferinţă pentru femeile blonde. 

Toată lumea a râs auzind asta, mai ales Anne, care era brunetă, şi 
regina, al cărei păr roşcat-aprins se decolorase, devenind în parte 
şaten, în parte cărunt. Ar fi fost neghioabe să răspundă la galanteria 
regelui altfel decât cu un râs sănătos. Am râs şi eu, dar cu mai multă 
bucurie în suflet decât ele, aş zice. 

Muzicienii au atacat un acord introductiv, iar Henric m-a tras spre el 
şi mi-a spus pe un ton aprobator: 

— Eşti o fată frumuşică foc. Carey îmi spune că-i plac atât de mult 
miresele tinere, încât toată viaţa n-o să se mai culce decât cu fecioare 
de doisprezece ani. 

Cu greu mi-am păstrat bărbia sus şi zâmbetul pe buze. Ne-am rotit 
în dans, iar regele mi-a zâmbit. 

— E un bărbat norocos, a zis binevoitor. . 

— E norocos că se bucură de favorurile Inălţimii Voastre, am spus, 
încercând cu stângăcie să-mi croiesc drum spre un compliment. 

— E mai norocos că se bucură de-ale tale, aş zice! a exclamat cu un 
hohot subit de râs tunător. 

Apoi m-a purtat mai departe în dans. Am trecut rotindu-mă pe 
lângă şirul de dansatori şi am văzut scurta privire aprobatoare a 
fratelui meu şi încă un lucru, mai plăcut: ochii plini de invidie ai lui 
Anne când regele Angliei a trecut pe lângă ea strângându-mă în braţe. 


Anne a intrat în rutina curţii englezeşti, aşteptându-şi nunta. Încă 
nu-şi cunoscuse viitorul soţ, iar disputele privind zestrea şi titlurile de 
proprietate păreau că vor continua la nesfârşit. Nici măcar influenţa 
cardinalului Wolsey, care pândea o bucăţică din plăcinta asta, la fel ca 
din toate celelalte din cuptorul Angliei, n-a reuşit să grăbească 


lucrurile. Între timp, Anne flirta cu eleganța unei franţuzoaice, o slujea 
pe sora regelui cu o graţie nepăsătoare şi petrecea zilnic ore întregi 
bârfind, călărind şi jucând jocuri cu George şi cu mine. Aveam gusturi 
asemănătoare şi nu ne despărţeau prea mulţi ani; eu eram mezina, 
având doar paisprezece ani, faţă de cei cincisprezece ai lui Anne şi cei 
nouăsprezece ai lui George. Ne lega cea mai apropiată rudenie şi 
totuşi eram aproape străini. Mă aflam la curtea Franţei, cu Anne, în 
timp ce George îşi deprindea meseria de curtean în Anglia. Acum, din 
nou împreună, am devenit cunoscuţi la curte drept cei trei Boleyn, cei 
trei încântători Boleyn, iar regele se uita deseori în jur când se afla în 
odăile sale particulare şi striga să vină cei trei Boleyn. Atunci un 
slujitor era trimis în fugă de la un capăt la celălalt al palatului ca să ne 
aducă. 

Principala noastră sarcină în viaţă era să aducem un plus de veselie 
numeroaselor distracţii ale regelui: turnire, tenis, călărie, vânătoare cu 
câini, vânătoare cu şoimi, dans. li plăcea să trăiască într-un continuu 
tumult al trăirilor intense şi era de datoria noastră să ne asigurăm că 
nu se plictiseşte niciodată. Dar câteodată, foarte rar, în orele liniştite 
dinaintea cinei sau dacă ploua şi nu putea să vâneze, regele se 
îndrepta spre apartamentele reginei, iar ea lăsa cusutul sau cartea şi 
ne trimitea de-acolo fără o vorbă. 

Dacă rămâneam puţin în urmă, o vedeam uneori zâmbindu-i într-un 
fel în care nu zâmbea nimănui altcuiva, nici măcar prinţesei Maria, 
fiica ei. lar odată, când am intrat fără să-mi dau seama că regele se 
află acolo, l-am găsit aşezat la picioarele sale, ca un amant, cu capul 
dat pe spate, odihnindu-se în poala ei, iar ea îi mângâia buclele 
roşcate cu reflexe aurii de pe frunte şi le răsucea pe degete, unde 
luceau la fel de tare ca inelele pe care i le dăruise el pe vremea când 
era o tânără prinţesă, cu părul la fel de strălucitor ca al lui, şi când se 
căsătorise cu ea, în ciuda sfaturilor tuturor. 

M-am strecurat afară din încăpere în vârful picioarelor, fără ca ei să 
mă vadă. Li se întâmpla atât de rar să rămână singuri, încât nu voiam 
să fiu eu cea care să destrame vraja. M-am dus s-o caut pe Anne. Se 
plimba cu George prin grădina îngheţată, cu câţiva fulgi de zăpadă 
topiţi în palmă şi mantia strâns înfăşurată în jurul trupului. 

— Regele e cu regina, am spus când am ajuns lângă ei. Singuri. 

Anne a ridicat din sprânceană şi a întrebat curioasă: 

— In pat? 

Am roşit. 

— Bineînţeles că nu, e două după-amiaza! 

Anne mi-a zâmbit. 

— Trebuie să fii o soţie fericită, dacă crezi că nu te poţi băga în 
aşternut înainte să se înnopteze. 

George mi-a oferit celălalt braţ şi a răspuns în locul meu: 


— E o soţie fericită. William i-a mărturisit regelui că n-a cunoscut 
niciodată o fată mai dulce ca ea. Dar ce făceau, Mary? 

— Stăteau pur şi simplu împreună. 

Aveam sentimentul puternic că nu vreau să-i descriu scena lui 
Anne. 

— N-o să nască în veci un fiu în felul ăsta, a remarcat ea fără 
fereală. 

— Ssst! am şoptit George şi cu mine în acelaşi timp. 

Ne-am apropiat mai mult unii de alţii şi am coborât glasul. 

— Probabil că începe să-şi piardă speranţa, a zis George. Cât are 
acum? Treizeci şi opt? Treizeci şi nouă? 

— Doar treizeci şi şapte, am răspuns indignată. 

— Mai are ciclul lunar? 

— O, George! 

— Da, are, a zis Anne pe un ton neutru. Dar nu-i ajută la nimic. E 
vina ei. Nu se poate da vina pe rege, atâta vreme cât băiatul lui 
ilegitim cu Bessie Blount învaţă să călărească poneiul. 

— Mai e timp destul, am spus, luându-i apărarea. 

— Timp ca ea să moară, iar el să se recăsătorească? a zis Anne 
gânditoare. Da. lar ea nu-i prea puternică, aşa-i? 

De data asta, reacţia mea de dezgust faţă de ea a fost cât se poate 
de sinceră. 

— Anne! Asta-i pură răutate! 

George s-a uitat încă o dată în jur, să se convingă că nu e nimeni 
prin preajma noastră în grădină. Două dintre fetele Seymour se 
plimbau cu mama lor, dar nu le-am acordat nicio atenţie. Familia lor 
era principala noastră rivală în ceea ce privea puterea şi avansarea în 
ierarhie, aşa că ne plăcea să ne prefacem că nu le vedem. 

— E răutate, dar e adevărat, a răspuns ea sec. Cine va fi următorul 
rege, dacă el nu are un fiu? 

— Prinţesa Maria s-ar putea căsători, am sugerat eu. 

— Un prinţ străin adus să conducă Anglia? N-o să ţină nici într-o mie 
de ani, a spus George. Şi nu mai putem îngădui încă un război pentru 
tron. 

— Prinţesa Maria ar putea să devină ea însăşi regină şi să nu se 
mărite, am zis cu îndârjire. Să domnească singură ca regină. 

Anne a pufnit a neîncredere, iar răsuflarea ei s-a ridicat în aerul 
rece ca un norişor. 

— A, da, sigur, a zis în derâdere. Ar putea să călărească precum 
bărbaţii şi să înveţe să lupte în turnir. O fată nu poate conduce o ţară 
ca asta, marii lorzi ar mânca-o de vie! 

Ne-am oprit toţi trei în faţa fântânii arteziene din mijlocul grădinii. 
Anne, cu graţia ei mult exersată, s-a aşezat pe marginea bazinului şi a 
privit apa. Câţiva peştişori aurii au înotat plini de speranţă spre ea, iar 


ea şi-a scos mănuşa brodată şi a băgat degetele lungi în apă. Peştii au 
ieşit la suprafaţă, deschizând gura, parcă pentru a muşca din aer. 
George şi cu mine ne uitam la Anne, care-şi privea propria reflexie 
unduitoare. 

— Regele se gândeşte la asta? şi-a întrebat ea imaginea oglindită. 

— Tot timpul, a răspuns George. Nu există nimic mai important pe 
lume. Cred că ar trebui să-l recunoască oficial pe băiatul lui Bessie 
Blount şi să-l facă moştenitor, dacă regina nu are nimic împotrivă. 

— Un copil nelegitim pe tron? 

— Doar n-a fost botezat Henry Fitzroy degeaba! a replicat George. 
E recunoscut ca fiul regelui. Dacă Henric trăieşte destul de mult ca să 
facă ţara sigură pentru el, dacă reuşeşte să convingă familia Seymour 
să accepte lucrul ăsta, cât şi pe noi, cei din familia Howard, dacă 
Wolsey obţine sprijinul Bisericii şi al puterilor străine... ce anume l-ar 
putea împiedica? 

— Un băieţel, şi încă unul nelegitim, a spus Anne pe un ton 
meditativ. O fetiţă de şase ani, o regină bătrână şi un rege în floarea 
vârstei. 

A ridicat privirea spre noi, desprinzându-şi-o de pe propriul chip 
reflectat palid în apă. 

— Ce-o să se întâmple? a întrebat ea. Ceva trebuie să se întâmple. 
Ce va fi? 


Cardinalul Wolsey i-a trimis reginei un mesaj prin care ne invita să 
participăm, în marţea dinainte de Lăsata Secului, la o piesă-mască pe 
care o organiza acasă la el, la York Place. Regina m-a rugat să citesc 
scrisoarea şi vocea îmi tremura din cauza emoţiei stârnite de cuvinte: 
o mare piesă-mască, o fortăreață numită Château Vert şi cinci 
doamne care să danseze cu cei cinci cavaleri care aveau să asedieze 
fortăreaţa. 

— O, Maiestate!... am început, apoi am amuţit. 

— „O, Maiestate”, ce anume? 

— Mă întrebam doar dacă mi s-ar permite să merg, am spus pe un 
ton foarte umil. Să urmăresc festivitățile. 

— Cred că te întrebai ceva mai mult de-atât, a remarcat ea cu o 
lucire în ochi. 

— Mă întrebam dacă aş putea fi una dintre dansatoare, am 
mărturisit. Sună într-adevăr minunat. 

— Da, poţi, a încuviinţat ea. Câte doamne îmi cere cardinalul? 

— Cinci, am spus cu calm. 

Am zărit-o cu coada ochiului pe Anne cum se sprijină de speteaza 
scaunului şi închide ochii doar pentru o clipă. Ştiam exact ce face, îi 
auzeam vocea în minte tot atât de tare ca şi când ar fi ţipat: „Alege- 
mă pe mine! Alege-mă pe mine! Alege-mă pe mine!”. 


Şi trucul a funcţionat. 

— Domnişoara Anne Boleyn, a spus ea îngândurată. Regina Maria a 
Franţei, contesa de Devon, Jane Parker şi tu, Mary. 

Anne şi cu mine am schimbat o privire rapidă. Aveam să fim un 
cvintet cu o componenţă bizară: mătuşa regelui, sora lui, regina 
Maria, moştenitoarea Jane Parker, care urma probabil să ne devină 
cumnată dacă tatăl ei şi al nostru reuşeau să cadă de acord asupra 
zestrei, şi noi două. 

— Ne vom îmbrăca în verde? a întrebat Anne. 

Regina i-a zâmbit. 

— O, aşa cred, a zis ea. Mary, de ce nu-i scrii un bilet cardinalului 
ca să-i spui că suntem încântate să participăm şi să-l rogi să-l trimită 
pe maestrul de ceremonii ca să putem alege costumele şi să ne 
planificăm dansurile? 

— li scriu eu, a zis Anne ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se 
spre masa pe care aşteptau pregătite condeiul, cerneala şi hârtia. 
Mary are un scris atât de chinuit, încât cardinalul va crede că-i 
trimitem un bilet de refuz. 

Regina a râs şi a spus cu blândeţe: 

— Ah, învăţata din Franţa! Atunci, domnişoară Boleyn, scrie-i 
dumneata cardinalului în frumoasa dumitale franceză - sau ar fi mai 
bine să-i scrii în latină? 

Privirea lui Anne nu s-a clintit. 

— Cum preferă Maiestatea Voastră, a răspuns calm. Le vorbesc 
rezonabil de fluent pe amândouă. 

— Spune-i că suntem toate nerăbdătoare să ne jucăm rolul în piesa 
lui, Château Vert, a zis blând regina. Ce păcat că nu ştii să scrii în 
spaniolă! 


Sosirea maestrului de ceremonii, care trebuia să ne înveţe paşii 
dansului, a reprezentat semnalul de început al unei bătălii crâncene, 
purtată cu zâmbete şi cu cele mai dulci vorbe, pentru rolul pe care 
avea să-l joace fiecare în piesa-mască. In cele din urmă, regina însăşi 
a intervenit şi ne-a împărţit rolurile, fără a lăsa loc de discuţii. Mie mi- 
a dat rolul Bunătăţii, regina Maria, sora regelui, l-a primit pe cel atât 
de dorit al Frumuseţii, iar Jane Parker era Consecvenţa - „Păi da, e 
drept că se agaţă ca o lipitoare”, mi-a şoptit Anne. Ea era 
Perseverenţa. l-am şoptit la rândul meu: „Asta arată ce crede regina 
despre tine”. Anne a avut decenţa să chicotească. 

Urma să fim atacate de indieni - de fapt, de coriştii din capela 
regală - şi apoi salvate de rege şi de prietenii pe care-i alegea acesta. 
Am fost avertizate că regele va fi deghizat şi că va trebui să avem 
mare grijă să nu descoperim stratagema transparentă a măştii din aur 
fixate pe un cap cu plete aurii, al cărui posesor era mai înalt decât toţi 


ceilalţi din încăpere. 


Până la urmă, a fost o mare distracţie, mult mai plăcută decât mă 
aşteptasem, mai degrabă o joacă de-a lupta decât un dans. George a 
aruncat în mine cu petale de trandafiri, iar eu l-am scăldat într-o 
ploaie de apă de trandafiri. Coriştii erau doar nişte băieţei, aşa că s-au 
înfierbântat din cale-afară de tare şi i-au atacat pe cavaleri, doar 
pentru a se trezi ridicaţi în aer, învârtiţi şi apoi lăsaţi la pământ, 
ameţiţi, chicotind. Când noi, doamnele, am ieşit din castel ca să 
dansăm cu cavalerii misterioşi, cel mai înalt dintre aceştia s-a apropiat 
de mine - însuşi regele, iar eu, cu răsuflarea întretăiată după lupta cu 
George, cu petale de trandafiri în păr şi fructe zaharisite rostogolindu- 
se din faldurile rochiei, m-am pomenit chicotind, întinzându-i mâna şi 
dansând cu el ca şi cum ar fi fost un om de rând, iar eu, o simplă 
servitoare la bucătărie aflată la o petrecere de ţară. 

Când ar fi trebuit să se dea semnalul pentru scoaterea măştilor, 
regele a strigat: 

— Cântaţi înainte! Să mai dansăm! 

Dar, în loc să se întoarcă şi să-şi aleagă altă parteneră, m-a invitat 
din nou la dans - un dans popular la care trebuia să ne ţinem de 
mână. li vedeam ochii scânteind prin deschizăturile măştii. Nesăbuită, 
râzând, i-am răspuns cu un zâmbet şi am lăsat mulţumirea aceea 
senină să mi se impregneze în piele. 

— İl invidiez pe soţul tău. Diseară, când îţi vei scoate rochia, îl vei 
scălda în delicii, a spus cu glas scăzut când dansul ne-a adus iarăşi 
unul lângă altul, în timp ce priveam un alt cuplu din mijlocul ringului. 

Nu-mi trecea prin minte niciun răspuns spiritual, vorbele lui nu erau 
complimentele ceremonioase ale iubirii curteneşti. Imaginea unui soţ 
scăldat în delicii era prea domestică şi prea erotică. 

— De bună seamă, n-ar trebui să invidiaţi nimic, am spus. De bună 
seamă, totul vă aparţine. 

— Şi de ce să fie aşa? m-a întrebat. 

— Pentru că sunteţi regele, mi-a scăpat, uitând că deghizarea lui ar 
trebui să fie impenetrabilă. Regele de la Château Vert, am dres-o. 
Rege pentru o zi. Regele Henric ar trebui să vă invidieze, căci aţi 
câştigat un mare asediu într-o singură după-amiază. 

— Şi ce crezi despre regele Henric? 

Am ridicat spre el o privire inocentă. 

— E cel mai mare rege din câţi a cunoscut această ţară. E o onoare 
să mă aflu la curtea sa şi un privilegiu să-i fiu în preajmă. 

— L-ai putea iubi ca bărbat? 

Am plecat ochii şi am roşit. 

— Nu îndrăznesc să mă gândesc la asta. Nu mi-a aruncat niciodată 
nici măcar o privire. 


— A, ţi-a aruncat, a spus regele cu fermitate. De asta poţi fi 
convinsă. Şi dacă te-ar privi mai mult de o singură dată, domnişoară 
Bunătate, te-ai arăta la înălţimea numelui tău şi ai fi bună cu el? 

— Mai... 

Mi-am muşcat buzele, împiedicându-mă să rostesc: „Maiestate”. M- 
am uitat în jur după Anne; îmi doream mai mult ca orice să fie lângă 
mine şi să am la îndemână mintea ei ascuţită. 

— Numele tău e Bunătate, mi-a reamintit. 

I-am zâmbit, privindu-l prin masca mea aurie. 

— Aşa e. Şi cred că ar trebui să fiu bună. 

Muzicienii au încheiat dansul şi au aşteptat, pregătiţi să execute 
ordinele regelui. 

— Jos măştile! a strigat el, smulgându-şi masca de pe faţă. 

L-am văzut pe regele Angliei, am scos un suspin minunat şi uşor şi 
m-am împleticit. 

— Leşină! a strigat George. 

Totul a ieşit minunat. Am căzut în braţele regelui, iar Anne, iute 
precum şarpele, mi-a scos masca şi - într-o sclipire de inspiraţie - mi-a 
desfăcut boneta, astfel încât pletele mele aurii s-au revărsat în 
cascadă peste braţul regelui. N 

Am deschis ochii. Chipul lui era foarte aproape. li simțeam parfumul 
părului, răsuflarea pe obraz şi-i priveam buzele: era suficient de 
aproape ca să mă sărute. 

— Trebuie să fii bună cu mine, mi-a amintit. 

— Sunteţi regele... am îngăimat, prefăcându-mă că nu-mi venea a 
crede. 

— lar tu mi-ai promis că vei fi bună cu mine. 

— Nu ştiam că e Maiestatea Voastră. 

M-a ridicat uşor şi m-a purtat în braţe până la fereastră. A deschis-o 
el însuşi, lăsând să intre aerul rece. Am scuturat capul şi mi-am lăsat 
pletele să unduiască în adierea vântului. 

— Ai leşinat de frică? m-a întrebat pe ton foarte scăzut. 

M-am uitat în jos, la propriile mâini. 

— De încântare, am şoptit tot atât de dulce ca o fecioară la 
spovedanie. 

A înclinat capul, mi-a sărutat mâinile, apoi s-a ridicat şi a strigat. 

— Şi acum, să mâncăm! 

M-am uitat la Anne. Işi desfăcea masca şi mă urmărea cu o privire 
stăruitoare, calculată, privirea Boleyn, privirea Howard care părea să 
întrebe: ce s-a petrecut aici şi cum pot să întorc lucrurile în folosul 
meu? De parcă în spatele măştii sale aurii ar fi existat altă mască 
frumoasă din piele şi abia sub aceasta s-ar fi aflat adevărata femeie. 
Când m-am uitat la ea, mi-a aruncat un zâmbet tainic, abia schiţat. 

Regele i-a oferit braţul reginei, iar ea s-a ridicat de pe jilţ veselă, de 


parcă i-ar fi plăcut să-şi vadă soţul flirtând cu mine, dar când acesta s- 
a întors pentru a o conduce la masă, s-a oprit şi ochii ei albaştri m-au 
privit lung, aspru, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun de la o prietenă. 

— Nădăjduiesc să-ţi revii curând din slăbiciune, doamnă Carey, a 
spus cu blândeţe. Poate ar trebui să mergi în odaia ta. 

— Cred că e ameţită din cauză că n-a mâncat, a intervenit imediat 
George. O pot aduce la masă? 

Anne a făcut un pas în faţă. 

— Regele a speriat-o când şi-a scos masca. Nimeni n-a ghicit nicio 
clipă că era Maiestatea Voastră! 

Regele a râs încântat şi toată curtea a râs odată cu el. Numai 
regina şi-a dat seama că noi trei îi transformaserăm ordinul în aşa fel 
încât, în ciuda dorințelor sale declarate, urma să particip la cină. Ne-a 
măsurat tăria. Eu nu eram Bessie Blount, care nu valora nimic în ochii 
nimănui; eram o Boleyn, iar cei din neamul Boleyn lucrează împreună. 

— Atunci vino şi cinează cu noi, Mary, a zis ea. 

Vorbele invitau, dar n-aveau în ele pic de căldură. 


Ne puteam aşeza oriunde voiam - cavalerii din Château Vert şi noi, 
doamnele, adunaţi laolaltă fără niciun fel de ceremonie în jurul unei 
mese rotunde. Cardinalul Wolsey, fiind gazdă, şedea faţă-n faţă cu 
regele, regina într-un al treilea punct al mesei, iar noi, ceilalţi, 
răspândiţi fiecare după plac. George m-a aşezat alături de el, iar Anne 
l-a chemat pe soţul meu să stea lângă ea şi i-a distras atenţia în timp 
ce regele, care se afla de partea cealaltă a mesei, mă ţintuia cu 
privirea, iar eu i-o evitam cu grijă. La dreapta lui Anne stătea Henry 
Percy de Northumberland, iar lângă George, în partea cealaltă, Jane 
Parker, care mă privea iscoditor, de parcă ar fi încercat să descopere 
secretul care face o fată să fie dezirabilă. 

Am mâncat puţin, deşi pe masă erau plăcinte şi dulciuri, cărnuri 
fine şi vânat. M-am servit cu puţină salată, felul preferat al reginei, şi 
am băut vin şi apă. Tatăl meu a venit şi el în timpul mesei şi s-a 
aşezat lângă mama, care i-a şoptit repede ceva la ureche; l-am văzut 
aruncându-mi o privire fugară, ca aceea a unui geambaş care 
socoteşte valoarea unei iepe tinere. Ori de câte ori ridicam privirea, 
ochii regelui erau aţintiţi asupra mea; ori de câte ori mă uitam în altă 
parte, îi simţeam privirea plimbându-se pe chipul meu. 

După ce am terminat de mâncat, cardinalul ne-a propus să mergem 
în sala cea mare şi să ascultăm muzică. Anne se afla lângă mine şi m- 
a ajutat să cobor scările, aşa că la sosirea regelui eram deja aşezate 
pe o banchetă lipită de perete. Pentru el era un lucru uşor şi firesc să 
se oprească să mă întrebe cum mă simt. Era firesc ca Anne şi cu mine 
să ne ridicăm când a trecut pe lângă noi şi ca el să se aşeze pe 
bancheta acum goală, invitându-mă să iau loc alături de el. Anne s-a 


îndepărtat şi s-a apucat să pălăvrăgească cu Henry Percy, 
ascunzându-ne pe rege şi pe mine de ochii curţii şi, mai ales, de 
privirea surâzătoare a reginei Caterina. Tata s-a dus să-i vorbească în 
timp ce muzicienii cântau. Totul s-a întâmplat cu o uşurinţă şi o 
eleganţă depline, iar regele şi cu mine eram practic ascunși într-o 
încăpere plină de oameni, în care muzica era suficient de tare ca să 
acopere conversaţia noastră şoptită şi toţi membrii familiei Boleyn 
erau bine plasați pentru a tăinui cele ce se petreceau. 

— Te simţi mai bine? m-a întrebat pe ton scăzut. 

— Niciodată în viaţă nu m-am simţit mai bine, Sire. 

— Mâine ies călare. Ai vrea să mă însoţeşti? 

— Dacă Maiestatea Sa regina se poate dispensa de mine, am 
răspuns, nedorind să risc s-o nemulţumesc pe regină. 

— O voi ruga pe regină să-ţi lase dimineaţa liberă. li voi spune că ai 
nevoie de aer curat. 

Am zâmbit. 

— Aţi fi un medic excelent, Maiestate, dacă puteţi pune un 
diagnostic şi găsi vindecarea într-o singură zi! 

— Trebuie să fii o pacientă ascultătoare şi să faci tot ce te 
sfătuiesc, m-a avertizat. 

— Aşa voi face. N 

Mi-am privit degetele. li simţeam ochii aţintiţi asupra mea. Aveam 
senzaţia că plutesc mai sus decât aş fi putut visa vreodată. 

— Aş putea să-ți poruncesc să stai în pat zile în şir, a spus foarte 
încet. 

Am tras repede cu ochiul la privirea lui intensă, aţintită asupra 
chipului meu, am simţit că roşesc şi m-am trezit că mă bâlbâi, apoi 
am amuţit. Muzica s-a oprit brusc. 

— Cântaţi din nou! a strigat mama. 

Regina Caterina s-a uitat în jur, căutându-l pe rege, şi l-a văzut 
aşezat lângă mine. 

— Să înceapă dansul? a întrebat ea. 

Era o poruncă regală. Anne şi Henry Percy şi-au luat locul printre 
dansatori, muzicienii au început să cânte. M-am ridicat în picioare, iar 
Henric s-a dus să şadă lângă soţia lui şi să ne privească. George era 
partenerul meu. 

— Capul sus! s-a răstit la mine când m-a luat de mână. Arăţi ca un 
căţel bătut. 

— Regina mă urmăreşte, i-am şoptit. 

— Sigur că da. Insă cel mai mult contează că e/te urmăreşte. Şi, cel 
mai important, tata şi unchiul Howard te urmăresc şi se aşteaptă să te 
porţi ca o tânără femeie aflată în ascensiune. Sus cu tine, doamnă 
Carey, şi noi toţi vom urca odată cu tine. 

Am ridicat ochii şi i-am zâmbit fratelui meu ca şi cum n-aş fi avut 


nicio grijă. Am dansat cât de grațios am putut, făcând reverenţe, 
răsucindu-mă şi rotindu-mă sub mâna lui atentă. lar când m-am uitat 
la rege şi la regină, amândoi mă observau. 


S-a ţinut un sfat de familie în casa cea mare din Londra a unchiului 
Howard. Ne-am întâlnit în biblioteca sa, unde cărţile legate în coperte 
de culoare închisă înăbuşeau zgomotele străzii. Doi oameni în livreaua 
familiei Howard stăteau în faţa uşii, ca să preîntâmpine orice 
întrerupere şi să se asigure că nimeni nu se opreşte să tragă cu 
urechea. Urma să discutăm chestiuni de familie, secrete de familie. 
Nimeni din afara neamului Howard nu se putea apropia. 

Cauza şi subiectul întrunirii eram chiar eu. Eram osia în jurul căreia 
aveau să se învârtă evenimentele. Eram pionul Bolyen care trebuia 
jucat pentru a obţine avantaje. Totul se concentra asupra mea. Imi 
simţeam încheieturile mâinilor pulsând de sentimentul propriei 
importanţe şi un tremur contradictoriu străbătându-mi tot trupul, de 
teamă că le voi înşela aşteptările. 

— E fertilă? a întrebat-o unchiul Howard pe mama. 

— Are ciclul regulat şi e fată sănătoasă. 

Unchiul a încuviinţat din cap. 

— Dacă regele se culcă cu ea şi dă naştere unui copil nelegitim, 
avem o miză mare pentru care să jucăm. 

Am remarcat, cu un fel de concentrare îngrozită, că blana cu care 
erau tivite mânecile hainei sale se freca de lemnul mesei, iar țesătura 
ei scumpă împrumuta sclipirile focului din spatele său. 

— Nu mai poate dormi în patul lui Carey. Căsnicia trebuie lăsată la 
o parte câtă vreme regele o preferă. 

Am icnit uşor. Nu-mi trecea prin minte cine avea să-i dea vestea 
asta soţului meu. Şi, de altfel, juraserăm că vom rămâne împreună, că 
ne căsătoriserăm ca să avem copii, că Dumnezeu ne unise şi niciun 
om nu ne putea despărţi. Am dat să vorbesc: 

— Eu nu... 

Anne m-a tras de rochie, şuierând: 

— Sssst! 

Perlele de pe boneta ei franțuzească îmi făceau cu ochiul, ca nişte 
conspiratori cu priviri strălucitoare. 

— Vorbesc eu cu Carey, a spus tata. 

George m-a luat de mână. 

— Dacă rămâi grea, regele trebuie să ştie că e copilul lui şi al 
nimănui altcuiva. 

— Nu pot să fiu amanta lui! i-am şoptit la rândul meu. 

— N-ai de ales, a zis el clătinând din cap. 

— Nu pot să fac asta, am spus cu voce tare. 

Am strâns puternic mâna mângâietoare a fratelui meu şi am privit 


spre celălalt capăt al mesei lungi, din lemn de culoare închisă, către 
unchiul meu, vigilent ca un şoim, cu ochi negri, cărora nu le scăpa 
nimic. 

— Sir, îmi pare rău, dar o iubesc pe regină. E o mare doamnă şi n-o 
pot trăda. Am promis în faţa lui Dumnezeu să-i rămân credincioasă 
soţului meu şi, de bună seamă, n-ar trebui să-mi trădez promisiunea. 
Ştiu că regele e rege, dar nu se poate să vreţi să fac asta. De bună 
seamă. Sir, nu pot s-o fac! 

Nu mi-a răspuns. Puterea lui era atât de mare, încât nici măcar nu 
s-a gândit să-mi răspundă. 

— Ce să fac cu conştiinţa asta delicată? s-a adresat el aerului de 
deasupra mesei. 

— Lăsaţi asta în seama mea, a spus Anne simplu. Pot să-i explic eu 
lui Mary cum stau lucrurile. 

— Eşti cam tânără pentru sarcina de tutore. 

Anne i-a susţinut privirea cu încrederea calmă care o caracteriza. 

— Am fost crescută la cea mai modernă curte din lume. Şi n-am 
stat degeaba. Am observat totul. Am învăţat tot ce era de învăţat. Ştiu 
de ce e nevoie aici şi îi pot arăta lui Mary cum să se poarte. 

El a ezitat o clipă. 

— Domniţă Anne, nădăjduiesc că n-ai studiat prea îndeaproape 
flirtul. 

— Sigur că nu, a răspuns cu seninătatea unei călugăriţe. 

Am simţit cum mi se ridică umărul, ca pentru a mă descotorosi de 
ea. 

— Nu văd de ce artrebui să fac ce-mi spune Anne. 

Dispărusem, deşi întrunirea ar fi trebuit să mă vizeze. Anne captase 
atenţia celorlalţi. 

— Ei bine, am încredere că-ţi vei instrui sora. Şi tu la fel, George. 
Ştii cum e regele cu femeile, ţine-o pe Mary sub ochii lui. 

Au încuviinţat. Pentru scurt timp s-a aşternut tăcerea. 

— Voi vorbi cu tatăl lui Carey, s-a oferit tata. William probabil că se 
aşteaptă. Doar nu e neghiob. 

Unchiul s-a uitat la Anne şi George, aşezaţi de o parte şi de cealaltă 
a mea, mai degrabă temniceri decât prieteni. 

— Ajutaţi-vă sora, le-a poruncit. Daţi-i orice are nevoie ca să-l 
prindă pe rege în mrejele ei. Indiferent de ce meşteşuguri are nevoie, 
de ce bunuri îi trebuie, de ce aptitudini îi lipsesc, daţi-i-le imediat. Ne 
bizuim pe voi doi ca s-o faceţi să ajungă în patul lui. Nu uitaţi: răsplata 
va fi mare. Dar dacă nu izbutiţi, niciunul din noi nu va primi nimic. Nu 
uitaţi asta! 


Despărțirea de soţul meu a fost ciudat de dureroasă. Când am 
intrat în odaia noastră de culcare, servitoarea îmi împacheta lucrurile, 


ca să le ducă în odăile reginei. El stătea în mijlocul haosului de pantofi 
şi rochii aruncate pe pat, mantii azvârlite pe scaune şi cutii de bijuterii 
pretutindeni şi pe chipul tânăr i se citea uluiala. 

— Doamnă, văd că eşti în ascensiune. 

Era un tânăr chipeş, căruia oricare altă femeie i-ar fi acordat 
favorurile ei. Mi-a trecut prin minte că, poate, dacă familiile noastre 
nu ne-ar fi poruncit să ne căsătorim, iar acum să ne despărţim, ne-am 
fi plăcut. 

— Imi pare rău, am spus cu stângăcie. Ştii că trebuie să fac ce-mi 
cer unchiul şi tatăl meu. 

— Ştiu asta, a zis sec. Şi eu trebuie să fac ce-mi poruncesc toţi. 

Spre uşurarea mea, Anne a apărut în prag, cu un zâmbet poznaş şi 
strălucitor. 

— Ce mai faci, William Carey? Mă bucur să te văd! 

S-ar fi zis că găsea cea mai mare bucurie în a-şi vedea cumnatul 
stând în mijlocul acelui talmeş-balmeş de lucruri de-ale mele cu 
speranţele de-a avea o căsnicie şi un fiu năruite. 

— Anne Boleyn, a răspuns înclinându-se scurt. Ai venit să-ţi ajuţi 
sora să înainteze şi să urce? 

— Bineînţeles, a zis ea cu un zâmbet luminos. Aşa cum ar trebui să 
facem cu toţii. Niciunul dintre noi nu va suferi dacă Mary e favorita. 

l-a susţinut fără teamă privirea câteva clipe; el a fost acela care s-a 
întors să se uite pe fereastră. 

— Trebuie să plec, ne-a anunţat. Regele m-a rugat să merg cu el la 
vânătoare. 

A ezitat o clipă, apoi a traversat încăperea şi s-a apropiat de locul 
unde stăteam eu, înconjurată de garderoba împrăştiată. Mi-a luat 
mâna cu blândeţe şi mi-a sărutat-o. 

— Imi pare rău pentru tine. Şi-mi pare rău pentru mine. Când îmi 
vei fi trimisă înapoi, poate peste o lună, poate peste un an, voi încerca 
să-mi amintesc ziua asta şi faptul că arătai ca un copil, un pic pierdută 
printre toate hainele astea. Voi încerca să-mi amintesc că nu te-ai 
făcut vinovată de nicio urzeală şi că, azi cel puţin, ai fost în mai mare 
măsură o simplă fată decât o Boleyn. 


Regina a observat, fără să facă niciun comentariu, că acum eram 
femeie singură şi că locuiam împreună cu Anne într-o cămăruţă 
alăturată odăilor ei. In exterior, purtarea ei nu se schimbase absolut 
deloc. Continua să-mi vorbească pe un ton calm şi politicos. Dacă voia 
să fac ceva pentru ea - să scriu un bilet, să cânt, să-i scot cățelul din 
cameră sau să trimit un mesaj, mi-o cerea la fel de politicos ca- 
ntotdeauna. Dar nu m-a mai rugat niciodată să-i citesc din Biblie sau 
să stau la picioarele ei în timp ce cosea, nu m-a mai binecuvântat 
niciodată înainte să plec la culcare. Incetasem să mai fiu mica ei 


slujitoare preferată. 

Era o uşurare să merg seara la culcare împreună cu Anne. Trăgeam 
perdelele în jurul patului, ca să putem vorbi în voie prin întunericul 
plin de umbre, fără să fim auzite, şi ne simţeam ca în vremea 
copilăriei noastre din Franţa. Uneori George pleca din odăile regelui şi 
venea la noi; se urca pe patul înalt, aşeza lumânarea într-un echilibru 
precar pe tăblia de la căpătâi, scotea pachetul de cărţi de joc sau 
zarurile şi jucam toţi trei, în timp ce fetele din încăperile alăturate 
dormeau, fără să ştie că în camera noastră se ascunde un bărbat. 

Nu-mi ţineau predici despre rolul pe care trebuia să-l joc. Aşteptau 
cu viclenie să merg eu la ei şi să le spun că mă depăşeşte. 

N-am zis nimic când veşmintele mele au fost mutate dintr-un capăt 
în celălalt al palatului. N-am zis nimic când întreaga curte şi-a făcut 
bagajele şi s-a mutat la palatul preferat al regelui, Eltham, în Kent, ca 
să petreacă acolo primăvara. N-am zis nimic când soţul meu a mers 
călare lângă mine pe durata călătoriei şi mi-a vorbit amabil despre 
vreme şi despre starea calului meu, care era de fapt al lui Jane Parker, 
împrumutat în ciuda protestelor acesteia, ca o contribuţie la ambițiile 
familiei. Dar când am rămas numai cu George şi cu Anne în grădina 
palatului Eltham, i-am spus lui George: 

— Nu cred că pot să fac asta. 

— Ce anume? m-a întrebat, nevenindu-mi deloc în ajutor. 

Trebuia să plimbăm căţeluşa reginei, care fusese purtată în şa 
toată ziua, zgâlţâită zdravăn şi părea bolnavă. 

— Haide, Flo, a zis George pe un ton încurajator. Caută, caută! 

— Nu pot să fiu în acelaşi timp şi cu soţul meu, şi cu regele. Nu pot 
să râd împreună cu regele când soţul meu priveşte. 

— De ce nu? 

Anne a rostogolit pe jos o minge, pentru ca Flo să alerge după ea. 
Căţeluşa a privit-o trecând pe lângă ea fără strop de interes. 

— Of, prostănaco, du-te după ea! a strigat Anne. 

— Pentru că simt că e complet greşit. 

— Judeci mai bine decât mama ta? m-a întrebat Anne fără înconjur. 

— Sigur că nu! 

— Mai bine ca tatăl tău? Ca unchiul tău? 

Am clătinat din cap. 

— Ei îţi plănuiesc un viitor măreț, a spus Anne solemn. Orice fată 
din Anglia şi-ar da viaţa ca să aibă şansa ta. Eşti pe cale să devii 
favorita regelui Angliei, iar tu umbli ca o caraghioasă prin grădină 
întrebându-te dacă poţi râde la glumele lui? Dai dovadă de tot atâta 
minte cât Flo! 

Strecură vârful cizmei de călărie sub şezutul lui Flo cea letargică şi 
o împinse uşurel pe cărare. Flo se aşeză din nou, tot atât de 
încăpăţânată şi de nefericită ca mine. 


— la-o încetişor, a prevenit-o George, luându-mi apoi mâna şi 
punând-o pe braţul lui. Nu e atât de rău pe cât crezi, mi-a spus. 
William a mers alături de tine astăzi ca să arate că-şi dă 
consimţământul, nu ca să te facă să te simţi vinovată. Ştie că regelui 
trebuie să i se facă pe plac. Ştim cu toţii asta. William e bucuros. | se 
vor acorda favoruri pe care nu le-ar fi obţinut dacă n-ai fi fost tu. |i 
faci datoria faţă de el ajutându-i familia să avanseze. lţi e 
recunoscător. Nu faci nimic greşit. 

Ezitam. M-am uitat în ochii căprui şi cinstiţi ai lui George, apoi la 
faţa întoarsă a lui Anne. 

— Mai e ceva, am spus, forţată să mărturisesc. 

— Ce anume? m-a întrebat George. 

Anne o urmărea cu privirea pe Flo, dar ştiam că toată atenţia îi e 
îndreptată spre mine. 

— Nu ştiu cum s-o fac, am zis încetişor. Cu William o făceam cam o 
dată pe săptămână, pe întuneric şi foarte repede şi niciodată nu-mi 
plăcea prea mult. Nu ştiu ce-ar trebui să fac! 

Lui George i-a scăpat un mic hohot de râs, mi-a cuprins umerii cu 
braţul şi m-a îmbrăţişat. 

— Imi pare rău că am râs. Dar ai înţeles pe dos! El nu vrea o femeie 
care să ştie ce să facă. Din astea sunt cu zecile în orice baie publică 
din oraş. Te vrea pe tine. Pe tine te place. Şi o să fie încântat dacă eşti 
puţin timidă şi puţin nesigură. Nu e nicio problemă. 

— Heeiii! s-a auzit un strigăt din spatele nostru. Cei trei Boleyn! 

Ne-am întors: pe terasa de sus stătea regele, îmbrăcat tot cu 
mantia de călătorie şi cu pălăria aşezată şmechereşte pe cap. 

— Uite că începe. 

George a făcut o plecăciune adâncă. Anne şi cu mine ne-am lăsat 
amândouă odată în jos în reverență. 

— Nu sunteţi obosiţi după drum? ne-a întrebat regele. 

Intrebarea se adresa tuturor, dar se uita la mine. 

— Deloc. _ 

— Frumuşică iapa pe care o călăreai, dar prea scundă în crupă. |ţi 
voi dărui un cal nou. 

— Sire, sunteţi prea bun, am răspuns. lapa e de împrumut. M-aş 
bucura să am calul meu. 

— Poţi alege ce vrei din grajduri, a zis. Hai, putem să mergem să ne 
uităm chiar acum. 

Mi-a oferit braţul, iar eu mi-am lăsat uşor degetele pe stofa bogată 
a mânecii sale. 

— Abia dacă te simt. 

A pus mâna pe a mea şi a apăsat-o mai tare. 

— Aşa. Vreau să ştiu că te am, doamnă Carey. 

Ochii lui, foarte albaştri şi luminoşi, mi-au cercetat mai întâi 


creştetul bonetei franţuzeşti, apoi părul şaten-auriu strâns sub bonetă 
şi în cele din urmă chipul. 

— Chiar vreau să ştiu că te am. 

Am simţit că mi se usucă gura şi am zâmbit, în ciuda acelui 
sentiment aflat undeva între teamă şi dorinţă care-mi tăia respiraţia. 

— Sunt fericită să fiu cu Maiestatea Voastră. 

— Într-adevăr? m-a întrebat, dintr-odată foarte îngândurat. Chiar 
eşti? De la tine nu vreau monede calpe. Mulţi te vor îndemna să fii cu 
mine. Eu vreau să vii de bunăvoie. 

— Ah, Sire! De parcă n-aş fi dansat cu Maiestatea Voastră la 
petrecerea cardinalului Wolsey, fără să ştiu cine sunteţi! 

Amintirea l-a încântat. 

— A, da! Şi aproape ai leşinat când mi-am scos masca şi m-ai 
descoperit. Cine credeai că e? 

— Nu m-am gândit. Ştiu că a fost o neghiobie. Credeam că sunteţi 
poate un străin la curte, un chipeş străin abia sosit, şi eram atât de 
încântată să dansez cu Maiestatea Voastră! 

Regele a râs. 

— O, doamnă Carey, ce faţă dulce şi ce gânduri obraznice! Sperai 
că un străin chipeş a sosit la curte şi a ales să danseze cu tine? 

— Nu vreau să fiu obraznică. 

Preţ de o clipă m-am temut că dulcegăria asta ar fi prea exagerată, 
chiar şi pentru gustul lui. 

— Doar că, atunci când m-aţi invitat la dans, am uitat cum să mă 
port. Sunt sigură că n-aş face niciodată ceva greşit. A existat doar un 
moment când... 

— Când ce? 

— Când am uitat, am spus încetişor. 

Am ajuns la arcada de piatră care ducea spre grajduri. Regele s-a 
oprit la adăpostul arcadei şi m-a întors spre el. Mă simţeam vie în 
fiecare părticică a trupului meu, de la cizmele de călărie care 
alunecau pe pietrele de pavaj până la ochii care priveau în sus, spre 
el. 

— Vei uita din nou? 

Am ezitat, însă atunci Anne a făcut un pas spre noi şi a spus vesel: 

— La ce cal se gândeşte Maiestatea Voastră pentru sora mea? Cred 
că veţi vedea că e o bună călăreaţă. 

Regele ne-a condus spre grajduri, luând-o înainte, şi mi-a dat 
drumul pentru câteva clipe. George şi cu el s-au uitat la un cal, apoi la 
altul. Anne s-a apropiat de mine. 

— Trebuie să-l faci să vină mereu spre tine, spuse ea. Fă-l să vină 
mereu spre tine, dar nu-i lăsa niciodată impresia că mergi şi tu spre 
el. Vrea să simtă că luptă să te câştige, nu că-l atragi în capcană. 
Când te lasă să alegi între a merge spre el şi a fugi, ca acum, trebuie 


să fugi de fiecare dată. 

Regele s-a întors şi mi-a zâmbit, în timp ce George îi cerea unui 
servitor de la grajduri să aducă din boxă un murg frumos. 

— Dar să nu fugi prea repede, m-a prevenit sora mea. Nu uita că el 
trebuie să te prindă. 


În seara aceea am dansat cu regele în faţa întregii curţi, iar a doua 
zi am călărit pe calul meu cel nou alături de el când am mers la 
vânătoare. Regina, aşezată la masa cea înaltă, ne-a privit cum 
dansăm, iar când am plecat călare, i-a făcut semn de rămas-bun din 
uşa cea mare a palatului. Toată lumea ştia că mă curtează, toată 
lumea ştia că voi accepta când mi se va porunci s-o fac. Singurul care 
nu ştia acest lucru era regele. Îşi închipuia că ritmul apropierii noastre 
e dictat de dorinţa sa. 

Ziua primei plăţi a venit câteva săptămâni mai târziu, în aprilie, 
când tata a fost numit vistiernic al casei regale, funcţie care-i oferea 
acces la averea de zi cu zi a regelui, din care se putea servi după cum 
credea de cuviinţă. Tata m-a oprit când mergeam la cină şi m-a luat 
din suita reginei ca să schimbăm câteva vorbe în tihnă, în timp ce 
Maiestatea Sa îşi ocupa locul în capul mesei. 

— Unchiul tău şi cu mine suntem mulţumiţi de tine, mi-a zis scurt. 
Lasă-te călăuzită de fratele şi de sora ta, ei îmi spun că te descurci 
bine. 

Am făcut o mică reverență. 

— Asta e doar începutul pentru noi, mi-a reamintit. Trebuie să-l 
câştigi şi să-l păstrezi, nu uita! 

Cuvintele din slujba de cununie m-au făcut să tresar puţin. 

— Ştiu, am spus. Nu uit. 

— A făcut ceva până acum? 

M-am uitat spre sala impunătoare, unde regele şi regina îşi ocupau 
locurile. Trâmbiţaşii se pregăteau să anunţe sosirea alaiului de 
servitori de la bucătărie. 

— Incă nu. Doar priviri şi vorbe. 

— Şi tu răspunzi? 

— Cu zâmbete. 

Nu i-am spus tatei că eram pe jumătate în delir datorită plăcerii de- 
a fi curtată de cel mai puternic bărbat din regat. Nu-mi era greu să 
urmez sfatul surorii mele şi să-i zâmbesc întruna. Nu-mi era greu să 
roşesc şi să simt că vreau să fug şi, în acelaşi timp, că vreau să mă 
apropii mai mult. 

Tata a încuviinţat. 

— Bine. Poţi merge la locul tău. 

Am făcut încă o reverență şi m-am grăbit să intru în sală, chiar 
înaintea servitorilor care aduceau mâncarea. Regina m-a privit un pic 


tăios, de parcă ar fi fost gata să mă mustre, dar apoi s-a uitat într-o 
parte şi a surprins expresia de pe chipul soţului ei. Incremenită, 
privirea lui era aţintită asupra mea în timp ce traversam încăperea şi 
mă aşezam alături de celelalte doamne din suita reginei. Avea o 
expresie stranie, concentrată, de parcă în acele clipe nu putea să 
vadă şi să audă nimic, de parcă toată sala aceea mare s-ar fi topit şi 
nu mă putea vedea decât pe mine, în rochia albastră, cu boneta 
albastră, cu părul blond netezit pe spate şi un zâmbet tremurându-mi 
pe buze, căci îi simţeam dorinţa. Regina a remarcat ardoarea privirii 
sale, a strâns din buze, a zâmbit subţire şi a întors capul. 


În seara aceea, a venit în odăile ei. 

— Ascultăm nişte muzică? a întrebat-o. 

— Da, doamna Carey poate cânta pentru noi, a spus ea pe un ton 
plăcut, făcându-mi semn să mă apropii. 

— Sora ei, Anne, are o voce mai dulce, contracară regele. 

Anne mi-a aruncat o privire rapidă, triumfătoare. 

— Domnişoară Anne, vrei să ne cânţi unul dintre cântecele 
dumitale franţuzeşti? a rugat-o regele. 

Regina urmărea dialogul. Imi dădeam seama că se întreabă dacă 
toanele îl îmboldeau pe rege să placă o altă Boleyn. Dar el s-a dovedit 
mai iscusit decât ea. Anne s-a aşezat pe un taburet din mijlocul 
camerei, cu lăuta pe genunchi şi a început să cânte, cu vocea ei dulce 
- mai dulce decât a mea, aşa cum spusese el. Regina şedea pe jilţul ei 
obişnuit, cu braţe tapiţate şi brodate şi o spetează cu perne, de care 
nu se sprijinea niciodată. Regele nu s-a aşezat pe jilţul geamăn, 
alături de ea, ci s-a îndreptat agale spre mine şi a ocupat locul lăsat 
liber de Anne, aruncând o privire la ceea ce coseam. 

— Excelentă lucrătură, a remarcat. 

— Cămăşi pentru săraci, i-am explicat. Regina e bună cu săracii. 

— Într-adevăr. Cât de repede se mişcă acul tău, eu aş înnoda aţa! 
Ce degete mici şi îndemânatice ai! 

Capul lui era aplecat spre mâinile mele. M-am trezit privindu-i ceafa 
şi spunându-mi că mi-ar plăcea să-i ating părul des şi cârlionţat. 

— Cred că mâinile tale sunt pe jumătate cât ale mele, a zis într-o 
doară. Intinde-le şi arată-mi-le. 

Am înfipt acul în cămăşile pentru săraci şi am întins mâna ca să i-o 
arăt, cu palma în sus, îndreptată spre el. Fără ca privirea lui să-mi 
părăsească o clipă chipul, a ridicat şi el mâna, cu palma spre a mea, 
dar fără s-o atingă. li simţeam căldura mâinii aproape de a mea, dar 
nu-mi puteam dezlipi ochii de chipul lui. Mustaţa i se cârlionţa puţin la 
colţurile gurii. M-am întrebat dacă părul era moale, precum cel negru, 
ondulat şi nu prea des al soţului meu sau sârmos ca firele de aur. 
Părea să fie tare şi aspru, sărutul lui mi-ar zgâria faţa, înroşind-o, 


toată lumea ar şti că ne-am sărutat. Încadrate de micile şuviţe 
cârlionţate, buzele lui erau senzuale - nu-mi puteam lua ochii de la 
ele. Nu mă puteam împiedica să mă gândesc la atingerea lor, la 
gustul lor. 

Incet, şi-a apropiat palma de a mea ceva mai mult, ca şi cum am fi 
fost doi dansatori la încheierea unei pavane. Podul palmei lui a atins 
podul palmei mele şi am resimţit atingerea ca pe-o muşcătură. Am 
tresărit puţin şi i-am văzut buzele arcuindu-se, căci îşi dădea seama 
că atingerea sa era un şoc pentru mine. Palma şi degetele mele reci 
erau aliniate cu ale sale, vârful degetelor mele ajungând doar până la 
ultima articulaţie a alor sale. li simţeam pielea caldă, o bătătură pe un 
deget, de la trasul cu arcul - palma aspră a unui bărbat care 
călăreşte, joacă tenis, vânează şi poate să ţină în mână lancea şi 
sabia cât e ziua de lungă. Mi-am dezlipit ochii de la buzele sale şi i-am 
cuprins cu privirea întreg chipul; vigilenţa luminoasă a ochilor săi era 
concentrată asupra mea ca un soare prin sticlă, dorinţa emana 
dinspre el ca arşiţa. 

— Ai pielea atât de moale! a spus cu o voce slabă, ca o şoaptă. Şi 
mâinile micuţe, aşa cum mi-am închipuit. 

Pretextul măsurării lungimii degetelor se epuizase de mult, dar am 
rămas neclintiţi, cu palmele lipite una de alta, cu ochii unul asupra 
chipului celuilalt. Apoi, încet, irezistibil, mâna lui a cuprins-o pe-a mea, 
ţinând-o cu blândeţe, dar strâns. 

Anne a terminat un cântec şi a început altul, fără să schimbe cheia, 
fără vreo întrerupere în glas, întreţinând vraja clipei. Regina a fost cea 
care a întrerupt-o: 

— Maiestate, o tulburaţi pe doamna Carey, a spus râzând uşor, ca 
şi cum imaginea soţului ei ţinându-se de mână cu altă femeie, cu 
douăzeci şi trei de ani mai tânără decât ea, ar fi amuzat-o. Prietenul 
vostru, William, nu vă va mulţumi pentru că-i faceţi soţia să 
lenevească. A promis să tivească aceste cămăşi pentru călugărițele 
de la mănăstirea Whitchurch şi nici jumătate din ele nu sunt gata. 

El a dat drumul mâinii mele şi a întors capul spre soţia lui, replicând 
nepăsător: 

— William mă va ierta. 

— Vreau să fac o partidă de cărţi, a spus regina. Jucaţi cu mine, 
soţul meu? 

Preţ de o clipă am crezut că a reuşit să-l îndepărteze de mine, 
trezind din nou vechea afecţiune pe care i-o purta. Dar când s-a 
ridicat în picioare ca să-i facă voia, s-a uitat o clipă în urmă şi m-a 
văzut cum mă uit la el. In privirea mea nu exista aproape deloc calcul 
- aproape deloc. Eram doar o femeie tânără care se uita la un bărbat 
cu dorinţă în ochi. 

— Doamna Carey îmi va fi parteneră. Să trimit după George, ca să 


aveţi şi dumneavoastră un Boleyn drept partener? Am putea forma 
perechi mixte. 
— Jane Parker poate să joace cu mine, a răspuns cu răceală regina. 


— Ţi-a ieşit foarte bine manevra, a spus Anne în seara aceea. 

Stătea lângă foc, în odaia noastră de culcare, şi-şi pieptăna părul 
lung, negru, cu capul înclinat într-o parte, astfel încât îi cădea peste 
umăr ca o cascadă înmiresmată. 

— Partea cu mâinile a fost foarte bună. Ce făceaţi? 

— Imi măsura palma în comparaţie cu a lui. 

Mi-am terminat de împletit părul, mi-am pus boneta de noapte pe 
cap şi am legat panglica albă. 

— Când ni s-au atins mâinile, am simţit... 

— Ce? 

— Era ca şi cum mi-ar fi luat foc pielea, am şoptit. Zău! Ca şi cum 
atingerea lui ar fi putut să mă ardă. 

Anne m-a privit neîncrezătoare. 

— Ce vrei să spui? 

Cuvintele mi s-au revărsat de pe buze: 

— Vreau să mă atingă. Pur şi simplu mor să-i simt atingerea. Vreau 
să mă sărute. 

Lui Anne nu-i venea să creadă. 

— II doreşti? 

M-am cuprins cu braţele şi m-am ghemuit pe bancheta din piatră, 
de sub fereastră. 

— O, Dumnezeule, da! Nu mi-am dat seama că într-acolo mă 
îndrept. O, da! O, da! 

S-a strâmbat, cu colţurile gurii lăsate în jos. 

— Ai face bine să nu le spui asta tatei şi mamei! m-a prevenit. Ei ți- 
au poruncit să joci un joc iscusit, nu să umbli năucă, precum o fată 
bolnavă de dragoste în amurg. 

— Dar nu crezi că mă doreşte? 

— A, pentru moment, da. Dar săptămâna viitoare? Anul viitor? 

S-a auzit un ciocănit uşor şi George şi-a strecurat capul pe uşă. 

— Pot să intru? 

— Da, a răspuns Anne cu răceală. Dar nu poţi să stai prea mult. Ne 
pregătim de culcare. 

— Şi eu, a zis el. Am băut cu tata. Mă duc la culcare, iar mâine, 
când îmi voi reveni din beţie, mă voi trezi devreme şi mă voi 
spânzura. 

Abia dacă-l auzeam. Mă uitam pe fereastră şi mă gândeam la 
atingerea mâinii lui Henric lipită de-a mea. 

— De ce? l-a întrebat Anne. 

— Anul viitor va avea loc nunta mea. Invidiază-mă! 


— Toată lumea se căsătoreşte, numai eu nu! a spus Anne enervată. 
Aranjamentul cu familia Ormonde a căzut şi acum ai noştri nu mai au 
nimic pentru mine. Vor să mă călugăresc? 

— Nu-i o alegere prea rea, a zis George. Crezi că m-ar primi şi pe 
mine? 

Am prins ideea conversaţiei şi m-am întors să râd de el. 

— Intr-o mănăstire de călugăriţe? Bună stareță ai fi! 

— Mai bună ca majoritatea, a zis George vesel. 

S-a dus să se aşeze pe un taburet, dar n-a nimerit şi s-a prăbuşit pe 
podea cu o bufnitură. 

— Eşti beat! l-am acuzat. 

— Aşa-i! Şi dezgustat. Viitoarea mea nevastă are ceva care-mi pare 
foarte ciudat. Ceva cam... (A căutat cuvântul potrivit.) rânced. 

— Prostii! a zis Anne. Are o zestre excelentă şi legături bune, e 
favorita reginei, iar tatăl ei e bogat şi respectat. De ce să-ţi faci griji? 

— Pentru că are o gură ca o capcană pentru iepuri şi nişte ochi 
aprigi şi reci totodată. 

Anne a râs. 

— Poetule! 

— Ştiu ce vrea să spună George, am zis. E pasională şi cum 
secretoasă. 

— Doar discretă, m-a corectat Anne. 

George a clătinat din cap. 

— Aprigă şi rece totodată. Toate umorile amestecate laolaltă. Voi 
avea o viaţă de câine cu ea! 

— Of, însoară-te cu ea, culcă-te cu ea şi trimite-o la ţară! a spus 
Anne pierzându-şi răbdarea. Eşti bărbat, poţi s-o faci. 

Asta l-a mai înveselit. 

— Pot s-o trimit tocmai la Hever, a zis el. 

— Sau la Rochford Hall. lar regele trebuie să-ţi dăruiască un nou 
domeniu cu prilejul căsătoriei. 

George a dus la buze urciorul de lut. 

— Vrea cineva să bea? 

— Eu vreau, am spus, luând urciorul şi gustând vinul roşu, rece şi 
acru. 

— Eu mă culc, a zis Anne cu afectare. Ar trebui să-ţi fie ruşine, 
Mary, fiindcă bei în cămaşă de noapte. 

A dat la o parte cuverturile şi s-a urcat în pat. Ne-a cercetat, pe 
George şi pe mine, în timp ce-şi aranja cearşafurile pe lângă şolduri, şi 
a decretat: 

— Amândoi sunteţi cam prea uşuratici. 

George s-a strâmbat. 

— Ne-a zis-o! a exclamat vesel. 

— E foarte severă, am şoptit cu prefăcut respect. Nu ţi-ai închipui 


niciodată că şi-a petrecut jumătate din viaţă flirtând la curtea 
franceză. 

— Mai mult spaniolă decât franceză, cred, a zis George, vrând s-o 
provoace. 

— Şi nemăritată, am şoptit. O dueña spaniolă. 

Anne a pus capul pe pernă, a băgat capul între umeri şi a tras 
cuverturile la locul lor. 

— Nu vă ascult, aşa că nu vă mai obosiţi. 

— Cine ar lua-o? a întrebat George. Cine ar dori-o? 

— Au să-i găsească pe cineva, am răspuns. Vreun fiu mezin sau 
vreun biet cavaler bătrân şi falit. 

l-am întins urciorul lui George. 

— O să vedeţi! s-a auzit dinspre pat. Am să fac o partidă mai bună 
decât voi amândoi. Şi dacă nu mi-o aranjează ei curând, am s-o 
aranjez chiar eu! 

George mi-a dat înapoi urciorul. 

— Termină-l tu. Eu am băut mai mult decât suficient. 

Am luat ultima înghiţitură de vin şi m-am îndreptat spre cealaltă 
jumătate a patului. 

— Noapte bună, i-am spus lui George. 

— Am să stau o vreme aici, lângă foc, a zis el. Ne merge bine nouă, 
celor din neamul Boleyn, nu? Eu - logodit, tu - în drum spre patul 
regelui, iar mica Mademoiselle Parfait liberă pe piaţă, pregătită să 
joace ca să câştige totul. 

— Da, am răspuns. Ne merge bine. 

M-am gândit la ochii albaştri şi intenşi ai regelui aţintiţi asupra 
chipului meu, la felul în care se plimbau de la vârful bonetei mele 
până la partea de sus a corsajului rochiei. Mi-am afundat obrazul în 
pernă, aşa încât niciunul dintre ei să nu mă audă, şi am şoptit: 
„Henric... Maiestate... lubirea mea...” 


A doua zi urma să aibă loc un turnir în grădinile unui conac aflat la 
oarecare distanţă de palatul Eltham. Reşedinţa Fearson fusese 
construită în timpul ultimei domnii de către unul din numeroșii bărbaţi 
duri care-şi dobândiseră averea sub domnia tatălui regelui, care 
fusese cel mai dur dintre toţi. Era o reşedinţă mare, grandioasă, fără 
parapete sau şanţuri cu apă. Sir John Lovick crezuse că Anglia va avea 
parte de pace pentru totdeauna şi construise o reşedinţă care nu era 
apărată, ba mai mult, nu putea fi apărată. Grădinile se întindeau în 
jurul conacului ca o tablă de şah în verde şi alb: pietre, cărări şi 
borduri albe în jurul grădinilor scunde de dafini verzi. Dincolo de ele se 
afla parcul, unde ţinea căprioare pentru vânătoare, iar între parc şi 
grădini se întindea o pajişte minunată, pregătită tot timpul anului 
pentru ca regele s-o poată folosi ca teren de turnir. 


Cortul reginei şi al doamnelor ei era făcut din mătase vişinie şi albă. 
Regina purta o rochie vişinie asortată şi culorile intense o făceau să 
pară tânără şi trandafirie. Eu eram îmbrăcată în verde - rochia pe care 
o purtasem la piesa-mască din marţea dinainte de Lăsata Secului, 
când regele mă alesese dintre toate. Culoarea îmi făcea părul auriu să 
strălucească mai tare şi ochii să-mi sclipească. Stăteam în picioare 
lângă jilţul reginei, ştiind că orice bărbat care se uita de la ea la mine 
şi-ar fi spus că ea era o femeie bine, dar suficient de bătrână ca să-mi 
fie mamă, în timp ce eu eram o femeie de numai paisprezece ani, o 
femeie gata să se îndrăgostească, o femeie gata să simtă dorinţă, o 
femeie precoce, o fată în floare. 

Primele trei partide ale turnirului s-au ţinut între bărbaţii de rang 
inferior de la curte, care sperau să atragă atenţia riscându-şi capul. 
Erau destul de abili, am avut parte de câteva încrucişări de lance 
palpitante şi de un moment distractiv când un bărbat mai scund şi-a 
dat jos de pe cal rivalul mai solid, lucru care i-a făcut pe oamenii de 
rând să izbucnească în urale. Mărunţelul a descălecat şi şi-a scos 
coiful ca să primească aplauzele. Era chipeş, zvelt şi blond. Anne m-a 
înghiontit. 

— Cine e? 

— Doar unul dintre tinerii Seymour. 

Regina a întors capul. 

— Doamnă Carey, vrei să mergi să-l întrebi pe maestrul de călărie 
când luptă soţul meu astăzi şi ce cal a ales? 

M-am întors să fac ce-mi ceruse şi mi-am dat seama de ce mă 
trimitea de-acolo. Regele se îndrepta agale prin iarbă spre pavilionul 
nostru, iar ea voia să mă îndepărteze din calea lui. Am făcut o 
reverență şi m-am îndreptat spre ieşire, trăgând de timp şi 
sincronizându-mi plecarea în aşa fel încât el să mă vadă ezitând sub 
copertină. A încheiat îndată conversaţia pe care o purta şi a pornit 
grăbit spre mine. Armura sa, atât de lustruită încât lucea ca argintul, 
avea ornamente din aur. Curelele din piele ale platoşei şi apărătorilor 
pentru braţe erau roşii şi netede precum catifeaua. Părea mai înalt - 
un erou impunător din războaiele de pe vremuri. Razele soarelui 
cădeau direct pe armura lui şi făceau metalul să strălucească atât de 
orbitor, încât am fost nevoită să mă retrag înapoi la umbră şi să duc 
mâna streaşină la ochi. 

— Doamna Carey, în verde de Lincoln! 

— lar Maiestatea Voastră străluceşte. 

— Tu ai fi năucitoare chiar şi în cel mai întunecat negru. 

N-am spus nimic. Mă uitam pur şi simplu la el. Dacă Anne sau 
George ar fi fost în preajmă, m-ar fi îmboldit cu vreun compliment. 
Dar eu eram golită de replici spirituale, dorinţa acoperea totul. Nu 
puteam să spun sau să fac nimic, nu eram în stare decât să-l privesc, 


ştiind că ochii mei erau plini de dor. Nici el nu spunea nimic. Stăteam 
faţă-n faţă, cu privirile pierdute una într-alta, scrutându-ne chipurile 
ca şi cum am fi putut citi dorinţa celuilalt din ochii săi. In cele din 
urmă a spus: 

— Trebuie să te văd singură. 

— Maiestate, nu pot, am răspuns fără să cochetez. 

— Nu vrei? 

— Nu îndrăznesc. 

Auzind asta, a inspirat şi a expirat adânc, de parcă ar fi putut să 
înlăture însăşi patima trupească. 

— Ai putea să te încrezi în mine. 

Mi-am desprins privirea de pe chipul lui şi m-am uitat în altă parte, 
fără să văd nimic. Am repetat simplu: 

— Nu îndrăznesc. 

Mi-a luat mâna, a dus-o la buze şi a sărutat-o. Am simţit căldura 
răsuflării sale pe degete şi apoi mângâierea blândă a mustăţii 
ondulate. 

— Ah, moale! 

A ridicat privirea. 

— Moale? 

— Mustaţa Maiestăţii Voastre, am explicat. Mă întrebam cum e la 
atingere. 

— Te întrebai cum e la atingere mustaţa mea? 

Am simţit cum mi se încing obrajii. 

— Da. 

— Dacă te-aş săruta? 

Am coborât privirea în pământ, ca să nu văd strălucirea ochilor lui 
albaştri şi am încuviinţat din cap, abia perceptibil. 

— Ţi-ai dorit să te sărut? 

La întrebarea asta, am ridicat privirea şi i-am spus disperată: 

— Maiestate, trebuie să plec! Regina m-a trimis să-i fac un comision 
şi se va întreba unde sunt. 

— Unde ţi-a cerut să mergi? 

— La maestrul de călărie al Maiestăţii Voastre, să aflu ce cal veţi 
călări şi când. 

— Pot să-i spun chiar eu. De ce să umbli tu prin arşiţa asta? 

Am clătinat din cap. 

— Nu mă deranjează să mă duc până acolo pentru ea. 

A ţâţâit uşor din buze. 

— De parcă n-ar avea destui servitori care să alerge încolo şi- 
ncoace pe pajişte! Dumnezeu ştie că are o întreagă suită spaniolă, pe 
când eu sunt ţinut de rău pentru mica mea curte. 

Am zărit-o cu coada ochiului pe Anne ieşind dintre faldurile cortului 
reginei şi îngheţând când ne-a văzut, pe rege şi pe mine, împreună şi 


atât de aproape. El mi-a dat drumul cu blândeţe. 

— Am să merg să o văd şi să-i răspund la întrebarea despre caii 
mei. Tu ce vei face? 

— Vin şi eu imediat. Am nevoie de câteva clipe înainte să mă întorc 
înăuntru, mă simt aşa de... 

M-am întrerupt, căci îmi era imposibil să descriu ce simţeam. M-a 
privit cu tandreţe. 

— Eşti prea tânără ca să joci jocul ăsta, nu-i aşa? Chiar dacă eşti o 
Boleyn. Presupun că ţi se va spune ce să faci şi că îmi vei fi scoasă în 
cale. 

Dacă n-ar fi fost Anne, care aştepta în umbra cortului de turnir, i-aş 
fi mărturisit urzeala familiei mele, menită să-l atragă în capcană. Dar 
cum ea mă urmărea, am clătinat doar din cap. 

— Pentru mine nu e un joc. 

M-am uitat în altă parte şi n-am mai fost în stare să-mi stăpânesc 
tremurul buzelor. 

— Vă jur, Maiestate, pentru mine nu e un joc! 

A ridicat mâna, m-a prins de bărbie şi mi-a întors chipul spre el. 
Pentru o clipă care m-a făcut să-mi pierd răsuflarea, mi-am închipuit, 
cu groază şi încântare, că mă va săruta în faţa tuturor. 

— Te temi de mine? 

Am clătinat din cap şi m-am împotrivit ispitei de a-mi lipi obrazul de 
palma lui. 

— Mă tem de ceea ce se poate întâmpla. 

— Intre noi? 

A zâmbit - zâmbetul încrezător al bărbatului care ştie că mai e 
foarte puţin până când femeia pe care o doreşte va fi în braţele sale. 

— Mary, nu ţi se va întâmpla nimic rău pentru că mă iubeşti. Dacă 
vrei, îţi dau cuvântul meu. Vei fi iubita mea, vei fi mica mea regină. 

Am icnit la auzul acelui cuvânt îmbătător. Brusc, mi-a zis: 

— Dă-mi eşarfa ta, vreau să port în turnir semnul afecțiunii tale. 

M-am uitat în jur. 

— Nu pot să v-o dau aici! 

— Trimite-mi-o. Am să-l rog pe George să vină la tine, dă-i-o lui. N-o 
voi purta aşa încât să se vadă, o voi ascunde sub pieptar. O voi purta 
lipită de inimă. 

Am încuviinţat. 

— Aşadar îmi dăruieşti afecțiunea ta? 

— Dacă asta vreţi, am şoptit. 

— Asta vreau, da, foarte mult. 

S-a înclinat şi s-a întors către intrarea în cortul reginei. Sora mea, 
Anne, a dispărut ca o fantomă de nădejde. 

Le-am lăsat tuturor câteva minute, apoi am intrat şi eu în cort. 
Regina mi-a aruncat o privire aspră, întrebătoare. Am făcut o 


reverență adâncă şi am spus cu glas dulce: 

— Maiestate, l-am văzut pe rege venind să răspundă el însuşi la 
întrebarea voastră. Aşa că m-am întors. 

— Ar fi trebuit să trimiteţi un servitor din capul locului, a intervenit 
brusc regele. Doamna Carey n-ar trebui să alerge pe terenul de turnir 
pe soarele ăsta. E mult prea cald. 

Regina a ezitat o clipă, apoi a spus: 

— Imi pare foarte rău. Am fost necugetată. 

— Nu mie trebuie să-mi cereţi scuze, a zis el cu subînţeles. 

Am crezut că va refuza, iar din încordarea trupului lui Anne, care 
stătea lângă mine, mi-am dat seama că şi ea aştepta să vadă ce va 
face o prinţesă a Spaniei şi o regină a Angliei. 

— Imi pare rău dacă ţi-am provocat vreo neplăcere, doamnă Carey, 
a spus regina pe un ton egal. 

Nu mă simţeam deloc triumfătoare. Mă uitam spre celălalt capăt al 
cortului aşternut cu covoare bogate, la femeia suficient de bătrână ca 
să-mi fie mamă, şi nu simţeam decât milă pentru durerea pe care 
aveam să i-o provoc. Preţ de câteva clipe nu l-am văzut nici măcar pe 
rege, ci doar pe noi două, menite să ne rănim una pe cealaltă. 

— E o plăcere să vă slujesc, regină Caterina, am spus cât se poate 
de sinceră. 

M-a privit o clipă de parcă ar fi înţeles o parte din ceea ce se 
petrecea în mintea mea, apoi s-a întors spre soţul ei. 

— Sunt pregătiţi caii voştri pentru astăzi, Maiestate? Sunteţi 
încrezător? 

— Astăzi mă voi întrece cu Suffolk, a zis el. 

— Veţi avea grijă, Sire? a întrebat ea încetişor. Nu e nimic rău în a 
pierde în faţa unui călăreț precum ducele, dar ar fi sfârşitul regatului 
dacă vi s-ar întâmpla ceva. 

Era un gând iubitor, dar el l-a primit fără strop de eleganţă. 

— Intr-adevăr, aşa ar fi, din moment ce nu avem un fiu. 

Ea a tresărit şi am văzut culoarea dispărându-i din obraji. 

— Mai e timp, a spus cu o voce atât de scăzută, că abia puteam s-o 
aud. Incă mai e timp... 

— Nu prea mult, a zis el cu răceală, întorcându-se cu spatele la ea. 
Trebuie să merg să mă pregătesc. 

A trecut pe lângă mine fără să-mi arunce nici măcar o privire, deşi 
Anne, eu şi toate celelalte doamne am făcut reverenţe adânci la 
apropierea sa. Când m-am ridicat, regina se uita spre mine, nu ca şi 
cum i-aş fi fost rivală, ci ca şi cum aş fi fost tot mica ei doamnă de 
companie preferată, care ar putea să-i aducă o cât de mică alinare. 
Mă privea de parcă, timp de o clipă, ar fi vrut să caute pe cineva 
capabil să înţeleagă amarnica soartă a femeii în această lume 
condusă de bărbaţi. 


George a intrat în încăpere şi a îngenuncheat în faţa reginei cu 
eleganţa-i firească. 

— Maiestate, am venit s-o vizitez pe cea mai frumoasă doamnă din 
Kent, din Anglia şi din întreaga lume. 

— O, George Boleyn, ridică-te! a spus ea zâmbind. 

— Aş prefera să mor la picioarele Maiestăţii Voastre, a zis el. 

Ea l-a bătut uşor pe mână cu evantaiul. 

— Nu, dar dacă vrei, ai putea să-mi spui care sunt rămăşagurile 
pentru turnirul regelui. 

— Cine să pună rămăşag împotriva lui? E cel mai bun dintre 
călăreţi. Pariez cinci la doi pentru al doilea turnir. Fraţii Seymour 
împotriva fraţilor Howard. N-am nicio îndoială cine va învinge. 

— Mi-ai oferi un rămăşag în favoarea fraţilor Seymour? a întrebat 
regina. 

— Ca să aibă binecuvântarea Maiestăţii Voastre? Niciodată! a spus 
repede George. V-aş sugera să pariaţi pe vărul meu Howard, 
Maiestate. Atunci puteţi fi sigură de câştig, puteţi fi sigură că pariaţi 
pe una dintre cele mai nobile şi mai loiale familii din ţară şi, totodată, 
aveţi o şansă fantastică. 

Ea a râs auzind asta. 

— Intr-adevăr, eşti un curtean desăvârşit. Cât vrei să pierzi în 
favoarea mea? 

— Să spunem cinci coroane? a întrebat George. 

— S-a făcut! 

— Pariez şi eu, a zis brusc Jane Parker. 

Zâmbetul lui George s-a topit. 

— Domnişoară Parker, nu v-aş putea oferi o astfel de şansă, a spus 
el politicos. Pentru că toată averea mea vă stă la dispoziţie. 

Limbajul era în continuare cel al iubirii curteneşti, flirtul constant pe 
care îl întâlneai în cercurile regale zi şi noapte şi care uneori însemna 
totul, dar cel mai adesea nu însemna absolut nimic. 

— AŞ vrea doar să pariez câteva coroane. 

Jane încerca să întreţină cu George genul de conversaţie spirituală, 
măgulitoare, la care se pricepea el atât de bine. Anne şi cu mine o 
priveam critic, deloc dispuse să o ajutăm pe lângă fratele nostru. 

— Dacă pierd în favoarea Maiestăţii Sale - şi veţi vedea cu câtă 
graţie mă va sărăci -, nu voi mai avea nimic pentru nimeni, a spus 
George. Mai mult chiar, ori de câte ori sunt alături de Maiestatea Sa, 
nu am nimic pentru nimeni altcineva. Nici bani, nici inimă, nici ochi. 

— Ce ruşine! l-a întrerupt regina. Să-i spui asta logodnicei dumitale! 

George s-a înclinat în faţa ei. 

— Suntem stele logodite ce plutesc în jurul unei frumoase luni. Cea 
mai mare frumuseţe face să pălească tot restul. 

— O, fugi de-aici! a spus regina. Du-te şi licăreşte altundeva, 


micuța mea stea Boleyn. 

George a făcut o plecăciune şi s-a îndepărtat spre spatele cortului. 
L-am urmat. 

— Dă-mi-o repede! mi-a zis scurt. E rândul lui. 

Corsajul rochiei mele era împodobit cu un metru de mătase albă. 
Am tras-o prin găicile verzi până am scos-o cu totul şi i-am dat-o lui 
George, care a ascuns-o în buzunar. 

— Ne vede Jane, am spus. 

A clătinat din cap. 

— Nu contează. E legată de interesele noastre, indiferent ce părere 
ar avea. Trebuie să plec. 

Am încuviinţat şi, după plecarea lui, m-am întors în cort. Ochii 
reginei s-au oprit în treacăt pe găicile goale de pe pieptul rochiei 
mele, dar n-a spus nimic. 

— Vor începe din clipă-n clipă, ne-a anunţat Jane. Urmează turnirul 
regelui. 

Am văzut cum e ajutat să încalece, susţinut de doi bărbaţi, căci 
greutatea armurii aproape că-l ţintuia la pământ. Charles Brandon, 
ducele de Suffolk şi cumnatul regelui, se pregătea şi el, şi cei doi au 
pornit împreună şi au trecut prin faţa intrării în cortul reginei. Regele a 
coborât lancea în semn de salut pentru ea şi a ţinut-o aşa până a 
străbătut toată lungimea cortului. Dar a devenit un salut pentru mine, 
căci viziera coifului său era ridicată şi îl vedeam zâmbindu-mi. Sub 
partea dinspre umăr a pieptarului său se zărea o mică fluturare albă, 
care, ştiam, era eşarfa de la rochia mea. Ducele de Suffolk a venit în 
urma lui, a coborât lancea în faţa reginei, apoi a dat din cap, cam 
ţeapăn, către mine. Anne, aflată în spatele meu, a icnit uşor. 

— Suffolk te-a salutat! mi-a şoptit ea. 

— Aşa mi s-a părut şi mie. 

— Da, te-a salutat! A înclinat capul. Asta înseamnă că regele i-a 
vorbit despre tine sau i-a vorbit surorii lui, regina Maria, iar ea i-a spus 
lui Suffolk. Are gânduri serioase! Cu siguranţă are gânduri serioase. 

M-am uitat într-o parte. Regina privea spre capătul balustradei, 
unde îşi oprise regele calul. În aşteptarea semnalului trâmbiţei, 
marele cal de luptă scutura din cap şi tropăia pe loc. Regele stătea 
degajat în şa, cu un mic inel de aur de jur împrejurul coifului, viziera 
coborâtă, lancea întinsă înainte. Regina s-a aplecat în faţă să vadă 
mai bine. Trâmbiţa a sunat şi cei doi cai s-au năpustit înainte când 
pintenii li s-au înfipt în coaste. Cei doi bărbaţi în armură s-au repezit 
fulgerător unul spre altul, iar de pe copitele cailor zburau bulgări de 
pământ. Lăncile erau ţinute în jos, ca nişte săgeți ce zboară spre ţintă, 
cu flamurile de la capăt fluturând. Distanţa dintre cei doi se micşora 
repede. Regele primi o lovitură piezişă, pe care o pară cu scutul, dar 
lancea lui, împinsă cu putere spre Suffolk, se strecură pe sub scut şi 


izbi în plin platoşa acestuia. Şocul loviturii îl aruncă pe Suffolk în 
spate, iar greutatea armurii făcu restul, trăgându-l peste crupa calului 
şi făcându-l să se prăbuşească la pământ cu o bubuitură asurzitoare. 

Soţia lui sări în picioare. 

— Charles! 

leşi ca o furtună din pavilionul reginei, ridicându-şi poalele rochiei şi 
alergând ca o femeie de rând spre soţul ei, care zăcea nemişcat pe 
iarbă. 

— Aş face bine să merg şi eu, a zis Anne pornind în grabă după 
stăpâna ei. 

M-am uitat la rege, aflat la celălalt capăt al balustradei. Scutierul 
său îl ajuta să-şi dea jos armura grea. Când i-a scos platoşa, eşarfa 
mea cea albă a căzut fluturând pe pământ, fără ca el să-şi dea seama. 
| s-au scos jambierele şi apărătorile pentru braţe, iar el a pornit cu pas 
sprinten spre trupul sumbru de nemişcat al prietenului său, îmbrăcând 
din mers o jachetă. Regina Maria era îngenuncheată lângă Suffolk, 
ţinându-i capul pe braţe. Scutierul acestuia scotea armura grea a 
stăpânului său. Când fratele ei s-a apropiat, regina Maria a ridicat 
privirea şi l-a anunţat zâmbind: 

— E teafăr. Tocmai l-a înjurat teribil pe Peter pentru că l-a ciupit cu 
o cataramă. 

Henric a râs. 

— Domnul fie lăudat! 

Doi bărbaţi au venit în fugă cu o targă. Suffolk s-a ridicat în capul 
oaselor. 

— Pot să merg, a zis el. Al naibii să fiu dacă mă las dus pe targă de 
pe teren înainte să mor! 

— Să te ajut, s-a oferit Henric ridicându-l în picioare. 

Un alt bărbat s-a repezit să-l susţină din partea cealaltă şi au pornit 
împreună, Suffolk târşâindu-şi picioarele şi apoi păşind împiedicat ca 
să ţină pasul. 

— Nu veni! i-a strigat Henric reginei Maria peste umăr. Lasă-ne să-l 
instalăm comod şi după aceea vom găsi o căruţă sau altceva cu care 
să poată ajunge acasă. 

Ea s-a oprit, aşa cum i se ceruse. Pajul regelui a venit în fugă cu 
eşarfa mea în mână, vrând s-o ducă stăpânului său. Regina Maria a 
întins mâna. 

— Nu-l sâcâi acum, a zis ea cu asprime. 

Flăcăul s-a oprit ţinând încă eşarfa mea în mână. 

— A pierdut asta, Maiestate. O avea sub pieptar. 

Ea a întins mâna cu indiferenţă, iar pajul i-a dat eşarfa. S-a uitat 
cum fratele ei îl ajuta pe soţul său să intre în casă, iar sir John Lovick 
mergea grăbit înaintea lor, deschizând uşi şi strigând după servitori. 
Absentă, s-a întors în pavilionul reginei, cu eşarfa mea făcută ghem în 


mână. M-am dus s-o iau de la ea, dar am ezitat, neştiind ce să-i spun. 

— E teafăr? a întrebat regina Caterina. 

Regina Maria a reuşit să zâmbească. 

— Da. Are mintea limpede şi niciun os rupt. Platoşa abia dacă e 
îndoită. 

— Imi daţi mie ce aveţi în mână? a întrebat-o regina Caterina. 

Prinţesa Maria s-a uitat la eşarfa mea boţită. 

— Asta? Mi-a dat-o pajul regelui. Era sub pieptarul lui. 

l-a întins-o. Era oarbă şi surdă la tot ce nu avea legătură cu soţul ei. 

— Mă duc la el, a hotărât ea. Anne, tu şi celelalte puteţi merge 
acasă cu regina după cină. 

Regina a încuviinţat din cap, dându-şi acordul, iar prinţesa Maria a 
ieşit repede din pavilion, îndreptându-se spre casă. Regina Caterina a 
privit-o plecând, fără să lase din mână eşarfa mea. Aşa cum ştiam că 
se va întâmpla, a răsucit-o fără grabă, cercetând-o. Mătasea fină îi 
aluneca uşor printre degete. Pe tivul cu franjuri, a zărit verdele aprins 
al monogramei brodate cu mătase: MB. Incet, acuzator, s-a întors spre 
mine. 

— Cred că vă aparţine, mi-a spus ea cu o voce scăzută şi încărcată 
de dispreţ. 

A întins mâna în care avea eşarfa, ţinând-o între degetul mare şi 
arătător, de parcă ar fi fost un şoarece mort, găsit în fundul unui 
dulap. 

— Du-te! mi-a şoptit Anne. Trebuie s-o iei. 

M-a îmbrâncit, aşa că am făcut un pas înainte. Regina a dat drumul 
eşarfei când am ajuns la ea, am prins-o din zbor. Arăta ca o zdreanţă 
jalnică, o cârpă cu care să speli podelele. 

— Mulţumesc, am spus cu umilinţă. 


La cină, regele abia dacă mi-a aruncat o privire. Accidentul îl 
cufundase în melancolia atât de caracteristică tatălui său, de care 
învățau acum şi curtenii lui să se teamă. 

Regina s-a purtat cum nu se putea mai amabil şi mai plăcut. Dar 
nicio conversaţie, niciun zâmbet fermecător, nicio muzică nu-i putea 
însenina regelui dispoziţia. A urmărit poznele nebunului său fără un 
zâmbet, a ascultat muzicienii şi a băut zdravăn. Regina nu putea face 
nimic ca să-l înveselească, fiindcă ea era unul dintre motivele proastei 
sale dispoziţii. O privea ca pe-o femeie aflată în pragul celei mai mari 
schimbări din viaţă, vedea Moartea lângă umărul ei. Putea să mai 
trăiască zece ani sau chiar douăzeci. Dar moartea îi seca deja ciclul 
menstrual şi-i brăzda riduri pe faţă. Regina se îndrepta spre bătrâneţe 
şi nu-i dăruise niciun moştenitor care să le urmeze la tron. Puteau să 
participe la turnire, să cânte şi să danseze cât era ziua de lungă, dar 
dacă regele nu dăruia un prinţ Ţării Galilor însemna că eşuase în 


îndatorirea sa cea mai mare, fundamentală faţă de regat. lar copilul 
nelegitim cu Bessie Blount nu era o soluţie. 

— Sunt sigură că Charles Brandon se va însănătoşi curând, a spus 
regina. 

Pe masă se aflau prune zaharisite şi un vin dulce şi aromat. Regina 
a luat o înghiţitură de vin, dar mi-am spus că n-avea cum să se bucure 
de el atâta vreme cât soţul ei stătea alături de ea cu o faţă atât de 
trasă şi de întunecată, încât ar fi putut foarte bine să fie tatăl lui, care 
nu o plăcuse niciodată. 

— Henric, să nu te gândeşti că ai greşit. A fost un turnir drept. Şi 
Dumnezeu ştie că ai primit şi tu lovituri de la el. 

Regele s-a răsucit pe jilţ şi s-a uitat la ea. Când ochii li s-au întâlnit, 
am văzut zâmbetul ştergându-i-se de pe chip sub răceala privirii lui 
fixe. Nu l-a întrebat ce s-a întâmplat. Era prea în vârstă şi prea 
înţeleaptă ca să întrebe un bărbat mânios ce-l frământă. In schimb a 
zâmbit - un zâmbet netemător şi iubitor - şi a ridicat paharul spre el. 

— În sănătatea ta, Henric, a spus cu un accent cald. În sănătatea 
ta, trebuie să-i mulţumesc Domnului că nu tu ai fost cel rănit astăzi. 
Până acum, eu eram cea care alerga din pavilion spre teren cu inima 
pe jumătate frântă de frică; şi cu toate că îmi pare rău pentru sora ta, 
Maria, trebuie să mă bucur că nu tu ai fost rănit astăzi. 

— Ei, asta da, asta e măiestrie curată, mi-a şoptit Anne la ureche. 

Strategia a funcţionat. Sedus de ideea unei femei bolnave de frică 
pentru binele lui, Henric şi-a pierdut aerul întunecat şi posomorât. 

— Nu-ţi voi provoca niciodată o clipă de nelinişte măcar. 

— Soţul meu, mi-ai provocat zile şi nopţi de nelinişte, a răspuns 
regina Caterina zâmbind. Dar câtă vreme eşti sănătos şi fericit şi câtă 
vreme te întorci acasă când totul se termină, de ce m-aş plânge? 

— Aha! a făcut Anne încetişor. Şi uite-aşa, îi dă permisiunea, iar 
acul albinei, adică al tău, e scos. 

— Ce vrei să spui? 

— Trezeşte-te! a zis Anne cu brutalitate. Nu vezi? L-a scos din 
proasta dispoziţie şi i-a spus că poate să te aibă atâta timp cât după 
aceea se întoarce acasă. 

L-am privit ridicând paharul şi închinând la rândul lui pentru ea. 

— Şi ce se întâmplă mai departe? am întrebat. Dacă tot le ştii pe 
toate... 

— O, te va avea o vreme, a zis Anne nepăsătoare. Dar nu te vei 
interpune între ei. Nu-l vei păstra. E bătrână, da, dar ştie să se poarte 
ca şi cum l-ar adora, iar el are nevoie de asta. Şi pe vremea când el 
era doar un copilandru, ea era una dintre cele mai frumoase femei din 
regat. E nevoie de foarte mult pentru a învinge aşa ceva şi mă 
îndoiesc că tu eşti femeia care o poate face. Eşti frumuşică şi pe 
jumătate îndrăgostită de el, lucru care ajută, dar mă îndoiesc că o 


femeie ca tine l-ar putea conduce. 

— Atunci cine ar putea? am întrebat rănită de atitudinea ei 
dispreţuitoare. Tu, bănuiesc? 

Anne i-a privit pe cei doi cu aerul unui inginer de asediu care 
măsoară un zid. Pe chipul ei se citea doar curiozitate şi pricepere de 
expert. 

— S-ar putea. Dar ar fi un proiect dificil. 

— Pe mine mă vrea, nu pe tine, i-am amintit. Mi-a cerut afecțiunea. 
A purtat eşarfa mea sub pieptar. 

— A scăpat-o şi a uitat de ea, a remarcat Anne cu obişnuita ei 
precizie crudă. Oricum, nu ceea ce vrea el e problema. E lacom şi 
răzgâiat. Poate fi determinat să vrea aproape orice. Dar tu nu vei 
reuşi niciodată să faci asta. 

— Şi de ce nu? am întrebat pe un ton pătimaş. De ce crezi că tu l-ai 
putea păstra lângă tine, iar eu nu? 

Anne m-a privit. Chipul ei de o frumuseţe perfectă era la fel de 
adorabil ca şi când ar fi fost sculptat în gheaţă. 

— Pentru că femeia care-l va conduce va fi cea care nu va uita nicio 
clipă că se află lângă el pentru strategie. Tu eşti gata pentru plăcerile 
patului şi ale mesei. Dar femeia care-l va conduce pe Henric va şti că 
plăcerea ei trebuie să vină din manevrarea gândurilor lui, în fiecare 
clipă. N-ar fi deloc o căsnicie a plăcerii carnale, deşi Henric ar crede că 
asta primeşte. Ar fi o chestiune de nesfârşită abilitate. 


Cina s-a încheiat pe la cinci în acea seară răcoroasă de aprilie, iar 
caii au fost aduşi în faţa casei, ca să ne putem lua rămas-bun de la 
gazda noastră şi să ne putem întoarce la palatul Eltham. Părăsind 
mesele de banchet, i-am văzut pe servitori răsturnând resturile de 
pâine şi carne în coşuri mari, care aveau să fie vândute la preţ redus 
la uşa bucătăriei. Exista o dâră de risipă, necinste şi irosire care-l 
urma pe rege pretutindeni în ţară, precum cea lăsată de un melc. 
Săracii care veniseră să privească turnirul şi rămăseseră apoi să-i 
vadă pe curteni cinând se strângeau acum la uşa bucătăriei, să 
capete ceva mâncare de la ospăț. Aveau să primească doar 
rămăşiţele: bucăţile de pâine, resturile de carne, budincile mâncate 
pe jumătate. Nimic nu avea să se irosească, săracii se mulţumeau cu 
orice. Ca să-i hrăneşti n-aveai nevoie de mai mult decât ai fi avut 
nevoie ca să creşti nişte porci pe lângă casă. 

Aceste avantaje erau cele care făceau ca locul în casa regală să fie 
o mare bucurie pentru servitori. Oriunde, orice servitor putea să înşele 
puţin, să pună câte ceva deoparte. Cel mai de jos servitor de la 
bucătărie avea o mică afacere cu aluatul de pe marginea plăcintelor, 
cu slănina desprinsă de pe carne, cu resturile de sos. Acum, că era 
controlorul gospodăriei regale, tatăl meu se afla în vârful acestei 


grămezi de resturi: urmărea felia luată de fiecare şi şi-o lua şi el pe-a 
lui. Chiar şi doamna de companie, care s-ar părea că se află în acest 
post ca să-i ţină tovărăşie reginei şi să-i facă mici servicii, e bine 
plasată pentru a-l seduce pe rege chiar sub nasul stăpânei sale şi 
pentru a-i provoca suferinţa cea mai mare pe care o femeie o poate 
pricinui alteia. Are şi ea preţul ei. Are şi ea munca ei secretă, care se 
desfăşoară după ce se termină cina principală, când toţi ceilalţi se uită 
în altă parte, şi care are de-a face cu rămăşiţele promisiunilor şi cu 
uitatele dulcegării ale jocurilor amoroase. 

Pe când ne îndreptam spre casă, lumina a pălit şi cerul a devenit 
cenuşiu şi rece. Mă bucuram că aveam mantia, pe care o înfăşurasem 
strâns în jurul trupului, dar nu-mi pusesem gluga, ca să pot vedea 
drumul din faţa mea, cerul tot mai întunecat de deasupra şi micile 
pete ale stelelor care se iveau pe bolta de un cenuşiu spălăcit. Ne 
aflam la jumătatea drumului când calul regelui s-a apropiat de al meu. 

— Ai petrecut bine azi? m-a întrebat el. 

—  Mi-aţi scăpat eşarfa, am spus bosumflată. Pajul Maiestăţii 
Voastre i-a dus-o prinţesei Maria, care i-a înmânat-o reginei Caterina. 
Ea şi-a dat seama numaidecât. Mi-a înapoiat-o. 

— Şi ce-i cu asta? 

Ar fi trebuit să mă gândesc la micile umilinţe pe care le suporta 
regina Caterina ca parte a îndatoririlor ei regale. Nu i se plângea 
niciodată soţului ei. Necazurile i le destăinuia numai lui Dumnezeu, iar 
asta doar într-o rugăciune şoptită cu voce foarte scăzută. 

— Mă simt îngrozitor! am spus. N-ar fi trebuit să v-o dau. 

— Ei bine, acum o ai înapoi, a zis fără pic de compasiune. Dacă era 
atât de prețioasă... 

— Nu că ar fi fost prețioasă, am stăruit. E vorba de faptul că ea a 
ştiut fără nicio îndoială că-mi aparţine. Mi-a dat-o în faţa tuturor 
celorlalte doamne. A lăsat-o să cadă şi ar fi sfârşit pe jos dacă n-aş fi 
prins-o. 

— Şi ce s-a schimbat? m-a întrebat el pe un ton foarte dur, cu 
chipul dintr-odată schimonosit şi mohorât. Care e dificultatea? Ne-a 
văzut dansând şi vorbind. M-a văzut căutându-ţi tovărăşia, te-am ţinut 
de mână chiar sub ochii ei. Atunci n-ai venit la mine cu plângeri şi cu 
cicăleli! 

— Nu cicălesc! am răspuns jignită. 

— Ba da, a zis el rece. Fără să ai motiv şi fără să te afli în poziţia 
de-a face asta. Doamnă, nu-mi eşti nici amantă, nici soţie. Nu accept 
proteste cu privire la purtarea mea din partea nimănui altcuiva. Sunt 
regele Angliei. Dacă nu-ţi place cum mă port, există întotdeauna 
Franţa. Te poţi întoarce oricând la curtea franceză. 

— Maiestate... eu... 

Şi-a îmboldit calul la trap, apoi la galop uşor. 


— Îţi urez noapte bună! mi-a aruncat peste umăr. 

Apoi s-a îndepărtat cu mantia fâlfâind şi cu pana de la pălărie 
fluturând în vânt. Nu mai aveam ce să-i spun, nu mai puteam să-l 
chem înapoi. 


În seara aceea n-am vrut să vorbesc cu Anne, deşi m-a făcut să 
mărşăluiesc în tăcere din odăile reginei într-a noastră, aşteptându-se 
la o relatare completă a tot ce se vorbise şi se făcuse. 

— Nu-ţi spun! am zis cu încăpățânare. 

Anne şi-a scos boneta şi a început să-şi despletească părul. M-am 
trântit pe pat, mi-am scos rochia, mi-am îmbrăcat cămaşa de noapte 
şi m-am strecurat sub cearşafuri fără să mă pieptăn sau să mă spăl pe 
faţă. 

— Doar nu te culci aşa! a zis Anne scandalizată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă în pace! am mormăit în 
pernă. 

— Ce-a făcut? a întrebat Anne băgându-se în pat lângă mine. 

— Nu-ţi spun. Aşa că nu mai întreba. 

A încuviinţat din cap, apoi s-a întors şi a stins lumânarea. 

Mirosul fumului care se ridica din fitil a venit spre mine. Semăna cu 
cel al durerii. In beznă, ferită de iscodelile lui Anne, m-am întins pe 
spate, privind baldachinul de deasupra capului, şi m-am întrebat ce se 
va întâmpla dacă regele era atât de mânios, încât n-avea să se mai 
uite la mine niciodată. 

Imi simţeam faţa rece. Am dus mâna la obraz şi mi-am dat seama 
că era ud de lacrimi. Mi-am şters faţa cu cearşaful. 

— Ce mai e acum? a întrebat Anne somnoroasă. 

— Nimic. 


— L-ai pierdut! a spus acuzator unchiul Howard. 

A privit de-a lungul mesei lungi din sala cea mare a palatului 
Eltham. Oamenii din suita noastră stăteau de pază la uşi, în spatele 
nostru, iar în sală nu era nimeni în afară de doi câini-lupi şi un băiat 
adormit în cenuşa vetrei. Oamenii noştri, îmbrăcaţi în livreaua familiei 
Howard, stăteau în faţa uşilor din capătul celălalt. Palatul, chiar 
palatul regelui, fusese transformat într-un loc sigur pentru ca noi, cei 
din neamul Howard, să putem unelti în taină. 

— L-ai avut în mână şi l-ai pierdut. Ce greşeală ai făcut? 

Am clătinat din cap. Taina era prea mare pentru a o revărsa pe 
suprafaţa dură a mesei înalte, pentru a i-o oferi pe tavă unchiului 
Howard, cel cu chipul precum cremenea. 

— Vreau un răspuns! a spus. L-ai pierdut. Nu s-a uitat la tine de-o 
săptămână! Cu ce-ai greşit? 

— Cu nimic, am şoptit. 


— Trebuie să fi făcut ceva. La turnir a purtat eşarfa ta sub platoşă. 
Trebuie să fi făcut după aceea ceva care l-a supărat! 

l-am aruncat o privire plină de reproş fratelui meu George, singura 
persoană care i-ar fi putut spune unchiului Howard despre eşarfa mea. 
A ridicat din umeri şi şi-a luat un aer de scuză. 

— Regele a scăpat-o, iar pajul lui i-a dus-o reginei Maria, am spus 
gâtuită de nelinişte şi suferinţă. 

— Şi? m-a întrebat aspru tatăl meu. 

— Ea i-a dat-o reginei Caterina, iar aceasta mi-a înapoiat-o. 

M-am uitat pe rând la feţele severe. i 

— Ştiau cu toții ce înseamnă, am zis disperată. In drum, spre casă i- 
am spus că mă nemulţumea faptul că lăsase să se afle afecțiunea 
mea. 

Unchiul Howard a pufnit tare, tata a lovit cu pumnul în masă. Mama 
a întors capul, de parcă nici nu suporta să se uite la mine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat unchiul Howard, 
uitându-se tăios la mama. M-ai asigurat că fata a fost educată cum 
trebuie. Şi-a petrecut jumătate din viaţă la curtea Franţei şi se 
smiorcăie în faţa lui de parcă ar fi o ciobăniţă în spatele unei căpiţe de 
fân?! 

— Cum ai putut?! m-a întrebat mama simplu. 

Am roşit şi am plecat capul până când am văzut reflexia propriei 
mele feţe nefericite pe suprafaţa lustruită a mesei. Am şoptit: 

— N-am vrut să spun ce nu trebuia. Imi pare rău! 

— Nu e chiar atât de grav, a intervenit George. Vedeţi lucrurile prea 
în negru. N-o să-l ţină prea mult supărarea. 

— Când e morocănos, e ca un urs, s-a răstit unchiul. Crezi că nu 
sunt nişte fete Seymour care dansează pentru el chiar în clipa asta? 

— Niciuna nu e la fel de frumoasă ca Mary, a insistat fratele meu. 
Până la urmă o să uite că a spus vreodată ceva deplasat. Ar putea 
chiar s-o placă pentru asta. Asta dovedeşte că nu e excesiv de 
şlefuită. Arată că e un strop de pasiune la mijloc. 

Tata a încuviinţat, consolat întru câtva, dar unchiul bătea darabana 
în masă cu degetele lui lungi. 

— Ce să facem? 

— Duceţi-o de-aici, a spus Anne pe neaşteptate. 

Le-a atras atenţia imediat, aşa cum face întotdeauna un vorbitor 
întârziat, dar încrederea din vocea ei era absolut captivantă. 

— Să o ducem? a întrebat unchiul. 

— Da. Trimiteţi-o la Hever. Spuneţi-i că e bolnavă. N-are decât să-şi 
închipuie că moare de durere. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă o va vrea înapoi. Va putea obţine tot ce-şi doreşte. Tot 
ce trebuie să facă... 


Anne a zâmbit dispreţuitor. 

— Tot ce trebuie să facă la întoarcere e să se poarte atât de bine, 
încât să-l farmece pe cel mai educat, mai spiritual, mai chipeş prinţ 
din toată creştinătatea. Credeţi că e în stare? 

A urmat o tăcere rece, în timpul căreia mama, tata, unchiul 
Howard, chiar şi George m-au cercetat fără o vorbă. | 

— Nici eu nu cred, a zis Anne pe un ton superior. Insă o pot instrui 
suficient de bine ca să ajungă în patul lui, iar ce se va întâmpla cu ea 
după aceea e în mâinile Domnului. 

Unchiul Howard o privea pe Anne cu o atenţie încordată. 

— O poţi instrui cum să-l păstreze? a întrebat-o. 

Ea a înălţat capul şi i-a zâmbit - imaginea încrederii depline. 

— Desigur, pentru o vreme. În definitiv, nu e decât un bărbat. 

Unchiul Howard a râs scurt la auzul concedierii nonşalante a sexului 
din care făcea parte. 

— Ai grijă, a prevenit el. Noi, bărbaţii, nu ne aflăm acolo unde ne 
aflăm azi în virtutea vreunui accident. Am ales să ocupăm funcţii 
importante de putere, în ciuda dorințelor femeilor, şi să ne folosim de 
aceste funcţii ca să facem legi care ne vor menţine pe vecie acolo 
unde ne aflăm. 

— Foarte adevărat, a încuviinţat Anne. Dar nu vorbim despre 
politici înalte, ci despre captarea dorințelor regelui. Nu trebuie decât 
să-l atragă şi să-l păstreze suficient timp ca să-i facă un fiu, un 
bastard Howard regal. Ce altceva am putea cere? 

— Şi e în stare să facă asta? p 

— Poate să înveţe, a zis Anne. E la jumătatea drumului. În definitiv, 
pe ea a ales-o. 

Mica ei ridicare din umeri arăta că n-avea o părere prea bună 
despre alegerea regelui. 

S-a lăsat tăcerea. Atenţia unchiului Howard nu se mai concentra 
asupra mea şi a viitorului meu ca iapă de prăsilă a familiei. Se uita 
acum la Anne de parcă o vedea pentru prima oară. 

— Nu sunt multe fete de vârsta ta care să gândească la fel de 
limpede ca tine. 

Ea i-a zâmbit. 

— Sunt o Howard, ca şi tine. 

— Mă surprinde că nu încerci să-l cucereşti chiar tu. 

— M-am gândit la asta, a recunoscut ea sincer. Probabil că orice 
femeie din Anglia de azi se gândeşte. 

— Dar? a descusut-o el. 

— Sunt o Howard, a repetat ea. Contează ca una dintre noi să-l 
atragă pe rege. Nu are importanţă care. Dacă el o place pe Mary şi ea 
îi naşte un fiu recunoscut, familia mea devine prima din regat. Fără 
rival. Şi putem face asta. Il putem manevra pe rege. 


Unchiul Howard a încuviinţat. Conştiinţa regelui, ştia bine, era o 
fiară domesticită, dispusă să fie mânată cu uşurinţă, dar înclinată spre 
opriri bruşte, încăpăţânate. 

— Se pare că trebuie să-ţi mulţumim, a spus unchiul. Ai plănuit 
întreaga strategie. 

Anne i-a primit mulţumirile nu cu o reverență, cum ar fi fost 
elegant, ci întorcând capul precum o floare pe tulpină - un gest 
arogant tipic. 

— Fireşte că vreau s-o văd pe sora mea ajungând favorita regelui. 
Lucrurile astea mă privesc în tot atât de mare măsură ca şi pe voi. 

Unchiul a clătinat din cap când mama a încercat să-şi oprească fata 
cea mare şi excesiv de încrezătoare. 

— Nu, las-o să vorbească! E la fel de abilă ca oricare dintre noi. Şi 
cred că are dreptate. Mary trebuie să meargă la Hever şi să aştepte 
ca regele să trimită după ea. 

— Va trimite, a zis Anne pe ton cunoscător. Va trimite. 


Mă simţeam ca un pachet, ca perdelele pentru pat sau farfuriile 
pentru masa cea mare sau ca străchinile din cositor pentru mesele 
mai puţin importante din sală. Urma să mi se facă bagajele şi să fiu 
trimisă la Hever, ca momeală pentru rege. Nu aveam voie să-l văd 
înainte de plecare şi nici să vorbesc cu cineva despre faptul că plec. 
Mama i-a spus reginei că sunt extenuată şi a cerut să fiu eliberată din 
serviciul ei timp de câteva zile, ca să pot merge acasă să mă 
odihnesc. Regina, biata doamnă, credea că a învins. Işi închipuia că 
neamul Boleyn bătea în retragere. 


Nu era o călătorie lungă, doar ceva mai mult de treizeci de 
kilometri călare. Ne-am oprit să mâncăm pe marginea drumului 
pâinea şi brânza pe care le luaserăm cu noi. Tatăl meu ar fi putut 
apela la ospitalitatea oricărei case mari de prin împrejurimi, era destul 
de cunoscut drept curtean care se bucură de favorurile regelui, aşa că 
ar fi fost primit cu fast. Dar nu voia să ne întrerupem călătoria. 

Drumul era plin de şanţuri şi de gropi, iar din când în când zăream 
câte o osie de căruţă ruptă, acolo unde se răsturnase vreun călător. 
Insă caii păşeau fără greutate pe pământul uscat, iar uneori mergeau 
atât de bine, încât puteam trece la un galop uşor. larba de pe 
marginea drumului, bogată şi verde la începutul verii, era presărată 
cu margarete albe cu chipuri mari şi rotunde. In gardurile vii, 
caprifoiul se încolăcea în jurul jerbelor de păducel, iar la picioarele lor 
se vedeau petice de busuioc de câmp albastru-vineţiu şi flori înalte de 
stupitul-cucului, cu corole albe şi gingaşe, cu vinişoare violete. Dincolo 
de gardurile vii, pe păşunile cu iarbă deasă şi bogată, se zăreau vaci 
grase, care păşteau cu capul plecat, iar pe câmpurile mai înalte, 


turme de oi şi, ici-colo, câte un băiat leneş păzindu-le din umbra unui 
copac. 

Pământurile comune din afara satelor erau cultivate în general în 
fâşii şi ofereau o privelişte plăcută acolo unde erau plantate şiruri de 
ceapă şi morcovi aliniaţi ca o suită la paradă. In satele propriu-zise, 
grădinile caselor erau un amestec năucitor de narcise şi ierburi 
aromate, legume şi primule, vreji de fasole sălbatică şi tufe de 
păducel înflorite, cu un colţ pentru purcel şi un cocoş cântând pe 
grămada de bălegar de lângă uşa din dos. Tata călărea într-o tăcere 
calmă, mulţumită. Drumul ne ducea spre pământurile noastre, la vale, 
prin Edenbridge şi apoi printre pajiştile mlăştinoase, spre Hever. Caii 
încetiniră, căci le era mai greu să meargă pe pământul umed, dar tata 
avea răbdare acum, că ne apropiam de proprietatea noastră. 

Casa îi aparținuse tatălui său înainte să devină a lui, dar nu se afla 
în familia noastră de mai mult timp. Bunicul fusese un om cu mijloace 
moderate, care avansase prin propriile puteri în Norfolk, ca ucenic al 
unui negustor de pânzeturi, iar în cele din urmă devenise primarul 
Londrei. Şi cu toate că ne agăţam atât de mult de înrudirea noastră cu 
neamul Howard, aceasta era de dată recentă şi nu se făcea decât prin 
intermediul mamei mele, Elizabeth Howard, una din fiicele ducelui de 
Norfolk şi o partidă excelentă pentru tata. El o dusese să vadă marele 
nostru conac de la Rochford, din Essex, iar apoi o adusese la Hever, 
unde micimea castelului şi odăile personale intime, dar înghesuite o 
îngroziseră. 

Tata s-a apucat imediat să-l transforme după placul ei. Mai întâi a 
construit un tavan deasupra sălii celei mari, care fusese înainte înaltă 
până la grinzile acoperişului, după stilul vechi. In spaţiul creat 
deasupra sălii a făcut o serie de încăperi personale pentru noi, în care 
puteam să mâncăm şi să şedem foarte comod şi intim. 

Tata şi cu mine am ajuns la poarta parcului, unde portarul şi soţia s- 
au repezit să ne facă reverenţe. Am trecut pe lângă ei făcându-le cu 
mâna şi am pornit pe drumul de pământ bătătorit ce ducea spre 
primul râu, peste care trecea un podeţ de lemn. lepei mele nu-i plăcea 
deloc cum arăta podeţul, a oprit brusc şi n-a mai vrut să înainteze 
imediat ce a auzit ecoul copitelor sale pe lemn. 

— Neghioabo! a zis tata scurt, făcându-mă să mă întreb ducă se 
referea la iapă sau la mine. A luat-o înainte şi a trecut podeţul. Văzând 
că nu era nicio primejdie, iapa mea l-a urmat ascultătoare. Am călărit 
până la podul mobil al castelului în urma tatei şi am aşteptat să iasă 
oamenii din sala gărzilor să ia caii şi să-i ducă în grajdurile din spate. 
Când m-au dat jos din şa, am simţit o slăbiciune în picioare din cauza 
drumului lung, dar mi-am însoţit tatăl peste podul mobil şi în umbra 
casei portarului, pe sub dinţii groşi, ameninţători ai porticului, în 
micuța curte primitoare a castelului. 


Uşa de la intrare era deschisă. Yeomanu/? şi mai-marii gospodăriei 
au ieşit şi s-au înclinat în faţa tatei, cu o duzină de servitori în urma 
lor. Tata s-a uitat la ei: unii erau îmbrăcaţi complet în livrea, alţii nu, 
două dintre slujnice îşi dezlegau la repezeală şorţurile de lucru pe care 
le purtau peste cele bune şi, făcând asta, dădeau la iveală o rufărie 
foarte murdară. Băiatul care învârtea frigarea trăgea cu ochiul din 
colţul curţii, plin de jeg învechit şi pe jumătate despuiat în zdrenţele 
pe care le purta. Tata a evaluat dezordinea şi delăsarea generale şi a 
clătinat din cap spre oamenii săi. 

— Foarte bine, a zis el precaut. Ea este fiica mea, Mary. Doamna 
Mary Carey. Ne-aţi pregătit odăi? 

— O, da, sir! a zis valetul care răspundea de dormitoare, 
înclinându-se. Totul e pregătit. Odaia doamnei Carey este gata. 

— Şi cina? a întrebat tata. 

— Indată. 

— Vom mânca în odăile noastre personale. Mâine voi cina în sala 
mare, iar oamenii vor putea să vină să mă vadă. Spune-le că mâine 
voi cina în public. Dar în seara asta nu vreau să fiu deranjat. 

Una dintre fete s-a apropiat de mine şi mi-a făcut o reverență 
adâncă. 

— Să vă conduc în odaia voastră, doamnă Carey? 

Tata a încuviinţat, aşa că am urmat-o. Am intrat pe uşa lată a 
castelului şi am cotit la stânga, pe un coridor îngust. La capătul lui se 
afla o scară de piatră în spirală, care ne-a dus la etaj, într-o încăpere 
plăcută, cu un pat mic cu perdele din mătase albastru-deschis. 
Ferestrele dădeau spre şanţul cu apă şi spre parcul aflat dincolo de el. 
O uşă mă ducea într-o mică galerie cu un cămin din piatră, care era 
camera de zi preferată a mamei. 

— Vreţi să vă spălaţi? m-a întrebat fata cu stângăcie, făcând semn 
spre un urcior şi o carafă cu apă rece. Să vă aduc nişte apă caldă? 

Mi-am scos mănuşile de călărie şi i le-am întins. 

— Da. 

Preţ de o clipă m-am gândit la palatul Eltham şi la servitorii 
linguşitori de acolo. 

— Adu-mi nişte apă caldă şi ai grijă să-mi fie urcate bagajele în 
cameră. Vreau să mă schimb de costumul de călărie. 

Fata s-a înclinat şi a ieşit din încăpere pe micuța scară de piatră. 
Am auzit-o mormăind pentru sine, ca să nu uite, în timp ce cobora: 
„Apă caldă. Veşminte”. M-am îndreptat înspre bancheta de la 
fereastră, am îngenuncheat pe ea şi am privit afară. 

Imi petrecusem ziua încercând să nu mă gândesc la Henric şi la 


2 Membru al gospodăriei regale sau al unei gospodării nobiliare care are alţi 
slujitori în subordine. (n. t.) 


curtea pe care o lăsam în urmă, dar lipsa de confort cu care eram 
întâmpinată la întoarcerea acasă mă făcea să-mi dau seama că 
pierdusem nu numai iubirea regelui, ci şi luxul care-mi devenise 
indispensabil. Nu voiam să redevin domnişoara Boleyn de la Hever. 
Nu voiam să fiu fiica închisă într-un mic castel din Kent. Fusesem cea 
mai privilegiată tânără din toată Anglia. Ajunsesem foarte departe de 
Hever şi nu voiam să mă întorc. 


Tata a rămas doar trei zile, suficient pentru a se întâlni cu 
arendaşul şi cu ţăranii care voiau să-i vorbească urgent, suficient ca 
să rezolve o dispută privind o piatră de hotar şi să ceară să fie dusă la 
armăsar iapa lui preferată. După aceea s-a pregătit de plecare. 
Stăteam pe podul mobil ca să-mi iau rămas-bun de la el şi mi-am dat 
seama că trebuie să fi avut o figură grozav de nefericită, din moment 
ce a observat până şi el când s-a urcat în şa. 

— Care-i necazul? m-a întrebat pe un ton încurajator. Doar nu ţi-e 
dor de curte? 

— Ba da, am răspuns scurt. 

Nu avea niciun rost să-i spun că îmi era într-adevăr dor de curte, 
dar că dorul cel mai chinuitor, aproape de nesuportat, era dorul de 
Henric. 

— Numai tu eşti de vină, a zis tata pe un ton supărat. Trebuie să 
avem încredere că fratele tău şi sora ta vor rezolva situaţia. Dacă nu, 
Dumnezeu ştie ce-o să se întâmple cu tine. Voi fi nevoit să-l conving 
pe Carey să te primească înapoi şi va trebui să sperăm că te va ierta. 

Expresia uluită de pe chipul meu l-a făcut să râdă în hohote. M-am 
apropiat mai mult de calul tatei şi am pus mâna pe mănuşa lui, care 
se odihnea pe frâu. 

— Dacă regele va cere să mă vadă, îi vei spune că-mi pare foarte 
rău că l-am jignit? 

A scuturat din cap. 

— Vom juca după cum spune Anne. Ea pare să creadă că ştie cum 
să-l manevreze. Tu, Mary, trebuie să faci ce ţi se cere. Ai încurcat 
lucrurile o dată, acum nu ai altă alegere decât să urmezi poruncile. 

— De ce trebuie să fie tot timpul Anne cea care spune cum să fie 
făcute lucrurile? De ce o ascultați mereu pe Anne? 

Tata şi-a desprins mâna din strânsoarea mea. 

— Pentru că are capul pe umeri şi-şi cunoaşte valoarea, mi-a 
răspuns fără înconjur. Pe când tu te-ai purtat ca o fată de paisprezece 
ani îndrăgostită pentru prima oară. 

— Dar sunt o fată de paisprezece ani îndrăgostită pentru prima 
oară! am exclamat. 

— Tocmai, mi-a zis cu asprime. De aceea o ascultăm pe Anne. 

Nu s-a obosit să-şi ia rămas-bun de la mine, ci a întors calul, a 


traversat podul mobil şi a pornit apoi pe potecă, spre poartă. 

Am ridicat mâna, ca să-i fac semn în caz că se uită înapoi, dar nu s- 
a uitat. Călărea cu spatele drept, privind înainte. Ca un Howard. Noi 
nu ne uităm niciodată înapoi. Nu avem timp de regrete sau 
răzgândire. Dacă un plan merge prost, croim altul, dacă o armă ni se 
frânge în mâini, găsim alta. Dacă treptele se prăbuşesc în faţa 
noastră, sărim peste ele şi urcăm. Pentru cei din neamul Howard, 
drumul duce întotdeauna înainte şi în sus, iar tata se întorcea la curte 
şi la tovărăşia regelui, fără să-mi arunce nici măcar o privire. 


Până la sfârşitul primei săptămâni, străbătusem deja toate cărările 
din grădină şi explorasem parcul în toate direcţiile din punctul meu de 
plecare, podul mobil. Incepusem să lucrez la o tapiserie pentru altarul 
bisericii Sfântul Petru din Hever şi terminasem un metru pătrat de cer, 
care era într-adevăr foarte plictisitor, fiindcă n-avea decât albastru. Le 
scrisesem lui Anne şi lui George trei scrisori, pe care le trimisesem 
prin mesager la curtea din Eltham. Mesagerul se dusese acolo de trei 
ori pentru mine şi se întorsese fără niciun răspuns, în afara urărilor lor 
de bine. 

Spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni am început să pun să mi 
se aducă iapa din grajd în fiecare dimineaţă şi să fac plimbări lungi de 
una singură - eram prea nervoasă chiar şi pentru a accepta tovărăşia 
unui servitor tăcut. Incercam să-mi ţin amărăciunea în frâu. li 
mulţumeam Slujnicei pentru fiecare mic serviciu pe care mi-l făcea, 
mă aşezam să iau cina şi plecam capul când preotul binecuvânta 
bucatele, de parcă n-aş fi vrut să sar de pe scaun şi să urlu de 
frustrare că eram închisă la Hever în timp ce curtea se muta de la 
Eltham la Windsor, fără ca eu să fiu prezentă. Făceam tot ce puteam 
ca să-mi stăpânesc furia pe care o simţeam fiindcă eram atât de 
departe de curte şi atât de exclusă de la toate. 

In a treia săptămână am alunecat într-o disperare resemnată. Nu 
primeam veşti de la nimeni, aşadar am tras concluzia că Henric nu 
voia să trimită după mine şi să revin la curte, că soţul meu se 
dovedea imposibil de convins şi nu dorea o soţie marcată de ruşinea 
de-a fi fost curtată de rege - dar nu şi amanta lui. O astfel de femeie 
nu putea spori prestigiul bărbatului. O astfel de femeie era mai bine 
să rămână la ţară. Le-am scris lui Anne şi lui George de două ori în a 
doua săptămână, dar n-am primit niciun răspuns. Insă în a treia 
săptămână, marţi, mi-a fost adus un bilet mâzgălit în grabă de 
George. 


Nu dispera - pun rămăşag că te crezi abandonată de noi toți. El 
vorbeşte mereu despre tine, iar eu îi amintesc de nenumăratele 
tale farmece. Cred că va trimite după tine înainte să se încheie 


luna. Ai grijă să arăţi bine! 
Geo. 
Anne mă roagă să-ţi spun că îti va scrie în curând. 


Scrisoarea lui George mi-a adus singurul moment de alinare în 
lunga mea aşteptare. Când am intrat în cea de-a doua lună de 
aşteptare, luna mai, întotdeauna cea mai veselă la curte, căci se 
deschidea din nou sezonul picnicurilor şi drumeţiilor, zilele au început 
să mi se pară nesfârşite. 

Nu aveam pe nimeni cu care să vorbesc, nu aveam niciun fel de 
tovărăşie. Slujnica pălăvrăgea cu mine în timp ce mă îmbrăca. Luam 
micul dejun singură la masa principală şi vorbeam doar cu solicitanţii 
care veneau la castel cu afaceri pentru tatăl meu. Mă plimbam puţin 
prin grădină. Am citit câteva cărţi. 

In după-amiezile lungi puneam să mi se aducă iapa şi călăream în 
cercuri tot mai largi prin ţinut. Incepeam să învăţ cărările şi aleile care 
se întindeau în jurul castelului şi chiar să-i recunosc pe unii dintre 
arendaşii noştri de la micile ferme din vecinătate. Am ajuns să le 
cunosc numele şi să opresc calul când vedeam un om lucrând pe 
câmp ca să-l întreb ce cultivă şi cum îi merge. Era perioada cea mai 
bună pentru agricultori. Fânul era cosit şi se usca în brazde, aşteptând 
să fie adunat cu furca în clăi mari, acoperite, ca să fie bine păstrat, ca 
nutreţ pentru iarnă. Grâul, orzul şi secara crescuseră înalte pe 
câmpuri şi dădeau în spic. Viţeii se îngrăşau cu laptele mamelor, iar 
profitul din vânzarea lânii pe anul acesta era numărat în fiecare fermă 
şi în fiecare casă din ţinut. 

Era o vreme de tihnă, un scurt răgaz în anul greu de muncă, iar 
fermierii ţineau mici petreceri cu dansuri şi întreceri pe izlazul satului, 
înainte să înceapă strângerea recoltei. 

Eu, care nu recunoscusem nimic prima oară când călărisem pe 
proprietatea familiei Boleyn, cunoşteam acum tot ţinutul din jurul 
zidurilor castelului, îi ştiam pe toţi fermierii şi ceea ce cultivau. Când 
veneau să mă vadă la ora cinei şi se plângeau că cutare nu-şi cultivă 
cum trebuie fâşia pe care o avea în folosinţă prin înţelegere cu satul, 
ştiam imediat despre ce vorbesc, căci trecusem pe-acolo călare cu o 
zi înainte şi văzusem pământul lăsat de izbelişte, cotropit de ciulini şi 
urzici, singurul lot irosit în mijlocul terenurilor comune bine întreţinute. 
Nu-mi era greu, în timp ce luam cina, să-l avertizez pe ţăranul cu 
pricina că pământul avea să-i fie luat dacă nu îl folosea pentru 
semănături. li cunoşteam pe fermierii care cultivau hamei şi pe cei 
care cultivau viță-de-vie. Am făcut o înţelegere cu unul dintre fermieri 
ca, dacă scotea o recoltă bună de struguri, să-l rog pe tata să trimită 
la Londra după un francez care să vină în vizită la castelul Hever şi să- 
| înveţe arta producerii vinului. 


Nu-mi era deloc greu să călăresc în fiecare zi. Îmi plăcea nespus să 
stau în aer liber, să aud păsările cântând când treceam prin pădure, 
să simt mirosul florilor de caprifoi care se revărsau peste gardurile vii 
de o parte şi de alta a drumului. Imi era dragă iapa mea, Jesmond, pe 
care mi-o dăruise regele: nerăbdarea ei de-a porni la galop uşor, 
mişcările alerte ale urechilor ei, nechezatul pe care-l scotea când mă 
vedea intrând în curtea grajdurilor cu un morcov în mână. lubeam 
bogăţia pajiştilor din apropierea râului, sclipirile albe şi galbene ale 
florilor lor şi flacăra macilor roşii din lanurile de grâu. Imi plăceau 
pădurile şi vulturii care se roteau în cercuri mari şi leneşe, chiar mai 
sus decât ciocârliile, înainte de-a se întoarce cu aripile lor late şi de-a 
se îndepărta. 

Totul era un surogat, un mod de a-mi umple timpul, fiindcă nu 
puteam să fiu cu Henric şi nu puteam să fiu la curte. Dar simţeam tot 
mai mult că, dacă era să nu mă mai întorc niciodată acolo, puteam cel 
puţin să fiu o moşieriţă bună şi dreaptă. Fermierii mai tineri şi mai 
întreprinzători din apropiere de Edenbridge îşi dădeau seama că 
există o piaţă pentru lucernă, dar nu ştiau pe nimeni care să cultive 
această plantă şi nici de unde puteau să facă rost de seminţe. l-am 
scris în numele lor unui fermier de pe proprietatea pe care o avea tata 
în Essex şi am obţinut pentru ei seminţe şi sfaturi privind cultivarea. 
Au semănat un câmp în prezenţa mea şi au promis să mai semene 
unul după ce vedeau cum se împacă lucerna cu pământul de-acolo. Și 
mi-am zis că, deşi eram doar o femeie tânără, înfăptuisem un lucru 
minunat. Fără mine n-ar fi făcut altceva decât să bată cu pumnul în 
masă la cârciuma de la Hollybush, jurând că s-ar putea scoate bani 
buni din noile culturi. Cu ajutorul meu aveau prilejul să încerce, iar 
dacă făceau avere, urmau să existe în lume încă doi oameni în 
ascensiune şi, dacă poveştii bunicului meu i se putea da crezare, 
nimeni nu era în stare să spună cât de sus aveau să ţintească. 

Erau bucuroşi. Când m-am dus la câmp să văd cum merge aratul, 
mi-au ieşit în întâmpinare ca să-mi explice cum vor să semene, 
bătând din picioare pentru a-şi scutura pământul de pe cizme. Voiau 
un moşier care să arate interes. In lipsa altcuiva, mă aveau pe mine. 
Şi ştiau bine că, dacă mă interesa cultura, puteam fi convinsă să mă 
implic ca partener. Poate aveam ceva bani puşi deoparte pe care să-i 
investesc şi astfel puteam deveni cu toţii mai prosperi. 

Vorbele lor m-au făcut să râd. M-am uitat de pe cal la feţe lor 
tuciurii, bătute de vânt şi arse de soare. 

— Nu am bani. 

— Sunteţi o mare doamnă la curte, a stăruit unul din ei. 

Ochii lui îmi cercetau ciucurii îngrijiţi ai cizmelor din piele, şaua cu 
intarsii, rochia scumpă şi broşa de aur de la pălărie. 

— Ce aveţi pe dumneavoastră azi face mai mult decât câştig eu 


într-un an, a spus. 

— Ştiu. Şi pe mine va şi rămâne. 

— Dar tatăl sau soţul dumneavoastră vă dau cu siguranţă bani, a 
zis celălalt pe un ton convingător. Mai bine îi băgaţi în pământul 
dumneavoastră decât să-i risipiţi la un joc de cărţi. 

— Sunt o doamnă. Insă nimic nu-mi aparţine. Uită-te la tine: îţi 
merge binişor. Soţia ta e o femeie bogată? 

A chicotit încurcat. 

— E nevasta mea. li merge la fel de bine cum îmi merge mie. Dar 
nu are nimic care să fie alei. 

— La fel e şi în cazul meu. Imi merge la fel de bine cum îi merge 
tatălui meu sau soţului meu. Mă îmbrac aşa cum se cuvine în calitate 
de soţie şi fiică a lor. Dar nu am nimic doar al meu. In privinţa asta, 
sunt la fel de săracă precum nevasta ta. 

— Dar sunteţi o Howard, iar eu sunt un nimeni, remarcă el. 

— Sunt o femeie Howard. Asta înseamnă că aş putea să fiu una 
dintre cele mai importante femei din ţinut sau un nimeni, ca tine. 
Depinde. 

— De ce anume? întrebă intrigat. 

Mi-a trecut prin minte cum s-a întunecat brusc chipul lui Henric 
când l-am nemulţumit. 

— De norocul meu. 


Vara anului 1522 
La jumătatea celei de-a treia luni a exilului meu, luna iunie, când 
grădina de la Hever era plină cu trandafiri înfloriţi, mari şi grei, iar 
parfumul lor stăruia în aer precum fumul, am primit o scrisoare de la 
Anne. 


S-a înfăptuit. M-am pus în calea lui şi i-am vorbit despre tine. l- 
am spus că ţi-e foarte dor de el şi că nu poți să ţi-l scoţi din minte. l- 
am spus că ţi-ai nemulțumit familia pentru că ţi-ai manifestat prea 
fățiş iubirea pentru el şi că ai fost trimisă de la curte ca să-l uiti. 
Firea bărbaților e atât de anapoaa, încât ideea suferinței tale îl 
incită foarte mult. În fine, poţi să te întorci la curte. Suntem la 
Windsor. Tata spune că poți să porunceşti să te escorteze şase 
oameni de la castel şi să porneşti de îndată. Ai grijă să soseşti 
discret înainte de cină şi să vii direct în odaia noastră, unde îţi voi 
spune cum trebuie să te porți. 


Castelul Windsor, unul dintre cele mai frumoase castele ale lui 
Henric, se afla în vârful unui deal, ca o perlă cenuşie pe o catifea, cu 
stindardul regelui fluturând pe turn, podul mobil coborât şi o forfotă 
permanentă de cărucioare, negustori ambulanți şi căruţe ale 
fabricanţilor de bere. Oriunde s-ar fi aflat, curtea înghiţea cu aviditate 
bogăţiile ținuturilor înconjurătoare, iar Windsor avea experienţă în 
satisfacerea poftelor nesăţioase şi foarte profitabile ale castelului. 

M-am strecurat înăuntru pe o uşă laterală şi m-am îndreptat spre 
odaia lui Anne, evitându-i pe toţi cei care mă cunoşteau. Nu era 
nimeni acolo. M-am aşezat şi am aşteptat. A intrat în odaie la ora trei, 
aşa cum am presupus, scoţându-şi boneta de pe cap. A tresărit când 
m-a văzut. 

— Am crezut că eşti o stafie. Ce m-ai speriat! 

— Tu mi-ai spus să vin în cameră pe furiş. 

— Da, voiam să te lămuresc cum stau lucrurile. Tocmai ce am 
vorbit cu regele. Eram în curte şi-l priveam pe lordul Percy. Mon dieu! 
E teribil de cald! 

— Şi ce-a spus? 

— Lordul Percy? O, a fost fermecător. 

— Nu, regele. 

Anne mi-a aruncat un zâmbet voit provocator. 

— A întrebat de tine. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Stai să mă gândesc. 

Şi-a aruncat boneta pe pat şi a scuturat din cap, lăsându-şi părul 
să-i cadă liber pe spate, ca un val întunecat, apoi l-a ridicat cu o 
mână, ca să-şi răcorească gâtul. 


— O, nu reuşesc să-mi amintesc. E prea cald. 

Aveam prea multă experienţă cu tachinările lui Anne ca s-o las să 
mă chinuie. M-am aşezat liniştită pe un scăunel de lemn de lângă 
căminul gol şi n-am întors deloc capul cât şi-a spălat faţa, şi-a răcorit 
braţele şi gâtul şi şi-a strâns părul la loc, cu o mulţime de exclamaţii în 
franceză şi proteste în privinţa căldurii. Nimic nu m-a făcut să întorc 
capul. 

— Cred că acum pot să-mi amintesc, m-a ispitit ea. 

— N-are importanţă. Am să-l văd personal la cină şi atunci va putea 
să-mi spună tot ce va vrea. N-am nevoie de tine. 

Asta a făcut-o să se zbârlească pe dată. 

— O, ba da, ai nevoie! Cum o să te porţi? Nu ştii ce să spui! 

— Ştiu destul ca să-l fac să se îndrăgostească nebuneşte de mine şi 
să-mi ceară eşarfa, am remarcat cu răceală. Cred că ştiu destul ca să 
pot vorbi politicos cu el după cină. 

Anne a făcut un pas înapoi, m-a măsurat şi a spus doar atât: 

— Eşti foarte calmă! 

— Am avut timp să mă gândesc, am răspuns netulburată. 

— Şi? 

— Ştiu ce vreau. 

Aştepta să continui. 

— Íl vreau pe el. 

Anne a clătinat aprobator din cap. 

— Toate femeile din Anglia îl vor. Nu mi-am închipuit nicio clipă că 
vei face excepție. 

Am ridicat din umeri, ignorând împunsătura. 

— Insă ştiu că pot trăi şi fără el. 

Şi-a îngustat ochii. 

— Dacă William nu te primeşte înapoi, vei fi distrusă. 

Am parat: 

— Pot să îndur şi asta. Mi-a plăcut la Hever. Mi-a plăcut să ies 
călare în fiecare zi şi să mă plimb pe jos prin grădini. Am fost singură 
acolo timp de aproape trei luni şi asta a fost prima oară în viaţa mea 
când am stat singură. Mi-am dat seama că n-am nevoie de curte, de 
regină, de rege şi nici măcar de tine. Mi-a plăcut să călăresc şi să 
privesc câmpurile cultivate. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu fermierii, 
să le observ culturile şi să le văd cum cresc. 

A râs dispreţuitor. 

— Vrei să devii moşieriţă? 

— AŞ putea fi fericită ca moşieriţă, am spus fără ezitare. Sunt 
îndrăgostită de rege - mi-am tras răsuflarea - da, foarte tare. Dar 
dacă lucrurile merg prost, aş putea să trăiesc la o mică fermă şi să fiu 
fericită. 

Anne s-a dus la cufărul de la picioarele patului şi a scos o bonetă 


nouă. Privindu-se în oglindă, şi-a netezit părul şi şi-a pus boneta. Pe 
dată, frumuseţea ei întunecată, dramatică a dobândit o eleganţă 
nouă. Ştia asta, fireşte. 

— Dacă aş fi în locul tău, pentru mine ar fi regele sau nimic, a zis 
ea. Mi-aş pune gâtul pe butuc pentru o şansă de-a fi cu el. 

— Eu vreau bărbatul, nu regele. 

A ridicat din umeri. 

— E unul şi acelaşi lucru. Nu poţi să-l doreşti ca pe-un bărbat de 
rând şi să uiţi de coroana pe care-o poartă. E cel mai bun dintre toţi. 
Nu există bărbat mai măreț ca el în tot regatul. Ca să-i găseşti egal, ar 
trebui să mergi în Franţa, la regele Francisc, sau în Spania, la regele 
Carol. 

Am clătinat din cap. 

— l-am văzut pe regele spaniol şi pe regele francez şi nu m-aş uita 
de două ori la niciunul din ei. 

Anne s-a întors cu spatele la oglindă şi şi-a tras puţin mai jos 
corsajul rochiei, ca să i se întrevadă rotunjimea sânilor. 

— Atunci eşti o neghioabă, a zis ea simplu. 

Când am fost gata amândouă, m-a condus în odăile reginei. 

— Te va accepta înapoi, dar nu te va primi cu căldură, mi-a aruncat 
Anne peste umăr în timp ce soldaţii de la uşa reginei ne salutau şi ne 
deschideau uşile duble. 

Am intrat amândouă, surorile Boleyn, cu aerul că jumătate din 
castel ne aparţine. 

Regina era aşezată pe bancheta de lângă fereastră, cu geamurile 
larg deschise, ca să intre aerul mai răcoros al serii. Muzicianul ei 
stătea alături, cântând din gură şi acompaniindu-se cu lăuta. În jur 
şedeau doamnele ei, unele cosând, iar altele stând degeaba, în 
aşteptarea chemării la cină. Regina părea absolut împăcată cu lumea, 
înconjurată de prieteni, în căminul soţului ei, privind de la fereastră 
orăşelul Windsor şi panglica şerpuitoare, de culoarea cositorului a 
râului de dincolo de el. Expresia feţei sale nu s-a schimbat când m-a 
văzut. Era mult prea versată ca să-şi trădeze dezamăgirea. M-a 
întâmpinat cu un surâs uşor. 

— A, doamnă Carey! Te-ai însănătoşit şi te-ai întors la curte? 

l-am făcut o reverență adâncă. 

— Dacă e pe placul Maiestăţii Voastre. 

— Ai stat în casa părinţilor dumitale în tot acest timp îndelungat? 

— Da, Maiestate, la castelul Hever. 

— Înseamnă că te-ai odihnit bine. Cred că în partea aceea de lume 
nu există nimic în afară de oi şi vaci, nu? 

Am zâmbit şi am încuviinţat. 

— E o zonă agricolă, da. Dar am avut atât de multe de făcut! Mi-a 
plăcut să ies călare, să privesc câmpurile şi să stau de vorbă cu 


oamenii care le cultivă. 

Am văzut că, preţ de o clipă, o intrigă ideea pământului, pe care, 
după atâţia ani petrecuţi în Anglia, îl privea doar ca pe un loc al 
vânătorilor, al picnicurilor şi al procesiunii de vară. Dar apoi şi-a 
amintit de ce plecasem de la curte. 

— Ţi-a poruncit Maiestatea Sa să te întorci? 

Am auzit micul şuierat de avertizare scos de Anne, care se afla în 
spatele meu, dar l-am ignorat. Aveam ideea romantică şi stupidă că 
nu vreau s-o privesc pe această femeie de treabă în ochii ei cinstiţi şi 
s-o mint. Am spus respectuos: 

— Regele a trimis după mine, Maiestate. 

A clătinat aprobator din cap şi şi-a privit mâinile aşezate liniştit în 
poală. N-a spus decât: 

— Atunci eşti foarte norocoasă. N 

Pentru scurt timp s-a lăsat tăcerea. Imi doream foarte mult să-i 
spun că mă îndrăgostisem de soțul ei, dar ştiam că nu se află mult 
deasupra mea. Era o femeie al cărei spirit fusese călit şi modelat până 
când ajunsese să pară absolut autentică. In comparaţie cu noi, 
celelalte, ea era argint pur, pe când noi nu eram decât cositor, un 
amestec banal de plumb şi cupru. 

Uşile mari, duble s-au deschis larg şi crainicul a vestit: 

— Maiestatea Sa, regele! 

Henric a intrat în încăpere. 

— Am venit să vă conduc la cină, a spus, apoi m-a zărit şi s-a oprit 
înmărmurit. 

Privirea cercetătoare a reginei a trecut repede de la chipul lui uluit 
la al meu şi din nou la al lui. 

— Mary! a exclamat el. 

Eu îl priveam pierdută, uitând până şi să-i fac o reverență. 

Micul şuierat de avertizare al lui Anne n-a reuşit să mă trezească. 
Regele a traversat încăperea din trei paşi mari, mi-a luat mâinile într- 
ale lui şi le-a dus la piept. Am simţit sub degete asprimea vestei 
brodate şi moliciunea mângâietoare a cămăşii de mătase. 

— lubirea mea! a şoptit încet. Eşti bine-venită înapoi la curte. 

— Vă mulţumesc... 

— Mi s-a spus că ai fost trimisă departe de curte ca să înveţi o 
lecţie. Am avut dreptate să spun că te poţi întoarce chiar şi fără s-o fi 
învăţat? 

— Da. Da, perfectă dreptate, m-am bâlbâit. 

— Nu ai fost mustrată? a insistat el. 

Am râs uşor şi am ridicat privirea spre ochii lui albaştri, scrutători. 

— Nu. Au fost puţin supăraţi pe mine; dar asta a fost tot. 

— Ai vrut să te întorci la curte? 

— O, da! 


Regina s-a ridicat în picioare. 

— Doamnelor, să mergem la cină, a spus. 

Henric i-a aruncat o privire rapidă peste umăr. Ea i-a întins mâna, 
imperioasă, ca o fiică a Spaniei. El s-a întors spre ea, din vechea 
obişnuinţă a devotamentului şi supunerii, şi nu mi-a trecut prin minte 
niciun mod de a-l atrage din nou lângă mine. Am trecut în spatele ei şi 
m-am aplecat să-i aranjez trena. Stătea dreaptă şi avea o ţinută 
regească, deşi era destul de corpolentă. Părea frumoasă în ciuda 
oboselii întipărite pe chip. 

— Mulţumesc, doamnă Carey, a spus cu blândeţe. 

Apoi ne-a condus la cină, cu mâna aşezată uşor pe braţul soţului ei. 
El a înclinat capul ca să audă mai bine ce spunea ea, fără să se mai 
uite în urmă, la mine. 


La sfârşitul cinei, George a venit la masa reginei, unde noi, 
doamnele, şedeam având în faţă vin şi prăjituri, ca să mă salute. Mi-a 
adus o prună zaharisită. 

— Dulciuri pentru cea dulce, a spus, sărutându-mă pe frunte. 

— O, George! Mulţumesc pentru biletul pe care mi l-ai trimis. 

— Ne bombardai cu jelanii disperate. Am primit de la tine trei 
scrisori în prima săptămână. A fost chiar atât de groaznic? 

— Prima săptămână, da. Dar apoi m-am obişnuit. Spre sfârşitul 
primei luni începea deja să-mi placă viaţa la ţară. 

— Ei bine, noi aici ne-am dat toată silinţa pentru tine. 

— Unchiul e la curte? am întrebat privind în jur. Nu-l văd. 

— Nu, e la Londra cu Wolsey. Dar nu-ţi face griji, ştie tot ce se 
petrece. M-a rugat să-ţi spun că aşteaptă să primească veşti despre 
tine şi că are încredere că acum ştii cum să te porţi. 

Jane Parker s-a aplecat peste masă. 

— Ai de gând să devii doamnă de companie? l-a întrebat ea pe 
George. Fiindcă şezi la masa noastră, pe scaunul unei doamne. 

George s-a ridicat fără grabă. 

— Doamnelor, vă cer iertare. N-am vrut să vă deranjez. 

Jumătate de duzină de voci l-au asigurat că n-a deranjat pe nimeni. 
Fratele meu era un tânăr chipeş şi un oaspete foarte popular în odăile 
reginei. Numai logodnica lui cea cu limbă înveninată a protestat 
pentru că se aşezase la masa noastră. George s-a înclinat spre mâna 
ei. 

— Domnişoară Parker, îţi mulţumesc că mi-ai amintit să plec de 
lângă dumneata, a spus politicos, dar în spatele tonului dulce se 
ghicea enervarea. 

S-a aplecat, m-a sărutat apăsat pe obraz şi mi-a şoptit la ureche: 

— Dumnezeu să-ţi ajute, micuță Marianne! Familia îşi pune 
nădejdea în tine. 


A dat să plece, dar l-am prins de mână. 

— George, aşteaptă, vreau să te întreb ceva. 

S-a întors. 

— Ce anume? 

L-am tras de mână, ca să-l fac să se aplece spre mine şi să-i pot 
şopti la ureche: 

— Crezi că mă iubeşte? 

— Ah! a exclamat îndreptându-se. Ah, iubire! 

— Spune, crezi? 

A ridicat din umeri. 

— Ce e iubirea? Scriem toată ziua poezii despre ea şi cântăm 
cântece despre ea toată noaptea, dar să fiu al naibii de ştiu dacă 
există sau nu aşa ceva în realitate. 

— O, George! 

— Te doreşte, asta pot să-ţi spun cu siguranţă. E dispus să-şi dea 
oarecare osteneală ca să te aibă. Dacă asta înseamnă pentru tine 
iubire, atunci da, te iubeşte. 

— Imi e de-ajuns, am spus cu o satisfacţie reţinută. Mă vrea, e 
pregătit să-şi dea oarecare osteneală. Asta-mi sună a iubire. 

Chipeşul meu frate s-a înclinat. 

— Dacă spui tu, Mary... Dacă atât îţi e de-ajuns... 

S-a îndreptat şi a făcut imediat un pas înapoi. 

— Maiestate! 

In faţa mea stătea regele. 

— George, nu pot să-ţi dau voie să-ţi petreci toată seara vorbind cu 
sora ta, întreaga curte te invidiază! 

— Şi pe bună dreptate, a răspuns George, punând la bătaie întregul 
său farmec de curtean. Două surori frumoase şi nicio grijă pe lume. 

— M-am gândit să dansăm, a spus regele. O conduci tu pe 
domnişoara Boleyn? Eu mă voi îngriji de doamna Carey. 

— AŞ fi încântat, a răspuns George. 

Fără să se uite în jur după Anne, a pocnit din degete, iar ea, 
vigilentă ca-ntotdeauna, s-a ivit lângă el. 

— Vom dansa, i-a zis scurt. 

Regele a făcut semn cu mâna şi muzicienii au atacat o melodie 
populară rapidă, aşa că am format un cerc alcătuit din opt oameni şi 
am făcut primii paşi, întâi la dreapta, apoi la stânga. Vedeam în 
partea cealaltă a cercului chipul drag, familiar al lui George şi, alături 
de el, zâmbetul calm al lui Anne. Avea acelaşi aer ca atunci când 
studia o carte nouă. Descifra dispoziţia regelui cu aceeaşi atenţie cu 
care ar fi răsfoit o psaltire. Se uita când la el, când la mine, ca pentru 
a măsura cât de imperioasă îi e dorinţa. Şi, fără a întoarce deloc 
capul, testa dispoziţia reginei, încercând să afle ce văzuse sau ce 
simţea. 


Am zâmbit în sinea mea. Cu regina, Anne îşi găsise naşul. Nimeni 
nu putea pătrunde dincolo de faţada fiicei Spaniei. Anne era o 
curteană desăvârşită, dar se născuse din oameni de rând. Regina 
Caterina se născuse prinţesă. Fusese învățată să-şi ţină limba în frâu 
încă de când începuse să vorbească. Din clipa când începuse să 
meargă, fusese învățată să păşească atent şi să se adreseze cu 
bunătate şi bogaţilor, şi săracilor, căci nu se ştie niciodată când ai 
nevoie şi de unii, şi de alţii. La vremea când regina Caterina era deja 
jucătoare la o curte extrem de competitivă şi extrem de bogată, Anne 
nici nu se născuse. 

Anne n-avea decât să se uite în jur cât voia ca să afle cum îndura 
regina să mă vadă alături de rege, privindu-ne ochi în ochi, legaţi de o 
dorinţă pătimaşă. Anne n-avea decât să se uite, căci regina nu trăda 
nicio clipă altă trăire decât interesul politicos. La sfârşitul dansurilor 
aplauda, iar o dată sau de două ori ne-a felicitat. Dar pe neaşteptate 
dansul s-a terminat, iar Henric şi cu mine am rămas pe loc, fără 
muzică, fără alţi dansatori care să ne înconjoare şi să ne ascundă. Am 
rămas singuri, descoperiţi, ţinându-ne în continuare de mână, 
privindu-ne pierduţi, ca şi cum am fi putut rămâne aşa o veşnicie. 

— Bravo! a rostit regina, cu un glas calm şi încrezător. Foarte 
frumos. 


— Va trimite după tine, a spus Anne în seara aceea în timp ce ne 
dezbrăcăm în camera noastră. 

Şi-a scos rochia şi a aşezat-o cu grijă în cufărul de la picioarele 
patului, şi-a pus boneta în capătul celălalt, şi-a aranjat cu grijă pantofii 
unul lângă altul, sub pat. Şi-a îmbrăcat cămaşa de noapte şi s-a 
aşezat în faţa oglinzii să-şi perie părul. Mi-a întins peria şi a închis 
ochii. M-am apucat să-i perii pletele lungi până la brâu. 

— Poate astă-seară, poate în cursul zilei de mâine. Te vei duce. 

— Sigur că am să mă duc. 

— Dar nu uita cine eşti! m-a prevenit Anne. Nu-l lăsa să te aibă sub 
vreo arcadă sau într-un loc ascuns, în grabă. Insistă să se întâmple 
într-o încăpere, insistă să se întâmple pe un pat. 

— Voi vedea. 

— E important, mi-a atras atenţia. Dacă vede că te poate avea ca 
pe o stricată, te va avea şi apoi va uita de tine. De fapt, cred că ar 
trebui să mai amâni puţin. Dacă crede că eşti prea uşor de cucerit, te 
va avea o dată sau de două ori şi atât. 

Am cuprins în mână şuviţele mătăsoase şi am început să le 
împletesc. 

— Au! s-a plâns ea. Mă tragi de păr. 

— lar tu mă cicăleşti. Anne, lasă-mă să fac cum ştiu. Până acum nu 
m-am descurcat prea rău. 


A ridicat din umeri şi i-a zâmbit propriei imagini reflectate în 
oglindă. 

— A! Oricine poate atrage un bărbat. Şmecheria e cum să-l 
păstrezi. 

Bătaia în uşă ne-a făcut pe amândouă să tresărim. Ochii negri ai lui 
Anne au alunecat grăbiţi spre oglinda care îmi reflecta chipul lipsit de 
orice expresie. 

— Doar n-o fi regele. _ 

Eu deschideam deja uşa. In prag stătea George, cu jiletca roşie din 
piele întoarsă pe care o purtase la cină şi ale cărei despicături lăsau 
să se vadă cămaşa de un alb strălucitor, din pânză fină de in, cu 
pălăria roşie brodată cu perle acoperindu-i părul negru. 

— Vivat! Vivat Marianne! 

A intrat repede şi a închis uşa. 

— M-a trimis să te invit să bei un pahar de vin cu el. Şi-a cerut 
scuze pentru ora târzie, dar ambasadorul Veneţiei abia a plecat. Au 
vorbit despre un posibil război cu Franţa, iar acum e plin de pasiune 
pentru Anglia, Henric şi Sfântul Gheorghe. M-a rugat să te asigur că 
eşti liberă să alegi. Poţi să bei un pahar cu vin şi să te întorci în patul 
tău. Eşti propria ta stăpână. 

— Vreo ofertă? a întrebat Anne. 

George a ridicat din sprânceană cu un aer plin de dispreţ şi a 
dojenit-o: 

— Dă şi tu dovadă de puţină eleganţă! Doar n-o cumpără pe faţă. O 
invită la un pahar cu vin. Preţul îl vom fixa mai târziu. 

Am dus mâna la cap, exclamând: 

— Boneta mea! Anne, repede! Impleteşte-mi părul! 

A scuturat din cap. 

— Du-te aşa cum eşti. Cu părul lăsat pe umeri. Arăţi ca o fecioară în 
ziua nunţii. Am dreptate, nu-i aşa, George? Şi tocmai asta îşi doreşte. 

George a încuviinţat. 

— E adorabilă aşa. Coboară-i puţin corsajul. 

— Trebuie să arate ca o lady. 

— Doar un pic, a sugerat. Bărbaţilor le place să întrezărească ceea 
ce cumpără. 

Anne a slăbit şireturile corsajului până când balenele care-mi 
strângeau stomacul s-au lăsat puţin. Apoi a tras de talia corsajului, 
astfel încât să-l coboare ca să arate mai ademenitor. George a 
încuviinţat. 

— Perfect! 

Anne a făcut un pas înapoi şi m-a privit la fel de critic cum se uitase 
tata la iapa pe care o trimisese la armăsar. 

— Altceva? 

George a clătinat din cap. 


— Ar trebui să se spele, a hotărât brusc Anne. Măcar la subsuori şi 
între picioare. 

Aş fi pledat pe lângă George, dar el dădea din cap cu tot atâta 
însufleţire ca un fermier. 

— Da, aşa artrebui. Are oroare de orice miros neplăcut. 

— Dă-i bătaie, a zis Anne, făcând semn spre urcior şi spre lighean. 

— Voi ieşiţi, le-am spus. 

George s-a îndreptat spre uşă. 

— Vom aştepta afară. 

— Şi pe la fund, a spus Anne pe când el închidea uşa. Şi fă-o ca 
lumea, Mary! Trebuie să fii curată peste tot. 

Sunetul uşii mi-a retezat replica deloc potrivită pentru o tânără 
doamnă. M-am spălat bine cu apă rece şi m-am şters. Am luat apa de 
toaletă a lui Anne şi mi-am turnat puţină pe gât, pe păr şi pe coapse. 
Apoi am deschis uşa. 

— Eşti curată? m-a întrebat Anne tăios. 

Am încuviinţat. M-a privit neliniştită. 

— Atunci du-te. Ştii, poţi să te împotriveşti puţin. Să arăţi oarecare 
îndoieli. Nu cădea de-a dreptul în braţele lui. 

Am întors capul. Anne îmi părea groaznic de insensibilă în privinţa 
poveştii ăsteia. 

— Fata are dreptul la puţină plăcere, a zis George cu blândeţe. 

Anne s-a întors spre el şi a spus tăios: 

— Nu în patul lui! Prezenţa ei acolo e pentru plăcerea lui, nu pentru 
a ei. 

N-o mai auzeam. Auzeam doar bubuitul inimii mele răsunându-mi în 
urechi şi ştiam doar că am fost chemată la el, că voi fi cu el în scurt 
timp. 

— Haide, i-am zis lui George. Să mergem. 

Anne s-a întors să intre înapoi în cameră şi a spus: 

— Voi sta trează să te-aştept. 

Am ezitat. 

— S-ar putea să nu mă întorc în noaptea asta. 

A încuviinţat din cap. 

— Sper să nu. Dar am să te-aştept oricum. Am să stau lângă foc şi 
am să privesc cum se luminează de ziuă. 

M-am gândit preţ de câteva clipe la faptul că va sta de veghe 
pentru mine în camera ei de fecioară în timp ce eu voi fi cuibărită 
comod şi iubită în patul regelui Angliei. 

— Dumnezeule, cred că-ţi doreşti atât de mult să fii în locul meu! 
am spus, cuprinsă de o subită încântare. 

Nici n-a tresărit la auzul cuvintelor mele. 

— Bineînţeles. E regele. 

— Şi mă vrea pe mine, am adăugat, spunând lucrurilor pe nume. 


George s-a înclinat, mi-a oferit braţul şi m-a condus pe scara 
îngustă ce ducea spre holul care dădea în sala cea mare. Am 
traversat-o ca două fantome înlănţuite. Nu ne-a văzut nimeni. În sală 
erau doi-trei servitori de la bucătărie şi vreo şase bărbaţi care moţăiau 
pe mesele aflate de jur împrejurul încăperii. 

Am trecut pe lângă masa principală şi am intrat pe uşile ce duceau 
spre odăile particulare ale regelui. Am zărit o scară lată, bogat 
ornamentată cu minunate tapiserii din mătăsuri viu colorate, dar ale 
căror culori păreau şterse în lumina strălucitoare a lunii. În dreptul 
sălii de primire stăteau doi străjeri înarmaţi, care s-au dat la o parte 
ca să mă lase să trec când mi-au văzut pletele blonde, revărsate pe 
umeri şi zâmbetul încrezător întipărit pe chip. 

Sala de primire din spatele uşilor duble m-a surprins. De câte ori o 
văzusem, fusese plină de oameni. Aici intrau toţi cei care veneau să-l 
vadă pe rege. Solicitanţii îi mituiau pe curtenii mai cu vechime ca să-i 
lase să stea în sală, în speranţa că regele îi va observa şi îi va întreba 
cum le merge şi ce vor de la el. Nu văzusem niciodată marea încăpere 
boltită altfel decât plină de oameni îmbrăcaţi în cele mai frumoase 
veşminte, disperaţi să atragă atenţia regelui. Acum sala era tăcută şi 
plină de umbre. George mi-a strâns degetele reci în mâna sa. 

In faţa noastră se afla uşa ce dădea în odăile personale ale regelui. 
Doi străjeri înarmaţi stăteau cu lăncile încrucişate. 

— Maiestatea Sa a poruncit să ne înfăţişăm, a spus scurt George. 

Lăncile s-au ciocnit cu un clinchet scurt, cei doi ne-au dat onorul, s- 
au înclinat şi au deschis uşa dublă. 


Regele şedea lângă foc, îmbrăcat într-un halat călduros din catifea, 
garnisit cu blană. Când a auzit uşa deschizându-se a sărit în picioare. 
Am făcut o reverență adâncă. 

— M-aţi chemat, Maiestate. 

Nu-şi putea desprinde ochii de pe chipul meu. 

— Da. Şi îţi mulţumesc că ai venit. Voiam să văd... Voiam să 
vorbim... Voiam să... 

In cele din urmă s-a întrerupt. 

— Te voiam pe tine. 

M-am apropiat câţiva paşi. Mi-am spus că de la distanţa aceea 
putea simţi parfumul lui Anne. Am scuturat din cap şi am simţit 
greutatea părului meu bogat. l-am văzut ochii plimbându-i-se de la 
chipul meu la pletele revărsate şi înapoi. Am auzit uşa închizându-se 
în spatele meu - George ieşise fără să scoată o vorbă. Henric nici nu-l 
văzuse plecând. Am murmurat: 

— Sunt onorată, Maiestate. 

A clătinat din cap, nu a nerăbdare, ci cu gestul bărbatului care nu-şi 
permite să piardă timpul cu jocuri. 


— Te vreau, a spus din nou hotărât, de parcă asta ar fi fost tot ce 
trebuia să ştie o femeie. Mary Boleyn, te vreau! 

M-am apropiat încă un pas. M-am aplecat către el. Am simţit 
căldura răsuflării sale şi apoi atingerea buzelor lui pe părul meu. Nici 
n-am înaintat, nici nu m-am tras înapoi. 

— Mary! a şoptit el, cu vocea gâtuită de dorinţă. 

— Da, Maiestate. 

— Te rog, spune-mi pe nume. Vreau să-mi aud numele rostit de 
buzele tale. 

— Henric! 

— Mă vrei? a şoptit. Ca bărbat, vreau să spun. Dacă aş fi fermier pe 
proprietatea tatălui tău, m-ai vrea? 

Mi-a ridicat bărbia cu mâna, astfel încât să mă poată privi în ochi. 
M-am cufundat în privirea lui albastră şi luminoasă. Cu grijă şi 
delicateţe, am ridicat mâna spre obrazul lui şi am simţit în palmă 
moliciunea bărbii cârlionțate. A închis imediat ochii sub atingerea 
mea, apoi a întors fața şi mi-a sărutat mâna cu care îi cuprinsesem 
bărbia. 

— Da, am spus fără să-mi pese deloc că era o prostie - nu mi-l 
puteam închipui pe acest bărbat altfel decât ca pe regele Angliei. Nu 
putea nega că e rege, aşa cum eu nu puteam nega că sunt o Howard. 
Dacă ai fi un nimeni, iar eu aş fi o nimeni, te-aş iubi, am spus în 
şoaptă. Dacă ai fi un fermier fără altă avere decât un câmp de hamei, 
te-aş iubi. Dar tu m-ai iubi dacă aş fi o fată venită să culeagă hameiul? 

M-a tras mai aproape. li simţeam mâinile calde pe talie. 

— Da, m-a încredinţat. Oriunde aş fi, te-aş recunoaşte drept iubirea 
mea cea adevărată. Oricine aş fi şi oricine ai fi, aş şti pe dată că eşti 
adevărata mea dragoste. 

A înclinat capul şi m-a sărutat, întâi blând, apoi apăsat, cu buze 
fierbinţi. După aceea m-a luat de mână şi m-a condus spre patul cu 
baldachin, m-a întins pe cuvertură şi şi-a îngropat faţa în rotunjimea 
sânilor mei, acolo unde îi dezvelea corsajul slăbit de Anne pentru el. 


În zori, m-am ridicat într-un cot şi m-am uitat pe fereastră, văzând 
că cerul se luminează şi ştiind că Anne aşteaptă şi ea să răsară 
soarele. Anne privea lumina ce cuprindea treptat cerul, ştiind că sora 
ei e amanta regelui şi, după regină, cea mai importantă femeie din 
Anglia. Mă întrebam ce gândea despre asta în timp ce stătea pe 
bancheta de lângă fereastră şi asculta cum păsările îşi încercau 
ezitant glasurile. Mă întrebam ce simţea ştiind că eu eram cea aleasă 
de rege, cea care purta mai departe ambițiile familiei. Ştiind că eu mă 
aflam în patul lui, nu ea. 

De fapt, n-aveam de ce să mă întreb. Probabil că simţea acel 
amestec tulburător de trăiri pe care îl trezea ea întotdeauna în mine: 


admiraţie şi invidie, mândrie şi rivalitate crâncenă, dorinţa de a-şi 
vedea sora iubită triumfând şi dorinţa pătimaşă de-a vedea căderea 
rivalei. 

Regele s-a mişcat şi, pe jumătate acoperit de pături, m-a întrebat: 

— Eşti trează? 

— Da, am spus, devenind îndată vigilentă. 

Mă întrebam dacă ar trebui să-i propun să plec, dar el a scos capul 
din aşternutul învălmăşit şi l-am văzut zâmbind. 

— Bună dimineaţa, scumpa mea. Te simţi bine? 

M-am trezit zâmbind şi eu radios, oglindindu-i bucuria. 

— Foarte bine. 

— Bucuroasă în suflet? 

— Mai fericită decât am fost vreodată în viaţă. 

— Atunci vino încoace! 

A desfăcut braţele şi am alunecat printre cearşafuri, în îmbrăţişarea 
lui cu miros de mosc. Coapsele lui puternice erau lipite de mine, 
braţele lui îmi cuprindeau umerii, faţa îi era îngropată în gâtul meu. 

— O, Henric! am şoptit prosteşte. O, iubirea mea! 

— O, ştiu, a spus ademenitor. Vino puţin mai aproape. 

Am plecat de lângă el abia când soarele era deja sus pe cer şi a 
trebuit să mă grăbesc să mă întorc în camera mea înainte ca servitorii 
să înceapă să mişune. 

Henric m-a ajutat chiar el să-mi îmbrac rochia, mi-a strâns şireturile 
corsetului şi mi-a pus pe umeri mantia lui, ca să mă ferească de 
răcoarea dimineţii. Când a deschis uşa, George aştepta pe bancheta 
de la fereastră. La vederea regelui s-a ridicat şi s-a înclinat, cu pălăria 
în mână, apoi, zărindu-mă în spatele acestuia, mi-a zâmbit dulce. 

— Condu-o pe doamna Carey înapoi în odaia ei, a spus regele. Şi pe 
urmă spune-i valetului odăii de culcare să intre, George. In dimineaţa 
asta vreau să fiu în picioare devreme. 

George s-a înclinat iarăşi şi mi-a oferit braţul. 

— Şi vino să asculţi liturghia împreună cu mine, a adăugat regele 
din prag. Azi poţi să mă însoţeşti în capela mea particulară, George. 

— Vă mulţumesc. 

George a acceptat cu o politeţe nonşalantă cea mai mare onoare 
de care se putea bucura un curtean. Uşa odăii regelui s-a închis în 
timp ce eu făceam o reverență. Am trecut repede împreună cu fratele 
meu prin sala de audienţe şi apoi prin sala cea mare. 

Era prea târziu ca să-i evităm pe cei mai de jos servitori, flăcăii 
angajaţi ca să întreţină focurile târâiau în sală buşteni mari. Alţi băieţi 
măturau, iar soldaţii care dormiseră cu capetele pe masă deschideau 
ochii, căscau şi blestemau tăria vinului. 

Mi-am acoperit părul răvăşit cu gluga mantiei regelui şi am 
traversat repede şi fără zgomot sala cea mare, apoi am urcat scara 


spre apartamentele reginei. 

George a bătut la uşă, iar Anne a deschis şi ne-a tras înăuntru. Era 
palidă de nesomn şi avea ochii roşii. Am savurat imaginea 
încântătoare a surorii mele roase de chinurile geloziei. 

— Ei bine? m-a întrebat tăios. 

Am aruncat o privire spre cuvertura bine întinsă de pe pat. 

— N-ai dormit. 

— N-am putut, a spus ea. Şi sper că nici tu n-ai dormit prea mult. 

Vorbele ei vulgare m-au făcut să-i întorc spatele. 

— Haide, zău aşa, mi-a zis George. Vrem doar să ştim că totul e în 
regulă cu tine, Mary. Şi tata va trebui să afle, şi mama, şi unchiul 
Howard. Ai face bine să te obişnuieşti să vorbeşti despre asta. Nu eo 
chestiune personală. 

— E cea mai personală chestiune din lume. 

— Nu şi pentru tine, a spus Anne cu răceală. Aşa că lasă deoparte 
aerul ăsta de ciobăniţă la vreme de primăvară. Te-a avut? 

— Da, am răspuns scurt. 

— Mai mult de o dată? 

— Da. 

— Domnul fie lăudat! a exclamat George. A făcut-o. lar eu trebuie 
să plec. M-a invitat să ascult liturghia împreună cu el. 

A traversat încăperea şi m-a îmbrăţişat cu putere. 

— Bravo! Vorbim mai târziu. Acum trebuie să plec. 

A trântit indiscret uşa la plecare, iar Anne a ţâţâit uşor din buze şi 
apoi s-a îndreptat spre cufărul în care ne ţineam hainele. 

— Ai face bine să porţi rochia crem. Nu-i nevoie să arăţi ca o 
stricată. iți aduc nişte apă caldă. Trebuie să te îmbăiezi. 

Am dat să protestez, dar ea a ridicat mâna să mă oprească. 

— Ba ai să te îmbăiezi. Să nu aud nicio discuţie. Şi să-ţi speli părul. 
Trebuie să fii impecabil de curată, Mary! Nu fi aşa o târfă leneşă. 
Scoate-ţi rochia de pe tine şi grăbeşte-te, trebuie să mergem la 
liturghie împreună cu regina în mai puţin de o oră. 

l-am dat ascultare, la fel ca-ntotdeauna. 

— Dar spune-mi, te bucuri pentru mine? am întrebat-o în timp ce 
mă chinuiam să-mi scot corsetul şi juponul. 

I-am văzut chipul în oglindă, străfulgerarea de gelozie abia ascunsă 
de genele lăsate. 

— Mă bucur pentru familie. La tine abia dacă mă gândesc. 

Regele se afla în galeria sa privată, ale cărei ferestre dădeau spre 
capelă, şi asculta slujba de dimineaţă când am trecut spre odaia 
reginei, care era alături. Mi-am încordat auzul şi am reuşit să 
desluşesc  murmurele secretarului, care aşeza în faţa regelui 
documente peste care să se uite şi pe care să le semneze în timp ce-l 
urmărea pe preotul din capelă îndeplinind ritualul familiar al liturghiei. 


Regele îşi rezolva întotdeauna treburile în timp ce asculta slujba de 
dimineaţă, respectând tradiţia statornicită de tatăl său, şi mulţi 
credeau că munca lui e sfântă. Erau şi alţii, printre care şi unchiul 
meu, care pretindeau că obiceiul dovedea doar că regele se grăbea să 
scape de muncă şi că-i acorda atenţie doar pe jumătate. 

Am îngenuncheat pe pernă în odaia particulară a reginei, privind 
lucirea de fildeş a rochiei, a cărei stofă îmi contura vag coapsele. Incă 
mai simţeam căldura trupului său în locul sensibil dintre picioare, încă 
îi mai simţeam gustul pe buze. În ciuda băii pe care Anne insistase s-o 
fac, aveam senzaţia că mai simt încă pe obraz şi în păr mirosul 
transpiraţiei de pe pieptul lui. Când am închis ochii, n-am făcut-o 
pentru rugăciune, ci pradă unei reverii senzuale. 

Regina era îngenuncheată lângă mine, chipul îi era grav şi îşi ţinea 
capul drept sub boneta grea, triunghiulară. Avea rochia puţin 
desfăcută la gât, ca să-şi poată strecura un deget sub ea şi să atingă 
cămaşa aspră, din păr de cal, pe care o purta întotdeauna direct pe 
piele. Faţa ei sobră era trasă şi obosită; capul îi era aplecat spre 
rozariu, iar pielea bătrână şi lăsată de pe bărbie şi obraji era flască şi 
umflată sub ochii strâns închişi. i 

Slujba părea să nu se mai sfârşească. Il invidiam pe Henric pentru 
documentele de stat care-i îngăduiau să nu-i acorde prea mare 
atenţie. Insă atenţia reginei nu slăbea deloc, degetele ei nu se opreau 
nicio clipă pe mărgelele rozariului, ochii ei rămâneau mereu închişi în 
rugăciune. Abia când liturghia s-a încheiat şi preotul a şters pocalele 
cu o pânză albă şi le-a dus de-acolo, a scos un suspin prelung, de 
parcă ar fi auzit ceva pentru care niciuna dintre noi nu avea urechi. S- 
a întors şi ne-a zâmbit tuturor, tuturor doamnelor sale, chiar şi mie. 

— Şi acum, să mergem la micul dejun, a spus pe un ton plăcut. 
Poate că regele va mânca împreună cu noi. 

Când am ieşit din încăpere, înşiruite una în spatele celeilalte, m-am 
surprins întârziind - nu-mi venea să cred că el mă va lăsa să trec pe 
coridor fără o vorbă. De parcă mi-ar fi simţit dorinţa, fratele meu 
George a deschis larg uşa chiar în clipa în care am ezitat şi a spus 
tare: 

— Bună dimineaţa, sora mea! 

In spatele lui, în odaie, Henric a ridicat repede privirea de pe hârtii 
şi m-a văzut stând în prag, în rochia crem aleasă de Anne, cu boneta 
crem care-mi strângea părul şi-mi descoperea faţa tânără. A scos un 
oftat uşor, încărcat de dorinţă, iar eu mi-am simţit obrajii 
împurpurându-se şi un zâmbet încălzindu-mi chipul. 

— O zi bună, Sire. O zi bună şi ţie, fratele meu, am spus încetişor, 
fără să-mi iau ochii de la chipul lui Henric. 

S-a ridicat în picioare şi a întins mâna, ca pentru a mă trage 
înăuntru. S-a abținut însă, aruncând o privire spre secretar. 


— Voi lua micul dejun împreună cu voi, a zis. Spune-i reginei că vin 
şi eu în câteva clipe. Indată ce termin cu aceste... aceste... 

Gestul lui vag dovedea că habar n-avea ce erau documentele 
respective. A traversat încăperea ca un păstrăv năucit ce înoată spre 
făclia luminoasă a braconierului. 

— Te simţi bine în dimineaţa asta? a întrebat el încetişor, ca să-l 
aud doar eu. 

— Da. 

Am aruncat o privire rapidă, poznaşă spre chipul lui preocupat. 

— Puțin obosită. 

Ochii i-au sclipit auzindu-mi mărturisirea. 

— N-ai dormit bine, iubito? 

— Aproape deloc. 

— Nu ţi-a fost pe plac patul? 

Am început să mă bâlbâi; n-am fost niciodată la fel de pricepută ca 
Anne la genul ăsta de jocuri de cuvinte. In cele din urmă, am spus pur 
şi simplu adevărul: 

— Sire, mi-a plăcut foarte mult. 

— Ai mai dormi acolo? 

Într-un moment încântător de inspiraţie, am găsit replica potrivită. 

— O, Sire! Speram să nu dorm din nou acolo curând. 

A lăsat capul pe spate şi a râs, apoi mi-a luat repede mâna şi, 
întorcând-o, mi-a sărutat apăsat palma. 

— Doamna mea, trebuie doar să-mi porunceşti, mi-a promis. Sunt 
slujitorul tău în toate privinţele. 

Am plecat capul ca să-i privesc buzele atingându-mi palma. Nu-mi 
puteam lua ochii de la chipul lui. Ne-am uitat unul la altul - o privire 
lungă ce trăda dorinţa reciprocă. 

— Ar trebui să plec, am spus. Regina se va întreba unde sunt. 

— Te voi urma. Fii convinsă. 

I-am aruncat un zâmbet scurt, apoi m-am întors şi am pornit în fugă 
prin galerie după doamnele reginei. Imi auzeam tocurile ţăcănind pe 
pardoseala de piatră acoperită cu rogojini, auzeam foşnetul rochiei de 
mătase. Simţeam în fiecare părticică a trupului meu sprinten că sunt 
tânără, adorabilă şi iubită. lubită de însuşi regele Angliei. 

A venit la micul dejun şi a zâmbit când s-a aşezat. Ochii de un 
albastru pal ai reginei mi-au cercetat obrajii uşor îmbujoraţi şi luciul 
bogat al rochiei crem, apoi au privit în altă parte. A poruncit să vină 
nişte muzicieni ca să ne cânte în timp ce mâncam şi să se înfăţişeze 
maestrul de călărie al reginei. 

— Sire, mergeţi la vânătoare azi? l-a întrebat afectuos. 

— Da, desigur. Ar dori vreuna dintre voi, doamnelor, să însoţească 
grupul de vânătoare? ne-a invitat regele. 

— Sunt sigură că da, a spus regina pe tonul ei binevoitor obişnuit. 


Domnişoară Boleyn, doamnă Parker, doamnă Carey? Ştiu că voi trei 
sunteţi călăreţe pricepute. Aţi vrea să călăriţi astăzi împreună cu 
regele? 

Jane Parker mi-a aruncat o scurtă privire maliţioasă pentru faptul că 
fusesem numită ultima. „Nu ştie”, mi-am spus, îmbrăţişându-mă în 
sinea mea. „N-are decât să triumfe cât vrea, pentru că nu ştie.” 

— Am fi încântate să călărim împreună cu regele, a zis Anne 
liniştită. Toate trei. 


În curtea mare din faţa grajdurilor, regele a încălecat pe calul său 
mare de vânătoare, iar unul dintre valeţi m-a ridicat în şaua iepei pe 
care mi-o dăruise el. Mi-am petrecut piciorul pe după oblânc, 
strângându-l cu putere, şi mi-am aranjat rochia aşa încât să cadă într- 
un mod atrăgător. Anne m-a cercetat, fără să-i scape cel mai mic 
detaliu, ca-ntotdeauna, şi am fost mulţumită când capul ei, acoperit 
cu cea mai frumoasă pălărie franţuzească de vânătoare, împodobită 
cu o pană delicată, s-a înclinat uşor a aprobare. A chemat valetul s-o 
ridice în şa, şi-a îmboldit calul până când a ajuns lângă al meu şi, 
ţinându-l în frâu, s-a aplecat spre mine. 

— Dacă vrea să te ducă în pădure şi să te aibă, trebuie să refuzi, 
mi-a şoptit. Incearcă să nu uiţi că eşti o Howard, nu o târfă ordinară. 

— Dacă mă vrea... 

— Dacă te vrea, o să aştepte. 

Hăitaşul a suflat în corn şi toţi caii din curte s-au încordat 
nerăbdători. Henric mi-a zâmbit larg, ca un băieţel entuziasmat, iar eu 
i-am răspuns la fel. Jesmond, iapa mea, era încordată ca un arc, iar 
când maestrul de vânătoare ne-a condus peste podul mobil, am pornit 
repede la trap după el, cu ogarii agitându-se ca o mare albă în jurul 
copitelor cailor. Era o zi senină, dar nu prea caldă - un vânt răcoros 
făcea iarba pajiştii să se unduiască pe când ne îndepărtam de oraş, iar 
oamenii care strângeau fânul se sprijineau în coase şi ne priveau cum 
trecem, scoţându-şi pălăriile la vederea culorilor vii ale călăreţilor 
nobili şi aşezându-se imediat în genunchi atunci când zăreau 
stindardul regal. _ 

Am aruncat o privire înapoi, spre castel. În apartamentele reginei 
era o fereastră deschisă şi i-am văzut boneta de culoare închisă şi 
chipul palid uitându-se după noi. Ne va întâmpina la cină şi ne va 
zâmbi şi lui Henric, şi mie, de parcă nu ne-ar fi văzut plecând călare 
unul lângă altul ca să petrecem o zi împreună în aer liber. 

Lătratul ogarilor şi-a schimbat brusc tonul, apoi a amuţit. Hăitaşul a 
suflat din corn - sunetul acela prelung şi puternic ce anunţa că ogarii 
găsiseră o urmă. 

Henric a scos un strigăt şi a dat pinteni calului. 

— Acolo! am tipat eu. 


La capătul şirului de copaci din faţa noastră, am zărit un cerb mare, 
cu coarnele lăsate pe spate, care a ţâşnit dintr-odată şi a luat-o la 
goană, încercând să scape. Ogarii au pornit imediat după el, aproape 
tăcuţi, cu excepţia câte unui lătrat izolat, nerăbdător. Au sărit în 
tufişuri, iar noi am tras caii înapoi şi am aşteptat. Hăitaşii s-au 
îndepărtat agitaţi de grupul de vânătoare şi au străbătut pădurea 
încolo şi-ncoace, în speranţa de-a zări cerbul. Apoi unul dintre ei s-a 
ridicat în scări şi a sunat tare din corn. lapa mea a făcut un pas înapoi, 
fremătând de nerăbdare şi s-a îndreptat spre el. M-am agăţat de 
oblânc şi de coama ei fără niciun pic de graţie, nu-mi păsa cum 
arătam, atâta vreme cât nu cădeam în noroi. 

Cerbul a rupt-o la fugă şi a traversat ca o săgeată bucata de 
pământ golaşă şi plină de hârtoape de la marginea pădurii, care 
ducea spre mlaştini şi spre râu, încercând să-şi salveze viaţa. Ogarii 
au ţâşnit îndată pe urmele lui, iar caii s-au luat după ei, într-o cursă 
năucitoare. Pretutindeni în jurul meu, copitele loveau puternic 
pământul. Ţineam ochii pe jumătate închişi, căci îmi zburau în faţă 
bulgări de pământ. M-am aplecat peste gâtul lui Jesmond şi am 
îndemnat-o să meargă înainte. Am simţit vântul smulgându-mi pălăria 
de pe cap şi aruncând-o la pământ, apoi am zărit în faţă un gard viu, 
presărat cu flori albe, văratice. Am simţit crupa puternică a lui 
Jesmond încordându-se sub mine. Cu un salt amplu a trecut peste 
gardul viu, apoi a atins din nou pământul, s-a redresat şi şi-a reluat 
imediat galopul. Regele se afla în faţa mea, întreaga sa atenţie era 
concentrată asupra cerbului, care câştiga teren în faţa noastră. Mi-am 
simţit părul desprinzându-se din ace şi revărsându-se pe umeri şi am 
izbucnit într-un râs nepăsător, lăsând vântul să-mi biciuie obrajii. 
Jesmond a lăsat urechile pe spate când m-a auzit râzând, apoi în faţă, 
căci ajunseserăm la un alt gard viu, cu un mic şanţ periculos în faţă. L- 
a zărit odată cu mine, s-a oprit doar o clipă, apoi a făcut un salt mare, 
ca de pisică: toate cele patru picioare au părăsit pământul în acelaşi 
timp, ca să poată trece peste gard. Am simţit parfumul caprifoiului 
strivit când copitele ei au atins vârful gardului viu, apoi am aterizat şi 
am pornit mai departe, tot mai repede. In faţa mea, cerbul, care se 
zărea acum doar ca un mic punct cafeniu, s-a aruncat în râu şi a 
început să înoate cu mişcări puternice spre malul celălalt. Maestrul de 
vânătoare a sunat disperat din corn, vrând să împiedice ogarii să 
urmeze animalul în apă şi să-i îndemne să se întoarcă la el şi să alerge 
de-a lungul malului, ca să ţină pasul cu cerbul şi să-l încolţească la 
ieşirea pe mal. Insă erau prea agitaţi ca să-l asculte. Gonacii s-au 
năpustit pe urmele lor, dar jumătate din câini erau deja în râu, unii 
purtaţi de curentul puternic, bătând cu toţii neputincioşi apa adâncă. 
Henric şi-a oprit calul şi a privit haosul care se dezlănţuise. 

Mă temeam că se va înfuria, dar a dat capul pe spate şi a râs, 


încântat parcă de şiretenia cerbului. 

— Du-te atunci! a strigat în urma animalului. Pot mânca vânat şi 
fără să te frig pe tine! Am o cămară plină de vânat! 

Toţi cei din jurul nostru au râs, ca şi cum ar fi făcut o glumă foarte 
bună, şi mi-am dat seama că toţi se temeau că nereuşita vânătorii îi 
va întuneca dispoziţia. Uitându-mă de la un chip radios şi încântat la 
altul, m-am gândit, într-o scurtă clipă de iluminare, ce neghiobi eram 
că făceam din firea schimbătoare a unui singur om centrul vieţii 
noastre. Dar atunci regele mi-a zâmbit şi mi-am dat seama că eu, cel 
puţin, nu aveam de-ales. 

Mi-a cercetat obrazul murdar de noroi şi părul revărsat pe umeri şi 
încâlcit. 

— Arăţi ca o slujnică de la ţară, mi-a zis şi oricine i-ar fi putut sesiza 
dorinţa din glas. 

Mi-am scos mănuşa şi am dus mâna la cap, răsucindu-mi părul şi 
încercând să-l strâng la loc, dar fără succes. l-am aruncat un mic 
zâmbet pieziş, care voia să spună că-i înţelesesem aluzia indecentă, 
dar că refuzam să-i dau curs: 

— O, tăceţi! am şoptit. 

In spatele chipului său transfigurat de dorinţă, am zărit-o pe Jane 
Parker înghițind brusc în sec, de parcă i-ar fi intrat în gură o muscă 
mare, şi mi-am dat seama că a înţeles în sfârşit că ar face bine să aibă 
grijă cum se poartă când se află în preajma noastră, a celor din familia 
Boleyn. 

Henric s-a dat jos de pe cal, i-a aruncat valetului său frâul şi s-a 
apropiat de iapa mea. 

— Vrei să cobori lângă mine? m-a întrebat cu o voce caldă şi 
ispititoare. 

Mi-am trecut piciorul pe după oblânc şi m-am lăsat să alunec de pe 
cal în braţele lui. M-a prins fără nicio greutate şi m-a aşezat uşor pe 
pământ, dar nu mi-a dat drumul. M-a sărutat în faţa întregii curţi mai 
întâi pe un obraz, apoi pe celălalt. 

— Eşti regina vânătorii! 

— Ar trebui s-o încoronăm cu flori, a propus Anne. 

— Da! a exclamat Henric încântat de idee. 

In câteva clipe, întreaga curte împletea ghirlande din caprifoi, iar eu 
m-am ales cu o coroană cu parfum dulce şi îmbătător pe care am 
aşezat-o pe părul blond şi despletit. 

Indată au sosit căruțele cu cele de trebuinţă pentru cină. Servitorii 
au ridicat un mic cort pentru cincizeci de oameni, favoriţii regelui, şi 
au adus jilţuri şi banchete pentru odihnă, iar când a sosit regina, 
călărind agale pe calul ei cu pasul sigur, m-a văzut stând în stânga 
regelui, încununată cu flori de vară. 


Luna următoare, Anglia era în sfârşit în război cu Franţa - un război 
declarat şi oficial, iar Carol, regele Spaniei, îşi aţintea oştirea ca pe o 
lance spre inima Franţei, în timp ce armatele engleze, aliate cu el, 
porneau în marş din fortul englezesc Calais şi se îndreptau spre sud, 
pe drumul către Paris. 

Curtea zăbovea în apropiere de Londra, nerăbdătoare să primească 
veşti, însă curând oraşul a fost cuprins de molima ce izbucnea pe timp 
de vară şi Henric, care se temea grozav de boală, a hotărât că 
procesiunea de vară trebuia să înceapă neîntârziat. Mai mult am fugit 
decât ne-am mutat la Hampton Court. Regele a poruncit ca toate 
alimentele să fie aduse din ţinuturile învecinate şi ca nimic să nu vină 
de la Londra. Le-a interzis negustorilor, meseriaşilor şi artizanilor din 
mahalalele nesănătoase ale capitalei să urmeze curtea. Palatul curat 
din vecinătatea apei proaspete trebuia ferit de boală. 

Veştile din Franţa erau bune, iar cele din Londra erau rele. 
Cardinalul Wolsey a aranjat lucrurile în aşa fel încât curtea să se 
îndrepte întâi spre sud, apoi spre vest, făcând popasuri în reşedinţele 
somptuoase ale oamenilor de vază, iar Henric se purta ca un băieţel, 
atenţia fiindu-i distrasă necontenit de peisajele mereu schimbătoare. 
Fiecare curtean a cărui reşedinţă se afla în drumul curţii regale 
trebuia să joace rolul de gazdă a regelui ca şi cum aceasta ar fi fost 
cea mai mare bucurie a sa, nu cea mai temută cheltuială. Regina 
călătorea împreună cu regele, călărind alături de el prin frumoasele 
ţinuturi rurale, iar uneori, dacă se simţea obosită, era purtată într-o 
litieră, şi, cu toate că noaptea trimitea după mine, pe timpul zilei se 
purta atent şi iubitor cu ea. Nepotul reginei era singurul aliat din 
Europa al oştirii englezeşti, iar prietenia familiei ei însemna victoria 
acestei oştiri. 

Insă regina Caterina însemna pentru soţul ei mai mult decât un 
simplu aliat în vreme de război. Oricât de multă plăcere îi dăruiam lui 
Henric, rămânea totuşi băiatul ei - băiatul ei bălai, adorabil şi răsfăţat. 
Putea să mă cheme, pe mine sau pe oricare altă fată, în odaia sa de 
culcare, dar asta nu tulbura cu nimic afecțiunea profundă şi statornică 
pe care şi-o purtau unul altuia şi care izvorâse din capacitatea ei de a- 
| iubi, cu mult timp în urmă, pe acest bărbat care era mai nesăbuit, 
mai egoist şi mai puţin prinţ decât era ea prinţesă. 


larna anului 1522 

Regele a hotărât să mute curtea la Greenwich de Crăciun şi, timp 
de douăsprezece zile şi douăsprezece nopţi, s-au ţinut lanţ cele mai 
extravagante şi mai frumoase petreceri şi ospeţe. Exista un maestru 
de ceremonii - sir William Armitage -, care avea sarcina de-a născoci 
pentru fiecare zi câte ceva nou. Programul zilnic alcătuit de el urma 
un tipar extrem de agreabil: dimineaţa - o activitate în aer liber, cum 
ar fi urmărirea unei curse de ambarcaţiuni, un turnir sau un concurs 
de tras cu arcul, aranjarea capcanelor pentru urşi, o luptă de câini sau 
de cocoşi ori un spectacol ambulant cu acrobaţi şi înghiţitori de flăcări, 
iar după aceea o masă somptuoasă în sala cea mare, cu vinuri fine, 
bere tare şi slabă şi, în fiecare zi, o budincă încântătoare făcută din 
marţipan modelat delicat, ca o operă de artă. După-amiaza aveam 
parte de distracţie: o piesă de teatru sau un discurs, un dans sau o 
piesă-mască. Cu toţii aveam roluri de jucat, trebuia să purtăm 
costume şi să fim cât mai veseli cu putinţă, căci în această iarnă 
regele râdea tot timpul, iar regina nu înceta nicio clipă să zâmbească. 

Campania fără niciun rezultat împotriva Franţei se încheiase odată 
cu venirea frigului, dar toată lumea ştia că în primăvară avea să 
urmeze o nouă serie de bătălii şi că Anglia şi Spania vor porni 
împreună împotriva duşmanului lor. De acel Crăciun, regele Angliei şi 
regina venită din Spania erau uniţi în toate sensurile cuvântului, iar o 
dată pe săptămână, negreşit, cinau împreună, iar el dormea în patul 
ei în noaptea aceea. 

insă o dată la două nopţi, tot negreşit, George se înfăţişa la uşa 
camerei pe care o împărţeam cu Anne, ciocănea şi spunea: „Te vrea”, 
iar eu dădeam fuga la iubirea mea, la regele meu. 

Nu rămâneam niciodată toată noaptea. De Crăciun fuseseră invitaţi 
la Greenwich ambasadori străini din toată Europa, iar Henric nu voia 
s-o umilească pe regină în faţa lor. Ambasadorul Spaniei mai ales era 
un adept strict al etichetei şi totodată un prieten apropiat al reginei. 
Cunoscând rolul pe care-l jucam la curte, nu mă agrea şi nu mi-ar fi 
plăcut deloc să dau nas în nas cu el pe când ieşeam din odăile 
particulare ale regelui, îmbujorată şi cu hainele în dezordine. Era mult 
mai bine să mă strecor din patul cald al regelui şi să mă întorc în 
grabă în camera mea, însoţită de George, care căsca lângă mine, 
înainte ca ambasadorul să vină să asculte liturghia. 

Anne stătea trează de fiecare dată, aşteptându-mă cu bere caldă, 
aromată şi cu focul aţâţat ca să încălzească odaia. Mă băgam repede 
în pat, iar ea îmi punea un şal de lână pe umeri şi se aşeza lângă mine 
să-mi pieptene părul încâlcit, pe când George mai punea un buştean 
pe foc şi-şi bea cana de bere. 

— E de-a dreptul istovitoare treaba asta, a zis el. Adorm aproape în 
fiecare după-amiază, nu-mi mai pot ţine ochii deschişi. 


— Anne mă obligă să mă culc după cină, de parcă aş fi copil, am 
răspuns înciudată. 

— Şi ce-ai vrea? Să fii la fel de trasă la faţă şi încercănată ca 
regina? 

— N-arată prea strălucit, a recunoscut George. E bolnavă? 

— Cred că-i doar bătrâneţea, a zis Anne cu nepăsare. Şi efortul de-a 
părea tot timpul fericită. Cred că-i epuizată. Henric e foarte greu de 
mulţumit, nu-i aşa? 

— Nu, am răspuns cu mândrie. 

Am râs toţi trei. 

— Ţi-a spus cumva dacă-ţi face un dar special de Crăciun? m-a 
întrebat Anne. Sau lui George? Sau oricăruia dintre noi? 

Am clătinat din cap. 

— Nu mi-a zis nimic. 

— Unchiul Howard a trimis un pocal de aur cu blazonul nostru ca să 
i-l dăruieşti, m-a înştiinţat Anne. E la loc sigur în dulap. Face o avere. 
Trag nădejde să ne aducă ceva în schimb. 

Am încuviinţat somnoroasă. 

— Mi-a promis o surpriză. 

Cei doi au devenit brusc atenţi. 

— Vrea să mă ducă mâine la şantierul naval. 

Anne a făcut o grimasă de dispreţ. 

— Credeam că te referi la un dar. Trebuie să mergem toţi? Toată 
curtea? 

— Doar un grup mic. 

Am închis ochii şi am început să moţăi. Am auzit-o pe Anne 
ridicându-se din pat şi umblând prin cameră, ca să-mi scoată hainele 
din cufăr şi să le pregătească pentru dimineaţă. 

— Trebuie să porţi rochia cea roşie. Şi poţi să iei mantia mea roşie 
cu garnitură din puf de lebădă. O să fie rece pe fluviu. 

— Mulţumesc, Anne. 

— O, să nu-ți închipui că fac asta pentru tine! O fac pentru 
propăşirea familiei. Nimic din toate astea nu e pentru tine însăţi. 

Am băgat capul între umeri auzindu-i tonul rece, dar eram prea 
obosită ca să-i mai răspund. L-am auzit ca prin vis pe George punând 
cana jos şi ridicându-se de pe scaun, apoi sărutând-o uşor pe frunte 
pe Anne. 

— Obositoare treabă, dar miza e imensă, a spus încet. Noapte 
bună, Annamaria - te las la îndatoririle tale, iar eu mă duc la ale mele. 

Am auzit chicotitul ei seducător. 

— Târfele din Greenwich sunt o chemare nobilă, dragă frate. Ne 
vedem mâine. 


Mantia lui Anne arăta minunat peste costumul meu roşu de călărie 


şi-mi împrumutase şi mica ei pălărie franţuzească elegantă de călărie. 
Henric, Anne, eu, George, soţul meu, William şi alţi şase oameni am 
mers călare de-a lungul fluviului până la şantierul naval, unde se 
construia noua corabie a regelui. Era o zi senină de iarnă, soarele 
scânteia în valuri, iar câmpurile de pe cele două maluri răsunau de 
tipetele păsărilor de apă - printre ele, gâştele venite din Rusia să 
ierneze în mlaştinile noastre mai calde. Pe fundalul gâgâitului lor 
neîntrerupt se auzeau, puternice, măcăitul rațelor şi ţipetele becaţelor 
şi ale culicilor. Mergeam la galop uşor de-a lungul fluviului, calul meu 
alături de cel al regelui, iar Anne şi George, de o parte şi de alta a 
noastră. Henric a început să meargă la trap, apoi la pas pe măsură ce 
ne apropiam de doc. 

Când a văzut grupul nostru venind, maistrul a ieşit, şi-a scos pălăria 
şi s-a înclinat adânc în faţa regelui. 

— M-am gândit să trec să văd ce faceţi, a zis regele zâmbindu-i. 

— Suntem onoraţi, Maiestate. 

— Cum merge treaba? 

Regele a coborât din şa şi a aruncat frâul calului unui valet aflat în 
apropiere. S-a întors, m-a ajutat să mă dau jos de pe iapa mea, mi-a 
aşezat mâna pe braţul său şi m-a condus spre doc. 

— la spune, ce părere ai despre ea? m-a întrebat Henric, privind cu 
ochii mijiţi corpul din stejar neted al corabiei pe jumătate construite, 
care se odihnea pe cavaletele mari din lemn. Nu crezi că va fi cea mai 
frumoasă? 

— Frumoasă şi periculoasă, am răspuns, uitându-mă la 
deschizăturile pentru tunuri. Sunt sigură că francezii n-au nicio 
corabie care să se măsoare cu asta. 

— Niciuna! a zis Henric cu mândrie. Dacă aş fi avut trei frumuseți 
ca asta pe mare anul trecut, aş fi distrus flota militară franceză în timp 
ce lâncezea în port, iar azi aş fi fost regele Angliei şi al Franţei nu doar 
în vorbă, ci şi în fapt. 

Am ezitat, apoi m-am aventurat: 

— Se spune că armata franceză e foarte puternică. lar Francisc e 
foarte hotărât. 

— E un păun înfumurat! a zis enervat Henric. Totul e doar de 
paradă. lar Carol al Spaniei îl va învinge în sud, în timp ce eu îl voi 
ataca din Calais. Vom împărţi Franţa între noi. 

Henric s-a întors către constructor. 

— Când va fi gata? 

— La primăvară, a răspuns omul. 

— Desenatorul e aici astăzi? 

— Da, este, a zis constructorul înclinându-se. 

— Doamnă Carey, mi-ar plăcea să ţi se schiţeze portretul. Vrei să te 
aşezi câteva clipe şi să-l laşi pe om să te deseneze? 


— Desigur, dacă doriţi, am răspuns roşind de plăcere. 

Henric a încuviinţat din cap către constructor, care a strigat de pe 
platformă spre cheiul de sub noi, şi un bărbat a venit în fugă. Henric 
m-a ajutat să cobor scara. M-am aşezat pe o stivă de scânduri 
proaspăt tăiate, iar tânărul îmbrăcat în haine din pânză grosolană, 
ţesută în casă mi-a schiţat repede portretul. 

— Ce vrei să faci cu portretul? am întrebat curioasă, încercând să 
nu mă mişc şi să-mi păstrez zâmbetul pe buze. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. 

Artistul a pus hârtia deoparte. 

— Mi-ajunge cât am. 

Henric mi-a întins mâna şi m-a ajutat să mă ridic în picioare. 

— Atunci, iubito, să mergem acasă să cinăm. Ne vom întoarce 
făcând înconjurul mlaştinilor - un drum numai bun pentru un galop 
până la castel. 

Valeţii plimbau caii, ca să nu răcească. Henric m-a urcat în şa, apoi 
a încălecat şi el. S-a uitat peste umăr ca să vadă dacă sunt gata cu 
toţii. Lordul Percy strângea chinga calului lui Anne. Ea l-a privit şi i-a 
aruncat zâmbetul ei dulce şi provocator. Apoi am întors cu toţii caii şi 
am călărit până la Greenwich în timp ce soarele apunea pe cerul rece, 
iernatic, în tonuri de galben şi crem. 


Masa festivă de Crăciun a ţinut aproape toată ziua, iar eu eram 
sigură că Henric mă va chema în noaptea aceea. Insă a anunţat că o 
va vizita pe regină, iar eu trebuia să mă aflu printre doamnele care 
stăteau cu ea, aşteptând ca regele să termine de băut cu prietenii săi 
şi să vină la culcare în apartamentele reginei. 

Anne mi-a pus în mâini o cămaşă pe jumătate cusută şi s-a aşezat 
lângă mine, stând chiar pe poalele întinse ale rochiei mele, ca să nu 
mă pot ridica fără să-mi dea ea voie. 

— Of, lasă-mă în pace! i-am spus printre dinţi. 

— Şterge-ţi de pe faţă expresia asta nefericită! a şuierat. Vezi-ţi de 
cusut şi zâmbeşte ca şi cum ti-ar face plăcere. Niciun bărbat nu te va 
dori dacă arăţi la fel de morocănoasă ca un urs prins în capcană. 

— Dar să petreacă noaptea de Crăciun cu ea... 

Anne a încuviinţat din cap. 

— Vrei să ştii de ce? 

— Da. 

— O miloagă de prezicătoare i-a spus că în noaptea asta va 
concepe un fiu. Speră că regina îi va dărui un fiu în anii toamnei ei. 
Doamne, ce neghiobi sunt bărbaţii! 

— O prezicătoare? 

— Da. l-a prezis un fiu dacă renunţă la toate celelalte femei. Nu mai 
e nevoie să ne întrebăm cine a plătit-o. 


— Cum adică? 

— Presupun că, dacă am întoarce-o cu capul în jos şi am scutura-o 
zdravăn, am găsi în buzunarele ei aur de-al familiei Seymour. Dar 
acum e prea târziu pentru asta. Răul a fost făcut. Regele se va afla în 
patul reginei în noaptea asta şi-n fiecare noapte, până la a 
douăsprezecea. Aşa că ai face bine să ai grijă ca, atunci când trece pe 
lângă tine ca să-şi facă datoria, să-i aminteşti ce pierde. 

Am plecat mai mult capul asupra cămăşii la care lucram. Anne, 
care mă urmărea, a zărit o lacrimă căzând pe tiv şi m-a văzut 
ştergând-o cu degetul. 

— Proastă mică! a zis cu asprime. Ai să-l capeţi înapoi. 

— Urăsc gândul că se va culca alături de ea, am şoptit. Mă întreb 
dacă şi ei îi spune tot „iubito”. 

— Probabil, a spus Anne sec. Puţini sunt bărbaţii îndeajuns de 
spirituali ca să schimbe melodia. Dar îşi va face datoria faţă de ea şi 
apoi se va uita iarăşi în jur, iar dacă-i vei prinde privirea şi-i vei zâmbi, 
va fi din nou cu tine. 

— Cum aş putea să zâmbesc când mi se frânge inima? 

Anne a chicotit uşor. 

— Of, ce regină a tragediei! Poţi să zâmbeşti când ţi se strânge 
inima fiindcă eşti femeie, curteană şi o Howard. lată trei motive să fii 
cea mai înşelătoare fiinţă de pe faţa pământului. Şi acum, ssst, uite-l 
că vine! 

George a intrat primul, mi-a aruncat un zâmbet rapid, apoi s-a dus 
să îngenuncheze la picioarele reginei. Ea i-a întins mâna, roşind uşor - 
strălucea de bucurie că regele venea la ea. Pe urmă a intrat Henric 
împreună cu soţul meu, William, şi cu mâna pe umărul lordului Percy. 
A trecut pe lângă mine cu o simplă înclinare a capului, cu toate că 
Anne şi cu mine ne-am ridicat la intrarea sa, făcând o reverență 
adâncă. S-a dus direct la regină, a sărutat-o pe buze şi a condus-o în 
odaia ei particulară. Servitoarele reginei au intrat odată cu ei, dar au 
ieşit după scurt timp şi au închis uşa. Noi, ceilalţi, am rămas afară, în 
tăcere. 

William s-a uitat în jur şi mi-a zâmbit. 

— Ce bine că te văd, nevastă bună, a zis pe un ton binevoitor. Ce 
crezi, îţi vei păstra încă mult timp locuinţa actuală? Sau mă vei dori 
iarăşi ca tovarăş de pat? 

— Asta trebuie să depindă de porunca regelui şi de cea a unchiului 
nostru, a zis George pe un ton nepăsător. 

Mâna lui s-a îndreptat spre centură, în locul unde ar fi purtat sabia. 

— După cum ştii, Marianne nu poate să aleagă în numele ei. 

William a respins provocarea şi mi-a zâmbit cu regret. 

— Pace, George! a spus. Nu-i nevoie să-mi explici totul. De-acum ar 
trebui să ştiu. 


Am întors capul. Lordul Percy o atrăsese pe Anne într-un alcov. Am 
auzit-o chicotind provocator la cuvintele sale. Apoi, dându-şi seama că 
mă uitam la ea, a zis mai tare: 

— Mary, lordul Percy îmi compune sonete. Spune-i, te rog, că 
versurile lui nu se supun regulilor metricii! 

— Nici măcar n-am terminat poezia, a protestat Percy. N-am rostit 
decât primul vers şi deja eşti prea critică. 

— „Mă tratezi cu dispreţ, frumoasă domniţă...” 

— Cred că e un foarte bun început, am spus dornică să-i sar în 
ajutor. Cum vrei să continui, lord Percy? 

— E limpede că nu-i un început bun, s-a băgat George. Să începi să 
vorbeşti despre dispreţ când vrei să curtezi pe cineva e cel mai prost 
început posibil. Un început binevoitor ar fi mai promiţător. 

— Un început binevoitor ar fi, cu siguranţă, surprinzător venind din 
partea unei Boleyn, a spus William cu un glas tăios. Depinde de 
peţitor, fireşte. Dar acum, că mă gândesc... un Percy de 
Northumberland ar putea avea parte de un început binevoitor. 

Anne l-a fulgerat cu o privire nu tocmai de soră, dar Henry Percy 
era atât de absorbit de poezia sa, că nici nu-l auzise. 

— Urmează al doilea vers, pe care nu l-am compus încă, şi pe urmă 
cutare cutare cutare cutare, „a mea suferinţă”. 

— Aha! Ca să rimeze cu „domniţă”! a exclamat George provocator. 
Cred că încep să înţeleg. 

— Dar trebuie să ai o imagine pe care s-o urmăreşti pe tot 
parcursul poeziei, i-a spus Anne lui Henry Percy. Dacă vrei să-i compui 
iubitei tale o poezie, trebuie s-o compari cu ceva şi apoi să întorci 
comparaţia din condei cu o încheiere spirituală. 

— Dar cum aş putea? a întrebat-o Percy. Nu pot să te compar cu 
nimic. Eşti tu însăţi. Cu ce te-aş putea compara? | 

— O, foarte frumos! a zis George aprobator. lţi spun, Percy, faci 
conversaţie mai bine decât scrii poezii. Dacă aş fi în locul tău, m-aş 
aşeza în genunchi şi i-aş şopti la ureche. Vei triumfa dacă te vei limita 
la proză. 

Percy a zâmbit larg, a luat mâna lui Anne şi i-a spus: 

— Precum luna, n-ai asemănare. 

— Cutare cutare cutare cutare, câtă încântare, a răspuns Anne 
prompt. 

— Hai să bem nişte vin, a propus William. Nu cred că sunt în stare 
să ţin pasul cu spiritualitatea asta ameţitoare. Cine joacă zaruri? 

— Joc eu, a zis George înainte ca William să mă poată provoca pe 
mine. Pe ce miză? 

— O, câteva coroane, a spus William. Nu mi-ar plăcea să-mi devii 
duşman pentru o datorie la joc, Boleyn. 

— Sau din oricare alt motiv, a zis George dulce. Mai ales că lordul 


Percy, aici de faţă, ar putea să scrie un poem marţial despre luptă. 

— Nu cred că cutare cutare cutare e prea ameninţător, a remarcat 
Anne. Şi asta e tot ce spun versurile lui. 

— Sunt un ucenic, a spus Percy cu demnitate. Ucenic într-ale 
dragostei şi într-ale poeziei, iar tu mă tratezi cu atâta cruzime. „Mă 
tratezi cu dispreţ, frumoasă domniţă” e purul adevăr. 

Anne a râs şi i-a întins mâna ca să i-o sărute. William a scos din 
buzunar două zaruri şi le-a rostogolit pe masă. l-am turnat un pahar 
cu vin şi i l-am pus alături. Simţeam o ciudată alinare servindu-l în 
timp ce bărbatul pe care-l iubeam se culca cu soţia lui în camera 
alăturată. Simţeam că fusesem dată la o parte şi, din câte ştiam, se 
putea să fiu nevoită să rămân deoparte. 

Am jucat până la miezul nopţii, dar regele tot n-a ieşit. 

— Ce părere ai? l-a întrebat William pe George. Dacă are de gând 
să-şi petreacă toată noaptea cu ea, am putea foarte bine să mergem 
la culcare. 

— Mergem, a spus Anne pe un ton hotărât. 

Mi-a întins mâna cu un gest care nu accepta niciun refuz. 

— Atât de curând? a stăruit Percy pe un ton rugător. Dar luna iese 
noaptea! 

— Şi dispare în zori, a replicat Anne. Luna asta trebuie să se 
înveşmânteze în întuneric. 

M-am ridicat să plec cu ea. Soţul meu m-a privit o clipă, apoi mi-a 
poruncit: 

— Sărută-mă de noapte bună, nevastă. 

Am şovăit o clipă, apoi m-am apropiat de el. Se aştepta să-i dau un 
sărut rece pe obraz, dar m-am aplecat şi l-am sărutat pe gură. L-am 
simţit răspunzând atingerii buzelor mele. 

— Noapte bună, bărbate. Şi-ţi doresc un Crăciun fericit. 

— Noapte bună, nevastă. Patul meu ar fi fost mai cald în noaptea 
asta dacă erai şi tu în el. 

Am încuviinţat din cap. Nu găseam nimic de spus. Fără să vreau, 
am aruncat o privire spre uşa închisă a odăii personale a reginei, unde 
bărbatul pe care-l adoram dormea în braţele soţiei sale. 

— Poate că în cele din urmă vom sfârşi fiecare cu soţia sa, a spus 
încet William. 

— De bună seamă, a zis vesel George, adunând cu pălăria câştigul 
de la joc şi lăsând apoi monedele să cadă în buzunarul hainei. Căci 
vom fi îngropaţi unul lângă altul, indiferent care ne-ar fi preferinţele în 
viaţă. Gândeşte-te la mine, transformându-mă în ţărână alături de 
Jane Parker! 

Până şi William a râs. 

— Când va avea loc? a întrebat el. Fericita zi a cununiei voastre? 

— Cândva după solstițiul de vară. Dacă-mi voi putea stăpâni 


nerăbdarea atât de mult timp. 

— Aduce o zestre frumoasă, a remarcat William. 

— O, cui îi pasă? a exclamat Percy. Doar iubirea contează. 

— Asta spune unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din regat, a 
comentat ironic fratele meu. 

Anne i-a întins mâna lui Percy. 

— Nu-l băga în seamă, milord. Sunt de acord cu dumneata. Doar 
iubirea contează. Sau, cel puţin, asta cred eu. 

— Nu-i adevărat, am spus de îndată ce am închis uşa în urma 
noastră. 

Anne mi-a zâmbit. 

— Aş vrea să-ţi fi dat osteneala să vezi cu cine vorbesc, nu ce spun. 

— Percy de Northumberland? Vorbeşti despre căsătorie din 
dragoste cu Percy de Northumberland? 

— Întocmai. Aşa că n-ai decât să-i zâmbeşti timid soţului tău cât 
vrei, Mary. Când mă voi căsători, voi face o partidă mult mai bună 
decât tine. 


Primăvara anului 1523 

În primele săptămâni ale noului an, regina şi-a regăsit tinereţea şi a 
înflorit ca un trandafir într-o încăpere caldă, îmbujorată şi gata oricând 
să zâmbească. A renunţat la cămaşa aspră din păr de cal pe care o 
purta de obicei pe sub rochie şi rosăturile de pe gât şi de pe umeri, 
care o trădau, au dispărut ca şterse de bucurie. N-a destăinuit 
nimănui motivul acestor schimbări, dar slujnica ei i-a spus alteia că 
nu-i venise ciclul şi că prezicătoarea avusese dreptate: regina 
rămăsese grea. 

Dat fiind faptul că-n trecut nu reuşise să ducă la termen mai multe 
sarcini, avea toate motivele să îngenuncheze în faţa statuii Fecioarei 
Maria aflată pe pupitrul de rugăciune din colţul odăii sale personale. In 
fiecare dimineaţă stătea acolo, cu o mână pe pântec şi cu cealaltă pe 
cartea de rugăciuni, cu ochii închişi şi cu o expresie de extaz pe chip. 
Miracolele erau posibile. Poate că reginei i se întâmpla un miracol. 

Din bârfele servitoarelor am aflat că lenjeria ei a rămas curată şi în 
februarie şi am început să ne gândim că-n scurt timp îi va spune 
regelui. El avea deja aerul bărbatului care aşteaptă veşti bune şi 
trecea pe lângă mine ca şi cum aş fi fost invizibilă. Trebuia să dansez 
în faţa lui, să-i slujesc soţia şi să îndur zâmbetele batjocoritoare ale 
doamnelor, ştiind că redevenisem o simplă Boleyn şi că nu mai eram 
favorita. 

— Nu mai suport! i-am spus lui Anne. 

Stăteam lângă cămin, în apartamentele reginei. Celelalte doamne 
plimbau câinii, dar Anne şi cu mine refuzaserăm să ieşim. Dinspre 
fluviu se ridica ceața şi era o zi cu ger muşcător. Tremuram, deşi 
purtam o rochie căptuşită cu blană. Din seara de Crăciun, când Henric 


trecuse pe lângă mine ca să meargă în camera ei, nu mă simţeam 
bine deloc. De atunci nu mai trimisese după mine. 

— Suporţi greu lovitura, a remarcat ea mulţumită. Aşa se întâmplă 
când iubeşti un rege. 

— Ce altceva aş putea face? am întrebat nenorocită. 

M-am mutat pe bancheta de sub fereastră ca să am mai multă 
lumină pentru cusut. Tiveam cămâăşile reginei pentru săraci şi simplul 
fapt că erau menite unor pălmaşi bătrâni nu însemna că aveam voie 
să fac treabă de mântuială. Regina avea să se uite la cusături şi, dacă 
avea să i se pară că sunt făcute cu stângăcie, putea să-mi ceară 
foarte amabil să le refac. 

— Dacă are un copil şi e băiat, ai fi putut la fel de bine să rămâi cu 
William Carey şi să-ţi întemeiezi familia ta, a remarcat Anne. Regele îi 
va mânca din palmă, iar vremea ta va fi apusă. Vei fi doar una din 
multe altele. 

— Mă iubeşte, am spus nesigură. Nu sunt una din multe altele. 

Am întors capul şi m-am uitat pe fereastră. Ceaţa se ridica de pe 
râu în rotocoale mari, ca praful de sub pat. Anne a râs uşor. 

— Ai fost întotdeauna una dintre multe altele, a zis plină de 
cruzime. Sunt zeci de fete Howard, toate de origine bună, toate bine 
educate, frumoase, tinere şi fertile. Ei pot să le arunce în joc una după 
alta aşteptând să vadă dacă are vreuna noroc. Pentru ei nu e o mare 
pierdere dacă regele le ia una după alta şi apoi le dă la o parte. 
Oricând există încă o fată Howard gata să se nască, oricând există 
încă o stricată în camera copiilor. Ai fost una dintre multe altele chiar 
dinainte să te fi născut. Dacă regele nu-ţi rămâne credincios, te vei 
întoarce la William, iar ei vor găsi o altă Howard cu care să-l ispitească 
şi dansul va începe de la capăt. Ei nu pierd nimic. 

— Dar eu am pierdut ceva! am strigat. 

Anne a înclinat capul într-o parte şi s-a uitat la mine de parcă ar fi 
cernut realitatea, separând-o de impetuozitatea pasiunii copilăreşti. 

— Da. Poate că da. Ai pierdut ceva. Inocenţa, prima iubire, 
încrederea. Poate că ai inima frântă. Poate că nu se va vindeca 
niciodată. Biată, prostuţă Marianne! a zis ea încet. Te pleci la porunca 
unui bărbat ca să-i faci plăcere altuia, iar tu nu te alegi decât cu inima 
frântă. 

— Şi cine va urma după mine? am întrebat-o, preschimbându-mi 
suferinţa în sarcasm. Cine crezi că va fi următoarea Howard pe care o 
vor împinge în patul lui? Stai să ghicesc - cealaltă Boleyn? 

Mi-a aruncat o privire rapidă, apoi a plecat genele negre. 

— Nu eu. Fiindcă eu îmi fac singură planurile. Nu am de gând să 
risc să fiu pângărită şi apoi dată la o parte. 

— Tu mi-ai spus să risc, i-am amintit. 

— Asta era pentru tine. Nu am de gând să-mi duc viaţa aşa cum o 


duci tu pe-a ta. Tu ai făcut întotdeauna ce ţi s-a spus, te-ai măritat cu 
cine ţi s-a spus, te-ai culcat cu cine ţi s-a poruncit. Eu nu sunt ca tine. 
Imi croiesc singură drumul. 

— Aş putea şi eu să-mi croiesc singură drumul! am strigat. 

Anne mi-a zâmbit neîncrezătoare. 

— M-aş întoarce la Hever şi aş trăi acolo, am spus. N-aş rămâne la 
curte. Dacă voi fi dată la o parte, mă voi duce la Hever. Cel puţin asta 
îmi va rămâne, pentru totdeauna. 

Uşa dinspre apartamentul reginei s-a deschis şi, ridicând privirea, 
le-am văzut pe servitoare ieşind cu cearşafurile de pe patul reginei. 

— E a doua oară săptămâna asta când cere să fie schimbate! a 
spus supărată una din ele. 

Anne şi cu mine am schimbat rapid o privire. 

— Sunt pătate? a întrebat Anne pe un ton imperativ. 

Slujnica a privit-o obraznic. 

— Cearşafurile reginei? Vreţi să vă arăt lenjeria de pe patul reginei 
însăşi?! 

Anne a strecurat mâna ei cu degete lungi în punga cu bani şi o 
monedă din argint şi-a schimbat proprietarul. 

— Nicio pată, a zis slujnica. 

Anne s-a dat bătută, iar eu m-am ridicat să le deschid uşa celor 
două femei. 

— Mulţumesc, a spus cea de-a doua, surprinsă de politeţea pe care 
i-o arătam unei servitoare. 

A clătinat din cap. 

— Imbibate de sudoare, sărmana doamnă, a zis încetişor. 

— Poftim?! 

Nu-mi venea să cred că-mi oferea gratuit o informaţie pentru care 
un spion francez ar fi plătit regeşte şi pe care tânjeau s-o afle toţi 
curtenii din ţară. 

— Vrei să spui că regina năduşeşte noaptea? Că o paşte 
schimbarea vieţii? 

— Dacă nu acum, foarte curând, a spus slujnica. Sărmana doamnă! 


L-am găsit pe tata stând împreună cu George în sala cea mare, cu 
capetele foarte apropiate, în timp ce servitorii aşezau în jurul lor 
mesele mari de răchită pentru cină. M-a chemat la el. 

— Tată, am spus, făcând o reverență. 

M-a sărutat cu răceală pe frunte. 

— Fiica mea. Ai vrut să mă vezi? 

Preţ de o clipă m-am întrebat îngrozită dacă nu mi-a uitat numele. 

— Regina nu e grea, i-am spus. l-a venit ciclul azi. Lunile trecute nu 
i-a venit din cauza vârstei înaintate. 

— Domnul fie lăudat! a exclamat George radiind de bucurie. Am 


pus pariu cu mine însumi pe o coroană pentru asta. Ce veste bună! 

— Cea mai bună, a zis tata. Cea mai bună pentru noi, cea mai rea 
pentru Anglia. l-a spus regelui? 

Am clătinat din cap. 

— A început să sângereze după-amiază, încă nu s-a întâlnit cu el. 

Tata a încuviinţat din cap. 

— Aşadar, am aflat vestea înaintea lui. Mai ştie altcineva? 

Am ridicat din umeri. 

— Slujnicele care i-au schimbat lenjeria şi, prin urmare, oricine le 
plăteşte. Wolsey, presupun. Poate că francezii au cumpărat-o pe 
vreuna dintre ele. 

— Atunci trebuie să ne grăbim dacă vrem să fim noi cei care-i dăm 
vestea. Să o fac eu? 

George a clătinat din cap. 

— Prea intim. Ce zici de Mary? 

— Asta înseamnă să-i cadă sub ochi în momentul marii dezamăgiri, 
a chibzuit tata. Mai bine nu. 

— Atunci Anne, a spus George. Ar trebui să fie unul dintre noi, ca 
să-i amintească de Mary. 

— Anne poate s-o facă, a fost de acord tata. E în stare să convingă 
şi un dihor să lase în pace şoarecele pe care-l urmăreşte. 

— E în grădină, le-am spus. Pe terenul de tras cu arcul. 

Am ieşit toţi trei din sala cea mare, în lumina puternică a soarelui 
de primăvară. Un vânt rece sufla peste bănuţii galbeni care se 
unduiau sub razele strălucitoare. Vedeam bine micul grup de curteni 
adunaţi pe terenul de tras cu arcul, Anne se afla printre ei. A făcut un 
pas înainte, a ţintit, a încordat arcul şi am auzit zbârnâitul coardei şi 
sunetul înăbuşit al săgeţii care s-a înfipt chiar în mijlocul țintei. S-au 
stârnit aplauze ici şi colo. Henry Percy s-a îndreptat spre ţintă, a scos 
din ea săgeata lui Anne şi a băgat-o în tolba lui, cu aerul că vrea s-o 
păstreze. 

Anne râdea, întinzând mâna să-şi primească înapoi săgeata, apoi a 
aruncat o privire în jur, ne-a văzut şi, părăsind grupul, s-a îndreptat 
imediat spre noi. 

— Tată. 

— Anne. 

O sărută cu mai multă căldură decât mă sărutase pe mine. 

— Reginei i-a venit ciclul, a înştiinţat-o George fără ocolişuri. 
Suntem de părere că ar trebui să-i spui regelui. 

— Eu, nu Mary? 

— Ar face-o să pară josnică, a spus tata. Faptul că a stat la palavre 
cu Slujitoarele reginei şi le-a urmărit pe când deşertau oala ei de 
noapte... 

Pentru o clipă mi-a trecut prin minte că Anne va spune că nici ea nu 


vrea să pară josnică, dar a ridicat pur şi simplu din umeri. Ştia că a 
servi ambițiile familiei Howard însemna întotdeauna să plăteşti un 
anumit preţ. 

— Şi fă în aşa fel încât să aibă din nou ochi pentru Mary, a zis tata. 
Când se va întoarce împotriva reginei, Mary va trebui să fie cea care-l 
sprijină. 

Anne a încuviinţat din cap. 

— Desigur. Mary e pe primul loc. 

Doar eu am auzit nota tăioasă din vocea ei. 


În seara aceea, regele a venit în odăile reginei, ca de obicei, ca să 
şadă alături de ea lângă foc. Noi trei îl urmăream, convinşi că începea 
să se sature de pacea domestică. Dar regina îl distra cu iscusinţă. 
Întotdeauna avea loc un joc de cărţi sau de zaruri, iar ea citea mereu 
cele mai recente cărţi şi putea să apere cu mult curaj o părere 
interesantă. Erau întotdeauna şi alţi oaspeţi, oameni educați sau 
umblaţi prin lume, care puteau să discute cu regele, şi se cânta mereu 
cea mai bună muzică, iar Henric iubea muzica bună. Thomas More se 
număra printre favoriţii reginei şi uneori se duceau toţi trei să se 
plimbe pe acoperişul plat al castelului şi să contemple cerul nopţii. 
More şi regele discutau despre interpretările Bibliei şi dezbăteau dacă 
va veni vreodată timpul potrivit să-şi dea permisiunea pentru apariţia 
unei Biblii în engleză, pe care s-o poată citi oamenii de rând. Şi erau 
întotdeauna femei frumoase. Regina avea înţelepciunea de a-şi umple 
odăile cu cele mai frumoase femei din regat. 

Seara aceea nu făcea excepţie - îl întreținea pe rege de parcă ar fi 
fost un ambasador venit în vizită, căruia trebuia să-i arate toată 
cinstea. După ce au discutat o vreme, cineva l-a întrebat dacă ar vrea 
să cânte din gură, iar el s-a ridicat, s-a îndreptat spre mijlocul camerei 
şi ne-a cântat una din compoziţiile proprii. A rugat o doamnă să preia 
partitura pentru soprană, iar Anne a făcut un pas înainte, şovăind 
plină de modestie şi a spus că arvrea să încerce. Fireşte, a interpretat 
perfect fiecare notă. Au cântat apoi un bis, foarte mulţumiţi de ei 
înşişi, şi la sfârşit Henric i-a sărutat mâna, iar regina a poruncit să se 
aducă vin pentru cei doi cântăreţi. 

Cu o simplă atingere pe mână, Anne a reuşit să-l despartă de restul 
curţii. Doar regina şi noi, cei din familia Boleyn, ne dădeam seama că 
regele fusese tras deoparte. Regina i-a poruncit unuia dintre muzicieni 
să ne cânte - era mult prea înţeleaptă ca să se lase surprinsă 
urmărindu-şi cu mânie soţul în timp ce acesta începea un nou flirt. Mi- 
a aruncat o privire rapidă, ca să-şi dea seama cum reacţionam 
văzând-o pe sora mea la braţul regelui şi i-am răspuns cu un zâmbet 
dulce şi nevinovat. 

— Devii o curteană pe cinste, micuța mea soţie, a remarcat William 


Carey. 

— Da? 

— Când ai venit la curte, erai o marfă proaspătă, abia poleită de 
curtea franceză, dar se pare că poleiala începe să-ţi pătrundă în 
suflet. Faci vreodată măcar un lucru fără să te gândeşti de două ori? 

O clipă am fost tentată să mă apăr, dar am văzut-o pe Anne 
spunându-i ceva regelui şi apoi l-am zărit pe el uitându-se spre regină. 
Anne a pus blând mâna pe mâneca lui şi a mai rostit un cuvânt 
privindu-l cu căldură. l-am întors spatele lui William, surdă la vorbele 
sale, şi m-am uitat la bărbatul pe care-l iubeam. l-am văzut umerii laţi 
încovoindu-se şi lăsându-se, de parcă şi-ar fi pierdut jumătate din 
putere. S-a uitat la regină ca şi cum aceasta l-ar fi trădat, iar chipul îi 
era vulnerabil ca al unui copil. Anne s-a întors în aşa fel încât să-l 
ferească de privirile celorlalţi curteni, iar George s-a dus s-o întrebe pe 
regină dacă doreşte să danseze cu el, ca să-i abată atenţia de la 
Anne, care-i şoptea regelui la ureche, îndurerându-i sufletul. 

Nu mai puteam îndura ceea ce vedeam. M-am îndepărtat pe 
neobservate de fetele nerăbdătoare să danseze şi m-am apropiat de 
Henric, trecând pe lângă Anne ca să ajung la el. Avea chipul palid şi o 
lucire tragică în ochi. l-am luat mâinile şi i-am spus simplu: 

— O, dragul meu! 

S-a întors pe dată spre mine. 

— Ştiai şi tu? Ştiu toate doamnele ei? 

— Cred că da, a zis Anne. N-o putem învinui pentru că n-a vrut să 
vă spună, sărmana doamnă. A fost ultima ei speranţă. A fost ultima 
voastră şansă, Sire. 

Am simţit degetele lui strângându-mi ceva mai tare mâna. 

— Prezicătoarea mi-a spus... 

— Ştiu, am zis cu blândeţe. A fost probabil mituită. 

Anne a dispărut, lăsându-ne singuri. 

— lar eu m-am culcat cu ea şi m-am străduit atât de mult şi am 
sperat... 

— M-am rugat pentru Maiestăţile Voastre, am şoptit eu. Pentru 
amândoi. Speram din toată inima că veţi avea un fiu, Henric. 
Dumnezeu mi-e martor, aş vrea mai mult decât orice pe lume ca ea 
să-ţi dea un fiu legitim! 

— Dar acum nu mai poate. 

Gura lui s-a închis asemenea unei capcane. Arăta ca un copil 
răzgâiat care nu poate obţine ceea ce vrea. 

— Nu, nu mai poate, am întărit. S-a terminat. 

Brusc, mi-a lăsat mâinile şi s-a întors cu spatele la mine. Dansatorii 
i-au făcut loc când l-au văzut înaintând repede printre ei. S-a apropiat 
de regină, care stătea jos, zâmbind curţii sale, şi a spus, suficient de 
tare ca să audă toţi: 


— Doamnă, am fost înştiinţat că nu vă simţiţi bine. Mi-aş fi dorit să- 
mi fi spus asta personal. 

Regina s-a uitat imediat la mine cu o privire sfredelitoare ce mă 
acuza că i-am trădat taina cea mai intimă. Am scuturat abia 
perceptibil din cap. A căutat-o din ochi pe Anne printre dansatori şi a 
zărit-o ţinându-se de mână cu George. Anne i-a aruncat o privire plină 
de blândeţe. 

— Regret, Sire, a spus regina cu marea sa demnitate. Ar fi trebuit 
să aleg un moment mai potrivit să discut acest lucru cu Maiestatea 
Voastră. 

— Ar fi trebuit să alegeţi un moment mai apropiat! a corectat-o el. 
Dar, fiindcă nu vă simţiţi bine, vă sfătuiesc să vă trimiteţi de-aici 
curtea şi să înduraţi singură suferinţa. 

Acei membri ai curţii reginei care au înţeles îndată ce se petrecea 
le-au şoptit repede vecinilor lor. Dar cei mai mulţi stăteau şi-i priveau 
ţintă pe rege, în brusca lui răbufnire de mânie, şi pe regină, care o 
suporta albă la faţă. 

Henric s-a răsucit pe călcâie, pocnind din degete către prietenii săi 
- George, Henry, William, Charles, Francis - de parcă şi-ar fi chemat 
câinii şi a ieşit ca o furtună din odaie, fără să mai scoată o vorbă. M- 
am bucurat să văd că, dintre toţi, fratele meu George i-a făcut reginei 
plecăciunea cea mai adâncă. Ea l-a lăsat să plece fără să spună nimic, 
apoi s-a ridicat şi s-a retras în linişte în odaia personală. 

Muzicienii, care zdrăngăneau de o bucată de vreme fără să le stea 
mintea la asta şi cântau tot mai fals, au băgat de seamă că melodia 
lor s-a stins şi s-au uitat în jur, aşteptând porunci. 

— O, plecaţi! am spus pierzându-mi brusc răbdarea. Nu vedeţi că 
astă-seară nu va mai fi dans şi muzică? Nimeni din cei de-aici n-are 
nevoie de muzică. Şi Dumnezeu ştie că nimeni nu vrea să danseze! 

Jane Parker m-a privit cu surprindere. 

— M-aş fi aşteptat să fii bucuroasă! Regele e în relaţii proaste cu 
regina, iar tu eşti gata să fii culeasă, ca o piersică lovită din şanţ. 

— lar eu m-aş fi aşteptat să ai mai multă minte ca să nu spui aşa 
ceva! i-a răspuns Anne direct. Să-i vorbeşti astfel viitoarei tale 
cumnate! Ai face bine să ai grijă, altfel nu vei fi primită în familia asta. 

Jane n-a dat înapoi în faţa lui Anne. 

— Logodna nu poate fi ruptă. George şi cu mine suntem ca şi 
cununaţi în biserică. Nu trebuie decât să hotărâm ziua. Poţi să mă 
primeşti bine sau să mă urâăşti, domnişoară Anne. Dar nu mă poţi 
împiedica să intru în familia asta. Am fost promişi unul altuia în faţa 
martorilor. 

— O, ce mai contează? am ţipat eu. Ce mai contează toate astea? 

M-am întors şi am fugit în camera mea. Anne m-a urmat. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat cu asprime. Regele e mânios pe 


noi? 

— Nu, deşi ar trebui să fie, fiindcă am făcut o treabă urâtă 
dezvăluindu-i secretul reginei. 

— Da, aşa-i, a încuviinţat Anne din cap, fără să se lase deloc 
impresionată. Dar nu e mânios? 

— Nu, suferă. 

Anne s-a îndreptat spre uşă. 

— Unde te duci? 

— Mă duc să cer să ni se aducă cele trebuincioase pentru baie, a 
zis ea. Ai să te speli. 

— Of, Anne! am exclamat, enervată. A primit cea mai proastă veste 
din viaţa lui. E în cea mai neagră dispoziţie. In niciun caz n-o să trimită 
după mine astă-seară. Mă pot spăla mâine, dacă trebuie. 

A scuturat din cap. 

— Nu vreau să risc nimic! Te speli în seara asta. 


Se înşela, dar numai cu o zi. În ziua următoare, regina a rămas în 
odaia ei cu doamnele de companie, iar eu am cinat în odaia personală 
împreună cu fratele meu, cu prietenii lui şi cu regele. A fost o seară 
foarte veselă, cu muzică, dans şi jocuri de noroc. lar în noaptea aceea 
m-am strecurat din nou în patul regelui. 


De astă dată, Henric şi cu mine eram practic nedespărţiţi. Curtea 
ştia că suntem amanți, regina de asemenea, ba chiar şi oamenii de 
rând care veneau de la Londra ca să ne privească cinând. Purtam la 
încheietură brăţara de aur dăruită de el, călăream pe calul lui de 
vânătoare. Aveam o pereche de cercei cu diamant şi trei rochii noi, 
una ţesută cu fir de aur. lar într-o dimineaţă, în pat, Henric mi-a spus: 

— Nu te-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu schiţa pe care i- 
am cerut artistului de pe şantierul naval s-o facă? 

— Am uitat de el. 

— Vino încoace, sărută-mă, şi-ţi voi spune de ce i-am poruncit să te 
deseneze, a zis Henric cu un aer leneş. 

Stătea întins pe spate, rezemat de pernele din pat. Era dimineaţa 
târziu, dar perdelele rămăseseră trase în jurul nostru, ferindu-ne de 
privirea servitorilor care intrau să facă focul, să aducă apă caldă şi să 
golească oala de noapte. M-am rostogolit în pat spre el, lipindu-mi 
sânii rotunzi de pieptul lui, lăsându-mi pletele să cadă într-un văl de 
aur şi bronz. Gura mea a întâlnit-o pe-a lui, am tras în piept mirosul 
senzual al bărbii sale, am simţit uşoara înţepătură a perilor din jurul 
gurii lui, i-am apăsat buzele mai tare şi am simţit şi auzit totodată 
geamătul uşor de dorinţă pe care l-a scos când l-am sărutat cu putere. 
Am ridicat capul şi l-am privit în ochi, zâmbind. 

— Uite-ţi sărutul, i-am şoptit gutural, simțind dorinţa crescând în 


mine odată cu a lui. De ce i-ai poruncit artistului să mă deseneze? 

— Îţi voi arăta, mi-a promis. După liturghie. Vom merge la râu şi-mi 
vei vedea noua corabie şi, totodată, propriul tău chip. 

— E gata corabia? l-am întrebat. 

Nu prea voiam să mă despart de el, dar dăduse deja cearşafurile 
deoparte şi era gata să se ridice din pat. 

— Da. Vom vedea lansarea la apă săptămâna viitoare. 

A tras puţin baldachinul şi i-a strigat unui servitor să-l cheme pe 
George. Mi-am aruncat pe mine rochia şi mantia, iar Henric mi-a întins 
mâna ca să mă ajute să cobor din pat. M-a sărutat pe obraz. 

— Voi dejuna cu regina, a hotărât. lar apoi vom merge să vedem 
corabia. 


Era o dimineaţă minunată. Purtam un costum de călărie nou, din 
catifea galbenă, făcut dintr-un cupon de material pe care mi-l dăruise 
regele. Anne se afla alături de mine, îmbrăcată într-una din rochiile 
mele vechi. Simţeam o bucurie grozavă văzând-o purtând hainele 
care nu-mi mai trebuiau. Dar pe de altă parte, în stilul contradictoriu 
al surorilor, admiram ce făcuse cu ea. Pusese să fie scurtată şi croită 
din nou în stil franțuzesc şi arăta cochet. O purta împreună cu o mică 
pălărie franţuzească, făcută din materialul rămas după strâmtarea 
rochiei. Henry Percy de Northumberland nu-şi putea lua ochii de la ea, 
dar Anne flirta la fel de fermecător cu toţi tovarăşii regelui. In total 
eram nouă călăreţi. Henric şi cu mine mergeam alături, în frunte. 
Anne venea în urma mea cu Percy şi cu William Norris. George şi Jane, 
un cuplu tăcut şi nepotrivit, mergeau în spatele lor, iar ultimii erau 
Francis Weston şi William Brereton, râzând şi făcând glume. Inaintea 
noastră mergeau doar doi valeţi, iar în urmă, patru soldaţi călare. 

Călăream de-a lungul fluviului. Era vremea fluxului şi valurile 
înspumate împroşcau malurile. Pescăruşii, aduşi de vânt de pe mare, 
ţipau şi se roteau deasupra noastră, cu aripile strălucind ca argintul în 
lumina soarelui primăvăratic. Gardurile vii începeau să înfrunzească, 
având nuanţa aceea de verde crud de la începutul primăverii, iar în 
locurile însorite de pe maluri se vedeau primule ca nişte bulgări palizi 
de unt. Drumul ce înainta de-a lungul apei era din pământ tare, 
bătătorit, iar caii puteau merge la galop uşor, într-un ritm plăcut. 
Regele mi-a cântat un cântec de dragoste compus chiar de el, iar 
când l-am auzit a doua oară, am încercat să cânt împreună cu el, iar 
el a râs de încercarea mea de-a atinge armonia. Nu aveam talentul lui 
Anne, ştiam bine lucrul ăsta. Dar nu conta. In ziua aceea nimic nu 
conta, nimic nu putea să conteze: iubitul meu şi cu mine călăream 
alături sub cele mai strălucitoare raze ale soarelui, într-o scurtă 
călătorie de plăcere, el era fericit, iar eu eram fericită că se uită la 
mine. 


Am ajuns la şantierul naval mai curând decât mi-aş fi dorit. Henric 
însuşi s-a apropiat de calul meu, m-a ridicat din şa şi m-a strâns în 
braţe ca să-mi dea un sărut rapid când am atins pământul cu 
picioarele. 

— Scumpa mea, mi-a şoptit. Am o mică surpriză pentru tine. 

M-a pus să mă întorc şi s-a dat la o parte, ca să-i pot vedea 
frumoasa corabie nouă. Era aproape gata să fie lansată la apă. Avea 
puntea de la pupa şi de la prova înalte, tipice unei nave de război 
construită în aşa fel încât să fie cât mai rapidă. 

— Priveşte, a spus Henric văzând că-i cercetez contururile, dar nu şi 
detaliile. 

Mi-a arătat numele corabiei, sculptat şi poleit cu litere de aur 
îndrăzneţe la prova ornamentată. Literele alcătuiau cuvintele „Mary 
Boleyn”. 

Preţ de o clipă am rămas cu privirea pironită asupra lor, citind 
literele numelui meu, dar fără să-nţeleg. N-a râs văzând chipul meu 
uluit, ci a urmărit atent cum surprinderea se preschimbă în 
nedumerire şi apoi într-un început de înţelegere. 

— Ai botezat-o cu numele meu? l-am întrebat, dându-mi seama că- 
mi tremură glasul. 

Era o onoare prea mare pentru mine. Mă simţeam mult prea tânără 
şi mult prea neînsemnată pentru ca o corabie, şi încă ce corabie, să- 
mi poarte numele. lar acum, lumea întreagă avea să ştie că sunt 
amanta regelui. Acest lucru nu mai putea fi negat. 

— Da, scumpa mea. 

Zâmbea. Se aştepta să fiu în culmea încântării. 

Mi-a aşezat mâna îngheţată pe braţul lui şi m-a invitat să-l însoțesc 
la prova corabiei. Acolo se afla chipul meu, privind cu un profil mândru 
şi frumos, peste Tamisa, peste mare, spre Franţa. Eram eu, cu buzele 
desfăcute într-un zâmbet uşor, ca şi cum aş fi fost femeia care şi-ar fi 
dorit o asemenea aventură. Ca şi cum n-aş fi fost pionul familiei 
Howard, ci o adorabilă femeie curajoasă şi independentă. 

— Eu? am întrebat cu o voce care se făcea cu greu auzită din cauza 
plescăitului apei la marginea docului. 

Henric şi-a apropiat gura de urechea mea, simţeam căldura 
răsuflării sale pe obrazul rece. 

— Tu. O frumuseţe, ca tine. Eşti fericită, Mary? 

M-am întors spre el. M-a strâns în braţe, iar eu m-am ridicat pe 
vârful picioarelor ca să-mi îngrop faţa în căldura gâtului său şi să simt 
mirosul dulce al bărbii şi părului său. 

— O, Henric! am şoptit. 

Voiam să-mi ascund faţa, fiindcă ştiam că nu va vedea zugrăvită pe 
ea plăcerea, ci groaza pricinuită de faptul că mă ridicam atât de sus, 
în văzul tuturor. 


— Eşti fericită? a stăruit. 

Mi-a ridicat chipul spre el, ţinându-mi bărbia cu o mână, aşa încât 
să mă poată cerceta, de parcă aş fi fost un manuscris. 

— E o mare onoare, a adăugat. 

Surâsul mi-a tremurat pe buze. 

— Ştiu. iți mulţumesc! 

— Şi tu o vei lansa, mi-a promis. Săptămâna viitoare. 

Am ezitat. 

— Nu regina? 

Mă temeam să-i iau locul la lansarea celei mai noi şi mai măreţe 
corăbii construite vreodată de el. Dar fireşte că trebuia s-o fac eu. 
Cum putea ea să lanseze o corabie care-mi purta numele? 

A ridicat din umeri, scuturându-se parcă de imaginea reginei, ca şi 
când n-ar fi fost soţ şi soţie timp de treisprezece ani. 

— Nu, a zis scurt. Nu regina. Tu. 

Am găsit undeva, în adâncul meu, un zâmbet şi am sperat să fie 
convingător şi să ascundă senzaţia înspăimântătoare că mergeam 
prea departe, prea repede şi că la capătul acestui drum nu se afla 
bucuria lipsită de griji pe care o trăiserăm în dimineaţa aceea, ci un 
lucru mai întunecat şi mai înfricoşător. Căci, deşi călăriserăm şi 
cântaserăm împreună, nu eram doi simpli iubiţi. Dacă această corabie 
îmi purta numele şi dacă o lansam săptămâna ce urma, deveneam 
rivala declarată a reginei Angliei, duşmanca ambasadorului spaniol şi 
a întregii Spanii, deveneam o forţă la curte şi o ameninţare pentru 
familia Seymour. Cu cât mă ridicam mai sus în grațiile regelui, cu atât 
mai mari erau pericolele care mă pândeau. Insă aveam doar 
cincisprezece ani. Ambiţia nu-mi trezea încă încântare. 

Ca şi cum mi-ar fi simţit şovăiala, Anne s-a apropiat de mine. 

— Sire, îi faceţi o mare onoare surorii mele, a spus cu iscusinţă. E o 
corabie desăvârşită, la fel de adorabilă ca femeia al cărei nume îl 
poartă. E o corabie solidă şi puternică - la fel ca Maiestatea Voastră. 
Dumnezeu s-o binecuvânteze şi s-o trimită împotriva duşmanilor 
noştri - oricare ar fi aceştia. 

Complimentul l-a făcut pe Henric să zâmbească. 

— Trebuie să fie o corabie norocoasă, a zis el. Are sculptat în faţă 
chipul unui înger! 

— Credeţi că va lupta cu francezii anul acesta? l-a întrebat George, 
luându-mă de mână şi ciupindu-mă pe-ascuns de degete, ca să mă 
readucă la realitatea îndatoririlor mele de curteană. 

Henric a încuviinţat din cap cu un aer sumbru. 

— Fără îndoială. lar dacă regele Spaniei va acţiona împreună cu 
mine, vom urma planul meu, ca noi să atacăm nordul Franţei, iar el să 
atace în acelaşi timp sudul, şi atunci nu se poate să nu reuşim să 
punem capăt aroganţei lui Francisc. O vom face în vara asta, fără doar 


şi poate. 

— Dacă putem avea încredere în spanioli, a spus Anne pe un ton 
suav ca mătasea. 

Henric s-a întunecat la faţă. 

— Ei au mai multă nevoie de noi! Carol ar face bine să nu uite asta. 
Nu e o problemă de familie sau de rudenie. Dacă regina e 
nemulțumită de mine dintr-un motiv sau altul, ar trebui să-şi aducă 
aminte că e în primul rând regina Angliei şi abia apoi o prinţesă 
spaniolă. Loialitatea ei trebuie să se îndrepte în primul rând spre 
mine. 

Anne a încuviinţat. 

— Nu mi-ar plăcea să mă împart în atâtea părţi! a zis ea. Slavă 
Domnului că noi, cei din familia Boleyn, suntem englezi sută la sută! 

— În ciuda tuturor rochiilor dumitale franţuzeşti, a spus Henric cu o 
sclipire bruscă de umor. 

Anne i-a zâmbit. 

— O rochie e o rochie. Ca rochia de catifea galbenă a lui Mary. Dar 
Maiestatea Voastră ar trebui să ştie mai bine ca oricine că sub ea se 
află un supus adevărat, cu inima neîmpărţită. 

Auzind asta, Henric s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit când am 
ridicat ochii spre el. 

— Imi face plăcere să răsplătesc o inimă atât de credincioasă, mi-a 
spus. 

Am simţit ochii umplându-mi-se de lacrimi şi am încercat să clipesc, 
ca să le înăbuş fără să mă vadă, dar una îmi atârna în gene. Henric s- 
a aplecat şi a cules-o cu buzele. 

— Cea mai dulce fată, mi-a spus cu blândeţe. Micul meu trandafir 
englezesc! 


Întreaga curte şi-a făcut apariţia la lansarea corabiei Mary Boleyn, 
doar regina a invocat o indispoziţie şi a rămas la palat. Ambasadorul 
spaniol venise să vadă lansarea navei la apă şi, indiferent ce rezerve 
avea în privinţa numelui, le ţinea pentru sine. 

Tata tăcea, cuprins de o cumplită enervare pe sine însuşi, pe mine, 
pe rege. Marea onoare făcută mie şi familiei mele se dovedise a avea 
un preţ. Regele Henric era un monarh subtil în chestiuni de acest gen. 
Când unchiul şi tata i-au mulţumit pentru cinstea făcută prin folosirea 
numelui lor, el le-a mulţumit pentru contribuţia pe care era sigur că 
vor dori s-o aducă la amenajarea corabiei care, fără îndoială, le va 
spori enorm faima, purtând numele de Boleyn peste mări şi ţări. 

— Şi uite-aşa, miza creşte din nou, a zis vesel George în timp ce 
priveam corabia alunecând pe suportul ei în apele sărate ale Tamisei. 

— Cum ar putea să mai crească? am întrebat printre dinţi, fără a 
uita să zâmbesc în continuare. Eu mi-am pus viaţa la bătaie. 


Lucrătorii de pe şantierul naval, deja beţi pe jumătate după berea 
băută, şi-au fluturat pălăriile şi au izbucnit în urale. Anne a surâs şi le- 
a răspuns făcându-le cu mâna. George mi-a zâmbit larg. Vântul îi 
făcea penele de la pălărie să fâlfâie şi-i răvăşea buclele negre. 

— Acum pe tata îl costă bani ca să te menţină în grațiile regelui. 
Acum miza nu mai constă doar în inima şi fericirea ta, surioară, ci şi în 
averea familiei. Credeam că-l vom manevra ca pe un neghiob bolnav 
de dragoste, dar s-a dovedit că el ne manevrează ca pe nişte surse de 
bani. Mizele cresc! Tata şi unchiul vor vrea să vadă că investiţia lor dă 
roade. Ai să vezi. 

l-am întors spatele lui George şi ochii mi-au căzut pe Anne. Stătea 
puţin deoparte de restul curtenilor, cu Henry Percy alături, ca de 
obicei. Priveau amândoi corabia pe care dopurile o traseră în largul 
fluviului, apoi o întoarseră şi, luptând împotriva curentului, o aduseră 
înapoi la chei, unde fu legată, aşa încât să poată fi amenajată stând 
pe apă. Chipul lui Anne era luminat de bucuria pe care i-o aducea de 
fiecare dată flirtul. S-a întors şi mi-a zâmbit. 

— A, regina zilei! a zis ironic. 

M-am strâmbat puţin. 

— Anne, nu mă tachina, ce-am auzit de la George mi-a fost de- 
ajuns! 

Henry Percy a făcut un pas înainte, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat- 
o. Privindu-i ceafa blondă, mi-am dat seama cât de sus se ridicase 
steaua mea. Îl aveam în faţă pe Henry Percy, fiul şi moştenitorul 
ducelui de Northumberland. Nu exista în regat bărbat cu perspective 
mai bune sau avere mai mare. Era fiul celui mai bogat om din Anglia, 
după rege şi iată-l plecând capul în faţa mea şi sărutându-mi mâna. 

— Nu te va tachina, mi-a promis zâmbind şi îndreptându-se. Fiindcă 
te voi conduce la cină. Mi s-a spus că bucătarii de la Greenwich au 
sosit aici încă din zori ca să pregătească totul. Regele merge într- 
acolo. Il urmăm? 

Am ezitat, dar regina, care dădea tuturor împrejurărilor un caracter 
protocolar, rămăsese la Greenwich, zăcând într-o încăpere 
întunecoasă, cu dureri de burtă şi cu frica în suflet. Pe chei nu erau 
decât bărbaţii şi femeile de la curte, indiferenți şi leneşi. Nimănui nu-i 
păsa de întâietatea pe care o conferea rangul, dar erau cu toţii de 
acord că învingătorii trebuiau să vină primii. 

— Sigur, am spus. De ce nu? 

Lordul Percy i-a oferit lui Anne celălalt braţ. 

— Aş putea avea două surori? 

— Cred că, dacă veţi consulta Biblia, veţi afla că interzice acest 
lucru, a spus Anne pe un ton provocator. Biblia cere ca bărbatul să 
aleagă una dintre surori şi să rămână la prima sa alegere. Orice 
altceva e un păcat capital. 


Lordul Percy a râs. 

— Sunt sigur că aş reuşi să obţin o dispensă. Papa mi-ar acorda-o 
fără doar şi poate. Cu două asemenea surori, care bărbat ar putea fi 
pus să aleagă? 


Am pornit spre casă abia în amurg, când stelele începeau să se 
ivească pe cerul de un cenuşiu stins al primăverii. Călăream alături de 
rege, cu mâna într-a lui. Am lăsat caii să meargă agale de-a lungul 
fluviului. Apoi am trecut pe sub arcada palatului şi am ajuns la 
intrarea principală, a cărei uşă se deschidea în faţa noastră. Henric a 
oprit calul, m-a dat jos din şa şi mi-a şoptit: 

— lubirea mea, aş vrea să-mi fii regină tot timpul, nu doar pentru o 
singură zi, într-un pavilion pe malul apei. 


— Ce ziceai c-a spus?! m-a întrebat unchiul. 

Stăteam în picioare în faţa lui ca un prizonier interogat în faţa 
tribunalului. La masă, în odăile familiei Howard, şedeau unchiul 
Howard, ducele de Surrey, tatăl meu şi George. In capătul celălalt al 
încăperii, în spatele meu, se aflau Anne şi cu mama. Stăteam singură 
dinaintea mesei ca un copil făcut de ruşine în faţa vârstnicilor. 

— A spus că ar vrea să-i fiu regină în fiecare zi, am îngăimat cu o 
voce stinsă, urând-o pe Anne pentru că-mi trădase încrederea, 
urându-mi tatăl şi unchiul pentru felul glacial în care disecau şoaptele 
noastre de îndrăgostiţi. 

— Ce crezi că voia să spună cu asta? 

— Nimic, am zis posomorâtă. Sunt doar vorbe de dragoste. 

— Trebuie să vedem o răsplată pentru toate împrumuturile astea, a 
zis supărat unchiul. Ţi-a spus cumva că-ţi va da pământ? Ori ceva 
pentru George sau pentru noi? 

— N-ai putea să-i faci aluzie la asta? mi-a sugerat tata. Să-i 
aminteşti că George urmează să se însoare? 

M-am uitat la George cu o rugă mută în ochi. 

— Problema e că Henric e foarte prevăzător când vine vorba de 
astfel de lucruri, a zis fratele meu. Toată lumea îi cere tot timpul câte 
ceva. În fiecare dimineaţă, când iese din odaia sa particulară ca să 
meargă la liturghie, întâlneşte în drum puzderie de oameni care 
aşteaptă să-i ceară o favoare. Cred că-i place la Mary tocmai faptul că 
ea nu e aşa. Nu cred să-i fi cerut ceva vreodată. 

— Poartă în urechi diamante care valorează o avere, l-a întrerupt 
tăios mama, din spatele meu. 

Anne a încuviinţat. j 

— Dar nu i le-a cerut. | le-a dat de bunăvoie. li place să fie generos 
când nu aşteaptă nimeni nimic de la el. Cred că trebuie s-o lăsăm pe 
Mary să procedeze în felul ei. Are un talent aparte de a-l iubi. 


Auzind asta, mi-am muşcat buzele ca să mă împiedic să scot vreo 
vorbă. Într-adevăr, aveam un talent aparte de a-l iubi. lar această 
familie, această reţea puternică de bărbaţi folosea talentul meu de a-l 
iubi pe rege tot aşa cum folosea talentul lui George la lupta cu sabia 
sau talentul tatei la limbile străine: pentru susţinerea intereselor 
familiei. 

— Curtea se mută la Londra săptămâna viitoare, a spus tata. 
Regele se întâlneşte cu ambasadorul Spaniei. E foarte puţin probabil 
să ia decizii însemnate în privinţa lui Mary câtă vreme are nevoie de 
alianţa cu spaniolii pentru războiul cu Franţa. 

— Atunci e mai bine să lucrăm în favoarea păcii, a propus cu 
răutate unchiul. 

— Asta şi fac. Sunt un pacificator, i-a răspuns tata. Sunt 
binecuvântat, nu? 


Curtea în mişcare era întotdeauna o privelişte impunătoare, undeva 
între un bâlci de ţară, o zi de târg şi un turnir. Drumul era plănuit până 
în cele mai mici amănunte de cardinalul Wolsey. Tot ce se petrecea la 
curte sau în timpul călătoriei prin ţară se făcea la porunca lui. Luase 
parte alături de rege la bătălia de la Spurs, din Franţa, fiind la vremea 
aceea intendentul armatei engleze şi oştenii nu avuseseră niciodată 
un culcuş atât de uscat noaptea şi nici nu mâncaseră atât de bine ca 
atunci. Avea un talent uluitor de-a se gândi la amănunte care-l făcea 
să aibă mare grijă la felul în care se deplasa curtea dintr-un loc în 
altul, o înţelegere a politicii care-i arăta unde trebuia să ne oprim şi 
care lord trebuia onorat cu o vizită când regele se afla în procesiunea 
de vară şi era destul de versat ca să nu-l deranjeze pe Henric cu 
aceste detalii, aşa că tânărul rege trecea de la o plăcere la alta, de 
parcă proviziile, servitorii şi organizarea ar fi căzut direct din cer. 

Cardinalul era cel care stabilea ordinea ierarhică atunci când curtea 
se deplasa. În faţa noastră mergeau pajii care purtau stindardele cu 
flamurile tuturor lorzilor din suită fluturând deasupra capului. Urma un 
spaţiu liber, pentru ca praful să aibă vreme să se aşeze, iar apoi 
venea regele, pe cel mai bun cal de vânătoare, cu şaua din piele roşie 
ornamentată şi cu toate însemnele regale. Deasupra capului său 
flutura propriul lui stindard, iar alături mergeau prietenii aleşi să 
călărească împreună cu el în ziua aceea: soţul meu, William Carey, 
cardinalul Wolsey, tatăl meu; în urma lor veneau ceilalţi însoțitori ai 
regelui, schimbându-şi locul în suită după cum doreau, rămânând în 
urmă sau dând pinteni cailor. În jurul lor mergeau, într-o formaţie 
lejeră, gărzile personale ale regelui, călare, cu lăncile ridicate în 
poziţie de salut. Nu serveau câtuşi de puţin la apărarea lui - cine şi-ar 
fi putut pune în minte să facă rău unui rege? -, dar ţineau sub control 
mulțimile de oameni care se adunau ca să aclame şi să caşte gura ori 


de câte ori treceam printr-un orăşel sau printr-un sat. 

Urma apoi un alt spaţiu liber înainte de suita reginei. Aceasta 
călărea pe calul blând pe care-l folosea întotdeauna. Stătea dreaptă în 
şa, cu poalele rochiei întinse stângaci în falduri mari de țesătură 
groasă, cu pălăria aşezată strâmb pe cap, cu ochii mijiţi în lumina 
puternică a soarelui. Se simţea rău. Ştiam lucrul ăsta pentru că 
fusesem lângă ea dimineaţă, când încălecase, şi auzisem micul 
geamăt de durere înăbuşit care-i scăpase când se ridicase în şa. 

In urma suitei reginei veneau ceilalţi membri ai casei regale, unii 
călare, alţii în căruţe, unii cântând sau bând bere ca să-şi curețe 
gâtlejul de praf. Impărtăşeam cu toţii sentimentul că era o zi veselă 
de sărbătoare pe când curtea pleca de la Greenwich şi se îndrepta 
spre Londra, un nou sezon de petreceri şi distracţii ni se deschidea 
înainte - şi cine ştia ce se putea întâmpla anul acesta? 


Odăile reginei din palatul din York Place erau mici şi îngrijite, aşa că 
ne-au trebuit doar câteva zile să despachetăm şi să punem totul la 
punct. Regele venea în vizită în fiecare dimineaţă, ca întotdeauna, 
însoţit de curtenii săi, printre care şi lordul Henry Percy. El şi Anne îşi 
luaseră obiceiul de-a se aşeza pe bancheta de la fereastră, cu 
capetele foarte apropiate, lucrând la una dintre poeziile lordului 
Henry. Acesta jura că, sub îndrumările lui Anne, avea să devină un 
mare poet, iar ea jura la rândul ei că nu avea să înveţe niciodată nimic 
şi că totul era o stratagemă menită s-o facă să-şi piardă timpul cu un 
asemenea cap pătrat. 

Mă gândeam că era ceva ca o fată din familia Boleyn, venită de la 
un mic castel din Kent şi cu câteva câmpuri de ovăz în Essex să-i 
spună cap pătrat fiului ducelui de Northumberland, dar Henry Percy 
râdea şi pretindea că era o profesoară prea severă şi că talentul, 
marele talent, avea să învingă, orice-ar fi zis ea. 

— Cardinalul vrea să vă vadă, i-am spus lordului Henry. 

S-a ridicat, fără să se grăbească prea tare, i-a sărutat mâna lui 
Anne în semn de rămas-bun şi s-a dus să-l caute pe cardinalul Wolsey. 
Anne a strâns hârtiile asupra cărora lucrau şi le-a încuiat în caseta ei 
cu scrieri. 

— Chiar n-are talent de poet? am întrebat-o. 

A ridicat din umeri, zâmbind. 

— Nu-i nici pe departe un Wyatt?. 

— E un Wyatt în ce priveşte curtatul? 

— Nu e căsătorit, a spus Anne. Şi, prin urmare, cu atât mai de dorit, 
dacă eşti o femeie cu capul pe umeri. 


3 Sir Thomas Wyatt (1503-1542) - poet englez, ambasador al regelui Henric 
al VIll-lea. (n.r.) 


— E prea sus, chiar şi pentru tine. 

— Nu văd de ce, dacă eu îl vreau şi el mă vrea pe mine. 

— Încearcă tu să-i ceri tatei să vorbească cu ducele! i-am sugerat 
sarcastic. Vezi ce zice ducele. 

Anne a întors capul şi a privit pe fereastră. Jos se întindeau 
frumoasele şi vastele peluze din York Place, aproape ascunzând 
scânteierea fluviului din capătul grădinii. 

— Nu-i voi cere tatei să facă asta, a spus. M-am gândit să rezolv 
problema pe cont propriu. 

Era cât pe ce să izbucnesc în râs, dar mi-am dat seama că vorbea 
serios. 

— Anne, ăsta nu e un lucru pe care să-l poţi rezolva singură! El e 
tânăr, tu ai doar şaptesprezece ani, nu puteţi hotărî de capul vostru. 
Fără îndoială că tatăl lui s-a gândit deja la o soţie pentru el şi, mai 
mult ca sigur, tata şi unchiul au alte planuri cu tine. Nu suntem nişte 
oameni stăpâni pe viaţa lor, suntem surorile Boleyn. Trebuie să fim 
îndrumate şi suntem nevoite să facem ce ni se spune. Uită-te la mine! 

— Da, uită-te la tine! 

Anne s-a întors spre mine cu o răbufnire bruscă a energiei sale 
întunecate. 

— Măritată de copilă, iar acum amanta regelui. Deşteaptă pe 
jumătate cât mine! Educată pe jumătate cât mine! Insă tu te afli în 
centrul curţii, iar eu nu sunt nimic. Eu trebuie să-ţi fiu slujitoare. Mary, 
nu te pot sluji! E o insultă pentru mine. 

— Nu ţi-am cerut niciodată să... m-am bâlbâit. 

— Cine stăruie să faci baie şi să-ţi speli părul? m-a întrebat Anne pe 
un ton aprig. 

— Tu. Dareu... 

— Cine te ajută să-ţi alegi hainele şi-ţi dă idei despre cum să te 
porţi cu regele? Cine te-a salvat de o mie de ori când ai fost prea 
proastă şi prea mută ca să ştii cum să-l joci? 

— Tu. Dar, Anne... 

— Şi eu cu ce mă aleg din toate astea? N-am un soţ căruia să i se 
poată dărui pământ, în semn că se află în grațiile regelui. N-am un soţ 
care să câştige funcţii înalte fiindcă sora mea e amanta regelui. Nu 
mă aleg cu nimic. Oricât de sus te-ai ridica tu, eu tot nu capăt nimic. 
Trebuie să am şi eu locul meu! 

— Ar trebui să ai şi tu locul tău, am spus cu un glas stins. Nu neg 
asta. Spuneam doar că nu cred că poţi deveni ducesă. 

— Şi tocmai tu eşti cea care ar trebui să hotărască asta? s-a răstit 
la mine. Tu, care nu faci decât să-l distragi pe rege de la treburile 
importante de-a odrăsli un fiu, dacă poate, şi de-a se război, dacă e în 
stare să adune o armată?! 

— Nu zic că eu ar trebui să decid, am şoptit. Nu voiam să spun 


decât că nu cred că ţi se va da voie să faci asta. 

— Odată ce s-a făcut, s-a făcut, a zis Anne scuturând din cap. Şi 
nimeni nu va şti până să se facă. 

Pe neaşteptate, ca un şarpe care atacă, a întins mâna şi a prins-o 
pe-a mea într-o strânsoare teribilă. Mi-a răsucit-o iute la spate şi m-a 
ţinut astfel încât să nu mă pot mişca nici înainte, nici înapoi, ci doar să 
strig de durere: 

— Anne! Nu! Mă doare! 

— Ei bine, ascultă aici! mi-a şuierat Anne la ureche. Ascultă aici, 
Mary. Joc propriul meu joc şi nu vreau ca tu să te amesteci. Nimeni nu 
va afla nimic decât atunci când voi fi eu gata să le spun, iar atunci va 
fi prea târziu. 

— Ai să-l faci să te iubească? 

Mi-a dat drumul brusc şi mi-am cuprins cu cealaltă mână cotul şi 
braţul, acolo unde mă dureau oasele. 

— Am să-l fac să mă ia de nevastă, a zis sec. lar dacă sufli măcar o 
vorbă cuiva, te omor. 


După acest incident am urmărit-o pe Anne cu mai multă grijă. O 
vedeam cum îl joacă pe degete. După apropierea constantă din lunile 
reci ale Anului Nou petrecute la Greenwich, acum, când soarele 
strălucea cu putere şi când ne aflam în York Place, se retrăgea brusc. 
Şi cu cât se îndepărta mai mult de el, cu atât încerca el mai mult să se 
apropie. Când el intra într-o încăpere, ea ridica ochii şi-i arunca un 
zâmbet care se înfigea ca o săgeată drept în mijlocul țintei. Privirea ei 
era plină de chemări şi de dorinţă. Dar apoi întorcea capul şi nu se 
mai uita la el cât ţinea vizita. 

El se afla în suita cardinalului Wolsey şi, teoretic, trebuia să-l 
slujească pe Sfinţia Sa când acesta le făcea vizite regelui sau reginei. 
In fapt, tânărul lord n-avea altceva de făcut decât să piardă timpul 
prin apartamentele reginei şi să flirteze cu orice tânără dispusă să 
stea de vorbă cu el. Era clar că avea ochi doar pentru Anne, dar ea 
trecea pe lângă el, dansa cu oricine o invita, numai cu el nu, îşi scăpa 
intenţionat mănuşa pe jos şi-l lăsa să i-o restituie, stătea lângă el fără 
să-i vorbească, îi înapoia poeziile şi-i spunea că nu mai poate să-l 
ajute. 

Anne se lansase în cea mai hotărâtă retragere, după ce se 
implicase în cea mai hotărâtă înaintare, iar tânărul n-avea nici cea mai 
vagă idee ce-ar putea face pentru a o recuceri. 

A venit la mine. 

— Doamnă Carey, v-am jignit cumva sora într-un fel sau altul? 

— Nu, nu cred. 

— Inainte îmi zâmbea nespus de fermecător, iar acum se poartă 
foarte rece cu mine. 


M-am gândit câteva clipe - eram înceată când venea vorba de 
astfel lucruri. Pe de o parte, exista răspunsul sincer: că ea îl joacă pe 
degete precum joacă un pescar peştele după ce-a muşcat. Dar ştiam 
că Anne nu voia să-i spun asta. Pe de altă parte, exista răspunsul pe 
care Anne ar fi vrut să i-l dau. Am privit câteva clipe chipul copilăros şi 
frământat de nelinişte al lui Henry Percy cu o compasiune autentică. 
Apoi i-am oferit zâmbetul Boleyn şi răspunsul Howard. 

— Milord, cred că se teme să nu fie prea amabilă. 

Am văzut speranţa reînviind pe faţa lui încrezătoare, de băieţel. 

— Prea amabilă? 

— A fost foarte amabilă cu dumneavoastră, milord, nu-i aşa? 

— O, da! a încuviinţat Henry Percy. Sunt sclavul ei. 

— Cred că se teme că ar putea ajunge să vă placă prea mult. 

S-a aplecat spre mine, ca pentru a-mi smulge vorbele din gură. 

— Prea mult? 

— Prea mult pentru propria-i linişte sufletească, am spus încetişor. 

A sărit în picioare, a făcut doi paşi, îndepărtându-se de mine, apoi 
s-a întors. 

— Ar fi cu putinţă ca ea să mă dorească? 

Am zâmbit şi am întors puţin capul, ca să nu vadă cât de mult mă 
obosea înşelătoria aceea. Dar nu s-a dat bătut. S-a aşezat în genunchi 
în faţa mea şi mi-a cercetat chipul. 

— Spune-mi, doamnă Carey! m-a implorat. N-am dormit de nopţi 
întregi. N-am mâncat de zile întregi. Sunt un suflet chinuit. Spune-mi 
dacă crezi că mă iubeşte sau dacă crezi că m-ar putea iubi! Ai milă şi 
spune-mi! 

— Nu vă pot spune. 

Într-adevăr, nu puteam. Minciunile mi-ar fi stat în gât. 

— Trebuie s-o întrebi chiar dumneata, milord. 

A sărit în sus ca un iepure cu ogarii pe urme dintr-un mărăciniş. 

— O voi întreba! Da, o voi întreba! Unde e? 

— Joacă popice în grădină. 

N-avea nevoie de mai mult. A deschis imediat uşa şi a ieşitca o 
furtună din odaie. l-am auzit tocurile cizmelor răsunând pe treptele de 
piatră ce duceau la uşa care dădea spre grădină. Jane Parker, aşezată 
în capătul celălalt al încăperii, a ridicat privirea. 

— Aţi mai făcut încă o cucerire? m-a întrebat ea, pricepând totul 
greşit, ca de obicei. 

I-am aruncat un zâmbet la fel de otrăvitor ca al ei şi am zis simplu: 

— Unele femei atrag dorinţa. Altele nu. 

O găsi pe terenul pentru popice, pierzând cu delicateţe şi cu 
intenţie în faţa lui sir Thomas Wyatt. 

— Vă voi compune un poem, promise Wyatt. Pentru că mi-aţi oferit 
victoria cu atâta graţie. 


— Nu, nu, a fost luptă dreaptă, protestă Anne. 

— Dacă ar fi fost bani la mijloc, cred că acum mi-aş scoate punga. 
Voi, cei din neamul Boleyn, pierdeţi doar atunci când n-aveţi nimic de 
câştigat din victorie. 

Anne zâmbi şi-i garantă: 

— Data viitoare vă veţi pune drept miză averea. Căci vedeţi... v-am 
creat un sentiment de siguranţă. 

— Vreţi să vă plimbaţi cu mine? interveni Henry Percy, iar vocea lui 
răsună mai tare decât avusese intenţia. 

Anne tresări uşor, ca şi cum nu l-ar fi observat. 

— O! Lordul Henry! 

— Doamna joacă popice, spuse sir Thomas. 

Anne le zâmbi amândurora. 

— Am fost înfrântă atât de dureros, încât cred că voi face o 
plimbare şi-mi voi plănui strategia, spuse, luându-l de braţ pe lordul 
Henry Percy. 

El o conduse în direcţia opusă terenului pentru popice, pe poteca 
şerpuită ce ducea la o bancă aflată sub o tisă. 

— Domnişoară Anne... începu. 

— E prea umedă ca să mă aşez? 

Pe dată, Henry Percy îşi scoase mantia bogată şi o întinse pe banca 
de piatră, ca Anne să stea pe ea. 

— Domnişoară Anne... 

— Nu, e prea rece! hotărî ea ridicându-se de pe bancă. 

— Domnişoară Anne! exclamă el pe un ton puţin supărat. 

Anne tăcu şi îi aruncă un zâmbet cuceritor. 

— Da, milord? 

— Trebuie să ştiu: de ce aţi devenit atât de rece faţă de mine? 

Ea ezită câteva clipe, apoi lăsă deoparte jocul cochet şi întoarse 
spre el o faţă gravă, adorabilă. 

— N-am vrut să fiu rece, spuse încet. Am vrut să fiu atentă. 

— De ce? exclamă el. Am îndurat chinurile iadului! 

— N-am vrut să vă chinui. Am vrut să mă retrag puţin. Doar atât, 
nimic mai mult. 

— De ce? şopti el. 

Ea privi spre fluviu şi spuse încet: 

— Am crezut că e mai bine pentru mine. Poate pentru amândoi. 
Prietenia noastră ar putea deveni prea apropiată pentru liniştea mea. 

Percy se îndepărtă un pas, apoi reveni lângă ea. 

— N-aş vrea să vă provoc nici măcar o clipă de nelinişte, o asigură. 
Dacă mi-aţi fi cerut să vă promit că vom fi prieteni şi că niciun fir de 
scandal nu vă va atinge, v-aş fi promis! 

Anne ÎI ţintui cu ochii ei negri şi luminoşi. 

— Aţi putea să-mi promiteţi că nimeni n-ar spune vreodată că ne 


iubim? 

El clătină tăcut din cap. Fără îndoială, nu putea face promisiuni 
despre ceea ce ar spune sau n-ar spune o curte care se dădea în vânt 
după scandaluri. 

— Aţi putea să-mi promiteţi că nu ne vom îndrăgosti niciodată? 

El ezită. A 

— Domnişoară Anne, bineînţeles că vă iubesc. În felul potrivit la 
curte. În felul politicos. 

Ea zâmbi, având aerul că e mulţumită să audă asta. 

— Ştiu că nu e decât un joc primăvăratic. La fel şi pentru mine. Dar 
e un joc periculos când îl joacă un bărbat chipeş şi o fecioară, când 
mulţi oameni se grăbesc să spună că suntem făcuţi unul pentru altul, 
că suntem o pereche perfectă. 

— Chiar spun asta? 

— Când ne văd dansând. Când văd cum mă priviţi. Când văd cum 
vă zâmbesc. 

El era vrăjit de acest portret. 

— Şi ce altceva mai spun? 

— Spun că mă iubiţi. Spun că vă iubesc. Spun că amândoi ne-am 
îndrăgostit până peste cap, crezând că nu facem decât să jucăm un 
joc. 

— Dumnezeule! exclamă el la auzul revelaţiei. Dumnezeule, chiar 
aşa este! 

— O, milord! Ce vreţi să spuneţi? 

— Spun că am fost un neghiob. Sunt îndrăgostit de dumneata de 
luni întregi şi-n tot timpul ăsta am crezut că mă distrez şi că mă 
tachinaţi şi că toate astea nu înseamnă nimic! 

Privirea ei îl încălzi. 

— Pentru mine înseamnă, şopti ea. 

Ochii ei negri îl priveau ţintă, băiatul era în transă. 

— Anne! şopti el. lubirea mea! 

Ea îşi arcui buzele într-un surâs irezistibil, numai bun de sărutat şi 
murmură abia auzit: 

— Henry! Henry al meu! 

El făcu un pas mic spre ea şi-i cuprinse mijlocul strâns bine în 
şireturi. O trase mai aproape şi Anne îi cedă, făcând un pas seducător 
înspre el. Henry plecă încet capul, ea ridică faţa şi buzele lui le 
întâlniră pe ale ei în primul sărut. 

— O, spune-o! şopti Anne. Spune-o acum, în clipa asta, Henry, 
spune-o! 

— Fii soţia mea! 


— S-a făcut, a spus Anne veselă în seara aceea, în odaia noastră de 
culcare. 


Ceruse să ni se aducă acolo cada şi ne îmbăiaserăm pe rând în apa 
fierbinte, ne spălaserăm una pe alta pe spate şi pe cap. Anne, fanatică 
precum o curtezană franceză în privinţa curăţeniei, se arătă de zece 
ori mai riguroasă ca de obicei. Imi inspectă unghiile de la mâini şi de 
la picioare de parcă aş fi fost un şcolar murdar, îmi dădu un beţişor de 
fildeş ca să-mi curăţ urechile, de parcă aş fi fost copilul ei, şi-mi 
pieptănă părul şuviţă cu şuviţă cu pieptănul pentru păduchi, fără să-i 
pese de scâncetele mele de durere. 

— Ce spui? Ce s-a făcut? am întrebat bosumflată, cu apa picurându- 
mi de pe piele pe podea, în timp ce mă înfăşuram într-un cearşaf. 

Patru slujnice au intrat în odaie şi s-au apucat să scoată apa cu 
nişte găleți, astfel încât cada mare din lemn să poată fi luată de-acolo. 
Cearşafurile folosite pentru a căptuşi cada erau grele, îmbibate de apă 
- totul dădea impresia unui efort uriaş pentru un câştig foarte mic. 

— Din câte am auzit, e mai mult un flirt. 

— M-a cerut, a spus Anne. 

A aşteptat până când servitoarele au ieşit şi au închis uşa, apoi şi-a 
strâns mai bine cearşaful la piept şi s-a aşezat în faţa oglinzii. S-a 
auzit o bătaie în uşă. 

— Cine o mai fi? am strigat exasperată. 

— Eu, a răspuns George. 

— Facem baie! 

— O, lasă-l să intre, a zis Anne, care începuse să-şi pieptene pletele 
negre. Poate să-mi descurce el părul. 

George a intrat în odaie şi a ridicat sprâncenele negre când a văzut 
harababura care domnea acolo: apă pe podea, cearşafuri ude, noi 
două pe jumătate dezbrăcate, iar Anne cu claia deasă de păr 
întunecat, ud, revărsată pe umeri. 

— Ce-i asta, o piesă-mască? Sunteţi sirene? 

— Anne a insistat să facem baie. Din nou. 

Anne i-a întins pieptănul, iar el l-a luat. 

— Piaptănă-mă tu, l-a rugat cu zâmbetul ei viclean şi pieziş. Mary 
mă trage. 

Supus, George a trecut în spatele ei şi a început să-i descurce 
pletele negre, şuviţă cu şuviţă. O pieptăna cu grijă, aşa cum ar fi 
ţesălat coama iepei sale. Anne a închis ochii, bucurându-se din plin de 
îngrijirile sale. 

— Vreun păduche? a întrebat, alarmată dintr-odată. 

— Incă nu, a liniştit-o George, pe un ton la fel de intim ca al unui 
coafor venețian. 

— Aşadar, ce s-a făcut? am întrebat, revenind la anunţul lui Anne. 

— E al meu, a spus ea cu sinceritate. Henry Percy. Mi-a spus că mă 
iubeşte, mi-a spus că vrea să-i fiu soţie. Tu şi George trebuie să fiţi 
martori la logodna noastră. Henry poate să-mi dea un inel, iar atunci 


totul e înfăptuit şi imposibil de desfăcut, la fel de valabil ca o cununie 
în biserică, în faţa preotului. lar eu voi fi ducesă. 

— Dumnezeule mare! 

George a încremenit cu pieptănul în aer. 

— Anne! Eşti sigură? 

— Crezi că e posibil să stric lucrurile? l-a întrebat ea supărată. 

— Nu, a recunoscut el. Dar totuşi... Ducesă de Northumberland! 
Doamne sfinte, Anne, vei fi stăpână peste aproape tot nordul Angliei! 

Ea a încuviinţat, zâmbindu-şi în oglindă. 

— Dumnezeule mare, vom fi cea mai măreaţă familie din ţară! Vom 
fi una dintre cele mai măreţe familii din Europa! Cu Mary în patul 
regelui şi cu tine, soţia celui mai important dintre supuşii lui, vom 
duce familia Howard atât de sus, încât nu va cădea niciodată! 

S-a oprit câteva clipe, gândindu-se la pasul următor. 

— Dumnezeule, dacă Mary ar rămâne grea cu regele şi ar avea un 
băiat, atunci, sprijinit de Northumberland, acesta ar putea revendica 
singur tronul. Aş putea fi unchiul regelui Angliei! 

— Da, a spus Anne pe un ton mângâietor. La asta m-am şi gândit. 

Eu n-am zis nimic, cercetam doar chipul surorii mele. 

— Familia Howard pe tron, a murmurat George mai mult pentru 
sine. Northumberland şi familia Howard aliaţi. S-a făcut, nu-i aşa? 
Când cele două familii se vor alia... S-ar alia numai printr-o căsătorie 
şi un moştenitor pentru care să lupte amândouă. Mary ar putea da 
naştere moştenitorului, iar Anne ar putea să manevreze familia Percy 
ca să-i asigure viitorul. 

— Credeai că nu voi reuşi, a spus Anne, cu degetul îndreptat spre 
mine. 

Am încuviinţat. 

— Credeam că ţinteşti prea sus. 

— Altă dată vei şti că, atunci când ţintesc, nimeresc întotdeauna 
ţinta, m-a prevenit. 

— Voi şti, am aprobat. 

— Dar cu el cum rămâne? a prevenit-o George. Dacă îl 
dezmoştenesc? In ce frumoasă poziţie te-ai afla atunci - căsătorită cu 
un băiat care înainte era moştenitorul unui ducat, iar acum e în 
dizgrație şi nu posedă nimic. 

Anne a clătinat din cap. 

— Nu vor face una ca asta. E prea valoros pentru ei. Dar tu, 
George, trebuie să-mi ţii partea, la fel şi tata şi unchiul Howard. Tatăl 
lui trebuie să înţeleagă că familia noastră e suficient de bună. ŞI 
atunci vor accepta logodna. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, Anne, dar familia Percy e foarte 
mândră. Il sortiseră lui Mary Talbot, până când cardinalul Wolsey s-a 
împotrivit căsătoriei. Nu te vor vrea în locul ei. 


— Averea lui e tot ce urmăreşti? am întrebat-o. 

— A, şi titlul, a răspuns Anne cu grosolănie. 

— Zău, vorbesc serios. Ce simţi pentru el? 

Pe moment am crezut că va evita întrebarea cu o nouă glumă dură, 
care va face adoraţia lui copilărească să pară complet lipsită de 
valoare. Dar ea a scuturat din cap şi pletele curate s-au revărsat din 
mâinile lui George ca un râu. 

— O, ştiu că sunt neghioabă! Ştiu că e doar un băieţandru, ba chiar 
unul caraghios, dar când e cu mine, mă simt şi eu ca o fetişcană. Simt 
că suntem doi tineri îndrăgostiţi care n-au de ce să se teamă. Mă face 
să mă simt îndrăzneață! Mă face să mă simt fermecată! Mă face să 
mă simt îndrăgostită! 

Era ca şi cum vraja rea a răcelii tipice familiei Howard ar fi fost 
ruptă, făcută zob ca o oglindă şi totul ar fi devenit real şi luminos. Am 
râs împreună cu Anne, i-am luat mâinile şi i-am privit chipul. 

— Nu-i aşa că e minunat? am întrebat-o. Să te îndrăgosteşti? Nu e 
cel mai minunat dintre toate lucrurile minunate? 

Şi-a retras mâinile. 

— Of, Mary, dă-mi pace. Eşti aşa de copilăroasă! Dar, da! Minunat? 
Da! Şi-acum nu-mi mai zâmbi cu aerul ăsta sfios, nu suport. 

George a luat în mână o şuviţă groasă din părul lui Anne, a răsucit- 
o şi i-a prins-o în creştet, apoi i-a admirat chipul în oglindă, 
murmurând gânditor: 

— Anne Boleyn îndrăgostită... Cine-ar fi crezut una ca asta? 

— Nu s-ar fi întâmplat dacă el n-ar fi fost al doilea din regat, după 
rege, i-a amintit ea. Nu uit ce e potrivit pentru mine şi familia mea. 

George a încuviinţat. 

— Ştiu, Annamaria. Ştiam cu toţii că vei ţinti foarte sus. Dar un 
Percy! E mai sus decât mi-am imaginat. 

Anne s-a aplecat în faţă, ca pentru a-şi interoga imaginea 
reflectată. Şi-a cuprins obrajii în palme. 

— Asta e prima mea iubire. Prima şi veşnica mea iubire. 

— Mă rog la Dumnezeu să ai noroc şi să fie şi ultima ta iubire, nu 
doar prima, a spus George, dezmeticit dintr-odată. 

Ochii ei negri i-au întâlnit pe-ai lui în oglindă. 

— Te rog, Doamne! a zis ea. Nu-mi doresc nimic altceva în viaţă în 
afară de Henry Percy. Cu asta voi fi mulţumită. O... George, nu pot să- 
ţi spun! Dacă reuşesc să pun mâna pe Henry Percy şi să-l ţin lângă 
mine, voi fi atât de mulţumită! 


La rugămintea lui Anne, Henry Percy veni în odăile reginei a doua 
zi, la amiază. Ea alesese cu grijă ora. Toate doamnele plecaseră la 
liturghie, aşa că încăperile ne aparţineau. Henry Percy intră şi se uită 
în jur, surprins de cât de tăcute şi de goale erau odăile. Anne se 


apropie de el şi-i luă mâinile într-ale sale. Mi-a trecut o clipă prin 
minte că nu părea îndrăgostit, ci mai degrabă hăituit. 

— lubirea mea! zise Anne. 

Auzindu-i glasul, chipul băiatului se însufleţi şi curajul îi reveni. 

— Anne! spuse dulce. 

Cotrobăi cu mâna în buzunarul pantalonilor căptuşiţi şi scoase un 
inel dintr-un buzunar interior. Aşezată pe bancheta de la fereastră, am 
zărit sclipirea fugară a unui rubin - simbolul femeii virtuoase. 

— Pentru tine, zise Henry încetişor. 

Anne îl luă de mână. 

— Vrei să ne jurăm credinţă acum, în faţa acestor martori? îl 
întrebă ea. 

El înghiţi oarecum în sec. 

— Da, vreau. 

Ea îl privi cu ochii strălucind. 

— Atunci fă-o! 

El se uită la George şi la mine, părând să-şi închipuie că unul dintre 
noi l-ar putea împiedica. l-am zâmbit amândoi încurajator - zâmbetul 
Boleyn: o pereche de şerpi agreabili. 

— Eu, Henry Percy, te iau pe tine, Anne Boleyn, să-mi fii soţie 
legiuită, spuse el luând mâna lui Anne. 

— Eu, Anne Boleyn, te iau pe tine, Henry Percy, să-mi fii soţ legiuit, 
zise ea cu o voce mai puţin tremurătoare decât a lui. 

El prinse degetul mijlociu al mâinii ei stângi. 

— Cu acest inel, jur să fiu al tău, spuse încet şi-i strecură inelul în 
deget. 

Era prea larg. Anne strânse pumnul ca să nu-i cadă şi răspunse: 

— Cu acest inel, te iau să fii al meu. 

Plecând capul, Henry o sărută. Când Anne s-a întors cu faţa spre 
mine, am observat că privirea îi era înceţoşată de dorinţă. 

— Lăsaţi-ne singuri, ne-a rugat ea pe un ton scăzut. 


Le-am dat două ore, dar apoi am auzit dinspre coridoarele de piatră 
glasul reginei şi pe cele ale doamnelor ei, care se întorceau de la 
liturghie. Am bătut tare la uşă, în ritmul care însemna „Boleyn!”, ştiind 
că, chiar cufundată într-un somn adânc şi împăcat, Anne va auzi şi va 
sări în picioare. Dar când am deschis uşa, ea şi Henry Percy 
compuneau un madrigal. Ea cânta la lăută, iar el cânta din gură 
versurile pe care le scriseseră împreună. Aveau capetele foarte 
apropiate, ca să vadă amândoi partitura scrisă de mână de pe pupitru, 
dar în afară de acest gest de intimitate, erau exact la fel ca în fiecare 
zi din ultimele trei luni. 

Anne mi-a zâmbit când am intrat în odaie împreună cu George, 
urmaţi de doamnele reginei. 


— Am compus o arie atât de frumoasă! a spus ea dulce. Ne-a luat 
toată dimineaţa. 

— Cum aţi intitulat-o? i-a întrebat George. 

— „Veselie, veselie”, a răspuns Anne. „Veselie, veselie, şi mergem 
tot mai sus.” 


În noaptea aceea, Anne a fost cea care a plecat din odaia noastră. 
Când clopotul din turnul palatului a bătut miezul nopţii, şi-a aruncat o 
mantie întunecată peste rochie şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Unde pleci la ora asta? am întrebat-o scandalizată. 

Chipul ei palid m-a privit de sub glugă. 

— La soţul meu, mi-a răspuns simplu. 

— Anne, nu se poate! am exclamat îngrozită. Vei fi prinsă şi vei fi 
distrusă! 

— Suntem logodiţi în ochii Domnului şi în faţa martorilor. E totuna 
cu cununia, nu? 

— Da, am spus fără voia mea. 

— O căsătorie ar putea fi desfăcută pentru că n-a fost consumată, 
nu? 

— Da. 

— Aşa că grăbesc lucrurile. Nici măcar familia Percy nu va putea să 
găsească o cale de ieşire când Henry şi cu mine le vom spune că 
suntem cununaţi şi că am dormit împreună. 

M-am ridicat în genunchi pe pat, implorând-o să nu plece. 

— Anne, dacă te vede cineva? 

— N-o să mă vadă nimeni. 

— Să vezi ce-o să iasă când familia Percy o să afle că v-aţi furişat în 
toiul nopţii! 

Anne a ridicat din umeri. 

— Nu văd cum şi de ce ar schimba asta lucrurile. Atâta timp cât 
lucrul e înfăptuit. 

— Dacă e să nu iasă... 

M-am oprit văzându-i flacăra din priviri. A traversat camera dintr-un 
pas şi m-a înşfăcat de gulerul cămăşii de noapte, răsucindu-mi-l în 
jurul gâtului. 

— Tocmai de aceea fac ce fac! a şuierat. Neghioabă ce eşti! Ca să 
iasă. Ca nimeni să nu poată spune vreodată că n-a avut nicio valoare. 
Ca totul să fie pecetluit. Cununaţi şi soţi în pat. Fără să se poată nega. 
Acum culcă-te. Mă întorc în câteva ore. Cu mult înaintea zorilor. Dar 
acum trebuie să plec. 

Am încuviinţat şi n-am mai scos o vorbă până n-am văzut-o cu 
mâna pe zăvorul uşii. Atunci însă am întrebat-o curioasă: 

— Dar, Anne, îl iubeşti? 

Marginea glugii i-a ascuns aproape complet zâmbetul. 


— Sunt o proastă că recunosc, dar ard de dorinţa de a-l atinge. 
Apoi a deschis uşa şi a dispărut. 
Primăvara anului 1523 

În mai, curtea a avut parte de o zi de petrecere, plănuită şi dusă la 
îndeplinire de cardinalul Wolsey. Doamnele reginei au ieşit cu barjele, 
îmbrăcate toate în alb, şi au fost atacate prin surprindere de nişte 
pirați francezi, îmbrăcaţi în negru. Un grup de salvatori, alcătuit din 
englezi liberi, toţi îmbrăcaţi în verde, a vâslit repede ca să le salveze 
şi a urmat o luptă veselă, cu apă aruncată cu găleţile şi o canonadă 
acvatică cu băşici de porc pline cu apă. Barja regală, decorată de jur 
împrejur cu steguleţe verzi şi arborând un steag verde, avea un tun 
ingenios ce trăgea cu mici bombe cu apă care i-au spulberat pe 
briganzii francezi, aşa că a fost nevoie să fie salvaţi de barcagiii de pe 
Tamisa, care au fost bine plătiţi pentru deranj şi care au trebuit apoi 
împiedicaţi să se amestece în luptă. 

Regina a fost stropită zdravăn în cursul bătăliei şi râdea, veselă ca 
o fetişcană, văzându-şi soţul cu o mască pe faţă şi o pălărie pe cap, 
jucând rolul lui Robin de Nottingham şi aruncându-mi un trandafir pe 
când stăteam în barjă alături de ea. 

Am debarcat în York Place şi cardinalul însuşi ne-a întâmpinat pe 
țărm. În copacii din grădină erau ascunşi muzicieni. Robin Hood, blond 
şi cu un cap mai înalt decât toţi, m-a invitat la dans. Zâmbetul reginei 
n-a pălit nicio clipă când regele mi-a luat mâna şi a aşezat-o pe jiletca 
sa verde, în dreptul inimii, iar eu mi-am prins de bonetă trandafirul 
primit de la el, aşa încât floarea să-mi ajungă în dreptul tâmplei. 

Bucătarii cardinalului s-au întrecut pe ei înşişi. Pe lângă păuni şi 
lebede împănate, gâşte şi găini, mai erau hălci mari de vânat şi patru 
feluri de peşte prăjit, inclusiv crap, preferatul regelui. Dulciurile de pe 
mese erau toate un tribut adus lunii mai - toate aveau formă de flori 
şi buchete de marţipan, aproape prea frumoase ca să le rupi şi să le 
mănânci. După ce ne-am ospătat cu toţii, pe când aerul prindea să se 
răcorească, muzicienii au început să cânte o melodie stranie şi ne-au 
condus prin grădinile tot mai întunecate, până în sala cea mare de la 
York Place. 

Sala era cu totul schimbată. Cardinalul pusese să fie tapisată toată 
cu pânză verde, prinsă la colţuri cu ghirlande bogate de flori de mai. 
În mijlocul încăperii se aflau două tronuri mari, unul pentru rege, 
celălalt pentru regină, în faţa cărora cântau şi dansau coriştii regelui. 
Ne-am ocupat locurile şi am urmărit piesa-mască a copiilor, apoi ne- 
am ridicat cu toţii şi am dansat la rândul nostru. 

Ne-am veselit până la miezul nopţii, când regina s-a ridicat, 
făcându-le semn doamnelor sale să părăsească sala. O urmam în suita 
ei când regele m-a prins de rochie. 

— Vino cu mine acum! a spus Henric pe un ton poruncitor. 


Regina s-a întors ca să-i facă regelui reverenţa de rămas-bun şi ne- 
a văzut, el cu o mână pe tivul rochiei mele, eu şovăind în faţa lui. Fără 
cea mai mică tresărire, i-a făcut reverenţa ei spaniolă plină de 
demnitate. 

— Vă doresc noapte bună, soţul meu, a spus cu voce blândă şi 
gravă. Noapte bună, doamnă Carey. 

M-am lăsat în jos ca un bolovan ca să-i fac o reverență. 

— Noapte bună, Maiestate, am şoptit cu capul plecat. 

Imi doream ca reverenţa să mă tragă şi mai jos, în pardoseală, în 
pământul de sub pardoseală, astfel încât ea să nu-mi poată vedea 
faţa împurpurată când aveam să mă ridic. 

Când m-am îndreptat, regina plecase, iar regele se îndepărtase. 
Uitase deja de ea. Era ca şi cum o mamă i-ar fi lăsat în sfârşit pe cei 
tineri să se joace. 

— Să mai ascultăm muzică! a strigat vesel. Şi să mai bem vin! 

M-am uitat în jur. Doamnele din suita reginei plecaseră împreună cu 
ea. George mi-a zâmbit liniştitor şi mi-a spus pe un ton scăzut: 

— Nu te nelinişti. 

Am şovăit, dar Henric, care tocmai luase un pocal cu vin, s-a întors 
spre mine ridicându-l. 

— In cinstea reginei lunii mai! 

Curtenii săi, care ar fi fost în stare să repete după el ghicitori 
olandeze dacă le-ar fi rostit, au strigat supuşi: „In cinstea reginei lunii 
mai!” şi au ridicat pocalele în cinstea mea. 

Henric m-a luat de mână şi m-a condus la tronul pe care stătuse 
regina Caterina. L-am urmat, dar simţeam că abia puteam să-mi mişc 
picioarele. Nu eram pregătită să mă aşez pe jilţul ei. 

M-a îndemnat cu blândeţe să urc treptele. M-am întors şi am privit 
chipurile nevinovate ale copiilor şi zâmbetele mai cunoscătoare ale 
curtenilor lui Henric. 

— Să dansăm pentru regina lunii mai! a poruncit. 

Şi-a ales o fată drept parteneră şi au dansat în faţa mea, iar eu, 
aşezată pe tronul reginei, privindu-l pe soţul ei cum dansează şi 
flirtează drăgălaş cu partenera sa, ştiam că am întipărit pe chip 
zâmbetul ei înţelegător, ca o mască. 


La o zi după festivitățile din mai, Anne a intrat ca o furtună în 
camera noastră, albă la faţă. 
— Uită-te la asta! a şuierat aruncând pe pat o bucată de hârtie. 


Dragă Anne, nu pot veni să te văd astăzi. Lordul cardinal ştie 
totul şi sunt chemat în fața lui ca să mă explic. Dar iţi jur că nu te 
voi trăda. 


— O, Dumnezeule! am spus încetişor. Cardinalul ştie. Va afla şi 
regele. 

— Şi ce? a zis Anne cu aerul unei vipere gata de atac. Ce dacă ştiu 
cu toţii? E o logodnă în toată regula, nu? De ce să nu afle toţi? 

Mi-am dat seama că hârtia îmi tremură în mână. 

— Ce vrea să spună cu asta, că nu te va trăda? Dacă e o logodnă 
imposibil de rupt, n-are cum să te trădeze. Nu se poate pune 
problema de trădare. 

Anne a făcut trei paşi rapizi prin cameră, s-a oprit lângă perete, s-a 
întors şi a făcut alţi trei paşi, cu neliniştea unui leu închis în Turnul 
Londrei. 

— Nu ştiu ce vrea să spună, s-a răstit la mine. Băiatul ăsta e un 
nătărău. 

— Ai spus că-l iubeşti! 

— Asta nu înseamnă că nu-i nătărău. 

A luat o hotărâre bruscă. _ 

— Trebuie să mă duc la el. O să aibă nevoie de mine. In faţa lor o 
să se piardă cu firea. 

— Nu poţi! Trebuie să aştepţi. 

A deschis repede cufărul şi şi-a scos mantia. 

Atunci s-a auzit un bubuit ca de tunet în uşă şi am îngheţat 
amândouă. Dintr-o singură mişcare, şi-a dat jos mantia, a trântit-o în 
cufăr şi s-a aşezat pe el, senină, de parcă acolo ar fi stat toată 
dimineaţa. Am deschis uşa. Era un slujitor îmbrăcat în livreaua 
cardinalului Wolsey. 

— Domnişoara Anne e aici? 

Am deschis uşa ceva mai mult, ca s-o vadă cum privea grădina, 
cufundată în gânduri. Barja cardinalului, cu flamurile sale roşii 
caracteristice, era ancorată la capătul grădinii. 

— Cardinalul vă pofteşte să veniţi în sala de audienţe, a spus 
acesta. 

Anne a întors capul şi s-a uitat la el, fără să răspundă. 

— Pe dată, a adăugat omul. Stăpânul meu, cardinalul, a spus că 
trebuie să veniţi neîntârziat. 

Aroganţa poruncii n-a făcut-o să-şi iasă din fire. Ştia la fel de bine 
ca şi mine că, din moment ce cardinalul Wolsey conducea regatul, o 
vorbă de-a lui avea aceeaşi greutate ca o vorbă de-a regelui. S-a dus 
la oglindă şi s-a privit preţ de o clipă. Şi-a ciupit obrajii, ca să le dea 
puţină culoare, şi-a muşcat buza de sus, apoi pe cea de jos. 

— Să vin şi eu? am întrebat. 

— Da, vino cu mine, a spus pe ton scăzut. Asta îi va aminti că 
regele pleacă urechea la vorbele tale. lar dacă regele e acolo... 
îmblânzeşte-l, dacă poţi. 

— Nu pot să-i cer nimic, am şoptit pe un ton rugător. 


Chiar şi în acel moment de criză, mi-a aruncat un zâmbet superior. 

— Asta ştiu. 

L-am urmat pe servitor prin sala cea mare şi apoi în sala de primiri 
a lui Henric. Incăperea era neobişnuit de pustie. Henric era plecat la 
vânătoare împreună cu curtenii săi. Uşile erau păzite de oamenii 
cardinalului, îmbrăcaţi în livreaua lui purpurie. S-au dat la o parte ca 
să ne lase să trecem, apoi au blocat din nou calea. Cardinalul avusese 
grijă să nu fim deranjaţi. 

— Domnişoară Anne, a spus când am intrat. Am auzit azi o veste 
foarte tulburătoare. 

Anne stătea în picioare, absolut neclintită, cu mâinile împreunate, 
cu obrazul senin. 

— Sfinţia Voastră, îmi pare rău să aud aşa ceva. 

— Se pare că pajul meu, tânărul Henry de Northumberland, a 
profitat de prietenia sa cu tine şi de libertatea pe care i-am acordat-o 
ca să piardă vremea prin odăile reginei şi să rostească vorbe goale de 
iubire. 

Anne a scuturat din cap, dar cardinalul n-a lăsat-o să vorbească. 

— l-am spus astăzi că astfel de sporturi capricioase nu sunt 
potrivite pentru cel care va moşteni ţinuturile din nord şi a cărui 
căsătorie e o chestiune ce ţine de tatăl său, de rege şi de mine. Nu e 
doar un flăcău de la fermă care se poate tăvăli cu ciobăniţa în fân fără 
ca nimănui să-i pese. Căsătoria unui lord atât de însemnat ca ele o 
chestiune politică. 

A făcut o pauză. 

— lar în acest regat, regele şi cu mine facem politica. 

— Mi-a cerut mâna, iar eu i-am acordat-o, a spus Anne cu voce 
sigură pe ea. 

Vedeam B-ul din aur pe care-l purta la colierul de perle tresărind în 
ritmul rapid al bătăilor inimii ei. A 

—  Sfinţia Voastră, suntem logodiţi. Imi pare rău că această 
căsătorie nu este pe placul vostru, dar lucrurile sunt înfăptuite. Nu mai 
pot fi desfăcute. 

El i-a aruncat o privire întunecată pe sub pălăria voluminoasă. 

— Lordul Henry a acceptat să se supună autorităţii tatălui său şi a 
regelui. iți spun asta din bunăvoință, domnişoară Boleyn, şi ca să nu 
aduci jignire celor pe care Dumnezeu i-a aşezat mai presus de tine. 

Ea s-a albit la faţă. 

— N-a spus asta niciodată! N-a spus niciodată că se va supune 
autorităţii tatălui său, în loc de... 

— In loc de a ta? Să ştii, chiar m-am întrebat dacă aşa s-au petrecut 
lucrurile. Da, asta a făcut, domnişoară Anne. Această mică chestiune 
se află cu totul în mâinile regelui şi ale ducelui. 

— Mi-a jurat că e al meu, suntem logodiţi! a spus Anne pătimaş. 


— A fost o logodnă de futuro, a hotărât cardinalul. O promisiune de- 
a vă căsători în viitor, dacă va fi posibil. 

— A fost de facto, a răspuns Anne neclintită. O logodnă încheiată cu 
martori şi consumată. 

— Ah! 

Mâna dolofană s-a ridicat în semn de avertizare. Inelul masiv, 
însemnul de cardinal, a sclipit dinaintea ochilor lui Anne, ca pentru a-i 
aminti că omul acela era conducătorul spiritual al Angliei. 

— Te rog să nu sugerezi că s-ar fi întâmplat un astfel de lucru. Ar fi 
mult prea imprudent. Dacă eu spun că logodna a fost de futuro, 
domnişoară Anne, atunci aşa a fost. Eu nu mă pot înşela. Dacă o 
doamnă ar intra în patul unui bărbat cu o asigurare atât de şubredă, 
ar însemna că e nesăbuită. O doamnă care s-a dăruit şi apoi a fost 
abandonată ar fi complet distrusă. Nu s-ar mai căsători niciodată. 

Anne mi-a aruncat o privire piezişă. Fără îndoială, Wolsey era 
conştient de ironia faptului de-a ţine predici despre virtuțile virginităţii 
în faţa unei femei a cărei soră era cea mai notorie târfă din regat. Dar 
privirea lui n-a şovăit nicio clipă. 

— Domnişoară Boleyn, ţi-ar dăuna extrem de mult dacă afecțiunea 
faţă de lordul Henry te-ar convinge să-mi spui o astfel de minciună. 

O vedeam pe Anne luptându-se din ce în ce mai mult să-şi 
controleze panica. 

— Sfinţia Voastră, a început ea cu o voce uşor tremurătoare. Aş fi o 
bună ducesă de Northumberland. Aş avea grijă de săraci, m-aş îngriji 
de dreptate în nord. Aş apăra Anglia de scoțieni. Aş fi prietena voastră 
pe vecie. V-aş rămâne veşnic îndatorată! 

Cardinalul a zâmbit uşor, ca şi cum ideea favorurilor lui Anne n-ar fi 
fost cea mai consistentă mită din câte i se oferiseră. 

— Ai fi o ducesă încântătoare. Dacă nu în Northumberland, atunci în 
altă parte, sunt sigur. Tatăl tău va trebui să ia această hotărâre. El va 
alege încotro te va purta căsătoria, iar regele şi cu mine vom avea un 
cuvânt de spus. Fii pe pace, fiica mea întru Hristos, voi avea grijă de 
dorinţele tale. Nu voi uita - a adăugat fără să se ostenească să-şi 
ascundă zâmbetul - nu voi uita că vrei să fii ducesă. 

A întins mâna, iar Anne a trebuit să păşească înainte, să facă o 
reverență, să-i sărute inelul şi apoi să iasă din odaie de-a-ndărătelea. 

Nu a scos o vorbă când uşa s-a închis în urma noastră. A rămas 
tăcută tot timpul cât am străbătut, în pas de marş, frumoasele alei 
şerpuite, până când am ajuns în mijlocul unor tufe de trandafiri 
revărsaţi deasupra unei bănci de piatră, care-şi deschideau petalele 
albe şi purpurii sub razele soarelui. 

— Ce pot să fac? a întrebat. Gândeşte! Gândeşte! 

Eram gata să-i răspund că nu-mi vine nimic în minte, dar mi-am dat 
seama că nu vorbea cu mine, ci cu ea însăşi. 


— Pot să-l atac indirect pe Northumberland şi să-l înving? Pot s-o 
pun pe Mary să-mi pledeze cauza pe lângă rege? 

A clătinat din cap. 

— Nu, nu pot să mă încred în Mary. Ar strica totul. 

Mi-am înăbuşit indignarea. Anne se plimba încolo şi-ncoace prin 
iarbă, cu fustele foşnind în jurul pantofilor cu tocuri înalte. M-am 
aşezat pe bancă şi am urmărit-o. 

— Pot să-l trimit pe George să întărească hotărârea lui Henry? 

S-a întors iarăşi şi a zis rapid: 

— Tata, unchiul! E în interesul lor să mă vadă în ascensiune. Ar 
putea vorbi cu regele, l-ar putea influenţa pe cardinal. Mi-ar putea 
găsi o zestre care să-l atragă pe Northumberland. Ar vrea să mă vadă 
ducesă. 

A dat din cap cu o bruscă hotărâre. 

— Trebuie să mă susţină, a decis ea. Mă vor susţine. lar când 
Northumberland va veni la Londra, îi vor spune că logodna a avut loc 
şi căsătoria a fost consumată. 


Sfatul de familie a fost convocat în reşedinţa Howard din Londra. 
Mama şi tata şedeau la masa cea mare, cu unchiul Howard între ei. Eu 
şi George ne aflam în celălalt capăt al camerei, căci împărtăşeam 
dizgraţia lui Anne. Acum Anne era cea care stătea în picioare 
dinaintea mesei, ca un deţinut în faţa tribunalului. Nu ţinea capul 
plecat, aşa cum făceam eu întotdeauna, ci sus, cu o sprânceană uşor 
ridicată, şi susţinea căutătura mânioasă a unchiului de parcă i-ar fi 
fost egală. 

— Imi pare rău că ai deprins şi obiceiurile francezilor pe lângă stilul 
lor de-a se îmbrăca, a spus unchiul fără înconjur. Te-am prevenit că nu 
vreau să aud nicio şoaptă la adresa ta. lar acum aflu că i-ai permis 
tânărului Percy intimităţi necuvenite! 

— M-am culcat cu soţul meu, a zis sec Anne. 

Unchiul i-a aruncat o privire mamei, care a intervenit: 

— Dacă mai spui vreodată asta sau ceva asemănător, vei fi biciuită 
şi trimisă la Hever şi nu vei mai fi adusă la curte niciodată! Prefer să 
te văd moartă la picioarele mele, decât dezonorată. Te faci de ruşine 
în faţa tatălui şi a unchiului tău spunând aşa ceva. Te dezonorezi! Te 
faci demnă de dispreţ pentru noi toţi! 

Fiind aşezată în spatele lui Anne, nu-i puteam vedea chipul, dar am 
văzut-o încleştându-şi degetele pe un fald al rochiei, aşa cum un om 
pe cale să se înece se agaţă de un pai. 

— Vei merge la Hever şi vei rămâne acolo până când toată lumea 
va uita de această nefericită greşeală, a hotărât unchiul. 

— Să-mi fie cu iertare, a zis Anne pe un ton muşcător. Dar greşeala 
nefericită nu e a mea, ci a ta. Lordul Henry şi cu mine suntem 


căsătoriţi. El mă va susţine. Tu şi tata trebuie să faceţi presiuni asupra 
tatălui său, asupra cardinalului şi asupra regelui, pentru ca această 
căsătorie să fie anunţată în mod public. Dacă faci asta, devin ducesa 
de Northumberland, iar voi aveţi o Howard în cel mai mare ducat al 
Angliei. Credeam că acest câştig merită puţină luptă. Dacă eu sunt 
ducesă, iar Mary naşte un fiu, asta înseamnă că el e nepotul ducelui 
de Northumberland şi bastardul regelui. Am putea să-l punem pe tron. 

Unchiul a fulgerat-o cu o privire mânioasă. 

— Acum doi ani regele l-a executat pe ducele de Buckingham 
pentru vorbe mai puţin grele ca astea! a spus el foarte încet. Însuşi 
tatăl meu a semnat condamnarea la moarte. Regele nostru nu e unul 
căruia să nu-i pese de moştenitorii săi! Nu vei mai vorbi niciodată, 
niciodată despre asta, căci altfel te vei trezi nu la Hever, ci între 
zidurile unei mănăstiri, pe viaţă. Vorbesc serios, Anne! N-am de gând 
să las siguranţa familiei să fie pusă în pericol de nebunia ta! 

Furia lui reţinută a şocat-o. A înghiţit în sec şi a încercat să-şi 
revină. 

— Nu voi mai spune nimic, a şoptit ea. Dar planul ar putea să 
meargă. 

— Imposibil, a zis tata sec. Northumberland nu te vrea. Wolsey nu 
ne va da voie să ne ridicăm atât de sus. lar regele va face ce-i va 
spune Wolsey. 

— Lordul Henry s-a jurat să fie al meu, a zis Anne pătimaş. 

Unchiul a clătinat din cap şi era pe punctul de-a se ridica de la 
masă - sfatul se terminase. j 

— Stai puţin! a strigat Anne, disperată. Iți jur, putem reuşi! Dacă tu 
mă susţii, atunci Henry Percy mă va susține şi el, iar cardinalul, regele 
şi tatăl lui vor trebui să-şi schimbe părerea. 

Unchiul n-a şovăit nicio clipă. 

— N-o vor face. Eşti o neghioabă! Nu te poţi lupta cu Wolsey. Nu 
există în toată ţara alt om care să-i fie pe măsură. Şi nu vom risca să 
ne duşmănească. Ar scoate-o pe Mary din patul regelui şi ar băga în 
locul ei o fată Seymour. Tot ce ne luptăm să facem cu Mary s-ar nărui 
dacă te-am susţine. Asta e şansa lui Mary, nu a ta! Nu te vom lăsa s-o 
distrugi. Te vom îndepărta pe durata verii, cel puţin, sau poate pentru 
un an. 

Câteva clipe uluiala a făcut-o să amuţească. 

— Dar îl iubesc! a spus într-un sfârşit. 

In încăpere s-a aşternut tăcerea. 

— E adevărat! || iubesc! 

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine, a spus tata. Căsătoria ta e 
o problemă care priveşte familia şi o vei lăsa în seama noastră. Vei fi 
exilată de la curte şi vei merge la Hever pentru cel puţin un an, şi să 
te socoteşti norocoasă! lar dacă-i scrii sau îi răspunzi sau îl mai vezi 


vreodată, te aşteaptă mănăstirea. Am închis subiectul. 


— Ei, n-a mers chiar aşa de prost, zise George cu o veselie forţată. 

El, Anne şi cu mine mergeam pe malul râului ca să luăm din nou 
barca şi să ne întoarcem la York Place. Un servitor îmbrăcat în 
livreaua familiei Howard mergea în faţa noastră, dând la o parte 
cerşetorii şi negustorii ambulanți, iar altul ne urma. Anne păşea de 
parcă ar fi fost oarbă, fără să vadă nimic din vârtejul agitaţiei de pe 
strada aglomerată. 

Erau oameni care-şi vindeau produsele îngrămădite în căruţe - 
pâine şi fructe proaspete, gâşte şi găini vii, aduse toate de la ţară. 
Erau neveste londoneze grase, care se tocmeau pentru produse, cu 
limba iute şi mintea mai ageră decât a ţăranilor şi ţărănoilor, care 
vorbeau încet şi cu grijă, sperând să capete un preţ bun pentru marfa 
lor. Erau vânzători ambulanți cu cărţulii de poezii şi balade şi cu 
partituri muzicale în desagă, cizmari cu pantofi făcuţi de gata, care 
sperau să convingă oamenii că se potrivesc pentru tot felul de 
picioare. Erau vânzători de flori şi vânzători de creson, paji leneşi şi 
coşari, erau băieţi cu făclii care n-aveau nimic de făcut până la lăsarea 
întunericului şi măturători de străzi. Mai erau şi servitori care trăgeau 
de timp în drum spre piaţă şi spre casă şi, în faţa fiecărei prăvălii, 
nevasta stăpânului şedea, dolofană, pe un scăunel, zâmbindu-le 
trecătorilor şi invitându-i stăruitor să intre şi să vadă ce e de vânzare. 

George ne conducea cu iscusinţă, pe mine şi pe Anne, prin această 
țesătură fremătătoare de negustori, cu hotărârea unui ac de cusut pus 
pe treabă. Voia cu disperare să ajungă la Anne acasă înainte să 
răbufnească furtuna furiei sale. 

— Ba aş spune că a mers chiar foarte bine, zise hotărât. 

Ajunserăm la un debarcader ce dădea spre râu şi servitorul chemă 
o barcă. 

— La York Place! porunci George tăios. 

Fluxul ne era prielnic, aşa că urcam râul cu repeziciune. Anne 
privea fără să vadă plajele de pe ambele maluri, presărate cu 
gunoaiele oraşului. 

Ajunserăm la debarcaderul din York Place, iar servitorii casei 
Howard se înclinară şi porniră cu barca înapoi în oraş. George ne 
conduse în camera noastră şi, în sfârşit, închise uşa. Pe dată, Anne se 
răsuci în loc şi sări la el ca o pisică sălbatică. El o prinse de încheieturi 
şi se luptă cu ea ca să nu-i ajungă la faţă. 

— A mers foarte bine! ţipă la el. Foarte bine! Când l-am pierdut pe 
bărbatul iubit şi mi-am pierdut şi reputaţia?! Când sunt ca şi ruinată şi 
voi fi îngropată la ţară până când vor uita toţi de mine? Foarte bine?! 
Când propriul meu tată nu mă susţine şi când propria mea mamă jură 
că ar prefera să mă vadă moartă?! Eşti nebun, neghiobule?! Eşti 


nebun? Sau doar tâmpit, orb, un monument de prostie?! 

George o ţinea încă de încheieturile mâinilor. Anne încercă iarăşi 
să-i zgârie faţa cu unghiile. Apropiindu-mă din spate, am tras-o înapoi, 
ca să nu-l poată călca pe picioare cu tocurile înalte. Ne clătinarăm toţi 
trei ca nişte beţivani încăieraţi. Eram strivită de tăblia de la picioarele 
patului, căci Anne se lupta şi cu mine, nu doar cu el, dar am rămas 
agăţată de mijlocul ei, trăgând-o înapoi, în timp ce George îi ţinea 
strâns mâinile, ca să-şi apere faţa. Aveam sentimentul că ne luptăm 
cu ceva mai rău decât Anne, cu un demon care o poseda, care ne 
poseda pe noi toţi, cei din neamul Boleyn: ambiția - diavolul care ne 
strânsese în cămăruţa aceea, care-mi adusese sora într-o stare vecină 
cu nebunia şi care ne aruncase pe toţi trei în această luptă sălbatică. 

— Linişteşte-te, pentru Dumnezeu! strigă George, luptându-se să-i 
evite unghiile. 

— Să mă liniştesc? ţipă ea. Cum să mă liniştesc? 

— Ai pierdut, spuse George simplu. Nu mai ai pentru ce să lupţi 
acum, Anne. Ai pierdut. 

Preţ de o clipă Anne încremeni, dar eram prea temători ca să-i dăm 
drumul. Îl privi pe George în ochi cu un aer feroce, de parcă ar fi 
înnebunit de-a binelea, apoi dădu capul pe spate şi izbucni într-un râs 
sălbatic, nebunesc. 

— Să mă liniştesc! strigă ea cu patimă. Dumnezeule, am să mor 
liniştită! Au să mă lase la Hever până când am să mă liniştesc de tot şi 
am să mor. Şi n-am să-l mai văd niciodată! 

Spunând asta, scoase un strigăt înfiorător de durere şi, renunțând 
să se mai lupte cu noi, se prăbuşi grămadă. George îi lăsă 
încheieturile şi o prinse, lipind-o de el. Ea îi petrecu braţele pe după 
gât şi-şi îngropă faţa la pieptul lui. Hohotea atât de tare şi era atât de 
înnebunită de durere, încât nu puteam să înţeleg ce spune. Dar apoi 
am simţit că mi se umplu ochii de lacrimi, fiindcă am reuşit în sfârşit 
să desluşesc ce striga la nesfârşit: 

— Dumnezeule, l-am iubit, l-am iubit, a fost singura mea iubire, 
singura mea iubire! 


N-au irosit deloc timpul. În aceeaşi zi, hainele lui Anne au fost 
împachetate, calul înşeuat, iar George a primit poruncă s-o însoţească 
la Hever. Nimeni nu i-a spus lordului Henry că pleacă. El i-a trimis o 
scrisoare, dar mama, care era pretutindeni, a deschis-o şi a citit-o cu 
calm, după care a aruncat-o în foc. 

— Ce spunea? am întrebat încet. 

— Dragoste nepieritoare, a zis mama dezgustată. 

— N-ar trebui să-i spunem că a plecat? 

Mama a ridicat din umeri. 

— O să afle curând. Se întâlneşte cu tatăl lui în dimineaţa asta. 


Am încuviinţat din cap. Pe la prânz a sosit o altă scrisoare, cu 
numele lui Anne scris de o mână tremurătoare. Se vedea o 
mâzgălitură - poate o urmă de lacrimă. Mama a deschis-o, cu chipul 
împietrit, iar scrisoarea a luat calea celei dinainte. 

— Lordul Henry? 

A încuviinţat. M-am ridicat de la locul meu şi m-am mutat pe 
bancheta de la fereastră. 

— Cred că am să ies. 

Ea a întors capul şi a spus tăios: 

— Rămâi aici! 

Vechiul obicei al ascultării şi supunerii faţă de ea era adânc 
înrădăcinat în mine. 

— Sigur, mamă. Dar nu pot să mă plimb prin grădină? 

— Nu, a zis ea scurt. Tatăl şi unchiul tău au hotărât că trebuie să 
rămâi în casă până când Northumberland discută cu Percy. 

— Nu văd cum aş putea să împiedic asta dacă mă plimb prin 
grădină, am protestat. 

— Ai putea să-i trimiţi un mesaj. 

— N-aş face-o! am exclamat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu se 
poate să nu vedeţi cu toţii că singurul lucru, singurul lucru pe care l- 
am făcut întotdeauna a fost să dau ascultare la ce mi s-a spus. M-aţi 
făcut să mă mărit la doisprezece ani. Doi ani mai târziu, când aveam 
doar paisprezece, aţi pus capăt acelei căsnicii. Inainte să împlinesc 
cincisprezece ani, mă aflam deja în patul regelui. Vezi, de bună 
seamă, că am făcut mereu aşa cum mi-a cerut această familie. Dacă 
nu m-am putut lupta pentru libertatea mea, e prea puţin probabil să 
lupt pentru cea a surorii mele! 

A încuviinţat. 1 

— Da, şi asta e foarte bine. In lumea asta nu există libertate pentru 
femei, indiferent că luptă sau nu. Vezi doar ce şi-a făcut Anne singură. 

— Da. Hever. Unde măcar e liberă să cutreiere ţinutul. 

Mama păru surprinsă. 

— S-ar zice că o invidiezi! 

— Imi place mult acolo. Uneori cred că prefer Heverul curţii. Dar lui 
Anne îi veţi frânge inima. 

— Inima ei trebuie să se frângă şi spiritul ei la fel, dacă e să fie de 
vreun folos familiei, a spus mama cu răceală. Asta ar fi trebuit să se 
întâmple când era copilă. Credeam că la curtea Franţei vă vor învăţa 
pe amândouă obiceiul supunerii, dar se pare că n-au izbutit. Aşa că 
trebuie s-o facem acum. A 

S-a auzit o bătaie în uşă. In prag stătea stânjenit un om îmbrăcat în 
veşminte sărăcăcioase. 

— O scrisoare pentru domnişoara Anne Boleyn, a zis el. Pentru 
nimeni alta, iar lordul cel tânăr a spus că trebuie să privesc cum o 


citiţi. 

Am şovăit, i-am aruncat o privire mamei. Ea a încuviinţat scurt din 
cap, aşa că am rupt sigiliul roşu cu blazonul de Northumberland şi am 
despăturit hârtia groasă. 


Soția mea, 

Nu-mi voi încălca jurământul dacă tu vei respecta promisiunile 
pe care ni le-am făcut unul altuia. Tatăl meu e foarte mânios pe 
mine, la fel şi cardinalul, şi trebuie să spun că mă tem pentru noi. 
Dar dacă nu ne lăsăm despărțiți, vor trebui să ne dea voie să fim 
împreună. Trimite-mi vorbă, doar un cuvânt cum că mă vei susţine, 
iar eu te voi susține la rându-mi. 

Henry. 


— A spus că vrea răspuns, a zis omul. 

— Aşteaptă afară, a spus mama şi i-a trântit uşa în nas. Apoi s-a 
întors spre mine. 

— Scrie un răspuns. 

— Îi cunoaşte scrisul, am spus, şovăind. 

Ea mi-a aşezat în faţă o foaie de hârtie, mi-a pus un toc în mână şi 
mi-a dictat. 


Lord Henry, 

Mary scrie acest răspuns în numele meu, căci mi-e interzis să 
pun condeiul pe hârtie ca să-ți scriu. E zadarnic. Nu ne vor lăsa să 
ne căsătorim, aşa că trebuie să renunţ la tine. Nu te împotrivi 
cardinalului şi tatălui tău de dragul meu, căci le-am spus că renunt. 
A fost doar o logodnă de futuro, care nu ne leagă pe niciunul dintre 
noi. Te eliberez de promisiunea ta făcută pe jumătate, iar eu sunt 
eliberată de-a mea. 


— Le vei frânge inima amândurora, am remarcat presărând nisip 
peste cerneala umedă. 

— Poate că da, a spus mama cu răceală. Dar inimile tinere se refac 
cu uşurinţă, iar o inimă care stăpâneşte jumătate din Anglia are 
lucruri mai bune de făcut decât să bată mai repede din iubire. 

larna anului 1523 

Anne fiind plecată, eram acum singura fată Boleyn din lume. 
Regina a hotărât să-şi petreacă vara cu prinţesa Maria, aşa că eu am 
fost cea care a călărit alături de Henric în fruntea curţii la vremea 
procesiunii de vară. Am petrecut o vară minunată împreună, cu 
vânători şi cu dans în fiecare seară, iar în noiembrie, când curtea s-a 
întors la Greenwich, i-am şoptit lui Henric că nu mi-a venit ciclul şi că-i 
port pruncul. 


Totul s-a schimbat pe dată. Aveam acum odăi noi şi o doamnă de 
companie. Henric mi-a cumpărat o mantie groasă de blană - n-aveam 
voie să-mi fie frig nicio clipă. Prin încăperile mele se perindau moaşe, 
doctori şi prezicătoare şi tuturor li se punea întrebarea vitală: e băiat? 

Cei mai mulţi dintre ei răspundeau afirmativ şi erau răsplătiți cu o 
monedă din aur. Unul sau doi excentrici au răspuns negativ şi l-au 
văzut pe rege îmbufnându-se nemulţumit. Mama mi-a lărgit şireturile 
rochiilor, iar noaptea nu mai puteam merge în patul regelui. Trebuia 
să stau singură şi să mă rog în întuneric să-i port fiul. 

Regina privea cum îmi ia proporţii trupul cu ochi întunecaţi de 
suferinţă. Ştiam că nici ei nu-i mai venise ciclul, dar nu se punea 
problema să fi rămas grea. In timpul festivităților de Crăciun, al 
pieselor-mască şi al dansurilor, a zâmbit fără încetare şi i-a oferit lui 
Henric darurile îmbelşugate care-i plăceau. Dar după piesa-mască din 
a douăsprezecea seară, când peste palat plutea sentimentul că totul 
trebuia limpezit şi curăţat, l-a întrebat dacă putea să-i vorbească între 
patru ochi. Şi de undeva, Dumnezeu ştie de unde, a găsit curajul să-l 
privească în ochi şi să-i spună că a fost curată întregul anotimp şi că 
acum e o femeie stearpă. 

— Mi-a spus chiar ea! a zis Henric indignat în seara aceea. 

Stăteam în odaia lui de culcare, înfăşurată în mantia de blană, cu o 
cupă de vin fiert în mână şi picioarele goale strânse sub mine, în faţa 
focului ce trosnea. 

— Mi-a spus-o fără să se ruşineze măcar o clipă! 

N-am zis nimic. Nu era treaba mea să-i spun că nu era nicio ruşine 
ca o femeie de aproape patruzeci de ani să nu mai sângereze. Nimeni 
nu ştia mai bine decât el că, dacă ea ar fi reuşit să devină mamă prin 
rugăciuni, ar fi avut împreună o duzină de copii, toţi băieţi. Insă el 
uitase asta. Nu-l interesa decât faptul că ea îi refuzase ceea ce ar fi 
trebuit să-i dăruiască. Vedeam încă o dată marea indignare ce-l 
copleşea la fiecare dezamăgire. 

— Sărmană doamnă! am spus. 

Mi-a aruncat o privire supărată şi m-a corectat: 

— Bogată doamnă! Soţia unuia dintre cei mai bogaţi oameni din 
Europa, regina Angliei, nici mai mult, nici mai puţin, dar fără nimic de 
arătat în schimb, decât un copil, şi acela fată. 

Am încuviinţat. N-avea niciun rost să-l contrazic pe Henric. S-a 
aplecat spre mine şi şi-a aşezat blând mâna pe rotunjimea tare a 
pântecului meu. 

— Şi dacă aici, înăuntru, e băiatul meu, va purta numele Carey. Cu 
ce ajută asta Anglia? Cu ce mă ajută pe mine? 

— Dar toţi vor şti că-i al tău. Toţi ştiu că poţi avea un copil cu mine. 

— Dar trebuie să am un fiu legitim, a spus el cu sinceritate, de 
parcă eu sau regina sau oricare altă femeie ar fi putut să-i nască un 


fiu doar prin simpla putere a dorinţei. Mary, trebuie să am un fiu! 
Anglia trebuie să primească de la mine un moştenitor. 


Primăvara anului 1524 

Anne mi-a scris săptămânal în toate lunile de exil, iar asta m-a 
făcut să-mi amintesc de misivele disperate pe care le trimisesem eu 
însămi când fusesem alungată de la curte. Nu uitam nicio clipă că ea 
nu se deranjase să-mi răspundă. Acum eu mă aflam la curte, iar ea în 
întunecimea din afara curţii şi generozitatea de a-i răspunde adesea 
îmi aducea un triumf de soră. N-o cruţam de veştile despre fertilitatea 
mea şi despre încântarea lui Henric. 

Bunica noastră Boleyn fusese chemată la Hever să-i ţină de urât lui 
Anne, iar cele două - tânăra femeie elegantă de la curtea franceză şi 
bătrâna înţeleaptă care-şi văzuse soţul ridicându-se de la nulitate la 
măreție - se ciorovăiau de dimineaţa până seara ca două pisici pe 
acoperişul grajdului şi-şi făceau una alteia viaţa cât se poate de 
amară. Anne îmi scria: 


Dacă n-am să mă pot întoarce la curte, am să înnebunesc! 
Bunica Boleyn sparge alune în pumn şi lasă cojile să cadă peste 
tot. Trosnesc sub tălpile ei ca nişte cochilii de melc. Insistă să ne 
plimbăm împreună prin grădină în fiecare zi, chiar şi când plouă. E 
încredințată că apa de ploaie e bună pentru piele şi spune că ăsta 
e motivul pentru care englezoaicele au o piele fără egal. Eu mă uit 
la pielea ei bătrână, tăbăcită de vreme şi-mi spun că aş prefera să 
rămân în casă. 

Duhneşte îngrozitor şi nu-şi dă deloc seama de asta. Acum 
câteva zile am cerut să i se pregătească baia şi slujnicele mi-au 
spus că s-a învoit să şadă pe un scăunel şi să le lase să-i spele 
picioarele. La cină mormăie în barbă, fără să ştie măcar că o face. 
Crede în a tine casa deschisă, în stilul măreț de odinioară, şi toți, 
de la cerşetorii din Tonbridge până la fermierii din Edenbridge, 
sunt bine-veniţi să intre în sală şi să ne privească mâncând, de 
parcă am fi regele însuşi şi n-am avea altceva mai bun de făcut cu 
banii decât să-i dăm de pomană. 

Te rog, te rog, spune-le unchiului şi tatei că sunt pregătită să mă 
întorc la curte, că voi face tot ce-mi cer şi că nu trebuie să se 
teamă de nimic din partea mea. Aş face orice să scap de-aici. 


l-am răspuns imediat. 


Vei putea să te întorci la curte curând, sunt sigură, fiindcă lordul 
Henry e logodit cu lady Mary Talbot, împotriva voinței lui. Se spune 
că a plâns când a făcut jurământul. A plecat cu proprii soldați din 
Northumberland şi sub propriul stindard să apere granița cu 


scoțienii. Familia Percy trebuie să vegheze la siguranţa întregului 
ținut Northumberland câtă vreme oştirea engleză pleacă iarăşi în 
Franța în vara aceasta împreună cu aliații noştri, spaniolii, ca să 
termine treaba începută astă-vară. 

Nunta lui George cu Jane Parker va avea loc, în sfârşit, luna 
aceasta şi o voi întreba pe mama dacă poți să vii şi tu. Fără 
îndoială că nu-ți va refuza asta. 

Eu sunt bine, dar foarte obosită. Pruncul e foarte greu, iar 
noaptea, când încerc să dorm, se mişcă şi loveşte cu picioarele. 
Henric se poartă mult mai blând cu mine decât s-a purtat vreodată 
şi sperăm amândoi să avem un băiat. 

Aş vrea să fii şi tu aici. Îşi doreşte atât de mult ca pruncul să fie 
băiat, că aproape mă tem de ce se va întâmpla dacă va fi fată. 
Dacă aş putea face ceva ca să fie băiat... Nu-mi vorbi de 
sparanghel. Ştiu totul despre el. Mă pun să mănânc sparanghel la 
fiecare masă! 

Regina mă urmăreşte tot timpul. Acum am burta prea mare ca 
să mă mai ascund şi toți ştiu că e pruncul regelui. William nu 
trebuie să suporte felicitările nimănui pentru primul nostru copil. 
Toată lumea ştie şi există un fel de zid al tăcerii care-i face pe toți 
să se simtă în largul lor, mai puţin pe mine. Uneori mă simt ca o 
neghioabă: pântecul îmi creşte, îmi pierd răsuflarea pe scări şi 
soțul meu îmi zâmbeşte de parcă am fi străini. 

lar regina... 

Mi-aş dori din toată inima să nu fiu silită să mă rog în fiecare 
dimineață şi seară în capela ei. Mă întreb pentru ce se roagă, căci 
pentru ea nu mai există speranţă. Aş vrea să fii aici. Mi-e dor chiar 
şi de limba ta cea ascuțită! 

Mary. 


După nenumărate amânări, George şi Jane Parker urmau să se 
căsătorească în sfârşit în micuța capelă de la Greenwich. Anne a 
primit permisiunea de-a se întoarce de la Hever pentru acea zi. Putea 
să stea într-una din stranele înalte din fundul capelei, unde să n-o 
vadă nimeni, dar n-avea voie să participe la ospăţul nuptial. Însă cel 
mai important pentru noi era faptul că, deoarece nunta urma să aibă 
loc dimineaţa, Anne trebuia să vină cu o zi înainte, aşa că noi trei - 
George, Anne şi cu mine - puteam să petrecem împreună noaptea 
dinainte, de după cină şi până-n zori. 

Ne-am pregătit pentru o noapte de taclale, aşa cum se pregătesc 
moaşele pentru un travaliu lung. George a adus vin, bere tare şi bere 
slabă, iar eu am coborât la bucătărie şi am şterpelit pâine, carne, 
brânzeturi şi fructe de la bucătarii mai mult decât bucuroşi să încarce 
o tavă cu mâncare pentru mine, crezând că burta mea mare, de 


sarcină de şapte luni, mă făcea să-mi fie foame. 

Anne purta costumul ei de călărie modificat. Părea mai în vârstă de 
şaptesprezece ani, mai slabă şi mai palidă. 

— Plimbările prin ploaie cu bătrâna cotoroanţă! a zis posomorâtă. 

Tristeţea îi dăduse o seninătate pe care n-o avusese înainte. Era ca 
şi cum ar fi învăţat o lecţie dură: că în viaţă şansele nu-i vor cădea în 
poală ca nişte cireşe coapte. Şi-i ducea dorul celui pe care-l iubea: 
Henry Percy. 

— Visez tot timpul la el, a zis ea simplu. Mi-aş dori să n-o fac. E o 
durere fără sens. M-am săturat de ea! Sună ciudat, nu? Dar m-am 
săturat până peste cap să fiu nefericită. 

l-am aruncat o privire lui George. Se uita la Anne cu o expresie 
plină de compasiune. 

— Când e nunta lui? l-a întrebat Anne întristată. 

— Luna viitoare, a zis el. 

Ea a dat din cap. 

— Atunci se va termina totul. Asta dacă nu cumva ea moare, 
bineînţeles. 

— Dacă moare, el ar putea să se însoare cu tine, am spus plină de 
speranţă. 

Anne a ridicat din umeri. 

— Neghioabă mai eşti! a zis brusc. Nu pot în niciun caz să-l aştept 
cu speranţa că, într-o zi, Mary Talbot o să cadă lată. Odată ce-am 
trecut prin asta, sunt o carte importantă de jucat, nu? Mai ales dacă 
naşti un băiat. Voi fi mătuşa bastardului regelui. 

Fără să vreau, mi-am pus mâinile pe burtă, protector, ca şi cum n- 
aş fi dorit ca pruncul meu să audă că e dorit doar dacă e băiat. l-am 
amintit lui Anne: 

— Va purta numele Carey. 

— Şi dacă e băiat, se naşte sănătos şi are părul bălai? 

— Il voi boteza Henry. 

Am zâmbit la gândul că voi ţine în braţe un prunc puternic cu părul 
bălai. 

— Şi nu mă îndoiesc că regele va face ceva foarte însemnat pentru 
el. 

— Şi ne vom ridica în ierarhie cu toţii ca unchi şi mătuşi ai fiului 
regelui, a subliniat George. Poate îi va da un mic ducat sau un titlu de 
conte. Cine ştie? 

— Şi tu, George? l-a întrebat Anne. Eşti vesel în seara asta atât de 
veselă? Mă aşteptam să pleci de la castel, să petreci până-n zori şi să 
bei până cazi în şanţ, nu să stai aici în tovărăşia unei doamne grase şi 
a alteia cu inima frântă. 

George şi-a turnat nişte vin şi s-a uitat posomorât în pocal. 

— O doamnă grasă şi o alta cu inima frântă se potrivesc de minune 


cu starea mea. N-aş putea să dansez sau să cânt nici dacă viaţa mea 
ar atârna de asta. Chiar e o otravă de femeie, nu-i aşa? lubita mea? 
Viitoarea mea soţie? Spuneţi-mi adevărul. Nu mi se pare, nu? Are ceva 
care te face să te tragi înapoi din faţa ei, nu-i aşa? 

— O, prostii! am spus. Nu eo otravă. 

— Mă face să strâng din dinţi şi aşa a fost dintotdeauna, a spus 
Anne fără înconjur. Oriunde există bârfă măruntă sau scandal 
primejdios, oriunde cineva povesteşte despre altcineva, ea e de faţă. 
Aude totul, observă totul şi crede întotdeauna ce poate fi mai rău 
despre toţi. 

— Ştiam eu, a zis George înnegurat. Dumnezeule! Ce mai soţie! 

— Ar putea să-ţi ofere o surpriză în noaptea nunţii, a spus Anne cu 
viclenie, bând puţin vin. 

— Poftim? a zis repede George. 

Anne a ridicat din sprâncene pe deasupra pocalului. 

— Pentru o virgină, e foarte bine informată. Foarte cunoscătoare în 
chestiuni ce privesc femeile măritate. Femeile măritate şi târfele. 

George a rămas cu gura căscată. 

— Nu-mi spune că nu e fecioară! Cu siguranţă aş putea anula 
căsătoria dacă nu e fecioară! 

Anne a clătinat din cap. 

— N-am văzut niciodată un bărbat făcând ceva din alt motiv decât 
politeţea, a spus. Pentru numele lui Dumnezeu, cine ar face-o? Dar ea 
priveşte, ascultă şi nu-i pasă ce întreabă sau ce vede. Odată am auzit- 
o vorbind în şoaptă cu una dintre fetele Seymour despre cineva care 
s-a culcat cu regele - nu tu, mi-a zis repede. Erau vorbe foarte lumeşti 
despre sărutul cu gura deschisă, despre lins cu limba şi supt, despre 
tot felul de poziţii - dacă ar trebui să fii deasupra regelui sau sub el şi 
unde ar trebui să pui mâinile şi ce-ai putea face pentru a-i dărui o 
asemenea plăcere, încât să n-o uite niciodată. 

— Şi ea cunoaşte practicile astea franţuzeşti? a întrebat George 
uluit. 

— Vorbea ca şi cum le-ar cunoaşte, a răspuns Anne şi a zâmbit 
văzându-i uimirea. 

— Ei, pe toţi sfinţii! a spus George umplându-şi iar pocalul cu vin şi 
fluturând urciorul spre mine. Poate voi fi un soţ mai fericit decât 
credeam. Unde să pui mâinile, ha? Şi unde trebuie puse, domniţă 
Annamaria? Căci se pare că ai auzit şi tu conversaţia asta, la fel ca şi 
adorabila mea viitoare nevastă. g 

— O, nu mă întreba pe mine! Sunt fecioară. Întreabă pe cine vrei. 
Întreab-o pe mama sau întreabă-i pe tata şi pe unchiul. Întreabă-l pe 
cardinalul Wolsey, a anunţat lucrul ăsta oficial. Sunt fecioară. Sunt o 
fecioară confirmată, atestată oficial. Wolsey, arhiepiscopul de York, 
declară el însuşi că sunt fecioară. Mai fecioară decât mine nu se 


poate! N 

— Atunci am să-ţi povestesc totul, a zis George înveselit. li voi 
scrie la Hever, Anne, şi poţi să-i citeşti şi bunicii Boleyn scrisorile 
mele. 


În dimineaţa nunţii George era palid ca o mireasă. Doar Anne şi cu 
mine ştiam că asta nu e din pricină că ar fi băut cu nemiluita în 
noaptea dinainte. N-a zâmbit deloc când Jane Parker s-a apropiat de 
altar, dar ea avea întipărit pe faţă un zâmbet larg şi radios care 
ajungea pentru amândoi. 

Cu mâinile încleştate pe pântec, mă gândeam că trecuse multă 
vreme de când stătusem în faţa altarului şi jurasem să uit de toţi şi să- 
i fiu credincioasă lui William Carey. El mi-a aruncat o privire şi un 
zâmbet uşor, de parcă s-ar fi gândit la rândul lui că nu prevăzuserăm 
asta când ne ţinuserăm de mână la altar, plini de speranţă, cu doar 
patru ani în urmă. 

Regele Henric stătea în partea din faţă a bisericii, uitându-se la 
fratele meu şi la soţia acestuia, şi mi-am zis că burta mea cea mare 
era prielnică familiei mele. La nunta mea, regele venise târziu şi mai 
mult ca să-i facă pe plac prietenului său William decât ca să onoreze 
familia Boleyn. Dar când noua pereche s-a întors de la altar şi a 
traversat biserica, se afla în primul rând al celor veniţi să-i felicite şi a 
condus împreună cu mine oaspeţii la ospăţul de nuntă. Mama mi-a 
zâmbit de parcă aş fi fost singura ei fiică, în timp ce Anne ieşea în 
tăcere pe uşa laterală a capelei, îşi lua calul şi se întorcea la Hever 
însoţită doar de servitori. 

M-am gândit cum călărea singură spre Hever, văzând castelul de la 
poarta gărzilor, frumos ca o jucărie în lumina lunii. M-am gândit la 
şerpuirea cărării printre copaci, până la podul mobil. M-am gândit la 
huruitul pe care îl scotea podul când era coborât şi la sunetul sec al 
copitelor calului când păşea delicat pe scânduri. M-am gândit la 
mirosul stătut al şanţului cu apă şi la izul cărnii gătite la frigare, pe 
care-l puteai simţi de cum intrai în curte. M-am gândit la curtea 
scăldată în lumina lunii şi la linia neregulată a acoperişului profilat pe 
cerul nocturn şi mi-am dorit din toată inima mea sfâşiată de dorinţe 
contradictorii să fiu cavaler de Hever şi nu falsa regină a unei curţi 
mascate. Mi-am dorit din toată inima să port în pântec un fiu legitim şi 
să mă pot apleca pe fereastră ca să-mi privesc pământurile - poate 
doar un mic conac de ţară ştiind că într-o zi toate acestea îi vor 
aparţine de drept. 

Dar în schimb eram norocoasa Boleyn, acea Boleyn binecuvântată 
de soartă care se bucura de favorurile regelui. O Boleyn care nu-şi 
putea imagina hotarele pământului fiului ei şi care nu reuşea să-şi 
închipuie nici în vis cât de sus avea să se ridice el. 


Vara anului 1524 

M-am retras de la curte pe toată durata lunii iunie ca să mă 
pregătesc pentru durerile naşterii. Aveam o odaie întunecoasă, cu 
tapiserii groase şi nu-mi era îngăduit să văd lumina soarelui sau să 
respir aer curat până nu treceau şase săptămâni de la naşterea 
pruncului. Cu totul, urma să stau închisă două luni şi jumătate. Mă 
îngrijeau mama şi două moaşe, ajutate de două slujitoare de rând şi 
de una personală. In anticamera odăii, doi doctori făceau cu schimbul 
zi şi noapte, aşteptând să fie chemaţi. 

— Poate să stea Anne cu mine? am întrebat-o pe mama când am 
dat cu ochii de încăperea întunecoasă. 

Ea s-a încruntat. 

— Tatăl ei i-a poruncit să rămână la Hever. 

— O, te rog! Voi sta aici atâta timp... mi-ar plăcea tovărăşia ei. 

— Poate să vină în vizită, a hotărât mama. Dar nu poate să fie de 
faţă la naşterea fiului regelui. 

— Sau a fiicei lui, i-am amintit. 

Ea a făcut semnul crucii asupra pântecului meu şi a şoptit: 

— Doamne, te rog, fă să fie băiat! 

N-am mai spus nimic, mulţumită că obţinusem ceea ce voiam - 
vizita lui Anne. Sora mea a venit pentru o zi, dar până la urmă a 
rămas două zile cu mine. Era plictisită de Hever, furioasă pe bunica 
Boleyn şi disperată să scape de-acolo, chiar dacă asta însemna o 
odaie întunecoasă şi o soră care-şi aştepta sorocul şi-şi trecea timpul 
cosând cămăşuţe de noapte pentru bastardul regal. 

— Ai fost la ferma Home? am întrebat-o. 

— Nu. Am trecut pe lângă ea. 

— Mă întrebam cum le merge cu cultivarea căpşunilor. 

A ridicat din umeri. 

— Şi ferma lui Peter? Te-ai dus acolo la tunsul oilor? 

— Nu. 

— Ştii ce recoltă de fân avem anul ăsta? 

— Nu. 

— Anne, ce Dumnezeu faci toată ziua? 

— Citesc, mi-a răspuns. Exersez la muzică. Am compus nişte 
cântece. Călăresc în fiecare zi. Mă plimb prin grădină. Ce altceva se 
poate face la ţară? 

— Eu fac turul fermelor. 

Anne a ridicat din sprâncene. 

— Sunt mereu la fel, a zis ea. larba creşte. 

— Ce-ai citit? 

— Teologie, mi-a răspuns scurt. Ai auzit de Martin Luther? 

— Sigur că am auzit, am spus jignită. Suficient ca să ştiu că e un 
eretic şi că toate cărţile lui sunt interzise. 


Anne mi-a aruncat micul ei zâmbet tainic. 

— Nu e neapărat eretic. E o problemă de opinie. Am citit cărţile lui 
şi ale altora care gândesc ca el. 

— Ai face bine să nu vorbeşti despre asta. Dacă tata şi mama află 
că ai citit cărţi interzise, te vor trimite iarăşi în Franţa sau oriunde 
altundeva, ca să nu le stai în cale. 

A ridicat din umeri. 

— Mie nu-mi acordă nimeni atenţie. Sunt eclipsată de gloria ta. 
Există o singură cale de-a ajunge în centrul atenţiei familiei ăsteia, şi 
anume să intri în patul regelui. Trebuie să fii târfă pentru ca familia 
asta să te iubească. 

Mi-am aşezat mâinile pe pântecul umflat şi i-am zâmbit, deloc 
impresionată de maliţia ei. 

— Nu-i nevoie să mă înţepi tot timpul pentru că stelele m-au adus 
aici. N-a fost nevoie să pui ochii pe Henry Percy şi apoi să cazi în 
dizgrație. 

Pentru o clipă, masca de pe faţa ei frumoasă a căzut şi i-am putut 
vedea dorul aprig din ochi. 

— Ai veşti de la el? 

Am clătinat din cap. 

— Dacă mi-a scris, nu mi-au dat scrisoarea. Cred că se luptă şi 
acum cu scoţienii. 

Şi-a muşcat buzele ca să-şi înăbuşe un geamăt slab. 

— Dumnezeule, dacă e rănit sau chiar mort? 

Am simţit pruncul mişcându-se şi mi-am pus palmele calde pe 
corsajul larg. 

— Anne, ar trebui să nu mai însemne nimic pentru tine. 

A plecat genele, ca să-şi ascundă ardoarea din privire. 

— Nu mai înseamnă nimic pentru mine. 

— Acum e un bărbat însurat, am spus cu hotărâre. Trebuie să-l uiţi 
dacă vrei să te mai întorci vreodată la curte. 

A arătat spre burta mea şi a zis fără înconjur: 

— Asta-i problema mea. Toţi cei din familia asta se gândesc la un 
singur lucru: că s-ar putea să-l porţi în pântec pe fiul regelui. l-am 
scris tatei de vreo şase ori, iar el şi-a pus secretarul să-mi scrie o dată. 
Nici nu se gândeşte la mine. Nu-i pasă de mine. Tuturor le pasă doar 
de tine şi de burta ta cea mare. 

— Vom afla în curând. 

Încercam să par senină, dar mă temeam. Dacă îi năşteam lui Henric 
o fată puternică şi adorabilă, ar fi fost bucuros să arate lumii că e 
potent. Însă nu era un om de rând. Voia să dovedească lumii că poate 
să odrăslească un prunc sănătos. Voia să dovedească lumii că e în 
stare să odrăslească un băiat. 


Dar a fost fată. În ciuda atâtor luni de speranţe şi rugăciuni şoptite 
şi chiar rugăciuni speciale în bisericile de la Hever şi de la Rochford, 
am născut o fetiţă. 

Dar era fetiţa mea. Un ghemuleţ desăvârşit de om cu mâini atât de 
mici, încât păreau membrele unei broscuţe, şi ochi de un albastru atât 
de închis, încât îmi aminteau de cerul de la Hever la miezul nopţii. 
Creştetul îi era acoperit cu un puf negru, pe-atât de diferit de coama 
aurie a lui Henric pe cât îţi puteai imagina. Dar avea gura lui ca un 
boboc de trandafir, care parcă cerea să fie sărutată. Când căsca, arăta 
exact ca un rege supărat că nu i s-au adus destule laude. Când 
plângea, îi curgeau pe obrajii trandafirii adevărate lacrimi de revoltă. 
Când o hrăneam, ţinând-o în braţe şi minunându-mă de puterea cu 
care sugea stăruitor la sânul meu, se umfla ca un miel şi dormea de 
parcă ar fi fost un beţiv căzut lângă un butoi cu mied. 

O tineam în braţe tot timpul. Aveam o doică la dispoziţie care să 
aibă grijă de ea, dar am susţinut că mă dor sânii atât de tare, încât 
trebuie s-o las să sugă, şi aşa, prin viclenie, am păstrat-o lângă mine. 
M-am îndrăgostit deplin şi iremediabil de ea şi nu-mi puteam închipui 
nici măcar o clipă că lucrurile ar fi stat mai bine dacă ar fi fost băiat. 

Chiar şi Henric s-a topit la vederea ei când m-a vizitat în liniştea 
plină de umbre a odăii de naştere. A ridicat-o din leagăn şi s-a 
minunat de perfecțiunea feţişoarei minuscule, a mâinilor, a tălpilor 
mici ce se iveau de sub rochia cu broderii bogate. 

— O vom numi Elizabeth, a spus legănând-o cu blândeţe. 

— Pot să-i aleg eu numele? am întrebat cu o mare îndrăzneală. 

— Nu-ţi place Elizabeth? 

— Mă gândeam la alt nume. 

A ridicat din umeri. Era un nume de fată. Nu conta cine ştie ce. 

— Cum doreşti. Dă-i ce nume vrei. E o mică frumuseţe, nu? 

Mi-a dăruit o pungă cu aur şi un colier cu diamante. Şi mi-a adus 
nişte cărţi - o critică asupra propriilor sale scrieri teologice şi alte 
lucrări grele, recomandate de cardinalul Wolsey. l-am mulţumit pentru 
ele şi le-am pus deoparte, cu gândul să i le trimit lui Anne şi să o rog 
să-mi facă un rezumat în scris, ca să pot susţine o conversaţie cu 
aerul că le-am citit. 

La început vizita lui a fost oarecum protocolară - stăteam amândoi 
de o parte şi de alta a căminului, dar apoi el m-a aşezat pe pat, s-a 
întins lângă mine şi m-a sărutat blând şi dulce. N-a durat mult până 
când a vrut să mă aibă, aşa că a trebuit să-i amintesc că încă nu 
fusesem binecuvântată în biserică. Nu eram curată. l-am atins brâul 
cu timiditate, iar el mi-a luat mâna cu un oftat şi a apăsat-o pe 
bărbăţia lui tare mi-aş fi dorit să-mi fi spus cineva ce voia de la mine. 
Dar mi-a călăuzit chiar el atingerea şi mi-a şoptit la ureche ce voia să 
facă, iar după scurt timp, cu mişcările lui şi cu mângâierile mele 


stângace, a scos un suspin adânc şi a rămas neclintit. 

— E destul pentru tine? l-am întrebat timid. 

S-a întors şi mi-a zâmbit tandru. 

— Dragostea mea, e o mare plăcere să te am chiar şi aşa, după 
atâta timp! Când mergi la biserică, nu mărturisi asta - păcatul e doar 
al meu. Ai putea ispiti şi un sfânt. 

— Şi o iubeşti? am stăruit. 

A chicotit leneş şi blând. 

— O, da! E la fel de adorabilă ca mama ei. 

După câteva clipe s-a ridicat şi şi-a aranjat hainele. Mi-a aruncat 
zâmbetul lui larg şi jucăuş, care încă mă mai încânta, cu toate că 
mintea îmi era pe jumătate la pruncul din leagăn şi pe jumătate la 
durerea surdă din sânii mei grei de lapte. 

— După ce vei fi binecuvântată în biserică, vei avea odăi mai 
apropiate de ale mele, mi-a promis. Vreau să-mi fii tot timpul alături. 

Am zâmbit. Era un moment încântător. Regele Angliei mă voia 
alături de el mereu. 

— Vreau să-mi faci un băiat, mi-a zis fără înconjur. 


Tata era mânios pe mine fiindcă pruncul era fată - sau cel puţin aşa 
spunea mama, aducându-mi veşti dintr-o lume exterioară ce părea 
foarte îndepărtată. Unchiul era dezamăgit, dar hotărât să n-o arate. 
Am dat din cap, ca şi cum mi-ar fi păsat, dar simţeam doar o încântare 
totală, căci în dimineaţa aceea fetiţa deschisese ochii şi mă privise cu 
un fel de intensitate luminoasă, care mi-a dat siguranţa că m-a văzut 
şi m-a recunoscut drept mama ei. Nici tata, nici unchiul nu puteau 
intra în odaia de naştere, iar regele nu şi-a repetat vizita. Aveam 
sentimentul că încăperea aceea e un refugiu doar al nostru, o odaie 
tainică în care bărbaţii, cu planurile şi înşelătoriile lor, nu puteau 
pătrunde. 

George a venit să mă vadă, încălcând convențiile cu obişnuita lui 
eleganţă detaşată. 

— Nu se întâmplă nimic prea groaznic aici, nu? m-a întrebat el, 
băgând capul frumos pe uşă. 

— Nu, nimic, am răspuns întâmpinându-l cu un zâmbet şi 
întinzându-i obrazul, ca să mă sărute. 

S-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat apăsat pe buze. 

— O, ce deliciu - sora mea, o tânără mamă, o duzină de plăceri 
interzise, toate în acelaşi timp! Mai sărută-mă o dată - sărută-mă aşa 
cum îl săruţi pe Henric! 

L-am împins la o parte. 

— Fugi de-aici! Uită-te la fetiţă. 

A privit-o cum dormea în braţele mele. 

— Frumos păr. Cum vrei s-o botezi? 


Am aruncat o privire înspre uşa încuiată. Ştiam că-n George 
puteam avea încredere. 

— Vreau s-o botez Catherine. 

— Ciudat. 

— Nu văd de ce. Fac parte din suita ei de doamne. 

— Dar copilul e al soţului ei! 

Am chicotit - îmi era imposibil să nu-mi savurez bucuria. 

— O, George, ştiu! Dar am admirat-o din clipa în care am intrat în 
serviciul ei. Şi vreau să-i arăt că o respect - indiferent de toate cele 
întâmplate. 

Pe chipul lui George stăruia totuşi îndoiala. 

— Eşti convinsă că va înţelege? Nu va crede că e un fel de 
batjocură? 

Gândul ăsta m-a şocat atât de mult, încât am strâns-o cu putere pe 
Catherine la piept. 

— Doar n-o să-şi închipuie că vreau să triumf în faţa ei! 

— Gata, hei, de ce plângi? Mary, n-ai de ce să plângi! Nu plânge, 
altfel o să se acrească laptele sau mai ştiu eu ce. 

— Nu plâng, am spus, ignorându-mi lacrimile de pe obraji. Nu vreau 
să plâng. A 

— Păi atunci încetează, m-a rugat George. Incetează, Mary! O să 
intre mama şi toţi vor da vina pe mine că te-am supărat. Şi vor spune 
că, de fapt, nici n-aveam ce să caut aici. Ce-ar fi să aştepţi până ai să 
poţi ieşi din odaie, iar atunci vei putea să mergi s-o vezi pe regină şi s- 
o întrebi personal dacă acceptă complimentul? E singurul lucru pe 
care l-aş propune. 

M-am simţit pe loc înveselită. 

— Da! Aş putea să fac asta, iar atunci aş putea să-i explic. 

— Dar nu plânge, mi-a amintit el. E regină, nu-i plac lacrimile. Pun 
rămăşag că n-ai văzut-o niciodată plângând, cu toate că ai fost lângă 
ea zi şi noapte, timp de patru ani. 

M-am gândit câteva clipe, apoi am spus încet. 

— Nu... Ştii, în aceşti patru ani, n-am văzut-o niciodată plângând. 

— Şi nici n-o vei vedea, a spus George mulţumit. Nu e genul de 
femeie pe care nefericirea s-o dărâme. E o femeie cu o voinţă extrem 
de puternică. 


Am mai avut un singur vizitator: soţul meu, William Carey. A venit 
binevoitor, cu un castron cu căpşuni timpurii, aduse de la Hever la 
porunca lui. 

— Ca să-ţi aminteşti de casă, a zis cu bunătate. 

— Mulţumesc. 

A aruncat o privire către leagăn. 

— Mi s-a spus că e fată şi că e sănătoasă şi puternică. 


— Aşa e, am răspuns, puţin rănită de indiferența din glasul lui. 

— Şi ce nume poartă? In afară de al meu? Presupun că-mi va purta 
numele, nu pe cel de Fitzroy sau un altul care să confirme că e copilul 
nelegitim al regelui. 

Mi-am muşcat limba şi am plecat capul, spunând cu umilinţă: 

— Regret că te-am jignit, soţul meu. 

A dat din cap. 

— Aşadar, ce nume poartă? 

— Se va numi Carey. M-am gândit la Catherine Carey. 

— Cum ţi-e voia, doamnă. Mi s-au dăruit cinci pământuri bune şi 
rangul de cavaler. Acum sunt sir William, iar tu eşti lady Carey. Venitul 
meu a ajuns mai mult decât dublu. Regele nu ţi-a spus? 

— Nu. 

— Mă bucur de cele mai mari favoruri. Dacă ne-ai fi îndatorat cu un 
băiat, probabil că m-ar fi aşteptat o proprietate în Irlanda sau în 
Franţa. Aş fi putut fi lord Carey. Cine ştie unde ne-ar fi dus un băiat 
bastard? 

N-am răspuns. Tonul lui William era blând, dar vorbele aveau o 
sonoritate muşcătoare. Nu credeam că-mi cere cu adevărat să mă 
bucur de norocul său de-a fi cel mai renumit încornorat din Anglia. 

— Ştii, îmi închipuiam că voi fi un om mare la curtea regelui, a zis 
cu regret. Pe când ştiam că-i place tovărăşia mea, pe când steaua 
mea se ridica tot mai sus. Speram să fiu cam ca tatăl tău, un om de 
stat care să vadă imaginea în întregul ei, care să-şi joace rolul în 
controversele de la marile curţi europene, negociind cu unii şi cu alţii 
şi călăuzindu-se mereu după interesele ţării sale. Dar nu, iată-mă 
răsplătit înzecit fără să fi făcut nimic, decât că m-am uitat în altă parte 
când regele îmi ducea soţia în patul lui. 

Am rămas tăcută, cu ochii plecaţi. Când am ridicat privirea, William 
îmi zâmbea - zâmbetul lui pieziş, ironic şi pe jumătate trist. 

— Ah, soţioară, a spus cu blândeţe. N-am avut prea mult timp 
împreună, aşa-i? Nu am făcut dragoste prea bine şi nici prea des. N- 
am învăţat tandreţea, nici măcar dorinţa. Am avut doar puţin timp. 

— Imi pare rău şi pentru asta, am zis moale. 

— Pentru că n-am făcut dragoste? 

— Milord? am spus, sincer nedumerită de brusca notă tăioasă din 
vocea lui. 

— S-a sugerat foarte politicos de către rudele tale că poate am 
visat totul şi că, de fapt, noi doi nu ne-am culcat niciodată împreună. 
Asta e dorinţa ta? Să neg că te-am avut vreodată? 

Eram surprinsă. 

— Nu! Ştii bine că dorinţele mele nu sunt consultate în aceste 
chestiuni. 

— Şi nu ţi-au cerut să-i spui regelui că am fost impotent în noaptea 


nunţii şi-n fiecare noapte care a urmat? 

Am clătinat din cap. 

— De ce aş afirma una ca asta? 

A sugerat, zâmbind: 

— Ca să ne fie anulată căsătoria. Ca să fii femeie nemăritată, iar 
următorul copil să fie un Fitzroy. Poate că Henric va putea fi convins 
să-l facă legitim, fiul său şi moştenitorul tronului. Şi atunci ai fi mama 
următorului rege al Angliei. 

S-a aşternut tăcerea. M-am trezit că-l privesc cu faţa golită de orice 
expresie. Am şoptit: 

— E imposibil ca ei să vrea să fac una ca asta! 

— O, voi, cei din familia Boleyn! a spus el cu blândeţe. Ce se va 
întâmpla cu tine, Mary, dacă ei obţin anularea căsătoriei noastre şi te 
împing mai departe? Asta năruie instituţia căsătoriei şi te numeşte pe 
tine, fără contradicţie, târfă, o mică târfă frumuşică. 

Am simţit că-mi iau foc obrajii, dar n-am deschis gura. M-a privit 
câteva clipe. Am văzut cum îi dispare mânia de pe chip şi cum e 
înlocuită de un fel de compasiune obosită. M-a sfătuit: 

— Spune ce trebuie să spui. Ce-ţi vor porunci. Dacă te presează să 
spui că în noaptea nunţii am jonglat cu bile de argint până-n zori şi nu 
m-am culcat deloc cu tine, spune-o, jură dacă trebuie - şi va trebui să 
juri. Vei avea de înfruntat duşmănia reginei Caterina însăşi şi ura 
întregii Spanii. De-a mea te voi scuti. Biată fetiţă prostuţă! Cred că, 
dacă-n leagănul acela s-ar fi aflat un băiat, te-ar fi îndemnat la sperjur 
din prima clipă după binecuvântarea în biserică, pentru a te 
descotorosi de mine şi a-l ademeni pe Henric mai departe. 

Ne-am privit ţintă câteva momente. Apoi am şoptit: 

— Atunci probabil că tu şi cu mine suntem singurii oameni din 
lumea întreagă care nu regretă că e fetiţă. Pentru că nu vreau mai 
mult decât am acum. 

A zâmbit cu zâmbetul lui amar, de curtean. 

— Dar data viitoare? 


Curtea se afla în procesiunea de vară pe drumurile prăfoase ce 
duceau în Sussex, iar de acolo la Winchester şi pe urmă mai departe, 
la New Forest, pentru ca regele să poată vâna căprioare în fiecare zi, 
din zori până-n amurg, şi apoi să se ospăteze cu vânat în fiecare 
seară. Soţul meu era cu regele, mereu alături de el - împreună, ca 
băieţii, fără vreun gând de gelozie când curtea era în mişcare, ogarii 
alergau lătrând în faţa cailor, iar şoimii veneau în urmă, în căruţa lor 
specială, pe lângă care mergeau călare şoimarii, cântându-le ca să 
stea liniştiţi. Fratele meu era şi el acolo, călărind alături de Francis 
Weston pe un nou cal negru de vânătoare, un animal mare şi puternic, 
dăruit de rege din grajdurile regale - încă un semn al afecțiunii pe 


care ne-o purta mie şi alor mei. Tata era în Europa, unde se ocupa de 
negocierile fără sfârşit dintre Anglia, Franţa şi Spania, încercând să 
ţină în frâu ambiția a trei tineri monarhi inteligenţi şi lacomi, care se 
întreceau ca să obţină titlul de cel mai mare rege din Europa. Mama a 
plecat împreună cu toată curtea, însoţită de mica ei suită de servitori. 
S-a dus şi unchiul meu, cu oamenii săi îmbrăcaţi în livreaua Howard, 
ca să ţină tot timpul sub supraveghere, precaut, ambițiile şi pretenţiile 
familiei Seymour. Se aflau acolo şi familia Percy, Charles Brandon şi 
regina Maria, bancherii din Londra, diplomaţii străini: toţi bărbaţii de 
vază şi-au abandonat pământurile, fermele, corăbiile, minele, negoţul 
şi casele de la oraş ca să meargă la vânătoare cu regele şi nimeni nu 
îndrăznea să rămână în urmă, în caz că ar fi fost bani de dăruit sau 
favoruri de împărţit sau în caz că privirea jucăuşă a regelui ar fi căzut 
pe vreo fiică ori vreo soţie frumoasă şi s-ar fi putut câştiga un post. 

Mie, slavă Domnului, mi se îngăduise să lipsesc în acest an şi mă 
bucuram să pot pleca din Londra, străbătând alene drumurile ce 
duceau spre Kent. Anne m-a întâmpinat în curtea îngrijită a castelului 
Hever, cu chipul la fel de întunecat ca o furtună de vară. 

— Cred că eşti nebună! a zis ea în loc de salut. Ce cauţi aici? 

— Am vrut să-mi petrec vara aici, cu fetiţa mea. Am nevoie de 
odihnă. 

— Nu arăţi ca şi cum ai avea nevoie de odihnă, a zis cercetându-mi 
faţa. Eşti frumoasă, a adăugat fără tragere de inimă. 

— Dar uită-te la ea! 

Am dat la o parte şalul cel alb ce acoperea obrazul micuţei 
Catherine. Dormise aproape tot drumul, legănată de mişcările 
neîncetate ale litierei. Anne a privit-o din politeţe şi a zis, fără prea 
mare convingere: 

— E drăgălaşă. Dar de ce n-ai trimis-o aici cu doica? 

Am oftat: îmi era imposibil s-o conving pe Anne că există un loc mai 
bun unde să te afli decât curtea. Am intrat în sală şi i-am dat voie 
doicii s-o ia pe Catherine din braţele mele, ca să-i schimbe scutecele. 

— Şi apoi adu-mi-o înapoi! i-am poruncit. 

M-am aşezat pe unul din jilţurile sculptate de la masa din sala cea 
mare şi i-am zâmbit lui Anne, care stătea în faţa mea, nerăbdătoare 
ca un anchetator. l-am spus sec: 

— Nu prea mă interesează curtea. Aşa e când ai un copil; n-ai cum 
să înţelegi. E ca şi cum mi-aş fi dat seama brusc care e scopul vieţii. 
Nu să obţii privilegii cât mai mari din partea regelui sau să-ţi croieşti 
drum la curte. Nici măcar să obţii o poziţie ceva mai înaltă pentru 
familia ta. Există lucruri care contează mai mult. Vreau ca fetiţa mea 
să fie fericită. Nu vreau să fie trimisă de lângă mine de îndată ce 
creşte suficient de mare ca să poată merge. Vreau să fiu tandră cu ea. 
Vreau să fie educată sub ochii mei. Vreau să crească aici şi să 


cunoască râul, câmpurile şi sălciile din mlaştini. Nu vreau să fie o 
străină în propriul ei ţinut. 

Chipul lui Anne nu oglindea nicio emoție. 

— E doar un bebeluş, a zis sec. Şi e posibil să moară. O să mai ai cu 
zecile. Ai de gând să te porţi la fel cu toţi? 

Gândul acesta m-a făcut să tresar, dar ea nici măcar n-a băgat de 
seamă. 

— Nu ştiu. Nu ştiam că voi avea sentimentele astea faţă de ea. Dar 
le am, Anne! Fetiţa mea e cel mai de preţ lucru din lume. E mult mai 
importantă pentru mine decât orice altceva. Nu mă pot gândi decât 
cum s-o îngrijesc şi s-o văd sănătoasă şi fericită. Când plânge, parcă 
mi se împlântă un pumnal în inimă. Nu sunt în stare să îndur gândul 
că plânge. Şi vreau s-o văd cum creşte. Nu voi accepta să fiu 
despărțită de ea. 

— Regele ce spune? a întrebat Anne, trecând la singurul lucru de 
importanţă centrală pentru un Boleyn. 

— Nu i-am mărturisit toate astea. S-a bucurat că plec peste vară să 
mă odihnesc. Voia să pornească la vânătoare. Anul ăsta ardea de 
nerăbdare să plece. Nu l-a deranjat prea mult. 

— Nu l-a deranjat prea mult? a repetat ea, nevenindu-i să creadă. 

M-am corectat. 

— Nu l-a deranjat deloc. 

Anne a dat din cap rozându-şi degetele. Aproape că-i vedeam 
creierul făcându-şi calcule în timp ce recapitula ce-i spusesem. 

— Atunci, foarte bine, a zis ea. Dacă familia nu insistă să însoţeşti 
curtea, nu văd de ce să-mi fac griji. Dumnezeu mi-e martor că e mai 
amuzant să te am aici. Poţi măcar să pălăvrăgeşti cu băbătia aceea 
nemiloasă şi să mă scuteşti pe mine de vorbăria ei fără sfârşit. 

Am zâmbit. 

— Anne, chiar n-ai pic de respect! 

— Da, da, da, a zis ea nerăbdătoare, trăgându-şi un scaun lângă 
mine. Dar acum spune-mi toate noutăţile. Povesteşte-mi despre 
regină. Şi vreau să ştiu ce părere a avut Thomas More despre noul 
tratat religios din Germania. Şi care sunt planurile cu francezii? Va fi 
din nou război? 

Am clătinat din cap. 

— Imi pare rău. Acum câteva seri vorbea cineva despre asta, dar n- 
am ascultat. 

Anne a pufnit supărată şi a sărit în picioare. 

— A, foarte bine! a zis ea enervată. Vorbeşte-mi atunci despre 
copil. E singurul lucru care te interesează, nu-i aşa? Stai tot timpul cu 
urechea ciulită ca s-o auzi, nu? Arăţi ridicol! Pentru numele lui 
Dumnezeu, îndreaptă-ţi ţinuta! Doica n-o va aduce înapoi mai repede 
doar fiindcă tu arăţi ca un ogar pe urmele vânatului. 


Am râs de acurateţea descrierii ei. N 

— E ca atunci când eşti îndrăgostit. Imi doresc să fiu cu ea tot 
timpul. 

— Tu eşti mereu îndrăgostită, a spus Anne supărată. Eşti ca un 
bulgăre mare de unt: te topeşti mereu de iubire pentru cineva. 
Cândva era regele şi am profitat foarte bine de asta. Acum e copilul 
lui, ceea ce nu ne va ajuta cu nimic. La tine e mereu pic, pic, pic: 
pasiune, simțăminte şi dorință. Mă scoate din sărite! 

l-am zâmbit. 

— Asta pentru că tu eşti toată numai ambiţie. 

Ochii i-au scăpărat. 

— Bineînţeles. Mai există şi altceva? 

Henry Percy a plutit între noi ca o fantomă. 

— Nu vrei să ştii dacă l-am văzut? am întrebat-o. 

Era o întrebare plină de cruzime, pe care o pusesem cu speranţa 
de-a vedea durere în ochii ei, dar răutatea nu mi-a fost răsplătită. 
Anne avea o faţă rece şi dură. S-ar fi zis că încetase să-l mai jelească 
şi că nu avea să mai plângă niciodată după un bărbat. 

— Nu, mi-a răspuns ea. Aşa că, atunci când vor întreba, poţi să le 
spui că nu i-am rostit nici măcar o dată numele. A renunţat, nu? S-a 
însurat cu altă femeie. 

— A crezut că l-ai părăsit! am protestat. 

A întors capul şi a spus cu o voce aspră: 

— Dacă ar fi fost un bărbat adevărat, ar fi continuat să mă 
iubească. Dacă situaţia ar fi fost invers, eu nu m-aş fi măritat atâta 
timp cât iubitul meu era liber. El a cedat, a renunţat la mine. Nu-l voi 
ierta niciodată. Pentru mine e mort. Eu pot să fiu moartă pentru el. Nu 
vreau decât un singur lucru: să ies din cripta asta şi să mă întorc la 
curte. Pentru mine rămâne doar ambiția. 


Anne, bunica Boleyn, micuța Catherine şi cu mine ne-am instalat 
comod ca să petrecem vara împreună, într-o tovărăşie sporită 
numeric. Când mi-am recăpătat forţele şi durerea din părţile intime a 
scăzut, am urcat iarăşi în şa şi am început să ies călare după-amiaza. 
Cutreieram în lung şi-n lat valea noastră şi urcam până pe dealurile 
din Weald. Priveam fânețele înverzind din nou după primul cosit şi oile 
îmbrăcându-şi iarăşi haina albă şi pufoasă. Le-am urat secerătorilor 
spor la lucru când au intrat în lanurile de grâu ca să înceapă seceratul 
noii recolte şi i-am văzut încărcând grânele în căruţe mari şi ducându- 
le în grânar şi apoi la moară. Într-o seară, când secerătorii au trimis 
câinii să vâneze animalele prinse în capcană în ultima fâşie de grâu 
nesecerată, am mâncat iepure. Am privit cum sunt despărțite vacile 
de viței, pentru înţărcat, şi am simţit că mă dor şi pe mine sânii, din 
compasiune, când le-am văzut adunându-se în jurul porţii şi încercând 


să treacă prin gardurile vii, care erau foarte dese, năpustindu-se, 
scuturând din cap şi mugind după copilaşii lor. 

— Au să uite, lady Carey, mi-a zis văcarul ca să mă liniştească. N- 
au să jelească mai mult de câteva zile. 

l-am zâmbit. 

— Aş vrea să îi putem lăsa împreună mai mult timp! 

— Viaţa e grea şi pentru om, şi pentru animal, a spus el cu 
hotărâre. Viţeii trebuie înţărcaţi - altfel, de unde v-ar veni untul şi 
brânza? 

Merele creşteau rotunde şi roşii în livadă. M-am dus la bucătărie şi 
l-am rugat pe bucătar să ne facă pentru cină colţunaşi mari, graşi, cu 
mere. Prunele deveneau tot mai cărnoase şi mai vineţii, pieliţa 
începea să le crape, iar viespile leneşe ce apăreau spre sfârşitul verii 
bâzâiau în jurul copacilor şi se îmbătau cu siropul fructelor. În aer 
plutea mireasma dulce a caprifoiului şi parfumul ameţitor al fructelor 
ce se coceau pe ramuri. Imi doream ca vara să nu se termine 
niciodată. Imi doream ca fetiţa mea să rămână mereu aşa cum era 
acum: micuță, perfectă, adorabilă. Culoarea ochilor ei se schimba: 
albastrul-închis de la naştere se preschimba într-un indigo mai 
întunecat, aproape în negru. Avea să devină o frumuseţe cu ochi 
negri, la fel ca mătuşa ei cea aprigă din fire. 

Acum zâmbea când mă vedea. Am pus-o la încercare de mai multe 
ori şi m-am supărat rău pe bunica Boleyn, care pretindea că copiii 
sunt orbi până la doi-trei ani şi că-mi pierd vremea aplecându-mă 
asupra leagănului ei, cântându-i, întinzând un covor sub copaci şi 
stând acolo cu ea, desfăcându-i pumnişorii ca s-o gâdil în palmă şi 
ridicându-i tălpile grăsune, ca să-i sărut degetele. 

Regele mi-a scris o singură dată, descriindu-mi vânătoarea şi 
prăzile pe care le făcuse. S-ar fi zis că, până când avea să se declare 
mulţumit, în New Forest n-avea să mai fie nici urmă de căprioară. La 
sfârşitul epistolei îmi spunea că întreaga curte se va întoarce la 
Windsor în octombrie, iar de Crăciun se va muta la Greenwich, şi că se 
aştepta să fiu şi eu acolo, fără sora mea, fireşte, şi fără copilaşul 
nostru, căruia îi trimitea o sărutare. In ciuda tandreţii sărutării trimise 
micuţei noastre, ştiam că bucuria verii petrecute cu fetiţa mea se 
apropia de sfârşit, indiferent ce îmi doream eu, şi că, asemenea 
ţărăncii care era nevoită să-şi lase copilul şi să se întoarcă la câmp, 
venise vremea să mă întorc şi eu la îndatoririle mele. 


larna anului 1524 
L-am găsit pe rege la Windsor, într-o dispoziţie veselă. Vânătoarea 
mersese bine, tovărăşia pe care o avusese fusese excelentă. Exista un 
zvon despre un flirt cu una dintre noile doamne din suita reginei, pe 
nume Margaret Shelton - o verişoară de-a mea din familia Howard 
proaspăt sosită la curte - şi o poveste, mai mult comică decât 


adevărată, despre o doamnă care, la călărie, a sărit fiecare gard umăr 
la umăr cu regele, până când acesta, pur şi simplu disperat să i-o ia 
înainte, a avut-o în dosul unor tufişuri şi a plecat mai departe până să 
apuce ea să-şi aranjeze rochia. Doamna a rămas ţintuită la pământ 
până când a venit cineva s-o ajute să urce din nou în şa, iar speranţa 
ei de a-mi lua locul s-a spulberat. 

Se mai spuneau poveşti obscene despre beţii, fratele meu avea un 
ochi învineţit după o încăierare dintr-o tavernă şi circula o glumă 
despre un paj tânăr, îndrăgostit nebuneşte de George, care fusese 
trimis acasă în dizgrație după ce-i compusese vreo douăsprezece 
sonete de inimă albastră, toate semnate Ganymede. In linii mari, 
domnii de la curte se veseliseră, iar regele era într-o dispoziţie 
excelentă. 

Când m-a văzut, m-a ridicat pe dată în braţe, m-a ţinut strâns şi m- 
a sărutat apăsat, în faţa întregii curţi - deşi, slavă Domnului, regina nu 
era acolo. 

— Scumpa mea, mi-a fost dor de tine! mi-a zis el exuberant. Spune- 
mi că şi ţie ţi-a fost dor de mine. 

N-am putut să nu zâmbesc la vederea chipului său luminos şi 
deschis. 

— Desigur. Şi aud din toate părţile că Maiestatea Voastră a avut 
parte de distracţie. 

S-au auzit mici hohote de râs reţinute din partea celor mai apropiaţi 
prieteni ai regelui, iar acesta a zâmbit larg şi un pic intimidat. 

— Inima mea a plâns după tine zi şi noapte, mi-a spus cu 
desăvârşita galanterie falsă a iubirii curteneşti. Am tânjit în beznă. Te 
simţi bine? Dar copilul nostru? 

— Catherine e foarte frumoasă şi creşte sănătoasă şi puternică, am 
răspuns accentuând sugestiv numele. E deosebit de frumos alcătuită - 
un adevărat trandafir Tudor. 

Fratele meu s-a apropiat de noi, iar regele mi-a dat drumul din 
braţe, ca George să mă poată săruta pe obraz. 

— Bine-ai revenit la curte, sora mea, mi-a urat vesel. Ce face mica 
prinţesă? 

Preţ de câteva clipe s-a aşternut o tăcere încremenită. Zâmbetul a 
pierit de pe faţa lui Henric. Mă uitam cu gura căscată la George, 
cuprinsă de groază din cauza greşelii cumplite pe care-o făcuse. El s-a 
răsucit pe călcâie într-o clipită şi s-a întors spre rege: 

— li spun „prinţesă” micii Catherine fiindcă toţi o slujesc ca pe-o 
viitoare regină. Ar trebui să vedeţi hăinuţele pe care i le-a cusut Mary, 
brodate chiar de mâna ei! Şi cearşafurile pe care doarme mica 
împărăteasă! Chiar şi scutecele îi poartă inițialele. Aţi râde, Maiestate! 
Aţi râde dacă aţi vedea-o. E o mică tirană la Hever, totul trebuie făcut 
după cum porunceşte ea. E un veritabil cardinal! Un papă al camerei 


copiilor! 

O întorsătură minunată din condei. Henric s-a destins şi a râs la 
ideea despotismului micuţei şi toţi curtenii l-au imitat imediat, 
zâmbind şi chicotind la auzul descrierii făcute de George. 

— Chiar aşa e? O răsfeţi atât de mult? m-a întrebat regele. 

— E primul meu născut, m-am scuzat. Şi toate hainele ei vor fi 
folosite din nou pentru următorul. 

Era nota perfectă de abordat. Gândurile lui Henric s-au îndreptat pe 
dată spre următorul prunc, aşa că momentul era depăşit. 

— A, da! a zis. Dar ce va face prinţesa cu un rival în camera 
copiilor? 

— Sper să fie prea micuță ca să-şi dea seama de prea multe, a 
sugerat elegant George. Ar putea să capete un frăţior înainte să 
împlinească un an. Nu uitaţi, între Mary şi Anne e diferenţă de doar 
câteva luni. Suntem un neam fertil. 

— O, George, să-ţi fie ruşine! a intervenit mama zâmbind. Dar un 
băieţel la Hever ne-ar aduce o mare bucurie. 

— Şi mie, a spus regele, privindu-mă tandru. Un băieţel ar fi o mare 
bucurie pentru mine. 


De îndată ce tata s-a întors din Franţa, s-a ţinut un nou sfat de 
familie. De data asta mi se pregătise un jilţ la masă. Nu mai eram fata 
care primea porunci, ci femeia preferată de rege. Nu mai eram pionul 
familiei. Eram cel puţin un turn, un jucător în toată regula. 

— Să spunem că rămâne grea din nou, a zis încet unchiul. Nu 
spunem că pe regină o îndeamnă propria conştiinţă să se retragă şi 
să-l lase liber să se căsătorească. O amantă însărcinată ar fi foarte 
tentantă pentru el. 

Câteva clipe am crezut că am visat planul ăsta, apoi mi-am dat 
seama că aşteptam momentul. William, soţul meu, mă prevenise, iar 
ideea rămăsese undeva într-un ungher al minţii mele - un gând prea 
cumplit pentru a reflecta la el. 

— Sunt deja măritată, am remarcat. 

Mama a ridicat din umeri. 

— Câteva luni, atâta tot. Căsătoria nici măcar n-a fost consumată. 

— A fost consumată, am răspuns cu o voce hotărâtă. 

Unchiul a ridicat din sprânceană, îndemnând-o parcă pe mama. 

— Era tânără, a zis ea. De unde să ştie ce se petrece? Ar putea să 
jure că nu s-a întâmplat niciodată până la capăt. 

— Nu pot să fac asta, i-am spus mamei, apoi m-am întors spre 
unchiul. Nu îndrăznesc. Nu pot să-i iau tronul, să-i iau locul. Ea e de 
trei ori prinţesă, iar eu sunt o simplă Boleyn. |ţi jur: nu pot să fac asta! 

Parcă nici nu m-ar fi auzit. 

— Nu trebuie să faci nimic ieşit din comun, a zis el. Te vei căsători 


după cum ţi se cere, aşa cum ai mai făcut-o o dată. lar eu voi aranja 
restul. 

— Dar regina nu se va retrage niciodată! am spus disperată. Mi-a 
mărturisit-o chiar ea. A spus că ar prefera să moară decât să facă 
asta. 

Unchiul a scos o exclamaţie, şi-a împins jilţul la o parte şi a făcut 
câţiva paşi ca să se uite pe fereastră. 

— E într-o poziţie puternică în clipa de faţă, a încuviinţat. Câtă 
vreme nepotul ei e aliat cu Anglia, nimeni nu poate modifica acordul 
acela, cu atât mai puţin Henric, pentru un prunc care nici măcar n-a 
fost conceput încă. Dar în clipa în care războiul cu Franţa va fi 
câştigat, iar prada va fi împărţită, nu va mai fi decât o femeie prea 
bătrână pentru el, care nu-i va putea da niciodată un moştenitor. Ştie 
şi ea, aşa cum ştim cu toţii, că va trebui să plece. 

— Când războiul va fi câştigat, poate, a zis tata îngrijorat. Dar în 
clipa asta nu îndrăznim să riscăm o ruptură cu Spania. Mi-am petrecut 
toată vara încercând să închei o astfel de alianţă şi s-o fac să dureze. 

— Ce vine pe primul loc, ţara sau familia? a întrebat sec unchiul. 
Fiindcă n-o putem folosi pe Mary aşa cum ar trebui fără să riscăm prin 
asta binele ţării. 

Tata a şovăit. 

— Desigur, tu nu ne eşti rudă de sânge, a spus unchiul pe ton calm, 
dar plin de venin. Ci doar un Howard prin alianţă. 

— Familia vine pe primul loc, a zis rar tata. Aşa trebuie să fie. 

— Atunci s-ar putea să fim nevoiţi să sacrificăm alianţa cu Spania 
împotriva Franţei, a spus unchiul cu răceală. Pentru noi e mai 
important să scăpăm de regina Caterina decât să facem pace în 
Europa. E mai important s-o băgăm pe fata noastră în patul regelui 
decât să salvăm viaţa unor englezi. Există mereu alţi şi alţi oameni 
care pot fi luaţi la oaste. Dar pentru noi, cei din neamul Howard, o 
astfel de şansă se iveşte o dată la un secol. 


Ă Primăvara anului 1525 

In martie ne-au sosit veşti de la Pavia. Un sol a dat buzna în odăile 
regelui dimineaţa devreme, găsindu-l îmbrăcat doar pe jumătate, iar 
regele a pornit în goană, ca un băieţel, spre regină, cu un crainic 
alergând înainte ca să bată în uşa apartamentelor reginei, strigând: 

— Vine Maiestatea Sa, regele! 

Aşa că am năvălit afară din odăile noastre, mai mult sau mai puţin 
îmbrăcate. Doar regina era calmă şi elegantă, cu o rochie trasă peste 
cămaşa de noapte. Henric a bătut cu putere în uşă înainte să intre în 
odaie şi a trecut printre noi în fugă, ducându-se direct la regină, în 
timp ce noi ciripeam ca un stol de vrăbii. Nici nu s-a uitat la mine, deşi 
arătam apetisant, cu părul zburlit ca un nor de aur în jurul feţei. Dar 
nu la mine dădea fuga Henric cu cea mai bună veste din câte primise 


vreodată. Vestea i-o aducea reginei - femeia care ţesuse pentru el o 
alianţă imposibil de rupt cu Spania, ţara ei. li fusese de multe ori 
necredincios reginei şi fusese de multe ori necredincios politicii lor. 
Dar în momentul triumfului, în clipa aceea de bucurie intensă, ei îi 
ducea vestea, Caterina era din nou regină în inima sa. 

S-a aruncat la picioarele ei, i-a luat repede mâinile şi i le-a acoperit 
cu sărutări. Caterina râdea iarăşi ca o fetişcană, ţipând nerăbdătoare: 

— Ce este? Spune-mi! Spune-mi! Ce este? 

Dar Henric nu putea să spună decât: 

— Pavia! Domnul fie lăudat! Pavia! 

A sărit în picioare şi a dansat cu ea prin cameră, săltând ca un 
băieţandru. Gentilomii din suita sa au intrat în goană - le-o luase 
înainte în cursa spre regină. George a apărut împleticindu-se 
împreună cu prietenul său, Francis Weston, m-a văzut şi s-a îndreptat 
spre mine. 

— Ce Dumnezeu se petrece? l-am întrebat netezindu-mi părul şi 
legându-mi fusta în talie. 

— O mare victorie. O victorie decisivă! Se spune că armata 
franceză e practic distrusă. Franţa ne stă la picioare. Carol al Spaniei 
poate să ia sudul, după placul inimii, iar noi vom stăpâni nordul. 
Franţa nu mai există! E distrusă. Imperiul spaniol se va întinde până la 
graniţele franceze ale regatului Angliei. Am culcat armata franceză la 
pământ şi suntem stăpânii de necontestat ai Franţei şi domnitori aliaţi 
peste cea mai mare parte a Europei. 

— Francisc e înfrânt? am întrebat fără să-mi vină a crede, 
gândindu-mă la ambițiosul prinţ brun care fusese rivalul regelui nostru 
bălai. 

— Zdrobit, făcut bucăţi! a întărit Francis Weston. Ce zi pentru 
Anglia! Ce triumf! 

M-am uitat la rege şi la regină. El nu mai încerca să danseze, 
pierduse ritmul paşilor, dar în schimb o cuprinsese pe regină în braţe 
şi o săruta pe frunte, pe ochi şi pe buze. 

— Draga mea! Nepotul tău e un mare general, darul pe care ni l-a 
făcut e măreț! Vom avea Franţa la picioare. Voi fi regele Angliei şi 
Franţei şi în realitate, nu doar cu titlul. lar Richard de la Pole e mort - 
ameninţarea pe care o reprezenta pentru tronul meu a pierit odată cu 
el. Regele Francisc însuşi a fost luat prizonier, Franţa e distrusă. 
Nepotul tău şi cu mine suntem cei mai mari regi din Europa, iar 
alianţa noastră va stăpâni totul. Astăzi am primit tot ce a plănuit tatăl 
meu să înfăptuiască prin tine şi familia ta. 

Chipul reginei radia de bucurie, sărutările lui scuturaseră de pe 
umerii ei povara anilor. Obrajii îi erau ca doi trandafiri, ochii albaştri îi 
scânteiau, mijlocul îi era suplu sub strânsoarea lui. 

— Dumnezeu să binecuvânteze Spania şi pe prinţesa spaniolă! a 


răcnit brusc Henric. 

Toţi bărbaţii din suita lui i-au răspuns cu aceleaşi cuvinte, strigând 
din toată inima. George mi-a aruncat o privire piezişă şi a spus încet: 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze pe prinţesa spaniolă. 

— Amin! 

Am găsit puterea de-a zâmbi în faţa fericirii reginei, care-şi odihnea 
capul pe umărul soţului ei şi zâmbea curţii care aclama. 

— Amin şi Dumnezeu s-o ţină la fel de fericită cum e în clipa asta. 


În zorii acelei zile şi-n zorii următoarelor patru am fost îmbătaţi de 
victorie. Era ca şi când festivitățile de douăsprezece seri s-ar fi mutat 
în mijlocul lui martie. Puteam vedea din turnurile castelului focurile de 
semnalizare ce ardeau până la Londra şi oraşul însuşi se contura roşu 
pe cerul nopţii, căci la fiecare colţ de stradă ardeau focuri, iar oamenii 
frigeau berbeci şi miei la proţap. Auzeam clopotele bisericilor bătând - 
un dangăt neîntrerupt ce însoțea sărbătoarea întregii ţări, prilejuită de 
înfrângerea deplină a celui mai vechi duşman al Angliei. Mâncam 
feluri speciale, botezate cu nume noi pentru a marca ocazia: păun 
Pavia şi budincă Pavia, deliciu spaniol şi Carol b/anmange. Cardinalul 
Wolsey a poruncit să se ţină o liturghie specială la catedrala St Paul şi 
în toate bisericile din ţară s-au rostit rugăciuni de mulţumire pentru 
victoria de la Pavia şi pentru împăratul care o obținuse în numele 
Angliei - Carol al Spaniei, iubitul nepot al reginei Caterina. 

Acum nu mai exista îndoială cine şedea la dreapta regelui. Era 
regina, care traversa sala cea mare îmbrăcată în cel mai intens roşu 
aprins şi în auriu, cu capul sus şi cu un surâs pe buze. Nu făcea 
paradă de faptul că intrase din nou în grațiile regelui, ci îl lua aşa cum 
luase şi eclipsa: ca pe ceva firesc într-un mariaj regal. Acum, că 
steaua ei strălucea din nou, mergea tot atât de mândră cum o făcuse 
şi-n vremea cât se aflase în umbră. 

Regele s-a îndrăgostit iarăşi de ea, drept mulţumire pentru Pavia. O 
considera izvorul puterii lui în Franţa, izvorul bucuriei pe care i-o 
aducea victoria. Henric era înainte de toate un copil răzgâiat: când 
primea un dar minunat, îl iubea pe cel care i-l oferea. 

Îl iubea pe cel care i-l oferea până-n clipa când darul ajungea să-l 
plictisească sau se strica sau se dovedea a fi altceva decât îşi dorise 
el. lar spre sfârşitul lunii martie au apărut primele semne care ne 
spuneau că prinţul Carol al Spaniei s-ar putea dovedi o dezamăgire. 

Planul lui Henric fusese ca el şi Carol să împartă Franţa între ei, 
azvârlindu-i ducelui de Bourbon doar o mică parte din pradă, şi ca 
Henric să devină cu adevărat rege al Franţei şi să adopte vechiul titlu 
conferit de Papă cu atâţia ani în urmă. Dar Carol al Spaniei nu se 
grăbea deloc. In loc să facă planuri pentru plecarea lui Henric la Paris, 
ca să fie încoronat rege al Franţei, Carol s-a dus la Roma, unde a fost 


el însuşi încoronat împărat al Sfântului Imperiu Roman. Mai rău chiar, 
Carol nu arăta pic de interes faţă de planul Angliei de-a captura 
întreaga Franţă. Il avea deja prizonier pe regele Francisc, iar acum 
plănuia să permită răscumpărarea sa de către Franţa şi să-l pună 
înapoi pe tronul atât de recent distrus. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? De ce să facă una ca asta? 
a răcnit Henric la cardinalul Wolsey într-o mare explozie de furie. 

Chiar şi cei mai bine văzuţi curteni din cercul intim al regelui au 
tresărit. Doamnele curţii au început să tremure vizibil. Doar regina, 
stând pe jilţul ei alături de rege, la masa principală din sala cea mare, 
era netulburată, ca şi cum bărbatul cel mai puternic din ţară nu şi-ar fi 
ieşit din minţi de furie doar la un pas de ea. 

— De ce să ne trădeze astfel câinele spaniol turbat? De ce să-i dea 
drumul lui Francisc? E nebun?! 

S-a întors spre regină: 

— E descreierat nepotul vostru? Joacă vreun joc dublu costisitor? 
Mă trădează, aşa cum tatăl tău l-ar fi trădat pe-al meu? Regii ăştia 
spanioli au în vene sânge mârşav de trădător? Ce-mi răspundeţi, 
doamnă? Vă scrie, nu-i aşa? Ce v-a scris ultima oară? Că vrea să-l 
elibereze pe cel mai mare duşman al nostru? Că e nebun sau doar 
neghiob? 

Regina i-a aruncat o privire cardinalului, ca să vadă dacă acesta va 
interveni, dar după o asemenea întorsătură a situaţiei, Wolsey nu-i 
mai era prieten. A rămas mut şi a răspuns cu o seninătate diplomatică 
la privirea ei rugătoare. 

Izolată, regina a fost nevoită să-şi înfrunte soţul fără niciun fel de 
sprijin. 

— Nepotul meu nu-mi scrie despre toate planurile sale. Nu ştiam că 
se gândeşte să-l elibereze pe regele Francisc. 

— Aşa şi nădăjduiesc! a strigat Henric, apropiindu-şi mult faţa de a 
ei. Căci v-aţi fi făcut vinovată de trădare, dacă aţi fi ştiut că duşmanul 
cel mai aprig din câţi a văzut ţara asta va fi eliberat de nepotul vostru! 

— Dar n-am ştiut, a zis ea cu o voce fermă. 

— lar Wolsey îmi mai dă de veste că se gândeşte s-o respingă pe 
prinţesa Maria! Pe propria voastră fiică! Despre asta ce spuneţi? 

— Nu ştiam. 

— Să-mi fie cu iertare, a întrerupt-o încet Wolsey. Dar cred că 
Maiestatea Sa a uitat de întâlnirea pe care a avut-o ieri cu 
ambasadorul spaniol. De bună seamă, el v-a avertizat că prinţesa 
Maria va fi respinsă. 

Henric a sărit din jilţ, prea aţâţat ca să stea locului. 

— Respinsă?! Aşadar ştiaţi, doamnă?! 

Regina s-a ridicat, aşa cum cerea eticheta când soţul ei stătea în 
picioare. 


— Da, a răspuns ea. Cardinalul are dreptate. Ambasadorul a 
pomenit într-adevăr că există îndoieli cu privire la logodna prinţesei 
Maria. Nu v-am vorbit despre asta fiindcă nu voiam să cred până n-o 
auzeam chiar de la nepotul meu. Ceea ce nu s-a întâmplat. 

— Mă tem că nu există nicio îndoială, s-a amestecat iar cardinalul 
Wolsey. 

Regina a întors spre el o privire calmă, remarcând că Wolsey o 
expusese voit furiei soțului ei, şi încă de două ori. 

— Regret că gândiţi astfel, a spus ea. 

Henric s-a trântit pe jilţ, prea turbat de furie ca să vorbească. 
Regina a rămas în picioare lângă el, iar el n-a invitat-o să se aşeze. 
Dantela care-i împodobea partea de sus a rochiei se mişca uşor, în 
ritmul respirației sale. Abia dacă atingea cu un deget rozariul care-i 
atârna la brâu. Nu putea fi acuzată de lipsă de demnitate sau de 
stăpânire. 

Henric s-a întors spre ea cu o mânie glacială: 

— Ştiţi ce va trebui să facem dacă vrem să profităm de prilejul pe 
care ni l-a oferit Dumnezeu şi pe care nepotul vostru e gata să-l 
arunce la gunoi? 

A clătinat în tăcere din cap. 

— Va trebui să strângem nişte dări uriaşe. Va trebui să adunăm 
încă o armată. Va trebui să pregătim încă o expediţie în Franţa şi va 
trebui să facem asta singuri, singuri şi fără sprijin, fiindcă nepotul 
vostru, nepotul vostru, doamnă, luptă şi câştigă una dintre cele mai 
norocoase victorii de care ar putea să aibă vreodată parte un rege şi 
pe urmă o face praf şi pulbere, de parcă victoria ar fi o pietricică pe 
malul mării! 

Regina nu s-a clintit nici măcar la auzul acestor vorbe. Dar 
răbdarea ei n-a făcut decât să-l aţâţe şi mai tare. Henric a sărit iar din 
jilţ şi s-a auzit un icnet slab când s-a aruncat asupra ei. Preţ de o clipă 
am crezut că ar putea chiar s-o lovească, dar obrazul i-a fost atins de 
un deget acuzator, nu de un pumn. 

— Nu-i porunciţi să-mi fie credincios? g 

— Ba da, i-a răspuns ea cu dinții pe jumătate încleştaţi. li poruncesc 
să-şi aducă aminte de alianţa noastră. 

In spatele reginei, cardinalul Wolsey a clătinat din cap a tăgăduire. 

— Minţiţi! a strigat Henric la ea. Sunteţi mai mult prinţesă spaniolă 
decât regină a Angliei! 

— Dumnezeu mi-e martor că sunt o englezoaică şi o soţie 
credincioasă. 

Henric s-a îndepărtat cu o mişcare bruscă, stârnind imediat agitaţie 
printre curtenii care s-au retras din calea sa făcând reverenţe şi 
plecăciuni. Gentilomii săi s-au înclinat scurt în faţa reginei şi l-au 
urmat în retragerea sa impetuoasă, dar el s-a oprit în uşă şi i-a strigat 


reginei: 

— Nu voi uita asta! Nici nu voi ierta, nici nu voi uita insulta pe care 
mi-a adus-o nepotul vostru, după cum nu vă voi ierta purtarea, 
blestemata de purtare trădătoare! 

Cu o mişcare lină şi graţioasă s-a plecat să-i facă reverenţa regală 
adâncă şi a rămas aşa, ca o dansatoare, până ce Henric a ieşit, 
blestemând şi trântind uşa. Abia atunci s-a ridicat şi s-a uitat în jur 
gânditoare, la noi toţi, cei care fuseserăm martorii umilirii sale şi care 
ne feream acum privirea, ca să nu ne poată solicita serviciile. 


În seara următoare, la cină, am văzut privirea regelui zăbovind 
asupra mea când am intrat cu un aer rezervat în sala cea mare, pe 
urmele reginei. După cină s-a făcut loc pentru dans, iar el s-a apropiat 
de mine, trecând pe lângă regină, aproape întors cu spatele la ea, şi 
m-a rugat să dansez cu el. 

S-a stârnit o uşoară agitaţie, fiindcă toată lumea şi-a îndreptat 
atenţia spre noi când m-a condus la dans. 

— Volta! a strigat Henric peste umăr. 

Ceilalţi dansatori, care se pregăteau să se aşeze pe două rânduri şi 
să danseze cu noi, s-au tras înapoi şi au format un cerc, ca să ne 
privească. 

A fost un dans ca niciun altul, un dans al seducţiei. Henric nu şi-a 
desprins ochii albaştri de pe chipul meu, a dansat în faţa mea şi a 
bătut din picior şi din palme de parcă ar fi vrut să mă dezbrace chiar 
acolo, pe loc, în faţa întregii curţi. Mi-am alungat din minte gândul că 
regina ne privea. Am ţinut capul sus şi ochii aţintiţi asupra regelui şi 
am dansat în faţa lui, legănându-mi şoldurile şi răsucind capul. Ne-am 
oprit faţă-n faţă, iar el m-a ridicat în aer şi m-a ţinut aşa; s-au auzit 
ropote de aplauze. Când m-a lăsat jos cu grijă, simţeam că-mi ard 
obrajii din cauza unei puternice combinaţii de ruşine, triumf şi dorinţă. 
Ne-am îndepărtat, călăuziţi de bătaia tamburinei, apoi ne-am întors, 
căci dansul ne-a îndreptat iarăşi paşii unul spre altul. M-a aruncat în 
aer încă o dată, iar de data asta m-a lăsat să alunec uşor în jos, astfel 
că întregul meu trup era lipit de-al lui. L-am atins cu fiecare 
centimetru al corpului meu: pieptul său, mijlocul, picioarele. Când ne- 
am oprit, feţele ne erau atât de apropiate, încât, dacă s-ar fi înclinat, 
ar fi putut să mă sărute. l-am simţit răsuflarea pe obraz, apoi l-am 
auzit spunând foarte încet: 

— Odaia mea. Vino chiar acum. 


S-a culcat cu mine în noaptea aceea şi în aproape toate nopţile 
care au urmat, mânat de o dorinţă nesăţioasă. Ar fi trebuit să fiu 
fericită. De bună seamă, mama, tata, unchiul, chiar şi George erau în 
culmea încântării că redevenisem prima alegere a regelui şi că toţi cei 


de la curte gravitau iarăşi în jurul meu. Doamnele din odăile reginei 
îmi arătau tot atâta respect ca şi ei. Ambasadorii străini se înclinau în 
faţa mea la fel de adânc cum ar fi făcut-o dacă aş fi fost prinţesă, 
gentilomii odăii de culcare a regelui scriau sonete despre aurul părului 
meu şi arcuirea buzelor mele, Francis Weston a compus un cântec 
pentru mine şi oriunde mergeam găseam oameni gata să-mi facă un 
serviciu, să mă ajute, să-mi acorde atenţie şi, absolut de fiecare dată, 
să-mi şoptească la urechi că, dacă i-aş putea vorbi regelui despre un 
anumit lucru mărunt, mi-ar rămâne profund îndatoraţi. 

Urmând sfatul lui George, refuzam de fiecare dată să-i cer ceva 
regelui, chiar şi pentru mine însămi, aşa că se simţea în largul lui cu 
mine, aşa cum nu se mai simţea cu nimeni altcineva. Ne-am încropit 
un mic paradis domestic ciudat în spatele uşilor închise ale odăii sale 
personale. Cinam singuri, după ce se servea cina în sala cea mare. 
Aveam doar tovărăşia muzicienilor şi, poate, a unul-doi prieteni aleşi 
pe sprânceană. Thomas More îl invita uneori pe Henric sus, pe 
acoperişul plat, ca să privească stelele şi mergeam şi eu, uitându-mă 
la cerul nopţii şi spunându-mi că aceleaşi stele străluceau şi la Hever, 
sclipind prin ferestrele înguste ca să lumineze faţa adormită a copilei 
mele. 

In mai nu mi-a venit ciclul şi nici în iunie. l-am spus lui George, care 
m-a cuprins cu braţul şi m-a strâns tare. 

— Am să-i spun tatei, a zis. Şi unchiului Howard. Să dea Dumnezeu 
să fie băiat de data asta! 

Voiam să-i dau eu însămi vestea lui Henric, dar ei au decis că e atât 
de însemnată şi atât de plină de posibilităţi de profit, încât trebuie să 
vină de la tatăl meu, astfel încât familia Boleyn să poată culege toţi 
laurii pentru fertilitatea mea. Tata a solicitat o audienţă particulară, 
iar regele, crezând că are legătură cu îndelungile negocieri ale lui 
Wolsey cu Franţa, l-a tras în nişa unei ferestre, unde curtenii nu-i 
puteau auzi, şi l-a poftit să vorbească. Tata a rostit o frază scurtă, 
însoţită de un zâmbet, şi l-am văzut pe Henric uitându-se de la el la 
mine, care stăteam între doamne, apoi i-am auzit chiuitul puternic de 
încântare. A traversat iute încăperea şi era pe cale de-a mă ridica în 
braţe, dar s-a abținut dintr-odată, de teamă să nu-mi facă rău, şi-n 
schimb mi-a luat mâinile şi le-a sărutat. 

— Scumpa mea! a exclamat. E cea mai bună veste! Cea mai bună 
din câte aş putea auzi! 

M-am uitat în jur, la feţele roase de curiozitate, apoi iar la fericirea 
regelui. Am spus cu mare grijă: 

— Maiestate, mă bucur foarte mult că vă fac fericit. 

— N-ai putea să faci nimic ca să-mi aduci mai multă bucurie, m-a 
încredinţat. 

M-a ridicat în picioare şi m-a tras deoparte. Toate doamnele au 


întins gâtul şi-n acelaşi timp au întors capul, dorind cu disperare să 
afle ce se petrecea şi cu tot atâta disperare să nu dea impresia că 
trag cu urechea. Tata şi George s-au aşezat între rege şi curteni şi au 
început să vorbească tare despre vreme şi despre cât de curând va 
porni curtea în procesiunea de vară, acoperind astfel conversaţia 
şoptită dintre rege şi mine. 

Henric m-a făcut să şed pe bancheta de sub fereastră şi a pus 
mâna cu blândeţe pe corsajul meu. 

— Şireturile nu sunt prea strânse? 

l-am zâmbit. 

— Nu. E încă foarte devreme, Maiestate, nici nu se cunoaşte. 

— Să dea Dumnezeu să fie băiat de data asta, a zis. 

l-am zâmbit cu toată îndrăzneala de Boleyn şi i-am spus: 

— Sunt sigură că va fi. Adu-ţi aminte, cu Catherine n-am spus 
niciodată asta. Dar acum sunt sigură. Sunt sigură că va fi băiat. Poate 
îl vom boteza Henry. 

În vara aceea, familia mea a primit repede recompensa pentru 
noua sarcină pe care o purtam. Tata a devenit viconte de Rochford, 
iar George a devenit sir George Boleyn. Mama a fost ridicată la rangul 
de vicontesă şi i s-a dat dreptul de-a purta violet. Soţul meu a primit 
noi pământuri pe care să le adauge la proprietăţile sale tot mai vaste. 

— Cred că trebuie să-ţi mulţumesc pentru asta, doamnă, mi-a zis. 

Alesese să stea lângă mine la cină şi să-mi ofere bucăţile de carne 
cele mai bune. Ridicând privirea spre masa principală, l-am văzut pe 
Henric privindu-mă şi i-am zâmbit. 

— Mă bucur să-ţi pot fi de folos, am răspuns politicos. 

S-a lăsat pe spate în jilţ şi mi-a zâmbit, dar avea o privire atinsă şi 
nişte ochi de beţiv, plini de regret. 

— Şi uite-aşa a trecut încă un an fără să ne întâlnim vreodată şi 
fără să ne vorbim prea des - tu la curte, iar eu în suita regelui. Tu eşti 
o amantă, iar eu - un călugăr. 

— Nu ştiam că ai ales viaţa de celibat, am spus blând. 

A avut politeţea să zâmbească. 

— Sunt însurat şi nu sunt. De unde să-mi capăt moştenitorii pentru 
noile mele pământuri, dacă nu de la soţia mea? 

Am încuviinţat. Câteva clipe s-a lăsat tăcerea, apoi am spus scurt: 

— Da, ai dreptate. Imi pare rău. 

— Dacă faci o fată şi interesul lui scade, te vor trimite la mine. Vei fi 
din nou soţia mea, a spus William pe ton de conversaţie. Cum crezi că 
ne va merge? Nouă şi celor doi mici bastarzi? 

L-am fulgerat cu privirea. 

— Nu-mi place să te aud vorbind aşa. 

— Ai grijă, m-a prevenit. Suntem urmăriţi. 

Pe faţa mea s-a ivit imediat un zâmbet social fals. 


— Urmăriţi de rege? l-am întrebat, atentă să nu mă uit în jur. 

— Şi de tatăl tău. 

Am luat o bucată de pâine şi, ciugulind din ea, am întors capul, de 
parcă n-am fi discutat nimic important. 

— Nu-mi place să te-aud vorbind aşa despre Catherine a mea, am 
zis. lţi poartă numele. 

— Şi asta ar trebui să mă facă s-o iubesc? 

— Cred că, dacă ai vedea-o, ai iubi-o, am răspuns luându-i 
apărarea. E un copil tare frumos. Nu văd cum ai putea să n-o iubeşti! 
Trag nădejde să stau cu ea vara asta, la Hever. Va învăţa să meargă. 

Expresia dură de pe faţa lui a dispărut. 

— Asta e cea mai mare dorinţă a ta, Mary? Tu, amanta regelui 
Angliei? Cea mai mare dorinţă a ta e să poţi trăi într-un mic castel de 
provincie şi să-ţi înveţi fata să meargă? 

Am râs uşor. 

— Sunt absurdă, nu-i aşa? Dar, da, nu mi-aş dori nimic mai mult 
decât să fiu cu ea. 

A clătinat din cap şi a zis cu blândeţe: 

— Mary, corectează-mă dacă mă înşel. Uneori mă gândesc că m-ai 
batjocorit şi sunt furios pe tine şi pe familia asta a ta, care e ca o haită 
de lupi, şi-mi dau seama dintr-odată că tuturor ne merge foarte bine 
datorită ţie. Prosperăm cu toţii pe cinste şi, în mijlocul tuturor, ca o 
bucată de pâine moale din care ciugulesc rațele, te afli tu, mâncată 
de vie de fiecare dintre noi. Poate că ar fi trebuit să te măriţi cu un 
bărbat care să te fi iubit şi să te fi păstrat şi să-ţi fi făcut un copil pe 
care să-l poţi alăpta singură, fără întrerupere. 

Imaginea m-a făcut să zâmbesc. 

— Nu-ţi doreşti să te fi măritat cu un astfel de om? Uneori îmi 
doresc s-o fi făcut. Imi doresc să te fi măritat cu un bărbat care să te fi 
iubit şi să te fi păstrat, indiferent ce avantaje i-ar fi adus renunţarea la 
tine în favoarea altuia. Şi uneori, când sunt beat şi trist, îmi doresc să 
fi avut curajul să fi fost eu însumi bărbatul acela. 

Am lăsat tăcerea să se prelungească până când atenţia vecinilor 
noştri a fost distrasă de altceva. Apoi am spus cu blândeţe: 

— Ce-a fost, a fost. Totul s-a hotărât cu mult înainte să fiu destul de 
matură ca să gândesc singură. Sunt încredinţată, milord, că ai avut 
dreptate să te conformezi dorinţei regelui. 3 

— Imi voi folosi puterea ca să fac un singur lucru, a spus William. Il 
voi îndupleca să te lase să pleci la Hever în vara asta. Măcar atât pot 
face pentru tine. 

Ridicând privirea, am şoptit: 

— M-aş bucura nespus de mult! 

Simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi la gândul de-a o revedea 
pe Catherine. 


— O, milord, m-aş bucura nespus de mult! 


William şi-a ţinut cuvântul. A vorbit cu tata şi cu unchiul şi, în cele 
din urmă, a vorbit cu regele. Şi mi s-a îngăduit să petrec toată vara la 
Hever, ca să pot fi împreună cu Catherine şi să mă plimb cu ea prin 
livezile de meri din Kent. 

In lunile de vară, George a venit de două ori în vizită fără să 
anunţe, apărând în curtea castelului fără pălărie şi în cămaşă cu 
mâneci scurte, ceea ce le trezea servitoarelor din casă o dorinţă şi o 
nelinişte frenetice. Anne îl asalta cu întrebări despre ce se petrecea la 
curte şi cine se vedea cu cine, dar el era tăcut şi obosit şi, de multe 
ori, în toiul arşiţei de la amiază, urca treptele din piatră până la capela 
micuță de lângă odaia sa, unde reflexele apei din şanţul de dedesubt 
dansau pe tavanul văruit, iar el putea să îngenuncheze în tăcere şi să 
se roage ori să viseze după pofta inimii. 

Nu şi-ar fi putut găsi o soţie mai nepotrivită. Jane Parker nu-l 
însoțea niciodată la Hever - el nu-i dădea voie. Zilele petrecute cu noi 
nu trebuiau întinate de privirea ei pătrunzătoare, curioasă, de dorinţa 
ei nesăţioasă de scandal. 

— E într-adevăr un monstru, mi-a spus George într-o doară. E 
întocmai la fel de rea cum mă temeam. 

Şedeam în mijlocul grădinii ornamentale din dreptul intrării 
principale a castelului. În jurul nostru, gardurile vii şi plantele erau 
tunse şi aranjate ca într-un tablou, fiecare tufă la locul ei, fiecare 
plantă într-o anumită poziţie. Noi trei eram tolăniţi pe bancheta de 
piatră din faţa fântânii arteziene ce susura liniştitor, ca ploaia pe 
acoperiş. George îşi odihnea capul brun în poala mea. M-am lăsat pe 
spate şi am închis ochii. Din celălalt capăt al banchetei, Anne se uita 
la noi. 

— Cât de rău e? 

El a deschis ochii, dar îi era prea lene ca să stea în capul oaselor. A 
ridicat mâna şi a început să numere pe degete păcatele nevestei sale. 

— Unu: e de o gelozie infernală. Nu pot ieşi pe uşă fără să se uite 
după mine cum plec şi-şi arată gelozia prin false dispute. 

— False? s-a mirat Anne. 

— Ştii tu, a zis el încordat, apoi şi-a luat un ton miorlăit şi fals: 
„Dacă o văd pe doamna aceea că se mai uită o dată la tine, sir 
George, voi şti ce să cred despre tine! Dacă mai dansezi o dată cu 
fata aceea, sir George, vă voi spune eu câteva, şi ţie, şi ei!”. 

— Of! Infernal, a zis Anne. 

— Doi, a spus el, continuând lista. E iute de mână. Dacă am în 
buzunar un şiling căruia crede că nu-i voi simţi lipsa, dispare. Dacă 
vede vreun flecuşteţ strălucitor pe undeva, îl înşfacă precum o 
coţofană. 


Anne era încântată. g 

— Serios? Odată am pierdut o panglică aurie. Intotdeauna m-am 
gândit că ea a luat-o. 

— Trei, a continuat el. Şi cel mai rău dintre toate: mă aleargă în 
jurul patului ca o căţea în călduri. 

Am pufnit în râs, surprinsă. 

— George! 

— Zău că da, a întărit el. Mă sperie de moarte! 

— Pe tine? a întrebat Anne cu dispreţ. Aş fi crezut că te vei bucura. 

George s-a ridicat în capul oaselor şi a clătinat din cap, spunând cu 
sinceritate: 

— Nu e chiar aşa. Dacă ar fi pasională, nu m-ar deranja, cu condiţia 
să-şi ţină pasiunea între patru pereţi şi să nu mă facă de râs. Darnue 
aşa. li place... 

S-a întrerupt. 

— O, spune, te rog! l-am implorat. 

Anne m-a redus la tăcere cu o încruntare scurtă. 

— Ssst! E important. Ce-i place, George? 

— Nu e vorba de dorinţă carnală, a zis el, deloc în largul lui. Cu asta 
mă pot descurca. Şi nu e nici varietatea - îmi place şi mie un strop de 
nebunie. Dar e ca şi cum ea ar vrea să capete un fel de putere asupra 
mea. Acum câteva seri m-a întrebat dacă vreau să-mi aducă o 
servitoare. S-a oferit să-mi aducă o fată şi, mai rău, voia să privească. 

— li place să privească? a întrebat Anne. 

George a clătinat din cap. 

— Nu, cred că-i place să facă aranjamente. Cred că-i place să 
asculte pe la uşi, să se uite pe gaura cheii. Cred că-i place să facă 
lucrurile să se întâmple şi să-i privească pe ceilalţi la treabă. lar când 
am refuzat... 

S-a oprit brusc. 

— Ce ţi-a oferit atunci? 

George a roşit. 

— S-a oferit să-mi aducă un băiat. 

Eu am izbucnit într-un râs scandalizat, dar Anne n-a râs deloc, ci l-a 
întrebat încet: 

— George, de ce ţi-ar oferi aşa ceva? 

El şi-a ferit privirea şi a spus scurt: 

— E un cântăreţ la curte. Un flăcău dulce, frumos ca o fecioară, dar 
cu vorba spirituală a unui bărbat. Eu n-am spus nimic, nici n-am făcut 
nimic. Dar ea m-a văzut o dată împreună cu el, râzând şi dându-i o 
palmă peste umăr - şi crede că totul e dorinţă carnală. 

— Asta e al doilea flăcău al cărui nume a fost pus în legătură cu al 
tău, a remarcat Anne. N-a fost şi un paj? Trimis acasă vara trecută? 

— Ala a fost un nimic, a spus George. 


— Dar ăsta de-acum? 

— Tot un nimic. 

— Un nimic primejdios, a zis Anne. O pereche periculoasă de 
nimicuri. Alergatul după femei e una, dar pentru aşa ceva ai putea fi 
spânzurat. 

Am tăcut câteva clipe - un mic grup întunecat sub bolta albastră a 
cerului din miez de vară. George a clătinat din cap şi a repetat: 

— E un nimic. Şi e doar treaba mea. Mi-e greață de femei, de 
dorinţa nesăţioasă şi de vorbăria neîntreruptă a femeilor. Ştii, toate 
sonetele, flirturile şi promisiunile goale. lar un băiat e atât de curat şi 
de pur... 

A întors capul. 

— E un capriciu. Nu-i voi da importanţă. 

Anne l-a privit cu ochii îngustaţi, cu un aer calculat. 

— E un păcat capital. Ai face bine să renunţi la capriciul ăsta. 

El o privi în ochi. 

— Ştiu, domniţă Deşteptăciune. 

— Şi cu Francis Weston cum e? l-am întrebat eu. 

— Ce-i cu el? mi-a întors-o George. 

— Sunteţi mereu împreună. 

A clătinat supărat din cap. 

— Suntem mereu în slujba regelui, m-a corectat. Suntem într-o 
veşnică aşteptare a regelui. Şi nu e nimic altceva de făcut, decât să 
flirtezi cu fetele de la curte şi să vorbeşti cu ele despre scandaluri. Nu- 
i de mirare că-s sătul până peste cap! Viaţa pe care o duc mă face să 
mă simt obosit până-n suflet de deşertăciunea femeilor. 


Toamna anului 1525 

În toamnă, după întoarcerea mea la curte, s-a ţinut un sfat de 
familie. Am remarcat amuzată că de data asta mi se dăduse unul 
dintre jilţurile mari, sculptate, cu braţe şi cu o pernă de catifea. 

Au hotărât că Anne se putea întoarce la curte în primăvară. 

— Şi-a învăţat lecţia, a zis tata cu un aer de judecător. Şi cum 
steaua lui Mary urcă atât de sus, ar trebui ca Anne să se afle la curte. 
Ar trebui să fie măritată. 

Unchiul a încuviinţat şi apoi au trecut la alt subiect mai important: 
ce-o fi în mintea regelui, din moment ce acelaşi aranjament care-l 
înnobilase pe tata îl făcuse şi pe băiatul lui Bessie Blount duce. Henry 
Fitzroy, un băieţel de numai şase ani, era duce de Richmond şi Surrey, 
conte de Nottingham şi mare lord amiral al Angliei. 

— E absurd! a spus sec unchiul. Dar asta arată cum îi funcţionează 
mintea. Va face din Fitzroy următorul moştenitor. 

S-a oprit şi s-a uitat de jur împrejurul mesei, la toţi patru: mama şi 
tata, George şi cu mine. 

— Asta ne spune că e de-a dreptul disperat. Pesemne că se 


gândeşte la o nouă căsătorie. Acesta rămâne modul cel mai sigur şi 
mai rapid de-a căpăta un moştenitor. 

— Dar dacă Wolsey mijloceşte o nouă căsătorie, nu va înclina 
niciodată în favoarea noastră, a observat tata. De ce-ar face-o? Nu ne 
e prieten. Va căuta o prinţesă franceză sau portugheză. 

— Şi dacă ea naşte un băiat? l-a întrebat unchiul, făcând semn spre 
mine. După ce regina a fost dată la o parte? E o fată de familie bună, 
la fel de bună ca şi mama lui Henric. A rămas grea cu el pentru a doua 
oară. Sunt toate şansele să-i poarte fiul. Dacă se însoară cu ea, are 
moştenitor. Pe dată. O soluţie completă. 

S-a lăsat tăcerea. l-am privit şi i-am văzut pe toţi încuviinţând. Am 
spus simplu: 

— Dar regina nu va pleca. 

Eu eram de fiecare dată cea care le amintea acest fapt. 

— Dacă regele nu mai are nevoie de nepotul ei, nu mai are nevoie 
nici de ea, a zis cu brutalitate unchiul. Tratatul de la More, cu care s-a 
ostenit Wolsey atât de mult, ne-a deschis poarta. Pacea cu Franţa 
înseamnă sfârşitul alianţei cu Spania, sfârşitul reginei. Indiferent dacă 
îi convine sau nu, acum e doar o soţie nedorită. 

A lăsat tăcerea să se prelungească. Ceea ce discutam acum 
însemna pur şi simplu trădare, dar unchiul nu se temea de nimic. M-a 
privit în faţă şi am simţit greutatea voinţei lui ca pe un deget care-mi 
apăsa fruntea. 

— Sfârşitul alianţei cu Spania e sfârşitul reginei, a repetat. Regina 
va pleca, fie că-i place, fie că nu. lar tu îi vei lua locul, fie că-ţi place, 
fie că nu. 

Mi-am adunat curajul, m-am ridicat şi m-am retras în spatele jilţului 
pe care stătusem, ca să mă pot sprijini de speteaza masivă din lemn 
sculptat. 

— Nu, am spus cu o voce hotărâtă şi puternică. Nu, unchiule, îmi 
pare rău, dar nu pot să fac asta. 

Am privit de-a lungul mesei lungi, din lemn de culoare închisă şi i- 
am întâlnit privirea tăioasă ca ghearele unui şoim şi ochii negri cărora 
nu le scăpa nimic. 

— O iubesc pe regină. E o mare doamnă şi n-o pot trăda. Nu pot să- 
i iau locul. Nu pot s-o înlătur pe regina Angliei şi să-i iau locul. Asta 
înseamnă răsturnarea ordinii lucrurilor. Nu îndrăznesc s-o fac. Nu pot 
s-o fac. 

Mi-a aruncat un zâmbet răutăcios. 

— Construim o nouă ordine, a spus. O nouă lume. Se vorbeşte 
despre a pune capăt autorităţii Papei; harta Franţei şi a Spaniei este 
redesenată. Totul se schimbă, iar noi suntem chiar în fruntea 
schimbării. 

— Şi dacă refuz? am întrebat cu un fir de glas. 


Mi-a aruncat cel mai cinic zâmbet, însă ochii i-au rămas la fel de 
reci ca doi cărbuni uzi. A spus simplu: 

— N-ai s-o faci. Lumea nu s-a schimbat încă chiar atât de mult. Tot 
bărbaţii fac legea. 


Primăvara anului 1526 

Lui Anne i s-a dat voie în sfârşit să se întoarcă la curte şi a luat 
asupra sa îndatoririle mele ca doamnă de companie a reginei, căci eu 
eram tot mai obosită. De astă dată aveam o sarcină grea - moaşele 
jurau că asta se-ntâmpla fiindcă purtam în pântec un băiat mare şi 
puternic, care-mi secătuia puterile. Îi simţeam fără doar şi poate 
greutatea când mă plimbam prin Greenwich, tânjind mereu după 
patul meu. 

Când mă întindeam în pat, greutatea pruncului îmi apăsa spatele, 
aşa că tălpile şi degetele de la picioare mă dureau îngrozitor, făcându- 
mă să ţip fără veste în toiul nopţii; Anne se trezea şi, năucă, se ducea 
la capătul patului, ca să-mi maseze degetele. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, culcă-te! mi-a strigat mânioasă. De 
ce te foieşti aşa tot timpul? 

— Pentru că nu reuşesc să găsesc o poziţie comodă! m-am răstit la 
rândul meu. lar dacă ţi-ar păsa mai mult de mine şi mai puţin de tine, 
mi-ai aduce o pernă în plus, s-o pun la spate, şi ceva de băut, în loc să 
zaci acolo ca o beşniţă grasă! 

Anne a chicotit, s-a ridicat în capul oaselor şi s-a întors să mă 
privească. Odaia de culcare era luminată de tăciunii din cămin. 

— Chiar ţi-e rău sau faci tevatură din nimic? 

— Chiar mi-e rău. Serios, Anne, mă dor toate oasele! 

Cu un oftat, s-a dat jos din pat, s-a dus cu lumânarea la jăraticul din 
sobă şi a aprins-o. Apoi a apropiat-o de faţa mea, ca să mă poată 
vedea, şi a zis veselă: 

— Eşti albă ca o fantomă! Pari destul de bătrână ca să-mi fii mamă. 

— Am dureri, am spus calm. 

— Vrei nişte bere caldă? 

— Da, te rog. 

— Şi încă o pernă? 

— Da, te rog. 

— Şi să te uşurezi, ca de-obicei? 

— Da, te rog. Anne, dacă ai fi purtat vreodată în pântec un copil, ai 
fi ştiut ce simt. Iţi jur, nu-i deloc o treabă uşoară! 

— Văd că nu e. Nu trebuie decât să mă uit la tine ca să-mi dau 
seama că te simţi ca o femeie de nouăzeci de ani. Dumnezeu ştie cum 
îl vom păstra pe rege dacă lucrurile vor continua aşa! 

— Nu trebuie să fac nimic, am spus enervată. In ultima vreme se 
uită doar la burta mea. 

Anne a scormonit focul cu vătraiul şi a pus berea lângă cămin, 


împreună cu două căni. 

— Se culcă cu tine? a întrebat ea cu interes. După cină, când mergi 
în odaia lui? 

— Nici măcar o dată în ultima lună. Moaşa a spus că n-ar trebui. 

— Bun sfat pentru amanta regelui, a mormăit Anne supărată, 
aplecându-se asupra focului. Mă întreb cine a plătit-o ca să-ţi spună 
asta. Eşti aşa de neghioabă că ai ascultat-o! 

A scos vătraiul încins din jar şi l-a băgat în urciorul cu bere, 
făcându-l să sâsâie şi să fâsâie. 

— Ce i-ai spus regelui? 

— Că mai presus de orice contează copilul. 

Anne a clătinat din cap şi a turnat berea. 

— Noi contăm mai presus de orice, mi-a amintit. Şi nicio femeie din 
lume n-a ţinut un bărbat lângă ea făcându-i copii. Trebuie să le faci pe 
amândouă, Mary! Nu poţi înceta să-i oferi plăcere doar pentru că-i 
porţi copilul. 

— Nu pot să le fac pe toate, am replicat pe ton plângăreţ. 

Mi-a întins cana şi am luat o înghiţitură. 

— Anne, tot ce vreau cu adevărat e să mă odihnesc şi să las 
pruncul ăsta să prindă puteri în pântecul meu. Am fost la o curte sau 
la alta încă de la patru ani. M-am săturat de dans, m-am săturat de 
ospeţe, m-am săturat să urmăresc turnire şi dansuri cu măşti şi să fiu 
uimită când se vădeşte că bărbatul care arată exact ca regele 
deghizat este într-adevăr regele deghizat. Dacă aş putea, m-aş 
întoarce la Hever chiar mâine. 

Anne s-a suit din nou lângă mine în pat, cu cana în mână, şi a spus 
sec: 

— Acum ai toate mizele pentru care să joci. Dacă regina e dată lao 
parte, cine ştie cât de sus ai putea urca. Ai ajuns până aici, trebuie să 
mergi mai departe. 

Am tăcut câteva clipe, privind-o pe deasupra cănii, apoi am zis 
încetişor: 

— Crede-mă. Nu mă trage inima. 

Privindu-mă în ochi, Anne a spus sincer: 

— Se poate. Dar nu eşti liberă să alegi. 


larna era geroasă şi asta înrăutăţea lucrurile în ce mă privea. 
Cocoloşită între patru pereţi, fără vreun subiect de gândire în afara 
fiecărei noi dureri stranii pe care o simţeam în fiecare zi, am început 
să mă tem de naştere. Primul prunc îl purtasem cu o ignoranță 
fericită, dar acum ştiam că mă aşteaptă luna de întuneric şi izolare, 
iar după aceea, durerea nesfârşită, moaşele care amenințau să tragă 
pruncul afară din mine în timp ce eu, agăţată de cearşafurile legate 
de stâlpii patului, ţipam de groază şi durere. 


— Zâmbeşte, se răstea la mine Anne când regele venea în odăile 
mele. 

Doamnele din jurul meu se agitau şi luau care o lăută, care o 
tamburină, iar eu încercam să zâmbesc, dar durerea surdă din spinare 
şi nevoia permanentă de-a folosi oala de noapte îmi făcea zâmbetul 
să pălească şi mă încovoiam pe taburet. 

— Zâmbeşte! îmi spunea Anne printre dinţi. Şi îndreaptă-ţi spatele, 
putoare leneşă! 

Henric s-a uitat la noi două. 

— Lady Carey, pari obosită. 

Anne i-a zâmbit cuceritor. 

— Poartă o povară grea. Şi cine ar putea şti asta mai bine decât 
Maiestatea Voastră? 

El a părut puţin surprins. 

— Poate că da. Eşti directă, doamnă! 

Anne nici n-a clipit. 

— Cred că orice femeie ar trebui să meargă direct spre Maiestatea 
Voastră, a zis ea cu nişte ochi scânteietori. Asta dacă n-ar avea un 
motiv să se îndepărteze în grabă. 

El era intrigat. 

— Şi dumneata, domnişoară Anne, te-ai îndepărta în grabă? 

— Niciodată prea repede, a spus ea iute. 

Henric a râs tare, iar doamnele, printre care şi Jane Parker, s-au 
uitat spre noi să vadă ce îi spusesem de-l făcusem să râdă. El m-a 
bătut uşurel pe genunchi. 

— Mă bucur că am adus-o pe sora ta înapoi la curte. Ne va înveseli. 

— Foarte tare, am răspuns cât de dulce am putut. 


Nu i-am spus nimic lui Anne până n-am rămas singure şi ea s-a 
apucat să mă dezbrace pentru culcare. Mi-a desfăcut şireturile strânse 
ale corsajului şi eliberarea burţii mele umflate m-a făcut să oftez de 
uşurare. M-am scărpinat, remarcând dungile roşii lăsate de unghii, şi 
mi-am îndreptat spatele, încercând să mai uşurez durerea surdă ce 
mă chinuia tot timpul. 

— Ce-ţi închipui că faci cu regele? am întrebat-o acru. Te 
îndepărtezi în grabă, nu? 

— Deschide ochii, mi-a răspuns cu asprime. 

M-a ajutat să-mi scot fusta şi să-mi pun cămaşa de noapte. 
Servitoarea mea cea nouă a turnat apă într-un lighean şi, sub privirea 
severă a lui Anne, m-am spălat cu apa răcoroasă cât de amănunţit mă 
simţeam în stare. 

— Şi tălpile! mi-a poruncit Anne. 

— Nu pot nici măcar să-mi văd tălpile, darămite să mi le spăl! 

Anne a făcut semn ca ligheanul să fie pus pe podea, aşa încât să 


pot şedea pe taburet în timp ce slujnica îmi spăla picioarele. 

— Fac ce mi se cere, a spus Anne cu răceală. Credeam că vei 
înţelege imediat. 

Am închis ochii, bucurându-mă de senzaţia de a-mi fi săpunite 
tălpile murdare. Apoi am sesizat nota de avertisment din glasul ei. 

— Ce-ţi cere cine? 

— Unchiul nostru. Tatăl nostru. 

— Şi ce anume îţi cer să faci? 

— Să-l fac pe rege să se gândească tot timpul la tine şi să-ţi acorde 
atenţie. Să i te scot tot timpul în cale. 

Am încuviinţat. 

— Păi da, desigur. 

— Şi dacă nu reuşesc, să flirtez eu însămi cu el. 

Mi-am îndreptat ceva mai mult spinarea şi am devenit mai atentă. 

— Unchiul ţi-a spus să flirtezi cu regele? 

Anne a încuviinţat. 

— Când ţi-a spus asta? Unde? 

— A venit la Hever. 

— A bătut drumul până la Hever în toiul iernii ca să-ţi spună să 
flirtezi cu regele? 

A încuviinţat din nou, fără să zâmbească. 

— Dumnezeule mare, nu ştia că o vei face oricum? Că pentru tine 
flirtul e la fel de natural ca respiratul? 

Anne a râs fără voia ei. 

— Evident că nu. A venit să-mi spună că principala noastră sarcină, 
a ta şi a mea, e să ne asigurăm că, indiferent unde se duce regele să- 
şi caute diversiuni în timpul izolării tale şi după naştere, nu va fi sub 
jupoanele unei fete Seymour. 

— Şi eu cum să împiedic asta? Voi petrece jumătate din timpul ăsta 
în camera de naştere! 

— Intocmai. Eu trebuie s-o împiedic în locul tău. 

După câteva clipe de gândire, am ajuns din nou la teama mea din 
copilărie. 

— Şi dacă ajunge să te placă pe tine mai mult? 

Zâmbetul lui Anne era la fel de dulce ca otrava. 

— Ce importanţă are? Atâta vreme cât e o Boleyn? 

— Asta crede unchiul Howard? Nu-i pasă deloc de mine, zăcând pe 
patul de naştere, în timp ce sora mea e trimisă să flirteze cu tatăl 
copilului meu? 

Anne a încuviinţat din cap. 

— Întocmai. Nu-i pasă de tine câtuşi de puţin. 

— N-am vrut să te întorci la curte ca să-mi fii rivală, am spus 
bosumflată. 

— M-am născut ca să-ţi fiu rivală, mi-a răspuns ea cu simplitate. ŞI 


tu, mie. Suntem surori, nu-i aşa? 


Făcea lucrul ăsta minunat, cu un farmec atât de delicat, că nimeni 
nu-şi dădea seama ce se petrece. Juca partide de cărţi cu regele şi se 
pricepea atât de bine, încât pierdea mereu doar la câteva puncte 
diferenţă. Cânta melodiile compuse de el şi le prefera celor compuse 
de oricine altcineva. Îi încuraja pe sir Thomas Wyatt şi pe alţi şase 
curteni să-şi petreacă timpul în preajma ei, aşa încât regele s-a 
obişnuit să o considere cea mai atrăgătoare tânără de la curte. 
Oriunde mergea, Anne era urmată de un freamăt neîntrerupt de 
râsete, pălăvrăgeală şi muzică, iar terenul ei era o curte dornică de 
distracţie. In zilele lungi de iarnă, toţi curtenii aveau datoria absolută 
de a-l distra pe rege, dar Anne era curteana fără pereche. Doar ea 
reuşea să o scoată la capăt în fiecare zi, din zori şi până-n seară, 
fascinând, fermecând, provocând şi, în acelaşi timp, dând mereu 
impresia că e doar ea însăşi şi nimic mai mult. 

Henric stătea cu mine sau cu Anne. Spunea că e un ghimpe între 
doi trandafiri, un mac între doi ştiuleţi de porumb copt. Işi odihnea 
mâna pe spatele meu în timp ce o privea cum dansează. Urmărea 
partitura pe care o ţineam pe pântecul tot mai mare când ea cânta o 
melodie nouă pentru el. Mă sprijinea când jucam cărţi având-o pe ea 
drept adversară. O privea cum alege cele mai bune bucăţi de carne 
de pe propria farfurie şi le pune pe a mea. Anne se purta ca o soră 
apropiată, era tandră, n-ar fi putut fi mai dulce sau mai atentă cu 
mine. 

— Eşti cea mai josnică creatură! i-am spus într-o seară în timp ce se 
pieptăna în faţa oglinzii, împletindu-şi apoi părul într-o frânghie 
neagră şi groasă. 

— Ştiu, a zis ea mulţumită, privindu-şi imaginea reflectată. 

S-a auzit un ciocănit şi George a băgat capul pe uşă. 

— Pot să intru? 

— Intră, a răspuns Anne. Şi închide uşa, pe coridorul ăla parcă bate 
vijelia. 

Ascultător, George a închis uşa şi a fluturat prin faţa noastră o 
carafă cu vin. 

— Bea careva un pocal de vin cu mine? Milady Roditoarea? Milady 
Primăvara? 

— Credeam că ai plecat în cartierul bordelurilor împreuna cu sir 
Thomas, a zis Anne. Spunea că-n seara asta are să petreacă pe cinste. 

— M-a reţinut regele, a spus George. Voia să mă întrebe ceva 
despre tine. 

— Despre mine? s-a mirat Anne, devenind dintr-odată foarte 
atentă. 

— Voia să afle cum ai răspunde unei invitaţii. 


Fără să-mi dau seama, desfăcusem degetele ca pe nişte gheare pe 
cearşaful din mătase roşie. 

— Ce fel de invitaţie? 

— In patul lui. 

— Şi ce i-ai spus? l-a descusut Anne. A 

— Ce mi s-a cerut. Că eşti fecioară, floarea familiei. Inainte de 
nuntă nu dormi în alt pat decât al tău. Indiferent cine întreabă. 

— Şi el ce-a spus? 

— „Oh.” 

— Asta a fost tot? am stăruit pe lângă George. A spus doar „Oh”? 

— Da, a răspuns el simplu. Şi s-a luat după barca lui sir Thomas în 
josul apei, ca să meargă la curve. Cred că l-ai pus pe jar, Anne. 

Ea şi-a ridicat mult cămaşa de noapte şi s-a suit în pat. George i-a 
privit tălpile goale cu un aer de cunoscător. 

— Foarte frumos! 

— Aşa cred şi eu, a spus ea cu satisfacţie. 


M-am retras în odaia de naştere la jumătatea lui ianuarie. Nu 
simţeam nevoia să ştiu ce se petrecea în timp ce stăteam încuiată în 
întuneric şi tăcere. Am auzit că a avut loc un turnir şi că Henric a 
purtat sub haină un semn de afecţiune pe care nu i-l dădusem eu. Şi-a 
scris pe scut mottoul „Declară, eu nu îndrăznesc!”, care a nedumerit 
jumătate din curte, crezând că era un compliment la adresa mea, dar 
unul ciudat, nepotrivit, din moment ce eu nu văzusem nici turnirul, 
nici mottoul, încuiată cum eram în tăcerea plină de umbre a odăii de 
naştere, fără curteni, fără muzicieni, doar cu chicotelile unor doamne 
bătrâne care beau bere şi-şi aşteptau sorocul - de fapt, sorocul meu. 

Mai erau şi alţii care credeau că steaua mea era pe cale să se înalțe 
foarte sus - „Declară, eu nu îndrăznesc!” li se părea un semnal 
adresat curţii că s-ar putea să declare un fiu şi moştenitor. Doar foarte 
puţini s-au gândit să se uite de la rege, care lupta în turnir cu 
promisiunea aceea ambiguă pe scut, la sora mea, aşezată alături de 
regină, cu ochii negri aţintiţi asupra călăreţilor şi cu cel mai vag surâs 
pe buze, cea mai vagă intenţie conştientă în mişcarea capului. 

În seara aceea Anne m-a vizitat şi s-a plâns de aerul închis şi de 
întunecimea încăperii. 

— Ştiu, am zis scurt. Se spune că aşa trebuie să fie. 

— Nu văd de ce suporţi! 

— Gândeşte-te puţin. Dacă aş stărui să fie trase perdelele şi să fie 
deschise ferestrele şi apoi aş pierde copilul sau l-aş naşte mort, ce 
crezi că mi-ar spune mama? Furia regelui ar fi blândă în comparaţie 
cu a ei. 

Anne a încuviinţat din cap. 

— Nu-ţi poţi îngădui să faci absolut nicio greşeală. 


— Nu. Să fii iubita regelui nu înseamnă doar plăcere. 

— Mă vrea. E pe punctul de-a mi-o spune chiar el. 

— Dacă voi naşte un băiat, va trebui să te retragi, am prevenit-o. 

— Ştiu. Dar dacă va fi fată, ei mi-ar putea cere să continui. 

M-am rezemat de perne, prea obosită ca să mă cert. 

— Continuă sau retrage-te, nu-mi pasă. 

Mi-a privit pântecul imens şi rotund cu mare curiozitate, dar fără pic 
de compasiune. 

— Eşti vulgară! Ar fi trebuit să boteze cu numele tău un şlep, nu o 
navă de război. 

l-am privit chipul luminos şi plin de viaţă şi boneta perfectă care-i 
ţinea părul strâns, punându-i în valoare tenul neted. 

— Când au să lanseze şerpi, vei avea unul care să-ţi poarte numele, 
i-am promis. Du-te de-aici, Anne! Sunt prea obosită ca să mă cert cu 
tine. 

S-a ridicat pe dată şi s-a îndreptat spre uşă, dar m-a prevenit: 

— Dacă o să mă dorească pe mine şi nu pe tine, va trebui să mă 
ajuţi, aşa cum te-am ajutat şi eu. 

Am închis ochii. 

— Dacă o să te dorească pe tine, cu voia lui Dumnezeu, o să-mi iau 
pruncul şi o să plec la Hever, iar tu vei putea să-l ai pe rege, curtea şi 
nesfârşitele zile de invidie, răutate şi bârfă, cu binecuvântarea mea. 
Dar nu cred că e bărbatul care să aducă prea multă bucurie femeii lui. 

— O, nu voi fi femeia lui, a spus cu dispreţ. Doar nu crezi că voi fi o 
târfă, ca tine! 

— N-o să se însoare cu tine niciodată, i-am prezis. Şi, chiar dacă o 
va face, ar trebui să te gândeşti de două ori. Uită-te bine la regină 
înainte să ţinteşti jilţul ei. Uită-te la suferinţa de pe chipul acelei femei 
şi întreabă-te dacă măritişul cu soţul ei are şanse să-ţi aducă bucurie. 

Anne s-a oprit o clipă înainte să deschidă uşa. 

— Nu te măriţi cu regele pentru bucurie, a zis. 


În februarie am mai avut un vizitator. Soţul meu, William Carey, a 
venit să mă vadă într-o dimineaţă devreme, în timp ce dejunam - 
pâine, şuncă şi bere. 

— N-am vrut să te deranjez de la masă, a spus politicos, rămânând 
la uşă. 

l-am făcut semn slujnicei. 

— la asta de-aici! 

Mă simţeam în dezavantaj fiind atât de grasă şi de greoaie, în 
comparaţie cu silueta lui frumoasă şi suplă. 

— Am venit să-ţi aduc urări de bine din partea regelui. M-a rugat 
să-ţi spun că mi-a mai acordat nişte dregătorii. Doamnă, îţi sunt 
îndatorat încă o dată. 


— Mă bucur. 

— Deduc din această generozitate că pruncul îmi va purta numele. 

M-am răsucit în pat, cam cu stângăcie. 

— Nu mi-a spus ce vrea. Dar credeam... 

— Încă un Carey. Ce mai familie facem! 

— Da. 

Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, de parcă s-ar fi căit brusc pentru 
că m-a tachinat. 

— Eşti palidă şi pari foarte obosită. De data asta nu e aşa de uşor, 
nu? 

Bunătatea lui neaşteptată mi-a adus lacrimi în ochi. 

— Nu. De data asta nu e aşa de uşor. 

— Doar nu te temi! 

Am pus mâna pe pântecul meu umflat. 

— Putin. 

— Vei avea cele mai bune moaşe din regat, mi-a amintit el. 

Am încuviinţat. N-avea niciun rost să-i spun că mai fusesem îngrijită 
de moaşe, iar ele petrecuseră trei nopţi în jurul patului meu, istorisind 
cele mai îngrozitoare poveşti despre prunci morţi din câte a trebuit să 
asculte vreodată o femeie. William s-a îndreptat spre uşă. 

— Îi voi spune Maiestăţii Sale că eşti slabă şi veselă. 

Am zâmbit stins. 

— Te rog, şi transmite-i plecăciunea mea supusă. 

— E foarte atras de sora ta, a remarcat William. 

— E o femeie foarte atrăgătoare. 

— Nu te temi că ţi-ar putea lua locul? 

Am arătat cu mâna spre odaia întunecoasă, spre perdelele grele din 
jurul patului, spre focul care duduia şi spre trupul meu diform. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bărbate, orice femeie din lume 
poate să-mi ia locul cu binecuvântarea mea, dacă o face în dimineaţa 
asta! 

A râs, şi-a scos pălăria, înclinându-se în faţa mea, şi a ieşit. Am 
rămas întinsă în pat în tăcere o vreme, privind cum se mişcă alene 
perdelele baldachinului în aerul aproape neclintit. Era februarie şi 
copilul meu trebuia să se nască abia la jumătatea lunii. Mi se părea o 
viaţă de om. 

Slavă Domnului, a venit pe lume mai devreme. Şi slavă Domnului, 
era băiat. Băieţelul meu s-a născut în a patra zi a lunii februarie. Un 
băiat: fiul sănătos şi recunoscut al regelui. Familia Boleyn avea toate 
atuurile cu care să joace. 


Vara anului 1526 
Însă nu putea să joace un singur atu - pe mine. 
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu tine? m-a întrebat mama. 
Au trecut trei luni de la naştere şi eşti atât de albă, de s-ar zice că te- 


ai îmbolnăvit de ciumă. Eşti suferindă? 

— Nu mă opresc din sângerat. 

Am  privit-o, căutând puţină compasiune, dar chipul ei era 
încremenit şi trăda nerăbdare. 

— Mă tem că am să sângerez până am să mor. 

— Ce spun moaşele? 

— Spun că se va opri cu timpul. 

A ţâţâit din buze. 

— Eşti aşa de grasă! s-a plâns. Şi aşa de... eşti aşa de ştearsă, 
Mary! 

Am ridicat ochii spre ea şi am simţit că mi se umplu de lacrimi. Am 
spus cu umilinţă: 

— Ştiu. Mă simt ştearsă. 

Mama a încercat să mă încurajeze, dar simţeam că n-are răbdare 
cu mine. 

— l-ai dăruit regelui un fiu. Orice femeie din lume şi-ar da mâna 
dreaptă ca să poată face ce-ai făcut tu. Orice femeie din lume s-ar 
scula din pat şi ar fi alături de el, râzând la glumele lui, cântându-i 
cântecele şi călărind împreună cu el. 

— Unde-i băiatul meu? am întrebat sec. 

A ezitat o clipă, nedumerită. 

— Ştii unde. La Windsor. 

— Ştii de când nu l-am mai văzut? 

— Nu. 

— De două luni. Când m-am întors de la binecuvântarea în biserică 
dispăruse. 

Chipul ei era lipsit de orice expresie. 

— Dar fireşte că a fost luat de-aici! Fireşte că am luat măsuri ca să 
fie îngrijit. 

— De alte femei! 

— Ce contează? 

Mama pur şi simplu nu înţelegea. 

— E îngrijit şi a fost botezat Henry, după rege. Are totul în faţă! 

Nu-şi putea stăpâni triumful din voce. 

— Dar mi-e dor de el! 

Preţ de câteva clipe am avut sentimentul că vorbesc în altă limbă, 
ceva de neînțeles: rusă sau arabă. 

— De ce? 

— Mi-e dor de el şi mi-e dor de Catherine. 

— Şi de asta eşti aşa de ştearsă? 

— Nu sunt ştearsă, am răspuns sec. Sunt tristă. Atât de tristă, că 
nu-mi vine să fac nimic, decât să zac în pat, să-mi îngrop faţa în perne 
şi să plâng până nu mai pot. 

— Pentru că ţi-e dor de copilul tău? 


Mama avea nevoie de o confirmare - ideea era foarte ciudată 
pentru ea. 

— Nu ţi-a fost niciodată dor de mine? am strigat. Sau, dacă nu de 
mine, de Anne? Am fost luate de lângă tine şi trimise în Franţa când 
eram practic în faşă. Nu ţi-a fost dor de noi atunci? Altcineva ne-a 
învăţat să citim şi să scriem, altcineva ne-a luat în braţe când am 
căzut, altcineva ne-a învăţat să călărim pe ponei. Nu te-ai gândit 
niciodată că ţi-ar fi plăcut să-ţi vezi copiii? 

— Nu, mi-a răspuns simplu. N-aş fi putut găsi un loc mai bun pentru 
voi decât curtea regală a Franţei. Aş fi fost o mamă rea dacă v-aş fi 
ţinut acasă. N 

M-am întors cu spatele. Imi simțeam lacrimile prelingându-se pe 
obraji. 

— Dacă ţi-ai putea vedea pruncul, ai fi iarăşi fericită? 

— Da! am spus cu respiraţia tăiată. O, da, mamă, da! Aş fi fericită 
dacă aş putea să-l revăd. Şi pe Catherine. 

— Ei bine, îi voi spune unchiului tău, a zis fără chef. Dar trebuie să 
fii cu adevărat fericită, să zâmbeşti, să râzi, să dansezi fără nicio grijă, 
să fii plăcută privirii. Trebuie să-l recâştigi pe rege. 

— O, s-a îndepărtat atât de mult? am întrebat tăios. 

N-a părut ruşinată nici măcar o clipă. i 

— Slavă Domnului că Anne îl ține prins în plasa ei! Îl joacă pe 
degete ca pe cățelul reginei. II manevrează cum vrea. 

— Şi-atunci de ce n-o folosiţi pe ea? am întrebat-o maliţios. De ce 
vă mai osteniţi cu mine? 

luţeala cu care mi-a răspuns m-a încredinţat că lucrul ăsta fusese 
deja hotărât la un sfat al familiei. 

— Pentru că tu l-ai născut pe fiul regelui, mi-a zis simplu. Bastardul 
lui Bessie Blount a fost făcut duce de Richmond, micul nostru Henry 
are pretenţii la fel de întemeiate. E floare la ureche să se anuleze 
căsătoria ta cu Carey şi aproape la fel de simplu să se anuleze 
căsătoria lui cu regina. Incercăm să-l facem să te ia de nevastă. Anne 
a fost momeala noastră cât timp te-ai aflat pe patul de naştere. Dar 
speranţa noastră stă în tine. 

A tăcut câteva clipe, de parcă s-ar fi aşteptat să fiu foarte 
bucuroasă. Văzând că nu spun nimic, a vorbit din nou, ceva mai dur. 

— Aşa că scoală-te îndată şi pune slujnica să-ţi perie părul şi să-ţi 
strângă bine şireturile. 

— Pot să vin la cină, căci nu sunt bolnavă, am spus posomorâtă. Mi 
se spune că sângerarea nu are importanţă şi poate aşa şi e. Pot să 
stau lângă rege, să râd la glumele lui şi să-l rog să ne cânte. Dar, 
mamă, nu pot să fiu veselă în adâncul inimii. Mă înţelegi cât de cât? 
Nu mă mai pot convinge să fiu veselă. Mi-am pierdut bucuria. Şi 
nimeni în afară de mine nu bănuieşte măcar ce simt şi cât de 


îngrozitor e. 

M-a țintuit cu o privire dură, hotărâtă şi mi-a poruncit: 

— Zâmbeşte! 

Mi-am arcuit buzele într-un zâmbet, simțind că mi se umplu ochii de 
lacrimi. 

— Destul de bine. Continuă să zâmbeşti şi voi aranja lucrurile în aşa 
fel încât să-ţi vezi copiii. 

După cină unchiul a venit în odaia mea. S-a uitat în jur cu oarecare 
plăcere - vedea pentru prima oară cât de luxoasă era încăperea pe 
care o ocupam de când ieşisem din odaia de naştere. Acum aveam o 
odaie personală la fel de mare ca a reginei şi patru doamne de 
companie. Mai aveam două servitoare personale care să mă slujească 
şi un paj. Regele îmi promisese că voi avea muzicianul meu. Dincolo 
de odaia personală se afla odaia de dormit, pe care o împărţeam cu 
Anne, şi o cămăruţă unde puteam să citesc şi să fiu singură. In cele 
mai multe zile mă retrăgeam acolo, închideam bine uşa şi plângeam 
fără să mă vadă nimeni. 

— Te-a aranjat foarte bine. 

— Da, unchiule Howard, am spus politicos. 

— Mama ta spune că tânjeşti după copii. 

Mi-am muşcat buzele, străduindu-mă să-mi înăbuş lacrimile. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce faci mutra asta? 

— Nu e nimic, am şoptit. 

— Atunci zâmbeşte. 

Mi-am luat aceeaşi faţă de gargui care-o mulţumise pe mama. M-a 
țintuit cu privirea la fel de nepoliticos şi a încuviinţat din cap. 

— Bine. Doar nu crezi că poţi să stai degeaba şi să trăieşti în răsfăţ 
doar pentru că i-ai născut un băiat? Copilul nu ne ajută cu nimic decât 
dacă faci pasul următor. 

— Nu pot să-l fac să mă ia de nevastă, am spus încet. E încă soţul 
reginei. 

A pocnit din degete. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, chiar nu ştii nimic? Lucrul 
ăsta n-a contat niciodată mai puţin. Acum e la un pas de război cu 
nepotul ei. Aproape că s-a aliat cu Franţa, cu Papa şi cu Veneţia 
împotriva regelui spaniol. Eşti într-atât de nepăsătoare, încât nu ştii 
nici măcar asta? 

Am scuturat din cap. 

— Ar trebui să te îngrijeşti să ştii lucrurile astea, mi-a zis cu 
asprime. Anne ştie totul. Noua alianţă va lupta împotriva lui Carol al 
Spaniei, iar dacă vor începe să câştige, Henric li se va alătura. Regina 
e mătuşa duşmanului întregii Europe. Nu mai are influenţă asupra lui. 
E mătuşa unui paria. 

Am clătinat din cap, nevenindu-mi să cred. 


— Nu demult, când cu Pavia, era salvatoarea ţării! 

El a pocnit iar din degete. 

— Lucrul ăsta a fost deja uitat. Acum, în ce te priveşte. Mama ta 
spune că nu te simţi bine. 

Am  şovăit. Simţeam limpede că-mi era cu neputinţă să mă 
destăinui unchiului. 

— Ba da. 

— Ei bine, Mary, până la sfârşitul săptămânii trebuie să fii iar în 
patul regelui. Dacă nu faci asta, nu-ţi mai vezi niciodată copiii. Pricepi? 

Auzind ce târg plin de cruzime îmi propunea, am lăsat să-mi scape 
un geamăt slab, iar el a întors capul ca de şoim spre mine şi m-a privit 
cu ochii lui întunecaţi. 

— Nu-ţi dau încuviințarea pentru mai puţin. 

— Nu-mi poţi interzice să-mi văd copiii! am şoptit. 

— Vei vedea că pot. 

— Sunt în grațiile regelui. 

A izbit cu pumnul în masă atât de tare, încât parcă s-ar fi descărcat 
o puşcă. 

— Nu eşti! Tocmai asta e ideea! Nu eşti în grațiile regelui şi, fără 
asta, nu eşti nici într-ale mele. Intră din nou în patul lui şi poţi să faci 
ce vrei. Poţi să-l rogi să-ţi facă o cameră pentru copii, poţi să-ţi legeni 
pruncii pe tronul Angliei. Poţi să mă exilezi! Dar afară din patul lui nu 
eşti decât o târfă proastă şi trecută de care nu-i pasă nimănui! 

In odaie s-a aşternut o tăcere mormântală. După ceva vreme am 
spus rece: 

— Inţeleg. 

— Bine. 

S-a îndepărtat de cămin şi şi-a aranjat poalele jiletcii. 

— Imi vei mulţumi pentru asta în ziua încoronării. 

— Da. 

Simţeam că încep să mi se înmoaie genunchii. 

— Pot să mă aşez? 

— Nu. Învață să stai în picioare. 


În seara aceea s-a dansat în odăile reginei. Regele şi-a adus 
muzicienii ca să-i cânte. Oricine putea să vadă că, deşi şedea lângă 
regină, venise acolo ca să se bucure de vederea doamnelor ei care 
dansau. Anne se afla printre ele. Purta o rochie nouă, albastru-închis, 
şi o bonetă asortată. La gât avea obişnuitul colier din perle cu B-ul din 
aur, de parcă voia să facă paradă cu statutul ei de femeie nemăritată. 

— Dansează! mi-a spus George foarte încet, cu gura lipită de 
urechea mea. Toţi aşteaptă să dansezi. 

— George, nu îndrăznesc! Sângerez, s-ar putea să leşin. 

— Trebuie să te ridici şi să dansezi, mi-a zis privindu-mă cu un 


zâmbet luminos. Îţi jur, Mary! Trebuie s-o faci, altfel eşti pierdută. 

Mi-a întins mâna. 

— Ţine-mă bine. Dacă dau să cad, prinde-mă. 

— Haide. Trebuie s-o facem. 

M-a condus spre grupul de dansatori. Am văzut privirea rapidă a lui 
Anne cântărind tăria strânsorii lui George pe cotul meu şi paloarea 
feţei mele. S-a întors cu spatele pentru o clipă şi ştiam că s-ar fi 
bucurat să mă vadă prăbuşindu-mă. Dar apoi a observat privirea 
unchiului aţintită asupra noastră şi căutătura intensă şi poruncitoare a 
mamei şi mi-a oferit locul ei în şirul de dansatori, chemându-şi şi 
partenerul, pe Francis Weston, iar George m-a condus de-a lungul 
şirului spre rege. Am ridicat privirea şi i-am zâmbit Maiestăţii Sale. 

Am dansat dansul acela şi următorul, iar apoi regele s-a apropiat de 
noi şi i-a spus lui George: 

— ţi iau eu locul şi dansez cu sora ta, dacă nu e prea obosită. 

— Ar fi onorată! 

Am zâmbit radios. 

— AŞ putea dansa toată noaptea dacă Maiestatea Voastră mi-ar fi 
partener. 

George s-a înclinat şi s-a dat la o parte. L-am văzut apucând cu 
degetele un fald al rochiei lui Anne şi trăgând-o spre perete. 

Regele şi cu mine ne-am atins palmele, ne-am întors unul spre altul 
şi am început dansul. Paşii ne apropiau şi apoi ne despărţeau, dar el 
nu-şi lua nicio clipă ochii de la mine. 

Sub şireturile strânse ale corsajului, pântecul mă durea de parcă ar 
fi fost plin de otravă. Simţeam cum mi se prelinge sudoarea printre 
sânii strâns încorsetaţi. Zâmbeam întruna cu acelaşi zâmbet luminos, 
dar lipsit de veselie. Mă gândeam că, dacă aş putea să rămân singură 
cu Henric, aş reuşi să-l conving să mă lase să-mi văd copiii la Hever în 
vară, când el avea să plece la vânătoare. Gândul la pruncul meu mi-a 
stârnit înţepături de durere în sâni, căci laptele încerca să curgă pe 
sub corsajul strâmt. Am zâmbit de parcă aş fi fost plină de bucurie. M- 
am uitat la tatăl copiilor mei, aflat de cealaltă parte a cercului de 
dansatori, şi i-am zâmbit ca şi cum abia aşteptam să fiu în pat cu el, 
doar de dragul lui, nu de dragul a ceea ce putea să facă pentru mine 
şi pentru ai mei. 


În seara aceea, Anne mi-a supravegheat îmbăierea cu o eficienţă 
răutăcioasă care a făcut-o să mă plesnească cu un cearşaf de spălat 
ud şi să protesteze din cauza apei pătate de sânge. 

— Dumnezeule, mă dezguşti! Cum va suporta el? 

M-am înfăşurat într-un cearşaf şi m-am pieptănat singură, înainte 
ca ea să se năpustească asupra mea cu pieptănul pentru păduchi şi 
să-mi smulgă părul din cap sub pretextul că mă ajută să fiu curată. 


— Poate că nu mă va chema, am spus. 

Eram atât de obosită după dans şi după jumătatea de oră de stat în 
picioare, aşteptând răbdătoare ca Henric să-şi ia rămas-bun oficial de 
la regină, încât nu voiam decât să mă prăbuşesc în pat. 

S-a auzit o bătaie în uşă - ciocănitul lui George. A băgat capul pe 
uşă. 

— Bun! mi-a zis văzându-mă spălată şi pe jumătate dezbrăcată. Te 
vrea. Poţi să-ţi pui doar un halat şi să vii. N 

— Atunci e un bărbat curajos, a spus Anne cu răutate. Incă i se mai 
prelinge lapte din sâni, încă mai sângerează şi la cel mai mic fleac 
izbucneşte în plâns. 

George a chicotit ca un băieţandru. 

— Binecuvântată să fii, Annamaria, eşti cea mai dulce dintre surori! 
Cred că Mary se trezeşte în fiecare dimineaţă şi-i mulţumeşte lui 
Dumnezeu că are o tovarăşă de pat ca tine, care s-o aline şi s-o 
înveselească. 

Anne a avut bunul-simţ să pară ruşinată. 

— Am ceva pentru sângerare, a adăugat George. 

A scos din buzunar un cocoloş din bumbac. L-am privit cu 
suspiciune. 

— Ce-i asta? N 

— Una dintre târfe mi l-a dat, mi-a spus. Il împingi între picioare şi, 
pentru o vreme, opreşte sângerarea. 

M-am strâmbat. 

— Nu stă în cale? 

— Ea spune că nu. Dă-i drumul, Marianne! Trebuie să ajungi în 
patul lui în noaptea asta. 

— Atunci nu te uita. 

George s-a întors spre fereastră, iar eu m-am aşezat pe pat şi m-am 
luptat să fac, cu degete stângace, ce-mi spusese el. 

— Lasă-mă pe mine! a zis Anne nervoasă. Dumnezeu mi-e martor 
că fac totul pentru tine. 

A înfipt ghemotocul în mine şi apoi l-a împins bine încă o dată. Mi-a 
scăpat un geamăt răguşit de durere şi George s-a întors pe jumătate, 
spunând cu blândeţe: 

— Nu-i nevoie să omori fata. 

— Trebuie să ajungă până sus, nu? a întrebat Anne îmbujorată şi 
enervată. Trebuie s-o astupe, nu? 

George mi-a întins mâna. M-am rostogolit de pe pat, strângând din 
ochi de durere. 

— Dumnezeule, Anne, dacă pleci vreodată de la curte, poţi să te 
faci vrăjitoare! a zis în glumă. Ai deja toată blândeţea necesară. 

Ea i-a aruncat o privire mânioasă. 

— Ce-ai păţit, de eşti aşa acră? a întrebat-o el în timp ce îmi legam 


rochia şi-mi puneam pantofii roşu aprins cu tocuri înalte. 

— Nimic. 

— Oho! a exclamat el, înțelegând dintr-odată. Am priceput, mică 
domniţă Anne. Ţi-au spus să te dai la o parte şi să i-l laşi lui Mary. Ai 
să fii doar o doamnă de companie a bătrânei regine, pe când sora ta 
va urca spre tron. 

S-a strâmbat la el cu chipul ei frumos schimonosit de gelozie. 

— Am nouăsprezece ani, a spus cu amărăciune. Jumătate din 
curteni mă cred cea mai frumoasă femeie din lume. Toţi ştiu că sunt 
cea mai spirituală şi mai elegantă. Regele nu poate să-şi ia ochii de la 
mine. Sir Thomas Wyatt a plecat în Franţa ca să mă uite. Dar sora 
mea, cu un an mai mică decât mine, e măritată şi are doi copii cu 
însuşi regele. Când va veni şi rândul meu? Când mă voi mărita? Cine- 
mi va fi pereche? 

Pentru o clipă s-a lăsat tăcerea. George i-a mângâiat obrazul 
împurpurat şi i-a spus cu tandreţe: 

— O, Annamaria, tu n-ai pereche! Nici regele Franţei sau al Spaniei 
nu pot să-ţi stea alături. Eşti perfectă, şlefuită în toate privinţele. Ai 
răbdare! Când vei fi sora reginei Angliei, vom putea căuta 
pretutindeni. E mai bine să-i întărim lui Mary poziţia din care te va 
putea sluji, decât să te iroseşti cu vreun duce neînsemnat. 

Auzind asta a chicotit fără voie şi George a înclinat capul brun şi i-a 
atins obrazul cu buzele. 

— Eşti perfectă, să ştii, a încredinţat-o el. Eşti într-adevăr perfectă. 
Te adorăm cu toţii. Ţine-o tot aşa, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă 
află careva cum eşti în realitate, suntem cu toţii pierduţi. 

Ea s-a tras înapoi şi l-ar fi plesnit, dar George şi-a ferit capul, în aşa 
fel încât să nu poată ajunge la el, a râs şi a pocnit din degete spre 
mine. 

— Vino, mică viitoare regină! Eşti gata? Pregătită? 

S-a întors spre Anne: 

— Va putea să intre în ea, nu-i aşa? N-ai împachetat-o prea strâns, 
sper. 

— Bineînţeles că nu, a zis ea enervată. Dar cred că o să doară ca 
naiba. A 

— Ei bine, n-o să ne facem griji în privinţa asta, nu-i aşa? In 
definitiv, trimitem în patul lui pâinea noastră cea de toate zilele şi 
norocul nostru, nu o fetiţă. Vino, copilă! Ai treabă de făcut pentru noi, 
familia Boleyn, şi ne bizuim pe tine! 

A continuat să pălăvrăgească întruna cât am traversat sala cea 
mare şi am urcat scara întunecoasă ce ducea spre odăile regelui. 
Când am intrat, cardinalul Wolsey şedea împreună cu Henric, iar 
George m-a tras spre o banchetă de sub fereastră şi mi-a adus un 
pocal cu vin în timp ce aşteptam ca regele şi cel mai de încredere 


sfetnic al său să-şi încheie discuţia cu voce scăzută. 

— Probabil că numără resturile de la bucătărie, mi-a şoptit George 
ştrengăreşte. _ 

Am zâmbit. Încercările cardinalului de-a face curtea regală să fie 
mai puţin risipitoare erau o permanentă sursă de amuzament pentru 
acei curteni - printre care şi familia mea - a căror bunăstare şi al căror 
câştig proveneau tocmai din exploatarea nebuniei şi extravaganţei de 
la curte. 

In spatele nostru, cardinalul s-a înclinat şi i-a făcut semn pajului să-i 
adune documentele. Apoi a dat din cap spre mine şi spre George, care 
m-a condus să mă aşez în jilţul lui, lângă foc. 

— Vă doresc noapte bună, Maiestate, doamnă, domnule, a spus 
cardinalul ieşind. 

— George, bei un pocal de vin cu noi? l-a întrebat regele. 

l-am aruncat fratelui meu o scurtă privire rugătoare. 

— Mulţumesc, Maiestate. 

George a turnat vin pentru toţi trei. 

— Lucraţi până târziu, Sire? 

Henric a fluturat fără chef dintr-o mână. 

— Ştii cum e cardinalul, a zis el. Neobosit în truda lui. 

— Plicticos de moarte, a sugerat George obraznic. 

Regele a chicotit, lipsit de loialitate, şi a încuviinţat: 

— Plicticos de moarte. 


Pe la unsprezece l-a trimis pe George din odaie, iar pe la miezul 
nopţii eram în pat. M-a mângâiat cu blândeţe şi mi-a lăudat plinătatea 
sânilor şi rotunjimea pântecului. Am pus la păstrare cuvintele lui, 
astfel încât data viitoare când mama avea să-mi reproşeze că sunt 
grasă şi ştearsă să-i pot spune că regele mă place aşa. Dar nu 
simţeam nicio bucurie. Când îmi luaseră pruncul, parcă smulseseră şi 
o parte din mine. Nu puteam să-l iubesc pe acest bărbat, ştiind că nu 
mă va asculta, ştiind că n-aveam voie nici măcar să-i arăt tristeţea 
mea. Era tatăl copiilor mei şi totuşi nu nutrea pic de interes pentru ei 
până nu creşteau suficient ca să-i folosească drept pârghii în jocul 
moştenirii. Imi era iubit de ani de zile şi totuşi avusesem misiunea de- 
a mă încredința că nu mă va cunoaşte niciodată. In timp ce se afla 
deasupra mea şi se mişca în mine, mă simţeam la fel de părăsită ca şi 
corabia care-mi purta numele, ce plutea singură pe mare. 

Henric a adormit aproape imediat ce a terminat, respirând greu, pe 
jumătate lungit peste mine, cu barba încinsă lipită de gâtul meu, cu 
răsuflarea urât mirositoare în obrazul meu. Greutatea şi duhoarea lui 
m-ar fi putut face să ţip, dar am rămas nemişcată. Eram o Boleyn, nu 
o târâtură de slujnică de la bucătărie, care nu poate suporta puţin 
disconfort. Am rămas nemişcată şi m-am gândit la luna care strălucea 


deasupra şanţului cu apă al castelului Hever, dorindu-mi să mă aflu în 
cămăruţa mea, în patul meu cel comod. Am avut grijă să nu mă 
gândesc la copii: la micuța Catherine, în patul ei de la Hever sau la 
Henry, în leagăn, la Windsor. Nu puteam risca să lăcrimez câtă vreme 
mă aflam în patul regelui. Trebuia să fiu gata să mă întorc spre el cu 
un zâmbet când avea să se trezească. 

Spre surprinderea mea, pe la două dimineaţa a început să se 
foiască. 

— Aprinde o lumânare, m-a rugat. Nu pot să dorm. 

M-am ridicat din pat, simțind o durere surdă în toate oasele din 
cauză că stătusem incomod, apăsată de greutatea lui. Am aţâţat 
buştenii din foc, apoi am aprins o lumânare de la flacără. Henric s-a 
ridicat în capul oaselor, trăgând cearşafurile în sus, ca să-i acopere 
umerii goi. Eu mi-am îmbrăcat halatul, m-am aşezat lângă foc şi am 
aşteptat să aflu ce pofteşte. Am remarcat cu groază că nu pare fericit. 

— Milord, ce s-a întâmplat? 

— De ce crezi că nu mi-a dăruit regina un fiu? 

Această întorsătură a gândurilor sale m-a surprins atât de tare, 
încât n-am reuşit să răspund iute şi cu multă iscusinţă, ca o curteană. 

— Nu ştiu. Imi pare rău, Sire! Acum e prea târziu pentru ea. 

— Asta ştiu! a spus enervat. Dar de ce nu s-a întâmplat înainte? 
Când m-am însurat cu ea aveam optsprezece ani, iar ea douăzeci şi 
trei. Era frumoasă, atât de frumoasă că nu ne poate spune în cuvinte. 
lar eu eram cel mai chipeş prinţ din toată Europa. 

— Eşti şi acum, am spus repede. 

Imi aruncă un mic zâmbet mulţumit de sine. 

— Nu Francisc? 

Am fluturat dintr-o mână, măturându-l pe regele francez. 

— Nimeni nu se compară cu tine. 

— Eram viril. Şi potent. Toată lumea ştie asta. lar ea a rămas grea 
imediat. Ştii cât de repede după nuntă a simţit cum mişcă pruncul în 
ea? 

Am clătinat din cap. 

— La patru luni! la gândeşte-te puţin! Am lăsat-o grea în prima lună 
de căsnicie! Ce zici de aşa potenţă? 

Am aşteptat. 

— Pruncul s-a născut mort. Era fată. S-a născut moartă în ianuarie. 

Am întors privirea de la chipul lui nemulţumit, îndreptând-o spre 
flăcările din cămin. 

— A rămas grea iarăşi, a zis el. De data asta a fost băiat. Prinţul 
Henry. L-am botezat, am dat un turnir în cinstea lui. In toată viaţa 
mea n-am fost mai fericit ca atunci! Prinţul Henry, botezat cu numele 
meu şi al tatălui meu. Fiul meu. Moştenitorul meu. Născut pe întâi 
ianuarie. În martie era mort. 


Am aşteptat, îngheţată de gândul la Henry al meu, care-mi fusese 
luat şi care putea să moară şi el în trei luni. Regele era departe de 
mine, în trecut, pe când era tânăr - cu puţin mai în vârstă decât eram 
eu acum. 

— Alt prunc era pe cale să vină pe lume înainte să pier la război cu 
Franţa. A pierdut sarcina în octombrie. O pierdere tomnatică. A făcut 
să pălească strălucirea victoriei împotriva francezilor. A făcut să 
pălească şi strălucirea ei. Doi ani după aceea, în primăvară - alt prunc 
născut mort, alt băiat. Alt copil care ar fi fost prinţul Henry dacă ar fi 
trăit. Dar n-a trăit. Niciunul dintre ei n-a trăit. 

— Aţi avut-o pe prinţesa Maria, i-am amintit aproape în şoaptă. 

— Ea a venit următoarea, a spus. Şi eram sigur că am rupt cercul 
vicios. Credeam - Dumnezeu ştie la ce speram -, dar mă gândeam că 
poate fusese un ghinion sau o boală sau alt lucru care se rezolvase de 
la sine. Credeam că, odată ce reuşea să nască un copil care să 
trăiască, vor urma şi alţii. Dar i-au trebuit doi ani după naşterea 
prinţesei Maria chiar şi ca să rămână grea. Şi a fost fată - născută 
moartă. 

Am respirat adânc - îmi ţinusem răsuflarea ascultând povestea asta 
atât de cunoscută. Cumplita enumerare a pruncilor morţi de către 
tatăl lor era la fel de dureroasă ca imaginea soţiei sale aplecate pe 
scăunelul de rugăciune, şoptind pe boabele rozariului numele celor 
duşi. 

— Dar eu ştiam, a spus Henric ridicându-se de pe perne şi 
întorcându-se spre mine cu chipul nu măcinat de amărăciune, ci roşu 
de mânie acum. Ştiam că sunt potent şi fertil! Bessie Blount mi-a 
născut băiatul în vreme ce regina jelea ultimul prunc mort. Bessie a 
avut un băiat cu mine, pe când cu regina n-am avut decât mici 
cadavre. De ce a trebuit să fie aşa?! 

Am clătinat din cap. 

— De unde să ştiu, Sire? A fost voia lui Dumnezeu. 

— Da! a zis el cu satisfacţie. Intocmai. Ai dreptate, Mary. Asta a 
fost. Asta trebuie să fie. 

— Dumnezeu n-ar putea să vrea un asemenea lucru pentru tine, 
am spus, alegându-mi cu grijă cuvintele, cercetându-i profilul conturat 
în întuneric şi tânjind după sfaturile lui Anne. Dintre toţi prinții 
creştinătăţii, de bună seamă că eşti preferatul Lui. 

S-a întors spre mine. In întuneric ochii săi albaştri îşi pierdeau 
culoarea. 

— Atunci ce poate să fie greşit? m-a întrebat. 

M-am trezit privindu-l cu gura pe jumătate deschisă, ca un idiot 
care pierde vremea pe izlazul satului. Incercam să-mi dau seama ce- 
ar vrea să spun. 

— Regina? 


A încuviinţat din cap. 

— Căsătoria mea cu ea a fost blestemată, a zis simplu. Asta trebuie 
să fi fost. Blestemată încă de la început. 

Mi-am înăbuşit impulsul de-a tăgădui o asemenea idee. 

— Era soţia fratelui meu, a spus el. N-ar fi trebuit să mă însor cu ea. 
Am fost sfătuit să n-o fac, dar eram tânăr şi încăpățânat şi am crezut- 
o când mi-a spus că n-a avut-o niciodată. 

Eram pe punctul de a-i spune că regina e incapabilă să mintă, dar 
m-am gândit la noi, cei din familia Boleyn, şi la ambițiile noastre, aşa 
că mi-am ţinut gura. 

— N-ar fi trebuit să mă însor cu ea! 

A repetat cuvintele astea o dată, încă o dată, apoi faţa i s-a 
schimonosit ca a unui băieţel care izbucneşte în plâns şi a întins 
braţele spre mine. M-am apropiat în grabă de el ca să-l mângâi. 

— Dumnezeule, Mary, vezi cum sunt pedepsit? Cei doi copii ai 
noştri, dintre care unul e băiat, şi Henry al lui Bessie s-au născut în 
afara căsniciei, dar n-am niciun fiu care să-mi urmeze la tron, decât 
dacă are curajul şi iscusinţa să ajungă acolo prin luptă. Altfel, prinţesa 
Maria va lua tronul şi-l va păstra, iar Anglia va trebui să-l suporte pe 
soţul pe care i-l voi putea găsi, oricine ar fi el. O, Dumnezeule! Vezi 
cum sunt pedepsit pentru păcatele femeii spaniole? Vezi cât de trădat 
sunt?! Şi încă de ea! 

I-am simţit lacrimile picurând pe gâtul meu şi atunci l-am strâns în 
braţe şi l-am legănat, de parcă ar fi fost copilul meu. l-am şoptit: 

— Henric, mai ai timp. Eşti un bărbat tânăr, potent şi viril. Dacă 
regina te-ar elibera ai putea avea un moştenitor. 

Era de neconsolat. Hohotea ca un copil, iar eu îl legănam, fără să 
mai încerc să-l asigur de un lucru sau altul, ci vrând doar să-l mângâi, 
să-l alint şi să-i şoptesc „Gata, gata, gata”, până când furtuna a trecut 
şi a adormit, tot în braţele mele, cu genele grele de lacrimi şi gura ca 
un boboc de trandafir lăsată, cu colţurile în jos. 

Nici acum n-am dormit. Capul lui greu se odihnea în poala mea, iar 
braţele mele îi susțineau umerii. Mi-am petrecut noaptea silindu-mă 
să nu mă mişc. De data asta, mintea mea nu-şi găsea odihnă. 
Auzisem pentru prima oară o ameninţare la adresa reginei, rostită de 
alte buze decât cele ale rudelor mele. De data asta erau vorbele 
regelui şi situaţia era mult mai gravă pentru regină decât tot ce se 
petrecuse înainte. 


Henric a început să se foiască înainte de ivirea zorilor şi m-a tras în 
pat lângă el. M-a avut repede, fără să deschidă ochii măcar, apoi a 
adormit din nou şi s-a trezit când valetul odăii de culcare a intrat cu 
lighene cu apă caldă, ca el să se poată spăla, iar pajul a venit să aţâţe 
focul. Am tras perdelele baldachinului în jurul nostru şi mi-am pus 


halatul şi pantofii cu tocuri înalte. 

— Mergi cu mine la vânătoare astăzi? m-a întrebat Henric. 

Mi-am îndreptat spatele, înţepenit după ce-i susţinusem greutatea 
toată noaptea, şi am zâmbit ca şi cum n-aş fi fost frântă de oboseală, 
răspunzând cu încântare: 

— O, da! 

A încuviinţat din cap. 

— După liturghie. 

Apoi m-a lăsat să plec. 

Am ieşit. George mă aştepta în anticameră, credincios ca- 
ntotdeauna, legănând o bilă aurită, umplută cu plante aromatice şi 
mirosind-o. Mi-a cercetat atent chipul la ieşirea din odaia regelui. 

— Necazuri? m-a întrebat. 

— Nu pentru noi. 

— A, bine. Pentru cine? s-a interesat vesel, luându-mi braţul şi 
conducându-mă prin odaie şi apoi pe scările ce duceau la sala cea 
mare. 

— Ai să păstrezi secretul? 

A şovăit. 

— Spune-mi şi apoi văd eu. 

— Chiar mă crezi o neghioabă fără scăpare? l-am întrebat enervată. 

Mi-a aruncat zâmbetul cel mai atrăgător de care era în stare. 

— Uneori. Acum spune-mi, care-i secretul? 

— E vorba de Henric. Astă-noapte a plâns pentru că Dumnezeu l-a 
blestemat să nu aibă fii. 

George s-a oprit locului. 

— Blestemat? A spus el „blestemat”? 

Am încuviinţat. 

— Crede că Dumnezeu nu-i va dărui fii pentru că s-a însurat cu 
soţia fratelui său. 

O expresie de pură încântare a iluminat chipul fratelui meu. 

— Vino! mi-a spus. Vino pe dată. 

M-a tras după el pe a doua scară, care ducea în partea veche a 
palatului. 

— Nu sunt îmbrăcată! 

— N-are importanţă. Mergem la unchiul Howard. 

— De ce? 

— Pentru că regele a ajuns în cele din urmă acolo unde vrem noi s- 
ajungă. În sfârşit! In sfârşit! 

— Vrem să creadă că e blestemat? 

— Dumnezeule mare, sigur că da! 

M-am oprit şi mi-aş fi luat mâna de pe braţul lui, dar el m-a ţinut 
strâns şi m-a tras mai departe. 

— De ce? 


— Eşti o neghioabă, aşa cum îmi închipuiam, a zis el simplu, bătând 
cu putere în uşa unchiului. 

Uşa s-a deschis cu o smucitură. 

— Ar fi bine să fie ceva important, a spus unchiul cu o politeţe 
amenințătoare înainte să ne vadă în prag. Intraţi. 

George m-a împins înăuntru şi a închis uşa în urma noastră. 

Unchiul, îmbrăcat în halatul lui îmblănit, şedea lângă focul mic din 
odaia sa particulară, cu o carafă cu bere alături şi un teanc de hârtii în 
faţă. Nimeni altcineva din casă nu se trezise încă. George a aruncat o 
privire rapidă prin cameră. 

— Putem vorbi în siguranţă? 

Unchiul i-a făcut semn că da şi a aşteptat. 

— Tocmai am luat-o din patul regelui, a zis George. Regele i-a spus 
că n-are copii fiindcă aşa a vrut Dumnezeu. Se crede blestemat. 

Privirea pătrunzătoare a unchiului s-a îndreptat spre mine. 

— A spus el asta? A spus „blestemat”? 

Am şovăit. Henric plânsese în braţele mele, mă strânsese în braţe 
ca şi cum aş fi fost singura femeie din lume căreia îi era milă de 
durerea lui. Pesemne că am lăsat să se vadă pe chipul meu ceva din 
sentimentul de trădare pe care îl încercam, căci unchiul a râs scurt, a 
lovit cu piciorul un buştean din cămin ca să aţâţe focul şi i-a făcut 
semn lui George să mă aşeze pe un taburet de lângă cămin. 

— Povesteşte-mi, mi-a spus cu un calm ameninţător. Dacă vrei să-ţi 
vezi copilaşii la Hever vara asta. Povesteşte-mi, dacă vrei să-ţi vezi fiul 
înainte să înceapă să poarte pantaloni. 

Am  încuviinţat din cap, am tras aer în piept şi i-am repetat 
unchiului, cuvânt cu cuvânt, tot ce-mi spusese regele în liniştea şi 
intimitatea patului său, ce am răspuns eu şi cum a plâns şi a dormit. 
Faţa unchiului era ca o mască mortuară. Nu puteam citi nimic pe ea. 
Dar la urmă a zâmbit. i 

— Poţi să-i scrii doicii şi să-i spui să-ți ducă băiatul la Hever. Il vei 
vizita într-o lună. Te-ai descurcat foarte bine, Mary. 

Am şovăit, dar el mi-a făcut semn cu mâna. 

— Poţi să pleci. A, încă un lucru. Mergi la vânătoare cu Maiestatea 
Sa azi? 

— Da. 

— Dacă mai vorbeşte despre asta azi sau oricând altcândva, fă ce- 
ai făcut şi până acum. Continuă să te porţi tot aşa. 

Am ezitat. 

— Cum anume? 

— Cu o prostie încântătoare, a zis el. Nu-l îndemna în niciun fel. 
Avem învăţaţi care-l pot sfătui în probleme de teologie şi avocaţi care- 
| pot sfătui în privinţa divorţului. Tu doar fii în continuare de o dulce 
prostie, Mary. Îţi reuşeşte minunat! 


Şi-a dat seama că mă simt jignită şi s-a întors spre George. 

— Dintre cele două, ea e cea mai dulce. Ai avut dreptate, George. E 
treapta perfectă pentru scara noastră ce duce în sus! 

George a încuviinţat din cap şi m-a scos iute din odaie. Mi-am dat 
seama că tremuram din cauza unui amestec de supărare pe propria 
mea lipsă de loialitate şi de furie faţă de unchiul meu. 

— O treaptă?! am spus printre dinţi. 

George mi-a oferit braţul. L-am acceptat, iar el a apăsat cu palma 
degetele mele tremurătoare şi a spus cu blândeţe: 

— Desigur. E de datoria unchiului să se gândească la ascensiunea 
neîntreruptă a familiei. Fiecare dintre noi e o simplă treaptă pe 
parcurs. 

M-aş fi desprins de el, dar mă ţinea strâns. 

— Nu vreau să fiu o treaptă! am exclamat. Dacă aş putea să fiu 
ceea ce-mi doresc, aş fi o mică proprietară de fermă din Kent, cu cei 
doi copii ai mei dormind în pat cu mine noaptea şi cu un bărbat bun, 
care să mă iubească, drept soţ. 

In curtea umbrită, George mi-a zâmbit, mi-a ridicat faţa spre el 
împingându-mi bărbia cu degetul şi m-a sărutat uşor pe buze. g 

— Cu toții am vrea asta, m-a încredinţat cu o falsă voioşie. In 
adâncul inimii, toţi suntem oameni simpli. Dar unii dintre noi sunt 
chemaţi să facă lucruri mari, iar tu eşti cea mai importantă Boleyn de 
la curte. Fii fericită, Mary! Gândeşte-te cât de tare o va roade pe Anne 
vestea asta. 


În ziua aceea am călărit alături de rege într-o vânătoare nesfârşită, 
care ne-a purtat kilometri întregi de-a lungul fluviului, hăituind o 
căprioară pe care ogarii au doborât-o într-un final în apă. Când am 
ajuns înapoi la palat, eram gata să plâng de epuizare, dar nu aveam 
timp de odihnă. In seara aceea avea loc un picnic pe malul apei, cu 
muzicieni care cântau pe barje şi un tablou vivant alcătuit de 
doamnele reginei. Regele, regina, doamnele sale de companie şi cu 
mine am privit de pe mal cele trei ambarcaţiuni care înaintau încet în 
susul râului, în acordurile unei melodii impresionante, ce plutea pe 
deasupra apelor repezi. Anne se afla într-una dintre bărci, în chip de 
siluetă de la prova, şi arunca petale de trandafiri în apă. Am remarcat 
că Henric nu-şi lua ochii de la ea. Pe barjă mai erau şi alte doamne, 
aflate alături de ea, care şi-au fluturat cochet poalele fustelor când au 
fost ajutate să debarce. Insă numai Anne avea acel adorabil stil 
conştient de sine de-a se mişca. Păşea ca şi cum ar fi urmărit-o cu 
privirea toţi bărbaţii din lume. Păşea ca şi cum ar fi fost irezistibilă. Şi 
puterea convingerii ei era atât de mare, că toţi bărbaţii de la curte o 
priveau într-adevăr şi o găseau irezistibilă. Când ultima notă a 
melodiei s-a stins şi domnii care se aflaseră în barca rivală au sărit pe 


țărm, s-a produs o mică învălmăşeală în jurul ei. Anne a făcut un pas 
înapoi pe pasarelă, de parcă ar fi fost surprinsă de nesăbuinţa tinerilor 
de la curte. Am observat că arpegiul râsului ei aduce un zâmbet pe 
buzele lui Henric. Anne a scuturat din cap şi s-a îndepărtat, lăsându-i 
pe toţi acolo, cu aerul că niciunul nu era suficient de bun ca să-i fie pe 
plac. S-a dus direct la rege şi regină şi le-a făcut o reverență. 

— A fost tabloul vivant pe placul Înălţimilor Voastre? i-a întrebat ea, 
ca şi cum tabloul ar fi fost un cadou oferit de ea, nu un dans pe care-l 
poruncise regina pentru a-l distra pe rege. 

— Foarte drăguţ, a răspuns regina pe un ton abătut. 

Anne i-a aruncat regelui o privire de-a dreptul focoasă pe sub 
genele plecate. Apoi a făcut încă o reverență adâncă, s-a apropiat 
mine şi s-a aşezat pe aceeaşi banchetă. Henric şi-a reluat conversaţia 
cu soţia sa. 

— La vară, în timpul procesiunii curţii, o voi vizita pe prinţesa Maria, 
a spus el. 

Regina şi-a ascuns surprinderea. 

— Unde ne vom întâlni cu ea? 

— Am spus că eu o voi vizita, a răspuns Henric cu răceală. lar ea va 
veni oriunde îi voi porunci. 

Regina nici măcar n-a tresărit: 

— Mi-ar plăcea să-mi văd fiica, a stăruit ea. Au trecut multe luni de 
când n-am mai fost împreună. 

— Poate va veni ea să vă vadă. Oriunde v-aţi afla. 

Regina a încuviinţat din cap, remarcând, la fel ca toţi curtenii care- 
şi încordau auzul să le surprindă discuţia, că ea nu va călători cu 
regele în vara aceea. 

— Mulţumesc, a spus regina cu o demnitate simplă. Sunteţi foarte 
bun. Mi-a scris că face mari progrese cu greaca şi latina. Nădăjduiesc 
că veţi găsi că este o prinţesă înzestrată. 

— Greaca şi latina nu-i vor ajuta cu nimic să facă fii şi moştenitori, a 
zis scurt regele. Ar face bine să nu devină o învățată adusă de spate. 
Prima îndatorire a unei prințese este aceea de-a fi mama unui rege. 
După cum bine ştiţi, doamnă. 

Fiica Isabelei de Spania, una dintre cele mai inteligente şi educate 
femei din Europa, şi-a aşezat mâinile în poală şi s-a uitat la inelele 
scumpe de pe degetele sale subţiri. 

— Ştiu, într-adevăr. 

Henric a sărit în picioare şi a bătut din palme. Muzicienii s-au 
întrerupt imediat şi au aşteptat să-i afle porunca. 

— Cântaţi o melodie populară! le-a poruncit. Să dansăm înainte de 
cină. 

Ei au început îndată o gigă veselă, molipsitoare, iar curtenii s-au 
grăbit să-şi ocupe locurile. Henric s-a îndreptat spre mine. M-am 


ridicat să dansez cu el, dar el doar mi-a zâmbit şi i-a întins mâna lui 
Anne. Ea a trecut pe lângă mine cu ochii plecaţi, fără să-mi arunce nici 
măcar o privire. Rochia ei mi-a atins genunchii aproape dispreţuitor, 
de parcă ar fi trebuit să mă trag mai mult înapoi, să nu-i stau în cale, 
de parcă toţi ar fi trebuit să se tragă înapoi ca s-o lase pe Anne să 
treacă. După plecarea ei, am ridicat privirea şi am întâlnit-o pe-a 
reginei. Se uita la mine nepăsătoare, aşa cum aş fi privit eu rivalitatea 
dintre nişte păsări care se agită în porumbar. La drept vorbind, n-avea 
nicio importanţă. Cu timpul, toate vor fi mâncate. 


Ardeam de nerăbdare să văd curtea plecată în procesiunea de 
vară, ca să pot merge la Hever să-mi văd copiii, dar plecarea întârzia, 
căci cardinalul Wolsey şi regele nu reuşeau să cadă de acord unde ar 
trebui să meargă mai întâi. Cardinalul, adâncit în negocieri cu noii 
aliaţi ai Angliei împotriva Spaniei - Franţa, Veneţia şi Papa -, voia să 
ţină curtea aproape de Londra, ca să poată lua cât mai uşor legătura 
cu regele dacă se ajungea la război. 

Dar în oraş şi-n toate porturile bântuia ciuma şi Henric era îngrozit 
de boală. Voia să meargă la ţară, departe, unde apa era dulce şi unde 
nu avea să fie urmat de mulțimile de cerşetori şi feluriţi solicitanţi 
veniţi din mahalalele marelui oraş. Cardinalul a adus cele mai bune 
argumente la care se putea gândi, însă Henric, dornic să scape de 
boală şi de moarte, era de neoprit. Nu se dădea în lături să meargă 
tocmai până-n Ţara Galilor s-o vadă pe prinţesa Maria, dar refuza să 
rămână în apropierea Londrei. 

Eu nu aveam voie să plec nicăieri fără încuviințarea expresă a 
regelui şi fără să mă însoţească George. l-am găsit pe amândoi jucând 
tenis în arşiţa puternică a terenului acoperit. O lovitură bună dată de 
George a făcut mingea să se izbească în acoperiş cu o bufnitură şi 
apoi să se rostogolească pe teren, dar Henric o aştepta deja şi a 
trimis-o cu putere în colţ. 

George a ridicat mâna în semn de recunoaştere a loviturii, ca un 
spadasin, şi a servit iarăşi. Anne stătea jos pe marginea terenului, la 
umbră, împreună cu alte câteva doamne de companie, demne şi 
calme ca nişte mici statui de pe o fântână arteziană, toate îmbrăcate 
cu gust, toate aşteptând să fie remarcate. Am strâns din dinţi ca să-mi 
controlez dorinţa imediată de-a mă aşeza lângă ea, de-a o eclipsa. Am 
rămas însă în spate, aşteptând ca regele să termine partida. 

A câştigat-o, bineînţeles. George a aşteptat până în ultimul punct, 
apoi a pierdut convingător. Toate doamnele au bătut din palme. 
Regele, roşu la faţă şi zâmbitor, s-a întors şi m-a văzut. 

— Sper că n-ai pariat pe fratele tău. 

— N-aş paria niciodată împotriva Maiestăţii Voastre la vreun sport 
de măiestrie! Am prea mare grijă de mica mea avere. 


Vorbele mele l-au făcut să zâmbească. A luat un şervet de la pajul 
său ca să-şi şteargă faţa îmbujorată. 

— Am venit să cer o favoare, am spus repede, înainte să ne poată 
întrerupe cineva. Vreau să-i văd pe fiul nostru şi pe fiica noastră 
înainte să plece curtea în călătorie. 

— Dumnezeu ştie unde vom merge, a spus Henric cu o faţă 
întunecată şi încruntată. Wolsey spune întruna... 

— Dacă aş putea să plec azi, m-aş întoarce într-o săptămână, am 
spus încet. Şi apoi voi călători cu tine, oriunde ai hotărî să mergi. 

Nu voia să plec de lângă el. Zâmbetul i-a pierit de pe buze. l-am 
aruncat o scurtă privire lui George, implorându-l să mă ajute. 

— Şi la întoarcere poţi să ne spui cum îi merge copilului! a zis el. Şi 
dacă e la fel de chipeş şi de puternic ca tatăl lui. Doica spune că e 
blond? 

— Un blond auriu de Tudor, am spus repede. Dar nimeni nu mă 
poate convinge că e mai chipeş decât tatăl lui. 

L-am prins pe Henric pe muchie - încă o clipă şi dispoziţia lui s-ar fi 
întunecat. Dar zâmbetul s-a ivit din nou pe chipul lui. 

— Ah, ce linguşitoare eşti, Mary! 

— Mi-ar plăcea atât de mult să mă conving că băiatul e bine îngrijit, 
înainte să plec cu Maiestatea Voastră! 

— Foarte bine, a zis nepăsător. 

Privirea lui a trecut pe lângă mine, îndreptându-se spre Anne. 

— Imi voi găsi ceva de făcut. 

Toate celelalte doamne din jurul ei au zâmbit când l-au văzut 
uitându-se în direcţia lor. Cele mai îndrăzneţe au scuturat din cap, şi- 
au legănat umerii şi au început să cocheteze ca nişte ponei dresați în 
arenă. Doar Anne i-a aruncat o privire şi apoi s-a uitat în altă parte, de 
parcă atenţia lui ar fi lăsat-o rece. A întors capul şi i-a zâmbit lui 
Francis, iar rotirea capului ei era la fel de ademenitoare ca 
promisiunea şoptită a oricărei alte femei. Francis s-a apropiat de ea 
într-o clipă, i-a luat mâna şi a dus-o la buze s-o sărute. 

L-am văzut pe rege întunecându-se la faţă şi m-am minunat de 
nesăbuinţa lui Anne. Regele şi-a aruncat şervetul pe după gât şi a 
deschis poarta terenului de tenis. Pe dată, doamnele s-au ridicat 
surprinse în picioare şi au făcut reverenţe adânci. Anne s-a uitat în jur, 
şi-a retras alene mâna din mângăierile lui sir Francis şi a făcut o mică 
reverență în stil propriu. 

— Aţi urmărit cât de cât partida? a întrebat-o cu bruscheţe regele. 

Anne s-a ridicat din reverență şi i-a zâmbit de parcă nemulţumirea 
lui n-ar fi însemnat nimic, spunând cu nepăsare: 

— Am urmărit cam jumătate. 

Chipul lui s-a întunecat iar. 

— Jumătate, doamnă? 


— De ce să-l privesc pe adversarul vostru, Sire, când e Maiestatea 
Voastră pe teren? 

O clipă s-a aşternut tăcerea, apoi regele a râs tare şi curtenii au râs 
la rândul lor linguşitor, de parcă nu şi-ar fi ţinut până atunci respiraţia 
în faţa obrăzniciei ei. Anne i-a aruncat zâmbetul ei tulburător şi 
înşelător. 

— Atunci sportul acesta n-are nicio noimă pentru dumneata, a spus 
Henric. Din moment ce vezi doar jumătate. j 

— Văd tot soarele şi nicio umbră, a răspuns ea. Intreaga zi şi nicio 
secundă de noapte. 

— Spuneți că sunt soarele? 

Ea i-a zâmbit şi a şoptit: 

— Ameţitor. 

Cuvântul era cea mai intimă flatare. 

— Ameţitor. 

— Spuneţi că sunt ameţitor? 

Anne a făcut ochii mari, de parcă neînţelegerea din mintea lui ar fi 
surprins-o. 

— Soarele, Maiestate. Soarele e ameţitor azi. 


Hever era o mică insulă cenuşie, cu multe turnuri, pe fundalul de un 
verde luxuriant al pământurilor din Kent. Am intrat în parc pe o poartă 
lăsată deschisă cu neglijenţă şi ne-am îndreptat spre castel când 
soarele apunea în spatele lui. Acoperişurile asimetrice, cu ţigle roşii 
luceau în lumina aurie, iar piatra cenuşie a zidurilor se reflecta în apa 
neclintită din şanţul împrejmuitor, aşa că păreau a fi două castele, 
unul plutind deasupra celuilalt, ca o lume de vis a căminului meu. Pe 
apa din şanţ alunecau două lebede sălbatice, ciugulindu-se reciproc şi 
alcătuind cu gâturile lungi, arcuite o inimă. Imaginea lor oglindită în 
apă dădea impresia că erau patru lebede, iar castelul reflectat pâlpâia 
în jurul lor. 

— Frumos, a zis George scurt. Te face să-ţi doreşti să poţi sta aici 
tot timpul. 

Am ocolit şanţul şi am traversat podeţul plat din scânduri din 
punctul în care drumul trecea peste râu. Două becaţe au ţâşnit dintre 
trestii şi mi-au speriat calul obosit cu zarva lor. Pe pajiştile de pe 
malurile râului fusese cosită iarba şi mirosul dulce al fânului stăruia în 
aerul înserării. Am auzit un strigăt şi câţiva dintre oamenii tatei, 
îmbrăcaţi în livrea, au ieşit în grabă din sala de gardă şi s-au oprit pe 
podul mobil, cu mâna streaşină la ochi, ca să se apere de lumină. 

— E tânărul lord împreună cu lady Carey! a exclamat unul dintre 
soldaţi. 

Un flăcău aflat mai în spate s-a întors şi a dat fuga în curte, să le 
dea de veste tuturor; am lăsat caii la pas, în timp ce clopotul bătea, 


gărzile ieşeau alergând din sala lor şi servitorii se îmbulzeau în curtea 
interioară. 

George mi-a aruncat un zâmbet trist văzând lipsa de eficienţă a 
soldaţilor noştri şi şi-a ţinut calul în frâu, ca să pot trece prima peste 
podul mobil şi prin arcada cu grilaj de fier. Toată suflarea castelului 
năvălea în curte, de la băieţii care învârteau proţapul în bucătărie, 
murdari şi zdrenţăroşi, până la menajeră, care deschidea uşile sălii 
celei mari, strigând cu o voce stridentă un servitor dinăuntru. 

— Milord, lady Carey! a spus îndreptându-se spre noi. 

Majordomul a înaintat odată cu ea şi s-au înclinat amândoi. Un 
valet mi-a luat hăţurile, iar căpitanul gărzii m-a ajutat să cobor, cam 
brusc, din şa. 

— Ce face copilaşul meu? am întrebat-o pe menajeră. 

A făcut semn spre scara din colţul curţii. 

— Uitaţi-l. 

M-am întors repede - doica îmi aducea băieţelul afară, la lumina 
soarelui. A trebuit în primul rând să cuprind cu mintea cât de mult 
crescuse. Ultima oară îl văzusem când avea doar o lună, iar la naştere 
fusese micuţ. Acum obrajii i se rotunjiseră şi deveniseră rozalii. Doica 
îi susţinea cu palma căpşorul blond şi am simţit o împunsătură de 
gelozie atât de puternică, încât aproape mi-a venit rău văzând mâna 
ei mare, roşie şi bătătorită pe capul fiului regelui, al fiului meu. Era 
înfăşurat strâns în scutece şi legat pe scândura de înfăşat. Am întins 
braţele, iar doica mi l-a dat ca pe un platou cu mâncare. 

— li merge bine, a spus, apărându-se parcă. 

L-am ridicat ca să-i pot vedea faţa. Mâinile şi braţele lui micuţe erau 
legate pe lângă corp, iar feşele îi ţineau chiar şi capul nemişcat. Putea 
să-şi mişte doar ochii, care mi-au cercetat chipul, de la gură până la 
ochi, apoi au privit cerul din spatele meu şi corbii ce se roteau în jurul 
turnului, deasupra capului meu. 

— E adorabil! am şoptit. 

George a descălecat fără grabă, i-a aruncat hăţurile unui băiat de la 
grajd şi s-a apropiat, uitându-se peste umărul meu. Pe dată, ochii de 
un albastru închis ai pruncului au început să cerceteze faţa cea nouă. 

— Se uită la unchiul lui, a spus George cu satisfacţie. Bun! Ţine-mă 
bine minte, băiete! Ne vom făuri unul altuia soarta. la spune, Mary, 
nu-i aşa că e un Tudor? E bucăţica ruptă din rege. Bună treabă! 

Am zâmbit, privind obrajii trandafirii şi şuviţele de păr auriu şi 
strălucitor care se iveau de sub boneta de pânză, ochii de un albastru 
închis care treceau de la chipul lui George la al meu cu o încredere 
calmă. 

— Chiar este, nu-i aşa? 

— Ce ciudat! 

George a coborât vocea, şoptind doar pentru urechile mele. 


— Gândeşte-te, am putea să-i jurăm credinţă fărâmei ăsteia de om! 
Într-o zi ar putea să fie regele Angliei! Ar putea să fie cel mai măreț 
om din Europa, iar tu şi cu mine am putea depinde întru totul de el. 

Mi-am încleştat degetele pe scândură şi am mângâiat trupuşorul 
mic, înfăşat strâns pe placa de lemn. Am şoptit: 

— Te rog, Doamne, apără-l, oricare i-ar fi viitorul. 

— Apără-ne pe noi toţi, a zis George. Căci nu ne va fi uşor să-l 
urcăm pe tron. 

Mi-a luat copilul din braţe şi i l-a întins nepăsător doicii, de parcă n- 
ar mai fi avut răbdare să facă speculaţii, şi m-a condus spre uşa 
principală a casei. M-am oprit - chiar în prag, o fetiţă de doi ani, 
îmbrăcată în hainele scurte ale primei copilării, stătea şi se uita la 
mine. O femeie o ţinea strâns de mână. Catherine, fetiţa mea, m-a 
privit de parcă aş fi fost o străină. 

M-am lăsat în genunchi pe pavajul de piatră al curții. 

— Catherine, ştii cine sunt? 

Feţişoara ei palidă a tremurat, dar n-a izbucnit în plâns. 

— Mama mea. 

— Da! Am vrut să vin să te văd şi până acum, dar nu mi s-a dat 
voie. Mi-a fost dor de tine, fiica mea! Aş fi vrut să fii cu mine. 

A ridicat ochii spre servitoarea care-o ţinea de mânuţă. Strângându- 
i uşor palma, aceasta a îndemnat-o să răspundă. 

— Da, mamă, a zis ea cu o voce subţire. 

— Îţi mai aminteşti de mine? 

Durerea din vocea mea era evidentă pentru toţi cei care mă puteau 
auzi. Catherine s-a uitat la servitoarea care-o ţinea de mână, apoi iar 
la chipul meu. Buzele au început să-i tremure, faţa i s-a schimonosit şi 
a izbucnit în plâns. 

— O, Dumnezeule! a exclamat George obosit. 

Mâna lui fermă care mă ţinea de cot m-a silit să urc scările şi să 
trec pragul casei, apoi m-a împins cu hotărâre spre sala cea mare. 
Focul era aprins, deşi ne aflam în toiul verii, iar jilţul cel mare de lângă 
cămin era ocupat de bunica Boleyn. George a salutat-o scurt, după 
care s-a întors spre slujitorii care ne urmaseră în sală. 

— Afară. Şi vedeţi-vă de treburi. 

— Ce s-a întâmplat cu Mary? m-a întrebat bunica. 

— Arşiţa şi soarele, a improvizat George la nimereală. Şi călăria. 
După naştere. 

— Asta-i tot? m-a întrebat ea tăios. 

George m-a trântit pe un scaun şi s-a lăsat şi el cu greutate pe un 
altul. 

— Setea! a zis el cu subiînţeles. Cred că moare după un pocal de 
vin. Şi eu la fel, doamnă. 

Bătrâna doamnă a zâmbit cu gura până la urechi văzându-i 


grosolănia şi a făcut semn spre un dulap masiv din spatele ei. George 
s-a ridicat şi a turnat un pocal de vin pentru mine şi altul pentru el. L-a 
băut dintr-o înghiţitură şi şi-a mai turnat unul. 

Mi-am frecat faţa cu dosul mâinii şi m-am uitat în jur. 

— Vreau să mi-o aducă pe Catherine. 

— Las-o baltă, m-a sfătuit George. 

— Abia dacă mă recunoaşte. S-ar zice că m-a uitat cu totul. 

— Tocmai de asta am spus s-o laşi baltă. 

Aş fi protestat, dar George a stăruit: 

— Probabil că a fost târâtă afară din camera copiilor când s-a auzit 
clopotul, îmbrăcată la iuţeală în rochia ei cea mai bună şi dusă jos, 
spunându-i-se să te salute politicos. Probabil că biata copilă era 
bolnavă de frică. Dumnezeule, Mary, nu mai ţii minte ce agitaţie era 
când aflam că vin tata şi mama? Era mai rău decât prima vizită la 
curte! Tu vomitai de groază, iar Anne umbla cu zilele în rochia cea mai 
bună. Eşti întotdeauna îngrozit când vine mama să te vadă. Lasă-i 
copilei un pic de răgaz ca să se liniştească, apoi du-te încet în camera 
ei şi stai cu ea. 

Am încuviinţat - sfatul lui era de bun-simţ - şi m-am aşezat comod 
pe scaun. 

— Totul e bine la curte? a întrebat bătrâna doamnă. Ce face fiul 
meu? Şi mama voastră? 

— Bine, a răspuns George scurt. Tata a fost la Veneţia în ultima 
lună, lucrând la încheierea alianţei. Treburi de-ale lui Wolsey. Mama e 
bine, în slujba reginei. 

— Regina e bine? 

George a dat din cap. 

— Anul ăsta nu-l însoţeşte pe rege în procesiunea de vară. l-a 
scăzut mult importanţa la curte. 

Bătrâna doamnă a încuviinţat din cap auzind povestea aceea atât 
de cunoscută a femeii care se îndreaptă încet spre moarte. 

— Şi regele? Mary e încă favorita lui? 

— Mary sau Anne, a răspuns George zâmbind. Se pare că gusturile 
sale înclină către fetele Boleyn. Mary e şi acum favorita. 

Bunica şi-a îndreptat privirea sfredelitoare spre mine şi a spus 
aprobator: 

— Eşti o fată bună. Cât stai? 

— O săptămână, am spus. Atât mi s-a îngăduit. 

— Dar tu? a întrebat ea întorcându-se spre George. 

— Cred că voi rămâne câteva zile, a zis alene. Uitasem ce frumos e 
la Hever vara. S-ar putea să rămân şi s-o duc pe Mary acasă când vine 
vremea să ne întoarcem la curte. 

— Eu voi fi cu copiii toată ziua, l-am prevenit. 

— Nu face nimic, a spus zâmbind. Nu am nevoie de companie. O să 


mă apuc de scris. Cred că voi deveni poet. 


Urmând sfatul lui George, nu m-am dus la Catherine o vreme. Am 
urcat pe micuța scară răsucită în cămăruţa mea, m-am spălat pe faţă 
în vasul cu apă şi am privit pe fereastră parcul tot mai întunecat din 
jurul castelului. Am văzut o străfulgerare albă - o strigă - şi i-am auzit 
ţipătul întrebător, apoi răspunsul perechii sale în pădure. Am auzit un 
peşte sărind în apa din şanţ şi am văzut cum încep să răsară stelele, 
ca nişte punctişoare argintii, pe cerul albastru-cenuşiu. Abia atunci m- 
am dus în camera copiilor să-mi caut fiica. 

Şedea pe un scăunel în faţa focului, cu un castron cu lapte şi pâine 
în poală, ţinând lingura la jumătatea distanţei dintre castron şi gură şi 
ascultând discuţia purtată peste capul ei - dădaca bârfea împreună cu 
o altă servitoare. Când m-au văzut, au sărit în picioare, iar Catherine 
ar fi scăpat castronul dacă dădaca n-ar fi fost suficient de rapidă să i-l 
ia. Cealaltă servitoare a dispărut cu o fluturare a rochiei, iar dădaca s- 
a aşezat lângă Catherine şi a dat un spectacol pe cinste, urmărindu-mi 
fetiţa cum mănâncă şi asigurându-se că nu stă prea aproape de foc. 

M-am aşezat fără să spun nimic până s-a mai potolit puţin agitația 
şi am putut s-o privesc pe Catherine luând ultimele înghiţituri. Dădaca 
i-a luat castronul. l-am făcut semn să iasă din cameră, iar ea a plecat 
fără o vorbă. 

Am căutat în buzunarul rochiei. 

— Ţi-am adus un mic cadou. 

Era o ghindă prinsă pe o sfoară, sculptată cu măiestrie ca să 
înfăţişeze un chip. Micuța cupă a ghindei alcătuia pălăria. Copila a 
zâmbit pe dată şi a întins mâna. Avea şi acum palma dolofană, ca de 
bebeluş, cu degete mititele. l-am pus ghinda în mână, simţindu-i 
moliciunea pielii. Am întrebat-o: 

— li vei da un nume? 

O mică încruntare i-a încreţit fruntea netedă. Părul auriu îi era pe 
jumătate ascuns sub boneta de noapte, care-i dezvelea faţa. Am atins 
cu blândeţe panglica bonetei, apoi buclele aurii care se clătinau sub 
marginea acesteia. Complet absorbită de ghindă, nu s-a ferit de 
atingerea mea. A ridicat ochii albaştri spre mine. 

— Cum să-i spun? 

— Vine dintr-un stejar. E o ghindă. Stejarul e copacul pe care regele 
vrea să-l plantăm cu toţii. Lemnul lui e tare bun pentru corăbiile 
regelui. 

— Am să-i spun Oakley?, a spus cu hotărâre micuța. 

De bună seamă, n-o interesau deloc regele şi corăbiile lui. A mişcat 
sfoara şi mica ghindă s-a bălăbănit în sus şi-n jos. 


4 De la oak - stejar. (n. t.) 


— Dansează! a strigat încântată. 

— Ai vrea să stai pe genunchii mei cu Oakley? Aş putea să-ţi 
povestesc cum s-a dus el la o mare petrecere cu dans, împreună cu 
toate celelalte ghinde. 

A şovăit câteva clipe. 

— Au venit şi alunele, am ispitit-o. Şi castanele. A fost un mare bal 
în pădure. Cred că şi murele şi afinele au fost acolo. 

Era de-ajuns. Catherine s-a ridicat de pe scăunel şi s-a îndreptat 
spre mine; am ridicat-o pe genunchi. Era mai grea decât îmi aduceam 
aminte - un copil adevărat, din carne şi oase, nu copilul de vis la care 
mă gândeam noapte de noapte. Am aşezat-o pe genunchi, simţindu-i 
căldura şi puterea. Mi-am lipit obrazul de boneta caldă şi i-am simţit 
buclele gâdilându-mi gâtul. Am tras în piept mireasma dulce a pielii ei, 
mirosul acela minunat de copil. 

— Spune mai departe, m-a rugat şi s-a sprijinit de mine ca să 
asculte povestea petrecerii din pădure. 

Am petrecut o săptămână minunată împreună - George, copiii şi cu 
mine. Ne-am plimbat sub razele soarelui şi am făcut picnicuri pe 
fânețe, unde iarba moale reîncepea să crească printre cotoarele tari 
ale celei vechi, cosite. După ce ne îndepărtam de castel, îl desfăşam 
pe micuțul Henry şi-l lăsam să dea din picioare în aerul cald şi să se 
mişte liber. Mă jucam cu Catherine cu mingea sau de-a v-aţi 
ascunselea: un joc nu prea provocator pe o pajişte deschisă, dar ea 
avea încă vârsta la care putea să creadă că, dacă închide ochii şi-şi 
trage un şal peste cap, nu poate fi văzută. lar George şi Catherine se 
întreceau la fugă în curse în care el era din ce în ce mai beteag, aşa 
că la început a fost nevoit să sară într-un picior, apoi să se târască de- 
a buşilea, iar spre sfârşitul săptămânii nu mai putea să meargă decât 
în mâini, eu ţinându-l de picioare, pentru ca întrecerea să fie corectă 
şi ea să poată învinge pe picioruşele-i nesigure. 

In seara în care trebuia să ne întoarcem la curte n-am putut mânca 
la cină, fiindcă eram cumplit de tristă. Nu m-am îndurat să-i spun lui 
Catherine că plec, ci m-am furişat în zori ca o hoaţă, rugând-o pe 
dădacă să-i spună când se trezea că mama ei avea să vină înapoi cât 
de repede putea şi că o ruga să fie fetiţă cuminte şi să aibă grijă de 
Oakley. Am călărit până la amiază cu mintea înceţoşată de durere, 
fără bag de seamă că ploua încă de la plecarea noastră. Mi-am dat 
seama abia la prânz, când George a zis: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, hai să ne adăpostim puţin de 
ploaia asta şi să căutăm ceva de mâncare! 

Se oprise în faţa unei mănăstiri, al cărei clopot începea să bată 
pentru liturghie. A descălecat şi m-a ajutat să mă dau jos din şa. 

— Ai plâns tot drumul? 

— Cred că da. Nu suport să mă gândesc... 


— Atunci nu te gândi, mi-a zis tăios. 

A stat deoparte până când unul dintre cei patru oameni ai noştri a 
tras de clopotul cel mare şi ne-a anunţat paznicului porţii. Când poarta 
grea s-a deschis, George m-a condus în curte, iar de-acolo pe treptele 
ce duceau spre refectoriu. Ajunseserăm devreme: înăuntru erau doar 
doi călugări care aşezau pe masă farfurii de cositor şi căni de cositor 
pentru bere sau vin. George l-a chemat pe unul dintre ei, pocnind din 
degete, şi l-a trimis să aducă în grabă vin pentru noi, apoi mi-a pus 
cana rece în mâini. 

— Bea până la fund! m-a îndemnat hotărât. Şi nu mai plânge. 
Diseară trebuie să fii la curte şi nu poţi să soseşti acolo cu faţa albă şi 
cu ochii roşii. N-au să te mai lase niciodată să pleci, dacă asta te 
urâţeşte. Nu eşti femeia care să poată să-şi facă pe plac. 

— Arată-mi tu o femeie din lumea asta care poate să-şi facă pe 
plac! am strigat mânioasă, făcându-l să râdă. 

— Ai dreptate. Nu cunosc niciuna. Cât mă bucur că micul Henry şi 
cu mine suntem bărbaţi! 


Am ajuns la Windsor abia seara şi am găsit curtea pe picior de 
plecare. Nici măcar Anne n-a reuşit să-şi facă timp să mă cerceteze. 
Era cuprinsă de febra pregătirilor şi am văzut două rochii noi 
dispărând în cufărul ei. 

— Ce sunt acelea? 

— Daruri de la rege, mi-a răspuns scurt. 

Am încuviinţat din cap fără să spun nimic. Mi-a aruncat un zâmbet 
pieziş, apoi a împachetat bonetele asortate. Am observat, iar ea asta 
şi voia, fără îndoială, că una dintre ele, cel puţin, era bogat 
împodobită cu perle. M-am trântit pe bancheta de sub fereastră şi am 
privit-o cum îşi aşază pelerina peste toate celelalte lucruri şi cum 
cheamă servitoarea să vină să strângă chingile cufărului. După ce 
aceasta a ieşit, iar portarul a urmat-o cu cufărul, Anne s-a întors spre 
mine cu un aer provocator. 

— Aşadar? 

— Ce se petrece? Rochii? 

S-a uitat la mine ţinând mâinile la spate, modestă ca o şcolăriţă. 

— Mă curtează. Pe faţă. 

— Anne, e iubitul meu! 

A ridicat alene din umeri. 

— N-ai fost aici, nu? Ai plecat la Hever, ţi-ai vrut copiii mai mult 
decât îl voiai pe el. N-ai fost tocmai... seducătoare. 

— Şi tu eşti? 

A zâmbit de parcă şi-ar fi amintit o glumă. 

— In vara asta pluteşte o anumită seducţie în aer. 

Am strâns din dinţi ca să-mi ţin firea. 


— Parcă trebuia să-i ţii treaz interesul faţă de mine, nu să-l abaţi 
din drumul lui. 

Anne a ridicat iarăşi din umeri. 

— E bărbat. E mai uşor să-i stârneşti interesul decât să-l respingi. 

— Sunt curioasă de un singur lucru. 

Dacă vorbele ar fi fost cuțite, le-aş fi aruncat, cu lama înainte, în 
faţa ei mulţumită şi zâmbitoare. 

— E clar că i-ai atras atenţia dacă-ţi face astfel de daruri. Ai avansat 
la curte. Eşti favorita. 

A încuviinţat din cap. Mulţumirea plutea în jurul ei precum căldura 
unei pisici mângâiate. 

— E clar că faci asta în ciuda faptului că e iubitul meu recunoscut. 

— Mi s-a spus s-o fac, a zis obraznic. 

— Nu ţi s-a spus să-mi iei locul! am spus tăios. 

A ridicat din umeri cu nevinovăție. 

— N-am ce să fac dacă mă doreşte, a zis pe un ton dulce precum 
mierea. Curtea e plină de bărbaţi care mă doresc. li încurajez? Nu. 

— Adu-ţi aminte că vorbeşti cu mine, am spus posomorâtă. Nu cu 
unul dintre neghiobii tăi. Ştiu bine că-i încurajezi pe toţi. 

Mi-a aruncat acelaşi zâmbet blând. 

— Ce speri, Anne? Să-i devii amantă? Să-mi iei locul? 

Pe dată, bucuria trufaşă de pe chipul ei a fost înlocuită de un aer 
gânditor. 

— Da, presupun că da. Dar există un risc. 

— Un risc? 

— Dacă îl las să mă aibă, sunt şanse mari să-şi piardă interesul. E 
greu de păstrat. 

— Nu şi pentru mine, am spus, obţinând un avantaj. 

— Nu scoţi nimic de la el. Pe Bessie Blount a măritat-o cu un nimeni 
când a terminat cu ea. Nici ea n-a scos nimic de la el. 

Mi-am muşcat limba atât de tare, încât am simţit în gură gustul 
sângelui. 

— Dacă spui tu, Anne... 

— Cred că am să aştept. Am să aştept până când îşi va da seama 
că nu sunt o Bessie Blount şi nicio Mary Boleyn. Ci ceva mult mai 
însemnat. Am să aştept până când îşi va da seama că trebuie să-mi 
facă o propunere, una foarte însemnată. 

După câteva clipe de tăcere, am prevenit-o: 

— N-ai să-l capeţi niciodată înapoi pe Henry Percy, dacă asta speri. 
Nu ţi-l va da pe Percy ca să-ţi obţină favorurile. 

Din doi paşi mari a ajuns în celălalt capăt al încăperii şi m-a înşfăcat 
de încheieturi, înfigându-mi unghiile în carne. 

— Să nu-i mai rosteşti numele niciodată! a şuierat ea. Niciodată! 

Mi-am smuls mâinile şi am apucat-o de umeri. 


— Am să-ţi spun exact ce vreau! Aşa cum şi tu îmi spui exact ce 
vrei. Eşti blestemată, Anne, ţi-ai pierdut singura iubire şi acum vrei tot 
ce nu e al tău. Vrei tot ce e al meu. Intotdeauna ai vrut ce era al meu. 

S-a desprins din strânsoarea mea, a deschis uşa cu o smucitură şi 
mi-a poruncit: 

— Lasă-mă! 

— Poţi să pleci, am corectat-o. Asta e odaia mea, dacă-ţi aduci 
aminte. 

Preţ de câteva clipe ne-am sfredelit cu privirea, încăpăţânate ca 
două pisici pe acoperişul grajdului, pline de duşmănie şi de ceva mai 
întunecat - vechiul sentiment al tuturor surorilor că, de fapt, în lume 
nu e loc decât pentru una dintre ele. 

M-am dat prima la o parte, spunând: 

— Ar trebui să fim în aceeaşi tabără. 

Anne a trântit uşa în urma ei. 

— E odaia noastră, a hotărât. 


Granițele dintre mine şi Anne erau acum trasate clar. Pe tot 
parcursul copilăriei noastre se pusese problema care dintre noi e cea 
mai bună Boleyn, dar acum rivalitatea noastră din copilărie avea să se 
desfăşoare pe cea mai mare scenă din regat. La sfârşitul verii una 
dintre noi avea să fie amanta recunoscută a regelui, iar cealaltă - 
servitoarea, ajutoarea, poate măscăriciul ei. 

Nu exista cale pe care s-o pot înfrânge. Aş fi complotat împotriva ei, 
dar nu aveam aliaţi şi nici putere. Nimeni din familie nu vedea vreun 
dezavantaj în faptul că regele mă avea pe mine în patul său noaptea, 
iar pe Anne la braţ în fiecare zi. Pentru ei era o situaţie ideală: fata 
Boleyn cea deşteaptă drept tovarăşă şi sfetnic, iar fata Boleyn cea 
fecundă drept amantă. 

Doar eu vedeam cât o costa asta pe Anne. Seara, după ce dansase, 
râsese şi atrăsese neîncetat atenţia curţii asupra ei, se aşeza în faţa 
oglinzii şi-şi scotea boneta, iar eu îmi dădeam seama că faţa ei tânără 
e secătuită şi epuizată. 

George venea adeseori seara în odaia noastră, aducând câte un 
pocal cu vin de Porto pentru fiecare. Cu ajutorul lui, o aşezam în pat, o 
înveleam până la bărbie şi o priveam cum goleşte paharul şi începe 
să-şi recapete încet culoarea din obraji. 

— Dumnezeu ştie unde o să ne ducă toate astea! a murmurat 
George într-o seară, în timp ce o priveam cum doarme. Regele e vrăjit 
de ea, curtea e nebună după ea. Pentru numele lui Dumnezeu, la ce 
speră? 

Anne se mişcă în somn. 

— Sst! l-am prevenit, trăgând perdelele în jurul patului. N-o trezi. N- 
o mai pot suporta nici măcar o clipă, zău! 


George mi-a aruncat o privire luminoasă. 

— E chiar aşa de rău? 

— Stă pe locul meu, am spus sec. 

— Of-of! 

Am întors capul. 

— Mi-a furat tot ce obţinusem, am spus cu o voce scăzută şi 
mânioasă. 

— Dar acum nu-l mai vrei aşa de mult, nu? m-a întrebat George. 

Am clătinat din cap. 

— Asta nu înseamnă că vreau să fiu dată la o parte de Anne. 

A mers împreună cu mine până la uşă, cuprinzându-mi mijlocul cu 
braţul în timp ce mâna i se odihnea leneş pe coapsa mea. M-a sărutat 
pe buze în plin, ca un iubit. 

— Ştii că tu eşti cea mai dulce. 

l-am zâmbit. 

— Ştiu că sunt o femeie mai bună decât ea. Ea e numai gheaţă şi 
ambiţie şi ar prefera mai degrabă să te vadă în ştreang decât să 
renunţe la ambiția ei. Şi ştiu că el are în mine o amantă care-l iubeşte 
pentru ceea ce este. Însă Anne l-a fermecat pe el, a fermecat întreaga 
curte, te-a fermecat chiar şi pe tine. 

— Pe mine nu, a spus George cu blândeţe. 

— Unchiului îi place mai mult de ea, am spus înciudată. 

— Lui nu-i place de nimeni. Dar se întreabă cât de departe ar putea 
ea să meargă. 

— Asta ne întrebăm cu toţii. Şi ce preţ e dispusă să plătească. Mai 
ales dacă eu sunt cea care-l plăteşte. 

— Dansul pe care-l dansează ea nu-i uşor, a recunoscut George. 

— O urăsc! am spus simplu. Aş putea privi bucuroasă cum o 
omoară propria ambiţie. 


Curtea urma s-o viziteze pe prinţesa Maria la castelul Ludlow, aşa 
că toată vara am călătorit spre vest. Aceasta avea doar zece ani, dar 
era mai matură decât o arăta vârsta, fiind educată şi învățată în stilul 
protocolar şi foarte sever cunoscut de mama ei la curtea spaniolă. 
Avea un preot şi mai mulţi tutori, o doamnă de companie şi propria 
casă în Ţara Galilor, unde era prinţesă. Ne aşteptam să vedem o 
tânără demnă, o fată pe punctul de-a deveni femeie. 

Dar am văzut cu totul altceva. 

A intrat în sala cea mare, unde cina tatăl ei, şi a trebuit să suporte 
chinul de-a o străbate de la uşă până la masa principală sub privirile 
tuturor. Era micuță, ca un copil de şase ani - o păpuşă perfectă, cu 
păr castaniu-deschis sub bonetă şi un chip grav şi palid. Era delicată, 
aşa cum fusese şi mama ei când sosise pentru prima oară în Anglia, 
dar era micuță - un copil mic. 


Regele a întâmpinat-o cu tandreţe, însă puteam citi uluiala 
întipărită pe chipul lui. N-o văzuse de peste şase luni şi se aştepta să 
fi crescut şi să fi înflorit, devenind o tânără femeie. Dar prinţesa pe 
care-o avea în faţa ochilor nu putea fi căsătorită peste un an şi trimisă 
la noul ei cămin cu încrederea că peste alţi doi-trei ani avea să fie 
pregătită să aibă copii. Era ea însăşi un copil - un copil palid, slăbuţ şi 
timid. 

Regele a sărutat-o şi a aşezat-o la dreapta lui la masa principală, de 
unde copila s-a uitat prin sală şi a văzut toate privirile aţintite asupra 
ei. N-a mâncat aproape nimic şi n-a băut nimic. Când regele i se 
adresa, îi răspundea în şoapte monosilabice. Fără îndoială că era 
învățată - toţi tutorii ei s-au înghesuit unul după altul să-l asigure pe 
rege că ştie să vorbească greaca şi latina, să facă adunări şi că 
cunoaşte geografia principatului ei şi pe cea a regatului. Când a 
început să cânte muzica, mica prinţesă a dansat, graţioasă şi 
sprintenă. Dar nu arăta ca o fată viguroasă, sănătoasă şi fertilă, ci ca 
o fată care putea pieri foarte uşor - părea că era de-ajuns o răceală ca 
s-o răpună. Singura moştenitoare legitimă a tronului tatălui ei, Henric, 
nu părea suficient de puternică pentru a ridica sceptrul. 

In seara aceea, la castelul Ludlow, George a venit să mă ia 
devreme, prevenindu-mă: 

— E într-o dispoziţie mizerabilă. 

Anne s-a foit în pat. 

— Nu e fericit cu mica lui pitică? 

— Uimitor! a exclamat George. Chiar şi pe jumătate adormită, 
Anne, eşti tot atât de dulce precum otrava. Hai, Mary, nu-l putem face 
să aştepte. 

Când am intrat, Henric stătea în picioare lângă foc, cu un picior 
sprijinit de un buştean pe care-l împingea mai adânc în jăratic. Abia 
dacă a ridicat privirea la apariţia mea, dar apoi a întins poruncitor 
mâna spre mine şi am alergat îndată în braţele sale. 

— Asta e într-adevăr o lovitură, a spus încet, cu buzele lipite de 
părul meu. Crezusem că a crescut, că e aproape femeie. Mă gândisem 
s-o mărit cu Francisc sau chiar cu fiul lui şi astfel să închei o alianţă 
între noi şi Franţa. O fată nu mi-e de niciun folos, absolut de niciun 
folos. Dar o fată care nici măcar nu poate fi măritată! 

S-a întrerupt, întorcându-se brusc cu spatele, şi a făcut doi paşi 
grăbiţi şi mânioşi prin încăpere. Pe masă era întins un joc de cărţi pe 
jumătate terminat, cu cărţile jucătorilor întoarse cu faţa în jos. Le-a 
măturat cu o mişcare furioasă, dărâmând şi masa. La auzul 
zgomotului, paznicul din faţa uşii a strigat: 

— Maiestate? 

— Lasă-mă! a răcnit Henric. 

S-a întors spre mine. 


— De ce să-mi facă Dumnezeu aşa ceva? De ce una ca asta? Niciun 
fiu şi o fiică arătând de parcă iarna următoare ar putea să-i vină de 
hac! N-am moştenitor. N-am pe nimeni care să-mi urmeze. De ce să- 
mi facă Dumnezeu aşa ceva? 

Am rămas tăcută şi am clătinat din cap, aşteptând să aflu ce voia. 

— E din cauza reginei, nu? m-a întrebat. La asta te gândeşti. La 
asta se gândesc cu toţii. E 

Nu ştiam dacă trebuie să fiu de acord sau nu. Il urmăream grijulie, 
păstrându-mi calmul. 

— E blestemata aceea de căsătorie! a strigat. N-ar fi trebuit s-o 
închei niciodată. Tatăl meu s-a împotrivit. A spus că putea să rămână 
în Anglia ca prinţesă văduvă aflată la porunca noastră. Dar eu am 
crezut... am vrut... 

S-a întrerupt. Nu voia să-şi aducă aminte cât de mult şi cu câtă 
credinţă o iubise. 

— Papa ne-a dat o dispensă, dar a fost o greşeală. Nu poţi obţine 
dispensă de la cuvântul Domnului. 

Am încuviinţat cu gravitate. 

— N-ar fi trebuit să mă căsătoresc cu soţia fratelui meu. E foarte 
simplu. Şi, pentru că m-am însurat cu ea, am fost blestemat ca ea să 
fie stearpă. Dumnezeu nu a binecuvântat această căsătorie falsă. Şi-a 
întors faţa de la mine în fiecare an, iar eu ar fi trebuit să înţeleg mai 
demult. Regina nu e soţia mea, ci soţia lui Arthur. 

— Dar dacă acea căsătorie n-a fost consumată... am dat să spun. 

— N-are importanţă, a zis tăios. Şi oricum, a fost. 

Am plecat capul. 

— Vino în pat, a spus Henric, dintr-odată ostenit. Nu pot îndura 
asta. Trebuie să mă eliberez de păcat. Trebuie să-i spun reginei să 
plece. Trebuie să mă curăţ de păcatul ăsta îngrozitor. 

Supusă, m-am apropiat de pat, mi-am scos mantia, am dat lao 
parte cearşafurile şi m-am băgat în aşternut. Henric a îngenuncheat la 
picioarele patului şi a început să se roage fierbinte. Ascultând 
cuvintele murmurate de el, m-am pomenit că mă rog şi eu: 
rugăciunea unei femei neputincioase pentru o alta. Mă rugam pentru 
regină, acum, când bărbatul cel mai puternic din Anglia o învinuia că îl 
atrăsese într-un păcat mortal. 


Toamna anului 1526 

Ne-am întors la Londra, la Greenwich, unul dintre palatele cele mai 
dragi regelui, dar dispoziţia lui întunecată tot nu s-a schimbat. 
Petrecea mult timp cu clericii şi sfetnicii săi, aşa că unii oameni 
credeau că pregăteşte o nouă carte, un nou studiu teologic. Dar eu, 
care trebuia să stau cu el în cele mai multe seri, în timp ce citea şi 
scria, ştiam că se luptă cu cuvântul Bibliei, chinuindu-se să afle dacă 
era voia Domnului ca un bărbat s-o ia de nevastă pe văduva fratelui 
său - şi, aşadar, să se îngrijească de ea - sau dacă voia Domnului era 
ca bărbatul s-o îndepărteze pe văduva fratelui său, pentru că a o privi 
cu dorinţă în ochi însemna să-şi facă de ruşine fratele. Referitor la 
acest subiect, Dumnezeu era ambiguu. Nenumărate pasaje din Biblie 
spuneau lucruri diferite. Ar fi fost nevoie de un întreg colegiu de 
teologi pentru a hotărî care regulă ar fi trebuit să aibă întâietate. 

Mie mi se părea evident că bărbatul ar trebui să se însoare cu 
văduva fratelui său, astfel încât copiii fratelui să poată fi crescuţi într-o 
casă creştinească, iar femeia cea bună să fie bine îngrijită. Slavă 
Domnului că n-am îndrăznit să exprim această părere la sfaturile de 
seară ale lui Henric! Erau de faţă bărbaţi care se contraziceau în 
greacă şi latină, revenind la textele originale şi consultându-le pe cele 
ale părinţilor bisericii. Ultimul lucru pe care-l doreau era un strop de 
bun-simt din partea unei femei tinere şi extrem de obişnuite. 

Nu-i eram de niciun ajutor. Nu puteam să-i fiu de niciun ajutor. 
Anne era cea înzestrată cu creierul de care avea el nevoie, doar ea 
avea puterea de-a transforma o încâlceală teologică într-o glumă care 
să-l facă să râdă chiar în timp ce se străduia s-o pătrundă cu mintea. 

Se plimbau împreună în fiecare după-amiază, Anne cu mâna pe 
braţul lui, cu capetele apropiate ca nişte conspiratori. Arătau ca doi 
iubiţi, dar când zăboveam în preajmă, o auzeam pe Anne spunând: 

— Da, dar Sfântul Pavel se exprimă foarte clar când discută acest... 

lar Henric răspundea: 

— Crezi că asta vrea să spună? Mi-am închipuit întotdeauna că se 
referă la alt pasaj. 

George şi cu mine mergeam în urma lor, doi însoțitori docili, iar eu 
mă uitam cum Anne îl ciupeşte pe Henric de braţ ca să-l facă să 
priceapă un lucru sau clatină din cap în semn că e de altă părere. 


— De ce nu-i spune pur şi simplu reginei că trebuie să plece? m-a 
întrebat George simplu. Nu există curte în Europa care să-l condamne 
pentru asta. Toată lumea ştie că trebuie să aibă un fiu. 

— Îi place să aibă o părere bună despre el însuşi, i-am explicat, 
observând că Anne întoarce capul şi auzindu-i hohotul de râs. Nu se 
poate hotărî să respingă o femeie doar pentru că a îmbătrânit. Trebuie 
să găsească o cale să-şi dovedească lui însuşi că e voia lui Dumnezeu 


s-o părăsească. Trebuie să găsească o autoritate mai înaltă decât 
dorinţele proprii. 

— Dumnezeule! Dacă aş fi rege, ca el, mi-aş urma dorinţele şi nu 
mi-aş bate capul dacă e voia Domnului sau nu, a exclamat George. 

— Asta pentru că eşti un Boleyn lacom. Dar el e un rege care vrea 
să procedeze corect. Nu poate să meargă mai departe decât dacă e 
încredinţat că Dumnezeu e de partea lui. 

— lar Anne îl ajută, a remarcat George maliţios. 

— Ce mai păzitor al conştiinţei! am spus înciudată. Sufletul tău 
nemuritor s-ar afla în siguranţă în mâinile ei. 


A fost convocat un sfat al familiei. Mă aşteptam la asta. Încă de 
când ne întorseserăm de la Ludlow, unchiul ne urmărea, pe Anne şi pe 
mine, cu o concentrare tăcută. In vara aceea mersese împreună cu 
curtea şi observase că regele îşi petrecea zilele cu Anne şi că era 
atras irezistibil de locul în care se afla ea. Dar la căderea nopţii mă 
chema negreşit. Unchiul era nedumerit în faţa dorinţei regelui pentru 
noi amândouă. Nu ştia cum ar trebui manevrat pentru ca familia 
Howard să obţină avantajele cele mai mari. 

George, Anne şi cu mine eram înşiraţi în faţa mesei celei mari din 
odaia unchiului. El şedea de cealaltă parte, cu mama lângă el, pe un 
jilţ mai mic. 

— E clar că regele o doreşte pe Anne, a început unchiul, dar dacă 
ea nu face decât să-i ia locul lui Mary ca favorită, asta nu ne duce mai 
departe. Dimpotrivă. Fiindcă nu e măritată şi cât timp se petrece asta 
n-o poate avea nimeni, iar după ce se termină, ea nu mai valorează 
nimic. 

M-am uitat la mama, ca să văd dacă discuţia despre fiica ei cea 
mare o tulbură în vreun fel. Avea o faţă aspră. Era vorba de chestiuni 
de familie, nu de sentimente. N 

— Aşa că Anne trebuie să se retragă, a hotărât unchiul. li strică 
jocul lui Mary. Ea i-a făcut o fată şi un băiat, dar nu ne-am ales cu 
nimic din asta, în afară de câteva pământuri în plus... 

— Vreo două titluri, a murmurat George. Câteva dregătorii... 

— Da, da. Nu neg. Dar Anne îi scade dorinţa pentru Mary. 

— Nu simte nicio dorinţă pentru Mary, a zis Anne cu răutate. l-a 
intrat în obişnuinţă. E cu totul altceva. Eşti bărbat însurat, unchiule, 
aşa că ar trebui să ştii asta. 

L-am auzit pe George icnind. Unchiul i-a aruncat lui Anne un 
zâmbet răutăcios. 

— Mulţumesc, domniţă Anne. Vorbele tale de duh inspirate ţi-ar sta 
foarte bine dacă te-ai afla încă în Franţa. Dar, cum eşti în Anglia, 
trebuie să-ţi aduc aminte că toate englezoaicele trebuie să se poarte 
aşa cum li se cere şi să pară fericite. 


Anne a plecat capul şi am văzut-o înroşindu-se de mânie. 

— Vei pleca la Hever, a spus unchiul brusc. 

Ea a dat să se ridice. 

— larăşi! Nu! Pentru ce? 

— Eşti o carte izolată şi nu ştiu cum să mă folosesc de tine în joc, i- 
a răspuns el cu o francheţe brutală. 

— Dacă mă laşi să rămân la curte, pot să-l fac pe rege să mă 
iubească! a promis ea disperată. Nu mă trimite înapoi la Hever! Ce mă 
aşteaptă acolo? 

El a ridicat mâna. 

— Nu e pe vecie. Doar pe perioada Crăciunului. E evident că Henric 
e foarte atras de tine, dar nu ştiu cum putem folosi asta. Nu poţi să te 
culci cu el câtă vreme eşti fecioară. Va trebui să fii măritată înainte să 
poţi intra în patul lui şi niciun bărbat care are cât de cât minte nu se 
va însura cu tine câtă vreme eşti favorita regelui. Ce încurcătură! 

Ea şi-a înăbuşit replica tăioasă şi a făcut o mică reverență, spunând 
printre dinţi: 

— Sunt recunoscătoare. Dar nu văd în ce fel trimiterea la Hever pe 
perioada Crăciunului, singură, departe de curte şi de rege, îmi va spori 
şansele de-a ajuta această familie. 

— Te dă la o parte din drum, aşa încât să nu tulburi ţinta regelui. 
De îndată ce divorţează de Caterina, se poate însura cu Mary. Mary, 
cu cei doi copilaşi frumoşi ai ei. Printr-o singură ceremonie poate 
căpăta o soţie şi un moştenitor. Tu, Anne, nu faci decât să tulburi 
tabloul. 

— Aşa că mă scoţi cu totul din el? Cine eşti acum, Holbein?! 

— Vezi cum vorbeşti! a spus tăios mama. 

— Îți voi găsi un soţ, a promis unchiul. Dacă nu din Anglia, atunci 
din Franţa. Odată ce Mary devine regina Angliei, îţi poate face rost de 
un soţ. Eşti liberă să alegi. 

Anne şi-a înfipt unghiile în palme şi s-a jurat: 

— Nu voi accepta un soţ dăruit de ea! Nici măcar nu va deveni 
regină. S-a ridicat cât de sus putea. Şi-a desfăcut picioarele şi i-a 
dăruit doi copii, dar lui tot nu-i pasă de ea. A plăcut-o când îi făcea 
curte. Nu înţelegeţi? E un vânător, îi place să alerge după pradă! 
Odată ce Mary a fost prinsă, sportul s-a terminat şi, Dumnezeu mi-e 
martor, n-a existat niciodată o femeie care să se lase prinsă mai uşor. 
Acum s-a obişnuit cu ea, îi e mai degrabă nevastă decât amantă dar o 
nevastă fără onoare, fără respect. 

Spusese exact ce nu trebuia. Unchiul a zâmbit. 

— Ca o nevastă? O, sper să fie aşa! Cred, aşadar, că deocamdată 
vom lua o mică pauză în privinţa ta şi vom vedea ce poate face Mary 
cu el cât timp lipseşti. Ai concurat cu Mary, iar ea e favorita noastră. 

l-am făcut lui Anne o plecăciune, însoţită de un zâmbet dulce, 


repetând: 
— Eu sunt favorita. lar ea trebuie să dispară. 


larna anului 1526 

Când Anne a plecat la Hever, am trimis în cufărul ei daruri de 
Crăciun pentru copilaşii mei. Lui Catherine i-am trimis o căsuţă din 
marţipan, cu ţigle din migdale prăjite şi ferestre din zahăr candel. Am 
implorat-o pe Anne să i-o dea lui Catherine în seara a douăsprezecea 
şi să-i spună că mama ei o iubeşte, că îi e dor de ea şi că va veni s-o 
vadă în curând. 

Anne s-a trântit pe şaua calului ei de vânătoare cu tot atâta graţie 
ca o nevastă de fermier care pleacă la piaţă. Nu era nimeni care s-o 
privească, veselia şi râsul nu-i aduceau niciun avantaj. 

— Dumnezeu ştie de ce nu-i sfidezi şi nu te duci acolo dacă-ţi 
iubeşti aşa de mult copiii, mi-a spus, ispitindu-mă să-mi creez singură 
necazuri. 

— Mulţumesc pentru sfatul cel bun. Sunt încredinţată că mi l-ai dat 
cu cele mai bune intenţii. 

— Ei bine, Dumnezeu ştie ce-şi închipuie că eşti în stare să faci fără 
mine aici, ca să te sfătuiesc. 

— Intr-adevăr, Dumnezeu ştie, am răspuns veselă. 

— Există femei cu care bărbaţii se căsătoresc şi femei cu care nu se 
căsătoresc, a hotărât ea. lar tu eşti genul de amantă cu care un 
bărbat nu se oboseşte să se însoare. Cu sau fără fii. 

l-am zâmbit. Eram mult mai înceată decât Anne în ceea ce privea 
vorbele de duh, aşa că simţeam o mare bucurie în puţinele ocazii 
când îmi venea apa la moară. 

— Da, cred că ai dreptate, am spus. Dar există, evident, un al 
treilea soi: femeile cu care bărbaţii nici nu se însoară şi pe care nici nu 
şi le iau de amante. Femeile care pleacă acasă singure de Crăciun. Şi 
se pare că asta eşti tu, surioară. lţi urez o zi bună. 

M-am răsucit pe călcâie şi am plecat, iar ea n-a putut să facă 
altceva decât să dea din cap spre soldaţii care aveau s-o însoţească în 
călătorie şi să iasă la trap pe poartă, apucând-o pe drumul spre Kent. 
Câţiva fulgi de nea s-au învârtejit în aer la plecarea ei. 


De îndată ce ne-am instalat la Greenwich pentru sărbătoarea 
Crăciunului, a devenit clar ce avea să se întâmple cu regina. Avea să 
fie neglijată şi ignorată, fiindcă întreaga curte ştia că se afla în 
dizgrație. Era un lucru înfiorător de privit - părea o bufniţă atacată de 
o mulţime de păsări mai mici pe timpul zilei. 

Nepotul ei, regele Spaniei, ştia câte ceva despre cele ce se 
petreceau. A trimis deci în Anglia un nou ambasador, Mendoza, un 
avocat viclean pe care se putea bizui ca s-o reprezinte pe regină în 
faţa soţului ei şi să restabilească armonia dintre Spania şi Anglia. L-am 
văzut pe unchiul meu sfătuindu-se pe şoptite cu cardinalul Wolsey şi 
am presupus că n-avea intenţia de a-i netezi calea lui Mendoza. 


Nu mă înşelasem. Pe tot parcursul sărbătorii de Crăciun, noul 
ambasador n-a primit învoire să se înfăţişeze la curte, acreditările lui 
n-au fost recunoscute, nu a fost lăsat să-l salute pe rege, nu i s-a dat 
voie nici măcar s-o vadă pe regină. Mesajele şi scrisorile acesteia erau 
supravegheate şi nu putea nici să primească daruri fără ca acestea să 
fie cercetate de valeţii odăii de culcare. 

Crăciunul a ajuns la a douăsprezecea seară şi noului ambasador al 
Spaniei tot nu i s-a îngăduit s-o vadă pe regină. Abia la jumătatea lunii 
ianuarie, Wolsey şi-a încetat jocul de-a şoarecele şi pisica şi a 
recunoscut că ambasadorul Mendoza era într-adevăr reprezentantul 
autentic al regelui Spaniei şi că putea să-şi aducă scrisorile la curte şi 
să-i transmită reginei mesajele. 

Mă aflam în odăile reginei când a venit un paj trimis de cardinal 
pentru a o anunţa că ambasadorul a cerut s-o vadă. Obraijii i s-au 
îmbujorat şi a sărit în picioare. 

— Ar trebui să-mi schimb rochia, dar nu e timp! 

Stăteam în spatele jilţului ei - singura doamnă care o slujea, toate 
celelalte fiind la plimbare în grădină împreună cu regele. 

— Ambasadorul Mendoza îmi va aduce veşti de la nepotul meu. 

Regina s-a aşezat în jilţ. 

— Şi nădăjduiesc că va încheia o alianţă între soţul şi nepotul meu. 
Familiile nu trebuie să se certe între ele. intre Spania şi Anglia a 
existat o alianţă de când mă ştiu. Nu e deloc drept să fim dezbinaţi. 

Am încuviinţat şi imediat uşa s-a deschis. 

Nu era ambasadorul cu suita sa, aducându-i daruri, scrisori şi 
documente particulare de la nepotul ei. Era cardinalul, cel mai mare 
duşman al reginei, conducându-l pe ambasador în odaia reginei aşa 
cum duce saltimbancul de lanţ un urs dresat să danseze. 
Ambasadorul era capturat. Nu putea să-i vorbească reginei între patru 
ochi şi tainele pe care le adusese în cuferele sale fuseseră de mult 
cercetate. Acest bărbat nu era unul care să-l alieze din nou pe rege cu 
Spania. Nu era omul care să-i poată reda reginei adevăratul ei statut 
la curte. Era practic un om răpit de cardinal. 

Mâna ei, când i-a întins-o, era neclintită ca o stâncă. Vocea ei era 
dulce şi perfect modulată. L-a întâmpinat pe cardinal cu o politeţe 
binevoitoare. Nimeni nu ar fi putut ghici din purtarea ei că în ziua 
aceea şi-a văzut în prag condamnarea, alături de mohorâtul 
ambasador şi de cardinalul zâmbitor. In clipa aceea şi-a dat seama că 
prietenii şi rudele n-aveau nicio putere să o ajute. Era cumplit de 
singură, vulnerabil de singură, cu desăvârşire singură. 


La sfârşitul lui ianuarie a avut loc un turnir, dar regele a refuzat să 
participe. George a fost ales să poarte stindardul regal în locul lui. A 
învins în numele regelui şi a câştigat, drept mulţumire, o pereche de 


mânuşi din piele. 

In seara aceea l-am găsit pe rege într-o dispoziţie sumbră, stând în 
faţa focului din odaia lui înfăşurat într-un halat gros, cu o carafă de vin 
pe jumătate goală alături şi o alta, goală, zăcând în cenuşa albă, 
scurgându-şi drojdia într-o baltă roşie. 

— Vă simţiţi bine, Maiestate? am întrebat cu precauţie. 

A ridicat privirea şi am văzut că ochii albaştri îi erau injectaţi, iar 
faţa - vlăguită. 

— Nu, a spus încet. 

— Ce s-a întâmplat? 

l-am vorbit cu tot atâta tandreţe şi uşurinţă cum i-aş fi vorbit lui 
George. In seara aceea nu părea a fi regele terorii. Era doar un băieţel 
- un băieţel trist. 

— Azi n-am luat parte la turnir. 

— Ştiu. 

— Şi nu voi mai lua parte. 

— Niciodată? 

— Poate niciodată. 

— O, Henric, de ce? 

A făcut o pauză. 

— M-am temut. Nu e ruşinos? Când au început să-mi pună armura, 
mi-am dat seama că mă tem. 

Nu ştiam ce să spun. 

— Duelurile din turnir sunt primejdioase, a spus înciudat. Voi, 
femeile de pe margine, cu semnele voastre de afecţiune şi 
rămăşagurile voastre, ascultând cum sună crainicii în trâmbiţe, nu vă 
daţi seama. Când participi la turnir, e pe viaţă şi pe moarte. Nu-i o 
joacă. 

Am aşteptat. 

— Şi dacă mor? a întrebat gânditor. Dacă mor? Ce se întâmplă? 

Timp de o clipă îngrozitoare, mi-am închipuit că întrebarea se 
referă la sufletul lui nemuritor, aşa că am spus şovăielnic: 

— Nimeni nu ştie cu siguranţă. 

— A, nu asta! a spus fluturând din mână. Ce se alege de tron? Ce 
se alege de coroana tatălui meu? El a unificat ţara asta după ani de 
lupte şi nimeni nu credea că va reuşi. Nimeni altul decât el n-ar fi 
reuşit. Dar el a făcut-o. Şi a avut doi fii. Doi fii, Mary! Aşa că atunci 
când Arthur a murit, am rămas eu să moştenesc. A lăsat regatul în 
siguranţă prin ceea ce-a făcut pe câmpul de luptă şi prin ceea ce-a 
făcut în pat. Am moştenit un regat pe cât de sigur e cu putinţă: hotare 
neameninţate, lorzi supuşi, o vistierie plină de aur şi n-am pe nimeni 
căruia să i-l las! 

Glasul lui era atât de plin de amărăciune, că nu puteam spune 
nimic. Am plecat capul. 


— Treaba asta cu fiul mă macină grozav. Trăiesc fiecare zi cu 
groaza că voi muri înainte să am un fiu pe care să-l urc pe tron. Nu 
pot să lupt în turnir, nu pot nici măcar să vânez cu inima uşoară. Văd 
un gard în faţa mea şi, în loc să mă avânt peste el şi să am încredere 
în calul meu că va sări bine, îmi trece prin faţa ochilor o imagine în 
care mă văd mort în şanţ, cu gâtul frânt, şi coroana Angliei agăţată 
într-un mărăciniş, s-o ia cine vrea. Şi cine ar putea s-o facă? Cine ar 
face-o? 

Suferinţa de pe chipul şi din glasul lui era prea mult pentru mine. 
Am luat carafa şi i-am umplut pocalul. 

— Mai e vreme, l-am consolat, gândindu-mă că unchiului i-ar plăcea 
să spun aşa ceva. Ştim că eşti fertil cu mine. Fiul nostru, Henry, îţi 
seamănă ca o copie fidelă. 

Şi-a strâns mai bine mantia pe lângă trup. 

— Poţi să pleci. Te aşteaptă George să te ducă în odaia ta? 

— Mă aşteaptă întotdeauna, am răspuns surprinsă. Nu vrei să 
rămân? 

— Inima mi-e prea întunecată în seara asta, a spus sincer. Trebuie 
să înfrunt perspectiva morţii proprii şi asta mă face să-mi piară cheful 
de-a mă juca între cearşafuri cu tine. 

l-am făcut o reverență. La uşă m-am oprit şi m-am uitat în urmă. 
Nici nu observase că plecasem. Stătea încă încovoiat în jilt, înfăşurat 
în mantie, privind ţintă tăciunii, de parcă ar fi putut să-şi vadă viitorul 
în cenuşa roşiatică. 

— Ai putea să te însori cu mine, am spus încet. Avem deja doi copii, 
dintre care unul e băiat. 

— Poftim? 

A ridicat privirea spre mine - ochii albaştri îi erau tulburi de 
disperare. 

Ştiam că unchiul ar fi vrut să stărui. Dar nu eram femeia care să 
stăruie astfel. 

— Noapte bună, am spus cu blândeţe. Noapte bună, dulce prinţ. 

Şi l-am lăsat cu întunericul lui. 


Primăvara anului 1527 

Căderea de la putere a reginei era tot mai vizibilă. În februarie, la 
curte au sosit soli din Franţa. N-au suferit nicio întârziere câtă vreme li 
s-au cercetat documentele, au fost întâmpinați cu ospeţe, banchete şi 
felurite petreceri şi-n scurt timp a devenit clar că se aflau în Anglia ca 
să aranjeze căsătoria prinţesei Maria ori cu regele Francisc al Franţei 
ori cu fiul lui. Prinţesa Maria a fost chemată din reşedinţa ei liniştită de 
la castelul Ludlow şi prezentată solilor, încurajată să danseze, să 
participe la jocuri, să cânte şi să mănânce. Dumnezeule, cum o 
puneau pe copila aceea să mănânce! De parcă ar fi putut să ia 
proporţii chiar sub ochii lor, pentru a căpăta o statură potrivită pentru 


căsătorie în timpul lunilor de negocieri. Tata, întors din Franţa în suita 
trimişilor, se afla pretutindeni - sfătuindu-l pe rege, traducând pentru 
trimişi, ţinând sfaturi de taină cu cardinalul despre felul în care ar 
trebui să reformuleze alianțele din Europa şi, în sfârşit, urzind cu 
unchiul în ce fel ar putea avansa familia în aceste vremuri frământate. 

Au hotărât împreună că Anne ar trebui să se întoarcă la curte. 
Oamenii începeau să se întrebe de ce plecase. Tata voia ca solii 
francezi s-o vadă. Unchiul m-a oprit pe scară, în drum spre odăile 
reginei, ca să mă anunţe că Anne venea înapoi. 

— De ce? am întrebat cât de obraznic am îndrăznit. Henric îmi 
vorbea chiar acum câteva seri despre dorinţa lui de-a avea un fiu. 
Dacă se va întoarce, va strica totul. 

— A vorbit despre fiul tău? m-a întrebat sec unchiul şi, văzând că 
tac, a clătinat din cap. Nu. Nu faci deloc progrese cu regele. Anne a 
avut dreptate. Nu înaintăm câtuşi de puţin. 

Am întors capul şi m-am uitat pe fereastră. Ştiam că mi se citeşte 
pe faţă enervarea. Am răbufnit: 

— Şi unde crezi că vă va duce Anne? N-o să lucreze pentru binele 
familiei, n-o să facă aşa cum i se cere! Nu va urmări decât propriul 
câştig, propriile pământuri şi titluri! 

A dat din cap, scărpinându-şi nasul. 

— O, da, e o femeie care-şi urmăreşte interesele. Dar regele cere 
mereu s-o vadă, e înnebunit după ea într-un fel în care n-a fost 
niciodată după tine. 

— Are doi copii cu mine! 

Sprâncenele negre ale unchiului s-au ridicat brusc la auzul tonului 
meu strident. Am plecat capul pe dată. 

— Imi pare rău. Dar ce altceva mai pot face? Ce poate să facă Anne 
şi eu n-am făcut? L-am iubit, m-am culcat cu el şi i-am născut doi copii 
puternici. Nicio femeie n-ar putea să facă mai mult. Nici măcar Anne, 
chiar dacă e atât de prețioasă pentru toată lumea. 

— Poate că va reuşi mai mult, a zis el ignorându-mi răutatea de 
prisos. Dacă ar concepe chiar acum un copil cu el, ar putea s-o ia de 
soţie. E atât de disperat s-o aibă, încât s-ar putea să facă asta. E 
disperat s-o aibă, e disperat să aibă un copil - cele două dorinţe ar 
putea să se îmbine. 

— Şi cu mine cum rămâne? am tipat. 

A ridicat din umeri şi a spus de parcă n-ar fi avut absolut nicio 
importanţă: 

— Poţi să te întorci la William. 

Câteva zile mai târziu, Anne a revenit la curte tot atât de discret 
cum plecase şi, în scurtă vreme, se afla în centrul atenţiei tuturor. O 
aveam din nou alături pe tovarăşa mea de pat şi de viaţă şi m-am 
pomenit legându-i şireturile rochiei dimineaţa şi pieptănându-i părul 


seara. Dispunea de serviciile mele tot aşa cum înainte fusese forţată 
să mi le ofere pe-ale ei. 

— Nu te-ai temut că l-am recâştigat? am întrebat-o curioasă în timp 
ce o pieptănam înainte de culcare. 

— Tu nu contezi, mi-a răspuns încrezătoare. Nici măcar o clipă. Asta 
e primăvara mea, asta va fi vara mea. Îl voi face să danseze după 
cum îi cânt. Nimic nu-l va elibera de sub vraja mea. Nu contează ce 
faci tu sau ce face oricare altă femeie. E năuc de dragoste. E al meu, îl 
pot avea oricând. 

— Doar pentru primăvara şi vara asta? 

Anne a căzut pe gânduri. 

— O, ce femeie e în stare să ţină lângă ea un bărbat mult timp? 
Acum e chiar pe creasta valului dorinţei şi pot să-l ţin acolo, dar valul 
trebuie să se spargă în cele din urmă. Nimeni nu rămâne îndrăgostit 
pe vecie. 

— Dacă vrei să te măriţi cu el, va trebui să-l păstrezi mult mai mult 
de două anotimpuri. Crezi că-l poţi păstra vreme de un an? Doi? 

Mi-a venit să râd când am văzut cum i se topeşte aerul încrezător 
de pe chip. 

— Când va deveni liber să se căsătorească, dacă va deveni 
vreodată liber să se căsătorească, nu te va mai dori cu atâta patimă. 
Vei fi în declin, Anne! Vei fi pe jumătate uitată. O femeie care şi-a trăit 
anii cei mai buni, a ajuns la douăzeci şi cinci de ani şi tot nemăritată a 
rămas. 

S-a trântit pe pat şi a lovit perna cu palma. 

— Nu cobi! mi-a strigat enervată. Dumnezeule, uneori parcă ai fi o 
babă răutăcioasă din Edenbridge! E posibil să se întâmple orice în 
favoarea mea, pot face să se întâmple orice. Tu vei fi cea în declin, 
fiindcă eşti prea leneşă ca să-ţi croieşti singură soarta. Dar eu mă 
trezesc în fiecare zi cu hotărârea de fier de-a obţine ceea ce vreau. E 
posibil să se întâmple orice în favoarea mea. 


În mai treburile cu solii francezi erau practic încheiate. Prinţesa 
Maria urma să se mărite fie cu regele francez, fie cu al doilea fiu al 
acestuia, de îndată ce devenea femeie. Se organiză un mare turneu 
de tenis pentru a sărbători momentul, iar Anne fu numită să se ocupe 
de ordinea jucătorilor şi făcu o treabă excelentă, alcătuind un tabel cu 
toţi bărbaţii de la curte cu ajutorul unor mici steguleţe pe care era 
trecut numele lor. Regele o găsi cercetând harta şi strângând la piept 
un steguleţ, parcă fără să-şi dea seama. 

— Ce aveţi acolo, domnişoară Boleyn? 

— Ordinea desfăşurării turneului de tenis, răspunse ea. Trebuie să-i 
găsesc fiecărui gentilom un partener pe măsură, ca să poată juca toţi 
şi să fim siguri că vom avea un învingător adevărat. 


— Voiam să ştiu ce aveţi acolo, în mână. 

Anne tresări şi spuse repede: 

— Am uitat că-l ţin în mână. E unul dintre nume, atâta tot. Aşez 
numele în ordinea de joc. 

— Şi cine e gentilomul pe care-l ţineţi atât de strâns? 

Ea reuşi să roşească. 

— Nu ştiu, nu m-am uitat la nume. 

El întinse mâna. 

— Îmi daţi voie? 

Ea nu-i dădu steguleţul. 

— Nu înseamnă nimic. E doar steagul pe care-l aveam în mână în 
timp ce mă gândeam. Daţi-mi voie să-l pun la locul lui pe panou, 
Maiestate, şi apoi putem cumpăni împreună ordinea de joc. 

El era vigilent. 

— Pari ruşinată, domnişoară Boleyn. 

Ea se zburli puţin. 

— Nu mă ruşinez de nimic! Doar că nu vreau să par nesăbuită. 

— Nesăbuită? 

Anne întoarse capul. 

— Vă rog, lăsaţi-mă să pun numele pe panou, iar apoi îmi puteţi da 
sfaturi privind ordinea de joc. 

El întinse mâna. 

— Vreau să ştiu numele de pe steag! 

Preţ de o clipă cumplită m-am gândit că nu se preface faţă de el. 
Preţ de o clipă cumplită am crezut că regele e pe punctul să 
descopere că ea trişează, astfel încât fratele nostru George să aibă 
locul cel mai bun în grup. Faptul că regele stăruia să afle numele o 
tulbura şi o nedumerea atât de mult, încât până şi eu am crezut că a 
fost prinsă cu ocaua mică. Henric era aidoma celui mai bun ogar al lui 
aflat pe urmele unui miros. Ştia că i se ascunde ceva şi era chinuit de 
curiozitate şi de dorinţă. 

— lţi poruncesc, spuse el încet. 

Şovăind şi codindu-se, Anne puse micul steag în palma lui întinsă, 
făcu o reverență şi se îndepărtă. Nu se uită înapoi, dar, după ce n-o 
mai văzurăm, îi auzirăm cu toţii ţăcănitul tocurilor şi fâşâitul rochiei pe 
când fugea de pe terenul de tenis spre castel, pe poteca pietruită. 

Henric desfăcu pumnul şi se uită la numele de pe steagul pe care-l 
strânsese ea la piept. Era numele lui. 


Turneul de tenis al lui Anne dură două zile şi ea se afla 
pretutindeni, râzând, dând ordine, arbitrând şi ţinând scorurile. La 
urmă rămaseră de jucat patru partide: regele cu fratele nostru 
George, soţul meu, William Carey, cu Francis Weston, Thomas Wyatt, 
proaspăt întors din Franţa, cu William Brereton şi o partidă între doi 


fitecine, ce urma să aibă loc în timp ce noi ceilalţi mâncam. 

— Ai face bine să te asiguri că regele nu joacă cu Thomas Wyatt, i- 
am spus lui Anne cu glas scăzut în timp ce George şi regele intrau 
împreună pe teren. 

— O, de ce? m-a întrebat ea cu nevinovăție. 

— Pentru că de asta depind prea multe. Regele vrea să învingă în 
faţa trimişilor francezi, iar Thomas Wyatt vrea să învingă în faţa ta. 
Regelui nu i-ar conveni deloc să fie bătut în public de Thomas Wyatt. 

Anne a ridicat din umeri. 

— E curtean. Nu va uita jocul cel mai important. 

— Jocul cel mai important? 

— Indiferent dacă e vorba de tenis, tras cu arcul sau flirt, jocul cere 
ca regele să fie întotdeauna fericit. Pentru asta suntem toţi aici, asta e 
tot ce contează. Şi o ştim cu toţii. 

S-a aplecat în faţă. George, fratele nostru, se afla la locul lui, gata 
să servească. lar regele aştepta, atent şi pregătit. Anne a ridicat 
batista ei albă şi a lăsat-o să cadă. George a servit - o lovitură bună, 
care a făcut mingea să lovească zgomotos acoperişul terenului şi să 
cadă destul de aproape de Henric, dar nu suficient ca acesta să 
ajungă la ea. A făcut un salt şi a trimis mingea înapoi peste plasă. 
George, care avea picioare iuți şi doisprezece ani mai puţin decât 
regele, a lovit cu putere mingea, care a trecut pe lângă bărbatul mai 
în vârstă, iar Henric a ridicat mâna, recunoscându-i punctul. 

Regelui i-a fost uşor să răspundă la următorul serviciu şi a trimis o 
lovitură elegantă, puternică, pe care George nici nu s-a obosit s-o 
ajungă. Jocul şi-a urmat cursul, ambii jucători alergând şi lovind 
mingea cu toată forţa, aparent fără cruţare şi fără favoruri. George 
pierdea neîncetat şi neabătut, dar o făcea cu atâta iscusinţă, încât 
orice privitor ar fi crezut că regele era un jucător mai bun. Şi probabil 
că era, în ceea ce privea măiestria şi tactica. Atâta doar că George ar 
fi putut să alerge de două ori mai mult ca el. George era suplu şi în 
formă - un tânăr bărbat de douăzeci şi patru de ani, în vreme ce 
regele începea să se îngraşe - un bărbat care se îndrepta spre 
mijlocul vieţii. 

Erau aproape de sfârşitul primului set când George a trimis o minge 
înaltă. Henric a făcut un salt ca să lovească pe lângă adversarul lui şi 
să câştige punctul, dar a căzut şi s-a prăbuşit pe teren cu un strigăt 
înfiorător. 

Toate doamnele de la curte au ţipat, Anne s-a ridicat pe dată, iar 
George a sărit peste plasă şi a ajuns primul lângă rege. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? a strigat Anne. 

George, palid, a ţipat: 

— Adu un doctor! 

Un paj a pornit în goana mare spre castel, iar Anne şi cu mine ne- 


am grăbit spre poarta terenului, am deschis-o la repezeală şi am 
intrat. 

Henric, roşu la faţă, blestema de durere. A bâjbâit după mâna mea 
şi s-a agăţat de ea. 

— Pe toţi diavolii din iad! Mary, scapă de toţi oamenii ăştia. 

M-am întors spre George. 

— Nu lăsa pe nimeni să intre. 

Am văzut privirea rapidă, stânjenită pe care Henric i-a aruncat-o lui 
Anne şi mi-am dat seama că durerea pe care o îndura conta mai puţin 
decât mândria lui rănită la gândul că ea îl vedea prăbuşit la pământ, 
lăcrimând fără să se poată abţine. Am spus încet: 

— Du-te, Anne. 

Ea n-a protestat. S-a retras spre poarta terenului de tenis şi a 
aşteptat, aşa cum aştepta întreaga curte, să afle ce l-a doborât pe 
rege chiar în clipa loviturii care-i aducea triumful. 

— Ce te doare? l-am întrebat stăruitor. 

Groaza mea era că avea să arate spre piept sau spre abdomen şi 
că avea ceva rupt înăuntru ori nu-i mai bătea inima cum trebuia. Că 
rana era adâncă şi fără leac. 

— Laba piciorului, mi-a răspuns cu un glas gâtuit. Ce neghiob! Am 
călcat strâmb pe ea. Cred că e ruptă. 

— Piciorul? 

Aproape că mi-a venit să râd de uşurare. 

— Dumnezeule, Henric, credeam că ai murit! 

El a ridicat privirea şi pe faţa încruntată s-a ivit un zâmbet. 

— Mort din cauza tenisului? Am renunţat la turniruri ca să fiu în 
siguranţă, dar crezi că aş putea să mor jucând tenis? 

Am răsuflat uşurată. 

— Mort din cauza tenisului? Nu! Dar mă gândeam că poate... s-a 
întâmplat atât de brusc şi ai căzut atât de repede... 

— Şi asta din cauza fratelui tău! a încheiat el. 

Dintr-odată am izbucnit toţi trei în hohote de râs, eu ţinând capul 
regelui în poală, George ţinându-i strâns mâinile, iar regele sfâşiat 
între durerea intensă provocată de piciorul rupt şi ideea ridicolă că 
fraţii Boleyn încercaseră să-l asasineze cu tenisul. 


Solii francezi urmau să plece, cu tratatele semnate, iar noi aveam 
de organizat o mare piesă-mască şi o somptuoasă petrecere de 
rămas-bun. Piesa-mască trebuia să aibă loc în apartamentele reginei, 
fără invitaţia ei şi chiar împotriva dorinţei ei. Maestrul de ceremonii 
sosi pur şi simplu şi anunţă pe neaşteptate că regele poruncise ca 
piesa-mască să se ţină în odăile sale. Regina zâmbi de parcă tocmai 
asta îşi dorea şi-l lăsă să ia măsurile pentru paravane, tapiserii şi 
decoruri. Doamnele reginei trebuiau să poarte rochii din țesătură de 


aur sau argint şi să danseze cu regele şi cu însoțitorii acestuia, care 
aveau să intre deghizați. 

M-am gândit de câte ori se prefăcuse regina că nu-şi recunoaşte 
soţul când acesta intrase deghizat în odăile ei, de câte ori îl privise 
dansând cu doamnele ei, de câte ori mă condusese el la dans sub 
ochii ei, iar acum amândouă aveam să-l privim cum dansează cu 
Anne. Pe chipul reginei nu se ivi nicio umbră de neplăcere, nici măcar 
pentru o clipă. Işi închipuia că avea să le aleagă pe dansatoare, aşa 
cum făcuse de fiecare dată în trecut - un mic element de patronat, 
una din numeroasele căi de-a controla curtea. Dar maestrul de dans 
avea deja o listă cu doamnele care urmau să interpreteze rolurile. 
Fuseseră numite de rege, iar regina nu mai avea nimic de făcut - era 
doar o mobilă fără importanţă în propriile sale odăi. 

Pregătirile pentru piesa-mască durară întreaga zi şi regina n-avea 
unde să stea în timp ce oamenii băteau în cuie draperiile pe panourile 
din lemn. Se retrase în odaia sa particulară, în timp ce noi ne probam 
rochiile şi exersam paşii de dans, prea entuziasmate ca să ne pese că 
abia dacă puteam auzi ritmul muzicii din cauza zarvei făcute de 
lucrători. Regina se duse la culcare devreme, ca să scape de zgomot 
şi agitaţie, iar noi, ceilalţi, cinarăm târziu. 

A doua zi, la amiază, solii francezi veniră să prânzească în sala cea 
mare. Regina şedea la dreapta lui Henric, dar ochii lui erau aţintiţi 
asupra lui Anne. Trâmbiţele sunară şi servitorii intrară ca nişte soldaţi, 
în pas cadenţat, îmbrăcaţi în livrele viu colorate, aducând noi şi noi 
feluri de mâncare, întâi la masa principală, apoi la celelalte. Era un 
ospăț de proporţii ridicole - toate felurile de animale fuseseră 
omorâte, curățate şi gătite pentru a demonstra bogăţia regelui şi a 
regatului său. Apogeul ospăţului a fost un fel alcătuit din păsări 
sălbatice, având în mijloc un păun, gătit şi prezentat cu tot cu pene - 
un capriciu impunător. Păunul era împănat cu o lebădă, care fusese 
împănată cu o găină, care fusese împănată cu o ciocârlie. Sarcina 
celui care servea mesenii era să taie o felie perfectă din fiecare 
pasăre, fără să strice frumuseţea felului. Henric gusta din toate, dar 
am văzut că Anne refuza tot ce i se oferea. N 

Henric făcu semn celui care servea şi-i şopti ceva la ureche. li 
trimise lui Anne inima felului de mâncare - ciocârlia. Ea ridică ochii cu 
un aer surprins - de parcă n-ar fi urmărit fiecare mişcare făcută de el 
-, îi zâmbi şi înclină capul în semn de mulţumire. Apoi gustă carnea. L- 
am văzut înfiorându-se de dorinţă în timp ce o privea cum bagă în 
gură o bucăţică. 

După cină, regina şi doamnele ei, printre care Anne şi cu mine, se 
retraseră din sala cea mare şi porniră în grabă spre odăile lor, ca să se 
schimbe. Anne şi cu mine ne ajutarăm una pe alta cu legatul 
şireturilor de la corsajele strâmte ale rochiilor noastre din țesătură de 


aur. Anne a început să se plângă când am tras de şireturi. 

— Prea multă ciocârlie! am spus fără pic de compătimire. 

— Ai văzut cum mă priveşte? 

— Toată lumea a văzut. 

Işi trase boneta franţuzească mult pe spate, ca să i se vadă părul 
negru, şi-şi îndreptă B-ul de aur pe care-l purta întotdeauna la gât. 

— Ce vezi când boneta mea e trasă aşa pe spate? 

— Faţa ta încrezută. 

— O faţă fără niciun rid. Păr lucios şi negru, fără un fir cărunt. 

Se dădu câţiva paşi înapoi din faţa oglinzii şi îşi admiră rochia aurie. 

— Imbrăcată ca o regină. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Jane Parker băgă capul în odaie. 

— Discutaţi secrete? ne-a întrebat ea cu o expresie lacomă. 

— Nu, i-am retezat-o scurt. Ne pregătim doar. 

Se strecură înăuntru. Purta o rochie argintie cu decolteu amplu, ca 
să-i pună în valoare sânii, ba chiar trăsese corsetul un pic mai jos, şi 
bonetă argintie. Când văzu cum poartă Anne boneta, se duse pe dată 
la oglindă şi şi-o trase pe-a ei puţin mai pe spate. Anne îmi făcu cu 
ochiul pe la spatele ei. 

— Te preferă cu adevărat mai mult decât pe toate celelalte, i-a 
spus pe un ton secretos lui Anne. Oricine poate vedea că te doreşte. 

— Intr-adevăr. 

Jane se întoarse spre mine. 

— Nu te face geloasă? Nu e ciudat să te culci cu un bărbat care o 
doreşte pe sora ta? 

— Nu, am răspuns scurt. 

Dar nimic n-o putea opri pe femeia aceea. Speculaţiile ei semănau 
cu dâra lăsată de un melc. 

— Mie mi s-ar părea foarte ciudat. Şi pe urmă, când te întorci din 
patul lui, te bagi în pat alături de Anne şi staţi una lângă alta, aproape 
dezbrăcate. Pesemne că el îşi doreşte să poată veni în odaia voastră 
şi să vă aibă pe amândouă odată! 

Am încremenit de uimire. 

— Ce vorbe murdare! Maiestatea Sa s-ar simţi foarte jignit. 

Imi aruncă un zâmbet care ar fi fost mai potrivit într-o casă de 
moravuri uşoare decât în odaia unei doamne. 

— Desigur, există doar un bărbat care intră la cele două frumoase 
surori după ora lor de culcare, iar acela e soţul meu. Ştiu că vine în 
cele mai multe seri. In patul meu, cel puţin, nu e niciodată. 

— Dumnezeule mare, cine i-ar putea găsi vreo vină? exclamă Anne 
fără înconjur. Eu una mai degrabă aş dormi lângă un vierme decât să 
te aud pe tine şoptindu-mi la ureche toată noaptea! Pleacă de-aici, 
Jane Parker, şi du-ţi gura spurcată şi mintea şi mai spurcată la latrină, 
acolo unde le e locul. Mary şi cu mine mergem să dansăm. 


Aproape îndată după plecarea solilor francezi, de parcă ar fi 
aşteptat să poată acţiona pe tăcute şi în taină, cardinalul Wolsey 
alcătui un tribunal secret şi convocă martori, acuzatori şi acuzaţi. El, 
fireşte, era judecătorul. Astfel, se crea impresia că Wolsey şi numai el 
acţiona din principiu şi nu fiindcă i s-ar fi cerut. Astfel divorţul putea fi 
poruncit de Papă şi nu solicitat de rege. In mod surprinzător, tribunalul 
lui Wolsey rămase secret. Nimeni nu ştia nimic despre el, în afara 
celor duşi discret pe apă la Westminster. Nu află nici mama, mereu 
vigilentă în interesul familiei, nici unchiul Howard, maestru într-ale 
spionajului. Nici eu, care mă întorceam în fiecare dimineaţă din patul 
cald al regelui, nici Anne, care se bucura de încrederea lui. Dar ceea 
ce era mai important - nici măcar regina nu află despre tribunalul 
creat pentru ea. Timp de trei zile se judecă acolo căsnicia unei femei 
nevinovate, fără ca ea să ştie nimic. 

Căci tribunalul tainic al lui Wolsey de la Westminster trebuia să-l 
judece pe Henric însuşi pentru traiul împotriva legii cu soţia lui Arthur, 
răposatul său frate: o acuzaţie atât de gravă şi un tribunal atât de 
absurd, încât membrii lui probabil că se ciupeau singuri în timp ce 
depuneau jurământul şi-l priveau pe regele lor intrând cu capul plecat, 
în semn de pocăință, acuzat de păcat de propriul său lord cancelar. 
Henric mărturisi că se căsătorise cu soţia fratelui său pe baza unei 
dispense papale greşite. Spuse că la vremea aceea şi chiar mai târziu 
avusese „mari îndoieli”. Wolsey hotărî fără şovăială că problema 
trebuia adusă în faţa unui legat papal - chiar el, în persoana-i 
obiectivă -, iar regele se arătă de acord, numi un avocat şi se retrase. 
Curtea aşteptă trei zile, după care convocă teologi care să depună 
mărturie că a te căsători cu soţia unui frate mort era împotriva legii. 
Reţeaua de spioni a unchiului meu prinse în sfârşit de veste despre 
tribunalul secret când îi ajunseră la urechi nişte întrebări adresate 
episcopului de Lincoln. Anne, George şi cu mine furăm convocați pe 
dată în faţa unchiului, în odăile sale de la Windsor. 

— |n ce scop divorţează? ne-a întrebat cu vocea încordată de 
emoție. 

Anne aproape că nu mai respira la auzul veştii. 

— Probabil că o face pentru mine. Pesemne că plănuieşte s-o dea 
pe regină la o parte pentru mine. 

— Te-a cerut? s-a interesat unchiul simplu şi direct. 

Ea l-a privit în ochi. 

— Nu. Cum ar fi putut? Dar pun rămăşag pe ce vrei că mă va cere 
în clipa în care va scăpa de regină. 

Unchiul a încuviinţat din cap. 

— Cât timp îl poţi ţine lângă tine? 

— Cât timp poate să dureze? a parat Anne. Lucrările tribunalului 


sunt în desfăşurare. Se va da un verdict, regina va fi repudiată, iar 
regele va fi în sfârşit liber, şi voilà! lată-mă! 

Unchiul a zâmbit fără voie în faţa siguranţei ei. 

— Voilà! lată-te, încuviinţă el. 

— Aşadar, eşti de acord că trebuie să fiu eu, s-a târguit Anne. Mary 
va pleca de la curte sau va rămâne, dacă i-o voi cere. Familia mă va 
susţine pe lângă rege, dacă voi avea nevoie. Plănuim asta doar în 
interesul meu. Nu există alternativă, Mary nu va fi reinstaurată pe 
poziţie, n-o veţi îndemna să meargă mai departe. Eu sunt singura 
Boleyn pe care o promovăm. 

Unchiul l-a privit pe tata. Acesta s-a uitat de la o fiică la cealaltă şi a 
ridicat din umeri. 

— Mă îndoiesc de amândouă, a zis sec. De bună seamă, regele va 
vrea mai mult decât o femeie de rând. E clar că nu Mary va fi aleasa. 
Ea şi-a avut zilele de glorie, dar acum el şi-a pierdut interesul pentru 
ea. 

Am simţit că această analiză cu totul lipsită de iubire mă face să 
îngheţ până-n măduva oaselor. Dar tata nu mi-a aruncat nici măcar o 
privire. Era vorba de afaceri. 

— Aşadar, nu va fi Mary. Dar mă îndoiesc foarte tare că pasiunea 
lui pentru Anne îl va face s-o prefere unei prințese franţuzoaice. 

Unchiul s-a gândit câteva clipe. 

— Pe cine susţinem? 

— Pe Anne, a recomandat mama. E nebun după Anne. Cred că, 
dacă va reuşi să scape de nevasta lui luna asta, o va lua pe Anne. 

Unchiul s-a uitat de la sora mea la mine aşa cum s-ar uita cineva la 
nişte mere, neputându-se hotărî pe care să-l mănânce, şi a spus: 

— Atunci Anne să fie. 

Ea nici măcar n-a zâmbit, ci a scos doar un mic suspin de uşurare. 
Unchiul şi-a împins scaunul deoparte şi s-a ridicat. 

— Dar cu mine cum rămâne? am întrebat cu stângăcie. 

M-au privit toţi cu aerul că, pe moment, uitaseră că mă aflam acolo. 

— Cu mine cum rămâne? Să mă duc în patul lui dacă mă cheamă? 
Sau să refuz? A 

Dar nu unchiul a fost cel care a luat o hotărâre. În clipa aceea am 
simţit supremaţia lui Anne. Unchiul, capul familiei, sursa autorităţii în 
lumea mea, a lăsat hotărârea în seama surorii mele. 

— Nu poate să refuze, a spus ea. Nu vrem să intre în patul lui vreo 
stricată care să-l distragă. Mary trebuie să rămână amanta lui 
noaptea, iar în timpul zilei va continua să se îndrăgostească de mine. 
Dar trebuie să fii ştearsă, Mary, ca o nevastă ştearsă. 

— Nu ştiu dacă pot să fac asta, am răspuns enervată. 

Anne a izbucnit în râsul ei cristalin şi senzual. 

— A, poţi, a zis ea, aruncându-i unchiului un zâmbet pieziş şi 


viclean. Poţi fi minunat de ştearsă, Mary. Nu te subestima! 

L-am văzut pe unchiul înăbuşindu-şi zâmbetul şi am simţit că-mi iau 
foc obrajii de furie. George s-a aplecat spre mine şi i-am simţit 
greutatea liniştitoare a trupului sprijinit de umărul meu, ca pentru a- 
mi aminti că nu-mi foloseşte la nimic să protestez. 

Anne a ridicat din sprâncene, uitându-se la unchiul, iar el a dat din 
cap în semn că puteam pleca. A ieşit prima din odaie. lar eu i-am 
urmat poala rochiei, aşa cum îmi fusese mereu groază că va trebui să 
fac, ţinând ochii aţintiţi în pământ. Anne ne-a condus afară, în lumina 
soarelui, până la poligonul de tras cu arcul, şi a privit grădina şi 
terasele construite în trepte abrupte ce duceau la şanţul cu apă, apoi 
orăşelul şi râul care se întindea dincolo de el. George mi-a atins mâna 
cu degetele, dar abia dacă l-am simţit. Mă mistuia furia fiindcă 
fusesem dată la o parte pentru sora mea. Propria mea familie 
hotărâse că eu trebuia să fiu târfa, iar ea trebuia să fie soţia. 

— Aşadar voi fi regină, a spus Anne pe un ton visător. 

— Voi fi cumnatul regelui Angliei! a exclamat George de parcă nu i- 
ar fi venit să creadă. 

— Şi eu ce voi fi? am întrebat printre dinţi. 

Nu aveam să mai fiu favorita regelui. Nu aveam să mai fiu în 
centrul curţii. Pierdusem locul pentru care trudisem încă de la 
doisprezece ani. Eram târfa de anul trecut. 

— Vei fi doamna mea de companie, a zis Anne dulce. Vei fi cealaltă 
Boleyn. 


Nimeni n-avea idee cât de multe ştia regina despre catastrofa ce i 
se pregătea. In acele zile de primăvară, în timp ce cardinalul umbla pe 
la toate universităţile din Europa ca să găsească dovezi împotriva unei 
soţii cu totul nevinovate de orice păcat, era o regină de gheaţă şi 
piatră. Ca pentru a sfida soarta, se apucase să lucreze la încă o pânză 
de altar, perechea celei pe care o începuse mai demult; cele două 
pânze aveau să alcătuiască o lucrare uriaşă, care putea fi dusă la bun 
sfârşit doar cu ani întregi de muncă şi cu strădania tuturor doamnelor 
de companie ale curţii ei. Era ca şi cum totul, până şi cusutul, trebuia 
să dovedească lumii că va trăi şi va muri ca regină a Angliei. Cum 
altfel ar fi putut să fie? Nicio regină nu mai fusese înlăturată până 
atunci. 

Imi ceruse ajutorul la umplerea cerului albastru de deasupra 
îngerilor. Pânza fusese desenată pentru ea de un artist florentin şi era 
făcută după moda nouă, cu îngeri care aveau trupuri cu rotunjimi 
voluptuoase, pe jumătate ascunse de penele aripilor şi păstori cu 
chipuri expresive strânşi în jurul leagănului. Tabloul închipuit de artist 
era tot atât de plăcut privirii ca o piesă de teatru - oamenii păreau vii, 
însufleţiţi. Mă bucuram că nu voi fi nevoită să urmăresc micile 


contururi amănunțite cu acul. Cu mult înainte să fie gata cerul, Wolsey 
va da sentinţa, Papa o va confirma, iar ea va fi divorțată şi se va 
retrage într-o mănăstire, iar călugărițele vor putea să coasă faldurile 
dificile şi penele aripilor în timp ce noi, cei din familia Boleyn, îl vom 
prinde în capcană pe regele celibatar. Am isprăvit un fir lung de 
mătase albastră, cu care cususem doar un pătrat minuscul de cer şi 
m-am dus să bag din nou aţă în ac în lumina ce intra prin fereastra 
îngustă, dar dintr-odată l-am zărit pe fratele meu urcând în goană 
treptele ce înconjurau şanţul cu apă. S-a făcut nevăzut în câteva clipe, 
deşi am întins gâtul ca să văd de ce aleargă. 

— Ce s-a întâmplat, lady Carey? a întrebat din spatele meu regina 
cu o voce monotonă. 

— Fratele meu vine în fugă. Pot merge să-l văd, Maiestate? 

— Desigur, a răspuns ea calm. Dacă are veşti importante, poţi să 
mi le aduci direct mie, Mary. 

Cu acul în mână, am ieşit din odaie şi m-am apucat să cobor în 
grabă treptele de piatră ce duceau la sala cea mare. George tocmai 
năvălise înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Trebuie să-l găsesc pe tata. Papa a fost capturat. 

— Poftim?! 

— Unde e tata? Unde e? 

— Cu secretarii, probabil. 

George s-a întors pe dată să meargă în birourile acestora. M-am 
luat repede după el şi l-am prins de mânecă, dar el s-a eliberat. 

— George, aşteaptă! Capturat de cine? 

— De armata Spaniei. Mercenari angajaţi de Carol al Spaniei. Se 
zvoneşte că au scăpat de sub control, au jefuit oraşul sfânt şi l-au luat 
captiv pe Sfinţia Sa. 

O clipă am rămas încremenită şi mută de uimire. 

— İl vor elibera, am spus. Nu pot fi atât de... 

Nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele. George mai-mai că ţupăia de 
pe un picior pe altul, atât de zorit era să fugă mai departe. 

— Gândeşte-te! mi-a zis. Ce înseamnă dacă Papa e capturat de 
oştile Spaniei? Ce înseamnă? 

Am clătinat din cap şi am spus şovăitor: 

— Că Sfântul Părinte e în primejdie. Nu poţi să-l iei pe Papă 
prizonier... 

George a izbucnit într-un râs zgomotos. 

— Neghioabo! 

M-a luat de mână şi m-a tras după el pe scările ce duceau la odăile 
secretarilor. A bătut cu putere în uşă şi a băgat capul înăuntru. 

— Tatăl meu e aici? i 

— E cu regele, a răspuns careva. In odaia personală a acestuia. 


George s-a răsucit pe călcâie şi a pornit în fugă înapoi pe scări. Mi- 
am sumes poalele rochiei şi m-am luat după el. 

— Nu înţeleg! 

— Cine poate să-i acorde regelui divorţul? m-a întrebat George, 
oprindu-se la cotitura scărilor. 

Se uita în sus la mine, cu ochii albaştri strălucind de emoție. 
Ezitam, stând mai sus de el pe trepte, ca un apărător al scării 
circulare. 

— Doar Papa, m-am bâlbăâit. 

— Cine-l are pe Papă? 

— Carol al Spaniei, după cum spui tu. 

— Cine e mătuşa lui Carol al Spaniei? 

— Regina. 

— Şi crezi că Papa îi va acorda regelui divorţul acum? 

Am tăcut. George a urcat dintr-un salt două trepte şi m-a sărutat pe 
gura deschisă. 

— Prostuţo! a zis cu căldură. Vestea e dezastruoasă pentru rege. 
Nu va scăpa niciodată de ea. Totul a luat-o razna, iar noi, cei din 
familia Boleyn, am luat-o şi noi razna. 

L-am apucat de mână, căci altfel ar fi plecat în fugă. 

— Şi atunci de ce eşti aşa bucuros? George! De ce eşti aşa de 
vesel, dacă suntem distruşi? 

A râs. 

— Nu sunt fericit, sunt înnebunit! a ţipat. Pentru o clipă începusem 
să cred în nebunia noastră. Incepusem să cred că Anne va fi soţia lui 
şi următoarea regină a Angliei. lar acum mi-am venit în fire. Slavă 
Domnului! De asta râd. Acum lasă-mă, trebuie să-i spun tatei. Am 
aflat vestea de la un luntraş care urca râul cu un mesaj pentru 
cardinal. Tatei i-ar plăcea să afle primul - dacă-l găsesc. 

L-am lăsat să plece, în starea de nerăbdare în care se afla nu putea 
fi ţinut în loc. 

Am auzit tropăitul cizmelor sale pe scările de piatră, apoi uşa de la 
sala cea mare deschizându-se cu zgomot, câţiva paşi zoriţi pe 
pardoseala de piatră a sălii, schelălăitul unui câine pe care l-a dat la o 
parte din cale cu un şut şi apoi cealaltă uşă închizându-se cu un 
scârţâit. M-am aşezat pe trepte, acolo unde mă lăsase, cu acul de 
brodat al reginei în mână, întrebându-mă ce poziţie aveam noi, cei din 
familia Boleyn, acum că puterea era din nou de partea reginei. 

George nu-mi spusese dacă era cazul s-o anunţ pe regină sau nu, 
aşa că am socotit că era mai sigur să nu spun nimic la întoarcerea în 
odăile ei. Mi-am descreţit fruntea, am tras în jos corsajul rochiei şi mi- 
am luat un aer liniştit înainte să deschid uşa. 

Regina ştia deja. Imi dădeam seama de asta fiindcă învelitoarea 
pentru altar fusese aruncată deoparte, iar ea stătea la fereastră, 


privind afară de parcă ar fi putut să vadă până-n Italia, până la Roma, 
unde intrase triumfător tânărul ei nepot victorios, care promisese s-o 
iubească şi s-o respecte. Când am păşit în odaie mi-a aruncat o privire 
scurtă şi prudentă, apoi, văzându-mi expresia uluită de pe faţă, a 
chicotit uşor. 

— Ai auzit veştile, a ghicit ea. 

— Da. Fratele meu alerga să i le împărtăşească tatălui nostru. 

— Asta va schimba totul, a spus ea. Totul. 

— Ştiu. 

— lar sora ta se va afla într-o poziţie grozav de incomodă când va 
auzi, a spus ea mucalit. 

Am chicotit fără să mă pot stăpâni. 

— şi spune „fecioara purtată de valurile furtunii”! am zis, râzând 
tare. 

Regina şi-a acoperit gura cu palma. 

— Anne Boleyn? 

Am încuviinţat din cap. 

— l-a dăruit regelui o piatră prețioasă având gravată pe ea o 
fecioară într-o barcă purtată de valurile furtunii! 

Regina şi-a băgat pumnul în gură. 

— Sst! Sst! 

Auzirăm oameni făcând zgomot de partea cealaltă a uşii şi, cu o 
mişcare rapidă, ea îşi reluă locul, cu ghergheful mare pe care era 
întinsă broderia tras spre ea, cu boneta grea, triunghiulară aplecată 
asupra lucrului, cu chipul grav. Imi aruncă o privire şi îmi făcu semn 
să-mi reiau şi eu lucrul. Am apucat acul cu aţă pe care îl avusesem tot 
timpul la mine, astfel că, atunci când gărzile deschiseră uşa, regina şi 
cu mine coseam sârguincios, în tăcere. 

Era regele însuşi, fără însoțitori. Intră, mă văzu, se opri o clipă, apoi 
păşi mai departe, de parcă ar fi fost bucuros să mă aibă martor la 
ceea ce avea să-i spună celei care-i era de-atâta timp soţie. 

— Se pare că nepotul vostru a comis cea mai cumplită dintre crime! 
zise fără niciun fel de introducere, cu un glas aspru şi mânios. 

Ea înălţă capul. 

— Maiestate! spuse, făcându-i o reverență. 

— Da, cea mai cumplită dintre crime! 

— O, ce a făcut? 

— Armata lui l-a capturat pe Sfântul Părinte şi l-a întemnițat. Un act 
blasfemator, un păcat împotriva Sfântului Petru însuşi! 

Pe chipul ei obosit apăru o uşoară încruntare. 

— Sunt sigură că-l va elibera pe Sfântul Părinte şi-l va repune 
îndată pe scaunul său, zise ea. De ce n-ar face-o? 

— N-o va face, fiindcă ştie că dacă-l ţine pe Papă în puterea sa, ne 
are în mână pe noi toţi! Ştie că suntem prinşi în capcană! incearcă să 


ne conducă pe toţi, conducându-l pe Papă! 

Regina îşi reluase lucrul, dar eu nu-mi puteam desprinde ochii de la 
Henric. Aveam în faţă un om nou, unul pe care nu-l mai văzusem. Era 
furios, dar nu în felul dezlănţuit care-l caracteriza. Îl stăpânea o furie 
rece - în ziua aceea avea întreaga putere a bărbatului matur care e un 
tiran de la vârsta de optsprezece ani. 

— E un tânăr foarte ambițios, spuse regina pe un ton dulce. După 
cum îmi amintesc că era şi Maiestatea Voastră la vârsta lui. 

— Eu nu caut să stăpânesc întreaga Europă şi să distrug planurile 
unor oameni mai însemnați decât mine! zise el muşcător. 

Regina îl privi şi-i zâmbi cu aerul ei binevoitor şi încrezător 
dintotdeauna. 

— Aşa este, încuviinţă ea. E aproape ca şi cum ar avea îndrumarea 
divină, nu-i aşa? 


Unchiul hotărî că trebuia să ne purtăm cu toţii ca şi cum n-am fi 
fost înfrânți. Aşadar, ca şi cum nimic nu ne-ar fi mers prost, ca şi cum 
familia Boleyn n-ar fi fost înlăturată, râsetele, muzica şi flirturile 
continuară în odăile lui Anne. Nimeni nu le mai numea odăile mele, cu 
toate că pe vremuri îmi fuseseră dăruite şi fuseseră mobilate pentru 
mine. Aşa cum regina devenise o fantomă, eu ajunsesem la rândul 
meu o umbră. Anne trăise şi dormise în aceeaşi odaie cu mine, dar 
acum ea era substanţa, iar eu umbra. Anne era cea care hotăra să 
jucăm cărţi, cea care cerea vin, cea care ridica privirea şi zâmbea 
suav şi încrezător când intra regele. 

Nu puteam face altceva decât să ocup locul al doilea şi să zâmbesc. 
Regele se culca cu mine noaptea, dar toată ziua îi aparţinea lui Anne. 
Pentru prima oară în lunga perioadă de când îi devenisem amantă, mă 
simţeam cu adevărat ca o târfă şi umilinţa aceasta mi-o adusese 
propria soră. 

Regina, lăsată singură în cea mai mare parte a timpului, îşi 
continua lucrul la pânza pentru altar, petrecea ore în şir 
îngenuncheată pe scăunelul de rugăciune şi se întâlnea mereu cu 
confesorul ei, John Fisher, episcop de Rochester. Acesta stătea ore 
întregi cu regina, iar când ieşea din odaia ei era grav şi tăcut. Ne 
luaserăm obiceiul să-l privim cum coboară dealul pietruit până la 
barca lui de la malul râului, râzând de mersul lui domol. Inainta cu 
capul plecat, de parcă ar fi fost împovărat de gânduri. 

— Trebuie să fi păcătuit mai ceva ca diavolul! a remarcat Anne. 

Toţi ascultau, aşteptând gluma. 

— De ce? a îndemnat-o George. 

— Pentru că se spovedeşte cu orele zilnic! a exclamat Anne. 
Dumnezeu ştie ce-o fi făcut femeia asta, dar se spovedeşte mai mult 
timp decât petrec eu la masă! 


S-a stârnit un tumult de râsete linguşitoare. lar Anne a bătut din 
palme şi a cerut muzică. Perechile s-au aliniat să danseze. Eu am 
rămas la fereastră, privindu-l pe episcop cum se îndepărtează de 
castel şi de regină şi întrebându-mă ce discutau cei doi atât de 
amănunţit. Oare ea cunoştea întocmai planurile regelui? Oare spera 
să întoarcă Biserica - însăşi biserica Angliei - împotriva lui? 

Mi-am făcut loc cu greu pe lângă dansatori şi m-am îndreptat spre 
odăile reginei. Aşa cum se întâmpla mereu în ultima vreme, în ele 
domnea liniştea; prin ferestrele deschise nu se revărsa muzica, iar 
uşile erau închise, deşi înainte erau întotdeauna larg deschise 
oaspeţilor. Le-am împins şi am intrat. 

Odaia ei de primire era goală. Pânza pentru altar zăcea acolo unde 
o lăsase - întinsă pe scăunele. Cerul era terminat doar pe jumătate; n- 
avea să fie gata niciodată, câtă vreme nu avea pe nimeni să lucreze 
cu ea. Mă minunam că putea îndura să coasă singură într-un colţ şi să 
vadă în faţa ei metri întregi de pânză goală. Focul din cămin era stins, 
iar în odaie era rece. Am trăit un moment de teamă adevărată. Preţ 
de o clipă m-am întrebat: dacă a fost luată de acolo? Era un gând 
nebunesc, căci cine putea aresta o regină? Unde putea fi dusă o 
regină? Dar o clipă m-am gândit că tăcerea şi pustietatea încăperii 
puteau însemna doar un singur lucru: că Henric îşi ieşise din fire şi, 
refuzând să mai aştepte fie şi o secundă, îşi trimisese soldaţii s-o 
ridice. 

Apoi am auzit un sunet slab. Părea atât de plin de jale, încât am 
crezut că era un plânset de copil. Venea din odaia ei personală. 

Nu m-am oprit să mă gândesc, plânsul acela disperat avea ceva 
care ar fi mişcat pe oricine. Am deschis uşa şi am intrat. 

Era regina. Capul îi era îngropat în cuverturile bogate de pe pat şi 
boneta aşezată strâmb. Stătea în genunchi, ca pentru rugăciune, dar 
îşi îndesase cuvertura în gură şi singurul sunet pe care-l putea scoate 
era acel scâncet cumplit, disperat. In spatele ei stătea regele, cu 
mâinile în şold ca un călău în curtea interioară din Turnul Londrei. 
Auzind zgomotul uşii deschise s-a uitat peste umăr şi m-a văzut, dar 
n-a dat niciun semn că m-ar recunoaşte. Chipul îi era sever şi lipsit de 
orice expresie, ca al unui om care nu mai este el însuşi. 

— Aşadar mă văd silit să vă spun clar: căsătoria a fost într-adevăr 
împotriva legii şi trebuie anulată, va fi anulată. 

Regina şi-a ridicat de pe pat obrazul ud de lacrimi. 

— Am avut dispensă. 

— Un Papă nu poate oferi dispense de la legea lui Dumnezeu, a 
spus hotărât Henric. 

— Nu e legea lui Dumnezeu... a şoptit ea. 

— Nu mă contraziceţi, doamnă! a întrerupt-o Henric, căci se temea 
de inteligenţa ei. Trebuie să ştiţi că nu veţi mai fi soţia şi regina mea. 


Trebuie să vă daţi la o parte. 

Ea a înălţat spre el obrazul ud de lacrimi. 

— Nu mă pot da la o parte. Nici chiar dacă aş vrea. Sunt soţia şi 
regina voastră. Nimic nu poate împiedica acest lucru. Nimic nu-l poate 
înlătura. 

El a pornit spre uşă, vrând cu disperare să scape de priveliştea 
suferinţei ei. 

— V-am spus asta ca s-o auziţi chiar din gura mea, i-a zis din prag. 
Nu vă puteţi plânge că n-am fost cinstit. V-am prevenit că aşa trebuie 
să se întâmple. 

— V-am iubit atâţia ani! a strigat ea în urma lui. V-am dăruit 
feminitatea mea. Spuneţi-mi, cu ce v-am jignit? Ce am făcut şi nu v-a 
fost pe plac? 

Regele aproape că ieşise. M-am lipit de peretele lambrisat, ca să 
poată trece pe lângă mine, dar ultimele ei vorbe imploratoare l-au 
făcut să se oprească şi să se întoarcă preţ de câteva clipe. A spus 
simplu: 

— Trebuia să-mi dăruiţi un fiu. N-aţi făcut-o. 

— Am încercat! Dumnezeu mi-e martor, Henric! V-am făcut un fiu, 
n-a fost vina mea că n-a trăit. Dumnezeu l-a vrut pe micul nostru prinţ 
în rai, n-a fost vina mea. 

Durerea din glasul ei l-a tulburat, dar s-a îndepărtat oricum, 
repetând: 

— Trebuia să-mi dăruiţi un fiu. Caterina, trebuie să am un fiu, 
pentru Anglia. Ştiţi bine! 

Chipul ei era sumbru. 

— Va trebui să vă-mpăcaţi cu voia Domnului. 

— Dumnezeu însuşi m-a îndemnat să fac asta! a strigat Henric. 
Dumnezeu însuşi m-a avertizat că trebuie să ies din această falsă 
căsnicie a păcatului şi s-o iau de la capăt. lar dacă o voi face, voi avea 
un fiu. Ştiu asta, Caterina! lar dumneata... 

— Da? a răspuns ea, iute precum ogarii pe urma vânatului, 
adunându-şi dintr-odată tot curajul. Ce mă aşteaptă? O mănăstire? 
Bătrâneţea? Moartea? Sunt prinţesă a Spaniei şi regina Angliei! Ce-mi 
puteţi oferi în schimbul acestor lucruri? 

— E voia Domnului, a repetat el. 

Ea a izbucnit în râs - un râs înfiorător, la fel de sălbatic precum îi 
fusese şi plânsul. 

— E voia Domnului să vă înlăturați adevărata soţie şi să vă 
căsătoriţi cu o oarecare? Cu o târfă? Cu sora târfei voastre?! 

Am îngheţat, dar Henric a trecut pe lângă mine şi a ieşit pe uşă. 

— E voia Domnului şi voia mea! a strigat din anticameră, apoi am 
auzit uşa trântindu-se. 

M-am furişat mergând cu spatele, dorindu-mi cu disperare ca ea să 


nu ştie că am surprins-o plângând, dorindu-mi cu disperare să nu mă 
vadă - pe mine, cea pe care o numise târfă. Dar ea şi-a ridicat faţa din 
mâini şi a spus simplu: 

— Mary, ajută-mă! 

M-am apropiat de ea în tăcere. Era prima oară în cei şapte ani de 
când o cunoşteam când cerea ajutor. A întins mâna ca s-o ajut să se 
ridice şi mi-am dat seama că abia se ţinea pe picioare. Avea ochii roşii 
de plâns. 

— Maiestate, ar trebui să vă odihniţi. 

— Nu mă pot odihni. Ajută-mă să merg la scăunelul de rugăciune şi 
dă-mi rozariul. 

— Maiestate... 

— Mary, mi-a spus cu o voce răguşită din cauza hohotelor înfundate 
de plâns. Mă va distruge, o va dezmoşteni pe fiica noastră, va 
distruge ţara asta şi-şi va condamna la iad sufletul nemuritor! Trebuie 
să mă rog pentru el, pentru mine şi pentru ţara noastră. lar apoi 
trebuie să-i scriu nepotului meu. 

— Maiestate, nu vor lăsa nicio scrisoare să ajungă la el. 

— Am căile mele de a i-o trimite. 

— Nu scrieţi nimic care să poată fi întors împotriva voastră. 

A auzit frica din glasul meu şi s-a oprit o clipă, apoi a zâmbit - un 
surâs amar, care nu i-a adus în ochi nicio lumină. 

— De ce? Crezi că poate exista ceva mai rău de-atât? Nu pot fi 
acuzată de trădare. Sunt regina Angliei, eu sunt Anglia. Nu pot fi 
divorțată, sunt soţia regelui. El a înnebunit în primăvara asta, dar îşi 
va reveni la toamnă. Nu trebuie decât să rezist peste vară. 

— Vara Boleyn, am spus gândindu-mă la Anne. 

— Vara Boleyn, a repetat ea. Nu poate să dureze mai mult de un 
anotimp. 

Şi-a încleştat mâinile pătate de vârstă pe perna de catifea a 
scăunelului de rugăciune şi am ştiut că nu mai aude şi nu mai vede 
nimic din lumea asta. Se afla aproape de Dumnezeul ei. Am ieşit în 
tăcere şi am închis uşa. 


George stătea într-un ungher întunecos al odăii de primire a 
reginei, pândind ca un asasin. 

— Unchiul vrea să te vadă, mi-a zis scurt. 

— George, nu pot să merg. Găseşte o scuză. 

— Haide! 

Am păşit în raza de lumină ce se revărsa prin fereastra deschisă, 
atât de strălucitoare încât m-a făcut să clipesc. Afară auzeam un glas 
care cânta şi râsul cristalin şi lipsit de griji al lui Anne. 

— Te rog, George, spune-i că nu m-ai găsit. 

— Ştie că ai fost la regină. Mi s-a poruncit să aştept până ieşi, 


indiferent când ar fi fost asta. 

Am clătinat din cap. 

— N-o pot trăda. 

George a traversat odaia din trei paşi mari, m-a prins de cot şi m-a 
târât spre uşă. Mergea atât de repede, că trebuia să alerg ca să ţin 
pasul cu el, iar la coborârea scărilor aş fi alunecat dacă n-ar fi fost 
strânsoarea lui ca o menghină pe braţul meu. 

— Care e familia ta? m-a întrebat printre dinţi. 

— Boleyn. 

— Care-ţi sunt rudele? 

— Howard. 

— Care ţi-e căminul? 

— Hever şi Rochford. 

— Care ţi-e regatul? 

— Anglia. 

— Cine ţi-e rege? 

— Henric. _ 

— Atunci slujeşte-le! In ordinea asta. Am pomenit-o cumva pe 
regina spaniolă în lista asta? 

— Nu. 

— Atunci ţine minte. 

M-am luptat ca să-i înving hotărârea. 

— George! 

— In fiecare zi îmi jertfesc dorinţele pentru familia asta, mi-a spus 
pe un ton scăzut, sălbatic. In fiecare zi slujesc ca o marionetă o soră 
sau alta şi mă ocup de satisfacerea viciilor regelui. In fiecare zi renunţ 
la propriile dorinţe, la propria pasiune, renunţ la propriul meu suflet! 
Imi ascund viaţa de mine însumi. Acum vino! 

M-a împins pe uşa odăii particulare a unchiului Howard fără să mai 
bată. Unchiul şedea la masa de lucru, razele soarelui cădeau 
luminoase pe documentele sale, iar în faţă avea un buchet de 
trandafiri timpurii. Când am intrat, a ridicat privirea şi a remarcat 
imediat respiraţia mea întretăiată şi suferinţa ce mi se citea pe chip. 

— Trebuie să ştiu ce s-a petrecut între rege şi regină, mi-a spus fără 
niciun fel de introducere. O slujnică mi-a dat de ştire că ai fost acolo, 
cu ei. 

Am încuviinţat din cap. 

— Am auzit-o plângând şi am intrat. 

— A plâns? m-a întrebat, nevenindu-i să creadă. 

Am dat din cap. 

— Povesteşte-mi! 

Am tăcut câteva clipe. S-a uitat din nou la mine şi în privirea lui 
întunecată şi sfredelitoare am zărit o întreagă lume a puterii. 

— Povesteşte-mi, a repetat. 


— Regele i-a spus că va cere anularea căsătoriei, fiindcă nu este 
valabilă. 

— lar ea? 

— L-a acuzat de legătura cu Anne, iar el n-a negat. 

În ochii unchiului s-a ivit dintr-odată o sclipire de bucurie 
răutăcioasă. 

— In ce stare era când ai plecat? 

— Se ruga. 

Unchiul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de mine. Mi-a luat 
mâna gânditor şi a spus încet: 

— Mary, ţi-ar plăcea să-ţi vezi copiii în vara asta, nu-i aşa? 

Dorul de Hever, de micuța Catherine şi de băieţelul meu m-a făcut 
să ameţesc. Am închis ochii o clipă şi am reuşit să-i văd, să-i simt în 
braţe. Am reuşit să simt acel miros dulce al copiilor, miros de păr 
curat şi piele încălzită de soare. 

— Dacă ne slujeşti bine în această chestiune, te las să pleci la 
Hever şi să stai toată vara în timp ce curtea îşi face procesiunea. Vei 
putea petrece toată vara împreună cu copiii tăi şi nimeni nu te va 
deranja. Îţi vei îndeplini misiunea, iar eu te voi lăsa să pleci de la 
curte. Dar trebuie să mă ajuţi, Mary. Trebuie să-mi spui întocmai ce 
crezi că plănuieşte regina să facă. 

Am oftat uşor. 

— Spunea că-i va scrie nepotului ei şi că ştie o cale de-a face 
scrisoarea să ajungă la el. 

Unchiul a zâmbit. 

— Mă aştept să afli cum trimite scrisori în Spania şi să vii să-mi 
spui. Fă asta şi vei fi cu copiii tăi într-o săptămână. 

Am înghiţit în sec, vrând să scap de gustul trădării. Unchiul s-a 
întors la masă şi la hârtiile lui. 

— Poţi să pleci, mi-a spus cu nepăsare. 


Regina stătea la masă când am intrat în odaie. 

— A, doamnă Carey, poţi să mai aprinzi o lumânare? Cu greu văd 
să scriu. 

Am aprins încă o lumânare şi am aşezat-o aproape de hârtia ei. Am 
văzut că scria în spaniolă. 

— Vrei să trimiţi după señor Felipez? 

Am ezitat, dar ea a ridicat privirea de pe hârtie şi mi-a făcut un mic 
semn de încuviinţare cu capul, aşa că am făcut o reverență şi m-am 
îndreptat spre uşă, unde stătea de pază un servitor. l-am spus scurt: 

— Cheamă-l pe señor Felipez. 

Acesta a sosit într-o clipă. Era unul dintre mai-marii peste lighenele 
de spălat, un bărbat între două vârste venit din Spania după căsătoria 
Caterinei. Rămăsese în rândul servitorilor ei şi, cu toate că se 


căsătorise cu o englezoaică şi făcuse copii englezi, nu-şi pierduse 
accentul spaniol şi nici dragostea pentru Spania. 

L-am condus în odaie, iar regina s-a uitat la mine şi mi-a spus: 

— Lasă-ne. 

Am văzut-o împăturind epistola şi sigilând-o cu pecetea ei - rodia 
de Spania. Am ieşit din odaie, m-am aşezat pe bancheta de la 
fereastră şi am aşteptat, ca o spioană ce eram, până l-am văzut 
plecând şi băgând scrisoarea în jiletcă, apoi m-am dus ostenită să-l 
caut pe unchiul Howard şi să-i spun totul. 


Señor Felipez a părăsit curtea a doua zi, iar unchiul m-a găsit 
plimbându-mă pe cărarea şerpuită ce ducea spre partea cea mai de 
sus a castelului Windsor. Mi-a zis scurt: 

— Poţi să pleci la Hever. Ţi-ai făcut treaba. 

— Poftim? 

— İl vom prinde pe señor Felipez când va pleca spre Franţa din 
portul Dover. Suficient de departe de curte încât regina să nu prindă 
de veste. Vom pune mâna pe scrisoarea către nepotul ei şi ăsta-i va fi 
sfârşitul. Va fi o dovadă de trădare. Wolsey se află la Roma. Regina va 
trebui să fie de acord cu divorţul ca să-şi scape pielea. Regele va fi 
liber să se recăsătorească. Vara asta. 

M-am gândit la convingerea reginei că, dacă va putea rezista până 
la toamnă, se va afla în siguranţă. 

— Logodna în vara asta, nunta în public şi încoronarea la toamnă, 
când ne vom întoarce cu toţii la Londra. 

Am înghiţit în sec. Confirmarea glacială a faptului că sora mea avea 
să fie regina Angliei, iar eu - târfa repudiată a regelui m-a făcut să 
îngheţ pe dinăuntru. 

— Şi eu? 

— Poţi să pleci la Hever. Când Anne va deveni regină, vei putea să 
te întorci la curte şi să-i slujeşti ca doamnă de companie, va avea 
nevoie de familie în jurul ei. Dar pentru moment ţi-ai terminat treaba. 

Am întrebat doar: 

— Pot pleca azi? 

— Dacă găseşti pe cineva care să te ducă. 

— Pot să-l întreb pe George? 

— Da. 

l-am făcut o reverență, m-am întors cu spatele şi am pornit la deal, 
grăbind pasul. 

— Ai făcut treabă bună cu Felipez, a spus unchiul pe când mă 
îndepărtam. Am obţinut astfel răgazul de care aveam nevoie. Regina 
îşi închipuie că ajutorul ei e pe drum, dar de fapt e cu desăvârşire 
singură. 

— Mă bucur că am fost de folos familiei Howard, am răspuns scurt. 


Era mai bine ca nimeni să nu ştie că-i îngropasem pe toţi cei din 
neamul Howard, pe absolut toţi, mai puţin pe George, în marele cavou 
al familiei, fără să mă gândesc o clipă măcar că era o pierdere. 


George fusese la călărie cu regele şi n-avea chef să urce iarăşi în 
şa. 

— Am un cap cât o baniţă. Azi-noapte am băut şi am jucat cărţi. lar 
Francis e imposibil... 

S-a întrerupt o clipă, apoi a continuat. 

— Nu plec la Hever azi, Mary, nu sunt în stare. 

l-am luat mâinile într-ale mele şi l-am silit să mă privească. Ştiam 
că am ochii plini de lacrimi şi n-am făcut nimic ca să le împiedic să mi 
se reverse pe obraji. 

— Te rog, George! Dacă unchiul se răzgândeşte? Te rog, ajută-mă! 
Te rog, du-mă la copiii mei. Te rog, du-mă la Hever! 

— O, nu, nu plânge, mi-a spus. Ştii bine că nu suport asta. Te duc. 
Sigur că te duc. Trimite pe cineva la grajduri să spună să ni se 
înşeueze caii şi plecăm îndată. 

Când am intrat ca o furtună în odaia noastră ca să împachetez 
câteva lucruri într-un sac de călătorie şi să pun să fie strâns în chingi 
cufărul şi să fie trimis cu o căruţă în urma mea, Anne se afla acolo. 

— Unde pleci? 

— La Hever. Unchiul Howard mi-a dat încuviințarea. 

— Dar cu mine cum rămâne? m-a întrebat. 

Tonul disperat al vocii ei m-a făcut s-o privesc mai atent. 

— Cum adică? Ai totul. Ce mai vrei, pentru numele lui Dumnezeu?! 

S-a trântit pe scăunelul din faţa micii oglinzi, şi-a sprijinit capul în 
palme şi s-a privit. i 

— E îndrăgostit de mine. E nebun după mine. Imi petrec tot timpul 
aducându-l mai aproape şi ţinându-l la distanță. Când dansăm, îi simt 
mădularul tare ca o suliță. E disperat să mă aibă! 

— Şi? 

— Trebuie să-l ţin aşa, ca pe o oală cu sos pe plita cu cărbuni. 
Trebuie să-l fac să fiarbă înăbuşit în continuare. Dacă dă în clocot, ce 
se întâmplă cu mine? Voi fi opărită de moarte. Dacă se răceşte şi se 
duce să-şi înmoaie fitilul în altă parte, voi avea o rivală. De asta am 
nevoie de tine aici. 

— Să-şi înmoaie fitilul?! am repetat imaginea grosolană folosită de 
ea. 

— Da. 

— Va trebui să te descurci fără mine. Mai sunt doar câteva 
săptămâni. Unchiul spune că vei fi logodită în vara asta şi că te vei 
mărita la toamnă. Eu mi-am jucat rolul şi pot să plec. 

Nici măcar nu m-a întrebat ce rol jucasem. Vederea lui Anne fusese 


întotdeauna ca un felinar cu apărătorile coborâte: nu se putea 
îndrepta decât într-o singură direcţie. lar asta era întotdeauna Anne 
mai întâi, apoi familia Boleyn şi pe urmă clanul Howard. N-avea 
niciodată nevoie de catehismul pe care mi-l strigase George ca să-mi 
aducă aminte cui trebuie să-i fiu loială. Ştia întotdeauna care-i sunt 
interesele. 

— O mai pot ţine aşa câteva săptămâni, a spus. lar pe urmă voi 


avea totul. 
Vara anului 1527 


După ce George m-a lăsat la Hever, n-am mai primit nicio veste de 
la el sau de la Anne în timp ce curtea îşi făcea procesiunea prin 
ţinuturile rurale ale Angliei, în zilele însorite ale acelei veri perfecte. 
Nu-mi păsa. Eram singură cu copiii mei, în căminul meu şi nu era 
nimeni care să se uite dacă sunt palidă sau geloasă. Nimeni nu şoptea 
altcuiva, pe după paravanul mâinii ridicate la gură, că arăt mai bine 
sau mai rău decât sora mea. Scăpasem de supravegherea 
neîntreruptă a curţii, scăpasem de lupta neîncetată dintre rege şi 
regină. Şi, ceea ce era cel mai bine, scăpasem de comparaţia plină de 
gelozie pe care o făceam tot timpul între mine şi Anne. 

Copiii mei aveau vârsta la care întreaga zi poate să se scurgă într- 
un şir de activităţi neînsemnate. Pescuiam în şanţul de apărare cu 
bucăţi de slănină agăţate de sfori. Puneam şaua pe calul meu de 
vânătoare şi îi plimbam pe rând pe spinarea lui. Făceam expediţii 
peste podul mobil al castelului şi apoi în grădină ca să culegem flori 
sau în livadă după fructe. Am cerut să ni se aducă o căruţă căptușită 
cu fân, am luat eu însămi frâiele în mâini şi am mers până la 
Edenbridge, dincolo de parc, şi am băut bere slabă în casa de-acolo. li 
priveam cum îngenunchează pentru liturghie şi cum fac ochii mari la 
vederea cuminecăturii. Îi priveam cum adorm la sfârşitul zilei, cu 
pielea îmbujorată de soare şi genele lungi atingându-le obrajii 
bucălaţi. Uitasem că există lucruri precum curtea, regele şi favorita. 

Insă în august am primit o scrisoare de la Anne. Mi-a adus-o cel mai 
de încredere valet al ei, Tom Stevens, care fusese născut şi crescut în 
Tonbridge. 

— De la stăpâna mea, spre a fi încredinţată numai şi numai 
Domniei Voastre, a spus el cu adânc respect, stând în genunchi în faţa 
mea în sala de mese. 

— Mulţumesc, Tom. 

— Nimeni în afară de Domnia Voastră n-a văzut-o. 

— Foarte bine. 

— Şi nimeni în afara Domniei Voastre n-o va vedea, căci voi sta de 
pază în timp ce o veţi citi, iar apoi o voi arunca în foc şi o vom privi 
cum arde, milady. 

Am zâmbit, dar începeam să mă simt neliniştită. 


— Sora mea se simte bine? 
— Ca o mieluşea pe pajişte. 
Am rupt sigiliul şi am despăturit hârtiile. 


Bucură-te pentru mine, căci lucrul s-a înfăptuit, iar soarta mi-e 
pecetluită. Am obţinut ce îmi doream. Voi fi regina Angliei. Chiar 
astă-seară m-a cerut de soție şi a promis că până la sfârşitul lunii, 
când Wolsey va deveni legat papal, va fi liber să se însoare cu 
mine. l-am chemat pe unchiul şi pe tata să ni se alăture îndată, 
spunându-i că vreau să-mi împărtăşesc bucuria cu familia mea, 
astfel că există martori, iar el nu poate da înapoi. Am primit de la 
el un inel, pe care trebuie să-l ţin ascuns deocamdată, dar e un inel 
de logodnă, iar el e al meu cu legământ. Am făcut imposibilul. L- 
am câştigat pe rege şi am pecetluit soarta reginei. Am răsturnat 
ordinea. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru nicio femeie din 
această țară. 

Ne vom cununa de îndată ce Wolsey ne va trimite vorbă că a 
anulat căsătoria lor. Regina va afla în ziua nunții noastre, nu mai 
devreme. Va trebui să plece la o mănăstire din Spania. N-o vreau 
în țara mea. 

Poţi să te bucuri pentru mine şi pentru neamul nostru. Nu voi 
uita că m-ai ajutat să ajung aici şi vei vedea că vei avea o 
adevărată prietenă şi soră în Anne, regina Angliei. 


Am pus scrisoarea pe genunchi şi m-am uitat la jarul din cămin. 
Tom s-a apropiat de mine. 

— Pot s-o ard acum? 

— Lasă-mă s-o mai citesc o dată. 

S-a tras înapoi, dar nu m-am mai uitat la scrisul plin de entuziasm, 
aşternut pe hârtie cu cerneală neagră. N-aveam nevoie să-mi 
reamintesc ce scrisese. Triumful ei răzbătea din fiecare rând. Sfârşitul 
vieţii mele ca favorită a curţii engleze era deplin. Anne câştigase, eu 
pierdusem. Pentru ea avea să înceapă o viaţă nouă - avea să fie, aşa 
cum se semnase deja, Anne, regina Angliei. lar eu n-aveam să fiu 
nimic. 

— Aşadar, în sfârşit... am şoptit pentru mine însămi. 

l-am dat scrisoarea lui Tom şi l-am privit cum o împinge chiar în 
mijlocul grămezii de jăratic roşu. Dogoarea a făcut-o să se răsucească, 
a devenit maronie, apoi s-a înnegrit. Incă mai puteam desluşi 
cuvintele: Am răsturnat ordinea. Nimic nu va mai fi ca înainte pentru 
nicio femeie din această ţară. 

N-aveam nevoie să păstrez scrisoarea ca să-mi amintesc tonul ei. 
Anne triumfa. Şi avea dreptate. Nimic nu avea să mai fie vreodată ca 
înainte pentru nicio femeie din ţară. Pe viitor, nicio soţie, oricât de 


supusă, oricât de iubitoare, nu avea să mai fie în siguranţă. Căci toţi 
aveau să ştie că, dacă o soţie precum regina Caterina a Angliei putea 
fi repudiată fără motiv, atunci orice soţie putea fi repudiată. 

Dintr-odată, scrisoarea s-a aprins scoțând o flacără de un galben 
strălucitor. Am privit-o cum arde şi se transformă în cenuşă moale, 
albicioasă. Tom a băgat vătraiul în foc şi a împrăştiat-o. 

— Mulţumesc, i-am spus. Dacă mergi la bucătărie, vei primi de 
mâncare. 

Am scos din buzunar o monedă de argint şi i-am întins-o. S-a 
înclinat şi a plecat. Am rămas cu ochii la micile frânturi de cenuşă 
albă, pe care fumul le purta pe horn în sus, spre cerul nopţii, pe care 
puteam să-l zăresc prin marea arcadă de cărămidă şi funingine. 

— Regina Anne, am spus, ascultând cum sună cuvintele. Regina 
Anne a Angliei. 


Îmi supravegheam copiii în timpul somnului de amiază când am 
zărit de la fereastra înaltă un călăreț cu valeţii după el. Am coborât în 
grabă, aşteptându-mă să-l văd pe George, dar calul care a intrat 
tropotind în curte era al lui William, soţul meu. Mi-a zâmbit, 
remarcându-mi surprinderea. 

— Nu mă învinovăţi pentru că-ţi aduc veşti proaste. 

— Anne? am întrebat. 

A încuviinţat din cap. 

— Atacată din flancuri. 

L-am condus în sala cea mare şi i-am oferit jilţul bunicii, care se afla 
chiar lângă foc. După ce m-am asigurat că uşa e încuiată şi că în 
încăpere nu mai e nimeni în afară de noi, l-am rugat: 

— Acum spune-mi. 

— Il mai ţii minte pe Francisco Felipez, servitorul reginei? 

Am dat din cap fără să recunosc nimic. 

— A cerut să fie lăsat să călătorească în siguranţă de la Dover 
până-n Spania, dar a fost un vicleşug. Avea o scrisoare de la regină 
pentru nepotul ei şi l-a păcălit pe rege. A plecat din Londra chiar în 
dimineaţa aceea cu o corabie anume tocmită, pe calea mării, până-n 
Spania. La vremea când şi-au dat ei seama că le-a scăpat, dispăruse. 
l-a dus lui Carol al Spaniei scrisoarea reginei şi apoi s-a dezlănţuit 
iadul. 

Mi-am dat seama că inima îmi bătea nebuneşte. Am dus mâna la 
piept, de parcă asta ar fi potolit-o. 

— Ce fel de iad? 

— Wolsey e tot în Europa, dar acum Papa a fost prevenit şi nu-l va 
accepta ca legat. Niciunul dintre cardinali nu-l susţine şi chiar şi 
acordul de pace a căzut. Suntem iarăşi în război cu Spania. Henric şi-a 
trimis secretarul în goana mare la Orvieto, drept la închisoarea unde 


este ţinut Papa, să-i ceară să anuleze el însuşi căsătoria şi să-i permită 
lui Henric să se însoare cu orice femeie doreşte, chiar şi cu una pe a 
cărei soră a avut-o, chiar şi cu una pe care a avut-o. Cu o târfă sau cu 
sora unei târfe. 

Am icnit. 

— Vrea să obţină permisiunea de-a se căsători cu o femeie pe care 
a avut-o? Doamne sfinte, doar nu cu mine?! 

William a izbucnit într-un râs răguşit, ca un lătrat. 

— Cu Anne. Face aranjamente ca să se poată culca cu ea înainte de 
căsătorie. Fetele Boleyn nu ies prea bine din asta, nu-i aşa? 

M-am sprijinit de speteaza scaunului şi am oftat uşor. Nu voiam ca 
soţul meu să ia în derâdere lipsa mea de castitate. 

— Aşadar? 

— Aşadar totul atârnă de Sfântul Părinte, care se odihneşte în grija 
nepotului reginei, la castelul Orvieto, şi e foarte puţin probabil, cred - 
tu nu? -, să emită o bulă papală care să recunoască drept legitimă 
purtarea cea mai lipsită de castitate din câte se pot închipui: să te 
culci cu o femeie, apoi cu sora ei şi să te însori cu una dintre ele. Cu 
atât mai puţin pentru un rege a cărui soţie legiuită e o femeie cuo 
reputaţie nepătată, al cărei nepot deţine puterea în Europa. 

Am tras aer în piept cu putere. 

— Aşadar regina a învins? 

A încuviinţat din cap. 

— Din nou. 

— Anne ce face? 

— E fermecătoare. Se trezeşte prima dimineaţa. Râde şi cântă 
toată ziua, încântând privirea şi distrăgând mintea, se duce cu regele 
să asculte liturghia, călăreşte împreună cu el toată ziua, se plimbă cu 
el prin grădini, îl priveşte jucând tenis, stă lângă el în timp ce 
secretarii îi citesc scrisorile, joacă jocuri de cuvinte, citeşte filosofie 
împreună cu el şi dezbate lucrurile citite precum un teolog, dansează 
toată seara, pune în scenă piese-mască, planifică distracţii, se culcă 
ultima. 

— Serios? 

— E o stăpână a casei absolut perfectă. Nu se opreşte nicio clipă. 
Cred că se topeşte pe picioare. 

S-a lăsat tăcerea. William şi-a golit pocalul. 

— Aşadar suntem tot unde eram înainte, am spus, nevenindu-mi să 
cred. N-am înaintat măcar un pas. 

Mi-a zâmbit cu căldură. 

— Nu, cred că acum sunteţi într-o poziţie mai rea ca înainte. Fiindcă 
acum sunteţi daţi în vileag şi toţi vânătorii ştiu care e prada. Familia 
Howard şi-a dat arama pe faţă. Acum toţi ştiu că vreţi să puneţi mâna 
pe tron. Înainte s-ar fi zis că vreţi doar averi şi palate, la fel ca noi, 


ceilalţi, doar că sunteţi ceva mai lacomi. Acum ştim cu toţii că vreţi 
mărul cel mai de sus din copac. Toţi vă vor urî. 

— Pe mine nu, am spus cu aprindere. Rămân aici. 

William a clătinat din cap. 

— Tu vii cu mine la Norfolk. 

Am îngheţat. 

— Ce vrei să spui? 

— Regelui nu-i mai faci trebuinţă, dar mie, da. M-am însurat cu o 
fată şi ea e încă soţia mea. Mă vei însoţi acasă la mine şi vom trăi 
împreună. 

— Copiii... 

— Vin cu noi. Vom trăi aşa cum doresc eu. 

A făcut o pauză, apoi a repetat: 

— Aşa cum doresc eu. 

M-am ridicat în picioare. Brusc mă temeam de acest bărbat cu care 
mă măritasem, cu care mă culcasem şi pe care nu-l cunoscusem 
niciodată. L-am prevenit: 

— Mai am încă rude puternice. 

— Ar trebui să fii bucuroasă pentru asta. Căci dacă nu le-ai fi avut, 
aş fi renunţat la tine acum cinci ani, când mi-ai pus prima oară 
coarne. Vremurile de-acum nu sunt prielnice pentru neveste, doamnă. 
Cred că tu şi familia ta veţi constata că marea încurcătură pe care aţi 
creat-o vă va face s-o luaţi cu toţii la vale de-a tăvălugul. 

— Eu n-am făcut decât să mă supun familiei mele şi regelui, am 
spus cu o voce hotărâtă - nu voiam să-l las să vadă că mă tem. 

— lar acum te vei supune soţului tău, a zis cu un glas dulce. Cât de 
mult mă bucur că ai atâţia ani de instruire! 


Anne... 

William spune că familia Boleyn e pierdută şi mă duce împreună 
cu copiii la Norfolk. Te implor, vorbeşte în numele meu cu regele 
sau cu unchiul Howard sau cu tata, înainte să fiu luată de-aici, fără 
să mă mai pot întoarce. 

M. 


M-am strecurat pe furiş pe mica scară de piatră ce ducea în 
cabinetul tatălui meu, iar de-acolo, în curte. L-am chemat pe unul 
dintre servitorii familiei şi l-am rugat să ducă biletul meu la curte, care 
se afla undeva pe drumul dintre Beaulieu şi Greenwich. M-a salutat 
ducând mâna la pălărie şi a luat scrisoarea. 

— Ai grijă să ajungă la stăpâna Anne, i-am spus. E important. 

Am cinat în sala cea mare. William s-a purtat la fel de galant ca- 
ntotdeauna - curteanul perfect -, oferindu-ne un noian de veşti şi 
bârfe despre curte. Bunica Boleyn era de neconsolat. Părea 


nemulțumită, dar nu îndrăznea să protesteze făţiş. Cine avea curajul 
să-i spună unui bărbat că nu-şi putea duce acasă soţia şi copiii? 

De îndată ce servitorii au adus lumânările, bunica s-a ridicat 
anevoie şi a spus posomorâtă: 

— Eu plec la culcare. j 

William a sărit în picioare şi i-a făcut o plecăciune la plecare. Inainte 
să se aşeze la loc, a băgat mâna în buzunarul jiletcă şi a scos o 
scrisoare. Mi-am recunoscut pe dată scrisul. Era biletul meu pentru 
Anne. L-a aruncat pe masă, în faţa mea. 

— Nu e prea loial, a remarcat el. 

Am luat scrisoarea. 

— Nu e prea politicos să-mi opreşti servitorii şi să-mi citeşti 
scrisorile. 

Mi-a zâmbit. 

— Sunt servitorii mei, scrisorile mele. Eşti soţia mea. Tot ce e al tău 
îmi aparţine. lar eu păstrez tot ce-mi aparţine. Cu atât mai mult copiii 
şi femeia care-mi poartă numele. 

M-am aşezat faţă-n faţă cu el şi mi-am lipit palmele de masă. Am 
tras aer în piept ca să mă liniştesc. Mi-am reamintit că, deşi aveam 
doar nouăsprezece ani, timp de patru ani şi jumătate fusesem iubita 
regelui Angliei şi că eram o Howard. Am zis calm: 

— Ascultă ce am să-ţi spun, soţul meu. Trecutul e trecut. Ai fost 
bucuros să-ţi primeşti titlul, pământurile şi averea şi să fii în grațiile 
regelui, dar ştim cu toţii de ce le-ai primit. Eu nu am niciun motiv să 
mă ruşinez şi nici tu nu ai. Orice om aflat în poziţia noastră ar fi fost 
fericit să aibă parte de aceste lucruri şi ştim amândoi că a câştiga şi a 
păstra favoarea regelui nu e o sinecură. 

William părea foarte surprins de brusca mea sinceritate. 

— Neamul Howard nu va cădea din cauza ghinionului lui Wolsey. E 
greşeala de calcul a lui Wolsey, nu a noastră. Jocul e departe de-a se fi 
terminat şi, dacă l-ai cunoaşte pe unchiul meu Howard la fel de bine 
cum îl cunosc eu, nu te-ai grăbi să presupui că e înfrânt. 

William a încuviinţat din cap. 

— Sunt foarte sigură că duşmanii ne pândesc îndeaproape, că 
familia Seymour e gata să ne ia locul într-o clipă şi că undeva, în 
Anglia, o fată Seymour e dichisită chiar acum ca să atragă privirea 
regelui. Aşa e întotdeauna. Intotdeauna există un rival. Dar acum, 
indiferent dacă regele este sau nu liber să se însoare cu Anne, steaua 
ei se află în urcare şi noi toţi, cei din neamul Howard - chiar şi tu, 
soţul meu -, ne urmărim cel mai bine interesele dacă-i susţinem 
ascensiunea. 

— Anne pare că patinează pe o gheaţă prea subţire, a zis William 
brusc. Se străduieşte prea tare. Asudă ca să-şi păstreze locul alături 
de el, nu-şi lasă nicio clipă de răgaz. Oricine priveşte cu atenţie poate 


vedea. 

— Ce importanţă are cine vede, atât timp cât regele e orb? 

William a râs. f 

— Are, pentru că ea n-o poate ţine aşa. Il joacă pe degete, nu poate 
face asta la nesfârşit. Poate că va reuşi să-l păstreze lângă ea până la 
toamnă, dar nicio femeie nu poate face asta la nesfârşit. Niciun bărbat 
nu poate fi ţinut în şah aşa cum va trebui să-l ţină ea pe el. Ar putea 
să-l păstreze lângă ea câteva săptămâni, dar acum, că Wolsey a dat 
greş, s-ar putea să mai treacă luni. Sau chiar ani. 

Ideea că Anne ar putea să îmbătrânească veselindu-se şi 
înveselindu-i pe alţii m-a făcut să şovăi câteva clipe. 

— Dar ce altceva poate face? 

— Nimic, mi-a răspuns cu un zâmbet răutăcios. Dar tu şi cu mine 
putem să mergem acasă şi să începem să trăim ca doi soţi. Vreau un 
fiu care să-mi semene, nu un mic Tudor blond. Vreau o fată cu ochii 
mei negri. Şi tu mi-i vei dărui. 

Am plecat capul, spunând: 

— Nu suport să mi se facă reproşuri. 

A ridicat din umeri. 

— Vei suporta orice tratament pe care ţi-l voi oferi. Eşti soţia mea, 
nu? 

— Da. 

— Asta dacă nu doreşti şi tu anularea căsătoriei, căci mariajul nu 
mai pare să fie la modă. Ai putea să te retragi la o mănăstire, dacă 
asta vrei. 

— Nu. 

— Atunci culcă-te în patul meu, mi-a zis simplu. Vin şi eu imediat. 

Am îngheţat. Nu mă gândisem la asta. M-a privit pe deasupra cănii 
cu vin. 

— Nu putem aştepta până ajungem la Norfolk? 

— Nu. 


M-am dezbrăcat încet, mirându-mă de propria-mi şovăială. Mă 
culcasem cu regele de zeci de ori fără să simt vreo dorinţă, urmând 
doar dorinţele lui şi oferindu-i plăcere. De fiecare dată în acest ultim 
an, ştiind că o dorea de fapt pe Anne, mă forţasem să-l strâng în braţe 
şi să-i şoptesc „iubitule”, dându-mi seama că eram o târfă, iar el - un 
neghiob pentru că nu deosebea moneda calpă de cea adevărată. 

Aşadar nu mai eram o fecioară de treisprezece ani, cum fusesem 
când intrasem pentru prima oară în pat cu acest bărbat pentru a 
consuma căsătoria. Dar nu ajunsesem încă nici atât de destrăbălată 
încât să mă pregătesc să mă culc cu un bărbat care-mi era pe 
jumătate duşman fără să mă simt cuprinsă de groază. William avea o 
răfuială cu mine şi mă temeam de el. 


Nu s-a grăbit. M-am băgat încet în pat şi m-am prefăcut că dorm 
când s-a deschis uşa şi a intrat. L-am auzit umblând prin odaie şi 
dezbrăcându-se complet. S-a băgat lângă mine în pat. Am simţit 
cuverturile ridicându-se când le-a tras în jurul umerilor goi. 

— Aşadar n-ai adormit? 

— Nu, am recunoscut. 

A întins mâinile prin întuneric şi mi-a căutat faţa, mi-a mângâiat 
gâtul, apoi umerii, iar de acolo a coborât spre mijloc. Purtam o 
cămaşă de noapte din in, dar îi simţeam răceala palmelor prin 
țesătura fină. Am auzit cum i se iuţeşte puţin respiraţia. M-a tras spre 
el şi m-am lăsat în voia lui, desfăcând picioarele, pregătită să-l 
primesc, aşa cum făceam mereu cu Henric. Preţ de o clipă m-am oprit, 
dându-mi seama că nu ştiam ce să fac pentru niciun bărbat în afară 
de Henric. 

— Nu vrei? m-a întrebat. 

— Bineînţeles că vreau. Sunt soţia ta, am spus pe un ton indiferent. 

Mă temeam că ar putea să mă atragă în capcana unui refuz care i- 
ar permite să mă repudieze, dar oftatul lui slab de dezamăgire mi-a 
dovedit că sperase sincer la o reacţie mai caldă. 

— Atunci să dormim. 

Eram atât de uşurată, încât n-am îndrăznit să scot o vorbă, ca să nu 
se răzgândească. Am rămas nemişcată până când s-a întors cu 
spatele, s-a învelit până la umeri, a pus capul pe pernă şi s-a liniştit. 
Abia atunci mi-am dat voie să-mi destind muşchii abdomenului şi mi- 
am şters zâmbetul mincinos, de Howard, de pe faţă. M-am lăsat să 
alunec în somn. Supravieţuisem încă unei nopţi, eram tot la Hever, 
familia Howard avea toate motivele să continue să lupte. Mâine se 
putea întâmpla orice. 


Ne-a trezit o bătaie în uşă. M-am ridicat şi m-am dat jos din pat 
înainte ca William să se poată deştepta şi să mă prindă de mână. Am 
deschis uşa şi am spus cu asprime: 

— Incet! Stăpânul meu doarme! de parcă asta mi-ar fi fost singura 
grijă şi n-aş fi fost hotărâtă să plec din patul lui cât mai repede cu 
putinţă. 

— Un mesaj urgent de la stăpâna Anne, a zis servitorul întinzându- 
mi o scrisoare. 

Imi doream cu ardoare să-mi arunc o mantie pe umeri şi să citesc 
scrisoarea departe de William, dar el se trezise şi se ridicase în capul 
oaselor. 

— Scumpa noastră soră, a întrebat cu un zâmbet batjocoritor. Ce 
spune? 

N-aveam de ales, trebuia să deschid scrisoarea şi să nădăjduiesc 
din toată inima că, măcar o dată în viaţa ei egoistă, Anne se gândea la 


altcineva. 


Sora mea, 

Regele şi cu mine vă poftim, pe tine şi pe soțul tău, să veniți să 
ne întâlnim la Richmond, unde ne vom veseli cu toții. 

Anne 


William a întins mâna după scrisoare. l-am dat-o. 

— A bănuit că vin după tine când am plecat de la curte, a remarcat 
el. 

N-am spus nimic. 

— Şi uite-aşa, ţac-pac, dintr-un salt, ai fost eliberată de mine, a zis 
cu amărăciune. Şi ne-am întors unde eram. 

Spusese ceea ce gândeam şi eu, dar dincolo de asprimea tonului 
său îmi dădeam seama că e rănit. Coarnele de soţ înşelat nu sunt o 
podoabă prea plăcută, iar el le purta de cinci ani. M-am apropiat încet 
de pat şi i-am întins mâna, spunând cu blândeţe: 

— Sunt soţia ta cu legământ. Şi n-am uitat asta niciodată, chiar 
dacă viaţa ne-a purtat pe căi diferite. William, dacă ajungem vreodată 
să fim căsătoriţi cu-adevărat, vei avea în mine o soţie iubitoare. 

A ridicat privirea spre mine. 

— Vorbeşte o Howard care se teme că se întoarce roata şi se 
gândeşte că viaţa ca lady Carey ar fi mai sigură decât viaţa în chip de 
cealaltă Boleyn, când prima Boleyn e pe cale să se prăbuşească? 

Ghicise cu atâta precizie, încât am fost silită să întorc capul, ca să 
nu risc să citească adevărul în ochii mei. 

— O, William! am spus cu reproş. 

M-a tras spre el şi, punând un deget sub bărbia mea, mi-a întors 
faţa către a lui, zicând pe un ton batjocoritor: 

— Scumpă soţie! 

Am închis ochii, preferând să nu-i întâlnesc privirea iscoditoare şi, 
spre surprinderea mea, am simţit căldura feţei lui şi câteva sărutări 
tandre şi blânde pe buze. Am simţit cum creşte în mine dorinţa, ca un 
izvor de mult uitat. L-am cuprins pe după gât şi l-am tras ceva mai 
aproape. 

— Aseară am început cu stângul, mi-a spus cu blândeţe. Aşa că nu 
acum şi nu aici. Dar poate curând, ce zici, soţioară? 

l-am zâmbit, ascunzându-mi uşurarea că nu voi fi dusă la Norfolk. 

— Curând, am încuviinţat. Oricând doreşti, William. 


Toamna anului 1527 
La Richmond, Anne era regină în toate privinţele, numai cu numele 
nu. Avea apartamente noi, alăturate celor ale regelui, avea doamne 
de companie, avea o duzină de rochii noi, avea nestemate, avea doi 
cai de vânătoare ca să meargă să călărească împreună cu regele, îi 


şedea alături când sfetnicii discutau cu el problemele ţării, avea 
propriul jilţ lângă al lui. Doar în sala cea mare, când adevărata regină 
venea la cină, Anne era silită să se retragă la o masă de rând pentru 
curteni, în timp ce Caterina şedea la masa regală, cu toată măreţia ei. 

Eu trebuia să dorm în apartamentele lui Anne, în parte ca să-i ofer 
imaginea decentă de care avea nevoie, aşa încât nimeni să nu-şi 
poată închipui că tovărăşia constantă a regelui însemna că erau 
amanți, dar, de fapt, ca s-o ajut să-l ţină pe rege la oarecare distanţă. 
El îşi dorea cu disperare s-o aibă şi susţinea că, din moment ce erau 
logodiţi, puteau şi să se culce împreună. Anne se folosea de toate 
trucurile la care se putea gândi. Protesta că e virgină şi spunea că nu 
şi-ar ierta-o niciodată dacă ar renunţa la feciorie înainte de căsătorie, 
deşi Dumnezeu ştia cât de mult îl dorea. Spunea că nu şi-o va ierta 
niciodată dacă nu i se va înfăţişa în noaptea nunţii ca fecioară 
neîntinată - deşi Dumnezeu ştia cât de mult îl dorea. Spunea că, dacă 
o iubea aşa de mult cum spunea, iubea puritatea sacră a sufletului ei 
- deşi Dumnezeu ştia la-la-la - şi că se temea, că tânjea după el şi 
totodată fugea de el, că avea nevoie de timp. 

— Cât poate să dureze?! s-a răstit ea la George şi la mine. Pentru 
numele lui Dumnezeu! Cât poate să dureze ca un afurisit de secretar 
să meargă la Roma să obţină semnarea unui document şi să se 
întoarcă? 

Eram feriţi de ochii lumii, în dormitorul nostru din spatele odăii ei 
particulare, singurul loc cu adevărat retras din tot palatul. In orice altă 
parte ne aflam într-un spectacol public fără sfârşit. Toţi o urmăreau pe 
Anne ca să desluşească până şi cel mai mic indiciu cum că regele 
începea să-şi piardă interesul sau că în sfârşit a avut-o. O sută de ochi 
o cercetau căutând să zărească vreun semn că fusese părăsită sau că 
rămăsese însărcinată. George şi cu mine simţeam în unele zile că 
eram gărzile ei de corp, iar în altele, ca aceasta, temnicerii ei. Cu 
rochia foşnind, Anne se plimba încoace şi-ncolo prin spaţiul strâmt, de 
la pat la fereastră şi înapoi, incapabilă să stea locului, incapabilă să 
termine cu bombănitul. 

George a prins-o de mâini şi a oprit-o. O privire aruncată pe 
deasupra capului ei m-a prevenit s-o înşfac din spate dacă o apuca 
unul din accesele ei de furie. 

— Anne, calmează-te! Din clipă-n clipă va trebui să ieşim şi să 
privim cursa de bărci. Trebuie să fii calmă. 

A tremurat în strânsoarea lui o vreme, apoi furia a părăsit-o şi 
umerii i s-au lăsat. 

— Sunt atât de obosită, a şoptit. 

— Ştiu, a zis George pe un ton hotărât. Dar situaţia asta ar putea să 
mai dureze o vreme, Anne. Planul tău are cel mai mare premiu din 
lume. Trebuie să te pregăteşti pentru un lung joc al măiestriei. 


— Dacă aş vedea-o moartă! a izbucnit ea brusc. 

George s-a uitat imediat spre uşa groasă, din lemn. 

— Taci! S-ar putea să moară, a spus el. Ori s-ar putea ca Wolsey să 
fi reuşit. Ar putea să urce cu barca pe râu chiar în clipa asta, iar tu ai 
putea fi cununată mâine, mâine-seară ai putea fi în patul regelui şi în 
dimineaţa următoare - însărcinată. Linişteşte-te, Anne! Tot restul 
depinde de un singur lucru: să-ţi păstrezi frumuseţea. 

— Şi să-ţi ţii firea în frâu, am adăugat încet. 

— Indrăzneşti să-mi dai sfaturi? 

— El nu va suporta crize de furie, am prevenit-o. Şi-a petrecut toată 
viaţa de bărbat căsătorit cu Caterina, iar ea n-a ridicat nici măcar 
sprânceana la el, darămite vocea. Pe tine te va lăsa să mergi departe, 
fiindcă e nebun după tine. Dar nu-ţi va suporta scenele. 

Preţ de o clipă, s-ar fi zis că va răbufni iarăşi, dar apoi a încuviinţat 
din cap, căci spusele mele erau adevărate. 

— Da, ştiu. De asta am nevoie de voi doi. 

Ne-am apropiat amândoi puţin, George o ţinea în continuare de 
mâini, iar eu i-am cuprins şoldurile în palme şi am ţinut-o strâns. 

— Ştiu, a spus George. Suntem cu toţii în oala asta. Ceea ce se- 
ntâmplă ne priveşte pe toţi: Boleyn şi Howard. Ne va aduce tuturor ori 
ascensiunea, ori prăbuşirea. Aşteptăm cu toţii şi jucăm jocul cel lung. 
Tu, Anne, trebuie să conduci asaltul. Dar suntem alături de tine. 

Ea a încuviinţat din cap şi s-a întors spre oglinda nouă şi mare 
agăţată pe perete, care reflecta lumina venită dinspre grădini şi 
dinspre râu. Şi-a tras boneta pe spate, şi-a îndreptat colierul de perle, 
a răsucit capul şi a privit într-o parte, ca să-şi vadă imaginea 
reflectată, şi-a încercat zâmbetul şăgalnic şi promiţător. 

— Sunt pregătită. 

Ne-am dat la o parte ca să treacă, de parcă ar fi fost deja regină. A 
ieşit pe uşă cu capul sus. George şi cu mine am schimbat rapid o 
privire - aceea a jucătorilor care au împins pe scenă personajul 
principal -, şi am urmat-o. 

Soţul meu se afla pe barja regală, ca să privească întrecerea 
bărcilor. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut loc lângă el pe banchetă. George s-a 
alăturat tinerilor de la curte, printre care şi Francis Weston. M-am 
uitat la Anne, care era aşezată lângă rege. După întoarcerea fugară a 
capului şi privirea piezişă pe care i-a aruncat-o, mi-am dat seama că 
Anne şi-a recăpătat controlul asupra ei însăşi şi asupra lui. 

— Vino să te plimbi cu mine prin grădini înainte de cină, mi-a spus 
încet la ureche soţul meu. 

Asta m-a alarmat pe dată. 

— De ce? 

A râs de mine. 

— Of, voi, cei din neamul Howard! Pentru că-mi place tovărăşia ta, 


pentru că ţi-o cer. Pentru că suntem soţ şi soţie şi se poate oricând 
întâmpla să ajungem să trăim ca soţ şi soţie. 

— N-am uitat, am spus cu un zâmbet trist. 

— Poate vei învăţa să aştepţi cu plăcere lucrul ăsta? 

— Poate, am spus dulce. 

A privit spre fluviul ale cărui ape scânteiau în soarele după-amiezii. 
Bărcile nobililor, cu vâslaşi în livrele, erau aliniate, aşteptând ordinele 
celui care dădea semnalul de pornire. Alcătuiau o imagine pitorească, 
cu vâslele ţinute în sus ca nişte trâmbiţe, aşteptând comanda de 
pornire. Se uitau cu toţii la rege. Acesta luă o eşarfă din mătase roşu- 
aprins şi i-o întinse lui Anne, care se apropie de marginea barjei regale 
şi ridică eşarfa deasupra capului. Rămase aşa vreme de câteva clipe, 
ştiind că toate privirile erau aţintite asupra ei. Din locul în care 
şedeam cu William, o vedeam din profil, cu capul dat pe spate, cu 
boneta descoperindu-i mult chipul, cu pielea albă acum îmbujorată de 
plăcere, cu rochia verde-închis strânsă bine peste sâni şi pe mijlocul 
subţire. Era însăşi esenţa dorinţei. Dădu drumul eşarfei roşii şi bărcile 
ţâşniră înainte, împinse de vâsle. Anne nu se întoarse îndată la locul 
ei, alături de rege. Pentru o clipă uită să joace rolul reginei: se aplecă 
peste balustradă, ca să vadă barca Howard luând-o înaintea celei a 
clanului Seymour, şi strigă brusc: 

— Haide, Howard! Haide! 

Ca şi cum ar fi auzit-o printre toate celelalte strigăte de pe mal, 
vâslaşii îşi înteţiră mişcările şi barca ţâşni înainte, se opri şi ţâşni 
iarăşi, într-un ritm mai rapid decât al bărcii Seymour. Mă ridicasem în 
picioare. Toată lumea aclama, iar barja regală se înclinase uşor, căci 
întreaga curte uitase de demnitate şi se îngrămădise pe o latură, ca 
să strige încurajări casei favorite. Însuşi regele, râzând iarăşi ca un 
băieţel, cu braţul petrecut pe după mijlocul lui Anne, privea, având 
grijă să nu strige numele vreunui lord sau al altuia, dar dorind clar să 
câştige barca Howard, fiindcă acest lucru ar fi încântat-o nespus pe 
fata din braţele sale. 

Barca Howard mări viteza, vâslele abia se mai zăreau acum - o 
ceaţă de lumină şi stropi de apă -, ajungând la linia de sosire, fără 
putinţă de tăgadă, cu jumătate de lungime înaintea bărcii Seymour. 
Tobele răpăiră puternic şi trâmbiţele răsunară la rândul lor, ca să-i 
vestească pe cei din familia Seymour că totul se sfârşise pentru ei, că 
noi câştigaserăm cursa, că noi câştigaserăm cursa pentru a fi prima 
familie din regat şi că fata din braţele regelui, cu ochii pe tronul 
Angliei, e de-a noastră. 


Cardinalul Wolsey se întoarse acasă, dar nu triumfător, cu 
documentul de anulare a căsătoriei în buzunar, ci în dizgrație, şi 
descoperi că nu poate nici măcar să vorbească între patru ochi cu 


Henric. Bărbatul care controlase totul, de la cantitatea de vin servită 
la banchete şi până la condiţiile păcii cu Franţa şi Spania, se trezi că 
trebuie să-şi facă raportul în faţa lui Anne şi a lui Henric, stând unul 
lângă altul, de parcă ar fi domnit amândoi, cu puteri egale. Fata pe 
care o mustrase pentru lipsă de castitate şi pentru că ţintea prea sus 
şedea la dreapta regelui Angliei, privindu-l cu ochii îngustaţi, cu aerul 
că nu era prea impresionată de ceea ce avea el de spus. 

Cardinalul era un curtean prea vechi şi prea abil ca să-şi trădeze 
surprinderea. Se înclină foarte curtenitor în faţa lui Anne şi-şi dădu 
raportul. Anne zâmbi binevoitor, ascultă cu atenţie, se înclină în faţă, 
şopti ceva la urechea lui Henric, picurând otravă, apoi ascultă mai 
departe. 


— Idiotul! a răbufnit ea în odaia noastră. A 

Eu şedeam pe pat, trăgându-mi picioarele din calea ei. Incepuse din 
nou să se plimbe de la fereastră la stâlpul patului, ca unul dintre leii 
din Turn. Mi-am spus într-o doară că va lăsa o urmă pe podelele 
lustruite şi că am putea-o arăta celor cărora le plac relicvele şi 
semnele. Am putea-o numi „Martiriul lui Anne în faţa Timpului”. 

— E un neghiob, iar noi n-am ajuns nicăieri! 

— Ce spune? 

— Că e o chestiune serioasă s-o repudiezi pe mătuşa celui care-l 
ţine în ghearele sale pe Papă, plus jumătate de Europă şi că, cu voia 
Domnului, Carol al Spaniei va fi înfrânt de ltalia şi de Franţa când 
acestea vor porni la război împreună şi că Anglia ar trebui să promită 
sprijin, dar fără să rişte vreun om sau să piardă vreo săgeată. 

— Aşteptăm? 

Anne a ridicat mâinile deasupra capului cu un gest de exasperare şi 
a ţipat: 

— Să aşteptăm?! Nu! Nu putem aştepta! Cardinalul poate să 
aştepte! Henric poate să aştepte! Dar eu trebuie să dansez pe loc, 
trebuie să dau impresia că fac progrese, când, de fapt, nu fac niciunul. 
Trebuie să întreţin iluzia că se întâmplă tot felul de lucruri, trebuie să-l 
fac pe Henric să se simtă iubit tot mai intens, trebuie să-i dau 
convingerea că lucrurile merg tot mai bine, fiindcă el e rege şi toată 
viaţa lui toţi i-au spus că va avea doar ce e mai bun. | s-a promis aur 
şi miere, eu nu pot să-i dau „aşteptare”. Cum să merg mai departe? 
Cum să fac? 

Imi doream să fi fost şi George acolo. 

— Te vei descurca, am spus. Vei merge mai departe la fel ca şi 
până acum. Te-ai descurcat nemaipomenit de bine, Anne. 

A scrâşnit din dinţi. 

— Până o să se-ncheie povestea asta, o să fiu bătrână şi epuizată! 

Am luat-o blând şi am întors-o spre marea oglindă venețiană. 


— Priveşte! 

Pe Anne o alina întotdeauna vederea propriei frumuseți. S-a oprit şi 
a tras aer în piept. 

— Şi eşti şi sclipitor de inteligentă, i-am amintit. El spune mereu că 
ai mintea cea mai ascuţită din regat şi că, dacă ai fi bărbat, te-ar face 
cardinal. 

— Cred că asta-l încântă nespus pe Wolsey, a zis ea cu un zâmbet 
sălbatic. 

Am zâmbit şi eu, cu chipul alături de-al ei în oglindă - noi două, ca- 
ntotdeauna, diferite ca înfăţişare, culoare şi expresie. 

— Sunt sigură. Dar Wolsey n-are ce face. 

— Acum nici măcar nu-l mai poate vedea pe rege fără să 
stabilească o întâlnire dinainte, a zis ea jubilând. Am avut eu grijă! Nu 
mai stau nas în nas, ca înainte, ca să sporovăiască prieteneşte. Nimic 
nu se hotărăşte fără să fiu de faţă. Nu poate veni la palat pentru o 
întrevedere cu regele fără să-l anunţe şi fără să mă anunţe pe mine. E 
împins în afara cercului puterii, iar eu sunt în interiorul lui. 

— Te-ai descurcat nemaipomenit de bine, am repetat - vorbe care 
mă dezgustau, dar o linişteau pe ea. Şi, Anne, ai mulţi ani înaintea ta. 


larna anului 1527 

William şi cu mine am alunecat într-o rutină comodă, aproape 
domestică, deşi se învârtea în jurul dorințelor regelui şi ale lui Anne. 
Eu dormeam în continuare în acelaşi pat cu ea şi locuiam împreună cu 
ea, din toate punctele de vedere, în odăile pe care le împărţeam. 
Pentru lumea din afară eram amândouă doamne de companie ale 
reginei, nici mai mult, nici mai puţin ca altele. 

Dar de dimineaţa până seara târziu, Anne era cu regele, tot atât de 
aproape de el ca o proaspătă mireasă, jucând rolul de sfetnic principal 
şi de cel mai bun prieten al lui. Se întorcea în odaia noastră doar ca 
să-şi schimbe rochia sau să se întindă pe pat şi să fure un moment de 
odihnă câtă vreme el era la liturghie sau când voia să iasă călare cu 
gentilomii lui. În astfel de clipe stătea întinsă pe pat în tăcere, ca un 
om pe care epuizarea l-a făcut să cadă lat. Privea fără nicio expresie 
baldachinul - ochii ei larg deschişi nu vedeau nimic. Respira încet şi 
egal, de parcă ar fi fost bolnavă. Nu vorbea deloc. 

Învăţasem s-o las în pace când se afla în starea asta. Trebuia să 
găsească o cale de-a se odihni, de-a lua o pauză de la reprezentaţia 
publică pe care o dădea neîncetat. Anne era silită să fie neobosit de 
fermecătoare, nu doar pentru rege, ci şi pentru toţi cei care voiau să 
arunce o privire spre ea. O singură clipă în care să pară mai puţin 
radioasă ar fi fost de-ajuns ca să declanşeze la curte o furtună de 
zvonuri care ar fi înghiţit-o şi, împreună cu ea, ne-ar fi înghiţit pe noi 
toţi. 

Când se ridica din pat şi mergea la rege, William şi cu mine ne 


petreceam timpul împreună. Ne întâlneam aproape ca nişte străini, iar 
el îmi făcea curte. Era cel mai straniu, mai simplu şi mai dulce lucru 
pe care l-a făcut vreodată un soţ înstrăinat pentru soţia sa păcătoasă. 
Imi trimitea mici buchete de flori, iar uneori ghirlande din frunze de 
ilice şi boabe roz de tisă. Odată mi-a trimis o mică brățară aurită. Îmi 
scria cele mai frumoase poezii, în care-mi lăuda ochii cenuşii şi părul 
blond şi-mi cerea afecțiunea, de parcă aş fi fost doamna inimii sale. 
Când porunceam să mi se aducă iapa ca să ies călare cu Anne, 
găseam câte un bilet ascuns între curelele scărilor. Seara, când 
dădeam deoparte cearşafurile ca să merg la culcare cu Anne, 
descopeream câte o prăjitură învelită în hârtie poleită. Mă scălda în 
mici daruri şi bileţele şi, ori de câte ori ne aflam împreună la un 
banchet al curţii sau pe terenul de tras cu arcul sau când priveam 
jucătorii pe terenul de tenis, se apleca spre mine şi-mi şoptea din 
colţul gurii: 

— Vino în odaia mea, nevastă! 

Eu chicoteam, de parcă i-aş fi fost proaspătă amantă şi nu soţie de 
ani mulţi. Mă strecuram afară din mulţime, câteva clipe mai târziu se 
furişa şi el, şi ne întâlneam în spaţiul strâmt al odăii sale de culcare, 
aflată în partea de vest a palatului Greenwich. Acolo mă lua în braţe 
şi-mi spunea pe un ton promiţător, încântător: 

— Avem doar puţin timp, iubirea mea, doar o oră în cel mai bun 
caz, aşa că de data asta totul va fi pentru tine. 

Mă întindea pe pat, îmi desfăcea corsajul, îmi mângâia sânii şi 
pântecul şi-mi dăruia plăcere în toate felurile la care se putea gândi, 
până când strigam de încântare: 

— O, William! O, iubirea mea! Eşti cel mai bun, cel mai bun, eşti 
absolut cel mai bun! 

In clipa aceea, cu zâmbetul bărbatului elogiat din toate timpurile, îşi 
dădea voie să se reverse în mine şi se odihnea pe umărul meu, 
cutremurându-se cu un suspin. 

Pentru mine era vorba de dorinţă şi doar de foarte puţin calcul. 
Dacă Anne cădea, iar noi, familia Boleyn, cădeam împreună cu ea, aş 
fi fost foarte bucuroasă să am un soţ care mă iubea şi care avea un 
conac frumos în Norfolk, un titlu şi avere. În plus, copiii îi purtau 
numele, iar el putea să poruncească să fie duşi în casa lui în orice 
clipă, dacă asta poftea. l-aş fi spus şi diavolului în persoană că e cel 
mai bun, absolut cel mai bun, dacă asta m-ar fi ţinut alături de copiii 
mei. 


La ospeţele de Crăciun, Anne a fost veselă. Dansa de parcă nimic n- 
ar fi putut-o împiedica să danseze toată ziua şi toată noaptea. La 
jocurile de noroc paria ca şi cum ar fi avut o avere de regină pe care 
s-o piardă. Cu mine şi cu George avea o înţelegere - îi trimiteam în 


secret banii înapoi cât de repede puteam. Dar când pierdea în faţa 
regelui, banii ei câştigaţi cu greu dispăreau în punga regală şi nu-i mai 
vedea înapoi. Şi trebuia să piardă în faţa lui: regele ura să câştige 
oricine altcineva. 

_ El o scălda în daruri şi onoruri, o conducea pe ring la fiecare dans. 
In fiecare piesă-mască, Anne era regina încoronată. Dar tot Caterina 
şedea la masa regală şi-i zâmbea lui Anne de parcă ea însăşi i-ar fi 
dăruit onoarea, de parcă Anne i-ar fi ţinut locul cu consimţământul ei. 
lar prinţesa Maria, mica prinţesă slăbuţă şi palidă, stătea lângă mama 
ei şi-i zâmbea lui Anne ca şi cum această pretendentă cu mers grațios 
ar fi amuzat-o grozav. 

— Doamne, cât o urăsc! a spus Anne seara, în timp ce se dezbrăca. 
E bucăţică ruptă din amândoi, flecuşteţul acela cu faţa ca luna! 

Am ezitat. N-avea niciun rost să mă cert cu Anne. Prinţesa Maria 
crescuse şi devenise o fată de o rară drăgălăşenie, cu chipul atât de 
plin de caracter şi hotărâre, încât nu puteai să te îndoieşti nici măcar 
o clipă că era fiica mamei sale până-n măduva oaselor. Când se uita la 
Anne şi la mine în sală, era ca şi cum ar fi privit prin noi, ca şi cum n- 
am fi fost decât nişte ferestre transparente din sticlă venețiană şi ar fi 
vrut doar să vadă ce se afla dincolo de noi. Nu părea să ne invidieze, 
nici să ne vadă în chip de rivale la atenţia tatălui ei şi nici chiar ca pe 
un pericol la adresa locului ocupat de mama ei. Ne vedea ca pe două 
femei fără greutate, atât de lipsite de substanţă, încât vântul ar fi 
putut să ne măture cu o rafală nemiloasă. 

Era o fată plină de duh, în stare, la numai doisprezece ani, să facă 
jocuri de cuvinte sau glume spirituale în engleză, franceză, spaniolă 
sau latină. Anne avea minte ageră şi era instruită, dar nu avusese 
parte de învăţăturile primite de această mică prinţesă şi o invidia şi 
pentru acest lucru. lar fata moştenea întreaga demnitate impunătoare 
a mamei sale. Indiferent dacă Anne ajungea vreodată regină sau nu, 
se născuse şi fusese crescută ca să înşface privilegii şi poziţii înalte. 
Prinţesa Maria se născuse cu drepturi la care noi puteam doar să 
visăm. Avea o siguranţă de sine pe care niciuna dintre noi n-o putea 
deprinde vreodată. Avea o eleganţă izvorâtă din încrederea absolută 
în locul ei pe lume. Fireşte că Anne o ura. 

— Ea nu înseamnă nimic, am spus liniştitor. Hai să-ţi perii părul. 

S-a auzit o bătaie discretă în uşă şi George s-a strecurat în odaie 
înainte să apucăm să-i spunem să intre, zicând în chip de scuză: 

— Sunt îngrozit că mă va descoperi nevastă-mea! 

A fluturat o carafă cu vin şi trei căni de cositor. 

— A dansat şi e înfierbântată astă-seară. Practic mi-a poruncit să 
merg în pat. Dacă m-ar fi văzut intrând aici, s-ar fi înfuriat teribil! 

— Nu se poate să nu te fi văzut, a zis Anne luând o cană cu vin din 
mâna lui. Femeii ăleia nu-i scapă nimic. 


— Ar fi trebuit să fie spioană! l-ar fi plăcut la nebunie să fie spioană 
specializată în plăceri carnale interzise! 

Am chicotit şi l-am lăsat să-mi toarne nişte vin. 

— Nu-i nevoie de prea multă agerime ca să fii găsit, i-am spus. Eşti 
aproape întotdeauna aici. 

— E singurul loc unde pot fi eu însumi. 

— Nu la bordel? l-am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Nu mai merg acolo. Mi-a pierit gustul. 

— Eşti îndrăgostit? l-a întrebat batjocoritor Anne. 

Spre surprinderea mea, George şi-a ferit privirea şi a roşit. 

— Eu? Nu. 

— Ce s-a întâmplat, George? l-am întrebat. 

A clătinat din cap. 

— Ceva şi nimic. Ceva ce nu vă pot spune şi nimic ce n-aş îndrăzni 
să fac. 

— Cineva de la curte? a vrut să ştie Anne, intrigată. 

George şi-a tras un scaun în faţa focului şi şi-a aţintit privirea 
asupra jăraticului. 

— Dacă vă spun, trebuie să juraţi că nu veţi dezvălui secretul 
nimănui. 

Am încuviinţat amândouă, la fel de hotărâte să aflăm totul. 

— Mai mult decât atât, nu veţi discuta despre asta nici între voi, 
după ce voi pleca. Nu vreau să mă vorbiţi pe la spate. 

De data asta am şovăit. 

— Să jurăm că nu vom vorbi nici măcar între noi? 

— Da, altfel nu spun nimic. 

Am ezitat, dar curiozitatea a învins. 

— Bine, a spus Anne vorbind în numele amândurora. Jurăm. 

Faţa tânără şi frumoasă a lui George s-a întunecat. Şi-a îngropat 
obrazul în mâneca bogată a jiletcii şi a zis simplu: 

— Sunt îndrăgostit de un bărbat. 

— Francis Weston! am spus pe dată. 

Tăcerea lui mi-a dovedit că nu mă înşelasem. Pe chipul lui Anne se 
citea uluiala şi groaza. 

— El ştie? 

George a scuturat din cap, cu faţa încă îngropată în catifeaua roşie 
şi bogată a mânecii brodate. 

— Mai ştie şi altcineva? 

A clătinat din nou capul cu plete negre. 

— Atunci nu trebuie să faci nici măcar aluzie, nu trebuie să spui 
nimănui, niciodată! i-a poruncit ea. Asta trebuie să fie prima şi ultima 
oară când vorbeşti despre acest lucru, chiar şi cu noi. Trebuie să ţi-l 
smulgi din inimă şi din minte şi nici măcar să nu-l mai priveşti 


vreodată! 

George a ridicat privirea. 

— Ştiu că e un lucru lipsit de speranţă. 

Dar sfatul lui Anne nu urmărea binele lui George. 

— Mă puli în primejdie, a spus ea. Regele nu se va căsători cu mine 
nici într-o mie de ani dacă ne faci de ruşine! 

— Asta e tot?! a întrebat-o el cuprins de o furie neaşteptată. Asta e 
tot ce contează? Nu faptul că sunt îndrăgostit şi că am căzut în păcat 
ca un neghiob. Nu faptul că nu pot fi niciodată fericit, fiindcă sunt 
însurat cu un şarpe şi îndrăgostit de cineva care ştie doar să frângă 
inimi, ci numai, numai ca reputaţia domnişoarei Anne Boleyn să fie 
absolut nepătată! 

Anne s-a aruncat asupra lui într-o clipă, cu degetele ca nişte 
gheare, iar el a prins-o de încheieturi înainte să apuce să-i brăzdeze 
faţa cu unghiile. 

— Uită-te la mine! a şuierat ea. N-am renunţat eu la singura mea 
iubire, n-am avut inima frântă? Nu mi-ai spun tu atunci că merită 
preţul? 

George o ţinea la distanţă, dar ea era de neoprit. 

— Uită-te la Mary! N-am luat-o noi de lângă soţul ei? Eu n-am fost 
luată de lângă al meu? Acum e rândul tău să renunţi la cineva. 
Trebuie să pierzi marea iubire a vieţii tale. Aşa cum am pierdut-o eu 
pe-a mea, aşa cum Mary a pierdut-o pe-a ei. Nu te văicări că ţi se 
frânge inima! Tu mi-ai ucis iubirea, am îngropat-o împreună şi acum 
nu mai e. 

George se lupta cu ea, iar eu am prins-o pe Anne din spate, 
trăgând-o de lângă el. Accesul ei de furie s-a potolit brusc şi am rămas 
nemişcaţi, ca nişte participanţi la o piesă-mască alcătuind împreună 
un tablou - eu cu braţele în jurul mijlocului ei, el ţinând-o de 
încheieturi, iar ea cu mâna întinsă, la câţiva centimetri de faţa lui. 

— Dumnezeule mare, ce familie mai suntem! am spus cu uimire. 
Dumnezeule mare, unde-am ajuns? 

— Contează încotro ne îndreptăm, a zis Anne cu asprime. 

George a privit-o în ochi şi a încuviinţat încet din cap, ca un om 
care se leagă cu jurământ. Apoi a oftat. 

— Da. Nu voi uita. 

— Vei renunţa la dragostea ta, a hotărât Anne. Şi nu-i vei mai rosti 
niciodată numele. 

George a repetat gestul înfrânt de încuviinţare mută. 

— Şi vei ţine minte că nimic nu e mai important decât drumul meu 
spre tron. 

— Voi ţine minte. 

M-am lăsat scuturată de un fior şi am luat mâinile de pe talia lui 
Anne. Legământul şoptit avea ceva ce dădea impresia nu unui pact cu 


Anne, ci unei promisiuni făcute diavolului. 

— N-o spune aşa! 

S-au uitat amândoi la mine - două chipuri cu aceiaşi ochi căprui ai 
familiei Boleyn, cu nasuri lungi şi drepte, cu guri mici, impertinente şi 
capricioase. 

— Nu merită să trăieşti viaţa asta, am adăugat, încercând să iau 
situaţia în glumă. 

Niciunul, nici celălalt n-a râs. 

— Merită, a zis Anne. 


Vara anului 1528 

Anne dansa, călărea, cânta, juca zaruri şi cărţi, naviga pe fluviu, 
participa la picnicuri, se plimba prin grădini şi interpreta roluri în 
piese-mască de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe lume. Era din ce în ce 
mai palidă. Cearcănele de sub ochi deveneau tot mai întunecate şi 
începuse să folosească pudră ca să le ascundă. li strângeam tot mai 
lejer şireturile, căci începuse să slăbească, şi după o vreme a trebuit 
să-i căptuşim rochia, ca să-i facem sânii să pară mai plini, ca înainte. 

Mi-a întâlnit privirea în oglindă în timp ce-i legam şireturile. Arăta 
întru totul ca o soră mai mare. Părea cu ani buni mai în vârstă decât 
mine. 

— Sunt atât de obosită! mi-a şoptit. 

Până şi buzele îi erau livide. 

— Te-am prevenit! i-am spus fără pic de compasiune. 

— Ai fi făcut şi tu acelaşi lucru, dacă ai fi avut inteligenţa şi 
frumuseţea necesare ca să-l păstrezi. 

M-am aplecat înainte, aşa încât faţa mea să fie aproape de-a ei şi 
să-mi vadă obrajii trandafirii, ochii luminoşi şi tenul proaspăt, alături 
de chipul ei tras şi epuizat. 

— Eu n-am inteligenţă şi frumuseţe? 

Anne s-a întors spre pat, spunând fără eleganţă: 

— Mă duc să mă odihnesc. Poţi să pleci. 

Am ajutat-o să se bage în pat, apoi am ieşit, coborând în goană 
treptele de piatră spre grădini. Era o zi minunată, soarele strălucea 
cald şi razele lui scânteiau pe fluviu. Bărcile mici se plimbau harnice 
încolo şi-ncoace, strecurându-se printre corăbiile mai mari ce aşteptau 
fluxul ca să ridice ancora şi să pornească spre mare. Din josul fluviului 
venea un vânticel uşor, aducând în grădina bine întreţinută miros de 
sare şi de aventură. Mi-am zărit soţul plimbându-se împreună cu alţi 
doi bărbaţi pe terasa de jos şi i-am făcut cu mâna. El s-a scuzat pe 
dată şi s-a îndreptat spre mine. S-a oprit cu un picior pe trepte şi m-a 
privit. 

— la te uită, lady Carey! Văd că azi eşti la fel de frumoasă ca 
oricând. 

— Ce mai faci, sir William? 


— Bine. Unde sunt Anne şi regele? 

— Ea e în odaia ei. lar regele a plecat să călărească. 

— Aşadar eşti liberă? 

— Precum pasărea cerului. 

Mi-a zâmbit cu zâmbetul lui tainic şi atotştiutor. 

— Pot avea plăcerea companiei tale? Facem o mică plimbare? 

— Desigur! 

Am coborât treptele spre el, savurând senzaţia pe care mi-o dădea 
privirea aţintită asupra mea. Mi-a oferit braţul şi am pornit de-a lungul 
terasei de jos. Şi-a potrivit pasul cu al meu şi s-a aplecat să-mi 
şoptească la ureche: 

— Eşti cel mai încântător lucru, soţia mea! Spune-mi că nu trebuie 
să ne plimbăm prea mult. 

Am continuat să privesc înainte, dar nu m-am putut abţine să 
chicotesc: 

— Oricine m-a văzut ieşind din palat ştie că am stat în grădină 
jumătate de minut! 

— A, dar îi dai ascultare soţului tău, a remarcat el stăruitor. 
Admirabil lucru la o soţie. 

— Dacă-mi ceri... A 

— Da, îţi cer, mi-a spus hotărât. lţi poruncesc! 

Am mângâiat cu dosul mâinii garnitura de blană a vestei lui. 

— Atunci, ce pot face, decât să mă supun? 

— Minunat! 

S-a întors şi m-a călăuzit spre una dintre uşile mici ce dădeau spre 
grădină, iar în clipa când uşa s-a închis în urma noastră, m-a luat în 
braţe şi m-a sărutat, apoi m-a dus în dormitorul lui, unde am făcut 
dragoste toată după-amiaza în timp ce Anne, fata Boleyn cea 
norocoasă, fata Boleyn cea preferată, zăcea pe patul ei de fecioară, 
bolnavă de frică. 


În seara aceea au avut loc un spectacol şi un dans. Ca de obicei, 
Anne avea rolul principal, iar eu eram una dintre dansatoare. Era mai 
palidă ca oricând - albă ca varul în rochia argintie. Infăţişarea ei era 
într-atât de mult o fantomă a frumuseţii dinainte, încât până şi mama 
a băgat de seamă. Mi-a făcut semn cu degetul pe când aşteptam să- 
mi spun replicile în piesă şi să-mi dansez dansul. 

— Anne e bolnavă? 

— Nu mai mult ca de obicei, am spus scurt. 

— Spune-i să se odihnească! Dacă-şi va pierde frumuseţea, va 
pierde tot! 

Am dat din cap şi am zis prudent: 

— Se odihneşte, mamă. Se întinde pe pat, dar frica nu lasă loc de 
odihnă. Acum trebuie să plec să dansez. 


A încuviinţat din cap şi m-a lăsat să plec. Am dat ocol sălii, apoi mi- 
am făcut intrarea în piesa-mască. Eram o stea care pogoară din cer la 
apus şi binecuvântează pământul cu pace. Era o aluzie la războiul din 
ltalia. Cunoşteam cuvintele în latină, dar nu mă ostenisem să le 
înţeleg sensul. Am văzut-o pe Anne strâmbându-se, semn că 
pronunţasem ceva greşit. Ar fi trebuit să mă simt ruşinată, însă 
William, soţul meu, mi-a făcut cu ochiul, înăbuşindu-şi râsul. Ştia că în 
după-amiaza aceea, cât fusesem în pat cu el, ar fi trebuit de fapt să- 
mi învăţ replicile. 

Dansul s-a încheiat şi câţiva gentilomi străini au intrat în sală, 
purtând măşti şi costume de domino, şi şi-au ales partenerele de 
dans. Regina era uimită. Cine puteau fi? Eram surprinşi cu toţii, dar nu 
mai mult ca Anne, care a zâmbit când un bărbat corpolent, mai înalt 
decât aproape toţi ceilalţi, a invitat-o să danseze cu el. Au dansat 
împreună până la miezul nopţii, iar Anne a râs de propria-i surprindere 
când, la momentul scoaterii măştilor, a descoperit că era regele. La 
sfârşitul serii era tot atât de albă ca rochia pe care o purta - nici 
măcar dansul nu o îmbujorase. 

Am plecat împreună spre odaia noastră. S-a împiedicat pe scări, iar 
când am întins mâna ca s-o ajut să-şi păstreze echilibrul, am simţit că 
are pielea rece şi umedă de sudoare. 

— Anne, eşti bolnavă? 

— Doar obosită, mi-a răspuns slab. 

A ajuns în odaia noastră şi şi-a spălat faţa de pudră. Am văzut că 
obrajii îi erau acum pământii şi că tremura. N-a vrut să se spele sau să 
se pieptene. S-a trântit în pat, clănţănind din dinţi. Am deschis uşa şi 
am trimis în grabă un servitor după George. A venit îndată, punându- 
şi mantia peste cămaşa de noapte. 

— Cheamă un doctor! i-am spus. Asta e mai mult decât oboseală. 

S-a uitat pe lângă mine în odaie, unde Anne stătea ghemuită pe 
pat, cu păturile adunate grămadă în jurul umerilor, cu pielea galbenă 
ca a unei bătrâne şi dinţii clănţănind de frig, 

— Dumnezeule, friguri! a exclamat, rostind numele celei mai 
înspăimântătoare boli după ciumă. 

— Cred că da, am spus mohorâtă. 

M-a privit cu teamă în ochi. 

— Ce se va întâmpla cu noi dacă Anne va muri? 


Frigurile se abătură năprasnic asupra întregii curţi. Şase dintre 
oamenii care dansaseră erau ţintuiţi la pat în odăile lor. O fată murise 
deja, servitoarea personală a lui Anne zăcea bolnavă ca un câine în 
odăile pe care le împărțea cu altele şase, iar pe când aşteptam ca 
doctorul să ne trimită nişte leacuri pentru Anne, am primit un mesaj 
de la William, care-mi spunea să nu mă apropii de el, ci să fac o baie 


cu spirt de aloe în apă, căci avea friguri şi se ruga la Dumnezeu să nu 
mă fi molipsit. 

M-am dus în odaia lui şi i-am vorbit din prag. Obrazul lui avea 
aceeaşi nuanţă gălbuie ca şi al lui Anne. Era la rândul lui învelit cu un 
morman de pături şi tot tremura de frig. 

— Nu intra! mi-a poruncit. Nu te apropia. 

— Are cine să te-ngrijească? 

— Da, şi am să plec cu căruţa la Norfolk. Vreau să merg acasă. 

— Aşteaptă câteva zile şi du-te când te simţi mai bine. 

M-a privit din pat, cu chipul schimonosit de durerea pricinuită de 
boală. 

— Ah, prostuţa mea soţie-copil! Nu-mi pot permite să aştept. Ai 
grijă de copii la Hever! 

— Sigur că voi avea, am spus, tot fără să-l înţeleg. 

— Crezi că am mai făcut un copilaş? m-a întrebat. 

— Incă nu ştiu. 

William a închis ochii câteva clipe, de parcă şi-ar fi pus o dorinţă. 

— Ei bine, ce se va întâmpla e în mâinile Domnului. Dar mi-ar fi 
plăcut să-ţi fac un mic Carey. 

— E timp destul pentru asta, am spus. După ce te faci bine. 

Mi-a zâmbit slab şi mi-a spus cu tandreţe, deşi dinţii tot îi mai 
clănţăneau: 

— Mă voi gândi la asta, soţioară. lar dacă nu voi fi la curte o vreme, 
te rog, ai grijă de tine şi de copiii noştri. 

— Desigur! Dar te vei întoarce imediat ce te simţi mai bine, nu-i 
aşa? 

— În clipa în care mă însănătoşesc, mă întorc, mi-a promis. Tu du- 
te la Hever şi stai cu copiii. 

— Nu ştiu când îmi vor îngădui să plec. 

— Du-te azi, m-a sfătuit. Se va isca mare agitaţie când se va afla 
câţi oameni au luat frigurile. E foarte rău, iubirea mea. E foarte rău în 
oraş. Ascultă ce-ţi spun, Henric o va zbughi ca un iepure! Nimeni nu te 
va căuta vreme de o săptămână şi vei fi în siguranţă la ţară, împreună 
cu copiii. Găseşte-l pe George şi roagă-l să te însoţească. Du-te acum! 

Am ezitat o clipă, tentată să fac ce-mi spunea. 

— Mary, n-aş vorbi mai serios nici dacă ăsta ar fi ultimul lucru pe 
care ţi-aş spune să-l faci! Du-te la Hever şi ai grijă de copii câtă vreme 
curtea e bolnavă. Ar fi foarte rău dacă micuţii tăi şi-ar pierde şi mama, 
şi tatăl din cauza frigurilor. 

— Dar ce vrei să spui? Nu vei muri, nu? 

A reuşit să zâmbească. 

— Sigur că nu. Dar aş fi mai fericit în adâncul sufletului, în drum 
spre casă, dacă te-aş şti în siguranţă. Găseşte-l pe George şi spune-i 
că ţi-am poruncit să pleci, iar lui, să te însoţească până acolo ca să 


ajungi cu bine. 

Am făcut jumătate de pas în încăpere. 

— Nu te apropia niciun centimetru mai mult! s-a răstit la mine. 
Pleacă! 

Tonul lui era grosolan, aşa că m-am răsucit pe călcâie şi am ieşit 
din odaie bosumflată, trântind puţin uşa în urma mea, ca să-şi dea 
seama că m-a jignit. 

A fost ultima oară când l-am văzut în viaţă. 


George şi cu mine ne aflam la Hever de ceva mai mult de-o 
săptămână când a sosit Anne, călătorind aproape singură, într-o 
căruţă neacoperită. Era pe jumătate leşinată de epuizare şi nici 
George, nici eu n-am avut curajul s-o îngrijim cu mâinile noastre. Am 
chemat o femeie pricepută din Edenbridge, care a dus-o pe Anne în 
odaia din turn şi a cerut porţii imense de mâncare şi vin, din care 
speram că mănâncă şi Anne. Intreaga ţară era fie bolnavă, fie 
îngrozită că s-ar putea îmbolnăvi. Două servitoare au plecat de la 
castel să-şi îngrijească părinţii, care locuiau în nişte sate din 
vecinătate, şi au murit amândouă. Era o boală înspăimântătoare, iar 
George şi cu mine ne trezeam în fiecare dimineaţă năduşiţi de groază 
şi ne petreceam ziua întrebându-ne dacă eram şi noi sortiţi morţii. 

La primul semn de boală, regele plecase în grabă la Hunsdon. 
Faptul în sine era foarte rău pentru neamul Boleyn. Haosul cuprinsese 
curtea, ţara se zbătea în ghearele morţii. Dar cel mai rău pentru noi 
era faptul că regina Caterina era sănătoasă, la fel şi prinţesa Maria, şi 
că au călătorit cu regele toată vara, de parcă ar fi fost singurii 
binecuvântaţi de ceruri, neatinşi într-un ocean de boală. 

Anne se lupta să trăiască aşa cum se luptase pentru rege - o 
bătălie îndelungată, tenace, în care-şi folosea toată hotărârea ca să 
învingă, deşi şansele erau aproape inexistente. Primea tot timpul 
scrisori de dragoste de la rege, din Hunsdon, Tittenhanger, Ampthill, 
în care îi recomanda un leac sau altul, îi jura că n-o uitase şi că o 
iubea. Dar era clar că divorţul nu putea să înainteze atâta vreme cât 
nu se desfăşurau niciun fel de activităţi oficiale şi cardinalul însuşi era 
bolnav. Chestiunea era pe jumătate uitată, regina se afla alături de 
rege, iar fermecătoarea lor mică prinţesă le era cel mai bun tovarăş şi 
le oferea cele mai bune distracţii. Totul se oprise pe durata verii, iar 
sentimentul lui Anne că timpul zbura şi disperarea ei nu însemnau 
nimic pentru omul care se temea de boală mai mult decât de orice şi 
care era binecuvântat în chip miraculos cu o sănătate de fier în 
mijlocul oceanului de suferinţă. 

Norocul nostru, al familiei Boleyn, a făcut ca frigurile să nu ajungă 
la Hever, astfel că eu şi copiii ne aflam în siguranţă pe câmpurile şi 
pajiştile verzi familiare. Am primit o scrisoare de la mama lui William, 


care mă anunţa că acesta ajunsese acasă, aşa cum îşi dorise, înainte 
să moară. Era o misivă scurtă şi rece, iar la sfârşit mă felicita pentru 
că redevenisem o femeie liberă - de parcă ar fi considerat că 
jurămintele mele nupţiale nu mă reţinuseră niciodată prea mult în 
trecut. 

Am citit scrisoarea în grădină, pe banca mea preferată, cu vedere 
spre şanţul de apărare şi spre zidurile de piatră ale castelului. M-am 
gândit la bărbatul pe care-l încornorasem şi care îmi devenise, în 
ultimele câteva luni, un iubit şi un soţ atât de încântător. Ştiam că nu-i 
oferisem niciodată ceea ce i se cuvenise. Fusese însurat cu o copilă şi 
părăsit de o fată, iar când mă întorsesem la el ca femeie, sărutul meu 
avusese de fiecare dată ceva calculat. 

Imi dădeam seama că moartea lui mă eliberase. Dacă aş fi reuşit să 
evit un nou soţ, aş fi putut să cumpăr o mică fermă pe pământurile 
din Kent sau din Essex ale familiei mele. Aş fi putut avea un pământ 
care să-mi aparţină şi nişte culturi pe care să le privesc cum cresc. Aş 
fi putut să devin în sfârşit eu însămi, o femeie independentă, în loc să 
fiu amanta unui bărbat, soţia altuia şi sora unei Boleyn. Aş fi putut să- 
mi cresc copiii sub acoperişul propriu. Fireşte, trebuia să fac rost de 
bani de undeva, trebuia să conving un bărbat - un Howard, un Boleyn 
sau pe rege - să-mi dea o pensie, ca să-mi pot creşte copiii şi să am 
ce mânca, dar era posibil să câştig destul ca să fiu o văduvă modestă 
care trăieşte la ţară, la propria ei fermă. 

— Nu se poate să-ţi doreşti cu adevărat să fii o fiinţă neînsemnată! 
a exclamat George după ce i-am descris planul, în timp ce ne plimbam 
prin pădure. 

Copiii se ascundeau pe după copaci şi ne pândeau, iar noi, 
mergând încet în faţa lor, trebuia să jucăm rolul a două căprioare. 
George purta nişte rămurele la pălărie, în chip de coarne. Din când în 
când auzeam chicotitul entuziast, irezistibil al micului Henry, care se 
apropia zgomotos, crezând că e cu totul nevăzut şi neauzit. Nu mă 
puteam abţine să mă gândesc la plăcerea de-a se deghiza a tatălui 
său, care îşi închipuia la rândul lui de fiecare dată că surprindea 
oamenii cu cele mai simple stratageme. l-am făcut pe plac fiului meu 
şi m-am prefăcut că nu i-am auzit goana gălăgioasă de la un copac la 
altul, nici nu l-am văzut fugind din ascunzătoare în ascunzătoare. 

— Ai fost favorita curţii, a protestat George. De ce n-ai vrea să faci 
o partidă excelentă? Tata sau unchiul ar putea să-ţi ofere tot ce e mai 
bun în Anglia! Când Anne va ajunge regină, vei putea deveni soţia 
unui prinţ francez. 

— E tot muncă de femeie, indiferent dacă o faci într-o sală mare 
sau la bucătărie, am spus cu amărăciune. O cunosc bine. Inseamnă să 
nu câştigi niciun ban pentru tine, căci tot ce câştigi îi revine soţului şi 
stăpânului tău. Înseamnă să-i dai ascultare tot atât de repede şi de 


bine ca şi când ai fi un servitor. Înseamnă să fii silită să suporţi tot ce 
hotărăşte el să întreprindă şi s-o faci zâmbind. Am servit-o pe regina 
Caterina în aceşti ultimi ani. Am văzut cum a fost viaţa ei. N-aş vrea 
să fiu prinţesă nici chiar pentru o zestre de prinţesă. N-aş vrea nici 
măcar să fiu regină. Am văzut-o făcută de ruşine, umilită şi insultată, 
fără să poată face altceva decât să îngenuncheze pe scăunelul de 
rugăciune, să se roage pentru puţin ajutor, să se ridice şi să-i 
zâmbească femeii care triumfa în faţa ei. Nu-mi pasă de toate astea, 
George. 

Catherine a alergat încântată prin spatele nostru şi m-a apucat de 
rochie. 

— Te-am prins! Te-am prins! 

George s-a întors, a ridicat-o şi a aruncat-o în aer, iar apoi mi-a dat- 
o mie. Acum era grea - o micuță de patru ani, îndesată şi mirosind a 
soare şi a frunze. 

— Ce fată deşteaptă! i-am spus. Eşti o vânătoriţă iscusită. 

— Şi cu ea cum rămâne? m-a întrebat George. li vei refuza un loc 
important în lume? Gândeşte-te, va fi nepoata reginei Angliei. 

Am ezitat. 

— Dacă femeile ar putea să aibă mai mult... am spus cu părere de 
rău. Dacă am putea avea mai multe lucruri care să ne aparţină... Să fii 
femeie la curte e ca şi cum ai privi la nesfârşit un cofetar lucrând în 
bucătărie. Nenumărate bunătăţi, dar niciuna nu poate fi a ta. 

— Dar Henry? a încercat el să mă ispitească. Henry al tău e nepotul 
regelui Angliei, cunoscut de foarte mulţi ca fiul lui. Dacă, Doamne 
fereşte, Anne nu are un fiu, Henry ar putea să revendice tronul 
Angliei, Mary! Băiatul tău e fiul unui rege şi ar putea fi moştenitorul 
lui! 

Ideea nu m-a făcut să radiez de bucurie. Am privit spre pădure, 
unde băieţelul meu cel voinic se chinuia să ţină pasul cu noi şi 
murmura pentru sine cântece de vânătoare compuse chiar de el. Am 
spus doar: 

— Te rog, Doamne, apără-l! Te rog, Doamne, apără-l! 

Toamna anului 1528 

Anne a supravieţuit bolii şi s-a înzdrăvenit în aerul curat de la 
Hever. Când a ieşit din odaia ei, am refuzat să stau cu ea - mă 
temeam grozav să nu-mi îmbolnăvesc copiii. A încercat să glumească 
pe seama temerilor mele, dar în glasul ei exista ceva tăios. Se simţise 
trădată de rege când acesta fugise de la curte şi jignită de moarte că 
el petrecuse vara cu regina Caterina şi cu prinţesa Maria. 

Era hotărâtă să-l caute imediat ce se răcorea vremea şi boala 
frigurilor trecea. Nădăjduiam că, în graba de-a o urca pe Anne pe tron, 
familia va uita de mine. 

— Trebuie să te întorci cu mine, a spus Anne sec. 


Stăteam pe banca noastră preferată, în apropierea şanţului de 
apărare. Anne era aşezată pe banca de piatră, George se lungise în 
iarbă, dinaintea ei. Eu şedeam pe iarbă, cu spatele sprijinit de bancă, 
şi-mi priveam copiii cum plescăie solemn cu picioruşele în apă. La 
mal, apa nu era prea adâncă, dar chiar şi aşa, nu-mi puteam lua ochii 
de la ei. 

— Mary! a spus Anne pe un ton dur. 

— Te-am auzit, am răspuns fără să întorc capul. 

— Uită-te la mine! 

l-am aruncat o privire. 

— Trebuie să te întorci cu mine, nu mă descurc fără tine. 

— Nu înţeleg de ce... 

— Eu, da, a intervenit George. Trebuie să aibă o tovarăşă de pat în 
care să se poată încrede. Când închide uşa odăii de culcare în urma 
ei, trebuie să ştie că nimeni nu se va duce la regină, să-i şoptească la 
ureche că plânge sau la Henric, să-i spună că e furioasă. In fiecare zi a 
vieţii ei joacă un rol, aşa că are nevoie de o bandă de actori ambulanți 
alături de ea. Trebuie să aibă în jur nişte oameni pe care-i cunoaşte şi 
care o cunosc. Nu poate fi totul un bal mascat. 

— Da, a spus Anne surprinsă. Chiar aşa şi este. De unde ştii? 

— Ştiu pentru că Francis Weston îmi e prieten, a spun George cu 
sinceritate. Am nevoie de cineva căruia să nu-i fiu frate, odraslă sau 
soţ. 

— Şi nici amant, am adăugat. 

A clătinat din cap. 

— Doar prieten. Dar ştiu că Anne are nevoie de tine, pentru că, la 
rândul meu, eu am nevoie de el. 

— Ei bine, eu am nevoie de copiii mei! am spus cu încăpățânare. lar 
Anne se descurcă foarte bine şi fără mine. 

— Te rog ca pe-o soră. 

Ceva din tonul ei m-a făcut s-o privesc mai cu atenţie. Boala îi mai 
scăzuse din aroganță şi, preţ de o clipă, mi s-a părut a fi o femeie care 
are nevoie de duioşia surorii ei. Incet, foarte încet, într-un gest 
nefamiliar, Anne a întins mâna spre mine. 

— Mary... Nu pot să fac asta singură, mi-a şoptit. Data trecută 
aproape că m-a omorât. Ştiam că, dacă voi fi silită s-o ţin tot aşa, se 
va frânge ceva în mine. lar acum trebuie să mă întorc şi s-o iau de la 
capăt. 

— Nu poţi să-l păstrezi pe rege fără atâta efort? 

S-a lăsat pe spate şi a închis ochii. In clipele acelea nu arăta ca 
tânăra cea mai hotărâtă şi cea mai sclipitoare de la o curte sclipitoare, 
arăta ca o fată extenuată care a văzut cât de profundă e frica din 
sufletul ei. 

— Nu. Singura cale pe care o cunosc e să fiu întotdeauna cea mai 


bună. 

Am întins mâna, am atins-o pe-a ei şi am simţit cum îmi apucă 
strâns degetele. 

— Voi veni şi te voi ajuta. 

— Bine, a spus ea încet. Chiar am nevoie de tine, să ştii. Rămâi 
lângă mine, Mary! 


La curte, la palatul Bridewell, jocul se schimbase iarăşi. Papa, sătul 
de nesfârşitele solicitări venite din Anglia, urma să trimită la Londra 
un teolog italian, cardinalul Campeggio, ca să lămurească definitiv şi 
fără umbră de îndoială chestiunea căsătoriei regelui. Departe de-a se 
simţi ameninţată de această întorsătură, regina părea bucuroasă. 
Arăta bine. Pielea ei căpătase sub razele soarelui de vară o strălucire 
încântătoare şi fusese fericită în tovărăşia fiicei ei. Regele, zguduit de 
groaza lui de boală, fusese uşor de întreţinut. Discutaseră împreună 
cauzele bolii care bântuise ţara, plănuiseră măsuri de prevenire şi 
compuseseră rugăciuni speciale, poruncind să fie rostite în toate 
bisericile. Işi făcuseră griji împreună pentru sănătatea ţării asupra 
căreia domneau de-atâta timp. Deşi regele se gândise tot timpul la 
ea, Anne îşi pierduse o parte din strălucire câtă vreme fusese o 
bolnavă între atâţia alţii. Regina redevenise singurul lui prieten 
statornic şi de nădejde într-o lume primejdioasă. 

Ne-am dat seama că lucrurile se schimbaseră în ceea ce-o privea 
pe regină în clipa când am intrat în apartamentul ei din palat. Purta o 
rochie nouă, din catifea roşu-închis, care se potrivea bine cu culoarea 
pielii sale. Nu arăta ca o femeie tânără - n-avea cum să devină din 
nou tânără dar avea o demnitate încrezătoare pe care Anne n-ar fi 
fost în stare s-o deprindă niciodată. 

Ne-a primit, pe Anne şi pe mine, cu un uşor zâmbet ironic. A 
întrebat de copiii mei, s-a interesat de sănătatea lui Anne. Dacă i-a 
trecut vreo clipă prin minte că ţara ar fi fost un loc mai bun dacă 
frigurile ar fi luat-o pe sora mea, aşa cum îi luaseră pe atâţia alţii, 
chipul ei n-a trădat deloc lucrul ăsta. 

Teoretic, eram în continuare doamnele ei de companie, cu toate că 
sala de primire şi odaia particulară care ne fuseseră puse la dispoziţie 
erau aproape la fel de mari ca ale reginei. Doamnele ei alergau între 
odăile ei, ale noastre şi sala de primire a regelui. Disciplina severă de 
la curte se dezintegra, exista acum sentimentul că se putea întâmpla 
aproape orice. Regele şi regina erau în termeni de politeţe calmă. 
Legatul papal era aşteptat să sosească de la Roma, dar pierdea 
nefiresc de mult timp pe drum. Anne se întorsese într-adevăr la curte, 
însă regele petrecuse o vară fericită fără ea şi se putea ca pasiunea 
lui să se fi răcit. 

Nimeni nu îndrăznea să prezică ce curs aveau să ia evenimentele, 


aşa că exista un val constant de oameni care veneau să-i prezinte 
omagiile lor reginei, iar după ce ieşeau din odăile ei se duceau s-o 
vadă pe Anne. Se încrucişau cu un alt val - cei care pariau pe calul 
celălalt. Se zvonea chiar că Henric se va întoarce în cele din urmă la 
mine şi la copiii noştri. N-am dat importanţă acestor bârfe până când 
n-am aflat că unchiul glumise cu regele despre băiatul lui cel chipeş 
de la Hever. 

Ştiam foarte bine, la fel ca Anne şi George, că unchiul nu făcea 
nimic la întâmplare. Anne ne-a chemat, pe George şi pe mine, în odaia 
ei particulară şi s-a proţăpit în faţa noastră cu un aer acuzator. 

— Ce se petrece? 

Am clătinat din cap, dar George avea un aer evaziv. 

— George? 

— E întotdeauna adevărat că, atunci când steaua uneia dintre voi 
se înalţă, a celeilalte coboară, a spus el stânjenit. 

— Ce vrei să spui? l-a întrebat Anne glacial. 

— S-a ţinut un sfat de familie. 

— Fără mine? 

George a ridicat mâinile ca un spadasin învins. 

— Eu am fost chemat. N-am vorbit. N-am scos un cuvânt. 

Anne şi cu mine ne-am năpustit pe dată asupra lui. 

— S-au întâlnit fără să ne cheme? Ce-au spus? Ce mai vor acum? 

George ne-a dat pe amândouă la o parte, la distanţă de un braţ. 

— Bine, bine! Familia nu ştie încotro s-o apuce acum. Nu vor ca 
Anne să afle, de teamă să n-o jignească. Dar acum, că norocul a făcut 
să rămâi văduvă, Mary, iar el şi-a pierdut interesul pentru Anne în 
vara asta, se întreabă dacă n-ar putea fi făcut să se întoarcă la tine. 

— Nu şi-a pierdut interesul! s-a jurat Anne. Nu accept să fiu 
înlocuită! 

S-a întors spre mine. 

— Căţea ce eşti! Asta e planul tău! 

— N-am făcut nimic, am răspuns clătinând din cap. 

— Te-ai întors la curte! 

— Tu ai stăruit. Abia dacă m-am uitat la rege. Nu i-am adresat mai 
mult de două vorbe. 

S-a întors cu spatele la mine şi s-a trântit pe pat cu faţa în jos, de 
parcă n-ar fi putut suporta să ne vadă. 

— Dar tu ai un băiat cu el! s-a văitat ea. 

— Asta e realitatea, a spus George cu blândeţe. Mary are un băiat 
cu el, iar acum e liberă să se căsătorească. Familia crede că regele s- 
ar putea mulţumi cu ea. lar dispensa lui se aplică la amândouă. Dacă 
vrea, se poate căsători cu ea. 

Anne s-a ridicat de pe perne cu faţa udă de lacrimi. 

— Eu nu-l vreau, am spus exasperată. 


— Oricum nu contează, nu-i aşa? a spus cu un glas plin de 
amărăciune. Dacă familia îţi va spune să mergi înainte, vei merge 
înainte şi-mi vei lua locul pe tron. 

— Aşa cum l-ai luat şi tu pe al meu, i-am amintit. 

S-a ridicat în capul oaselor, cu un zâmbet tot atât de acru ca şi 
când ar fi muşcat dintr-o lămâie. 

— O Boleyn sau cealaltă. Oricare dintre noi poate deveni regina 
Angliei şi totuşi pentru familia noastră vom rămâne mereu nişte 
nulităţi. 


Anne îşi petrecu săptămânile următoare vrăjindu-l iarăşi pe rege. ÎI 
îndepărtă de regină, chiar şi de propria fiică. Treptat, curtea ajunse 
să-şi dea seama că îl recâştigase. Nu mai exista nimeni în afară de 
Anne. 

Priveam seducţia cu detaşarea unei văduve. Henric îi dărui lui Anne 

o casă proprie în Londra, casa Durham de pe Strand, iar pentru 
perioada Crăciunului, propriile apartamente la palatul Greenwich, 
deasupra curţii pentru turnire. Consiliul regelui hotărî că regina nu 
avea voie să se îmbrace prea elegant şi nici să iasă pentru a fi văzută 
de oameni. Toţi îşi dădeau seama limpede că era doar o chestiune de 
timp până când cardinalul Campeggio avea să decidă în favoarea 
divorţului, Henric avea să se poată căsători cu Anne, iar eu aveam să 
pot pleca acasă, la copiii mei, şi să-mi făuresc o nouă viaţă. 
__ Eram în continuare principala confidentă şi tovarăşă a lui Anne. 
Intr-o zi de noiembrie, aceasta a insistat să ne plimbăm toţi trei - ea, 
George şi cu mine - pe malul fluviului revărsat de lângă palatul 
Greenwich. 

— Pesemne că te întrebi ce se va alege de tine, acum, că nu mai ai 
soţ, a început Anne. 

S-a aşezat pe o bancă şi s-a uitat la mine. Am răspuns prudent: 

— Mă gândeam că voi sta cu tine câtă vreme vei avea nevoie de 
mine, iar apoi mă voi întoarce la Hever. 

— Pot să-l rog pe rege să-ţi îngăduie asta. Face parte din darul 
meu. 

— Mulţumesc. 

— Şi pot să-l rog să se îngrijească de tine în privinţa banilor. Doar 
ştii că William nu ţi-a lăsat mai nimic. 

— Ştiu. 

— Regele îi plătea lui William o pensie de o sută de lire pe an. Pot 
să-l rog să-ţi transfere pensia lui. 

— Mulţumesc, am repetat. 

— Problema e, a continuat Anne degajată, ridicându-şi gulerul ca să 
se apere de vânt, că m-am gândit să-l adopt pe Henry. 

— La ce te-ai gândit?! 


— M-am gândit să-l adopt pe Henry ca pe propriul meu fiu. 

Eram atât de uluită, că nu puteam decât s-o privesc. 

— Nici măcar nu-ţi place prea mult de el, am spus - primul gând 
prostesc al unei mame iubitoare. Nu te joci niciodată cu el. George a 
petrecut cu el mai mult timp decât tine. 

Anne a întors privirea, de parcă ar fi implorat fluviul şi acoperişurile 
neregulate ale oraşului să-i dea răbdare. 

— Nu, desigur. Nu de aceea l-aş adopta. Nu-l vreau fiindcă mi-ar 
plăcea de el. 

Incet-încet am început să gândesc. 

— Ci ca să ai un fiu, fiul lui Henric. Un fiu care e, prin naştere, un 
Tudor. Dacă el se căsătoreşte cu tine, obţine, prin aceeaşi ceremonie, 
un fiu. 

Anne a încuviinţat. M-am întors şi am făcut câţiva paşi, iar cizmele 
de călărie au scrâşnit pe pietrişul îngheţat. Gândeam frenetic. 

— Şi, desigur, în felul ăsta îmi iei fiul. Astfel încât să fiu mai puţin 
atrăgătoare pentru Henric. Dintr-o mişcare, devii mama fiului regelui 
şi-mi iei ceea ce mă îndreptăţeşte cel mai mult la atenţia lui. 

George şi-a dres glasul şi s-a sprijinit de parapet, cu braţele 
încrucişate la piept. Chipul lui era întruchiparea detaşării. M-am 
repezit la el. 

— Ştiai? 

A ridicat din umeri. 

— Anne mi-a spus după ce totul era deja aranjat. A făcut asta de 
îndată ce i-am zis că familia e de părere că ai putea să atragi din nou 
privirile regelui. Le-a spus tatei şi unchiului numai după ce regele a 
fost de acord şi fapta s-a înfăptuit. Unchiului i s-a părut o mutare 
iscusită. 

Mi-am dat seama că aveam gâtul uscat şi am înghiţit cu greu. 

— O mutare iscusită?! 

— Şi înseamnă că eşti asigurată, a adăugat George imparţial. Fiul 
tău ajunge mai aproape de tron, toate beneficiile sunt adunate la 
Anne, e un plan bun. 

— E vorba de fiul meu! 

Abia puteam rosti cuvintele, căci jalea mă sugruma. 

— Nu e de vânzare ca o gâscă de Crăciun dusă la piaţă! 

George s-a ridicat de pe zid, m-a cuprins cu braţul pe după umeri şi 
mi-a întors faţa spre el. 

— Nu-l vinde nimeni, îl facem practic prinţ, îi reclamăm drepturile. 
Ar putea să devină următorul rege al Angliei. Ar trebui să fii mândră! 

Am închis ochii şi am simţit pe pielea rece a obrajilor vântul de pe 
țărm. Preţ de o clipă am crezut că voi leşina sau voi vomita şi-mi 
doream asta mai mult decât orice altceva: să mă îmbolnăvesc atât de 
tare, încât să fie nevoiţi să mă ducă acasă, la Hever, şi să mă lase 


acolo pe vecie, cu copiii mei. 

— Şi Catherine? Cum rămâne cu fiica mea? 

— Pe Catherine o poţi păstra, spuse Anne pe un ton net. E fată. 

— Şi dacă refuz? 

M-am uitat în ochii căprui şi cinstiţi ai lui George. Aveam încredere 
în el, chiar dacă-mi ascunsese planul lui Anne. A clătinat din cap. 

— Nu poţi să refuzi. Anne a făcut totul legal. E deja semnat şi 
pecetluit. S-a înfăptuit. 

— George! am şoptit. E băiatul meu, băieţelul meu! Ştii doar ce 
înseamnă pentru mine. 

— İl vei vedea în continuare, a încercat el să mă consoleze. Vei fi 
mătuşa lui. 

Asta a venit ca o lovitură fizică. M-am clătinat şi mi-aş fi pierdut 
echilibrul dacă n-ar fi fost braţul lui George. M-am întors spre Anne, 
care tăcea cu cel mai dulce şi mai încântat de sine surâs pe buzele 
arcuite. 

— Totul trebuie să fie pentru tine, nu-i aşa?! am întrebat-o, 
zguduită de profunzimea urii pe care-o simţeam. Trebuie să ai totul, 
nu? Regele Angliei îţi mănâncă din palmă, dar a trebuit să-l ai şi pe fiul 
meu. Eşti ca un cuc care mănâncă toţi ceilalţi pui din cuib! Cât de 
departe trebuie să mergem toţi pentru ambiția ta? Ne vei aduce 
tuturor pieirea, Anne! 

Ea a întors capul, ca să nu vadă ura întipărită pe faţa mea, şi a 
spus: 

— Trebuie să fiu regină. lar voi toţi trebuie să mă ajutaţi. Fiul tău, 
Henry, poate să-şi joace rolul în ascensiunea acestei familii, iar noi, în 
schimb, îl vom ajuta să avanseze. Ştii că aşa stau lucrurile, Mary. 
Numai un neghiob protestează vehement pentru felul în care cad 
zarurile. 

— Când joc cu tine, zarurile sunt întotdeauna măsluite. Nu voi uita 
asta, Anne! Când vei fi pe patul de moarte, îţi voi aminti că mi-ai luat 
fiul fiindcă te-ai temut că tu nu vei putea avea un băiat. 

— Sigur că pot avea un băiat! a spus jignită. Tu ai avut, eu decen- 
aş avea? 

Am izbucnit într-un hohot de râs triumfător şi am spus cu răutate: 

— Pentru că îmbătrâneşti pe zi ce trece. La fel şi regele. Cine ştie 
dacă mai poţi avea copii? Eu am fost atât de fertilă cu el, încât i-am 
născut doi copii unul după altul, iar unul e cel mai frumos băiat din 
câţi a lăsat Dumnezeu să trăiască vreodată. Tu, Anne, n-o să ai 
niciodată un băiat ca Henry al meu! În adâncul sufletului tău ştii că nu 
vei avea niciodată un băiat care să-i fie pe măsură. Tot ce poţi să faci 
e să-mi furi fiul, pentru că ştii că nu vei avea niciodată un băiat al tău! 

S-a albit atât de tare la faţă, încât arăta de parcă i s-ar fi întors 
frigurile. 


— Încetaţi! a strigat George. Încetaţi amândouă. 

— Să nu-mi mai spui asta niciodată, a şuierat ea. Asta înseamnă să 
mă blestemi. lar dacă eu cad, cazi şi tu, Mary. Şi George. Cădem cu 
toţii. Să nu îndrăzneşti să mai spui asta vreodată, că altfel te trimit la 
o mănăstire şi nu-ţi mai vezi niciodată copiii, nici pe unul, nici pe 
celălalt! 

S-a ridicat de pe bancă, s-a răsucit pe călcâie şi a plecat într-un 
vârtej de brocart garnisit cu blană. Am privit-o urcând în grabă 
cărarea spre palat şi mi-am zis că era un duşman periculos. Putea să 
dea fuga la unchiul Howard, putea să dea fuga la rege. Anne era 
ascultată de toţi cei care aveau puterea să-mi poruncească. lar dacă- 
mi voia fiul, dacă-mi voia viaţa, n-avea decât să-i spună lucrul ăsta 
unuia din ei şi s-ar fi înfăptuit. 

George m-a luat de mână şi mi-a zis cu stângăcie: 

— Îmi pare rău. Dar măcar în felul ăsta copiii tăi rămân la Hever şi 
poţi să-i vezi. 

— Anne ia totul. A luat mereu totul. Dar asta n-am să i-o iert 
niciodată. 

Primăvara anului 1529 

Anne şi cu mine ne aflam în sala mănăstirii Blackfriars, ascunse 
după o draperie din spate. Ne-ar fi fost imposibil să stăm deoparte. 
Niciunul dintre cei care aveau cel mai mic pretext de-a se afla la curte 
nu putea îndura să stea deoparte. In Anglia nu se mai întâmplase 
niciodată aşa ceva. Acela era locul care fusese ales pentru audierea 
dovezilor pentru şi împotriva căsătoriei regelui şi reginei Angliei - o 
audiere absolut extraordinară, un eveniment absolut extraordinar. 

Curtea se afla la palatul Bridewell - la doi paşi de mănăstire. Regele 
şi regina aveau să ia cina în sala cea mare de la Bridewell în fiecare 
seară şi-n fiecare zi aveau să meargă la tribunalul de la Blackfriars ca 
să afle dacă îndelungata lor căsnicie iubitoare, care durase douăzeci 
de ani, fusese vreodată validă. 

Era o zi teribilă. Regina purta una dintre cele mai elegante rochii 
ale sale - se vedea bine că hotărâse să sfideze porunca de-a se 
îmbrăca foarte simplu dată de consiliu -, rochia cea nouă de catifea 
roşu-închis, cu jupon din brocart auriu. Mânecile şi poala rochiei erau 
garnisite cu blană neagră şi bogată de samur. Boneta neagră îi 
încadra faţa. Nu părea obosită şi tristă, ca în ultimii doi ani, ci aprigă şi 
însufleţită, gata de bătălie. 

Când a fost rugat să se adreseze tribunalului, regele a afirmat că 
încă de la început avusese îndoieli cu privire la validitatea căsătoriei, 
iar regina l-a întrerupt - ceea ce n-ar fi îndrăznit nimeni altcineva din 
lume să facă - şi a spus cu multă înţelepciune că îşi trecuse sub 
tăcere îndoielile foarte multă vreme. Regele a ridicat vocea şi şi-a 
continuat discursul pregătit dinainte, dar era descumpănit. 


A spus că îşi alungase îndoielile din cauza marii iubiri pe care-o 
purtase reginei, dar că nu-şi mai putea trece cu vederea temerile. Am 
simţit-o pe Anne tremurând lângă mine ca un cal ţinut în frâu, 
împiedicat să pornească pe urma vânatului. 

— Ce absurdităţi! a şoptit ea pătimaş. 

Apoi au chemat-o pe regină să răspundă la afirmaţia regelui. 
Aprodul curţii i-a strigat numele o dată, de două ori, de trei ori, dar ea 
l-a ignorat cu desăvârşire, cu toate că stătea chiar lângă tronul ei şi 
striga. A traversat încăperea cu capul sus şi s-a dus direct la Henric, 
care stătea aşezat pe jilţul său. A îngenuncheat în faţa lui. Anne a 
întins gâtul pe după draperie. 

— Ce face?! N-are voie să facă asta! 

O puteam auzi pe regină, cu toate că ne aflam tocmai în fundul 
sălii. Puteam desluşi limpede fiecare cuvânt, deşi accentul ei era mai 
puternic ca oricând. 

— Vai, Sire, a spus ea cu blândeţe, pe un ton aproape intim. Cu ce 
v-am jignit? lau pe Dumnezeu şi lumea întreagă drept martori că v-am 
fost soţie adevărată, umilă şi supusă. V-am fost soţie adevărată în 
aceşti douăzeci de ani şi mai bine şi v-am dăruit mulţi copii, cu toate 
că a fost voia Domnului să-i cheme la El din această lume. lar când m- 
aţi avut prima oară, eram cu adevărat fecioară, fără să fi fost atinsă 
de bărbat... 

Henric s-a foit pe jilţ şi s-a uitat la mai-marii curţii, implorându-i să o 
întrerupă, dar ea nu şi-a desprins privirea de pe chipul său. 

— Las în seama conştiinţei voastre să judece dacă ce-am spus e 
adevărat sau nu. 

— Nu poate să facă asta! a şuierat Anne, fără să-i vină să creadă. 
Trebuie să-şi cheme avocaţii ca să aducă dovezi. N-are voie să-i 
vorbească regelui în public. 

— Şi totuşi îi vorbeşte. 

In sală domnea o linişte desăvârşită - toţi o ascultau pe regină. 
Henric, cu spatele lipit de speteaza tronului, era palid de ruşine. Arăta 
ca un copil gras, răzgâiat, căruia-i cere socoteală un înger. M-am trezit 
că zâmbesc privind-o pe regină. Zâmbeam cu gura până la urechi, cu 
toate că familia mea era aceea a cărei cauză se năruia cu fiecare 
cuvânt rostit de ea. Eram pe punctul să izbucnesc în râs de încântare, 
căci Caterina de Aragon vorbea în numele tuturor femeilor din ţară, al 
tuturor nevestelor supuse care n-ar trebui să poată fi repudiate doar 
pentru că soţilor lor le căzuse cu tronc altcineva, al tuturor femeilor 
care erau silite să se împartă între bucătărie, dormitor, biserică şi 
odaia de naştere. Al tuturor femeilor care meritau mai mult decât să 
fie la cheremul capriciilor soţilor lor. 

Caterina şi-a pus cauza în mâinile lui Dumnezeu şi ale legii, iar când 
a terminat de vorbit s-a iscat o zarvă teribilă. Cardinalii băteau cu 


ciocanul în masă, cerând linişte, secretarii strigau şi entuziasmul s-a 
răspândit până la oamenii care stăteau la uşa sălii şi pe străzi, în faţa 
porţilor închise ale mănăstirii. Aceştia şi-au repetat unii altora 
cuvintele spuse de regină şi apoi şi-au strigat în gura mare sprijinul 
faţă de Caterina, adevărata regină a Angliei. 

Lângă mine, Anne a izbucnit în lacrimi, râzând şi plângând în 
acelaşi timp. 

— Ea îmi va fi pierzania sau voi fi eu pierzania ei! s-a jurat ea. Te 
rog, Doamne, fă s-o văd moartă înainte să-mi vină ea de hac! 


Vara anului 1529 

Ar fi trebuit să fie vara triumfului lui Anne. Tribunalul cardinalului 
Campeggio, care audia chestiunea căsătoriei, ajunsese în sfârşit la 
deliberări, iar hotărârea sa era o certitudine, oricât de convingătoare 
ar fi fost regina. Cardinalul Wolsey era prietenul declarat şi 
susținătorul lui Anne, regele Angliei era la fel de îndrăgostit ca- 
ntotdeauna, iar regina, după momentul ei de triumf, se retrăsese şi 
nici măcar nu se mai înfăţişase dinaintea tribunalului. 

Dar Anne nu simţea nicio bucurie. Când a auzit că împachetez ca să 
plec la Hever şi să petrec vara acolo cu copiii mei, s-a năpustit în 
odaie ca gonită de toţi demonii iadului. 

— Nu mă poţi lăsa câtă vreme tribunalul cardinalilor încă mai 
deliberează! Trebuie să te am lângă mine. 

— Anne, nu fac nimic aici. Jumătate din ce se spune nu înţeleg, iar 
cealaltă jumătate nu vreau s-o aud. Toate lucrurile astea despre ce-a 
spus prinţul Arthur în dimineaţa de după noaptea nunţii şi bârfele 
servitorilor de-acum o viaţă... Nu vreau să le aud, pentru mine n-au 
nicio noimă. 

— Crezi că eu vreau să le aud? 

Nota sălbatică din glasul ei ar fi trebuit să mă prevină. 

— Fără îndoială că vrei, fiindcă eşti mereu la tribunal, am spus 
chibzuind bine. Dar se va termina curând, nu-i aşa? Se va spune că 
regina a fost căsătorită cu prinţul Arthur, că de fapt căsătoria a fost 
consumată şi că, prin urmare, căsătoria dintre ea şi Henric nu e 
validă. Şi apoi se va termina. Pentru ce ai nevoie de mine aici? 

— Pentru că mi-e frică! a răbufnit pe neaşteptate. Mi-e frică! Mi-e 
frică tot timpul. Mary, nu mă poţi lăsa singură aici! Am nevoie de tine. 

— Haide, Anne, am spus pe un ton convingător. Ce motive ai să te 
temi? Tribunalul nu aude adevărul şi nici nu-l caută. Se află sub 
comanda lui Wolsey, care e omul regelui până-n măduva oaselor. Se 
află sub comanda lui Campeggio, care are ordine de la Papă să 
încheie odată chestiunea asta. Calea ţi-e deschisă în faţă. Dacă nu 
vrei să stai aici, la palatul Bridewell, du-te la casa ta cea nouă din 
Londra. Dacă nu vrei să dormi singură, ai şase doamne de companie. 
Dacă te temi în privinţa regelui şi a vreunei fete noi de la curte, cere-i 


s-o trimită de-aici. Face tot ce vrei. Toţi fac tot ce vrei. 

— Dar tu nu! mi-a strigat pe ton ascuţit, plin de ranchiună. 

— N-am de ce, sunt doar cealaltă Boleyn. Fără bani, fără soţ, fără 
viitor, decât dacă hotărăşti tu să fie altfel. Fără copii, dacă nu mi se 
îngăduie să-i văd. Fără fiu... 

Glasul mi-a tremurat o clipă. 

— Dar mi se îngăduie să merg să-i văd şi voi pleca, Anne! Nu mă 
poţi opri. Nicio putere din lume nu mă poate opri. 

— Regele poate să te oprească, m-a prevenit ea. 

M-am întors cu faţa spre ea şi am spus pe un ton dur precum fierul: 

— Ascultă-mă bine, Anne. Dacă ai să-l rogi să-mi interzică să mă 
apropii de copiii mei, am să mă spânzur cu cingătoarea ta de aur în 
noul tău palat, Durham, şi ai să fii blestemată pe vecie. Există lucruri 
atât de mari, încât nici măcar tu nu te poţi juca cu ele. Nu mă poţi 
împiedica să-mi văd copiii vara asta! 

— Fiul meu, a subliniat ea. 

Am fost silită să-mi înghit furia, am fost silită să-mi înăbuş dorinţa 
de-a o împinge prin blestemata de fereastră şi de-a o lăsa să-şi rupă 
gâtul egoist pe pavajul de piatră al terasei de dedesubt. Am tras aer 
în piept şi am reuşit să mă controlez. 

— Ştiu, am spus calm. lar acum merg să-l văd. 

M-am dus să-mi iau rămas-bun de la regină. Stătea singură în 
odăile sale tăcute, cosând la uriaşa pânză pentru altar. Am şovăit în 
prag. 

— Maiestate, am venit să-mi iau rămas-bun, plec să-mi văd copiii şi 
să petrec vara cu ei. 

A ridicat privirea. Ştiam bine amândouă că nu mai trebuia să-i cer 
permisiunea de-a lipsi de la curte. 

— Eşti norocoasă că-i vezi atât de des, a spus. 

— Da. 

Ştiam că se gândeşte la prinţesa Maria, care fusese ţinută departe 
de ea încă de la Crăciunul trecut. 

— Dar sora ta ţi-a luat fiul, a remarcat. 

Am încuviinţat din cap - n-aveam încredere că eram în stare să 
vorbesc despre asta. N 

— Domnişoara Anne joacă o mână puternică. Îl vrea pe soțul meu 
şi, totodată, pe băiatul tău. Vrea un ful. 

N-am îndrăznit să ridic privirea de teamă că va vedea ura adâncă 
din ochii mei. Am spus încet: 

— Mă bucur să pot pleca peste vară. Vă mulțumesc, Maiestate, că 
vă puteți lipsi de mine. 

Regina Caterina mi-a zâmbit uşor şi a spus ironic: 

— Sunt atât de bine slujită! Nu-ţi voi duce lipsa în mulțimile care se 
adună în jurul meu. 


Stăteam stingherită, neştiind ce să spun, în odăile tăcute pe care le 
văzusem cândva atât de pline de forfotă şi de veselie. 

— Nădăjduiesc să vă slujesc din nou, Maiestate, când mă întorc la 
curte în septembrie, am spus cu grijă. 

A lăsat acul deoparte şi s-a uitat la mine. 

— Sigur că mă vei sluji. Voi fi aici. Nu există îndoială. 

— Nu, am încuviinţat, trădătoare până-n vârful unghiilor. 

— Ai fost întotdeauna politicoasă şi m-ai slujit cu credinţă. Chiar şi 
când erai tânără şi nesăbuită, Mary, tot erai o fată bună. 

Am înghiţit în sec - parcă-mi înghiţeam vinovăția. 

— Imi doresc să fi putut face mai mult, am spus foarte încet. Au 
fost momente când am regretat că a trebuit să-i slujesc pe alţii, nu pe 
Maiestatea Voastră. 

— A, te referi la Felipez! a spus cu seninătate. Mary dragă, ştiam 
că-i vei spune unchiului sau tatălui tău sau regelui. M-am asigurat că 
vezi biletul şi că ştii cine va fi mesagerul. Voiam ca ei să 
supravegheze alt port, nu pe cel care trebuia. Voiam să creadă că au 
pus mâna pe el. Dar ela transmis nepotului meu mesajul. Te-am ales 
să-mi fii ludă. Ştiam că mă vei trăda. 

Am roşit tare, groaznic de umilită, şi am şoptit: 

— Nu vă pot cere să mă iertaţi. 

Regina a ridicat din umeri. 

— Jumătate din doamnele de companie îi dau raportul cardinalului 
sau regelui sau surorii tale în fiecare zi. Am învăţat să nu mă încred în 
nimeni. Voi şti, până la sfârşitul vieţii, că nu pot să mă încred în 
nimeni. Voi fi până la moarte o femeie dezamăgită de prieteni. Însă nu 
sunt dezamăgită de soţul meu. In clipa asta e prost sfătuit, e năucit. 
Dar îşi va veni în fire. Ştie că sunt soţia lui. Ştie că nu poate avea altă 
soţie în afară de mine. Se va întoarce la mine. 

M-am ridicat. 

— Maiestate, mă tem că n-o va face. l-a dat cuvântul surorii mele. 

— Nu e al lui, ca să-l dea altcuiva, a spus ea simplu. E un bărbat 
căsătorit. Nu-i poate promite nimic altei femei. Cuvântul lui e cuvântul 
meu. E căsătorit cu mine. 

Nu mai puteam spune nimic. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, Maiestate. 

Mi-a zâmbit cu tristeţe, de parcă ar fi ştiut la fel de bine ca şi mine 
că ne luam rămas-bun pentru totdeauna. La întoarcerea mea n-avea 
să mai fie la curte. l-am făcut o reverență, iar ea a ridicat mâna 
deasupra capului meu, ca să mă binecuvânteze. 

— Să-ţi dea Dumnezeu viaţă lungă şi să te bucuri din plin de copiii 
tăi! 


Razele soarelui scăldau castelul Hever în lumina şi căldura lor, iar 


Catherine învățase să scrie numele noastre, ale tuturor, să spună pe 
litere cuvintele din cărticica ei şi să cânte un cântec în franceză. 
Henry, voit ignorant, nu era dispus nici măcar să scape de micul 
defect de vorbire care-l făcea să spună u în loc de r. işi pronunţa 
numele „Henuy” şi-mi spunea „duaga mea”, dar numai o mamă cu 
inimă de piatră ar fi putut să-i atragă atenţia că nu vorbeşte corect. 
Nu i-am spus că-i eram mamă doar din bunăvoința altora - după lege 
era fiul lui Anne. Nu m-am îndurat să-i spun că mi-a fost furat şi că am 
fost silită să renunţ la el. 

George a rămas cu noi la ţară două săptămâni, la fel de uşurat ca şi 
mine să stea departe de curtea care aştepta, precum o haită de câini 
în jurul unei căprioare rănite, clipa în care regina putea fi târâtă jos de 
pe tron. Nici el, nici eu nu voiam să fim de faţă când tribunalul 
cardinalului avea să dea verdictul împotriva reginei nevinovate şi s-o 
trimită în dizgrație din ţara pe care o socotise căminul ei. Dar într-o zi 
George a primit o scrisoare de la tata. 


George, 

Totul a luat-o razna. Campeggio a anunțat astăzi că nu poate 
lua nicio hotărâre fără Papă. Tribunalul şi-a încheiat şedinţele, 
Henric e negru de furie, iar sora ta şi-a ieşit din minţi. 

S-a hotărât să plecăm cu toţii în procesiune, iar regina trebuie 
să rămână pe loc, în dizgrație. 

Tu şi cu Mary trebuie să veniţi să staţi cu Anne - nimeni în afară 
de voi nu-i poate controla furiile. 

Boleyn. 


— Nu merg, am spus simplu. 

Stăteam împreună în sala cea mare, după cină. Bunica Boleyn se 
dusese la culcare, iar copiii dormeau buştean în pătucurile lor după o 
zi de alergat şi de jucat cu mingea şi de-a v-aţi ascunselea. 

— Eu va trebui să mă duc, a zis George. 

— Mi-au spus că pot să-mi petrec vara împreună cu copiii. Mi-au 
promis. 

— Dacă Anne are nevoie de tine... 

— Anne are întotdeauna nevoie de mine, are întotdeauna nevoie de 
tine. Are întotdeauna nevoie de noi toţi. Incearcă să facă imposibilul: 
să alunge cu forţa o femeie bună din căminul ei conjugal, să înlăture o 
regină de pe tron. Sigur că are nevoie de o armată! O insurecție 
trădătoare cere întotdeauna o armată. 

George a aruncat o privire să vadă dacă uşile sălii sunt închise. 

— Ai grijă! 

Am ridicat din umeri. 

— Suntem la Hever. De asta vin la Hever. Ca să pot vorbi. Spune-le 


că sunt bolnavă. Spune-le că s-ar putea să am friguri. Spune-le că vin 
imediat ce mă însănătoşesc. 

— E vorba de viitorul nostru! 

Am ridicat din umeri. 

— Am pierdut. Toţi ştiu, numai noi nu. Caterina îl va păstra pe rege, 
după cum e şi drept. Anne va deveni amanta lui. Nu vom ajunge 
niciodată pe tronul Angliei. Cel puţin nu în generaţia asta. Va trebui să 
speri că Jane Parker îţi va face o fată frumoasă. Şi vei putea s-o arunci 
în bârlogul acela de lupi, ca să vezi cine-o înşfacă. 

Asta l-a făcut să izbucnească într-un hohot scurt de râs. 

— Plec mâine. Nu putem să capitulăm cu toţii. 

l-am spus sec: 

— Am pierdut. Nu e deloc ruşinos să capitulezi când eşti cu 
desăvârşire înfrânt. 


Dragă Mary, 

George mi-a spus că nu vii la curte fiindcă eşti încredințată că 
acum cauza mea e pierdută. Ai mare grijă cui spui asta. Cardinalul 
Wolsey îşi va pierde casa, pământurile, averea şi funcţia de lord 
cancelar, va fi un om distrus pentru că n-a izbutit să ducă la bun 
sfârşit treburile mele. Aşadar, nu uita că şi tu lucrezi pentru mine şi 
că nu voi îngădui un slujitor care se îndoieşte. 

Il am pe rege la degetul mic; joacă după cum îi cânt. Nu mă voi 
lăsa învinsă de doi moşnegi şi de lipsa lor de curaj. Vorbeşti prea 
curând când vorbeşti despre înfrângerea mea. Imi pun viaţa 
rămăşag că voi deveni regina Angliei. Am spus că o voi face şi o 
voi face. 

Anne 

Vino negreşit la Greenwich în toamnă. 


Toamna anului 1529 

Toate amenințările lui Anne la adresa lui Wolsey s-au adeverit şi 
unchiul Howard împreună cu ducele de Suffolk, prietenul apropiat şi 
cumnatul regelui, au fost cei care au avut plăcerea de a-i lua 
cardinalului în dizgrație Marele Sigiliu al Angliei. Aveau să se înfrupte 
pe alese şi din averea lui. 

— Am spus că-l voi dobori, mi-a atras atenţia Anne încântată de 
sine. 

Citeam pe bancheta de la fereastră, în odaia de primire din noua ei 
casă londoneză, casa Durham. Dacă stătea la fereastră şi întindea 
gâtul, Anne putea să vadă York Place, unde cardinalul domnise 
cândva cu puteri depline şi unde ea îl curtase pe Henry Percy. 

S-a auzit o bătaie în uşă. Anne s-a uitat la mine, rugându-mă să 
răspund în locul ei. Am strigat: 

— Intră! 


Era unul dintre pajii regelui - un tânăr chipeş, de vreo douăzeci de 
ani. l-am zâmbit, atenţie care i-a făcut ochii să sclipească. 

— Sir Harold? am întrebat politicos. 

— Regele o roagă fierbinte pe dulcea lui doamnă să primească 
acest dar, a spus tânărul şi s-a lăsat în genunchi în faţa lui Anne, 
ţinând o cutiuţă în palma întinsă. 

Ea a luat-o, a deschis-o şi a gângurit mulţumită la vederea 
conţinutului. 

— Ce e? am întrebat, neputând să-mi înăbuş curiozitatea. 

— Perle, a răspuns ea scurt. 

S-a întors către paj. 

— Spune-i regelui că darul său mă onorează şi că îl voi purta 
diseară la cină, ca să-i mulţumesc personal. Spune-i că va vedea că 
are o doamnă bună, nu una crudă, a adăugat zâmbind ca la o glumă 
pe care numai ea o cunoştea. 

Tânărul a încuviinţat solemn din cap, s-a ridicat în picioare, s-a 
înclinat adânc în faţa lui Anne şi mai uşor, cu oarecare cochetărie, în 
faţa mea şi a ieşit din odaie. Anne a închis cutia şi mi-a aruncat-o. M- 
am uitat la perle - erau magnifice, montate pe un lanţ din aur. 

— Ce voia să spună mesajul tău? Că vei fi bună, nu crudă? 

— Nu mă pot dărui lui, mi-a răspuns repede, ca un negustor 
ambulant care cunoaşte valoarea banului. Dar în dimineaţa asta ne- 
am certat fiindcă voia să mă ducă în odaia lui particulară după 
liturghie, iar eu n-am vrut să merg. 

— Ce i-ai spus? 

— Mi-am pierdut cumpătul, mi-a mărturisit. L-am certat, că vrea să 
mă trateze ca pe-o târfă şi să mă dezonoreze, să se dezonoreze pe el 
însuşi şi să distrugă orice şansă ca Roma să ia hotărârea cuvenită. 
Dacă va crede cineva că sunt târfa lui, nu-i voi lua niciodată locul 
Caterinei. Nu voi fi cu nimic mai bună decât tine. 

— Ţi-ai pierdut cumpătul? am întrebat, trecând imediat, la partea 
cea mai proastă a întâmplării. El ce-a făcut? 

— A cedat, a zis Anne cu amărăciune. A ţâşnit afară din odaie ca o 
pisică opărită de o tigaie căzută de pe sobă. Dar vezi ce iese din asta? 
Nu suportă să mă vadă nemulțumită. Il fac să danseze ca un 
băieţandru. 

— Pentru moment, am prevenit-o. 

— A, diseară voi fi bună, aşa cum am promis. Mă voi îmbrăca, voi 
cânta şi voi dansa doar pentru el. 

— Şi după cină? j 

— İl las să mă atingă, a spus fără chef. Il las să-mi mângâie sânii şi 
să-mi bage mâna sub fustă. Dar nu-mi scot niciodată rochia pentru el. 
Nu îndrăznesc. 

— Îi oferi plăcere? 


— Da. Stăruie şi nu ştiu cum să evit. Dar uneori... 

S-a ridicat de pe banchetă şi a început să se plimbe prin mijlocul 
camerei. 

— După ce-şi scoate pantalonii, o împinge în mâna mea şi-l urăsc 
pentru asta. Mi se pare o insultă să mă folosească aşa şi pe urmă... 

S-a întrerupt, amuţită de furie. 

— Pe urmă îşi obţine plăcerea şi stropeşte în jur ca o balenă idioată, 
atâta umezeală şi atâta murdărie, şi mă gândesc... 

Şi-a lovit palma cu pumnul. 

— Mă gândesc: „Dumnezeule, o, Dumnezeule, am nevoie de un 
copil şi uite aici câtă risipă!”. Se goleşte în palma mea, când ar trebui 
să se golească în pântecul meu! Pentru numele lui Dumnezeu! Pe 
lângă faptul că e un păcat, e aşa o nebunie! 

— Se reface mereu, am spus, dând dovadă de mult spirit practic. 

Privirea pe care mi-a aruncat-o părea hăituită. 

— Eu nu mă refac mereu. Acum e înnebunit să mă atingă, dar 
aşteaptă de trei ani! Dacă suntem nevoiţi să mai aşteptăm încă trei 
ani? Cum să-mi păstrez frumuseţea? Cum să rămân fertilă? Se prea 
poate ca el să poftească până la şaizeci de ani, dar eu? 

— N-are o părere proastă despre tine? am întrebat-o. Şmecheriile 
pe care le foloseşti cu el sunt şmecherii de târfă. 

Anne a clătinat din cap. 

— Trebuie să fac ceva ca să-i întreţin patima pentru atingerea mea. 
Trebuie să-l fac să se apropie şi să-l ţin la distanţă totodată. 

— Mai poţi face şi alte lucruri. 

— Spune-mi! 

— Poţi să-l laşi să te privească. 

— Să-l las să mă privească făcând ce? 

— Lasă-l să se uite când te atingi. li place la nebunie. Aproape că-l 
face să plângă de dorinţă. 

Anne părea foarte stânjenită. 

— Ce ruşine! 

Am râs scurt. 

— İl laşi să se uite cum te dezbraci, un veşmânt după altul, foarte 
încet. La urmă îţi ridici cămaşa, îţi strecori mâna între picioare, îţi 
desfaci păsărica şi-i arăţi. 

A scuturat din cap. 

— N-aş putea să fac asta... 

— Sau poţi să i-o iei în gură. 

Mi-am ascuns amuzamentul văzând că se încreţeşte pielea pe ea. 
S-a uitat la mine cu dezgust făţiş. 

— Poftim?! 

— Poţi să îngenunchezi în faţa lui şi să i-o iei în gură. Şi asta îi place 
foarte mult. 


— Ai făcut asta cu el? m-a întrebat Anne încruntându-se. 

Am privit-o în ochi. 

— Am fost târfa lui. Fratele nostru are dregătoriile pe care le are şi 
tatăl nostru are averea pe care o are datorită acestui lucru. Când se 
întindea pe spate, mă întindeam peste el şi-l sărutam de la gură în jos, 
până la părţile intime, iar apoi îi lingeam părţile intime cum lipăie 
pisica laptele. Pe urmă i-o luam în gură şi i-o sugeam. 

Chipul lui Anne era portretul curiozităţii şi al repulsiei. 

— Şi-i plăcea asta? j 

— Da, am spus cu o sinceritate brutală. li plăcea la nebunie; îi 
oferea o plăcere la fel de mare ca orice altceva. Poţi să ai aerul că nu 
suporţi nici măcar ideea, poţi să ţii nasul pe sus cât vrei, dar dacă eşti 
silită să-l ţii lângă tine cu şmecherii de târfă, ai face bine să înveţi 
unele noi şi să le faci bine. 

O clipă am crezut că Anne va lua foc, dar a tăcut şi a încuviinţat din 
cap. Apoi a spus cu o voce plină de ranchiună: 

— Sunt sigură că regina n-a făcut niciodată asemenea lucruri! 

— Nu, am spus, dându-mi pe faţă pentru o clipă ura nestrămutată. 
Dar ea a fost soţia lui iubită, cu care s-a căsătorit din dragoste, pe 
când tu şi cu mine suntem doar nişte târfe. 


$mecheriile pe care Anne a învăţat să le folosească cu regele l-au 
mai domolit, dar pe ea au făcut-o mai iritabilă ca oricând. Intr-o zi am 
deschis uşa odăii ei şi i-am auzit vocea ridicată, ca o adevărată 
furtună dezlănţuită. 

Când am intrat, Henric, care stătea cu faţa la uşă, mi-a aruncat o 
privire aproape rugătoare. M-am holbat absolut uluită la Anne, care îl 
toca mărunt. Era întoarsă cu spatele la mine şi nici nu auzise 
zgomotul zăvorului - era atât de furioasă, încât devenise oarbă şi 
surdă la tot ce se întâmpla în jur, mai puţin la propriile cuvinte. 

— Şi apoi aflu că ea, ea! încă-ţi mai coase cămăşile şi-şi bate joc de 
mine cu asta, le scoate în faţa mea şi mă roagă să-i bag aţă în ac! Mă 
roagă în faţa tuturor doamnelor să-i pun aţă în ac, de parcă aş fi o 
slujnică! 

— Nu i-am cerut niciodată... 

— A, da? Atunci ce se întâmplă? Intră ea în odăile tale şi-ţi fură 
cămăşile noaptea? Le şterpeleşte valetul odăii de culcare şi apoi i le 
duce? Umbli prin somn şi le duci la ea din greşeală?! 

— Anne, e soţia mea. Imi coase cămăşile de douăzeci de ani. N-am 
ştiut că nu vei fi de acord. Dar îi voi spune că nu vreau să se mai 
ocupe de ele. 

— N-ai ştiut că nu voi fi de acord?! De ce nu te întorci în patul ei, să 
vezi dacă sunt de acord cu asta?! Cos la fel de bine ca ea, de fapt 
mult mai bine, fiindcă nu sunt atât de bătrână şi nu am vederea atât 


de slabă ca să fiu nevoită să rog pe altcineva să-mi bage aţa în ac. 
Dar tu nu-mi aduci cămăşile să ţi le cos. Mă tratezi cu dispreţ... (Glasul 
i-a tremurat.) Mă tratezi cu dispreţ în faţa întregii curţi ducându-ţi 
cămăşile la ea! 

Indignarea a întărit-o: 

— Ai putea la fel de bine să spui lumii: asta e soţia mea şi femeia în 
care am încredere, iar asta e amanta mea, cu care mă joc noaptea. 

— Dumnezeu mi-e martor... a început regele. 

— Dumnezeu mi-e martor, Henric, m-ai rănit făcând asta! 

Tremurul vocii ei l-a descurajat. A desfăcut braţele s-o primească la 
piept, dar ea a scuturat din cap. 

— Nu, nu, n-am să alerg la tine şi n-am să te las să-mi ştergi 
lacrimile cu sărutări şi să mă faci să spun că n-are importanţă. Are, 
mai mult decât orice altceva! 

Ducând mâna la ochi, a trecut pe lângă el, a deschis uşa odăii 
personale şi a intrat fără să-i arunce măcar o privire. In liniştea care s- 
a aşternut, am auzit-o închizând uşa şi răsucind cheia în broască. 

Regele şi cu mine ne-am uitat unul la altul. El era uluit. 

— Dumnezeu mi-e martor, n-am vrut nicio clipă s-o rănesc! 

— Pentru nişte cămăşi? 

— Regina încă-mi mai coase cămăşile. Anne nu ştia. S-a înfuriat rău 
de tot când a aflat. 

— Ah! am exclamat. 

Henric a clătinat din cap. 

— li voi spune reginei să nu mi le mai coasă. 

— Cred că ar fi cel mai înţelept, am zis cu blândeţe. 

— Şi, când iese, vrei să-i spui că sunt foarte nefericit pentru că i-am 
provocat o durere atât de mare? Şi că ofensa nu se va repeta 
niciodată? 

— Da, îi voi spune. 

— Am să trimit după aurar şi am să-i cer să-i facă ceva frumos, a 
zis, entuziasmat de idee. lar când va fi din nou fericită, va uita cu totul 
că am avut cearta asta. 

— Va fi fericită după ce se va odihni puţin, am spus cu speranţă. 
Desigur, îi este foarte greu să aştepte să vă devină soţie. Vă iubeşte 
atât de mult! 

Preţ de o clipă mi s-a părut că arăta întocmai ca băieţandrul care se 
îndrăgostise de Caterina. 

— Da, de asta se dezlănţuie ca o furtună. Pentru că mă iubeşte 
foarte mult! 

— Desigur, l-am încredinţat. 

Ultimul lucru pe care-l voiam era ca Henric să-şi dea seama cât de 
disproporţionată era furia lui Anne în comparaţie cu faptele. Pe chipul 
lui s-a ivit iarăşi tandreţea. 


— Ştiu. Trebuie să am răbdare cu ea. Şi-n plus, e foarte tânără, nu 
ştie mai nimic despre lucrurile lumești. 

Mi-am ţinut gura, gândindu-mă că, la vremea când familia mă 
aruncase în braţele lui, şi eu eram foarte tânără, însă nu mi se 
îngăduise vreodată măcar un protest şoptit, darămite o criză de furie. 

— Am să-i dăruiesc nişte rubine, a spus. Inţelegi, femeie virtuoasă, 
rubine... 

— Îi vor plăcea, am spus încrezătoare. 


_ Henric i-a dăruit rubine, iar ea l-a răsplătit nu doar cu un zâmbet. 
Intr-o seară s-a întors în odaia ei foarte târziu, cu rochia răvăşită toată 
şi cu boneta în mână. Adormisem deja - nu stăteam niciodată trează 
s-o aştept, aşa cum făcuse ea înainte pentru mine. A tras cuverturile 
de pe mine, ca să mă trezesc şi să-i desfac şireturile. 

— Am făcut ce mi-ai spus şi i-a plăcut la nebunie, m-a anunţat. ŞI l- 
am lăsat să se joace cu părul şi cu sânii mei. 

— Aşadar aţi redevenit prieteni. 

l-am desfăcut şireturile corsajului şi i-am tras juponul peste cap. 

— lar tata va deveni conte, a continuat Anne cu o mulţumire calmă. 
Conte de Wiltshire şi Ormonde. Eu voi deveni lady Anne Rochford, iar 
George va fi lord Rochford. Tata trebuie să se întoarcă în Europa, să 
încheie pacea, iar lordul George, fratele nostru, îl va însoţi. Lordul 
George, fratele nostru, va deveni unul dintre cei mai preţuiţi 
ambasadori ai regelui. 

Cascada de favoruri m-a făcut să rămân cu gura căscată. 

— Un titlu de conte pentru tata? 

— Da. 

— lar George va fi lord Rochford! Ce grozav pentru el, îi va plăcea 
teribil! Şi ambasador! 

— Aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. 

— Dar eu? Eu cu ce mă aleg? 

Anne s-a aşezat pe pat şi m-a lăsat să-i scot pantofii şi ciorapii. 

— Tu rămâi lady Carey, văduva, mi-a răspuns. Cealaltă Boleyn şi 
atât. Ştii, nu pot să le fac pe toate. 


Crăciunul anului 1529 

Curtea urma să se întrunească la Greenwich, iar regina trebuia să 
fie prezentă. Aveau să i se acorde toate onorurile, iar Anne nu trebuia 
să fie văzută. 

— Acum ce mai e? l-am întrebat pe George. 

Şedeam pe patul lui, iar el, pe bancheta de la fereastră. Slujitorul îi 
împacheta cuferele pentru călătoria la Roma. Din când în când, 
George ridica privirea şi striga la servitorul netulburat: 

— Nu pelerina albastră, are molii! 

Sau: 


— Urăsc pălăria aia, dă-i-o lui Mary pentru micuțul Henry. 

— Acum ce mai e? mi-a repetat el întrebarea. 

— Am fost chemată în apartamentele reginei. Voi locui în vechea 
mea odaie din aripa ei de palat. Anne va trebui să stea singură în 
odăile ei de deasupra terenului de turnir. Cred că mama se va muta 
cu ea, dar eu şi toate doamnele de companie trebuie s-o slujim pe 
regină, nu pe Anne. 

— Nu poate fi semn rău, a spus George. Regele aşteaptă ca o 
mulţime de oameni din oraş să vină să-i privească la masă în zilele de 
Crăciun. Ultimul lucru pe care şi-l poate permite e ca neguţătorii şi 
meseriaşii din oraş să spună că nu se poate stăpâni. Vrea ca toţi să 
creadă că a ales-o pe Anne pentru binele Angliei, nu din pricina 
dorinţei trupeşti. 

Am aruncat o privire neliniştită spre servitor. 

— Joss e în regulă, a zis George. Cam surd, slavă Domnului. Nu-i 
aşa, Joss? 

Omul n-a întors capul. 

— Of, bine, lasă-ne, a spus George. 

Slujitorul şi-a văzut însă mai departe de împachetat cu mult sârg. 

— Chiar şi aşa, ar trebui să ai grijă, am zis. 

George a ridicat vocea. 

— Lasă-ne singuri, Joss! Poţi să termini mai târziu. 

Omul a tresărit, s-a uitat în jur, s-a înclinat în faţa noastră şi a ieşit. 
George s-a îndepărtat de fereastră şi s-a întins pe pat, lângă mine. L- 
am tras mai jos, ca să poată sta cu capul în poala mea şi m-am 
sprijinit comod de tăblia de la căpătâi. 

— Crezi că se va întâmpla vreodată? am întrebat într-o doară. Am 
senzaţia că plănuim de-o sută de ani nunta asta. 

Inchisese ochii, dar auzindu-mi vorbele i-a deschis şi s-a uitat la 
mine. 

— Dumnezeu ştie. Dumnezeu ştie care va fi preţul când se va 
întâmpla asta: fericirea unei regine, siguranţa tronului, respectul 
oamenilor, caracterul sacru al Bisericii. Uneori mi se pare că ne-am 
petrecut toată viaţa lucrând pentru Anne şi nici măcar nu ştiu ce-am 
câştigat din asta. 

— Tu, moştenitorul unui titlu de conte? A două titluri de conte? 

— Voiam să plec în cruciadă şi să omor necredincioşi. Voiam să mă 
întorc acasă la o femeie frumoasă, care să mă aştepte într-un castel şi 
să mă venereze pentru curajul meu. 

— lar eu voiam un câmp cu hamei, o livadă cu meri şi o turmă de 
oi, am spus eu. 

— Ce proşti suntem, a zis George şi a închis ochii. 

In câteva minute a adormit. L-am ţinut în braţe cu blândeţe, 
uitându-mă cum i se ridică şi-i coboară pieptul, apoi mi-am rezemat 


capul de învelitoarea de brocart a tăbliei de căpătâi, am închis ochii şi 
m-am lăsat furată de somn. 

Incă visând, am auzit pe cineva deschizând uşa şi am deschis alene 
ochii. Nu era servitorul lui George, revenit în odaie, nu era nici Anne, 
pornită în căutarea noastră. Clanţa s-a răsucit cu o mişcare furişă, uşa 
s-a întredeschis cu fereală şi Jane, soţia lui George, acum lady Jane 
Rochford, a băgat capul în odaie şi s-a uitat după noi. 

N-a tresărit când ne-a văzut împreună pe pat şi nici eu - încă pe 
jumătate adormită şi încremenită de un fel de frică de fereala ei - nu 
m-am mişcat. Cu ochii pe jumătate închişi, am privit-o printre gene. 

A rămas absolut nemişcată - nici n-a intrat, nici n-a plecat, ci ne-a 
cercetat centimetru cu centimetru: capul lui George în poala mea, 
picioarele mele depărtate sub rochie. Capul meu dat pe spate, boneta 
azvârlită pe bancheta de sub fereastră, părul meu desfăcut, căzând în 
dezordine în jurul feţei adormite. S-a uitat la noi de parcă ne-ar fi 
studiat ca să picteze o miniatură sau de parcă ar fi strâns dovezi. Apoi 
s-a strecurat afară, la fel de tăcută cum venise. 

L-am scuturat neîntârziat pe George şi i-am pus mâna la gură când 
s-a trezit. 

— Ssst! Jane a fost aici. S-ar putea să fie şi acum la uşă. 

— Jane? 

— Jane, pentru numele lui Dumnezeu! Soţia ta, Jane! 

— Ce voia? 

— N-a spus nimic. A intrat doar şi ne-a privit, cum stăteam adormiţi 
împreună pe pat, s-a uitat bine în jur şi pe urmă a plecat în vârful 
picioarelor. 

— N-a vrut să mă trezească. 

— Poate, am spus cu îndoială. 

— Care-i necazul? 

— Avea un aer... ciudat. 

— Intotdeauna are un aer ciudat, a zis el nepăsător. Parcă e pornită 
la vânătoare. 

— Da, întocmai. Dar când s-a uitat la noi, m-am simţit... 

M-am întrerupt, nu-mi puteam găsi cuvintele. În cele din urmă am 
continuat: 

— M-am simţit murdară. Ca şi cum am fi făcut ceva necuvenit. Ca şi 
cum am fi fost... 

— Cum? 

— Prea apropiaţi. 

— Suntem frate şi soră! a exclamat George. Fireşte că suntem 
apropiaţi. 

— Eram amândoi pe pat şi dormeam. 

— Fireşte că dormeam! Ce altceva am fi putut face împreună pe 
pat? Dragoste? 


Am chicotit. 

— Jane mă face să simt de parcă nici nu s-ar cuveni să mă aflu în 
odaia ta. 

— Ei bine, se cuvine, a spus el hotărât. Unde altundeva am putea 
vorbi fără ca jumătate de curte, ca să nu mai vorbim de ea, să ne dea 
târcoale şi să tragă cu urechea? E geloasă, asta-i tot. Ar plăti o 
recompensă regească să fie în pat cu mine după-amiaza, iar eu mai 
degrabă mi-aş băga capul într-o capcană pentru urşi decât să-l pun în 
poala ei. 

Am zâmbit. 

— Crezi că ea nu contează deloc? 

— Deloc, mi-a răspuns leneş. E nevasta mea. Pot s-o controlez. lar 
la felul cum se schimbă moda într-ale căsătoriei, aş putea foarte bine 
să mă descotorosesc de ea şi să mă-nsor cu o fată frumoasă. 


Anne refuză cu tărie să-şi petreacă la Greenwich sărbătoarea 
Crăciunului dacă n-avea să se afle în centrul atenţiei. Deşi Henric 
încercă în repetate rânduri să-i explice că era spre binele cauzei lor, 
ea protestă vehement că o preferă pe regină alături de el. 

— Am să plec! îi strigă ea. N-am să rămân aici, ca să fiu insultată şi 
ignorată! Am să plec la Hever. Voi petrece acolo Crăciunul. Sau poate 
că voi pleca la curtea franceză. Tatăl meu se află acolo şi cred că aş 
putea să mă simt foarte bine. Am fost întotdeauna foarte admirată în 
Franţa. 

Henric se albi la faţă de parcă l-ar fi înjunghiat. 

— Anne, iubirea mea, nu spune asemenea lucruri! 

Se întoarse spre el mânioasă. 

— lubirea ta?! Nici măcar nu vrei să-ţi fiu alături în ziua de Crăciun! 

— Sigur că te vreau lângă mine, în ziua aceea şi-n fiecare zi! Dar în 
cazul în care Campeggio îi mai trimite chiar şi acum rapoarte Papei, 
vreau ca toţi să ştie că o repudiez pe regină din cele mai pure motive, 
din cele mai bune motive. 

— lar eu sunt impură?! prinse Anne din zbor cuvântul. 

Ascuţimea minţii ei, pe care-o pusese în slujba flirtului, era acum 
folosită asupra lui Henric ca armă. lar el era neajutorat, la fel cum 
fusese şi înainte. 

— lubirea mea, pentru mine eşti un înger! Şi vreau să ştie şi restul 
lumii lucrul ăsta. l-am spus reginei că vei fi soţia mea fiindcă eşti tot 
ce are Anglia mai bun de oferit. Aşa i-am spus. 

— Vorbeşti cu ea despre mine?! 

Anne scoase un țipăt uşor. 

— O, nu! Asta înseamnă insultă peste insultă! lar ea îţi spune, 
pesemne, că nu sunt. ţi spune că, pe vremea când îi eram doamnă de 
companie, nu eram câtuşi de puţin un înger. Poate îţi spune chiar că 


nu sunt bună nici măcar să-ţi cos cămăşile! 

— Anne! 

Henric îşi sprijini capul în palme. Anne se întoarse cu spatele la el şi 
se apropie de fereastră. Eu am rămas cu capul plecat asupra cărţii pe 
care, pasămite, o citeam, urmărind cu degetul şirul de cuvinte, dar 
fără să văd nimic. O urmăream pe-ascuns amândoi - regele şi fosta 
amantă. Umerii ei încordaţi se scuturară sub povara suspinelor, apoi 
se destinseră şi Anne se întoarse spre el. Ochii îi luceau de lacrimi, 
furia îi îmbujorase obrajii. Părea aţâţată. Se duse la el şi-i luă mâinile. 

— lartă-mă, gânguri ea. lartă-mă, iubire! 

Henric o privi cu aerul că nu-i venea să creadă cât de norocos era. 
Desfăcu braţele, iar ea se aşeză pe genunchii lui şi-l cuprinse pe după 
gât. 

— lartă-mă! îi şopti. 

M-am ridicat de pe scaun, încercând să nu fac zgomot, şi m-am 
îndreptat spre uşă. Anne mi-a făcut semn cu capul că puteam pleca şi 
am ieşit. Inchizând uşa în urma mea, am auzit-o spunându-i: 

— Dar voi merge la casa Durham, iar tu vei plăti cheltuielile ca să 
pot sărbători acolo Crăciunul. 


Regina m-a primit din nou în odăile ei cu un surâs triumfător. Biata 
doamnă credea că absenţa lui Anne însemna o scădere a influenţei 
sale. Nu auzise, ca mine, lista penitenţelor impuse de Anne iubitului ei 
ca plată pentru absenţa sa de la curte. Nu ştia, aşa cum ştia prea bine 
tot restul curţii, că politeţea lui Henric faţă de ea pe durata sărbătorii 
Crăciunului era doar de formă. 

Dar află curând. Henric n-a cinat singur cu ea în odăile ei nici măcar 
o dată. Nu-i vorbea decât dacă îi privea cineva. Nu a dansat deloc cu 
ea. Mai mult, s-a scuzat de la majoritatea dansurilor şi s-a mulţumit 
să-i privească pe dansatori. Erau la curte câteva fete noi, care făceau 
piruete cu partenerii lor sub ochii regelui: o nouă moştenitoare Percy, 
o nouă fată din familia Seymour. Din fiecare ţinut al Angliei care putea 
să câştige un loc la curte venise câte o fată nouă, să-l farmece pe 
rege şi, poate, să capete o şansă la tron. Insă regele nu putea fi 
abătut de pe calea sa. Şedea tras la faţă alături de soţie şi se gândea 
la amantă. 

In seara aceea, regina a stat mult timp îngenuncheată pe scăunelul 
de rugăciune şi celelalte doamne au adormit în jilţuri, aşteptând ca ea 
să ne dea drumul şi să ne trimită la culcare. Când regina s-a ridicat şi 
s-a întors, doar eu mai eram trează. 

— Şase rugăciuni către Sfântul Petru, a spus ea, observând cât de 
mult o neglijau doamnele sale în acele clipe atât de triste pentru ea. 

— Imi pare rău. 

— Se pare că nu are importanţă dacă ea se află aici sau în altă 


parte, a zis cu o înţelepciune amară. 

A plecat capul sub greutatea bonetei, aşa că m-am apropiat de ea, 
am scos acele şi i-am dat-o jos. Părul îi încărunţise complet. Aveam 
impresia că îmbătrânise mai mult în acest ultim an decât în cei cinci 
dinainte. 

— E doar o pasiune peste care va trece, a spus, vorbind mai mult 
cu ea însăşi decât cu mine. Se va plictisi de ea, aşa cum s-a plictisit de 
toate. De Bessie Blount, de tine... Anne e doar una dintre cele multe. 

N-am zis nimic. 

— Important e să nu cadă în păcat împotriva sfintei Biserici câtă 
vreme se află sub vraja ei, a continuat ea. E singurul lucru pentru care 
mă rog: să nu păcătuiască. Ştiu că se va întoarce la mine. 

— Maiestate, am spus încet. Dacă nu se întoarce? Dacă vă e 
anulată căsătoria şi el se căsătoreşte cu ea? Aveţi unde vă duce? V-aţi 
îngrijit de siguranţa voastră în cazul în care totul merge prost? 

Regina Caterina a întors ochii albaştri şi obosiţi spre mine de parcă 
m-ar fi văzut pentru prima oară. A întins braţele, ca să-i pot desface 
şireturile corsajului, apoi s-a răsucit, ca să pot să i-l scot. Pielea îi era 
roasă până la sânge din cauza cămăşii din păr de cal. N-am spus nimic 
- nu-i plăcea nici măcar ca noi, doamnele, să vedem. 

— Nu mă pregătesc pentru înfrângere, a spus ea simplu. Ar 
însemna să mă trădez pe mine însămi. Ştiu că Dumnezeu îl va face pe 
Henric să-şi îndrepte din nou gândurile lui spre mine şi că vom fi iarăşi 
fericiţi. Ştiu că fiica mea va fi regina Angliei şi că va fi una dintre cele 
mai bune regine din câte au domnit vreodată. Bunica ei a fost Isabela 
de Castilia - nimeni nu se poate îndoi că o femeie poate domni asupra 
unui regat. Va fi o prinţesă pe care o vor ţine minte cu toţii, iar la 
moartea mea, regele va fi lordul Inimă Credincioasă, la fel ca atunci 
când eram copilă. 

A intrat în odaia ei personală, iar servitoarea, care moţăia în faţa 
focului, a sărit de pe scaun şi a luat din braţele mele rochia reginei şi 
boneta. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, a spus regina. Poţi să mergi şi 
să le spui celorlalte să se ducă la culcare. Le aştept pe toate 
dimineaţă să mă însoţească la liturghie. Şi pe tine la fel, Mary. Îmi 
place ca doamnele mele să vină la liturghie. 


Vara anului 1530 

Mergeam pe drumul spre Hever înconjurată de o mică armată de 
servitori, cu stindardul Howard în faţă şi-n spate, iar ceilalţi călători de 
pe drum se îngrămădeau în şanţ la trecerea noastră. Gardurile vii şi 
iarba de pe marginea drumului erau deja pline de praf - fusese o 
primăvară secetoasă şi toate semnele arătau că va fi un an prost 
pentru ciumă. Dar la o oarecare distanţă de drum, fânul cosit deja şi 
adunat în clăi pe unele câmpuri răspândea un miros dulce, iar grâul şi 


orzul erau înalte până la genunchi şi începeau deja să dea în spic. 
Terenurile cultivate cu hamei erau verzi, iar iarba din livezile de meri 
era ninsă de petale albe. 

Bucuria de-a călări prin ţinuturile rurale ale Angliei, cu spatele 
întors spre curte, în drum spre copiii mei era atât de mare, încât mă 
făcea să cânt. Oamenii se aflau sub comanda lui William Stafford, un 
gentilom din suita unchiului meu, care merse alături de mine o parte 
din drum. 

— Praful ăsta e groaznic, a spus el. De îndată ce vom ieşi din oraş, 
le voi porunci oamenilor să călărească în spatele Domniei Voastre. 

L-am privit pe furiş, cu coada ochiului. Era un bărbat chipeş, cu 
umeri laţi şi o faţă deschisă, cinstită. Bănuiam că e un Stafford ruinat 
după execuţia ducelui de Buckingham cel căzut în dizgrație. Arăta clar 
ca un om născut şi crescut într-un mediu mai înalt. 

— Vă mulţumesc că mă însoţiţi. E foarte important pentru mine să- 
mi văd copiii. 

— După părerea mea, nu există nimic mai important. Eu nu am nici 
soţie, nici copil, dar dacă aş avea, n-aş pleca de lângă ei. 

— Cum de nu v-aţi căsătorit? 

Mi-a zâmbit. 

— N-am întâlnit nicio femeie pe care s-o plac îndeajuns. 

Nu era nimic în spusele lui şi totuşi parcă era ceva. Mi-am dat 
seama că-mi doream să-l întreb ce-ar trebui să facă o femeie pentru 
a-i fi pe plac. Era un neghiob dacă se arăta atât de pretenţios în 
privinţa femeilor. Majoritatea bărbaţilor s-ar însura bucuroşi cu o 
femeie care le poate aduce fie averi, fie legături însemnate. Şi totuşi, 
William Stafford nu părea a fi un neghiob. 

Când ne-am oprit să cinăm, s-a apropiat de calul meu ca să mă 
ajute să cobor şi m-a ţinut în braţe câteva clipe, ca să-mi pot păstra 
echilibrul după ce picioarele mele atinseră pământul. 

— Vă simţiţi bine? m-a întrebat cu blândeţe. Aţi petrecut foarte 
mult timp în şa. 

— N-am nimic. Spuneţi-le oamenilor că nu vom rămâne prea mult 
aici să cinăm. Vreau să pornim din nou spre Hever înainte să se 
întunece. 

M-a condus înăuntrul hanului. 

— Sper să se poată găsi ceva bun pentru Domnia Voastră. Au 
promis o găină, dar mă tem că va fi de fapt o slăbătură de gâscă 
bătrână. 

Am râs. 

— Orice! Mi-e atât de foame, încât aş putea să mănânc orice. Cinaţi 
cu mine? 

Preţ de o clipă am crezut că va accepta, dar a făcut o plecăciune şi 
a spus: 


— Mănânc împreună cu oamenii. 

M-am simţit puţin rănită în mânaria mea pentru că-mi refuzase 
invitaţia. 

— Cum doriţi, am spus rece şi am intrat în sala cu tavan scund a 
hanului. 
__ Mi-am încălzit mâinile la foc şi am privit afară prin ferestruica mică. 
In curtea grajdului, Stafford supraveghea oamenii care deşeuau caii 
şi-i frecau cu paie înainte să mănânce. Era un bărbat chipeş. Păcat că 
avea maniere atât de proaste. 


Hotărâsem că, în vara aceea, buclele aurii ale lui Henry aveau să fie 
tunse, iar Catherine avea să înceapă să poarte rochii obişnuite în locul 
celor scurte. Henry urma să se îmbrace şi el cu pieptar şi pantaloni. 
Dacă ar fi fost după mine, le-aş fi dat voie să poarte încă un an 
veşmintele de copii mici, dar bunica Boleyn stăruia că trebuiau să lase 
amândoi pruncia în urmă şi era în stare să-i scrie lui Anne şi să-i spună 
că nu-i cresc cum trebuie băiatul, care-mi fusese încredinţat. 

Părul lui Henry era mai moale decât penele de purtat la pălărie. 
Avea bucle lungi, aurii, care-i cădeau pe umeri în inele şi-i încadrau 
feţişoara luminoasă. Nicio mamă din lume n-ar fi rezistat să se uite 
cum sunt tunse fără să plângă. Era copilaşul meu şi ultimul lucru pe 
care-l voiam era ca el să depăşească vârsta buclelor şi a rotunjimilor 
de copil, ultimul lucru pe care-l voiam era să descopăr vreo schimbare 
în felul cum întindea mâinile ca să fie luat în braţe, în pasul nesigur, 
dar iute al picioruşelor lui dolofane. 

El, bineînţeles, era întru totul de acord cu schimbarea şi îşi dorea o 
sabie şi un ponei. Voia să meargă la curtea Franţei, la fel ca George, şi 
să înveţe să se dueleze. Voia să plece în cruciadă, să înveţe să lupte 
în turnir şi să crească repede, cât mai repede cu putinţă, în timp ce eu 
îmi doream să-l ţin în braţe şi să rămână pentru totdeauna copilaşul 
meu. 

William Stafford ne-a găsit în locul nostru preferat - pe banca de 
piatră aşezată cu faţa spre şanţul de apărare şi spre castel. Henry 
alergase toată dimineaţa, iar acum era foarte somnoros, se cuibărise 
în braţele mele, strecurând pe furiş degetul mare în gură. Catherine 
plescăia cu tălpile goale prin apa din şanţ. 

Stafford şi-a dat seama pe dată că aveam lacrimi în ochi, dar a 
şovăit şi a spus încet, ca să nu-mi trezească băiatul: 

— Imi pare rău că vă deranjez. Am venit să vă anunţ că ne 
întoarcem la Londra şi să întreb dacă aveţi vreun mesaj de trimis. 

— Am nişte fructe şi nişte legume pentru mama în bucătărie. 

A dat din cap, dar apoi a şovăit, nehotărât. 

— Să-mi fie cu iertare, a zis cu stângăcie, dar văd că aţi plâns. Pot 
să fac ceva? Unchiul Domniei Voastre v-a lăsat în grija mea. E de 


datoria mea să ştiu dacă v-a jignit cineva. 

Ideea m-a făcut să râd. 

— Nu. E doar faptul că Henry trebuie să înceapă să poarte veşminte 
normale şi primii ani din viaţa lui mi-au fost atât de dragi! Nu vreau ca 
el şi micuța mea Catherine să crească. Dacă aş avea un soţ, acesta l- 
ar lua pe Henry şi i-ar tunde buclele fără încuviințarea mea. Dar aşa, 
trebuie să mă ocup personal de asta. 

— Vă e dor de soţul Domniei Voastre? m-a întrebat curios. 

— Puțin, da. 

M-am întrebat cât de multe ştia Stafford despre căsnicia mea, care 
nu fusese aproape deloc o căsnicie. 

— N-am petrecut prea mult timp împreună. 

Mai sincer şi mai cu tact decât atât nu puteam descrie situaţia, însă 
gestul lui uşor de încuviinţare imparţială nu m-a lăsat să-mi dau 
seama dacă mă înţelesese sau nu. 

— Mă refer la prezent, a zis el, dovedindu-mi că era mai ager la 
minte decât îmi închipuisem. Acum, că nu vă mai aflaţi în grațiile 
regelui. Acum ar fi momentul când v-aţi aştepta să aveţi încă un copil 
cu soţul Domniei Voastre, nu-i aşa? Şi să luaţi lucrurile de la capăt. 

Am ezitat. 

— Presupun că da. 

Nu prea mă trăgea inima să-mi discut viitorul cu un bărbat care era 
doar gentilom în suita unchiului meu - un ban duzina, la drept 
vorbind, aproape totuna cu un aventurier de rând, dacă era să fiu 
răutăcioasă. 

— Dar nu e o situaţie prea plăcută pentru o femeie ca Domnia 
Voastră, o femeie tânără, de douăzeci şi doi de ani, cu doi copii mici. 
Aveţi toată viaţa înainte, şi totuşi viitorul vă e legat de cel al surorii 
Domniei Voastre. Staţi în umbra ei. Domnia Voastră, care eraţi cândva 
favorita tuturor. 

Imaginea pe care mi-a zugrăvit-o era un rezumat atât de sumbru şi 
de corect al vieţii mele, încât aproape că m-am înecat. 

— Aşa stau lucrurile cu femeile, am spus, îmboldită să fiu sinceră. 
Nu îşi aleg ele drumul, vă asigur. Femeile sunt jucăriile sorții. Dacă mi- 
ar fi trăit soţul, ar fi primit mari onoruri. Fratele meu e lord, tatăl meu 
e conte, iar eu m-aş fi bucurat de prosperitatea bărbatului meu. Dar 
oricum, rămân o Boleyn şi o Howard, nu sunt săracă lipită. Am 
perspective. N 

— Sunteţi o aventurieră. La fel ca mine. Sau, oricum, ați putea fi. In 
timp ce familia Domniei Voastre e atât de concentrată asupra lui 
Anne, iar viitorul ei e atât de şubred, aţi putea să vă croiţi singură 
drumul. Aţi putea să alegeţi singură. Pentru moment au uitat să vă 
controleze. Şi acest moment v-ar putea aduce libertatea. 

L-am privit cu atenţie. 


— De asta nu v-aţi căsătorit? Ca să fiţi liber? 

Mi-a zâmbit şi dinţii albi i-au lucit pe obrazul ars de soare. 

— O, da! Nu-mi datorez traiul niciunui bărbat, nu-i sunt dator 
niciunei femei să mă îngrijesc de ea. Sunt omul unchiului Domniei 
Voastre, îi port livreaua, dar nu mă consider sclavul lui. Sunt un englez 
născut liber, îmi croiesc propriul drum. 

— Sunteţi bărbat. Pentru o femeie e altfel. 

— Da, a recunoscut el. Doar dacă acea femeie s-ar mărita cu mine. 
Atunci am putea să ne croim propriul drum împreună. 

Am râs încet şi l-am tras pe micul Henry mai aproape de mine. 

— V-aţi croi propriul drum fără un sfanţ dacă v-aţi căsători 
împotriva voinţei stăpânului dumneavoastră şi fără binecuvântarea 
părinţilor ei. 

Stafford n-a fost deloc descumpănit. 

— Există începuturi mai rele de-atât. Cred că aş prefera ca femeia 
care mă iubeşte să-şi mizeze viaţa pe puterea mea de-a avea grijă de 
ea decât ca tatăl ei să mă lege cu zestre şi contract. 

— Şi ea cu ce s-ar alege? 

M-a privit drept în ochi şi a zis: 

— Cu iubirea mea. 

— Şi asta merită ruptura cu familia ei? Cu stăpânul 
dumneavoastră? Cu neamul ei? 

A întors privirea şi s-a uitat spre turnurile castelului, acolo unde 
rândunelele îşi făceau cuiburile ca nişte mici cupe de lut. 

— Mi-ar plăcea o femeie liberă precum pasărea cerului. Mi-ar 
plăcea o femeie care să vină la mine din iubire, să mă vrea din iubire 
şi să nu-i pese decât de mine. 

— In cazul ăsta aţi avea o nesăbuită drept soţie, am spus tăios. 

S-a întors iarăşi spre mine şi mi-a zâmbit. 

— Cu atât mai bine că n-am întâlnit până acum femeia pe care o 
voiam. Aşa, în loc de doi nesăbuiţi, nu există niciunul. 

Am încuviinţat din cap. Aveam senzaţia că ieşisem triumfătoare din 
schimbul de replici, dar că subiectul rămăsese oarecum nerezolvat. 

— Nădăjduiesc să rămân nemăritată o vreme. 

Vorbele au sunat nesigur chiar şi în propriile mele urechi. 

— Şi eu nădăjduiesc acelaşi lucru, a zis el straniu. Vă spun rămas- 
bun, lady Carey. 

S-a înclinat, gata de plecare. 

— Şi cred că veţi descoperi că băieţelul Domniei Voastre va rămâne 
băieţelul Domniei Voastre, indiferent dacă va purta pantaloni sau 
hăinuţe scurte, a adăugat cu blândeţe. Mi-am iubit mama până-n ziua 
în care a murit, Dumnezeu s-o odihnească în pace, şi am fost 
totdeauna băieţelul ei - indiferent cât de mare şi de nesuferit am 
devenit. 


N-ar fi trebuit să-mi fac griji în privinţa pierderii buclelor lui Henry. 
După ce au fost tunse, am putut să-i văd din nou forma rotundă, 
perfectă a capului şi gâtul fraged şi vulnerabil. Nu mai arăta ca un 
bebeluş, ci ca un băieţel - cel mai mic şi mai atrăgător băieţel. Imi 
plăcea să-i cuprind capul în palmă şi să-i simt căldura. In hainele de 
om mare arăta întru totul ca un prinţ şi, fără voia mea, am început să 
mă gândesc că într-o zi ar putea să stea pe tronul Angliei. Era fiul 
regelui, era adoptat de femeia care putea foarte bine să poarte într-o 
zi titlul de regină a Angliei -, dar, mai mult decât atât, era cel mai 
princiar băieţel din câţi văzusem. Punea mâinile în şold exact ca tatăl 
lui, cu aerul că e stăpânul lumii. Era băieţelul cu cea mai dulce fire 
dintre toţi cei chemaţi vreodată de o mamă, dintre toţi cei văzuţi 
vreodată de o mamă venind în fugă pe pajişte, urmându-i glasul cu 
aceeaşi încredere cu care un şoim urmează fluieratul şoimarului. În 
vara aceea era un copil de aur şi, văzându-l ca pe băieţelul care era şi 
ca pe tânărul care avea să devină, am încetat să mai plâng după 
pruncul care fusese. 

Dar mi-am dat seama astfel că îmi mai doresc un copil. Frumuseţea 
lui Henry ca băiat însemna că îmi pierdusem bebeluşul. Mă gândeam 
cum ar fi să am un copil care să nu reprezinte doar un simplu pion în 
marele joc al tronului, ci să fie dorit doar pentru sine. Mă gândeam 
cum ar fi să am un copil cu un bărbat care să mă iubească şi care să 
aştepte cu bucurie pruncul pe care-l vom avea într-o zi. Acest gând m- 
a făcut să mă întorc la curte într-o dispoziţie foarte sobră şi tăcută. 


William Stafford a venit să mă însoţească la palatul Richmond şi a 
stăruit să plecăm dimineaţa devreme, ca să putem lăsa caii să se 
odihnească la amiază. Mi-am sărutat copiii de rămas-bun şi am ieşit în 
curtea grajdului. Stafford m-a ridicat în şa. Plângeam fiindcă trebuia 
să-mi las copiii şi, spre stânjeneala mea, o lacrimă a căzut pe faţa lui 
ridicată spre mine. A luat-o cu vârful degetului, dar în loc să-şi şteargă 
mâna de pantaloni, a dus degetul la buze şi a cules lacrima cu limba. 

— Ce faceţi?! 

Chipul lui a căpătat pe dată o expresie vinovată. 

— N-ar fi trebuit să lăsaţi să vă cadă o lacrimă pe mine. 

— N-ar fi trebuit s-o culegeţi cu limba! am răbufnit. 

Nu mi-a răspuns şi nici nu s-a îndepărtat imediat. După câteva clipe 
a spus: 

— Pe cai! 

S-a întors cu spatele la mine şi s-a urcat în şa. Micul grup călare a 
ieşit din curtea castelului, iar eu le-am făcut cu mâna băiatului şi fetei 
mele, care stăteau la fereastra odăii lor de culcare ca să mă vadă 
plecând. 


Am traversat podul mobil, pe ale cărui scânduri copitele cailor 
noştri tropăiau răsunător, şi am apucat-o pe drumul lung, şerpuit, ce 
ducea la capătul parcului. William Stafford şi-a apropiat calul de al 
meu şi a spus pe neaşteptate: 

— Nu plângeţi! 

L-am privit pieziş şi mi-am dorit să meargă alături de oamenii săi. 

— Nu plâng. 

— Ba da, m-a contrazis el. lar eu nu pot escorta până la Londra o 
femeie scăldată în lacrimi. 

— Nu sunt scăldată în lacrimi! am spus cu oarecare enervare. Dar 
urăsc să-mi las copiii şi să ştiu că nu-i voi revedea timp de un an. Un 
an întreg! Cred că am voie să mă simt puţin tristă pentru că plec de 
lângă ei. 

— Nu, mi-a răspuns hotărât. Şi să vă explic de ce. Mi-aţi spus foarte 
clar că femeia trebuie să facă aşa cum îi cere familia. Domniei 
Voastre, familia v-a cerut să trăiţi departe de copiii voştri, ba chiar să 
vă încredinţaţi băiatul surorii voastre. Ar avea mai multă noimă să vă 
împotriviţi lor şi să vă recăpătaţi copiii decât să plângeţi. Dacă aţi ales 
să fiţi o Boleyn şi o Howard, aţi putea foarte bine să vă supuneţi cu 
bucurie. 

— Aş vrea să călăresc singură, am spus cu răceală. 

Şi-a îndemnat pe dată calul şi le-a poruncit oamenilor din fruntea 
escortei să rămână în urmă. Au mers cu toţii la şase paşi în spatele 
meu, iar eu am călărit în tăcere şi singurătate până la Londra, aşa 
cum cerusem. 


Toamna anului 1530 

Curtea se afla la Richmond, iar Anne era toată numai zâmbet după 
o vară fericită petrecută împreună cu Henric prin ţară. Vânaseră în 
fiecare zi, iar el îi făcuse daruri peste daruri - o şa nouă pentru calul ei 
de vânătoare, un arc nou şi o tolbă cu săgeți nouă. li poruncise 
şelarului său să-i facă o minunată pernă pe care Anne să poată sta în 
spatele lui, cu braţele în jurul mijlocului său, cu capul sprijinit pe 
umărul lui, ca să-şi poată şopti pe drum. Oriunde se duceau, li se 
spunea că ţara îi admira şi le susţinea planurile. Erau întâmpinați 
pretutindeni cu cuvântări, poeme, piese-mască şi tablouri vivante ce 
exprimau toate loialitatea. Fiecare reşedinţă îi primea cu o ploaie de 
petale şi plante aromate proaspăt aşternute pe jos. Anne şi Henric 
primeau asigurări peste asigurări că sunt un cuplu de aur, cu un viitor 
sigur. Nimic nu putea să le meargă prost. 

Tata, sosit de curând din Franţa, a hotărât să nu spună nimic ca să 
tulbure această imagine. l-a zis unchiului: 

— Dacă sunt fericiţi împreună, să mulţumim Domnului! 

O priveam pe Anne pe terenul de tras cu arcul, aflat pe o terasă 
mai sus de fluviu. Anne ţintea cu măiestrie şi se părea că va câştiga 


premiul. O singură altă doamnă, lady Elizabeth Ferrers, dădea 
impresia că ar putea-o întrece pe sora mea. 

— E o schimbare plăcută, a spus acru unchiul. Fata asta a ta are 
firea unei pisici vagaboande. 

Tata a chicotit nestânjenit şi a răspuns: 

— Seamănă cu maică-sa. Toate fetele Howard sar într-o parte sau 
într-alta imediat ce te uiţi la ele. Cred că ai avut parte de nişte bătăi 
pe cinste cu sora ta în copilărie. 

Unchiul Howard l-a privit rece, fără să încurajeze tonul intim. 

— Femeia ar trebui să-şi cunoască locul, a spus cu asprime. 

Tata şi cu mine am schimbat o privire. Episoadele regulate de 
revoltă din casa Howard erau bine-cunoscute. Nu erau deloc un lucru 
surprinzător - unchiul Howard îşi luase pe faţă o amantă încă de când 
nevasta îi născuse băieţii. Mătuşa jura că femeia cu pricina era nimeni 
alta decât spălătoreasa copiilor şi că, până-n ziua de azi, cei doi ar fi 
putut face un cuplu numai când se întindeau pe cearşafurile murdare. 
Ura dintre ea şi soţul ei era un lucru foarte obişnuit la curte şi era la 
fel de distractiv ca o piesă de teatru să-l vezi pe unchiul conducându- 
şi nevasta cu prilejul evenimentelor oficiale, când trebuiau să păstreze 
aparenţa unităţii şi să apară în public împreună. El o ţinea de vârful 
degetelor, abia atingând-o, iar ea mergea cu capul întors în partea 
cealaltă, de parcă i-ar fi mirosit a izmene nespălate şi a rufărie 
murdară. 

— Nu suntem toţi binecuvântaţi cu norocul tău în ce priveşte 
femeile, a zis tata. 

Unchiul i-a aruncat o privire surprinsă. Era de-atâta vreme capul 
familiei, încât se obişnuise să fie tratat cu respect. Dar acum tata era 
conte, iar fiica lui, care chiar în clipa aceea a slobozit o săgeată şi a 
privit-o cum zboară drept spre centrul țintei, putea ajunge regină. 

Anne s-a întors zâmbind, încântată de lovitură, iar Henric, neputând 
să stea departe de ea, s-a ridicat din jilţ, a intrat zorit pe teren şi a 
sărutat-o pe gură în faţa întregii curţi. Toţi au zâmbit şi au aplaudat, 
iar lady Elizabeth şi-a ascuns cât de bine a putut orice strop de iritare 
fiindcă pierduse în faţa favoritei şi a primit de la rege o mică piatră 
prețioasă, în timp ce Anne a primit o mică podoabă pentru cap, în 
formă de coroană. 

— O coroană! a rostit tata, uitându-se cum regele i-o întinde lui 
Anne. 

Cu un gest intim, plin de încredere, Anne şi-a scos boneta şi a 
rămas în faţa tuturor cu pletele negre şi dese revărsate în inele 
lucioase. Henric a făcut un pas înainte şi i-a aşezat coroana pe cap. S- 
a aşternut o linişte desăvârşită. 

Bufonul regelui a fost cel care a pus capăt încordării. A început să 
danseze în faţa regelui şi i-a aruncat lui Anne o privire pe după 


spatele acestuia. 

— O, stăpână Anne! a strigat el. Aţi ochit ochiul taurului, dar aţi 
lovit o altă parte! Fu... 

Henric s-a întors spre el, izbucnind într-un râs năvalnic, şi a dat să-l 
lovească zdravăn cu palma, însă bufonul s-a ferit. Curtea a izbucnit în 
râs, iar Anne, roşind grațios, cu micuța coroană de arcaş lucindu-i în 
părul negru, a clătinat din cap spre bufon, l-a ameninţat cu degetul, 
apoi şi-a îngropat faţa, confuză, în umărul lui Henric. 


Împărţeam cu Anne o odaie de culcare în al doilea grup de încăperi 
alese pe care le avea de oferit palatul Richmond. Nu erau 
apartamentele reginei, dar veneau pe locul al doilea după acestea. 
Părea să existe o regulă nescrisă care spunea că Anne putea să pună 
stăpânire pe nişte odăi şi să le mobileze la fel de bogat precum cele 
ale reginei, aproape la fel de bogat precum acelea ale regelui, dar că 
încă nu i se îngăduia să trăiască în odăile reginei, chiar dacă aceasta 
nu era niciodată prezentă. Trebuiau inventate tot timpul protocoale 
noi la această curte care nu semăna cu nicio alta din trecut. 

Anne stătea lungită pe patul ornamentat fără să-i pese că-şi 
boţeşte rochia. 

— Ai avut o vară frumoasă? m-a întrebat ea într-o doară. Copiii sunt 
sănătoşi? 

— Da, am spus scurt. 

Imi jurasem să nu-i mai vorbesc niciodată de bunăvoie despre fiul 
meu. Renunţase la dreptul de a-i fi mătuşă când se decretase mama 
lui. 

— Ai urmărit concursul de tras cu arcul împreună cu unchiul. 
Despre ce vorbea? 

Am recapitulat conversaţia în minte. 

— Despre nimic. Spunea că tu şi regele sunteţi fericiţi. 

— l-am zis că vreau ca Wolsey să fie distrus. S-a întors împotriva 
mea. O susţine pe regină. 

— Anne, a pierdut funcţia de lord cancelar, fără îndoială asta e de- 
ajuns! N 

— Corespondează cu regina. Il vreau mort! 

— Dar ţi-a fost prieten! 

Ea a scuturat din cap. 

— Am jucat amândoi un rol ca să-l mulţumim pe rege. Wolsey mi-a 
trimis peşte din iazul lui cu păstrăvi, eu i-am trimis mici daruri. Dar n- 
am uitat nicio clipă cum mi-a vorbit despre Henry Percy, iar el n-a 
uitat nicio clipă că sunt o Boleyn, o parvenită, la fel ca şi el. A fost 
invidios pe mine, iar eu am fost invidioasă pe el. Am fost duşmani încă 
din clipa când m-am întors din Franţa. El nici măcar nu m-a văzut. N-a 
înțeles ce putere am. Nici acum nu înțelege. Dar când va muri, va 


înţelege. l-am luat casa, îi voi lua şi viaţa. 

— E un om bătrân! Şi-a pierdut toată averea şi titlurile care erau 
marea lui mândrie şi bucurie. Se retrage la reşedinţa sa din York. 
Dacă vrei răzbunare, poţi să-l laşi să putrezească. E de-ajuns. 

Anne a clătinat din cap. 

— Nu. Atâta vreme cât regele îl iubeşte nu e de-ajuns. 

— Regele trebuie să te iubească doar pe tine, pe nimeni altcineva? 
Nici măcar pe cel care l-a păzit şi l-a îndrumat ca un tată atâţia ani? 

— Da. Trebuie să mă iubească doar pe mine. 

Eram surprinsă. 

— Ai ajuns să-l doreşti? 

Mi-a râs în nas. 

— Nu. Dar vreau să nu vadă pe nimeni şi să nu vorbească cu 
nimeni, decât cu mine şi cu cei în care pot să am încredere. Şi în cine 
pot să am încredere? 

Am clătinat din cap. A : 

— În tine - poate. În George - întotdeauna. În tata - de obicei. În 
mama - uneori. In unchiul Howard - dacă îi convine. Dar nu în mătuşa, 
care a trecut de partea Caterinei. Poate în ducele de Suffolk, dar nu şi 
în soţia lui, Maria Tudor, care nu suportă să mă vadă ridicându-mă 
atât de sus. In altcineva? Nu. Asta-i tot. Poate că unii bărbaţi simt 
afecţiune pentru mine. Vărul meu, sir Francis Bryan, poate şi Francis 
Weston, în virtutea prieteniei sale cu George. Sir Thomas Wyatt încă 
mai ţine la mine. 

A mai ridicat un deget în tăcere. Ştiam amândouă că ne gândeam 
la Henry Percy, aflat departe, în Northumberland, refuzând cu 
hotărâre să vină vreodată la curte, bolnav de nefericire, trăind în 
pustietate cu soţia cu care se căsătorise protestând. 

— Zece, a spus Anne încet. Zece oameni care-mi doresc binele, faţă 
de o lume întreagă care s-ar bucura să mă vadă prăbuşindu-mă. 

— Dar cardinalul nu mai poate face nimic împotriva ta. Şi-a pierdut 
toată puterea. 

— Inseamnă că ăsta e momentul cel mai bun ca să-l distrug. Acum, 
când şi-a pierdut toată puterea şi e un om bătrân şi învins. 


Complotul fusese clocit de ducele de Suffolk şi de unchiul Howard, 
dar purta amprenta lui Anne. Unchiul avea dovezi cum că Wolsey îi 
trimisese Papei o scrisoare, iar Henric, care fusese dispus să-i dea altă 
funcţie înaltă bătrânului său prieten, s-a întors iarăşi împotriva lui şi a 
poruncit să fie arestat. 

Anne l-a ales pe lordul trimis ca să-l aresteze. A fost gestul final al 
lui Anne faţă de cel care o făcuse neghioabă şi parvenită. Henry Percy 
de Northumberland s-a dus la Wolsey, la York, şi i-a spus că e acuzat 
de trădare şi că trebuie să facă lunga călătorie înapoi la Londra, dar 


că nu va locui în minunatul său palat de la Hampton Court, care-i 
aparţinea acum regelui, nici în York Place, frumoasa lui reşedinţă din 
Londra, rebotezată acum Whitehall şi aflată în posesia lui Anne, ci va 
fi dus, ca un trădător, în Turn, unde-şi va aştepta judecata, aşa cum 
mai fuseseră duşi înaintea lui şi alţii, care făcuseră apoi drumul scurt 
până la eşafod. 

Probabil că Henry Percy a simţit o bucurie sălbatică trimiţându-i-l lui 
Anne pe bărbatul care-i despărţise, acum bolnav de epuizare şi 
disperare. N-a fost vina lui Henry Percy că Wolsey le-a scăpat tuturor 
printre degete şi a murit pe drum. Singura mulţumire pe care putea s- 
o aibă Anne era aceea că băiatul pe care-l iubise îi spusese bărbatului 
care-i despărţise că răzbunarea ei îl ajunsese în sfârşit. 


Crăciunul anului 1530 

Regina a venit la curte, la Greenwich, pentru sărbătoarea 
Crăciunului, iar Anne a organizat propriile festivități rivale în fostul 
palat al răposatului cardinal. Nu era o taină pentru nimeni faptul că, 
după cina oficială împreună cu regina şi cu întreaga curte, regele se 
furişa în tăcere, chema barja regală şi era dus până la treptele 
palatului Whitehall, unde cina din nou cu Anne. Uneori lua cu el câţiva 
curteni aleşi pe sprânceană, printre care mă număram şi eu, şi 
petreceam împreună o seară veselă pe apă, înfăşuraţi în haine 
călduroase ca să ne apărăm de gerul aprig, cu stelele strălucind 
puternic deasupra noastră pe când făceam cale întoarsă şi, uneori, cu 
o imensă lună argintie luminându-ne drumul. 

Eram din nou una dintre doamnele reginei şi schimbarea care se 
petrecuse în ea m-a uluit. Atunci când ridica privirea şi-i zâmbea lui 
Henric, în ochii ei nu se mai zărea strop de bucurie. l-o alungase el, 
poate pentru totdeauna. Regina avea aceeaşi demnitate calmă, 
aceeaşi încredere în sine ca prinţesă a Spaniei şi regină a Angliei, dar 
niciodată n-avea să mai aibă acea strălucire a femeii care ştie că soţul 
ei o adoră. 

intr-o zi şedeam împreună lângă foc, în apartamentul ei, cu pânza 
pentru altar întinsă de la un capăt la celălalt al căminului. Eu lucram la 
cerul albastru, încă neterminat, iar ea, în chip cu totul neobişnuit, 
abandonase albastrul şi trecuse la altă culoare. Mi-am spus că trebuia 
să fie într-adevăr ostenită dacă lăsase o sarcină neterminată. De 
obicei era perseverentă, indiferent cât ar fi costat-o. 

— Ţi-ai văzut copiii vara aceasta? m-a întrebat. 

— Da, Maiestate. Catherine poartă acum rochii lungi şi învaţă 
franceza şi latina, iar buclele lui Henry au fost tunse. 

— Îi vei trimite la curtea franceză? 

Nu mi-am putut ascunde fiorul de nelinişte. 

— Deocamdată nu. Sunt încă atât de mici! 

Mi-a zâmbit. 

— Lady Carey, ştii că nu are importanţă cât de mici sunt, nici cât de 
iubiţi. Trebuie să înveţe care le e datoria. Aşa cum ai făcut şi 
dumneata, aşa cum am făcut şi eu. 

Am plecat capul şi am spus încet: 

— Ştiu că aveţi dreptate. 

— Femeia trebuie să-şi cunoască datoria, ca să o poată îndeplini şi 
să trăiască în starea care i-a fost hărăzită din voia Domnului, a spus 
regina. 

Ştiam că se gândea la sora mea, care nu trăia în starea care-i 
fusese hărăzită din voia Domnului, ci într-o situaţie nouă, plină de 
glorie, câştigată de ea prin frumuseţe şi agerime de minte şi acum 
întreţinută printr-o campanie înverşunată. 


S-a auzit o bătaie în uşă şi în prag s-a ivit unul dintre oamenii 
unchiului meu. 

— Ducesa de Norfolk vă trimite în dar portocale, a zis acesta. Şi un 
bilet. 

M-am ridicat să iau coşul frumos, cu portocalele aranjate pe 
frunzele lor de un verde închis. Deasupra lor se afla o scrisoare 
purtând sigiliul unchiului. 

— Citeşte biletul, m-a rugat regina. 

Am pus fructele pe masă, am desfăcut scrisoarea şi am citit cu 
voce tare: 

— „Maiestate, primind un butoiaş cu portocale proaspete din ţara în 
care v-aţi născut, mi-am luat libertatea de-a vi le trimite pe cele mai 
bune, împreună cu complimentele mele.” 

— Foarte amabil, a spus calm regina. Vrei să le duci în odaia mea 
de culcare, Mary? Şi să-i scrii mătuşii tale un răspuns din partea mea, 
ca să-i mulţumeşti pentru dar. 

M-am ridicat şi am dus coşul în odaia ei. Pe prag era un preş şi din 
întâmplare mi-am agăţat tocul pantofului în el. În timp ce încercam să- 
mi recapăt echilibrul, portocalele au căzut care încotro, rostogolindu- 
se pe duşumea precum bilele de sticlă ale unui şcolar. Am înjurat cât 
de încet am putut şi m-am grăbit să le pun înapoi în coş, înainte să 
intre regina şi să observe în ce hal dădusem greş cu o sarcină simplă. 

Şi atunci am zărit ceva care m-a făcut să încremenesc. Pe fundul 
coşului se afla o hârtiuţă mototolită. Am netezit-o. Era acoperită cu 
cifre mărunte, nu se zărea niciun singur cuvânt. Era încifrată. 

Am rămas aşa, în genunchi, cu portocalele împrăştiate în jur, vreme 
îndelungată. Apoi le-am pus la loc în coş, aranjându-le aşa cum 
fuseseră înainte, şi am aşezat coşul pe un cufăr scund. Ba chiar am 
făcut un pas înapoi ca să le admir şi să schimb poziţia câtorva. Pe 
urmă am băgat biletul în buzunar şi m-am întors în cealaltă încăpere, 
lângă femeia pe care o iubeam mai mult decât pe oricare alta. M-am 
aşezat alături de ea şi mi-am reluat cusutul la tapiseria ei, întrebându- 
mă ce fel de catastrofă fumegândă am în buzunarul rochiei şi ce să 
fac cu ea. 


N-aveam de ales. De la început până la sfârşit n-am avut de ales. 
Eram o Boleyn. Eram o Howard. Dacă nu îi rămâneam credincioasă 
familiei mele, aş fi fost o nimeni, fără mijloace ca să-mi întreţin copiii, 
fără viitor şi fără protecţie. Am dus biletul în odăile unchiului meu şi i 
l-am pus în faţă, pe masă. 

Oamenii lui au dezlegat cifrul într-o jumătate de zi. Nu era o 
conspirație prea complicată. Era doar un mesaj de speranţă din partea 
ambasadorului spaniol, şoptit la urechea mătuşii mele şi transmis de 
aceasta reginei. O conspirație deloc eficientă. O urzeală în deşert. Nu 


însemna nimic în afară de puţină alinare pentru regină, iar acum eu 
devenisem instrumentul care-i răpise acea alinare. 

După ce totul a fost dat în vileag, stârnind un scandal de proporţii 
în apartamentele unchiului - acesta i-a strigat soţiei sale că şi-a trădat 
regele şi soţul însuşi - şi după ce mătuşa a fost chemată şi mustrată 
chiar de către rege, m-am dus la regină. Stătea în odaia ei şi privea pe 
fereastră grădina îngheţată. Câţiva oameni înfăşuraţi în blănuri 
călduroase se îndreptau spre fluviu, unde îi aşteptau ambarcaţiunile 
ca să-i ducă s-o viziteze pe sora mea, la curtea ei rivală. Regina, 
singură în odaie şi tăcută, îi urmărea cum pleacă. Bufonul ţopăia în 
jurul lor, iar unul dintre muzicieni mângâia coardele unei lăute, 
cântându-le pe drum. 

Am căzut în genunchi în faţa ei şi i-am mărturisit cinstit: 

— l-am dat unchiului meu biletul ducesei. L-am găsit între 
portocale. Dacă n-ar fi ajuns în mâna mea, nu l-aş fi căutat. Se pare că 
vă trădez mereu, cu toate că niciodată nu pornesc cu intenţia de-a o 
face. 

S-a uitat la capul meu plecat, cu aerul că faptul n-ar fi avut mare 
însemnătate. 

— Nu cunosc pe nimeni care ar fi procedat altfel, a spus ea. Ar 
trebui să cazi în genunchi în faţa lui Dumnezeu, nu a mea, lady Carey. 

Nu m-am ridicat. 

— Vă implor iertarea! Destinul meu este să aparţin unei familii ale 
cărei interese sunt opuse intereselor Maiestăţii Voastre. Dacă v-aş fi 
fost doamnă de companie în alte vremuri, n-ar fi trebuit să vă îndoiţi 
vreodată de mine. 

— Dacă n-ai fi fost ispitită, n-ai fi căzut. Dacă n-ar fi fost în interesul 
tău să mă trădezi, mi-ai fi fost loială. Pleacă, lady Carey, nu eşti cu 
nimic mai bună decât sora ta, care-şi urmăreşte scopurile precum o 
nevăstuică, fără să se uite în dreapta sau în stânga. Nimic nu va opri 
familia Boleyn să obţină ce vrea, ştiu bine. Uneori îmi spun că nimic, 
nici măcar moartea mea n-ar putea-o împiedica pe sora ta. Şi ştiu că o 
vei ajuta, oricât de mult m-ai iubi, oricât de mult te-am iubit când erai 
micuța mea slujitoare, şi că o vei susţine la fiecare pas. 

— E sora mea, am spus pătimaş. 

— lar eu sunt regina ta, mi-a răspuns ea glacial. 

Mă dureau genunchii din pricina duşumelei tari, dar nu voiam să 
mă mişc. 

— İl are pe fiul meu. lar regele îi face voia, oricare-ar fi. 

— Pleacă, a repetat regina. Sărbătoarea Crăciunului se va încheia 
curând şi nu ne vom revedea până de Paşte. In curând Papa va lua o 
hotărâre, iar când îi va spune regelui că e obligat să onoreze căsătoria 
cu mine, sora ta va face următoarea mutare. La ce crezi că ar trebui 
să mă aştept? O acuzaţie de trădare? Sau otravă în mâncare? 


— N-ar îndrăzni, am şoptit. 

— Ba ar îndrăzni, a spus sec regina. lar tu ai ajuta-o. Pleacă, lady 
Carey. Nu vreau să te mai văd până la Paşte. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă mergând cu spatele. Când 
am ajuns în prag, am făcut o reverență adâncă, precum dinaintea 
unui împărat. N-am vrut s-o las să-mi vadă faţa udă de lacrimi. M-am 
înclinat plină de ruşine. Am ieşit din odaia ei, am închis uşa şi am 
lăsat-o singură, privind dincolo de grădina îngheţată cum curtea 
porneşte râzând în josul fluviului ca s-o cinstească pe duşmanca ei. 


Cum mare parte din curteni lipseau, grădinile erau tăcute. Mi-am 
înfundat mâinile reci în blana ce-mi căptuşea mânecile şi am coborât 
spre râu, cu capul plecat, cu obrajii îngheţaţi din cauza lacrimilor. Pe 
neaşteptate, în faţa mea s-a oprit o pereche de cizme cu toc jos. Am 
ridicat încet privirea. O pereche de picioare bine alcătuite, dacă o 
femeie ar fi vrut să le remarce, vestă călduroasă, pelerină din barchet, 
faţă zâmbitoare: William Stafford. 

— N-aţi plecat împreună cu curtea să vă vizitaţi sora? m-a întrebat 
el fără un cuvânt de salut. 

— Nu, am răspuns scurt. 

Mi-a privit mai atent chipul plecat. 

— Totul e în regulă cu copiii? 

— Da. 

— Atunci ce s-a întâmplat? 

— Am făcut un lucru rău, am spus, mijind ochii ca să mă apăr de 
scânteierea puternică a soarelui de iarnă pe apă şi uitându-mă în 
amonte, spre curtea cea veselă care se îndepărta tot mai mult. 

A aşteptat. 

— Am descoperit ceva despre regină şi i-am spus unchiului meu. 

— El e de părere că a fost un lucru rău? 

Am râs scurt. 

— O, nu! În ceea ce-l priveşte, i-am făcut un serviciu. 

— Biletul ducesei! a ghicit pe dată. Tot palatul vorbeşte. Ea a fost 
alungată de la curte. Dar nimeni nu ştie cum a fost descoperită. 

— Eu... Eu... m-am bâlbâit cu stângăcie. 

— Nimeni nu va afla de la mine. 

Mi-a luat mâna cu un gest de familiaritate, a aşezat-o pe braţul lui 
şi m-a condus de-a lungul malului, ca şi cum am fi ieşit la plimbare. 
Soarele puternic ne scălda obrajii, iar mâna mea, prinsă între braţul şi 
trupul lui, s-a încălzit. 

— Dumneata ce-ai fi făcut? l-am întrebat. Dat fiind că nu asculţi de 
nimeni şi te mândreşti atât de mult cu independenţa dumitale. 

Stafford mi-a zâmbit larg, în culmea încântării. 

— Nu îndrăzneam să sper că vă amintiţi conversațiile noastre. 


— Asta nu înseamnă nimic, am răspuns, uşor fâstâcită. 

— Sigur că nu. 

S-a gândit câteva clipe. 

— Cred că aş fi procedat la fel ca Domnia Voastră. Dacă nepotul ei 
ar fi plănuit o invazie, ar fi fost esenţial ca biletul să fie citit. 

Ne-am oprit la hotarul grădinilor palatului. 

— Ce-ar fi să deschidem poarta şi să ne plimbăm mai departe? 
Putem să mergem în sat, să bem o cană de bere şi să mâncăm 
castane coapte. 

— Nu. Trebuie să merg la cină diseară, cu toate că regina m-a 
eliberat din serviciul ei până de Paşte. 

S-a întors şi a mers alături de mine, fără să vorbească, dar cu mâna 
mea caldă lipită de el. La uşa ce dădea spre grădină s-a oprit. 

— Vă las aici. Eram în drum spre grajd când v-am văzut. lapa mea 
şchiopătează şi vreau să mă conving că i se unge copita cum trebuie. 

— Nu ştiu, zău, de ce aţi întârziat pentru mine, am spus cu o undă 
de provocare în glas. 

M-a privit drept în faţă şi am simţit că mi se iuţeşte puţin respiraţia. 

— O, cred că ştiţi, a spus încet. Cred că ştiţi foarte bine de ce m-am 
oprit să vă văd. 

— Domnule Stafford... 

— Urăsc mirosul pomezii care se aplică pe copite! a zis repede. 

S-a înclinat în faţa mea şi a dispărut înainte să apuc să râd sau să 
protestez sau chiar să recunosc că m-a prins în capcană şi m-a făcut 
să flirtez cu el, când sperasem să-l prind eu în capcană. 


Primăvara anului 1531 

Biserica şi-a dat seama repede că, prin moartea cardinalului, îşi 
pierduse nu doar unul dintre cei mai mari speculanţi, ci şi marele 
protector. Henric a amendat Biserica printr-un bir imens, care i-a golit 
acesteia vistieriile şi i-a făcut pe clerici să înţeleagă că, deşi Papa le 
era în continuare conducător spiritual, conducătorul lor pământesc era 
mult mai aproape de ei şi mult mai puternic. 

Nici măcar regele n-ar fi putut face singur acest lucru. Henric îi 
avea de partea sa, în atacul asupra Bisericii, pe cei mai luminaţi 
gânditori ai epocii, oamenii în ale căror cărţi credea Anne şi care 
cereau ca Biserica să revină la puritatea de odinioară. Poporul Angliei, 
ignorant într-ale teologiei, nu era pregătit să-şi susţină preoţii şi 
mănăstirile împotriva lui Henric când acesta vorbea despre dreptul 
englezilor de-a avea o Biserică a Angliei. Biserica de la Roma părea a 
fi în foarte mare măsură Biserica Romei: o instituţie străină, dominată 
pe moment de un împărat străin. Ar fi fost cu mult mai bine ca 
Biserica să dea socoteală în primul rând lui Dumnezeu şi să fie 
condusă, aşa cum erau conduse toate celelalte treburi ale ţării, de 
către regele Angliei. Cum altfel ar fi putut el să fie rege? 


Nimeni din afara Bisericii nu contrazicea această logică. lar în sânul 
Bisericii, doar episcopul Fisher, bătrânul şi încăpăţânatul, dar loialul 
confesor al reginei, a protestat când Henric şi-a luat titlul de 
conducător suprem al Bisericii Angliei. 

— Ar trebui să-i interzici să mai vină la curte, i-a spus Anne lui 
Henric. 

Şedeau într-o firidă a sălii de audienţe a palatului de la Greenwich. 
Ea a coborât puţin vocea, din respect pentru solicitanţii veniţi să-l 
vadă pe rege şi pentru curtenii aflaţi pretutindeni în jurul lor. 

— Se strecoară mereu în odăile reginei şi şoptesc ore întregi. De 
unde să ştim că ea se spovedeşte, iar el se roagă? Cine ştie ce sfaturi 
îi dă el? Cine ştie ce intrigi urzesc? 

— Nu pot să-i interzic riturile creştine, a spus regele cu 
înţelepciune. N-o văd complotând în confesional. 

— E spionul ei, a zis Anne sec. 

El a bătut-o uşurel pe mână. 

— Linişteşte-te, scumpa mea. Sunt conducătorul Bisericii Angliei, 
acum pot să hotărăsc singur în privinţa căsătoriei mele. Lucrul e ca şi 
înfăptuit. 

— Fisher va vorbi împotriva noastră, se agită ea. Şi toţi îi vor da 
ascultare. 

— Fisher nu e conducătorul suprem al Bisericii, a repetat Henric 
savurând cuvintele. Eu sunt. 

S-a uitat la unul dintre solicitanţi. 

— Ce doreşti? Poţi să te-apropii. 

Omul a înaintat, ţinând în mână o hârtie - o neînțelegere legată de 
un testament pe care tribunalul epitropilor nu reuşise s-o rezolve. 
Tata, care-l adusese pe om la curte, s-a tras înapoi şi l-a lăsat să-şi 
formuleze cererea. Anne s-a strecurat de lângă Henric şi s-a apropiat 
de tata, i-a atins mâneca şi i-a şoptit ceva. Apoi s-au despărţit, iar ea 
s-a întors la rege zâmbind. 

Eu împărţeam cărţile ca să jucăm o partidă. M-am uitat în jur, 
căutând un gentilom care să fie al patrulea la joc. Sir Francis Weston 
s-a îndreptat spre mine şi s-a înclinat, întrebând: 

— Pot să-mi pun miză inima? 

George ne privea, zâmbind la flirtul lui sir Francis cu o privire plină 
de căldură. 

— N-aveţi ce să puneţi miză, i-am amintit. Mi-aţi jurat că v-aţi 
pierdut inima când m-aţi văzut în rochia cea albastră. 

— Am recăpătat-o când aţi dansat cu regele, mi-a răspuns el. E 
sfărâmată, dar am recăpătat-o. 

— Nu e o inimă, ci o săgeată veche şi uzată, a remarcat Henric. O 
slobozi întruna şi apoi te duci s-o recuperezi. i 

— Nu-şi găseşte niciodată ţinta, a spus sir Francis. In comparaţie cu 


Maiestatea Voastră, sunt un ţintaş foarte slab. 
— Eşti şi un jucător de cărţi slab, a spus Henric plin de speranţă. Să 
jucăm pe un şiling punctul! 


Câteva seri mai târziu, episcopul Fisher s-a îmbolnăvit şi a fost la un 
pas de moarte. Trei dintre oamenii care cinaseră cu el au murit 
otrăviţi şi alţi membri ai casei sale erau de asemenea bolnavi. Cineva 
îl mituise pe bucătarul lui să-i pună otravă în supă. Doar norocul a 
făcut ca episcopul Fisher să nu vrea supă în seara aceea. 


N-am întrebat-o pe Anne ce i-a spus tatei în prag, nici ce i-a 
răspuns el. N-am întrebat-o dacă a avut vreun amestec în boala 
episcopului şi în moartea celor trei oameni nevinovaţi care stătuseră 
cu el la masă. Nu e puţin lucru să te gândeşti că sora şi tatăl tău sunt 
nişte criminali. Dar mi-am amintit cât de întunecată era faţa ei când a 
jurat că-l urăşte pe Fisher tot atât de mult cât îl urâse pe cardinal. lar 
acum, cardinalul era mort de ruşine, iar cina lui Fisher fusese 
condimentată cu otravă. Simţeam că toată povestea, care începuse ca 
un flirt de vară, devenise prea întunecată şi luase prea mare amploare 
ca să vreau să-i aflu tainele. Mottoul sumbru al lui Anne, „Aşa va fi: 
pizmă pentru cine pizmuieşte”, părea un blestem pe care aceasta îl 
arunca asupra neamului Boleyn, asupra neamului Howard şi asupra 
ţării însăşi. 


Regina s-a aflat în centrul atenţiei curţii în timpul sărbătorii 
Paştelui, aşa cum se aşteptase. Regele cina cu ea în fiecare seară, tot 
numai zâmbet, astfel încât oamenii care veneau din Londra să-i vadă 
pe rege şi pe regină mâncând să spună la întoarcerea acasă că era 
păcat ca un bărbat în floarea vârstei să fie legat de o femeie cu mult 
mai bătrână şi cu un aer atât de grav. Uneori ea se retrăgea devreme 
de la cină, iar doamnele sale aveau de ales: să o însoţească sau să 
rămână în sala cea mare. Eu o urmam de fiecare dată. Mă săturasem 
de bârfa şi de scandalurile nesfârşite de la curte, de răutatea femeilor 
şi de farmecul fragil al surorii mele. Şi mă temeam de ceea ce aş fi 
putut vedea dacă rămâneam. Curtea era acum un loc mult mai puţin 
sigur decât la vremea când sosisem acolo prima oară, cu speranţe 
atât de înalte - când eram singura fată Boleyn din Anglia, proaspătă 
soţie cu speranţe mari în ceea ce-l privea pe soţul meu şi viaţa pe 
care aveam s-o duc alături de el. 

Regina mi-a acceptat serviciile fără să spună nimic. N-a adus vorba 
nici măcar o dată despre trădarea mea de dinainte. Intr-un singur 
rând m-a întrebat doar dacă n-aş prefera să stau în sala cea mare, 
privind festivitățile sau dansând. 

— Nu, am răspuns. 


Luasem în mână o carte şi mă pregăteam să-i propun să citesc cu 
glas tare în timp ce ea cosea la pânza pentru altar. Aproape terminase 
cerul albastru - era uimitor cât de repede şi de îngrijit lucrase. Pânza 
era întinsă pe genunchii ei ca o a doua rochie, revărsându-se spre 
podea într-un vârtej de albastru intens. li mai rămăsese de umplut 
doar ultimul colţ de cer. 

— Nu te interesează dansul? m-a întrebat. Pe tine, o văduvă 
tânără? Nu ai peţitori? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, Maiestate. 

— Tatăl tău îţi va căuta o nouă partidă, mi-a spus, atrăgându-mi 
atenţia asupra unui lucru evident. Ţi-a vorbit? 

— Nu. Şi lucrurile sunt... 

Îmi era cu neputinţă să închei propoziţia cum ar fi trebuit s-o facă 
un curtean. 

— Lucrurile sunt foarte frământate pentru noi. 

Regina Caterina a pufnit într-un râs autentic şi a recunoscut: 

— La asta nu m-am gândit. Ce risc mare pentru un bărbat tânăr! 
Cine ştie cât de sus s-ar putea ridica împreună cu voi? Cine ştie cât de 
jos ar putea cădea? 

Am zâmbit palid şi i-am arătat cotorul cărţii. 

— Aţi vrut să vă citesc, Maiestate? 

— Crezi că sunt în siguranţă? m-a întrebat ea pe neaşteptate. M-ai 
avertiza dacă viaţa mi-ar fi în primejdie, nu-i aşa? 

— In siguranţă cu privire la ce? 

— Otravă. 

M-am cutremurat de parcă seara de primăvară ar fi devenit brusc 
umedă şi rece. Am spus doar: 

— Trăim vremuri întunecate. Foarte întunecate. 

— Ştiu, mi-a răspuns ea. Şi începuseră atât de bine! 

Nu i-a mai vorbit nimănui în afară de mine despre teama de-a fi 
otrăvită, dar doamnele au observat că-i dădea lui Flo, căţeluşa ei, să 
guste din mâncarea ce i se aducea la micul dejun, înainte să mănânce 
şi ea. Una dintre ele, o fată Seymour - Jane - a remarcat că asta va 
face căţeaua să se îngraşe şi că strici educaţia câinelui dacă-l hrăneşti 
la masă. Altcineva a spus râzând că dragostea micuţei Flo era tot ce-i 
mai rămăsese reginei. N-am zis nimic. M-aş fi bucurat ca regina să-şi 
încerce mâncarea pe oricare din ele. Dacă am fi pierdut-o pe Jane 
Seymour, nu i s-ar fi dus prea tare dorul. 

Aşa că atunci când i s-a adus vestea că prinţesa Maria era bolnavă, 
primul meu gând, ca şi al reginei a fost acela că fiica ei cea frumoasă 
şi inteligentă fusese otrăvită. Probabil de sora mea. 

— Spune că e foarte bolnavă, a zis regina citind scrisoarea 
doctorului. Dumnezeule, spune că-i e rău de opt zile şi nu poate ţine 


niciun strop de mâncare în ea! 

Uitând de protocolul regal, i-am luat mâna, care tremura atât de 
tare, încât făcea foaia de hârtie să foşnească. 

— Nu poate fi otravă! i-am şoptit pe un ton imperios. Nimeni n-ar 
avea de câştigat otrăvind-o. 

— E moştenitoarea mea, a spus regina cu obrazul la fel de alb ca 
hârtia. Ar otrăvi-o Anne ca să mă sperie până-ntr-atât, încât să mă 
retrag la mănăstire? 

Am clătinat din cap. Nu eram în stare să spun cu certitudine ce-ar 
face Anne în împrejurările de faţă. 

— Oricum ar fi, trebuie să merg s-o văd! 

S-a dus la uşă şi a deschis-o cu o mişcare bruscă. 

— Unde-l găsesc pe rege? 

— Aflu eu. Daţi-mi voie să merg! Nu se poate să umblaţi aşa prin 
palat. 

— Nu, a zis ea, scoțând un geamăt de durere. Nu pot nici măcar să 
mă duc la el şi să-i cer îngăduinţa să o văd pe fiica noastră. Ce fac 
dacă femeia aceea spune nu? 

Preţ de câteva clipe n-am ştiut ce să-i răspund. Ideea ca regina 
Angliei s-o roage disperată pe sora mea, parvenita, să-i dea voie să-şi 
vadă copilul, o prinţesă cu sânge regesc, era prea mult, chiar şi pentru 
lumea asta cu susul în jos. 

— Nu va hotărî ea, Maiestate. Regele o iubeşte pe prinţesa Maria şi 
nu va dori ca, bolnavă fiind, să n-o aibă alături pe mama ei, care s-o 
îngrijească. 


Anne ştia deja de boala prinţesei. Anne ştia acum totul. Sistemul de 
spioni al unchiului, care fusese întotdeauna o reţea excelentă, 
recrutase câte un servitor din fiecare casă mai mare din Anglia, iar 
lucrurile aflate pe această cale erau puse în slujba surorii mele. Anne 
ştia că prinţesa Maria era bolnavă de supărare. Fetiţa trăia singură, 
doar cu servitorii şi confesorul ei, şi petrecea ore întregi în genunchi, 
rugându-se la Dumnezeu să îndrepte iarăşi dragostea tatălui ei către 
mama ei, soţia sa. Era bolnavă de durere. 

In seara aceea, când a venit în apartamentele reginei, regele avea 
răspunsul pregătit. 

— Poţi să mergi s-o vezi pe prinţesă, dacă vrei, şi să rămâi acolo. 
Cu binecuvântarea mea. Cu mulţumirile mele. Aşadar rămas-bun! 

Reginei i s-a scurs sângele din obraji. Părea bolnavă şi epuizată. 

— Nu te voi părăsi niciodată, soţul meu, a şoptit ea. Mă gândeam la 
copila noastră. Mă gândeam că ai vrea să ştii că e bine îngrijită. 

— E doar o fată, i-a răspuns el cu o voce plină de răutate. Pe fiul 
nostru nu te-ai grăbit atât de tare să-l îngrijeşti! Din câte-mi amintesc, 
pentru fiul nostru n-ai fost o infirmieră atât de eficientă! 


Regina a lăsat să-i scape un geamăt uşor de durere, dar el a 
continuat: 

— Aşadar, doamnă, vii la cină? Sau pleci la fiica dumitale? 

Ea a făcut un efort să-şi revină. Şi-a îndreptat trupul mărunt şi a 
acceptat braţul oferit de el, iar el a condus-o la masă ca pe-o regină. 
Dar nu se putea preface aşa cum se prefăcea el. S-a uitat de-a lungul 
sălii şi a văzut-o pe sora mea la propria ei masă, înconjurată de mica 
ei curte. Anne a simţit privirea întunecată a reginei asupra sa şi a 
ridicat ochii. l-a aruncat un zâmbet radios, plin de încredere în sine, 
iar regina, văzând încântarea făţişă de pe chipul lui Anne, a ştiut cui 
trebuie să-i mulţumească pentru cruzimea de care dăduse dovadă 
regele. A plecat capul şi a fărâmiţat o felie de pâine, fără s-o 
mănânce. 

In seara aceea, mulţi oameni au spus că un bărbat tânăr şi chipeş 
precum regele n-ar trebui să aibă drept pereche o femeie care pare 
destul de în vârstă ca să-i fie mamă şi, pe deasupra, mai e şi teribil de 
nefericită. 


Regina Caterina n-a părăsit terenul de tras cu arcul care era acum 
curtea decât după ce a îndurat toate injuriile posibile. Oricare altă 
femeie, în afară de sora mea, s-ar fi ruşinat privind cum îşi face regina 
curaj să-i ceară socoteală soţului ei. La câteva zile după primirea 
veştii despre boala prinţesei Maria, a luat cina cu regele în particular, 
împreună cu doamnele sale de companie şi cu gentilomii lui, plus doi 
ambasadori şi Thomas Cromwell, care la vremea aceea se afla 
pretutindeni. Era de faţă şi Thomas More, dând impresia clară că-şi 
dorea să fi fost în altă parte. 

Cărnurile fuseseră luate de pe masă şi erau aduse fructele şi vinul 
de desert. Regina s-a întors spre rege şi l-a rugat - ca şi cum ar fi fost 
o simplă solicitare - s-o trimită pe Anne de la curte. A numit-o 
„creatură fără pic de ruşine”. 

Am văzut faţa lui Thomas More şi am ştiut că şi pe-a mea se 
aşternuse aceeaşi expresie de uluială. Nu-mi venea să cred că regina 
îl provoca pe rege în public. Că ea, al cărei caz se afla chiar în acele 
clipe în faţa Papei de la Roma, avea curajul să-şi înfrunte soţul chiar în 
odaia acestuia şi să-i ceară politicos să-şi înlăture amanta. Nu-mi 
trecea prin minte de ce făcea asta, dar dintr-odată am înţeles. Pentru 
prinţesa Maria. Ca să-l facă să se ruşineze şi să-i dea voie să meargă 
la prinţesă. Risca totul ca să-şi vadă fiica. 

Obrazul lui Henric s-a făcut roşu ca focul de furie. Mi-am aţintit ochii 
asupra mesei şi m-am rugat la Dumnezeu ca turbarea lui să nu se 
reverse asupra mea. Cu capul plecat, am aruncat pe furiş o privire 
într-o parte şi l-am văzut pe ambasadorul Chapuys în aceeaşi poziţie. 
Numai regina, cu mâinile încleştate pe braţele jilţului, ca să nu 


tremure, şi-a păstrat capul sus, ochii pironiţi asupra feţei lui înroşite şi 
o expresie de solicitare politicoasă, de mult deprinsă, pe chip. 

— Dumnezeu mi-e martor! a strigat Henric la ea. N-o voi trimite 
niciodată pe lady Anne de la curte! N-a făcut nimic care să ofenseze 
pe orice om care gândeşte aşa cum trebuie! 

— Este amanta voastră, a spus regina încet. lar acest lucru este 
scandalos într-o casă cu frica lui Dumnezeu. 

— Niciodată! 

Strigătul lui Henric a devenit urlet. Am tresărit. Era la fel de 
înspăimântător ca un urs prins în capcană. 

— Niciodată! E o femeie cât se poate de virtuoasă! 

— Nu-i adevărat, a replicat regina calm. E lipsită de ruşine şi 
neobrăzată, cu gândul şi cu vorba, chiar dacă nu şi cu fapta, şi nu e 
tovarăşa potrivită pentru o femeie cinstită sau pentru un prinţ creştin. 

Henric a sărit în picioare, dar ea tot n-a dat înapoi. 

— Ce naiba vrei de la mine?! i-a strigat în faţă. 

Saliva lui i-a împroşcat obrazul. Regina n-a clipit, nici n-a întors 
faţa. A rămas nemişcată în jilţ, de parcă ar fi fost de piatră, iar el - o 
viitură cumplită de primăvară ce se izbeşte de maluri. 

— Vreau s-o văd pe prinţesa Maria, a spus ea încet. Asta e tot. 

— Du-te! a răcnit el. Du-te! Pentru numele lui Dumnezeu, du-te! Şi 
lasă-ne pe toţi în pace. Pleacă şi rămâi acolo! 

Regina Caterina a clătinat încet din cap şi a zis pe ton scăzut: 

— Nu vă voi părăsi nici măcar pentru fiica mea, cu toate că-mi veţi 
frânge inima. 

A urmat o tăcere prelungă şi dureroasă. Am ridicat privirea. Regina 
avea lacrimi pe obraz, dar înfăţişarea ei era foarte calmă. Ştia că 
tocmai a renunţat la şansa de a-şi vedea copilul, deşi copilul ei era 
poate pe moarte. 

Henric a sfredelit-o cu o privire plină de ură absolută preţ de câteva 
clipe, iar regina a întors capul şi i-a făcut semn unui servitor din 
spatele ei, spunând rece: 

— Mai toarnă vin pentru Maiestatea Sa. 

Mânios, regele a sărit în picioare şi şi-a împins jilţul, care s-a frecat 
de podeaua din lemn scoțând un sunet ca un țipăt. Ambasadorul, 
lordul cancelar şi noi, ceilalţi, ne-am ridicat nesiguri odată cu el. 
Henric s-a trântit înapoi pe jilţ de parcă ar fi fost epuizat. Ne-am 
înclinat, complet nedumeriţi. Regina Caterina s-a uitat la el. Părea la 
fel de stoarsă de confruntare, dar nu era înfrântă. A spus foarte încet: 

— Te rog! 

— Nu! i-a răspuns el. 


O săptămână mai târziu, regina şi-a reînnoit cererea. Nu mă aflam 
cu ea când a avut loc scena, dar Jane Seymour mi-a povestit, cu ochii 


măriţi de revoltă, că regina şi-a apărat poziţia, cu toate că regele s-a 
dezlănţuit în culmea furiei. 

— Cum de îndrăzneşte? a întrebat ea. 

— O face pentru copila ei, am spus cu amărăciune. 

M-am uitat la chipul tânăr al lui Jane şi mi-am zis că înainte să-l 
nasc pe fiul meu, fusesem o neghioabă tot atât de mare ca prostuţa 
din faţa mea. 

— Vrea să fie cu fiica ei, am adăugat. N-ai cum să înţelegi. 

Henric i-a dat voie reginei să plece abia când doctorii au spus că 
prinţesa se afla la un pas de moarte şi că întreba în fiecare zi când 
vine mama ei. A poruncit ca prinţesa Maria să fie dusă cu lectica la 
palatul Richmond, pentru ca regina s-o poată întâlni acolo. M-am dus 
în curtea grajdurilor ca s-o văd înainte de plecare. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, Maiestate, pe voi şi pe prinţesă! 

Regina a spus doar: 

— Măcar acum pot fi cu ea. 

Am încuviinţat şi m-am dat la o parte, iar grupul călare a trecut pe 
lângă mine - stindardul reginei în faţă, urmat de şase călăreţi, apoi 
regina şi două dintre doamnele ei, apoi călăreţii din spate - şi în 
câteva clipe a dispărut. 

Din cealaltă parte a curţii grajdurilor, William Stafford mă privea 
cum flutur mâna în semn de rămas-bun. 

— Aşadar poate în sfârşit să-şi vadă fiica. 

S-a apropiat agale de locul în care stăteam, ridicându-mi poalele 
rochiei ca s-o feresc de noroi. 

— Se zice că sora Domniei Voastre jură că regina nu se va mai 
întoarce niciodată la curte. Spune că regina îşi iubeşte cu atâta 
nesăbuinţă fiica, încât a plecat s-o vadă şi că, prin această călătorie, a 
pierdut coroana regatului. 

— Nu ştiu nimic despre asta sau despre orice altceva, am spus cu 
încăpățânare. 

A râs şi ochii lui căprui au strălucit. 

— Păreţi foarte neştiutoare astăzi. Nu vă bucuraţi de măreţia la 
care a ajuns sora Domniei Voastre? 

— Nu cu preţul ăsta, am spus scurt. 

M-am întors şi m-am îndepărtat. Abia făcusem cinci-şase paşi, când 
m-a ajuns. 

— Şi cum rămâne cu Domnia Voastră, lady Carey? Nu v-am văzut 
de zile întregi. Se întâmplă vreodată să mă căutaţi? 

Am ezitat. 

— Fireşte că nu vă caut. 

Şi-a potrivit pasul după al meu şi a spus cu o sinceritate 
surprinzătoare: 

— Nici nu mă aştept. Chiar dacă glumesc cu Domnia Voastră, 


doamnă, ştiu prea bine că sunteţi mult deasupra mea. 

— Aşa şi este, am spus pe un ton nepoliticos. 

— O, ştiu, m-a asigurat el din nou. Dar credeam că ne plăcem 
reciproc. 

— Nu pot să joc cu dumneata jocurile astea, am spus cu blândeţe. 
Fireşte că nu vă caut. Vă aflaţi în slujba unchiului meu, iar eu sunt 
fiică de conte, a contelui de Wiltshire... 

— O onoare recentă, a adăugat el repede. 

M-am încruntat, uşor distrasă de întrerupere. 

— N-are nicio importanţă dacă e o onoare primită azi sau acum o 
sută de ani. Eu sunt fiică de conte, iar dumneata eşti un nimeni. 

— Dar cum e cu tine, Mary? Lăsând deoparte titlurile? Spune-mi, 
Mary, frumoasă Mary Boleyn, nu mă cauţi niciodată? Nu te gândeşti 
niciodată la mine? 

— Niciodată, am spus sec şi am plecat, lăsându-l sub arcada ce 
ducea spre curtea grajdurilor. 


Vara anului 1531 


Curtea s-a mutat la Windsor, iar regina a adus-o cu ea la castel pe 
prinţesa Maria, încă foarte palidă şi slabă. Regele nu putea fi altfel 
decât duios cu singurul său copil legitim. Atitudinea faţă de soţia lui se 
îndulcea, apoi se înăsprea din nou, în funcţie de locul unde se afla: cu 
sora mea sau la căpătâiul fiicei sale. Regina, căreia rugăciunile şi 
îngrijirile acordate prinţesei nu-i mai lăsau timp să doarmă, nu era 
niciodată într-atât de ostenită încât să nu-l întâmpine cu un zâmbet şi 
cu o reverență, era mereu o stea de neclintit pe firmamentul curţii. Ea 
şi prinţesa urmau să se odihnească la Windsor peste vară. 

Mi-a zâmbit când m-a văzut intrând cu un mic buchet de trandafiri 
timpurii. 

— M-am gândit că prinţesei Maria îi va plăcea să-i aibă la căpătâi. 
Au un miros foarte plăcut. 

Regina Caterina a luat trandafirii şi i-a mirosit. 

— Eşti o doamnă de la ţară, a spus ea. Niciuna din celelalte doamne 
ale mele nu s-ar fi gândit să culeagă flori şi să le aducă înăuntru. 

— Copiilor mei le place foarte mult să aducă flori în camera lor. 
Împletesc cununi şi coliere din margarete. De multe ori, când o sărut 
pe Catherine, găsesc pe pernă flori de piciorul-cocoşului căzute din 
părul ei. 

— Regele ţi-a dat voie să mergi la Hever câtă vreme curtea 
călătoreşte? 

Am zâmbit văzând cât de bine ghicise motivul mulţumirii mele. 

— Da. Şi pot rămâne acolo toată vara. 

— Atunci vom fi amândouă alături de copiii noştri, şi tu, şi eu. Te 
vei întoarce la curte la toamnă? 

— Da, am promis. Mă voi întoarce în serviciul vostru, Maiestate, 


dacă doriţi. 

— Şi o vom lua de la capăt, a spus ea. Crăciunul, când sunt 
indiscutabil regină, şi vara, când sunt părăsită. 

Am dat din cap a încuviinţare. 

— Îl ţine lângă ea, nu-i aşa? ; 

S-a uitat pe ferestrele ce dădeau spre grădini şi spre fluviu. In 
depărtare îi puteam zări pe rege şi pe Anne făcând o plimbare pe 
poteca de pe malul apei înainte să plece în procesiunea de vară. 

— Da, am răspuns scurt. 

— Care crezi că e secretul ei? 

— Cred că seamănă foarte mult unul cu altul, am spus, disprețul 
faţă de amândoi strecurându-mi-se în glas. Amândoi ştiu precis ce vor 
şi niciunul nu se dă în lături de la nimic ca să obţină acel lucru. Au 
amândoi capacitatea de-a se concentra exclusiv asupra unui lucru. De 
aceea este regele atât de bun la sporturi. Când se află pe urmele unui 
cerb, nu vede nimic altceva în inima sa decât cerbul. lar Anne e la fel. 
S-a educat singură să-şi urmeze doar propriul interes. lar acum 
dorinţele lor sunt identice. Asta îi face... 

M-am oprit, căutând cuvântul potrivit. 

— Uluitori, am spus. 

— Şi eu pot fi uluitoare, a spus regina. 

Am privit-o cu coada ochiului. Dacă n-ar fi fost regină, aş fi cuprins- 
o cu braţul pe după umeri şi aş fi îmbrăţişat-o. 

— Cine ştie asta mai bine decât mine? V-am văzut înfruntându-l pe 
rege într-unul din accesele sale de furie, v-am văzut înfruntând doi 
cardinali şi Consiliul Coroanei. Dar Maiestatea Voastră îl slujiţi pe 
Dumnezeu, îl iubiţi pe rege şi vă iubiţi copilul. Nu vă întrebaţi doar: 
„Ce anume vreau eu?”. 

A încuviinţat din cap. 

— Asta ar însemna să cad în păcatul egoismului. 

M-am uitat spre cele două siluete de pe malul apei, cei mai egoişti 
oameni din câţi cunoşteam. 

— Da. 


M-am dus în curtea grajdurilor ca să mă asigur că au fost încărcate 
cuferele şi că iapa mea a fost pregătită pentru plecarea de a doua zi 
dimineaţă şi l-am găsit pe William Stafford verificând roţile căruţei. 

— Mulţumesc, am spus, puţin surprinsă să-l găsesc acolo. 

S-a îndreptat de spate şi mi-a aruncat un zâmbet luminos. 

— Vă voi escorta. Nu v-a spus unchiul Domniei Voastre? 

— Sunt sigură că mi-a pomenit de altcineva. 

Mi-a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Într-adevăr. Dar omul acela nu e în stare să călărească mâine. 

— De ce nu? 


— Îi e rău de la băutură. 

— E beat acum şi nu va fi în stare să călărească mâine? 

— Ar fi trebuit să spun că îi va fi rău de la băutură. 

Am aşteptat. 

— li va fi rău de la băutură mâine, fiindcă diseară va fi mort de 
beat. 

— Puteţi prevedea viitorul? 

— Pot să prevăd că eu voi turna vinul, a chicotit el. Nu mi-e îngăduit 
să vă escortez, lady Carey? Ştiţi doar că voi avea grijă să ajungeţi în 
siguranţă. 

— Desigur că vă e îngăduit, am spus puţin fâstâcită. Atâta doar 
că... 

Stafford devenise foarte tăcut - aveam impresia că mă asculta nu 
doar cu urechile, ci cu toate simţurile. 

— Atâta doar că ce? m-a îmboldit el. 

— N-aş vrea să suferiţi. Nu puteţi fi pentru mine mai mult decât un 
om aflat în slujba unchiului meu. 

— Dar ce ne-ar împiedica să ne plăcem reciproc? 

— Cele mai serioase necazuri cu familia mea. 

— Şi asta ar conta foarte mult? N-ar fi mai bine să aveţi un prieten, 
unul adevărat, indiferent cât de neînsemnat ca poziţie, decât să fiţi o 
mare doamnă singură, aflată la porunca surorii sale? 

M-am îndepărtat de el. Ideea de-a mă afla în slujba lui Anne mă 
enerva la fel de mult ca oricând. 

— Aşadar vă însoțesc la Hever mâine? m-a întrebat, rupând 
intenţionat vraja. 

— Dacă vreţi, am răspuns pe un ton nepoliticos. Un om sau altul, 
mi-e totuna. 

L-am văzut înăbuşindu-şi râsul, dar nu m-a contrazis. M-a lăsat să 
plec, iar eu am ieşit din curtea grajdurilor dorindu-mi ca el să fugă 
după mine şi să-mi spună că el nu era totuna cu oricare alt bărbat şi 
că puteam fi foarte sigură de asta. 


Când am urcat în odaia mea, am găsit-o pe Anne potrivindu-şi 
pălăria în oglindă, strălucind de entuziasm. 

— Plecăm! mi-a spus. Vino şi urează-ne drum bun. 

Am urmat-o pe scări, având grijă să nu calc pe trena lungă a rochiei 
ei bogate, din catifea roşie. 

Am ieşit pe marile uşi duble şi l-am văzut pe Henric, deja urcat în 
şa, cu calul negru de vânătoare al lui Anne aşteptând nerăbdător 
lângă el. Mi-am dat seama îngrozită că sora mea îl făcuse pe rege să 
aştepte ca să-şi aranjeze ea pălăria. 

Henric zâmbea. Anne putea face orice. Doi bărbaţi tineri au sărit ca 
s-o ajute să urce în şa, iar ea a cochetat o clipă, nehotărându-se 


căruia din ei să-i acorde privilegiul de-a ţine mâinile făcute căuş sub 
cizma ei. Regele a dat semnalul de pornire şi s-au pus toţi în mişcare. 
Anne m-a privit peste umăr şi mi-a făcut semn cu mâna, strigând: 

— Spune-i reginei că am plecat! 

— Poftim?! Desigur că v-aţi luat rămas-bun de la ea! 

Anne râse. 

— Nu. Am plecat pur şi simplu. Spune-i că am plecat şi că a rămas 
singură. 

Imi venea să fug după ea, s-o trag jos de pe cal şi s-o pălmuiesc 
pentru răutatea aceea. Dar am rămas în prag, zâmbindu-i regelui şi 
făcându-i cu mâna surorii mele. Apoi, în timp ce călăreţii, căruțele, 
avangarda, soldaţii şi întreaga gospodărie treceau cu mare larmă pe 
lângă mine, m-am întors şi am intrat încet în castel. 

Am lăsat uşile să se închidă cu zgomot în urma mea. Era foarte, 
foarte linişte. Tapiseriile de pe pereţi dispăruseră, din sala cea mare 
fuseseră luate câteva mese şi pretutindeni domneau ecourile tăcerii. 
Focul murise în cămin, căci nu mai erau oşteni care să arunce buşteni 
pe jăratic şi să mai ceară bere. Razele soarelui pătrundeau prin 
ferestre, aruncând fâşii de lumină aurie pe podea şi luminând firicelele 
de praf ce dansau în aer. Nu mai stătusem niciodată într-un palat 
regal în care să nu se audă niciun zgomot. Încăperile erau mereu 
însufleţite şi răsunau întotdeauna de forfota oamenilor care munceau, 
se agitau cu treburi sau se distrau cu felurite jocuri. Erau mereu 
servitori care se certau, ordine strigate de la etaj, oameni care se 
rugau să fie primiţi sau să li se acorde o favoare sau alta, muzicieni 
care cântau, câini care lătrau şi curteni care flirtau. 

Am urcat scările spre apartamentele reginei auzindu-mi limpede 
tocurile ţăcănind pe lespezi. Am bătut la uşă şi până şi sunetul scos de 
vârful degetelor mele ce loveau lemnul mi s-a părut nefiresc de 
puternic. Am deschis uşa şi m-am gândit la început că odaia e pustie. 
Apoi am văzut-o. Stătea la fereastră, privind drumul şerpuit ce pornea 
de la palat. Putea să vadă cum se îndepărtează tot mai mult de castel 
curtea aceea, care fusese odinioară a ei, condusă de cel care fusese 
soţul ei, şi toţi prietenii şi servitorii ei, bunurile, mobilierul şi chiar şi 
rufăria casei, urmând-o pe Anne Boleyn călare pe calul ei mare şi 
negru şi lăsând-o pe ea singură. 

— A plecat, a spus pe un ton mirat. Fără să-şi ia măcar rămas-bun 
de la mine. 

Am încuviinţat din cap. 

— N-a mai făcut niciodată aşa ceva. Oricât de rău ar fi stat lucrurile, 
venea întotdeauna la mine să-i dau binecuvântarea înainte să plece. 
Uneori îmi spuneam că e ca un băiat, băiatul meu, că oricât de mult s- 
ar îndepărta, va dori mereu să ştiu că se poate întoarce la mine. Îmi 
cerea întotdeauna binecuvântarea, înaintea oricărei călătorii. 


O trupă de călăreţi mergea la trap de-a lungul caravanei cu bagaje, 
cerându-le căruţaşilor să strângă rândurile şi să păstreze mai bine 
ordinea. De la ferestrele reginei se putea auzi zgomotul roţilor. Nu era 
cruţată de nimic. 

Pe scări s-a auzit un tropăit de cizme, urmat de o bătaie scurtă în 
uşa pe jumătate deschisă. M-am dus să răspund. Era unul dintre 
oamenii regelui, cu o scrisoare purtând sigiliul regal. Regina s-a întors 
pe dată, cu chipul luminat de bucurie, şi a traversat grăbită odaia ca 
să ia scrisoarea din mâna lui. 

— Uite! N-a plecat fără o vorbă. Mi-a scris! 

S-a dus cu scrisoarea la lumină şi a rupt sigiliul. 

Pe măsură ce citea parcă îmbătrânea sub ochii mei. Culoarea din 
obraji i s-a şters, lumina din ochi i-a pierit, zâmbetul i-a dispărut de pe 
buze. S-a prăbuşit pe bancheta de la fereastră, iar eu l-am împins pe 
om afară din odaie şi i-am închis uşa în faţa pe care se citea 
curiozitatea. M-am apropiat de regină într-un suflet şi am 
îngenuncheat alături de ea. 

Regina s-a uitat la mine, dar fără să mă vadă, avea ochii plini de 
lacrimi. 

— Trebuie să părăsesc castelul, a şoptit ea. Mă alungă. Cardinal, 
ne-cardinal, Papă, ne-Papă, mă trimite în exil. Trebuie să plec într-o 
lună, iar fiica noastră la fel. 

Mesagerul a bătut în uşă şi şi-a strecurat prudent capul în odaie. 
Am sărit în picioare şi i-aş fi trântit uşa în nas pentru impertinenţă, dar 
regina m-a apucat de mânecă, oprindu-mă. 

— Vreun răspuns? a întrebat omul fără să-i spună măcar 
„Maiestate”. 

— Oriunde aş merge, rămân soţia lui şi mă voi ruga pentru el, a 
spus ea cu glas hotărât. 

S-a ridicat în picioare. 

— Spune-i regelui că-i doresc numai bine în această călătorie, că 
îmi pare rău că nu mi-am luat rămas-bun de la el; dacă mi-ar fi spus 
că pleacă atât de curând, aş fi avut grijă să nu pornească la drum fără 
binecuvântarea soţiei sale. Şi roagă-l să-mi trimită un mesaj, ca să-mi 
dea de ştire că e sănătos. 

Mesagerul a încuviinţat din cap, mi-a aruncat o scurtă privire de 
scuză şi a ieşit. Am aşteptat. i 

M-am apropiat împreună cu regina de fereastră. Îl puteam vedea pe 
mesager, călare pe calul lui, înaintând de-a lungul caravanei cu 
bagaje, care încă se mai putea zări pe drumul şerpuit ce mergea pe 
lângă râu. Apoi mesagerul a dispărut din raza vederii noastre. Anne şi 
Henric, poate ţinându-se de mână, poate cântând împreună, erau 
probabil departe, pe drumul spre Woodstock. 

— N-am crezut niciodată că se va încheia aşa, a spus regina cu o 


voce stinsă. N-am crezut că va fi în stare să mă părăsească fără să-şi 
ia rămas-bun. 


Eu şi copiii mei aveam parte de o vară frumoasă. Henry avea cinci 
ani, iar sora lui - şapte, aşa că am hotărât că ar trebui să aibă fiecare 
poneiul lui. Dar n-am reuşit să găsesc nicăieri în ţinut o pereche de 
ponei buni, suficient de mici şi de docili pentru noi. Pe drumul spre 
Hever îi vorbisem lui William Stafford despre acest lucru, aşa că n-am 
fost complet surprinsă când l-am văzut întorcându-se la castel, 
nepoftit, o săptămână mai târziu, cu câte un ponei mic şi rotofei de o 
parte şi de alta a calului său zvelt de vânătoare. 

Mă plimbam cu copiii pe pajiştile din faţa şanţului de apărare. l-am 
făcut semn cu mâna, iar el a ieşit de pe alee şi a pornit spre noi, de-a 
lungul şanţului. Îndată ce au văzut poneii, Henry şi Catherine au 
început să sară în sus de încântare. 

— Aşteptaţi, i-am prevenit. Staţi să vedem. Nu ştim dacă sunt buni. 
Nu ştim dacă vrem să-i cumpărăm. 

— Aveţi dreptul să fiţi precaută. Sunt un negustor viclean! a zis 
William Stafford coborând din şa. 

Mi-a luat mâna şi a dus-o la buze. 

— Unde aţi reuşit să-i găsiţi? 

Catherine apucase funia micului ponei cenuşiu şi-l mângâia pe bot. 
Henry, ascuns după fusta mea, se uita la cel castaniu cu un amestec 
de teamă şi încântare. 

— A, ştiţi, pe pragul uşii, a zis într-o doară. Dacă nu vă plac, pot să-i 
trimit înapoi. 

S-a auzit pe dată un strigăt de protest din partea lui Henry, ascuns 
în continuare după fusta mea. 

— Nu-i trimite înapoi! 

William Stafford s-a lăsat într-un genunchi, ca să fie la aceeaşi 
înălţime cu Henry, şi a spus cu bunătate: 

— leşi de-acolo, băiete! N-o să ajungi niciodată un bun călăreț dacă 
te ascunzi în spatele mamei tale. 

— Muşcă? 

— Trebuie să ţii palma întinsă când îl hrăneşti, i-a explicat William. 
Aşa, nu poate să muşte. 

A întins palma lui Henry şi i-a arătat cum mănâncă un cal. 

— Merge la galop? l-a întrebat Catherine. Ştii, la fel ca şi calul 
mamei? 

— Nu poate merge la fel de repede, dar merge la galop, răspunse 
William. Şi poate să sară. 

Henry a făcut ochii cât farfuriile. 

— Pot să sar cu el? 

William s-a ridicat şi mi-a zâmbit. 


— Întâi trebuie să înveţi să te ţii în şa, să mergi la pas, la trap şi la 
galop uşor. Apoi poţi să treci la lupta cu lancea şi la salturi. 

— Mă înveţi? l-a întrebat Catherine. Mă înveţi, nu-i aşa? Stai cu noi 
toată vara şi învaţă-ne să călărim! 

Zâmbetul lui William era neruşinat de triumfător. 

— Ei bine, mi-ar plăcea, desigur. Dacă mama voastră îmi dă voie să 
rămân. 

Copiii s-au întors pe dată spre mine. 

— Spune da! m-a implorat Catherine. 

— Te rog! a stăruit Henry. 

— Dar vă pot învăţa eu să călăriţi. 

— Nu şi să luptăm cu lancea! a exclamat Henry. lar tu călăreşti pe- 
o parte. Eu trebuie să călăresc drept. Nu-i aşa, domnule? Trebuie să 
călăresc drept, fiindcă sunt băiat şi voi fi bărbat. 

William m-a privit peste capul fiului meu, care se bâţâia nerăbdător. 

— Ce spuneţi, lady Carey? Pot să rămân aici peste vară şi să-l învăţ 
pe fiul Domniei Voastre să călărească drept? 

Mi-am ascuns amuzamentul. 

— Foarte bine. Le puteţi cere servitorilor din casă să vă 
pregătească o odaie, dacă vreţi. 


În fiecare dimineaţă, William Stafford şi cu mine ne plimbam 
ceasuri întregi împreună cu copiii, care erau aşezaţi în şa pe poneii 
lor. După cină le puneam poneilor hăţuri lungi, de instrucţie şi-i lăsam 
să meargă la pas, la trap şi apoi la galop uşor, în cerc, iar copiii se 
agăţau de ei ca două mici grămăjoare însufleţite. 

William avea o răbdare nesfârşită cu ei. Avea grijă să-i înveţe câte 
ceva nou în fiecare zi, deşi bănuiam că totodată avea grijă să nu-i 
înveţe prea repede. Voia ca ei să poată călări singuri la sfârşitul verii, 
dar nu mai devreme. 

— N-ai o casă a dumitale unde să mergi? l-am întrebat deloc amabil 
într-o seară, în timp ce ne întorceam la castel, fiecare cu un ponei de 
frânghie. 

Soarele cobora în spatele turnurilor, iar castelul arăta ca un mic 
palat de basm, cu ferestrele scăldate într-o lumină trandafirie şi, în 
spatele lui, cerul palid, brăzdat de nori. 

— Tatăl meu locuieşte în Northampton. 

— Eşti singurul lui fiu? 

Intrebarea-cheie l-a făcut să zâmbească. 

— Nu, sunt al doilea fiu: bun de nimic, milady. Dar, dacă voi putea, 
îmi voi cumpăra o mică fermă în Essex. Mi-am pus în cap să fiu 
proprietarul unei ferme mici. 

— De unde veţi lua banii? am întrebat curioasă. Nu cred că unchiul 
meu vă plăteşte prea bine. 


— Am slujit pe o corabie şi am primit ceva bani dintr-o pradă, acum 
câţiva ani. Am destul ca să încep. Şi pe urmă voi căuta o femeie 
căreia să-i placă să trăiască într-o casă frumoasă, în mijlocul 
câmpurilor sale, şi să ştie că nimic - nici puterea prinților, nici 
răutatea reginelor - n-o poate atinge. 

— Reginele şi prinții te pot atinge oricând. Altfel n-ar fi regine şi 
prinți. 

— Da, dar poţi să fii atât de neînsemnat, încât să nu prezinţi interes 
pentru ei. Un pericol ar fi băiatul tău. Câtă vreme văd în el 
moştenitorul tronului, nu-l vor scăpa nicio clipă din ochi. 

— Dacă Anne va naşte un băiat, va renunţa la al meu, am spus. 

Fără să-mi dau seama, îi urmasem firul gândurilor ca şi cum mi-aş fi 
potrivit pasul după al lui. lar el, viclean, nu spusese nimic care să mă 
neliniştească. 

— Mai mult chiar, va dori ca el să se afle departe de curte. Ar putea 
să stea cu noi şi l-am putea creşte ca pe un mic cavaler de la ţară. Nu 
e o viaţă rea pentru un bărbat. Poate cea mai bună viaţă posibilă. Nu- 
mi place la curte. lar acum, de câţiva ani, nu ştii niciodată cum stai. 

Am ajuns la podul mobil şi, ca şi cum am fi fost înţeleşi, i-am ajutat 
pe copii să descalece. Catherine şi Henry au fugit în casă în timp ce 
William şi cu mine am dus poneii în curtea grajdurilor. Doi băieţi au 
venit să-i ia. 

— Veniţi la cină? l-am întrebat pe un ton nepăsător. 

— Desigur, mi-a răspuns. 

Mi-a făcut o mică plecăciune şi s-a îndepărtat. 


Abia în odaia mea, când am îngenuncheat ca să mă rog în seara 
aceea şi m-am trezit că gândurile îmi rătăcesc aiurea, cum se 
întâmplă întotdeauna, mi-am dat seama că l-am lăsat să-mi vorbească 
de parcă eu aş fi fost femeia care şi-ar fi dorit o casă frumoasă în 
mijlocul propriilor câmpuri şi pe William Stafford în patul conjugal. 


Dragă Mary, 

Vom sosi la Richmond ca să petrecem toamna, iar în iarnă vom 
merge la Greenwich. Regina nu va mai locui niciodată sub acelaşi 
acoperiş cu regele. Va pleca la More, vechea reşedinţă a lui Wolsey 
din Hertfordshire, iar regele îi va îngădui să-şi ia propria curte 
acolo, ca să nu se plângă că e prost tratată. 

Nu vei mai fi în serviciul ei, mă vei sluji doar pe mine. 

Regele şi cu mine avem încredere că Papa este îngrozit de ceea 
ce ar putea face regele cu Biserica din Anglia. Suntem siguri că va 
decide în favoarea noastră imediat ce curtea se va aduna din nou 
în toamnă. Mă pregătesc pentru nuntă în toamnă şi, la scurt timp 
după aceea, pentru încoronare. Totul e aproape încheiat - pizmă 


pentru cine pizmuieşte! 

Unchiul s-a purtat foarte rece cu mine, iar ducele de Suffolk s-a 
întors împotriva mea. Henric l-a trimis de la curte vara asta şi m- 
am bucurat să văd că i se dă o lecţie. Sunt prea mulţi oameni care 
mă pizmuiesc şi mă urmăresc. Mary, vreau să fii la Richmond când 
sosesc. Nu ai voie s-o vizitezi pe re... pe Caterina de Aragon la 
More. Şi nu ai voie să rămâi la Hever. Fac toate astea pentru fiul 
tău în aceeaşi măsură în care le fac pentru mine, iar tu mă vei 
ajuta. 

Anne. 


i Toamna anului 1531 

In toamna aceea, când m-am întors la curte, mi-am dat seama că 
regina fusese în sfârşit înlăturată. Anne îl convinsese pe Henric că nu 
mai avea niciun rost să păstreze aparențele de soţ bun. Puteau la fel 
de bine să-şi arate chipul neruşinat în faţa lumii şi să-i sfideze pe toţi 
cei care li se împotriveau. 

Henric s-a arătat generos. Caterina de Aragon trăia în condiţii 
foarte bune la More şi primea ambasadori aflaţi în vizită, ca şi cum ar 
fi fost în continuare o regină iubită şi onorată. Avea un personal de 
peste două sute de oameni, dintre care cincizeci erau slujitoare 
personale. Nu erau cele mai bune dintre femeile tinere: acelea se 
adunau toate la curtea regelui şi ajungeau să facă parte din 
personalul lui Anne. Ea şi cu mine am petrecut o zi veselă alocând 
curţii reginei tinerele femei care nu ne plăceau. In felul acesta ne-am 
descotorosit de şase fete Seymour şi am râs închipuindu-ne ce mutră 
va face sir John Seymour când va afla. 

— AŞ vrea s-o putem trimite pe nevasta lui George s-o slujească pe 
regină! am zis eu. Ar fi mult mai fericit dacă ar veni acasă şi ar 
constata că a dispărut. 

— Prefer s-o ţin aici, unde o pot supraveghea, decât s-o trimit 
undeva unde poate pricinui mai multe necazuri. In jurul reginei vreau 
doar nulităţi. 

— Nu se poate să-ţi fie în continuare teamă de ea! Ai distrus-o 
complet. 

Anne a clătinat din cap. 

— Câtă vreme va trăi, nu voi fi în siguranţă. După cum nici ea nu va 
fi în siguranţă câtă vreme voi trăi eu. Acum nu mai e doar o chestiune 
de bărbat sau de tron. E ca şi cum eu aş fi umbra ei, iar ea - umbra 
mea. Suntem legate una de alta până la moarte. Una din noi trebuie 
să învingă pe deplin şi niciuna dintre noi nu poate fi sigură că a învins 
decât când cealaltă e moartă şi îngropată. 

— Cum ar putea ea să învingă? am întrebat. Regele nici măcar n-o 
va mai vedea. 

— Nu ştii cât de mult mă urăsc oamenii! a şoptit Anne. 


A trebuit să mă aplec spre ea ca s-o aud. 

— Acum, când ne aflăm în procesiune, mergem de la o reşedinţă la 
alta şi nu ne oprim deloc în sate. Oamenii au auzit zvonurile de la 
Londra şi nu mă mai văd ca pe fata frumoasă care călăreşte lângă 
rege, ci ca pe femeia care a distrus fericirea reginei. Dacă zăbovim 
într-un sat, oamenii strigă tot felul de lucruri împotriva mea. 

— Nu se poate! 

Ea a dat din cap. 

— lar când regina a venit la Londra şi a dat un banchet, în faţa 
palatului Ely s-au adunat o mulţime de oameni şi toţi îi strigau 
binecuvântări şi-i promiteau că nu-şi vor pleca niciodată genunchii în 
faţa mea. 

— O mână de servitori morocănoşi. 

— Şi dacă e mai mult de-atât? a întrebat posomorâtă Anne. Dacă 
mă urăşte toată ţara? Ce crezi că va simţi regele când îi va auzi 
huiduindu-mă şi blestemându-mă? Crezi că un om ca Henric poate 
suporta să fie blestemat când umblă călare? Un om ca Henric, 
obişnuit încă din copilărie cu laudele? 

— Se vor obişnui. Preoţii vor spune la biserică, în predicile lor, că 
eşti soţia lui, iar când le vei dărui un fiu, îşi vor schimba purtarea într- 
o clipă - vei fi salvatoarea ţării. 

— Da, a spus ea. De asta atârnă totul, nu-i aşa? Un fiu. 


Anne avea dreptate să se teamă de mulţime. Cu puţin înainte de 
Crăciun am plecat de la Greenwich în susul fluviului, ca să cinăm la 
familia Trevelyan. Nu era o ieşire oficială a curţii. Nimeni nu ştia că ne 
ducem acolo. Regele lua cina în particular cu doi ambasadori din 
Franţa, iar Anne a avut chef să iasă în oraş. Am mers cu ea, împreună 
cu doi gentilomi de-ai regelui şi două doamne. Pe fluviu era frig, aşa 
că eram toţi înfăşuraţi în blănuri călduroase. Nimeni de pe țărm nu ne- 
ar fi putut zări feţele când barca a oprit în dreptul scărilor reşedinţei 
Trevelyan şi am coborât. 

Dar cineva ne-a văzut şi a recunoscut-o pe Anne, iar înainte să 
apucăm măcar să mâncăm, în sală a intrat în grabă un servitor, care i- 
a şoptit lordului Trevelyan că spre casa lui se îndrepta o mulţime. 
Privirea rapidă pe care acesta i-a aruncat-o lui Anne ne-a lămurit pe 
dată pentru cine venea mulţimea. 

— Aţi face bine să plecaţi, a zis pe un ton lipsit de politeţe lordul. 
Nu vă pot garanta că vă veţi afla în siguranţă aici. 

— De ce nu? l-a întrebat Anne. Puteţi închide porţile. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sunt cu miile! 

Teama îl făcea să ridice vocea. Ne-am ridicat cu toţii în picioare. 

— Nu se îndreaptă încoace o bandă de flăcăiandri ucenici, ci o 
mulţime care jură că vă va spânzura de grindă! Lady Anne, aţi face 


bine să luaţi barca şi să vă întoarceţi la Greenwich. 

Ea a şovăit o clipă, auzindu-l cât e de hotărât s-o vadă plecată din 
casa sa. 

— Barca e pregătită? 

Cineva a ieşit în goană din sală, strigând după vâslaşi. 

— Sunt sigur că-i putem înfrânge! a spus Francis Weston. Câţi 
oameni aveţi aici, lord Trevelyan? Putem să ne batem cu mulţimea, să 
le dăm oamenilor ălora o lecţie şi apoi să cinăm. 

— Am trei sute de oameni... a început lordul. 

— Păi atunci haideţi să-i înarmăm şi... 

— Mulțimea numără acum opt mii de oameni şi creşte cu fiecare 
stradă pe care trece! 

S-a lăsat o tăcere uluită. 

— Opt mii? a şoptit Anne. Opt mii de oameni mărşăluiesc pe străzile 
Londrei porniţi împotriva mea?! 

— Repede! a spus lady Trevelyan. Pentru numele lui Dumnezeu, 
duceţi-vă la barcă! 

Anne şi-a înşfăcat pelerina din mâinile servitoarei, iar eu am luat o 
alta, care nici măcar nu era a mea. Doamnele venite cu noi plângeau 
de frică. Una dintre ele a fugit la etaj - se temea să meargă pe fluviu, 
în caz că mulţimea venea după noi pe apele întunecate. Anne a ieşit 
în goană din casă şi a străbătut în grabă grădina cufundată în beznă. 
S-a suit în barcă, iar eu am urmat-o imediat. Francis şi William ne 
însoțeau. Ceilalţi au aruncat în barcă frânghiile ce o ţineau la chei şi 
au împins-o. Nu voiau să vină cu noi. 

— Ţineţi capul jos şi staţi acoperite! a strigat cineva. 

— Şi daţi jos stindardul regal! 

Era un moment umilitor. Unul dintre vâslaşi a scos cuțitul şi a tăiat 
frânghiile ce susțineau stindardul regal, de teamă că oamenii din 
Anglia vor vedea steagul propriului lor rege. N-a reuşit să-l apuce bine 
şi steagul i-a alunecat din mâini şi a căzut peste bord. L-am privit cum 
se răsuceşte în apă şi se scufundă. 

— Lăsaţi asta! Vâsliţi! a strigat Anne, cu faţa acoperită de blănuri. 

M-am ghemuit lângă ea şi ne-am agăţat una de alta. O simţeam 
cum tremură. 

Când barca a pornit, purtată de curentul puternic şi capricios, am 
putut vedea mulţimea. Oamenii ţineau în mâini făclii aprinse; vedeam 
sclipirile lor săltăreţe reflectate în apa neagră. Şirul de lumini părea să 
se întindă la nesfârşit. li auzeam de peste apă strigând blesteme la 
adresa surorii mele. După fiecare strigăt violent izbucnea o furtună de 
urlete de încuviinţare, o furtună de ură făţişă. Anne s-a ghemuit şi mai 
mult în barcă şi s-a agăţat şi mai strâns de mine, tremurând de frică. 

Luntraşii vâsleau ca nişte posedaţi, ştiind că niciunul dintre noi n-ar 
fi supravieţuit unui atac asupra bărcii pe o vreme ca aceea. Dacă 


mulţimea ar fi ştiut că suntem pe fluviul întunecat, ar fi desprins 
pietre de pavaj să le arunce în noi, ne-ar fi urmărit de-a lungul malului 
ca să ne prindă, ar fi găsit bărci în care să se urce şi ar fi pornit după 
noi. 

— Vâsliți mai repede! a şuierat Anne. 

Inaintam neregulat, fiindu-ne prea teamă să batem toba sau să 
ţinem ritmul cu strigăte. Voiam să ne strecurăm pe lângă mulţime la 
adăpostul întunericului. M-am uitat pe furiş peste marginea bărcii şi 
am văzut luminile oprindu-se şi şovăind, de parcă ar fi scrutat 
întunericul, de parcă oamenii din mulţime ar fi putut simţi, cu 
receptivitatea supranaturală a fiarelor sălbatice, că femeia pe care o 
voiau îşi înăbuşea în blănuri suspinele de groază la doar câţiva metri 
de ei. 

Apoi procesiunea a înaintat spre casa Trevelyan. Urma cotitura 
râului şi torţele păreau să se întindă pe kilometri întregi. Anne s-a 
ridicat în capul oaselor şi şi-a dat boneta pe spate. Avea o expresie 
uluită. N 

— Crezi că el mă va apăra de aşa ceva? m-a întrebat pătimaş. In 
fața Papei, da - mai ales dacă asta înseamnă că poate să păstreze 
chiar el zeciuiala cerută de Biserică. In fața reginei, da - mai ales dacă 
asta înseamnă că obţine un fiu şi moştenitor. Dar în fața supuşilor săi, 
dacă vin după mine noaptea, cu torţe şi frânghii? Crezi că atunci mă 
va susţine? 


În anul acela Crăciunul la Greenwich a fost liniştit. Regina i-a trimis 
regelui un minunat pocal din aur, pe care el i l-a trimis înapoi cu un 
mesaj foarte rece. Resimţeam tot timpul absenţa reginei. Era ca o 
casă din care lipseşte mama îndrăgită. Nu pentru că ea ar fi fost 
sclipitoare sau provocatoare sau radioasă, cum era întotdeauna Anne 
- ajungea chiar să te obosească -, ci prin simplul fapt că fusese 
prezentă întotdeauna. Domnia ei durase atât de mult timp, încât 
foarte puţini oameni îşi puteau aminti curtea engleză fără ea. 

Anne era hotărâtă să fie veselă, fermecătoare şi neobosită. A 
cântat, a dansat şi i-a dăruit regelui un set de săgeți în stil Biscaya, iar 
el i-a dăruit o odaie plină cu cele mai scumpe ţesături pentru rochii. l- 
a oferit cheia odăii şi a privit-o cum intră şi se minunează, cuprinsă de 
încântare, cercetând valurile de ţesături în culori vii suspendate pe 
suporturile aurii. A scăldat-o în daruri, şi nu doar pe ea, ci pe toţi cei 
din neamul Howard. Mie mi-a dăruit o frumoasă cămaşă cu broderie 
neagră, bogată. Dar, chiar şi aşa, părea că suntem mai degrabă la un 
priveghi decât la o sărbătoare de Crăciun. Tuturor ne lipsea prezenţa 
conciliantă a reginei şi toţi ne întrebam ce făcea ea în frumoasa casă 
care-i aparținuse cardinalului - duşmanul ei până aproape de sfârşit, 
când găsise în cele din urmă curajul de-a recunoaşte că ea avea 


dreptate. 

Nimic nu-i putea înveseli pe curteni, cu toate că Anne ajunsese ca o 
umbră tot încercând să fie voioasă. Noaptea zăcea lângă mine în pat 
şi o auzeam murmurând chiar şi în somn, ca o femeie nebună. 

Într-o seară am aprins o lumânare şi am ridicat-o, ca s-o privesc. 
Avea ochii închişi, genele negre îi atingeau obrajii albi. Avea părul 
legat sub o bonetă de noapte la fel de albă ca şi pielea ei. Cearcănele 
de sub ochi erau violete precum panselele. Părea fragilă. lar buzele ei 
lipsite de culoare, întredeschise într-un surâs, murmurau mereu 
prezentări, vorbe de duh, replici spirituale rapide. Din când în când 
întorcea neliniştită capul pe pernă - acea fermecătoare întoarcere a 
capului care îi ieşea atât de bine - şi râdea, un hohot gutural 
înspăimântător, venit din partea unei femei atât de hotărâte să 
reuşească, încât până şi-n cele mai profunde vise încerca să 
însufleţească o sărbătoare. 

A început să bea vin dimineaţa. Vinul îi readucea culoarea în obraji 
şi îi făcea ochii să strălucească, ajutând-o să scape de oboseala şi 
nervozitatea care o dădeau gata. Odată mi-a trecut repede carafa 
când am intrat în odaie cu unchiul după mine. 

— Ascunde-o! a şuierat disperată şi s-a întors spre el ţinând dosul 
mâinii la gură, ca unchiul să nu-şi dea seama că răsuflarea îi mirosea 
a băutură. 

— Anne, trebuie să încetezi! i-am spus după plecarea lui. Toţi sunt 
cu ochii pe tine tot timpul. Sigur te va vedea cineva şi-i va spune 
regelui. 

— Nu pot să încetez, a zis ea sumbru. Nu pot să încetez nimic, nici 
măcar pentru o clipă. Trebuie să o ţin aşa la nesfârşit, de parcă aş fi 
cea mai fericită femeie din lume. Mă voi căsători cu bărbatul pe care-l 
iubesc. Voi deveni regina Angliei. Sigur că sunt fericită! Sigur că sunt 
minunat de fericită. Nu poate exista în Anglia femeie mai fericită ca 
mine. 


George urma să se întoarcă acasă imediat după Anul Nou, iar Anne 
şi cu mine am hotărât să organizăm o cină privată în odăile ei 
grandioase, ca să-i urăm bun venit. Am petrecut întreaga zi discutând 
cu bucătarii şi comandând tot ce aveau mai bun, iar după-amiaza am 
lâncezit pe banchetele de la fereastră, aşteptând să vedem barca lui 
George urcând fluviul, cu stindardul Howard fluturând. Eu am zărit-o 
prima, neagră pe fundalul amurgului, dar nu i-am spus lui Anne nicio 
vorbă, ci m-am strecurat afară din odaie şi am coborât în fugă scările, 
aşa că atunci când George a debarcat şi a pus piciorul pe chei, am 
fost singură, în braţele lui, şi pe mine m-a sărutat şoptind: 

— Dumnezeule, surioară, cât mă bucur că sunt din nou acasă! 

Când şi-a dat seama că pierduse prilejul de-a fi prima, Anne n-a 


alergat după mine, ci a aşteptat să-l întâmpine în odaia ei, în faţa 
marelui şemineu arcuit. El s-a înclinat şi i-a sărutat mâna şi abia apoi 
a strâns-o în braţe. Am lăsat femeile să plece şi am rămas doar noi, 
cei trei Boleyn, din nou împreună, aşa cum fuseserăm mereu. 

George ne împărtăşise la cină toate veştile lui, iar acum voia să ştie 
tot ce se petrecuse cât lipsise de la curte. Am remarcat că Anne avea 
mare grijă ce-i spunea şi ce nu. Nu i-a zis că nu putea ieşi în oraş fără 
o gardă înarmată. Nu i-a zis că în zonele rurale fusese nevoită să 
treacă rapid prin sătucuri mici. Nu i-a zis că în seara de după moartea 
cardinalului Wolsey a născocit o piesă-mască, în care a şi dansat, 
intitulată „Trimiterea cardinalului în iad”, care îi uluise pe toţi cei care- 
o văzuseră, din cauza triumfului de prost gust, asupra răposatului 
prieten al regelui. Nu i-a zis că episcopul Fisher continua să fie 
împotriva ei şi nici că acelaşi episcop fusese la un pas să moară 
otrăvit. Văzând că nu-i spune lucrurile astea, am înţeles, cum 
înţelesesem şi înainte, că se ruşina de ceea ce devenea. Nu voia ca 
George să ştie cât de adânc pătrunsese în inima ei putreziciunea 
ambiţiei. Nu voia ca el să ştie că nu mai era surioara lui iubită, ci o 
femeie care învățase să rişte totul, până şi propriul suflet nemuritor, în 
bătălia pentru tronul de regină. 

— Ţie cum îţi merge? m-a întrebat George. Cum îl cheamă? 

Anne era perplexă. 

— Ce tot spui acolo? 

— Oricine poate vedea - sper că nu m-am înşelat! Marianne 
străluceşte ca o lăptăreasă primăvara. Aş fi pus rămăşag pe-o avere 
că e îndrăgostită. 

Am roşit puternic. 

— Aşa credeam şi eu, a zis fratele meu cu o mare satisfacţie. Cine 
e? 

— Mary nu are iubit, a spus Anne. 

— Bănuiesc că se poate să fi pus ochii pe cineva fără permisiunea 
ta, a sugerat George. Bănuiesc că e posibil s-o fi ales cineva fără să 
vină să-ţi ceară voie, doamnă regină. 

— Ar face bine să nu, a spus ea fără pic de zâmbet. Am planuri 
pentru Mary. 

George a fluierat fără zgomot. 

— Dumnezeule, Annamaria, oricine ar crede că eşti unsă deja 
regină! 

Ea s-a întors spre el. 

— Când voi fi, voi şti care-mi sunt prietenii. Mary e doamna mea de 
companie şi voi menţine ordinea în suita mea. 

— Sunt sigur că acum poate să aleagă singură. 

Anne a clătinat din cap. 

— Nu şi dacă vrea să se afle în grațiile mele. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Anne! Suntem rude! Te afli unde 
te afli pentru că Mary s-a dat la o parte pentru tine. Nu poţi să te 
întorci acum şi să te porţi precum Prinţesa Sângeroasă! Noi te-am pus 
unde eşti acum. Nu ne poţi trata ca pe nişte supuşi! 

— Sunteţi nişte supuşi, a spus ea simplu. Tu, Mary, chiar şi unchiul 
Howard. Am făcut ca mătuşa mea să fie trimisă de la curte, am făcut 
să fie îndepărtat de la curte cumnatul regelui. Am făcut ca regina 
însăşi să fie alungată de la curte. Există cineva care se îndoieşte că-l 
pot trimite în exil dacă vreau? Nu. Poate că m-aţi ajutat să ajung unde 
sunt... 

— Te-am ajutat?! Pe toţi dracii, te-am împins! 

— Dar acum, că sunt aici, voi fi regină. lar voi îmi veţi fi supuşi şi 
mă veţi sluji. Voi fi regină şi mama următorului rege al Angliei. Aşa că 
ai face bine, George, să ţii minte asta, căci nu ţi-o voi repeta. 

Anne s-a ridicat de pe podea şi s-a îndreptat încet spre uşă. A 
aşteptat să i-o deschidă cineva şi, când a văzut că niciunul dintre noi 
nu sare în picioare să-i facă voia, a deschis-o singură, cu o mişcare 
bruscă. S-a întors din prag. 

— Şi nu-mi mai spune Annamaria. lar ei nu-i mai spune Marianne. 
Ea e Mary, cealaltă Boleyn. lar eu sunt Anne, viitoarea regină Anne. 
intre noi două e o diferenţă ca de la cer la pământ. Nu avem un nume 
în comun. Ea e aproape o nimeni, iar eu voi fi regină. 

A ieşit cu un mers ţeapăn, fără să se ostenească să închidă uşa. l- 
am auzit paşii îndreptându-se spre dormitor. Am aşteptat în tăcere 
până când am auzit uşa odăii ei trântindu-se. 

— Dumnezeule mare! a exclamat George din toată inima. Ce 
cotoroanţă! 

S-a ridicat şi a închis uşa prin care pătrundea un curent rece. 

— De câtă vreme e aşa? N 

— Puterea ei a crescut treptat. Işi închipuie că e de neatins. 

— Şi chiar este? 

— Regele e îndrăgostit până peste cap. Aşa că, da, cred că Anne se 
află în siguranţă. 

— Şi el tot n-a avut-o? 

— Nu. 

— Dumnezeule mare, dar ce fac ăştia doi?! 

— Totul, mai puţin fapta aceea. Ea nu îndrăzneşte s-o îngăduie. 

— Cred că-l scoate din minţi! a spus George cu o satisfacţie 
sumbră. 

— Nu numai pe el, ci şi pe ea, am adăugat. Aproape în fiecare seară 
el o sărută, o atinge, iar ea îl dezmiardă peste tot cu părul şi cu gura. 

— Aşa vorbeşte cu toţi? Cum a vorbit cu mine? 

— Mult mai rău. Şi o costă: pierde prieteni. Charles Brandon e acum 
împotriva ei, unchiul Howard s-a săturat de ea, s-au certat de-a 


dreptul cel puţin de două ori de la Crăciun încoace. Anne crede că e 
atât de ferită de pericole prin iubirea regelui, încât nu mai are nevoie 
de altă protecţie. 

— Eu n-o să îngădui aşa ceva. O să i-o spun. 

Mi-am păstrat expresia îngrijorată de soră, dar inima mi-a tresăltat 
de bucurie la gândul unei rupturi între Anne şi George. Dacă aş fi 
putut să-l atrag pe George de partea mea, aş fi avut un real avantaj în 
lupta de a-mi redobândi fiul. 

— Şi, spune drept, chiar nu e nimeni pe care să fi pus ochii? m-a 
întrebat el. 

— Un nimeni, am spus. Nu i-aş destăinui asta nimănui în afară de 
tine, George, aşa că păstrează secretul. 

— Jur! a spus el, luându-mi amândouă mâinile şi trăgându-mă mai 
aproape. Nu suflu o vorbă, pe onoarea mea. Eşti îndrăgostită? 

— O, nu, am spus, dând înapoi până şi în faţa simplei idei. Fireşte 
că nu. Dar el mi-a acordat puţină atenţie şi e plăcut ca un bărbat să te 
curteze. 

— Aş fi crezut că e plină curtea de bărbaţi care te curtează. 

— O, scriu poezii şi jură că vor muri din dragoste. Dar el... el e ceva 
mai... cu picioarele pe pământ. 

— Cine e? 

— Un nimeni, am repetat. Aşa că nu mă gândesc la el. 

— Păcat că nu poţi să-l ai, a zis George cu o candoare frăţească. 

N-am răspuns câteva clipe. Mă gândeam la zâmbetul atrăgător şi 
intim al lui William Stafford. 

— Da, am spus foarte încet. Păcat, dar nu pot. 


Primăvara anului 1532 

Necunoscând furia oamenilor, George ne-a invitat, pe Anne şi pe 
mine, să mergem cu el călare în josul fluviului, să cinăm la o mică 
tavernă şi apoi să ne întoarcem. Mă aşteptam ca Anne să refuze, să-i 
spună că nu mai e în siguranţă când iese călare singură, dar n-a zis 
nimic. S-a îmbrăcat cu o rochie neobişnuit de închisă la culoare, şi-a 
tras mult pe ochi pălăria de vânătoare şi şi-a lăsat acasă colierul 
distinctiv cu B-ul de aur. 

Încântat să fie iarăşi în Anglia, călărind cu surorile sale, George n-a 
remarcat purtarea şi îmbrăcămintea discretă a lui Anne. Dar când ne- 
am oprit la cârciumă, bătrâna neîngrijită care ar fi trebuit să ne 
servească a privit-o pieziş pe Anne şi a plecat. După câteva clipe şi-a 
făcut apariţia stăpânul casei, ştergându-şi mâinile cu şorţul de lucru, 
şi ne-a anunţat că pâinea şi brânza pe care voia să ni le pună dinainte 
se stricaseră şi că în casa lui nu se găsea nimic altceva de mâncare. 

George şi-ar fi ieşit din fire, dar Anne a pus mâna pe braţul lui şi a 
spus că n-avea importanţă, că puteam să mergem la mănăstirea din 
apropiere şi să mâncăm acolo. El s-a lăsat călăuzit de ea şi am avut 
parte de o masă bună. Regele era acum un motiv de groază în toate 
abaţiile şi mănăstirile din ţară. Numai servitorii, mai puţin cunoscători 
într-ale politicii decât călugării, s-au uitat chiorâş la Anne şi la mine şi 
au făcut speculaţii şoptite: care dintre noi era vechea târfă şi care era 
cea nouă. 

Pe când călătoream spre casă, cu soarele rece în spate, George a 
dat pinteni calului şi s-a apropiat de mine. 

— Aşadar toţi ştiu, a spus el sec. 

— De la Londra până departe la ţară. Nu-mi dau seama cât de 
departe au ajuns veştile. 

— Şi nu văd pe nimeni aruncându-şi pălăria în aer şi aclamând. 

— Nu, nu vei vedea aşa ceva. 

— Aş fi crezut că o englezoaică frumoasă va fi pe placul oamenilor. 
E frumoasă, nu-i aşa? Flutură mâna în trecere, dă de pomană şi tot 
restul? 

— Face toate astea. Dar femeile se încăpăţânează s-o placă pe 
bătrâna regină. Spun că, dacă regele Angliei repudiază o soţie loială şi 
cinstită pentru că are chef de schimbare, nicio femeie nu mai e în 
siguranţă. 

George tăcu câteva clipe. 

— Oamenii fac şi altceva decât să cârtească? 

— Am fost prinse într-o revoltă în Londra. lar regele spune că nu e 
deloc sigur pentru ea să iasă în oraş. E ţinta urii, George, şi oamenii 
spun tot felul de lucruri despre ea. 

— Ce fel de lucruri? 

— Că e vrăjitoare şi că l-a fermecat pe rege prin vrăji. Că eo 


criminală care ar otrăvi-o pe regină dacă ar putea. Că l-a făcut pe 
rege impotent cu toate celelalte femei, aşa încât să fie silit să se 
însoare cu ea. Că a nimicit copiii din pântecele reginei şi a făcut ca 
tronul Angliei să fie sterp. 

George a pălit puţin şi mâna cu care ţinea hăţurile s-a încleştat în 
vechiul semn împotriva vrăjitoriei - degetul mare între arătător şi 
mijlociu, alcătuind semnul crucii. 

— Şi oamenii spun asta în public? Ar fi cu putinţă ca regele să 
audă? 

— Ce e mai rău nu ajunge la el, dar mai devreme sau mai târziu îi 
va spune cineva. 

— N-o să creadă o vorbă, nu-i aşa? 

— Unele din lucrurile astea le spune chiar el. Spune că e posedat. 
Spune că ea l-a vrăjit şi că nu se poate gândi la altă femeie. Când le 
rosteşte el sunt vorbe de dragoste, dar dacă sunt auzite de alţii... e 
primejdios. 

George a încuviinţat din cap. 

— Anne ar trebui să facă mai multe fapte bune şi să nu mai fie atât 
de afurisit de... 

S-a întrerupt, căutând cuvântul potrivit. 

— Senzuală, a zis într-un sfârşit. 

M-am uitat în faţă. Chiar şi pe spinarea calului, chiar şi atunci când 
călărea doar cu rudele ei, Anne se legăna în şa într-un fel care te 
făcea să-ţi vină s-o prinzi de mijloc. 

— E o Boleyn şi o Howard, am spus deschis. Dincolo de numele 
impozant suntem toate nişte căţele în călduri. 


Aşteptând la poarta palatului Greenwich la sosirea noastră, William 
Stafford a dus un deget la pălărie şi mi-a remarcat surâsul tainic. 
După ce am descălecat şi Anne a intrat prima înăuntru, el s-a oprit la 
uşă şi m-a tras deoparte. 

— Vă aşteptam, a zis fără vreo formulă de salut. 

— Am văzut. 

— Nu-mi place să călăriţi fără mine, zona de ţară nu oferă siguranţă 
fetelor Boleyn. 

— Fratele nostru a avut grijă de noi. A fost plăcut să ieşim fără o 
suită numeroasă. 

— O, asta vă pot oferi! Simplitate - v-o pot oferi din belşug. 

Am râs. 

— Mulţumesc. 

A rămas cu mâna pe braţul meu, ca să mă reţină lângă el. 

— După ce regele şi sora Domniei Voastre se vor căsători, veţi fi 
măritată cu un bărbat ales de ei. 

l-am privit faţa pătrată şi arsă de soare. 


— Şi? 

— Şi, dacă aţi vrea să vă căsătoriţi cu un bărbat care are un conac 
frumuşel şi câteva câmpuri în jur, ar trebui s-o faceţi înainte de nunta 
surorii Domniei Voastre. Cu cât veţi amâna mai mult, cu atât va fi mai 
greu. 

Am şovăit. M-am îndepărtat de el şi m-am întors puţin, zâmbindu-i 
şi privindu-l pieziş pe sub gene. L-am lămurit dulce: 

— Dar nimeni nu m-a cerut. Va trebui să mă împac cu văduvia 
pentru tot restul zilelor mele. Absolut nimeni nu m-a cerut de soţie. 

De data asta nu-şi putea găsi cuvintele. 

— Dar am crezut... a început el. 

Mi-a scăpat un chicotit de încântare. l-am făcut o reverență adâncă 
şi m-am întors spre palat. In timp ce urcam scările, am aruncat o 
privire în urmă şi l-am văzut aruncându-şi pălăria pe jos şi dând cu 
piciorul în ea şi am simţit bucuria pe care o încearcă orice femeie 
când ştie că a pus pe jar un bărbat chipeş. 


Nu l-am văzut o săptămână întreagă, cu toate că mi-am făcut de 
lucru prin curtea grajdurilor, prin grădină şi pe malul apei, unde m-ar 
fi putut găsi. Într-o zi, când suita unchiului a trecut pe lângă mine, am 
cercetat-o cu atenţie, însă n-am reuşit să-l descopăr printre cei două 
sute de bărbaţi în livreaua Howard. Ştiam că mă port ca o neghioabă, 
dar îmi spuneam că nu e nimic rău în a căuta un bărbat atrăgător şi a- 
| tachina. E 

Nu l-am văzut o săptămână, apoi încă o săptămână. Intr-o 
dimineaţă caldă de aprilie, pe când unchiul şi cu mine îi priveam pe 
rege şi pe Anne jucând popice, l-am întrebat într-o doară: 

— Omul acela... William Stafford... mai e în slujba ta? 

— A, da, zise unchiul. Dar i-am dat o lună de concediu. 

— A plecat de la curte? 

— Mi-a spus că i s-a năzărit să se însoare. S-a dus să vorbească cu 
tatăl lui şi să cumpere o locuinţă pentru viitoarea nevastă. 

Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. 

— Credeam că e însurat deja, am spus, alegând calea cea mai puţin 
primejdioasă. 

— O, nu, e un mare fustangiu, mi-a răspuns unchiul, cu gândul mai 
mult la rege şi la Anne. Una dintre doamnele de la curte a fost 
îndrăgostită rău de el, se gândea să se mărite cu el şi să renunţe la 
viaţa de la curte ca să trăiască cu el şi cu un cârd de găini. lţi poţi 
închipui una ca asta?! 

— Ce neghiobie! 

Imi simţeam gura uscată. M-am străduit să înghit. 

— Şi-n tot timpul ăsta, nu mă îndoiesc, el era logodit cu vreo 
fetişcană de la ţară, a spus unchiul. Aşteptând pesemne ca ea să 


ajungă la vârsta măritişului. Luna asta lipseşte ca să se însoare, iar 
apoi se va întoarce. E un om de ispravă, foarte de încredere. Te-a dus 
la Hever, nu-i aşa? 

— De două ori. Şi a găsit poneii pentru copii. 

— E bun la lucruri dintr-astea, a zis unchiul. Cred că va ajunge 
departe. Aş putea să-l avansez, să-l pun să-mi conducă grajdurile, să- 
mi fie mai-marele pentru cai. 

S-a oprit şi, pe neaşteptate, a întors spre mine ochii negri, ca două 
torţe strălucitoare. 

— N-a flirtat cu tine, sper. 

l-am răspuns cu o privire de indiferenţă absolută: 

— Un om aflat în serviciul tău? Bineînţeles că nu. 

— Bine, a spus unchiul, deloc impresionat. Dacă are un cât de mic 
prilej, se poartă ca un nemernic. 

— Cu mine n-are nicio şansă. 

Anne şi cu mine eram gata de culcare - îmbrăcate în cămaşă de 
noapte, servitoarele trimise în odaia lor - când s-a auzit bătaia 
familiară în uşă. 

— Nu poate fi decât George, a spus Anne. Intră! 

Chipeşul nostru frate stătea în uşă cu o carafă cu vin într-o mână şi 
trei pocale în cealaltă. 

— Am venit să mă închin la altarul frumuseţii! 

Era ameţit bine. 

— Poţi intra, am spus. Suntem minunat de frumoase. 

George a închis uşa cu o lovitură de picior. 

— Mult mai bine în lumina lumânării, a zis el, cercetându-ne. 
Dumnezeule mare, cred că Henric înnebuneşte când se gândeşte că a 
avut-o pe una dintre voi, că o vrea pe cealaltă şi că n-o poate avea pe 
niciuna! 

Pe Anne nu o încânta deloc să i se amintească faptul că regele îmi 
fusese amant. 

— E întotdeauna atent cu mine, a răspuns ea. 

George s-a uitat la mine şi a dat ochii peste cap. 

— Vin? 

Am luat fiecare câte un pocal şi George a mai aruncat un buştean 
pe foc. De cealaltă parte a uşii s-a auzit un zgomot abia perceptibil. 
George, dintr-odată agil şi iute, s-a îndreptat spre uşă într-o clipă şi a 
deschis-o cu o smucitură. In prag se afla Jane Parker, tocmai 
îndreptându-se de spate - stătuse aplecată ca să se uite pe gaura 
cheii. 

— Draga mea soţie! a exclamat George cu un glas dulce ca mierea. 
Dacă mă vrei în patul tău, nu trebuie să bântui prin jurul odăilor surorii 
mele, e de-ajuns să mi-o ceri! 

Ea a roşit până la rădăcina părului şi s-a uitat pe lângă el în odaie, 


la Anne, care stătea în pat, cu umărul dezgolit de cămaşa de noapte 
ce îi alunecase, şi la mine, îmbrăcată în ţinută de noapte, care 
şedeam lângă foc. Ceva din felul în care ne-a privit m-a făcut să 
tresar. Mă făcea întotdeauna să mă simt ruşinată, de parcă aş fi făcut 
ceva necuvenit. Lăsa impresia că dorea să comploteze cu noi. Avea 
aerul că voia să afle secrete murdare şi să le împărtăşească. 

— Treceam pe lângă uşă şi am auzit voci, a spus cu stângăcie. M- 
am temut că o deranjează cineva pe lady Anne. Mă pregăteam să bat 
la uşă, ca să mă asigur că e totul în regulă. 

— Aveai de gând să baţi la uşă cu urechea? a întrebat George 
nedumerit. Cu nasul? 

— Of, George, las-o baltă, am spus brusc. Jane, totul e în regulă. 
George a venit să bea un pocal de vin cu noi şi să ne spună noapte 
bună. Se întoarce imediat în odaia lui. 

N-a părut câtuşi de puţin recunoscătoare pentru intervenţia mea. 

— Poate să se întoarcă sau nu. Poate să rămână aici toată noaptea, 
dacă asta pofteşte! 

— Pleacă, a spus Anne simplu. 

A rostit cuvântul cu aerul că nu se cobora să se certe cu Jane. 
George s-a înclinat şi a trântit repede uşa în nasul lui Jane. S-a întors, 
s-a lipit cu spatele de uşă şi, fără să-i pese că ea avea să-l audă cu 
siguranţă, a râs. 

— Ce pui de şarpe! a strigat el. O, Mary, n-ar trebui să te cobori la 
nivelul ei. Urmează exemplul lui Anne: „Pleacă”. Dumnezeule mare! A 
fost copios: „Pleacă”. 

S-a întors lângă foc şi a turnat vin pentru toţi. Mi-a dat mie primul 
pocal, pe al doilea i l-a întins lui Anne, apoi l-a ridicat pe-al său ca să 
închine în cinstea noastră. Anne n-a ridicat pocalul şi nici nu i-a 
zâmbit, ci a zis: 

— Data viitoare mă vei servi pe mine prima. 

— Poftim? a exclamat George nedumerit. 

— Când torni vin în pocale, primul trebuie să mi-l oferi mie. Când 
deschizi uşa odăii mele de culcare, trebuie să mă întrebi dacă vreau 
să primesc oaspeţi. Voi fi regină, George, şi va trebui să înveţi să mă 
serveşti ca pe-o regină. 

George nu s-a răstit la ea, aşa cum făcuse la întoarcerea din 
Europa. Chiar şi în acel scurt răstimp reuşise să-şi dea seama că Anne 
avea o mare putere. Nu-i păsa dacă se certa cu unchiul sau cu oricare 
dintre bărbaţii de la curte care i-ar fi putut fi aliaţi. Nu-i păsa cine o 
ura, câtă vreme îl avea pe rege la degetul mic. Şi putea distruge orice 
bărbat, dacă aşa voia. 

George a pus pocalul jos, pe marginea căminului, şi s-a căţărat pe 
pat, în patru labe, cu faţa la doar câţiva centimetri de a ei. 

— Mica mea viitoare regină, a gângurit el. 


Această intimitate a îmblânzit chipul lui Anne. 

— Mica mea prinţesă, a şoptit el. 

A sărutat-o blând pe nas, apoi pe buze şi a implorat-o: 

— Nu fi scorpie cu mine! Ştim cu toţii că eşti prima doamnă a 
regatului, dar fii dulce cu mine, Anne. Vom fi cu toţii mult mai fericiţi 
dacă vei fi dulce cu mine. 

Ea a zâmbit fără voie şi l-a prevenit: 

— Trebuie să-mi arăţi respect deplin. 

— Mă voi lungi sub copitele calului tău! a promis George. 

— Şi să nu-ţi mai iei niciodată libertăţi. 

— Mai curând aş muri! 

— Atunci vino încoace şi voi fi dulce cu tine. 

El s-a aplecat şi a sărutat-o din nou. Anne a închis ochii, iar buzele 
ei au surâs şi apoi s-au desfăcut. Am privit cum el se apropie şi mai 
mult şi degetul lui îi caută umărul gol şi-apoi îi mângâie gâtul. Am 
privit, fascinată şi îngrozită, cum degetele lui se strecoară în părul 
lucios al lui Anne, dându-i capul pe spate pentru sărut. Apoi ea a 
deschis ochii cu un mic oftat. 

— Ajunge. 

L-a împins cu blândeţe de pe pat. George şi-a reluat locul lângă foc 
şi ne-am prefăcut cu toţii că n-a fost decât un sărut frăţesc. 


A doua zi, Jane Parker era la fel de încrezătoare în sine ca oricând. 
Mi-a zâmbit, i-a făcut o reverență lui Anne şi i-a întins pelerina, căci 
Anne se pregătea să plece la plimbare cu regele pe malul apei. 

— M-aş fi aşteptat să fiţi nemulțumită azi, milady. 

Anne a luat pelerina. 

— De ce? 

— Veştile, a spus Jane. 

— Ce veşti? am întrebat, astfel încât Anne să nu pară curioasă. 

Jane mi-a răspuns, dar o observa pe Anne. 

— Contesa de Northumberland divorţează de Henry Percy. 

Anne s-a clătinat o clipă şi s-a albit la faţă. 

— O! am strigat, ca să-i distrag atenţia de la Anne. Ce scandal! De 
ce să divorţeze de el? Ce idee! Ce mare greşeală din partea ei! 

Anne îşi revenise, dar Jane o văzuse. 

— O, spune că de fapt căsătoria lor nu a fost validă din capul 
locului, a zis Jane cu o voce moale precum mătasea. Spune că a 
existat un contract anterior. Spune că în tot acest timp el a fost 
căsătorit cu Domnia Voastră, lady Anne. 

Anne înălţă capul şi-i zâmbi lui Jane. 

— Lady Rochford, recunosc că-mi aduci cele mai extraordinare 
veşti. Şi îţi alegi cel mai ciudat moment ca să mi le aduci. Aseară te 
furişai şi ascultai la uşa mea, iar acum eşti tot atât de plină de veşti 


proaste pe cât e plin de viermi un câine mort. Dacă contesa de 
Northumberland nu e fericită în căsnicie, sunt sigură că o compătimim 
cu toatele. 

S-a auzit un murmur dinspre doamne - mai mult curiozitate 
bolnăvicioasă decât compasiune. 

— Dar dacă vrea să susţină că Henry Percy a fost logodit cu mine, 
acest lucru este pur şi simplu o minciună. In orice caz, regele mă 
aşteaptă, iar dumneata mă faci să întârzii. 

Anne şi-a legat pelerina şi a ieşit ca o furtună din odaie. Două-trei 
doamne au urmat-o, aşa cum ar fi trebuit să facă toate. Dar restul au 
rămas în urmă, strângându-se în jurul lui Jane Parker, avide de 
scandal. 

— Jane, sunt sigură că regele ar dori să o însoţeşti pe lady Anne, 
am spus cu maliţie. 

A fost silită să plece pe dată. A urmat-o pe Anne afară din odaie, iar 
celelalte s-au luat după ea. Eu mi-am ridicat poalele rochiei şi am dat 
fuga, ca o şcolăriţă, în apartamentele unchiului. 


El se afla la masa de lucru, cu toate că era după-amiază devreme. 
Lângă el, un secretar scria după dictare rapoarte. Unchiul s-a 
încruntat văzându-mă că bag capul pe uşă, apoi mi-a făcut semn să 
intru şi să aştept. 

— Ce este? m-a întrebat. Sunt ocupat. Tocmai am aflat că Thomas 
More e nemulţumit de acţiunea regelui împotriva reginei. Nu mă 
aşteptam să-i placă, dar speram s-o poată înghiţi, în ciuda a ceea ce-i 
dictează conştiinţa. Aş da o mie de coroane ca Thomas More să nu mi 
se împotrivească făţiş. 

— E altceva, am spus scurt. Dar important. 

Unchiul i-a făcut semn secretarului să plece. 

— Anne? m-a întrebat el. 

Am încuviinţat. Acum alcătuiam o afacere de familie, iar Anne era 
bunul nostru de vânzare. Unchiul ştia, fără să-i mai spun, că dacă 
dădeam fuga în odaia lui într-o după-amiază, asta însemna că negoţul 
nostru se confrunta cu o criză. 

— Jane ne-a anunţat adineaori că contesa de Northumberland vrea 
să ceară divorţul de Henry Percy, am zis în grabă. Jane spunea că 
aceasta susţine că Henry Percy a avut un contract anterior cu Anne. 

— Pe toţi dracii! a înjurat unchiul. 

— Ştiai? 

— Desigur că ştiam că se gândeşte la asta. Dar credeam că va 
invoca abandonul sau cruzimea sau sodomia sau mai ştiu eu ce. 
Credeam că am făcut-o noi să lase deoparte povestea cu contractul 
anterior. 

— Noi? 


S-a încruntat supărat. 

— Noi. Nu contează cine, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Şi Jane de unde ştie? m-a întrebat enervat. 

— O, Jane le ştie pe toate! Aseară trăgea cu urechea la uşa lui 
Anne. 

— Ce-ar fi putut să audă? s-a interesat unchiul - maestrul spion din 
el era mereu în alertă. 

— Nimic, am spus cu fermitate. George era acolo şi nu făceam 
decât să vorbim şi să bem un pocal cu vin. 

— Nimeni altcineva în afară de George? m-a întrebat răstit. 

— Cine altcineva putea să fie? 

— Tocmai asta te întreb. 

— Nu te poţi îndoi de castitatea lui Anne! 

— Anne îşi petrece viaţa atrăgând bărbaţii în capcană. 

Nici măcar eu nu puteam accepta această nedreptate. 

— İl atrage în capcană pe rege, după cum i-ai poruncit. 

— Unde e Anne acum? 

— In grădină, cu regele. 

— Du-te fără întârziere la ea şi spune-i să nege totul în ceea ce-l 
priveşte pe Henry Percy. N-au existat niciun fel de logodnă şi niciun fel 
de contract. Doar un băiat şi o fată la vremea primăverii şi o afecţiune 
copilărească. Un paj care îi face ochi dulci unei doamne de companie. 
Nimic mai mult şi niciun fel de afecţiune din partea ei. Doar din partea 
lui. Ai înţeles? 

— Sunt unii care ştiu că n-a fost aşa, l-am prevenit. 

— Sunt cumpăraţi cu toţii. Mai puţin Wolsey, iar el e mort. 

— E posibil să-i fi spus regelui atunci, demult, înainte să ştie cineva 
că regele se va îndrăgosti de Anne. 

— E mort, a repetat cu uşurare unchiul. Nu poate să mai spună 
nimic. Şi toţi ceilalţi se vor da peste cap să-l asigure pe rege că Anne 
e tot atât de castă ca Fecioara Maria. Henry Percy mai repede ca 
oricine altcineva. Mai puţin afurisita aia de nevastă-sa, care-şi doreşte 
cu atâta disperare să scape de căsnicie, încât e dispusă să rişte totul. 

— De ce-l urăşte atât de mult? m-am mirat. 

A lăsat să-i scape un hohot tăios, ca un lătrat. 

— Dumnezeule mare, Mary, eşti cea mai încântătoare neghioabă! 
Pentru că el a fost căsătorit cu Anne, iar ea ştie. Pentru că el a fost 
îndrăgostit de Anne, iar ea ştie. Şi pentru că pierderea lui Anne l-a 
făcut să se cufunde în melancolie şi de-atunci e un om distrus. Nu-i de 
mirare că nu vrea să fie soţia lui. Acum du-te şi găseşte-ţi sora şi ai 
grijă să minţi până îngheaţă apele. Deschide ochii aceia frumoşi şi 
înşiră minciuni pentru noi. 


l-am găsit pe rege şi pe Anne plimbându-se pe malul fluviului. Ea îi 
vorbea cu seriozitate, iar el înclinase capul de parcă n-ar fi putut risca 
să piardă nicio vorbă. Anne a ridicat privirea când m-a văzut venind. 

— Mary îţi poate spune, a zis ea. Pe-atunci, când eram doar o fată 
nouă la curte, ea îmi era tovarăşă de pat. 

Henric a ridicat ochii spre mine. Pe chipul lui se putea citi suferinţa. 

— E vorba de contesa de Northumberland, m-a lămurit Anne. 
Împrăştie calomnii despre mine ca să se salveze dintr-o căsnicie de 
care s-a săturat. 

— Ce-ar putea spune? 

— Vechiul scandal. Că Henry Percy a fost îndrăgostit de mine. 

l-am zâmbit regelui cu toată căldura şi siguranţa de care eram în 
stare. 

— Desigur că a fost, Maiestate! Nu mai ţineţi minte cum era când a 
sosit Anne la curte? Toţi erau îndrăgostiţi de ea. lar Henry Percy se 
afla printre ei. 

— S-a vorbit de o logodnă, a spus Henric. 

— Cu contele de Ormonde? am răspuns repede. 

— Nu s-a putut ajunge la o înţelegere privind zestrea şi titlul, a 
intervenit Anne. 

— Intre tine şi Henry Percy vreau să spun, a stăruit el. 

— N-a fost nimic, a zis ea. Un băiat şi o fată la curte, o poezie, 
câteva vorbe, un fleac. 

— Mi-a compus şi mie trei poezii, am spus. Era cel mai leneş paj din 
câţi a avut vreodată un cardinal. Compunea mereu poezii pentru toată 
lumea. Ce păcat că s-a însurat cu o femeie lipsită de simţul umorului! 
Dar slavă Domnului că ea nu iubeşte poezia, căci altfel ar fi fugit de el 
chiar mai devreme! 

Anne a râs, dar n-am reuşit să-i abatem lui Henric gândul de la 
asta. 

— Ea susţine că a existat un contract, a stăruit el. Că tu şi el aţi fost 
logodiţi. 

— Ţi-am spus că n-am fost, l-a contrazis Anne pe un ton uşor tăios. 

— Dar de ce a spus că aţi fost, dacă nu e adevărat? a întrebat-o 
Henric. 

— Ca să scape de soţul ei! s-a răstit Anne. 

— Dar de ce a ales minciuna asta şi nu alta? De ce n-a spuscăa 
fost însurat cu Mary, aici de faţă? Dacă şi ea a primit poezii de la el? 

— Mă aştept să spună, am răspuns nebuneşte, sperând să amân 
izbucnirea lui Anne. 

Dar furia începea să clocotească în ea şi nu putea s-o oprească. Şi-a 
retras mâna de pe braţul lui şi l-a întrebat mânioasă: 

— Ce vrei să sugerezi? Ce vrei să spui despre mine? Că sunt 
pângărită?! Când stau în faţa ta şi-ţi jur că niciodată, absolut niciodată 


nu m-am uitat la alt bărbat? lar tu - dintre toţi oamenii din lume - mă 
acuzi că am avut un contract?! Tu! Tu, care m-ai urmărit şi m-ai curtat 
având o soţie în viaţă? Care dintre noi, crezi, are şanse mai mari să fie 
bigam? Bărbatul cu o soţie ţinută departe, într-o casă frumoasă din 
Hertfordshire, linguşită de propria-i curte, vizitată de toţi, o regină în 
exil, sau fata căreia i s-a compus cândva o poezie? 

— Căsătoria mea nu e validă! a ţipat Henric la ea. După cum ştiu 
toţi cardinalii din Roma! 

— Dar a avut loc! După cum ştiu toţi bărbaţii, toate femeile şi toţi 
copiii din Londra! Dumnezeu ştie că ai cheltuit bani frumoşi cu ea! 
Atunci erai foarte fericit că ai făcut-o! Dar în cazul meu nu s-a 
întâmplat nimic, nu s-au făcut promisiuni, nu s-au dat inele, nimic, 
nimic, nimic! Şi tu mă chinui pentru nimicul ăsta! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a exclamat el. Vrei să mă asculţi? 

— Nu! a strigat ea, pierzându-şi cumpătul. Pentru că eşti un 
neghiob, iar eu sunt îndrăgostită de un neghiob şi de-aceea sunt şi 
mai neghioabă! Nu vreau să te-ascult, dar tu eşti dispus să dai 
ascultare fiecărui vierme răutăcios care-ţi picura otravă în ureche! 

— Anne! 

— Nu! aţipat ea şi s-a smucit de lângă el. 

Din doi paşi rapizi, a ajuns lângă ea şi a prins-o. Ea s-a năpustit la el 
şi l-a lovit în umerii căptuşiţi ai hainei. Jumătate din curte a tresărit 
văzându-l pe monarhul Angliei atacat, nimeni nu ştia ce să facă. 
Henric i-a prins mâinile şi i le-a strâns zdravăn la spate, ţinându-i faţa 
tot atât de aproape de-a lui ca şi când ar fi făcut dragoste, trupul lipit 
de-al lui, gura suficient de aproape ca să muşte sau să sărute. Am 
văzut expresia de dorinţă pătimaşă care i s-a ivit pe chip când a lipit-o 
de el. 

— Anne, a spus, pe ton cu totul diferit. 

— Nu, a repetat ea, dar zâmbea. 

— Anne. 

Ea a închis ochii, a dat capul pe spate şi l-a lăsat să-i sărute 
pleoapele şi buzele. 

— Da, a şoptit ea. 

— Dumnezeule mare! mi-a zis George la ureche. Aşa îl joacă? 

Am încuviinţat. Ea s-a răsucit în braţele lui şi au pornit amândoi mai 
departe, şold lângă şold, braţul lui în jurul umerilor ei, braţul ei în jurul 
mijlocului său. Aveau aerul că-şi doresc să se îndrepte spre dormitor, 
în loc să se plimbe pe malul apei. Dorinţa şi multumirea le luminau 
chipurile, ca şi cum cearta ar fi fost o furtună aidoma celei a dragostei 
trupeşti. 

— De fiecare dată furia scăpată de sub control şi apoi împăcarea? 

— Da, am spus. Inlocuieşte furia dragostei trupeşti, nu crezi? Aşa 
amândoi pot să strige şi să ţipe şi apoi sfârşesc îmbrăţişându-se în 


tăcere. 

— Probabil că o adoră, a remarcat George. Întâi se năpusteşte la el, 
apoi i se cuibăreşte în braţe. Dumnezeule, niciodată n-am văzut atât 
de limpede! E o târfă pasională, nu-i aşa? li sunt frate, dar aş poseda- 
o chiar în clipa asta. E în stare să scoată din minţi un bărbat! 

Am dat din cap. 

— Cedează de fiecare dată, dar de fiecare dată cu cel puţin două 
minute prea târziu. Împinge mereu lucrurile până la limită şi chiar 
dincolo de ea. 

— E un joc periculos cu un rege care dispune de puteri absolute! 

— Ce altceva să facă? Trebuie să-l ţină cumva lângă ea. Trebuie să 
fie castelul pe care el îl asediază iarăşi şi iarăşi. Trebuie să întreţină 
cumva dorinţa. 

George mi-a oferit braţul şi am urmat perechea regală pe potecă. 

— Şi cu contesa de Northumberland cum rămâne? m-a întrebat. Nu 
va obţine anularea căsătoriei pe temeiul că Henry Percy a fost promis 
dinainte lui Anne? 

— Ar putea la fel de bine să aştepte să rămână văduvă, am spus cu 
grosolănie. Nu putem permite nicio calomnie la adresa numelui lui 
Anne. Contesa va rămâne măritată pentru totdeauna cu un bărbat 
care a fost dintotdeauna îndrăgostit de altcineva. Ar fi făcut mai bine 
să nu fi devenit deloc contesă, ci să se fi măritat cu un bărbat care s-o 
iubească. 5 

— Eşti de partea iubirii mai nou? m-a întrebat George. Asta e sfatul 
acelui nimeni? 

Am râs de parcă nu mi-ar fi păsat. 

— Acel nimeni a plecat. Drum bun şi cale bătută. Acel nimeni n-a 
însemnat nimic, după cum ar fi trebuit să prevăd. 


Vara anului 1532 

Acel nimeni, William Stafford, s-a întors în slujba unchiului meu în 
iunie. M-a căutat să-mi spună că s-a întors la curte şi că mă va escorta 
la Hever când voi fi pregătită să plec. 

— L-am rugat deja pe sir Richard Brent să mă însoțească, am 
răspuns cu răceală. 

Am avut plăcerea să-l văd complet descumpănit. 

— Credeam că îmi veţi îngădui să rămân şi să-i duc pe copii la 
călărie. 

— Cât de amabil eşti! am spus glacial. Poate vara viitoare. 

M-am întors şi m-am îndepărtat înainte să apuce să spună ceva ca 
să mă reţină. l-am simţit privirea pe spatele meu şi m-am bucurat că 
mă răzbunasem într-o anumită măsură pentru că flirtase cu mine şi 
mă tratase ca pe o proastă, atâta vreme cât plănuia să se însoare cu 
alta. 


Sir Richard a rămas doar câteva zile, lucru care a fost o uşurare 
pentru amândoi. Nu-i plăcea de mine la ţară, unde mă distrăgeau 
copiii şi interesul faţă de arendaşi. Mă prefera la curte, unde n-aveam 
altceva de făcut decât să flirtez. Spre uşurarea lui, doar pe jumătate 
ascunsă, regele l-a chemat înapoi la curte, ca să ajute la plănuirea 
unei călătorii regale în Franţa. 

— Sunt dezolat că trebuie să plec, mi-a spus, aşteptând să i se 
aducă de la grajd calul. 

Stăteam lângă şanţul de apărare, scăldaţi de razele soarelui. Copiii 
aruncau crenguţe în apă de o parte a podului mobil şi aşteptau să le 
vadă plutind pe sub pod şi ieşind pe partea cealaltă. Am râs privindu-i. 

— Va dura o veşnicie! le-am spus. Asta nu e un pârâu cu ape 
repezi. 

— William ne-a făcut bărcuţe cu pânze, a spus Catherine fără să-şi 
ia ochii de la crenguţa ei. Pluteau încotro bătea vântul. 

Mi-am îndreptat iarăşi atenţia spre curtezanul meu dezolat. 

— Ne va fi dor de tine, sir Richard. Te rog, transmite-i surorii mele 
omagiile noastre. 

— li voi spune că viaţa la ţară vi se potriveşte precum o catifea 
verde înfăşurată în jurul unui diamant. 

— Mulţumesc. Ştiţi cumva dacă toată curtea va pleca în Franţa? 

— Nobilii, regele, lady Anne şi doamnele sale de companie. lar eu 
trebuie să am grijă ca toate staţiile de poştalioane din Anglia să fie 
pregătite pentru o asemenea procesiune. 

— Sunt sigură că n-ar fi putut încredința această muncă unui 
gentilom mai competent. Căci m-aţi adus până aici în siguranţă şi am 
călătorit foarte comod. 

— Vă pot duce înapoi, s-a oferit el. 

Am pus mâna pe capul tuns şi cald al lui Henry. 

— Mai rămân o vreme la Hever. Imi place să petrec vara în ţară. 


Eram atât de fericită cu copiii, atât de încălzită de soarele de la 
Hever, atât de împăcată în micul meu castel, sub cerul de acasă, încât 
nu-mi pusesem problema cum aveam să mă întorc la curte. Dar la 
sfârşitul lui august am primit un bilet scurt de la tata, prin care mă 
anunţa că George venea după mine a doua zi. 

Am avut o cină plină de tristeţe. Copiii erau palizi şi perspectiva 
despărțirii îi făcea să se uite la mine cu ochii mari. l-am sărutat de 
noapte bună şi apoi am rămas lângă patul lui Catherine, aşteptând să 
adoarmă. A durat mult. Catherine se străduia să-şi ţină ochii deschişi, 
ştiind că, dacă adormea, se făcea noapte, iar a doua zi n-aveam să 
mai fiu cu ea, dar după ooră n-a mai reuşit să stea trează. 

Am pus servitoarele să-mi împacheteze rochiile şi celelalte lucruri şi 
să se ocupe de încărcarea lor în căruţă. l-am poruncit intendentului să 


împacheteze cidru şi bere, de care tata avea să se bucure, precum şi 
mere şi alte fructe - un dar elegant pentru rege. Anne voia nişte cărţi, 
aşa că m-am dus în bibliotecă să le iau. Una era în latină şi am 
petrecut vreme îndelungată descifrând titlul, ca să mă asigur că o 
luam pe cea care trebuia. Cealaltă era o carte de teologie în franceză. 
Le-am pus cu grijă în mica mea casetă de bijuterii. Apoi m-am dus la 
culcare şi am plâns cu obrazul în pernă, fiindcă vara mea cu copiii 
fusese scurtată. 


Urcasem deja în şa şi-l aşteptam pe George, cu căruţa încărcată, 
pregătită, când am zărit coloana de oameni care se îndrepta călare 
spre podul mobil. Chiar şi de la distanţa aceea mi-am dat seama că nu 
era George, ci el. N 

— William Stafford, am spus fără să zâmbesc. Il aşteptam pe fratele 
meu. 

— V-am câştigat, a zis el, scoţându-şi pălăria şi aruncându-mi un 
zâmbet strălucitor. Am jucat cărţi cu el şi am câştigat dreptul de-a 
veni şi a vă duce înapoi la castelul Windsor. 

— In acest caz, fratele meu e un om fără cuvânt, am spus 
dezaprobator. lar eu nu sunt o sclavă, ca să fiu pusă drept miză pe 
masa de joc a unui han de rând. 

— Era un han deosebit de aparte, a spus el inutil de provocator. lar 
după ce v-a pierdut pe Domnia Voastră, a pierdut şi un diamant 
frumuşel şi un dans cu o fată drăguță. 

— Vreau să plec acum, am spus nepoliticos. 

S-a înclinat, şi-a tuflit pălăria pe cap şi le-a făcut semn oamenilor să 
se întoarcă. Apoi a spus: 

— Am dormit la Edenbridge astă-noapte, aşa că suntem odihniţi 
pentru drum. 

Mi-am lăsat calul să meargă în acelaşi ritm cu al lui. 

— De ce n-aţi venit aici? 

— Era prea rece, mi-a răspuns scurt. 

— O, cum aşa? De fiecare dată când aţi stat aici aţi avut una dintre 
cele mai bune odăi! 

— Nu mă refeream la castel. Nu e nimic în neregulă cu castelul. 

— Vă refereaţi la mine, am spus şovăind. 

— Gheaţă, a întărit el. Şi habar n-am ce am făcut ca să vă ofensez! 
Acum o clipă vorbeam despre bucuriile vieţii la ţară şi-n clipa 
următoare v-aţi prefăcut într-un sloi de gheaţă. 

— N-am nici cea mai vagă idee la ce vă referiţi. 

— Brrr! a exclamat şi a îndemnat coloana la trap. 

A ţinut-o într-un ritm răzbunător până la amiază, când ne-am oprit 
pentru popas. M-a dat jos din şa şi a deschis poarta ce dădea spre un 
câmp aflat pe malul unei ape. 


— Am adus mâncare ca să prânzim, mi-a spus. Haideţi să ne 
plimbăm cât timp o pregătesc ceilalţi. 

— Sunt prea obosită ca să mă plimb, i-am răspuns, deloc dispusă 
să-l ajut. 

— Atunci haideţi să ne aşezăm. 

Şi-a întins pelerina pe jos, la umbra unui copac. Nu mai puteam să 
mă contrazic cu el. M-am aşezat, m-am sprijinit de scoarţa aspră, dar 
prietenoasă şi am privit râul scânteietor. Aproape de noi, câteva rațe 
se bălăceau în apă, iar în stufărişul de pe malul celălalt se zăreau 
două găinuşe de baltă timide. A dispărut câteva clipe şi s-a întors cu 
două căni de cositor pline cu bere slabă. Mi-a întins una şi a luato 
înghiţitură zdravănă dintr-a lui. 

— Aşa, a spus cu aerul omului care se aşază să discute. Aşa, lady 
Carey. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce v-am jignit. 

Imi stătea pe limbă să-i spun că nu mă jignise absolut deloc şi că, 
din moment ce între noi nu fusese nimic de la început şi până la 
sfârşit, nu se putuse pierde nimic. 

— Vă rog, nu! a zis el repede, de parcă ar fi putut citi toate acestea 
pe faţa mea. Ştiu că vă tachinez, doamnă, dar n-am avut nicio clipă 
intenţia să vă supăr. Credeam că suntem pe cale să ne înţelegem unul 
pe altul. 

— Aţi flirtat făţiş cu mine, am spus supărată. 

— N-am flirtat, ci v-am curtat, m-a corectat el. lar dacă nu sunteţi 
de acord cu asta, voi face tot ce-mi stă în puteri ca să mă opresc, dar 
trebuie să ştiu de ce. 

— De ce aţi plecat de la curte? am întrebat scurt. 

— M-am dus să-l văd pe tatăl meu, voiam să-mi dea banii pe care 
îmi promisese că mi-i va da când mă voi căsători şi să cumpăr o fermă 
în Essex. V-am povestit despre toate astea. 

— Şi aveţi de gând să vă căsătoriţi? 

Preţ de câteva clipe m-a privit încruntat, apoi chipul i s-a înseninat 
dintr-odată. 

— Cu nimeni alta! a strigat el. Ce credeai? Cu tine! Fată slabă de 
minte! Cu tine! M-am îndrăgostit de tine din clipa în care te-am văzut 
prima oară şi mi-am muncit creierii să găsesc un loc potrivit şi să-ţi 
pot oferi un cămin suficient de bun pentru tine. Apoi, când am văzut 
cât de mult îţi place în Hever, mi-am spus că, dacă-ţi ofer un conac, o 
fermă frumuşică, ai putea-o lua în considerare. Că m-ai putea lua pe 
mine în considerare. 

— Unchiul meu spunea că-ţi cumperi o casă fiindcă te însori cu o 
fată, am spus cu răsuflarea tăiată. 

— Tu! a strigat el. Tu eşti fata! Mereu tu. Nicio alta decât tine! 

S-a întors spre mine şi preţ de o clipă am crezut că mă va strânge 
în braţe. Am întins mâna ca să-l împiedic şi acel mic gest l-a făcut să 


se oprească pe dată. 

— Nu? 

— Nu, am răspuns cu o voce tremurătoare. 

— Fără sărut? 

— Nici măcar unul, am spus, încercând să zâmbesc. 

— Şi spui nu micuţei ferme? Fațada dă spre sud şi casa e cuibărită 
în coasta unui deal. Are de jur împrejur pământ bun, clădirea e 
frumuşică, pe jumătate făcută din lemn şi cu acoperiş de stuf, iar 
curtea din spate dă spre grajduri. O grădină de zarzavat, o livadă şi un 
pârâu la poalele livezii. Un ţarc pentru calul tău de vânătoare şi un 
câmp pentru vacile tale. 

— Nu, am spus, cu tot mai multă nesiguranţă. 

— De ce nu? 

— Pentru că sunt o Howard şi o Boleyn, iar tu eşti un nimeni. 

Vorbele mele dure nu l-au făcut pe William Stafford să tresară. 

— Ai fi şi tu o nimeni dacă te-ai mărita cu mine. E un fapt foarte 
liniştitor. Sora ta e pornită să fie regină. Crezi că va fi mai fericită 
decât tine? 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot să fug de ceea ce sunt. 

— Şi când eşti mai fericită? m-a întrebat el, deşi ştia deja răspunsul. 
larna, când te afli la curte? Sau vara, când eşti cu copiii la Hever? 

— Nu i-am putea aduce pe copii la ferma ta. l-ar lua Anne. N-ar 
accepta ca fiul regelui să fie crescut de doi nimeni, la naiba-n praznic. 

— Asta până când va avea şi ea un fiu. Din clipa aceea nu va mai 
vrea să-l vadă pe-al tău, a spus el practic. Va avea alte doamne de 
companie, familia ta va găsi alte fete Howard. Dacă te vei retrage din 
lumea lor, în trei luni vei fi uitată. Ai de ales, iubirea mea. Nu trebuie 
să rămâi toată viaţa cealaltă Boleyn. Ai putea să fii unica şi singura 
doamnă Stafford. 

— Nu mă pricep la o sumedenie de lucruri, am spus cu o voce 
slabă. 

— Ca de pildă? 

— Să fac brânză. Să jumulesc găini. 

Incet, ca şi cum n-ar fi vrut să mă sperie, a îngenuncheat lângă 
mine. Mi-a luat mâna, care nu s-a opus de astă dată, şi a dus-o la 
buze. Mi-a întors şi mi-a întins degetele, ca să-mi poată săruta palma, 
încheietura, fiecare deget. Mi-a spus cu blândeţe: 

— Te învăţ eu cum să jumuleşti găini. Şi vom fi fericiţi. 

— Nu spun da, am şoptit, închizând ochii drept răspuns la senzaţia 
pe care mi-o stârneau răsuflarea lui caldă şi sărutările lui pe pielea 
mea. 

— Şi nu spui nici nu, a încuviinţat el. 


La castelul Windsor, Anne se afla în odaia de primire, înconjurată de 
croitori, halebardieri şi cusătorese. Valuri mari de ţesături bogate erau 
aşternute pe jilţuri şi întinse pe bancheta de la fereastră. Incăperea 
arăta mai degrabă ca Sala Croitorilor în zi de sărbătoare decât ca o 
odaie de regină şi, preţ de o clipă, m-am gândit la felul atent în care 
se gospodărea regina Caterina, care ar fi fost uluită până-n adâncul 
sufletului de bogăţia deşartă a mătăsurilor, catifelelor şi ţesăturilor de 
aur. 

— Plecăm spre Calais în octombrie, m-a anunţat Anne în timp ce 
două cusătorese prindeau în jurul ei falduri de stofă. Ai face bine să-ţi 
comanzi nişte rochii noi. 

Am şovăit. 

— Ce e? s-a răstit ea. 

Nu voiam să vorbesc în faţa meseriaşilor şi a doamnelor de 
companie, dar se părea că n-aveam de-ales. Am spus încet: 

— Nu-mi pot permite rochii noi, Anne, ştii doar cum m-a lăsat soţul 
meu. Am doar o pensie mică şi ceea ce-mi dă tata. 

— O să plătească el, a zis sigură pe sine. Du-te la dulapul meu şi 
scoate rochia aceea veche din catifea roşie şi pe cea cu jupon 
argintiu. Poţi să le iei şi să le transformi. 

M-am dus încet în odaia ei personală şi am ridicat capacul greu al 
unuia din numeroasele cufere cu veşminte. Anne m-a trimis cu o 
fluturare a mâinii la una dintre cusătorese. 

— Doamna Clovelly poate s-o desfacă şi să ţi-o refacă. Dar ai grijă 
să fie la modă. Vreau ca la curtea franceză să arătăm toate foarte 
stilate. Vreau ca doamnele mele să n-aibă nimic demodat sau spaniol. 

Femeia mi-a luat măsurile. Anne s-a uitat în jur şi a spus scurt: 

— Puteţi pleca toate. Mai puţin doamna Clovelly şi doamna Simpter. 

A aşteptat până au plecat, apoi a spus cu o voce foarte scăzută: 

— E tot mai rău. De asta ne-am întors acasă mai devreme. N-am 
putut călători. Oriunde am mers, am avut necazuri. 

— Necazuri? _ 

— Oamenii strigau ocări. Într-un sat, şase flăcăi au azvârlit cu pietre 
în mine. Şi în rege, care era lângă mine! 

— Au aruncat cu pietre în rege?! 

A încuviinţat. 

— Intr-un orăşel n-am putut nici măcar să intrăm. Oamenii au 
aprins un foc în piaţa din centru şi mi-au ars efigia. 

— Ce-a spus regele? 

— La început s-a înfuriat, avea de gând să trimită soldaţii ca să-i 
înveţe o lecţie, dar acelaşi lucru s-a întâmplat în fiecare sat. Erau prea 
multe. Şi dacă oamenii începeau să se lupte cu soldaţii regelui? Ce s- 
ar fi întâmplat atunci? 

Cusătoreasa m-a făcut să mă întorc cu o atingere uşoară pe şolduri. 


M-am mişcat aşa cum mi-a cerut, dar nu-mi dădeam seama bine ce 
făceam. Fusesem crescută în pacea solidă a domniei lui Henric, mi-era 
aproape cu neputinţă să-mi imaginez că englezii s-ar putea ridica 
împotriva regelui. 

— Ce spune unchiul? 

— Spune să mulţumim lui Dumnezeu că avem a ne teme doar de 
ducele de Suffolk ca duşman, fiindcă atunci când regele e lovit cu 
pietre şi insultat în propriul regat, războiul civil nu e departe. 

— Suffolk e duşmanul nostru? 

— Absolut declarat, a zis ea scurt. Spune că l-am costat pe rege 
Biserica, îşi va pierde şi ţara? 

M-am întors încă o dată şi cusătoreasa a îngenuncheat şi încuviinţat 
din cap, întrebându-mă în şoaptă: 

— Să iau aceste rochii şi să le refac? 

— la-le. 

Femeia şi-a luat materialele şi sacul de cusut şi a ieşit din odaie. 
Cusătoreasa care îi făcea tiv rochiei lui Anne a încheiat ultima 
împunsătură şi a tăiat aţa. 

— Dumnezeule, Anne! am spus. Chiar aşa a fost peste tot? 

— Peste tot, a răspuns ea posomorâtă. Intr-un sat mi-au întors 
spatele, în altul m-au fluierat. Când străbăteam drumuri de ţară, 
băieţii care speriau ciorile mă batjocoreau. Fetele ieşite cu gâştele la 
păscut scuipau în ţărână în faţa mea. Când traversam vreun oraş în zi 
de târg, femeile din piaţă aruncau în noi cu peşte împuţit şi legume 
putrezite. Când mergeam să facem popas la o reşedinţă sau într-un 
castel, ne urma o mulţime de oameni care strigau ocări şi trebuiau 
închise porţile ca să nu intre. A fost mai rău decât un coşmar, a zis ea 
clătinând din cap. Când gazda noastră ieşea să ne întâmpine, 
rămânea cu gura căscată văzându-şi jumătate din arendaşi în drum, 
strigând ocări împotriva regelui lor legiuit. La fiecare poartă am sosit 
cu o suită de nefericire. Nu putem intra în Londra şi nu putem călători 
nici prin ţară. Ne ascundem în palatele noastre, unde oamenii nu ne 
pot ajunge. lar pe ea o numesc Caterina cea iubită. 

— Ce spune regele? 

— Spune că nu va mai aştepta hotărârea Romei. De îndată ce 
arhiepiscopul Warham va muri, va numi un nou arhiepiscop, care ne 
va cununa. O vom face pur şi simplu, indiferent dacă Roma va hotărî 
în favoarea noastră sau nu. 

— Şi dacă Warham nu se grăbeşte? am întrebat cu teamă. 

Anne a râs aspru. 

— O, nu face faţa asta! N-am să-i trimit supă! E om bătrân şi a 
zăcut în pat mai toată vara. Va muri curând, iar apoi Henric îl va numi 
pe Cranmer în loc şi Cranmer ne va cununa. 

Am clătinat din cap, nevenindu-mi să cred. 


— Atât de simplu? După atâta timp? 

— Da. lar dacă regele ar fi fost bărbat şi nu un copil, ar fi putut să 
se însoare cu mine acum cinci ani, iar la vremea asta am fi putut avea 
cinci fii. Dar nu, a trebuit s-o facă pe regină să înţeleagă că are 
dreptate, a trebuit să convingă ţara că are dreptate. Simte nevoia ca 
toată lumea să fie încredinţată că face ceea ce e corect, oricare-ar fi 
adevărul. E un neghiob! 

— Ai face bine să nu spui asta altcuiva în afară de mine, am 
prevenit-o. 

— Toţi ştiu, mi-a răspuns cu încăpățânare. 

— Anne, ai face bine să-ţi ţii în frâu limba şi firea aprigă. Chiar şi 
acum, tot mai poţi să cazi. 

A scuturat din cap. 

— El îmi va dărui un titlu propriu şi o avere pe care nu mi-o va 
putea lua nimeni. 

— Ce titlu? 

— Marchiz de Pembroke. 

— Marchiză? am întrebat, crezând că n-am auzit bine. 

— Nu, mi-a răspuns, strălucind de mândrie. Nu titlul pe care-l dai 
femeii căsătorite cu un marchiz. Titlul pe care o persoană îl poate 
deţine de drept. Marchiz. Voi fi marchiz şi nimeni nu-mi va putea lua 
asta. Nici măcar regele în persoană. 

Am închis ochii, cuprinsă de un val de invidie pură. 

— Şi averea? 

— Voi avea conacele Coldkeynton şi Hanworth din Middlesex şi 
pământuri în Ţara Galilor. Imi vor aduce vreo mie de lire pe an. 

— O mie de lire? am repetat, gândindu-mă la pensia mea anuală de 
o sută de lire. 

Anne jubila. 

— Voi fi cea mai bogată şi mai nobilă femeie din Anglia! Cu averea 
proprie şi cu titlul propriu. lar pe urmă voi fi regină. 

A râs, dându-şi seama cât de amar era pentru mine triumful ei. 

— Cred că te bucuri pentru mine! 

— O, da. 


A doua zi dimineaţă, în curtea grajdurilor era mare agitaţie: regele 
pleca la vânătoare şi toată lumea trebuia să-l însoţească. Erau aduşi 
caii de vânătoare din boxe, iar ogarii aşteptau într-un capăt al curţii 
mari, ţinuţi în loc cu biciul de hăitaşi, dar reuşind să se năpustească 
aproape mereu într-un colţ sau altul, adulmecând şi lătrând de 
nerăbdare. Valeţii alergau încoace şi-ncolo cu chingi şi catarame şi-şi 
ajutau stăpânii să urce în şa. Grăjdarii ieşiseră cu cârpe în mâini, să 
dea un ultim lustru crupelor şi gâturilor deja lucioase. Calul negru de 
vânătoare al lui Henric stătea lângă piatra de încălecat, arcuindu-şi 


gâtul şi bătând din copite în aşteptarea regelui. 

M-am uitat în toate părţile după William Stafford şi, la un moment 
dat, am simţit o atingere ca o adiere pe talie şi o voce caldă mi-a 
şoptit la ureche: 

— Am fost trimis să fac o treabă, dar la întoarcere am fugit tot 
drumul. 

M-am întors să-l privesc. Eram pe jumătate în braţele lui. Ne aflam 
atât de aproape unul de altul, încât, dacă s-ar fi apropiat cu doar un 
centimetru, trupurile ni s-ar fi atins. Am închis ochii o clipă, mirosul lui 
trezindu-mi dorinţa, iar când i-am deschis, am văzut aceeaşi dorinţă 
întunecându-i privirea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trage-te înapoi! am spus cu glas 
tremurător. 

Fără voie, mi-a lăsat una din mâini şi a făcut jumătate de pas 
înapoi. 

— Dumnezeu mi-e martor, trebuie să mă însor cu tine! Mary, nu 
mai ştiu pe ce lume sunt. N-am mai fost aşa niciodată în viaţă! Nu mai 
rezist o clipă fără să te ţin în braţe. 

— Ssst! am şoptit. Urcă-mă în şa. 

Mă gândeam că, dacă urcam pe cal şi mă îndepărtam de el, 
slăbiciunea din genunchi şi ameţeala din cap n-aveau să mai fie atât 
de puternice. Am reuşit să mă sui în şa, mi-am petrecut piciorul pe 
după oblânc şi mi-am aranjat costumul de călărie ca să cadă cum 
trebuia. El mi-a îndreptat poala rochiei şi mi-a cuprins talpa cu mâna. 
A ridicat privirea spre mine, cu chipul stăpânit de hotărâre, şi a spus 
simplu: 

— Trebuie să-mi fii soţie. 

M-am uitat în jur la bogăţia curţii, la penele ce fluturau la pălării, la 
mătăsuri şi catifele - toţi se îmbrăcaseră ca nişte prinți, chiar şi pentru 
o zi petrecută în şa. Am încercat să-i explic: N 

— Asta e viaţa mea. Asta mi-a fost căminul încă de mică. Intâi 
curtea franceză, apoi cea de aici. N-am trăit niciodată într-o casă 
obişnuită. N-am petrecut niciodată întregul an într-o singură odaie. 
Sunt curteană şi mă trag dintr-o familie de curteni. Nu pot să devin o 
nevastă de ţară cât ai pocni din degete. 

Cornurile au răsunat şi regele - corpolent, dar zâmbitor - a ieşit din 
castel cu Anne alături. Privirea ei rapidă a cercetat curtea. Mi-am 
smuls talpa din strânsoarea lui William şi i-am aruncat lui Anne un 
zâmbet nepăsător şi nevinovat. Regele a fost ajutat să încalece, a 
rămas greoi în şa o clipă, apoi a apucat hăţurile, pregătit, şi toţi cei 
care nu încălecaseră încă s-au grăbit să urce în şa şi s-au întrecut să 
ocupe cea mai bună poziţie în grup, domnii încercând să ajungă 
aproape de Anne, iar doamnele călărind, ca din întâmplare, alături de 
rege. 


— Nu vii? am întrebat grăbită. 

— Vrei să vin? 

Călăreţii părăseau fără grabă curtea, înghiontindu-se şi aşteptând 
în dreptul porţii boltite. 

— Mai bine nu. Unchiul meu e prezent azi şi ochii lui observă totul. 

William s-a tras înapoi şi am văzut cum i se stinge lumina din ochi. 

— Cum doreşti. 

Dacă ar fi fost după voia mea, aş fi sărit de pe cal şi l-aş fi sărutat 
până i-aş fi adus din nou zâmbetul pe chip. Dar el s-a înclinat, a făcut 
un pas înapoi, s-a sprijinit de zid şi a urmărit grupul de vânătoare, cu 
mine cu tot, cum pleacă şi se îndepărtează. Nici măcar nu m-a strigat 
să mă întrebe când ne vom revedea. M-a lăsat să plec. 


Toamna anului 1532 

Anne şi-a primit titlul de marchiz de Pembroke cu toată pompa unei 
încoronări, în odaia de primire a regelui de la castelul Windsor. Regele 
şedea pe tron, flancat de unchiul meu şi de Charles Brandon, ducele 
de Suffolk, de curând iertat şi revenit la curte la timp ca să fie 
martorul triumfului lui Anne. Suffolk avea aerul că mestecă lămâi, atât 
de acru zâmbea. lar unchiul era sfâşiat între bucuria trezită de averea 
şi prestigiul nepoatei sale şi ura tot mai mare faţă de aroganţa ei. 

Anne purta o rochie din catifea roşie, garnisită cu blană albă şi 
pufoasă de hermină. Părul negru şi lucios precum coama unui cal de 
curse îi cădea liber pe umeri, ca unei fete în ziua nunţii. Lady Mary, 
fiica ducelui, ducea mantia nobiliară, iar restul doamnelor de 
companie ale lui Anne - Jane Parker, eu şi celelalte douăsprezece -, 
îmbrăcate toate în ce aveam mai bun, am urmat-o şi am aşteptat într- 
o tăcere linguşitoare cât timp regele i-a legat pe umeri mantia 
nobiliară şi i-a aşezat pe cap o coroană nobiliară din aur. 

La banchet, George şi cu mine am stat alături şi ne-am privit sora, 
aşezată lângă rege. Nu m-a întrebat dacă eram invidioasă. Răspunsul 
era prea evident ca să se obosească să pună întrebarea. 

— Nu cunosc nicio altă femeie care ar fi putut face asta, a zis el. 
Are o hotărâre de nestrămutat să ajungă pe tron. 

— Eu n-am avut-o niciodată, am spus. Singurul lucru pe care mi l- 
am dorit încă din copilărie a fost să nu fiu ignorată. 

— Ei bine, poţi să-ţi iei gândul de la asta, a spus George cuo 
francheţe de frate. De-acum înainte vei fi ignorată tot restul vieţii. 
Amândoi vom fi nişte nulităţi. Tot ce voi înfăptui va fi privit ca un dar 
al ei. lar tu nu te vei putea măsura cu ea niciodată. Va fi singura 
Boleyn pe care o va cunoaşte şi pe care şi-o va aminti oricine. Vei 
rămâne o nimeni pentru totdeauna. 

Cuvântul „nimeni” a sunat altfel în urechile mele. Auzindu-l, toată 
ostilitatea din mine s-a risipit şi am zâmbit. 

— Ştii ceva? Să fii un nimeni poate să-ţi aducă bucurie. 


Am dansat până târziu şi apoi Anne şi-a trimis la culcare toate 
doamnele, în afară de mine. 

— Merg la el, a spus ea. 

Nu era nevoie să-mi explice la ce se referă. 

— Eşti sigură? Incă nu sunteţi căsătoriţi. 

— Cranmer va deveni arhiepiscop dintr-o zi într-alta. Plec în Franţa 
în chip de consoartă şi Henric a stăruit să fiu tratată ca o regină. Mi-a 
acordat titlul de marchiz şi pământurile şi nu pot să spun nu la 
nesfârşit. 

Brusc, i-am înţeles nerăbdarea. 

— Dumnezeule mare, vrei s-o faci! Ai ajuns în sfârşit să-l iubeşti? 

— O, nu! a exclamat nerăbdătoare, de parcă asta n-ar fi avut nicio 
însemnătate. Dar îl ţin la distanţă de-atâta vreme, încât aproape că şi- 
a pierdut minţile, şi eu la fel. Uneori dorinţa, atingerile şi tachinările lui 
m-au stârnit în asemenea hal, încât aş fi fost în stare s-o fac cu un 
grăjdar. Şi am promisiunea lui, văd drumul spre tron. Vreau s-o fac 
acum. Vreau s-o fac astă-seară. 

I-am turnat apă în lighean şi, în timp ce se spăla, i-am încălzit un 
cearşaf cu care să se şteargă. 

— Cu ce te îmbraci? 

— Cu rochia pe care am purtat-o la dans. Şi îmi voi pune coroana 
nobiliară. Voi merge la el ca o regină. 

— Ar fi bine să te ducă George. 

— Vine. l-am spus deja. 

A terminat cu spălatul şi a luat cearşaful din mâinile mele ca să se 
şteargă. In lumina focului şi a lumânărilor, trupul ei era frumos ca al 
unui animal sălbatic. 

S-a auzit o bătaie în uşă. 

— Deschide, a spus Anne. 

Am ezitat. Işi lega fusta la brâu, dar în rest era dezbrăcată. 

— Hai, du-te, a zis ea cu hotărâre. 

Ridicând din umeri, am deschis uşa. George a tresărit puternic 
văzându-şi sora cu pletele negre revărsate peste sânii goi. 

— Poţi să intri, a spus ea cu nepăsare. Sunt aproape gata. 

El mi-a aruncat o privire întrebătoare, a intrat în odaie şi s-a aşezat 
pe jilţul de lângă foc. 

Anne, ţinându-şi corsajul peste pieptul şi pântecul dezgolite, a 
întors spatele gol spre George, ca să-i lege şireturile. El s-a ridicat în 
picioare şi s-a apucat să bage şireturile prin butoniere în cruciş. La 
fiecare butonieră, mâna lui îi atingea pielea şi am văzut-o închizând 
ochii şi lăsându-se în voia plăcerii pe care i-o stârnea acea mângâiere 
continuă. George, întunecat la faţă şi încruntat, făcea ce i se ceruse. 

— Altceva? a întrebat el. Să-ţi leg pantofii? Să-ţi lustruiesc cizmele? 


— Nu vrei să mă atingi? l-a provocat ea sarcastic. Pentru rege sunt 
suficient de bună! 

— Eşti suficient de bună pentru bordel, a răspuns el cu brutalitate. 
la-ţi pelerina dacă ai de gând să vii. 

— Dar sunt demnă de-a fi dorită, l-a înfruntat ea. 

George a ezitat. 

— De ce Dumnezeu mă întrebi pe mine? Jumătate din curte a avut 
genunchii moi astă-seară. Ce mai vrei? 

— Vreau să-i aibă toată curtea, a spus ea fără să zâmbească. Vreau 
să spui că sunt cea mai bună, George. Vreau s-o spui tu, aici, în faţa 
lui Mary. 

El a chicotit cu voce joasă şi a spus rar: 

— Ah, vechea rivalitate! Anne, marchiz de Pembroke, eşti cea mai 
dorită şi mai bogată fată din familie. Ne-ai eclipsat pe noi amândoi cu 
succesul tău. În scurtă vreme îţi vei eclipsa respectatul tată şi 
respectatul unchi ca mândrie şi ca poziţie. Ce altceva mai vrei? 

Laudele o făcuseră să strălucească, dar auzind întrebarea, a părut 
brusc speriată, de parcă şi-ar fi amintit blestemele nevestelor de 
pescari şi strigătele de „Târfă!” ale neguţătorilor din piaţă. 

— Vreau s-o ştie toată lumea. 

— Te duc la rege? a întrebat George cu simţ practic. 

Anne l-a luat de braţ şi l-am văzut încordându-se când ea a întors 
capul şi i-a zâmbit pieziş. 

— N-ai prefera să mă duci în odaia ta? 

— Dacă aş vrea să fiu decapitat pentru incest - da. 

Anne a izbucnit într-un hohot de râs senzual. 

— Foarte bine atunci. La rege. Dar nu uita, George, eşti curteanul 
meu, la fel ca toţi ceilalţi. 

El s-a înclinat şi a condus-o afară din odaie. l-am auzit traversând 
sala de primire şi apoi coborând treptele şi am aşteptat să desluşesc 
zgomotul uşii de la capătul scării. Mi-am spus că dorinţa lui Anne de-a 
fi prima în ochii tuturor trebuia să fie într-adevăr foarte puternică, 
dacă zăbovea să-şi chinuie propriul frate tocmai în noaptea în care se 
ducea în patul regelui. 


Anne s-a întors în zori, ghemuită în veşminte, aşa cum făceam şi eu 
cândva. A adus-o George şi împreună am dezbrăcat-o şi am băgat-o în 
pat. Era mult prea ostenită ca să vorbească. 

— Aşadar, s-a înfăptuit, am spus privind-o cum închide ochii. 

— De mai multe ori, cred, a zis George. Am aşteptat în odaia 
alăturată şi am adormit în jilţ, dar m-au trezit de vreo două ori cu 
strigătele şi cu gâfâiala lor. Te rog, Doamne, fă să iasă din asta un 
moştenitor! 

— Şi nu există nicio îndoială că o va lua de nevastă? Nu se va 


plictisi de ea, acum, că a avut-o? 

— Nu în următoarele şase luni. lar acum, că are şi ea parte de 
plăcere şi nu mai trebuie să-l respingă tot timpul, s-ar putea să se 
poarte mai dulce cu el şi - te rog, Doamne! - cu noi. 

— Dacă se poartă mult mai dulce decât până acum cu tine, o să 
ajungă şi în patul tău, nu doar într-al regelui! 

George s-a întins, a căscat şi mi-a zâmbit leneş. 

— Era aţâţată, a zis el. Şi nu putea să se descarce pe nimeni 
altcineva. Era aţâţată, iar când se va potoli, te rog, Doamne, fă să 
aibă un prunc în pântec, un inel pe deget şi o coroană pe cap! Vivat 
Anna! Şi pizmă celui care pizmuieşte - s-a înfăptuit. 

Am lăsat-o pe Anne să doarmă, cu gândul că, dacă mă duceam în 
odăile unchiului la acea oră a dimineţii, puteam să-l văd pe William 
Stafford. Castelul începea să se trezească la viaţă, aleile ce duceau 
spre bucătărie erau pline cu căruţe ce aduceau lemn şi cărbune de foc 
din pădure, fructe şi legume de la piaţă şi carne, lapte şi brânză de la 
ferme. În odăile unchiului domnea agitația unei mari gospodării care- 
şi începea ziua. Servitoarele terminaseră de măturat şi de dereticat în 
sala de primire, iar servitorii de la bucătărie încărcau cu buşteni 
căminele şi suflau în jăratic ca să-i facă să se aprindă. 

Gentilomii unchiului locuiau în şase odăi mici, aflate dincolo de sala 
cea mare, iar soldaţii lui dormeau în sala de gardă. William putea fi 
oriunde. Am traversat sala de primire şi am salutat din cap doi 
gentilomi pe care-i cunoşteam, încercând să dau impresia că aştept 
să-mi văd unchiul sau mama. 

Uşa odăii personale a unchiului s-a deschis şi George a ieşit grăbit. 

— O, bun! a zis când m-a văzut. Anne mai doarme? 

— Dormea când am plecat eu. 

— Du-te şi trezeşte-o. Spune-i că în sfârşit clericii s-au supus regelui 
- sau cel puţin destui dintre ei, încât să însemne că am învins -, însă 
Thomas More a anunţat că-şi părăseşte postul. Regele va afla azi, în 
timpul liturghiei, când va primi scrisoarea lui More, dar Anne trebuie 
prevenită dinainte. E foarte posibil ca regele să primească vestea ca 
pe o lovitură. 

— Thomas More? am repetat. Dar credeam că e de partea noastră! 

George a ţâţâit din buze văzându-mi ignoranţa. 

— l-a promis regelui să nu comenteze vreodată în public dezlegarea 
căsătoriei. Dar e evident ce crede, nu? E avocat, e un om cu gândire 
logică şi e puţin probabil să se lase convins de deformarea adevărului 
care a fost întreprinsă într-o mie de universităţi din Europa. 

— Dar credeam că vrea ca Biserica să fie reformată, nu? 

Nu era prima oară când mă simţeam pierdută în oceanul politicii, 
elementul natural al familiei. 

— Reformată, da, dar nu făcută bucăţi şi condusă de rege, a spus 


repede fratele meu. Cine ştie mai bine ca Thomas More că regele nu e 
potrivit ca să joace rolul de Papă? Il cunoaşte din copilărie. Nu-l va 
accepta niciodată pe Henric ca moştenitor al Sfântului Petru. E o idee 
ridicolă! a râs el scurt. 

— Ridicolă? Credeam că o susţinem. 

— Sigur că o susţinem. Asta înseamnă că Henric poate să hotărască 
în privinţa propriei căsătorii şi că poate să se însoare cu Anne. Dar 
numai un netot ar crede că există cea mai mică justificare pentru asta 
din punctul de vedere al legii, moralității sau al bunului-simţ. Lasă, 
Mary, nu-ţi face griji, Anne înţelege toate astea. Du-te doar şi trezeşte- 
o şi spune-i că Thomas More renunţă la funcţie şi că regele va afla în 
dimineaţa asta, iar ea trebuie să fie calmă. Asta a spus unchiul. Anne 
trebuie să fie calmă. 

M-am întors să fac ce-mi cerea şi, tocmai în clipa aceea, în sală a 
intrat William Stafford, îmbrăcându-şi vesta. S-a oprit când m-a văzut 
şi s-a înclinat adânc. 

— Lady Carey. 

S-a înclinat şi în faţa lui George. 

— Lord Rochford. 

Acesta l-a ignorat şi m-a împins uşurel. 

— Du-te! Du-te şi spune-i. 

N-aveam de-ales: trebuia să plec repede din încăpere fără să pot 
atinge măcar mâna lui William şi să-i pot spune „bună dimineaţa”. 


Anne şi regele au stat închişi mai toată dimineaţa, cumpănind ce ar 
putea însemna pentru ei plecarea lui Thomas More. Tata şi unchiul se 
aflau cu ei, la fel şi Cranmer şi secretarul Cromwell - toţi bărbaţii loiali 
cauzei lui Anne, hotărâți cu toţii că regele trebuie să preia puterea şi 
profitul Bisericii din Anglia. Anne şi regele au venit la masă într-o 
perfecta armonie, iar ea s-a aşezat la dreapta lui, de parcă ar fi fost 
deja regină. 

După masă s-au dus în odaia lui particulară şi toţi curtenii au fost 
trimişi de-acolo. George a ridicat din sprâncene cu un zâmbet uşor şi a 
şoptit: 

— Ei, Mary, treacă-meargă dacă din asta iese un mic prinţ, nu-i 
aşa? 

Apoi a plecat să joace cărţi cu Francis Weston şi cu alţi doi curteni. 
Eu am ieşit în grădină, să mă las scăldată de lumina soarelui şi să 
privesc fluviul, ştiind prea bine că, de fapt, tânjeam după William 
Stafford. 

S-a ivit pe neaşteptate lângă mine, de parcă l-aş fi chemat. 

— Pe mine mă căutai azi-dimineaţă? j 

— Nu, am răspuns, minţind repede, ca o curteană. Il căutam pe 
fratele meu. 


— Oricum ar fi, eu am venit să te caut. Şi mă bucur că te-am găsit. 
Mă bucur foarte mult, milady. 

M-am dat puţin la o parte pe bancă şi i-am făcut semn că poate sta 
lângă mine. In clipa în care a ajuns atât de aproape de mine încât 
puteam să-l ating, am simţit că inima începe să-mi bată nebuneşte. 
Avea un parfum cald, dulce, masculin ce-i stăruia în păr şi în barba 
moale, castanie. M-am trezit că mă aplec spre el şi mi-am impus să 
stau dreaptă. 

— Mi s-a poruncit să-l însoțesc pe unchiul tău la Calais, spus el. 
Poate îţi voi putea fi de folos în timpul călătoriei. 

— Mulţumesc. 

Am tăcut câteva clipe. 

— Imi pare rău de cele petrecute în curtea grajdurilor, am spus. Mă 
temeam să nu ne vadă Anne împreună. Câtă vreme îl are în grijă pe 
fiul meu, nu îndrăznesc să-i aduc nicio ofensă. 

— Înţeleg, a spus William repede. A fost doar momentul... îţi ţineam 
cizma de călărie în mână şi nu voiam să-i dau drumul. 

— Nu pot să-ţi fiu amantă, am spus pe un ton foarte scăzut. 
Categoric nu. 

El a încuviinţat. 

— Dar mă căutai azi-dimineaţă? 

— Da, am şoptit, în sfârşit sinceră. Nu mai puteam rezista niciun 
minut fără să te văd. 

— Eu mi-am făcut de lucru prin grădina asta şi pe lângă odăile 
marchizului toată ziua sperând să te văd. Am stat aici atâta vreme, că 
mi-a trecut prin cap să iau o sapă şi să fac ceva folositor cât aştept. 

— Grădinărit? am spus chicotind, gândindu-mă ce faţă ar fi făcut 
Anne dacă aş fi anunţat-o că sunt îndrăgostită de omul care sapă 
grădina. Nu ajută câtuşi de puţin! 

— Nu, a zis el, împărtăşindu-mi amuzamentul. Dar cum dădeam 
târcoale odăilor doamnelor ca un codoş, cred că varianta cealaltă e 
mai bună. Mary, ce să facem? Care ţi-e vrerea? 

— Nu ştiu, am îngăimat, spunând purul adevăr. Am senzaţia că asta 
e un fel de nebunie prin care trec şi că, dacă aş avea un prieten 
adevărat, m-ar ţine legată fedeleş până s-ar termina. 

— Crezi că se va termina? m-a întrebat, de parcă acesta ar fi fost 
un punct de vedere interesant, la care nu se gândise. 

— O, da. E o toană, nu? Atâta doar că ni s-a întâmplat amândurora 
în acelaşi timp. Am început să te plac, iar dacă tu nu m-ai fi plăcut, aş 
fi fost un pic melancolică şi ţi-aş mai fi făcut ochi dulci o vreme, iar 
apoi mi-ar fi trecut. 

Ideea l-a făcut să zâmbească. 

— Mi-ar fi plăcut! Nu poţi face asta oricum? 

— Vom râde mai târziu pe tema asta. 


Mă aşteptam să mă contrazică. De fapt, contam pe el să mă 
contrazică, să spună că e o iubire adevărată, o iubire nepieritoare şi 
să mă convingă că trebuie să-mi urmez glasul inimii, indiferent de 
preţ. Dar a încuviinţat. 

— O toană, deci? Şi nimic mai mult? 

— O! am exclamat surprinsă. 

William s-a ridicat în picioare şi m-a întrebat pe ton indiferent: 

— Cât de curând te aştepţi să-ţi revii? 

M-am ridicat şi m-am oprit lângă el. Eram atrasă de el, de parcă 
fiecare oscior din trupul meu ar fi avut nevoie de atingerea lui, 
indiferent ce-ar fi rostit buzele. 

— Gândeşte-te puţin, mi-a spus cu blândeţe. 

Gura lui era atât de aproape de urechea mea, încât răsuflarea sa 
făcea să fluture mica şuviţă de păr ce-mi ieşise de sub bonetă. 

— Ai putea să fii iubirea mea, ai putea să fii soţia mea. Am avea-o 
pe Catherine, nu? Nu ţi-o vor lua. Şi de îndată ce Anne va naşte un fiu, 
ţi-l va da înapoi pe Henry, băiatul nostru. 

— Nu e băiatul nostru, am spus, agăţându-mă cu greu de bunul- 
simţ sub torentul de vorbe convingătoare rostite pe un ton scăzut. 

— Cine i-a cumpărat primul ponei? Cine i-a făcut prima corabie? 
Cine l-a învăţat să afle ora după soare? 

— Tu, am recunoscut. Dar nimeni în afară de tine şi de mine n-ar fi 
de aceeaşi părere. 

— El ar putea să fie. 

— E doar un băieţel, n-are un cuvânt de spus în nicio privinţă. lar 
Catherine nu va avea niciodată un cuvânt de spus. Va fi doar o altă 
Boleyn, care va fi trimisă unde va dori familia. 

— Atunci sparge chiar tu tiparul şi-i vom salva şi pe copii. Nu mai 
rămâne o simplă Boleyn nici măcar o zi. Vino să fii doamna Stafford, 
unica şi cea mai iubită doamnă Stafford, proprietara de drept a 
pământurilor şi a micii ei ferme, care învaţă să facă brânză şi să 
jumulească găini. 

Am râs şi în aceeaşi clipă el mi-a luat mâna şi mi-a apăsat palma cu 
degetul mare. Fără voia mea, degetele mele i-au strâns mâna. Am 
rămas aşa câteva clipe, ţinându-ne de mână sub razele calde ale 
soarelui şi mi-am spus, ca o copilă năucă de dragoste: „Asta-i raiul”. 

S-au auzit paşi în spatele nostru. Am dat drumul mâinii lui de parcă 
m-ar fi ars şi m-am întors iute. Slavă Cerului că era George şi nu 
spioana de nevastă-sa! S-a uitat de la obrajii moi îmbujoraţi la 
expresia nepăsătoare a lui William şi a ridicat din sprânceană. 

— Sora mea? 

— William îmi spunea că iapa mea de vânătoare şi-a scrântit 
încheietura, am zis la nimereală. 

— Am uns-o cu o alifie, a adăugat William repede. lar lady Carey 


poate împrumuta unul dintre caii regelui până când îşi revine 
Jesmond. N-ar trebui să dureze mai mult de o zi-două. 

— Foarte bine, a spus George. 

William s-a înclinat şi a plecat. L-am lăsat să plece. N-am avut 
curajul să-l chem înapoi, nici măcar în faţa lui George, în care m-aş fi 
încrezut dacă ar fi fost vorba de oricare alt secret. William s-a 
îndepărtat, cu umerii puţin încordaţi de ranchiună. 

George m-a urmărit cum îl privesc. 

— Se trezeşte puţină dorinţă în lady Carey? m-a întrebat într-o 
doară. 

— Puţină, am încuviinţat. 

— El e acel nimeni care nu însemna nimic? 

— Da, am spus zâmbind cu regret. 

— N-o face, a zis el simplu. De azi şi până în ziua nunţii, Anne 
trebuie să fie imaculată, mai ales acum, că se culcă cu regele. Suntem 
cu toţii expuşi privirilor. Dacă simţi puţină dorinţă faţă de omul ăla, 
tine-o în frâu, sora mea, căci până se mărită Anne trebuie să fim caşti 
precum îngerii, iar ea trebuie să fie cel mai înalt serafim. 

— Nu se pune problema să mă tăvălesc cu el prin fân, am 
protestat. Reputația mea e la fel de bună ca a oricui altcuiva. Cu 
siguranţă mai bună ca ata. 

— Atunci spune-i să nu se mai uite la tine cu aerul că vrea să te 
mănânce de vie. Omul pare cu totul năuc de dragoste. 

— Aşa e? am rostit încântată. O, George, chiar aşa? 

— Dumnezeu să ne-ajute! Am pus paie pe foc. Da, mă tem că aşa 
e. Spune-i să-şi ţină sentimentele pentru sine până când Anne se 
mărită şi devine regina Angliei, apoi poţi să alegi singură. 


În odaia particulară a lui Anne se desfăşura o ceartă explozivă. 
George şi cu mine, veniţi de la călărie, am încremenit în sala de 
primire şi ne-am uitat la gentilomii lui Henric şi la doamnele lui Anne, 
care se prefăceau de minune cu toţii că nu ascultă, dar în acelaşi timp 
ciuleau urechile ca să prindă fiecare vorbă prin uşa groasă. Am auzit 
strigătul de furie al lui Anne acoperind bombănitul nemulţumit al lui 
Henric. 

— La ce-i mai sunt ei de folos? La ce-o mai ajută? Sau se va 
întoarce iarăşi la curte de Crăciun? Va sta pe locul meu, iar eu voi fi 
dată la o parte, acum, că m-ai avut?! 

— Anne, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Nu! Dacă m-ai fi iubit cât de cât, n-aş fi fost nevoită să cer! Cum 
să merg în Franţa purtând altceva decât giuvaierele reginei? Ce spune 
faptul că mă duci în Franţa ca marchiz, doar cu un pumn de 
diamante?! 

— Nu e nici pe departe doar un pumn... 


— Nu sunt bijuteriile coroanei! 

— Anne, unele dintre ele i-au fost cumpărate de tatăl meu, pentru 
prima ei căsătorie, nu au nimic de-a face cu mine... 

— Au totul de-a face cu tine! Sunt giuvaierele Angliei, dăruite 
reginei. Dacă voi fi regină, va trebui să le am. Dacă ea e regina, poate 
să le păstreze. Alege! 

Am auzit cu toţii răcnetul sălbatic al lui Henric: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, ce trebuie să fac ca să te 
mulţumesc?! Ai primit toate onorurile la care poate visa o femeie! 
Acum ce mai vrei? Rochia de pe ea?! Boneta din capul ei?! 

— Toate astea şi încă mai mult! a ţipat Anne. 

Henric a deschis uşa cu o smucitură, iar noi am început cu toţii să 
vorbim cu însufleţire de cum l-am văzut şi ne-am plecat în faţa lui. 

— Ne vedem la cină, i-a spus el lui Anne glacial, peste umăr. 

— Nu ne vom vedea, i-a răspuns ea foarte tare. Căci voi fi de mult 
plecată. Voi lua cina pe drum şi micul dejun la Hever. Nu mă poţi trata 
cu dispreţ. 

El s-a întors pe dată la ea şi a închis uşa în urma lui. Ne-am încordat 
cu toţii auzul ca să desluşim ceea ce nu puteam vedea. 

— Nu poţi să mă părăseşti! 

— Nu accept să fiu regină pe jumătate, a spus ea pătimaş. Ori mă 
ai, ori nu mă ai. Ori mă iubeşti, ori nu mă iubeşti. Ori sunt a ta cu 
totul, ori sunt a nimănui. Nu accept jumătăţi de măsură cu tine, 
Henric! 

Am auzit foşnetul rochiei ei când el a strâns-o la piept şi apoi micul 
suspin de încântare. 

— Vei avea toate diamantele din Turn, vei avea diamantele ei şi 
barja ei, i-a promis el cu glas răguşit. Vei avea tot ce-ţi doreşte inima, 
fiindcă mi-ai dăruit ce dorea inima mea. 

George s-a dus şi a închis uşa. 

— Vrea careva să joace cărţi? Cred că vom aştepta o vreme. 

S-a auzit un val de râsete pe jumătate înăbuşite; cineva a scos la 
iveală un pachet de cărţi, iar altcineva, nişte zaruri. Am trimis în grabă 
pajul după muzicieni ca să facă zgomot şi să acopere eventualele 
suspine indiscrete venite din odaia personală a lui Anne. Am luat toate 
măsurile posibile ca să mă asigur că, în timp ce sora mea şi regele 
făceau dragoste, curtea era ocupată cu jocuri. Am făcut tot ce am 
putut ca să nu mă gândesc la regină, mutată în noua ei locuinţă, mai 
puţin comodă, anunţată printr-un mesager trimis de rege că trebuia 
să predea giuvaierele regale, inelele, brăţările, colierele şi toate micile 
simboluri de iubire pe care i le dăruise el de-a lungul anilor, fiindcă 
sora mea voia să le poarte în Franţa. 


Era o expediţie uriaşă - cea mai mare întreprinsă de curtea lui 


Henric de la călătoria la Field of the Cloth of Gold” şi, în toate 
privinţele, tot atât de extravagantă şi ostentativă cum fusese acel 
eveniment de legendă. Trebuia să fie - Anne era hotărâtă să 
depăşească tot ce văzuse şi făcuse Caterina. Prin urmare, am călătorit 
prin Anglia, de la Hanbury la Dover, precum împărații. O trupă de 
soldaţi călare mergea în faţa noastră, ca să alunge de pe drum 
eventualii nemulţumiţi, dar simpla amploare a expediției şi numărul 
de cai, trăsuri, căruţe, soldaţi, servitori şi însoțitori, precum şi 
frumuseţea doamnelor călare şi a gentilomilor de lângă ele au făcut 
mai toată ţara să încremenească într-o tăcere uluită. 


Traversarea Canalului Mânecii a fost liniştită. Doamnele au stat sub 
punte, iar Anne s-a retras în cabina ei şi a dormit aproape tot timpul 
călătoriei. Gentilomii au rămas pe punte, înfăşuraţi în jachetele de 
călărie, privind orizontul în căutarea altor corăbii şi împărțind urcioare 
cu vin fiert. Am ieşit pe punte, m-am sprijinit de parapetul corabiei şi 
am privit mişcarea valurilor ce se rostogoleau sub prova ei, ascultând 
scârţâitul scândurilor. O mână caldă a acoperit-o pe-a mea, care era 
deja îngheţată. 

— Te simţi bine? mi-a şoptit la ureche William Stafford. Nu ţi-e rău? 

M-am întors spre el şi i-am zâmbit. 

— Deloc, slavă Domnului. Dar toţi marinarii spun că e o traversare 
foarte liniştită. 

— Mă rog la Dumnezeu să rămână la fel! a zis el cu ardoare. 

— O! Cavalerul meu cel aventuros! Nu-mi spune că ţi-e rău. 

— Doar puţin, a răspuns el ca să se apere. 

Imi doream să-l iau în braţe. M-am gândit preţ de o clipă ce 
încercare e pentru iubire faptul că uneori cel iubit nu e întru totul 
perfect. N-aş fi crezut vreodată că m-aş putea simţi atrasă de un 
bărbat care suferă de rău de mare şi totuşi iată-mă dorindu-mi să-i 
aduc vin aromat şi să-l învelesc ca să-i fie cald. 

— Vino şi stai jos, i-am spus privind în jur. 

Eram pe cât de neobservaţi se putea la această curte - veşnic izvor 
de bârfe şi scandaluri. L-am condus la o grămadă de pânze făcute sul 
şi l-am aşezat lângă catarg, ca să se poată sprijini. L-am învelit bine 
cu mantia, cu tot atâta grijă ca şi când ar fi fost băieţelul meu, Henry. 

— Nu mă lăsa singur! m-a rugat pe un ton atât de plângăreţ, încât o 
clipă am crezut că mă tachinează, dar avea în ochi o nevinovăție atât 
de limpede, încât i-am atins obrazul cu degetele mele reci. 

— Mă duc doar să aduc nişte vin fiert aromat. 


5 Nume dat unui loc din apropiere de Calais, unde a avut loc legendara 
întâlnire din iunie 1520 dintre regele Henric al VIll-lea al Angliei şi regele 
Francisc | al Franţei. (n. t.) 


M-am îndreptat spre bucătăria corabiei, unde bucătarii înfierbântau 
vin şi bere şi serveau codri de pâine. Când m-am întors, William s-a 
mutat puţin pe pânza făcută sul, ca să pot sta lângă el. Am ţinut cana 
până a mâncat el pâinea, apoi am împărţit vinul - o înghiţitură el, o 
înghiţitură eu. 

— Te simţi mai bine? 

— Sigur că da, pot face ceva pentru tine? 

— Nu, nu, am spus grăbită. Eram doar bucuroasă că arăţi mai bine. 
Să-ţi mai aduc vin fiert? 

— Nu, mulţumesc. Cred că aş vrea să dorm. 

— Ai putea dormi dacă te-ai sprijini de catarg? 

— Nu, nu cred că aş putea. 

— Sau dacă te-ai lungi pe pânză? 

— Cred că m-aş rostogoli de pe ea. 

M-am uitat în jur. Cei mai mulţi oameni se retrăseseră în partea 
ferită de vânt a corăbiei şi moţăiau sau jucau cărţi şi zaruri. Eram 
practic singuri. 

— Să te ţin în braţe? 

— Mi-ar plăcea, a spus încet, de parcă i-ar fi fost prea rău ca să 
vorbească. 

Am făcut schimb de locuri, eu m-am aşezat cu spatele sprijinit de 
catarg, iar el şi-a aşezat capul drag, cu păr ondulat pe genunchii mei, 
mi-a cuprins mijlocul cu braţele şi a închis ochii. 

Am petrecut o vreme mângâindu-i părul şi admirând moliciunea 
bărbii lui şatene şi fluturarea genelor sale pe obraji. Capul lui era greu 
şi cald în poala mea, braţele lui mă ţineau strâns de talie. Simţeam 
mulţumirea deplină pe care o încercam mereu când ne aflam unul 
lângă altul. Mi se părea că trupul meu tânjise după el toată viaţa, 
indiferent ce ar fi gândit mintea mea, iar acum era în sfârşit al meu. 

Mi-am lăsat capul pe spate, simțind pe obraji aerul rece al mării. 
Legănarea corabiei îndemna la somn, la fel şi scârţâitul uşor şi 
şuieratul pânzelor în bătaia vântului. Zgomotul a devenit din ce în ce 
mai slab şi am adormit. 

M-a trezit căldura atingerii lui: îmi presăra sărutări mici pe coapse şi 
la rădăcina coapselor, iar mâna lui, pornită la explorat pe sub 
pelerină, îmi mângâia braţele, mijlocul, gâtul, sânii. Am deschis ochii, 
somnoroasă, sub acest potop de senzaţii, iar el a ridicat capul şi mi-a 
sărutat gâtul dezgolit, obrajii, pleoapele şi, în sfârşit, pătimaş, gura. 
Buzele lui erau calde, dulci, stăruitoare, limba lui mi se strecura 
printre buze, aţâţându-mă. Voiam să-l mănânc, să-l beau, voiam să 
mă sărute şi apoi să mă întindă pe scândurile frecate cu piatra ale 
punţii şi să mă aibă acolo, pe loc, să nu-mi mai dea drumul niciodată. 

Când şi-a slăbit strânsoarea, pregătit să mă lase să mă desprind, eu 
am fost cea care l-a cuprins cu braţele pe după gât, trăgându-i gura 


înapoi spre mine, dorinţa mea a fost cea care ne-a mânat mai 
departe, nu a lui. 

— Există pe undeva o cabină? Un prici? Vreun loc unde putem 
merge? m-a întrebat el cu răsuflarea tăiată. 

— Doamnele au toate cabinele, iar eu am renunţat la priciul meu. 

A scos un mic geamăt de dorinţă frustrată, apoi şi-a trecut mâinile 
prin păr şi a râs de el însuşi. 

— Dumnezeule mare, sunt ca un paj îmbătat de mirosul de femeie! 
Tremur de dorinţă. 

— Şi eu. O, Doamne, şi eu! 

William s-a ridicat în picioare. 

— Aşteaptă aici! mi-a poruncit, dispărând în pântecul corabiei. 

S-a întors cu o cană cu bere slabă, mi-a oferit mai întâi mie, apoi a 
băut şi el cu poftă. 

— Mary, trebuie să ne căsătorim! Sau altfel trebuie să-ţi asumi 
toată răspunderea pentru că mă va cuprinde nebunia. 

Am râs slab. 

— O, iubirea mea! 

— Da, sunt, a spus el cu ardoare. 

— Ce eşti? 

— Sunt iubirea ta. Spune-o din nou! 

O clipă m-am gândit să refuz, dar apoi mi-am dat seama că mă 
săturasem să tăgăduiesc adevărul. 

— lubirea mea! 

A zâmbit auzind asta, de parcă pe moment îi era de-ajuns atât. 

— Vino încoace! m-a chemat. 

Şi-a desfăcut pelerina ca pe nişte aripi şi m-a chemat lângă 
parapetul navei. Supusă, m-am apropiat de el; m-a cuprins cu braţul, 
mi-a acoperit umerii cu pelerina lui caldă de vânătoare şi m-a ţinut 
strâns. Stând la adăpostul pelerinei, mi-am strecurat mâna în jurul 
mijlocului său şi, văzută doar de pescăruşi, mi-am aşezat capul pe 
umărul lui. Am stat aşa, şold lângă şold, legănându-ne în acelaşi ritm 
cu mişcarea corabiei, o vreme îndelungată şi liniştită. 

— lată şi Franţa, a spus el în cele din urmă. 

M-am uitat în faţă şi am zărit forma întunecată a uscatului apoi, 
treptat, cheiul şi catargele corăbiilor, zidurile şi castelul fortăreței 
englezeşti Calais. William mi-a dat drumul fără tragere de inimă şi mi- 
a spus: 

— De îndată ce ne instalăm, vin să te caut. 

— Te voi aştepta. 

Ne-am desprins unul de celălalt: pe punte începeau să se ivească 
oamenii, minunându-se de cât de liniştită fusese traversarea şi 
uitându-se spre Calais peste strâmtoarea îngustă. 

— Te simţi bine acum? am întrebat. 


Mă aflam la distanţă de el şi simţeam cum răceala obişnuită a vieţii 
mele ia locul intimităţii pătimaşe. Preţ de o clipă, William a avut 
decenţa de-a părea nedumerit. 

— O, răul meu de mare! Uitasem de el. 

Mi-am dat seama brusc că mă păcălise. 

— Ţi-a fost rău vreo clipă? Nu! Nu ţi-a fost rău deloc! Totul a fost o 
urzeală menită să mă facă să stau lângă tine să te ţin în braţe ca să 
dormi. 

Ruşinea de pe chipul lui era încântătoare, a plecat capul ca un 
copil, dar apoi i-am văzut zâmbetul radios. 

— Spune-mi însă, doamnă Carey, m-a provocat el. Ai trăit azi cele 
mai fericite şase ore din viaţa ta sau nu? 

Mi-am muşcat limba. M-am oprit şi m-am gândit. Trebuie să fi 
existat în viaţa mea o duzină de momente fericite. Fusesem iubita 
unui rege, fusesem revendicată de un soţ iubitor şi, vreme de mulţi 
ani, avusesem cea mai plină de succes soră. Dar cele mai fericite şase 
ore? 

— Da, am spus simplu, recunoscând totul. Au fost cele mai fericite 
şase ore din viaţa mea. 


Corabia a tras la chei într-o forfotă de zgomot şi activitate, 
căpitanul portului, marinarii şi docherii s-au strâns cu toţii pe chei să-i 
privească pe rege şi pe Anne debarcând şi să-i aclame când au atins 
pământul englezesc din Franţa. Apoi am mers cu toţii să ascultăm 
liturghia în capela bisericii Sf. Nicolae, împreună cu guvernatorul 
oraşului Calais, care s-a agitat teribil şi a tratat-o pe Anne cu aceeaşi 
politeţe ca şi când ar fi fost regină încoronată. Dar indiferent ce 
spunea şi făcea guvernatorul ca să-i mai domolească lui Anne 
neliniştea care-o făcea să vâneze mereu confirmări, regele Franţei nu 
era la fel de flexibil, aşa că Henric a fost nevoit s-o lase pe Anne la 
Calais când a plecat să se întâlnească cu Francisc. 

— E un neghiob! a bombănit Anne pentru sine. 

Privea de la fereastra castelului Calais cum Henric porneşte în 
fruntea oamenilor săi înarmaţi, cu pălăria în mână ca să salute 
mulţimea, iar apoi se răsuceşte în şa să facă cu mâna spre castel, în 
speranţa că ea îl privea. 

— De ce? 

— Trebuia să ştie că regina Franţei nu se va întâlni cu mine - e 
prinţesă spaniolă, la fel ca şi Caterina. lar pe urmă a lăsat-o şi pe 
regina de Navarra să refuze să mă întâlnească. Nici măcar n-ar fi 
trebuit întrebată, dar a fost, aşa că i s-a dat prilejul să refuze. 

— A spus de ce? Când eram mici se purta întotdeauna foarte 
amabil cu noi. 

— A spus că purtarea mea e scandaloasă, mi-a răspuns Anne scurt. 


Dumnezeule mare, ce mai aere îşi dau femeile astea când sunt 
măritate şi în siguranţă! Ai zice că niciuna dintre ele nu s-a luptat 
vreodată să pună mâna pe un soţ. 

— Aşadar nu-l vom vedea deloc pe regele Francisc? 

— Nu putem avea o întâlnire oficială. Nu există nicio doamnă care 
să mă întâmpine. 

A bătut darabana pe pervazul ferestrei. 

— Caterina a fost întâmpinată de însăşi regina Franţei şi toţi 
povestesc acum cât de prietenos s-au purtat una cu alta. 

— Ei bine, ştii doar, încă nu eşti regină, am spus pe negândite. 

Privirea pe care mi-a aruncat-o era de gheaţă. 

— Da. Ştiu asta. Am observat pe parcursul ultimilor şase luni. Am 
avut ceva vreme să-mi dau seama de asta, mulţumesc frumos. Dar 
voi fi. Şi data viitoare când voi veni în Franţa ca regină, o voi face să 
regrete această insultă, iar când Margareta de Navarra va încerca să- 
şi căsătorească odraslele cu fiii mei, nu voi uita că m-a făcut 
„scandaloasă”. 

M-a privit cu asprime. 

— Şi nu voi uita că tu te grăbeşti mereu să-mi atragi atenţia că încă 
nu sunt regină. 

— Anne, spuneam doar... 

— Atunci ar trebui să taci şi, măcar o dată, să încerci să gândeşti 
înainte să deschizi gura, s-a răstit ea. 


Henric l-a invitat pe regele Francisc la fortul englezesc Calais şi 
timp de două zile, noi, doamnele de companie, cu Anne în frunte, a 
trebuit să ne mulţumim să tragem cu ochiul la regele francez de la 
ferestrele castelului, fără să vedem din renumita-i frumuseţe mai mult 
decât creştetul capului. Mă aşteptasem ca Anne să fie într-o stare de 
furie absolută din cauza excluderii, dar era zâmbitoare şi secretoasă şi 
în fiecare seară, când Henric venea în odaia ei, după cină, îl întâmpina 
cu un umor atât de plăcut, încât eram sigură că punea ceva la cale. 

Ne-a pus să repetăm un dans special, care urma să fie condus de 
ea la intrarea în sală şi apoi avea să-i includă pe mesenii aşezaţi la 
cină, care vor fi chemaţi să danseze cu noi. Era evident că plănuia să 
intre în sala cea mare la banchetul dat de Henric în cinstea regelui 
Franţei şi să danseze cu acesta. 

Unele dintre doamnele mai tinere se întrebau cum de îndrăznea să 
sfideze convențiile, dar ştiam că planul va primi încuviințarea lui 
Henric. Surprinderea lui la intrarea ei avea să fie tot atât de falsă ca 
uimirea pe care învățase regina Caterina s-o arate de fiecare dată 
când soţul ei intra în odăile sale deghizat. Ideea că ne prefăcuserăm 
ani la rând că nu-l recunoaştem pe rege şi că Anne avea să joace 
acum acelaşi joc, iar curtea avea să fie silită să-i admire mă făcea să 


mă simt bătrână şi sătulă de lume. 

In ciuda faptului că trebuia să călăresc cu Anne dimineaţa şi să 
dansez cu ea şi cu doamnele după-amiaza, îmi făceam timp în fiecare 
zi, la amiază, să ies pe străzile din Calais. II găseam de fiecare dată pe 
William Stafford aşteptându-mă la o cârciumă mică. Mă trăgea 
înăuntru, la adăpost de privirile iscoditoare, şi-mi punea în faţă o cană 
cu bere slabă. 

— Totul e bine, iubirea mea? mă întreba. 

li zâmbeam. 

— Da. Şi la tine? 

A încuviinţat din cap. 

— Mâine trebuie să ies călare cu unchiul tău, am veşti despre nişte 
cai care s-ar putea să-i fie pe plac. Dar preţurile sunt absurde. Toţi 
fermierii francezi sunt hotărâți să jupoaie un lord englez în sezonul 
ăsta, de teamă că nu ne vom mai întoarce niciodată. 

— Spunea că s-ar putea să te facă mai-marele peste cai. Ar fi un 
lucru bun pentru noi, nu-i aşa? am spus melancolic. Ne-am putea 
vedea mai uşor dacă ai avea în grijă calul meu şi am putea călări 
împreună. 

— Şi ne-am putea căsători, desigur, m-a tachinat el. Unchiul tău ar 
fi în culmea încântării dacă mai-marele său peste cai s-ar însura cu 
nepoata lui. Nu, iubirea mea, nu cred că ar fi un lucru bun pentru noi. 
Nu cred că avem vreun viitor la curte. 

Mi-a atins obrazul. 

— Nu vreau să te văd în fiecare zi în virtutea norocului. Vreau să te 
văd în fiecare noapte şi-n fiecare zi fiindcă suntem căsătoriţi şi trăim 
în aceeaşi casă. 

N-am spus nimic. 

— Te voi aştepta, a zis moale William. Ştiu că acum nu eşti 
pregătită. 

Am ridicat ochii spre el. 

— Nu e vorba că nu te-aş iubi. E vorba de copii, de familia mea şi 
de Anne. Mai mult decât orice, e vorba de Anne. Nu ştiu cum aş putea 
s-o părăsesc. 

— Pentru că are nevoie de tine? m-a întrebat surprins. 

Am râs uşor. 

— Dumnezeule mare! Nu! Pentru că nu mă va lăsa să plec. Simte 
nevoia să mă aibă sub ochi, ca să ştie că e în siguranţă. 

M-am întrerupt, neputând să-i explic rivalitatea îndelungată şi 
crâncenă dintre noi două. 

— Orice triumf al ei e redus la jumătate dacă nu sunt acolo să-l văd. 
Orice lucru rău care mi se întâmplă, orice ofensă sau umilinţă o vede 
imediat şi chiar o răzbună imediat - o, dar în adânc, inima ei cântă de 
bucurie că am încasat o lovitură. 


— Parcă ar fi o diavoliţă, a remarcat ţinându-mi partea. 

Am chicotit iar, mărturisind: 

— Aş vrea să pot spune că aşa e. Dar ca să fiu sinceră, la fel e şi în 
cazul meu. Sunt la fel de invidioasă pe ea cum e ea pe mine. Am 
văzut-o cum se înalţă fără încetare. Acum ştiu că nu voi urca niciodată 
mai sus decât ea. Am ajuns să accept lucrul ăsta. Ştiu că ea l-a cucerit 
pe rege şi l-a păstrat lângă ea, pe când eu n-am reuşit. Mai ştiu şi că 
n-am vrut cu adevărat. După ce s-a născut fiul meu, nu mi-am mai 
dorit nimic altceva decât să fiu cu copiii mei, departe de curte. lar 
regele e atât de... 

— Cum? m-a îmboldit el. 

— Atât de plin de dorinţe! Nu numai în ceea ce priveşte iubirea, ci 
şi restul lucrurilor. E ca un copil, iar după ce am avut eu însămi un 
copil, unul real, mi-am dat seama că n-am răbdare cu un bărbat care 
vrea să i se distragă atenţia ca unui copil. După ce am văzut o dată că 
regele Henric e tot atât de egoist ca băieţelul lui, n-am mai putut să-l 
iubesc cu adevărat. Nu mai puteam să-l privesc decât cu iritare. 

— Dar nu l-ai părăsit. 

— Regele nu poate fi părăsit, am spus simplu. Te părăseşte el. 

William a încuviinţat, recunoscând adevărul spuselor mele. 

— Dar când m-a părăsit pentru Anne, n-am regretat să-l văd 
plecând. lar acum, când dansez cu el sau cinez sau mă plimb şi 
vorbesc cu el, îmi fac meseria de curteană. Il las să creadă că e cel 
mai încântător bărbat din lume, îl privesc şi-i zâmbesc şi-i dau toate 
motivele să creadă că tot mai sunt îndrăgostită de el. 

William mi-a cuprins mijlocul cu braţul şi m-a ţinut strâns. 

— Dar nu eşti. 

— Dă-mi drumul! am şoptit. Mă strângi prea tare. 

M-a strâns şi mai tare. N 

— O, foarte bine. Nu, sigur că nu sunt. Imi fac datoria de Boleyn, de 
curteană Howard. Sigur că nu-l iubesc. 

— Dar există cineva pe care-l iubeşti? m-a întrebat pe ton 
indiferent, strângându-mi mijlocul mai tare ca oricând. 

— Nimeni, am spus provocator. 

Şi-a pus degetul sub bărbia mea şi m-a obligat să ridic fața, iar ochii 
lui căprui şi luminoşi m-au cercetat de parcă mi s-ar fi uitat în suflet. 

— Un nimeni, l-am lămurit. 

Când a sosit, sărutul lui mi-a atins uşor buzele, ca o pană caldă. 


În seara aceea, Henric şi Francisc au cinat în particular la Staple 
Hall. Noi, doamnele de companie, cu Anne în frunte, ne-am strecurat 
afară din castel cu mantii peste rochiile fine şi glugi peste bonetele 
elegante. Ne-am adunat în sala ce dădea în încăpere, ne-am scos 
mantiile şi ne-am ajutat una pe alta să ne îmbrăcăm dominourile aurii, 


să ne punem măştile aurii şi bonetele aurii. În sală nu erau oglinzi, aşa 
că nu puteam vedea cum arătam, dar celelalte doamne din jur erau 
ca o mare de flăcări aurii şi ştiam că şi eu străluceam. Anne mai ales, 
cu ochii negri sclipind prin despicăturile măştii aurii ce închipuia o faţă 
de şoim, avea un aer de bogăţie şi sălbăticie. Pletele negre i se 
revărsau pe umeri pe sub vălul auriu al bonetei. 

Am aşteptat semnalul, apoi am intrat în fugă să ne executăm 
dansul. Henric şi regele Franţei nu-şi puteau lua ochii de la ea. Am 
dansat cu sir Francis Weston, care mi-a şoptit la ureche propuneri 
abominabile în franceză, sub pretextul că mă credea a fi o doamnă 
franceză care ar primi bucuroasă astfel de invitaţii, şi l-am văzut pe 
George invitând la dans o altă doamnă, în graba lui de-a evita să 
danseze cu propria nevastă. 

Dansul s-a terminat, iar Henric s-a apropiat de o dansatoare şi i-a 
descoperit faţa, apoi, cu un aer ceremonios, s-a plimbat prin încăpere, 
scoțând măştile tuturor doamnelor mascate şi ajungând în cele din 
urmă la Anne. 

— A, marchizul de Pembroke! a spus regele Francisc, părând 
complet surprins. Inainte te cunoşteam ca domnişoara Anne Boleyn şi 
erai cea mai frumoasă fată de la curtea mea, aşa cum astăzi eşti cea 
mai frumoasă femeie de la curtea prietenului meu Henric. 

Anne a surâs şi a întors capul spre Henric, ca să-i zâmbească. 

— Exista doar o singură fată pe măsura ta, şi anume cealaltă 
Boleyn, a continuat regele Francisc uitându-se după mine. 

Momentul de triumf al lui Anne s-a topit brusc şi mi-a făcut semn să 
înaintez cu aerul că şi-ar fi dorit să mă conducă la eşafod. 

— Maiestate, sora mea, a spus ea scurt. Lady Carey. 

Francisc mi-a sărutat mâna şi a şoptit seducător: 

— Enchant€. 

— Să dansăm din nou! a spus brusc Anne, enervată, aşa cum mă 
aşteptam, de atenţia ce mi se acorda. 

Muzicienii au atacat pe dată o melodie, iar tot restul serii, curtea s- 
a veselit şi toţi şi-au dat multă osteneală să se asigure că Anne era 
fericită. 


Seara aceea a încheiat vizita oficială în Franţa, aşa că am petrecut 
a doua zi împachetându-ne lucrurile pentru călătoria de întoarcere 
acasă. Insă vântul ne era potrivnic, aşa că am fost nevoiţi să zăbovim 
în Calais, trimițând în fiecare dimineaţă un slujitor la căpitanul 
corabiei ca să-l întrebe dacă poate ieşi din port în ziua aceea sau în 
următoarea. Anne şi Henric vânau şi se distrau tot atât de bine de 
parcă ar fi fost în Anglia. Mai bine chiar, de fapt, din moment ce în 
Franţa nu era nimeni care să huiduie când trecea Anne călare pe 
stradă sau să strige „Târfă!” la vederea calului ei. lar întârzierea ne 


dădea, mie şi lui William, libertatea de-a ne întâlni. 

Mergeam călare în fiecare după-amiază pe o plajă de nisip aflată la 
vest de oraş, care se întindea aproape cât vedeai cu ochii. Uneori caii 
se cabrau, dornici să galopeze pe nisipul întărit de la marginea apei, 
şi-i lăsam să gonească după pofta inimii. Apoi urcam între dune, iar 
William mă cobora din şa, îşi aşternea mantia pe jos şi ne întindeam 
unul lângă altul, îmbrăţişaţi, sărutându-ne şi şoptindu-ne vorbe dulci 
până ajungeam aproape să plângem de dorinţă. 

Au fost multe după-amiezi în care m-am simţit ispitită să desfac 
şireturile pantalonilor lui şi să-l las să mă aibă, fără ceremonie, ca pe- 
o fată de la ţară, sub mângâierea soarelui seducător şi distraşi doar 
de ţipătul pescăruşilor. Mă săruta până începea să mă doară gura şi 
buzele îmi erau umflate şi crăpate, iar în serile lungi, când trebuia să 
cinez cu doamnele, fără el, puteam simţi vânătăile lăsate de 
muşcăturile lui pătimaşe când duceam la buze paharul rece. Imi 
atingea trupul peste tot, fără ruşine. Mâinile lui îmi descheiau corsajul 
la spate, ca să-l poată cobori până la şolduri şi să-mi poată mângâia 
sânii. Plecând capul cu păr castaniu şi cârlionţat, îmi sugea sfârcurile 
până tipam de plăcere şi mă gândeam că vor veni noi şi noi valuri de 
plăcere, până când nu voi mai putea suporta nicio clipă, şi atunci îşi 
lipea capul de pântecul meu şi mă muşca tare de buric, făcându-mă 
să tresar de durere, să-l împing şi să-mi dau seama că strig şi-l 
resping în loc să suspin. 

Mă învăluia cu braţele calde şi stătea întins lângă mine vreme 
îndelungată fără să se mişte, până când mi se potolea puţin foamea 
de el. Apoi mă întorcea cu spatele şi-şi lipea trupul suplu de spinarea 
mea, îmi scotea boneta şi-mi dădea la o parte părul, ca să-mi poată 
săruta ceafa, şi se împingea în mine în aşa fel încât îi puteam simţi 
bărbăţia tare, chiar şi prin rochie şi jupoane, şi ştiam că mă împing în 
el la rândul meu, ca o târfă, parcă implorându-l să treacă la fapte fără 
încuviințarea mea, căci nu puteam spune „Da”. Şi Dumnezeu ştia că 
nu voiam să spun „Nu”. 

Se împingea în mine, se oprea, se împingea iarăşi, iar eu mă 
împingeam în el, ştiind şi tânjind după ceea ce se va întâmpla în 
continuare - el va iuți ritmul, iar eu voi simţi cum creşte plăcerea în 
mine şi cum ajung într-un punct în care nu mă voi mai putea opri, 
indiferent dacă aş vrea sau nu - şi apoi, chiar înainte să ating plăcerea 
maximă, înainte să ne fi atins piele pe piele, se va opri cu un mic 
suspin şi se va întinde iarăşi lângă mine, mă va strânge în braţe şi mă 
va ţine aşa până mă voi opri din tremurat. 

Câtă vreme vântul a bătut dinspre larg, ţinând corăbiile în port, am 
mers pe dunele de nisip şi am făcut dragoste fără a face dragoste 
propriu-zis, ci o curte pătimaşă. Şi-n fiecare zi speram, împotriva 
voinţei mele, că aceea va fi ziua în care voi şopti „Da” sau în care mă 


va sili s-o fac. Dar în fiecare zi el se oprea doar cu o secundă, doar cu 
o clipă înainte să consimt şi mă strângea în braţe şi mă liniştea de 
parcă m-aş fi cutremurat de durere, nu de dorinţă - şi au fost multe 
zilele în care n-aş fi putut face diferenţa între cele două. 

În a douăsprezecea zi mergeam cu caii de căpăstru, ieşind dintre 
dune ca să ne întoarcem pe plajă, când William s-a oprit brusc şi s-a 
uitat în sus. 

— S-a schimbat vântul. 

— Poftim? am întrebat prosteşte. 

Incă mai eram năucită de plăcere. Nu ştiam că bate vântul. Abia 
dacă eram conştientă de nisipul de sub cizmele mele de călărie, de 
valurile care se spărgeau la țărm, de căldura soarelui pregătit să 
apună pe obrazul meu stâng. 

— Bate spre larg. Se va putea naviga, a spus el. 

Mi-am lăsat braţul pe grumazul calului. 

— Naviga? am repetat. 

S-a întors, mi-a văzut expresia năucă şi a râs de mine. 

— O, scumpa mea, eşti departe, nu-i aşa? Mai ţii minte că nu am 
putut pleca spre Anglia pentru că am aşteptat un vânt prielnic? Ei 
bine, iată-l. Vântul s-a schimbat. Mâine ridicăm ancora. 

Cuvintele sale au căpătat în sfârşit sens. 

— Şi noi ce facem? 

Şi-a petrecut pe după braţ hăţurile calului şi s-a apropiat de al meu, 
ca să mă urce în şa. 

— Ridicăm ancora, presupun. 

Şi-a făcut mâinile căuş sub cizma mea şi m-a urcat în şa. Am 
recunoscut durerea surdă din trupul meu: dorinţă neîmplinită, mai 
multă dorinţă, încă o zi de dorinţă, a douăsprezecea zi de dorinţă. 

— Şi apoi? am insistat. Nu ne putem întâlni aşa la Greenwich. 

— Nu, a încuviinţat el pe un ton plăcut. 

— Şi atunci cum ne vom întâlni? 

— Mă poţi găsi în curtea grajdurilor sau te pot găsi eu în grădină. 
Ne-am descurcat întotdeauna, nu-i aşa? 

A încălecat şi el, cu multă uşurinţă; nu tremura ca mine. Nu-mi 
puteam găsi cuvintele. 

— Nu vreau să ne întâlnim aşa. 

William şi-a potrivit scările, încruntându-se uşor, apoi s-a îndreptat 
de spate şi mi-a zâmbit politicos, cam distant. 

— Te pot escorta la Hever la vară, a propus el. 

— Dar asta e peste şapte luni! am exclamat. 

— Da. 

M-am apropiat puţin de el. Nu-mi venea să cred că e nepăsător. 

— Nu vrei să ne vedem în fiecare după-amiază, ca aici? 

— Ştii bine că da. 


— Şi cum se poate face asta? 

Mi-a aruncat un zâmbet uşor, pe jumătate glumeţ şi a spus cu 
blândeţe: 

— Nu cred că se poate. Neamul Howard are prea mulţi duşmani 
care s-ar grăbi să te denunțe pentru purtarea uşuratică. Există prea 
mulţi spioni în suita unchiului tău ca sa rămân nedescoperit prea 
multă vreme. Am fost norocoşi, am avut parte de douăsprezece zile 
ale noastre şi au fost foarte dulci. Dar nu cred că le vom putea avea 
din nou în Anglia. 

— Oh! 

Am întors calul, simțind soarele cald pe spate. Valurile au măturat 
blând ţărmul şi iapa mea, puţin agitată, s-a ferit când i-au stropit 
încheieturile şi genunchii. Nu puteam s-o ţin locului. Nu puteam s-o 
stăpânesc. Nu puteam să mă stăpânesc. 

William şi-a apropiat calul de al meu. 

— Cred că nu voi rămâne în serviciul unchiului tău. 

— Poftim? 

— Cred că am să merg la ferma mea şi am să-mi încerc norocul ca 
fermier. E acolo şi mă aşteaptă. M-am săturat de curte. Nu sunt 
potrivit pentru viaţa asta. Sunt un om prea independent ca să slujesc 
un stăpân, fie chiar şi o familie mare ca a ta. 

Mi-am îndreptat puţin spatele. Mândria de Howard era de ajutor. Mi- 
am tras umerii înapoi şi am ridicat bărbia, spunând cu tot atâta 
răceală ca el: 

— Cum doreşti. 

A încuviinţat şi şi-a lăsat calul să rămână puţin în urmă. Ne-am 
îndreptat spre zidurile oraşului ca o doamnă cu însoţitorul ei. lubiţii 
cuprinşi de vrajă de pe dunele de nisip rămăseseră de mult în urmă, 
eram fata Boleyn şi slujitorul familiei Howard pe drumul de întoarcere 
la curte. 

Poarta cetăţii era deschisă, încă nu se înserase. Am străbătut unul 
lângă altul străzile pietruite ce duceau la castel. Porţile erau deschise, 
podul mobil era coborât, aşa că am intrat direct în curtea grajdurilor. 
Oamenii adăpau caii şi-i frecau cu şomoioage de paie. Regele şi Anne 
se întorseseră cu jumătate de oră mai devreme şi caii lor erau 
plimbaţi ca să se răcorească, înainte să poată fi hrăniţi şi adăpaţi. N- 
aveam nicio şansă să vorbim între patru ochi. 

William m-a dat jos din şa şi atingerea mâinilor sale pe talia mea, 
trupul lui aproape de al meu m-au umplut de un dor de el atât de 
aprig, atât de acut, încât mi-a scăpat un mic strigăt de durere. 

— Te simţi bine? m-a întrebat, lăsându-mă jos. 

— Nu! am spus pătimaş. Nu mă simt bine. Ştii bine că nu. 

Preţ de o clipă, asta l-a scos din calmul lui. M-a prins de mână şi m- 
a tras cu duritate spre el. A spus pe ton scăzut, dar pătimaş: 


— Ceea ce simţi acum e ceea ce simt eu de luni întregi. Ceea ce 
simţi acum e ceea ce simt zi şi noapte încă de când te-am văzut prima 
oară şi mă aştept să simt acelaşi lucru tot restul vieţii. Gândeşte-te 
bine, Mary. Şi trimite după mine. Trimite după mine când vei înţelege 
că nu poţi trăi fără mine. 

Mi-am răsucit mâna, ca s-o scap din strânsoarea lui, şi m-am 
smucit. Mă aşteptam pe jumătate să vină după mine, dar n-a venit. 
Am pornit cu un pas atât de încet, încât dacă mi-ar fi şoptit numele, |- 
aş fi auzit şi m-aş fi întors. M-am îndepărtat de el, cu toate că abia îmi 
târâiam picioarele. Am trecut pe sub arcada ce ducea la uşa 
castelului, cu toate că fiecare centimetru al trupului meu îmi striga să 
rămân cu el. 

Voiam să merg în odaia mea şi să plâng, dar când am traversat sala 
cea mare, George s-a ridicat de pe un jilț. 

— Te-am aşteptat, unde ai fost? 

— M-am plimbat călare. 

— Cu William Stafford! m-a acuzat el. 

L-am lăsat să-mi vadă ochii roşii şi buzele tremurânde. 

— Da. Şi? 

— O, Dumnezeule! a exclamat George pe ton frăţesc. Dumnezeule 
mare, nu, târfă prostuţă! Du-te şi spală-te şi scapă de expresia asta 
zugrăvită pe faţă, oricine poate ghici ce-ai făcut. 

— N-am făcut nimic! am strigat cuprinsă brusc de mânie. Nimic! Şi 
tare mi-a mai ajutat! 

A ezitat. 

— Şi mai bine. Hai, grăbeşte-te. 

M-am dus în odaia mea, mi-am spălat ochii şi mi-am şters faţa cu 
un cearşaf. Când am intrat în sala de primire a lui Anne, am găsit şase 
doamne care jucau cărţi şi pe George aşteptându-mă foarte grav în 
firidă. 

S-a uitat rapid, cu prudenţă prin cameră, apoi mi-a luat mâna, a 
aşezat-o pe braţul său şi m-a condus în galeria cu tablouri, care se 
întindea de-a lungul sălii celei mari, dar care era pustie la acea oră a 
zilei. 

— Ai fost văzută, mi-a zis. Nu se poate să-ţi fi închipuit că vei scăpa 
neobservată. 

— Cu ce? 

George s-a oprit şi m-a privit cu o seriozitate pe care nu i-o mai 
văzusem înainte. 

— Nu fi obraznică, m-a sfătuit. Ai fost văzută ieşind dintre dune cu 
capul pe umărul lui, cu braţul lui în jurul mijlocului şi cu pletele 
fluturând libere în vânt. Nu ştiai că unchiul Howard are spioni 
pretutindeni? Nu te-ai gândit că vei fi prinsă negreşit? 

— Ce se va întâmpla? am întrebat plină de teamă. 


— Nimic, dacă lucrurile se opresc aici. Tocmai de aceea îţi vorbesc 
eu, nu unchiul sau tata. Ei nu vor să ştie. Şi, în ceea ce te priveşte, nici 
nu ştiu. E doar între tine şi mine şi nu trebuie să meargă mai departe. 

— İl iubesc, George! am spus foarte încet. 

A plecat capul şi a pornit ca o furtună de-a lungul galeriei, târându- 
mă după el, la braţ. 

— Pentru oameni ca noi asta n-are nicio importanţă. Ştii doar. 

— Nu pot să dorm, nu pot să mănânc, nu pot să fac nimic altceva 
decât să mă gândesc la el. Noaptea îl visez, cât e ziua de lungă aştept 
să-l văd, iar când îl văd, inima îmi tresare şi-mi spun că voi leşina de 
dorinţă. 

— Şi el? m-a întrebat George atras de poveste fără voia lui. 

Am întors capul ca să nu vadă durerea subită de pe chipul meu. 

— Credeam că şi el simte acelaşi lucru. Dar azi, când vântul s-a 
schimbat, a spus că vom ridica ancora şi vom porni spre Anglia şi că 
acolo nu ne vom putea vedea la fel ca aici, în Franţa. 

— Ei bine, are dreptate, a spus brutal George. Şi dacă Anne şi-ar fi 
făcut treaba, nici tu, nici alte vreo şase dintre doamnele ei n-aţi fi 
lenevit în Franţa flirtând cu bărbaţi din suita voastră. 

— Nu e deloc aşa, am răbufnit. El nu e în suita noastră. E bărbatul 
pe care-l iubesc! 

— İl mai ţii minte pe Henry Percy? m-a întrebat pe neaşteptate 
George. 

— Sigur că da. 

— Era îndrăgostit. Mai mult decât atât, era logodit. Mai mult decât 
atât, era însurat. L-a salvat asta? Nu. E țintuit în Northumberland, 
însurat cu o femeie care-l urăşte, tot îndrăgostit, tot cu inima frântă, 
tot lipsit de speranţă. Ai de ales. Poţi să fii îndrăgostită şi cu inima 
frântă sau poţi întoarce situaţia astfel încât să scoţi tot ce-i mai bun 
din ea. 

— Ca tine? 

— Ca mine, a zis el posomorât. 

Fără voie, s-a uitat în lungul galeriei, spre locul unde sir Francis 
Weston se apleca peste umărul lui Anne, urmărind o partitură 
muzicală. Sir Francis ne-a simţit privirea şi a ridicat ochii. A uitat de 
astă dată să-mi zâmbească. A privit pe lângă mine şi la fratele meu şi 
în căutătura lui se citea o intimitate adâncă. 

— Eu nu-mi urmez niciodată dorinţa, nu-i dau niciodată ascultare, a 
spus posomorât George. Mi-am pus familia pe primul loc şi asta mă 
costă o bătaie de inimă în fiecare zi din viaţă. Nu fac nimic care ar 
putea s-o facă de ruşine pe Anne. Pentru noi, cei din neamul Howard, 
iubirea nu intră în calcul. Suntem în primul şi-n primul rând curteni. 
Viaţa noastră e la curte. Şi la curte nu e loc pentru dragostea 
adevărată. 


Sir Francis a zâmbit distant când a văzut că George nu l-a observat 
şi şi-a îndreptat din nou atenţia spre muzică. George m-a ciupit de 
degetele reci care se odihneau pe braţul lui. 

— Trebuie să încetezi să-l mai vezi, mi-a spus. Trebuie să juri pe 
onoarea ta. 

— Nu pot să jur pe onoarea mea, fiindcă n-am onoare, am spus 
dezolată. Am fost măritată cu un bărbat şi l-am încornorat cu regele. 
M-am întors la el şi el a murit înainte să am prilejul să-i spun că, 
poate, îl iubesc. lar acum, când găsesc un bărbat pe care-l pot iubi cu 
toată inima şi cu tot sufletul, tu îmi ceri să jur pe onoarea mea că nu-l 
voi mai vedea - şi jur. Pe onoarea mea. Nu mai există pic de onoare în 
noi, cei trei Boleyn. 

— Bravo, a zis George. 

M-a luat în braţe şi m-a sărutat pe buze. 

— Suferinţa din dragoste îţi prieşte. Arăţi adorabil! 


A doua zi am pornit pe mare spre Anglia. L-am căutat din priviri pe 
William pe punte şi, când l-am văzut, având grijă să nu se uite la 
mine, m-am retras sub punte împreună cu celelalte doamne, m-am 
ghemuit într-un cuib de perne şi am adormit. Îmi doream mai mult ca 
orice altceva să dorm următoarea jumătate de an, până voi putea să 
merg la Hever şi să-mi revăd copiii. 


larna anului 1532 

Curtea a sărbătorit Crăciunul la Westminster şi Anne a fost în 
centrul fiecărei activităţi. Maestrul de ceremonii punea în scenă piesă- 
mască după piesă-mască şi-n toate Anne era preamărită ca regina 
păcii, regina iernii, regina Crăciunului. | se spunea în toate felurile, 
numai regina Angliei nu, şi toţi ştiau că va urma şi asta curând. Henric 
a dus-o în Turnul Londrei, de unde a ales ce-i voia inima din vistieria 
Angliei, de parcă ar fi fost născută prinţesă. 

Ea şi Henric aveau acum apartamente alăturate. Plini de 
îndrăzneală, se retrăgeau seara împreună în odaia lui sau a ei, iar 
dimineaţa ieşeau împreună. El i-a cumpărat un halat din satin negru, 
căptuşit cu blană, în care să-i salute pe oaspeţii care intrau în odaia lui 
de culcare. Eu am fost eliberată din funcţia de însoţitoare şi tovarăşă 
de pat şi m-am trezit singură seara pentru prima oară din copilărie. 
Într-un fel, era o plăcere să pot sta lângă micul meu foc şi să ştiu că 
Anne nu va da buzna în odaie ca o furtună, cuprinsă de furie. Dar mi- 
am dat seama că mă simţeam singură. Petreceam seri lungi visând cu 
ochii deschişi în faţa focului şi multe după-amiezi reci privind pe 
fereastră ploaia cenuşie de iarnă. Strălucirea soarelui şi dunele de 
nisip din Calais păreau la un milion de ani depărtare. Simţeam că mă 
transform în gheaţă, la fel ca lapoviţa pe ţiglele acoperişului. 

L-am căutat pe William Stafford printre oamenii unchiului şi unul 


dintre ei mi-a spus că s-a dus la ferma lui, ca să se îngrijească de 
săpatul napilor şi de sacrificarea animalelor bătrâne. M-am gândit la el 
- se ocupa de mica lui fermă, punea lucrurile la punct, se îndeletnicea 
cu lucruri reale, în timp ce eu pierdeam vremea la curte, înconjurată 
de bârfe şi scandaluri şi gândindu-mă doar la plăcerea a doi oameni 
leneşi şi egoişti şi la cum puteau fi făcuţi să se distreze. 

In toiul sărbătorii de douăsprezece zile a Crăciunului, Anne a venit 
la mine şi m-a întrebat ce semne îi spun femeii că pântecul ei a prins 
rod. Am numărat amândouă zilele ciclului ei - urma să-i vină în cursul 
săptămânii. Era deja hotărâtă să-i fie greață dimineaţa şi să nu poată 
mânca grăsimea de pe carne, dar i-am spus că e prea devreme ca să 
ştim cu siguranţă. 

Număra zilele. Uneori o vedeam stând absolut nemişcată şi ştiam 
că-şi foloseşte puterea voinţei ca să-şi impună să rămână grea. 

A sosit ziua când ar fi trebuit să sângereze. În seara aceea a băgat 
capul pe uşa odăii mele şi mi-a spus triumfător: 

— Sunt curată! Inseamnă că am zămislit? 

— O zi nu dovedeşte nimic, am răspuns fără milă. Trebuie să 
aştepţi măcar o lună. 

A trecut şi a doua zi şi următoarea. Ea nu i-a spus lui Henric ce 
spera, dar îmi închipuiam că putea socoti şi el, la fel ca oricare bărbat. 
Au început să arate amândoi ca un cuplu care se balansează în aer 
precum doi dansatori pe sârmă la bâlci. El n-a îndrăznit s-o întrebe, 
dar a venit la mine şi s-a interesat dacă lui Anne i-a întârziat ciclul. 

— Doar cu o săptămână sau două, Maiestate, am spus respectuos. 

— Să trimit după moaşă? 

— Incă nu, l-am sfătuit. Mai bine să aşteptaţi până în luna a doua. 

Părea temător. 

— N-ar trebui să mă mai culc cu ea. 

— Poate doar să fiţi foarte blând, am sugerat. 

S-a încruntat neliniştit şi m-am gândit că dorinţa amândurora de-a 
avea acest copil le va despuia de bucurie intimitatea chiar înainte să 
se cunune. 

In ianuarie era clar că lui Anne îi întârziase ciclul o lună. l-a spus 
regelui că credea că rămăsese grea cu pruncul lui. 

Era emoţionant să-l vezi. Fusese căsătorit atâta vreme cu o femeie 
stearpă, încât gândul la o soţie fertilă era pentru el ca un pământ 
umed, bun de cultivat într-un august secetos. 


Când stăteau împreună, erau foarte tăcuţi, foarte străini unul faţă 
de altul. Se certaseră cu pasiune, se iubiseră cu pasiune, iar acum 
voiau să fie prieteni. Anne voia să se odihnească în linişte - îi era 
groază să facă orice lucru care ar fi putut să tulbure procesul ce se 
desfăşura tainic în corpul ei. Henric voia să şadă lângă ea, de parcă 


prezenţa lui ar fi putut continua ceea ce începuseră împreună. Voia s- 
o ţină în braţe şi să se plimbe cu ea şi s-o scutească de absolut orice 
efort. 

Văzuse prea multe sarcini încheiate foarte prost, cu femei scăldate 
în lacrimi şi cu dezamăgire. Celebrase câţiva prunci născuţi vii şi 
bucuria îi fusese răpită de morţi inexplicabile. Acum se gândea că 
fertilitatea uşoară a lui Anne îl răzbuna complet. Dumnezeu îl 
blestemase fiindcă se însurase cu soţia fratelui său şi acum ridica 
blestemul, făcându-i viitoarea soţie (prima soţie, conform conştiinţei 
flexibile a lui Henric) atât de fertilă, încât să rămână grea după doar 
câteva luni de când se culca cu el. O trata cu nespusă tandreţe şi 
respect şi a dat în grabă o lege nouă ca să se poată căsători legal, 
conform cu noua lege engleză, în noua Biserică engleză. 

Cununia a avut loc într-o taină aproape deplină, la Whitehall, casa 
din Londra a lui Anne, fostul cămin al cardinalului, răposatul ei 
adversar. Cei doi martori ai regelui au fost prietenii săi Henry Norris şi 
Thomas Heneage, iar William Brereton l-a ajutat. George şi cu mine 
am fost chemaţi ca să dăm impresia că Anne şi regele cinează în 
odaia sa personală. Ne-am gândit că modul cel mai plăcut de-a face 
acest lucru era să comandăm cea mai bună cină pentru patru 
persoane, care să ne fie servită în odaia regelui. Curtea, care privea 
felurile apetisante intrând şi ieşind, a ajuns la concluzia că era o cină 
privată pentru rege şi cei trei Boleyn. A fost o răzbunare plăcută 
pentru mine să stau în jilţul lui Anne şi să mănânc din farfuria ei în 
vreme ce ea se mărita cu regele Angliei, dar m-a amuzat. Ca să spun 
drept, i-am probat şi halatul de satin negru în lipsa ei, iar George a 
jurat că-mi stătea foarte bine. 


Primăvara anului 1533 

Câteva luni mai târziu chestiunea a fost încheiată. Anne, ţinându-se 
mereu de pântecul umflat, a fost declarată public soţia oficială a 
regelui de către o autoritate însemnată - arhiepiscopul Cranmer, care 
a făcut cercetări extrem de sumare asupra căsătoriei dintre regina 
Caterina şi Henric şi a descoperit că a fost dintotdeauna nulă şi 
neavenită. Regina nici măcar nu s-a înfăţişat dinaintea tribunalului 
care-i trăda numele şi o dezonora. Se agăța de pledoaria pe care o 
trimisese la Roma şi ignora hotărârea din Anglia. Preţ de o clipă o 
căutasem cu privirea, prosteşte, când se făcuse anunţul, gândindu-mă 
că ar putea fi acolo, sfidătoare, în rochia ei cea roşie, aşa cum fusese 
şi înainte. Dar ea era departe şi le scria Papei, nepotului ei şi aliaţilor 
ei, implorând să i se judece drept cazul, în faţa unor judecători 
onorabili din Roma. 

Dar Henric a adoptat o lege - altă lege nouă - care spunea că 
disputele din Anglia puteau fi judecate doar de tribunale englezeşti. 
Dintr-odată nu se mai puteau face apeluri legale la Roma. Mi-am 


amintit cum îi spusesem lui Henric că englezilor le-ar plăcea să vadă 
dreptatea făcută într-un tribunal englezesc, fără să visez măcar că 
justiţia engleză va ajunge să nu mai fie altceva decât capriciul lui 
Henric, tot aşa cum Biserica ajunsese să fie vistieria lui Henric, iar 
Consiliul Coroanei ajunsese să fie alcătuit din favoriţii lui Henric şi ai 
lui Anne. 

La ospăț, nimeni n-a pomenit numele reginei Caterina. De parcă 
nici n-ar fi existat vreodată. Nimeni n-a făcut vreo remarcă atunci 
când pietrarii s-au apucat să spargă cu dalta rodiile de Spania, care se 
aflau acolo de atâta vreme, încât piatra devenise roasă de timp, ca un 
munte care a existat dintotdeauna. Nimeni n-a întrebat care va fi noul 
titlu al Caterinei, acum, că Anglia avea o nouă regină. Nimeni n-a 
vorbit deloc despre ea, de parcă ar fi murit de o moarte atât de 
ruşinoasă, încât încercam cu toţii s-o uităm. 

Anne aproape că se împleticea sub greutatea mantiei de stat şi a 
diamantelor şi nestematelor pe care le purta în păr, pe trenă, pe 
poalele rochiei şi care-i încărcau gâtul şi braţele. George a spus că 
regele plănuia încoronarea ei de Rusalii, care aveau să cadă în iunie în 
anul acela. 

— In Londra? 

— Va fi un spectacol care va pune în umbră încoronarea Caterinei. 
Trebuie să fie aşa. 

William Stafford nu s-a întors la curte. Având mare grijă la tonul 
vocii, l-am întrebat pe unchiul, în timp ce-l priveam împreună pe rege 
jucând popice, dacă l-a făcut pe William Stafford mai-mare peste cai, 
fiindcă mi-ar plăcea la nebunie să am un nou cal de vânătoare pentru 
sezonul ce urma. 

—A, nu, mi-a răspuns, descoperind minciuna din glasul meu 
imediat ce am rostit-o. A plecat. Am schimbat două vorbe cu el după 
călătoria la Calais. Nu-l vei mai vedea. 

Mi-am păstrat expresia feţei neclintită şi nici n-am gemut, nici n-am 
tresărit. Eram curteană, aşa cum şi el era curtean, şi puteam să 
primesc o lovitură şi să merg mai departe. 

— A plecat la ferma lui? am întrebat cu aerul că nu-mi păsa. 

— Ori acolo, ori a pornit în cruciadă. Drum bun şi cale bătută. 

Mi-am îndreptat atenţia spre joc, iar când Henric a reuşit o lovitură 
bună, am bătut tare din palme şi am strigat „Ura!”. Cineva mi-a 
propus un pariu, dar am refuzat să pariez împotriva regelui şi am prins 
din zbor un zâmbet rapid din partea lui pentru acea mică linguşeală. 
Am aşteptat să se termine meciul, iar când m-am lămurit că Henric nu 
mă va chema să mă plimb cu el, m-am strecurat prin mulţimea ce-l 
înconjura şi m-am dus în odaia mea. 

Focul era stins în micul cămin. Odaia dădea spre vest şi era 
mohorâtă dimineaţa. M-am aşezat pe pat, mi-am strâns picioarele sub 


poalele rochiei şi mi-am înfăşurat umerii într-o pătură, ca o femeie 
săracă pe câmp. Mi-era groaznic de frig. Am strâns pătura mai bine pe 
lângă mine, dar asta nu m-a încălzit. Mi-am amintit zilele de pe plaja 
din Calais, mirosul mării şi nisipul aspru de sub spinarea mea, ce mi 
se strecura în rufărie în timp ce William mă atingea şi mă săruta. În 
acele nopţi din Franţa îl visam şi mă trezeam în fiecare dimineaţă 
toropită de dor, găsind nisip scuturat din plete pe pernă. Chiar şi 
acum buzele mele tânjeau după sărutul lui. 

Vorbisem serios când îi făcusem lui George promisiunea. Spusesem 
că, mai presus de toate, eram o Boleyn şi o Howard până-n măduva 
oaselor, dar acum, în odaia întunecoasă, privind ardezia cenușie a 
oraşului şi norii întunecaţi ce parcă se sprijineau pe acoperişul 
palatului Westminster, mi-am dat seama dintr-odată că George se 
înşela, că familia mea se înşela şi că mă înşelasem şi eu - toată viaţa. 
Nu eram o Howard mai presus de orice altceva. Mai presus de orice 
eram o femeie capabilă de pasiune, care avea o mare nevoie şi o 
mare dorinţă de iubire. Nu voiam recompensele pentru care-şi 
sacrificase Anne tinereţea. Nu voiam strălucirea aridă a vieţii lui 
George. Voiam căldura, sudoarea şi pasiunea unui bărbat pe care-l 
puteam iubi şi în care puteam avea încredere. Şi voiam să mă 
dăruiesc lui - nu pentru vreun avantaj, ci din dorinţă. 

Fără să ştiu prea bine ce făceam, m-am ridicat din pat, mi-am dat 
la o parte hainele cu un gest brusc şi am şoptit în odaia pustie: 

— William! William! 


M-am îndreptat spre curtea grajdurilor şi am poruncit să mi se 
aducă din boxă iapa, spunând că plec la Hever să-mi văd copiii. Eram 
încredinţată că unchiul avea o pereche de ochi şi de urechi care 
urmăreau şi ascultau tot ce se întâmpla în curtea grajdurilor, dar 
trăgeam nădejdea să fiu pe drum înainte să poată ajunge la el vreun 
mesaj. Curtea părăsise terenul de popice şi se dusese la cină, aşadar 
mi-am spus că, dacă aveam noroc, puteam pleca înainte ca vreun 
spion să-l găsească pe unchiul liber să primească raportul care-i 
spunea că nepoata lui se dusese acasă fără escortă. 

In două ore s-a lăsat întunericul - noaptea rece de primăvară care 
se aşterne mai întâi cenuşie şi apoi devine repede întunecată ca-n 
miezul iernii. Nici n-am ieşit din oraş că am intrat într-un sătuc numit 
Canning şi am zărit zidurile înalte şi porţile păzite ale unei mănăstiri. 
Am bătut cu putere în poartă şi, când au văzut calitatea calului meu, 
m-au lăsat să intru, m-au condus într-o chilie mică, văruită şi mi-au 
adus drept cină o felie de carne, una de pâine şi una de brânză şi o 
cană de bere slabă. 

Dimineaţă mi-au oferit exact acelaşi lucru la micul dejun. Am 
ascultat liturghia cu maţele chiorăind şi gândindu-mă că discursurile 


lui Henric, în care denunța violent corupţia şi bogăţia Bisericii, ar 
trebui să facă excepţii pentru comunităţi mici precum aceea. 

Am fost nevoită să întreb cum puteam ajunge la Rochford. Casa şi 
moşia se aflau de ani buni în familia Howard, dar le vizitam rareori. 
Fusesem acolo o singură dată şi atunci mersesem pe calea apei. N- 
aveam habar de drumuri. Dar la grajd era un băiat care spunea că ştie 
să ajungă la Tilbury, iar călugărul care juca rolul de mai-mare peste 
cai pentru cei doi catâri de călărie şi caii de plug a zis că băiatul putea 
veni cu mine pe un cal bătrân, cu picioare scurte, ca să-mi arate 
drumul. 

Era un flăcău de treabă, pe nume Jimmy, şi călărea fără şa, lovind 
cu călcâiele desculţe coastele prăfuite ale calului bătrân şi cântând 
din răsputeri. Alcătuiam o pereche ciudată: ştrengarul şi doamna, 
mergând călare pe drumul paralel cu râul. Inaintam anevoie; drumul 
era numai pământ şi pietriş pe alocuri, sau noroi prin alte părţi. Acolo 
unde traversa pâraie ce se vărsau în Tamisa erau vaduri şi uneori 
chiar mlaştini înşelătoare, iar iapa mea se trăgea înapoi şi se agita 
simțind nisipul mişcător şi mâlul în care i se afundau copitele, şi doar 
calmul bătrânului cal al lui Jimmy o îndemna să meargă mai departe. 
Am cinat la o fermă dintr-un sat numit Rainham. Nevasta fermierului 
mi-a dat un ou fiert şi nişte pâine neagră, spunând că atât îşi putea 
permite. Jimmy a mâncat pâine goală şi a părut mulţumit. La desert 
am avut două mere uscate şi aproape că am izbucnit în râs când m- 
am gândit la cina pe care o pierdeam la palatul Westminster, cu 
jumătate de duzină de garnituri pe lângă o duzină de feluri de 
mâncare din carne servite pe platouri de aur. 

Nu mi-era teamă. Pentru prima oară simţeam că îmi luasem viaţa în 
mâini şi că eram stăpână pe destinul meu. De data asta nu mă 
supuneam nici unchiului meu, nici tatălui meu, nici regelui, ci-mi 
urmam propriile dorinţe. Şi ştiam că dorinţa mă călăuzea 
neînduplecată spre bărbatul iubit. 

Nu mă îndoiam de el. Nu mă gândeam nicio clipă că mă uitase sau 
că se însurase cu vreo fată ştearsă din sat ori cu vreo moştenitoare 
aleasă de alţii pentru el. Nu, şedeam pe capra unei căruţe şi-l priveam 
pe Jimmy cum scuipă în aer seminţe de măr şi, de data asta, aveam 
destulă judecată încât să am încredere. 

Am mai călărit încă două ore după cină şi am ajuns în micul târg 
Grays pe când începea să se întunece. Jimmy m-a asigurat că drumul 
duce mai departe la Tilbury, dar, dacă voiam să ajung la Rochford, 
dincolo de Southend, se gândea că puteam să mă îndepărtez de fluviu 
şi să merg spre est. 

Grays se lăuda cu o cârciumă mică şi absolut nicio fermă, fie mare, 
fie mică, dar exista un conac frumos, clădit mai departe de drum. Am 
cochetat cu ideea de-a merge la conac şi de a invoca dreptul de-a 


cere ospitalitate în calitate de călător prins de întuneric pe drum. Dar 
mă temeam de influenţa unchiului, care se întindea în tot regatul. Şi 
începeam să nu mă simt în largul meu din cauza prafului din păr şi a 
murdăriei de pe faţă şi haine. Jimmy era jegos ca un ştrengar de pe 
stradă, nicio casă de soi nu l-ar fi culcat altundeva decât în grajd. 

— Mergem la cârciumă, am hotărât. 

Localul era mai bun decât părea la început. Traficul spre şi dinspre 
Tilbury, unde călătorii din capitală preferau deseori să călătorească în 
loc să aştepte ca fluxul sau şlepurile să le ducă ambarcaţiunile în 
amonte, spre Londra, îi fusese prielnic. Imi puteau oferi un pat cu 
perdele într-o odaie comună, iar lui Jimmy - o saltea de paie în 
bucătărie. Au tăiat şi au gătit o găină pentru cina mea şi au servit-o cu 
pâine de grâu şi cu un pahar de vin. Am reuşit chiar să mă spăl într-un 
lighean cu apă rece, aşa că faţa mi-era curată, chiar dacă părul mi-era 
murdar. Am dormit cu hainele pe mine şi mi-am pus cizmele de 
călărie sub pernă, temându-mă de hoţi. Dimineaţa m-am trezit cu 
sentimentul neplăcut că miros urât şi cu un şirag de pişcături de 
purice pe burtă, sub corsaj, care mă mâncau tot mai tare pe măsură 
ce treceau orele. g 

Dimineaţa a trebuit să-l las pe Jimmy să plece. Imi promisese doar 
să-mi arate drumul spre Tilbury şi-l aştepta o călătorie lungă de 
întoarcere pentru un băiat aflat de capul lui. Dar pe el nu-l speria 
deloc ideea. A sărit de pe piatra de încălecat pe spinarea arcuită a 
calului său şi a acceptat un ban de la mine şi pe deasupra un codru de 
pâine cu brânză pentru cină. Am pornit împreună până ni s-au 
despărţit cărările. Mi-a arătat drumul spre Southend, apoi a apucat-o 
spre vest, înapoi la Londra. 

Călăream singură printr-un ţinut pustiu. Pustiu, întins şi trist. Mi-a 
trecut prin minte că să cultivi acest pământ era un lucru foarte diferit 
faţă de regiunile fertile din Kent. Călăream sprinten şi mă uitam cu 
atenţie în jur, temându-mă că drumul pustiu prin mlaştini ar fi putut fi 
bântuit de hoţi. De fapt, tocmai pustietatea regiunii îmi era prietenă. 
Nu existau tâlhari la drumul mare, fiindcă nu existau călători de la 
care să fure. In orele care s-au scurs din zori şi până la amiază am 
văzut doar un băieţandru care alunga ciorile de deasupra unui petic 
de pământ de curând semănat cu legume şi, în depărtare, un plugar 
care tăia brazde în pământul noroios de la marginea mlaştinii, cu 
câţiva pescăruşi plutind în urma sa ca un fir de fum. 

Inaintam încet, căci drumul traversa mlaştinile, devenind îmbibat 
de apă şi noroios. Vântul venit dinspre fluviu aducea miros de sare. 
Am trecut pe lângă două sate care nu erau decât noroi modelat în 
formă de case - pereţi din lut, acoperişuri din lut. Doi copii au holbat 
ochii şi apoi au fugit după mine, ţipând de entuziasm la trecerea mea; 
şi ei aveau culoarea lutului. Când am ajuns în Southend începea să se 


întunece; m-am uitat în jur, căutând un loc în care să-mi petrec 
noaptea. 

Erau câteva case şi o biserică mică, lângă care se zărea casa 
parohială. Am bătut la uşă, dar îngrijitoarea mi-a deschis cu o 
încruntătură descurajantă. l-am spus că sunt în călătorie şi i-am cerut 
ospitalitate, iar ea m-a condus, cu un aer foarte neprietenos, într-o 
odaie mică aflată alături de bucătărie. Mi-am spus că, dacă aş fi fost o 
Boleyn şi o Howard, aş fi înjurat-o pentru lipsa de politeţe, dar de fapt 
eram o femeie săracă, fără nimic pe lume cu excepţia câtorva 
monede şi a unei hotărâri de nestrămutat. 

— Mulţumesc, i-am spus, de parcă odaia mi-ar fi fost pe plac. Îmi 
poţi aduce şi nişte apă să mă spăl? Şi ceva de mâncare? 

Clinchetul banilor din punga mea i-a transformat refuzul în 
consimţământ: s-a dus să-mi aducă apă şi apoi un blid cu tocană cu 
carne, care, judecând după aspect şi după gust, s-ar fi zis că stătea în 
oală de vreo două zile. Mi-era prea foame ca să-mi pese şi eram prea 
obosită ca să mă cert cu femeia. Am mâncat tocana şi am întins în 
blidul de lemn cu o bucată de pâine, apoi m-am prăbuşit pe patul mic, 
cu saltea de paie şi am dormit până-n zori. 

Dimineaţă, femeia era trează şi trebăluia prin bucătărie, măturând 
podeaua şi aţâţând focul ca să-i pregătească micul dejun stăpânului 
ei. Am împrumutat de la ea un cearşaf de şters şi m-am dus în curte 
ca să-mi spăl faţa şi mâinile. Mi-am spălat şi tălpile, fiind tot timpul 
certată de un cârd de găini. Aş fi vrut foarte mult să-mi scot hainele şi 
să mă spăl peste tot şi apoi să îmbrac haine curate, dar aş fi putut la 
fel de bine să-mi doresc o lectică şi purtători care să mă care în 
spinare ultimii kilometri până la destinaţie. Dacă mă iubea, n-avea să-l 
deranjeze puţină murdărie. Dacă nu mă iubea, murdăria n-avea să 
însemne nimic pentru mine pe lângă acea catastrofă. 

La micul dejun, îngrijitoarea s-a arătat curioasă cum de călătoream 
singură. Imi văzuse calul şi rochia şi îşi dăduse seama cât valorau 
fiecare. N-am răspuns nimic, am strecurat o felie de pâine în 
buzunarul rochiei şi m-am dus să-mi înşeuez calul. După ce am 
încălecat, fiind gata de plecare, am strigat-o din curte: 

— Imi poţi spune care e drumul spre Rochford? 

— leşi pe poartă şi faci la stânga pe drum. Ţine-o spre est. Ar trebui 
să ajungi într-o oră. Pe cine vrei să vezi? Familia Boleyn e tot timpul la 
curte. 

Am mormăit un răspuns. Nu voiam să ştie că eu, o Boleyn, bătusem 
atâta cale pentru un bărbat care nici măcar nu mă invitase. Pe 
măsură ce mă apropiam de casa lui mi-era tot mai teamă şi n-aveam 
nevoie de martori ai îndrăznelii mele. Am plescăit din limbă ca să-mi 
îndemn calul, am ieşit din curte, am făcut la stânga, aşa cum îmi 
spusese ea, şi apoi m-am îndreptat direct spre soarele care răsărea. 


Rochford era un cătun cu şase case adunate în jurul unei cârciumi, 
la răspântie. Reşedinţa impunătoare a familiei mele se ridica mai la o 
parte, în spatele unor ziduri înalte de cărămidă, şi era înconjurată de 
un parc de dimensiuni respectabile. Nici n-o puteam zări de pe drum. 
N-aveam de ce să mă tem că vreun servitor din casă mă va vedea şi, 
chiar dacă m-ar fi văzut, nimeni n-avea să mă recunoască. 

Un tânăr de vreo douăzeci de ani lenevea, proptit de peretele unei 
căsuțe, privind drumul pustiu. Regiunea era foarte plată şi bătută de 
vânt. Era foarte frig. Dacă asta era o încercare menită cavalerilor 
aventurieri, ei bine, nu se putea închipui nimic mai descurajant. Am 
ridicat bărbia şi i-am intrigat tânărului: 

— Ferma lui William Stafford? 

A scos paiul din gură şi s-a apropiat agale de calul meu. Am întors 
puţin calul, ca să nu poată pune mâna pe hăţuri. Flăcăul s-a dat 
înapoi, ferindu-se de crupa puternică şi s-a tras de ciuful de păr de pe 
frunte. 

— William Stafford? a repetat nedumerit. 

Am scos din buzunar un penny şi l-am ţinut între degetul mare şi 
arătătorul mâinii înmănuşate. 

— Da. 

— Gentilomul cel nou? De la Londra? Ferma Appletree, a spus 
tânărul arătând în susul drumului. Faceţi la dreapta, spre râu. Casa cu 
acoperiş de stuf şi o curte a grajdurilor. E un măr la marginea 
drumului. 

l-am aruncat bănuţul şi l-a prins cu o singură mână. 

— Veniţi tot din Londra? m-a întrebat, curios. 

— Nu. Din Kent. 

M-am întors şi am pornit în susul drumului, căutând din priviri râul, 
un măr şi o casă cu acoperiş de stuf şi o curte a grajdurilor. 


Pământul cobora brusc dincolo de drum, spre râu. La malul apei se 
vedeau desişuri de stuf; un cârd de rațe a început să măcăie neliniştit 
şi din stufăriş a ţâşnit un bâtlan cu picioare lungi şi piept bombat, care 
şi-a fluturat aripile imense şi apoi s-a aşezat puţin mai departe în aval. 
Câmpurile erau mărginite cu garduri vii scunde, din păducel; la 
marginea apei, pajiştile cu margini neregulate erau îngălbenite - 
vătămate probabil de sare, mi-am zis. Mai aproape de drum, iarba era 
îngălbenită, ca ostenită de iarnă, dar m-am gândit că, la primăvară, 
William ar putea scoate o recoltă bună de fân. 

_ De partea cealaltă a drumului, terenul era mai înalt şi fusese arat. 
Intre brazde sclipea apa - pământul ăsta avea să fie mereu umed. Mai 
spre nord am zărit câteva parcele pe care erau plantați meri. Şi mai 
era un măr solitar, mare şi bătrân, care se apleca spre drum, cu 


crengile atârnând mult în jos. Scoarța îi era colorată într-un cenușiu 
argintat, iar ramurile îi erau noduroase din cauza vârstei venerabile. 
La ramificaţia unei ramuri creştea o tufă bogată de vâsc; mânată de 
un impuls, mi-am îndemnat calul într-acolo şi am cules o crenguţă, 
astfel că atunci când am ieşit de pe drum şi am pornit pe mica potecă 
ce ducea spre casa lui, ţineam în mână cea mai păgână plantă dintre 
toate. 

Era o fermă micuță, parcă desenată de un copil. O clădire joasă şi 
lungă, cu patru ferestre la etajul de deasupra, plus altele două de o 
parte şi de alta a uşii principale de la parter. Uşa era construită ca una 
de grajd, din două părţi ce se puteau deschide separat - una sus, alta 
jos. Imi închipuiam că într-un trecut nu foarte îndepărtat familia 
fermierului şi animalele dormiseră laolaltă înăuntru. Pe o latură a 
casei era o curte a grajdului bună, pietruită şi curată, iar alături de ea, 
un câmp cu şase vaci. Un cal a dat din cap peste poartă şi am 
recunoscut calul de vânătoare al lui William Stafford, care galopase 
alături de mine pe plajele de nisip din Calais. A nechezat când ne-a 
văzut, iar iapa mea i-a răspuns, de parcă şi-ar fi amintit şi ea de acele 
zile însorite de la sfârşitul verii. 

La auzul zgomotului, uşa de la intrare s-a deschis şi din interiorul 
întunecat s-a ivit o siluetă care s-a oprit în prag, cu mâinile în şolduri 
şi m-a privit cum mă apropii pe drum. Nu s-a clintit şi nici n-a spus 
nimic până când n-am ajuns la poarta grădinii. Am coborât din şa fără 
ajutor şi am deschis poarta fără vreo vorbă de bun venit din partea 
lui. Am agăţat hăţurile de poartă şi, cu vâscul în mână, m-am apropiat 
de el. 

Mi-am dat seama că, după lunga călătorie, n-aveam nimic de spus. 
Hotărârea şi sentimentul că aveam un scop clar s-au topit în clipa în 
care am dat cu ochii de el. 

— William! 

Atât am reuşit să rostesc şi i-am întins crenguţa de vâsc cu bobocii 
ei albi, de parcă ar fi fost un tribut. 

— Ce e? m-a întrebat, fără să mă ajute deloc şi tot fără să facă vreo 
mişcare spre mine. 

Mi-am scos boneta şi mi-am scuturat părul. Eram dintr-odată 
copleşitor de conştientă că nu mă văzuse niciodată altfel decât 
îmbăiată şi parfumată. lar acum, iată-mă în aceeaşi rochie pe care o 
purtam de trei zile, pişcată de purici, jalnică, prăfuită, mirosind a cal şi 
a sudoare şi disperat, neajutorat de mută. 

— Ce e? a repetat el. 

— Am venit să mă căsătoresc cu tine, dacă mă mai vrei. 

Părea să nu existe cale de-a îndulci asprimea vorbelor. Chipul lui nu 
trăda nimic. S-a uitat la drumul din spatele meu. 

— Cine te-a adus? 


— Am venit singură. 

— Ce a mers prost la curte? 

— Nimic. Lucrurile n-au fost niciodată mai bune. S-au căsătorit, iar 
ea e grea. Neamul Howard n-a avut niciodată perspective mai 
luminoase. Voi fi mătuşa regelui Angliei. 

William a râs scurt şi aspru auzind asta, iar eu mi-am privit cizmele 
jegoase şi costumul de călărie prăfuit şi am râs la rândul meu. Când 
am ridicat iar ochii, am întâlnit privirea lui, foarte caldă acum. 

— N-am niciun fel de avere, m-a prevenit el. Sunt un nimeni, după 
cum ai spus pe bună dreptate. 

— Nici eu n-am avere, doar o sută de lire pe an, pe care le voi 
pierde când se va afla unde am plecat. Şi fără tine sunt o nimeni. 

A făcut un gest iute cu mâna, ca şi cum ar fi dat să mă tragă spre 
el, dar s-a stăpânit. 

— Nu vreau să fiu pricina ruinei tale. Nu accept să devii mai săracă 
pentru că mă iubeşti. 

Faptul că se afla atât de aproape şi dorinţa ca el să mă ţină în braţe 
mă făceau să tremur. N 

— Nu are importanță, am spus repede. Iți jur că acum nu mai are 
nicio importanță pentru mine! 

Auzind asta, a desfăcut larg brațele să mă primească, iar eu m-am 
apropiat, pe jumătate păşind şi pe jumătate prăbuşindu-mă. M-a prins 
şi m-a strâns cu putere la piept, gura lui acoperind-o pe a mea, 
presărându-mi cu sărutări flămânde fața murdară, pleoapele, obrajii, 
buzele şi, în sfârşit, cufundându-se în gura mea plină de dor. M-a 
ridicat apoi în braţe şi m-a trecut peste pragul casei sale, apoi m-a 
purtat pe scări în sus, în dormitor, pe cearşafurile curate, din in ale 
patului cu saltea de puf, iar de acolo, în braţele bucuriei. 


Mult mai târziu, a râs de pişcăturile de purici şi mi-a adus o albie 
mare din lemn, pe care a umplut-o cu apă şi a aşezat-o în faţa focului 
zdravăn din bucătărie şi mi-a pieptănat părul, ca să se convingă că nu 
mă alesesem şi cu păduchi, în timp ce eu leneveam cu capul dat pe 
spate, bălăcindu-mă în apa fierbinte, cu miros dulce. A pus deoparte 
corsajul meu, fusta şi rufăria, ca să fie spălate, şi a stăruit să mă 
îmbrac cu o cămaşă de-a lui şi cu o pereche de pantaloni, pe care i- 
am legat la brâu şi i-am suflecat, ca un marinar pe punte. A dus iapa 
mea pe o pajişte, unde s-a tăvălit de plăcere că a scăpat de şa şi a 
alergat încoace şi-ncolo la galop uşor, împreună cu calul lui William, 
cabrându-se şi dând din picioare ca un mânz. Pe urmă William mi-a 
pregătit o strachină mare cu terci de ovăz îndulcit cu miere şi mi-a 
tăiat o felie de pâine albă cu unt gras şi o bucată de brânză de Essex 
moale. A râs de călătoria mea cu Jimmy şi m-a mustrat că am plecat 
fără escortă, apoi m-a dus din nou în pat şi am făcut dragoste toată 


după-amiaza, până când cerul s-a întunecat şi ni s-a făcut iarăşi 
foame. j 

Am cinat în bucătărie, la lumina lumânărilor. in cinstea mea, 
William a tăiat o găină bătrână şi a pus-o la frigare. Eu, înarmată cu o 
pereche de mănuşi de-ale lui, aveam sarcina să învârt frigarea în timp 
ce el a tăiat pâinea, a adus berea şi s-a dus în cămară după unt şi 
brânză. 

După ce am mâncat, ne-am tras scaunele lângă foc şi am închinat 
unul în cinstea celuilalt, cufundându-ne apoi într-o tăcere uimită. 

— Nu-mi vine să cred, am spus după o vreme. Nu m-am gândit 
decât să ajung la tine, dar nu m-am gândit la casa ta. Nu m-am gândit 
la ce vom face mai departe. 

— Şi acum ce crezi? 

— Incă nu ştiu ce să cred, am mărturisit. Cred că mă voi obişnui. 
Voi fi nevastă de fermier. 

El s-a aplecat şi a aruncat în foc o bucată de turbă, care a început 
să ardă roşiatic. 

— Şi familia ta? m-a întrebat el. 

Am ridicat din umeri. 

— Ai lăsat vreun bilet? 

— Nimic, am spus clătinând din cap. 

A râs. 

— O, dragostea mea, unde ţi-a fost mintea? 

— La tine, am răspuns simplu. Mi-am dat seama pur şi simplu cât 
de mult te iubesc. Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru: că 
trebuia să vin la tine. 

William a întins mâna şi mi-a mângâiat părul, spunând aprobator: 

— Eşti o fată bună. 

Am râs uşor. 

— O fată bună? 

— Da, a zis el netulburat. Foarte. 

Am lăsat capul pe spate, ca să-i simt mai bine mângâierea, şi mâna 
lui a alunecat de pe capul meu pe ceafă. M-a cuprins într-o strânsoare 
fermă şi m-a scuturat uşurel, cum face o pisică cu puii ei. Am închis 
ochii, topindu-mă sub atingerea lui. 

— Nu poţi rămâne aici, a zis încet. 

Am deschis ochii surprinsă. 

— Nu? 

— Nu. 

A ridicat o mână, ca să mă facă să-l ascult. 

— Nu pentru că nu te iubesc, fiindcă te iubesc. Şi trebuie să ne 
căsătorim. Dar trebuie să obţinem cât se poate de mult din asta. 

— Te referi la bani? am întrebat dezamăgită. 

A scuturat din cap. 


— Mă refer la copiii tăi. Dacă vii la mine fără niciun cuvânt de 
avertizare, fără niciun sprijin din partea nimănui, nu-ţi vei primi 
niciodată copiii. Nu-i vei mai revedea. 

Durerea m-a făcut să-mi muşc buzele. 

— Anne mi-i poate lua oricum în orice clipă. 

— Sau ţi-i poate da înapoi, mi-a amintit el. Ai spus că e grea? 

— Da. Dar... 

— Dacă va naşte un băiat, nu va mai avea nevoie de al tău. Trebuie 
să fim pregătiţi să-l prindem în braţe când îi dă ea drumul. 

— Crezi că-l voi primi înapoi? 

— Nu ştiu. Dar tu trebuie să te afli la curte, ca să pregăteşti 
lucrurile pentru el. 

li simţeam mâna caldă pe umăr, prin cămaşa de in. 

— Mă voi întoarce cu tine, mi-a spus el. Pot să las un om să se 
ocupe de fermă un anotimp, două. Regele îmi va da ceva de făcut. Și 
putem fi împreună până vedem din care parte bate vântul. Dacă 
reuşim, luăm copiii, părăsim curtea şi ne întoarcem aici. 

A şovăit o clipă şi am văzut cum i se aşterne o umbră pe chip. 
Părea stânjenit. 

— Locul ăsta e suficient de bun pentru ei? m-a întrebat el cu 
timiditate. S-au obişnuit la Hever, iar aici, la doi paşi mai încolo e 
reşedinţa familiei tale. Ei sunt născuţi şi crescuţi nobili. lar asta e doar 
o căsuţă mică. 

— Vor fi cu noi, am spus simplu. Şi-i vom iubi. Vor avea o familie 
nouă - o familie cum n-a avut niciodată un nobil. Un tată şi o mamă 
căsătoriţi din dragoste, care s-au ales unul pe altul fără să se 
gândească la avere şi poziţie. Ar trebui să fie mai bine pentru ei, nu 
mai rău. 

— Dar tu? Nu suntem în Kent. 

— Nu suntem nici la palatul Westminster. Am luat hotărârea asta 
când am înţeles că nimic nu mă poate răsplăti pentru faptul că nu 
sunt cu tine. Mi-am dat seama atunci că am nevoie de tine. Oricare ar 
fi preţul, vreau să fiu cu tine. 

Mâinile lui mi-au strâns şi mai tare umerii, apoi William m-a ridicat 
de pe scaun şi m-a aşezat pe genunchi. 

— Mai spune-o o dată! mi-a şoptit el. Cred că visez. 

— Am nevoie de tine, am şoptit cercetându-i cu privirea chipul 
concentrat. Oricare ar fi preţul, vreau să fiu cu tine. 

— Primeşti să-mi fii soţie? 

Am închis ochii şi mi-am sprijinit fruntea de coloana caldă a gâtului 
său. 

— O, da! O, da! 


Ne-am căsătorit imediat ce rochia şi rufăria mea au fost spălate şi 


uscate, fiindcă am refuzat cu tărie să merg la biserică în pantalonii lui. 
Preotul îl cunoştea pe William, aşa că ne-a deschis biserica chiar a 
doua zi şi a oficiat slujba cu o grabă distrată. Nu m-a deranjat. Prima 
oară mă căsătorisem în capela regală a palatului Greenwich, în 
prezenţa regelui, şi în câţiva ani căsnicia mea devenise masca unei 
legături amoroase, iar moartea îi pusese capăt. Cununia asta, atât de 
simplă şi de uşoară, avea să mă poarte spre un viitor complet diferit: 
un cămin al meu, alături de bărbatul pe care-l iubeam. 

Ne-am întors la fermă ţinându-ne de mână şi ne-am înfruptat din 
ospăţul de nuntă - pâine proaspăt coaptă şi o şuncă pe care William o 
afumase în horn. 

— Va trebui să învăţ să fac toate astea, am spus neliniştită privind 
în sus, spre grinzile tavanului, de care erau agăţate celelalte trei pulpe 
ale ultimului porc al lui William. 

A râs. 

— E uşor. Şi vom aduce o fată să te ajute. Când vor veni copiii, vom 
avea nevoie de două femei care să lucreze aici. 

— Copiii? am întrebat, gândindu-mă la Catherine şi la Henry. 

— Copiii noştri, a spus el zâmbind. Vreau o casă plină cu mici 
Stafford. Tu nu? 

În ziua următoare am pornit înapoi spre Westminster. Îi trimisesem 
deja un bilet lui George, implorându-l să le spună lui Anne şi unchiului 
că am căzut bolnavă şi că m-am temut atât de tare că ar putea fi 
frigurile, încât am plecat de la curte fără să trec pe la ei şi m-am dus 
să stau la Hever până mă făceam bine. Minciuna venea prea târziu şi 
erau mici şansele de-a convinge pe oricine s-ar fi gândit puţin la ea, 
dar mizam pe faptul că, întrucât Anne era măritată cu regele şi-i purta 
în pântec pruncul, nimeni nu se va gândi prea mult şi nu-şi va bate 
capul prea tare cu ce făceam eu. 

Ne-am întors la Londra cu barja, împreună cu cei doi cai. Nu mă 
trăgea deloc inima să plec. Intenţia mea fusese să părăsesc curtea şi 
să trăiesc cu William la ţară, nu să-i dau lui planurile peste cap şi să-l 
iau de la ferma lui. Dar William era de neclintit. 

— Nu-ţi vei găsi niciodată liniştea fără copiii tăi, a prezis el. Şi nu 
vreau ca nefericirea ta să-mi apese conştiinţa. 

— Aşadar nu e deloc un act de generozitate, am zis. 

— Ultimul lucru pe care-l vreau e o nevastă nefericită, mi-a spus 
vesel. Adu-ţi aminte, am încercat să călăresc cu tine de la Hever la 
Londra. Ştiu prea bine ce mică pacoste nefericită poţi fi! 


Am prins începutul fluxului şi un vânt dinspre mal, aşa că am urcat 
cu repeziciune în amonte. Am debarcat în dreptul scărilor de la 
Westminster, iar eu am pornit spre palat în timp ce William s-a dus pe 
chei să debarce şi caii. l-am promis că ne vom întâlni peste o oră, pe 


treptele ce duceau spre sala cea mare. Până atunci speram să aflu 
cum stau lucrurile. g 

M-am dus direct în odăile lui George. În mod ciudat, uşa era 
încuiată, aşa că am bătut - ciocănitul Boleyn - şi am aşteptat să-mi fie 
deschisă. Am auzit nişte zgomote, apoi uşa s-a crăpat puțin. 

— A, tu erai! a spus George. 

Când am intrat în odaie, l-am găsit pe sir Francis Weston, care-şi 
îndrepta vesta. 

— Oh! am exclamat, făcând un pas înapoi. 

— Francis a căzut de pe cal, mi-a explicat George. Poți merge, 
Francis? 

— Da, dar mă duc să mă odihnesc. 

S-a înclinat adânc deasupra mâinii mele şi n-a făcut niciun 
comentariu despre starea rochiei şi a pelerinei cu care eram 
îmbrăcată şi care vădeau toate semnele purtării îndelungate şi ale 
spălatului acasă. 

Imediat ce uşa s-a închis în urma lui, m-am întors spre fratele meu. 

— George, îmi pare aşa de rău, dar a trebuit să plec! Ai reuşit să 
minţi ca să mă acoperi? 

— William Stafford? m-a întrebat. 

Am încuviinţat. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Doamne, ce nesăbuiţi suntem amândoi! 

— Amândoi? am întrebat precaută. 

— Fiecare în felul lui. Te-ai dus la el şi l-ai avut, nu-i aşa? 

— Da, am răspuns scurt - nu îndrăzneam să-i încredinţez nici măcar 
lui George vestea explozivă a căsătoriei noastre. Şi s-a întors la curte 
cu mine. Nu reuşeşti să-i găseşti un post pe lângă rege? Nu poate să 
se întoarcă în slujba unchiului. A 

— Pot să-i găsesc ceva, a spus George cu îndoială. In clipa asta, 
neamul Howard are foarte mare trecere. Dar de ce-l vrei la curte? Veţi 
fi descoperiţi negreşit. 

— George, te rog! N-am cerut nimic. Toţi aţi primit dregătorii sau 
pământuri sau bani de pe urma ascensiunii lui Anne, dar eu n-am 
cerut nimic în afară de copiii mei, iar ea mi-a luat băiatul. Asta e 
primul lucru pe care-l cer. 

— Vei fi prinsă, m-a prevenit George. Şi dezonorată. 

— Avem cu toţii secrete. Chiar şi Anne. Am apărat tainele lui Anne, 
le-aş apăra şi pe ale tale, vreau să faci acelaşi lucru pentru mine. 

— Of, bine, a zis fără tragere de inimă. Dar trebuie să fii discretă. 
Fără plimbări călare doar cu el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu 
rămâne cu burta la gură! Şi, dacă unchiul îţi va găsi un soţ, va trebui 
să te măriţi. Din dragoste sau fără dragoste. 

— Cu asta am să-mi bat capul când va fi cazul. Ai să-i găseşti un 
post? 


— Poate fi gentilom uşier al regelui. Dar ai mare grijă să ştie că a 
primit postul datorită mie şi să ţină ochii deschişi şi urechile ciulite în 
interesul meu. Acum e omul meu. 

— Ba nu, am spus cu un surâs ştrengăresc. E cu totul al meu! 

— Dumnezeule mare, ce târfă! a exclamat fratele meu râzând şi 
luându-mă în braţe. 

— Aşadar sunt în siguranţă? Au crezut cu toţii că am plecat la 
Hever? 

— Da. Timp de o zi nimeni n-a băgat de seamă absenţa ta. M-au 
întrebat dacă te-am dus la Hever fără permisiune şi mi-am zis că era 
cel mai sigur să spun că da, până aflam ce naiba faci. Am spus că te 
temeai că s-au îmbolnăvit copiii. Când am primit biletul tău, minciuna 
fusese deja spusă, aşa că am rămas la ea. Toţi cred că ai dat fuga la 
Hever şi eu te-am dus. Nu-i o minciună rea, ar trebui să ţină. 

— Mulţumesc! Acum aş face bine să merg să-mi schimb rochia 
înainte să mă vadă cineva aşa. 

— Mai bine arunc-o. Eşti o nebună curajoasă, Marianne! Nu te-aş fi 
crezut niciodată în stare de aşa ceva. Anne era mereu cea care insista 
să facă după cum o tăia capul. Credeam că tu vei face ce ţi se spune. 

— Nu şi de data asta, am zis. 

l-am trimis o bezea şi am plecat. 


M-am întâlnit cu William, aşa cum îi promisesem, dar era ciudat şi 
incomod să trebuiască să stăm la distanţă de un braţ şi să vorbim ca 
doi străini, când eu voiam să-i simt braţele în jurul meu şi sărutările în 
păr. 

— George a minţit deja pentru mine, aşa că sunt în siguranţă. Şi 
spune că-ţi poate obţine postul de gentilom uşier al regelui. 

— Cum mai avansez în lume! a exclamat William batjocoritor. Ştiam 
că voi trage foloase dacă mă voi însura cu tine. De la fermier la 
gentilom uşier într-o singură zi! 

— Şi la eşafod în ziua următoare, dacă nu ai grijă ce spui, l-am 
prevenit. 

A râs, apoi mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o. 

— Mă duc să caut o locuinţă cât mai aproape de zidurile palatului, 
ca să putem petrece toate nopţile împreună, chiar dacă zilele trebuie 
să ni le petrecem despărțiți. 

— Da, vreau asta. 

Mi-a zâmbit şi mi-a spus blând: 

— Eşti soţia mea. N-am să renunţ la tine acum. 


Am găsit-o pe Anne în odăile reginei, începând să lucreze cu 
doamnele ei la o pânză pentru altar imensă. Imaginea îmi amintea 
atât de mult de regina Caterina, încât pe moment am rămas locului, 


clipind nedumerită; apoi am văzut diferenţele cruciale. Doamnele lui 
Anne erau toate membre ale familiei Howard sau favorite alese de 
familie. Cea mai frumoasă dintre fete era, fără îndoială, verişoara 
noastră, Madge Shelton, noua fată Howard de la curte, iar cea mai 
bogată şi mai influentă era Jane Parker, soţia lui George. Atmosfera 
încăperii era şi ea foarte diferită: regina Caterina o ruga deseori pe 
una dintre noi să-i citească, din Biblie sau din vreo carte de predici. 
Anne prefera muzica - patru muzicieni cu instrumentele lor cântau 
când am intrat, iar una dintre doamne a ridicat capul şi a început să 
cânte din gură în timp ce lucra. 

Erau şi domni în odaie. Regina Caterina, crescută în stricta separare 
a curţii regale spaniole, era întotdeauna protocolară - chiar şi după 
nenumăraţii ani petrecuţi în Anglia. Gentilomii veneau în vizită 
împreună cu regele, erau întotdeauna făcuţi să se simtă bine-veniţi şi 
întotdeauna trataţi regeşte, dar, în general, curtenii nu zăboveau în 
odăile reginei. Flirturile aveau loc în libertatea nesupravegheată a 
grădinilor sau la vânătoare. i 

Situaţia creată de Anne era mult mai veselă. In încăpere se aflau 
şase bărbaţi: sir William Brereton o ajuta pe Madge să aleagă pe culori 
firele de mătase pentru brodat, sir Thomas Wyatt şedea pe bancheta 
de la fereastră şi asculta muzica, sir Francis Weston se uita peste 
umărul lui Anne şi-i ridica în slăvi măiestria la cusut, iar într-un colţ al 
odăii, Jane Parker conversa în şoaptă cu James Wyville. 

Anne abia dacă a ridicat privirea când am intrat, îmbrăcată într-o 
rochie verde, curată. 

— A, te-ai întors, mi-a spus nepăsătoare. Copiii s-au făcut bine? 

— Da. A fost doar un guturai. 

— Cred că e minunat la Hever, a zis sir Thomas Wyatt de la 
fereastră. Au ieşit narcisele lângă râu? 

— Da, am minţit repede, apoi m-am corectat: dar sunt abia 
îmbobocite. 

— Dar cea mai frumoasă floare din Hever se află aici, a spus sir 
Thomas, privind-o pe Anne. 

Ea a ridicat ochii de pe broderie. 

— Şi tot îmbobocită, a zis ea provocator. 

Doamnele au râs împreună cu ea. Eu m-am uitat de la sir Thomas 
la Anne. Nu mă aşteptasem să facă aluzii, fie ele cât de ferite, la 
sarcina ei, mai ales de faţă cu domnii. 

— Ce n-aş da să fiu albinuţa care se joacă între petale, a spus sir 
Thomas, continuând gluma obscenă. 

— Ai descoperi că petalele se închid strâns dacă te apropii, i-a 
răspuns Anne. 

Ochii strălucitori ai lui Jane Parker treceau de la un jucător la 
celălalt, de parcă ar fi urmărit o partidă de tenis. Intregul joc, o nouă 


piesă-mască în falsitatea fără sfârşit a curţii, mi s-a părut dintr-odată o 
pierdere de vreme - irosea timpul pe care l-aş fi putut petrece cu 
William. Eram însetată de iubire adevărată. 

— Când ne punem în mişcare? am întrebat întrerupând flirtul. Când 
pornim în procesiune? 

— Săptămâna viitoare, a spus Anne nepăsătoare, tăind un fir de 
mătase. Mergem la Greenwich, cred. De ce? 

— M-am săturat de Londra. 

— Ce agitată eşti! protestă Anne. Abia te-ai întors de la Hever şi 
vrei să pleci din nou. Ai nevoie de un bărbat care să te ţină locului, 
sora mea. Eşti văduvă de prea multă vreme. 

M-am aşezat pe dată, potolită, pe bancheta de la fereastra lângă sir 
Thomas. 

— A, nu, câtuşi de puţin, am spus. Vezi, sunt liniştită precum o 
pisică adormită. 

Anne a râs scurt. 

— Oricine te-ar auzi ar crede că ai o aversiune faţă de bărbaţi. 

Nota de răutate a făcut doamnele să râdă. 

— Doar o lipsă de înclinaţie. 

— N-ai avut niciodată reputaţia unei lipse de înclinații, a zis Anne 
mieros. 

l-am zâmbit. 

— Tu n-ai avut niciodată reputaţia înclinaţiei. Dar acum, vezi, 
suntem amândouă fericite! 

Şi-a muşcat buzele auzind replica şi am văzut-o gândindu-se la 
înţepăturile la care ar fi putut să recurgă şi respingând jumătate din 
ele ca fiind prea obscene sau prea aproape de adevărul statutului ei, 
acela de amantă a regelui, cu nimic mai bună decât fusesem eu. 

— Domnul fie lăudat, a spus în cele din urmă cu pioşenie, plecând 
fruntea asupra broderiei. 

— Amin, am adăugat cu un glas la fel de dulce ca alei. 


Zilele petrecute la Westminster, la curtea lui Anne, mi se păreau 
nesfârşite. In timpul zilei îl vedeam pe William doar întâmplător. Ca 
gentilom uşier, trebuia să fie mereu alături de rege. Henric a început 
să-l placă; îi cerea sfaturi privind caii săi şi călărea deseori alături de 
el. Mi se părea ironic ca William al meu, un om complet nepotrivit 
pentru viaţa de la curte, să ajungă atât de bine văzut. Dar lui Henric îi 
plăceau cei care vorbeau direct, atâta timp cât erau de aceeaşi părere 
cu el. N 

William şi cu mine puteam fi singuri doar noaptea. Inchiriase câteva 
odăi peste drum de marele palat de la Westminster - o mansardă în 
podul unei clădiri vechi. Când stăteam întinşi în pat, după ce făceam 
dragoste, puteam auzi păsările somnoroase aşezându-se să doarmă în 


cuiburile lor din stuful acoperişului. Aveam un pat mic, cu saltea de 
paie, o masă şi două scaune, un cămin în care ne încălzeam cina 
adusă de la palat şi atâta tot. Nu ne doream mai mult. 

În fiecare zi mă trezeam în zori simţindu-i atingerea, căldura 
încântătoare şi mirosul îmbătător al pielii. Nu mă mai culcasem 
niciodată cu un bărbat care să mă iubească pe deplin, pentru ceea ce 
eram, iar experienţa era ameţitoare. Nu mă mai culcasem niciodată 
cu un bărbat a cărui atingere s-o ador, fără să fie nevoie să-mi ascund 
adoraţia sau s-o exagerez sau s-o modific cât de puţin. Il iubeam pur 
şi simplu, ca şi cum ar fi fost unicul şi singurul meu iubit, iar el mă 
iubea la rândul lui cu aceeaşi simplitate a poftei şi dorinţei care mă 
făcea să mă întreb ce-mi închipuisem că fac în toţi acei ani în care 
avusesem de-a face cu monedele calpe ale vanităţii şi dorinţei 
trupeşti. Pe atunci nu ştiusem de existenţa unei alte monede: cea din 
aur curat. 


încoronarea lui Anne a fost umbrită de o ceartă violentă cu unchiul 
nostru. Eram în odaia ei când a atacat-o furios, jurând că de la o 
vreme căpătase atâta măreție în mintea ei, încât uitase cine o pusese 
unde se afla. Anne, enervant de mulţumită de sine, a pus mâna pe 
pântecul bombat şi i-a spus că măreţia se afla în trupul ei şi că ştia 
foarte bine cine o pusese acolo. 

— Dumnezeu mi-e martor, Anne, îţi vei ţine minte familia! i-a 
strigat el. 

— Cum aş putea s-o uit? Roiesc toţi în jurul meu, ca nişte viespi în 
jurul oalei cu miere. La fiecare pas pe care-l fac, mă împiedic de unul 
dintre voi, venit să ceară încă o favoare. 

— Eu nu cer, s-a răstit unchiul. Eu am drepturi. 

Anne a întors capul. . 

— Nu şi asupra mea! li vorbeşti reginei tale! 

— li vorbesc nepoatei mele, care ar fi fost alungată de la curte şi 
dezonorată pentru că s-a culcat cu Henry Percy, dacă n-aş fi fost eu! i- 
a trântit el în obraz. 

Anne a sărit în picioare, gata parcă să se repeadă la el. 

— Anne! am tipat. Stai jos! Stai liniştită! 

M-am uitat la unchiul. 

— Nu are voie să se supere! Copilul! 

El a privit-o cu un aer criminal, dar apoi şi-a stăpânit furia. 

— Desigur, a spus cu o politeţe rigidă. Stai jos, Anne. Fii calmă. 

Ea s-a aşezat la loc şi a şuierat: N 

— Să nu mai aduci niciodată vorba despre asta! Iți jur, cu toate că- 
mi eşti unchi, dacă mai aminteşti vreodată de acea veche calomnie la 
adresa mea, te alung de la curte! 

— Sunt conte mareşal al curţii, a spus el printre dinţi. Eram unul 


dintre cei mai mari oameni ai Angliei când tu erai încă în scutece. 

— Şi înainte de Bosworth, tatăl tău era închis în Turn, ca trădător, i- 
a răspuns ea triumfător. Nu uita, cum nu uit nici eu, că suntem 
împreună ca membri ai neamului Howard. Dacă nu eşti de partea 
mea, nu sunt nici eu de partea ta. Ajunge un cuvânt al meu ca să vezi 
iarăşi Turnul pe dinăuntru. 

— Rosteşte-l! i-a strigat el mânios. 

Apoi a ieşit din odaie fără să se încline. Anne a rămas uitându-se 
după el. N 

— ÎI urăsc! a zis ea foarte încet. ÎI voi distruge, îl voi transforma 
într-un nimeni. 

— Nu gândi aşa! am spus repede. Ai nevoie de el. 

— N-am nevoie de nimeni, mi-a răspuns sec. Regele îmi aparţine în 
întregime. Am inima lui, am dorinţa lui şi-i port fiul. Nu am nevoie de 
nimeni. 


împăcarea după cearta cu unchiul Howard încă nu avusese loc când 
acesta a sosit s-o însoţească pe Anne la Londra pentru încoronare. 
Avea să fie, după cum prezisese George, cea mai măreaţă încoronare 
din câte se văzuseră vreodată. Anne pusese să se ardă rodia ce 
reprezenta blazonul reginei Caterina de pe barja care-i aparținuse 
acesteia, ca şi cum Caterina ar fi fost o uzurpatoare, nu o regină cu 
toate drepturile. In locul ei a fost pus blazonul lui Anne şi inițialele ei, 
împletite cu ale lui Henric. Oamenii îşi băteau joc până şi de asta - 
spuneau că inițialele înseamnă HA HA! şi că râsul cel din urmă era pe 
seama bietei Anglii. Noul motto al lui Anne se zărea pretutindeni: „Cea 
mai fericită”. Chiar şi George a pufnit când l-a auzit prima oară. 

— Anne fericită? Poate când va ajunge regina raiului şi o va înlătura 
pe însăşi Fecioara Maria! 

Am plecat cu barjele spre Turnul Londrei, arborând stindarde în 
nuanţe de auriu, alb şi argintiu; regele ne aştepta la marea poartă ce 
dădea spre chei. Oamenii au ţinut în loc barca noastră pentru ca Anne 
să debarce; am privit-o ca şi cum ar fi fost o străină. S-a ridicat de pe 
tron şi a traversat parcă plutind pasarela, cu aerul că s-a născut 
regină. Era înveşmântată într-o minunată rochie din țesătură de argint 
de aur, cu o mantie de blană pe umeri. Nu semăna cu sora mea; nu 
semăna cu nicio femeie muritoare. Se purta ca şi cum ar fi fost cea 
mai mare regină născută vreodată. 

Am petrecut două seri în Turn, iar în prima a avut loc o cină 
măreaţă şi o festivitate la care Henric a împărţit onoruri pentru a 
sărbători ziua. A numit optsprezece cavaleri ai băii şi-a oferit 
douăsprezece noi titluri de cavaler, trei dintre ele gentilomilor săi 
uşieri preferaţi, printre care şi soţul meu. După ce regele l-a atins pe 
umăr cu sabia, iar el i-a sărutat inelul ca jurământ de credinţă, William 


a venit să mă caute. M-a invitat la un dans care ne permitea să ne 
amestecăm printre ceilalţi curteni şi să nădăjduim că nimeni nu va 
observa că sora reginei dansează cu un gentilom uşier. 

— Aşa deci, lady Stafford, mi-a spus încet. Ce zici de ambiția asta? 

— Înălţătoare. Vei ajunge la fel de sus ca un Howard, ştiu bine. 

— De fapt, mă bucur, a spus el revenind la tonul şoptit, 
confidenţial, în timp ce urmăream un cuplu de dansatori aflaţi în 
mijlocul cercului. Nu voiam ca prin căsătoria cu mine să cobori în 
rang. 

— M-aş fi căsătorit cu tine şi dacă ai fi fost ţăran, am spus cu 
hotărâre. 

Vorbele mele l-au făcut să chicotească. 

— lubirea mea, am văzut cât de supărată ai fost din cauza 
pişcăturilor de purice! Nu cred câtuşi de puţin că m-ai fi luat de soţ 
dacă eram ţăran. 

Râzând, m-am întors spre el, dar în clipa aceea am surprins privirea 
furioasă a lui George, care dansa cu Madge Shelton. M-am potolit pe 
dată. 

— George ne urmăreşte. 

William a încuviinţat şi a spus: 

— Ar face mai bine să se îngrijească de el însuşi. 

— De ce? 

Era rândul nostru să dansăm. William m-a condus în mijlocul 
cercului şi am dansat împreună - trei paşi într-o parte, trei în cealaltă. 
Era un dans de curtare, greu de executat fără să ne apropiem şi să ne 
privim în ochi. Eu îmi aduceam mereu aminte să nu las să mi se 
citească pe chip încântarea pe care mi-o trezea lucrul ăsta, însă 
William era mai puţin discret decât mine. De fiecare dată când îl 
priveam pe furiş, ochii lui erau aţintiţi asupra mea, de parcă ar fi vrut 
să mă mănânce. M-am simţit uşurată când paşii ne-au purtat de-a 
lungul cercului, apoi pe sub o arcadă de braţe, şi dansul a redevenit 
general. 

— Ce-i cu George? 

— Tovărăşie proastă, a zis William scurt. 

Am râs tare. 

— E un Howard şi e prieten cu regele. Fireşte că se află într-o 
tovărăşie proastă! 

L-am văzut schimbând abordarea. 

— O, presupun că nu e nimic. 

Muzicienii au ajuns la final şi au cântat ultimul acord. L-am tras pe 
William spre marginea sălii. 

— Acum spune-mi la ce te referi cu adevărat. 

— Francis Weston e mereu cu el, a spus William, îndemnat să 
vorbească. Şi are o reputaţie proastă. 


Am devenit pe dată precaută. 

— Indiferent ce-ai auzit, sunt pesemne doar nebunii de bărbat 
tânăr. 

— Mai mult, spuse scurt William. 

— Ce anume? 

William s-a uitat în jur cu aerul că ar fi vrut să scape de 
interogatoriu. 

— Am auzit că sunt iubiţi. 

Am tras uşor aer în piept. 

— Ştiai? 

Am încuviinţat în tăcere. 

— Dumnezeule, Mary! 

William s-a îndepărtat de mine un pas, apoi s-a apropiat din nou. 

— Nu mi-ai spus? Fratele tău se bălăceşte în păcat şi tu nu mi-ai 
spus? 

— Sigur că nu! am exclamat. Nu ţin deloc să-l fac de ruşine. E 
fratele meu. Şi e posibil să se schimbe. 

— Îi eşti loială lui mai mult decât mie? 

— Şi lui, şi ţie, am spus repede. William, e fratele meu! Suntem cei 
trei Boleyn şi avem nevoie unii de alţii. Cunoaştem cu toţii o duzină de 
lucruri, o puzderie de lucruri care sunt cele mai mari dintre taine. Incă 
nu sunt pe deplin lady Stafford. 

— Fratele tău e un sodomit! a şuierat el. 

— Şi rămâne fratele meu! 

L-am apucat de braţ, fără să-mi pese cine ar putea să ne vadă şi l- 
am târât într-o firidă. 

— E un sodomit, iar soră-mea e o târfă, poate şi o ucigaşă, iar eu 
sunt o târfă. Unchiul meu a fost cel mai fals dintre prieteni, tata s-a 
îndreptat mereu încotro a bătut vântul, iar mama - Dumnezeu ştie, 
unii spun chiar că l-a avut pe rege înaintea mea şi a lui Anne! Ai ştiut 
toate astea sau ai putut să le deduci. Acum spune-mi: sunt suficient 
de bună pentru tine? Căci eu am ştiut că eşti un nimeni şi, chiar şi 
aşa, am venit la tine. Dacă vrei să devii cineva la curtea asta, vei 
ajunge să ai mâinile pătate de sânge sau de rahat. Eu a trebuit să 
învăţ asta printr-o ucenicie grea, încă de când eram mică. Tu poţi 
învăţa acum, dacă ai curajul. 

William a rămas cu gura căscată văzându-mi vehemenţa şi s-a tras 
un pas înapoi ca să mă privească. 

— N-am vrut să te supăr. 

— El e fratele meu. Ea e sora mea. Orice-ar fi, sunt rudele mele. 

— Ne-ar putea deveni amândoi duşmani, m-a prevenit el. 

— Mi-ar putea fi duşmani până la moarte, dar tot ar rămâne fratele 
şi sora mea. 

Am tăcut câteva clipe. 


— Rude şi duşmani în acelaşi timp? 

— Poate. Depinde cât de mult urcă miza. 

William a încuviinţat. 

— Acum spune-mi, ce se vorbeşte despre el? am întrebat mai 
calmă. Ce-ai auzit? 

— Nu ştiu prea mulţi, slavă Domnului, dar se spune că există la 
curte o curte tainică; se învârt în jurul surorii tale, îi sunt prietenii cei 
mai apropiaţi, dar totodată sunt iubiţi între ei. Sir Francis e unul, sir 
William Brereton e altul. Jucători de cărţi împătimiţi, călăreţi excelenți, 
bărbaţi care ar face orice pentru o provocare, orice lucru care le-ar 
aduce plăcere sau emoţii tari -, iar George se numără printre ei. Se 
învârt mereu în jurul reginei, în odăile ei se întâlnesc, flirtează şi 
joacă. Aşa că Anne e compromisă şi ea. 

M-am uitat la fratele meu, aflat în celălalt capăt al sălii. Aplecat 
peste speteaza tronului lui Anne îi şoptea ceva la ureche. Am văzut-o 
dând capul pe spate ca să-i audă şoapta intimă şi chicotind. 

— Viaţa asta ar corupe şi un sfânt, darămite un bărbat tânăr, a zis 
William. 

— Işi dorea să fie soldat, am spus cu tristeţe. Un mare cruciat, un 
cavaler cu scut alb care luptă împotriva necredincioşilor. 

William a clătinat din cap. 

— Dacă putem, îl vom salva pe micul Henry din toate astea. 

— Fiul meu? 

A încuviinţat. 

— Fiul nostru. Vom încerca să-i oferim o viaţă care să aibă un scop, 
nu una de lenevie şi căutare a plăcerilor. Şi ai face bine să-ţi avertizezi 
fratele şi sora că cercul lor de prieteni e subiect de şoapte, iar George, 
cel mai mult dintre toţi. 


Anne a intrat în Londra în ziua următoare. Am ajutat-o să-şi 
îmbrace rochia albă şi să-şi pună o pelerină albă pe deasupra şi o 
mantie din hermină albă. Işi lăsase părul liber pe umeri şi-şi prinsese 
în creştet un văl auriu, cu un inel de aur. Şi-a făcut intrarea în Londra 
într-o lectică trasă de doi ponei albi, baronii celor cinci porţi ţinând 
deasupra capului ei un baldachin din pânză de aur. Intreaga curte o 
urma pe jos, toţi curtenii fiind îmbrăcaţi în cele mai alese veşminte. 
Erau arcuri de triumf, erau fântâni din care curgea vin, erau poezii de 
credinţă la fiecare oprire, dar întreaga procesiune a trecut, printr-un 
oraş cufundat într-o cumplită tăcere. 

Madge Shelton mergea alături de mine în urma lecticii lui Anne, în 
tăcerea care devenea tot mai amenințătoare pe măsură ce înaintam 
pe străduţele înguste, spre catedrală. 

— Dumnezeule mare, e îngrozitor! a murmurat ea. 

Londra era mohorâtă; oamenii ieşiseră cu miile pe străzi, dar nu 


fluturau steaguri, nu strigau binecuvântări şi nici numele lui Anne. Se 
uitau lung la ea, cu o oribilă curiozitate flămândă, de parcă ar fi vrut s- 
o vadă pe femeia care adusese o asemenea schimbare Angliei, îi 
pricinuise regelui o asemenea schimbare şi, în cele din urmă, 
transformase mantia de regină în rochie proprie. 

Dacă intrarea lui Anne în oraş a fost sumbră, încoronarea, în a doua 
zi de celebrare tăcută, nu s-a dovedit cu nimic mai bună. De astă dată 
purta o rochie din catifea de un roşu aprins, garnisită cu cea mai 
moale şi mai albă blană de hermină, şi o mantie purpurie, însă chipul 
îi era posomorât ca tunetul. 

— Eşti fericită acum, Anne? am întrebat-o îndreptându-i trena. 

Mi-a aruncat un zâmbet care era mai mult o grimasă. 

— Cea mai fericită, mi-a spus ironic, citându-şi propriul motto. Cea 
mai fericită. Ar trebui să fiu, nu-i aşa? Am obţinut tot ce mi-am dorit 
vreodată şi tot ce numai eu am crezut de la început până la sfârşit că 
pot obţine. Sunt regină, sunt soţia regelui Angliei. Am înlăturat-o pe 
Caterina şi i-am luat locul. 

— lar el te iubeşte, am spus, gândindu-mă cât de mult mi-a 
transformat viaţa iubirea unui om bun. 

Anne a ridicat din umeri şi a zis nepăsătoare: 

— A, da. 

Şi-a atins pântecul. 

— Dacă aş putea şti sigur că e băiat! Dacă aş fi avut deja un prinţ 
în odaia copiilor la vremea încoronării! 

Am bătut-o uşurel pe umăr cu un gest stângaci de intimitate. Ne 
atingeam rareori de când nu mai împărţeam acelaşi pat. De când 
avea servitoare, nu-i mai periam părul şi nu-i mai legam şireturile 
rochiilor. Cu George continua să fie intimă, dar de mine se 
îndepărtase, iar faptul că-mi furase fiul lăsase între noi resentimente 
nerostite. Mi se părea ciudat că-mi mărturisea o slăbiciune. Poleiala 
statutului de regină o învăluise cum învăluie smalţul o figurină de lut. 

— Nu mai ai mult de aşteptat, am spus cu blândeţe. 

— Trei luni. 

S-a auzit o bătaie în uşă; Jane Parker a intrat cu faţa luminată de 
entuziasm. 

— Te aşteaptă! a zis ea cu răsuflarea tăiată. A sosit timpul. Eşti 
gata? 

— Poftim?! a exclamat Anne glacial. 

Sora mea a dispărut pe dată în spatele măştii de regină. Jane a 
făcut repede o reverență. 

— Maiestate! Să-mi fie cu iertare! Ar fi trebuit să spun că 
Maiestatea Voastră este aşteptată. 

— Sunt gata, a spus Anne şi s-a ridicat în picioare. 

Celelalte doamne de companie au intrat în odaie şi i-au aranjat 


trena lungă a mantiei, iar eu i-am îndreptat vălul şi i-am răsfirat pe 
umeri pletele lungi şi negre. 

Apoi sora mea, fata Boleyn, a plecat să fie încoronată regină a 
Angliei. 


Am petrecut noaptea încoronării lui Anne împreună cu William, în 
dormitorul meu din Turn. Ar fi trebuit să împart patul cu Madge 
Shelton, dar ea mi-a şoptit că va lipsi toată noaptea, aşa că, în timp ce 
ospăţul continua la curte, William şi cu mine ne-am strecurat în odaia 
mea, am încuiat uşa, am mai aruncat un buştean pe foc, şi ne-am 
dezbrăcat încet, senzual şi am făcut dragoste. 

Ne-am trezit în timpul nopţii, am făcut dragoste şi am aţipit iarăşi, 
într-un ciclu somnoros de dorinţă şi satisfacţie iar pe la cinci 
dimineaţa, când începea să se facă lumină afară, eram amândoi 
plăcut epuizați şi hămesiţi de foame. 

— Vino, mi-a spus. Hai să ieşim şi să căutăm ceva de mâncare. 

Ne-am îmbrăcat, eu mi-am pus pe deasupra o mantie cu glugă, ca 
să-mi ascund faţa, şi am părăsit pe furiş Turnul adormit, ieşind pe 
străzile oraşului. Jumătate din bărbaţii Londrei păreau să zacă în 
şanţuri, beţi din cauza a ceea ce se revărsase gratis din fântâni pentru 
a celebra triumful lui Anne. Am fost nevoiţi să păşim peste trupuri 
inerte tot drumul până sus, pe dealul către Minories. 

Mergeam de mână, fără să ne pese că puteam fi văzuţi în oraşul 
năuc şi îngreţoşat de băutură. William m-a dus la o brutărie şi a făcut 
un pas în spate, să vadă dacă ieşea fum pe horn. 

— Îmi miroase a pâine, am spus adulmecând aerul şi râzând de 
foamea pe care-o simţeam. 

— Bat la uşă şi-l trezesc, a zis William, izbind cu pumnul în uşă. 

Dinăuntru i-a răspuns un strigăt înăbuşit şi uşa a fost deschisă larg 
de un bărbat cu faţă roşie, cu dâre albe de făină. 

— Pot să cumpăr o pâine? a întrebat William. Şi micul dejun? 

Omul a clipit pentru a se obişnui cu lumina puternică de-afară şi a 
spus morocănos: 

— Dacă aveţi bani. Că, Dumnezeu mi-e martor, pe-ai mei i-am făcut 
harcea-parcea. j 

William m-a condus în brutărie. Inăuntru era cald şi mirosea plăcut. 
Totul era acoperit cu un praf fin de făină albă - chiar şi masa şi 
scaunele. William a şters cu mantia un scaun şi mi l-a întins. 

— Nişte pâine, a zis el. Două căni cu bere slabă. Nişte fructe, dacă 
ai, pentru doamna. Două ouă fierte şi, poate, puţină şuncă? Brânză? 
Orice ai bun. 

— Asta-i prima mea serie pe ziua de azi, a protestat omul. Nici n- 
am apucat să dejunez, darămite să umblu de nebun ca să tai şuncă 
pentru nobili. 


Un mic clinchet şi lucirea unui ban de argint au schimbat totul. 

— Am nişte şuncă pe cinste în cămară şi nişte brânză abia primită 
de la ţară, făcută chiar de vărul meu, a zis omul pe ton convingător. 
lar nevastă-mea se scoală şi vă scoate chiar ea berea din butoi. E o 
berăriţă pe cinste, n-o să găsiţi bere mai bună în toată Londra! 

— Mulţumim, a zis William politicos. 

S-a aşezat lângă mine, mi-a făcut cu ochiul şi m-a cuprins uşor cu 
braţul pe după mijloc. 

— Proaspăt căsătoriţi? ne-a întrebat brutarul scoțând pâinile din 
cuptor şi văzând cum mă priveşte William. 

— Da, am răspuns. 

— Să fie într-un ceas bun! a zis el cu îndoială, aşezând pâinile pe 
tejghea. 

— Amin, a răspuns încet William. 

M-a tras spre el, m-a sărutat pe buze şi mi-a şoptit tainic la ureche: 

— Te voi iubi întotdeauna la fel ca acum. 


William m-a condus până la mica poartă laterală a Turnului şi abia 
apoi a coborât pe malul fluviului, a plătit un barcagiu şi a intrat prin 
poarta pe apă. Madge Shelton se afla în odaia noastră când am intrat, 
dar era prea preocupată să se pieptene şi să-şi schimbe rochia ca să 
se întrebe unde fusesem la o oră atât de matinală. După câte se 
părea, jumătate din curteni şi curtene se trezeau în alt pat decât al 
lor. Triumful lui Anne, amanta care devenise soţie, era o sursă de 
inspiraţii, pentru toate fetele uşuratice din ţară. 

Mi-am spălat faţa şi mâinile şi m-am îmbrăcat, pregătindu-mă să 
merg cu Anne şi cu celelalte doamne la slujba de dimineaţă. Anne, în 
prima ei zi ca regină, purta veşminte foarte bogate - o rochie de 
culoare închisă, bonetă cu pietre scumpe şi un şirag lung de perle 
răsucit de două ori în jurul gâtului. Nu renunţase la B-ul ei de aur; în 
mână ducea o carte de rugăciuni legată în foiţă de aur. A dat din cap 
când m-a văzut; i-am făcut o reverență adâncă şi i-am urmat poala 
rochiei cu aerul că mă simţeam onorată s-o fac. 

După liturghie şi după micul dejun împreună cu regele, Anne a 
început să-şi organizeze personalul. Mulţi dintre servitorii reginei 
Caterina îşi transferaseră loialitatea fără prea mare bătaie de cap; la 
fel ca noi, ceilalţi, preferau să se asocieze cu o stea în ascensiune şi 
nu cu regina învinsă. Mi-a căzut privirea pe numele Seymour. 

— lei o fată Seymour ca doamnă de companie? am întrebat 
curioasă. 

— Care dintre ele? s-a interesat George într-o doară, trăgând lista 
spre el. Despre Agnes se spune că e o târfă îngrozitoare. 

— Jane, a răspuns Anne. Dar le voi avea pe mătuşa Elizabeth şi pe 
verişoara Mary. Cred că avem destule Howard ca să contracarăm 


influenţa unei singure Seymour. 

— Cine a cerut să i se dea un loc? a întrebat-o George. 

— Toţi cer locuri, a zis Anne obosită. Toţi, tot timpul. M-am gândit 
că una-două femei din alte familii îi vor împăca. Neamul Howard nu 
poate să aibă totul. 

— O, de ce nu? a râs George. 

Anne şi-a împins jilţul la o parte, a pus mâna pe pântec şi a oftat. 
George era vigilent. 

— Obosită? a întrebat-o el. 

— Nişte crampe. 

Anne s-a uitat la mine: 

— N-are importanţă, nu? Mici junghiuri de durere? Nu înseamnă 
nimic, aşa-i? 

— Eu am avut dureri mari cu Catherine, dar s-a născut la termen şi 
a fost o naştere uşoară. 

— Dar nu înseamnă că va fi fată, sper, a zis George neliniştit. 

M-am uitat la amândoi - cele două chipuri ovale de Boleyn, cu 
nasuri lungi şi ochi hrăpăreţi. Aveau aceleaşi trăsături care mă 
priviseră şi pe mine din oglindă toată viaţa, numai că eu îmi 
pierdusem aerul flămând. 

— Fii pe pace, i-am spus lui George. Nu există niciun motiv pe lume 
ca ea să nu aibă cel mai frumos băiat. Şi cel mai rău lucru pe care-l 
poate face e să se îngrijoreze. 

— Ai putea la fel de bine să-mi spui să nu respir! s-a răstit Anne. E 
ca şi cum aş purta în pântec tot viitorul Angliei! lar regina a avortat de 
nenumărate ori. 

— Pentru că nu-i era soţie adevărată, a zis liniştitor George. 
Căsătoria lor n-a fost niciodată validă. Sunt sigur că Dumnezeu îţi va 
dărui un fiu. 

Ea a întins în tăcere mâna peste masă şi George i-a strâns-o cu 
putere. l-am privit, am privit disperarea absolută a ambiţiei care încă-i 
mai mâna cu tot atâta putere ca atunci când erau copiii unui lord 
mărunt, aflat în ascensiune. l-am privit şi m-am simţit încă o dată 
uşurată că evadasem. Am aşteptat câteva clipe, apoi am spus: 

— George, am auzit nişte bârfe care nu-ți fac deloc cinste. 

M-a privit cu zâmbetul lui vesel şi maliţios. 

— Nu pot să cred! 

— E lucru serios. 

— La cine ai plecat urechea? m-a întrebat el. 

— Şoapte de la curte. Se spune că sir Francis Weston face parte 
dintr-un cerc de nebunatici, în care te afli şi tu. 

George s-a uitat repede la Anne, ca pentru a-şi da seama ce ştie. 
Ea m-a privit întrebător. Se vedea bine că n-avea habar despre ce 
vorbim. 


— Sir Francis e un prieten loial, a zis ea. 

— Regina a glăsuit, a încercat George să glumească. 

— Pentru că nu ştie nici măcar jumătate din poveste, dar tu o ştii! 
m-am răstit. 

Asta a neliniştit-o pe Anne. 

— Trebuie să fiu absolut perfectă, a zis ea. Nu-i pot lăsa să aibă 
niciun motiv să se ducă la rege şi să-i şoptească răutăţi împotriva 
mea. 

George a bătut-o uşurel pe mână. 

— Nu-ţi face griji! Câteva nopţi sălbatice şi prea multă băutură. 
Câteva femei prost alese şi nişte jocuri de noroc cu mize mari. Nu te 
voi discredita niciodată, Anne, îţi jur! 

— E mai mult de-atât, am spus sec. Se zice că sir Francis e iubitul 
lui George. 

Anne a făcut ochii mari şi a întins pe dată mâna spre George. 

— George, spune-mi că nu e aşa! 

— Câtuşi de puţin. 

l-a cuprins mâna într-o strânsoare liniştitoare. Ea a întors spre mine 
chipul rece. 

— Mary, nu veni la mine cu poveşti urâte. Eşti la fel de rea ca Jane 
Parker! 

— Ai face bine să ai grijă, l-am avertizat pe George. Orice noroi 
aruncat în tine ne va împroşca pe toţi. 

— Nu există noroi, a spus el cu ochii la Anne. Absolut deloc. 

— Ai face bine să fii sigur, a zis ea. 

— Absolut deloc, a repetat George. 

Am lăsat-o să se odihnească şi am mers să-i căutăm pe ceilalţi 
curteni, care jucau inele cu regele. 

— Cine a vorbit despre mine? a vrut să ştie George. 

— William, am răspuns cu sinceritate. Nu voia să împrăştie 
scandalul. Ştia că mă voi teme pentru tine. 

A râs nepăsător, dar i-am simţit încordarea din glas. 

— Il iubesc pe Francis, mi-a mărturisit el. Nu văd niciun bărbat mai 
bun ca el în toată lumea, n-a existat niciodată un bărbat mai curajos, 
mai plăcut, mai bun... şi nu pot să nu-l doresc. 

— İl iubeşti ca o femeie? l-am întrebat cu stângăcie. 

— Ca un bărbat, m-a corectat repede. Un lucru mult mai plin de 
pasiune. 

— George, e un păcat cumplit, iar el îţi va frânge inima E o 
întorsătură dezastruoasă. Dacă unchiul ar afla... 

— Dacă ar afla cineva, oricine, aş fi distrus pe dată. 

— Nu poţi să nu te mai vezi cu el? 

S-a întors spre mine cu un zâmbet strâmb. 

— Tu poţi să nu te mai vezi cu William Stafford? 


— Nu e acelaşi lucru! am protestat. Ceea ce descrii tu nu e acelaşi 
lucru. Câtuşi de puţin. William mă iubeşte în mod onorabil şi sincer. lar 
eu îl iubesc. Dar asta... 

— Nu eşti fără pată, eşti doar norocoasă, a spus George cu 
brutalitate. Să iubeşti pe cineva care are libertatea de a-ţi răspunde la 
sentimente înseamnă să ai noroc. Dar eu n-am. Eu doar îl doresc şi-l 
tot doresc. Şi aştept ca pasiunea să se stingă. 

— Se va stinge? 

— Negreşit, a zis el cu amărăciune. Tot ce am dobândit vreodată s- 
a transformat în cenuşă după o vreme. De ce ar fi altfel acum? 

— George! am spus întinzând mâna spre el. O, fratele meu... 

M-a privit cu ochii aceia duri şi flămânzi, de Boleyn. 

— Ce e? 

— Treaba asta îţi va veni de hac, am şoptit. 

— O, probabil că da, a răspuns cu nepăsare. Dar mă va salva Anne. 
Anne şi nepotul meu, regele. 


Vara anului 1533 

Anne a refuzat să mă lase să-mi petrec vara la Hever căci aştepta 
să nască în august. Curtea nu putea pleca în procesiune pe la 
conacele din Anglia, nimic n-avea să se întâmple aşa cum ar fi trebuit. 
Dezamăgirea mă făcuse atât de furioasă, încât cu greu suportam să 
stau în aceeaşi odaie cu ea. Dar eram silită să stau în aceeaşi odaie cu 
ea în fiecare zi şi să-i ascult nesfârşitele speculaţii despre ce fel de 
rege va fi pruncul ei. Toţi trebuiau s-o slujească pe Anne. Toţi trebuiau 
să se încline în faţa ei. Nimic nu conta mai mult decât Anne şi 
pântecul ei. Se afla în centrul tuturor evenimentelor şi nu voia să facă 
niciun plan. Într-o astfel de confuzie, curtea nu putea să hotărască 
nimic, nu putea să plece nicăieri. Henric nu se îndura să se desprindă 
de ea nici măcar ca să meargă la vânătoare. 

La începutul lui iulie, George şi unchiul au fost trimişi în Franţa, ca 
emisari la curtea regelui francez, pentru a-i spune că în curând se va 
naşte moştenitorul tronului Angliei şi a obţine de la el unele jurăminte 
şi promisiuni în eventualitatea că noua insultă la adresa mătuşii sale îl 
va face pe regele spaniol să pornească împotriva Angliei. De acolo 
urmau să meargă să-l întâlnească pe Papă, prilej cu care ar fi putut fi 
depăşit impasul ce ţinea Anglia încremenită. M-am dus la Anne s-o 
întreb din nou dacă se putea lipsi de mine de îndată ce intra în odaia 
de naştere. 

— Vreau să merg la Hever, i-am spus calm. Simt nevoia să-mi văd 
copiii. 

A scuturat din cap. Stătea întinsă pe un pat de zi adus special în 
firida ferestrei din odaia ei. Toate geamurile erau deschise, pentru a 
lăsa să intre adierea venită dinspre fluviu, dar ea tot transpira. 
Şireturile rochiei sale erau strânse bine; sânii, apăsaţi de corset, erau 


umflaţi incomod. O durea spatele, chiar şi sprijinit pe perne brodate 
cu perle. 

— Nu, mi-a zis scurt. 

A văzut că sunt pe cale să mă contrazic cu ea. 

— O, încetează! a izbucnit enervată. Pot să-ţi poruncesc, în calitate 
de regină, să faci ceea ce, ca soră, nici n-ar trebui să-ţi cer. Ar trebui 
să vrei să stai cu mine. Eu te-am vizitat când erai izolată în odaia de 
naştere. 

— Mi-ai furat iubitul în timp ce eu îi năşteam fiul! am spus sec. 

— Aşa mi s-a cerut. Şi tu ai fi făcut acelaşi lucru, dacă rolurile ar fi 
fost inversate. Am nevoie de tine, Mary! Nu pleca tocmai când am 
nevoie de tine. 

— Pentru ce ai nevoie de mine? 

Culoarea i s-a scurs din obrajii îmbujoraţi şi s-a făcut albă precum 
ceara. 

— Dacă pruncul mă omoară? Dacă rămâne înţepenit şi din asta mi 
se trage moartea? 

— O, Anne... 

— Nu mă mângâia, a zis enervată. Nu vreau compasiunea ta. Vreau 
doar să fii aici ca să mă aperi. 

Am ezitat. 

— Cum adică? 

— Dacă pruncul poate fi scos omorându-mă, nu dau un ban pe 
viaţa mea, a spus ea cu brutalitate. Ei ar prefera să aibă un prinţ al 
Ţării Galilor viu decât o regină vie. Pot găsi altă regină, dar prinții sunt 
rari pe piaţa asta. 

— Nu voi putea să-i opresc, am spus slab. 

M-a privit tăios pe sub gene. 

— Ştiu că ai puterea unei trestii frânte. Dar ai putea cel puţin să-i 
spui lui George, iar el l-ar convinge pe rege să mă salveze. 

Imaginea ei sumbră despre lume m-a făcut să şovăi. Dar apoi m-am 
gândit la propriii mei copii. 

— După ce naşti copilul şi te simţi bine, plec la Hever, am hotărât. 

— După ce se naşte copilul, poţi să te duci şi la naiba dacă vrei, mi- 
a zis pe un ton nepăsător. 


Nu era nimic de făcut, doar de aşteptat. Dar în zilele de arşiţă, când 
ni se părea că nu se întâmplă nimic, au sosit de la Roma cele mai 
îngrozitoare veşti. Papa dăduse în sfârşit verdictul - împotriva lui 
Henric. Era absolut uluitor: regele urma să fie excomunicat. 

— Poftim?! a exclamat Anne. 

Vestea fusese adusă de lady Rochford, adică Jane Parker, recent 
înnobilata soţie a lui George. Era totdeauna prima, ca un uliu atras de 
un stârv proaspăt. 


— Excomunicat. 

Chiar şi ea părea uluită. 

— Toţi englezii loiali Papei trebuie să înceteze să-i dea ascultare 
regelui. Spania poate să ne invadeze. Va fi un război sfânt. 

Anne era mai albă ca perlele pe care le purta la gât. 

— leşi afară! am spus brusc. Cum îndrăzneşti să vii aici şi s-o tulburi 
pe regină?! 

— Unii vor spune că nu e regină, a zis Jane în drum spre uşă. Oare 
regele n-o va repudia acum? 

— Pleacă! am spus ameninţător. 

Am dat fuga la Anne. Stătea cu mâna pe pântec, ca pentru a-şi 
apăra pruncul de vestea dezastruoasă. l-am ciupit obrajii şi i-am văzut 
fluturarea pleoapelor. 

— El mă va susţine, a şoptit Anne. Cranmer însuşi ne-a căsătorit. M- 
a încoronat. Nimeni nu poate spune că totul trebuie uitat. 

— Nu, am spus cât de hotărât am putut. 

Dar mă gândeam că totul putea fi dat uitării, căci cine îndrăznea să 
i se împotrivească Papei, care ţinea în mâini cheia raiului? Regele 
trebuia să capituleze. Şi primul lucru la care avea să fie silit să 
renunţe era Anne. 

— O, Doamne, cât mi-aş dori să fie şi George aici! a spus Anne cu 
un uşor suspin de disperare. Mi-aş dori să fie acasă. 

Două zile mai târziu, George s-a întors din Franţa cu o scurtă 
scrisoare alarmată din partea unchiului, prin care cerea să i se spună 
ce trebuia întreprins în continuare în cadrul negocierilor pentru a 
rezolva o criză preschimbată subit într-un dezastru. Regele l-a trimis 
pe George înapoi în Franţa fără întârziere, cu ordin pentru unchiul să 
întrerupă tratativele şi să se întoarcă acasă. Nu puteam face altceva 
decât să aşteptăm cu toţii şi să vedem ce avea să se întâmple. 

Zilele au devenit tot mai fierbinţi; se puneau la cale planuri de 
apărare a Angliei în faţa unei invazii spaniole, preoţii predicau din 
amvon păstrarea calmului, dar se întrebau de care parte ar trebui să 
se afle. Multe biserici şi-au bătut pur şi simplu uşile în cuie şi nimeni 
nu putea să se spovedească sau să se roage, să-şi îngroape morţii sau 
să-şi boteze pruncii. Unchiul Howard s-a rugat de rege să-l lase să se 
întoarcă în Franţa, pentru a-l implora pe Francisc să-l convingă pe 
Papă să anuleze excomunicarea. Nu l-am văzut niciodată atât de 
îngrozit. Dar George, cel mai calm dintre noi toţi, şi-a îndreptat atenţia 
exclusiv asupra lui Anne. 

Ca şi când ar fi fost încredinţat că sufletul nemuritor al regelui şi 
viitorul Angliei erau nişte probleme mult prea covârşitoare pentru el. 
Singurul lucru pe care îl putea face era să supravegheze creşterea 
pruncului din pântecul lui Anne. 

— Asta e garanţia noastră, mi-a spus el încet. Nimic nu ne 


garantează mai bine siguranţa ca un băieţel. 

Işi petrecea dimineţile cu Anne, şezând alături de ea pe patul de zi 
din firida ferestrei. Când intra Henric în odaie George dispărea, dar 
după plecarea regelui Anne se lăsa pe perne şi se uita în jur după 
fratele nostru. Nu-i arăta nicio clipă lui Henric prin ce greutăţi trecea. 
Rămânea pentru el femeia fascinantă dintotdeauna. Dacă o supăra, se 
înfuria cât ai zice peşte. Dar nu-i arăta nicio clipă că se temea. Nu-şi 
arăta frica de faţă cu nimeni, în afară de George şi de mine. Henric 
avea parte de dulceata, farmecul şi flirtul ei. Chiar şi în a opta lună de 
sarcină, Anne putea să privească pieziş într-un fel care făcea să li se 
taie respiraţia bărbaţilor. O urmăream în timp ce discuta cu Henric şi 
vedeam că fiecare gest, fiecare centimetru din ea avea menirea să-l 
încânte. 

Nu era deloc de mirare că, atunci când el pleca din odaie ca să 
meargă să vâneze, Anne se lăsa pe perne şi mă chema să-i scot 
boneta şi să-i mângâi fruntea. 

— Mi-e atât de cald! 

Henric, fireşte, nu se ducea la vânătoare singur. Oricât de 
fascinantă ar fi fost, nici măcar Anne nu putea să-l ţină lângă ea când 
era însărcinată în opt luni şi n-avea voie să meargă în patul lui. Henric 
flirta pe faţă cu lady Margaret Steyne şi Anne a aflat în scurt timp. 

Intr-o după-amiază, când el a venit s-o vadă, a avut parte deo 
primire dură. 

— Mă întreb cum de îndrăzneşti să te arăţi în faţa mea! l-a luat 
Anne în primire cu un şuierat când Henric s-a aşezat pe pat lângă ea. 

El s-a uitat în jur; gentilomii curţii s-au îndepărtat pe dată câţiva 
paşi şi s-au prefăcut a fi orbi, iar doamnele au întors capul, spre a da 
perechii regale iluzia intimităţii. 

— Doamnă? 

— Am auzit că te-ai culcat cu o putoare, a zis Anne. 

Henric s-a uitat în jur şi a văzut-o pe lady Margaret. O privire 
aruncată lui William Brereton l-a făcut pe cel mai experimentat dintre 
curteni să-i ofere lui lady Margaret braţul şi s-o scoată din odaie sub 
pretextul unei plimbări pe malul fluviului. Anne i-a urmărit pe când 
ieşeau cu o privire tăioasă, care ar fi speriat un om mai de rând. 

— Doamnă? a zis întrebător Henric. 

— Nu accept aşa ceva, l-a prevenit ea. Nu voi tolera aşa ceva. Ea 
trebuie să plece de la curte! 

Henric a clătinat din cap şi s-a ridicat în picioare, decretând: 

___— iţi cu cine vorbeşti. Şi furia nu este prielnică stării în care te afli. 
iți spun bună ziua, doamnă. 

— Tu uiţi cu cine vorbeşti! i-a strigat Anne. Sunt soţia ta şi sunt 
regină şi nu accept să fiu ignorată şi insultată în propria mea curte. 
Femeia aceea trebuie să plece! 


— Nimeni nu-mi dă porunci! 

— Nimeni nu mă insultă! 

— În ce fel ai fost insultată? Doamna nu ţi-a arătat nicio clipă 
altceva decât cea mai mare atenţie şi politeţe, iar eu rămân soţul cel 
mai supus. Ce e cu tine? 

— Nu vreau s-o văd la curte! Nu accept să fiu tratată astfel. 

— Doamnă, a spus Henric cu cel mai rece glas. O lady mai mare ca 
tine a fost tratată mult mai prost şi nu mi s-a plâns niciodată. După 
cum bine ştii. 

Preţ de o clipă, absorbită de propria furie, Anne n-a înţeles aluzia. 
Dar când a priceput-o, a sărit în picioare, strigând la el. 

— Mi-o dai drept exemplu! Indrăzneşti să mă compari cu femeia 
aceea, care nu ţi-a fost niciodată soţie?! 

— A fost prinţesă de sânge, a strigat Henric la rândul lui. Şi 
niciodată, absolut niciodată nu mi-a făcut reproşuri. Ştia că singura 
îndatorire a unei soţii este să se îngrijească de confortul soţului ei. 

Anne s-a plesnit cu palma peste pântecul bombat. 

— Ţi-a dat ea un fiu? 

Câteva clipe s-a lăsat tăcerea; apoi Henric a răspuns cu gravitate: 

— Nu. 

— Atunci, prinţesă sau nu, n-a fost bună de nimic. Şi nu ţi-a fost 
soţie. 

El a încuviinţat din cap. Lui Henric şi nouă, tuturor, ne era greu 
uneori să ne amintim cel mai discutabil fapt. 

— Nu trebuie să te superi, a spus el. 

— Atunci nu mă supăra, i-a răspuns ea înţepător. 

M-am apropiat fără tragere de inimă şi am zis cât de încet am 
putut: 

— Anne, ar trebui să te aşezi. 

Henric s-a întors uşurat spre mine. 

— Da, lady Carey, ai grijă să fie liniştită. Eu tocmai plecam. 

S-a înclinat uşor în faţa lui Anne şi a ieşit în grabă. O parte din 
gentilomi s-au năpustit pe urmele lui, iar restul, luaţi prin surprindere, 
au rămas. Anne s-a uitat la mine. 

— Pentru ce ne-ai întrerupt? 

— Nu poţi pune în pericol pruncul. 

— A! Pruncul! Toţi se gândesc numai la prunc! 

George s-a apropiat şi i-a luat mâna lui Anne. 

— Fireşte. Viitorul nostru, al tuturor, depinde de asta. Şi al tău, 
Anne. Acum stai potolită. Mary are dreptate. 

— Ar fi trebuit să ducem cearta până la capăt, a spus ea cu 
ranchiună. N-ar fi trebuit să-l las să plece până nu-mi promitea s-o 
trimită de la curte. N-ar fi trebuit să ne întrerupi. 

— Nu poţi duce cearta până la capăt, i-a amintit George. Nu puteţi 


sfârşi în pat decât după ce naşti şi primeşti binecuvântarea în biserică. 
Trebuie să aştepţi, Anne. Ştii bine că el se va culca cu altcineva în 
vremea asta. 

— Şi dacă ea reuşeşte să-l păstreze? s-a văitat Anne fără să se uite 
la mine, ştiind prea bine că mi-l luase în timp ce mă pregăteam să 
nasc. 

— Nu are cum, a spus George simplu. Eşti soţia lui. Nu poate 
divorța de tine, nu-i aşa? Abia ce a scăpat de cealaltă. lar dacă îi naşti 
un fiu, nu va avea niciun motiv s-o facă. Anne, cartea ta câştigătoare 
e acolo, în pântec! Ţine-o bine şi joac-o aşa cum trebuie. 

Ea s-a sprijinit de speteaza jilţului. 

— Trimite după nişte muzicieni. Puteţi dansa. 

George a pocnit din degete şi un paj s-a ivit pe dată. Anne s-a întors 
spre mine. 

— lar tu spune-i lui Margaret Steyne că nu vreau s-o văd în ochi. 


Curtea a început să se distreze pe fluviu în vara aceea. În lunile de 
vară dinainte nu ne apropiaserăm niciodată de Tamisa, dar acum, 
maestrul de festivități a organizat bătălii, piese-mască şi felurite 
distracţii pe apă pentru Henric şi proaspăta lui regină. Intr-o seară, în 
amurg, s-a ţinut pe fluviu o bătălie de foc şi Anne a urmărit-o dintr-un 
mic palat de pânză construit pe mal. Oamenii reginei au învins, iar 
după aceea s-a dansat pe o mică estradă construită pe apă. Am 
dansat cu vreo şase bărbaţi, apoi m-am uitat în jur. 

El mă urmărea, mă urmărea întotdeauna, în aşteptarea clipei în 
care ne puteam furişa amândoi. O înclinare discretă a capului, un 
zâmbet tainic şi dispăream în umbră pentru un sărut sau o atingere, 
iar uneori, când era întuneric şi nu ne mai puteam stăpâni, ne 
dăruiam pasiunii, ascunşi în bezna de pe malul apei, contând pe 
sunetul îndepărtat al muzicii ca să-mi ascundă suspinele de plăcere. 

Eram iubită clandestină, iar asta mă făcea vigilentă în privinţa lui 
George. Participa la primele cinci-şase dansuri şi-şi confirma prezenţa 
în miezul lucrurilor. Pe urmă se retrăgea la rândul lui din cercul de 
lumină, în întunecimea grădinii. Apoi observam că şi sir Francis lipsea 
şi ştiam că îl dusese undeva pe fratele meu - poate în odăile sale, 
poate în mahalalele oraşului, pentru vreo faptă nebunească, poate la 
un joc de cărţi sau la o plimbare călare în lumina lunii sau într-un loc 
unde să se poată îmbrăţişa. Uneori George reapărea după cinci 
minute, alteori lipsea toată noaptea. Anne, care îşi închipuia că 
chefuieşte ca de obicei, îl acuza că flirtează cu slujnicele de la curte, 
iar George râdea şi nega, tot ca de obicei. Numai eu ştiam că o 
dorinţă mai intensă şi mai primejdioasă îl prinsese în gheare pe fratele 
meu. 

In august, Anne a anunţat că se retrage în vederea naşterii, iar 


când Henric a venit s-o viziteze dimineaţa, după liturghie, a găsit 
odăile ei într-un haos total, mobile mutate de colo-colo şi toate 
doamnele într-o activitate frenetică. 

Anne şedea pe un jilţ, înconjurată de toată nebunia, şi dădea 
porunci. Când l-a văzut pe Henric intrând, a înclinat capul, dar nu s-a 
ridicat să-i facă o reverență. Lui nu-i păsa, era nebun după regina lui 
cea însărcinată. A îngenuncheat lângă ea ca un băieţel, să-şi pună 
mâinile pe pântecul ei mare, rotund şi s-o privească. 

— Avem nevoie de un veşmânt de botez pentru fiul nostru, a spus 
Anne fără introducere. E la ea? 

„Ea” însemna un singur lucru în vocabularul regal. „Ea” era regina 
care dispăruse, regina de care nu pomenea nimeni, regina de care 
încercau toţi să nu-şi amintească, aşezată pe acel jilţ, pregătindu-se 
pentru propria izolare în odaia de naştere şi întorcându-se mereu spre 
Henric cu surâsul ei dulce şi respectuos. 

— Este chiar al ei. L-a adus din Spania. 

— Maria a fost botezată în el? a întrebat Anne, deşi cunoştea deja 
răspunsul. 

Henric s-a încruntat, străduindu-se să-şi amintească. 

— A, da, un veşmânt frumos, alb, lung, cu broderii bogate. Dar era 
al Caterinei. 

— ÎI mai are? 

— Putem comanda un veşmânt nou, a spus Henric împăciuitor. Poţi 
să-l desenezi chiar tu şi măicuţele pot să-l coasă. 

Anne a scuturat din cap, semn că asta nu era de-ajuns. 

— Copilul meu va avea veşmântul regal. Vreau să-l botez în 
veşmântul pe care l-au purtat toţi prinții! 

— Nu avem un veşmânt regal... i-a răspuns el şovăitor. 

— Cred şi eu! s-a răstit Anne. Fiindcă e la ea. 

Henric ştia că era înfrânt. A înclinat capul şi i-a sărutat mâna, 
încleştată pe braţul jilţului. 

— Nu te supăra! a rugat-o el. Nu acum, când sorocul ţi-e atât de 
aproape. Trimit să se aducă veşmântul, îţi jur! Micul nostru Edward 
Henry va avea tot ce doreşti. 

Ea a încuviinţat, şi-a regăsit zâmbetul dulce şi i-a atins ceafa cu 
vârful degetelor când el s-a înclinat. 

Moaşa s-a apropiat de ea şi a făcut o reverență. 

— Odaia Maiestăţii Voastre e pregătită. 

Anne s-a întors spre Henric. 

— Vei veni să mă vizitezi în fiecare zi. 

Părea mai mult o poruncă decât o rugăminte. 

— De două ori pe zi. Timpul va trece repede, scumpa mea, trebuie 
să te odihneşti pentru venirea pe lume a fiului nostru. 

l-a sărutat încă o dată mâna şi a plecat. Eu m-am apropiat şi ne-am 


îndreptat împreună spre odaia de naşteri, oprindu-mă în prag. Patul ei 
cel mare fusese adus înăuntru, iar pe pereţi fuseseră agăţate tapiserii 
groase, care să nu lase să pătrundă pic de zgomot, de soare sau de 
aer proaspăt. Pe jos fusese aşternut pipirig, rozmarin parfumat şi 
levănţică liniştitoare. Toate celelalte mobile fuseseră scoase din odaie, 
mai puţin un jilţ şi o masă pentru moaşă. Anne urma să stea în pat o 
lună întreagă. Se aprinsese focul, deşi eram în toiul verii şi odaia era 
înăbuşitor de caldă. Au fost aprinse lumânări, ca ea să poată să 
citească sau să coasă, iar leagănul şedea pregătit la picioarele 
patului. 

Anne a _ tresărit violent în pragul încăperii întunecoase şi 
înăbuşitoare. 

— Nu pot să intru acolo, e ca o temniţă! 

— E doar pentru o lună, am spus. Poate mai puţin. 

— Am să mă sufoc! 

— N-ai să păţeşti nimic. Am trecut şi eu prin asta. 

— Dar eu sunt regina! 

— Cu atât mai mult. 

Moaşa s-a ivit în spatele meu şi a întrebat: 

— Vă e totul pe plac, Maiestate? 

Anne era albă la faţă. 

— E ca o temniţă! 

Râzând, moaşa ne-a împins în odaie. 

— Toate spun asta. Dar vă veţi bucura de odihnă. 

— Spune-i lui George că vreau să-l văd mai târziu, mi-a strigat Anne 
peste umăr. Şi zi-i să aducă pe cineva amuzant. N-am de gând să stau 
aici complet singură! Aş putea la fel de bine să fiu închisă în Turn. 

— Vom cina împreună cu tine, am promis. Dacă acum te odihneşti. 


După retragerea lui Anne de la curte, regele şi-a reluat programul 
obişnuit: vânătoare în fiecare dimineaţă, de la şase până la zece, apoi 
întoarcerea la palat pentru masă. După-amiaza o vizita pe Anne, iar 
apoi, seara, se organizau pentru el felurite distracţii. 

— Cu cine dansează? a întrebat Anne, vigilentă ca-ntotdeauna, cu 
toate că zăcea, înfierbântată, obosită şi greoaie, în odaia întunecoasă. 

— Cu nimeni în special. 

Madge Shelton îi atrăsese privirea, la fel şi Jane, fata Seymour. Lady 
Margaret Steyne se împăuna cu o jumătate de duzină de rochii noi. 
Dar nimic din toate astea n-avea să conteze dacă Anne năştea un 
băiat. 

— Şi cine vânează cu el? 

— Doar gentilomii, am minţit. 

Sir John Seymour îi cumpărase fiicei sale un cal de vânătoare sur, 
deosebit de frumos. Fata avea un costum de călărie albastru şi arăta 


foarte bine în şa. Anne m-a privit bănuitoare. 

— Doar nu-l vânezi chiar tu? m-a întrebat ea pe un ton neplăcut. 

Am clătinat din cap şi am spus sincer: 

— N-am nicio dorinţă de a-mi schimba statutul. 

Mi-am impus să nu mă gândesc la William. Ştiam că, dacă îmi 
dădeam voie să mă gândesc la umerii lui laţi sau la felul cum se 
întindea gol în lumina dimineţii, dorinţa mi se putea citi pe faţă. 
Oricine era în stare s-o vadă. Eram întru totul femeia lui. 

— Îl veghezi pe rege în locul meu? Spune-mi, Mary, îl veghezi, nu-i 
aşa? a stăruit ea. 

— Regele aşteaptă să i se nască fiul, la fel ca şi restul curţii. Dacă 
vei avea un băiat, nimic nu te va putea atinge. Ştii bine. 

A încuviinţat din cap, a închis ochii şi s-a lăsat pe perne. 

— Doamne, aş vrea să se termine! a spus pe un ton plângăreţ. 

— Amin, am încheiat. 


În lipsa privirii iscoditoare a surorii mele, eram liberă să-mi petrec 
timpul cu William. Madge Shelton lipsea des din odaia mea de culcare 
şi ne făcuserăm un aranjament neprotocolar: băteam de fiecare dată 
la uşă, iar dacă era încuiată pe dinăuntru, plecam imediat. Madge era 
o fetişcană tânără dar la curte crescuse rapid. Ştia că şansele ei de-a 
încheia o căsătorie bună depindeau de echilibrul atent între atragerea 
dorinţei unui bărbat şi lipsa oricărei umbre de îndoială asupra 
reputației proprii. lar în acele vremuri, traiul la curte era mai nebunesc 
şi mai dur decât când sosisem eu pentru prima oară. 

Şi stratagemele lui George funcționau bine. El şi sir Francis, 
împreună cu William Brereton şi cu Henry Norris erau scăpaţi din frâu 
în lipsa reginei de la curte. Vânau cu Henric dimineaţa şi uneori erau 
chemaţi să ia parte la sfatul lui după-amiaza, dar în cea mai mare 
parte a timpului leneveau. Flirtau cu doamnele reginei, se furişau în 
susul fluviului, spre oraş, şi dispăreau câte o noapte întreagă fără 
explicaţii. Odată l-am surprins dimineaţa devreme. leşisem să privesc 
răsăritul soarelui pe apă, când o barcă cu vâsle a tras la debarcaderul 
palatului; George i-a plătit barcagiului şi a urcat în tăcere cărarea prin 
grădină. 

— George! l-am chemat, ridicându-mă de pe banca mea 
înconjurată de trandafiri. 

A tresărit. 

— Mary! 

Gândul i s-a îndreptat îndată spre Anne. 

— Se simte bine? 

— Da. Unde ai fost? 

A ridicat din umeri. 

— Am ieşit să ne distrăm niţel. Cu nişte prieteni de-ai lui Henry 


Norris. Am mers să dansăm, să mâncăm şi să jucăm câteva jocuri de 
noroc. 

— A fost şi sir Francis? 

A încuviinţat din cap. 

— George... 

— Nu-mi face reproşuri! a zis el repede. Nu ştie nimeni altcineva. 
Ţinem totul într-o taină absolută. 

— Dacă va afla regele, vei fi alungat, am spus sec. 

— Nu va afla. Ştiu că tu ai descoperit totul, dar asta a fost din cauza 
unui valet bârfitor. | s-a astupat gura. A fost alungat. Gata. 

l-am luat mâna şi i-am cercetat ochii întunecaţi, de Boleyn. 

— George, mă tem pentru tine! 

A râs cu râsul lui rece de curtean. 

— Să nu te temi. N-am niciun motiv de teamă. Niciun motiv de 
teamă, niciun motiv să privesc spre viitor şi niciun loc unde să mă 
duc. 


Anne n-a obţinut veşmântul regal de botez. Reginei i s-a trimis o 
scrisoare cu propuneri pentru despărţirea ei de rege. Scrisoarea i se 
adresa cu titlul de prinţesă văduvă, iar ea a sfâşiat pergamentul 
declaraţiei cu o trăsătură mânioasă de pană când a tăiat titlul acela. 
Era ameninţată că n-o va mai revedea niciodată pe prinţesa Maria, 
fiica ei. Era mutată în cel mai sumbru palat: Buckden, din Lincolnshire. 
Şi totuşi, n-a dat înapoi. În ciuda tuturor lucrurilor, nu accepta 
posibilitatea de-a nu fi fost soţia legitimă a regelui. Intr-un astfel de 
impas, veşmântul de botez părea să aibă foarte puţină importanţă; a 
refuzat să se despartă de el, spunând că-i aparţinea, fiind adus din 
Spania, şi Henric n-a stăruit. 

Mă gândeam la ea - stând în casa aceea rece de la marginea 
mlaştinilor. Mă gândeam la ea - despărțită de fiica ei, aşa cum eram şi 
eu despărțită de fiul meu din cauza ambiţiei aceleiaşi femei. Mă 
gândeam la hotărârea ei nestrămutată de a face ceea ce era drept în 
faţa lui Dumnezeu. Şi mi-era dor de ea. Imi fusese ca o mamă când 
sosisem la curte şi o trădasem, aşa cum fiica îşi trădează mama, dar 
totuşi nu încetasem s-o iubesc. 


Toamna anului 1533 

Durerile lui Anne au început în zori şi moaşa m-a chemat pe dată în 
odaia de naştere. Aproape că a trebuit să-mi croiesc drum cu forţa 
printre curtenii, avocaţii, secretarii şi oficialii de la curte aflaţi în sala 
de primire învecinată. Cel mai aproape de uşă se aflau doamnele de 
companie, adunate acolo ca să-i fie de ajutor reginei în perioada de 
izolare, dar de fapt nefăcând altceva decât să se sperie unele pe 
altele cu poveşti de coşmar despre naşteri dificile. Printre ele se afla 
prinţesa Maria, cu chipul ei palid, încreţit de obişnuita sa încruntare 


hotărâtă. Mi-am spus că Anne dădea dovadă de cruzime cerându-i 
fiicei Caterinei să fie martoră la naşterea pruncului care avea să-i 
aducă dezmoştenirea. l-am aruncat un zâmbet uşor când am trecut pe 
lângă ea, iar ea mi-a răspuns cu acea reverență ciudată, făcută cu 
jumătate de inimă, care-i devenise acum caracteristică. Nu putea 
avea încredere în nimeni, nu va mai avea niciodată încredere în 
nimeni. 

Interiorul odăii aducea cu un peisaj din iad. De stâlpii patului 
fuseseră legate frânghii, iar Anne se agăța de ele ca o femeie care se 
îneacă. Cearşafurile erau deja pătate de sânge, iar moaşele fierbeau o 
băutură întăritoare pe focul pe care-l încărcaseră cu buşteni. Anne era 
dezbrăcată de la brâu în jos. Năduşea şi ţipa de frică. Două doamne 
de companie recitau rugăciuni cu glas monoton, temător şi enervant, 
iar din când în când, Anne scotea un țipăt ascuţit de durere. 

— Trebuie să se odihnească, mi-a spus una dintre moaşe. Se 
împotriveşte. 

M-am apropiat de pat şi am aşteptat. 

— Anne, odihneşte-te, am zis. Etapa asta va dura ore întregi. 

— Tu eşti, nu? a întrebat ea dându-şi la o parte părul de pe faţă. M- 
am gândit eu că te vei trezi. 

— Am venit imediat ce am fost chemată. Pot face ceva pentru tine? 

— Poţi să faci asta pentru mine, mi-a răspuns ea, spirituală ca 
întotdeauna. 

Am râs. 

— Nu eul 

Anne a întins mâna, iar când i-am luat-o într-a mea, s-a agăţat cu 
putere de ea şi a şoptit: 

— Doamne, ajută-mă, sunt îngrozită! 

— Dumnezeu te va ajuta. Naşti un prinţ creştin, nu-i aşa? Dai 
naştere unui băiat care va conduce Biserica Angliei, nu-i aşa? 

— Nu pleca de lângă mine! Sunt gata să vomit de frică! 

— O, ai să vomiţi! am spus cu veselie. Va fi mult mai rău decât 
acum înainte să fie mai bine. 


Travaliul lui Anne a durat toată ziua; apoi durerile s-au întețit şi ne- 
am dat seama cu toatele că se năştea pruncul. Ea a încetat să se mai 
împotrivească şi a devenit moale şi visătoare, lăsându-şi trupul să-şi 
îndeplinească misiunea. Am ridicat-o, moaşa a întins pânza pentru 
copil şi a strigat de bucurie când capul acestuia a ieşit din trupul 
teribil de încordat al lui Anne; apoi, cu o mişcare lină, pruncul a venit 
pe lume. 

— Domnul fie lăudat! spuse femeia. 

A înclinat capul, a suflat în gura pruncului şi am auzit un mic 
plânset sugrumat. Atât Anne, cât şi eu ne-am străduit să vedem. 


— E prinţul? a întrebat Anne abia respirând, cu vocea răguşită de 
ţipete. Se va numi prinţul Edward Henry. 

— E fetiţă, a spus moaşa cu o veselie hotărâtă. 

Am simțit toată greutatea trupului lui Anne, prăbuşit de 
dezamăgire, şi m-am auzit şoptind: 

— O, Dumnezeule, nu! 

— Fetiţă, a repetat moaşa. O fată puternică şi sănătoasă, a zis ea, 
ca pentru a ne alina dezamăgirea. 

Preţ de o clipă am crezut că Anne a leşinat. Era albă ca moartea. 
Am aşezat-o încet pe perne şi i-am dat la o parte părul lipit de faţa 
transpirată. 

— Fată! 

— Un prunc viu: acesta e lucrul esenţial, am spus luptându-mă cu 
propria disperare. 

Moaşa a înfăşurat copila în scutec şi a bătut-o uşurel cu palma. ŞI 
eu, şi Anne am întors capul la auzul plânsului strident. 

— Fată! a zis Anne îngrozită. La ce ne foloseşte o fată?! 


George a spus acelaşi lucru când i-am dat vestea. Unchiul Howard a 
înjurat tare când m-am dus să-l anunţ şi m-a făcut târâtură inutilă, iar 
pe Anne, târfă proastă. Tot norocul familiei depinsese de acest mic 
accident de naştere. Dacă Anne ar fi născut un băiat, am fi devenit 
cea mai puternică familie din Anglia, cu o miză legitimă asupra 
tronului pentru totdeauna. Dar născuse o fată. 

Henric, mereu rege, mereu imprevizibil, nu s-a plâns. A luat fetiţa în 
braţe şi i-a lăudat ochii albaştri şi trupuşorul puternic şi voinic. A 
admirat micile detalii ale mâinilor ei, gropiţele de la mâini, 
perfecțiunea unghiilor minuscule. l-a spus lui Anne că data viitoare vor 
avea un băiat şi că era fericit să aibă o nouă prinţesă, şi încă una atât 
de perfectă. A poruncit să se adauge „esă” la cuvântul „prinţ” din 
scrisorile care trebuiau trimise pentru a anunţa naşterea unui prinţ, 
dând astfel de veste regelui Franţei şi regelui Spaniei că regele Angliei 
avea încă o fiică. A scrâşnit din dinţi şi a încercat să nu se gândească 
la ce avea să se spună la curţile europene. Toţi aveau să râdă de 
Anglia fiindcă traversase nişte prefaceri uriaşe pentru ca regele să 
aibă o fiică născută de o femeie de rând. Dar l-am admirat în seara 
aceea, când a luat-o pe sora mea în braţe, a sărutat-o şi i-a spus 
„scumpa mea”. Il înţelegeam: era prea mândru ca să arate cuiva că 
se simţea dezamăgit. Mi-am spus că era un om foarte vanitos, cu 
capricii periculoase şi totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri - sau 
poate în virtutea lor -, un mare rege. 

M-am întors în odaia mea de culcare, după treizeci şi şase de ore 
de nesomn şi cu furia şi disperarea tatălui, a unchiului şi a fratelui 
meu răsunându-mi în urechi, şi l-am găsit acolo pe William, cu o mică 


plăcintă cu carne pe masa de lângă cămin şi un urcior cu bere slabă. 

— M-am gândit că eşti obosită şi flămânadă, mi-a spus în loc de 
salut. 

l-am căzut în braţe şi mi-am îngropat faţa în rufăria lui cu miros 
mângâietor. 

— O, William! 

— Necazuri? 

— Toţi sunt grozav de furioşi, Anne e disperată şi nimeni nu s-a 
uitat la fetiţă, în afară de rege, şi chiar şi el a ţinut-o în braţe doar 
câteva clipe. Şi totul pare atât de oribil! O, Doamne, dacă ar fi fost 
băiat! 

El m-a bătut uşurel pe spate. 

— Gata, iubirea mea. Au să se răzgândească ei. Şi au să aibă alt 
copil. Poate un fiu data viitoare. 

— Incă un an! Incă un an înainte ca Anne să se poată elibera de 
frică, iar eu să mă pot elibera de ea! 

M-a tras la masă, m-a pus să mă aşez şi mi-a împins lingura în 
mână. 

— Mănâncă. Totul va arăta mult mai bine după ce vei mânca şi te 
vei odihni. 

— Unde e Madge? am întrebat cu teamă, uitându-mă la uşă. 

— Petrece în sala cea mare ca o beţivă. Curtea a pregătit un ospăț 
de bun venit pentru prinţ şi avea de gând să mănânce, indiferent de 
cele întâmplate. Vor trece ore bune până să se întoarcă Madge, asta 
dacă se întoarce astă-seară. 

Am dat din cap şi am mâncat, aşa cum îmi ceruse. După ce am 
terminat, William m-a aşezat pe pat şi mi-a sărutat urechea, gâtul şi 
pleoapele, foarte blând şi foarte tandru, până când am uitat complet 
de Anne şi de fetiţa cea nedorită şi m-am răsucit în braţele lui, 
lăsându-l să mă ţină strâns. Am adormit aşa, complet îmbrăcată, 
întinsă deasupra cuverturilor, sfâşiată între somn şi dorinţă. Am 
adormit şi am visat că făceam dragoste, iar el m-a ţinut în braţe şi mi- 
a mângâiat obrajii toată noaptea. 


De îndată ce şi-a revenit după naştere, Anne a fost absorbită de 
aranjamentele pentru îngrijirea micuţei prințese Elisabeta, la palatul 
Hatfield, unde urma să fie înfiinţată creşa regală, sub supravegherea 
mătuşii noastre, lady Anne Shelton, mama cea discretă a lui Madge. 
Prinţesa Maria, care fusese văzută zâmbind de ruşinea lui Anne de-a fi 
născut o fată, avea să plece curând, departe de tatăl ei şi de locul pe 
care ar fi trebuit să-l ocupe de drept la curte. 

— Poate s-o slujească pe Elisabeta, a spus Anne nepăsătoare. Poate 
să-i fie domnişoară de companie. 


— Anne, este ea însăşi prinţesă! am zis. Nu se poate să-ţi slujească 
fata, nu e corect. 

Anne mi-a zâmbit larg şi a spus simplu: 

— Proasto! Totul face parte din acelaşi plan. Lumea trebuie să vadă 
că se duce acolo unde o trimit şi că-mi slujeşte fiica; în felul ăsta voi 
şti că sunt într-adevăr regină şi că mama ei, Caterina, a fost uitată. 

— Nu te poţi odihni deloc? Nu trebuie să urzeşti mereu comploturi. 

Mi-a aruncat un surâs slab şi amar. 

— Doar nu crezi că Cromwell se odihneşte! Doar nu crezi că familia 
Seymour se odihneşte! Doar nu crezi că ambasadorul spaniol şi 
reţeaua lui de spioni şi femeia aceea blestemată se odihnesc cu toţii, 
spunându-şi: „Ei bine, s-a măritat cu el şi a dat naştere unei fete 
inutile, aşa că, deşi avem toatei mizele pentru care să jucăm, ne vom 
odihni!”. Asta crezi? 

— Nu, am spus fără voie. 

Anne m-a privit câteva clipe. 

— Ar face bine omul să te întrebe cum reuşeşti să fii atât de 
rotofeie şi de mulţumită de tine însăţi, când raţiunea spune că ar 
trebui să te chinui să trăieşti dintr-o pensie mică şi să te ofileşti. 

Nu mi-am putut înăbuşi râsul stârnit de viziunea ei sumbră despre 
mine. 

— Mă descurc, am spus scurt. Dar acum aş vrea totuşi să merg la 
Hever să-mi văd copiii, dacă mă laşi să plec. 

— O, du-te! a spus ea, sătulă să-i tot cer asta. Dar întoarce-te la 
Greenwich la timp pentru Crăciun. 

M-am îndreptat repede spre uşă, să nu apuce să se răzgândească. 

— Şi spune-i lui Henry că trebuie să fie încredinţat unui tutore şi 
educat cum se cuvine. Poate pleca mai târziu, dar până să se încheie 
anul. 

M-am oprit cu mâna pe tocul uşii. 

— Băiatul meu? am întrebat în şoaptă. 

— Băiatul meu, m-a corectat ea. Ştii bine că nu poate să-şi petreacă 
toată copilăria jucându-se. 

— Credeam... 

— Am făcut aranjamente să studieze împreună cu băiatul lui sir 
Francis Weston şi cu fiul lui William Brereton. Mi se spune că învaţă 
bine. A sosit vremea să stea împreună cu băieţi de vârsta lui. 

— Nu vreau să stea cu ei! am spus îndată. Nu cu băieţii lor! 

Anne a ridicat din sprâncene. 

— Sunt gentilomi ai curţii mele, mi-a amintit ea. Fiii lor vor fi şi ei 
curteni - într-o zi ar putea deveni curtenii lui. Trebuie să stea cu ei. E 
hotărârea mea. 

Imi venea să ţip la ea, dar mi-am ciupit degetele şi mi-am păstrat 
vocea moale şi dulce. 


— Anne, e doar un băieţel! E fericit cu sora lui la Hever. Dacă vrei 
să fie educat, rămân acolo, îl educ eu... 

— Tu! a râs ea. Aş putea la fel de bine să pun rațele din şanţul de 
apărare să-l înveţe să măcăie! Nu, Mary. Am hotărât. Şi regele e de 
acord cu mine. 

— Anne... 

S-a lăsat pe spate şi m-a privit printre pleoapele îngustate. 

— Înţeleg că vrei să-l vezi totuşi anul ăsta. Nu vrei să-l trimit 
imediat la tutorele lui? 

— Nu! 

— Atunci du-te, sora mea, fiindcă am hotărât şi fiindcă mă oboseşti. 


William mă privea cum mă plimbam încolo şi-ncoace prin spaţiul 
strâmt al odăii noastre închiriate. 

— O omor! 

Stând cu spatele lipit de uşă, s-a asigurat că fereastra era închisă şi 
nu ne putea auzi nimeni. 

— O omor! Să-l pună pe băiatul meu, pe băieţelul meu cel scump, 
laolaltă cu băieţii aceia de sodomiţi! Să-l pregătească pentru viaţa la 
curte! Să-i poruncească prinţesei Maria s-o slujească pe Elisabeta şi, 
din aceeaşi suflare, să-mi trimită băiatul în exil! E nebună dacă face 
una ca asta! Ambiţia i-a luat minţile! Şi băiatul meu... băiatul meu... 

Eram prea gâtuită de supărare ca să mai pot vorbi. Mi s-au înmuiat 
genunchii, m-am trântit pe pat şi am hohotit cu faţa îngropată în 
cuvertură. 

William nu s-a clintit de la uşă şi m-a lăsat să plâng. A aşteptat 
până am ridicat capul şi mi-am şters obrajii uzi cu degetele. Abia 
atunci a venit şi a îngenuncheat lângă mine, pe podea; m-am târât în 
patru labe, doborâtă de durere, până în braţele lui. M-a strâns blând şi 
m-a legănat de parcă aş fi fost la rândul meu un copil. 

— İl vom lua înapoi, mi-a şoptit cu gura lipită de părul meu. Vom 
petrece o perioadă minunată cu el, îl vom trimite la tutorii săi şi pe 
urmă îl vom aduce înapoi. lţi promit. Il vom aduce înapoi, scumpa 
mea. 


larna anului 1533 

Anne a cerut să fie meşteşugit un obiect foarte extravagant ca dar 
de Anul Nou pentru rege. Aurarii l-au adus în sala cea mare şi am 
petrecut toată dimineaţa instalându-l. Când au intrat în apartamentele 
reginei ca să-i spună că putea veni să-l vadă, Anne ne-a chemat pe 
George şi pe mine şi ne-a rugat s-o însoţim. 

Am coborât în fugă scara spre sala cea mare, Anne prima, ca să 
poată să deschidă uşile şi să ne vadă feţele. Era o imagine absolut 
uluitoare: o fântână arteziană din aur, încrustată cu diamante şi 


rubine. La baza ei se aflau trei femei goale, tot din aur, iar din sânii lor 
ţâşnea de asemenea apă. 

— Dumnezeule! a spus George cu adevărat năucit. Cât te-a costat? 

— Nu întreba. E măreaţă, nu? 

— Măreaţă. 

N-am adăugat „Şi îngrozitor de urâtă”, cu toate că expresia uluită a 
lui George îmi spunea că şi el era de aceeaşi părere. 

— M-am gândit că foşnetul apei va fi liniştitor, a zis Anne. Henric 
poate s-o pună în sala lui de primire. 

S-a apropiat mai mult de fântână şi a atins-o. 

— Au lucrat-o cu mare fineţe. 

— Femei fertile din care ţâşneşte apă, am spus privind cele trei 
statuete sclipitoare. 

Anne mi-a zâmbit. 

— Un semn. Un mod de a-i aminti. O dorinţă. 

— O prevestire, te rog, Doamne! a spus George mohorât. Vreun 
semn? 

— Încă nu. Dar se va întâmpla curând. 

— Amin, am zis George şi cu mine în acelaşi timp, pioşi ca nişte 
luterani. Amin! 


Rugăciunile noastre au fost ascultate. Lui Anne nu i-a venit ciclul în 
ianuarie şi nici în februarie. Primăvara, când au apărut lăstarii de 
sparanghel, regina mânca planta la fiecare masă, căci se spunea că 
ajută ca pruncul să fie băiat. Oamenii au început să se întrebe. Nimeni 
nu ştia precis. Anne umbla cu un zâmbet uşor întipărit pe chip şi 
savura faptul că revenise în centrul atenţiei. 


Primăvara anului 1534 

Planurile curţii pentru procesiunea de vară au fost amânate din nou 
în timp ce Anne, în mijlocul vârtejului de bârfe, părea foarte mulţumită 
să şadă senină, cu mâna pe pântec şi să-i lase pe toţi să-şi pună tot 
felul de întrebări. Palatul zumzăia de bârfe. George, mama şi cu mine 
eram asaltaţi de curtenii care cereau veşti, vrând să ştie dacă 
rămăsese grea şi când avea să se retragă pentru naştere. Nimănui nu- 
i plăcea să fie aproape de străzile bântuite de ciumă ale Londrei în 
perioada căldurilor, dar ideea că regina va intra în izolarea dinainte de 
naştere şi prilejurile de avansare pe care le-ar putea oferi solitudinea 
regelui constituiau atracţii puternice. 

După câte ştiam, urma să petrecem vara la Hampton Court, iar 
călătoria plănuită în Franţa pentru consolidarea tratatului cu Francisc 
fusese amânată. 

Unchiul a convocat un sfat de familie în mai, dar n-a chemat-o pe 
Anne - era acum mult dincolo de ordinele sale. Totuşi, îmboldită de 
curiozitate, ea şi-a sincronizat perfect sosirea în odăile unchiului, aşa 


încât ne-a găsit pe toţi stând pe scaune şi aşteptând când a intrat în 
odaie. A şovăit în prag, perfect calmă. Unchiul s-a ridicat de la locul lui 
din capul mesei şi s-a dus să-i aducă un jilţ, dar în clipa în care locul 
lui a rămas gol, Anne s-a îndreptat într-acolo cu o atitudine de măreție 
şi s-a aşezat în capul mesei, fără un cuvânt de mulţumire. Am chicotit 
- un sunet mic, înăbuşit -, iar Anne mi-a zâmbit. Nimic nu-i plăcea mai 
mult decât să-şi exercite puterea pe care o dobândise cu un preţ atât 
de mare. 

— Am cerut familiei să se întrunească pentru a afla care vă sunt 
planurile, Maiestate, a spus molcom unchiul. Mi-ar fi de folos să ştiu 
dacă sunteţi într-adevăr grea şi când vă aşteptaţi să intraţi în izolare. 

Anne a ridicat o sprânceană, ca şi cum întrebarea lui ar fi fost 
obraznică. 

— Mă întrebi asta pe mine? 

— Voiam s-o întreb pe mama sau pe sora voastră, dar cum sunteţi 
aici, aş putea la fel de bine să vă întreb direct. 

Unchiul nu era deloc impresionat de Anne. Slujise deja doi monarhi 
înspăimântători: pe tatăl lui Henric şi pe Henric însuşi. Avusese parte 
de atacuri de cavalerie. Nici măcar Anne, în cea mai regală atitudine a 
ei, nu putea să-l sperie. 

— In septembrie, a spus ea scurt. 

— Dacă e iarăşi fată, el îşi va arăta dezamăgirea de data asta, a 
remarcat unchiul. A avut deja destule necazuri făcând-o pe Elisabeta 
moştenitoare în prejudiciul Mariei. Turnul e plin de oameni care refuză 
s-o renege pe Maria. lar Thomas More şi Fisher li se vor alătura cu 
siguranţă. Dacă veţi avea un băiat, nimeni nu-i va nega drepturile. 

— Va fi băiat, a spus Anne cu convingere. 

Unchiul i-a zâmbit. 

— Asta nădăjduim cu toţii. Regele îşi va lua o femeie în ultimele 
voastre luni. 

Anne a ridicat capul ca să vorbească, dar unchiul nu s-a lăsat 
întrerupt. 

— O face de fiecare dată, Anne. Trebuie să iei lucrurile astea cu mai 
mult calm, în loc să te înfurii şi să-i faci reproşuri. 

— Nu voi îngădui una ca asta, a zis ea sec. 

— Va trebui s-o faci, a spus el, tot atât de puţin dispus la 
compromisuri ca şi ea. 

— În toţi anii în care m-a curtat, nu s-a uitat niciodată la alta. Nici 
măcar o dată. 

George a ridicat din sprâncene şi m-a privit stăruitor. N-am spus 
nimic. Se părea că nu contam. Unchiul a râs scurt şi l-am văzut pe 
tata zâmbind. 

— A face curte e alt lucru. Oricum, am ales fata care să-l distragă, 
spuse unchiul. O Howard. 


Am simţit că mă năpădeşte sudoarea. Mi-am dat seama că mă 
albisem ca varul când George mi-a şuierat din colţul gurii: 

— Stai dreaptă! 

— Cine? a întrebat aspru Anne. 

— Madge Shelton, a spus unchiul. 

— O, Madge, am îngăimat, cu inima bătând nebuneşte de uşurare şi 
cu obrajii arzând când sângele mi s-a întors cu iuţeală în trup. Acea 
fată Howard. 

— İl va ţine ocupat şi-şi cunoaşte locul, a spus tata cu înţelepciune, 
fără a avea câtuşi de puţin aerul că sorteşte încă o nepoată 
adulterului şi păcatului. 

— lar influenţa ta nu scade cu nimic! s-a răstit Anne. 

Unchiul a zâmbit. 

— Adevărat, fireşte, dar pe cine ai prefera? O fată Seymour? Dacă e 
o certitudine, nu e mai bine pentru noi să fie o fată care să se supună 
poruncilor noastre? 

— Depinde ce-i porunceşti, a zis Anne scurt. 

— Să-i distragă atenţia cât timp eşti izolată, a continuat calm 
unchiul. Nimic mai mult. 

— Nu vreau să-i devină amantă, nu vreau să se instaleze în cele 
mai bune odăi, să poarte giuvaiere, să aibă rochii noi şi să se 
împăuneze în faţa mea, l-a prevenit Anne. 

— Da, tu, dintre toate femeile, ar trebui să ştii cât de dureroase 
sunt lucrurile astea pentru o soţie bună, a încuviinţat unchiul. 

Anne i-a aruncat o căutătură mânioasă. 

— Îi va distrage atenţia regelui pe timpul izolării tale, iar când te vei 
întoarce la curte, va dispărea, i-a promis el. Voi avea grijă să facă o 
partidă bună, iar Henric o va uita tot atât de uşor pe cât o va băga în 
patul lui. 

Anne a bătut darabana cu degetele în masă. Vedeam cu toţii că se 
luptă cu sine însăşi. 

— Aş vrea să pot avea încredere în tine, unchiule. 

— Aş vrea să ai. 

Ezitarea ei l-a făcut să zâmbească. S-a întors spre mine, făcându- 
mă să simt tremurul familiar al fricii stârnit de atenţia lui. 

— Madge Shelton doarme în aceeaşi odaie cu tine, nu? 

— Da, unchiule. 

— Sfătuieşte-o cum să procedeze şi cum să se poarte. 

S-a întors spre George. 

— lar tu ai grijă ca atenţia regelui să rămână îndreptată tot timpul 
asupra lui Anne şi a lui Madge. 

— Da, sir, a zis George voios, de parcă nu şi-ar fi dorit nicicând altă 
carieră decât pe cea de codoş în haremul regal. 


— Bun, a spus unchiul şi s-a ridicat în picioare, semn că sfatul se 
încheiase. A, încă un lucru... 

Am aşteptat cu toţii supuşi să vorbească, în afară de Anne, care se 
uita pe fereastră, la grădinile scăldate în soare şi la terenurile de 
popice, unde regele se afla în centrul atenţiei, ca de obicei. 

— Mary, a zis unchiul. 

Am tresărit auzindu-mi numele. 

— Cred că ar trebui s-o mărităm, ce ziceţi? 

— M-aş bucura s-o văd logodită înainte ca sora ei să intre în odaia 
de naştere, a spus tata. In felul ăsta nu există nesiguranţă dacă Anne 
dă greş. 

Nu se uitau la Anne, care putea să poarte în pântec o fată şi, astfel, 
să ne reducă forţa de negociere pe piaţa căsătoriilor. Nu se uitau nici 
la mine, pentru care urmau să se tocmească întocmai ca pentru o 
vacă. Se uitau unul la altul - negustori pe cale să pună la cale un târg. 

— Foarte bine, a zis unchiul. Voi vorbi cu secretarul Cromwell, e 
timpul să se mărite. 


Am scăpat de Anne şi George şi m-am îndreptat spre odăile regelui. 
William nu se afla în sala de primire, iar eu nu îndrăzneam să merg să- 
| caut în odaia particulară. A intrat cu pas leneş un tânăr cu o lăută - 
Mark Smeaton, muzicianul lui sir Francis Weston. 

— L-ai văzut pe sir William Stafford? l-am întrebat. 

S-a înclinat cu eleganţă. 

— Da, lady Carey. Incă mai joacă popice. 

Am dat din cap şi am pornit spre sala cea mare. Imediat ce am ieşit 
din raza vederii lui, am deschis una dintre uşile mici ce dădeau spre 
terasa lată din faţa palatului, iar de acolo am pornit pe treptele de 
piatră spre grădină. William aduna bilele - partida se încheiase. S-a 
întors şi mi-a zâmbit. Ceilalţi jucători m-au salutat şi m-au provocat la 
o partidă. 

— O, prea bine, am spus. Care e miza? 

— Un şiling partida, mi-a răspuns William. Aţi nimerit între nişte 
jucători disperaţi, lady Carey. 

Am băgat mâna în pungă, am scos un şiling, l-am pus jos, apoi am 
luat o bilă şi am rostogolit-o cu grijă în iarbă. Nici nu s-a apropiat de 
popice. M-am tras înapoi să-i fac loc altui jucător şi l-am găsit pe 
William la un pas de mine. 

— Totul e bine? m-a întrebat el încet. 

— Destul de bine. Dar trebuie să fiu singură cu tine cât de curând 
se poate. 

— O, simt şi eu acelaşi lucru! mi-a spus el cu un râs gutural. Dar nu 
te ştiam aşa de lipsită de ruşine. 


— Nu pentru asta! am spus indignată. A trebuit să mă opresc şi să 
mă uit în altă parte înainte să mă vadă careva râzând şi roşind. 

Tânjeam să-l cuprind în braţe, cu greu puteam să stau alături de el 
şi să nu-l ating. M-am retras cu băgare de seamă un pas, ca pentru a 
vedea mai bine jocul. 

Am fost scoasă din joc devreme, iar William a avut grijă să piardă la 
scurt timp după aceea. Ne-am lăsat şilingii pe iarbă pentru viitorul 
câştigător şi ne-am îndepărtat alene, ca pentru a lua aer, pe poteca 
lungă, aşternută cu pietriş ce ducea spre apă. Ferestrele palatului 
dădeau spre pajişte, aşa că nu îndrăzneam să-l ating sau să-l las să-mi 
ofere braţul. 

Mergeam unul lângă altul, ca nişte străini curtenitori. Abia când am 
ajuns pe chei mi-a putut atinge cotul, ca pentru a mă ajuta să-mi 
păstrez echilibrul, iar după aceea nu m-a mai lăsat. Simplul contact 
între mâna lui şi braţul meu mi-a încălzit tot trupul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unchiul. Imi plănuieşte căsătoria. 

S-a întunecat pe dată la faţă. 

— Curând? Se gândeşte la un soţ? 

— Nu. Familia chibzuieşte. 

— Atunci trebuie să ne pregătim pentru momentul când vor găsi pe 
cineva. lar când vor găsi, va trebui să mărturisim pur şi simplu şi să 
sperăm că îndrăzneala ne va scoate la liman. 

— Da. 

Am tăcut o clipă, privind când profilul lui, când fluviul. 

— Mă sperie, am şoptit. In clipa în care a spus că vrea să mă vadă 
măritată, mi-am zis că trebuie să mă supun. Vezi tu, am fost obişnuită 
să-i arăt supunere. Toţi i se supun. Chiar şi Anne. 

— Nu face faţa asta, iubita mea - altfel te iau în braţe sub ochii 
întregului palat! iți jur că eşti a mea şi nu voi lăsa pe nimeni să mi te 
ia. Eşti a mea. Sunt al tău. Nimeni nu poate să nege asta. 

— L-au luat pe Henry Percy de lângă Anne, am zis. lar ea era la fel 
de căsătorită ca şi noi. 

— Henry Percy era un flăcău tânăr, a spus William. Niciun om nu se 
pune între mine şi ai mei! 

A tăcut câteva clipe. 

— Dar e posibil să plătim un preţ mare pentru asta. Anne îţi va 
rămâne prietenă? Dacă avem sprijinul ei, suntem în siguranţă. 

— Nu va fi încântată, am spus, cunoscând cât se poate de bine 
egoismul înfiorător al surorii mele. Dar nu-i va dăuna în niciun fel. 

— Ei bine, să aşteptăm până vom fi încolţiţi, iar atunci vom 
mărturisi. Şi între timp vom fi cât de fermecători vom putea. 

— Faţă de rege? am râs, gândindu-mă că se referă la folosirea 
măiestriei de curteni. 


— Unul faţă de celălalt, a spus el. Cine contează cel mai mult 
pentru mine în lumea întreagă? 
— Eu, am spus cu o bucurie calmă. Şi pentru mine, tu. 


Ne-am petrecut noaptea unul în braţele celuilalt, în odaia unui mic 
han. Când m-am trezit şi m-am întors spre el, trupul lui îl căuta deja 
pe-al meu. Am adormit înlănţuiţi, de parcă nu ne-am fi îndurat să ne 
desprindem - nici măcar în somn nu ne puteam îndura să ne dezlipim 
unul din braţele celuilalt. Dimineaţa, când m-am trezit, William era 
încă deasupra mea, încă în mine, iar când m-am mişcat, am simţit că 
dorinţa i se trezeşte din nou. Am închis ochii şi m-am lăsat să plutesc 
în voia iubirii lui până când soarele dimineţii ce pătrundea cu putere 
printre obloane şi zgomotul din curtea de dedesubt ne-au prevenit că 
era timpul să ne întoarcem la palat. 

A urcat pe fluviu împreună cu mine într-o luntre mică şi m-a lăsat la 
debarcader, urmând să coboare mai în aval şi să vină la palat cu 
jumătate de oră în urma mea. Mă gândeam să intru prin grădină şi să 
mă strecor în odaia mea la timp ca să-mi fac apariţia la slujba de 
dimineaţă, dar când am ajuns la uşa odăii, George s-a ivit din neant şi 
a spus: 

— Slavă Cerului că te-ai întors! Dacă mai întârziai o oră-două, aflau 
toţi. 

— Ce e? am întrebat repede. 

Chipul lui era mohorât. 

— Anne a căzut la pat. 

— Mă duc la ea! 

Am pornit în fugă pe coridor. Am bătut la uşa odăii de culcare a lui 
Anne şi am băgat capul înăuntru. Era singură în încăperea 
impunătoare, stătea întinsă în pat albă şi trasă la faţă. 

— A, tu erai! a zis ea pe un ton nemulţumit. Ai putea să intri. 

Am intrat, iar George a închis bine uşa în urma noastră. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sângerez, mi-a spus scurt. Şi am dureri puternice, ca acelea ale 
naşterii. Cred că pierd copilul. 

Groaza pe care mi-o trezeau vorbele ei era prea mare ca să fiu în 
stare s-o asimilez dintr-odată. Eram cât se poate de conştientă de 
părul meu în dezordine şi de mirosul lui William impregnat în fiecare 
centimetru al pielii mele. Contrastul dintre iubirea din noaptea trecută 
şi dezastrul pe care îl aduseseră zorii era prea mult. M-am întors spre 
George. 

— Trebuie să chemăm o moaşă! 

— Nu! a şuierat Anne ca un şarpe. Nu înţelegi? Dacă o vede 
mulţimea care aşteaptă în faţa uşii, află toată lumea! In clipa asta 


nimeni nu ştie cu siguranţă dacă sunt grea sau nu; e doar un zvon. Nu 
pot risca să se afle că am pierdut sarcina. 

— E o greşeală, i-am spus sec lui George. Vorbim de un copil! Nu 
putem lăsa un copil să moară de frica unui scandal. Hai s-o ducem 
într-o odaie dosnică, o odăiţă, nimic pretenţios. Să-i acoperim faţa şi 
să tragem perdelele. Am să chem o moaşă şi am să-i spun că eo 
slujnică de la curte. O fiinţă neînsemnată. 

George a şovăit. 

— Dacă e fată, nu merită riscul. Dacă e tot fată, e mai bine să 
moară. 

— George, pentru numele lui Dumnezeu! Vorbim de un suflet! 
Vorbim de carnea şi sângele nostru! Trebuie s-o salvăm dacă ne stă în 
putere. 

Chipul lui s-a înăsprit; în clipele acelea nu semăna deloc cu iubitul 
meu frate, ci cu unul dintre curtenii aceia cu chipuri împietrite, care ar 
fi semnat condamnarea la moarte a oricărui om atâta timp cât ei se 
aflau în siguranţă. 

— George! am strigat. Dacă e o nouă fată Boleyn, are dreptul să 
trăiască tot atât de mult ca Anne şi ca mine. 

— Bine, a încuviinţat fără tragere de inimă. O mut eu pe Anne. Tu 
adu o moaşă şi ai grijă să fii discretă. Pe cine trimiţi? 

— Pe William. 

— O, Doamne! William! a exclamat enervat. Chiar trebuie să ştie 
totul despre noi? Cunoaşte o moaşă? De unde o să scoată una? 

— O să se ducă la baia publică. Sunt sigură că acolo e nevoie 
deseori de o moaşă în grabă. Şi o să păstreze taina, fiindcă mă 
iubeşte. 

George a încuviinţat şi s-a apropiat de pat. L-am auzit încercând să 
o lămurească pe Anne ce aveam de gând, şoptindu-i la ureche cu 
voce tandră. Am fugit din odaie spre uşa dosnică a palatului, pe care 
mă aşteptam să intre William dintr-o clipă într-alta. 


L-am prins în prag şi l-am trimis să caute o moaşă. S-a întors în mai 
puţin de o oră cu o femeie tânără şi surprinzător de curată, care căra 
un săculeţ cu flacoane şi ierburi de leac. 

Am dus-o în cămăruţa unde dormea de obicei pajul lui George; s-a 
uitat prin încăperea întunecoasă şi a tresărit uluită. Intr-un moment 
grotesc de fantezie, George şi Anne cotrobăiseră prin cufărul cu 
costume al palatului în căutarea unei măşti care să-i ascundă chipul 
bine-cunoscut. În loc de o deghizare simplă, aleseseră masca în chip 
de pasăre pe care Anne o purtase în Franţa ca să danseze cu regele. 
Gemând de durere, învăluită în strălucirea slabă a lumânărilor 
pâlpâitoare, Anne zăcea pe un pat îngust, cu pântecul imens iţindu-se 
de sub cearşafuri, iar deasupra lui, o mască sclipitoare din aur 


închipuind un şoim, cu un plisc mare şi auriu şi nişte sprâncene 
ridicate mânios. Era ca o scenă dintr-o cumplită pictură moralizatoare 
înfăţişând chipul lui Anne ca pe o imagine a lăcomiei şi deşertăciunii, 
cu ochii negri sclipind prin crăpăturile mândrului chip aurit din partea 
de sus a patului, în timp ce mai jos coapsele ei vulnerabile stăteau 
desfăcute deasupra cearşafurilor îmbibate de sânge. 

Moaşa s-a uitat la ea, având grijă să o atingă foarte puţin. S-a 
îndreptat de spate şi i-a pus mai multe întrebări despre dureri - cât de 
des se repetă, cât de puternice sunt, cât durează. Apoi a spus că 
putea să pregătească o licoare care s-o adoarmă pe Anne şi că, astfel, 
putea să salveze pruncul. Trupul ei avea să se odihnească şi, poate, 
avea să se odihnească şi pruncul. In vocea ei nu se ghicea prea multă 
speranţă. Ciocul lipsit de expresie al şoimului s-a întors dinspre femeie 
spre chipul tras al lui George, dar Anne n-a zis nimic. 

Moaşa a fiert licoarea pe focul din cămin şi Anne a băut-o dintr-o 
cană de cositor. George a sprijinit-o până când s-a lăsat moale pe 
umerii lui; cumplita mască strălucitoare avea un aer sălbatic de 
triumfător, chiar şi atunci când moaşa a învelit-o pe Anne cu blândeţe. 
Femeia s-a îndreptat spre uşă. 

George a întins-o uşor pe Anne în pat şi ne-a urmat. 

— N-o putem pierde, nu putem suporta s-o pierdem! a zis el, şi, 
preţ de o clipă, am simţit patima din glasul lui. 

— Atunci rugaţi-vă pentru ea, a spus scurt femeia. E în mâinile 
Domnului. 

George a mormăit ceva de neînțeles şi s-a întors în odaie. Eu am 
condus-o pe femeie până la uşă, iar William a însoţit-o pe coridoarele 
întunecate, până la porţile palatului. M-am întors în odaie şi m-am 
aşezat de cealaltă parte a patului, veghind-o pe Anne împreună cu 
George în timp ce ea dormea, gemând prin somn. 


Am fost nevoiţi s-o aducem înapoi în odaia ei şi să dăm de ştire că 
nu se simţea bine. George juca nepăsător cărţi în sala de primire, cu 
aerul că n-avea nicio grijă pe lume, iar doamnele flirtau şi jucau cărţi 
şi zaruri, de parcă totul ar fi fost la fel ca-ntotdeauna. Eu stăteam 
lângă Anne în odaia ei de culcare. l-am trimis un mesaj regelui în 
numele ei, spunându-i că era obosită şi că avea să-l vadă înainte de 
cină. Mama, îngrijorată de nepăsarea zgomotoasă a lui George şi de 
dispariţia mea, a venit s-o caute pe Anne. Când a văzut-o, cufundată 
în somnul ei narcotic şi a zărit sângele de pe cearşafuri, s-a albit pe 
dată la faţă. 

— Am făcut tot ce ne-am priceput, am spus disperată. 

— Mai ştie cineva? 

— Nimeni. Nici măcar regele. 

A încuviinţat din cap. 


— Aşa să şi rămână. 

Orele treceau. Anne s-a pornit să năduşească, iar eu am început să 
mă îndoiesc de licoarea moaşei. l-am pus mâna pe frunte şi am simţit 
că fierbinţeala îmi ardea palma. M-am uitat la mama. 

— E prea fierbinte! _ 

Mama a ridicat din umeri. M-am întors iarăşi spre Anne. Işi legăna 
întruna capul pe pernă într-o parte şi-n alta; pe neaşteptate, fără 
niciun avertisment, s-a ridicat, s-a ghemuit şi am zărit un val roşu de 
sânge şi o masă informă. Anne s-a lăsat să cadă la loc pe perne şi a 
tipat - un strigăt jalnic de durere sufletească. Apoi pleoapele i s-au 
zbătut de câteva ori şi a rămas nemişcată. 

l-am atins iarăşi fruntea şi mi-am lipit urechea de pieptul ei. Inima îi 
bătea ritmic şi puternic, dar ochii îi rămâneau închişi. Mama, cu chipul 
împietrit, strângea grămadă cearşafurile pătate, înfăşurând masa 
informă în ele. S-a apropiat de căminul în care ardea focul - un foc 
mic, de vară - şi mi-a spus scurt: 

— Aţăâţă-l. 

Am ezitat, privind spre Anne. 

— Are fierbinţeală mare! 

— Asta e mai important. Ce e aici trebuie să dispară înainte să 
prindă cineva de veste. 

Am băgat vătraiul în foc şi am răscolit jarul fierbinte. Mama a 
îngenuncheat lângă foc, a rupt o fâşie din cearşaf şi a aruncat-o în 
flăcări, unde s-a răsucit şi a ars sfârâind. A rupt cu răbdare încă una şi 
încă una, până a ajuns în mijlocul grămezii, la cumplita masă informă 
şi întunecată care fusese pruncul lui Anne. 

— Pune vreascuri pe foc. 

Am privit-o îngrozită. 

— N-ar trebui să îngropăm...? 

— Pune vreascuri! s-a răstit la mine printre dinţi. Cât timp crezi că 
ar rezista oricare dintre noi dacă s-ar afla că ea nu poate păstra un 
copil? 

l-am privit chipul şi i-am măsurat puterea voinţei. Apoi am aruncat 
în foc o grămadă de conuri mici şi parfumate de brad, iar când au 
început să ardă puternic, am pus în flăcări grămăjoara vinovată, ne- 
am aşezat pe vine precum două vrăjitoare bătrâne şi am privit cum 
ceea ce mai rămăsese din pruncul lui Anne iese pe horn, ca un 
blestem cumplit. 

După ce cearşaful a ars în întregime şi grămăjoara sfârâitoare a 
fost şi ea mistuită de flăcări, mama a aruncat alte câteva conuri de 
brad în foc şi a presărat nişte ierburi aromate pe podea, ca să purifice 
mirosul din odaie, şi abia după aceea s-a întors la fiica ei. 

Anne era trează şi, sprijinită într-un cot, ne urmărea cu nişte ochi 
sticloşi. 


— Anne? a spus mama. 

Făcând un efort, sora mea a ridicat ochii spre ea. 

— Pruncul tău e mort, a anunţat-o mama sec. Mort şi dispărut. 
Trebuie să dormi şi să te faci bine. Mă aştept să fii pe picioare până 
mâine. Mă auzi? Dacă te întreabă cineva despre copil, spune că ai 
făcut o greşeală şi că n-a existat niciun copil. N-a existat niciun copil şi 
nici n-ai anunţat că ar exista. Dar, cu siguranţă, va veni unul în 
curând. 

Anne s-a uitat la mama cu o privire goală. Preţ de o clipă m-a 
cuprins frica teribilă că licoarea, durerea şi fierbinţeala au făcut-o să 
înnebunească şi că pentru tot restul vieţii avea să privească fără să 
vadă şi să audă fără să înţeleagă. 

— Regelui la fel, a zis mama pe un ton rece. Spune-i că ai făcut o 
greşeală şi că n-ai rămas grea. O greşeală e nevinovată, dar un avort 
e dovada păcatului. 

Pe chipul lui Anne nu s-a întrezărit nicio schimbare. Nici măcar n-a 
protestat că e nevinovată. Mi-am spus că probabil surzise. Am strigat- 
o cu blândeţe. 

— Anne? 

S-a întors spre mine şi, când mi-a văzut privirea uluită şi faţa 
murdară de funingine, expresia i s-a schimbat. Şi-a dat seama că se 
petrecuse ceva absolut cumplit. 

— Tu de ce eşti aşa de răvăşită? m-a întrebat cu răceală. Doar ţie 
nu ţi s-a întâmplat nimic, nu? 

— li voi spune unchiului tău, a zis mama. 

S-a oprit în prag şi s-a uitat la mine. 

— Ce a făcut de s-a întâmplat aşa ceva? m-a întrebat cu tot atâta 
răceală ca şi când s-ar fi interesat de o farfurie de porțelan spartă. 
Trebuie să fi făcut ceva ca să piardă copilul astfel. Ştii ce? 

M-am gândit la zilele şi nopţile în care îl sedusese pe rege şi îi 
frânsese inima soţiei sale, la faptul că otrăvise trei bărbaţi şi îl 
distrusese pe cardinalul Wolsey. 

— Nimic ieşit din comun. 

Mama a dat din cap şi a ieşit din odaie fără să-şi atingă fiica, fără 
vreun alt cuvânt pentru vreuna dintre noi. Privirea goală a lui Anne s-a 
îndreptat din nou spre mine; faţa ei era tot atât de golită de 
simţăminte ca masca din aur în formă de şoim. Am îngenuncheat la 
căpătâiul patului şi am întins braţele. Fără să-şi schimbe expresia, 
Anne s-a aplecat încet spre mine şi şi-a lăsat capul greu pe umărul 
meu. 


Ne-a luat toată noaptea aceea şi ziua următoare s-o repunem pe 
Anne pe picioare. Regele s-a ferit să se apropie de odaie, căci am dat 
de ştire că a răcit. Dar nu şi unchiul. Acesta s-a înfăţişat în pragul 


odăii ei de culcare ca şi cum Anne ar fi fost în continuare o simplă 
Boleyn. Văzând lipsa asta de respect, privirea i s-a întunecat de furie. 

— Mi-a spus mama ta, a zis el scurt. Cum de s-a putut întâmpla aşa 
ceva? 

Anne a întors capul. 

— De unde să ştiu? 

— N-ai consultat nicio descântătoare ca să rămâi grea? N-ai 
încercat nicio licoare, nicio buruiană de leac, nimic? N-ai invocat 
spirite şi n-ai făcut vrăji? 

Anne a clătinat din cap. 

— Nu mă ating de astfel de lucruri. Poţi să întrebi pe cine vrei. 
Întreabă- | pe preotul meu confesor. Întreabă-l pe Thomas Cranmer. 
Îmi pasă de sufletul meu tot atât de mult cât îţi pasă şi ţie. 

— Mie îmi pasă mai mult de gâtul meu, a spus unchiul sumbru. Juri? 
Căci într-o zi s-ar putea să fiu nevoit să jur pentru tine. 

— Jur, a zis Anne îmbufnată. 

— Scoală-te din pat cât de curând poţi şi apucă-te să concepi alt 
prunc, iar de data asta ar fi bine să fie băiat. 

Privirea pe care Anne a aţintit-o asupra lui era atât de plină de ură, 
că până şi unchiul a tresărit. 

— Mulţumesc pentru sfat! s-a răstit ea. Lucrul ăsta mi-a trecut şi 
mie prin cap mai devreme. Trebuie să rămân grea cât de repede se 
poate, trebuie să duc sarcina până la capăt şi trebuie să fie băiat. 
Mulţumesc, unchiule! Da. Ştiu asta. 

Anne a întors capul şi şi-a aţintit privirea asupra perdelelor bogate 
ale patului. El a aşteptat câteva clipe, apoi mi-a aruncat zâmbetul 
acela sumbru, încremenit parcă, şi a plecat. Am închis uşa şi am 
rămas singură cu Anne. 

Când m-a privit, ochii ei erau plini de teamă. A şoptit: 

— Şi dacă regele nu poate avea un fiu legitim? Cu ea n-a avut. 
Toată vina va cădea asupra mea, şi atunci ce se va alege de mine? 


Vara anului 1534 

În primele zile ale lunii iulie am început să am greţuri dimineaţa şi 
sânii îmi erau sensibili la atingere. Intr-o după-amiază, William, 
sărutându-mi pântecul în odaia întunecoasă, cu obloanele trase, m-a 
bătut uşurel cu palma peste el şi m-a întrebat încet: 

— Ce părere ai, iubirea mea? 

— Despre ce? 

— Despre burtica asta rotundă. 

Am întors capul, ca să nu-mi vadă zâmbetul. 

— N-am băgat de seamă. 

— Ei bine, eu da, a zis el direct. Acum spune-mi: de cât timp ştii? 

— De două luni, am mărturisit. Şi am fost sfâşiată între bucurie şi 
teamă, căci ăsta ne va fi sfârşitul. 

M-a cuprins cu braţul. 

— Nicidecum! E primul nostru născut, primul mic Stafford, şi e un 
prilej de mare bucurie. Nimic nu m-ar putea încânta mai tare. Un băiat 
care să aducă vacile acasă sau o fată care să le mulgă - ce fată 
deşteaptă eşti! 

— Îți doreşti un băiat? am întrebat curioasă, gândindu-mă la 
veşnica obsesie a familiei Boleyn. 

— Dacă asta îmi dăruieşti, sigur, a zis el vesel. Orice ai acolo, 
înăuntru, iubirea mea. 


În iulie şi august mi s-a dat voie să părăsesc curtea şi să merg la 
Hever să-mi văd copiii în timp ce Anne şi regele călătoreau. William şi 
cu mine am avut parte de cea mai frumoasă vară petrecută împreună 
cu cei mici, dar când a sosit vremea să ne întoarcem la curte, sarcina 
mea era atât de vizibilă, iar eu atât de mândră de ea, încât ştiam că 
aveam să fiu nevoită să-i dau vestea lui Anne şi să sper că avea să mă 
apere de furia unchiului, care avea să se dezlănţuie cu siguranţă 
împotriva pruncului pe care-l purtam, aşa cum o apărasem şi eu în 
faţa regelui când avortase. 

Am avut noroc la sosirea la Greenwich. Regele era plecat la 
vânătoare împreună cu cea mai mare parte a curtenilor. Anne şedea 
în grădină, pe o bancă acoperită cu iarbă, sub un cort ridicat ca s-o 
apere de soare, şi un grup de muzicieni îi cânta. Cineva citea poezii de 
dragoste. M-am oprit câteva clipe şi am privit grupul cu luare-aminte. 
Toţi erau mai în vârstă decât îmi aduceam aminte. Curtea nu mai era 
aceea a unui bărbat tânăr. Erau cu toţii încercaţi într-un fel cum nu 
fuseseră când se afla regina Caterina pe tron. Aveau un uşor aer de 
extravaganţă şi eleganţă luxoasă; se rosteau o mulţime de cuvinte 
frumoase şi exista în grup o anumită fierbinţeală care nu se datora în 
întregime soarelui de sfârşit de vară şi vinului. Curtea devenise mai 


sofisticată, mai matură. Aş fi putut spune chiar coruptă. Dădea 
impresia că se putea întâmpla orice. 

— O, iată-mi sora, a zis Anne ducând mâna streaşină la ochi. Bine- 
ai venit înapoi, Mary. Te-ai săturat de viaţa de la ţară? 

Nu-mi scosesem încă mantia largă de călărie care îmi ascundea 
trupul. 

— Da. Am venit în căutarea razelor de soare ale curţii voastre. 

Anne a chicotit. 

— Foarte frumos spus! Voi pune să fii educată ca o curteană 
adevărată. Ce face fiul meu Henry? 

Intrebarea m-a făcut să scrâşnesc din dinţi, aşa cum ştia şi ea că se 
va întâmpla. 

— Vă transmite iubirea şi credinţa sa. Am la mine o copie a scrisorii 
pe care v-a scris-o în latină. E un băiat inteligent, profesorul e 
mulţumit de el, iar vara asta a învăţat să călărească foarte bine. 

— Bun, a zis Anne. 

S-a întors spre William Brereton - în mod clar, nu meritam să-şi 
bată capul cu mine. 

— Dacă nu găseşti pentru „iubire” o rimă mai bună decât „simţire”, 
îi voi acorda premiul lui sir Thomas. 

— Nălucire? a propus el. 

Anne a râs. 

— Cum? Regina mea, unica mea iubire, tu pentru mine eşti o 
simplă nălucire? g 

— lubirea e imposibilă, a remarcat sir Thomas. In poezie, la fel ca şi 
în viaţă, nimic nu se potriveşte cu ea. 

— Căsătoria, a sugerat Anne. 

— E limpede că iubirea nu merge cu căsătoria - căsătoria e cu totul 
altceva. În primul rând, are cinci silabe, nu trei. Şi în al doilea rând, nu 
e deloc armonioasă. 

— Căsătoria mea e armonioasă, a spus Anne. 

Sir Thomas a înclinat capul. 

— Tot ce face Maiestatea Voastră e armonios. Dar cuvântul nu are 
nicio rimă ca lumea. 

— Premiul îţi aparţine, sir Thomas. Nu e nevoie să mă şi măguleşti, 
e de-ajuns să faci poezii. 

— Să spui adevărul nu înseamnă să măguleşti, a răspuns el 
îngenunchind la picioarele sale. 

Anne i-a dăruit un lănţişor de la cingătoarea ei, iar sir Thomas l-a 
sărutat şi l-a băgat în buzunarul vestei. 

— Aşa, a spus Anne. Merg să-mi schimb rochia înainte ca regele să 
se întoarcă de la vânătoare şi să vrea să cineze. 

S-a ridicat în picioare şi s-a uitat în jur, la doamnele ei. 

— Unde e Madge Shelton? 


Tăcerea care s-a lăsat i-a spus totul. 

— Unde e? 

— La vânătoare cu regele, Maiestate, a răspuns una dintre doamne. 

Anne a ridicat dintr-o sprânceană şi mi-a aruncat o privire - eram 
singura membră a curţii ei care ştia că unchiul nostru o alesese pe 
Madge drept amanta regelui, dar asta numai pe durata izolării lui 
Anne. Acum se părea că Madge făcea progrese de capul ei. 

— Unde e George? am întrebat-o. 

A dat din cap - era o întrebare esenţială. 

— Cu regele, mi-a răspuns. 

Ştiam că putem avea încredere în George că va apăra interesele lui 
Anne. 

Ea a încuviinţat şi s-a îndreptat spre palat. Veselia după-amiezii 
pălise în clipa în care se vorbise despre rege şi despre o altă femeie. 
Anne avea umerii încordaţi şi chipul mohorât. Am urcat alături de ea 
scara spre odăile sale. Aşa cum sperasem, le-a făcut semn doamnelor 
de companie să aştepte în sala de primire şi am intrat doar noi două 
în odaia personală. Imediat ce uşa se închise, am zis: 

— Anne, am ceva să-ţi spun. Am nevoie de ajutorul tău. 

— Ce mai e acum? 

S-a aşezat în faţa oglinzii cu ramă de aur şi şi-a scos boneta. Părul 
negru, la fel de frumos şi de lucios ca întotdeauna, i s-a revărsat pe 
umeri. 

— Perie-mi părul, mi-a zis. 

Am luat o perie şi am început să netezesc şuviţele întunecate, 
sperând că asta avea s-o liniştească. Am spus simplu: 

— M-am căsătorit cu un bărbat. Şi îi port în pântec copilul. 

Anne a rămas atât de nemişcată, încât o clipă am crezut că nu m-a 
auzit şi în acea clipă m-am rugat la Dumnezeu să nu mă fi auzit. Dar 
ea s-a răsucit pe taburet, cu chipul întunecat precum furtuna. 

— Ce-ai făcut?! 

Parcă ar fi scuipat întrebarea. 

— M-am căsătorit. 

— Fără permisiunea mea? 

— Da, Anne. Imi pare foarte rău. 

A înălţat capul şi mi-a întâlnit privirea în oglindă. 

— Cu cine? 

— Cu sir William Stafford. 

— William Stafford? Uşierul regelui? 

— Da. Are o mică fermă în apropiere de Rochford. 

— E un nimic! 

Auzeam cum creşte furia în glasul ei. 

— Regele l-a făcut cavaler. Acum e sir William. 

— Sir William Nimic! a repetat ea. Şi eşti grea? 


— Da, am spus pe ton umil - ştiam că ăsta era lucrul pe care-l va 
urî cel mai mult. 

A sărit în picioare şi a tras mantia de pe mine, ca să-mi poată 
vedea corsajul lărgit. 

— Târfă! 

Mâna ei şi-a luat avânt; am încremenit, pregătită să primesc 
lovitura, iar când aceasta a venit, forţa ei mi-a smucit capul pe spate. 
Palma m-a aruncat înapoi, până la pat; Anne stătea deasupra mea 
precum un luptător. 

— De cât timp se petrece asta? Şi când se va naşte următorul tău 
bastard? 

— In martie. Şi nu e bastard. 

— Te-ai gândit să-ţi râzi de mine, apărând la curtea mea cu o burtă 
cât a unei iepe de prăsilă? Ce-ai vrut să faci? Să spui lumii întregi că 
tu eşti fata Boleyn cea fertilă, iar eu sunt practic stearpă?! 

— Anne... 

Nimic n-o putea opri. 

— Să arăţi lumii că eşti iarăşi borţoasă? Simpla ta prezenţă aici mă 
insultă! Ne insultă familia! 

— M-am căsătorit cu el, am spus - vocea îmi tremura puţin din 
cauza furiei ei. M-am căsătorit cu el din dragoste, Anne. Te rog, te rog, 
nu fi aşa! Il iubesc. Pot să plec de la curte, dar te rog, lasă-mă să-mi 
văd... 

Nici măcar nu m-a lăsat să termin. 

— O, da, vei pleca de la curte! a strigat ea. Direct în iad, din partea 
mea. Vei pleca de la curte şi nu te vei mai întoarce niciodată. 

— Copiii, am încheiat cu respiraţia tăiată. 

— Poţi să-ţi iei adio de la ei! Nu accept ca nepotul meu să fie 
crescut de o femeie fără pic de mândrie pentru familia din care face 
parte şi fără pic de cunoaştere a lumii. O neghioabă care se lasă 
târâtă prin viaţă de pofta trupească. De ce să te măriţi cu William 
Stafford? De ce nu cu un băiat de la grajd? De ce nu cu morarul din 
Hever? Dacă tot ce vrei e o tăvăleală bună, de ce să te opreşti la unul 
dintre oamenii regelui? Un soldat de rând e la fel de bun! 

— Anne, te previn! 

Furia mi se strecura în glas, chiar dacă obrazul încă îmi mai 
zvâcnea, fierbinte din cauza loviturii. 

— Nu rabd aşa ceva! M-am căsătorit din dragoste cu un om bun. 
Am făcut exact ce a făcut şi prinţesa Maria Tudor când s-a măritat cu 
ducele de Suffolk. M-am căsătorit o dată ca să fac pe plac familiei, am 
făcut ce mi-au cerut ei când regelui i-au căzut ochii pe mine, iar acum 
vreau să fac ceea ce-mi doresc. Anne, numai tu mă poţi apăra în faţa 
unchiului şi a tatei! 

— George ştie? 


— Nu, ţi-am spus că nu ştie. Tu eşti singura la care am venit. Doar 
tu mă poţi ajuta. 

— Niciodată! a jurat ea. Te-ai măritat din dragoste cu un om sărac, 
n-ai decât să mănânci dragoste pe pâine! N-ai decât să trăieşti din 
asta. Du-te la ferma lui cea mică din Rochford şi putrezeşte acolo, iar 
când tata sau George sau eu vom veni la conacul Rochford, ai mare 
grijă să nu apari în faţa ochilor noştri. Eşti izgonită de la curte, Mary! 
Te-ai distrus singură, iar eu îţi pecetluiesc ruina. Nu mai exişti! Nu mai 
am soră! 

— Anne! am strigat absolut îngrozită. 

S-a întors spre mine furioasă. 

— Să chem gărzile şi să pun să fii aruncată pe poartă afară? Jur că o 
voi face! 

Am căzut în genunchi. 

— Fiul meu... 

Mai mult n-am putut spune. R 

— Fiul meu! a strigat ea răzbunător. li voi spune că mama lui a 
murit şi că trebuie să-mi spună mie mamă. Ai pierdut totul pentru 
dragoste, Mary. Sper că te bucuri. 

Nu mai aveam ce spune. M-am ridicat cu stângăcie - pântecul greu 
împiedicându-mi mişcările. Ea m-a privit cum mă chinui cu aerul că 
mai degrabă m-ar împinge decât să mă ajute. M-am îndreptat spre 
uşă, dar m-am oprit, şovăind, cu mâna pe zăvor, în caz că avea să se 
răzgândească. 

— Fiul meu... 

— Pleacă! Pentru mine eşti moartă. Şi să nu te apropii de rege - 
altfel îi spun imediat ce târfă eşti. 

M-am strecurat afară din încăpere şi m-am retras în odaia mea de 
culcare. 


Madge Shelton îşi schimba rochia în faţa oglinzii. Când m-a auzit 
intrând, s-a întors cu un zâmbet larg pe chipul tânăr, dar la vederea 
expresiei mele mohorâte a făcut ochii mari. Privirea aceea exprima 
toate diferenţele dintre noi în privinţa vârstei, a poziţiei şi a locului în 
familia Howard. Ea era o fată tânără, care se bucura de toate atuurile, 
iar eu eram o femeie căsătorită de două ori, care urma să nască al 
treilea copil la douăzeci şi şapte de ani, alungată de familie şi având 
drept sprijin doar un bărbat de la o fermă mică. Eram o femeie care 
avusese şansa ei şi o irosise. 

— Eşti bolnavă? m-a întrebat. 

— Ruinată, i-am răspuns scurt. 

— Ah! Imi pare atât de rău, a exclamat ea, cu toată neghiobia 
tinereţii deşarte. 


Am reuşit să găsesc undeva, în adâncul meu, un hohot de râs amar 
şi am spus posomorâtă: 

— Nu face nimic. Eu singură mi-am aşternut culcuşul. 

Mi-am aruncat mantia de călărie pe pat. Madge a zărit şireturile 
lejere ale corsajului meu şi a lăsat să-i scape un mic icnet de groază. 

— O, da. Port un prunc în pântec şi, dacă vrei să ştii, sunt măritată. 

— Regina? m-a întrebat ea aproape în şoaptă, căci ştia, la fel ca noi 
toate, că regina ura un singur lucru: femeile fertile. 

— Deloc în culmea încântării. 

— Soţul tău? 

— William Stafford. 

Lucirea din ochii ei mi-a dat de înţeles că observase mai mult decât 
lăsase să se vadă. 

— Mă bucur pentru tine. E un bărbat chipeş şi un om bun. Mă 
gândeam eu că-l placi. Aşadar, în toate nopţile acelea...? 

— Da, am spus scurt. 

— Şi acum ce se va întâmpla? 

— Vom fi nevoiţi să ne croim singuri drumul prin lume. Plecăm la 
Rochford. El are acolo o mică fermă. S-ar putea să ne meargă foarte 
bine. 

— La o fermă mică? a întrebat Madge nevenindu-i să creadă. 

— Da, am spus, simţindu-mă cuprinsă de o energie subită. De ce 
nu? Există şi alte locuri în care oamenii pot trăi în afară de palate şi 
castele. Există şi alte melodii pe care se poate dansa în afară de 
muzica de la curte. Nu trebuie să-i slujim la nesfârşit pe rege şi pe 
regină. Mi-am petrecut toată viaţa la curte, mi-am irosit aici copilăria 
şi tinereţea. Regret că voi fi săracă, dar să fiu a naibii dacă-mi va lipsi 
viaţa de-aici. 

— Şi copiii tăi? 

Intrebarea mi-a tăiat respiraţia ca o lovitură în pântec. Mi s-au 
înmuiat genunchii; m-am lăsat pe podea, cuprinzându-mă strâns cu 
braţele, ca pentru a-mi împiedica inima să-mi sară din piept. 

— O, copiii mei... am spus în şoaptă. 

— li păstrează regina? a întrebat Madge. 

— Da. Da. Il păstrează pe fiul meu. 

Aş fi putut spune multe lucruri, unele chiar foarte aspre. Aş fi putut 
spune că-mi păstrează băiatul fiindcă ea nu poate avea unul. Că mi-a 
luat mereu tot ce a fost în stare să-mi ia, că-mi va lua mereu totul. Că 
ea şi cu mine suntem surori şi rivale de moarte şi nimic nu ne va 
împiedica vreodată să ne uităm la nesfârşit una în farfuria celeilalte şi 
să ne temem că porţia celeilalte e mai mare. Anne voia să mă 
pedepsească pentru că refuzam să rămân în umbra ei. Şi ştia că 
alesese singura pedeapsă din lume pe care nu puteam s-o îndur. 


— Cel puţin voi scăpa de ea, am spus. Şi voi scăpa de ambiția 
familiei ăsteia. 

Madge m-a privit cu ochii mari, părând să cunoască lumea tot atât 
cât un pui de căprioară. 

— Da, dar unde ţi-ai găsit scăparea? 


Anne s-a grăbit să-mi anunţe plecarea. Tata şi mama nici n-au vrut 
să mă vadă înainte să părăsesc curtea. Doar George a venit în curtea 
grajdurilor să privească încărcarea cuferelor mele într-o căruţă. 
William m-a ajutat să urc în şa şi apoi a încălecat şi el pe calul său de 
vânătoare. 

— Să-mi scrii, a spus George cu faţa încreţită de îngrijorare. Te 
simţi suficient de bine ca să faci un drum atât de lung? 

— Da. 

— Voi avea grijă de ea, l-a asigurat William. 

— Până acum te-ai descurcat de minune, a zis George nepoliticos. E 
ruinată, şi-a pierdut pensia şi a fost izgonită de la curte. 

Mâna lui William s-a încleştat pe hăţuri şi calul a tropăit nervos. 

— Nu eu am făcut toate astea, ci răutatea şi ambiția reginei şi a 
familiei Boleyn. Oricare altă familie din ţară i-ar fi îngăduit lui Mary să 
se mărite cu bărbatul ales de ea. 

— Incetează, am spus repede, înainte ca George să poată 
răspunde. 

El a răsuflat adânc şi a plecat capul. 

— N-a avut parte de cel mai bun tratament, a recunoscut George. 

A ridicat privirea spre William, care, urcat în şa, se afla mai sus 
decât el şi i-a zâmbit cu zâmbetul lui trist şi fermecător de Boleyn. 

— Am urmărit alte ţinte decât fericirea ei. 

— Ştiu, a zis William. Dar eu nu urmăresc altele. 

George părea melancolic. 

— AŞ vrea să-mi spuneţi secretul iubirii adevărate... Uitaţi-vă la voi: 
păşiţi pe marginea prăpastiei şi totuşi aveţi aerul că tocmai aţi devenit 
conți. 

Am întins mâna, am apucat-o pe a lui William şi, strângând-o cu 
putere, am spus simplu: 

— L-am găsit pe bărbatul pe care-l iubesc. N-aş fi putut avea 
vreodată lângă mine un bărbat care să mă iubească mai mult sau să 
fie mai cinstit. 

— Duceţi-vă atunci! a spus George. 

Şi-a fluturat pălăria când căruţa s-a pus în mişcare. 

— Mergeţi şi fiţi fericiţi împreună. Am să fac tot ce-mi stă în putere 
ca să-ţi redobândesc locul şi pensia. 

— Doar copiii, am spus. Altceva nu vreau. 


— Voi vorbi cu regele când va veni momentul potrivit, iar tu poţi să 
scrii. Scrie-i eventual lui Cromwell, iar eu voi vorbi cu Anne. Nu e 
pentru totdeauna. Te vei întoarce, nu-i aşa? Te vei întoarce? 

Glasul lui avea un ton ciudat - nu suna ca şi cum mi-ar fi promis 
revenirea în miezul regatului, ci mai degrabă ca şi cum s-ar fi temut 
să rămână fără mine. Nu părea a fi unul dintre cei mai importanţi 
oameni de la o curte măreaţă, ci un băieţel părăsit într-un loc 
primejdios. 

— Ai grijă de tine! i-am spus, începând dintr-odată să tremur. 
Fereşte-te de tovărăşii proaste şi veghează asupra lui Anne! 

Nu mă înşelasem. Pe chipul lui se citea frica. 

— Am să încerc. 

In glasul lui se simţea o siguranţă lipsită de sinceritate. 

— Am să încerc! 

Căruţa a trecut pe sub arcadă, iar William şi cu mine am pornit 
călare în urma ei. M-am uitat în urmă, la George, şi mi s-a părut foarte 
tânăr şi foarte departe. Mi-a făcut cu mâna şi a strigat ceva, dar n-am 
auzit nimic din cauza scârţâitului roţilor pe pavaj şi a tropăitului cailor. 

Am ajuns în sfârşit la drum şi William şi-a îndemnat calul să 
iuţească pasul, astfel încât să depăşim căruţa înceată şi să scăpăm de 
praful stârnit de roţile ei. lapa mea ar fi pornit-o la trap, dar am 
strunit-o să meargă la pas. Mi-am şters faţa cu dosul mănuşii, iar 
William s-a uitat la mine dintr-o parte şi m-a întrebat blând: 

— Regrete? 

— Mă tem pentru el, atâta tot. 

A încuviinţat din cap. Ştia prea multe despre viaţa lui George la 
curte ca să mă consoleze cu mângâieri mincinoase. Legătura 
amoroasă a lui George cu sir Francis, cercul lor indiscret de prieteni, 
băutura, jocurile de noroc, târfele încetau treptat să mai fie o taină 
bine păzită. Tot mai mulţi bărbaţi de la curte îşi găseau plăceri din ce 
în ce mai nebuneşti, iar George se număra printre ei. 

— Şi pentru ea, am adăugat, gândindu-mă la sora mea, care mă 
alungase ca pe o cerşetoare şi, astfel, rămăsese cu un singur prieten 
pe lume. 

William s-a aplecat şi mi-a luat mâna într-a lui. 

— Hai să mergem. 

Am întors caii spre fluviu şi am pornit spre chei, unde ne aştepta 
barca. 


Am debarcat la Leigh în zorii zilei. Caii erau înfriguraţi şi agitaţi 
după călătoria îndelungată pe fluviu. l-am mânat la pas în susul 
drumului, pe la nord de Rochford. William m-a călăuzit pe poteca 
îngustă ce străbătea ţinutul, ducând spre ferma lui. Ceaţa dimineţii 
învăluia câmpurile, umedă şi rece - era cea mai puţin prielnică 


perioadă din an pentru a veni la ţară. Ne aştepta o iarnă lungă, 
geroasă şi umedă la mica fermă aflată departe de toţi şi de toate. 
Hainele mele jilave n-aveau să se usuce pe deplin vreme de şase luni 
de-acum înainte. 

William mi-a aruncat o privire şi a zâmbit. 

— Fruntea sus, scumpa mea, şi uită-te în jur! lese soarele. Totul va 
fi bine. 

Am reuşit să zâmbesc, mi-am îndreptat spatele şi mi-am îndemnat 
calul înainte. Puteam zări în faţa noastră acoperişul de stuf al casei, 
iar după ce am trecut peste un deal, cei cincizeci de acri de pământ 
bun s-au ivit dinaintea noastră, cu râul scăldând câmpurile până în 
depărtare şi cu curtea grajdului şi hambarul la fel de îngrijite cum mi 
le aminteam. 

Am coborât poteca şi William a descălecat să deschidă poarta. Ca 
din pământ, a apărut un băieţel care ne-a privit cu îndoială. 

— Nu puteţi intra, ne-a zis hotărât. Proprietatea îi aparţine lui sir 
William Stafford. Un om important de la curte. 

— Mulţumesc, a zis William. Eu sunt William Stafford. Poţi să-i spui 
mamei tale că eşti un paznic de ispravă. Dă-i de veste că m-am întors 
acasă împreună cu soţia şi că avem nevoie de pâine, lapte, nişte 
şuncă şi nişte brânză. 

— Precis sunteţi William Stafford? a stăruit băiatul. 

— Da. 

— Atunci cred că mama o să taie şi o găină. 

Copilul a pornit iute peste câmpuri spre căsuţa aflată la vreo opt 
sute de metri depărtare. 

Am intrat pe poartă cu Jesmond şi am dus-o în curtea grajdului; 
William m-a ajutat să descalec şi a petrecut hăţurile pe după un stâlp, 
ca să mă conducă în casă. Uşa bucătăriei era deschisă şi am păşit 
împreună peste prag. 

— Stai jos, mi-a spus William, aşezându-mă pe un scaun de lângă 
cămin. Aprind focul imediat. 

— Ba deloc! Voi fi nevastă de fermier, îţi aduci aminte? Fac eu 
focul, iar tu poţi să vezi de cai. 

A şovăit. 

— Ştii să aprinzi focul, micuța mea iubită? 

— Pleacă de-aici! am spus cu prefăcută indignare. leşi din bucătăria 
mea. Trebuie să aranjez lucrurile pe-aici. 


Parcă ar fi fost un joc de-a gospodăria, de genul celor pe care le 
jucau copiii mei într-un adăpost făcut din brusturi, şi în acelaşi timp 
era o casă adevărată şi o provocare adevărată. Pe grătar erau nişte 
surcele şi o cutie cu iască, aşa că mi-au trebuit doar vreo 
cincisprezece minute de muncă răbdătoare şi migăloasă ca să aprind 


focul şi să văd flăcările dansând în jurul lemnelor. Hornul era rece, dar 
vântul bătea din direcţia potrivită, aşa că în curând coşul a început să 
tragă. William s-a întors de la cai tocmai când a venit şi băieţandrul cu 
un pachet cu de-ale gurii învelit în muselină. Am întins toată 
mâncarea pe masa de lemn şi am făcut din ea un mic ospăț. William a 
destupat o sticlă de vin din pivniţa de sub scară şi am ciocnit pentru 
sănătatea noastră şi pentru viitor. 


Familia care cultivase câmpurile lui William cât timp el fusese la 
curte făcuse treabă bună. Gardurile vii erau bine tunse, şanţurile erau 
curate, iarba de pe păşuni fusese cosită, uscată şi pusă la loc sigur în 
hambar. Animalele mai bătrâne din cireada de vaci şi din turma de oi 
aveau să fie sacrificate de-a lungul toamnei, iar carnea lor urma să fie 
sărată sau afumată. Aveam găini în curte, porumbei în coteţ şi provizii 
nelimitate de peşte din râu. Pentru câţiva gologani puteam să 
mergem în josul râului şi să cumpărăm peşte de apă sărată de la 
pescari. Era o fermă prosperă, care ne asigura o viaţă uşoară. 

Mama ştrengarului, Megan, venea la fermă în fiecare zi să mă ajute 
la treburi şi să mă înveţe lucrurile pe care era nevoie să le ştiu. Mi-a 
arătat cum să bat untul şi să fac brânză. Mi-a arătat cum să coc pâine 
şi să jumulesc găini, porumbei sau păsări sălbatice. Ar fi trebuit să mi 
se pară uşor şi încântător să învăţ toate aceste lucruri importante, dar 
pe mine asta mă epuiza complet. 

Simţeam că pielea de pe mâini îmi devenea tot mai uscată şi 
vedeam, în ciobul de oglindă, că faţa mea prindea treptat culoare, 
bătută de soare şi de vânt. La sfârşitul fiecărei zile mă prăbuşeam în 
pat şi cădeam într-un somn fără vise: un somn de femeie aflată la un 
pas de epuizare. Dar, cu toate că eram ostenită la sfârşitul zilei, 
simţeam că înfăptuisem ceva, oricât de neînsemnat. Îmi plăcea 
munca, fiindcă ne aducea mâncare pe masă sau câţiva gologani în 
borcanul cu economii. Imi plăcea sentimentul că ne construiam 
căminul împreună, luând în stăpânire pământul. Imi plăcea să deprind 
lucrurile pe care femeile sărace le învățau încă din copilărie, iar când 
Megan m-a întrebat dacă nu mi-era dor de veşmintele mele fine şi de 
rochiile elegante de la curte, mi-am amintit ce corvoadă cumplită mi 
se părea să dansez cu bărbaţi care nu-mi plăceau, să flirtez cu bărbaţi 
pe care nu-i doream, să pierd o mică avere jucând cărţi şi să încerc la 
nesfârşit să-i mulţumesc pe toţi cei din jur. Aici eram doar William şi 
cu mine şi traiul nostru era tot atât de lipsit de griji şi de voios ca al 
unor vrăbii ce stăteau pe gardul viu - întocmai cum îmi promisese. 

Aveam o singură amărăciune în suflet: pierderea copiilor mei. Le 
scriam în fiecare săptămână, iar o dată pe lună îi scriam lui George 
sau lui Anne, trimiţându-le urări de bine. l-am scris secretarului 
Thomas Cromwell, rugându-l să intervină pe lângă sora mea şi s-o 


întrebe dacă ne putem întoarce la curte. Dar refuzam cu tărie să-mi 
cer iertare pentru alegerea pe care o făcusem. Refuzam să-mi 
îndulcesc rugămintea cu scuze. Vorbele îmi îngheţau în vârful penei - 
nu puteam să spun că regretam că-l iubeam pe William, căci cu 
fiecare zi îl îndrăgeam tot mai mult. Într-o lume în care femeile erau 
cumpărate şi vândute precum caii, eu găsisem un bărbat pe care-l 
iubeam şi pe care-l luasem din dragoste. N-aveam de gând să spun 
vreodată că fusese o greşeală. 


larna anului 1535 
De Crăciun am primit o scrisoare de la fratele meu, George. 


Draga mea soră, 

Îi trimit urări de Crăciun şi nădăjduiesc că sărbătorile te găsesc 
la fel de bine la ferma ta cum sunt eu la curte. Poate chiar mai 
bine. 

Lucrurile au început să meargă cam prost aici pentru sora 
noastră. Regele călăreşte şi dansează cu o fată Seymour - o mai tii 
minte pe Jane? Cea care se uită mereu în pământ - atât de dulce! - 
şi în sus - atât de surprinsă! Regele o curtează chiar sub nasul 
surorii noastre, iar ea nu e deloc încântată. A dezlănțuit câteva 
furtuni deasupra capului lui, dar acum nu-l mai mişcă până la 
lacrimi, ca înainte. El îi poate suporta nemulțumirea - se 
îndepărtează de ea şi atâta tot. Poţi să-ți închipui ce efect are 
lucrul ăsta asupra firii ei aprige. 

Unchiul nostru, avertizat în privința rătăcirilor regelui, i-a scos-o 
în cale pe Madge Shelton, iar acum Maiestatea Sa e sfâşiat între 
cele două. Cum amândouă sunt doamne de companie, odăile 
reginei sunt într-o agitaţie permanentă, aşa că regele se simte mai 
în siguranță petrecând mult timp la vânătoare şi lăsând doamnele 
în pace, să plângă, să tipe şi să se zgârie pe față una pe alta. 

Anne e bolnavă de frică şi nu ştiu cum se vor sfârşi toate. Nu s-a 
gândit nicio clipă, când a răsturnat o regină, că după aceea toate 
reginele se vor afla pe teren nesigur. N-are niciun prieten la curte 
în afară de mine. Tata, mama şi unchiul sunt cu toţii de acord s-o 
împingă pe Madge în față, astfel încât regele să nu mai aibă ochi 
pentru fata Seymour. Asta o înfurie rău de tot pe Anne, care acuză 
familia că urmăreşte s-o înlocuiască cu o nouă fată Howard. li e dor 
de tine, însă nu vrea să recunoască. 

Îi vorbesc despre tine, dar nimic din ceea ce-i spun n-o poate 
face să se împace cu ideea căsătoriei tale. Dacă te-ai fi măritat cu 
un prinț şi ai fi fost nefericită, ti-ar fi fost cea mai apropiată 
prietenă. Ceea ce-i frânge inima e gândul că tu ai găsit dragostea, 
pe când ea se află la cea mai mare curte din Europa, 
înspăimântată şi nefericită. 


Eu mă Îîmbogățesc pe zi ce trece; nevastă-mea e un blestem, 
prietenul meu e o încântare şi un chin. Curtea asta ar corupe şi un 
sfânt, iar Anne şi cu mine n-am fost niciodată nişte sfinţi. Ea e 
îngrozitor de singură şi de speriată, iar eu tânjesc după ceea ce nu 
pot avea şi sunt silit să-mi țin ascunse dorinţele. Mă simt obosit şi 
mânios, iar Crăciunul ăsta pare să nu ne aducă nimic nouă, celor 
din familia Boleyn, decât dacă Anne rămâne iarăşi grea. Scrie-mi 
să-mi spui ce mai e nou. Sper că eşti la fel de fericită pe cât mi te 
închipui. 

Fratele tău, 

George 


William şi cu mine am sărbătorit Crăciunul cu o halcă zdravănă de 
căprioară. Am avut grijă să nu întreb unde fusese omorât animalul. 
Parcul de la Rochford Hall al familiei mele era bine înzestrat şi prost 
păzit şi, în sinea mea, nu mă îndoiam deloc că tocmai cumpărasem o 
căprioară care-mi aparţinea. Dar, cum nici tata, nici mama nu mi-au 
trimis urări de sărbători, mi-am spus că pot să-mi ofer un dar din 
averea lor, aşa că am cumpărat căprioara la un preţ de nimic, şi doi 
fazani pe deasupra. Munca la fermă nu s-a oprit pe durata celor 
douăsprezece zile, însă am găsit timp să mergem la liturghia de 
Crăciun, să vedem balul costumat de la Rochford, să închinăm un 
pahar cu vecinii noştri şi să ne plimbăm împreună pe malul râului, în 
vreme ce pescăruşii ţipau deasupra noastră şi un vânt rece bătea 
dinspre estuar. 

In zilele geroase din februarie am început să mă pregătesc pentru 
naştere. De astă dată nu mai eram o mare doamnă la curte, aşa că nu 
trebuia să zac în martie o lună. Puteam face ce doream. William se 
temea mai mult decât mine şi stăruia să chemăm o moaşă să stea cu 
noi începând din ultimele zile ale lunii, ca să nu existe pericolul ca 
pruncul să vină şi noi să fim izolaţi din cauza troienelor de zăpadă. Am 
râs de teama lui, dar am făcut cum voia, aşa că la începutul lui 
martie, o femeie bătrână, mai mult vrăjitoare decât moaşă, a venit să 
stea cu noi şi să mă vegheze. 

M-am bucurat că William fusese atât de grijuliu când, într-o 
dimineaţă, m-am trezit şi am văzut odaia scăldată într-o lumină albă, 
sclipitoare. Ninsese toată noaptea şi încă mai ningea cu nişte fulgi 
mari şi deşi, care se cerneau în tăcere din cerul cenușiu şi dansau prin 
curte. Lumea se transformase într-un loc al liniştii absolute şi al 
magiei. Găinile se adăposteau în coteţ şi doar urmele lor cu trei 
degete presărate prin curte arătau că se aventuraseră afară căutând 
ceva de mâncare. Oile s-au înghesuit toate lângă poartă, cafenii şi 
murdare pe fundalul câmpului alb. Vacile s-au îngrămădit în hambar, 
iar câmpul pe care păşteau de obicei era doar o întindere albă. 


Stăteam la fereastră, simțind cum se mişcă pruncul în pântecul meu, 
şi priveam cum cresc troienele de-a lungul gardului viu. Mi se părea 
că fulgii nu ating pământul, ci dansează doar în jurul casei, purtaţi de 
vânt, dar cu fiecare oră ce trecea, culmile şi adânciturile troienelor de 
zăpadă deveneau tot mai înalte şi mai exotic modelate. Când priveam 
în jos de la fereastră, fulgii erau albi ca puful de gâscă, dar dacă 
dădeam capul pe spate şi mă uitam în sus, erau ca nişte petice de 
dantelă cenuşie, murdară, pe un cer mohorât. 

— S-a pus pe nins serios, a spus William. 

Îşi înfăşurase cizmele şi picioarele în pânză de sac, iar acum stătea 
pe mica prispă din faţa uşii, dezlegând pânza şi scuturându-se de 
zăpadă. Am coborât încet treptele şi i-am zâmbit. A încremenit când 
m-a văzut. 

— Te simţi bine? 

— Visătoare. Am privit ninsoarea toată dimineaţa. 

A schimbat o privire scurtă şi plină de subiînţeles cu moaşa, care 
pregătea nişte terci de ovăz, apoi a ţopăit desculţ prin bucătărie şi m- 
a tras spre un jilţ de lângă foc. 

— Au început durerile? 

Am zâmbit. 

— Încă nu. Dar cred că se va întâmpla azi. 

Moaşa a pus terci într-o strachină mare şi mi-a întins-o împreună cu 
o lingură. 

— Mănâncă atunci, a zis ea încurajator. O să avem nevoie toţi de 
putere. 


Până la urmă naşterea a fost uşoară. Fetiţa mea a sosit pe lume 
după numai patru ore de dureri, iar moaşa a înfăşurat-o într-un 
cearşaf alb, cald şi mi-a pus-o la sân. William, care nu se desprinsese 
de lângă mine nicio clipă în cele patru ore, a pus mâna pe căpşorul ei 
mic, murdar de sânge şi a binecuvântat-o cu buzele tremurând de 
emoție. Apoi s-a întins în pat, alături de mine. Bătrâna a aruncat o 
pătură peste noi trei şi ne-a lăsat să dormim liniştiţi la căldură, 
îmbrăţişaţi. 

Ne-am trezit abia după două ore, când micuța s-a foit şi a început 
să plângă; am pus-o la sân şi am încercat senzaţia familiară şi 
minunată de-a hrăni un copil iubit. William mi-a aşezat un şal pe 
umeri şi s-a dus jos, să-mi aducă o cană de bere caldă. Incă mai 
ningea; vedeam din pat fulgii albi conturându-se pe cerul mai 
întunecat. M-am cuibărit la căldură şi m-am sprijinit de pernele din puf 
de gâscă, ştiind că sunt într-adevăr o femeie binecuvântată de soartă. 


Primăvara anului 1535 
Draga mea soră, 


Regina, sora noastră, mi-a poruncit să-ţi spun că e din nou grea 
şi că iţi cere să vii la curte să o ajuţi, dar soțul tău trebuie să 
rămână la Rochford, la fel şi pruncul. Nu vrea să-i vadă nici pe 
unul, nici pe celălalt. Ţi se va reinstitui pensia şi ţi se va îngădui să- 
ți vezi copiii la Hever în vara asta. 

Asta e mesajul pe care mi s-a poruncit să ţi-l transmit, dar îti 
mărturisesc la rândul meu că avem nevoie de tine la Hampton 
Court. Anne se aşteaptă să intre în odaia de naştere în toamna 
acestui an. Vom pleca în procesiune peste vară, dar nu prea 
departe. E nerăbdătoare să te aibă lângă ea, fiindcă e disperată să 
păstreze copilul ăsta, după cum iţi poţi închipui, şi vrea o prietenă 
la curte, aşa cum vreau şi eu. Ca să spun drept, în clipa de faţă e 
cea mai singură femeie din lume. Regele e aprins rău după Madge, 
care se plimbă peste tot cu câte o rochie nouă pentru fiecare zi a 
săptămânii. Acum câteva zile s-a ținut un sfat de familie la care n- 
am fost chemați nici eu, nici tata, nici mama. A mers în schimb 
familia Shelton. Te las să-ţi imaginezi ce înțelegem Anne şi cu mine 
din asta. Anne e în continuare regină, dar nu mai este favorita 
regelui şi nici a propriei familii. 

Te previn de un lucru înainte să soseşti. Londra e cuprinsă de 
frământare. Jurământul de succesiune a aruncat cinci bărbaţi de 
ispravă în Turnul Londrei, iar de acolo, pe eşafod, şi e posibil să le 
mai urmeze multi. Henric a descoperit că puterea sa nu are limite, 
iar acum nu mai există nici Wolsey, nici regina Caterina şi nici 
Thomas More ca să-l ţină în frâu. Curtea în sine e un loc mai 
pervertit decât atunci când ai cunoscut-o tu. Am făcut parte din 
avangarda ei şi a ajuns să mă dezguste. E ca o căruţă scăpată de 
sub control şi nu văd nicio cale de-a sări din ea în siguranță. 
Palatul la care te chem nu e un loc fericit. Nu, nu te chem - te 
implor să vii. 

Ca să te conving, îti pot promite o vară cu copiii tăi, dacă Anne 
se simte suficient de bine ca să te lase să pleci de lângă ea. 

George 


M-am dus cu scrisoarea ce purta pecetea grea a familiei Boleyn la 
soţul meu, care se afla în curte şi mulgea o vacă, cu capul lipit de 
burta ei caldă; laptele curgea cu zgomot în căldare. 

— Veşti bune? m-a întrebat, văzându-mi faţa luminoasă. 

— Mi se dă voie să mă întorc la curte. Anne e iarăşi grea şi vrea să 
fiu acolo. 

— Şi copiii tăi? 

— Pot să-i văd la vară, dacă-mi dă ea drumul. 

— Slavă Domnului! a spus el simplu. 


A întors capul spre burta vacii şi a închis ochii o clipă, făcându-mă 
să-mi dau seama de un lucru pe care nu-l înţelesesem pe deplin 
înainte: că suferise pentru mine din cauza pierderii copiilor. 

— lertare pentru mine? m-a întrebat el după o vreme. 

Am clătinat din cap. 

— Ţi se interzice să te întorci la curte. Dar cred că ai putea să vii 
pur şi simplu cu mine. 

— Mi-ar părea rău să lipsesc iarăşi de la fermă atât de mult timp. 

Am chicotit. 

— Ai devenit un ţăran sadea, iubirea mea? 

— Bârrr! a exclamat el. 

S-a ridicat de pe scăunelul de muls şi a bătut uşurel vaca pe crupă. 
Am deschis poarta, iar animalul a ieşit pe câmp, unde iarba 
primăvăratică se ivea din pământ, verde şi deasă. 

— Vin cu tine la curte, indiferent ce spun ei, iar la vară ne 
întoarcem aici. 

— După Hever, am precizat eu. 

William mi-a zâmbit şi mi-a cuprins mâna aşezată pe poartă cu 
mâna lui caldă. 

— După Hever, fireşte. Când urmează să nască regina? 

— În toamnă. Dar nimeni nu ştie. 

— Să dea Dumnezeu ca de data asta să poată duce la capăt 
sarcina! 

A şovăit o clipă, apoi a cufundat polonicul în laptele cald şi m-a 
rugat: 

— Gustă. 

Am făcut ce-mi cerea şi am luat o înghiţitură zdravănă de lapte cald 
şi înspumat. 

— Bun? 

— Da. 

— Vrei să-l duc la putinei, pentru bătut? 

— Da. Mă gândeam s-o fac chiar eu. 

— Nu vreau să te oboseşti prea tare. 

Grija lui m-a făcut să zâmbesc. 

— Pot s-o fac. 

— Duc eu căldarea, a spus el cu tandreţe. 

A pornit înaintea mea spre odaia cu putineiul, unde fetiţa noastră, 
botezată Anne, ca să-i facem plăcere mătuşii sale, dormea pe bancă, 
înfăşată strâns. 


A fost trimisă barja regală să mă aducă la Hampton Court. William, 
doica şi cu mine ne-am îmbarcat în stil mare la Leigh, îmbrăcaţi în 
veşmintele noastre de curteni. Caii aveau să ne fie aduşi mai târziu. 
Aerul impunător al plecării noastre a fost umbrit întru câtva de soţul 


meu, care striga fără oprire dându-i ultimele îndrumări soţului lui 
Megan, cel care avea să se ocupe de fermă în lipsa noastră. 

— Sunt sigur că şi-ar fi amintit să tundă oile, am remarcat pe un ton 
blajin când William s-a aşezat în sfârşit la locul lui şi a încetat să se 
mai aplece peste balustradă şi să răcnească asemenea unui marinar. 
Probabil că ar fi băgat de seamă când blana lor ar fi ajuns prea mare. 

A zâmbit larg. 

— Îmi pare rău. Te-am făcut de ruşine? 

— Ei bine, fiindcă faci parte din familia regală, sunt de părere că ai 
putea găsi un mod de a te purta care să nu semene cu cel al unui 
fermier beat în zi de târg. 

Fără să se căiască deloc, a zis: 

— Vă cer iertare, lady Stafford! Vă jur că atunci când vom ajunge la 
Hampton Court voi fi discreţia în persoană. Unde voi dormi, de pildă? 
Fânarul din grajdul Domniei Voastre ar fi suficient de umil? 

— Mă gândeam să ne găsim o căsuţă în oraş. lar eu voi veni acolo 
în fiecare zi, în cea mai mare parte a timpului. 

— Şi ai face bine să vii să dormi acasă, mi-a atras el atenţia. Altfel 
vin eu la palat şi te iau. Acum eşti soţia mea recunoscută şi mă aştept 
să te porţi ca atare. 

Am zâmbit şi am întors capul, ca să nu-mi vadă amuzamentul. N- 
avea niciun rost să-i amintesc soţului meu, un bărbat direct şi hotărât, 
că prima mea căsnicie fusese o căsnicie de curte şi că nu dormisem 
aproape niciodată în patul soţului meu şi nimeni nu fusese câtuşi de 
puţin surprins de acest lucru. 

— N-are nicio importanţă, a zis el, cunoscându-mi parcă dinainte 
gândurile. N-are absolut nicio importanţă cum a fost prima ta căsnicie. 
Asta e căsnicia noastră şi eu îmi vreau nevasta în pat lângă mine. 

Am râs tare şi m-am cuibărit în braţele lui, mărturisindu-i: 

— Acolo şi vreau să fiu. De ce mi-aş dori vreodată să mă aflu în altă 
parte? 


Barja regală urca lin pe fluviu. Vâslaşii se mişcau în ton cu bătăile 
ritmice ale tobei, iar fluxul, năvălind spre uscat, ne purta la fel de 
repede ca un cal în galop. Curând s-au ivit reperele familiare - marele 
turn pătrat şi alb şi gura căscată a porţii de pe apă a Turnului Londrei. 
Podul era o umbră întunecată deasupra apei, semănând cu o arcadă 
dincolo de care se zăreau frumoasele palate de pe mal, grădinile 
acestora şi agitația entuziastă, tipică principalei căi navigabile din 
inima unui mare oraş. Micile bărci de pescuit şi poduri plutitoare 
traversau fluviul în toate părţile sub ochii noştri, iar la Lambeth, 
marele pod plutitor pentru cai s-a clătinat când am trecut cu iuţeală 
pe lângă el. William mi-a arătat un bâtlan mare, cenuşiu, ce cuibărea 
cam incomod într-un copac de pe mal, şi un cormoran care s-a lansat 


cu capul în jos şi s-a scufundat - o umbră întunecată, hrăpăreaţă sub 
apă. 

Multe feţe se întorceau spre ambarcaţiunea regală, dar puţine 
zâmbeau. Imi aminteam cum mergeam cu barja împreună cu regina 
Caterina şi toţi îşi scoteau pălăriile la trecerea noastră, femeile făceau 
reverenţe, iar copiii ne trimiteau bezele şi ne făceau cu mâna. 
Altădată exista o încredere deplină în înţelepciunea şi puterea regelui, 
în frumuseţea şi bunătatea reginei, încrederea că nimic nu putea să 
meargă prost. Dar Anne şi ambiția neamului Boleyn provocaseră o 
mare ruptură în acea unitate şi acum toţi puteau să vadă crăpăturile 
sale. Puteau să vadă că regele nu era cu nimic mai bun decât micul 
primar meschin al vreunui orăşel, care-şi dorea un singur lucru, şi 
anume să-şi asigure confortul propriu, şi că era căsătorit cu o femeie 
care cunoştea dorinţa, ambiția şi lăcomia şi tânjea să şi le satisfacă. 

Dacă Anne şi Henric se aşteptaseră ca poporul să-i ierte, trebuie să 
fi fost foarte dezamăgiţi. Poporul nu avea să-i ierte niciodată. Chiar 
dacă era practic prizonieră în  mlaştinile friguroase din 
Huntingdonshire, regina nu fusese uitată. Ba, mai mult, fiecare zi care 
nu aducea botezul unui nou moştenitor al Angliei făcea ca exilul ei să 
pară tot mai inutil. 

M-am sprijinit de umărul liniştitor al lui William şi am aţipit. După o 
vreme am auzit-o pe micuța noastră plângând şi m-am trezit: doica o 
ţinea strâns în braţe şi o alăpta. Am simţit în sânii strânşi bine în 
corsaj o durere surdă, arsura unui dor cumplit. William m-a strâns mai 
tare de mijloc, m-a sărutat pe creştet şi mi-a spus cu blândeţe: 

— E bine îngrijită. Şi nimeni nu ţi-o va lua vreodată. 

Am dat din cap a încuviinţare. Puteam porunci la orice oră din zi şi 
din noapte să mi se aducă fetiţa. Era copilul meu într-un fel în care 
ceilalţi doi nu fuseseră niciodată. N-avea niciun rost să-i spun lui 
William că vederea ochilor ei albaştri şi atenţi mă făcea să jelesc şi 
mai tare pierderea celorlalţi doi copii. Ea nu le putea lua locul, ci doar 
îmi amintea că eram mama a trei copii şi că, chiar dacă aveam un 
trupuşor cald în braţe, undeva în lume existau alţi doi copii ai mei, iar 
eu nici măcar nu ştiam unde punea capul pe pernă seara fiul meu. 

Când marele debarcader de la Hampton Court şi impunătoarele 
porţi de fier din spatele lui s-au ivit dinaintea ochilor noştri, se lăsa 
amurgul. Toboşarul a bătut încă o dată în tobe şi lucrătorii de pe chei 
s-au grăbit să pregătească totul pentru debarcarea noastră. Fanfara a 
cântat un marş scurt în onoarea stindardului regal, apoi barja a tras la 
chei şi am debarcat. William şi cu mine eram iarăşi la curte. 

Discreţi, William, fetiţa noastră şi doica au apucat-o pe cărarea ce 
ducea în sat şi m-au lăsat să intru singură în palat. El mi-a strâns scurt 
mâna înainte de-a pleca şi mi-a spus zâmbind: 


— Fii curajoasă! Şi nu uita, ea are acum nevoie de tine. Nu-ţi vinde 
prea ieftin serviciile. 

Am încuviinţat din cap, mi-am strâns mantia în jurul trupului şi m- 
am întors cu faţa spre marele palat. 

Am fost condusă înăuntru ca şi cum aş fi fost o străină şi însoţită pe 
scara cea mare ce ducea către apartamentele reginei. Când gărzile au 
deschis uşa şi am intrat, s-a lăsat o tăcere mormântală preţ de câteva 
clipe, după care s-a dezlănţuit în jurul meu o adevărată furtună de 
entuziasm feminin. Fiecare femeie din odaie mi-a atins umerii, gâtul, 
mânecile rochiei, boneta de pe cap şi a făcut remarci despre cât de 
bine arătam, ce bine îmi priau maternitatea şi aerul de la ţară şi cât 
de minunat era să mă vadă înapoi la curte. Fiecare femeie îmi era cea 
mai apropiată prietenă, cea mai dragă verişoară, puteam alege orice 
odaie de culcare doream, toate voiau să împartă camera cu mine. 
Erau atât de încântate să mă vadă revenită la curte, încât nu puteam 
decât să mă minunez că se descurcaseră atâta timp fără mine, fără ca 
vreuna din ele să-mi scrie, fără ca vreuna din ele să-i ceară vreodată 
clemenţă surorii mele în numele meu. 

Şi chiar eram măritată cu William Stafford? Şi chiar avea un conac 
la ţară? Doar unul? Dar era mare, nu? Nu? Ce ciudat! Şi aveam un 
copil? Băiat sau fată? Şi cine îi erau naşii şi protectorii? Şi cum o 
chema? Şi unde erau acum William şi copilul? La curte? Nu? O, ce 
curios! 

Am parat întrebările cu toată abilitatea de care eram în stare şi m- 
am uitat în jur după George. Nu era acolo. Regele plecase la călărie 
târziu, doar cu o mână de favoriţi, mari băutori şi călăreţi neîntrecuţi, 
şi încă nu se întorseseră. Doamnele se schimbaseră pentru cină şi 
aşteptau întoarcerea bărbaţilor. Anne se afla în odaia sa particulară, 
singură. Mi-am luat inima-n dinţi, m-am apropiat de uşă, am ciocănit, 
am apăsat clanţa şi am intrat. 

Odaia era cufundată în întuneric, singura lumină venind de la 
ferestrele ale căror obloane încă nu fuseseră trase - lumina cenuşie a 
amurgului de mai - şi de la slaba lucire pâlpâitoare a unui foc mic. 
Anne stătea în genunchi în faţa pupitrului de rugăciune, lucru care m- 
a făcut să-mi înăbuş o exclamaţie de teamă superstiţioasă. O vedeam 
pe regina Caterina îngenuncheată în acelaşi fel, rugându-se cu 
fervoare să-i conceapă un fiu soţului ei şi ca el să le întoarcă spatele 
fetelor Boleyn şi să revină la ea. Dar apoi regina fantomatică a 
dispărut şi-n locul ei am văzut-o pe Anne, sora mea, palidă şi 
încordată, cu ochii puşi pe flirt încercănaţi de oboseală. Am simţit pe 
dată că mi se umple inima de milă; am traversat odaia şi am cuprins-o 
în braţe aşa, îngenuncheată. 

— O, Anne! 


Ea s-a ridicat, m-a strâns în braţe şi şi-a lăsat capul greu pe umărul 
meu. Nu mi-a mărturisit că îi fusese dor de mine, că era teribil de 
singură la curtea aceea care-şi îndreptase atenţia în altă parte, însă 
nici nu era nevoie s-o facă. Inclinarea umerilor ei îmi spunea îndeajuns 
de limpede că, în acele zile, statutul de regină nu-i aducea prea multă 
bucurie lui Anne Boleyn. 

Am aşezat-o cu blândeţe pe un jilţ şi am luat şi eu loc, fără să-i 
aştept permisiunea, în faţa ei. 

— Te simţi bine? am întrebat-o, trecând la subiectul principal - 
unicul subiect. 

— Da. 

Buza de jos i-a tremurat puţin. Avea obrazul foarte palid şi de o 
parte şi de alta a gurii îi apăruseră câteva riduri noi. Pentru prima oară 
îi priveam faţa şi vedeam că semăna cu mama, puteam să ghicesc 
cum avea să arate la bătrâneţe. 

— Dureri? 

— Deloc. 

— Eşti foarte palidă. 

— Sunt ostenită, mi-a mărturisit. Pruncul îmi secătuieşte puterile. 

— În câte luni eşti? 

— Patru, a răspuns ea cu puterea de a-şi aminti pe dată a femeii 
care se gândeşte numai la asta. 

— Atunci te vei simţi curând mai bine. Primele trei luni sunt 
întotdeauna cele mai rele. 

Am fost cât pe ce să adaug „şi apoi ultimele trei”, dar asta nu era o 
glumă pentru Anne, care purtase doar un singur copil până în ultimele 
trei luni. 

— Regele e la palat? m-a întrebat ea. 

— Mi s-a spus că e încă la vânătoare, George e cu el. 

A dat din cap. 

— Madge e cu doamnele? 

— Da. 

— Şi flecuşteţul acela Seymour cu faţă albă? 

— Da, am răspuns, nefiindu-mi deloc greu s-o recunosc pe Jane în 
descrierea ei. 

Anne a încuviinţat. 

— Foarte bine. Cât timp niciuna din ele nu e cu el, sunt mulţumită. 

— Ar trebui să încerci să fii mulţumită oricum, am spus cu blândeţe. 
Nu vrei să ai burta plină de fiere câtă vreme pruncul e şi el acolo. 

Ea mi-a aruncat o privire scurtă şi a râs aspru. 

— O, da, foarte mulţumită. Soţul tău a venit cu tine? 

— La curte, nu. Ai spus că nu-i e îngăduit. 

— Tot mai eşti înnebunită de dragoste? Sau te-ai săturat între timp 
de el şi de mâna lui de pământ? 


— Îl iubesc şi acum. 

Nu eram dispusă să muşc momelile lui Anne. Gândul la William mă 
umplea de o asemenea linişte, încât nu voiam să mă cert cu nimeni, 
cu atât mai puţin cu o femeie atât de palidă şi de ostenită cum era 
regina din faţa mea. Ea mi-a zâmbit amar. 

— George spune că eşti singura Boleyn cu judecată. Spune că, 
dintre noi trei, tu ai făcut alegerea cea mai înţeleaptă. Nu vei fi 
niciodată bogată, dar ai un soţ care te iubeşte şi un prunc sănătos în 
leagăn. Nevasta lui George se uită la el cu aerul că ar vrea să-l 
omoare şi să-l mănânce fript, atât e de amestecată cu ură dorinţa ei, 
iar Henric intră şi iese din odaia mea sprinţar ca un fluture primăvara. 
Şi fetele alea două umblă la fel de sprinţare după el, cu plasele la 
îndemână. 

Am râs închipuindu-mi-l pe Henric, care se îngraşă tot mai tare, 
zburdând ca un fluture primăvara. 

— Nişte plase mari! m-am mulţumit să spun. 

Anne a zâmbit o clipă, apoi a râs şi ea: râsul ei familiar şi vesel. 

— Doamne sfinte, aş da orice să scap de ele! 

— Acum sunt aici. Le pot ţine eu la distanţă de tine. 

— Da, a spus ea. Şi dacă lucrurile merg prost cu mine, mă poţi 
ajuta, nu? 

— Bineînţeles. Orice s-ar întâmpla, ne ai oricând pe George şi pe 
mine alături. 

Din odaia alăturată s-au auzit zgomote: un râs răsunător 
inconfundabil - marele râs Tudor. Anne a auzit bucuria soţului ei, dar 
n-a râs. 

— Acum bănuiesc că o să vrea să cineze. 

A deschis uşa şi, chiar în clipa aceea, l-am văzut pe Henric prinzând 
un colier la gâtul lui Madge Shelton, care roşise. 

— O mică amintire, i-a spus el lui Anne. Un mic pariu câştigat de 
fata asta isteaţă. Bună seara, soţia mea. 

— Bună seara şi ţie, soţul meu, a zis Anne printre dinţi. 

Henric s-a uitat pe lângă ea şi m-a văzut. 

— O, Mary! a exclamat strălucind de încântare. Frumoasa lady 
Carey a revenit printre noi. 

l-am făcut o reverență şi l-am privit în ochi. 

— Lady Stafford, vă rog, Maiestate. M-am recăsătorit. 

Scurta sa încuviinţare din cap mi-a dovedit că-şi amintea - şi-şi 
amintea totodată zarva făcută de soţia sa, peste capul lui, când mă 
alungase de la curte. Văzând că zâmbetul nu-i pierea de pe buze şi că 
privirea caldă îi stăruia asupra feţei mele, mi-am dat seama ce 
vrăjitoare afurisită era sora mea. Ceruse şi obținuse de una singură 
exilul meu; nu fusese câtuşi de puţin voinţa regelui. El m-ar fi iertat pe 


dată. Dacă Anne n-ar fi avut nevoie de mine ca s-o ajut să-şi ascundă 
sarcina, m-ar fi lăsat pe vecie la mica mea fermă. 

— Şi aveţi un copil? m-a întrebat el. 

Nu s-a putut abţine să nu se uite repede, peste capul meu, la Anne, 
privind de la fata Boleyn cea rodnică la cea stearpă. 

— O fată, Maiestate, am răspuns, mulţumind lui Dumnezeu că nu 
era băiat. 

— William e un bărbat norocos. 

l-am zâmbit cu un aer familiar. 

— Aşa îi spun şi eu. 

Henric a râs şi a întins mâna ca să mă tragă mai aproape. 

— El nu-i aici? m-a întrebat, uitându-se la gentilomii din suita sa. 

— Nu a fost poftit... am început. 

A înţeles pe dată ce voiam să spun şi s-a întors spre soţia lui. 

— De ce nu a fost chemat sir William înapoi la curte împreună cu 
soţia lui? 

Anne nu s-a lăsat intimidată. 

— Desigur că a fost chemat. l-am invitat pe amândoi să se întoarcă 
imediat ce draga mea soră îşi primeşte binecuvântarea în biserică. 

Nu puteam decât s-o admir pentru minciuna sfruntată. N-aveam 
altceva mai bun de făcut decât să accept minciuna şi s-o folosesc cum 
puteam mai bine. 

— Dacă Maiestatea Voastră doreşte, va veni şi el mâine. Şi, dacă mi 
se îngăduie, va fi adusă şi fiica mea. 

— Curtea nu e locul potrivit pentru un bebeluş, a zis Anne sec. 

Henric s-a răstit îndată la ea. 

— Cu atât mai rău! Şi cu atât mai rău să aud asta din gura soţiei 
mele. Curtea e cel mai potrivit loc pentru un bebeluş - după cum 
credeam că ştii, tocmai tu, dintre toţi. 

— Mă gândeam la sănătatea copilului, milord, a spus Anne rece. Mă 
gândeam că ar trebui să crească la ţară. 

— Asta poate să hotărască mama ei, a zis Henric cu generozitate. 

l-am aruncat un zâmbet dulce ca mierea şi am profitat imediat de 
şansa oferită. 

— Intr-adevăr, cu voia Maiestăţii Voastre, aş vrea să-mi duc micuța 
la ţară, la Hever, vara asta. Va putea face cunoştinţă cu ceilalţi copii ai 
mei. 

— Cu fiul meu Henry, mi-a amintit Anne. 

Am ridicat spre Henric o privire fermecătoare. 

— De ce nu? a spus el. Cum doreşti, lady Stafford. 

Mi-a oferit braţul, iar eu i-am făcut o reverență şi mi-am strecurat 
mâna pe sub cotul lui. L-am privit ca şi cum ar fi fost şi acum cel mai 
chipeş prinţ din Europa, nu bărbatul gras şi chel în care se 
transformase. Linia fermă a maxilarului i se îngroşase. In creştet, 


părul era subţire şi rar. Gura ca un boboc de trandafir, care fusese 
atât de apetisantă când era tânăr, căpătase un aer bosumflat, 
răsfăţat, şi ochii jucăuşi erau aproape ascunşi de grăsimea pleoapelor 
şi de obrajii puhavi. Arăta ca un bărbat răzgâiat şi totodată nefericit. 
Un bărbat ca un copil bosumflat. 

l-am zâmbit radios, am dat capul pe spate ca să-l privesc, am râs la 
remarcile lui şi l-am făcut să râdă cu istorisirile mele despre bătutul 
untului şi făcutul brânzei, până când am ajuns la masa principală, apoi 
el s-a dus să-şi ocupe tronul de rege al Angliei, iar eu m-am dus să mă 
aşez la masa doamnelor de companie. 

Cina a durat multă vreme - curtea ajunsese la un exces de 
mâncare şi băutură. Erau douăzeci de feluri preparate din carne: 
vânat şi animale domestice, păsări şi peşte. Erau cincisprezece 
budinci diferite. Il priveam pe Henric gustând câte puţin din toate şi 
poruncind mereu să se aducă alte feluri. Anne şedea lângă el cu 
chipul ca de gheaţă, abia atingându-se de mâncare, aruncând mereu 
priviri într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi vrut să vadă de unde o 
pândea primejdia. 

După ce au fost luate farfuriile, într-un târziu, a urmat o piesă- 
mască, apoi curtea s-a pus pe dansat serios. Supravegheam cu 
atenţie uşa laterală aflată la stânga căminului, chiar şi atunci când îmi 
luam locul într-un cerc de dansatori, chiar şi în timp ce flirtam cu 
vechii prieteni de la curte. După miezul nopţii, atenţia mi-a fost 
răsplătită: uşa s-a deschis şi soţul meu, William, a intrat în sală, 
căutându-mă din priviri. 

Lumânările începuseră să scadă şi erau atât de mulţi oameni care 
dansau şi umblau de colo-colo, încât n-a fost văzut. M-am scuzat de la 
dans şi m-am îndreptat spre el; m-a tras într-o firidă ascunsă de o 
draperie. 

— lubirea mea! mi-a spus luându-mă în braţe. Parcă a trecut o 
viaţă. 

— La fel simt şi eu. Fetiţa e bine? V-aţi instalat? 

— Când am plecat, şi ea, şi doica dormeau buştean. Am găsit nişte 
odăi bune pentru ele şi pentru noi, de îndată ce poţi pleca de la curte. 

— Eu m-am descurcat chiar mai bine, i-am spus încântată. Regele 
s-a bucurat să mă vadă şi a întrebat de tine. Mâine eşti aşteptat la 
curte. Putem fi împreună aici. Şi a spus că o putem duce pe micuța 
Anne la Hever pe durata verii. 

— A cerut Anne asta pentru tine? 

Am clătinat din cap. 

— Anne e cea căreia trebuie să-i mulţumesc pentru exil. Nu m-ar fi 
lăsat nici măcar să-mi văd copiii dacă nu i-aş fi cerut-o regelui. 

William a fluierat încet. 

— Probabil că i-ai mulţumit din inimă pentru asta! 


Am clătinat iarăşi din cap. 

— N-are niciun rost să mă plâng de ceva care-i stă pur şi simplu în 
fire. 

— Şi ea ce face? 

— E acră, am spus foarte încet. Bolnavă. Şi tristă. 


Vara anului 1535 

În seara aceea George şi cu mine am stat cu Anne în odaia ei în 
timp ce se pregătea de culcare. Regele spusese că va dormi cu ea în 
noaptea aceea, aşa că s-a îmbăiat şi m-a rugat să-i perii părul. 

— Sper că ai grijă să se poarte atent, nu-i aşa? am întrebat-o cu 
teamă. E păcat că se culcă totuşi cu tine. 

George, întins pe patul ei, cu cizmele pe cuvertura fină, a râs scurt. 
Ea a întors capul. 

— Nu mă pândeşte niciun pericol de dragoste pătimaşă. 

— Ce vrei să spui? i 

— În unele nopţi nu poate s-o facă. În unele nopţi nu i se întăreşte 
deloc. E dezgustător! Trebuie să zac sub el, în vreme ce se agită, 
năduşeşte şi icneşte. Şi pe urmă se înfurie, se înfurie pe mine! De 
parcă eu aş avea vreo vină. 

— E din cauza băuturii? am întrebat-o. 

Anne a ridicat din umeri. 

— Doar îl ştii pe rege. În fiecare zi e pe jumătate beat la vremea 
serii. 

— Dacă-i spui că eşti grea... 

— Va trebui să-i spun în iunie, nu? a zis ea. Imediat ce pruncul se va 
mişca, îi voi spune. Va anula procesiunea curţii şi vom putea rămâne 
cu toţii la Hampton Court. George va trebui să se plimbe călare 
împreună cu el, să vâneze şi s-o ţină la distanţă pe Jane aia, cu faţa ei 
ca luna. 

— Nici arhanghelul Gabriel n-ar fi în stare să ţină femeile departe 
de el! a zis George cu nepăsare. Ai stabilit un model, Anne, şi vei 
ajunge să-l regreţi. Îl ţin toate la distanţă de un braţ şi-i promit cerul şi 
pământul. Era mai uşor când se purtau toate ca frumoasa Mary, aici 
de faţă - acceptau o mică tăvăleală şi primeau în schimb vreo două 
conace. 

— Cred că tu te-ai ales cu conacele, am spus cu asprime. Şi tata. Şi 
William Carey. Din câte mi-amintesc, eu m-am ales doar cu o pereche 
de mănuşi brodate şi cu un colier de perle. 

— Şi cu o corabie botezată cu numele tău şi cu un cal, a intervenit 
Anne invidioasă cu memoria ei fidelă. Şi nenumărate rochii şi cu un 
pat nou. 

George a râs. 

— Anne, ţii un inventar atât de amănunţit de parcă ai fi valet al 
casei! 


A întins mâna şi a tras-o pe pat, cu capul pe pernă, lângă el. l-am 
privit - intimi ca doi gemeni, întinşi alături pe marele pat al Angliei. 

— Eu plec, am spus scurt. 

— Fugi la sir Nimeni! mi-a aruncat Anne peste umăr. 

Apoi a tras perdelele cu broderii bogate ale patului, ca să fie feriţi 
de privirea mea. 


William mă aştepta în grădină, privind spre fluviu, întunecat la faţă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-a arestat pe Fisher, a spus el. Nu credeam că va îndrăzni. 

— Episcopul Fisher? 

— Credeam că episcopul are parte de o viaţă vrăjită. Henric l-a 
îndrăgit totdeauna şi se părea că avea voie s-o apere pe regina 
Caterina şi să scape neatins. Loialitatea lui faţă de ea a fost neclintită. 
Caterina îl va plânge. 

— Dar nu i se va întâmpla altceva în afară de faptul că va fi ţinut în 
Turn vreo săptămână, nu-i aşa? lar apoi va fi iertat sau ce se va 
petrece cu el? 

— Depinde ce i se va cere. Sunt sigur că nu va depune jurământul 
de succesiune. Nu poate spune că Elisabeta e moştenitoare în locul 
Mariei, a scris o duzină de cărţi şi a ţinut un milion de predici în 
apărarea căsătoriei lor, n-o poate dezmoşteni pe fiica ei! 

— Înseamnă că va rămâne acolo. 

— Cred că da, a întărit William. 

M-am apropiat mai mult şi i-am pus mâna pe braţ. 

— De ce eşti aşa de îngrijorat? Va avea cărţile şi lucrurile sale, 
prietenii îl vor vizita. Va fi eliberat la sfârşitul verii. 

William s-a întors cu spatele spre fluviu şi mi-a luat mâinile într-ale 
sale. 

— Eram de faţă când Henric a poruncit să fie trimis în Turn. Asculta 
liturghia şi-şi făcea treburile. Gândeşte-te, Mary: asculta liturghia când 
a poruncit ca un episcop să fie închis în Turn. 

— Şi-a făcut mereu treburile ascultând liturghia. Asta nu înseamnă 
nimic. 

Nu voiam să recunosc câtă dreptate avea soţul meu. 

— Acestea sunt legile lui Henric, a spus el ţinându-mi mâinile fără 
să-mi dea drumul. Jurământul de succesiune, apoi legea supremaţiei 
şi legea trădării. Nu sunt legile împământenite. Sunt legile lui Henric, 
care întind o capcană menită să-i prindă pe toţi duşmanii lui, iar Fisher 
şi More au căzut în ea. 

— Doar nu-i va decapita, am spus îngăduitoare. Zău aşa, William! 
Unul dintre ei e cel mai respectat om al Bisericii din toată ţara, iar 
celălalt a fost lord cancelar. Nu va îndrăzni să-i decapiteze. 


— Dacă îndrăzneşte să-i judece pentru trădare, niciunul din noi nu 
se mai află în siguranţă. 

— De ce? am întrebat, dându-mi seama că vorbeam în şoaptă, la fel 
ca şi el. 

— Pentru că astfel va înţelege că Papa nu-şi apără supuşii. Că 
bărbaţii şi femeile Angliei nu se ridică împotriva tiraniei. Că nimeni nu 
e îndeajuns de bine văzut sau nu are legături îndeajuns de înalte ca să 
nu poată fi arestat după legea cea nouă concepută de el. Cât timp 
crezi că va mai rămâne liberă regina Caterina după întemnițarea 
sfetnicului ei? 

Mi-am retras mâinile din ale lui. 

— Nu vreau să ascult aşa ceva. Asta înseamnă să ne temem de 
umbre. Bunicul meu Howard a fost închis în turn pentru trădare şi a 
ieşit de-acolo zâmbind. Henric nu-l va executa pe Thomas More, ţine 
foarte mult la el! Poate că acum sunt în conflict, însă More i-a fost cel 
mai bun prieten şi cea mai mare bucurie. 

— Dar unchiul tău Buckingham? 

— Asta a fost altceva. Era vinovat. 

Soţul meu mi-a dat drumul şi s-a întors iarăşi cu faţa spre fluviu, 
spunând doar: 

— Vom vedea. Să dea Dumnezeu ca tu să ai dreptate şi eu să mă 
înşel. 


Rugăciunile noastre au rămas fără răspuns. Henric a făcut lucrul pe 
care, îmi închipuiam eu, nu se va gândi niciodată să-l facă. l-a trimis 
pe episcopul Fisher şi pe sir Thomas More în faţa tribunalului pentru 
afirmaţia că regina Caterina fusese cu adevărat căsătorită cu el. l-a 
lăsat să-şi rişte viaţa declarând că el nu era conducătorul Bisericii, că 
nu era un papă englez. Şi cei doi, oameni fără cea mai mică pată pe 
conştiinţă, doi dintre cei mai buni oameni din Anglia, au urcat pe 
eşafod şi şi-au pus capetele pe butuc, de parcă ar fi fost cei mai 
infami trădători. 

Zilele din iunie, când au murit Fisher şi apoi More, au fost zile foarte 
tăcute la curte. Toţi simțeau că lumea devenise mai primejdioasă. 
Dacă episcopul Fisher putea fi decapitat, dacă Thomas More putea fi 
târât la eşafod, cine se mai putea considera în siguranţă? 


George şi cu mine aşteptam tot mai nerăbdători ca pruncul lui Anne 
să mişte în pântec, astfel încât ea să-i poată spune regelui că era 
grea, dar am ajuns la jumătatea lui iunie şi tot nu se întâmplase nimic. 

— Se poate să fi socotit greşit? am întrebat-o. 

— Cât de mari sunt şansele? a zis. Nu e ăsta singurul lucru la care 
mă gândesc? 

— Se poate să se mişte atât de încet, încât să nu simţi? 


— Tu să-mi spui. Tu eşti scroafa care e mereu cu burta la gură. Se 
poate? 

— Nu ştiu. 

— Ba da, ştii. 

Gura ei mică avea buzele strânse într-o linie subţire şi amară. 

— Ştim amândouă. Ştim ce s-a întâmplat. A murit înăuntru. Au 
trecut de-acum cinci luni şi nu sunt mai mare decât la trei. A murit în 
pântecul meu. 

Am privit-o îngrozită. 

— Trebuie să te vadă un doctor! 

Anne a pocnit din degete sub nasul meu. 

— Mai degrabă accept să mă vadă însuşi diavolul! Dacă Henric află 
că port în pântec un prunc mort, nu se mai apropie de mine niciodată. 

— O să te îmbolnăvească! am prevenit-o. 

A râs - un râs strident şi amar. 

— O să mă omoare oricum, într-un fel sau altul. Căci, dacă scap o 
vorbă cum că e al doilea prunc pe care nu l-am putut purta până la 
capăt, voi fi dată la o parte şi ruinată. Ce să fac? 

— Mă duc chiar eu la o moaşă şi o întreb dacă poţi lua ceva ca să 
scapi de el. 

— Ai face bine să te asiguri că nu ştie că-i pentru mine, a zis Anne 
sec. O vorbă dacă se află despre povestea asta, Mary, sunt pierdută. 

— Ştiu, am spus posomorâtă. Îl iau pe George cu mine ca să mă 
ajute. 


În seara aceea, înainte de cină, am pornit amândoi pe fluviu în jos. 
Ne ducea un barcagiu - nu voiam să mergem cu marea barcă a 
familiei. George cunoştea o baie publică pentru femei uşoare. In 
apropierea ei locuia o femeie despre care se spunea că ştie să facă 
farmece, să oprească o sarcină, să blesteme o cireada de vaci sau să 
facă păstrăvul de râu să muşte. Geamurile imense ale băii dădeau 
spre apă; în fiecare fereastră era aşezată o lumânare, iar femeile 
stăteau pe jumătate despuiate în jurul ei, ca să poată fi văzute dinspre 
fluviu. George şi-a înfundat pălăria pe ochi, iar eu mi-am tras mai bine 
gluga mantiei. Barca s-a oprit lângă micul debarcader; nu le-am luat 
în seamă pe fetele care se aplecau pe ferestrele de deasupra noastră 
şi gângureau la George. 

— Aşteaptă aici, i-a poruncit el barcagiului. 

Am urcat treptele ude şi alunecoase. M-a luat de braţ şi m-a 
călăuzit pe pavajul murdar al străzii, până la casa din colţ. A bătut la 
uşă, iar când aceasta s-a deschis fără zgomot, s-a tras înapoi şi m-a 
lăsat să intru singură. Am şovăit în prag, scrutând întunericul cu 
privirea. 

— Du-te, mi-a spus George. 


Un brânci neaşteptat în şale m-a prevenit că n-avea dispoziţia 
necesară pentru întârzieri. 

— Hai, du-te! Trebuie să-i facem rost de leacul ăla. 

Am încuviinţat şi am intrat. M-am trezit într-o odaie mică, plină de 
fum de la focul leneş ce ardea în cămin, întreţinut doar cu nişte resturi 
de lemn aduse de apă. Singurele mobile erau o masă mică din lemn şi 
două scaune. La masă şedea femeia: o bătrână adusă de spate şi 
încărunţită, cu un chip atotştiutor brăzdat de riduri şi nişte ochi de un 
albastru intens care vedeau totul. Surâsul pe care mi l-a aruncat i-a 
scos la iveală dinţii înnegriţi. 

— O doamnă de la curte, a remarcat ea, cercetându-mi mantia şi 
rochia bogată ce se întrezărea vag prin deschizătura acesteia. 

Am pus pe masă un ban de argint, spunând sec: 

— Asta e pentru tăcerea ta. 

Femeia a râs. 

— N-o să-ţi fiu de prea mare ajutor dacă tac. 

— Am nevoie de ajutor. 

— Vrei să faci pe cineva să te iubească? Vrei moartea cuiva? 

Privirea ei luminoasă m-a cercetat cu aerul că voia să ştie totul 
despre mine. A zâmbit iarăşi larg. 

— Nici una, nici cealaltă, am răspuns. 

— Atunci necazuri cu un prunc. 

Am tras un scaun spre mine şi m-am aşezat, gândindu-mă la 
împărţirea simplă a lumii: dragoste, moarte şi naşterea copiilor. 

— Nu am venit pentru mine, ci pentru prietena mea. 

A chicotit încântată. 

— Parcă nu aşa e întotdeauna! 

— A rămas grea, dar acum e în luna a cincea şi pruncul nu creşte şi 
nu mişcă. 

Bătrâna a arătat pe dată un viu interes. 

— Ea ce spune? 

— Crede că e mort. 

— Se face mai voinică? 

— Nu. Nu-i mai mare decât era acum două luni. 

— Are greţuri dimineaţa, o dor sânii? 

— Acum nu. 

Femeia a dat din cap. 

— A sângerat? 

— Nu. 

— S-ar zice că pruncul e mort. Ar fi bine să mă duci la ea ca să mă 
conving. 

— Asta nu se poate. E foarte bine păzită. 

A râs scurt. 

— Nu ti-ar veni să crezi în ce case am pus piciorul! 


— Nu se poate s-o vezi. 

— Atunci n-avem altă alegere decât să riscăm. Pot să-ţi dau o 
băutură; o s-o facă să-i fie grozav de rău şi pruncul o să iasă. 

Am încuviinţat nerăbdătoare, însă femeia a ridicat mâna. 

— Şi dacă prietena ta s-a înşelat? Dacă are în pântec un prunc viu? 
Care doar se odihneşte o vreme? Stă potolit? 

M-am uitat nedumerită la ea. 

— Dacă-i aşa, ce se întâmplă? 

— II omori, a spus ea simplu. Şi asta ne face pe toate trei să 
devenim nişte criminale - pe tine, pe ea şi pe mine. Poţi trăi cu aşa 
ceva? 

Am clătinat încet din cap. 

— Dumnezeule, nu! am spus gândindu-mă la ce s-ar întâmpla cu 
mine şi cu ai mei dacă ar afla cineva că i-am dat reginei o licoare ca s- 
o fac să avorteze un prinţ. 

M-am ridicat şi m-am îndepărtat de masă, vrând să privesc pe 
fereastră fluviul cenuşiu şi rece. Am invocat în minte imaginea lui 
Anne aşa cum o văzusem la începutul acestei sarcini - faţa mai plină 
de culoare şi sânii umflaţi -, apoi aşa cum era acum: palidă, sleită de 
puteri, uscată parcă. 

— Dă-mi băutura. Poate să hotărască ea dacă s-o ia sau nu. 

Femeia s-a ridicat de pe scaun şi s-a îndreptat, cu un pas legănat, 
spre fundul odăii. 

— Te costă trei şilingi. 

N-am făcut niciun comentariu despre preţul absurd de mare, ci doar 
am pus în tăcere monedele de argint pe masa unsuroasă. Ea le-a 
înşfăcat rapid şi, pe neaşteptate, a spus: 

— Nu de băutură ar trebui să te temi, ci de tăiş. 

Am simţit un fior rece, ca şi cum pâcla cenuşie de pe apă mi-ar fi 
urcat încet pe şira spinării, pe sub veşminte. 

— Ce vrei să spui? 

Femeia a scuturat din cap, de parcă ar fi aţipit o clipă. 

— Eu? Nimic. Dacă vorbele mele înseamnă ceva pentru tine, 
chibzuieşte bine la ele. Dacă nu înseamnă nimic, nu înseamnă nimic. 
Dă-le uitării. 

Am aşteptat o clipă, în caz că ar fi vrut să adauge ceva, dar văzând 
că tace, am deschis uşa şi m-am strecurat afară din odaie. 


George mă aştepta, cu braţele încrucişate la piept. Mi-a oferit braţul 
în tăcere şi am coborât grăbiţi treptele verzi şi alunecoase până la 
barca legănată uşor de apă. Am făcut drumul de întoarcere fără să 
vorbim, uitându-ne la barcagiul care vâslea împotriva curentului. 
După ce am coborât pe debarcaderul de la palat, i-am spus cu 
gravitate lui George: 


— Trebuie să ştii două lucruri: unu, că dacă pruncul nu e mort, 
băutura îl va ucide şi-l vom avea pe conştiinţă. 

— Există vreun mod de-a afla dacă e băiat înainte s-o bea? 

Mi-a venit să-l înjur pentru că nu se gândea decât la unul şi acelaşi 
lucru. 

— Nimeni nu poate afla asta. 

El a dat din cap. 

— Şi celălalt lucru? 

— Celălalt lucru pe care mi l-a spus femeia a fost că nu de băutură 
trebuie să ne temem, ci de tăiş. 

— Ce fel de tăiş? 

— N-a zis. 

— De sabie? De brici de ras? De securea călăului? 

Am ridicat din umeri. 

— Suntem din familia Boleyn, a spus George simplu. Când îţi 
petreci viaţa în umbra tronului, te temi mereu de tăiş. Hai să trecem 
întâi de seara asta. Să-i dăm băutura şi să vedem ce se întâmplă. 


Anne a mers la cină ca o regină: cu capul sus şi cu zâmbetul pe 
buze, chiar dacă palidă şi trasă la faţă. S-a aşezat lângă Henric pe 
jilţul ei, doar cu o idee mai puţin măreț ca al lui, şi a sporovăit cu el, l- 
a măgulit şi l-a vrăjit aşa cum era în stare s-o facă chiar şi acum. Ori 
de câte ori se oprea, fie şi pentru o clipă, din râul de vorbe spirituale, 
ochii lui începeau să rătăcească prin încăpere şi se opreau asupra 
doamnelor de companie, aşezate la masa lor, uitându-se poate la 
Madge Shelton, poate la Jane Seymour, ba o dată mi-a zâmbit şi mie, 
cald, meditativ. Anne se prefăcea că nu vede nimic; îl asalta cu 
întrebări despre vânătoarea la care fusese, îi lăuda sănătatea. Alegea 
cele mai bune bucăţi din felurile de pe masa regală şi le aşeza pe 
farfuria lui deja încărcată. Era întru totul Anne, cu fiecare rotire a 
capului şi fiecare privire fugară şi provocatoare aruncată pe sub gene, 
dar farmecul ei hotărât avea ceva ce-mi amintea de femeia care 
şezuse pe acel jilţ înaintea ei şi care încercase să nu observe că 
atenţia soţului ei se îndrepta în altă parte. 

După cină, regele a spus că avea nişte treburi de făcut; ştiam toţi 
că avea să tragă o beţie pe cinste cu prietenii săi cei mai apropiaţi. 

— Aş face bine să mă duc cu el, a zis George. Tu ai grijă să ia 
doctoria şi stai cu ea, bine? 

— Am să dorm în odaia ei în seara asta. Femeia spunea că o s-o 
facă să-i fie cumplit de rău. 

El a încuviinţat, a strâns din buze, s-a întors şi a pornit-o pe urmele 
regelui. 

Anne le-a spus doamnelor ei că o durea capul şi că voia să se culce 
devreme. Le-am lăsat în sala de primire, cosând cămăşi pentru săraci. 


Când le-am urat noapte bună lucrau cu mare hărnicie, dar ştiam că, 
după ce aveam să închidem uşa în urma noastră, avea să urmeze 
obişnuitul noian de bârfe fără sfârşit. 

Anne s-a îmbrăcat în cămaşă de noapte şi mi-a întins pieptănul 
pentru păduchi, spunându-mi fără pic de politeţe: 

— Ai putea foarte bine să faci ceva util cât aşteptăm. 

Am pus sticluţa pe masă. 

— Toarnă-mi, 

Flaconul de culoare închisă, cu dop din sticlă avea ceva care-mi 
stârnea repulsia. 

— Nu. Trebuie să fie fapta ta şi numai a ta. 

Anne a ridicat din umeri ca un jucător care măreşte miza, deşi are 
buzunarele goale şi a turnat băutura într-un pocal din aur. L-a ridicat 
spre mine într-un toast batjocoritor, a dat capul pe spate şi a băut 
licoarea. l-am văzut gâtul încordându-se când s-a forţat să înghită cele 
trei guri mari de lichid. A trântit apoi pocalul pe masă şi mi-a zâmbit - 
un zâmbet sălbatic şi sfidător. 

— Gata. Să dea Domnul să lucreze uşor. 

Ne-am pus pe aşteptat; am pieptănat-o, iar ceva mai târziu, Anne a 
spus: 

— Am face bine să ne culcăm. Nu se întâmplă nimic. 

Ne-am ghemuit în pat, aşa cum făceam pe vremuri, când dormeam 
împreună, şi ne-am trezit la scurt timp după ce s-a luminat de ziuă. 
Anne nu simţea nicio durere. 

— N-a mers, a zis ea. 

Nutream o mică speranţă prostească: aceea că pruncul se luptase, 
că era un prunc viu - poate mic, poate fragil, dar care se luptase şi 
rămăsese în viaţă, în ciuda otrăvii. 

— Mă duc în patul meu, dacă n-ai nevoie de mine, am spus, 

— A, da! Fugi la sir Nimeni şi trage o tăvăleală năduşită, de ce nu? 

N-am răspuns imediat. Cunoşteam bine acea nuanţă de invidie din 
vocea surorii mele; pentru mine, era cea mai dulce muzică. 

— Dar tu eşti regină. 

— Da. lar tu eşti lady Nimeni. 

— Asta a fost alegerea mea, am spus zâmbind şi am ieşit din odaie 
înainte ca ea să poată avea ultima replică. 


Nu s-a întâmplat nimic toată ziua. George şi cu mine am vegheat-o 
pe Anne de parcă ar fi fost copilul nostru, dar, cu toate că era palidă şi 
se plângea de arşiţa soarelui puternic de iunie, nu s-a întâmplat nimic. 
Regele şi-a petrecut dimineaţa cu treburi, primind solicitanţi care se 
grăbeau să-l prindă înainte să plece curtea în procesiune. 

— Cum e? am întrebat-o pe Anne în timp ce se îmbrăca pentru cină. 

— Nimic. Mâine va trebui să te duci iar la ea. 


Pe la miezul nopţii, am băgat-o pe Anne în pat şi apoi m-am dus în 
odăile mele. William moţăia când am intrat, dar, văzându-mă, s-a dat 
jos din pat şi mi-a desfăcut şireturile, tot atât de duios şi de priceput 
ca o cameristă de nădejde. Am râs de expresia concentrată cu care 
mi-a desfăcut fusta în talie şi apoi a lărgit-o ca s-o pot scoate de pe 
mine, iar când a început să-mi maseze cutele adânci lăsate în piele de 
balenele corsetului, am oftat de plăcere. 

— E mai bine? m-a întrebat. 

— Intotdeauna e mai bine când sunt cu tine, am răspuns simplu. 

M-a luat de mână şi m-a dus în pat. Mi-am scos juponul şi m-am 
strecurat între cearşafurile calde. Trupul lui fierbinte, uscat, familiar 
m-a înlănţuit pe dată, m-a învăluit, mirosul lui m-a ameţit, atingerea 
piciorului său gol, furişat între coapsele mele m-a aţâţat, pieptul lui 
cald, lipit de sânii mei rotunzi m-a făcut să surâd de plăcere, iar 
sărutul lui mi-a desfăcut buzele. 

Pe la două dimineaţa, când afară era încă beznă, ne-a trezit cea 
mai uşoară zgârietură la uşă. William a sărit din pat într-o clipă, cu 
pumnalul în mână. 

— Cine-i acolo? 

— George. Am nevoie de Mary. 

William a înjurat încet, şi-a aruncat o mantie pe umeri, mi-a întins 
cămaşa de noapte şi a deschis uşa. 

— E vorba de regină? a întrebat el. 

George a clătinat din cap. Nu suporta să dezvăluie altui bărbat 
tainele noastre de familie. S-a uitat pe lângă William, spre mine. 

— Vino, Mary. 

William s-a retras din faţa uşii, ţinându-şi în frâu mânia pricinuită de 
faptul că fratele meu îmi poruncea să ies chiar din patul conjugal. Mi- 
am tras cămaşa de noapte pe mine şi am întins mâna după veşminte. 

— N-avem vreme! mi-a strigat George mânios. Vino. 

— Nu iese pe jumătate dezbrăcată din odaia asta, a spus sec 
William. 

Preţ de o clipă, George s-a oprit să cerceteze expresia belicoasă de 
pe faţa soţului meu, apoi a zâmbit cu zâmbetul lui fermecător de 
Boleyn şi a spus cu blândeţe: 

— Mary are treabă de făcut. Sunt chestiuni de familie, William. Las- 
o să plece. Mă îngrijesc eu să nu păţească nimic. Dar trebuie să vină 
acum. 

William şi-a scos mantia care-i acoperea umerii goi, m-a înfăşurat în 
ea şi m-a sărutat repede pe frunte, în treacăt. George m-a înşfăcat de 
mână şi m-a tras după el, în fugă, spre odaia de culcare a lui Anne. 

Stătea pe podea în faţa focului, cu braţele în jurul trupului, de parcă 
s-ar fi îmbrăţişat singură. Pe jos, lângă ea, se afla o bocceluţă de 
pânză pătată de sânge. Când am deschis uşa, a ridicat privirea printre 


şuviţele de păr care-i acopereau faţa, apoi a întors iarăşi capul, ca şi 
cum n-ar fi avut nimic de spus. 

— Anne? am şoptit. 

Am traversat odaia şi m-am aşezat lângă ea. l-am cuprins 
şovăielnic umerii ţepeni cu braţul. Ea nici nu s-a sprijinit de mine, ca s- 
o alin, nici nu m-a respins. Era tot atât de rigidă ca un butuc. M-am 
uitat la tragicul pacheţel. 

— Acela a fost pruncul tău? 

— S-a întâmplat aproape fără durere, a spus ea printre dinţi. Şi atât 
de rapid, că totul s-a terminat în câteva clipe. Am simţit o răscolire în 
burtă, de parcă aş fi avut nevoie să mă uşurez, m-am ridicat din pat 
să mă duc la oală şi în câteva clipe s-a terminat totul. Era mort. N-a 
curs sânge aproape deloc. Cred că era mort de luni de zile. A fost o 
pierdere de vreme. Toată povestea. O pierdere de vreme. 

M-am întors spre George. 

— Trebuie să te descotoroseşti de el. 

El părea îngrozit. 

— Cum? 

— Ingroapă-l. Scapă cumva de el. Nu se poate ca asta să se fi 
întâmplat. Toată povestea asta nu trebuie să se fi întâmplat. 

Anne şi-a strecurat în păr degetele albe, împodobite cu inele şi a 
început să tragă de el. 

— Da, a zis ea cu voce goală. Nu s-a întâmplat. La fel ca data 
trecută. La fel ca data viitoare. Nimic nu se întâmplă, niciodată. 

George s-a dus să ridice bocceaua, dar s-a oprit. Nu se simţea în 
stare s-o atingă. 

— Am să iau o mantie. 

l-am făcut semn spre unul dintre cuferele cu veşminte înşirate de-a 
lungul pereţilor. L-a deschis. Mirosul plăcut, de levănţică şi pelin, a 
umplut odaia. George a scos o mantie de culoare închisă. 

— Nu aceea! s-a răstit Anne. Are garnitură de hermină adevărată. 

Absurditatea cuvintelor ei l-a făcut să tresară, dar a scos altă 
mantie şi a aruncat-o peste mica formă de pe jos. Era atât de 
minusculă, încât parcă n-ar fi existat, nici chiar după ce George a 
învelit-o în mantie şi-a îndesat-o sub braţ. 

— Nu ştiu unde să sap, mi-a spus încet, supraveghind-o în acelaşi 
timp pe Anne. 

Ea continua să se tragă de păr, ca şi cum ar fi vrut să simtă durere. 

— Du-te şi întreabă-l pe William, i-am zis, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu pentru bărbatul meu, care avea să ne salveze pe toţi trei 
din situaţia cumplită în care ne aflam. Te ajută el. 

Anne a scos un geamăt slab de durere. 

— Nu trebuie să ştie nimeni! 

l-am făcut semn lui George. 


— Du-te! 

El a ieşit din odaie. Bocceluţa de sub braţul lui era atât de mică, 
încât ar fi putut să conţină o carte, înfăşurată în pelerină ca să fie 
apărată de umezeală. 

De îndată ce uşa s-a închis, m-am întors la Anne. Aşternutul era 
pătat, aşa că l-am tras de pe pat şi am scos şi cămaşa de noapte de 
pe ea. Le-am sfâşiat şi m-am apucat să le ard în cămin. Am tras pe ea 
o cămaşă curată şi am încurajat-o să se urce din nou în pat şi să se 
bage sub pături. Era albă ca o moartă şi clănţănea tare din dinţi, 
micuță,  împuţinată sub păturile groase, parcă înăbuşită de 
baldachinul cu broderie bogată şi de perdelele patului mare, cu patru 
stâlpi. 

— Îți aduc nişte vin cald. 

In sala de primire era un urcior cu vin; l-am dus în odaia ei şi am 
pus în el vătraiul încins. Am adăugat şi puţin brandy, ca măsură de 
prevedere, apoi am turnat totul în pocalul ei de aur. l-am sprijinit 
umerii şi am ajutat-o să bea. S-a oprit din tremurat, dar a rămas la fel 
de palidă ca moartea. 

— Dormi. Rămân cu tine în noaptea asta. 

Am ridicat păturile şi m-am strecurat lângă ea, cuprinzând-o în 
braţe ca să-i fie cald. Trupul ei uşor, cu pântecul din nou plat, era tot 
atât de mic ca al unui copil. Am simţit cum pânza cămăşii mele de 
noapte devine tot mai udă pe umăr şi mi-am dat seama că plângea în 
tăcere, lacrimile revărsându-se pe sub pleoapele ei închise. 

— Dormi, am spus din nou, neajutorată. In noaptea asta nu mai 
putem face nimic. Dormi, Anne. 

Ea n-a deschis ochii, ci doar a şoptit: 

— Voi dormi. Şi mă voi ruga la Dumnezeu să nu mă mai trezesc. 


Fireşte că s-a trezit dimineaţă. S-a trezit, a cerut să i se 
pregătească baia şi a pus să i se umple albia cu apă insuportabil de 
fierbinte, de parcă ar fi vrut să opărească durerea din mintea şi din 
trupul ei şi, astfel, să scape de ea. Stând în picioare în albie, s-a frecat 
zdravăn pe tot corpul, apoi s-a cufundat în clăbuci şi le-a poruncit 
servitoarelor să mai aduci un urcior cu apă fierbinte şi apoi încă unul. 
Regele i-a trimis vorbă că va merge la liturghia de dimineaţă, iar Anne 
i-a răspuns că-l va vedea la micul dejun şi că va asculta liturghia în 
odaia de culcare. M-a rugat să aduc săpunul şi o bucata de pânză 
aspră de in şi să-i frec spatele până se înroşeşte. Şi-a spălat părul şi l- 
a legat în creştet cât a stat la înmuiat în apa clocotită. Pielea i se 
făcuse roşie ca racul, căci ceruse încă un urcior cu apă fierbinte. Apoi 
a poruncit să i se aducă nişte cearşafuri calde, în care să se înfăşoare 
la ieşirea din baie. 


S-a aşezat în faţa focului să se usuce şi a pus să i se scoată cele 
mai bune rochii, ca să se hotărască ce va purta în ziua aceea şi ce va 
lua cu ea în procesiunea curţii. Am rămas în fundul odăii, privind-o şi 
întrebându-mă ce însemna acel cumplit botez în apă clocotită, ce-i 
spunea această paradă a bogăției. A fost îmbrăcată şi şi-a strâns tare 
şireturile, aşa încât corsajul să-i transforme sânii în două rotunjimi 
dureros de ademenitoare acolo unde rochia lăsa să i se vadă pielea 
albă. Părul negru, lucios era dezvelit de boneta dată pe spate, 
degetele lungi erau încărcate cu inele, la gât purta colierul ei preferat 
de perle, cu B-ul de aur, de la Boleyn; înainte de-a ieşi din odaie s-a 
oprit să se privească în oglindă şi să-i ofere propriei imagini reflectate 
acel mic surâs atotştiutor şi seducător. 

— Acum te simţi mai bine? am întrebat-o, ieşind în sfârşit din 
ungherul meu. 

Rotirea ei bruscă a făcut mătasea bogată a rochiei să fluture şi 
diamantele încrustate să sclipească în lumina puternică. 

— Bien sûr! De ce nu? De ce nu? 

— Nu există absolut niciun motiv. 

Mi-am dat seama că-mi doream să ies cu spatele din odaia ei, nu 
din respectul pe care-i plăcea lui Anne să-i fie arătat, ci din cauza 
sentimentului că toate astea erau prea mult pentru mine. Nu voiam să 
fiu cu Anne când era toată numai strălucire şi duritate. Când o 
vedeam aşa, tânjeam după simplitatea şi blândeţea lui William şi după 
lumea în care lucrurile erau aşa cum păreau. 


L-am găsit acolo unde mă aşteptam: la plimbare pe malul apei, 
ţinând-o pe fetiţa noastră în braţe. 

— Am trimis doica să dejuneze, a zis el, dându-mi copilul. 

Mi-am lipit faţa de creştetul capului ei şi am simţit micul puls 
bătând uşor lângă obrazul meu. Am tras în piept mirosul dulce de 
bebeluş, închizând ochii de plăcere. William mi-a cuprins mijlocul cu 
braţul şi m-a ţinut strâns. 

M-am odihnit aşa câteva clipe, savurând atingerea lui, căldura 
fetiţei mele lipite de mine, savurând ţipetele pescăruşilor în aer şi 
căldura soarelui pe faţa mea, apoi am pornit încet, unul lângă altul, pe 
cărarea ce mergea de-a lungul apei. 

— Cum se simte regina în dimineaţa asta? 

— Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Şi aici se încheie 
totul. 

El a dat din cap şi a spus şovăitor: 

— Mă gândeam doar la un singur lucru. Nu vreau să jignesc pe 
nimeni, dar... 

— Ce-i? 

— Ce e în neregulă cu ea de nu poate purta un prunc? 


— A avut-o pe Elisabeta. 

— Şi de-atunci încoace? 

M-am uitat la el printre pleoapele îngustate. 

— La ce te gândeşti? 

— Doar la ceea ce s-ar gândi oricine ar şti ceea ce ştiu eu. 

— Şi la ce s-ar gândi oricine? am întrebat pe un ton uşor tăios. 

— Ştii bine la ce. 

— Spune-mi tu. 

El a chicotit stânjenit. 

— Nu şi dacă te încrunţi aşa la mine, arăţi ca unchiul tău. Mă faci 
să-mi tremure nădragii pe mine. 

Vorbele lui m-au făcut să râd şi am clătinat din cap. 

— Bine, nu mă mai încrunt. Dar spune mai departe. La ce-ar gândi 
oricine? La ce te gândeşti şi încerci să treci sub tăcere? 

— Lumea ar spune că un păcat îi apasă sufletul, vreo lucrătură cu 
diavolul sau vreo vrăjitorie, a zis el sec. Nu mă certa, Mary. Până şi tu 
ai spune asta. Mă gândeam că ar putea să se spovedească sau să 
facă un pelerinaj sau să-şi spele cumva conştiinţa. Nu ştiu, de unde aş 
putea şti? Nici măcar nu vreau să ştiu. Dar trebuie să fi făcut ceva 
îngrozitor de greşit, nu? 

M-am răsucit pe călcâie şi m-am îndepărtat încet. William m-a ajuns 
din urmă. 

— Sunt sigur că te întrebi... 

Am clătinat din cap şi am spus cu hotărâre: 

— Niciodată! Nu ştiu nici măcar jumătate din lucrurile pe care le-a 
făcut ca să devină regină. N-am habar ce ar face ca să conceapă un 
fiu. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu. 

Am păşit câteva clipe în tăcere. William mi-a aruncat o privire. 

— Dacă nu va avea ea însăşi un fiu, îl va păstra pe-al tău, a zis el, 
ştiind încotro mi se îndreptau gândurile. 


Curtea urma să pornească în călătorie într-o săptămână, iar eu 
puteam să-mi vizitez copiii imediat ce plecau toţi ceilalţi. In emoția şi 
haosul împachetatului şi al organizării procesiunii anuale, umblam ca 
un saltimbanc pe coji întregi de ouă, temându-mă să nu cumva să fac 
ceva care să stârnească furia reginei împotriva mea. 

Norocul a fost de partea mea, Anne şi-a ţinut firea aprigă în frâu. 
William şi cu mine am făcut cu mâna suitei regale ce pornea spre sud, 
către cele mai înstărite oraşe şi către marile reşedinţe pe care le 
ofereau ţinuturile Sussex, Hampshire, Wiltshire şi Dorset. Anne era 
îmbrăcată sclipitor, în alb şi auriu, iar Henric, alături de ea, rămânea 
un rege măreț, mai cu seamă pe un cal cu crupa lată. Anne îşi strunea 
iapa să meargă la fel de aproape de el ca întotdeauna, aşa cum 
călăriseră mereu în acele veri, cu doar doi-trei ani în urmă, când el era 


înnebunit după ea, iar ea îşi dădea seama că se afla la un pas de 
premiul dorit. 

Se pricepea şi acum să-l facă să se întoarcă spre ea ca s-o asculte 
sau să-l facă să râdă. Se pricepea şi acum să meargă în fruntea curţii 
de parcă ar fi fost o fetişcană ieşită la o plimbare călare de plăcere, 
într-o zi de vară. Nimeni nu ştia cât o costa pe Anne să iasă călare, să 
strălucească pentru rege şi să le facă semn cu mâna oamenilor de pe 
marginea drumului, care o priveau lung, cu o vie curiozitate, dar fără 
pic de dragoste. Nimeni n-avea să ştie vreodată. 

William şi cu mine am rămas pe loc, făcând cu mâna, până când nu 
i-am mai văzut, apoi ne-am dus după doică şi după fetiţa noastră. De 
îndată ce ultima din sutele de căruţe care ieşeau din curtea grajdurilor 
avea s-o apuce pe West Road, noi aveam să pornim spre sud, către 
Kent, către Hever, ca să petrecem vara împreună cu copiii mei. 


Plănuisem acel moment şi mă rugasem în genunchi pentru el în 
fiecare seară, timp de un an. Slavă Domnului că bârfa de la curte nu 
ajunsese atât de departe, până în Kent, astfel încât copiii mei să afle 
cu ce greutăţi ne confruntaserăm, ca familie. Li se îngăduise să 
primească scrisorile mele, în care le spuneam că mă căsătorisem cu 
William şi că aşteptam un copil. Li se spusese că născusem o fetiţă şi 
că, aşadar, aveau o surioară şi erau amândoi la fel de emoţionaţi ca şi 
mine, tânjind să mă vadă aşa cum tânjeam şi eu să-i văd. 

Pierdeau vremea pe podul mobil când am intrat în parc. Catherine l- 
a tras pe Henry în picioare şi au rupt-o amândoi la fugă spre noi, ea cu 
poalele sumese ca să nu se împiedice în goană, el depăşind-o cu pasul 
lui mai iute. Am sărit de pe cal cu braţele larg deschise, iar ei s-au 
aruncat la pieptul meu, m-au prins de mijloc şi m-au îmbrăţişat strâns. 

Crescuseră amândoi - îmi venea să plâng văzând cât de mult 
crescuseră în lipsa mea. Henry îmi ajungea până la umăr - avea să 
atingă înălţimea şi statura tatălui său. Catherine era aproape o tânără 
femeie, înaltă cât fratele ei şi graţioasă. Avea ochii căprui şi zâmbetul 
ştrengăresc al familiei Boleyn. Am împins-o uşurel cu un pas înapoi, ca 
s-o pot vedea. Trupul ei căpăta rotunjimi de femeie, iar privirea ei, 
când a întâlnit-o pe-a mea, era cea a unei tinere aflate pe pragul vieţii 
adulte: optimistă, încrezătoare. 

— O, Catherine, vei fi o nouă frumuseţe Boleyn! am spus. 

Ea s-a împurpurat toată şi mi s-a cuibărit în braţe. William a coborât 
de pe cal, l-a îmbrăţişat pe Henry, apoi s-a întors spre Catherine. 

— Mă simt de parcă ar fi cazul să-ţi sărut mâna! 

Ea a râs şi i-a sărit în braţe. 

— M-am bucurat atât de mult când am aflat că v-aţi căsătorit! a zis 
ea. Trebuie să-ţi spun tată de-acum? 


— Da, a răspuns el cu tărie, de parcă n-ar fi existat niciodată o cât 
de mică îndoială în privinţa asta. Mai puţin atunci când îmi spui Sire. 

Ea a chicotit. 

— Şi fetiţa? 

M-am dus la doică, urcată încă pe catârul ei, şi i-am luat copilul din 
braţe. 

— lat-o. Noua ta surioară. 

Catherine a zâmbit dulce şi a luat-o imediat în braţe. Henry s-a 
aplecat peste umărul ei, ca să dea la o parte colţul scutecului şi să-i 
privească feţişoara. 

— Ce mică e! 

— A crescut mult, am spus. Când s-a născut era tare mică. 

— Plânge mult? a întrebat Henry. 

— Nu prea mult, am răspuns zâmbind. Spre deosebire de tine. Tu ai 
fost un mare plângăcios. 

El a zâmbit larg, ştrengăreşte. 

— Chiar? 

— Ceva de groază. 

— Aşa e şi acum, a spus Catherine cu lipsa de respect a surorii mai 
mari. 

— Ba nu, i-a întors-o el. În fine, mamă şi, ăă, tată, vreţi să intraţi? 
Cina va fi gata în curând. Nu ştiam când veţi sosi. 

William s-a întors spre casă şi l-a cuprins pe Henry cu braţul pe 
după umeri. 

— Povesteşte-mi despre studiile tale, l-a îmboldit el. Mi s-a spus că 
studiezi cu învățații cistercieni. Te învaţă şi greaca, pe lângă latină? 

Catherine a rămas în urmă. 

— Pot să duc eu fetiţa în casă? 

— Poţi s-o ţii toată ziua, am răspuns zâmbind. Doica se va bucura 
să se odihnească. 

— Şi se va trezi curând? a întrebat ea, cercetând iarăşi mica 
grămăjoară de scutece. 

— Da. Şi atunci îi vei vedea ochii. Sunt de un albastru foarte închis. 
Foarte frumoşi. Şi poate îţi va zâmbi. 


Toamna anului 1535 
Am primit o singură scrisoare de la Anne, în toamnă. 


Dragă soră, 

Vânăm cu câinii şi cu şoimii şi vânatul e bun. Regele călăreşte 
bine şi a cumpărat un cal de vânătoare nou la un preț de nimic. 
Am avut marea plăcere de-a fi oaspeții familiei Seymour, la 
Wulfhall, şi Jane a fost în centrul atenţiei, ca fiică a gazdei. Ai fi 
putut să-ți rupi dinții în politețea ei. A făcut plimbări cu regele prin 
grădini şi i-a arătat plantele de leac pe care le foloseşte ca să-i 
vindece pe săraci, broderiile ei şi porumbeii pe care-i creşte. In 
antul de apărare are peşti care ies la suprafață să fie hrăniţi. Îi 
place să supravegheze personal pregătirea cinei tatălui ei, căci are 
credința că femeia are sarcina de a-i sluji cu mâna ei pe bărbați. A 
fost incredibil de fermecătoare. Regele s-a învârtit în jurul ei ca un 
băiețandru îndrăgostit. Eu am fost mai puțin fermecată, după cum 
îți poţi închipui, dar am zâmbit la toate, ştiind că am atuul cel mare 
- nu în mânecă, ci în pântec. 

Dă, Doamne, să fie totul bine de astă dată! Dă, Doamne! iţi scriu 
de la Winchester; de aici plecăm la Windsor, unde aştept să vii şi 
tu. Vreau să fii lângă mine pe toată durata sarcinii. Pruncul ar 
trebui să se nască vara viitoare şi atunci vom fi cu toții iarăşi în 
siguranță. Nu spune nimănui - nici chiar lui William. Trebuie să 
rămână o taină cât mai mult timp cu putinţă, în caz că se întâmplă 
ceva rău. Numai George ştie, iar acum tu. Regelui îi voi spune 
după ce trec de luna a treia. De astă dată am motive bune să cred 
că pruncul ăsta va fi puternic. Roagă-te pentru mine. 

Anne 


Am băgat mâna în buzunar, unde tineam rozariul, şi le-am 
împărtăşit mărgelelor vestea cu degetele, rugându-mă cu toată 
ardoarea de care eram în stare ca de astă dată sarcina lui Anne să fie 
dusă până la termen şi să se nască un băiat. Nu credeam că vreunul 
dintre noi era în stare să treacă peste un nou avort; taina avea să iasă 
la iveală, norocul n-avea să ne mai îngăduie să supravieţuim unui 
dezastru sau Anne însăşi putea pur şi simplu să facă micul pas ce 
despărţea ambiția absolut nestrămutată de nebunie. 


Îmi supravegheam camerista, care-mi împacheta rochiile în cufărul 
de călătorie pentru întoarcerea la curte, la Windsor, când Catherine a 
bătut la uşă şi a intrat în odaie. l-am zâmbit, iar ea a venit şi s-a 
aşezat lângă mine, privindu-şi cataramele pantofilor şi luptându-se 
vizibil să spună ceva. 

— Ce e? Spune, Cat, mai ai un pic şi te îneci cu vorbele! 


A ridicat imediat capul. 

— Vreau să te rog ceva. 

— Roagă-mă. 

— Ştiu că Henry trebuie să rămână la cistercieni împreună cu 
ceilalţi băieţi până când îi porunceşte regina să se înfăţişeze la curte. 

— Da, am spus printre dinţi. 

— Mă întrebam dacă te-aş putea însoţi la curte. Am aproape 
doisprezece ani. 

— Ai unsprezece. 

— Asta înseamnă aproape doisprezece. Tu câţi ani aveai când ai 
plecat de-aici? 

M-am strâmbat. 

— Patru. Asta e un lucru de care am vrut întotdeauna să te cruţ. Am 
plâns în fiecare seară până am făcut cinci ani. 

— Dar eu am acum aproape doisprezece. 

Stăruinţa ei m-a făcut să zâmbesc. 

— Ai dreptate. Ar trebui să vii la curte. lar eu voi fi acolo, ca să 
veghez asupra ta. Anne îţi poate găsi un loc ca domnişoară de 
companie, iar William poate să te vegheze şi el. 

Mă gândeam la lascivitatea tot mai pronunţată de la curte, la faptul 
că o nouă Boleyn va ajunge în centrul atenţiei şi că frumuseţea 
delicată a fetei mele părea să se afle mult mai în siguranţă la ţară 
decât în palatele lui Henric. 

— Bănuiesc că trebuie să se întâmple şi asta. Dar avem nevoie de 
permisiunea unchiului Howard. Dacă el încuviinţează, poţi să vii la 
curte împreună cu mine şi cu William, săptămâna viitoare. 

Copila s-a luminat la faţă şi a bătut din palme. 

— Voi avea rochii noi? 

— Aşa cred. 

— Şi aş putea avea un cal nou? Voi merge la vânătoare, nu? 

Număram articolele pe degete. 

— Patru rochii noi, un cal nou. Altceva? 

— Bonete şi o mantie. Cea veche mi-a rămas mică. 

— Bonete. Mantie. 

— Asta-i tot, a spus ea, cu răsuflarea tăiată. 

— Cred că ne putem descurca. Dar ţine minte, domnişoară 
Catherine: curtea nu e întotdeauna locul potrivit pentru o tânără 
fecioară, mai cu seamă pentru una frumoasă. Mă aştept să faci ce ţi 
se spune, iar dacă apar flirturi sau ţi se trimit scrisori, trebuie să-mi 
spui. Nu vreau să mergi la curte şi să te alegi cu inima frântă. 

— A, nu! 

Catherine dansa prin odaie ca un bufon de la curte. A 

— Nu. Voi face tot ce-mi ceri, spune-mi doar ce să fac şi voi face! In 
plus, nu cred că mă va remarca nimeni. 


Fusta rochiei ei s-a învârtejit în jurul trupului zvelt şi pletele i-au 
fluturat. l-am zâmbit, spunând amuzată: 
— O, te va remarca! Te va remarca, fiica mea. 


larna anului 1536 

M-am bucurat de cele douăsprezece zile ale Crăciunului mai mult 
ca oricând. Anne, însărcinată, strălucea de sănătate şi siguranţă de 
sine, William era alături de mine, în calitate de soţ recunoscut. Aveam 
un prunc în leagăn şi o fiică tânără şi frumoasă la curte. Anne a spus 
că, pe perioada Crăciunului, putea veni la curte şi pupilul ei, Henry. In 
a douăsprezecea seară, când m-am aşezat la cină, sora mea stătea pe 
tronul Angliei, iar familia mea şedea la cea mai bună masă din sala 
cea mare. 

— Pari veselă, a zis William ocupându-şi locul în faţa mea, pentru 
dans. 

— Sunt veselă. Se pare că în sfârşit familia Boleyn se află acolo 
unde îşi doreşte şi poate să se bucure. 

El a ridicat privirea către Anne, care începea să conducă doamnele 
în înşiruirea de figuri complicate a dansului, şi m-a întrebat foarte 
încet: 

— E grea? 

— Da, am şoptit. Cum ţi-ai dat seama? 

— După ochi. Şi e singura situaţie în care reuşeşte să fie politicoasă 
cu Jane Seymour. 

Am chicotit şi am privit spre partea opusă a cercului de dansatori, 
unde Jane, de o paloare virginală în rochia galben-deschis, aştepta cu 
ochii plecaţi să-i vină rândul la dans. Când a păşit în mijlocul cercului, 
regele a privit-o cu aerul că ar fi fost în stare s-o devoreze pe loc, ca 
pe-o budincă glasată cu marţipan. 

— E cea mai angelică femeie, a zis William. 

— E un şarpe cu pielea albită, am răspuns hotărâtă. Şi poţi să-ţi 
ştergi expresia aia de pe faţă, fiindcă n-am de gând s-o suport. 

— Anne o suportă, a zis William provocator. 

— Dar nu-i acordă lui permisiunea, poţi fi sigur. . 

— Într-o zi va duce lucrurile prea departe, a declarat William. Într-o 
zi el se va sătura de crizele ei de furie şi o femeie ca Jane Seymour îi 
va părea o odihnă plăcută. 

Am clătinat din cap. _ 

— L-ar plictisi până la lacrimi într-o săptămână. El e regele. li place 
să vâneze, să lupte în turnir şi să se distreze. Doar o Howard le poate 
face pe toate. Uită-te la noi! 

William s-a uitat la Anne, la Madge Shelton, la mine şi în cele din 
urmă la frumoasa mea fiică Catherine Carey, care privea dansatorii 
ţinând capul întors într-un gest care-l oglindea perfect pe cel cochet al 
lui Anne. A zâmbit. 


— Ce bărbat înţelept am fost când am ales floarea dintre flori - cea 
mai bună dintre fetele Boleyn! 


A doua zi dimineaţă mă aflam cu Catherine şi cu Anne în odăile 
reginei. Anne îşi pusese doamnele să coasă la marea pânză pentru 
altar, ceea ce îmi amintea cum lucram toate împreună cu regina 
Caterina şi cum coseam la cerul albastru ce părea să se întindă la 
nesfârşit în timp ce i se hotăra soarta. Catherine, fiind cea mai nouă şi 
mai de jos domnişoară de companie, avea voie doar să tivească 
marele dreptunghi de pânză de jur împrejur, pe când celelalte 
doamne îngenuncheau pe jos sau îşi trăgeau scaunele ca să lucreze la 
partea din mijloc. Bârfa lor semăna cu gânguritul porumbeilor 
primăvara; doar glasul lui Jane Parker răsuna discordant. Anne ţinea 
un ac în mână, dar stătea sprijinită de spetează şi asculta muzicienii. 
Eu n-aveam deloc chef să lucrez. Şedeam pe bancheta de la fereastră 
şi priveam grădina rece. 

S-a auzit o bătaie puternică în uşă şi aceasta s-a deschis cu o 
smucitură. A intrat unchiul, uitându-se după Anne. Ea s-a ridicat în 
picioare. 

— Ce e? l-a întrebat ea fără niciun fel de formalităţi. 

— A murit regina. 

Uitase că trebuia numită „prinţesa văduvă”, ceea ce dovedea cât 
de şocat era. 

— A murit? 

El a încuviinţat din cap. 

Anne a roşit puternic şi pe faţă i s-a ivit treptat un zâmbet radios. 

— Slavă Cerului! a spus ea simplu. Asta înseamnă că s-a terminat. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze şi s-o odihnească la sânul Lui, a 
şoptit Jane Seymour. 

Ochii negri ai lui Anne au fulgerat-o plini de mânie. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine, domnişoară Seymour, 
dacă uiţi că prinţesa văduvă e femeia care l-a sfidat pe rege, 
cumnatul ei, l-a prins în capcana unei căsnicii false şi i-a adus multă 
tulburare şi suferinţă! 

Jane a înfruntat-o fără să clipească. 

— Am Slujit-o, aşa cum aţi făcut şi Maiestatea Voastră, a zis ea cu 
blândeţe. Şi a fost o femeie foarte bună la inimă şi o stăpână bună. 
Sigur că spun: „Dumnezeu s-o binecuvânteze”. Cu voia Maiestăţii 
Voastre, mă duc să spun o rugăciune pentru ea. 

Anne avea aerul că i-ar plăcea foarte mult să nu-i îngăduie lui Jane 
să plece, dar a zărit privirea flămândă a soţiei lui George şi şi-a adus 
aminte că orice ceartă între femei va ajunge la urechile întregii curţi în 
doar câteva ore. l-a răspuns dulce: 


— Desigur. Mai doreşte şi altcineva să meargă la liturghie să se 
roage împreună cu Jane, în timp ce eu merg să sărbătoresc cu regele? 

Alegerea nu era greu de făcut. Jane Seymour a plecat singură, iar 
noi, celelalte, am traversat sala cea mare şi ne-am dus în 
apartamentele regelui. 

Acesta a întâmpinat-o pe Anne cu un mare strigăt de bucurie, a 
ridicat-o în braţe şi a sărutat-o. N-ai fi crezut ca inima lui i-a fost 
vreodată loială reginei Caterina. Ai fi crezut că murise cel mai mare 
duşman al lui, nu o femeie care-l iubise cu credinţă vreme de 
douăzeci şi şapte de ani şi care murise având pe buze o 
binecuvântare pentru el. L-a chemat pe maestrul de ceremonii şi a 
poruncit să se pregătească în grabă un ospăț; urma să avem parte de 
distracţie şi dans. Curtea Angliei avea să se veselească fiindcă o 
femeie care nu greşise cu nimic murise singură, departe de fiica ei şi 
abandonată de soţ. Anne şi Henric aveau să poarte galben: cea mai 
veselă şi mai însorită culoare. In Spania aceasta era culoarea doliului 
regal, aşa că era o mare glumă la adresa ambasadorului spaniol, care 
avea să fie nevoit să-i aducă la cunoştinţă stăpânului său, regele 
Spaniei, această insultă ambiguă. 

Nu mă puteam sili să zâmbesc văzându-i pe Henric şi pe Anne 
strălucind triumfători. M-am întors şi am pornit spre uşă, dar un deget 
mi-a atins braţul şi m-a oprit. Unchiul era lângă mine. 

— Rămâi aici, a şoptit el încet. 

— E o infamie! 

— Da. Poate. Dar rămăi. 

M-aş fi smucit, dar mă ţinea strâns. 

— A fost duşmanca surorii tale şi, aşadar, a noastră. Aproape că ne- 
a pricinuit tuturor căderea. Aproape că a învins. 

— Pentru că avea dreptate, am şoptit la rândul meu. Şi ştiam cu 
toţii lucrul ăsta. 

Zâmbetul lui era sincer. Indignarea mea îl amuza cu adevărat. 

— Dreptate sau nedreptate, acum e moartă, iar sora ta e regină şi 
nimeni n-o poate contesta. Spania nu ne va invada, Papa va anula 
excomunicarea. Cauza ei se poate să fi fost dreaptă, dar a murit odată 
cu ea. Acum mai trebuie doar ca Anne să aibă un fiu şi se cheamă că 
am obţinut totul. Aşa că rămâi şi dă impresia că eşti fericită. 

Am rămas supusă lângă el în timp ce Henric şi Anne s-au retras în 
firida unei ferestre ca să vorbească. Exista în apropierea capetelor lor 
şi în sarabanda rapidă a cuvintelor pe care le schimbau ceva care le 
arăta tuturor că ei doi erau cei mai mari conspiratori din ţară. Mi-am 
spus că, dacă Jane Seymour i-ar fi văzut în acele clipe, ar fi ştiut că nu 
va putea pătrunde niciodată în această unitate. Când Henric voia o 
minte la fel de agilă şi de lipsită de scrupule ca a lui, o va căuta de 


fiecare dată pe Anne. Jane plecase să se roage pentru regina moartă, 
Anne urma să danseze pe mormântul ei. 

Curtea, lăsată să se distreze după pofta inimii, s-a strâns în mici 
grupuri şi în perechi ca să vorbească despre moartea reginei. William 
s-a uitat prin încăpere, m-a văzut stând posomorâtă lângă unchiul 
meu şi a venit să mă revendice. 

— Rămâne aici, a spus unchiul. Nu pleacă nicăieri. 

— Face după cum doreşte, i-a răspuns William. Nu accept să i se 
dea porunci. 

Unchiul a ridicat din sprâncene. 

— O nevastă neobişnuită. 

— Una care-mi convine. 

William s-a întors spre mine. 

— Voiai să rămâi sau să pleci? 

Am ales compromisul. 

— Rămân. Dar nu voi dansa. E o jignire la adresa memoriei ei şi nu 
vreau să iau parte la aşa ceva. 

Jane Parker s-a ivit lângă William. 

— Se spune că a fost otrăvită. Prinţesa văduvă. Se spune că a murit 
pe neaşteptate şi în dureri mari, că i s-a strecurat ceva în mâncare. 
Cine credeţi că ar fi făcut una ca asta? 

Am evitat toţi trei, cu mare grijă, să privim spre perechea regală: 
cei doi oameni care ar fi avut cel mai mult de câştigat de pe urma 
morţii Caterinei. 

— E o minciună scandaloasă! Eu unul, în locul tău, n-aş repeta-o, a 
sfătuit-o unchiul. 

— Toată curtea vorbeşte deja, s-a apărat Jane. Toţi se întreabă: 
dacă a otrăvit-o cineva, cine a fost? 

— Atunci răspunde-le tuturor că n-a fost otrăvită, ci a murit de prea 
multă supărare, a zis unchiul. La fel cum o femeie poate să moară de 
prea multe calomnii, cred. Mai ales dacă se apucă să calomnieze o 
familie puternică. 

— E şi familia mea, i-a amintit Jane. 

— Uit mereu lucrul ăsta, i-a întors-o el. Eşti atât de rar lângă 
George, se întâmplă atât de rar să lucrezi spre binele nostru, încât 
uneori uit cu totul că suntem rude. 

Ea i-a susţinut privirea doar o clipă, apoi a plecat ochii şi a spus 
încet: 

— Aş petrece mai mult timp cu George, dacă el n-ar fi mereu cu 
sora lui. 

Unchiul a înţeles greşit intenţionat: 

— Cu Mary? 

Ea a ridicat capul. 

— Cu regina. Sunt nedespărţiţi. 


— Pentru că el ştie că regina trebuie slujită şi că familia trebuie 
slujită. Şi tu ar trebui să fii mereu lângă ea, gata să-i faci pe voie. Ar 
trebui să fii mereu lângă el, gata să-i faci pe voie. 

— Nu cred că îşi doreşte o femeie gata să-i facă pe voie, a spus 
Jane pe ton de rebeliune. Pentru el, în afară de regină, nu există nicio 
altă femeie. E fie cu ea, fie cu sir Francis. 

Am îngheţat. Nu îndrăzneam să mă uit la William. 

— E de datoria ta să-i fii alături mereu, indiferent dacă ţi-o cere sau 
nu, a spus sec unchiul. 

O clipă am crezut că ea îi va răspunde, dar s-a mulţumit să 
zâmbească viclean şi să plece. 

Anne m-a chemat în odaia personală în ora dinaintea cinei. A 
remarcat de îndată că nu mă îmbrăcasem în galben pentru ospăț. 

— Ai face bine să te grăbeşti! 

— Nu vin. 

Am crezut că mă va înfrunta, dar a hotărât să evite cearta. 

— Foarte bine atunci. Dar spune-le tuturor că ţi-e rău. Nu vreau să 
pună nimeni întrebări. 

S-a privit în oglindă şi m-a întrebat: 

— Se vede? De data asta sunt mai grasă decât dăţile trecute. Asta 
înseamnă că pruncul creşte mai bine, nu? E puternic? 

— Da, am spus ca s-o liniştesc. Şi arăţi bine. 

S-a aşezat în faţa oglinzii. 

— Piaptănă-mă. Nimeni n-o face la fel ca tine. 

l-am scos boneta galbenă şi i-am răsfirat pe umeri părul negru şi 
lucios. Îşi comandase două perii din argint şi o foloseam când pe una, 
când pe cealaltă, de parcă aş fi ţesălat un cal. Anne a lăsat capul pe 
spate şi s-a abandonat plăcerii leneşe. 

— Ar trebui să fie puternic. Nimeni nu ştie ce a însemnat 
conceperea pruncului ăstuia, Mary. Nimeni nu va şti vreodată. 

Am simţit brusc că mâinile îmi devin grele şi nepricepute. Mă 
gândeam la vrăjitoarele la care ar fi putut să se ducă şi la farmecele la 
care ar fi putut să recurgă. 

— Ar trebui să fie un mare prinţ al Angliei, a zis ea încet. Căci am 
mers până la porţile iadului ca să-l am. Nu vei şti niciodată. 

— Atunci nu-mi spune, am răspuns cu laşitate. 

A râs scurt. i 

— A, da. Trage-ți poala rochiei din noroiul meu, surioară! Insă eu 
am îndrăznit pentru țara mea lucruri la care tu poți doar să visezi. 

Mi-am impus să reiau periatul şi am spus pe un ton liniştitor: 

— Sunt sigură. 

Câteva clipe a rămas tăcută, apoi a deschis ochii brusc. Şi a spus 
încet, dar cu o mare mirare: 

— Am simţit! Mary, am simţit dintr-odată! 


— Ce ai simţit? 

— Acum o clipă. Am simţit copilul mişcându-se. 

— Unde? Arată-mi! am spus. 

S-a plesnit frustrată peste corsajul cu balene dure. 

— Aici, înăuntru! Aici! Am simţit... 

S-a întrerupt. Chipul i s-a luminat într-un fel pe care nu-l mai 
văzusem niciodată. 

— Din nou, a şoptit ea. O mică tresărire. E copilul meu, a mişcat! 
Slavă Domnului, port un prunc în pântec, un prunc viu! 

S-a ridicat de pe jilţ cu pletele negre revărsate pe umeri. 

— Fugi şi spune-i lui George! 

Asta m-a surprins, chiar dacă ştiam cât de apropiaţi erau. 

— George? 

— Regelui, am vrut să spun, s-a corectat ea repede. Adu-mi-l pe 
rege. 

Am ieşit din odaie şi am fugit în apartamentele regelui. Se îmbrăca 
pentru cină, dar în odaia lui particulară se mai aflau vreo şase bărbaţi. 
Am făcut o reverență la uşă; el s-a întors şi mi-a zâmbit radios, 
bucurându-se să mă vadă. 

— O, e cealaltă Boleyn! Cea cu fire blândă. 

Gluma a făcut nu doar pe un curtean să chicotească ironic. 

— Regina vă roagă să veniţi neîntârziat, Sire, am spus. Are să vă 
dea veşti bune, care nu suferă amânare. 

Henric a ridicat o sprânceană blondă - în ultima vreme avea o 
purtare foarte regească. 

— Şi te trimite să alergi ca un paj, să mă duci la ea ca pe un 
căţeluş? 

Am făcut încă o reverență. 

— Sire, am fost bucuroasă să alerg pentru veştile acestea. Şi sunt 
încredinţată că aţi răspunde bucuros la acest fluierat, dacă aţi şti ce 
înseamnă. 

Cineva a bombănit în spatele meu. Regele şi-a aruncat pe umeri 
mantia aurie şi şi-a netezit blana de hermină de la mâneci. 

— Să mergem atunci, lady Mary. Condu-l pe căţeluşul acesta 
nerăbdător la cea care l-a fluierat. Tu m-ai putea conduce oriunde. 

Mi-am aşezat uşor palma pe braţul său întins şi nu m-am împotrivit 
când m-a tras puţin mai aproape. 

— Viaţa conjugală pare să-ţi priască, Mary, a zis el pe un ton intim 
în timp ce coboram scara, cu jumătate din gentilomii odăii personale 
după noi. Eşti la fel de frumoasă ca pe vremea când erai fetişcană, 
când erai micuța mea scumpă. 

Purtarea aceea intimă din partea lui Henric mă făcea de fiecare 
dată precaută. 


— Asta a fost cu mult timp în urmă, am zis cu grijă. Dar Înălţimea 
Voastră sunteţi de două ori prinţul care eraţi pe-atunci. 

In clipa în care vorbele mi-au ieşit din gură, m-am înjurat amarnic 
pentru neghiobie. Voisem să spun că acum era mai puternic şi mai 
chipeş, dar, ca o idioată ce eram, întorsesem cuvintele în aşa fel încât 
părea că aş fi vrut să spun că era de două ori mai gras ca atunci - 
lucru îngrozitor de adevărat. 

El a încremenit pe a treia treaptă de jos. M-am simţit ispitită să cad 
în genunchi. Nu îndrăzneam să ridic ochii spre el. Ştiam că-n lumea 
întreagă nu existase curtean mai incompetent decât mine, cu dorinţa 
mea de-a da o întorsătură elegantă unei fraze şi incapacitatea mea 
totală de-a o face ca lumea. 

Scara a răsunat de un zgomot tunător. Am aruncat pe furiş o privire 
în sus şi am văzut, spre marea mea uşurare, că strigătul regelui era 
de fapt râs. 

— Lady Mary, ţi-ai pierdut minţile? 

Mă pufnise şi pe mine râsul de uşurare. 

— Cred că da, lnălţimea Voastră! Incercam să spun că pe-atunci 
eraţi un bărbat tânăr, iar eu - o fetişcană şi că acum sunteţi rege între 
prinți. Dar felul cum a ieşit... 

Hohotele de râs răsunător mi-au acoperit iarăşi vocea, iar curtenii 
aflaţi pe scări, în spatele nostru, au întins gâtul şi s-au aplecat, vrând 
să afle ce-l amuza pe rege şi de ce pendulam între râs şi îmbujorare 
de ruşine. Henric m-a înşfăcat de mijloc şi m-a îmbrăţişat cu putere. 

— Mary, te ador! Eşti cea mai bună dintre toţi cei din familia 
Boleyn, căci nimeni nu mă face să râd aşa cum mă faci tu. Acum du- 
mă la nevastă-mea, înainte să spui ceva atât de îngrozitor, încât să fiu 
nevoit să pun să fii decapitată. 

M-am desprins din strânsoarea lui şi l-am condus în odăile reginei, 
urmaţi de gentilomii săi. Anne nu se afla în sala de primire, era tot în 
odaia personală. Am bătut la uşă şi l-am anunţat pe rege. Ea 
rămăsese cu pletele revărsate pe umeri, cu boneta în mână şi radiind 
aceeaşi lumină minunată. 

Henric a intrat, iar eu am închis uşa în urma lui şi m-am proţăpit în 
faţa ei, pentru ca nimeni să nu se poată apropia ca să tragă cu 
urechea. Era clipa cea mai măreaţă din cariera lui Anne şi voiam s-o 
poată savura. li putea spune regelui că rămăsese grea şi, pentru 
prima oară de la Elisabeta încoace, simţise un prunc mişcând în 
pântecul ei. 

William a venit în fundul odăii şi m-a văzut stând în faţa uşii. A atins 
ici un umăr, dincolo un cot şi şi-a croit drum prin mulţime. 

— Stai de gardă? Parc-ai fi o nevastă de pescar ce-şi păzeşte 
găleata, proţăpită aşa, cu mâinile în şolduri. 


— Îi spune că a rămas grea. Are dreptul să facă asta fără ca vreo 
afurisită de Seymour să-şi bage nasul. 

George s-a ivit lângă William. 

— li spune? 

— Pruncul a mişcat, am răspuns, zâmbindu-i fratelui meu, 
anticipându-i bucuria. L-a simţit. M-a trimis pe dată după rege. 

Mă aşteptam să zăresc bucurie pe chipul lui George, dar am zărit 
altceva: o umbră care i-a trecut în grabă peste faţă. Aşa arăta George 
după ce făcea un lucru rău. Era înfăţişarea lui vinovată. Expresia 
aceea s-a ivit în ochii lui şi a dispărut atât de repede, încât nu eram 
sigură că o văzusem, dar preţ de o clipă am ştiut cu certitudine 
absolută că ceva îi apăsa conştiinţa, că Anne îl luase ca însoțitor în 
călătoria ei la porţile iadului, făcută spre a concepe acest copil pentru 
Anglia. 

— O, Dumnezeule, ce e? Ce-aţi făcut voi doi? 

Mi-a aruncat pe dată zâmbetul superficial de curtean. 

— Nimic! Nimic. Ce fericiţi vor fi! Ce minunate au fost ultimele două 
zile! Caterina e moartă, iar noul prinţ a mişcat în pântec. Vivat Boleyn! 

William i-a zâmbit şi a zis politicos: 

— Familia voastră mă impresionează mereu cu capacitatea de-a 
vedea totul în lumina propriilor interese. 

— Te referi la bucuria pricinuită de moartea reginei? 

— A prinţesei văduve, am spus William şi cu mine în acelaşi timp. 

George a zâmbit cu gura până la urechi. 

— A, da. Ea. Sigur că o sărbătorim! Necazul cu tine, William, e că n- 
ai nicio ambiţie. Nu înţelegi că în viaţă există mereu un singur ţel. 

— Şi care e acela? l-a întrebat William. 

— Mai mult, i-a răspuns George simplu. Pur şi simplu mai mult, 
indiferent din ce. Mai mult din toate. 


De-a lungul zilelor întunecate şi friguroase din ianuarie, Anne şi cu 
mine am stat împreună, am citit împreună, am jucat cărţi şi i-am 
ascultat pe muzicienii ei. George se afla tot timpul alături de Anne, 
atent precum un soţ devotat, aducându-i mereu de băut şi perne 
pentru spate, iar ea înflorea sub îngrijirea lui. Anne a început s-o placă 
pe Catherine şi cerea adesea să stea şi ea cu noi, iar eu o urmăream 
pe Catherine cum copia cu atenţie manierele doamnelor de la curte, 
până când reuşea să împartă cărţile sau să ia în mână o lăută cu tot 
atâta graţie ca şi ele. 

— Va fi o adevărată Boleyn, a spus Anne aprobator. Slavă Domnului 
că a moştenit nasul meu, nu pe al tău! 

— Îi mulţumesc într-adevăr lui Dumnezeu pentru ea în fiecare 
seară, am replicat, deşi Anne nu reacţiona niciodată la sarcasm. 


— l-am putea căuta o partidă bună. Ca nepoată a mea, ar trebui să 
se mărite foarte bine. Regele însuşi se va implica. 

— Nu vreau să se căsătorească deocamdată, împotriva dorinţei ei. 

Anne a râs. 

— E o Boleyn, trebuie să se mărite după cum îi cere familia. 

— E fata mea. Şi nu voi accepta să fie vândută cui oferă mai mult. 
Tu n-ai decât s-o logodeşti pe Elisabeta din leagăn, e dreptul tău. Intr- 
o zi va fi prinţesă. Dar copiii mei pot să-şi trăiască liniştiţi copilăria 
înainte să se căsătorească. 

Anne a încuviinţat din cap şi n-a mai insistat. A spus doar, ca să 
egaleze scorul: 

— Totuşi fiul tău îmi aparţine. 

Am strâns din dinţi şi am răspuns încet: 

— Nu uit nicio clipă. 


Vremea se menținea senină. În fiecare dimineaţă, pământul era 
acoperit de un strat alb de gheaţă şi mirosul căprioarelor era puternic, 
astfel că ogarii puteau să le ia uşor urma prin parc şi prin ţinuturile 
învecinate. Caii aveau dificultăţi la mers. Henric îl înlocuia pe cel pe 
care-l călărea de două-trei ori pe zi, încins în mantia groasă de iarnă, 
aşteptând nerăbdător ca valetul să vină în fugă cu calul mare şi 
puternic, de vânătoare, ce parcă dansa la capătul frânghiei. Henric 
călărea ca un bărbat tânăr, fiindcă se simţea din nou un bărbat tânăr 
- un bărbat care putea să-i zămislească frumoasei sale neveste un fiu. 
Caterina era moartă, aşa că putea să uite că existase vreodată. Anne 
îi purta pruncul, iar asta îi reda încrederea în sine. Dumnezeu îi 
zâmbea, aşa cum Henric era încredinţat că ar trebui s-o facă. Ţara se 
bucura de pace, iar acum, că regina murise, nu mai exista nicio 
ameninţare de invazie din partea Spaniei. Dovada hotărârii se vedea 
în rezultat. Cum ţara se bucura de pace şi Anne era grea, însemna că 
Dumnezeu fusese de acord cu Henric şi aruncase sorții împotriva 
Papei şi a regelui spaniol. Având siguranţa că el şi Dumnezeu gândeau 
la fel în acea chestiune, ca şi în toate celelalte, Henric era fericit. 

Anne era mulţumită. Simţea pentru prima oară că lumea i se 
aşternea la picioare. Caterina îi fusese rivală - regina-umbră care-i 
întunecase fiecare pas către tron -, iar acum murise. Fata Caterinei 
ameninţase dreptul de a domni al copiilor lui Anne, iar acum fusese 
obligată să accepte că se afla pe locul al doilea şi toţi bărbaţii, toate 
femeile şi toţi copiii din ţară îi juraseră credinţă Elisabetei, fiica lui 
Anne, iar cei care refuzaseră să jure se aflau în Turn ori muriseră deja 
pe eşafod. Şi, cel mai bun lucru dintre toate, Anne purta în pântec un 
prunc puternic, care creştea văzând cu ochii. 

Henric a anunţat că va avea loc un turnir şi că toţi bărbaţii care se 
considerau bărbaţi ar trebui să-şi ia armura şi calul şi să se înscrie. 


Henric avea să lupte şi el - fiindcă se simţea tânăr şi încrezător, iar 
asta îl îndemna să accepte iarăşi provocări. Protestând vehement în 
privinţa cheltuielii la care era supus, William a împrumutat o armură 
de la un alt cavaler sărăcit şi a luptat, având mare grijă de calul său, 
în prima zi a turnirului. A reuşit să rămână în şa, dar adversarul lui a 
fost declarat cu uşurinţă învingător. 

— Doamne, ajută-mi, m-am măritat cu un laş! i-am zis când a venit 
să mă caute în cortul doamnelor, unde Anne şedea în partea din faţă, 
sub baldachin, iar noi, celelalte, bine înfăşurate în blănuri, stăteam în 
picioare, în spatele ei. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze că ai făcut-o! replică el. Calul 
meu n-are nici măcar o zgârietură şi prefer asta în locul reputației de 
erou. 

— Eşti un om de rând, i-am spus zâmbindu-i. 

M-a cuprins cu braţul pe după mijloc şi m-a tras mai aproape pentru 
un sărut rapid şi ascuns. 

— Am cele mai vulgare gusturi, mi-a mărturisit el în şoaptă. Căci 
îmi iubesc nevasta, îmi place liniştea şi pacea, mi-e dragă ferma mea 
şi nicio cină nu e mai bună pentru mine ca o felie de şuncă şi un colţ 
de pâine. 

M-am cuibărit lângă el. 

— Vrei să mergi acasă? 

— Când vei putea veni şi tu, a zis el liniştit. După ce se va naşte 
pruncul şi ea ne va lăsa să plecăm. 

Henric a luptat în prima zi a turnirului şi a învins, intrând astfel în 
luptele de-a doua zi. Anne ar fi trebuit să fie prezentă, ca să-l 
privească, dar dimineaţă nu s-a simţit bine şi a spus că va cobori din 
odaie la amiază. Mi-a poruncit să stau cu ea şi cu multe dintre 
doamnele ei. Celelalte doamne au mers pe terenul de turnir, 
îmbrăcate în cele mai vesele culori, iar gentilomii, unii deja în armură, 
le-au însoţit. 

— George o să se ocupe de flecuşteţul acela de Seymour, a spus 
Anne privind de la fereastră. _ 

— lar regele nu se va gândi decât la luptă, am zis liniştitor. li place 
să învingă mai mult decât orice altceva. g 

Am petrecut dimineaţa în linişte, în odaia ei. Intinsese iarăşi pânza 
de altar şi ne apucaserăm de cusut; eu mă ocupam de o porţiune 
mare şi foarte plicticoasă acoperită cu iarbă, în timp ce ea cosea 
mantia Fecioarei în capătul celălalt. Intre noi se întindea un şir lung de 
revelații: sfinţi urcând în rai şi diavoli căzând în iad. Dintr-odată am 
auzit un zgomot afară: un călăreț care venea la galop. Anne a ridicat 
privirea de pe broderie. 

— Ce e? 

Am îngenuncheat pe bancheta de la fereastră ca să mă uit. 


— Cineva a intrat în curtea grajdurilor, călărind ca un apucat. Mă 
întreb ce... 

Mi-am muşcat limba şi am amuţit. Din curtea grajdurilor ieşea în 
goana mare lectica regală, trasă de doi cai voinici. 

— Ce e? a întrebat Anne din spatele meu. 

— Nimic, am spus, gândindu-mă la pruncul ei. Nimic. 

S-a ridicat din jilţ şi a venit să se uite peste umărul meu, însă 
lectica regală dispăruse deja din raza privirii noastre. 

— Cineva a intrat în grajduri, am spus. Probabil calul regelui şi-a 
pierdut o potcoavă. Ştii bine cât îi displace să se dea jos din şa, fie şi 
pentru câteva clipe. 

Ea a încuviinţat din cap, dar a rămas în picioare, sprijinită de 
umărul meu, uitându-se spre drum. 

— Uite-l pe unchiul Howard! 

Cu stindardul fluturând înainte, însoţit de un mic grup de oameni 
de-ai săi, unchiul s-a apropiat de palat şi a intrat în curtea grajdurilor. 

Anne s-a aşezat la loc. In scurtă vreme s-a auzit poarta palatului 
trântindu-se cu zgomot şi apoi paşii lui şi ai oamenilor care-l însoțeau 
tropăind pe scări. Anne a ridicat capul cu un aer întrebător când 
unchiul a intrat în odaia ei. S-a înclinat. Plecăciunea aceea, mai 
adâncă decât de obicei, avea în ea ceva care m-a avertizat că se 
întâmplase ceva grav. Anne s-a ridicat în picioare, broderia de pe 
genunchi i-a căzut pe jos; a dus o mână la gură, iar pe cealaltă, la 
corsajul cu şireturi lejere. 

— Unchiule? 

— Te înştiinţez cu regret că Maiestatea Sa a căzut de pe cal. 

— E rănit? 

— Grav rănit. 

Anne s-a albit ca varul şi s-a clătinat pe picioare. 

— Trebuie să ne pregătim, a zis cu hotărâre unchiul. 

Am aşezat-o repede pe Anne într-un jilţ şi m-am uitat la el. 

— Pentru ce să ne pregătim? 

— Dacă e mort, trebuie să menţinem ordinea în Londra şi în nord. 
Anne trebuie să scrie. Va fi nevoie să fie regentă până vom putea crea 
un consiliu. O voi reprezenta eu. 

— Mort? a repetat Anne. 

— Dacă e mort, trebuie să ţinem ţara unită, a spus din nou unchiul. 
Va trece multă vreme până când pruncul din pântecul tău va ajunge 
bărbat. Trebuie să facem planuri. 

Trebuie să fim pregătiţi să apărăm ţara. Dacă Henric e mort... 

— Mort? a întrebat ea iarăşi. 

Unchiul Howard s-a uitat la mine. 

— lţi va spune sora ta. Nu avem vreme de pierdut! Trebuie să ne 
ocupăm de siguranţa regatului. 


Anne era groaznic de albă la faţă, tot atât de lipsită de viaţă ca şi 
soţul ei. Nu-şi putea imagina lumea fără el. Era absolut incapabilă să 
facă aşa cum îi cerea unchiul sau să se îngrijească de siguranţa 
regatului în lipsa regelui care să-l conducă. 

— Mă ocup eu, am spus repede. Scriu şi semnez. Nu-i poţi cere asta 
ei, unchiule Howard! Nu trebuie să se tulbure, trebuie să se 
îngrijească de siguranţa pruncului. Scrisul ei seamănă cu al meu, am 
mai scris şi înainte una în locul celeilalte. Pot să scriu eu în locul ei şi 
să şi semnez. 

Unchiul s-a luminat. Pentru el, o fată Boleyn era totuna cu cealaltă. 
Şi-a tras un scaun lângă pupitrul de scris şi mi-a spus scurt: 

— Incepe! „Să ştie toţi...” 

Anne zăcea în jilt, cu o mână pe pântec şi cealaltă peste gură, 
privind ţintă pe fereastră. Cu cât trebuia să aştepte mai mult, cu atât 
era mai gravă starea regelui. Un bărbat zdruncinat de o căzătură e 
adus repede acasă. Un bărbat aflat în pragul morţii e purtat mai cu 
grijă. Pe când Anne aştepta, privind spre intrarea curţii grajdurilor, mi- 
am dat seama că toată siguranţa noastră, toată apărarea noastră se 
destrăma. Dacă regele murea, aveam să fim distruşi cu toţii. Ţara 
putea fi dezbinată dacă lorzii începeau să lupte fiecare în interesul lor. 
Avea să fie aşa cum fusese înainte să-i adune tatăl lui Henric pe toţi 
laolaltă: casa York împotriva casei Lancaster şi fiecare în interesul lui. 
Avea să fie o ţară primejdioasă, fiecare ţinut sprijinindu-l pe nobilul 
local şi nimeni neputând să se plece în faţa adevăratului rege. 

Anne s-a uitat prin odaie şi mi-a zărit chipul copleşit de groază, 
aplecat asupra actului prin care-şi asuma regența pe durata copilăriei 
Elisabetei, fiica ei. 

— Mort? m-a întrebat. 

M-am ridicat de la masă şi i-am luat mâinile reci într-ale mele. 

— Te rog, Doamne, nu! am spus. 


L-au adus, mergând atât de încet, că lectica ar fi putut să fie la fel 
de bine un catafalc. George stătea la căpătâiul lui, iar William şi restul 
participanţilor la turnir, în hainele lor vesele, păşeau agale în urmă, 
într-o tăcere înspăimântată. 

Anne a lăsat să-i scape un geamăt şi a alunecat pe jos, cu rochia 
fluturând. Una dintre cameriste a prins-o. Am dus-o în odaia de 
culcare, am întins-o pe pat şi am trimis în grabă un paj să aducă nişte 
vin medicinal şi un doctor. l-am desfăcut şireturile şi i-am pipăit 
pântecul, şoptind o rugăciune ca pruncul să fie teafăr înăuntru. 

Mama a venit cu vinul şi s-a uitat la Anne, care, albă la faţă, se 
lupta să se ridice în capul oaselor. 

— Stai potolită, a zis ea aspru. Vrei să strici totul? 

— Henric? a întrebat Anne. 


— E treaz, a minţit-o mama. A avut o căzătură urâtă, dar e teafăr. 

Cu coada ochiului, l-am zărit pe unchiul făcându-şi cruce şi şoptind 
o rugăciune. Până atunci nu-l văzusem niciodată pe bărbatul acela 
sever invocând alt ajutor decât cel propriu. Fiica mea, Catherine, a 
întredeschis uşa şi a aruncat pe furiş o privire înăuntru; i s-a făcut 
semn să intre şi i s-a dat pocalul cu vin, ca s-o ajute pe Anne să bea. 

— Vino şi termină scrisoarea de regență, a spus pe un ton scăzut 
unchiul. E mai importantă decât orice altceva. 

Am privit-o lung pe Anne, apoi m-am întors în sala de primire şi am 
luat iar pana în mână. Am scris împreună cu unchiul trei scrisori - una 
către Londra, una către ţinuturile din nord şi una către parlament - şi 
le-am semnat pe toate trei: Anne, regina Angliei. Intre timp a sosit 
doctorul, urmat de doi spiţeri. Cu capul plecat, într-o lume pe cale să 
se destrame, parcă ispiteam soarta semnând ca regina Angliei. 

Uşa s-a deschis şi George a intrat, năuc. 

— Cum se simte Anne? 

— Slăbită, am spus. Regele? 

— Rătăcit, şopti el. Nu ştie unde se află. O cheamă pe Caterina. 

— Caterina? a întrebat unchiul tot atât de iute cum scoate 
spadasinul sabia. O cheamă pe ea? 

— Nu ştie unde se află. Crede că a fost dat jos de pe cal în turnirul 
acela de acum mulţi ani. 

— Mergeţi amândoi la el, mi-a spus unchiul. Şi nu-l lăsaţi să 
vorbească. Nu trebuie să-i rostească numele. Nu-l putem lăsa s-o 
cheme de pe patul de moarte; dacă se află una ca asta, Elisabeta va fi 
detronată în favoarea prinţesei Maria. 

George a dat din cap şi m-a condus în sala cea mare. Nu-l duseseră 
pe rege la etaj de teamă că aveau să se împiedice purtându-l. Henric 
era foarte greu şi nu stătea locului o clipă. Lectica fusese aşezată pe 
două mese lipite una de alta, iar el se frământa şi se zvârcolea fără 
încetare. George m-a condus prin cercul de bărbaţi şi regele m-a zărit. 
A îngustat încet ochii albaştri: îmi recunoştea chipul. 

— Am căzut, Mary. 

Avea o voce plângăreaţă, ca de băieţel. 

— Bietul de tine! 

M-am apropiat de el, i-am luat mâna şi am ţinut-o la pieptul meu. 

— Te doare? 

— Peste tot, a zis el închizând ochii. 

Medicul s-a strecurat în spatele meu şi mi-a şoptit: 

— Intrebaţi dacă poate să-şi mişte tălpile şi degetele, dacă-şi simte 
toate părţile corpului. 

— lţi poţi mişca tălpile, Henric? 

Am văzut cu toţii tresărirea cizmelor. 

— Da. 


— Şi toate degetele? 

I-am simţit mâna strângând-o pe a mea cu mai multă putere. 

— Simţi durere înăuntru, iubirea mea? Te doare burta? 

El a clătinat din cap. 

— Mă dor toate. 

M-am uitat la doctor. 

— Ar trebui să i se ia sânge, a zis acesta. 

— Când nici nu ştiţi unde e rănit? 

— Ar putea să sângereze pe dinăuntru. 

— Lăsaţi-mă să dorm, a spus Henric încet. Mary, stai cu mine. 

M-am întors cu spatele la doctor ca să privesc chipul regelui. Cum 
stătea acolo liniştit şi moleşit, părea cu mult mai tânăr - atât de tânăr, 
încât aproape puteam crede că fusese tânărul prinţ pe care-l 
adorasem. Stând lungit pe spate, grăsimea de pe obrajii lui nu se mai 
vedea; linia frumoasă a frunţii lui rămăsese neschimbată. Acel bărbat 
era singurul care putea ţine ţara unită. Fără el aveam să fim distruşi 
cu toţii: nu doar familia Howard, nu doar familia Boleyn, ci toţi 
bărbaţii, toate femeile şi toţi copiii din toate parohiile ţării. Nimeni nu-i 
va putea împiedica pe nobili să încerce să înşface coroana. Existau 
patru moştenitori cu pretenţii întemeiate la tron: prinţesa Maria, 
nepoata mea, Elisabeta, fiul meu, Henry, şi bastardul Henry Fitzroy. 
Biserica era deja cuprinsă de mari frământări, iar dacă regele spaniol 
sau cel francez primea mandat din partea Papei să vină să 
reinstaureze ordinea, n-aveam să mai scăpăm de ei. 

— Te vei simţi mai bine dacă vei dormi? l-am întrebat. 

A deschis ochii albaştri şi mi-a zâmbit, spunând cu vocea ca de 
băieţel: 

— O, da! 

— Vei sta liniştit dacă te ducem sus, în patul tău? 

A încuviinţat din cap. 

— Ţine-mă de mână. 

M-am întors spre doctor. 

— Ce spuneţi? Să-l ducem în pat şi să-l lăsăm să se odihnească? 

Omul părea îngrozit. Viitorul Angliei se afla în mâinile sale. A zis 
şovăind: 

— Cred că ar fi bine. 

— Oricum, aici nu poate dormi, am spus. 

George a făcut un pas înainte, a ales şase dintre bărbaţii care 
păreau a fi cei mai puternici şi i-a aranjat în jurul lecticii. 

— Mary, tu ţine-l de mână şi fă-l să stea nemişcat. Voi, ceilalţi, 
ridicaţi când spun eu şi porniţi spre scări. Ne odihnim la jumătate şi 
apoi mergem mai departe. Unu, doi, trei, acum: ridicaţi! 

S-au încordat să-l ridice şi să ţină lectica în poziţie orizontală. Am 
pornit pe lângă ei, cu mâna prinsă în strânsoarea degetelor regelui. 


Oamenii înaintau cu un pas târşâit, care-i ajuta să se mişte la unison. 
Am reuşit să urcăm scările şi să ajungem la apartamentele regelui. 
Cineva a alergat înainte şi a deschis larg uşile duble ce dădeau în sala 
de primire şi apoi pe cele de la odaia personală. Au aşezat lectica pe 
pat, zgâlţâindu-l rău pe rege, care a gemut de durere, nedumerit. Ne 
rămăsese doar să-l dăm jos de pe lectică şi să-l întindem pe pat. Nu 
exista altă cale decât ca doi oameni să se urce pe pat, să-l apuce de 
umeri şi de picioare şi să-l ridice, în timp ce restul trăgeau litiera de 
sub el. 

Văzând expresia de pe faţa doctorului la adresa acestui tratament 
dur, mi-am dat seama că, dacă regele sângera pe dinăuntru, probabil 
că tocmai îl omorâserăm. El a gemut tare de durere şi, preţ de o clipă, 
am crezut că a fost ultimul geamăt înaintea morţii şi că aveam să fim 
învinuiți cu toţii pentru asta. Dar apoi a deschis ochii şi s-a uitat la 
mine. 

— Caterina? 

Toţi bărbaţii din jurul meu sâsâiră superstiţios. M-am uitat la 
George, care a spus scurt: 

— Afară! Toată lumea afară. 

Sir Francis Weston s-a apropiat de el şi i-a şoptit încet ceva la 
ureche; George l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a atins pe sir Francis pe 
braţ, în semn de mulţumire. 

— Regina porunceşte ca Maiestatea Sa să fie lăsat cu doctorii, cu 
Mary, draga lui cumnată, şi cu mine, a anunţat George. Voi, ceilalţi, 
puteţi aştepta afară. 

Au ieşit din odaie fără prea mare chef. Am auzit din încăperea 
cealaltă cum unchiul susţinea sus şi tare că, dacă regele avea să zacă 
bolnav, regina avea să fie regentă în numele prinţesei Elisabeta şi că 
n-ar trebui să fie nevoie să li se aducă aminte că îi juraseră, fiecare în 
parte, credinţă prinţesei Elisabeta, singura moştenitoare aleasă şi 
legitimă a regelui. 

— Caterina? a spus iar regele uitându-se la mine. 

— Nu, sunt eu, Mary, i-am răspuns cu blândeţe. Fostă Mary Boleyn. 
Acum Mary Stafford. 

Mi-a luat mâna cu o mişcare tremurătoare şi a dus-o la buze, 
spunând încet: 

— lubirea mea... 

Niciunul dintre noi nu ştia la care din multele lui iubiri se referea: la 
regina care murise iubindu-l, la regina bolnavă de frică din acelaşi 
palat sau la mine, fata pe care o iubise cândva. 

— Vrei să dormi? l-am întrebat neliniştită. 

Ochii lui albaştri erau înceţoşaţi, arăta ca un beţiv. 

— Să dorm. Da, a mormăit el. 

— Stau lângă tine. 


George mi-a tras un scaun şi m-am aşezat fără să-mi retrag mâna 
dintr-a regelui. 

— Dă, Doamne, să se trezească, a spus George privind chipul ca de 
ceară al lui Henric şi fluturarea pleoapelor sale. 

— Amin, am întărit. Amin. 


Am stat cu el până la jumătatea după-amiezii - doctorii la picioarele 
patului, George şi cu mine la căpătâi, mama şi tata intrând şi ieşind 
întruna, unchiul plecat pe undeva să urzească planuri. 

Henric asuda şi unul dintre doctori s-a dus să dea păturile la o 
parte, dar a tresărit brusc. Pe gamba groasă, acolo unde fusese rănit 
în turnir cu multă vreme în urmă, se vedea o pată urâtă, întunecată, 
de sânge şi puroi. Rana, care nu se vindecase niciodată ca lumea, se 
redeschisese. 

— Ar trebui să i se pună lipitori, a zis omul. Puneţi-i lipitori şi lăsați- 
le să-i sugă otrava. 

— Nu pot să mă uit, i-am mărturisit tremurând lui George. 

— Du-te şi uită-te pe fereastră şi să nu îndrăzneşti să leşini! mi-a 
spus el cu asprime. După ce i le pun, te chem şi poţi să te întorci 
lângă pat. 

Am aşteptat pe bancheta de lângă fereastră, refuzând cu hotărâre 
să întorc capul şi străduindu-mă să nu aud clinchetul borcanelor, în 
timp ce ei puneau viermii negri pe picioarele regelui şi îi lăsau să sugă 
din carnea sfâşiată. Apoi George a strigat: 

— Vino înapoi şi stai lângă el, nu trebuie să vezi nimic. 

Mi-am reluat locul la căpătâiul patului, îndepărtându-mă doar când 
lipitorile, care supseseră până ajunseseră ca nişte mici bile negre, 
sătule, alunecoase, au putut fi desprinse de pe rană. 

La jumătatea după-amiezii, ţineam mâna regelui într-a mea şi o 
mângâiam cu blândeţe, cum ai mângâia un câine bolnav, când pe 
neaşteptate m-a strâns puternic; a deschis ochii şi de data asta avea 
privirea limpede. 

— Pe sângele Mântuitorului! Mă dor toate. 

— Ai căzut de pe cal, am spus, încercând să-mi dau seama dacă 
ştia unde se afla. 

— Asta îmi aduc aminte. Dar nu-mi amintesc cum m-am întors la 
palat. 

— V-am purtat pe sus, a zis George, venind de la fereastră. V-am 
adus pe scări până aici. Aţi vrut-o pe Mary lângă Maiestatea Voastră. 

Henric mi-a zâmbit, uşor surprins. 

— Da? 

— Nu erai tu însuţi, i-am spus. Aiurai. Slavă Domnului că ţi-ai 
revenit! 

— Îi trimit vorbă reginei, a spus George. 


S-a dus şi i-a poruncit unui soldat din gardă să-i spună reginei că 
regele s-a trezit şi şi-a revenit. Henric a chicotit: 

— Cred că aţi năduşit cu toţii! 

A dat să se mişte în pat, dar s-a strâmbat de durere. 

— Pe viaţa Mântuitorului! Piciorul meu! 

— i s-a redeschis vechea rană, am zis. Ţi-au pus lipitori pe ea. 

— Lipitori! E nevoie de o pomadă. Caterina ştie cum s-o facă, 
întrebaţi-o pe ea... 

Şi-a muşcat buzele. 

— Cineva ar trebui să ştie cum trebuie tratată. Pentru numele lui 
Dumnezeu! Cineva ar trebui să ştie reţeta. 

Câteva clipe a rămas tăcut. Apoi a poruncit: 

— Daţi-mi vin! 

Un paj a venit în fugă cu un pocal şi George l-a dus la buzele 
regelui. Henric l-a băut pe nerăsuflate. Culoarea i-a revenit în obraji; 
şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre mine. 

— Şi cine a făcut prima mişcare? m-a întrebat curios. Seymour, 
Howard sau Percy? Cine avea de gând să ţină tronul cald pentru fiica 
mea şi să se proclame regent până la majoratul ei? 

George îl cunoştea pe Henric prea bine ca să se lase ademenit la 
mărturisiri făcute râzând. 

— Întreaga curte a fost în genunchi, a zis el. Nimeni nu s-a gândit 
decât la sănătatea Maiestăţii Voastre. 

Henric a dat din cap, fără să creadă o iotă. 

— Merg să anunţ curtea, a spus George. Se va ţine o liturghie de 
recunoştinţă. Ne-am temut cu toţii foarte tare. 

— Mai adu-mi vin, a zis Henric bosumflat. Mă dor toate atât de tare, 
încât ai zice că mi-am rupt fiecare oscior. 

— Să plec? l-am întrebat. 

— Rămâi, a zis el cu nepăsare. Dar ridică-mi pernele astea la spate. 
Simt că încep să fac cârcei la spate stând aşa. Ce idiot m-a lungit aşa, 
cu totul? 

M-am gândit la momentul când l-am mutat de pe litieră pe pat. 

— Ne temeam să te mişcăm. 

— Găini slabe de înger, când cocoşul a fost luat din poiată, a zis el 
cu o uşoară satisfacţie. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că n-ai fost luat! 

— Da, mi-a răspuns el cu o plăcere deloc generoasă. Le-ar fi fost 
greu celor din neamul Howard şi Boleyn dacă aş fi murit azi. In 
ascensiunea voastră v-aţi făcut mulţi duşmani care s-ar bucura să vă 
vadă prăbuşindu-vă la loc. 

— Gândurile mele s-au îndreptat doar spre Maiestatea Sa, regele, 
am spus cu grijă. 


— Mi-ar fi fost urmate dorinţele, ar fi fost pusă Elisabeta pe tronul 
meu? a întrebat el pe un ton tăios. Presupun că voi, cei din neamul 
Howard, aţi fi sprijinit-o, că doar e de-a voastră. Dar ceilalţi? 

L-am privit în ochi. 

— Nu ştiu. 

— Dacă eu nu sunt aici şi dacă nu există un prinţ care să-mi 
urmeze, jurămintele acelea s-ar putea să nu fie respectate. Crezi că i- 
ar fi fost toţi loiali prinţesei? 

Am clătinat din cap. 

— Nu ştiu. N-aş putea spune. Nici măcar n-am fost împreună cu 
curtea, am stat tot timpul aici, veghindu-te. 

— Tu i-ai fi loială Elisabetei. Regența i-ar reveni lui Anne, avându-l 
pe unchiul vostru în spate, cred. Un Howard care să conducă Anglia în 
toate privinţele, mai puţin cu numele. Şi apoi o femeie care să-i 
urmeze altei femei, la rândul ei condusă de un Howard. 

A scuturat din cap, întunecându-se la faţă. 

— Trebuie să-mi dăruiască un fiu! 

O venă de la tâmplă îi pulsa puternic; a dus mâna la cap, ca pentru 
a alunga durerea prin apăsarea degetelor. 

— Am să mă întind din nou. la afurisitele astea de perne de-aici! 
Aproape că nu văd, din cauza durerii ăsteia din spatele ochilor. O 
Howard ca regentă şi o Howard care să-i urmeze. O promisiune de 
dezastru şi nimic altceva. De data asta trebuie să-mi nască un băiat! 

Uşa s-a deschis şi Anne a intrat în odaie. Era în continuare foarte 
palidă. S-a apropiat încet de patul lui Henric şi l-a luat de mână. Ochii 
lui mijiţi de durere i-au cercetat chipul alb. 

— Credeam că vei muri, a zis ea sec. 

— Şi tu ce-ai fi făcut? 

— Mi-aş fi dat toată silinţa ca regină a Angliei, a răspuns ea, punând 
în acelaşi timp mâna pe pântec. 

El i-a acoperit-o cu mâna lui mare şi a zis cu răceală: 

— Ai face bine să ai un băiat acolo, doamnă. Cred că toată silinţa ta 
ca regină a Angliei n-ar fi de-ajuns. Am nevoie de un băiat care să ţină 
ţara asta unită. Prinţesa Elisabeta şi complotistul de unchiu-tău nu 
sunt ceea ce aş vrea să las în urmă când am să mor. 

— Vreau să-mi juri că nu vei mai lupta niciodată în turnir! a spus ea 
cu aprindere. 

El a întors capul în partea cealaltă. 

— Lasă-mă să mă odihnesc. Tu, cu jurămintele şi promisiunile tale! 
Dumnezeu să mă ajute, dar când am repudiat-o pe regină credeam că 
am să mă aleg cu ceva mai bun de-atât. 

Era cel mai întunecat moment din câte văzusem între ei. Anne n-a 
spus nimic. Era tot atât de albă la faţă ca el. Arătau amândoi ca nişte 
stafii, pe jumătate morţi de frică. Ceea ce ar fi trebuit să fie o regăsire 


plină de iubire servise doar ca să le amintească amândurora cât de 
firavă era puterea pe care o aveau asupra ţării. Anne i-a făcut o 
reverență trupului greu de pe pat şi a ieşit. Mergea încet, de parcă ar 
fi purtat o povară mare; la uşă s-a oprit câteva clipe. 

Sub ochii mei, s-a transformat. A înălţat capul, buzele i s-au arcuit 
într-un surâs. Şi-a îndreptat umerii şi s-a ridicat o idee pe vârful 
picioarelor, ca un dansator când începe muzica. Apoi i-a făcut semn 
din cap gărzii aflate la uşă; omul a deschis, iar ea a pornit spre curtea 
zgomotoasă, cu un chip plin de recunoştinţă, ca să le spună tuturor că 
regele şi-a revenit, că a glumit cu ea când au vorbit despre căzătură, 
că va lupta iarăşi în turnir cât de curând va putea şi că erau bucuroşi. 


Pe durata însănătoşirii după căzătură, Henric a fost mereu tăcut şi 
gânditor. Durerile din tot trupul îi dădeau o premoniţie a bătrâneţii. 
Din rana de la picior i se prelingea un amestec de sânge şi puroi 
galben, aşa că era silit să poarte tot timpul un bandaj gros, iar când 
şedea, îşi ridica piciorul pe un scăunel. Imaginea aceea îl umilea - 
fusese mereu atât de mândru de picioarele lui puternice şi de ţinuta 
mândră! Acum mergea şchiopătând, iar bandajul voluminos îi strica 
linia gambei. Mai rău chiar, mirosea ca un coteţ murdar. Henric, care 
fusese prinţul de aur al Angliei, recunoscut drept cel mai chipeş 
bărbat din Europa, vedea venind spre el bătrâneţea, când avea să 
tremure de picioare, chinuit mereu de dureri, şi să duhnească 
întocmai ca un călugăr murdar. 

Anne nu era în stare să înţeleagă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bărbate, fii fericit! s-a răstit ea. Ai 
fost cruțat, ce altceva mai contează? 

— Am fost cruţaţi amândoi, i-a răspuns el. Căci ce s-ar alege de tine 
dacă n-aş fi aici? 

— M-aş descurca foarte bine. 

— Cred că v-aţi descurca foarte bine cu toţii. Dacă ar fi să mor, tu şi 
cu ai tăi mi-aţi lua locul până să apuce să se răcească. 

Ea ar fi putut să-şi ţină gura, dar se obişnuise să-i facă scene. 

— Incerci să mă insulţi? Imi acuzi familia că ţi-a oferit altceva decât 
loialitate deplină? 

Curtenii, care aşteptau cina în sala cea mare, au început să 
vorbească pe ton ceva mai scăzut, chinuindu-se să audă. 

— Cei din neamul Howard îşi sunt loiali în primul rând lor înşile şi 
abia apoi regelui, a spus Henric. 

L-am văzut pe sir John Seymour ridicând capul şi schiţând un uşor 
zâmbet tainic. 

— Familia mea şi-a aşternut viaţa la picioarele tale! s-a răstit Anne. 

— Maiestatea Voastră şi sora voastră cu siguranţă v-aţi aşternut, a 
intervenit bufonul lui Henric, cu isteţimea-i ageră. 


Au răsunat hohote de râs tunătoare. M-am împurpurat la faţă şi am 
surprins privirea lui William, apoi l-am văzut ducând mâna la şold, 
unde ţinea sabia, dar n-avea niciun rost să protestezi din cauza 
purtării unui bufon, mai ales dacă regele râdea. Henric a întins mâna 
şi a bătut uşurel, jovial, pântecul lui Anne, spunând: 

— Cu un scop nobil. 

lritată, ea i-a împins mâna. Henric a încremenit, iar buna dispoziţie i 
s-a topit într-o clipă. 

— Nu sunt un cal, a spus ea tăios. Nu-mi place să fiu alintată ca un 
cal. 

— Nu, a zis el cu răceală. Dacă aş avea un cal cu o fire la fel de 
proastă ca a ta, l-aş da de mâncare la câini. 

— Mai bine ai face să călăreşti o astfel de iapă şi s-o îmblânzeşti, l-a 
provocat ea. 

l-am aşteptat obişnuitul răspuns aprig. S-a lăsat însă o tăcere care 
s-a prelungit mai bine de un minut. Zâmbetul lui Anne a devenit 
forţat. 

— Unele iepe nu merită să fie îmblânzite, a spus el încet. 

Doar o mână de oameni, cei aflaţi foarte aproape de masa regală, |- 
ar fi putut auzi. Anne s-a albit ca varul şi apoi, într-o clipă, a întors 
capul şi a râs - un râs ascuţit, gâlgâit, de parcă regele ar fi spus ceva 
irezistibil de amuzant. Cei mai mulţi curteni au ţinut capul plecat şi s- 
au prefăcut că vorbesc cu vecinii lor. Privirea lui Anne a trecut de la 
mine la George, iar el i-a susţinut-o preţ de câteva clipe, tot atât de 
palpabil ca o mână care sprijină. 

— Mai doreşti vin, soţul meu? a întrebat Anne fără cel mai mic 
tremur în glas. 

Gentilomul s-a apropiat, le-a turnat vin regelui şi reginei şi cina a 
început. 

Henric a rămas posomorât pe tot parcursul cinei. Nici măcar dansul 
şi muzica nu i-au înseninat dispoziţia, însă a mâncat şi a băut chiar 
mai mult decât de obicei. S-a ridicat şi a pornit printre curteni, 
şchiopătând dureros, spunând o vorbă ici şi colo, ascultându-l pe câte 
un gentilom care se înclina în faţa lui ca să-i ceară o favoare. A venit 
la masa noastră, a doamnelor reginei, şi s-a oprit între mine şi Jane 
Seymour. Ne-am ridicat amândouă deodată şi i-am făcut reverenţe 
adânci. El a privit zâmbetul trist al lui Jane. 

— Sunt ostenit, domnişoară Seymour. Aş vrea să fim la Wulfhall şi 
să-mi faci o pomadă din ierburile dumitale din grădină. 

Ea s-a ridicat după reverență cu cel mai dulce zâmbet pe buze. 

— Aş vrea şi eu foarte mult lucrul ăsta. Aş face orice să văd că 
Maiestatea Voastră se odihneşte şi scapă de dureri. 


Henric pe care-l cunoşteam eu ar fi spus: „Orice?” pentru simpla 
plăcere de-a face o glumă lascivă. Dar noul Henric şi-a tras un scaun 
la masă şi ne-a făcut semn să ne aşezăm de o parte şi de alta. 

— Cucuiele şi vânătăile se pot vindeca, dar bătrâneţea, nu. Am 
patruzeci şi cinci de ani şi, pentru prima oară, îmi simt vârsta. 

— E doar din cauza căzăturii, a spus Jane cu un glas dulce şi 
liniştitor precum laptele ce se prelinge în căldarea de muls. Sigur că 
aveţi dureri şi că sunteţi obosit, probabil că sunteţi epuizat de toată 
munca pentru siguranţa regatului. Ştiu că vă gândiţi la asta zi şi 
noapte. 

— O moştenire frumoasă, dacă aş avea un fiu căruia să i-o las, a zis 
el cu tristeţe. 

Au privit-o amândoi pe regină. Anne, scoțând scântei de enervare, 
s-a uitat spre ei. 

— Să dea Dumnezeu ca regina să aibă un fiu de astă dată, a spus 
Jane dulce. 

— Chiar te rogi pentru mine, Jane? a întrebat el încet. 

Ea a zâmbit. 

— E de datoria mea să mă rog pentru rege. 

— Te vei ruga pentru mine diseară? a zis el şi mai încet. Când nu 
voi putea să dorm, toate oasele mă vor durea şi sufletul îmi va fi 
cuprins de frică, mi-ar plăcea să cred că te rogi pentru mine. 

— Mă voi ruga, a zis ea simplu. Va fi ca şi cum aş fi în odaie cu 
Maiestatea Voastră, cu mâna pe capul vostru, ajutându-vă să dormiţi. 

Mi-am muşcat buzele. Am văzut-o la masa alăturată pe Catherine, 
fiica mea, privind cu ochii mari şi încercând să înţeleagă această nouă 
formă de flirt întreprins pe un ton de pietate mieroasă. Regele s-a 
ridicat în picioare, icnind uşor de durere, şi a strigat peste umăr: 

— Un braţ! 

Jumătate de duzină de bărbaţi s-au repezit să se bucure de onoarea 
de a-l ajuta pe Maiestatea Sa să se întoarcă pe tron. Dar el l-a dat la o 
parte pe fratele meu, George, şi l-a ales în schimb pe fratele lui Jane. 
Anne, George şi cu mine am privit în tăcere cum un Seymour îl ajuta 
pe rege să se întoarcă pe tron. 


— O omor! a zis Anne cu un aer sumbru. 

Stăteam întinsă pe patul ei, sprijinită leneş într-un cot. George se 
lungise lângă foc, iar Anne stătea la oglindă, camerista periindu-i 
părul. 

— O fac eu în locul tău, am zis. Mă pregătesc să devin sfântă. 

— E foarte bună, a remarcat George pe ton chibzuit, de parcă ar fi 
cântărit un dansator iscusit. Foarte diferită de voi două. Il 
compătimeşte tot timpul. Cred că e un lucru teribil de seducător. 

— Pişăcioasă mică! a zis Anne printre dinţi. 


A luat pieptănul din mâna cameristei. 

— Tu poţi să pleci. 

George ne-a mai turnat câte un pahar cu vin. 

— Ar trebui să plec şi eu, am zis. William mă aşteaptă cu siguranţă. 

— Rămâi, a spus Anne pe un ton poruncitor. 

— Da, Maiestate, am răspuns supusă. 

Mi-a aruncat o privire dură, de avertizare. 

— Să trimit flecuşteţul Seymour de la curte? l-a întrebat ea pe 
George. Nu suport s-o văd toată ziua pe lângă rege, zâmbindu-i timid. 
Mă scoate din minţi! 

— Las-o în pace, a sfătuit-o George. După ce o să se 
înzdrăvenească, o să vrea ceva mai focos. Dar nu-l mai aţâţa. Astă- 
seară era mânios pe tine şi tu i-ai dat apă la moară. 

— Nu suport să-l văd aşa de jalnic! Doar n-a murit, nu? De ce e aşa 
de nefericit pentru o nimica toată? 

— Se teme. Şi nu mai e tânăr. 

— Dacă o mai văd zâmbindu-i o dată în stilul ei timid, o plesnesc 
peste faţă. O poţi preveni din partea mea, Mary. Dacă o prind că-l 
priveşte cu surâsul ăla de Maica Domnului, o plesnesc de nu se vede. 

M-am ridicat încet de pe pat. 

— Am să-i spun ceva. Poate nu chiar asta. Pot să plec acum, Anne? 
Sunt obosită. 

— Of, bine! a zis ea enervată. Tu rămâi cu mine, George, nu? 

— Nevastă-ta o să vorbească, l-am prevenit. Deja spune că eşti tot 
timpul aici. 

Am crezut că Anne va reacţiona cu nepăsare, dar ea şi George au 
schimbat o privire rapidă, apoi George s-a ridicat să plece. 

— Trebuie să fiu mereu singură? a întrebat Anne. Să mă plimb 
singură, să mă rog singură, să dorm singură? 

George a şovăit la auzul pledoariei triste. 

— Da, am spus eu hotărâtă. Tu ai ales să fii regină. Te-am avertizat 
că asta nu-ţi va aduce bucurie. 

Dimineaţă, Jane Seymour şi cu mine ne-am pomenit mergând una 
lângă alta spre liturghie. Am trecut prin faţa cabinetului regelui, care 
avea uşa deschisă, şi l-am văzut stând la masă, cu piciorul vătămat 
proptit de un taburet şi cu un secretar alături care îi citea scrisorile cu 
glas tare şi i le aşeza dinainte ca să le semneze. Când a trecut prin 
faţa uşii, Jane a încetinit pasul şi i-a zâmbit, iar el s-a oprit şi a privit-o, 
cu pana în mână, cu cerneala uscându-se pe vârful ei. 

Jane şi cu mine am îngenuncheat una lângă alta în capela reginei şi 
am ascultat liturghia celebrată dinaintea altarului bisericii de sub noi. 

— Jane, am spus încet. 

A deschis ochii, fiindcă fusese cufundată în rugăciune. 

— Da, Mary. lartă-mă, mă rugam. 


— Dacă mai flirtezi cu regele şi-i mai arunci zâmbetele alea 
bolnăvicioase, una dintre noi, fetele Boleyn, o să-ţi scoată ochii. 


Anne îşi luă obiceiul de-a se plimba în fiecare zi a sarcinii de-a 
lungul fluviului, pe lângă terenul de popice, pe aleea mărginită de tisă, 
pe lângă terenurile de tenis şi înapoi la palat. Eu o însoţeam 
întotdeauna, iar George îi stătea întotdeauna alături. Veneau şi 
majoritatea doamnelor ei şi unii dintre gentilomii regelui, de vreme ce 
acesta nu mai vâna după-amiaza. George şi sir Francis Weston 
mergeau de o parte şi de alta a lui Anne, o făceau să râdă, îi ofereau 
braţul şi o ajutau când urcam treptele către terenul de popice, iar din 
cercul nostru intim, Henry Norris, sir Thomas Wyatt sau William 
mergeau alături de mine. 

Intr-o zi, Anne se simţi obosită şi scurtă plimbarea. Când intrarăm în 
palat, ea se afla la braţul lui George, iar eu veneam la câţiva paşi în 
urmă, împreună cu Henry Norris. La apropierea noastră, gărzile 
deschiseră larg uşile către apartamentele ei şi astfel ne oferiră 
imaginea lui Jane Seymour sărind de pe genunchii regelui; el încercă 
să se ridice în picioare, să-şi netezească haina şi să pară nonşalant, 
dar picioarele îi erau încă şubrede din cauza căzăturii, aşa că se 
clătină, cu un aer neghiob. Anne intră ca o furtună. 

— leşi afară, târâtură! îi spuse tăios lui Jane Seymour. 

Aceasta făcu o reverență şi se furişă repede din odaie. George 
încercă s-o tragă pe Anne spre odăile interioare, dar ea se întoarse ca 
o furie spre rege. 

— Ce făceai cu creatura aia pe genunchi? E cumva o pomadă?! 

— Vorbeam... spuse el cu stângăcie. 

— Şopteşte atât de încet, încât trebuie să-ţi bage limba în ureche? 

— Eu... a fost... _ 

— Ştiu ce-a fost! ţipă Anne la el. Intreaga ta curte ştie. Am avut cu 
toţii privilegiul de-a vedea ce a fost. Un bărbat care spune că e prea 
obosit ca să iasă la plimbare, lungit în voie, cu o neghioabă mică, dar 
vicleană, strecurată în poala lui! 

— Anne... 

Toţi auzirăm nota de avertisment din tonul lui, numai Anne nu. Se 
răsti: 

— Nu voi înghiţi aşa ceva! Trebuie să plece de la curte! 

— Cei din neamul Seymour sunt prieteni loiali ai coroanei şi slujitorii 
noştri buni, zise el cu aroganță. Rămân. 

— Ea e tot atât de bună ca o târfă de la o baie publică! strigă Anne 
furioasă. Şi nu mi-e prietenă. N-o accept între doamnele mele. 

— E o tânără femeie blândă, pură şi... 

— Pură?! Ce făcea pe genunchii tăi? Işi spunea rugăciunile?! 


— Destul! tună el furios. Rămâne printre doamnele tale. Familia ei 
rămâne la curte. Te întinzi mai mult decât ţi-e plapuma, doamnă! 

— Ba nu! Eu hotărăsc cine mă slujeşte. Sunt regină şi astea sunt 
odăile mele. Nu accept o femeie pe care n-o plac! 

— Vei avea slujitoarele pe care ţi le voi alege eu, insistă el. Sunt 
regele. 

— Nu-mi poţi porunci, zise ea cu răsuflarea tăiată şi cu mâna pe 
inimă. 

— Anne, fii calmă, i-am spus, dar nici nu mă auzi. 

— Eu le poruncesc tuturor, zise el. Vei face ce-ţi spun, fiindcă îţi 
sunt soţ şi rege. 

— A naibii să fiu dacă mă supun! strigă ea. 

Se răsuci pe călcâie şi fugi către odaia ei particulară, deschise uşa 
şi îi strigă din prag: 

— Nu eşti stăpânul meu, Henric! 

Dar el nu putea să fugă după ea. Asta i-a fost greşeala fatală. Dacă 
el ar fi fost în stare să fugă, ar fi prins-o şi ar fi putut cădea amândoi în 
aşternut, aşa cum făcuseră de-atâtea ori în trecut. Insă îl durea 
piciorul, iar ea era tânără şi aţăţătoare, numai că-n loc să se simtă 
aţâţat, se simţea prins în capcană. li pizmuia tinereţea şi frumuseţea, 
nu se mai bucura de ele. 

— Tu eşti târfa, nu ea! răcni Henric. Să nu crezi că am uitat ce 
făceai tu ca să ajungi pe genunchii regelui! Jane Seymour nu va 
cunoaşte niciodată măcar jumătate din şmecheriile pe care le-ai 
folosit cu mine, doamnă! Şmecherii franţuzeşti! Şmecherii de târfă! 
Acum nu mă mai vrăjesc, dar nu le-am uitat. 

Curtea lăsă să-i scape un icnet uluit, iar George şi cu mine 
schimbarăm o privire complet îngrozită. Uşa lui Anne se trânti cu 
putere, iar regele se întoarse spre curtenii săi. George şi cu mine îi 
întâmpinarăm privirea furioasă cu expresia incoloră a groazei 
absolute. 

Se ridică în picioare, strigând: 

— Brat! 

Sir John Seymour îl împinse pe George la o parte, iar regele se 
sprijini de el şi se îndreptă încet spre odăile sale, cu gentilomii după 
el. L-am privit cum pleacă şi mi-am dat seama că mă durea gâtul de 
uscat ce era. 

Jane Parker, nevasta lui George, se ivi lângă mine. 

— Ce şmecherii făcea ea? 

Mi-am amintit brusc, în imagini vii, cum o învăţasem să-şi 
folosească părul, gura şi mâinile cu el. George şi cu mine o 
învăţaserăm tot ce ştiam, folosindu-ne de experienţa lui George cu 
târfe franţuzoaice, cu madame spaniole şi cu putori englezoaice şi de 
tot ce ştiam din cununia mea cu un bărbat şi seducerea altuia. O 


învăţaserăm pe Anne să facă lucrurile care-i plăceau lui Henric, care le 
plac tuturor bărbaţilor, lucruri interzise în mod expres de Biserică. O 
învăţaserăm să se dezbrace complet în faţa lui, să-şi ridice cămaşa 
centimetru cu centimetru ca să-i arate părţile ei intime, să-i lingă 
mădularul de la bază până la vârf cu atingeri prelungi şi languroase. O 
învăţaserăm cuvintele care-i plăceau şi imaginile pe care voia să şi le 
formeze în minte. Îi oferiserăm aptitudini de târfă, iar acum i se 
reproşa acest lucru. Am întâlnit privirea lui George şi am ştiut că şi el 
îşi amintea aceleaşi lucruri. 

— Of, Jane, Domnul să ne aibă în pază! spuse el ostenit. Nu ştii că 
atunci când e furios, regele spune orice îi vine la gură? Ea n-a făcut 
nimic. Nimic mai mult decât un sărut şi o mângâiere. Genul de lucru 
pe care-l face orice bărbat cu soţia lui în zilele frumoase. 

Se opri şi se corectă. 

— Noi, fireşte, adică tu şi cu mine, n-am făcut niciodată aşa ceva. 
Dar, pe de altă parte, tu nu eşti o femeie prea ispititoare când vine 
vorba de sărutat, nu-i aşa? 

Ea se întoarse o clipă, de parcă ar fi ciupit-o, şi spuse încet precum 
şarpele ce se strecoară prin mărăcini: 

— Desigur, ție nu-ţi place să săruţi deloc femeile, asta dacă nu sunt 
surorile tale. 


Am lăsat-o pe Anne singură jumătate de oră, apoi am bătut la uşa 
ei şi m-am strecurat în odaie. Am închis uşa în nasul doamnelor de 
companie curioase şi m-am uitat în jur după ea. Odaia era cufundată 
în întunericul începutului de după-amiază de iarnă; Anne nu aprinsese 
lumânările şi doar lumina focului pâlpâia pe pereţi şi pe tavan. Zăcea 
pe pat, cu faţa în jos. Preţ de o clipă am crezut că doarme, dar apoi s- 
a ridicat şi i-am putut vedea obrazul palid şi ochii întunecaţi. 

— Dumnezeule, ce furios era! 

Avea vocea răguşită de plâns. 

— L-ai înfuriat. Ţi-ai făcut-o singură, Anne. 

— Ce era să fac, dacă m-a insultat în faţa întregii curţi? 

— Să fi fost oarbă, am sfătuit-o. Să te fi uitat în altă parte. Aşa 
făcea regina Caterina. 

— Regina Caterina a pierdut. S-a uitat în altă parte şi eu i l-am luat. 
Ce să fac ca să-l păstrez? 

N-am spus nimic niciuna, nici cealaltă. Exista un singur răspuns. 
Exista mereu doar un singur răspuns şi era mereu acelaşi. 

— Mi-era greață de furie, a zis ea. Simţeam că sunt gata să-mi 
vomit maţele. 

— Trebuie să fii calmă. 

— Cum să fiu calmă când dau de Jane Seymour oriunde m-aş duce? 

M-am apropiat de pat şi i-am scos lui Anne boneta de pe cap. 


— Hai să te pregătim pentru cină. Fii frumoasă când cobori la cină 
şi totul va fi măturat şi dat uitării. 

— Nu şi de mine, a zis ea amar. Eu nu uit. 

— Atunci poartă-te ca şi cum ai fi uitat. Altfel toţi îşi vor aduce 
aminte că el te-a jignit. Ai face bine să te porţi ca şi cum nu s-ar fi 
spus nimic şi nu s-ar fi auzit nimic. 

— M-a făcut târfă! a spus ea înciudată. Nimeni nu va uita asta. 

— În comparaţie cu Jane, suntem toate târfe, am spus cu veselie. 
Şi-atunci, ce importanţă are? Eşti soţia lui, nu? Cu un prunc legitim în 
pântec. Poate să-ţi spună cum vrea când îl apucă furiile, dar când e 
calm poţi să-l recâştigi. Recâştigă-l astă-seară, Anne. 

l-am chemat camerista şi Anne şi-a ales rochia. Era o rochie albă cu 
argintiu - s-ar fi zis că voia să-şi afirme puritatea, în ciuda faptului că 
întreaga curte auzise cum era acuzată că folosea şmecherii de târfă. 
Corsajul era brodat cu perle şi diamante, iar poalele fustei, din 
țesătură argintie, erau cusute cu fir de argint. Cu boneta asortată pe 
creştetul brunet, arăta ca o regină din cap până-n picioare - o regină a 
zăpezii, o regină de o frumuseţe fără pată. 

— Foarte bine! am spus. 

Anne mi-a zâmbit obosită. 

— Trebuie să continui aşa, la nesfârşit, dansul ăsta pentru a păstra 
interesul lui Henric. Ce se va întâmpla când voi fi bătrână şi nu voi mai 
putea dansa? Fetele din odăile mele vor fi şi atunci tinere şi frumoase. 
Ce se va întâmpla atunci? 

N-aveam ce alinare să-i ofer. 

— Hai să trecem cu bine de seara asta. Nu te mai gândi la anii care 
vor veni. lar când vei avea un fiu, apoi alţii, nu te va mai deranja că 
îmbătrâneşti. 

A pus mâna pe corsajul cu pietre scumpe şi a spus încet: 

— Fiul meu... 

— Eşti gata? 7 

A încuviinţat şi s-a îndreptat spre uşa închisă. In noul gest, umerii i 
s-au îndreptat, bărbia i s-a ridicat, a zâmbit cu zâmbetul ei orbitor, 
sigur pe sine şi i-a făcut semn cameristei să deschidă uşa. A ieşit să 
dea ochii cu moara de bârfe a propriilor odăi, strălucind ca un înger. 

Am remarcat că familia venise să-şi ofere sprijinul şi ştiam că 
unchiul auzise probabil suficient de multe ca să se teamă. Mama era 
prezentă, la fel şi tata. Unchiul era în fundul odăii, conversând amabil 
cu Jane Seymour, ceea ce m-a făcut să tresar. George era în prag; i- 
am surprins zâmbetul când s-a apropiat de Anne şi i-a luat mâna. 
Fineţea rochiei ei şi zâmbetul sfidător au stârnit un murmur de 
interes; apoi grupurile de vorbitori s-au plimbat prin încăpere, 
risipindu-se şi realcătuindu-se. Sir William Brereton a venit să-i sărute 
mâna lui Anne şi a şoptit ceva despre un înger căzut pe pământ; Anne 


a râs şi a spus că nu a căzut, ci doar a venit în vizită, aşa că imaginea 
sugestivă a fost îndepărtată elegant. La uşă s-a stârnit o mică 
agitaţie: Henric a intrat în odaie împreună cu restul curţii. Piciorul 
bolnav îi dădea un mers stângaci, iar pe chipul rotund se întipăriseră 
noi riduri de durere. A dat din cap morocănos spre Anne. 

— Bună ziua, doamnă. Eşti gata să mergi la cină? 

— Desigur, soţul meu, i-a răspuns ea cu un glas dulce ca mierea. 
Mă bucur să văd că Maiestatea Voastră arată atât de bine. 

Puterea ei de-a trece de la o stare de spirit la alta îl nedumerea 
mereu. Buna dispoziţie a lui Anne l-a făcut să se oprească o clipă şi să 
privească feţele avide ale curtenilor. 

— L-ai salutat pe sir John Seymour? a întrebat-o el, alegându-l pe 
singurul om căruia Anne n-ar fi vrut să-i arate respect. 

Surâsul ei n-a şovăit nicio clipă. 

— Bună seara, sir John, a zis ea pe un ton la fel de amabil precum 
cel al fiicei acestuia. Nădăjduiesc că vei accepta un mic dar din partea 
mea. 

El s-a înclinat cam stângaci. 

— Aş fi onorat, Maiestate. 

— Vreau să-ţi dăruiesc un mic taburet sculptat din odăile mele 
personale. O piesă frumoasă, adusă din Franţa. Sper că-ţi va plăcea. 

El s-a înclinat iarăşi. 

— Vă sunt recunoscător. 

Anne i-a zâmbit pieziş soţului ei şi i-a spus: 

— E pentru fiica voastră. Pentru Jane. Se pare că nu are un loc 
propriu pe care să şadă, aşa că trebuie să-l împrumute pe-al meu. 

O clipă s-a aşternut o tăcere uluită, apoi a răsunat râsul tunător al 
lui Henric. Curtenii au înţeles pe dată că puteau să râdă şi ei şi odăile 
reginei s-au cutremurat de gluma făcută de aceasta pe socoteala lui 
Jane. Henric, râzând încă, i-a oferit braţul lui Anne, iar ea i-a aruncat o 
privire ştrengărească. El a pornit s-o conducă afară din odaie şi 
curtenii şi-au luat locurile obişnuite în urma lor, însă atunci am auzit 
un geamăt şi pe cineva spunând încet: 

— Dumnezeule mare! Regina! 

George a despicat mulţimea ca o seceră prin iarbă, a înşfăcat-o pe 
Anne de mână şi a tras-o de lângă Henric. L-am auzit spunând repede: 

— lertare, Maiestate, regina nu se simte bine! 

S-a plecat spre Anne şi i-a şoptit ceva la ureche, pe un ton 
poruncitor. Am văzut, printre chipurile care se întorceau, avide, cum 
faţa lui Anne se goleşte de sânge; cu un gest, i-a împins pe toţi 
deoparte, iar George a mers grăbit înaintea ei, ca să deschidă uşa 
odăii particulare şi s-o tragă înăuntru. Oamenii aflaţi mai în spate 
întindeau gâturile, să vadă. Am zărit spatele rochiei lui Anne. Pe 


țesătura alb-argintie a rochiei se zărea o pată de un roşu aprins, 
precum sângele. Sângera. Pierdea pruncul. 

Am ţâşnit printre oamenii care se înghesuiau, ca s-o urmez în 
odaie. Mama a venit după mine şi a trântit uşa în nasul celor care se 
holbau înăuntru, plini de curiozitate, în nasul regelui care privea 
consternat brusca dispariţie a lui Anne şi a familiei sale în 
ascunzătoare. 

Anne stătea în picioare, faţă-n faţă cu George, trăgând de spatele 
rochiei ca să vadă pata. 

— N-am simţit nimic. 

— Aduc un doctor, a zis el, pornind spre uşă. 

— Nu spune nimic! l-a prevenit mama. 

— Să spună?! am exclamat. Au văzut toţi! A văzut şi regele! 

— S-ar putea să fie totuşi bine. Intinde-te, Anne. 

Anne s-a îndreptat spre pat, cu faţa tot atât de albă ca boneta. 

— Nu simt nimic, a repetat ea. 

— Atunci poate că nu se întâmplă nimic, a zis mama. Doar o mică 
pată. 

Le-a făcut semn cameristelor să-i scoată lui Anne pantofii şi 
ciorapii. Au întors-o pe o parte şi i-au desfăcut şireturile corsajului. Au 
dezbrăcat-o de frumoasa rochie albă, cu pata ei mare şi roşie. 
Jupoanele erau îmbibate de sânge. M-am uitat la mama, iar ea a spus 
nesigură: 

— S-ar putea să fie totuşi bine. 

M-am apropiat de Anne şi am luat-o de mână, căci era clar că nici 
pe patul de moarte n-ar fi vrut ca mama să pună mâna pe ea. 

— Nu te teme, i-am şoptit. 

— De data asta nu mai putem ascunde, a spus ea. Au văzut toţi. 


Am făcut totul. l-am pus o buiotă la picioare, iar doctorii i-au adus 
un tonic, apoi încă unul, o pomadă şi o pătură specială, binecuvântată 
de un sfânt. l-am pus lipitori şi o buiotă mai caldă la picioare. Dar n-a 
ajutat la nimic. La miezul nopţii a intrat în travaliu - în chinul şi 
durerea unui travaliu propriu-zis, trăgând de cearşaful înnodat între 
doi stâlpi ai patului şi gemând din pricina durerii provocate de pruncul 
care se smulgea din trupul ei, apoi, pe la două dimineaţa, a scos un 
țipăt brusc şi pruncul a ieşit, iar nimeni nu putea face nimic ca să-l 
împiedice. 

Moaşa care l-a scos a lăsat să-i scape o exclamaţie. 

— Ce e? a icnit Anne, roşie la faţă de atâta încordare, cu sudoarea 
curgându-i pe gât. 

— E un monstru! a zis femeia. Un monstru. 

Anne a scos un sâsâit de frică, iar eu m-am trezit îndepărtându-mă 
de pat, cuprinsă de o groază superstiţioasă. In mâinile pline de sânge 


ale moaşei se afla un prunc cumplit de deformat, cu şira spinării 
despicată în două, deschisă, jupuită de piele şi un cap imens, de două 
ori mai mare decât corpul subţiratic. 

Anne a scos un țipăt răguşit şi s-a îndepărtat de el în patru labe, 
până-n celălalt capăt al patului, ca o pisică speriată, lăsând în urmă o 
dâră de sânge pe cearşafuri şi pe perne. S-a lipit de stâlpii patului, cu 
mâinile întinse, de parcă ar fi vrut să ţină şi aerul la distanţă. 

— Infăşoară-l în ceva! am exclamat. Du-l de-aici! 

Moaşa s-a uitat la Anne cu un aer foarte grav. 

— Ce-ai făcut ca să atragi aşa ceva asupra ta? 

— N-am făcut nimic! Nimic! 

— Asta nu e prunc odrăslit de un bărbat, e prunc odrăslit de diavol. 

— N-am făcut nimic! 

Am vrut să spun „Prostii”, dar eram prea gâtuită de propria frică. 

— Infăşoară-l! am repetat, auzindu-mi panica din glas. 

Mama a plecat de lângă pat şi a pornit repede spre uşă, cu chipul 
tot atât de sever ca şi când ar fi plecat de lângă butucul călăului din 
Turn. 

— Mamă! a strigat Anne cu o voce slabă, şi răguşită. 

Mama nu s-a uitat în urmă şi nici pasul nu i-a şovăit. A ieşit din 
odaie fără o vorbă. Când uşa s-a închis în urma ei, mi-am spus că e 
sfârşitul. Sfârşitul pentru Anne. 

— N-am făcut nimic, a repetat ea. 

S-a întors spre mine şi m-am gândit la licoarea dată de vrăjitoare şi 
la noaptea în care a zăcut în odaia secretă, cu o mască aurie, ca un 
cioc de pasăre, pe faţă. M-am gândit la călătoria ei până la porţile 
iadului şi înapoi pentru a obţine acest prunc pentru Anglia. 

Moaşa s-a întors cu spatele. 

— Trebuie să-i spun regelui. 

M-am aşezat de îndată între ea şi uşă, ţinându-i calea. 

— Nu-l vei tulbura pe Maiestatea Sa! N-ar vrea să ştie aşa ceva. 
Astea sunt taine femeieşti, trebuie păstrate între femei. Haide să 
păstrăm asta între noi şi să ne ocupăm de toate singure şi vei avea 
favorurile reginei şi pe ale mele. Mă voi îngriji să fii plătită pentru 
munca din noaptea asta şi pentru discreţie. Voi avea grijă să fii plătită, 
doamnă. lţi promit. 

Ea nici măcar nu s-a uitat la mine. [inea în braţe grămăjoara 
înfăşurată în pânzeturi, feşele ascunzându-i înfăţişarea îngrozitoare. 
Preţ de o clipă cumplită am crezut că o văd mişcându-se; mi-am 
imaginat mânuţa jupuită dând la o parte pânza. Moaşa a ridicat 
grămăjoara spre mine, făcându-mă să dau înapoi. Profitând de asta, a 
deschis uşa. 

— Nu vei merge la rege! am spus poruncitor, agăţându-mă de 
braţul ei. 


— Nu ştiai? m-a întrebat ea aproape cu milă. Nu ştiai că sunt deja 
servitoarea lui? Că m-a trimis aici să privesc şi să ascult? Am fost 
aleasă pentru asta din clipa când reginei nu i-a venit ciclul în prima 
lună. 

— De ce? am icnit. 

— Pentru că se îndoieşte de ea. 

M-am sprijinit cu mâna de perete. Imi vuia capul. 

— Se îndoieşte de ea? 

Femeia a ridicat din umeri. 

— Nu ştia ce e în neregulă cu ea, de nu poate ţine un prunc. Acum 
va şti, a zis ea arătând spre bocceaua inertă. 

Mi-am umezit buzele cu limba. 

— ţi plătesc cât ceri ca să pui bocceaua aia jos, să mergi la rege şi 
să-i spui că ea a pierdut pruncul, dar poate concepe altul. Indiferent 
cât te plăteşte, îţi dau de două ori mai mult. Sunt o Boleyn, familia 
mea nu e lipsită de influenţă şi avere. Poţi fi una dintre slujitoarele 
neamului Howard tot restul vieţii. 

— Asta e datoria mea, a zis femeia. Asta fac de când eram fată. l- 
am jurat solemn Fecioarei Maria că nu-mi voi trăda niciodată 
misiunea. 

— Ce misiune? am întrebat înnebunită. Ce datorie? Despre ce 
vorbeşti acolo?! 

— Găsirea vrăjitoarelor, a spus ea simplu. 

Apoi s-a strecurat pe uşă afară, cu pruncul diavolului în braţe, şi a 
dispărut. 

Am închis uşa şi am tras zăvorul. Nu voiam să intre nimeni în odaie 
până nu se curăța tot balamucul şi până când Anne nu era în stare să 
se lupte ca să-şi salveze viaţa. 

— Ce-a spus femeia? m-a întrebat ea. 

Avea pielea albă şi lucioasă precum ceara. Ochii negri semănau cu 
două cioburi de sticlă. Era departe de mica odaie încinsă şi de 
senzaţia de primejdie. 

— Nimic important. 

— Ce a spus? 

— Nimic. Ce-ar fi să dormi? 

Anne m-a fulgerat cu o privire mânioasă. 

— Nu voi crede niciodată aşa ceva, a zis ea sec, de parcă n-ar fi 
vorbit cu mine, ci cu un inchizitor. Nu mă poţi face să cred asta. Nu 
sunt o ţărancă ignorantă, care plânge în faţa unei relicve făcute din 
rumeguş şi sânge de porc. Nu mă voi lăsa întoarsă din drumul meu de 
frici prosteşti. Voi gândi şi voi face, voi modela lumea după placul 
meu. 

— Anne? 

— Nu mă voi lăsa speriată de nimic, a zis ea hotărâtă. 


— Anne? 
S-a întors cu spatele la mine şi cu faţa la perete. 


Imediat ce a adormit, am deschis uşa şi am chemat o Howard - pe 
Madge Shelton - să stea cu ea. Slujnicele luaseră cearşafurile pătate 
de sânge şi aduseseră stuf curat de pus pe jos. În sala de primire, 
curtea aştepta veşti; doamnele, cu capul sprijinit în palme, erau pe 
jumătate adormite, iar unele jucau cărţi ca să treacă timpul. George, 
rezemat de perete, purta o conversaţie cu voce scăzută cu sir Francis; 
aveau capetele apropiate ca doi iubiţi. 

William s-a apropiat de mine şi m-a luat de mână; m-am oprit o 
clipă ca să prind putere din atingerea lui. 

— E rău, am zis scurt. Nu-ţi pot povesti acum. Trebuie să-i spun 
unchiului ceva. Vino cu mine. 

George s-a ivit pe dată lângă mine. 

— Cum se simte? 

— Pruncul e mort, am spus scurt. 

L-am văzut albindu-se la faţă ca o fecioară şi închinându-se. 

— Unde-i unchiul? am întrebat privind în jur. 

— Aşteaptă veşti în odăile sale, la fel ca şi ceilalţi. 

— Cum se simte regina? a întrebat cineva. 

— A pierdut copilul? s-a interesat altcineva. 

George a făcut un pas înainte şi a spus: 

— Regina doarme. Se odihneşte. Vă roagă să mergeţi cu toţii la 
culcare, iar dimineaţă veţi avea veşti despre starea ei. 

— A pierdut copilul? a stăruit cineva, uitându-se la mine. 

— De unde să ştiu? a răspuns George pe un ton neutru, stârnind un 
murmur iritat de neîncredere. 

— Inseamnă că e mort, a zis altcineva. Ce-i cu ea, de nu poate să-i 
dăruiască un fiu? 

— Haide, i-a spus William lui George. Să plecăm de-aici. Cu cât vei 
spune mai multe, cu atât va fi mai rău. 

Incadrată de soţul şi de fratele meu, mi-am făcut loc printre curteni 
şi am coborât scara spre odăile unchiului Howard. Servitorul lui, în 
livrea închisă la culoare, ne-a lăsat să intrăm fără o vorbă. Unchiul 
şedea la masa cea mare, cu nişte hârtii împrăştiate în faţă, şi o 
lumânare răspândea o lumină galbenă în toată odaia. La apariţia 
noastră îi făcu semn servitorului să aţâţe focul şi să aprindă şi 
lumânările dintr-un sfeşnic. 

— Da? 

— Anne a intrat în travaliu şi a născut un prunc mort, am spus sec. 

El a încuviinţat din cap. Pe chipul grav nu se citea nicio emoție. 

— Erau nişte lucruri în neregulă cu el. 

— Ce fel de lucruri? 


— Avea spinarea despicată şi capul mare, am spus. 

Am simţit că mi se întorc maţele pe dos de dezgust şi am strâns 
ceva mai tare mâna lui William. 

— Era un monstru. 

Unchiul a încuviinţat iarăşi din cap de parcă i-aş fi dat veşti de cea 
mai obişnuită şi mai îndepărtată natură. George a fost cel care a scos 
o mică exclamaţie gâtuită şi a bâjbâit cu mâna după speteaza unui 
scaun, ca să se sprijine. Unchiul a părut să nu acorde nicio atenţie 
faptului, dar observa totul. 

— Am încercat să împiedic moaşa să-l ia de acolo. 

— Da? 

— A spus că e deja angajată de rege. 

— Ah. 

— lar când i-am oferit bani ca să rămână sau să lase pruncul, a 
spus că e datoria ei faţă de Fecioara Maria să ia pruncul, fiindcă este 
O... 

— O...? 

— O găsitoare de vrăjitoare, am şoptit. 

Am avut senzaţia ciudată că podeaua îmi pluteşte sub tălpi şi 
sunetele din odaie vin de undeva, de foarte departe. William m-a 
aşezat pe un scaun şi mi-a dus la buze un pahar cu vin. George nu m- 
a atins; stătea agăţat de speteaza scaunului, cu faţa la fel de albă ca 
a mea. Unchiul nu era câtuşi de puţin impresionat. 

— Regele a angajat o găsitoare de vrăjitoare s-o spioneze pe Anne? 

Am mai luat o înghiţitură de vin şi am încuviinţat din cap. 

— Înseamnă că ea e în mare pericol, a zis el. 

S-a lăsat încă o tăcere prelungă. 

— Pericol? a întrebat George forţându-se să stea drept. 

Unchiul a dat din cap. 

— Un soţ bănuitor înseamnă întotdeauna pericol. Un rege bănuitor 
cu atât mai mult. 

— Ea n-a făcut nimic! a zis George hotărât. 

L-am privit pieziş, curioasă, auzindu-l cum repetă litania de care se 
agăţase Anne când văzuse ce monstru zămislise trupul ei. 

— Poate, a încuviinţat unchiul. Dar regele crede că a făcut ceva şi 
asta e de-ajuns ca s-o distrugă. 

— Şi ce vei face ca s-o aperi? a întrebat precaut George. 

— Ştii, George, a zis rar unchiul, ultima oară când am avut plăcerea 
de-a discuta cu ea între patru ochi, mi-a spus că pot să plec de la 
curte şi că să fiu blestemat, că a ajuns acolo unde se află prin propriile 
eforturi şi că nu-mi datorează nimic, m-a ameninţat chiar cu temniţa. 

— E o Howard, am spus punând vinul pe masă. 

El s-a înclinat. 

— A fost. 


— Vorbim despre Anne! am exclamat. Ne-am petrecut toţi întreaga 
viaţă ca s-o aducem aici. 

Unchiul a dat din cap. 

— Şi ne-a răsplătit ea cu mari mulţumiri? Din câte îmi amintesc, ai 
fost exilată de la curte. Ai fi tot în exil dacă n-ar fi avut nevoie de 
serviciile tale. N-a făcut nimic ca să mă recomande regelui, 
dimpotrivă. Şi, George, tu îi eşti favorit, dar eşti mai bogat cu vreun 
şiling de când a urcat pe tron? Nu-ţi mergea la fel de bine când era 
amanta lui? 

— Nu vorbim de favoruri, ci de viaţă şi de moarte, a spus George cu 
aprindere. 

— De îndată ce-i naşte un fiu, poziţia ei e asigurată. 

— Dar el nu poate odrăsli un fiu! a strigat George. N-a putut odrăsli 
un fiu cu Caterina, nu poate odrăsli nici cu ea! E practic impotent! De 
asta era ea înnebunită de frică... 

S-a lăsat o tăcere mormântală. 

— Dumnezeu să te ierte fiindcă ne-ai pus pe toţi într-o astfel de 
primejdie, a zis cu răceală unchiul. A spune aşa ceva înseamnă 
trădare. N-am auzit. N-ai spus. Acum pleacă! 

__ William m-a ajutat să mă ridic şi am ieşit toţi trei încet din încăpere. 
In prag, George s-a întors, gata să protesteze, dar uşa i s-a închis în 
nas fără zgomot înainte să poată spune ceva. 


Anne s-a trezit abia pe la jumătatea dimineţii, cu febră mare. M-am 
dus să-l caut pe rege. Curtea împacheta ca să se mute la palatul 
Greenwich, iar el fugise de toată gălăgia şi agitația, retrăgându-se pe 
terenul de popice din grădină, înconjurat de favoriţii săi, între care cei 
din neamul Seymour ieşeau în evidenţă. M-am bucurat să-l văd pe 
George lângă el, cu un aer încrezător şi zâmbitor, şi pe unchiul în 
rândul privitorilor. Tata i-a propus regelui un pariu cu şanse foarte 
bune, iar regele l-a primit. Am aşteptat până când s-a rostogolit ultima 
minge şi tata, râzând, i-a dat regelui douăzeci de galbeni; abia apoi m- 
am apropiat şi am făcut o reverență. 

Regele s-a încruntat văzându-mă. Mi-am dat seama pe dată că 
niciuna dintre fetele Boleyn nu se afla în grațiile sale. 

— Lady Mary, a zis el rece. 

— Maiestate, vin din partea surorii mele, regina. 

El a dat din cap. 

— Roagă să se amâne mutarea curţii la Greenwich cu o săptămână, 
ca să-şi poată recăpăta în întregime sănătatea. 

— E prea târziu, a zis el. Poate să ni se alăture după ce se reface. 

— Abia dacă s-a început împachetatul. 


— Prea târziu pentru ea, m-a corectat el, stârnind imediat un val de 
murmure înăbuşite pe terenul de popice. Prea târziu să-mi ceară 
favoruri. Ştiu ceea ce ştiu. 

Am şovăit. O parte foarte puternică din mine mă făcea să vreau să-l 
iau de gulerul jiletcii şi să-i scutur bine egoismul cel gras. Plecasem de 
lângă sora mea, care zăcea bolnavă după o naştere de coşmar, şi 
iată-l pe soţul ei, distrându-se, jucând popice scăldat de soare şi 
vestind curtea că ea era departe de a-i fi în graţii. 

— Atunci trebuie să ştiţi că ea, eu şi toţi cei din familia Howard n- 
am şovăit nicio clipă în dragostea şi loialitatea faţă de Maiestatea 
Voastră, am zis. 

Am băgat de seamă că unchiul s-a strâmbat la auzul afirmației de 
rudenie. 

— Să sperăm că nu veţi fi puşi cu toţii la încercare, a zis regele 
nepoliticos. 

Apoi s-a întors cu spatele la mine şi i-a făcut semn lui Jane 
Seymour. Cu modestie, cu ochii plecaţi, aceasta s-a desprins de 
doamnele reginei şi s-a apropiat de el. 

— Te plimbi cu mine? a întrebat-o pe un ton foarte diferit. 

Ea i-a făcut o reverență, de parcă onoarea ar fi fost atât de mare, 
încât nu putea nici să vorbească, apoi a pus mâna ei mică pe braţul lui 
cu mânecă bătută în nestemate; au plecat împreună, urmaţi la o 
distanţă discretă de curteni. 


Curtea fremăta de zvonuri pe care numai George şi cu mine nu le 
puteam nega. Înainte, o vorbă spusă împotriva lui Anne însemna 
ştreangul. Acum se făceau cântece şi glume pe seama cercului ei pus 
pe flirt de la curte şi insinuări scandaloase despre incapacitatea ei de- 
a purta un copil. 

— De ce nu le reduce Henric la tăcere? l-am întrebat pe William. 
Dumnezeu ştie că are puterea legii de partea lui pentru asta. 

El a clătinat din cap. 

— Le îngăduie să spună orice. Se zice că a făcut orice, mai puţin să- 
şi vândă sufletul diavolului. 

— Proştii! am spus mânioasă. 

William mi-a luat mâinile şi mi-a desfăcut blând degetele încleştate. 

— Dar, Mary, cum ar fi dat naştere unui prunc monstruos, dacă nu 
dintr-o uniune monstruoasă? Probabil că a conceput copilul în păcat. 

— Cu cine, pentru numele lui Dumnezeu?! 7u crezi că a făcut un 
pact cu diavolul? 

— Nu crezi că ar fi făcut, dacă astfel ar fi putut obţine un fiu? 

Asta m-a oprit. Am privit nefericită în ochii lui căprui. 

— Taci! am spus, temându-mă chiar şi de cuvintele în sine. Nu 
vreau să mă gândesc la asta. 


— Şi dacă a făcut vreo vrăjitorie şi s-a ales astfel cu pruncul 
monstruos? 

— În cazul ăsta...? 

— In cazul ăsta, el ar avea dreptate s-o repudieze. 

Am încercat preţ de o clipă să râd. 

— William, asta e o glumă proastă, într-un moment prost ales. 

— Nu glumeam, nevastă. 

— Nu suport să văd aşa ceva! am strigat, enervată brusc de felul în 
care se schimbase brusc lumea. Nu pot să pricep ce s-a întâmplat cu 
noi! 

Ignorând faptul că ne aflam în grădină şi că oricare dintre curteni ar 
fi putut să dea peste noi în orice clipă, m-a cuprins pe după mijloc şi 
m-a îmbrăţişat strâns, tot atât de intim ca şi când ne-am fi aflat în 
grajdul de la fermă. 

— lubito, iubirea mea, a zis el cu tandreţe. Anne trebuie să fi făcut 
ceva cumplit de rău ca să dea naştere unui monstru. Şi nici măcar nu 
ştii ce anume. N-ai făcut niciodată niciun comision tainic pentru ea? N- 
ai adus o moaşă? N-ai cumpărat o licoare? 

— Tu însuţi... am început să spun. 

El a dat din cap. 

— Şi eu am îngropat un prunc mort. Să dea Dumnezeu să se poată 
rezolva repede chestiunea asta şi să nu se pună prea multe întrebări. 


În trecut, singura dată când curtea abandonase o regină într-un 
palat pustiu fusese atunci când regele şi Anne plecaseră călare, 
râzând, şi o lăsaseră pe regina Caterina singură. Acum, Henric a făcut 
acelaşi lucru. Anne a privit nevăzută, de la fereastra odăii sale de 
culcare, îngenuncheată pe un jilţ, căci era încă prea slăbită ca să stea 
în picioare, în timp ce el, cu Jane Seymour alături, a condus 
procesiunea curţii spre Greenwich, palatul său preferat. 

In suita de curteni veseli care-i urma pe regele cel binedispus şi pe 
noua sa favorită frumoasă se afla familia mea - tata, mama, unchiul şi 
fratele, concurând pentru grațiile regelui. William şi cu mine mergeam 
împreună cu copiii noştri. Catherine era tăcută şi reţinută. A aruncat o 
privire în urmă, spre palat, apoi s-a uitat la mine. 

— Ce e? am întrebat-o. 

— Nu mi se pare corect să plecăm fără regină. 

— Va veni şi ea mai târziu, după ce se înzdrăveneşte, am spus ca s- 
o liniştesc. 

— Ştii unde-şi va avea Jane Seymour odăile la Greenwich? m-a 
întrebat ea. 

Am clătinat din cap. 

— Nu le va împărţi cu altă fată Seymour? 


— Nu, a zis scurt tânăra mea fiică. Spune că regele îi va dărui nişte 
apartamente frumoase doar pentru ea şi doamnele ei de companie. 
Ca să-şi poată exersa muzica. 


N-am vrut s-o cred pe Catherine, dar avea dreptate. S-a aflat că 
însuşi secretarul Cromwell a renunţat la odăile sale de la Greenwich, 
pentru ca domnişoara Seymour să poată zdrăngăni la lăută fără să le 
deranjeze pe celelalte doamne. De fapt, odăile secretarului Cromwell 
erau legate printr-un coridor secret de odaia personală a regelui. Jane 
era ascunsă confortabil la Greenwich, aşa cum fusese şi Anne înaintea 
ei, în odăi ce le egalau pe-ale reginei, alcătuind o curte rivală. 

Imediat ce curtea s-a instalat, un mic grup din neamul Seymour s-a 
strâns în noile apartamente măreţe ale lui Jane, ca să vorbească, să 
danseze şi să joace cărţi, iar doamnele reginei, neavând-o pe regină 
ca s-o slujească, au găsit repede drumul către odăile lui Jane. Regele 
se afla tot timpul acolo, vorbind, citind, ascultând muzică sau poezii. 
Cina neoficial cu Jane, în odăile lui sau ale ei, iar cei din familia 
Seymour se aflau şi ei la masă, ca să râdă de glumele lui sau să-l 
distreze cu jocuri de cărţi ori zaruri; alteori o conducea la cină în sala 
cea mare, aşezând-o lângă el, şi doar tronul gol al reginei mai amintea 
că exista o regină a Angliei lăsată în urmă, într-un palat pustiu. 
Uneori, când o priveam pe Jane aplecându-se să-i spună ceva lui 
Henric peste jilţul gol al surorii mele, aveam impresia că Anne nu 
existase şi că nimic n-o putea împiedica pe Jane să se mute de pe un 
scaun pe celălalt. 

Dulceaţa cu care-l trata pe Henric nu slăbea nicio clipă. Pesemne că 
fusese crescută numai cu sfeclă de zahăr în Wiltshire. Se purta mereu 
minunat de plăcut, admirabil de plăcut cu Henric, indiferent dacă 
acesta era într-o dispoziţie proastă din cauza durerii de picior sau 
exulta ca un băieţel care strigă de bucurie fiindcă a doborât o 
căprioară. Era mereu foarte calmă, mereu foarte pioasă - Henric o 
găsea deseori în genunchi pe micul scăunel de rugăciune cu mâinile 
pe rozariu şi cu ochii înălţaţi spre cer - şi era mereu nespus de 
modestă. 

A renunţat la boneta franţuzească - acoperământul stilat, în formă 
de semilună, introdus de Anne la întoarcerea din Franţa - şi a ales în 
schimb o bonetă triunghiulară, cum purtase regina Caterina, lucru 
care doar cu un an în urmă i-ar fi atras purtătoarei eticheta de 
demodată şi plictisitoare. Henric jurase şi el că urăşte moda spaniolă, 
dar sobrietatea ei se potrivea perfect cu frumuseţea rece a lui Jane. 
Purta boneta aşa cum purtau călugărițele rasa - ca să-şi demonstreze 
disprețul faţă de parada lumească. Dar alegea bonete din cel mai 
deschis albastru, cel mai blând verde sau din galben ca de unt: culori 
luminoase, curate, de parcă şi paleta ei ar fi fost moderată. 


Am ştiut că mi-a înlocuit pe jumătate sora când Madge Shelton, 
mica Madge Shelton cea lascivă, pusă pe flirt şi uşuratică, a apărut la 
cină cu o bonetă triunghiulară albastru-deschis şi o rochie asortată, 
închisă la gât, cu mânecile remodelate după croiala englezească. În 
câteva zile, toate femeile de la curte purtau bonetă triunghiulară şi 
umblau cu ochii plecaţi. 


Anne ni s-a alăturat în februarie. Şi-a făcut apariţia la curte cu mare 
pompă: stindardul regal fluturându-i deasupra capului, stindardul 
Boleyn în urmă şi o mare suită de servitori în livrea şi gentilomi călare. 
George şi cu mine am aşteptat-o pe trepte, cu uşile mari deschise în 
spatele nostru şi cu un Henric remarcabil prin absenţă. 

— li spui tu de odăile lui Jane? m-a întrebat George. 

— Nu, nu eu. Tu ai mai mult curaj. _ 

— Francis e de părere să-i dăm vestea în public. Işi va ţine firea în 
frâu în faţa curţii. 

— Discuţi despre regină cu Francis? 

— Tu nu vorbeşti cu William? 

— E soţul meu. 

George a dat din cap, uitându-se la primii oameni din suita lui Anne, 
care se apropiau de uşă. 

— Ai încredere în William? 

— Fireşte. 

— Şi eu am încredere în Francis. 

— Nu e acelaşi lucru. 

— De unde poţi şti tu cum e iubirea lui faţă de mine? 

— Ştiu că nu poate fi ca aceea dintre un bărbat şi o femeie. 

— Nu. Il iubesc aşa cum iubeşte un bărbat pe un altul. 

— E împotriva sfintelor scripturi! 

El mi-a luat mâinile şi mi-a aruncat irezistibilul zâmbet Boleyn. 

— Mary, termină. Trăim vremuri primejdioase şi singura mea 
alinare e iubirea lui Francis. Lasă-mi-o. Căci, Dumnezeu mi-e martor, 
am puţine alte bucurii şi cred că ne pândeşte cea mai mare primejdie. 

Suita de însoțitori ai lui Anne a trecut pe lângă intrare, iar ea şi-a 
oprit calul lângă noi cu un zâmbet radios. Purta un costum de călărie 
de un roşu foarte închis şi o pălărie de aceeaşi culoare, dată pe spate, 
cu o pană lungă, prinsă de margine cu o broşa mare cu rubin. 

— Vivat Anna! a strigat fratele meu, reacţionând la stilul ei emfatic. 

Anne s-a uitat pe lângă noi, spre umbrele din sala cea mare, 
aşteptându-se să-l vadă pe rege. Expresia de pe chipul ei nu s-a 
schimbat când şi-a dat seama că lipsea. 

— Te simţi bine? am întrebat-o, îndreptându-mă spre ea. 

— Desigur, a zis ea vesel. De ce nu m-aş simţi? 

Am clătinat din cap, spunând cu precauţie: 


— Nu există niciun motiv. 

Se vedea bine că nu trebuia să rostim nicio vorbă despre acest 
prunc mort, aşa cum nu spuseserăm niciodată nimic despre ceilalţi. 

— Unde e regele? 

— La vânătoare, a răspuns George. 

Anne a intrat în palat, iar servitorii au alergat înaintea ei ca să 
deschidă uşile. 

— Ştia că vin? ne-a întrebat peste umăr. 

— Da, a zis George. 

A dat din cap şi a aşteptat până când am ajuns în odăile ei, cu uşile 
închise. 

— Şi unde sunt doamnele mele? 

— Unele dintre ele vânează cu regele, am bâiguit. Altele... 

Mi-am dat seama că nu ştiam cum să închei propoziţia. 

— Altele nu, am spus, renunțând să mai încerc. 

Anne s-a uitat pe lângă mine, la George, ridicând din sprâncene. 

— Poţi să îmi lămureşti tu ce vrea să spună sora mea? Ştiu că 
franceza şi latina ei sunt imposibil de înţeles, dar acum se pare că nu 
se mai descurcă nici cu engleza. 

— Doamnele tale se adună în jurul lui Jane Seymour, a zis el sec. 
Regele i-a dat apartamentele lui Thomas Cromwell şi cinează cu ea în 
fiecare zi. Ea şi-a înfiinţat acolo o mică curte. 

Anne a rămas o clipă cu gura căscată, apoi s-a uitat de la George la 
mine. 

— E adevărat? 

— Da. 

— l-a dat odăile lui Thomas Cromwell? Poate merge direct în odăile 
ei fără să afle nimeni? 

— Da. 

— Sunt amanti? 

M-am uitat la George. 

— Nu se poate şti, a zis el. Pun rămăşag că nu. 

— Nu? 

— Se pare că refuză avansurile unui bărbat căsătorit. Joacă tare 
cartea virtuţii. 

Anne s-a apropiat de fereastră, păşind încet, de parcă ar fi vrut să 
dezlege enigma acestei schimbări din lumea ei. 

— La ce speră, dacă-l atrage şi-l ţine la distanţă în acelaşi timp? 

Nu i-am răspuns niciunul. Cine să ştie asta mai bine ca noi? Anne s- 
a întors cu o privire concentrată, ca de pisică. 

— Se gândeşte să mă înlăture? E nebună?! 

N-am răspuns nici la asta. 

— Şi lui Cromwell i s-a poruncit să-şi lase odăile pentru invazia asta 
de oameni din clica Seymour? 


Am clătinat din cap. 

— Cromwell şi-a oferit odăile. 

Ea a încuviinţat încet. 

— Aşadar, Cromwell e acum împotriva mea. 

Anne s-a uitat spre George, căutând alinare, cu o privire ciudată, de 
parcă n-ar fi fost sigură de el. Dar George n-o abandonase niciodată. 
Şovăind, s-a apropiat de ea şi i-a pus frăţeşte mâna pe umăr. In loc să 
se întoarcă spre el ca s-o îmbrăţişeze, Anne s-a tras înapoi până a 
ajuns cu spatele lipit de pieptul lui. Cu un oftat, George a cuprins-o în 
braţe şi a legănat-o încet; au stat o vreme aşa, privind pe fereastră 
către Tamisa, care scânteia sub soarele de iarnă. 

— Mă gândeam că te temi să mă atingi, a zis ea încet. 

El a clătinat din cap. 

— O, Anne! judecând după legile pământului şi ale Bisericii, 
anatema cade asupra mea de zece ori înainte de micul dejun. 

Vorbele astea m-au făcut să mă cutremur, dar ea a chicotit. 

— Şi tot ce am făcut, am făcut din iubire, a zis el blând. 

Anne i s-a răsucit în braţe şi a ridicat ochii spre el, cercetându-i 
faţa. Mi-am dat seama că niciodată n-o mai văzusem privind aşa pe 
cineva. Il privea cu aerul că-i păsa ce simţea el. George nu era doar o 
treaptă pe scara ambiţiei ei. Era cel iubit. 

— Chiar dacă rezultatul a fost monstruos? a întrebat ea. 

George a ridicat din umeri. 

— N-am pretenţia de-a cunoaşte prea multă teologie. Dar iapa mea 
a fătat un mânz cu picioarele lipite, şi n-am considerat-o vrăjitoare. 
Lucrurile de felul ăsta se întâmplă în natură, nu înseamnă întotdeauna 
ceva. Ai avut ghinion, atâta tot. 

— Nu voi lăsa asta să mă sperie, a zis ea cu hotărâre. Am văzut 
sânge de sfinţi făcut din sânge de porc şi agheasmă luată dintr-un 
pârâu. Jumătate din învăţăturile Bisericii ăsteia sunt făcute ca să te 
ducă de nas, iar jumătate, ca să te înspăimânte şi să-ţi ştii locul. Nu 
mă voi lăsa mituită să merg mai departe şi nu mă voi lăsa 
înspăimântată. De nimic. Am luat hotărârea de a-mi croi singură 
drumul şi aşa voi face. 

Dacă George ar fi ascultat-o cu atenţie, ar fi sesizat nota ascuţită, 
de nervozitate din glasul ei. Dar el îi urmărea chipul strălucitor şi 
hotărât. 

— Înainte şi tot mai sus, Anna regina! 

Ea i-a zâmbit radios. 

— Inainte şi tot mai sus! lar următorul copil va fi băiat. 

S-a răsucit în braţele lui, i-a pus mâinile pe umeri şi l-a privit ca şi 
cum i-ar fi fost un iubit de încredere. 

— Aşadar ce să fac? 


— Trebuie să-l recâştigi, a spus el sincer. Nu te înfuria pe el, nu-l 
lăsa să-ţi vadă furia. Adu-l înapoi cu toate şmecheriile pe care le ştii. 
Vrăjeşte-l din nou. 

Anne a ezitat, apoi a zâmbit şi i-a mărturisit adevărul ascuns în 
spatele chipului luminos. 

— George, am cu zece ani mai mult decât la vremea când a început 
să mă curteze. Mă apropii de treizeci. A avut doar un copil cu mine, iar 
acum ştie că am dat naştere unui monstru. Mă va considera 
respingătoare. 

George a strâns-o mai tare de mijloc. 

— Nu se poate să te considere respingătoare, a zis el simplu. Asta 
înseamnă căderea noastră, a tuturor. Trebuie să-l atragi iarăşi spre 
tine. 

— Dar eu am fost cea care l-a învăţat să-şi urmeze dorinţele. Mai 
rău de atât, i-am împuiat căpăţâna cea proastă cu noile învățături. 
Acum crede că dorinţele lui sunt manifestări divine. E de-ajuns să vrea 
ceva, ca să creadă că aceea e voia lui Dumnezeu. N-are nevoie de 
confirmare de la niciun preot, episcop sau papă. Capriciile lui sunt 
sfinte. Cum poate determina cineva un astfel de om să se întoarcă la 
soţia lui? 

George s-a uitat la mine, cerându-mi ajutorul. M-am apropiat puţin. 

— li place să fie alinat, am spus. Puțin răsfăţ. Mângâie-l, spune-i că 
e minunat, laudă.-l, fii bună cu el. 

Ea m-a privit fără nicio expresie, de parcă aş fi vorbit în ebraică, şi 
a spus sec: 

— Sunt iubita, nu mama lui. 

— Acum vrea o mamă, a zis George. Suferă şi se simte bătrân şi 
zdruncinat. Se teme de bătrâneţe, se teme de moarte. Rana de la 
piciorul lui pute. li e groază că va muri înainte să zămislească un prinţ 
pentru Anglia. Ceea ce-şi doreşte e o femeie care să se poarte tandru 
cu el până când se însănătoşeşte. Jane Seymour e toată numai 
dulceaţă. Tu trebuie să te dovedeşti mai dulce decât ea. 

Anne tăcea. Ştiam toţi trei că era imposibil să fie cineva mai dulce 
decât Jane Seymour când vede coroana la un pas de ea. Nici măcar 
Anne, cea mai vicleană seducătoare, nu era în stare s-o învingă pe 
Jane Seymour la capitolul dulceaţă. Lumina de pe chipul ei s-a stins şi, 
preţ de o clipă, am văzut ivindu-se pe faţa ei palidă şi slabă expresia 
dură a mamei noastre. 

— Pentru Dumnezeu, sper ca asta s-o omoare! a zis ea dintr-odată 
pe un ton deodată răzbunător. Dacă va pune mâna pe coroana mea 
şi-şi va pune fundul pe tronul meu, sper că i se va trage moartea din 
asta! Sper să moară tânără. Sper să moară pe patul de naştere, 
tocmai când e pe cale să-i nască un băiat. Şi sper să moară şi băiatul! 


George s-a încordat. Vedea de la fereastră că grupul de vânătoare 
se întorcea la curte. 

— Du-te fuga jos, Mary, şi spune-i regelui că am sosit, a zis Anne 
fără să se clintească din îmbrăţişarea lui George. 

Am coborât scara în fugă şi am ajuns jos tocmai când regele 
descăleca. L-am văzut cum se crispează când a sărit pe pământ şi 
greutatea i s-a lăsat pe piciorul rănit. Jane se afla alături de el, iar în 
jurul lor, o falangă de oameni din neamul Seymour. M-am uitat în jur 
după tata, după mama şi după unchiul. Erau mult în urmă, total 
eclipsaţi. 

— Maiestate, am spus, făcând o reverență. Sora mea, regina, a 
sosit şi mă roagă să-i transmit Maiestăţii Voastre complimentele sale. 

Henric s-a uitat la mine cu faţa lui bosumflată - fruntea încreţită de 
durere şi buzele strânse. 

— Spune-i că sunt obosit după călărie. O voi vedea la cină, azis el 
scurt. 

A trecut pe lângă mine cu pas greoi, inegal, căci îşi menaja piciorul 
rănit. Sir John Seymour şi-a ajutat fiica să descalece. Am remarcat 
rochia nouă a lui Jane şi diamantul care-i sclipea pe mâna înmănuşată. 
Tânjeam atât de tare să scuip venin spre ea, că a trebuit să-mi muşc 
vârful limbii ca să-i zâmbesc dulce şi să mă dau la o parte în timp ce 
tatăl şi fratele ei o escortau spre uşile mari ce dădeau către 
apartamentele pe care le ocupa - apartamentele favoritei regelui. 

Tata şi mama i-au urmat pe cei din familia Seymour, în suita lor. 
Am aşteptat să mă întrebe cum se simte Anne, dar au trecut pe lângă 
mine înclinând uşor capul în semn de salut. 

— Anne se simte bine, am spus neîntrebată când mama a trecut pe 
lângă mine. 

— Bun, a zis ea rece. 

— Nu vii s-o slujeşti? A 

Chipul ei era pustiu ca al unei femei sterpe. iți lăsa senzaţia că 
niciuna dintre noi n-ar fi ieşit din pântecul ei. 

— O voi vizita când va merge regele în odăile ei. 

Am ştiut atunci că Anne, George şi cu mine eram de capul nostru. 


Doamnele s-au întors în odăile lui Anne ca un cârd de ulii, nesigure 
unde puteau găsi cea mai bună pradă. Am remarcat amuzată că 
întoarcerea încrezătoare a lui Anne declanşase o criză în materie de 
acoperăminte pentru cap. Unele doamne au revenit la boneta 
franţuzească pe care Anne continua s-o poarte. Altele au rămas la 
boneta triunghiulară grea preferată de Jane. Toate îşi doreau cu 
disperare să ştie unde ar trebui să se afle: în frumosul apartament al 
reginei sau în partea cealaltă, cu neamul Seymour? Unde va veni 
regele? Pe care o va prefera? Madge Shelton purta bonetă 


triunghiulară şi încerca să-şi croiască drum în cercul lui Jane Seymour. 
Madge credea clar că Anne se afla în declin. 

Am intrat în odaie şi trei femei au tăcut brusc când m-am apropiat 
de ele. 

— Ce mai e nou? am întrebat. 

Niciuna nu voia să-mi spună, dar Jane Parker, mereu cea mai de 
încredere dintre toate amatoarele de scandal, s-a apropiat de mine. 

— Regele i-a trimis lui Jane Seymour un dar, o pungă uriaşă cu aur, 
şi ea a refuzat-o. 

Am aşteptat. Ochii lui Jane străluceau de încântare. 

— A spus că nu poate primi astfel de daruri de la rege până nue 
măritată, fiindcă asta ar compromite-o. 

Am tăcut câteva clipe, încercând să descifrez această afirmaţie 
secretă. 

— Ar compromite-o? 

Jane a dat din cap. 

— Scuză-mă, am spus. 

Mi-am croit drum printre femei, spre odaia personală a lui Anne. 
George se afla acolo, împreună cu Francis Weston. 

— Aş vrea să vorbesc doar cu voi, am spus sec. 

— Poţi vorbi de faţă cu sir Francis, a zis Anne. 

Am respirat adânc. 

— Aţi auzit de darul regelui refuzat de Jane Seymour? 

Au clătinat din cap. 

— Se spune că a afirmat că nu poate accepta astfel de daruri cât 
timp nu e măritată, fiindcă asta ar compromite-o. 

— Oho! a exclamat sir Francis. 

— Presupun că nu e decât o paradă de virtute, dar toată curtea 
vorbeşte. 

— li aminteşte regelui că s-ar putea mărita cu altul, a spus George. 
Va detesta asta. 

— Işi etalează virtutea, a adăugat Anne. 

— Şi se va afla, a zis sir Francis. Asta e teatru. Calul nu l-a refuzat, 
nu-i aşa? Şi nici inelul cu diamant. Nici medalionul cu imaginea lui 
înăuntru. Dar acum curtea crede, şi în curând va crede lumea 
întreagă, că regele e atras de o tânără femeie pe care n-o interesează 
averea. Touché! Şi totul într-o singură imagine. 

Anne a scrâşnit din dinţi. 

— E insuportabilă! 

— Şi nu poţi face nimic ca să i-o plăteşti, a spus George. Aşa că nici 
măcar nu te gândi la asta. Capul sus, zâmbeşte şi vrăjeşte-l, dacă 
poţi. 


— S-ar putea să se aducă vorba la cină despre alianţa cu Spania, a 
prevenit-o sir Francis când Anne s-a ridicat de pe jilţ. E mai bine să nu 
spui nimic împotrivă. 

Anne i-a aruncat o privire peste umăr. 

— Dacă trebuie să devin eu însămi Jane Seymour, aş putea la fel de 
bine să fiu repudiată. Dacă tot ce sunt eu - agerimea minţii şi firea 
mea iute şi pasiunea mea pentru reforma Bisericii - trebuie negat, 
atunci înseamnă că m-am repudiat eu însămi. Dacă regele îşi doreşte 
o soţie supusă, înseamnă că n-ar fi trebuit să încerc niciodată să ajung 
pe tron. Dacă nu pot să fiu eu regina, aş putea la fel de bine să nu mă 
aflu aici. 

George s-a apropiat de ea, i-a luat mâna şi i-a sărutat-o. 

— Nu, fiindcă te adorăm cu toţii! lar restul e doar un capriciu 
trecător al regelui. Acum o vrea pe Jane, aşa cum a vrut-o pe Madge, 
aşa cum a vrut-o pe lady Margaret. Işi va veni în fire şi se va întoarce 
la tine. Gândeşte-te cât de mult l-a păstrat regina lângă ea! A plecat şi 
s-a întors de zeci de ori. Tu eşti soţia lui, mama prinţesei lui, exact la 
fel ca ea. Il poţi păstra. 

Auzind asta, Anne a zâmbit, şi-a îndreptat umerii şi mi-a făcut semn 
să deschid uşa. Am auzit murmurul curţii când a ieşit, îmbrăcată în 
catifea verde, bogată, cu smaralde la urechi, cu diamante scânteind 
pe boneta verde, cu B-ul de aur agăţat de colierul de perle de la gât. 


Spre sfârşitul lui februarie se făcu foarte frig şi Tamisa îngheţă în 
dreptul palatului. Debarcaderul se întindea ca o potecă peste o 
pardoseală de gheaţă albă, iar treptele de la poartă duceau spre o 
coală netedă de sticlă. Fluviul se transformase parcă într-un drum 
ciudat, care putea duce oriunde. In porțiunile cu gheaţă mai subţire 
vedeam apa curgând, verde şi primejdioasă, pe sub stratul 
transparent de gheaţă. 

Grădinile, potecile, zidurile şi aleile din jurul palatului Greenwich 
căpătară toate o albeaţă miraculoasă, căci începu să ningă, apoi 
zăpada îngheţă şi ninse iarăşi. In grădinile de distracţii, spalierele ce 
încadrau potecile erau îngheţate. Intr-o dimineaţă însorită, pânzele de 
păianjen  sclipiră, acoperite de cristale albe, ca nişte dantele 
fermecate, agăţate pe cele mai fine ramuri. Fiecare crenguţă, fiecare 
fir de iarbă uscată era învelit în alb, ca şi cum un artist ar fi cutreierat 
toată grădina, hotărât să pună în evidenţă detaliile fiecărei ramuri din 
fiecare copac. 

Noaptea, vântul îngheţat ce sufla dinspre est, un vânt venit din 
Rusia, făcea să fie un ger cumplit. Dar ziua, soarele strălucea puternic 
şi era o încântare să alergăm prin grădini şi să jucăm popice pe iarba 
îngheţată în timp ce prihorii ţopăiau în tisele întunecate ce mărgineau 
aleile şi aşteptau firimituri, iar cârdurile mari de gâşte iubitoare de frig 


zburau pe deasupra capetelor noastre, cu aripile fâlfâind şi cu 
capetele întinse, în căutarea unor ochiuri de apă neatinse de îngheţ. 

Regele hotărî că trebuia să avem un bâlci de iarnă, cu lupte cu 
suliţele pe patine şi dans pe patine şi o piesă-mască hibernală, cu 
sănii, înghiţitori de flăcări şi saltimbanci moscoviți. Se puseră capcane 
pentru urşi, lucru de zece ori mai amuzant decât în condiţii obişnuite, 
căci bietul animal alunecă şi porni de-a dura spre câinii care alunecau 
şi ei. Un câine se repezi preţ de o clipă să-l muşte, apoi vru s-o ia din 
loc iarăşi, dar îşi dădu seama că labele lui, care scurmau de zor, nu 
prind deloc pe gheaţă, aşa că ursul îl trimise pe lumea cealaltă cu o 
lovitură grea de labă peste spinare. Regele se cutremură de râs 
privind scena. 

Se aduseră boi din Smithfield, folosindu-se fluviul îngheţat pe post 
de drum, şi fură fripţi la frigare pe malul apei, deasupra unor focuri 
uriaşe, iar băieţii de la bucătărie dădeau fuga cu pâine caldă în timp 
ce câinii de la bucătărie lătrau şi alergau pe lângă ei, în speranţa 
vreunui accident. 

Jane era o prinţesă hibernală, îmbrăcată în alb şi albastru, cu blană 
albă la gât şi pe bonetă. Picioarele ei erau foarte nesigure pe patine, 
aşa că trebuia să fie susţinută de fratele ei, de o parte, şi tatăl ei, de 
cealaltă. O împingeau spre rege, o împingeau, frumuseţe pasivă, spre 
tron, iar eu îmi spuneam că a fi o Seymour trebuie să semene foarte 
mult cu a fi o Boleyn, dacă tatăl şi fratele tău te împing spre rege, iar 
tu n-ai nici puterea, nici înţelepciunea să fugi. 

Henric avea mereu un jilţ pregătit pentru ea alături de-al lui. Tronul 
reginei se afla la dreapta lui, cum şi trebuia, dar la stânga se găsea un 
jilţ pentru Jane, în caz că voia să se odihnească după patinaj. Regele 
nu patină; piciorul nu i se vindecase încă şi se vorbea despre nişte 
doctori francezi sau poate chiar un pelerinaj la Canterbury ca să-i mai 
aline durerile. Doar Jane reuşea să-i risipească încruntarea de pe chip, 
şi reuşea lucrul ăsta fără să facă nimic. Şedea lângă el, se lăsa 
împinsă pe patine în faţa lui, tresărea la luptele de cocoşi, scotea 
exclamaţii de uimire în faţa înghiţitorilor de flăcări, se purta la fel ca 
întotdeauna, ca o proastă absolută, şi asta-l liniştea pe rege într-un fel 
în care Anne nu reuşea s-o facă. 

Anne veni să cineze pe gheaţă împreună cu regele în toate cele trei 
zile şi, văzând-o cum lunecă pe patinele ascuţite din oase de balenă, 
cu graţia unui dansator rus, îmi spuneam că toţi cei din familia Boleyn 
patinau pe o gheaţă subţire în acel anotimp. Cea mai nevinovată 
vorbă din partea ei putea să-l facă pe rege să se încrunte - nimic nu-l 
putea mulţumi. O urmărea tot timpul cu nişte ochi bănuitori, porcini, 
îngustaţi, îşi freca degetele în timp ce o privea, trăgând de inelul de 
pe degetul cel mic. 


Anne încercă să-l ameţească cu buna dispoziţie şi cu frumuseţea ei. 
Îşi tinu firea în frâu, cu toate că el era acru şi plictisitor. Dansă, jucă 
zaruri şi cărţi, râse, patină, era toată numai bucurie, toată numai 
lumină. O aruncă pe Jane Seymour în fundal - niciun bărbat n-avea 
ochi pentru altă femeie când Anne se afla într-o dispoziţie radioasă. 
Nici măcar regele nu-şi putea lua ochii de la ea când traversa terenul 
de dans cu fruntea sus, cu acea rotire graţioasă a capului când i se 
adresa cineva, înconjurată de bărbaţi care compuneau poezii ca să-i 
slăvească frumusețea; muzicienii cântau pentru ea, inima 
entuziasmului curţii puse pe distracţie. Regele nu-şi putea lua ochii de 
la ea, dar expresia lui nu mai era vrăjită. O ţintuia cu privirea de parcă 
ar fi vrut să înţeleagă ceva despre ea, de parcă ar fi vrut să-i 
desluşească farmecul, ca s-o vadă destrămată, despuiată de tot ceea 
ce o făcuse cândva atât de adorabilă în ochii lui. O fixa cu privirea aşa 
cum te-ai uita la o tapiserie care te-a costat o avere şi care ţi se pare 
brusc, într-o dimineaţă, complet lipsită de valoare şi vrei s-o deşiri. O 
fixa cu privirea de parcă nu-i venea să creadă că-l costase atât de 
mult şi-i oferise atât de puţin în schimb. Şi nici măcar farmecul şi 
vitalitatea lui Anne nu-l puteau face să creadă că târgul fusese bun. 

În timp ce eu o observam pe Anne, George şi sir Francis îl urmăreau 
pe Cromwell. Se zvonea în şoaptă că regele s-ar putea s-o repudieze 
pe Anne, pe temeiul că mariajul nu fusese valid de la bun început. 
George şi cu mine ne strâmbarăm auzind asta, dar sir Francis ne 
aminti că parlamentul urma să fie dizolvat în aprilie, fără a se oferi 
vreun motiv întemeiat pentru asta. 

— Şi ce contează asta? l-a întrebat George. 

— Contează, fiindcă toţi bunii cavaleri de ţară vor fi pe moşiile lor la 
vremea când regele va lua măsuri împotriva reginei, a răspuns 
Francis. 

— Nu-i văd apărând-o, am spus. O urăsc. 

— Ar putea să apere ideea statutului de regină, a zis el. Au fost 
forţaţi să jure împotriva reginei Caterina, au fost forţaţi să jure că o 
reneagă pe prinţesa Maria şi că o recunosc pe prinţesa Elisabeta. 
Dacă regele o va repudia acum pe Anne, ar putea avea impresia că au 
fost manipulaţi ca nişte proşti şi nu le va plăcea deloc lucrul ăsta. 
Dacă el va reveni la concepţia papală, s-ar putea ca întorsătura să le 
pară prea rapidă ca s-o poată înghiţi. 

— Dar regina e moartă, am spus, gândindu-mă la Caterina, vechea 
mea stăpână. Chiar dacă se dizolvă căsătoria cu Anne, el tot nu se 
poate întoarce la regină. 

George ţâţâi în barbă văzând încetineala cu care pricepeam, dar sir 
Francis avu mai multă răbdare. 

— Concepţia Papei este aceea că mariajul cu Anne nu e valid. Aşa 
că acum Henric e văduv şi liber să se recăsătorească. 


George, Francis şi cu mine îl privirăm toţi trei, instinctiv, pe rege. Se 
ridica de pe tronul aşezat pe platforma albăstruie ca gheaţa. Sir John 
Seymour şi sir Edward Seymour îl flancau, ajutându-l. Jane stătea în 
faţa lui, cu buzele uşor desfăcute, de parcă n-ar fi văzut în viaţa ei un 
bărbat mai chipeş ca acest invalid gras. 

Anne, care patina de cealaltă parte a gheții cu Henry Norris şi 
Thomas Wyatt, se apropie de el şi-l întrebă pe ton degajat: 

— Ce faci, soţul meu? Nu mai stai? 

El o privi. Obrajii ei îşi recăpătaseră culoarea, biciuiţi de vânt; purta 
pălăria de călărie de un roşu aprins, cu pana cea lungă, şi o şuviţă de 
păr îi gâdila obrazul. Era radioasă, de o frumuseţe incontestabilă. 

— Am dureri, zise el încet. În timp ce tu te-ai distrat făcând sport, 
eu am suferit. Merg în odăile mele să mă odihnesc. 

— Vin cu tine, spuse ea imediat, lunecând spre el. Dacă aş fi ştiut, 
aş fi rămas lângă tine, dar tu mi-ai spus să merg să patinez. Bietul 
meu soţ! Îţi voi face o tizană şi voi sta cu tine şi-ţi voi citi, dacă vrei. 

El clătină din cap. 

— Prefer să dorm. Prefer tăcerea cititului tău. 

Anne roşi. Henry Norris şi Thomas Wyatt se uitară în altă parte, 
dorindu-şi să fie departe. Cei din familia Seymour, diplomaţi, avură 
grijă să nu li se citească nimic pe faţă. 

— Ne vedem la cină atunci, spuse Anne, ţinându-şi enervarea în 
frâu. Şi mă voi ruga să te odihneşti şi să te lase durerea. 

Henric dădu din cap şi se îndepărtă de ea. Cei doi Seymour îl luară 
de braţ şi-l ajutară să păşească pe covoarele groase ce fuseseră 
aşternute pe gheaţă, ca să nu alunece. Jane, cu un uşor zâmbet umil, 
parcă scuzându-se că era preferată, porni împleticindu-se după ei. 

— Şi tu unde crezi că te duci, domnişoară Seymour? răsună vocea 
lui Anne ca o plesnitură de bici. 

Femeia mai tânără se întoarse şi-i făcu reginei o reverență. 

— Mi-a spus să-l urmez şi să-i citesc, zise ea simplu, cu ochii în jos. 
Nu ştiu să citesc prea bine în latină, dar mă descurc cu franceza. 

— Te descurci cu franceza! exclamă sora mea, versată în trei limbi 
de la vârsta de şase ani. 

— Da, spuse Jane cu mândrie. Deşi nu înţeleg totul. 

— Pun rămăşag că nu pricepi nimic, spuse Anne. Poţi pleca. 

Primăvara anului 1536 

Gheaţa se topi, însă vremea nu părea să se încălzească deloc. 
Ghioceii înfloriră în pâlcuri pe tot terenul pentru popice, dar pajiştea 
era atât de îmbibată de apă, că nu puteam juca, iar potecile erau şi 
ele prea umede pentru plimbare. Piciorul regelui nu se vindeca; rana 
rămânea deschisă şi diferitele pomezi şi poţiuni puse pe ea păreau 
doar s-o agraveze. El începu să se teamă că nu va mai dansa 


niciodată, iar vestea că regele Francisc al Franţei era fericit şi sănătos 
nu făcu decât să-i acrească şi mai mult dispoziţia. 

Veni Lăsata Secului, aşa că nu mai avură loc dansuri şi ospeţe. Nu 
existau nici şanse ca Anne să-l seducă pe rege, ademenindu-l în patul 
ei, şi să zămislească alt prunc. Niciun cuplu nu putea dormi împreună 
în post, nici măcar regele şi regina, aşa că Anne trebui să rabde 
imaginea lui Henric aşezat pe un jilţ tapisat, cu piciorul bolnav 
odihnindu-se pe un taburet şi cu Jane alături, citindu-i broşuri 
religioase, ştiind bine că nu putea nici măcar să-şi invoce dreptul de 
soţie ca el să vină în patul ei. i 

Era depăşită şi trecută cu vederea. In fiecare zi apăreau tot mai 
puţine doamne în odaia ei; cu numele erau doamne de companie ale 
reginei, dar se adunau toate în odăile lui Jane Seymour. Singurele care 
îi rămâneau credincioase erau cele care nu erau oricum bine-venite 
dincolo: familia noastră, Madge Shelton, mătuşa Anne, fiica mea, 
Catherine, şi cu mine. In unele zile, singurii gentilomi din odăile ei 
erau George şi cercul său de prieteni: sir Francis Weston, sir Henry 
Norris şi sir William Brereton. Mă întovărăşeam tocmai cu bărbaţii cu 
privire la care mă avertizase soţul meu, dar Anne n-avea alţi prieteni. 
Jucam cărţi sau trimiteau după muzicieni, sau, dacă sir Thomas Wyatt 
se afla în vizită, făceam un concurs de sonete, fiecare dintre bărbaţi 
compunând un vers de dragoste pentru cea mai frumoasă regină din 
lume. Dar în miezul tuturor exista ceva găunos - acolo unde ar fi 
trebuit să fie bucuria. Lui Anne îi scăpau toate printre degete şi nu ştia 
cum să le redobândească. 


Într-o zi, pe la jumătatea lui martie, Anne îşi înghiţi mândria şi mă 
trimise să-l chem pe unchiul nostru. y 

— Nu pot veni acum, am nişte treburi de care trebuie să mă ocup. li 
poţi spune reginei că voi trece la ea după-amiază. 

— Nu credeam că i se poate cere unei regine să aştepte, am 
remarcat. 

După-amiază, când îşi făcu în cele din urmă apariţia, Anne îl 
întâmpină fără niciun semn de nemulţumire şi-l trase în firida unei 
ferestre, ca să poată vorbi singuri. Mă aflam suficient de aproape ca 
să-i aud, cu toate că niciunul dintre ei nu ridică vocea mai sus de un 
şuierat politicos. 

— Am nevoie de ajutorul tău împotriva neamului Seymour, zise ea. 
Trebuie să ne descotorosim de Jane. 

El ridică din umeri a regret. 

— Nepoata mea, nu mi-ai fost întotdeauna pe cât de utilă aş fi dorit. 
Au existat nişte împrejurări, doar cu puțin timp în urmă, când m-ai 
acuzat chiar în fața regelui. Dacă nu vei mai fi regină, nu cred că vei 
putea redeveni o Howard. 


— Sunt o Howard şi o Boleyn, şopti ea cu mâna pe B-ul de aur de la 
gât. 

— Există multe fete Howard, spuse el cu nepăsare. Soţia mea, 
ducesa, ţine la Lambeth, în casa ei, jumătate de duzină, verişoare de- 
ale tale, toate la fel de frumuşele ca tine, ca Mary, ca Madge. Toate la 
fel de spirituale şi de pătimaşe. După ce el se va sătura de o făptură 
slabă de minte, va exista o Howard care să-i încălzească patul - va 
exista mereu o alta. 

— Dar eu sunt regina! Nu o oarecare doamnă de companie. 

Unchiul dădu din cap. 

— iți fac o propunere. Dacă George va primi în aprilie Ordinul 
Jartierei, te voi susţine. Vezi dacă poţi obţine asta pentru familie şi 
vom vedea ce poate face familia pentru tine. 

Ea şovăi. 

— Pot cere ordinul. 

El încuviinţă. 

— Aşa să faci. Dacă aduci un avantaj familiei, putem să facem un 
nou contract cu tine, să te apărăm de duşmanii tăi. Dar de astă dată, 
Anne, trebuie să ţii minte cine e stăpânul. 

Ea îşi muşcă buza pe dinăuntru, ca să-şi controleze pornirea 
sfidătoare, îi făcu o reverență şi ţinu capul plecat. 


Pe 23 aprilie, Ordinul Jartierei i-a fost oferit de rege lui sir Nicholas 
Carew, prieten al familiei Seymour şi propus de aceasta. Fratele meu, 
George, a fost trecut cu vederea. In seara aceea s-a organizat un 
ospăț, pentru a sărbători noile onoruri, iar unchiul şi John Seymour au 
stat unul lângă altul în faţa unei tăvi cu cărnuri de calitate şi s-au 
înţeles de minune. 


A doua zi, Jane Seymour şedea împreună cu noi în apartamentele 
reginei - lucru rar -, aşa că odăile reginei forfoteau, căci întreaga 
curte era prezentă. Au fost chemaţi muzicienii, urma să avem dans. 
Regele nu era aşteptat - Anne îl provocase la un joc de cărţi, dar el îi 
răspunsese rece că era foarte ocupat cu treburile. 

— Ce face? l-a întrebat ea pe George când acesta a venit să-i aducă 
refuzul regelui. 

— Nu ştiu. Se întâlneşte cu episcopii. Şi are întrevederi cu 
majoritatea nobililor, unul câte unul. 

— Ceva legat de mine? 

S-au ferit amândoi cu grijă să privească spre Jane, care se afla în 
centrul atenţiei în odăile reginei. 

— Nu ştiu, a spus George nefericit. Bănuiesc că aş fi ultimul care ar 
afla. Dar el a vrut să ştie care dintre gentilomi te vizitează în fiecare 
zi. 


Pe chipul lui Anne nu se putea citi nimic. 

— Mă vizitează cu toţii. Sunt regina. 

— Au fost rostite anumite nume, a zis George. Printre care al lui 
Henry şi al lui Francis. 

Anne a râs. 

— Henry Norris bântuie pe la curte de dragul lui Madge! 

S-a întors şi l-a văzut aplecat peste umărul lui Madge, care cânta, 
pregătit să-i întoarcă pagina partiturii. 

— Sir Henry! Apropie-te, te rog! 

Fără să-i spună o vorbă lui Madge, el s-a apropiat de regină şi s-a 
lăsat într-un genunchi, cu o falsă galanterie. 

— Mă supun! 

— E vremea să te însori, sir Henry, i-a spus Anne cu o asprime 
prefăcută. Nu te pot lăsa să te învârţi prin odăile mele aducându-mi 
dezonoare. Trebuie să-i faci lui Madge o ofertă. Nu accept ca 
doamnele mele să fie altfel decât absolut bine-crescute. 

El a râs tare, cum era şi firesc, gândindu-se că Madge ar putea să 
fie absolut bine-crescută. 

— Ea e scutul meu. Inima mea tânjeşte după altcineva. 

Anne a clătinat din cap. 

— Nu vreau discursuri frumoase. Trebuie s-o ceri în căsătorie pe 
Madge şi să termini cu asta. 

— Ea e luna, dar Maiestatea Voastră sunteţi soarele, a răspuns 
Henry. 

M-am uitat la George, dând ochii peste cap. 

— Nu-ţi doreşti uneori să-i dai un şut? mi-a şoptit George destul de 
tare. 

— E un idiot, am răspuns. Şi asta nu ne va duce nicăieri. 

— Nu-i pot oferi domnişoarei Shelton o inimă întreagă, aşa că nu i-o 
ofer deloc, a zis Henry, salvându-se dintr-o încâlceală de politeţuri. 
Inima mea aparţine reginei tuturor inimilor din Anglia. 

— Mulţumesc, a spus Anne scurt. Te poţi întoarce să dai paginile 
pentru lună. 

Norris a râs, s-a ridicat şi i-a sărutat mâna. 

— Dar nu-mi pot permite bârfe în odăile mele, l-a prevenit Anne. De 
la căzătură, regele a devenit sever. 

Norris i-a sărutat iarăşi mâna şi i-a promis: 

— Nu veţi avea niciodată temeiuri de a vă plânge de mine. Mi-aş da 
şi viaţa pentru Maiestatea Voastră! 

S-a întors lângă Madge, care a ridicat privirea şi a întâlnit-o pe-a 
mea. M-am strâmbat la ea, iar ea a zâmbit cu gura până la urechi. 
Nimic n-o putea face pe fata aceea să se poarte ca o lady. 

George s-a aplecat peste umărul lui Anne. 


— Nu poţi înăbuşi zvonurile unul câte unul. Trebuie să trăieşti ca şi 
cum niciunul dintre ele n-ar conta câtuşi de puţin. 

— Le voi înăbuşi pe toate, până la unul, a jurat ea. lar tu află cu 
cine se întâlneşte regele şi ce se spune despre mine. 


George n-a reuşit să descopere ce se petrecea. M-a trimis la tata, 
care şi-a ferit privirea şi mi-a spus doar să-i cer veşti unchiului. L-am 
găsit pe unchiul în curtea grajdurilor, cercetând o iapă nouă pe care 
se gândea s-o cumpere. Soarele de aprilie ardea puternic în curtea 
ferită. Am aşteptat în umbra porţii până când a terminat, apoi m-am 
apropiat de el. 

— Unchiule, regele pare foarte ocupat cu lordul Cromwell, cu lordul 
vistiernic şi cu tine. Regina se întreabă ce chestiune vă ocupă atât de 
mult timp. 

Pentru prima oară, unchiul n-a întors capul ca să mă evite, cu 
zâmbetul lui amar. M-a privit drept în faţă şi în ochii lui am zărit ceva 
ce nu mai văzusem niciodată la el: milă. 

___— Fiul tău ar trebui luat de la tutorii lui şi adus acasă, m-a sfătuit el. 
Invaţă împreună cu băiatul lui Henry Norris la cistercieni, nu? 

— Da, am spus, nedumerită de schimbarea subiectului. 

— Dacă aş fi în locul tău, n-aş avea nimic de-a face cu Norris, 
Brereton, Weston sau Wyatt. lar dacă ei i-au trimis scrisori sau poezii 
de dragoste sau flecuşteţe sau simboluri de afecţiune, ai face mai 
bine să le arzi. 

— Sunt femeie măritată şi-mi iubesc soţul, am spus uluită. 

— Asta e garanţia ta, a încuviinţat el. Acum du-te. Ceea ce ştiu eu 
nu te poate ajuta şi mă împovărează doar pe mine. Du-te, Mary. Dar, 
dacă aş fi în locul tău, mi-aş ţine amândoi copiii lângă mine. Şi aş 
pleca de la curte. 


Nu m-am dus la George şi la Anne, care mă aşteptau cu nerăbdare, 
ci direct spre odăile regelui, să-mi caut soţul. William stătea în sala de 
primire, iar regele se afla în odăile sale particulare, cu nucleul de 
sfetnici care-l ţinuse ocupat, între patru pereţi, în toate acele zile de 
primăvară. De îndată ce m-a văzut intrând, William a traversat 
încăperea şi a ieşit pe coridor. 

— Veşti proaste? 

— Absolut nicio veste, e ca o enigmă. 

— A cui enigmă? 

— A unchiului. Mi-a spus să nu am nimic de-a face cu Henry Norris, 
William Brereton, Francis Weston sau Thomas Wyatt. Apoi, când i-am 
mărturisit că nu am nimic de-a face cu ei, mi-a zis să-l iau pe Henry de 
la tutorii lui, să-mi ţin copiii cu mine şi să plec de la curte. 

William s-a gândit câteva clipe. 


— Unde e ghicitoarea? 

— In ceea ce vrea să spună cu asta. 

El a clătinat din cap. 

— Unchiul tău va fi mereu o enigmă pentru mine. Nu mă voi gândi 
la ceea ce vrea să spună, ci voi acţiona potrivit sfatului său. Plec de 
îndată şi-l aduc pe Henry acasă. 

S-a întors din doi paşi mari în odaia regelui, a atins pe braţ pe unul 
dintre oameni şi l-a rugat ca, dacă îl cheamă regele, să-l scuze şi să-i 
spună că se va întoarce peste patru zile. Apoi a ieşit din nou pe 
coridor, la mine, şi a pornit spre scară cu paşi atât de mari, încât a 
trebuit să alerg ca să nu rămân în urmă. 

— De ce? Ce crezi că se va întâmpla? l-am întrebat speriată rău. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că, dacă unchiul tău spune că fiul nostru nu 
trebuie să se afle în tovărăşia băiatului lui Henry Norris, trebuie să-l 
aduc acasă. lar după aceea plecăm cu toţii la Rochford. Nu aştept să 
fiu prevenit de două ori. 

— Nu pot să-l iau de la tutorii lui fără permisiunea lui Anne, am spus 
repede. 

— Am să-l aduc şi gata. Putem obţine permisiunea după aceea, 
dacă avem nevoie de ea. Lucrurile se întâmplă prea repede pentru 
mine. Vreau ca băiatul tău să fie în siguranţă, cu noi. 

M-a strâns în braţe şi m-a sărutat apăsat pe buze. 

— Scumpa mea, urăsc faptul că trebuie să te las aici, în toiul 
nebuniei ăsteia! 

— Dar ce s-ar putea întâmpla? 

M-a sărutat şi mai apăsat. j 

— Dumnezeu ştie! Dar unchiul tău nu dă avertismente din nimic. Il 
aduc pe băiatul nostru şi apoi plecăm, să scăpăm de toate astea, 
înainte să fim traşi la fund. 

— Merg repede să-ţi aduc mantaua de călătorie. 

— lau mantaua unuia dintre valeţi. 

A intrat în odaia în care se ţinea harnaşamentul şi a ieşit de-acolo 
cu o manta banală, de stofă groasă. 

— Te grăbeşti atât de tare, încât nu poţi aştepta să-ţi aduc 
mantaua? 

— Prefer să plec acum, a zis el simplu. 

Certitudinea lui fermă m-a făcut să mă tem pentru siguranţa fiului 
meu mai mult ca oricând. 

— Ai bani? 

— Destui, a zis el zâmbind cu gura până la urechi. Tocmai am 
câştigat o pungă cu galbeni de la sir Edward Seymour. Pentru o cauză 
bună, nu? 

— Cât crezi că vei lipsi? 

S-a gândit câteva clipe. 


— Trei zile, poate patru. Nu mai mult. Voi călători fără oprire. Mă 
poţi aştepta patru zile? 

— Da. 

— Dacă lucrurile se înrăutăţesc, ia-o pe Catherine şi pe cea mică şi 
pleacă. Il aduc eu pe Henry la Rochford, negreşit. 

— Da. 

Mi-a dat o sărutare pătimaşă, apoi a pus piciorul în scară şi a sărit 
în şa. Calul era odihnit şi nerăbdător, dar el l-a ţinut la pas cât au 
trecut pe sub arcadă şi au ieşit pe drum. L-am privit cum pleacă, 
ţinând mâna streaşină la ochi. Deşi scăldată de soarele puternic din 
curtea grajdurilor, m-am înfiorat, ca şi cum ar fi plecat singurul om în 
stare să mă salveze. 


Jane Seymour nu şi-a mai făcut apariţia în apartamentele reginei şi- 
n odăile însorite s-a aşternut o tăcere stranie. Servitoarele tot mai 
veneau şi-şi făceau treburile, focul era aprins, jilţurile erau aranjate, 
pe mese se aflau fructe, apă şi vin, totul era pregătit în aşteptarea 
oaspeţilor, dar nu se ivea nimeni. 

Anne şi cu mine, fiica mea, Catherine, mătuşa Anne şi Madge 
Shelton stăteam stinghere în odăile mari, cu ecou. Mama nu venea 
niciodată - se îndepărtase de noi cu totul, de parcă nici nu ne-ar fi 
născut. Pe tata nu-l vedeam niciodată. Unchiul se uita prin noi, ca şi 
cum am fi fost nişte bucăţi de sticlă venețiană. 

— Mă simt ca o fantomă, a spus Anne. 

Ne plimbam pe malul fluviului. Ea se sprijinea de braţul lui George, 
eu veneam în spatele lor, cu sir Francis Weston, iar în urma mea 
mergea Madge, cu sir William Brereton. Neliniştea mă făcea aproape 
incapabilă să vorbesc. Nu ştiam de ce pomenise unchiul numele 
acestor bărbaţi. Nu ştiam ce taine purtau cu ei. Mă simţeam de parcă 
ar fi existat o conspirație şi, dintr-o clipă într-alta, se putea deschide o 
capcană, iar eu aveam să cad în ea fără să ştiu nimic. 

— Se ţine un fel de audiere, a zis George. Atât am reuşit să aflu de 
la un paj care a intrat să le toarne vin. Secretarul Cromwell, unchiul 
nostru, ducele de Suffolk, ceilalţi. 

Fratele şi sora mea s-au ferit cu grijă să se privească. 

— Nu pot avea nimic împotriva mea, a spus Anne. 

— Nu, a încuviinţat George. Dar pot să inventeze acuzaţii. 
Gândeşte-te la ce s-a spus despre regina Caterina! 

Anne s-a întors brusc spre el. 

— E vorba de pruncul mort, nu? Şi de mărturia spurcatei ăleia, 
moaşa aia bătrână cu minciunile ei nebuneşti. 

George a încuviinţat. 

— Asta trebuie să fie. E singurul lucru pe care-l au. 

Anne s-a răsucit pe călcâie şi a pornit în goană spre palat, strigând: 


— Le arăt eu! 

George şi cu mine am fugit după ea. 

— Ce să le arăţi? 

— Anne! am strigat. Nu te pripi! 

— De trei luni umblu pe furiş prin palatul ăsta, ca un şoricel care se 
teme şi de umbra lui! a exclamat ea. M-aţi sfătuit să fiu dulce. Am fost 
dulce! Acum mă voi apăra. Se ţine o audiere secretă, ca să mă judece 
în taină! li fac eu să vorbească pe faţă! Nu mă las condamnată de o 
haită de moşnegi care m-au urât dintotdeauna! Le arăt eu! 

A străbătut în fugă pajiştea ce ducea spre poarta palatului. George 
şi cu mine am încremenit o clipă, apoi ne-am întors spre ceilalţi. 

— Voi continuaţi-vă plimbarea, le-am spus cu asprime. 

— Noi mergem după regină, a zis George. 

Francis a ridicat instinctiv mâna să-l reţină pe George lângă el. 

— E în regulă, l-a liniştit acesta. Dar trebuie să merg cu ea. 

George şi cu mine am traversat în goană pajiştea şi am urmat-o pe 
Anne în palat. Nu era în faţa sălii de primire a regelui, iar soldatul de 
la uşă ne-a spus că nu intrase înăuntru. Neştiind ce să facem, am 
aşteptat, întrebându-ne unde se dusese, dar la un moment dat i-am 
auzit paşii urcând în fugă scările. O ţinea în braţe pe prinţesa 
Elisabeta, care gângurea şi râdea fiindcă fusese furată din odaia 
copiilor, urmărind încântată luminile pâlpâitoare pe lângă care 
treceau. 

Anne a descheiat în fugă nasturii rochiţei copilei. l-a făcut un semn 
cu capul soldatului, care a deschis larg uşa, şi s-a pomenit în sala de 
primire înainte ca bărbaţii adunaţi acolo să-şi dea seama ce se 
petrece. 

— Ce acuzaţie mi se aduce? l-a întrebat ea pe rege, abia păşind 
peste prag. 

El s-a ridicat stângaci din capul mesei. Privirea mânioasă a ochilor 
negri ai lui Anne i-a fulgerat pe nobilii aşezaţi în jurul lui. 

— Cine îndrăzneşte să-mi spună în faţă o vorbă măcar împotriva 
mea? 

— Anne, a dat să vorbească regele. 

Ea s-a întors spre el şi a spus repede: 

— Ţi s-a împuiat capul cu minciuni şi vorbe otrăvite împotriva mea. 
Am dreptul să fiu tratată mai bine. Ţi-am fost soţie bună. Te-am iubit 
mai mult decât oricare altă femeie. 

El s-a sprijinit de speteaza jilţului bogat sculptat. 

— Anne... 

— Până acum nu am purtat un fiu până la termen, dar asta nu e 
vina mea, a zis ea pătimaş. Nici Caterina n-a făcut-o. Ai numit-o 
vrăjitoare pentru asta? 


S-au auzit şuşoteli şi un murmur când ea a rostit cel mai puternic 
cuvânt pe ton de conversaţie banală. Am văzut un pumn încleştându- 
se, cu degetul mare între arătător şi mijlociu, alcătuind semnul crucii, 
ca pavăză împotriva vrăjitoriei. 

— Dar ţi-am dăruit o prinţesă! a strigat Anne. Cea mai frumoasă 
prinţesă din câte au existat. Cu părul tău şi ochii tăi, copilul tău mai 
presus de orice îndoială. Când s-a născut, ai spus că suntem la 
început şi că vom avea fii. Atunci nu te temeai şi de umbra ta, Henric! 

A ridicat fetiţa dezbrăcată pe jumătate în faţa lui, ca s-o vadă. 
Henric a tresărit şi s-a tras înapoi, chiar dacă micuța a strigat „Tata!” 
şi a întins braţele spre el. 

— Are pielea perfectă, n-are niciun defect pe corp, niciun semn 
nicăieri! Nimeni nu-mi poate spune că acesta nu e un copil 
binecuvântat de Dumnezeu. Nimeni nu-mi poate spune că nu va fi cea 
mai mare prinţesă din câte a avut ţara asta! Ţi-am dăruit această 
binecuvântare, acest copil minunat! Şi-ţi voi dărui şi alţii! Poţi să te 
uiţi la ea şi să nu crezi că va avea un frate la fel de puternic şi de 
frumos ca ea? F 

Prințesa Elisabeta privea chipurile severe. li tremura buza de jos. 
Anne o ţinea în braţe, cu chipul însufleţit dintr-odată, invitându-i şi 
provocându-i. Henric s-a uitat la amândouă, apoi a întors faţa de la 
soţia lui şi şi-a ignorat fiica. 

Am crezut că Anne va răbufni furioasă, fiindcă el n-avea curajul să 
le înfrunte, dar când regele a întors capul, patima a părăsit-o brusc, 
de parcă ar fi înţeles că decizia lui era deja luată şi că ea va suferi 
pentru prostia lui intenţionată, încăpăţânată. 

— O, Dumnezeule, Henric, ce-ai făcut? a şoptit ea. 

El a spus un singur cuvânt: 

— Norfolk! 

Unchiul s-a ridicat de la masă şi s-a uitat la George şi la mine, 
rămaşi în prag, neştiind ce să facem. 

— Luaţi-o de aici pe sora voastră, ne-a spus el. N-ar fi trebuit s-o 
lăsaţi să vină aici. 

Am păşit tăcuţi în încăpere. Am luat-o pe mica Elisabeta din braţele 
lui Anne, iar copila a venit la mine cu un strigăt de bucurie şi s-a 
cuibărit comod, cu braţul pe după gâtul meu. George a cuprins-o pe 
Anne de mijloc şi a scos-o din încăpere. 

leşind, m-am uitat în urmă. Henric nu se clintise. Stătea în 
continuare cu faţa întoarsă de la noi, cei trei Boleyn, şi de la mica 
noastră prinţesă. Apoi uşa s-a închis în urma noastră şi am rămas pe 
dinafară, dar tot nu ştiam ce discutau, ce hotărâseră, ce avea să se 
întâmple mai departe. 


Ne întoarserăm în odăile lui Anne, iar dădaca veni şi o luă pe 
Elisabeta. l-am dat-o cu regret, conştientă de dorinţa de a-mi ţine în 
braţe propriul prunc. Mă gândeam la William, plecat să-mi aducă 
băiatul, întrebându-mă cât de departe ajunsese. Presimţirile sumbre 
apăsau asupra palatului ca o furtună. 

Când deschiserăm uşa odăii ei personale, o siluetă subţiratică ţâşni 
spre noi, făcând-o pe Anne să ţipe şi să se tragă un pas în spate. 
George, având un pumnal la îndemână, aproape că înjunghie silueta 
înainte să se poată stăpâni. 

— Smeaton! exclamă el. Ce naiba faci aici? 

— Am venit la regină, spuse băiatul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, puţin a lipsit să te înjunghii! N-ai 
voie să vii aici nepoftit. Pleacă, băiete. Du-te! 

— Trebuie să cer... trebuie să spun... 

— Afară! repetă George. 

— Maiestate, depuneţi mărturie pentru mine? strigă Smeaton peste 
umăr când George îl îmbrânci spre uşă. M-au chemat şi mi-au pus 
atâtea întrebări! i 

— Stai puţin, am spus repede. Intrebări despre ce? 

Anne se lăsă greoi pe bancheta de la fereastră şi întoarse capul. 

— Ce importanţă are? Vor pune întrebări tuturor, despre toate cele. 

— M-au întrebat dacă am fost intim cu Maiestatea Voastră, zise 
băiatul, roşind tare, ca o fată. Sau cu Domnia Voastră, sir, îi spuse lui 
George. M-au întrebat dacă v-am fost un Ganymede. Nu ştiam ce 
înseamnă asta, dar mi-au spus ei. 

— Şi tu ce-ai zis? întrebă George. 

— Am spus că nu. N-am vrut să le spun... 

— Bine, îl întrerupse George. Ţine-o tot aşa şi să nu te mai apropii 
de regină, de mine sau de sora mea. 

— Dar mi-e frică! spuse flăcăul. î 

Tremura fără să se prefacă şi avea lacrimi în ochi. Il interogaseră 
ore întregi despre vicii de care nu auzise în viaţa lui. Erau vechi soldaţi 
înăspriţi şi prinți ai Bisericii, ştiau mai multe despre păcate decât avea 
el să înveţe vreodată. lar acum, băiatul dăduse fuga la noi să ceară 
ajutor, dar nu-l primea. 

George îl luă de cot şi-l conduse la uşă, spunându-i sec: 

— Să-ţi intre bine asta în capul tău cel tare şi frumuşel. Eşti 
nevinovat şi le-ai spus lucrul ăsta, aşa că s-ar putea să scapi. Dar dacă 
eşti găsit aici, vor crede că eşti omul nostru, că te-am mituit. Aşa că 
ieşi şi nu te întoarce. Asta e cel mai nepotrivit loc din lume în care să 
cauţi ajutor. 

II împinse pe uşă, dar băiatul se agăţă de toc, sub nasul soldatului 
care aştepta o vorbă din partea lui George ca să-l azvârle în jos pe 
scări. 


— Şi nu pomeni de sir Francis, adăugă George repede, cu glas 
scăzut. De nimic din ceea ce ai văzut sau ai auzit vreodată. Pricepi? 
Nu spune nimic! 

Băiatul rămase agăţat de uşă. 

— N-am spus nimic! exclamă el. Am fost loial. Dar dacă mă 
întreabă din nou? Cine mă va apăra? Cine-mi va fi prieten? 

George îi făcu un semn soldatului, care lovi brusc, cu muchia 
palmei, braţul băiatului. Acesta dădu drumul uşii cu un strigăt de 
durere, iar George îi trânti uşa în nas. 

— Nimeni, spuse el sumbru. După cum nimeni nu ne va apăra nici 
pe noi. 


A doua zi era întâi mai, sărbătoarea Fecioarei Maria. Anne ar fi 
trebuit să fie trezită în zori de către doamnele ei, cântându-i sub 
fereastră, şi de procesiunea fecioarelor cu ramuri de salcie cojite. Dar 
nimeni nu organizase ritualul, aşa că, pentru pentru prima dată de 
cine ştie când, nu avu loc. Anne se trezi trasă la faţă şi palidă, la ora 
obişnuită, şi îşi petrecu prima oră a zilei îngenuncheată pe scăunelul 
de rugăciune, înainte de-a merge la liturghie în fruntea doamnelor 
sale. 

In urma lor venea Jane, îmbrăcată în alb şi verde. Familia Seymour 
vestise sărbătoarea în zori, cu flori şi cântece, Jane dormise cu flori 
sub pernă şi, fără îndoială, îşi visase viitorul soţ. M-am uitat la faţa ei 
inexpresivă şi dulce şi m-am întrebat dacă ştia cât de mare era miza 
jocului pe care-l juca. Zâmbi la vederea chipului meu împietrit şi îmi 
ură o dimineaţă minunată. 

Trecurăm pe lângă capela regelui, iar acesta întoarse capul la 
sosirea lui Anne. Ea îngenunche pentru rugăciuni şi le rosti cu atenţie, 
cuvânt cu cuvânt, cu tot atâta pioşenie ca Jane însăşi. După ce slujba 
se termină, pe când ieşeam din biserică, regele se ivi din galeria sa şi- 
i spuse scurt lui Anne: 

— Vei participa la turnir? 

— Da, spuse ea surprinsă. Fireşte. 

— Fratele tău va lupta cu Henry Norris, anunţă el, privind-o cu 
luare-aminte. 

Anne ridică din umeri. 

— Şi? 

— Îți va fi greu să alegi un campion pentru lupta aceea. 

Fiecare cuvânt rostit de el era greu de semnificaţii, de parcă Anne 
ar fi trebuit să ştie la ce se referea. Anne se uită pe lângă el, spre 
mine, cerându-mi parcă s-o ajut. Am ridicat din sprâncene: nu ştiam 
nici eu. 

— Ar trebui să ţin cu fratele meu, aşa cum ar face orice soră bună, 
spuse ea cu grijă. Dar Henry Norris e un cavaler foarte amabil. 


— Poate că nu poţi alege între ei, îi sugeră regele. 

Zâmbetul ei nedumerit avea ceva demn de milă. 

— Nu, Sire. Pe care aţi vrea să-l aleg? 

El se întunecă pe dată la faţă şi zise cu o răutate subită: 

— Fii sigură că te voi urmări şi voi vedea pe cine vei alege! 

Se întoarse şi plecă şchiopătând vizibil cu piciorul bolnav înfăşurat 
în bandaje. Anne îl privi fără o vorbă cum se îndepărtează. 


După-amiaza era fierbinte şi apăsătoare; norii joşi apăsau asupra 
palatului, iar curtea pentru turnire era înăbuşitoare. Mă trezeam 
uitându-mă mereu spre drumul către Londra, ca să văd dacă se 
întoarce William, cu toate că ştiam că n-avea rost să-l aştept decât 
peste două zile. 

Anne era îmbrăcată în alb şi argintiu şi ducea în mână o baghetă 
albă de sărbătoare, de parcă ar fi celebrat ca o fată lipsită de griji. 
Cavalerii se pregăteau să lupte în turnir, călărind în cerc în faţa 
galeriei regale, cu coiful sub braţ, zâmbindu-le regelui şi reginei 
aşezate alături de el, cu doamnele sale în spate. 

— Pui un rămăşag? o întrebă regele pe Anne. 

Am văzut-o zâmbindu-i repede, bucuroasă de tonul normal. 

— O, da! 

— Pe cine preferi pentru prima luptă? 

Era aceeaşi întrebare pe care i-o pusese şi în capelă. 

— Trebuie să-mi susţin fratele, zise ea zâmbind. Noi, cei din neamul 
Boleyn, trebuie să fim uniţi. 

— l-am împrumutat lui Norris calul meu, o preveni regele. Cred că 
îţi vei da seama că el e mai bun. 

Anne râse. 

— Atunci îi voi oferi lui semnul meu de favoare şi-mi voi pune banii 
pe fratele meu. V-ar mulţumi asta, Maiestate? 

El dădu din cap, fără să spună nimic. 

Anne scoase o batistă din rochie, se aplecă peste marginea galeriei 
regale şi-l chemă pe sir Henry Norris. Acesta se apropie şi cobori 
lancea în faţa ei, în semn de salut. Anne întinse mâna cu batista, iar 
el, strunind calul cu o mână, îndreptă lancea către mâna ei şi ridică 
batista dintr-o singură mişcare rapidă, elegantă. Execută mişcarea 
minunat; doamnele din galerie aplaudară, iar Norris zâmbi, lăsă 
lancea să-i alunece în mână, prinse batista din vârf şi o băgă sub 
platoşă. 

Toţi se uitau la Norris, doar eu mă uitam la rege. Vedeam pe faţa lui 
o expresie pe care n-o mai văzusem înainte, dar care înţelesesem 
cumva că se afla acolo, ca o umbră. Privirea pe care i-o aruncă lui 
Anne când aceasta îi dădu lui Norris batista era privirea celui care 
folosise un pocal şi avea de gând să-l spargă. A celui care se săturase 


de un câine şi voia să-l înece. Terminase cu sora mea. Privirea aceea 
mi-o confirmase. Singurul lucru pe care nu-l ştiam era modul în care 
urma să se descotorosească de ea. 

Se auzi un bubuit de tunet, rău prevestitor precum mugetul unui 
urs prins în capcană, şi regele strigă să înceapă turnirul. Fratele meu 
câştigă prima luptă, Norris pe a doua, iar fratele meu pe a treia. Işi 
îndreptă calul spre margine, ca să-l lase pe următorul călăreț să-şi 
ocupe locul, iar Anne se ridică în picioare ca să-l aplaude. 

Regele rămase nemişcat, urmărind-o pe Anne. Piciorul începuse să-i 
pută rău de tot în arşiţa după-amiezii, dar el nu băgă de seamă. | se 
oferi ceva de băut şi nişte căpşuni timpurii. Mâncă şi bău, acceptă 
puţin vin şi nişte prăjituri. Turnirul continua. Anne se întorcea şi-i 
zâmbea, îl atrăgea în conversaţie. El şedea alături de ea de parcă i-ar 
fi fost judecător, de parcă ar fi fost ziua judecății. 

La sfârşitul turnirului, Anne se ridică să înmâneze premiile. Nici 
măcar n-am văzut care au fost învingătorii, îl urmăream pe rege în 
timp ce Anne oferea premiile şi întindea mâna delicată, ca să-i fie 
sărutată. Regele se ridică greoi în picioare şi se îndreptă spre spatele 
galeriei. L-am văzut arătând spre Henry Norris, chemându-l şi apoi 
plecând. Norris, fără armură acum, dar tot călare pe calul năduşit, se 
întoarse şi plecă să se întâlnească cu regele în spatele galeriei. 

— Unde se duce regele? întrebă Anne, uitându-se în jur. 

Am aruncat o privire spre drumul ce ducea la Londra, dorindu-mi să 
zăresc calul lui William. Dar pe drum se vedea stindardul regelui şi 
inconfundabila lui siluetă corpolentă, ţinându-se dreaptă pe cal. 
Alături de el se aflau Norris şi o mică escortă. Călăreau repede spre 
vest, către Londra. 

— Unde merge în asemenea grabă? întrebă Anne neliniştită. A spus 
că pleacă? 

Jane Parker făcu un pas înainte şi întrebă veselă: 

— Nu ştiai? Secretarul Cromwell l-a ţinut pe băiatul ăla, Mark 
Smeaton, acasă la el toată noaptea, iar acum l-a dus în Turn. l-a trimis 
vorbă regelui să-i spună. Poate că regele merge la Turn să vadă cea 
mărturisit băiatul. Dar de ce îl ia cu el pe Henry Norris? 


George şi cu mine stăteam împreună cu Anne în odăile ei, ca nişte 
prizonieri care se ascundeau. Aşteptam în tăcere. Aveam sentimentul 
că eram complet asediați. N 

— Plec la prima geană de lumină, i-am spus lui Anne. Imi pare rău, 
Anne, dar trebuie s-o duc pe Catherine de-aici. 

— William unde e? a întrebat George. 

— S-a dus să-l ia pe Henry de la tutorele lui. 

Anne a ridicat brusc capul auzind asta. 


— Henry e pupilul meu, mi-a amintit ea. Nu poţi să-l iei fără 
consimţământul meu. 

De data asta nu m-am revoltat împotriva ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Anne, lasă-mă să-l ţin la adăpost 
de primejdii! Nu e momentul ca tu şi cu mine să ne certăm despre ce 
pretenţii poate avea fiecare. Il voi feri de primejdii şi, dacă o voi putea 
apăra pe Elisabeta, o voi păzi şi pe ea. 

Anne a tăcut câteva clipe, de parcă chiar şi acum s-ar fi întrecut cu 
mine, dar apoi a încuviinţat. 

— Jucăm cărţi? ne-a întrebat ea cu nepăsare. Nu pot să dorm. 
Jucăm toată noaptea? 

— Bine. Lasă-mă doar să merg la Catherine, să mă asigur că 
doarme. 

M-am dus să-mi caut fiica. Fusese la cină cu celelalte doamne şi-mi 
spuse că sala cea mare zumzăia de bârfe. Tronul regelui era gol. 
Lipsea şi Cromwell. Nimeni nu cunoştea motivul arestării lui Smeaton. 
Nimeni nu ştia de ce plecase regele împreună cu Norris. Dacă fusese 
un semn de onoare specială, unde se aflau în seara aceea? Unde 
cinau în acea seară specială, a sărbătorii Fecioarei? 

— N-are importanţă, am spus, oprind-o. Vreau să împachetezi într-o 
desagă câteva lucruri, o cămaşă de noapte curată şi nişte ciorapi 
curaţi şi să fii pregătită să plecăm mâine. 

— Suntem în pericol? 

Nu era surprinsă; devenise de-acum un copil al curţii, n-avea să mai 
fie niciodată o fetişcană proaspătă de la ţară. 

— Nu ştiu, am spus scurt. Dar vreau să fii suficient de puternică 
încât să poţi călări toată ziua, aşa că acum trebuie să dormi. Promiţi? 

A încuviinţat din cap. Am culcat-o în patul meu, cu capul odihnindu- 
se pe perna pe care dormea de obicei William. M-am rugat la 
Dumnezeu ca ziua următoare să-i aducă înapoi pe William şi pe Henry 
şi să putem pleca toţi acolo unde mărul se apleca peste drum şi unde 
mica fermă stătea pitită între dealurile scăldate de soare. Am sărutat- 
o de noapte bună şi am trimis un paj spre locuinţa noastră, s-o 
prevină pe doică să fie pregătită de plecare în zori. 

M-am furişat înapoi în odăile reginei. Anne şedea ghemuită lângă 
foc, cu George alături, aşezaţi pe preşul din faţa căminului, de parcă 
ar fi fost amândoi înfriguraţi, cu toate că ferestrele erau deschise şi 
aerul cald, neclintit al nopţii nici măcar nu făcea perdelele să fluture. 

— Cei doi Boleyn, am spus, strecurându-mă fără zgomot pe uşă. 

George s-a întors, a întins mâna după mine şi m-a tras lângă el, ca 
să ne poată îmbrăţişa pe-amândouă. 

— Pun rămăşag că putem trece cu bine prin asta, a zis el cu 
hotărâre. Pun rămăşag că ne vom ridica şi-i vom învinge pe toţi, iar 


anul viitor pe vremea asta, Anne va avea un băieţel în leagăn, iar eu 
voi fi Cavaler al Jartierei. 


Am petrecut noaptea ghemuiţi laolaltă, ca nişte vagabonzi care se 
tem de santinelă, iar când fereastra a început să se lumineze, am 
coborât în linişte scara spre curtea grajdurilor şi am aruncat o piatră în 
fereastra odăii unde dormeau valeţii. Primul flăcău care a scos capul 
afară a primit misiunea să-mi aducă iapa din grajd şi s-o înşeueze. Dar 
când a scos şi iapa lui Catherine în curte, s-a oprit şi a clătinat din cap. 

— A pierdut o potcoavă. 

— Poftim? 

— Trebuie s-o duc la fierar. 

— Poţi s-o duci acum? 

— Fierăria încă nu-i deschisă. 

— Spune-le să deschidă! 

— Stăpână, cuptorul va fi rece. Fierarul trebuie să se scoale, să facă 
focul şi să încingă cuptorul, şi abia pe urmă o va putea potcovi. 

Am înjurat de frustrare şi m-am întors cu spatele la el. 

— Puteţi lua alt cal, mi-a propus flăcăul căscând. 

Am clătinat din cap. Ne aştepta un drum lung şi Catherine nu era o 
călăreaţă îndeajuns de puternică pentru a stăpâni un cal nou. 

— Nu. Va trebui să aşteptăm să fie potcovită iapa. Du-o la fierar, 
scoală-l şi roagă-l s-o potcovească. Apoi vino şi caută-mă, oriunde-aş 
fi, şi dă-mi de veste între patru ochi că e gata. Nu le spune nimic 
celorlalţi din castel, am adăugat, aruncând o privire neliniştită spre 
ferestrele întunecate ale palatului, care parcă mă priveau. Nu vreau 
să ştie toţi neghiobii din lume că plec. 

Băiatul s-a tras de moţul din frunte şi a întins mâna făcută căuş, cu 
palma în sus. Am scos un ban din buzunarul rochiei şi l-am strecurat 
în palma lui murdară. 

— Te mai aşteaptă încă unul dacă faci bine treaba asta. 

M-am întors în palat. Santinela de la uşă a ridicat din sprâncene cu 
un aer somnoros, întrebându-se ce făceam, de ieşeam în zori şi apoi 
mă întorceam. Ştiam că avea să dea de ştire cuiva: secretarului 
Cromwell sau unchiului sau poate lui sir John Seymour, care ajunsese 
acum atât de important, încât, fără îndoială, avea oameni care 
spionau şi pentru el. 

Am şovăit pe scări. Voiam să merg s-o văd pe Catherine, care 
dormea dulce în patul meu. Dar pe sub uşa ce dădea spre odăile 
reginei se zărea lumina lumânărilor şi simţeam că locul meu era 
alături de cei doi şi de veghea lor de-o noapte întreagă. Santinela s-a 
dat la o parte, iar eu am deschis uşa şi m-am strecurat în odaie. 


Erau tot treji, obraz lângă obraz, vorbind în şoapte liniştitoare, ca 
doi porumbei ce gânguresc în porumbar. Au întors amândoi odată 
capul la intrarea mea. 

— N-ai plecat? m-a întrebat Anne. 

— lapa lui Catherine a pierdut o potcoavă. N-am putut pleca. 

— Şi când pleci? 

— Imediat ce e potcovită. l-am plătit unui flăcău s-o ducă la fierar şi 
să-mi dea de ştire de îndată ce e gata de drum. 

Am traversat odaia şi m-am aşezat pe preş lângă ei. Am întors toţi 
trei feţele spre foc şi am privit flăcările. 

— AŞ vrea să putem rămâne aşa pentru totdeauna, aici, a zis Anne 
pe un ton visător. 

— Serios? am spus surprinsă. Eu mă gândeam că e cea mai oribilă 
noapte din viaţa mea. Imi doream să nu fi început niciodată şi să mă 
trezesc peste o clipă şi să-mi dau seama că totul a fost un vis. 

Zâmbetul lui George era întunecat. 

— Asta fiindcă nu te temi de ziua de mâine, a spus el. Dacă te-ai 
teme de ziua de mâine tot atât de mult ca noi doi, ţi-ai dori ca 
noaptea să se prelungească la nesfârşit. 


Indiferent de dorinţele lor, cerul s-a luminat treptat şi am auzit cum 
încep să se mişte servitorii din sala cea mare, apoi o servitoare a 
urcat zdrăngănind pe scări, cu o găleată cu surcele, ca să aprindă 
focul în odaia de culcare a reginei, urmată de o alta înarmată cu perii 
şi cârpe, ca să şteargă mesele şi să le pregătească pentru o nouă zi. 

Anne s-a ridicat de pe preş cu chipul sumbru, cu obrajii mânjiţi de 
cenuşă, de parcă ar fi jelit în biserică în Miercurea Cenuşii. 

— Fă o baie, i-a propus George încurajator. E foarte devreme. 
Trimite să ţi se aducă albia şi fă o baie fierbinte şi spală-ţi părul. Te vei 
simţi mult mai bine după aceea. 

Banalitatea sugestiei a făcut-o să zâmbească şi a încuviinţat din 
cap. George s-a aplecat şi a sărutat-o, spunând: 

— Ne vedem la slujba de dimineaţă. 

Apoi a ieşit din odaie. 

A fost ultima oară când ne-am văzut fratele ca om liber. 


George nu era prezent la slujba de dimineaţă. Anne şi cu mine, 
trandafirii după baie şi simţindu-ne mai încrezătoare, l-am căutat, dar 
nu era acolo. Sir Francis nu ştia unde se află, nici sir William Brereton. 
Henry Norris nu se întorsese de la Londra. Nu se primiseră niciun fel 
de veşti despre acuzaţiile aduse lui Mark Smeaton. Greutatea fricii a 
început din nou să ne apese, precum pântecele norilor joşi, care 
aproape că atingeau acoperişurile palatului. 


l-am trimis vorbă doicii să ne aştepte, spunându-i că vom încerca 
să plecăm într-o oră. 

Avea loc o partidă de tenis şi Anne promisese să înmâneze premiul 
- o monedă de aur prinsă pe un lanţ de aur. S-a dus pe teren şi s-a 
aşezat sub umbrar, cu capul mişcându-se de la dreapta la stânga, cu 
toată disciplina unui dansator - capul urmărea mingea, dar ochii nu 
vedeau nimic. 

Eu stăteam în picioare în spatele ei, aşteptând să vină flăcăul de la 
grajd să-mi spună că iapa e pregătită. Catherine se afla lângă mine, 
aşteptând doar o vorbă din partea mea ca să dea fuga să se schimbe 
în costumul de călărie. Pe neaşteptate, poarta terenului regal s-a 
deschis în spatele meu şi au intrat doi soldaţi din gardă, însoţiţi de un 
ofiţer. În clipa când i-am văzut, am simţit că se va întâmpla ceva 
cumplit, de mare însemnătate. Am deschis gura să vorbesc, dar n-am 
putut spune nimic. Am atins în tăcere umărul lui Anne. Ea s-a întors şi 
s-a uitat la mine, apoi dincolo de mine, la chipurile dure ale oştenilor. 

Aceştia nu s-au înclinat, aşa cum ar fi trebuit. Acest lucru a fost cel 
care ne-a confirmat temerea. Asta şi ţipătul unui pescăruş care a 
zburat pe neaşteptate pe deasupra curţii, la mică înălţime, scoțând un 
strigăt strident, ca al unei fete rănite. 

— Consiliul Coroanei vă solicită prezenţa, Maiestate, a spus scurt 
căpitanul. 

— O! a exclamat Anne ridicându-se în picioare. 

S-a uitat la Catherine şi la mine. Apoi s-a uitat în jur, la doamnele ei 
şi, dintr-odată, ochii acestora au început să privească în toate părţile, 
numai la ea nu. Deveniseră fascinate de tenis. Invăţaseră şmecheria 
lui Anne: capetele lor se plimbau la dreapta şi la stânga, în timp ce 
ochii lor nu vedeau nimic, urechile le erau ciulite, iar inima le bătea 
nebuneşte, de teamă că avea să le ceară s-o însoţească. 

— Trebuie să am însoţitoare cu mine, a spus Anne sec. 

Niciuna din micile vulpi din jur n-a ridicat privirea. 

— O doamnă trebuie să vină cu mine. 

Ochii ei au căzut asupra lui Catherine. 

— Nu! am spus pe dată, înțelegând ce voia să facă. Nu, Anne, nu! 
Te implor! 

— Pot lua o însoţitoare? l-a întrebat ea pe căpitan. 

— Da, Maiestate. 

— O voi lua pe Catherine, domnişoara mea de companie, a spus 
Anne simplu. 

Apoi a ieşit în tăcere din curte, pe poarta pe care i-o deschisese 
soldatul. Catherine mi-a aruncat o privire nedumerită, după care a 
pornit pe urmele reginei ei. 

— Catherine! am strigat ascuţit. 

A întors capul şi s-a uitat la mine. Biata copilă nu ştia ce să facă. 


— Vino, a spus Anne pe tonul ei de un calm netulburat. 

Catherine mi-a aruncat un surâs uşor şi, pe neaşteptate, în mod 
straniu, a spus de parcă ar fi jucat un rol dintr-o piesă: 

— Inveseleşte-te! 

Apoi s-a întors şi a urmat-o pe regină cu toată demnitatea unei 
prințese. 

Eram prea înmărmurită ca să fiu în stare să fac altceva decât să le 
privesc cum pleacă, dar în clipa când nu le-am mai putut vedea, mi- 
am sumes poalele fustei şi am pornit în goană spre palat, să-l găsesc 
pe George sau pe tata, pe oricine ar fi putut s-o ajute pe Anne şi s-o ia 
pe Catherine de lângă ea, să o readucă lângă mine în siguranţă ca să 
putem pleca spre Rochford. 

Am intrat în fugă în sala cea mare şi, când m-am îndreptat spre 
scări, m-a prins un bărbat; l-am împins şi abia apoi mi-am dat seama 
că era singurul bărbat din lume pe care-l voiam. 

— William! 

— lubito, iubirea mea! Aşadar, ştii? 

— O, Dumnezeule, William! Au luat-o pe Catherine! Mi-au luat 
fetiţa! 

— Au arestat-o pe Catherine? Sub ce acuzaţie? 

— Nu. E cu Anne. Ca domnişoară de companie. lar lui Anne i s-a 
poruncit să apară în faţa Consiliului Coroanei. 

— La Londra? 

— Nu, se întruneşte aici. 

El mi-a dat drumul pe dată, a înjurat scurt, a făcut câţiva paşi în 
cerc, apoi s-a întors la mine şi mi-a luat mâinile. 

— İn cazul ăsta, va trebui să aşteptăm până ce va ieşi. 

Mi-a cercetat faţa. 

— Nu face figura asta. Catherine e o fetişcană. Pe regină o 
chestionează, nu pe ea. Probabil că nici nu vor vorbi cu ea, iar dacă 
totuşi vorbesc, Catherine n-are nimic de-ascuns. 

Am respirat adânc, cutremurându-mă toată, şi am încuviinţat. 

— Într-adevăr. N-are nimic de-ascuns. N-a văzut nimic din ce nu ştiu 
toţi. Şi nu vor face altceva decât s-o chestioneze. E de viţă nobilă. Nu 
vor face nimic mai rău de atât. Unde e Henry? 

— In siguranţă. L-am lăsat la locuinţa noastră împreună cu doica şi 
cu fetiţa. Credeam că fugi din cauza fratelui tău. 

— Ce-i cu el? am întrebat cu inima bătându-mi iarăşi să-mi spargă 
pieptul. Ce-i cu George? 

— L-au arestat. 

— Împreună cu Anne? Ca să răspundă în faţa Consiliului Coroanei? 

Chipul lui William era întunecat. 


— Nu. L-au dus în Turn. Henry Norris e deja acolo, regele însuşi l-a 
dus în Turn ieri. Şi Mark Smeaton - îl mai ţii minte pe cântăreţ? - e şi 
el acolo. 

Buzele îmi erau prea amorţite ca să mai pot vorbi. 

— Dar care e acuzaţia? Şi de ce o chestionează pe regină aici? 

A clătinat din cap. 

— Nu ştie nimeni. 


Am aşteptat până la prânz veşti noi. Stăteam în sala învecinată cu 
încăperea în care Consiliul Coroanei o chestiona pe regină, dar nu mi 
se dădea voie să intru în anticameră, de teamă că aş putea să ascult 
la uşă. 

— Nu vreau să ascult, vreau doar să-mi văd fiica, i-am explicat 
santinelei. 

Omul a dat din cap, fără să spună nimic, şi mi-a făcut semn să mă 
îndepărtez de prag. 

La puţin timp după prânz, uşa s-a deschis şi un paj s-a strecurat 
afară şi i-a şoptit ceva santinelei. 

— Trebuie să plecaţi, a spus omul. Am ordine să eliberez calea. 

— Pentru ce? 

— Trebuie să plecaţi, a repetat el cu încăpățânare. 

A strigat în josul scărilor, către sala cea mare, de unde s-a auzit un 
răspuns. Apoi m-a împins cu blândeţe deoparte, dincolo de uşa 
Consiliului Coroanei, dincolo de scări, dincolo de sală, dincolo de uşa 
spre grădină şi apoi dincolo de grădina propriu-zisă. Toţi ceilalţi 
curteni întâlniți pe drum au fost daţi la o parte. Ne-am dus cu toţii 
unde ni se cerea; era ca şi cum, până-n acel moment, n-am fi înţeles 
cât de puternic era regele. 

Mi-am dat seama că se făcuse cale liberă între încăperea Consiliului 
Coroanei şi treptele de pe malul apei. Am alergat la debarcaderul 
unde coborau oamenii de rând când veneau la palat. Acolo nu erau 
gărzi, nimeni nu mă putea opri să stau chiar la capătul lui, 
încordându-mi privirea ca să zăresc scările de la palatul Greenwich. 

Le vedeam clar: Anne, în rochia albastră pe care o purtase la 
partida de tenis, iar Catherine cu un pas în urma ei, în rochia galbenă. 
M-am bucurat observând că avea pelerina cu ea, în caz că avea să fie 
frig pe fluviu, apoi am clătinat din cap gândindu-mă la propria mea 
nebunie - îmi făceam griji să nu răcească pe drum, când habar n- 
aveam unde o duceau. Le priveam cu concentrare, de parcă, privindu- 
mi fiica, puteam s-o apăr. Au urcat pe barja regelui, nu pe corabia 
reginei, şi răpăitul tobelor pentru vâslaşi mi se părea tot atât de rău 
prevestitor şi dureros ca bătaia tobelor în momentul în care călăul 
ridica securea. 


— Unde mergeţi? am strigat cât de tare am putut, ne-reuşind să-mi 
mai ţin în frâu teama. 

Anne nu m-a auzit, dar am văzut forma albă a feţei lui Catherine 
când vocea mea a făcut-o să se întoarcă şi să mă caute prin grădina 
palatului. 

— Aici! Aici! am strigat mai tare, făcându-i cu mâna. 

S-a uitat spre mine şi a ridicat şi ea mâna cu un gest uşor, după 
care a urmat-o pe Anne la bordul bărcii regelui. 

Soldaţii au împins ambarcaţiunea cu o mişcare lină în clipa în care 
au urcat la bord. Mişcarea aceea le-a trântit pe amândouă pe 
banchetă şi, pentru o clipă, am pierdut-o pe Catherine din ochi. Apoi 
am zărit-o din nou. Şedea pe un scăunel, alături de Anne, şi se uita 
peste apă, spre mine. Vâslaşii au îndreptat barja spre mijlocul fluviului 
şi au înaintat repede, ajutaţi de flux. 

N-am mai încercat să strig, ştiam că răpăitul tobelor vâslaşilor avea 
să-mi acopere vocea şi nu voiam să se sperie Catherine văzându-şi 
mama că strigă aşa după ea. Stând nemişcată, am ridicat mâna, ca ea 
să vadă că ştiam unde era, că ştiam unde se ducea şi că aveam săo 
caut cât de curând aveam să pot. 

L-am simţit pe William venind în spatele meu şi făcându-i cu mâna 
fiicei noastre, dar nu m-am întors. 

— Unde crezi că sunt duse? m-a întrebat el, de parcă n-ar fi ştiut 
răspunsul la fel de bine ca mine. 

— Ştii unde. De ce mă întrebi? In cel mai rău loc pe care ni-l putem 
imagina. In Turn. 


William şi cu mine n-am întârziat deloc. Am urcat direct în odaia 
noastră şi am aruncat câteva haine într-o desagă, apoi ne-am dus în 
grabă la grajduri. Henry ne aştepta cu caii; m-a îmbrăţişat repede şi 
mi-a aruncat un zâmbet luminos înainte ca William să mă ridice în şa 
şi să încalece la rândul lui. Am luat cu noi iapa lui Catherine, proaspăt 
potcovită. Henry o ducea de frânghie alături de calul său, iar William 
mâna calul cu crupă lată al doicii. Aceasta ne aştepta; am urcat-o în 
şa şi am legat bine fetiţa la pieptul ei, după care am plecat în linişte 
de la palat şi am apucat-o pe drumul spre Londra, fără să spunem 
nimănui unde mergeam sau cât timp aveam să lipsim. 

William a găsit odăi pentru noi în spatele mănăstirii minoritelor, 
departe de fluviu. De acolo puteam vedea Turnul Beauchamp, unde 
erau închise Anne şi fiica mea. Fratele meu şi ceilalţi bărbaţi erau 
ţinuţi în altă parte, undeva în apropiere. În turnul acela, Anne îşi 
petrecuse noaptea dinaintea încoronării. Mă întrebam dacă-şi amintea 
acum rochia măreaţă pe care o purtase şi tăcerea oraşului, care o 
prevenise că nu avea să fie niciodată o regină iubită. 


William i-a poruncit îngrijitoarei casei să ne pregătească cina şi a 
plecat să afle veşti. S-a întors la timp ca să mâncăm, iar după ce 
femeia ne-a servit cina şi a ieşit din odaie, mi-a spus ce aflase. 
Hanurile din preajma Turnului fremătau de vestea arestării reginei şi 
se spunea că acuzaţiile care i se aduceau erau adulter şi vrăjitorie, dar 
nimeni nu ştia nimic altceva. 

Am dat din cap. Asta pecetluia soarta lui Anne. Henric se folosea de 
puterea bârfelor, de glasul mulţimii ca să-şi croiască drum spre 
anularea căsătoriei şi spre o nouă regină. In taverne se vorbea deja că 
regele era iarăşi îndrăgostit, dar de astă dată de o fată frumoasă şi 
nevinovată, o englezoaică din Wiltshire, Dumnezeu s-o binecuvânteze, 
tot atât de pioasă şi de dulce pe cât fusese Anne de educată şi de 
influenţată de francezi. De undeva, cineva a aflat cu siguranţă că Jane 
Seymour era prietenă cu prinţesa Maria. O slujise bine pe regina 
Caterina. Se ruga după stilul vechi, nu citea cărţi îndoielnice şi nici nu 
se contrazicea cu bărbaţii, care ştiau mai bine ce şi cum. Familia ei nu 
era alcătuită din nobili hrăpăreţi, ci din oameni cinstiţi şi onorabili. Şi 
era o familie fertilă. Fără îndoială, Jane Seymour avea să nască fiii pe 
care Caterina şi Anne nu-i putuseră avea. 

— Şi fratele meu? 

William a clătinat din cap. 

— Nicio veste. 

Am închis ochii. Nu eram în stare să-mi închipui o lume în care 
George să nu fie liber să se mişte după placul inimii. Cine l-ar putea 
acuza pe George? Cine l-ar putea învinui de ceva, la cât de dulce şi de 
leneş era? 

— Şi cine o slujeşte pe Anne? am întrebat. 

— Mătuşa ta, mama lui Madge Shelton şi alte două doamne. 

M-am strâmbat. 

— Niciuna dintre doamnele pe care le place sau în care se încrede. 
Dar cel puţin o poate elibera pe Catherine. Nu mai e singură. 

— M-am gândit că ai putea să-i scrii. Are voie să primească o 
scrisoare, dacă e lăsată deschisă. l-o duc lui William Kingston, 
sergentul Turnului, şi-l rog să i-o dea. 

Am coborât în fugă scara îngustă, m-am dus la îngrijitoare şi am 
rugat-o să-mi dea o foaie de hârtie şi o pană. M-a lăsat să folosesc 
pupitrul ei de scris şi, în timp ce mă aşezam la fereastră, să prind 
ultima geană de lumină, a aprins o lumânare. 


Dragă Anne, 

Știu că acum eşti slujită de alte doamne, aşa că, te rog, dă-i 
drumul lui Catherine din serviciul tău, căci am nevoie să fie cu 
mine. 

Te implor s-o laşi să plece. 


Mary 


Am picurat nişte ceară şi mi-am apăsat în ea inelul cu pecete, ca să 
se vadă B-ul de la Boleyn, dar am lăsat scrisoarea deschisă şi i-am 
dat-o lui William. i 

— Bun, a spus el, citind repede biletul. II duc imediat. Nimeni nu se 
poate gândi că vrei să spui altceva decât ceea ce scrie aici. Aştept un 
răspuns. Poate că o voi aduce cu mine şi mâine vom putea pleca spre 
Rochford. 

Am dat din cap. 

— Te aştept trează. 

Henry şi cu mine am jucat cărţi în faţa focului mic, pe o masă 
şubredă, aşezaţi pe două scaune din lemn. Jucam pe sferturi de 
penny, iar eu câştigam încet-încet toţi banii de buzunar ai lui Henry. 
La un moment dat am trişat, ca să-l las să câştige ceva înapoi, am 
calculat greşit şi am fost scuturată de bani pe cinstite. William tot n-a 
apărut. 

Se făcuse deja miezul nopţii când a venit. 

— Imi pare rău că a durat atât de mult, a spus, privindu-mi faţa 
albă. N-am adus-o cu mine. 

Am scos un mic geamăt, iar el a întins imediat mâna şi m-a tras 
spre el. 

— Am văzut-o. De asta a durat aşa de mult. M-am gândit că ai vrea 
s-o văd şi să mă asigur că e teafără. 

— E tulburată? 

— Foarte calmă, a spus el zâmbind. Mâine poţi să mergi s-o vezi cu 
ochii tăi, pe la ora asta, şi-n fiecare zi, până când e eliberată regina. 

— Dar nu poate pleca de-acolo? 

— Regina vrea s-o păstreze în serviciul ei, iar sergentul are ordine 
să-i îndeplinească dorinţele rezonabile. 

— Sunt sigură că... 

— Am încercat totul, a spus William. Dar regina are dreptul la 
însoţitoare, iar Catherine e singura pe care a cerut-o, de fapt. 
Celelalte îi sunt impuse mai mult sau mai puţin. Una e chiar nevasta 
sergentului, care se află acolo ca să spioneze tot ce spune. 

— Şi Catherine ce face? 

— Ai fi mândră de ea. |ţi transmite că te iubeşte şi spune că ar vrea 
să rămână şi s-o slujească pe regină. Spune că Anne e bolnavă şi 
slăbită şi plânge tot timpul şi că vrea să-i rămână alături câtă vreme o 
poate ajuta. 

Am scos un geamăt uşor - pe jumătate de iubire şi de mândrie, pe 
jumătate de enervare. 

— E o fetiţă, n-are ce să caute acolo! 


— E o tânără femeie, a spus William. Îşi face datoria aşa cum 
trebuie s-o facă o tânără femeie. Şi n-o pândeşte niciun pericol. 
Nimeni n-o va întreba nimic. Toţi ştiu clar că se află în Turn ca 
însoţitoare a lui Anne. N-o să i se tragă niciun rău din asta. 

— Şi Anne va fi acuzată? 

William a aruncat o privire spre Henry, apoi a hotărât că băiatul era 
suficient de mare ca să ştie. 

— Se pare că Anne va fi acuzată de adulter. Ştii ce e adulterul, 
Henry? 

Băiatul a roşit puţin. 

— Da, domnule. Scrie în Biblie. 

— Cred că acuzaţia la adresa mătuşii tale e falsă, a zis William pe 
ton neutru. Dar e acuzaţia pe care Consiliul Coroanei a găsit de 
cuviinţă să i-o aducă. 

Incepeam în sfârşit să înţeleg. 

— Dar ceilalţi arestaţi? Sunt acuzaţi împreună cu ea? 

William a încuviinţat cu buzele strânse. 

— Da. Henry Norris şi Mark Smeaton vor fi acuzaţi împreună cu ea, 
pentru vina de a-i fi fost amanti. 

— E absurd! am spus sec. 

William a dat din cap. 

— Şi fratele meu e reţinut pentru interogatoriu? 

— Da. 

Ceva din tonul vocii lui m-a neliniştit. 

— Sper că nu-l pun pe scaunul de tortură! Nu-l fac să sufere, nu? 

— O, nu, m-a asigurat William. Nu vor uita că e nobil. Îl vor ţine în 
Turn câtă vreme îi chestionează pe ea şi pe ceilalţi. 

— Dar de ce îl acuză? 

William a şovăit, aruncându-i o privire fiului meu. 

— E acuzat împreună cu ceilalţi bărbaţi. 

Preţ de o clipă nu l-am înţeles, dar apoi am rostit cuvântul: 

— Adulter? 

El a dat din cap. 

Am rămas tăcută. Prima mea reacţie a fost să strig şi să neg, dar 
apoi mi-am amintit de nevoia absolută a lui Anne de-a avea un fiu şi 
de certitudinea ei că regele nu era în stare să zămislească un prunc 
sănătos. Mi-am amintit cum s-a sprijinit de George şi i-a spus că 
Biserica nu putea fi forul de încredere care să decidă ce era păcat şi 
ce nu era păcat. Şi cum el i-a spus că ar putea fi excomunicat de zece 
ori înainte de micul dejun, iar ea a râs. Nu ştiam de ce-ar fi fost în 
stare Anne în disperarea ei. Nu ştiam ce-ar fi putut îndrăzni să facă 
George în nesăbuinţa lui. Mi-am întors gândurile de la ei, aşa cum mai 
făcusem şi înainte. 

— Ce facem acum? am întrebat. 


William mi-a cuprins băiatul pe după umeri şi i-a zâmbit. Henry îi 
ajungea acum până la umăr tatălui său vitreg şi-l privea încrezător. 

— Aşteptăm, a zis William. Imediat ce haosul ăsta se potoleşte, o 
luăm pe Catherine şi plecăm acasă, la Rochford. Şi ţinem capetele 
plecate o vreme. Pentru că, indiferent dacă Anne e repudiată şi i se 
îngăduie să trăiască într-o mănăstire sau e exilată, cred că familia 
Boleyn şi-a avut momentul de glorie. A sosit timpul să te întorci la 
preparatul brânzei, iubirea mea. 


A doua zi n-aveam nimic de făcut, decât să aşteptăm. l-am dat liber 
doicii şi i-am încurajat pe William şi pe Henry să se plimbe prin oraş şi 
să prânzească într-o cârciumă, eu dorind să rămân acasă şi să mă joc 
cu fetiţa. După-amiază am luat-o la o mică plimbare pe malul apei, ca 
să simţim pe obraji vântul venit dinspre mare. La întoarcere am 
desfăşat-o şi i-am făcut o baie răcoroasă, i-am învelit trupuşorul 
trandafiriu şi adorabil într-un cearşaf, am uscat-o şi apoi am lăsat-o să 
dea din picioare o vreme, eliberată de scutece. Am înfăşat-o în feşe 
curate la timp pentru sosirea celorlalţi la cină, apoi am lăsat-o cu 
doica, iar eu m-am dus împreună cu William şi cu Henry la marea 
poartă a Turnului, întrebând dacă era posibil să vină Catherine să ne 
vadă. 

Pe când înainta de-a lungul zidului interior al Turnului Beauchamp, 
îndreptându-se spre poartă, părea foarte mică, dar păşea ca o Boleyn 
- cu aerul că era stăpâna locului, cu capul sus, privind în jur, 
aruncându-i un surâs plăcut unui soldat din gardă care trecea pe 
lângă ea şi apoi un zâmbet radios mie, prin grilaj, în timp ce oamenii 
descuiau uşa din poarta de lemn şi o lăsau să iasă. 

Am strâns-o cu putere în braţe. 

— lubirea mea! 

M-a îmbrăţişat la rândul ei, apoi a ţâşnit spre Henry. 

— Hen! 

— Cat! 

S-au privit în culmea încântării. 

— Mai înalt, a zis ea. 

— Mai grasă, a remarcat el. 

William mi-a zâmbit peste capetele lor. 

— Crezi că folosesc vreodată propoziţii întregi? 

— Catherine, i-am scris lui Anne s-o rog să te lase să pleci, am spus 
grăbită. Vreau să vii cu noi. 

Ea a devenit dintr-odată gravă. 

— Nu pot. Suferă atât de mult! N-ai văzut-o niciodată aşa. Pur şi 
simplu nu pot s-o las. lar celelalte doamne din preajma ei sunt inutile, 
două dintre ele habar n-au ce să facă, iar celelalte, mătuşa Boleyn şi 


mătuşa Shelton, stau toată ziua într-un colţ şi şoptesc cu palma la 
gură. N-o pot lăsa cu ele! 

— Ea ce face toată ziua? a întrebat Henry. 

Catherine a roşit. 

— Plânge şi se roagă. De aceea nu pot s-o las. Pur şi simplu n-aş fi 
în stare să plec. Ar fi totuna cu a abandona un copil. Nu poate să aibă 
grijă de ea însăşi. 

— Eşti hrănită bine? am întrebat-o, pierzându-mi speranţa. Unde 
dormi? 

— Dorm cu ea. Dar ea aproape că nu pune geană pe geană. Şi 
putem mânca la fel de bine ca la curte. E în regulă, mamă. Şi nu va 
dura mult. 

— De unde ştii? 

Căpitanul gărzii s-a aplecat şi i-a spus încet lui William: 

— Aveţi grijă, sir William. 

Soţul meu m-a privit. 

— Ne-am înţeles că nu vom discuta situaţia cu Catherine. Venim 
doar ca s-o vedem şi să ne asigurăm că e teafără. 

Am inspirat adânc. 

— Foarte bine. Dar, Catherine, dacă situaţia se prelungeşte mai 
mult de o săptămână, va trebui să pleci. 

— Voi face cum spui, mi-a răspuns dulce. 

— Ai nevoie de ceva? Să-ţi aduc ceva mâine? 

— Nişte rufărie curată. lar regina are nevoie de încă o rochie sau 
chiar două. Poţi să i le aduci de la Greenwich? 

— Da, am spus resemnată. 

Se părea că toată viaţa îi făcusem lui Anne comisioane şi, până şi 
acum, în această mare criză a familiei noastre, tot la porunca ei eram. 

William s-a uitat la căpitanul gărzii. 

— Ai ceva împotrivă, căpitane, ca soţia mea să aducă nişte rufărie 
şi nişte rochii pentru doamne? 

— Nu, a zis omul, ducând mâna la pălărie şi salutându-mă. Sigur că 
nu. 

Am zâmbit posomorâtă. Nimeni nu mai întemniţase o regină fără 
dovezi şi fără acuzaţie. Era greu de ştiut care dintre tabere oferea 
siguranţă. 

Am mai îmbrăţişat-o pe Catherine încă o dată, simţindu-i sub bărbie 
părul neted de deasupra frunţii, dezvelit de bonetă. Am sărutat-o pe 
frunte şi am tras în piept mirosul pielii ei tinere şi calde. Mi-era 
cumplit de greu s-o las să plece, dar ea s-a strecurat prin poartă şi a 
pornit-o înapoi pe drumul pavat cu piatră, pe sub marea umbră a 
Turnului; s-a oprit să ne facă cu mâna, apoi a dispărut. William a 
fluturat la rândul lui mâna spre ea şi pe urmă s-a întors spre mine. 


— Un lucru care nu le-a lipsit niciodată celor din neamul Boleyn e 
curajul absolut, mânat de nebunie. Dacă aţi fi cai, n-aş creşte altă 
rasă, căci aţi sări peste orice. Dar ca femei, traiul cu voi e atât de 
dificil, că poate face omul s-o ia razna. 


Mai 1536 

Am luat o barcă în josul fluviului, ca să aduc rochiile reginei şi 
rufăria de rezervă a lui Catherine, lăsându-i pe William, pe Henry şi pe 
fetiţă la locuinţa închiriată din apropierea Turnului. Pe William îl 
neliniştea ideea că plecam fără el, iar eu mă temeam la rândul meu - 
întoarcerea la palatul Greenwich îmi dădea senzaţia că mă aruncam 
din nou în ghearele pericolului. Preferam însă să merg singură şi să 
ştiu că fiul meu - acel bun rar şi de preţ, un fiu al regelui - rămânea 
departe de curte. Am promis să nu stau mai mult de două ore şi să nu 
mă opresc pentru nimic. 

A fost uşor să intru în odăile mele, dar apartamentele reginei erau 
sigilate, la cererea Consiliului de Taină. M-am gândit să-l caut pe 
unchiul şi să-l rog pe el să-mi aducă rochiile şi rufăria lui Anne, dar am 
hotărât că nu merita să atrag atenţia asupra celeilalte Boleyn când 
prima se afla în Turn pentru nişte crime nedesluşite. Am adunat într-o 
boccea câteva dintre rochiile mele pentru ea şi tocmai mă strecuram 
afară din odaie, când a intrat Madge Shelton. 

— Dumnezeule mare, am crezut că ai fost arestată! a exclamat ea. 

— De ce? 

— De ce e oricine arestat? Ai dispărut. Sigur că m-am gândit că eşti 
în Turn. Ţi-au dat drumul după ce te-au interogat? 

— N-am fost deloc arestată, i-am explicat cu răbdare. Am plecat la 
Londra ca să fiu cu Catherine, care o însoţeşte pe Anne ca domnişoară 
de companie. E şi acum în Turn cu ea. Am venit doar ca să iau nişte 
rufărie. 

Madge s-a lăsat să cadă pe o banchetă şi a izbucnit în plâns. 

— Madge, trebuie să plec, care-i necazul? 

— Dumnezeule mare, am crezut că eşti arestată şi că voi fi 
următoarea după care vor veni! 

— De ce? 

— E ca şi cum ai fi sfâşiată în groapa ursului. M-au chestionat toată 
dimineaţa, până n-aş mai fi ştiut să-ţi spun nici ţie ce-am văzut şi ce- 
am auzit. Mi-au sucit şi mi-au răsucit cuvintele şi au făcut totul să pară 
ca şi când am fi fost o adunătură de târfe într-un bordel! N-am făcut 
niciodată nimic foarte greşit. Şi nici tu. Dar ei vor să afle totul despre 
toate. Vor să ştie ore şi locuri şi m-am simţit aşa de ruşinată de toate! 

M-am oprit o clipă, încercând să pătrund esenţa spuselor ei. 

— Consiliul Coroanei te-a chestionat? 


— Nu numai pe mine, pe toată lumea. Pe toate doamnele reginei, 
pe cameriste, chiar şi pe slujitoare. Pe toţi cei care au dansat vreodată 
în odăile ei. L-ar fi chestionat şi pe câinele Purkoy dacă n-ar fi murit! 

— Şi ce te-a întrebat? 

— Cine cu cine se culca, cine ce promitea. Cine oferea daruri. Cine 
lipsea de la liturghia de dimineaţă. Totul. Cine era îndrăgostit de 
regină, cine-i compunea poezii. Ce cântece cânta. Pe cine prefera. 
Totul! 

— Şi ce răspund toţi? 

— O, la început nu spunem nimic, a zis Madge cu însufleţire. Fireşte 
că nu! Ne păstrăm toţi secretele şi încercăm să le păstrăm şi pe-ale 
celorlalţi. Dar ei află un lucru de la cineva şi alt lucru de la altcineva şi, 
până la urmă, te joacă şi te prind şi te întreabă lucruri pe care nu le 
ştii şi altele pe care le ştii şi-n tot timpul ăsta unchiul Howard se uită 
la tine de parcă ai fi o târfă ordinară, iar ducele de Suffolk e atât de 
amabil, că te apuci să-i explici, şi la urmă îţi dai seama că ai spus tot 
ce voiai să ţii secret! 

A încheiat cu un hohot înlăcrimat şi şi-a şters ochii cu o bucăţică de 
dantelă. Dintr-odată, a ridicat privirea. 

— Du-te! Altfel, dacă te văd, te iau să te interogheze şi nu vorbesc 
decât despre George, despre tine şi despre regină şi unde vă aflaţi cu 
toţii într-o seară şi ce făceaţi în altă seară. 

Am dat din cap şi m-am îndepărtat repede, dar după o clipă am 
auzit-o venind după mine. 

— Dacă-l vezi pe Henry Norris, vrei să-i spui că am făcut tot ce-am 
putut ca să nu destăinui nimic? m-a întrebat pe un ton la fel de jalnic 
ca al unui copil care speră să nu fie silit să spună poveşti. M-au păcălit 
şi m-au făcut să spun că, o dată, regina şi cu mine am jucat cărţi 
pentru un sărut al lui, dar mai mult de-atât n-am mărturisit. Nimic mai 
mult decât ceea ce au reuşit să afle de la Jane. 

Nici măcar numele otrăvii de nevastă a lui George nu m-a făcut să 
mă opresc, atât de tare mă grăbeam să plec din palat. Am prins-o în 
schimb pe Madge Shelton de mână şi am tras-o după mine, pe scări în 
jos şi pe uşă afară. 

— Jane Parker? 

— Ea a stat înăuntru cel mai mult, a scris o declaraţie şi a şi 
semnat-o. Imediat după ce a vorbit ea a trebuit să ne ducem iarăşi cu 
toatele, iar de astă dată ne-au întrebat despre George. Numai despre 
George şi despre regină şi cât de des beau împreună şi cât de des tu 
şi cu el aţi fost singuri cu ea şi dacă tu i-ai lăsat singuri. 

— L-a trădat Jane, am spus sec. 

— Se lăuda cu asta. Şi flecuşteţul acela de Seymour a plecat ieri de 
la curte, să locuiască la familia Carew în Surrey, plângându-se de 


căldură, pe când noi, celelalte, stăm să ni se răscolească viaţa pe dos 
şi să vedem cum totul se destramă! 

Madge a încheiat cu un hohot uşor de plâns. M-am oprit şi am 
sărutat-o pe amândoi obrajii. 

— Pot să vin cu tine? m-a întrebat cu un aer pierdut. 

— Nu. Du-te la ducesă, la Lambeth, se va ocupa ea de tine. Şi nu 
spune nimănui că m-ai văzut. 

— Voi încerca, a zis ea, încercând să fie corectă. Dar nu ştii cum e 
când te sucesc şi te răsucesc şi te întreabă despre toate iarăşi şi 
iarăşi! 

Am dat din cap şi am lăsat-o în capul scării de piatră: o fată 
frumoasă, care venise la cea mai strălucitoare şi mai elegantă curte 
din Europa şi îl sedusese chiar pe rege şi care văzuse lumea 
întorcându-se cu susul în jos, curtea pierzându-şi splendoarea şi pe 
rege devenind suspicios şi învățase că nicio femeie, oricât de 
sprinţară sau de frumoasă sau de vioaie ar fi fost, nu se putea crede 
în siguranţă. 


În seara aceea i-am dus lui Catherine rufăria şi i-am spus că n-am 
reuşit să iau rochiile pentru regină. Nu i-am dezvăluit motivul - nu 
voiam să atrag atenţia asupra mea sau asupra micului nostru loc ferit 
din casa de închiriat ascunsă în spatele mănăstirii minorite. Nu i-am 
împărtăşit nici celelalte veşti pe care le aflasem de la barcagiul care 
mă dusese înapoi la Londra: că sir Thomas Wyatt, cel îndrăgostit 
cândva de Anne, care concurase cu regele pentru atenţia ei de-a 
lungul tuturor acestor ani în care nu făcuserăm cu toţii decât să ne 
jucăm de-a iubirea, fusese arestat şi că sir Richard Page, şi el din 
cercul nostru, fusese de asemenea închis. 

— Vor veni şi după mine curând, i-am spus lui William în faţa focului 
din odăiţa noastră închiriată. li ridică pe toţi cei care-i sunt apropiaţi 
ei. 

— Ar fi bine să nu mai mergi zilnic s-o vezi pe Catherine. Mă duc eu 
sau putem trimite o slujnică. Tu poţi să vii în urmă şi să găseşti un loc 
ascuns pe malul apei, de unde s-o poţi vedea, ca să te convingi că e 
teafără. 

A doua zi ne-am schimbat locuinţa şi de astă dată am dat un nume 
fals. Henry mergea în locul nostru la Turn, îmbrăcat ca un grăjdar 
care-i ducea lui Catherine rufărie sau cărţi. Işi croia drum cu grijă prin 
mulţime ca să ajungă la poartă, apoi înapoi spre casă, convins că nu-l 
văzuse nimeni. Dacă unchiul meu ar fi înţeles vreodată că o femeie îşi 
poate iubi fiicele, ar fi urmărit-o pe Catherine şi, astfel, ar fi ajuns la 
mine. Dar, fireşte, el n-a înţeles asta niciodată. Puţini din familia 
Howard îşi dădeau seama că fetele erau altceva decât nişte obiecte 
de folosit în jocul căsătoriei. 


lar unchiul avea şi alte lucruri de făcut. La jumătatea lunii, când s- 
au făcut publice acuzaţiile, ne-am dat seama că fusese într-adevăr 
foarte ocupat. William mi-a adus veştile de la brutăria la care mersese 
să cumpere cele necesare pentru cină şi a aşteptat să termin de 
mâncat înainte să mi le spună. 

— lubirea mea, mi-a zis el cu blândeţe, nu ştiu cum să te pregătesc 
pentru veştile astea. 

M-am uitat o clipă la chipul lui grav şi am împins farfuria deoparte. 

— Spune-mi-le repede. 

— l-au judecat şi i-au găsit vinovaţi pe Henry Norris, Francis 
Weston, William Brereton şi pe flăcăul ăla, Mark Smeaton - vinovaţi de 
adulter cu regina, sora ta. 

Câteva clipe n-am mai fost în stare să-l aud. Desluşeam cuvintele, 
dar erau înăbuşite, de parcă ar fi venit de foarte departe. William mi-a 
îndepărtat scaunul de masă şi mi-a împins capul în jos, iar senzaţia de 
visare a trecut. Reuşeam să văd scândurile podelei sub cizme. M-am 
zbătut în braţele lui. 

— Dă-mi drumul, n-am să leşin. 

Mi-a dat drumul imediat, dar a îngenuncheat la picioarele mele, ca 
să-mi poată vedea faţa. 

— Mă tem că trebuie să te rogi pentru sufletul fratelui tău. E sigur 
că vor da verdictul împotriva lui. 

— N-a fost judecat împreună cu ceilalţi? 

— Nu. Ei au fost judecaţi de tribunalul de rând. El şi cu Anne vor fi 
nevoiţi să apară în faţa tribunalului nobiliar. 

— Atunci va exista un motiv pentru a-i graţia. Cu siguranţă s-au 
făcut unele aranjamente. 

William avea o expresie de neîncredere întipărită pe chip. Am sărit 
de pe scaun. 

— Trebuie să mă duc la tribunal! N-ar fi trebuit să mă ascund aici ca 
o neghioabă! Voi merge şi le voi spune că e o greşeală. Inainte ca 
lucrurile să meargă mai departe. Dacă au fost găsiţi vinovaţi, trebuie 
să mă înfăţişez curţii ca să depun mărturie că George e nevinovat, la 
fel şi Anne! i 

William s-a mişcat mai repede decât mine. Inainte să apuc să fac 
doi paşi spre uşă, îmi aţinea deja calea. 

— Ştiam că vei spune asta, dar nu te vei duce. 

— William, vorbim de fratele şi sora mea, pândiţi de cel mai mare 
pericol! Trebuie să-i salvez! 

— Nu. Pentru că, dacă ridici capul fie şi un centimetru, ţi-l vor tăia, 
la fel ca pe-ale lor. Cine crezi că ascultă dovezile împotriva acestor 
oameni? Cine va fi preşedintele curţii care-l va judeca pe fratele tău? 
Propriul tău unchi! Işi foloseşte el influenţa ca să-l salveze? Dar tatăl 
vostru? Nu! Pentru că ei ştiu că Anne l-a învăţat pe rege să fie tiran, 


iar acum regele a luat-o razna şi ei nu pot să-i împiedice actele de 
tiranie. 

— Trebuie să-l apăr, am spus, sprijinindu-mă de pieptul lui. E vorba 
de George, de dragul meu George! Crezi că vreau să mor ştiind că, în 
clipa judecății sale, s-a uitat în jur şi n-a văzut pe nimeni ridicând un 
deget măcar pentru el? Mă duc la el, chiar să ştiu bine că mor! 

Brusc, William s-a dat la o parte. 

— Atunci du-te. Sărută-i de adio înainte de plecare pe fetiţa noastră 
şi pe Henry. li voi spune lui Catherine că ai binecuvântat-o. Apoi 
sărută-mă şi pe mine de adio. Căci, dacă vei intra în sala aceea de 
judecată, un lucru e sigur: nu vei mai ieşi vie. Aş băga mâna-n foc că 
te vor ridica măcar pentru vrăjitorie, dacă nu mai mult. 

— Pentru ce, pentru numele lui Dumnezeu?! am exclamat. Ce crezi 
că am făcut? Ce crezi că a făcut vreunul dintre noi? 

— Anne va fi acuzată că l-a sedus pe rege prin vrăjitorie. Se va 
spune că fratele tău a ajutat-o. De aceea se ţin separat judecăţile lor. 
lartă-mă că nu ţi-am spus totul deodată. Nu sunt genul de veşti pe 
care-mi place să i le aduc nevestei mele la cină. Sunt acuzaţi că au 
fost amanți şi că au invocat diavolul. Sunt judecaţi separat nu pentru 
că vor fi graţiaţi, ci pentru că crimele lor sunt prea mari ca să fie 
ascultate într-o singură şedinţă. 

Am icnit şi m-am prăbuşit la pieptul lui. William m-a prins şi a 
terminat ce avea să-mi spună. 

— Vor fi acuzaţi amândoi că l-au distrus pe rege, că l-au făcut 
impotent prin vrăji, poate chiar prin otrăvuri. Vor fi acuzaţi amândoi că 
au fost iubiţi şi că au zămislit pruncul care s-a născut monstruos. 
Orice-ai spune, unele dintre aceste acuzaţii vor fi susţinute. Ai luat 
parte la multe seri târzii în odăile lui Anne. Ai învăţat-o cum să-l 
seducă pe rege, după ce i-ai fost amantă ani de zile. Ai găsit o 
descântătoare pentru ea, i-ai adus o vrăjitoare tocmai la palat. Nu-i 
aşa? Ai luat pruncii morţi. Eu am îngropat unul. lar asta nu e totul, nu-i 
aşa? Mai sunt multe lucruri de care nici măcar eu nu ştiu. Nu-i aşa? 
Taine ale familiei Boleyn pe care nu mi le-ai spus nici mie? 

Am întors capul, iar el a încuviinţat. 

— Aşa mă gândeam şi eu. A făcut vrăji şi a luat leacuri ca să 
rămână grea? 

S-a uitat la mine. Am încuviinţat. 

— L-a otrăvit pe episcopul Fisher, un biet om sfânt, şi are pe 
conştiinţă pentru asta moartea a trei oameni nevinovaţi. l-a otrăvit pe 
cardinalul Wolsey şi pe regina Caterina... 

— Nu ştii cu siguranţă asta! am exclamat. 

M-a privit cu asprime. 

— Eşti sora ei şi nu poţi invoca o apărare mai bună de atât? Că nu 
ştii precis câţi oameni a omorât? 


Am şovăit. 

— Nu ştiu. 

— E vinovată cu siguranţă de vrăjitorie, e vinovată cu siguranţă de 
seducerea regelui prin purtări lascive. E vinovată cu siguranţă că i-a 
ameninţat pe regină, pe episcop şi pe cardinal. N-o poţi apăra, Mary! E 
vinovată de cel puţin jumătate din acuzaţii. 

— Dar George... am şoptit. 

— George a urmat-o în tot ce a făcut. Şi a păcătuit şi de unul 
singur. Dacă sir Francis şi ceilalţi ar mărturisi vreodată ce au făcut cu 
Smeaton şi cu alţii, ar fi spânzurați chiar şi numai pentru sodomie. 

— E fratele meu! Nu pot să-l părăsesc. 

— Poţi să mergi să-ţi găseşti şi tu moartea, a spus William. Sau poţi 
să supravieţuieşti nenorocirii ăsteia, să-ţi creşti copiii şi s-o aperi pe 
fetiţa lui Anne, care, la sfârşitul săptămânii ăsteia, va fi acoperită de 
ruşine, considerată o bastardă şi lăsată fără de mamă. Poţi să aştepţi 
încheierea domniei ăsteia şi să vezi ce urmează. Să vezi ce-i va aduce 
prinţesei Elisabeta viitorul, să-l aperi pe fiul nostru, Henry, de cei care 
vor vrea să-l ungă moştenitor al regelui sau, chiar mai rău, să-l 
etaleze ca pretendent. Le eşti datoare copiilor tăi să-i aperi. Anne şi 
George şi-au făcut propriile alegeri. Dar prinţesa Elisabeta, Catherine 
şi Henry îşi vor face alegerile în viitor. Ar trebui să le fii alături şi să-i 
ajuţi. 

Mi-am lăsat mâinile, care fuseseră încleştate pe pieptul lui, să cadă 
pe lângă corp şi am spus fără vlagă: 

— Bine. li voi lăsa să meargă la judecată fără mine. Nu voi merge la 
tribunal să-i apăr. Însă voi merge să-l caut pe unchiul şi să-l întreb 
dacă nu se poate face nimic pentru a-i salva. 

Mă aşteptam să-mi refuze şi această iniţiativă, dar a şovăit. 

— Eşti sigură că nu te va aresta şi pe tine? Abia a judecat trei 
bărbaţi pe care-i cunoştea de mici şi i-a condamnat să fie spânzurați, 
castraţi şi tăiaţi în patru. Nu pare să fie într-o dispoziţie prea miloasă. 

Am încuviinţat, gândindu-mă intens. 

— Foarte bine. Voi merge mai întâi la tata. 

Spre uşurarea mea, William a încuviinţat din cap. 

— Te duc eu. 

Mi-am aruncat o mantie peste rochie şi am chemat doica să aibă 
grijă de fetiţă şi să-l ţină pe Henry lângă ea. l-am spus că William şi cu 
mine plecam să facem o vizită şi că nu aveam să stăm mult, apoi am 
ieşit din căsuţa de închiriat. 

— Unde e tata? am întrebat. 

— Acasă la unchiul tău, mi-a răspuns William. Jumătate de curte se 
află în continuare la Greenwich, dar regele nu iese din odăile sale. Se 
spune că e profund îndurerat, însă unii şoptesc că se furişează seară 
de seară ca s-o vadă pe Jane Seymour. 


— Ce s-a întâmplat cu sir Thomas şi cu sir Richard, care au fost 
arestaţi împreună cu ceilalţi? 

William a ridicat din umeri. 

— Cine ştie? Nu există dovezi împotriva lor, nici rugăminţi speciale, 
nici vreun fel de favor. Cine ştie ce se poate întâmpla când un tiran o 
ia razna? Ei sunt iertaţi, dar un băieţaş ca Mark, care a ştiut un singur 
lucru toată viaţa, şi anume să cânte la lăută, e chinuit pe roată până 
strigă după maică-sa, şi apoi le spune tot ce vor să audă. 

Mi-a luat mâna îngheţată şi a aşezat-o pe braţul lui. 

— Am ajuns. Intrăm pe uşa grajdurilor. li cunosc pe câţiva dintre 
băieţi. Aş prefera să văd cum stau lucrurile înainte să pornim mai 
departe. 

Am intrat în linişte în curtea grajdurilor, dar înainte ca William să 
apuce să strige „Hei!” la fereastră, s-a auzit un tropăit pe pavaj şi în 
curte s-a ivit călare chiar tatăl meu. Am ţâşnit spre el din umbră, 
speriindu-i calul şi făcându-l pe tata să mă înjure. 

— lertare, tată, trebuie să-ţi vorbesc. 

— Tu erai? a zis el scurt. Unde te-ai ascuns în ultima săptămână? 

— A fost cu mine, a spus cu hotărâre William din spatele meu. Unde 
îi e locul. Şi cu copiii noştri. Catherine e cu regina. 

— A, da, ştiu, a zis tata. Singura fată Boleyn cu virtutea fără cea 
mai mică pată din câte cunoaştem. 

— Mary vrea să vă întrebe ceva şi apoi trebuie să plecăm. 

Am tăcut. Acum, că venise momentul, nu prea ştiam ce să-l întreb 
pe tata. 

— George şi Anne vor fi cruţaţi? Unchiul lucrează în favoarea lor? 

Tata mi-a aruncat o privire întunecată şi aspră. 

— Ar trebui să ştii la fel de multe ca oricine despre fărădelegile lor. 
Dumnezeu ştie că eraţi nedespărţiţi. Ar fi trebuit să fii chestionată, la 
fel ca toate celelalte doamne. 

— Nu s-a întâmplat nimic! am spus cu aprindere. Nimic în afară de 
ceea ce ştiţi Domnia Voastră, domnule. Nimic în afară de ceea cea 
poruncit chiar unchiul. Mi-a spus s-o învăţ pe Anne cum să-l seducă pe 
rege. Ei i-a spus să zămislească un prunc cu orice preţ. Lui George i-a 
spus s-o sprijine, s-o ajute şi s-o aline. N-am făcut nimic în afară de 
ceea ce ni s-a poruncit. Tot ce am făcut, am făcut fiindcă ni s-a cerut. 
Chiar e nevoie ca ea să moară pentru că a fost o fiică supusă?! 

— Nu mă amesteca în asta, a zis el repede. Eu n-am avut nimic de- 
a face cu poruncile care i s-au dat. Şi-a croit singură calea, iar el şi cu 
tine aţi urmat-o. 

Trădarea lui m-a făcut să icnesc. A descălecat, i-a aruncat unui 
valet hăţurile şi s-a îndepărtat de mine. Am fugit după el şi l-am prins 
de mânecă. 

— Dar va găsi unchiul un mijloc de-a o salva? 


El şi-a apropiat gura de urechea mea. 

— Ea trebuie să plece. Regele ştie că e stearpă şi vrea altă soţie. 
Neamul Seymour a câştigat runda asta, fără doar şi poate. Căsătoria 
va fi anulată. 

— Anulată?! Pe ce temei? 

— Afinitate, a zis el scurt. Fiindcă a fost iubitul tău, nu poate fi soţul 
ei. 

Am clipit. 

— Nu eu din nou! 

— Uite că da. 

— Şi ce-o aşteaptă pe Anne? 

— Mănăstirea, dacă pleacă fără scandal. Altfel, exilul. 

— Dar pe George? 

— Exilul. 

— Dar pe Domnia Voastră, domnule? 

— Dacă sunt în stare să supraviețuiesc situaţiei ăsteia, sunt în stare 
supraviețuiesc oricărei alteia, a zis el sumbru. Acum, dacă nu vrei să 
fii chemată să depui mărturie împotriva lor, ai face bine s-o ştergi de- 
aici şi să nu mai ieşi la iveală. 

— Dar dacă vin la judecată, pot aduce dovezi în apărarea lor? 

El a râs scurt şi mi-a amintit: A 

— Nu există dovezi în favoarea lor. Într-o judecată pentru trădare 
nu există apărare. Nu pot decât să spere la clemenţa curţii şi la 
iertarea regelui. 

— Să-i cer regelui iertare în numele lor? 

Tata s-a uitat la mine. 

— Dacă nu te cheamă Seymour, nu eşti bine-venită în ochii lui. 
Dacă te cheamă Boleyn, ai întâlnire cu eşafodul. Nu te amesteca, fată! 
Dacă vrei să-ţi slujeşti sora şi fratele, lasă treburile să se încheie cât 
mai discret şi cât mai repede cu putinţă. 

William m-a tras în umbra grajdului, căci dinspre drum se auzea 
zarva unui grup de călăreţi. 

— Asta-i unchiul tău, a zis el. Hai pe-aici. 

Am trecut pe sub o arcadă de piatră, îndreptându-ne spre uşile 
duble prin care se aduceau înăuntru carele cu fân. In scândurile mari 
era tăiată o uşă mai mică; William a deschis-o şi m-a ajutat să ies, 
apoi a închis-o în urma noastră, pe când în curte începeau să pâlpâie 
făcliile şi soldaţii strigau valeţii să vină să-l ajute pe lnălţimea Sa să 
descalece. 

William şi cu mine ne-am întors acasă pe căi întunecate, nevăzuţi 
pe străduţele tainice ale oraşului. Doica ne-a deschis uşa şi mi-a 
arătat fetiţa adormită în leagăn şi pe Henry, în patul lui cu saltea de 
paie, cu buclele aurii, gingaşe, de Tudor încadrându-i faţa. 


William m-a întins în patul cu patru stâlpi, a tras perdelele în jurul 
nostru, m-a dezbrăcat, m-a aşezat pe perne, m-a strâns în braţe şi m- 
a ţinut aşa fără o vorbă. M-am agăţat de el, dar nu m-am putut încălzi 
toată noaptea. 


Anne urma să fie judecată de curtea nobililor în Sala Regelui din 
Turnul Londrei. Se temeau s-o ducă prin oraş până la Westminster. 
Dispoziţia locuitorilor oraşului, care se încruntaseră la încoronarea lui 
Anne, se întorcea acum în favoarea ei. Planul lui Cromwell mersese 
prea departe. Existau puţini oameni care să creadă că o femeie ar 
putea fi atât de neruşinată încât să seducă bărbaţi, purtând în acelaşi 
timp în pântec pruncul soţului ei, aşa cum susţinea tribunalul că ar fi 
făcut ea. Nu le venea să creadă că o femeie îşi putea lua doi, trei, 
patru amanți chiar sub nasul soţului ei, când acel soţ era însuşi regele 
Angliei. Chiar şi femeile din port, care-i strigaseră lui Anne „Târfă!” în 
timpul judecății reginei Caterina, se gândeau acum că regele 
înnebunise iarăşi şi dădea la o parte o soţie legitimă, sub un pretext 
oarecare, pentru o nouă favorită necunoscută. 

Jane Seymour se mutase la Londra, în frumoasa casă de pe Strand 
a lui sir Francis Bryan, şi toată lumea ştia că barca regelui era legată 
în dreptul treptelor casei până mult după miezul nopţii şi că se 
petrecea cu muzică, ospeţe, dans şi piese-mască, în timp ce regina se 
afla în Turn şi cinci oameni de ispravă erau şi ei arestaţi, patru dintre 
ei fiind deja condamnaţi la moarte. 

Henry Percy, fosta iubire a lui Anne, se număra printre nobilii 
tribunalului, urmând s-o judece pe regina la a cărei masă 
benchetuiseră cu toţii, a cărei mână o sărutaseră cu toţii, care 
dansase cu fiecare dintre ei. Trebuie să fi fost ciudat pentru ei când 
Anne a intrat în Sala Regelui şi s-a aşezat în faţa lor, cu B-ul de aur la 
gât, cu boneta franţuzească dată pe spate ca să-i etaleze părul negru 
şi lucios, cu rochia de culoare închisă punându-i în evidenţă pielea 
albă ca laptele. Plânsul şi rugăciunile neîntrerupte din faţa micului 
altar din Turn o ajutaseră să fie calmă în ziua judecății. Avea aceeaşi 
frumuseţe sigură de sine ca atunci când se întorsese din Franţa, cu 
atâţia ani în urmă, şi familia mea o pusese să-mi fure iubitul regesc. 

Aş fi putut să merg cu oamenii de rând şi să mă aşez în spatele 
lordului primar, al breslaşilor şi al magistraţilor, dar William se temea 
prea tare că voi fi văzută, iar eu ştiam că n-aş putea suporta să aud 
minciunile care se vor spune despre ea. Ştiam că nu voi suporta să 
aud nici adevărurile. Ingrijitoarea casei de închiriat s-a dus să vadă cel 
mai mare spectacol din câte va putea oferi Londra vreodată şi s-a 
întors cu o relatare amestecată - momente şi locuri în care regina îi 
sedusese pe bărbaţii de la curte aţâţându-le dorinţele prin sărutări cu 
limba, darurile bogate pe care li le oferise, cum încercaseră să se 


depăşească unii pe alţii în fiecare seară - o relatare care se apropia 
uneori de adevăr, iar alteori devia spre cele mai nebuneşti fantezii, 
despre care oricine cunoştea curtea ar fi înţeles că nu erau adevărate. 
Dar curtea oferise dintotdeauna fascinația scandalului, fusese 
dintotdeauna erotică, murdară şi întunecată. Era genul de lucruri pe 
care oamenii îşi doreau să le facă regina, pe care o târfă măritată cu 
regele le-ar fi făcut cu siguranţă. Povestea spunea mult mai multe 
despre visele secretarului Cromwell, un om inferior, decât despre 
Anne sau despre George sau despre mine. 

N-au fost chemaţi martori care s-o fi văzut vreodată atingând sau 
linguşind, n-au fost chemaţi nici martori care să dovedească că Anne 
îl îmbolnăvise pe Henric dorindu-i răul. S-a susţinut că ulceraţia de pe 
piciorul lui şi impotenţa lui erau tot vina ei. Anne a pledat pentru 
nevinovăția ei şi a încercat să le explice nobililor, care ştiau deja, că 
era normal ca o regină să facă mici daruri. Că nu însemna nimic dacă 
ea dansa cu un bărbat şi apoi cu altul. Că, fireşte, poeţii de la curte îi 
vor dedica poezii. Că, fireşte, poeziile vor fi de dragoste. Că regele n-a 
protestat nici măcar o clipă cu privire la tradiţiile iubirii curteneşti ce 
domnesc la toate curţile din Europa. 

În ultima zi a judecății, contele de Northumberland, Henry Percy, n- 
a apărut. A trimis vorbă pentru a se scuza, spunând că era prea 
bolnav ca să participe. Atunci am ştiut că verdictul va fi împotriva lui 
Anne. Nobilii care fuseseră la curtea lui Anne, care şi-ar fi vândut şi 
mama ca să-i între în graţii, au dat verdictul, de la cel mai de jos nobil, 
până la unchiul nostru. Au rostit cu toţii, unul după altul: „Vinovată”. 
Când a venit rândul unchiului, acesta, înecat de lacrimi, abia a reuşit 
să îngaime cuvântul „vinovată” sau să rostească fraza: „Va fi arsă la 
stâlp sau decapitată pe eşafod, după voia regelui”. 

Ingrijitoarea casei de închiriat a scos o bucată de pânză din buzunar 
şi şi-a şters ochii. Ne-a spus că dreptatea asta nu i se părea deloc 
dreptate, dacă o regină trebuia arsă la stâlp pentru că dansase cu 
câţiva bărbaţi tineri. 

— Foarte adevărat, a spus William chibzuit, sugerându-i să iasă din 
odaie. 

După ce femeia a plecat, s-a întors spre mine şi m-a aşezat pe 
genunchi. M-am ghemuit ca un copil şi l-am lăsat să mă strângă în 
braţe şi să mă legene. 

— Va urî mănăstirea! 

— Va trebui să rabde orice hotărăşte regele, a spus el. Exil sau 
mănăstire, va fi bucuroasă. 


L-au judecat pe fratele meu a doua zi, înainte să-şi piardă puterea 
de-a înghiţi minciuni. A fost acuzat, la fel ca şi ceilalţi bărbaţi, că a fost 
iubitul lui Anne şi că a complotat împotriva regelui şi, la fel ca ei, a 


negat cu tărie. L-au acuzat şi că se îndoise de paternitatea prinţesei 
Elisabeta şi râsese de impotenţa regelui. George, vorbind sub 
jurământ, a tăcut: nu putea să nege. Cea mai puternică dovadă 
împotriva lui era o declaraţie scrisă de Jane Parker, soţia pe care o 
dispreţuise mereu. i 

— Dau ascultare unei neveste jignite? l-am întrebat pe William. Intr- 
o chestiune de ştreang? 

— E vinovat, a spus el simplu. Nu mă număr printre apropiații lui, 
dar până şi eu l-am auzit râzând de Henric şi spunând că nu-i în stare 
să încalece o iapă în călduri, darămite o femeie ca Anne. 

Am clătinat din cap. 

— E obscen şi indiscret, dar... 

El m-a luat de mână şi a zis cu blândeţe: 

— E trădare, iubirea mea. Nu te-ai aştepta să ajungă în faţa 
judecății, dar dacă ajunge, e trădare, tot aşa cum îndoiala lui Thomas 
More privind supremaţia regelui în faţa Bisericii a fost trădare. Regele 
acesta poate spune care ofensă aduce ştreangul şi care nu. l-am oferit 
această putere când am negat dreptul Papei de-a conduce Biserica. l- 
am dat lui Henric dreptul de-a conduce totul. lar acum el hotărăşte că 
sora ta e o vrăjitoare şi că fratele ei îi e amant şi că amândoi sunt 
duşmani ai regatului. 

— Dar îi va lăsa să trăiască, am insistat. 


În fiecare zi, băiatul meu, Henry, mergea la Turn să-şi vadă sora şi 
să se convingă că se simţea bine. In fiecare zi, William îl urma până 
acolo şi înapoi, mereu cu ochii în patru, ca să se convingă că nu-l 
urmărea nimeni. Dar pe urmele lui Henry nu erau spioni. Era ca şi cum 
aceştia ar fi făcut tot ce puteau face mai rău trăgând cu urechea la 
regină şi prinzând-o în capcană, trăgând cu urechea la indiscreţiile 
ridicole ale lui George şi prinzându-l în capcană. 

Intr-o zi, pe la jumătatea lui mai, m-am dus împreună cu Henry şi 
mi-am văzut fetiţa, ieşită din Turnul Londrei. Din locul unde stăteam, 
în faţa porţii, auzeam zgomotul ciocanelor bătând cuie în eşafodul pe 
care aveau să fie executaţi fratele meu şi ceilalţi patru bărbaţi. 
Catherine era calmă, dar puţin palidă. 

— Vino cu mine, am îndemnat-o. Şi apoi putem pleca la Rochford, 
cu toţii. Aici nu mai ai ce să faci. 

Ea a clătinat căpşorul acoperit de bonetă. 

— Lasă-mă să rămân. Vreau să stau până când mătuşa Anne e 
dusă la mănăstire şi se termină totul. 

— Se simte bine? 

— Da. Se roagă tot timpul şi se pregăteşte pentru o viaţă îndărătul 
zidurilor monahale. Ştie că trebuie să renunţe la tronul de regină. Ştie 
că trebuie să renunţe la prinţesa Elisabeta. Ştie că nu va mai fi regină. 


Dar, de când s-a terminat procesul, e mai bine. Nu mai e ascultată şi 
urmărită la fel de mult. lar ea e mai liniştită. 

— L-ai văzut pe George? 

Am încercat să-mi păstrez tonul detaşat, dar durerea mă sugruma. 
Catherine a ridicat spre mine ochii căprui de Boleyn, plini de milă. 

— E o închisoare, mi-a spus ea cu blândeţe. Nu pot să fac vizite. 

Am clătinat din cap în faţa propriei mele prostii. 

— Inainte, când am fost aici, ăsta era doar unul dintre multele 
castele ale regelui. Puteam merge oriunde voiam. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama că acum totul e altfel. 

— Regele se va căsători cu Jane Seymour? m-a întrebat Catherine. 
Vrea să ştie. 

— Poţi să-i spui că e o certitudine. E prezent în casa ei în fiecare 
seară. E ca în vremurile de demult, când era cu ea. 

Catherine a dat din cap şi a spus, privind santinela din spatele ei: 

— Ar trebui să plec. 

— Spune-i lui Anne... 

M-am întrerupt. Erau prea multe de transmis printr-un singur mesaj. 
Erau anii îndelungaţi de rivalitate şi apoi unitatea forţată şi, mereu, 
dedesubtul iubirii reciproce pe care ne-o purtam, sentimentul că una 
dintre noi trebuia s-o întreacă pe cealaltă. Cum puteam să-i transmit 
un singur cuvânt care să confirme toate astea şi totodată să-i spună 
că o iubeam, că mă bucuram pentru că îi fusesem soră, cu toate că 
ştiam că din cauza ei ajunsese unde ajunsese şi că îl adusese şi pe 
George în aceeaşi situaţie? Că, deşi n-aveam s-o iert niciodată pentru 
ceea ce ne făcuse tuturor, înţelegeam în acelaşi timp, complet şi pe 
deplin? 

— Ce să-i spun? 

Catherine aştepta s-o las să plece. N 

— Spune-i că mă gândesc la ea, am zis simplu. Tot timpul. In 
fiecare zi. La fel ca-ntotdeauna. 

A doua zi l-au decapitat pe fratele meu împreună cu iubitul lui, 
Francis Weston, şi cu Henry Norris, William Brereton şi Mark Smeaton. 
Execuţia a avut loc pe pajiştea Turnului, sub fereastra lui Anne, iar ea 
a privit cum îi mureau prietenii şi apoi fratele. M-am plimbat pe malul 
noroios al fluviului cu fetiţa în braţe, încercând să nu mă gândesc la ce 
se întâmpla. Vântul bătea blând din aval şi un pescăruş ţipa a jale 
deasupra mea. Linia fluxului era un haos de resturi ciudate: bucăţi de 
frânghie, aşchii de lemn, scoici prinse de buruieni. Imi priveam 
cizmele, trăgeam în piept mirosul de sare din aer, îmi lăsam paşii 
sacadaţi să-mi legene pruncul şi încercam să înţeleg ce se întâmplase 
cu noi, cei din familia Boleyn, cei care într-o zi conduceau ţara, iar în 
ziua următoare deveniseră nişte criminali condamnaţi. 


M-am întors acasă, dându-mi seama că am obrajii uzi de lacrimi. Nu 
mă gândisem că-l voi pierde pe George. Nu crezusem nicio clipă că 
Anne şi cu mine va trebui să ne ducem viaţa fără el. 


A fost chemat un spadasin din Franţa ca s-o execute pe Anne. 
Regele plănuia o grațiere de ultimă clipă şi era decis să stoarcă din ea 
fiecare strop de dramatism. S-a construit un eşafod pentru 
decapitarea ei pe pajiştea din faţa Turnului Beauchamp. 

— Regele o va elibera? l-am întrebat pe William. 

— Aşa a spus tatăl tău. 

— O va face printr-o mare piesă-mască, am spus, cunoscându-l pe 
Henry. li va acorda graţierea în ultima clipă posibilă şi toţi vor fi atât 
de uşuraţi, că-l vor ierta pentru moartea celorlalţi. 


Spadasinul a întârziat pe drum. Avea să mai treacă încă o zi până 
să se afle pe eşafod, aşteptând graţierea. In seara aceea, la poartă, 
Catherine arăta ca o stafie. 

— Arhiepiscopul Cranmer a venit astăzi cu documentele pentru 
anularea căsătoriei, iar ea le-a semnat. l-au promis că, dacă le va 
semna, va fi eliberată. Va putea merge la o mănăstire. 

— Slavă Domnului! am exclamat, dându-mi seama abia acum cât 
de tare mă temusem. Când va fi eliberată? 

— Mâine, probabil. lar apoi va trebui să trăiască în Franţa. 

— O să-i placă, am spus. Va deveni stareță în cinci zile, vei vedea! 

Catherine mi-a aruncat un surâs slab. Pielea de sub ochii ei era 
aproape vânătă de oboseală. 

— Vino acasă acum! am spus cuprinsă brusc de nelinişte. E 
aproape gata totul. 

— Vin după ce se termină. Când ea pleacă în Franţa. 


În seara aceea, neputând să dorm, privind ţintă baldachinul de 
deasupra celor patru stâlpi ai patului, l-am întrebat pe William: 

— Regele se va ţine de cuvânt şi o va elibera, nu? 

— De ce nu? mi-a răspuns el. Are tot ce-şi doreşte. O acuzaţie de 
adulter împotriva ei, ca nimeni să nu poată spune că a zămislit un 
monstru. Căsătoria anulată de parcă nici n-ar fi existat. Toţi cei care i- 
au jignit bărbăţia sunt morţi. De ce s-o omoare? N-are nicio noimă. 
Plus că i-a promis. Ea a semnat documentul de anulare. Onoarea îl 
obligă s-o trimită la o mănăstire. 


A doua zi, cu puţin înainte de ora nouă, au dus-o pe eşafod, iar 
doamnele ei, printre care şi mica mea Catherine, au urmat-o. 

Eu mă aflam în mulţime, mult în spate, pe pajiştea Turnului. Am 
zărit-o de la distanţă cum iese - o siluetă mică, în rochie neagră, cuo 


mantie de culoare închisă. Şi-a ridicat boneta franţuzească; o plasă îi 
prindea părul. Şi-a rostit ultimele cuvinte, dar n-am reuşit să le aud şi 
nici nu mă interesau. Era o absurditate, o piesă-mască, tot atât de 
nesemnificativă ca atunci când regele îl întruchipa pe Robin Hood, iar 
noi, îmbrăcaţi în verde, eram sătenii. Aşteptam ca poarta de pe apă să 
se ridice şi barca regelui să apară în grabă, cu tobele răpăind şi 
vâslele stârnind vârtejuri în apa întunecată, iar regele să păşească în 
faţa noastră şi s-o declare pe Anne iertată. 

Mi-am spus că, dacă întârzia atât de mult, pesemne că îi poruncise 
călăului să amâne, să aştepte să răsune trâmbiţele regale pe fluviu. 
Era tipic pentru Henric să folosească momentul pentru marele lui 
dramatism. Acum trebuia să aşteptăm ca el să-şi facă intrarea 
măreaţă şi să-şi rostească discursul de iertare, iar apoi Anne putea să 
plece în Franţa, iar eu puteam să-mi iau fiica şi să plec acasă. 

Am privit-o cum se întoarce spre preot pentru ultimele rugăciuni; 
apoi şi-a scos boneta franţuzească şi colierul. Ţinându-mi mâinile 
ascunse în mâneci, pocneam din degete de enervare în faţa vanităţii 
lui Anne şi a întârzierii lui Henric. De ce nu puteau să termine mai 
repede scena asta şi să ne lase să plecăm? 

Una dintre femeile ei - nu Catherine a mea - a păşit în faţă şi a 
legat o pânză neagră peste ochii surorii mele, apoi a sprijinit-o de braţ 
când ea a îngenuncheat pe paie. Femeia s-a tras în spate şi Anne a 
rămas singură. Ca un lan de porumb ce se unduieşte în vânt, oamenii 
din faţa eşafodului au îngenuncheat şi ei. Doar eu am rămas neclintită 
în picioare, privind peste capetele lor spre sora mea, îngenuncheată în 
rochia ei neagră, cu îndrăzneaţa ei fustă purpurie, cu ochii legaţi şi cu 
faţa albă. 

In spatele ei, sabia călăului s-a ridicat tot mai sus şi mai sus în 
lumina dimineţii. Chiar şi atunci m-am uitat spre poarta de pe apă, 
aşteptându-mă să-l văd pe Henric venind. Dar sabia a coborât ca un 
fulger, capul ei a fost desprins de trup şi îndelungata rivalitate dintre 
mine şi cealaltă Boleyn s-a încheiat. 

William m-a împins neceremonios într-o firidă a zidului şi s-a 
aruncat printre oamenii care se îngrămădeau să vadă trupul lui Anne 
înfăşurat într-o pânză şi pus într-o ladă. A luat-o pe Catherine pe sus 
de parcă ar fi fost un bebeluş şi a adus-o înapoi la mine, prin mulţimea 
care pălăvrăgea uluită. 

— S-a terminat! ne-a spus scurt amândurora. Acum plecaţi! 

Ne-a împins în faţa lui, ca un om cuprins de furie oarbă, dincolo de 
poartă şi pe străzile oraşului. Ne-am găsit orbeşte drumul spre odăile 
închiriate, prin mulţimea de oameni care se înghesuiau în jurul 
Turnului şi-şi strigau unii altora vestea că târfa fusese decapitată, că 
biata doamnă fusese martirizată, că soţia fusese sacrificată - toate 
versiunile întruchipate de Anne pe parcursul vieţii ei prost trăite. 


Catherine s-a împiedicat: n-o mai ţineau picioarele. William a 
ridicat-o şi a purtat-o în braţe, ca pe un prunc înfăşat. l-am văzut 
capul bălăbănindu-se pe umărul lui şi mi-am dat seama că era pe 
jumătate adormită. Stătuse trează alături de sora mea zile întregi, în 
aşteptarea clemenţei ce fusese promisă negreşit. Chiar şi în acele 
clipe, împleticindu-mă pe străduţele pavate ale Londrei, mi-am dat 
seama că mi-era greu să suport gândul că clemenţa nu venise şi că 
bărbatul pe care-l iubisem ca pe cel mai minunat prinţ al creştinătăţii 
se transformase într-un monstru care îşi încălcase cuvântul şi îşi 
executase soţia, fiindcă nu suporta ideea ca ea să trăiască fără el şi 
să-l dispreţuiască. Mi-l luase pe George, pe dragul meu George. Şi îmi 
luase şi alter ego-ul meu: pe Anne. 


Catherine a dormit toată ziua aceea şi toată noaptea următoare, iar 
când s-a trezit, William avea caii pregătiţi, aşa că a urcat-o în şa 
înainte să poată să protesteze. Am mers călare până pe malul 
fluviului, iar de-acolo ne-am îmbarcat pe o navă, până la Leigh. 
Catherine a mâncat în timpul pe care l-am petrecut la bord, iar Henry 
a stat lângă ea. Eu ţineam fetiţa în braţe şi-mi priveam cei doi copii 
mai mari, mulţumindu-i lui Dumnezeu că ieşisem din oraş şi 
spunându-mi că, dacă avem noroc şi nu ne pierdem cu firea, s-ar 
putea să scăpăm neobservaţi sub noua domnie. 

Jane Seymour şi-a ales veşmintele de nuntă în ziua execuţiei surorii 
mele. Nici măcar n-am învinovăţit-o pentru asta. Anne sau eu am fi 
făcut acelaşi lucru. Când Henric se răzgândea, o făcea întotdeauna 
repede, iar femeia care făcea cum dorea el şi nu i se opunea era 
înţeleaptă - cu atât mai mult acum, că divorțase de o femeie fără 
cusur şi decapitase o alta. Acum Henric îşi cunoştea puterea. 

Jane avea să fie noua regină, iar copiii ei, când aveau să se nască, 
urmau să fie noii prinți sau noile prințese. Sau avea să aştepte în 
fiecare lună, cum aşteptaseră celelalte regine, disperată să afle că a 
rămas grea, ştiind că-n fiecare lună în care nu se întâmpla acest lucru, 
iubirea lui Henric se mai răcea puţin şi răbdarea lui mai scădea puţin. 
Sau putea să se adeverească blestemul lui Anne, să moară la 
naşterea pruncului şi să-i moară pruncul băiat. N-o invidiam pe Jane 
Seymour. Văzusem deja două regine, soţii ale regelui Henric, şi tronul 
nu-i adusese niciuneia prea multă bucurie. 

In ceea ce ne privea pe noi, cei din neamul Boleyn, tatăl meu avea 
dreptate: tot ce puteam face acum era să supravieţuim. Odată cu 
moartea lui Anne, unchiul pierduse o mână bună. O aruncase pe masa 
de joc la fel cum mă aruncase pe mine şi cum o aruncase pe Madge. 
Indiferent dacă o fată anume era potrivită ca să-l seducă pe rege, ca 
să-i domolească furia sau chiar ca să ţintească locul cel mai înalt din 
regat, el avea să aibă întotdeauna o Howard la îndemână. Avea să 


joace din nou. Dar noi, familia Boleyn, eram distruşi. Ne pierduserăm 
cea mai faimoasă fiică, pe regina Anne, şi-l pierduserăm pe George, 
moştenitorul nostru. lar Elisabeta, fiica lui Anne, era o nimeni, avea 
mai puţină valoare decât dispreţuita prinţesă Maria. Nu avea să mai 
poarte niciodată titlul de prinţesă. Nu avea să se urce niciodată pe 
tron. . 

— Imi pare bine, i-am spus simplu lui William în timp ce copiii 
dormeau, legănaţi de mişcarea bărcii pe apa în reflux. Vreau să 
trăiesc la ţară cu tine. Vreau să ne educăm copiii să se iubească între 
ei şi să se teamă de Dumnezeu. Vreau să-mi găsesc liniştea; m-am 
săturat de marele joc de la curte. Am văzut preţul care trebuie plătit şi 
e prea mare. Te vreau doar pe tine. Vreau doar să trăiesc la Rochford 
şi să te iubesc. 

William m-a cuprins cu braţul şi m-a lipit strâns de el, ca să mă 
apere de vântul rece care bătea neîncetat dinspre mare. 

— Ne-am înţeles. Rolul tău în povestea asta s-a încheiat, slavă 
Domnului. 

S-a uitat spre locul de la prova bărcii unde stăteau copiii mei şi se 
uitau în josul apei, apoi spre mare, legănându-se în ritmul constant al 
vâslelor. 

— Dar ăştia doi? Vor naviga iarăşi în susul apei, spre curte şi spre 
putere, la un anumit moment al vieţii lor. 

Am clătinat din cap a protest. 

— Sunt pe jumătate Boleyn şi pe jumătate Tudor, a spus el. 
Dumnezeule, ce combinaţie! Şi verişoara lor, Elisabeta, la fel. Nimeni 
nu poate spune ce vor face. 


Nota autoarei 

Mary şi William Stafford au trăit fericiţi împreună la Rochford. După 
moartea părinţilor ei (în 1538 şi respectiv 1539), Mary a moştenit 
toate proprietăţile din Essex ale familiei Boleyn, iar ea şi William au 
devenit moşieri bogaţi. 

Mary a murit în 1543, iar fiul ei, Henry Carey, a avansat şi a devenit 
un important sfetnic şi curtean la curtea verişoarei lui, regina 
Elisabeta |, cea mai mare regină din câte a avut Anglia vreodată. Ea i- 
a conferit titlul de viconte Hunsdon. Catherine, fiica lui Mary, s-a 
căsătorit cu sir Francis Knollys şi au întemeiat împreună o mare 
dinastie elisabetană. 

Îi sunt îndatorată lui Retha M. Warnicke, a cărei carte, The Rise and 
Fall of Anne Boleyn, a constituit o sursă extrem de utilă pentru 
această poveste. Am urmat ipoteza originală şi provocatoare a lui 
Warnicke potrivit căreia cercul homosexual din jurul lui Anne, care-l 
includea pe fratele ei, George, şi ultimul ei avort au creat un climat în 
care regele a putut s-o acuze de vrăjitorie şi de practici sexuale 
perverse. 

Sunt foarte recunoscătoare următorilor autori, ale căror cărţi m-au 
ajutat să urmăresc povestea, altfel nespusă, a lui Mary Boleyn sau mi- 
au oferit repere pentru acea perioadă: 


Bindoff, S.T., Pelican History of England: Tudor England, Penguin, 
1993 

Bruce, Marie Louise, Anne Boleyn, Collins, 1972 

Cressy, David, Birth, Marriage and Death, ritual religions and the 
life-cycle in Tudor and Stuart England, OUP, 1977 

Darby, H.C., A new historical geography of England before 1600, 
CUP, 1976 

Elton, G.R., England under the Tudors, Methuen, 1955 

Fletcher, Anthony, Tudor Rebellions, Longman, 1968 

Guy, John, Tudor England, OVP, 1988 

Haynes, Alan, Sex in Elizabethan England, Sutton, 1997 

Loades, David, The Tudor Court, Batsford, 1986 

Loades, David, Henry VIII and his Queens, Sutton, 2000 

Mackie, J.D., Oxford History of England, The Earlier Tudors, OUP, 
1952 

Plowden, Alison, Tudor Women, Queens and Commoners, Sutton, 
1998 

Randell, Keith, Henry VIII ana the Reformation in England, Hodder, 
1993 

Scarisbrick, J.J., Yale English Monarchs: Henry VIII, YUP, 1997 

Smith, Baldwin Lacey, A Tudor Tragedy, the life and times of 
Catherine Howard, Cape, 1961 


Starkey, David. The Reign of Henry VIII, Personalities and Politics, 
G. Philip, 1985 


Starkey, David, Henry VIII: A European Court in England, Collins and 
Brown, 1991 

Tillyard, E.M.W., The Elizabethan World Picture, Pimlico, 1943 

Turner, Robert, Elizabethan Magic, Element, 1989 

Warnicke, Retha M., The Rise and Fall of Anne Boleyn, CUP, 1991 

Weir, Alison, The Six Wives of Henry VIII, Pimlico, 1997 

Young, Joyce, Penguin Social History of Britain, Penguin 


Roman ecranizat de studiourile Miramax, cu Scarlett 
Johansson, Natalie Portman ṣi Eric Bana în rolurile 
principale 


Surorile Boleyn 


ISBN v78.99540-1* 34 


LU 


+7 34h6t?