Philippa Gregory — [Plantagenet and Tudor] 04 Fiica eminentei cenusii

Philippa Gregory 


Fiica eminenţei 
cenușii 


POLIROM 


Philippa Gregory 


Fiica eminentei 
cenusii 


Traducere din engleza de 
ANACAONA MANDRILA 


BIBLIOTECA POLIROM 
Colectia BIBLIOTECA POLIROM 
Proză XXI 


Editura POLIROM 
IAŞI, 2013 


Philippa Gregory 
The Kingmaker's Daughter 


TOUCHSTONE, ADIVISION OF SIMON & SCHUSTER, Inc., 
2012 


The Cousins’ War series, #4 


Versiune electronica: 


[V2.0] 


Corectura [V1.0]: iulie 2016 
Corectura [V2.0]: august 2016 


PHILIPPA GREGORY, una dintre cele mai renumite scriitoare 
britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în 1954, în 
Kenya. La vârsta de doi ani, s-a mutat în Anglia împreună cu 
familia. A absolvit secţia de istorie a Universităţii din Sussex şi şi-a 
luat doctoratul în literatura secolului XVIII la Universitatea din 
Edinburgh. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la radio BBC, 
însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice 
scrisului. Autoare prolifică, Philippa Gregory a publicat până în 
prezent peste douăzeci de romane, printre care se remarcă mai 
ales cele din ciclul dinastiei Tudor şi cele din ciclul Războiului celor 
Două Roze. La Editura Polirom au apărut până în prezent: Surori/e 
Boleyn (2001; Polirom, 2008), distins un an mai târziu cu premiul 
Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat de studiourile 
Miramax, Moştenirea Boleyn (2006; Polirom, 2009), Regina albă 
(2009; Polirom, 2010), Regina roşie (2010; Polirom, 2011), Doamna 
apelor (2011; Polirom, 2012). 


Lui Anthony 


[=] 
EDINBURGH 


FRANȚA 


Angers Amboise 


Sri 


th ‘gouase[D ap anp 
‘yeqes] > ‘adroary 


-thi -LEh 
—ES¢1 ‘Ia\S2dNO[H ap NP -zbhi “SITIAPOOM 
(y P1eMPpg (e) PPT “A-A [e pemp] > Woqezua 
| | 
Î a... 
—6rhi 
-zbi “no[uy ap 
“EZ|-[A [e HUH +> esebew 
-9zbi -grh -ih ogbi—irht 
‘dureqoneag ‘mem ap amos AMMAN “JIo ap a2np 
suuy > “‘preqory paz © ‘PURQOTY 


Sov in[nue eseA Ut 


ATIAAN ANNV INT TV 
JIDOTVANASD ATAAOPAV 


Turnul Londrei, mai 1465 


Milady mama merge în frunte - o mare moştenitoare de drept şi 
soţia celui mai însemnat supus din regat. O urmează Isabel, pentru 
că ea e prima născută. Apoi eu: sunt ultima, sunt mereu ultima. Nu 
vad mare lucru când intrăm în măreaţa sală a tronului din Turnul 
Londrei şi mama o conduce pe sora mea să facă o reverență în fata 
tronului, după care se dă la o parte. Isabel se pleacă adânc, aşa 
cum am fost învăţate, căci regele e rege, chiar dacă e un tânăr 
aşezat pe tron de tatăl meu. Soţia lui va fi încoronată regină, orice 
am crede despre ea. Dar când înaintez ca să-mi fac reverenta, 
pentru întâia oară o văd bine pe femeia pe care am venit la curte s- 
o cinstim. 

iti taie respiraţia: e cea mai frumoasă femeie din câte am văzut 
în viata mea. Inteleg pe dată de ce şi-a oprit regele oştirea când a 
zărit-o pentru prima oară, iar după câteva săptămâni s-a căsătorit 
cu ea. Are un zâmbet care se lărgeşte puţin câte puţin şi apoi îşi 
împrăştie lumina, ca surâsul unui înger. Am văzut statui care ar 
părea greoaie pe lângă ea, am văzut madone pictate ale căror 
trăsături ar părea grosolane pe lângă farmecul ei palid, luminos. Mă 
ridic din reverență şi o privesc ţintă, ca şi cum ar fi o icoană 
desăvârşită, nu-mi pot desprinde privirea. Sub ochii mei iscoditori, 
chipul ei se încălzeşte, roşeşte, îmi surâde şi nu pot să nu-i 
zâmbesc şi eu larg. Asta o face să râdă, ca şi cum adoratia mea 
fatisa i s-ar părea nostimă; în clipa următoare zăresc privirea 
furioasă a mamei şi fug repede lângă ea şi lângă sora mea, Isabel, 
care-mi şuieră încruntată: 

— Te holbai ca o neghioabă! Ne-ai făcut de râs pe toate! Ce-ar 
spune tata? 

Regele înaintează şi o sărută cu căldură pe mama pe amândoi 
obrajii, întrebând-o: 

— Ai primit veşti de la iubitul meu prieten, stăpânul tău? 

— Se osteneşte cu folos în slujba voastră, răspunde ea 
neîntârziat. 

Tata lipseşte de la banchetul de astă-seară şi de la toate 
festivitățile fiindcă se întâlneşte cu însuşi regele Franţei şi cu 
ducele de Burgundia, se întâlneşte cu ei ca egal, pentru a face pace 
cu aceşti mari oameni ai creştinătăţii acum, că regele cel adormit a 
fost înfrânt şi noi suntem noii cârmuitori ai Angliei. Tatăl meu e un 
om foarte însemnat; e împuternicitul acestui rege nou şi al întregii 


—8— 


Anglii. 

Regele, noul rege - regele nostru îi face în glumă lui Isabel o 
plecăciune caraghioasă, iar pe mine mă bate uşurel pe obraz. Ne 
cunoaşte de când eram prea mici ca să luăm parte la astfel de 
banchete, iar el era un baietandru dat în grija tatălui nostru. Intre 
timp, mama se uită în jur, de parcă am fi acasă, în Castelul Calais, 
încercând să găsească vreun cusur în munca servitorilor. Ştiu că-şi 
doreşte fierbinte să găsească vreun lucru pe care să i-l poată aduce 
la cunoştinţă mai târziu tatălui meu, drept dovadă că această 
regină nespus de frumoasă e nepotrivită pentru rangul ei. După 
acreala de pe chipul ei, bănuiesc că n-a găsit nimic. 

Nimeni n-o place pe această regină, n-ar trebui s-o admir. N-ar 
trebui să conteze pentru noi că ne zambeste cu căldură, lui Isabel si 
mie, că se ridică de pe jiltul ei impunător şi se apropie să ia mâinile 
mamei într-ale ei. Suntem hotărâți cu toţii să n-o îndrăgim. Tata 
avea plănuită o partidă bună pentru acest rege, o partidă grozavă: 
o prinţesă franceză. S-a ostenit mult pentru asta, a pregătit terenul, 
a întocmit contractul de căsătorie, i-a convins pe oamenii care îi 
urăsc pe francezi că această uniune ar fi un lucru bun pentru ţara 
noastră, ar aduce siguranţă fortăreței Calais, ba poate chiar ar 
pune iarăşi portul Bordeaux sub stăpânirea noastră, dar pe urmă 
Edward, noul rege, fermecător si chipes de-ti opreşte inima în loc, 
scumpul nostru Edward - ca un frate mai mic pentru tata si un 
unchi minunat pentru noi - a spus simplu, ca si cum ar fi poruncit 
sa-i fie servita cina, ca e deja casatorit si nu se poate face nimic. 
Deja căsătorit? Da, şi încă cu Ea. 

A greşit mult necerând sfatul tatălui meu, o ştie toată lumea. E 
prima oară când face aşa ceva în lunga campanie triumfătoare care 
a eliberat Casa de York de povara rusinii, când membrii ei au fost 
nevoiţi să cerşească iertarea regelui adormit şi a reginei celei rele, 
şi a dus-o la victorie şi la tronul Angliei. Tata i-a stat alături lui 
Edward, sfătuindu-l şi călăuzindu-l, dictându-i fiecare mişcare. Tata 
a judecat întotdeauna ce este cel mai bine pentru el. Regele, deşi a 
ajuns rege, e un bărbat tânăr, care îi datorează totul tatălui meu. N- 
ar avea tronul dacă tata nu i-ar fi îmbrăţişat cauza, nu l-ar fi învăţat 
să conducă o oaste şi n-ar fi purtat bătălii în numele lui. Tata şi-a 
pus viaţa în primejdie, mai întâi pentru tatăl lui Edward şi apoi 
pentru Edward însuşi, însă tocmai când regele adormit şi regina cea 
rea au fugit, iar Edward a fost încoronat rege şi totul ar fi trebuit să 
fie minunat în vecii vecilor, el s-a dus şi s-a căsătorit în taină cu Ea. 


= > PE 


Ea se pregăteşte să ne conducă la cină, iar doamnele se înşiruie 
cu grijă în urmă-i; există o ordine statornicită dinainte şi e grozav 
de important să ai grijă să te afli în locul cuvenit. Eu, la aproape 
noua ani împliniţi, sunt destul de mare ca să înţeleg acest lucru şi 
am învăţat ordinea de precădere încă de când eram copilita în sala 
de studii. Cum Ea urmează să fie încoronată mâine, merge în 
frunte. De aici înainte va fi mereu prima în Anglia. Va pasi în fata 
mamei mele tot restul vieţii - alt lucru care nu-i prea place mamei. 
Următoarea ar trebui să fie mama regelui, însă nu se află la curte. 
l-a declarat duşmănie neclintita frumoasei Elizabeth Woodville şi a 
jurat că nu va fi martoră la încoronarea unei femei de rând. Toată 
lumea cunoaşte această dezbinare din sânul familiei regale, iar 
surorile regelui îşi ocupă locul în şir fără supravegherea mamei lor. 
Par rătăcite în lipsa frumoasei ducese Cecily, care să le conducă, iar 
zâmbetul încrezător al regelui se topeşte o clipă când vede locul 
gol în care ar trebui să se afle mama lui. Nu înţeleg cum 
îndrăzneşte să i se împotrivească ducesei. Aceasta e la fel de 
înfricoşătoare ca mama, e mătuşa tatălui meu şi nimeni nu 
îndrăzneşte să nu le dea ascultare vreuneia dintre ele. Nu pot decât 
să mă gândesc că pesemne regele e foarte îndrăgostit de noua 
regină, dacă îşi înfruntă mama. Pesemne c-o iubeşte cu adevărat. 

Mama reginei e însă prezentă - n-ar pierde cu niciun chip un 
moment de triumf ca acesta. Isi ocupă locul, cu oastea de fii şi fiice 
în urmă şi cu chipesul ei sot, sir Richard Woodville, alături. E baron 
Rivers! şi toată lumea glumeşte, în şoaptă, că râurile sunt în 
creştere. Drept e că membrii acestei familii sunt nespus de 
numeroşi. Elizabeth e prima născută, iar în spatele mamei ei se 
înşiră cele şapte surori şi cei cinci fraţi. Mă uit ţintă la tânărul şi 
chipeşul John Woodville, aflat alături de proaspăta lui soţie - arată 
ca un baietandru care îşi însoţeşte bunica. A fost unit prin căsătorie 
cu ducesa văduvă de Norfolk, stramatusa mea, Catherine Neville. E 
un lucru revoltător, o spune chiar tatăl meu. Milady strămătuşa 
Catherine e grozav de bătrână, o ruină nepreţuită, are aproape 
şaptezeci de ani; puţini oameni au văzut o femeie în viaţă atât de 
bătrână, iar John Woodville e un tânăr de douăzeci de ani. Mama 
spune că aşa va fi de-aici înainte: dacă o aşezi pe tronul Angliei pe 
fiica unei femei care e aproape vrăjitoare, vei vedea numai fapte 
ticăloase. Dacă încoronezi o gâscă de mare, vei vedea că înghite 
totul cu lăcomie. 


1 Râuri (n.t.). 


=o 


Îmi desprind anevoie privirea de pe obrazul veşted şi zbârcit al 
stramatusii şi mă gândesc la propria-mi sarcină. Treaba mea e să 
am grijă să stau lângă Isabel, în spatele mamei, şi să n-o calc pe 
trenă, cu niciun chip să n-o calc pe trenă. Am doar opt ani şi trebuie 
să fiu cu luare-aminte ca să-mi iasă totul cum trebuie. Isabel, care 
are treisprezece ani, oftează văzându-mă că mă uit în jos şi-mi 
potrivesc picioarele în aşa fel încât vârfurile pantofilor să nu-mi iasă 
de sub brocartul bogat, ca să fiu sigură că nu am cum să fac vreo 
greşeală. Atunci Jacquetta, mama reginei, mama gâştei de mare, 
aruncă o privire în spate, pe lângă copiii ei, ca să se incredinteze că 
mă aflu în locul potrivit, că nu s-a făcut nicio greşeală. Se uită în jur 
de parcă i-ar păsa cum mă simt, iar când mă vede în spatele 
mamei, lângă Isabel, îmi aruncă un zâmbet la fel de frumos ca al 
fiicei ei, un zâmbet doar pentru mine, apoi se întoarce la loc, îşi ia 
de braţ chipeşul soţ şi îşi urmează fiica în momentul ei de triumf 
absolut. 

După ce am străbătut pe mijloc sala cea mare, printre sutele de 
oameni care stau în picioare şi aclamă la vederea frumoasei 
viitoare regine, toată lumea se aşază şi pot să mă uit din nou către 
masa principală. Nu sunt singura care se zgâieşte la noua regină. 
Atrage atenţia tuturor. Are cei mai frumoşi ochi cenusii, putin 
piezişi, iar când surâde, pleacă privirea, de parcă s-ar desfăta în 
sinea ei cu cine ştie ce secret savuros. Regele Edward a aşezat-o 
alături, la dreapta lui, iar când îi şopteşte ceva la ureche, ea se 
apleacă spre el atât de mult, încât ai zice că se vor săruta. E foarte 
scandalos şi greşit, dar când mă uit la mama noii regine, văd că-i 
zâmbeşte fiicei ei, de parca ar fi fericită să-i vadă tineri si 
îndrăgostiţi. Nu pare să se ruşineze deloc. 

Sunt o familie grozav de frumoasă. Nimeni nu poate tăgădui că 
sunt tot atât de frumoşi ca dacă le-ar curge prin vene cel mai 
albastru sânge. Şi atât de numeroasă! Şase dintre membrii familiei 
Rivers şi cei doi fii ai noii regine din prima căsătorie sunt copii şi 
stau la masa noastră, de parcă ar fi tineri de viţă regească şi ar 
avea dreptul să se afle alături de noi, fiicele unei contese. O văd pe 
Isabel uitându-se acru la cele patru frumoase fete Rivers, de la 
mezină, Katherine Woodville, care are doar şapte ani, până la cea 
mai mare de la masa noastră, Martha, care are cincisprezece. 
Acestor patru fete va trebui să li se găsească soţi şi să li se dea 
zestre, avere, iar în Anglia acestor vremuri nu există prea mulţi soţi 
şi prea multe averi - nu după un război între casele rivale, 


= a 


Lancaster şi York, care durează de zece ani şi a răpus atâţia 
bărbaţi. Aceste fete vor fi măsurate cu noi; vor fi potrivnicele 
noastre. Curtea pare năpădită de chipuri noi şi pure, cu o piele 
luminoasă ca o monedă bătută de curând, de glasuri care râd, de 
maniere desăvârşite. Parcă ne-ar fi cotropit un frumos trib de 
străini tineri, parcă nişte statui ar fi prins viata şi dantuiesc printre 
noi, ca nişte păsări coborâte din văzduh ca să cânte sau nişte peşti 
ieşiţi din mare. Mă uit la mama şi o văd roşie la faţă de mânie, tot 
atât de aprinsă şi de scoasă din sărite ca o nevastă de brutar. 
Alături de ea, regina străluceşte ca un înger jucăuş, cu capul mereu 
înclinat spre tânărul ei soţ, cu buzele uşor desfăcute, de parcă l-ar 
soarbe ca pe aerul răcoros. 

Pentru mine, cina fastuoasă e un moment palpitant, căci într-un 
capăt al mesei noastre stă fratele mijlociu al regelui, George, iar în 
celălalt - mezinul, Richard. Mama reginei, Jacquetta, învăluie într- 
un surâs cald întreaga masă a tinerilor; bănuiesc că ea a plănuit 
lucrurile astfel, gândindu-se că va fi plăcut ca noi, copiii, să fim 
împreună, iar prezenţa lui George în capul mesei ne va onora. 
Isabel se foieşte ca o oaie proaspăt tunsă, fiindcă are alături doi 
duci de viţă regească odată. Nu ştie în ce parte să se uite, atât de 
dornică e să facă impresie. Si, lucru mult mai grav, cele două fete 
Rivers mai mari, Martha şi Eleanor Woodville, o pun în umbră fără 
efort. Au înfăţişarea desăvârşită a acestei familii frumoase şi sunt 
liniştite, încrezătoare şi zâmbitoare. Isabel face sfortari prea mari, 
iar eu sunt cuprinsă de neliniştea mea obişnuită simțind asupră-mi 
privirea dezaprobatoare a mamei. Insă fetele Rivers se poartă de 
parcă s-ar afla acolo ca să sărbătorească o întâmplare fericită, 
aşteptându-se la plăceri, nu la mustrări. Sunt sigure pe ele şi 
înclinate spre voioşie. Fireşte că ducii regali ni le vor prefera. 
George ne cunoaşte din fragedă pruncie, nu suntem nişte frumuseți 
străine pentru el. Richard se află încă în grija tatălui meu, ca pupil; 
când suntem în Anglia, se numără printre cei şase băieţi care 
locuiesc cu noi. Richard ne vede de trei ori pe zi. Fireşte că se uită 
la Martha Woodville, gătită din cap până-n picioare, nouă la curte şi 
o frumuseţe, ca sora ei, noua regină. Dar e supărător că pe mine nu 
mă bagă deloc în seamă. 

La cei cincisprezece ani ai săi, George e tot atât de chipeş ca 
regele, fratele lui mai mare, bălai şi înalt. Mă întreabă: 

— Anne, cred că e prima oară când iei cina în Turn, nu-i aşa? 

Sunt cum nu se poate mai încântată şi totodată îngrozită că m-a 


E ip 


băgat în seamă. Obrajii îmi ard, învăpăiaţi, dar reuşesc să rostesc 
un „da” limpede. 

Richard, aflat la celălalt capăt al mesei, e cu un an mai mic decât 
Isabel şi de aceeaşi statură, dar acum, că fratele lui e regele 
Angliei, pare mult mai înalt şi mult mai chipeş. Pe chipul lui 
strălucesc mereu zâmbetul cel mai voios şi ochii cei mai plini de 
bunătate, dar acum, că-şi dă silinta să se poarte cat mai bine la 
cina de încoronare a cumnatei lui, e ceremonios şi tăcut. Isabel, 
încercând să facă conversaţie cu el, îndreaptă discuţia spre călărie 
şi îl întreabă dacă îşi aduce aminte de micul nostru ponei de la 
Castelul Middleham. Zâmbind, îl întreabă dacă n-a fost amuzant 
când Pepper a luat-o la goană cu el în spinare şi el a căzut. Richard, 
care a fost întotdeauna mândru ca un cocoş de luptă, se întoarce 
spre Martha Woodville şi spune că nu-şi aduce aminte. Isabel se 
străduie să arate că suntem prieteni, cei mai buni prieteni, dar - la 
drept vorbind - Richard era doar unul dintre cei şase pupili ai tatei 
cu care vânam şi luam cina pe vremuri, când ne aflam în Anglia şi 
era pace. Isabel vrea să le convingă pe fetele Rivers că alcătuim o 
familie fericită şi că ele sunt nişte străine nedorite, dar adevărul e 
că noi eram fetele Warwick, aflate în grija mamei noastre, iar băieţii 
York ieşeau la călărie cu tata. 

Isabel n-are decât să facă mofturi câte vrea, însă eu refuz să mă 
simt stingherită. Avem drepturi mai mari decât oricine altcineva de- 
a sta la masa asta, mult mai mari decât frumoasele fete Rivers. 
Suntem cele mai bogate moştenitoare din Anglia, iar tatăl meu 
stăpâneşte apele Canalului Mânecii între Calais şi coasta engleză. 
Facem parte din strălucita familie Neville, păzitoarea nordului 
Angliei, ne curge sânge regesc prin vene. Tata a fost tutorele lui 
Richard, îndrumătorul şi sfetnicul regelui însuşi, iar noi suntem la 
fel de alese ca oricine din sală, mai bogate decât oricine din 
această sală, mai bogate chiar decât regele şi de origine mult mai 
nobilă decât noua regină. Pot să vorbesc ca de la egal la egal cu 
oricare duce de viţă regească din Casa de York, fiindcă - fără tatăl 
meu - casa lor ar fi pierdut războiul, Casa de Lancaster s-ar afla pe 
tron şi acum, iar George, aşa chipeş şi princiar cum e, ar fi fratele 
unui nimeni şi fiul unui trădător. 

Cina durează mult, însă banchetul de încoronare al reginei de 
mâine-seară va fi şi mai lung. Astă-seară se servesc treizeci şi două 
de feluri alese, iar regina trimite bucate speciale la masa noastră, 
ca să ne onoreze cu atenţia ei. George se ridică în picioare şi se 


== 


înclină către ea în semn de mulţumire, apoi ne serveşte pe toţi de 
pe tava de argint. Mă vede că-l urmăresc şi-mi oferă o lingură de 
sos în plus, făcându-mi cu ochiul. Din când în când, mama îmi 
aruncă o privire precum raza unui turn de veghe scânteind peste o 
mare întunecată. De fiecare dată când îi simt căutătura aspră 
oprindu-se asupra mea, inalt capul şi-i zâmbesc. Sunt sigură că nu- 
mi poate găsi niciun cusur. Tin în mână una dintre furculitele cele 
noi şi un şervet în mânecă, de parcă aş fi o lady franţuzoaică, 
deprinsă cu aceste mode noi. Am vin îndoit cu apă în paharul aflat 
în dreapta mea şi mănânc aşa cum am fost învățată: cu graţie si 
fără grabă. Dacă George, un duce de viţă regească, alege să-şi 
îndrepte atenţia tocmai către mine, nu văd de ce n-ar face-o şi nici 
de ce lucrul ăsta ar surprinde pe cineva. Pe mine, una, nu mă 
surprinde deloc. 


xxx 


impart patul cu Isabel într-o odaie din Turn, musafire ale regelui 
în noaptea de dinaintea încoronării reginei, aşa cum îl împart şi 
acasă, la Calais, aşa cum l-am împărţit în fiecare noapte a vieţii 
mele. Sunt trimisă la culcare cu un ceas înaintea ei, deşi sunt prea 
agitată ca să dorm. Imi spun rugăciunile şi apoi stau întinsă pe pat 
şi ascult muzica venită din sala de dedesubt. Incă se mai dansează: 
regele şi soţia lui adoră dansul. Când o ia de mână, vezi că trebuie 
să facă eforturi ca să n-o tragă mai aproape. Ea pleacă ochii şi, 
când îi ridică, el continuă s-o învăluie cu privirea-i pătimaşă, iar ea 
îi aruncă un surâs uşor, plin de fagaduinte. 

Nu pot să nu mă întreb dacă bătrânul rege, regele adormit, e 
treaz astă-seară, undeva în ţinuturile sălbatice din nordul Angliei. E 
îngrozitor să te gândeşti la el, dormind buştean, totuşi ştiind în 
visele sale, că toată curtea dansează şi că un nou rege şi o nouă 
regină s-au încoronat şi i-au ocupat locul, iar mâine noua regină va 
purta coroana soţiei lui. Tata spune că n-am de ce să mă tem, căci 
regina cea rea a fugit în Franţa, dar prietenii ei francezi n-o vor 
ajuta. Tata se întâlneşte cu însuşi regele Franţei, ca să se asigure 
că devine prietenul nostru şi că regina cea rea nu va primi ajutor 
din partea lui. E vrăjmaşa noastră, vrajmasa păcii Angliei. Tata va 
avea grijă să nu existe cămin pentru ea în Franţa, aşa cum nu 
există tron pentru ea în Anglia. Între timp, regele adormit, lipsit de 
soţia lui, lipsit de fiul lui, va sta învelit bine într-un mic castel, 


=A 


undeva în apropiere de Scoţia, trecându-şi viaţa învăluit în somn, 
ca o albină prinsă într-o perdea toată iarna. Tata spune că el va 
dormi, iar ea va clocoti de furie, până când vor îmbătrâni şi vor 
muri amândoi, şi că n-am chiar niciun motiv să mă tem. Tata l-a 
izgonit cu vitejie pe regele adormit de pe tron şi a aşezat coroana 
pe capul regelui Edward, neîndoielnic, aşa e drept. Tata a înfruntat- 
o pe regina cea rea, o lupoaică mai afurisită decât lupii francezi, şi 
a înfrânt-o. Dar nu-mi place să mă gândesc la bătrânul rege Henric 
dormind, cu lumina lunii lucindu-i pe pleoapele închise, în timp ce 
bărbaţii care l-au izgonit dantuiesc în sala cea mare care a fost 
cândva a lui. Nu-mi place să mă gândesc la regina cea rea, aflată 
departe în Franţa, jurând că se va răzbuna pe noi, blestemându-ne 
fericirea şi spunând că se va întoarce aici, că ţara asta e căminul ei. 

Când Isabel vine în sfârşit la culcare, stau în genunchi la 
fereastra îngustă şi mă uit la lumina lunii ce scaldă fluviul, 
gândindu-mă la regele care visează sub razele ei. 

— Ar trebui să dormi deja, spune Isabel făcând pe şefa. 

— Nu poate să vină după noi, aşa-i? 

Isabel ştie pe dată că mă chinuie groaza de regina Margareta de 
Anjou, care ne-a urmărit pe amândouă de-a lungul copilăriei. 

— Regina cea rea? Nu. E înfrântă, a fost înfrântă cu desăvârşire 
de tata la Towton. A fugit. Nu se poate întoarce. 

— Eşti sigură? 

Isabel îmi cuprinde cu braţul umerii slabuti. 

— Ştii că sunt sigură. Ştii că suntem în siguranţă. Regele cel 
nebun doarme, iar regina cea rea e învinsă. E doar o scuză pe care 
ai găsit-o ca să stai trează când ar trebui să dormi. 

Supusă, mă întorc de la geam şi mă aşez pe pat în capul oaselor, 
trăgându-mi cearşafurile până sub bărbie. 

— Mă culc. N-a fost minunat? 

— Nu cine ştie ce. 

— Nu ti se pare frumoasă? 

— Cine? mi-o întoarce ea, de parcă chiar n-ar şti, de parcă n-ar fi 
orbitor de limpede cine e cea mai frumoasă femeie din Anglia astă- 
seară. 

— Noua regină, regina Elizabeth. 

— Eh, nu-mi pare că ar avea o ţinută regească, spune ea 
încercând s-o imite pe mama în culmea dispretului. Nu ştiu cum se 
va descurca la încoronare, la turnir şi la întreceri - a fost nevasta 
unui nobil de ţară şi fiica unui nimeni, atât şi nimic mai mult. De 


5 


unde să ştie cum să se poarte? 

— Cum adică? Tu cum te-ai purta? întreb, încercând să 
prelungesc conversaţia. 

Isabel ştie întotdeauna mult mai multe decât mine. E cu cinci ani 
mai mare, preferata părinţilor noştri şi aproape femeie, cu o 
căsătorie strălucită în faţă, câtă vreme eu sunt doar o copilă. Se 
uită de sus chiar şi la regină! 

— M-aş purta cu mult mai multă demnitate decât ea. Nu aş 
şuşoti cu regele şi nu m-aş înjosi ca ea. N-aş trimite bucate în sala 
şi nu le-aş face oamenilor cu mâna, ca ea. Nu mi-aş aduce la curte 
toţi fraţii şi toate surorile, ca ea. Aş fi mult mai reţinută şi mai rece. 
N-as zâmbi nimănui, nu m-aş înclina în fata nimănui. Aş fi o regina 
adevărată, o regină de gheaţă, fără familie sau prieteni. 

Tabloul ăsta mă atrage atât de mult, încât mă trezesc iarăşi 
dându-mă jos din pat pe jumătate. Trag cuvertura de blană de pe 
patul nostru şi i-o întind. 

— Cum? Cum ai fi? Arata-mi, Izzy! 

Ea îşi aranjează blana ca pe-o mantie pe umeri, lasă capul pe 
spate, îşi îndreaptă statura de patru picioare şi şase inchi şi păşeşte 
prin odaita cu fruntea foarte sus, dând din cap, cu un aer distant, 
către nişte curteni inchipuiti. 

— Aşa, spune ea. Comme ça, elegantă şi neprietenoasa. 

Sar din pat, înşfac un şal, mi-l arunc pe cap şi o urmez, imitând 
felul cum dă din cap spre dreapta şi spre stânga, cu un aer tot atât 
de regesc ca al lui Isabel. 

— Ce mai faci? întreb un jilt gol, apoi mă opresc, ca şi cum aş 
asculta pe cineva care-mi cere un favor. Nu, câtuşi de puţin. Nu pot 
să te ajut, îmi pare foarte rău, i-am dat deja rangul ăsta surorii 
mele. 

— Tatălui meu, lordul Rivers, adaugă Izzy. 

— Fratelui meu Anthony, e atât de chipes! 

— Fratelui meu John şi o avere surorilor mele. Pentru voi n-a mai 
rămas absolut nimic. Am o familie numeroasă, rosteste Izzy, în chip 
de regina cea noua, pe tonul ei semet, tărăgănat. Şi toţi trebuie 
înzestrați. Inzestrati din belşug. 

— Toţi, adaug eu. Toate zecile de rude ale mele. Aţi văzut câţi 
oameni au intrat în sala cea mare în urma mea? Unde am să 
găsesc titluri şi pământuri pentru toţi? 

Păşim în cercuri mari, trecând una pe lângă cealaltă şi înclinând 
din cap cu o magnifică nepăsare. 


es ee 


— Şi tu cine eşti? întreb cu răceală. 

— Sunt regina Angliei, răspunde Isabel, schimbând jocul fără 
veste. Sunt regina Isabel a Angliei şi Franţei, proaspăt căsătorită cu 
regele Edward. S-a îndrăgostit de mine datorită frumuseţii mele. E 
nebun după mine. A înnebunit cu totul, a uitat de prieteni şi de 
datorie. Ne-am cununat în taină, iar acum voi fi încoronată regină. 

— Nu, nu, eu eram regina Angliei! spun lăsând să-mi cadă şalul 
din mâini şi întorcându-mă spre ea. Sunt regina Anne a Angliei. Eu 
sunt regina Angliei. Regele Edward m-a ales pe mine! 

— Nu te-ar alege niciodată, eşti mezina. 

— Ba m-a ales! M-a ales! 

Simt cum mă cuprinde furia şi ştiu că voi strica jocul, dar nu pot 
răbda să-i dau din nou întâietate, fie şi într-un joc în odaia noastră. 

— Nu putem fi amândouă regina Angliei, răspunde ea cu 
chibzuinţă. Fii regina Franţei, poţi să fii regina Franţei. Franţa e 
destul de drăguță. 

— A Angliei! Sunt regina Angliei! Urăsc Franţa! 

— Ei bine, nu poţi să fii, mi-o taie ea sec. Eu sunt mai mare. Eu 
am ales prima, eu sunt regina Angliei şi Edward e îndrăgostit de 
mine. 

Ma amuteste furia când o văd cum pretinde totul, cum îşi 
impune dintr-odată vârsta, cum sărim dintr-odată de la joacă 
fericită la rivalitate. Bat din picior, faţa mi se învăpăiază de mânie 
şi simt lacrimi fierbinţi în ochi. 

— A Angliei! Eu sunt regina! 

— Mereu strici totul, fiindcă eşti o copilă! mi-o întoarce ea 
îndepărtându-se. 

In clipa aceea, uşa din spatele nostru se deschide şi Margaret 
intră în odaie, spunând: 

— E timpul sa dormiţi amândouă, domnitele mele. Ferească 
sfântul! Ce-aţi facut cu aşternutul? 

— Isabel nu vrea să mă lase... încep eu. E rea... 

— Lasă asta, mi-o retează scurt Margaret. In pat! Orice-ar fi, 
puteţi împărţi mâine. 

— Ea nu vrea să împartă! strig înghițind lacrimi sărate. Nu 
împarte niciodată! Ne jucam, dar apoi... 

Isabel râde scurt, de parcă suferinţa mea ar fi nostimă, şi 
schimbă o privire cu Margaret, ca pentru a spune că, iată, copila şi- 
a ieşit iarăşi din fire. Asta e prea de tot. Plângând în hohote, mă 
arunc pe pat cu faţa în jos. Nimănui nu-i pasă de mine, nimeni nu 


va înţelege că ne jucam împreună ca egale, ca surori, până când 
Isabel a pretins un lucru pe care n-avea dreptul să-l ia. Ar trebui să 
ştie că frumos e să împartă. Nu-i drept ca eu să fiu ultima, 
întotdeauna ultima. 

— Nu-i drept! strig cu glasul întretăiat. Nu-i drept pentru mine! 

Isabel se întoarce cu spatele la Margaret, care îi desface 
şireturile rochiei şi o trage în jos, pentru ca ea să poată păşi peste 
poale, cu dispreţ, precum regina care se prefăcea că ar fi. Margaret 
întinde rochia pe un jilt, ca să fie pudrată si periată mâine, iar 
Isabel îşi trage peste cap cămaşa de noapte şi o lasă pe Margaret 
să-i perie părul şi să i-l împletească. Ridic obrazul împurpurat de pe 
pernă ca să le privesc, iar Isabel aruncă o privire spre ochii mei 
mari şi trişti şi spune scurt: 

— Oricum, ar trebui să dormi deja. Plângi întotdeauna când eşti 
obosită. Eşti aşa o copilă! Nu trebuia să ţi se îngăduie să vii la cină. 
(Se uită la Margaret, o femeie în toată firea la cei douăzeci de ani ai 
ei.) Spune-i tu, Margaret. 

— Culcă-te, lady Anne, rosteşte aceasta cu blandete. N-ai de ce 
să ţii supărare. 

Mă întorc pe-o parte, cu faţa spre perete. Margaret n-ar trebui 
să-mi vorbească aşa, e doamna de companie a mamei şi sora 
noastră vitregă şi ar trebui să-mi arate mai multă bunătate. Dar 
nimeni nu-mi arată pic de respect, iar propria mea soră mă urăşte. 
Aud frânghiile patului scârţâind cand Isabel se suie lângă mine. 
Nimeni n-o pune să-şi spună rugăciunile, cu toate că va merge 
sigur în lad. 

— Noapte bună, somn uşor, Domnul să vă aibă-n pază! spune 
Margaret, apoi suflă în lumânări şi iese din odaie. 

Rămânem singure în lumina focului. O simt pe Isabel trăgând 
cuverturile pe partea ei de pat, dar nu mă mişc. Ea şopteşte tăios, 
cu răutate: 

— Poţi să plângi toată noaptea dacă vrei, că tot eu voi fi regina 
Angliei, iar tu, nu. 

— Sunt o Neville! scâncesc. 

— Si Margaret e o Neville, răsuceşte Isabel cuțitul în rană. Dar 
nelegitimă, bastarda recunoscută a tatei. Aşa că ne slujeşte ca 
doamnă de companie şi se va mărita cu un bărbat respectabil, pe 
când eu mă voi mărita cel puţin cu un duce bogat. Acum, că stau să 
mă gândesc, probabil că şi tu eşti nelegitimă si va trebui să-mi fii 
doamnă de companie. 


=e 


Simt cum mi se ridică în gât un hohot de plâns, dar îmi acopăr 
gura cu amândouă mâinile. Nu-i voi da satisfacția de-a mă auzi 
plângând. Îmi voi înăbuşi suspinele. Dacă aş putea înceta să 
răsuflu, aş face-o; atunci i s-ar scrie tatei că sunt rece şi moartă, iar 
Isabel ar regreta că m-am sufocat din pricina rautatii ei, căci tata - 
aflat departe astă-seară - ar da vina pe ea pentru pierderea fetiţei 
lui, pe care o iubea mai presus de oricine. Sau, în orice caz, aşa ar 
trebui: să mă iubească mai presus de oricine. Sau, în orice caz, aşa 
mi-aş dori. 


L'Erber, Londra, iulie 1465 


Ştiu că se va întâmpla ceva extraordinar, căci tata - întors în 
Anglia, în impunătoarea noastră reşedinţă din Londra - îşi adună 
gărzile în curte, iar purtătorul de stindard şi gentilomii aflaţi în 
slujba lui îşi scot caii din grajduri şi se încolonează. Casa noastră e 
tot atât de fastuoasă ca oricare palat regal; tata ţine peste trei sute 
de oşteni îmbrăcaţi în livreaua lui şi avem la dispoziţie mai mulţi 
servitori decât oricine în afară de rege. Mulţi spun că oamenii noştri 
sunt mai pricepuţi şi mai în bună rânduială chiar decât ai regelui; 
fără doar şi poate, sunt mai bine hraniti şi mai bine înzestrați. 

Aştept lângă uşa ce dă spre curte, căci pe-aici va ieşi tata şi 
poate că mă va vedea şi-mi va spune ce se petrece. Isabel e în 
odaia de la catul de sus, unde ia lecţii, şi n-am de gând să mă duc 
după ea. N-are decât să piardă toată agitația de data asta. Aud 
cum răsună pe treptele de piatră cizmele de călărie ale tatei, aşa 
că mă întorc şi mă plec într-o reverență ca să-mi dea 
binecuvântarea, însă văd - spre supărarea mea - că îl însoţeşte 
mama, urmată de doamnele ei, printre care se află si Isabel. Imi 
scoate limba si zambeste cu gura până la urechi. 

— Uite-o şi pe micuța mea! Astepti să mă petreci la drum? 

Tata îşi lasă mâna cu blandete pe creştetul meu, în semn de 
binecuvântare, apoi se apleacă să mă privească. E la fel de semet 
şi de voinic ca întotdeauna. Când eram mică, credeam că are 
pieptul făcut din metal, fiindcă îl vedeam mereu în armură. Acum 
îmi zâmbeşte, cu ochii căprui închis strălucind sub marginea 
coifului care scânteiază de lustruit ce e, cu barba castanie şi deasă 
tunsă îngrijit, ca tabloul unui oştean viteaz, al unui zeu războinic. 

— Da, milord, răspund. Pleci din nou? 

— Astăzi am de împlinit o misiune măreaţă, răspunde el solemn. 


— 19 — 


Ştii care? 

Clatin din cap. 

— Cine-i cel mai mare duşman al nostru? 

E uşor. 

— Regina cea rea. 

— Ai dreptate. Tare aş vrea să se afle în puterea mea. Dar cine-i 
următorul nostru mare duşman şi soţul ei? 

— Regele adormit. 

— Aşa le spui? întreabă tata râzând. Regina cea rea şi regele 
adormit? Foarte bine! Eşti o tânără domnita foarte isteata. 

Arunc o privire spre Isabel, să văd cum îi place asta ei, care mă 
face proastă. Tata urmează: 

— Ei, cine crezi că a fost vândut, dat pe mâinile noastre, aşa cum 
am prezis, şi adus prizonier la Londra? 

— Regele adormit? 

— Intocmai. lar eu plec călare cu oamenii mei ca să-l însoțesc pe 
străzile Londrei până în Turn, unde-şi va duce zilele de-acum 
înainte, prizonierul nostru pe vecie. 

Ridic privirea către tata, care mă domină cu statura 
impunătoare, dar nu îndrăznesc să vorbesc. 

— Ce este? 

— Pot să vin şi eu? 

Tata râde iarăşi. 

— Eşti vitează ca un mic scutier, ar fi trebuit să te naşti băiat! 
Nu, nu poţi să vii şi tu. Dar după ce-l închid în Turn, poţi să-l priveşti 
într-o zi din pragul uşii, atunci îţi vei da seama că nu mai ai niciun 
motiv să te temi de el. II am pe rege în stăpânire, iar fără el regina, 
soţia lui, nu poate face nimic. 

— Dar atunci vor exista doi regi în Londra, spune Isabel înaintând 
şi dându-se grozav de deşteaptă, încercând să pară interesantă. 

Tata clatină din cap. 

— Nu, doar unul. Doar Edward. Doar regele pe care l-am aşezat 
eu pe tron. El are adevăratul drept şi, oricum, noi am învins. 

— Cum îl vei duce până acolo? întreabă mama. Vor fi mulţi care 
vor vrea să-l vadă trecând. 

— Legat, răspunde scurt tata. Stand în şaua calului său, dar cu 
picioarele legate la glezne pe sub burta animalului. Se face vinovat 
de crime împotriva noului rege al Angliei şi împotriva mea. Norodul 
n-are decât să-l vadă aşa. 

Mamei îi scapă un icnet în faţa acestei lipse de respect, lucru 


=90 = 


care-l face pe tata să râdă. 

— In ultima vreme a dormit în condiţii vitrege, pe dealurile de la 
miazănoapte, urmează el. N-o să arate ca un rege. N-a trăit ca un 
mare lord, ci ca un proscris. Acesta e sfârşitul ruşinii lui. 

— Norodul va vedea că tu însuţi, mândru ca un rege, îl aduci în 
oraş, spune mama. 

Tata râde iarăşi, se uită spre curte, unde aşteaptă oamenii lui, 
îmbrăcaţi tot atât de ales şi înarmaţi tot atât de bine ca o gardă 
regală, şi incuviinteaza din cap când îşi vede desfăşurat stindardul 
cu ursul şi toiagul crestat. Ridic ochii spre el, ametita de statura lui 
şi de aura-i de putere absolută. 

— Da, eu sunt cel care îl însoţeşte pe regele Angliei în temniţă, 
recunoaşte el. 

Mă bate uşor pe obraz, îi zâmbeşte mamei şi iese în curte cu paşi 
mari. Calul lui, bidiviul preferat, botezat Midnight? fiindcă are trupul 
negru şi lucios, aşteaptă lângă lespedea de încălecat, ţinut de 
grăjdar. Tata se aruncă în şa, se răsuceşte spre oamenii lui şi ridică 
mâna ca să dea comanda de plecare. Midnight loveşte pământul cu 
copita, de parcă ar fi şi el nerăbdător să plece; tata îl struneşte 
trăgând de frâu, iar cu cealaltă mână îl mângâie pe grumaz, 
spunându-i cu glas scăzut: 

— Cuminte! (Apoi le vorbeşte oştenilor.) Ceea ce facem azi eo 
faptă glorioasă, cu care se încheie treaba rămasă doar pe jumătate 
făcută la Towton, iar aceea a fost negreşit o zi glorioasă, şi pentru 
voi, şi pentru mine. 

Apoi strigă „Inainte marş!” şi-şi conduce oamenii afară din curte, 
pe sub arcada de piatră, pe străzile Londrei, îndreptându-se către 
Islington, unde aşteaptă garda în paza căreia se află regele arestat 
ca să nu mai tulbure niciodată ţara cu visele lui urâte. 


Castelul Barnard, comitatul Durham, 
toamna anului 1465 


Isabel şi cu mine suntem chemate amândouă în odăile personale 
ale tatei din Castelul Barnard, una dintre resedintele noastre din 
nord. Castelul se numără printre preferatele mele, cocotat pe 
stânci, deasupra râului Tees. De la fereastra odăii mele pot să mă 
joc aruncând cu pietre în apele înspumate care curg hăt departe. 
Castelul e mic, cu ziduri înalte, înconjurat de un şanţ de apărare şi, 


2 Miez de noapte (n.r.). 


— 21 = 


dincolo de el, un zid împrejmuitor din piatră cenuşie. De partea 
cealaltă a zidului, adunat în jurul lui ca să fie ocrotit, se află 
târguşorul Barnard Castle, ai cărui locuitori cad în genunchi când 
trecem pe-acolo călare. Mama spune că cei din neamul nostru, 
Neville, sunt ca nişte zei pentru oamenii din nord, legaţi de aceştia 
prin legăminte făcute în zorii vremii, când prin ţinut bântuiau 
demoni şi şerpi de mare şi un vierme uriaş, iar noi am jurat să 
apărăm norodul de toate aceste făpturi înspăimântătoare, precum 
şi de scoțieni. 

Tata a venit la castel ca să facă dreptate, iar în timp ce el şade în 
sala cea mare, potolind certuri şi ascultând cereri, Isabel, eu şi 
pupilii tatei, printre care şi Richard, fratele regelui, avem voie să 
ieşim călare în fiecare după-amiază. Mergem să vânăm cu şoimii 
fazani şi potârnichi în ţinuturile mlăştinoase care se întind pe mile 
întregi, tocmai până-n Scoţia. Richard şi ceilalţi băieţi trebuie să 
lucreze cu preceptorii lor în fiecare dimineaţă, dar după prânz au 
voie să stea cu noi. Băieţii sunt fii de nobili, precum Francis Lovell, 
unii fiind vlăstarele unor bărbaţi însemnați din nord, bucuroşi sa 
obţină un loc în casa tatălui meu, iar alţii - veri şi alte rubedenii de- 
ale noastre, care stau la noi vreme de un an sau doi ca să înveţe să 
domnească şi să conducă. Robert Brackenbury, vecinul nostru, îl 
însoţeşte pretutindeni pe Richard, ca un mic scutier aflat în slujba 
unui cavaler. Richard e preferatul meu, fireşte, căci acum e fratele 
regelui Angliei. Nu e mai înalt decât Isabel, însă are o vitejie 
înflăcărată, iar eu îl admir în taină. E subtirel şi oaches, mânat de o 
hotărâre nestrămutată de-a ajunge un mare cavaler, şi ştie toate 
legendele despre Camelot şi faptele cavalereşti, pe care mi le 
citeşte câteodată de parcă ar fi întâmplări cu oameni reali. Atunci 
îmi spune, cu atâta seriozitate, încât nu pot să mă îndoiesc: 

— Lady Anne, nu există pe lume nimic mai de seamă decât 
onoarea unui cavaler. Mai bine mor decât să fiu dezonorat! 

Călăreşte pe poneiul lui deprins cu ţinuturile mlăştinoase ca şi 
cum s-ar îndrepta spre o şarjă de cavalerie; îşi doreşte cu ardoare 
să fie la fel de voinic şi de puternic ca fraţii lui mai mari, să fie cel 
mai bun dintre pupilii tatălui meu. Inteleg asta, căci ştiu cum e să fii 
mereu ultimul într-o familie în care domneşte rivalitatea. Insă nu i-o 
mărturisesc niciodată - Richard are o fire mândră de nordic, aprigă 
şi grozav de simtitoare, şi nu i-ar plăcea deloc daca i-aş spune că-l 
înţeleg, tot aşa cum nu mi-ar plăcea mie dacă m-ar căina pentru că 
sunt mai mică decât Isabel, pentru că sunt cu totul obişnuită, pe 


când ea e frumoasă, şi pentru că sunt fată, când toată lumea 
aştepta un fiu şi moştenitor. Unele lucruri e mai bine să nu le 
rosteşti niciodată: Richard şi cu mine ştim că visăm la lucruri 
marete, dar ştim şi că nimeni nu trebuie să afle vreodată visele 
noastre de măreție. 

Pe când stăm împreună cu băieţii în odaia de studiu, ascultandu-i 
cum învaţă greaca, Margaret ne aduce vorbă să ne înfăţişăm 
dinaintea tatei numaidecât. Ne speriem amândouă - tata nu trimite 
niciodată după noi. 

— Eu nu? o întreabă Richard pe Margaret. 

— Voi nu, Alteță, răspunde ea. 

Richard îi zambeste larg lui Isabel si, închipuindu-şi, la fel ca noi, 
ca am fost prinse facand vreo prostie, spune: 

— Doar voi doua atunci. Poate veti fi batute cu biciul. 

De obicei, cand ne aflăm în nord, suntem lăsate de capul nostru, 
întâlnindu-ne cu tata şi cu mama doar la cină. Tata are multe de 
făcut. Până acum un an a trebuit să lupte pentru restul castelelor 
de la miazănoapte, care îi rămăseseră loiale regelui adormit. Mama 
vine la resedintele ei din nord hotărâtă să rânduiască tot ce-a mers 
prost în lipsa ei. Dacă milord tata vrea să ne vadă, pesemne că am 
dat de bucluc, însă nu-mi trece prin minte cu ce-am greşit. 

Când intrăm, îl vedem pe tata stând la masa, în jiltul lui mare, 
falnic precum un tron. Secretarul îi aşază în faţă hârtie după hârtie, 
iar tata, cu pana în mână, mâzgăleşte pe fiecare câte un W- de la 
Warwick, cel mai ales dintre multele lui titluri. Alt secretar aflat 
lângă el se apleacă înainte, cu o lumânare în mână şi nişte ceară 
de sigiliu în cealaltă, şi picură o mică baltă îngrijită de ceară roşie 
pe document, iar tata îşi apasă inelul pe ea, ca să-l pecetluiască. E 
ca o vrajă: dorinţele lui se preschimbă în fapte. Aşteptăm la uşă să 
ne bage în seamă, iar eu mă gândesc ce minunat e să fii bărbat, să- 
ti pui întâia literă din nume pe o poruncă şi să ştii că va fi împlinită 
pe dată. Eu, una, aş trimite porunci toată ziua, doar din pură 
plăcere. 

In timp ce secretarul ia hârtiile, tata ridică privirea, ne vede şi ne 
face un semn uşor să ne apropiem. Inaintam şi ne plecăm într-o 
reverență, aşa cum se cuvine, pe când tata ridică mâna pentru a ne 
binecuvânta, apoi îşi împinge jilţul în spate şi ne spune să ocolim 
masa şi să venim dinaintea lui. Intinde mâna spre mine şi, când mă 
apropii, mă bate uşurel pe creştet, cum face cu Midnight, calul lui. 
Nu e prea plăcut, căci are mâna grea, iar eu port o boneta teapana, 


203 


din plasă de fir de aur, pe care o turteşte la fiecare atingere, dar pe 
Isabel n-o cheamă să se apropie. E silită să rămână deoparte, 
stingherită, uitându-se la noi. Mă întorc spre ea şi-i zâmbesc, căci 
mâna tatei se odihneşte pe creştetul meu şi eu sunt cea care mă 
sprijin de braţul jiltului său, cu aerul că mă simt în largul meu, nu 
speriată de aceste dovezi ale bunavointei lui. 

— Sunteţi fete cuminţi, silitoare la învăţătură? întreabă tata pe 
neaşteptate. 

Incuviintam amândouă din cap. Fără doar si poate, suntem fete 
cuminţi şi studiem în fiecare dimineaţă cu preceptorul nostru, 
învățând logică lunea, gramatică martea, retorică miercurea, 
franceză şi latină joia, iar vinerea - muzică şi dans. Vinerea e cea 
mai plăcută zi a săptămânii, fireşte. Băieţii au preceptorul lor 
pentru greacă şi, pe lângă asta, studiază cu un maestru de arme, 
duelându-se şi învățând să mânuiască sabia. Richard e un elev bun 
şi munceşte pe brânci la exerciţiile de mânuire a armelor. Isabel 
mi-a luat-o înainte cu mult la învăţătură şi va mai rămâne în grija 
preceptorului nostru doar puţin, până împlineşte cincisprezece ani. 
Spune că fetelor nu le intră în cap retorica şi că, după ce va scăpa 
de corvoada învăţăturii, voi rămâne singură în odaia de studiu şi nu 
voi fi lăsată să ies de-acolo până nu ajung la capătul cărţii cu 
exemple. Gândul de-a rămâne în odaia de studiu fără ea e atât de 
trist, încât mă întreb dacă să îndrăznesc să-i pomenesc tatei despre 
acest lucru şi să-l rog să mă scutească acum, când îşi odihneşte 
mâna, atât de grea, pe umărul meu şi pare să-mi arate bunăvoință. 
li cercetez chipul grav şi-mi zic: mai bine nu. 

— Am trimis după voi ca să vă spun că regina a cerut să intraţi 
amândouă în rândurile doamnelor ei, ne vesteşte tata. 

Lui Isabel îi scapă un icnet slab de încântare şi faţa ei rotundă se 
face trandafirie ca o zmeură coaptă. 

— Noi?! îngaim uluită. 

— E o onoare ce vi se datorează în virtutea locului pe care îl 
ocupați în lume fiind fiicele mele, dar e şi pentru că v-a văzut 
purtarea la curte. A spus că tu, Anne, ai fost deosebit de 
fermecătoare la încoronarea ei. 

Aud cuvântul „fermecătoare”, şi pret de o clipă nu mă pot gândi 
la nimic altceva. Regina Angliei - deşi e regina Elizabeth, care a 
fost doar Elizabeth Woodville şi pe atunci era o nimeni - ma 
găseşte fermecătoare. Şi i-a spus tatei că mă găseşte 
fermecătoare. Simt cum îmi creşte inima de mândrie şi mă întorc 


DA 


cu fata spre coplesitoru-mi părinte, aruncându-i un surâs 
fermecător, sper eu. 

— Socoteşte, pe bună dreptate, că ai fi o podoabă în odăile ei. 

Mintea mi se opreşte la cuvântul „podoabă” şi mă întreb ce 
anume vrea să spună regina. Vrea să spună că-i vom împodobi 
odăile, făcându-le să arate frumos, ca nişte tapiserii agăţate pe 
nişte pereţi prost spoiti cu var? Va trebui să stăm tot timpul în 
picioare în acelaşi loc? Voi fi un soi de vază? Tata râde văzându-mi 
aerul nedumerit şi-i face semn lui Isabel. 

— Spune-i surorii tale ce i se cere. 

— Să fii domnişoară de companie, îmi şuieră ea. 

— Ah! 

— Ce părere aveţi? întreabă tata. 

Vede bine ce părere are Isabel, căci ea gâfâie de emoție, iar 
ochii albaştri îi scânteiază. 

— As fi foarte încântată, răspunde ea găsindu-şi cu greu 
cuvintele. E o onoare. O onoare pe care nu am căutat-o... Primesc! 

Tata se uită la mine. 

— Si tu, micuto? Şoricelul meu? Eşti în culmea încântării, ca sora 
ta? Te grabesti si tu s-o slujeşti pe regina cea noua? Vrei să 
dantuiesti în jurul noii flăcări? 

Ceva din felul cum vorbeşte mă previne că ar fi răspunsul greşit, 
cu toate că mi-o amintesc pe regină aşa cum şi-ar aminti un ucenic 
năucit vederea unei icoane într-o zi de sărbătoare. Nu mă pot gândi 
la nimic mai minunat decât să-i slujesc acestei frumuseți ca 
domnişoară de companie. lar ea mă place. Mama ei mi-a zâmbit şi 
ea însăşi m-a găsit fermecătoare. Stau să plesnesc de mândrie că 
mă place şi de bucurie că m-a ales dintre altele. Sunt însă 
prudentă. 

— Cum crezi dumneata că-i mai bine, tată, răspund uitându-mă 
în pământ, apoi ridic privirea spre ochii lui intunecati. Acum ne 
place de ea? 

— Doamne păzeşte! strigă el, râzând scurt. Ce bârfe ai auzit? 
Bineînţeles că o iubim şi o cinstim, doar e regina noastră, soţia 
regelui nostru. Ochii lui s-au oprit asupra ei, dintre toate printesele 
din lume. Închipuie-ţi! S-ar fi putut însura cu oricare dintre 
doamnele de obârşie nobilă ale creştinătăţii - şi totuşi a ales-o pe 
ea! 

Tonul lui are ceva dur şi batjocoritor. Aud cuvintele loiale pe care 
le rosteşte, dar mai aud ceva îndărătul lor: o notă ca aceea din 


=) 


glasul lui Isabel când mă tiranizează. 

— Intrebi ca o copilă prostuta, spune tata. l-am jurat cu toţii 
credinţă. Tu insati i-ai jurat credinţă la încoronare. 

Isabel îmi face semn din cap că aşa e, vrând parcă să 
adeverească reproşul tatei. 

— E prea mică să înţeleagă, îl linişteşte ea peste capul meu. Nu 
înţelege nimic. 

Firea mea aprigă se aprinde îndată. 

— Inteleg că regele n-a făcut ce l-a sfătuit tata! Cu toate ca el l-a 
aşezat pe tron! Cu toate că ar fi putut să moară luptând cu regina 
cea rea şi cu regele adormit pentru Edward! 

Asta îl face să izbucnească iarăşi în râs. 

— „Gura pruncilor adevăr grăieşte”, chiar aşa! (Ridică din umeri.) 
Oricum, nu plecaţi. Niciuna dintre voi nu va merge la curte s-o 
slujească pe această regină. Veţi merge cu mama voastră la 
Castelul Warwick şi puteţi învăţa de la ea tot ce trebuie să ştiţi 
despre conducerea unui mare palat. Nu cred că Alteta Sa regina va 
poate învăţa vreun lucru pe care mama voastră să nu-l fi ştiut din 
copilărie. Noi ne înrudeam cu familia regală când această regină 
culegea mere în livada de la Groby Hall. Mama voastră eo 
Beauchamp prin naştere, s-a căsătorit cu un Neville, aşadar mă 
îndoiesc că are multe de învăţat despre ce înseamnă să fii o mare 
lady în Anglia - cu siguranţă nu de la Elizabeth Woodville, adaugă 
el cu glas scăzut. 

— Dar, tată... Isabel e atât de amărâtă, încât nu poate să tacă. 
N-ar trebui s-o slujim pe regină, dacă ne-a cerut-o? Sau, oricum, eu 
n-ar trebui să merg? Anne e prea mică, dar eu n-ar trebui să merg 
la curte? 

El o priveşte cu aerul că-i dispretuieste jindul de-a se afla în 
miezul lucrurilor, la curtea reginei, în inima regatului, văzându-l pe 
rege în fiecare zi, trăind în palatele regale, îmbrăcată în veşminte 
minunate, la o curte proaspăt sosită la putere, cu odăile pline de 
muzică, cu pereţii îmbrăcaţi în tapiserii vesele, o curte jucăuşă 
care-şi sărbătoreşte triumful. 

— O fi Anne mică, dar judecă mai sănătos decât tine, spune tata 
cu răceală. Îmi pui la îndoială hotărârile? 

Isabel face o reverență adâncă, plecând capul. 

— Nu, milord. Niciodată. Fireşte că nu. 

— Puteţi pleca, spune el, de parcă s-ar fi săturat de amândouă. 

leşim în grabă din odaie, ca nişte şoareci care au simţit pe 


= 96.= 


spinările păroase răsuflarea pisicii. Când ajungem în siguranţă în 
sala de primire a tatei şi uşa se închide în urma noastră, dau din 
cap spre Isabel cu un aer înţelept şi zic: 

— Poftim! Am avut dreptate. Nu ne place de regină. 


Castelul Warwick, primăvara anului 1468 


Nu ne place de regină. În primii ani de căsnicie îl încurajează pe 
rege să se întoarcă împotriva tatălui meu, primul şi cel mai bun 
prieten al lui, bărbatul care l-a aşezat pe tron şi i-a dăruit un regat. 
Împreună îi iau unchiului meu George marele sigiliu dregătoresc şi 
importanta funcţie de lord cancelar, iar pe tata îl trimit sol în Franţa 
şi pe urmă îl trădează, încheind pe la spatele lui un tratat secret cu 
Burgundia rivală. Tata se înfurie pe rege şi dă vina pe regină şi pe 
familia acesteia că îl sfătuiesc să acţioneze împotriva adevăratelor 
lui interese, dar în favoarea rubedeniilor ei burgunde. Cel mai rău 
dintre toate e că regele Edward o trimite pe sora lui Margaret să se 
mărite cu ducele de Burgundia. Toate tratativele duse de tata pe 
lângă marea putere a Franţei sunt dejucate de această bruscă 
prietenie cu vrajmasul. Edward îşi va face din Franţa un duşman şi 
toată truda tatei de-a păstra prietenia acestei ţări va fi în zadar. 

Şi ce cununii pune la cale regina ca să-şi ridice familia la 
măreție! De cum e încoronată, pune mâna pe aproape toţi tinerii 
bogaţi şi de obârşie aleasă din ţară pentru sutele ei de surori. Pe 
tânărul Henry Stafford, ducele de Buckingham, pe care părinţii mei 
l-au ales pentru mine, îl leagă prin căsătorie de sora ei Katherine - 
fetiţa care a stat la masă cu noi la cina de încoronare. Copila 
născută şi crescută într-o casă de ţară din Grafton devine ducesă. 
Deşi cei doi nu sunt mai vârstnici decât mine, regina îi căsătoreşte 
oricum şi-i creşte în casa ei, ca pupili, păzind astfel averea Stafford 
pentru propriul ei profit. Mama spune că familia Stafford, la fel de 
mândră ca oricare alta din Anglia, n-o va ierta niciodată pentru 
asta, aşa cum n-o vom face nici noi. Micul Henry are un aer 
suferind, de parcă l-ar fi otrăvit cineva. El, care se trage din regii 
Angliei, e însurat cu micuța Katherine Woodville şi are drept socru 
un bărbat care a fost un simplu scutier! 

Pe fraţi, regina îi însoară cu orice femeie care are avere sau titlu. 
Chipeşul ei frate Anthony capătă o nevastă al cărei titlu îl face 
baron Scales; însă regina nu face nicio propunere pentru noi. E ca 
şi cum am fi încetat să mai existăm pentru ea în clipa în care tata a 
hotărât să nu plecăm la curtea ei. Nu face oferte nici pentru Isabel, 


nici pentru mine. Mama îi spune tatei că nu ne-am fi coborât 
niciodată la soţi din neamul Rivers - oricât de sus ar încerca să urce 
-, însă asta înseamnă că nu am o căsătorie pusă la cale, deşi voi 
împlini doisprezece ani în iunie; pentru Isabel, prizonieră în suita 
mamei ca domnişoară de companie şi fără perspective de 
căsătorie, deşi are şaisprezece ani, e şi mai rău. Fiindcă mama a 
fost logodită când abia ieşise din scutece, iar la paisprezece ani era 
cununata şi impartise deja patul cu bărbatul ei, Isabel îşi pierde tot 
mai mult răbdarea, simte tot mai clar că va rămâne în urmă în 
această întrecere spre altar. Parcă am dispărut, ca două fete dintr- 
un basm aflate sub puterea unei vrăji, în timp ce regina Elizabeth 
îşi mărită toate surorile şi verişoarele cu toţi nobilii tineri si avuti 
din Anglia. 

— Poate te vei mărita cu un prinţ străin, îi spun lui Isabel, 
încercând s-o consolez. Când ne vom întoarce acasă, la Calais, tata 
iti va găsi un print francez. Se plănuieşte negresit ceva pentru noi. 

Ne aflăm în odaia doamnelor de la Castelul Warwick, chipurile 
desenând. Isabel are în faţă o schiţă bună a peisajului ce se vede 
de la fereastră, iar eu - o mazgalitura care ar trebui să infatiseze un 
buchet de aglice de curând culese de pe malul Avonului, lângă 
lăuta lui Richard. 

— Cât de neghioabă poţi să fii! spune ea pe un ton zdrobitor. La 
ce ne-ar folosi un prinţ francez? Avem nevoie de o legătură cu 
tronul Angliei! Pe tron se află noul rege, alături de nevastă-sa, care 
nu-i naşte decât fete. Trebuie să ne aflăm în linia de succesiune! 
Trebuie să ne apropiem! Eşti tot atât de proastă ca o fată de ţăran 
care păzeşte gâştele! 

insulta nici măcar nu mă face sa mă înfierbânt. 

— De ce avem nevoie de o legătură cu tronul Angliei? 

— Tata n-a aşezat Casa de York pe tronul Angliei ca să-i facă pe 
plac Casei de York. A aşezat un York pe tron ca să-i poată stăpâni 
familia. Urma să conducă Anglia din spatele tronului York. Edward 
era ca un frate mai mic pentru el, iar tata urma să-l conducă. Toată 
lumea ştie lucrul ăsta. 

Eu nu. Credeam că tata a luptat pentru Casa de York pentru că 
aceasta era mostenitoarea de drept, pentru că regina Margareta de 
Anjou era o femeie rea şi pentru că regele se cufundase în somn. 

— Dar acum, că regele Edward nu primeşte sfaturi decât de la 
soţia lui şi de la familia acesteia, va trebui să intrăm în cercul 
familiei ca să-l putem conduce, urmează Isabel. Tu şi cu mine ne 


= 98: 


vom mărita cu fraţii lui, ducii de viţă regească, dacă mama poate 
pune mâna pe ei pentru noi. 

Simt că roşesc. 

— Vrei să spui că mă voi mărita cu Richard? 

— Doar nu-ţi place de el! strigă Isabel izbucnind în râs. E atât de 
oacheş, cu pielea atât de măslinie şi atât de stângaci... 

— E puternic, spun la nimereală. Poate să călărească orice cal. Şi 
e viteaz... 

— Dacă vrei de sot un călăreț, de ce nu te măriţi cu John, 
rândaşul? 

— Dar eşti sigură că se vor pune la cale căsătoriile astea? Cand 
ne vom mărita? 

— Tata e hotărât, spune ea coborând glasul până la şoaptă. Dar 
Ea va încerca negresit să le împiedice. Nu va vrea ca fraţii regelui 
să se însoare decât cu rude şi prietene ale ei. Nu va vrea să ne aibă 
la curte, ca s-o facem de ocară şi să le arătăm tuturor cum se 
poartă o familie engleză cu adevărat măreaţă. Işi petrece tot timpul 
străduindu-se să-l îndepărteze pe rege de tata, fiindcă ştie că tata îi 
spune adevărul şi-l sfătuieşte de bine, ştie că tata îi dă regelui 
sfaturi împotriva ei. 

— Tata i-a cerut regelui încuviințarea? Pentru căsătoriile 
noastre? 

— l-o va cere cât se află la curte, răspunde ea. S-ar putea să i-o 
ceară chiar acum: azi, în clipa asta. Şi atunci vom fi logodite - 
amândouă - şi încă cu fraţii regelui Angliei! Vom fi ducese regale. 
Vom avea un rang mai înalt decât mama reginei, Jacquetta, vom 
avea un rang mai înalt şi decât mama regelui, ducesa Cecily. Vom 
fi cele dintâi doamne din regat, după regina însăşi! 

Mă uit la ea cu gura căscată. 

— Ce altceva să fim, când te gândeşti cine-i tatăl nostru? 
întreabă ea. Bineînţeles că ar trebui să fim cele dintâi doamne ale 
Angliei. 

— lar dacă regelui Edward nu i se naşte niciun fiu... spun încet, 
gândind cu glas tare, atunci fratele lui George va fi rege după 
moartea sa. 

Plină de încântare, Isabel mă cuprinde în braţe. 

— Da! Intocmai! George, ducele de Clarence, spune ea râzând 
de bucurie. El va fi regele Angliei, iar eu voi fi regină. 

Incremenesc, cuprinsă de venerație la gândul că sora mea ar 
putea deveni regină. 


200 


— Regina Isabel, şoptesc. 

— Mi s-a părut întotdeauna că sună bine, spune ea dând din cap. 

— Izzy, o să fii atât de măreaţă! 

— Ştiu, spuse Isabel. lar tu vei fi ducesă, mereu alături de mine. 
Vei fi cea dintâi doamnă din casa mea. Ce veşminte vom avea! 

— Dar dacă tu trăieşti mult, fără să ai vreun fiu, şi apoi George 
moare, atunci Richard va fi următorul moştenitor, iar următoarea 
regină voi fi eu: regina Anne. 

Zâmbetul i se topeşte pe dată. 

— Nu, asta nu prea are şanse să se întâmple. 


xxx 


Tata se întoarce de la curte într-o tăcere împietrită. Cina se 
serveşte în sala cea mare a Castelului Warwick, unde se aşază să 
mănânce sutele de bărbaţi din slujba noastră. Sala freamătă de 
zanganitul farfuriilor, zdrăngănitul cupelor şi hârşâitul cutitelor pe 
bucatele alese, dar la masa principală, unde tata şade încruntat şi 
fioros, mâncăm într-o linişte desăvârşită. Mama stă la dreapta lui, 
cu ochii atintiti asupra mesei doamnelor de companie, vigilenta la 
orice lipsă de bună-creştere. Richard şade la stânga lui, atent şi 
tăcut. Isabel stă lângă mama, amutita de teamă, iar eu sunt ultima, 
ca de obicei. Nu ştiu ce s-a petrecut. Trebuie să găsesc pe cineva 
care să-mi spună. 

O prind pe sora noastră vitregă, Margaret. Chiar dacă e bastarda 
tatei, el a recunoscut-o încă de la naştere, iar mama a plătit pentru 
educaţia ei şi o ţine printre doamnele de companie, fiind o 
confidentă care se bucură de mare încredere. Acum e măritată cu 
un arendaş de-al tatei, sir Richard Huddlestone şi, deşi la douăzeci 
şi trei de ani e femeie în toată firea şi le ştie mereu pe toate, ea - 
spre deosebire de ceilalţi - îmi va spune. 

— Margaret, ce se întâmplă? 

— Regele l-a refuzat pe tata, îmi răspunde ea cu un aer mohorât 
când o prind în odaia noastră de culcare, privind cum slujnica 
strecoară o buiotă în patul rece, iar valetul odăii de culcare vâră o 
sabie între saltele, pentru siguranţa noastră. Să-i fie ruşine! A uitat 
tot ce datorează, a uitat de unde vine şi cine l-a ajutat să urce pe 
tron. Se zice că regele i-a spus de la obraz tatălui vostru că nu va 
îngădui niciodată ca fraţii lui să se însoare cu voi două. 

— Din ce pricină? Ce mânios trebuie să fie tata! 


— A spus că vrea pentru ei alte partide, poate alianţe cu Franţa 
sau cu Ţările de Jos, cu Flandra din nou sau cu Germania. Cine ştie? 
Vrea pentru ei prințese. Insă regina va căuta printre rubedeniile ei 
din Burgundia, fără îndoială că va avea propuneri, iar tatăl tău se 
simte insultat. 

— Suntem insultaţi! spun cu tărie, apoi întreb, dintr-odată 
nesigură: Nu-i aşa? 

Ea incuviinteaza din cap, făcându-le semn slujitorilor să iasă din 
odaie. 

— Suntem. Nu vor găsi fete mai frumoase pentru ducii regali nici 
dacă se duc să caute tocmai la lerusalim! Regele, Dumnezeu să-l 
aibă în pază, e sfătuit prost. Sfătuit prost să se uite în altă parte 
decât la fetele Neville. Sfătuit prost să-l jignească pe tatăl tău, care 
l-a aşezat unde se află azi. 

— Cine îi spune să se uite în altă parte? întreb, însă ştiu 
răspunsul. Cine îl sfătuieşte prost? 

Margaret întoarce capul şi scuipă în foc, zicând: 

— Ea. 

Stim cu toţii cine e „Ea”. 


xxx 


Când mă întorc în sală, îl văd pe Richard, fratele regelui, prins 
într-o conversaţie intima cu tutorele lui şi bănuiesc că-l întreabă ce 
veşti sunt, aşa cum am întrebat-o eu pe Margaret. Imi aruncă o 
privire, iar eu sunt sigură că vorbesc despre mine şi că tutorele lui 
i-a spus că nu vom fi logoditi, că regina, deşi s-a măritat cu 
bărbatul ales de ea, ne va soroci nouă, celorlalţi, partide lipsite de 
iubire. Richard va fi căsătorit cu o prinţesă sau o ducesă străină. 
Văd, cu o uşoară enervare, că nu pare deloc amărât. Are aerul că 
nu-i pasă câtuşi de putin că nu i se va porunci să se însoare cu o 
fată slabă şi scundă, cu părul şaten, cu piele albă, care n-are nici 
statură înaltă, nici păr bălai şi nici urmă de sâni, dreaptă ca 
scândura toată viaţa ei. Scutur din cap, ca şi cum nu mi-ar păsa nici 
mie. Nu m-aş fi măritat cu el nici dacă m-ar fi rugat toţi în 
genunchi. lar dacă mă voi preschimba peste noapte într-o 
frumuseţe, se va căi că m-a pierdut. 

— Ai auzit? întreabă Richard venind spre mine cu surâsul lui 
reţinut. Fratele meu regele a spus că nu ne vom căsători. Are alte 
planuri pentru mine. 


ER ine 


— N-am vrut niciodată să mă mărit cu tine! îi răspund, simtindu- 
mă pe dată jignită. Să nu crezi că am vrut. 

— Tatăl tău a făcut chiar el propunerea. 

— Ei bine, regele se va gândi la cineva pentru tine, spun 
înciudată. La una dintre surorile reginei, fără îndoială. Ori la una 
dintre verişoare. Ori poate la o strămătuşă, o doamnă bătrână, cu 
nasul coroiat si fără dinţi! Pe frăţiorul ei John l-a însurat cu 
strămătuşa mea, bagă de seamă să nu-ţi găsească drept pereche 
vreo babă de obârşie nobilă! Despre partida lui John s-a spus că e 
„diabolică” - pesemne că vei avea şi tu parte de una aidoma. 

Richard clatină din cap şi spune încrezător: 

— Fratele meu îmi va alege o prinţesă. E bun cu mine şi ştie că-i 
sunt credincios trup şi suflet. Pe deasupra, eu sunt la vârsta 
însurătorii, pe când tu eşti încă o fetiţă. 

— Am unsprezece ani, răspund cu demnitate. Dar voi, băieţii 
York, vă credeţi toţi nemaipomeniti. Credeţi că v-aţi născut maturi 
şi semeti precum lorzii. Ati face bine să nu uitaţi că n-aţi fi ajuns 
nicăieri fără tatăl meu! 

— Eu nu uit, spune Richard ducând mâna la inimă, de parcă ar fi 
un cavaler dintr-un basm, şi făcându-mi o mică plecăciune ciudată, 
de parcă aş fi o lady în toată firea. Şi îmi pare rău că nu ne vom 
căsători, micuță Anne, sunt sigur că ai fi fost o ducesă excelentă. 
Nadajduiesc să capeti drept sot un mare print sau un rege. 

— Bine, răspund, dintr-odată stingherita. Atunci nădăjduiesc sa 
nu capeti o bătrână. 


xxx 


În seara aceea, Isabel vine la culcare tremurând de emoție, 
îngenunchează la picioarele patului şi o aud şoptind: „Ingăduie, 
Doamne, să se înfăptuiască! O, Doamne, îngăduie sa se 
înfăptuiască!”. Aştept în tăcere până îşi dezbracă rochia şi se 
strecoară în aşternut, întorcându-se când pe o parte, când pe 
cealaltă, prea neliniştită ca să doarmă. 

— Ce se întâmplă? o întreb în şoaptă. 

— Mă voi mărita cu el. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Mi-a spus milord tata. Vom pleca la Calais, iar ducele ni 
se va alătura acolo în taină. 

— S-a răzgândit regele? 


E pe 


— Regele nici nu va şti. 

Icnesc de uimire. 

— Doar nu te căsătoreşti cu fratele regelui fără încuviințarea lui! 

Ea scoate un mic chicotit întretăiat, apoi amutim amândouă. 

— Ce rochii voi avea! spune ea. Şi blănuri, şi nestemate... 

— Richard vine şi el? întreb cu un glas pierit. Căci el crede că se 
va însura cu altcineva. 

Isabel mă cuprinde cu braţul pe după umeri, pe întuneric, şi mă 
trage spre ea. 

— Nu. El nu vine. Tie îţi vor găsi pe altcineva. Nu pe Richard. 

— Nu că mi-ar plăcea de el în mod deosebit... 

— Ştiu. Te-ai aşteptat să te mariti cu el, atâta tot. E vina mea, eu 
ţi-am băgat asta în cap. Nu trebuia să-ţi spun. 

— Şi cum tu te mariti cu George... 

— Ştiu, spune ea cu bunătate. Ar fi trebuit să ne mărităm 
amândouă cu fraţii. Dar nu te voi părăsi. Il voi întreba pe tata dacă 
poţi veni să stai cu noi când voi fi ducesă şi voi locui la curte. Poţi 
să-mi fii domnişoară de companie. 

— Da, numai că aş fi vrut să fiu eu însămi ducesă... 

— Da, dar nu poţi, spune ea. 


Castelul Calais, 11 iulie 1469 


Isabel poartă o rochie din mătase albă scânteietoare, cu mâneci 
din fir de aur. Păşesc în urma ei, îmbrăcată în alb şi argintiu, 
ducându-i poala mantiei de hermină. Poartă o bonetă înaltă, de 
care e prins un văl alb, din dantelă nepretuita, ce o face să para 
înaltă de şase picioare, o zeiţă, o uriaşă. George, mirele, e îmbrăcat 
în catifea de un violet închis, culoarea împăraţilor. Aproape toată 
curtea engleză e aici. Dacă regele n-a avut ştiinţă de nunta cea 
tainică, şi-a dat negreşit seama ce se petrece când s-a trezit azi- 
dimineaţă şi a descoperit că jumătate din curtenii lui lipsesc. Chiar 
mama lui, ducesa Cecily, i-a făcut cu mâna grupului nuptial la 
plecarea din Sandwich, binecuvântând planurile mult iubitului ei fiu 
George, în dauna planurilor fiului ei nesupus, Edward. 

Richard a rămas cu preceptorul şi cu prietenii lui la Castelul 
Warwick. Tata nu i-a spus unde plecăm, nici măcar nu ştia că venim 
aici ca să ţinem o nuntă fastuoasă. Mă întreb dacă îi pare rău c-a 
rămas pe dinafară. Nadajduiesc din toată inima să-şi dea seama că 
a pierdut o mare şansă şi că a fost luat de prost. O fi Isabel prima şi 
cea mai frumoasă dintre fetele Neville, o fi ea cea despre care spun 


toţi că e deosebit de gratioasa şi bine-crescută - dar eu amo 
moştenire tot atât de mare ca a ei şi se prea poate să devin 
atrăgătoare. Atunci Richard va pierde o soţie frumoasă şi bogată, 
iar prinţesa spaniolă ponosită pe care i-o vor alege nu va fi nici pe 
jumătate comoara care aş fi fost eu. Mă gândesc cu oarecare 
plăcere cum îl va umple regretul când voi căpăta rotunjimi, părul 
îmi va deveni bălai ca al reginei şi voi avea un surâs tainic ca al ei, 
iar el mă va vedea măritată cu un prinţ bogat, învăluită toată în 
blănuri, şi va şti că sunt pierdută pentru el, exact ca Guinevere. 

Asta nu e doar o nuntă, ci o celebrare a puterii tatălui meu. 
Nimeni dintre cei care văd curtea adunată aici, poftită de tatăl meu, 
înclinându-se în faţa lui tot atât de adânc ca dacă ar fi rege când 
străbate frumoasele galerii ale Castelului Calais, aşezat în oraşul- 
fortăreață pe care îl stăpâneşte în numele Angliei de ani buni, nu se 
poate îndoi măcar o clipă că are o putere egală cu cea a regelui 
Angliei, poate chiar mai mare decât a acestuia. Dacă Edward alege 
să nu ţină seama de sfatul tatălui meu, n-ar trebui să uite că sunt 
mulţi care cred că tata e mai bun decât el: e cu siguranţă mai 
bogat şi are oştire mai mare. Şi acum, iată-l pe fratele regelui, 
căruia nu i s-a îngăduit să se însoare, luând de bunăvoie mâna 
surorii mele într-a lui, zâmbindu-i cu farmecu-i bălai firesc şi 
legându-şi viata de a ei! 

Ospatul de nuntă se întinde toată după-amiaza si pana târziu în 
noapte: felurile de mâncare sosesc unul după altul din bucătărie, 
anunţate de trambitasi - cărnuri şi fructe, pâine şi dulciuri, budinci 
englezeşti groase şi delicatese frantuzesti. Ospatul de încoronare al 
reginei pare un fleac. Tata l-a depăşit pe regele Angliei într-o mare 
demonstraţie a avutiei şi puterii. Suntem înconjurați de o curte 
rivală care o întrece în strălucire pe cea a lui Edward şi a nevestei 
lui de rând. Tatăl meu e tot atât de măreț ca bogatul duce de 
Burgundia, mai maret decât regele francez. Isabel sade cu toată 
fala la mijlocul mesei principale şi, cu un gest al mâinii, trimite pe 
rând bucatele prin sală, la mesele ce trebuie cinstite. George, 
chipeş ca un print, aşază pe farfuria lui Isabel bucățele de carne 
alese, se apleacă spre ea, îi şopteşte la ureche şi-mi zâmbeşte de 
la depărtare, parcă făgăduindu-mi că mă va lua şi pe mine în grija 
lui. Nu pot să nu-i răspund cu un zâmbet: George în costumul de 
mire, chipes şi încrezător ca un rege, are ceva emotionant. 

— Nu te teme, micuto, vei avea şi tu o nuntă fastuoasa, îmi 
şopteşte tata trecând prin spatele mesei în capul căreia sunt 


— 34 — 


aşezată, în fruntea doamnelor de companie. 

— Am crezut... 

— Ştiu că ai crezut, mă întrerupe el. Dar Richard îi e devotat trup 
şi suflet fratelui său regele, n-ar face niciodată ceva împotriva lui 
Edward. N-am putut nici măcar să-l întreb. Pe când George... 
(Aruncă o privire spre masa principală, unde George se serveşte cu 
încă un pahar de vin dulce de Madeira.) George se iubeşte pe sine 
mai mult decât pe oricine, va alege întotdeauna calea cea mai 
bună pentru el însuşi şi, în afară de asta, am planuri mari pentru el. 

Aştept, în caz că va mai adăuga ceva, dar în schimb mă bate 
uşurel pe umăr şi-mi spune: 

— Va trebui să-ţi duci sora în odaia de culcare şi s-o ajuţi să se 
pregătească. Mama ta îţi va face semn la timpul potrivit. 

Ridic ochii spre mama, care cercetează sala, judecându-i pe 
servitori, urmarindu-i pe oaspeţi. Imi face semn din cap şi mă ridic 
în picioare, iar Isabel păleşte dintr-odată, dându-şi seama că 
ospatul de nuntă s-a încheiat şi trebuie să înceapă pregătirile de 
culcare. 

Un alai gălăgios şi voios îl însoţeşte pe George în noua odaie de 
culcare încăpătoare a surorii mele; din respect pentru mama, nu se 
fac glume prea deocheate, dar soldaţii din garnizoană răcnesc 
încurajări şi toţi nuntaşii aruncă flori la picioarele lui Isabel şi strigă 
binecuvântări. Sora mea şi proaspătul ei soţ sunt duşi la culcare de 
un arhiepiscop, douăzeci de domnişoare de companie şi cinci 
cavaleri ai Ordinului Jartierei, într-un nor de tămâie ridicat de şase 
preoţi, în răcnetele tunătoare ale tatei, care le face urări de bine. 
Mama şi cu mine ieşim ultimele din odaie. Arunc o privire în urmă şi 
vad că Izzy şade în capul oaselor pe pat, foarte palidă, de parcă i-ar 
fi frică. George stă sprijinit de perne lângă ea, gol până la brâu, cu 
părul blond lucind pe piept, cu un zâmbet larg foarte încrezător pe 
chip. 

Şovăi. E prima noapte din viaţa noastră când nu vom dormi 
împreună. Nu cred că vreau să dorm singură, nu cred că pot să 
dorm fără căldura tihnită a surorii mele în pat şi mă îndoiesc că Izzy 
îl vrea drept tovarăş de pat pe George, atât de gălăgios, de blond, 
de beat. Izzy se uită la mine cu aerul că ar vrea să spună ceva. 
Mama, simțind legătura dintre noi, îşi lasă mâna pe umărul meu şi 
dă să mă scoată afară din odaie. 

— Annie, nu pleca! şopteşte încet Izzy. 

Mă întorc şi văd că tremură de frică. intinde mâna spre mine, cu 


aerul că ar vrea să mă mai ţină lângă ea, doaro clipă. 

— Annie! şopteşte. 

Nu pot îndura spaima din glasul ei. Mă întorc şi dau să intru din 
nou, dar mama mă apucă strâns de braţ şi închide uşa odăii de 
culcare în urma noastră. 


x k x 


În noaptea aceea dorm singură, refuzând tovărăşia vreuneia 
dintre domnişoarele de companie. Dacă nu pot fi cu sora mea, nu 
vreau nicio tovarăşă de pat. Stau întinsă în aşternutul rece şi n-am 
pe nimeni cu care să vorbesc în şoaptă despre ziua aceea, pe care 
să-l necăjesc în glumă sau care să mă chinuie. Chiar şi când ne 
certam ca două pisici turbate, faptul că o aveam pe Izzy ca sa ma 
cert cu ea era o alinare. La fel ca zidurile Castelului Calais, face 
parte din peisajul vieţii mele. Am fost născută şi crescută să fiu pe 
locul al doilea, după ea, frumuseţea familiei. Am păşit mereu pe 
urmele unei surori mai mari ambiţioase, hotărâte, gălăgioase. 
Acum, dintr-odată, sunt singură. Stau trează multă vreme, cu ochii 
atintiti în beznă, întrebându-mă cum va fi viata mea de-aici înainte, 
dacă nu mai am o soră mai mare care să-mi spună ce să fac. Mă 
gândesc că dimineaţă totul va fi absolut schimbat. 


Castelul Calais, 12 iulie 1469 


Dimineaţă, lucrurile se schimbă chiar mai mult decât îmi 
închipuiam în noaptea-mi de singurătate. Intregul castel se trezeşte 
în zori. Huruitul căruţelor din curtea bucătăriei spre chei, strigătele 
din sala armelor şi frământarea şi graba din port arată că, departe 
de-a sărbători o nuntă, tata se pregăteşte să iasă pe mare. 

— Vin piraţii? îmi întreb preceptorul, prinzându-l de mână când 
trece pe lângă mine spre odăile tatei, cu un pupitru de scris. Vă 
rog, domnule, ne atacă piraţii? 

— Nu, răspunde el, galben la faţă şi speriat. Mai rău. Du-te la 
mama ta, lady Anne. Nu pot să mă opresc acum şi să stau de 
vorbă. Trebuie să merg la tatăl tău, să-i aştern poruncile pe hârtie. 

Mai rău decât piraţii înseamnă că francezii sunt pe punctul de-a 
ataca. Dacă-i aşa, înseamnă că suntem în război şi jumătate din 
curtea engleză a fost prinsă într-un castel asediat. E cel mai rău 
lucru din câte s-au întâmplat vreodată. Dau fuga în odăile mamei, 
însă acolo mă întâmpină o linişte nefirească. Mama şade lângă 


Isabel. Sora mea poartă rochia cea nouă, dar nu se aude nici urmă 
din sporovăiala emotionata. Isabel pare furioasă, iar femeile 
aşezate în cerc cos tăcute la cămăşi, cu un aer de aşteptare 
înfrigurată. li fac mamei o reverență adâncă. 

— Te rog, milady mamă, ce se întâmplă? 

— Poţi să-i spui, îi zice mama cu răceală lui Isabel. 

Mă apropii iute de sora mea şi-mi trag un scăunel lângă jiltul ei. 

— Te simţi bine? murmur. 

— Da, răspunde ea. N-a fost prea rău. 

— A durut? 

Ea incuviinteaza din cap. N 

— A fost oribil. Şi dezgustător. Intâi oribil, pe urmă dezgustător. 

— Ce se întâmplă? 

— Tata îi declară război regelui. 

— Nu se poate! : 

Vorbesc prea tare si mama îmi aruncă o privire tăioasă. Imi 
acopăr gura cu palma, ştiind că deasupra ei ochii îmi sunt cât 
farfuriile din pricina uluirii. 

— Isabel, nu se poate! 

— A fost plănuit, şopteşte ea cu aprindere. A fost plănuit de la 
început şi eu am făcut parte din plan. Tata a spus că are un plan 
minunat. Credeam că se gândeşte la nunta mea. Nu ştiam că e 
vorba de asta! 

intorc ochii spre chipul împietrit al mamei, care se mulţumeşte 
să mă sfredelească cu privirea, de parcă sora mea s-ar mărita cu 
un trădător de viţă regească în fiecare zi a săptămânii şi ar fi o 
vulgaritate din partea mea să arăt vreun strop de uimire. 

— Milady mama ştia? întreb în şoaptă. Când a aflat? 

— A ştiut de la început, spune Isabel cu înverşunare. Toţi au 
ştiut. Toţi, în afară de noi! 

Uluirea mă amuteste. Mă uit în jur, la doamnele din odăile 
mamei, care cos cămăşi pentru săraci de parca ar fi o zi obişnuită, 
de parcă n-am porni la război împotriva regelui Angliei, pe care noi 
l-am aşezat pe tron cu doar opt ani în urmă. 

— Tata înarmează flota. Vor ridica ancora neintarziat. 

Îmi scapă un mic icnet de indignare şi-mi muşc palma ca să tac. 

— Of, haide, nu putem vorbi aici! spune Isabel sărind în picioare 
şi făcându-i mamei o reverență. 

Mă trage într-o sală de aşteptare, iar apoi, pe treptele de piatră 
ale scării în spirală ce duce pe acoperişul castelului. De acolo 


ae Ea 


putem privi graba înfrigurată de pe chei, unde corăbiile sunt 
încărcate cu arme, iar oştenii îşi duc armurile şi-şi trag caii de 
căpăstru la bord. Îl văd pe Midnight, falnicul bidiviu negru al tatei, 
cu o gluga pe cap, ca să treacă pasarela. Face salturi mari, speriat 
de zgomotul lemnului sub copitele lui potcovite. Dacă Midnight e 
neliniştit, pot fi sigură că pândesc primejdii. 

— Chiar o face! strig, nevenindu-mi să cred. Chiar porneşte pe 
mare spre Anglia! Dar cum rămâne cu mama regelui? Cu ducesa 
Cecily? Ea ştia. Ne-a petrecut la plecarea din Sandwich. Nu-şi va 
preveni fiul? 

— Ştie, spune Isabel îndârjită. Ştie de-o vesnicie. Cred că toţi 
ştiu, în afară de rege... şi de noi două. Ducesa Cecily a urât-o pe 
regină din clipa când a aflat că Edward s-a căsătorit în taină. Acum 
s-a întors împotriva reginei şi a regelui laolaltă. Au plănuit totul de 
luni întregi. Tata a plătit oameni să se ridice împotriva regelui în 
nordul Angliei şi în Midlands. Nunta mea a fost semnul lor de 
răscoală. Gândeşte-te: le-a spus chiar şi ziua când mă voi cununa, 
ca să se poată răscula la momentul potrivit! Acum revolta e în toi, 
părând că a fost pornită de ei. L-au păcălit pe rege, făcându-l să 
creadă că e vorba de nemulţumirea oamenilor din partea locului - 
pleacă din Londra către miazănoapte, ca să potolească, îşi 
închipuie el, o mică răscoală. Va fi departe de Londra când debarcă 
tata. Nu ştie că nunta mea nu a fost nuntă, ci chemare la arme. Nu 
ştie că oaspeţii de la nunta mea pornesc pe mare împotriva lui. 
Tata a mascat cu vălul meu de mireasă o cotropire! 

— Regele? Regele Edward? îngaim prosteşte, de parcă vechiul 
nostru duşman, regele Henric, ar fi putut să se deştepte şi să se 
scoale din patul lui din Turn. 

— Bineînţeles că regele Edward. 

— Dar tata îl iubeşte! 

— II iubea, îmi îndreaptă Isabel greşeala. George mi-a spus azi- 
dimineaţă. Totul s-a schimbat. Tata nu poate să-l ierte pe rege 
pentru că dă întâietate neamului Rivers. Nimeni nu poate câştiga 
un ban, nimeni nu poate căpăta o palmă de pământ, tot ce-a putut 
fi luat au luat ei şi tot ce se hotărăşte în Anglia e hotărât de ei. Mai 
ales de Ea. 

— E regină... spun şovăielnic. E o regină minunată... 

— N-are dreptul la totul, mi-o retează Isabel. 

— Dar să-l înfrunte pe rege! (Cobor glasul.) Asta nu e trădare? 

— Tata nu-l va înfrunta pe rege direct, ci îi va cere să renunţe la 


sfetnicii răi - adică la familia Ei, familia Rivers. Va cere ca regele să- 
i repună în drepturi pe sfetnicii care l-au călăuzit cu înţelepciune - 
adică pe noi. Va redobândi demnitatea de lord cancelar pentru 
unchiul nostru George Neville. Il va sili pe rege să se sfatuiasca cu 
el în toate, tata va lua iarăşi hotărârile în privinţa alianțelor cu 
străinătatea. Vom redobândi totul, vom ajunge din nou unde am 
fost înainte, sfetnicii şi cârmuitorii din spatele tronului. Un lucru 
însă nu ştiu... (Vocea îi tremură în mijlocul acestor prevestiri sigure, 
de parcă şi-ar fi pierdut dintr-odată curajul.) Un lucru nu-l ştiu 
deloc... (Trage adânc aer în piept.) Nu ştiu... 

Privesc cum oamenii leagă cu frânghii un tun mare şi îl coboară 
în cala corabiei. 

— Ce? Ce nu ştii? 

Pe chipul ei se citeşte spaima, ca în seara din ajun, când am 
lăsat-o în patul nuptial, iar ea a soptit „Annie, nu pleca”. 

— Dacă e o inselatorie? întreabă Isabel cu un glas atât de scăzut, 
încât trebuie să-mi lipesc tâmpla de a ei ca s-o aud. Dacă eo 
înşelătorie, ca aceea pe care au pregătit-o pentru regele adormit şi 
regina cea rea? Eşti prea mica şi nu-ţi amintesti, dar tatăl regelui 
Edward şi tatăl nostru nu l-au înfruntat pe regele adormit. Nu s-au 
revoltat niciodată fatis împotriva lui. Au spus doar că ar trebui să fie 
sfătuit mai bine. Şi au pornit cu ostirile Angliei împotriva lui, zicând 
mereu că ar trebui să fie sfătuit mai bine. Asta spune tata 
întotdeauna. 

— lar după ce l-au învins în luptă... 

— L-au dus în Turn şi au zis că-l vor ţine acolo pe vecie, încheie 
ea. l-au luat coroana, deşi au spus întotdeauna că nu vor decât să-l 
ajute să cârmuiască. Dacă tata şi George plănuiesc să-i facă acelaşi 
lucru regelui Edward? Intocmai ce i-au făcut tata şi Edward regelui 
adormit? Dacă tata l-a trădat pe Edward şi vrea să-l închidă în Turn, 
alături de Henric? 

Mă gândesc la regina cea frumoasă, atât de încrezătoare şi de 
zâmbitoare la ospatul de încoronare, şi mi-o închipui intemnitata în 
Turn, în loc să fie stăpâna lui şi să danseze până în zori. 

— Nu poate face una ca asta, a jurat credinţă! soptesc amortita. 
Toţi am jurat! Toţi am spus că Edward e adevăratul rege, regele 
uns. Toţi am sărutat mâna reginei. Am spus că regele Edward are 
un drept mai întemeiat la tron decât regele adormit. Am spus că el 
e floarea de York şi că ne vom plimba cu toţii prin grădina 
înmiresmată a Angliei. Şi am dansat la încoronarea ei, când ea era 


atât de frumoasă şi amândoi erau atât de fericiţi. Edward e regele 
Angliei, nu poate exista altul. Ea e regină. 

Isabel clatină din cap, scoasă din răbdări. . 

— Iti închipui că toate sunt atât de simple! Iti închipui că toate 
sunt atât de oneste! Am jurat credinţă când tata a crezut că va 
domni prin regele Edward. Dacă acum crede că va domni prin 
George? Prin el şi prin mine? 

— Te va aşeza pe tronul Angliei? spun, nevenindu-mi să cred. Vei 
purta coroana Ei? Vei lua locul Ei? Nu veţi aştepta să moară 
Edward? Veţi lua pur şi simplu totul? 

Isabel nu pare încântată, ca în jocurile noastre de-a reginele. 
Pare uluită. Pare înfricoşată. 

— Da. 


Castelul Calais, vara anului 1469 


George, proaspătul soţ al lui Isabel, tatăl meu şi toţi bărbaţii care 
s-au strâns ca nuntaşi se dovedesc a alcătui o oaste chemată la 
arme: şi-au jurat credinţă unii altora şi sunt pregătiţi sa 
cotropească Anglia. Ridică ancora, debarcă în Kent şi pornesc către 
Midlands în marş. Bărbaţii ţării se revarsă din oraşe ca să le 
îngroaşe rândurile, îşi aruncă sapele pe câmpuri şi fug după oştirea 
tatei. Poporul Angliei îl ţine minte şi acum ca fiind conducătorul 
care a eliberat ţara de sub blestemul regelui adormit, căpitanul 
iubit care apără Canalul Mânecii şi îi tine pe pirați şi pe francezi 
departe de țărmurile noastre. Toţi îl cred când spune ca nu vrea 
decât să-l înveţe pe tânărul rege cum să cârmuiască şi să-l scape 
de sub înrâurirea soţiei lui: altă femeie îndărătnică, altă regină rea 
care va abate blestemul asupra Angliei dacă norodul cedează în 
faţa unui nou monarh cu fustă. 

Poporul Angliei a învăţat s-o urască pe regina cea rea, Margareta 
de Anjou. De cum e pomenită altă femeie, o femeie hotărâtă, care 
ştie ce vrea şi care se foloseşte de faptul că e soţia regelui ca să 
încerce să cârmuiască regatul, se ridică la arme într-o izbucnire 
pătimaşă a mândriei bărbăteşti rănite. Unchiul meu George, căruia 
regele şi soţia lui i-au luat dregătoria de lord cancelar, îl prinde pe 
Edward în drum spre armata lui, îl capturează şi-l trimite sub pază 
la Castelul Warwick, căminul nostru. Tata îi capturează pe tatăl 
reginei şi pe unul dintre fraţii ei în Ţara Galilor. Trimite un pâlc de 
oşteni la Grafton, în Northampton, să o smulgă pe mama reginei 
din casa ei. Toate lucrurile astea se petrec unul după altul, într-un 


— 40 — 


iureş prea rapid pentru rege. Tata îi vânează pe bărbaţii familiei 
Rivers înainte ca aceştia să-şi dea seama că ei sunt prada. E 
sfârşitul puterii regelui, sfârşitul sfetnicilor proşti ai regelui. E cu 
siguranţă sfârşitul neamului Rivers. Din numeroasa familie a 
reginei, tata are în puterea lui trei inşi: pe tatăl, pe mama şi pe unul 
dintre fraţii ei. 

incetul cu încetul, cu o groază crescândă, înţelegem că toate 
astea nu sunt o simplă ameninţare din partea tatei, menită să le 
dea o lecţie. Nu e o luare de ostatici obişnuită, pentru 
răscumpărare, ci o declaraţie de război faţă de neamul Rivers. Tata 
îi învinuieşte de trădare pe însuşi tatăl reginei şi pe tânărul, 
chipeşul ei frate John şi porunceşte să fie omorâţi. Fără judecata 
cuvenită, fără respectarea legii, pune să fie aduşi de la Chepstow în 
fortăreaţa noastră de la Coventry şi omorâţi fără şansa de-a cere 
îndurare, fără şansa de grațiere, în fata zidurilor aspre şi cenusii. 
Tânărul cel chipeş, însurat cu o femeie îndeajuns de bătrână ca să-i 
fie bunică, moare înaintea vârstnicei sale mirese, cu capul pe 
butuc, cu buclele brune strânse în pumnul călăului. Lordul Rivers îşi 
lasă capul pe butucul scăldat în sângele fiului său. Regina, doborâtă 
de durere, cuprinsă de spaimă pentru propria soartă, despărțită de 
soţul ei, temându-se că va rămâne cu totul orfană, se baricadează 
împreună cu copilele ei în Turnul Londrei şi trimite după mama sa. 

Solia nu ajunge însă la ea. Mama reginei, care a plănuit 
orânduirea mesei copiilor la cina de încoronare şi mi-a zâmbit, se 
află în puterea tatălui meu, la Castelul Warwick. Tata înfiinţează un 
tribunal ca s-o judece şi aduce martori împotriva ei. Aceştia vin 
unul după altul şi povestesc că în cămara ei arde lumina în toiul 
nopţii, că vorbeşte în şoaptă cu râul ce curge prin apropierea casei 
sale, că se zvoneşte c-ar auzi voci din alt tărâm şi că, atunci când 
cineva din familia ei trage să moară, e prevenită prin cântece, 
cântece fantomatice care se revarsă din bolta nopţii. 

In cele din urmă îi este scotocită casa de la Grafton şi sunt aduse 
uneltele vrăjitoriei: două păpuşi mici de plumb, legate laolaltă cu fir 
de aur într-o uniune diavolească. E vădit că una îl întruchipează pe 
rege, iar cealaltă - pe fiica Jacquettei, Elizabeth Woodville. Cununia 
lor tainică s-a înfăptuit prin vrăjitorie, iar regele Edward, care s-a 
purtat ca un nebun de când a dat prima oară ochii cu văduva din 
Northampton, a fost în tot acest timp stăpânit de o vrajă. Mama 
reginei e vrăjitoarea prin ale cărei farmece s-a înfăptuit căsătoria, 
iar regina e fiica unei vrăjitoare şi pe jumătate vrăjitoare ea însăşi. 


= AL 


E vădit că tata se va supune poruncii din Bib/ie care spune Să nu 
cruti zilele unei vrăjitoare şi o va osândi la moarte, înfăptuind 
lucrarea Domnului şi pe a lui însuşi. 

li scrie toate acestea mamei în timp ce aşteptăm la Calais. Ea ne 
citeşte cu glasul ei măsurat, iar doamnele ei uită să mai coasă, 
rămânând cu gura căscată de uluire. Bineînţeles că vreau ca 
Midnight să străbată cu pasul lui falnic întregul regat, dar nu mă 
pot bucura la gândul tânărului John punându-şi frumosul cap pe 
butucul călăului. Mi-aduc aminte că, la ospatul de încoronare, cand 
a fost silit să meargă de mână cu soţia lui cea vârstnică, arăta ca 
un miel de jertfă dus la tăiere - dar acum e cu adevărat un miel 
jertfit şi a murit înaintea bătrânei doamne. Tata se revoltă 
împotriva rânduielilor firii, ca şi împotriva celor ale monarhiei. Pe 
mama reginei, Jacquetta, care mi-a zambit cu atâta bunătate în 
seara ospatului de încoronare, a lăsat-o văduvă călăul tatei. Mi-o 
aduc aminte venind la cină cu mâna pe braţul soţului ei, strălucind 
amândoi de mândrie şi de bucurie ca două flăcări de lumânare. 
Totuşi tata i-a omorât băiatul şi soţul. Regina a rămas fără un 
părinte. Oare îşi va pierde şi mama? Oare tata o va arde pe rug pe 
Jacquetta, lady Rivers? 

— E vrăjmaşa noastră, spune sfătos Isabel. Ştiu ca regina e 
frumoasă şi părea foarte plăcută, dar rudele ei sunt apucătoare şi 
sfetnici proşti şi tata va trebui să le nimicească. Cei din neamul 
Rivers au devenit duşmanii noştri. Trebuie să-i socoteşti duşmanii 
noştri. 

— Aşa îi şi socotesc, răspund, însă, în ciuda cuvintelor rostite, mă 
gândesc de fapt la ea, îmbrăcată în rochia albă, cu boneta înaltă şi 
cu vălul de dantelă şi ştiu că nu-i socotesc deloc duşmani. 

Ne petrecem cea mai mare parte a verii într-o frământare 
neîntreruptă, primind din Anglia veşti că Edward, regele de 
odinioară, trăieşte la Castelul Warwick ca oaspete al nostru cu de-a 
sila, că tata carmuieste regatul prin el şi că bunul nume al celor din 
neamul Rivers e distrus. Tata le spune tuturor că, după cum arată 
limpede dovezile de la judecata mamei reginei, căsătoria perechii 
regale s-a înfăptuit ca urmare a vrăjitoriei şi regele s-a aflat sub o 
vrajă rea. Tata l-a salvat, îl ocroteşte şi o va omori pe vrăjitoare, 
rupând astfel vraja. 

Mama a mai aşteptat şi altădată veşti la Calais; am aşteptat aici 
când tata a purtat bătălii strălucite, una după alta, ca să-l înfrângă 
pe regele adormit. Parcă retrăim acele zile ale victoriei şi tata a 


=A = 


redevenit de neoprit. Acum are în mâinile lui un al doilea rege şi va 
aşeza pe tron o nouă marionetă. Servitorii francezi care vin în 
oraşul Calais ne spun că francezii îl numesc pe tata ,eminenta 
cenusie” şi „făcătorul de regi” şi sunt încredinţaţi că nimeni nu 
poate ocupa tronul Angliei fără îngăduinţa lui. 

— ,Facatorul de regi”, murmură mama desfătându-se cu 
cuvintele, zâmbindu-le doamnelor ei, zâmbindu-mi chiar şi mie. 
Doamne, ce lucruri nesăbuite spun oamenii! adaugă ea. 

Pe urmă, o corabie venită din Anglia ne aduce un pachet cu 
scrisori şi căpitanul vine la castel ca s-o vadă pe mama între patru 
ochi şi să-i spună că în Londra umblă zvonul că regele Edward s-a 
născut bastard, nefiind fiul tatălui său, ci odrasla din flori a unui 
arcaş englez. Edward n-a fost nicio clipă moştenitorul Casei de 
York. Obârşia lui, prin naştere, e de rând. Nici n-ar fi trebuit să urce 
pe tron. 

— Lumea chiar spune că ducesa Cecily s-a culcat cu un arcaş? 
întreb cu glas tare când una dintre doamnele de companie 
împărtăşeşte în şoaptă bârfa - mama regelui, strămătuşa noastră e 
una dintre cele mai formidabile doamne din regat şi numai un 
neghiob ar crede aşa ceva despre ea. Ducesa Cecily? Cu un arcas! 

Cu o mişcare iute, mânioasă, mama se repede la mine şi mă 
plesneşte atât de zdravăn, că-mi zboară boneta din cap. 

— Piei din ochii mei! strigă ea furioasă. Şi gândeşte-te înainte sa 
îndrăzneşti să-i vorbeşti de rău pe cei mai buni decât tine! Să nu te 
mai aud niciodată spunând aşa ceva! 

Mă văd nevoită să dau fuga până-n celălalt capăt al odăii ca să- 
mi iau boneta. Deschid gura să-mi cer iertare: 

— Milady mama... 

— Treci in odaia ta! imi porunceste ea. lar pe urmă du-te la 
preot, să-ţi dea penitenta pentru că ai barfit! 

les în grabă, cu boneta în mâini, şi o găsesc pe Isabel în odaia 
noastră de culcare. 

— Ce-i? întreabă ea văzând pe obrazul meu urma roşie a unei 
palme. 

— Milady mama, răspund scurt. 

Isabel bagă degetele în mânecă şi-mi împrumută batista ei de 
mireasă ca să-mi şterg ochii, spunând cu blandete: 

— Ţine. Pentru ce te-a plesnit? Hai şi aşază-te aici, să te pieptăn. 

Îmi înăbuş suspinele şi mă aşez în faţa micii oglinzi de argint. 
Isabel îmi scoate agrafele din păr şi-mi descurcă suvitele cu 


743 


pieptănul de fildeş pe care i l-a dăruit soţul ei după singura lor 
noapte de căsătorie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am zis doar că nu cred că regele Edward e un bastard pe care 
ducesa l-a băgat pe gâtul ducelui, mă apăr eu. Chiar de-ar fi să fiu 
omorâtă în bătaie pentru că zic aşa ceva, tot nu cred. Strămătuşa 
noastră? Ducesa Cecily? Cine-ar îndrăzni să spună una ca asta 
despre ea? E o doamnă atât de semeata! Cine ar spune aşa ceva 
despre ea? N-o să i se taie limba? Tu ce crezi? 

— Cred că e o minciună, răspunde ea sec, răsucindu-mi părul 
într-o coadă şi prinzându-l în agrafe. De asta ai încasat-o. Mama s-a 
mâniat pe tine pentru că e o minciună pe care nu trebuie s-o 
punem la îndoială. Nu trebuie s-o repetăm, dar nici s-o punem la 
îndoială. E o minciună pe care oamenii noştri o spun prin toată 
Londra, ba şi la Calais, iar noi nu trebuie s-o tăgăduim. 

Nu mai înţeleg nimic. 

— De ce s-o spună oamenii noştri? De ce nu i-am opri s-o repete, 
aşa cum mi-e oprit mie? De ce să îngăduim o astfel de minciună? 
De ce să spună cineva că ducesa Cecily şi-a înşelat soţul? Că s-a 
făcut de ruşine? 

— Gandeste-te, mă sfătuieşte ea. 

Stau şi mă privesc îndelung în oglindă - părul castaniu, împletit 
elegant de Isabel, străluceşte în scânteieri de bronz, chipul tânăr 
mi-e încruntat. Isabel aşteaptă să merg pe cărarea încurcată a 
uneltirilor tatei. 

— Tata le îngăduie oamenilor să repete minciuna asta? 

— Da. 

— Pentru că, dacă Edward e nelegitim, George e adevăratul 
moştenitor, spun eu în cele din urmă. 

— Şi, ca atare, adevăratul rege al Angliei, adaugă Isabel. Toate 
drumurile duc spre urcarea lui George pe tron, cu mine alături şi cu 
tata îndrumându-ne pe amândoi pentru totdeauna. | se spune 
„făcătorul de regi”. L-a făcut rege pe Edward şi acum îşi desface 
propria lucrătură. Apoi îl va face rege pe George. 

In oglindă, chipul ei e grav. 

— Credeam că te vei bucura să fii regină, spun cu şovăială. Şi că 
tata ţi-a câştigat tronul. 

— Când eram mici şi ne jucam de-a reginele, nu ştiam ce preţ 
plătesc femeile. Acum ştim. Regina de dinaintea lui Elizabeth, 
Margareta de Anjou, se târăşte în genunchi ca o cerşetoare 


= Ad 


implorând ajutorul regelui Franţei, soţul ei e în Turn, fiul ei e un 
prinţ fără principat. Regina de-acum se ascunde în Turn, tatăl şi 
fratele ei au murit pe esafod, scurtati de cap ca doi tâlhari de rând, 
mama ei aşteaptă să fie arsă pe rug pentru vrăjitorie. 

— Iz, te rog, spune-mi că tata n-o va arde pe Jacquetta Woodville 
pe rug! 

— Ba da, o va arde, spune sora mea cu un aer mohorât. Altfel, 
de ce s-o aresteze şi s-o judece? Când voiam să fiu regină, credeam 
că e o poveste, cum sunt legendele, credeam că e vorba doar de 
rochii frumoase şi cavaleri chipeşi. Acum îmi dau seama că eo 
partidă de şah necruțătoare, iar tata m-a ales drept pion. Acum mă 
foloseşte pe tablă, însă mâine s-ar putea să cad pe margine şi el 
nici măcar nu se va gândi la mine, ci va pune în joc alt pion. 

— Te temi? întreb în şoaptă. Te temi că vei cădea pe margine? 

— Da, răspunde ea. 


Anglia, toamna anului 1469 


Tatăl meu are Anglia în mâini. Victorios, ne cheamă ca să-i 
împărtăşim triumful. Mama, Isabel şi cu mine plecăm din Calais pe 
cea mai bună corabie din măreaţa flotă a tatei şi sosim în Londra cu 
mare pompă, fiind femeile noii case regale. Fosta regină Elizabeth 
stă ascunsă în Turn, iar tata îl mută pe fostul rege al Angliei în 
castelul nostru de la Middleham şi-l ţine prizonier acolo. In lipsa 
altei curţi, devenim centrul Londrei şi al regatului. Mama şi ducesa 
Cecily, mama regelui, sunt văzute împreună pretutindeni, cu Isabel 
mergând în spate - cele două mari doamne ale ţării şi mireasa care 
va deveni regină la următoarea întrunire a parlamentului. 

E momentul nostru de triumf: eminenta cenusie, făcătorul de 
regi, îl detronează pe monarhul de care s-a săturat ca să întroneze 
un altul, pe ginerele lui. Tatăl meu hotărăşte cine va carmui Anglia. 
Tatăl meu face şi desface soarta regilor Angliei. lar Isabel e grea - 
şi ea face întocmai ce-i cere tata, şi ea e o făcătoare de regi: 
plamadeste un viitor rege al Angliei în pântece. Mama se roagă în 
fiecare dimineaţă dinaintea unei statui a Fecioarei ca Isabel să 
nască un băiat care să fie prinţ de Wales, moştenitorul tronului. 
Suntem o familie triumfătoare, binecuvântată de Dumnezeu cu 
rodnicie. Fostul rege, Edward, are numai trei fiice, nu are niciun fiu 
şi moştenitor, în odaia copiilor lui nu se află niciun prinţ, nu este 
nimeni care să-l împiedice pe George să urce pe tron. Frumoasa lui 
regină, atât de sănătoasă şi de rodnică, nu poate zămisli cu el 


— 45 — 


decât fete. Şi iată-ne pe noi, intrând în Anglia ca o nouă familie 
regală, cu o nouă regină de încoronat, deja grea. Un prunc plămădit 
în noaptea nunţii, singura noapte petrecută de miri împreună! Ce 
semn al harului divin! Cine se poate îndoi că noi suntem sortiti să 
luăm coroana, iar tata - să-şi vadă nepotul născându-se prinţ şi 
trăind ca să ajungă rege? 

Tata ne porunceşte să venim la Castelul Warwick, pe drumurile 
presărate cu frunze în culori vii ce se învârtejesc în jurul nostru şi 
mărginite de copaci parcă scoşi dintr-un sipet cu comori: numai 
aur, bronz şi aramă. Drumurile sunt bătătorite şi uscate după vara 
lungă, astfel că lăsăm în urmă un nor de praf. Isabel merge înainte, 
odihnindu-se într-o litieră trasă de catari albi. Nu va locui in Londra, 
alături de soţul ei cel victorios. Acum n-are nicio însemnătate dacă 
stau despărțiți, de vreme ce îi poartă deja pruncul. Se va odihni şi 
se va pregăti pentru încoronare. Tata va convoca parlamentul în 
York şi îl va proclama rege pe George, ducele de Clarence, iar 
Isabel va fi regină. Va avea loc o ceremonie de încoronare 
fastuoasă la Londra. Isabel va lua sceptrul în mână şi-l va aşeza în 
poală, în dreptul pântecelui rotunjit, iar rochia de încoronare va 
avea falduri bogate în faţă, ca să-i pună în lumină sarcina. 

Ne sosesc în nord cufere cu veşminte din garderoba regală. 
Isabel şi cu mine le deschidem ca nişte copii în ziua de Anul Nou, în 
cea mai bună odaie din castel, şi împrăştiem lucrurile din ele peste 
tot, privind cum scânteiază în lumina focului dantelele de aur şi 
pietrele scumpe. 

— A făcut-o! strigă Isabel cu răsuflarea întretăiată, uitându-se la 
cuferele cu blănuri pe care i le-a trimis tata. l-a luat veşmintele! 
Astea sunt blănurile ei. (işi îngroapă fata în blănurile bogate si 
scapă un mic icnet uluit.) Miroase-le! Incă se mai simte parfumul ei! 
l-a luat blanurile, i-a luat negresit şi parfumul. Voi folosi şi parfumul 
ei. Tata spune că voi avea toate blănurile ei din dulapurile regale ca 
să-mi garnisesc rochiile. Imi va trimite nestematele ei, brocarturile 
ei, rochiile ei din fir de aur, ca să fie ajustate pe măsura mea. A 
făcut-o! 

— Te-ai îndoit vreodată că o va face? o întreb mângâind hermina 
de un alb lăptos cu pete negre pe care numai regii şi reginele au 
voie s-o poarte - iar Isabel îşi va garnisi toate mantiile cu ea. L-a 
înfrânt pe regele Henric şi-l ţine prizonier. Acum l-a învins şi pe 
regele Edward şi-l ţine prizonier. Uneori mă gândesc la el, stând în 
şaua lui Midnight, bidiviul lui, străbătând întreaga ţară, de neînvins. 


— 46 — 


— Doi regi în temniţă şi unul nou pe tron? întreabă Isabel dând 
blănurile la o parte. Cum e cu putinţă? Cum va fi al treilea rege mai 
în siguranţă decât ceilalţi doi? Dacă tata se întoarce împotriva lui 
George aşa cum s-a întors împotriva lui Edward? Dacă planurile 
tatei nu mă trec doar cu vederea, ci ajung să-mi fie potrivnice? 
Dacă făcătorul de regi va vrea un nou rege după George? 

— N-o să facă una ca asta, doar tu şi George existati acum 
pentru el, iar tu porţi în pântece un prinţ, nepotul lui, spun pe 
deplin încredinţată. A făcut toate astea pentru tine, Isabel. Te va 
aşeza pe tron şi te va ţine acolo, iar atunci următorul rege al Angliei 
va fi un Neville. Dacă ar fi făcut asta pentru mine, aş fi fost nespus 
de fericită. Dacă ar fi făcut-o pentru mine, aş fi fost cea mai fericită 
fată din Anglia. 

Insă Isabel nu e fericită. Mama şi cu mine nu putem înţelege de 
ce nu jubilează. Ne gândim că o oboseşte sarcina, căci nu vrea să 
iasă la plimbare în dimineţile senine şi reci, iar aerul înviorător al 
toamnei nu-i face nicio plăcere. E neliniştită, cu toate că noi şi 
oamenii loiali aflaţi în slujba noastră suntem triumfători, 
desfătându-ne cu ridicarea noastră la putere. lar într-o zi, la masa 
de prânz, ne este anunţat maestrul de călărie al tatei, cel mai de 
nădejde om din slujba lui. Străbate sala în lung, iar mesenii 
amutesc şi schimbă soapte când omul îi întinde mamei o scrisoare 
peste masa principală, iar ea o primeşte, uimită că maestrul de 
călărie a intrat în sală murdar de praful drumului, dar înțelegând 
după gravitatea chipului său că veştile sunt grabnice. Se uită la 
pecete - blazonul tatei cu ursul şi toiagul crestat - şi apoi, fără să 
scoată o vorbă, iese pe uşa din capătul sălii, ce dă în grădina 
acoperită, lăsându-ne tacuti. 

Isabel, eu şi cele douăsprezece doamne care o slujesc ne vedem 
de mâncare, încercând să părem netulburate sub privirile 
iscoditoare ale mesenilor din sala cea mare, însă - de îndată ce 
putem - ne retragem să aşteptăm în sala de primire din faţa 
grădinii acoperite, prefăcându-ne că sporovăim cu voiosie, dar 
dându-ne seama cu groază de uşa încuiată şi de tăcerea din 
spatele ei. Dacă tata ar fi mort, mama ar plânge? Plânge vreodată? 
La drept vorbind, e în stare să plângă? Nu mi-am văzut niciodată 
mama plângând. Mă trezesc întrebându-mă dacă e în stare s-o facă 
sau chipul ei e veşnic împietrit, iar ochii îi sunt uscați. 

Dacă maestrul de călărie al tatei i-ar fi înmânat o scrisoare în 
care ni s-ar fi cerut să mergem neîntârziat la Londra pentru 


2473 


încoronarea lui Izzy, mama n-ar fi ieşit îndată pe uşă să ne dea 
vestea cea bună? Mă întreb dacă mama strigă vreodată de bucurie. 
Am văzut-o vreodată dantuind de fericire? Soarele roşiatic al după- 
amiezii coboară încet de-a lungul zidurilor îmbrăcate în tapiserii, 
luminând întâi o scenă, apoi alta, şi din odaia ei tot nu se aude 
niciun zgomot. 

In cele din urmă, când începe să se întunece şi servitorii aduc 
lumânările, uşa se deschide şi mama iese cu scrisoarea în mână. 

— Adu-i aici pe căpitanul castelului şi pe comandantul gărzii 
personale! îi porunceşte uneia dintre doamnele ei. Cheamă-i pe 
intendentul stăpânului, pe valetul odăilor şi pe maestrul de călărie! 

Mama se aşază pe jiltul ei impunător, sub baldachinul brodat cu 
blazoanele sale nobile, şi aşteaptă ca bărbaţii să intre pe uşi, să se 
încline şi să se înşiruie în faţa ei. E limpede că s-a întâmplat ceva 
însemnat, dar după chipul ei nepăsător e cu neputinţă să ghiceşti 
dacă am triumfat sau suntem distrusi. 

— Intreab-o tu, murmura Isabel. 

— Nu, tu. 

Stam în picioare alături de doamne. Mama sade ca o regina. Nu 
porunceste să i se aducă un jilt lui Isabel, ceea ce e ciudat. Ca şi 
cum, dintr-odată, pruncul lui Isabel n-ar mai fi cel mai de seamă 
prunc din câţi se vor naşte vreodată, ca şi cum Isabel nu s-ar afla la 
un pas de coroana de regină. Aşteptăm să vină bărbaţii şi să se 
înşiruie dinaintea ei ca să-i audă poruncile. 

— Am primit vorbă de la soţul meu, stăpânul vostru, rosteşte 
mama pe un ton aspru şi limpede. Imi scrie că l-a repus pe tron pe 
regele Angliei, Edward. Soţul meu, stăpânul vostru, a făcut o 
înţelegere cu regele Edward să asculte pe viitor sfatul lorzilor de 
vita veche ai regatului; nu vor fi nou-veniti. 

Nimeni nu scoate o vorbă. Aceşti bărbaţi l-au slujit pe tata ani 
mulţi, pe câmpuri de luptă prielnice şi neprielnice; fireşte că nu 
tresar şi nu cartesc la auzul unor veşti de rău augur. Insă doamnele 
clatină din cap şi şuşotesc. Una înclină din cap către Isabel, ca şi 
cum ar căina-o că până la urmă nu va fi regina Angliei şi nu trebuie 
să se mai creadă deosebită. Mama nici măcar nu se uită la noi; 
privirea îi e atintita la tapiseriile de deasupra capetelor noastre si 
glasul nu îi tremură nicio clipă. 

— Plecăm la Londra să ne dovedim prietenia şi loialitatea faţă de 
regele legitim, Edward, şi de familia lui, urmează mama. Fiica mea, 
ducesa, se va întâlni cu soţul ei, George, ducele de Clarence. Lady 


— 48 — 


Anne mă va sluji pe mine, fireşte. Şi lordul, stăpânul meu, îmi mai 
trimite o veste bună: nepotul nostru, John, se va logodi cu fiica 
regelui, prinţesa Elizabeth de York. 

Arunc o privire fugară spre Isabel. Asta nu e deloc o veste bună - 
e de-a dreptul îngrozitoare! Tata şi-a găsit alt pion, aşa cum se 
temea Isabel, iar ea e dată la o parte. Isi însoară nepotul cu o 
membră a familiei regale, cu moştenitoarea familiei regale, mica 
prinţesă Elizabeth. Pe o cale sau alta, tata va aşeza un Neville pe 
tron - asta e noua lui cale, iar Isabel e calea cea veche, la care a 
renunţat. 

Isabel îşi muşcă buza de jos. Mă întind uşor spre ea şi, ocrotite 
de fusta largă a rochiei ei, ne ţinem strâns de mâini. 

— Nepotul meu va primi un ducat, spune mama cu glas măsurat. 
Va fi duce de Bedford. Prin aceasta, regele ne face o cinste şi-şi 
arată bunăvoința fata de nepotul nostru, moştenitorul soţului meu. 
E o dovadă a prieteniei dintre rege şi noi şi a recunostintei ce ne-o 
poartă pentru că-l înconjurăm cu atâta grijă. Asta e tot. Dumnezeu 
să-l aibă pe rege în paza lui şi să binecuvânteze Casa Warwick! 

— Dumnezeu să-l aibă pe rege în paza lui şi să binecuvânteze 
Casa Warwick! repetă toţi, de parcă ar fi cu putinţă să ne dorim 
două lucruri atât de potrivnice în acelaşi timp. 

Mama se ridică şi ne face semn, lui Isabel si mie, s-o insotim. 
Păşesc în spatele lui Isabel, arătându-i respectul datorat unei 
ducese regale - ducesă regală, dar nu regină. Intr-o clipită, Isabel 
şi-a pierdut dreptul la tron. Cui îi pasă de rangul de ducesă regală, 
când vărul nostru John se va însura cu moştenitoarea Casei de 
York, fiica regelui? Vărul John va fi duce, iar regele i-a arătat fratelui 
său că poate foarte uşor să facă alţi duci şi să-i aducă în familia lui. 
Tata are alţi pioni de aşezat pe tabla de joc. 

— Ce vom face la Londra? o întreb în şoaptă pe Isabel, 
aplecându-mă ca să-i îndrept vălul. p 

— Ne vom arăta prietenia, bănuiesc. li vom înapoia reginei 
blănurile, vom trimite rochia de încoronare înapoi în garderoba 
regală. Vom nădăjdui că tata e mulţumit să-l bage pe vărul nostru 
în familia regelui şi nu se ridică iarăşi la arme împotriva lui. 

— Nu vei fi regină, spun cu tristeţe. 

Cu toată ruşinea, simt în taină o uşoară bucurie la gândul că sora 
mea nu va purta hermină, nu va fi cea mai măreaţă femeie din 
regat, regina Angliei şi preferata tatei, fiica lui care-i îndeplineşte 
cea mai mare ambiţie, pionul în stare să facă mutarea câştigătoare. 


— 49 — 


— Nu, acum nu. 


Palatul Westminster, Londra, 
Craciunul anului 1469-1470 


Isabel si cu mine intrăm iarăşi în odăile reginei, bolnave de 
nelinişte. Regina se află pe jiltu-i impunător, iar mama sa, 
Jacquetta, stă în spatele ei ca o statuie de gheaţă. Mama paseste în 
urma lui Isabel, dar înaintea mea şi-mi doresc să fiu iarăşi mică, să- 
mi strecor vârfurile picioarelor sub trena ei şi să trec neobservată. 
Nimeni nu mă va crede fermecătoare azi. Isabel, deşi e femeie 
măritată şi cumnata acestei regine, ţine capul plecat şi ochii în 
pământ, ca un copil aflat în dizgrație care-şi doreşte fierbinte să 
treacă odată acele clipe grele. 

Mama face o reverență adâncă, asa cum i se cuvine unei regine 
a Angliei, se ridică şi rămâne în picioare în faţa ei, cu mâinile 
împreunate, tot atât de liniştită ca dacă s-ar afla în propriu-i castel 
de la Warwick. Regina o cercetează din cap până-n picioare şi ochii 
îi sunt tot atât de calzi ca ardezia cenusie sub o ploaie îngheţată. 

— A, contesa de Warwick! rosteşte ea cu un glas la fel de moale 
şi de rece ca zăpada viscolită. 

— Alteță, răspunde mama printre dinţi. 

Mama reginei, de pe al cărui chip frumos durerea a alungat orice 
expresie, îmbrăcată în alb - culoarea doliului regal în casa ei -, se 
uită la noi trei cu aerul că ar vrea să ne doboare pe loc. Nu 
îndrăznesc decât să-i arunc o privire fugară, după care îmi atintesc 
ochii în pământ. La banchetul de încoronare mi-a zâmbit; acum 
arată de parcă nu va mai zâmbi niciodată. N-am mai văzut 
suferinţa unei inimi frânte întipărită pe chipul unei femei, dar ştiu 
că o văd în frumuseţea pustiită a Jacquettei Woodville. Mama 
înclină capul şi rosteşte încet: 

— Condoleantele mele pentru pierderea suferită, Alteță. 

Văduva nu rosteşte niciun cuvânt, absolut nimic. Stăm toate trei 
smirnă, de parcă ne-ar fi încremenit gheaţa privirii ei. Mă gândesc 
că negresit va răspunde ceva, că va spune ceva cum ar fi „Aceştia 
sunt sorții războiului” sau „Mulţumesc pentru condoleanţe” sau „E 
cu Dumnezeu” sau oricare dintre lucrurile pe care le spun văduvele 
când îşi pierd soţii în luptă. Anglia e măcinată de războaie, cu 
întreruperi, de paisprezece ani. Multe femei sunt silite să se 
întâlnească fata-n fata ştiind că soţii lor au fost duşmani. Ne-am 
obişnuit cu toţii cu alianțele noi. Dar se pare că Jacquetta, văduva 


— 50 — 


lui Richard Woodville, lordul Rivers, nu cunoaşte aceste lucruri, căci 
nu spune nimic ca să ne uşureze sufletele. Se uită la noi cu aerul că 
i-am fi vrăjmaşe pe viaţă, de parcă ne-ar blestema în tăcere, de 
parcă acesta ar fi începutul unei vrajbe neîmpăcate, ce nu se va 
sfârşi niciodată. Simt că încep să tremur sub vrajmasia de vasilisc a 
privirii ei şi înghit în sec, întrebându-mă dacă voi leşina. 

— A fost un bărbat viteaz, mai încearcă mama o dată. 

In fata durerii împietrite a Jacquettei, vorbele ei par uşuratice. 
Văduva deschide în sfârşit gura. 

— A avut parte de moartea înjositoare a unui trădător, scurtat de 
cap de fierarul din Coventry, iar iubitul meu fiu John a murit şi el, 
răspunde mama reginei. Amândoi nepatati de vreun păcat toată 
viaţa lor. John avea doar douăzeci şi patru de ani şi le era supus 
tatălui şi regelui său. Soţul meu îşi apăra regele încoronat şi uns, 
totuşi a fost învinuit de trădare şi apoi scurtat de cap de soţul 
vostru. N-a fost o moarte onorabilă pe câmpul de luptă. A luptat 
într-o grămadă de bătălii, dar s-a întors teafăr la mine de fiecare 
dată. Îmi făcuse această făgăduială: că se va întoarce teafăr acasă 
de la război de fiecare dată. Nu şi-a încălcat-o. Dumnezeu să-l 
binecuvânteze că nu şi-a încălcat făgăduiala faţă de mine! A murit 
pe eşafod, nu pe câmpul de luptă. Nu voi uita niciodată acest lucru 
şi nici nu-l voi ierta. 

Se lasă o tăcere cu adevărat cumplită. Toată lumea din încăpere 
se uită la noi şi o ascultă pe mama reginei cum ne jură dusmanie. 
Ridic ochii şi descopăr că privirea de gheaţă a reginei, plină de ură, 
a poposit asupra mea. li las iarăşi în pământ. 

— Aceştia sunt sorții războiului, spune mama cu stângăcie, ca 
pentru a-şi cere iertare în numele nostru. 

Atunci Jacquetta face un lucru ciudat, îngrozitor: îşi tuguie buzele 
şi scoate un şuierat prelung, care ne îngheaţă. Undeva afară, un 
oblon se izbeşte cu zgomot şi o pală de aer rece face înconjurul 
odăii. Flăcările lumânărilor din toată încăperea tresar şi pâlpâie ca 
şi cum un vânt rece ar fi dat să le stingă. Dintr-odată, o lumânare 
din sfeşnicul aflat lângă Isabel pâlpâie scurt şi se stinge. Lui Isabel îi 
scapă un țipăt înăbuşit de spaimă. Jacquetta si fiica ei regina se 
uită la noi cu aerul că arvrea să ne facă să dispărem cu un fluierat, 
să ne sufle ca pe nişte fire de praf mizere. 

Formidabila mea mamă se face mică dinaintea acestei purtări 
extraordinare, inexplicabile. N-am mai văzut-o niciodată dând 
înapoi în faţa unei înfruntări, dar din faţa acesteia fuge: pleacă 


=pl 


fruntea şi se retrage în firida ferestrei. Nimeni nu ne salută, nimeni 
nu rupe tăcerea ce urmează acelui şuier nepământean, nimeni nu 
zâmbeşte măcar. Se află aici curteni care au dansat la nunta din 
Castelul Calais, unde a fost pus în mişcare întregul plan teribil; dar 
când îi vezi acum, ai crede că sunt cu totul străini de noi trei. Stăm 
în picioare, cu desăvârşire singure, împietrite de ruşine, în timp ce 
pala de aer rece se topeşte treptat şi ecoul şuierului prelung al 
Jacquettei amuteste. 

Uşile se deschid şi regele intră în odaie, cu tatăl meu într-o parte, 
fratele lui George în cealaltă şi - la un pas în spate - Richard, 
ducele de York mezin, cu capu-i brun ridicat cu mândrie. Are toate 
motivele să fie mulţumit de el însuşi: acesta e fratele care nu l-a 
trădat pe rege, fratele a cărui credinţă a fost pusă la încercare şi a 
rămas neclintită. Acesta e fratele asupra căruia se vor revarsa 
bogății şi favoruri în timp ce noi suntem în dizgrație. Mă uit la el sa 
văd dacă ne va băga în seamă şi dacă-mi va zâmbi; dar se pare că 
sunt invizibilă pentru el, aşa cum suntem toate trei pentru restul 
curţii. Richard e acum bărbat, şi-a lăsat mult în urmă copilăria 
petrecută în grija familiei noastre. l-a fost credincios regelui, în timp 
ce noi nu i-am fost. 

George se apropie cu paşi inceti de cotlonul nostru însingurat, 
uitându-se în altă parte, de parcă i-ar fi ruşine să se afle în 
tovărăşia noastră, iar tata îl urmează cu paşii săi mari, egali. 
Increderea în sine a tatei e neclintită, zâmbetul i-a rămas îndrăzneţ, 
ochii căprui - strălucitori, barba deasă - tunsă îngrijit, ca 
întotdeauna, autoritatea - neştirbită de înfrângere. Isabel şi cu 
mine îngenunchem dinaintea lui, ca să ne binecuvânteze, şi-i 
simţim mâna atingându-ne uşor creştetul. Când ne ridicăm, vedem 
că a luat mâna mamei, care îi zâmbeşte slab. Apoi mergem cu toţii 
la cină, păşind în urma regelui ca şi cum am fi tot prietenii cei mai 
iubiţi şi aliaţii lui devotați, nu nişte trădători înfrânți. 


xxx 


După cină avem dans, iar regele e voios, chipeş şi plin de viaţă 
ca întotdeauna, precum actorul principal dintr-o piesă-mască 
interpretând rolul monarhului cel vesel si bun. ÎI bate prieteneşte 
pe tata pe spate, îl cuprinde pe fratele lui George cu braţul pe după 
umeri. El, cel putin, îşi joacă rolul ca şi cum nimic n-ar fi mers prost. 
Tata, la fel de viclean ca fostul lui aliat, e şi el în largul lui - aruncă 


25D = 


priviri în jur, salută prieteni care ştiu cu toţii că suntem trădători şi 
că ne aflăm aici doar din bunăvoința regelui şi pentru că suntem 
stăpâni peste jumătate din Anglia. Zâmbesc batjocoritor spre noi la 
adăpostul mâinilor, le aud râsul în glasuri. Nu mă uit să văd 
zâmbetele ascunse, ci stau cu ochii plecaţi. Mi-e ruşine, o ruşine 
grozavă de ceea ce am făcut noi, familia Warwick. 

Am dat greş, asta e partea cea mai proastă. L-am luat pe rege 
prizonier, dar n-am putut să-l păstrăm. Am câştigat o bătălie 
neînsemnată, însă nimeni nu ne-a susţinut. N-a fost de ajuns ca 
tata să-l ţină pe rege la Warwick sau la Middleham; regele a 
carmuit pur şi simplu de acolo şi s-a purtat ca si cum ar fi fost un 
oaspete de onoare, iar când i-a convenit, a plecat călare. 

— Isabel trebuie să se alăture curţii reginei, îl aud pe rege 
spunând tare. 

Tata răspunde pe nerăsuflate: 

— Da, da, fireşte, va fi onorată. 

Isabel şi regina aud amândouă vorbele lor, ridică privirea în 
aceeaşi clipă şi ochii li se întâlnesc. Isabel pare zdruncinată şi 
înfricoşată până-n miezul fiinţei. Buzele i se întredeschid ca pentru 
a-i cere tatei să refuze, însă vremurile când puteam pretinde că 
suntem prea bune pentru a o sluji pe regină au trecut demult. 
Isabel va trebui să trăiască în odăile reginei şi s-o slujească zi de zi. 
Regina întoarce capul cu dispreţ, de parcă nu suportă să ne vadă, 
pe sora mea şi pe mine, de parcă am fi un lucru necurat, de parcă 
am fi leproase. Tata nu se uită deloc la noi. 

— Vino cu mine! îmi şopteşte stăruitor Isabel. Trebuie să vii cu 
mine, dacă sunt silită s-o slujesc. Vino să trăieşti cu mine în suita ei, 
Annie! Jur că nu pot merge singură. 

— Tata n-o să mă lase... răspund iute. Nu ţii minte cum ne-a 
refuzat mama data trecută? Tu va trebui să mergi, fiindcă eşti 
cumnata ei, dar eu nu pot veni, nu mă va lăsa mama şi n-aş putea 
îndura... 

— La fel şi lady Anne, spune regele degajat. 

— Bineînţeles, se învoieşte îndată tata. Orice doreşte Alteța 
Voastră. 


Palatul Westminster, Londra, ianuarie 1470 


Regina nu se poartă niciodată nepoliticos cu noi - e mult mai rău 
de-atât. E ca şi cum nici nu ne-ar vedea. Mama ei nu ne vorbeşte 
deloc, iar dacă trece pe lângă noi în galerie sau pe coridor, se trage 


aproape de perete, cu aerul că n-ar vrea nici măcar să ne atingă cu 
poala rochiei. Dacă altă femeie s-ar da la o parte în felul ăsta, aş 
lua faptul că-mi face loc să trec ca pe un gest de cinstire. Insă când 
o face ducesa, cu un pas iute în lături, fără să-mi arunce măcar o 
privire, mi se pare că-şi trage poala fustei ca s-o ferească de o 
mocirlă puturoasă, ca şi cum aş avea pe pantofi sau pe jupon ceva 
care miroase urât. Pe mama noastră o vedem doar la cină şi seara, 
când şade cu doamnele reginei, înconjurată de un mic cerc de 
tăcere neprietenoasă în vreme ce acestea sporovăiesc vesel. În 
restul timpului o slujim pe regină, fiind de faţă când se îmbracă 
dimineaţa, urmând-o când merge în odaia copiilor să-şi vadă cele 
trei fetiţe, îngenunchind în spatele ei în capelă, aşezându-ne mai 
jos decât ea la micul dejun, călărind împreună cu ea când iese la 
vânătoare. li suntem tot timpul alături, dar ea nu arată niciodată, 
printr-o vorbă sau o privire, c-ar şti că ne aflăm acolo. 

Regulile ordinii de precădere fac ca deseori să fim nevoite să 
păşim chiar în spatele ei, iar atunci e pur şi simplu oarbă faţă de noi 
şi vorbeşte peste capetele noastre cu celelalte doamne. Dacă se 
întâmplă să o însoţim numai noi, se poartă ca si cum ar fi cu 
desăvârşire singură. Când îi ducem trena, merge la fel de iute ca 
atunci când nu se află nimeni în urma ei, aşa că trebuie să fugim, 
arătând ca două neghioabe, ca să ţinem pasul cu ea. Când ne 
întinde mănuşile, nici măcar nu se uită să vadă dacă vreuna dintre 
noi e pregătită să le ia. Dacă scap una pe jos, nu se coboară să-mi 
atragă luarea-aminte. De parcă ar prefera să lase nepretuita piele 
parfumată şi brodată să zacă în noroi decât să-mi ceară s-o ridic. 
Când trebuie să-i înmânez ceva, o carte cu povestiri sau o cerere, îl 
ia de parcă s-ar fi întrupat din aer. Dacă-i dau un buchet de flori sau 
o batistă, le ia în aşa fel încât să nu-mi atingă degetele. Nu-mi cere 
niciodată să-i dau cartea de rugăciuni sau rozariul şi eu nu 
îndrăznesc să i le ofer. Mă tem că le va crede pângărite de mâinile 
mele pătate de sânge. 

Isabel se cufundă într-o ursuzenie palidă, face ce trebuie să facă 
şi şade tăcută, fără să scoată măcar o vorbă, când doamnele 
sporovăiesc în jur. Pe măsură ce pântecele lui Isabel creşte, regina 
îi cere să facă tot mai puţine lucruri, dar nu din politeţe. Printr-o 
mişcare dispretuitoare a capului, dă de înţeles că Isabel nu e în 
stare s-o slujească, nu e bună ca doamnă de companie, nu e bună 
decât să fete ca o scroafă. Isabel şade cu mâinile împreunate pe 
pântece, ca pentru a-i ascunde rotunjimea, de parcă s-ar teme că 


= DA: 


regina îşi va arunca privirea tăioasă asupra pruncului. 

Cu toate astea, nu pot s-o văd pe regină ca pe duşmanca mea, 
fiindcă nu pot scăpa de sentimentul că ea are dreptate şi noi 
greşim, iar disprețul ei deschis fata de mine şi de sora mea e 
îndreptăţit, câştigat de tatăl meu. Nu pot fi mânioasă, mi-e prea 
ruşine. Când o văd zâmbindu-le fiicelor ei sau râzând cu soţul ei, 
îmi aduc aminte de clipa în care am văzut-o întâia oară, atunci mi 
s-a părut cea mai frumoasă femeie din lume. E şi acum cea mai 
frumoasă femeie din lume, însă eu nu mai sunt o fetiţă amutita de 
admiraţie; sunt fiica vrajmasului ei şi ucigasa tatălui şi fratelui ei. 
Imi pare rău, grozav de rău, pentru tot ce s-a petrecut, însă nu pot 
să i-o spun, iar ea arată limpede că nu vrea să audă nimic de la 
mine. 

După o lună trăită în felul ăsta, nu mai pot servi cina la masa 
doamnelor de companie. Mâncarea îmi rămâne în gât. Nu mai pot 
dormi noaptea - mi-e tot timpul frig, de parcă prin odaia mea de 
culcare din palatul ei ar şuiera crivățul. Imi tremură mâinile cand 
trebuie să-i dau ceva reginei şi lucrul meu de mână e într-o stare 
jalnică, plin de mici pete de sânge picurate din degetele împunse 
cu acul. O întreb pe milady mama dacă mi se îngăduie să merg la 
Warwick sau chiar înapoi la Calais, îi spun că mă simt rău, că traiul 
la curte, printre duşmanii noştri, mă îmbolnăveşte. 

— Să nu mi te plângi mie! mi-o retează ea scurt. Eu trebuie să 
şed lângă mama ei la cină, îngheţată până-n fundul sufletului de 
răceala vrăjitoarei aleia! Tatăl tau a riscat totul si a pierdut. N-a 
reuşit, singur, să-l ţină pe rege prizonier, lorzii au refuzat să-l 
sprijine şi fără ei nu s-a putut face nimic. Avem noroc că regele nu 
l-a executat! In schimb, avem o situaţie foarte buna: ne aflăm la 
curte, sora ta e măritată cu fratele regelui, iar vărul tău John e 
logodit cu fiica lui. Suntem aproape de tron şi s-ar putea să ne 
apropiem şi mai mult. Slujeşte-o pe regină şi fii recunoscătoare că 
tatăl tău n-a murit pe un eşafod, ca al ei! Slujeşte-o pe regină şi fii 
recunoscătoare că tatăl tău îţi va căuta un soţ bun, iar ea va 
incuviinta căsătoria. 

— Nu pot, spun cu glas stins. Zău, milady mama, nu pot. Nu ca 
n-aş vrea şi nici că aş fi nesupusă faţă de tine sau de tata. Pur şi 
simplu nu pot! Mi se moaie genunchii când trebuie să păşesc în 
urma ei. Nu pot să mănânc când se uită la mine. 

Chipul pe care îl întoarce spre mine e la fel de binevoitor ca o 
piatră. 


— Te tragi dintr-o familie măreaţă, îmi aminteşte ea. Tatăl tău a 
riscat foarte mult, pentru binele familiei şi pentru folosul surorii 
tale. Isabel are noroc că s-a gândit că merită efortul. Poate că acum 
avem unele neplăceri, dar asta se va schimba. Arată-i tatălui tău că 
şi tu meriti să facem o sfortare pentru tine. Trebuie să te ridici la 
înălţimea chemării tale, Anne, n-are niciun rost să fii slabă şi 
bolnavă acum! Te-ai născut ca să fii o femeie de seamă - încearcă 
să fii una chiar acum! 

Vede că sunt albă la faţă şi tremur, aşa că adaugă cu asprime: 

— O, fruntea sus! Vom pleca la Castelul Warwick când se retrage 
sora ta pentru naştere. Acolo ne va fi mai uşor şi vom putea 
rămâne departe de curte cel puţin patru luni. Nici unuia dintre noi 
nu-i face plăcere situaţia de acum, Anne. E tot atât de neplăcută 
pentru mine ca şi pentru tine. Voi face în aşa fel încât să stăm la 
Warwick cât de mult putem. 


Castelul Warwick, martie 1470 


Credeam că voi fi mai fericită cu fiece milă care ne va îndepărta 
de curte, dar la numai câteva săptămâni după ce ajungem la 
castel, tata îl trimite pe valetul odăilor lui să ne spună că vrea să ne 
vadă pe amândouă. Intrăm în odaia lui personală, Isabel sprijinindu- 
se cu putere de braţul meu şi ţinându-şi cu celălalt brat pântecele 
umflat, ca pentru a aminti oricui ar putea să uite fie şi o clipă că, 
oricum ar sta lucrurile, ea poartă pruncul moştenitorului regelui 
Angliei şi că acesta se va naşte luna viitoare. 

Tata sade pe jiltul lui sculptat, cu blazonul Warwick - ursul si 
toiagul crestat poleit cu aur, în spate. Când intrăm, ridică privirea şi 
arată cu pana spre mine. 

— De tine n-am nevoie. 

— Tata? 

— Da-te la o parte! 

Isabel imi da drumul iute la brat si se tine singura pe picioare, 
fără nici cea mai mică greutate, aşa că-mi ocup locul în fundul 
odăii, duc mâinile la spate şi urmăresc cu degetele santurile din 
lambriu, aşteptând până când mi se va cere să vorbesc. 

— Iti împărtăşesc un secret, Isabel, spune tata. Soţul tău, ducele, 
şi cu mine plecăm să-l sprijinim pe regele Edward, care se duce să 
înăbuşe o răscoală în Lincolnshire. Mergem să-i dovedim credinţă. 

Isabel murmură un răspuns, nu aud care, dar fireşte că n-are 
nicio însemnătate ce spune ea sau ce cred eu, aşa au plănuit 


— 56 — 


bărbaţii şi aşa se va întâmpla, oricare ar fi părerea noastră. 

— Când regele îşi va rândui oştirea pe câmpul de luptă, ne vom 
întoarce împotriva lui, ne vesteşte tata fără înconjur. Dacă ne aşază 
în spatele lui, vom ataca din ariergardă, dacă mă pune pe mine 
într-un flanc şi pe George în celălalt, ne vom năpusti din ambele 
părţi şi-l vom zdrobi între noi. Oştirile noastre sunt mai numeroase 
decât ale lui şi de astă dată nu vom lua prizonieri. De astă dată nu 
voi fi milos şi nu voi încerca să ajung la o înţelegere cu el. Regele 
nu va supravieţui acestei bătălii. Vom sfârşi cu el pe câmpul de 
luptă. E un om mort. Il voi ucide cu sabia mea, îl voi ucide cu 
mâinile mele, dacă n-am încotro! 

Închid ochii. Mai rău de-atât nu se poate. Aud icnetul înăbuşit al 
lui Isabel: 

— Tată! 

— Regelui nu-i pasă de binele Angliei, ci doar de binele familiei 
Rivers, urmează el. E marioneta nevestei lui! Nu ne-am riscat 
vieţile şi averile ca să aşezăm la putere familia Rivers şi pe odrasla 
lor pe tron! Nu mi-am pus averea şi viaţa în slujba lui ca s-o văd pe 
femeia aia cum se împăunează şi-şi dă aere de regină, ca o stricată 
în catifele de împrumut, cu hermina ta cusută la guler! 

Picioarele jiltului scrâşnesc pe pardoseală când se ridică, îl 
împinge în spate şi dă ocol mesei, îndreptându-se spre sora mea. 
Neluând seama la pântecele ei mare, Isabel se aruncă în genunchi 
dinaintea lui. 

— Fac asta pentru tine, spune tata încet. Vei fi regina Angliei, iar 
dacă pruncul pe care-l porţi în pântece e băiat, va fi prinţ de viţă 
regească şi apoi rege. 

— Mă voi ruga pentru tine, şopteşte Isabel abia auzit. Şi pentru 
soţul meu. 

— Vei duce numele şi sângele meu pe tronul Angliei, spune tata 
mulţumit. Edward a devenit un neghiob, un neghiob leneş! Are 
încredere în noi şi noi îl vom trăda, iar el va muri pe câmpul de 
luptă, la fel ca tatăl lui, un neghiob şi el. Haide, copilă, ridică-te! 

O prinde cu mâna de cot şi o ridică în picioare fără pic de 
blandete. Imi face semn din cap şi-mi spune zâmbind: 

— Pazeste-ti sora! Viitorul familiei noastre se află în pântecele ei. 
Ar putea să-l poarte înăuntru pe următorul rege al Angliei. (O 
sărută pe Isabel pe amândoi obrajii.) Data viitoare când ne vom 
întâlni, vei fi regina Angliei şi voi îngenunchea eu în faţa ta. (Râde.) 
la gandeste-te! Voi ingenunchea în fata ta, Isabel. 


ey 


xxx 


Toată suflarea casei merge la capelă şi se roagă ca tata să fie 
victorios. Crezând că luptă cu răsculații pentru rege, toţi ai casei se 
roagă, fără să înţeleagă adevăratul pericol ce-l pândeşte şi marele 
risc pe care îl ia asupra sa provocându-l pe regele Angliei chiar în 
regatul lui. Insă tata a pregătit terenul - comitatul Lincolnshire 
colcăie de răsculați, unul dintre lorzii înrudiţi cu noi prin alianţă a 
stârnit ţinutul plângându-se de cârmuirea nedreaptă a regelui şi de 
sfetnicii lui fatarnici. George are oştirea lui, care-l va sluji cu 
credinţă de partea oricui s-ar afla, iar pe tata, oamenii lui l-ar urma 
oriunde. Chiar şi aşa, sorții războiului sunt schimbatori şi Edward e 
un conducător de osti iscusit. Ne rugăm în fiecare dimineaţă si 
seară pentru izbânda tatei şi aşteptăm veşti. 

Stau cu sora mea în odaia ei. Isabel se odihneşte pe pat şi se 
plânge de o durere în burtă. 

— E ca o gheară, spune ea. Aproape ca şi cum aş fi mâncat prea 
mult. 

— Poate chiar ai mâncat prea mult, răspund nepăsătoare. 

Ea se strâmbă şi urmează pe un ton plangaret: 

— Port pruncul de aproape opt luni! Dacă tata n-ar fi plecat la 
luptă, m-aş fi retras pentru naştere chiar săptămâna asta. M-aş fi 
aşteptat să fii mai drăguță cu mine, doar îţi sunt soră! 

Strâng din dinţi. 

— Aşa e. Imi pare rau. Să le chem pe doamne, să-i dau de veste 
mamei? 

— Nu, spune ea. Probabil că am mâncat prea mult. Nu mai am 
loc în pântece şi, de fiecare dată când pruncul mişcă sau se 
întoarce, îmi pierd răsuflarea. (intoarce capul.) Ce-i zarva asta? 

Mă duc la fereastră. Zăresc o trupă de oşteni apropiindu-se de 
castel pe drum, neincolonati, împiedicându-se ca o gloată ostenita, 
nu mărşăluind în cadență ca o forţă, iar în fruntea lor, cavalerii 
călări înaintează încet, istoviti. Il recunosc pe Midnight, calul de 
luptă al tatei, cu capul plecat şi cu o rană adâncă, sângerândă, la 
greabăn. 

— E tata, vine acasă. 

Isabel se ridică de pe pat într-o clipită. Coborâm în fugă scara de 
piatră ce duce în sala cea mare şi deschidem larg uşa, în vreme ce 
servitorii din castel se revarsă în curte ca să întâmpine oştirea 


întoarsă acasă. 

Tata merge în fruntea trupelor, pe calu-i ostenit. De îndată ce se 
văd între zidurile castelului, în siguranţă, podul mobil se ridică 
scartaind, poarta-ghilotină coboară cu un zăngănit, iar tata si 
ginerele lui, ducele cel chipeş, descalecă. Isabel se sprijină pe dată 
de braţul meu şi-şi aşază mâna pe pântece, ca să închipuie un 
tablou al mamei duioase, dar eu nu mă gândesc cum arătăm, ci mă 
uit la chipurile soldaţilor. Imi dau seama dintr-o privire că nu sunt 
victorioşi. Mama se iveşte în spatele nostru. li aud icnetul înăbuşit 
şi ştiu că şi ea a văzut osteneală şi înfrângere în înfăţişarea acestei 
oştiri. Tata e mohorât, iar George - alb ca varul de nemulţumire. 
Mama îşi îndreaptă spinarea, îmbărbătându-se ca să înfrunte 
necazul, şi-l salută pe tata scurt, cu câte o sărutare pe fiecare 
obraz. Isabel îşi întâmpină soţul în acelaşi fel. Eu nu pot decât să le 
fac o reverență amândurora, după care intrăm cu toţii în sala cea 
mare, iar tata urcă pe postamentul dintr-un capăt. 

Doamnele de companie aşteaptă insiruite şi se înclină la intrarea 
tatei. Bărbaţii însemnați ai casei ne urmează în sală ca să audă 
veştile. După ei vin servitorii, garnizoana castelului şi oştenii care 
dau fuga să asculte în loc să meargă să se odihnească. Tata 
vorbeşte răspicat, ca să audă toţi. 

— Am pornit la luptă în sprijinul rudelor mele, lordul Richard 
Welles şi sir Robert Welles. Ei sunt de părere, la fel ca mine, că 
regele se află cu totul sub înrâurirea reginei şi a familiei ei, că a 
încălcat înțelegerile făcute cu mine şi că nu urmăreşte binele ţării. 

Se aude un murmur de încuviinţare; toţi cei de-aici pizmuiesc 
puterea şi izbânda familiei Rivers. George urcă pe postament şi i se 
alătură tatei, ca pentru a ne aminti că există o altă cale decât acest 
rege fără credinţă. 

— Lordul Richard Welles a murit, ne vesteşte tata mohorât. 
Regele cel necredincios l-a scos din sanctuar - repetă cumplita 
crimă săvârşită împotriva legilor lui Dumnezeu şi ale omului - da, l- 
a scos din sanctuar şi l-a ameninţat cu moartea. Când sir Robert, 
fiul lordului Richard, şi-a încolonat oştirea pentru luptă, regele cel 
fatarnic l-a ucis pe lordul Welles chiar înainte să înceapă bătălia, l-a 
omorât fără judecată, pe câmpul de luptă. 

George încuviinţează cu un aer grav. Să încalci sanctuarul 
înseamnă să slăbeşti siguranţa şi puterea Bisericii, să-l infrunti pe 
însuşi Dumnezeu. Omul care pune mâna pe altarul unei biserici 
trebuie să ştie că acolo e ocrotit. Dumnezeu însuşi ia un astfel de 


criminal sub oblăduirea lui. Dacă regele nu recunoaşte puterea 
sanctuarului, înseamnă că se aşază mai presus de Dumnezeu. E un 
eretic, un blasfemator. Poate fi sigur că îl va trasni mânia 
Domnului. 

— Am fost învinşi, rosteşte tata solemn. Oastea strânsă de lorzii 
Welles a fost ruptă în două de sarja lui Edward. Ne-am retras. 

Simt cum mâna lui Isabel se răceşte într-a mea. 

— Am pierdut? întreabă ea nevenindu-i să creadă. Am pierdut? 

— Ne vom retrage la Calais şi ne vom reface oştile, spune tata. 
Asta e o piedică, nu o înfrângere. La noapte ne odihnim, iar mâine 
în zori ne vom lua ranitele şi vom porni în marş. Dar să nu se insele 
nimeni: între mine şi aşa-zisul rege Edward a izbucnit acum 
războiul. Regele de drept e George din Casa de York şi voi avea 
grijă să-l văd pe tronul Angliei! 

— George! strigă oştenii, ridicând pumnul în aer. 

— Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe regele George! îi atata tata. 

— Regele George! strigă ei în chip de răspuns. 

Adevărul e că ar îndeplini orbeşte orice le-ar porunci tata. 

El scoate strigătul de luptă: 

— A Warwick! 

lar oştenii racnesc dupa el, toţi într-un glas: 

— A Warwick! 


Dartmouth, Devon, aprilie 1470 


Călătorim în ritmul domol al catârilor ce trag litiera lui Isabel. 
Tata a pus iscoade în urma oştirii noastre în retragere, iar acestea 
aduc vorbă că Edward nu vine după noi, să ne alunge din regatul 
lui. Tata spune că e un neghiob leneş şi că s-a întors în patul cald al 
reginei, la Londra. Mergem în etape uşoare până la Dartmouth, 
unde ne aşteaptă corabia tatei. Isabel şi cu mine stăm pe chei în 
vreme ce oamenii urcă la bord căruțele şi caii. Marea e atât de 
liniştită, încât parcă ar fi un lac, ziua de aprilie e mai călduroasă 
decât te-ai aştepta, iar pescăruşii albi se rotesc în aer, scoțând 
tipete ascuţite; se simte mirosul plăcut al cheiului: izul intepator de 
sare, de alge uscate prinse în plasele pescarilor, de catran. Aproape 
am putea crede că e o zi de vară, iar tata plănuieşte o călătorie de 
plăcere. 

Midnight, calul de luptă negru al tatei, se află printre ultimii 
conduşi pe pasarelă. Oamenii i-au tras un sac pe cap, ca să nu vadă 
scândurile şi apa de sub ele, dar calul ştie că e dus pe o corabie. A 


străbătut marea de multe ori, a invadat Anglia în două rânduri. E un 
veteran al numeroaselor bătălii date de tata, însă acum se poartă 
ca un mânz temător, trăgându-se înapoi de pe pasarelă şi 
ridicându-se pe picioarele dinapoi, făcându-i pe oameni să fugă 
care încotro ca să se ferească de copitele lui. Până la urmă îl ridică 
la bord cu ajutorul unor frânghii şi nu mai are cum să se 
împotrivească. 

— Mi-e frică, spune Isabel. Nu vreau să ies pe mare. 

— Izzy, marea e liniştită ca un heleşteu! Am putea să înotăm 
până acasă. 

— Midnight ştie ca ceva nu e bine. 

— Ba deloc. E neascultător din fire. Şi oricum, acum e la bord, în 
boxa lui, mâncând fân. Haide, Izzy, nu putem tine corabia pe loc! 

Ea însă tot nu vrea să înainteze. Mă trage deoparte când 
doamnele urcă la bord împreună cu mama. Marinarii ridică pânzele, 
strigând comenzi şi răspunsuri. Uşa cabinei regale ne aşteaptă 
deschisă. George trece pe lângă noi, nepăsător faţă de temerile lui 
Izzy, tata dă ultimele porunci unui om de pe chei, iar marinarii 
încep să dezlege parâmele de pe babalele de fier mari de pe chei. 

— Sunt prea aproape de soroc ca să călătoresc pe mare. 

— N-o să patesti nimic, îi spun. Poti să stai întinsă pe prici la bord 
întocmai cum ai sta pe patul de-acasă. 

Ea tot mai şovăie. 

— Şi dacă ea a stârnit vântul cu fluieratul ei? 

— Poftim?! 

— Regina... si mama ei, vrăjitoarea. Vrăjitoarele pot să 
stârnească vântul cu un fluierat, nu? Dacă a stârnit o vijelie care ne 
aşteaptă în larg? 

— Nu e în stare să facă aşa ceva, Iz, e o femeie ca oricare alta. 

— Ştii bine că ar face-o! Nu ne va ierta niciodată pentru moartea 
tatălui şi a fratelui ei. Mama ei ne-a spus-o de la obraz. 

— Fireşte că erau supărate pe noi, dar nu-i în stare să facă aşa 
ceva, nu e vrăjitoare. 

Tata apare pe neaşteptate lângă noi şi ne porunceşte: 

— Urcati la bord! 

— Izzy se teme, îi spun. 

Se uită la ea - prima lui născută, fiica aleasă de el - şi, cu toate 
că ea stă cu mâna pe pântecele umflat şi e albă la faţă, îi aruncă o 
căutătură aspră, ca şi cum n-ar fi pentru el decât un obstacol în 
calea noului plan. Apoi aruncă o privire spre uscat, de parcă ar 


AG 


vedea fluturând stindardele oştirii regelui pe drumul ce duce la 
chei. Se mulţumeşte să repete: 

— Urcati la bord! 

Porneşte înainte pe pasarelă, fara să se uite înapoi, si porunceste 
să se ridice ancora, în timp ce noi ne grăbim pe urmele lui. 

Marinarii dezleagă ultimele parame, iar barjele vin şi iau 
frânghiile la bord ca să ne tragă până în larg. Vaslasii din barje se 
apleacă înainte şi trag la rame, iar micul toboşar începe să bată în 
cadență, ca să-i facă să ţină pasul. Putin câte putin, corabia se 
desprinde de cheiul pietruit şi se îndreaptă spre mijlocul râului. 
Pânzele flutură şi încep să prindă vântul, umflându-se, iar corabia 
se leagănă sub loviturile valurilor. Tata e iubit în Devon, la fel ca în 
toate celelalte porturi ale Angliei, ca apărător al Canalului Mânecii, 
şi pe chei se află mulţi oameni care îi fac cu mâna, îi trimit bezele 
şi-i strigă binecuvântări. George i se alătură îndată pe puntea de la 
pupă, ridicând mâna într-un salut regesc, iar tata o cheamă pe Izzy 
lângă el şi o cuprinde cu braţul pe după umeri, întorcând-o în aşa 
fel încât toţi să-i vadă pântecele rotunjit. Mama şi cu mine stăm la 
provă. Tata nu mă cheamă lângă el, n-are nevoie de mine. Isabel 
va fi noua regină a Angliei, pornită acum pe drumul pribegiei, dar 
urmând să se întoarcă negresit triumfătoare. Isabel poartă în 
pântece pruncul despre care toţi nădăjduiesc să fie fiul ce va 
deveni regele Angliei. 

Ajungem în largul mării, iar marinarii le aruncă frânghiile 
vâslaşilor din barje şi mai strâng putin pânzele. Se face simțită o 
uşoară adiere, velele se umflă, lemnăria scartaie când vântul 
începe să mâne corabia şi pornim să despicăm apele albastre ce 
clipocesc melodios de-a lungul provei. Izzy a iubit întotdeauna 
călătoriile pe mare, la fel ca mine, aşa că îşi uită spaima şi vine 
lângă mine, la parapetul dintr-o latură, uitându-se peste copastie 
după delfini în apa limpede. In zare se desluşeşte o dara de nori ca 
un şir de perle lăptoase. 

Seara facem o voltă în largul portului Southampton, unde e 
ancorat restul flotei, aşteptând porunca de-a ni se alătura. Tata 
trimite o barcuta cu vâsle să le spună celorlalte corăbii să se 
apropie. Adastam, leganandu-ne uşor în vârtejul curenților 
strâmtorii Solent, uitându-ne spre uscat şi aşteptându-ne să vedem 
dintr-o clipă în alta o pădure mişcătoare de pânze, avutia si 
mândria noastră şi izvorul puterii tatei - puterea de-a stăpâni 
mările. Insă apar numai două corăbii. Vin în dreptul nostru şi tata 


— 62 — 


se apleacă peste copastia corabiei noastre ca să asculte veştile 
strigate tare: că am fost aşteptaţi, că vlăstarul familiei Rivers, 
Anthony Woodville, cu blestemata putere de-a vedea în viitor a 
neamului său, a gonit ca un nebun cu oştenii lui ca să ajungă acolo 
înaintea noastră şi a pus stăpânire pe echipaje, arestându-i pe unii, 
omorându-i pe alţii; oricum, toate corăbiile tatei se află în mâinile 
lui apucatoare, chiar şi nou-nouta nava-amiral, Trinity. Anthony 
Woodville a pus stăpânire pe flota tatei. Neamul Rivers ne-a luat 
corăbiile, aşa cum ne-a luat şi regele, aşa cum ne va lua tot ce 
avem. 

— Treceti sub punte! îmi strigă tata, furios la culme. Spuneti-i 
mamei voastre că dimineaţă vom fi în Calais şi că mă voi întoarce 
dupa Trinity şi după toate corăbiile mele, iar Anthony Woodville va 
regreta amarnic că mi le-a furat! 

Vom naviga toată seara şi toată noaptea, zburând cu vântul din 
pupă pe Canalul Mânecii, spre portul care e casa noastră, Calais. 
Tata cunoaşte bine aceste ape, iar echipajul lui a navigat şi a luptat 
pe fiecare palmă din aceste adâncuri. Corabia e proaspăt ieşită din 
mâinile mesterilor, echipată ca o navă de război, dar cu cabine 
demne de un rege. Ne îndreptăm către răsărit, cu un vânt bun din 
pupă, iar cerul e senin. Isabel se va odihni în cabina regală de pe 
puntea principală, iar eu voi sta cu ea. Mama şi tata vor ocupa 
cabina mare de sub puntea de la pupă. George are cabina 
secundului. Peste puţin timp ni se va servi cina, după aceea vom 
juca o partidă de cărţi la lumina lumânărilor ale căror flăcări vor 
pâlpâi şi vor dantui în zgâlţâitul corabiei, iar pe urmă vom merge la 
culcare şi voi dormi legănată de unduirea valurilor, ascultând 
scartaitul lemnăriei şi simțind mirosul sărat al mării. Imi dau seama 
că sunt liberă: perioada petrecută în slujba reginei s-a încheiat, s-a 
încheiat de-a binelea. N-o voi mai vedea niciodată pe Elizabeth 
Woodville. N-o voi mai sluji niciodată. Ea nu mă va uita nicicând, nu 
va vrea să-mi audă numele, însă nici eu nu va mai trebui să-i rabd 
vreodată disprețul tăcut. 

— Vântul se înteţeşte, spune Izzy când ne plimbăm pe puntea 
principală, înainte de cină. 

Ridic capul. Stindardul din vârful catargului flutură frenetic, iar 
pescăruşii care însoțeau corabia s-au îndepărtat şi au pornit înapoi 
spre Anglia. Micii nori ca de sidef înşiraţi în zare s-au adunat si 
acum atârnă, cenuşii şi umflaţi, ca nişte pene. 

— Nu-i nimic, spun. Haide, Iz, putem să intrăm în cabină. N-am 


— 63 — 


avut niciodată cabina cea mai bună. 

Ne apropiem de uşa ce dă spre puntea principală, dar când 
Isabel pune mâna pe zăvorul de alamă, corabia se înclină, iar ea se 
clatină şi se izbeşte de uşa care cedează pe neaşteptate, făcând-o 
să cadă în cabină. Se ciocneşte de pat, iar eu dau fuga după ea şi o 
cuprind în braţe. 

— Eşti teafara? 

Un alt val înalt ne aruncă în celălalt capăt al cabinei micute, iar 
Izzy se ciocneşte de mine şi mă izbeşte de perete. 

— Bagă-te în pat, îi spun. 

Podeaua se ridică iarăşi sub picioarele noastre în timp ce ne 
chinuim să ajungem la pat. Izzy se prinde cu mâinile de marginea 
ridicată, iar eu mă agat de stâlp. Mă silesc să râd de valul nărăvaş 
care ne-a făcut să ne impleticim ca nişte neghioabe, dar Iz plânge: 

— E furtună, e furtună, aşa cum am spus! 

In întunericul ce a pus dintr-odată stăpânire pe cabină bag de 
seamă că are ochii cât farfuriile. 

— N-are cum să fie, sunt doar câteva valuri mari. 

Mă uit pe geam. Norii atât de pufoşi şi de albi în zare s-au 
întunecat şi brăzdează cu dungi negre şi galbene tipsia soarelui, 
care bate într-un roşu tot mai întunecat, cu toate că e doar după- 
amiază. 

— Se înnorează doar, spun încercând să par veselă, deşi n-am 
mai văzut în viata mea aşa un cer. Te bag în pat ca să te odihnesti? 
Altceva tot n-ai de făcut. 

O ajut să se urce în patul care se clatină, însă apoi coborârea 
neaşteptată a corabiei în hăul unui val, urmată de zdruncinătura 
ciocnirii cu apa mă aruncă în genunchi pe podea. 

— Hai şi tu, stăruie Izzy. Vino lângă mine. Se face frig, mi-e aşa 
de frig! 

Imi scot pantofii, apoi şovăi. Aştept şi mi se pare că totul 
aşteaptă. Dintr-odată totul încremeneşte, ca şi cum lumea şi-ar fi 
oprit brusc mersul, ca şi cum cerul ar aştepta în tăcere. Corabia 
amuteste, plutind domol pe o mare ca untdelemnul, iar vântul care 
ne mâna statornic spre casă, spre răsărit, oftează de parcă ar fi 
istovit şi încetează. In liniştea care se aşterne auzim cum pânzele 
flutură, apoi încremenesc. Totul e învăluit de o tăcere teribilă, 
amenințătoare. 

Mă uit pe geam. Marea e netedă, la fel de netedă ca dacă ar fi o 
mlaştină pe uscat, iar corabia s-ar scălda în nămol. Nu se simte 


06 Ai 


nicio adiere de vânt. Norii apasă pe catargul corabiei, apasă pe 
mare. Nu se mişcă nimic, pescăruşii au dispărut, un marinar aşezat 
pe cruceta catargului principal strigă „Doamne lisuse, îndură-te de 
noi!” şi coboară la repezeală, ţinându-se de parâme, pe punte. 
Vocea lui răsună ciudat, de parca am fi cu toţii prizonieri sub un 
clopot de sticlă. 

— Doamne lisuse, îndură-te de noi! repet. 

— Coborati velele! răcneşte căpitanul, rupând tăcerea. Strangeti 
tertarolele! 

Auzim talpile goale ale marinarilor duduind pe punti cand strang 
tertarolele. Marea sticloasa oglindeste cerul. Sub ochii mei, din 
albastră se face neagră şi începe să se increteasca, să prindă viata. 

— Ea îşi trage sufletul, spune Izzy cu chipul rătăcit, cu ochii 
intunecati pe fata palidă. 

— Cum? 

— Işi trage sufletul. 

— A, nu, spun încercând să par sigură pe mine, dar incremenirea 
aerului şi premonitia lui Izzy mă înfricoşează. Nu-i nimic, doar o 
clipă de linişte. 

— Işi trage sufletul şi pe urmă o să fluiere, adaugă Izzy. 

Se întoarce şi se întinde pe spate, ferindu-şi pântecele mare, 
rotund şi plin. Mâinile ei prind marginile patului din lemn frumos 
sculptat, iar tălpile i se întind spre capătul ramei de lemn, ca şi cum 
s-ar întări să întâmpine primejdia. 

— Dintr-o clipă în alta o să fluiere. 

Dau să spun voioasa „Nu, nu, Izzy...”. Dar tipatul vântului îmi 
taie răsuflarea. Şuierând ascuţit, ca un fluier, ca o zână 
prevestitoare a morţii, vântul se revarsă din văzduhul întunecat, 
corabia se înclină, marea de sub noi se încordează pe neaşteptate 
şi ne aruncă în sus, spre norii despicati de fulgere de un galben 
bolnăvicios. 

— Inchide uşa! N-o lăsa să intre! urlă Izzy când corabia se clatină 
şi uşile cabinei se deschid fără veste. 

intind mâna să le închid, dar rămân locului, uluită. Dinaintea 
cabinei se află prova corăbiei, iar dincolo de ea ar trebui să se vadă 
valurile mării. Dar nu zăresc nimic în faţa mea, în afară de provă, 
care tot urcă şi urcă, de parcă întreaga corabie ar sta sprijinită pe 
pupă, iar prova s-ar înălța drept către cerul de deasupra. O clipă 
mai târziu îmi dau seama de ce. Dincolo de provă e un val uriaş, 
înalt cât zidul unui castel, iar mica noastră corabie încearcă să urce 


pe coasta lui. Dintr-o clipă în alta, creasta valului, de un alb 
îngheţat pe cerul negru, se va răsfrânge şi se va prăbuşi peste noi, 
pe când grindina se năpusteşte din văzduh cu un răpăit de 
darabană, înălbind îndată puntea ca pe un câmp nins, înţepându-mi 
fata şi braţele goale şi scrâşnind sub tălpile-mi desculte precum 
sticla spartă. 

— Inchide uşa! urlă iarăşi Izzy. 

Mă reped şi mă proptesc în uşă tocmai când valul se sparge 
asupra noastră, un zid de apă se prăbuşeşte peste punte, iar 
corabia se cutremură şi se clatină. Alt val se ridică deasupra 
noastră şi uşa se deschide sub răbufnirea unui zid de apă înalt până 
la brâu. Uşa se trânteşte întruna, Isabel ţipă, corabia se cutremură, 
luptându-se cu greutatea apei, marinarii se chinuie să stăpânească 
pânzele, agatandu-se de vergi, spânzurând ca nişte marionete ce 
dau dezordonat din picioare, gândindu-se numai la propriile lor vieţi 
firave. Corabia îşi ridică prova în aer, căpitanul răcneşte comenzi şi 
încearcă să ţină prova pe valurile ca nişte turnuri, în timp ce vântul 
se întoarce împotriva noastră, biciuind apa şi ridicând talazuri 
duşmane ce se îndreaptă spre noi ca un lanţ de munţi negri, 
sticloşi. 

Corabia tresaltă şi uşa se deschide iarăşi. Tata intră însoţit de o 
cascadă de apă, cu mantaua de marinar şiroind, cu umerii albi de 
grindină. Trânteşte uşa în urma lui şi se propteşte de toc, întrebând 
scurt, cu ochii la Isabel: 

— Totul în regulă? 

Isabel se ţine de pântece şi strigă: 

— Am dureri, am dureri! Tată, du-ne în port! 

Tata se uită la mine. Ridic din umeri, răspunzând scurt: 

— Mereu are dureri. Corabia? 

— O să fugim spre coasta franceză. Ne tragem la adăpostul 
coastei. Ajut-o! Tine-i de cald. Focurile s-au stins toate, dar după ce 
vor fi aprinse din nou, o să vă trimit nişte bere caldă. 

Corabia saltă iarăşi, parcă la nesfârşit, şi amândoi cadem 
grămadă. Isabel ţipă de pe prici: 

— Tată! 

Ne ridicăm anevoie în picioare, ţinându-ne de pereţii cabinei, 
sprijinindu-ne de marginea patului. Pe când mă ridic, îmi spun 
clipind că pesemne m-au orbit fulgerele ce brăzdează geamul 
cabinei, fiindcă mi se pare că aşternutul lui Izzy e negru. Mă frec la 
ochi cu mâinile ude, simțind pe limbă sarea valurilor de pe 


— 66 — 


încheieturile degetelor şi de pe obraji. Atunci văd că aşternutul nu e 
negru, nu m-au naucit fulgerele. Cearşafurile sunt roşii. | s-a rupt 
apa. 

— Copilul! hohoteste ea. 

— O trimit pe mama ta, spune tata grăbit. 

lese valvârtej, închizând bine uşa în urma lui. Dispare pe dată 
sub grindină. Când şi când, fulgerele ne descoperă grindina ca pe 
un zid alb, zdrobindu-se de corabie, apoi totul se face iarăşi negru. 
Pustiul negru e cel mai rău. 

Prind mâinile lui Isabel într-ale mele. 

— Am dureri, spune ea jalnic. Annie, am dureri. Chiar am dureri. 
Nu mă fandosesc, Annie, nu încerc să mă dau mare. Chiar am 
dureri, nişte dureri groaznice! Annie, chiar am dureri! 

— Cred că vine copilul pe lume. 

— Încă nu! Încă nu! E prea devreme, prea devreme! Nu se poate 
să vină pe lume aici! Nu pe o corabie! 

Mă uit disperată spre uşă. De bună seamă că mama va veni, nu-i 
aşa? De bună seamă că Margaret nu ne va părăsi, de bună seamă 
că doamnele vor veni, nu-i aşa? Nu se poate ca Isabel şi cu mine să 
ne agatam una de cealaltă pe vreme de furtună, iar ea să nască 
fără ajutorul nimănui! 

— Am o cingătoare, spune ea deznădăjduită. O cingatoare 
sfinţită care ajută la facere. 

Cuferele cu lucrurile noastre au fost duse toate în cală. Nu s-a 
păstrat nimic pentru Isabel în cabină, în afară de un cufăraş cu un 
schimb de rufărie. 

— O icoană şi nişte amulete de pelerin, urmează ea. In caseta 
mea sculptată. Am nevoie de ele, Annie. Adu-mi-le! Mă vor apăra... 

Durerile o cuprind iarăşi, făcând-o să tipe şi să-mi strângă 
mâinile cu putere. Uşa din spatele meu se deschide larg, lăsând să 
intre, odată cu mama, un val de apă şi o rafală de grindină. 

— Milady mamă! Milady mamă! 

— Văd, o opreşte mama cu răceală, apoi se întoarce spre mine. 
Du-te în cambuză şi spune-le oamenilor că trebuie să aprindă un 
foc cumva, că avem nevoie de apă fierbinte şi pe urmă de bere 
caldă. Spune-le că poruncesc eu. Şi cere-le un lucru pe care să-l 
poată musca, o lingură de lemn dacă nu se găseşte altceva. Si 
spune-le femeilor mele să aducă toată rufăria pe care o avem. 

Un val uriaş azvârle corabia în sus şi ne împinge, clătinându-ne, 
dintr-un perete al cabinei în celălalt. Mama se prinde de marginea 


06723 


patului, spunându-mi: 

— Du-te! Şi pune un marinar să te ţină pe corabie. Să nu te laşi 
cumva luată de ape! 

Auzind-o cum îmi atrage luarea-aminte, îmi dau seama că nu 
îndrăznesc să deschid uşa spre furtună şi spre marea care se umflă 
sălbatic. 

— Du-te! repetă mama cu asprime. 

Neajutorată, incuviintez din cap şi ies din cabină. Puntea corabiei 
e cufundată în apă până la genunchi - de cum se scurge, alt val se 
sparge deasupra noastră, prova urcă, apoi coboară vertiginos, 
cutremurându-se, şi se prăbuşeşte în marea căscată. Fără îndoială, 
corabia nu mai poate suporta biciuirea asta multă vreme, se va 
face bucăţi! O siluetă învăluită în apă trece împleticindu-se pe 
lângă mine. Il înşfac pe marinar de brat şi tip cat mă tin puterile, ca 
să acopar urletul sălbatic al vântului: 

— Du-mă în cabina doamnelor şi apoi în cambuză! 

— Dumnezeu să ne mântuiască, suntem pierduţi! strigă el, 
smulgându-se de lângă mine. 

_ — Du-mă în cabina doamnelor şi apoi în cambuză! racnesc la el. 
Iti poruncesc! Ti-o porunceşte mama mea! 

— Asta e vânt vrăjitoresc! spune el, îngrozindu-mă. S-a iscat de 
cum au urcat femeile la bord! Femei la bord, una pe moarte, ele au 
adus vântul vrăjitoresc! 

Se trage de lângă mine. O tresăltare neaşteptată a corabiei mă 
izbeşte de parapet. Mă agat de el în timp ce un zid uriaş de apă se 
ridică în dreptul pupei şi apoi se revarsă asupra noastră. Apa ma ia 
pe sus - doar nişte parâme de care mă prind cu mâinile şi rochia 
care mi se agaţă de un tachet mă salvează - pe marinar însă îl ia 
cu totul. li văd fata albă în apa verde care îl azvârle peste 
balustradă. Omul trece pe lângă mine, răsucit iar şi iar de val, dând 
haotic din mâini şi din picioare, cu gura albă deschizându-se şi 
închizându-se ca a unui peşte care ocărăşte. Dispare într-o clipită, 
iar corabia se cutremură sub loviturile ca de ciocan ale mării. 

— Om la apă! strig tare. 

Vocea mea e ca şoapta unui fluieraş pe lângă bubuitul de tobe al 
furtunii. Mă uit în jur. Marinarii stau la posturile lor, ţinându-se care 
de ce poate. Nu-l va ajuta nimeni. Apa se scurge de pe punte pe 
lângă picioarele mele. Agăţându-mă de copastie, mă uit peste bord, 
însă omul a dispărut în întunecimea apelor negre. Marea l-a înghiţit 
fără urmă. Corabia se leagănă în valea dintre valuri, dar se apropie 


încă un val nimicitor de înalt. Dintr-odată, un fulger îmi descoperă 
uşa cambuzei, aşa că îmi smulg rochia din tachetul care m-a salvat 
şi dau fuga spre ea. 

Apa a stins focurile, încăperea e plină de fum şi abur, străchinile 
zdrăngănesc pe cârligele lor, legănându-se într-o parte şi într-alta, 
bucătarul stă pitit în spatele mesei. 

— Trebuie să aprinzi focul! îi spun cu glas întretăiat. Şi să ne dai 
bere caldă şi apă fierbinte! 

El îmi râde în nas, zicând cu un haz nebunesc: 

— Ne ducem la fund! Ne ducem la fund şi tu vii să ceri bere 
caldă! 

— Sora mea e în chinurile facerii! Ne trebuie apă fierbinte! 

— Pentru ce? mă întreabă de parcă am fi la un spectacol 
distractiv cu întrebări şi răspunsuri. Ca s-o salvezi, ca să poată 
aduce pe lume hrană pentru peşti? Căci, fără doar şi poate, copilul 
se va îneca, şi ea odată cu el, şi noi toţi odată cu ei! 

— Iti poruncesc să mă ajuţi! spun printre dinţii încleştaţi. Eu, 
Anne Neville, fiica făcătorului de regi, iti poruncesc! 

— Eh, va trebui să se descurce şi fără, zice el cu nepăsare. 

Când spune asta, corabia se smuceşte cu violenţă şi uşa se 
deschide brusc. Un val de apă mătură treptele şi năvăleşte în 
cămin. 

— Dă-mi nişte pânzeturi! stărui eu. Cârpe, orice. Şi o lingură pe 
care s-o muşte. 

Proptindu-se bine pe picioare, bucătarul se apleacă sub masă şi 
scoate anevoie un coş cu cârpe înălbite. 

— Aşteaptă! îmi spune. 

Scoate din altă cutie o lingură de lemn, iar dintr-un dulap, o 
sticlă de culoare închisă. 

— Coniac. Poti să-i dai sa bea. la şi tu o duşcă, frumoasă 
fecioară, de ce să nu te îneci voioasă? 

lau coşul în braţe şi pornesc pe trepte în sus. O tresăltare a 
corabiei mă aruncă înainte. Mă trezesc afară, în furtună, cu braţele 
încărcate, şi dau fuga la uşa cabinei înainte să se spargă alt val 
deasupra punţii. 

In cabină, mama e aplecată asupra lui Isabel, care geme fără 
încetare. Intru, mai mult căzând, şi trântesc uşa în urma mea. 
Mama se îndreaptă de spate. 

— Focul din cambuză e stins? 

Incuviintez pe tăcute. Corabia tresaltă şi se leagana, iar noi ne 


clătinăm la fiecare cutremurare a ei. 
— Stai jos, spune mama. O să dureze mult. O să fie o noapte 
lungă şi grea. 


xxx 


Toată noaptea mă gândesc doar că, dacă ne putem croi drum 
prin valurile înverşunate, dacă reuşim să scăpăm cu viaţă, la 
capătul călătoriei ne vor aştepta braţul întins al portului Calais şi 
adăpostul din spatele lui. Ne va întâmpina cheiul familiar, unde 
oamenii se vor uita după noi, ne vor aştepta nelinistiti, cu băuturi 
fierbinţi şi haine uscate, iar cand vom cobori la țărm, ne vor lua pe 
sus şi ne vor duce fuga la castel, Isabel va fi aşezată în odaia 
noastră de culcare, moaşele vor veni şi ea va putea să-şi lege 
cingătoarea sfinţită în jurul pantecelui incordat de sfortari şi să-şi 
prindă pe rochie amuletele de pelerin. 

Atunci va avea parte de retragerea cuvenită pentru naştere, 
încuiată în odăile ei, cu mine alături. Atunci va naşte cu şase moaşe 
gata să-i îndeplinească orice poruncă şi cu doctori la îndemână şi 
totul pregătit pentru prunc: scândura de înfăşat, patutul, doica, un 
preot care să-l binecuvânteze în clipa când vine pe lume şi să 
tamaieze odaia. 

Dorm pe jilt, în timp ce Isabel moţăie, cu mama întinsă lângă ea. 
Când şi când, Isabel ţipă tare, iar mama se ridică şi-i pipăie burta 
întinsă, teapana, ca o cutie. Isabel strigă că nu mai poate răbda 
durerea, iar mama îi tine în mâini pumnii inclestati şi-i spune că o 
să treacă. Apoi durerea se potoleşte şi ea se întinde la loc, 
scâncind. Furtuna se domoleşte, dar continuă să huruie în jurul 
nostru - fulgere în zare, tunete peste ape, nori atât de joşi încât nu 
putem vedea ţărmul, chiar dacă auzim valurile spărgându-se de 
stâncile coastei frantuzesti. 

Se ivesc zorii, însă cerul abia dacă se luminează puţin. Valurile 
se rostogolesc, boltite şi neobosite, aruncând corabia încoace si- 
ncolo. Marinarii se duc, ţinându-se mereu de copastie, la prova, 
unde o pânză a fost sfâşiată şi, tăind parâmele care o prind, o 
aruncă peste bord, ca pe un lucru de prisos. Bucătarul izbuteşte să 
aprindă focul în cambuza şi toată lumea primeşte o cană cu grog 
fierbinte, iar lui Isabel şi nouă, celorlalte, ne trimite bere caldă. Cele 
trei doamne ale mamei, împreună cu sora mea Margaret, vin în 
cabină, aducându-i lui Isabel o cămaşă curată, şi iau aşternutul 


=I0= 


pătat. Isabel doarme până când o deşteaptă durerea; acum e atât 
de obosită, încât numai cele mai puternice spasme mai au puterea 
s-o trezească. Din pricina durerii şi istovelii nu mai ştie bine ce-i cu 
ea, de parca ar visa. li pun mâna pe frunte şi vad că arde, e tot albă 
la faţă, dar cu câte o pată roşie, fierbinte, pe fiecare obraz. 

— Ce-i cu ea? o întreb pe Margaret. 

Ea nu spune nimic, doar clatină din cap. 

— E bolnavă? o întreb în şoaptă pe mama. 

— S-a intepenit pruncul în ea, spune mama. De cum debarcam, 
va trebui să i-l întoarcă o moaşă. 

Mă uit la ea cu gura căscată. Nici nu pricep ce vrea să spună. 

— E rău? Intorsul pruncului? E ceva rău? Aşa sună. 

— Da, răspunde ea fără fereală. E rau. Am văzut odată aşa ceva 
şi durerea e de neînchipuit. Du-te şi întreabă-l pe tatăl tău cat mai 
durează până ajungem la Calais. 

les iarăşi din cabină, ferindu-mi capul. Acum plouă, o ploaie 
deasă, neîntreruptă, ce se revarsă dintr-un cer întunecat, iar 
curenţii mării sunt puternici sub coca corabiei şi ne împing înainte, 
cu toate că vântul ni-i potrivnic. Tata e pe punte, lângă cârmaci, cu 
căpitanul alături. 

— Milady mama întreabă când ajungem la Calais. 

Tata se uită la mine şi văd că înfăţişarea mea îl dezgustă. 

Sunt fără bonetă şi părul mi s-a desfăcut din ace, rochia mi-e 
sfâşiată şi pătată de sânge, sunt udă până la piele şi desculta. Pe 
deasupra, am un aer de disperare sălbatică: am vegheat toată 
noaptea, am fost prevenită că sora mea ar putea să moară. N-am 
putut face nimic pentru ea, decât că mi-am croit drum prin apă 
până la cambuză ca să-i aduc o lingură de lemn pe care s-o muşte, 
chinuită de durere. 

— Peste un ceas sau două. Nu mai e mult. Ce face Isabel? 

— Are nevoie de o moasa. 

— Peste un ceas sau două o va avea, mă încredinţează tata cu 
un zâmbet cald. Spune-i asta din partea mea. li dau cuvântul meu. 
Va prânzi acasă, în castelul nostru. Va avea lângă ea cei mai buni 
doctori din Franţa. 

Vorbele lui au darul să mă înveselească, aşa că îi întorc 
zâmbetul. 

— Indreapta-ti ţinuta, mai adaugă el scurt. Eşti sora reginei 
Angliei! Incalta-te şi schimba-ti rochia. 

Mă înclin şi mă întorc în cabină. 


Aşteptăm. Cele două ceasuri sunt foarte lungi. Îmi scutur rochia. 
N-am veşminte de schimb, dar îmi împletesc părul şi-mi pun 
boneta. Isabel geme pe pat, doarme, se trezeşte cuprinsă de 
dureri; însă la un moment dat aud strigătul marinarului de veghe: 

— Pământ! Pământ la tribord! Calais! 

Sar de pe jilt şi mă uit pe geam. Văd zidurile înalte şi familiare 
ale oraşului, acoperişul boltit de la Staple Hall şi turla catedralei, 
apoi castelul din vârful dealului, crenelurile şi ferestrele noastre, la 
care străluceşte lumina. Duc mâna streaşină la ochi şi, în ciuda ploii 
torențiale, văd fereastra odăii mele de culcare şi lumânările aprinse 
pentru mine, obloanele lăsate deschise în semn de bun venit. Imi 
văd căminul. Ştiu că vom fi în siguranţă. Suntem acasă! Uşurarea e 
nemaipomenită, simt că mi se ia o povară de pe umeri, de parcă 
frica i-ar fi cocârjat până acum. Suntem acasă şi Isabel e în 
siguranţă. 

Se aude un scrâşnet şi un zornăit teribil. Mă uit la zidurile 
castelului, unde zeci de oameni mânuiesc un cabestan uriaş, ale 
cărui roţi zăngănesc şi scrâşnesc, învârtindu-se încet. Dinaintea 
noastră, la gura portului, văd cum răsare din adâncul mării un lanţ 
plin de alge din străfunduri, ridicându-se încet ca să ne închidă 
calea. 

— Repede! tip, de parcă am putea să facem o sfortare şi să 
trecem peste lanţ până nu ajunge prea sus. 

Dar nu trebuie să ne luăm la întrecere cu bariera. De îndată ce 
ne vor recunoaşte, oamenii vor cobori lanţul, de îndată ce vor 
vedea stindardul Warwick cu toiagul crestat, ne vor lăsa să intrăm. 
Tata e cel mai iubit căpitan din câţi a avut oraşul Calais vreodată. 
Calais e oraşul lui, nu unul aflat de partea taberei York sau 
Lancaster, ci credincios lui şi numai lui. E căminul copilăriei mele. 
Ridic privirea spre castel şi văd, chiar sub fereastra odăii mele de 
culcare, că tunarii îşi ocupă posturile şi tunurile sunt împinse la 
locurile lor, unul după altul, ca şi cum castelul s-ar pregăti de atac. 

„E o greşeală, îmi spun în sinea mea. Pesemne că ne-au luat 
drept corabia regelui Edward.” Dar apoi mă uit mai sus. Deasupra 
crenelurilor nu flutură drapelul tatei, toiagul crestat, ci roza albă de 
York şi stindardul regal, unul lângă celălalt. Fortăreaţa Calais le-a 
rămas credincioasă lui Edward şi Casei de York, chiar dacă noi nu le 
mai suntem credincioşi. Tata a declarat Calais de partea Casei de 
York şi iată că a rămas loial acesteia. Calais nu se înclină după cum 
bate vântul. E credincios, aşa cum am fost şi noi cândva, dar noi 


am devenit acum duşmanul. 

Cârmaciul vede la tanc primejdia lanţului ce se ridică şi strigă ca 
să-i prevină pe ceilalţi. Căpitanul zbiară comenzi către marinari. 
Tata se aruncă asupra cârmei, trăgând de ea cu putere împreună 
cu cârmaciul, ca să întoarcă nava şi s-o depărteze de capcana 
mortală a lanţului întins. Pânzele fâlfâie primejdios cand ne 
întoarcem cu vântul din coastă, iar marea agitată împinge corabia 
într-o rână, amenințând să ne răstoarne. 

— Întoarce mai mult, întoarce mai mult, strangeti tertarolele! 
striga tata. 

Gemând, corabia se îndreaptă. Dinspre castel răsună o bubuitura 
înspăimântătoare şi o ghiulea cade în mare, aproape de provă. 
Tunarii ştiu la ce depărtare ne aflăm! Ne-au luat în bătaia tunurilor! 
Ne vor scufunda dacă nu fugim! 

Nu-mi vine să cred că propriul nostru cămin s-a întors împotriva 
noastră, dar tata răsuceşte corabia şi iese neintarziat din bătaia 
tunurilor, fără şovăire. Apoi porunceşte să se strângă velele şi să se 
lase ancora. Nu l-am văzut niciodată mai furios. Trimite un ofiţer, 
într-o barcă, cu un mesaj către propria garnizoană, cerându-le 
oştenilor al căror comandant e să ne lase să intrăm. Trebuie să 
aşteptăm. Marea geme şi se încordează, vântul ne biciuieşte, 
făcând lanţul ancorei să stea întins, corabia se smuceşte mânioasă, 
se înclină şi se leagănă. les din cabină şi mă duc lângă parapetul 
dintr-o latură ca să mă uit la casa mea. Nu-mi vine să cred că nu 
ne-a fost îngăduită intrarea! Nu-mi vine să cred că nu voi urca 
treptele de piatră ce duc la odaia mea de culcare, strigând să mi se 
pregătească o baie fierbinte şi haine curate! Văd o barcă mică 
ieşind din port. Aud cum se ciocneşte de coca puternică a corabiei 
când trage lângă noi şi cum strigă marinarii, coborând câteva 
parame. Ne sunt trimise câteva butoiaşe cu vin, nişte pesmeti si 
nişte brânză pentru Isabel. Asta e tot. Marinarii n-au niciun mesaj, 
nu e nimic de spus. Barca se desprinde şi porneşte înapoi spre 
Calais. Asta e tot. Ne-au interzis intrarea în căminul nostru şi i-au 
trimis vin lui Isabel din milă. 

— Anne! strigă mama printre rafalele de vânt. Vino încoace! 

Mă întorc în cabină cu paşi împleticiţi, auzind scrâşnetul de 
împotrivire al lanţului ancorei, urmat de un zuruit, semn că lanţul a 
fost tras la bord şi ne-a eliberat. Corabia geme, lăsată iarăşi la mila 
mării, frământată de valuri, împinsă de vânt. Nu ştiu încotro va 
hotărî tata să pornim. Nu ştiu unde putem merge acum, că am fost 


2493 


alungaţi din căminul nostru. Nu ne putem întoarce în Anglia, în faţa 
regelui ei suntem nişte trădători. Oraşul Calais nu ne primeşte. 
Unde putem merge? Există vreun loc în care să fim în siguranţă? 

In cabină, Isabel s-a ridicat în patru labe pe pat şi mugeşte ca un 
animal care trage să moară. Se uită la mine printre suvitele de par 
încâlcit - e albă la faţă şi are pleoapele roşii. Aproape că n-o 
recunosc; e urâtă ca o fiară schingiuită. Mama îi ridică rochia la 
spate şi văd că rufăria e plină de sânge. Arunc o privire, apoi mă uit 
în altă parte. 

— Trebuie să bagi mâinile înăuntru şi să întorci pruncul, spune 
mama. Eu nu pot, mâinile mele sunt prea mari. 

Mă uit la ea cuprinsă de groază. 

— Poftim? 

— Nu avem moaşă, trebuie să întoarcem noi pruncul, spune 
mama cu nerăbdare. E atât de îngustă, că mâinile mele sunt prea 
mari. Va trebui s-o faci tu. 

Imi privesc mâinile subţiri, degetele lungi. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— Iti spun eu. 

— Nu pot s-o fac. 

— Trebuie! 

— Mama, sunt fecioară, fata, nici n-ar trebui sa ma aflu aici... 

Mă întrerupe tipatul lui Isabel, care-şi lasă capul pe pat. 

— Annie, pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă! Scoate-l! 
Scoate-l din mine! 

Mama mă înşfacă de brat şi mă trage la picioarele patului. 
Margaret ridică rufăria lui Isabel; coapsele îi sunt cumplit de 
însângerate. g 

— Bagă mâna înăuntru, spune mama. Impinge-o. Ce simţi? 

Isabel ţipă de durere când îmi apropii mâna de carnea ei docilă şi 
o strecor înăuntru. Scârbă, atât simt la atingerea cărnii fierbinţi: 
scârbă şi oroare. Apoi ceva respingător: ceva ca un picior. Corpul 
lui Isabel se strânge ca o menghină în jurul mâinii mele, zdrobindu- 
mi degetele. 

— Nu face asta! strig. Mă doare! 

Ea icneşte ca o vacă muribundă. 

— Nu mă pot stăpâni. Scoate-l, Annie! 

Piciorul lunecos zvacneste la atingerea mea. 

— L-am prins. Cred că e un picior sau un braţ. 

— İl poţi găsi pe celălalt? 


=e 


Clatin din cap. 

— Atunci trage-l oricum, spune mama. 

Mă uit la ea îngrozită. 

— Trebuie să-l scoatem. Trage usurel. 

Incep să trag. Isabel ţipă. Imi muşc buza. E o treabă 
dezgustătoare, îngrozitoare, Isabel mă dezgustă şi mă îngrozeşte 
că o văd aşa, ca o iapă grasa, trudindu-se ca o tarfa, silindu-mă sa 
fac aşa ceva. Imi dau seama ca mă strâmb, cu capul întors într-o 
parte, de parcă n-aş vrea să văd, stând cât mai departe cu putinţă 
de pat, de ea, de sora mea, de acest monstru, atingând-o fără milă, 
ţinând strâns piciorul sau braţul, cum mi s-a poruncit, în ciuda 
scârbei. 

— Poţi să bagi înăuntru şi cealaltă mână? 

Mă uit la mama de parcă a înnebunit. Aşa ceva nu e cu putinţă. 

— Vezi dacă poţi să bagi şi cealaltă mână şi să prinzi copilul. 

Am uitat cu totul că e vorba de un copil, atât de uluită sunt de 
grozăvia duhorii şi de atingerea piciorului sau braţului lunecos. Cu 
blandete, încerc să-mi strecor mâna cealaltă înăuntru. Pântecele ei 
cedează în chip oribil şi simt, cu vârful degetelor, ceva care ar 
putea fi un braţ, un umăr. 

— Un brat? rostesc printre dinţii inclestati ca să nu-mi vină să 
vomit. 

— Dă-l deoparte, pipăie, găseşte celălalt picior. 

Mama îşi frânge mâinile, disperată să vadă treaba încheiată, o 
bate pe Isabel pe spate uşurel, de parcă ar fi un câine bolnav. 

— Am găsit celălalt picior. 

— Când îţi spun, trebuie să tragi de amândouă picioarele, îmi 
porunceşte ea. 

Se duce într-o parte şi prinde în mâini capul lui Isabel, spunându- 


— Când simţi că vine durerea, trebuie să împingi. Să împingi cu 
putere. 

— Nu pot, hohoteşte Isabel. Nu pot, mamă, nu pot! 

— N-ai încotro. Trebuie! Spune-mi când vine durerea. 

După un răstimp, gemetele lui Isabel se înteţesc şi ea ţipă: 

— Acum, vine acum! 

— Impinge! spune mama. 

Doamnele îi prind pumnii inclestati şi-i ridică braţele, vrând parca 
s-o sfâşie în bucăţi. Margaret îi strecoară în gură lingura de lemn, 
iar Isabel urlă şi muşcă din ea. 


j= 


— Tu trage copilul! îmi strigă mama. Acum! Cu binişorul. Trage! 

Trag, cum mi se porunceşte, şi - grozăvie - simt cum ceva 
cedează cu un zgomot slab în mâinile mele. 

— Nu! S-a rupt, s-a rupt! 

— Trage! Trage-l oricum! 

Trag. Tasneste un val de sânge, apoi un lichid puturos, şi două 
picioruşe atârnă din trupul lui Isabel, care ţipă şi gâfâie. 

— Încă o dată, spune mama, părând triumfătoare, dar pe mine 
mă umple groaza. Aproape s-a sfârşit, Isabel. Incă o dată, când vine 
durerea. 

Isabel geme şi se saltă pe braţe. 

— Trage, Anne! porunceste mama. 

Ţin în mâini picioruşele subţiri, lunecoase şi trag iarăşi. Preţ de o 
clipă nu se mişcă nimic, însă apoi iese un umăr, pe urmă celălalt, 
iar apoi Isabel ţipă sfâşietor când iese capul şi văd limpede cum i se 
sfâşie carnea, de parcă ar fi un brocart purpuriu şi albastru, sânge 
roşu şi vene albastre ce se rup când iese capul, urmat de cordonul 
lunecos. Scap pruncul pe aşternut, întorc faţa şi vomit pe podea. 

Corabia saltă cu putere, făcându-ne pe toate să ne clătinăm. 
Mama se apropie, ţinându-se de pat, ridică cu blandete copilul şi-l 
înfăşoară în pânzeturi. Tremurând, îmi frec cu nişte cârpe mâinile şi 
braţele pline de sânge, îmi şterg gura de vomă, dar o fac aşteptând 
cuvintele care ne vor spune că s-a petrecut un miracol. Aştept 
întâiul plânset miraculos. 

Domneste tăcerea. 

Isabel geme încetişor. Vad că sângerează, dar nimeni nu-i 
oblojeşte rănile. Mama a înfăşurat pruncul bine, să-i fie cald. Una 
dintre femei ridică privirea zâmbind, cu chipul scăldat în lacrimi. 
Aşteptăm toate plânsetul firav, aşteptăm zâmbetul mamei. 

Chipul ei sleit de oboseală e cenuşiu. Spune cu asprime: 

— E băiat. 

Asta voiam toate să auzim. Dar, lucru ciudat, în glasul ei nu e 
strop de bucurie şi buzele îi sunt strânse cu îndârjire. 

— Băiat? repet plină de speranţă. 

— Da, e băiat. Dar e mort. A murit. 


Fluviul Sena, Franţa, mai 1470 


Marinarii coboară velele şi le duc cu căruțele la docuri, ca să fie 
reparate. Alţii freacă temeinic cabina regală, ale cărei scânduri sunt 
pătate de sângele lui Izzy şi de voma mea. Spun că e o minune că 


— 76 — 


nu ne-am înecat în timpul furtunii, vorbesc despre groaza pe care 
au simtit-o când s-a ridicat lanţul de-a curmezişul intrării în portul 
Calais. Spun că, fără ajutorul tatei, cârmaciul n-ar fi izbutit să 
întoarcă la vreme corabia. Spun că nu mai vor să facă niciodată o 
călătorie ca asta, dar că - dacă ar fi siliţi - ar face-o numai cu tata 
la cârmă. Spun că el i-a salvat. Insă cu femei la bord nu vor mai ieşi 
în larg niciodată! se jură ei clătinând din cap. Nu vor mai ieşi în larg 
niciodată cu femei urmărite de un vânt vrăjitoresc. Se bucură 
grozav că au scăpat cu viaţă. Toţi cred că corabia a fost blestemată 
având la bord o femeie în chinurile facerii şi un prunc mort. Toţi 
cred că corabia a fost urmărită de un vânt vrăjitoresc, stârnit de 
regină cu fluieratul ei ca să ne spulbere pe toţi în genunile ladului. 
Oriunde aş merge pe corabie, se lasă îndată o tăcere deplină. 
Marinarii cred că vântul vrăjitoarelor ne-a urmărit pe noi şi încă ne 
mai urmăreşte. Dau vina pe noi pentru toate. 

Cuferele sunt scoase din cală, astfel că putem în sfârşit să ne 
spălăm şi să ne schimbăm veşmintele. Isabel încă mai sângerează, 
dar se scoală din pat şi se îmbracă, deşi rochia atârnă ciudat pe ea. 
Pântecele mândru i-a dispărut, acum pare doar grasă şi bolnavă. 
Cingătoarea sfinţită şi amuletele de pelerin ale lui Izzy, menite s-o 
ocrotească la facere, sunt despachetate împreună cu giuvaierele ei. 
Le pune fără o vorbă în lada de la picioarele patului nostru. Intre 
noi domneşte o stinghereală mută. S-a întâmplat un lucru cumplit, 
atât de cumplit încât nici măcar nu ştim ce nume să-i dăm sau cum 
să vorbim despre el. Izzy mă dezgustă, se dezgusta şi pe sine şi nu 
scoatem o vorbă despre asta. Mama ia pruncul mort într-o ladita si 
cineva îl binecuvântează şi-l aruncă în mare, cred. Nu ne spune 
nimeni, iar noi nu întrebăm. Ştiu că mişcările mele neîndemânatice 
i-au smuls piciorul din şold, dar nu ştiu dacă eu l-am omorât. Nu 
ştiu dacă Izzy mă crede vinovată sau dacă mama ştie precis ca 
sunt. Nimeni nu-mi spune nimic, iar eu nu voi mai vorbi despre cele 
întâmplate niciodată. Scârba şi groaza îmi stăruie în pântece 
precum răul de mare. 

Izzy ar trebui să stea închisă în odăile ei până la binecuvântarea 
în biserică, ar trebui să fim toate încuiate împreună cu ea vreme de 
şase săptămâni şi apoi să ieşim ca să fim purificate. Insă nu există 
tradiţii pentru aducerea pe lume a unui prunc mort pe mare, într-o 
furtună vrăjitorească; nimic nu pare să fie aşa cum ar trebui. 
George vine s-o vadă după ce cabina a fost curățată şi patul ei a 
fost aşternut cu albituri curate. Izzy se odihneşte când soţul ei 


Es 


intră, se apleacă asupra patului să-i sărute fruntea palidă, apoi îmi 
zambeste. 

— Imi pare rau pentru pierderea pe care ai suferit-o, spune el. 

Abia învrednicindu-l cu o privire, Izzy îi îndreaptă greşeala: 

— Pe care am suferit-o amândoi. Era băiat. 

Pe chipul lui frumos se citeşte nepăsarea. Bănuiesc că mama i-a 
spus deja. 

— Vor fi şi alţii. 

Sună mai degrabă amenintator decât liniştitor. George porneşte 
spre uşă, de parcă abia ar aştepta să iasă din cabină. Mă întreb 
dacă mirosim - oare simte la noi mirosul morţii şi al fricii? 

— Dacă n-am fi fost pe mare, la un pas de naufragiu, cred că 
pruncul ar fi trăit! spune Isabel cu o răutate neaşteptată. Dacă am 
fi rămas la Castelul Warwick, aş fi avut moaşe care să se 
îngrijească de mine. Aş fi putut să port cingătoarea sfinţită şi 
preotul s-ar fi rugat pentru mine. Dacă n-ai fi plecat să lupţi alături 
de tata împotriva regelui şi nu te-ai fi întors înfrânt, aş fi născut 
acasă şi copilul ar fi viu. (Isabel se opreşte o clipă, însă chipul lui 
frumos rămâne la fel de nepăsător.) E vina ta! 

— Am auzit că regina Elizabeth a rămas iarăşi grea, spune el, ca 
şi cum ăsta ar fi un răspuns la învinuirile lui Isabel. Să dea 
Dumnezeu să nască altă fată sau un prunc mort, ca tine! Trebuie să 
avem un fiu înaintea ei. E doar o piedică, nu e sfârşitul. (incearcă 
să-i zâmbească voios.) Nu e sfârşitul, repetă el, după care iese. 

Isabel se mulţumeşte să se uite la mine, cu chipul împietrit, 
zicând: 

— Pentru copilaşul meu e sfârşitul. Pentru el e fără îndoială 
sfârşitul. 


x KOK 


Nimeni nu ştie ce se petrece, în afară de tata, care - cu toate ca 
părem a fi pribegi şi înfrânți, aduşi de ape la gura Senei - e curios 
de vesel. Flota lui de război reuşeşte să fugă din Southampton şi ni 
se alătură, aşa că tata îşi recapătă comanda asupra ostaşilor săi şi 
asupra marii nave-amiral, Trinity. Scrie întruna şi-i trimite mesaje 
regelui Ludovic al Franţei, dar nu ne spune ce plănuieşte. Pune săi 
se facă haine noi, croite după moda franceză, iar pe capul cu păr 
şaten şi des poartă o beretă de catifea. Ne mutăm în Valognes, ca 
flota să se poată pregăti la Barfleur pentru cotropirea Angliei. Isabel 


= 78 


face drumul în tăcere. Ea şi George primesc odăi frumoase la catul 
de sus al conacului, însă Isabel îşi ocoleşte soţul. Cea mai mare 
parte din zi şi-o petrece cu mine, în sala de primire a mamei, unde 
deschidem ferestrele să intre aerul, închidem obloanele ca să ne 
apere de soare şi stăm în umbra caldă. E o vreme toridă şi Isabel 
resimte arsita. Se plânge întruna de dureri de cap si de oboseală, 
chiar şi dimineaţa, îndată după trezire. Intr-un rând spune ca nu 
vede niciun rost în nimic, iar când o întreb ce vrea să zică, se 
mulţumeşte să clatine din cap şi ochii i se umplu de lacrimi. Şedem 
pe pervazul de piatră al sălii vaste, privind fluviul şi câmpiile verzi 
de dincolo de el, şi nici ea, nici eu nu vedem vreun rost în nimic. Nu 
vorbim niciodată despre pruncul luat de mama în lădiţă şi aruncat 
în mare. Nu vorbim niciodată despre furtună, despre vânt sau 
despre mare. Nu vorbim mai deloc. Stam în tăcere vreme 
îndelungată; nici nu e nevoie să vorbim. 

— Aş vrea să fim iarăşi la Calais! spune pe neaşteptate Isabel 
într-o dimineaţă fierbinte şi liniştită. 

Ştiu ce înseamnă vorbele ei: îşi doreşte să nu se fi întâmplat 
nimic din toate astea - nici revolta împotriva regelui adormit şi a 
reginei celei rele, nici victoria tatei, nici revolta lui împotriva regelui 
Edward şi, mai presus de toate, nici căsătoria cu George. Isi doreşte 
să nu se fi întâmplat aproape niciunul dintre lucrurile petrecute în 
copilăria noastră. Işi doreşte să nu fi încercat niciodată să 
dobândim măreţia. 

— Ce altceva putea să facă tata? 

Fireşte că a trebuit să se ridice împotriva regelui adormit şi a 
reginei celei rele. Ştia că aceştia greşesc, a trebuit să-i alunge de 
pe tron. Pe urmă, când ei au fost înfrânți şi doborâţi, n-a putut 
răbda să vadă perechea care le-a luat locul. N-a putut să trăiască 
într-o Anglie condusă de familia Rivers; a trebuit să-şi ridice 
stindardul împotriva regelui Edward. E mânat de dorinţa de-a vedea 
regatul sub cârmuirea unui rege bun, sfătuit de noi; George ar 
trebui să fie acel rege. Inteleg că tata nu poate înceta să lupte 
pentru asta. Ca fiică a lui, ştiu că viaţa îmi va fi modelată de 
această zbatere fără sfârşit de-a aşeza familia noastră acolo unde 
ar trebui să se afle de drept: cea dintâi putere din spatele tronului. 
Isabel ar trebui să înţeleagă acest lucru. Ne-am născut fiicele 
eminentei cenusii, făcătorului de regi; cârmuirea Angliei e 
moştenirea noastră. 

— Daca tata nu s-ar fi răzvrătit împotriva regelui, aş fi născut 


2 292 


copilul acasă, urmează ea cu adâncă nemulţumire. Dacă n-am fi 
pornit pe mare în ziua aceea, către vântul acela, acum aş avea în 
braţe un prunc. Nu pustiul. Am rămas cu pustiul şi nu-mi mai pasă 
de nimic. 

— O să ai alt copil, îi spun, cum mi-a cerut mama. 

Lui Isabel trebuie să i se aducă aminte că va avea alt copil. Nu 
trebuie să i se îngăduie să se lase pradă disperării. 

— Am rămas cu pustiul, repetă ea simplu. 

Abia dacă ne clintim când se aude o bătaie puternică în uşă. 
Unul dintre străjeri deschide uşile şi în odaie intră fără zgomot o 
femeie. Isabel înalţă capul şi-i spune: 

— Imi pare rău, milady mama e plecată. Noi nu putem răspunde 
la cereri. 

— Unde e contesa? întreabă femeia. 

— Cu tatăl meu, răspunde Isabel. Cine esti? 

— Şi tatăl vostru unde e? 

Nu ştim, dar nu vrem s-o recunoaştem. 

— E plecat. Cine eşti? 

Femeia îşi scoate gluga mantiei. O recunosc uluită pe una dintre 
doamnele de companie ale curţii York: lady Sutcliffe. Sar în picioare 
şi mă protapesc dinaintea lui Isabel, ca pentru a o ocroti. 

— Ce căutaţi aici? Ce vreţi? Aţi venit din partea reginei? 

Simt un junghi de groază gândindu-mă că a venit să ne omoare 
pe amândouă şi mă uit la mâinile ei, ascunse sub mantie ca şi cum 
ar tine un cuţit. Ea zambeste. 

— Am venit să te văd pe tine, lady Anne, şi pe tine, lady Isabel, şi 
să vorbesc cu soţul tău, ducele George. 

— Pentru ce? întreabă cu grosolănie Isabel. 

— Ştii ce planuri ţese acum tatăl tău? 

— Ce planuri? 

Femeia se uită spre mine, cu aerul că mă socoteşte prea 
necoaptă ca să fiu de faţă. 

— Poate că lady Anne ar trebui să meargă în odaia ei câtă vreme 
vorbim. 

Isabel mă prinde strâns de mână. 

— Anne rămâne cu mine. Dumneata n-ar trebui să te afli aici. 

— Am venit tocmai de la Londra, ca prietenă, ca să te previn, să 
vă previn pe amândouă. Regele nu ştie că mă aflu aici. M-a trimis 
soacra ta, ducesa Cecily, să-ţi vorbesc spre binele tău. Vrea să te 
previn. Ştii că ţine la tine şi la soţul tău, fiul ei preferat, George. Mi- 


— 80 — 


a cerut să-ţi spun că tatăl tău duce acum tratative cu duşmanul 
Angliei: Ludovic al Franţei. (Nu ne bagă în seamă uluirea.) Mai rău 
chiar: face o alianţă cu Margareta de Anjou. Plănuieşte să se 
războiască cu regele legitim, Edward, şi să-l pună iar pe tron pe 
regele Henric. 

Clatin din cap, tăgăduind pe dată. 

— N-ar face aşa ceva în vecii vecilor. 

Victoriile repurtate de tata asupra reginei celei rele, Margareta 
de Anjou, şi asupra regelui adormit, Henric al Vi-lea, au fost 
poveştile copilăriei mele. Ura şi disprețul tatei fata de ei mi-au fost 
cântecele de leagăn. A dat bătălie după bătălie ca să-i răstoarne de 
pe tron şi să aşeze în locul lor Casa de York. Nu s-ar alia cu ei 
niciodată, în ruptul capului! Propriul lui tată a murit luptând cu ei, 
iar Margareta de Anjou a înfipt capetele bunicului şi unchiului meu 
în tepe, pe zidurile oraşului York, ca şi cum ar fi fost trădători. N-o 
vom ierta niciodată. Pentru asta n-o vom ierta în veci, chiar daca i- 
am ierta toate celelalte josnicii şi mârşăvii. Tata nu s-ar alia în 
ruptul capului cu ea după cele întâmplate. A fost cosmarul 
copilăriei mele, e duşmana noastră până la moarte! 

— Nu s-ar alia niciodată cu ea, spun. 

— O, ba da! (Lady Sutcliffe se întoarce către Isabel.) Am venit, 
din prietenie, să-l avertizez pe soţul tău, George, ducele de 
Clarence. Şi să-l liniştesc. Poate să se întoarcă în Anglia: fratele lui, 
regele, îl va primi. Mama lui a pus totul la cale şi te primeşte şi pe 
tine cu braţele deschise. Sunteţi iubiţi amândoi de Casa de York, 
acum şi de-a pururi. George e următorul în rând la tronul Angliei, a 
rămas mai departe mostenitorul lui Edward. Dacă regelui şi reginei 
nu li se naşte un fiu, într-o bună zi ai putea să fii regină. Dar 
gândeşte-te: dacă tatăl tău îl repune pe tron pe vechiul rege, nu vei 
fi nimic şi tot ce-ai îndurat va fi zadarnic. 

— Nu se poate să ne unim cu Casa de Lancaster! spun ca pentru 
mine. E cu neputinţă ca tata să se gândească la aşa ceva. 

— Într-adevăr, incuviinteaza ea scurt. Tu nu te poţi gândi la aşa 
ceva. E o prostie. Ştim bine asta; o ştiu toţi, numai tatăl tău nu. De 
asta am venit să te previn. Am venit la tine, nu la el, iar tu trebuie 
să te sfătuieşti cu soţul tău şi să vedeţi ce e cel mai bine pentru voi. 
Ducesa Cecily, soacra ta, vrea să ştii că eşti aşteptată să te întorci 
acasă, iar ea îţi va fi ca o mamă, chiar dacă tatăl tău e vrăjmaşul 
Casei de York şi al întregii Anglii. Vrea să vii acasă şi ea va căuta să 
fii îngrijită cum se cuvine. A fost îngrozită - toate am fost îngrozite - 


Sgi 


când a auzit ce chinuri ai îndurat pe mare. Ducesa deplânge cele ce 
ti s-au întâmplat şi e adânc îndurerată de pierderea nepotului ei. Ar 
fi fost primul ei nepot. S-a retras în odaia ei şi s-a rugat toată 
noaptea pentru sufletul micutului. Trebuie să vii acasă şi să ne laşi 
să avem grijă de tine! 

Lui Isabel i se umplu ochii de lacrimi cand se gândeşte la 
rugăciunile ducesei Cecily pentru sufletul pruncului ei. Şopteşte: 

— Vreau să vin acasă! 

— Nu putem, mă impotrivesc pe dată. Trebuie să stam cu tata. 

— Te rog să-i spui Altetei Sale că îi mulţumesc, bâiguie Isabel. 
Mă bucură rugăciunile ei. Dar, fireşte, nu ştiu ce... va trebui să fac 
după cum ta... va trebui să fac după cum îmi porunceşte soţul meu. 

— Ne temem că eşti îndurerată, spune cu duioşie femeia, 
îndurerată şi singură. 

Isabel clipeşte ca să alunge lacrimile care se pornesc cu atâta 
uşurinţă în ultima vreme şi spune cu demnitate: 

— Fireşte că resimt pierderea, dar prezenţa surorii mele mă 
mângâie. 

Lady Sutcliffe se înclină. 

— Voi merge la soţul tău şi îl voi preveni de planurile tatălui tău. 
Ducele trebuie să se salveze şi trebuie să te salveze de regina de 
Lancaster, Margareta. Nu-i pomeni tatălui tău de vizita mea. S-ar 
mânia să afle că m-ai primit şi că-i cunoşti acum necredinta. 

Sunt gata să spun răspicat că tata nu e necredincios, că n-ar 
putea fi necredincios vreodată şi că nici nu ne trece prin gând să 
avem secrete faţă de el. Dar apoi îmi dau seama că nu ştiu unde se 
află tata acum, în noile sale veşminte frantuzesti, si nici ce face. 


Angers, Franţa, iulie 1470 


Tata ne porunceşte să i ne alăturăm la Angers şi trimite o 
frumoasă gardă în livrea pentru drumul cel lung. Nu ne lămureşte 
de ce pornim în călătorie sau unde vom fi găzduite, aşa că atunci 
când sosim, după cinci zile lungi pe drumurile prăfuite, descoperim 
cu uimire că ne-a ieşit în întâmpinare afară din oraş, chipeş şi 
mândru, în şaua lui Midnight, cu o gardă călare alături. Ne 
escortează pe poarta din zidul oraşului, pe străzile intesate de 
oameni care îşi scot pălăriile la trecerea noastră, până în curtea 
unei resedinte impunătoare din larga piaţă principală, pe care a pus 
stăpânire. Isabel e albă ca varul de oboseală, însă el nu-i îngăduie 
să se retragă în odaia de culcare, ci spune că vom merge direct la 


— 82 — 


cină. 

În sala cea mare, mama ne aşteaptă aşezată la o masă pătrată, 
încărcată de mâncare. E ca un banchet. Ne întâmpină, pe Isabel şi 
pe mine, dându-ne câte o sărutare şi binecuvântarea ei, apoi se 
uită la tata. El o aşază pe Isabel pe o latură a mesei, iar George 
intră şi-şi ocupă locul lângă ea, murmurând un salut. Ne plecăm 
fruntea pentru rugăciune, apoi tata ne zâmbeşte tuturor si ne 
pofteşte să mâncăm. Nu-i mulţumeşte lui Isabel pentru că a făcut 
lunga călătorie şi nici nu-i laudă curajul în faţa soţului ei. 

Pe mine mă laudă pentru înfăţişarea care, spune el, înfloreşte în 
Franţa - cum se face că lucrurile care o istovesc pe sora mea mă 
fac pe mine atât de frumuşică? Imi toarnă în pahar cel mai bun vin, 
mă aşază între el şi mama. Taie pentru mine bucăţi de carne, iar 
slujitorul mi le aşază în fata, servindu-mă înaintea lui Isabel, 
înaintea mamei chiar. Mă uit la mâncarea de pe farfurie şi nu 
îndrăznesc s-o gust. Ce înseamnă faptul că mi se serveşte cea mai 
bună felie de carne înaintea tuturor? Pe neaşteptate, după ce le-am 
urmat toată viaţa pe Isabel şi pe mama în orice încăpere în care am 
intrat, sunt prima. 

— Milord tată? 

Tata îmi zâmbeşte şi mă pomenesc, văzându-i căldura întipărită 
pe chip, că-i întorc zâmbetul. 

— Ah, eşti fata mea cea isteata! îmi spune el cu tandrete, 
întotdeauna ai fost cea mai deşteaptă, cea mai isteata fata. Te 
întrebi ce planuri am pentru tine. 

Nu îndrăznesc sa mă uit la Isabel, care l-a auzit precis spunând 
că sunt cea mai deşteaptă, cea mai isteata fată. Nu îndrăznesc să 
mă uit la George. La mama nu îndrăznesc niciodată să mă uit. Ştiu 
că George s-a întâlnit cu lady Sutcliffe în taină şi bănuiesc că se 
teme că tata ştie. Această bunăvoință neasteptata fata de mine ar 
putea fi felul tatei de a-l preveni pe George că n-are voie să ne 
trădeze. Văd că lui Isabel îi tremură mâinile şi le ascunde sub masă. 

— Ti-am aranjat căsătoria, anunţă tata liniştit. 

— Poftim? 

E ultimul lucru la care mă aşteptam. Sunt atât de uluită, că mă 
întorc spre mama. Ea mă priveşte cu o seninătate desăvârşită; e 
limpede că ştie totul. 

— O căsătorie măreaţă, urmează tata, sub al cărui ton măsurat 
se ghiceşte încântarea. Cea mai grozavă partidă care putea fi 
obţinută pentru tine. Unica partidă pentru tine în aceste vremuri. 


Bănuiesc că ştii despre cine vorbesc. 

Văzându-mi tăcerea buimăcită, râde voios, rade de feţele 
noastre uluite. 

— Ghiceşte! 

Mă uit la Isabel. Preţ de o clipă doar îmi spun că poate vom pleca 
acasă, vom face pace cu Casa de York şi mă voi mărita cu Richard. 
Apoi văd chipul posac al lui George si sunt sigură că nu poate fi 
vorba de asta. 

— Nu sunt în stare să ghicesc, tată, răspund. 

— Fiica mea, te vei mărita cu prinţul Edward de Lancaster şi vei 
fi următoarea regină a Angliei! 

Se aude un zăngănit: George şi-a scăpat cuțitul pe jos. El şi 
Isabel au înlemnit, ca loviți de o vrajă, cu privirile aţintite asupra 
tatei. Imi dau seama ca George sperase - deznadajduit - ca lady 
Sutcliffe a venit cu zvonuri mincinoase. Acum pare că ne-a spus 
doar o parte din adevăr si că lucrurile stau mai rău decât şi-ar fi 
putut închipui vreunul dintre noi. 

— Fiul reginei celei rele? întreb copilăreşte. 

Toate vechile poveşti şi temeri mă năpădesc pe neaşteptate. Am 
fost crescută să cred că Margareta de Anjou e o fiară sălbatică, o 
lupoaică ce luptă călare în fruntea unor sălbatici, distrugând totul în 
cale, pradă ambitiei nemăsurate, trăgând după ea un rege căzut în 
nesimţire, care a dormit în timp ce ea a sfâşiat Anglia, mi-a omorât 
bunicul şi unchiul, a încercat să-l ucidă chiar pe tatăl meu în 
bucătărie, cu o frigare, şi la curte, cu săbii, şi a fost înfrântă în cele 
din urmă de el şi Edward, Edward al nostru, luptând la deal, pe 
ninsoare, în cea mai cumplită bătălie din câte a văzut Anglia. Apoi, 
ca un viscol, a plecat într-un vârtej de zăpadă pătată de sânge în 
nordul friguros. Soţul ei a fost prins şi lăsat să doarmă în Turn, unde 
nu putea face niciun rău, însă ea şi băiatul de gheaţă, zămislit în 
chip ciudat de o mamă lupoaică şi un tată adormit, n-au mai fost 
văzuţi. 

— Prinţul Edward de Lancaster, fiul reginei Margareta de Anjou. 
Acum trăiesc în Franţa şi sunt sprijiniți de tatăl ei, Rene de Anjou, 
care e regele Ungariei, Majorcăi, Sardiniei şi Ierusalimului. Ea e 
rudă cu regele Ludovic al Franţei. (Tata are grijă să nu-mi bage în 
seamă icnetul.) Acesta ne va ajuta să punem la cale cotropirea 
Angliei. Vom înfrânge Casa de York, îl vom elibera pe regele Henric 
din Turn, iar tu vei fi încoronată prinţesă de Wales. Regele Henric şi 
cu mine vom cârmui Anglia împreună până la moartea lui - aibă-l 


Zg 


sfinţii în pază! - iar pe urmă vă voi îndruma şi sfătui pe tine şi pe 
prinţul Edward de Lancaster, când veţi ajunge regele şi regina 
Angliei. Fiul tău şi nepotul meu va fi următorul rege al Angliei, 
poate şi al lerusalimului. Gândeşte-te! 

George se înăbuşă, de parcă s-ar fi înecat cu vinul. Ne întoarcem 
cu toţii către el. Răsuflă sacadat, se zbate şi nu izbuteşte să tragă 
aer în piept. Tata aşteaptă până îi trece, privindu-l fără milă. 

— Pentru tine e o lovitură, George, recunoaşte el fără părtinire. 
Dar vei fi moştenitorul tronului după prinţul Edward şi cumnatul 
regelui Angliei. Te vei afla tot atât de aproape de tron ca şi până 
acum, iar clanul Rivers va fi doborât. Inrâurirea ta va fi limpede, iar 
rasplatile, foarte mari. (Tata înclină capul spre el cu bunătate, fără 
să-i arunce măcar o privire lui Isabel, care urma să devină regina 
Angliei, dar acum îmi va da mie întâietate.) George, voi avea grijă 
să-ţi păstrezi titlul şi toate pământurile. N-ai ieşit în pierdere. 

— Eu am ieşit în pierdere, spune încetişor Isabel. Mi-am pierdut 
pruncul degeaba. 

Nu-i răspunde nimeni. E ca şi cum ar fi devenit atât de lipsită de 
însemnătate, încât nu e nevoie să-i răspundă nimeni. 

— Şi dacă regele doarme când ajungi la Londra? întreb. Dacă nu- 
| poţi trezi? 

Tata ridică din umeri. 

— Nu contează. Chiar dacă doarme sau e treaz, voi conduce tara 
în numele lui până când prinţul Edward şi - îmi zambeste - prinţesa 
Anne îşi ocupă tronul şi devin regele Edward şi regina Anne a 
Angliei. 

— Să fie repusă în drepturi Casa de Lancaster! exclamă George 
sărind în picioare, cu buzele pătate de vinul roşu şi dulce, cu faţa 
împurpurată de mânie, cu mâinile tremurând; Isabel întinde 
şovăitoare mâna şi o lasă pe pumnul lui încleştat. Am trecut prin 
toate astea ca să repunem în drepturi Casa de Lancaster? Am 
înfruntat atâtea primejdii pe uscat şi pe mare ca să-i aşezăm pe 
Lancasteri înapoi pe tron? Mi-am trădat fratele şi mi-am părăsit 
Casa de York ca tu să-i pui pe Lancasteri pe tron? 

— Casa de Lancaster are un drept legitim, recunoaşte tata, 
repudiind alianţa cu Casa de York făurită şi apărată de familia lui 
vreme de două generaţii. Dreptul fratelui tău în numele Casei de 
York e foarte şubred, dacă e într-adevăr bastard, aşa cum spui. 

— L-am declarat bastard ca să devin eu următorul moştenitor al 
tronului! strigă George. Am luptat ca să urc eu pe tron! L-am 


defăimat pe Edward ca să dovedim dreptul meu! N-am defaimat 
nicio clipă casa mea, n-am ponegrit nicio clipă numele de York! N- 
am spus nicio clipă că altul va deveni rege în locul meu! 

— Nu s-a putut înfăptui, răspunde tata cu o uşoară părere de 
rău, de parcă ar vorbi despre o bătălie pierdută demult, foarte 
demult, într-o ţară aflată foarte departe, nu în Anglia, în primăvara 
asta. Am încercat de două ori, George, ştii bine. Edward a fost prea 
puternic pentru noi, a avut prea mulţi oameni de partea lui. Dar, 
având-o drept aliată pe regina Margareta, jumătate din Anglia se va 
ridica la luptă pentru ea, toţi vechii lorzi din tabăra Lancaster se vor 
aduna în jurul nostru, la fel şi mica nobilime loială Casei de 
Lancaster care nu l-a acceptat cu adevărat pe fratele tău. Ea a avut 
întotdeauna sprijin puternic în nord şi în Midlands. Jasper Tudor va 
ridica la luptă Ţara Galilor pentru ea. Edward nu va reuşi în ruptul 
capului să înfrângă alianţa dintre tine, mine şi Margareta de Anjou. 

Imi pare nespus de ciudat să-i aud numele nu hulit, ci pomenit 
drept aliat - pe vremuri aveam coşmaruri cu femeia asta, dar acum 
trebuie s-o privim ca pe-o prietenă de încredere. Tata urmează: 

— Acum tu, Anne, te duci cu mama ta să vă întâlniți cu 
croitoreasa. Isabel, poţi merge şi tu, veţi avea toate rochii noi 
pentru logodna lui Anne. 

— Logodna mea? 

Tata zâmbeşte, de parcă ar crede că-mi prilejuieşte cea mai 
mare bucurie. 

— Logodna acum, iar nunta - de îndată ce vom obţine îngăduinţa 
papei. 

— Mă voi logodi numaidecât? 

— Poimâine. 


Catedrala din Angers, 25 iulie 1470 


Dinaintea altarului catedralei stau două siluete tăcute, mână-n 
mână, jurându-şi credinţă. Lumina ce pătrunde prin fereastra mare 
din spatele lor le luminează feţele grave. Se înclină una spre 
cealaltă de parcă şi-ar făgădui iubire, nu doar credinţă până la 
moarte. Se ţin strâns, ca pentru a fi sigure una de alta. Cine le 
priveşte ar putea crede, după forţa privirii şi apropierea trupurilor, 
că e o căsătorie din dragoste. 

Sunt cei doi mari duşmani, tata şi Margareta de Anjou, unul 
lângă celălalt. Asta e marea unire; fiul ei şi cu mine nu vom face 
decât să punem în fapt, cu propriile trupuri, legământul părinţilor 


noştri. Ea îşi aşază cea dintâi mâna pe o bucată din Adevărata 
Cruce - crucea Mântuitorului, adusă aici din regatul lerusalimului - 
şi-i aud, chiar din fundul catedralei, glasul limpede rostind un 
jurământ de credinţă fata de tatăl meu. Apoi vine rândul lui. Isi lasă 
mâna pe cruce, iar ea i-o potriveşte mai bine, având grijă ca fiecare 
părticică a palmei şi a degetelor să atingă lemnul sacru, de parcă 
nici acum, în clipa pecetluirii alianţei, n-are încredere în el. Tata îşi 
rosteşte jurământul, apoi se întorc unul spre celălalt şi-şi dau 
sărutarea de împăcare. Sunt aliaţi, vor fi aliaţi până la moarte, au 
făcut un jurământ sfânt, nimic nu-i poate despărţi. 

— Nu pot s-o fac! îi soptesc lui Isabel. Nu mă pot mărita cu fiul ei, 
nu pot fi fiica reginei celei rele, a regelui adormit! Dacă fiul lor e 
nebun, cum spune toată lumea? Daca mă ucide, porunceste sa mi 
se taie capul, aşa cum a făcut cu cei doi lorzi de York care i-au păzit 
tatăl? Se spune că e un monstru cu mâinile pătate de sânge din 
copilărie. Se spune că omoară oameni ca să se distreze! Dacă pune 
să mi se taie capul, cum s-a întâmplat cu bunicul? 

— Taci, spune ea luându-mi mâinile reci într-ale ei şi frecându-le 
uşor. Vorbeşti ca o copilă. Trebuie să fii curajoasă! Vei fi prinţesă. 

— Nu pot să fac parte din Casa de Lancaster! 

— Ba poţi. Trebuie! 

— Ai spus odată că te temi că tata te foloseşte ca pe un pion. 

— Aşa am spus? răspunde ea ridicând din umeri. 

— Că te foloseşte ca pe un pion şi te-ar putea lăsa de izbelişte. 

— Dacă vei fi regina Angliei, nu te va lăsa de izbelişte, îmi atrage 
ea luarea-aminte cu şiretenie. Dacă vei fi regina Angliei, te va iubi 
şi te va sluji clipă de clipă. Te-a preferat întotdeauna, ar trebui să te 
bucuri că acum te afli în bătaia ambitiei lui. 

— Izzy... şoptesc. Tu te aflai în bătaia ambitiei lui când aproape 
că te-a înecat în mare. 

In lumina scăzută din biserică, chipul ei pare verzui. 

— Ştiu, spune ea mohorâtă. 

Şovăi auzindu-i răspunsul, dar tocmai atunci vine mama şi mă 
vesteşte dintr-odată: 

— Trebuie să te prezint Alteţei Sale regina. 

O urmez pe lungul culoar dintre stranele catedralei, ametitoarele 
vitralii ale ferestrelor aşternând la picioarele mele un covor de 
culori, ca şi cum aş călca pe soarele strălucitor. Mă izbeşte gânaul 
că e a doua oară când mama mă prezintă unei regine a Angliei. 
Intaia oară am văzut-o pe cea mai frumoasă femeie din câte am 


= 97: 


cunoscut. De astă dată, pe cea mai crudă. Regina vede că mă 
apropii, se întoarce cu faţa către noi şi aşteaptă, cu o răbdare de 
ucigaş, să ajung la treptele altarului. Mama se pleacă într-o 
reverență adâncă, iar eu aşijderea. Cand mă ridic, văd o femeie 
scundă şi durdulie, splendid înveşmântată în brocart din fir de aur, 
cu o bonetă foarte înaltă, cu văl din dantelă aurie, cu o cingătoare 
de aur legată pe şoldurile late. Chipul ei rotund e aspru, gura ca un 
boboc de trandafir nu zâmbeşte. 

— Eşti lady Anne, rosteşte ea în franceză. 

Imi plec capul. 

— Da, Alteță. 

— Te vei mărita cu fiul meu şi vei fi fiica mea. 

Mă înclin iarăşi. E limpede că nu-i pasă nici cât negru sub unghie 
de fericirea mea. Când o privesc iarăşi, văd că chipul îi străluceşte 
ca aurul de triumf. 

— Lady Anne, acum eşti o simplă femeie tânără, o nimeni, dar eu 
voi face din tine regina Angliei, vei sta pe tronul meu şi-mi vei purta 
coroana. 

— Lady Anne a fost pregătită pentru un asemenea rang, spune 
mama. 

Regina n-o bagă în seamă. Se apropie şi-mi ia amândouă mâinile 
într-ale ei, ca şi cum i-aş jura credinţă. Imi spune încet: 

— Te voi învăţa să fii regină. Te voi învăţa ce ştiu despre curaj, 
despre cârmuire. Fiul meu va fi rege, dar tu îi vei sta alături, gata 
să aperi tronul cu preţul vieţii tale, vei fi o regină aşa cum am fost 
eu - o regină în stare să comande, să domnească, să lege alianţe şi 
să le respecte. Eram o copilă, nu cu mult mai mare decât tine, când 
am venit prima oară în Anglia şi am învăţat foarte repede că, 
pentru a păstra tronul Angliei, trebuie să-i rămâi credincioasă 
soţului tău şi să lupti pentru tronul lui zi şi noapte, Anne. Zi şi 
noapte. Voi modela din tine o sabie pentru Anglia, aşa cum şi eu 
am fost modelată într-un tăiş de spadă. Te voi învăţa să fii un 
pumnal la gâtul trădării. 

Mă gândesc la ororile pe care le-a abătut această regină asupra 
ţării, cu favoriţii ei de la curte şi cu ambiția ei. Mă gândesc cum a 
jurat tata că regele s-a cufundat de bunăvoie într-un somn de 
moarte, fiindcă treaz nu putea să mai îndure viaţa alături de ea. Mă 
gândesc la anii în care tata a cârmuit Anglia, iar această femeie a 
umblat ca turbată prin Scoţia, strângând o armată care a năvălit în 
sud ca o bandă de briganzi pe jumătate despuiati, furând, siluind si 


omorând oriunde mergeau, până când ţara a jurat că n-o mai 
înghite pe această regină, iar locuitorii Londrei i-au închis porţile 
oraşului în nas şi au implorat-o pe Jacquetta Woodville, prietena ei 
cea mai bună, să-i spună să-şi ducă înapoi acasă ostirea de oameni 
ai nordului. Ceva din toate astea se oglindeşte pesemne pe chipul 
meu, căci ea râde scurt şi-mi spune: 

— E uşor să fii năzuroasă când eşti copilă. E uşor să ai principii 
când n-ai nimic altceva. Dar când eşti femeie şi naşti un fiu ursit să 
urce pe tron, după ani de aşteptare, când eşti regină şi vrei să-ţi 
păstrezi coroana, vei fi gata să faci orice, orice! Vei fi gata să ucizi 
pentru asta - chiar şi oameni nevinovaţi, dacă e nevoie. Şi atunci te 
vei bucura că te-am învăţat tot ce ştii. (Îmi zâmbeşte.) Când vei fi 
în stare să faci orice - orice! - ca să-ţi păstrezi tronul, să-ţi păstrezi 
coroana şi să-ţi păstrezi soţul acolo unde-i e locul, atunci vei şti că 
ai învăţat asta de la mine. Atunci vei fi într-adevăr fiica mea. 

Mă dezgusta, ma îngrozeşte până-n străfundul fiinţei. Nu 
îndrăznesc să spun nimic. 

Se întoarce spre altar. Văd lângă tata o siluetă firavă: prinţul 
Edward. Dinaintea lui se află un episcop, cu cartea de rugăciuni 
deschisă la pagina cu slujba de cununie. 

— Vino, spune regina cea rea. Acesta e primul tău pas, la toţi 
ceilalţi te voi călăuzi eu. 

Mă ia de mână şi mă duce spre prinţ. 

Am paisprezece ani şi sunt fiica unui trădător osândit, aflat în 
pribegie, pe capul căruia s-a pus un preţ mare. Sunt pe cale să mă 
logodesc cu un băiat mai în vârstă decât mine cu aproape trei ani, 
fiul celei mai înspăimântătoare femei din câte a cunoscut vreodată 
Anglia, şi prin această căsătorie tata o va aduce înapoi în Anglia ca 
pe-o lupoaică, aşa cum îi spune norodul. Şi din clipa asta va trebui 
să-i spun acestui monstru „mamă”. 

Arunc o privire în urmă, către Isabel, care îmi pare foarte 
departe. Încearcă să-mi zambeasca încurajator, dar chipul îi e 
încordat şi palid în întunecimea catedralei. Îmi aduc aminte cum 
mi-a spus în noaptea nunţii ei: „Nu pleca!”. li repet cuvintele pe 
muteşte, apoi mă întorc şi mă apropii de tata, să fac ce-mi 
porunceşte. 


Amboise, Franţa, iarna anului 1470 


Nu-mi vine să cred ce viaţă se întinde înaintea mea. În lumina 
rece a diminetilor de iarnă mă deştept alături de Isabel şi trebuie să 


rămân nemişcată, să privesc zidurile de piatră ale odăii şi tapiseriile 
ale căror culori par şterse în licărirea încă slabă a zilei, ca să-mi 
amintesc unde mă aflu, cât de departe am ajuns cu toţii şi ce viitor 
orbitor, de necrezut mă aşteaptă. Atunci îmi spun din nou: sunt 
Anne de Warwick, aceeaşi Anne. Sunt logodită cu prinţul Edward de 
Lancaster, sunt prinţesă de Wales câtă vreme trăieşte bătrânul 
rege, iar la moartea lui voi fi regina Anne a Angliei. 

— lar mormăi în barbă! strigă enervată Isabel. Mormăi ca o babă 
nebună. Taci din gură, eşti caraghioasă! 

Strâng din buze ca să mă silesc să tac. Acesta a devenit ritualul 
meu, îndeplinit cu tot atâta sfinţenie ca rugăciunea de dimineaţă. 
Nu-mi pot începe ziua fără să înşirui în minte schimbările din viata 
mea. E ca şi cum n-aş putea crede că mă aflu aici, dacă nu mi-aş 
repeta aşteptările, speranţele de neînchipuit. Mai întâi deschid ochii 
şi văd iarăşi că mă aflu în una dintre cele mai bune odăi din 
frumosul Castel Amboise. In acest castel de basm suntem oaspeţii 
celui care ne-a fost cândva cel mai mare duşman: Ludovic, regele 
Franţei, acum cel mai bun prieten al nostru. Sunt logodită şi mă voi 
căsători cu fiul reginei celei rele şi al regelui adormit, numai că 
acum trebuie să ţin minte tot timpul să-i spun ei „milady mamă”, 
iar lui, „regescul meu tată”: regele Henric. Isabel nu va deveni 
regina Angliei, George nu va deveni rege. Ea va fi mai-marea peste 
doamnele mele de companie, iar eu voi fi regină. Lucrul cel mai 
remarcabil, extraordinar de-a dreptul, este că tata s-a năpustit deja 
asupra Angliei, a intrat în Londra, l-a eliberat din Turn pe regele 
adormit - regele Henric -, l-a înfăţişat poporului şi a pus să fie 
proclamat cu tărie regele Angliei, întors la poporul lui, urcat din nou 
pe tronul lui. Norodul a primit toate astea cu braţele deschise. Incă 
nevenindu-ne să credem, învăţăm în Franţa să sărbătorim triumful 
Casei de Lancaster, spunem „casa noastră” când vorbim despre 
roza roşie, rasturnam toate loialitatile vieţii mele. 

Ingrozită de vrajmasia fatisa a tatălui meu, regina Elizabeth a 
fugit în sanctuar şi se ascunde împreună cu mama şi fiicele ei, 
rămasă iarăşi grea şi părăsită de soţ. Acum nu mai contează dacă 
naşte un băiat, o fată sau pruncul mort pe care i l-a dorit George - 
fiul ei nu va şedea niciodată pe tronul Angliei, căci Casa de York e 
cu desăvârşire învinsă. Stă pitită în sanctuar, în vreme ce soţul ei, 
chipeşul şi cândva puternicul rege Edward, prietenul nostru, fostul 
nostru erou, a fugit din Anglia ca un laş, însoţit doar de credinciosul 
său frate Richard şi de încă şase oameni, iar acum sunt siliţi să stea 


şi să aştepte undeva în Flandra şi să se teamă de ce le va aduce 
viitorul. Tata se va război cu ei acolo, la anul. li va vâna şi-i va 
ucide ca pe proscrişii care sunt acum. 

Regina cea atât de frumoasă în ceasul triumfului, atât de otelita 
în ura ei, s-a întors de unde a plecat: a redevenit o văduvă fără o 
para chioară şi fără perspective. Ar trebui să mă bucur, căci sunt 
răzbunată pentru miile de jigniri pe care ni le-a adus, lui Isabel şi 
mie, dar nu pot să nu mă gândesc la ea şi să nu mă întreb cum va 
supravieţui naşterii în odăile întunecoase ale sanctuarului din 
subsolul Abației Westminster şi cum va ieşi de-acolo. 

Tata a câştigat Anglia - şi-a regăsit vechea fire irezistibilă, 
cuceritoare. George i-a stat cu loialitate alături de-a lungul 
campaniei, deşi Casa de York l-a ispitit nu doar o dată să-l trădeze, 
iar tata a făcut tot ce spunea că va face. Urmează să mă alatur lui 
de îndată ce mă căsătoresc cu prinţul Edward; aşteptăm doar 
dispensa papală care să ne întărească logodna. Ca proaspeţi soţi, 
vom merge în Anglia, la tata, şi vom fi proclamati print şi prinţesă 
de Wales. Voi sta alături de regina de Anjou; ea îmi e sfătuitoare şi 
îndrumătoare. Blănurile de hermină ale reginei Elizabeth vor fi 
trimise iarăşi din garderoba regală, numai că de astă dată vor fi 
cusute pe rochiile mele. 

— Tine-ti gura! se răsteşte Isabel. lar ai început. 

— Nu-mi vine să cred. Nu înţeleg! Trebuie s-o repet iar şi iar ca 
să izbutesc să cred. 

— Ei bine, peste puţin timp o să poţi mormăi în urechile soţului 
tău, să vezi dacă-i place să se trezească lângă o fată nebună, care 
şuşoteşte întruna! spune ea cu asprime. lar eu voi putea dormi 
dimineaţa. f 

Asta mă amuteste, cum ştia foarte bine ca se va întâmpla. Imi 
văd logodnicul în fiecare zi, după-amiaza, când vine să stea cu 
mama lui, şi apoi seara, când mergem cu toţii la cină. El o ia de 
mână, iar eu vin în urma lor. Ea are întâietate, ca regină, eu sunt 
doar o viitoare prinţesă. Sigur, el are cu trei ani mai mult decât 
mine, poate de asta se poartă ca şi cum nu s-ar sinchisi de mine 
câtuşi de putin. Negresit că înainte se gândea la tatăl meu cu 
aceeaşi groază şi ură cu care am fost învăţate noi să ne gândim la 
mama lui. Poate de aceea e atât de rece cu mine. Poate de aceea 
simt că am rămas străini, aproape duşmani. 

Are părul blond al mamei lui, bălai, aproape arămiu. Are faţa ei 
rotundă şi gura ei mică, răzgâiată. E mlădios şi puternic, a fost 


S91 


crescut să călărească şi să lupte, are curaj, ştiu bine, căci oamenii 
spun că e neintrecut în turniruri. A umblat pe câmpuri de luptă din 
copilărie, poate că asta l-a înăsprit şi nu te poţi aştepta din partea 
lui să simtă afecţiune pentru o fată, fiica fostului său duşman. Se 
povesteşte o întâmplare despre el: când avea doar şapte ani, a 
cerut să li se taie capul cavalerilor de York care îi ocrotiseră tatăl, 
cu toate că se îngrijiseră de siguranţa lui în timpul bătăliei. Nimeni 
nu-mi spune că nu-i adevărat. Dar poate că e vina mea - n-am 
întrebat pe nimeni de la curtea mamei lui dacă un băiat atât de mic 
ar putea face aşa ceva, dacă întâmplarea chiar a avut loc: dacă a 
dat cu voioşie un asemenea ordin crud. Nu cutez s-o întreb pe 
mama lui dacă e adevărat că i-a cerut fiului ei în vârstă de şapte 
ani să aleagă felul în care vor muri doi oameni onorabili. De fapt, n- 
o întreb niciodată nimic. 

Chipul îi e mereu reţinut, ochii îi sunt adumbriti de gene si 
rareori se uită la mine, întotdeauna privesc în altă parte. Când îi 
vorbeşte cineva, se uită în pământ, ca şi cum n-ar avea încredere 
că-l poate privi în ochi. Numai cu mama lui schimbă priviri, numai 
ea îl poate face să zâmbească. E ca şi cum n-ar avea încredere 
decât în ea. 

— Şi-a trăit viata ştiind că i s-a refuzat tronul, ba unii chiar au 
tăgăduit că ar fi fiul tatălui său, îmi spune Isabel cu chibzuinţă. Toţi 
ziceau că e fiul ducelui de Somerset, favoritul. 

— Bunicul nostru a susţinut asta, îi amintesc lui Isabel. Ca s-o 
dezonoreze pe ea. Mi-a spus-o ea însăşi. Zicea că de aceea i-a înfipt 
capul într-o ţeapă, pe zidurile oraşului York. Spune că să fii regină 
înseamnă să înfrunţi o viata de calomnie neîncetată şi să n-ai pe 
nimeni care să te apere, doar pe tine insati. Zice că... 

— „Ea spune! Ea zice!” Nimeni nu mai are nimic de spus în afară 
de ea? Vorbesti întruna despre ea, deşi - când erai mică - îţi dădea 
coşmaruri, îmi aminteşte Isabel. Te trezeai tipand că vine lupoaica, 
iti închipuiai că s-a ascuns în cufărul de la capătul patului nostru. 
Mă rugai să te cuprind strâns în braţe şi să te tin aşa, ca sa nu te 
poată lua. E curios că ai ajuns să-i sorbi fiecare vorbă şi să fii 
logodită cu fiul ei, iar pe mine, să mă uiţi cu totul! 

— Nu cred că el vrea să se însoare cu mine, spun cu disperare. 

Ea ridică din umeri. Mai nou, pe Isabel n-o interesează nimic. 

— Poate ca nu vrea. Poate că trebuie să facă aşa cum i se 
porunceşte, la fel ca noi toţi. Poate că lucrurile vor ieşi mai bine 
pentru voi doi decât au ieşit pentru noi, ceilalţi. 


=—'92: = 


Edward mă urmăreşte câteodată când dansez cu doamnele, însă 
nu mă admiră, în privirea lui nu e strop de căldură. Mă urmăreşte 
cu aerul că ar vrea să mă judece, că ar vrea să mă înţeleagă. Se 
uită la mine ca şi cum aş fi o taină pe care vrea s-o desluşească. 
Doamnele de companie ale reginei îmi spun că sunt frumoasă: o 
mică regină. Laudă buclele naturale ale părului meu castaniu-auriu, 
albastrul ochilor mei, silueta mlădioasă de fată şi trandafiriul pielii 
mele; însă el nu spune nimic care să mă facă să cred că mă admiră. 

Uneori ne însoţeşte la călărie şi atunci călăreşte alături de mine, 
fără să scoată o vorbă. Calareste bine, tot atât de bine ca Richard. 
li arunc din când în când câte o privire şi-mi spun că e chipes. 
Încerc să-i zâmbesc, să fac conversaţie. Ar trebui să mă bucur că 
tata mi-a ales un soţ de vârstă atât de apropiată de-a mea şi care 
arată atât de elegant, de princiar în şaua calului. Pe deasupra, va 
deveni regele Angliei; însă răceala lui e de-a dreptul de nepătruns. 

Stăm de vorbă în fiecare zi, însă niciodată nu spunem mare 
lucru. Ne aflăm tot timpul sub ochii mamei lui, iar dacă îi spun ceva 
ce ea nu aude, îmi strigă: „Ce tot şopteşti acolo, lady Anne?”, iar eu 
mă văd nevoită să repet lucruri care par neghiobii curate, de pildă: 
„L-am întrebat pe Alteta Sa dacă sunt peşti în santul de apărare” 
sau „li spuneam Alteţei Sale că îmi plac gutuile coapte”. 

Când spun astfel de lucruri, ea îi zâmbeşte, cu aerul că e greu de 
crezut că va fi nevoit să suporte cât trăieşte aşa o neghioabă. 
Veselia îi încălzeşte chipul, iar uneori el râde scurt. Isi priveşte 
mereu fiul într-un fel pe măsura poreclei care i s-a dat: aşa cum se 
uită o lupoaică la puiul ei, cu un simţ pătimaş al proprietăţii. 
Înseamnă totul pentru ea, ar face orice pentru el. Pe mine m-a 
cumpărat pentru el, prin mine l-a cumpărat pe singurul comandant 
de osti în stare să-l învingă pe regele Edward de York: fostul lui 
tutore, bărbatul care l-a învăţat să lupte. Prinţul Edward, puiul de 
lup, trebuie să se însoare cu această fată plictisitor de muritoare, 
pentru ca ei doi să se poată întoarce pe tron. Mă suportă fiindcă 
sunt preţul ce trebuie plătit pentru serviciile marelui general, tatăl 
meu, iar ea se dedică sarcinii de-a face din mine o soţie demnă de 
el, o regină demnă de Anglia. 

Imi vorbeşte despre bătăliile pe care le-a purtat pentru tronul 
soţului - moştenirea fiului ei. Imi spune c-a învăţat să se 
împietrească în faţa suferinţei, să se bucure de moartea vrăjmaşilor 
ei. Mă învaţă că, pentru a fi regină, trebuie să vezi în orice obstacol 
care ti se pune în cale o victimă a puterii tale. Câteodată, soarta va 


hotărî că numai unul poate supravieţui, tu sau duşmanul tău, ori - 
în alte rânduri - copilul tău sau copilul duşmanului tău. Când 
trebuie să alegi, fireşte că vei alege viaţa ta, viitorul tău, copilul tău 
- oricare ar fi preţul. 

Câteodată se uită la mine zâmbind şi spune: 

— Anne de Warwick, micuța Anne de Warwick! Cine s-ar fi gândit 
că vei ajunge nora mea, iar tatăl tău, aliatul meu? 

Cuvintele ei se apropie atât de mult de propriile-mi gânduri 
mirate, murmurate abia auzit, încât o dată răspund: 

— Nu e extraordinar? După toate câte s-au întâmplat? 

Insă ochii ei albaştri scapără în fata obrăzniciei mele şi îmi spune 
pe dată: 

— Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat, erai o copilă ocrotită de 
un trădător în timp ce eu luptam ca să-mi apăr viaţa, încercând să- 
mi păstrez tronul, în pofida trădării! Am văzut roata norocului 
ridicându-se şi coborând, am fost prefăcută în pulbere sub roata 
norocului; tu n-ai văzut nimic şi nu înţelegi nimic. 

Auzindu-i tonul aspru, las capul în jos, iar Isabel, care şade lângă 
mine, se apleacă puţin înainte, ca să simt sprijinul umărului ei şi să 
nu mă ruşinez atât de tare că am fost mustrată în faţa tuturor 
doamnelor, între care şi mama. 

Alteori mă cheamă în odaia ei personală şi mă învaţă lucrurile pe 
care socoteşte că ar trebui să le ştiu. Intr-un rând, mă duc acolo şi 
găsesc întinsă pe masă o hartă a regatului. 

— Acesta, spune ea netezind-o cu mâna, acesta e într-adevăr un 
obiect de preţ. 

Mă uit la hartă. Tata are şi el hărţi în biblioteca din Castelul 
Warwick, iar una dintre ele înfăţişează regatul Angliei, însă e mai 
mică decât aceasta şi arată doar ţinuturile de mijloc din jurul 
căminului nostru. Aceasta e o hartă a coastei de miazăzi a Angliei, 
fata-n fata cu Franţa. Porturile de la miazăzi sunt desenate cu grijă, 
deşi partea de la apus şi cea de la miazănoapte a hărţii sunt mai 
sumare. In jurul porturilor este însemnat dacă există câmpuri 
mănoase, care să hrănească o oştire sau să întreţină o flotă, iar la 
intrarea lor sunt înfăţişate albia râului sau bancurile de nisip. 

— Această hartă a fost desenată de sir Richard Woodville, lordul 
Rivers, prietenul meu, spune ea punând degetul pe iscălitură. A 
cercetat porturile de la miazăzi ca să mă poată apăra, în vremea 
când ne temeam că ne va cotropi tatăl tău. Jacquetta Woodville a 
fost cea mai scumpă prietenă şi doamnă de companie a mea, iar 


— 94 — 


soţul ei a fost marele meu apărător. 

Imi plec capul, ruşinată, însă aşa e mereu. Tata i-a fost cel mai 
mare duşman, nu-mi povesteşte decât întâmplări din războiul cu el. 

— Lordul Rivers mi-era pe atunci cel mai scump prieten, iar 
Jacquetta, soţia lui, îmi era ca o soră. 

Preţ de câteva clipe o cuprinde nostalgia, iar eu nu îndrăznesc să 
scot o vorbă. Jacquetta a schimbat tabăra, la fel ca toţi ceilalţi, 
după înfrângerea acestei regine şi a ieşit în câştig. Acum e mama 
reginei, nepoata ei e prinţesă si are chiar un nepot print: fiica ei 
Elizabeth a adus pe lume un fiu în sanctuar şi l-a botezat Edward, 
după tatăl lui, regele exilat. Jacquetta şi aceasta regină s-au 
despărţit când tatăl meu a câştigat ultima bătălie, cea de la 
Towton, pentru Edward. Bărbaţii din familia Rivers s-au predat pe 
câmpul de luptă, au schimbat tabăra şi s-au alăturat Casei de York. 
Pe urmă, Edward a ales-o drept mireasă pe fiica văduvă a acestei 
familii. Acela a fost momentul în care a acţionat fără sfatul tatei, 
prima greşeală pe care a făcut-o - acela a fost primul lui pas spre 
înfrângere. 

— O voi ierta pe Jacquetta, făgăduieşte regina. Cand vom intra în 
Londra, o voi vedea iar şi o voi ierta. O voi avea iar lângă mine, o 
voi mângâia pentru cumplita pierdere a soţului ei. (Mă priveşte cu 
nemulţumire.) Ucis de tatăl tău, îmi aminteşte ea. lar pe ea a 
acuzat-o de vrăjitorie. 

— A eliberat-o, răspund înghițind în sec. 

— Ei bine, să sperăm că-i e recunoscătoare pentru asta, spune 
ea batjocoritor. Una dintre cele mai de seamă femei din regat şi 
cea mai scumpă prietenă din câte am avut vreodată - şi tatăl tau a 
declarat-o vrăjitoare? (Clatină din cap.) De necrezut! 

Nu spun nimic. E de necrezut şi pentru mine. 

— Ştii care e semnul roții norocului? mă întreabă ea pe 
neaşteptate. 

Clatin din cap. 

— Mi l-a arătat chiar Jacquetta. Spunea ca voi duce o viata care 
mă va ridica foarte sus şi mă va face să cad foarte jos. Acum mă 
voi ridica din nou. (intinde arătătorul şi desenează cu el un cerc în 
aer.) Te ridici şi cazi. Sfatul pe care ţi-l dau e să te păzeşti când te 
ridici şi să-ţi distrugi duşmanii când cazi. 


xxx 


În sfârşit, după mai multe cereri, primim dezlegarea papei, astfel 
încât Edward şi cu mine, deşi ne înrudim pe departe, să ne putem 
căsători. Are loc o ceremonie fără pretenţii, sărbătorită foarte 
sumar, după care mama mea şi mama lui ne duc la culcare. Mi-e 
atât de frică de soacra mea, regina, încât intru în odaie fără 
împotrivire, fără să mă gândesc cu adevărat la prinţ sau la ceea ce 
va urma în noaptea aceea. Mă aşez în capul oaselor în pat şi îl 
aştept. Abia dacă-l văd când intră, căci urmăresc chipul pătimaş al 
mamei lui, care îi ia mantia de pe umeri, îi şopteşte „Noapte bună!” 
şi iese din odaie. Felul cum îl priveşte mă face să mă cutremur - ca 
şi cum şi-ar dori să poată rămâne să privească. f 

După plecarea lor se aşterne o tăcere adâncă. Imi aduc aminte 
ce mi-a spus Isabel: că a fost oribil. Aştept să-mi spună el ce să fac. 
Nu scoate o vorbă. Se suie în pat, făcând salteaua groasă de puf să 
se afunde pe partea lui şi funiile patului să trosnească sub 
greutatea lui. Dar tot nu scoate o vorbă. Rostesc cu stângăcie: 

— Nu ştiu ce să fac. Imi pare rău. Nu mi-a spus nimeni. Am 
întrebat-o pe Isabel, însă ea n-a vrut să-mi zică nimic. Pe mama n- 
am putut s-o întreb... 

El oftează, de parcă asta ar fi încă o povară aşezată pe umerii lui 
de alianța crucială a părinților noştri. 

— Nu face nimic. Stai întinsă şi-atât. 

— Dar eu... 

— Stai întinsă si nu spune nimic, repetă el cu glas ridicat. Cel mai 
bun lucru pe care-l poţi face pentru mine în clipa asta e să nu spui 
nimic. Mai ales, nu-mi aduce aminte cine eşti, nu pot îndura 
gândul... 

Apoi se saltă pe pat şi se lasă asupra mea brusc, cu toată 
greutatea, înfigându-se în mine ca şi cum m-ar înjunghia cu o 
sabie. 


Paris, Crăciunul anului 1470 


Regele Franţei, regele Ludovic însuşi, e atât de încântat de 
cununia noastră, încât ne cheamă la Paris înainte de Crăciun, să-l 
sărbătorim împreună cu el. Eu deschid dansul, eu mă aşez în 
dreapta lui la cină. Eu sunt în centrul atenţiei tuturor: fiica 
eminentei cenusii, a facatorului de regi, cea care va deveni regina 
Angliei. 

Isabel păşeşte în urma mea. De fiecare dată când intrăm într-o 
odaie, mă urmează, iar uneori se apleacă şi-mi eliberează trena, 


dacă se agaţă într-un prag sau mătură pipirigul înmiresmat de pe 
jos. Mă slujeşte fără să zâmbească; ranchiuna şi pizma ei sunt 
limpezi pentru toţi. Regina Margareta, milady mama, râde de aerul 
posac al lui Isabel, mă bate uşurel pe mână şi-mi spune: 

— Acum vezi. Dacă o femeie ajunge la măreție, devine vrajmasa 
tuturor celorlalte femei. Dacă se luptă să-şi păstreze măreţia, toţi, 
bărbaţi şi femei, o urăsc. Pe obrazul verde al surorii tale îţi citeşti 
triumful. 

Arunc o privire spre faţa palidă şi bosumflată a lui Isabel. 

— Nu e verde. 

— Verde de invidie! spune regina râzând. Dar nu contează. 
Mâine vei scăpa de ea. 

— Mâine? (Mă întorc spre Isabel, aşezată alături de mine pe 
bancheta de la fereastră.) Pleci mâine? 

Ea pare tot atât de uluită ca mine. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— O, ba da, spune calm regina. Pleci la Londra, la soţul tău. Te 
vom urma neintarziat, cu armata. 

— Mama nu mi-a zis nimic, răspunde Isabel punând la îndoială 
vorbele reginei. Nu sunt pregătită de plecare. 

— Poţi să împachetezi diseară, spune regina simplu. Căci mâine 
pleci. 

— Cu voia voastră, răspunde cu glas slab sora mea. 

Se ridică, îi face reginei o reverență adâncă, iar mie, una scurtă. 
Înclinându-mă la rândul meu în fata reginei, pornesc grăbită dupa 
sora mea. Isabel aleargă ca fulgerul prin galerie, spre odăile mele. 
O prind în dreptul ferestrei uneia dintre frumoasele firide ieşite în 
afară. 

— Iz! 

— Nu pot îndura o noua furtună pe mare! strigă ea rasucindu-se 
spre mine. Mai bine mă omor pe chei decât să plec din nou pe 
mare! 

În ciuda siguranţei ce mă stăpâneşte, îmi duc mâna la pântece, 
ca şi cum m-aş teme că şi eu aş putea să fiu grea, că şi pruncul 
meu va fi pus într-o lădiţă şi aruncat în apele întunecate, 
învolburate, cum s-a întâmplat cu băieţelul lui Isabel. 

— Nu fi caraghioasă! spune scurt Isabel. Nu eşti grea şi nici gata 
să naşti! N-ar fi trebuit să urc la bordul corabiei. Ar fi trebuit să 
refuz. Ar fi trebuit să mă ajuţi. Ziua aceea mi-a distrus viaţa... iar tu 
ai îngăduit să se întâmple. 


— 97 — 


Clatin din cap. 

— Iz, cum aş îndrăzni să-i spun „nu” tatei? Cum ai îndrăzni tu? 

— Şi acum? Acum trebuie să plec în Anglia, la el si la George, si 
să te las pe tine aici? Cu ea? 

— Ce putem face? Ce putem spune? întreb. 

— Nimic! răspunde ea furioasă, întorcându-mi spatele şi 
depărtându-se. 

— Unde pleci? strig după ea. 

— Să le spun slujitoarelor să-mi strângă lucrurile, îmi aruncă ea 
peste umăr. Să-mi pregătească degrabă cuferele. N-au decât să 
pună şi un giulgiu înăuntru! Nu-mi pasă dacă mă înec de data asta. 


xxx 


Regele Ludovic ne-a pus la dispoziţie o corabie de negot mica si 
elegantă, cu care să plece Isabel, însoţită de două doamne, ca să-i 
tina de urât. Mama, regina Margareta şi cu mine ne aflăm pe chei - 
am venit s-o petrecem. 

— Zău, nu pot! Nu pot să plec singură! spune Isabel pe un ton 
rugător. 

— Tatăl tău vrea să i te alături soţului tău, hotărăşte autoritar 
mama. Spune că trebuie să pleci neîntârziat. 

— Credeam că voi călători împreună cu Annie. Ar trebui să 
rămân cu Annie, ca să-i spun cum să se poarte. li sunt doamnă de 
companie, are nevoie de mine! 

— Aşa e, întăresc eu. 

— Anne se află acum la porunca reginei Margareta şi are grijă ca 
regina să rămână credincioasă înţelegerii noastre. Face acest lucru 
prin simpla ei prezenţă, prin căsătoria ei cu prinţul Edward. Nu 
trebuie să facă nimic mai mult. Nu are nevoie de sfaturi, e de-ajuns 
să se supună reginei. Tu însă trebuie să mergi şi să-ţi joci rolul pe 
lângă George, îi spune mama. Sarcina ta e să ai grijă să rămână 
credincios cauzei noastre şi să-l ţii departe de familia lui. Ai grijă să 
pui mâna pe mesajele trimise de ai lui înainte să le primească, ai 
grijă să-i fie loial tatălui tău. Aminteste-i că i-a jurat credinţă tatălui 
tău, ca şi ţie. Noi te vom urma în câteva zile, iar tatăl tău e victorios 
în Anglia. 

Isabel se întinde să-mi ia mâna. 

— O, du-te odată! izbucneşte enervată mama. Nu te mai agăța 
de sora ta! Călătoria asta înseamnă că te vei afla la Londra, 


împreună cu tatăl tău, şi te vei veseli la curte, în vreme ce noi vom 
fi în Dorset, cu ostirea, siliţi să înaintăm ca melcul spre Londra. Tu 
vei fi la Palatul Westminster şi-ţi vei alege veşmintele din 
garderoba regală, în vreme ce noi ne vom tari pe Fosse Way. 

Servitorii duc la bordul corabiei cuferele cu haine si saculetii cu 
alte lucruri. 

— Nu pleca! îi şoptesc rugător. Nu mă lăsa cu regina cea rea şi 
cu fiul ei! 

— Cum să refuz? N-o mânia, nu-l mânia nici pe el, fă ce ţi se 
spune. Ne vedem la Londra. Acolo vom fi din nou împreună. 
(Reuşeşte să zâmbească.) Gândeşte-te, Annie, vei fi prinţesă de 
Wales! 

Zâmbetul i se stinge şi ne uităm amărâte una la cealaltă. 

— Trebuie să plec, spune Isabel văzând-o pe mama că-i face 
semn nerăbdătoare. 

Împreună cu sora noastră vitregă, Margaret, şi cu alte două 
doamne de companie, străbate cheiul până la corăbioară. Când 
păşeşte pe pasarelă, se uită în urmă şi-mi face cu mâna în chip de 
rămas-bun. Cred că, în afară de mine, nu-i pasă nimănui că va avea 
rău de mare. 


Harfleur, Franţa, martie 1471 


Vântul ne ţine în port, deşi am spus că vom ridica ancora acum 
două săptămâni şi mai bine. Soacra mea, regina Margareta, e 
cuprinsă de o teribilă nerăbdare şi zorii o găsesc în fiecare zi pe 
chei, certându-se cu căpitanii flotei sale. Aceştia o încredinţează că, 
de vreme ce suntem ţinuţi în port de un vânt care bate cu atâta 
putere dinspre larg, încât nu reuşim să ieşim cu corăbiile pe mare, 
acelaşi vânt împinge negresit flota de invazie a regelui Edward de-a 
lungul coastei Flandrei, lipindu-i navele de digurile portului şi 
împiedicându-l să facă vreo mişcare, tot atât de neputincios ca şi 
noi. 

Fiindcă se dovedeşte că nu şi-a pierdut timpul în exil. in vreme 
ce tatăl meu a luat Anglia în stăpânire, l-a eliberat pe rege din Turn 
şi l-a încoronat din nou, le-a redat lorzilor din tabăra Lancaster fala 
şi a anunţat căsătoria prinţului Edward cu mine, înfrântul rege 
Edward a cerşit bani, a strâns o flotă, a adunat o oştire 
zdrentaroasa şi aşteaptă un vânt prielnic - la fel ca noi - pentru a 
se întoarce în Anglia. De când soţia lui, Elizabeth, a adus pe lume 
un băiat în sanctuar, prietenii şi sprijinitorii lui susţin că acesta e un 


semn al destinului ce le e menit şi îl îndeamnă stăruitor să atace 
pacea înstăpânită de tatăl meu. Prin urmare, trebuie să ajungem în 
Anglia înaintea lui, ca să-l putem sprijini pe tata împotriva invaziei 
lui Edward de York. Trebuie să ajungem în Anglia înaintea regelui 
Edward, a credinciosului său frate Richard, a prietenilor şi a flotei 
lui. E o nevoie, nu o chestiune de alegere, trebuie s-o facem, însă 
vântul bate necontenit şi puternic, potrivnic nouă. Ne-a ţinut vreme 
de şaisprezece zile aici, pe chei, în timp ce regina se înfurie pe 
căpitani, se agaţă, albă la fata, de pumnii inclestati ai fiului ei şi se 
uită la mine cu aerul că aş fi o povară grea pe o corabie ce străbate 
mările biciuite de furtună. 

Acum îi pare rău că am aşteptat în Franţa cununia. Se gândeşte 
că ar fi trebuit să pornim pe dată şi să cotropim Anglia alături de 
tatăl meu cel victorios. Dacă am fi pornit atunci, acum ne-am afla 
în Londra şi ni s-ar face jurăminte de credinţă. Dar ea n-a avut 
încredere nici în tata, nici în mine. A întârziat ca să mă vadă 
măritată cu fiul ei; a trebuit să-l vadă pe tata oferindu-mă zălog, 
fără şanse de-a da înapoi. Numai ştiindu-ne cununati şi dormind în 
acelaşi pat s-a convins că nici el, nici ea nu pot să trădeze. Şi, în 
taină, a dorit întârzierea. A vrut să se incredinteze că tata e în stare 
să cucerească Anglia înainte să-şi irosească pretiosul fiu însurându- 
| cu mine. Acum, pentru că a întârziat ca să-l vadă pe tata 
învingând, pentru că a trebuit să aştepte ca să fie sigură de mine, e 
ţintuită pe ţărmul nepotrivit al Canalului Mânecii şi un vânt straniu 
bate zi după zi, potrivnic ei. 


Harfleur, Franţa, 12 aprilie 1471 


— Ridicăm ancora mâine în zori, anunţă regina trecând pe lângă 
mine şi mama. 

Stăm pe chei, ca de obicei, aşa cum facem zilnic, şi privim în 
largul mării. Atât facem cu toţii de două săptămâni, atât şi nimic 
mai mult: privim în zare şi aşteptăm ca vântul să se oprească şi 
marea să se liniştească. 

— Oamenii cred că vântul se va domoli peste noapte. Şi, chiar 
dacă nu se domoleşte, trebuie să plecăm mâine. Nu mai putem 
amâna. 

Aştept ca soţul meu să-i spună mamei lui că nu putem risca să 
pornim pe mare către vreo furtună, însă căutătura îi e la fel de dură 
ca a ei şi buzele îi sunt la fel de strânse. Are aerul că ar prefera să 
se înece decât să mai rămână aici. 


— 100 — 


— Atunci îl vom aştepta pregătiţi când va debarca, spune el. 
Când falsul rege Edward va cobori de pe corabia lui, îl vom trece 
prin sabie şi se va prăbuşi cu faţa în jos pe prundiş. li vom înfige 
capul într-o ţeapă, pe Podul Londrei. 

— Nu putem naviga împotriva vântului, îmi dau eu cu părerea. 

— O vom face, răspunde el cu o privire de nepătruns. 

Dimineaţă, vântul s-a domolit, dar valurile nu şi-au lepădat 
crestele de spumă, iar dincolo de digul portului, marea se vede 
cenusie şi frământată, ca şi cum s-ar pregăti o furtună. Mă cuprinde 
o presimtire rea, dar nu pot sa spun nimănui şi, oricum, nimănui 
nu-i pasă ce simt. O întreb pe mama: 

— Când îl vom vedea pe tata? 

Numai gândul că e victorios dincolo de aceste ape îmi dă curaj 
să pornesc pe mare. Imi doresc nespus să fiu cu el, să ştie ca mi- 
am îndeplinit rolul în această mare aventură, că m-am cununat şi 
m-am culcat cu prinţul pe care mi l-a găsit el, că n-am dat înapoi 
nici în faţa altarului, nici în faţa patului. Soţul meu nu-mi vorbeşte 
niciodată şi-şi îndeplineşte datoria cu mine de parcă aş fi o iapă 
care trebuie neapărat să fete un mânz. Am făcut însă tot ce mi-a 
cerut tata, iar când îi spun reginei celei rele „milady mamă” şi 
îngenunchez ca să-mi dea binecuvântarea, fac mai mult decât mi-a 
cerut. Sunt pregătită să ocup tronul pe care mi l-a câştigat el. Sunt 
fiica lui, mostenitoarea lui, voi trece marea cea atât de 
înfricoşătoare şi nu-l voi dezamăgi. Voi deveni o regină precum 
Margareta de Anjou, cu o voinţă ca de lupoaică. 

— Va veni în întâmpinarea noastră când debarcăm? 

— Ne vom întâlni cu el la Londra, spune mama. Ne-a pregătit o 
intrare măreaţă în oraş. Oamenii vor arunca înaintea ta ramuri 
înverzite şi flori, barzii îţi vor aduce laude, tatăl tău va avea grijă ca 
regele să te întâmpine pe treptele Palatului Westminster. Sosirea ta 
va fi sărbătorită cu parade şi piese-mască, din fântânile ţâşnitoare 
va curge vin. Nu-ţi face griji, a plănuit totul pentru tine. A dobândit 
ce şi-a dorit ani indelungati. A dobândit pentru sine lucrul pentru 
care s-a luptat şi pe care l-a oferit mai întâi altora. Când vei avea 
un fiu, tatăl tău va aşeza pe tronul Angliei un băiat din neamul 
Warwick - un Neville. E cu adevărat o eminenta cenusie, un făcător 
de regi, iar tu vei fi mama unui rege. 

— Fiul meu şi nepotul tatei va fi regele Angliei! repet, căci încă 
nu-mi vine a crede. 

— Guy de Warwick, rosteşte mama numele marelui întemeietor 


— 101 — 


al casei noastre. ÎI vei boteza Guy Richard de Warwick şi va fi 
prinţul Guy de Warwick şi Lancaster. 

Şuieratul strident al nostromului ne previne că trebuie să 
plecăm. Mama le face semn din cap doamnelor din suita ei. 

— Urcati la bord! Ne îmbarcăm pe corabia aceea. (Se întoarce 
spre mine.) Tu vei merge cu regina. 

Mă cuprinde pe dată spaima. 

— Nu vii cu mine? De bună seamă că vei veni cu mine, nu-i aşa, 
milady mamă? 

Ea râde. 

— Aş crede că poţi să treci Canalul Mânecii singură cu ea. Te 
învaţă cât e ziua de lungă să fii regină, iar tu o asculti cât e ziua de 
lungă. N-o să-mi simtiti lipsa câtuşi de putin. 

— Dar... 

Nu pot să-i spun mamei că fără ea şi fără Isabel mă simt cu totul 
părăsită. Rangul de prinţesă de Wales nu mă consolează, 
învăţăturile unei femei nebune de ambiţie nu înlocuiesc grija 
mamei mele. Am doar paisprezece ani, mă tem de marea 
înverşunată, mă tem de soţul meu şi mă tem de apriga lui mamă. 

— De bună seamă că vei călători cu mine, nu-i asa, milady 
mamă? 

— Du-te odată! spune aspru mama. Du-te la regină şi aşază-te la 
picioarele ei ca un căţel, cum faci întotdeauna. 

Urcă pasarela corabiei şi nu întoarce privirea spre mine, de parcă 
m-ar fi uitat deja pe jumătate. Se grăbeşte să se alăture soţului ei, 
e dornică să se întoarcă la reşedinţa noastră din Londra, vrea să-şi 
vadă soţul în locul pentru care s-a născut: la dreapta tronului 
Angliei. Mă uit după proaspătul meu soţ şi îl văd la braţ cu mama 
sa, râzând amândoi. Imi face semn să urc la bordul corabiei 
noastre, aşa că mă prind cu mâna de funie şi urc pasarela, simțind 
cum îmi alunecă pantofii pe scândurile umede. Corabia e mică şi 
sărăcăcioasă - nu e una dintre maretele nave-amiral ale tatălui 
meu. Regele Ludovic i-a oferit-o rubedeniei sale Margareta şi a 
înzestrat-o cu cele necesare pentru transportul soldaţilor şi al 
cailor, nu pentru confortul nostru. Doamnele reginei şi cu mine 
intrăm în cabina principală şi ne aşezăm stânjenite în spaţiul 
strâmt, pe taburete tari, lăsând neocupat jiltul cel mai bun pentru 
regină. Aşteptăm în tăcere. Simt pe rochia-mi bogată mirosul 
propriei frici. 

Auzim strigătele marinarilor care dezleagă parâmele, apoi uşa 


— 102 — 


cabinei se deschide cu putere şi regina intră cu chipul luminat de 
bucurie. 

— Pornim pe mare! spune ea. Vom sosi înaintea lui Edward! 
(Râde cu nervozitate.) Trebuie să sosim înaintea lui Edward şi să ne 
strângem oştirea ca să-l înfruntăm. Se grăbeşte şi el, negreşit, să 
prindă acest vânt, la fel ca noi, dar trebuie să-l întrecem. E o 
întrecere, trebuie să sosim înaintea lui. 


Abația Cerne, Weymouth, 15 aprilie 1471 


Regina şade în toată măreţia ei în sala cea mare a Abatiei Cerne, 
iar fiul ei stă în picioare în spatele jiltului său, ca o gardă personală, 
cu mâna pe umărul ei, cu un aer de gravitate întipărit pe chipul 
frumos. Eu sed lângă ea, pe un jilt mai scund - un simplu taburet, 
de fapt -, ca şi cum aş fi o mică mascotă menită să amintească 
tuturor că numele şi avutia neamului Warwick sunt legate de 
această aventură. Aşteptăm ca lorzii din tabăra Lancaster să ne 
ureze bun venit în regat. Asezati astfel, le oferim un tablou al 
unităţii. Numai mama lipseşte, întrucât corabia ei şi altele câteva 
din flota noastră au tras la tarm mai la nord, lângă Southampton. 
Acum pesemne că se află în drum spre noi. 

Uşile duble din capătul sălii se deschid larg şi fraţii Casei 
Beaufort intră împreună. Regina se ridică şi-i întinde lui Edmund - 
ducele de Somerset, fiul bărbatului despre care se spune că a fost 
singura ei iubire - mai întâi mâinile, apoi obrazul, după care îl 
salută pe fratele acestuia - John, marchizul de Dorset. John 
Courtenay, contele de Devon, îngenunchează în faţa ei. Aceştia 
sunt bărbaţii care i-au fost favoriţi credincioşi pe vremea când era 
regină, i-au rămas credincioşi câtă vreme s-a aflat în exil şi s-au 
strâns în jurul tatălui meu de dragul ei. 

Mă aşteptasem să intre strigând urări, plini de înflăcărare, însă 
par mohorati, iar oamenii din suita lor şi ceilalţi lorzi care vin în 
urmă sunt şi ei departe de-a fi veseli. Mă uit de la un chip întunecat 
la altul şi ştiu deja: ceva a mers prost. Aruncandu-i o privire reginei, 
văd că obrajii ei şi-au pierdut culoarea trandafirie. Emotia întâlnirii 
se topeşte, lăsându-i chipul palid şi împietrit. Aşadar, ştie şi ea, deşi 
salută un bărbat după altul, spunându-le adesea pe nume, 
întrebând adesea de prieteni şi rude. Mulţi dintre ei clatină din cap, 
cu aerul că nu se îndură să vestească morţi. Mă întreb îndată dacă 
e vorba despre morţi proaspete, dacă a avut loc vreun atac asupra 
Londrei, vreo ambuscadă pe drum. Aceşti bărbaţi au aerul unor 


— 103 — 


oameni stăpâniţi de temeri noi, de dureri noi. Ce s-a întâmplat în 
vreme ce noi aşteptam pe chei, în Franţa? Ce catastrofă s-a 
petrecut cât ne-am aflat pe mare? 

Regina se hotărăşte să afle veştile, oricât de proaste. Se întoarce 
către jilt, măturând pardoseala cu trena rochiei, şi se aşază. Işi 
împreunează mâinile în poală, strângând din dinţi. O văd cum îşi 
adună curajul. 

— Spuneti-ne! porunceşte ea scurt, arătând spre fiul ei şi chiar 
spre mine. Spuneti-ne! 

— Pretendentul de York, falsul rege Edward, a debarcat în nord 
acum o luna, anunta fara inconjur Edmund Beaufort. 

— Acum o lună? Nu e cu putinţă! Negresit că marea l-a reţinut în 
port... 

— A pornit pe mare împotriva furtunii şi a fost la un pas de 
naufragiu, s-a pierdut de flota lui în larg, dar s-au regăsit şi au ajuns 
în York, iar de acolo, la Londra. Ca de fiecare dată, are un noroc 
vrăjitoresc: corăbiile din flota lui s-au razletit, apoi s-au regăsit. 

Fiul reginei se uită la ea cu aerul că i-a năruit aşteptările. Ea 


repetă: 

— Negreşit că marea l-a reţinut în port, ca şi pe noi. 

— Pe el, nu. 

Regina face un gest uşor cu mâna, ca pentru a mătura veştile 
proaste. 


— Şi milord Warwick? 

— V-a rămas credincios. Şi-a adunat ostirea şi l-a înfruntat pe 
Edward. Numai că a fost trădat. 

— De cine? 

Cuvintele ei şuieră precum scuipatul unei pisici. Somerset îmi 
aruncă iute o privire piezişă. 

— De George, ducele de Clarence. L-a trădat şi s-a alăturat 
fratelui său Edward. Mezinul, Richard, i-a adunat laolaltă. Fraţii s-au 
împăcat. Cei trei fii York s-au adunat iarăşi laolaltă, iar oştirea şi 
averea lui George au fost puse în joc de partea lui Edward. Toţi 
aliaţii lui George l-au urmat, fraţii York s-au reunit. 

Regina întoarce spre mine o privire sfredelitoare, ca şi cum ar fi 
vina mea. 

— Sora ta, Isabel! Am trimis-o înainte ca să aibă grijă să ne 
rămână credincios! Am trimis-o înainte ca să-l oblige să-şi respecte 
cuvântul dat! 

— Alteță... 


— 104 — 


Ridic din umeri. Ce putea să facă Isabel? Cum putea să-l oblige 
pe George, dacă el a ales să se răzgândească? 

— Armatele s-au înfruntat în apropierea satului Barnet, pe 
marele drum de miazănoapte. 

Aşteptăm. Dezvăluirea înceată a întâmplărilor are în ea ceva 
groaznic. Îmi încleştez mâinile în poală ca să mă abtin să strig: „Şi 
cine a învins?”. 

— Seara s-a lăsat o ceaţă ca o pătură joasă de nori, o negură 
vrăjitorească, au spus oamenii. Toată noaptea s-a îndesit şi s-a 
întunecat, de nu puteai să-ţi vezi mâna în fata ochilor. Ostirile nu se 
vedeau una pe alta. Noi, cel puţin, nu-i vedeam. 

Aşteptăm, cum au aşteptat şi ei. 

— Ei însă ne vedeau. In zori, când s-au abătut asupra noastră din 
negură, erau mult mai aproape decât ne închipuiserăm - erau chiar 
lângă noi. Stătuseră ascunsi în ceaţă, la o aruncătură de bat, toată 
noaptea. Ştiuseră unde ne aflam, pe când noi fuseserăm orbi. 
Trăseserăm ghiulele cât fusese noaptea de lungă, mult peste 
capetele lor. Am respins şarja, i-am înfruntat, apoi - de-a lungul 
zilei - liniile de luptă s-au mutat şi, cu toate că ne-am încleştat cu 
forţele lui Edward şi le-am ţinut în loc, contele de Oxford, aliatul 
nostru credincios, le-a străpuns, apoi a intrat din nou în luptă prin 
negură, iar oamenii noştri au crezut că a trădat şi vine împotriva 
lor. Unii au crezut că sunt întăririle lui Edward, care se abat iarăşi 
asupra lor din spate, căci Edward ţine adesea o mică oaste 
deoparte... oricum, au rupt rândurile şi au fugit. 

— Au fugit? repetă regina cuvântul, de parca nu l-ar înţelege. Au 
fugit? N 

— Mulți dintre oştenii noştri au fost ucişi, cu miile. Insă ceilalți au 
fugit înapoi la Londra. Edward a învins. 

— Edward a învins? 

Ducele îngenunchează. 

— Alteță, regret să vă spun că în această primă bătălie a ieşit 
învingător. L-a înfrânt pe comandantul vostru, contele de Warwick, 
dar am siguranţa că acum îl putem birui. Am strâns iarăşi oastea, e 
pe drum. 

Stau ca pe ghimpi. Mă aştept ca regina să întrebe unde e tatăl 
meu, când va sosi cu oştenii din armata lui care au reuşit să scape. 
Dar ea se întoarce spre mine şi-mi spune înciudată: 

— Aşadar, Isabel n-a făcut nimic pentru noi, cu toate că am 
trimis-o înainte lângă soţul ei. Nu l-a făcut pe George să respecte 


— 105 — 


alianţa noastră. Am să tin minte şi ai face bine să nu uiţi nici tu! Nu 
l-a făcut să ne rămână credincios, tie, mie, tatălui tău! E o fiică rea 
şi o soţie rea, o soră infamă! Cred că o să regrete. Voi avea grijă să 
regrete ziua când soţul ei ne-a trădat! 

— Tatăl meu? întreb în şoaptă. Tatăl meu vine? 

Văd că ducele de Somerset se crispează şi mă uit la regină, 
cerându-i din ochi voie să vorbesc. 

— Tatăl meu? repet mai tare. Ce e cu tatăl meu? 

— A murit în luptă, răspunde el încet. Imi pare rau, milady. 

— A murit? întreabă ea fără înconjur. Warwick a murit? 

— Da. 

Pe chipul ei se iveşte un zâmbet, de parcă vestea i s-ar părea 
amuzantă. 

— Ucis de Edward? 

El se înclină în chip de încuviinţare. Ea nu se poate abtine - îi 
scapă un hohot de râs şi-şi acoperă gura cu palma, încercând să şi-l 
înăbuşe, dar nu reuşeşte să se oprească. 

— Cine s-ar fi gândit? icneşte ea. Cine şi-ar fi închipuit vreodată 
una ca asta? Dumnezeule! Roata norocului - Warwick ucis chiar de 
protejatul lui iubit! Warwick şi-a înfruntat propriii pupili, iar ei l-au 
ucis! Edward îi are iarăşi alături pe cei doi fraţi ai lui... (Treptat, se 
potoleşte. Trece la întrebarea următoare, de parcă n-ar mai fi nimic 
de spus despre moartea tatălui meu.) Şi soţul meu, regele? 

— Cum a murit? întreb, însă nu-mi răspunde nimeni. 

— Regele? repetă ea cu nerăbdare. 

— E nevătămat, la Londra, înapoi în Turn. L-au găsit după bătălie 
si l-au luat cu ei, prizonier. 

— Se simţea bine? întreabă ea iute. 

Somerset se foieşte stingherit şi răspunde scurt: 

— Cânta. În cortul lui. 

Fiul şi soţia regelui nebun schimbă o privire fugară. 

— Tatăl meu a murit în luptă? 

— Fraţii York s-au întors la Londra victorioşi, dar se vor odihni, se 
vor înarma şi vor veni aici, o previne Beaufort pe regină. Au aflat 
negreşit că aţi debarcat, aşa cum am aflat şi noi. Vor porni negreşit 
pe urmele noastre, cu toată iuteala de care sunt în stare. 

— Ah, Dumnezeule mare! strigă regina clătinând din cap. Dacă 
am fi venit mai curând! 

— George, ducele de Clarence, ar fi putut oricum să se 
dovedească necredincios. Contele de Warwick ar fi putut să fie ucis 


— 106 — 


oricum, spune cu hotărâre ducele. Însă, sosind acum, ne aduceţi o 
oştire odihnită, proaspăt debarcată, şi oameni care se adună ca să 
vă susţină ca pe o cauză nouă. Edward a mărşăluit, s-a bătut, iar 
acum a pornit iarăşi în marş. Şi-a epuizat toată înrâurirea, şi-a 
chemat lângă el toţi prietenii, nu i-a mai rămas nimeni de luat la 
oaste, iar soldaţii lui au purtat o bătălie grea, au suferit pierderi şi 
sunt obosiţi. A fost o luptă grea şi a urmat un marş lung. Totul 
înclină în favoarea noastră. 

— Va veni aici? 

Nobilii incuviinteaza cu toţii. Nu încape îndoială că tabăra York 
vine la masă pentru o ultimă aruncare a zarului. 

— După noi? 

— Da, Alteță. Trebuie să pornim. 

Preţ de o clipă, trage adânc aer în piept, apoi face un scurt gest 
cu mâna, desenând un cerc în văzduh şi rostind aproape visătoare: 

— Roata norocului. Intocmai cum spunea Jacquetta. Acum, 
ginerele ei vine să mă atace, după ce mi-a ucis aliatul. Fiica ei şi fiul 
meu sunt rivali la tron, iar ea şi cu mine ne aflăm la mare depărtare 
una de cealaltă. Bănuiesc că suntem duşmane. 

— Tatăl meu... repet. 

— l-au dus trupul la Londra, Alteță, răspunde încet ducele. 
Edward i-a capturat trupul, precum şi pe cel al unchiului vostru, 
lordul Montagu. Imi pare rau, Alteta! Le va arăta norodului din 
Londra, ca toţi să ştie că a murit, iar cauza lui e pierdută. 

Inchid ochii. Mă gândesc la capul bunicului, înfipt într-o ţeapă pe 
zidurile oraşului York, pus acolo de această regină. Acum, trupul 
neînsufleţit al tatei va fi arătat tuturor locuitorilor Londrei de 
baietandrul care l-a iubit ca pe un frate. 

— O vreau pe mama, îngaim, apoi îmi dreg glasul şi repet. O 
vreau pe mama. g 

Dar regina nu mă aude. Il întreabă pe Edmund Beaufort: 

— Ce mă sfătuieşti? 

Mă întorc spre soțul meu, tânărul prinț, şi-i şoptesc: 

— Vreau să fiu lângă mama mea. Trebuie să-i spun. Trebuie să-i 
dau vestea morţii soţului ei. Trebuie să plec la ea. Trebuie s-o 
găsesc! 

El nici nu se uită la mine, atent la vorbele ducelui. Acesta îi 
răspunde reginei: 

— Trebuie să pornim în marş spre miazănoapte şi apus, să ne 
unim forţele cu ale lui Jasper Tudor în Ţara Galilor. Trebuie să 


— 107 — 


purcedem neintarziat, să i-o luăm înainte lui Edward. După ce ne 
unim cu oştirea lui Tudor în Ţara Galilor, putem să ne întoarcem în 
Anglia cu forţe numeroase şi să-l atacăm pe Edward într-un loc ales 
de noi. Insă trebuie să strângem oameni. 

— Trebuie să plecăm pe data? 

— De îndată ce sunteţi gata de drum. Trebuie să începem 
marşul. Edward se deplasează întotdeauna cu repeziciune, aşa că 
trebuie să i-o luăm înainte şi să rămânem înaintea lui. Trebuie să 
ajungem în Ţara Galilor înainte de-a apuca să ne taie calea. 

Văd cum regina se schimbă pe dată la faţă: dintr-o femeie care a 
primit un avertisment devine comandantul care va conduce marşul. 
A mai mers călare în fruntea unei oştiri, a mai condus o armată la 
bătălie. Răspunde la chemarea la arme, e neinfricata. 

— Suntem gata! Daţi poruncă oştenilor! Au debarcat, au mâncat, 
au băut, sunt gata de mars. Spuneti-le să se încoloneze! 

— Trebuie s-o vad pe mama, repet iarăşi. Alteță, trebuie s-o vad 
pe mama, se poate să nici nu fi aflat de moartea soţului ei. Simt 
nevoia să fiu lângă ea. (Glasul îmi tremură, ca al unei copile.) 
Trebuie să merg la milady mama! Tatăl meu a murit, trebuie să 
merg la mama. 

În sfârşit mă aude. Se uită la Edmund Beaufort. 

— Ce e cu Alteţa Sa, contesa de Warwick? 

Unul dintre oamenii ducelui intră şi îi spune ceva în şoaptă, iar el 
se întoarce spre mine. 

— Mama voastră a aflat de moartea soţului ei. Corabia ei a tras 
la tarm mai la miazăzi, iar oştenii care se aflau la bord ni se alătură 
chiar acum. Zic că în Southampton se aflase de bătălie. | s-a spus. 

Mă ridic în picioare. 

— Trebuie s-o văd. Cu îngăduinţa voastră... 

— N-a venit cu oştenii. 

Regina Margareta scoate un tatait de iritare. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu! Unde e? 

Mesagerul îi vorbeşte iarăşi ducelui. 

— S-a retras la Abatia Beaulieu. A trimis vorbă că nu vă va însoţi. 
Zice că a intrat în sanctuar. 

Nu pricep vorbele pe care le aud. 

— Mama? La Abația Beaulieu? 

Mă uit de la duce la regină, apoi la tânărul meu sot. 

— Ce sa fac? Ma duceti la Abatia Beaulieu? 

Printul Edward clatina din cap. 


— 108 — 


— Nu te pot duce. Nu e timp. 

— Mama ta te-a părăsit, spune sec regina. Nu înţelegi? Se 
ascunde, temându-se pentru viaţa ei. De bună seamă, crede că 
Edward va învinge, iar noi vom fi înfrânți şi nu vrea să ne fie alături. 
Va trebui să vii cu noi! 

— Eu nu... 

Se întoarce brusc spre mine, albă la față de mânie. 

— Intelege, fato! Tatăl tău a fost învins, oastea lui a fost aproape 
nimicită! El e mort. Sora ta nu şi-a putut hotărî soțul să rămână de 
partea noastră. Mama ta s-a ascuns într-o abație. Inrâurirea ta nu 
face nici cât o ceapă degerată, numele tău nu înseamnă nimic! 
Rudele tale nu te susțin. Mi-am legat fiul de tine prin cununie 
crezând că tatăl tău îl va birui pe Edward, dar Edward l-a biruit pe 
el. Credeam că tatăl tău e omul în stare să distrugă Casa de York - 
eminenta cenusie, făcătorul de regi, cum i se spune! -, dar 
protejatul lui se dovedeşte a fi mai bun. Făgăduielile tatălui tău 
sunt deşarte, tatăl tău e mort! Sora ta e o trădătoare, iar mama ta 
s-a ascuns la loc sigur, în sanctuar, câtă vreme noi luptăm pentru 
viețile noastre! N-am nevoie de tine, nu-mi eşti de niciun folos! Nu 
tin neapărat să te am lângă mine. Dacă vrei să te duci la Abația 
Beaulieu, n-ai decât. Nu însemni nimic pentru mine! Du-te la Abația 
Beaulieu şi aşteaptă să fii arestată ca trădătoare! Aşteaptă să 
sosească oştirea lui Edward şi să fii siluită împreună cu 
călugărițele! Sau vino cu noi în nădejdea victoriei! 

Furia ei neaşteptată mă face să tremur. 

— Tu hotărăşti, spune cu nepăsare fiul ei, de parca nu i-aş fi 
soţie şi n-aş fi legată de el. Putem trimite câţiva oşteni cu tine. Mai 
târziu putem obţine anularea căsătoriei. Ce vrei să faci? 

Mă gândesc la tata, care a murit ca să mă aşeze pe tron, luptând 
cu o armată ivită din negură. Mă gândesc la ambiția lui arzătoare, 
neostoită, ca o fată Neville să urce pe tronul Angliei, ca familia 
noastră să dea ţării un rege. Tata a făcut ce trebuia să facă pentru 
mine. A murit pentru mine. Măcar atâta lucru pot face şi eu pentru 
el. 

— Vin. Vin cu voi. 


xxx 


Purcedem la drum într-un marş istovitor şi la fiecare popas se 
strâng noi oşteni sub stindardele noastre. Regina e iubită în 


— 109 — 


ţinuturile apusene, iar prietenii şi aliaţii ei au făgăduit de mult că va 
debarca pe țărmurile lor şi va conduce o oştire împotriva Casei de 
York. Ne îndreptăm spre miazănoapte şi spre apus. Oraşul Bristol 
ne sprijină cu bani şi tunuri, iar locuitorii lui se îngrămădesc pe 
ulițele înguste, cu beretele pline cu monede de aur pentru noi. In 
urma noastră, Edward trebuie să strângă oşteni pe fugă, într-un 
ţinut care nu iubeşte câtuşi de putin Casa de York. Aflăm că 
înaintează anevoios şi-i lipseşte sprijinul de care are nevoie; oştirea 
lui e obosită şi depărtarea dintre forţele lui şi ale noastre se 
măreşte pe zi ce trece. Iscoadele ne spun că rămâne în urmă, 
întârziat de nevoia de-a strânge mai mulţi oameni, neizbutind să ne 
ajungă. Margareta râde şi la sfârşitul fiecărei zile sare din şa ca o 
fetişcană. Eu cobor ostenită, simțind junghiuri în toate mădularele 
şi dureri în genunchii şi coapsele înroşite. 

Ne odihnim doar câteva ore. Adorm întinsă pe pământ, 
înfăşurată în mantie, şi visez că tata vine, ocolind cu băgare de 
seamă straja adormită, şi-mi spune că mă pot întoarce acasă, la 
Calais, că regina cea rea şi regele adormit sunt înfrânți, iar eu voi fi 
din nou în siguranţă acasă, în spatele zidurilor înalte ale castelului, 
apărată de apele mării. Mă trezesc zâmbind şi mă uit după el. 
Burniteaza, m-a pătruns frigul şi am rochia umedă. Trebuie sa mă 
scol, să urc în şaua udă, în spinarea unui cal ud, şi să plec mai 
departe fără să fi pus nimic în gură. Nu îndrăznim să zăbovim şi să 
aprindem focurile pentru micul dejun. 

Urcăm pe valea largă a râului Severn, iar ivirea soarelui aduce o 
arsita care ne sleieşte; nu sunt copaci, nu e pic de umbră. 
Câmpurile verzi par să se întindă la nesfârşit şi nu există drumuri 
bătute, doar cărări de noroi întărit, aşa încât călăreţii ridică un nor 
de praf ce-i îneacă pe toţi cei care vin în urmă. Caii lasă capetele în 
jos şi înaintează poticnindu-se de făgaşele întărite şi de pietre. 
Când ajungem la câte un pârâu, oştenii se aruncă pe burtă şi 
încearcă să bea înainte să vină caii să tulbure apa. Garda mea îmi 
aduce nişte apă cu gust mâlos într-o cană, iar după-amiaza mustele 
se adună şi-mi roiesc în jurul feţei, gata să-mi intre în ochi. Calul 
meu scutură întruna din cap, încercând să se apere de intepaturile 
gângăniilor, iar eu îmi frec obrajii şi nasul, simtindu-ma aprinsă la 
fata, nadusita şi atât de sleită, încât îmi doresc să pot ieşi din 
coloană, cum fac unii soldaţi, care se aruncă pe marginea drumului 
şi lasă oştirea în marş să treacă pe lângă ei, nemaipăsându-le de 
nimic. 


— 110 — 


— Vom trece râul la Gloucester, spune regina. Atunci Edward va 
da înapoi - nu va cuteza să ne atace în Ţara Galilor. După ce 
trecem râul, suntem în siguranţă. (li scapă un chicotit încântat.) 
După ce trecem râul, victoria e pe jumătate dobândită! Jasper 
Tudor va strânge oameni pentru mine şi vom intra în Anglia ca o 
spadă ce se abate asupra grumazului! (Imi zâmbeşte bucuroasă, 
triumfătoare.) Asta înseamnă să fii o regină luptătoare! Să ţii minte 
acest marş. Câteodată trebuie să lupti pentru ceea ce este al tău 
de drept. Trebuie să fii gata să lupti, să faci orice. 

— Sunt atât de ostenită! îngaim. 

Ea râde. 

— Tine minte ce simţi. Dacă învingem, nu va mai trebui să 
mărşăluieşti niciodată. Lasă oboseala şi durerea să-ţi pătrundă în 
suflet. Jura-ti că nu vei mai lupta niciodată pentru tronul tau! Că vei 
învinge o dată pentru totdeauna! 

Ajungem la Gloucester dinspre miazăzi şi, când ne apropiem, 
vedem că porţile mari ale oraşului ni se închid în nas. Mi-aduc 
aminte cum imi povestea tata că Londra şi-a închis într-un rând 
porţile în faţa acestei regine şi mai-marii oraşului au rugat-o 
stăruitor să-şi ia de acolo armata de sălbatici de la miazănoapte. 
Cârmuitorul oraşului Gloucester iese el însuşi pe zidul porţii de 
miazăzi şi se roagă să-i fie cu iertare, dar are poruncă de la Edward 
- îi spune regele Edward - şi n-o va nesocoti. Chiar în timp ce 
mărşăluia, chiar în timp ce strângea oaste, chiar în timp ce fugea 
după noi, însetat sub bătaia soarelui aprig, Edward s-a gândit să 
trimită oameni înainte, pe lângă noi, până la Gloucester şi să le 
amintească mai-marilor oraşului că i-au jurat credinţă. Imi vine să 
zâmbesc răutăcios: tata l-a învăţat pe Edward să gândească 
înainte, să vadă o armată pe câmp ca pe un joc de şah. Negreşit, 
tata i-a spus lui Edward nu doar să se incredinteze că trece râul în 
siguranţă, ci şi să-şi împiedice duşmanul s-o facă. 

Ducele înaintează ca să ducă tratative, însă tunul oraşului se 
aţinteşte asupra lui de pe zid, iar cârmuitorul se mulţumeşte să 
repete că e porunca regelui. Podul peste marele râu Severn 
alcătuieşte poarta dinspre apus a oraşului şi nu se poate ajunge la 
el decât prin oraş. Nu se poate trece pe celălalt mal al râului decât 
pe podul lor. Trebuie să intrăm în oraş ca să ajungem la pod. 
Ducele oferă bani, favoruri, recunoştinţa celei care a fost cândva 
regină şi va fi din nou. Vedem cum cârmuitorul clatină din cap. 
Oraşul stăpâneşte podul peste Severn, iar dacă nu suntem lăsaţi să 


— 111 — 


intrăm, nu putem traversa râul pe-aici. E limpede că nu vom fi 
primiţi. Regina îşi muşcă buza şi spune doar: 

— Mergem mai departe. 

Plecăm. Încep să număr paşii calului. Mă aplec înainte în şa, 
încercând să-mi mai potolesc durerile din coapse şi genunchi, îmi 
înfăşor mâinile în coama calului şi strâng din dinţi. O văd în faţă pe 
regină, călărind cu spinarea dreaptă, îndărătnică. Sunt năucă de 
oboseală. Când încep să se ivească stelele, iar calul răreşte pasul 
tot mai mult, o aud spunând: 

— Tewkesbury. Vom trece râul pe-aici. E un vad. 

Calul se opreşte, iar eu mă întind si mă sprijin de grumazul lui. 
Sunt atât de obosită, încât nu-mi pasă unde ne aflăm. Aud o 
iscoadă apropiindu-se şi vorbind în grabă cu ea, ducele de 
Somerset şi prinţul. Spune că Edward e în urma noastră, foarte 
aproape, mult mai aproape decât ar fi putut să ajungă în marş un 
muritor. Are iuteala diavolului şi se află pe urmele noastre. Ridic 
capul şi întreb: 

— Cum e cu putinţă să fi mers atât de repede? 

Nu-mi răspunde nimeni. j 

Nu ne putem odihni, nu e vreme de odihnă. Insă nu putem nici 
să trecem râul pe întuneric - trebuie să păşeşti de pe o fâşie de 
nisip pe următoarea, având grijă să nu intri în apa adâncă. Nu 
putem intra în apele reci şi adânci fără lumină. Aşadar, nu putem 
fugi de el. Ne-a prins pe malul neprielnic al râului şi va trebui să 
luptăm cu el aici, mâine, de îndată ce se luminează de ziuă. Nu 
trebuie să uităm că e în stare să-şi întoarcă oştirea într-o clipă, s-o 
pregătească pe întuneric, să învingă pe ceaţă, pe ninsoare. Are o 
soţie care e în stare să stârnească pentru el vântul cu un şuierat, 
să-şi prefacă răsuflarea în ceaţă, să cearnă ninsoare din ura ei 
îngheţată. Trebuie să ne orânduim oştirea pentru bătălie, trebuie să 
ne pregătim să luptăm în zori. Oricât de osteniţi, de insetati şi de 
flămânzi ar fi, oamenii noştri trebuie să fie gata de luptă. Ducele îşi 
îndeamnă calul şi se îndepărtează ca să dea ordine cum să se 
aşeze trupele. Cei mai multi dintre oşteni sunt atât de sleiti de 
puteri, încât îşi leapădă ranitele şi adorm în locul unde li se 
porunceşte să se aşeze în rând, la adăpostul ruinelor vechiului 
castel. 

— Pe aici, spune regina. 

O iscoadă îi ia calul şi ne călăuzeşte în josul dealului, ceva mai 
departe de oraş, la o mică mănăstire de maici, unde putem să 


— 112 — 


dormim peste noapte. Intrăm în curtea grajdurilor şi cineva mă 
ajută în sfârşit să descalec, iar când mi se înmoaie picioarele, 
impartitoarea de pomeni mă duce în casa de oaspeţi, unde ma 
aşteaptă uitarea într-un pat scund, aşternut cu cearşafuri aspre şi 
curate. 


Tewkesbury, Gloucestershire, 4 mai 1471 


De îndată ce se luminează de ziuă ne sosesc veşti aproape oră 
de oră, dar e greu de spus ce se petrece la doar câteva mile de noi. 
Regina umblă de colo-colo prin mica sală a mănăstirii în care ne-am 
adăpostit. Se spune că armata lui Edward luptă la deal, înfruntând 
forţele noastre bine aşezate îndărătul zidurilor pe jumătate ruinate 
ale vechiului castel Tewkesbury. Apoi ni se spune că oştirea York 
înaintează: Richard, ducele de Gloucester, pe unul dintre flancuri, 
Edward în mijloc, luptând umăr la umăr cu fratele lui George, şi 
William Hastings, bunul lui prieten, în ariergardă, apărându-i de 
ambuscade. 

Mă întreb dacă Isabel a venit cu soţul ei şi se află în apropiere, 
aşteptând veşti aşa cum aştept şi eu. Negreşit se întreabă ce e cu 
mine; aproape că o simt în preajmă, neliniştită ca mine. Mă uit pe 
fereastra mănăstirii, ca şi cum m-aş aştepta s-o văd venind călare 
spre mine pe drum. Pare cu neputinţă să fim aproape una de 
cealaltă şi să nu fim împreună. Regina mă priveşte cu răceală când 
aflăm că George se află chiar în mijlocul oştirii pornite împotriva 
noastră. 

— Trădătorul! murmură ea. 

Nu răspund. Pentru mine nu înseamnă nimic că sora mea e acum 
soţia unui trădător, că e duşmanca mea, că bărbatul ei încearcă să- 
| omoare pe-al meu, că a abandonat cauza pentru care tata şi-a dat 
viaţa. Nimic din toate astea nu are noimă pentru mine. Nu pot să 
cred că tata e mort, nu pot să cred că mama m-a părăsit, nu pot să 
cred că sora mea e măritată cu un trădător al cauzei noastre, că a 
devenit ea însăşi trădătoare. Mai mult decât orice, nu pot să cred 
că sunt singură, fără Izzy, deşi ea se află la doar câteva mile 
depărtare. 

Mai târziu însă, mesagerii nu mai sosesc şi nu vine nimeni să ne 
spună ce se petrece. leşim în mica grădină cu ierburi de leac a 
mănăstirii, de unde auzim bubuiturile cumplite ale tunurilor, care 
seamănă cu tunetele furtunilor de vară; dar n-avem cum să ştim 
dacă sunt tunarii nostri care tintesc spre roza albă, secerându-i pe 


— 113 — 


cei care luptă pentru ea, sau dacă Edward a reuşit să-şi aducă 
tunurile lui, chiar şi în marş forţat, chiar şi cu iuteala aceea, şi trage 
în noi, la deal. 

— Ducele e un oştean încercat, spune regina. Va şti ce să facă. 

Nici ea, nici eu nu pomenim că tatăl meu era un oştean mult mai 
încercat şi a învins în aproape toate bătăliile, dar invatacelul lui, 
Edward, l-a biruit. Dintr-odată, auzim tropotul unui cal în galop: un 
călăreț purtând culorile Beaufort se apropie de curtea grajdurilor. 
Dăm fuga să deschidem porţile. Omul nici măcar nu descalecă, nici 
nu intră în curte; calul lui se întoarce în loc şi se ridică pe picioarele 
dinapoi, umed de sudoare şi respirând anevoios. 

— Stăpânul meu mi-a poruncit să vă spun dacă bătălia îmi pare 
pierdută. Aşadar am venit. Ar trebui să fugiţi. 

Margareta aleargă la el şi vrea să apuce haturile, însă el lasă în 
jos mâna cu cravaşa, ca s-o împiedice să-l atingă. 

— Nu rămân. l-am făgăduit stăpânului meu că vă voi preveni şi 
am făcut-o. Am plecat! 

— Ducele? 

— A fugit! 

— Ducele de Somerset! ţipă uluită regina. 

— Chiar el. A fugit ca o căprioară. 

— Unde e Edward? 

— Vine! mai strigă omul. 

intoarce calul şi se îndepărtează în galop, potcoavele scoțând 
scântei în urmă-i. 

— Trebuie să plecăm, spune sec Margareta. 

Infrangerea neasteptata mă copleseste. 

— Sunteţi sigură? N-ar trebui să-l aşteptăm pe prinţul Edward? 
Dacă omul acela se înşală? 

— O, da, sunt sigură, spune ea cu amărăciune. Nu e prima oară 
când fug de pe un câmp de luptă şi poate că nu va fi nici ultima. 
Cere să ni se scoată caii în curte! Mă duc să-mi iau lucrurile. 

Dă fuga în casă, iar eu alerg la grajd, îl scutur pe bătrânul 
grăjdar şi-i spun să aducă pe dată calul meu şi pe-al reginei. 

— Care-i necazu'? întreabă el cu un zâmbet larg, ştirb, ce îi 
frânge chipul zbârcit într-o mie de cioburi. S-a încins bătălia prea 
tare pentru gustul tau, domnita? Acum vrei să fugi? Parca asteptai 
să ieşi pe câmp triumfătoare! 

Mă mulţumesc să repet: 

— Scoate caii! 


= 114 — 


Bat la uşa fânăriei, unde se află cei doi oşteni care ar trebui să 
ne păzească, şi le poruncesc să se pregătească neintarziat de 
plecare. Dau fuga în casă să-mi iau mantia şi mănuşile de călărie. 
Imi incalt cizmele, topdind când într-un picior, cand în celălalt pe 
duşumeaua de lemn. Apoi dau fuga afară, cu o manusa trasă şi 
cealaltă în mână, dar când ajung în curte şi strig să-mi fie adus 
calul la lespedea de încălecat, se aude un tropot tunător de copite. 
Pe poartă intră dintr-odată cincizeci de cai şi, în mijlocul calaretilor, 
zăresc capul brun, carliontat, al lui Richard, ducele de Gloucester, 
prietenul meu din copilărie, pupilul tatălui meu şi fratele lui Edward 
de York. Lângă el îl recunosc îndată pe Robert Brackenbury, 
prietenul lui din copilărie, care i-a rămas credincios. Cei doi oameni 
ai noştri şi-au predat sulitele şi-şi scot surtucele cu aerul ca se 
bucură să scape de însemnul rozei roşii şi de lebădă, blazonul 
soţului meu, prinţul Edward. Richard îşi mână bidiviul sur lângă 
mine - înlemnită ca o martiră pe lespedea de încălecat -, de parcă 
se gândeşte că voi încăleca în spatele lui. Cu un aer sumbru pe 
chipul tânăr, rosteşte scurt: 

— Lady Anne. 

— Printesa, spun cu glas pierit. Sunt printesa Anne. 

Isi scoate pălăria în fata mea si îmi îndreaptă greşeala: 

— Prinţesă văduvă. 

Preţ de o clipă nu înţeleg ce vrea să spună, apoi mă clatin, iar el 
întinde mâna şi mă sprijină ca să nu cad. 

— Soţul meu a murit? : 

El incuviinteaza din cap. Mă uit în jur, după mama lui. Inca n-a 
ieşit din mănăstire. Nu ştie. Nu reuşesc să cuprind cu mintea cât de 
îngrozitoare e vestea asta. Cred că va muri când o va afla. Nu ştiu 
cum îi voi spune. 

— De mâna cui? 

— A murit în luptă. A avut parte de o moarte de oştean: 
onorabilă. Acum te iau sub paza mea, la porunca fratelui meu, 
regele Edward. 

Mă trag mai aproape, îmi las o mână, rugător, pe coama calului 
şi privesc în ochii căprui şi blânzi ai vechiului meu prieten. 

— Richard, în numele lui Dumnezeu, în numele iubirii pe care ţi-a 
purtat-o tatăl meu, lasă-mă să merg la mama! Cred că e într-o 
abație, într-un loc numit Beaulieu. Tata a murit. Lasă-mă să merg la 
mama! Calul meu e acolo, lasă-mă să încalec şi să plec! 

Chipul lui tânăr e neînduplecat, ca şi cum am fi nişte străini, ca şi 


— 115 — 


cum nu m-ar mai fi văzut în viaţa lui. 

— Imi pare rău, prinţesă văduvă. Poruncile mele sunt clare: să va 
iau, pe voi şi pe Alteta Sa Margareta de Anjou, în paza mea. 

— Şi cu soţul meu ce se va întâmpla? 

— Va fi îngropat aici. Laolaltă cu sute, mii de oşteni. 

— Va trebui să-i dau vestea mamei lui. Pot să-i spun cum a 
murit? 

Privirea lui piezişă, de parcă s-ar teme să se uite în ochii mei, îmi 
adevereşte bănuielile. Avea acelaşi aer când era prins cu vreo 
poznă în sala de studiu. 

— Richard! strig acuzator. 

— A murit în luptă. 

— Tu l-ai ucis? Sau Edward? Sau George? 

Băieţii York sunt iarăşi uniţi. 

— A murit în luptă, repetă Richard. O moarte de oştean. Mama 
lui poate să fie mândră de curajul pe care l-a arătat. Şi tu la fel. lar 
acum trebuie să-ţi cer să încaleci pe calul tău şi să vii cu mine. 

Uşa mănăstirii se deschide, iar el ridică ochii şi o vede cum 
coboară încet treptele, scăldată în lumina soarelui. Are pe braţ 
mantia de călătorie, iar în spate - o mică ranita. A fost cat pe ce să 
fugim; câteva clipe să fi întârziat duşmanii noştri, şi nu ne-ar mai fi 
prins. Ea îi vede pe cei cincizeci de călăreţi, îşi plimbă privirea de la 
chipul posomorât al lui Richard la chipul meu uluit şi înţelege pe 
dată cu ce veste a venit. Mâna ei prinde tocul de piatră al uşii ca să 
se sprijine; se tine de toc la înălţimea la care tinea manuta fiului ei 
odinioară, când era regina Angliei, iar el - unicul ei băiat scump. 

— Fiul meu, Alteta Sa prinţul de Wales? întreabă ea agatandu-se 
de titlu acum, când ştie că pe tânărul care îl purta nu-l va mai 
strânge niciodată în braţe. 

— Vă vestesc cu părere de rău că Edward de Westminster a 
murit în bătălie, spune Richard. Fratele meu, regele Angliei, regele 
Edward, a învins. Comandanții voştri fie au murit, fie s-au predat, 
fie au fugit. Am venit să vă iau la Londra. 

Sar de pe lespedea de încălecat şi mă apropii de ea cu braţele 
întinse, însă nici măcar nu mă vede. Ochii ei albaştri sunt impietriti. 

— Refuz să vin cu tine, ne aflăm pe pământ sfinţit, sunt în 
sanctuar! Sunt prinţesă a Franţei şi regină a Angliei, nu mă poţi 
atinge! Fiinţa mea e sacră! Prinţesa văduvă se află în grija mea. 
Vom rămâne aici până când va veni Edward să ducem tratative şi 
nu voi vorbi cu nimeni altul! 


— 116 — 


Richard are optsprezece ani şi e, prin naştere, doar fiul mezin al 
unui duce. Ea s-a născut prinţesă şi şi-a petrecut jumătate din viaţă 
luptând ca regină. II înfruntă, îl domină, îl face să-şi plece privirea. 
Apoi îi întoarce spatele şi mă cheamă, pocnind din degete, s-o 
urmez în mănăstire. Mă supun şi pornesc pe urmele ei, simțind pe 
spinare privirea lui Richard, întrebându-mă dacă ne va salva acest 
joc primejdios în care se înfruntă faima şi puterea. 

— Alteță, încălecaţi pe calul vostru şi veniţi cu noi la Londra sau 
va trebui să pun oamenii să vă lege, să vă pună căluş şi să vă 
arunce într-o litieră? întreabă el calm. 

Ea se răsuceşte furioasă. 

— Cer sanctuar! M-ai auzit! Aici sunt ocrotită! 

Pe chipul lui se citeşte îndârjirea. Spune fără să ridice glasul, fără 
urmă de ruşine: 

— li scoatem târâş pe oamenii voştri din sanctuarul Abației 
Tewkesbury şi le tăiem beregata în curtea bisericii. Pentru trădători 
nu recunoaştem dreptul la sanctuar. Am schimbat rânduielile. Ar 
trebui să mulţumiţi lui Dumnezeu că Edward vrea să vă arate, 
triumfător, locuitorilor Londrei, căci altfel v-aţi afla în ţărână, lângă 
ei, cu capul sfărâmat de o secure. 

Intr-o clipita, regina schimbă tactica; coboară treptele şi se 
apropie, lăsându-şi mâna pe haturile calului. Chipul pe care îl ridică 
spre Richard e plin de căldură şi prietenie. li spune cu blandete: 

— Eşti tânăr. Eşti un bun oştean, un bun comandant. Nu vei fi 
nimic câtă vreme trăieşte Edward, vei fi mereu fiul mai mic, care 
vine după Edward şi după George. Treci de partea mea şi te voi 
numi mostenitorul meu, scoate-ne de aici şi te vei însura cu Alteta 
Sa Anne, prinţesa văduvă, te voi numi print de Wales, mostenitorul 
meu, şi ţi-o voi da pe Anne! Aşază-mă înapoi pe tron şi-ţi voi da 
averea Neville, vei fi următorul rege, după soţul meu! 

El râde cu poftă, un râs cald şi sincer, singurul sunet sănătos 
care a răsunat astăzi în curtea grajdurilor. Clatină din capul tânăr, 
cu plete cârlionţate, amuzat de stăruința ei, de refuzul ei de-a se da 
bătută. 

— Alteță, sunt un fiu al Casei de York. Deviza mea e: Loyauté me 
lie?. Îi sunt la fel de credincios fratelui meu cum îmi sunt mie 
însumi. Nimic pe lume nu mi-e mai drag decât onoarea. Şi mai 
degrabă aş aşeza o lupoaică pe tronul Angliei decât pe voi. 

Pret de câteva clipe, ea rămâne încremenită. In glasul lui tânăr 


3 Credinţa mă leagă (în fr., în orig.) (n.r.). 


— 117 — 


îşi aude înfrângerea. Acum ştie că e învinsă. la mâna de pe frâul lui. 
O văd ducând-o la inimă şi ştiu că se gândeşte la fiul pe care l-a 
adorat, a cărui moştenire a azvârlit-o pe jos acum o clipă, într-o 
ultimă încercare disperată. Richard mă priveşte peste capul ei şi 
adaugă, uimindu-mă: 

— lar prinţesa văduvă şi cu mine ne vom învoi singuri. 


xxx 


Aşteptăm ceasuri întregi ca regina să-şi strângă lucrurile. Ştiu că 
a îngenuncheat dinaintea crucifixului, jelindu-şi fiul fără să scoată o 
vorbă; le imploră pe călugăriţe să ţină liturghia pentru el, să-i 
dobândească trupul neînsufleţit, dacă pot, să-l spele, să-l înfăşoare 
în giulgiu şi să-l îngroape cu cinstirea cuvenită unui print. Imi 
porunceşte să-i cer lui Richard trupul lui, însă acesta spune că 
prinţul va fi îngropat la Abatia Tewkesbury, după ce oştenii vor 
spăla sângele de pe treptele altarului şi biserica va fi sfinţită din 
nou. Tabăra York a pângărit un lăcaş sfânt cu sângele martirilor 
Lancaster, iar tânărul meu soţ îşi va dormi somnul de veci sub 
lespezile mânjite de sânge. Lucru ciudat, aceasta e una dintre 
bisericile familiei mele, înzestrată de generaţii întregi de Nevilli, 
locul de odihnă al neamului nostru. Aşa că, printr-o întâmplare, 
tânărul meu soţ se va odihni aproape de strămoşii mei, la loc de 
cinste, sub treptele altarului, iar piatra lui de mormânt va fi 
luminată de razele soarelui ce pătrund prin vitraliile ferestrelor 
noastre. 

Regina pune să se întoarcă mănăstirea cu susul în jos până când 
găsim două rochii albe - culoarea doliului regal în Franţa. Poartă 
broboadă şi glugă de călugăriţă, albe amândouă, care alungă orice 
urmă de culoare de pe chipul ei îndurerat, astfel că arată într- 
adevăr ca o regină de gheaţă, cum i se spunea cândva. Richard 
trimite de trei ori un om la uşa odăii ei ca să-i ceară să iasă, iar ea îl 
trimite la plimbare de trei ori, zicând că se pregăteşte de călătorie. 
In sfârşit, nu mai poate să tragă de timp. 

— Urmeaza-ma! îmi porunceste. Vom merge călare, dar dacă vor 
vrea să ne lege de cai, vom refuza. Fă ce fac eu, dă-mi ascultare în 
toate. Şi nu vorbi decât cu îngăduinţa mea. 

— L-am întrebat dacă aş putea să plec la mama. 

Ea întoarce spre mine chipul împietrit. 

— Nu fi neghioabă! Fiul meu e mort, văduva lui va trebui să 


— 118 — 


plătească şi ea preţul! El e mort, iar tu eşti dezonorată. 

— l-aţi putea cere să fiu trimisă în grija mamei mele. 

— De ce să fac ceva pentru tine? Fiul meu e mort, armata mea - 
înfrântă, truda vieţii mele - nimicită. E mai bine să te duc cu mine 
la Londra. Sunt şanse mai mari ca Edward să ne gratieze pe 
amândouă, fiind văduve. 

O urmez în curtea grajdurilor. Nu-i pot tăgădui judecata sumbră 
şi n-am oricum unde să mă duc. Garda aşteaptă pregătită, iar 
Richard stă deoparte, călare pe bidiviul lui sur. E roşu la faţă şi 
tremură de mânie din pricina întârzierii, cu mâna încleştată pe 
mânerul sabiei. 

Ea îl priveşte cu nepăsare, de parcă ar fi un paj cu toane a cărui 
enervare nu contează câtuşi de puţin pentru ea, şi-l vesteşte: 

— Acum sunt gata. Poţi să mergi în frunte; prinţesa văduvă va 
merge alături de mine. Garda ta va veni în urma noastră. Nu 
îngădui să fiu înghesuită. 

Richard incuviinteaza scurt din cap. Ea urcă în şa; mi se aduce şi 
mie calul la lespede. Incalec si una dintre călugărițele mai vârstnice 
îmi îndreaptă poalele rochiei albe de împrumut, astfel încât să cadă 
de o parte şi de alta a calului, acoperindu-mi cizmele scâlciate. 
Ridică privirea spre mine şi-mi spune: 

— Mult noroc, prinţesă! Drum bun şi să ajungi cu bine la capătul 
călătoriei. Dumnezeu să te binecuvânteze, sărmana de tine - o 
copilă într-o lume aspră! 

Bunătatea ei e atât de neaşteptată şi de surprinzătoare, încât 
ochii mi se umplu de lacrimi şi sunt nevoită să clipesc ca să-mi 
limpezesc privirea. 

— Plecarea! strigă cu asprime Richard de Gloucester. 

Gărzile îşi ocupă locurile de o parte şi de alta a reginei, în faţa şi 
în spatele ei, iar când ea dă să se împotrivească, Robert 
Brackenbury se apleacă într-o parte, îi ia haturile din mâini şi-i 
îndeamnă calul. Grupul porneşte tropotind pe sub boltă. Prind bine 
frâul şi-mi îmboldesc bidiviul ca s-o urmez, însă Richard îşi mână 
calul de luptă voinic între escorta reginei şi mine, se apleacă şi-şi 
lasă mâna inmanusata pe frâul meu. 

— Ce e? 

— Nu mergi cu ea. 

Regina se întoarce să se uite în urmă. Garda a strâns rândurile în 
jurul ei, aşa că nu-i aud vocea, dar văd că mă strigă. Imi smulg frâul 
din mâna lui Richard. 


— 119 — 


— Dă-mi drumul, Richard! Nu fi prost, trebuie să merg cu ea. Mi- 
a poruncit. 

— Ba nu trebuie, mă lămureşte el. Tu nu eşti arestată, însă ea - 
da. Pe tine nu te aşteaptă Turnul Londrei, însă pe ea - da. Soţul tău 
e mort, nu mai faci parte din Casa de Lancaster. Ai redevenit o 
Neville. Poţi să alegi. 

O aud strigându-mă: 

— Anne! Vino! 

Îi fac semn cu mâna, arătând spre Richard, care îmi ţine frâul. Ea 
dă să se oprească, dar gărzile se strâng în jurul ei şi o silesc să 
meargă mai departe. O mână înainte ca pe o lebădă, în norii de 
praf starniti de copitele cailor, pe drumul către Londra, departe de 
mine. 

— Trebuie să plec, sunt nora ei! stărui eu. l-am jurat credinţă, 
mă aflu la porunca ei! 

— O aşteaptă Turnul, spune Richard simplu. Se va alătura soţului 
ei celui adormit. Viaţa ei s-a încheiat, cauza ei e pierdută, fiul şi 
moştenitorul ei a murit. 

Clatin din cap. S-au întâmplat prea multe, prea repede. 

— Cum a murit? 

— Nu contează. Contează doar ce se va întâmpla cu tine mai 
departe. 

Mă uit la el; simt pur şi simplu că m-a părăsit cu totul voinţa. 

— Richard, sunt pierdută! 

Nici măcar nu-mi răspunde. A văzut grozăvii atât de mari azi, 
încât lacrimile mele nu înseamnă nimic. 

— Spui că nu pot s-o însoțesc pe regină? 

— Nu. 

— Pot sa merg la mama? 

— Nu. Si oricum, va fi judecată pentru trădare. 

— Pot să rămân aici? 

— Nu. 

— Atunci ce pot sa fac? 

Zambeste, de parcă aş fi înţeles în sfârşit că trebuie să ma 
sfătuiesc cu el, că nu sunt liberă. Sunt un pion aflat în stăpânirea 
altui jucător. A început o partidă nouă şi e rândul lui la mutare. 

— Te voi duce la sora ta, Isabel. 


Worcester, mai 1471 
Bineînţeles, Isabel e acum învingătoarea. Face parte din Casa de 


— 120 — 


York, soţia credincioasă a celui mai chipeş frate York. Isabel e soţia 
învingătorului de la Barnet, de la Tewkesbury. Soţul ei e primul 
moştenitor al tronului după pruncul lui Edward, îl despart de 
măreție doar două bătăi de inimă. Dacă Edward ar muri în timpul 
ultimelor lupte răzlețe, dacă fiul lui ar muri şi el - şi chiar în aceste 
clipe regina şi odaia regală a copiilor sunt asediate în Turn de nobili 
credincioşi taberei Lancaster -, atunci George ar deveni următorul 
rege al Angliei, iar Isabel ar împlini ambitia părintelui nostru si 
propriul ei destin. Atunci cred că moartea tatei n-ar mai fi deşartă. 
Ar avea o fiică pe tronul Angliei. N-aş fi eu, ci Isabel. Insă pe el nu l- 
ar fi deranjat asta. Nu i-a păsat niciodată care dintre noi urca pe 
tron, atâta vreme cât era o fată din Casa Warwick. 

Isabel mă primeşte în odaia ei personală, în care se mai află trei 
doamne de companie. Nu cunosc pe niciuna dintre ele. E ca şi cum 
m-aş întâlni cu o străină în împrejurări stingheritoare. Intru şi fac o 
reverență; ea înclină capul. 

— Iz. 

Maretia a asurzit-o. Ma priveste doar. 

— Iz! repet, mai staruitor. 

— Cum ai putut să faci una ca asta? întreabă ea. Cum ai putut sa 
vii cu ea şi să ne cotropeşti? Cum ai putut, Anne? Nu încăpea 
îndoială că vei da greş şi va trebui să infrunti dizgratia sau 
moartea! 

Preţ de o clipă, cu totul uluită, mă holbez la ea de parcă mi-ar 
vorbi în flamandă. Apoi mă uit la doamnele care ne urmăresc cu o 
curiozitate lacomă şi înţeleg că vorbim pentru plăcerea Casei de 
York, alcătuim un tablou vivant al remuscarii şi loialității. Ea e 
Loialitatea; eu trebuie să fiu Remuscarea. Spun încet: 

— Milady soră, n-am avut de ales. Tata mi-a poruncit sa ma 
mărit cu fiul Margaretei de Anjou, iar ea mi-a ordonat să-i însoțesc. 
Ţii minte că n-am dorit eu căsătoria, s-a făcut la porunca părintelui 
nostru. De cum am debarcat în Anglia, am cerut să mă alătur 
mamei. Există martori. 

M-am gândit că, pomenind-o pe mama noastră, care jeleşte în 
sanctuar, o voi înmuia pe Isabel, dar se dovedeşte că am greşit 
aducând vorba de ea. Chipul lui Isabel se întunecă pe dată. 

— Mama noastră va fi judecată pentru trădare! Işi va pierde 
pământurile şi averea. Avea ştiinţă de complotul împotriva regelui 
Edward şi n-a făcut nimic ca să-l prevină. E o trădătoare! hotărăşte 
Isabel. 


— 121 — 


Dacă mama îşi pierde pământurile, Isabel şi cu mine ne vom 
pierde moştenirea. Tot ce-a avut tata a fost pierdut pe câmpul de 
luptă. Mai avem doar averea care a rămas pe numele mamei. Nu se 
poate ca Isabel să vrea s-o arunce pe apa sâmbetei, ar însemna să 
ajungă săracă lipită pământului. li arunc o privire neliniştită şi fac o 
încercare: 

— Mama nu s-a făcut vinovată de nimic, în afară de supunerea 
faţă de soţul ei. 

Isabel se încruntă la mine. 

— Tatăl nostru şi-a trădat regele şi prietenul. Mama noastră e la 
fel de vinovată ca şi el. Ne vom lăsa în seama milei şi înţelepciunii 
lui Edward. Dumnezeu să-l apere pe rege! 

— Dumnezeu să-l apere pe rege! repet. 

Isabel le trimite pe femei din odaie cu o fluturare a mâinii şi-mi 
face semn să mă aşez lângă ea. Mă las pe un taburet şi aştept să- 
mi spună ce trebuie să fac, ce vrea să zică cu toate astea. Sunt atât 
de ostenită şi de copleşită de înfrângere, încât aş vrea să-mi pot 
odihni capul în poala ei, ca pe vremuri, şi să mă las legănată de ea 
până adorm. 

— Iz, sunt atât de obosită! spun nefericită. Ce trebuie să facem 
acum? 

— Pentru mama nu putem face nimic, răspunde ea cu glas 
scăzut. A ales. Va rămâne în abație pe viata acum, că s-a zidit de 
vie. 

— Zidit de vie? 

— Nu fi proastă! Nu vreau sa spun că s-a zidit de-a binelea. 
Vreau să spun că a ales să trăiască acolo şi a cerut sanctuar. Acum, 
că luptele s-au sfârşit, nu poate să iasă pur şi simplu şi să se 
aştepte să-şi vadă de viaţă ca de obicei. 

— Dar noi? _ 

— George e un frate preferat, un fiu al Casei de York. In ultimele 
două bătălii s-a aflat în tabăra potrivită. Eu voi fi bine. 

— Dar eu? 

— Tu vei locui cu noi. Retrasă la început, până când se sfârşeşte 
agitația cu prinţul de Lancaster şi cu bătălia. Imi vei fi doamnă de 
companie. 

Imi dau seama că am ajuns atât de jos, încât mă simt uşurată să 
mă aflu în slujba surorii mele, iar ea să aparţină Casei de York. 

— Ah, aşadar eu te slujesc acum pe tine! 

— Da, răspunde ea scurt. Bineînţeles. 


— 122 — 


— Ti s-a vorbit despre bătălia de la Barnet? Unde a fost omorât 
tata? 

— Nu prea, răspunde ea ridicând din umeri. N-am întrebat. A 
murit, nu? Are vreo însemnătate cum? 

Se uită la mine şi chipul i se îmblânzeşte, ca şi cum în spatele 
acestei tinere femei înăsprite de război s-ar afla tot sora care mă 
iubeşte. 

— Ştii ce-a făcut? 

Clatin din cap. 

— Se spune că a vrut ca ostenii să ştie că nu-i va părăsi la greu 
încălecând şi fugind. Oştenii, oamenii de rând, ştiu că lorzii îşi lasă 
caii în grija rândaşilor, în spatele câmpului de bătălie şi, dacă pierd, 
pot să ceară să le fie aduşi caii şi să scape. Toată lumea o ştie. Isi 
lasă pedestraşii să fie ucişi, iar ei pleacă. 

Incuviintez din cap. 

— Tata a spus ca va înfrunta moartea alături de ei. Că pot avea 
încredere că îşi va primejdui viaţa aşa cum şi-o primejduiesc ei. A 
cerut să i se aducă frumosul cal de luptă... 

— Doar nu pe Midnight? 

— Ba da, pe Midnight, cel atât de frumos si de viteaz, pe care îl 
iubea atât de mult, care îl purtase atât de des în spinare, în atâtea 
bătălii. Şi, în faţa tuturor oştenilor, a oamenilor de rând care n-ar 
putea să scape dacă ar fi înfrânți, şi-a scos sabia cea mare şi a 
înfipt-o în inima credincioasă a lui Midnight. Calul a căzut în 
genunchi, iar tata i-a ţinut capul până a murit. Midnight a murit cu 
capul lui mare şi negru în braţele sale. Tata l-a mângâiat pe bot 
când a închis ochii negri. 

— A făcut el aşa ceva? întreb îngrozită. 

Il iubea pe Midnight. A făcut-o ca să le arate oştenilor că va fi o 
bătălie pe viaţă şi pe moarte - pentru ei toţi. A lăsat capul lui 
Midnight pe pământ, s-a ridicat şi le-a spus oştenilor: „Acum sunt 
ca voi, un pedestraş asemenea vouă. Nu pot să fug în galopul 
calului, ca un lord fatarnic. Sunt aici ca să lupt până la moarte”. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă a luptat până la moarte. (Lacrimile îi curg şiroaie pe 
obraji, dar nu şi le şterge.) Oamenii ştiau că va lupta până la 
moarte. A vrut ca nimeni să nu fugă călare. A vrut ca aceea să fie 
ultima bătălie. A vrut să fie ultima luptă din războiul între veri 
pentru Anglia. 

Imi acopăr faţa cu palmele. 


— 123 — 


— lz... din ziua aceea cumplită de pe mare totul a mers 
împotriva noastră. 

Ea nu mă atinge, nu-mi cuprinde umerii cu braţul, nu-mi 
mângâie degetele scăldate în lacrimi. Spune doar: 

— S-a sfârşit. 

Scoate din mânecă o batistă, îşi şterge ochii, o împătureşte şi o 
vâră înapoi. S-a împăcat cu suferinţa, cu înfrângerea noastră. 

— S-a sfârşit. Am luptat împotriva Casei de York, a cărei victorie 
a fost mereu sigură. Îl are pe Edward în frunte şi are sprijinul 
vrăjitoriei, e de neinfrant. Eu fac parte acum din Casa de York şi 
vreau s-o văd carmuind Anglia pe veci. Tu, sub acoperişul meu, vei 
fi de asemenea credincioasă Casei de York. 

Fără să-mi iau mâinile de la gură, şoptesc înfricoşată, aşa încât 
să nu mă poată auzi decât ea: 

— Ştii sigur că au învins prin vrăjitorie? 

— Vântul care aproape că m-a înecat şi mi-a omorât copilul a 
fost un vânt vrăjitoresc, spune ea cu glas atât de scăzut, încât 
trebuie să-mi lipesc obrazul de al ei ca să-i aud vorbele. Acelaşi 
vânt vrăjitoresc a bătut ca turbat toată primăvara şi ne-a ţinut în 
port, însă pe Edward l-a împins până în Anglia. La bătălia de la 
Barnet, armatele lui Edward au fost ascunse de o ceaţă care s-a 
învârtejit împrejurul lor, numai al lor, ascunzându-le înaintarea 
furişă. Oştirea tatei se afla pe o culme de deal, în plină vedere, 
vraja Ei a fost cea care a ascuns trupele York. Edward nu poate fi 
înfrânt câtă vreme o are pe Ea de partea lui. 

După o clipă de şovăială, spun: 

— Tatăl nostru a murit luptând cu ei. L-a sacrificat pe Midnight ca 
să lupte cu ei. 

— Nu mă pot gândi la el acum. Trebuie să-l uit. 

— Eu nu-l voi uita, spun aproape ca pentru mine. Nu-l voi uita 
niciodată. Nici pe el, nici pe Midnight. 

Isabel ridică din umeri cu aerul că n-are prea mare însemnătate, 
se scoala din jilt şi-şi netezeşte rochia pe şoldurile zvelte, 
aranjându-şi cingătoarea de aur. 

— Trebuie să te infatisezi regelui, îmi spune. 

— Da? întreb cuprinsă îndată de spaimă. 

— Da. Mi s-a poruncit să te duc la el. Ai grijă să nu spui ce nu 
trebuie. Nu face vreo prostie. (Mă cercetează cu o privire plină de 
îndoială.) Nu plânge, nu întoarce vorba, încearcă să te porţi ca o 
prinţesă, chiar daca nu esti. 


— 124 — 


Înainte să apuc să mai spun ceva, îşi cheamă doamnele şi iese 
prima din odaie. O urmez, iar cele trei doamne de companie se 
înşiruie în spatele meu. Am mare grijă să n-o calc pe rochie în timp 
ce ne conduce prin castel, până la odăile regelui. Trena ei alunecă 
pe trepte, se prelinge peste pipirigul cu mireasmă dulce de pe 
pardoseala sălii celei mari. O urmez aşa cum urmează un pisoi un 
ghem de lână: orbeşte, ca o neghioabă. 

Suntem aşteptate. Uşile se deschid larg şi-l văd pe Edward - 
înalt, bălai şi chipeş - aşezat la o masă pe care sunt împrăştiate 
hârtii. Nu arată ca un bărbat care tocmai a purtat o bătălie 
sângeroasă, şi-a ucis tutorele, iar apoi a condus un marş forţat 
deznădăjduit spre o altă bătălie pe viaţă şi pe moarte. Pare plin de 
viaţă, neobosit. Când se deschid uşile, ridică privirea, ne vede şi 
zambeste în felul lui deschis, voios, de parcă am fi rămas prieteni 
toţi trei, de parcă am fi şi acum fiicele micute ale îndrumătorului şi 
prietenului său celui mai apropiat. De parcă l-am adora ca pe cel 
mai fermecător frate mai mare din câţi ar putea avea o fată. 

— A, lady Anne! i 

Se ridică din jilt, ocoleşte masa şi-mi întinde mâna. li fac o 
reverență adâncă, iar el mă ridică şi mă sărută pe rând pe amândoi 
obrajii. 

— Sora mea vă imploră s-o iertati, spune Isabel cu glasul 
tremurând de sinceritate. E tânără, încă n-a împlinit cincisprezece 
ani, Alteță. | s-a supus mamei ei, care a judecat prost, şi a trebuit 
să-i dea ascultare tatălui ei, care v-a trădat. Dar o voi lua în grija 
mea şi vă va fi credincioasă, vouă şi alor voştri! 

El mă cercetează. E chipes ca un cavaler dintr-o carte cu poveşti. 

— Ştii că Margareta de Anjou e înfrântă şi nu va mai porni 
niciodată la luptă împotriva mea? 

Incuviintez din cap. 

— Si ca n-a avut nicio valoare cauza ei? 

Simt ca Isabel tresare de frica, fara sa ma uit la ea. Raspund cu 
grijă: 

— Acum ştiu. 

El râde scurt şi spune cu blandete: 

— Imi ajunge atât. Juri că mă recunosti drept rege şi suzeran şi 
că sprijini moştenirea fiului şi moştenitorului meu, prinţul Edward? 

Inchid ochii o clipă auzind numelui soţului meu rostit pentru altul 
şi spun doar: 

— Da. 


— 125 — 


Nu ştiu ce-as mai putea să adaug. 

— Jură credinţă, mă îndeamnă el încet. 

Isabel mă împinge de umăr şi îngenunchez în faţa celui care mi-a 
fost ca un frate, apoi mi-a fost rege, apoi duşman. Mă uit la el, ca 
să văd dacă-mi va face semn că trebuie să-i sărut cizma. Mă întreb 
cât de mult va trebui să mă umilesc. Îmi împreunez mâinile ca şi 
cum m-aş ruga, iar Edward le cuprinde într-ale lui, care sunt calde. 
Imi spune cu voioşie: 

— Te iert şi te gratiez. Vei locui cu sora ta, iar ea şi cu mine iti 
vom găsi un sot după ce ti se va încheia anul de doliu. 

— Mama... încep eu. 

Isabel dă să mă oprească, însă Edward ridică mâna, cerând 
tăcere, cu un aer aspru. 

— Mama ta şi-a trădat rangul şi supunerea datorată regelui ei. 
Pentru mine e ca moartă. 

— Şi pentru mine, adaugă în grabă Isabel, trădătoarea. 


Turnul Londrei, 21 mai 1471 


E un nou tablou vivant jucat de Casa de York pentru plăcerea 
locuitorilor Londrei. Regina Angliei, Elizabeth Woodville, sta în 
picioare pe o mare scenă de lemn care a fost ridicată în faţa intrării 
în Turnul Alb, cu cele trei fiice alături şi cu fiul cel mic, îmbrăcat în 
veşminte din fir de aur, în braţele iubitoare ale bunicii lui: 
vrăjitoarea dovedită Jacquetta. Isabel stă lângă regină, iar eu - 
lângă Isabel. Anthony Woodville, fratele reginei, care a moştenit 
titlul de lord Rivers al tatălui, cel care şi-a salvat sora când a fost 
asediată în Turn şi a înfrânt rămăşiţele forţelor Lancaster, e în 
fruntea gărzilor lui personale, înşiruite la picioarele scării. Gărzile 
reginei se află pe laturi. In spatele unor baricade în culorile York, 
albastru şi violet închis, locuitorii Londrei aşteaptă să înceapă 
spectacolul, nerăbdători, dar voioşi, de parcă ar fi venit să vadă un 
turnir. 

Porţile mari din zidul Turnului se deschid scartaind, podul mobil 
coboară peste santul de apărare cu o bufnitură răsunătoare si 
Edward apare călare, minunat înveşmântat într-o armură smălțuită, 
cu o cunună de aur pe coif, pe un frumos cal roib de luptă, în 
fruntea lorzilor săi, încadrat de o parte şi de alta de fraţii lui, cu 
gărzile în spate. Trambitele sună, stindardele York flutură în vântul 
ce bate dinspre fluviu, arătând tuturor roza albă de York brodată şi 
blazonul splendid al acestei case: cei trei sori laolaltă, infatisandu-i 


— 126 — 


pe cei trei fii York reuniți. În spatele băieţilor York victoriosi vine o 
litieră trasă de catâri albi, cu perdelele din fir de argint legate, ca 
toţi s-o poată vedea înăuntru pe fosta regină, soacra mea, 
Margareta de Anjou, în rochie albă, cu chipul lipsit cu desăvârşire 
de orice simtamant. 

Ma uit la pantofi, la stindardele cu soarele splendid, oriunde, 
numai la ea nu, de frică să nu-i întâlnesc ochii împietriţi, furiosi. 
Edward descalecă, încredinţându-şi bidiviul scutierului, şi urcă 
treptele Turnului. Regina Elizabeth se apropie, iar el îi ia mâinile 
într-ale lui şi o sărută pe buzele zâmbitoare. Jacquetta păşeşte 
înainte şi se stârneşte un ropot tunător de bătăi din palme când 
Edward îşi ia din braţele ei micul fiu şi moştenitor, se întoarce spre 
mulţime şi i-l înfăţişează. Acesta va fi Edward, prinţul de Wales, 
următorul rege al Angliei, prinţul Edward de Wales, un prunc care ia 
locul răposatului prinţ de Lancaster, pe care nici eu, nici mama lui 
nu l-am văzut îngropat. Acest prunc va fi rege, soţia lui va fi regină. 
Nu eu, nici Isabel. 

— Zambeste! mă îndeamnă cu glas scăzut Isabel. 

Zâmbesc pe dată şi-mi împreunez mâinile, de parcă aş aplauda 
şi eu triumful Casei de York, atât de încântată, încât mi-a pierit 
glasul. 

Edward îi încredinţează pruncul soţiei lui şi coboară treptele spre 
locul în care s-a oprit litiera. Văd că mica prinţesă Elizabeth, prima 
născută a familiei regale, în vârstă de numai cinci ani, se lipeşte de 
mama ei şi se prinde cu mâinile de poala rochiei acesteia, ca să se 
simtă ocrotită. Regina îşi lasă mâna cu blandete pe umărul fiicei ei. 
Pesemne că fetiţa a fost chinuită încă din leagăn de poveştile 
despre Margareta de Anjou, cum am fost şi eu, iar acum, femeia de 
care ne-am temut atât de tare e intemnitata şi înrobită. Edward, 
biruitorul, o ia de mână ca s-o ajute să coboare din litieră şi o 
conduce pe treptele late din lemn până pe scenă, unde o răsuceşte, 
de parcă ar fi un animal prins în lat, adus să se alăture celorlalte 
sălbăticiuni din Turn. Ea înfruntă mulţimea care strigă, 
triumfătoare, văzând-o pe lupoaică prinsă în sfârşit. 

Cu un aer nepăsător, ea se uită peste capetele oamenilor, la 
cerul albastru de mai, ca şi cum nu i-ar auzi, ca şi cum strigătele lor 
n-ar avea nicio însemnătate pentru ea. Dinaintea lor e regină până- 
n măduva oaselor. Nu pot să n-o admir. M-a învăţat că lupta pentru 
tron poate să te coste totul, poate să-l coste pe duşmanul tău totul, 
însă merită. Imi închipui că până şi în aceste clipe regretă doar că a 


— 127 — 


pierdut; nu va regreta niciodată că a luptat, că n-a încetat să lupte. 
Surâde uşor în faţa propriei înfrângeri. Mâna ei, ţinută strâns într-a 
lui Edward, nu tremură, nici măcar vălul bonetei ei înalte nu 
freamătă în vânt. E o regină de gheaţă sculptată. 

El o tine acolo, ca toţi să vadă limpede că e prizoniera lui; în 
mulţime, băieţii sunt ridicaţi în braţe de taţii lor ca să vadă că din 
Casa de Lancaster a mai rămas doar atât: o femeie neputincioasă 
pe treptele Turnului, iar înăuntru, ascuns în odăile lui ca un liliac 
bătrân, un rege adormit. Apoi Edward înclină uşor capul, 
cavalereşte, o răsuceşte pe Margareta de Anjou cu faţa spre 
intrarea în Turnul Alb şi-i face semn să intre şi să i se alăture soţului 
ei în temniţă. 

Ea face un pas spre uşă şi pe urmă se opreşte. Ne cercetează, 
apoi - insufletita parcă de un gând - trece încet prin fata noastră, 
privindu-ne pe rând. Le măsoară pe regină, pe fiicele acesteia şi pe 
doamnele ei ca şi cum ar alcătui propria-i gardă de onoare. E o 
splendidă insultă prelungă, aruncată de cea înfrântă cu desăvârşire 
celor care au învins-o. Mica prinţesă Elizabeth se piteşte după 
fustele mamei, ca să se ascundă de privirea neclintita a prizonierei 
albe la faţă. Margareta se uită de la mine la Isabel şi înclină uşor 
capul, părând a înţelege că acum voi fi folosită într-un nou joc, de 
către un nou jucător. Gândul că voi fi iarăşi cumpărată şi vândută o 
face să-şi îngusteze ochii. Aproape că zambeste dându-şi seama că 
înfrângerea ei mi-a răpit orice dram de valoare: sunt un bun stricat, 
un bun ruinat. Nu-şi poate ascunde veselia pe care i-o trezeşte 
acest gând. 

Pe urmă, cu o încetineală îngrozitoare, îşi întoarce privirea spre 
Jacquetta, mama reginei, vrăjitoarea al cărei vânt ne-a spulberat 
nădejdile ţinându-ne în port atâta amar de vreme, vrăjitoarea a 
cărei ceaţă a ascuns oştirea York la Barnet, vindecătoarea care şi-a 
adus pe lume nepotul în ascunzătoarea sanctuarului şi a ieşit de- 
acolo în braţele victoriei. 

Imi ţin respiraţia, ciulindu-mi urechile ca să aud ce îi va spune 
Margareta celei mai scumpe prietene din câte a avut, cea care a 
părăsit-o la bătălia de la Towton şi n-a mai văzut-o de atunci şi 
până acum, în acest moment al înfrângerii ei depline; cea a cărei 
fiică s-a măritat cu duşmanul şi a schimbat tabăra, iar acum e 
vrăjmaşa Margaretei şi martoră la umilirea ei. 

Cele două femei se privesc şi pe chipurile amândurora se poate 
întrezări vârsta demult trecută a tinereţii lor. Un mic surâs 


— 128 — 


încălzeşte fata Margaretei, iar ochii Jacquettei sunt plini de iubire. E 
ca si când anii ar fi precum ceturile de la Barnet sau zăpezile de la 
Towton: s-au topit, e greu de crezut că au existat. Margareta 
întinde mâna, nu ca să-şi atingă prietena, ci pentru a face o 
mişcare, un semn tainic cunoscut de amândouă; sub ochii noştri, 
Jacquetta îi oglindeşte mişcarea. Privindu-se ţintă în ochi, ridică 
amândouă arătătorul şi desenează un cerc în văzduh - atâta tot. 
Apoi îşi zâmbesc cu aerul că viaţa însăşi e o glumă, o farsă care nu 
înseamnă nimic şi de care o femeie inteleapta poate să râdă. După 
aceea, fără să rostească o vorbă, Margareta păşeşte în tăcere în 
bezna Turnului. 

— Ce-a fost asta? întreabă Isabel. 

— Semnul roții norocului, îi şoptesc. Roata norocului care 
aşezat-o pe Margareta de Anjou pe tronul Angliei, moştenitoare a 
regatelor Europei, şi apoi a făcut-o să cadă până aici. Jacquetta 
prevenit-o demult - ştiau. Ştiau amândouă, de multă vreme, că 
norocul te înalţă până la măreție sau te coboară până la nenorocire 
şi nu poţi decât să induri. 


o 


v 


xxx 


În noaptea aceea, fraţii York, lucrând laolaltă ca un singur ucigaş 
tainic, se duc în odaia regelui adormit şi-i acoperă faţa cu o pernă, 
punând capăt spitei Lancaster şi aducând în propriul lor cămin 
moartea trădătoare la care se dedau pe câmpul de luptă. In timp ce 
soţia şi fiul lui nevinovat dormeau sub acelaşi acoperiş, Edward a 
pus la cale moartea unui rege al Angliei într-o odaie învecinată. 
Niciunul dintre noi n-a ştiut de fapta lui până dimineaţă, la trezire, 
când, ni s-a anunţat că sărmanul rege Henric a murit - de inimă 
rea, a spus Edward. 

Nu trebuie să fiu clarvăzătoare ca să prezic că, după noaptea 
asta, nimeni nu se va mai simţi vreodată în siguranţă dormind sub 
acoperişul regelui. Aşa arată acum războiul pentru coroana Angliei. 
E o luptă pe viaţă şi pe moarte, aşa cum a înţeles tata când 
Midnight a căzut în genunchi şi şi-a lăsat capul negru pe câmpul de 
la Barnet. Casa de York e necruțătoare si ucigatoare, fara respect 
fata de loc sau de om, iar Isabel si cu mine am face bine sa nu 
uitam asta. 


— 129 — 


L'Erber, Londra, toamna anului 1471 


Îmi slujesc sora, ca doamnă de companie, în reşedinţa care i-a 
aparţinut tatălui nostru, iar acum i-a revenit, împreună cu toată 
averea lui, cumnatului meu, George. În casa ei mi se acordă toată 
cinstirea datorată înrudirii cu ea. Incă nu se aşteaptă de la mine să 
o slujesc pe regina Angliei, întrucât nu mi s-a încheiat doliul, dar 
după ce trecem de această toamnă neagră şi de Crăciun şi se face 
primăvară, va trebui să merg la curte, să le slujesc şi pe regină, şi 
pe sora mea, iar regele îmi va aranja căsătoria. Titlul răposatului 
meu soţ a fost dat fiului născut de regină câtă vreme se ascundea 
în sanctuar. Acesta e Edward, prinţ de Wales, întocmai ca Edward 
al meu, prinţ de Wales. Mi-am pierdut şi soţul, şi numele. 

Îmi amintesc cum, copilă fiind, tata mi-a spus că regina a cerut 
ca Isabel şi cu mine să-i fim domnişoare de companie şi că a 
refuzat-o, întrucât eram prea bune pentru curtea ei; strâng la piept 
în sinea mea această mândrie, ca pe un tăciune aprins într-un vas 
de încălzit. 

Alte pricini de mândrie nu prea am. Simt că am căzut foarte jos 
şi nu am niciun ocrotitor. N-am nici avere, nici legături, nici nume 
de seamă. Tata a murit ca trădător, mama e ca şi intemnitata. 
Niciun bărbat nu m-ar vrea de soţie, ca să-i duc mai departe spita. 
Nimeni nu poate avea siguranţa că aş fi in stare să-i zămislesc fii, 
întrucât mama a avut doar două fete, iar pântecele meu nu a prins 
rod în timpul scurtei căsnicii cu prinţul. De îndată ce ies din doliu, 
cred că regele Edward îi va dărui vreunui cavaler mărunt o mică 
parte din pământurile tatei, împreună cu mâna mea, ca răsplată 
pentru cine ştie ce faptă ruşinoasă pe câmpul de luptă, şi voi fi 
trimisă la ţară să cresc găini, să ţin oi şi să aduc pe lume copii, 
dacă sunt în stare. 

Ştiu că tata n-ar fi vrut aşa ceva pentru mine. El şi mama au 
adunat o mare avere pentru noi două, fiicele lor preţioase. Isabel şi 
cu mine am fost cele mai bogate mostenitoare din Anglia, însă 
acum nu mai am nimic. Avuţia tatei îi va fi dată lui George, iar 
averea mamei ne va fi luată fără să putem crâcni. Isabel îngăduie 
ca mama să fie numită trădătoare şi să i se ia averea, aşa că 
ajungem amândouă la sapă de lemn. 

In cele din urmă o întreb de ce. 

Îmi râde în nas. Stă în picioare în faţa unei tapiserii mari, întinse 
bine pe un război, tesand cu mâna ei ultimele fire de aur, iar 
doamnele îi admiră lucrătura. Ţesătoarele vor veni mai târziu ca să 


— 130 — 


sfârşească treaba şi să taie firele, Isabel se joacă de-a lucrul cu 
nepretuitul fir de aur pe suveică. Fiind ducesă a Casei de York, 
grozav de cultivată, a devenit atotştiutoare. 

— E limpede, spune ea. Limpede. 

— Nu şi pentru mine, răspund fără şovăială. Pentru mine nu e 
limpede. 

Ea trece cu grijă suveica prin tapiserie şi una dintre doamne 
piaptănă țesătura. Fac toate un pas înapoi şi admiră lucrătura. 
Strâng din dinţi ca să-mi înăbuş supărarea. 

— Pentru mine nu e limpede de ce o laşi pe mama la Abația 
Beaulieu şi îngădui ca averea ei să fie luată de rege. De ce nu-i ceri 
să o împartă între noi două, dacă trebuie să-i fie luată? De ce nu-l 
rogi pe rege să ne înapoieze măcar unele dintre pământurile tatei? 
Cum se poate să nu păstrăm măcar Castelul Warwick, căminul 
nostru? Neamul Neville a locuit la Castelul Warwick de când e 
lumea! De ce îngădui să-i fie dat totul lui George? Dacă nu-l rogi tu 
pe rege, îl voi ruga eu. Nu se poate să rămânem fără nimic! 

Isabel încredinţează suveica şi firul uneia dintre doamne, mă 
apucă de braţ şi mă trage mai încolo, ca să nu-i audă nimeni 
cuvintele rostite cu glas scăzut. 

— Nu-l vei ruga pe rege nimic, totul a fost aranjat. Mama le scrie 
întruna şi lui, şi tuturor doamnelor de la curte, însă nu contează. 
Totul a fost aranjat. 

— Ce a fost aranjat? 

Ea şovăie. 

— Averea tatei îi revine regelui, fiindcă a fost găsit vinovat de 
trădare. 

Deschid gura ca să mă impotrivesc: 

— N-a fost găsit vinovat... 

Ea mă ciupeşte de braţ. 

— Ar fi fost. A murit ca trădător, aşa că nu contează. Regele i-a 
dăruit lui George întreaga sa avutie. lar mamei îi va fi luată averea. 

— De ce? N-a fost judecată pentru trădare, n-a fost nici măcar 
acuzată! 

— Averea îi va reveni mostenitoarei ei. Mie. 

Am nevoie de câteva clipe ca să înţeleg. 

— Şi cu mine cum rămâne? Sunt şi eu mostenitoare, alături de 
tine. Trebuie să impartim totul! 

— Îţi voi da o zestre, când te măriţi, din averea mea. 

Mă uit la Isabel, care îşi dezlipeşte ochii de la fereastră şi mă 


— 131 — 


priveşte neliniştită. 

— Nu trebuie să uiţi că ai fost soţia unui pretendent la tron. 
Neîndoielnic, trebuie să fii pedepsită. 

— Dar tu eşti cea care mă pedepseşte! 

Ea clatină din cap. 

— Nu eu, Casa de York. Eu sunt doar o ducesă a acestei case. 

Zâmbetul ei viclean îmi aduce aminte că Isabel se află în tabăra 
victorioasă, pe când eu am făcut parte, prin căsătorie, din tabăra 
infrantilor. 

— Nu poţi să iei totul şi să nu-mi laşi nimic! 

Isabel ridică din umeri. De bună seamă că poate. 

Mă îndepărtez de ea. 

— Isabel, dacă faci aşa ceva, nu-mi eşti sora! 

Ea mă apucă din nou de braţ. 

— Ba iti sunt şi voi avea grijă să ti se găsească o partidă 
minunată. 

— Nu vreau o partidă minunată, vreau moştenirea mea! Vreau 
pământurile pe care mi le-ar fi dat tata. Vreau averea pe care mi-a 
hărăzit-o mama. 

— Dacă nu vrei să te mariti, există altă cale... 

Sovaie. Eu aştept. 

— George spune că poate să dobândească pentru tine 
îngăduinţa de-a intra într-o mănăstire. Te poţi alătura mamei, dacă 
vrei, la Abatia Beaulieu. 

Mă holbez la ea. 

— Ai vrea s-o ştii pe mama întemniţată pe viata şi m-ai intemnita 
şi pe mine alături de ea? 

— George spune... 

— Nu vreau să ştiu ce zice George! George zice ce-i cere regele, 
iar regele spune ce-i cere Elizabeth Woodville! Cei din Casa de York 
sunt duşmanii noştri, iar tu ai trecut de partea lor şi eşti la fel de 
hapsână ca ei! 

Intr-o clipită, mă trage mai aproape şi-mi acoperă gura cu palma, 
cu o mişcare hotărâtă. 

— Taci! Să nu vorbeşti aşa despre ei! Niciodată! 

Fără să gândesc, îi muşc palma; ea lasă să-i scape un strigăt de 
durere, face un pas înapoi şi mă pălmuieşte cu putere peste faţă. 
Mă pun pe tipat şi o îmbrâncesc. Se loveşte de perete, clătinându- 
se, şi rămânem nemişcate, sfredelindu-ne cu privirea. Imi dau 
seama dintr-odată de tăcerea uluită din odaie si de privirile 


— 132 — 


încântate ale doamnelor care ne urmăresc. Isabel se uită ţintă la 
mine, cu obrajii roşii de furie. Simt cum mânia mi se topeşte. li ridic 
sfioasă boneta bogat împodobită de pe podea şi i-o întind. Isabel îşi 
netezeşte rochia şi ia boneta. Fără să se uite la mine, îmi şuieră 
printre dinţi: 

— Du-te în odaia ta! 

— Iz... 

— Du-te în odaia ta si roagă-te la Maica Domnului să te indrume! 
Cred că te-ai smintit, dacă musti ca un câine turbat! Nu eşti demnă 
să-mi tii tovarasie, nu eşti demnă de tovărăşia doamnelor. Eşti o 
copilă proastă, o copilă afurisită, nu ţi-e îngăduit să te arăţi în faţa 
mea! 


xxx 


Mă duc în odaia mea, însă nu mă rog. Îmi scot veşmintele şi le 
leg într-o boccea. Mă duc la cufărul meu şi-mi număr banii. Voi fugi 
de la Isabel şi de la prostul de bărbatu-său şi niciunul, nici celălalt 
nu-mi va mai spune vreodată ce am voie şi ce n-am voie să fac! 
Impachetez cu o grabă înfrigurată. Am fost prinţesă, am fost nora 
reginei-lupoaice! li voi îngădui surorii mele să facă din mine o fată 
săracă, a cărei zestre depinde de ea şi de soţul ei, al cărei acoperiş 
deasupra capului nu poate să vină decât de la un nou soţ? Sunto 
Neville din Casa Warwick - să devin o nimeni? 

Cu bocceaua în mână şi mantia de călătorie pe umeri, mă furişez 
până la uşă şi trag cu urechea. Sala mare freamătă ca de obicei 
când se fac pregătirile pentru cină. li aud pe băieţii care au grijă de 
focuri aducând busteni şi scoțând cenuşa, aud bufniturile care dau 
de veste că slujitorii aduc caprele şi trântesc tăbliile meselor peste 
ele, apoi scârţâitul picioarelor de lemn pe scândurile duşumelei, 
semn că sunt târâite băncile de lângă pereţi. Pot să mă strecor prin 
sală şi să ies pe uşă până să bage de seamă careva că am plecat. 

Preţ de câteva clipe stau în prag, încordată, cu inima bubuind, 
gata să fug. Apoi mă opresc. Nu plec nicăieri. Hotărârea şi 
insufletirea mă părăsesc. Inchid uşa şi mă întorc în odaia mea. Mă 
aşez pe marginea patului. N-am unde mă duce. Ca să merg la 
mama e cale lungă, am de străbătut jumătate din ţară şi nu cunosc 
drumul, n-am gardă, iar la capăt mă aşteaptă mănăstirea şi 
siguranţa  întemniţării. Desi zâmbeşte frumos şi gratiaza cu 
uşurinţă, regele Edward mă va închide împreună cu ea şi va socoti 


— 133 — 


că această mică neplăcere s-a lămurit cu bine. Dacă merg la 
Castelul Warwick, poate că bătrânii servitori ai tatei mă vor primi 
cu iubire şi credinţă, însă - cine ştie - poate că George a pus deja 
alt arendas în locul celui vechi, iar el mă va tine acolo şi mă va 
trimite înapoi la Isabel şi George sau, mai rău, îmi va apăsa o pernă 
pe faţă în somn. 

Inteleg că, deşi nu sunt închisă, ca soacra mea, Margareta de 
Anjou, în Turn, nici ca mama, la Abatia Beaulieu, nici eu nu sunt 
liberă. Fără bani cu care să tocmesc gărzi şi fără un nume însemnat 
care să impună respect, nu pot să pornesc prin lume. Dacă vreau 
să scap, trebuie să găsesc pe cineva care să-mi pună la îndemână 
gărzi şi să se lupte pentru banii mei. Am nevoie de un aliat, de 
cineva cu bani şi cu o suită de oşteni. 

Las bocceaua pe jos, mă aşez pe pat cu picioarele încrucişate şi- 
mi sprijin bărbia în palme. O urăsc pe Isabel pentru că a îngăduit să 
se întâmple aşa ceva, pentru că a fost părtaşă la aceste uneltiri! M- 
a coborât foarte jos - starea mea de-acum e mai rea decât 
înfrângerea de la Tewkesbury. Acolo s-a purtat o bătălie în câmp 
deschis, iar eu m-am numărat printre numerosii înfrânți. Aici sunt 
singură. Mă înfrunt cu propria mea soră şi doar eu sufăr. Ea a 
îngăduit să fiu prefăcută într-un nimic şi n-o voi ierta niciodată. 


Palatul Westminster, Londra, 
Crăciunul anului 1471 


Isabel şi George iau parte, alături de rege şi regină, la 
sărbătorirea triumfală a Crăciunului, reveniti în frumosul lor palat, 
în largul lor între prieteni şi aliaţi, o întruchipare a frumuseţii, 
cavalerismului, gratiei regale. Tara n-a mai văzut niciodată ceva 
asemănător. Locuitorii Londrei nu vorbesc decât de eleganta si de 
extravaganta acestei curţi revenite la putere. Regele îşi cheltuieşte 
proaspăt dobândita avere pe veşminte minunate pentru regină şi 
pentru frumoasele ei prințese; tot ce e nou şi la modă în Burgundia 
împodobeşte familia regală, de la vârful întors în sus al încălţărilor 
şi până la culorile bogate ale mantiilor. Elizabeth, regina, e o torta 
de pietre preţioase la fiecare cină festivă, iar platourile aduse la 
masa regală sunt din aur. Fiecare zi e martora unei noi sărbătoriri a 
puterii lor. Se cântă şi se dansează, se ţin turniruri şi se fac plimbări 
cu bărcile pe fluviul rece. Se pun în scenă piese-mască şi alte 
distracţii. 

Fratele reginei, Anthony Woodville, lordul Rivers, conduce o 


= 134 — 


cruciadă a cărturarilor, în care teologii Bibliei discută aprins cu 
traducătorii de manuscrise arabe. Regele intră mascat în odaia 
doamnelor şi, înconjurat de multe tipete si de prefăcută groază, le 
tâlhăreşte ca un pirat, furându-le nestematele de pe braţe şi de la 
gât şi înlocuindu-le cu daruri mai de preţ. Regina, cu fiul în braţe, 
cu mama alături şi cu fiicele în urma ei, râde de uşurare în fiecare 
zi a sărbătorii Crăciunului. 

Nu că eu aş vedea ceva din toate astea. Mă aflu în reşedinţa lui 
George şi Isabel din satul întortocheat care e Palatul Westminster, 
însă nu sunt poftită la cină, nici ca fiica unui bărbat pe vremuri 
însemnat, nici ca prinţesă văduvă. Sunt ascunsă vederii ca văduvă 
a unui pretendent la tron înfrânt, ca fiica unui trădător. Mi s-au dat 
în palat odăi cu vedere spre fluviu, în apropierea parcului, iar la 
orele mesei mi se aduc bucatele acolo. Merg în capela regală de 
două ori pe zi şi mă aşez în spatele lui Isabel, cu capul plecat cu 
smerenie, însă nu vorbesc cu regina, nici cu regele. Când trec pe 
lângă mine, le fac o reverență adâncă, fără ca vreunul dintre ei să 
mă bage în seamă. 

Mama rămâne întemniţată în Abația Beaulieu. Nu se mai preface 
nimeni că se află acolo în sanctuar, că a ales o viaţă retrasă. E 
foarte limpede pentru toţi că e prizonieră şi că regele nu-i va da 
drumul niciodată. Soacra mea e ţinută în Turn, în odăile care au 
fost ale răposatului ei soţ. Se spune că se roagă pentru el zilnic, iar 
pentru sufletul fiului ei, fără încetare. Ştiu cât de pustiită se simte, 
şi nici măcar nu l-am iubit. lar eu - ultima femeie rămasă 
nedoborâtă după încercarea de a-l răsturna pe Edward de pe tron - 
sunt intemnitata în aceasta lume întunecoasă de propria mea sora: 
sunt prizoniera şi pupila ei. Povestea de faţadă spune că George şi 
Isabel îmi poartă de grijă, după ce m-au salvat de pe câmpul de 
luptă, sunt ocrotitorii mei, iar eu trăiesc în tihnă şi belşug alături de 
sora şi cumnatul meu. Ei mă ajută să mă întremez după groaza 
bătăliei, după greaua încercare a căsătoriei cu de-a sila şi a 
văduviei. Adevărul, pe care îl ştiu toţi în taină, e că-mi sunt 
temniceri, aşa cum paznicii Turnului o ţin captivă pe soacra mea, 
aşa cum fraţii mireni de la Beaulieu o păzesc pe mama. Suntem 
toate trei nişte femei întemniţate, suntem toate trei lipsite de 
prieteni, bani şi speranţă. Mama îmi scrie şi-mi cere să vorbesc cu 
sora mea, cu George, cu regele însuşi. li răspund scurt că nimeni nu 
mă învredniceşte cu vreun cuvânt decât ca să-mi dea porunci şi că 
va trebui să se elibereze singură, că n-ar fi trebuit să se retragă din 


— 135 — 


lume. 

Însă am doar cincisprezece ani - nu pot să nu nădăjduiesc. În 
unele după-amiezi mă întind pe pat şi visez că prinţul, soţul meu, n- 
a fost ucis, ci a reuşit să fugă de pe câmpul de luptă şi va veni chiar 
acum după mine - va intra pe fereastră, va râde de uluirea mea şi- 
mi va spune că are un plan minunat, o armată care aşteaptă în 
apropiere să-l răstoarne pe Edward şi că voi fi regina Angliei, cum a 
vrut tatăl meu. Câteodată îmi închipui că vestea morţii tatei a fost 
greşită, că trăieşte şi că adună amândoi oaste în ţinuturile noastre 
de la miazănoapte şi vor veni să mă salveze, tata călare pe 
Midnight, cu ochii scânteietori sub coif. 

Alteori mă prefac că nimic din cele petrecute nu s-a întâmplat 
într-adevăr, iar dimineaţa, când mă trezesc, rămân cu ochii închişi, 
ca să nu-mi văd odaia de culcare strâmtă şi pe doamna de 
companie care doarme în acelaşi pat cu mine; atunci mă pot 
preface că sunt cu Iz la Calais, că tata va veni în curând acasă şi ne 
va spune că i-a înfrânt pe regina cea rea şi pe regele adormit, că 
vom merge cu el Anglia, vom fi cele mai însemnate doamne din 
regat şi ne vom mărita cu ducii de York. 

Sunt o copilă, nu pot să nu nădăjduiesc. Inima îmi tresaltă când 
aud trosnetele focului în vatră. Deschid obloanele, văd norii lăptoşi 
din zori, adulmec aerul şi mă întreb dacă va ninge. Nu pot să cred 
că viaţa mea s-a sfârşit, că mi-am făcut marea mutare primejdioasă 
şi am pierdut. Mama n-are decât să stea îngenuncheată la 
Beaulieu, soacra mea n-are decât să se roage pentru sufletul fiului 
ei, însă eu am doar cincisprezece ani şi nu pot să nu mă gândesc în 
fiecare zi: poate că azi se va schimba ceva. Poate că azi îmi va 
surâde norocul. De bună seamă că nu pot fi ţinută aici la nesfârşit, 
fără nume, fără avere, nu? 

Venind de la capelă cu doamnele lui Isabel, îmi dau seama că mi- 
am lăsat rozariul pe podea, în locul în care am îngenuncheat. Le 
spun două vorbe însoţitoarelor mele şi mă întorc. E o greşeală: 
regele iese din capelă tocmai când intru eu, la braţ cu bunul său 
prieten William Hastings, urmat de fratele lui Richard şi de un lung 
şir de prieteni şi linge-blide. 

Fac ce mi s-a poruncit: mă trag la o parte, mă plec într-o 
reverență adâncă, îmi atintesc privirea în pământ. Fac totul ca să 
arăt că sunt pocăită şi că nu merit să calc pe acelaşi pipirig ca 
regele, care paseste cu fală aici numai pentru că mi-a ucis tatăl si 
soţul pe câmpul de luptă şi socrul prin înşelătorie. El trece pe lângă 


— 136 — 


mine cu un zâmbet plăcut: 

— Bună ziua, lady Anne. 

— Prinţesă văduvă, îi şoptesc pipirigului de sub genunchii mei, 
având însă grijă să nu mă audă nimeni. 

Rămân cu capul plecat în timp ce trec agale pe lângă mine 
multele perechi de cizme minunat împodobite, apoi mă ridic. 
Richard, fratele în vârstă de nouăsprezece ani al regelui, n-a plecat. 
Se sprijină de tocul de piatră al unei uşi şi-mi zâmbeşte, de parcă 
şi-ar fi amintit în sfârşit că pe vremuri am fost prieteni, că a fost 
pupilul tatălui meu şi că îngenunchea dinaintea mamei în fiecare 
seară ca să-i primească sărutarea, ca şi cum i-ar fi fost fiu. Spune 
simplu: 

— Anne! 

— Richard, răspund, fără să pomenesc vreun titlu, cum face şi el, 
deşi e duce de Gloucester, duce de viţă regească, iar eu sunt o fată 
fără nume. 

— Nu te tin mult, spune el aruncând o privire pe coridor, spre 
fratele său, care se îndepărtează împreună cu prietenii, vorbind 
despre vânătoare şi despre un câine nou, adus de cineva de la 
Hainault. Dacă eşti fericită trăind cu sora ta, jefuită de moştenirea 
ce ti se cuvine şi cu mama intemnitata, nu mai scot o vorbă. 

— Nu sunt fericită! răspund iute. 

— Dacă îi socotesti temnicerii tăi, te-aş putea salva din mâinile 
lor. 

— li socotesc temnicerii şi duşmanii mei şi-i urăsc pe amândoi! 

— Iti urăşti sora? 

— Pe ea o urăsc mai mult chiar decât pe el. 

Richard incuviinteaza din cap, de parcă vorbele mele n-ar fi 
uluitoare, ci întru totul indreptatite. 

— Ai voie să ieşi din odăile tale? 

— In cele mai multe zile mă plimb după-amiaza prin grădina 
particulară. 

— Singura? 

— De vreme ce nu am prieteni... 

— Vino la umbrarul de tisă după-amiază, după masa de prânz. 
Te voi aştepta. 

Se răsuceşte pe călcâie fără să mai adauge nimic şi dă fuga 
după suita fratelui său. Eu pornesc iute spre odăile surorii mele. 

După-amiază, sora mea şi toate doamnele ei se pregătesc 
pentru o piesă-mască, urmând să-şi încerce costumele în odăile 


— 137 — 


garderobei. Eu n-am niciun rol de învăţat şi nu mă aşteaptă niciun 
costum bogat împodobit. Cuprinse de încântare în faţa rochiilor, 
uită cu totul de mine, iar eu nu scap prilejul şi mă strecor afară din 
odaie, cobor o scară şerpuită ce duce direct în grădină, apoi 
pornesc către umbrarul de tisă. 

li zăresc silueta măruntă şi zveltă, aşezată pe o bancă de piatră, 
cu ogarul alături. Câinele înalţă capul şi ciuleşte urechile la auzul 
paşilor mei pe pietriş. Văzându-mă, Richard se ridică în picioare. 

— Ştie cineva că eşti aici? 

Simt cum începe să-mi bubuie inima la auzul întrebării lui, o 
întrebare de uneltitor. 

— Nu. 

El zambeste. 

— Cat poti sa stai? 

— Un ceas, poate. 

Mă trage sub umbrar, unde e frig şi întuneric, dar ramurile 
groase, verzi ne ascund de orice priviri. Ca să ne vadă, cineva ar 
trebui să vină până la intrarea cercului de copaci şi să se uite 
înăuntru. Suntem ascunsi, ca închişi într-o odaita verde. Imi strâng 
mantia pe lângă trup, mă aşez pe banca de piatră şi ridic privirea 
spre el, aşteptând. El rade văzându-mi insufletirea. 

— Inainte sa fac ceva trebuie sa stiu ce vrei. 

— De ce ai face ceva pentru mine? 

El ridica din umeri. 

— Tatal tau a fost un om bun, mi-a fost un tutore bun cata vreme 
i-am fost pupil. Imi amintesc de tine cu duiosie din anii copilariei. 
Am fost fericit în casa voastră. 

— Şi pentru asta m-ai salva? 

— Cred că ar trebui să fii liberă să alegi singură. 

Mă uit la el cu îndoială. Pesemne că mă ia de proastă. Nu se 
gândea la libertatea mea când mi-a călăuzit calul spre Worcester şi 
m-a dat în grija lui George şi Isabel. 

— Atunci de ce nu m-ai lăsat să merg la mama când ai venit 
după Margareta de Anjou? 

— Nu ştiam că vei fi ţinută prizonieră. Credeam că te duc la 
familia ta, într-un loc unde să fii ocrotită. 

— E din pricina banilor. Câtă vreme mă ţine pe lângă ea, Isabel 
poate să ceară întreaga moştenire de la mama. 

— Şi, câtă vreme sora ta nu se împotriveşte, mama ta poate fi 
ţinută prizonieră pe veci. George capătă toate pământurile tatălui 


— 138 — 


tău, iar dacă Isabel le dobândeşte pe cele ale mamei voastre, 
marea moştenire se reîntregeşte, dar îi revine numai uneia dintre 
fetele Warwick: lui Isabel. lar averea ei se află în grija lui George. 

— Nu mi-e îngăduit nici măcar să-i vorbesc regelui. Cum pot să- 
mi înfăţişez cauza? 

— As putea să-ţi fiu apărător, spune Richard încet. Dacă vrei să 
te slujesc, aş putea să-i vorbesc în numele tău. 

— De ce-ai face aşa ceva? 

Imi zâmbeşte şi în ochii lui negri desluşesc o minunată îmbiere. 

— De ce crezi? mă întreabă el încet. 


xxx 


„De ce crezi?” Întrebarea mă urmăreşte ca un cântec de 
dragoste pe când ies în grabă din grădina friguroasă şi urc în odaile 
lui Isabel. Mi-au îngheţat mâinile şi nasul mi s-a înroşit de frig, dar 
nimeni nu mă bagă în seamă când îmi scot mantia şi mă aşez lângă 
foc, prefăcându-mă că le ascult vorbind despre rochiile pentru 
piesa-mască, deşi în minte îmi răsună doar întrebarea lui: „De ce 
crezi?”. 

E vremea să se îmbrace pentru cină. Trebuie s-o ajut pe Isabel în 
timp ce slujnicele îi strâng şireturile rochiei. Trebuie să-i întind mica 
sticluta cu parfum, să-i deschid caseta cu bijuterii. De data asta o 
slujesc fără ranchiună; nici nu bag de seamă că-mi cere un şirag de 
perle, apoi se razgandeste, apoi le vrea din nou. Scot pur şi simplu 
lucrurile din casetă, le pun la loc, le scot din nou. Nu-mi pasă dacă 
poartă perle furate de soţul ei de la altele. Mie, Isabel nu-mi va mai 
fura nimic, niciodată, căci am pe cineva de partea mea. 

Acum am un aliat şi e fratele unui rege, aşa cum e şi George. 
Face parte din Casa de York şi tatăl meu l-a iubit şi i-a dat 
învățături ca unui fiu. Şi se nimereşte sa fie moştenitor al tronului 
după George, însă mai iubit decât el, mai statornic şi mai 
credincios. Daca ar trebui să alegi unul dintre băieţii York, l-ai alege 
pe George pentru frumuseţe, pe Edward pentru farmec, însă pentru 
loialitate, pe Richard. 

„De ce crezi?” Mi-a zâmbit obraznic când mi-a pus întrebarea şi 
ochii îi străluceau; aproape că mi-a făcut cu ochiul, de parcă am fi 
împărtăşit o glumă numai de noi ştiută, de parcă ar fi fost o taină 
încântătoare. Credeam că mă dovedesc isteata şi prevăzătoare 
întrebându-l de ce m-ar ajuta, dar el s-a uitat la mine ca şi cum aş fi 


— 139 — 


ştiut răspunsul. În întrebare şi în licărirea zâmbetului său era ceva 
care m-a împins să chicotesc în sinea mea, care mă împinge chiar 
şi acum, când sora mea se aşază în faţa oglinzii de argint lucrate de 
mână şi-mi face semn să-i leg perlele la gât, să roşesc. 

— Ce-i cu tine? mă întreabă ea cu răceală, întâlnindu-mi privirea 
în apa argintie a oglinzii. 

Mă potolesc pe dată. 

— Nimic. 

Isabel se ridică de la masa de toaletă şi se îndreaptă spre uşă. 
Doamnele se adună în jurul ei şi uşa se deschide, iar în prag îi 
zăresc pe George şi curtenii lui, care aşteaptă s-o însoţească. E 
semnul că a sosit timpul să merg în odaia mea. Toată lumea e 
încredinţată că sunt atât de adânc cufundată în jalea doliului, încât 
nu-mi prieşte deloc tovărăşia femeilor şi bărbaţilor. Numai George, 
Isabel şi cu mine ştim că ei au născocit această rânduială: nu-mi 
îngăduie să văd pe nimeni, nici să vorbesc cu cineva, mă ţin ca pe 
un şoim închis în colivie, un şoim care ar trebui să zboare liber. 
Numai George, Isabel şi cu mine ştim lucrul ăsta... dar îl ştie şi 
Richard. L-a ghicit fiindcă îmi cunoaşte firea, cum o cunoaşte şi pe- 
a lui Isabel. l-a fost ca un fiu tatălui meu, înţelege Casa Warwick. Și- 
i pasă îndeajuns ca să se gândească la mine, să se întrebe cum îmi 
merge în casa lui Isabel, să vadă adevărul dincolo de faţada 
ocrotirii: că sunt prizoniera lor. 

Îi fac o reverență lui George, tinandu-mi ochii plecaţi, ca să nu 
vada că zambesc. In minte imi răsună iarăşi întrebarea pusă lui 
Richard: „De ce-ai face una ca asta?” şi răspunsul lui: „De ce 
crezi?”. 


x OK OK 


Se aude o bataie la usa odaii personale. Deschid cu mana mea, 
aşteptându-mă să vad un valet venit cu cina, dar în sala de primire 
se află doar Richard, splendid îmbrăcat într-o jiletcă de catifea roşie 
şi pantaloni la fel, cu mantia garnisită cu blană de samur aruncată 
neglijent pe umeri, ca şi cum n-ar avea nicio valoare. 

— Tu? soptesc cu răsuflarea tăiată. 

— M-am gândit să vin să te văd cât ceilalţi iau cina, spune el 
intrând cu paşi mari în odaia personală şi aşezându-se pe jiltul lui 
Isabel, sub baldachinul nobiliar, lângă foc. 

— Slujitorii vor veni dintr-o clipă într-alta cu cina mea, îl previn. 


— 140 = 


El flutură nepăsător din mână. 

— Te-ai gândit la ce-am vorbit? 

In fiecare clipă a după-amiezii. 

— Da. 

— Ai vrea să-ţi fiu apărător în aceasta chestiune? 

Îmi zâmbeşte iarăşi de parcă mi-ar propune cel mai savuros joc, 
de parcă a mă pofti să uneltim împotriva tutorelui meu si a surorii 
mele e totuna cua mă invita la dans. 

— Ce-am avea de făcut? 

Incerc să fiu serioasă, dar îi zâmbesc la rândul meu. 

— O, ar trebui să ne întâlnim des, sunt sigur, sopteste el. 

— Da? 

— Cel puţin o dată pe zi. Pentru o uneltire ca la carte ar trebui să 
te văd o dată pe zi, poate de două ori. Nu ştiu dacă n-ar trebui să te 
văd tot timpul! 

— Şi ce-am face? 

Richard trage un taburet lângă jilt cu vârful cizmei şi-mi face 
semn să mă aşez lângă el. Mă supun: mă îmblânzeşte aşa cum ar 
mângâia un şoim. Se apleacă spre mine ca pentru a-mi şopti şi-i 
simt răsuflarea caldă pe pielea goală a gâtului. 

— Am sta de vorbă, lady Anne, ce altceva? 

Dacă aş întoarce capul un pic, doar un pic, buzele lui mi-ar 
atinge obrazul. Stau nemişcată şi mă silesc să nu mă întorc deloc 
spre el. 

— De ce? Tu ce-ai vrea să faci? mă întreabă. 

Imi spun că mi-ar plăcea să joc acest joc savuros cât e ziua de 
lungă. Mi-ar plăcea ca privirea lui să fie aţintită asupra mea toată 
ziua, mi-ar plăcea să ştiu că a trecut în sfârşit de la purtarea de 
simplu prieten din copilărie la a-mi face curte. 

— Dar cum mi-aş recăpăta prin asta averea? 

— A, da, averea! Pentru o clipă am uitat cu totul de avere. Ei 
bine, mai întâi trebuie să stau de vorbă cu tine, ca să mă 
incredintez că ştiu întocmai ce vrei. (Se apropie iarăşi.) Aş vrea să 
fac întocmai ce vrei tu. Trebuie să-mi poruncesti. Voi fi cavalerul 
tău, cavalerul şi slujitorul tău - nu asta îşi doresc toate fetele? Ca 
într-un basm? 

Buzele îi sunt lipite de părul meu, îi simt căldura trupului. 

— Fetele sunt foarte prostute uneori, spun încercând să mă port 
ca o femeie în toată firea. 

— Nu e o prostie să-ţi doreşti un bărbat devotat slujirii tale, se 


= 141 = 


împotriveşte el. Dacă aş găsi o doamnă care să-mi primească 
ajutorul, care să-mi dăruiască bunăvoința ei, o doamnă pe placul 
meu, m-aş dedica ocrotirii şi fericirii ei. 

Se depărtează puţin ca să-mi cerceteze chipul. Nu pot să nu mă 
uit în ochii lui negri. Simt cum mi se împurpurează obrajii, dar nu- 
mi pot desprinde privirea. 

— Apoi voi vorbi cu fratele meu în numele tău, urmează el. Nu se 
poate să fii ţinută prizonieră astfel, împotriva voinţei tale, aşa cum 
nici mama ta nu poate fi ţinută prizonieră împotriva voinţei sale. 

— Regele te va asculta? 

— Bineînţeles, fără doar şi poate. l-am stat alături de când am 
devenit îndeajuns de puternic ca să mânuiesc o sabie în luptă. Sunt 
fratele lui credincios. Mă iubeşte şi îl iubesc. Suntem nu doar fraţi 
de sânge, ci şi fraţi de arme. 

Se aude o bătaie în uşă. Dintr-o singură mişcare, Richard se 
ascunde în dosul uşii, astfel încât să nu fie văzut de slujitorul care o 
deschide şi intră, urmat de altul, cu vreo şase farfurii şi un urcior cu 
bere slabă. isi fac de lucru în jurul mesei, înşirând farfuriile şi 
turnând berea, apoi se trag într-o parte ca să mă servească. 

— Puteţi pleca, le spun. Inchideti uşa dupa voi. 

Se înclină şi părăsesc încăperea, iar Richard iese din umbră şi-şi 
trage un scaun lângă masă. 

— Imi dai voie? 

Avem parte de o masă încântătoare împreună, doar noi doi. Bea 
din cana mea cu bere, mănâncă de pe farfuria mea. Cinele pe care 
le-am răbdat în singurătate, mâncând de foame, dar fără pic de 
plăcere sunt uitate. El alege bucățele de carne de vită din tocană şi 
mi le oferă, întingând apoi o bucată de pâine în sos pentru sine. 
Laudă carnea de vânat şi stăruie să gust, împarte dulciurile cu 
mine. Între noi nu există strop de stinghereală, ai crede că suntem 
din nou copii, mereu cu râsul pe buze, dar sub el se ascunde 
altceva: dorinţa. 

— Ar trebui să plec, spune el. Cina în sală se va încheia curând şi 
voi fi căutat. 

— Slujitorii vor crede că am devenit lacomă, spun uitându-mă la 
farfuriile goale de pe masă. 

El se ridică, iar eu la fel, dintr-odată stingherita. Aş vrea să-l 
întreb când ne vom mai vedea, cum ne vom întâlni, dar simt că nu 
pot. 

— Ne vedem mâine, spune el firesc. Mergi la liturghie devreme? 


— 142 — 


— Da. 

— Rămâi în urmă după ce pleacă Isabel şi voi veni. 

Simt că mi se taie respiraţia. 

— Bine. _ 

E gata să apese clanţa uşii şi să plece. Imi las mâna pe mâneca 
lui, nu-mi pot înfrâna dorinţa de a-l atinge. Se întoarce cu un surâs 
şi se apleacă blând să-mi sărute mâna aşezată pe braţul lui. Asta-i 
tot. O scurtă atingere, nu o sărutare pe gură, nicio mângâiere, ci o 
atingere a buzelor lui care îmi arde degetele. Apoi se strecoară 
afară din odaie. 


xxx 


îmbrăcată cu rochia de văduvă, de un albastru închis, o urmez 
pe Isabel în capelă şi arunc o privire spre latura bisericii, unde se 
aşază regele şi fraţii lui ca să asculte liturghia. Loja regală e goală, 
nu e nimeni înăuntru. Simt o împunsătură neplăcută de dezamăgire 
şi-mi zic că Richard nu s-a ţinut de cuvânt. A spus că va fi aici în 
dimineaţa asta, dar nu e. Ingenunchez în spatele lui Isabel şi încerc 
să mă gândesc la slujbă, însă cuvintele latineşti care se înşiruie 
monoton par fără noimă pentru urechile mele, un picur de sunete 
care spun: „Ne vedem mâine. Mergi la liturghie devreme?”. 

Când slujba se sfârşeşte şi Isabel se ridică, n-o urmez, ci îmi plec 
fruntea ca şi cum m-aş ruga. Ea îmi aruncă o privire nerăbdătoare, 
dar mă lasă în pace. Doamnele o urmează spre ieşirea din capelă şi 
aud cum se închide uşa în urma lor. Preotul îşi aranjează lucrurile 
pe altar, îndărătul paravanului, cu spatele la mine; stau 
îngenuncheată pios, cu mâinile împreunate şi ochii închişi, aşa că 
nu-l văd pe Richard când se strecoară în strană şi îngenunchează 
lângă mine. Chinuitor, îmi îngădui să-l simt mai întâi cu celelalte 
simţuri înainte de-a deschide ochii ca să-l văd - mireasma slabă de 
săpun a trupului, mirosul curat, de piele nouă, al cizmelor sale, 
zgomotul uşor pe care-l face când îngenunchează, parfumul de 
levantica răspândit de o floare zdrobită sub genunchiul lui şi apoi 
căldura mâinii lui pe degetele mele împreunate. Deschid ochii 
alene, ca şi cum m-aş trezi, şi îl văd zâmbindu-mi. 

— Pentru ce te rogi? 

„Pentru clipa asta”, îmi spun. „Pentru tine. Pentru salvare.” 

— Pentru nimic anume. 

— Atunci îţi voi spune că ar trebui să te rogi pentru libertatea ta 


— 143 — 


şi a mamei tale. Să i-o cer lui Edward în numele tău? 

— Ai cere să-mi fie eliberată mama? 

— As putea. Ai vrea s-o fac? 

— Negreşit! Dar crezi ca ar putea să meargă la Castelul 
Warwick? Ce o aşteaptă acolo? Sau ar putea să meargă la o alta 
dintre resedintele noastre? Crezi că ar rămâne la Beaulieu chiar 
dacă ar fi liberă să plece? 

— Dacă ea ar hotărî să rămână în abație, retrasă onorabil din 
lume, atunci ar putea să-şi păstreze averea, iar tu tot n-ai avea 
nimic şi tot ar trebui să locuieşti la sora ta, spune el încet. Dacă 
Edward o va ierta şi o va elibera, va fi o doamnă foarte bogată, însă 
niciodată bine-venită la curte: o sihastră bogată. Va trebui să 
locuieşti cu ea şi nu vei avea nimic al tău până la moartea ei. 

Preotul curăţă pocalul şi-l aşază cu grijă într-o cutie, întoarce 
paginile Bibliei şi strecoară între ele un semn de carte din mătase, 
apoi se închină cucernic în faţa crucii şi iese. 

— Iz se va înfuria grozav pe mine dacă nu va căpăta averea 
mamei! 

— Dar tu cum te-ai descurca dacă n-ai avea nimic? mă întreabă 
el. 

— Aş putea să locuiesc cu mama. 

— Chiar ai vrea să trăieşti în singurătate? Şi n-ai avea zestre - 
decât ce ar alege ea să-ţi dea. Dacă ai vrea să te mariti în viitor... 
(Se opreşte, de parcă abia acum i-ar fi trecut prin minte gândul.) 
Vrei sa te mariti? 

intorc spre el o privire limpede. 

— Nu văd pe nimeni. Nu mi se îngăduie să am tovărăşie. Sunt 
văduvă în primul an de doliu. Cu cine să vreau să mă mărit, dacă 
nu mă întâlnesc cu nimeni? 

Ochii lui sunt atintiti asupra buzelor mele. 

— Te intalnesti cu mine. 

li vad zambetul. 

— Asa e, şoptesc. Dar nu ca să mă curtezi sau cu gândul la 
casatorie. 

Usa din fundul capelei se deschide si cineva intra sa se roage. 

— Poate ca ai nevoie si de partea ta de mostenire, si de 
libertate, îmi spune Richard foarte încet la ureche. Poate că ar fi 
mai bine ca mama ta să rămână unde se află acum, iar averea să-i 
fie împărţită fără părtinire între tine şi sora ta. Atunci ai fi liberă să- 
ti trăieşti viata şi să alegi singură. 


— 144 — 


— N-aş putea să trăiesc singură! ma împotrivesc. Nu mi s-ar 
îngădui. Am doar cincisprezece ani. 

El îmi zambeste iar şi se mişcă putin, astfel încât umărul i se 
lipeşte de-al meu. Imi vine să mă sprijin de el, vreau să mă 
cuprindă cu braţul. Imi spune bland: 

— Dacă ai avea partea ta de avere, ai putea să te mariti cu 
oricare bărbat pe care l-ai alege. l-ai aduce soţului tău pământuri 
întinse şi o mare bogăţie. Orice bărbat din Anglia s-ar bucura să te 
ia de soţie. Cei mai mulţi şi-ar dori-o cu disperare. 

Se opreşte, ca să-mi dea răgaz să mă gândesc la vorbele lui. 
Apoi se întoarce spre mine cu ochii căprui plini de sinceritate. 

— Ar trebui să fii sigură de asta, lady Anne. Dacă aş izbuti să te 
ajut să-ţi recapeti avutia, oricare bărbat din Anglia s-ar bucura sa te 
ia de soţie. Ar deveni unul dintre cei mai mari moşieri din regat 
datorită averii tale şi s-ar înrudi prin alianţă cu o familie engleză 
însemnată. Ai putea să alegi dintre cei mai buni. 

Aştept. 

— Dar un bărbat de nădejde nu te-ar lua de soţie pentru averea 
ta şi poate că n-ar trebui să alegi unul de felul ăsta. 

— Nu? 

— Un bărbat de nădejde te-ar lua din dragoste, spune el simplu. 


xxx 


Sărbătoarea Crăciunului se încheie şi cumnatul meu George, 
ducele de Clarence, îşi ia un ramas-bun dintre cele mai drăgăstoase 
de la fratele lui regele si mai ales de la fratele mai mic, Richard. Iz o 
sărută pe regină, îl sărută pe rege, îl sărută pe Richard, sărută pe 
oricine pare să fie un curtean de vază şi să-i primească sărutările. 
În tot acest timp nu-şi ia ochii de la soţul ei, a cărui privire e 
poruncă pentru ea. O văd purtându-se ca un bun câine de 
vânătoare care nici măcar n-are nevoie să fie fluierat, ci aşteaptă 
cu înfrigurare ca stăpânul să încline din cap sau să fluture dintr-o 
mână. George a dresat-o bine. Iz a învăţat să-i fie la fel de devotată 
lui pe cât i-a fost tatălui nostru: George e domnul şi stăpânul ei. 
Puterea Casei de York - pe câmpul de luptă, pe mare şi în lumea 
tainică a misterelor - a înspăimântat-o în asemenea măsură, încât 
se agaţă de el ca de singura scăpare. Când a plecat din Franţa, de 
lângă noi, a ales să meargă oriunde ar fi dus-o George, în loc să 
lupte ca să-l ţină credincios nouă. 


— 145 — 


Doamnele ei încalecă, şi eu printre ele. Regele Edward ridică 
mâna spre mine în chip de ramas-bun. El nu uită cine am fost, deşi 
curtea lui face sfortari mari ca să uite că au existat vreodată alt 
rege şi altă regină înaintea acestora, ba chiar şi un prinţ Edward 
înaintea copilaşului care o însoţeşte pe regină peste tot, că au 
existat vreodată o cotropire, un marş şi o bătălie. Regina Elizabeth 
se uită la mine netulburată, cu frumosii ei ochi cenuşii, ca două 
bucăţi de gheaţă întunecată. Ea nu uită că tatăl meu i-a ucis tatăl, 
i-a ucis fratele. Acestea sunt datorii de sânge care vor trebui plătite 
într-o bună zi. 

Urc în şa, îmi aranjez poalele rochiei şi prind haturile bine în 
mâini. Îmi fac de lucru cu cravaşa şi dau coama calului într-o parte. 
Mă silesc să intarzii clipa când mă voi uita după Richard. 

Stă alături de fratele lui. Stă întotdeauna alături de fratele lui - 
am învăţat că există între ei o iubire şi o credinţă pe care n-o va 
schimba nimic, niciodată. Prinzându-mi privirea, îmi zâmbeşte 
vesel, cu chipul oacheş luminat de duioşie. O poate vedea oricine 
îşi dă osteneala să se uite la el, nu e în stare s-o ascundă. Duce 
mâna la inimă, ca şi cum mi-ar jura credinţă. Mă uit la dreapta şi la 
stânga - slavă Domnului că nu ne priveşte nimeni! Toţi se grăbesc 
să încalece, iar George, ducele, strigă după gardă. Richard rămâne 
aşa, cu mâna pe inimă, ca un copil nesăbuit, privindu-mă ca şi cum 
ar vrea să afle lumea întreagă că mă iubeşte. 

Mă iubeşte. 

Clatin din cap ca pentru a-l mustra şi-mi plec privirea asupra 
mâinilor care tin haturile. Ridic iarăşi ochii: e tot cu privirea atintita 
asupra mea, tot cu mâna pe inimă. Ştiu că ar trebui să mă uit în 
altă parte, ştiu că ar trebui să mă prefac că nu simt decât dispreţ - 
aşa se poartă doamnele din poemele trubadurilor. Dar sunt o 
copilă, mă simt singură şi părăsită, iar el e un bărbat tânăr şi 
chipeş, care m-a întrebat cum ar putea să mă slujească şi acum stă 
dinaintea mea cu mâna pe inimă şi ochii râzând. 

Unul dintre oamenii din gardă s-a împiedicat în timp ce încăleca 
şi calul lui s-a tras într-o parte, dărâmându-l pe calaretul de-alaturi. 
Toţi privesc scena, iar regele îşi cuprinde soţia cu braţul. Imi smulg 
mănuşa din mână şi i-o arunc lui Richard cu o mişcare iute. Elo 
prinde din zbor şi o bagă în sân, sub haină. N-a văzut nimeni. Nu 
ştie nimeni. Oşteanul din gardă îşi potoleşte calul, încalecă, înclină 
din cap a scuză către căpitan, iar familia regală se întoarce spre noi 
şi ne face cu mâna. 


— 146 — 


Richard mă priveşte, încheindu-şi nasturii hainei, şi-mi zambeste 
cu căldură, sigur de sine. Are manusa mea, semnul afecțiunii mele. 
E un zălog pe care l-am oferit ştiind foarte bine ce fac. Pentru că nu 
vreau să mai fiu pionul nimănui. Următoarea mişcare ce se va face 
va fi a mea. Îmi voi alege libertatea şi-mi voi alege soţul. 


L'Erber, Londra, februarie 1472 


Ducele George şi ducesa Isabel trăiesc cu mare fală în Londra, 
reşedinţa lor fiind tot atât de măreaţă ca un palat, cu sute de 
servitori şi cu garda personală a lui George în livrea. El se 
mândreşte cu propria-i generozitate şi urmează rânduiala tatălui 
meu: oricine bate la uşa bucătăriei la ora cinei poate să-şi 
împăneze pumnalul cu felii de carne. Valul de oameni veniţi cu 
jalbe şi de arendaşi care cer favoruri şi au nevoie de ajutor nu 
conteneşte, iar uşa sălii de primire a lui George stă deschisă, căci 
nu respinge pe nimeni, nici măcar pe cel mai sărman arendaş de pe 
pământurile lui. Toţi trebuie să ştie că, dacă-i jură credinţă lui 
George, pot avea încredere că le va fi un stăpân bun. Prin urmare, 
zeci, sute de oameni care altfel ar fi nepăsători sunt de părere că 
George e un stăpân bun, un adevărat aliat al lor, un prieten îndrăgit 
- şi astfel, puterea şi influenţa lui George cresc ca un râu gata să 
iasă din matcă. 

Isabel îşi dă aere de mare lady, mergând la capela personală în 
fruntea suitei sale, împărțind pomeni săracilor, stăruind pe lângă 
George ca să-i dobândească îndurarea ori de câte ori poate fi 
văzută făcând bine. Eu mă ţin după ea, unul dintre numeroşii calici 
care trag foloase de pe urma binefacerilor ei ce îţi iau ochii; din 
când în când, cineva pomeneşte câtă bunătate îmi arată sora şi 
cumnatul meu, care m-au luat la ei când am căzut în dizgrație si 
mă ţin în casa lor, cu toate că sunt săracă lipită. 

Aştept până când prind prilejul să vorbesc cu George, fiindcă mi 
se pare că Isabel a devenit simpla lui purtătoare de cuvânt. Intr-o 
după-amiază se întâmplă să trec pe lângă curtea grajdurilor tocmai 
când el se întoarce acasă şi descalecă, fără să fie înconjurat de astă 
dată de o mare de oameni. 

— Frate, pot să-ţi vorbesc? 

George tresare, căci stau în pragul întunecos al unei uşi, iar el se 
credea singur. _ 

— Cum? Desigur, sora mea, desigur! Imi face întotdeauna 


ae 


plăcere să te văd. 

Mă învredniceşte cu zâmbetul lui cuceritor, plin de încredere şi-şi 
trece mâna prin pletele bălaie şi dese, ca de obicei. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? j 

— E vorba de moştenirea mea, spun cu îndrăzneală. Inteleg ca 
mama va rămâne la abație şi mă întreb ce se va alege de 
pământurile şi averea ei. 

George ridică ochii spre ferestrele casei, cu aerul că-şi doreşte ca 
Isabel să ne vadă în curtea grajdurilor şi să se grăbească să 
coboare. 

— Mama ta a ales să intre în sanctuar. lar soţul ei a fost un 
trădător dovedit. Pământurile lor au fost confiscate de coroană. 

— Pământurile /u/ ar fi confiscate de coroană, dacă ar fi fost 
învinuit de trădare, îi îndrept eu greşeala. Dar n-a fost învinuit. lar 
pământurile lui n-au fost confiscate după lege, nu cred. Imi închipui 
că regele ţi le-a dăruit pur şi simplu ţie, nu? Ai primit pământurile 
tatălui meu în dar de la rege, însă nu după rânduiala legii. 

El clipeşte uluit. Nu-şi inchipuia că ştiu acest lucru. Aruncă iarăşi 
o privire în jur, dar - cu toate că servitorii au venit să-i ia calul, 
cravaşa şi mănuşile - nu mă întrerupe nimeni. 

— Şi oricum, pământurile mamei se află încă în stăpânirea ei. N- 
a fost declarată trădătoare. 

— Nu. 

— Inteleg că ai de gând să-i iei pământurile şi să le păstrezi în 
numele lui Isabel şi al meu? 

— Astea sunt afaceri, începe el. Nu-i nevoie... 

— Atunci când îmi voi primi partea din pământuri? 

George îmi zâmbeşte, îmi ia mâna şi o aşază pe braţul lui, 
conducându-mă prin curtea grajdurilor şi pe sub bolta de la intrare 
până în casă. 

— N-ar trebui să-ţi framanti mintea cu astfel de lucruri, spune 
bătându-mă uşurel pe mână. Sunt fratele şi tutorele tău, mă voi 
îngriji de aceste lucruri în locul tău. 

— Sunt văduvă! N-am tutore. Am dreptul să stăpânesc propriile 
mele pământuri, în nume propriu: ca văduvă. 

— Văduva unui trădător, îmi atrage luarea-aminte cu blandete, 
ca şi cum i-ar părea rău că spune astfel de lucruri, înfrânt. 

— Prinţul, fiind prinţ, nu putea să fie trădător în propria lui ţară, 
mă impotrivesc. lar eu, deşi măritată cu el, n-am fost învinuită de 
trădare. Prin urmare, am dreptul la pământurile mele. 


— 148 — 


Intrăm împreună în sala cea mare şi, spre uşurarea lui, Isabel se 
află acolo împreună cu doamnele ei. Ne vede împreună şi se 
apropie de noi. 

— Ce se petrece? 

— Lady Anne m-a întâmpinat în curtea grajdurilor. Mă tem că 
suferă după răposatul, spune el cu duiosie. Şi-şi face griji pentru 
lucruri care nu trebuie s-o frământe. 

— Du-te în odaia ta! îmi porunceşte tăios Isabel. 

— Nu înainte să aflu când îmi voi primi moştenirea, stărui eu. 

Rămân neclintită. E limpede că nu le voi face o reverență 
gratioasa şi că nu mă voi retrage. Isabel se uită la soţul ei, neştiind 
ce poate să facă pentru a mă hotărî să plec. Se teme că aş putea 
să mă iau iarăşi la harta şi n-ar avea cum să le ceară slujitorilor 
casei să mă înşface şi să mă ducă de-acolo pe sus. 

— Ah, copilă, lasă toate astea în seama mea, cum ţi-am spus! 
rosteşte George cu blandete. 

— Când? Când îmi voi primi moştenirea? 

Vorbesc tare dinadins. Oamenii se uită lung la noi - multele sute 
de oameni care alcătuiesc curtea lui George şi Isabel ne aud. 

— Spune-i! îi sopteste ea. Altfel va face o scenă. A fost răsfăţată 
toată viata, îndată o apucă pandaiiile... 

— Sunt tutorele tău, spune încet George. Numit de rege. Ştiai? 
Eşti văduvă, dar totodată eşti o copilă, trebuie să ai pe cineva care 
să-ţi dea adăpost şi să aibă grijă de tine. 

Incuviintez din cap. 

— Stiu ca asta se vorbeste, dar... 

— Averea ta se află în grija mea, mă întrerupe George. 
Pământurile mamei tale vă vor reveni ţie şi lui Isabel. Mă voi îngriji 
de ele pentru voi amândouă până când te vei mărita, iar atunci îi 
voi încredința soţului tău partea ce ti se cuvine. 

— Şi dacă nu mă mărit? 

— Atunci vei găsi întotdeauna un cămin lângă noi. 

— Şi tu îmi vei păstra pentru totdeauna pământurile? 

Străfulgerarea de vinovăţie de pe chipul lui arătos îmi spune că 
asta are de gând. 

— Atunci, de bună seamă, nu vei îngădui să mă căsătoresc 
niciodată, nu? îl întreb cu viclenie. 

Insă el se înclină în fata mea cu mare respect, sărută mâna soţiei 
lui şi iese din sală. Bărbaţii se descoperă la trecerea lui, femeile fac 
reverente, e un stăpân dintre cei mai chipesi şi mai iubiţi. George 


— 149 — 


se arată surd când spun iarăşi, tare: 

— Eu nu... nu voi... 

— Să fie ultima oară când vorbim despre asta! mi-o retează 
Isabel pe un ton glacial. Altfel pun să fii încuiată în odaia ta. 

— N-ai niciun drept asupra mea, Isabel! 

— Sunt soţia tutorelui tău. lar el te va încuia în odaia ta dacă-i 
spun că ne ponegresti! Ai pierdut la Tewkesbury, Anne, te-ai aflat în 
tabăra nepotrivită şi soţul tău a murit. Va trebui să te obişnuieşti cu 
înfrângerea. 


xxx 


Prin sala cea mare de la L'Erber trec mereu oameni care intră şi 
ies. Ducele porunceşte ca porţile ce dau în stradă să fie deschise pe 
timpul zilei, iar noaptea să ardă vase de încălzit dinaintea uşilor. Mă 
duc în sală şi caut un flăcău, orice fel de flăcău - nici cerşetor şi nici 
hot, ci un flacau care ar putea să ducă un ravas pentru un gologan. 
Sunt cu zecile, veniţi să muncească cu ziua, să curețe grajdurile 
sau să care cenuşa, să vândă femeilor de la garderobă maruntisuri 
de la târg. li fac semn cu degetul unuia dintre ei, un ştrengar cu o 
claie încâlcită de păr blond, aproape alb şi cu jiletcă de piele şi 
aştept să se apropie şi să se încline. 

— Ştii Palatul Westminster? 

— Sigur că-l ştiu. 

— la ravasul ăsta şi dă-l unuia dintre oamenii ducelui de 
Gloucester. Zi-i să i-l dea ducelui. Ţii minte? 

— Sigur că ţin. 

— Să nu-l dai nimănui altcuiva şi să nu scoţi o vorbă despre ce ti- 
am cerut. 

li întind un răvaş impaturit, pe care am scris: Aş vrea să te vad. 
A. 

— Dacă i-l dai chiar ducelui, o sa capeti şi de la el un gologan, 
adaug dându-i banul. 

Băiatul îl ia, îl încearcă cu dinţii lui innegriti ca să se incredinteze 
că e bun şi duce la frunte degetul îndoit, în chip de plecăciune. Mă 
întreabă cu neruşinare: 

— E un răvaş de dragoste? 

— E un secret. Vei primi un gologan de la el dacă păstrezi taina. 

Acum trebuie să aştept. N 

Isabel face sfortari să-mi arate bunătate. Imi îngăduie să iau 


— 150 — 


masa în sală, împreună cu doamnele ei, şi mă aşază la dreapta sa. 
Imi spune „sora mea”, iar într-o zi mă duce în garderoba ei şi mă 
îndeamnă să-mi aleg ce vreau din veşmintele de-acolo. S-a săturat 
să mă vadă tot timpul în albastru. Mă cuprinde cu braţul pe după 
umeri, zicând: 

— Şi vei veni cu noi la curte, când ţi se încheie anul de doliu. lar 
la vară vom călători împreună cu curtea şi poate că vom merge la 
Warwick. Va fi minunat să ne aflăm din nou acasă, nu? [i-ar 
plăcea? Am putea merge la Middleham şi la Castelul Barnard. Te 
vei bucura să-ţi revezi vechile cămine. 

Nu spun nimic. 

— Suntem surori, urmează ea. Să ştii că nu uit. Anne, nu fi atât 
de aspră cu mine, nu fi atât de aspră cu tine insati! Am pierdut 
amândouă foarte mult, dar am rămas surori. Hai să fim din nou 
prietene! Vreau să trăim ca surori. 


xxx 


Nu ştiu cum va veni Richard la mine, dar am încredere că o va 
face. Pe măsură ce zilele trec, încep să mă gândesc la ce voi face 
dacă nu va veni. Cred că sunt prinsă în capcană. 

In zilele reci şi întunecate de februarie nu ies mai deloc din casă. 
George merge aproape în fiecare zi la Palatul Westminster sau în 
oraş. Câteodată vin să-l vadă bărbaţi care intră pe o uşă lăturalnică 
şi se duc direct în odaia lui, de parcă s-ar întâlni în taină. George 
păstrează o faţadă măreaţă, tot atât de măreaţă ca a unui rege. Mă 
întreb dacă are de gând să alcătuiască o curte care să rivalizeze cu 
cea a fratelui său, dacă trage nădejde să adune pământuri atât de 
multe şi aliaţi atât de însemnați, încât să se ridice la rangul de print 
al Angliei. Isabel îi stă mereu alături, înveşmântată desăvârşit, tot 
atât de gătită ca o regină. Il însoţeşte când sunt ospete sau 
petreceri la Westminster sau când e poftita să ia cina cu regina şi 
cu doamnele acesteia. Insă eu nici nu sunt invitată şi nici nu mi se 
îngăduie să merg. 

Intr-o zi sunt chemaţi să ia parte la o cină regală specială. Isabel 
se găteşte cu o rochie verde, văl verde şi o centură de aur bătută 
cu smaralde. Alte smaralde scânteietoare îi împodobesc braţele şi 
gâtul. O ajut să se îmbrace, trecând prin găicile mânecilor 
panglicile verzi cu capete aurite, şi ştiu că în oglinda ei luminată de 
lumânări chipul meu e posac. Toate doamnele ei freamătă la 


— 151 — 


gândul vizitei la Palatul Westminster; numai eu voi rămâne singură 
la L'Erber. 

li privesc de la fereastra odăii de culcare cum încalecă pe cai în 
curte, în faţa uşilor mari de la intrare. Isabel are un cal alb şi o şa 
nouă, din piele verde, cu ornamente din catifea verde. George stă 
alături, cu capul descoperit, cu părul bălai strălucind în lumina 
soarelui, auriu ca o coroană. Zâmbeşte şi le face cu mâna 
oamenilor care se adună de o parte şi de alta a porţii ca să le strige 
binecuvântări. Suita seamănă cu o procesiune regală, iar Isabel - în 
mijlocul ei - pare să fie regina care a făgăduit tatăl nostru că va fi. 
Mă retrag de la fereastra îngustă în odăile pustii. Un slujitor apare 
în spatele meu cu un coş cu lemne. 

— Să fac focul, lady Anne? 

— Lasă-l, răspund peste umăr. 

Suita a ieşit pe poartă şi înaintează într-un trap vesel pe Elbow 
Lane, soarele iernatic scăldând flamurile lui George. El înclină capul 
în dreapta şi-n stânga, ridicând mâna înmănuşată drept răspuns la 
urale. 

— Dar focul stă să se stingă, stăruie omul. Pun nişte lemne pe el. 

— Ti-am spus să-l laşi! strig mânioasă. 

Mă întorc cu spatele la fereastră şi, pentru prima oară, îl văd. Si- 
a scos pălăria şi a lepădat mantia din barchet care-i ascundea 
haina bogată şi cămaşa frumoasă, pantalonii de călărie şi cizmele 
din piele moale. E Richard, care zambeste văzându-mi uluirea. 

Dau fuga spre el, fără să mă gândesc ce fac. Dau fuga spre 
primul chip prietenos pe care-l văd de la Crăciun încoace. Intr-o 
clipă mă aflu în braţele lui, iar el mă ţine strâns şi-mi sărută obrajii, 
ochii închişi, buzele zâmbitoare, mă sărută până când mi se taie 
răsuflarea şi mă văd nevoită să mă desprind de el. 

— Richard! O, Richard! 

— Am venit să te iau. 

— Să mă iei? 

— Să te salvez. Te vor tine tot mai din scurt până când pun 
mâna pe averea mamei tale, iar după aceea te vor închide într-o 
mănăstire. 

— Ştiam eu! George spune că mi-e tutore şi că-mi va da partea 
mea de avere când mă mărit, însă nu-l cred. 

— Nu te vor lăsa în ruptul capului să te mariti. Edward te-a dat în 
grija lui George, te vor ţine la ei pe veci. Va trebui să fugi dacă vrei 
să scapi de-aici! 


— 152 — 


— Plec! spun dintr-odată cu hotărâre. Sunt gata de plecare. 

El şovăie, ca şi cum s-ar îndoi de mine. 

— Aşa, pur şi simplu? 

— Nu mai sunt fetiţa pe care o ştiai. Am crescut. Margareta de 
Anjou m-a învăţat să nu şovăi, m-a învăţat că vor fi momente când 
va trebui să văd ce e mai bine pentru mine şi să apuc pe calea 
aceea fără frică, fără să mă gândesc la alţii. Mi-am pierdut tatăl, nu 
mai e nimeni care să-mi poată porunci. Cu niciun chip nu îngădui 
să-mi poruncească Isabel şi George. 

— Bine! Te voi duce în sanctuar, e singurul lucru pe care-l putem 
face. 

— Voi fi în siguranţă? 

Intru în odăiţa mea de culcare, învecinată cu sala de primire, iar 
el mă urmează fără stinghereală şi se opreşte în prag în timp ce-mi 
deschid cufărul şi scot caseta cu bijuterii. 

— Nimeni nu va încălca sanctuarul în Londra. Ti-am pregătit un 
loc la colegiul mănăstirii St. Martin le Grand. Acolo vei fi ocrotită. 
(Îmi ia caseta din mâini.) Altceva? 

— Mantia de iarnă. Şi o să mă încalţ cu cizmele de călărie. 

Mă aşez pe pat şi-mi scot pantofii, iar el îngenunchează în faţa 
mea şi ia cizmele, desfăcând una ca să-mi strecor piciorul gol. 
Şovăi; e un gest foarte intim între o femeie tânără şi un bărbat. 
Privirea zâmbitoare pe care o ridică spre mine îmi spune că-mi 
înţelege şovăiala, dar n-o ia în seamă. Imi îndrept degetele, el tine 
cizma, îmi strecor piciorul în ea, iar el trage carâmbul în sus. Apucă 
şireturile din piele moale şi leagă cizma la gleznă, la jumătatea 
pulpei şi mai sus, chiar sub genunchi. Ridică ochii spre mine, 
tinandu-mi cu blandete vârful degetelor în mana. li simt căldura 
mâinii prin pielea moale. Imi închipui cum mi se răsfiră degetele de 
plăcerea atingerii. 

— Anne, vrei să-mi fii soţie? întreabă el simplu, îngenunchind în 
faţa mea. 

— Să-ţi fiu soţie? 

El dă din cap. 

— Te voi duce în sanctuar şi apoi voi căuta un preot. Ne putem 
cununa în taină. Atunci voi putea să am grijă de tine şi să te 
ocrotesc. Vei fi soţia mea, iar regele te va primi cu braţele deschise 
ca pe cumnata lui. Edward îţi va da partea din moştenirea de la 
mama ta când te vei afla în grija mea. Nu-i va refuza soţiei mele ce 
i se cuvine. 


= 153 = 


Ridică cealaltă cizmă, fără să-mi aştepte răspunsul. Întind 
degetele şi-mi strecor piciorul înăuntru. Imi leagă iarăşi cu blandete 
şireturile la gleznă, pe pulpă şi sub genunchi. Felul lui grijuliu de-a 
strange şireturile, urcând încet pe piciorul meu, are ceva foarte 
plăcut. Inchid ochii, tânjesc după atingerea uşoară a degetelor lui 
pe coapsă. El prinde poala rochiei şi o trage în jos până la glezne, 
ca şi cum mi-ar apăra pudoarea, ca pentru a-mi arăta că pot avea 
încredere în el. Pune mâinile pe pat, de o parte şi de alta a mea, 
îngenuncheat încă, privindu-mă cu chipul aprins de dorinţă 

— Spune da! îmi sopteste. Fii soţia mea! 

Şovăi. Deschid ochii şi zic: 

— Vei dobândi averea mea. Când mă voi mărita cu tine, tot ce 
am va deveni al tău. Aşa cum George stăpâneşte tot ce-i al lui 
Isabel. 

— Tocmai de aceea poţi avea încredere ca-ti voi câştiga averea, 
răspunde el simplu. Când interesele tale şi ale mele se vor contopi, 
poţi fi sigură că voi avea grijă de tine cum am de mine însumi. Vei 
fi a mea. Vei vedea că mă îngrijesc de ce-i al meu. 

— Imi vei fi credincios? 

— Loialitatea e deviza mea. Cand îmi dau cuvântul, poţi să ai 
încredere în mine. 

Şovăi preţ de câteva clipe. 

— O, Richard, de când tatăl meu s-a ridicat împotriva fratelui tău, 
nimic nu mi-a mers bine! De la moartea lui n-am avut nici măcar o 
zi fără suferinţă. 

Imi prinde mâinile într-o strânsoare caldă. 

— Ştiu. Nu pot să-l aduc pe tatăl tău înapoi, dar îţi pot da înapoi 
locul pe care-l aveai în lumea lui: la curte, în palate, la moştenirea 
tronului, unde a vrut să te afli. Pot dobândi pentru tine pământurile 
lui, poţi fi stăpâna arendaşilor lui, poţi să-i împlineşti planurile. 

Clatin din cap, zâmbind, deşi am lacrimi în ochi. 

— Asta n-o putem face. Avea planuri foarte mari. Mi-a făgăduit 
că voi fi regina Angliei. 

— Cine ştie? spune el. Dacă ar fi să se întâmple ceva cu Edward, 
cu fiul lui şi cu George - ferească Dumnezeu! -, atunci voi fi rege. 

— Nu e cu putinţă, rostesc, simțind cum mă îmboldeşte ambiția 
tatălui meu, ca o şoaptă la ureche. 

— Nu, nu e cu putinţă. Dar tu şi cu mine ştim mai bine ca oricine 
că viitorul nu poate fi prevestit; nimeni nu ştie ce se poate 
întâmpla. Gandeste-te însă ce ai putea să devii neîntârziat. Pot sa 


— 154 — 


te fac ducesă regală. Poţi să mă faci un om bogat. Pot să te fac 
egala surorii tale şi să te apăr de soţul ei. Iti voi fi un sot credincios. 
Si... cred că ştii, nu? Te iubesc, Anne. 

Simt că am trăit prea multă vreme într-o lume lipsită de iubire. 
Ultimul chip duios pe care l-am văzut a fost cel al tatălui meu, când 
a plecat pe mare spre Anglia. 

— Da? Cu adevărat? 

— Da. 

Se ridică în picioare si mă trage spre el. Bărbia mea îi ajunge în 
dreptul umărului, suntem amândoi gratiosi, înalţi, agili: o pereche 
potrivită. Imi îngrop obrazul în haina lui. 

— Vrei să fii soţia mea? îmi şopteşte el. 

— Da. 


xxx 


Lucrurile mele încap într-o singură boccea; Richard a adus 
pentru mine o mantie de slujnică de la bucătărie, cu o glugă pe 
care o pot trage mult în faţă, ca să-mi ascund chipul. Mă 
împotrivesc când mi-o aşază pe umeri: 

— Duhneste a grăsime! 

— Cu atât mai bine! răspunde el râzând. Vom ieşi de-aici în chip 
de servitor şi slujnică de la bucătărie şi nimeni nu se va uita la noi 
de două ori. 

Porţile cele mari sunt deschise, oamenii intră şi ies ca de obicei; 
ne strecurăm în stradă împreună cu nişte lăptărese care-şi mână 
vacile. Nu ne vede nimeni plecând şi nimeni nu-şi va da seama că 
am plecat. Servitorii casei îşi vor închipui că m-am dus la curte 
împreună cu sora mea şi cu doamnele ei. Abia când se va întoarce 
ea acasă, peste câteva zile, îşi vor da seama că am fugit. Gândul 
mă face să râd cu poftă, iar Richard, care mă ţine de mână pe 
străzile înghesuite, se întoarce, îmi zâmbeşte şi începe şi el dintr- 
odată să râdă, de parcă am porni într-o aventură, de parcă am fi 
doi copii care fug de-acasă şi râd de isprava lor. 

Se întunecă deja când ajungem la colegiul aflat la adăpostul 
Catedralei St. Paul; uşa laterală spre altar e deschisă şi o 
sumedenie de oameni intră şi ies îmbrâncindu-se. lnăuntru e o 
piaţă cu tarabe la care se vând tot soiul de mărfuri, iar în colţuri se 
schimbă bani şi se fac afaceri tăinuite. Oamenii poartă mantale, cu 
glugile trase pe frunte pentru a se apăra de ceata rece venită 


= 155-—= 


dinspre fluviu, şi se uită în jur fără să înalțe capul. Sovai - locul îmi 
pare periculos. Richard mă priveşte şi-mi spune liniştitor: 

— Ti-am pregătit o cameră, nu vei sta cu oamenii de rând. Aici 
se acordă sanctuar oamenilor de tot felul: ucigaşi, făuritori de 
monede şi falsificatori, hoţi de rând. Dar tu vei fi în siguranţă. 
Colegiul se mândreşte cu puterea sanctuarului său - nu predă pe 
niciun om care a cerut ocrotirea bisericii. Chiar dacă George află 
unde eşti şi cere să fii predată, nu-l vor lăsa să te ia. Acest colegiu 
are o faimă grozavă de-a nu fi câtuşi de putin indatoritor! 

Imi vâră mâna rece sub braţul lui, la căldură, şi mă duce 
înăuntru. În turnul de deasupra începe să bată clopotul de alarmă şi 
unul dintre călugări se apropie, îl recunoaşte pe Richard şi, fără să 
scoată o vorbă, porneşte înaintea noastră spre casa de oaspeţi a 
abației. Strang cu putere braţul lui Richard, iar el repetă: 

— Aici vei fi în siguranţă. 

Călugărul se dă la o parte în prag, iar Richard mă duce într-o 
odaita mică, semănând cu o temniţă. Dincolo de ea se află alta, 
mai strâmtă, ca un alcov, cu un pat îngust şi un crucifix deasupra, 
la căpătâi, agăţat de un cui. O servitoare se ridică de pe scăunelul 
de lângă foc şi îmi face o reverență. 

— Eu sunt Megan, zice, graiul nordic făcându-i vorbele aproape 
de nedesluşit. Milord mi-a cerut să mă îngrijesc să vă simtiti bine 
aici. 

— Megan va sta cu tine, iar daca se intampla ceva, va trimite 
dupa mine sau va veni chiar ea sa ma caute, spune Richard. 

Mainile lui imi desfac, pe sub barbie, sireturile mantiei. Mi-o ia de 
pe umeri, degetele lui atingandu-mi bărbia într-o mângâiere 
blândă. 

— Vei fi în siguranţă aici şi voi veni mâine să te văd. 

— Îmi vor băga de seamă lipsa când se vor întoarce acasă, la 
L'Erber! îl previn. 

El zambeste, sincer amuzat, zicând: 

— Vor fi ca nişte câini turbati! Insă nu vor avea ce să facă; 
pasărea a zburat şi în scurtă vreme îşi va găsi alt cuib. 

Pleacă puţin capul brun şi mă sărută uşor pe buze. Atingerea mă 
face să tânjesc după mai mult, vreau să mă sărute cum a făcut-o 
când am dat fuga în braţele lui, când a venit la mine deghizat, cum 
ar veni un cavaler la domnita captivă dintr-o poveste. La gândul ca 
întâmplările ultimului ceas înseamnă salvarea mea, trag adânc aer 
în piept şi mă apropii mai mult de el. Mă cuprinde în braţe şi mă 


— 156 — 


tine aşa câteva clipe. 

— Voi veni mâine la amiază, îmi spune. 

Apoi iese din odaie şi mă lasă să-mi gust prima seară de 
libertate. Privesc de la mica fereastră boltită strada înghesuită, 
întunecată de umbra Catedralei St. Paul. Sunt liberă, dar nu pot să 
părăsesc hotarele bisericii şi n-am voie să vorbesc cu nimeni. 
Megan e servitoarea mea, însă se află aici şi ca să mă păzească. 
Sunt liberă, dar închisă în sanctuar, la fel ca mama. Dacă Richard n- 
ar veni mâine, aş fi prizonieră, întocmai ca regina Margareta în 
Turn, întocmai ca mama la Beaulieu. 


Colegiul St. Martin, Londra, februarie 1472 


Vine, aşa cum a făgăduit, cu o incruntare pe chipu-i tânăr. Îmi 
sărută mâinile, însă nu mă ia în braţe, deşi stau în picioare lângă el 
şi tanjesc după atingerea lui. E un simtamant dureros, ca junghiul 
foamei. Nu ştiam că aşa e dorinţa! 

— Ce s-a întâmplat? întreb, dându-mi seama că am un glas 
plangaret. 

Îmi aruncă un zâmbet încurajator, însă fugar, se aşază la masuta 
de lângă fereastră, făcându-mi semn să şed pe scaunul din faţa lui, 
şi spune scurt: 

— Necazuri. George ţi-a descoperit fuga, a vorbit cu Edward 
despre tine şi cere să te întorci. Ca o favoare, zice că se învoieşte 
să mă căsătoresc cu tine, însă nu şi să primim partea ta de 
moştenire. 

Imi scapă un icnet de spaimă. 

— Ştie deja că am plecat? Isabel ce spune? Dar regele? 

— Edward va fi drept cu noi, însă trebuie să rămână prieten cu 
George şi să-l ţină aproape. George are prea multă putere şi aliaţi 
mult prea însemnați ca să şi-l facă duşman. Devine foarte puternic. 
Ar putea să uneltească chiar acum cu bărbaţii din neamul tău, 
neamul Neville, ca să mai încerce o dată să dobândească tronul. 
Mulţi dintre prietenii lui vin şi pleacă de la L'Erber, asta e sigur. 
Edward n-are încredere în el, dar trebuie să-i arate bunăvoință ca 
să-l ţină la curte. 

Preţ de o clipă doar, mă tem că va renunţa la mine. 

— Ce vom face? Ce putem face? 

El îmi ia mâna şi o sărută. 

— Tu vei rămâne aici, în siguranţă, aşa cum trebuie să fii, şi nu-ţi 
vei face griji. Eu îi voi oferi lui George rangul meu de şambelan al 


— 157 — 


Angliei. 

— Şambelan? 

Richard se strâmbă. 

— Da, plătesc un preţ piperat. Am fost mândru să primesc 
dregătoria asta, cea mai însemnată din Anglia - şi mai bănoasă dar 
lucrul asta are valoare mai mare pentru mine. (Işi îndreaptă 
greşeala.) Tu ai valoare mai mare pentru mine. (Tace o clipă.) Tu 
valorezi mai mult decât orice. Şi s-a mai ivit un necaz: mama ta le 
scrie tuturor, spunând că e întemniţată pe nedrept si că 
pământurile îi sunt furate. Cere stăruitor să fie eliberată. Asta nu dă 
deloc bine. Edward a făgăduit să fie un rege drept. Nu poate lăsa 
lumea să creadă despre el că jefuieşte o văduvă aflată în sanctuar. 

Mă uit la acest tânăr care mi-a făgăduit că mă va salva şi care se 
trezeşte acum avându-i împotrivă pe doi dintre cei mai puternici 
bărbaţi din regat, propriii săi fraţi. Va plăti scump pentru că mă 
apără. li spun: 

— Nu mă întorc! Fac orice vrei, dar nu mă întorc la George şi 
Isabel. Nu pot! Plec în lume de una singură dacă trebuie, dar nu mă 
întorc în temnita aceea! 

El clatină iute din cap şi mă linişteşte: 

— Nu, una ca asta nu se va întâmpla. Am face bine să ne 
cununăm neîntârziat. Atunci cel puţin nu te poate lua nimeni de 
lângă mine. Dacă ne căsătorim, ei nu-ţi mai pot face nimic, iar eu 
am dreptul, ca soţ, să lupt pentru moştenirea ta. 

— Vom avea nevoie de dispensa papei, îi amintesc. Tata a 
trebuit s-o ceară de două ori pentru George şi Isabel, care se 
înrudesc, la fel ca noi, numai că acum, din pricina căsătoriei lor, 
avem legături de rudenie şi mai strânse. Suntem nu doar veri, ci şi 
cumnati. 

El se încruntă, bătând darabana cu degetele în masă. 

— Ştiu, ştiu! M-am gândit la asta şi voi trimite un sol la Roma. 
Dar va dura luni întregi. (Se uită la mine ca pentru a-mi cântări 
hotărârea.) Mă vei aştepta? Vei aştepta aici, unde eşti în siguranţă, 
dar închisă între patru pereţi, până când primim veşti de la Sfântul 
Părinte şi capatam dispensa? 

— Te voi aştepta, îi făgăduiesc. 

Vorbesc ca o tânără femeie îndrăgostită pentru prima oară, dar 
în adâncul sufletului ştiu bine că n-am unde să plec şi că nimeni, în 
afară de el, nu are puterea sau bogăţia de care e nevoie ca să mă 
apere de George şi Isabel. 


— 158 — 


Colegiul St. Martin, Londra, aprilie 1472 


Pe cand dimineţile devin tot mai luminoase şi mai calde, eu sunt 
silită să aştept în sanctuar, nerăbdarea de-a mă vedea liberă 
crescându-mi cu fiecare zi. Merg la liturghie la St. Martin, iar 
dimineaţa citesc în biblioteca mănăstirii. Richard mi-a împrumutat 
lăuta lui, aşa că după-amiaza cânt sau, dacă n-am poftă, cos. Mă 
simt ca o prizonieră, sunt grozav de plictisită şi grozav de neliniştită 
în acelaşi timp. Depind în întregime de Richard pentru toate: pentru 
ocrotire, pentru vizite, chiar pentru traiul zilnic. Sunt ca o fată aflată 
sub o vrajă, într-un castel fermecat, iar el e cavalerul care vine să 
mă salveze; descopăr însă că starea mea e cât se poate de 
stânjenitoare: sunt cu totul neputincioasă, nu pot nici măcar să mă 
plâng. 

El mă vizitează în fiecare zi, aducându-mi câteodată ramuri cu 
frunzele abia desfăcute sau câte un buchet de crini timpurii, ca să- 
mi arate că a sosit primăvara, anotimpul cand indragostitii îşi fac 
curte, când voi fi iarăşi mireasă. Imi trimite o cusătoreasă ca să-mi 
facă veşminte noi pentru ziua nunţii şi petrec o dimineaţă întreagă 
în picioare, ca să mi se ia măsuri pentru o rochie din catifea de un 
auriu deschis, cu jupon din mătase galbenă. Vine şi bonetăreasa şi- 
mi face o bonetă conică înaltă, cu văl din dantelă de aur. Mă uit în 
oglinda cusătoresei şi mă văd aşa cum sunt: o fată înaltă şi zveltă, 
cu chip grav şi ochi de un albastru întunecat. Surâd către fata din 
oglindă, dar nu voi avea niciodată înfăţişarea voioasă a reginei, nu 
voi avea niciodată farmecul firesc şi cald al mamei ei, Jacquetta, şi 
al tuturor femeilor din acea familie. Ele n-au crescut în vreme de 
război, ca mine, şi au fost mereu sigure pe puterea lor, pe când eu 
m-am temut mereu de ea, de ele. Bonetăreasa îmi adună părul 
castaniu-roşcat şi-l ridică în creştetul capului: 

— Veţi fi o mireasă frumoasă, mă încredinţează. 

Intr-o dimineaţă, Richard soseşte cu un aer grav. 

— Am fost să-l văd pe Edward, să-i vorbesc despre planul nostru 
de-a ne căsători de îndată ce soseşte dispensa papei, dar pruncul 
reginei vine pe lume devreme. N-am putut să-l văd, s-a dus la 
Windsor, să fie lângă ea. 

Îmi amintesc pe dată chinurile îndurate de Isabel la naştere: un 
coşmar a cărui pricină a fost vântul vrăjitoresc al reginei, ce ne-a 
aruncat corabia de colo-colo ca o păstaie pe apele unui râu şi ne-a 
făcut să pierdem pruncul, un băiat, nepotul tatălui meu. Nu simt pic 
de compătimire pentru regină, dar nu pot să-i descopăr acest lucru 


— 159 — 


lui Richard, care-i poartă credinţă fratelui său şi o afecţiune duioasă 
soţiei şi pruncului sau. Spun plină de fatarnicie: 

— O, imi pare rău! Dar regina n-o are pe mama ei alături? : 

— Ducesa vaduva e bolnava. Se zice ca sufera cu inima. (Imi 
aruncă o privire stingherită.) Se zice că are inima frântă. 

Nu trebuie să mai adauge nimic. Inima Jacquettei s-a frânt când 
tatăl meu i-a ucis soţul şi pe unul dintre fiii iubiţi. Dar nu s-a grăbit 
deloc să moară - au trecut mai bine de doi ani! Şi nu e singura 
femeie care a pierdut pe cineva drag. Soţul meu a murit în aceste 
războaie, iar tatăl meu la fel - cine s-a gândit vreodată la durerea 
mea? 

— Imi pare foarte rău, repet. 

— Aceştia sunt sorții războiului, spune Richard folosind cuvintele 
obişnuite de consolare. Dar asta înseamnă că n-am putut să-l văd 
pe Edward înainte să plece. Acum va fi prins cu regina şi cu pruncul 
nou-născut. 

— Ce vom face? 

Inca o dată, se pare că nu pot face nimic fără ştirea si ingaduinta 
reginei şi n-am şanse ca ea să-mi binecuvânteze căsătoria cu 
cumnatul ei, când toată lumea crede că mama ei moare de durere 
din pricina tatălui meu. 

— Richard, nu pot aştepta ca regina să-i vorbească regelui în 
favoarea noastră! Nu cred că-l va ierta vreodată pe tatăl meu. 

El bate cu palma în masă, luând o hotărâre neasteptata. 

— Ştiu! Ştiu ce vom face. Ne vom căsători acum, le vom spune, 
iar dispensa papei o vom căpăta mai târziu. 

Imi scapă un icnet. 

— Putem? 

— De ce nu? 

— Pentru că n-ar fi o căsătorie legiuită. 

— Va fi legiuită în fata lui Dumnezeu. După ce vom căpăta 
dispensa papei, va fi legiuită şi în faţa oamenilor. 

— Dar tatăl meu... 

— Dacă tatăl tău te-ar fi căsătorit cu prinţul Edward fără să 
aştepte dispensa, aţi fi putut să porniţi toţi odată pe mare şi el ar fi 
învins la Barnet. 

Simt împunsătura ca de sabie a regretului. 

— Chiar? 

El incuviinteaza din cap. 

— Stii bine. Dispensa a venit oricum, n-a venit mai repede pentru 


— 160 — 


că aţi aşteptat-o în Franţa. Dar dacă Margareta de Anjou, prinţul şi 
cu tine aţi fi plecat odată cu tatăl tău, el ar fi avut la Barnet 
întreaga oştire. Ne-ar fi învins cu forţele Lancaster care s-ar fi 
strâns în jurul ei. Aşteptarea dispensei a fost o mare greşeală. 
Întârzierea e întotdeauna fatală. Ne vom cununa, dispensa va veni 
şi căsătoria va fi atunci legiuită. E legiuită oricum în ochii lui 
Dumnezeu dacă ne rostim jurămintele în faţa unui preot. 

Şovăi. 

— Vrei să te mariti cu mine, nu? _ 

Se uită la mine cu un zâmbet atotştiutor. Isi dă seama foarte 
bine că vreau să mă mărit cu el, că inima îmi bate mai iute când 
mâna lui o atinge pe-a mea, ca acum, când se apleacă, îşi apropie 
faţa de a mea, ca acum, şi mă sărută. 

— Vreau. 

E adevărat, îmi doresc fierbinte să mă mărit cu el, îmi doresc 
fierbinte să scap de viaţa doar pe jumătate trăită din sanctuar. Pe 
deasupra, nu pot face nimic altceva. 


Colegiul St. Martin, Londra, mai 1472 


Sunt mireasă pentru a doua oară în viaţă şi înaintez pe culoarul 
dintre strane către altarul înalt, pe treptele căruia mă aşteaptă un 
sot tânăr şi chipeş. Nu pot să nu mă gândesc la prinţul Edward 
aşteptându-mă la altar, fără să ştie că alianţa noastră îi va aduce 
moartea, că va fi cununat şi va trăi cu soţia lui numai douăzeci de 
săptămâni înainte să iasă la luptă ca să-şi apere dreptul la tron şi 
că nu se va mai întoarce. 

Îmi spun că acum e altceva - că de data asta eu mă cunun şie 
alegerea mea, nu sunt dominată de o soacră înfricoşătoare, nu mă 
supun orbeşte tatălui meu. De astă dată îmi croiesc singură soarta 
- pentru prima oară în viaţă am izbutit să iau lucrurile în propriile 
mâini. Am cincisprezece ani, am fost măritată şi am rămas văduvă, 
am fost nora unei regine a Angliei şi apoi pupila unui duce de viţă 
regească. Am fost când pionul unui jucător, când al altuia; acum 
însă hotărăsc singură pentru mine însămi şi-mi joc propriile cărţi. 

Richard aşteaptă pe treptele altarului; în fata lui stă 
arhiepiscopul Bourchier, rudă şi cu el, şi cu mine, cu cartea de 
rugăciuni deschisă la slujba de cununie. Mă uit în jur: capela e tot 
atât de goală ca la înmormântarea unui sărac. Cine ar crede că 
aceasta e cununia unei prințese văduve cu un duce de vita 
regească? Sora mea nu e aici - acum mi-e dusmanca. Mama nu e 


— 161 — 


aici - e tot intemnitata. Tata nu e aici - nu-l voi mai vedea 
niciodată, a murit încercând să mă aşeze pe tronul Angliei şi atât el, 
cât şi nădejdile lui au pierit. Mă simt foarte singură păşind spre 
altar, iar paşii îmi răsună pe pietrele funerare de dedesubt, ca 
pentru a-mi aminti că acolo, în bezna fără sfârşit, zac toţi ceilalţi 
oameni care au crezut şi ei că-şi vor juca propriile cărţi. 


* k x 


N-avem unde să mergem. Asta e marea ironie a situației noastre. 
Sunt cea mai bogată moştenitoare din regat, cu o avere care se 
ridică, dacă o putem dobândi, la sute de case şi câteva castele; le- 
am adus pe toate zestre soţului meu, şi el un tânăr înstărit, cu 
venituri dintr-unele din cele mai însemnate ţinuturi ale Angliei - şi 
n-avem unde să mergem. Nu mă poate duce la reşedinţa lui de la 
Londra, Castelul Baynard, fiindcă acolo locuieşte mama lui, 
formidabila ducesă Cecily, care m-a înfricoşat destul ca soacră cu 
chipul împietrit a surorii mele; ca propria-mi soacră mă va îngrozi. 
Nu cutez să dau ochii cu ea după ce m-am cununat în taină cu unul 
dintre fiii ei, împotriva dorinţei celorlalţi doi. 

Acasă la George şi Isabel nu putem merge, fireşte, căci vor fi 
mânioşi la culme când vor afla de cele petrecute astăzi, iar în casa 
de oaspeţi de la St. Martin refuz să mă întorc, înveşmântată în 
mantia mea de slujnică de la bucătărie. În cele din urmă, ruda 
noastră, arhiepiscopul Thomas Bourchier, ne pofteşte la palatul 
său, unde putem rămâne cât vrem. Acest lucru îl leagă şi mai 
strâns de cununia noastră secretă, însă Richard îmi şopteşte că 
arhiepiscopul nu ne-ar fi cununat dacă n-ar fi avut ingaduinta lui 
Edward. In Anglia nu se întâmplă multe fără ştirea regelui de York şi 
fără învoirea reginei lui. Prin urmare, cu toate că-mi închipui că 
suntem doi iubiţi răzvrătiți care se întâlnesc în taină, se căsătoresc 
din dragoste şi se ascund ca să-şi facă luna de miere, n-a fost aşa. 
N-a fost deloc aşa. Mă gândeam că-mi rânduiesc singură viaţa, fără 
ştirea altora; s-a dovedit însă că regele şi duşmanca mea, regina lui 
cu ochi cenuşii, au ştiut de toate de la bun început. 


Palatul Lambeth, Londra, vara anului 1472 


Aceasta e vara noastră, anotimpul nostru. În fiecare dimineaţă, 
când mă trezesc, descopăr razele aurii ale soarelui revărsându-se 
prin fereastra ieşită în afară ce dă spre fluviu şi trupul cald, răvăşit, 


— 162 — 


al lui Richard în patul meu, dormind ca un prunc. Cearşafurile sunt 
încurcate după ce facem dragoste, frumoasa cuvertură brodată e 
adunată grămadă, jumătate pe pat şi jumătate pe podea, din focul 
din cămin n-a mai rămas decât cenuşa, căci el nu îngăduie 
servitorilor să intre în odaie decât când îi chemăm noi: aceasta e 
vara mea. 

Acum înţeleg loialitatea servilă a lui Isabel faţă de George. Acum 
înţeleg legătura pătimaşă dintre rege şi regină. Acum înţeleg chiar 
şi moartea Jacquettei, mama reginei, de inimă rea din pricina 
pierderii bărbatului cu care s-a măritat din dragoste. Aflu că a iubi 
un bărbat ale cărui interese sunt aceleaşi cu ale mele, a cărui 
pasiune mi-e dăruită liber şi deschis şi al cărui trup tânăr, zvelt, 
călit în luptă se întinde lângă mine în fiecare noapte ca să-şi 
găsească singura bucurie îmi schimbă cu desăvârşire viaţa. Am mai 
fost măritată, dar n-am mai fost niciodată înfiorată, atinsă, 
nedumerită şi adorată. Am fost soţie, însă nu şi amantă. Cu Richard 
devin soţie şi amantă, sfetnică şi prietenă, părtaşă în toate, 
tovarăşă de arme, tovarăşă de călătorie. Cu Richard devin femeie, 
nu fată, devin soţie. 

— Ce se aude cu dispensa? îl întreb leneşă într-o dimineaţă, în 
timp ce el mă sărută cu băgare de seamă, numărând, cu ambiția 
de-a ajunge la cinci sute. 

— M-ai întrerupt! se plânge el. Ce dispensă? 

— Pentru cununia noastră. De la papă. 

— A, aceea! E pe drum. Lucrurile astea pot să ia luni întregi, ştii 
bine. Am făcut cerere în scris şi mi se va răspunde. Te voi înştiinţa 
când primesc răspuns. La cât rămăsesem? 

— La trei sute doi, îi amintesc. 

Buzele lui moi se odihnesc pe coastele mele. 

— Trei sute trei, spune el. 


xxx 


Petrecem fiecare noapte împreună. Când trebuie să viziteze 
curtea, aflată în procesiunea de vară în Kent, porneşte călare în zori 
cu un grup de prieteni - Brackenbury, Lovell, Tyrrell şi încă vreo 
şase - şi se întoarce în amurg, ca să poată să-l vadă pe rege şi să 
se întoarcă acasă, la mine. Jura că nu ne vom desparti niciodată, 
nici măcar pentru o noapte. II aştept în marea odaie de oaspeţi de 
la Palatul Lambeth, unde i s-a pregătit cina, iar el intră colbuit de 


— 163 — 


drum şi mănâncă, bea şi vorbeşte în acelaşi timp. Îmi spune că 
pruncul nou-născut al reginei a murit şi că regina e tăcută şi tristă. 
Mama ei, Jacquetta, a murit - se spune - în aceeaşi după-amiază ca 
pruncul; unii oameni au auzit o jelanie cântată în jurul turnurilor 
castelului. Richard îşi face cruce pomenind zvonul înfricoşător şi se 
ia singur în râs pentru că e un neghiob superstitios. Eu, pe sub 
masă, îmi încleştez pumnii în semnul care apără de vrăjitorie. 

— Lady Rivers a fost o femeie remarcabilă, recunoaşte el. Când 
am întâlnit-o prima oară, baietandru fiind, mi-am zis că e cea mai 
înfricoşătoare şi mai frumoasă femeie din câte văzusem. Dar când 
m-a recunoscut drept rudă, când Elizabeth s-a măritat cu Edward, 
am ajuns s-o iubesc şi s-o admir. Le-a arătat mereu o mare căldură 
copiilor ei - şi nu doar lor, ci tuturor copiilor din familia regală - şi i- 
a fost credincioasă lui Edward; ar fi făcut orice pentru el. 

— Spre sfârşit mi-a fost vrăjmaşă, spun scurt. Dar îmi aduc 
aminte că, prima oară când am văzut-o, mi s-a părut minunată. La 
fel şi fiica ei, regina. 

— Acum ti-ar fi milă de regina. Se simte foarte singură fara 
mama ei şi pierdută fără prunc. 

— Da, dar mai are patru copii, spun cu inima împietrită. Şi unul 
dintre ei e băiat. 

— Nouă, celor din neamul York, ne place să odrăslim familii 
numeroase, îmi atrage luarea-aminte zâmbind. 

— Si? 

— Şi m-am gândit că am putea să mergem în pat şi să vedem 
dacă izbutim să zămislim o mică marchiză. 

Simt că mi se împurpurează obrajii. Îmi trădez dorinţa printr-un 
zâmbet şi spun doar: 

— Poate. 

El ştie că asta înseamnă „da”. 


Castelul Windsor, septembrie 1472 


Aştept din nou sa mă infatisez regelui şi reginei Angliei, sunt din 
nou tematoare si emotionata. De asta dată nu merge nimeni 
înaintea mea, nu stă nimeni gata să mă dojenească. Nu trebuie să 
mă tem că voi călca pe trena rochiei mamei, căci ea e încă închisă 
la Beaulieu şi, chiar dacă ar fi liberă, n-ar păşi înaintea mea, fiindcă 
acum am un rang mai înalt decât ea. Sunt ducesă regală. Femeile 
în urma cărora păşesc sunt foarte puţine. 

Nu trebuie să mă tem de vorbele aspre ale lui Isabel, căci acum îi 


— 164 — 


sunt egală. Şi eu sunt o ducesă regală din Casa de York. Am fost 
silite să ne impartim moştenirea, soţii noştri se bucură acum de 
jumătăţi egale din avutia noastră. l-am împărţit între noi pe băieţii 
Casei de York - ea îl are pe George, chipeşul frate mai mare, dar eu 
îl am pe Richard, credinciosul şi iubitul frate mai mic. El se află 
lângă mine şi-mi zambeste călduros. Ştie că am emoţii şi că sunt 
hotărâtă sa mă înfăţişez marii curţi regale şi sa îi fac pe toţi să mă 
recunoască drept ceea ce sunt acum: o ducesă regală de York şi 
una dintre cele mai însemnate doamne din regat. 

Port o rochie de un roşu închis. Am mituit-o pe una dintre 
doamnele care răspund de garderobă ca să aflu ce va purta Isabel 
în seara asta, iar ea mi-a spus că a poruncit să i se pregătească o 
rochie violet închis, pe care o va purta cu ametiste. Alegerea mea 
va face culoarea ei să pară neînsemnată. Port rubine la gât şi la 
urechi, iar pielea mea are albeata smântânii pe lângă culoarea 
întunecată a rochiei şi scânteierile nestematelor. Port o bonetă atât 
de înaltă, încât se înalţă ca turla unei biserici deasupra mea şi a 
soţului meu, iar vălul e roşu aprins. Poala rochiei mele e brodată cu 
mătase de un roşu închis şi mânecile sunt tăiate îndrăzneţ de sus, 
ca să-mi dezvelească încheieturile mâinilor. Ştiu că sunt frumoasă. 
Am şaisprezece ani şi pielea mea e ca petalele de trandafiri. Insasi 
regina Angliei, adorata soţie a lui Edward, va părea bătrână şi 
obosită alături de mine. Mă aflu în culmea frumuseţii şi în clipa mea 
de triumf. 

Uşile mari din faţa noastră se deschid, iar Richard mă ia de mână 
şi îmi aruncă o privire piezişă, spunând: „Inainte marş!”, de parcă 
am intra pe un câmp de luptă; astfel păşim în lumina orbitoare şi 
căldura sălii de primire a reginei de la Castelul Windsor. 

La fel ca întotdeauna, odăile reginei Elizabeth strălucesc de 
lumina puternică a celor mai bune lumânări, iar doamnele ei au 
veşminte minunate. Joacă un joc cu bile şi bănuiesc, judecând după 
râsetele şi bătăile din palme ce răsună când intrăm, că ea câştigă. 
În celălalt capăt al încăperii sunt muzicantii, iar doamnele dansează 
în cerc, ţinându-se de mâini, formând şiruri, uitându-se în jur, şi le 
aruncă zâmbete curtenilor preferaţi, care stau sprijiniți de pereţi, 
cercetându-le ca şi cum ar fi nişte cai de vânătoare aleşi, scoşi la 
plimbare. Regele şade în mijlocul încăperii, vorbind cu Louis de 
Gruthuyse, care era singurul lui prieten pe vremea când tatăl meu 
l-a alungat de pe tronul Angliei şi părea că va ieşi neîndoielnic 
biruitor. Louis i-a arătat prietenie lui Edward pe atunci: l-a luat la 


— 165 — 


curtea sa din Flandra, l-a ocrotit şi l-a sprijinit pe când strangea 
oaste, făcea rost de corăbii şi bani şi se întorcea în Anglia ca o 
furtună. Acum Louis a fost făcut conte de Winchester şi vom avea 
zile de sărbătoare ca să-i urăm bun venit. Regele îşi plăteşte 
datoriile şi-şi răsplăteşte întotdeauna preferatii. Din fericire pentru 
mine, câteodată îşi iartă duşmanii. 

Regele Edward ridică privirea când intrăm noi - iubitul său frate 
şi frumoasa lui soţie -, scoate un strigăt de încântare şi vine să ne 
întâmpine. Cu cei pe care îi iubeşte şi care-l amuză se poartă 
întotdeauna neceremonios şi fermecător. Mă ia de mână şi mă 
sărută pe buze, de parcă nu şi-ar aminti câtuşi de puţin că, ultima 
oară când ne-am întâlnit, mă aflam într-o dizgrație atât de neagră, 
încât nu-mi era îngăduit să-i vorbesc, ci trebuia să-i fac o reverență 
în tăcere când trecea pe lângă mine. 

— Uite cine a sosit! îi strigă el încântat reginei. 

Aceasta vine să ne primească plecăciunile, îl lasă pe Richard s-o 
sărute pe obraji, apoi se întoarce spre mine. E limpede că ea şi 
regele au hotărât să fiu primită ca o rudă şi o soră. Doar o foarte 
slabă sclipire răutăcioasă din ochii ei cenuşii îmi dă de înţeles că o 
amuză să ma vadă aici - la cel mai mare ospăț al anului, dat în 
cinstea aliatului soţului ei -, ridicându-mă după ce am căzut foarte 
jos. 

— A, lady Anne! spune ea sec. Mă bucur să te văd. Ce surpriză! 
Ce triumf al iubirii adevărate! 

Intorcandu-se, face un semn spre doamnele din spatele ei şi 
curajul mă părăseşte văzând că sora mea, Isabel, înaintează cu 
paşi mari. Nu mă pot abtine sa mă lipesc de umărul alinător al lui 
Richard, soţul meu, care rămâne lângă mine când Isabel, palidă si 
dispretuitoare, ne face amândurora cea mai scurtă reverență. 

— lată-vă: fiicele lui Warwick şi totuşi ducese regale amândouă şi 
surorile mele! spune regina cu un glas în care se simte râsul vesel. 
Cine s-ar fi gândit la una ca asta? Tatăl vostru capătă din mormânt 
chiar ginerii pe care şi i-a dorit. Ce fericite trebuie să fiţi! 

Fratele ei Anthony îi aruncă o privire şi au aerul că împărtăşesc o 
glumă pe seama noastră numai de ei ştiută. 

— Fara doar şi poate, o fericită reunire a surorilor Neville! 
întăreşte el. 

Isabel se apropie ca pentru a mă îmbrăţişa şi mă cuprinde 
strâns, ca să-mi poată sopti amenintator: 

— Te-ai făcut de râs şi pe mine m-ai făcut de ruşine! Nici măcar 


— 166 — 


n-am stiut unde eşti! Să fugi aşa, ca o treanta de la bucătărie! Nu- 
mi pot închipui ce-ar fi spus tata! 

Mă desprind din strânsoarea ei şi o înfrunt cu aprindere: 

— Mă tineai prizonieră şi voiai să-mi furi moştenirea! Despre asta 
ce-ar fi spus? Ce credeai că voi face? Că mă voi pleca şi-l voi 
venera pe George, aşa cum faci tu? Ori mi-ai dorit moartea, aşa 
cum i-o doreşti propriei tale mame? 

Isabel ridică iute mâna şi în clipa următoare şi-o trage înapoi, dar 
le-a arătat tuturor că-şi doreşte grozav să mă palmuiasca. Regina 
râde tare, Isabel îmi întoarce spatele, Richard ridică din umeri, se 
înclină dinaintea reginei şi mă trage deoparte. 

In capătul celălalt al încăperii, cineva îi spune lui George că s-a 
iscat o ceartă, iar el vine iute lângă Isabel, sfredelindu-ne mânios 
cu privirea pe Richard şi pe mine. Preţ de o clipă, Isabel şi cu mine 
suntem vrajmase pe fata, tintuindu-ne cu privirea din capetele 
potrivnice ale sălii, niciuna dornică să bată în retragere, Isabel 
lângă soţul ei, eu lângă al meu. Apoi Richard mă atinge pe braţ şi 
mergem să ne înfăţişăm noului conte. li dau binete, schimbăm 
câteva vorbe, apoi se aşterne tăcerea. Mă răsucesc, nu pot să nu 
mă uit în urmă, de parcă aş nădăjdui că Isabel mă va chema la ea, 
de parcă aş nădăjdui că vom fi iar prietene. Ea râde şi vorbeşte cu 
una dintre doamnele reginei. Spun încet: 

— Iz... 

Ea însă nu ma aude. Abia când Richard mă trage mai departe, mi 
se pare ca aud, ca o soapta foarte slabă, glasul ei strigându-mă: 
„Annie!”. 


xxx 


Nu e ultima reuniune de familie de care am parte în toamna 
aceasta, căci trebuie s-o întâlnesc pe formidabila mamă a lui 
Richard, ducesa Cecily. Mergem la Fotheringhay, căminul ei, pe 
marele drum de miazănoapte, pe o vreme senină şi însorită. 
Ducesa s-a retras de la curte, ura faţă de nora ei, regina, făcând-o 
să nu ia parte la cele mai multe dintre festivitățile sale, iar în 
vremea revoltei, când s-a aliat cu George împotriva fratelui său, a 
pierdut şi putina iubire pe care i-o mai purta fiul ei Edward. Când 
pot, păstrează cu toţii aparențele; încă are o reşedinţă la Londra şi 
vizitează curtea din când în când, însă înrâurirea reginei e clară. 
Ducesa Cecily nu e un oaspete bine-venit; reşedinţa Fotheringhay, 


— 167 — 


numai în parte reparată şi înzestrată, i-a fost dăruită drept cămin. 
Călăresc voioasă alături de Richard, până când el spune, 
aruncându-mi o privire piezişă: 

— Ştii că trecem prin Barnet? Bătălia s-a purtat de-a lungul 
drumului. 

Sigur că ştiam; dar nu-mi închipuiam că vom merge chiar pe 
drumul pe care a murit tatăl meu, pe care Richard, luptând alături 
de fratele lui, la deal, cu şanse cumplit de mici de izbândă, a reuşit 
să iasă din negură, să ia prin surprindere forţele tatei şi să-l 
omoare. E bătălia în care Midnight a îndeplinit ultima sarcină 
însemnată pentru stăpânul lui: şi-a plecat capul şi a primit o sabie 
în inima lui mare, pentru ca oştenii să vadă că nu vor fi cu putinţă 
nici retragerea, nici fuga şi nici capitularea. 

— Facem un ocol, spune Richard văzându-mi faţa. 

Dă o poruncă gărzii şi oamenii ne deschid o poartă; părăsim 
drumul ca să ocolim câmpul de luptă peste păşuni şi prin miriştile 
lanurilor de ovăz, urmând să intrăm iar pe marele drum de 
miazănoapte la nord de mica aşezare. Tresar la fiecare pas al 
calului, zicându-mi că păşeşte pe oseminte, şi mă gândesc la 
trădarea mea: merg călare alături de soţul meu, duşmanul care mi- 
a ucis tatăl. 

— E o capelă micuță, spune Richard. Bătălia n-a fost uitată. Nici 
el n-a fost uitat. Edward şi cu mine plătim slujbe pentru sufletul lui. 

— Chiar? Nu ştiam. 

Abia pot vorbi, atât de adânc mă sfâşie vinovăția de-a fi intrat, 
prin căsătorie, în casa pe care tata a declarat-o vrajmasa lui. 

— Şi eu l-am iubit, să ştii, spune încet Richard. M-a crescut, la fel 
ca pe toţi pupilii lui, ca şi cum am fi fost pentru el mai mult decât 
nişte băieţi pentru care i se plăteau nişte bani. Ne-a fost tuturor un 
bun tutore. Edward şi cu mine îl socoteam conducătorul nostru, 
fratele nostru mai mare. N-am fi izbândit fără el. 

Incuviintez din cap. Nu spun că tata s-a întors împotriva lui 
Edward numai din pricina reginei, din pricina familiei hraparete a 
acesteia şi a sfaturilor ei proaste. Dacă Edward nu s-ar fi însurat cu 
ea... dacă Edward n-ar fi întâlnit-o... dacă Edward n-ar fi fost 
fermecat de ea şi de mama ei, de puternicul lor amestec de dorinţe 
şi vrăji... dar asta înseamnă să dau cep unei vieţi întregi de regrete. 
Spun doar: 

— Te-a iubit. Şi pe Edward la fel. 

Richard clatină din cap, ştiind, la fel ca mine, a cui a fost vina, a 


— 168 — 


cui e şi acum: a soţiei lui Edward. Se mulţumeşte să adauge: 
— E o nenorocire. 
Dau din cap şi ne urmăm drumul până la Fotheringhay în tăcere. 


Castelul Fotheringhay, Northamptonshire, 
toamna anului 1472 


Castelul, locul naşterii lui Richard şi reşedinţa familiei lui, e într-o 
stare jalnică şi aşa a fost de când au început războaiele şi Casa de 
York a putut să cheltuiască bani doar cu fortificarea castelelor de 
care avea nevoie ca focare ale revoltei împotriva regelui adormit şi 
a reginei celei rele. Richard se încruntă privind zidul înconjurător, 
aplecat primejdios deasupra santului de apărare, şi cercetând 
acoperişul castelului, unde ciorile îşi fac pâlcuri de cuiburi din 
rămurele pe olane. Ducesa mă întâmpină cu căldură, cu toate că 
sunt a treia mireasă cununată în taină din familia ei. 

— Mi-am dorit întotdeauna ca Richard să se însoare cu tine, ma 
încredinţează ea. Am vorbit cu mama ta de zeci de ori! De asta am 
fost atât de mulţumită când Richard a devenit pupilul tatălui tău: 
voiam să vă cunoaşteţi. Am nădăjduit întotdeauna că vei fi nora 
mea. 

Ne pofteşte în sala mai mică a castelului, o odaie cu pereţii 
îmbrăcaţi în lambriuri de lemn, cu câte un foc zdravăn la capete şi 
cu trei mese uriaşe aşternute pentru cină: una pentru slujitori, alta 
pentru slujitoare şi o masă pentru nobilime. Ducesa, Richard, eu şi 
câteva dintre rudele ei ne aşezăm la masa principală, de unde 
vedem toată sala. 

— Trăim foarte simplu, spune ducesa, deşi are sute de servitori 
şi mai bine de zece oaspeţi. Nu încercăm să ne luăm la întrecere cu 
Ea şi curtea Ei. Mode burgunde! pufneşte ea supărată. Şi ciudatenii 
de toate soiurile! 

— Fratele meu regele îţi trimite urările sale de bine, spune 
ceremonios Richard. 

Ingenunchează dinaintea mamei sale, iar ea îşi lasă mâna pe 
creştetul lui, în chip de binecuvântare. 

— Si George ce face? întreabă ea neîntârziat, numindu-şi 
preferatul. 

Richard îmi face cu ochiul. Favoritismul vădit al ducesei a fost o 
ţintă de glume fără înconjur în familie, până în clipa când a făcut-o 
să sprijine pretenţia lui George la tron. Cu asta a mers prea 
departe, chiar şi pentru afecțiunea îngăduitoare a regelui. 


— 169 — 


— E bine, cu toate că încă mai încercăm să lămurim moştenirea 
soțiilor noastre, răspunde Richard. 

— O afacere neplăcută, spune ducesa clătinând din cap. O avere 
de soi n-ar trebui împărţită. Ar trebui să ajungi la o înţelegere cu el, 
Richard. Până la urmă, tu eşti mezinul. Ar trebui să cedezi în faţa 
fratelui tău George! 

Acest favoritism e mai puţin amuzant. 

— De astă dată fac cum mă taie capul, spune batos Richard. 
George si cu mine vom cădea la învoială să împărţim averea 
Warwick. l-aş fi un sot rău lui Anne dacă aş îngădui să-şi piardă 
moştenirea. 

— Mai bine să fii un soţ rău decât un frate rău, i-o întoarce ea cu 
iscusinta. Uită-te la fratele tau Edward: e sub papuc şi-şi trădează 
familia clipă de clipă! 

— Edward mi-a fost prieten de nădejde în împrejurarea de faţă, ii 
aminteşte Richard. Şi mi-a fost întotdeauna un frate bun. 

— Nu de judecata lui mă tem, ci de a Ei, răspunde sumbru 
ducesa. Aşteaptă numai până când ambițiile tale se vor ciocni cu 
ale Ei şi vei vedea atunci de sfatul cui ascultă Edward. Femeia aia îl 
va distruge! 

— Mă rog să nu fie aşa, spune Richard. Luăm cina, mamă? 


xxx 


Ducesa vorbeşte întruna despre distrugerea familiei prin 
uneltirile lui Elizabeth Woodville de-a lungul vizitei noastre şi, cu 
toate ca Richard o amuteste cât de des şi de respectuos e în stare, 
nenumăratele pilde pe care le pomeneşte sunt greu de tăgăduit. E 
limpede pentru toţi că regina dobândeşte ce vrea şi că Edward îi 
îngăduie să-şi aşeze rudele şi prietenii în ranguri care li se cuvin 
altor oameni, să folosească birurile regale mai mult decât a făcut-o 
oricare altă regină, să-şi favorizeze fraţii şi surorile. Richard nu vrea 
să audă o vorbă împotriva fratelui său regele; însă la Fotheringhay 
n-o iubeşte nimeni pe Elizabeth Woodville, iar tânăra femeie 
voioasă pe care am văzut-o pentru prima oară în seara marelui ei 
triumf nu se mai oglindeşte câtuşi de putin în portretul hrăpăreţei 
răuvoitoare zugrăvit de ducesă. 

— N-ar fi trebuit nicidecum să fie încoronată regină, îmi şopteşte 
aceasta într-o zi. 

Ne aflăm în grădina ei acoperită şi brodăm cu grijă mansetele 


— 170 — 


unei cămăşi pe care i-o va trimite de Crăciun lui George, preferatul 
ei. 

— Nu trebuia? întreb. Îmi amintesc foarte bine de încoronarea ei, 
eram copilă şi mi s-a părut cea mai frumoasă femeie din câte 
văzusem. 

O ridicare din umeri dispretuitoare arată ce părere are acum 
această frumuseţe ofilită despre înfăţişarea atrăgătoare. 

— N-ar fi trebuit să fie încoronată regină, întrucât cununia n-a 
fost valabilă, şopteşte ea cu mâna la gură. Ştiam cu toţii că Edward 
s-a însurat în taină înainte s-o întâlnească pe ea. Nu era liber s-o ia 
de nevastă. N-am spus nimic câtă vreme tatăl tău a plănuit partida 
cu prinţesa Bona de Savoia, pentru că o căsătorie în taină putea fi 
tăgăduită - trebuie să fie tăgăduită când se iveşte o şansă atât de 
mare. Insă legamintele pe care i le-a făcut Edward lui Elizabeth au 
fost pur şi simplu o altă cununie secretă, ba chiar una nelegiuită. Ar 
fi trebuit să fie tăgăduită şi aceea! 

— Mama ei a fost martoră... 

— Vrăjitoarea aia ar fi jurat orice de dragul copiilor ei. 

— Dar Edward a făcut-o regină, îi amintesc. lar copiii lor sunt de 
viţă regească. 

Ducesa clatină din cap şi retează firul cu dinţii ei mărunți şi 
ascuţiţi. 

— Edward n-are dreptul să fie rege, spune ea foarte încet. 

Lucrul îmi scapă din mâini. 

— Alteță... 

Mă îngrozeşte gândul la ce va spune mai departe. E vorba oare 
de vechea calomnie răspândită de tatăl meu când a vrut să-l 
alunge pe Edward de pe tron? Ducesa se va învinui singură de 
adulter şi destrăbălare? Şi cât de mari necazuri voi avea dacă voi 
cunoaşte acest uriaş, acest cumplit secret de stat? Ea râde 
văzându-mi uluirea şi spune cu asprime: 

— O, eşti atât de copilă! Cine ar avea încredere să-ți 
destăinuiască ceva? Cine s-ar osteni? Câţi ani ziceai că ai? 

— Şaisprezece, răspund cu toată demnitatea de care sunt în 
stare. 

— O copilă! pufneşte ea batjocoritor. Nu voi mai spune nimic. 
Dar să ţii minte că George nu e preferatul meu fiindcă sunt o 
neghioabă iubitoare. George e preferatul meu din pricini 
întemeiate, foarte întemeiate. Băiatul acela s-a născut să fie rege! 
El şi nimeni altul. 


— 171 — 


Castelul Windsor, Crăciunul anului 1472 


Vremea Crăciunului şi Anului Nou e întotdeauna minunată pentru 
Edward, iar anul acesta îşi sărbătoreşte cel mai mare triumf. Întorşi 
la curte, Richard şi cu mine ne trezim cuprinşi de freamătul celor 
douăsprezece zile. In fiecare zi avem o nouă temă şi o nouă piesă- 
mască. In fiecare seară, la cină, avem cântece noi, actori, jongleri 
sau jucători de un fel sau altul. Se ţine o vânătoare de urşi şi 
vânători mai mici, prin mlaştinile reci de pe malul fluviului, în 
fiecare zi. Se vânează cu şoimi, se ţine un turnir de trei zile unde 
fiecare nobil îşi apără flamura. Fratele reginei, Anthony Woodville, 
organizează o bătălie între poeţi: unul după altul, trebuie să 
prezinte câte un cuplet, stând în cerc, şi primul care nu-şi găseşte 
rima se înclină şi se retrage, până când rămân doar doi, unul fiind 
chiar Anthony Woodville - care şi câştigă. Vad licărul de zâmbet pe 
care i-l aruncă surorii lui: el învinge de fiecare dată. Se dă o 
prefăcută bătălie pe mare într-una dintre curţi, potopită anume cu 
apă, şi într-o seară avem dans cu torţe în pădure. 

Richard, soţul meu, se află întotdeauna alături de fratele lui. 
Face parte din cercul de apropiaţi: tovarăşii care au fugit din Anglia 
împreună cu Edward şi s-au întors triumfători. El, William Hastings 
şi Anthony Woodville, fratele reginei, sunt prietenii şi fraţii de sânge 
ai regelui - împreună pe viaţă; nu vor uita niciodată goana nebună 
în spinarea cailor, când credeau că tata îi va prinde, nu vor uita 
niciodată călătoria în care au privit neliniştiţi de la pupa micii lor 
bărci de pescuit, aşteptându-se să vadă luminile corăbiilor tatei, 
pornite în urmărirea lor. Când vorbesc despre ulițele întunecate pe 
care le-au străbătut, nădăjduind să dea de micul cătun Lynn şi 
neştiind dacă vor găsi o barcă pe care s-o poată tocmi sau fura, 
când se zguduie de râs amintindu-şi că aveau buzunarele goale şi 
regele a trebuit să-i dea barcagiului mantia lui îmblănită drept 
plată, iar apoi au fost nevoiţi să meargă pe jos, fără un sfant, în 
cizmele de călărie, până în cel mai apropiat oraş, George se foieşte 
pe loc, se uită în jur şi se roagă ca discuţia să ia altă întorsătură. 
Căci George a fost duşmanul în noaptea aceea, deşi acum sunt toţi, 
pasămite, prieteni. Cred că bărbaţii care au străbătut drumurile în 
ropotul cailor prin bezna nopţii, oprindu-se nadusiti de frică să 
asculte dacă răsună în urma lor tropote de copite, nu vor uita 
niciodată că George le-a fost duşman în noaptea aceea, că şi-a 
vândut propriul frate, propria familie şi şi-a trădat casa în nădejdea 
că va ajunge pe tron. Deşi îşi arată prietenie şi îşi zâmbesc, deşi 


— 172 — 


par să fi uitat vechile bătălii, ştiu că în noaptea aceea au fost vanati 
şi că, dacă i-ar fi prins, George i-ar fi ucis. Ştiu că aşa merg lucrurile 
în lume: ori ucizi, ori eşti ucis, chiar dacă vrajmasul e fratele, regele 
sau prietenul tău. 

Eu, una, ori de câte ori bărbaţii vorbesc despre acele întâmplări, 
îmi aduc aminte că duşmanul lor era tatăl meu, că tovărăşia lor s-a 
legat datorită fricii de el, bunul lor tutore şi îndrumător, devenit pe 
neaşteptate, peste noapte, vrăjmaşul lor de moarte. Au fost nevoiţi 
să câştige din nou tronul de la el - i-a înfrânt cu desăvârşire şi i-a 
alungat din regat. Uneori, când mă gândesc la triumful şi apoi la 
înfrângerea lui, mă simt tot atât de străină la această curte ca 
prima mea soacră, Margareta de Anjou, prizoniera lor în Turnul 
Londrei. 

Ştiu sigur că regina nu-şi uită duşmanii. Bănuiesc că ne 
socoteşte şi acum duşmancele sale. Fiindcă i-o cere soţul ei, ne 
salută pe mine si pe Isabel cu o curtenie rece şi ne oferă locuri 
printre doamnele ei. Dar felul cum zambeste cand ne vede aşezate 
alături într-o tăcere împietrită sau când Edward vrea să-l ia pe 
George drept martor la spusele lui despre o bătălie şi apoi se 
întrerupe, dându-şi seama că în acea bătălie George s-a aflat în 
tabăra opusă - momentele astea îmi arată că e o regină care nu-şi 
uită duşmanii şi nici nu-i va ierta vreodată. 

Mi se îngăduie să refuz locul oferit între doamnele reginei, căci 
Richard îmi spune că vom trăi o bună parte din timp în nord. A 
primit în sfârşit jumătatea mea de moştenire. George ia cealaltă 
jumătate, iar Richard nu-şi doreşte decât să pună rânduială în 
întinsele ţinuturi de miazănoapte pe care le-a câştigat şi să le 
cârmuiască el însuşi. Vrea să ia locul tatălui meu în nord şi să se 
împrietenească cu bărbaţii din neamul Neville. Aceştia îl vor privi cu 
bunăvoință datorită numelui meu şi datorită iubirii pe care au 
nutrit-o pentru părintele meu. Dacă se poartă bine cu nordicii, 
deschis şi cinstit, aşa cum le place, Richard va avea măreţia unui 
rege în nordul Angliei şi ne vom face un palat la Sheriff Hutton şi la 
Castelul Middleham, resedintele noastre din Yorkshire. l-am adus şi 
frumosul Castel Barnard din Durham, iar el spune că vom trăi în 
spatele zidurilor puternice care dau spre râul Tees şi spre culmea 
Pennine. Oraşul York - care a iubit întotdeauna casa ce-i poartă 
numele - va fi capitala noastră. Vom aduce măreție şi bogăţie 
nordului Angliei şi norodului pregătit să-l iubească pe Richard 
fiindcă face parte din Casa de York şi care mă iubeşte deja, căci 


— 173 — 


sunt o Neville. 

Edward ne încurajează. Are nevoie de cineva care să păstreze 
pacea în ţinuturile de miazănoapte şi să apere hotarele Angliei de 
scoțieni, iar în fratele lui mezin are mai multă încredere decât în 
oricine. Eu mai am însă o pricină de-a refuza să rămân la curte, una 
chiar mai bună. li fac o reverență reginei şi-i spun: 

— Rog pe Alteţa Voastră să mă ierte. Sunt... 

Ea incuviinteaza cu răceală. 

— Fireşte, ştiu. 

— Da? 

Imi spun pe dată că a prevăzut discuţia noastră, cu ochii ei de 
vrăjitoare, şi nu-mi pot înăbuşi un fior. 

— Lady Anne, nu sunt proastă, spune ea simplu. Am adus pe 
lume şapte copii, am ochi să văd când o femeie nu poate mânca la 
micul dejun, dar tot se îngraşă. Mă întrebam când ne vei da de 
veste. Sotului tău i-ai spus? 

Teama că le ştie pe toate îmi taie încă răsuflarea. 

— Da. 

— Şi a fost foarte încântat? 

— Da, Alteță. 

— Va nadajdui să fie băiat, un conte care să moştenească o 
avere atât de măreaţă, spune ea cu mulţumire. E o binecuvântare 
pentru voi amândoi! 

— Dacă e fată, nădăjduiesc că veţi primi să-i fiţi naşă. 

Trebuie s-o rog; e regina şi cumnata mea şi trebuie să 
primească. Nu simt pic de căldură sau de iubire faţă de ea şi nu 
cred nici măcar o clipă că ne va binecuvânta cu adevărat, pe mine 
sau pe copilaşul meu. Mă uimeşte însă bunătatea de pe chipul ei 
când incuviinteaza: 

— Imi va face plăcere. 

Mă întorc în aşa fel încât să mă poată auzi doamnele ei. Sora 
mea, cu capul plecat asupra lucrului de mână, se află printre ele. 
Isabel se străduie să pară că n-a auzit nimic din discuţia noastră, 
însă am nevoie să cred că îşi doreşte fierbinte să-mi vorbească. Nu- 
mi vine să cred că Isabel poate fi nepăsătoare fata de mine când 
sunt grea cu primul meu prunc. 

— Dacă aduc pe lume o fată, o voi boteza Elizabeth-lsabel, spun 
răspicat, ridicând glasul ca să mă audă. 

Sora mea ţine capul întors într-o parte; se uită pe fereastră, la 
ninsoarea învârtejită de afară, prefăcându-se nepăsătoare, dar 


aya 


când îşi aude propriul nume, întoarce privirea şi repetă: 

— Elizabeth-Isabel? 

E prima oara cand imi vorbeste dupa ce m-a mustrat cand am 
sosit la curte ca mireasa fugara. 

— Da, întăresc cu îndrăzneală. 

Ea dă să se ridice de pe scaun, apoi se aşază la loc. 

— Iti vei boteza fiica Isabel? 

— Da. 

O vad cum se impurpureaza la fata si, in cele din urma, se ridica 
de la locul ei si se indreapta spre mine, departandu-se de regina si 
de doamnele acesteia. 

— l-ai da numele meu? 

— Da, spun simplu. Vei fi mătuşa ei şi nădăjduiesc că o vei iubi şi 
te vei îngriji de ea. Şi... (Şovăi - sigur că Isabel ştie mai bine decât 
oricare om din lume că n-am cum să nu mă tem de naştere.) Dacă 
ar fi să mi se întâmple ceva, nădăjduiesc că o vei creşte ca pe 
copilul tău şi... şi îi vei vorbi despre tatăl nostru, Iz... şi despre toate 
câte s-au întâmplat. Despre noi... şi despre toate câte au mers 
prost... 

Isabel se strâmbă preţ de o clipă, căci încearcă să-şi reţină 
lacrimile, dar apoi desface braţele şi ne agatam una de alta, 
plângând şi râzând în acelaşi timp. 

— O, Iz! şoptesc. Mi-a fost atât de urât să mă războiesc cu tine! 

— Imi pare rău, Annie, îmi pare atât de rău! N-ar fi trebuit să mă 
port cum m-am purtat... n-am ştiut ce să fac... şi totul s-a întâmplat 
atât de repede! Trebuia să dobândim averea... şi George a spus... 
şi pe urmă ai fugit... 

— Şi mie îmi pare rău! Ştiu că nu te-ai putut pune împotriva 
soţului tău. Acum înţeleg mai bine. 

Ea incuviinteaza - nu vrea să spună nimic despre George. O soţie 
îi datorează supunere bărbatului ei, i-o făgăduieşte în faţa lui 
Dumnezeu în ziua nunţii, iar bărbaţii au grijă să ceară tot ce li se 
cuvine, cu sprijinul preoţilor şi al lumii. Isabel e bunul lui George, la 
fel ca un servitor sau un cal. Şi eu i-am jurat credinţă lui Richard ca 
dacă mi-ar fi stăpân, iar eu aş fi într-adevăr o slujnică de la 
bucătărie. Femeia trebuie să i se supună soţului ei întocmai cum 
şerbul se supune stăpânului său - aşa sunt mersul lumii şi legea lui 
Dumnezeu. Chiar dacă crede că el greşeşte. Chiar dacă ştie că el 
greseste. 

Cu şovăială, Isabel întinde mâna şi-mi atinge pântecele tare şi 


— 175 — 


rotunjit pe sub faldurile rochiei. Îi iau mâna şi o las să-mi pipăie 
mijlocul îngroşat. 

— Annie, te-ai împlinit deja atât de mult! Te simţi bine? 

— La început am avut greturi, dar acum mi-e bine. 

— Nu-mi vine să cred că nu mi-ai spus pe dată! 

— Am vrut, îi mărturisesc. Am vrut din toată inima. N-am ştiut 
cum să încep. 

intoarcem spatele curţii şi ea mă întreabă încet: 

— Ti-e frică? 

— Putin, spun, dar apoi îi văd privirea întunecată şi recunosc: 
Foarte. 

Amutim amândouă, gândindu-ne la aceleaşi lucruri: la cabina 
care se legăna pe corabia zvârlită de colo-colo de furia furtunii, la 
mama care tipa la mine că trebuie să trag copilul afară din ea, la 
groaza pe care am simţit-o când micul trup a trosnit înăuntrul ei. 
Vedenia e atât de vie, încât aproape simt că mă clatin pe picioare, 
ca şi cum valurile ne-ar azvarli din nou într-o parte şi în alta. Isabel 
îmi ia mâinile într-ale ei şi mi se pare că abia am debarcat şi eu îi 
spun de micul sicriu căruia mama i-a dat drumul în mare. 

— Annie, nu există niciun temei ca pentru tine să nu fie bine, îmi 
spune ea cu toată încrederea. Nu există niciun temei ca lucrurile să 
meargă prost pentru tine, aşa cum au mers pentru mine. Durerile 
mele au fost mult mai mari din pricină că ne aflam pe mare, pe 
furtună şi în pericol. Tu vei fi în siguranţă şi soţul tău... 

— Mă iubeşte, spun cu siguranţă deplină. Zice că mă va duce la 
Castelul Middleham şi va aduce moaşele cele mai bune şi doctorii 
cei mai buni din regat. (Şovăi.) Ai vrea să... ştiu ca poate tu... 

Isabel aşteaptă. Ştie negreşit că vreau să-mi stea alături în 
timpul retragerii pentru naştere. Spun simplu: 

— N-am pe nimeni în afară de tine. Nici tu n-ai. Orice s-ar fi 
petrecut între noi, Iz, acum ne avem doar una pe alta. 

Nici ea, nici eu nu pomenim de mama, intemnitata mai departe 
în Abația Beaulieu, cu pământurile furate de soţii noştri, care au 
uneltit împreună ca s-o jefuiască, iar apoi s-au întrecut să se 
jefuiască unul pe altul. Ea ne scrie amândurora, scrisori pline cu 
ameninţări şi plângeri, jurând că nu ne va mai scrie dacă nu 
făgăduim să-i dăm ascultare şi să-i dobândim eliberarea. Ştie, cum 
ştim şi noi, că amândouă am îngăduit să se întâmple ce s-a 
întâmplat, neputând face altceva decât ce ne cer bărbaţii noştri. 

— Suntem orfane, spun mohorâtă. Am îngăduit să devenim 


— 176 — 


orfane. Am ales singure să devenim orfane. Şi nu ne avem decât 
una pe alta. 
— Voi veni, făgăduieşte ea. 


Castelul Middleham, Yorkshire, 
primăvara anului 1473 


Retragerea pentru naştere vreme de şase săptămâni, cu Isabel 
alături, în Turnul Doamnei de la Castelul Middleham ne face parcă 
să trăim iar zilele lungi ale copilăriei noastre. Barbatilor nu le e 
îngăduit să intre în odaia pentru naştere, aşa că lemnele pentru 
focurile zdravene, platourile cu bucatele noastre, tot ce vrem 
trebuie înmânat la intrarea în turn uneia dintre femeile care mă 
slujesc. Preotul vine din turnul cel mare al castelului, trecând podul 
de lemn, şi se opreşte la uşă, în faţa unui paravan, ca să citească 
liturghia, dându-mi apoi cuminecătura printr-un grilaj de fier, fără 
să se uite la mine. Nu primim veşti mai deloc. Isabel se duce o dată 
sau de două ori în sala cea mare ca să ia cina cu Richard, iar când 
se întoarce, ne spune că micul prinţ de Wales îşi va lua în primire 
reşedinţa de la Ludlow. Preţ de o clipă mă gândesc la primul meu 
soţ; titlul de prinţ de Wales a fost al lui, frumosul Castel Ludlow ar fi 
fost al nostru, Margareta de Anjou hotărâse să locuim acolo câteva 
luni după victorie, ca să ne impunem voinţa asupra oamenilor din 
Ţara Galilor - dar apoi îmi amintesc că toate astea sunt duse, că fac 
parte din Casa de York şi ar trebui să mă bucur că prinţul acestei 
case a crescut destul ca să aibă propria lui reşedinţă în Ţara Galilor, 
chiar dacă sub oblăduirea unchiului său Anthony Woodville, 
văduvul devenit acum baron Scales, deşi nu prin merite proprii, ci 
căpătând titlul răposatei lui soţii. 

— Asta înseamnă că neamul Rivers cârmuieşte Tara Galilor în 
toate privinţele, numai cu numele nu, îmi sopteste Isabel. Regele 
şi-a dat unicul moştenitor pe mâna lor, Anthony Woodville e 
conducătorul consiliului prinţului şi regina carmuieste totul. Asta nu 
e Casa de York, e Casa Rivers! Crezi că Ţara Galilor va înghiţi una 
ca asta? Locuitorii ei s-au aflat întotdeauna de partea Casei de 
Lancaster şi a neamului Tudor. 

Ridic din umeri. Mă învăluie seninătatea ultimelor săptămâni de 
sarcină. Mă uit la câmpurile verzi din apropiere, dincolo de care se 
află păşunea aspră şi ţinuturile mlăştinoase, deasupra cărora se 
rotesc şi ţipă nagatii. Londra pare sa fie la mare depărtare, iar 
Ludlow, şi mai departe. 


— 177 — 


— Cine să hotărască pentru fiul ei, dacă nu regina? întreb. lar 
prinţul n-ar putea avea un guvernator mai bun decât unchiul lui 
Anthony. Orice-ai crede despre regina, Anthony Woodville se 
numara printre cei mai alesi barbati din Europa. Familia Rivers e o 
familie unita. Anthony Woodville isi va ocroti nepotul cu pretul vietii 
lui. 

— Asteapta şi o să vezi! prezice Isabel. Multi se vor teme ca 
neamul Rivers va deveni din cale-afară de puternic. Mulţi îl vor 
preveni pe rege că nu e bine să încredinţeze totul unei singure 
familii. George e împotriva neamului Rivers şi nici măcar soţului 
tău, Richard, nu-i place să vadă întreaga Ţară a Galilor lăsată în 
grija lor. Se opreşte, apoi îmi aminteşte: Tata spunea că sunt 
sfetnici proşti. 

— Asa spunea, încuviinţez. Regele a greşit foarte mult că i-a 
preferat tatălui nostru. 

— lar Ea ne urăşte încă, adaugă Isabel sec. 

Dau din cap. 

— Da, banuiesc că nu va înceta niciodată, însă nu poate face 
nimic. Câtă vreme George si Richard se bucură de bunavointa 
regelui, nu poate decât să fie tot atât de rece ca femeia-peşte de 
pe stindardul familiei ei. Nu poate nici măcar să schimbe ordinea de 
precădere. Nu poate să nu ne bage în seamă, cum făcea pe 
vremuri. Şi oricum, după ce mi se naşte copilul, n-am de gând să 
mă întorc la curte. (Ating plină de mulţumire zidul gros de lângă 
fereastră.) Aici nu-mi poate face rău nimeni. 

— Şi eu mă voi ţine departe de curte, spune ea zâmbind. Voi 
avea pricini întemeiate. Nu vezi nimic la mine? 

Ridic capul şi o cercetez cu luare-aminte. 

— Arăţi... (Caut nişte cuvinte care să nu fie supărătoare.) 
Înfloritoare! 

Ea râde şi mi-o întoarce voioasa: 

— Vrei să spui „grasă”. Da, mă îngraş cu hotărâre! Şi te voi 
chema să-mi tii tovărăşie în august. (Imi zâmbeşte veselă.) Iti voi 
cere să-mi întorci favoarea pe care ţi-o fac eu acum. 

— Iz... (Inteleg într-o clipă ce vrea să spună şi-i iau mâinile într- 
ale mele.) Iz, eşti grea? E 

— Da, în sfârşit! răspunde ea râzând. Incepeam să mă tem... 

— Fireşte, fireşte! Dar acum trebuie să te odihneşti! 

O trag pe dată lângă foc, o asez pe un jilt, îi pun un taburet sub 
picioare şi o privesc zâmbind. 


— 178 — 


— Ce minunat! Şi să nu mai ridici lucruri grele pentru mine, iar 
când pleci de-aici trebuie să ti se dea o litieră, nu mergi călare! 

— Mi-e bine. Mă simt mult mai bine decât data trecută. Nu mă 
tem. Sau, oricum, nu mă tem prea tare... şi... o, gândeşte-te, 
Annie! Vor fi verişori, copilul meu şi al tău vor fi veri născuţi în 
acelaşi an! 

Se lasă tăcerea, căci amândouă ne gândim la bunicul copilaşilor 
noştri, care nu-i va vedea niciodată, care i-ar fi socotit încununarea 
planurilor sale, care ar fi plăsmuit pe dată planuri noi şi ambitioase 
pentru ei din clipa când puneau pentru prima oară căpşorul pe 
perna leagănului. 

— Tata le-ar fi găsit deja consoarte potrivite şi ar fi pus deja sa li 
se deseneze blazonul! spune Isabel râzând uşor. 

— Ar fi dobândit o dispensă şi i-ar fi căsătorit între ei. Pentru ca 
averea amândurora să rămână în familie. Tac o clipă, apoi o întreb 
cu şovăială: li vei scrie mamei ca să-i dai de veste? 

Isabel ridică din umeri, cu un aer posac şi rece. 

— La ce bun? întreabă ea. Nu-şi va vedea niciodată nepotul. Nu 
va ieşi niciodată din abație şi mi-a spus că, dacă nu-i dobândesc 
libertatea, nu sunt fiica ei. La ce bun să mă gândesc măcar la ea? 


xxx 


Durerile încep la miezul nopţii, tocmai când mă întind să mă 
culc, cu Isabel alături, în patul cel mare. Imi scapă un țipăt scurt; în 
câteva clipe, ea se scoală, îşi aruncă o mantie pe umeri, aprinde 
lumânările de la foc şi trimite slujnica după moase. 

Văd bine că se teme pentru mine, iar chipul ei alb ca varul când 
porunceşte să se aducă bere şi asprimea cu care le vorbeşte 
moaşelor mă înfricoşează. Femeile aduc un chivot cu cuminecătura 
înăuntru şi-l aşază pe micul altar din colţul odăii mele. Imi leagă în 
jurul pântecelui încordat cingătoarea sfinţită anume pentru prima 
naştere a lui Isabel. Moasele ne dau tuturor să bem bere aromată şi 
trimit poruncă la bucătărie să fie treziti bucătarii şi să pregătească 
o cină copioasă, fiindcă va fi o noapte lungă şi vom avea nevoie cu 
toatele să prindem puteri. 

Mi se aduce o tocană de vânat, urmată de nişte pui fript şi crap 
fiert, dar mirosul mâncării mă ingretoseaza; poruncesc sa fie duse 
din odaie şi mă plimb încoace şi-ncolo, întorcându-mă la fereastră 
şi apoi la capul patului, auzind cum dincolo de uşă, în sala de 


— 179 — 


primire, femeile mănâncă lacom şi strigă să li se mai aducă bere. 
Numai Iz şi două slujnice au rămas cu mine. Iz n-are nici ea poftă 
de mâncare. Mă întreabă neliniştită: 

— Sunt puternice durerile? 

Clatin din cap. 

— Vin şi trec. Dar cred că se intetesc. 

Pe la două dimineaţa, lucrurile se inrautatesc. Moasele, roşii la 
faţă şi înveselite de mâncare şi băutură, intră în odaia de culcare şi 
mă plimbă câte două. Când mă opresc, mă silesc să merg mai 
departe. Când vreau să mă întind şi să mă odihnesc, ţâţâie din 
limbă şi mă îndeamnă mai departe. Durerile încep să se inteteasca 
şi numai atunci îmi îngăduie să mă sprijin de una dintre ele şi să 
gem. Pe la trei dimineaţa, nişte paşi răsună pe podul dinspre sala 
cea mare; cineva bate la uşă şi aud glasul lui Richard: 

— Sunt ducele! Cum se simte soţia mea? 

— E voioasă, spune moaşa cu o veselie grosolană. E voioasă, 
milord. 

— Cât va mai dura? 

— Ceasuri bune, răspunde ea cu veselie, neluându-mi în seamă 
geamatul de împotrivire. Pot să mai treacă ceasuri bune. Duceti-va 
la culcare, Alteță, trimitem după voi de îndată ce se bagă în pat. 

— Ce, acum nu e în pat?! Dar ce face? întreabă el poruncitor, 
nedumerit, dinaintea uşii zăvorâte, nestiind nimic despre 
meşteşugul moşitului. 

— Ne plimbăm cu ea, răspunde moaşa mai în vârstă. Ne 
plimbăm cu ea încolo şi-ncoace, ca să-i mai potolim durerile. 

N-are niciun rost să le spun că asta nu-mi potoleşte deloc 
durerile, căci ar face acelaşi lucru, cum au făcut cu toate femeile pe 
care le-au mosit; le dau ascultare, căci nu sunt în stare să gândesc 
singură acum. 

— Va plimbaţi cu ea? întreabă tânărul meu sot prin uşa închisă. 
Ajută? 

— Dacă pruncul ar fi leneş, am scutura-o într-o pătură, răspunde 
moaşa mai tânără cu un râs aspru. Milady se bucură că o plimbăm 
doar. E treabă de femei, Alteță! Ştim ce facem. 

Aud vorbele de ocară rostite de Richard printre dinţi, dar apoi 
paşii lui se îndepărtează. Schimb o privire amărâtă cu Iz când 
femeile mă apucă de braţe şi mă târăsc de la cămin la pragul uşii şi 
înapoi. 

Femeile pleacă să dejuneze în sala cea mare, însă eu nu pot să 


— 180 — 


mănânc nici de data asta. Mă odihnesc pe pat, cu Iz şezând lângă 
mine şi mângâindu-mă pe frunte, cum făcea pe vremuri când eram 
bolnavă. Durerile sunt atât de dese şi de puternice, încât îmi zic că 
nu le mai pot îndura. Tocmai atunci, uşa se deschide şi cele două 
moase se întorc, aducând-o de astă dată cu ele pe doică; aceasta 
aranjează leagănul cum trebuie şi întinde cearşafurile pe patul de 
naştere. 

— De-acum nu mai e mult, spune cu vioiciune una dintre moaşe. 
Poftim! 

Imi întinde o bucată de lemn lustruită de folosire şi cu urme de 
dinţi pe ea. 

— Muşcaţi-o. Vedeţi urmele acelea? Multe femei destoinice au 
muşcat bucata de lemn şi şi-au salvat limba! Muscati-o când vine 
durerea şi pe urmă prindeti-va bine de asta. 

Au legat o funie de stâlpii de la picioarele patului meu mare; 
întinzându-mă de pe patul de zi, pot să mă prind de ea şi să mă 
proptesc cu tălpile în tăblia patului mare. 

— Trageti de ea şi tragem şi noi cu voi. Muscati bucata de lemn 
când simtiti că creşte durerea şi noi ţipăm cu voi. 

— Nu-i puteţi da nimic ca să-i mai aline durerea? întreabă 
poruncitor Isabel. 

Femeia mai tânără scoate dopul unei sticle din piatră şi, 
turnându-mi în cana de argint, mă îndeamnă: 

— Beti un strop. De fapt, o să bem toate câte un strop. 

Băutura mă arde pe gât şi-mi face ochii să lăcrimeze, dar după 
ce beau mă simt mai viteaza şi mai puternică. O văd pe Iz 
înecându-se cu licoarea şi zâmbindu-mi larg. Se apleacă şi-mi 
sopteste la ureche: 

— Astea sunt două bătrâne betive şi lacome! Dumnezeu ştie 
unde le-a găsit Richard. 

— Sunt cele mai bune din regat, răspund. Dumnezeu s-o ajute pe 
femeia care trece prin chinurile facerii cu cele mai rele! 

Isabel râde, râd şi eu, dar râsul îmi stârneşte un junghi în burtă, 
ca o împunsătură de sabie, si tip cu putere. Pe dată, cele două 
femei se pun pe treabă: mă aşază în capul oaselor pe patul de 
naştere, îmi pun în mână funia, îi poruncesc slujnicei să toarne apă 
caldă din urciorul de lângă foc. Urmează apoi clipe lungi de 
buimăceală în care sunt acaparată de durere, de lumina focului 
oglindită în peretele urciorului, de căldura grozavă din odaie şi de 
mâna răcoroasă a lui Isabel ştergându-mi fata. Simt că mă lupt cu o 


— 181 — 


durere în miezul măruntaielor şi mi-e greu să respir. Mă gândesc la 
mama, aflată atât de departe, care ar trebui să fie acum lângă 
mine, şi mă gândesc la tata, care şi-a petrecut viaţa luptând şi a 
cunoscut groaza cea de pe urmă, a înfrângerii şi a morţii. Lucru 
ciudat, mă gândesc la Midnight înălţându-şi capul voinic când i-a 
pătruns sabia în inimă. La gândul că tata a pornit la luptă pe jos şi 
şi-a dat viaţa pe câmpia de lângă Barnet pentru ca eu să pot deveni 
regina Angliei, mă opintesc cu putere şi aud un plânset, iar cineva 
spune poruncitor „Uşurel, uşurel!”, după care văd chipul lui Isabel 
incetosat de lacrimi şi o aud spunându-mi: 

— Annie! Annie! Ai un băieţel! 

Şi ştiu că am făcut singurul lucru pe care şi l-a dorit tata, singurul 
lucru de care are nevoie Richard: i-am dăruit tatei un nepot şi 
soţului meu un moştenitor. Dumnezeu m-a binecuvântat cu un 
băieţel. 


xxx 


Însă pruncul nu e puternic. Moasele spun voioase că multi băieţi 
plăpânzi devin bărbaţi viteji, iar doica mă încredinţează că laptele 
ei îl va face să crească voinic şi dolofan cât ai clipi, dar în cele şase 
săptămâni de după naştere, cât rămân retrasă în odăi, până să fiu 
binecuvântată în biserică, inima mi se strânge când îl aud plângând 
- un planset slab, subţire, ascuţit - cât e noaptea de lungă, iar ziua 
îi privesc palmele ca două frunze mici şi îngălbenite. 

Isabel se va întoarce la George, în Londra, după botezul copilului 
şi binecuvântarea mea în biserică. Il botezăm Edward, după rege, 
iar Richard spune că îi prevede un viitor măreț. Botezul e restrâns 
şi potolit, la fel şi binecuvântarea mea în biserică, regele şi regina 
nu pot să vină şi, cu toate că nimeni nu scoate o vorbă, pruncul nu 
pare să aibă mari şanse de-a se înzdrăveni, nu merită cheltuiala cu 
un veşmânt de botez fastuos, trei zile de sărbătoare la castel şi o 
masă pentru toţi servitorii. 

— Se va înzdrăveni, îmi sopteste liniştitor Isabel în timp ce se 
urcă în litiera ei, în curtea grajdurilor - nu va face călătoria călare, 
fiindcă pântecele i s-a rotunjit. Chiar azi-dimineaţă mi s-a părut că 
arată mult mai voinic. 

Nu e deloc aşa, dar nu recunoaştem, nici ea, nici eu. 

— Şi oricum, acum ştii cel puţin că poţi să ai copii, că poţi aduce 
pe lume un prunc viu, adaugă ea. 


— 182 — 


Gândul la băieţelul care a murit pe mare, fără să scoată măcar 
un scâncet, ne urmăreşte pe amândouă şi acum. 

— Şi tu poţi aduce pe lume un prunc viu! spun cu hotărâre. Cel 
pe care-l porţi acum, negreşit. Şi voi veni la tine când te vei retrage 
pentru naştere. Nu există niciun temei să nu meargă totul bine de 
data asta. Îi vei naşte un verişor lui Edward şi să dea Dumnezeu să 
crească mari amândoi! 

Se uită la mine cu ochii încercănaţi de frică. 

— Băieţii York sunt soi viguros, dar eu n-am uitat nicio clipă că 
mama noastră ne-a zămislit doar pe noi două. lar eu am născut un 
copil şi l-am pierdut. 

— Haide, fii curajoasă! o îndemn, de parcă eu aş fi sora cea 
mare. Nu te lăsa tulburată, totul va fi bine cu tine, cum a fost şi cu 
mine. Voi veni la tine când ţi se va apropia sorocul. 

Ea incuviinteaza din cap. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, sora mea, şi să te ţină 
sănătoasă! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, spun la rândul meu. 
Dumnezeu să te binecuvanteze, Iz! 


xxx 


După plecarea lui Isabel mă pomenesc gândindu-mă la mama - 
s-ar putea să nu-şi vadă niciodată primul nepot, băiatul pe care ni l- 
am dorit atât de mult cu toţii. li scriu un răvaş scurt, în care o 
vestesc că pruncul s-a născut şi că îi merge bine, apoi aştept 
răspunsul. Primesc o tiradă furioasă. Pentru ea, copilul meu, 
scumpul meu băieţel, e ilegitim; îl numeşte „bastardul lui Richard”, 
fiindcă nu şi-a dat încuviințarea să ne cununam. Castelul în care s-a 
născut copilul nu e căminul lui, ci al ei, aşa că e un uzurpator, la fel 
ca părinţii lui. Trebuie să-mi las neîntârziat şi copilul, şi soţul şi să 
merg la ea, la Beaulieu. Sau, dacă nu, trebuie să plec la Londra şi 
să-i cer regelui să-i dăruiască libertatea. Sau trebuie să-i poruncesc 
soţului meu s-o elibereze. George şi Richard trebuie negreşit să-i 
înapoieze averea şi ar trebui să fie învinuiți de hotie. lar dacă nu fac 
nimic din toate astea, voi simţi răceala blestemului de mamă, se va 
lepăda de mine, nu-mi va mai scrie niciodată. 

Cu mişcări încete, împăturesc scrisoarea iar şi iar, făcând-o tot 
mai mică, apoi mă duc în sala cea mare, unde focul arde 
întotdeauna, arunc ghemotocul de hârtie în fundul vetrei şi îl 


— 183 — 


privesc cum fumegă şi pe urmă se aprinde. Richard, care trece pe- 
acolo cu ogarii după el, se opreşte văzându-mi aerul solemn şi se 
uită la flăcăruia din cămin. 

— Ce-a fost aia? 

— Nimic, spun cu tristeţe. Nu mai înseamnă nimic pentru mine. 


Castelul Middleham, Yorkshire, iunie 1473 


E ceasul din zi care mi-e cel mai drag, ceasul începutului de 
seară, înainte de cină. Mă plimb cu Richard pe creasta zidurilor ce 
înconjoară falnicul castel, o plimbare lungă, închipuind un pătrat, ce 
ne poartă către toate zările şi începe şi se încheie la turnul 
prinţului, unde se află odaia scumpului meu Edward. In dreapta 
noastră se află santul de apărare adânc. Privind în jos, văd cum 
oamenii scot din apa santului o plasă în care se zbat, lucind, peşti 
argintii şi-i dau un ghiont lui Richard: 

— Astă-seară avem crap la cină. 

Dincolo de santul de apărare se află învălmăşeala clădirilor din 
piatră şi ardezie ale orăşelului Middleham, iar de jur împrejurul 
acestuia, păşunile grase ce se întind până la mlaştini. Văd două 
lăptărese cu cobilitele cu două găleți pe umerii lati, cărând în mâini 
scăunelele cu trei picioare: se duc să mulgă vacile pe câmp, iar 
animalele înalţă capetele din iarbă când le aud strigătele şi se 
îndreaptă agale spre ele. Dincolo de câmpuri, poalele dealurilor 
sunt înveşmântate în verdele închis al ferigilor, iar mai sus de ele 
se zăreşte vioriul lăptos al ierbii-negre înflorite. Acest ţinut a fost 
căminul meu şi al familiei mele de când e lumea. Cei mai mulţi 
băieţi de la casele din sat se numesc Richard, după tatăl meu şi 
după tatăl acestuia. Cele mai multe fete se numesc Anne sau 
Isabel, după sora mea şi după mine. Aproape toată suflarea ne-a 
jurat supunere mie sau noului stăpân Richard - soţul meu. Când 
dăm colţul pe creasta zidului şi ne departam de oraş, văd o strigă 
ieşită devreme la vânătoare, albă ca un nor, plutind tăcută ca o 
frunză căzătoare de-a lungul gardului viu stufos. Soarele coboară 
printr-o pătură de nori trandafirii şi aurii, mâna mea se odihneşte 
pe braţul lui Richard, iar capul mi se sprijină de umărul lui. 

— Eşti fericit? îl întreb. 

Întrebarea, pe care el n-ar pune-o niciodată, îl face să 
zâmbească. 

— Mă bucur că sunt aici. 

— Adică... nu la curte? 


= 184 = 


Nădăjduiesc că va spune că îi place nespus tovărăşia mea, îi 
place nespus să se afle cu mine şi cu copilaşul aici, în frumosul 
nostru cămin. Suntem încă proaspăt căsătoriţi, încă tineri, încă mi 
se mai pare că ne jucăm de-a stăpânul conacului şi doamna lui, ca 
şi cum n-aş fi încă destul de coaptă sau de însemnată ca să iau 
locul mamei. Pentru Richard e altfel. Această viaţă a fost câştigată 
cu greu; poartă pe umeri răspunderile celui ce stăpâneşte nordul 
Angliei. Pentru mine, să-i fiu soţie, să trăiesc aici, în căminul familiei 
mele, e un vis de fată împlinit. De multe ori nu-mi vine să cred că 
un astfel de vis s-a împlinit. Richard însă se mulţumeşte să spună: 

— Mai nou, curtea seamănă cu o încăierare în timpul unui turnir. 
Familia Rivers câştigă mereu, iar George şi ceilalţi lorzi se 
împotrivesc mereu. E o luptă tăcută, neîncetată. Nicio palmă de 
pământ, niciun ban din buzunarul meu nu e în siguranţă. Mereu se 
iveşte câte un neam de-al reginei care se gândeşte că ar trebui să 
fie ale lui. 

— Regele... 

— Edward îi dă dreptate celui cu care vorbeşte ultimul. Rade si 
făgăduieşte orice, oricui. Işi petrece zilele călărind, dansând si 
jucând jocuri de noroc, iar nopţile, chefuind pe străzile Londrei cu 
William Hastings şi chiar cu fiii lui vitregi - şi jur că aceştia nu-i sunt 
tovarăşi credincioşi, ci se află lângă el doar ca să-şi slujească 
mama. Işi însoțesc tatăl vitreg ca să fie ochii şi urechile ei, îl duc în 
tot felul de case deocheate, la târfe, şi pe urmă bag mâna-n foc că 
dau fuga la ea şi-i spun totul. Edward n-are prieteni, ci doar spioni 
şi lingăi. 

— E o greşeală! spun cu moralitatea severă a celor tineri. 

— E o mare greşeală, întăreşte Richard. Un rege ar trebui să fie o 
pildă pentru poporul lui. Edward e iubit şi londonezilor le place să-l 
vadă, dar când umblă beat pe străzi şi aleargă după femei... (Se 
întrerupe.) Oricum, astea nu sunt lucruri demne de urechile tale. 

Imi potrivesc pasul după al lui, fără să-i amintesc că mi-am 
petrecut o bună parte din copilărie într-un oraş-garnizoană. 

— lar George caută clipă de clipă foloase, urmează Richard. Nu 
se poate abtine, nu se gândeşte decât la coroana pe care a pierdut- 
o în favoarea lui Edward şi la averea pe care a pierdut-o în favoarea 
mea. Lăcomia lui e nemaipomenită, Anne! incearcă intruna să 
dobândească mai multe pământuri, mai multe dregătorii. Se plimbă 
pe la curte ca un crap uriaş, cu gura deschisă ca să înghită fiefuri. 
Şi trăieşte ca un prinţ! Dumnezeu ştie cât cheltuieşte ţinând 


— 185 — 


reşedinţa din Londra, cumpărând noi prieteni şi lărgindu-şi 
înrâurirea. 

O ciocârlie zboară de pe pajiştea aflată mai jos de castel şi 
cântă, înălțându-se în văzduh, se opreşte putin, apoi urcă iar, tot 
mai sus, de parcă n-ar avea de gând să se oprească până nu 
ajunge în Rai. Imi amintesc cum îmi spunea tata să privesc cu mare 
luare-aminte, căci peste o clipă îşi va strânge aripile pe lângă trup 
şi se va lăsa să cadă tăcută, ca o piatră, spre pământ - iar în locul 
în care se va opri se află micul ei cuib căptuşit cu puf şi patru ouă 
pestrite, aşezate cu vârful spre mijlocul cuibului, căci ciocârlia e o 
pasăre ordonată, cum ar trebui să fie oricine vrea să ajungă în Rai. 

Coborâm pe scara şerpuită a turnului de pază în curtea mare a 
castelului, tocmai când porţile sunt deschise larg ca să intre o 
litieră cu perdelele lăsate şi douăzeci de călăreţi. 

— Cine e? întreb. O doamnă? Vine în vizită la noi? 

Richard se apropie şi-i dă binete conducătorului gărzii, ca şi cum 
l-ar fi aşteptat. 

— Toate bune? N 

Bărbatul îşi scoate pălăria şi-şi şterge fruntea năduşită. Il 
recunosc pe James Tyrrell, unul dintre cei mai destoinici oameni 
aflaţi în slujba lui Richard, urmat de Robert Brackenbury. 

— Toate bune, încuviinţează acesta. Nu ne-a urmărit nimeni, din 
câte ştiu, şi nimeni nu ne-a oprit pe drum. 

Il trag pe Richard de mânecă. 

— Cine e oaspetele? 

— Aţi venit repede, spune Richard fără să mă ia în seamă. 

O mână trage perdelele litierei şi sir James se întoarce ca s-o 
ajute pe doamnă să coboare. Ea dă la o parte păturile care i-au 
ţinut de cald pe drum şi-i apucă mâna. Omul sta în fata ei, 
ascunzându-i chipul. 

— Doar nu e mama ta? îi şoptesc lui Richard, îngrozită de gândul 
unei vizite ceremonioase. 

— Nu, răspunde el privind-o pe doamnă cum coboară din litieră 
şi se îndreaptă de spate, cu un mormăit de neplăcere. 

Sir James se dă la o parte. Simtind că mă ia leşinul, îmi recunosc 
propria mamă, pe care n-am mai văzut-o de doi ani lungi, întoarsă 
din mormânt sau, oricum, de la Abatia Beaulieu, coborând din 
litieră ca o stafie vie, întorcându-se ca să-mi arunce un zâmbet 
larg, înfiorător, triumfător - mie, fiicei care a lăsat-o în temniţă, 
fiicei care a lăsat-o să putrezească. 


— 186 — 


xxx 


— Ce caută aici? întreb supărată. 

Stăm în odaia personală, cu desăvârşire singuri, cu uşa închisă 
între noi şi oamenii aflaţi în marea sală de primire alăturată, 
aşteptând să-i conducem la cină. Dedesubt, în bucătărie, bucătarii 
ocărăsc de zor că plăcintele sunt prea rumene şi tari, iar carnea, 
prea friptă. 

— Am salvat-o, spune liniştit Richard. Am crezut ca te vei 
bucura. 

Mă uit lung la el. Nu se poate să fi crezut că mă voi bucura! Aerul 
lui prevenitor îmi spune că ştie prea bine că, aducând-o pe mama 
sub acelaşi acoperiş cu mine, atata un război care s-a purtat în 
familia noastră vreme de doi ani lungi, prin scrisori furioase, 
dezvinovatiri dureroase şi temeiuri mincinoase. După ultima 
scrisoare, în care l-a numit „bastard” pe fiul meu, propriul ei nepot, 
iar pe soţul meu l-a făcut „hoţ”, nu mi-a mai scris. Mi-a spus ca mi- 
am făcut tatăl de ocară, iar pe ea am trădat-o. Mi-a spus că nu sunt 
fiica ei. A aruncat asupră-mi blestemul de mamă şi m-a ameninţat 
că va trebui să trăiesc fără binecuvântarea ei şi că va intra în 
mormânt fără să-mi rostească numele. Nu i-am răspuns - nici 
măcar printr-o singură vorbă. Când m-am măritat cu Richard, am 
hotărât că n-am nici mamă, nici tată. Un părinte îmi murise pe 
câmpul de bătălie, celălalt mă părăsise şi mă trimisese la luptă 
singură. Isabel şi cu mine ne socoteam orfane. Până acum. 

— Richard, pentru Dumnezeu, de ce ai adus-o aici? 

El se hotărăşte în sfârşit să fie sincer. 

— George avea de gând s-o ia la el. Sunt sigur! George avea de 
gând s-o răpească, să se împotrivească hotărârii regelui de-a 
împărţi averea ei între noi doi, să ceară dreptate pentru ea. Să 
revendice în numele ei întreaga avere, de parcă ar fi cavalerul ei 
rătăcitor, iar apoi - după ce toate pământurile Warwick îi erau 
înapoiate, avea să i le ia. Ar fi tinut-o în casa lui aşa cum te-a ţinut 
pe tine - şi ar fi pus mâna pe tot ce avem, Anne! A trebuit s-o iau 
de la abatie înaintea lui. 

— Aşadar, ca să-l împiedici pe George s-o ia, ai luat-o tu, spun 
sec. Făcând aceeaşi nelegiuire pe care bănuieşti că ar fi făcut-o el. 

Richard mă priveşte mohorât. 

— Când m-am însurat cu tine, am spus că te voi ocroti. Acum îţi 


— 187 — 


ocrotesc interesele. 

Amintirea vremii în care mi-a făcut curte mă amuteste. 

— Nu credeam că va însemna aşa ceva. 

— Nici eu. Dar am jurat să te ocrotesc şi iată de ce e nevoie 
pentru asta. 

— Unde va locui? (Simt că mi se învârte capul.) Nu poate să intre 
iar în sanctuar, nu? 

— Aici. 

— Aici? repet, aproape tipand la el. 

— Da. 

— Richard, mă înspăimântă chiar şi gândul de-a o vedea! A spus 
că nu sunt fiica ei. A spus că nu voi mai primi niciodată 
binecuvântarea ei. A spus că nu trebuia să mă mărit cu tine. A spus 
despre tine vorbe de ocară pe care nu le-ai ierta vreodată! A spus 
că fiul nostru... (Mă opresc.) Nu vreau să repet. Nu vreau să mă 
gândesc la asta. 

— N-am nevoie să aud ce-a spus, răspunde el voios. Şi n-am 
nevoie s-o iert. lar tu n-ai nevoie de binecuvântarea ei. Va locui aici 
ca oaspete al nostru. Nu trebuie s-o vezi deloc, dacă nu vrei. Poate 
să mănânce în odăile ei, să se roage în capela ei. Dumnezeu ştie că 
avem destul loc aici. li putem da o locuinţă doar a ei. Nu trebuie să 
te tulbure. 

— Cum să nu mă tulbure? E mama mea! E mama mea şi şi-a 
întors faţa de la mine! A spus că va intra în mormânt fără să-mi 
rostească numele! 

— Gandeste-te la ea ca la prizoniera ta. 

Mă las pe un jilt, uitându-mă lung la Richard. 

— Mama e prizoniera mea? 

— Era prizonieră la Abația Beaulieu, acum e prizonieră aici. Nu-si 
va dobândi niciodată averea, a pierdut-o când a cerut sanctuar, în 
clipa în care a aflat de moartea tatălui tău. Atunci a ales să te lase 
în voia primejdiilor bătăliei. Acum are viaţa pe care a ales-o atunci. 
N-are decât să-şi îndure alegerea! E săracă lipită pământului, e 
întemniţată. Intâmplarea face să fie prizonieră aici şi nu la 
Beaulieu. S-ar putea să-i placă. S-ar putea să prefere să se afle aici. 
La urma urmei, a fost căminul ei. 

— A venit aici ca mireasă, a fost căminul familiei ei, spun încet. 
Fiecare piatră din fiecare zid îi va vorbi despre drepturile ei. 

— Ei bine, atunci... i 

— Tot al ei e si acum. (li privesc chipul tânăr, atrăgător, hotărât 


— 188 — 


şi înţeleg că, orice-aş spune, nu pot schimba nimic.) Noi trăim aici 
ca nişte hoţi, iar acum stăpâna de drept ne va privi cum îi strângem 
arendele, cum primim ce i se cuvine ei, adapostiti de zidurile ei, 
sub acoperişul ei. 

Richard ridică din umeri, iar eu mă opresc. Ştiam că e un bărbat 
care ia hotărâri neaşteptate, un bărbat în stare - la fel ca fratele lui 
- de fapte dure şi iuți. Băieţii York şi-au petrecut copilăria răsculați 
împotriva regelui, privindu-şi tatăl şi apoi fratele cum primejduiesc 
totul în război. Toţi trei fraţii York sunt în stare de curaj neclintit şi 
staruinta incapatanata. Ştiam ca Richard e un bărbat care îşi va 
urmări propriile interese, fără scrupule. Insă nu ştiam că e un 
bărbat în stare să-şi aresteze propria soacră şi s-o ţină prizonieră, 
împotriva dorinţei ei, să-i fure pământurile când doarme sub 
acoperişul lui. Ştiam că soţul meu e un bărbat dur, însă n-am ştiut 
că e din granit. 

— Cât timp va locui aici? 

— Până moare, răspunde el cu blandete. 

Mă gândesc la regele Henric în Turn, care a murit chiar în 
noaptea când fraţii York s-au întors victorioşi de la Tewkesbury, 
hotărâți să pună capăt spitei lui. Mă gândesc cum s-au furişat toţi 
trei, fără zgomot, în odaia lui întunecată de culcare. Mă gândesc 
cum dormea, sub oblăduirea lor, fără să se mai trezească. Deschid 
gura ca să-l întreb ceva, însă o închid la loc, fără să scot un cuvânt. 
Îmi dau seama că mă tem să-mi întreb tânărul soţ cât timp crede 
că va mai trăi mama. 


xxx 


Fără tragere de inimă, simtindu-mi măruntaiele răscolite de 
greață, mă duc în seara aceea, după cină, în odăile care i-au fost 
date mamei. | s-au servit cele mai bune bucate de la masa de seară 
şi slujitorii au pus genunchiul în pământ cand i le-au infatisat, cu tot 
respectul care ar trebui să-i fie arătat unei contese. A mâncat bine; 
slujitorii iau farfuriile goale când intru. Richard a hotărât să fie 
găzduită în turnul de nord-vest, cât mai departe de noi cu putinţă. 
Între turnul ei din colţ şi cel principal nu e niciun pod; dacă i s-ar 
îngădui să pună piciorul afară din odăile ei, ar trebui să coboare 
scările, să iasă în curte, s-o străbată şi apoi să urce scările turnului 
principal ca să ajungă în sala cea mare. In pragul fiecărei uşi sunt 
paznici. Nu ne va vizita niciodată fără a fi poftită. Nu va părăsi 


— 189 — 


niciodată turnul fără încuviinţare. Cat va trăi de-aici înainte, va 
avea o privelişte restrânsă. De la ferestrele ei poate vedea doar 
acoperişurile micului oraş, cerul întins, cenuşiu, câmpurile pustii şi, 
jos, santul de apărare întunecat. 

Intru şi-i fac o reverență - e mama mea şi trebuie să-i arăt 
respect -, însă apoi rămân în picioare în faţa ei, cu fruntea sus. Mă 
tem că arăt ca o copilă îndărătnică; dar am numai şaptesprezece 
ani şi puterea mamei mă îngrozeşte. 

— Soţul tău are de gând să mă ţină prizonieră, spune ea cu 
răceală. lar tu, propria mea fiică, îi slujeşti drept temnicer? 

— Ştii bine că nu pot să-i arăt nesupunere. 

— N-ar trebui să-mi arăţi nesupunere mie! 

— M-ai părăsit! strig, mânată de dorinţa de-a spune ce gândesc. 
M-ai lăsat cu Margareta de Anjou, iar ea m-a dus la o bătălie 
cumplită, la înfrângere şi la moartea soţului meu. Eram doar o 
copilă şi tu m-ai părăsit pe un câmp de luptă! 

— Ai plătit preţul ambitiei neînchipuit de mari! spune ea. Ambitia 
tatălui tău, care ne-a distrus. Acum urmezi, ca un căţel, alt bărbat 
ambițios, aşa cum ţi-ai urmat şi tatăl. Ai vrut să fii regina Angliei. 
Nu ţi-ai ştiut lungul nasului. 

— Ambitia nu m-a dus prea departe, mă impotrivesc. Isabel, 
propria mea soră, m-a ţinut prizonieră! (Simt cum mă podidesc 
furia şi lacrimile.) N-am avut pe nimeni să mă apere! l-ai lăsat pe 
Isabel şi pe George să mă ţină cu forţa la ei! Tu te-ai retras în 
sanctuar, la loc sigur, şi pe mine m-ai lăsat să fiu culeasă de pe 
câmpul de luptă! Putea să mă ia oricine, mi se putea întâmpla 
orice! 

— l-ai lăsat pe soţul tău şi pe soţul lui Isabel să-mi fure averea! 

— Cum puteam să-i împiedic? 

— Ai încercat? 

Tac. N-am încercat. 

— Inapoiaza-mi pământurile şi eliberează-mă! îmi porunceste 
mama. Spune-i soţului tău că trebuie s-o facă. Spune-i regelui! 

— Milady mama... nu pot, răspund cu glas pierit. 

— Atunci spune-i lui Isabel. 

— Nici ea nu poate. E grea, nici măcar nu se află la curte. Şi 
oricum, regele nu pleacă urechea la cererile lui Isabel şi ale mele. 
Nu ne-ar da niciodată dreptate în dauna fraţilor lui. 

— Trebuie să fiu liberă! spune mama şi vocea îi tremură preţ de 
o clipă. Nu se poate să mor în temniţă! Trebuie să mă eliberezi. 


— 190 — 


Clatin din cap. 

— Nu pot. Nici n-are rost să mi-o ceri, milady mamă. Sunt 
neputincioasă. Nu pot face nimic pentru tine. 

Câteva clipe ochii ei mă sfredelesc mânioşi; mai are şi acum 
puterea de-a mă înfricoşa. Dar de astă dată îi înfrunt privirea şi 
ridic din umeri, spunând: 

— Am pierdut bătălia. Sunt măritată cu salvatorul meu. N-am 
strop de putere, cum n-are nici Isabel, cum n-ai nici tu. Nu pot să 
fac nimic pentru tine dacă e împotriva voinţei soţului meu. Va 
trebui să te împaci, la fel ca mine şi ca Isabel, cu gândul că esti 
înfrântă. 


Castelul Farleigh Hungerford, Somerset, 
14 august 1473 


Simt o uşurare nemăsurată când îmi părăsesc căminul, cu umbra 
tăcută şi îngândurată a mamei în turnul de nord-vest, şi merg la 
Isabel, care-şi aşteaptă sorocul în Norton St. Philip, Somerset. 
Isabel s-a retras deja pentru naştere când sosesc şi intru în odăile 
ei întunecoase. Pruncul vine pe lume devreme şi cele două zile ale 
facerii nu-i pricinuiesc mari dureri, dar la sfârşit e foarte obosită. 
Moasa îmi întinde copilul, spunând: 

— E fată. 

— Fată! strig. Uită-te, Iz, ce fată frumoasă ai! 

Ea abia dacă aruncă o privire spre chipul fără cusur al copilei, 
deşi are pielea netedă şi albă ca perla şi genele negre. 

— A, o fată... spune cu nepăsare. 

— Mai mult noroc data viitoare, îi urează sec moaşa adunând 
grămadă rufăria pătată de sânge, ştergându-şi mâinile de sortul 
murdar şi uitându-se după un pahar cu bere. 

— Dar ăsta e cel mai mare noroc! mă împotrivesc. Vezi ce 
frumoasă e? Zău, Iz, uită-te la ea, nici măcar nu plânge! 

Copila mititică deschide gura şi cască, tot atât de încântătoare 
ca un pisoi. Iz nu întinde braţele după ea. 

— George a hotărât că vrea băiat, spune ea scurt. Nu-mi va fi 
deloc recunoscător. Va socoti că e o nereusita, nereusita mea. 

— Poate că următorul copil va fi băiat. 

— lar Ea aduce pe lume copii unul după altul! spune Isabel 
supărată. George zice că, negreşit, sănătatea i se va şubrezi 
curând. Li se naşte aproape în fiecare an un copil! De bună seamă 
că unul o va omori la naştere, nu? 


— 191 — 


Îmi fac cruce auzindu-i vorbele răuvoitoare şi spun ca s-o 
mângâi: 

— Aproape de fiecare dată are fată. 

— Are deja un băiat şi nici nu-i trebuie mai mult ca să aibă un 
prinţ de Wales. Pe deasupra, chiar în luna asta îşi aşteaptă iar 
sorocul. Dacă naşte şi acum tot băiat? Atunci va avea doi fii care să 
mosteneasca tronul uzurpat de tatăl lor. lar George va fi împins cu 
un pas mai departe de coroană. Cum va ajunge George pe tron, 
dacă ea naşte alţi fii? 

— Taci! îi spun pe dată. 

Moaşa stă cu spatele la noi, doica intră în odaia de naştere, 
slujnica strânge rufăria şi aşterne patul cel mare, dar tot mă tem că 
am putea fi auzite. 

— Taci, Isabel! Nu spune aşa ceva, mai ales de fata cu alţii. 

— De ce nu? George a fost moştenitorul lui Edward, aşa le-a fost 
înţelegerea. Dar Ea face întruna copii, de parcă n-o să se oprească 
niciodată, ca o purcică. De ce i-a dat Dumnezeu un fiu? De ce îi dă 
rodnicie? De ce nu pogoară molima asupra ei, s-o trimită cu tot cu 
pruncul ei în lad? 

Izbucnirea neasteptata de răutate a lui Isabel îndată după 
naştere mă uluieşte într-atât, că amutesc. li întorc spatele si îi 
incredintez fetiţa doicii, care se aşază pe un balansoar, pune copilul 
la sân şi gângureşte deasupra căpşorului cu puf negru. Incruntata, 
o ajut pe Isabel să se urce în patul mare şi spun cu hotărâre: 

— Astea nu sunt gândurile tale, nici ale lui George, ştiu bine. 
Căci a-i vorbi de rău pe rege şi pe familia lui înseamnă trădare. Eşti 
obosită după naştere şi te-a ametit berea aromată. Iz, să nu mai 
spui niciodată aşa ceva, nici măcar mie! 

Ea îmi face semn să mă apropii, ca să-mi poată şopti la ureche: 

— Nu crezi că tatăl nostru ar vrea ca George să-şi înfrunte 
fratele? Nu ştii că tata ar simţi că s-au deschis porţile Raiului dacă 
George ar lua coroana şi m-ar face regină? lar atunci soţul tău ar fi 
următorul moştenitor al tronului. Am născut o fată, ea n-are nicio 
însemnătate. Dacă George ar urca pe tron, i-ar urma Richard. Ai 
uitat că singurul lucru pe care şi l-a dorit tata mai presus de orice 
pe lume a fost să ne vadă pe una dintre noi devenind regina Angliei 
şi pe nepotul lui, print de Wales? Iti poţi închipui cât de mândru şi 
de fericit ar fi dacă m-ar vedea regină şi pe tine urmându-mi la 
tron, iar după noi două ar deveni rege fiul tău? 

Mă trag de lângă ea, spunându-i cu asprime: 


— 192 — 


— Dorinţa asta l-a costat viata! Şi-a găsit moartea pe câmpul de 
luptă. Mama noastră e întemniţată, iar noi două suntem ca si 
orfane. 

— Dacă George ar câştiga, acesta ar fi singurul lucru care ar face 
să merite totul, stăruie ea cu încăpățânare. Dacă George ar 
dobândi tronul, tata ar fi împăcat. 

Tresar la gândul că tata nu e împăcat. 

— O, nu spune asta, Iz! zic iute. Plătesc destule slujbe pentru 
sufletul lui în fiecare dintre bisericile noastre! Nu spune asemenea 
lucruri. Te las sa te odihnesti. Ti s-a urcat la cap berea pentru 
facere. N-ar trebui să spui asemenea lucruri, iar eu nu vreau să le 
aud. Sunt măritată cu un frate credincios al regelui, şi tu la fel. Să 
fie acesta adevărul! Orice altceva ne va aduce doar primejdie şi 
înfrângere. Orice altceva înseamnă o sabie în inimă. 


xxx 


Nu mai pomenim de această discuţie; la plecare, când George 
mă ajută el însuşi să încalec, multumindu-mi pentru că am avut 
grijă de Isabel când i-a venit sorocul, îi doresc ca el şi sora mea să 
aibă parte numai de fericire şi ca fetiţa să crească puternică şi 
sănătoasă. 

— Poate că data viitoare o să facă băiat, spune el. 

Pe chipul lui atrăgător se citeşte nemulţumirea, farmecul îi e 
umbrit cu totul de această lovitură, colţurile gurii zâmbitoare sunt 
lăsate în jos. E bosumflat ca un copil răzgâiat. 

Pret de o clipă îmi vine să-i amintesc că Iz a născut un băiat, un 
băieţel frumos, un băiat care ar fi fost fiul şi moştenitorul pe care şi- 
| doreşte acum cu atâta ardoare, un băiat care ar fi alergat acum 
prin sala cea mare, un băiat voinic de trei ani, însoţit de dădaca lui, 
dar izbiturile valurilor la bordul corabiei tatălui meu au zdruncinat-o 
atât de tare, încât n-a putut să-l aducă pe lume; m-a avut doar pe 
mine drept moaşă şi micul sicriu al pruncului a fost lăsat să se 
cufunde în marea cenuşie, frământată. 

— Poate data viitoare, spun ca să-l mângâi. Dar e o fetiţă 
frumoasă foc, mănâncă bine şi prinde puteri. 

— E mai zdravănă decât băiatul tău? întreabă el cu răutate. Cum 
l-ai botezat, Edward? După răposatul tău soţ, cumva? Curios 
omagiu! 

— Edward, după rege, fireşte, răspund muşcându-mi buza. 


— 193 — 


— Şi pruncul nostru e mai puternic decât al tău? 

— Da, aşa cred. 

Mă doare să recunosc adevărul, dar micuța Margaret e un copil 
vânjos şi flămând şi creşte văzând cu ochii, pe când copilaşul meu 
e tăcut şi plăpând. George ridică din umeri. 

— Eh, tot nu contează. O fată nu e bună de nimic. O fată nu 
poate să ia tronul, spune el întorcându-mi spatele. 

Nu-l aud prea bine, dar sunt sigură că asta spune. Preţ de o clipă 
mă gândesc să-i cer socoteală, să-l pun să repete şi să-l previn că 
astfel de vorbe înseamnă trădare. Dar pe urmă strâng haturile în 
mâinile reci şi-mi spun că ar fi mai bine să nu le fi rostit. Ar fi mai 
bine să nu le fi auzit. Ar fi mai bine să plec acasă. 


Castelul Baynard, Londra, vara anului 1473 


Mă întâlnesc cu Richard la Castelul Baynard, reşedinţa din 
Londra a familiei lui. Spre uşurarea mea, curtea se află departe de 
Londra, iar în capitală domneşte liniştea. Regina Elizabeth a plecat 
în Shrewsbury ca să nască - un alt băiat, al doilea fiu de care se 
temea Isabel. lar regele cel iubitor se află lângă ea. Fără doar şi 
poate, vor sărbători cu mare bucurie naşterea acestui copil, care 
înseamnă siguranţa spitei lor. Pentru mine nu contează daca mai 
aduce pe lume un băiat sau douăzeci - Richard se află la trei paşi 
de tron, un al patrulea schimbă prea puţine însă nu-mi pot înăbuşi 
o urmă de iritare faţă de rodnicia ei necontenită, care o slujeşte 
atât de bine. 

Băiatul e botezat Richard, în cinstea bunicului şi a unchiului său, 
soţul meu. Richard se bucură pentru rege şi regină; dragostea ce i- 
o poartă fratelui său îl face să se desfete cu izbânzile acestuia. Eu 
mă bucur doar că perechea regală se află departe, în Shrewsbury, 
şi că nu sunt chemată, împreună cu celelalte doamne ale reginei, 
să ne învârtim în jurul leagănului şi s-o felicităm că a mai adus pe 
lume un fiu voinic. Le doresc numai bine şi ei, şi pruncului nou- 
născut, aşa cum i-aş dori oricărei femei care a trecut prin chinurile 
facerii, însă nu ţin deloc s-o văd triumfând. 

Ceilalţi lorzi şi curteni s-au întors în ţinuturile lor peste vară, 
nimeni nu vrea să se afle în Londra în lunile fierbinţi, când bântuie 
molima, aşa că nici Richard şi cu mine nu vom rămâne mult, ci vom 
porni împreună în lunga călătorie spre nord, la Middleham, să ne 
revedem copilaşul. 

În ziua sorocită pentru plecare mă duc să-i spun lui Richard că 


— 194 = 


voi fi gata de drum într-un ceas şi descopăr că uşa sălii sale de 
primire e închisă. Aceasta e încăperea în care Richard primeşte 
jalbe şi cereri de a face dreptate sau de a-şi arăta dărnicia; uşa stă 
întotdeauna deschisă, ca semn al carmuirii unui stăpân bun. E 
pentru el sala tronului, mereu sub ochii tuturor, aşa încât oamenii 
să-l poată vedea pe fiul mezin al Casei de York împlinindu-şi 
treburile cârmuirii. Deschid uşa şi intru. Uşa dinăuntru, care dă spre 
odaia lui personală, e închisă şi ea. Dau să apăs pe clanta, dar 
sunetul unei voci familiare mă opreşte. 

Inauntru se află soţul meu şi fratele lui, George, ducele de 
Clarence, care vorbeşte cu glas foarte scăzut şi foarte convingător. 
Mâna îmi cade de pe clanta si incremenesc ca să ascult. 

— De vreme ce nu e cu adevărat fiul tatălui nostru şi căsătoria 
lor a fost făcută fără îndoială prin vrăjitorie... 

— lar vii cu asta? îşi întrerupe Richard fratele cu dispreţ. lar? Are 
doi fii frumoşi - unul născut chiar luna asta - şi trei fete sănătoase, 
faţă de băiatul tău mort şi de fata ta scâncită, şi spui că Dumnezeu 
nu i-a binecuvântat căsnicia? De bună seamă, George, vezi şi tu că 
dovezile iti sunt potrivnice! 

— Eu spun că toţi sunt bastarzi. El şi Elizabeth Woodville nu sunt 
cununati în fata lui Dumnezeu şi toţi copiii lor sunt bastarzi. 

— lar tu eşti singurul neghiob din Londra care spune aşa ceva. 

— O spun mulţi! A spus-o şi tatăl soţiei tale. 

— Din răutate. lar cei care nu sunt răutăcioşi sunt neghiobi cu 
toţii. 

Picioarele unui scaun se freacă zgomotos de scândurile 
duşumelei. 

— Mă faci neghiob? 

— Doamne, cum să nu! spune Richard cu dispreţ. De la obraz! 
Un neghiob trădător, dacă vrei. Un neghiob răutăcios, dacă stărui. 
Crezi că noi nu ştim că te întâlneşti cu Oxford? Şi cu toţi neghiobii a 
căror ranchiună nu s-a potolit, chiar dacă Edward a făcut tot ce-i 
stă în puteri ca să ajungă la o înţelegere cu dregătorii inveninati 
care şi-au pierdut dregătoriile? Cu lorzii din tabăra Lancaster care 
au luptat împotriva lui? Cu toţi sprijinitorii taberei Lancaster, ce nu- 
şi găsesc locul, pe care-i poţi găsi? Cu toţi nobilii nemulţumiţi? Că le 
trimiti francezilor mesaje în taină? Crezi că nu ştim tot ce faci şi mai 
mult încă? 

— Edward ştie? (Din vocea lui George a dispărut fanfaronada şi 
parcă răsuflă anevoie.) Ai spus „ştim”? Ce ştie Edward? Ce i-ai 


— 195 — 


spus? 

— Sigur că ştie! inchipuie-ti că ştie totul. Va face ceva? Nu. Eu aş 
face? Într-o clipită! Fiindcă n-am pic de răbdare faţă de vrajba 
ascunsă şi prefer să lovesc de timpuriu şi cu iuteala. Insă Edward te 
iubeşte cum numai un frate ar putea şi are mai multă răbdare 
decât mine. Dar, frate, nu-mi dai nicio veste nouă când vii să-mi 
spui că ai fost trădător înainte şi ai putea să mai fi o dată! Asta ştiu 
deja. Asta ştim cu toţii. 

— N-am venit pentru asta, ci doar ca să-ţi spun... 

Aud iarăşi scrâşnetul unui jilţ pe podea, ca şi cum cineva ar sări 
în picioare, şi apoi vocea ridicată a lui Richard. 

— Ce scrie aici? Citeşte cu voce tare! Ce scrie? 

Fără să deschid uşa ca să-l văd, ştiu că Richard arată spre deviza 
lui, dăltuită în brâul de lemn masiv al căminului. 

— Pentru Dumnezeul! 

— Loyauté me lie, citeşte Richard. „Credinţa mă leagă.” Tu n-ai 
cum să înţelegi una ca asta, dar îi sunt credincios cu trup şi suflet 
fratelui meu, regele Edward. Cred în cavalerism, în Dumnezeu şi în 
rege. Cred că amândoi sunt unul şi acelaşi lucru şi că onoarea mă 
leagă de amândoi. Nici să nu îndrăzneşti să te îndoieşti de mine! 
Credinţa mea e mai presus de închipuirea ta! 

— Spun doar... stăruie George cu un glas smiorcăit, care se vrea 
convingător... spun doar că există întrebări legate de rege şi 
întrebări legate de regină şi că, dacă noi suntem legitimi, iar el nu, 
poate ar trebui sa împărţim regatul fara părtinire - aşa cum am 
împărţit între noi moştenirea Neville şi să domnim împreună. El ţi-a 
dăruit nordul, ţi-a îngăduit să-l cârmuieşti aproape ca pe un 
principat. De ce nu poate să-mi dea şi mie ţinuturile din mijlocul 
ţării, iar el să-şi păstreze sudul? Prinţul Edward are Tara Galilor. De 
ce nu e drept aşa? 

Preţ de câteva clipe domneşte tăcerea. Ştiu că pe Richard îl va 
ispiti gândul unui regat de miazănoapte, unde să domnească el. Mă 
apropii de uşă încă un pas, rugându-mă să ţină piept ispitei, să-şi 
refuze fratele, să-i rămână credincios regelui. Mă rog la Dumnezeu 
să nu abată duşmănia reginei asupra capetelor noastre. 

— Asta ar însemna să faramitam regatul pe care el l-a câştigat 
prin luptă dreaptă, spune Richard fără înconjur. A câştigat întregul 
regat, prin forţa armelor, în luptă onorabilă, cu mine şi chiar cu tine 
alături! Nu-l va împărţi. Asta ar însemna să distrugă moştenirea 
fiului său. 


— 196 — 


— Ma uimeste să te vad apărându-l pe fiul lui Elizabeth 
Woodville, spune George mieros. Tocmai pe tine, care te-ai văzut 
înlocuit de clanul ei în afecțiunea fratelui tău! Tocmai pe tine, care 
i-ai fost cel mai bun şi mai iubit prieten, dar acum vii după ea şi 
după fratele ei, sfântul de Anthony, şi după fiii ei cei de rând, 
Thomas şi Richard, tovarasii lui nedespartiti prin toate casele de 
pierzanie ale Londrei! Dar văd că băiatul Woodville are în tine un 
ocrotitor. Te dovedeşti a fi un unchi iubitor. 

— Îmi apăr fratele, răspunde Richard. Nu zic nimic despre familia 
Rivers. Fratele meu s-a însurat cu femeia pe care a vrut-o. N-am 
ales-o eu, dar fratele mi-l voi apăra întotdeauna! 

— Nu se poate să-i fii credincios ei, spune sec George. Nu se 
poate! 

Tânărul meu soţ şovăie iarăşi; e adevărat, nu poate să-i fie 
credincios ei. 

— Mai vorbim, spune în cele din urmă George. Nu acum; mai 
târziu. Când băiatul Woodville va vrea să-şi ia în primire tronul. 
Vom vorbi atunci. Când băiatul de la Grafton, bastardul cu sânge de 
rând, va vrea să urce pe tronul Angliei şi să ia coroana fratelui 
nostru, pe care am câştigat-o împreună pentru el şi pentru casa 
noastră, nu pentru ei - mai vorbim atunci. Ştiu că-i eşti credincios 
lui Edward - şi eu îi sunt. Dar numai fratelui meu, casei mele şi 
sângelui regesc. Nu acelui bastard de rând! 

Îl aud răsucindu-se pe călcâie şi străbătând încăperea, aşa că mă 
retrag în firida unei ferestre. Când ei deschid uşa, tresar uşor şi mă 
uit în jur, având aerul că sunt uimită să-i găsesc acolo. George abia 
dacă-şi înclină capul spre mine îndreptându-se spre uşă, iar Richard 
rămâne în prag şi se uită după el. 


Castelul Middleham, Yorkshire, iulie 1474 


Richard se ţine de cuvânt şi, cu toate că eu şi mama trăim sub 
acelaşi acoperiş, n-o văd aproape niciodată. Ea are odăi în turnul de 
nord-vest, aproape de sala de gardă, ca să le fie mai uşor 
paznicilor, cu vedere spre acoperişurile din stuf şi frontoanele de 
piatră ale casutelor din Middleham, pe când odăile noastre se află 
sus, în turnul din mijloc, cu vedere de jur împrejur, ca dintr-un cuib 
de vultur. Noi călătorim la Londra, la York, la Sheriff Hutton, la 
Castelul Barnard, însoţiţi de gărzi şi de suita noastră de prieteni şi 
tovarăşi, iar ea rămâne în aceleaşi odăi, privind cum răsare soarele 
la aceleaşi ferestre în fiecare dimineaţă şi apune în partea cealaltă, 


— 197 — 


aruncând aceleaşi umbre în odaia ei în fiecare seară. 

Poruncesc ca fiul nostru, Edward, să nu fie dus niciodată pe 
podul de pe zidul de-afară ca să-şi vadă bunica. Nu vreau ca ea să 
aibă vreo legătură cu el. Edward poartă un nume regesc, e nepotul 
după care a tânjit tata. Acum îl despart mulţi paşi de tron, dar îl 
cresc dându-i educaţia şi curajul unui rege - cum ar fi dorit tata, 
cum ar fi trebuit să facă mama. Insă ea m-a blestemat şi mi-a 
blestemat căsnicia, aşa că n-o las nici măcar să-mi zărească 
frumosul fiu. N-are decât să fie moartă pentru el, cum a spus că 
sunt eu pentru ea. 

In toiul verii cere să ne vadă, pe Richard şi pe mine, împreună. 
Ne aduce vorbă mai-marea peste doamnele ei de companie şi 
Richard îmi aruncă o privire, ca pentru a mă întreba dacă aş vrea 
să refuz. 

— Trebuie s-o primim, spun stingherită. Dacă e bolnavă? 

— Atunci ar trebui să trimită dupa doctor, nu după tine, 
răspunde el. Ştie că poate să trimită după doctor, chiar şi la Londra, 
dacă vrea. Ştie că nu mă zgarcesc la cheltuielile cu întreţinerea ei. 

Mă uit la lady Worth. 

— Ce vrea? 

Aceasta clatină din cap. 

— Mi-a spus doar că vrea să vă vadă. Pe amândoi. 

— Adu-o pe ea la noi, hotărăşte Richard. 

Stam aşezaţi pe jilturi-pereche, aproape ca nişte tronuri, în sala 
cea mare a Castelului Middleham şi nu mă ridic când mama intră în 
încăpere, deşi ea se opreşte ca şi cum s-ar aştepta să îngenunchez, 
ca să-mi dea binecuvântarea. Se uită în jur, ca pentru a vedea ce 
schimbări am făcut în căminul ei, şi ridică dintr-o sprânceană, cu 
aerul că tapiseriile noastre nu-i plac cine ştie ce. Richard pocneşte 
din degete spre un servitor. 

— Adu-i contesei un jilt! 

_ Mama se aşază în fata noastră şi vad că se mişcă cu greutate. 
Imbătrâneşte; poate că e bolnavă. Poate că vrea sa locuiască la 
Castelul Warwick, cu Isabel, şi o putem lăsa să plece. Aştept să 
vorbească şi ştiu că-mi doresc fierbinte s-o aud spunând că trebuie 
să meargă la Londra ca să-şi caute de sănătate şi că va sta la 
Isabel. 

— E vorba de document, îi spune ea lui Richard. 

— Mă gândeam eu, incuviinteaza el. 

— Ai ştiut negreşit că voi afla de el mai devreme sau mai târziu. 


— 198 — 


— Am bănuit că te va instiinta cineva. 

— Ce-i asta? îi întrerup întorcându-mă spre Richard: Ce 
document? 

— Văd ca ai avut grijă ca soţia ta să nu-ți afle faptele, spune 
mama cu răutate. Te-ai temut că va încerca să te împiedice de la 
ticăloşii? Mă uimeşte! Nu e deloc de partea mea. Te-ai temut că 
asta va fi prea mult de înghiţit chiar şi pentru ea? 

— Nu, răspunde Richard cu răceală. Nu mă tem de judecata ei. 
(imi spune pe scurt:) E vorba despre lămurirea chestiunii 
pământurilor tale, asupra căreia am reuşit în sfârşit să cădem la 
învoială, George şi cu mine. Edward a consfintit-o. Am hotărât ca 
parlamentul să dea o lege. A durat multă vreme ca avocaţii să se 
înţeleagă şi să încropească o lege. E singurul deznodământ care 
ne-a mulţumit pe toţi: am declarat-o moartă legal. 

— Moartă! (Mă holbez la mama, care mă tintuieste la rândul ei 
cu o privire dispretuitoare.) Cum puteţi s-o declaraţi moartă? 

Richard bate nerăbdător cu cizma în pipirigul de pe jos. 

— E doar o vorbă avocateasca. Lămureşte chestiunea 
pământurilor ei. Nu le-am putut dobândi pe nicio altă cale. Nici tu, 
nici Isabel nu puteaţi să le mosteniti câtă vreme ea rămânea în 
viaţă. Prin urmare, am declarat-o moartă, iar tu şi Isabel aţi devenit 
mostenitoarele ei. Nimeni nu fură nimic de la nimeni. Ea e moartă, 
voi moşteniţi. Apoi, pământurile ne revin lui George si mie, ca soţi 
ai voştri. 

— Şi cu ea cum rămâne? 

Mi-o arată cu degetul şi aproape că râde. 

— După cum vezi, e aici: dovada vie că dorinţele de rău n-au 
nicio putere. Aşa ceva te face să nu mai crezi în vrăji. Am declarat- 
o moartă şi iat-o aici, sănătoasă şi voioasă, ducându-mă la sapă de 
lemn cu cât cheltuiesc cu ea! Cineva ar trebui să ţină o predică 
despre asta. 

— Imi pare rău că sunt aşa costisitoare, spune muscator mama. 
Dar, pe de altă parte, îmi aduc aminte că mi-ai luat toată averea 
pentru casă şi masă. 

— Numai jumătate din avere, îi îndreaptă Richard greşeala. 
Celălalt ginere şi cealaltă fiică a dumitale au luat cealaltă jumătate. 
Nu trebuie să dai vina pe Anne, Isabel te-a părăsit şi ea. Insă noi 
plătim cheltuielile pentru şederea aici şi păzirea dumitale. Nu 
aştept recunoştinţă. 

— Nici nu-ţi ofer. 


— 199 — 


— Ai vrea mai degrabă să fii închisă într-o mănăstire? întreabă 
el. Căci ţi-aş putea-o îngădui. Te pot trimite înapoi la Beaulieu, daca 
doreşti. 

— AŞ dori să trăiesc pe propriile mele pământuri, în libertate. Aş 
dori să nu vă fi folosit de lege ca să scapati de mine. Ce înseamnă 
viaţa mea acum? Ce poate să însemne, dacă sunt declarată 
moartă? Mă aflu în Purgatoriu? Sau în lad? 

Richard ridică din umeri. 

— Ai pricinuit o încurcătură stânjenitoare, care a fost lămurită. N- 
am vrut să las să se creadă că fur de la soacra mea şi mai era şi 
onoarea regelui la mijloc. Erai o femeie lipsită de apărare, în 
sanctuar, el nu putea să lase să se creadă că te jefuieşte. Am 
lămurit totul cu mare dibăcie. Legea parlamentului declară că eşti 
moartă şi, prin urmare, nu ai pământuri, nici casă şi, fireşte, nici 
libertate. Ai de ales între această casă, o mănăstire sau mormântul. 

— Rămân aici, spune mama cu greutate. Dar nu te voi ierta 
niciodată pentru ce mi-ai făcut, Richard! Te-am îngrijit când erai 
copilandru chiar în castelul ăsta, soţul meu te-a învăţat tot ce ştii 
despre război şi afaceri. Ti-am fost tutori, tutori buni şi blânzi, şi tie, 
şi prietenului tău, Francis Lovell. Şi uite cum mă rasplatesti! 

— Soţul dumitale m-a învăţat să mărşăluiesc cu iuteala, să omor 
fără remuşcare, pe câmpul de luptă şi în afara lui şi, câteodată, în 
afara legii, şi să iau orice îmi doresc. l-am fost un bun elev. Dacă ar 
fi în locul meu, ar face întocmai ce fac eu acum. De fapt, ambiția lui 
era mai mare. Eu ţi-am luat numai jumătate din pământuri, însă el 
ar fi luat întreaga Anglie. 

Mama nu poate să se împotrivească. Ridicându-se în picioare, 
spune: 

— Sunt obosită. Anne, dă-mi braţul până în odăile mele! 

— Să nu te gândeşti că vei putea s-o mituieşti! o previne 
Richard. Anne ştie bine cui îi datorează credinţă. Ai părăsit-o în 
braţele înfrângerii, eu am salvat-o din mizeria în care a aruncat-o 
nepăsarea dumitale şi am făcut din ea o mare mostenitoare şi o 
ducesă. 

li ofer mamei braţul, iar ea se sprijină de mine. Fără tragere de 
inimă, o conduc afară din sala de primire, pe scări în jos şi prin sala 
cea mare, unde servitorii aşază mesele pentru cină, iar apoi pe 
podul ce duce la zidurile de-afară şi la odăile ei. Se opreşte sub 
arcada de la intrarea în turn şi-mi spune pe neaşteptate: 

— Ştii bine că el te va trăda şi într-o bună zi te vei simţi la fel ca 


— 200 — 


mine! Vei fi singură şi pierdută, vei fi în Purgatoriu şi te vei întreba 
dacă eşti în lad. 

Mă cutremur şi vreau să mă depărtez, dar ea îmi ţine strâns 
braţul şi se sprijină de mine cu putere. 

— Nu mă va trăda! E soţul meu şi avem aceleaşi interese, îl 
iubesc, ne-am luat din dragoste şi ne iubim şi astăzi. 

— Ah, înseamnă că nu ştii, spune ea cu o mulţumire adâncă, 
apoi oftează, ca şi cum cineva i-ar fi făcut un dar de mare preţ. Mă 
gândeam eu că nu ştii! 

E limpede că nu va mai face niciun pas şi, preţ de o clipă, rămân 
lângă ea. Dintr-odată, îmi dau seama însă că pentru aceste clipe 
între patru ochi cu mine mi-a cerut braţul. N-a vrut să rămână o 
clipă singură cu fiica ei nădăjduind la împăcare. Nu, voia să-mi 
spună un lucru îngrozitor, pe care nu-l ştiu, pe care nu vreau să-l 
aflu. 

— Haide, îi spun, dar ea nu se clinteşte. 

— Cuvintele legii care mă declară pe mine moartă te declară pe 
tine târfa lui. 

Sunt atât de uluită, încât înlemnesc locului şi mă uit la ea. 

— Ce spui? Despre ce nebunie vorbeşti? 

— E legea ţării. (Lasă să-i scape un chicotit subţire, ca un cârâit 
de vrăjitoare.) O lege nouă. Si tu n-ai ştiut! 

— Ce să ştiu? 

— Legea care spune că eu sunt moartă şi tu ma mostenesti zice 
mai departe ca, daca tu şi soţul tău vă despărțiți, el păstrează 
pământurile. 

— Să ne despartim? repet cuvântul acela ciudat. 

— El păstrează pământurile, castelele şi casele, corăbiile de pe 
mare şi banii din vistierie, minele, carierele, grânarele, totul. 

— S-a îngrijit de prevederi pentru despărţirea noastră? întreb 
bâiguind. 

— Cum s-ar putea întâmpla aşa ceva? Cum să vă despărțiți? 
cârâie ea. Căsătoria a fost consumată, ţi-ai dovedit rodnicia, i-ai 
dăruit un fiu. De bună seamă, nu există temeiuri pentru despărţire! 
Dar în această lege a parlamentului, Richard se îngrijeşte de 
prevederi pentru despărţire. De ce să facă una ca asta, dacă 
despărţirea n-ar fi cu putinţă? De ce să se îngrijească de prevederi 
pentru un lucru care nu e cu putinţă? 

Mi se învârte capul. 

— Milady mama, daca tot trebuie să-mi vorbeşti, măcar 


— 201 — 


vorbeşte-mi pe înţeles! 

Face întocmai. Imi zâmbeşte veselă, de parcă ar avea veşti 
bune. Se bucură că ea înţelege, iar eu, nu. 

— S-a îngrijit de prevederi pentru tăgăduirea căsătoriei voastre. 
S-a pregătit să anuleze căsătoria cu tine. Dacă ar fi o căsătorie 
adevărată, n-ar putea fi anulată, nu există niciun temei. Atunci 
bănuiesc următoarele: n-aţi primit o dispensă de la papă, ci v-aţi 
căsătorit fără ea. Am dreptate? Am dreptate, fiica mea trădătoare? 
Sunteţi veri, sunteţi cumnaţi, sunt nasa lui de botez. Richard se 
înrudeşte chiar şi cu primul tău soţ! Căsătoria voastră ar avea 
nevoie de o dispensă papală deplină din multe, multe pricini! Dar 
cred că n-aţi avut vreme să capatati o dispensă deplină de la papa. 
Bănuiesc că Richard te-a îndemnat să te mariti cu el si a spus că 
puteţi căpăta dispensa mai târziu. Am dreptate? Cred că am, căci 
prin documentul care arată de ce te-a luat - pentru averea ta -, 
dobândeşte totodată dreptul de a-ţi păstra pământurile dacă te 
repudiază. Arată că e cu putinţă să fii repudiată. Totul devine 
minunat de limpede! 

— Aşa e făcută legea! spun înnebunită. Sigur e la fel pentru 
George şi Isabel. Sigur există aceeaşi prevedere pentru ei doi. 

— Nu, nu există, răspunde mama. Ai dreptate. Dacă ar exista 
aceleaşi prevederi pentru George şi Isabel, ai putea sta liniştită. 
Dar lucrurile nu stau la fel cu ei. Nu există prevederi pentru 
anularea căsătoriei. George ştie că nu poate să-şi anuleze căsătoria 
cu Isabel şi, prin urmare, nu face prevederi pentru asta. George ştie 
că au căpătat o dispensă pentru înrudirea lor şi, prin urmare, 
căsătoria lor e valabilă. Nu poate fi anulată. Dar Richard ştie că n-a 
căpătat o dispensă deplină şi căsătoria lui nu e întru totul valabilă. 
Poate fi anulată. li stă în putere. Am citit cu luare-aminte 
documentul, cum şi-ar citi orice femeie actul de deces. Bănuiesc că, 
dacă ar fi să-i scriu papei şi să-i cer să-mi arate dispensa pentru 
căsătoria voastră, mi-ar răspunde că nu există şi că n-a fost cerută 
niciodată o dispensă deplină. Aşadar, nu eşti măritată, fiul tău e un 
bastard, iar tu, o târfă! 

Sunt atât de uluită, încât nu pot decât să mă holbez la ea. La 
început îmi zic că bate câmpii, dar apoi vorbele ei încep, una câte 
una, să se lege. Graba noastră grozavă de-a ne căsători, Richard 
spunându-mi că o vom face fără dispensă şi vom căpăta dispensa 
mai târziu... lar apoi mi-am închipuit, ca o proastă, că avem o 
căsătorie valabilă. Am uitat, ca o proastă, ca o proastă în luna de 


— 202 — 


miere, că a fi cununată de un arhiepiscop, cu binecuvântarea 
regelui, nu e acelaşi lucru cu dispensa papei. Când am fost primită 
de mama lui, când am fost poftită de curte, când l-am zămislit pe 
fiul nostru şi mi-am moştenit pământurile, mi-am închipuit că totul 
e aşa cum trebuie şi am uitat să-mi pun întrebări. lar acum ştiu că 
soţul meu n-a uitat, nelăsând nimic la voia întâmplării, ci s-a îngrijit 
de prevederile trebuincioase ca să-şi poată păstra averea dacă 
hotărăşte vreodată să mă repudieze. Dacă vrea să scape de mine, 
ajunge să spună că, din capul locului, căsătoria noastră n-a fost 
valabilă. Căsătoria mea cu el se întemeiază pe jurămintele făcute 
unul altuia în faţa lui Dumnezeu - măcar acelea nu pot fi tăgăduite. 
Însă nu sunt de-ajuns. Căsătoria noastră depinde de capriciul lui. 
Vom fi soţ şi soţie atât cât doreşte el. Ar putea în orice clipă să 
spună că insotirea noastră nu e legitimă şi atunci el ar fi liber, iar 
eu aş cădea într-o dizgrație deplină. 

Clatin din cap, minunându-mă. În tot acest timp am crezut că eu 
însămi sunt deopotrivă jucătorul şi pionul, că-mi joc propria partidă 
- dar n-am fost niciodată mai neputincioasă, n-am fost niciodată 
mai mult decât un simplu pion în jocul altcuiva. 

— Richard! rostesc ca şi cum l-aş striga să mă salveze încă o 
dată. 

Mama mă priveşte cu o mulţumire tăcută. 

— Ce să fac? soptesc pentru mine. Ce pot face acum? 

Vocea mamei e ca o palmă peste obraz: 

— Părăseşte-l! Părăseşte-l neintarziat şi vino cu mine la Londra: 
vom anula legea, vom tăgădui falsa căsătorie si vom căpăta 
pământurile mele înapoi. 

Mă întorc furioasă spre ea. 

— Nu înţelegi că nu-ţi vei primi pământurile înapoi niciodată? 
Crezi că poţi să te lupti cu însuşi regele Angliei? Iti închipui că poţi 
să te pui împotriva celor trei fii York, uniţi? Ai uitat că au fost 
duşmanii tatei, duşmanii Margaretei de Anjou? Şi că noi am fost 
aliate, spre nenorocirea noastră, cu tata şi cu Margareta de Anjou? 
Ai uitat că am fost înfrânți? Nu vrei decât să te arunci singură în 
temnita Turnului, cu mine cu tot! 

— Nu vei fi niciodată în siguranţă ca soţia lui, îmi prezice ea. 
Poate să te părăsească oricând vrea. Dacă fiul tău moare şi nu 
zamislesti altul, poate să plece la o femeie mai roditoare şi să-ţi ia 
averea cu el! 

— Mă iubeşte! 


— 203 — 


— S-ar putea, recunoaşte ea. Dar vrea pământurile, castelul ăsta 
şi un moştenitor, mai mult decât orice pe lume. N-ai pic de 
siguranţă. 

— N-am pic de siguranţă ca fiică a ta! i-o întorc. Măcar atâta ştiu. 
M-ai măritat cu un pretendent la tronul Angliei şi m-ai părăsit când 
a trebuit să mergem la luptă. Acum îmi ceri să trădez iarăşi. 

— Părăseşte-l! şopteşte ea. De astă dată te voi sprijini. 

— Şi cu fiul meu cum rămâne? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu-l vei mai vedea niciodată, dar - întrucât e bastard... ce 
contează? 

O înşfac de braţ cu sălbăticie şi o duc cu forţa către odăile ei, în 
pragul cărora paznicul se trage la o parte ca să intrăm, iar apoi se 
va aşeza în faţa uşii, ca ea să nu poată ieşi. 

— Să nu-i spui aşa! Să nu îndrăzneşti să-i spui asa! Le rămân 
credincioasă fiului şi soţului meu! lar tu n-ai decât să putrezesti 
aici! 

Isi smulge braţul din stransoarea mea, şuierând: 

— Te previn, voi spune lumii întregi că nu eşti soţie, ci târfă, şi 
vei fi distrusă! 

O împing pe uşă. 

— Ba n-o vei face! Fiindcă nu vei avea nici condei, nici hârtie, 
nici vreo cale de-a trimite mesaje. Nici mesageri, nici vizitatori! M-ai 
învăţat doar un lucru, că-mi eşti duşmancă, şi te voi ţine închisă! 
Intră, milady mamă. Nu vei mai ieşi niciodată şi nicio vorbă rostită 
de tine nu va fi repetată dincolo de zidurile astea. Du-te si fii 
moartă - căci eşti moartă pentru lume şi pentru mine! Du-te şi fii 
moartă! 

Trântesc uşa în urma ei şi mă întorc furioasă spre paznic. 

— N-are voie să vadă pe nimeni în afară de slujitoarele ei! N-are 
voie să trimită niciun mesaj, nici măcar să-i vină la uşă vânzători de 
maruntisuri sau meşteşugari! Cercetati pe oricine intră sau iese! N- 
are voie să vadă pe nimeni şi nici să vorbească cu nimeni. Ai 
înţeles? 

— Da, Alteță, spune omul. 

— E o vrăjmaşă! E o trădătoare şi o mincinoasă! E vrăjmaşa 
noastră! E duşmanca ducelui, a mea şi a nepretuitului nostru fiu. 
Ducele se poartă aspru cu duşmanii lui. Ai grijă să fii aspru cu ea! 


— 204 = 


Castelul Middleham, Yorkshire, 
primăvara anului 1475 


Cred ca devin o femeie cu inimă de ardezie. Fata care am fost - 
căreia îi era groază de dezaprobarea mamei, care se agăța de sora 
ei mai mare, care îşi iubea tatăl ca pe un stăpân - e acum o ducesă 
de optsprezece ani care le porunceşte slujitorilor ei să-i păzească 
mama ca pe o duşmancă şi-i scrie surorii ei cu cea mai mare grijă. 
Richard mă instiinteaza că George devine un cârtitor primejdios de 
deschis împotriva regelui si că despre Isabel se ştie că îi tine isonul; 
nu putem fi văzuţi în tovărăşia lor. 

Nu e nevoie să mă incredinteze de asta. Nu vreau să mă 
întovărăşesc cu ei dacă se îndreaptă spre primejdie. Când Isabel 
îmi scrie că se va retrage iarăşi pentru naştere şi ar vrea să merg la 
ea, refuz. Pe deasupra, nu pot da ochii cu Isabel având-o pe mama 
în grijă, întemniţată pentru tot restul vieţii. Nu pot da ochii cu Isabel 
când cumplitele ameninţări ale mamei îmi răsună în urechi şi-n vise 
noapte de noapte. Isabel ştie, cum ştiu şi eu, că am declarat-o pe 
propria noastră mamă moartă ca să-i putem lua pământurile şi să 
le dăruim soţilor noştri. Simt că suntem nişte ucigaşe cu mâinile 
pătate de sânge. Şi ce-aş răspunde când Isabel m-ar întreba daca 
mama o duce bine? Dacă-şi îndură captivitatea cu răbdare? Ce-aş 
putea spune dacă mi-ar cere s-o eliberez? 

Nu pot să recunosc în ruptul capului că mama e intemnitata în 
turnul ei ca să nu poată vorbi despre căsătoria mea. Nu pot să-i 
spun lui Isabel că, dincolo de faptul că soţii noştri au declarat-o 
moartă, acum îi doresc chiar şi eu pieirea. Doresc să amuteasca pe 
veci, asta e sigur. 

lar acum mă tem de ce crede Isabel. Mă întreb dacă a citit 
documentul care o declară pe mama moartă cu tot atâta grijă ca şi 
ea. Mă întreb dacă Isabel are bănuieli în legătură cu căsătoria mea, 
dacă într-o bună zi George le va spune tuturor că sunt târfa ducelui, 
asa cum Elizabeth Woodville e târfa regelui: că există doar un 
singur fiu York care are o soţie cinstită. Nu îndrăznesc s-o văd pe 
Isabel cu mintea frământată de aceste gânduri, aşadar îi scriu că 
nu pot veni, căci vremurile sunt prea grele. 

Isabel îmi răspunde în martie că îi pare rău că n-am putut merge 
la ea, însă are veşti bune. A adus în sfârşit pe lume un băiat, un fiu 
şi moştenitor. Se va numi şi el Edward, însă acest băiat va purta 
numele ținutului în care s-a născut şi care i-a adus bunicului său 
rangul de conte. Va fi Edward de Warwick. Isabel mă roagă să mă 


— 205 — 


bucur pentru ea. Mă strădui, dar nu pot decât să mă gândesc că, 
dacă face o încercare de-a obţine tronul, George le poate oferi 
trădătorilor care i s-ar alătura o altă familie regală: un pretendent şi 
acum un moştenitor. li scriu lui Isabel că mă bucur pentru ea şi 
pentru fiul ei şi că-i doresc numai bine. Dar nu-i trimit daruri şi nu 
cer să fiu naşă. Mă tem de planurile pe care le-ar putea ţese 
George pentru acest băieţel, acest nou Warwick, nepotul eminentei 
cenuşii, al făcătorului de regi. 

Pe deasupra, în timp ce pe mine m-au frământat vorbele mamei 
şi temerile pentru fiul meu, ţara s-a îndreptat cu o repeziciune 
ameţitoare spre un război cu Franţa şi toate îndeletnicirile din 
vreme de pace au fost date uitării, căci trebuie strânse biruri, 
adunaţi oşteni, făurite arme, cusute încălțări şi livrele. Richard nu 
se poate gândi decât la cum să strângă oştirea de pe pământurile 
noastre, chemând la arme arendaşi, slujitori, gărzi şi pe oricine i-a 
jurat credinţă. Micii nobili trebuie să-şi aducă arendasii de la ferme, 
oraşele trebuie să strângă bani şi să trimită ucenici. Richard se 
grăbeşte să-şi adune oastea şi să se alăture fraţilor săi - amândoi - 
ca să pornească la cotropirea Franţei, întregul regat întinzându-se 
în fata lor, ca un ospăț bogat, spre a fi cucerit din nou. 

Cei trei fii York vor ieşi din nou la luptă cu toată fala. Edward se 
arată hotărât să dobândească iarăşi gloria lui Henric al V-lea. 
Regele Angliei va redeveni şi regele Franţei, iar ruşinea înfrângerii 
noastre în vremea domniei reginei celei rele şi a regelui adormit va 
fi dată uitării. Richard se poartă rece cu mine în timp ce-şi face 
pregătirile de plecare. Işi aduce aminte că regele Franţei, Ludovic, 
a dorit şi a aranjat prima mea cununie, m-a numit „frumoasă 
verişoară” şi mi-a făgăduit că-mi va fi prieten când voi deveni 
regina Angliei. Richard cercetează de nenumărate ori căruțele care 
vor duce totul în Franţa, îl pune pe armurierul lui să-i pregătească 
două armuri şi încalecă pe calul lui în curtea grajdurilor, în fruntea a 
o mie de oşteni. | se vor alătura şi mai mulţi în timpul marşului 
către miazăzi. Merg să-mi iau rămas-bun. 

— Să te păzeşti, soţul meu! 

Clipesc, încercând să-mi alung lacrimile din ochi. 

— Plec la război, răspunde el cu un zâmbet rece, gândindu-se 
deja la ce-l aşteaptă. Mă îndoiesc că voi putea să mă păzesc. 

Clatin din cap. Imi doresc din toată inima să-i spun ca mă tem 
grozav pentru el, că nu pot să nu mă gândesc la tatăl meu, care 
abia dacă şi-a luat rămas-bun de la mine, atât de grăbit era să 


— 206 — 


ajungă la corăbiile lui şi să plece la război. Nu pot să nu mă 
gândesc la întâiul meu soţ, a cărui viaţă a fost curmată atât de 
timpuriu şi pe un câmp de luptă atât de sângeros, încât nimeni nu 
vorbeşte nici măcar acum despre moartea lui. 

— Voiam să spun doar că nădăjduiesc că te vei întoarce acasă, la 
mine şi la fiul tău, Edward, şoptesc apropiindu-mă de cal şi lăsându- 
mi mâna pe genunchiul lui Richard. Sunt soţia ta şi-ţi dau 
binecuvântarea de soţie. Inima mea te va însoţi la fiecare pas şi mă 
voi ruga pentru tine în fiecare zi. 

— Mă voi întoarce acasă teafăr, spune el liniştitor. Voi lupta 
alături de fratele meu Edward, care n-a fost înfrânt niciodată pe 
câmpul de luptă, decât prin înşelătorie. lar dacă reuşim să luăm 
iarăşi în stăpânire pământurile englezeşti din Franţa, va fi cea mai 
măreaţă victorie după multă vreme! 

— Da. 

Se apleacă din şa şi mă sărută pe buze, spunând: 

— Fii curajoasă! Eşti soţia unui comandant de oaste englez. 
Poate că mă voi întoarce acasă cu castele şi pământuri întinse în 
Franţa! Ai grijă de moşiile mele şi de fiul meu şi mă voi întoarce 
acasă, la tine. 

Mă trag înapoi, Richard îşi îmboldeşte calul, iar purtătorul lui de 
stindard ridică flamura, care flutură în vânt. Vederea mistretului, 
blazonul lui Richard, îi face pe oşteni să chiuie, iar el îi îndeamnă 
să-l urmeze. Slabeste haturile şi calul lui tasneste nerăbdător 
înainte. Oamenii pornesc la trap pe sub marea arcadă de piatră, 
făcând să răsune de tropotul copitelor podul mobil coborât peste 
santul de apărare, împrăştiind rațele speriate care încotro, iar de 
acolo - pe drumul ce trece pe lângă Middleham şi se îndreaptă spre 
miazăzi, către întâlnirea cu regele, spre miazăzi, către Canalul 
Mânecii, spre miazăzi, către Franţa, pentru a reînvia vremurile când 
monarhii englezi domneau asupra Franţei, iar fermierii englezi 
creşteau măslini şi viță-de-vie. 


Londra, vara anului 1475 


Mă mut de la Castelul Middleham la reşedinţa din Londra a 
familiei noastre, Castelul Baynard, ca să fiu aproape de curte şi să 
aflu ce se întâmplă în vreme ce soţul meu şi fraţii lui sunt la război, 
în Franţa. 

Regina Elizabeth se află cu curtea ei la Westminster. Fiul ei, 
micul prinţ Edward, e numit cârmuitorul Angliei în lipsa tatălui său, 


— 207 — 


iar ea se desfată cu propria-i însemnătate ca soţie a regelui aflat la 
război şi ca mamă a prinţului. Fratele ei Anthony Woodville, 
tutorele fiului său, a plecat cu regele în Franţa, astfel că prinţul se 
află doar în grija ei. Ea îi conduce consiliul, iar sfetnicii şi preceptorii 
lui sunt aleşi toţi de ea. Puterea regatului ar trebui să se afle în 
mâinile unui consiliu, însă acesta e condus de proaspăt-numitul 
cardinal Bourchier, care - întrucât îşi datorează mitra roşie regelui 
şi numai regelui - se află la cheremul reginei. In lipsa tuturor 
celorlalţi, Elizabeth Woodville este conducătoarea Casei de York. E 
ca şi regentă, cârmuieşte. E o femeie care s-a ridicat prin propriile 
mijloace şi a ajuns într-adevăr la măreție: din nevasta unui scutier, 
regină regentă în fapt, dacă nu cu numele. 

La fel ca jumătate din Anglia, nu-mi pot închipui ce nenorocire s- 
ar abate asupra ţării dacă regele nostru ar muri în Franţa şi tronul 
ar fi moştenit de acest băieţel. La fel ca jumătate din ţară, îmi dau 
seama dintr-odată ce putere extraordinară i-a fost încredinţată 
acestei familii din Northamptonshire. Dacă regele ar muri în acest 
război, aşa cum a murit Henric al V-lea în războiul său în Franţa, 
întreaga Anglie ar încăpea pe mâinile celor din familia Rivers 
pentru totdeauna. II domină în întregime pe prinţul de Wales şi-şi 
sporesc puterea pas cu pas în toată ţara, numindu-şi prietenii şi 
neamurile în fiecare dregătorie ce se eliberează. Indrumatorul si 
tutorele prinţului e iubitul frate al reginei, Anthony Woodville, lordul 
Rivers; consiliul prinţului e condus de ea şi administrat de el. Prinţul 
e înzestrat din belşug cu fraţi şi surori Woodville, precum şi cu 
mătuşi şi unchi, căci atât Elizabeth Woodville, cât şi mama ei, 
vrăjitoarea Jacquetta, au fost nefiresc - bănuitor - de rodnice. Aceia 
dintre noi care suntem rude cu regele abia dacă-i cunoaştem pe 
micii prinți, mereu înconjurați de neamul Rivers si de prietenii sau 
slujitorii acestora. Băieţelul e nepotul de sânge al soţului meu, si 
totuşi nu-l vedem niciodată. Trăieşte singur la Ludlow cu Anthony, 
lordul Rivers, iar când vine la curte de Crăciun sau de Paşte, îl iau 
în stăpânire mama şi surorile lui, care se reped la el cu bucurie şi 
nu-l scapă o clipă din ochi de-a lungul vizitei. 

Am nimicit Casa de Lancaster, dar acum înţeleg că în locul ei am 
îngăduit să se nască o nouă casă rivală, Casa Rivers, neamul 
Woodville, care şi-a aşezat oamenii, prietenii şi favoriţii în toate 
dregătoriile însemnate din regat, iar mostenitorul e întru totul 
băiatul lor. 

Dacă regele ar muri în Franţa, neamul Rivers ar deveni noua 


— 208 — 


familie regală a Angliei. Nici George, nici Richard n-ar fi bine-veniti 
la curte. Şi atunci, aproape sigur, ar izbucni iar războiul. N-am nicio 
îndoială că George s-ar opune uzurpatorilor Rivers, şi pe bună 
dreptate. Ei n-au sânge regesc, n-au fost aleşi să domnească. Nu 
ştiu însă ce-ar face Richard. lubirea şi credinţa pe care i le poartă 
fratelui său Edward sunt foarte adânci; dar, la fel ca toţi cei care 
vad purtările hraparete ale reginei, nu poate răbda puterea soţiei 
fratelui său şi a familiei ei. Cred că, aproape sigur, cei doi fraţi York 
s-ar întoarce împotriva neamului Rivers şi Anglia ar fi iarăşi sfâşiată 
de războiul între două case rivale. 

Regina mă invită la cină, ca să sărbătorim vestea bună că oastea 
a debarcat teafără şi şi-a început marsul prin Franţa. Intrând în sala 
de primire a reginei, gălăgioasă şi puternic luminată, o văd cu 
uimire şi încântare pe sora mea Isabel alături de aceasta. 

Îi fac reginei o reverență, apoi o sărut ca pe-o cumnată când îmi 
întinde obrazul ei rece, le sărut pe toate trei fetele York şi le fac 
reverente prinţului de cinci ani şi fratelui său de doi. Abia atunci, 
după ce am făcut turul acestei familii numeroase, mă pot întoarce 
la sora mea. Mă temeam că va fi supărată pe mine pentru că n-am 
mers la ea când s-a retras pentru naştere, însă Isabel mă 
imbratiseaza numaidecât. 

— Annie! Ce mult mă bucur că esti aici! Abia am sosit, altfel ti-as 
fi făcut o vizită acasă. 

— N-am putut să vin, Richard nu m-a lăsat să vin la tine cand te- 
ai retras pentru naştere! îi spun, mânată de valul brusc de bucurie 
ce creşte în mine când o imbratisez, apoi mă retrag ca să-i privesc 
chipul zâmbitor Am vrut să vin, dar Richard nu mi-a îngăduit. 

— Ştiu, răspunde ea. George nici n-a vrut să te chem. S-au 
certat? 

Clatin din cap şi spun doar: 

— Nu aici. 

Cu o miscare usoara din cap o previn pe Isabel ca regina 
Elizabeth, care pare ca s-a aplecat ca sa-i vorbeasca fiului ei, ne 
asculta aproape sigur fiecare vorba. 

Ea ma cuprinde cu bratul de mijloc si plecam, chipurile sa 
admirăm ultimul prunc născut in familia regală: o noua fetiţă. Doica 
ne-o arată, apoi o duce în odaia copiilor. 

— Cred ca Edward al meu e mai voinic, spune Isabel. Dar Ea are 
întotdeauna copii atât de frumoşi, nu? Cum crezi că reuşeşte? 

Clatin din cap. N-am de gând să vorbesc despre lucruri 


— 209 — 


primejdioase precum nemaipomenita rodnicie a reginei sau reuşita 
ei în creşterea copiilor. Isabel îmi urmează pilda. 

— la zi... ştii ce s-a întâmplat între soţii noştri? S-au certat? 

— l-am auzit fără să vreau, mărturisesc eu. Am ascultat la usa. 
Nu e vorba de bani, Iz, nu de moştenirea mamei, ci mai rau. (Cobor 
glasul.) Mă tem foarte tare că George se pregăteşte să-l înfrunte pe 
rege. 

Ea aruncă pe dată o privire în spate, dar suntem singure, la o 
parte de curtea zgomotoasă, şi nu putem fi auzite. 

— l-a spus-o lui Richard? Eşti sigură? 

— Nu ştiai? 

— Primeşte vizitatori tot timpul, îşi adună aliaţii, se sfătuieşte cu 
zodierii. Dar am crezut că o face pentru cotropirea Franţei. A dus pe 
câmpul de luptă peste o mie de oameni. El şi Richard au cele mai 
mari oştiri, mai numeroase decât a regelui. Dar credeam că George 
îşi strânge oamenii pentru fratele lui Edward, pentru cotropirea 
Franţei. De bună seamă că nu se gândeşte să pretindă tronul 
pentru el însuşi, când tocmai a adunat o armată ca să-l sprijine pe 
Edward! 

— Chiar crede că Edward n-are cu adevărat dreptul la tron? o 
întreb curioasă. Asta i-a spus lui Richard. 

Isabel ridică din umeri şi răspunde scurt: 

— Ştim cu toţii ce se vorbeşte. Edward nu seamănă deloc cu 
tatăl lui şi s-a născut în afara ţării, într-o vreme când tatăl lui era 
departe, luptându-se cu francezii. Au umblat întotdeauna zvonuri 
pe seama lui. (Aruncă o privire spre familia regală, spre regina 
înconjurată de frumosii ei copii, râzând de ceva ce spune fiica ei 
Elizabeth.) Şi, că veni vorba, nimeni n-a fost martor la cununia lor. 
De unde să ştim că a fost făcută cum se cuvine, de un preot cum se 
cuvine? 

Nu pot îndura să vorbesc cu Isabel despre cununii care nu sunt 
valabile. 

— Soţul meu nu vrea să audă o vorbă despre asta. Nu pot 
discuta aşa ceva. 

— Sora ta iti povesteşte despre pruncul ei nou-născut? ne 
întrerupe regina, strigând din celălalt capăt al încăperii. Avem o 
mulţime de Edwarzi, nu? Fiecare dintre noi are acum un Edward. 

— O mulţime de Edwarzi, dar un singur prinţ, răspunde cu 
eleganţă sora mea. lar voi şi Alteta Sa regele sunteţi binecuvantati 
cu o sumedenie de copii frumoşi. 


— 210 — 


Regina Elizabeth se uită, mulţumită de sine, la fetele ei, care se 
joacă cu fratele lor, prinţul de Wales şi spune binevoitoare: 

— Ei, să-i binecuvânteze Dumnezeu pe toţi! Nădăjduiesc să am 
tot atâţia câţi a avut mama mea, care i-a dăruit soţului ei 
paisprezece copii. Să tragem nădejde toate ca vom fi la fel de 
roditoare ca mamele noastre! 

Isabel încremeneşte şi zâmbetul îi piere de pe chip. Regina se 
întoarce ca să vorbească cu altcineva, iar eu o întreb stăruitor: 

— Ce s-a întâmplat? Care-i necazul, Iz? 

— Ne-a blestemat! îmi şopteşte ea cu voce pierită. Ai auzit-o? 
Ne-a blestemat să avem copii ca mama! Două fete! 

— Nicidecum, vorbea doar despre cei paisprezece copii ai mamei 
ei. 

Isabel clatină din cap. 

— Ştie că George ar moşteni tronul dacă fiii ei ar muri. Şi nu vrea 
ca băiatul meu să-i urmeze. Cred că ne-a blestemat! Mi-a blestemat 
fiul în faţa tuturor! Mi-a dorit să am aceiaşi copii ca mama: două 
fete. Te-a blestemat şi pe tine: două fete. Le-a dorit de rău băieţilor 
noştri! Le-a dorit moartea! 

Văzând cat de zguduită e Isabel, o trag de sub ochii reginei, 
ducând-o în spatele unor curteni care învaţă un dans nou. Aceştia 
fac multă zarvă şi repetă la nesfârşit paşii. Nimeni nu ne bagă în 
seamă. Stăm dinaintea unei ferestre deschise până când obrajii 
surorii mele prind iarăşi culoare. li spun neliniştită: 

— |z, nu se poate să te temi aşa de regină! Nu se poate să 
găseşti blesteme şi vrăjitorie în tot ce spune! Nu se poate s-o 
banuiesti la fiecare pas si să dai glas temerilor tale! Viaţa noastră a 
intrat pe un făgaş firesc, regele l-a iertat pe George şi-l tine alături. 
Noi două ne-am primit averea. Poate că Richard şi George se 
ciorovăiesc pe seama viitorului, dar noi ar trebui să avem parte de 
pace. 

Ea clatină din cap, încă înfricoşată. 

— Ştii bine că nu avem parte de pace! Acum mă întreb ce se 
petrece în Franţa în clipele astea. Credeam că soţul meu a strâns 
armată ca să-şi sprijine fratele, pe rege, într-un război cu altă ţară. 
Dar are o mie de oameni sub comanda lui, iar aceştia vor face ce le 
cere el. Dacă George plănuieşte să se întoarcă împotriva regelui? 
Dacă asta a plănuit din capul locului? Dacă îl va ucide pe Edward în 
Franţa, iar la întoarcere va lua tronul din mâinile familiei Rivers? 


— 211 — 


x k x 


Isabel şi cu mine aşteptăm neliniştite săptămâni de-a rândul, 
întrebându-ne dacă armata engleză, departe de-a se lupta cu 
francezii, a ajuns să se lupte cu ea însăşi. Groaza ei şi a mea e ca 
George urmează planul tatei de-a se aşeza în avangardă în timpul 
marsului şi de-a se întoarce apoi ca să atace. Intr-o zi însă, primesc 
o scrisoare de la Richard, care îmi spune că planurile lor au dat 
greş. Aliatul lor, ducele de Burgundia, a pornit să asedieze o 
fortăreață îndepărtată, deloc folositoare războiului nostru. Soţia lui, 
Margaret de York - sora lui Richard -, nu are puterea de a-l chema 
să-i susţină pe fraţii ei când aceştia debarcă la Calais şi se 
îndreaptă în marş spre Reims, pentru încoronarea lui Edward ca 
rege al Franţei. Margaret, credincioasă Casei de York, în care s-a 
născut şi a crescut, e disperată că nu-şi poate hotărî soţul să-i 
sprijine pe cei trei fraţi ai ei. Se pare însă că ducele i-a momit să 
lupte cu Franţa ca să obţină propriile câştiguri; toţi aliaţii par să 
aibă ambițiile lor. Numai soţul meu s-ar tine de planul de la început, 
dacă ar putea. Imi scrie cu amărăciune cum stau lucrurile: 


Ducele de Burgundia isi vede de interesele lui. Contele de 
St. Pol, rudă cu regina şi renumit aliat al nostru, la fel. Acum, 
că suntem aici, gata de luptă, descoperim că fratele meu şi-a 
pierdut dorința de-a lupta, iar regele Ludovic i-a făcut nişte 
propuneri nemaipomenit de generoase ca să lase în pace 
regatul Franţei. Aurul şi mâna fiicei lui, prințesa Elizabeth, ca 
să devină următoarea regină a Franţei, se dovedesc a fi prețul 
retragerii noastre. Fratele meu a fost cumpărat. 

Anne, doar tu vei înțelege cât de adânc mă ruşinează 
această întorsătură. Voiam să  recuceresc pământurile 
englezeşti din Franța, voiam să văd armatele noastre 
victorioase pe câmpiile Picardiei. In schimb, am devenit 
negutatori şi ne tocmim asupra prețului. Nu pot face nimic ca 
să-i împiedic pe Edward şi George să se repeadă asupra 
acestui tratat, aşa cum n-am putut să-mi târăsc oamenii afară 
din oraşul Amiens, unde regele Ludovic a oferit un ospăț cu 
fripturi şi vin care curgea fără de oprire, ştiind bine că vor 
mânca şi vor bea până li se va face rău, şi mă simt înjosit că 
poartă pe guler blazonul meu. Oamenii mei sunt otraviti de 
propria lor lăcomie, iar eu sunt bolnav de ruşine. 


— 212 — 


Jur că nu voi mai avea încredere în Edward niciodată. 
Aceasta nu e o purtare demnă de un rege, nu e purtarea unui 
Arthur din Camelot. E o purtare de rând, demnă de bastardul 
unui arcas, şi nu pot să mă uit în ochii lui cand îl văd 
umplându-şi gura la masa regelui Ludovic şi vârând în 
buzunar furculitele de aur. 


Castelul Baynard, Londra, septembrie 1475 


În septembrie s-au întors cu toţii acasă, mai bogaţi decât au 
visat, împovăraţi cu vase de argint, nestemate, coroane şi 
făgăduieli că vor mai primi şi altele. Regele are în vistierie 
şaptezeci şi cinci de mii de coroane, plata pentru făgăduiala de-a 
încheia un tratat de pace pe şapte ani, iar regele Franţei va plăti 
câte cincizeci de mii de lire în fiecare an în care Edward nu-şi cere 
dreptul asupra pământurilor englezeşti din Franţa. George, ducele 
de Clarence, care s-a aflat necontenit alături de fratele lui în timpul 
târguielilor, mereu pregătit când se puteau căpăta bani cu 
osteneală puţină, e numit sfetnicul de încredere care va mijloci 
această plată deloc onorabilă şi primeşte şi el o avere. Singura 
voce care se împotriveşte e a soţului meu - dintre toţi cei care au 
plecat în Franţa şi s-au întors mai bogaţi, numai Richard îl previne 
pe Edward că nu aşa poate fi înfrânt regele francez, îl avertizează 
că oamenii de rând din Anglia vor crede că birurile lor au fost 
irosite, jură că londonezii şi micii nobili din parlament se vor 
întoarce împotriva lui din pricina acestei batjocuri şi îl roagă 
stăruitor să nu vândă dreptul din naştere al Angliei pentru această 
plată. Cred că Richard e singurul din întreaga mare oştire engleză 
care se arată împotriva tratatului. Toţi ceilalţi sunt prea ocupati sa 
numere banii cu care au fost mituiti. 

— Regele francez ştia că am fost împotrivă, ştia că vreau război, 
însă tot mi-a dăruit şase cai de vânătoare şi o avere în vase de 
argint! izbucneşte Richard în odăile noastre personale, cu uşa 
închisă, ca să nu poată trage nimeni cu urechea, mama lui aflându- 


se - slavă Domnului - la Fotheringhay şi neputând astfel să-şi 
adauge propriile nemulțumiri împotriva regelui. 
— Ai primit? 


— Fireşte! Toţi ceilalţi au căpătat o avere. William Hastings 
primeşte două mii de coroane pe an. Şi asta nu e tot: Edward s-a 
învoit s-o elibereze pe Margareta de Anjou! 

— S-o elibereze pe regină? 


— 213 — 


— Nu i se va mai spune „regină”, va trebui să renunţe la titlu şi 
la pretenţiile la coroana Angliei. Dar va fi eliberată. 

Mă napadeste o frică cumplită. 

— Nu va veni la noi? Richard, pe ea zău că n-aş putea s-o ţin într- 
una dintre resedintele noastre! 

El râde cu poftă pentru prima oară de la întoarcerea acasă. 

— Dumnezeule, nu! Va pleca în Franţa. N-are decât să aibă 
Ludovic grijă de ea, dacă o vrea atât de mult! Se potrivesc de 
minune: amândoi lipsiţi de onoare, lacomi, mincinoşi şi amândoi o 
ruşine pentru tronul lor! Dacă eram în locul lui Edward, o decapitam 
pe ea şi-l infrangeam pe el. (Se opreşte.) Dar dacă eram în locul lui 
Edward, nu m-aş fi coborât niciodată la învoiala asta înjositoare! 

Îmi las mâna pe umărul lui. 

— Ţi-ai făcut datoria. Ţi-ai adunat ostirea şi ai mers la luptă. 

— Mă simt de parcă fratele meu ar fi Esau, spune el nefericit. 
Amândoi fraţii! Doi Esau care-şi vând dreptul din naştere pentru un 
blid de tocană! Sunt singurul căruia îi pasă de onoare. Au râs de 
mine şi mi-au spus că sunt un cavaler neghiob, mi-au spus că visez 
la o lume mai bună, care nu poate exista, în timp ce ei îşi băgau 
boturile în troacă! (Întoarce faţa şi-mi sărută încheietura mâinii.) 
Anne... sopteste. 

Plec capul şi-l sărut pe gât, pe frunte, apoi - când mă trage în 
poala lui - pe ochii închişi, pe sprâncenele incruntate, pe gură. 
Când mă întinde pe pat şi mă dezmiardă, mă agat de el şi mă rog 
să mai zămislim un băiat. 


Castelul Middleham, Yorkshire, vara anului 1476 


Edward, fiul meu, are trei ani, a primit odaia lui şi nu mai poartă 
veşmintele de bebeluş, lungi ca nişte rochii, ci haine ca lumea. Il 
pun pe croitorul lui Richard să-i facă nişte costumaşe aidoma 
frumoaselor haine de culoare închisă ale tatălui său şi-l îmbrac eu 
însămi în fiecare dimineaţă, trecând şireturile prin găicile de la 
mâneci, trăgându-i cizmele de călărie şi spunându-i să bată din 
picioare, ca să-i intre bine. În curând va trebui să-l tundem, dar în 
fiecare dimineaţă a acestei veri îi perii buclele de un castaniu auriu 
peste gulerul de dantelă albă şi le răsucesc pe degete. Mă rog în 
fiecare lună să vină pe lume încă un copil, ca Edward să aibă un 
frate, mă rog chiar şi pentru o fată, dacă asta e voia Domnului. Dar 
lunile trec una după alta şi sângerarea îmi vine mai departe, nu mi- 
e niciodată rău dimineaţa, nu simt niciodată acea minunată 


— 214 — 


slăbiciune care îi spune femeii că a rămas grea. 

Mă duc la un lecuitor, vestit pentru priceperea lui la plante, chem 
un doctor. Lecuitorul îmi dă să beau cele mai scârboase licori şi un 
saculet cu ierburi aromate pe care să-l port la gât, doctorul îmi 
spune să mănânc carne chiar şi vinerea şi mă previne că sunt rece 
şi uscată din fire şi trebuie să devin caldă şi umedă. Doamnele 
mele de companie îmi şoptesc că ştiu o tămăduitoare, o femeie cu 
puteri care nu-s din lumea asta; e în stare să facă un prunc să 
apară, e în stare să facă un prunc să se topească, e în stare să 
cheme furtuna, să stârnească vântul cu un fluierat... Le opresc aici 
şi spun cu hotărâre: 

— Nu cred în astfel de lucruri. Nu cred că astfel de lucruri sunt cu 
putinţă. lar dacă ar fi cu putinţă, ar fi împotriva voinţei Domnului şi 
în afara ştiinţei omului şi n-aş avea de-a face cu ele! 

Richard nu se plânge niciodată că al doilea copil al nostru se lasă 
aşteptat, însă se ştie bărbat roditor; există doi copii de care am 
ştiinţă, de dinaintea căsătoriei noastre, şi s-ar putea să mai fie şi 
alţii. Fratele lui, regele, are bastarzi imprastiati prin cele trei regate, 
iar cu regina a odrăslit şapte copii. Richard şi cu mine avem numai 
unul, pe preţiosul nostru Edward, şi nu pot să nu mă întreb cum se 
face că regina zămisleşte atâţia copii cu unul dintre fraţi, iar eu - 
numai unul. Oare cunoaşte lucruri împotriva voinţei Domnului şi în 
afara înţelepciunii omului? 

In fiecare dimineaţă, când păşesc de-a lungul zidului 
împrejmuitor spre turnul în care se află odaia lui Edward, îmi aud 
inima bătând un pic mai repede, de teamă să nu-l găsesc bolnav. A 
trecut cu bine prin bolile copilăriei, i-au ieşit dinţii micuti şi albi, 
creşte, dar mă tem fără încetare pentru el. Nu va fi niciodată un 
bărbat voinic, ca unchiul lui, regele. Va semăna cu tatăl lui: 
mlădios, scund, firav. Tatăl lui s-a călit şi şi-a dobândit forţa prin 
pregătire necontenită şi prin viaţă aspră - poate că şi Edward va 
deveni puternic. Il iubesc din toată inima şi nu l-aş putea iubi mai 
mult dacă întâmplarea ar face să fim o familie sărmană, care nu-i 
poate lăsa nimic moştenire fiului ei. Insă nu suntem o familie 
sărmană. Suntem o familie măreaţă, cea mai însemnată din nord, şi 
nu pot uita nicio clipă că Edward e singurul nostru moştenitor. Dacă 
ar fi să-l pierdem, ne-am pierde nu doar fiul, ci şi viitorul, iar uriaşa 
avere adunată de Richard punând pământurile primite de la fratele 
lui regele alături de marea mea moştenire s-ar irosi, împărţită pe 
bucățele între bărbaţii din neamul nostru. 


— 215 — 


Isabel are mult mai mult noroc decât mine. Nu pot tăgădui: o 
pizmuiesc pentru uşurinţa cu care zămisleşte copii şi pentru 
sănătatea robustă a pruncilor ei. Nu pot îndura ca ea să mă 
întreacă la asta. Imi scrie că se temuse că spita noastră e slabă - 
mama noastră a născut numai două fete, iar asta după o lungă 
aşteptare. Îmi aminteşte că regina ne-a blestemat, dorindu-ne să 
avem parte de sămânţa slabă a mamei, însă blestemul nu se 
prinde de Isabel, care are deja doi copii, pe frumusica Margaret si 
un băiat, Edward, şi-mi scrie bucuroasă că a rămas iarăşi grea şi de 
astă dată e sigură că va fi tot băiat. 

Ravasul, cu scrisul ei labartat, cu pete de cerneală ce-i trădează 
bucuria, îmi spune că poartă pruncul sus în pântece, semn sigur că 
e băiat, şi că acesta loveşte cu puterea unui mic lord. Mă roagă să-i 
dau mamei noastre vestea cea bună, iar eu îi răspund cu răceală 
că, deşi mă bucur pentru ea şi aştept cu nerăbdare să-i văd 
pruncul, n-o vizitez pe mama în partea ei de castel, iar dacă vrea ca 
mama să primească vestea cea bună, ar trebui să i-o dea chiar ea. 
Poate să-mi trimită mie o scrisoare, iar eu voi avea grijă ca mama 
s-o primească, fiindcă, aşa cum bine ştie Isabel, milady mama 
noastră nu are voie să primească nicio scrisoare fără s-o vedem noi 
mai întâi şi nu-i este îngăduit să răspundă nici măcar cu un cuvânt. 
După cum bine ştie Isabel, milady mama noastră e moartă în ochii 
legii. Vrea să schimbe acum lucrurile? N 

Asta o amuteste, cum ştiam că se va întâmpla. li e ruşine, cum 
îmi e şi mie, că ne-am întemnițat mama şi ne-am furat moştenirea 
de la ea. Nu-i pomenesc niciodată mamei despre Isabel - nu-i 
vorbesc deloc. Nu pot să recunosc că trăieşte singură, prizoniera 
noastră, în odăile ei din turn, că n-o vizitez niciodată şi nici ea nu 
trimite după mine. 

Orice s-ar fi întâmplat, ar fi trebuit oricum s-o ţin închisă cu 
străşnicie, altfel nu s-ar fi putut. N-ar fi fost cu putinţă ca ea să 
ducă o viaţă obişnuită de contesă văduvă, ieşind în lume - asta ar fi 
însemnat să facă de batjocură legea parlamentului care a declarat- 
o moartă, cum s-au înţeles Richard şi George. Nu i s-ar fi putut 
ingadui să întâlnească oameni şi să li se plângă că a fost jefuită. Nu 
i s-ar fi putut îngădui să trimită mai departe scrisori, cum a făcut de 
la Abația Beaulieu, tuturor doamnelor din suita reginei, cerându-le 
să o apere ca pe una de-a lor, ca pe o soră. N-am fi putut îngădui în 
ruptul capului ca ea să trăiască în lume, amenintandu-mi 
moştenirea şi însăşi temelia avuţiei noastre, stăpânirea asupra 


— 216 — 


acestui castel, asupra întinselor pământuri, asupra marii averi a 
soţului meu. Pe deasupra, din ce-ar fi trăit după ce George şi 
Richard au luat totul? Unde şi-ar fi făcut căminul, de vreme ce 
George şi Richard i-au luat toate resedintele? Insă din ziua cand mi- 
a vorbit atât de cumplit, atât de tulburător, din ziua când mi-a spus 
că, după părerea ei, căsătoria mea nu e valabilă, din ziua când m-a 
făcut - pe mine, propria ei fiică - târfă, de atunci nu pot nici măcar 
s-o văd în ochi. 

Nu mă duc niciodată în odăile ei; aflu o dată pe săptămână, de la 
doamna ei de companie, cum o duce cu sănătatea. Mă îngrijesc să 
primească bucatele cele mai bune de la bucătărie, vinul cel mai 
bun din pivniţă. Poate să se plimbe prin curtea din faţa turnului ei, 
care e închisă de jur împrejur cu ziduri şi la poarta căreia ţin o 
gardă. Are voie să cheme muzicanți, atâta vreme cât ştiu cine sunt 
şi paznicii îi cercetează la sosire şi la plecare. Se duce la capelă şi 
ascultă liturghia, se spovedeşte numai preotului nostru, care mi-ar 
spune dacă ar face vreo învinuire. N-are niciun temei să se plângă 
de traiul ei şi nimeni nu-i poate auzi plângerile. insă am grijă să nu 
mă aflu niciodată în capelă când intră ea şi să nu mă plimb 
niciodată prin grădina ei. Dacă mă uit de la fereastra înaltă a odăii 
mele personale şi o văd plimbându-se agale pe aleile pietruite, 
întorc capul. E într-adevăr ca moartă, e aproape îngropată de vie. 
Aşa cum m-am temut cândva, e zidită de vie. 


xxx 


Nu-i povestesc niciodată lui Richard ce-a spus mama despre el, 
nu-l întreb niciodată dacă avem o căsătorie valabilă şi un fiu 
legitim. lar pe ea n-o întreb niciodată dacă e sigură sau a vorbit 
doar din răutate, ca să mă sperie. N-o voi mai auzi niciodată 
spunând că, după ea, căsătoria mea nu e valabilă, că soţul meu m- 
a păcălit cu o slujbă de cununie falsă şi că traiul meu cu el depinde 
de bunul lui plac, că s-a însurat cu mine numai pentru averea pe 
care i-am adus-o şi a făcut cu inima împietrită pregătiri pentru a-mi 
păstra averea şi a scăpa de mine. Ca să n-o aud repetând aceste 
lucruri, sunt gata să nu-i mai aud vreodată glasul. N-o voi lăsa în 
ruptul capului să spună aceste lucruri, mie sau altcuiva, cât 
trăieşte. 

Aş vrea să nu le fi spus niciodată sau să nu le fi auzit sau, 
auzindu-le, să le pot uita pur şi simplu. Mă ingretoseaza că mi-a 


— 217 — 


spus aşa ceva şi că nu sunt în stare să-i dezmint vorbele. Mă 
ingretoseaza că ştiu, în adâncul sufletului, că e adevărat. Asta îmi 
macină dragostea faţă de Richard. Nu pentru că s-a însurat cu mine 
fără dispensa papală - nu uit că, la cât de îndrăgostiţi şi de potopiti 
de dorinţă eram, n-am putut aştepta -, ci pentru că n-a cerut 
dispensa după cununie, că mi-a ascuns această hotărâre şi că - 
lucrul cel mai înfiorător şi de departe cel mai rău - şi-a asigurat 
dreptul asupra moştenirii mele chiar dacă m-ar alunga şi ar tagadui 
căsătoria noastră. 

Sunt legată de el prin iubire, prin supunerea faţă de voinţa lui, 
prin întâia mea pasiune şi prin faptul că e tatăl copilului meu şi 
stăpânul meu. Eu însă ce sunt pentru el? Asta e ceea ce vreau să 
ştiu şi ceea ce acum, datorită mamei, nu-l pot întreba cu încredere. 


xxx 


În mai, Richard vine şi-mi spune că vrea să-l lăsăm pe Edward la 
Middleham, cu preceptorul şi cu mai-marea peste odăile lui şi să 
mergem la York, ca să începem procesiunea spre Fotheringhay 
pentru un ritual solemn: reînmormântarea tatălui său. 

— Oastea Margaretei de Anjou i-a decapitat, pe el şi pe fratele 
meu Edmund, şi le-a înfipt capetele în tepe, deasupra porții 
Micklegate, în York, spune mohorat Richard. lată ce fel de femeie a 
fost prima ta soacră! 

— Ştii doar că n-am avut de ales în privinţa căsătoriei, spun 
liniştită, deşi mă supără că nu poate nici să uite, nici să ierte acea 
parte a vieţii mele. De altfel, eram copilă şi mă aflam la Calais când 
s-au întâmplat acele lucruri, iar tatăl meu lupta pentru tabăra York, 
lupta alături de fratele tău. 

— Da, bine, nu mai contează, răspunde el fluturând din mână. Ce 
contează e că îmi voi reînmormânta tatăl şi fratele cu cinste. Ce 
părere ai? 

— Cred că ar fi o faptă foarte frumoasă. Acum se odihnesc la 
Pontefract, nu? 

— Da. Mamei i-ar plăcea să fie înmormântați împreună în cripta 
familiei de la Castelul Fotheringhay. Mi-ar plăcea să i se aducă tatei 
cinstirea ce i se cuvine. Edward mi-a încredinţat toate pregătirile, 
mă preferă lui George pentru asta. 

— Nimeni altul nu s-ar putea achita mai bine de sarcină, îl 
incredintez cu căldură. 


— 218 — 


— Mulţumesc, spune el zâmbind. Ştiu că ai dreptate. Edward e 
prea nepăsător, iar George nu iubeşte câtuşi de puţin cavalerismul 
şi onoarea. Insă eu voi fi mândru să îndeplinesc bine această 
sarcină. Mă voi bucura să-mi văd tatăl şi fratele înmormântați cum 
se cuvine. 

Preţ de o clipă doar, mă gândesc la trupul fără viaţă al tatălui 
meu, târâit de pe câmpul de luptă de la Barnet, cu sângele curgând 
şiroaie din coif, cu capul bălăbănindu-se şi la marele-i bidiviu negru, 
lungit pe câmp, ca adormit. Dar Edward a fost un duşman 
cumsecade; n-a batjocorit niciodată leşurile potrivnicilor săi. Le-a 
arătat norodului, ca să ştie că sunt morţi, iar pe urmă a îngăduit să 
fie îngropate. Trupul tatălui meu odihneşte la Abatia Bisham, în 
cripta familiei, îngropat cu onoare, dar fără ceremonie. Isabel şi cu 
mine n-am mers niciodată să-i aducem omagii. Mama nu i-a vizitat 
mormântul şi nici n-o va face vreodată. Abatia Bisham n-o va vedea 
până când n-o îngrop alături de el: soţie mai bună decât mamă. Mă 
mulţumesc să-l întreb pe Richard: 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos? 

El se gândeşte. 

— Mă poţi ajuta să hotărăsc drumul şi ceremoniile de la fiecare 
popas. Mă poţi sfătui ce veşminte să poarte lumea şi ce ceremonii 
să poruncim. Nu s-a mai făcut niciodată aşa ceva. Vreau să iasă 
totul desăvârşit. 

Richard, maestrul său de călărie şi cu mine rânduim împreună 
călătoria, iar preotul nostru de la Middleham ne dă sfaturi privind 
ceremoniile pentru cortegiul funerar şi rugăciunile ce trebuie spuse 
la fiecare popas. Richard comandă o efigie sculptată a tatălui său 
care să fie aşezată deasupra coşciugului, să-l poată vedea oricine 
pe omul măreț care a fost, şi adaugă o statuie din argint înfăţişând 
un înger ce ţine o coroană de aur deasupra capului efigiei. Aceasta 
arată că ducele a fost un rege de drept şi a murit în lupta pentru 
tronul lui. Arată, de asemenea, cât de înţelept a fost Edward că i-a 
încredinţat doar lui Richard rânduirea acestei ceremonii, nu şi 
fratelui lor, George. Când s-a alăturat tatălui meu, George a 
tagaduit că ducele a fost un rege de drept şi că fiul lui, Edward, e 
legitim. Numai Richard şi cu mine ştim că George spune încă acest 
lucru, însă în taină. 

Richard rânduieşte o procesiune minunată ca să aducă acasă de 
la Pontefract trupul tatălui şi pe cel al fratelui său. Cortegiul pornit 
din York călătoreşte spre miazăzi vreme de şapte zile şi la fiecare 


— 219 — 


popas se opreşte în biserici marete, cu toată pompa. Mii de oameni 
se perindă în tăcere ca să-şi aducă omagiile regelui care n-a fost 
încoronat, amintindu-şi de glorioasa istorie a Casei de York. 

Şase cai cu valtrapuri negre trag cele două dricuri, iar în faţa lor 
merge călare un cavaler singur, purtând stindardul ducelui, ca şi 
cum ar porni la luptă. In spatele lui vine Richard, cu capul plecat, 
iar în urma lui se înşiră toţi bărbaţii de seamă ai regatului, cinstind 
cu toţii casa noastră, cinstindu-l pe părintele nostru căzut. 

Pentru Richard, ceremonia înseamnă mai mult decât 
reinmormantarea cum se cuvine a tatălui său: înseamnă 
consfintirea dreptului acestuia de a fi regele Angliei, regele Franţei. 
Tatăl lui a fost un oştean de seamă, care a luptat pentru ţara sa, un 
mare comandant, mai mare strateg chiar şi decât fiul lui Edward. 
Prin această procesiune lungă, Richard îşi cinsteşte părintele, 
întăreşte dreptul lui la coroană, aminteşte ţării măreţia şi noblețea 
Casei de York. Noi suntem tot ce familia Rivers nu e, iar Richard 
dovedeşte acest lucru prin bogăţia şi eleganța ceremoniei de 
pomenire. 

Richard priveghează sicriele în fiecare seară cât procesiunea se 
află pe drum, merge călare în faţa lor în fiecare zi pe un cal negru 
cu harnaşament albastru închis, cu propriul stindard coborât 
dinaintea lui. E ca şi cum şi-ar îngădui să-şi jelească pentru prima 
oară părintele pierdut, cat şi lumea nobletei şi onoarei care a 
dispărut odată cu el. 

li ies în întâmpinare la Fotheringhay şi-l găsesc îngândurat si 
duios cu mine. Işi aminteşte că tatăl lui mort şi al meu erau aliaţi, 
rude. Tatăl lui a murit înaintea alianţei dezastruoase a tatălui meu 
cu regina cea rea, a murit chiar înainte să-şi vadă fiul urcând pe 
tron, a murit înainte ca Richard să meargă la război pentru prima 
oară. În seara aceea, înainte ca Richard să plece la ultimul priveghi 
lângă sicriul tatălui său, îngenunchem alături în frumoasa biserică a 
familiei şi ne rugăm. 

— S-ar fi bucurat de căsătoria noastră, spune încet Richard, 
ridicându-se în picioare. In ciuda a tot restul, s-ar fi bucurat să ştie 
că ne-am căsătorit. 

Preţ de o clipă, ridicând privirea spre el, îmi stă pe limbă 
întrebarea: „Şi căsătoria noastră e valabilă?”. li văd însă tristeţea 
de pe chip şi mă abtin; apoi el îmi întoarce spatele şi-şi ocupă locul 
între ceilalţi trei cavaleri care vor sta toată noaptea în picioare în 
jurul sicriului, până când ivirea zorilor va pune capăt priveghiului. 


— 220 — 


George şi Isabel vin la înmormântarea de la Fotheringhay; stăm 
una lângă alta, îmbrăcate în rochii frumoase, de un albastru închis, 
culoarea doliului regal, în timp ce regele, regina şi familia lor 
întâmpină cele două coşciuge la cimitirul de lângă biserica din 
Fotheringhay. Edward sărută efigia şi-i văd pe George şi pe Richard 
urmându-i pilda. George se arată deosebit de duios şi de evlavios în 
această împrejurare, însă nimeni nu atrage privirile mai mult decât 
micile prințese. Prinţesa Elizabeth, de o frumuseţe desăvârşită la 
zece ani, se află în frunte; o duce de mână pe sora ei, prinţesa 
Mary, iar în spatele lor vin ambasadori din toate ţările creştinătăţii 
să-l cinstească pe capul familiei regale York. 

E o piesă-mască - o ceremonie de pomenire şi totodată un 
spectacol bogat în însemne. Nimeni nu poate să vadă familia regală 
înmormântându-şi strămoşul ca pe un rege fără să cugete ce 
purtare regească au Edward şi fraţii lui, cât de solemn e micul prinţ 
şi ce aer fermecător şi regesc au Elizabeth şi fiicele ei. Nu pot să nu 
mă gândesc că aduc mai degrabă a actori, nu a capete încoronate 
adevărate. Regina Elizabeth e foarte încrezătoare în sine şi minunat 
de frumoasă, iar fetele ei - mai ales prinţesa Elizabeth - foarte 
stăpâne pe ele şi sigure de locul lor în procesiune. La vârsta ei mă 
înspăimânta gândul că aş putea să calc pe trena mamei, însă mica 
prinţesă Elizabeth păşeşte cu capul sus, fără să se uite în dreapta 
sau în stânga, o mică regină în devenire. 

Ar trebui s-o admir - toţi ceilalţi par s-o adore. Poate dacă aş 
avea o fiică, i-aş arăta-o pe prinţesă şi i-aş spune micutei mele ca 
trebuie să deprindă ţinuta desăvârşită a verişoarei ei. Insă cum n- 
am o fetiţă, deşi mă rog pentru asta, nu pot sa ma uit la prinţesa 
Elizabeth fără iritare şi fără să o socotesc răzgâiată şi prefăcută - o 
păpuşă precoce, căreia i-ar sta mai bine închisă în sala de studiu 
decât să străbată o ceremonie serioasă ca şi cum ar executa paşii 
unui dans, desfătându-se cu privirile atintite asupra ei. 

— O obrăznicătură! îmi şopteşte scurt la ureche sora mea, 
făcându-mă să plec ochii şi să-mi înăbuş zâmbetul. 

Ca de fiecare dată, ca în tot ce face Edward, trebuie să aibă loc 
un banchet si un spectacol măreț. Richard şade lângă fratele lui, 
bea puţin şi mănâncă şi mai puţin, în vreme ce peste o mie de 
oaspeţi se ospătează în castel şi alte mii, în pavilioanele minunat 
împodobite de afară. De-a lungul cinei se cântă muzică şi se toarnă 
vinuri bune, după fiecare fel de mâncare un cor intonează frumoase 
imnuri solemne şi se servesc fructe. Regina Elizabeth şade la 


— 221 — 


dreapta soţului ei, cu coroana pe cap, cu părul acoperit cu o 
dantelă de un albastru închis, ca şi cum ar cârmui regatul cot la cot 
cu el, în loc să fie o simplă soţie, şi priveşte în jur cu seninătatea 
femeii care ştie că locul ei e sigur şi viaţa ei nu poate fi pusă în 
primejdie. 

Mă prinde urmărind-o cu privirea şi-mi aruncă zâmbetul glacial 
cu care ne învredniceşte întotdeauna pe Isabel şi pe mine; mă 
întreb dacă se gândeşte, la această reînmormântare plină de fală a 
socrului ei, la propriul ei tată, care a avut parte, la porunca tatălui 
meu, de o moarte pripită, de criminal. Tatăl meu l-a târât pe al ei în 
piaţa oraşului Chepstow, l-a învinuit de trădare şi i-a tăiat capul - 
fără judecată, fără să ţină seama de lege - în văzul lumii. lubitul lui 
fiu John a murit alături de el - pesemne că ultimul lucru pe care l-a 
văzut a fost capul retezat al acestuia. Lângă mine, Isabel se înfioară 
de parcă i-ar fi călcat cineva pe mormânt şi-mi şopteşte: 

— Vezi cum se uită la noi? 

— Of, Iz! spun cu reproş. Ce rău ne mai poate face acum? Când 
regele îl iubeşte pe George atât de mult? Când Richard e atât de 
cinstit de amândoi? Când noi două suntem ducese regale? Cei trei 
fraţi au plecat în Franţa ca aliaţi şi s-au întors acasă prieteni buni. 
Nu cred că ea ne iubeşte prea mult, dar n-are ce să ne facă. 

— Poate să ne facă farmece, îmi răspunde ea foarte încet. Poate 
sa iste cu suflarea ei o furtună de mai-mai să ne înece, ştii bine. Si 
de fiecare dată când micul meu Edward are fierbinteala ori nu 
doarme fiindcă-i iese un dinte, mă întreb dacă nu cumva ea şi-a 
abătut privirea răutăcioasă asupra noastră şi încinge o păpuşă cu 
chipul lui ori înfige un ac în portretul lui. (Işi cuprinde cu mâna 
pântecele rotunjit pe sub rochie.) Port o cingătoare sfinţită. A 
primit-o George de la preotul lui confesor. A fost sfinţită dinadins ca 
să alunge deochiul, să mă ocrotească de Ea. 

Sigur că gândul îmi fuge pe dată la Middleham şi la băieţelul 
meu, care ar putea să cadă de pe poneiul lui, să se rănească cu 
sabia, să răcească sau să facă fierbinteala, să mănânce ceva 
stricat, să respire o miasmă, să bea apă puturoasă. Scutur din cap 
ca să-mi alung temerile şi spun cu dârzenie: 

— Mă îndoiesc că ea se gândeşte vreodată la noi. Fac prinsoare 
că nu se gândeşte decât la familia ei, la cei doi pretiosi fii, la fraţii şi 
surorile ei. Nu însemnăm nimic pentru ea. 

Isabel clatină din cap. 

— Are o iscoada în fiecare casă din tara. Se gândeşte la noi, 


— 222 — 


crede-mă! Doamna mea de companie îmi spune că regina se roagă 
în fiecare noapte să nu mai fie nevoită niciodată să fugă în sanctuar 
şi ca soţul ei să păstreze tronul fără primejdie. Se roagă ca 
vrăjmaşii ei să fie distruşi. Şi nu se mulţumeşte doar cu rugăciunile. 
Sunt oameni care îl urmăresc pe George oriunde s-ar duce. Mă 
urmăreşte în propria mea casă, ştiu că şi-a strecurat o iscoadă în 
preajma mea. Sigur şi-a strecurat o iscoadă şi într-a ta! 

— Of, Iz, parcă-l aud pe George! 

— Asta pentru că George are dreptate, spune ea cu înfocare. Are 
dreptate sa stea cu ochii pe rege si sa se teama de regina. Vei 
vedea! Intr-o buna zi vei afla ca am murit pe neasteptate, fara 
pricina, doar pentru ca mi-a dorit ea raul. 

Imi fac cruce si soptesc: 

— Nu spune una ca asta! 

Arunc o privire către masa principală. Regina îşi cufunda 
degetele într-un vas de aur cu apă de trandafiri şi le şterge pe 
ştergarul întins de un slujitor îngenuncheat. Nu arată ca o femeie 
care se îngrijeşte de propria-i siguranţă strecurând iscoade în 
casele cumnatelor ei şi înfigând ace în portrete. Arată ca o femeie 
care n-are niciun temei să se teamă. Spun cu blandete: 

— Iz, ne temem de ea pentru că ştim ce i-a făcut tatăl nostru 
părintelui ei şi ştim cât de mult a greşit. Păcatul tatei ne apasă pe 
cuget şi ne temem de victimele lui. Ne temem de ea fiindcă ştie că 
am nădăjduit amândouă - una după alta - să-i furăm tronul şi că 
ne-am măritat amândouă cu bărbaţi care şi-au ridicat stindardul 
împotriva soţului ei. Ştie că şi George, şi prinţul, întâiul meu sot, l- 
ar fi omorât pe Edward, iar pe ea ar fi închis-o in Turn. Insă când 
am fost înfrânte, ea ne-a primit la curte. Nu a pus să fim 
întemniţate. Nu ne-a băgat după gratii, învinuite de trădare. Nu ne- 
a arătat decât curtenie. 

— Aşa e! Nu ne-a arătat decât curtenie. Nu furie, nu dorinţă de 
răzbunare, nu bunătate, nu căldură, niciun simtamant omenesc. Ti- 
a spus vreodată că nu poate să ierte ce i-a făcut tatăl nostru tatălui 
ei? În afară de atunci, îndată după întâmplări? În afară de clipa 
cumplită când vrăjitoarea de maică-sa a stârnit cu fluieratul ei un 
vânt rece care a stins toate lumânările? 

— O lumânare, îi îndrept greşeala. 

— Ţi-a spus vreodată că încă mai simte furie? Ţi-a spus vreodată 
că te iartă? Ţi-a spus vreodată ceva ca o cumnată, ca de la femeie 
la femeie, o vorbă cât de mică? 


— 223 — 


Fără voia mea, clatin din cap. 

— Nici mie. Nicio vorbă mânioasă, nicio vorbă despre răzbunarea 
ei. Nu crezi că asta dovedeşte că-şi ţine duşmănia la păstrare în 
adâncul sufletului, ca gheaţa într-o gheţărie? Se uită la noi de parca 
ar fi Melusina, blazonul casei ei, pe jumătate femeie, pe jumătate 
peşte. E rece ca un peşte cu mine şi-ţi jur că-mi pune moartea la 
cale! 

Clatin din cap spre servitorul care ne oferă un fel de mâncare. 

— Primeşte-l! mă îndeamnă neliniştită Isabel. Ni l-a trimis Ea, de 
la masa principală. N-o refuza! 

lau o lingură din mâncarea de iepure. 

— Doar nu te temi că e otrăvită! spun râzând, încercând să-i 
alung astfel temerile. 

— N-ai decât să râzi, însă una dintre doamnele ei mi-a spus că 
are o casetă tainică, smălțuită, iar în ea tine o bucăţică de hârtie pe 
care sunt scrise două nume. Două nume scrise cu sânge. Şi c-a 
jurat că acei doi oameni nu vor trăi. 

— Ce nume? şoptesc lăsând lingura pe farfurie, căci pofta de 
mâncare mi-a dispărut cu desăvârşire - nu mă mai pot preface că 
n-o cred pe Isabel, că nu mi-e frică de regină. Ce nume a scris în 
taină? 

— Nu ştiu. Doamna de companie nu ştia. A văzut numai hârtia, 
nu şi cuvintele. Dar dacă sunt numele noastre? Al tău şi al meu? 
Dacă are o bucăţică de hârtie pe care sunt scrise cu sânge numele 
Anne şi Isabel? 


xxx 


Isabel şi cu mine petrecem o săptămână împreună la 
Fotheringhay înainte de-a pleca la Londra împreună cu curtea. 
Isabel îşi va aduce pe lume copilul la L'Erber, reşedinţa lor din 
capitală, şi de astă dată mi se va îngădui să-i ţin de urât în timpul 
retragerii pentru naştere. Richard n-are nimic împotrivă să stau cu 
Isabel în palatul ei din Londra, atâta vreme cât vizitez din când în 
când curtea împreună cu el, ca să păstrăm cele mai bune relaţii cu 
regina, şi am grijă să nu ascult o vorbă măcar împotriva familiei 
regale. 

— Va fi atât de plăcut să fim iarăşi împreună mult timp! spune 
Isabel. Mă bucur cel mai mult când eşti cu mine. 

— Richard zice că pot să stau numai în ultimele săptămâni, o 


— 224 — 


previn. Nu vrea să mă aflu prea multă vreme în grija lui George. 
Zice că George cleveteşte iarăşi împotriva regelui şi nu vrea ca 
banuielile să cadă şi asupra mea. 

— Ce banuieste regele? Ce bănuieşte Ea? 

Ridic din umeri. 

— Nu ştiu, dar George se poartă urât cu ea, şi încă fatis, Iz. 
Purtarea lui s-a înrăutățit mult de la funeralii. 

— George ar fi trebuit să organizeze reînmormântarea tatălui lor, 
însă regele n-a avut încredere în el, spune Isabel supărată. El ar 
trebui să se afle lângă rege, dar nu e poftit niciodată. Crezi ca nu 
bagă de seamă că e disprețuit? Dispretuit zi de zi? 

— Greşesc că-l dispretuiesc, recunosc eu. Dar treaba asta devine 
tot mai stingheritoare. Se uită pieziş la regină şi şopteşte cu fereală 
tot felul de lucruri despre ea, nu-i arată respect regelui şi e uşuratic 
cu prietenii lui. 

— Pentru că Ea e întotdeauna lângă rege înainte să poată ajunge 
altcineva acolo, iar dacă nu-i ea, atunci regele e în tovărăşia fiilor ei 
Grey sau a lui William Hastings! se aprinde Isabel. Regele ar trebui 
să le rămână credincios fraţilor lui, amândurora. Adevărul e că, deşi 
spune că l-a iertat pe George pentru că l-a urmat pe tata şi ca a 
uitat totul, nu va ierta şi nu va uita niciodată. lar dacă ar uita, chiar 
şi pentru o clipă, i-ar aminti Ea. 

Nu spun nimic. Purtarea reginei, de o răceală vădită faţă de 
Isabel şi de mine, e de-a dreptul glacială faţă de George. lar marele 
ei confident, Anthony Woodville, fratele ei, zâmbeşte la trecerea lui 
George, ca şi cum firea ţâfnoasă a cumnatului meu i-ar părea 
amuzantă şi foarte puţin demnă de respect. 

— Ei, oricum ar fi, pot să vin în ultimele trei săptămâni, îi spun lui 
Isabel. Dar trimite după mine daca esti bolnavă. Voi veni neintarziat 
dacă eşti bolnavă, orice-ar spune oricine şi, cel puţin, voi fi de faţă 
la naşterea lui. 

— Ai spus „lui”! strigă ea voioasa. Si tu crezi că va fi băiat. 

— Cum să nu spun, când tu repeti întruna că e băiat? Cum îl vei 
boteza? 

— li vom spune Richard, după bunicul lui, fireşte, spune ea 
zâmbind. Şi nădăjduim că soţul tău îi va fi nas. 

Zâmbesc la rândul meu, zicând. 

— Atunci veţi avea şi voi un Edward şi un Richard, întocmai ca 
prinții, fiii regelui. 

— Asta spune şi George! strigă ea încântată. Spune că, daca 


— 225 — 


regele şi regina şi familia ei ar dispărea de pe faţa pământului, tot 
ar exista un prinţ Edward Plantagenet care să urce pe tron şi un 
prinţ Richard Plantagenet care să-i urmeze. 

— Da, dar e greu de închipuit ce nenorocire i-ar putea şterge pe 
rege şi regină de pe faţa pământului, răspund coborând prudent 
glasul. 

Isabel chicoteşte. 

— Cred că soţul meu şi-o închipuie în fiecare zi. 

— Şi atunci cine doreşte răul? întreb, gândindu-mă să o fac să 
vadă cum stau lucrurile. Nu Ea! 

Isabel devine pe dată gravă şi, ferindu-şi privirea, spune încet: 

— George nu-i doreşte răul regelui. Asta ar însemna trădare. 
Glumeam. 


Palatul Westminster, Londra, toamna anului 1476 


Ar fi trebuit să văd în vorbele ei un semn, dar când ne întoarcem 
la Londra, rămân uluită de felul cum se poartă George la curte, în 
vreme ce Isabel iese doar rareori din odăile personale, ca pentru a 
le da peste nas reginei şi curţii ei. George umblă însoţit de prietenii 
lui apropiaţi; nu e văzut niciodată fără bărbaţi aleşi pe sprânceană, 
iar aceştia stau de pază în jurul lui, aproape ca şi cum s-ar teme să 
nu fie atacat între zidurile înalte ale Palatului Westminster. 

Vine la cină în sala cea mare, la fel ca noi toţi, dar odată aşezat, 
în văzul tuturor, nu se preface câtuşi de puţin că ar mânca. Slujitorii 
îi aşază bucatele dinainte, iar el le priveşte cu încruntare, de parcă 
ar fi fost insultat, şi nici măcar nu ia cuțitul sau lingura in mână. Se 
uită la slujitori ca şi cum s-ar teme că mâncarea a fost otrăvită şi 
are grijă să afle toată lumea că mănâncă numai ce îi pregătesc 
propriii bucătari, în odăile lui personale. 

La orice oră din zi, poţi fi sigur că găseşti uşile către 
apartamentele Clarence zăvorâte şi cu două rânduri de paznici în 
faţă, de parcă George ar crede că cineva ar putea să năvălească în 
odăi şi s-o răpească pe Isabel. Când o vizitez, trebuie să aştept 
dinaintea uşilor duble să-mi fie strigat numele, după care răsună o 
poruncă din spatele uşii închise, iar gărzile lasă lăncile în jos şi-mi 
dau voie să intru. 

— Se poartă ca un neghiob, spune soţul meu. E o paradă a 
neîncrederii, ca o piesă-mască, iar dacă Edward o rabdă pentru că 
e leneş şi îngăduitor cu George, poate fi sigur că regina n-o va 
răbda. 


— 226 — 


— Doar nu se crede cu adevărat în primejdie? 

Richard se încruntă. 

— Anne, zău că nu ştiu ce gândeşte. Nu mi-a mai vorbit despre 
Edward de când i-am spus că am luat instiintarile lui drept trădare. 
Insă vorbeşte cu mulţi alţii. O vorbeşte de rău pe regină... 

— Ce spune despre ea? 

— İl vorbeşte întruna de rău şi pe rege. 

— Bine, dar ce spune? 

Richard se întoarce şi-şi aţinteşte privirea asupra ferestrei 
împărţite în ochiuri mici. 

— Nici nu pot să repet. Nu m-aş cobori să-i repet vorbele. Nu pot 
să spun decât că şopteşte cel mai rău lucru care se poate spune 
despre un bărbat şi cel mai rău lucru care se poate spune despre o 
femeie. 

Nu stărui, întrucât am învăţat că la Richard simţul onoarei e 
mereu treaz. Pe deasupra, nu-i nevoie să întreb, pot să ghicesc. 
George spune că fratele lui Edward e bastard, ponegrindu-şi şi 
dezonorându-şi propria mamă în încercarea de-a dovedi că el ar 
trebui să fie rege. Şi mai spune că Elizabeth a ajuns în patul regelui 
prin vrăjitorie şi căsătoria lor nu e nici sfinţită, nici valabilă, iar 
copiii lor sunt şi ei bastarzi. 

— Şi mă tem că George primeşte bani de la Ludovic al Franţei. 

— Toată lumea primeşte bani de la Ludovic al Franţei. 

Richard râde scurt. 

— Regele mai mult decât toţi. Nu, nu e vorba de banii statorniciti 
prin tratat, ci de faptul că Ludovic îl plăteşte în taină pe George ca 
să se poarte aşa, să strângă oaste şi să-şi declare dreptul la tron. 
Mă tem că Ludovic îl va plăti pe George ca să încerce să 
dobândească tronul. l-ar plăcea să înceapă iarăşi războiul în Anglia. 
Dumnezeu ştie ce gândeşte George! 

Nu spun că gândeşte sigur ce gândeşte întotdeauna: cum să 
tragă cele mai mari foloase din orice împrejurare. 

— Regele ce părere are? 

— Râde, răspunde Richard. Râde şi spune că George e un câine 
necredincios, că va vorbi mama cu el şi că, la urma urmei, George 
nu poate decât să blesteme şi să se uite urât. 

— Dar regina ce spune? întreb, ştiind că ea se va împotrivi 
oricărei defăimări a copiilor ei, va lupta pe viaţă şi pe moarte 
pentru fiul ei şi că sfatul ei va avea înrâurire asupra regelui. 

— Nu spune nimic, răspunde sec Richard. Cel puţin, nu mie. Dar 


— 227 — 


cred că, dacă George se poartă mai departe aşa, îl va socoti 
vrăjmaşul ei şi al fiilor ei. Nu mi-aş dori să mă duşmănească. 

Mă gândesc la peticul de hârtie din caseta smălțuită si la cele 
două nume scrise cu sânge. 

— Nici eu nu mi-aş dori. 


xxx 


Data următoare când merg la apartamentele Clarence, găsesc 
uşa deschisă, iar servitorii scot cufere din odăi, coborând cu ele pe 
scările turnului, spre curtea grajdurilor. Isabel şade lângă foc, cu 
mantia de călătorie pe umeri, cu mâna pe pântecele mare. 

— Ce se întâmplă? întreb intrând în odaie. Ce faci? 

Se ridică în picioare. 

— Plecam. Insoteste-ma până în curtea grajdurilor. 

O iau de mână ca s-o retin în odaie. 

— Nu poţi călători în starea asta! Unde mergeţi? Parcă urma să 
te retragi pentru naştere la L'Erber! 

— George spune că nu putem rămâne la curte. Nu suntem în 
siguranţă. Nu vom fi în siguranţă nici la L'Erber. Mă retrag pentru 
naştere la Abatia Tewkesbury. 

— La jumătatea drumului spre Tara Galilor? strig îngrozită. Iz, nu 
se poate! 

— Trebuie să plec. Ajută-mă, Anne! 

li aşez mâna pe braţul meu şi se sprijină de mine pe când 
coborâm scara şerpuită de piatră şi ieşim în curtea grajdurilor, 
luminoasă şi rece. Un junghi în pântece o face să scoată un icnet 
scurt. Sunt sigură că nu e în stare să facă acest drum. 

— Isabel, nu pleca! Nu călători aşa. Vino acasă la mine, dacă nu 
poţi merge la tine! 

— Nu suntem în siguranţă la Londra, şopteşte sora mea. Ea a 
încercat să ne otrăvească, pe George şi pe mine. A trimis mâncare 
otrăvită în odăile noastre. 

— Nu se poate! 

— Ba se poate. George spune că nu suntem în siguranţă la curte, 
nici măcar în Londra. Spune că duşmănia reginei e o primejdie prea 
mare. Annie, ar trebui să pleci şi tu! Roagă-l pe Richard să te ducă 
acasă, la Middleham. George zice că Ea îl va întoarce pe Edward 
împotriva celor doi fraţi ai săi. Zice că Ea ne va ataca de Crăciun. 
Va aduna curtea laolaltă pentru sărbătoarea Crăciunului şi pe urmă 


— 228 — 


îi va învinui pe amândoi fraţii şi va pune să fie arestaţi. A 

Sunt atât de înspăimântată, încât abia dacă pot vorbi. li iau 
mâinile într-ale mele. 

— Isabel, de bună seamă că toate astea sunt o nebunie! George 
se razboieste în vis, cleveteşte întruna împotriva regelui şi a 
dreptului acestuia la tron, cleveteşte pe ascuns împotriva reginei. 
Toate primejdiile sunt născocite de mintea lui. 

Ea râde fără pic de veselie. 

— Aşa crezi? 

Maestrul de călărie al lui George aduce litiera ei, trasă de o 
pereche de catâri frumoşi. Doamnele de companie trag perdelele la 
o parte şi eu o ajut să se aşeze pe pernele moi. Slujnicele îi pun 
cărămizi încinse sub tălpi, iar băiatul de la bucătărie vine cu o tavă 
de alamă plină cu tăciuni aprinşi. Răspund: 

— Da, aşa cred. 

Incerc să-mi înăbuş temerile pentru soarta ei - să călătorească 
de-a latul ţării pe drumuri noroioase, atât de aproape de soroc. Nu 
pot uita că a mai fost nevoită o dată să călătorească în apropierea 
sorocului şi că acea călătorie s-a încheiat cu o moarte, cu jale şi cu 
pierderea unui fiu. Mă aplec spre ea şi-i soptesc: 

— Regele şi regina se gândesc doar la plăceri de Crăciunul ăsta, 
fac paradă cu hainele lor noi şi cu şirul nesfârşit de copii. Sunt 
imbatati de deşertăciune şi lux. Nu ne pândeşte pericolul, nici pe 
noi, nici pe soţii noştri. Sunt fraţii regelui, sunt duci de viţă 
regească! Regele îi iubeşte! Suntem în siguranţă. 

Obrazul ei e alb de încordare. 

— Am un căţel de salon mort, care a furat o bucată de pui de pe 
o farfurie adusă pentru mine, spune ea. Ascultă la mine, regina e 
hotărâtă să mă vadă moartă şi pe tine la fel! 

Am amuţit de groază. Mă mulţumesc să-i ţin mâna într-ale mele, 
încălzind-o. 

— Iz, nu pleca aşa! 

— Ascultă la mine, George ştie! Ştie sigur. L-a prevenit cineva 
din slujba ei. Va porunci arestarea şi executarea celor doi fraţi! 

li sărut mâinile şi obrajii. 

— Scumpa mea Iz... 

Isi petrece braţele pe după gâtul meu si ma imbratiseaza, 
soptindu-mi: 

— Du-te la Middleham! Pentru mine: fiindca ti-o cer. Pentru 
siguranţa ta: fiindcă te previn. Pentru băiatul tau: ca să-l ocrotesti. 


— 229 — 


Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă! Pleacă de-aici, Annie! Jur că 
ne vor omori pe toţi! Femeia aia nu se va opri până nu vom fi morţi: 
bărbatul tău, bărbatul meu şi noi amândouă. 


xxx 


De-a lungul zilelor friguroase, din ce în ce mai întunecoase şi mai 
iernatice, aştept veşti despre retragerea lui Isabel pentru naştere şi 
mă gândesc la ea, închisă în odăile de oaspeţi ale Abatiei 
Tewkesbury, aşteptând să-şi aducă pruncul pe lume. Ştiu că 
George îi va aduce cele mai bune moaşe şi că va avea un doctor în 
apropiere, insotitoare care s-o înveselească şi o doica gata să-şi ia 
sarcina în primire, iar odăile vor fi calde şi plăcute. Chiar şi aşa, îmi 
doresc să mă fi putut afla alături de ea. Naşterea încă unui copil în 
casa unui duce de viţă regească e un lucru însemnat; cu siguranţă 
că George n-a lăsat nimic la voia întâmplării. Dacă se naşte un 
băiat, George devine un bărbat cu doi moştenitori - la fel ca fratele 
său regele. Chiar şi aşa, îmi doresc să mi se fi îngăduit să merg la 
ea. Chiar şi aşa, îmi doresc ca el să-i fi îngăduit să rămână la 
Londra. 

Mă duc la Richard, care şade la masa din odaia lui personală, ca 
să-l întreb dacă îmi dă voie să merg la Isabel, la Tewkesbury, dar el 
mă refuză pe dată, spunând sec: 

— Casa lui George a devenit un cuib al trădării. Am văzut câteva 
dintre predicile şi broşurile scrise sub oblăduirea lui: pun la îndoială 
legitimitatea fratelui meu, o declară pe mama mea târfă, fac din 
tatăl meu un încornorat. Spun că mariajul lui Edward cu regina nu e 
valabil şi că fiii lui sunt bastarzi. Vorbele lui George sunt infame! Nu 
pot să le iert, iar Edward n-are cum să le treacă cu vederea. Va 
trebui să ia măsuri împotriva lui. 

— Lui Isabel îi va face ceva? 

— Fireşte că nu! spune Richard iritat. Ea ce amestec are? 

— Atunci nu pot să mă duc la ea? 

— Nu ne putem întovărăşi cu ei, hotărăşte Richard. George e 
îngrozitor. Nu se poate să fim văzuţi în apropierea lui. 

— Isabel e sora mea! N-a făcut nimic! 

— Poate după Crăciun. Dacă Edward nu îl arestează înainte. 

Mă duc la uşă şi-mi las mâna pe inelul de alamă. 

— Putem merge acasă, la Middleham? 

— Numai după sărbătoarea Crăciunului, altfel ar însemna să-i 


— 230 — 


insultăm pe rege şi pe regină. Plecarea grăbită a lui George din 
oraş e şi-aşa insultătoare. Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile. 
(Şovăie, cu pana deasupra unui document pe care trebuie să-şi 
puna iscălitura.) Care-i necazul? Ti-e dor de Edward? 

— Mi-e frică, îi şoptesc. Mi-e frică. Isabel mi-a spus ceva, m-a 
prevenit... 

Nu încearcă sa mă liniştească, nici nu mă întreabă de ce m-a 
prevenit Isabel. Mai târziu, când mă gândesc la purtarea lui, îmi 
dau seama că asta e cel mai rău. Se mulţumeşte să dea din cap şi 
să spună: 

— N-ai de ce sa te temi. Am grijă să fim păziţi. Şi oricum, daca 
am pleca, am arăta că şi noi ne temem. 


xxx 


În noiembrie primesc o scrisoare de la Isabel, pătată şi întârziată 
din cauza călătoriei lungi pe drumurile desfundate. E una dintre 
epistolele ei triumfătoare, întinse pe trei pagini. 


Am avut dreptate! Am adus pe lume un băiat. E voinic, înalt 
şi durduliu, bălai ca tatăl lui. Mănâncă bine, iar eu m-am 
sculat deja din pat şi umblu prin odăi. Naşterea a fost scurtă şi 
uşoară. l-am spus lui George că sunt gata s-o repet! De câte 
ori vrea el! Le-am scris regelui şi reginei, iar Ea mi-a trimis 
nişte rufărie foarte bună, împreună cu felicitările ei. 

Până la urmă, George va veni la curte de Crăciun, căci nu 
vrea să lase să se creadă că s-ar teme. Pe urmă va veni la 
mine, la Castelul Warwick, după banchetul regelui. Trebuie 
neapărat să vii să vezi pruncul după Anul Nou. George zice că 
nu se poate împotrivi să ne faci o vizită în drum spre 
Middleham şi că trebuie să-i spui asta soțului tău, din partea 
lui. 

Aici a plouat atât de mult, încât nu mi-a păsat că stau 
închisă in odăi, desi acum încep să mă satur. In decembrie voi 
fi binecuvântată în biserică şi pe urmă vom pleca acasă. Abia 
aştept să intru cu micul Richard in Castelul Warwick! Tata ar fi 
fost nespus de mulțumit, aş fi fost fiica lui preferată pe veci, 
fiindcă i-am dăruit al doilea nepot, şi ar fi făcut planuri marete 
pentru el... 


— 231 — 


Şi aşa mai departe, pe trei pagini, cu adăugiri de ultimă clipă pe 
margini. Las scrisoarea deoparte şi-mi aşez mâna pe pântecele 
moale, ca şi cum căldura palmei mele ar putea face să se ivească 
un copilaş, aşa cum căldura trupului cloştii face să iasă puiul din ou. 
Isabel are dreptate să fie fericită şi mandra că a adus pe lume încă 
un prunc şi mă bucur pentru ea. Dar ar fi putut să se gândească ce 
amărăciune vor abate vorbele sale asupra mea: sora ei mai mică, 
de doar douăzeci de ani, cu un singur băieţel în odaia copiilor, după 
patru, aproape cinci, ani de căsnicie. 

Scrisoarea ei nu e doar lăudăroşenie, căci la sfârşit scrie câteva 
cuvinte ca să arate că nu şi-a uitat frica de regină: 


Ai grijă ce mănânci la ospatul de Crăciun, sora mea. Ştii ce 
vreau să spun. Iz. 


Uşa sălii mele de primire se deschide şi Richard intră, însoţit de 
vreo doisprezece prieteni, să ne conducă, pe mine şi pe doamnele 
mele, la cină. Mă ridic şi-i zâmbesc. 

— Veşti bune? întreabă el cu ochii la scrisoarea aflată lângă 
mine, pe masă. 

— O, da! răspund păstrându-mi zâmbetul. Foarte bune. 


Palatul Westminster, Londra, ziua de Crăciun 1476 


E sărbătoarea Crăciunului şi familia regală va străluci orbitor, 
împodobită cu nestemate şi ţesături noi, în culori vii, pe care le-a 
adus, plătind o mică avere, tocmai din Burgundia. Edward joacă 
rolul regelui, înveşmântat într-un vârtej de pânză aurită şi colorată, 
iar regina se află mereu lângă el, de parcă locul acela ar fi al ei prin 
naştere şi n-ar fi parvenita norocoasă care e de fapt. 

Ne trezim devreme, ca să luăm parte la liturghie în capela 
regelui, în această zi, cea mai sfântă din an. Pun să mi se aducă în 
odaia de culcare, dinaintea focului, o albie mare din lemn, 
aşternută cu cele mai fine pânzeturi; servitoarele aduc urcioare cu 
apă caldă şi mi-o toarnă pe umeri în timp ce-mi spăl părul şi trupul 
cu săpunul cu petale de trandafir pe care mi l-a cumpărat Richard 
de la negutatorii mauri. 

Femeile mă înfăşoară în cearşafuri calde şi-mi întind pe pat 
veşmintele pentru ziua aceea. Voi purta o rochie de catifea, de un 
roşu închis, tivită cu blană de jder - o blană închisă la culoare şi 
lucioasă, la fel de aleasă ca oricare dintre blănurile reginei. Am o 


— 232 — 


bonetă nouă, care mi se potriveşte bine pe cap, cu bucle din fir de 
aur deasupra urechilor. Slujnicele îmi piaptănă părul până îl usucă, 
la căldură, dinaintea focului, apoi îl împletesc şi-l răsucesc sub 
bonetă. Am o cămaşă nouă, din pânză de in, brodată în vara asta 
de doamnele mele, sub îndrumarea mea. Mi se aduce caseta mea 
din vistierie şi îmi aleg din ea nişte rubine de un roşu închis, 
asortate cu rochia. 

Când Richard intră în sala mea de primire ca să mă însoţească la 
liturghie, văd că s-a îmbrăcat în negru, culoarea lui preferată. E 
chipes şi fericit, iar când îi dau binete, simt împunsătura familiară a 
dorinţei. Poate că astă-seară va veni în odaia mea şi vom mai 
zămisli un copil. Ce zi ar putea fi mai potrivită decât ziua naşterii 
pruncului lisus ca să odrăslim încă un moştenitor pentru ducatul 
Gloucester? 

Richard îmi oferă braţul, iar cavalerii din suita lui, toţi 
invesmantati bogat, le însoțesc pe doamnele mele până la capela 
regelui. Ne înşiruim şi aşteptăm, căci regele ne face deseori să-l 
aşteptăm, dar în scurtă vreme se aud foşnete şi mici strigăte de 
uimire scoase de unele dintre doamne când el intră, îmbrăcat în alb 
şi argintiu, conducând-o pe regină. Asemenea lui, Ea poartă 
argintiu şi alb şi scânteiază în umbra capelei, ca şi cum ar lumina-o 
razele lunii. Părul auriu deschis abia i se întrezăreşte sub coroană, 
gâtul îi e dezgolit până la decolteul rochiei, care e pătrat, adânc şi 
acoperit cu cea mai fină dantelă. Sunt urmaţi de copiii lor, primul 
fiind tânărul prinţ de Wales, care a împlinit şase ani şi e mai înalt de 
fiecare dată când vine la curte, apoi micul prinţ Richard, în 
veşminte de copil mic lucrate din dantelă albă şi argintie, ţinut de 
mână de doica lui; urmează prinţesa Elizabeth, îmbrăcată în alb şi 
argintiu, ca părinţii ei, solemnă, ducând în mână o carte de 
rugăciuni cu coperte de fildeş, zâmbind în stânga şi-n dreapta, 
mândră şi sigură de ea, iar în spatele ei se înşiră celelalte copile din 
familia regală, frumoase, îmbrăcate bogat toate trei, şi pruncul cel 
mai mic. Nu pot să-i privesc fără pizmă. 

Am grijă să zâmbesc, cum zâmbeşte toată curtea, la trecerea 
acestei desăvârşite familii regale. Privirea ochilor cenusii ai reginei 
se abate asupra mea o clipă şi-i simt răceala când mă cântăreşte 
abilă, de parcă ar sti că o pizmuiesc, de parca ar şti că mi-e frică; 
apoi intră preotul şi pot să îngenunchez şi să închid ochii, ca să nu-i 
mai văd. 


— 233 — 


xxx 


Când ne întoarcem în sala noastră de primire, în faţa uşilor duble 
închise aşteaptă un bărbat cu hainele pătate de drum, cu mantia 
udă şi plină de noroi azvârlită pe pervazul de piatră al ferestrei. 
Garda noastră îl împiedică să intre, aşteptând să ne întoarcem. 

— Ce înseamnă asta? întreabă Richard. 

Omul se lasă pe un genunchi si îi întinde o scrisoare. Vad o 
pecete roşie de ceară. Richard o rupe şi citeşte cele câteva rânduri 
de pe singura pagină. Il vad cum se întunecă la fata, îmi aruncă o 
privire, apoi se uită iar la foaia de hârtie. 

— Ce este? (Nu-mi pot pune temerile în cuvinte - mă gândesc pe 
dată că scrisoarea vine, poate, de la Middleham şi aduce veşti 
despre băiatul nostru.) Ce este, Richard? Milord? Te rog... (Trag cu 
greu aer în piept.) Spune-mi! Spune-mi iute! 

El nu-mi răspunde pe dată. li face semn din cap, peste umăr, 
unuia dintre cavalerii aflaţi în slujba lui. 

— Aşteaptă aici! Opreşte mesagerul, vreau să-l văd mai târziu. Ai 
grijă să nu vorbească cu nimeni. 

Apoi mă ia de braţ; străbatem sala noastră de primire, odaia 
mea personală şi intrăm în odaia mea de culcare, unde nu ne va 
deranja nimeni. 

— Ce e? întreb în şoaptă. Richard, pentru Dumnezeu, ce e? E 
vorba de băiatul nostru, Edward? 

— De sora ta. (Glasul lui scăzut face vorbele să sune aproape ca 
o întrebare, de parcă n-ar putea crede ce-a citit cu ochii lui.) E 
vorba de sora ta. 

— Isabel? 

— Da. lubita mea... nu ştiu cum să-ţi spun... mi-a scris George, 
scrisoarea e de la el, mi-a zis să-ţi spun, dar nu ştiu cum... 

— Ce? Ce-i cu ea? 

— lubita mea, biata mea iubită... A murit. George îmi scrie că a 
murit. 

Preţ de o clipă nu aud cuvintele, apoi îmi răsună în urechi, ca un 
clopot care ar bate chiar aici, în odaia mea de culcare, unde doar 
acum două ceasuri mă îmbrăcam cu rochia frumoasă şi-mi alegeam 
rubinele. 

— Isabel? 

— Da. George zice că a murit. 

— Dar cum? Se simţea bine, mi-a scris, mi-a spus c-a avut o 


— 234 — 


naştere uşoară! Am primit scrisoarea în care nu înceta să se laude! 
Se simţea bine, foarte bine, mi-a spus să merg să văd... 

El tace, de parcă ar avea un răspuns, dar nu ar vrea să-l pună în 
cuvinte. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. De asta voi vorbi cu mesagerul. 

— A fost bolnavă? 

— Nu ştiu. 

— A făcut fierbinteala după facere? A sângerat? 

— George nu spune. 

— Dar ce spune? 

Preţ de o clipă mi se pare că nu-mi va răspunde, dar apoi 
despătureşte scrisoarea, netezind-o pe masă, şi mi-o întinde, 
urmărindu-mi chipul în timp ce citesc: 


22 decembrie 1476 

Frate şi soră Anne, 

Iubita mea soție Isabel a murit azi-dimineata, Dumnezeu s- 
o odihnească. N-am nici cea mai mică îndoială că a fost 
otrăvită de cineva tocmit de regină. Pazeste-ti soția, Richard, 
şi păzeşte-te şi pe tine. N-am nici cea mai mică îndoială că ne 
pândeşte pe toți pericolul din partea familiei prefacute pe 
care şi-a făurit-o fratele nostru, regele. Baietelul meu cel mic 
încă trăieşte. Mă rog pentru voi şi ai voştri. Ardeti scrisoarea. 


Richard îmi ia scrisoarea din mână şi, aplecându-se spre foc, o 
vâră în jarul roşu şi aşteaptă până ce hârtia se răsuceşte, se 
înnegreşte şi se aprinde dintr-odată cu vâlvătaie. 

— Isabel ştia că se va întâmpla aşa! spun dându-mi seama că 
tremur din cap până-n picioare, de parcă scrisoarea m-ar fi îngheţat 
cu şuierul unui vifor năprasnic. A spus că se va întâmpla aşa! 

Richard mă prinde în braţe şi mă împinge să mă aşez pe pat, 
căci mi se înmoaie genunchii. 

— A spus-o şi George, dar n-am vrut să-l ascult, răspunde el 
scurt. 

— A zis că regina are o iscoadă în casa lor şi că are o iscoadă şi 
într-a noastră. 

— De asta nu mă îndoiesc. E aproape sigur că-i adevărat. Regina 
n-are încredere în nimeni şi plăteşte servitori ca s-o instiinteze de 
tot ce se întâmplă. Aşa facem cu toţii. Dar de ce s-o otrăvească pe 
Isabel? 


— 235 — 


— Ca să se răzbune, răspund nefericită. Pentru că are numele 
noastre scrise pe un petic de hârtie, într-o casetă smălțuită, ascuns 
între podoabele ei. 

— Poftim? 

— Isabel ştia, dar eu n-am vrut să ascult! Mi-a zis că regina a 
jurat să se răzbune pe ucigaşii tatălui ei - adică pe tatăl nostru. 
Isabel zicea că ne-a scris numele cu sânge pe un petic de hârtie şi-l 
tine ascuns. Zicea că într-o zi voi afla că a murit şi ca a fost 
otrăvită! 

Richard duce mâna la cingătoare, acolo unde i-ar atârna sabia, 
de parcă ar crede că vom fi nevoiţi să luptăm ca să ne apărăm 
vieţile aici, în Palatul Westminster. Pierderea lui Isabel mă izbeşte 
dintr-odată şi hohotele de plâns mă zguduie. 

— N-am ascultat! Nu i-am dat ascultare! Şi pruncul ei! Şi 
Margaret! Şi Edward! Vor creşte toţi trei fără mamă! Şi nu m-am 
dus la ea! l-am spus că e în siguranţă! 

Richard se îndreaptă spre uşă. 

— Mă duc să vorbesc cu mesagerul. 

— Nu m-ai lăsat să merg la ea! strig acuzator. 

— Cu atât mai bine, răspunde el sec, apăsând pe clanta. 

Mă ridic iute în picioare. 

— Vin şi eu. 

— Dacă o să plângi, nu. 

Imi frec cu asprime faţa udă. 

— N-o să plâng, jur! 

— Nu vreau ca vestea să se afle deocamdată şi nu vreau să se 
afle din întâmplare. George i-a scris cu siguranţă şi regelui, 
înştiinţându-l de moartea lui Isabel. Nu vreau să facem invinuiri si 
nu vreau să plângi. Va trebui să fii tăcută şi liniştită şi va trebui să 
dai ochii cu regina fără să spui nimic. Va trebui să ne purtăm ca şi 
cum n-am gândi nimic împotriva ei. 

Strângând din dinţi, mă întorc spre el. 

— Dacă George are dreptate, înseamnă că regina mi-a omorât 
sora. (Nu mai tremur şi nici nu mai suspin.) Dacă învinuirile lui 
George sunt adevărate, înseamnă că plănuieşte să mă ucidă. Dacă 
e adevărat, înseamnă că e duşmanca mea de moarte, iar noi 
locuim în palatul ei şi ne ospătăm cu mâncarea venită din bucătăria 
ei. Vezi, nu fac învinuiri şi nu plâng. Dar mă voi feri şi-i voi ocroti pe 
ai mei şi voi avea grijă ca ea să plătească pentru moartea surorii 
mele. 


— 236 — 


— Dacă e adevărat, spune Richard liniştit. 
E ca un legământ. 
— Dacă e adevărat, încuviinţez. 


Palatul Westminster, Londra, ianuarie 1477 


Curtea poartă albastru închis, în semn de doliu după sora mea, 
iar eu ies din odăile mele cât mai rar cu putinţă. Nu pot suporta să 
mă uit la regină. Cred cu adevărat că acel chip frumos pe care-l văd 
e al ucigaşei surorii mele. Mă tem pentru propria-mi soartă. Richard 
refuză cu hotărâre să discute despre asta până nu ne întâlnim cu 
George şi aflăm mai multe. Işi trimite însă omul cel mai de 
încredere, pe sir James Tyrrell, la Middleham, cu porunci să-l 
păzească pe fiul nostru, să-i cerceteze pe toţi oamenii din casa 
noastră, îndeosebi pe aceia care nu sunt născuţi şi crescuţi în 
Yorkshire, şi să aibă grijă ca mâncarea lui Edward să fie gustată 
înainte ca el să ia vreo îmbucătură. 

Poruncesc să mi se gătească mâncarea în apartamentele noastre 
din palat şi stau în odaia mea personală. Nu merg aproape 
niciodată să-i ţin tovărăşie reginei. Când aud o bătaie neaşteptată 
în uşă, tresar cu putere si mă ridic iute de pe jilt, fiind nevoită să 
mă sprijin de masa de lângă cămin. Garda deschide larg uşa şi-l 
anunţă pe George. El intră, îmbrăcat în cel mai întunecat albastru, 
tras la fata şi trist. Imi prinde mâinile într-ale lui şi mă sărută. Cand 
se trage înapoi ca să se uite la mine, văd că are lacrimi în ochi. 

— O, George! soptesc. 

Toată siguranţa de sine încrezută i-a dispărut; deşi mâhnirea 
adâncă l-a făcut să slăbească, tot chipes a rămas. Işi sprijină 
fruntea de căminul sculptat şi spune încet: 

— Inca nu-mi vine să cred. Când te văd... nu-mi vine să cred că 
nu e aici, cu tine. 

— Mi-a scris că se simte bine. 

— Aşa se şi simţea, întăreşte el cu înflăcărare. Se simţea bine. Şi 
era atât de fericită! Şi pruncul, o frumuseţe, ca de fiecare dată! Dar 
apoi, pe neaşteptate, a cuprins-o slăbiciunea, s-a topit aproape 
peste noapte, iar dimineaţă s-a prapadit. 

— A avut fierbinteala? întreb, dorindu-mi cu disperare să spună 
că da. 

— Avea limba neagră. 

Mă uit la el uluită: e un semn sigur de otrăvire. 

— Cine-ar fi putut s-o facă? 


— 237 — 


— L-am pus pe doctorul meu să le cerceteze pe femeile din 
slujba ei, pe servitorii de la bucătărie. Ştiu că regina a strecurat o 
femeie chiar în odaia de naştere a lui Isabel, ca s-o înştiinţeze 
neintarziat daca a născut băiat sau fată. 

Imi scapă un mic şuierat de groază. 

— O, asta-i un fleac, ştiam de luni întregi! A pus cu siguranţă o 
servitoare să stea cu ochii şi pe tine, spune el. Şi un servitor în 
casă, poate la grajduri, s-o prevină cand ai de gând să calatoresti, 
poate şi în sala cea mare, ca să asculte ce se vorbeşte. Ne-a 
urmărit pe toţi încă de când am călcat prima oară la curtea ei. A 
pus negreşit să fii urmărită şi tu, ca şi Isabel. N-are încredere în 
nimeni. 

— Edward are încredere în soţul meu! mă împotrivesc. Se iubesc 
frateste şi îşi sunt credincioşi. 

— Şi regina? A 

Tăcerea mea îl face să râdă scurt. Il întreb: 

— li vei vorbi regelui despre toate astea? Vei spune cu glas tare 
că regina e vinovată? 

— Cred că va încerca să mă cumpere, răspunde George. Cred că 
ştiu şi cum. Va vrea să-mi astupe gura, să nu-i mai stau în cale. Nu 
va vrea să-i învinuiesc nevasta de otrăvire, să-i declar pe copiii lor 
bastarzi. 

— Taci! zic iute, aruncând o privire spre uşă. 

Mă duc lângă el, în faţa căminului. Stăm aşa, tâmplă lângă 
tâmplă, ca doi uneltitori, iar vorbele noastre se destramă pe horn în 
sus, precum fumul. 

— Edward va vrea să mă îndepărteze, să mă trimită undeva 
unde să nu pot vorbi împotriva lui. 

— Ce va face? întreb îngrozită. Doar nu te va intemnita? 

Zâmbetul lui George e mai mult o strâmbătură. 

— Imi va porunci sa mă recăsătoresc, prezice el. Ştiu că asta 
plănuieşte. Mă va trimite în Burgundia, să mă însor cu Mary de 
Burgundia. Tatăl ei a murit, iar sora noastră Margaret, văduva lui, s- 
a gândit la mine. Mary e fiica ei vitregă, are căderea să mi-o dea de 
soţie. Edward vede în asta o cale de-a mă scoate din ţară. 

Simt cum mi se revarsă lacrimile pe obraji. 

— Dar n-a trecut nici măcar o lună de la moartea lui Isabel! strig 
eu. Se aşteaptă cumva s-o uiţi numaidecât? Să fie îngropată şi 
înlocuită de o nouă soţie în câteva săptămâni? Şi cu copiii tăi cum 
rămâne? Se aşteaptă să-i iei cu tine în Flandra? 


— 238 — 


— Voi refuza, spune George. Nu-mi voi părăsi copiii în ruptul 
capului, nu-mi voi părăsi ţara în ruptul capului şi cu niciun chip n-o 
voi lăsa pe ucigaşa soţiei mele să scape nepedepsită! 

Plâng în hohote; pierderea lui Isabel e cumplit de dureroasă, iar 
gândul că George şi-ar putea lua altă soţie - uluitor. Mă simt grozav 
de singură la această curte primejdioasă fără ea. George îmi 
cuprinde cu braţul umerii ce se zguduie şi spune duios: 

— Soră... sora mea... Te-a iubit atât de mult, era atât de dornică 
să te ocrotească! M-a pus să jur că te voi preveni. Te voi apăra şi 
pe tine. 


xxx 


Ca de obicei, trebuie să aştept în odăile reginei în ceasul de 
dinaintea cinei, ca regele şi suita lui să ni se alăture şi să mergem 
împreună în sala cea mare. Doamnele reginei îşi închipuie că 
suferinţa mă face tăcută şi mă lasă în pace. Numai lady Margaret 
Stanley, venită nu demult la curte cu proaspătul ei soţ, Thomas, mă 
ia deoparte şi-mi spune că se roagă pentru sufletul surorii mele şi 
pentru copiii ei binecuvantati. Bunavointa sa mă mişcă ciudat de 
mult; încerc să-i surâd şi-i mulţumesc pentru rugăciuni. Ea şi-a 
trimis fiul, pe Henry Tudor, peste hotare, pentru siguranţa lui, căci 
n-are încredere în acest rege. Tânărul Tudor face parte din Casa de 
Lancaster şi e un flăcău promiţător. Lady Stanley n-ar îngădui să fie 
crescut de un tutore din Casa de York în această ţară şi, cu toate că 
acum e măritată cu unul dintre lorzii de York şi e foarte bine văzută 
şi de rege, şi de regină, tot n-are destulă încredere în această 
familie regală ca să-şi aducă băiatul acasă. Din toată curtea, ea 
înţelege negreşit ce înseamnă să te temi de regele pe care-l 
slujeşti, ştie ce înseamnă să-i faci reverente reginei fără să poţi fi 
sigură dacă ţi-e duşmancă sau nu. 

Când Richard intră împreună cu fratele lui regele, tot numai 
zâmbete, şi mă ia de mână ca să mă conducă la cină, mă aplec 
spre el şi-i şoptesc că George a venit la curte şi mi-a făgăduit că-l 
va găsi pe ucigaşul surorii mele. 

— Cum va reuşi să facă asta din Flandra? întreabă muscator 
Richard. 

— Nu va merge. Refuză să meargă. 

Hohotul de râs al lui Richard e atât de gălăgios, încât regele se 
uită în urmă şi-i zâmbeşte larg, întrebând: 


— 239 — 


— Ce-i aşa de nostim? 

— Nimic, îi strigă Richard fratelui său. Nimic. Soţia mea mi-a zis o 
glumă despre George. 

— Ducele nostru? întreabă regele zâmbindu-mi. Ducele nostru de 
Burgundia? Prinţul nostru scoţian? 

Regina râde tare şi-l bate uşurel pe rege pe braţ, ca pentru a-l 
mustra pentru că râde de fratele lui în faţa tuturor, deşi ochii 
cenusii îi strălucesc. Par să fiu singura care nu înţelege de ce sunt 
cu toţii atât de veseli. Richard mă trage deoparte şi lasă 
procesiunea curtenilor să treacă pe lângă noi. 

— Nu e adevărat, spune el. Lucrurile stau tocmai pe dos. George 
e cel care cere şansa de-a dobândi ducatul Burgundiei. 
Nădăjduieşte să devină cârmuitorul unuia dintre cele mai bogate 
ducate din Europa şi să se însoare cu Mary de Burgundia. Sau, dacă 
nu cu ea, atunci cu prinţesa Scoției. Nu face nazuri, atâta vreme cat 
următoarea lui nevastă e bogată şi stăpână peste un regat. 

Clatin din cap. 

— Mi-a spus cu gura lui că n-ar pleca. O jeleşte pe Isabel. Nu 
vrea să plece în Flandra. Regele e cel care încearcă să-l trimită din 
regat, ca să-i astupe gura! 

— Prostii! Edward nu i-ar îngădui în ruptul capului aşa ceva. N-ar 
avea niciodată încredere în George ca domnitor peste Flandra. 
Pământurile ducilor de Burgundia sunt foarte întinse. Niciunul 
dintre noi nu i-ar încredința lui George atâta putere si avutie. 

— Cine ţi-a spus asta? întreb prevăzătoare. 

Peste umărul lui, văd că regina ia loc la masa principală, aşezată 
mai sus decât toate celelalte, dominând sala cea mare. Se întoarce 
şi mă zăreşte, cu capul apropiat de al soţului meu. O văd cum se 
înclină spre rege şi-i spune câteva vorbe, după care el se întoarce 
şi ne zăreşte la rândul lui. E ca şi cum i-ar atrage luarea-aminte în 
privinţa mea, ca şi cum l-ar preveni în legătură cu mine. Mă 
străbate un fior când privirea ei trece cu nepăsare peste mine. 

— Care-i necazul? întreabă Richard. 

— Cine ţi-a spus că George încearcă să plece în Flandra sau în 
Scoţia şi că regele nu va îngădui aşa ceva? 

— Fratele reginei, Anthony Woodville, lordul Rivers. 

Ma multumesc sa raspund doar: 

— Ah! înseamnă că e adevărat. 

Ea mă priveşte din celălalt capăt al sălii celei mari şi-mi aruncă 
frumosu-i zâmbet tainic. 


— 240 = 


Curtea freamătă de zvonuri şi toată lumea pare să vorbească 
despre mine şi despre Isabel şi George. Se ştie că sora mea a murit 
pe neaşteptate, după ce a trecut cu bine prin chinurile facerii, şi 
unii încep să se întrebe dacă n-a fost cumva otrăvită şi cine ar fi 
făcut una ca asta. Zvonurile se intetesc, mai amănunțite şi mai 
înfricoşate, când oamenii văd că George nu vrea să mănânce în 
sala cea mare, nu vrea să-i vorbească reginei, îşi scoate pălăria, 
dar nu înclină capul la trecerea ei şi-şi încrucişează degetele la 
spate, astfel încât oricine se află lângă el poate vedea că foloseşte 
împotriva reginei, când aceasta trece prin faţa lui, semnul ce te 
apără de vrăjitorie. 

E rândul lui s-o înfricoşeze. Regina păleşte când îl vede şi-şi 
priveşte soţul ca pentru a-l întreba ce ar trebui să facă în faţa 
acestei grosolănii nebunesti. Se uită la fratele ei, Anthony 
Woodville, care râdea înainte când îl vedea pe George umblând 
tantos prin galerie, fără să bage în seamă pe nimeni; însă şi acesta 
îl cercetează acum cu privirea, de parcă şi-ar măsura potrivnicul. 
Curtea e împărţită clar între cei care au tras foloase de pe urma 
îndelungatei înrâuriri a celor din familia Rivers şi cei care îi urăsc şi 
sunt gata să-i bănuiască de orice. Tot mai mulţi oameni o privesc 
pe regină de parcă s-ar întreba ce puteri are şi ce i se va îngădui să 
facă. 

Il văd pe George în fiecare zi, căci rămânem la Londra, deşi 
tânjesc să plec acasă, la Middleham, însă drumurile sunt prea 
înnămolite pentru călătorie, iar Middleham e troienit sub zăpadă. 
Trebuie să rămân la curte, cu toate că, de fiecare dată când intru în 
odăile ei, regina Elizabeth îmi primeşte reverenta cu o duşmănie 
rece, iar fiica ei, prinţesa Elizabeth, îşi trage poalele rochiei, 
întocmai ca bunica ei, vrăjitoarea. 

Acum mă tem de regină şi ea îşi dă seama de asta. Nu ştiu cât 
de mari îi sunt puterile sau ce mi-ar face. Nu ştiu dacă a avut vreun 
amestec în moartea surorii mele sau dacă totul a fost doar în 
închipuirea înfricoşată a lui Isabel - şi acum a mea. lar acum sunt 
singură cu aceste temeri. Mă simt cumplit de singură la această 
curte voioasă, frumoasă şi pusă pe flirt, fremătând de bârfe şi de 
şoapte tainice. Nu pot vorbi cu soţul meu, care nu vrea să audă nici 
cea mai mică vorbă împotriva fratelui său Edward, şi nu îndrăznesc 


— 241 — 


să fiu văzută vorbind cu George, care îmi jură la singura noastră 
întâlnire secretă că o va descoperi pe ucigaşa surorii mele şi o va 
distruge - vorbeşte întotdeauna de o „ucigaşă” -, iar atunci toţi vor 
şti ce poate face o femeie plină de răutate şi cu puteri necurate. 


xxx 


George vine la Castelul Baynard, reşedinţa noastră din Londra, 
ca să-şi ia rămas-bun de la mama lui, ducesa, care pleacă spre 
Fotheringhay a doua zi. Stă încuiat cu ducesa în odăile acesteia 
vreme îndelungată; e cel mai iubit fiu al ei şi duşmănia ducesei faţă 
de regină e bine cunoscută. Ea nu-l opreşte să-i vorbească de rău 
pe fratele lui sau pe regină. E o femeie care a văzut multe şi jură că 
regina s-a măritat cu Edward prin farmece şi că a folosit mai 
departe meşteşuguri necurate, purtând coroana Angliei pe cap. 

Când iese prin sala cea mare, George mă zăreşte în pragul 
odăilor mele şi se apropie grăbit. 

— Nădăjduiam că te voi întâlni! 

— Mă bucur să te văd, frate. 

Mă retrag în odăile mele şi el mă urmează. Doamnele din suita 
mea se dau la o parte şi-i fac o reverență - George e un bărbat 
chipeş şi, îmi dau seama cu un junghi de durere, acum e bun de 
însurătoare. Sunt silită să mă sprijin cu mâna de pervaz când mă 
gândesc că s-ar putea să fiu nevoită să văd altă femeie în locul lui 
Izzy. Copiii ei vor da fuga la altă femeie şi-i vor spune „mamă”. 
Sunt foarte mici, vor uita cât i-a iubit Isabel şi ce şi-a dorit pentru 
ei. 

— Richard îmi spune că nu te vei însura cu Mary de Burgundia, îi 
şoptesc. 

— Nu. Dar cine crezi că se va însura cu sora regelui Scotiei? 
Mâna prinţesei scoțiene mi-a fost oferită mie, dar cine crezi că e 
pretendentul preferat de rege? 

— Nu tu? 

El râde scurt. 

— Fratele meu a hotărât că e mai sigur să mă ţină aproape. Nu 
mă va trimite nici în Flandra, nici în Scoţia. Prinţesa scoțiană se va 
mărita cu nimeni altul decât Anthony Woodville. 

Acum chiar că sunt uluită. De bună seamă că fratele reginei, fiul 
unui scutier, nu poate visa să se căsătorească cu o femeie de viţă 
regească! Cutezanţa reginei chiar n-are margini? Chiar trebuie să 


— 242 — 


îngăduim orice îşi doresc cei din neamul Rivers pentru ei înşişi? 
George zambeste văzându-mi chipul uluit şi spune sec: 

— Fiica născută într-un mic conac din Grafton pe tronul Angliei, 
fratele ei - pe cel al Scoției. Parcă s-au pornit să urce munţii! 
Elizabeth Woodville ar trebui să-şi poarte stindardul şi să-l înfigă pe 
vârf. Ce mai urmează? Oare să-şi facă alt frate episcop? De ce nu 
papă? Unde se va opri? Oare o s-o vedem devenind sfântul împărat 
roman? 

— Cum izbuteşte? 

Privirea lui întunecată îmi aminteşte că ştim amândoi cum îşi 
atinge telurile. Clatin din cap şi spun: 

— Regele pleacă urechea la vorbele ei pentru că o iubeşte din 
toată inima. Ar face orice pentru ea. 

— Şi ştim cu toţii cum a reuşit această femeie, dintre toate 
femeile pe care le-ar fi putut avea, să pună stăpânire pe inima lui. 


Castelul Baynard, Londra, ianuarie 1477 


Sărbătoarea Crăciunului s-a sfârşit, dar mulţi curteni rămân la 
Londra, ţinuţi pe loc de vremea rea. Pe drumurile către 
miazănoapte nu se poate umbla, iar Middleham a rămas înzăpezit. 
Mă gândesc la siguranţa ce domneşte în castelul meu păzit de 
vifornita, de santurile de apărare închipuite de marile râuri din 
nord, de scutul viscolelor; iar în spatele zidurilor groase, fiul meu, 
ocrotit şi îmbujorat, stă în faţa unui foc zdravăn, cu darurile pe care 
i le-am trimis imprastiate pe covor dinaintea lui. 

La jumătatea lui ianuarie se aude un ciocănit slab în uşa odăii 
mele, un răpăit scurt - bătaia lui George. Mă întorc spre doamnele 
mele şi spun: 

— Merg la capelă. Singură. 

Ele imi fac o reverență şi rămân în picioare până ies din odaie, cu 
cartea de rugăciuni şi cu rozariul. Mă îndrept spre uşa capelei, 
simţindu-l pe George cum se ia după mine şi îşi potriveşte pasul cu 
al meu. Ne strecurăm împreună în capela aproape pustie, plină de 
umbre. Intr-un colt al bisericii, un preot ascultă spovedanii: doi 
scutieri îşi murmură cu glas scăzut păcatele. George şi cu mine 
intrăm într-una dintre firidele întunecoase şi atunci mă uit la el 
pentru prima oară. 

E alb la faţă în întuneric, ca un înecat, cu ochii duşi în fundul 
capului. Frumuseţea lui voioasă a dispărut cu desăvârşire. Arată ca 
un om aflat la capătul puterilor. 


— 243 — 


— Ce s-a întâmplat? şoptesc. 

— Fiul meu! îngaimă el. Fiul meu! 

Gândul îmi zboară întâi la propriul meu fiu, la Edward al meu. Mă 
rog la Dumnezeu să fie teafăr la Castelul Middleham, dându-se cu 
sania, uitându-se la comedianti, gustând dintr-o cană cu bere de 
Crăciun. Mă rog la Dumnezeu să fie sănătos şi puternic, neatins de 
molimă sau de otravă. 

— Fiul tău? Edward? 

— Pruncul meu, Richard. Copilaşul meu, iubitul meu Richard! 

Duc mâna la gură, simțind cum îmi tremură buzele sub degete. 

— Richard? 

Pruncul fără mamă al lui Isabel se află în grija doicii, femeia care 
i-a crescut şi pe Margaret, şi pe Edward, al cărei lapte i-a hrănit ca 
şi cum le-ar fi fost ea însăşi mamă. Nu există niciun TEMEI ca al 
treilea copil al lui Isabel să nu prindă puteri pe zi ce trece în grija ei. 

— Richard? repet. Doar nu Richard! 

— A murit, spune George într-o şoaptă abia auzită. A murit! 
repetă el cu glasul sugrumat. Am primit adineaori mesaj de la 
castelul Warwick. A murit. Băiatul meu, băiatul lui Isabel... S-a dus 
în Rai, la mama lui, Dumnezeu să-i odihnească sufletelul! 

— Amin, şoptesc. 

Simt un nod tot mai mare în gât, o arsură în ochi. Aş vrea să ma 
arunc pe pat, cu faţa în jos, şi să plâng o săptămână după sora 
mea, după micul meu nepot, din pricina asprimii acestei lumi care îi 
răpeşte, unul după altul, pe toţi cei pe care-i iubesc. George bâjbâie 
după mâna mea şi o strânge cu putere. 

— Mi s-a spus că a murit dintr-odată, pe neaşteptate. 

In ciuda durerii pe care o simt, mă trag înapoi şi-mi smulg mâna 
din strânsoarea lui. Nu vreau să aud ce va spune. 

— Pe neaşteptate? 

El incuviinteaza. 

— li mergea de minune. Manca bine, se îngrăşa, începea să nu 
se mai trezească noaptea. Am pus-o doică pe Bessy Hodges şi n-aş 
fi plecat de lângă el dacă n-aş fi fost încredinţat că-i merge bine, de 
dragul lui şi al mamei lui. Dar îi mergea bine, Anne! N-aş fi plecat în 
ruptul capului de lângă ei dacă aş fi avut vreo îndoială. 

— Pruncii pot să se îmbolnăvească pe neaşteptate, răspund cu 
glas pierit. Ştii bine. 

— Mi s-a spus că la culcare era bine, dar până să se ivească zorii, 
murise. 


— 244 = 


Mă trece un fior. 

— Uneori pruncii mor în somn, repet. Dumnezeu să-i apere! 

— E adevărat. Dar trebuie să aflu dacă a adormit pur şi simplu, 
dacă e o moarte nevinovată. Plec la Warwick chiar acum. Voi afla 
adevărul şi, dacă aflu că l-a omorât cineva, că i-a picurat otravă în 
gura adormită, îi voi lua viaţa pentru asta - oricine ar fi, orice rang 
ar avea, oricât de măreț i-ar fi numele şi cu oricine ar fi cununat. 
Jur, Anne! Mă voi răzbuna pe cea care mi-a ucis soţia, mai ales 
dacă mi-a omorât şi fiul! 

Se întoarce spre uşă, dar îl prind de braţ şi-i şoptesc: 

— Scrie-mi neîntârziat! Trimite-mi ceva, fructe sau ce vrei tu, cu 
un răvaş, ca să-mi spui. Scrie-mi în aşa fel încât să înţeleg, dar să 
nu poată pricepe nimeni altcineva. Nu uita să-mi spui că Margaret 
şi Edward sunt teferi! 

— Aşa voi face, îmi făgăduieşte el. lar dacă voi crede că e 
nevoie, te voi preveni. 

— Să mă previi? 

Nu vreau să înţeleg încotro bate. 

— Şi tu eşti în pericol, şi fiul tău la fel! Nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin că e mai mult decât un atac asupra mea şi asupra alor mei. 
Nu e un atac doar asupra mea, deşi m-a lovit drept în inimă: e un 
atac asupra fiicelor şi nepoților facatorului de regi, ai eminentei 
cenuşii! 

Auzindu-i cuvintele, simt că mă ia cu frig. Mă fac albă la faţă ca 
el - suntem precum două stafii ce-şi vorbesc în şoaptă în umbrele 
capelei. 

— Un atac asupra fiicelor făcătorului de regi? De ce ar vrea 
cineva să le atace pe fiicele făcătorului de regi? întreb, deşi ştiu 
bine răspunsul. La primăvară se vor împlini şase ani de când s-a 
prăpădit! Duşmanii lui l-au uitat cu totul. 

— O duşmancă n-a uitat. A scris cu sânge două nume pe un petic 
de hârtie pe care-l ţine în cutia cu nestemate. (Nu trebuie să-mi 
spună numele ei.) Ştiai? 

Incuviintez, nefericită. 

— Ştii ale cui sunt numele? 

Aşteaptă să clatin din cap. 

— A scris cu sânge: „Isabel şi Anne”. Isabel a murit, nu mă 
îndoiesc că urmezi tu. 

Tremur de frică. 

— Din răzbunare? întreb în şoaptă. 


— 245 — 


— Vrea să răzbune moartea tatălui şi a fratelui ei. A jurat s-o 
facă. E singura ei dorinţă. Tatăl tău i-a luat tatăl şi pe fiul acestuia, 
ea a luat-o pe Isabel şi pe fiul ei. Nu mă îndoiesc că te va ucide şi 
pe tine, împreună cu fiul tău Edward! 

— Întoarce-te curând! îi spun. Întoarce-te la curte, George! Nu 
mă lăsa singură aici, la curtea ei! 

— Îţi jur, răspunde el, apoi îmi sărută mâna şi dispare. 


XX x 


— Nu pot să merg la curte, îi spun fără înconjur lui Richard, care 
stă în faţa mea, înveşmântat în catifea bogată, de culoare închisă, 
gata pentru drumul călare până la Westminster, unde am fost 
poftiti la cină. Nu pot să merg, jur că nu pot! 

— Am căzut la învoială, spune el încet. Am căzut la învoială că, 
până nu aflăm cât adevăr este în zvonuri, vei veni la curte, vei sta 
cu regina când vei fi poftită, te vei purta ca şi cum nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Ceva s-a întâmplat. Ai auzit într-adevăr că micuțul Richard a 
murit, nu? 

El incuviinteaza. 

— ji mergea de minune, se nascuse puternic si acum, la doar trei 
luni, moare? Moare în somn, fără pricină? 

Soţul meu se întoarce spre cămin şi împinge cu cizma un 
buştean în foc, spunând simplu: 

— Se întâmplă ca pruncii să moară. 

— Richard, cred că Ea l-a omorât! Nu pot să merg la curte, să 
stau în odăile Ei şi s-o simt cum mă urmăreşte, întrebându-se ce 
ştiu. Nu pot să merg la cină şi să mănânc mâncarea din bucătăria 
Ei. Nu sunt în stare să dau ochii cu Ea! 

— Pentru că o urăşti? Pe soţia iubitului meu frate şi mama 
copiilor lui? 

— Pentru că mi-e frică de Ea. Poate că ar trebui să-ţi fie şi tie, ba 
poate chiar şi lui. 


Londra, aprilie 1477 


George se întoarce la Londra şi vine pe dată la reşedinţa mamei 
sale, să-l vadă pe Richard. Doamnele mele îmi spun că fraţii s-au 
închis în sala de consiliu a soţului meu. După puţin timp, unul dintre 
valeţii de încredere ai lui Richard vine şi mă roagă să mă duc la 


— 246 = 


soţul meu. Îmi las doamnele să-şi închipuie ce vor şi străbat sala 
cea mare, îndreptându-mă spre odăile lui Richard. 

Infatisarea lui George ma uluieşte. A slăbit si mai tare cât a lipsit, 
are faţa suptă şi ostenită, arată ca un om care şi-a luat pe umeri o 
sarcină pe care abia poate îndura s-o împlinească. Richard ridică 
ochii când intru şi-mi întinde mâna. Rămân în picioare lângă jiltul 
său, cu mâna într-a lui. 

— George are veşti proaste de la Warwick, îmi spune scurt 
Richard. 

Aştept. Chipul lui George e întunecat şi mult mai îmbătrânit 
decât cei douăzeci şi şapte de ani ai lui. 

— Am găsit-o pe ucigaşa lui Isabel. Am prins-o şi am adus-o în 
fata judecății. A fost găsită vinovată şi executată. 

Simt cum mi se înmoaie genunchii. Richard se ridică de pe jilt şi 
mă aşază în locul lui, spunându-mi: 

— Trebuie să fii curajoasă. Mai urmează şi altele, şi mai rele. 

— Ce poate fi mai rău? întreb în şoaptă. 

— L-am găsit şi pe ucigaşul fiului meu, urmează George cu o 
voce aspră şi monotonă. A fost găsit şi el vinovat de judecătorii în 
faţa cărora l-am trimis şi a fost spânzurat. Măcar ăştia doi nu vor fi 
un pericol pentru voi şi ai voştri. 

Strâng şi mai tare mâna lui Richard. George urmează cu glas 
scăzut: 

— Inca de la moartea lui Isabel am făcut cercetări în ce-o 
priveşte pe ucigaşa ei. O chema Ankarette, Ankarette Twynho, era 
slujnică în odăile soţiei mele. li servea lui Isabel masa, i-a adus 
vinul când au cuprins-o chinurile facerii. 

Inchid ochii o clipă, gândindu-mă cum a primit Isabel să fie 
slujită, fără să ştie că o slujeşte o duşmancă. Ştiu că ar fi trebuit să 
fiu lângă ea. Aş fi văzut adevărata faţă a servitoarei. 

— Se afla în slujba reginei, spune el. Dumnezeu ştie de când ne 
pândea! Dar când pe Isabel au apucat-o chinurile facerii şi era atât 
de fericită şi de încrezătoare că va fi tot băiat, regina i-a poruncit 
servitoarei să folosească prafurile. 

— Prafuri? 

— Prafuri italieneşti: otravă. 

— Eşti sigur? 

— Am dovada, iar judecătorii au găsit-o vinovată şi au osândit-o 
la moarte. 

— Are doar dovada că Ankarette s-a recunoscut tocmită de 


— 247 — 


regină, spune Richard. Nu putem fi siguri că regina a poruncit 
crima. 

— Cine altcineva i-ar fi făcut rău lui Isabel? întreabă simplu 
George. Nu era iubită de toţi cei care o cunoşteau? 

Incuviintez, orbită de lacrimile ce-mi umplu ochii. 

— Şi băieţelul ei? 

— Ankarette a plecat în Somerset de îndată ce Isabel a murit si 
slujitoarelor ei li s-a dat drumul, spune George. Dar a lăsat prafurile 
la prietenul ei, John Thursby, valet la Warwick. El le-a dat copilului. 
Judecătorii i-au găsit pe amândoi vinovaţi şi au fost executaţi 
amândoi. 

Cu un oftat din rărunchi, ridic ochii spre Richard. 

— Trebuie să te păzeşti, mă previne George. Nu mânca nimic 
venit din bucătăria ei, nu bea vin decât din pivnita voastră şi pune 
să fie deschise sticlele în faţa ta. Să n-ai încredere în niciunul dintre 
servitori. Asta e tot ce poţi face. Nu ne putem apăra de vrăjitoria ei 
decât dacă tocmim şi noi o vrăjitoare. Dacă ea foloseşte forţele 
întunericului împotriva noastră, nu ştiu ce putem face. 

— Vinovatia reginei n-a fost dovedită, stăruie Richard. 

George râde scurt. 

— Am pierdut o soţie, o femeie fără pată, pe care regina o ura. 
N-am nevoie de altă dovadă. 

Richard clatină din cap cu încăpățânare: 

— Nu se poate să ne lăsăm dezbinaţi. Suntem cei trei fii York. Lui 
Edward i s-a arătat un semn, cei trei sori de pe cer. Am ajuns până 
aici, nu ne putem lăsa dezbinati acum! 

— li sunt credincios lui Edward şi-ţi sunt credincios tie, jură 
George. Dar soţia lui Edward e duşmanca mea, e duşmanca soţiei 
tale. Mi-a răpit cea mai bună soţie pe care ar putea-o avea un 
bărbat şi un prunc zămislit de mine. Voi avea grijă să nu-mi mai 
facă rău! Voi tocmi oameni să-mi guste mâncarea, voi tocmi paznici 
şi voi tocmi un vrăjitor care să mă apere de meşteşugurile ei 
necurate. 

Richard se întoarce cu spatele la cămin şi se uită pe fereastră, de 
parcă ar putea găsi un răspuns în ploaia amestecată cu lapovita. 

— Voi merge la Edward şi-i voi spune toate astea, rosteşte rar 
George. Nu văd ce altceva aş putea face. 

Richard înclină capul în faţa datoriei pe care o are ca fiu al Casei 
de York. 

— Voi veni cu tine. 


— 248 — 


xxx 


Richard nu-mi spune în amănunt ce se petrece între cei trei fraţi 
la întrunirea la care Edward îl mustră pe George că a luat legea în 
propriile mâini, alegând judecători pe sprânceană, nascocind 
învinuiri şi executând doi oameni nevinovaţi, iar George îi răspunde 
fratelui său ca Elizabeth Woodville a asmutit criminali asupra lui 
Isabel şi a pruncului ei. Richard îmi spune doar că se poate ca 
prăpastia dintre George şi Edward să fi ajuns primejdios de adâncă 
şi că loialitatea lui faţă de un frate e la un pas de pierzanie din 
pricina iubirii faţă de celălalt frate şi că se teme, neştiind unde ne 
vor duce pe toţi lucrurile astea. 

— Putem pleca acasă, la Middleham? întreb. 

— Mergem să cinăm la curte, răspunde el posomorât. N-avem 
încotro. Edward trebuie să vadă că-i stau alături, regina nu trebuie 
să vadă că te temi de ea. 

Incep să-mi tremure mâinile, aşa că le încleştez una de alta la 
spate. 

— Te rog... 

— Trebuie să mergem. 


xxx 


Regina vine la cină albă la faţă şi muşcându-şi buzele; privirea 
pe care i-o aruncă lui George ar dobori un om mai slab. El se înclină 
adânc în fata ei, cu un respect batjocoritor, o plecaciune 
caraghioasă, asemenea celei pe care ar face-o un actor în glumă. 
Ea se întoarce pe jumătate cu spatele spre masa lui George, îi 
vorbeşte întruna regelui, ca pentru a-l împiedica să arunce măcar o 
privire către fratele său, se apleacă spre rege la cină, şade lângă el 
în timp ce urmăresc spectacolul ce urmează, fără a lăsa pe nimeni 
altcineva lângă el - cu niciun chip pe George, care stă în picioare, 
sprijinit de perete şi o pironeşte cu privirea, cu aerul că ar trimite-o 
şi pe ea la judecată. Curtea e înnebunită de scandal şi îngrozită de 
învinuiri. Anthony Woodville umblă peste tot cu degetele mari 
vârâte sub cingătoarea de care îi atârnă sabia, păşind aproape pe 
vârfuri, de parcă ar fi gata în orice clipă să se repeadă ca să apere 
onoarea surorii lui. Nimeni nu mai râde de George, nici măcar 
nepăsătoarea familie Rivers, care a luat întotdeauna lucrurile atât 


— 249 — 


de uşor. Treaba a devenit serioasă: aşteptăm cu toţii să vedem ce 
va face regele, dacă o va lăsa pe vrăjitoarea ucigaşă să-l 
călăuzească iarăşi. 


Castelul Baynard, Londra, mai 1477 


— Nu mă tem, îmi spune George. 

Şedem lângă foc în odaia mea de la Castelul Baynard. O ploaie 
rece se prelinge şiroaie pe ferestre, iar cerul e cenusiu şi apasator. 
Stăm cu capetele apropiate, nu de frig, ci de frică. Richard se află la 
curte, ţinând sfat cu fratele lui Edward, încercând să-şi împace 
fraţii, străduindu-se să oprească nesfârşita picurare a sfaturilor 
otrăvitoare ale reginei şi să înăbuşe nesfârşitele bârfe ce vin de la 
L'Erber, unde oamenii aflaţi în slujba lui George vorbesc despre un 
bastard care se agaţă de tron, despre un rege fermecat de o 
vrăjitoare şi despre o otrăvitoare care lucrează în sânul familiei 
regale. Richard crede că fraţii pot fi convinşi să se împace şi Casa 
de York poate să-şi păstreze onoarea - în ciuda familiei Rivers, în 
ciuda reginei ieşite din sânul ei ca să împartă moartea. 

— Nu mă tem, repetă George. Am puterile mele. 

— Puteri? 

— Am un vrăjitor care mă apără de farmecele ei. Am tocmit un 
om iscusit, pe nume Thomas Burdett, şi pe alţii doi, cititori în stele 
la Universitatea Oxford. Sunt cărturari foarte pricepuţi şi foarte 
serioşi şi au văzut în viitor moartea regelui şi înlăturarea reginei. 
Burdett a dat de urma înrâuririi reginei, îi vede cărarea prin vieţile 
noastre ca pe o dara argintie de melc. Imi spune ce va fi si mă 
încredinţează că neamul Rivers va cădea din propria vină. Regina 
îşi va da fiii pe seama ucigaşului lor. Va pune capăt singură spitei 
ei. 

— Legea nu îngăduie să prevesteşti moartea regelui! şoptesc. 

— Legea nu îngăduie să otrăveşti o ducesă, dar regina a făcut-o 
fără să fie pedepsită. Aş vrea s-o văd cerându-mi socoteală! Acum 
sunt înarmat pe potriva ei, nu mă tem de ea. (Se ridică să plece.) 
Porţi întotdeauna crucifixul? Porţi talismanul pe care ţi l-am dat? 
Porţi întotdeauna rozariul în buzunar? 

— Intotdeauna. 

— Îi voi cere lui Burdett să scrie o vrajă pe care s-o porţi la tine, 
o vrajă puternică, în stare s-o ţină la depărtare. 

Clatin din cap. 

— Nu cred în astfel de lucruri, nu vreau să cred. N-ar trebui să 


— 250 — 


luptăm împotriva ei prin vrăji, căci asta înseamnă că nu suntem 
mai buni decât ea. Ce vom face? Cât de departe vom merge? I 
vom chema pe diavol? Il vom chema pe Satana în ajutor? 

— L-aş fi chemat pe Satana însuşi s-o apere pe Isabel de ea, 
spune George cu înverşunare. Căci am pierdut o soţie pe care am 
iubit-o, otrăvită de sluga reginei, mi-am pierdut pruncul ucis de 
mâna părtaşului ei şi, înainte de asta, am pierdut un fiu, primul 
meu fiu, într-o furtună iscată de un vânt vrăjitoresc. Ea foloseşte 
vrăjile, foloseşte meşteşugurile întunecate. Trebuie să le folosim şi 
noi împotriva ei. Trebuie să luptăm împotrivă-i cu propriile ei arme! 

Se aude o bătaie la usa şi cineva strigă de-afara: 

— Mesaj pentru ducele de Clarence! 

— Aici! strigă George. 

Mesagerul intră în odaie, iar în urma lui vine cu paşi mari soţul 
meu, Richard. 

— Nu ştiam că eşti aici, îi spune el lui George, aruncându-mi o 
privire încruntată. 

Richard e hotărât să rămânem cu orice preţ în afara luptei dintre 
cei doi fraţi. George nu răspunde, ci doar citeşte mesajul, iar şi iar, 
apoi ridică privirea şi-l întreabă cu glas poruncitor pe Richard: 

— Tu ştiai de asta? Sau eşti chiar amestecat? Ai venit să ma 
arestezi? 

— Să te arestez? repetă Richard. De ce să te arestez? Numai 
dacă nu cumva bârfa, grosolănia şi posomoreala fără sfârşit sunt o 
crimă, atunci chiar ar trebui s-o fac. 

George nu gustă deloc gluma. 

— Richard, ştiai de asta? Da sau nu? 

— Ce să ştiu? Ce scrie în mesaj? 

— Regele l-a arestat pe prietenul meu, Thomas Burdett, 
ocrotitorul, sfetnicul meu. L-a arestat şi l-a învinuit de trădare şi 
vrăjitorie. 

Chipul lui Richard e aspru. 

— Fir-ar să fie! Aşa a făcut? 

— Dacă mi-a întemnițat cel mai apropiat sfetnic? Da. Ca să mă 
amenințe. 

— Nu spune aşa ceva, George, nu înrăutăţi lucrurile şi mai mult! 
Ştiam doar că se gândeşte la asta. Cred că l-ai împins atât de 
departe, încât nu mai ştie ce-ar trebui să facă. 

— Nu m-ai prevenit?! 

— Te-am prevenit că învinuirile tale şi defăimările pe care le 


— 251 — 


raspandesti şi purtarea ta insultătoare îţi vor aduce necazuri. 

— E în doliu după soţia lui! mă împotrivesc eu. Ştie că a fost 
ucisă! Cum ar trebui să se poarte? 

George se întoarce spre fratele lui. 

— Richard, trebuie să mă sprijini! Bineînţeles că am sfetnici care 
mă apără de blestemele reginei, mă păzesc de otrăvuri şi de vrăji. 
De ce nu? Când întreaga curte ştie ce i-a făcut soţiei mele? N-am 
făcut nimic mai mult decât ai făcut tu. 

— Uşurel cu vorbele! Eu n-am învinuit-o pe regină de crimă. 

— Nu. Ai pus însă oameni să-ţi păzească locuinţa? Bucătăria? 
Soţia? Fiul? 

Richard îşi muşcă buza. 

— George... 

— Frate, trebuie să mă sprijini împotriva ei! Mi-a răpit soţia şi 
acum mi-a pus mie gând rău. Iti va ucide soţia şi apoi pe tine. 
Femeia asta e în stare de cea mai cruntă duşmănie! Richard, îţi cer, 
ca frate, să mă sprijini. Te implor să nu mă laşi pradă duşmăniei ei! 
Nu se va opri până nu vom fi morţi toţi trei, împreună cu copiii 
noştri. 

— Ea e regina, zice Richard. Şi ce spui n-are nicio noimă. E 
lacomă, Dumnezeu o ştie, şi are din cale-afară de multă înrâurire 
asupra lui Edward, dar... 

George se năpusteşte spre uşă, strigând: 

— Regele nu se va atinge de niciun fir de păr de pe capul acestui 
om nevinovat! Aici e mâna Ei. Socoteşte că-mi va plăti moartea lui 
Ankarette. Vrea să-mi răpească slujitorul cel cinstit, ca plată pentru 
moartea iscoadei şi a otrăvitoarei ei! Dar va vedea ea ca nu 
îndrăzneşte să se atingă de mine! Sunt duce de viţă regească! Ce 
crede, că slujitorii mei pot fi azvarliti într-o temniţă de rând? 


xxx 


George da fuga să-l salveze pe Burdett, însă nu izbuteşte. 
Cercetarea regală asupra lui Burdett şi a tovarăşilor săi - căci 
George a mai tocmit alţi doi sfetnici, poate şi mai mulţi - scoate la 
iveală o țesătură de vrăji şi prorociri, ameninţări şi temeri. Multi 
oameni înţelepţi nu cred o iotă din toate astea; însă Thomas 
Burdett, doctorul John Stacey şi Thomas Blake, capelanul lui, sunt 
găsiţi vinovaţi si osanditi la moarte prin tăierea capului. Thomas 
Blake scapă de esafod implorându-l pe Edward să-l crute, dar 


— 252 — 


ceilalţi doi sunt trimişi la moarte, apărându-şi cu tărie nevinovăția 
până în ultima clipă. Refuză mărturisirea vinii, după obicei, în 
schimbul căreia osânditul primeşte o moarte rapidă, iar urmaşii lui 
îşi primesc moştenirea cuvenită. Merg la eşafod ca doi oameni 
nevinovaţi, care nu vor să-şi lase gura astupată, strigând că n-au 
făcut decât să studieze, că sunt nevinovaţi şi n-au făptuit nicio 
fărădelege, că regina le-a întors învăţătura împotriva lor şi a pus să 
fie ucişi ca să nu poată vorbi. 

George dă buzna ca o furtună peste Consiliul Coroanei, întrunit 
la Westminster, susţinându-şi sus şi tare propria nevinovăție şi pe 
cea a osândiţilor şi-şi pune purtătorul de cuvânt să citească 
declaraţiile acestora pe eşafod - vorbele tulburătoare ale unor 
oameni gata să se infatiseze Ziditorului, jurându-se nevinovaţi de 
toate lucrurile de care sunt învinuiți. 


xxx 


— Asta e o declaraţie de război, spune scurt Richard. 

Străbatem călare străzile Londrei, unul lângă altul, în drum spre 
curte, unde suntem poftiti la cină. Regina urmează să se retragă 
din nou pentru naştere, să se pregătească pentru aducerea pe 
lume a încă unui copil, iar cina de astă-seară e dată în cinstea ei. 
Lasă în urmă o curte ce freamătă de bârfe despre vrăjitorie, 
vrăjitori şi otrăvitori. Simte pesemne că toată tihna şi eleganța pe 
care s-a căznit să le dobândească se destramă văzând cu ochii. 
Simte pesemne că e descoperită, că adevărata ei fire, peştele 
ascuns sub înfăţişarea de femeie, îşi scoate la iveală făptura 
solzoasă prin pielea ei. 

E o după-amiază călduroasă de mai; port veşminte foarte 
bogate, din mătase roşie, iar calul meu are o şa din piele roşie şi un 
căpăstru la fel. Richard are o jiletcă nouă, din catifea neagră, şi o 
cămaşă albă, brodată. Chiar dacă mergem la cină, eu am mâncat 
deja. De o bucată de vreme nu mai pun în gură nimic din ce vine 
din bucătăria reginei, iar când se uită la mine, mă vede cu furculita 
deasupra farfuriei, faramitand pâinea, întinzând sosul cu lingura şi 
apoi dând farfuria la o parte. Eu mă prefac că mănânc bucatele 
ieşite din bucătăria ei, iar ea se preface că nu vede că nu înghit 
nimic. Cred că mă va otrăvi dacă va putea şi o ştim amândouă. 
Ştim amândouă că eu nu sunt ca George sau ca sora mea și că n- 
am curajul să-i cer socoteală în faţa tuturor. Soţul meu e hotărât să- 


— 253 — 


i fie prieten. Sunt o pradă uşoară pentru vrajmasia ei. 

— Declaraţie de război? repet eu. Cum aşa? 

— George declară fără fereală că Edward nu a fost fiul şi 
mostenitorul adevărat al tatălui nostru. Spune tuturor ca Edward s- 
a căsătorit prin mijloace vrăjitoreşti şi că fiii lui sunt bastarzi. Spune 
că Edward l-a împiedicat să se însoare cu Mary de Burgundia 
fiindcă ştie că ar fi revendicat tronul Angliei cu armata ei. Spune că 
mulţi s-ar ridica să-l sprijine şi că e mai iubit decât regele. Repetă 
fără fereală tot ce a şoptit înainte. E de rău, e o declaraţie de 
război. Edward va trebui să-i închidă gura. 

intrăm în curtea Palatului Westminster, crainicul ne anunţă 
rangurile şi trambitasii ne dau onorul. Purtătorii de stindarde 
coboară scurt flamurile ca să vestească sosirea unui duce de viţă 
regească şi a ducesei sale. Calul meu stă nemişcat în timp ce doi 
slujitori în livrea mă ajută să descalec; mă grăbesc spre Richard, 
care aşteaptă în prag, şi urmez: 

— Cum poate regele să-i închidă gura fratelui său? Jumătate din 
Londra spune acum aceleaşi lucruri. Cum poate Edward să le 
închidă gura tuturor? 

Richard îmi aşază mâna pe braţul lui şi, zâmbind în dreapta şi-n 
stânga oamenilor care mişună prin galeria ce duce la curtea 
grajdurilor, mă conduce mai departe. 

— Edward poate să-i închidă gura lui George. Cred ca în sfârşit e 
pornit s-o facă. Il va preveni pentru ultima oară si pe urmă îl va 
învinui de trădare. 

Crima trădării înseamnă osândirea la moarte. Regele Edward îşi 
va omori propriul frate. Incremenesc, năucită, simțind că mi se 
învârte capul. Richard mă ia de mână şi rămânem câteva clipe aşa, 
de parcă ne-am agăța unul de altul în această lume nouă, 
înfricoşătoare. Nu-i băgăm în seamă pe servitori şi nici pe curtenii 
care trec pe lângă noi. Richard mă priveşte în ochi şi în clipa aceea 
îi văd în noi pe copiii care am fost cândva, siliţi să-şi croiască 
singuri soarta într-o lume pe care n-o puteau înţelege. 

— Regina i-a spus lui Edward că nu se va simţi în siguranţă, 
retrăgându-se pentru naştere, dacă George e tot în libertate. A 
cerut să fie arestat, pentru siguranţa ei. Edward trebuie să-i 
împlinească rugămintea. li cere să puna în balanţă viata pruncului 
şi pe cea a fratelui său. 

— Tiranie! spun cu glas abia auzit. 

De astă dată Richard nu-şi apără fratele. Chipul lui tânăr e 


— 254 — 


întunecat de nelinişte. 

— Dumnezeu ştie încotro ne îndreptăm. Dumnezeu ştie unde ne- 
a dus regina. Suntem fiii York, Edward a văzut cei trei sori ai noştri 
pe cer! Cum e cu putinţă să ne dezbine o singură femeie? 

Intrăm în sala cea mare a Palatului Westminster şi Richard ridică 
mâinile în chip de răspuns la strigătele şi plecăciunile oamenilor 
adunaţi acolo şi în galerie ca să privească sosirea nobilimii. 

— Tu mănânci? mă întreabă el încet. 

Clatin din cap şi-i răspund în soapta: 

— Nu mă mai ating de mâncarea venită din bucătăria reginei de 
când m-a prevenit George. 

— Nici eu n-o mai mănânc, spune el cu un oftat. 


Castelul Middleham, Yorkshire, vara anului 1477 


Părăsim Londra fără ca soarta lui George să fi fost hotărâtă. 
Aproape aş putea spune că fugim din Londra. Richard şi cu mine 
pornim spre nord, lăsând în urmă capitala frământată de zvonuri şi 
bănuieli, ca să mergem acasă, unde aerul e curat şi unde oamenii 
spun ce gândesc, nu ce le aduce foloase, unde întinsul văzduh de la 
miazănoapte se întâlneşte cu dealurile verzi, acoperite de muşchi şi 
unde ne putem găsi tihna, departe de curte, departe de familia 
Woodville şi de susţinătorii neamului Rivers, departe de misterul 
ucigător care e regina Angliei. 

Fiul nostru, Edward, ne întâmpină cu bucurie şi are multe să ne 
arate, cu mândria neînfrânată a unui băiat de patru ani. A învăţat 
să meargă călare pe poneiul lui şi să lovească ţinta cu lancea; 
poneiul e un animal blând şi strunit, care ştie ce i se cere şi se 
îndreaptă spre ţintă într-un trap vioi, apropiindu-se tocmai cât 
trebuie pentru ca mica lance a lui Edward s-o atingă. Preceptorul lui 
râde, îl laudă şi se uită la mine, să mă vadă luminându-mă la faţă 
de mândrie. Edward înaintează cu învăţătura şi începe să citească 
în latină şi în greacă. 

— E atât de greu! îi spun preceptorului. 

— Cu cât începe mai devreme, cu atât va învăţa mai uşor, mă 
încredinţează el. Şi oricum, îşi spune deja rugăciunile şi ascultă 
liturghia în latină. Nu facem decât să imbogatim aceste cunoştinţe. 

Preceptorul îi dă câteva zile libere, ca să putem ieşi amândoi 
călare, iar eu îi cumpăr un mic vânturel de iarnă, ca să ne poată 
însoţi la vânătoare cu pasărea lui. E ca un mic nobil, călare pe 
poneiul lui vânjos, cu şoimul cel frumos pe încheietura mâinii; 


— 255 — 


călăreşte toată ziua şi tăgăduieşte că ar fi obosit, deşi pe drumul 
spre casă adoarme de două ori, iar Richard, în şaua calului său de 
vânătoare, îşi duce băieţelul în braţe, pe când eu trag poneiul de 
căpăstru. 

Seara cinează împreună cu noi în sala cea mare, aşezat între noi 
la masa principală şi privind de sus frumoasa încăpere înţesată cu 
oştenii, gărzile şi slujitorii noştri. Oamenii din Middleham vin să ne 
vadă cinând şi să capete resturi de la masă şi îi aud vorbind despre 
ţinuta mândră şi farmecul micului lord: Edward al meu. După cină, 
când Richard se retrage şi se aşază lângă foc să citească, mă duc 
cu Edward în turnul unde se află odaia lui şi privesc cum e 
dezbrăcat şi băgat în pat. In acele clipe, când e proaspăt spălat şi 
miroase dulce, când obrazul îi e tot atât de neted şi de alb ca pânza 
feţei de pernă, îl sărut şi ştiu ce înseamnă să iubeşti pe cineva mai 
mult decât viaţa însăşi. 

Se roagă înainte de-a adormi, scurte rugăciuni în latină pe care 
dădaca l-a învăţat să le rostească, fără a înţelege mare lucru din 
ele. Spune însă cu toată seriozitatea rugăciunea în care suntem 
numiţi noi, părinţii lui, iar după ce se bagă în pat şi genele lui negre 
se pleacă blând pe obrajii mititei, îngenunchez lângă patul lui şi mă 
rog să crească sănătos şi voinic şi să-l putem feri de rele. Căci, de 
bună seamă, n-a existat niciodată vreun băiat mai nepretuit în 
întregul Yorkshire - ba chiar în lumea întreagă. 

Petrec fiecare zi de vară cu băieţelul meu, ascultându-l cum 
citeşte în odaia scăldată de soare, ieşind cu el la călărie prin 
mlaştini, pescuind cu el în râu şi jucând jocuri cu mingea în curtea 
dinăuntru, până oboseşte atât de tare, încât adoarme în braţele 
mele în timp ce îi citesc povestea de noapte bună. Sunt zile plăcute 
pentru mine, mănânc bine şi dorm adânc în patul meu cu baldachin 
bogat, cu Richard strâns lipit de mine, de parcă am fi nişte 
îndrăgostiţi în primul an de căsnicie; iar dimineaţa mă trezesc 
auzind strigătele nagatului pe deasupra mlaştinilor, sporovăiala 
neîncetată a rândunelelor care clocesc şi a lăstunilor care şi-au 
făcut cuiburile în căuşe de noroi sub toate streşinile. 

Insă în viata noastră nu apare încă un copil. Ma desfăt cu fiul 
meu, dar tânjesc din toată fiinţa după încă un copil. Leagănul de 
lemn stă sub scară, în turnul unde se află odaia copiilor. Edward ar 
trebui să aibă un frate sau o soră cu care să se joace - însă nu 
apare alt copil. Mi se îngăduie să mănânc carne în zilele de post, o 
scrisoare din partea papei însuşi imi dă îngăduinţa să mănânc 


— 256 — 


carne în postul Paştelui şi în oricare altă zi de post. La cină, Richard 
îmi taie cele mai bune felii de miel, grăsimea de pe carne, pielita de 
pe puiul fript, dar chiar şi aşa, din carne nu se zămisleşte un trup 
micut. Ne agatam unul de altul în lungile nopţi de patimă cu un fel 
de dorinţă disperată, însă nu zămislim un copil; înăuntrul meu nu 
creşte niciun prunc. 


x OK OK 


Crezusem că vom petrece toată vara şi toamna pe pământurile 
noastre de la miazănoapte, că vom merge poate la Castelul 
Barnard sau vom cerceta lucrările de zidire de la Sheriff Hutton, 
însă Richard primeşte un răvaş grabnic de la fratele lui Edward, 
care îl cheamă înapoi la Londra. 

— Trebuie să plec, Edward are nevoie de mine. 

— E bolnav? 

Simt un junghi de spaimă pentru rege şi preţ de o clipă îmi trece 
prin minte un gând de negândit: oare ar fi cu putinţă ca Ea să-şi fi 
otrăvit propriul soţ? Richard e alb la faţă şi zdruncinat. 

— Edward e bine, sănătos, dar a mers prea departe. Spune că va 
pune capăt învinuirilor nesfârşite ale lui George. A hotărât să-l 
acuze de trădare. 

Duc mâna la gât, unde-mi simt inima bătând cu putere. 

— Doar nu va... n-ar putea... doar nu va pune să fie executat? 

— Nu, nu, doar îl va acuza şi apoi îl va închide. Fireşte, voi stărui 
să-l închidă cu cinste, în odăile lui obişnuite din Turn, unde George 
poate fi slujit bine de servitorii lui şi făcut să tacă până când cădem 
la o înţelegere. Ştiu că Edward trebuie să-l amuteasca. George a 
luat-o razna de tot. Se pare că a încercat să se însoare cu Mary de 
Burgundia numai ca să poată porni din Flandra un război împotriva 
lui Edward. Regele are acum dovezi. George a luat bani de la 
francezi, aşa cum bănuiam. A uneltit împreună cu Franţa împotriva 
ţării lui. 

— Nu e adevărat, as putea să jur că n-a avut de gând să se 
însoare cu ea! spun cu înfocare. Isabel abia fusese înmormântată, 
George nici nu ştia pe ce lume se află. Ţii minte cum era cand a 
venit la curte şi ne-a spus! Mi-a zis cu gura lui că a fost planul lui 
Edward, ca să-l alunge din ţară, şi doar regina l-a oprit, fiindcă o 
voia pe Mary pentru fratele ei Anthony. 

Chipul tânăr al lui Richard e o mască a îngrijorării. 


— 257 — 


— Nu ştiu! Nu mai sunt în stare să deosebesc adevărul. E 
cuvântul unui frate împotriva cuvântului celuilalt. Doamne, cât îmi 
doresc ca regina şi familia ei să nu se mai amestece în treburile 
carmuirii ţării! Dacă s-ar fi mulţumit să aducă pe lume copii şi l-ar fi 
lăsat pe Edward să domnească după cum crede de cuviinţă, nu s-ar 
fi întâmplat nimic din toate astea. 

— Dar trebuie să pleci..., spun cu tristeţe. 

El incuviinteaza din cap. 

— Trebuie sa plec, ca sa ma incredintez ca George nu pateste 
nimic. Dacă regina îmi acuză fratele, cine să-l apere, dacă nu eu? 

Se răsuceşte pe călcâie şi intră în odaia noastră de culcare, unde 
servitorii lui îi strâng hainele de călărie într-un sac. 

— Când te întorci? îl întreb. 

— De îndată ce pot, răspunde el cu faţa întunecată de 
îngrijorare. Trebuie să ma încredinţez că lucrurile nu merg mai 
departe. Trebuie să-l scap pe George de furia reginei. 


Castelul Middleham, Yorkshire, toamna anului 1477 


Zilele de vară petrecute cu fiul meu lasă locul zilelor scurte de 
toamnă; trimit după croitorul din York ca să-i ia măsuri pentru 
hainele de iarnă. A crescut pe timpul verii şi noua lungime a 
pantalonilor lui de călărie îi smulge strigăte de bucurie. Pantofarul 
vine cu cizme noi şi incuviintez, în ciuda temerilor, să treacă la un 
calut mai mare, iar micul ponei care l-a slujit atât de bine să fie dat 
la păşune, să-şi trăiască restul zilelor în tihnă. 

Parcă aş auzi o condamnare la temniţă când Richard vine acasă 
şi-mi spune că trebuie să ne întoarcem la Londra, să fim la curte de 
Crăciun. Regina Elizabeth a ieşit din odăile ei după naştere, mama 
unui nou băieţel, al treilea, şi - ca pentru a da mai multă strălucire 
triumfului ei - a aranjat logodna fiului ei mijlociu, Richard, cu o 
mare mostenitoare, cea mai bogată fetiţă din regat, Anne 
Mowbray, verişoară cu mine şi moştenitoarea uriaşei averi Norfolk. 
Micuta Anne ar fi fost o pereche minunată pentru Edward al meu. 
Pământurile lor ar fi fost pe măsură, ar fi închipuit o alianţă 
puternică, ea şi cu mine suntem rude, am un interes în ce o 
priveşte. Dar nici nu m-am obosit să-i întreb pe părinţii ei dacă l-ar 
socoti potrivit pe Edward. Ştiam că regina Elizabeth nu-i va ingadui 
unei mici mostenitoare ca Anne să iasă în lume. Ştiam că va avea 
grijă să dobândească averea ei pentru familia Rivers, pentru 
scumpul ei fiu Richard. Vor fi cununati in pruncie pentru ca lăcomia 


— 258 — 


reginei să fie domolită. 

— Richard, nu putem rămâne aici? întreb. Nu putem petrece 
Crăciunul aici o dată? 

El clatină din cap. 

— Edward are nevoie de mine. Acum, că George e întemnițat, 
Edward are nevoie de prietenii lui credincioşi mai mult ca oricând, 
iar eu sunt singurul frate care i-a rămas. Il are pe William Hastings 
ca mână dreaptă, dar în afară de William, cu cine poate vorbi, în 
afară de bărbaţii din neamul ei? A avut grijă să-l împresoare. Şi 
aceştia alcătuiesc un cor în deplină armonie: toţi îl sfătuiesc să-l 
trimită pe George în exil şi să nu-i îngăduie să se mai întoarcă 
vreodată în Anglia. Edward popreşte bunurile lui George, îi împarte 
pământurile. S-a hotărât. 

— Dar copiii lor! strig, gândindu-mă la micuţii Margaret şi 
Edward. Cine va avea grijă de ei, dacă tatăl lor e exilat? 

— Vor fi ca şi orfani, spune mohorât Richard. Trebuie să mergem 
la curte de Crăciun, ca să-i apărăm, şi pe ei, şi pe George. (Şovăie.) 
In afară de asta, trebuie să-l văd pe George, trebuie să-l sprijin. Nu 
vreau să-l las de capul lui. E foarte singur în Turn, nimeni nu 
îndrăzneşte să-l viziteze şi a început să se teamă de ce s-ar putea 
întâmpla. Sunt încredinţat că Ea n-ar izbuti niciodată să-l hotărască 
pe Edward să-i facă rău propriului său frate, dar mă tem... 

Se întrerupe. 

— Te temi? repet în şoaptă, chiar dacă ne aflăm în siguranţă, în 
spatele zidurilor groase ale Castelului Middleham. 

— Nu ştiu, zău... spune el ridicând din umeri. Uneori mi se pare 
că am devenit fricos ca o femeie sau superstiţios cum a devenit 
George, cu poveştile lui despre necromantie şi vrăjitorie si 
Dumnezeu mai ştie ce lucruri întunecate. Dar... îmi dau seama că 
mă tem pentru George. 

— De ce te temi? întreb iarăşi. 

Richard clatină din cap; nu se îndură să-şi pună temerile în 
cuvinte. 

— De o nenorocire? De o boală? Că mănâncă ceva care se 
dovedeşte stricat? Că bea din cale-afară de mult? Nici nu vreau să 
mă gândesc. Că ea se foloseşte de suferinţa şi temerile lui, astfel 
încât să-i trezească dorinţa de a-şi curma zilele, şi cineva îi aduce 
un cuţit? 

Sunt îngrozită. 

— Nu şi-ar face singur rău! E un păcat atât de mare... 


— 259 — 


_ — George nu mai e el însuşi, îmi spune nefericit Richard. 
Increderea lui în sine, farmecul lui, ştii doar cum e - toate astea au 
dispărut. Mă tem că ea îi trimite vise. Mă tem că îi secătuieşte 
curajul. George spune că se trezeşte din somn cuprins de groază şi 
o vede ieşind din odaia lui de culcare, spune că ştie ca vine la el 
noaptea şi-i toarnă în inimă apă rece ca gheaţa. Spune că simte o 
durere pe care n-o poate alina niciun doctor, în inimă, sub coaste, 
în pântece. 

Clatin din cap şi zic cu tărie: 

— Aşa ceva nu e cu putinţă. Ea nu poate să muncească mintea 
altui om. George e îndoliat, ca şi mine de altfel, şi e închis, lucru 
care ar fi de-ajuns ca să trezească temerile oricui. 

— Oricum, trebuie să-l văd. 

— Nu-mi place să-l las pe Edward. 

— Ştiu. Dar are cea mai bună copilărie din câte ar putea avea un 
băiat - o ştiu. Aşa a fost şi copilăria mea. Nu se va simţi singur; îi 
are pe preceptorul lui şi pe mai-marea peste slujitorii lui. Ştiu ca-ti 
duce dorul şi te iubeşte, dar e mai bine pentru el să rămână aici, 
decât să fie dus la Londra. (Şovăie iarăşi.) Anne, trebuie să înţelegi: 
nu-l vreau la curte... 

Nu trebuie să mai adauge nimic. Gândul că privirea rece a 
reginei s-ar putea opri asupra băiatului meu mă face să mă 
cutremur. Spun repede: 

— Nu, nu, nu-l vom lua la Londra! ÎI vom lăsa aici. 


Palatul Westminster, Londra, Crăciunul anului 1477 


Sărbătoarea Crăciunului e la fel de fastuoasă ca întotdeauna, 
regina e veselă, proaspăt ieşită din odaia de naştere, cu pruncul cel 
nou în braţele doicii, arătat peste tot la curte şi pomenit în fiecare 
discuţie. Aproape că simt un gust amar în gură când îi văd băiatul 
purtat pretutindeni în urma ei, împreună cu ceilalţi şase copii. 

— İl va boteza George, îmi spune Richard. 

Icnesc de uimire. 

— George? Eşti sigur? 

— Sunt sigur, răspunde el mohorât. Mi-a spus-o cu gura ei. Mi-a 
spus-o şi a zâmbit, de parcă se aştepta să mă bucur. 

Umorul otrăvit al acestui gest mă îngrozeşte. A pus ca unchiul 
acestui copil nevinovat să fie arestat pentru că a vorbit-o de rău, l-a 
ameninţat cu o învinuire ce aduce osândirea la moarte şi-şi botează 
băiatul cu numele lui? Gestul are în el un fel de nebunie 


— 260 — 


răutăcioasă, dacă nu ceva mai cumplit. 

— Ce ar putea fi mai rău? întreabă Richard. 

— Dacă s-ar gândi că înlocuieşte un George cu altul, spun cu 
glas foarte scăzut şi întorc spatele uluirii lui. 

Toţi copiii reginei s-au adunat la curte de Crăciun. Se făleşte cu 
ei oriunde ar merge, iar ei o urmează cu paşi sprinteni, ca de dans. 
Fata cea mare, prinţesa Elizabeth, are acum unsprezece ani, îi 
ajunge mamei sale până la umăr, e înaltă şi zveltă ca un crin 
timpuriu, adorata curţii şi marea preferată a tatălui ei. Edward, 
prinţul de Wales, a venit pentru sărbătoarea Crăciunului, mai înalt 
şi mai puternic de fiecare dată când vizitează Londra, blând cu 
fratele lui Richard, care e mititel, dar mai puternic şi mai voinic 
decât băiatul meu. li privesc trecând, urmaţi de doica în braţele 
căreia se află micul George, şi trebuie să-mi aduc aminte să 
zâmbesc plină de admiraţie. 

Regina ştie cel puţin că zâmbetul mi-e tot atât de sincer şi de 
cald ca înclinarea ei rece din cap şi ca obrazul neted pe care mi-l 
întinde să-l sărut. Când mă apropii de ea, mă întreb dacă simte 
mirosul fricii în răsuflarea mea, în sudoarea rece de la subsuorile 
mele, dacă ştie că gândurile mi se îndreaptă întruna către cumnatul 
meu, închis de ea în Turn, dacă ştie că nu pot să-i văd fericirea şi 
rodnicia fără să mă tem pentru unicul meu fiu şi să-mi aduc aminte 
de sora mea pierdută. 

La sfârşitul sărbătorii Crăciunului avem parte de ceremonia 
ruşinoasă a logodnei micului prinţ Richard, de numai patru ani, cu 
mostenitoarea Anne Mowbray, de şase. Fetiţa va moşteni toată 
avutia ducilor de Norfolk: e singura lor mostenitoare - mai bine zis, 
a fost singura. Acum însă, prinţul Richard va dobândi averea lor, 
căci regina întocmeşte un contract de căsătorie care garantează că 
el va dobândi avutul fetiţei chiar dacă ea moare în copilărie, înainte 
să ajungă vârsta la care să se poată căsători, înainte să ajungă 
femeie în toată firea. Când doamnele mele îmi povestesc lucrul 
ăsta trebuie să-mi înăbuş un fior adânc. Nu pot să nu mă gândesc 
că familia Norfolk a iscălit osândirea micutei la moarte. Dacă regina 
dobândeşte o mare avere la moartea lui Anne, cât va trăi copila 
după iscălirea contractului? 

Logodna e sărbătorită printr-un banchet măreț, la care trebuie să 
luăm parte cu toţii. Fetiţa şi micul prinţ sunt aduşi în procesiune de 
dădacele lor şi aşezaţi în picioare, unul lângă altul, pe masa 
principală din sala cea mare, ca două păpuşi. Nimeni dintre cei care 


— 261 — 


văd acest tablou vivant al lăcomiei nu se poate îndoi o clipă măcar 
că regina se află în culmea puterii, făcând numai ce-i pofteşte 
inima. 

Neamul Rivers e grozav de încântat, fireşte, de această partidă şi 
sărbătoreşte cu ospete, dansuri, teatru de măşti şi un minunat 
turnir. Anthony Woodville, fratele iubit al reginei, luptă în turnir 
deghizat ca pustnic în robă albă, pe calul cu valtrap negru de 
catifea. Richard şi cu mine luăm parte la logodnă îmbrăcaţi cu cele 
mai alese veşminte şi încercăm să părem fericiţi, dar masa la care 
obişnuiau să şadă George şi Isabel, împreună cu suita lor, e pustie. 
Sora mea e moartă, iar soţul ei, întemnițat fără să fi fost judecat. 
Când regina se uită la mine, îi surâd şi, pe sub masă, îmi încrucişez 
degetele în semnul ce apără de vrăjitorie. 

— Nu trebuie să luăm parte la turnir dacă nu vrei, îmi spune 
Richard în seara aceea. 

A venit în odaia mea de culcare din palat şi şade dinaintea 
focului, în halat. Mă urc în pat şi-mi trag aşternutul în jurul umerilor. 

— De ce nu trebuie? 

— Edward a spus că putem lipsi. 

Pun întrebările care contează tot mai mult la curte în perioada 
asta: 

— Dar Ea? Ea se va supăra? 

— Nu cred. Fiul ei Thomas Grey va fi unul dintre concurenţi, iar 
fratele ei e primul cavaler. Neamul Rivers e pretutindeni. Nu-i va 
păsa cine ştie ce dacă suntem acolo sau nu. 

— De ce a spus Edward că poţi lipsi? 

Imi aud îngrijorarea din glas. Acum ne temem de orice la curte, 
cu toţii. Richard se ridică, îşi scoate halatul, dă aşternutul la o parte 
şi se bagă în pat lângă mine. 

— Pentru că vede că mă doare inima la gândul întemniţării lui 
George şi sunt bolnav de frică gândindu-mă la ce ar putea să 
urmeze. N-are poftă să se veselească nici el, când fratele nostru e 
în Turnul Londrei şi regina stăruie să fie executat. Ţine-mă în braţe, 
Anne! Mi-e frig până-n măduva oaselor. 


Palatul Westminster, Londra, ianuarie 1478 


George e ţinut în Turn fără judecată, fără vizitatori, în odăi 
plăcute - dar rămâne închis ca trădător tot restul anului. Abia în 
ianuarie reuşeşte regina să-l hotărască pe rege să-l aducă la 
judecată şi să-l învinuiască de trădare. Sprijinitorii neamului Rivers 


— 262 — 


au pus mâna pe judecătorii care au osândit-o pe Ankarette 
otrăvitoarea şi i-au silit să spună că au socotit-o tot timpul 
nevinovată, chiar şi când au trimis-o la ştreang. Sora mea, declară 
ei acum, a murit de moarte bună, în urma naşterii. Dintr-odată, pe 
Isabel au cuprins-o frigurile de după naştere, deşi ultima oară când 
au fost întrebaţi au jurat că a fost otrăvită. Acum spun că George 
şi-a depăşit puterile învinuind-o pe Ankarette şi s-a purtat ca un 
rege punând să fie executată, spun că şi-a însuşit drepturi de 
monarh, fac din el un trădător pentru că a pedepsit-o pe ucigaşa 
soţiei lui. Dintr-o singură manevră strălucită au ascuns crima, au 
ascuns-o pe ucigaşă, regina, au scos-o basma curată pe cea care i- 
a fost unealtă şi au dat vina pentru toate pe George. 

Regina se amestecă în tot ce ţine de această pricină, sfătuindu-l 
pe rege, avertizând unde pândesc pericole, plângându-se foarte 
dulce că George nu poate sluji drept judecător şi călău în oraşul lui, 
Warwick, sugerând că asta înseamnă aproape o uzurpare. Dacă 
porunceşte unor judecători, dacă ordonă o execuţie, unde se va 
opri? N-ar trebui să fie oprit? In sfârşit? 

Până la urmă, regele ajunge să se înduplece şi-şi ia el însuşi 
sarcina de a-l pune sub acuzare pe fratele lui, şi nimeni - nici măcar 
un singur om - nu-i ia apărarea lui George. Richard vine acasă după 
ultima înfăţişare, cu umerii gârboviţi şi cu chipul întunecat. Mama 
lui şi cu mine îl întâmpinăm în sala cea mare, iar el ne duce în 
odaia lui şi închide uşa în nasul curioşilor din slujba noastră. 

— Edward l-a învinuit că a încercat să distrugă familia regală si 
dreptul ei la tron. (li aruncă o privire mamei lui.) S-a dovedit că 
George le-a spus tuturor că regele are prin naştere obârşie de rând 
- că e bastard. Imi pare rău, milady mama. 

Ea flutură din mână ca pentru a-i alunga vorbele. 

— Asta e o bârfă veche. (Se uită la mine.) E vechea minciună a 
lui Warwick. Dă vina pe el, dacă trebuie învinuit cineva. 

— Si există dovezi că oamenii lui George au fost plătiţi să 
meargă prin toată ţara spunând că Thomas Burdett era nevinovat 
şi că regele l-a ucis pentru că i-a prevestit moartea. Edward a 
cercetat dovezile în legătură cu asta şi erau temeinice. George a 
tocmit fără îndoială oameni să clevetească împotriva regelui. 
George spune că regele foloseşte meşteşugurile întunecate - toată 
lumea bănuieşte că urmărea prin asta s-o acuze pe regina de 
vrăjitorie. În sfârşit şi cel mai rău dintre toate: George a luat bani 
de la Ludovic al Franţei ca să stârnească o răscoală împotriva lui 


— 263 — 


Edward. Urma să işte o răscoală şi să pună mâna pe tron. 

— N-ar fi făcut una ca asta, spune simplu mama lui. 

— Au fost înfăţişate scrisori de la Ludovic al Franţei trimise lui. 

— Scrisori măsluite, spune ea. 

Richard oftează. 

— Cine ştie? Eu nu. Mă tem, milady mamă, că o parte din toate 
astea - cea mai mare parte, de fapt - e adevărul adevărat. George 
l-a tocmit pe fiul unui arendas ca să-l pună în locul propriului său 
fiu, Edward de Warwick. Voia să-l trimită pe micul Edward în 
Flandra, ca să-l ocrotească. 

Imi tin răsuflarea: e vorba de fiul lui Isabel, nepotul meu, trimis 
în Flandra pentru siguranţa lui! 

— De ce nu l-a trimis la noi? 

— Spune că n-a îndrăznit să-l lase pe băiat să rămână în Anglia şi 
că răutatea reginei îi va aduce moartea. Vorbele astea au fost 
aduse drept dovadă a uneltirilor sale. 

— Unde-i Edward acum? întreb. 

— Pe copil îl pândeşte primejdia din cauza reginei, spune bunica 
lui. Nu e o dovadă a vinovatiei lui George, ci o dovadă a vinovatiei 
reginei! 

Richard îmi răspunde: 

— Iscoadele lui Edward l-au oprit pe băiat în port, când era gata 
să se îmbarce, şi l-au dus înapoi la Castelul Warwick. 

— Unde e acum? repet. 

— La Warwick, cu Margaret, sora lui. 

— Trebuie să-i vorbeşte fratelui tău, regele! îi spune ducesa 
Cecily lui Richard. Trebuie să-i spui ca Elizabeth Woodville e 
pierzania familiei ăsteia! N-am nici cea mai mică îndoială că ea a 
otrăvit-o pe Isabel şi-l va distruge şi pe George. Trebuie să-l faci pe 
Edward să înţeleagă! Trebuie să-l scapi pe George, trebuie să-i 
ocroteşti copiii! Edward e nepotul tău. Dacă nu e în siguranţă în 
Anglia, trebuie să-l aperi! 

Richard se întoarce spre mama lui şi-i spune: 

— lartă-mă. Am încercat, dar regina a făcut din Edward robul ei, 
nu mai ascultă de mine. Nu-l pot sfătui. Nu-i pot da sfaturi 
împotriva Ei. 

Ducesa se plimbă de-a lungul odăii, cu capul plecat. E prima oară 
când arată ca o femeie bătrână, sleită de necazuri. R 

— Edward îşi va osândi la moarte propriul frate? întreabă ea. Il 
voi pierde pe George, aşa cum l-am pierdut pe fratele vostru, 


— 264 — 


Edmund? Printr-o moarte marsava? Îi va înfige capul într-o ţeapă la 
porunca Ei? Anglia e cârmuită de o nouă lupoaică, tot atât de rea 
ca Margareta de Anjou? Edward uită cine-i sunt prietenii, fraţii? 

Richard clatină din cap. 

— Nu ştiu. Mi-a luat dregătoria de intendent al Angliei, ca să nu 
trebuiască să-i hotărăsc osândirea la moarte. 

Ducesa se înviorează pe dată. 

— Cine e noul intendent? 

— Ducele de Buckingham. Va face cum îi va spune nevasta lui 
din neamul Rivers. Vei merge la Edward? Îl vei ruga să te asculte? 

— Bineînţeles, răspunde ea. Voi merge la un fiu iubit ca să-l 
implor să crute viata altui fiu iubit. N-ar trebui să fiu nevoită să fac 
aşa ceva! Asta ni se trage din faptul că avem pe tron o femeie rea, 
o nevastă afurisită, o vrăjitoare! 

— Taci! o opreşte Richard obosit. 

— Ba nu tac deloc. Mă voi pune între ea şi fiul meu George. ÎI voi 
scăpa. 


Castelul Baynard, Londra, februarie 1478 


Ne rămâne doar aşteptarea. Aşteptăm şi tot aşteptăm, din 
ianuarie până-n februarie. Membrii ambelor camere ale 
parlamentului trimit delegaţii ca să-l implore pe rege sa dea o 
sentinţă şi să încheie într-un fel sau altul judecata fratelui său. În 
cele din urmă se dă sentinţa şi George e declarat vinovat de 
trădare. Pedeapsa pentru trădare e moartea, însă regele şovăie să 
poruncească executarea fratelui său. Nimeni n-are voie să-l vadă 
pe George, care cere din temnita lui dreptul de-a fi judecat prin 
duel - o dezlegare cavalerească la o învinuire infamă. E ultima 
apărare a unui om nevinovat. Regele, care se pretinde a fi floarea 
cavalerismului englez, refuză. Toată treaba pare să se afle şi în 
afara onoarei, nu doar în afara dreptăţii. 

Ducesa Cecily merge să-l vadă pe Edward, aşa cum a făgăduit, 
sigură că-l poate hotărî să preschimbe osânda la moarte în exil. 
Când se întoarce la Castelul Baynard de la curte, slujitorii trebuie s- 
o ajute să coboare din litieră. E albă ca un guler de dantelă şi abia 
se ţine pe picioare. 

— Ce s-a întâmplat? o întreb. 

Se agaţă de mâinile mele pe treptele reşedinţei sale 
impunătoare din Londra. E întâia oară când îmi cere sprijinul. Nu 
poate să îngaime decât: 


— 265 — 


— Anne... Anne... 

Imi chem doamnele şi împreună o ducem în odăile mele, o 
asezam pe jiltul meu, în fata focului şi-i oferim un pahar cu vin 
dulce de Madeira. Cu o mişcare neaşteptată, mătură paharul, care 
se loveşte de căminul de piatră şi se face tandari. 

— Nu! Nu! ţipă ea, parcă prinzând dintr-odată puteri. Nu-l 
apropiaţi de mine! 

Aroma vinului dulce umple încăperea; îngenunchez la picioarele 
ei şi-i iau mâinile, gândindu-mă că bate câmpii când se cutremură 
şi ţipă: 

— Nu vinul! Nu vinul! 

— Milady mamă, ce este? Ducesă Cecily? Stăpâniţi-vă! 

Aceasta e o femeie care a rămas la curte în vreme ce soţul ei 
punea la cale cea mai mare revoltă împotriva unui rege din câte a 
văzut Anglia vreodată. Aceasta e femeia care a stat neclintită la 
răspântia oraşului Ludlow când soţul ei a fugit şi soldaţii din tabăra 
Lancaster au jefuit aşezarea. Nu e o femeie care să plângă uşor, nu 
e o femeie care să se fi recunoscut vreodată învinsă, dar acum se 
uită la mine de parcă n-ar vedea nimic, orbită de lacrimi. li scapă 
un hohot puternic, tremurat. 

— Edward a spus că nu pot decât să-i obţin lui George dreptul de 
a-şi alege moartea. A spus că trebuie să moară. Femeia aia a fost 
tot timpul de faţă, nu m-a lăsat să scot o vorbă în favoarea lui 
George. N-am reuşit să-i obţin decât o moarte ferită de ochii lumii 
în Turn şi dreptul de-a alege pe ce cale. 

Isi îngroapă fata în mâini şi plânge de parcă nu se va mai putea 
opri. Mă uit la doamnele mele. Uluite s-o vedem aşa, stăm într-un 
cerc neajutorat în jurul ducesei, acum o simplă mamă îndurerată. 

— Fiul meu preferat, scumpul meu! şopteşte ea ca pentru sine. 
Trebuie să moară! . 

Nu ştiu ce să fac. Imi las mâna cu blandete pe umărul ei. 

— Nu vreţi un pahar cu ceva, Alteță? 

Ridică ochii spre mine şi-i văd frumosul chip vârstnic, răvăşit de 
suferinţă. 

— A ales să fie înecat în vin de Madeira. 

— Cum? 

Dă din cap. 

— De asta n-am vrut să-l beau. Nu mă mai ating de el cât 
trăiesc! Nu vreau să-l mai ţin în casă! Va fi scos din pivniţă chiar 
azi. 


— 266 — 


Sunt îngrozită. 

— De ce să aleagă aşa ceva? 

Ea râde - un râs amar şi sec, ce răsună ca un clopot al nefericirii 
în odaia cu pereţi de piatră. 

— E ultimul lui gest: să-l silească pe Edward să-i facă cinste, să-i 
plătească băutura. Să-şi bată joc de dreptatea regelui, să bea cu 
sete din vinul preferat al reginei. Arată că în asta e mâna ei, că îl 
omoară otrava ei, aşa cum otrava ei a omorât-o şi pe Isabel. Isi 
bate joc de judecată, îşi bate joc de osândirea la moarte. Isi bate 
joc de propria moarte. 

Mă întorc spre fereastră şi mă uit afară. 

— Copiii surorii mele vor fi orfani. Edward şi Margaret. 

— Orfani şi săraci lipiti pământului, spune apăsat ducesa Cecily 
ştergându-şi lacrimile de pe chipul bătrân şi viclean. 

Mă uit uimită la ea. 

— Cum? 

— Tatăl lor va muri pentru trădare. Trădătorului i se iau 
pământurile. Cine crezi că dobândeşte pământurile lor? 

— Regele, răspund eu cu glas stins. Regele. Ori, mai bine zis, 
regina - şi familia ei fără sfârşit. Bineînţeles. 


xxx 


Suntem o casă în mare doliu, dar nu putem purta albastru. 
George, ducele cel chipeş şi nestăpânit e mort. A murit aşa cum a 
cerut: înecat într-un butoi plin cu vinul preferat al reginei. A fost 
ultimul lui gest amar şi sclipitor de sfidare faţă de femeia care i-a 
distrus casa. Nici regina n-a mai pus gura pe vinul de Madeira, de 
parcă se temea că va simţi în dulceata sa gustul scuipatului din 
plămânii lui chinuiti. Aş vrea să-l pot întâlni pe George în Purgatoriu 
şi să-i spun că a izbutit măcar atât: a stricat pofta de vin a reginei. 
Doamne, ce mi-aş dori s-o fi înecat vinul şi pe ea! 

Mă duc la curte şi aştept un prilej de a-i vorbi regelui. Şed în 
odăile reginei, împreună cu doamnele ei, şi sporovăiesc despre 
vreme şi despre şansele de ninsoare. Admir frumoasa dantelă la 
care lucrează, după un model desenat de regina însăşi, şi-i laud 
măiestria. Când regina mă învredniceşte cu vreo vorbă, îi răspund 
cu o curtenie desăvârşită. N-o las să-mi citească pe chip sau în 
vreun gest, nici măcar în mişcările mâinilor sau ale picioarelor 
încălţate cu pantofi de piele, că văd în ea pe ucigaşa surorii mele 
prin otrăvire şi a cumnatului meu prin uneltire. E o criminală şi 


— 267 — 


poate o vrăjitoare şi mi i-a răpit pe toţi cei pe care-i iubesc, în afară 
de soţul şi de fiul meu. Nu mă îndoiesc că mi i-ar răpi şi pe ei dacă 
n-ar fi trecerea soţului meu pe lângă rege. N-o voi ierta niciodată. 

Regele intră, zâmbind voios, le dă binete doamnelor spunându-le 
pe nume, ca de obicei, iar când se apropie de mine şi mă sărută pe 
amândoi obrajii, ca un frate, zic încet: 

— Alteță, aş vrea să vă cer o favoare. 

El se uită pe data la ea si văd privirea pe care o schimbă iute. Ea 
se ridică pe jumătate în picioare, ca pentru a se băga între noi, dar 
eram pregătită pentru asta. Nu mă aştept să dobândesc nimic fără 
ingaduinta vrăjitoarei. Adaug repede: 

— As vrea să-mi fie incredintati ca pupili copiii surorii mele. Se 
află la Warwick, în odăile copiilor. Margaret are patru ani, iar 
Edward, aproape trei. Am iubit-o pe Isabel din toată inima, aş dori 
să am grijă de copiii ei. 

— Bineînţeles, răspunde liniştit Edward. Dar ştii că n-au nicio 
avere? 

„A, da, ştiu!”, îmi zic în sinea mea. „Pentru că l-ai jefuit pe 
George de tot ce-a dobândit învinuindu-l de trădare. Dacă îngrijirea 
lor ca tutore ar fi adus vreun câştig cât de mic, soţia ta şi l-ar fi 
însuşit deja! Dacă ar fi fost bogaţi, ar fi întocmit deja contractul de 
căsătorie şi i-ar fi logodit cu doi dintre copiii ei!” 

— Mă voi îngriji eu să aibă tot ce le trebuie, spun. 

Richard, apropiindu-se de mine, încuviinţează din cap si 
întăreşte: 

— Ne vom îngriji noi să aibă tot ce le trebuie. 

— li vom creşte la Middleham, împreună cu vărul lor, fiul meu, 
urmez eu. Dacă Alteta Voastră îmi va îngădui. E cea mai mare 
favoare pe care mi-aţi putea-o face. Mi-am iubit sora şi i-am 
făgăduit că, dacă ar fi să i se întâmple ceva, voi avea grijă de copiii 
ei. 

— O, a crezut că ar putea să moară? întreabă regina cu 
prefăcută îngrijorare, venind lângă rege şi strecurându-şi mâna pe 
sub braţul lui, cu un aer solemn şi grijuliu pe chipul frumos. S-a 
temut de chinurile facerii? 

Îmi aduc aminte cum m-a prevenit Isabel că într-o bună zi voi 
afla că a murit pe neaşteptate şi că atunci voi şti că a fost otrăvită 
de această femeie frumoasă, care stă în faţa mea cu toată 
aroganta şi puterea ei şi îndrăzneşte să mă necăjească glumind pe 
seama morţii surorii mele. 


— 268 — 


— Naşterea e întotdeauna primejdioasă, spun cu glas scăzut, 
tăgăduind adevărul uciderii lui Isabel. Oricine ştie lucrul ăsta. Ne 
retragem cu toatele în odaia pentru naştere rostind o rugăciune. 

Regina ma tintuieste cu privirea câteva clipe, ca şi cum s-ar 
gândi să mă înfrunte, să vadă dacă mă poate îmboldi să scap vreo 
vorbă care să sune a trădare sau a revoltă. Văd că soţul meu se 
încordează, ca şi cum s-ar pregăti de un atac, şi se trage puţin mai 
aproape de fratele lui, ca pentru a-i abate atenţia dinspre diavolita 
care-l ţine de braţ. Apoi ea îmi aruncă zâmbetu-i încântător, ridică 
ochii spre soţul ei în felul ei ispititor şi-l întreabă dulce: 

— Cred că ar trebui să-i lăsăm pe copiii Clarence să trăiască cu 
mătuşa lor, nu sunteţi de aceeaşi părere, Alteta? Poate ca asta va 
mai alina suferinţa tuturor. Şi sunt încredinţată că sora mea, Anne, 
va fi un bun tutore pentru micii ei nepoți. 

— Fie, rosteşte regele, apoi îi face semn din cap lui Richard, 
spunându-i: Mă bucur să-i fac o favoare soţiei tale. 

— Să-mi dai de veste cum le merge, îmi porunceşte regina 
îndepărtându-se. Ce păcat că pruncul a murit! Cum îl chema? 

— Richard, răspund încet. 

— L-a botezat aşa după tatăl vostru? întreabă ea, numindu-l pe 
ucigaşul tatălui şi al fratelui ei, acela ce-i învinuise mama, 
vrăjmaşul ei de-o viaţă. 

— Da, încuviinţez, neştiind ce altceva să spun. 

— Ce păcat! repetă ea. 


Castelul Baynard, Londra, martie 1478 


Cred că am câştigat. În seara aceea şi în zilele ce urmează îmi 
sărbătoresc în tăcere victoria. Sărbătoresc fără cuvinte, fără un 
zâmbet măcar. Mi-am pierdut sora, însă copiii ei se vor afla în grija 
mea şi îi voi iubi ca şi cum ar fi ai mei. Le voi spune că mama lora 
fost o frumuseţe, iar tatăl lor - un erou şi că Isabel mi i-a dat în 
grijă. 

Scriu la Castelul Warwick, poruncind ca, de îndată ce drumurile 
se zvântă îndeajuns ca să se poată călători, cei doi copii să fie 
trimişi la Middleham. După câteva săptămâni, întârziat de ninsori şi 
viscole, primesc răspuns de la castel că Margaret şi Edward au 
pornit într-acolo, bine înveliţi, în două litiere, cu dădacele lor. O 
săptămână mai târziu mi se dă de ştire de la Middleham că au sosit 
cu bine. Copiii lui Isabel se află în spatele zidurilor groase ale celui 
mai bun castel al nostru şi jur că-i voi ocroti. 


— 269 — 


Merg la soţul meu, la ceasul zilei când ascultă jalbe în sala de 
primire a Castelului Baynard. Aştept cu răbdare cât timp zecile de 
oameni îşi înfăţişează cererile şi plângerile, iar el le ascultă cu 
luare-aminte şi le lămureşte pe toate cu dreptate. Richard e un 
mare lord. Intelege, întocmai ca tatăl meu, că fiecărui om trebuie 
să i se îngăduie să-şi spună păsul, că fiecare îi va arăta credinţă 
dacă poate fi sigur că stăpânul lui îl va răsplăti ocrotindu-l. Ştie că 
bogăţia nu stă în pământuri, ci în bărbaţii şi femeile care le 
muncesc. Avutul şi puterea noastră depind de dragostea oamenilor 
care ne slujesc. Dacă sunt gata să facă orice pentru Richard - aşa 
cum au fost gata să facă orice pentru tatăl meu atunci el are o 
întreagă oştire la îndemână, pentru orice trebuinţă. Aceasta e 
adevărata putere, adevărata avutie. 

După ce ultimul dintre oameni a încheiat, s-a lăsat pe un 
genunchi, i-a mulţumit lui Richard pentru grija ce i-o poartă şi a 
plecat, soţul meu ridică privirea de pe hârtiile pe care le iscăleşte şi 
mă vede. 

— Anne? 

— Am vrut şi eu să te văd şi să-ţi cer o favoare. 

Richard zambeste şi coboară de pe jiltul lui ridicat pe estradă. 

— Poţi să-mi ceri orice, oricând, nu trebuie să vii aici. 

Mă cuprinde cu braţul pe după mijloc şi mergem împreună la 
fereastra ce dă spre curtea din faţa casei. Dincolo de zidul înalt, 
negotul şi freamătul Londrei sunt neîntrerupte; mai departe e 
Palatul Westminster şi regina şade între zidurile lui, cu toată 
puterea şi misterul ei. In spatele nostru, secretarii lui Richard 
strâng înscrisurile pe care le-au adus jălbaşii, iau mesele de scris, 
cu penele, cerneala şi ceara de sigiliu. Nimeni nu trage cu urechea 
la ce vorbim. 

— Am venit să te întreb dacă putem pleca acasă, la Middleham. 

— Vrei să fii cu copiii surorii tale? 

— Şi cu micul Edward. Dar e mai mult decât atât. 

— Ce anume? 

— Ştii bine ce. 

El aruncă o privire în jur, ca să se incredinteze că nu ne poate 
auzi nimeni. Văd că fratele cel credincios al regelui se teme să 
vorbească în propria lui casă. li spun fără inconjur: 

— Adevărul e că, după părerea mea, George a avut dreptate s-o 
acuze pe Ankarette că a fost tocmită de regină şi că a otrăvit-o pe 
Isabel. Cred că regina şi-a trimis iscoada s-o otrăvească pe Isabel şi 


— 270 — 


poate chiar să omoare pruncul, pentru că ne urăşte, pe Isabel şi pe 
mine, şi a vrut să se răzbune pentru uciderea tatălui ei. E o 
duşmănie veche pe care o abate asupra copiilor tatălui meu - întâi 
asupra lui Isabel şi a fiului ei Richard. Sunt sigură că eu şi copiii 
vom fi următorii la rând. 

Ochii lui Richard nu se desprind de ai mei. 

— E o învinuire gravă adusă reginei, spune el. 

— O fac doar în fata ta, fără martori. N-as acuza-o niciodată în 
văzul lumii pe regina. Am văzut cu toţii ce-a patit George, care a 
acuzat-o în faţa tuturor. 

— George s-a făcut vinovat de trădare faţă de rege, îmi 
aminteşte Richard. N-a existat vreo îndoială în ce priveşte vinovăția 
lui. Mi-a spus chiar mie vorbe trădătoare, l-am auzit cu urechile 
mele. A primit bani din Franţa, a pus la cale o nouă răscoală. 

— Nu există vreo îndoială cu privire la vinovăția lui, dar înainte a 
fost iertat de fiecare dată. Edward nu l-ar fi trimis niciodată la 
judecată. Ştii bine că la mijloc a fost sfatul reginei. Când propria ta 
mamă s-a dus să ceară îndurare, regina însăşi, spunea ea, a stăruit 
ca George să fie executat. Regina a socotit că George îi ameninţă 
domnia, n-a vrut să-l lase s-o acuze. El a declarat-o ucigaşă - iar ea, 
ca să-l amuteasca - a cerut să fie omorât. Pricina n-a fost răscoala 
împotriva regelui, ci duşmănia faţă de Ea. 

Richard nu poate să tăgăduiască acest lucru. Mă întreabă cu glas 
scăzut: 

— Şi teama ta? 

— Isabel mi-a vorbit despre caseta cu podoabe a reginei si 
despre două nume scrise cu sânge, pe o hârtie pe care o ţine într-o 
cutie smălțuită. 

El incuviinteaza. 

— Isabel credea ca sunt numele noastre: al ei si al meu. Credea 
ca regina ne va omori pe amândouă ca să-şi răzbune tatăl si 
fratele, ucişi de tatăl nostru. (li iau mâinile într-ale mele.) Richard, 
sunt sigură că regina va pune să fiu omorâtă! Nu ştiu cum o va 
face, dacă va fi prin otrăvire sau prin ceva ce seamănă a 
întâmplare sau printr-o încăierare izbucnită din senin pe stradă. Dar 
sunt încredinţată că va născoci o cale de a-mi aduce moartea şi mi- 
e foarte frică. 

— Isabel a fost otrăvită la Warwick, spune el. Se afla departe de 
Londra, şi totuşi asta n-a salvat-o. 

— Ştiu. Dar cred că aş fi mai ferită la Middleham decât aici, unde 


— 271 — 


mă poate vedea la curte, unde tu îi eşti rival la iubirea lui Edward, 
unde îi amintesc de tatăl meu ori de câte ori intru în odăile ei. 

Richard şovăie. Îi amintesc: 

— Tu însuţi m-ai prevenit să nu mănânc bucatele venite din 
bucătăria reginei. Inainte să fie arestat George. Inainte ca ea să 
stăruie să fie omorât. M-ai prevenit tu însuţi. 

Cu un aer foarte grav, Richard îmi răspunde: 

— Aşa e. Atunci credeam că te pândeşte primejdia şi cred că te 
pândeşte şi acum. Sunt de acord cu tine că ar trebui să plecăm la 
Middleham şi cred că ar trebui să rămânem departe de curte. Am 
multe de făcut în nord, Edward mi-a dăruit toate pământurile din 
Yorkshire care au fost ale lui George. Vom părăsi Londra şi vom 
veni la curte numai când nu vom avea încotro. 

— Si mama ta? întreb, ştiind că nici ea n-o va ierta vreodată pe 
regină pentru moartea lui George. 

Richard clatină din cap. 

— Spune vorbe trădătoare, spune că Edward n-ar fi trebuit să 
urce pe tron dacă avea de gând să facă dintr-o astfel de femeie 
regina lui. O numeşte pe Elizabeth vrăjitoare, ca mama ei. Va pleca 
din Londra şi va trăi la Fotheringhay. Nici ea nu îndrăzneşte să 
rămână aici. 

— Vom deveni oameni ai nordului, zic. 

Îmi închipui viaţa pe care o vom duce departe de curte, departe 
de frica neîncetată, departe de petrecerile şi distractiile silite, pline 
de încordare, ce par acum un strat de poleială menit să ascundă 
manevrele şi uneltirile reginei şi ale fraţilor şi surorilor ei. Această 
curte şi-a pierdut nevinovăția; nu mai cunoaşte bucuria. E o curte 
de ucigaşi şi mă voi bucura să mă îndepărtez cât mai mult de ea. 


Castelul Middleham, Yorkshire, vara anului 1482 


Nu trăim în pace, aşa cum am nădăjduit, căci regele îi 
porunceşte lui Richard să conducă oştirile englezeşti împotriva 
scotienilor, iar când tratatul între Scotia şi Anglia se impotmoleste 
şi Anthony Woodville se trezeşte fără mireasa făgăduită, prinţesa 
scoțiană, lui Richard îi revine sarcina de-a conduce răzbunarea 
neamului Rivers: să ducă la biruinţă o oştire engleză restrânsă, 
alcătuită în cea mai mare parte din oamenii noştri din nord, să 
cucerească oraşul Berwick şi să intre chiar în Edinburgh. E o mare 
victorie, însă nici măcar ea nu încredinţează curtea că Richard e un 
mare comandant şi moştenitorul demn al tatălui său. Nu trece o 


— 272 — 


lună şi aflăm că neamul Rivers se plânge la curte că Richard ar fi 
trebuit să meargă mai departe şi să facă mai multe cuceriri. 

Recunosc în vorbele astea sfatul şoptit al lui Elizabeth şi strâng 
din dinţi. Dacă-şi poate hotărî soţul să declare această victorie 
împotriva scotienilor o neizbândă trădătoare, atunci Richard va fi 
chemat la Londra ca să dea socoteală. Ultimul dintre fraţii regelui 
care a fost învinuit de trădare a fost judecat fără să se poată apăra 
şi şi-a dat viaţa într-un butoi plin cu vinul preferat al reginei. 

Ca să-mi găsesc alinare, mă duc în sala de studiu şi mă aşez în 
fundul încăperii, în timp ce copiii înaintează anevoios prin 
gramatica latină, repetând cuvintele pe care Isabel şi cu mine le- 
am învăţat de mult, în sala noastră de studiu din Calais. Aproape că 
aud vocea lui Isabel, chiar şi acum, şi strigătul triumfător când 
reuşea să treacă prin toate fără nicio greşeală. Băiatul meu, 
Edward, are nouă ani; lângă el şade fetiţa lui Isabel, Margaret, care 
a împlinit şi ea nouă ani, iar alături de ea frăţiorul ei, Edward, de 
numai şapte ani, căruia îi spunem cu toţii Teddy. 

Preceptorul lor se întrerupe şi le spune că pot lăsa lucrul o vreme 
ca să îmi dea binete, iar cei trei se adună in jurul jiltului meu. 
Margaret se sprijină de mine, iar eu o cuprind cu braţul şi mă uit la 
cei doi băieţi chipeşi. Ştiu că aceştia ar putea fi toţi copiii pe care-i 
voi avea vreodată. Am numai douăzeci şi şase de ani, ar trebui să 
fiu pregătită să mai aduc pe lume vreo şase prunci, însă aceştia nu 
sosesc şi nimeni, nici doctorii, nici moaşele, nici preotul nu-mi 
poate spune de ce. In lipsa altora, aceştia trei sunt copiii mei, iar 
Margaret, la fel de frumusica şi de pătimaşă ca mama ei, e odorul 
meu şi singura fiică pe care mă aştept s-o cresc. 

— Te simţi bine, milady mamă? întreabă ea cu glas dulce. 

— Da, răspund dându-i la o parte suvitele de păr castaniu de pe 
frunte. 

— Putem să ne jucăm de-a curtea? întreabă ea. Te prefaci că eşti 
regina, ca să-ţi fim infatisati? 

Jocul pe care obişnuiam să-l joc cu sora mea e prea amar pentru 
mine azi. 

— Nu în dimineaţa asta, îi răspund. Şi oricum, poate că n-aveţi 
nevoie să repetati. Poate ca voi, copiii, nu veţi merge la curte. 
Poate că veţi trăi aşa cum trăieşte tatăl vostru: ca un mare lord pe 
pământurile lui, eliberat de curte şi departe de regină. 

— Nu va trebui să mergem la curte de Crăciun? mă întreabă 
Edward, cu o încruntare îngrijorată pe fata-i micuță. Parca tata 


— 273 — 


spunea că anul acesta va trebui să mergem toţi trei la curte de 
Crăciun. 

— Nu, răspund făcându-mi mie însămi o făgăduială. Tatăl tău şi 
cu mine vom merge, dacă ne-o porunceşte regele, dar voi trei veţi 
rămâne în siguranţă aici, la Middleham. 


Palatul Westminster, Londra, iarna 1482-1483 


— N-am avut de ales, îmi spune Richard când ne oprim în fata 
sălii regale de primire. A trebuit să venim pentru sărbătoarea 
Crăciunului. E şi-aşa destul de rău că n-ai luat şi copiii. Pare că n-ai 
încredere să-i aduci la Londra. 

— N-am, spun fără înconjur. Nu-i voi aduce niciodată câtă vreme 
se află ea pe tron. Nu voi lăsa copiii lui Isabel în grija ei. Uită-te la 
micuța Mowbray - măritată cu prinţul Richard, cu averea în mâinile 
neamului Rivers şi moartă până să împlinească nouă ani! 

Richard se încruntă la mine, spunând: 

— Să nu mai aud o vorbă. 

Marile uşi din fata noastră se deschid larg şi trambitele ne 
vestesc sosirea. Richard tresare uşor - curtea devine tot mai 
măreaţă şi mai strălucitoare de fiecare dată când o vizităm. Acum, 
fiecare onorat oaspete trebuie să fie vestit cu trambite şi rangul să- 
i fie strigat din rarunchi, de parcă n-am sti deja că jumătate dintre 
bogatii Angliei sunt fraţii şi surorile ei. 

Văd că Edward se plimbă printre curteni, mai înalt decât toţi, mai 
trupeş acum - va deveni gras iar regina şade pe un tron de aur. 
Copiii perechii regale, de la micuta Bridget, care se plimbă cu paşi 
nesiguri la picioarele mamei ei, până la prinţesa cea mare, acum o 
tânără de şaisprezece ani, sunt îmbrăcaţi cu gust desăvârşit şi 
aşezaţi în jurul mamei lor. Prinţul Edward, de doisprezece ani, bălai 
şi chipeş ca taică-său, venit din Ţara Galilor pentru sărbătoarea 
Crăciunului, joacă şah cu tutorele lui, Anthony Woodville, al cărui 
chip atrăgător e întors spre tablă. 

Nimeni n-ar putea tăgădui că alcătuiesc cea mai frumoasă 
familie din Anglia. Chipul faimos al lui Elizabeth capătă trăsături 
mai bine conturate şi mai elegante pe măsură ce vârsta o 
preschimbă dintr-o femeie drăguță într-o adevărată frumuseţe. 
Anul acesta i-a pierdut pe prinţesa Mary, de cincisprezece ani, şi pe 
al treilea fiu, George, la un an după ce a obţinut executarea tizului 
şi unchiului său. Mă întreb dacă aceste pierderi au făcut-o să se 
oprească din necurmata-i ambiţie şi dorinţă de răzbunare. Durerea 


= di 


i-a albit o singură suvita din părul auriu, iar doliul a făcut-o mai 
tăcută şi mai îngândurată. Se îmbracă şi acum ca o împărăteasă, 
purtând rochie din fir de aur, cu lanţuri de aur înfăşurate în jurul 
mijlocului zvelt. La intrarea mea, îi şopteşte ceva lui Anthony 
Woodville, iar acesta ridică privirea şi-mi aruncă amândoi acelaşi 
zâmbet fermecător şi prefăcut. Pe sub mânecile groase ale rochiei, 
simt că mă furnică mâinile de frig, de parcă privirea ei ar fi un vânt 
tăios. 

— Inainte, spune Richard, cum a mai spus odată. 

Mergem să ne plecăm regelui şi reginei, Edward primindu-şi cu 
bucurie fratele iubit, iar soţia lui urându-i bun venit, fără tragere de 
inimă, celui pe care l-a declarat în taină trădător. 

Pentru toţi ceilalţi aflaţi la curte, sărbătoarea Crăciunului e un 
prilej de a se apropia de familia regală şi de a încerca să închege 
prietenii şi flirturi care ar putea să le aducă în viitor câştiguri 
frumoase. Regele e înconjurat întruna de curteni care pândesc 
foloase, căci mai are încă de dăruit averi şi însemnata-i bunăvoință. 
Dar e mai limpede ca oricând că regina şi familia ei, fraţii şi surorile 
ei, chiar şi fiii din prima căsătorie, stăpânesc curtea şi calea către 
rege. Ea îi îngăduie să-şi ia amante, ba chiar să se laude cu ele; îi 
îngăduie să le arate bunăvoință străinilor. Insă marile daruri regale 
ajung numai la rudele şi aliaţii ei. Nu că ar atrage vreodată luarea- 
aminte asupra ei; nu se amestecă în nicio discuţie, nu se ridică 
niciodată în picioare şi nici nu ridică glasul, însă toată puterea curţii 
se află în mâinile ei, iar fraţii ei, Anthony, Lionel şi Edward, 
cercetează toate mişcările curtenilor cum ar urmări nişte trişori 
jocul de cărţi la o masă, aşteptând să vină un neghiob să joace. Fiii 
ei din prima căsătorie, Thomas şi Richard, innobilati şi imbogatiti de 
rege, controlează intrarea în odăile regale. Nimic nu se întâmplă 
fără ştirea lor şi nimic nu e îngăduit fără încuviințarea ei 
zâmbitoare. 

Familia regală poartă întotdeauna veşminte minunate, odăile 
regale strălucesc de bogăţie. Lăsând de izbelişte corăbii şi castele, 
porturi şi diguri, Edward a cheltuit bani cu nemiluita pe palatele 
familiei sale, mai ales pe odăile fastuoase ale reginei, mărite şi 
infrumusetate la porunca lui în fiecare palat declarat de ea noul ei 
favorit. Lăsându-l pe Richard să păzească ţara de Scoţia, cu o mână 
de oşteni strânşi chiar de el, Edward a cheltuit o avere pe o nouă 
armură de turnir care nu va fi purtată niciodată cu o sabie 
adevărată. E un rege desăvârşit ca înfăţişare şi farmec - dar, după 


— 275 — 


mine, doar de atât mai e în stare: să păstreze aparențele. Arată ca 
un rege şi vorbeşte ca un rege, însă nu carmuieste ca un rege. 
Puterea se află în mâinile reginei, iar ea arată şi vorbeşte la fel ca 
întotdeauna - ca o femeie frumoasă, măritată din dragoste, 
devotată copiilor ei şi fermecătoare cu prietenii. E, la fel ca 
întotdeauna, de-a dreptul cuceritoare. Nimeni nu şi-ar da seama, 
privind-o, că e o uneltitoare dintre cele mai lipsite de scrupule, fiica 
unei vrăjitoare dovedite, o femeie cu mâinile frumoase şi cu 
degetele subţiri mânjite de sânge. 

Cele douăsprezece zile ale Crăciunului şi Anului Nou ar fi fost cea 
mai mare sărbătoare din câte a cunoscut curtea, însă chiar după 
ziua de Crăciun soseşte din Burgundia vestea că ducele Maximilian, 
rudă cu regina, a trădat-o. Urmărindu-şi foloasele proprii, cum şi le 
urmăreşte şi ea întotdeauna pe ale ei, a făcut pace cu Ludovic al 
Franţei, şi-a dat fiica de soţie fiului regelui şi i-a dăruit ca zestre 
Burgundia şi Artois. 

Richard e copleşit de mânie şi îngrijorare - Burgundia a fost 
întotdeauna marea forţă de care ne-am folosit ca să înfruntăm 
puterea Franţei. Principatele care au fost date Franţei - Burgundia 
şi Artois - sunt de drept ale Angliei; acesta va fi sfârşitul plăţilor 
franceze care i-au făcut atât de bogaţi pe Edward şi pe curtenii lui. 

In aceste clipe de disperare râd pe-ascuns de regină, a cărei 
fiică, Elizabeth, era logodită cu prinţul francez şi acum se trezeşte 
părăsită, fiindu-i preferată o verişoară din partea mamei sale. 
Prinţesa Elizabeth pare nepăsătoare; se joacă cu fraţii şi surorile ei 
în grădinile îngheţate sau iese la vânătoare însoţită de curteni în 
luncile reci de pe malul fluviului, dar sunt sigură că înţelege c-a fost 
umilită de Franţa, de vreme ce a pierdut şansa de a fi regina 
Franţei şi n-a izbutit să împlinească ambitia tatălui ei. De buna 
seamă, acest lucru e cel mai rău dintre toate: n-a reuşit să-şi joace 
rolul în planul tatălui ei. 

In această criză, Richard e cel care îl sfătuieşte pe Edward - 
regina n-are idee ce ar trebui făcut - şi îi spune fratelui său că la 
primăvară va pleca iarăşi la luptă cu scotienii. Dacă pot fi înfrânți şi 
făcuţi să ne jure credinţă, atunci ne vor sluji drept aliaţi împotriva 
Franţei şi o vom putea cotropi. Richard e cel care înfăţişează 
camerelor parlamentului această propunere. Primeşte în schimb o 
răsplată imensă: întregul mare ţinut Cumberland. Pe deasupra, are 
dreptul să păstreze tot pământul pe care-l va cuceri în sud-vestul 
Scoției. Va fi al lui în întregime. E un dar uriaş, principatul pe care îl 


— 276 — 


merită. Edward recunoaşte pentru prima oară ce-a făcut fratele lui 
pentru el şi-i dăruieşte pământuri minunate - în nord, unde Richard 
e iubit şi unde ne-am statornicit căminul. 

Edward hotărăşte toate acestea la întrunirea Consiliului 
Coroanei, însă noi le aflăm când fraţii se întorc la braţ în odăile 
reginei. Regina îl aude pe Edward zicând că Richard trebuie să 
înfiinţeze un Consiliu al Nordului, cu ajutorul căruia să domnească 
asupra întinselor sale pământuri; văd adânca uimire de pe chipul ei 
şi privirea uluită pe care i-o aruncă în treacăt fratelui ei, Anthony. 
Inteleg limpede că regele nu s-a sfătuit cu ea, că primul ei gând e 
cum să-i întoarcă hotărârea, iar primul ei aliat e Anthony. Acesta e 
mai chibzuit decât sora lui; se apropie ca să-l felicite pe Richard 
pentru avutia proaspăt dobândită, îi zâmbeşte şi-l îmbrăţişează, 
apoi se întoarce, îmi sărută mâna şi spune că voi fi ca o prinţesă 
printre zăpezi. Surâd, fără să spun nimic, însă cred că am văzut 
multe şi am înţeles şi mai multe. Am văzut că regele n-are 
încredere în ea în toate, am văzut că, dacă ar putea, ea i-ar 
întoarce poruncile şi că se bizuie pe fratele ei ca aliat, chiar şi 
atunci când vrea să facă ceva împotriva regelui. insă mai sunt si 
altele; din schimbul scurt de priviri între frate şi soră înţeleg că nici 
el, nici ea nu-l iubesc pe Richard şi nu au mai multă încredere în el 
decât avem noi în ea. Mai rău chiar, sunt bănuitori şi se tem de el. 

Regele ştie prea bine că toate astea nu sunt pe placul reginei. O 
ia de mână şi-i spune: 

— Richard va avea grijă de nord pentru mine şi, cu voia 
Domnului, forţele lui tinere alături de mine vor face regatul mai 
măreț chiar decât e acum. 

— Sub cârmuirea ta, îi aminteşte regina zâmbind dulce, ca 
întotdeauna. 

Văd ca Anthony Woodville se foieşte pe loc, de parcă ar vrea sa 
spună ceva, dar apoi clatină uşor din cap spre sora lui şi rămâne 
tăcut. 

— Va fi intendentul ținutului West Marches, iar când fiul meu va 
urca pe tron, Richard va păzi pentru el hotarele ţării, îl va sluji ca 
sfetnic şi ocrotitor, iar eu, în Rai, mă voi bucura de asta. 

— Ah! Milord, nu spune aşa ceva! strigă ea. Fiul tău nu va urca 
pe tron încă mulţi ani. 

Mă întreb dacă sunt singura care simte o împunsătură de 
nelinişte, un fior la auzul vorbelor ei. 


— 277 — 


x k x 


Asta a fost condamnarea lui la moarte. Sunt încredințată, aş 
putea să jur. Regina a socotit că bunăvoința lui faţă de Richard 
creşte, că se bizuie pe el mai mult decât a ajuns să se bizuie pe 
rudele ei. Chiar dacă l-a făcut pe Anthony tutorele prințului şi, 
astfel, stăpân peste Ţara Galilor, pământul dăruit lui Richard 
înseamnă mult mai mult. Lui Richard i s-a încredinţat comanda 
oştirilor, lui Richard i s-a încredinţat aproape tot nordul Angliei. 
Elisabeth a înţeles că, dacă regele şi-ar face testamentul, Richard 
ar fi numit regent. S-a gândit că, dăruindu-i lui Richard nordul ţării, 
regele e pe cale să împartă regatul: familia Rivers va stăpâni Ţara 
Galilor şi ţinutul de miazăzi, iar Richard va stăpâni ţinutul de 
miazănoapte. Cred că şi-a văzut puterea pălind, s-a gândit că 
regele îşi favorizează fratele, ştiind că Richard va apăra hotarul cu 
Scoţia, că va ocroti nordul. Pesemne şi-a zis că Richard e 
adevăratul lui moştenitor şi că puterea şi faima lui nu vor face 
decât să crească în ţinuturile de la miazănoapte. Şi, de îndată ce-a 
ajuns la această concluzie, l-a otrăvit pe rege, pe propriul ei soţ, ca 
să nu-l mai poată favoriza pe fratele lui, ca Richard să nu-şi mai 
poată spori puterea, amenintand-o pe a ei. 


* k x 


Nu mă gândesc la toate astea dintr-odată. La început plec din 
Londra cu simtamantul de uşurare pe care îl am de fiecare dată 
când lăsăm în urmă Bishop's Gate şi mă îndrept către nord, spre 
băiatul şi nepoţii mei, cu obişnuita bucurie. Am un simtamant 
ciudat, stăruitor, că schimbul fugar de priviri între regină şi fratele 
ei nu ne va aduce nimic bun, nici nouă şi nici altcuiva din afara 
acelei priviri strâns unite - dar la mai mult nu mă gândesc. 


Castelul Middleham, Yorkshire, aprilie 1483 


Mă aflu pe faneata de dincolo de zidurile castelului şi privesc 
cum învaţă copiii să călărească. Au trei cai puternici, prasiti din 
calutii sălbatici robusti care trăiesc aici, în ţinuturile mlastinoase, şi 
îi mână la trap peste un şir de obstacole mici. Rândaşii ridică 
obstacolele tot mai sus, pe măsură ce fiecare călăreț le trece cu 
bine. Sarcina mea e să hotărăsc când obstacolele sunt prea sus 
pentru Teddy, Margaret şi Edward putând să călărească mai 


— 278 — 


departe, iar la urmă să declar câştigătorul. Am cules şase fire de 
degetarita şi împletesc din ele o cunună pentru învingător. 
Margaret sare cu bine şi-mi aruncă un zâmbet triumfător; e o fetiţă 
curajoasă şi-şi îndeamnă calul la orice. Fiul meu o urmează peste 
obstacole, călărind cu mai puţină eleganţă, dar cu şi mai multă 
hotărâre. Mă gândesc că în scurtă vreme va trebui să-i dăm un cal 
mai mare şi să înveţe să lupte în turnir în curtea de pregătire 
pentru oşteni. 

Clopotele capelei încep să bată răsunător. Ciorile se ridică în 
valuri de pe acoperişurile castelului, scoțând tipete aspre si 
înfricoşătoare. Mă întorc neliniştită; copiii îşi opresc calutii şi se uită 
la mine. _ 

— Nu ştiu, le răspund chipurilor întrebătoare. Intoarceti-va la 
castel la trap, iute! 

Nu e clopotul de alarmă, ci dangătul monoton care anunţă o 
moarte, o moarte în familie. Dar cine ar fi putut să moară? Preţ de 
o clipă mă întreb dacă nu cumva mama a fost găsită moartă în 
odăile ei şi s-a poruncit să se tragă clopotul, pentru a vesti o 
moarte care a fost de fapt declarată cu ani în urmă. Dar de bună 
seamă ca mi s-ar fi dat de veste mai întâi, nu? Imi ridic poalele 
rochiei ca să pot alerga fără să mă împiedic pe cărarea pietroasă ce 
duce către poarta castelului şi să-i urmez pe copii în curtea 
dinăuntru. 

Richard stă pe treptele ce duc spre sala cea mare şi oameni se 
strâng în jurul lui. Are o hârtie în mână; zăresc pecetea regală şi la 
început îmi tresaltă în inimă nădejdea că mi s-au împlinit 
rugăciunile şi a murit regina. Urc treptele în fugă, mă apropii de el 
şi-l aud spunându-mi cu glasul sugrumat de durere: 

— E vorba de Edward. Edward, fratele meu. 

Imi scapă un icnet, dar aştept până când dangătul clopotului se 
stinge treptat şi toată suflarea castelului se uită la soţul meu. Cei 
trei copii vin în fugă de la grajduri şi se opresc, aşa cum se cuvine, 
pe trepte, în faţa noastră. Edward şi-a descoperit capul, iar 
Margaret ia boneta de pe buclele lui Teddy. 

— Veşti foarte triste de la Londra, spune Richard răspicat, ca să-l 
audă toţi, chiar şi ţăranii care au venit în fugă de pe câmpurile lor. 
Alteța Sa Regele, iubitul şi nobilul meu frate, a murit. 

In mulţime se iscă un freamăt puternic. Richard dă din cap, de 
parcă ar înţelege că nu le vine să creadă. Işi drege glasul. 

— A căzut bolnav acum câteva zile şi a murit. A primit sfânta 


— 279 — 


împărtăşanie şi ne vom ruga pentru sufletul lui nepieritor. 

Mulţi oameni îşi fac cruce, iar o femeie îşi duce sortul la ochi, cu 
un hohot stins. 

— Fiul lui, Edward, prinţul de Wales, va moşteni coroana tatălui 
său, mai spune Richard. Apoi adaugă cu glas ridicat: Regele a 
murit. Dumnezeu să-l apere pe rege! 

— Dumnezeu să-l apere pe rege! repetăm cu toţii. 

Apoi Richard mă ia de braţ şi mă conduce în sala cea mare, cu 
copiii în urma noastră. 


xxx 


Richard îi trimite pe copii la capelă, să se roage pentru sufletul 
unchiului lor, regele. E iute şi hotărât, înflăcărat de gândul la ce 
trebuie făcut. Trăim un moment hotărâtor, iar el e un Plantagenet - 
bărbaţii din această familie dau întotdeauna tot ce au mai bun în 
împrejurări cruciale sau la ivirea unor clipe prielnice. Copil al 
războiului, oştean, comandant, intendent al ținutului West Marches, 
a înaintat în rang printre oamenii fratelui său ca să se pregătească 
pentru clipa asta - clipa în care fratele lui nu mai e şi Richard 
trebuie să-i apere moştenirea. 

— lubita mea, sunt silit să te părăsesc. Trebuie să plec la Londra. 
M-a numit regent şi trebuie să mă îngrijesc de siguranţa regatului. 

— Cine s-o amenințe? 

Nu răspunde „Femeia care a ameninţat pacea Angliei în fiecare 
zi, începând din acea blestemată zi de mai când l-a sedus şi l-a 
vrăjit”, ci îndreaptă spre mine o privire serioasă şi spune: 

— Pe lângă toate celelalte, mă tem de o debarcare a lui Henry 
Tudor. 

— Fiul lui Margaret Stanley? spun grozav de mirată. Băiatul care 
aparţine pe jumătate Casei de Beaufort şi pe jumătate casei Tudor? 
Doar nu te temi de el! 

— Edward se temea de el şi ducea tratative cu mama lui ca să-l 
aducă acasă ca prieten. E moştenitor al Casei de Lancaster, oricât 
de mărunt, şi se află în exil de când a urcat Edward pe tron. E un 
duşman şi nu ştiu ce alianţe a încheiat. Nu mă tem de el, dar voi 
merge la Londra ca să întăresc tronul York, aşa încât să nu poată 
exista nicio îndoială. 

— Va trebui să lucrezi cot la cot cu regina, îl previn. 

— Nu mă tem nici de asta, îmi răspunde cu un zâmbet. Nu mă va 


— 280 — 


fermeca şi nici nu mă va otravi. Ea nu mai contează. Cel mult, mă 
poate vorbi de rău, dar niciun om de seamă nu va pleca urechea. 
Pierderea fratelui meu este şi pierderea ei, deşi ea va înţelege doar 
când se va vedea înlăturată. E regină văduvă, nu mai e cel mai de 
seamă sfetnic al regelui. Va trebui să lucrez cot la cot cu fiul ei, însă 
acesta e şi băiatul lui Edward şi voi avea grijă să-mi recunoască 
autoritatea de unchi. Sarcina mea e să-l călăuzesc, să-i ocrotesc 
dreptul din naştere, să-l văd urcat pe tron, cum şi-a dorit fratele 
meu. Sunt regentul lui, ocrotitorul lui, unchiul lui. Sunt protectorul 
ţării şi al lui. Il voi lua în grija mea. 

— Să vin şi eu? 

Richard clatină din cap. 

— Nu, voi călători repede, cu prietenii mei cei mai apropiaţi. 
Robert Brackenbury a plecat deja pentru a ne pregăti cai de schimb 
pe drum. Tu aşteaptă aici până când o văd pe Elizabeth Woodville, 
împreună cu toată blestemata familie Rivers, în doliu fără pretenţii 
la Windsor, departe de curte. Voi trimite după tine când voi avea 
pecetea de regent şi cârmuirea Angliei va fi în mâinile mele. 
(Zâmbeşte.) Aceasta e şi clipa mea de măreție, nu numai de 
durere. O vreme, până când băiatul creşte îndeajuns, voi carmui 
Anglia ca un rege. Voi pune capăt războaielor cu Scoţia şi voi duce 
tratative cu Franţa. Voi avea grijă ca dreptatea să stăpânească în 
tot regatul şi ca oamenii de ispravă - care nu se înrudesc cu 
neamul Rivers - să primească dregătorii. Celor din neamul Rivers le 
voi lua dregătoriile şi întinsele pământuri. In aceşti ani îmi voi pune 
pecetea pe Anglia şi poporul va şti că am fost un bun ocrotitor şi un 
frate bun. lar tânărului Edward îi voi arăta ce om maret a fost tatăl 
lui - şi cu cât de măreț ar fi putut să fie dacă nu s-ar fi amestecat 
femeia aceea. 

— Voi veni la Londra de îndată ce vei trimite după mine, îi 
făgăduiesc. lar aici ne vom ruga pentru sufletul lui Edward. A fost 
un mare păcătos, dar unul fermecător. 

Richard clatină din cap. 

— A fost trădat de femeia căreia i-a dat cel mai înalt rang din 
regat. Dragostea l-a prostit. Dar voi avea grijă ca părţile cele mai 
bune ale moştenirii sale să-i fie trecute băiatului său. Voi face din el 
un nepot demn al tatălui meu. (Tace o clipă.) Cât despre Ea, o voi 
trimite înapoi în satul din care a venit! jură el într-un moment 
neobişnuit de înverşunare. Se va retrage la o abatie şi va trăi în 
pustnicie. Ne-a ajuns cât am văzut-o, ca şi pe nenumaratii ei fraţi şi 


— 281 — 


surori. Neamul Rivers e terminat în Anglia, îl voi înlătura! 

Richard porneşte la drum chiar în ziua aceea. Se opreşte la York, 
unde jură, împreună cu toată suflarea oraşului, credinţă nepotului 
său. Le spune orăşenilor că îl vor cinsti pe răposatul rege prin 
credinţa faţă de fiul lui, apoi pleacă mai departe spre Londra. 

După aceea nu mai primesc veşti de la el. Tăcerea nu mă 
îngrijorează, căci e pe drum - despre ce să-mi scrie, în afară de 
încetineala înaintării şi de noroiul acestor zile de primăvară? Ştiu că 
se întâlneşte cu ducele de Buckingham, tânărul Henry Stafford, 
care a fost însurat împotriva voinţei sale cu Catherine Woodville la 
vremea când erau amândoi copii şi care a rostit condamnarea la 
moarte a lui George, călcându-şi pe cuget, ca să le facă pe plac 
nevestei lui şi surorii acesteia. Ştiu că William Hastings, prietenul 
credincios al regelui, i-a scris lui Richard să vină neîntârziat şi l-a 
prevenit de duşmănia reginei. Marii lorzi se vor strânge ca să-l 
apere pe tânărul Edward, moştenitorul tronului tatălui său. Ştiu că 
cei din familia Rivers vor vrea să-şi înconjoare moştenitorul şi să-l 
ocrotească de oricine din afară - dar cine poate să-i spună nu lui 
Richard, fratele regelui, declarat lord protector al Angliei? 


Castelul Middleham, Yorkshire, mai 1483 


La jumătatea lunii mai primesc un răvaş de la soţul meu, scris de 
mâna lui şi pecetluit cu pecetea lui. Mă duc în odaia mea, departe 
de zarva casei, şi îl citesc în lumina puternică revărsată prin 
geamurile de sticlă străvezie. 


Vei auzi că încoronarea nepotului meu va avea loc pe 22 
iunie, dar să nu vii la Londra până nu-ți scriu cu mâna mea să 
vii. Londra e un loc nesigur pentru toți cei care nu sunt aliați 
juruiți sau rude cu neamul Rivers şi cu prietenii lor. Ea şi-a dat 
arama pe fata şi sunt pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. 
Nu vrea să fie regină văduvă, nădăjduieşte să devină regentă. 
Trebuie s-o înfrunt ca pe un duşman şi nu uit de fratele meu, 
George, de sora ta şi de pruncul lor. 


Mă duc la bucătărie, unde focul cel mare arde zi şi noapte, fac 
hârtia ghemotoc şi o împing sub buştenii ce licăresc, aşteptând 
până când se preschimbă în scrum. N-am de făcut altceva decât să 
aştept veşti. 

Afară, în curtea grajdurilor, copiii privesc cum fierarul le 


— 282 — 


potcoveste căluţii. Totul e paşnic şi obişnuit: flacăra din vatra 
fierarului, fumul ce se ridică din copită în aburi cu miros acru. Fiul 
meu, Edward, îşi ţine de căpăstru calul cel nou, un animal frumos, 
cu trup îndesat şi picioare scurte, în timp ce fierarul prinde între 
genunchi copita calului şi bate cuiele. Imi încrucişez degetele în 
vechiul semn împotriva vrăjitoriei şi mă cutremur când simt o pală 
de aer rece venind dinspre uşa lăptăriei. Dacă regina îşi dă arama 
pe faţă şi soţul meu e pregătit pentru tot ce poate fi mai rău, 
înseamnă că dusmania ei fata de mine si ai mei va fi limpede 
pentru toti. Poate ca starneste chiar acum, cu un fluierat, un vant 
aducator de molima care sa bata asupra mea. Poate ca arunca 
chiar acum un blestem asupra bratului drept al sotului meu, cel 
care tine spada, îi slăbeşte puterea, îi corupe aliaţii, picură vorbe 
otrăvitoare despre el în mintea oamenilor. 

Mă răsucesc pe călcâie şi mă duc în capelă, unde îngenunchez şi 
mă rog ca Richard să fie puternic împotriva lui Elizabeth Woodville 
şi a tuturor rubedeniilor ei, bărbaţi şi femei, şi a numeroşilor aliaţi 
pe care şi i-a făcut. Mă rog ca Richard să dea dovadă de hotărâre şi 
forţă, mă rog să folosească orice arme îi stau la îndemână, căci ea 
cu siguranţă nu se va da îndărăt de la nimic ca să-şi aşeze fiul pe 
tron şi să ne vada doborati. Mă gândesc cum m-a învăţat Margareta 
de Anjou, că uneori vin vremuri când trebuie să fii pregătit să faci 
orice ca sa te aperi, pe tine sau rangul pe care îl meriti, şi trag 
nădejde că soţul meu e pregătit pentru orice. N-am de unde să ştiu 
ce se petrece la Londra, însă mă tem de începutul unui nou război; 
de astă dată potrivnicii vor fi fratele bun al regelui şi regina lui cu 
inimă prefăcută. Si trebuie, trebuie neapărat să triumfam! 

Aştept. Trimit un soldat din garda noastră cu un răvaş la Richard, 
în care îl rog fierbinte să-mi dea veşti. Il previn în legătură cu 
duşmănia reginei: 


Stii că ea are puteri; păzeşte-te aşadar de ele. Fă orice e 
nevoie ca să aperi moştenirea fratelui său şi siguranța 
noastră. 


Singură la Castelul Middleham, îmi petrec fiecare după-amiază 
cu copiii, de parcă numai veghind fără încetare aş putea să 
împiedic un vânt fierbinte de molimă să se abată dinspre Londra 
asupra lor, să opresc din zbor o săgeată slobozită la momentul 
nepotrivit, să mă încredinţez că noul cal e bine dresat şi că Edward 


— 283 — 


îl poate stăpâni. Dacă aş putea să-mi ţin fiul în braţe ca pe vremea 
când era prunc, nu i-aş mai da drumul. N-am pic de îndoială că 
ochii cenuşii ai reginei sunt indreptati spre noi, că mintea ei e 
pornită împotriva soţului meu, că unelteşte şi ne doreşte moartea, 
că acum, în sfârşit, fără putinţă de tăgadă, suntem noi împotriva ei. 


Castelul Middleham, Yorkshire, iunie 1483 


În fiecare dimineaţă, după liturghie, urc pe acoperişul turnului de 
la miazăzi şi cercetez cu privirea drumul dinspre Londra. Într-o zi 
zăresc vălătucii de praf ce se ridică de pe drumul bătătorit după 
trecerea a şase călăreţi şi-i strig slujnicei mele: 

— Du-i pe copii în sală şi spune gărzii să dea alarma! Vine 
cineva! 

Privirea ei neliniştită şi iuteala cu care porneşte pe scări în jos 
îmi arată că nu sunt singura care ştie că soţul meu, departe de a fi 
asigurat succesiunea la tron a nepotului său, e în primejdie şi că 
primejdia ar putea să se abată chiar şi asupra noastră, aici, în 
căminul nostru, mai ferit ca oricare altul. 

Aud poarta-ghilotină coborând cu un zăngănit şi scârţâitul 
podului mobil ridicat, apoi paşii oştenilor care dau fuga pe zidurile 
castelului. Când intru în sala cea mare, copiii mă aşteaptă. 
Margaret îşi ţine strâns fratele de mână; Edward şi-a pus la brâu 
sabia scurtă şi pe chipul lui palid se citeşte hotărârea. Se lasă toţi 
trei în genunchi ca să-i binecuvântez şi, când îmi aşez mâna pe 
creştetele lor calde, mai că-mi vine să plâng de frică pentru toţi 
trei. Le spun cu toată liniştea de care sunt în stare: 

— Nişte călăreţi se apropie de castel. Poate că sunt trimişii 
tatălui vostru, dar cum ţara e atât de frământată, nu îndrăznesc să 
risc. De asta am trimis după voi. 

Edward se ridică în picioare. 

— Nu ştiam că tara e frământată. 

Clatin din cap. _ 

— Am greşit zicând asta. In ţară e pace, poporul aşteaptă 
domnia dreaptă a tatălui vostru ca regent. Curtea e frământată, 
căci cred că regina va încerca să cârmuiască în locul fiului ei. S-ar 
putea să încerce să devină regentă. Mă chinuie neliniştea pentru 
tatăl vostru, pe care jurământul făcut regelui îl obligă să-l ia pe 
prinţul Edward în grija lui, să-l înveţe să domnească şi să-l aşeze pe 
tron. Dacă mama prinţului i se pune împotrivă, tatăl vostru va 
trebui să judece şi să treacă la fapte cu iuteala si cu forţă. 


— 284 — 


— Dar ce-ar putea face regina? mă întreabă mica Margaret. Ce 
ne-ar putea face, nouă sau unchiului? 

— Nu ştiu. De asta suntem pregătiţi pentru un atac, dacă s-ar 
abate vreunul asupra noastră. Dar aici suntem în siguranţă, oştenii 
sunt puternici şi bine pregătiţi, iar oamenii de la castel ne sunt 
credincioşi. Întreg nordul Angliei îl va sprijini pe tatăl vostru ca şi 
când el însuşi ar fi rege. (Incerc să le zâmbesc.) Pesemne că sunt 
temătoare. Dar tatăl meu era mereu pregătit pentru apărare. Tatăl 
meu ridica întotdeauna podul mobil dacă nu-l cunoştea pe oaspete. 

Aşteptăm cu urechile ciulite. Il aud pe căpitanul gărzii cerându-le 
nou-venitilor să spună cine sunt şi apoi răspunsul lor nedeslusit. 
Aud zornăitul lanțurilor podului mobil ce coboară şi bufnitura cu 
care se propteşte de malul celălalt al santului de apărare. Poarta- 
ghilotină se ridică scârţâind. 

— Suntem în siguranţă, le spun copiilor. Sunt prieteni care ne 
aduc un mesaj. 

Aud paşi pe treptele de piatră ce duc spre sală, apoi garda mea 
deschide uşa şi sir Robert Brackenbury, prietenul lui Richard din 
copilărie, intră zâmbind. 

— Să-mi fie cu iertare dacă v-am speriat, milady, spune el 
îngenunchind şi întinzându-mi o scrisoare. Am venit în grabă. Poate 
că ar fi trebuit să trimit pe cineva înainte, să vă spună că sunt 
oamenii mei. 

— Mi s-a părut cuminte să fiu prevăzătoare, răspund. 

lau scrisoarea şi-i fac semn doamnei mele de companie să-i dea 
lui sir Robert un pahar cu bere slabă. 

— Puteţi pleca, le spun copiilor şi femeilor. Vreau să vorbesc cu 
sir Robert. 

Edward şovăie: 

— Pot să-l întreb pe sir Robert dacă tatăl meu e sănătos şi în 
siguranţă? 

Sir Robert se întoarce spre el şi se apleacă, aşa încât să ajungă 
la aceeaşi înălţime cu băiatul de zece ani, şi le vorbeşte cu 
blandete tuturor celor trei copii: 

— Când am plecat din Londra, tatăl vostru era sănătos şi făcea 
foarte bine. Îl are pe prinţul Edward în grijă şi se va îngriji ca 
nepotul lui să urce pe tron când vine vremea. 

Copiii îmi fac o plecăciune şi ies din odaie. Aştept până se 
închide uşa în urma lor, apoi despăturesc scrisoarea. Richard e 
scurt, ca de obicei: 


— 285 — 


Cei din neamul Rivers uneltesc împotriva noastră şi 
împotriva tuturor vechilor lorzi ai Angliei. Plănuiesc să 
înlocuiască spita Plantagenet cu a lor. Am găsit arme ascunse 
şi bănuiesc că pun la cale o răscoală şi moartea noastră, a 
tuturor: Voi apăra de ei tara si pe noi. Vino la Londra, am 
nevoie să fii văzută alături de mine şi-ţi doresc tovărăşia. Lasă 
cu copiii o gardă puternică. 


Împăturesc scrisoarea cu grijă şi o bag în buzunarul rochiei. Sir 
Robert aşteaptă, în picioare, să-i vorbesc. 

— Spune-mi ce se întâmplă, îi poruncesc. 

— Regina aduna oaste şi plănuia să-şi aşeze fiul pe tron. L-ar fi 
înlăturat pe stăpânul nostru din protectorat şi n-ar fi existat 
regență. Voia să-şi aşeze fiul pe tron, iar ea şi fratele ei, Anthony 
Woodville, ar fi cârmuit Anglia prin băiat. 

Incuviintez din cap, abia îndrăznind să respir. 

— Stăpânul nostru l-a prins pe prinţul Edward în timp ce bărbaţii 
din familia reginei îl duceau de la Ludlow la Londra. Stăpânul nostru 
i-a închis pe Anthony Woodville, fratele reginei, şi pe Richard Grey, 
fiul ei din prima căsătorie, şi l-a luat pe băiat în grija lui. Când am 
ajuns la Londra, am aflat că regina a fugit în sanctuar. 

Imi scapă un icnet de uimire. 

— A intrat în sanctuar? 

— O mărturisire limpede a vinovatiei. Şi-a luat copiii cu ea. 
Stăpânul nostru l-a dus pe prinţ în apartamentul regal din Turn, 
pregătindu-l de încoronare, iar Consiliul Coroanei l-a declarat lord 
protector, potrivit dorinţei fratelui său, regele. Regina nu vrea să ia 
parte la încoronare sau să-i elibereze pe tânărul print şi pe prințese 
din sanctuar, ca să-l poată sluji pe fratele lor. 

— Ce face acolo? 

Sir Robert se strâmbă. 

— Fără îndoială, unelteşte de sub pavăza sanctuarului să 
răstoarne protectoratul. Fratele ei a poruncit flotei să ridice ancora 
şi să iasă în larg, aşa că ne pregătim pentru un atac dinspre fluviu. 
(Îmi aruncă o privire.) Stăpânul meu crede că regina practică 
vrăjitoria, ascunsă în sanctuar. 

Imi fac cruce şi pipăi talismanul din buzunar pe care mi l-a dat 
George ca să mă ocrotească de farmecele ei. 

— Spune că îl doare braţul drept, îl furnică şi-l doare. Crede că ea 


— 286 — 


încearcă să-i slăbească puterile. 

Imi dau seama că mi-am încleştat mâinile. 

— Ce poate face stăpânul nostru ca să se apere? 

— Nu ştiu, răspunde nefericit sir Robert. Nu ştiu ce poate face. 
lar tânărul prinţ întreabă necontenit de mama şi de tutorele lui, 
Anthony Woodville. Fără doar şi poate, de îndată ce e încoronat, va 
cere să-i aibă în preajmă şi atunci cei doi vor carmui tara prin el. Eu 
cred că milord va trebui să-l ţină pe prinţ ca pupilul lui, fără să-l 
încoroneze, până când reuşeşte să cadă la o învoială cu familia. O 
cere chiar siguranţa lui. Dacă fiul reginei urcă pe tron, ea 
redobândeşte puterea. Va lua cu siguranţă măsuri împotriva 
stăpânului nostru - şi împotriva voastră şi a fiului vostru. Odată ce 
pune mâna pe putere prin fiul ei, milord e ca şi executat. 

Mi se înmoaie genunchii la gândul vrajmasiei tăcute, tainice, pe 
care o nutreşte regina faţă de Richard, de mine şi de copii; 
sprijin de piatra căminului. 

— Fruntea sus! spune încurajator sir Robert. Ştim care e pericolul 
şi suntem înarmaţi împotriva lui. Stăpânul nostru îşi va chema la 
arme oamenii credincioşi din nord. Îi va chema la Londra. Îl are pe 
prinţ în mâinile sale şi e pregătit pentru orice ar putea să încerce 
regina. Nu trebuie să-l încoroneze până nu obţine o învoială. Poate 
să-l ţină acolo până când se înţelege cu ea. 

— Spune să merg la el. 

— Am poruncă sa vă însoțesc, întăreşte sir Robert. Plecăm 
maine-dimineata? 

— Da. De cum se lumineaza. 


Copiii coboară în curtea grajdurilor ca să mă petreacă. Îi sărut pe 
rând, iar ei îngenunchează ca să le dau binecuvântarea. Mi-e 
cumplit de greu să plec fără ei, dar să-i iau la Londra ar însemna 
să-i supun la primejdii necunoscute. Tinandu-se foarte drept, fiul 
meu, Edward, îmi spune: 

— Voi avea grijă de verii mei, milady mamă. Să nu te temi 
pentru noi. Voi apăra Castelul Middleham pentru tata, orice-ar fi. 

Zâmbesc, ca să vadă că sunt mândră de ei, dar mi-e greu să le 
întorc spatele şi să încalec. Imi şterg lacrimile cu dosul manusii şi le 
spun: 

— Voi trimite după voi de îndată ce voi putea. Mă voi gândi la voi 


— 287 — 


în fiecare zi şi mă voi ruga pentru voi în fiecare noapte. 

Apoi sir Robert dă semnalul şi micul nostru grup tropoteşte pe 
sub bolta portii-ghilotina, trece podul mobil şi porneşte pe drumul 
spre miazăzi, către Londra. 

La fiecare popas auzim noi zvonuri nelămurite. La Pontefract, 
lumea spune că încoronarea a fost amânată fiindcă nobilii din 
Consiliul Coroanei s-au facut părtaşi cu regina într-o uneltire 
trădătoare. La Nottingham, unde petrecem noaptea la castel, 
oamenii spun că regina avea de gând să-şi aşeze pe tron fratele, pe 
Anthony Woodville, iar alţii, mai numeroşi, zic că voia să-l facă lord 
protector. În apropiere de Northampton, aud pe cineva jurând că 
regina şi-a trimis toţi copiii afară din ţară, la cumnata ei Margaret, 
în Flandra, căci se teme că Henry Tudor va veni şi va pune mâna pe 
tron. 

În apropiere de St. Albans, un vânzător de mărunţişuri merge 
alături de mine cale de câteva mile şi-mi spune că a auzit de la 
unul dintre muşteriii săi cei mai vrednici de respect că regina nu e 
câtuşi de puţin regină, ci o vrăjitoare care l-a fermecat pe rege, iar 
copiii lor nu sunt moştenitori adevăraţi, ci au fost zamisliti prin 
magie. Omul are la îndemână o nouă baladă: povestea Melusinei, 
vrăjitoarea apelor, care şi-a luat înfăţişare de muritoare ca să 
aducă pe lume copii cu bărbatul ei şi apoi a ieşit la iveală că era, de 
fapt, o ştimă a apelor. N-are niciun rost să-l ascult cântând cu 
patimă balada şi e o neghiobie să plec urechea la zvonuri ce nu fac 
decât să-mi hrănească frica de răutatea reginei, dar nu mă pot opri. 
Mai rău e că toată suflarea ţării face acelaşi lucru - toţi plecăm 
urechea la zvonuri şi ne întrebăm ce va face regina. Toţi ne rugăm 
ca Richard să fie în stare s-o împiedice să-şi aşeze fiul pe tron şi să- 
şi lase fratele să-l îndrume, împingând astfel din nou ţara la război. 

Când trecem prin Barnet, satul în care oamenii şi-l amintesc şi 
azi pe tatăl meu luptându-se cu această regină şi cu familia ei, fac 
un ocol pe la micuța capelă ridicată pe câmpul de luptă şi aprind o 
lumânare pentru el. Undeva pe-aproape sub porumbul care se 
coace, se află trupurile oştenilor lui, îngropaţi acolo unde au căzut, 
şi al lui Midnight, calul care şi-a dat viaţa în slujba lui. Acum ştiu că 
ne aşteaptă o nouă bătălie şi că, de astă dată, ginerele tatălui meu 
este - trebuie să fie - făcătorul de regi, eminenta cenusie. 


Castelul Baynard, Londra, iunie 1483 
Descalec iute, urc scările în fugă şi intru în odăile noastre. Într-o 


— 288 — 


clipă, braţele lui Richard mă cuprind strâns şi ne agăţăm unul de 
altul ca şi cum am fi scăpat dintr-un naufragiu. Ne ţinem în braţe 
cum ne-am ţinut când, aproape copii, am fugit împreună ca să ne 
căsătorim. Mi-l amintesc încă o dată ca pe singurul bărbat care mă 
poate ocroti, iar el mă ţine în braţe ca şi cum aş fi singura femeie 
pe care şi-a dorit-o vreodată. 

— Mă bucur din toată inima că eşti aici! îmi spune el la ureche. 

— Mă bucur din toată inima că eşti teafăr! îi răspund. 

Facem un pas înapoi ca să ne uităm unul la altul, de parcă nu ne- 
ar veni să credem că am răzbit prin aceste zile primejdioase. 

— Ce se întâmplă? întreb. 

Richard se uită la uşă, să se încredinţeze că e închisă, şi-mi 
spune: 

— Am scos la iveală o parte dintr-un complot. Jur că se întinde 
prin toată Londra, dar i-am dat cel puţin de un capăt. Amanta lui 
Edward, Elizabeth Shore, a jucat rolul de mijlocitoare între Elizabeth 
Woodville şi prietenul regelui, William Hastings. 

— Dar nu Hastings a trimis după tine? îl întrerup. Nu el voia ca 
prinţul să fie luat din grija familiei Rivers? Nu el te-a prevenit să vii 
iute? 

— Ba da. Când am sosit la Londra, mi-a spus că se teme de 
puterea neamului Rivers. Acum a schimbat tabăra. Nu ştiu cum a 
reuşit ea să-i vorbească, dar l-a vrăjit, cum vrăjeşte pe toată lumea. 
Oricum, am aflat la timp. Ea şi-a alcătuit un cerc de uneltitori, 
împotriva ultimei dorinţe a fratelui meu şi împotriva mea. Aceştia 
sunt Hastings, poate arhiepiscopul Rotherham, episcopul Morton cu 
siguranţă şi poate Thomas, lordul Stanley. 

— Soţul lui Margaret Beaufort? 

El incuviinteaza din cap. E o veste proastă pentru noi, căci lordul 
Stanley are reputaţia de-a se afla întotdeauna de partea taberei 
învingătoare; dacă e împotriva noastră, înseamnă că n-avem şanse 
prea mari. 

— Nu vor să-l încoronez pe băiat şi să-i fiu cel mai de seamă 
sfetnic. Vor ca el să se afle în grija lor, nu într-a mea. Vor să-l ia de 
lângă mine, să aducă iar neamul Rivers la putere şi să mă închidă 
pentru trădare. Apoi îl vor încorona sau vor declara o regență, cu 
Anthony Woodville drept lord protector. Băiatul a devenit un 
premiu. Micul prinţ a devenit un pion. 

Clatin din cap. 

— Ce vei face? 


— 289 — 


El zâmbeşte sumbru. 

— A, îi voi închide eu pe ei pentru trădare! Uneltirea împotriva 
lordului protector înseamnă trădare, căci rangul meu este precum 
al regelui. li am deja în mâini pe Anthony Woodville şi Richard Grey. 
li voi aresta şi pe Hastings şi pe episcopi, ca şi pe Thomas, lordul 
Stanley. 

Se aude o bătaie la uşă şi doamnele intră cu cuferele mele cu 
haine. 

— Nu aici, le porunceşte soţul meu. Alteța Sa şi cu mine vom 
dormi în odăile din spatele casei. 

Doamnele fac o reverență şi ies. 

— De ce nu stăm în odăile noastre obişnuite? întreb. 

Intotdeauna stăm în încăperile frumoase ce dau spre fluviu. 

— In spatele casei suntem mai în siguranţă. Fratele reginei a 
scos flota pe mare. Dacă urcă pe Tamisa şi ne bombardează, ne-ar 
putea lovi chiar pe noi. Casa asta n-a fost niciodată fortificată - dar 
cine s-ar fi gândit că ne va paşte un atac dinspre fluviu din partea 
propriei noastre flote? 

Mă uit pe ferestrele largi la priveliştea pe care o iubesc: fluviul şi 
corăbiile, podurile plutitoare, micile bărci, barjele şi şlepurile 
trecând în tihnă. 

— Fratele reginei ar putea să ne bombardeze? De pe fluviul 
nostru, Tamisa? In propria noastră casa? 

Richard incuviinteaza din cap. . 

— Trăim o vreme a minunării. In fiecare dimineaţă mă trezesc şi 
încerc să mă dumiresc ce nouă drăcie mai scorneşte ea. 

— Pe cine avem de partea noastră? 

E întrebarea pe care tatăl meu o punea întotdeauna. 

— Buckingham ni se arată prieten credincios; îşi urăşte nevasta 
care i-a fost băgată pe gât, împreună cu toată familia Rivers. Are la 
îndemână o avere şi mulţi soldaţi. Pot să mă bizui, fireşte, pe toţi 
oamenii mei din nord; pe John Howard, pe prietenii mei, pe rudele 
prin alianţă ale mamei, pe cei din familia ta, desigur, aşadar toţi cei 
cu numele Neville... 

Ascult cu mare luare-aminte. 

— Nu ajunge, îi spun. Şi cei mai mulţi sunt din nord. Ea poate să-i 
cheme la arme pe toţi lorzii din suita regală şi pe toţi cei din familia 
ei, cărora le-a încredinţat dregătorii dintre cele mai înalte. Poate să 
ceară ajutor din Burgundia, de la rudele ei din Europa. Poate că a 
încheiat deja o alianţă cu regele Franţei. Francezii ar sprijini-o pe 


— 290 — 


ea, nu pe tine, socotind că e mai uşor să stârnească necazuri când 
e o femeie la putere. Şi de îndată ce vor afla că eşti la Londra, 
scotienii nu vor scăpa prilejul să iasă la luptă. 

— Ştiu, incuviinteaza Richard. Dar îl am pe print în grija mea. 
Acesta e atuul meu cel mare. Tii minte cum era cu bătrânul rege 
Henric? Dacă regele se află în mâinile tale, nu ţi se poate împotrivi 
nimeni: puterea e în mâna ta. 

— Asta dacă nu încoronezi pur şi simplu alt rege, îi aduc aminte. 
Cum a făcut tatăl meu cu fratele tau. Il avea pe Henric, dar l-a 
încoronat pe Edward. Dacă ea îşi aşază pe tron celălalt fiu? Chiar 
dacă adevăratul moştenitor se află în grija ta? 

— Ştiu. Trebuie să fac în aşa fel încât să-l iau în grijă si pe al 
doilea fiu al ei. Trebuie să am în mâini pe oricine s-ar putea 
pretinde rege. 


xxx 


Mama lui Richard şi cu mine ne ţinem de urât în odăile din spate 
ale Castelului Baynard. Gălăgia supărătoare a străzilor înghesuite 
pătrunde prin ferestrele deschise, duhoarea Londrei intră odată cu 
aerul fierbinte, dar Richard ne-a cerut să nu călcăm în grădinile 
răcoroase ce coboară către fluviu şi să nu ne apropiem niciodată de 
ferestrele care dau spre apă. Nu avem voie să ieşim pe străzi fără o 
gardă înarmată. Nu ştie dacă nu cumva neamul Rivers n-a pus pe 
urmele noastre ucigaşi. Ducesa e palidă de nelinişte; ţine în mâini o 
broderie, dar lucrează la nimereală, ridicând-o şi lăsând-o iarăşi în 
poală la cel mai mic zgomot venit dinspre stradă. 

— Doamne, cât îmi doresc s-o execute! spune ea pe 
neaşteptate. Să sfârşească cu ea! Cu ea şi cu toţi copiii ăia zămisliţi 
pe căi necinstite! 

Nu răspund. Vorbele ei îmi oglindesc atât de bine gândurile, 
încât nu îndrăznesc să incuviintez. 

— N-am avut nici măcar o zi tihnită sau fericită de când l-a 
fermecat pe fiul meu Edward! urmează ea. Din pricina ei a pierdut 
dragostea tatălui tău, a pierdut şansa unei căsnicii onorabile care 
ar fi adus pacea între noi şi Franţa. Edward a azvarlit pe geam 
onoarea familiei lui când a adus în casa noastră neamul ei dârz, iar 
acum ea îşi va aseza pe tronul nostru unul dintre băieţii zămisliţi 
prin farmece! Ea i-a zis să-l omoare pe George - ştiu bine, am fost 
de fata când l-a sfătuit. Singur, Edward n-ar fi hotărât niciodată să-l 


— 291 — 


osândească la moarte. Iscoada ei ţi-a omorât sora! lar acum pune 
la cale moartea lui Richard, ultimul meu fiu în viata. In ziua cand el 
va cădea din cauza vrăjilor ei, îmi va fi luat toţi fiii, până la unul! 

Incuviintez din cap, neîndrăznind să spun nimic cu voce tare. 

— Richard e suferind, murmură ea. Jur că e mâna ei! Spune că îl 
doare umărul şi nu poate dormi. Dacă ea strânge un lat în jurul 
inimii lui? Ar trebui s-o prevenim că, dacă-i clinteşte fie şi un fir de 
păr din cap, îi vom omori băiatul. 

— Are doi băieţi, o întrerup. Are două şanse la tron. Omorându-l 
pe prinţul Edward, n-am face decât să-i dăruim tronul prinţului 
Richard. 

Ducesa Cecily îmi aruncă o privire uimită. Nu ştia că sunt atât de 
îndârjită. Dar nu ştie că mi-am văzut sora tipand de durere, 
căznindu-se să aducă pe lume un prunc în bătaia unui vânt 
vrăjitoresc şi murind de o otravă vrăjitorească. Dacă am avut 
vreodată inima simtitoare, atunci a fost frântă şi înfricoşată prea 
des. Am şi eu un fiu de apărat, şi pe micii lui veri. Am un soţ care se 
plimbă noaptea de colo-colo prin odaia de culcare, frecându-şi 
braţul drept, când durerea îl scoală din somn. 

— Richard va trebui să-l ia în grijă şi pe celălalt băiat, spune 
ducesa. Trebuie să-i avem pe amândoi moştenitorii Rivers. 


xxx 


În seara aceea, Richard intră şi ne salută căzut pe gânduri pe 
mama lui şi pe mine. Străbatem sala cea mare ca să luăm cina la 
masa principală, iar Richard dă din cap încruntat când oamenii îi 
strigă numele. Toţi ştiu că suntem în primejdie; ne simţim ca o casă 
sub asediu. Când se sprijină pe braţul drept ca să se aşeze la locul 
lui obişnuit, braţul îi cedează, iar el se împiedică şi-şi prinde umărul 
cu mâna. 

— Ce-i? şoptesc iute. 

— Bratul. Işi pierde forţa. E lucratura ei, ştiu bine! 

Imi ascund frica şi zâmbesc către sală. Negreşit se află aici 
oameni care îi vor spune totul reginei, ascunsă între zidurile 
întunecoase ale sanctuarului. li vor spune că duşmanul ei e 
vulnerabil. Ea nu se află departe - puţin mai jos pe fluviu, în odăile 
mohorâte de sub Abatia Westminster. Aproape că-i simt prezenţa în 
sală, ca o răsuflare rece, bolnavă. 

Richard îşi cufundă mâinile în vasul de argint care îi e adus şi 


— 292 — 


apoi şi le şterge pe şervetul de in. Slujitorii aduc mâncarea din 
bucătărie şi împart bucatele la toate mesele. 

— O treabă urâtă azi, îmi spune încet Richard. 

Maică-sa, aflată de cealaltă parte a lui, se apleacă în faţă să 
asculte. 

— Aveam dovezi ale complotului pe care-l bănuiam, între 
Hastings si regină. Târfa lui era mijlocitoarea. Morton era 
amestecat şi el. l-am acuzat la întrunirea Consiliului Coroanei şi i- 
am închis. 

— Foarte bine, spune pe dată mama lui. 

— Vor fi judecaţi? întreb. 

El clatină din cap şi răspunde scurt: 

— Nu. N-a fost timp. Aceştia sunt sorții războiului. Am pus să i se 
taie capul lui Hastings în Turn. Pe Morton l-am dat în grija lui Henry 
Stafford, ducele de Buckingham. Pe Rotherham şi pe Thomas, 
lordul Stanley îi voi ţine sub bănuială. Am pus să le fie cercetate în 
amănunt resedintele, în căutare de dovezi, şi îi voi executa daca 
aflu că uneltesc împotriva mea. 

Nu scot o vorbă în timp ce un slujitor ne aduce tocană de pui, dar 
după ce pleacă mai departe, întreb în şoaptă: 

— l-ai tăiat capul? Lui William Hastings? Fără judecată? Aşa, pur 
şi simplu? 

Maică-sa mă fulgeră cu privirea. 

— „Aşa, pur şi simplu”! repetă ea. De ce nu aşa, pur şi simplu? 
Crezi că regina a cerut judecată dreaptă pentru fiul meu? Crezi că 
George a fost judecat cu dreptate când ea a stăruit să fie omorât? 

— Nu, răspund, recunoscând că e adevărat ce spune. 

— Oricum ar fi, fapta e împlinită, spune Richard rupând o pâine 
albă. Nu puteam să-l aşez pe prinţ pe tron câtă vreme Hastings era 
în cârdăşie cu regina împotriva mea. De cum ar fi fost încoronat 
rege şi liber să-şi aleagă sfetnicii, ei mi l-ar fi luat şi i-ar fi aşezat 
dinainte condamnarea mea la moarte. lar el ar fi semnat-o. Văd 
limpede, când stau de vorbă cu el, că e băiatul lor din cap până-n 
picioare, e cu totul la cheremul lor. Voi porunci să fie executaţi şi 
Anthony Woodville, Richard Grey şi Thomas Vaughan, ruda lor. Toţi 
trei l-ar conduce pe print, întorcându-l împotriva mea. Cand vor fi 
morţi, voi fi în siguranţă. (Se uită la chipul meu uluit.) Numai aşa îl 
pot încorona. Trebuie să-i distrug pe aliaţii mamei lui. Trebuie să 
fac din el un rege cu un singur sfetnic: eu însumi. După moartea 
lor, o voi mai avea de înfruntat doar pe ea - complotul e distrus. 


— 293 — 


— Va trebui să te bălăceşti în sângele unor oameni nevinovaţi, 
spun sec. 

El mă priveşte în ochi fără şovăială. 

— Ca să-l aşez pe tron. Ca să fac din el un rege bun, nu 
marioneta lor: da, asta va trebui să fac. 


xxx 


În sanctuarul ei întunecos, regina îşi face vrăjile şi şopteşte 
descântece împotriva noastră. Ştiu că asta face. Aproape că-i simt 
duşmănia apăsând precum negura fluviului ferestrele zăvorâte ale 
odăilor dosnice din Castelul Baynard. Aud de la doamnele mele de 
companie că regina şi-a dat al doilea fiu în grija cardinalului 
Bourchier, prieten şi rudă cu ea. Cardinalul i-a jurat că băiatul va fi 
în siguranţă, apoi l-a luat pe micul Richard de lângă ea şi l-a dus la 
fratele lui, Edward, în odăile regale din Turn, ca să se pregătească 
pentru încoronare. 

Nu-mi vine să cred că lucrurile merg înainte. Chiar dacă-i ţinem 
pe băieţi la noi, chiar dacă-i ducem la Castelul Middleham şi-i 
tratăm ca pe copiii noştri, prinţul nu e un copil obişnuit. E un băiat 
de doisprezece ani crescut să fie rege. Işi adoră mama şi n-o va 
trăda niciodată. A fost educat, şcolit şi sfătuit de unchiul lui, 
Anthony Woodville; nu-şi va revărsa niciodată dragostea şi 
loialitatea asupra noastră - pentru el suntem nişte străini, ba poate 
chiar i s-a spus că-i suntem duşmani. Cei din neamul Rivers l-au 
ţinut în puterea lor din pruncie, e un copil modelat numai şi numai 
de ei şi acest lucru nu mai poate fi schimbat. Maică-sa l-a câştigat 
de partea ei, îndepărtându-l de noi, adevărata lui familie, aşa cum 
şi-a câştigat şi soţul, îndepărtându-l de fraţii lui. Richard va 
încorona un băiat care, crescând, îi va deveni cel mai primejdios 
vrăjmaş - oricât de multă bunătate i-am arăta. Richard o va face pe 
Elizabeth Woodville mama regelui Angliei. Ea va prelua titlul de 
„eminenţă cenusie” al tatălui meu. N-am nici cea mai mică îndoială 
că va face exact ce-ar fi făcut tata: va aştepta momentul potrivit şi 
apoi îşi va înlătura treptat toţi rivalii. 

— Ce altceva pot face? mă întreabă Richard. Ce altceva pot face, 
dacă nu să-l încoronez pe băiatul care a fost crescut să-mi fie 
duşman? E fiul fratelui meu şi nepotul meu! Chiar dacă sunt de 
părere că a fost crescut ca să-mi fie duşman, ce altceva ar fi 
onorabil să fac? 


— 294 — 


Lângă foc, mama lui înalţă capul ca să asculte. Simt privirea 
ochilor ei de un albastru întunecat aţintită asupra mea. Aceasta e 
femeia care a stat la răspântia oraşului Ludlow şi a aşteptat ca 
oştirea destrăbălată a reginei celei rele să dea navala pe porţi. 
Aceasta e o femeie care nu se teme de multe. Dă din cap, ca 
pentru a-mi îngădui să rostesc singurul lucru posibil, bătător la 
ochi. Spun simplu: 

— Ai face bine să iei tronul. 

Richard se uită la mine. Mama lui zambeste şi-şi lasă lucrul de 
mână deoparte. N-a mai făcut de zile întregi o împunsătură ca 
lumea. Urmez: 

— Fă ce a făcut fratele tău - nu o dată, ci de două ori. l-a luat lui 
Henric tronul în bătălie nu o dată, ci de două ori, iar Henric avea un 
drept mult mai întemeiat la tron decât băiatul Rivers. Băiatul nu e 
nici măcar încoronat, nici măcar n-a fost uns. Nu e decât un 
pretendent la tron, iar tu eşti alt pretendent. Chiar dacă e fiul 
regelui, e un copil, ba s-ar putea să nici nu fie legitim, ci bastard, 
unul între mulţi. Tu eşti fratele regelui şi eşti bărbat, pregătit să 
domneşti. la-i tronul! E lucrul cel mai sigur pentru Anglia şi cel mai 
bun pentru familia ta şi pentru tine! 

Simt că bătăile inimii mi se iutesc dintr-odată de ambiţie, ambiția 
tatălui meu: aceea de-a fi, până la urmă, regina Angliei. 

— Edward m-a numit lord protector, nu mostenitorul lui, spune 
sec Richard. 

— El n-a cunoscut niciodată firea reginei, răspund cu aprindere. 
A intrat în mormânt sub vraja ei. A fost prostul ei. 

— Băiatul nici măcar nu e moştenitorul lui Edward, spune pe 
neaşteptate mama lui. 

Richard ridică mâna ca s-o oprească. 

— Anne nu ştie de asta. 

— E timpul să afle, spune ea scurt, apoi se întoarce spre mine. 
Edward a fost însurat cu o doamnă, o rubedenie de-a ta: Eleanor 
Butler. Ştiai? _ 

— Ştiam că i-a fost... (Imi caut cuvintele.) Favorita. 

— N-a fost doar târfa lui, ci s-au şi cununat în taină, spune fără 
fereală ducesa. Acelaşi renghi pe care i l-a jucat lui Elizabeth 
Woodville. l-a făgăduit că o ia de nevastă, a înşirat nişte vorbe 
goale în fata unui popă nestiutor de carte... 

— N-a fost nicidecum un popă neştiutor de carte, o întrerupe 
Richard de la locul lui, uitându-se încruntat la foc, sprijinit cu o 


— 295 — 


mână de cămin. L-a pus pe episcopul Stillington să oficieze cununia 
cu Eleanor Butler. 

Mama lui ridică din umeri. 

— Aşadar, căsătoria aia a fost valabilă. Cea cu femeia Woodville 
a fost oficiată de un popă fără nume şi poate fără chemare. 
Căsătoria cu Elizabeth Woodville a fost falsă. Era bigamie. 

— Poftim? o întrerup, fără să înţeleg o iotă. Milady mamă, ce vrei 
să spui? 

— Intreaba-ti soţul! Episcopul Stillington a povestit chiar el cu 
gura lui, nu? îl întreabă ea pe Richard. Episcopul a stat deoparte şi 
n-a spus nimic când Edward a nesocotit-o pe lady Eleanor, iar ea s- 
a retras la mănăstire. Edward l-a răsplătit pentru că şi-a ţinut gura. 
Dar când a văzut că neamul Rivers îşi aşază pe tron băiatul, care e 
un bastard, episcopul s-a dus la soţul tău şi i-a spus tot ce ştia: că 
Edward era însurat când a făcut înţelegerea secretă cu Elizabeth 
Woodville. Chiar dacă ar fi avut un preot adevărat, chiar dacă ar fi 
avut o slujbă adevărată, tot nu înseamnă nimic. Edward era deja 
însurat! Copiii aceia, toţi, sunt bastarzi! Nu există o Casă de Rivers, 
nu există regina! Ea e o tiitoare, iar fiii ei bastarzi sunt pretendenți. 
Atât. 

Mă întorc uluită spre Richard. 

— E adevărat? 

El îmi aruncă o privire fugară, hartuita şi spune scurt: 

— Nu ştiu. Episcopul zice că i-a cununat pe Edward şi pe lady 
Eleanor, într-o ceremonie dupa rânduieli. Amândoi sunt morți. 
Edward a pretins că Elizabeth Woodville e soţia lui şi că fiul ei îi e 
moştenitor. Nu trebuie să respect dorinţa fratelui meu? 

— Nu, răspunde fără înconjur maică-sa. Nu atunci când a dorit ce 
nu se cuvine. Nu trebuie să aşezi pe tron un bastard, în locul tău. 

Richard se întoarce cu spatele la foc, cuprinzându-şi umărul cu 
palma, şi o întreabă: 

— De ce n-ai vorbit mai demult despre asta? De ce am aflat de la 
episcopul Stillington? 

Ducesa îşi ia lucrul de mână. 

— Ce era de zis? Toată lumea ştie că o urăsc şi mă urăşte. Cat 
trăia Edward şi era pregătit s-o numească soţia lui şi să-i 
recunoască odraslele, ce însemnătate avea ce spuneam eu? Ce 
spunea oricine? Episcopului Stillington îi astupase gura, eu de ce să 
vorbesc deschis? 

Richard clatină din cap. 


— 296 — 


— Au umblat bârfe despre Edward încă de când a urcat pe tron. 

— lar despre tine, nici măcar un cuvintel, îi aminteşte maică-sa. 
la tronul! Nu există om în Anglia care s-o apere pe Elizabeth 
Woodville, decât dacă e rudă cu ea sau l-a mituit deja s-o slujească. 
Toţi ceilalţi ştiu prea bine ce e: o ademenitoare şi o vrăjitoare. 

— Imi va fi duşmancă pe viata, spune Richard. 

— Atunci tine-o în sanctuar pe viata, răspunde ducesa zâmbind, 
ea însăşi cu un aer de cotoroanta. [ine-o pe pământ sfinţit, în 
umbră, cu tot cu micul ei sobor de fete. Ţine-o sub pază. Tine-o 
închisă pe troglodită, cu spuza ei de bastarzi! 

Richard se întoarce spre mine. 

— Tu ce părere ai? 

In odaie se lasă tăcerea, în aşteptarea hotărârii mele. Mă 
gândesc la tatăl meu, care şi-a omorât bidiviul şi pe urmă şi-a dat 
viaţa în bătălia prin care voia să mă aşeze pe tronul Angliei. Mă 
gândesc la Elizabeth Woodville, care a fost năpasta vieţii mele si 
ucigaşa surorii mele. 

— Cred că ai un drept mai mare la tron decât fiul ei, spun cu glas 
tare. 

In sinea mea adaug: „lar eu am un drept mai mare la tron decât 
ea. Voi fi, aşa cum şi trebuia, regina Anne a Angliei”. Richard încă 
mai şovăie. 

— Să iei tronul e un pas mare. 

Mă duc la el şi-l prind de mână. E ca şi cum ne-am lega încă o 
dată vieţile, mână-n mână la altar. Imi dau seama că zambesc şi-mi 
simt obrajii calzi. In această clipă a hotărârii sunt cu adevărat fiica 
tatălui meu. 

— Acesta e destinul tău, îi spun auzindu-mi glasul vibrând 
încrezător. Prin naştere, prin înclinaţie şi prin educaţie, eşti cel mai 
bun rege pe care l-ar putea avea Anglia în aceste vremuri. Fă-o, 
Richard! Nu scăpa prilejul. E şi dreptul meu prin naştere, cum e şi al 
tău. Să luăm ce ni se cuvine! Impreuna. 


Turnul Londrei, iulie 1483 


Mă aflu din nou în apartamentele regale din Turn, uitându-mă pe 
fereastra îngustă la luna ce aşterne o cărare de argint pe apele 
întunecate ale fluviului. Îmi dau seama din nou de liniştea nopţii şi 
de sunetul muzicii venind din depărtare. E ajunul încoronării 
noastre, iar eu am plecat de la ospatul sărbătoresc ca să mă rog şi 
să privesc curgerea apelor iuți ale fluviului ce se îndreaptă grăbite 


— 297 — 


spre mare. Voi fi regina Angliei. Îmi repet din nou în şoaptă 
făgăduiala pe care mi-a făcut-o prima oară tatăl meu. Voi fi regina 
Anne a Angliei şi voi fi încoronată mâine. 

Ştiu că Ea stă la ferestruica odăii, încercând să străpungă cu 
privirea bezna ce-i împresoară sanctuarul, rugându-se pentru fiii ei 
cu chipu-i frumos schimonosit de durere, ştiind că amândoi sunt în 
grija noastră şi că niciunul dintre ei nu va fi vreodată rege. Ştiu că 
ne blestemă, rasucind în mâini o cârpă murdară de sânge, 
modelând o păpuşă de ceară, pisând ierburi şi aruncându-le în foc. 
Isi îndreaptă întreaga grijă asupra Turnului, asemenea lunii care 
aşterne astă seară pe ape o cărare argintată către odaia lor de 
culcare. 

Odaia lor de culcare, odaia băieţilor, căci sunt aici, amândoi 
băieţii, în Turn, cu mine, la catul de deasupra. Dacă aş urca doar 
până la primul cot al scării de piatră răsucite şi i-aş cere gărzii să se 
dea la o parte, aş putea să intru în odăile lor şi să-i văd dormind, în 
acelaşi pat, cu lumina lunii scăldându-le feţele albe, cu genele 
negre odihnindu-se pe obraji, cu piepturile fragede şi calde, 
acoperite de rufărie garnisită cu dantelă, ridicându-se şi coborând 
în tihna adâncă a somnului copilăriei. Prinţul are doar doisprezece 
ani, abia dacă i-a mijit un puf bălai deasupra buzei de sus, iar 
picioarele - azvarlite peste aşternut - îi sunt lungi şi zvelte ca ale 
unui mânz. Fratele lui, Richard, împlineşte zece ani luna viitoare; s- 
a născut în acelaşi an cu fiul meu, Edward. Cum voi putea să-l 
privesc pe fiul ei fără să mă gândesc la al meu? E un băieţel voios, 
chiar şi cufundat în somn zâmbeşte de cine ştie ce vis amuzant. 
Aceşti băieţi se află acum în grija noastră, vor fi pupilii noştri până 
când ajung la vârsta bărbăţiei. Va trebui să-i ţinem la Castelul 
Middleham sau la Sheriff Hutton, una dintre resedintele noastre de 
la miazănoapte, unde putem avea încredere că slujitorii vor fi cu 
ochii pe ei. Prevăd că va trebui să-i ţinem la noi pe veci. Crescând, 
se vor preschimba din doi băieţi fermecători în doi prizonieri. Nu le 
putem da drumul. N 

Vor fi întotdeauna o primejdie pentru noi. În jurul lor se vor 
strânge mereu toate nemulțumirile, toți cei care vor vrea să ne 
zdruncine domnia. Elizabeth Woodville îşi va petrece viata 
încercând să-i ia de lângă noi, să le dobândească din nou tronul. 
Vom aduce în căminul nostru cea mai mare ameninţare. Tatăl lor, 
regele Edward, n-ar fi îngăduit niciodată o asemenea primejdie. 
Tatăl meu ar fi gândit la fel. Tata l-a ținut odată prizonier pe regele 


— 298 — 


Edward, iar după ce acesta a fugit şi şi-a ocupat din nou tronul, a 
înţeles că data viitoare nu va avea de ales, ci va trebui să-l prindă 
şi să-l omoare. Edward a învăţat asta de la tatăl meu. Când l-a ţinut 
închis pe bătrânul rege Henric, l-a ocrotit numai atât timp cât a 
existat un moştenitor de Lancaster. Moartea soţului meu, prinţul 
Edward, a fost ordinul de execuţie al tatălui său. Când regele 
Edward şi-a dat seama că poate pune capăt Casei de Lancaster, a 
făcut-o chiar în acea noapte: l-a ucis pe regele Henric, iar fraţii lui, 
George şi Richard, au ajutat la crimă, la regicid. Au înţeles că, dacă 
rămâne în viaţă, va atrage mereu în jurul lui revolte, va fi mereu un 
pericol pentru ei. Mort, putea fi jelit, dar nu mai era o ameninţare. 
N-am nici cea mai mică îndoială că, viu, băiatul Woodville e un 
pericol pentru noi. O spun deschis, nici el, nici fratele lui n-ar trebui 
lăsaţi să trăiască. Numai duioşia mea slabă şi dragostea lui Richard 
pentru fratele lui ne fac să hotărâm că trebuie crutati. Nici tatăl 
meu, nici fratele lui Richard n-ar fi fost aşa nişte neghiobi cu inimă 
simtitoare. 

Imi strâng mantia de blană mai bine pe lângă trup, cu toate ca 
noaptea e calda; adierea ce patrunde prin fereastra mea deschisa 
aduce raceala din adancul fluviului. Ma gandesc cum ar rade Isabel 
dacă m-ar vedea acum, înveşmântată cu blănurile lui Elizabeth 
Woodville - aceeaşi hermina nepretuita pe care sora mea şi-a 
aşezat-o odată în cufărul cu rochii şi pe urmă a trebuit s-o dea 
înapoi. Isabel ar râde de triumful nostru. Astă-seară am învins, în 
cele din urmă am învins, şi fetiţa care am fost, cea care s-a jucat 
de-a regina în seara încoronării lui Elizabeth Woodville, chiar în 
acest turn, va purta mâine coroana. 

lar îndoielile pe care mi le-a şoptit mama nu mai au pic de 
însemnătate. Chiar dacă cununia mea a fost valabilă sau nu, 
încoronarea mea va fi sfinţită de un arhiepiscop, cu mir sfânt. Voi fi 
regina Angliei şi voi fi împăcată. Richard m-a făcut soţia lui în faţa 
lui Dumnezeu; mă face regina lui în faţa întregii lumi. Nu-i nevoie 
să mă mai întreb dacă mă iubeşte. Mi-a dăruit inelul lui în taină şi 
coroana în văzul tuturor. Voi fi regina Anne, cum şi-a dorit tata. 

Dau la o parte blana, lăsând-o să cadă pe un jilt, de parcă n-ar 
avea nicio valoare. Acum am un dulap plin cu blănuri, am cele mai 
alese nestemate şi mi se va plăti în fiecare an o avere, ca să ţin 
curtea reginei aşa cum trebuie. Voi trăi cu tot atâta măreție ca 
regina de dinaintea mea, am toate rochiile lui Elizabeth şi voi pune 
să fie strâmtate şi scurtate pe măsura mea. Mă strecor între 


— 299 — 


cearşafurile mătăsoase, încălzite, de pe patul cel măreț, cu 
baldachin din fir de aur şi perdele tivite cu catifea roşie. De aici 
înainte voi avea în jurul meu doar cele mai alese lucruri. De aici 
înainte voi avea doar ce-i mai bun. M-am născut fiica eminentei 
cenusii, a făcătorului de regi, iar mâine planul lui pentru mine va da 
roade şi voi fi regină. Şi când soţul meu va muri, fiul nostru, 
Edward, nepotul eminentei cenusii, va fi la rândul lui rege, iar Casa 
Warwick va fi casa regală a Angliei. 


O procesiune regală, vara anului 1483 


Primirea călduroasă ce ni se face pe drum, la fiecare popas, ne 
spune că am făcut ce se cuvine. Ţara e aproape nebună de bucurie 
că primejdia războiului a fost ocolită şi că soţul meu ne-a condus 
spre pace. Richard a adunat în jurul lui bărbaţi în care poate avea 
încredere. Henry Stafford, ducele de Buckingham, şi-a lăsat 
nevasta Woodville acasă pentru a-l conduce pe Richard în 
catedrală, ca şambelan al Angliei. John Howard, care a recâştigat în 
numele nostru flota de la familia Rivers, devine întâiul nou duce de 
Norfolk şi păstrează corăbiile pe care le-a câştigat, căci este făcut 
lord amiral. Contelui de Northumberland, rudă cu mine, i se 
încredinţează pentru un an intendenta nordului. Călătorim fără 
gardă, simtindu-ne în siguranţă, căci ştim că nu există om în Anglia 
care să nu ne întâmpine cu bucurie. Vrajmasii noştri sunt fie morţi, 
fie ascunşi în sanctuar, băieţii Rivers se află în siguranţă, în Turn. În 
fiecare oraş în care poposim - Reading, Oxford, Gloucester -, 
oamenii organizează tablouri vivante şi sărbători, ca să ne ureze 
bun venit şi să ne asigure de credinţa lor. 

Cei din neamul Rivers au atras asupră-le atâta ură, încât poporul 
ar fi primit cu braţele deschise aproape orice monarh puternic în 
locul unui băiat a cărui familie ar fi mistuit Anglia. Dar, şi mai bine, 
poporul are din nou pe tron un Plantagenet: pe soţul meu, care 
seamănă atât de bine cu tatăl lui preaiubit, al cărui frate a salvat 
ţara de regele adormit şi regina cea rea şi care acum o salvează, 
încă o dată, de o altă femeie stăpânită de ambiţie. 

Nimeni nu întreabă măcar de băieţii pe care i-am lăsat în Turnul 
Londrei. Nimeni nu vrea să-şi amintească de ei sau de mama lor, 
care continuă să stea ascunsă în sanctuarul întunecos. Parcă 
întreaga ţară ar vrea să uite că a trecut prin luni în care s-a temut 
de ce va urma şi săptămâni în care nimeni n-a ştiut cine va fi rege. 
Acum avem un rege încoronat în văzul lumii şi miruit de Dumnezeu, 


— 300 — 


iar el şi cu mine străbatem Anglia călare în miezul verii, mâncăm la 
iarbă verde sub pâlcuri de copaci când arde soarele şi intrăm în 
frumoasele oraşe engleze, ai căror locuitori ne întâmpină ca pe 
salvatorii lor. 

Un singur om mă întreabă de băieţii Rivers, rămaşi în tăcutul 
Turn al Londrei, cerând să-şi vadă mama aflată în sanctuar, la doar 
trei mile în susul fluviului. Sir Robert Brackenbury, numit acum 
custode al negotului şi intendent al Turnului, răspunde de paza lor. 
E singurul care-mi spune în felul lui direct, de om din Yorkshire: 

— Şi ce se va întâmpla cu bastarzii Rivers, Alteță? Acum, că sunt 
la noi şi în grija mea? 

_ E un om cinstit, în care aş avea încredere pentru aproape orice. 
Il iau de brat şi pornim agale prin curtea frumosului colegiu de la 
Oxford. 

— N-au niciun viitor, îi spun. Nu pot să fie nici prinți, nici bărbaţi. 
Va trebui să-i ţinem închişi pe veci. Dar soţul meu ştie, cum ştiu şi 
eu, că vor fi veşnic un pericol pentru noi. Vor fi un pericol doar 
pentru că sunt în viaţă. Vor fi o ameninţare pentru noi cât trăiesc. 

El se opreşte, se întoarce spre mine, uitându-se în ochii mei cu 
privirea lui cinstită, şi mă întreabă simplu: 

— Dumnezeu să vă apere, Alteță, aţi vrea să moară? 

Clatin din cap, cuprinsă pe dată de dezgust. 

— Nu pot să-mi doresc una ca asta! Nu le pot dori aşa ceva unor 
băieţi, unor băieţi nevinovaţi. 

— Ah, aveţi inima prea simtitoare... 

— Nu pot dori asa ceva, dar ce viata ar putea sa duca? Vor fi 
prizonieri pe vecie. Chiar daca ar renunta la orice pretentie la tron, 
ar exista mereu cineva care să-l revendice in numele lor. Si ce 
siguranţă putem avea cât trăiesc ei? 


xxx 


Mergem la York, unde fiul nostru - acum prinţul Edward - va fi 
învestit prinţ de Wales. E o măgulire pentru oraşul care l-a sprijinit 
pe Richard de la început şi până la sfârşit şi în care e mai iubit 
decât în orice altă parte a ţării. Oraşul împrejmuit de ziduri ne face 
o primire mai măreaţă decât tot ce-am văzut până acum. In 
biserica mănăstirii York, băiatul meu Edward înaintează, sub ochii 
verilor lui, Edward si Margaret, şi primeşte sceptrul de aur şi micuța 
coroană de aur, însemnele prinţului de Wales. Uralele ce răsună 


— 301 — 


când iese pe treptele bisericii ca să salute mulţimea fac păsările să 
se ridice stoluri-stoluri în aer. Imi fac cruce şi soptesc: „Slavă 
Domnului!”. Ştiu că tatăl meu îşi priveşte nepotul investit prinţ de 
Wales şi îşi dă seama, din Rai, că lupta lui s-a sfârşit în cele din 
urmă printr-o victorie. Eminenta cenusie şi-a făcut nepotul print. Va 
exista un băiat Warwick pe tronul Angliei. 

Vom rămâne o vreme în nord şi acesta va fi mereu căminul 
nostru, căci aici suntem mai fericiţi ca oriunde. Vom ridica iar 
palatul de la Sheriff Hutton, unde copiii vor trăi în siguranţă, 
departe de bolile şi molimele Londrei, departe - îmi spun în sinea 
mea - de prezenţa mohorâtă a reginei înfrânte, în văgăuna ei 
umedă de sub Abatia Westminster. Vom face din Sheriff Hutton un 
nou palat la miazănoapte, un palat care să rivalizeze cu Windsor 
sau cu Greenwich, iar avutia curţii se va revarsa asupra prietenilor 
şi vecinilor noştri, aliaţii din nord în care avem încredere. Vom crea 
un regat de aur al nordului, îndeajuns de măreț ca să rivalizeze cu 
Londra însăşi. Inima regatului se va afla aici, în locul unde regele şi 
regina - nordici prin naştere şi înclinații - trăiesc între înaltele 
coline verzi. 

Merg cu fiul meu Edward şi cu verii lui, Margaret şi Teddy, la 
Middleham, călărind împreună voioşi, de parcă am fi într-o plimbare 
de plăcere. Voi petrece restul verii cu ei, fiind regina Angliei şi 
stăpână pe timpul meu. La iarnă ne vom întoarce toţi la Londra şi-i 
voi lua pe copii cu mine la Greenwich. Edward trebuie să aibă mai 
mulţi preceptori şi să deprindă mai bine călăritul; trebuie să-i 
întărim puterile, căci a rămas un copil plăpând. Trebuie să fie 
pregătit să devină la rândul lui rege. Peste câţiva ani va pleca să 
trăiască la Ludlow, iar consiliul lui va cârmui Ţara Galilor. 

In timp ce noi apucăm pe drumul de miazănoapte către 
Middleham, Richard ne părăseşte şi o ia spre miazăzi, cu o suită 
foarte restrânsă, în rândurile căreia se află vechii noştri prieteni - 
sir James Tyrrell, acum mai-mare peste curteni, Francis Lovell, 
Robert Brackenbury şi ceilalţi. Richard îi sărută pe copii şi-i 
binecuvântează. Mă cuprinde în braţe şi-mi şopteşte să merg la el 
de îndată ce se schimbă vremea. Imi simt inima încălzită de iubirea 
ce i-o port. Suntem în sfârşit victorioşi, suntem în sfârşit 
binecuvântaţi! M-a făcut regina Angliei, rang pentru care m-am 
născut, iar eu i-am dăruit un prinţ şi moştenitor. Am împlinit 
împreună dorinţa tatălui meu. Asta da victorie! 

Indreptandu-se spre sud, Richard îmi scrie la repezeală o 


— 302 — 


scrisoare: 


Anne, 

Cei din neamul Rivers, ca un şarpe rănit, s-au ridicat şi sunt 
mai primejdioşi ca oricând. Au organizat un atac asupra 
Turnului ca să-şi salveze băieții şi au fost respinşi cu greu, 
într-o bătălie disperată. Nu putem aresta pe niciunul - s-au 
topit toți. Anne, crede-mă, pusesem să fie păzită cu atâta 
străşnicie, încât credeam că nimeni nu poate să intre sau să 
iasă din sanctuarul ei întunecos, dar ea a reuşit cumva să 
ridice impotriva noastră o mică armată. Oştenii ei, fără livrea 
sau însemne, au venit şi au plecat ca nişte duhuri şi nimeni nu 
ştie să-mi spună unde sunt. Cineva a strâns trupe şi le-a plătit 
- dar cum? 

Băieţii, slavă Domnului, sunt tot la noi. l-am mutat în odăile 
dinăuntru ale Turnului. Dar m-a uluit întinderea puterii ei 
ascunse. Va aştepta momentul potrivit şi apoi va răbufni din 
nou. Câţi oameni poate să strângă? Câţi dintre cei care s-au 
bucurat la încoronarea noastră i-au trimis ei soldați şi arme? 
Sunt trădat şi nu ştiu în cine să am încredere. Arde scrisoarea. 


— Ce s-a întâmplat, Alteță? 

Micuța Margaret e lângă mine şi-mi cercetează cu ochii ei de un 
albastru închis chipul uluit. O cuprind cu braţul, simtindu-i căldura 
trupului moale, iar ea se sprijină de mine, întrebând: 

— Nu sunt veşti proaste, nu? Nu de la rege, unchiul meu? 

— Are griji pe cap, spun gândindu-mă la răutatea femeii care se 
ascunde în beznă şi care a lăsat-o orfană pe fetiţa asta. Are 
duşmani. Dar e puternic şi viteaz şi are prieteni de nădejde, care îl 
vor ajuta să lupte cu regina cea rea şi cu fiii ei bastarzi. 


Castelul Middleham, Yorkshire, octombrie 1483 
Îi vorbesc lui Margaret cu încredere, dar mă înşel. Soţul meu are 
mai puţini prieteni decât îmi închipuiam şi decât îşi închipuia el. 
După câteva zile primesc un răvaş mâzgălit în grabă: 


Cel mai prefăcut dintre prieteni, cel mai nemernic dintre 


trădători - ducele de Buckingham e cea mai mincinoasa 
făptură din câte sunt pe lume! 


— 303 — 


Hârtia îmi scapă din mână preţ de o clipă şi cu greu mă îndur să 
citesc mai departe. 


S-a unit cu două femei afurisite, una mai rea decât cealaltă. 

Elizabeth Woodville l-a momit de partea ei şi a făcut o 
alianță între scorpii cu Margaret Beaufort, care ţi-a dus trena 
la încoronarea noastră, care ţi-a arătat mereu atâta bunătate 
şi dragoste, soția prietenului meu de încredere, lordul Thomas 
Stanley, pe care l-am făcut lord şambelan. 

Prefăcătorie peste înşelătorie! 

Margaret l-a logodit pe fiul ei, Henry Tudor, cu Elizabeth, 
fata Rivers şi s-au ridicat toți împotriva noastră, chemându-şi 
la arme aliații, trimitandu-i de veste lui Henry Tudor să 
pornească pe mare din Bretania. Henry Stafford, ducele de 
Buckingham, singurul căruia i-aş fi încredinţat şi viața mea, a 
schimbat tabăra şi se află de partea lor. Acum îşi strânge 
ostirea în Jara Galilor si va porni în curând în marş către 
Anglia. Plec pe dată spre Leicester. 

Cel mai rău - mai rău chiar şi decât toate astea -, 
Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de 
mâna mea. Asta înseamnă că neamul Rivers va lupta ca să-i 
aşeze pe tron pe Tudor şi pe prințesa Elizabeth. Asta 
înseamnă că tara - şi istoria - mă declară criminal, ucigas de 
copii, tiran care se întoarce împotriva fiilor fratelui său şi 
varsă sângele celor de acelaşi sânge cu el. Nu pot îndura 
terfelirea asta a numelui şi onoarei mele! E o ponegrire care 
se va lipi de mine precum catranul. Roagă-te pentru mine şi 
pentru cauza noastră. Richard. 


Fac ce-mi cere. Mă duc direct în capelă, fără să spun o vorbă 
nimănui, şi îngenunchez cu privirea aţintită pe crucifixul de 
deasupra catapetesmei. Il privesc fără să clipesc, ca şi cum aş vrea 
să alung din ochii mei, prin puterea focului, scrisoarea care mi-a 
spus că oamenii pe care i-am socotit prieteni - chipeşul şi 
fermecătorul duce de Buckingham, cuceritorul lord Thomas 
Stanley, soţia lui, Margaret, care s-a purtat atât de frumos şi de 
primitor cu mine când am ajuns la Londra, care m-a dus în marea 
garderobă şi m-a ajutat să-mi aleg rochia pentru încoronare -, toţi 
aceştia ne sunt necredincioşi. Episcopul Morton, pe care l-am iubit 
şi l-am admirat ani la rând, ne e necredincios şi el. Dar vorbele care 


— 304 — 


mă urmăresc, care îmi răsună în urechi printre rugăciunile către 
Fecioară pe care le murmur la nesfârşit, ca pentru a le acoperi, sunt 
următoarele: Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi 
încă de mâna mea. 

Când mă ridic în picioare e întuneric, înserarea grăbită a 
toamnei, şi frigul m-a pătruns până-n oase. Preotul aduce 
lumânările şi suflarea casei îl urmează ca să ia parte la liturghia de 
seară. Imi plec capul când preotul trece pe lângă mine, dar ies din 
capelă cu paşi poticniţi, în aerul rece al nopţii. O bufniţă albă ţipă si 
trece chiar pe deasupra capului meu, făcându-mă să mă feresc, de 
parcă ar fi un duh, un semn prevenitor de la vrăjitoarea care îşi 
adună forţele împotriva noastră. 

Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de mâna 
mea. 

Credeam că, dacă prinții ar muri, n-ar mai exista niciun alt 
pretendent la tron, domnia soţului meu ar fi ferită de frământări, iar 
fiul meu i-ar lua locul când Domnul ar găsi cu cale să ne cheme la 
El. Acum văd că orice om e un făcător de regi. Un tron nu stă gol 
nici măcar o clipă înainte să i se ia cuiva măsura pentru coroană, 
iar prinții noi răsar ca buruienile într-un lan, de îndată ce se 
răspândeşte zvonul că aceia care poartă coroana au murit: 

Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de mâna 
mea. 

Şi apare din senin alt tânăr care-şi spune moştenitor. Ar fi trebuit 
ca Henry Tudor, fiul lui Margaret Beaufort din Casa de Lancaster şi 
al lui Edmund Tudor din Casa Tudor, să fie dat uitării, plecat peste 
hotare cum e. N-a mai călcat în ţara asta de ani buni, de când 
maică-sa l-a trimis la repezeală în străinătate, ca să-l ferească de 
privirea de vasilisc a Casei de York. Când Edward se afla pe tron, pe 
băiat îl despartea o cale lungă de tron, dar chiar si aşa, Edward l-ar 
fi închis în Turn şi s-ar fi îngrijit pe tacute de moartea lui. De asta l- 
a ţinut Margaret Beaufort departe şi i-a negociat cu foarte mare 
prudenţă întoarcerea. Am compătimit-o chiar pentru dorul de fiul ei. 
S-a arătat chiar înduioşată când George urma să-şi trimită fiul din 
ţară. Credeam că ne înţelegem una pe alta, credeam că suntem 
prietene, dar în tot acest timp ea aştepta. Aştepta şi se gândea 
când se va putea întoarce fiul ei, un duşman al regelui Angliei, fie 
că acel rege e Edward sau soţul meu, Richard. 

Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de mâna 
mea. 


— 305 — 


Aşadar, Henry Tudor are un drept la tron, prin Casa de 
Lancaster, iar mama lui nu-mi mai e prietenă, ci îşi leapădă mantia 
de duioşie supusă şi devine o războinică. Se va război cu noi. Le va 
spune tuturor că prinții au murit şi că ucigaşul e soţul meu. Le va 
spune tuturor că următorul moştenitor e fiul ei şi că ar trebui să-l 
răstoarne pe tiran, pe regicid. 

Urc treptele întunecate ce duc la turnul de miazănoapte, pe 
zidurile căruia m-am plimbat de atâtea ori cu Richard în lumina 
soarelui gata să apună, la sfârşitul zilei, vorbind despre bucuriile pe 
care ni le aduc copiii, pământul, cârmuirea nordului. Acum e 
întuneric şi frig; departe, în zare, luna răsare cu o lucire argintie. 

Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de mâna 
mea. 

Nu cred că soţul meu a dat poruncă să-i fie ucişi nepoţii. N-o voi 
crede niciodată. Se simţea sigur pe tron, îi declarase bastarzi. In 
procesiunea noastră nu-i pomenise nimeni. Erau uitaţi, iar noi eram 
primiţi cu braţele deschise. Numai eu, vorbind cu intendentul 
Turnului, am spus că, deşi nu pot să le doresc moartea, ştiu că 
trebuie să mă gândesc la ea. Şi intendentul Turnului, temnicerul 
lor, a răspuns că am inima simtitoare. Richard n-ar fi dat poruncă 
să fie ucişi băieţii, de asta sunt încredinţată. Insă ştiu că nu sunt 
singura care îl iubeşte pe Richard şi vrea să-l ocrotească. Ştiu că nu 
sunt singura care s-a gândit că băieţii vor trebui să moară. 

Oare unul dintre prietenii noştri credincioşi s-a coborât la un 
păcat atât de crunt - uciderea unui băiat de zece ani şi a fratelui 
său, de doisprezece ani, pe când se aflau în grija noastră? Pe când 
dormeau? Şi, mai rău: a săvârşit cineva acest păcat cu gândul de-a 
ne face pe plac? L-a săvârşit cineva crezând că e dorinţa mea? Şi-a 
spus că, plimbându-mă cu el prin curtea pătrată a colegiului 
Oxford, i-am cerut chiar acolo, pe loc, să facă asta? 


Castelul Middleham, Yorkshire, iarna anului 1483 


Aşteptăm veşti, iar Richard îmi scrie aproape în fiecare zi, ştiind 
cât de neliniştită sunt. Îmi vorbeşte despre strângerea forţelor sale; 
oamenii se adună în număr mare ca să-l slujească, iar marii nobili 
ai regatului vin să-şi sprijine regele împotriva ducelui care s-a aflat 
cândva de partea lui. Francis Lovell, prietenul lui din copilărie, nu-l 
părăseşte nicio clipă, iar Thomas, lordul Stanley i se alătură lui 
Richard şi-i jură credinţă, cu toate că soţia lui, Margaret Beaufort, a 
uneltit cu Elizabeth Woodville. Asta arată, după părerea mea, cat 


— 306 — 


de putin îi poate atrage fosta regină pe oamenii de ispravă. O fi 
câştigat-o pe Margaret Beaufort - care nutreşte ambiţii mari pentru 
fiul ei şi nădăjduieşte la tron -, dar nu poate să-l câştige pe 
Thomas, lordul Stanley, care ne rămâne credincios. Nu uit că 
Thomas Stanley e un conducător care călăuzeşte turma, fiind urmat 
orbeşte. Faptul că se află de partea noastră arată că, după 
socoteala lui, avem şanse mari să învingem. Bunul nostru prieten 
John Howard ne rămâne şi el credincios, iar Richard îmi scrie că 
Howard îi tine în frâu pe răsculați în Sussex şi Kent, ca să împiedice 
izbucnirea războiului împotriva noastră. 

Şi apoi, Dumnezeu ne binecuvântează. E foarte simplu. 
Dumnezeu e de partea noastră. Trimite ploaia ce spală trădarea din 
mintea oamenilor şi mânia din inima lor, revărsându-se zi după zi 
cu picuri reci, iernatici, tari ca grindina, iar bărbaţii care se 
ridicaseră la arme în Kent se duc acasă, la acoperişul şi la vatra lor; 
bărbaţii care au socotit că vor ieşi din Sussex în marş află că 
drumurile sunt desfundate, iar locuitorii Londrei sunt potopiti si 
scoşi din casele lor de pe malul fluviului şi nu se pot gândi decât la 
apele tot mai umflate ce ameninţă sanctuarul jos în care e silită să 
aştepte Elizabeth Woodville, fără veşti despre răscoală, cu solii 
împotmoliţi pe drumurile preschimbate în mlaştini, pierzându-şi 
treptat speranţa. 

Dumnezeu trimite ploaie asupra Ţării Galilor şi toate micile 
pâraie de munte care susură atât de frumos prin lunci în toiul verii 
devin mai iuti şi mai învolburate pe măsură ce puhoaiele întunecate 
se revarsă din munţi în pâraiele mai mari şi apoi în râuri. Pâraiele 
ies din albii şi se varsă în râul Severn, ale cărui ape cresc şi tot 
cresc, până când râul rupe toate zăgazurile, se întinde pe mile 
întregi în vale, izolează oraş după oraş, îneacă satele de pe malurile 
lui şi - lucrul cel mai bun - îl ţine pe trădătorul duce de Buckingham 
în Ţara Galilor, în timp ce oştirea lui se topeşte ca şi cum ar fi de 
zahăr; ploaia îi face nădejdile una cu pământul şi ducele fuge de 
oştenii pe care a jurat că-i va conduce, propriul lui servitor dându-l 
pe mâna noastră ca trădător, pentru o mică răsplată. 

Dumnezeu abate ploaia asupra Canalului Mânecii, ale cărui ape 
devin întunecate şi amenințătoare, astfel că Henry Tudor nu poate 
să ridice ancora. Ştiu cum e să priveşti din port spre larg şi să vezi 
ape negre, mişcătoare şi valuri cu creste albe. In Castelul 
Middleham, cald şi uscat, înconjurat de pământ sigur, îmi vine să 
râd când mă gândesc la Henry Tudor stând pe chei şi rugându-se 


— 307 — 


pentru vreme bună în timp ce ploaia se revarsă, de neoprit, pe 
capul lui tânăr, roşcat, şi nici femeia căreia speră să-i devină 
ginere, vrăjitoarea Elizabeth, nu poate ţine în frâu furtuna. 

Vremea se îmbunează şi el ridică ancora cu vitejie, trecând 
marea zbuciumată, dar lunga aşteptare i-a îngheţat nădejdile şi nici 
măcar nu debarcă. Aruncă o privire spre coasta pe care speră s-o 
numească a lui şi nici măcar nu-şi găseşte curajul de-a călca pe 
nisipul ud. Strange tertarolele velelor muiate de apă şi-şi întoarce 
corabia spre casa, gonind cu vântul din spate către Bretania, unde 
ar trebui să rămână pe veci, daca mi-ar asculta sfatul, şi să moară, 
ca toţi pretendentii, în exil. 

Richard îmi scrie din Londra: 


S-a sfârşit. Mai trebuie doar să fie numiţi trădătorii şi să li 
se dea pedeapsa. Mă bucur că Jara Galilor mi-a rămas 
credincioasă, că Henry Tudor n-a găsit un adăpost sigur pe 
coasta de miazăzi, că niciun singur oraş nu şi-a deschis porțile 
în fata unor forte răsculate, niciun baron şi niciun conte nu m- 
a înfruntat. Regatul mi-e credincios şi îi voi pedepsi milostiv 
sau chiar deloc pe cei care au fost atraşi de această ultimă 
suflare nesăbuită a celor din neamul Rivers şi a lui Henry 
Tudor, proaspăt găsitul şi prost alesul lor aliat. Nu ne putem 
aştepta ca mama băiatului, Margaret Beaufort, să se lepede 
de cauza propriului fiu, dar îşi va petrece tot restul vieții 
închisă în propria-i casă, în grija soțului ei, Thomas, lordul 
Stanley. l-am încredinţat acestuia şi averea ei, lucru care cred 
că va fi, pentru o femeie ambițioasă şi lacomă, o pedeapsă 
îndeajuns de mare. El o va veghea cu străşnicie, i-au fost 
îndepărtate slujitoarele si prietenele, nici măcar preotul 
confesor n-are voie să o viziteze. l-am sfărâmat aliaţii aşa cum 
am sfărâmat şi alianțele din jurul neamului Rivers. 

Sunt învingător fără să fi ridicat sabia. Asta e nu doar o 
victorie uşoară, ci şi dezvinovatirea mea. Jara nu vrea să 
pună iar pe tron neamul Rivers şi cu siguranță nu-l vrea pe 
străinul Henry Tudor. Margaret Beaufort şi Elizabeth Wooaville 
sunt văzute ca două mame neghioabe care uneltesc împreună 
pentru copiii lor, atât şi nimic mai mult. Ducele de 
Buckingham e disprețuit ca trădător şi prieten fatarnic. Pe 
viitor voi avea grijă cu cine mă imprietenesc, dar poţi să vezi 
în cele petrecute o victorie uşoară, care - în ciuda celor 


— 308 — 


câtorva săptămâni grele - face parte din urcarea noastră pe 
tron. Mă rog la Dumnezeu ca într-o bună zi să ne uităm în 
urmă la zilele de acum şi să ne bucurăm că ne-am dobândit 
atât de uşor coroana. 

Vino la Londra, vom sărbători Crăciunul cu tot atâta 
strălucire cum o făceau Edward şi Elizabeth, înconjurați de 
prieteni adevărați şi de slujitori credincioşi. 


Palatul Westminster, Londra, noiembrie 1483 


Tocmai când ne pregătim pentru sărbătoarea Crăciunului - 
sărbătoare care va fi, jură Richard, cea mai măreaţă din câte a 
văzut Londra vreodată -, tocmai când oamenii încep să sosească la 
curte şi le sunt împărţite odăile, li se spune ce roluri vor avea de 
îndeplinit în distractiile plănuite şi învaţă noile dansuri, Richard vine 
să mă caute şi mă găseşte în marile săli ale garderobei, cercetând 
rochiile care au fost ale celorlalte regine, iar acum sunt ale mele. 
Am de gând să desfac două rochii frumoase, dar demodate, din fir 
de aur şi mătase violet închis, ca să-mi fac alta nouă, în straturi 
suprapuse, după un tipar nou, cu mâneci violet despicate ca să se 
vadă țesătura aurie de dedesubt, strânse la încheieturi cu o bentita 
aurie. De o parte şi de alta a mea se află vrafuri mari de cupoane 
de material pentru alte rochii noi, blănuri si catifele pentru mantii 
noi şi jachete pentru Richard. Pare să nu fie în apele lui, dar acum 
pare tot timpul să nu fie în apele lui. Coroana îl apasă, il 
împovărează şi nu se poate încrede în nimeni. 

— Poţi lăsa toate astea? întreabă Richard uitându-se cu îndoială 
la munţii de ţesături nepretuite. 

— A, da! răspund ridicându-mi poalele rochiei şi trecând cu 
băgare de seamă peste bucăţile de pânză de pe podea. Mai-marea 
mea peste garderobă ştie mult mai bine decât mine ce trebuie 
făcut. 

Mă ia de brat şi mă conduce în odăiţa alăturată sălii principale a 
garderobei, unde stă de regulă mai-marea peste garderobă ca să 
însemneze blănurile, rochiile, mantiile şi pantofii din grija ei. In 
cămin arde un foc bun; Richard se lasă pe scaunul de lângă masă, 
eu mă aşez pe bancheta de sub fereastră şi aştept. 

— Am luat o hotărâre, spune el cu greu. N-am luat-o cu uşurinţă 
si, oricum, vreau s-o discut cu tine. : 

Astept. Sunt sigura ca e vorba de femeia Woodville. Imi dau 
seama după felul în care îşi tine mâna stângă încleştată pe braţul 


— 309 — 


drept, între cot şi umăr. Durerea a devenit neîntreruptă şi niciun 
doctor nu-i poate spune ce îl macină. Deşi n-am nicio dovadă, ştiu 
că durerea e lucrătura ei. Mi-o închipui legându-şi o cârpă în jurul 
braţului, simțind furnicăturile şi amorteala si îndreptând apoi 
durerea asupra lui cu puterea dorinţei. 

— E vorba de Henry Tudor, spune el. 

Mă crispez. La asta nu mă aşteptam. 

— Va ţine o ceremonie de logodnă în catedrala de la Rennes. Se 
va declara rege al Angliei şi logodit cu Elizabeth. 

Preţ de o clipă, gândindu-mă la răutatea mamei, uit de fiică. 

— Cu Elizabeth Woodville? 

— Cu fiica ei, Elizabeth, printesa de York. 

Numele familiar al fiicei preferate a lui Edward răsună in odaita 
plăcută şi mă gândesc la fata cu pielea ca o perlă caldă şi cu 
farmecul zâmbitor al tatălui ei. 

— Zicea că e cea mai scumpă dintre copiii lui, rosteşte încet 
Richard. Când a trebuit să ne întoarcem acasă din Flandra luptând, 
a zis că o va face pentru ea, chiar dacă toţi ceilalţi ar fi morţi, şi că 
orice primejdie va merita ca să-i mai vadă o dată zâmbetul. 

— A fost întotdeauna grozav de răzgâiată. O luau cu ei peste tot, 
iar ea se băga mereu în faţă. 

— Acum îmi ajunge până la umăr şi e o frumuseţe. Aş vrea s-o 
poată vedea Edward, cred că e chiar mai frumoasă decât era 
maică-sa la aceeaşi vârstă. E femeie în toată firea - n-ai 
recunoaste-o. 

Inteleg, cu o mânie ce creşte putin câte putin, că vorbeşte 
despre ea aşa cum e acum. A fost s-o vadă, a vizitat-o pe femeia 
Woodville şi a văzut-o pe Elizabeth! In vreme ce eu eram aici, 
ocupată cu pregătirile pentru Crăciunul prin care ne vom sărbători 
venirea la putere, el a plecat pe furiş la magherniţa întunecoasă 
aleasă de acea femeie! 

— Ai văzut-o? 

El ridică din umeri, de parcă n-ar avea mare însemnătate. 

— A trebuit să merg s-o vad pe regină. 

Eu sunt regina! Se pare că a fost de-ajuns să-i facă o singură 
vizită femeii Woodville ca să uite tot ce-i de pret pentru noi, toate 
lucrurile pe care am luptat ca să le câştigăm. 

— Am vrut s-o întreb de băieţi. 

— Nu se poate! tip fără să vreau, acoperindu-mi repede gura cu 
mâna, ca să nu audă nimeni că mă cert cu soţul meu, regele. 


— 310 — 


Milord, te implor! Cum ai putut să faci una ca asta? De ce să faci 
una ca asta? 

— Trebuia să aflu, răspunde el cu un aer hăituit. Revolta lui 
Buckingham şi vorbele lui mi-au fost aduse la cunoştinţă în acelaşi 
timp. La fel de rele si una, şi cealaltă. Ti-am scris neintarziat. 

Buckingham le spune tuturor că prinții au murit, şi încă de mâna 
mea. 

— Îmi aduc aminte, zic incuviintand din cap. Dar... 

— Am trimis pe dată oameni la Turn, de cum am auzit că toată 
lumea vorbeşte că au murit. Nu mi-au putut spune decât că băieţii 
au dispărut. De îndată ce am ajuns la Londra, m-am dus la Turn. 
Robert era acolo... 

— Robert? întreb, ca şi cum aş fi uitat numele intendentului 
Turnului. 

Robert Brackenbury, cel care m-a privit cu aerul lui intelegator si 
cinstit, spunând că am inima prea simtitoare când am zis că băieţii 
ar trebui ucişi, dar că nu sunt în stare să dau porunca fatis si 
răspicat. : 

— Brackenbury, spune Richard. Un prieten credincios. Imi e 
credincios. Ar face orice pentru mine. 

— O, da, spun, simțind groaza in pântece, de parcă aş fi băut 
gheata. Stiu ca ar face orice pentru tine. 

— Nu ştie ce s-a întâmplat cu băieţii. E intendentul Turnului, dar 
nu ştie. Mi-a putut spune doar că băieţii dispăruseră când a ajuns el 
în Turn. Paznicii s-au jurat că într-o seară i-au băgat în pat, au păzit 
uşa toată noaptea, iar dimineaţă dispăruseră. 

— Cum e cu putinţă să dispară aşa, pur şi simplu? 

El îşi recapătă vechea vioiciune. 

— Ei bine, cineva minte, negreşit. Fără îndoială, cineva a mituit 
vreun paznic. 

— Dar cine? 

— M-am gândit că poate i-a luat regina. Mă rugam să-i fi luat ea. 
De aceea m-am dus s-o văd. l-am spus că nu-i voi urmări pe băieţi, 
nici măcar nu voi încerca să-i găsesc. Că, dacă i-a trimis pe furiş 
undeva departe, n-au decât să rămână acolo, feriti de primejdii. 
Dar că trebuie să ştiu. 

— Ce-a spus femeia Woodville? 

— S-a lăsat în genunchi şi a plâns ca o femeie cu inima frântă. N- 
am nici cea mai mică îndoială că şi-a pierdut fiii şi nu ştie la cine se 
află. M-a întrebat dacă i-am luat eu. A spus că va arunca un 


— 311 — 


blestem asupra celui care i-a ucis, dacă sunt morţi, că blestemul ei 
îi va răpi fiul ucigaşului şi că spita lui se va stinge fără odrasle. Fiica 
ei i-a ţinut isonul cu blestemul - erau înspăimântătoare! 

— Ne-a blestemat? soptesc cu buzele reci. 

— Nu pe noi! N-am poruncit să fie omorâţi! strigă el la mine într- 
o izbucnire bruscă de furie ce răsună între pereţii îmbrăcaţi în 
lambriuri de lemn ai odăiţei. N-am poruncit să fie omorâţi! Toată 
lumea crede că am făcut-o! Şi tu crezi? Tu, soţia mea? Mă crezi în 
stare de aşa ceva? Crezi că mi-aş ucide propriii nepoți, cand ei se 
aflau în grija mea? Mă crezi în stare de o faptă atât de păcătoasă, 
de criminală, de infamă? Mă faci tiran cu mâinile pătate de sânge? 
Tu? Tocmai tu, care ştii cum sunt cu adevărat? Tu, care ştii că toată 
viaţa mi-am închinat onoarei şi sabia, şi inima? Şi tu mă crezi un 
ucigaş? 

— Nu, nu, nu, Richard! 

li prind mâinile într-ale mele, clatin din cap şi-i jur că ştiu că n-ar 
face una ca asta. Bâigui în fata chipului său furios şi mă podidesc 
lacrimile, dar nu-i pot spune - Doamne sfinte, nu pot să-i spun: „Nu, 
n-a fost mâna ta, dar se poate să fi fost eu cea care a poruncit să 
moară!”. Se poate să fi fost vorbele mele aruncate într-o doară, 
gândurile mele rostite cu voce tare, cele care au dus la pieirea 
băieţilor. Şi astfel, păcatul meu e cel care va atrage blestemul 
femeii Woodville asupra lui Edward al meu, ca spita noastră sa 
rămână fără fiu, ca a ei! In acea clipă, când credeam că-mi ocrotesc 
familia, când am scăpat o vorbă la urechea lui Robert Brackenbury, 
mi-am distrus viitorul şi toate lucrurile pentru care s-a ostenit tatăl 
meu. Am atras asupra iubitului meu fiu duşmănia îndreptăţită a 
celei mai periculoase vrăjitoare din Anglia! Dacă Robert 
Brackenbury a crezut că desluşeşte în vorbele mele o poruncă, 
dacă a împlinit ce a crezut că mi-e voia, dacă a făcut ce a socotit 
cel mai bine pentru Richard, înseamnă că eu i-am ucis fiii, iar 
răzbunarea ei va fi deplină. Mi-am distrus propriul viitor. 

— N-aveam nevoie să-i ucid, spune el dezvinovatindu-se cu glas 
plangaret. li tineam în siguranţă. Pusesem să fie declaraţi bastarzi. 
Ţara mi-a sprijinit încoronarea, procesiunea mea a fost încununată 
de izbândă, am fost primiţi cu braţele deschise pretutindeni, 
aclamaţi. Aveam de gând să-i trimit la Sheriff Hutton şi să-i tin 
acolo, feriti de pericole. De asta am vrut să fie ridicat din nou 
castelul. Peste câţiva ani, când deveneau bărbaţi, aveam de gând 
să-i eliberez, să-i cinstesc ca pe nepoţii mei şi să le poruncesc să 


— 312 — 


vină la curte, să ne slujească. Să-i ţin sub ochi, să le arăt cinstea 
care li se cuvine unor bărbaţi înrudiţi cu regele... (Se întrerupe.) 
Aveam de gând să le fiu unchi bun, cum le sunt copiilor lui George. 
Aveam de gând să mă îngrijesc de ei. 

— N-ar fi mers! strig. Nu cu copiii acestei mame! Băiatul lui 
George e una, Isabel a fost sora mea iubită, dar niciunul dintre 
copiii femeii Woodville nu va fi vreodată altceva decât cel mai 
cumplit duşman al nostru! 

— Nu vom şti niciodată, răspunde Richard simplu, ridicându-se în 
picioare şi frecându-şi braţul ca şi cum i-ar fi amortit. Nu vom sti 
niciodată ce fel de bărbaţi ar fi fost băieţii aceia doi. 

— Ea e vrăjmaşa noastră! îi spun iarăşi, uluită că e atât de 
neghiob încât nu ţine minte treaba asta. Şi-a logodit fata cu Henry 
Tudor, care era gata să cotropească Anglia şi s-o aşeze pe bastarda 
Woodville pe tron ca regină! Ea e vrajmasa noastră, iar tu ar trebui 
s-o scoţi cu de-a sila din sanctuar şi s-o intemnitezi în Turn, nu să-i 
faci vizite în taină! Nu să mergi la ea ca şi cum n-ai fi învingătorul, 
regele! Nu să mergi şi să-i vezi fata, pe neroada aia răzgâiată! (Mă 
întrerup văzându-i furia întunecată de pe chip.) Neroadă răzgâiată! 
repet înfruntându-l. Ce o să-mi spui, că e o prinţesă nepretuita? 

— Ea nu ne mai e duşmancă, răspunde Richard scurt, de parcă 
furia i s-ar fi topit. Şi-a îndreptat mânia asupra lui Margaret 
Beaufort. O banuieste pe ea, nu pe mine, că i-a răpit pe prinți sau i- 
a omorât. Căci moartea lor face din Henry Tudor următorul 
moştenitor. Cine are de câştigat din moartea băieţilor? Numai 
Henry Tudor, următorul moştenitor al Casei de Lancaster. După ce 
mi-a recunoscut nevinovăția, a trebuit să dea vina pe Tudor şi pe 
mama acestuia. Prin urmare, s-a întors împotriva revoltei şi va 
tăgădui logodna cu Tudor. Se va opune pretentiei lui la tron. 

Rămân cu gura căscată. 

— Schimbă tabăra? 

Richard zâmbeşte batjocoritor. 

— Ea şi cu mine putem să facem pace. M-am oferit s-o eliberez, 
dacă se învoieşte să trăiască sub pază în propria casă, într-un loc 
ales de mine, şi a primit. Nu poate să rămână în sanctuar tot restul 
vieţii. Vrea să iasă de-acolo. lar fetele ei cresc tot atât de palide ca 
nişte crini la umbră. Au nevoie de aer şi soare. Cea mare e 
desăvârşită ca o statuie de sidef. Dacă o eliberăm, va înflori ca un 
trandafir. 

Simt în gură gustul geloziei, amar ca fierea care îmi vine pe gât 


— 313 — 


când sunt gata să vomit. Întreb muşcător: 

— Şi unde va înflori acest trandafir? Nu într-una din casele mele! 
N-o vreau sub acoperişul meu. 

Richard îşi desprinde privirea de la foc şi-şi întoarce spre mine 
chipul oacheş, atât de iubit. 

— Mă gândeam să le luăm la curte pe cele trei fete mai mari. Mă 
gândeam că te-ar putea sluji ca domnişoare de companie, dacă te 
invoiesti. Sunt fiicele lui Edward, fete York, sunt nepoatele tale. Ar 
trebui să le iubeşti la fel ca pe mica Margaret. Mă gândeam că ai 
putea să le ţii sub ochi, iar când va veni vremea, le vom găsi soţi 
buni şi le vom aşeza la casa lor. 

Mă sprijin de tocul de piatră al ferestrei, simțind sub umeri 
răceala bine-venită. 

— Vrei ca ele să vină să trăiască alături de mine? Fetele 
Woodville? 

El incuviinteaza, cu aerul ca planul ar trebui sa mi se para 
potrivit. 

— Nu ţi-ai putea dori o domnişoară de companie mai frumoasă 
decât prinţesa Elizabeth. 

— Domnisoara Elizabeth, îi îndrept greşeala printre dinţi. Ai 
declarat-o pe maică-sa târfă, iar pe ea - bastardă. E domnişoara 
Elizabeth Grey. 

El râde scurt, de parcă ar fi uitat. 

— A, da! 

— Si mama? intreb. 

— O voi trimite la tara. John Nesfield e tot atat de demn de 
încredere ca oricare dintre oamenii mei. O voi trimite în casa lui, 
împreună cu fetele mai mici, şi el le va veghea pentru mine. 

— Vor fi arestate? 

— Vor fi vegheate cu strasnicie. 

— Tinute în casă? stărui. Incuiate? 

Richard ridica din umeri. 

— După cum va crede de cuviinţă Nesfield, banuiesc. 

Inteleg pe dată că Elizabeth va fi iarăşi stăpâna unei resedinte 
alese la tara, iar fiicele ei vor trai la curtea mea, ca domnisoare de 
companie. Vor avea tot atâta libertate ca păsările voioase în înaltul 
cerului, iar Elizabeth Woodville va triumfa din nou. 

— Şi când se vor întâmpla toate astea? întreb, aşteptându-mă să 
spună „la primăvară”. În aprilie? În mai? 

— Mă gândeam că fetele ar putea să vină la curte neîntârziat. 


— 314 — 


Răspunsul lui mă face să sar de pe bancheta de la fereastră, să 
mă proţăpesc dinaintea lui si să strig cu glasul tremurând de 
patimă: 

— E primul nostru Crăciun ca rege şi regină! Asta e adunarea 
curţii la care ne punem pecetea asupra regatului, la care oamenii 
vor veni să ne vadă cu coroana pe cap şi să le povestească altora 
despre veşmintele, distractiile şi veselia noastră! E momentul cand 
oamenii vor începe să ţeasă o legendă despre curtea noastră, 
spunând că e tot atât de frumoasă, de voioasă şi de nobilă ca şi 
Camelotul! Vrei ca fiicele lui Elizabeth Woodville să şadă la masă şi 
să-şi ia cina de Crăciun între noi, la primul nostru Crăciun? De ce nu 
le spui tuturor că, la drept vorbind, nu s-a schimbat nimic? Tu eşti 
pe tron în locul lui Edward, însă puterea neamului Rivers la curte e 
neschimbată, înrâurirea vrăjitoarei e neschimbată, mâinile ei rămân 
pătate de sângele surorii mele, al fratelui tău şi al pruncului lor, dar 
nimeni n-o acuză! 

El se apropie, mă apucă de cot, simțind că tremur de furie, şi-mi 
spune cu blandete: 

— Nu. Nu ma gandisem la toate astea. Vad ca nu se cuvine. 
Aceasta e curtea ta, nu a ei. Ştiu bine. Tu esti regina, o ştiu, Anne, 
linişteşte-te! Nimeni nu-ţi va strica plăcerea. Fetele pot să vină 
după Crăciun, mai târziu, după ce au fost făcute toate învoielile, 
după cuviinţă. Nu trebuie să le primim mai devreme, să strice 
sărbătoarea. 

Mă linişteşte, aşa cum a fost în stare întotdeauna s-o facă. 

— S-o strice? 

— Da, ar strica-o. (Dulceata vocii lui mă potoleste.) Nu le vreau 
aici. Vreau doar să fiu cu tine! N-au decât să rămână în pivniţa lor 
până după Crăciun şi le vom elibera numai când vei crede că e 
nimerit. 

Atingerea lui mă domoleşte ca pe o iapă îmblânzită. 

— Foarte bine, spun cu glas scăzut. Dar nu mai devreme. 

— Nu. Doar când vei crede că e nimerit. Tu vei alege momentul, 
Anne. Eşti regina Angliei şi nu vei avea în slujba ta decât pe 
oamenii pe care îi doreşti. Vei avea în jurul tău numai femeile pe 
care le placi. Nu te voi sili să ţii în jurul tău femei de care te temi 
sau pe care nu le suferi. 

— Nu mă tem de ele, mă împotrivesc. Nu sunt geloasă pe ele. 

— Nu, într-adevăr. Şi n-ai nici cel mai mic temei. Le vei pofti 
când vei fi pregătită, nu mai devreme. 


— 315 — 


xxx 


Petrecem Crăciunul la Londra, fără copii. Nădăjduisem până în 
ultimele zile din noiembrie că vor veni. Edward e sănătos, însă 
doctorul nostru a fost de părere că nu e destul de zdravăn ca să 
facă o călătorie lungă pe drumuri proaste. Slujitorii care îi poartă de 
grijă au spus că ar trebui să rămână la Middleham, unde doctorii 
noştri, care îi cunosc starea de sănătate, se vor îngriji de el. Au 
spus că o călătorie atât de lungă, pe o vreme atât de proastă, îi va 
şubrezi negreşit sănătatea. Mă gândesc la ultima oară când l-am 
văzut pe micul prinţ Richard, de vârsta lui Edward al meu, dar cu un 
cap mai înalt, roşu în obraji şi voios. Edward nu e plin de viaţă, nu 
simte mereu nevoia să facă ceva. Şade liniştit cu o carte şi se duce 
la culcare fără împotrivire. Dimineaţa îi vine greu să se scoale. 

Mănâncă destul de bine, dar bucătarii îşi dau multă osteneală să 
gătească bucate alese, cu sosuri ispititoare. Nu l-am văzut nici 
măcar o dată coborând cu Margaret şi Teddy la bucătărie ca să fure 
resturi de prăjituri de pe masă ori să le ceară brutarilor o chiflă 
fierbinte, proaspăt scoasă din cuptor. Nu şterpeleşte niciodată 
smântână din lăptărie, nu pierde niciodată vremea pe lângă protap, 
ca să capete bucățele de carne. 

Incerc să nu mă tem pentru soarta lui; îşi face temele cu plăcere, 
iese călare împreună cu verii lui, joacă tenis şi popice cu ei, trage 
cu arcul, dar e întotdeauna primul care pune capăt jocului sau se 
trage deoparte să şadă câteva clipe sau râde, spunând că trebuie 
să-şi tragă sufletul. Nu e viguros, nu e puternic - e întocmai cum te- 
ai aştepta să fie un băiat care şi-a trăit toată viaţa sub blestemul 
unei vrăjitoare de departe. 

Bineînţeles, nu ştiu dacă ea mi-a blestemat vreodată fiul, dar 
uneori, când Edward vine să mi se aşeze la picioare, îşi sprijină 
capul pe genunchii mei şi-i ating creştetul, îmi spun că, de vreme 
ce răutatea ei mi-a stricat viaţa, nu m-ar mira să aflu că mi-a 
împovărat şi fiul. lar acum, că Richard vorbeşte despre un nou 
blestem aruncat de vrăjitoarea Elizabeth şi de fiică-sa, ucenică 
vrăjitoare, asupra ucigaşului prinților lor, ma tem si mai mult că 
răutatea neamului Rivers se îndreaptă asupra mea si a băiatului 
meu. 


xxx 


— 316 — 


Le poruncesc doctorilor de la Middleham să-mi scrie o dată la trei 
zile ca să-mi spună ce fac copiii. Scrisorile răzbesc prin ninsorile de 
la miazănoapte şi prin noroiul drumurilor de la miazăzi şi mă 
asigură că Edward e vesel, se joacă cu verii lui, se bucură de iarnă, 
ieşind la sanius si la patinaj pe gheaţă. E sănătos. Pot să stau 
liniştită. E sănătos. 

Chiar şi fără copii, Richard e hotărât să avem un Crăciun voios la 
curte. Suntem o curte învingătoare; toţi cei care vin să se ospăteze, 
să danseze sau doar să privească ştiu că acest întâi Crăciun al 
cârmulirii noastre e cu atât mai voios pentru că - atunci când am 
fost provocati, în primele săptămâni ale carmuirii, de fosta regină 
însăşi şi de un băieţandru neincercat, care se dă drept rege am fost 
sprijiniți. Anglia nu-l vrea pe Henry Tudor, Anglia i-a uitat pe băieţii 
Rivers, se mulţumeşte s-o lase pe regina Woodville în sanctuar. E 
terminată. Domnia ei s-a încheiat, iar acest Crăciun proclamă 
începutul domniei noastre. 

In fiecare zi avem parte de distracţii, vânători, plimbări pe apă, 
întreceri, turniruri şi dansuri. Richard cheamă la curte cei mai buni 
muzicanți si menestreli, poeţii vin şi ne compun cântece, iar capela 
răsună de muzică sacră, cântată de cor. In fiecare zi, curtea are 
parte de un nou amuzament şi Richard îmi face un mic dar - o 
broşă cu perle nepretuita sau o pereche de manusi din piele 
parfumată, trei cai de călărie noi pe care să i-i duc copiilor în nord 
sau o mare desfătare, un butoiaş cu portocale din Spania bine 
păstrate. Mă scaldă în daruri, iar seara vine în odăile mele 
fastuoase şi petrece noaptea cu mine, cuprinzându-mă în braţe, de 
parcă numai ţinându-mă strâns poate să creadă că m-a făcut într- 
adevăr regină. 

Câteodată mă trezesc noaptea, mă uit la tapiseria atârnată 
deasupra patului, infatisand scene cu zeități triumfătoare, tolanite 
pe nori, şi îmi spun că ar trebui să mă simt şi eu triumfătoare. Am 
ajuns acolo unde şi-a dorit tatăl meu. Am ajuns cea mai însemnată 
doamnă din regat - nu va mai trebui niciodată să mă tem că voi 
călca pe trena cuiva, căci acum toată curtea vine în urma mea. Dar 
tocmai când acest gând mă face să zâmbesc, mintea îmi zboară la 
fiul meu, aflat în văile reci din Yorkshire, la trupul lui plapand si la 
paloarea pielii lui. Mă gândesc la vrăjitoarea care trăieşte tot în 
sanctuar şi-şi va sărbători eliberarea de acest Crăciun şi mă lipesc 
de Richard, îi caut braţul drept, cel care mânuieşte sabia, 


— 317 — 


măsurându-l binişor cu mâna, în timp ce el doarme, ca să văd dacă 
într-adevăr se imputineaza şi se topeşte, cum crede el. Nu-mi dau 
seama. Oare Elizabeth Woodville e o văduvă înfrântă, pe care pot 
să o plâng, sau cea mai mare duşmancă a familiei şi a liniştii mele? 


Palatul Greenwich, Londra, martie 1484 


Primăvara vine devreme la Londra, cu săptămâni bune mai 
devreme decât în căminul nostru de la miazănoapte. Când mă 
trezesc dimineaţa, aud cocoşii cântând şi vacile de lapte mugind, 
mânate pe străzi spre lunca de pe malul fluviului. Primăvara se 
întruneşte parlamentul, care dă o lege ce recunoaşte că Edward a 
fost însurat cu altă femeie înaintea falsei cununii cu femeia 
Woodville, astfel că toţi copiii lor sunt bastarzi. E lege, a dat-o 
parlamentul şi aşa trebuie să fie. Elizabeth Woodville a redevenit 
Elizabeth Woodville - sau n-are decât să poarte numele întâiului ei 
sot, singurului ei sot adevărat, şi sa fie lady Elizabeth Grey, iar 
fetele ei n-au decât să se ascundă şi ele sub acelaşi nume. Richard 
îşi pune în faptă înţelegerea cu femeia Woodville, care e eliberată şi 
dată în grija lui sir John Nesfield, împreună cu cele două fiice mai 
mici, plecând să trăiască în frumoasa reşedinţă de la ţară a 
acestuia, la Heytesbury, în comitatul Wiltshire. 

Sir John îi trimite întruna dări de seamă lui Richard şi îmi cad 
ochii pe una în care povesteşte cum regina - îl ia pana pe dinainte 
şi-i spune „regina”, de parcă eu n-aş exista - călăreşte şi dansează, 
cheamă la conac o trupă de muzicanți din partea locului, merge la 
biserica locală, îşi educă fetele şi se amestecă în mersul treburilor 
la fermă, schimbând rânduiala lăptăriei şi mutând stupii cu albine, 
dându-i sfaturi în legătură cu alegerea mobilelor şi plantând o 
grădină numai a ei cu florile preferate. Sir John pare fastacit si 
încântat. Ea pare să se bucure că a revenit la viaţa unei lady de la 
tara. Fetele ei îşi fac de cap, sir John le-a dat ponei şi galopează 
prin întregul Wiltshire. Tonul lui sir John e îngăduitor, ca şi cum i-ar 
face plăcere să-şi vadă casa întoarsă pe dos de o femeie frumoasă 
şi două fete zglobii. Cel mai de seamă lucru, spune sir John, e că ea 
merge la capelă în fiecare zi şi nu primeşte niciun mesaj tainic. Ar 
trebui să mă bucur că nici nu unelteşte, nici nu face vrăji, dar nu 
pot scăpa de dorinţa de-a o şti tot în sanctuar sau încuiată în Turn, 
ca fiii ei, sau dispărută fără urmă, tot ca ei. N-am pic de îndoială că 
aş fi fost mai liniştită, iar Anglia la fel, dacă ar fi murit împreună cu 
soţul ei sau ar fi dispărut împreună cu băieţii. 


— 318 — 


Cele trei fete Rivers mai mari sosesc la curte cu capul sus, de 
parcă mama lor nu s-ar fi făcut vinovată de trădare împotriva 
noastră. Richard îmi spune că vor veni să mi se încline dimineaţă, 
după liturghie şi micul dejun; îmi dau seama că pregătesc cu grijă 
tabloul pe care îl infatisez în odăile mele frumoase de la Palatul 
Greenwich, cu spatele spre lumina puternică revărsată prin 
ferestre, într-o rochie de un roşu închis şi o bonetă înaltă din 
dantelă vişinie. Doamnele de companie se aşază în jurul meu, iar 
feţele pe care le întorc spre uşa ce se deschide încet nu sunt 
prietenoase. Nicio femeie nu vrea alături trei fete frumusele, cu 
care să fie asemuită, iar acestea sunt fete Rivers în căutare de soţi, 
cum sunt întotdeauna fetele Rivers. Pe deasupra, jumătate din 
curte a îngenuncheat în faţa acestor fete, iar cealaltă jumătate le-a 
sărutat pumnişorii de prunci şi a jurat că sunt cele mai frumoase 
prințese din câte s-au pomenit. Acum sunt domnisoarele de 
companie ale unei noi regine şi nu vor mai purta niciodată coroană. 
Ne dorim toate să-şi înţeleagă coborârea de la măreție la sărăcie 
lucie şi toate nădăjduim în taină să înţeleagă greşit şi să se facă de 
râs. E o curte plină de cruzime, cum sunt toate curţile, şi nicio 
doamnă din odăile mele n-are temeiuri să le iubească pe fiicele lui 
Elizabeth Woodville, care s-a împăunat cu coroana de regină în fata 
noastră, a tuturor. N 

Uşile se deschid şi cele trei intră. Inteleg pe dată de ce a iertat-o 
Richard pe mamă şi a chemat fetele la curte: din dragoste pentru 
fratele lui. Cea mai mare dintre ele, Elizabeth, care a împlinit 
optsprezece ani, îmbină desăvârşit frumusețea fără cusur a mamei 
şi căldura tatălui ei. Aş cunoaşte-o oriunde drept fiica lui Edward. 
Are farmecul lui firesc: zâmbeşte în dreapta şi-n stânga, de parcă 
ar crede că dă binete unor prietene. Are statura lui: e înaltă si 
zveltă ca un lăstar al stejarului sub care a fost vrăjit. Are pletele lui: 
maică-sa era atât de bălaie, încât părul ei era aproape argintiu, dar 
această Elizabeth şi-a moştenit tatăl, având părul ca un lan de 
grâu, numai aur şi bronz, o buclă scăpând de sub bonetă şi 
căzându-i pe umăr, inelată. Imi închipui că atunci când şi-l 
despleteşte, părul i se revarsă într-o mare de bucle de culoarea 
mierii. 

Poartă o rochie verde, de parcă ar fi primăvara întruchipată, 
venită la această curte a oamenilor obosiţi de viaţă. E o rochie 
simplă, cu mâneci lungi şi bogate, iar în loc de un lanţ de aur, şi-a 
încins şoldurile zvelte cu o cingătoare din piele verde. Bănuiesc că 


— 319 — 


n-au mai rămas bani ca să le cumpere fetelor aur sau nestemate 
pentru venirea la curte. Chiar dacă Elizabeth a furat jumătate din 
vistierie, răscoalele sunt costisitoare şi pesemne că şi-a cheltuit toţi 
banii înarmând oşteni împotriva noastră. Fiica ei, prinţesa Elizabeth 
- sau, cum trebuie să-mi amintesc să-i spun, domnişoara Elizabeth 
Grey poartă pe cap o bonetă îngrijită, nimic bătător la ochi, nimic 
asemănător cu coronita pe care obişnuia s-o poarte ca prinţesa cea 
mai mare, preferata unor părinţi îngăduitori şi mireasa făgăduită 
moştenitorului Franţei. O urmează surorile ei. Cecily e si ea o 
frumuseţe, numai că această fată Rivers are părul brunet şi ochii 
negri. Se grozăveşte cu zâmbetul ei voios, plin de încredere în sine, 
şi poartă o rochie de un roşu închis care-i şade bine. In spatele ei 
vine mica Anne, îmbrăcată în cel mai deschis albastru, precum apa 
de lângă ţărmul mării, bălaie, ca sora ei cea mare, dar potolită, fără 
urmă din încrederea şi îndrăzneala celorlalte două. 

Se înşiră în faţa mea ca şi cum ar fi santinele care îşi înfăţişează 
armele şi-mi doresc din toată inima să le pot trimite înapoi în sala 
gărzilor. Dar se află aici şi trebuie primite nu ca nepoate, ci ca 
pupile. Mă ridic de pe tron, urmată de doamnele mele, însă foşnetul 
rochiilor noastre scumpe n-o tulbură pe Elizabeth. Se uită de la una 
la alta cu aerul că socoteşte cam cât face materialul. Simt că 
roşesc. A fost crescută la curte, de o regină faimoasă pentru 
frumuseţea ei, şi nu trebuie să-i văd zâmbetul dispretuitor ca să 
ştiu că ne găseşte şterse. Chiar şi eu, în rochia mea rubinie, sunt o 
regină ştearsă pe lângă amintirea mamei ei. Ştiu că pentru ea nu 
voi fi niciodată altceva decât o umbră. Rostesc: 

— Fiţi bine-venite la curtea mea, domnişoarelor Elizabeth, Cecily 
şi Anne Grey! 

Văd scânteierea ochilor lui Elizabeth când îi dau numele primului 
sot al mamei sale. Va trebui să se obişnuiască. Insuşi parlamentul a 
declarat că e bastardă, iar căsătoria părinţilor ei, o înşelăciune 
bigamă. Va trebui să se obişnuiască să i se spună „domnişoara 
Grey” şi nu „Alteța Voastra”. 

— Veţi vedea că sunt o regină uşor de slujit, urmez cu 
bunăvoință, de parca acum ne întâlnim întâia oară, de parca nu le- 
aş fi sărutat obrajii răcoroşi de zeci de ori. Şi că aceasta e o curte 
veselă. 

Mă asez şi întind mana, iar ele trei îmi fac pe rând o reverență şi- 
mi sărută degetele reci. Mă gândesc că primirea a ieşit destul de 
bine şi s-a încheiat, când se deschide uşa: soţul meu, Richard, 


— 320 — 


alege tocmai acest moment ca să intre. Bineînţeles, ştie că fetele 
se înfăţişează la curte în dimineaţa asta! Aşadar, a venit să se 
incredinteze că totul merge bine. Imi ascund supărarea sub 
zâmbetul de bun venit. 

— Şi iată-l pe rege... 

Nu mă ascultă nimeni. Când se deschide uşa, Elizabeth se 
întoarce şi, văzându-l pe soţul meu, se ridică din reverență şi se 
apropie de el cu paşi uşori. 

— Alteță, milord unchiule! 

Surorile ei, iuți ca nişte nevăstuici, se înşiră după ea, repetând în 
cor: 

— Milord unchiule! 

Richard le zâmbeşte vesel, o trage pe Elizabeth spre el şi o 
sărută pe amândoi obrajii, incredintand-o: 

— Eşti frumoasă, cum mă şi aşteptam! (Celelalte două fete 
primesc o sărutare pe frunte.) Şi ce face mama ta? o întreabă el pe 
Elizabeth prietenos, de parcă s-ar interesa în fiecare dimineaţă de 
sănătatea unei vrăjitoare şi trădătoare, îi place la Heytesbury? 

Fata surâde prefăcut. N 

— li place foarte mult, milord unchiule! Imi scrie că schimbă 
toate mobilele şi sapă grădinile. Sir John descoperă pesemne că are 
o chiriaşă năzuroasă. 

— Sir John descoperă pesemne că locuinţa i-a fost îmbunătăţită 
nemăsurat de mult! o încredinţează el, de parcă obrăznicia fatisa ar 
avea nevoie de încredinţări. (Se întoarce spre mine.) Fără îndoială, 
te bucuri să-ţi ai nepoatele în odăile tale, îmi spune el cu un glas 
care îmi aduce aminte că trebuie să încuviinţez. 

— Sunt încântată, răspund firesc. Nespus de încântată. 


x KOK 


Nu pot să tagaduiesc că sunt frumusele. Cecily e o neroada şi o 
barfitoare, Anne abia a iesit din sala de studiu, asa ca ma ingrijesc 
să ia lecţii de greacă si latină în fiecare dimineaţă. Elizabeth e 
desăvârşită. Daca ar fi să desenezi însuşirile unei prințese a Angliei, 
ea s-ar potrivi cu desenul. E citită - s-au îngrijit de asta unchiul ei, 
Anthony Woodville, şi mama ei; noile cărţi tipărite de tipograful 
casei regale, Caxton, i-au fost dedicate când abia dacă ieşise din 
scutece. Vorbeşte curgător trei limbi şi citeşte în patru. Cântă la 
instrumente muzicale şi din voce, cu un glas jos şi dulce, 


— 321 — 


nemaipomenit de plăcut. Face broderii desăvârşite şi cred că se 
pricepe să întoarcă un guler sau să coasă tivul unei cămăşi de 
pânză fină cu cea mai mare încredere. N-am văzut-o în bucătărie, 
de vreme ce eu - fata celui mai mare conte din Anglia şi acum 
regina ţării - n-am niciodată temeiuri să vizitez acea parte a casei. 
Dar ea, după ce a stat închisă în sanctuar şi fiind fiica unei femei de 
la ţară, îmi spune că se pricepe să gătească fripturi şi tocane, 
precum şi bucate mai alese, fricaseuri şi dulciuri. Când dansează, 
nimeni nu-şi poate lua ochii de la ea; se mişcă de parcă muzica ar 
fermeca-o, închizând ochii pe jumătate şi lăsându-şi trupul să 
răspundă la note. Toţi bărbaţii vor să danseze cu ea, fiindcă face pe 
oricare să pară grațios. Când i se dă un rol într-o piesă, se afundă în 
el cu toată dăruirea, îşi învaţă replicile şi le rosteşte de parcă le-ar 
crede cu tărie. Cu cele două surori aflate în grija ei se poartă ca o 
soră bună, iar celor aflate în Wiltshire le trimite mici daruri. E o fiică 
bună, scriindu-i mamei ei în fiecare săptămână. Ca domnişoară de 
companie, mă slujeşte minunat; nu-i pot găsi cusur. 

Şi atunci, deşi e înzestrată cu toate aceste virtuţi remarcabile, de 
ce n-o pot suferi? N 

La asta pot să răspund. In primul rând, fiindcă nutresc fata de ea 
o gelozie prostească, păcătoasă. Bineînţeles că văd cum o priveşte 
Richard, de parcă ar fi fratele lui, întors la el sub înfăţişarea unei 
fete tinere, pline de speranţă, voioase şi frumoase. Nu rosteşte nici 
măcar o vorbă la care să pot cârti, nu vorbeşte niciodată despre ea 
decât ca despre nepoata lui. Dar se uită la ea - ba chiar toată 
curtea se uită la ea - de parcă ar fi o încântare pentru ochi şi o 
bucurie pentru suflet. 

In al doilea rând, cred că a avut o viata uşoară, o viata care face 
să-i fie uşor să râdă adesea, ca şi cum mersul de zi cu zi al 
lucrurilor ar fi tot timpul amuzant. O viaţă care o face să fie 
frumoasă, căci ce întâmplări a trăit care s-o împingă să se încrunte? 
Ce nenorocire a putut să sape încreţituri de dezamăgire pe chipul ei 
şi să-i strecoare suferinţa în trup? Ştiu, ştiu: şi-a pierdut tatăl şi un 
unchi drag, familia ei a fost alungată de pe tron şi şi-a pierdut doi 
fraţi mai mici iubiţi. Dar nu-mi pot aminti aceste lucruri când o văd 
jucând moara cu un fir de lână, alergând pe malul fluviului sau 
împletind din narcise galbene o coroană pentru Anne, de parcă 
aceste fete n-ar trebui să se teamă chiar şi de gândul coroanei. In 
astfel de clipe îmi pare complet lipsită de griji şi o pizmuiesc pentru 
bucuria de-a trăi ce pare să se nască atât de uşor în inima ei. 


— 322 — 


Şi, în ultimul rând, n-aş iubi în ruptul capului o fiică a lui 
Elizabeth Woodville. N-o voi face niciodată. Femeia aceea a pândit 
în zarea vieţii mele, ca o cometă otrăvitoare, de când mă ştiu, din 
clipa când am văzut-o pentru prima oară şi am socotit-o cea mai 
frumoasă femeie din lume, la banchetul ei de încoronare, până în 
clipa când am înţeles că e duşmanca mea înverşunată şi ucigaşa 
surorii şi a cumnatului meu. Orice căi surâzătoare ar fi folosit 
Elizabeth ca să dobândească intrarea fiicelor ei la curte, pe mine nu 
m-a fermecat şi nu mă va fermeca niciodată nimic într-atât încât să 
uit că aceste fete sunt fiicele vrăjmaşei noastre şi, dacă ne gândim 
la prinţesa Elizabeth, că ne sunt ele însele vrajmase. 

N-am nici urmă de îndoială că a venit ca să iscodească şi să 
tulbure. E logodită cu Henry Tudor (răzgândirea vestită pretutindeni 
a mamei ei nu înseamnă nimic pentru mine şi, bănuiesc, nici pentru 
el sau ea). E fiica duşmancei noastre şi logodnica duşmanului 
nostru. De ce să n-o socotesc duşmanca mea? 

Aşa şi fac. 

Când zăpada se topeşte pe dealurile de la miazănoapte şi putem 
călători spre casă, părăsim Londra. Plecarea mă bucură atât de 
tare, încât mă văd nevoită să mă prefac fără tragere de inimă, de 
teamă să nu-i jignesc pe negustorii londonezi, pe locuitorii care vin 
la curte să ne ureze drum bun şi pe oamenii care se înşiră pe străzi 
ca să aclame la trecerea noastră. Văd în Londra un oraş care 
iubeşte neamul Rivers şi aud ropotele de bătăi din palme când cele 
trei fete Rivers trec călare, una lângă alta, în spatele meu. 
Locuitorii Londrei iubesc frumuseţea, iar chipul drăguţ şi cald al lui 
Elizabeth îi face să aclame Casa de York. Zâmbesc şi le fac cu 
mâna, însuşindu-mi măgulirea, dar ştiu că faţă de mine există 
respectul cuvenit reginei, însă nu şi afecțiunea pe care o poate trezi 
o prinţesă frumoasă. 

Pe drum merg la trap, ca să-mi las toate doamnele de companie 
în urmă şi să nu fiu silită să ascult sporovăiala lui Elizabeth şi a 
surorilor ei. Glasul ei, melodios şi dulce, mă face să strâng din dinţi. 
Călăresc în frunte, cu garda în urma mea, şi astfel nu trebuie nici s- 
o văd, nici s-o aud. 

Când se întoarce din capul procesiunii, Richard îşi potriveşte 
calul în drept cu al meu şi călărim prieteneşte împreună, ca şi cum 
ea n-ar zâmbi şi n-ar pălăvrăgi în spatele nostru. Trag cu ochiul la 
chipul lui sever şi mă întreb dacă ciuleşte urechea ca să-i audă 
vocea, dacă-şi va struni calul şi va rămâne în urmă, ca să meargă 


— 323 — 


alături de ea. Dar apoi îmi vorbeşte şi îmi dau seama că gelozia mă 
face să fiu temătoare şi bănuitoare, când ar trebui să mă bucur de 
tovărăşia lui. 

— Vom rămâne luna asta la Castelul Nottingham, spune el. Am 
de gând să-ţi repar odăile de acolo, să le fac mai plăcute. Voi urma 
planul de construire al lui Edward. lar apoi poţi să mergi la 
Middleham, dacă vrei. Te voi urma. Ştiu că te grăbeşti să-i vezi pe 
copii. 

— Pare c-a trecut foarte multă vreme, încuviinţez. Dar am primit 
chiar azi veşti de la doctori că sunt sănătoşi cu toţii. 

Vorbesc despre sănătatea tuturor copiilor. Nu ne place să 
recunoaştem că Teddy e robust ca un pui de ogar - şi are tot atâta 
minte iar Margaret nu se îmbolnăveşte niciodată. Fiul nostru, 
Edward al nostru, înaintează cu încetineală spre barbatie, mărunt 
pentru vârsta lui, sleit cu uşurinţă de puteri. 

— Mă bucur, spune Richard. lar după vara asta putem să-i 
aducem pe toţi trei la curte şi să-i ţinem lângă noi. Regina Elizabeth 
îşi ţinea mereu copiii lângă ea, iar prinţesa îmi spunea că a avuto 
copilărie cum nu se poate mai fericită la curte. 

— Domnişoara Grey, îi îndrept zâmbind greşeala. 


Castelul Nottingham, martie 1484 


Sosim la Castelul Nottingham seara, când soarele la asfintit face 
turnurile să se deseneze, negre, pe un cer gălbui-roşcat precum 
piersicile şi auriu. La apropierea noastră, de pe zidurile castelului 
răsună trambitele, iar oştenii din gardă se revarsă din sala lor şi se 
înşiră de o parte şi de alta a cărării ce duce la podul mobil. Richard 
şi cu mine călărim alături, făcând cu mâna drept răspuns la chiotele 
oştenilor şi la bătăile din palme ale norodului. 

Descalec fericită şi mă îndrept spre noile apartamente ale 
reginei. Aud sporovăiala doamnelor mele de companie, care mă 
urmează, însă nu reuşesc să deosebesc vocile fetelor Rivers. Îmi 
spun, nu pentru prima oară, că trebuie să învăţ să nu le caut, 
trebuie să fac sfortari ca să micşorez înrâurirea pe care-o au asupra 
mea. Dacă m-aş putea deprinde să nu-mi pese deloc de ele, într-un 
fel sau altul, atunci nu m-aş uita să văd dacă Richard le priveşte 
sau dacă fata cea mare, Elizabeth, îi zambeste. 


x OK OK 


— 324 — 


Ne aflăm la Nottingham de câteva zile, vânând în frumoasele 
păduri şi mâncând vânatul prins, când, într-o seară, în odăile mele 
se înfăţişează un mesager. E atât de sleit de drum şi are un aer 
atât de grav, încât înţeleg că s-a întâmplat ceva îngrozitor. 
Intinzandu-mi răvaşul, mana îi tremură. 

— Ce e? îl întreb, dar el clatină din cap, de parcă nu-mi poate 
spune prin viu grai. 

Uitându-mă în jur, o descopăr pe Elizabeth privindu-mă ţintă şi, 
preţ de o clipă rece, mă gândesc cum a blestemat, împreună cu 
maică-sa, spita celui care i-a ucis pe printi în Turn. Mă strădui să-i 
zâmbesc, dar simt cum buzele mi se întind peste dinţi şi ştiu că 
zâmbetul meu e o strâmbătură dureroasă. Ea se apropie pe dată şi- 
i citesc o milă adâncă pe faţa tânără. Mă întreabă doar: 

— Pot să vă ajut? 

— Nu, nu, e doar un mesaj de acasă. 

Mă gândesc că poate a murit mama şi mi s-a scris. Poate unul 
dintre ceilalţi copii, Margaret sau Teddy, a căzut de pe ponei şi şi-a 
rupt braţul. Imi dau seama că tin răvaşul în mână, fără să-l deschid. 
Fata se uită la mine şi aşteaptă. In chip ciudat, mi se năzare că ştie, 
ştie deja ce scrie în el; mă uit în jur, la cercul doamnelor mele, care 
şi-au dat seama, una câte una, că ţin strâns în mână un răvaş de 
acasă şi mă tem prea tare ca să-l deschid; amutesc toate şi se 
strâng în jurul meu. 

— Pesemne că nu e nimic, spun în odaia cufundată în tăcere. 
Mesagerul înalţă capul şi se uită la mine, cu aerul că ar vrea să 
spună ceva, apoi îşi umbreşte ochii cu mâna, de parcă strălucirea 
soarelui primăvăratic ar fi prea puternică, şi pleacă iarăşi capul. 

Nu mai pot amâna. Imi strecor degetul pe sub ceara pecetii, care 
se desprinde cu uşurinţă de hârtie. O despăturesc şi văd că e 
iscălită de doctor. A scris doar patru rânduri. 


Alteță, 

Vă vestesc cu adânc regret că fiul vostru, prințul Edward, a 
murit astă-noapte de o fierbinteala pe care n-am putut-o 
potoli. Am făcut tot ce-am fost în stare şi suntem profund 
indurerati cu toţii. Mă voi ruga pentru voi şi pentru Alteța Sa 
regele la ceasul durerii voastre. 

Charles Rhymner 


Ridic privirea, însă nu văd nimic. Îmi dau seama că am ochii plini 


— 325 — 


de lacrimi şi clipesc ca să le alung, dar rămân oarbă. Spun doar: 

— Trimiteţi după rege. 

Cineva îmi atinge mâna încleştată pe răvaş şi simt căldura 
degetelor lui Elizabeth. Nu pot să nu mă gândesc că moştenitorul 
tronului e acum Teddy, băieţelul caraghios al lui Isabel. lar după el, 
fata asta. Imi trag mâna de sub a ei, ca să nu mă poată atinge. 
Peste câteva clipe, Richard e în faţa mea, îngenunchind ca să mă 
poată privi în ochi. 

— Ce e? întreabă el în şoaptă. Mi s-a spus că ai primit un răvaş. 

— E vorba de Edward. (Aud în glasul meu durerea gata să se 
reverse, dar trag aer în piept şi-i dau cea mai cumplită veste din 
lume.) A murit de fierbinteala. Ne-am pierdut fiul. 


xxx 


Zilele trec una câte una şi eu nu pot să vorbesc. Mă duc la 
capelă, dar nu pot să mă rog. Curtea e îmbrăcată într-un albastru 
atât de închis, că e aproape negru şi nimeni nu joacă jocuri, nu iese 
la vânătoare, nu cântă şi nu râde. Suntem o curte atinsă de o vrajă 
a durerii, suntem amutiti. Richard parcă a îmbătrânit cu zece ani; 
eu nu m-am uitat în oglindă, ca să văd semnele suferinţei pe chipul 
meu. Nu-mi pasă. Nu am destulă putere ca să-mi pese cum arăt. 
Dimineaţa, doamnele mă îmbracă de parcă aş fi o păpuşă, iar seara 
trag rochiile de pe mine, ca să pot să mă bag în pat şi să zac 
tăcută, simțind cum lacrimile mi se preling pe sub pleoapele închise 
şi udă faţa de pernă. 

Mi-e o ruşine cumplită că l-am lăsat să moară, de parcă ar fi vina 
mea sau de parcă aş fi putut face ceva. Mi-e ruşine că n-am odraslit 
un băiat puternic, ca al lui Isabel sau ca frumoşii băieţi Woodville 
care au dispărut din Turn. Mi-e ruşine că am avut doar un băiat, un 
singur moştenitor preţios, doar unul care să poarte pe umerii lui 
marea povară a victoriei lui Richard. Am avut doar un prinţ, nu doi, 
şi acum el s-a prăpădit. 

Plecăm pe dată de la Nottingham spre Castelul Middleham, 
zorindu-ne de parcă, ajunşi în căminul nostru, ne vom găsi fiul aşa 
cum l-am lăsat. Când sosim, găsim trupuşorul în sicriu, în capelă, şi 
pe ceilalţi doi copii ingenuncheati lângă el, pierduţi fără vărul lor, 
pierduţi fără mersul obişnuit al lucrurilor în casă. Margaret vine în 
braţele mele şi-mi şopteşte: „Imi pare foarte rău, îmi pare foarte 
rau!”, de parcă ea, o fetiţă de zece ani, ar fi trebuit să-l salveze. 


— 326 — 


N-o pot linişti că n-o socotesc vinovată. N-am de oferit linişte 
nimănui. N-am cuvinte de spus nimănui. Richard hotărăşte ca de 
aici înainte copiii să locuiască la Sheriff Hutton. Niciunul dintre noi 
nu va mai vrea să vină vreodată la Middleham. Rânduim o 
înmormântare restrânsă şi privim coşciugul cum intră în bezna 
criptei. Nu mă simt câtuşi de puţin împăcată după ce ne rugăm 
pentru sufletul lui şi-i plătim preotului să se roage pentru el de 
două ori pe zi. Vom lăsa bani ca să se facă parastase pentru 
sufletelul lui nevinovat. Nu mă simt împăcată, nu simt nimic. Cred 
că nu voi mai simţi nimic niciodată. 

Plecăm de la Middleham de îndată ce putem şi mergem la 
Durham, unde mă rog pentru fiul meu în marea catedrală. Asta nu 
schimbă nimic. Mergem la Scarborough şi mă uit la valurile mari ale 
mării frământate de furtună, gândindu-mă cum şi-a pierdut Isabel 
primul prunc şi că pierderea unui prunc la naştere nu se poate 
asemăna nici pe departe cu pierderea unui fiu mare. Ne întoarcem 
la York. Nu-mi pasă unde ne aflăm. Pretutindeni, oamenii se uită la 
mine de parcă s-ar întreba ce-mi pot spune. N-ar trebui să-şi dea 
osteneala. Nu e nimic de spus. Mi-am pierdut tatăl în luptă, sora - 
de mâna iscoadei lui Elizabeth Woodville, cumnatul - de mana 
călăului aceleiaşi Elizabeth Woodville, nepotul - de mana 
otravitorului ei si acum fiul - din pricina blestemului ei. 

Zilele devin mai luminoase si mai calde, iar dimineata, cand 
femeile trag rochia pe mine, descopar ca e facuta din matase si nu 
din lana. Când sunt dusă la cină şi aşezată ca o marionetă la masa 
principală, mi se aduc miel şi fructe proaspete. Cina devine mai 
gălăgioasă şi într-o zi muzicantii cântă din nou, pentru prima oară 
de când a sosit răvaşul. Il zăresc pe Richard aruncându-mi o privire 
ca să întrebe dacă mă deranjează şi văd groaza pe care i-o 
pricinuieşte chipul meu împietrit. Nu mă deranjează. Nu mă 
deranjează nimic. N-au decât să şi danseze, dacă vor; pentru mine 
nu mai contează nimic. 

În seara aceea, Richard vine în odaia mea. Nu-mi vorbeşte, doar 
mă cuprinde în braţe şi mă ţine strâns, de parcă durerea a doi 
oameni ar putea fi domolită punând două inimi frânte una lângă 
alta. Nu ajută. Acum, că stăm unul lângă altul, întinşi pe pat, şi nu 
fiecare într-un capăt al castelului, mi se pare că odaia mea de 
culcare a devenit centrul suferinţei. 

Dimineaţă devreme mă trezeşte şi încearcă să facă dragoste cu 
mine. Zac sub el ca un bolovan, fără să spun sau să fac ceva. Ştiu 


— 327 — 


că se gândeşte că trebuie să mai zămislim un prunc, dar nu cred că 
am putea primi o asemenea binecuvântare. După zece ani sterpi? 
Cum să prindă fiinţă un al doilea fiu în trupul meu acum, când mă 
simt moartă, dacă n-a prins fiinţă când eram plină de nădejde şi 
iubire? Nu: ni s-a dat un singur fiu şi acum l-am pierdut. 

Fetele Rivers au părăsit curtea, pline de tact, ca să-şi viziteze 
mama şi mă bucur că nu trebuie să le văd - pe trei dintre cele cinci 
fete frumoase ale ei. Nu pot să mă gândesc decât la blestemul pe 
care l-au rostit mama şi fiica de faţă cu Richard, când au jurat că 
omul care le-a răpit fiul şi mostenitorul şi-l va pierde pe al lui. Mă 
întreb dacă asta e dovada că Robert Brackenbury a pus în faptă şi i- 
a strivit pe cei doi băieţi frumoşi şi sănătoşi în aşternutul lor, ca să 
dăruiască rangul lor bietului meu fiu dispărut de pe lumea asta. Mă 
întreb dacă asta e dovada că soţul meu m-a privit în ochi şi m-a 
minţit cu hotărâre şi fără ruşine. Ar fi putut să poruncească să fie 
ucişi fără să-mi spună? Ar fi putut să poruncească să fie ucişi şi să 
tăgăduiască în faţa mea? l-ar fi spus o asemenea minciună mamei 
lor? Are ea puterea să vadă minciuna şi să-mi ia fiul drept 
răzbunare? Nu e blestemul vrăjitoresc singurul temei pentru 
moartea lui Edward - care a murit primăvara, tocmai când depăşise 
anii periculoşi ai copilăriei? 

Cred că da. Cred că da. După multe nopţi nedormite în care m- 
am tot întrebat, cred că da. Edward era plăpând, maruntel, firav, 
dar nu era înclinat spre friguri. Cred că gândul ei rău l-a căutat, l-a 
găsit şi i-a strecurat focul în vene, în plămâni, în biata lui inimă. 
Cred că Elizabeth Woodville şi fiica ei Elizabeth mi-au ucis băiatul 
ca să se răzbune pentru pierderea băieţilor lor. 

Richard vine în odăile mele înainte de cină, ca să ne însoţească 
în sala cea mare, de parcă lumea ar fi rămas aceeaşi. Ajunge să mă 
uit la el ca să văd că totul s-a schimbat. Chipul lui, întotdeauna 
puternic, a devenit acum sever, ba chiar întunecat. De o parte şi de 
alta a nasului i s-au săpat două brazde adânci, până la colţurile 
gurii, iar pe frunte, două cute aspre în dreptul fiecărei sprâncene. 
Nu zambeste niciodată. Când fata lui întunecată se întoarce spre 
chipul meu palid, îmi spun că nici el, nici eu nu vom mai zâmbi 
vreodată. 


Castelul Nottingham, vara anului 1484 


În arşiţa verii, fetele Rivers se întorc la curte călare, ca o micuță 
cavalcadă a frumuseţii sigure de sine, şi sunt întâmpinate cu 


— 328 — 


bucurie de toţi tinerii chipesi din slujba regelui. Se pare ca li s-a dus 
foarte tare dorul. Cele trei intră in odăile mele, îmi fac reverente 
adânci şi-mi zâmbesc, de parcă ar crede că le pot primi cu 
bunătate. Reuşesc să le întreb cum au călătorit şi dacă mama lor e 
sănătoasă, dar până şi eu aud ce slabă şi stinsă mi-e vocea. Nu-mi 
pasă cum au călătorit şi nici de sănătatea mamei lor. Ştiu că 
Elizabeth îi va scrie mamei ei şi-i va spune că sunt palidă şi 
aproape mută. Mă aştept să-i spună că vraja care mi-a ucis fiul 
aproape că mi-a oprit şi mie inima. Şi nu-mi mai pasă. Cele două 
Elizabeth, mama şi fiica, nu-mi mai pot face nimic. Toţi cei pe care 
i-am iubit mi-au fost răpiți de ele două; singurul om care mi-a 
rămas în lumea asta e soţul meu, Richard. Mi-l vor lua şi pe el? Căci 
sunt atât de copleşită de durere, încât nu-mi mai pasă. 

Se pare că mi-l vor lua. Elizabeth se plimbă cu Richard prin 
grădină în răcoarea serii. Lui îi place s-o aibă alături, iar curtenii, 
care se strâng întotdeauna în jurul unei favorite, se grăbesc să-i 
laude înţelepciunea tihnită a conversatiei şi gratia mersului. 

li privesc de la ferestrele odăii mele, aflate foarte sus, în zidul 
castelului, astfel încât mi se par grozav de departe, cum se plimbă 
spre râu, ca un cavaler pictat şi doamna lui, într-o poveste de 
dragoste. Ea e înaltă, aproape tot atât de înaltă ca el, şi păşesc 
alături, cu capetele apropiate. Mă întreb într-o doară despre ce 
vorbesc cu atâta însufleţire, ce o face pe ea să râdă, să se oprească 
şi să ducă mâna la gât, apoi să-l ia de braţ şi să pornească mai 
departe. De la depărtarea asta, de la fereastra mea aflată sus, 
alcătuiesc o pereche frumoasă: sunt potriviti. La urma urmelor, 
deosebirea de vârstă dintre ei nu e prea mare. Ea are optsprezece 
ani, iar el - doar treizeci şi unu. Amândoi au moştenit farmecul 
York, acum îndreptat pe deplin spre celălalt. Ea e bălaie, ca fratele 
lui, iar el e oacheş, asemenea chipeşului său tată. Il văd pe Richard 
luând-o de mână şi trăgând-o puţin mai aproape, ca să-i şoptească 
la ureche. Ea întoarce capul cu un râs uşor, e cochetă, aşa cum 
sunt negreşit cele mai multe fete frumoase de optsprezece ani. Se 
îndepărtează împreună de curte, iar curtenii îi urmează la o 
oarecare depărtare, ca să se poată crede singuri. 

Ultima oară când am văzut curtea rămânând în urma regelui şi 
măsurându-şi cu luare-aminte paşii a fost când Edward mergea la 
braţ cu noua lui iubită, Elizabeth Shore, iar regina Elizabeth se 
retrăsese pentru naştere. In clipa când regina s-a întors printre noi, 
târfa Shore a dispărut de la curte şi n-am mai văzut-o niciodată - 


— 329 — 


zâmbesc amintindu-mi tandretea ruşinată cu care regele i-a cerut 
iertare soţiei lui şi privirea netulburată a ochilor ei cenusii. Mi se 
pare ciudat să văd curtea păşind iarăşi agale; însă de astă dată 
soţul meu e cel căruia i se oferă prilejul să se plimbe singur cu 
nepoata lui. 

De ce să facă una ca asta? mă întreb într-o doară, sprijinindu-mi 
fruntea de sticla rece a ferestrei groase. De ce să se retragă 
curtenii atât de prevenitor, dacă nu fiindcă socotesc că ea îi va 
deveni amantă? Dacă nu fiindcă socotesc că soţul meu îşi 
ademeneşte nepoata în aceste plimbări de seară pe malul râului, 
că a uitat tot ce datorează numelui său, jurămintelor de la cununie, 
respectului pe care mi-l datorează ca soţie şi ca mamă îndoliată a 
răposatului său fiu? 

E cu putinţă ca întreaga curte să fi văzut mult mai limpede decât 
mine că Richard şi-a revenit din suferinţă, şi-a revenit după 
cumplita lovitură, că poate să trăiască din nou, poate să respire din 
nou, poate să se uite în jur şi să vadă din nou lumea - şi în această 
lume vede o fată frumuşică, pregătită să-i ia mâna, să-i asculte 
vorbele şi să râdă de parcă vorbele lui ar desfăta-o? Curtea chiar 
crede că Richard se va culca cu fiica fratelui său? Chiar îl crede atât 
de căzut în depravare încât să-i răpească fecioria nepoatei sale? 

intorc pe toate părţile acest gând, şoptind cuvintele „să-i 
răpească fecioria” şi „nepoatei”, dar la drept vorbind nu mă pot sili 
să-mi pese, aşa cum nu mă pot sili să-mi pese de partida de 
vânătoare de mâine sau de bucatele de la cina din seara asta. Nu- 
mi pasă câtuşi de puţin nici de fecioria, nici de fericirea lui 
Elizabeth. Totul pare că se întâmplă departe, pare că i se întâmplă 
altcuiva. N-aş spune că sunt nefericită, cuvântul nu se potriveşte cu 
starea mea de spirit, aş spune că sunt moartă pentru lume. Nu mă 
pot sili să-mi pese dacă Richard îşi ademeneşte nepoata sau ea îl 
ademeneşte pe el. Văd oricum că Elizabeth Woodville, după ce mi-a 
luat fiul printr-un blestem, îmi va lua acum soţul prin farmecul fiicei 
ei. Ştiu însă că nu pot face nimic ca să împiedic ceea ce se 
întâmplă. Ea va face - la fel ca întotdeauna - ce doreşte. Mă 
mulţumesc să-mi sprijin fruntea înfierbântată de sticla rece şi să-mi 
doresc să nu fi văzut toate astea - sau orice altceva. Să nu fi văzut 
absolut nimic. 


xxx 


— 330 — 


Curtea nu e dedicată doar fatarniciei de-a flirta cu regele şi de-a 
jeli cu mine. Richard îşi petrece toate diminetile cu sfetnicii săi, 
numind imputerniciti care să ridice la luptă comitatele dacă Henry 
Tudor porneşte o cotropire din Bretania, pregătind flota pentru un 
război cu Scotia, hartuind navele franceze în apele Canalului 
Mânecii. Imi vorbeşte despre munca lui, iar uneori îl pot sfătui, de 
vreme ce mi-am petrecut copilăria la Calais şi de vreme ce Richard 
urmează politica tatălui meu, de pace cu scotienii şi pace înarmată 
cu francezii. 

In iulie pleacă la York ca să înfiinţeze Consiliul Nordului, un semn 
de recunoaştere a faptului că partea de miazănoapte a Angliei e un 
ţinut ce se deosebeşte mult, în nenumărate feluri, de partea de 
miazăzi, iar Richard este şi va fi mereu un stăpân bun pentru 
locuitorii săi. Inainte de plecare vine în odaia mea şi trimite 
doamnele de-acolo. Elizabeth iese aruncându-i un zâmbet peste 
umăr, dar de astă dată el nu bagă de seamă. Isi ia un scaunel şi se 
aşază la picioarele mele. 

— Ce e? întreb fără prea multă tragere de inimă. 

— Am vrut să-ţi vorbesc despre mama ta. 

Sunt uimită, dar nimic nu-mi poate stârni curiozitatea, închei 
cusătura la care lucrez, înfig acul în mătăsurile pentru brodat şi dau 
totul la o parte. 

— Da? 

— Cred că poate fi eliberată din grija noastră, spune el. Nu ne 
vom mai întoarce la Middleham... 

— Nu, niciodată! spun iute. 

— Aşa am putea să închidem castelul. Ar putea să aibă casa ei, 
am putea să-i plătim o pensie. Nu trebuie să intretinem un castel 
mare pentru ea. 

— Nu crezi că ar putea să clevetească împotriva noastră? 

Nu voi vorbi niciodată despre chestiunea căsătoriei noastre. N- 
are decât să mă creadă şi acum pe deplin încrezătoare, cum eram 
la vremea aceea. Nu-mi mai pasa. El ridică din umeri. 

— Suntem regele şi regina Angliei. Există legi care interzic să fim 
vorbiti de rau. Ea ştie asta. 

— Şi nu te temi că va încerca să-şi ia pământurile înapoi? 

Richard zambeste. 

— Sunt regele Angliei, n-are şanse să câştige o judecată 
împotriva mea. Şi chiar dacă ar fi să-şi primească înapoi unele 
pământuri, îmi pot îngădui să le pierd. Le-ai căpăta înapoi la 


— 331 — 


moartea ei. 

Incuviintez pe tăcute. Şi oricum, acum nu mai are cine să le 
moştenească de la mine. 

— Voiam doar sa mă incredintez că nu te împotriveşti la 
eliberarea ei. Ai vreo preferinţă în ce priveşte locul unde va trăi? 

Ridic din umeri. În iarna aceea, la Middleham, au fost patru: 
Margaret şi fratele ei, Teddy, fiul meu Edward şi ea, mama mea, 
bunica lor. Cum e cu putinţă ca moartea să-i fi luat nepotul şi nu pe 
ea? 

— Am pierdut un fiu, îi spun. Cum să-mi pese de o mamă? 

El întoarce capul, ca să nu-i văd strâmbătura de durere. 

— Ştiu. Tainice sunt căile Domnului. 

Se ridică şi întinde mâinile spre mine. Mă ridic şi eu şi rămân în 
faţa lui, netezind mătasea desăvârşită a rochiei. 

— Ce culoare frumoasă! spune el, băgând-o de seamă pentru 
întâia oară. Mai ai mătase din asta? 

— Cred că da, răspund uimită. Cred că a fost cumpărat un cupon 
întreg din Franţa. Vrei o vestă din ea? 

— l-ar sta bine nepoatei noastre, Elizabeth, spune el nestânjenit. 

— Poftim? 

Richard zâmbeşte văzându-mi uluirea. 

— S-ar potrivi cu culoarea pielii lui Elizabeth, nu crezi? 

— Vrei să poarte o rochie asemănătoare cu a mea? 

— Când şi când, dacă eşti de părere că i-ar sta bine şi ei cu 
culoarea. 

Răspunsul ăsta prostesc mă scoate din amorteala. 

— Ce-ţi trece prin cap? Toţi curtenii vor crede că ţi-e amantă 
dacă o îmbraci în mătăsuri la fel de alese ca ale mele! De spus vor 
spune lucruri şi mai rele! Vor spune că e târfa ta, iar pe tine te vor 
face desfrânat! 

El incuviinteaza, deloc deranjat de vorbele dure. 

— Chiar aşa. 

— Asta vrei? Vrei s-o faci de ruşine, la fel şi pe tine, şi să mă 
dezonorezi? 

El mă ia de mână. 

— Anne, scumpa mea Anne! Acum suntem rege şi regină, nu 
trebuie să ne agatam de preferinţele personale. Nu trebuie să 
uităm că suntem urmăriţi fără încetare, că faptele noastre au 
înţelesuri pe care oamenii încearcă să le dezlege. Trebuie să dăm 
un spectacol. 


— 332 — 


— Nu pricep, spun sec. Ce spectacol să dăm? 

— Fata nu e, chipurile, logodită? 

— Ba da, cu Henry Tudor, ştii la fel de bine ca mine că el şi-a 
anunţat logodna, de Crăciun. 

— Şi atunci cine e păcăliciul, când o lume întreagă o cunoaşte 
drept amanta mea? 

incetul cu încetul înţeleg. 

— Păi, el! 

— Şi atunci, toţi cei care l-ar susţine pe acest străin, băiatul 
născut în Ţara Galilor al lui Margaret Beaufort, pentru că e logodit 
cu prinţesa Elizabeth, fiica iubită a celui mai maret rege al Angliei, 
se gândesc mai bine. Îşi zic: dacă ne strângem în jurul lui Tudor, nu 
o aşezăm pe prinţesa de York pe tron, căci prinţesa de York e la 
curtea unchiului ei, admirându-l şi sprijinindu-l, o podoabă a 
domniei lui, cum a fost şi podoaba domniei tatălui ei. 

— Dar unii vor spune că e o târfă şi nimic mai mult. Va fi făcută 
de ocară. 

El ridică din umeri. 

— Despre mama ei s-a spus acelaşi lucru. Am dat o lege care 
declară chiar acest lucru despre mama ei. Şi oricum, nu credeam 
că asta te va tulbura. 

Are dreptate. Nu mă tulbură nimic - cu atât mai puţin umilirea 
fetei Rivers. 


Palatul Westminster, Londra, iarna anului 1484 


Amenințarea din partea lui Henry Tudor, aflat în Bretania, 
frământă întreaga curte. Tudor e doar un flăcăiandru şi orice rege 
mai puţin pizmaş decât unul de York nu i-ar fi luat, poate, în seamă 
îndepărtatul drept la tronul Angliei prin spita mamei sale. Dar pe 
tron se află un rege de York şi Richard ştie ca Tudor pune la cale o 
companie împotriva noastră, cerând sprijin în Bretania de la ducele 
care l-a ocrotit vreme atât de îndelungată, mergând să ceară ajutor 
Franţei, vechiul duşman înverşunat al Angliei. 

Margaret Beaufort, mama lui, cândva prietena mea, stă 
îmbufnată în casa ei de la ţară, intemnitata de soţul ei la porunca 
lui Richard, iar viitoarea lui mireasă, Elizabeth de York, e acum 
aproape întâia doamnă a curţii, dansând în fiecare seară în palatul 
ce i-a fost cămin în copilărie, cu încheieturile mâinilor scânteind de 
brățări, cu părul strălucind sub o plasă de aur. Pare să primească 
daruri în fiecare dimineaţă, când stăm în odăile ale căror ferestre 


— 333 — 


dau spre fluviul cenuşiu, iernatic. În fiecare dimineaţă se aude o 
bătaie la uşă şi un paj aduce ceva pentru fata căreia toţi îi spun 
acum prinţesa Elizabeth, de parcă Richard n-ar fi dat o lege care o 
declară bastardă şi îi dă numele primului soţ al mamei sale. Ea 
chicoteşte deschizând darul şi-mi aruncă iute o privire vinovată. 
Darurile vin întotdeauna neinsotite de un ravas, dar ştim cu toatele 
cine îi trimite nepretuitele flecuşteţe. Imi aduc aminte de anul 
trecut, când Richard mi-a făcut câte un cadou în fiecare zi din cele 
douăsprezece zile de sărbătoare dintre Crăciun şi Anul Nou - dar 
îmi aduc aminte cu nepăsare. Acum nu mă mai încântă podoabele. 

Sărbătoarea Crăciunului e culmea bucuriei ei. Anul trecut era 
ţinta căzută în dizgrație a milostivirii noastre, declarată bastardă şi 
cerută de soţie de un trădător, dar anul acesta a urcat şi a tot 
urcat, ca un dop de plută uşor şi ieftin pe vreme de furtună. Acum 
mergem împreună să ni se ia măsuri pentru rochii, de parcă am fi 
mamă şi fiică, de parcă am fi surori. Stam în picioare în sala cea 
mare a garderobei, în timp ce croitoresele prind cu ace pe trupurile 
noastre mătăsuri, țesătură din fir de aur şi blănuri; mă uit în marea 
oglindă de argint şi-mi văd chipul obosit şi părul tot mai lipsit de 
strălucire înconjurate de aceleaşi culori vii pe care le poartă 
frumoasa zâmbitoare de lângă mine. E cu zece ani mai tânără 
decât mine şi lucrul acesta nu e niciodată mai bătător la ochi decât 
când stăm una lângă alta, îmbrăcate la fel. 

Richard îi dăruieşte fără fereală nestemate pe măsura alor mele, 
iar ea poartă o boneta ca o coronita de aur, diamante la urechile 
micute şi safire la gât. Curtea e splendidă de Crăciun, toţi se 
îmbracă în veşmintele cele mai bune şi în fiecare zi avem parte de 
distracţii, sporturi şi jocuri. Elizabeth le străbate pe toate în paşi de 
dans, regina petrecerilor, campioana jocurilor, stăpâna sărbătorii. 
Sed pe jiltul meu impunător, cu baldachinul regal deasupra, cu 
coroana apăsându-mi greu pe frunte şi-mi lipesc pe chip un zâmbet 
îngăduitor când soţul meu se ridică să danseze cu cea mai 
frumoasă fată din palat, o ia de mână şi o duce deoparte, ca să 
stea de vorbă, apoi o aduce înapoi în odaie, împurpurată şi 
răvăşită. Ea îmi aruncă priviri furişe, de parcă ar vrea să-şi ceară 
iertare - de parcă ar nădăjdui să nu mă deranjeze că toată suflarea 
curţii şi tot mai multi oameni din tara cred că sunt amanți şi că eu 
am fost înlăturată. Are bunul-simt să se arate ruşinată, dar văd că 
dorinţa o mână prea poruncitor ca să dea înapoi. Nu poate să-l 
refuze, nu poate să-şi refuze ce-şi doreşte. Poate că e îndrăgostită. 


— 334 — 


Dansez şi eu. Când se cântă o melodie domoală şi solemnă, îl las 
pe Richard să mă conducă la dans şi pe ceilalţi dansatori să ne 
urmeze cu paşi lini. Richard are grijă să nu greşesc; ritmul muzicii e 
ultimul lucru cu care mi-aş bate capul. Abia de Crăciunul trecut, 
curtea a petrecut cu toată strălucirea - un nou rege urcat pe tron, 
noi avutii de împărţit, noi comori de cumpărat, noi rochii de arătat 
-, dar apoi fiul meu a făcut puţină fierbinteala şi de la atâta lucru, 
de la puţină fierbinteala, i s-a tras moartea, iar eu n-am fost la 
căpătâiul lui. N-am fost la castel. Eu sărbătoream izbânda noastră, 
vânând în pădurile din Nottingham. Acum nu-mi dau seama ce era 
de sărbătorit. 

Ziua de Crăciun o ţinem ca pe-o zi sfântă, mergând la biserică de 
mai multe ori. Elizabeth e frumuşică şi cucernică, cu părul bălai 
acoperit de o eşarfă din voal verde, cu ochii plecaţi. Richard se 
întoarce de la capelă cu mine, ţinându-mă de mana. 

— Eşti obosită, spune el. 

Sunt obosită până şi de viaţă. 

— Nu. Abia aştept restul zilelor de Crăciun. 

— Umblă nişte zvonuri neplăcute. Nu vreau să pleci urechea la 
ele, nu sunt deloc adevărate. 

Mă opresc, făcând întreaga curte să încremenească în spatele 
nostru. Le poruncesc tuturor peste umăr: 

— Lasati-ne! 

Curtenii dispar, Elizabeth aruncandu-mi o privire de parca s-ar 
gândi să-mi nesocotească porunca. Richard îi face semn din cap, iar 
ea schiteaza o reverență către mine şi pleacă. 

— Ce zvonuri? 

— Am Spus că nu vreau să pleci urechea la ele. 

— Atunci ar fi bine să le aud de la tine, ca să nu ascult pe nimeni 
altcineva. 

El ridică din umeri. 

— Sunt unii care spun că am de gând să te repudiez şi să mă 
însor cu prinţesa Elizabeth. 

— Aşadar, şarada ta cu curtea a reuşit, zic. A fost curte sau a 
fost sarada? 

— Amândouă, răspunde el încruntat. A trebuit să-i discreditez 
logodna cu Tudor. El va invada cu siguranţă la primăvară. A trebuit 
să-i îndepărtez aliaţii din Casa de York. 

— Ai grijă să nu îndepărtezi aliaţii din Casa Neville! Spun cu 
viclenie. Sunt fiica făcătorului de regi. In nord sunt multi care te 


— 335 — 


urmează numai din dragoste faţă de mine. Chiar şi acum, numele 
meu înseamnă mai mult decât orice altceva prin părţile acelea! Nu- 
ti vor fi credincioşi dacă vor crede că m-ai desconsiderat. 

El îmi sărută mâna. 

— Nu uit asta. N-o voi uita. Şi nu te-aş desconsidera niciodată. 
Eşti inima mea - chiar dacă eşti o inimă frântă. 

— Asta e partea cea mai rea? 

El şovăie. 

— Se vorbeşte despre otravă. 

La pomenirea armei lui Elizabeth Woodville incremenesc. 

— Cine vorbeşte despre otravă? 

— Bârfe de la bucătărie. Un câine a murit după ce s-a vărsat o 
farfurie si el a hăpăit mâncarea. Ştii cum face curtea din tantar 
armăsar. 

— A cui era farfuria? 

— Ata. 

Nu spun nimic. Nu simt nimic, nici macar uimire. Ani la rand, 
Elizabeth Woodville mi-a fost dusmanca si, chiar şi acum, cand a 
fost eliberată şi trăieşte în tihna in Wiltshire, îi simt în ceafă privirea 
ochilor cenuşii. Negreşit, o vede şi acum în mine pe fiica bărbatului 
care i-a omorât pe iubitul ei tată şi iubitul ei frate. Acum o vede în 
mine şi pe femeia care stă în calea fiicei ei. Dacă aş muri, Richard 
ar obţine dispensa papei şi s-ar însura cu nepoata lui, Elizabeth. 
Casa de York ar fi reunită, femeia Woodville ar deveni din nou 
regina văduvă şi bunica următorului rege al Angliei. 

— Nu se opreşte nici măcar o clipă! îmi spun în şoaptă. 

— Cine? întreabă Richard uimit. 

— Elizabeth Woodville. Bănuiesc că ea e bănuită că a încercat să 
mă otrăvească. 

El izbucneste în râs, hohotind nestăpânit ca odinioară, cum nu l- 
am mai auzit de atâta vreme. Îmi ia mâna şi îmi sărută degetele. 

— Nu, nu e bănuită. Dar nu contează. Te voi păzi. Voi avea grijă 
să fii în siguranţă. Însă trebuie să te odihneşti, draga mea! Toată 
lumea spune că pari obosită. 

— Sunt cât se poate de sănătoasă, spun mohorâtă, făgăduindu- 
mi în sinea mea: „Sunt destul de sănătoasă ca s-o împiedic pe fata 
ei să urce pe tronul meu!”. 


Palatul Westminster, Londra, ianuarie 1485 
E a douăsprezecea noapte, sărbătoarea Bobotezei, ultima zi a 


— 336 — 


lungii sărbători a Crăciunului, care a părut, anul acesta, să tina o 
veşnicie. Mă îmbrac cu o grijă deosebită, cu rochia mea roşie cu 
auriu, iar Elizabeth, în rochia ei roşie cu auriu, întocmai cu a mea, 
mă urmează în sala tronului şi rămâne în picioare lângă jiltul meu, 
ca pentru a arăta lumii deosebirea dintre bătrâna regină şi tânăra 
amantă. Avem o piesă-mască înfăţişând povestea sărbătorii 
Crăciunului şi a Bobotezei, urmată de muzică şi dans. Richard şi 
Elizabeth dansează împreună, atât de obişnuiţi de-acum unul cu 
altul, încât paşii li se potrivesc perfect. Ea are toată graţia maică- 
sii; nimeni nu-şi poate dezlipi privirea de la ea. Văd căldura pe care 
i-o arată Richard şi mă întreb iarăşi cât e curte şi cât e şaradă. 

Dintre toate nopţile anului, a douăsprezecea noapte e cea în 
care lucrurile se schimbă şi fiinţele pâlpâie. Cândva eram fiica 
făcătorului de regi, a eminentei cenusii, crescută cu gândul că voi fi 
una dintre doamnele de seamă ale regatului. Acum sunt regină. 
Asta ar trebui să ne mulţumească, pe părintele meu şi pe mine, dar 
când mă gândesc la preţul pe care l-am plătit, îmi spun că am fost 
inselati de soarta însăşi. Zâmbesc întregii săli, ca toată lumea sa 
ştie că mă bucur văzându-mi soţul cum dansează mână-n mână cu 
nepoata lui, cu privirea aţintită asupra chipului ei împurpurat. 
Trebuie să le arăt tuturor că sunt sănătoasă şi că picurul perfid al 
otrăvii lui Elizabeth Woodville în mâncarea mea, în vinul meu, 
poate chiar şi în parfumul care-mi înmiresmează manusile nu mă 
omoară încetul cu încetul. 

Dansul se sfârşeşte şi Richard se întoarce lângă mine. Elizabeth 
se duce să sporovăiască cu surorile ei. La acest ultim banchet al 
sărbătorilor, Richard şi cu mine purtăm coroana, ca să le arătăm 
tuturor că suntem regele şi regina Angliei, ca să dăm de veste până 
în cele mai îndepărtate comitate că strălucim cu toată fala. O uşă 
se deschide lângă noi şi un mesager intră şi-i întinde lui Richard o 
singură foaie de hârtie. El o citeşte iute şi dă din cap către mine, de 
parcă ar fi primit adeverirea unui rămăşag primejdios. 

— Ce e? 

— Veşti despre Tudor, răspunde el foarte încet. Anul acesta, 
anunţul de Crăciun al logodnei a lipsit. Am câştigat de data asta. A 
pierdut-o pe prinţesa de York şi a pierdut sprijinul neamului Rivers. 
(Imi zâmbeşte.) Ştie că nu poate s-o declare soţia lui, toată lumea 
crede că e tiitoarea mea, târfa mea. l-am furat-o, împreună cu 
sprijinitorii ei. 

Mă uit spre celălalt capăt al sălii lungi, unde Elizabeth repetă 


— 337 — 


nişte paşi de dans cu surorile ei, aşteptând nerăbdătoare să cânte 
iarăşi muzica. Un cerc de tineri se plimbă prin jurul lor, nădăjduind 
că vor putea s-o ia la dans. 

— Ai distrus-o dacă îi merge vestea în toată ţara că e marfă deja 
gustată, treanta regelui. 

El ridică din umeri. 

— Dacă te aventurezi să te apropii de tron, plăteşti preţul. Ea o 
ştie. Mama ei o ştie mai bine ca oricine. Dar asta nu e tot... 

— Ce mai e? 

— Ştiu când va avea loc invazia lui Tudor. Vine anul acesta. 

— Ştii? Când vine? 

— Chiar vara asta. 

— De unde ştii? întreb în şoaptă. 

— Am o iscoadă la curtea lui de doi bani, spune Richard 
zâmbind. 

— Pe cine? 

— Pe Thomas Grey, fiul cel mare al lui Elizabeth Woodville. Şi el 
e în solda mea. Elizabeth Woodville se dovedeşte a-mi fi o prietenă 
foarte bună. 


Palatul Westminster, Londra, martie 1485 


Richard se pregăteşte de invazie. Eu mă pregătesc de moarte. 
Elizabeth se pregăteşte de nuntă şi încoronare, deşi nimeni în afară 
de mine n-ar ghici asta din felul liniştit şi respectuos în care mă 
slujeşte. Simturile mele sunt încordate la culme, veghind întruna. 
Numai eu îi văd strălucirea chipului când se întoarce după o 
plimbare în grădină, felul cum îşi netezeşte părul cu palmele, ca şi 
când cineva ar fi tras-o aproape şi i-ar fi strâmbat boneta, numai eu 
văd că are panglicile mantiei dezlegate, ca şi când le-ar fi desfăcut 
pentru a-i îngădui să-i cuprindă mijlocul cald cu mâinile şi s-o tragă 
spre el. 

Am pe cineva care îmi gustă vinul, am pe cineva care îmi gustă 
mâncarea, dar chiar şi aşa puterile îmi slăbesc necontenit, deşi 
zilele sunt mai luminoase, soarele e mai cald, iar la fereastra mea o 
mierlă îşi construieşte cuibul în măr şi cântă de bucurie în zorii 
fiecărei zile. Nu pot să dorm, nici noaptea, nici ziua. Mă gândesc la 
tinereţea mea, când Richard a venit şi m-a salvat de sărăcie şi 
umilinţă, mă gândesc la copilăria mea, când Isabel şi cu mine eram 
mici şi ne jucam de-a reginele. Imi pare cu neputinţă de crezut că 
am douăzeci şi opt de ani, că Isabel nu mai e şi că mi-am pierdut cu 


— 338 — 


desăvârşire dorinţa de-a fi regină. 

O privesc pe prinţesa Elizabeth cu un soi de compătimire 
vicleană. Mă crede pe moarte - o las să se amăgească singură că 
nu mâna ei îmi stropeşte perna cu otravă -, dar îşi închipuie că mă 
răpune o boală ce mă macină şi că, după ce mă va măcina cu totul, 
Richard o va face regina lui, din dragoste, şi fiecare zi va fi o 
sărbătoare, în fiecare zi va avea o rochie noua, fiecare zi va fi o 
celebrare a întoarcerii ei în palatele şi castelele din copilărie, ca 
mostenitoare a maică-sii: următoarea regină a Angliei. 

Crede că el nu mă iubeşte, îşi închipuie pesemne că nu m-a iubit 
niciodată. Crede că e prima femeie care a trezit dragostea în 
pieptul lui şi că o va iubi pe veci, iar ea îşi va trăi viata dantuind, 
mereu adorată, mereu frumoasă, o regină a inimilor, întocmai ca 
mama ei. 

Acest tablou e atât de departe de ceea ce înseamnă într-adevăr 
să fii regină a Angliei, încât mă face să râd până dau în tuse şi mă 
văd silită să mă ţin de coastele care mă dor. Oricum ar sta lucrurile, 
îl cunosc pe Richard. Poate că acum e fermecat de ea, poate chiar 
a şi sedus-o, poate că s-a culcat cu ea şi s-a bucurat de plăcerea cu 
răsuflarea tăiată pe care i-a dăruit-o, dar nu e atât de neghiob încât 
să-şi primejduiască regatul pentru ea. l-a suflat-o lui Henry Tudor - 
asta i-a fost ambiția si a izbutit. N-ar fi niciodată atât de neghiob 
încât să-i jignească pe bărbaţii din neamul meu, pe arendaşii mei şi 
norodul meu. Nu mă va repudia ca să se însoare cu ea. N-o va 
aşeza pe fata Rivers în locul meu. Mă îndoiesc că până si mama ei 
are vreo înrâurire ca să se înfăptuiască una ca asta. 

Gândesc că trebuie să mă pregătesc să mor. Nu mi-e teamă de 
moarte. De când mi-am pierdut fiul, m-am simţit ostenită până-n 
adâncul sufletului şi cred că, atunci când va veni clipa, va fi ca şi 
cum m-aş culca să dorm fără teama de vise, fără teama că ma voi 
trezi. Sunt gata să mă culc să dorm. Sunt obosită. 

Dar mai întâi trebuie să fac ceva. Trimit după sir Robert 
Brackenbury, bunul prieten al lui Richard. Vine în odăile mele 
dimineaţă, pe când curtea e la vânătoare. Domnişoara mea de 
companie îi deschide şi apoi pleacă la semnul meu. 

— Trebuie să te întreb ceva, îi spun lui Robert. 

Văd că înfăţişarea mea îl uluieşte. 

— Orice, Alteță, răspunde el. 

Dar scurta pâlpâire a îndoielii pe chipul lui mă încredinţează că 
nu-mi va spune totul. 


— 339 — 


— Odată m-ai întrebat de prinți, zic, prea ostenită ca să-mi 
măsor cuvintele, vrând să aflu adevărul. De băieţii Rivers care erau 
în Turn. Atunci ştiam că ar trebui omorâţi pentru ca soţul meu să fie 
în siguranţă pe tron. Ai spus că am inima prea miloasă ca să dau 
porunca asta. 

Ingenunchează dinaintea mea şi-mi prinde mâinile în mâinile lui 
mari. | 

— Imi aduc aminte. 

— Sunt pe moarte, sir Robert, spun deschis. Si as vrea sa stiu ce 
trebuie să mărturisesc cand primesc ultima împărtăşanie. Poti să- 
mi spui adevărul. Ai pus vorbele mele în faptă? Ai pus vorbele mele 
în faptă ca să-l salvezi pe Richard de primejdie, cum ştiu că vei face 
mereu? Mi-ai luat vorbele drept poruncă? 

După câteva clipe lungi de tăcere, el clatină din cap şi spune 
încet: 

— N-am putut s-o fac. N-am vrut s-o fac. 

li dau drumul şi mă sprijin de speteaza jiltului; el se lasă pe 
călcâie. 

— Trăiesc sau sunt morţi? îl întreb. 

Umerii lui voinici se ridică a nehotărâre. 

— Alteță, nu ştiu! Dar dacă i-aş căuta, n-aş începe în Turn. Nu 
sunt acolo. 

— Unde ai începe să cauţi? 

Privirea îi e atintita la duşumeaua de sub genunchi. 

— As începe să caut undeva în Flandra. Undeva pe-aproape de 
casele mătuşii lor, Margaret de York. Undeva unde familia soţului 
vostru şi-a trimis întotdeauna copiii când s-a temut pentru soarta 
lor. Richard şi George au mers în Flandra când erau mici. George, 
ducele de Clarence, voia să-şi trimită fiul peste hotare. Asta fac 
mereu Plantagenetii când pe copiii lor îi pândeşte primejdia. 

— Crezi că au scăpat? întreb în şoaptă. 

— Ştiu că nu sunt în Turn şi ştiu că n-au fost omorâţi cât s-au 
aflat în grija mea. 

Ridic mâna la gât, în locul unde simt cum îmi bubuie inima. 
Otrava îmi curge groasă prin vene, îmi umple plămânii, 
împiedicându-mi să respir. Dacă mi-aş putea trage sufletul, aş râde 
la gândul că fiii lui Edward trăiesc, deşi al meu a murit. Că poate, 
atunci când Richard va căuta un moştenitor, va ieşi în faţă nu 
prinţesa Elizabeth, ci unul dintre băieţii Rivers. 

— Eşti sigur? 


— 340 — 


— Nu sunt îngropaţi în Turn. De asta sunt încredinţat. Şi nu i-am 
omorât eu. N-am crezut că asta e porunca voastră şi, oricum, n-aş 
fi ascultat o astfel de poruncă. 

Oftez prelung, tremurat, din rarunchi. 

— Aşadar, am cugetul curat? 

— Şi voi, şi eu, răspunde sir Robert înclinându-se. 


xxx 


Mă retrag în odaia de culcare când aud că se întoarce grupul de 
la vânătoare; nu pot suporta să le aud glasurile gălăgioase şi nici să 
le văd feţele luminoase. Slujnicele mă ajută să urc în pat, apoi uşa 
se deschide şi prinţesa Elizabeth se strecoară înăuntru fără zgomot, 
spunând: 

— Am venit să vad dacă doriţi ceva. 

Clatin din cap pe perna cu broderii bogate. 

— Nu, nimic. Nimic. 

Ea şovăie. 

— Să plec sau să stau cu voi? 

— Poti să rămâi. E ceva ce ar trebui să-ţi spun. 

Aşteaptă în picioare lângă pat, cu mâinile împreunate, cu chipul 
plin de nelinişte, dar răbdătoare. 

— E vorba de fraţii tăi... 

Chipul i se luminează pe dată. 

— Da? rosteşte ea abia auzit. 

Nimeni n-ar crede o clipă măcar că acesta e chipul suferinţei. 
Ştie ceva, ştiu că ştie! Mama ei a făcut ceva, a izbutit ceva, i-a 
salvat cumva! Poate că i-a crezut cândva morţi şi l-a blestemat pe 
cel care i-a ucis, dar asta e o fată care se aşteaptă să audă veşti 
bune despre fraţii ei. Nu e o fată zdrobită de pierdere, ştie că ei 
sunt în siguranţă. Spun cu viclenie: 

— Cred că nu ştiu nimic mai mult decât tine, dar am primit 
încredinţări că n-au fost ucişi în Turn şi nu sunt ţinuţi în Turn. 

Ea nu îndrăzneşte să facă mai mult decât să incuviinteze din 
cap. 

— Să înţeleg că ai jurat să păstrezi taina? 

larăşi o incuviintare abia vizibilă din cap. 

— Atunci poate că-l vei revedea pe Edward al tău în viata asta. 
lar eu îl voi revedea pe-al meu în Rai. 

Se lasă în genunchi lângă patul meu şi spune cu sinceritate: 


— 341 — 


— Alteță, mă rog să vă faceţi bine! 

— Oricum, poţi să-i spui mamei tale că n-am avut niciun amestec 
în pierderea fiilor ei. Poţi să-i spui că duşmănia s-a încheiat. Tatăl 
meu l-a omorât pe al ei, sora mea e moartă, fiul ei şi fiul meu sunt 
îngropaţi şi mă duc şi eu. 

— li voi spune, dacă vreţi, dar nu vă poartă duşmănie. Ştiu bine 
că nu. 

— Are o casetă smălțuită, soptesc. Şi în ea, un petic de hârtie? Şi 
pe peticul de hârtie, două nume scrise cu sânge? 

Uitându-se în ochii mei, fata răspunde liniştită: 

— Nu ştiu. 

— Numele sunt Isabel şi Anne? A fost duşmanca mea şi a surorii 
mele? M-am temut pe bună dreptate de ea atâţia ani? 

— George şi Warwick erau numele, răspunde ea simplu. Hârtia 
era din ultima scrisoare a bunicului meu. Acesta i-a scris bunicii în 
seara de dinainte să i se taie capul. Mama a jurat că se va răzbuna 
pe George şi pe tatăl vostru, care i-au pricinuit moartea. Acelea 
erau numele. Acelea şi nu altele. Şi şi-a primit răzbunarea. 

Mă las pe perne şi zâmbesc. Isabel nu a murit de blestemul 
femeii Woodville. Tata a murit pe câmpul de luptă, George a fost 
executat la cererea ei. Nu mă ţine în puterea ei. Pesemne că ştie de 
ani întregi că fiii ei sunt în siguranţă. Aşadar, poate că fiul meu n-a 
murit din pricina blestemului ei. N-am abătut blestemul asupra lui. 
M-am eliberat şi de frica asta. Poate că nu mor din pricina otrăvii ei. 

— Astea sunt taine, îi spun prinţesei Elizabeth. Pe mine m-a 
învăţat Margareta de Anjou să fiu regină şi poate că te-am învăţat 
la rândul meu. Asta e într-adevăr roata norocului! (Desenez cu 
arătătorul un cerc în aer, semnul roții norocului.) Poti să urci foarte 
sus şi să cobori foarte jos, dar rareori poţi să întorci roata după 
placul tău. 

Odaia începe să se întunece. Mă întreb când a zburat timpul. 

— Incearca să fii o regină bună, îi spun, deşi vorbele nu mai au 
niciun înţeles pentru mine. S-a făcut deja noapte? 

Ea se ridică şi se duce la fereastră. 

— Nu, nu e noapte. Dar se întâmplă ceva foarte ciudat. 

— Spune-mi ce vezi! 

— Să vă ajut să veniţi la fereastră? 

— Nu, nu, sunt prea obosită. Spune-mi doar ce vezi. 

— Văd că soarele e acoperit puţin câte puţin, ca şi cum cineva ar 
împinge peste el o farfurie. (Işi duce mâna streaşină la ochi.) E la 


— 342 — 


fel de luminos ca oricând, dar un disc negru trece peste el. (Se uită 
spre pat clipind, ca năucită.) Ce poate să însemne asta? 

— O mişcare a planetelor? zic. 

— Fluviul a încremenit. Bărcile de pescuit trag la mal şi oamenii 
le scot din apă, de parcă s-ar teme că fluviul se va umfla. E linişte 
deplină. (Ascultă câteva clipe.) Toate păsările au încetat să mai 
cânte, nici măcar pescăruşii nu ţipă. E ca şi cum s-ar fi făcut noapte 
într-o clipă. (Priveşte spre grădină.) Slujitorii au ieşit din grajduri şi 
din bucătării şi se uită toţi la cer, încercând să vadă. Ce credeţi, e o 
stea cu coadă? 

— Cum arată? 

— Soarele e ca un inel de aur, iar farfuria cea neagră îl ascunde 
cu totul, în afară de margine, care scânteiază ca focul, prea 
luminoasă ca s-o poţi privi. Insă în rest e negru. 

Se trage de la fereastră şi văd că micile panouri de sticlă ca nişte 
romburi sunt negre precum bezna nopţii. 

— Aprind lumânările, spune ea iute. E atât de întuneric! Ai crede 
că e miezul nopţii. 

la de pe cămin o lumânare subţire şi le aprinde pe cele groase, 
din sfeşnicele aflate de o parte şi de alta a focului şi pe masa de 
lângă patul meu. În lumina lumânărilor văd că e palidă. 

— Ce poate să însemne asta? întreabă ea. Să fie un semn că 
vine Henry Tudor? Sau că stăpânul va ieşi învingător? Nu poate să 
fie... sfârşitul lumii, nu? 

Mă întreb dacă are dreptate şi dacă e sfârşitul lumii, dacă 
Richard va fi ultimul rege Plantagenet al Angliei şi dacă-mi voi 
vedea fiul chiar astă-seară. 

— Nu ştiu, îi răspund. 

Se duce din nou la fereastră. 

— E atât de întuneric! La fel de întuneric ca în orice noapte. 
Fluviul e întunecat, pescarii îşi aprind tortele pe uscat si toate 
bărcile şi barjele au fost trase la mal. Slugile de la bucătărie s-au 
întors înăuntru. Parcă le-ar fi tuturor frică de beznă. (Tace.) Cred că 
se luminează putin. Cred că se face lumină. Nu e ca în zori, eo 
lumină cumplită, o lumină rece şi gălbuie, cum n-am mai văzut! De 
parcă galbenul şi cenuşiul ar fi una. (Tace puţin.) De parcă soarele 
ar îngheţa de frig. Se face tot mai lumină, soarele iese din beznă! 
Acum pot vedea copacii şi malul celălalt al fluviului. (Se opreşte să 
asculte.) Şi încep să cânte păsările. 

Dincolo de fereastra mea, mierla îşi sloboade strigătul ascuţit, 


— 343 — 


întrebător. 

— E ca şi cum lumea ar fi renăscut! spune Elizabeth minunându- 
se. Ce ciudat a fost! Discul se îndepărtează de soare, soarele 
scapără din nou pe cer şi totul a devenit iarăşi cald, însorit şi 
primăvăratic. (Se întoarce lângă pat.) Reînnoit. Ca şi cum am putea 
lua totul de la capăt. 

Zâmbesc în faţa încrederii ei, nădejdea celor tineri şi neghiobi, şi 
spun doar: 

— Cred că acum voi dormi. 


xxx 


Visez. Visez că mă aflu pe câmpul de luptă de la Barnet şi tata le 
vorbeşte oştenilor. Stă în şaua bidiviului său negru, cu coiful sub 
braţ, ca să-i poată vedea cu toţii chipul viteaz, neînfricat şi 
încrezător. Le spune că îi va duce la victorie, că adevăratul prinţ al 
Angliei aşteaptă să străbată Canalul Mânecii, că o va aduce cu el pe 
Anne, noua regină a Angliei, şi că domnia lor va fi o vreme de pace 
şi belşug, binecuvântată de Dumnezeu, căci prinţul cel adevărat şi 
prinţesa cea adevărată vor urca pe tron. Imi rosteşte numele, Anne, 
cu atâta dragoste şi mândrie în glas! Spune că fiica lui, Anne, va fi 
regina Angliei, cea mai bună regină din câte a văzut vreodată 
lumea. 

II văd, luminos ca viata, râzând încrezător şi puternic când le 
făgăduieşte oamenilor că vor veni vremuri bune şi că trebuie doar 
să fie neinfricati şi credincioşi şi vor învinge. 

Îşi trece piciorul peste crupa calului şi se lasă la pământ. Bate 
usurel bidiviul pe grumaz şi capul lui mare şi negru se întoarce spre 
el cu încredere; mâna tatei urcă şi trage uşurel de urechile negre, 
nervoase, care tresar şi se întorc spre el ca să-l asculte. 

— Alţi comandanţi vă vor cere să ramaneti neclintiti şi să luptati 
până la moarte, le spune el oştenilor. Ştiu asta. Am auzit-o şi eu. 
Am luat parte la bătălii în care comandanții le-au cerut oamenilor 
să lupte până la moarte, dar apoi au încălecat şi au fugit, 
parasindu-i. 

Dinspre osteni se aude un murmur de incuviintare. Au trecut si ei 
prin bătălii în care comandantii i-au trădat asa. 

— Alţi comandanţi vă vor cere să ramaneti neclintiti şi să luptati 
până la moarte, dar când sorții bătăliei le vor fi potrivnici, îşi vor 
trimite pajii după cai şi-i veţi vedea cum pleacă. Veţi înfrunta 


— 344 — 


singuri şarja, veţi fi doborati, camarazii voştri vor cădea şi ei, dar 
comandanții vor da pinteni cailor şi vor scăpa. Ştiu asta. Am văzut- 
o, cum ati văzut-o şi voi. 

Se aud murmure de încuviinţare dinspre ostenii care au izbutit să 
fugă şi-şi aduc aminte de camarazi care n-au putut scăpa la vreme. 

— Acesta să-mi fie legământul faţă de voi! spune tata. 

Scoate din teacă sabia lată şi, cu grijă, pipăind coastele calului, îi 
lipeşte vârful lamei ascuţite de trup, între coaste, atintit spre inimă. 
Dinspre oameni se aude un murmur de împotrivire şi strig în vis: 
„Nu, tata! Nu!”. 

— Acesta e legământul pe care vi-l fac, spune el cu glas stăpânit. 
Nu voi încăleca să plec şi să vă las în primejdie, fiindcă nu voi avea 
cal! 

Apoi împinge lama adânc între coaste; pe Midnight îl lasă întâi 
picioarele din faţă, apoi şi cele din spate. Intoarce capul şi se uită la 
tatăl meu cu frumoşii lui ochi negri, ca şi cum ar înţelege, ca şi cum 
ar şti că acesta e sacrificiul pe care trebuie să-l facă tata. Că el este 
legământul tatei că va lupta şi va muri alături de soldaţii lui. 

Fireşte că a murit împreună cu ei în ziua aceea, pe câmpul de 
luptă de la Barnet. A murit ca să mă facă regină, iar eu a trebuit să 
învăţ singură, mai târziu, cât de puţin înseamnă coroana. Când mă 
răsucesc în pat şi închid iarăşi ochii, îmi spun că astă-seară îmi voi 
vedea iubitul tată, pe Warwick, făcătorul de regi, eminenta cenusie, 
şi pe prinţul care e băieţelul meu, Edward, şi poate că-l voi mai 
vedea, pe câmpii mai verzi decât îmi pot închipui, pe Midnight 
păscând tihnit. 


— 345 — 


Nota autoarei 


Acest roman istoric are la bază un personaj despre a cărui viaţă 
biograful lui a afirmat el însuşi că va fi imposibil de reconstituit, din 
cauza lipsei de informaţii. Din fericire pentru noi toţi, istoricul 
Michael Hicks a găsit mult material valoros despre Anne Neville, în 
ciuda obstacolului constituit de tăcerea obişnuită ce înconjoară 
femeile în istorie. 

Ceea ce ştim de la Hicks şi de la alţi istorici este că ea a avut 
legături cu majoritatea marilor jucători din Războiul dintre veri 
(botezat „Războiul celor Două Roze” abia câteva secole mai târziu, 
la sfârşitul anilor 1800). Ce vreau să sugerez în acest roman este 
că poate a fost ea însăşi o jucătoare de sine stătătoare. 

A fost fiica contelui de Warwick, numit în timpul vieţii „făcătorul 
de regi” în virtutea rolului său extraordinar de eminenta cenusie a 
pretendentilor la tronul Angliei. Mai întâi l-a sprijinit pe Richard, 
ducele de York, apoi pe fiul şi moştenitorul acestuia, Edward, apoi 
pe al doilea fiu, George, şi apoi pe duşmanul lor, Henric al VI-lea. 
Warwick a murit luptând pentru Casa de Lancaster, după ce a fost 
întreaga viaţă un mare susţinător al Casei de York. 

Anne, deşi era doar o copilă, şi-a însoţit părintele de-a lungul 
acestui parcurs sinuos al loialității. A participat la banchetul de 
încoronare al noii regine a Casei de York şi a fost martoră la 
excluderea treptată a tatălui ei de la curte, care a ajuns să fie 
dominată de familia Rivers şi de adepţii ei. Aşa cum povesteşte 
romanul, Anne a fugit cu tatăl ei în exil în Franţa, întorcându-se în 
Anglia drept noua lui candidată la poziţia de regină, în fruntea unei 
armate Lancaster, măritată cu prinţul de Wales al Casei de 
Lancaster, iar după ceva mai bine de un ana intrat prin căsătorie în 
casa rivală: York. În acest punct sugerez că tânăra femeie, care îşi 
pierduse tatăl şi soţul şi pe care mama o abandonase, şi-a luat 
viaţa în propriile mâini. Nimeni nu ştie adevărata poveste a fugii lui 
Anne de sub oblăduirea sau din încarcerarea surorii şi a cumnatului 
ei. Nu avem nicio descriere credibilă - dar există nişte versiuni 
minunate - a perioadei de curtare şi a căsătoriei cu Richard. In 
versiunea mea asupra acestor evenimente, am ales s-o aşez pe 
Anne în miezul lucrurilor. 

Pentru mine, ca romancieră, a fost fascinant să înfăţişez curtea 
York ca pe un centru al intrigilor şi o sursă de spaimă pentru fetele 
Warwick. Bucuria pe care mi-o procură scrierea acestui ciclu bazat 


— 346 — 


pe rivali şi duşmani constă în parte în a întoarce pagina cu susul în 
jos, ca să spun aşa, şi a vedea o imagine complet diferită. Ca 
istoric, faptele cunoscute au început să arate foarte diferit când am 
schimbat punctul de vedere de la cel al preferatei mele, Elizabeth 
Woodville, la cel al noii mele eroine, Anne Neville. Conspirația 
confuză din jurul morţii lui Isabel şi a uciderii judiciare a lui George 
devine o poveste mult mai întunecată dacă Elizabeth joacă rolul 
personajului negativ. 

Altă reputaţie de care a trebuit să mă ocup în această naraţiune 
este cea a lui Richard al Ill-lea. Aşa cum sugerez aici şi în Regina 
albă, nu subscriu la parodia shakespeariană care i-a înnegrit 
reputaţia secole la rând, dar nici nu-l achit de uzurpare. Poate că nu 
i-a ucis pe prinți, însă aceştia nu s-ar fi aflat în Turn, fără ocrotirea 
mamei lor, dacă n-ar fi fost acţiunile lui. Ce cred că s-a întâmplat cu 
cei doi fraţi cu sânge regesc face subiectul următoarei mele cărţi, 
povestea surorii lor şi iubita de taină a lui Richard, prinţesa 
Elizabeth de York: Prinţesa a/bă. 


— 347 — 


Bibliografie 


Enumăr aici cărţile care mi-au fost cele mai utile la scrierea 
romanului Fiica eminentei cenușii. 


Amt, Emilie, Women's Lives in Medieval Europe, New York, 
Routledge, 1993; 

Baldwin, David, Elizabeth Woodville: Mother of the Princes in the 
Tower, Stroud, Sutton, 2002; 

Baldwin, David, The Kingmaker’s Sisters: Six Powerful Women in 
the Wars of the Roses, Stroud, History Press, 2009; 

Baldwin, David, The Lost Prince: The Survival of Richard of York, 
Stroud, Sutton, 2007; 

Barnhouse, Rebecca, The Book of the Knight of the Tower: 
Manners for Young Medieval Women, Basingstoke, Palgrave 
Macmillan, 2006; 

Castor, Helen, Blood & Roses: The Paston Family and the Wars of 
the Roses, Londra, Faber and Faber, 2004; 

Cheetham, Anthony, The Life and Times of Richard III, Londra, 
Weidenfeld & Nicolson, 1972; 

Chrimes, S.B., Lancastrians, Yorkists, and Henry VII, Londra, 
Macmillan, 1964; 

Cooper, Charles Henry, Memoir of Margaret: Countess of 
Richmond and Derby, Cambridge, Cambridge University Press, 
1874; 

Duggan, Anne J., Queens and Queenship in Medieval Europe, 
Woodbridge, Boydell Press, 1997; 

Field, P.J.C., The Life and Times of Sir Thomas Malory, 
Cambridge, D.S. Brewer, 1993; 

Fields, Bertram, Royal Blood: King Richard III and the Mystery of 
the Princes, New York, Regan Books, 1998; 

Gairdner, James, „Did Henry VII Murder the Princes?”, English 
Historical Review VI (1891); 

Goodman, Anthony, The Wars of the Roses: Military Activity and 
English Society, 1452-97, Londra, Routledge & Kegan Paul, 1981; 

Goodman, Anthony, The Wars of the Roses: The Soldiers’ 
Experience, Stroud, Tempus, 2006; 

Gregory, Philippa, David Baldwin, si Michael Jones, The Women 
of the Cousins’ War, Londra, Simon & Schuster, 2011; 


— 348 — 


Griffiths, Ralph A., The Reign of King Henry VI, Stroud, Sutton, 
1998; 

Grummitt, David, The Calais Garrison, War and Military Service in 
England, 1436-1558, Woodbridge, Boydell & Brewer, 2008; 

Hammond, P.W. si Anne F. Sutton, Richard III: The Road to 
Bosworth Field, Londra, Constable, 1985; 

Harvey, Nancy, Elizabeth of York: Tudor Queen, Londra, Arthur 
Barker, 1973; 

Haswell, Jock, The Ardent Queen: Margaret of Anjou and the 
Lancastrian Heritage, Londra, Peter Davies, 1976; 

Hicks, Michael, Anne Neville: Queen to Richard III, Stroud, 
Tempus, 2007; 

Hicks, Michael, False, Fleeting, Perjur'd Clarence: George, Duke 
of Clarence, 1449-78, Stroud, Sutton, 1980; 

Hicks, Michael, The Prince in the Tower: The Short Life & 
Mysterious Disappearance of Edward V, Stroud, Tempus, 2007; 

Hicks, Michael, Richard IlI, Rev. ed., Stroud, Tempus, 2003; 

Hicks, Michael, Warwick the Kingmaker, Londra, Blackwell 
Publishing, 1998; 

Hipshon, David, Richard Ill and the Death of Chivalry, Stroud, 
History Press, 2009; 

Hughes, Jonathan, Arthurian Myths and Alchemy: The Kingship of 
Edward IV, Stroud, Sutton, 2002; 

Hutchinson, Robert, House of Treason: The Rise and Fall of a 
Tudor Dynasty, Londra, Weidenfeld & Nicolson, 2009; 

Jones, Michael, K., Bosworth 1485: Psychology of a Battle, 
Stroud, Sutton, 2002; 

Jones, Michael K. si Malcolm G. Underwood, The King’s Mother: 
Lady Margaret Beaufort, Countess of Richmond and Derby, 
Cambridge, Cambridge University Press, 1992; 

Karras, Ruth Mazo, Sexuality in Medieval Europe: Doing unto 
Others, New York, Routledge, 2005; 

Kendall, Paul Murray, Richard the Third, New York, Norton, 1955; 

Laynesmith, J.L., The Last Medieval Queens: English Queenship, 
1445-1503, Oxford, Oxford University Press, 2004; 

Lewis, Katherine J., Noel James Menuge si Kim M. Phillips, coord. 
Young Medieval Women, Basingstoke, Palgrave Macmillan, 1999; 

MacGibbon, David, Elizabeth Woodville (1437-1492): Her Life 
and Times, Londra, Arthur Barker, 1938; 

Mancinus, Dominicus, The Usurpation of Richard the Third: 


— 349 — 


Dominicus Mancinus Ad Angelum Catonem De Occupatione Regni 
Anglie per Riccardum Tercium Libellus, Ed. A l-a, trad. C.A,J. 
Armstrong, Oxford, Clarendon Press, 1969; 

Markham, Clements R., „Richard Ill: A Doubtful Verdict 
Reviewed”, English Historical Review VI (1891); 

Maurer, Helen E., Margaret of Anjou: Queenship and Power in 
Late Medieval England, Woodbridge, Boydell Press, 2003; 

Mortimer, lan, The Time Traveller’s Guide to Medieval England, 
Londra, Vintage, 2009; 

Neillands, Robin, The Wars of the Roses, Londra, Cassell, 1992; 

Phillips, Kim M., Medieval Maidens: Young Women and Gender in 
Englandy 1270-1540, Manchester, Manchester University Press, 
2003; 

Plowden, Alison, The House of Tudor, Londra, Weidenfeld & 
Nicolson, 1976; 

Pollard, A.J., Richard lll and the Princes in the Tower, Stroud, 
Sutton, 2002; 

Prestwich, Michael, Plantagenet England, 1225-1360, Oxford, 
Clarendon Press, 2005; 

Reed, Conyers, The Tudors: Personalities & Practical Politics in 
Sixteenth Century England, Oxford, Oxford University Press, 1936; 

Ross, Charles Derek, Edward IV, Londra, Eyre Methuen, 1974; 

Ross, Charles Derek, Richard lll, Londra, Eyre Methuen, 1981; 

Royle, Trevor, The Road to Bosworth Field: A New History of the 
Wars of the Roses, Londra, Little Brown, 2009; 

Rubin, Miri, The Hollow Crown: A History of Britain in the Late 
Middle Ages, Londra, Allen Lane, 2005; 

Seward, Desmond, The Last White Rose, Londra, Constable, 
2010; 

Seward, Desmond, Richard III: England’s Black Legend, Londra, 
Country Life Books, 1983; 

Simon, Linda, Of Virtue Rare: Margaret Beaufort: Matriarch of the 
House of Tudor, Boston, Houghton Mifalin, 1982; 

St. Aubyn, Giles, The Year of Three Kings: 1483, Londra, Collins, 
1983; 

Storey, R.L., The End of the House of Lancaster, Stroud, Sutton, 
1999; 

Vergil, Polydore, Three Books of Polydore Vergil’s English 
History: Comprising the Reigns of Henry VI, Edward IV and Richard 
III, Coord. Henry Ellis, 1844. Republicata Whitefish, MT: Kessinger 


— 350 — 


Publishing, 1971; 

Ward, Jennifer, Women in Medieval Europe 1200-1500, Essex, 
Pearson Education, 2002; 

Weinberg, S. Carole, „Caxton, Anthony Woodville and the 
Prologue to the „Morte D’Arthur” Studies in Philology 102, nr.1 
(2005): 45-65; 

Weir, Alison, Lancaster and York: The Wars of the Roses, Londra, 
Cape, 1995; 

Weir, Alison, The Princes in the Tower, Londra, Bodley Head, 
1992; 

Williamson, Audrey, The Mystery of the Princes: An Investigation, 
Stroud, Sutton, 1978; 

Wilson, Derek, The Plantagenets: The Kings That Made Britain, 
Londra, Quercus, 2011; 

Wolffe, Bertram, Henry V/, Londra, Eyre Methuen, 1981. 


— 351 — 


Fiica eminenjei cenuşii, al patrulea roman din ciclul dedicat 
Roze, aduce în plan una dintre 
te al : ine Neville. Folosita 


puțin cunoscute ale ist 
tioase ale tatalui ei 


iR 
York, Anne 


n în jocurile p 


paisprezece ani, he 


rindu-se cu R 


j lal 
* onoruri — tronul Angliei, la ca 
in cele dir 


tin 
viaţa în prop 


sloucester şi fratele re 


le mai mari nenorociri, duşmânii şi 


recent roman al Philippei Gregory imbog: 
ucigasi de regi din Razboiul 
Anne Neville, sotia regelui Richar 


i unui viit 


sovestea 


re a trecut unui print in ce 


aceasta indelun 


not 
NR 


iri si superstiții. Admiratorii şi 


în amănunte 


care aprec 
personajele pline ascina storisita din per- 
spectiva unei fer : Fiica eminenfei cenuşii