Philippa Gregory — [Plantagenet and Tudor] 10 Mostenirea Boleyn

Philippa Gregory 


Mostenirea 
Boleyn 


Philippa Gregory 


Moştenirea 
Boleyn 


Traducere din engleză de 
ANACAONA MANDRILA-SONETTO 


Colecţia BIBLIOTECA POLIROM 
Proză XXI 


Editura POLIROM 
IAŞI, 2009 


Philippa Gregory 
The Boleyn Inheritance 


Copyright © Philippa Gregory Ltd. 2006 


Seria: The Tudor Court, #5 


Versiune electronică: 


[V2.0] 


Corectură [V1.0]: iunie 2016 
Corectură [V2.0]: iulie 2016 


Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare 
britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în 1954, în 
Kenya. La vârsta de doi ani, s-a mutat în Anglia împreună cu 
familia. A absolvit secţia de istorie a Universităţii din Sussex şi şi-a 
luat doctoratul în literatura secolului XVIII la Universitatea din 
Edinburgh. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la radio BBC, 
însă pasiunea pentru istorie şi literatură au îndemnat-o să se 
dedice scrisului. Autoare prolifică, Philippa Gregory a publicat până 
în prezent peste douăzeci de romane, dintre care amintim: 
Wideacre (1987), The Favoured Child (1989), Meridon (1990), The 
Wise Woman (1992), A Respectable Trade (1992), The Other 
Boleyn Girl (2001; Surorile Boleyn, Polirom 2008), distins un an mai 
târziu cu premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat de 
studiourile Miramax, The Queen's Fool (2003), The Virgin's Lover 
(2004), The Constant Princess (2005), The Other Queen (2008). 
Cărţile sale s-au bucurat de un succes răsunător în întreaga lume şi 
au fost deja traduse în foarte multe limbi. 

inscriindu-se în ciclul romanelor care au drept subiect epoca 
dinastiei Tudor, Moştenirea Boleyn (2006) evocă admirabil 
atmosfera de teroare şi nesiguranţă ce domneşte la curtea Angliei 
în ultimii ani de cârmuire ai regelui Henric al VIll-lea, văzută din 
perspectiva a trei femei extrem de diferite, ale căror destine sunt 
legate între ele prin moştenirea cumplită lăsată în urmă de Anne 
Boleyn: regina Anne de Cleves, Katherine Howard, domnişoara ei 
de companie şi apoi succesoarea ei la tronul Angliei, şi Jane Boleyn, 
femeia care şi-a trimis soţul şi cumnata la eşafod prin mărturia ei 
mincinoasă şi care devine unealta distrugerii acestor două regine 
efemere. Philippa Gregory încearcă să restabilească adevărul 
istoric şi să ofere cititorului un portret cât mai apropiat de realitate 
al acestor trei femei nedreptăţite vreme îndelungată de sursele 
istorice, surprinzând cu o subtilitate uimitoare gândurile, temerile, 
ambițiile şi eforturile lor de-a supravieţui într-o lume primejdioasă, 
sfâşiată de intrigi complicate şi condusă de un rege tiranic, 
suspicios şi răzbunător, care dispune după bunul său plac de vieţile 
supuşilor şi se crede egalul lui Dumnezeu. Alternând cu măiestrie 
perspectivele narative şi mizând pe naraţiunea la persoana întâi, 
Philippa Gregory creează personaje credibile, oferind cititorului o 
perspectivă inedită şi incitantă asupra evenimentelor istorice. 


Lui Anthony 


Jane Boleyn, Blickling Hall, Norfolk, iulie 1539 


E foarte cald azi, iar vântul suflă peste câmpurile întinse şi peste 
mlaştini miasma ciumei. Pe o astfel de vreme, dacă soţul meu ar fi 
încă alături de mine, n-am fi captivi într-un singur loc, privind zorii 
de plumb şi apusul de un roşu stins; am călători împreună cu 
curtea regelui, în procesiunea de vară, prin pădurile din sud-est şi 
ţinuturile joase din Hampshire şi Sussex, cele mai bogate şi mai 
frumoase regiuni rurale din toată Anglia, călărind la galop pe 
drumurile deluroase şi scrutând peisajul ca să zărim dunga albastră 
a mării. Am pleca la vânătoare în fiecare dimineaţă, am mânca sub 
frunzişul des al copacilor la amiază, iar seara am dansa în sala cea 
mare a vreunui conac de ţară, în lumina galbenă a torţelor 
pâlpâitoare. Am fost prieteni cu cele mai măreţe familii din ţinut, 
am fost favoriţii regelui, înrudiţi cu regina. Am fost iubiţi, am fost 
neamul Boleyn, cea mai frumoasă şi mai elegantă familie de la 
curte. Nimeni nu-l cunoştea pe George fără să-l dorească, nimeni 
nu-i putea rezista lui Anne, toţi mă curtau, ştiind că era cel mai bun 
mijloc de-a le atrage atenţia. George era uluitor, brunet cu ochi 
negri şi chipeş, călărind mereu cei mai buni cai, stând mereu alături 
de regină. Anne se afla la apogeul frumuseţii şi inteligenţei sale, 
ademenitoare ca mierea brună. lar eu îi însoţeam pretutindeni. 

George şi Anne obişnuiau să călărească împreună, luându-se la 
întrecere, lipiţi unul de altul ca doi iubiţi şi le auzeam râsetele peste 
tropotul copitelor când zburau pe lângă noi. Uneori, când îi vedeam 
împreună, atât de bogaţi şi de frumoşi, nu-mi puteam da seama pe 
care din ei îl iubeam mai mult. 

Întreaga curte era înnebunită după ei, după privirile focoase ale 
ochilor negri de Boleyn, după viaţa lor intensă: mari amatori de 
jocuri de noroc, mari iubitori ai riscului, amândoi atât de înfocaţi în 
reformarea Bisericii, atât de agili şi de iscusiţi în conversaţie, atât 
de îndrăzneţi în lecturile şi ideile lor! De la rege până la slujnica de 
rând de la bucătărie, nu exista om care să nu fie fermecat de ei doi. 
Chiar şi acum, după trei ani, nu pot să cred că nu-i vom mai vedea 
niciodată. De bună seamă, un cuplu atât de tânăr, cu o vitalitate 
atât de debordantă nu poate să moară aşa, pur şi simplu, nu? În 
mintea şi în inima mea, ei continuă să călărească alături, la fel de 
tineri, la fel de frumoşi. Şi de ce nu mi-aş dori cu aprindere să fie 
adevărat? Au trecut numai trei ani de când i-am văzut ultima oară, 
trei ani, două luni şi nouă zile de când degetele lui nepăsătoare le- 


=7s= 


au atins pe ale mele şi mi-a spus zâmbind: „Ziua bună, soţia mea, 
trebuie să plec, am totul de făcut astăzi”. Era o dimineaţă de întâi 
mai şi ne pregăteam pentru un turnir. Ştiam că el şi sora lui aveau 
probleme, dar nu ştiam cât de grave. 

In fiecare zi din această nouă viaţă a mea merg până la 
răscrucea din sat, unde pe drumul spre Londra se află o piatră 
murdară de hotar. Abia desluşindu-se sub noroi şi licheni, inscripţia 
cioplită spune: „Londra, 120 de mile”. E un drum atât de lung, un 
loc atât de îndepărtat! In fiecare zi mă aplec şi o ating, ca pe un 
talisman, apoi mă întorc la casa tatălui meu, care mi se pare atât 
de strâmtă, după ce am locuit în cele mai măreţe palate ale regelui. 
Trăiesc din mila fratelui meu, din bunăvoința nevestei sale, căreia 
nu-i pasă câtuşi de puţin de mine, dintr-o pensie obţinută de la 
Thomas Cromwell, cămătarul parvenit care e noul mare prieten al 
regelui. Sunt o vecină săracă ce-şi duce viaţa în umbra marii case 
care mi-a aparţinut cândva, o casă Boleyn, una din numeroasele 
noastre reşedinţe. Duc un trai discret şi modest, ca o văduvă fără 
locuinţă pe care n-o vrea niciun bărbat. 

Şi asta pentru că sunt o văduvă fără locuinţă pe care n-o vrea 
niciun bărbat. O femeie de aproape treizeci de ani, cu faţa brăzdată 
de dezamăgire, mama unui fiu absent, o văduvă fără perspective 
de  recăsătorire, singura supraviețuitoare a unei familii 
nenorocoase, moştenitoarea ruşinii. 

Visez că într-o zi roata norocului se va întoarce, că voi vedea un 
sol în livrea Howard venind călare chiar pe acest drum şi aducându- 
mi o scrisoare, o scrisoare de la ducele de Norfolk, care mă va 
chema înapoi la curte, care îmi va spune că am din nou treburi 
importante de îndeplinit: de servit o regină, de şoptit secrete, de 
clocit comploturi, nesfârşita viaţă dublă a unui curtean, la care el e 
atât de iscusit, iar eu îi sunt cea mai bună elevă. Visez că lumea se 
va schimba iarăşi, că se va da peste cap până când vom ajunge din 
nou deasupra, iar eu voi fi repusă în drepturi. L-am salvat pe duce o 
dată, când ne pândea cea mai mare primejdie, iar el m-a salvat la 
rândul lui. Cea mai mare durere a noastră a fost că n-am putut să-i 
salvăm pe cei doi, cei doi care acum călăresc, râd şi dansează doar 
în visele mele. Ating încă o dată piatra de hotar şi-mi imaginez că 
mâine va veni solul. Imi va întinde o hârtie pecetluită cu sigiliul 
Howard, încrustat adânc în ceara roşie şi lucioasă. „Un mesaj 
pentru Jane Boleyn, vicontesă de Rochford”, va spune el, privindu- 
mi rochia largă, simplă şi praful de pe poale, mâinile înnegrite de 


BE sa 


murdăria de pe piatra de hotar din drumul spre Londra. 
„O iau eu, îi voi răspunde. Eu sunt vicontesa. Aştept de-o 
veşnicie.” Şi o voi lua în mâna murdară: moştenirea mea. 


Anne, ducesă de Cleves, Düren, Cleves, iulie 1539 


Aproape că nu îndrăznesc să respir. Stau neclintită ca o stană de 
piatră, cu un surâs încremenit pe faţă, cu ochii larg deschişi, 
privindu-l pe artist cu îndrăzneală şi sperând că par demnă de 
încredere, că privirea mea deschisă trădează sinceritate, nu 
neruşinare. Bijuteriile împrumutate, cele mai de soi pe care a reuşit 
mama să pună mâna, sunt menite să-i dovedească unui privitor cu 
ochi critic că nu suntem întru totul scăpătaţi, chiar dacă fratele 
meu nu va oferi nicio zestre ca să atragă un soţ. Regele va trebui 
să mă aleagă pentru înfăţişarea mea agreabilă şi pentru legăturile 
politice. Nu am nimic altceva de oferit. Dar trebuie să mă aleagă pe 
mine. Sunt absolut hotărâtă să-l fac să mă aleagă pe mine. Să scap 
de aici înseamnă totul pentru mine. 

În celălalt capăt al odăii, ferindu-se cu grijă să arunce vreo 
privire spre portretul ce se conturează sub mişcările rapide şi 
ample ale creionului, stă sora mea, aşteptându-şi rândul. 
Dumnezeu să mă ierte, dar mă rog ca regele să n-o aleagă pe ea. 
La fel ca mine, e dornică să prindă şansa de-a pleca din Cleves şi să 
se ridice la o măreție precum tronul Angliei, dar n-are nevoie de 
lucrul ăsta atât de mult ca mine. Nicio fată din lume nu poate avea 
atâta nevoie de lucrul ăsta câtă am eu. 

Nu că aş rosti vreun cuvânt împotriva fratelui meu, nici acum, 
nici în anii care vor veni. Nu voi spune niciodată nimic împotriva lui. 
E un fiu model pentru mama şi un succesor merituos al ducatului 
Cleves. În ultimele luni de viaţă ale sărmanului nostru tată, când 
acesta ajunsese clar la fel de nebun ca orice bufon, fratele meu a 
fost cel care l-a băgat cu forţa în odaia lui, a încuiat uşa pe dinafară 
şi a anunţat public că avea febră. Fratele meu a fost cel care i-a 
interzis mamei să cheme doctori, ba chiar şi pastori, ca să alunge 
demonii ce sălăşluiau în minţile rătăcite ale bietului meu tată. 
Fratele meu a fost acela care, viclean - cu o viclenie de bou, 
înceată şi răutăcioasă -, a spus că trebuie să susţinem că tatăl 
nostru e un beţiv, în loc să lăsăm stigmatul nebuniei să ştirbească 
reputaţia familiei. Dacă există suspiciuni cu privire la sângele 
nostru, nu vom reuşi să ne croim un drum în lume. Insă, dacă ne 
calomniem propriul tată şi declarăm că are patima beţiei, după ce i- 


— 9 — 


am refuzat ajutorul de care avea nevoie disperată, atunci am putea 
totuşi să ne ridicăm. În felul ăsta voi încheia o căsătorie bună. În 
felul ăsta sora mea va încheia o căsătorie bună. În felul ăsta fratele 
meu va putea să încheie o căsătorie bună şi viitorul casei noastre 
va fi asigurat, chiar dacă părintele nostru s-a luptat singur şi fără 
ajutor cu demonii lui. 

Auzindu-l pe tata cum scânceşte la uşa odăii sale că s-a făcut 
băiat cuminte şi cum ne imploră să-l lăsăm să iasă, auzindu-mi 
fratele răspunzându-i calm şi ferm că n-are voie să pună piciorul 
afară, m-am întrebat dacă nu cumva înţeleseserăm totul pe dos şi 
fratele meu era deja la fel de nebun ca tata, iar mama la fel, şi 
singura întreagă la minte din casa aceea eram eu, din moment ce 
doar eu mă simţeam şocată de oroarea a ceea ce făceam. Darn- 
am împărtăşit nimănui acel gând. 

Din cea mai fragedă pruncie, m-am supus disciplinei fratelui 
meu. El a fost de la început sortit să fie ducele acestor pământuri 
cuibărite între fluviile Meuse şi Rin. O moştenire mică, dar atât de 
bine aşezată, încât toate puterile Europei ne caută prietenia: 
Franţa, Habsburgii spanioli şi austrieci, Sfântul Impărat Roman, 
însuşi Papa, iar acum, Henric al Angliei. Cleves e zăvorul către 
inima Europei, iar ducele de Cleves este cheia. Nu-i de mirare că 
fratele meu pune atâta preţ pe el însuşi, are dreptate s-o facă; doar 
eu mă întreb câteodată dacă nu cumva e de fapt un prinţişor 
mărunt, aşezat în coada mesei la marele banchet al creştinătăţii. 
Dar nu spun nimănui că gândesc asta, nici măcar surorii mele, 
Amelia. N-am prea multă încredere în nimeni. 

El îi porunceşte mamei, în virtutea dreptului pe care i-l dă 
măreţia poziţiei sale în lume, iar ea îi este lord şambelan, 
majordom, papă. Cu binecuvântarea ei, fratele meu ne porunceşte 
surorii mele şi mie, fiindcă el e fiul şi moştenitorul, iar noi suntem 
nişte poveri. E un bărbat tânăr, pe care-l aşteaptă un viitor al 
puterii şi perspectivelor de succes, iar noi suntem femei tinere, 
sorocite să fim în cel mai bun caz soţii şi mame, iar în cel mai rău, 
domnişoare bătrâne parazite. Sora mea cea mare, Sybilla, a evadat 
deja. A plecat de-acasă imediat ce i-a stat în putinţă, imediat ce i s- 
a aranjat căsătoria. A scăpat de tirania atenţiei fraterne. Eu trebuie 
să fiu următoarea care pleacă. Trebuie neapărat să fiu eu 
următoarea. Trebuie să fiu eliberată. Nu se poate să fie atât de 
inutil de cruzi cu mine încât s-o trimită pe Amelia în locul meu! Se 
va ivi şi şansa ei, va veni şi vremea ei. Dar eu sunt următoarea soră 


=S 


la rând, trebuie să fiu eu. Nu înţeleg cum de au oferit-o pe Amelia, 
asta dacă nu cumva au făcut-o ca să mă sperie şi să mă determine 
să fiu şi mai supusă. Dacă a fost aşa, stratagema a dat roade. Sunt 
îngrozită că voi fi trecută cu vederea în favoarea unei fete mai 
tinere şi că fratele meu a îngăduit să se întâmple acest lucru. La 
drept vorbind, el îşi ignoră propriile interese ca să mă chinuie. 

Fratele meu e un duce mărunt, în toate înțelesurile cuvântului. 
Când tata şi-a dat sufletul, rugându-se până în ultima clipă să 
deschidă cineva uşa, fratele meu i-a ocupat locul, dar nu reuşeşte 
să-l umple. Tata a fost un om care cunoştea lumea, a servit la 
curtea Franţei şi la cea a Spaniei, a călătorit prin Europa. Fratele 
meu, rămânând acasă, crede că lumea nu-i poate oferi nimic mai 
grandios decât ducatul lui. Crede că nu există carte mai măreaţă 
decât Biblia, biserică mai frumoasă decât cea cu ziduri sobre, 
călăuză mai bună decât propria-i conştiinţă. Domnind peste o 
gospodărie mică, poruncile sale apasă greu asupra celor câţiva 
servitori. Având o moştenire mică, e vigilent faţă de nevoile propriei 
sale demnități, iar eu, lipsită de aşa ceva, simt din plin povara 
demnităţii sale. Când e beat sau fericit, mă numeşte „cel mai rebel 
dintre supuşii săi” şi mă mângâie cu o mână grea. Când e treaz sau 
nervos, spune că sunt o fată care nu-şi cunoaşte locul şi ameninţă 
să mă încuie în odaia mea. 

In ziua de azi, la Cleves, asta nu-i o ameninţare deşartă. El e 
omul care şi-a zăvorât propriul tată. Il cred întru totul capabil să mă 
întemniţeze. lar dacă aş striga la uşă, mi-ar da cineva drumul? 

Maestrul Holbein îmi dă de înţeles printr-o înclinare neutră a 
capului că am voie să mă ridic de pe scaun şi că sora mea poate 
să-mi ia locul. Nu mi se îngăduie să-mi privesc portretul. Niciuna 
din noi nu are voie să vadă ce-i trimite el regelui Angliei. Nu se află 
aici ca să ne măgulească, nici ca să ne zugrăvească în picturi ca pe 
nişte mari frumuseți. Se află aici ca să schiţeze o reprezentare atât 
de exactă cât poate să producă talentul lui, astfel încât regele 
Angliei să-şi dea seama pe care din noi o doreşte, de parcă am fi 
nişte iepe din Flandra duse la armăsarul englezesc de prăsilă. 

Maestrul Holbein, care se lasă pe spate în timp ce sora mea 
înaintează cu paşi grăbiţi, ia o foaie nouă de hârtie şi cercetează 
vârful creionului pastel. Maestrul Holbein ne-a văzut pe toate, toate 
candidatele la postul de regină a Angliei. A pictat-o pe Christina de 
Milano şi pe Louise de Guise, pe Marie de Vendôme şi pe Anne de 
Lorena. Aşadar nu sunt prima femeie tânără al cărei nas l-a 


măsurat cu creionul ţinut cu braţul întins şi cu un ochi pe jumătate 
închis. Se prea poate ca după sora mea, Amelia, să urmeze altă 
fată. In drum spre Anglia, e posibil să se oprească în Franţa, ca să 
se încrunte nemulţumit la vreo fată cu surâs nătâng, să-i surprindă 
pe hârtie înfăţişarea şi să-i contureze defectele. N-are niciun rost să 
mă simt înjosită de acest proces, ca o bucată de barhet întinsă ca 
să fie tăiată după tipar. 

— Nu vă place să fiţi pictată? Sunteţi timidă? m-a întrebat cu 
asprime când zâmbetul mi s-a şters de pe faţă văzându-l cum se 
uită la mine ca la o bucată de carne pusă pe lespedea de scurs a 
bucătarului. 

Nu i-am spus ce simţeam. N-are niciun sens să oferi informaţii 
unui spion. l-am zis doar: 

— Vreau să mă căsătoresc cu el. 

A ridicat o sprânceană şi a remarcat: 

— Eu nu fac decât să pictez portretele. Mai bine v-aţi comunica 
dorinţele trimişilor săi, ambasadorii Nicholas Wotton şi Richard 
Beard. Nu are rost să mi le spuneţi mie. 

Stau pe bancheta de la fereastră, înfierbântată în hainele cele 
mai bune, sufocată de un corsaj strâns atât de tare, că a fost 
nevoie de două servitoare care să tragă de şireturi pentru a fi legat, 
iar după ce portretul va fi terminat, şireturile vor trebui tăiate ca să 
fiu eliberată. O privesc pe Amelia cum înclină capul într-o parte, se 
aranjează şi-i zâmbeşte cochet maestrului Holbein. Mă rog la 
Dumnezeu ca el să n-o placă. Mă rog la Dumnezeu să n-o picteze 
aşa cum e, mai bucălată, mai frumoasă decât mine. Ei nu-i pasă cu 
adevărat dacă pleacă sau nu în Anglia. O, da, ar fi un triumf pentru 
ea, un salt uriaş de la statutul de mezină într-un ducat sărac la cel 
de regină a Angliei, o ascensiune care ar propulsa-o pe ea, familia 
noastră şi tot poporul din Cleves! Dar ea nu simte nevoia să scape 
de-aici, aşa cum o simt eu. Pentru ea nu e o chestiune de nevoie, 
ca pentru mine. Aproape că aş putea spune „disperare”. 

Am fost de acord să nu mă uit la tabloul maestrului Holbein, aşa 
că privesc în altă parte. Un lucru se poate spune cu siguranţă 
despre mine: dacă-mi dau cuvântul într-o anumită privinţă, îl 
respect, deşi sunt doar o copilă. Mă uit în schimb pe fereastră, spre 
curtea castelului nostru. Cornii de vânătoare răsună în pădure, 
porţile mari, cu grilaj se deschid larg şi sosesc vânătorii, cu fratele 
meu în frunte. Acesta ridică ochii spre fereastră şi mă zăreşte 
înainte să mă pot trage înapoi. Ştiu pe dată că l-am supărat. Va 


socoti că n-ar fi trebuit să mă aflu la fereastră, unde pot fi văzută 
de orice om din curtea castelului. Deşi m-am mişcat prea repede ca 
să mă poată vedea în amănunt, ştie, fără îndoială, că am corsajul 
strâns tare şi că decolteul pătrat al rochiei mele e adânc, cu toate 
că o eşarfa de muselină mă acoperă până sub bărbie. Privirea 
încruntată pe care o aruncă spre fereastră mă face să tresar. Acum 
e nemulţumit de mine, însă nu mi-o va spune. Nu va protesta pe 
seama rochiei, pe care o pot explica, va protesta din alt motiv, dar 
încă n-am de unde să ştiu care va fi acela. Insă sunt sigură că la un 
moment dat, azi sau mâine, mama mă va chema în odaia ei, iar el 
va sta în picioare îndărătul jilţului mamei sau întors cu spatele sau 
va intra chiar atunci pe uşă, de parcă asta n-ar avea nimic de-a 
face cu el, de parcă i-ar fi absolut indiferent, iar ea îmi va spune pe 
un ton de adâncă dezaprobare: „Anne, am auzit că ai...”. Va fi un 
lucru care s-a întâmplat cu zile în urmă, pe care l-am uitat cu 
desăvârşire, dar pe care el l-a aflat şi l-a ţinut la păstrare până 
acum, ca să ies vinovată şi poate chiar să fiu pedepsită, iar el nici 
măcar nu va pomeni că m-a văzut stând la fereastră şi că eram 
frumoasă, aceasta fiind adevărata jignire pe care i-am adus-o. 

Când eram mică, tata îmi spunea că sunt fa/ke a lui, şoimul lui 
alb, o pasăre de pradă din ţinuturile nordice înzăpezite. Când mă 
vedea cu cărţile de studiu în mână sau cosând, râdea şi spunea: 

— O, micul meu şoim, eşti în colivie? Vino cu mine şi te voi 
elibera! 

Şi nici măcar mama nu mă putea opri să ies în fugă din camera 
de studiu ca să merg cu el. 

Acum Îmi doresc, o, cât îmi doresc să mă cheme din nou să plec 
cu el! 

Ştiu că mama mă socoteşte o fată nechibzuită, iar fratele meu 
are o părere şi mai proastă. Dar dacă aş fi regina Angliei, regele ar 
putea să aibă încredere că-mi voi respecta poziţia, n-aş lua-o razna 
cu mode franţuzeşti sau cu dansuri italieneşti. Oamenii s-ar putea 
încrede în mine, regele ar putea să-mi încredinţeze fără grijă 
onoarea sa. Ştiu cât de importantă e onoarea unui bărbat şi nu-mi 
doresc altceva decât să fiu o fată bună, o regină bună. Dar cred 
totodată că, oricât de strict ar fi regele Angliei, mi s-ar da voie să 
stau la fereastra propriului meu castel. Orice s-ar zice despre 
Henric al Angliei, cred că el mi-ar spune sincer dacă l-am jignit şi nu 
i-ar porunci mamei să mă bată pentru altceva. 


E po 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, iulie 1539 


la să văd, ce am acum? 

Am un lănţişor mic de aur de la mama mea de mult răposată, pe 
care îl păstrez în caseta mea specială pentru bijuterii, goală, din 
păcate, cu excepţia acestui lănţişor, dar sigur voi primi şi altele. Am 
trei rochii, dintre care una nouă. Am o bucată de dantelă 
franţuzească pe care mi-a trimis-o tata de la Calais. Am o duzină de 
panglici numai ale mele. Şi, mai presus de toate, mă am pe mine. 
Mă am pe mine, cea încântătoare! Azi împlinesc paisprezece ani, 
închipuiţi-vă! Paisprezece! Paisprezece ani, tânără, nobilă prin 
naştere, deşi, tragic, fără avere, dar îndrăgostită, minunat de 
îndrăgostită. Bunica, marea ducesă, îmi va face un dar de ziua 
mea, ştiu sigur. Sunt preferata ei şi-i place să arăt bine. Poate nişte 
mătase pentru o rochie, poate o monedă ca să-mi cumpăr dantelă. 
Prietenele mele din odaia doamnelor de companie vor da o 
petrecere pentru mine diseară, când ar trebui de fapt să dormim. 
Tinerii domni vor bate la uşă, folosind semnalul tainic, noi ne vom 
repezi să le deschidem, iar eu voi striga: „O, nu!”, de parcă aş vrea 
să fim doar noi, fetele, de parcă n-aş fi îndrăgostită, îndrăgostită 
nebuneşte, de Francis Dereham. De parcă n-aş fi petrecut toată 
ziua tânjind să vină seara şi să-l pot vedea. Peste cinci ore ne vom 
întâlni. Nu! Tocmai m-am uitat la preţiosul ceas franțuzesc al 
bunicii. Peste patru ore şi patruzeci şi opt de minute. 

Patruzeci şi şapte de minute. 

Patruzeci şi şase. Mă uimeşte până şi pe mine cât de devotată îi 
sunt, dacă stau să urmăresc ceasul cum măsoară timpul până când 
vom fi împreună. Trebuie să fie o dragoste nespus de pătimaşă şi 
de credincioasă, iar eu sunt fără îndoială o fată cu o sensibilitate 
foarte neobişnuită dacă simt atât de profund. 

Patruzeci şi cinci. Dar e cumplit de plictisitor să nu fac altceva 
decât să aştept. 

Fireşte, lui nu i-am spus ce simt. Aş muri de ruşine dacă aş fi 
silită să-i spun eu însămi. Cred că s-ar putea să mor oricum, să mor 
din dragoste pentru el. N-am spus nimănui, decât lui Agnes 
Restwold, cea mai scumpă prietenă a mea, şi am pus-o să jure că 
va păstra taina, sub ameninţarea cu moartea, cu moartea de 
trădător. Agnes a spus că mai degrabă s-ar lăsa spânzurată şi 
tăiată în patru decât să sufle cuiva vreo vorbă despre faptul că sunt 
îndrăgostită. A zis că mai degrabă şi-ar pune capul pe butuc, ca 


= qi 


verişoara mea, regina Anne, decât să-mi trădeze secretul. S-a jurat 
că nici trasă pe roată n-ar mărturisi. l-am mai zis şi lui Margaret 
Morton, iar ea m-a încredinţat că nici măcar moartea n-ar putea-o 
face să dezvăluie taina asta, nici dacă ar fi aruncată în groapa 
urşilor. S-a jurat că mai degrabă s-ar lăsa arsă pe rug decât să 
spună cuiva. Asta e bine, fiindcă înseamnă că una din ele îi va 
spune negreşit înainte să vină în odaie diseară şi, astfel, va şti că îl 
plac. 

II cunosc de luni bune, de jumătate de viaţă. La început îl 
priveam doar eu, dar acum îmi zâmbeşte şi-mi dă bineţe. O dată 
chiar m-a strigat pe nume. Vine împreună cu toţi ceilalţi bărbaţi 
tineri din casă să ne viziteze pe noi, fetele, în odaia noastră, şi se 
crede îndrăgostit de Joan Bulmer, care are nişte ochi ca de broască 
şi, dacă n-ar fi atât de generoasă cu favorurile, niciun bărbat nu s- 
ar uita de două ori la ea. Dar e generoasă, ba chiar prea generoasă, 
aşa că eu sunt cea la care el nu se uită de două ori. Nu-i corect. E 
atât de nedrept! Ea are cu zece ani mai mult decât mine şi e 
măritată, aşa că ştie cum să atragă un bărbat, pe când eu mai am 
încă multe de învăţat. Dereham are şi el peste douăzeci de ani. Mă 
cred cu toţii o copilă, dar nu sunt o copilă şi le-o voi dovedi. Am 
paisprezece ani, sunt pregătită pentru dragoste. Sunt pregătită să 
am un iubit şi atât de îndrăgostită de Francis Dereham, că am să 
mor dacă nu-l văd pe dată. Patru ore şi patruzeci de minute. 

Dar acum, începând de azi, totul trebuie să se schimbe. Acum, 
că am împlinit paisprezece ani, totul se va schimba cu siguranţă. 
Simt că se va schimba. Imi voi pune boneta cea nouă, franţuzească 
şi-i voi spune lui Francis Dereham că am paisprezece ani, iar el mă 
va vedea aşa cum sunt cu adevărat: o femeie în toată firea, o 
femeie cu oarecare experienţă, o femeie matură. Şi atunci vom 
vedea cât va sta cu faţa aia de broască bătrână, când ar putea în 
schimb să vină în celălalt capăt al odăii şi să se întindă în patul 
meu. 

Nu e prima mea iubire, e adevărat, dar pentru Henry Manox n- 
am simţit nicio clipă ceva asemănător, iar dacă el spune că am 
simţit, e un mincinos. Henry Manox a fost destul de bun pentru 
mine când eram fată şi trăiam la ţară, o copiliţă care învăţa să 
cânte la clavecin şi nu ştia nimic despre sărutări şi atingeri. O, 
prima oară când m-a sărutat nici măcar nu mi-a plăcut prea mult şi 
l-am implorat să înceteze, iar când şi-a băgat mâna pe sub fusta 
mea am fost atât de şocată, încât am ţipat tare şi am plâns. Aveam 


=S 


doar unsprezece ani, nu se putea aştepta să cunosc plăcerile unei 
femei. Dar acum ştiu totul despre asta. Trei ani în odaia doamnelor 
de companie m-au învăţat absolut toate trucurile şi jocurile pe care 
trebuie să le cunosc. Ştiu ce vrea un bărbat şi cum să-l joc şi când 
să mă opresc. 

Reputația e zestrea mea - bunica, mâţă bătrână şi acră, ar 
remarca îndată că alta n-am - şi nimeni nu va spune vreodată 
despre Katherine Howard că nu ştie ce i se cuvine ei şi familiei sale. 
Acum sunt femeie, nu copilă. Henry Manox voia să-mi fie iubit când 
eram copilă la ţară, când nu ştiam mai nimic, când încă nu 
cunoscusem pe nimeni sau cel puţin pe nimeni care să merite. Ba l- 
aş fi lăsat chiar să mă aibă, după ce m-a mituit şi m-a tiranizat cu 
săptămânile să duc fapta până la capăt, dar la urmă s-a oprit el, de 
teamă că va fi prins. Lumea ar fi gândit lucruri urâte despre noi, 
fiindcă el avea peste douăzeci de ani, iar eu numai unsprezece. 
Aveam de gând să aşteptăm până împlineam treisprezece. Dar 
acum locuiesc la Norfolk House, în Lambeth, nu îngropată în 
Sussex, şi însuşi regele ar putea trece călare prin faţa uşii în orice 
zi, arhiepiscopul stă chiar alături de noi şi unchiul meu, Thomas 
Howard, ducele de Norfolk, ne vizitează cu toată suita lui măreaţă, 
iar o dată şi-a amintit chiar numele meu. 

Acum sunt mult mai presus de Henry Manox. Nu mai sunt o fată 
de la ţară pe care s-o poată tiraniza ca să-i dea sărutări şi s-o 
forţeze să facă mai mult, acum sunt mult prea sus pentru asta. Ştiu 
ce se petrece în dormitor, sunt o Howard şi am în faţă un viitor 
minunat. 

Atâta doar că - iar asta e o tragedie atât de mare, încât zău dacă 
ştiu cum s-o suport! -, deşi am vârsta potrivită ca să plec la curte 
şi, făcând parte din familia Howard, locul meu firesc ar fi în odăile 
reginei, nu există regină! E un dezastru. Nu există nicio regină, 
regina Jane a murit după a născut, lucru care mi se pare, la drept 
vorbind, pur şi simplu lene, aşa că la curte nu există locuri pentru 
doamne de onoare. E un imens nenoroc pentru mine, cred că nicio 
fată din toată lumea n-a fost atât de nenorocoasă ca mine: să 
împlinesc paisprezece ani la Londra, tocmai când regina trebuie să 
moară şi toată curtea să se cufunde în doliu ani în şir. Uneori simt 
că întreaga lume conspiră împotriva mea, de parcă oamenii ar vrea 
să trăiesc şi să mor domnişoară bătrână. 

Ce rost are să fiu frumoasă, dacă nu mă va cunoaşte niciun 
nobil? Cum să observe cineva cât de fermecătoare pot fi, când nu 


10 


mă vede absolut nimeni? Dacă n-ar fi dragostea mea, frumosul 
meu iubit infinit de dulce, Francis, Francis, Francis, m-ar cuprinde 
cea mai adâncă deznădejde şi m-aş arunca în Tamisa înainte să 
mai îmbătrânesc cu o zi. 

Dar, slavă Domnului, măcar îl am pe Francis la care să sper şi 
lumea întreagă pentru care să mă prind în joc. lar dacă Dumnezeu 
le ştie într-adevăr pe toate, nu se poate să mă fi creat atât de 
desăvârşită pentru altceva decât un viitor măreț. Cu siguranţă are 
un plan pentru mine, nu-i aşa? Paisprezece ani, perfectă? Fără 
îndoială că, în marea lui înţelepciune, nu mă va lăsa să mă irosesc 
în Lambeth, nu-i aşa? 


Jane Boleyn, Blickling Hall, Norfolk, noiembrie 1539 


lată că soseşte în sfârşit, când zilele devin tot mai mohorâte şi 
încep să mă tem de o altă iarnă la ţară: scrisoarea pe care mi-am 
dorit-o. Simt că am aşteptat-o secole întregi. Viaţa mea poate să-şi 
reia cursul. Mă pot întoarce la lumina lumânărilor de calitate, la 
căldura vaselor cu mangal, la un cerc de prieteni şi rivali, la muzică 
şi mâncare bună şi la dans. Sunt chemată la curte, slavă Domnului, 
sunt chemată să mă întorc la curte şi s-o slujesc pe noua regină. 
Ducele, stăpânul şi îndrumătorul meu, mi-a găsit iarăşi un loc în 
odăile reginei. O voi sluji pe noua regină a Angliei. O voi sluji pe 
regina Anne a Angliei. 

Numele sună ca un clopot de alarmă: regina Anne, iarăşi regina 
Anne. Fără îndoială, sfetnicii care au recomandat căsătoria trebuie 
să fi încremenit o clipă când au auzit cuvintele „regina Anne” şi să 
fi simţit un fior de groază. Nu se poate să nu-şi fi amintit cât 
nenoroc ne-a adus tuturor prima regină Anne. Ruşinea cu care l-a 
acoperit pe rege, ruina spre care şi-a împins familia, propria mea 
pierzanie. Dar nu, văd că o regină moartă e dată repede uitării. 
Până să sosească această nouă regină Anne, cealaltă regină Anne, 
regina Anne a mea, sora mea, prietena mea adorată, torţionara 
mea nu va mai fi decât o amintire răzleaţă în mintea mea. Uneori 
simt că sunt singura din întreaga ţară care-şi aminteşte. Uneori 
simt că sunt singura din lume care observă şi se întreabă, singura 
blestemată să aibă memorie. 

Incă o mai visez adesea. Visez că e iarăşi tânără şi râde, fără să-i 
pese de nimic altceva decât de propria distracţie, purtându-şi 
boneta împinsă mult pe spate ca să-şi arate părul negru, mânecile 
lungi, aşa cum cere moda, vorbind mereu cu un accent franțuzesc 


= 17 


exagerat. B-ul din perle de la gâtul ei declară sus şi tare că regina 
Angliei este o Boleyn, aşa cum sunt şi eu. Visez că ne aflăm într-o 
grădină scăldată în lumina soarelui, că George e fericit şi mâna 
mea se odihneşte pe braţul lui, iar Anne ne zâmbeşte amândurora. 
Visez că vom fi cu toţii mai bogaţi decât şi-ar putea imagina cineva 
vreodată, că vom avea case şi castele şi pământuri. Abaţiile vor fi 
năruite ca să procure piatră pentru locuinţele noastre, crucifixele 
vor fi topite pentru podoabele noastre. Vom lua peşte din iazurile 
abaţiilor, ogarii noştri vor cutreiera în lung şi-n lat pământurile 
Bisericii. Abaţii şi stareţii vor renunţa la casele lor pentru noi, 
altarele însele îşi vor pierde sfinţenia şi ne vor slăvi în schimb pe 
noi. Întreaga ţară îşi va schimba faţa pentru gloria, îmbogățirea şi 
distracţia noastră! Aici mă trezesc de fiecare dată, mă trezesc şi 
rămân întinsă, tremurând. E un vis nespus de glorios, dar mă 
trezesc îngheţată de groază. 

Însă gata cu visele! Mă voi afla din nou la curte. Voi fi din nou 
cea mai apropiată prietenă a reginei, o tovarăşă constantă în odăile 
ei. Voi vedea totul, voi şti totul. Voi fi din nou însuşi centrul vieţii, 
voi fi doamna de companie a noii regine Anne, slujind-o cu credinţă 
şi cu grijă, aşa cum le-am slujit şi pe celelalte trei soţii ale regelui 
Henric. Dacă el poate să treacă peste asta şi să se recăsătorească 
fără să se teamă de fantome, atunci pot şi eu. 

Şi-mi voi sluji ruda, unchiul prin alianţă, ducele de Norfolk, 
Thomas Howard, cel mai mare om din Anglia după regele însuşi. Un 
oştean cunoscut pentru iuţeala marşurilor sale şi pentru cruzimea 
atacurilor sale fulgerătoare. Un curtean care nu se pleacă sub 
bătaia niciunui vânt, ci îşi slujeşte mereu regele, familia şi propriile 
interese. Un nobil cu atât de mult sânge regesc în familie, încât 
pretenţiile sale la tron sunt tot atât de valabile ca ale oricărui 
Tudor. El e ruda mea, stăpânul şi domnul meu. M-a salvat o dată de 
la o moarte de trădător, mi-a spus ce trebuie să fac şi cum. M-a luat 
de mână când am şovăit, m-a scos din întunecimea Turnului şi m-a 
dus la loc sigur. De atunci, i-am jurat credinţă pe viaţă. Ştie că-i 
aparţin. Şi are să-mi dea din nou de lucru, iar eu îmi voi onora 
datoria pe care-o am faţă de el. 


Anne, oraşul Cleves, noiembrie 1539 


Am reuşit! Eu voi fi aceea! Voi fi regina Angliei. M-am eliberat din 
chingi ca un şoim liber şi voi zbura departe. Amelia îşi ţine batista 
la ochi, fiindcă e răcită şi încearcă să dea impresia că a plâns 


— 18 — 


auzind vestea plecării mele. E o mincinoasă. Nu va simţi pic de 
tristeţe când mă va vedea plecând. Viaţa ei în calitate de unică 
ducesă rămasă în Cleves va fi mult mai bună decât în calitate de 
soră mai mică a mea. lar după ce mă voi căsători - şi ce căsătorie! 
-, şansele ei de-a încheia o alianţă bună vor fi mult mai mari. Nici 
mama nu pare fericită, dar neliniştea ei e reală. Trăieşte în 
încordare de luni întregi. Aş vrea să cred că se frământă din cauza 
pierderii mele, dar nu e deloc aşa. E bolnavă de îngrijorare din 
pricina cheltuielii pe care această călătorie şi veşmintele mele de 
nuntă o vor impune vistieriei fratelui meu. Mama îndeplineşte atât 
funcţia de lord vistiernic al fratelui meu, cât şi pe cea de majordom 
al casei sale. Cu toate că Anglia a renunţat la pretenţia de zestre, 
această căsătorie cere ducatului un preţ mai mare decât vrea 
mama să plătească. 

— Chiar dacă trâmbiţaşii nu cer plată, trebuie oricum hrăniţi, 
spune ea enervată. 

De parcă trâmbiţaşii ar fi nişte animale de companie exotice şi 
costisitoare pe care am insistat eu să le am, din vanitate, şi nu un 
împrumut din partea surorii mele, Sybilla, care mi-a scris cu 
sinceritate că ei nu-i ajută la nimic în Saxonia dacă plec spre unul 
dintre cei mai mari regi ai Europei într-o simplă căruţă, cu două-trei 
gărzi. 

Fratele meu vorbeşte foarte puţin. E un mare triumf pentru el şi 
un mare pas înainte în lume pentru ducatul său. Se află într-o 
coaliţie cu alţi prinți şi duci protestanți germani şi trag cu toţii 
nădejde că această căsătorie va îndemna Anglia să se alăture 
alianţei lor. Dacă toate puterile protestante din Europa ar fi unite, 
ar putea să atace Franţa sau teritoriile habsburgice şi să 
răspândească mai departe cuvântul reformei. Ar putea să ajungă 
chiar până la Roma şi să limiteze puterea Papei în propriul lui oraş. 
Cine ştie ce slavă dumnezeiască ar putea să pogoare asupra lor 
dacă eu reuşesc să-i fiu soţie bună unui bărbat care n-a fost 
niciodată mulţumit? 

— Trebuie să-ţi faci datoria faţă de Dumnezeu în timp ce-ţi 
slujeşti soţul, îmi spune plin de sine fratele meu. 

Aştept să aflu la ce anume se referă. 

— Henric adoptă religia nevestelor sale. Cât a fost căsătorit cu o 
prinţesă din Spania, însuşi Papa l-a numit „Apărătorul Credinței”. 
Când s-a însurat cu lady Anne Boleyn, ea l-a făcut să se 
îndepărteze de superstiție şi l-a apropiat de lumina reformei. Cât a 


10: 


fost căsătorit cu regina Jane a redevenit catolic, iar dacă aceasta n- 
ar fi murit, cu siguranţă că Henric s-ar fi împăcat cu Papa. Acum, 
deşi nu este deloc prieten cu Papa, ţara lui e aproape în întregime 
catolică. Ar putea să redevină romano-catolic într-o clipită. Dar 
dacă-l călăuzeşti aşa cum trebuie, se va declara rege şi conducător 
protestant şi ni se va alătura nouă. 

— Imi voi da toată silinţa, răspund cu îndoială. Dar am numai 
douăzeci şi patru de ani. El are patruzeci şi opt şi e rege încă din 
tinereţe. S-ar putea să nu mă asculte. 

— Ştiu că-ţi vei face datoria, spune fratele meu încercând să se 
încurajeze singur. 

Dar cu cât se apropie vremea plecării, devine tot mai frământat 
de îndoieli. 

— Doar nu te temi pentru siguranţa ei? o aud pe mama 
murmurându-i seara, când el stă cu vinul în faţă şi priveşte ţintă 
spre foc, de parcă ar vedea acolo viitorul fără mine. 

— Dacă se poartă cum se cuvine, ar trebui să fie în siguranţă. 
Dar Dumnezeu ştie că Henric e un rege care a învăţat că, pe 
pământul lui, poate să facă ce vrea. 

— Soţiilor lui, vrei să spui? întreabă mama în şoaptă. 

Fratele meu ridică stânjenit din umeri. 

— Nu-i va da niciodată motive să se îndoiască de ea. 

— Trebuie prevenită. Henric va avea drept de viaţă şi de moarte 
asupra ei. Va putea să-i facă tot ce va dori. O va controla în 
întregime. 

Stau ascunsă în umbrele din celălalt capăt al camerei şi această 
remarcă revelatoare a fratelui meu mă face să zâmbesc. Din 
această frază înţeleg în sfârşit ce l-a frământat în ultimele luni. Imi 
va simţi lipsa. Intocmai cum stăpânul simte lipsa unui câine leneş 
după ce-l îneacă în urma unei crize de furie. S-a obişnuit atât de 
mult să mă tiranizeze, să-mi găsească nod în papură şi să mă 
necăjească zilnic în fel şi chip, încât gândul că un alt bărbat mă va 
avea sub comanda lui îl chinuie teribil. Dacă m-ar fi iubit vreodată, 
aş spune că purtarea lui e gelozie pură şi ar fi uşor de înţeles. Dar 
ceea ce simte pentru mine nu e dragoste. E mai degrabă o ciudă 
constantă care i-a intrat atât de mult în obişnuinţă, încât 
îndepărtarea mea, precum aceea a unei măsele dureroase, nu-i 
aduce nicio alinare. 

— Măcar în Anglia ne va fi de folos, spune el cu răutate. Aici e 
mai mult decât inutilă. Trebuie să-l aducă la religia reformată. 


2130 -= 


Trebuie să-l determine să se declare luteran. Numai să nu strice 
totul. 

— Cum ar putea să strice? întreabă mama. Nu trebuie decât să-i 
nască un copil. Pentru asta nu e nevoie de cine ştie ce măiestrie. E 
sănătoasă şi are ciclul regulat, iar la douăzeci şi patru de ani are 
vârsta potrivită pentru a deveni mamă. 

Chibzuieşte o clipă. 

— Henric ar trebui s-o dorească, spune ea din spirit de dreptate. 
E bine făcută şi are purtări alese, am avut eu grijă de asta. Ele un 
bărbat înclinat spre patimă şi dragoste la prima vedere. Probabil că 
la început va simţi cu ea o mare plăcere trupească, fie şi numai 
pentru că e nouă pentru el şi fecioară. 

Fratele meu sare de pe jilț. 

— Ruşine! strigă el cu obrajii arzând nu doar din pricina căldurii 
focului. 

Toţi amuţesc la auzul glasului său ridicat, apoi întorc repede 
capul, încercând să nu privească într-acolo. Mă ridic fără zgomot de 
pe scăunelul meu şi mă îndrept spre capătul celălalt al camerei. 
Dacă începe să se înfurie, aş face bine să mă strecor afară. 

— Fiule, n-am vrut să spun nimic nepotrivit, se grăbeşte mama 
să-l împace. Voiam doar să spun că e foarte probabil ca ea să-şi 
facă datoria şi să-l mulţumească... 

— Nu suport gândul ca ea... 

Se întrerupe, apoi continuă şuierător: 

— Nu-l pot răbda! Trebuie să-i spui. Nu are voie să facă nimic 
nefeciorelnic. Nu are voie să facă nimic destrăbălat. E neapărat 
nevoie s-o avertizezi că, înainte de-a fi soţie, trebuie să fie sora 
mea şi fiica ta. Trebuie să se poarte cu răceală, cu demnitate. Nu 
are voie să-i fie târfă, nu are voie să joace rolul unei cocote 
neruşinate şi lacome... 

— Nu, nu, spune încetişor mama. Nu, fireşte că nu. Anne nu e 
deloc aşa, William, stăpânul meu, dragul meu fiu. Ştii că a fost 
crescută cu cea mai mare severitate, cu frică de Dumnezeu şi cu 
respect faţă de cei aflaţi mai sus decât ea. 

— Ei bine, mai spune-i o dată! strigă el. 

Nimic nu va reuşi să-l liniştească, aş face bine să plec. Dacă ar 
şti că l-am văzut aşa, şi-ar ieşi din minţi. Duc mâna la spate şi simt 
căldura liniştitoare a tapiseriei groase ce acoperă peretele din fund. 
Mă mişc încet de-a lungul zidului, rochia mea de culoare închisă 
fiind aproape invizibilă în penumbra încăperii. 


— Am văzut-o când era pictorul acela aici, spune el cu glasul 
îngroşat. Se aranja cu vanitate, se îngrijea să iasă în evidenţă. Cu 
corsajul... corsajul... strâns să crape. Cu sânii... la vedere... 
încercând să pară atrăgătoare. E capabilă de păcat, mamă! E 
înclinată spre... E înclinată spre... Firea ei e plină de la natură. Cu... 

Nu poate rosti cuvântul. 

— Nu, nu, spune mama cu blândeţe. Vrea doar să ne aducă 
laude. 

— „„„Poftă trupească. 

Despărţite de cele dinainte, cele două cuvinte cad în tăcerea 
camerei ca şi cum ar putea aparţine oricui, ca şi cum i-ar putea 
aparţine fratelui meu şi nu mie. 

Am ajuns în prag, mâna mea ridică uşurel zăvorul, un deget îi 
înăbuşă clinchetul. Trei dintre doamnele de companie se ridică cu 
un aer detaşat şi se aşază în faţa mea, ca să-mi ascundă retragerea 
de ochii celor doi de lângă foc. Uşa alunecă pe balamalele bine 
unse şi se deschide fără niciun zgomot. Curentul rece face flacăra 
lumânărilor de lângă cămin să pâlpâie, dar fratele meu şi mama 
stau faţă-n faţă, cu totul absorbiți de oroarea acelor două cuvinte, 
şi nu se întorc. 

— Eşti sigur? o aud întrebându-l. 

inchid uşa înainte să-i prind răspunsul şi mă îndrept repede, în 
vârful picioarelor, spre odaia noastră, unde cameristele stau 
împreună cu sora mea lângă foc, jucând cărţi. Le strâng în grabă de 
pe masă când smucesc uşa şi păşesc înăuntru, apoi izbucnesc în 
râs văzând că sunt eu, uşurate că n-au fost prinse cu jocuri de 
noroc: plăcere interzisă fecioarelor pe pământurile fratelui meu. 
Anunţ brusc: 

— Mă duc la culcare, mă doare capul, nu vreau să fiu deranjată. 

Amelia încuviinţează din cap. 

— Poţi să încerci, spune ea cu un aer cunoscător. Ce-ai mai făcut 
acum? 

— Nimic. Ca de fiecare dată, nimic. 

Intru repede în odaia noastră personală, îmi arunc hainele în 
cufărul de la picioarele patului şi sar în pat doar în cămaşă, trăgând 
perdelele împrejur şi învelindu-mă până sub bărbie. Tremur în 
aşternutul rece şi aştept porunca înspăimântătoare despre care ştiu 
sigur că va veni. Peste doar câteva clipe, Amelia deschide uşa şi 
anunţă triumfătoare: 

— Eşti aşteptată în odăile mamei. 


— Spune-i că sunt bolnavă. Ar fi trebuit s-o înştiinţezi că m-am 
culcat. 

— Am înştiinţat-o. A spus să te scoli, să-ţi pui o mantie pe tine şi 
să te duci. Ce-ai mai făcut acum? 

Arunc o privire mânioasă spre faţa ei veselă. 

— Nimic. 

Vrând-nevrând, mă ridic din pat. 

— Nimic. Ca de fiecare dată, n-am făcut nimic. 

Îmi iau mantia din cârligul de după uşă şi leg panglicile de la 
bărbie până la genunchi. 

— l-ai răspuns obraznic? întreabă cu voioşie Amelia. De ce te 
cerţi tot timpul cu el? 

les fără să răspund, traversez camera în care s-a lăsat tăcerea şi 
cobor treptele spre odăile mamei, aflate în acelaşi turn, la etajul de 
sub noi. 

La prima privire pare să fie singură, dar apoi zăresc uşa 
întredeschisă a odăii sale personale şi n-am nevoie să-l aud, n-am 
nevoie să-l văd. Pur şi simplu ştiu că e acolo şi că ne priveşte. 

La început, mama stă cu spatele la mine, iar când se întoarce 
văd că ţine varga de mesteacăn în mână şi are un aer sever. 

— N-am făcut nimic, spun pe dată. 

Ea oftează supărată. 

— Copilă, aşa se intră într-o încăpere? 

Las capul în jos şi rostesc încet: 

— Milady. 

— Sunt nemulțumită de tine. 

Ridic privirea. 

— Imi pare foarte rău! Cu ce te-am supărat? 

— Ai fost chemată să îndeplineşti o datorie sfântă, trebuie să-ți 
îndrumi soțul spre Biserica Reformată. 

Incuviinţez din cap. 

— Ai fost chemată să ocupi o poziţie de mare onoare şi mare 
demnitate şi trebuie să-ţi modelezi purtarea astfel încât s-o meriţi. 

Imposibil de contrazis. Plec iarăşi capul. 

— Ai un spirit nesupus, continuă ea. 

Adevărat. 

— ţi lipsesc însuşirile care îi stau bine unei femei: supunere, 
ascultare, dragoste de datorie. 

larăşi adevărat. 

— Şi mă tem că ai în tine ceva destrăbălat, spune ea foarte 


Zj 


încet. 

— Mamă, nu am aşa ceva, protestez la fel de încet ca şi ea. Nue 
adevărat. 

— Ba ai. Regele Angliei nu va tolera o soţie destrăbălată. Regina 
Angliei trebuie să fie o femeie cu un caracter fără nicio pată. 
Trebuie să fie mai presus de orice reproş. 

— Milady, eu... 

— Anne, gândeşte-te puţin! spune ea şi, de astă dată, simt în 
glasul ei o undă autentică de sinceritate. Gândeşte-te puţin! A cerut 
ca lady Anne Boleyn să fie decapitată pentru infidelitate, acuzând-o 
că a păcătuit cu jumătate din curte, printre amanți numărându-se 
chiar fratele ei. A făcut-o regină şi apoi a înlăturat-o, fără alt motiv 
sau alte dovezi în afară de voinţa lui. A acuzat-o de incest, de 
vrăjitorie şi de cele mai spurcate crime. E un om foarte neliniştit că 
şi-ar putea pierde reputaţia, neliniştea asta îl face să-şi iasă din 
minţi. Asupra următoarei regine a Angliei nu trebuie să planeze 
nicio îndoială. Nu-ţi putem garanta siguranţa dacă se rosteşte fie şi 
un singur cuvânt împotriva ta! 

— Milady... 

— Sărută nuiaua, spune ea înainte să apuc să protestez. 

Ating cu buzele varga pe care mi-o întinde. De după uşa odăii ei 
personale îl aud pe fratele meu oftând uşor, foarte uşor. 

— Ţine-te de jilţul acela, îmi poruncește ea. 

Mă aplec şi apuc cu mâinile laturile jilţului. Cu delicateţe, ca o 
doamnă care ridică de jos o batistă, îmi prinde între degete poala 
mantiei şi mi-o trage peste şolduri, apoi face acelaşi lucru cu 
cămaşa de noapte. Fesele îmi sunt goale, dacă fratele meu 
hotărăşte să se uite prin uşa întredeschisă, poate să mă vadă, 
expusă tuturor privirilor, ca o fată într-o casă deşucheată. Aud 
şuieratul nuielei prin aer, apoi simt şfichiuirea bruscă a durerii 
peste coapse. Ţip, dar pe urmă îmi muşc buzele. Sunt disperată să 
aflu câte lovituri va trebui să încasez. Strâng din dinţi şi o aştept pe 
următoarea. Sâsâitul vergii prin aer, apoi brazda de durere, ca o 
tăietură de sabie într-un duel neonorabil. Două. Sunetul următoarei 
lovituri vine prea repede ca să mă pot pregăti şi ţip din nou, iar 
lacrimile îmi ţâşnesc pe neaşteptate, fierbinţi şi repezi ca sângele. 

— Ridică-te, Anne, spune ea cu răceală şi-mi trage în jos cămaşa 
de noapte şi mantia. 

Lacrimile mi se preling pe faţă şi mă aud suspinând ca un copil. 

— Du-te în camera ta şi citeşte Biblia, îmi porunceşte ea. 


DA 


Gândeşte-te mai cu seamă la chemarea ta regală. Soţia cezarului, 
Anne. Soţia cezarului. 

Trebuie să-i fac o reverență. Mişcarea stângace îmi trezeşte un 
nou val de durere şi scâncesc ca un căţel biciuit. Mă îndrept spre 
uşă şi o deschid. Vântul mi-o smulge din mână şi rafala face uşa 
interioară a odăii personale să se deschidă fără veste. In umbră stă 
fratele meu, cu chipul încordat de parcă el ar fi îndurat şfichiuiturile 
nuielei de mesteacăn, cu buzele strânse cu putere, ca pentru a se 
abţine să nu strige. Preţ de o clipă cumplită, ochii ni se întâlnesc şi 
mă priveşte cu chipul inundat de o nevoie disperată. Las ochii în 
jos, îi întorc spatele ca şi cum nu l-aş fi văzut, ca şi cum aş fi oarbă 
pentru el. Indiferent ce doreşte de la mine, nu vreau să aflu. Mă 
îndepărtez cu paşi împleticiţi, cu cămaşa de noapte lipindu-mi-se 
de sângele de pe dosul coapselor. Imi doresc cu disperare să scap 
de amândoi. 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, noiembrie 
1539 


— Te voi numi soţia mea. 

— Te voi numi soţul meu. 

E atât de întuneric, că nu-i pot vedea zâmbetul, dar simt arcuirea 
buzelor lui când mă sărută din nou. 

— Îți voi cumpăra un inel şi-l vei putea purta la gât, atârnat de 
un lănţişor şi ascuns între sâni. 

— ţi voi dărui o pălărie de catifea brodată cu perle. 

El chicoteşte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, tăceţi odată şi lăsaţi-ne să 
dormim! strigă cineva supărat din cealaltă parte a dormitorului 
comun. 

E probabil Joan Bulmer, care duce dorul sărutărilor presărate 
acum pe buzele, pe pleoapele, pe urechile, pe gâtul, pe fiecare 
părticică a trupului meu. Tânjeşte după iubitul care a fost înainte al 
ei, iar acum e al meu. 

— Să merg s-o sărut de noapte bună? şopteşte el. 

— Şşşt! îl dojenesc şi-i înăbuş răspunsul cu o sărutare. 

Suntem cuprinşi de moleşeala de după dragoste, cu cearşafurile 
încurcate în jurul nostru, hainele şi aşternuturile îngrămădite 
laolaltă, mirosul părului său, al trupului său, al transpiraţiei sale mă 
învăluie. Francis Dereham e al meu, aşa cum am jurat. 


—25— 


— Ştii că, dacă promitem să ne cununăm în faţa lui Dumnezeu, 
iar eu îţi dau un inel, căsătoria e la fel de valabilă ca şi când am fi 
fost cununaţi în biserică? întreabă el cu gravitate. 

Mă cuprinde somnul. Mâna lui îmi mângâie pântecul, iar eu îmi 
simt din nou tot trupul răscolit, suspin şi-mi depărtez picioarele ca 
să primesc iarăşi atingerea lui caldă. 

— Da, şoptesc, spunând „da” atingerii sale. 

El înţelege greşit, e întotdeauna aşa de serios! 

— Aşadar, să o facem? Să ne căsătorim în taină şi să fim mereu 
împreună, iar după ce fac avere, să le spunem tuturor şi să trăim 
alături ca soţ şi soţie? 

— Da, da! 

Am început să gem uşor de plăcere, nu mă gândesc la nimic în 
afară de mişcarea degetelor lui iscusite. 

— O, da! 

Dimineaţă, Francis trebuie să-şi înşface hainele şi să fugă înainte 
ca slujnica bunicii să vină cu mult tam-tam şi ceremonie să descuie 
uşa odăii noastre de dormit. Pleacă iute, cu doar câteva clipe 
înainte să auzim paşii ei greoi pe trepte, dar Edward Waldgrave 
zăboveşte prea mult şi e silit să se rostogolească sub patul lui Mary 
şi să tragă nădejde că cearşafurile care atârnă îl vor ascunde. 

— Sunteţi vesele în dimineaţa asta, spune bănuitoare doamna 
Franks când ne vede înăbuşindu-ne chicotele. Râsete înainte de 
sculare, plânsete înainte de prânz. 

— Asta-i o superstiție păgână, zice Mary Lascelles, care e 
întotdeauna pioasă. lar fetele astea n-ar avea niciun motiv de râs 
dacă s-ar gândi la conştiinţa lor. 

Ne luăm cel mai sobru aer posibil şi coborâm în urma ei scările 
spre capelă pentru liturghie. Francis se află deja în capelă, în 
genunchi, frumos ca un înger. Se uită la mine şi inima îmi tresaltă 
cu putere. E atât de minunat să-l ştiu îndrăgostit de mine! 

După ce slujba se sfârşeşte şi toţi se grăbesc să meargă la micul 
dejun, mă opresc în strană ca să-mi potrivesc panglicile pantofului 
şi văd că el a îngenuncheat iarăşi, de parcă ar fi cufundat în 
rugăciune. Preotul stinge agale lumânările, îşi strânge lucrurile, 
străbate culoarul dintre strane cu pas legănat şi rămânem singuri. 

Francis se apropie de mine şi-mi întinde mâna. E o clipă minunat 
de solemnă, la fel de plăcută ca o piesă de teatru. Aş vrea să pot 
vedea chipurile noastre, mai ales propriu-mi chip serios. 

— Katherine, vrei să fii soţia mea? întreabă el. 


me 


Mă simt atât de matură! Eu sunt cea care face asta, eu preiau 
controlul asupra propriului meu destin. Căsătoria nu mi-a aranjat-o 
nici bunica, nici tata. Nimănui nu i-a păsat vreodată de mine, m-au 
dat uitării, încuiată în casa asta. Dar eu mi-am ales singură soţul, 
îmi voi construi singură viitorul. Sunt ca verişoara mea, Mary 
Boleyn, care s-a luat în taină cu un bărbat pe care nu-l plăcea 
nimeni şi apoi a cules întreaga moştenire Boleyn. Şoptesc: 

— Da. Vreau. 

Sunt ca verişoara mea, regina Anne, care a năzuit la cea mai 
înaltă căsătorie din ţară când nimeni nu credea că se putea 
înfăptui. Repet: 

— Da, vreau. 

Nu ştiu exact ce înţelege el prin căsătorie. Cred că vrea să spună 
că voi avea un inel pe care să-l port pe un lanţ, pe care să-l pot 
arăta celorlalte fete, şi că vom fi promişi unul altuia. Dar, spre 
surprinderea mea, mă conduce pe culoar până la altar. Şovăi o 
clipă, nu ştiu ce vrea să facă şi nu sunt o mare entuziastă a 
rugăciunilor. Vom întârzia la micul dejun dacă nu ne grăbim şi mie 
îmi place pâinea cât e caldă, abia scoasă din cuptor. Dar apoi văd 
că ne interpretăm cununia. Imi doresc fierbinte să mă fi îmbrăcat 
cu rochia cea mai bună în dimineaţa asta, însă acum e prea târziu. 

— Eu, Francis Dereham, te iau pe tine, Katherine Howard, să-mi 
fii soţie legiuită, spune el cu fermitate. 

li zâmbesc. Dacă mi-aş fi pus cea mai bună bonetă, aş fi întru 
totul fericită. 

— Acum spune tu, mă îndeamnă. 

Repet supusă: 

— Eu, Katherine Howard, te iau pe tine, Francis Dereham, să-mi 
fii soţ legiuit. 

Se apleacă şi mă sărută. Simt că atingerea lui îmi înmoaie 
genunchii, nu-mi doresc decât ca sărutul ăsta să nu se sfârşească 
niciodată. Mă întreb deja dacă ne vom strecura în strana cu pereţi 
înalţi a bunicii, atunci am putea să mergem ceva mai departe. Dar 
el se opreşte. 

— Inţelegi că acum suntem căsătoriţi? întăreşte el. 

— Asta e cununia noastră? 

— Da. 

Chicotesc. 

— Dar am numai paisprezece ani! 

— Asta nu are nicio importanţă, ţi-ai dat cuvântul în faţa lui 


ey ee 


Dumnezeu. 

Extrem de serios, bagă mâna în buzunarul hainei şi scoate o 
pungă cu bani. 

— Aici e o sută de lire, spune cu solemnitate. Ţi-o voi da s-o 
păstrezi cu grijă, iar după Anul Nou voi pleca în Irlanda şi voi face 
avere, ca să pot să vin acasă şi să te declar pe faţă mireasa mea. 

Punga e grea. A strâns o avere pentru noi. Ce palpitant! 

— Eu trebuie să păstrez banii cu grijă? 

— Da, ca soţia mea cea bună. 

E un lucru atât de încântător, încât scutur puţin punga şi aud 
clinchetul monedelor. Pot s-o pun în caseta mea goală de bijuterii. 

— ţi voi fi o soţie atât de bună! Vei fi atât de surprins! 

— Da. Ţi-am spus doar. E o cununie în toată regula, în faţa lui 
Dumnezeu. Acum suntem soţ şi soţie. 

— O, da! lar după ce faci avere, putem să ne căsătorim cu 
adevărat, nu? Cu o rochie nouă şi tot restul? 

Francis se încruntă o clipă. 

— Inţelegi, nu? Ştiu că eşti tânără, Katherine, dar trebuie să 
înţelegi acest lucru. Suntem căsătoriţi chiar acum. E legal şi 
definitiv. Nu ne mai putem căsători din nou. Asta e tot! Am făcut-o 
chiar acum. Căsătoria a doi oameni în faţa lui Dumnezeu este la fel 
de definitivă ca una cu contract semnat. Acum îmi eşti soţie. 
Suntem căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu şi după legea pământului. 
Dacă te întreabă cineva, eşti soţia mea, soţia mea luată cu 
legământ. Înţelegi? 

— Sigur că da, răspund repede, nevrând să par proastă. Sigur că 
înţeleg. Nu spun decât că mi-ar plăcea o rochie nouă când le vom 
spune tuturor. 

Francis râde, de parcă aş fi zis ceva amuzant, mă strânge iarăşi 
în braţe, mă sărută la baza gâtului şi-şi freacă obrazul de gâtul 
meu. Îmi promite: 

— ţi voi cumpăra o rochie din mătase albastră, doamnă 
Dereham. 

Inchid ochii de plăcere. 

— Verde, îl corectez. Verde Tudor. Regelui îi place cel mai mult 
verdele. 


Jane Boleyn, palatul Greenwich, decembrie 1539 


Slavă Domnului că sunt aici, la Greenwich, cel mai frumos dintre 
palatele regelui, întoarsă unde mi-e locul, în odăile reginei. Ultima 


— 28 — 


oară când m-am aflat aici, o îngrijeam pe Jane Seymour, care, 
cuprinsă de arşiţa febrei, îl striga pe Henric, dar el n-a venit. Acum 
însă odăile au fost văruite din nou, eu mi-am reintrat în drepturi, iar 
ea a fost uitată. Numai eu am supravieţuit. Am supravieţuit căderii 
reginei Caterina, dizgraţiei reginei Anne şi morţii reginei Jane. Mi se 
pare un miracol că am supravieţuit, dar iată-mă înapoi la curte, una 
din puţinele favorite, din foarte puţinele favorite. O voi sluji pe noua 
regină aşa cum i-am slujit înaintaşele, cu dragoste şi loialitate şi cu 
ochiul treaz la prilejurile prielnice pentru mine. Voi intra şi voi ieşi 
din nou din cele mai bune odăi ale celor mai bune palate din ţară 
ca şi când aş fi la mine acasă. Mă aflu iarăşi acolo unde am fost 
sortită să mă aflu prin naştere şi educaţie. 

Câteodată pot chiar să uit tot ce s-a întâmplat. Câteodată uit că 
sunt o văduvă de treizeci de ani, cu un fiu aflat departe, îmi 
închipui că sunt iarăşi femeie tânără, cu un soţ pe care-l venerez şi 
cu cele mai mari speranţe. M-am întors în inima lumii mele. 
Aproape că aş putea spune: am renăscut. 

Regele a plănuit o nuntă de Crăciun şi doamnele reginei sunt 
adunate pentru festivități. Datorită stăpânului meu, ducele, mă 
număr printre ele, am revenit printre prietenele şi rivalele pe care 
le cunosc încă din copilărie. Unele dintre ele mă întâmpină cu un 
zâmbet strâmb şi un compliment stângaci, altele se uită chiorâş la 
mine. Nu că ar fi iubit-o prea mult pe Anne, nu ele, dar căderea ei 
le-a înspăimântat şi-şi aduc aminte că doar eu am scăpat, ca prin 
farmec, iar asta le face să se închine şi să şoptească zvonuri vechi 
împotriva mea. 

Bessie Blount, fosta amantă de demult a regelui, acum 
căsătorită mult peste rangul ei, cu lordul Clinton, mă întâmpină cu 
amabilitate. N-am văzut-o de la moartea fiului ei, Henry Fitzroy, pe 
care regele l-a făcut duce, duce de Richmond, pentru simplul motiv 
că era bastard regal, şi când îi prezint cele mai adânci condoleanţe, 
ea îmi prinde brusc mâna într-o strânsoare puternică şi mă priveşte 
cu o faţă palidă şi iscoditoare, ca pentru a mă întreba: ştiu cum a 
murit? li voi apune cum a murit? 

li zâmbesc calm şi-i desfac degetele de pe încheietura mâinii 
mele. Nu-i pot spune, pentru că într-adevăr nu ştiu, iar dacă aş şti, 
tot nu i-aş spune. 

— Condoleanţele mele pentru pierderea fiului Domniei Voastre, 
repet. 

Probabil că nu va afla niciodată de ce a murit, nici cum. Dar nici 


mpe 


alte mii nu vor afla. Mii de mame şi-au văzut fiii pornind în marş să 
apere altarele, locurile sfinte, statuile de pe marginea drumurilor, 
mănăstirile şi bisericile şi mii de fii nu s-au mai întors acasă. Regele 
va hotărî ce anume e credinţă şi ce e erezie, oamenii nu au căderea 
să stabilească lucrul ăsta. In lumea asta nouă şi primejdioasă, nici 
măcar Biserica nu are căderea să stabilească lucrul ăsta. Regele va 
hotărî cine va trăi şi cine va muri, căci are acum puterea lui 
Dumnezeu. Dacă Bessie vrea într-adevăr să ştie cine i-a ucis fiul, ar 
face bine să-l întrebe pe rege, tatăl lui, dar îl cunoaşte prea bine pe 
Henric ca să facă asta. 

Celelalte femei au văzut-o pe Bessie salutându-mă şi se 
îndreaptă spre mine: femei din neamul Seymour, din neamul Percy, 
din neamul Culpepper, din neamul Neville. Toate marile familii din 
ţară şi-au băgat cu forţa fiicele în perimetrul strâmt al odăilor 
reginei. Unele ştiu lucruri urâte despre mine, altele îşi închipuie 
lucruri şi mai urâte. Nu-mi pasă. M-am confruntat cu probleme mult 
mai grave decât răutatea femeilor invidioase şi, oricum, mă 
înrudesc cu cele mai multe dintre ele şi le sunt rivală tuturor. Dacă 
vrea cineva să-mi facă necazuri, ar fi bine să nu uite că mă aflu sub 
protecţia ducelui şi că doar Thomas Cromwell e mai puternic decât 
noi. 

Singura de care mi-e groază, singura pe care nu vreau s-o 
întâlnesc e Catherine Carey, fiica lui Mary Boleyn, cumnata mea 
cea afurisită. Catherine e o copilă, o fetişcană de cincisprezece ani, 
n-ar trebui să mă tem de ea, dar, ca să fiu sinceră, maică-sa eo 
femeie formidabilă şi n-a fost niciodată o prea mare admiratoare a 
mea. Ducele i-a câştigat tinerei Catherine un loc la curte şi i-a 
poruncit maică-sii s-o trimită la izvorul tuturor puterilor şi al tuturor 
bogățiilor, iar Mary, îndărătnica Mary, s-a supus. Imi închipui cât şi- 
a călcat pe inimă ca să-i cumpere copilei rochii, să-i aranjeze părul 
şi s-o înveţe reverenţe şi dansuri. Mary şi-a văzut familia ridicându- 
se până la ceruri cu ajutorul frumuseţii şi deşteptăciunii surorii şi 
fratelui ei, iar pe urmă le-a văzut trupurile adunate bucățele în 
coşciuge mici. Anne a fost decapitată şi corpul i-a fost pus într-o 
cutie, iar capul, într-un coş. George, George al meu... nu suport să 
mă gândesc la asta. 

E de-ajuns să spun că Mary mă învinuieşte pentru toată durerea 
şi pustietatea din viaţa ei, mă învinuieşte pentru pierderea fratelui 
şi a surorii sale şi nu se gândeşte nicio clipă la rolul pe care l-a jucat 
ea însăşi în tragedia noastră. Mă învinuieşte de parcă aş fi putut să- 


i salvez, de parcă n-aş fi făcut tot ce mi-a stat în puteri până în 
acea zi, ultima, pe eşafod, când nimeni n-a mai putut face nimic. 

Şi greşeşte că mă învinuieşte. Mary Norris şi-a pierdut tatăl, pe 
Henry, în aceeaşi zi şi din acelaşi motiv şi mă salută cu respect şi 
cu un surâs. Nu îmi poartă ranchiună. Mama ei a învăţat-o cum se 
cuvine că focul nemulțumirii regelui poate să pârjolească pe oricine 
şi că nu are niciun rost să dai vina pe supraviețuitorii care au 
scăpat la timp. 

Catherine Carey are doar cincisprezece ani, aşa că va împărţi 
odăile cu alte fete tinere, cu verişoara mea şi a ei, Katherine 
Howard, cu Anne Bassett, cu Mary Norris şi cu alte fete care nu ştiu 
nimic şi speră totul. Le voi călăuzi şi le voi sfătui ca o femeie care a 
mai slujit regine. Catherine nu le va povesti în şoaptă prietenelor 
sale despre perioada pe care a petrecut-o cu mătuşa ei Anne în 
Turn, despre învoielile din ultima clipă, despre promisiunile de pe 
treptele eşafodului şi iertarea de execuţie despre care toţi jurau că 
va veni şi totuşi n-a venit. Nu le va povesti că am lăsat-o cu toţii pe 
Anne să pună capul pe butuc, sfânta de maică-sa fiind la fel de 
vinovată ca oricine. A fost crescută ca o Carey, dar e o Boleyn, 
prunc din flori al regelui, şi o Howard până-n măduva oaselor, va şti 
să-şi ţină gura. 

In lipsa noii regine, suntem silite să ne instalăm în odăi fără ea. 
Suntem silite să aşteptăm. Vremea a fost neprielnică pentru 
călătoria ei şi înaintează cu încetineală dinspre Cleves spre Calais. 
In clipa asta se crede că nu va sosi la timp pentru ca nunta să aibă 
loc de Crăciun. Dacă aş fi fost eu sfătuitoarea ei, i-aş fi spus să 
înfrunte pericolele, orice pericole, şi să vină cu o corabie. E drum 
lung, ştiu, şi Marea Mânecii e primejdioasă iarna, dar o mireasă n-ar 
trebui să întârzie la nunta ei, iar regelui Henric nu-i place să aştepte 
după nimeni. Nu e omul pe care să-l refuzi. 

La drept vorbind, nu mai e prinţul care a fost cândva. Când am 
venit prima oară la curte şi el era tânărul soţ al unei femei 
frumoase, era un rege de aur. | se spunea că e cel mai chipeş prinţ 
din toată creştinătatea, iar asta nu era o măgulire. Mary Boleyn era 
îndrăgostită de el, Anne era îndrăgostită de el, eu eram 
îndrăgostită de el. Nu exista nicio fată la curte, nicio fată în toată 
ţara care să-i poată rezista. Dar pe urmă s-a întors împotriva soţiei 
sale, regina Caterina, o femeie blândă şi bună, iar Anne l-a învăţat 
să fie crud. Curtea ei, curtea aceea inteligentă, tânără, nemiloasă, 
a  persecutat-o pe regină, condamnând-o la o nefericire 


ASS 


încăpăţânată, şi l-a învăţat pe rege să joace după cântecul nostru 
eretic. L-am păcălit şi l-am făcut să creadă că regina l-a minţit, apoi 
l-am dus de nas şi l-am făcut să creadă că Wolsey l-a trădat. Dar 
apoi, mintea lui bănuitoare, care scurma precum un porc, a început 
să scape de sub controlul nostru. A început să se îndoiască şi de 
noi. Cromwell l-a convins că Anne l-a trădat, familia Seymour l-a 
făcut să creadă că făceam cu toţii parte dintr-un complot. In cele 
din urmă, regele a pierdut mai mult decât o soţie, mai mult chiar 
decât două soţii: şi-a pierdut încrederea. Noi l-am deprins cu 
bănuiala şi strălucirea aurie a băieţandrului s-a stins pe chipul 
bărbatului. Acum, înconjurat de oameni care se tem de el, a 
devenit un tiran. A devenit un pericol, asemenea unui urs pe care 
capcana în care a călcat l-a făcut ranchiunos şi ostil. l-a spus 
prinţesei Maria că o dă pe mâna călăului dacă îl sfidează, după care 
a declarat-o bastardă şi i-a luat rangul de prinţesă. Pe prinţesa 
Elisabeta, prinţesa noastră Boleyn, nepoata mea, a declarat-o 
ilegitimă, iar guvernanta ei spune că micuța nu are nici măcar 
haine ca lumea. 

Şi, în sfârşit, povestea asta cu Henry Fitzroy, fiul regelui: într-o zi 
e gata să fie recunoscut drept legitim şi proclamat prinţ de Wales, a 
doua zi cade răpus de o boală misterioasă şi ducelui însuşi, 
stăpânul meu, i se spune să-l îngroape la miezul nopţii? Portretele 
lui sunt distruse şi se interzice chiar să i se rostească numele? Ce 
fel de om e acela care poate să-şi vadă fiul mort şi îngropat fără să 
scoată un cuvânt? Ce fel de tată e acela care poate să le spună 
celor două fete ale sale că nu sunt copiii lui? Ce fel de om poate să- 
şi trimită prietenii şi soţia la spânzurătoare şi să danseze când i se 
aduce la cunoştinţă moartea lor? Ce fel de om e acesta căruia i-am 
acordat putere absolută asupra vieților şi sufletelor noastre? 

Şi poate cel mai rău dintre toate: bunii preoţi sunt spânzurați de 
grinzile propriilor biserici, oamenii credincioşi urcă pe rug ca să fie 
arşi de vii, cu ochii plecaţi, cu gândurile la rai, izbucnesc revolte în 
nord şi în est şi regele jură că răsculații se pot încrede în el, că le va 
primi sfatul, iar apoi îi trădează fără milă, atârnând în ştreang miile 
de neghiobi încrezători din toată ţara şi făcându-l pe ducele de 
Norfolk măcelarul semenilor săi. Regele acesta a ucis mii de 
oameni, regele acesta continuă să-şi ucidă supuşii cu miile. Dincolo 
de hotarele Angliei, lumea spune că a înnebunit şi aşteaptă să ne 
răsculăm. Dar, ca nişte câini speriaţi în groapa ursului, nu 
îndrăznim decât să-l privim şi să mârâim. 


= 39: 


Însă acum e voios, cu toate că noua regină întârzie. Încă nu i-am 
fost prezentată, dar mi s-a spus că ne va primi cu bunăvoință, pe 
mine şi pe toate doamnele ei. Se află la cină când mă furişez în 
odăile sale ca să văd portretul noii regine, pe care-l ţine în sala de 
primire. Incăperea e goală, iar portretul se află pe un trepied 
luminat de lumânări mari şi pătrate. Trebuie să recunosc că are o 
înfăţişare dulce, o faţă cinstită şi o privire directă, izvorâtă din doi 
ochi frumoşi. Ințeleg pe dată ce-i place la ea. N-are pic de 
cochetărie, pe chipul ei nu există strop de senzualitate. Nu pare 
pusă pe flirt, sau periculoasă sau păcătoasă. N-are pic de 
rafinament, n-are pic de sofisticare. Pare mai tânără de douăzeci şi 
patru de ani, aş putea spune chiar că privirea mea critică o găseşte 
puţin prostuţă. Nu va fi o regină ca Anne, asta e sigur. Nue o 
femeie care să întoarcă toată curtea şi ţara cu susul în jos şi să le 
pună să joace după un cântec nou. Nu e o femeie care să-i facă pe 
bărbaţi să-şi iasă din minţi de dorinţă şi să le ceară să-şi aştearnă 
iubirea în versuri. Şi, desigur, tocmai asta vrea el acum: să nu mai 
iubească niciodată o femeie ca Anne. 

Anne l-a făcut să-i displacă provocarea, poate pentru totdeauna. 
A aprins focul sub curtea lui şi în cele din urmă totul a ars. Henric e 
ca un om care s-a ales cu sprâncenele pârlite, iar eu sunt femeia a 
cărei casă s-a transformat în scrum. El nu vrea să se mai 
căsătorească niciodată cu o amantă dezirabilă. Eu nu vreau să mai 
simt vreodată mirosul de fum. El vrea să aibă alături o soţie 
statornică precum boul în jug, atunci va putea căuta flirtul, pericolul 
şi fascinația în altă parte. 

— Un portret frumos, spune un bărbat în spatele meu. 

Mă întorc şi văd părul negru şi faţa prelungă şi palidă a unchiului 
meu, Thomas Howard, ducele de Norfolk, cel mai de seamă om din 
regat după rege. li fac o reverență adâncă. 

— Intr-adevăr, milord. 

El încuviinţează din cap, fără să-şi mişte ochii negri. 

— Crezi că se va dovedi fidel realităţii? mă întreabă. 

— Vom afla în curând, milord. 

— Poţi să-mi mulţumeşti că ţi-am obţinut un loc în rândul 
doamnelor ei de onoare, spune cu un aer nepăsător. Eu am aranjat 
asta. Am considerat-o o chestiune personală. 

— Vă mulţumesc din inimă! Vă datorez însăşi viaţa mea. Ştiţi că 
nu trebuie decât să-mi porunciţi. 

El încuviinţează din cap. Nu mi-a arătat niciodată bunătate, în 


afară de momentul acelui unic mare favor: m-a scos din focul care 
a ars curtea din temelii. E un om aspru şi taciturn. Se spune că a 
iubit cu-adevărat o singură femeie, iar aceea a fost Caterina de 
Aragon, însă a privit-o cum e repudiată şi condamnată la sărăcie, 
neglijare şi în cele din urmă la moarte, ca să-şi pună propria 
nepoată în locul ei. Aşadar afecțiunea lui are oricum prea puţină 
valoare. 

— Mă vei înştiinţa cum merg lucrurile în odăile ei, spune făcând 
un semn din cap spre portret. Aşa cum ai făcut întotdeauna. 

_ Imi întinde braţul şi îmi acordă cinstea de-a mă conduce la cină. 
li fac încă o reverență, căci îi plac manifestările de respect adânc, 
şi-mi las uşor mâna pe braţul lui. 

— Vreau să ştiu dacă-l mulţumeşte pe rege, când rămâne grea, 
cu cine se vede, cum se poartă şi dacă primeşte predicatori 
luterani. Lucruri de felul ăsta. Ştii dumneata. 

Ştiu. Ne îndreptăm împreună spre uşă. 

— Mă aştept să încerce să-l îndrume în chestiunea religiei, spune 
el. Nu putem accepta aşa ceva. Nu putem accepta ca el să se 
întoarcă iarăşi spre reformă, ţara nu va înghiţi aşa ceva. Trebuie să- 
i cercetezi cărţile şi să vezi dacă citeşte vreo scriere interzisă. 
Urmăreşte-le pe doamnele ei, vezi dacă ne spionează, dacă trimit 
rapoarte la Cleves. Dacă vreuna dintre ele rosteşte vreo erezie, 
vreau să ştiu pe dată. Ştii ce ai de făcut. 

Da, ştiu. Nu există niciun membru al acestei familii vaste care să 
nu-şi cunoască sarcina. Lucrăm cu toţii ca să păstrăm puterea şi 
avuţia neamului Howard şi suntem uniţi. 

Când ne apropiem de sală, aud răzbătând dinăuntru mugetul 
curţii ce benchetuieşte şi văd servitorii cu carafe mari cu vin şi 
platouri cu cărnuri trecând în şir pe lângă noi, ca să servească 
sutele de oameni care iau cina în fiecare zi împreună cu regele. La 
galeria de deasupra stau oamenii veniţi să privească, să vadă 
monstrul uriaş care este curtea restrânsă a celor mai mari nobili, o 
fiară cu o sută de guri, un milion de uneltiri şi două sute de ochi 
care-l privesc pe rege ca pe singura sursă a întregii lor averi şi 
puteri şi a tuturor favorurilor de care se bucură. 

— İl vei găsi schimbat, spune foarte încet ducele, cu gura 
aproape lipită de urechea mea. Toţi îl găsim greu de mulţumit. 

Mă gândesc la băiatul răsfăţat care putea fi distras într-o clipă cu 
o glumă, un rămăşag sau o provocare. 

— Schimbător a fost dintotdeauna. 


E E 


— Acum e mult mai rău, spune ducele. Dispoziţia i se schimbă 
fără veste şi devine violent; dacă se înfurie pe Cromwell, îl loveşte 
peste faţă, se poate schimba într-o clipită. Uneori se face roşu ca 
focul de furie. Un lucru care îl mulţumeşte dimineaţa poate să-l 
scoată din fire la cină. Bagă de seamă. 

Incuviinţez din cap şi remarc noua modă: 

— Acum e servit cu un genunchi plecat. 

El râde scurt. 

— Şi i se spune „Maiestate”. Pentru Plantageneţi era de-ajuns 
„Alteța Voastră”, dar pentru Henric nu mai e. Trebuie să i se spună 
„Maiestate”, de parcă ar fi zeu. 

— Şi oamenii acceptă să facă asta? întreb curioasă. Să-i acorde 
cinstirea asta exagerată? 

— O vei face la rândul tău, îmi spune. Henric va fi ca un zeu dacă 
vrea, nu există nimeni care să îndrăznească să-i refuze lucrul ăsta. 

— Nici măcar lorzii? întreb gândindu-mă la mândria oamenilor de 
seamă din regat, care îl salutau pe tatăl acestui bărbat ca pe un 
egal şi a căror loialitate i-a adus acestuia tronul. 

— Vei vedea, spune posomorât ducele. Legile trădării au fost 
schimbate, prin urmare, chiar şi să te gândeşti să i te opui e un 
delict capital. Nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică, asta ar 
însemna o bătaie în uşă în toiul nopţii şi un drum până în Turn 
pentru întrebări, iar soţia ta ar rămâne văduvă fără o judecată 
măcar. 

Mă uit spre masa mare, unde şade regele, o mare revărsare 
corpolentă pe tron. Işi îndeasă mâncarea în gură sub ochii noştri, cu 
amândouă mâinile ridicate spre faţă, e mai gras ca orice bărbat din 
câţi am văzut în viaţa mea: umerii îi sunt masivi, gâtul ca de bou, 
trăsăturile feţei rotunde ca luna sunt înecate în grăsime, degetele 
umflate precum cârnaţii. 

— O, Doamne, s-a umflat ca un monstru! exclam. Ce s-a 
întâmplat cu el? E bolnav? Nu l-aş fi recunoscut. Domnul mi-e 
martor că nu mai e prinţul dinainte. 

— E un pericol, spune ducele cu un glas abia auzit. Pentru el 
însuşi din cauza exceselor şi pentru alţii din cauza furiei. la-o ca pe 
un avertisment. 

Sunt mai zguduită decât las să se vadă pe când mă îndrept spre 
masa rezervată doamnelor reginei. Acestea îmi fac loc şi mă salută 
spunându-mi pe nume sau numindu-mă verişoară. Simt aţintiţi 
asupra mea ochii mici şi porcini ai regelui şi îi fac o reverență 


adâncă înainte să mă aşez pe scaunul fără spetează. Nimeni 
altcineva nu acordă pic de atenţie animalului în care s-a 
transformat prinţul, parcă suntem într-o poveste şi ne-a orbit pe 
toţi o vrajă, ca să nu vedem în acest porc cu chip de rege ruina 
bărbatului care a fost. 

Mă aşez să mănânc, servindu-mă de pe platoul comun, şi mi se 
toarnă cel mai bun vin în pocal. Privesc curtea din jurul meu. Acesta 
îmi e căminul. Pe cei mai mulţi dintre oamenii aceştia îi cunosc de-o 
viaţă şi, mulţumită grijii cu care ducele a căsătorit toate odraslele 
Howard spre folosul lui, sunt înrudită cu majoritatea. Asemenea 
celor mai mulţi dintre ei, am servit regină după regină. Asemenea 
celor mai mulţi dintre ei, am urmat exemplul stăpânei mele, regina, 
în privinţa modei bonetelor: bonetă mare, triunghiulară, bonetă 
franţuzească, bonetă englezească, şi în privinţa modei rugăciunii: 
papistă, reformistă, catolică engleză. Am bâiguit în spaniolă, am 
sporovăit în franceză, am stat într-o tăcere meditativă şi am cusut 
cămăşi pentru săraci. Nu există prea multe lucruri legate de 
reginele Angliei pe care să nu le fi aflat, pe care să nu le fi văzut. In 
curând o voi vedea pe următoarea şi voi afla totul despre ea: 
tainele, speranţele şi defectele ei. O voi urmări şi-mi voi face 
rapoartele în faţa ducelui, stăpânul meu. Poate că, chiar şi la o 
curte înfricoşată sub domnia unui rege care se umflă şi se 
transformă într-un tiran, chiar şi fără soţul meu, chiar şi fără Anne, 
voi învăţa să fiu din nou fericită. 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, decembrie 
1539 


Ce voi primi de Crăciun? Ştiu că voi primi o pungă brodată de la 
prietena mea Agnes Restwold, o pagină copiată de mână dintr-o 
carte de rugăciuni de la Mary Lascelles (perspectiva mă încântă 
atât de tare, că mi se taie respiraţia) şi două batiste de la bunica. 
Până aici, foarte plictisitor, într-adevăr. Dar scumpul meu Francis 
îmi va dărui o cămaşă din cea mai fină pânză brodată, iar eu i-am 
ţesut cu mâinile mele, şi mi-a luat zile întregi, o brățară în culorile 
mele preferate. Sunt foarte încântată că mă iubeşte atât de mult şi, 
desigur, şi eu îl iubesc, dar nu mi-a cumpărat un inel, aşa cum a 
promis, şi se ţine de planul lui de-a pleca în Irlanda să facă avere 
chiar luna viitoare, iar atunci voi rămâne singură cuc şi ce rost are? 

Curtea e la Greenwich de Crăciun, speram să fie la Whitehall, 


atunci aş fi putut măcar să merg să-l văd pe rege cum cinează. 
Unchiul meu, ducele, se află acolo, dar nu ne cheamă, iar bunica, 
deşi a mers la masă, nu m-a luat cu ea. Uneori îmi spun că nu mi se 
va întâmpla niciodată nimic. Nu mi se va întâmpla absolut nimic, 
voi trăi şi voi muri fată bătrână în slujba bunicii. Curând voi împlini 
cincisprezece ani şi e clar că nimeni nu s-a gândit măcar o clipă la 
viitorul meu. Cui îi pasă de mine? Mama e moartă şi tata abia dacă- 
şi aminteşte cum mă cheamă. E cumplit de trist! Mary Lumleigh se 
mărită anul viitor, acum se încheie contractul, şi îşi dă nişte aere şi 
mă tratează de sus, de parcă mi-ar păsa câtuşi de puţin de ea şi de 
logodnicul ei plin de coşuri. N-aş accepta o asemenea pereche nici 
dacă mi-ar fi oferită împreună cu o avere considerabilă, i-am şi 
spus-o de altfel, aşa că ne-am certat şi gulerul de dantelă pe care 
avea de gând să mi-l dăruiască de Crăciun va fi dat altcuiva, dar 
nici de asta nu-mi pasă. 

Regina ar fi trebuit să fie deja la Londra, dar a fost atât de 
prosteşte de înceată, încât întârzie, aşa că toate speranţele mele 
legate de marea ei intrare în Londra şi de o nuntă minunată au fost 
şi ele amânate. E ca şi cum soarta însăşi unelteşte ca să mă facă 
nefericită. Sunt condamnată. Nu vreau decât să dansez puţin! Ai 
crede că o fată de aproape cincisprezece ani sau, mă rog, 
cincisprezece anul viitor, ar putea să meargă să danseze o dată 
înainte să moară! 

Sigur că vom avea dansuri aici de Crăciun, dar nu la asta mă 
gândesc. Ce plăcere îţi aduce dansul când toţi cei care te privesc 
te-au văzut în fiecare zi a anului trecut? Ce plăcere îţi aduce un 
banchet când fiecare băiat din încăpere îţi este tot atât de familiar 
ca tapiseriile de pe pereţi? Ce bucurie îţi aduc privirile stăruitoare 
ale unui bărbat când e chiar bărbatul tău, soţul tău, şi va veni în 
patul tău indiferent dacă dansezi frumos sau nu? Incerc o 
întoarcere şi o reverență specială pe care le-am exersat îndelung şi 
nu-mi ajută la absolut nimic. Nimeni nu pare să observe, în afară de 
bunica, ea vede totul; mă cheamă din şir, îmi ridică bărbia cu 
degetul şi-mi spune: 

— Copilă, nu-i nevoie să zburzi ca o italiancă destrăbălată! Te 
privim cu toţii oricum. 

Prin asta îmi dă de înţeles că n-ar trebui să dansez ca o doamnă, 
o tânără doamnă elegantă, cu oarecare stil, ci ca un copil. 

Fac o reverență şi nu spun nimic. N-are rost să mă cert cu 
bunica, are o fire aşa de aprigă, că ar fi în stare să mă trimită din 


Ea Ea 


odaie într-o clipită dacă îndrăznesc să deschid gura. Zău, cred că 
sunt tratată cu mare cruzime. 

— Şi ce e cu lucrurile astea pe care le aud despre tine şi tânărul 
domn Dereham? întreabă ea pe neaşteptate. Credeam că te-am 
prevenit deja o dată! 

— Nu ştiu ce auziţi, bunică, răspund cu isteţime. 

Prea multă isteţime pentru ea, căci mă loveşte scurt cu evantaiul 
peste mână. 

— Nu uita cine eşti, Katherine Howard! spune ea cu asprime. 
Când unchiul tău va trimite după tine ca să intri în slujba reginei, 
presupun că nu vei refuza din cauza unui flirt tineresc? 

Trec pe dată la lucrul cel mai important: 

— In slujba reginei? 

— Poate, spune ea supărată. Poate că regina va avea nevoie de 
o domnişoară de companie, dacă fata a fost crescută respectabil şi 
nu are reputaţia unei destrăbălate! N 

Sunt atât de disperată că nu pot vorbi. Ingaim: 

— Bunică... 

— Lasă asta acum, îmi porunceşte ea şi-mi face semn să mă 
întorc între dansatori. 

Mă agăţ de mâneca ei şi o implor să-mi spună mai multe, dar ea 
râde şi mă trimite să dansez. Fiindcă mă priveşte, ţopăi ca o 
păpuşă de lemn, fac paşii atât de corect şi am o conduită atât de 
politicoasă, încât ai crede că port eu însămi o coroană pe cap. 
Dansez ca o călugăriţă, dansez ca o fecioară vestală, iar când ridic 
ochii să văd dacă modestia mea o impresionează, văd că râde de 
mine. 

Aşadar, în seara aceea, când Francis vine la uşa odăii, îl întâmpin 
în prag şi îi spun sec: 

— Nu poţi să intri. Bunica ştie totul despre noi. M-a prevenit în 
legătură cu reputaţia mea. 

El pare şocat. 

— Dar, iubirea mea... 

— Nu pot să risc, stărui eu. A aflat mult mai multe decât ne-am 
închipuit noi. Dumnezeu ştie ce a auzit sau cine i-a spus. 

— Nu vom tăgădui că aparţinem unul altuia! 

— Nu, răspund eu nesigură. 

— Dacă te întreabă, trebuie să-i spui că suntem cununaţi în faţa 
lui Dumnezeu. 

— Da, dar... 


= 38 


— lar acum vin la tine, ca soţ al tău. 

— Nu se poate. 

Nimic în lume nu mă va împiedica să fiu noua domnişoară de 
onoare a reginei. Nici chiar dragostea mea nepieritoare pentru 
Francis. 

Îmi cuprinde mijlocul cu braţele şi-mi atinge ceafa cu buzele. 

— Voi pleca în Irlanda peste câteva zile, şopteşte încet. Doar nu 
vrei să mă trimiţi la drum cu inima frântă! 

Şovăi. Ar fi foarte trist să i se frângă inima, dar trebuie să-i fiu 
domnişoară de onoare noii regine, nu există nimic mai important 
decât asta. li răspund: 

— Nu vreau să ţi se frângă inima. Dar trebuie să ocup un loc în 
slujba reginei şi cine ştie ce s-ar putea întâmpla? 

Imi dă drumul imediat şi mă întreabă supărat: 

— A, deci crezi că ai să mergi la curte? Şi că ai să flirtezi cu 
vreun mare lord? Sau cu vreunul dintre verii tăi nobili sau cu mai 
ştiu eu cine? Un Culpepper sau un Mowbray sau un Neville sau 
altcineva? 

— Nu ştiu. 

E într-adevăr minunat cât de demnă pot fi! Ai zice că sunt 
bunica. 

— Nu pot să-mi discut planurile cu tine acum. 

— Kitty! strigă el, sfâşiat între mânie şi patimă. Eşti soţia mea, ai 
promis să-mi fii soţie! Eşti iubirea mea! 

— Trebuie să-ţi cer să te retragi, spun cu măreție. 

Îi închid uşa în nas, apoi fug şi mă arunc în pat. 

— Acum ce mai e? întreabă Agnes. 

În jurul unui pat din celălalt capăt al dormitorului comun au fost 
trase perdelele şi un băiat şi o fată cu purtări slobode fac dragoste, 
iar eu aud gâfâitul lui nerăbdător şi suspinele ei. 

— Nu puteţi să tăceţi? strig în odaia lungă. E şocant, zău aşa! E 
jignitor pentru o tânără fecioară ca mine. E şocant. Zău că n-ar 
trebui îngăduit. 


Anne, Calais, decembrie 1539 


În timpul acestei lungi călătorii am început să învăţ cum trebuie 
să mă port când voi fi regină. Doamnele englezoaice pe care 
stăpânul meu, regele, le-a trimis să mă însoţească mi-au vorbit în 
engleză în fiecare zi, iar lordul Southampton mi-a stat alături în 
fiecare oraş în care am intrat, dându-mi sfaturi şi îndrumându-mă în 


cel mai folositor mod. Englezii sunt un popor extrem de demn şi de 
protocolar, la ei totul trebuie făcut după tipic, după regulă, aşa că 
învăţ să-mi ascund entuziasmul în faţa urărilor, a cântecelor, a 
mulțimilor care ies pretutindeni să mă vadă. Nu vreau să par sora 
de la ţară a unui duce mărunt, vreau să fiu întocmai ca o regină, o 
adevărată regină a Angliei. 

In fiecare oraş am fost întâmpinată de oameni adunaţi pe străzi, 
care-mi strigau numele şi-mi aduceau buchete de flori şi daruri. 
Cele mai multe oraşe mi-au adresat un discurs de credinţă şi mi-au 
dăruit o pungă cu aur sau podoabe de preţ. Dar sosirea mea în 
primul oraş englezesc, portul Calais, depăşeşte cu mult prin 
proporţii tot ce s-a petrecut până acum. E un castel englezesc 
puternic, împrejmuit de un oraş cu ziduri înalte, construite să 
reziste oricărui atac din partea Franţei, duşmanul aflat chiar dincolo 
de părţile păzite cu străşnicie. Intrăm pe poarta de sud, care dă 
spre drumul către regatul Franţei, şi suntem întâmpinați de un nobil 
englez, lordul Lisle, şi de zeci de gentilomi şi nobili în veşminte 
foarte elegante, cu o mică armată de oameni îmbrăcaţi în livrele 
roşii cu albastru. 

Mulţumesc Domnului că mi l-a trimis pe lordul Lisle să-mi fie 
prieten şi sfetnic în aceste zile dificile, căci e un om bun, a cărui 
înfăţişare îmi aminteşte puţin de tata. Fără el aş fi mută de groază, 
în parte şi din pricina necunoaşterii limbii engleze. Poartă 
îmbrăcăminte la fel de aleasă ca a unui rege şi-l însoțesc atât de 
mulţi nobili englezi, încât par o mare de blănuri şi catifele. Insă el 
îmi ia mâna rece în strânsoarea caldă a mâinii sale mari, îmi 
zâmbeşte şi-mi spune: „Curaj”. Chiar dacă nu înţeleg cuvântul până 
nu o întreb pe doamna care mi-e tălmaci, ştiu să recunosc un 
prieten când îl am în faţa ochilor, aşa că schiţez un surâs mic şi 
slab, iar el îmi aşază mâna la îndoitura cotului său şi mă conduce 
pe strada largă, spre port. Clopotele bat în semn de bun venit 
pentru mine şi toate nevestele şi toţi copiii negustorilor s-au înşiruit 
pe străzi ca să mă zărească, iar ucenicii şi servitorii strigă toţi când 
trec: 

— Anna de Cleves, ura! 

In port se află două corăbii uriaşe ale regelui, una numită 
Sweepstake, care înseamnă ceva în legătură cu jocurile de noroc, 
iar cealaltă numită Lion, ambele cu flamurile fluturând şi răsunând 
de sunetul trâmbiţelor când mă apropii. Au fost trimise din Anglia 
ca să mă ducă la rege şi sunt însoţite de o flotă uriaşă care să mă 


Sposi 


escorteze. Tunarii trag salve şi tunurile bubuie, întreg oraşul e 
învăluit în fum şi zarvă, dar e un mare compliment, aşa că zâmbesc 
şi încerc să nu tresar. Mergem la Staple Hall, unde primarul oraşului 
şi negustorii îmi urează bun venit cu discursuri lungi şi cu două 
pungi cu aur, iar lady Lisle, care se află aici ca să mă salute 
împreună cu soţul ei, îmi prezintă doamnele mele de companie. 

Mă însoțesc cu toţii la reşedinţa regelui, numită Chequer, şi stau 
în picioare în timp ce ei se apropie rând pe rând, îşi rostesc numele, 
îşi prezintă complimentele şi îşi fac plecăciunea sau reverenţa. Sunt 
atât de obosită şi de copleşită de întreaga zi, încât simt că încep să 
mi se înmoaie genunchii, însă ei continuă să se perinde prin faţa 
mea, unul după altul. Milady Lisle stă lângă mine şi-mi şopteşte la 
ureche fiecare nume şi-mi spune câte ceva despre ei, însă nu-i 
înţeleg cuvintele şi, în plus, sunt prea mulţi străini ca să pot reţine 
totul. E o mulţime ameţitoare de oameni, dar îmi zâmbesc toţi cu 
bunătate şi mi se pleacă toţi cu mare respect. Ar trebui să mă 
bucur de atâta atenţie, nu să mă simt copleşită, ştiu prea bine. 

Imediat ce ultima lady, ultima doamnă de companie, ultima 
servitoare şi ultimul paj şi-au făcut plecăciunea şi pot să plec fără a 
fi nepoliticoasă, anunţ că aş vrea să mă retrag în odaia personală 
înainte de cină şi tălmaciul meu le dă de ştire, dar tot n-am parte 
de linişte. De îndată ce intrăm în odăile mele personale, zăresc noi 
chipuri străine care aşteaptă să-mi fie prezentate ca servitoare şi 
membre ale odăii personale. Sunt atât de sfârşită de toate aceste 
prezentări, încât spun că aş vrea să merg în odaia mea de culcare, 
însă nici acolo nu pot fi singură. Lady Lisle împreună cu alte lady şi 
doamnele de companie intră ca să se asigure că am tot ce-mi 
trebuie. Mă trezesc înconjurată de o duzină întreagă de femei care 
netezesc patul, îndreaptă perdelele şi-şi fac de lucru privindu-mă. 
Disperată de-a dreptul, spun că vreau să mă rog, intru în cămăruţa 
de lângă odaia de dormit şi închid uşa în feţele lor dornice să fie de 
folos. 

Le aud foindu-se de partea cealaltă a uşii, ca un public care 
aşteaptă să iasă bufonul şi să jongleze sau să facă şmecherii: puţin 
nedumerite de întârziere, dar binedispuse. Mă sprijin de uşă şi-mi 
ating fruntea cu dosul mâinii. E rece şi totuşi năduşesc de parcă aş 
fi bolnavă de friguri. Trebuie să fac asta. Ştiu că o pot face, ştiu că 
pot fi regina Angliei, şi încă o regină bună. Voi învăţa limba lor; pot 
deja să înţeleg cea mai mare parte din ce mi se spune, deşi cu 
vorbirea bâjbâi. Voi învăţa toate aceste nume noi şi rangul fiecăruia 


Sails 


şi modul corect de-a mă adresa, astfel încât să nu fiu nevoită să 
stau mereu ca o marionetă mică, cu păpuşarul lângă mine, 
spunându-mi ce să fac. De îndată ce ajung în Anglia, voi avea grijă 
să-mi comand nişte veşminte noi. Eu şi doamnele mele, în ţinuta 
noastră germană, arătăm ca nişte rațe grase pe lângă aceste 
lebede englezeşti. Ele se plimbă pe jumătate dezbrăcate, cu boneta 
de pe cap aproape inexistentă, plutesc de colo-colo în rochiile lor 
uşoare, în timp ce noi suntem legate fedeleş în barhet, de parcă am 
fi nişte pachete grosolane. Voi învăţa să fiu elegantă, voi învăţa să 
fiu încântătoare, voi învăţa să fiu regină. Voi învăţa cu siguranţă să 
întâlnesc o sută de oameni fără să năduşesc de frică. 

Mă izbeşte gândul că probabil purtarea mea li se pare foarte 
ciudată. Întâi anunţ că vreau să mă îmbrac pentru cină, apoi intru 
într-o cămăruţă doar puţin mai mare decât un dulap şi le fac să 
aştepte afară. Le voi părea ridicol de pioasă sau, mai rău, îşi vor da 
seama că sunt dureros de timidă. In clipa în care-mi trece asta prin 
minte, încremenesc în cămăruţa strâmtă. Mă simt ca o neroadă de 
la ţară. Nici nu ştiu cum să-mi fac curaj să ies. 

Ascult la uşă. In camera de dincolo s-a lăsat o mare linişte, 
probabil că s-au săturat să mă aştepte. Probabil că au plecat toate 
să-şi schimbe iarăşi toaleta. Şovăind, întredeschid puţin uşa şi mă 
uit în jur. 

In odaie a mai rămas o singură doamnă, aşezată la fereastră, 
care priveşte calmă spre curtea de dedesubt, observând. Când 
aude scârţâitul trădător al uşii, ridică privirea şi faţa ei arată 
bunătate şi interes. 

— Lady Anne? spune ridicându-se în picioare şi făcându-mi o 
reverență. 

— Eu... 

— Sunt Jane Boleyn, urmează ea, presupunând pe bună dreptate 
că nu-mi pot aminti niciun nume din agitația dimineții ăsteia. Sunt 
una dintre doamnele de companie ale Domniei Voastre. 

Auzind numele rostit de ea, mă simt teribil de nedumerită. 
Trebuie să fie rudă cu Anne Boleyn, dar ce caută în odaia mea? De 
bună seamă, nu poate să se afle aici ca să mă slujească, nu? De 
bună seamă că ar trebui să fie exilată sau chiar în dizgrație, nu? 

Mă uit în jur, căutând pe cineva care să ne tălmăcească, iar ea 
surâde şi clatină din cap. Arată spre sine şi spune „Jane Boleyn”, 
apoi adaugă, foarte rar şi egal: 

— Voi fi prietena Domniei Voastre. 


43 = 


Şi o înţeleg. Surâsul îi e cald, iar chipul, sincer. Îmi dau seama că 
asta înseamnă că-mi va fi prietenă, iar gândul de-a avea o prietenă 
în care să mă pot încrede în această mare de oameni noi şi chipuri 
noi îmi pune un nod în gât. Clipesc ca să nu las lacrimile să curgă şi 
întind mâna ca s-o strâng pe a ei, de parcă aş fi o ţărancă pe 
jumătate idioată de la piaţă. 

— Boleyn? bâigui. 

— Da, răspunde ea, luându-mi mâna într-a ei. Şi ştiu totul despre 
cât de înfricoşător e să fii regina Angliei. Cine poate şti mai bine 
decât mine cât de greu e? Vă voi fi prietenă, repetă ea. Puteţi avea 
încredere în mine. 

Îmi strânge mâna cu căldură. O cred şi zâmbim amândouă. 


Jane Boleyn, Calais, decembrie 1539 


Nu-l va mulţumi niciodată, biata copilă, nici într-o viaţă de om, 
nici într-o mie de ani. Sunt uimită că ambasadorii nu l-au prevenit, 
s-au gândit doar să creeze o coaliţie împotriva Franţei şi Spaniei, o 
coaliţie protestantă împotriva regilor catolici, şi n-au chibzuit nicio 
clipă la gusturile regelui Henric. 

Nu poate face nimic ca să devină genul de femeie care îi place. 
Preferinţele lui se îndreaptă spre femeile cu spirit ager, delicate şi 
surâzătoare, cu un aer încărcat de promisiuni. Până şi Jane 
Seymour, cu toate că era tăcută şi supusă, emana o căldură docilă 
ce sugera plăcere senzuală. Dar ea e ca un copil, stângace ca un 
copil, are o privire sinceră de copil şi un zâmbet deschis şi 
prietenos. E în culmea încântării când cineva îi face o plecăciune 
adâncă, iar când a zărit corăbiile din port, părea gata să aplaude. 
Când e obosită sau copleşită, păleşte ca un copil bosumflat şi e pe 
cale să izbucnească în plâns. Când e neliniştită, nasul i se înroşeşte, 
ca al unei ţărănci care stă în frig. Dacă n-ar fi atât de tragic, ar fi 
cea mai amuzantă comedie: această fată neîndemânatică păşind în 
pantofii cu tocuri de diamant ai lui Anne Boleyn. Oare ce-au avut în 
cap când şi-au închipuit că ar putea să se ridice vreodată la 
înălţimea rolului? 

Dar tocmai stângăcia asta îmi oferă cheia spre inima ei. Pot să-i 
fiu prietenă, cea mai bună prietenă sau aliată. Va avea nevoie deo 
prietenă, biata fată rătăcită, va avea nevoie de o prietenă care ştie 
să se descurce la o curte ca a noastră. Pot s-o învăţ toate lucrurile 
pe care i se va cere să le ştie, pot s-o ajut să deprindă purtările pe 
care trebuie să şi le însuşească. Şi cine să se priceapă la asta mai 


— 43 — 


bine decât mine, care m-am aflat în inima celei mai măreţe curţi 
din câte a avut Anglia vreodată şi am văzut-o cum arde? Cine să se 
priceapă să păstreze siguranţa unei regine mai bine decât mine, 
care am privit o regină cum se distruge şi-şi distruge totodată şi 
familia? Am promis să fiu prietena acestei regine noi şi-mi pot 
onora promisiunea. E tânără, are doar douăzeci şi patru de ani, dar 
va creşte. E ignorantă, dar poate fi învățată. li lipseşte experienţa, 
dar viaţa va îndrepta acest lucru. Pot să fac multe pentru această 
tânără femeie cu farmec demodat şi va fi o adevărată plăcere şi o 
ocazie prielnică să-i fiu călăuză şi mentor. 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, decembrie 
1539 


Unchiul vine s-o vadă pe bunica şi trebuie să fiu pregătită, în caz 
că trimite după mine. Ştim toate ce se va întâmpla în curând, dar 
sunt la fel de emoţionată ca şi când am aştepta o mare surpriză. 
Mi-am exersat mersul spre el şi reverenţa. Mi-am exersat expresia 
de uluire şi surâsul de mare încântare la auzul minunatei veşti. Îmi 
place să fiu pregătită, îmi place să exersez dinainte şi le-am pus pe 
Agnes şi pe Joan să joace rolul unchiului până când am ajuns să-mi 
execut la perfecţie apropierea, reverenţa şi micul strigăt elegant de 
bucurie. 

Toate fetele din odaia domnişoarelor de onoare sunt sătule de 
mine până peste cap, sătule de parcă ar fi mâncat mere verzi până 
li s-a făcut rău, dar le spun că plecarea mea e un lucru de aşteptat. 
Sunt o Howard, fireşte că voi fi chemată la curte, fireşte că o voi 
sluji pe regină şi, din nefericire, fireşte că ele vor trebui să rămână 
în urmă. Ce păcat! 

Ele îmi spun că va trebui să învăţ germana şi că nu se va dansa 
deloc. Ştiu că e o minciună. Lady Anne va trăi ca o regină şi, dacă e 
plictisitoare, voi străluci cu atât mai mult prin contrast. Îmi spun că 
e un lucru bine cunoscut că ea va trăi în izolare şi că olandezii nu 
mănâncă deloc carne, ci doar brânză şi unt toată ziua. Ştiu că eo 
minciună. De ce ar fi fost rezugrăvite apartamentele reginei de la 
Hampton Court, dacă nu pentru ca ea să aibă o curte şi oaspeţi? 
Îmi spun că toate doamnele ei au fost numite până acum şi că 
jumătate au plecat deja s-o întâmpine la Calais. Unchiul vine să-mi 
dea de veste că mi-am ratat şansa. 

Asta mă sperie în cele din urmă. Ştiu că nepoatele regelui, lady 


— 44 — 


Margaret Douglas şi marchiza de Dorset, au acceptat să fie cele 
mai importante dintre doamnele reginei şi mă tem că pentru mine 
e prea târziu. 

— Nu, îi spun lui Mary Lascelles, nu se poate să vină ca să-mi 
dea de ştire că trebuie să rămân aici! Nu se poate să vină ca să-mi 
dea de ştire că am întârziat prea mult, că n-a mai rămas loc pentru 
mine! 

— Dacă îţi spune asta, atunci să-ţi fie învăţătură de minte, 
răspunde ea cu hotărâre. Să-ţi fie învăţătură de minte ca să-ţi 
îndrepţi purtarea. Nu meriţi să mergi la curtea reginei, la cât de 
uşuratică ai fost cu Francis Dereham. Nicio lady adevărată n-ar 
trebui să te ţină în odăile sale, după ce te-ai jucat ca o destrăbălată 
cu un astfel de om. 

Cuvintele ei sunt atât de răutăcioase, încât îmi scapă un icnet 
slab şi simt că-mi dau lacrimile. 

— Nu plânge, spune ea cu un glas plictisit. Nu plânge, Katherine. 
N-ai să reuşeşti decât să-ţi înroşeşti ochii. 

Mă prind îndată cu degetele de nas ca să pun stavilă lacrimilor. 

— Dar dacă unchiul îmi va spune că trebuie să rămân aici şi să 
nu fac nimic, voi muri! murmur cu o voce îngroşată. La anul voi 
avea cincisprezece ani, pe urmă optsprezece, pe urmă 
nouăsprezece şi pe urmă douăzeci şi voi fi prea bătrână pentru 
căsătorie. Voi muri aici, slujind-o pe bunica, fără să fi mers nicăieri 
toată viaţa, fără să fi văzut nimic şi fără să fi dansat vreodată la 
curte. 

— O, prostii! exclamă ea enervată. Nu te poţi gândi niciodată la 
altceva în afară de vanitatea ta, Katherine? Pe deasupra, unii ar fi 
de părere că ai făcut deja destule pentru o fecioară de paisprezece 
ani. 

— Nimic, îngaim ţinându-mă în continuare de nas. Apoi îi dau 
drumul şi-mi lipesc degetele reci de obraji. N-am făcut nimic. 

— Sigur că o vei sluji pe regină, continuă ea cu dispreţ. E de 
necrezut ca unchiul tău să fi lăsat să-i scape o asemenea poziţie 
pentru cineva din familia lui, indiferent cât de urât te-ai purtat. 

— Fetele spuneau... 

— Fetele sunt invidioase fiindcă pleci, prostuţo! Dacă ai fi rămas, 
te-ar fi copleşit cu mângâierile lor prefăcute. 

E atât de adevărat, că până şi eu îmi dau seama. 

— O, da! 

— Aşa că mai spală-te o dată pe faţă şi hai în odaia stăpânei 


=i 


mele. Unchiul tău va sosi din clipă-n clipă. 

Merg cât de repede pot, oprindu-mă doar ca să le spun lui Agnes, 
Joan şi Margaret că ştiu foarte bine că plec la curte şi că nu le-am 
crezut nicio clipă răutăţile, iar atunci le aud strigând: 

— Katherine! Katherine! A sosit! 

Alerg în salonul bunicii şi iată-l acolo pe unchiul, stând în faţa 
focului şi încălzindu-şi spinarea. 

Un simplu foc nu ajunge ca să-l încălzească pe deplin pe acest 
om. Bunica spune că el e ciocanul regelui: oriunde există muncă 
grea şi murdară de făcut, unchiul e cel care conduce armata 
engleză ca să-l snopească pe duşman şi să-l silească să se supună. 
Când nordul s-a răsculat ca să apere vechea religie, doar cu doi ani 
în urmă, când eram mică, unchiul a fost cel care le-a băgat 
răsculaților minţile în cap. Le-a promis iertarea şi apoi i-a păcălit şi 
i-a trimis la spânzurătoare. A salvat tronul regelui şi l-a scutit pe 
acesta de osteneala de a-şi purta singur luptele şi de a înăbuşi o 
mare răscoală. Bunica spune că nu cunoaşte alt argument decât 
ştreangul şi că a spânzurat mii de oameni, chiar dacă, în adâncul 
lui, le aproba cauza. Propria sa credinţă nu l-a împiedicat. Nimic nu- 
| va împiedica. Imi dau seama după chipul lui că e un om dur, un 
om pe care nu-l înmoi uşor, dar a venit să mă vadă şi-i voi arăta ce 
fel de nepoată are. 

li fac o reverență adâncă, aşa cum am exersat iar şi iar în odaia 
fetelor, aplecându-mă puţin înainte, în aşa fel încât unchiul să 
poată vedea rotunjimea ispititoare a sânilor mei strânşi în corsajul 
rochiei. Inainte să mă îndrept, ridic încet ochii spre el, ca să mă 
vadă aproape în genunchi în faţa lui, şi-l las o clipă să se gândească 
la plăcerile lucrurilor pe care le-aş putea face acolo jos, cu năsucul 
aproape lipit de pantalonii lui. 

— Milord, murmur ridicându-mă, de parcă i-aş şopti la ureche în 
pat. Vă doresc o zi foarte bună, milord. 

— Dumnezeule mare! exclamă el fără fereală, iar bunica scoate 
un chicotit amuzat. Vă face... cinste, doamnă, adaugă pe când eu 
mă ridic fără să mă clatin şi rămân în picioare în faţa lui. 

Imi împreunez mâinile la spate, ca să-mi scot sânii în evidenţă, 
şi-mi arcuiesc spatele, ca să-mi poată admira subţirimea taliei. Cu 
ochii plecaţi cu modestie, aş putea părea o şcolăriţă dacă n-ar fi 
poziţia avântată a corpului şi micul surâs pe jumătate ascuns. 

— E o Howard până-n măduva oaselor, observă ea. 

Bunica n-are o părere prea bună despre fetele Howard, renumite 


— 46 — 


pentru frumuseţea şi îndrăzneala lor. 

— Mă aşteptam la o copilă, spune unchiul, de parcă ar fi 
mulţumit să mă vadă adultă. 

— O copilă foarte cunoscătoare. 

Bunica îmi aruncă o privire aspră, ca să-mi aducă aminte că 
nimeni nu vrea să ştie ce am învăţat câtă vreme am fost în grija ei. 
Fac ochii mari, cu nevinovăție. Aveam doar şapte ani când am 
văzut pentru prima dată o servitoare culcându-se cu un paj şi 
unsprezece când Henry Manox m-a atins întâia oară. Ce credea că 
se va alege de mine? 

— Se va descurca foarte bine, spune unchiul după cele câteva 
clipe de tăcere de care a avut nevoie ca să-şi revină. Katherine, ştii 
să dansezi, să cânţi din gură, să cânţi la lăută şi aşa mai departe? 

— Da, milord. 

— Să citeşti şi să scrii în engleză, în franceză şi în latină? 

li arunc bunicii o privire îndurerată. Sunt de o prostie uriaşă şi 
toată lumea ştie lucrul ăsta. Sunt atât de proastă, încât nici măcar 
nu ştiu dacă trebuie să mint sau nu în privinţa asta. 

— La ce i-ar trebui aşa ceva? întrebă ea. Regina nu vorbeşte 
decât olandeza, nu? 

Unchiul încuviinţează din cap. 

— Germana. Dar regelui îi plac femeile educate. 

Ducesa zâmbeşte şi spune: 

— l-au plăcut cândva. Fata Seymour nu era nici pe departe o 
mare filosoafă. Cred că i-a pierit gustul de discuţii în contradictoriu 
cu nevestele. Dumitale îţi plac femeile educate? 

Unchiul pufneşte scurt. Toată lumea ştie că el şi nevastă-sa sunt 
despărțiți de ani buni şi că se urăsc cu înverşunare. 

— Oricum, lucrul cel mai important este ca ea s-o mulţumească 
pe regină şi să mulţumească totodată curtea, decretează unchiul. 
Katherine, vei pleca la curte şi vei fi una dintre domnişoarele de 
onoare ale reginei. 

li zâmbesc radios. 

— Te bucuri că pleci? 

— Da, milord. Vă sunt foarte recunoscătoare! îmi aduc aminte să 
adaug. 

— i s-a acordat o poziţie atât de importantă pentru a face cinste 
familiei tale, mă anunţă el pe un ton solemn. Bunica ta îmi spune 
că eşti fată bună şi că ştii cum să te porţi. Ai grijă să nu uiţi asta şi 
să nu ne dezamăgeşti. 


se Apei 


Încuviinţez din cap. Nu îndrăznesc să mă uit la bunica, ea ştie 
totul despre Henry Manox şi o dată m-a prins pe holul de la etaj cu 
Francis, cu mâna în pantalonii lui şi cu urma muşcăturii lui pe gât şi 
m-a făcut târfă în devenire şi destrăbălată proastă şi mi-a tras o 
palmă de mi-au ţiuit urechile, iar de Crăciun m-a prevenit din nou 
să nu mă apropii de el. 

— Vor fi, poate, tineri bărbaţi care-ţi vor acorda atenţie, mă 
avertizează unchiul de parcă n-aş mai fi întâlnit în viaţa mea un 
bărbat tânăr. Îi arunc o privire bunicii, dar ea zâmbeşte neutru. Ţine 
minte că nimic nu e mai important decât reputaţia ta. Cinstea ta 
trebuie să fie nepătată. Dacă aud vreo bârfă necuvenită despre tine 
- mă refer la absolut orice şi poţi să fii sigură că aflu totul -, te iau 
imediat de la curte şi te trimit nu aici, ci înapoi la casa de la ţară a 
bunicii tale vitrege, la Horsham, unde-ţi vei petrece tot restul vieţii, 
înţelegi? 

— Da, milord. Promit. 

Cuvintele mi se revarsă de pe buze într-o şoaptă îngrozită. 

— Te voi vedea la curte în fiecare zi. 

Aproape că încep să-mi doresc să nu plec. 

— Şi din când în când voi trimite să fii adusă în odăile mele ca 
să-mi spui cum te înţelegi cu regina şi aşa mai departe. Fii discretă 
şi nu bârfi. Ţine ochii deschişi şi gura ferecată. Urmează sfaturile 
rudei tale, Jane Boleyn, care se află şi ea în odăile reginei. Incearcă 
să-i devii apropiată reginei, să fii mica ei prietenă. Favorurile 
prinților sunt cele care aduc avuţii. Nu uita asta nicio clipă. Asta ți- 
ar putea fi căpătuirea, Katherine. 

— Da, milord. 

— Incă un lucru, adaugă el pe ton de avertisment. 

— Da, unchiule? 

— Pudoarea, Katherine. E cea mai mare comoară a unei femei. 

Mă înclin într-o reverență adâncă, cu capul plecat, pudică mai 
ceva ca o călugăriţă. Râsul batjocoritor al bunicii îmi dă de înţeles 
că n-am reuşit s-o păcălesc. Dar când ridic privirea, îl văd pe 
unchiul zâmbind. 

— Convingător. Poţi pleca, zice el. 

Mai fac o reverență şi ies în fugă din odaie înainte să apuce să 
spună ceva mai rău de-atât. Mi-am dorit cu atâta ardoare să plec la 
curte de dragul dansurilor şi al bărbaţilor tineri, dar după cuvintele 
lui s-ar zice că intru slugă! 

— Ce-a spus? Ce-a spus? 


— 48 — 


Toate fetele aşteaptă în sala cea mare, arzând de nerăbdare să 
afle veştile. 

— Voi pleca la curte! mă laud. Voi avea rochii noi şi bonete noi, 
iar unchiul zice că voi fi cea mai frumoasă fată din odăile reginei şi 
că vor fi dansuri în fiecare seară şi sunt sigură că nu vă voi mai 
vedea niciodată! 


Anne, Calais, decembrie 1539 


Slavă Domnului, vremea este în sfârşit prielnică pentru 
traversarea Mării Mânecii, după zile şi zile de întârziere. Am sperat 
că voi primi o scrisoare de acasă înainte să ridicăm ancora, dar cu 
toate că am fost nevoiţi să aşteptăm să se schimbe vremea ca să 
putem traversa, nu mi-a scris nimeni. Mă gândeam că îmi va scrie 
mama. Chiar dacă nu-i e dor de mine, mă gândeam că îmi va 
trimite nişte sfaturi. Sau că Amelia speră deja să facă o vizită în 
Anglia şi că-mi va trimite o scrisoare cu urări de bine. In seara asta 
aproape că am râs de mine însămi, dându-mi seama cât de scăzut 
trebuie să-mi fie moralul dacă-mi doresc o scrisoare de la Amelia. 

Singurul de care eram sigură e fratele meu. Eram încredinţată că 
voi primi o scrisoare de la el. Nu s-a mai îmbunat faţă de mine pe 
parcursul pregătirilor îndelungate pentru plecare şi ne-am despărţit 
aşa cum am trăit toată viaţa: eu, cu o frică înciudată de puterea lui, 
iar el, cu o supărare căreia nu poate să-i dea glas. Mă gândeam că- 
mi va scrie ca să-mi încredinţeze tot felul de afaceri de negociat la 
curtea engleză, de bună seamă, îmi pot reprezenta ţara şi 
interesele familiei, nu? Dar sunt atâţia lorzi din Cleves care 
călătoresc împreună cu mine, fără îndoială că le-a vorbit sau le-a 
scris. A hotărât pesemne că nu sunt în măsură să fac afaceri în 
numele lui. 

Mă gândeam că, în orice caz, îmi va scrie cu siguranţă ca să-mi 
traseze regulile de conduită. In definitiv, şi-a petrecut toată viaţa 
dominându-mă. Nu credeam că mă va lăsa pur şi simplu să plec. 
Dar se pare că am scăpat de el. In loc să mă bucure, acest lucru mă 
nelinişteşte. E ciudat să-mi părăsesc familia şi nimeni să nu-mi 
spună nici măcar: „Drum bun”. 

Vom ridica ancora mâine-dimineaţă devreme, ca să prindem 
fluxul, şi aştept în odăile mele din reşedinţa regelui, Chequer, să 
sosească lordul Lisle, când aud ceva care seamănă a ceartă în sala 
de primire. Norocul face ca Lotte, tălmaciul meu din Cleves, să fie 
cu mine şi, la semnul meu din cap, se îndreaptă în vârful picioarelor 


— 49 — 


spre uşă şi ascultă replicile schimbate rapid în engleză. Are o 
expresie de concentrare pe chip, se încruntă, iar când aude paşi 
apropiindu-se, dă fuga înapoi în odaie şi se aşază lângă mine. 

Lordul Lisle intră şi se înclină, dar e aprins la faţă. Işi netezeşte 
vesta de catifea, ca pentru a-şi veni în fire. 

— Imi cer iertare, lady Anne. Toată casa e întoarsă pe dos din 
cauza împachetatului. Vin să vă iau într-o oră. 

Lotte îmi şopteşte ce a spus, iar eu mă înclin şi zâmbesc. Lordul 
aruncă o privire spre uşă şi o întreabă fără fereală pe Lotte: 

— Ne-a auzit? 

Ea se întoarce spre mine şi mă vede încuviinţând din cap. Lordul 
se apropie mai mult. 

— Secretarul Thomas Cromwell e de aceeaşi religie cu Domnia 
Voastră, spune încet. 

Lotte îmi şopteşte la ureche tălmăcirea în germană, ca să fiu 
sigură că-l înţeleg. 

— A apărat câteva sute de luterani din acest oraş care se află 
sub comanda mea, iar prin asta a greşit. 

Inţeleg cuvintele, desigur, dar nu şi importanţa lor. 

— Sunt nişte eretici, continuă el. Neagă autoritatea regelui în 
calitate de conducător spiritual, miracolul sacru al sacrificiului lui 
lisus Hristos şi faptul că vinul se preface în sângele lui. Aceasta 
este credinţa Bisericii Angliei. Negarea ei este o erezie care se 
pedepseşte cu moartea. 

Pun mâna cu blândeţe pe braţul lui Lotte. Ştiu că aceste lucruri 
sunt extrem de primejdioase, dar nu-mi dau seama ce-ar trebui să 
răspund. 

— Secretarul Cromwell însuşi ar putea fi acuzat de erezie dacă 
regele ar afla că i-a adăpostit pe aceşti oameni, continuă lordul 
Lisle. l-am spus adineaori fiului său, Gregory, că aceşti oameni 
trebuie acuzaţi, indiferent cine-i protejează. L-am avertizat că nu 
pot trece lucrul ăsta cu vederea, l-am prevenit că englezii buni 
gândesc, ca şi mine, că Dumnezeu nu poate fi batjocorit. 

— Nu ştiu nimic despre aceste chestiuni englezeşti, spun 
prevăzătoare. Imi doresc doar să fiu călăuzită de soţul meu. 

Mă gândesc o clipă la fratele meu, care m-a însărcinat să-mi 
îndepărtez soţul de aceste superstiții papiste şi să-l atrag spre 
limpezimea reformei. Cred că-l voi dezamăgi din nou. Lordul Lisle 
încuviinţează, se înclină şi se retrage zicând: 

— Vă cer iertare. N-ar fi trebuit să vă tulbur cu aceste lucruri. 


Voiam doar să arăt clar că îmi displace faptul că Thomas Cromwell 
îi apără pe aceşti oameni şi că îi sunt loial regelui şi Bisericii sale. 

Încuviinţez din cap, căci ce altceva aş putea să spun sau să fac? 
Lordul iese din odaie. Mă întorc spre Lotte. 

— N-a fost tocmai aşa, îmi şopteşte ea. L-a acuzat într-adevăr pe 
înălţimea Sa Cromwell că-i apără pe luterani, dar fiul acestuia, 
Gregory Cromwell, l-a învinuit la rândul lui că, în taină, e papist şi a 
zis că va fi supravegheat. S-au ameninţat reciproc. 

— Ce se aşteaptă să fac eu? întreb nedumerită. Doar nu-şi 
închipuie că voi judeca o astfel de chestiune? 

Lotte pare tulburată. 

— Poate să-i vorbiţi regelui? Să-l influenţaţi? 

— Lordul Lisle mi-a spus, practic, că în ochii lui sunt eu însămi o 
eretică. Neg că vinul se transformă în sânge. Orice om cu o fărâmă 
de judecată ştie negreşit că aşa ceva nu e cu putinţă. 

— Chiar sunt executaţi ereticii în Anglia? mă întreabă neliniştită 
femeia. 

Dau aprobator din cap. 

— Cum? 

— Sunt arşi pe rug. 

Văzându-i expresia îngrozită, mă pregătesc s-o lămuresc că 
regele îmi cunoaşte credinţa şi că, din câte se presupune, se va alia 
cu fratele meu protestant şi cu coaliția de duci protestanți din care 
face parte, dar se aude un strigăt la uşă, anunţându-ne că corăbiile 
sunt gata de plecare. 

— Haide! îi spun mânată de un val subit de bravură. Hai să 
plecăm oricum, oricare ar fi primejdiile! Nimic nu poate fi mai rău 
decât Cleves. 


Plecarea dintr-un port englezesc pe o corabie englezească îmi dă 
senzaţia că încep o viaţă nouă. Majoritatea însoţitorilor mei din 
Cleves se despart de mine în acest punct, aşa că schimbăm din nou 
urări de rămas-bun, după care urc la bordul corabiei şi ridicăm 
ancora. Barjele cu vâsle trag la edec corăbiile, scoţându-le din port, 
pânzele ridicate se umflă în vânt şi încep să scârţâie, iar corabia se 
înalţă de parcă ar fi gata să-şi ia zborul. Acum, în clipa asta, mă 
simt într-adevăr ca o regină care se îndreaptă spre ţara ei, ca o 
regină din poveşti. 

Merg la prova şi privesc peste parapet apa mişcătoare, creasta 
valurilor albe pe marea întunecată şi mă întreb când îmi voi vedea 


SE ea 


noul cămin, regatul meu, Anglia mea. De jur împrejur se zăresc 
luminiţele corăbiilor care navighează împreună cu noi. E o flotă 
întreagă, cincizeci de nave mândre, flota reginei, şi încep să-mi dau 
seama de avuţia şi puterea noii mele ţări. 

Urmează să navigăm toată ziua. Oamenii spun că marea e 
calmă, dar mie valurile mi se par foarte înalte şi primejdioase. 
Corăbiile mici urcă un perete de apă, apoi plonjează vertiginos în 
valea dintre valuri. Uneori pierdem cu totul din ochi celelalte nave 
din flotă. Pânzele se umflă şi scârţâie de parcă ar fi gata să se 
sfâşie şi mateloţii englezi trag de parâme şi umblă grăbiţi încolo și- 
ncoace pe punte ca nişte nebuni hulitori. Privesc ivirea zorilor, un 
soare cenuşiu deasupra unei mări cenuşii, şi simt imensitatea apei 
pretutindeni în jurul meu şi sub picioarele mele, pe urmă merg să 
mă odihnesc în cabina mea. Unora dintre doamne li s-a făcut rău, 
dar eu mă simt bine. Lady Lisle stă cu mine o parte din zi, apoi 
altele câteva, printre care şi Jane Boleyn. Va trebui să învăţ numele 
tuturor celorlalte. Ziua trece încet, urc pe punte, dar nu zăresc 
decât corăbiile din jurul nostru, flota engleză se întinde cât vezi cu 
ochii, ţinându-mi companie. Ar trebui să mă simt mândră de atenţia 
care mi se acordă, dar mai presus de toate mă simt stânjenită 
pentru că sunt centrul şi cauza unei osteneli şi activităţi atât de 
intense. Mateloţii de pe corabie îşi scot cu toţii pălăriile şi se înclină 
ori de câte ori ies din cabină, iar două dintre doamne trebuie să mă 
escorteze mereu, chiar dacă merg doar până la prova corabiei. 
După o vreme mă simt atât de bătătoare la ochi, atât de agitată, că 
mă silesc să stau nemişcată în cabina mea şi să privesc prin 
ferestruică valurile cum urcă şi coboară, în loc să-i deranjez pe toţi 
plimbându-mă fără ţintă. 

Prima imagine a Angliei pe care o zăresc e o umbră întunecată 
pe apele care se înnegurează tot mai tare. Când ajungem la un port 
micuţ, numit Deal, e deja târziu, dar cu toate că e noapte şi plouă, 
sunt întâmpinată de oameni şi mai grandioşi. Aceştia mă duc să mă 
odihnesc şi să mănânc în castel şi sute, realmente sute, de oameni 
vin să-mi sărute mâna şi să-mi ureze bun venit în ţara mea. Ca prin 
ceaţă, fac cunoştinţă cu lorzi şi cu doamnele lor, cu un episcop, cu 
intendentul castelului, apoi cu alte doamne care mă vor sluji în 
odăile mele, câteva domnişoare care-mi vor fi însoţitoare. E clar că 
nu voi mai fi singură nicio clipă cât voi trăi. 

De îndată ce terminăm de mâncat trebuie să plecăm mai 
departe, există un plan strict cu privire la locurile unde vom poposi 


DD 


şi unde vom cina, dar sunt întrebată foarte curtenitor dacă mă simt 
pregătită să pornesc la drum. Invăţ repede că asta nu înseamnă 
într-adevăr că interesează pe cineva dacă vreau să plec, ci pur şi 
simplu că planul prevede că trebuie să pornim şi că oamenii 
aşteaptă să-mi dau încuviințarea. 

Aşa că, deşi e seară şi sunt atât de obosită încât aş da o avere ca 
să mă odihnesc aici, urc în litiera pe care mi-a înzestrat-o fratele 
meu cu mare ciudă din cauza cheltuielii, lorzii încalecă pe cai, 
doamnele, pe caii lor şi pornim gălăgios la drum prin beznă, 
încadraţi de soldaţi care mărşăluiesc înaintea şi-n urma noastră, de 
parcă am fi o oştire invadatoare, şi-mi impun să nu uit că acum 
sunt regină şi, dacă aşa călătoresc reginele şi aşa sunt slujite, 
atunci trebuie să mă obişnuiesc şi să nu tânjesc după un pat liniştit 
şi o masă unde să nu existe privitori care să-mi urmărească fiecare 
mişcare. 

In noaptea asta rămânem la castelul din Dover, unde sosim pe 
întuneric. A doua zi sunt atât de ostenită, că abia mă pot ridica din 
pat, dar în odaie sunt şase servitoare care-mi ţin cămaşa, rochia, 
peria de păr şi boneta, iar în spatele lor se află domnişoare de 
onoare şi, în spatele acestora, doamne de onoare, iar între timp 
soseşte un mesaj de la ducele de Suffolk, care mă întreabă dacă aş 
vrea să pornesc mai departe, spre Canterbury, după ce-mi fac 
rugăciunile şi dejunez. Asta îmi dă de înţeles că e nerăbdător să 
plecăm şi că ar trebui să mă grăbesc să-mi fac rugăciunile şi să 
mănânc, aşadar îi răspund că aş fi încântată şi că eu însămi sunt 
dornică să ne continuăm călătoria. 

Asta e evident o minciună, fiindcă a plouat toată noaptea, iar 
acum se înteţeşte şi începe să bată grindina. Dar toţi preferă să 
creadă că ard de nerăbdare să-l văd pe rege, iar doamnele mele se 
străduiesc să mă îmbrace cât mai gros şi după aceea ieşim anevoie 
din curte, bătuţi de vijelie, şi pornim pe drumul pe care-l numesc 
strada Watling, spre oraşul Canterbury. 

Arhiepiscopul însuşi, Thomas Cranmer, un om blajin cu un 
zâmbet plin de bunătate, mă întâmpină pe drum, în afara oraşului, 
şi merge călare pe lângă litiera mea pe ultima jumătate de milă. 
Privesc prin perdeaua de ploaie: acela era marele drum de pelerinaj 
pe care credincioşii mergeau la altarul Sfântului Thomas Becket din 
catedrală. Zăresc turla bisericii chiar înainte să se ivească zidurile 
oraşului, atât e de înaltă şi de frumos construită, iar lumina se 
pogoară asupra sa printre norii întunecaţi, de parcă Dumnezeu ar 


atinge locul sfânt. Aici, drumul e pietruit şi o casă din două a fost 
construită ca să găzduiască pelerinii care obişnuiau să vină din 
toată Europa ca să se roage la acest altar nemaipomenit de frumos. 
Cândva, acesta a fost unul dintre cele mai măreţe locuri sfinte din 
lume, doar cu câţiva ani în urmă. 

Insă acum, totul s-a schimbat, ca şi când biserica ar fi fost 
dărâmată. Mama m-a prevenit să nu fac nicio observaţie despre 
ceea ce am auzit cu privire la marile schimbări făcute de rege şi 
nici despre ceea ce văd, oricât de şocant ar fi. Trimişii regelui au 
mers ei înşişi la altarul marelui sfânt şi au luat comorile ce fuseseră 
lăsate acolo drept ofrandă. Au intrat în cripte şi au jefuit chiar 
sicriul în care se afla trupul sfântului. Se povesteşte că au luat 
trupul martirului şi l-au aruncat în grămada de gunoi din afara 
zidurilor oraşului, atât de hotărâți erau să distrugă acest loc sfânt. 

Fratele meu ar spune că e un lucru bun că englezii au întors 
spatele superstiţiilor şi practicilor papiste, dar el nu vede că locul 
caselor pentru pelerini a fost luat de case de destrăbălare şi de 
hanuri şi că pe toate drumurile care merg la Canterbury sunt 
înşiraţi cerşetori care n-au unde să se ducă. Fratele meu nu ştie că 
jumătate din casele din Canterbury erau spitale pentru săraci şi 
suferinzi şi că Biserica plătea pentru ca pelerinii săraci să fie îngrijiţi 
cât era nevoie până se înzdrăveneau, iar călugărițele şi călugării îşi 
petreceau viaţa slujindu-i pe săraci. Acum, soldaţii noştri trebuie să- 
şi croiască drum printr-o mare murmurătoare de oameni aflaţi în 
căutarea limanului sfânt care le-a fost promis, dar care a dispărut 
cu desăvârşire. Am grijă să nu spun nimic când cavalcada noastră 
pătrunde prin porţile mari şi arhiepiscopul descalecă pentru a-mi 
ura bun venit într-o casă frumoasă, care se vede clar că a fosto 
abație, poate doar cu câteva luni în urmă. Am privit în jurul meu în 
timp ce intram într-o sală frumoasă, unde înainte erau ospătaţi pe 
degeaba călătorii şi unde luau masa călugării. Ştiu că fratele meu 
vrea să fac această ţară să se îndepărteze şi mai mult de 
superstiție şi de papism, dar el n-a văzut ce s-a distrus în ea în 
numele reformei. 

Ferestrele, făcute cândva din sticlă colorată astfel încât să 
înfăţişeze povestiri minunate, au fost sparte cu atâta nesocotinţă, 
încât piatra e zdrobită şi lucrătura în piatră ce despărţea ochiurile 
de geam e fărâmată toată. Dacă un băiat obraznic ar strica astfel 
ferestrele, ar fi biciuit. Pe plafonul înalt şi boltit se aflau îngeraşi şi, 
cred, o friză cu sfinţi ce a fost spartă de un neghiob cu un ciocan în 


DA 


mână căruia nu-i păsa de nimic. Ştiu, e o prostie să plângi după 
lucruri din piatră, dar oamenii care au înfăptuit această lucrare 
sfântă n-au făcut-o deloc cu sfinţenie. Ar fi putut să dea mai întâi 
jos statuile şi apoi să îndrepte zidurile. In schimb, s-au mulţumit să 
sfărâme capetele şi au lăsat trupurile îngeraşilor fără cap. Nu 
înţeleg în ce chip împlineşte acest lucru voia Domnului. 

Sunt o fiică a ducatului Cleves, iar noi ne-am răzvrătit împotriva 
papismului, şi pe bună dreptate, dar n-am mai văzut niciodată o 
asemenea neghiobie. Nu pricep de ce oamenii cred că lumea asta, 
în care un lucru frumos e distrus şi-n locul lui e lăsat ceva stricat, ar 
fi mai bună. Sunt condusă în odăile mele, care fără îndoială au 
aparţinut cândva stareţului. Au fost tencuite şi văruite din nou, căci 
mai miros încă a var proaspăt. Abia acum încep să înţeleg 
adevăratul motiv al reformei religioase din această ţară. Clădirea 
aceasta frumoasă şi pământurile pe care se află, marile ferme care- 
i plătesc chirie şi turmele de oi care-i poartă lâna, toate au 
aparţinut cândva Bisericii şi Papei. Biserica era cel mai mare 
proprietar de pământ din Anglia. Acum toate aceste bogății îi 
aparţin regelui. Pentru prima oară îmi dau seama că nu e vorba 
doar de slăvirea lui Dumnezeu. Poate chiar n-are nimic de-a face cu 
Dumnezeu. Aici e vorba despre lăcomia omului. 

Şi, poate, despre trufie. Căci Thomas Becket a fost un sfânt care 
a sfidat un rege tiranic al Angliei. Trupul lui odihnea în cripta celei 
mai bogate catedrale, îmbrăcat în aur şi nestemate, iar regele 
însuşi, care a poruncit dărâmarea acestui altar, obişnuia să vină 
aici să se roage pentru ajutor, însă acum regele nu mai are nevoie 
de niciun ajutor, răsculații sunt spânzurați în această ţară, iar 
bogăţiile şi lucrurile frumoase trebuie să-i aparţină toate regelui. 
Fratele meu ar spune că e un lucru bun şi că o ţară nu poate avea 
doi stăpâni. 

Imi schimb ostenită rochia pentru cină când aud noi salve de 
tunuri şi, cu toate că e beznă şi aproape miezul nopţii, Jane Boleyn 
vine surâzătoare să-mi dea de ştire că în sala cea mare se află sute 
de oameni sosiți să-mi ureze bun venit în Canterbury. 

— Mulţi gentilomi? întreb în engleza mea poticnită. 

Zâmbeşte pe dată, ştiind că mi-e groază de un şir lung de 
prezentări. 

— Nu vor decât să vă vadă, spune răspicat, arătând spre ochii ei. 
Trebuie doar să le faceţi cu mâna. 

Flutură din mână ca să mă lămurească şi piesa-mască pe care o 


jucăm una pentru alta câtă vreme învăţ limba mă face să chicotesc. 
Apoi arăt spre fereastră, spunând: 

— Pământ bun. 

Ea încuviinţează din cap. 

— Pământul abației, pământul Domnului. 

— Nu al regelui? 

Zâmbeşte ironic. 

— Acum regele e conducătorul Bisericii, înţelegeţi? Toată averea, 
şovăie, averea spirituală a Bisericii, îi aparţine acum lui. 

— Şi oamenii se bucură? întreb, cumplit de frustrată că nu sunt 
în stare să vorbesc fluent. Preoţii răi au plecat? 

Ea aruncă o privire spre uşă, de parcă ar vrea să se asigure că 
nu putem fi auzite. 

— Oamenii nu se bucură. Oamenii iubeau altarele şi sfinţii şi nu 
înţeleg de ce sunt luate lumânările. Nu înţeleg de ce nu se pot ruga 
pentru ajutor. Dar nu trebuie să vorbiţi despre aceste lucruri cu 
nimeni în afară de mine. E voia regelui ca Biserica să fie distrusă. 

Încuviinţez din cap, întrebând-o: 

— Regele este protestant? 

Surâsul fugar îi face ochii să scânteieze. 

— O, nu! E orice vrea să fie. A distrus Biserica pentru a se putea 
căsători cu cumnata mea. Aceasta credea într-o Biserică Reformată 
şi regele s-a luat după ea. Apoi a distrus-o pe ea. A adus Biserica 
aproape cu totul înapoi la catolicism, liturghia e restaurată aproape 
în întregime, dar avuţia n-o va da înapoi niciodată. Cine ştie ce va 
face de-aici înainte? In ce va crede de-aici înainte? 

Nu înţeleg decât foarte puţin din toate astea, aşa că mă întorc cu 
spatele la ea şi mă uit pe fereastră la ploaia torențială şi la bezna 
adâncă. Gândul la un rege care poate să hotărască nu numai ce fel 
de viaţă duc supuşii săi, ci şi natura Dumnezeului pe care-l slăvesc 
mă înfioară. Acesta e regele care a dărâmat altarul unuia dintre cei 
mai mari sfinţi ai creştinătăţii, regele care a transformat marile 
mănăstiri ale ţării sale în locuinţe particulare. Fratele meu s-a 
înşelat foarte mult când mi-a poruncit să-l conduc pe acest rege 
spre gândirea corectă. Acesta e regele care face totul după pofta 
inimii şi sunt destul de sigură că nimeni nu poate să-l oprească sau 
să-l schimbe. 

— Ar trebui să mergem la cină, îmi spune Jane Boleyn cu 
blândeţe. Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri. 

— Da. 


Pe când ea mă urmează doar la un pas în spate, mă îndrept spre 
uşa odăii mele personale, o deschid spre mulțimile de oameni care 
mă aşteaptă în sala de primire şi înfrunt încă o dată marea de 
chipuri necunoscute şi zâmbitoare. 

Sunt atât de încântată că nu mai stau în ploaie şi în beznă, că 
accept un pocal mare cu vin şi mănânc cu poftă la cină, cu toate că 
stau singură sub un baldachin şi sunt servită de bărbaţi care 
îngenunchează când îmi oferă mâncărurile. In sală, cinează sute de 
oameni şi alte sute se uită pe ferestre şi din pragul uşilor ca să mă 
vadă, de parcă aş fi un animal ciudat. 

Mă voi obişnui cu asta, ştiu că trebuie s-o fac şi o voi face. Nu 
are niciun rost să fiu regina Angliei şi să mă ruşinez de servitori. 
Această mănăstire furată nici măcar nu e unul din marile palate ale 
ţării şi totuşi n-am mai văzut niciodată un loc cu o asemenea 
bogăţie de poleială, picturi şi tapiserii. Il întreb pe arhiepiscop dacă 
acesta este palatul lui, iar el zâmbeşte şi îmi răspunde că locuinţa 
sa se află în apropiere. Ţara asta are bogății atât de mari, că sunt 
aproape de neînchipuit. 

Ajung să mă bag în pat abia la orele mici ale dimineţii şi a doua 
zi ne sculăm iarăşi devreme, ca să pornim mai departe. Insă oricât 
de devreme ne pornim, ne ia o veşnicie să plecăm, căci în fiecare zi 
ni se alătură tot mai mulţi oameni. Arhiepiscopul şi toată suita sa, 
formată din sute de oameni, călătoresc acum împreună cu mine, iar 
astăzi mi se alătură alţi mari lorzi, care mă însoțesc la Rochester. 
Străzile sunt înţesate de oameni ieşiţi să mă salute şi, oriunde 
merg, zâmbesc şi fac cu mâna. 

Aş vrea să-mi pot aminti numele tuturor, dar de fiecare dată 
când ne oprim undeva, câte un bărbat cu veşminte bogate vine şi 
se înclină în faţa mea, lady Lisle sau lady Southampton sau una din 
celelalte doamne îmi şopteşte ceva la ureche, iar eu zâmbesc, 
întind mâna şi încerc să-mi întipăresc în minte o nouă serie de 
nume. Oricum, toţi arată la fel: îmbrăcaţi în catifele bogate, cu 
lanţuri de aur la gât şi perle sau nestemate la pălărie. Şi sunt cu 
zecile, cu sutele, jumătate din Anglia a venit să-mi prezinte 
omagiile şi nu mai pot deosebi un om de altul. 

Luăm cina într-o sală mare, cu multă ceremonie, şi îmi este 
prezentată lady Browne, care va fi mai-marea peste domnişoarele 
mele de companie. Aceasta îmi prezintă domnişoarele de companie 
după nume şi zâmbesc şirului nesfârşit de Katherine, Mary, 
Elizabeth, Anne, Bessie şi Madge, toate vioaie şi frumuşele, cu 


=B = 


bonete minuscule ce le scot la iveală părul într-un fel pe care 
fratele meu l-ar socoti neruşinat, toate delicate în pantofiorii lor 
eleganţi şi toate zgâindu-se la mine de parcă aş fi un şoim alb şi 
sălbatic nimerit într-un coteţ de găini. Lady Browne, mai ales, se 
holbează la mine până-mi pierd cumpătul. O chem pe Lotte şi-o rog 
să-i spună în engleză lui lady Browne că nădăjduiesc să mă 
sfătuiască în legătură cu îmbrăcămintea mea şi moda englezească 
după ce ajungem la Londra. De îndată ce Lotte îi transmite mesajul 
meu, lady Browne roşeşte, întoarce privirea şi nu se mai zgâieşte la 
mine, deşi mă tem că rochia mea i se pare într-adevăr foarte 
ciudată, iar eu foarte urâtă. 


Jane Boleyn, Rochester, decembrie 1539 


— Sfătuieşte-o în legătură cu îmbrăcămintea! îmi şuieră lady 
Browne, de parcă ar fi vina mea că noua regină a Angliei arată atât 
de grotesc. Spune-mi, Jane Boleyn, n-ar fi putut să-şi schimbe 
veşmintele la Calais? 

— Cine s-o fi sfătuit? întreb cu multă chibzuinţă. La urma urmei, 
toate doamnele ei se îmbracă la fel. 

— Lordul Lisle ar fi putut s-o sfătuiască. Ar fi putut s-o prevină că 
nu poate intra în Anglia arătând ca o schimnică în haine de barhet! 
Cum aş putea să le ţin în frâu pe domnişoarele ei de onoare când 
râd de ea să se prăpădească? Aproape c-a trebuit s-o plesnesc pe 
Katherine Howard. Copila aia se află de o zi în slujba reginei şi deja 
îi imită mersul şi, mai rău de-atât, o face la perfecţie. 

— Domnişoarele de onoare sunt întotdeauna obraznice. Le vei 
stăpâni. 

— Nu e timp de croitori până ajunge la Londra. Va trebui să 
meargă mai departe aşa cum a pornit la drum, chiar dacă arată ca 
o boccea. Ce face acum? 

— Se odihneşte, răspund prudent. M-am gândit s-o las în pace 
câteva clipe. i 

— Va fi regina Angliei, se răsteşte Inălţimea Sa. Asta nu e o viață 
paşnică pentru nicio femeie. 

Nu zic nimic. 

— Să-i spunem ceva regelui? Să vorbesc cu soțul meu? mă 
întreabă lady Browne pe un ton foarte scăzut. N-ar trebui să-l 
înştiinţăm pe secretarul Cromwell că avem... rezerve? li vei spune 
ceva ducelui? 

Gândesc cu repeziciune. Jur că nu voi fi prima care să rostească 


un cuvânt împotriva acestei regine. N 

— Poate că ar trebui să vorbiţi cu sir Anthony. In particular, ca 
soție. 

— Să-i spun că suntem de acord? Fără îndoială, milord 
Southampton îşi dă seama că nu e potrivită să fie regină. E atât de 
lipsită de graţie! Şi aproape mută! 

— Nu am încă o părere, zic repede. 

Lady Browne izbucneşte pe dată în râs. 

— O, Jane Boleyn, ai întotdeauna o părere, nu-ţi scapă prea 
multe! 

— Poate că da. Dar dacă regele a ales-o fiindcă îi aduce o alianţă 
cu protestanții, dacă milord Cromwell a ales-o fiindcă ne oferă o 
siguranţă împotriva Spaniei şi a Franţei, atunci faptul că poartă o 
bonetă cât casa nu va conta probabil prea mult pentru el. Boneta 
şi-o poate schimba oricând. Şi nu vreau să fiu eu cea care să-i 
sugereze regelui că femeia cu care s-a logodit în mod solemn şi 
imposibil de încălcat nu e potrivită să-i fie regină. 

Asta o face să încremenească. 

— Crezi că aş greşi criticând-o? 

Mă gândesc la fata palidă precum ceara care s-a uitat prin uşa 
crăpată a camerei de rugăciune, la Calais, prea timidă şi prea 
speriată ca să stea în aceeaşi încăpere cu propria curte, şi descopăr 
că vreau s-o apăr în faţa acestei nedreptăţi. 

— Ei bine, nu am pentru ce s-o critic. Sunt doamna ei de 
companie. Pot să-i dau sfaturi în privinţa rochiilor sau a 
pieptănăturii dacă mă întreabă, dar nu voi avea nici măcar o vorbă 
de spus împotriva ei. 

— Sau cel puţin nu acum, mă corectează lady Browne cu 
răceală. Ci abia când vei găsi în asta un avantaj personal. 

ignor înţepătura, fiindcă tocmai când sunt pe punctul de-a 
răspunde, uşa se deschide şi straja anunţă: 

— Lady Catherine Carey, domnişoara de companie a reginei! 

E ea. Nepoata mea. In cele din urmă, trebuie să stau faţă-n faţă 
cu copila. Reuşesc să zâmbesc şi-i întind mâinile, exclamând: 

— Micuța Catherine! Ce mult ai crescut! 

Imi prinde mâinile într-ale ei, dar nu ridică faţa spre mine să mă 
sărute pe obraz. Mă priveşte tăcută, de parcă m-ar măsura. Ultima 
oară când am văzut-o, stătea în spatele mătuşii sale Anne pe 
eşafod şi-i ţinea mantia în timp ce regina punea capul pe butuc. 
Ultima oară când m-a văzut, mă aflam în faţa sălii de judecată, 


când am fost chemată să intru şi să depun mărturie. Îmi aduc 
aminte cum m-a privit atunci: cu mare curiozitate. S-a uitat la mine 
cu atâta curiozitate, de parcă n-ar mai fi văzut niciodată o astfel de 
femeie. 

— Nu ţi-e frig? Cum ai călătorit? Vrei nişte vin? 

O trag spre foc şi mă urmează, dar fără entuziasm. 

— lat-o pe lady Browne, îi spun. 

Reverenţa pe care o face e bună, are mişcări graţioase. A fost 
învățată bine. 

— Şi ce mai face mama ta? Dar tatăl tău? 

— Sunt sănătoşi. 

Are o voce limpede, în care stăruie doar o undă de accent de 
tară. 

— Mama v-a trimis o scrisoare. 

O scoate din buzunar şi mi-o întinde. O apropii de lumina 
lumânării mari şi pătrate, specifică reşedințelor regale, şi rup 
sigiliul. 


Jane, 


Aşa începe Mary Boleyn, fără să pomenească vreun titlu, de 
parcă n-aş purta chiar numele casei sale, de parcă n-aş fi lady 
Rochford, deşi ea locuieşte la Rochford Hall. De parcă n-ar avea 
moştenirea şi casa mea, iar eu pe ale ei, adică nimic. 


Am ales de mult dragostea soțului meu în locul deşertăciunii 
şi primejdiei de la curte şi poate că am fi fost cu toții mult mai 
fericiți dacă dumneata şi sora mea, Dumnezeu să-i odihnească 
sufletul, aţi fi făcut acelaşi lucru. Nu am nicio poftă de-a mă 
întoarce la curte, dar vă urez şi dumitale, şi noii regine Anne mai 
mult noroc decât înainte şi nădăjduiesc ca ambiția să-ţi aducă 
fericirea pe care ţi-o doreşti şi nu ceea ce ar putea crede unii că 
ți se cuvine. 

Unchiul a poruncit ca fiica mea, Catherine, să se înfățişeze la 
curte şi, la ordinele sale, va sosi de Anul Nou. Am instruit-o să se 
supună numai regelui şi unchiului ei şi să se lase călăuzită 
numai de sfaturile mele şi de conştiinţa ei. l-am spus că, în 
ultimele clipe, nu le-ai fost prietenă nici surorii mele, nici fratelui 
meu şi am sfătuit-o să-ți arate respectul pe care-l meriti. 

Mary Stafford 


Tremur deja când termin de parcurs scrisoarea şi mă hotărăsc s- 
o mai citesc o dată, ca şi cum a doua oară ar putea fi altfel. 
Respectul pe care-l merit? Respectul pe care-l merit?! Oare am 
făcut altceva decât să mint şi să înşel ca să-i salvez pe amândoi 
până-n ultima clipă şi oare după aceea am făcut altceva decât să 
apăr familia de nenorocirea pe care au abătut-o asupra noastră? M- 
am supus ducelui, unchiul meu, aşa cum m-am legat cu jurământ, 
am făcut tot ce mi-a poruncit el, iar meritele mele sunt 
următoarele: îi sunt rudă credincioasă şi sunt cinstită ca atare. 

Cine e ea ca să-mi spună că ar fi trebuit să fiu o soţie bună? Mi- 
am iubit bărbatul cu fiecare părticică din sufletul şi din fiinţa mea şi 
aş fi însemnat totul pentru el, dacă n-ar fi fost ea şi sora ei şi 
intrigile pe care le-au ţesut pentru el şi pe care n-a putut să le 
destrame, şi nici eu n-am fost în stare să le destram. Oare n-ar fi în 
viaţă astăzi dacă nu s-ar fi prăbuşit odată cu sora sa căzută în 
dizgrație? Nu mi-ar fi fost astăzi soţ şi tată al băiatului nostru dacă 
n-ar fi fost condamnat împreună cu Anne şi decapitat odată cu ea? 
Şi Mary ce-a făcut ca să-l salveze? A făcut ea vreodată altceva 
decât ce i-a convenit? 

Imi vine să ţip de furie şi disperare pentru că din cauza ei îmi 
trec iarăşi aceste gânduri prin minte. Pentru că se îndoieşte de 
dragostea pe care i-am purtat-o lui George, pentru că-mi face 
reproşuri! Răutatea scrisorii ei şi acuzaţiile voalate m-au lăsat fără 
grai. Aş vrea să-i strig în faţă: Ce altceva aş fi putut face? Ai fost 
acolo şi nu te-ai putea numi nici pe departe salvatoarea lui George 
şi a lui Anne! Ce altceva ar fi putut face oricare dintre noi?! 

Dar aşa au fost mereu ea şi sora ei: au ştiut întotdeauna să mă 
facă să simt că ele văd mai bine, înţeleg mai bine, cumpănesc mai 
bine. Din clipa în care m-am căsătorit cu George, am fost 
conştientă că surorile lui erau socotite a fi femei mai alese decât 
mine: una, amanta regelui, apoi cealaltă. Una, în cele din urmă, 
soţia regelui şi regina Angliei. Au fost născute pentru măreție! 
Surorile Boleyn! lar eu am fost întotdeauna doar cumnata. Ei bine, 
aşa să fie. N-am ajuns unde mă aflu astăzi, n-am depus mărturie şi 
n-am făcut jurăminte ca să fiu mustrată de o femeie care a fugit la 
primul semn de primejdie şi s-a măritat cu un bărbat ca să se 
ascundă la ţară şi să murmure rugăciuni protestante implorând 
vremuri mai bune. 

Catherine, fiica ei, mă priveşte curioasă. 


AG 


— Ţi-a arătat asta? o întreb cu o voce tremurătoare. 

Lady Browne se uită la mine cu nişte ochi lacomi şi iscoditori. 

— Nu, răspunde Catherine. 

Arunc scrisoarea în foc, de parcă ar fi o dovadă împotriva mea, şi 
o privim toate trei cum se preschimbă în scrum cenuşiu. 

— Voi răspunde mai târziu, spun repede. Nu era foarte 
importantă. Acum merg să văd dacă ţi s-a pregătit camera. 

E un pretext ca să scap de cele două şi de cenuşa moale lăsată 
de hârtie în foc. les grăbită, chem servitoarele şi le cert pentru 
neatenţie, apoi intru fără zgomot în odaia mea şi-mi lipesc fruntea 
încinsă de sticla rece şi groasă a ferestrei. Nu voi lua în seamă 
această calomnie, nu voi lua în seamă această insultă, nu voi lua în 
seamă această duşmănie. Oricare i-ar fi cauza. Trăiesc în inima 
curţii. Îmi slujesc regele şi familia. Cu timpul, vor recunoaşte cu toţii 
că sunt cea mai de soi din familie, acea Boleyn care şi-a slujit 
regele şi familia până la sfârşit, fără să dea înapoi vreodată, fără să 
şovăie vreodată, chiar dacă regele s-a îngrăşat şi a devenit 
periculos şi toţi membrii familiei în afară de mine au murit. 


Katherine, Rochester, ajunul Anului Nou, 1539 


la să văd, ce am acum? Ce am acum, când sunt practic o lady în 
toată firea la curte? 

Am trei rochii noi, ceea ce e bine, dar nu e nici pe departe o 
garderobă bogată pentru o fată care se aşteaptă să atragă 
nenumărate priviri şi să se vorbească foarte mult despre ea. Am 
trei bonete noi asortate, care sunt foarte frumoase, dar niciuna nu 
e garnisită cu nimic mai mult decât dantelă din fir de aur şi văd că 
multe dintre doamnele de la curte poartă perle şi chiar pietre 
preţioase pe bonete. Am nişte mănuşi bune, o mantie nouă, o 
eşarfă şi două gulere din dantelă, dar nu pot spune că sunt din 
cale-afară de răsfăţată cu varietatea sau cantitatea veşmintelor. Ce 
rost mai are să mă aflu la curte, dacă nu am o mulţime de lucruri 
drăguţe de purtat? 

În ciuda marilor mele speranţe, viaţa la curte nu se dovedeşte 
prea veselă. Am venit cu barca de la Gravesend pe cea mai 
cumplită vreme din câte am pomenit vreodată, o ploaie cu găleata 
şi un vânt teribil, aşa că-mi zbura boneta în toate părţile şi părul 
mi-era vraişte, iar pelerina mea nouă de catifea s-a udat şi sunt 
sigură că-i vor rămâne urme de apă. Viitoarea regină ne-a 
întâmpinat cu o faţă la fel de lipsită de expresie ca a unui peşte. N- 


— 62 — 


au decât să spună că e obosită, însă pare pur şi simplu uluită de 
toate, ca o ţărancă venită pentru prima oară la oraş, şi se zgâieşte 
uimită la cele mai banale privelişti. Când oamenii o aclamă, le 
zâmbeşte şi le face cu mâna ca un copil la un bâlci ambulant, dar 
când e chemată să salute un lord venit la curtea ei, se uită întruna 
în jur după vreuna din tovarăşele ei din Cleves şi murmură în limba 
lor prostească, întinde mâna de parcă ar servi o bucată de carne şi 
nu îngaimă absolut nimic în engleză. 

Când i-am fost prezentată, abia dacă s-a uitat la mine şi ne-a 
privit pe toate, fetele cele noi, cu aerul că nu ştia ce căutam în 
odaia ei, nici ce să facă cu noi. Credeam că ne va cere măcar 
puţină muzică şi aveam pregătit un cântec perfect până la ultima 
notă, dar, în mod ridicol, ea a spus că trebuie să se roage şi s-a 
închis în cămăruţa ei de rugăciune. Verişoara mea, Jane Boleyn, ne- 
a lămurit că face asta când vrea să fie singură şi că nu e un semn 
de pioşenie, ci de timiditate şi ne-a zis că trebuie să fim amabile şi 
vesele cu ea, că în curând ne va învăţa limba şi nu va mai fi aşa de 
toantă. 

Nu prea văd cum s-ar putea una ca asta. Poartă pe sub rochie o 
cămaşă care-i ajunge aproape până la bărbie. Are îndesată pe cap 
o bonetă care trebuie să cântărească o tonă, e lată în umeri şi ar 
putea să aibă şoldurile oricât de mari sub rochia aia ca un castron 
de budincă. Lordul Southampton pare foarte fermecat de ea, dar 
poate că e doar uşurat că în curând călătoria se va încheia şi 
misiunea sa va fi împlinită. Ambasadorii englezi care au fost în 
Cleves sporovăiesc cu ea în limba ei şi atunci e toată numai zâmbet 
şi sporovăieşte şi ea ca un boboc de rață care măcăie. Lady Lisle 
pare s-o placă, Jane Boleyn se află adesea lângă ea. Dar mă tem că 
această curte nu va fi prea veselă pentru mine şi, până la urmă, ce 
rost are o curte dacă nu e plină de veselie, dans şi flirt? Chiar aşa, 
ce rost are să fii regină tânără, dacă nu eşti veselă, uşuratică şi 
caraghioasă? 


Jane Boleyn, Rochester, ajunul Anului Nou, 1539 


După cină urmează să aibă loc o luptă cu tauri şi lady Anne este 
condusă la fereastra care dă spre curte, ca să aibă cea mai bună 
privelişte. De îndată ce apare la fereastră, bărbaţii din curte 
izbucnesc în urale, cu toate că scot câinii şi rar se întâmplă ca 
oamenii de rând să se întrerupă din rămăşaguri într-un astfel de 
moment. Ea le zâmbeşte şi le face cu mâna. Cu oamenii de rând e 


— 63 — 


mereu în largul ei, iar aceştia o plac pentru asta. Pe toate drumurile 
pe care am călătorit, a găsit întotdeauna un zâmbet pentru oamenii 
ieşiţi s-o vadă şi le-a trimis bezele copilaşilor care îi aruncau 
buchete de flori în litieră. Toţi sunt surprinşi de lucrul ăsta. De la 
Caterina de Aragon încoace n-am mai avut o regină atât de 
surâzătoare şi de binevoitoare cu oamenii de rând şi, tot de la 
Caterina de Aragon încoace, Anglia nu s-a mai bucurat de noutatea 
unei prințese străine. Fără îndoială că aceasta va învăţa cu timpul 
să se simtă în largul ei şi la curte. 

Stau de o parte a sa, iar de cealaltă se află unul dintre prietenii 
ei germani, ca să-i poată spune ce se vorbeşte. Lordul Lisle este şi 
el aici, desigur, la fel şi arhiepiscopul Cranmer. Işi dă toată silinţa să 
se facă plăcut, fireşte. Lady Anne e candidata lui Cromwell, rivalul 
său, şi un avantaj pentru acesta, dar teama lui cea mai mare 
trebuie să fi fost aceea că regele avea să aducă o prinţesă papistă 
şi că arhiepiscopul reformator avea să-şi vadă Biserica revenită la 
vechile obiceiuri. 

Unii dintre curteni stau la ferestre ca să vadă lupta, alţii bârfesc 
cu glas scăzut în fundul încăperii. Nu aud desluşit ce se spune, dar 
cred că lady Browne nu e singura de părere că lady Anne e 
nepotrivită pentru demnitatea măreaţă pe care a fost chemată s-o 
ocupe. O judecă aspru pentru timiditatea ei şi pentru că nu 
vorbeşte. O învinovăţesc pentru veşmintele ei şi râd de ea pentru 
că nu e în stare să danseze sau să cânte din gură ori din lăută. E o 
curte crudă, înclinată spre frivolitate, iar ea e o fată din care se 
poate face cu uşurinţă ţinta sarcasmului. Ce se va întâmpla dacă 
lucrurile merg tot aşa? Ea şi regele sunt practic căsătoriţi. Nimic nu 
poate să împiedice nunta. El n-are cum s-o trimită acasă, în 
dizgrație, nu? Pentru crima de-a purta o bonetă greoaie? De bună 
seamă că nici măcar regele nu poate face asta, nu? Nici măcar 
regele Henric. Asta ar nărui complet tratatul acestuia şi ar provoca 
chiar căderea lui Cromwell, ar lăsa Anglia fără prieteni, să se 
confrunte cu Franţa şi Spania fără nicio alianţă protestantă care să 
ne sprijine. Regele n-ar risca aşa ceva în ruptul capului, sunt sigură. 
Dar nu-mi pot închipui ce se va întâmpla. 

In curte oamenii se pregătesc să elibereze taurul, mânuitorul 
animalului îi dezleagă frânghia prinsă de belciugul din nas, se dă la 
o parte cu iuţeală, sare peste scânduri şi bărbaţii care stătuseră pe 
băncile de lemn se ridică în picioare şi încep să strige rămăşaguri. 
Taurul e un animal uriaş, cu umeri puternici şi un cap gros şi urât. 


Sbi 


Se învârte încolo şi-ncoace, zărind câinii întâi cu un ochi mic, apoi 
cu celălalt. Câinii nu sunt deloc dornici să fie primii care dau fuga 
înăuntru, le e frică de el, de forţa şi puterea lui. 

Simt că mi se taie respiraţia. N-am mai văzut o luptă cu tauri de 
când am fost ultima oară la curte, am uitat emoția sălbatică pe 
care ţi-o dă vederea câinilor care latră şi a marii fiare pe care o vor 
dobori la pământ. Rareori vezi un taur aşa de mare ca acesta, cu 
botul plin de cicatrice de la luptele dinainte, cu coarnele abia tocite. 
Câinii se ţin la distanţă şi latră, hămăituri stridente, înverşunate, 
sub care se aude sunetul înfiorător al fricii. Taurul se întoarce de la 
unul la altul, îi ameninţă împungând aerul cu coarnele şi câinii fac 
un cerc în jurul lui, ţinându-se încă la distanţă. 

Unul din ei se repede înainte şi taurul se întoarce pe dată, deşi n- 
ai crede că un animal aşa de mare se poate mişca atât de iute, 
capul lui se năpusteşte spre pământ şi se aude ţipătul câinelui, ca 
un strigăt omenesc, când coarnele îi străpung trupul, are cu 
siguranţă oasele rupte. Zace la pământ şi nu se poate târî de-acolo, 
scânceşte ca un prunc, în vreme ce taurul stă aplecat asupra lui, cu 
capul în jos, şi îşi înfige dintr-o mişcare unul din coarne în câinele 
care urlă. 

Mă trezesc ţipând tare, deşi n-aş putea spune dacă vreau să-l 
încurajez pe câine sau pe taur. Pietrele de pavaj sunt pline de 
sânge, însă atacul l-a făcut pe taur vulnerabil la ceilalţi câini şi unul 
ţâşneşte şi-l muşcă de ureche. Se întoarce, dar în aceeaşi clipă un 
altul i se agaţă de gât şi rămâne atârnat acolo un moment, cu colții 
albi dezveliţi, lucind în lumina torţelor, pe când taurul mugeşte 
pentru prima oară din toţi rărunchii şi zgomotul le face pe toate 
doamnele să ţipe, şi pe mine printre ele, iar acum toată lumea se 
îngrămădeşte la ferestre să vadă cum taurul împunge aerul cu 
coarnele de jur împrejur şi câinii se dau la o parte, unul dintre ei 
urlând de furie. 

Mă trezesc tremurând şi strigându-le câinilor să atace, să atace! 
Vreau să văd mai mult, vreau să văd totul. Alături de mine lady 
Anne râde, e şi ea emoţionată, şi arată spre urechea taurului, care 
sângerează, iar eu dau din cap zicând: 

— Va fi atât de furios! li va omori cu siguranţă! 

Insă atunci, pe neaşteptate, un bărbat corpolent pe care nu-l 
cunosc, un străin mirosind a sudoare, vin şi cai se împinge în faţa 
noastră, în firida ferestrei unde ne aflăm, trece pe lângă mine 
înghiontindu-mă grosolan şi-i spune lui lady Anne: 


— Vă aduc salutări de la regele Angliei. 

Şi o sărută drept pe gură. 

Mă întorc pe dată să strig după gărzi. E un bărbat în vârstă, de 
aproape cincizeci de ani, un bărbat gras, destul de bătrân ca să-i fie 
tată. Ea se gândeşte îndată că e un neghiob beat care a reuşit să 
pătrundă în odaia ei. A salutat o sută de bărbaţi, o mie de bărbaţi 
cu un zâmbet suav şi cu mâna întinsă, iar acum bărbatul acesta, 
înfăşurat într-o pelerină cu model marmorat şi cu o glugă trasă pe 
cap, vine la ea, îşi apropie obrazul de-al ei şi-şi lipeşte gura băloasă 
de buzele ei. i 

In clipa următoare îmi înăbuş strigătul de alarmă. li văd înălţimea 
şi văd oamenii veniţi împreună cu el, înveşmântaţi în pelerine 
asemănătoare, şi-l recunosc pe dată: e regele. Dintr-odată, ca prin 
farmec, nu mi se mai pare bătrân, gras şi dezgustător. Imediat ce 
ştiu că e regele, văd prinţul pe care l-am văzut întotdeauna, cel 
căruia i se spunea „cel mai chipeş prinţ din toată creştinătatea”, cel 
de care am fost şi eu îndrăgostită. E Henric, regele Angliei, unul 
dintre cei mai puternici oameni din lumea întreagă, dansatorul, 
muzicianul, sportivul, cavalerul curtenitor, amantul. Acesta e idolul 
curţii engleze, la fel de solid ca taurul din curtea de jos, primejdios 
ca un taur când e rănit, gata să se întoarcă împotriva oricui l-a 
provocat şi să-l ucidă. 

Nu-i fac o reverență, fiindcă e deghizat. Am învăţat de la însăşi 
Caterina de Aragon că nu trebuie să vezi niciodată dincolo de 
deghizarea lui, că-i place la nebunie să-şi scoată masca şi să 
aştepte ca toţi să exclame că habar n-au avut cine era străinul 
acela chipeş, că-l admiraseră pentru ceea ce era, fără să ştie că e 
tânărul nostru rege minunat. 

Prin urmare, pentru că n-o pot avertiza pe lady Anne, scena de la 
galeria noastră devine o scenă de luptă care o egalează pe aceea 
sângeroasă care se petrece în curtea de jos. Ea îl împinge, 
proptindu-şi ferm mâinile în pieptul lui gras, şi faţa ei, uneori atât 
de ştearsă şi de nepăsătoare, arde de roşeaţă. E o femeie pudică, o 
fată neatinsă şi sosirea acestui bărbat care a insultat-o o 
îngrozeşte. Işi freacă faţa cu dosul mâinii ca să şteargă gustul 
buzelor lui. Apoi, ce cumplit!, întoarce capul şi scuipă saliva din 
gură. Spune în germană ceva care nu are nevoie de nicio tălmăcire, 
se vede limpede că e o ocară la adresa individului de rând care a 
îndrăznit s-o atingă, să-i sufle în obraz răsuflarea lui cu miros de 
vin. 


El face un pas împleticit îndărăt, el, marele rege, e cât pe ce să 
se prăbuşească pe spate în faţa dispreţului ei. In toată viaţa lui nu l- 
a respins vreo femeie, în toată viaţa lui n-a văzut pe vreun chip de 
femeie altă expresie decât dorinţa şi chemarea. E uluit. Pe faţa ei 
îmbujorată şi-n privirea ei aprinsă şi jignită vede prima părere 
sinceră despre el pe care a cunoscut-o vreodată. Intr-o 
străfulgerare teribilă şi orbitoare se vede aşa cum este cu adevărat: 
un om bătrân, trecut de mult de floarea vârstei, cu frumuseţea 
veştejită, deloc atrăgător, un bărbat pe care o femeie tânără îl 
împinge cu brutalitate departe de ea fiindcă nu-i poate suporta 
mirosul, fiindcă nu-i poate răbda atingerea. 

Se clatină de parcă ar fi încasat o lovitură mortală în obraz, în 
inimă. Nu l-am mai văzut aşa niciodată. Aproape că pot întrezări 
gândurile ce se perindă prin spatele chipului său uluit şi buhăit: 
revelaţia neaşteptată că nu e chipeş, revelaţia dureroasă că nu e 
deloc atrăgător, revelaţia cumplită că e bătrân şi bolnav şi că într-o 
zi va muri. Nu mai e cel mai chipeş prinţ al creştinătăţii, e un bătrân 
neghiob care şi-a închipuit că poate să-şi pună o pelerină şi o glugă 
şi să călărească până aici să întâlnească o fată de douăzeci şi patru 
de ani, iar ea îl va admira pe străinul chipeş şi se va îndrăgosti de 
rege. 

E şocat până-n adâncul sufletului şi în clipa asta pare neghiob şi 
confuz ca un bunic decrepit. Lady Anne e magnifică. Şi-a îndreptat 
ţinuta şi e furioasă, e puternică, stă pe soclul demnităţii ei şi-i 
aruncă o privire care-l izgoneşte de la curtea ei ca pe un om pe 
care nimeni nu vrea să-l cunoască. 

— Lăsaţi-mă, spune ea într-o engleză cu accent puternic şi-şi 
întoarce umărul spre el de parcă ar vrea să-l împingă iarăşi. 

Se uită prin odaie, căutând o strajă care să-l aresteze pe acest 
intrus, şi observă pentru prima oară că nimeni nu sare s-o salveze. 
Suntem cu toţii îngroziţi, nimeni nu ştie ce-ar putea să spună sau să 
facă pentru a salva momentul: lady Anne revoltată la culme, regele 
umilit în propriii săi ochi şi în faţa noastră, a tuturor. Adevărul 
vârstei şi decăderii regelui devine dintr-odată dureros de limpede şi 
de neiertat. Lordul Southampton face un pas în faţă, dar nu-şi 
găseşte cuvintele; lady Lisle se uită la mine şi-mi văd uluiala 
oglindită pe chipul ei. E un moment de stânjeneală atât de intensă, 
încât rămânem cu toţii fără grai, noi, măgulitorii, curtenii 
neîntrecuţi, mincinoşii neîntrecuţi. Lumea pe care am construit-o 
vreme de treizeci de ani în jurul prinţului nostru care e fără vârstă, 


67 


chipeş pe vecie, irezistibil de atrăgător a fost sfărâmată sub ochii 
noştri şi încă de către o femeie pe care niciunul din noi n-o 
respectă. 

Regele se întoarce fără o vorbă, e cât pe ce să se împiedice, 
fiindcă piciorul urât mirositor îi cedează, iar Katherine Howard, 
fetişcana aceea isteaţă, nemaipomenit de isteaţă, scoate dintr- 
odată o exclamaţie de admiraţie absolută şi-i spune: 

— Oo! lertaţi-mă, sir! Dar sunt nouă la curte, o străină, ca şi voi. 
Îmi e îngăduit să întreb cine sunteţi? Cum vă numiţi? 


Katherine, Rochester, ajunul Anului Nou 1539 


Sunt singura persoană care-l vede intrând. Nu-mi plac luptele cu 
tauri, nici cele cu urşi, nici cele de cocoşi, nici altele de felul ăsta, 
după mine sunt de-a dreptul dezgustătoare, şi aşa se face că stau 
ceva mai departe de ferestre. Mă uit în jur, de fapt, mă uit la un 
tânăr pe care l-am văzut mai devreme, un tânăr foarte chipeş cu un 
zâmbet obraznic, când îi văd pe cei şase intrând, toţi bărbaţi 
bătrâni, probabil că au cel puţin treizeci de ani, cu regele masiv şi 
bătrân în frunte, şi toţi poartă mantii la fel, ca nişte costume de 
piesă-mască, aşa că ghicesc îndată că e el, că a venit deghizat în 
chip de cavaler rătăcitor, ca un bătrân neghiob şi caraghios ce e, şi 
că o va saluta, însă ea se va preface că nu-l cunoaşte, iar pe urmă 
va fi dans. Pe cuvânt că sunt încântată să-l văd, fiindcă asta 
înseamnă că vom dansa cu siguranţă, aşa că mă întreb cum să-l 
încurajez pe tânărul chipeş să stea lângă mine la dans. 

Când el o sărută, totul merge cumplit de prost. Imi dau seama 
imediat că n-are habar cine-i el, ar fi trebuit s-o prevină cineva. Işi 
închipuie că e un bătrân beat care a intrat clătinându-se pe picioare 
s-o sărute fiindcă a pus vreun rămăşag şi bineînţeles că e şocată, 
bineînţeles că e scârbită, fiindcă atunci când poartă o mantie 
ieftină şi nu e înconjurat de cea mai măreaţă curte din lume, Henric 
n-arată deloc a rege. La drept vorbind, când poartă mantie ieftină şi 
e însoţit de tovarăşii lui, îmbrăcaţi şi ei sărăcăcios, arată ca un 
neguţător de rând, cu mers legănat şi nas roşu, căruia îi place să 
bea un păhărel şi trage nădejde să meargă la curte, să-i vadă pe 
cei mai buni decât el. Arată întocmai ca genul de om pe care 
unchiul meu nu l-ar băga în seamă dacă l-ar striga pe stradă. Ca un 
bătrân gras şi vulgar, ca un cioban beat în zi de târg. Are faţa 
grozav de umflată, ca o farfurie mare şi rotundă cu seu, părul i s-a 
rărit şi i-a încărunţit, e monstruos de gras şi are la picior o rană 


veche, care-l face să şchiopăteze aşa de tare, încât se leagănă 
precum marinarii când merge. Fără coroană nu e chipeş, arată ca 
un bunic bătrân şi gras. 

El se trage înapoi, ea rămâne necilintită pe soclul demnităţii sale, 
frecându-şi buzele cu mâna ca să alunge mirosul respirației lui, şi 
apoi - e atât de îngrozitor încât aproape că-mi vine să ţip din cauza 
şocului - întoarce capul şi scuipă gustul gurii sale. „Lăsaţi-mă”, 
spune şi-i întoarce spatele. 

Se aşterne o tăcere desăvârşită, înspăimântătoare, nimeni nu 
scoate o vorbă şi dintr-o dată ştiu ce am de făcut, de parcă 
verişoara mea, Anne Boleyn, ar fi lângă mine şi mi-ar şopti la 
ureche. Nici nu mă mai gândesc la dans şi la tânăr, nu mă mai 
gândesc nici măcar la mine, iar asta nu mi se întâmplă aproape 
niciodată. Dintr-odată, mă gândesc doar că, dacă mă prefac că nu-l 
cunosc, regele poate să-şi păstreze deghizarea şi întreaga piesă- 
mască vrednică de milă cu acest bătrân caraghios şi cu vanitatea 
lui respingătoare nu ni se va mai prăbuşi în cap. Ca să fiu sinceră, 
îmi pare rău pentru el. Mă gândesc că-l pot cruța de ruşinea 
cumplită de-a se apropia vioi de o femeie şi de-a se trezi izgonit cu 
o palmă, ca un ogar bătrân şi puturos. Dacă ar fi spus altcineva 
ceva, aş fi tăcut în continuare. Dar nimeni nu zice nimic şi tăcerea 
se prelungeşte insuportabil, iar el păşeşte de-a-ndărătelea 
împleticindu-se, aproape izbindu-se de mine, iar faţa îi e boţită 
toată şi nedumerită şi mi-e atât de milă de el, biet neghiob bătrân 
umilit, încât spun aproape gângurind: „Oo! lertaţi-mă, sir! Dar sunt 
nouă la curte, o străină, ca şi voi. Imi e îngăduit să întreb cine 
sunteţi?”. 


Jane Boleyn, Rochester, ajunul Anului Nou 1539 


Lady Browne le porunceşte domnişoarelor de companie să 
treacă la culcare, zbierând de parcă ar fi un yeoman! peste străjeri. 
Sunt foarte agitate, iar Katherine Howard se află în centrul 
vacarmului general, la fel de dezlănţuită ca oricare alta, o 
adevărată regină a lunii mai. Felul în care i-a vorbit regelui, felul în 
care s-a uitat la el pe sub gene, felul în care l-a implorat, ca pe un 
străin chipeş, nou-sosit la curte, s-o invite pe lady Anne la dans e 
imitat şi reluat până când ajung toate să se îmbete de propriul râs. 

Lady Browne nu râde deloc, chipul îi e ameninţător ca tunetul, 


1 Slujitor de rang înalt în rândul personalului unei case nobiliare (n.t.). 


— 69 — 


aşa că le zoresc pe fete să se culce şi le spun că se poartă toate 
prosteşte şi că ar face bine să ia exemplul stăpânei lor, lady Anne, 
şi să arate demnitatea cuvenită, în loc să imite purtarea uşuratică 
şi îndrăzneață a lui Katherine Howard. Se strecoară în paturi, două 
câte două, ca nişte îngeri frumoşi, iar noi stingem lumânarea, le 
lăsăm în întuneric şi încuiem uşa. Nici nu ne depărtăm bine, că le şi 
auzim şoptind, dar nicio putere din lume nu le poate face să se 
poarte cuviincios, aşa că nici nu încercăm. 

— Sunteţi neliniştită, lady Browne? o întreb politicos. 

Şovăie o clipă, dar tânjeşte să se destăinuie cuiva, iar eu sunt 
aici, lângă ea, şi sunt cunoscută ca o persoană discretă. 

— E o poveste urâtă, spune ea apăsat. O, în cele din urmă totul 
s-a încheiat în mod agreabil, cu dans şi cântece, iar lady Anne şi-a 
revenit rapid de îndată ce i-aţi explicat situaţia, dar e o poveste 
urâtă, foarte urâtă. 

— Regele? sugerez. 

Lady Browne încuviinţează din cap şi-şi strânge buzele ca pentru 
a se împiedica să spună mai multe. 

— Sunt ostenită, zic. Bem o cană cu bere caldă înainte să 
mergem la culcare? Sir Anthony rămâne aici peste noapte, nu? 

— Dumnezeu ştie că vor trece ore bune până să vină în odăile 
mele, răspunde ea fără fereală. Mă îndoiesc că va exista vreun om 
din anturajul regelui care să doarmă în noaptea asta. 

— Adevărat? 

Intru înaintea ei în sala de primire. Celelalte doamne s-au dus la 
culcare, focul arde slab, dar lângă cămin se află un urcior cu bere şi 
şase căni mari. Torn pentru amândouă. 

— Necazuri? 

Ea se aşază în jilţ şi se apleacă în faţă, ca să-mi poată vorbi în 
şoaptă. 

— Din câte îmi spune soţul meu, regele jură că nu se va însura 
cu ea. 

— O, nu! 

— Ba da. Aşa spune. Se jură. Pretinde că nu poate s-o placă. 

la o înghiţitură bună de bere şi se uită la mine pe deasupra cănii. 

— Lady Browne, probabil aţi înțeles greşit... 

— Am înţeles foarte corect cuvintele soțului meu. Regele l-a 
înşfăcat de guler, cât pe ce să-l ia de gât, de îndată ce ne-am retras 
şi i-a spus că în clipa în care a văzut-o pe lady Anne, l-a izbit 
consternarea şi n-a văzut în ea nimic din cele ce i s-au povestit 


70: 


despre ea. 

— A zis el asta? 

— Intocmai cu cuvintele astea. 

— Dar părea atât de fericit când am plecat! 

— Fericirea lui era tot atât de adevărată ca neştiinţa lui 
Katherine Howard cu privire la identitatea lui. E un mire tot atât de 
fericit pe cât e copila asta de neştiutoare. Aici suntem cu toţii 
actori, dar regele nu va juca rolul mirelui pasionat. 

— Trebuie s-o facă, sunt logodiţi şi contractul e semnat! 

— Spune că nu o place. Pretinde că nu poate s-o placă şi dă vina 
pe oamenii care au aranjat această căsătorie. 

Trebuie să-i duc această veste ducelui, trebuie să fie prevenit 
înainte ca regele să se întoarcă la Londra. 

— Dă vina pe cei care au aranjat căsătoria? 

— Şi pe cei care i-au adus-o. E în culmea furiei. 

— Il va învinovăţi pe Thomas Cromwell, prezic cu glas scăzut. 

— Intr-adevăr. 

— Dar cum rămâne cu lady Anne? Doar n-o poate refuza, nu? 

— Se vorbeşte despre un impediment. Acesta e motivul pentru 
care sir Anthony şi toţi ceilalţi nu vor pune geană pe geană în 
noaptea asta. Lorzii din Cleves ar fi trebuit să aducă o copie a unui 
acord care să spună că un anumit contract vechi de căsătorie 
dinainte a fost anulat. Cum nu-l au, probabil că există temeiuri de-a 
argumenta că această căsătorie nu poate merge înainte şi că nu 
este valabilă. 

— Nu şi de data asta! zic uitând o clipă de precauţie. Nu se poate 
să reia aceleaşi obiecţii pe care le-a adus împotriva reginei 
Caterina! O să părem cu toţii nişte nătărăi! 

Ea încuviinţează. 

— Da, aceleaşi obiecţii. Dar pentru ea e mai bine ca 
impedimentul să fie declarat acum şi să fie trimisă acasă în 
siguranţă, decât să rămână şi să se mărite cu un duşman. |l cunoşti 
pe rege, n-ova ierta niciodată pentru că a scuipat după sărutul lui. 

Nu zic nimic. Vorbele noastre sunt speculaţii primejdioase. 

— Fratele ei trebuie să fie un prost, spun după o vreme. Lady 
Anne a bătut tot drumul ăsta lung degeaba, dacă el nu i-a garantat 
siguranţa. 

— N-aş vrea să fiu în locul ei astă-seară, zice lady Browne. Ştii că 
am fost din capul locului de părere că nu-l va mulţumi pe rege şi i- 
am spus-o de mult soţului meu. Dar mi-a răspuns că ştie el mai 


pl 


bine şi că alianţa cu Cleves este vitală, că trebuie să fim apăraţi de 
Franţa şi Spania, că trebuie să fim apăraţi de puterile papiste. 
Există papişti în stare să pornească împotriva noastră din toate 
colţurile Europei şi care l-ar omori pe rege în patul lui, chiar aici, în 
Anglia. Trebuie să întărim rândurile reformatorilor. Fratele ei este 
conducătorul ducilor şi prinților protestanți şi în alianţa asta constă 
viitorul nostru. l-am zis atunci: „Da, milord, dar regelui nu-i va 
plăcea de ea. Ţineţi minte ce vă spun: nu-i va plăcea de ea”. lar 
apoi apare regele, gata să-i facă curte, iar ea îl îmbrânceşte de 
parcă ar fi fost un negustor beat. 

— In clipa aceea nu avea o înfăţişare regească. 

Mai mult decât această judecată precaută nu-mi va ieşi din gură. 

— Nu se afla în cea mai bună formă, întăreşte ea, la fel de 
prudentă ca mine. 

Intre noi pluteşte adevărul de nerostit că prinţul nostru chipeş s- 
a transformat într-un bărbat vulgar şi urât, într-un bărbat bătrân şi 
urât, şi că am descoperit cu toţii asta pentru prima oară. 

— Trebuie să merg la culcare, spune lady Browne lăsând cana 
jos. 

Nici măcar nu suportă să se gândească la decăderea prinţului pe 
care l-am adorat. 

— Şi eu. 

O las să ajungă în odaia ei, aştept până o aud închizând uşa, 
apoi merg în vârful picioarelor în sala mare, unde se află un bărbat 
în livrea Howard, bând pe rupte şi arătând clar că e aproape mort 
de beat. li fac semn cu degetul şi el se ridică în tăcere şi pleacă de 
lângă ceilalţi. 

— Du-te la milord ducele, îi spun încet, cu gura aproape lipită de 
urechea lui. Pleacă îndată şi ai grijă să ajungi la el înainte să-l 
întâlnească pe rege. 

Omul încuviinţează din cap, înţelege imediat. 

— Spune-i, lui şi numai lui, că regele nu o place pe lady Anne şi 
că va încerca să declare contractul de căsătorie nul. Că dă vina pe 
cei care au aranjat căsătoria asta şi va da vina pe toţi cei care vor 
insista ca ea să se înfăptuiască. 

Omul încuviinţează din nou. Mă gândesc bine dacă ar mai fi ceva 
de adăugat. 

— Asta e tot. 

Nu trebuie să-i amintesc unuia dintre cei mai abili şi mai lipsiţi de 
scrupule oameni din Anglia că rivalul nostru, Thomas Cromwell, a 


fost arhitectul şi inspiratorul acestei uniuni. Că asta e marea 
noastră ocazie de a-l dobori pe Cromwell, aşa cum l-am doborât pe 
Wolsey înaintea lui. Că, dacă Cromwell se prăbuşeşte, regele va 
avea nevoie de un sfetnic, şi cine ar fi mai potrivit decât 
comandantul său suprem, Norfolk? 

— Pleacă neîntârziat şi ai grijă să ajungi la duce înainte să-l vadă 
pe rege, îi repet omului. Stăpânul nostru nu trebuie să se 
întâlnească cu regele fără să fie prevenit. 

Omul face o plecăciune şi iese îndată din încăpere, fără să-şi ia 
rămas-bun de la tovarăşii de beţie. După pasul iute se vede clar că 
s-a trezit pe deplin. 

Mă duc în odaia mea. Tovarăşa mea de pat din seara asta, una 
dintre celelalte doamne de companie, doarme deja, cu un braţ 
întins peste partea mea de pat. Il îndepărtez cu grijă şi mă strecor 
sub cearşafurile calde. Nu adorm imediat. Stau întinsă acolo în 
tăcere şi ascult respiraţia de lângă mine. Mă gândesc la biata 
tânără, lady Anne, la inocenţa chipului ei şi la privirea ei directă. Mă 
întreb dacă ar fi cu putinţă ca lady Browne să aibă dreptate şi că 
viaţa acestei tinere femei să fie în primejdie prin simplul fapt că 
este soţia pe care regele n-o vrea. 

Nu, sigur că nu. Lady Browne exagerează cu siguranţă. Această 
tânără femeie e fiica unui duce german, are un frate puternic care 
o va apăra. Regele are nevoie de alianţa adusă de ea. Insă apoi îmi 
aduc aminte că fratele acela a lăsat-o să vină în Anglia fără singurul 
document care i-ar fi asigurat căsătoria şi mă minunez cât de puţin 
îi pasă de ea dacă a trimis-o cale atât de lungă într-o asemenea 
groapă de urs, fără niciun protector. 


Anne, ziua de Anul Nou, pe drum spre Dartford, 
1540 


Nimic n-ar putea fi mai rău, mă simt ca o proastă. Mă bucur 
nespus că astăzi călătoresc în litiera care mă leagănă, aşezată 
incomod, dar cel puţin singură. Măcar nu trebuie să văd nicio faţă 
compătimitoare, însă care râde pe ascuns şi bârfeşte pe la colţuri 
despre dezastrul primei mele întâlniri cu regele. 

Dar, sincer vorbind, cum aş putea fi învinovăţită? El are un 
portret de-al meu, însuşi Hans Holbein m-a umilit la sânge cu 
privirea lui stăruitoare şi posomorâtă pentru ca regele să aibă 
portretul meu şi să-l cerceteze atent, să-l critice şi să-l studieze, el 


— 73 — 


are o idee foarte clară despre cine sunt. Dar eu n-am nicio imagine 
de-a lui, în afară de imaginea mentală pe care o au toţi: aceea a 
tânărului prinţ care a urcat pe tron la glorioasa vârstă de 
optsprezece ani, cel mai chipeş prinţ din lume. Ştiam bine că acum 
are aproape cincizeci de ani. Ştiam că nu mă mărit cu un 
băieţandru chipeş, nici măcar cu un prinţ chipeş. Ştiam că mă mărit 
cu un rege în floarea vârstei, ba chiar cu un bărbat care a început 
să îmbătrânească. Dar nu ştiam cum e. Nu văzusem niciun portret 
nou al lui. Şi nu mă aşteptam la... asta. 

Nu că ar fi chiar aşa de groaznic. Văd în el bărbatul care a fost 
cândva. Are umeri laţi, care-i stau bine unui bărbat indiferent de 
vârstă. Mi se spune că încă mai călăreşte, încă mai vânează, mai 
puţin atunci când îl supără o rană de la picior, că e încă activ. 
Conduce singur ţara, nu a lăsat puterea în mâinile sfetnicilor mai 
viguroşi şi are mintea întreagă, pe cât se poate vedea. Dar are ochi 
mici, porcini şi o gură mică, răsfăţată, pe o faţă mare, rotundă ca 
luna, umflată de grăsime. Cred că are dinţii foarte stricaţi, fiindcă 
răsuflarea îi e foarte puturoasă. Când m-a înşfăcat şi m-a sărutat, 
duhoarea a fost cu adevărat cumplită. Când s-a îndepărtat de mine, 
arăta ca un copil răzgâiat gata să izbucnească în plâns. Dar, trebuie 
să fiu dreaptă, a fost un moment urât pentru amândoi. Îndrăznesc 
să spun că atunci când l-am împins de lângă mine, nici eu n-am 
apărut în cea mai bună lumină. 

Aş vrea, Dumnezeule, să nu fi scuipat! _ 

E un început prost. Un început prost şi lipsit de demnitate. Intr- 
adevăr, n-ar fi trebuit să mă ia pe nepregătite şi fără veste. Acum 
pot să-mi spună toţi că-i place foarte mult să se deghizeze, să se 
mascheze şi să se prefacă a fi om de rând, ca oamenii să-l 
descopere încântați. Inainte nu mi-au pomenit despre asta. 
Dimpotrivă, în fiecare zi mi s-a băgat în cap că la curtea engleză 
totul e foarte formal, că lucrurile trebuie făcute într-un anumit fel, 
că trebuie să învăţ protocolul ordinii rangurilor, că nu trebuie să fac 
niciodată greşeala să chem alături de mine un membru mai puţin 
important dintr-o familie înaintea unui membru important, că 
pentru englezi aceste lucruri contează mai mult decât viaţa însăşi. 
Inainte să plec din Cleves, mama mi-a amintit în fiecare zi că regina 
Angliei trebuie să fie fără cusur, că trebuie să fie o femeie cu o 
demnitate şi o răceală regească desăvârşite, că nu trebuie să se 
poarte niciodată familiar, că nu trebuie să fie nicio clipă uşuratică şi 
că nu trebuie să fie niciodată excesiv de prietenoasă. In fiecare zi 


=p 


mi-a spus că viaţa unei regine a Angliei depinde de reputaţia ei 
imaculată. M-a ameninţat că o să am aceeaşi soartă ca Anne 
Boleyn dacă purtările mele sunt uşuratice, afectuoase şi 
voluptuoase ca ale ei. 

Atunci, cum să-mi închipui că un beţiv bătrân şi gras va veni la 
mine şi mă va săruta? Cum să-mi închipui că ar trebui să las un 
bărbat bătrân şi urât să mă sărute fără veste şi fără nicio 
prezentare? 

Chiar şi aşa, Dumnezeule, aş vrea să nu fi scuipat după gustul 
scârbos pe care mi l-a lăsat! 

Oricum, poate că situaţia nu e chiar aşa de rea. Azi-dimineaţă 
mi-a trimis un dar: nişte blănuri de samur bogate, foarte scumpe şi 
de calitate foarte bună. Micuţa Katherine Howard, care e atât de 
dulce încât l-a confundat pe rege cu un străin şi l-a salutat cu 
amabilitate, a primit de la el o broşă de aur. Sir Anthony Browne 
mi-a adus darurile azi-dimineaţă, împreună cu un discurs frumos, şi 
mi-a spus că regele a plecat să se pregătească pentru întâlnirea 
noastră oficială, care se va petrece într-un loc numit Blackheath, în 
apropiere de Londra. Doamnele mele mă încredinţează că de acum 
şi până atunci nu vor mai exista surprize, aşa că nu trebuie să fiu în 
gardă. Spun că deghizarea e un joc preferat al regelui şi că, după 
ce ne vom căsători, va trebui să fiu pregătită să-l văd venind cu o 
barbă falsă sau o pălărie mare şi invitându-mă la dans, iar noi ne 
vom preface cu toţii că nu-l cunoaştem. Zâmbesc şi exclam: „Ce 
fermecător!”, deşi, în sinea mea, mă gândesc: ce ciudat, ce 
copilăros şi câtă vanitate din partea lui, câtă neghiobie să spere că 
oamenii îl vor îndrăgi pe loc ca pe un om de rând când arată ca 
acum! Poate că înainte, când era chipeş şi frumos, putea să umble 
deghizat şi oamenii îl primeau cu braţele deschise pentru 
frumuseţea şi farmecul lui; dar de bună seamă că de mulţi ani, de 
foarte mulţi ani, oamenii se prefac doar că-l admiră. Insă nu-mi 
rostesc gândurile cu glas tare. E mai bine să nu spun nimic acum, 
după ce am stricat deja o dată jocul. 

Fata care a salvat situaţia salutându-l cu atâta politeţe, micuța 
Katherine Howard, e una dintre noile mele domnişoare de 
companie. În dimineaţa asta, în mijlocul agitaţiei dinaintea plecării, 
o chem şi-i mulţumesc în engleză pentru ajutorul dat pe cât de bine 
sunt în stare. Ea îmi face o mică reverență şi-mi turuie ceva în 
engleză. 

— Zice că este încântată să vă servească, îmi tălmăceşte Lotte. 


=o 


Şi că n-a mai fost niciodată la curte, aşa că nici ea nu l-a 
recunoscut pe rege. 

— Atunci de ce i s-a adresat unui străin care venise fără să fie 
invitat? întreb nedumerită. De bună seamă că ar fi trebuit să-l 
ignore, nu? Un om atât de necioplit, care a dat buzna aşa...? 

Lotte tălmăceşte cuvintele mele în engleză şi o văd pe fată 
privindu-mă cu aerul că nu doar limba ne desparte, că suntem din 
lumi diferite, de parcă eu aş veni din ţinutul zăpezilor şi aş zbura cu 
aripi albe. 

— Was? întreb în germană. Întind mâinile spre ea şi ridic din 
sprâncene. Poftim? 

Fata se apropie încă puţin şi şopteşte ceva la urechea lui Lotte, 
fără să-şi desprindă o clipă privirile de pe faţa mea. E atât de 
frumuşică, întocmai ca o păpuşă, şi atât de sinceră că nu pot să nu 
zâmbesc. Lotte se întoarce spre mine, mai are puţin şi izbucneşte 
în râs. 

— Zice că, fireşte, a ştiut că era regele. Cine altul putea să intre 
pe lângă străjeri? Cine altul e atât de înalt şi de gras? Dar jocul de 
la curte cere să te prefaci că nu-l cunoşti şi să-i vorbeşti numai 
pentru că e un străin atât de chipeş. Zice că, deşi are numai 
paisprezece ani şi bunica ei îi repetă întruna că e o proastă, ştie 
deja că tuturor bărbaţilor din Anglia le place să fie admiraţi, ba mai 
mult, cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai trufaşi şi că, de bună 
seamă, bărbaţii nu pot fi prea diferiţi în Cleves. 

Râd de ea şi de mine însămi. 

— Nu. Spune-i că bărbaţii nu sunt prea diferiţi în Cleves, dar că 
această femeie din Cleves e, în mod clar, o mare neghioabă şi că 
pe viitor mă voi lăsa călăuzită de ea, chiar dacă are numai 
paisprezece ani şi indiferent ce zice bunica ei. 


Katherine, Dartford, 2 ianuarie 1540 


Groază absolută! O, Dumnezeule! O oroare mai presus de cele 
mai cumplite temeri ale mele! Voi muri din asta, da, voi muri. 
Unchiul a venit aici, tocmai de la Greenwich, special ca să mă vadă 
şi m-a chemat la el. Ce Dumnezeu poate să vrea de la mine? Sunt 
sigură că i-a ajuns la urechi conversaţia mea cu regele şi crede tot 
ce-i mai rău, sunt sigură că mă va trimite acasă, la bunica, pentru 
purtarea mea nefeciorelnică. Voi muri! Dacă mă va trimite la 
Lambeth, voi muri de umilinţă. Dar dacă mă va trimite înapoi la 
Horsham, voi muri bucuroasă de plictiseală. Mă voi arunca în râul 


— 76 — 


de acolo, cum s-o fi numind - râul Horsh, râul Sham? -, în balta 
rațelor la nevoie şi mă voi îneca, iar lor le va părea rău când voi fi 
moartă şi pierdută pentru toţi. 

La fel trebuie să se fi simţit şi verişoara mea, regina Anne, ştiind 
că va apărea în faţa lui acuzată de adulter şi că el nu-i va ţine 
partea. Pesemne că era înspăimântată de moarte, bolnavă de 
groază, dar jur că nu-i era mai rău decât mi-e mie acum. Aş putea 
să mor de groază. Poate că voi muri chiar de groază înainte să-l 
văd! 

Mi s-a cerut să merg în odaia lui lady Rochford, căci dizgraţia e 
atât de bătătoare la ochi încât trebuie păstrată între noi, cei din 
neamul Howard, iar când intru, o văd stând pe bancheta de la 
fereastră, aşadar presupun că ea e cea care i-a povestit totul. Când 
îmi zâmbeşte, mă încrunt la ea pentru că e o mâţă bătrână cu gura 
slobodă şi mă strâmb înfiorător, ca să ştie cui îi mulţumesc pentru 
năpasta mea. 

— Milord, vă implor să nu mă trimiteţi la Horsham! spun imediat 
ce intru pe uşă. 

Unchiul se uită la mine mânios şi îmi răspunde pe un ton 
îngheţat: 

— Bună ziua şi ţie, nepoata mea. 

li fac îndată o reverență, sunt gata să cad în genunchi. 

— Vă rog, milord, nu mă trimiteţi nici la Lambeth! Vă implor! 
Lady Anne nu e nemulțumită de mine, a râs când i-am zis... 

Mă întrerup. Îmi dau seama, mult prea târziu, că nu e tocmai cel 
mai înţelept lucru să-i mărturisesc unchiului că i-am spus logodnicei 
regelui că, deşi e gras şi bătrân, Henric e şi nespus de îngâmfat. 

— Nu i-am zis nimic, mă corectez. Dar e mulţumită de mine şi 
spune că-mi va urma sfatul, chiar dacă bunica mă crede o proastă. 

Râsul lui batjocoritor, ca un lătrat, mă previne că e de acord cu 
verdictul bunicii. 

— Ei bine, milord, nu chiar sfatul, dar e mulţumită de mine, la fel 
şi regele, căci mi-a trimis o broşă de aur. O, unchiule, vă rog, dacă 
mă lăsaţi să rămân, n-am să mai deschid gura niciodată, nici măcar 
n-am să mai respir! Vă rog, vă implor, sunt absolut nevinovată! 

El râde iarăşi. 

— Chiar sunt! Vă rog, unchiule, nu vă întoarceţi faţa de la mine, 
vă rog, aveţi încredere în mine! Voi fi fată cuminte, vă voi face să 
fiţi mândru de mine, voi încerca să fiu perfectă ca... 

— O, termină, sunt mulţumit de tine! spune el. 


— Voi face orice... 

— Am spus că sunt mulţumit de tine. 

Ridic privirea. 

— Adevărat? 

— Se pare că te-ai purtat încântător. Regele a dansat cu tine? 

— Da. 

— Şi a vorbit cu tine? 

— Da. 

— Şi a părut foarte fermecat de tine? 

Trebuie să mă gândesc niţel. N-aş spune chiar că era „fermecat”. 
Nu era ca un tânăr a cărui privire alunecă de la chipul la sânii mei 
în timp ce-mi vorbeşte sau care roşeşte când îi surâd. Pe deasupra, 
regele aproape că s-a izbit de mine când lady Anne l-a respins. Era 
încă şocat. Ar fi vorbit cu oricine ca să-şi ascundă durerea şi 
ruşinea. 

— A vorbit într-adevăr cu mine, repet neajutorată. 

— Sunt foarte mulţumit că ţi-a făcut cinstea de a-ţi acorda 
atenţie, spune unchiul. 

Vorbeşte rar, de parcă ar fi un profesor, iar eu ar trebui să învăţ 
ceva. 

— Ah! 

— Foarte mulţumit. 

Arunc o privire spre lady Rochford, ca să văd dacă ea pricepe 
ceva din toate astea. Aceasta îmi zâmbeşte uşor şi încuviinţează 
din cap. 

— Mi-a trimis o broşă, îi amintesc unchiului. 

El mă priveşte cu luare-aminte. 

— Valoroasă? 

Mă strâmb puţin. 

— Un fleac pe lângă blănurile de samur pe care i le-a trimis lui 
lady Anne. 

— Aşa şi nădăjduiesc. Dar e din aur? 

— Da, şi e drăguță. 

Se întoarce spre lady Rochford. 

— Aşa e? 

— Da. 

Cei doi schimbă un zâmbet uşor, ca şi cum s-ar înţelege bine 
unul pe celălalt. 

— Dacă Maiestatea Sa îţi va face cinstea să-ţi vorbească din nou, 
te vei strădui să fii foarte fermecătoare şi încântătoare. 


a Pg 


— Da, milord. 

— Din astfel de mici atenţii izvorăsc marile favoruri. Regele e 
nemulţumit de lady Anne. 

— Dar i-a trimis blănuri de samur, îi amintesc. Unele de preţ. 

— Ştiu. Insă nu asta contează. 

Eu aş zice că dimpotrivă, dar sunt destul de înţeleaptă ca să nu-l 
corectez, în schimb stau şi aştept. 

— Regele te va vedea în fiecare zi, spune unchiul. Şi poţi 
continua să-l mulţumeşti. lar atunci poate că-ţi va trimite şi ţie 
blănuri de samur. Inţelegi? 

Partea asta cu blănurile de samur o înţeleg într-adevăr foarte 
bine. 

— Da. 

— Aşa că, dacă vrei daruri şi aprobarea mea, îţi vei da toată 
silinţa să te porţi fermecător şi plăcut cu regele. Lady Rochford te 
va sfătui. 

Ea încuviinţează din cap. 

— Lady Rochford este o curteană foarte abilă şi înţeleaptă, 
continuă unchiul. Puţini oameni s-au aflat mai mult timp alături de 
rege în toată viaţa lui. Lady Rochford îţi va spune cum să procedezi 
mai departe. Speranţa şi intenţia noastră este ca regele să te 
prefere, pe scurt, să se îndrăgostească de tine. 

— De mine? 

Încuviinţează amândoi. Şi-au ieşit din minţi? E un om bătrân, 
foarte bătrân, a renunţat fără îndoială de ani buni la orice gând de 
dragoste. Are o fiică, pe prinţesa Maria, mult mai în vârstă decât 
mine, aproape suficient de bătrână ca să-mi fie mamă. E urât, are 
dinţii stricaţi şi beteşugul îl face să se legene pe picioare ca un 
gânsac bătrân şi gras. Un om ca el trebuie să-şi fi scos negreşit din 
cap orice gând de dragoste de mulţi ani. Ar putea să se gândească 
la mine ca la o nepoată, dar cu siguranţă nu în alt fel. 

— Dar se căsătoreşte cu lady Anne, le reamintesc. 

— Chiar şi aşa. 

— E prea bătrân ca să se îndrăgostească. 

Unchiul îmi aruncă o privire atât de mânioasă, că-mi scapă un 
chiţăit mic de groază. 

— Proasto! mă dojeneşte el cu asprime. 

Şovăi o clipă. Oare chiar asta vor să spună, oare chiar vor ca 
regele ăsta bătrân să-mi fie amant? Ar trebui să pomenesc ceva 
despre fecioria şi reputaţia mea fără pată care păreau să însemne 


— 79 — 


atât de mult în Lambeth? 

— Reputația mea? întreb în şoaptă. 

Unchiul râde iarăşi. 

— Asta n-are importanţă. 

Mă uit la lady Rochford, care ar trebui să-mi fie însoţitoare şi 
protectoare la curtea asta destrăbălată, să-mi supravegheze 
purtarea şi să-mi păzească preţioasa cinste. 

— Pot să-ţi explic totul mai târziu, zice ea. 

Asta mă face să-mi dau seama că nu trebuie să spun nimic, aşa 
că răspund foarte dulce: 

— Da, milord. 

— Eşti o fată frumoasă, continuă el. l-am dat lui lady Rochford 
bani ca să-ţi facă o rochie nouă. 

— O, mulţumesc! 

Entuziasmul meu brusc îl face să zâmbească. Se întoarce spre 
lady Rochford. 

— Şi vă voi lăsa un servitor ca să vă slujească şi să vă facă mici 
comisioane. Se pare că s-ar putea să merite să ţin un om în slujba 
Domniei Voastre. Cine ar fi crezut una ca asta? Oricum, ţineţi-mă la 
curent cu mersul lucrurilor. 

Lady Rochford se ridică şi îi face o reverență. Unchiul pleacă fără 
să mai scoată o vorbă. Rămânem singure. 

— Ce vrea? întreb cu totul nedumerită. 

Mă priveşte ca şi cum mi-ar lua măsuri pentru o rochie, mă 
cercetează din cap până-n picioare, apoi spune cu bunătate: 

— Deocamdată nu contează. E mulţumit de tine, ăsta e cel mai 
important lucru. 


Anne, Blackheath, 3 ianuarie 1540 


Asta e cea mai fericită zi din viaţa mea, pentru că astăzi m-am 
îndrăgostit. Nu aşa cum s-ar îndrăgosti o fetişcană prostuţă pentru 
că un băiat îi prinde privirea sau îi istoriseşte cine ştie ce poveste 
nebunească. Sunt îndrăgostită şi iubirea aceasta va dura o 
veşnicie. Astăzi m-am îndrăgostit de Anglia şi revelaţia a făcut ca 
ziua asta să fie cea mai fericită din viaţa mea. Astăzi am înţeles că 
voi fi regina acestei ţări, a acestei ţări bogate, nespus de frumoase. 
Am călătorit prin ea ca o neghioabă, cu ochii închişi, adevărul e că 
o bucată de timp am călătorit pe întuneric şi pe cea mai rea vreme 
din câte mi-am putut imagina, dar astăzi cerul e senin, însorit şi 
nespus de albastru, de culoarea ouălor de rață, iar aerul e proaspăt 


— 80 — 


şi luminos, la fel de incitant şi de rece ca vinul alb. Astăzi mă simt 
precum şoimul cu care mă asemuia tata, simt că plutesc în înalturi 
purtată de curenţii reci şi privesc în jos la această ţară minunat de 
frumoasă care va fi a mea. Mergem de la Dartford la Blackheath şi 
tot drumul e acoperit de brumă albă, scânteietoare, iar când 
ajungem la parc, îmi sunt prezentate doamnele de la curtea mea, 
toate îmbrăcate în veşminte foarte frumoase şi cu urări de bun 
venit calde şi prietenoase pe buze. Voi avea aproape şaptezeci de 
doamne, printre care nepoatele şi verişoarele regelui, şi toate mă 
întâmpină astăzi ca nişte noi prietene. Port cele mai bune veşminte 
pe care le am şi ştiu că arăt bine, cred că până şi fratele meu ar fi 
mândru de mine astăzi. 

A fost construit un oraş din corturi de pânză aurită, ce arborează 
flamuri în culori strălucitoare, păzit de yeomanul gărzii regelui, iar 
ostaşii sunt atât de înalţi şi de chipeşi, că au ajuns legendari în 
Anglia. Cât îl aşteptăm pe rege, intrăm să bem un pocal de vin şi să 
ne încălzim lângă vasele cu mangal, se arde mangal pentru mine, 
doar din cel bun, căci fac parte din familia regală a Angliei. Pe jos 
sunt aşternute covoare bogate, iar pereţii sunt acoperiţi cu tapiserii 
şi mătăsuri, ca să fie cald. Când mi se spune că a sosit timpul, iar 
toţi zâmbesc şi sporovăiesc aproape la fel de emoţionaţi ca mine, 
încalec pe cal şi merg să-l întâmpin. Inaintez plină de speranţă. 
Poate că la această întâlnire ceremonioasă îl voi plăcea şi el mă va 
plăcea pe mine. 

Copacii sunt înalţi şi ramurile lor negre, desfrunzite, iernatice se 
conturează pe cer ca nişte fire negre pe o tapiserie albastră. Parcul 
se întinde pe mile întregi, nespus de verde şi de proaspăt, 
scânteind de bruma care se topeşte, soarele e strălucitor, de un 
galben deschis, aproape un alb incandescent. Pretutindeni zăresc 
oamenii din Londra, ţinuţi la distanţă de nişte cordoane în culori 
vesele, zâmbindu-mi, făcându-mi cu mâna şi binecuvântându-mă, 
şi pentru prima oară în viaţă nu mai sunt Anne, fiica mijlocie a 
ducelui de Cleves, mai puţin frumoasă decât Sybilla, mai puţin 
fermecătoare decât Amelia, ci sunt Anne, singura Anne. Oamenii 
m-au primit în inimile lor. Acest popor ciudat, bogat, fermecător şi 
excentric mă primeşte cu braţele deschise, ca şi când şi-ar dori o 
regină bună şi cinstită şi ar crede, iar eu ştiu sigur că e aşa, că-i pot 
fi o astfel de regină. 

Imi dau seama foarte bine că nu sunt englezoaică, precum 
răposata regină Jane, Dumnezeu s-o odihnească. Dar după ce am 


pl 


văzut curtea şi marile familii ale Angliei, cred că s-ar putea să fie un 
lucru bun că nu sunt englezoaică. Până şi eu sunt în stare să văd că 
familia Seymour se bucură de mari favoruri în momentul ăsta şi că 
ar putea să devină cu uşurinţă prea puternică. Cei din neamul 
Seymour se ivesc pretutindeni, frumoşi şi înfumuraţi, subliniind 
mereu că pruncul lor e singurul fiu al regelui şi moştenitorul 
tronului. Dacă aş fi eu regele şi asta ar fi curtea mea, aş sta cu 
ochii pe ei. Dacă li se va da voie să-l conducă pe tânărul prinţ şi să-l 
domine în virtutea relaţiei lor de rudenie cu mama lui, echilibrul 
acestei curţi va înclina categoric în partea lor. Din câte văd, regele 
nu e prea atent pe cine îşi alege drept favoriţi. Chiar dacă am doar 
jumătate din anii lui, ştiu foarte bine că favoarea unui domnitor 
trebuie să fie măsurată. Mi-am trăit întreaga viaţă în dizgraţia fiului 
preferat şi ştiu cât de otrăvitor e capriciul domnitorului. Regele 
Henric e capricios, dar poate că reuşesc să aduc mai mult echilibru 
la curtea lui, să-i ofer fiului său o mamă vitregă cu capul pe umeri, 
care să-i ţină pe linguşitori şi pe curteni la o distanţă sigură de 
băieţel. 

Ştiu că fiicele regelui au fost înstrăinate de el. Bietele fete! 
Nădăjduiesc fierbinte să-i fiu de ajutor micii Elisabeta, care nu şi-a 
cunoscut deloc mama şi şi-a petrecut întreaga viaţă în umbra 
dizgraţiei! Poate reuşesc s-o aduc la curte, s-o ţin pe lângă mine şi 
s-o împac cu tatăl ei. lar prinţesa Maria trebuie să se simtă foarte 
singură, în absenţa mamei sale şi ştiind că e departe de-a se afla în 
grațiile regelui. Pot să fiu bună cu ea, să-i înving teama de rege şi 
s-o aduc la curte ca rudă a mea, nu e nevoie să-mi spună „mamă 
vitregă”, dar poate reuşesc să-i fiu soră bună. Măcar pentru copiii 
regelui pot fi o forţă însemnată a binelui. lar dacă suntem 
binecuvântaţi, dacă sunt binecuvântată, şi avem la rândul nostru 
un copil, atunci poate că voi oferi Angliei un mic prinţ, un tânăr pios 
care să ajute la vindecarea dezbinărilor din această ţară. 

Dinspre norod se aude un murmur emoţionat şi văd toate 
capetele întorcându-se într-o parte, apoi iarăşi către mine. Regele 
se îndreaptă spre noi şi toate temerile legate de el îmi dispar într-o 
clipă. Acum nu se mai preface a fi un om de rând, nu-şi mai 
ascunde măreţia sub masca unui neghiob bătrân şi vulgar, astăzi e 
îmbrăcat ca un rege, cu o haină împodobită cu diamante, o mantie 
cu guler bătut cu diamante în jurul umerilor şi o pălărie de catifea 
cusută cu perle şi călăreşte ca un rege pe cel mai ales cal din câţi 
am văzut vreodată. E magnific, arată ca un zeu în lumina puternică 


— 82 — 


a iernii, iar calul păşeşte mândru pe pământul său, e împovărat de 
nestemate, înconjurat de garda regală şi de trâmbiţaşii care sună 
din goarne. Zâmbeşte când se apropie de mine şi ne salutăm, iar 
oamenii aclamă văzându-ne împreună. 

— Vă urez bun venit în Anglia, spune el suficient de rar ca să 
înţeleg. 

li răspund cu grijă în engleză: 

— Sire, sunt foarte fericită că mă aflu aici şi voi încerca să vă fiu 
o soţie bună. 

Cred că vom fi fericiţi, că acest lucru poate fi înfăptuit. Acea 
primă greşeală ruşinoasă va fi uitată şi lăsată în urmă. Vom fi 
căsătoriţi mulţi ani, vom trăi fericiţi împreună toată viaţa. Peste 
zece ani, cine îşi va mai aminti un astfel de lucru mărunt? 

Apoi soseşte caleaşca şi străbat aşezată în ea parcul până la 
palatul Greenwich, care se află pe malul fluviului, şi toate barjele de 
pe Tamisa sunt împodobite în culori vesele, flamurile lor flutură în 
vânt, iar locuitorii Londrei poartă cele mai bune haine. Intr-una din 
barje sunt nişte muzicieni care cântă un cântec nou, intitulat „Anna 
cea voioasă”, compus pentru mine, iar pe celelalte se desfăşoară 
tablouri vivante care celebrează sosirea mea şi toţi zâmbesc şi-mi 
fac cu mâna, aşa că zâmbesc şi fac cu mâna la rândul meu. 

Procesiunea noastră intră pe aleea largă ce duce la palatul 
Greenwich şi înţeleg încă o dată ce fel de ţară este această nouă 
patrie a mea. Căci Greenwich nu e câtuşi de puţin un castel 
fortificat de frica duşmanului care ar putea să-l atace, ci un palat 
construit pentru o ţară paşnică, un palat măreț, bogat, minunat de 
frumos, la fel de frumos ca oricare palat din Franţa. Fațada lui dă 
spre fluviu şi e cea mai frumoasă clădire din piatră şi sticlă 
venețiană prețioasă din câte am văzut de când sunt. Regele îmi 
citeşte încântarea de pe chip, îşi îndeamnă calul până în dreptul 
caleştii mele şi se apleacă să-mi spună că acesta e doar unul din 
multele sale palate, că le voi vedea cu timpul şi pe celelalte şi 
nădăjduieşte că voi fi mulţumită de toate. 

Sunt condusă în odăile reginei ca să mă odihnesc şi de data asta 
nu vreau să mă ascund de ochii celorlalţi, ci mă bucur să mă aflu 
aici, în odaia mea personală, înconjurată de doamnele de 
companie, în timp ce altele aşteaptă în marea sală de primire 
alăturată. Intru în odaia de toaletă şi-mi schimb rochia cu cea de 
tafta, care a fost garnisită cu blănurile de samur dăruite de rege de 
Anul Nou. Cred că e prima oară în viaţă când port pe mine o astfel 


de avuţie. Le conduc pe doamnele mele la cină, simţindu-mă deja 
regină, iar la intrarea în marea sală de ospeţe, regele mă ia de 
mână şi dăm împreună ocol meselor, în timp ce toţi se înclină şi fac 
reverenţe, iar noi zâmbim şi înclinăm capul, mână-n mână, de 
parcă am fi deja soţ şi soţie. 

Încep să recunosc oamenii şi să-mi amintesc numele lor fără să 
mi se sufle, aşadar curtea nu mi se mai pare un loc atât de 
neprietenos. Îl zăresc pe lordul Southampton, care pare obosit şi 
neliniştit, cum e şi firesc după toate eforturile pe care le-a făcut ca 
să mă aducă aici. Zâmbetul îi e încordat şi, în mod ciudat, salutul 
lui e rece. Întoarce privirea de la rege, de parcă s-ar coace un 
necaz, şi-mi amintesc hotărârea mea fermă de-a fi o regină dreaptă 
la această curte condusă de capriciu. Poate că voi afla ce-l 
frământă pe lordul Southampton, poate că-mi va sta în putere să-l 
ajut. 

Cel mai important sfetnic al regelui, Thomas Cromwell, se înclină 
în faţa mea şi-l recunosc după descrierea mamei ca fiind, mai mult 
decât oricare altul, omul care a urmărit alianţa cu noi şi cu ducii 
germani protestanți. Mă aşteptam să mă salute mai călduros, din 
moment ce căsătoria mea înseamnă triumful planurilor sale, dar e 
tăcut şi rezervat, iar regele mă conduce mai departe pe lângă el 
doar cu un cuvânt scurt. 

Arhiepiscopul Cranmer ia şi el masa cu noi şi îi recunosc pe 
lordul Lisle şi pe soţia lui. Pare la rândul lui ostenit şi precaut şi îmi 
amintesc temerile pe care şi le-a exprimat la Calais cu privire la 
dezbinarea regatului. li zâmbesc cu căldură. Ştiu că am multă 
treabă de făcut în ţara asta. Dacă reuşesc să salvez un eretic de la 
rug, înseamnă că am fost o regină bună şi sunt sigură că-mi pot 
folosi influenţa ca să aduc pacea în ţara asta. 

Încep să simt că am prieteni în Anglia şi, când mă uit prin sală şi 
le zăresc pe doamnele mele, printre care Jane Boleyn, buna lady 
Browne, lady Margaret Douglas, nepoata regelui, şi micuța 
Katherine Howard, încep să simt că acesta poate să fie cu adevărat 
noul meu cămin şi că regele e într-adevăr soţul meu, că prietenii şi 
copiii lui vor fi familia mea şi că voi fi fericită aici. 


Katherine, palatul Greenwich, 3 ianuarie 1540 


Întocmai cum am visat mereu, după cină se va dansa într-o sală 
frumoasă, plină până la refuz cu cei mai chipeşi tineri din lume. Şi, 
mai bine ca în cele mai minunate vise ale mele, am o rochie nouă şi 


— 84 — 


port prinsă pe ea, cât de bătător la ochi se poate, broşa mea nouă 
de aur, dăruită de însuşi regele Angliei. O pipăi tot timpul, ca şi 
când le-aş arăta-o şi le-aş spune oamenilor: „Ei, ce ziceţi de asta? 
Nu-i rău deloc pentru prima mea zi la curte!”. Regele stă pe tron, 
cu un aer puternic şi patern, iar lady Anne, alături de el, e atât de 
frumoasă pe cât se poate (dată fiind rochia ei îngrozitoare). Mai 
bine arunca blănurile de samur în Tamisa decât să pună să fie 
cusute pe cortul ăla de tafta. Mă supără atât de cumplit să văd 
nişte blănuri aşa de minunate practic aruncate, încât lucrul ăsta 
aproape că-mi micşorează o clipă plăcerea. 

Dar apoi arunc o privire în jur, nu una necuviincioasă, ci doar o 
simplă privire, de parcă n-aş căuta nimic anume, şi zăresc mai întâi 
un băiat tânăr şi chipeş, apoi altul, ba chiar vreo şase pe care m-aş 
bucura să-i cunosc mai bine. Unii dintre ei stau împreună la o masă, 
aceea a pajilor, şi toţi sunt de familie bună, au averea lor şi se 
bucură de favorurile unui lord. Dereham, bietul Dereham, ar fi 
pentru ei un nimeni, Henry Manox le-ar fi servitor. Aceştia vor fi noii 
mei peţitori. Cu greu îmi pot desprinde ochii de la ei. 

Surprind o ocheadă sau două aruncate în direcţia mea şi simt 
acel fior de emoție şi plăcere care-mi spune că sunt privită, că sunt 
dorită, că numele meu va fi rostit, că mi se va strecura un bileţel, 
că întreaga aventură veselă a flirtului şi seducţiei va începe din 
nou. Un tânăr va întreba cum mă cheamă, îmi va trimite un mesaj. 
lar eu mă voi învoi la o întâlnire şi apoi va urma un schimb de priviri 
şi vorbe fără noimă în timpul dansurilor, al sporturilor şi al cinei. Imi 
va da o sărutare, apoi încă una, iar după aceea va urma seducţia 
anevoioasă şi fermecătoare şi voi cunoaşte o nouă atingere, 
sărutările delicioase ale unui nou tânăr şi mă voi îndrăgosti iarăşi 
până peste cap. 

Cina e delicioasă, dar abia dacă ciugulesc din mâncare, fiindcă la 
curte te urmăreşte mereu câte cineva şi nu vreau să par lacomă. 
Masa noastră e orientată spre partea din faţă a sălii, aşa că e firesc 
să ridic privirea ca să-l văd pe rege mâncând. In veşmintele lui 
bogate şi cu colanul lui mare de aur, l-ai putea confunda cu una din 
acele picturi vechi de deasupra unui altar, cu o pictură înfăţişându-l 
pe Dumnezeu, vreau să spun. E atât de măreț, atât de voinic, atât 
de împovărat cu aur şi nestemate, că scânteiază ca un vechi munte 
cu comori. Deasupra jilţului său mare e întinsă o țesătură de aur şi 
draperii brodate atârnă de o parte şi de alta, iar fiecare fel de 
mâncare îi este servit de un slujitor îngenuncheat. Chiar şi cel care 


BB 


îi întinde vasul de aur ca să-şi înmoaie degetele şi să-şi spele 
mâinile face asta cu un genunchi în podea. Alt servitor îi dă pânza 
de in. Când îngenunchează în faţa lui, slujitorii pleacă şi capetele, 
de parcă ar avea o importanţă atât de nepământeană, încât nu-l 
pot privi în ochi. 

Aşadar, atunci când ridică ochii şi mă vede privindu-l, nu ştiu 
dacă trebuie să-mi feresc privirea sau să fac o reverență sau 
altceva. Asta mă nedumereşte atât de tare, încât schiţez un surâs 
uşor, mă uit o clipă în altă parte şi apoi iarăşi la el, ca să văd dacă 
mă mai priveşte, şi, într-adevăr, mă priveşte. Atunci mă gândesc că 
exact aşa aş proceda dacă aş încerca să atrag un băiat şi asta mă 
face să roşesc, să mă uit în farfurie şi mă simt cumplit de 
neghioabă. Când ridic din nou privirea, de data asta pe sub gene, 
ca să văd dacă se mai uită la mine, ochii lui sunt îndreptaţi în altă 
parte şi e clar că abia dacă m-a remarcat. 

Insă privirea aspră şi întunecată a unchiului Howard e aţintită 
asupra mea şi mă tem că se va încrunta; poate că ar fi trebuit să-i 
fac o reverență regelui când l-am surprins uitându-se la mine. Dar 
ducele îmi face doar un mic semn de încuviinţare din cap şi-i spune 
ceva unui bărbat aşezat la dreapta lui. Un bărbat care nu mă 
interesează deloc, trebuie să aibă cel puţin o sută nouăzeci şi doi 
de ani. 

Sunt într-adevăr uimită cât de bătrână e curtea asta, iar regele e 
de-a dreptul străvechi. Am trăit mereu cu impresia că e o curte a 
oamenilor tineri, frumoşi şi voioşi, nu a unor oameni atât de 
bătrâni. Jur că niciun prieten de-al regelui nu are mai puţin de 
patruzeci de ani. Charles Brandon, marele lui prieten, despre care 
se spune că e un erou strălucitor şi fermecător, e absolut străvechi 
la vârsta senilă de cincizeci de ani. Bunica vorbeşte despre rege de 
parcă ar fi prinţul pe care l-a cunoscut ea când era fată şi fără 
îndoială că din pricina asta am priceput totul pe dos. E atât de 
bătrână încât uită că au trecut mulţi ani. Când vorbeşte despre 
regină, se referă întotdeauna la regina Caterina de Aragon, nu la 
regina Jane, nici măcar la lady Anne Boleyn. Pur şi simplu sare 
peste toate reginele de după Caterina. Mai mult chiar, pe bunica a 
înspăimântat-o atât de tare căderea nepoatei sale, Anne Boleyn, 
încât nu vorbeşte niciodată despre ea, decât ca un avertisment 
teribil pentru fetele neastâmpărate ca mine. 

N-a fost întotdeauna aşa. Imi aduc aminte că atunci când am 
mers prima oară în casa ei de la Horsham, bunica o pomenea la 


fiecare două propoziţii pe „nepoata mea, regina” şi în fiecare 
scrisoare trimisă la Londra îi cerea acesteia o favoare sau bani, un 
loc pentru un servitor sau rămăşiţele averii unei abaţii, să înlăture 
un preot sau să dărâme o mănăstire de călugăriţe. Apoi Anne a 
avut un copil şi s-a vorbit mult despre „pruncul nostru, prinţesa 
Elisabeta” şi despre speranţele ca al doilea prunc să fie băiat. Toţi 
îmi promiteau că voi avea un loc la curte, în suita verişoarei mele, 
eram rudă cu regina Angliei şi cine putea şti unde-mi voi căuta 
soţul? O altă verişoară din neamul Howard, Mary, s-a căsătorit cu 
fiul bastard al regelui, Henry Fitzroy, iar un văr îi era sortit prinţesei 
Maria. intre familia noastră şi neamul Tudorilor se ţeseau atâtea 
legături de rudenie, încât deveneam noi înşine de viţă regească. 
Dar apoi, pe nesimţite, aşa cum vine iarna şi la început nu bagi de 
seamă frigul, s-a vorbit tot mai puţin despre ea şi cu tot mai puţină 
certitudine despre curtea ei. lar pe urmă, într-o zi, bunica mea 
vitregă a convocat toată suflarea casei în sala cea mare şi a 
anunţat pe nepusă masă că Anne Boleyn (aşa a numit-o, fără titlu, 
categoric fără legătură de rudenie) a căzut în dizgrație, şi-a făcut 
de ruşine familia şi l-a trădat pe rege şi că numele ei şi cel al 
fratelui ei nu vor mai fi rostite niciodată. 

Sigur că muream cu toţii de curiozitate să aflăm ce se 
întâmplase, dar am fost nevoiţi să aşteptăm bârfele servitorilor. 
Abia când au sosit în sfârşit veşti de la Londra am reuşit să aflăm 
ce făcuse verişoara mea, regina Anne. Servitoarea mea mi-a 
povestit, parcă o aud şi acum, că lady Anne era acuzată de crime 
cumplite, adulter cu mulţi bărbaţi, printre care şi fratele ei, 
vrăjitorie, trădare, că i-a făcut farmece regelui, un şir de orori din 
care un singur lucru mi-a sărit în ochi, ca unei copile copleşite de 
groază ce mă aflam: acuzatorul era unchiul ei, unchiul meu, ducele 
de Norfolk. El a condus tribunalul şi el i-a pronunţat condamnarea 
la moarte, iar fiul lui, chipeşul meu văr, s-a dus la Turn aşa cum se 
duc oamenii la bâlci, îmbrăcat cu ce avea mai bun, ca să-şi vadă 
verişoara decapitată. 

Atunci m-am gândit că unchiul trebuie să fie un om atât de 
înspăimântător încât poate că e în cârdăşie cu dracul; însă pot să 
râd de toate acele spaime copilăreşti acum, că i-am devenit 
favorită, că mă apreciază atât de mult încât i-a poruncit lui Jane 
Boleyn, lady Rochford, să aibă deosebită grijă de mine şi că i-a dat 
bani să-mi cumpere o rochie. Evident, am ajuns să-l interesez 
foarte mult, mă place mai mult decât pe toate celelalte fete 


— 87 — 


Howard pe care le-a plasat la curte şi crede că voi propăşi 
interesele familiei încheind o căsnicie nobilă sau devenind prietenă 
cu regina sau purtându-mă fermecător cu regele. Îl crezusem 
diabolic de crud, dar acum văd că e un unchi plin de bunătate. 

După cină urmează o piesă-mască şi nişte giumbuşlucuri foarte 
amuzante ale bufonului regelui, apoi nişte cântece aproape 
insuportabil de plictisitoare. Din câte am aflat, regele e un mare 
muzician, aşa că în cele mai multe dintre seri trebuie să răbdăm un 
cântec de-al lui. Au o mulţime de tra-la-la-uri şi toţi le ascultă foarte 
concentrați, iar la urmă aplaudă foarte tare. Cred că lady Anne are 
o părere la fel de proastă ca a mea despre cântec, însă face 
greşeala să privească în jur fără ţintă, de parcă şi-ar dori în sinea ei 
să afle altundeva. Il văd pe rege aruncându-i o privire şi apoi 
uitându-se repede în altă parte, ca şi cum lipsa ei de atenţie l-ar 
enerva. Prevăzătoare, îmi sprijin bărbia în palme şi surâd cu ochii 
pe jumătate închişi, având aerul că abia pot suporta bucuria pe 
care mi-o trezeşte cântecul. Ce noroc! Din întâmplare, regele se 
uită iarăşi în direcţia mea şi îşi închipuie fără îndoială că muzica lui 
m-a fermecat. Imi aruncă un zâmbet larg, aprobator, iar eu îi surâd 
la rândul meu şi plec îndată ochii, de parcă m-aş teme să-l privesc 
prea mult. 

— Te descurci foarte bine, spune lady Rochford. 

li zâmbesc triumfătoare. Ador, ador, ador viaţa la curte! Jur că-mi 
va suci capul cu totul. 


Jane Boleyn, palatul Greenwich, 3 ianuarie 1540 


— Milord, spun făcând o reverență adâncă. 

Suntem în apartamentele familiei Howard din palatul Greenwich, 
o serie de încăperi minunate, care dau una într-alta, aproape la fel 
de spaţioase şi de frumoase ca odăile reginei. Am stat o dată aici 
cu George, pe când eram proaspăt căsătoriţi, şi-mi amintesc 
priveliştea spre fluviu şi lumina zorilor când m-am trezit, nespus de 
îndrăgostită, şi am auzit fâlfâitul aripilor imense ale lebedelor ce 
zburau pe deasupra noastră către apă. 

— A, lady Rochford, zice ducele cu o expresie prietenoasă pe 
chipul brăzdat de riduri. Am nevoie de dumneata. 

Aştept. 

— Te-ai împrietenit cu lady Anne, sunteţi în termeni buni? 

— Atât cât se poate, răspund cu precauţie. Deocamdată nu ştie 
prea multă engleză, dar am făcut mari eforturi să discut cu ea şi 


cred că mă place. 

— Ţi s-ar destăinui? 

— Cred că mai curând ar vorbi cu însoţitoarele sale din Cleves. 
Dar uneori mă întreabă una sau alta despre Anglia. Cred că are 
încredere în mine. 

Se întoarce spre fereastră şi-şi loveşte dinţii îngălbeniţi cu 
unghia degetului mare. Faţa lui pământie e încreţită de gânduri. 

— Există o dificultate, spune el rar. 

Aştept. 

— Aşa cum ai auzit, a fost trimisă într-adevăr fără documentele 
cuvenite. Când era mică a fost logodită cu Francisc de Lorena şi 
regele trebuie să fie sigur că această logodnă a fost anulată şi 
respinsă înainte să meargă mai departe. 

— Nu e liberă să se căsătorească? întreb uluită. Când contractele 
au fost semnate şi ea a bătut atâta cale, iar regele a întâmpinat-o 
ca pe mireasa lui? Când Londra a primit-o ca pe noua regină? 

— E posibil, răspunde el evaziv. 

E absolut imposibil, dar nu am căderea să spun aşa ceva. 

— Cine afirmă că s-ar putea să nu fie liberă să se căsătorească? 

— Regele se teme să meargă mai departe. Nu-l lasă conştiinţa. 

Tac, nu sunt în stare să gândesc destul de iute ca să găsesc 
noima cuvintelor sale. Acesta e regele care s-a căsătorit cu soţia 
propriului său frate, apoi a înlăturat-o susţinând că mariajul lor de-o 
viaţă nu era valabil. Acesta e regele care a pus capul lui Anne 
Boleyn pe butuc în virtutea propriei judecăţi călăuzite numai de 
Dumnezeu. E clar că regele acesta n-ar şovăi să se însoare cu o 
femeie doar pentru că un ambasador german n-a avut să-i 
înmâneze hârtia potrivită. Şi atunci îmi aduc aminte momentul 
când ea l-a împins şi expresia de pe chipul lui când s-a depărtat de 
ea, în castelul Rochester. 

— Aşadar, e adevărat! N-o place. N-o poate ierta pentru felul în 
care l-a tratat la Rochester. Va căuta o cale de-a scăpa de această 
căsătorie. Va susţine şi în privinţa ei că a fost promisă dinainte. 

O privire fugară aruncată spre duce îmi spune că am ghicit şi 
aproape că-mi vine să râd de această nouă întorsătură a piesei de 
teatru care e comedia regelui Henric. 

— N-o place şi o va trimite acasă. 

— Dacă ar mărturisi că a fost promisă dinainte, s-ar putea 
întoarce acasă fără dezonoare, iar regele ar fi liber, spune încet 
ducele. 


— 89 — 


— Dar ea îl place. În orice caz, îl place destul de mult. Şi nu se 
poate întoarce acasă. Nicio femeie cu puţină judecată nu s-ar 
întoarce acasă. Să te întorci la Cleves ca o marfa vătămată, când ai 
putea să fii regina Angliei? Nu va consimţi niciodată la aşa ceva. 
Cine o va lua de soţie dacă el o refuză? Cine ar putea s-o ia de soţie 
dacă el declară că a fost promisă dinainte? Viaţa ei s-ar sfârşi. 

— Ar putea să se elibereze de promisiunea dinainte, spune el cu 
chibzuinţă. 

— Există aşa ceva? 

— E aproape sigur că nu, răspunde ducele ridicând din umeri. 

Mă gândesc puţin. 

— Atunci cum poate fi eliberată de ceva care nu există? 

El zâmbeşte. 

— Asta e o chestiune pe care vor trebui s-o rezolve germanii. 
Poate fi trimisă acasă împotriva voinţei sale dacă nu cooperează. 

— Nici măcar regele nu poate s-o răpească şi s-o arunce afară 
din ţara lui. 

— Dacă ar putea fi păcălită să afirme că a existat o promisiune 
anterioară.. . şopteşte ducele cu un glas ca e Mie mătăsii. Dacă 
ar spune cu gura ei că nu e liberă să se căsătorească.. 

Încuviinţez din cap. Încep să înţeleg ce serviciu îmi cere. 

— Regele i-ar fi nespus de recunoscător celui care i-ar putea 
spune că a obţinut o mărturisire de la ea. lar femeia care a prilejuit 
o astfel de mărturisire ar creşte foarte mult în ochii lui. Şi într-ai 
mei. 

— Nu trebuie decât să-mi porunciţi, răspund ca să câştig timp de 
gândire. Dar n-o pot face să mintă. Dacă ştie că e liberă să se 
căsătorească, ar fi nebună să afirme contrarul. lar dacă eu susţin 
că a declarat contrarul, e de-ajuns ca ea să nege. Şi atunci ar fi 
cuvântul ei împotriva cuvântului meu şi ne întoarcem iarăşi la 
adevăr. 

Mă opresc cuprinsă de frică. 

— Milord, să înţeleg că nu există nicio posibilitate de acuzaţie? 

— Ce fel de acuzaţie? 

— Că a comis vreo crimă? întreb neliniştită. 

— Vrei să spui, dacă ar putea fi acuzată de trădare? 

Incuviinţez din cap. Nu vreau să rostesc eu însămi cuvântul. Mi- 
aş dori să nu-l mai aud niciodată. Cuvântul ăsta duce la pajiştea 
Turnului şi la butucul călăului. Cuvântul ăsta mi-a răpit marea 
iubire. A pus capăt pentru totdeauna vieţii noastre împreună. 


— Cum ar putea să existe trădare? mă întreabă de parcă n-am 
trăi într-o lume primejdioasă în care orice faptă poate fi trădare. 

— Legea s-a schimbat foarte mult şi nevinovăția nu mai apără pe 
nimeni! 

Brusc, ducele clatină din cap. 

— Oricum ar fi, Henric nu are cum s-o acuze. Regele Franţei îl 
are oaspete chiar acum la Paris pe Sfântul Ilmpărat Roman. Ar 
putea să pună la cale un atac comun asupra noastră chiar în clipele 
astea. Nu putem face nimic care să supere ducatul Cleves. Trebuie 
să menţinem alianţa cu prinții protestanți, altfel riscăm să 
înfruntăm singuri o Spanie şi o Franţă care s-au unit împotriva 
noastră. Dacă papiştii englezi se vor răscula, aşa cum au mai făcut- 
o, vom fi terminaţi. Ea trebuie să mărturisească singură că e 
logodită cu altul şi să plece acasă de bunăvoie, ca să scăpăm de 
fată şi să păstrăm alianţa. Sau, dacă ar păcăli-o cineva să facă 
mărturisirea, ar fi bine şi aşa. Dar dacă afirmă în continuare că e 
liberă să se mărite şi dacă insistă asupra căsătoriei, regele va 
trebui s-o ia de soţie. Nu-i putem jigni fratele. 

— Indiferent dacă regelui îi convine sau nu? 

— Chiar dacă urăşte căsătoria asta, chiar dacă-l urăşte pe omul 
care a pus-o la cale şi chiar dac-o urăşte pe ea. 

Rămân tăcută câteva clipe. 

— Dacă o urăşte şi totuşi o ia de nevastă, va găsi o cale de-a 
scăpa de ea mai târziu, gândesc cu voce tare. 

Ducele nu zice nimic, dar pleoapele îi ascund ochii negri. 

— Ah, cine poate prevesti viitorul? spune el într-un sfârşit. 

— O va pândi cea mai mare primejdie în fiecare zi a vieţii ei, 
prezic. Dacă vrea să scape de ea, regele va ajunge în curând să 
creadă că asta e voia Domnului. 

— Aşa se pare că se manifestă voia Domnului în general, spune 
ducele cu un rânjet crud. 

— Atunci o va găsi vinovată de o încălcare sau alta a legii. 

Refuz să rostesc cuvântul „trădare”. 

— Dacă ţi-ar păsa câtuşi de puţin de ea, ai convinge-o să plece 
acum, zice ducele încet. 

Mă întorc agale în odăile reginei. Ştiu că nu va urma sfatul meu, 
trecând peste cel al ambasadorilor ei, şi nu am libertatea să-i 
mărturisesc ce cred cu adevărat. Dar dacă i-aş fi prietenă sinceră, i- 
aş spune că Henric nu e bărbatul pe care să-l iei de soţ dacă te 
urăşte înainte de ziua nunţii. Răutatea lui faţă de femeile care îl 


Ole 


supără e fatală. Cine ar putea şti lucrul ăsta mai bine decât mine? 


Anne, palatul Greenwich, 3 ianuarie 1540 


Doamna de companie Jane Boleyn pare tulburată. Îi spun că 
poate să se aşeze lângă mine şi o întreb în engleză dacă se simte 
bine. Ea îi face semn tălmaciului meu să vină să şadă cu noi şi îmi 
răspunde că o frământă o chestiune destul de delicată. Mă gândesc 
că trebuie să fie vorba de ordinea rangurilor la nuntă, toţi sunt 
foarte neliniştiţi în legătură cu desfăşurarea ceremoniei şi ce 
podoabe îi e îngăduit fiecăruia să poarte. Incuviinţez cu aerul că eo 
chestiune importantă şi o întreb dacă îi pot fi de folos. 

— Dimpotrivă, eu doresc foarte mult să vă fiu de ajutor, 
răspunde ea vorbindu-i încet lui Lotte. 

Aceasta îmi tălmăceşte şi dau aprobator din cap. 

— Am auzit că ambasadorii Inălţimii Voastre au uitat să aducă 
contractul care vă eliberează de o logodnă încheiată mai demult, 
continuă ea. 

— Cum?! 

Cuvântul în germană îmi scapă atât de strident, că ea îi ghiceşte 
sensul şi dă din cap, cu o expresie tot atât de gravă ca a mea. 

— Aşadar nu vi s-a spus? 

Clatin din cap şi răspund în engleză: 

— Nimic. Ei nu-mi spun nimic. 

— Atunci mă bucur că vă vorbesc înainte să primiţi sfaturi 
proaste, zice ea repede. 

Aştept să mi se tălmăcească. Jane Boleyn se apleacă în faţă şi-mi 
ia mâinile într-ale ei. Strânsoarea lor e caldă, expresia de pe chipul 
ei, concentrată. 

— Când vi se vor pune întrebări despre logodna voastră dinainte, 
trebuie să răspundeţi că a fost anulată şi că aţi văzut documentul, 
mă sfătuieşte ea cu sinceritate. Dacă sunteţi întrebată de ce nu l-a 
trimis fratele vostru, puteţi să spuneţi că nu ştiţi şi că nu e 
responsabilitatea Înălţimii Voastre să aduceţi hârtiile, căci nici nu 
este. 

Mi s-a tăiat respiraţia; vehementa afirmațiilor ei îmi stârneşte 
teama. Nu pot să înţeleg de ce a fost fratele meu atât de nepăsător 
în privinţa căsătoriei mele, dar apoi îmi aduc aminte duşmănia 
neîncetată pe care mi-a purtat-o. Şi-a trădat propriul plan din 
răutate, în ultima clipă n-a putut suporta să mă lase să plec fără 
greutăţi de lângă el. 


— 92 — 


— Văd că sunteţi uluită, continuă ea. Scumpă lady Anne, luaţi în 
seamă avertismentul meu şi nu lăsaţi să se creadă nici măcar o 
clipă că documentul nu există, că aveţi o logodnă încă valabilă! 
Trebuie să spuneţi o minciună eficientă şi convingătoare. Trebuie 
să spuneţi că aţi văzut documentele şi că logodna voastră dinainte 
a fost anulată definitiv. 

— Dar aşa a şi fost, răspund încet, repetând apoi în engleză, ca 
să nu mă înţeleagă cumva greşit. Am văzut documentul. Nu eo 
minciună. Sunt liberă să mă căsătoresc. 

— Sunteţi sigură? stăruie ea. Aceste lucruri pot fi făcute fără ca 
fata să ştie ce se plănuieşte. Nimeni nu v-ar învinovăţi dacă aţi fi 
nesigură. Puteţi să-mi spuneţi. Aveţi încredere în mine. Spuneti-mi 
adevărul! 

— A fost anulată, îi repet. Ştiu că a fost anulată. Logodna a fost 
planul tatălui meu, nu însă şi al fratelui meu. Când tatăl meu s-a 
îmbolnăvit şi apoi a murit, fratele meu a devenit conducător şi 
logodna a fost anulată. 

— Şi atunci de ce nu aveţi documentul? 

— Fratele meu, încep. Fratele meu nesăbuit... Fratelui meu nu-i 
pasă de fericirea mea. 

Lotte traduce repede. 

— Tatăl meu a murit de curând şi mama suferă foarte tare, astfel 
că el a avut o mulţime de treburi de rezolvat. Fratele meu are 
documentul în arhiva noastră, l-am văzut eu însămi, dar pesemne 
că a uitat să-l trimită. Au fost atâtea aranjamente de făcut! 

— Dacă aveţi vreo îndoială cât de mică, trebuie să-mi spuneţi, 
mă previne ea. Vă pot sfătui ce-ar fi cel mai bine să faceţi. Vă daţi 
seama din faptul că am venit şi v-am avertizat, că vă sunt întru 
totul credincioasă. Dar dacă există o posibilitate cât de slabă ca 
fratele vostru să nu aibă documentul, trebuie să-mi spuneţi, lady 
Anne, de dragul siguranţei voastre, şi vom plănui împreună ce e cel 
mai bine să faceţi. 

Clatin din cap. 

— Vă mulţumesc pentru grija pe care mi-o purtaţi, dar nu e 
necesară. Am văzut cu ochii mei documentele şi le-au văzut şi 
ambasadorii mei. Nu există nicio piedică. Ştiu că sunt liberă să mă 
căsătoresc cu regele. 

Ea încuviinţează, dar parcă ar aştepta în continuare ceva. 

— Mă bucur foarte mult! 

— Şi doresc să mă căsătoresc cu regele. 


— Dacă aţi vrea să evitaţi căsătoria, acum că l-aţi văzut, aţi 
putea s-o faceţi, şopteşte ea. Asta e şansa voastră de-a scăpa. 
Dacă s-ar întâmpla să nu-l plăceţi, v-aţi putea întoarce acasă în 
siguranţă, fără să se poată rosti nici măcar o vorbă împotriva 
Inălţimii Voastre. V-aş putea ajuta. Le-aş putea spune că mi-aţi 
mărturisit că nu sunteţi sigură, că s-ar putea să fiţi promisă 
dinainte. 

Imi retrag mâinile dintr-ale ei şi răspund simplu: 

— Nu vreau să scap. E o mare onoare pentru mine şi ţara mea şi 
o mare bucurie pentru mine. 

Jane Boleyn pare să se îndoiască. 

— E adevărat, întăresc. Imi doresc fierbinte să fiu regina Angliei, 
am ajuns să iubesc această ţară şi doresc să-mi clădesc viaţa aici. 

— Intr-adevăr? 

— Da, pe onoarea mea. 

După o clipă de şovăială, îi dezvălui cel mai important motiv. 

— Acasă n-am fost prea fericită. Nu eram prea preţuită şi nici 
prea bine tratată. Aici pot să fiu cineva, pot să fac mult bine. Acasă 
nu voi fi niciodată altceva decât o soră nedorită. 

Ea încuviinţează. Multe femei ştiu ce înseamnă să stea în cale, în 
timp ce treburile însemnate ale bărbaţilor merg înainte fără ele. 

— Vreau să am o şansă, spun. Vreau să am şansa de-a fi femeia 
care pot fi. Nu creaţia fratelui meu, nu fiica mamei mele. Vreau să 
rămân aici şi să devin încetul cu încetul eu însămi. 

Ea rămâne tăcută câteva clipe. Profunzimea propriilor mele 
sentimente mă surprinde. Adaug: 

— Vreau să fiu o femeie independentă. 

— Reginele nu sunt libere, mă previne ea. 

— Mai bine regină decât sora nesuferită a unui duce. 

— Foarte bine, spune ea încet. 

— Bănuiesc că regele este mânios pe ambasadorii mei fiindcă au 
uitat hârtiile, nu? 

— Sunt sigură că da, răspunde ea şi privirea îi alunecă într-o 
parte. Dar îşi vor da cuvântul că sunteţi liberă să vă căsătoriţi şi 
sunt încredinţată că totul va merge mai departe. 

— Nu există posibilitatea ca nunta să fie amânată? 

Ceea ce simt mă surprinde. Am credinţa că pot face multe 
pentru ţara asta, că pot fi o regină bună. Vreau să încep fără 
zăbavă. 

— Nu, spune ea. Ambasadorii şi sfetnicii regelui vor rezolva totul. 


— 94 — 


Sunt sigură. 

Rămân tăcută câteva clipe, apoi întreb: 

— Vrea cu adevărat să mă ia de soţie? 

Ea îmi zâmbeşte şi-mi atinge mâna. 

— Bineînţeles că vrea. Asta e doar o mică dificultate. 
Ambasadorii vor face tot posibilul să prezinte documentul şi 
căsătoria se va încheia. Cu condiţia să fiţi sigură că documentul 
există. 

— Există, spun, şi e adevărul adevărat. Pot să jur. 


Katherine, palatul Greenwich, 6 ianuarie 1540 


Mi s-a poruncit s-o ajut pe regină să se îmbrace pentru nuntă şi 
trebuie să mă trezesc foarte devreme ca să pregătesc totul. Aş 
prefera să nu mă trezesc devreme, dar e plăcut să fiu aleasă dintre 
celelalte fete care dorm până foarte târziu şi sunt atât de leneşe. E 
într-adevăr foarte urât din partea lor să zacă în pat atât de mult, 
când unele dintre noi suntem în picioare şi muncim pentru lady 
Anne. La drept vorbind, în afară de mine, toate sunt nişte leneşe. 

Îi pregătesc rochia cât timp ea se spală în cămăruţă. Catherine 
Carey mă ajută să întind fusta şi jupoanele pe cufărul închis, în 
vreme ce Mary Norris se ocupă de bijuteriile ei. Fusta e imensă, ca 
o furcă de tors mare şi groasă, mai degrabă aş muri decât să mă 
mărit într-o rochie ca asta. Nici cea mai mare frumuseţe din lume n- 
ar putea să nu arate ca o budincă uriaşă care se îndreaptă 
clătinându-se spre cei care o vor mânca. După mine, nici măcar nu 
merită să fii regină dacă trebuie să umbli îmbrăcată într-un cort. 
Ţesătura e deosebit de fină, toată din fir de aur, şi e împodobită cu 
cele mai frumoase perle, iar lady Anne va purta o diademă. Mary a 
aşezat-o deja în faţa oglinzii şi, dacă n-ar fi nimeni aici în afară de 
mine, aş proba-o, dar cu toate că e atât de devreme, ne-am adunat 
deja şase servitoare, domnişoare şi doamne de companie, aşa că 
trebuie să mă mulţumesc s-o lustruiesc puţin şi s-o las în pace. E 
foarte fin lucrată, a adus-o cu ea din Cleves şi mi-a spus că 
fragmentele ţepoase sunt fire de rozmarin, pe care sora ei le-a 
purtat proaspete în păr la nuntă. Remarc că seamănă cu o cunună 
de spini şi secretara ei îmi aruncă o privire aspră şi nu-mi 
tălmăceşte vorbele. Cu atât mai bine. 

Va purta părul despletit şi, când iese din odaia de spălat, se 
aşază în faţa oglinzii de argint, iar Catherine îi perie pletele cu 
mişcări prelungi şi line, aşa cum ai peria coada unui cal. Are părul 


bălai - de fapt, ca să fiu dreaptă, e auriu - şi arată bine în 
dimineaţa asta, înfăşurată într-un cearşaf de baie şi cu un aer 
luminos după îmbăiere. E puţin palidă, dar ne zâmbeşte tuturor şi 
pare fericită. Dacă aş fi în locul ei, aş dănţui de bucurie că sunt 
regina Angliei. Dar presupun că dansul nu-i stă în fire. 

Pleacă la cununie şi noi ne înşiruim în urma ei, în ordinea strictă 
a importanţei, ceea ce înseamnă că sunt la coada cozii, aşa că nici 
măcar nu merită să mă aflu aici, nimeni nu va putea să mă vadă, 
cu toate că port rochia cea nouă, tivită cu fir de argint, cel mai 
scump lucru pe care l-am avut vreodată. E de un gri-albăstrui 
foarte deschis şi se asortează cu ochii mei. Niciodată n-am arătat 
mai bine, dar nu e nunta mea şi nimeni nu-mi acordă un dram de 
atenţie. 

li cunună arhiepiscopul Cranmer, care mormăie întruna ca un 
bondar bătrân. Acesta întreabă dacă există vreun motiv care să-i 
împiedice să se cunune şi dacă noi, cei de faţă, cunoaştem vreo 
piedică, iar noi răspundem cu toţii foarte veseli: „Nu, nu 
cunoaştem” şi presupun că numai eu sunt atât de neroadă încât să 
mă întreb ce s-ar întâmpla dacă cineva ar striga: „Opriţi nunta, 
pentru că regele a avut deja trei neveste şi niciuna nu a murit de 
bătrâneţe!”, dar, fireşte, nu spune nimeni aşa ceva. 

Dacă ar avea puţină judecată, ea ar trebui să se simtă neliniştită. 
Nu e deloc un palmares liniştitor. Desigur, regele e un om foarte 
important şi voia lui e voia lui Dumnezeu, dar a avut trei soţii şi 
toate sunt moarte. Dacă stau să chibzuiesc bine, nu e cine ştie ce 
perspectivă pentru o mireasă. Dar cred că ea nu se gândeşte la 
asta. Imi închipui că nu se gândeşte nimeni la asta, decât doar alţi 
neghiobi ca mine. 

S-au cununat şi pleacă să asculte liturghia în capela personală a 
regelui, iar noi aşteptăm fără să avem nimic de făcut, lucru care, 
constat, e una din principalele ocupaţii de la curte. Un tânăr foarte 
chipeş, care se numeşte John Beresby, reuşeşte să-şi croiască drum 
printre oameni până ajunge în spatele meu. 

— Sunt orbit, spune el. 

— Nu înţeleg de ce, răspund cu îndrăzneală. Abia s-a crăpat de 
ziuă, e foarte devreme. 

— Nu de soare, ci de lumina mai puternică a frumuseţii voastre. 

— Aha, zic aruncându-i un surâs uşor. 

— Sunteţi nouă la curte? 

— Da, mă numesc Katherine Howard. 


— Eu mă numesc John Beresby. 

— Ştiu. 

— Ştiţi? Aţi întrebat pe cineva cum mă cheamă? 

— Nicidecum! 

Dar e o minciună. L-am remarcat din prima zi, la castelul 
Rochester, şi am întrebat-o pe lady Rochford cine e. 

— Aţi întrebat de mine! exclamă el în culmea încântării. 

— Nu vă măguliţi singur, replic zdrobitor. 

— Spuneţi-mi că pot cel puţin să dansez cu Domnia Voastră mai 
târziu, la banchetul de nuntă! 

— Poate. 

— Voi lua asta ca pe o promisiune, şopteşte el. 

În clipa următoare, uşa se deschide şi regele iese împreună cu 
lady Anne, iar noi facem cu toţii reverenţe foarte adânci, fiindcă ea 
e acum regină şi femeie măritată, şi nu pot să nu mă gândesc că, 
deşi e foarte frumos pentru ea, ar fi fost mult mai bine dacă ar fi 
purtat o rochie cu trenă lungă. 


Anne, palatul Greenwich, 6 ianuarie 1540 


Aşadar, s-a înfăptuit. Sunt regina Angliei. Sunt căsătorită. Stau la 
dreapta soţului meu, regele, la banchetul de nuntă şi zâmbesc 
întregii săli, pentru ca toţi, doamnele mele, lorzii la mesele lor, 
oamenii de rând la balcon, toţi să vadă că sunt fericită să le fiu 
regină şi că voi fi o regină bună şi o soţie veselă. 

Arhiepiscopul Cranmer a oficiat slujba după riturile Sfintei 
Biserici Catolice a Angliei, aşa că îmi simt conştiinţa puţin tulburată. 
Asta nu aduce ţara mai aproape de religia reformată, cum le-am 
promis fratelui meu şi mamei. Sfetnicul meu, contele Overstein, stă 
lângă mine şi, când se iveşte prilejul potrivit în ritualul servirii, îi 
spun încet că nădăjduiesc că el şi lorzii din Cleves nu sunt 
dezamăgiţi că n-am reuşit să-l conduc pe rege spre reformă. 

Îmi răspunde că voi fi lăsată să-mi practic credinţa după bunul 
meu plac, în particular, dar că regele nu vrea să fie sâcâit cu 
chestiuni teologice în ziua nunţii. Imi spune că regele pare neclintit 
în ceea ce priveşte păstrarea Bisericii pe care a construit-o, catolică 
în esenţă, dar îl neagă pe Papă drept conducător. Regele se opune 
reformatorilor tot atât de mult cât se opune papiştilor înflăcăraţi. 

— Dar de bună seamă că s-ar fi putut găsi o formulare care să ne 
mulţumească pe amândoi, nu? remarc. Fratele meu ardea de 
nerăbdare ca eu să sprijin reformarea Bisericii Angliei. 


— 97 — 


Contele face o strâmbătură. 

— Reformarea Bisericii nu e aşa cum am înţeles-o noi. 

Linia strânsă a buzelor sale îmi dă de înţeles că nu vrea să 
adauge nimic altceva. 

— Pare să fi fost, de bună seamă, un proces profitabil, remarc 
şovăitor. 

Mă gândesc la marile reşedinţe unde am poposit pe drumul de la 
Deal, se vedea limpede că erau foste mănăstiri sau abaţii, deşi în 
grădinile cu ierburi de leac ce le înconjurau fuseseră plantate 
răzoare de flori, iar fermele care îi hrăneau pe săraci fuseseră 
transformate în parcuri de vânătoare. 

— Când eram acasă, credeam că e un proces sacru, spune el 
scurt. Nu ne dădeam seama că a fost scăldat în sânge. 

— Nu pot să cred că dărâmarea altarelor unde le plăcea 
oamenilor simpli să se roage îi apropie mai mult de Dumnezeu. Şi 
care e folosul dacă li se interzice să aprindă lumânări şi să-i 
pomenească pe cei dragi? 

— E un folos pământesc, nu doar spiritual, spune el. Birurile 
către Biserică nu au fost înlăturate, singura schimbare e că acum îi 
sunt plătite regelui. Dar nu avem căderea să comentăm felul în 
care Anglia alege să-şi rostească rugăciunile. 

— Fratele meu... 

— Fratele Inălţimii Voastre ar fi făcut bine să se îngrijească de 
felul cum păstrează documentele, spune el cuprins de o iritare 
bruscă. 

— Poftim? 

— Ar fi trebuit să trimită scrisoarea care v-a eliberat de 
promisiunea de-a vă căsători cu fiul ducelui de Lorena. 

— N-a avut prea mare importanţă, nu? Regele nu mi-a spus 
nimic despre asta. 

— Am fost puşi să jurăm că avem cunoştinţă despre existenţa ei 
şi că va fi trimisă în cel mult trei luni, iar pe urmă am fost puşi să 
jurăm că rămânem ostatici aici până când soseşte. Dacă fratele 
Inălţimii Voastre n-o găseşte şi n-o trimite, Dumnezeu ştie ce se va 
întâmpla cu noi. 

Sunt uluită. 

— Nu se poate să fiţi ţinuţi ca zălog pentru felul în care se 
îngrijeşte fratele meu de documente! Nu e posibil ca ei să creadă 
cu adevărat că a existat o piedică! 

Clatină din cap. 


— 98 — 


— Oamenii regelui ştiu foarte bine că eraţi liberă să vă căsătoriţi 
şi că această căsătorie este valabilă. Dar, dintr-un motiv pe care 
doar ei îl cunosc, au hotărât să arunce o umbră de îndoială asupra 
întregii chestiuni, iar greşeala fratelui Inălţimii Voastre, care ne-a 
lăsat să venim aici fără acel document, a permis această îndoială. 
Şi am fost făcuţi de ruşine în cel mai crud mod. 

Las ochii în jos. Ranchiuna pe care mi-o poartă fratele meu stă 
împotriva intereselor lui, împotriva intereselor ţării lui, ba chiar 
împotriva intereselor religiei sale. Simt că mă cuprinde mânia la 
gândul că mi-a pus în pericol chiar căsătoria, din pricina geloziei şi 
a duşmăniei. E un mare neghiob, un neghiob plin de răutate. Nu 
spun decât: 

— A fost neglijent. 

Dar simt că-mi tremură glasul. 

— Cu acest rege nu-ţi poţi permite să fii neglijent, mă 
avertizează contele. 

Incuviinţez din cap, pe deplin conştientă că regele stă tăcut în 
stânga mea. Nu înţelege germana, dar nu vreau să mă privească şi 
să mă vadă altfel decât fericită. 

— Sunt sigură că voi fi foarte mulţumită, spun zâmbind, iar 
contele se înclină şi se întoarce la locul lui. 


Banchetul s-a terminat şi arhiepiscopul se ridică de la masă. 
Sfetnicii mei m-au pregătit pentru acest moment şi, când regele se 
ridică în picioare, ştiu că trebuie să fac acelaşi lucru. Îl urmăm 
amândoi pe milord Cranmer până în odaia mare a regelui şi ne 
oprim în prag cât timp arhiepiscopul dă ocol încăperii, legănând 
cădelniţa şi stropind patul cu agheasmă. E un lucru foarte 
superstiţios şi foarte ciudat. Nu ştiu ce-ar spune mama, dar sunt 
sigură că nu i-ar plăcea. 

Apoi arhiepiscopul închide ochii şi începe să se roage. Contele 
Overstein, aflat lângă mine, îmi tălmăceşte repede în şoaptă: 

— Se roagă să dormiţi amândoi bine şi să nu fiți tulburaţi de vise 
diavoleşti. 

Am grijă ca faţa mea să exprime interes şi pioşenie, însă cu greu 
mă pot abţine să nu zâmbesc. Aceştia sunt oamenii care au distrus 
altare ca să oprească norodul să se roage pentru miracole şi în 
acelaşi timp, aici, într-un palat, simt nevoia să se roage pentru 
ocrotire împotriva viselor diavoleşti? Cum să-i înţelegi? 

— Se roagă să nu suferiţi de pântece sterp şi regele să nu sufere 


— 99 — 


de neputinţă, se roagă ca puterea Satanei să nu-i răpească nici lui 
bărbăţia şi nici vouă feminitatea. 

— Amin, spun prompt, de parcă ar crede cineva în aiurelile 
astea. 

Apoi mă întorc spre doamnele mele şi ele mă însoțesc în odaia 
mea, unde mă voi îmbrăca în cămaşă de noapte. 

Când mă întorc, regele stă împreună cu suita sa lângă patul 
impunător, iar arhiepiscopul încă se mai roagă. Regele e în cămaşă 
de noapte şi are o mantie lungă şi frumoasă, căptuşită cu blană pe 
umeri. Şi-a scos pantalonii şi zăresc pe piciorul lui bandajul 
voluminos, acolo unde are o rană deschisă. Bandajul e proaspăt 
schimbat şi curat, slavă Domnului, dar chiar şi aşa mirosul rănii se 
răspândeşte în odaia de culcare şi se amestecă îngreţoşător cu cel 
de tămâie. Rugăciunile par să fi continuat cât timp ne-am schimbat 
amândoi veşmintele. Ai crede că de-acum suntem într-adevăr 
apăraţi de vise diavoleşti şi neputinţă. Doamnele mele înaintează 
şi-mi iau uşor mantia de pe umeri. Stau îmbrăcată doar în cămaşa 
de noapte în faţa întregii curţi şi mă simt atât de umilită şi de 
ruşinată, încât aproape că mi-aş putea dori să fiu înapoi la Cleves. 

Lady Rochford ridică repede cuverturile de pe pat, ca să mă 
apere de privirile cercetătoare. Mă strecor sub ele şi mă aşez în 
capul oaselor, cu spatele sprijinit de perne. De cealaltă parte a 
patului, un tânăr, Thomas Culpepper, îngenunchează pentru ca 
Henric să se sprijine de umărul lui, iar un alt bărbat îl prinde pe 
rege de cot, ca să-l împingă în sus. Scoţând un icnet ca de cal de 
povară ostenit, regele Henric se saltă pe pat. Acesta se lasă sub 
greutatea lui şi sunt silită să mă răsucesc cu stângăcie şi să mă 
prind de margine ca să nu mă rostogolesc spre el. 

Arhiepiscopul ridică mâinile deasupra capului pentru o ultimă 
binecuvântare, iar eu privesc drept înainte. Zăresc faţa luminoasă a 
lui Katherine Howard: ţine mâinile împreunate, lipite de buze, ca şi 
cum s-ar ruga intens, dar se vede clar că se chinuie să nu 
chicotească. Mă prefac că n-am văzut-o, de teamă că mă va face şi 
pe mine să izbucnesc în râs, iar când arhiepiscopul îşi încheie 
rugăciunile, rostesc cu evlavie: „Amin”. 

Pe urmă pleacă toţi, slavă Domnului. Nimic nu sugerează că ar 
trebui să urmărească până la capăt consumarea actului căsătoriei, 
dar ştiu că dimineaţă vor trebui să vadă cearşafurile şi să constate 
că s-a înfăptuit. Aşa e firesc pentru o căsătorie regală şi, totodată, 
pentru căsătoria cu un bărbat destul de bătrân ca să-ţi fie tată şi pe 


— 100 — 


care nu-l cunoşti aproape deloc. 


Jane Boleyn, palatul Greenwich, 6 ianuarie 1540 


Mă număr printre ultimii care pleacă şi închid încetişor uşa 
dincolo de care se împlineşte încă o căsătorie a regelui pe care am 
urmărit-o de la perioada de curtare până la patul nupţial. Unii, 
precum neghioaba aia tânără de Katherine Howard, ar crede că aici 
se încheie povestea, că acesta e sfârşitul tuturor lucrurilor. Dar eu 
ştiu bine că nu e deloc aşa. Aici începe povestea unei regine. 

Înainte de noaptea asta sunt contracte şi promisiuni, iar uneori 
nădejdi şi vise, rareori este şi iubire. După noaptea asta există 
realitatea a doi oameni care-şi clădesc viaţa împreună. Pentru unii, 
asta e o negociere care nu poate fi încheiată. Insuşi unchiul meu e 
căsătorit cu o femeie pe care n-o poate suporta şi acum trăiesc 
despărțiți. Henry Percy s-a însurat cu o moştenitoare, dar nu s-a 
putut elibera niciodată de dragostea sa pentru Anne Boleyn. 
Thomas Wyatt îşi urăşte cu patimă soţia, pentru că s-a îndrăgostit 
de Anne pe când aceasta era doar o copilă şi nu i-a trecut 
niciodată. Chiar soţul meu... dar nu vreau să mă gândesc acum la 
soţul meu. Vreau să-mi amintesc doar că l-am iubit, că aş fi putut 
să mor din dragoste pentru el, indiferent ce-a crezut despre mine 
când am fost puşi pentru prima oară în acelaşi pat. Indiferent la 
cine s-a gândit când a trebuit să împlinească fapta cu mine. 
Dumnezeu să-l ierte pentru că m-a ţinut în braţe gândindu-se la ea. 
Dumnezeu să mă ierte pentru că am ştiut lucrul ăsta şi l-am lăsat 
să mă tortureze. În sfârşit, Dumnezeu să mă ierte pentru că mi-au 
fost pervertite mintea şi inima în asemenea măsură încât nimic nu- 
mi plăcea mai mult decât să stau în braţele lui şi să mă gândesc 
cum atingea altă femeie. Gelozia şi patima trupească m-au coborât 
atât de jos, că-mi făcea plăcere, o plăcere depravată, păcătoasă, 
să-i simt atingerea şi să mă gândesc cum o atingea pe ea. 

Aici nu e vorba de patru picioare goale într-un pat şi de 
împlinirea în sine a faptei. Ea va trebui să înveţe să i se supună. Nu 
în privinţa lucrurilor mari, orice femeie e în stare să se prefacă, ci în 
miile de compromisuri mărunte pe care o soţie trebuie să le facă în 
fiecare zi. În cele o mie de momente pe zi când trebuie să-ţi muşti 
limba, să pleci capul şi să nu te cerţi în public, nici între patru ochi, 
nici măcar în adâncul tăcut al propriei minţi. Dacă ai drept soţ un 
rege, acest lucru e şi mai important. Dacă ţi-e soţ regele Henric, e o 
chestiune de viaţă şi de moarte. 


— 101 — 


Toţi încearcă să uite că Henric e un om crud. Henric însuşi 
încearcă să ne facă să uităm. Când se poartă fermecător sau îşi 
propune să fie prietenos, ne place să uităm că ne jucăm cu un urs 
sălbatic. Firea acestui bărbat nu a fost îmblânzită. Nu e omul a 
cărui stare de spirit să fie mereu senină. Nu e omul care să-şi poată 
ţine în frâu sentimentele, nu e în stare să rămână statornic nici 
măcar de la o zi la alta. L-am văzut iubind trei femei cu o pasiune 
absolută. L-am văzut jurându-i fiecăreia o credinţă veşnică, de 
nezdruncinat. L-am văzut luptând în turniruri sub deviza „Sir Inimă 
Credincioasă”. Şi l-am văzut trimiţându-le pe două din cele trei la 
pieire şi întâmpinând vestea morţii celei de-a treia cu un calm 
desăvârşit. 

Fata aia ar face bine să-i ofere plăcere în noaptea asta, să-i dea 
ascultare mâine şi să-i dăruiască un fiu peste un an, căci altfel, eu, 
una, nu dau nici măcar un ban pe şansele ei. 


Anne, palatul Greenwich, 6 ianuarie 1540 


Unul câte unul, pleacă toţi din odaie şi rămânem singuri în 
lumina lumânărilor şi într-o tăcere stânjenită. Nu spun nimic. N-am 
căderea să vorbesc. Îmi aduc aminte de avertismentul mamei că, 
indiferent ce s-ar întâmpla în Anglia, nu trebuie să-i dau sub nicio 
formă regelui motive de-a mă crede imorală. El m-a ales pentru că 
are încredere în caracterul femeilor din Cleves. Şi-a cumpărat o 
fecioară erasmiană manierată, capabilă de stăpânire de sine, foarte 
disciplinată şi asta e ceea ce trebuie să fiu. Mama nu-mi spune 
deschis că să-l dezamăgesc pe rege m-ar putea costa viaţa, pentru 
că soarta lui Anne Boleyn n-a fost pomenită nici măcar o singură 
dată în Cleves din ziua când s-a semnat contractul prin care am 
fost sortită căsătoriei cu un ucigaş de neveste. De la logodna mea, 
e ca şi cum regina Anne ar fi fost răpită la ceruri în cea mai mare 
linişte. Sunt prevenită fără încetare că regele Angliei nu-i va 
îngădui soţiei sale purtări uşuratice, dar nimeni nu-mi spune că ar 
putea să-mi facă exact ce i-a făcut lui Anne Boleyn. Nimeni nu mă 
avertizează nici măcar o singură dată că aş putea fi forţată la 
rândul meu să-mi pun capul pe butuc ca să fiu decapitată pentru 
greşeli închipuite. 

In pat, lângă mine, regele, soţul meu, oftează adânc, de parcă ar 
fi ostenit şi preţ de o clipă mă gândesc că poate va adormi pur şi 
simplu şi ziua asta epuizantă, înspăimântătoare se va sfârşi, iar eu 
voi putea să mă trezesc mâine femeie măritată şi să-mi încep noua 


— 102 — 


viaţă ca regină a Angliei. Preţ de o clipă îndrăznesc să sper că 
îndatoririle mele pe ziua de azi s-au încheiat. 

Stau nemişcată, aşa cum ar vrea fratele meu, ca un prunc 
încremenit. Trupul meu îi inspira groază: groază şi fascinaţie. Imi 
poruncea să port gulere înalte, veşminte groase, bonete greoaie, 
ghete mari, aşa încât nici el, nici altcineva să nu poată vedea din 
mine decât faţa umbrită şi mâinile, de la încheietură până la 
degete. Dacă ar fi putut să mă ţină izolată, cum face împăratul 
otoman cu nevestele sale întemniţate, cred că ar fi făcut-o. Până şi 
privirea mea i se părea prea îndrăzneață, prefera să nu mă uit la el 
şi, dacă ar fi putut, mi-ar fi cerut să umblu cu văl. 

Şi totuşi mă spiona neîncetat. Indiferent dacă mă aflam în odaia 
mamei, cosând sub supravegherea ei, sau în curte, privind caii, 
când ridicam ochii îl surprindeam ţintuindu-mă cu privirea, având 
întipărită pe chip expresia aceea de iritare şi... nu ştiu ce altceva... 
dorinţă? Nu era poftă trupească. Nu m-a dorit niciodată aşa cum un 
bărbat doreşte o femeie, ştiu sigur asta. Dar mă voia pentru a mă 
domina complet. Pentru a mă înghiţi cu totul ca să nu-l mai tulbur. 

Când eram mici, ne chinuia pe toate trei: pe Sybilla, pe Amelia şi 
pe mine. Sybilla, cu trei ani mai mare decât el, era în stare să fugă 
destul de repede ca să scape, Amelia izbucnea în plânsul rapid al 
mezinei familiei; numai eu mă împotriveam. Nu ripostam cu lovituri 
când mă ciupea sau mă trăgea de păr. Nu-l atacam când mă 
încolţea în curtea grajdurilor sau într-un ungher întunecat. 
Strângeam doar din dinţi şi, când îmi provoca durere, nu plângeam. 
N-am plâns nici măcar când mi-a învineţit încheieturile mâinilor 
subţiri de fetiţă, nici măcar când mi-a aruncat o piatră în cap şi mi-a 
dat sângele. Nu plângeam niciodată, nu-l imploram niciodată să 
înceteze. Am învăţat să folosesc tăcerea şi răbdatul ca pe cele mai 
puternice arme de care dispuneam împotriva lui. Amenințarea şi 
puterea lui stăteau în faptul că mă putea răni. Puterea mea venea 
din faptul că îndrăzneam să mă port ca şi cum n-ar fi putut să mă 
rănească. Am învăţat că sunt în stare să îndur orice mi-ar putea 
face un băiat. Mai târziu am învăţat că sunt în stare să 
supraviețuiesc oricărui lucru pe care mi l-ar putea face un bărbat. 
Şi mai târziu am înţeles că era un tiran, dar tot nu m-a 
înspăimântat. Am învăţat puterea supravieţuirii. 

După ce am crescut, când îi vedeam blândeţea faţă de Amelia şi 
felul cum o stăpânea şi respectul politicos faţă de mama, mi-am 
dat seama că încăpăţânarea, îndărătnicia mea creaseră problemele 


— 103 — 


neîntrerupte dintre noi. El l-a dominat pe tata, l-a închis în odaia sa 
de culcare, i-a uzurpat locul. A făcut toate astea cu binecuvântarea 
mamei şi cu sentimentul mândru că e îndreptăţit. S-a aliat cu soţul 
Sybillei, doi prinți ambiţioşi, şi astfel continuă s-o conducă pe 
Sybilla chiar şi după ce s-a căsătorit. El şi mama au făurit un 
parteneriat puternic, un cuplu care domneşte peste Julich-Cleves. 
Amelia se află în stăpânirea lor, însă eu am refuzat să fiu dominată 
sau condusă. Am devenit pentru el ca o mâncărime la care nu 
ajungea să se scarpine. Dacă aş fi plâns, dacă aş fi implorat, dacă 
m-aş fi prăbuşit ca o copilă sau m-aş fi agăţat ca o femeie, m-ar fi 
iertat, m-ar fi adoptat, m-ar fi luat sub ocrotirea lui şi s-ar fi îngrijit 
de mine. Aş fi fost mica lui păpuşă, aşa cum e Amelia: scumpa lui, 
sora pe care o păzeşte şi de a cărei siguranţă se îngrijeşte. 

Dar când am ajuns să înţeleg asta era prea târziu. Incremenise în 
atitudinea aceea de iritare frustrată faţă de mine, iar eu învăţasem 
bucuria independenţei şi a supravieţuirii încăpăţânate, în ciuda 
situaţiei potrivnice. A încercat să mă transforme în sclavă, însă n-a 
reuşit decât să mă înveţe să tânjesc după libertate. Îmi doream 
libertatea aşa cum alte fete îşi doresc măritişul. Visam la libertate 
aşa cum alte fete visează la un iubit. 

Această căsnicie mă eliberează de el. Ca regină a Angliei, 
stăpânesc o avuţie mai mare decât a lui, domnesc peste o ţară mai 
mare decât Cleves, cu infinit mai mulţi supuşi şi mai multă putere. 
II voi întâlni pe regele Franţei ca pe un egal, sunt mama vitregă a 
unei nepoate a Spaniei, numele meu va fi pomenit la curţile Europei 
şi, dacă am un fiu, va fi fratele regelui Angliei şi poate el însuşi 
rege. Această căsnicie este triumful şi libertatea mea. Dar când 
Henric se foieşte greoi în pat şi oftează ca un bătrân obosit, nu ca 
un mire, ştiu, aşa cum am ştiut tot timpul, că am înlocuit un bărbat 
dificil cu altul. Va trebui să învăţ cum să mă feresc de mânia 
acestui nou bărbat şi cum să-i supraviețuiesc. 

Mă întreabă: 

— Eşti obosită? N 

Ințeleg cuvântul „obosită”. Incuviinţez din cap şi răspund: 

— Putin. 

— Dumnezeu să-mi ajute în povestea asta prost întocmită! 
spune el. a 

— Nu înţeleg. Imi pare rău...? 

Ridică din umeri, iar eu îmi dau seama că nu vorbeşte cu mine, 
se plânge de ceva pentru simpla plăcere de-a bombăni cu voce 


— 104 — 


tare, întocmai cum obişnuia să facă tata înainte ca mormăielile lui 
enervate să se preschimbe în nebunie. Lipsa de respect a acestei 
comparații mă face să zâmbesc, apoi îmi muşc buzele ca să-mi 
ascund amuzamentul. 

— Sigur, spune el cu acreală. N-ai decât să râzi! 

— Doreşti vin? îl întreb prudent. 

Clatină din cap. Dă cearşaful la o parte şi mirosul lui greţos mă 
învăluie. Ca un om care vrea să vadă ce-a cumpărat la piaţă, apucă 
poala cămăşii mele de noapte, o ridică şi o trage mai sus de mijloc, 
apoi mai sus de sâni, astfel că aceasta mi se strânge în jurul 
gâtului. Mă tem că par proastă, ca un orăşean cu o eșarfă legată 
strâns sub bărbie. Imi ard obrajii de ruşine pentru că se zgâieşte 
aşa la trupul meu dezgolit. Nu-i pasă de stânjeneala mea. 

Lasă mâna în jos şi-mi strânge pe neaşteptate sânii, îşi trece 
palma aspră peste pântecul meu, ciupeşte grăsimea de pe el. Stau 
absolut nemişcată, ca să nu creadă că sunt uşuratică. Nu mi-e 
deloc greu să încremenesc de groază. Dumnezeu ştie ce motive ar 
avea o femeie să se simtă uşuratică sub astfel de pipăieli. Mi-am 
mângâiat calul cu mai multă afecţiune decât există în bâjbâielile 
astea reci. Se ridică în pat, icnind de efort, şi-mi desface coapsele 
cu o mână grea. Mă supun fără să scot un sunet. E esenţial să ştie 
că sunt supusă, dar nu dornică. Se saltă cu greu peste mine şi se 
prăbuşeşte între picioarele mele. Işi sprijină toată greutatea 
corpului în coatele înfipte de o parte şi de alta a capului meu şi în 
genunchi, însă chiar şi aşa, burta lui mare şi flască mă înăbuşă. 
Grăsimea de pe pieptul lui îmi apasă faţa. Sunt o femeie voinică, 
dar sub el par pitică. Mă tem că dacă se lasă mai greu pe mine nu 
voi mai putea respira, e aproape insuportabil. Răsuflarea lui gâfâită 
în obrazul meu duhneşte din cauza dinţilor stricaţi şi îmi ţin capul 
țeapăn ca să mă împiedic să-mi feresc faţa. Descopăr că mi se taie 
respiraţia din pricina încercării de a nu-i trage în piept putoarea. 

Işi strecoară mâna între noi şi-şi apucă mădularul. Am văzut cai 
împerechindu-se în grajdurile de la Düren şi ştiu foarte bine ce se 
petrece în bâjbâiala asta dură. Fur o gură de aer, întorcând capul 
într-o parte, şi mă oţelesc în aşteptarea durerii. El scoate un mic 
mormăit de frustrare şi-i simt mâna mişcându-se ritmic, dar tot nu 
se întâmplă nimic. Imi loveşte necontenit coapsa cu mâna în 
mişcare, însă asta e tot. Stau nemişcată, nu ştiu ce vrea să facă şi 
nici ce aşteaptă din partea mea. Armăsarul de la Düren s-a întărit şi 
s-a ridicat pe picioarele din spate. Regele pare să se înmoaie. 


— 105 — 


— Milord? şoptesc. 

Se rostogoleşte de pe mine şi mormăie un cuvânt pe care nu-l 
cunosc. Stă cu faţa îngropată în perna cu broderii bogate. Nu ştiu 
dacă a terminat sau doar începe. Intoarce capul spre mine. E foarte 
roşu în obraz şi năduşit. 

— Anne..., începe el. 

__ Numele fatal îl face să se oprească, să încremenească în tăcere. 
Imi dau seama că a rostit numele ei, al primei Anne pe care a iubit- 
o, că se gândeşte la ea, la iubita care l-a împins spre nebunie şi pe 
care a omorât-o din duşmănie geloasă. 

— Eu, Anne de Cleves sunt, îi amintesc. 

— Ştiu, spune el scurt. Proasto! 

Cu o mare sforţare, care trage de tot cuverturile de pe mine, se 
întoarce cu spatele. Aerul care iese de sub aşternut e stătut şi are 
un miros groaznic. E mirosul rănii de la piciorul lui, mirosul cărnii în 
putrefacție, e mirosul lui. Cred că va rămâne în cearşafuri pe vecie, 
până când moartea ne va despărţi, aşa că aş face bine să mă 
obişnuiesc cu el. j 

Stau foarte nemişcată. Imi închipui că să-i pun o mână pe umăr 
ar fi o purtare uşuratică, aşa că mai bine mă abtin, deşi îmi pare 
rău că e ostenit şi bântuit de cealaltă Anne în noaptea asta. Va 
trebui să învăţ să nu-mi pese de miros şi de senzaţia de apăsare. 
Va trebui să-mi fac datoria. 

Stau întinsă în întuneric şi ridic privirea spre baldachinul bogat 
de deasupra mea. In lumina tot mai slabă, care se preschimbă 
treptat în beznă pe măsură ce flacăra fiecărei lumânări groase şi 
pătrate se micşorează şi se stinge, zăresc strălucirea firelor de aur 
şi culorile bogate ale mătăsurilor. Bărbatul de lângă mine e bătrân, 
un biet bătrân de patruzeci şi opt de ani, iar asta a fost o zi lungă şi 
epuizantă pentru amândoi. Il aud oftând din nou, apoi oftatul se 
transformă într-un sforăit sonor şi gâlgâit. Când sunt sigură că a 
adormit, pun uşor mâna pe umărul lui, acolo unde pânza groasă şi 
umedă a cămăşii de noapte îi acoperă trupul gras, asudat. Imi pare 
rău că a eşuat în seara asta. Dacă ar fi rămas treaz şi dacă am fi 
vorbit aceeaşi limbă şi am fi putut să ne spunem unul altuia 
adevărul, i-aş fi spus că, chiar dacă între noi nu există dorinţă, 
nădăjduiesc să-i fiu soţie bună şi o regină bună pentru Anglia. Că 
mi-e milă de bătrâneţea şi oboseala lui şi că, fără îndoială, când va 
fi destins şi mai puţin obosit, vom putea face un copil, fiul pe care 
ni-l dorim amândoi atât de mult. Biet om bătrân şi bolnav, aş fi dat 


— 106 — 


atât de mult ca să-i pot spune că nu trebuie să-şi facă griji, că totul 
va ieşi bine, că nu vreau un prinţ tânăr şi frumos, că voi fi bună cu 
el! 


Katherine, palatul Greenwich, 7 ianuarie 1540 


Regele plecase deja înainte să intrăm noi în odaie, a doua zi 
după cununie, aşa că n-am reuşit să-l văd pe Henric al Angliei în 
cămaşă, în dimineaţa de după noaptea nunţii, cu toate că-mi 
dorisem din toată inima. Servitoarele au adus bere pentru ea, 
lemne de foc şi apă de spălat şi am aşteptat până am fost chemate 
s-o ajutăm să se îmbrace. Stătea în capul oaselor în pat, cu boneta 
pusă şi părul împletit într-o coadă îngrijită pe spate, fără vreun fir 
clintit din loc. Trebuie să spun că nu arăta ca o fată care s-a veselit 
toată noaptea. Arăta întocmai ca aseară, când am dus-o la culcare, 
foarte calmă, frumuşică în felul ei bovin şi politicoasă cu toată 
lumea, fără să ceară niciun serviciu special şi fără să se plângă de 
nimic. Stăteam lângă pat şi, cum nimeni nu mă băga în seamă, am 
ridicat uşor cearşaful şi am aruncat o privire. 

N-am văzut nimic. Intocmai. Nici măcar un singur lucru. Ca o fată 
care a fost nevoită să ducă pe furiş cearşaful la cişmea, să-l spele 
repede şi să doarmă pe el umed nu numai o dată, îmi dau seama 
când un bărbat şi o fecioară au folosit patul şi pentru altceva în 
afară de somn. Nu şi patul acesta. Aş pune rămăşag pe preţioasa- 
mi reputaţie că regele n-a avut-o şi că ea nu a sângerat. Aş pune 
rămăşag pe averea Howard că au dormit exact aşa cum i-am lăsat 
când i-am dus la culcare, unul lângă altul, ca două păpuşi. 
Cearşaful de dedesubt nu era nici măcar boţit, darămite pătat. Aş 
pune rămăşag pe abația Westminster că nu s-a întâmplat nimic 
între ei. 

Ştiam cine ar vrea să afle lucrul ăsta pe dată: lady Parker- 
Băgăcioasa, desigur. Am făcut o reverență şi am ieşit din încăpere 
de parcă mi s-ar fi dat un comision de făcut, apoi m-am îndreptat 
spre odaia lui lady Rochford şi am surprins-o tocmai când 
deschidea uşa să plece. Văzându-mi faţa, m-a prins de mâini şi m-a 
tras în odaia ei. 

— Pun rămăşag pe o avere că n-a avut-o! spun triumfătoare, fără 
cea mai mică explicaţie. 

Un lucru care îmi place la lady Rochford e acela că ştie 
întotdeauna despre ce vorbesc. Nu trebuie să-i explic nimic. 

— Cearşafurile, continui. Nu există un semn pe ele, nu sunt nici 


— 107 — 


măcar mototolite. 

— Nu le-a schimbat nimeni? 

Clatin din cap. 

— Am intrat prima, după servitoare. 

Ea bagă mâna în dulapul de lângă pat, scoate un sovereign? şi 
mi-l întinde. 

— Asta e foarte bine, îmi spune. Noi două trebuie să aflăm totul 
primele. 

Zâmbesc, gândindu-mă la panglicile noi pe care le voi cumpăra 
cu moneda primită ca să-mi garnisesc rochia nouă şi chiar la nişte 
mănuşi noi. 

— Nu mai spune nimănui, mă atenționează ea. 

— Nu? repet pe un ton de protest. 

— Nu. Cunoaşterea e întotdeauna prețioasă, Katherine. Dacă ştii 
un lucru pe care nu-l mai ştie nimeni altcineva înseamnă că ai un 
secret. Dacă ştii un lucru pe care-l ştiu toţi ceilalţi, nu eşti cu nimic 
mai presus decât ei. 

— Nu pot să-i spun nici măcar lui Anne Bassett? 

— Îți voi da eu de ştire când vei putea să-i vorbeşti despre asta. 
Poate mâine. Acum întoarce-te la regină. Vin şi eu imediat. 

Mă supun şi, când dau să ies, o văd scriind un bilet. Fără îndoială 
îi scrie unchiului, ca să-i dea de veste că eu cred că regele nu s-a 
culcat cu soţia lui. Sper să-i spună că eu am descoperit prima lucrul 
ăsta. Atunci poate că va mai urma încă un sovereign pe lângă 
celălalt. Incep să înţeleg la ce se referă unchiul când spune că 
locurile importante aduc mari favoruri. Sunt abia de câteva zile în 
slujba reginei şi deja sunt mai bogată cu doi sovereigni. Daţi-mi o 
lună şi voi face avere. 


Jane Boleyn, palatul Whitehall, ianuarie 1540 


Ne-am mutat la palatul Whitehall, unde nunta urmează să fie 
sărbătorită printr-o săptămână întreagă de turniruri, după care 
ultimii oaspeţi se vor întoarce la Cleves şi ne vom începe cu toţii 
noua viaţă, cu o nouă regină Anne. Ea n-a mai văzut niciodată ceva 
de amploarea sau de eleganța acestei serii de turniruri şi e 
înduioşătoare în entuziasmul ei. 

— Lady Jane, unde stau? mă întreabă. Şi cum? Cum? 

Zâmbesc văzându-i faţa luminoasă. 


2 Monedă britanică de aur în valoare de 20 de şilingi. (n.t.). 


— 108 — 


— Veţi sta aici, îi spun arătându-i loja reginei. lar cavalerii vor 
intra în arenă şi crainicii îi vor anunţa. Unii vor istorisi o poveste, 
alţii vor recita o poezie despre costumul lor. Pe urmă vor lupta fie 
călare, de-a lungul acestor brazde, fie se vor duela cu sabia, pe jos. 

Mă gândesc cum să-i explic. Nu ştiu niciodată cât de mult 
înţelege acum, învaţă foarte repede să vorbească. 

— Va fi cel mai măreț turnir din câte a organizat regele de mulţi 
ani, continui. Va dura o săptămână. Vor fi zile de festivități cu 
costume frumoase şi toată suflarea Londrei va veni să vadă 
piesele-mască şi luptele. Curtea va sta în faţă, desigur, dar în 
spatele ei se vor afla nobilii şi cetăţenii de seamă ai Londrei, iar în 
urma lor vor veni cu miile oamenii de rând. E o mare sărbătoare 
pentru toată ţara. 

— Eu stau aici? întreabă făcând semn spre tron. 

O urmăresc cum se aşază. Pentru mine, această lojă e plină de 
fantome. Locul îi aparţine acum, dar înaintea ei i-a aparţinut reginei 
Jane, iar mai înainte, reginei Anne, şi pe vremea când eram încă o 
tânără nemăritată, o copilă plină de speranţe şi ambiţii şi 
îndrăgostită pătimaş, am servit-o pe regina Caterina, care şedea 
chiar pe acest jilţ, sub propriul baldachin, pe care regele poruncise 
să fie brodate mici C-uri şi H-uri de aur şi luptase el însuşi în 
turniruri, sub numele de Sir Inimă Credincioasă. 

— Acesta nou este? întreabă ea, atingând perdelele strânse la 
mijloc ce încadrează loja regală. 

— Nu, răspund, silită de propriile amintiri să-i mărturisesc 
adevărul. Acestea sunt perdelele care se folosesc de fiecare dată. 
Uite, puteţi vedea. 

intorc materialul pe dos şi atunci vede locul unde s-au aflat 
celelalte iniţiale. Broderiile au fost desfăcute pe faţa perdelelor, 
însă pe dos au rămas vechile cusături. Se pot vedea clar C-ul şi H- 
ul, îngemănate cu noduri decorative stilizate, simboluri ale iubirii. 
Cusut pe deasupra, lângă fiecare H, se vede un H&A. Revederea 
iniţialei sale aici seamănă cu invocarea unui spirit. Acestea sunt 
perdelele ce i-au ferit capul de soare la acel turnir de întâi mai, 
când era atât de cald şi toţi ştiam că regele e furios şi e îndrăgostit 
de Jane Seymour, dar niciunul dintre noi nu-şi închipuia ce avea să 
se întâmple în continuare. 

Mi-o amintesc pe Anne aplecându-se peste marginea lojii şi 
lăsându-şi batista să cadă în mâna unuia dintre participanţii la 
lupte, iar apoi aruncându-i regelui un surâs pieziş, ca să vadă dacă 


— 109 — 


e gelos. Îmi aduc aminte expresia rece de pe chipul lui şi faptul că 
ea s-a albit la faţă şi s-a aşezat la loc. El avea deja, chiar în acele 
clipe, mandatul pentru arestarea ei în jiletcă, dar n-a spus nimic. 
Plănuia s-o trimită la pieire, dar a stat alături de ea aproape toată 
ziua. Ea râdea, pălăvrăgea şi le oferea tuturor semne de afecţiune. 
Îi zâmbea şi flirta, neavând habar că el se hotărâse deja s-o trimită 
la moarte. Cum a putut să-i facă una ca asta? Cum a putut? Cum a 
putut să şadă lângă ea, cu noua iubită zâmbitoare chiar în spatele 
lor, şi să ştie că peste câteva zile Anne va fi moartă? Moartă, iar 
soţul meu mort împreună cu ea, soţul meu mort pentru ea, soţul 
meu mort din dragoste pentru ea. Dumnezeu să-mi ierte gelozia. 
Dumnezeu s-o ierte pentru păcatele ei. 

Aşezată pe locul ei, cu inițialele ei vizibile ca o pată întunecată 
pe dosul ascuns al perdelelor, mă cutremur ca şi cum cineva mi-ar 
fi atins gâtul cu un deget rece. Dacă există vreun loc bântuit, 
acesta trebuie să fie. Aceste perdele au fost brodate şi răsbrodate 
cu inițialele a trei fete frumoase, condamnate. Oare cusătoreasa 
curţii va desface un alt A peste câţiva ani? Oare loja aceasta va 
adăposti încă o fantomă? Oare după această nouă Anne va veni o 
altă regină? 

— Ce? întreabă fata cea nouă, care nu ştie nimic. 

Arăt cu mâna cusăturile îngrijite şi spun simplu: 

— C: Caterina de Aragon. A: Anne Boleyn. J: Jane Seymour. 

întorc perdeaua la loc, ca să-şi poată vedea propriile iniţiale, noi 
şi mândre, pe faţa materialului. 

— lar acum, Anne de Cleves. 

Se uită la mine cu privirea ei directă şi pentru prima oară mă 
gândesc că poate am subestimat-o pe fata asta. Poate că nue o 
neghioabă. Poate că în spatele acestui chip sincer există o 
inteligenţă agilă. Pentru că nu cunoaşte limba mea, i-am vorbit ca 
unui copil şi i-am atribuit o minte de copil. Dar aceste fantome n-o 
sperie, nici măcar nu e bântuită de ele, cum sunt eu. Ridică din 
umeri şi spune: 

— Regine înainte. Acum: Anne de Cleves. 

Acesta e fie un mare curaj, fie stoicismul celor foarte nerozi. 

— Nu vă e frică? o întreb foarte încet. 

inţelege cuvintele, ştiu că le înţelege. Pot să văd asta în 
neclintirea ei şi în înclinarea dintr-odată atentă a capului. Mă 
priveşte direct şi spune ferm: 

— Frică de nimic. Niciodată frică. 


— 110 — 


O clipă îmi vine s-o avertizez. Au fost şi alte fete curajoase care 
au stat în loja aceasta, li s-a arătat cinstirea cuvenită unor regine şi 
apoi şi-au sfârşit zilele despuiate de titlu, singure în faţa morţii. 
Caterina de Aragon a avut un curaj de cruciat, iar Anne, tupeul unei 
târfe. Insă regele le-a nimicit pe amândouă. 

— Trebuie să aveţi grijă, îi spun. 

Ea repetă: 

— Eu frică de nimic. Niciodată frică. 


Anne, palatul Whitehall, ianuarie 1540 


Frumuseţea palatului Greenwich m-a năucit, dar Whitehall mă 
impresionează şi mai puternic. Mai mult oraş decât palat, are o mie 
de săli şi de încăperi, de grădini şi de terenuri, prin care doar cei de 
viţă nobilă prin naştere par să-şi găsească drumul. A fost 
dintotdeauna căminul regilor Angliei şi fiecare mare lord, împreună 
cu familia sa, are propria casă undeva, pe cele două hectare şi 
jumătate ale acestui palat întins. Fiecare ştie un coridor secret, 
fiecare ştie un drum rapid, fiecare ştie o uşă care rămâne 
convenabil deschisă spre străzi şi o cale rapidă până la un chei de 
pe malul fluviului, de unde poţi lua o barcă. Fiecare în afară de 
mine şi de ambasadorii mei din Cleves: noi ne rătăcim în acest 
labirint de zece ori pe zi şi de fiecare dată ne simţim mai proşti, ca 
nişte ţărani pe meleaguri străine. 

Dincolo de porţile palatului se află Londra, unul dintre cele mai 
aglomerate, mai gălăgioase şi mai populate oraşe din lume. Incă 
din zori aud strigătele vânzătorilor ambulanți, chiar şi din odăile 
mele ascunse adânc în măruntaiele palatului. Pe măsură ce se 
scurge ziua, zarva şi agitația sporesc, până când ajungi să ai 
impresia că nu există loc pe lume unde să fie linişte. Prin porţile 
palatului curge un râu neîntrerupt de oameni cu mărfuri de vânzare 
şi afaceri profitabile de încheiat şi, din câte-mi spune lady Jane, un 
râu necontenit de solicitanţi veniţi la rege. Acesta e adevăratul 
cămin al Consiliului Coroanei. Parlamentul regelui se află chiar 
peste drum, la palatul Westminster. Turnul Londrei, marele magnet 
fortificat al puterii oricărui rege, se găseşte puţin mai departe, în 
josul fluviului. Dacă vreau să fac din acest mare regat casa mea, 
trebuie să învăţ să mă descurc prin acest palat, iar după aceea, să 
mă descurc prin Londra. N-are niciun rost să mă ascund în 
cămăruţa mea, copleşită de zgomot şi de agitaţie, trebuie să ies în 
încăperile palatului şi să las oamenii, care se înghesuie cu miile din 


— 111 — 


zori şi până-n noapte, să se uite la mine. 

Fiul meu vitreg, prinţul Eduard, se află în vizită la curte şi i s-a 
dat voie să privească turnirul de mâine. | se îngăduie doar rareori 
să vină la curte, de frică să nu se molipsească de vreo infecţie, şi 
niciodată vara, de teama ciumei. Tatăl lui îl venerează, pentru 
căpşorul lui bălai, sunt sigură, dar şi pentru că e singurul băiat, 
singurul moştenitor Tudor. Un fiu unic e extrem de preţios. Toate 
speranţele noii descendenţe depind de micul Eduard. 

Din fericire, e un copil puternic şi sănătos. Are un păr foarte bălai 
şi un zâmbet care te face să vrei să-l prinzi şi să-l îmbrăţişezi. Dar e 
foarte independent şi s-ar simţi extrem de jignit dacă aş insista să-l 
sărut. Aşa că, atunci când mergem în odaia lui, am grijă să nu fac 
altceva decât să mă aşez lângă el şi să-l las să-mi aducă jucăriile, 
una câte una, şi să mi-o pună pe fiecare în mână cu mare plăcere şi 
interes. 

— Gliş, spune el. Mau. 

Mă abţin de fiecare dată să-i iau mânuţa dolofană şi să depun o 
sărutare în palma caldă, cu toate că mă priveşte cu nişte ochi la fel 
de închişi la culoare şi de rotunzi ca bomboanele de caramel şi cu 
un zâmbet la fel de dulce. 

Aş vrea să pot sta în odaia lui toată ziua. Pentru el nu contează 
că nu vorbesc engleza, franceza sau latina. Imi întinde un titirez 
cioplit din lemn şi spune solemn: „Copil”, iar eu îi răspund: „Copil”, 
după care îmi aduce altceva. Niciunul, nici celălalt n-avem nevoie 
de prea multe vorbe şi nici de prea multă isteţime ca să petrecem 
un ceas împreună. 

Când se face ora lui de masă, mă lasă să-l ridic pe scăunelul 
special şi să stau lângă el în timp ce e servit cu toată cinstirea şi 
respectul de care se bucură însuşi tatăl lui. Acest băieţel e servit cu 
un genunchi în pământ, iar el stă drept şi-şi ia porţia dorită dintr-o 
duzină de mâncăruri, de parcă ar fi deja rege. 

Incă nu spun nimic, căci abia i-am devenit mamă vitregă, însă 
după ce va trece mai multă vreme de la sosirea mea aici, poate 
luna viitoare, după ce voi fi încoronată, îl voi întreba pe rege dacă 
nu i se poate îngădui băiatului o libertate mai mare de-a alerga de 
colo-colo şi de-a se juca şi o hrană mai simplă. Poate că vom merge 
să-l vizităm mai des la locuinţa lui, dacă nu e posibil să vină el la 
curte. Poate că mi se va da voie să-l văd mai des. Mă gândesc la el, 
bietul băieţel fără o mamă care să-i poarte de grijă, şi-mi spun că 
poate mi se va încredința creşterea lui şi-l voi vedea cum devine 


— 112 — 


bărbat tânăr, un tânăr bun, care să ajungă într-o zi regele Eduard al 
Angliei. Apoi îmi vine să râd de mine însămi, din cauza egoismului 
cu care-mi asum această datorie. Sigur că vreau să-i fiu o mamă 
vitregă bună şi o regină bună, dar mai mult decât orice altceva 
tânjesc să-l îngrijesc cu mâinile mele. Vreau să-i văd feţişoara 
luminându-se când intru în odaie, nu doar în aceste câteva zile, ci 
în fiecare zi. Vreau să-l aud spunând „Rean”, tot ce reuşeşte să 
rostească în loc de „regina Anne”. Vreau să-l învăţ rugăciunile şi 
alfabetul şi manierele frumoase. Mi-l doresc pentru mine, nu doar 
fiindcă n-are mamă, ci şi fiindcă n-am copii şi vreau să iubesc pe 
cineva. 

Desigur, Eduard nu e singurul meu copil vitreg. Dar lady 
Elisabeta n-are voie deloc să se înfăţişeze la curte. E silită să 
locuiască permanent la palatul Hatfield, la o oarecare depărtare de 
Londra, iar regele nu o recunoaşte decât drept fiica ilegitimă 
născută de lady Anne Boleyn, dar mai sunt şi oameni care spun că 
nici măcar atât nu este, că e copilul altui bărbat. Lady Jane 
Rochford, care le ştie pe toate, mi-a arătat un portret al Elisabetei, 
a făcut semn spre părul ei roşu ca jarul dintr-un vas cu mangal şi a 
zâmbit, ca pentru a spune că, fără doar şi poate, e copilul regelui. 
Însă regele Henric şi-a luat dreptul de-a hotărî pe care copii îi 
recunoaşte, iar lady Elisabeta va fi crescută departe de curte, ca o 
bastardă a regelui, şi va fi măritată cu un nobil mărunt când va 
împlini vârsta potrivită. Asta dacă nu reuşesc eu să vorbesc cu el 
mai întâi. Poate că, după ce trece o vreme de la căsătoria noastră, 
dacă-i dăruiesc un al doilea fiu, se va purta mai blând cu fetiţa asta 
care are nevoie de iubire. 

Pe de altă parte, prinţesa Maria e primită acum la curte, deşi 
lady Rochford îmi spune că a fost în dizgrație ani la rând, din 
pricina purtării sfidătoare a mamei sale. Refuzul reginei Caterina de 
a-l elibera pe Henric l-a făcut să nege căsătoria cu ea şi pe fiica lor. 
Trebuie să mă străduiesc să nu-l judec prea aspru pentru asta. E un 
lucru care s-a petrecut cu prea mult timp în urmă şi nu am căderea 
să-l judec. Insă mi se pare o cruzime să reverse asupra copilului 
răceala pricinuită de mamă. La fel m-a învinuit şi fratele meu 
pentru dragostea pe care o nutrea tata pentru mine. Sigur că 
prinţesa Maria nu mai e copil. E o femeie tânără şi pregătită pentru 
măritiş. Cred că are o sănătate şubredă, nu s-a simţit în putere ca 
să vină la curte să mă cunoască, deşi lady Rochford spune că e 
teafără, dar încearcă să evite curtea, fiindcă regele se gândeşte la 


— 113 — 


o nouă logodnă pentru ea. 

Nu pot să o învinovăţesc pentru asta, acum câtva timp urma să 
fie logodită cu fratele meu William, apoi cu un prinţ francez, iar 
după aceea, cu un prinţ habsburg. E firesc ca măritişul ei să fie 
îndelung discutat până se ia o hotărâre. Mai ciudat e faptul că 
nimeni n-are de unde să ştie ce obţine când o cumpără. 
Descendenţa ei este foarte neclară, întrucât tatăl ei a renegat-o 
cândva, iar acum o recunoaşte din nou, dar ar putea oricând s-o 
renege iarăşi, căci pentru el nimic în afara propriei păreri, despre 
care susţine că e voia Domnului, nu are greutate. 

Când voi căpăta mai multă putere şi mai multă trecere în faţa 
regelui, voi discuta cu el despre lămurirea situaţiei prinţesei Maria o 
dată pentru totdeauna. Nu e deloc drept faţă de ea să nu ştie dacă 
e o prinţesă de sânge sau o nimeni şi, câtă vreme situaţia ei este 
atât de nesigură, nu va putea să se mărite cu un om de seamă. 
Sunt încredinţată că regele n-a cântărit lucrurile din punctul ei de 
vedere. Şi că n-a existat nimeni care să-i ia apărarea. Fără îndoială, 
în calitate de soţie a lui, e datoria mea să-l ajut să înţeleagă nevoile 
fiicelor sale, precum şi cerinţele propriei lui demnități. 

Prinţesa Maria e o papistă neclintită, iar eu am crescut într-o ţară 
care respinge abuzurile papiştilor şi cere o Biserică mai pură. Am 
putea să fim duşmance în privinţa doctrinei şi totuşi să devenim 
prietene. Îmi doresc mai presus de orice să fiu o regină bună pentru 
Anglia şi o bună prietenă pentru prinţesă, iar ea ar trebui să 
înţeleagă lucrul ăsta. Din ce se spune despre Caterina de Aragon, 
toată lumea ştie că a fost o regină bună şi o mamă bună. Nu doresc 
decât să-i urmez exemplul, poate că fiica ei chiar se va bucura de 
acest lucru. 


Katherine, palatul Whitehall, ianuarie 1540 


Sunt chemată să repetăm o piesă-mască, un tablou vivant 
pentru deschiderea turnirului. Regele va veni deghizat în chip de 
cavaler al mărilor, iar noi vom fi valuri sau peşti sau ceva de felul 
ăsta în suita lui şi vom dansa pentru regină şi pentru curte. 
Compozitorul lui are partitura şi ne-a spus că vom fi şase cu totul. 
Cred că le reprezentăm pe muze, însă nu sunt prea sigură. Dacă 
stau să mă gândesc bine, nici măcar nu ştiu ce e aia muză. Dar trag 
nădejde să fie ceva cu un costum făcut din mătăsuri foarte fine. 

Anne Bassett e una dintre dansatoare, iar celelalte suntem 
Alison, Jane, Mary, Catherine Carey şi cu mine. Dintre toate şase, 


=j]4= 


probabil că Anne e cea mai frumoasă, are un păr foarte bălai, ochi 
mari şi albaştri şi o şmecherie pe care trebuie s-o învăţ neapărat: 
pleacă privirea şi apoi o ridică îndată, de parcă ar fi auzit ceva 
foarte interesant şi indecent. Dacă-i spui preţul unui yard de pânză 
groasă, lasă ochii în jos şi apoi îi ridică imediat, ca şi cum i-ai fi 
şoptit că o iubeşti. Asta numai dacă o priveşte cineva, fireşte. Dacă 
suntem doar între noi, nu-şi bate capul. Dar când se străduieşte, 
lucrul ăsta o face foarte atrăgătoare. Sunt sigură că, după ea, eu 
sunt cea mai frumoasă. E fiica lordului Lisle şi a lui lady Lisle şi o 
mare favorită a regelui, care e foarte vrăjit de această privire 
coborâtă şi înălţată şi a promis că-i va dărui un cal. Mi se pare o 
răsplată frumoasă pentru nimic mai mult decât fluturatul genelor. 
La curte poţi să faci într-adevăr avere dacă ştii cum. 

Intru în fugă în odaie, fiindcă am întârziat, şi-l văd pe însuşi 
regele, cu trei dintre cei mai buni prieteni ai săi, Charles Brandon, 
sir Thomas Wyatt şi tânărul Thomas Culpepper, stând în picioare 
lângă muzicieni, cu partitura în mână. 

Fac îndată o reverență foarte adâncă şi văd că Anne Bassett stă 
deja acolo, în faţă, cu un aer foarte sfios, iar lângă ea se află 
celelalte patru, pigulindu-se ca nişte lebede şi nădăjduind să prindă 
privirea regelui. 

Dar eu sunt cea a cărui vedere îl face pe rege să zâmbească. 
Chiar zâmbeşte! Se întoarce şi spune: 

— Ah! Micuța mea prietenă de la Rochester! 

Mă plec iarăşi într-o reverență şi mă ridic înclinată în faţă, pentru 
ca bărbaţii să-mi poată vedea bine decolteul adânc şi sânii, apoi 
rostesc cu răsuflarea întretăiată, de parcă abia pot vorbi de atâta 
dorinţă: 

— Alteță! 

Văd că tuturor le place asta, iar Thomas Culpepper, care are cei 
mai năucitori ochi albaştri, îmi aruncă o ocheadă obraznică, aşa, ca 
de la un Howard la altul. 

— Chiar n-ai ştiut cine sunt la Rochester, scumpa mea? mă 
întreabă regele. 

Se apropie de mine, îmi pune un deget sub bărbie şi-mi ridică 
faţa spre el, de parcă aş fi un copil, lucru care nu-mi place prea 
mult, dar îmi poruncesc să rămân nemişcată şi îi răspund: 

— Intr-adevăr, Sire, n-am ştiut. Insă, dacă s-ar întâmpla din nou, 
v-aş cunoaşte. 

— După ce m-ai cunoaşte dacă s-ar întâmpla din nou? întreabă el 


— 115 — 


cu indulgență, ca un tată plin de bunătate de Crăciun. 

Ei, asta mă face să-mi înghit limba, fiindcă nu ştiu. N-am nimic 
de spus. Voiam doar să fiu politicoasă. Trebuie să spun ceva, însă 
nu-mi trece nimic prin minte. Aşa că ridic ochii spre el cu aerul că 
am capul doldora de mărturisiri, dar nu îndrăznesc să rostesc nimic 
şi, spre imensa mea plăcere, simt o mică fierbinţeală în obraji şi 
ştiu că roşesc. 

Roşesc doar din vanitate, desigur, şi de plăcerea de-a fi aleasă 
de însuşi regele în faţa stricatei ăleia de Anne Bassett, dar şi de 
ruşine că nu am nimic de spus şi nicio idee în minte. Insă el vede 
roşeaţa şi o ia drept pudoare, îmi aşază îndată mâna pe braţul lui şi 
mă ia deoparte. Rămân cu privirea plecată, nici măcar nu-i fac 
înapoi cu ochiul tânărului Culpepper. 

— Nu trebuie să spui nimic, copilă, mă linişteşte el cu multă 
blândeţe. Biată copilă dulce, n-am vrut să te fac să te ruşinezi! 

Nu reuşesc să murmur decât: 

— Sunteţi prea bun! 

O văd pe Anne Bassett uitându-se în urma noastră cu aerul că ar 
vrea să mă omoare. 

— Sunt foarte timidă. 

— Eşti cea mai dulce copilă, spune el cu mai multă căldură. 

— Atunci când m-aţi întrebat... 

— Când te-am întrebat ce? 

Trag puţin aer în piept. Dacă n-ar fi regele, aş şti mai bine cum 
să joc. Dar e regele şi asta mă face nesigură pe mine. Pe deasupra, 
e destul de bătrân ca să-mi fie bunic, pare foarte indecent să flirtez 
cu el. Dar ridic pe furiş ochii spre el şi ştiu că am dreptate. Are 
întipărită pe chip expresia aceea, expresia pe care o au atâţia 
bărbaţi când se uită la mine: de parcă ar vrea să mă înghită toată, 
să mă prindă şi să mă aibă pe nerăsuflate. 

— Când m-ati întrebat dacă v-aş cunoaşte altă dată, şoptesc cu o 
voce subţire, de fetiţă. Căci v-aş cunoaşte. 

— Cum? 

Se apleacă să mă audă mai bine şi brusc îmi dau seama, 
cuprinsă de un val de emoție, că nu are nicio importanţă că e rege. 
| s-au aprins călcâiele după mine la fel ca intendentului bunicii. Are 
zugrăvită pe chip exact aceeaşi expresie blândă şi foarte 
afectuoasă. Jur că o recunosc. E şi firesc, am văzut-o adesea. E 
privirea aceea prostească, umedă de dorinţă, pe care o au bărbaţii 
bătrâni când mă văd, foarte neplăcută, la drept vorbind. Aşa se uită 


— 116 — 


bărbaţii bătrâni la femeile destul de tinere ca să le fie fiice şi îşi 
închipuie că au vârsta propriilor lor fii. Aşa se uită bărbaţii bătrâni 
când poftesc la o femeie destul de tânără ca să le fie fiică şi ştiu că 
n-ar trebui s-o dorească. 

— Pentru că sunteţi atât de chipeş, spun privindu-l drept în ochi, 
hotărâtă să risc şi să văd ce se va întâmpla. Alteță, sunteţi cel mai 
chipeş bărbat de la curte! 

Stă absolut nemişcat, aproape ca un om care aude dintr-odată o 
muzică nespus de frumoasă. Ca un om vrăijit. 

— Mă crezi cel mai chipeş bărbat de la curte? întreabă el 
nevenindu-i să creadă. Dulce copilă, sunt destul de bătrân ca să-ţi 
fiu tată! 

Mai degrabă bunic, la drept vorbind, dar ridic ochii spre el şi 
ciripesc: 

— Da? 

De parcă n-aş şti că se apropie de cincizeci de ani, iar eu nici n- 
am împlinit încă cincisprezece. 

— Dar mie nu-mi plac băieţii. Par întotdeauna atât de caraghioşi! 

— Te supără? vrea el imediat să ştie. 

— O, nu! N-am absolut nimic de-a face cu ei. Dar aş prefera să 
mă plimb şi să vorbesc cu un bărbat care cunoaşte mai bine lumea, 
care e în stare să-mi dea sfaturi. Cineva în care pot să am 
încredere. 

— Te vei plimba şi vei vorbi cu mine chiar în această după- 
amiază, promite el. Şi-mi vei povesti toate micile tale supărări. lar 
dacă te-a necăjit cineva, oricine, oricât de important ar fi, îmi va da 
socoteală pentru asta. 

Mă plec într-o reverență. Mă aflu atât de aproape de el, încât 
mai-mai îi ating pantalonii cu capul plecat. Aş fi foarte surprinsă ca 
asta să nu fi trezit un mic fior. Il privesc, îi zâmbesc şi clatin uşor 
din cap, ca şi cum aş fi împietrită de uimire. Imi spun că toate astea 
sunt într-adevăr teribil de bune. Şoptesc: 

— E o onoare atât de mare! 


— 117 — 


Anne, palatul Whitehall, 11 ianuarie 1540 


E o zi de-a dreptul minunată, simt că sunt într-adevăr regină. 
Stau în loja regală, propria mea lojă, loja reginei, în pavilionul 
recent construit de la Whitehall, iar la picioarele mele, pe terenul 
de turnir, se află jumătate din nobilimea Angliei, plus câţiva mari 
gentilomi din Franţa şi Spania, veniţi şi ei să-şi arate curajul şi să-mi 
câştige bunăvoința. 

Da, bunăvoința mea, căci deşi pe dinăuntru am rămas Anne de 
Cleves, nici cea mai preţuită, nici cea mai frumoasă, nici cea mai 
dulce dintre fetele din Cleves, pe dinafară sunt acum regina Angliei 
şi e uimitor cât de înaltă şi de frumoasă devin odată ce am coroană 
pe cap. 

Rochia cea nouă îmi sporeşte mult încrederea în mine însămi. E 
croită după stilul englezesc şi, cu toate că mă simt primejdios de 
dezbrăcată într-o rochie decoltată şi fără o eşarfă de muselină până 
sub bărbie, semăn în sfârşit mai mult cu celelalte doamne şi mai 
puţin cu o nou-sosită la curte. Port chiar şi o bonetă în stil 
franțuzesc, deşi am tras-o în faţă, ca să-mi ascund părul. E foarte 
uşoară şi trebuie să-mi aduc aminte să nu scutur din cap şi să nu 
râd de senzaţia de libertate pe care mi-o dă. Nu vreau să par prea 
schimbată sau prea uşuratică în purtări. Mama ar fi cumplit de 
şocată de înfăţişarea mea şi nu vreau s-o dezamăgesc nici pe ea, 
nici ţara mea. 

Sunt deja tineri care îmi cer semnul de afecţiune înainte de-a 
lupta călare, se înclină adânc şi-mi zâmbesc cu o căldură aparte în 
priviri. Cu o grijă meticuloasă, îmi păstrez demnitatea şi le acord 
semnul afecțiunii mele doar celor care se bucură deja de prețuirea 
regelui sau celor pe care a pus el rămăşag. Lady Rochford e o 
sfătuitoare de încredere în aceste chestiuni, mă va feri de pericolul 
de-a aduce vreo ofensă cuiva şi de pericolul mult mai mare de-a 
provoca un scandal. Nu uit nicio clipă că o regină a Angliei trebuie 
să fie mai presus de cea mai mică bănuială de flirt. Nu uit nicio 
clipă că la un turnir ca acesta, mai mulţi tineri au purtat pe rând 
batista reginei şi că ziua aceea s-a încheiat cu arestarea ei pentru 
adulter, ziua aceea veselă s-a sfârşit pentru ea pe eşafod. 

Curtea nu-şi mai aminteşte lucrul ăsta, cu toate că bărbaţii care 
au depus mărturie şi au hotărât condamnarea ei la moarte se află 
astăzi aici, în lumina puternică a soarelui, zâmbind şi strigând 
ordine pe terenul de turnir, iar cei care au supravieţuit, precum 


— 118 — 


Thomas Wyatt, îmi zâmbesc de parcă n-ar fi văzut alte trei femei 
şezând pe locul pe care stau eu acum. 

Arena e împrejmuită cu scânduri văruite şi delimitată de stâlpi 
vopsiți în dungile verzi şi albe ale Tudorilor, iar în vârful fiecărui 
stâlp flutură flamuri. Au venit mii de oameni, toţi îmbrăcaţi cu ce au 
mai bun şi în căutare de distracţii. Glasurile bărbaţilor care îşi strigă 
rămăşagurile, ale florăreselor care îşi anunţă preţurile şi clinchetul 
monedelor care trec dintr-o mână într-alta drept miză fac locul să 
răsune. Supuşii mă aclamă ori de câte ori mă uit spre ei, iar 
nevestele şi fiicele lor îşi flutură batistele şi-mi strigă: „Buna regină 
Anne!” când ridic mâna drept răspuns la atenţia pe care mi-o 
acordă. Bărbaţii îşi aruncă pălăriile în aer şi-mi răcnesc numele, iar 
prin faţa lojii regale se perindă un val neîntrerupt de nobili şi 
aristocrați care se înclină asupra mâinii mele întinse şi mi le 
prezintă pe doamnele lor, sosite la Londra anume pentru turnir. 

Peste arenă domneşte mirosul dulce al miilor de buchete de flori 
şi al nisipului curat, proaspăt stropit cu apă, iar când intră în galop, 
caii se opresc cu o lunecare şi se ridică pe picioarele din spate, 
împroşcând în aer fire aurii. Cavalerii arată splendid în armurile lor, 
fiecare părticică a acestora fiind atât de lustruită încât luceşte 
precum argintul, iar cele mai multe sunt minunat gravate şi au 
intarsii din metale preţioase. Scutierii lor poartă flamuri din 
mătăsuri viu colorate, pe care sunt brodate devize speciale. Mulţi 
se prezintă în chip de cavaleri misterioşi, cu viziera coborâtă şi 
nume ciudate şi romantice strigate răsunător când sunt anunţaţi, 
unii sunt însoţiţi de un bard care le istoriseşte povestea tragică în 
versuri sau le cântă cântecul înainte să înceapă lupta. Mă temeam 
că va fi o zi de dueluri şi că nu voi înţelege ce se petrece, dar 
vederea cailor de soi care intră pe teren, a bărbaţilor chipeşi şi 
mândri şi a miilor de oameni care-i aclamă e la fel de plăcută 
precum cel mai frumos tablou vivant. 

Inainte să înceapă lupta, se plimbă în pas de paradă şi în arenă îi 
întâmpină, în semn de bun venit, un tablou vivant. În mijlocul 
scenei se află însuşi regele, îmbrăcat ca un cavaler din lerusalim, 
urmat de doamnele de la curtea mea, costumate şi aşezate într-o 
căruţă mare, care îşi face apariţia trasă de cai acoperiţi cu metri 
întregi de mătase albastră. Caii, îmi dau seama, reprezintă marea, 
dar ce ar trebui să reprezinte doamnele mă depăşeşte. Văzând 
zâmbetul radios al micuţei Katherine Howard, aflată în faţă, cu 
mâna dusă la frunte ca să-şi ferească de soare ochii strălucitori, îmi 


— 119 — 


spun că probabil e sirena de strajă sau ceva asemănător. E 
învăluită în muselină albă, care ar putea să reprezinte spuma mării, 
şi a lăsat-o întâmplător să alunece în aşa fel încât să-i dezvelească 
un umăr adorabil, de parcă ar ieşi goală din mare. 

Când voi stăpâni mai bine limba, îi voi vorbi despre nevoia de-a 
avea grijă de reputaţia şi pudoarea ei. Nu are mamă, căci aceasta a 
murit când era doar o copiliţă, iar tatăl ei, un bărbat risipitor şi 
nepăsător, trăieşte în străinătate, la Calais. Jane îmi spune că a fost 
crescută de o bunică vitregă, aşa că poate n-a avut pe nimeni care 
s-o prevină că regele urmăreşte vigilent orice fel de purtare 
necuvenită. Poate că veşmântul ei de astăzi e îngăduit, fiindcă face 
parte dintr-un tablou vivant, dar felul în care alunecă şi-i dezveleşte 
spatele zvelt şi alb este, sunt sigură foarte necuviincios. 

Doamnele dansează în arenă, apoi fac o reverență şi-l însoțesc 
pe rege până la loja mea, iar el vine să se aşeze lângă mine. Surâd 
şi-i întind mâna, e ca şi cum am face parte şi noi din tabloul vivant, 
iar mulţimea vuieşte de plăcere când îl vede sărutându-mi-o. Imi 
joc rolul: îi zâmbesc foarte dulce, îi fac o reverență şi-l invit să ia loc 
pe jilţul său mare, întărit, mult mai înalt decât al meu. Lady Jane 
are grijă să fie servit cu un pocal de vin şi nişte dulciuri, apoi îmi 
face semn din cap să mă aşez alături de el. 

Doamnele se retrag când se ivesc şase cavaleri, toţi îmbrăcaţi în 
armuri întunecate şi arborând un steag albastru ca marea, despre 
care îmi imaginez că reprezintă fluxul sau pe Neptun sau ceva 
asemănător. Mă simt foarte ignorantă pentru că nu înţeleg întreaga 
semnificaţie, dar n-are importanţă, fiindcă după ce cavalerii dau 
ocol arenei, iar crainicii le anunţă răcnind titlurile şi mulţimea 
vuieşte aprobator, încep duelurile. 

Norodul se îngrămădeşte pe şirurile de bănci aşezate ca într-un 
amfiteatru, iar oamenii mai săraci se înghesuie în spaţiile dintre 
ele. De fiecare dată când un cavaler vine să-mi prezinte armele, 
mulţimea mugeşte aprobator şi strigă: „Anna! Anna Cleves!” iar şi 
iar. Mă ridic, zâmbesc şi flutur din mână, nu-mi pot da seama ce- 
am făcut ca să merit aceste ovaţii publice, dar e nespus de minunat 
să ştiu că poporul englez m-a îndrăgit tot atât de firesc şi de uşor 
cum l-am îndrăgit eu. Regele se ridică şi îmi ia mâna în faţa tuturor. 

— Bravo, îmi spune scurt, apoi iese din lojă. 

Mă uit la lady Jane Boleyn, întrebându-mă dacă n-ar trebui să-l 
urmez. Ea clatină din cap. 

— A plecat să stea de vorbă cu cavalerii, îmi spune. Şi cu fetele, 


— 120 — 


desigur. Înălţimea Voastră rămâne aici. 

Mă aşez şi văd că regele şi-a făcut apariţia în propria sa lojă 
regală, aflată faţă-n faţă cu a mea. Imi face cu mâna, iar eu îi 
răspund în acelaşi fel. Se aşază şi iau loc şi eu la câteva clipe după 
el. 

— Sunteţi deja iubită, îmi spune încet lordul Lisle în engleză. 

li înţeleg în mare afirmaţia. 

— De ce? 

El zâmbeşte. 

— Pentru că sunteţi tânără. 

Aşteaptă să fac semn din cap că am înţeles. 

— Oamenii îşi doresc să aveţi un fiu. Pentru că sunteţi frumoasă 
şi pentru că le zâmbiţi şi le faceţi cu mâna. Vor să aibă o regină 
frumoasă, fericită, care să le dăruiască un moştenitor. 

Ridic uşor din umeri, mirată de obiceiurile simple ale acestor 
oameni atât de complicaţi. Dacă tot ce-şi doresc este să fiu fericită, 
atunci e uşor. N-am mai fost niciodată atât de fericită. Nu m-am 
mai aflat niciodată atât de departe de dezaprobarea mamei şi de 
accesele de furie ale fratelui meu. Sunt o femeie pe picioarele ei, 
care are locul ei în lume şi prietenii ei. Sunt regina unei ţări măreţe 
şi cred că aceasta va deveni şi mai prosperă, şi mai ambițioasă. 
Regele este stăpânul capricios al unei curţi neliniştite, până şi eu 
îmi dau seama de lucrul ăsta, dar poate că şi în această privinţă voi 
fi în stare să schimb câte ceva. Poate că voi oferi acestei curţi 
statornicia de care are nevoie, poate că voi reuşi chiar să-l 
sfătuiesc pe rege să aibă mai multă răbdare. Pot să-mi văd viaţa 
de-aici, pot să mă imaginez regină. Ştiu că pot să fac asta. li 
zâmbesc lordului Lisle, care a fost distant cu mine în ultimele 
câteva zile şi nu s-a purtat deloc în felul lui obişnuit, plin de 
bunăvoință. 

— Mulţumesc, îi spun. Sper. 

El încuviinţează din cap. 

— Vă simţiţi bine? întreb cu stângăcie. Fericit? 

Pare surprins de întrebarea mea. 

— Aăă, da. Da, Alteță. 

Caut în minte cuvântul potrivit. 

— Nicio supărare? 

Preţ de o clipă zăresc teama care-i alunecă peste chip ca o 
umbră, ideea fugară de-a mi se destăinui. Apoi dispare. 

— Nicio supărare, Alteță. 


— 121 — 


Îi văd privirea lunecând spre cealaltă parte a arenei de luptă, 
unde şade regele. Alături de el se află lordul Thomas Cromwell, 
care-i şopteşte la ureche. Ştiu că la o curte există mereu grupuri de 
interese şi că bunăvoința regelui e trecătoare. Poate că lordul Lisle 
l-a jignit cumva pe rege. 

— Voi, prieten bun pentru mine, ştiu asta, îl asigur. 

Lordul dă din cap şi rosteşte: 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, Alteță, orice-ar urma. 

Apoi se îndepărtează de jilţul meu şi se duce să se aşeze în 
fundul lojii. 

Il văd pe rege ridicându-se şi îndreptându-se spre partea din faţă 
a lojii sale. Un paj îl ajută să-şi păstreze echilibrul pe piciorul 
beteag. Işi ia mănuşa mare de zale şi o ridică deasupra capului. 
Mulțimea amuţeşte cu ochii la acest rege, cel mai mare, omul care 
s-a uns singur rege, împărat şi papă. Când atenţia tuturor este 
îndreptată asupra lui, se înclină abil spre mine şi-mi face semn cu 
mănuşa. Mulțimea mugeşte aprobator. Eu trebuie să dau semnalul 
de începere a luptelor. 

Mă ridic de pe jilţul mare cu baldachin auriu. De o parte şi de alta 
a lojii flutură perdelele în culorile Tudorilor, verde şi alb, inițialele 
mele sunt pretutindeni, blazonul meu e pretutindeni. Celelalte 
iniţiale, ale tuturor celorlalte regine, se află doar pe dosul 
perdelelor şi nu se văd. Judecând după ziua de astăzi, a existat şi 
există doar o singură regină: eu. Curtea, oamenii, regele, totul 
conspiră întru uitarea celorlalte şi n-am de gând să le aduc aminte 
de ele. Turnirul acesta e doar pentru mine, ca şi cum aş fi prima 
dintre reginele lui Henric. n 

Ridic mâna şi întreaga arenă amuţeşte. Imi las mănuşa să cadă, 
iar la capetele terenului de turnir, caii ţâşnesc înainte, loviți de 
pinteni. Cei doi călăreți se apropie tumultuos unul de celălalt, iar 
cel din stânga, lordul Richman, îşi coboară puțin mai târziu lancea 
şi ţinteşte bine. Cu o bubuitură asurzitoare, ca a unui topor ce 
izbeşte un copac, lancea îl loveşte pe adversarul lui chiar în mijlocul 
pieptarului. Bărbatul răcneşte şi e aruncat cu violenţă de pe cal. 
Lordul Richman se întoarce la capătul său de teren şi scutierul lui îi 
prinde calul de dârlogi în timp ce el îşi ridică viziera întunecată şi-şi 
priveşte adversarul azvârlit în nisip. 

Dintre doamnele mele, lady Lisle scoate un țipăt uşor şi sare în 
picioare. Tânărul se ridică şi el nesigur, clătinându-se pe picioare. 

— E rănit? o întreb încet pe lady Rochford. 


— 122 — 


Ea priveşte avid. 

— Tot ce se poate, îmi răspunde cu un soi de încântare şi de 
triumf în glas. E un sport violent. Dar el cunoaşte riscurile. 

— Există un... 

Nu ştiu cuvântul englezesc pentru doctor. Ea arată spre tânăr: 

— Merge. E teafăr. 

I se scoate coiful: sărmanul tânăr e alb ca varul. Sudoarea îi 
întunecă părul castaniu, cârlionţat şi i-l lipeşte de faţa palidă. 

— Thomas Culpepper, îmi spune lady Rochford. O rudă 
îndepărtată de-a mea. Un băiat atât de chipeş! 

Zâmbeşte cu viclenie şi adaugă: 

— Lady Lisle i-a acordat semnul afecțiunii ei. Are o reputaţie 
teribilă în ce le priveşte pe doamne! 

li surâd tânărului, care face câţiva paşi nesiguri spre loja reginei 
şi se înclină adânc în faţa mea. Scutierul îl prinde de cot ca să-l 
ajute să se ridice după plecăciune. 

— Bietul băiat, spun. Bietul băiat. 

— Sunt onorat să cad în slujba Inălţimii Voastre. 

Rosteşte cuvintele neclar din cauza vânătăii de la gură. E un 
tânăr copleşitor de frumos, până şi eu, care am fost crescută de 
cea mai severă dintre mame, simt brusc dorinţa de a-l scoate din 
arenă şi a-l îmbăia. i 

— Cu voia voastră, voi călări din nou pentru Inălțimea Voastră, 
spune el. Poate mâine, dacă sunt în stare să încalec. 

— Da, dar ai grijă, îi răspund. 

Imi aruncă un surâs dulce, de regret adânc, se înclină şi se dă la 
o parte. lese şchiopătând din arenă, iar învingătorul din primul tur 
înconjoară în galop uşor terenul de turnir, cu lancea ridicată, 
primind ovaţiile celor din mulţime care au pus rămăşag pe el. Arunc 
o privire în spate, spre doamnele mele: lady Lisle se uită după 
tânăr cu aerul că-l adoră, iar Katherine Howard, cu o mantie 
aruncată peste costum, îl urmăreşte din fundul lojii. 

— Ajunge! zic. 

Trebuie să învăţ să-mi stăpânesc doamnele. Purtarea lor trebuie 
să fie cea pe care ar aproba-o mama. Regina Angliei şi doamnele ei 
trebuie să fie mai presus de îndoială. Cu siguranţă n-ar trebui să ne 
zgâim toate trei după un tânăr chipeş. 

— Katherine, îmbracă-te imediat! Lady Lisle, unde e lordul, soţul 
Domniei Voastre? 

Incuviinţează amândouă din cap şi Katherine se retrage imediat. 


— 123 — 


Mă aşez la loc pe tron, în timp ce alt campion şi cel care l-a 
provocat la luptă intră călare în arenă. De data asta, poezia este 
foarte lungă şi în latină. Mâna mi se strecoară în buzunar, unde 
foşneşte o scrisoare. E de la Elisabeta, prinţesa în vârstă de şase 
ani. Am citit-o şi am recitit-o de atâtea ori, încât sunt convinsă că 
am înţeles-o, ba chiar mai mult, aproape că o ştiu pe dinafară 
cuvânt cu cuvânt. Imi promite să mă respecte ca regină şi să mi se 
supună pe deplin ca mamă. Mai că-mi vine să plâng gândindu-mă 
la ea, fetiţa dragă care a alcătuit aceste fraze solemne şi apoi le-a 
copiat iar şi iar, până când scrisul ei a ajuns la fel de regulat ca al 
oricărui scrib regal. E limpede că nădăjduieşte să fie primită la 
curte şi cred într-adevăr că i s-ar putea îngădui să intre în suita 
mea. Unele dintre domnişoarele mele de companie nu sunt cu mult 
mai mari decât ea şi mi-ar face mare plăcere s-o am alături de 
mine. Pe deasupra, trăieşte aproape singură, în propria casă, cu 
guvernanta şi dădaca. De bună seamă că regele ar prefera s-o ştie 
aproape de noi, supravegheată de mine, nu? 

Trâmbiţele răsună şi, când ridic ochii, îi văd pe călăreţi stând 
deoparte şi salutându-l pe rege, care traversează şchiopătând 
arena până la loja mea. Pajii deschid iute uşile, ca el să poată urca 
treptele. Trebuie să fie ajutat de doi bărbaţi tineri, care-l susţin de o 
parte şi de alta. Acum îl cunosc destul de bine ca să ştiu că acest 
lucru, petrecut sub ochii iscoditori ai mulţimii, îl va enerva. Se simte 
umilit şi stingherit şi prima sa dorinţă va fi aceea de-a umili la 
rândul lui. Mă ridic şi-i fac o reverență în semn de bun venit, 
niciodată nu ştiu dacă trebuie să-i întind mâna sau să mă apropii, în 
caz că vrea să mă sărute. Astăzi, în faţa norodului care mă place, 
mă trage spre el şi mă sărută pe gură şi toţi aclamă. E tare priceput 
când vine vorba de astfel de lucruri: face mereu ceva ca să 
mulţumească mulţimea. Se aşază pe jilţul lui, iar eu rămân în 
picioare lângă el. 

— Culpepper a încasat o izbitură zdravănă, zice. 

Nu înţeleg prea bine, aşa că nu răspund nimic. Se lasă o tăcere 
stânjenitoare şi e clar că e rândul meu să vorbesc. Sunt nevoită să 
mă gândesc intens ca să găsesc ceva de spus şi să nimeresc 
cuvintele corecte în engleză. In cele din urmă reuşesc. 

— Vă place să luptaţi în turnir? îl întreb. 

Căutătura mânioasă pe care mi-o aruncă e înspăimântătoare de- 
a binelea, iar sprâncenele îi sunt atât de încruntate că aproape îi 
acoperă ochii mici, furioşi. Se vede că am spus un lucru nepotrivit şi 


— 124 — 


l-am jignit foarte profund. Las să-mi scape un icnet, nu înţeleg ce e 
atât de rău în vorbele mele. Ingaim: 

— Îmi pare rău, iertare... 

— Dacă-mi place să lupt în turnir?! repetă el cu duşmănie. Da, 
cum să nu, mi-ar plăcea să lupt în turnir dacă n-aş fi schilodit de 
durere din pricina unei răni care nu se vindecă niciodată, care mă 
otrăveşte zi de zi şi care îmi va pricinui moartea! Probabil în câteva 
luni! Din cauza ei, pentru mine mersul e o agonie, statul în picioare 
e o agonie, călăritul e o agonie, dar niciun neghiob nu se gândeşte 
la asta! 

Lady Lisle se apropie şi spune repede: 

— Sire, regina a vrut să întrebe doar dacă vă place să priviţi 
turnirul. N-a vrut să vă jignească, Alteță. Invaţă limba noastră cu o 
repeziciune remarcabilă, dar nu are cum să nu facă mici greşeli. 

— N-are cum să nu fie proastă ca noaptea! îi strigă el. 

Scuipatul din gura lui cu buzele strânse îi împroaşcă faţa, dar 
lady Lisle nici măcar nu tresare. Cu un calm desăvârşit, se pleacă 
într-o reverență şi rămâne plecată. Regele o cercetează cu privirea, 
dar nu-i spune să se ridice. O lasă aşa, în poziţia aceea incomodă, 
apoi se întoarce spre mine şi-mi spune cu amărăciune: 

— Îmi place să privesc fiindcă doar atât mi-a mai rămas. Poate 
că nu ştii nimic despre asta, dar am fost cel mai mare campion. li 
înfruntam pe toţi. Nu o dată, ci de fiecare dată. Luptam deghizat, 
pentru ca nimeni să nu-mi facă favoruri, şi chiar şi atunci când 
cavalerii se băteau din răsputeri, tot îi învingeam. Am fost cel mai 
mare campion din Anglia. Nimeni nu mă putea învinge, luptam 
toată ziua, rupeam zeci de lănci. Inţelegi asta, neroado? 

Incă zguduită, încuviinţez din cap, deşi adevărul e că vorbeşte 
atât de repede şi atât de mânios, încât nu înţeleg mai nimic. Incerc 
să zâmbesc, dar îmi tremură buzele. 

— Nimeni nu mă putea învinge, stăruie el. Nici măcar o dată! 
Niciun cavaler! Eram cel mai mare luptător de turnir din Anglia, 
poate chiar din lume. Eram de neînfrânt şi puteam să călăresc 
toată ziua, iar apoi să dansez toată noaptea şi să mă trezesc a 
doua zi în zori ca să merg la vânătoare. Dumneata nu ştii nimic. 
Nimic! Dacă-mi place să lupt în turnir?! Dumnezeule mare, eram 
sufletul cavalerismului! Eram adoratul mulţimii, eram aclamat în 
delir la fiecare turnir! Nu mai exista nimeni ca mine! Eram cel mai 
mare cavaler de la cei ai Mesei Rotunde! Eram o legendă! 

— Nimeni din cei care v-au privit n-ar putea să uite vreodată, 


— 125 — 


spune dulce lady Lisle ridicând capul. Sunteţi cel mai mare cavaler 
din câţi au luptat vreodată în arenă. Nici până-n ziua de azi n-am 
văzut altul care să vă fie pe măsură. Nu există nimeni care să vă fie 
pe măsură. Niciunul dintre cei de astăzi nu vă pot egala. 

— Hmm, mormăie el iritat, apoi rămâne tăcut. 

Urmează o tăcere lungă şi stânjenitoare, iar în arenă nu luptă 
nimeni ca să ne distragă atenţia. Toţi aşteaptă de la mine să-i spun 
ceva agreabil soţului meu, care continuă să tacă, uitându-se 
încruntat la plantele aromate răspândite pe jos. 

— Of, ridicaţi-vă! îi spune enervat lui lady Lisle. Genunchii voştri 
bătrâni au să înţepenească de tot dacă mai rămâneţi mult aşa. 

— Am primit scrisoare, spun încet, încercând să trec la un 
subiect mai puţin supărător pentru el. 

Se întoarce şi mă priveşte, încearcă să-mi zâmbească, dar văd 
că îl irit, îl irită accentul meu, vorbirea mea şovăitoare. 

— Ai primit scrisoare, repetă el imitându-mă cu cruzime. 

— De la prinţesa Elisabeta. 

— Lady, replică el. Lady Elisabeta. 

Şovăi puţin, apoi spun ascultătoare: 

— Lady Elisabeta. 

Scot preţioasa scrisoare şi i-o arăt. 

— Poate să vină aici? Poate să locuiască cu mine? 

El îmi smuceşte scrisoarea din mână şi trebuie să fac un efort să 
nu i-o smulg înapoi. Vreau s-o păstrez. E prima mea scrisoare de la 
micuța mea fiică vitregă. El se zgâieşte cu ochii mijiţi la scrisoare şi 
apoi se răsteşte la pajul care îi întinde ochelarii. Şi-i pune ca să 
citească, dar îşi ascunde faţa cu mâna, ca să nu-l vadă mulţimea, 
ca oamenii de rând să nu afle că regelui Angliei i se şubrezesc 
ochii. Parcurge repede scrisoarea, apoi i-o dă pajului, împreună cu 
ochelarii. Spun încet: 

— E scrisoarea mea. 

— Voi răspunde eu în locul dumitale. 

— Poate să vină la mine? 

— Nu. 

— Alteță, vă rog! 

— Nu. 

Şovăi, dar firea mea încăpăţânată, deprinsă sub pumnul tare al 
fratelui meu, un copil arţăgos şi răzgâiat, întocmai ca acest rege, 
mă îndeamnă să stărui. N 

— Şi de ce nu? vreau să ştiu. Imi scrie, mă roagă, eu doresc să o 


— 126 — 


văd. De ce nu? 

El se ridică în picioare şi se sprijină de speteaza jilţului, ca să mă 
privească de sus. Imi răspunde sec: 

— A avut o mamă atât de diferită de dumneata în toate 
privinţele, încât n-ar trebui să-ţi caute tovărăşia. Dacă şi-ar fi 
cunoscut mama, n-ar fi cerut niciodată să te vadă. Şi îi voi spune 
aceasta. 

Apoi coboară treptele tropăind mânios, iese din loja mea, 
traversează arena şi se întoarce într-a lui. 


Jane Boleyn, palatul Whitehall, februarie 1540 


Mă aşteptam să fiu chemată să vorbesc cu ducele la un moment 
dat pe parcursul turnirului, dar n-a trimis după mine. Poate că şi el 
îşi aminteşte turnirul de întâi mai, căderea batistei ei şi râsetele 
prietenilor ei. Poate că nici măcar el nu poate să audă sunetul 
trâmbiţelor fără să se gândească la ea, albă la faţă şi disperată, în 
dimineaţa aceea fierbinte de întâi mai. Aşteaptă până se termină 
turnirul şi viaţa la palatul Whitehall reintră în normal şi abia apoi 
îmi cere să mă înfăţişez în odăile sale. 

Acest palat e foarte potrivit pentru uneltiri, toate coridoarele se 
răsucesc şi se împletesc, fiecare curte are în mijloc o mică grădină, 
unde oamenii se pot întâlni din întâmplare, fiecare apartament are 
cel puţin două intrări. Nici măcar eu nu cunosc toate drumurile 
tainice între dormitoare şi toate porţile ascunse dinspre apă. Nici 
măcar Anne nu le ştia, nici soţul meu, George, care pleca pe furiş 
atât de des. 

Ducele îmi porunceşte să merg la el pe-ascuns după cină, aşa că 
mă strecor afară din sala de mese şi apuc pe calea cea mai lungă şi 
mai ocolită, în caz că mă urmăreşte cineva, apoi intru în odăile sale 
fără să bat la uşă, în tăcere. 

Stă aşezat lângă foc. Imi dau seama, văzând servitorul care a 
venit să ia farfuriile, că a cinat singur şi presupun că a mâncat mai 
bine decât noi, în sala cea mare. In palatul ăsta demodat, 
bucătăriile se află atât de departe de sala de mese, încât mâncarea 
ajunge întotdeauna rece. Toţi cei care au odăi personale pun să li 
se gătească mâncarea acolo. Ducele are la Whithall, la fel ca în 
aproape toate celelalte palate, cele mai bune odăi. Numai locuinţa 
lui Cromwell este mai bună decât a capului familiei noastre. Familia 
Howard este întotdeauna prima, chiar şi când fata pe care o scoate 
în faţă nu se află pe tron. Există mereu treburi murdare de făcut, 


— 127 — 


iar asta e specialitatea casei. Ducele îi face semn servitorului să 
plece şi-mi oferă un pocal cu vin. 

— Poţi să te aşezi, zice. 

Această onoare îmi spune că treaba pe care mi-o va încredința 
va fi confidențială şi probabil periculoasă. Mă aşez şi iau o 
înghiţitură de vin. 

— Cum merg lucrurile în odăile reginei? mă întreabă politicos. 

— Bine. Invaţă limba noastră tot mai bine pe zi ce trece şi acum 
cred că înţelege aproape totul. Unii dintre ceilalţi îi subestimează 
putinţa de a înţelege. Ar trebui preveniţi. 

Incuviinţează din cap. 

— Am priceput avertismentul. Şi firea ei? 

— E plăcută. Nu dă niciun semn că i-ar fi dor de casă şi pare să 
nutrească o mare afecţiune şi un mare interes pentru Anglia. E o 
stăpână bună pentru servitoarele mai tinere, le supraveghează şi le 
tratează cu respect, are standarde ridicate şi păstrează ordinea în 
odăile ei. Respectă regulile şi obiceiurile religioase, dar nu este 
excesiv de pioasă. 

— Se roagă după stilul protestant? 

— Nu, respectă ritualul regelui. II urmează cu meticulozitate. 

Ducele dă din cap. 

— Nicio dorinţă de-a se întoarce în Cleves? 

— N-a exprimat niciodată o asemenea dorinţă. 

— Ciudat. | 

Aşteaptă. Asta îi e stilul. Rămâne tăcut până când te simţi 
obligat să comentezi. 

— Cred că există o duşmănie între ea şi fratele ei, zic în cele din 
urmă, şi cred că regina Anne a fost foarte iubită de tatăl ei, care a 
căzut bolnav la pat din cauza băuturii spre sfârşitul vieţii. Se pare 
că fratele ei a preluat locul şi autoritatea lui. 

Ducele încuviinţează din cap. 

— Aşadar nu sunt şanse ca ea să fie dispusă să coboare de pe 
tron şi să plece acasă? 

Clatin din cap. 

— Niciodată. li place să fie regină şi şi-a pus în gând să le fie 
mamă odraslelor regale. Dacă i s-ar îngădui, l-ar ţine pe prinţul 
Eduard lângă ea şi a fost cumplit de dezamăgită că nu a putut s-o 
vadă pe prin... pe lady Elisabeta. Speră să aibă la rândul ei copii şi 
vrea să-i adune pe cei vitregi în jurul ei. Işi plănuieşte viaţa aici, 
viitorul. Nu va pleca de bunăvoie, dacă la asta vă gândiţi. 


— 128 — 


— Nu mă gândesc la nimic, minte el desfăcând braţele. 

Aştept să-mi spună ce altceva vrea. 

— Şi fata? întreabă el. Tânăra noastră Katherine. Regele o place, 
nu? 

— Foarte mult, încuviinţez. lar ea se poartă cu el cu iscusinţa 
unei femei de două ori mai în vârstă. E foarte abilă. Pare foarte 
dulce şi foarte nevinovată, dar în acelaşi timp se dezgoleşte ca o 
târfă din Smithfield. 

— Fermecător, într-adevăr. Are ambiţii? 

— Nu, doar lăcomie. 

— Nu se gândeşte că regele s-a mai însurat şi altădată cu 
domnişoarele de companie ale soţiei sale? 

— E o proastă, spun scurt. Flirtează abil fiindcă asta e marea ei 
plăcere, dar nu e în stare să croiască planuri mai mult decât un 
căţel de salon. 

Gândurile ducelui sunt distrase pe moment. 

— De ce nu? 

— Nu se gândeşte deloc la viitor, nu poate să-şi imagineze nimic 
dincolo de următoarea piesă-mască. E în stare să facă tot felul de 
lucruri ca să câştige fleacuri agreabile, dar nici nu visează că ar 
putea învăţa să vâneze şi să pună mâna pe premiul cel mai mare. 

El îşi dezveleşte dinţii îngălbeniţi într-un zâmbet. 

— Interesant. Dumneata eşti mereu interesantă, Jane Boleyn. Să 
revenim la rege şi la regină. Il însoțesc în odaia ei din două-n două 
seri. Ştii cumva dacă a reuşit între timp să facă fapta? 

— Toate suntem sigure că nu, răspund coborând vocea, deşi mă 
ştiu în siguranţă în aceste odăi. Cred că şi-a pierdut bărbăţia. 

— De ce crezi asta? 

Ridic din umeri. 

— La fel a fost şi în ultimele luni cu Anne. Ştim cu toţii. 

El râde scurt. 

— Acum ştim. 

George, George al meu, a fost cel care a dat de veste întregii 
lumi că regele e neputincios, în timpul judecății care i-a adus 
moartea. E tipic pentru George ca, nemaiavând nimic de pierdut, să 
rostească ceea ce era de nerostit, singurul lucru pe care ar fi 
trebuit să-l ţină secret. Şi-a păstrat îndrăzneala până pe treptele 
eşafodului. 

— li arată că e nemulţumit? Ea ştie că nu-i este pe plac? 

— E destul de politicos, dar foarte rece. Ca şi cum nici măcar nu 


— 129 — 


s-ar gândi la ea cu plăcere. Ca şi cum n-ar găsi plăcere în nimic. 

— Crezi că ar putea s-o facă cu altcineva? 

— E bătrân, încep, însă o privire rapidă şi tăioasă din partea 
bătrânului duce îmi aminteşte că nici el nu-i un flăcăiandru. Fără 
îndoială, asta n-ar trebui să-l împiedice. Dar îl îmbolnăveşte 
durerea de picior şi cred că rana s-a agravat în ultima vreme. 
Miroase mai rău şi-l face să şchiopăteze foarte tare. 

— Am văzut. 

— Şi suferă de constipaţie. 

Ducele se strâmbă. 

— Ştim cu toţii. 

Uşurarea intestinelor regelui e o chestiune care îi preocupă 
constant pe curteni, atât pentru binele lui, cât şi pentru al lor: când 
e constipat se înfurie mult mai rău. 

— Şi ea nu face nimic ca să-l stârnească. 

— II descurajează? 

— Nu chiar, dar cred că nu face nimic ca să-l ajute. 

— E nebună? Dacă vrea să rămână măritată, trebuie neapărat 
să-i facă un fiu. 

Şovăi puţin, apoi spun: 

— Cred că a fost prevenită să nu pară uşuratică sau 
destrăbălată. (Aud în propria-mi voce un mic chicotit amuzat.) 
Mama şi fratele ei sunt foarte stricţi. A fost crescută cu severitate. 
Marea ei grijă pare să fie aceea de a nu-i da regelui motive să se 
plângă că este dornică de dragoste sau că are sânge fierbinte. 

Ducelui îi scapă un râs sec. 

— Unde le-a fost capul? Tu i-ai trimite unui rege ca ăsta un bloc 
de gheaţă şi te-ai aştepta să-ţi mulţumească? 

Redevine sobru. 

— Aşadar, crezi că este încă fecioară? Crezi că regele n-a reuşit 
nimic? 

— Da, milord, cred că este fecioară. 

— Bănuiesc că lucrurile astea o neliniştesc. 

lau o înghiţitură de vin. 

— Nu s-a destăinuit nimănui, din câte ştiu. Fără îndoială, ar 
putea să discute cu femeile din ţara ei, în limba lor, dar apropierea 
dintre ele nu este intimă, nu există şoapte pe la colţuri. Poate că se 
ruşinează. Poate că e discretă. Mă gândesc că păstrează eşecul 
regelui ca pe o taină între ei doi. 

— Un lucru vrednic de laudă, comentează el sec. Neobişnuit la o 


— 130 — 


femeie. Crezi că ar vorbi cu tine? 

— S-ar putea. Ce vreţi să spună? 

Ducele se gândeşte puţin, apoi mă înştiinţează: 

— E posibil ca alianţa cu Cleves să nu mai fie atât de importantă. 
Prietenia dintre Franţa şi Spania slăbeşte. Ar putea să se rupă chiar 
în clipele astea, cine ştie? lar dacă ele nu mai sunt aliate, noi nu 
mai avem nevoie de sprijinul luteranilor germani împotriva 
papiştilor uniţi din Franţa şi Spania. 

Se opreşte un moment, apoi continuă: 

— Voi pleca eu însumi în Franţa, la porunca regelui, la curtea 
regelui Francisc, să aflu în ce relaţii se află cu Spania. Dacă regele 
Francisc îmi spune că nu are niciun fel de prietenie faţă de spanioli, 
că s-a săturat de ei şi de perfidia lor, atunci poate că va hotărî să se 
unească împreună cu Anglia împotriva lor. In cazul ăsta n-am mai 
avea nevoie de prietenia ducatului Cleves, n-am avea nevoie deo 
regină din Cleves pe tron. 

Tace câteva clipe ca să dea mai multă greutate cuvintelor. 

— În cazul ăsta, ne-ar avantaja mai mult un tron gol. Ne-ar 
avantaja mai mult ca regele nostru să fie liber să se însoare cu o 
prinţesă franţuzoaică. 

Simt că mi se învârte capul, aşa cum mi se întâmplă adesea 
când discut cu ducele. 

— Milord, spuneţi că regele ar putea să se alieze acum cu Franţa 
şi, prin urmare, n-ar mai avea nevoie de prietenia fratelui reginei 
Anne? 

— Intocmai. Nu numai că n-are nevoie de ea, dar prietenia 
ducatului Cleves ar putea deveni stânjenitoare. Dacă Franţa şi 
Spania nu se înarmează ca să pornească împotriva noastră, nu 
avem nevoie de Cleves, nu vrem să fim legaţi de protestanți. Am 
putea să ne aliem fie cu Franţa, fie cu Spania. Am putea dori să ne 
alăturăm iarăşi marilor jucători. Am putea chiar să ne reconciliem 
cu Papa. Dacă ne-ar ajuta Dumnezeu, am putea să obţinem de la 
Papă iertarea regelui, să reinstituim vechea religie şi să readucem 
Biserica Angliei sub comanda Papei. Ca de obicei, orice e posibil 
când vine vorba de Henric. Dintre toţi membrii Consiliului Coroanei, 
un singur om a crezut că ducele William se va dovedi un mare atu 
şi omul acela este pe cale să cadă. 

Imi scapă un icnet. 

— Thomas Cromwell este pe cale să cadă? 

După câteva clipe de tăcere, ducele îmi răspunde: 


— 131 — 


— Cea mai importantă misiune diplomatică, aceea de-a afla 
sentimentele Franţei, mi-a fost încredinţată mie, nu lui Thomas 
Cromwell. Regele îmi împărtăşeşte mie, nu lui Thomas Cromwell 
temerile că reforma Bisericii a mers prea departe. Thomas 
Cromwell a încheiat alianţa cu Cleves. Thomas Cromwell a pus la 
cale căsătoria cu Anne de Cleves. Insă se dovedeşte că nu avem 
nevoie de alianţă şi că nici acum căsătoria nu a fost consumată. Se 
dovedeşte că regelui nu-i place iapa din Cleves. Ergo (asta 
înseamnă „prin urmare”, draga mea lady Rochford), ergo ne putem 
lipsi de iapă, de căsătorie, de alianţă şi de cel care a încheiat-o: 
Thomas Cromwell. 

Şi Înălţimea Voastră devine cel mai important sfetnic al 
regelui? 

— Poate. 

— L-aţi sfătui să se alieze cu Franţa? 

— Cu voia Domnului. 

— Dacă tot vorbim de Dumnezeu, regele se reconciliază cu 
Biserica? 

— Cu Sfânta Biserică de la Roma, mă corectează el. Să dea 
Dumnezeu s-o vedem repusă în drepturi. De mult îmi doresc acest 
lucru şi jumătate din ţară simte la fel. 

— Atunci regina luterană dispare? 

— Întocmai, dispare. Îmi stă în cale. 

— Şi aveţi o altă candidată? 

Ducele îmi zâmbeşte. 

— Poate. Poate că regele şi-a ales deja o altă candidată. Poate 
capriciul lui şi-a găsit deja ţinta şi conştiinţa lui îl va urma. 

— Micuța Kitty Howard. 

El surâde. Intreb fără fereală: 

— Şi cu tânăra regină Anne ce se va întâmpla? 

Se lasă o tăcere prelungă. 

— De unde să ştiu? răspunde el. Poate că va accepta divorţul sau 
poate că va trebui să moară. Nu ştiu decât un singur lucru: îmi stă 
în cale şi va trebui să plece. 

Şovăi. 

— Nu are niciun prieten în ţara asta şi cei mai mulţi însoțitori din 
ţara ei s-au întors acasă. Nu are sprijinul şi nici sfatul mamei sau al 
fratelui ei. O paşte o primejdie de moarte? 

Ducele ridică din umeri. 

— Numai dacă este vinovată de trădare. 


— 132 — 


— Cum ar putea să fie? Nu vorbeşte engleza, nu cunoaşte pe 
nimeni în afară de oamenii pe care i i-am prezentat noi! Cum ar 
putea să uneltească împotriva regelui? 

— Incă nu ştiu, răspunde ducele zâmbind. Poate că într-o zi îţi voi 
cere să-mi spui cum a jucat rolul trădătoarei. Poate că te vei 
înfăţişă în faţa unei curţi de judecată şi vei oferi dovezi ale 
vinovăţiei sale. 

— Nu spuneţi asta! îl implor cu buzele îngheţate. 

— Ai mai făcut-o şi altă dată, mă tachinează el. 

— Nu spuneţi asta! 


Katherine, palatul Whitehall, februarie 1540 


Perii părul lung şi bălai al reginei, care e aşezată în faţa oglinzii 
ei de argint. Işi priveşte imaginea reflectată, dar cu nişte ochi goi, 
nu se vede deloc. Inchipuiţi-vă! Să ai o oglindă atât de minunată, 
care-ţi reflectă perfect chipul, şi să nu te priveşti! Mi se pare că mi- 
am petrecut toată viaţa încercând să-mi zăresc chipul în tăvi de 
argint şi cioburi de sticlă, ba chiar aplecându-mă deasupra fântânii 
la Horsham, iar ea stă în faţa unei oglinzi perfecte şi nu e vrăjită! 
Zău că e foarte ciudată. Din spatele ei, îmi admir mişcarea 
mânecilor în timp ce mâinile mele urcă şi coboară, mă aplec puţin 
să-mi văd chipul şi înclin capul pe o parte, ca să-mi zăresc obrazul 
luminat, apoi în partea cealaltă. Schiţez un mic surâs, ridic din 
sprâncene ca şi cum aş fi surprinsă. 

Cobor privirea şi descopăr că mă urmăreşte, aşa că chicotesc, iar 
ea zâmbeşte şi-mi spune: 

— Eşti o fată frumoasă, Katherine Howard. 

Flutur din gene spre imaginile noastre reflectate şi răspund: 

— Mulţumesc. 

— Eu nu sunt. 

Unul dintre lucrurile incomode legate de faptul că nu ştie să 
vorbească corect e acela că face afirmaţii din astea îngrozitor de 
seci şi nu-ţi dai seama cum să răspunzi. Sigur că nu e la fel de 
frumoasă ca mine, dar pe de altă parte are un păr adorabil, des şi 
lucios, o faţă atrăgătoare, o piele netedă, curată şi nişte ochi cu 
adevărat frumoşi. Şi ar trebui să-şi aducă aminte că aproape nicio 
curteană nu e la fel de frumoasă ca mine, aşa că nu e nevoie să-şi 
reproşeze lucrul ăsta. 

Nu are pic de farmec, dar pricina e, în parte, faptul că e atât de 
rigidă. Nu ştie să danseze, nu ştie să cânte, nu ştie să vorbească. 


— 133 — 


Ne străduim s-o învăţăm să joace cărţi şi toate celelalte lucruri 
trebuincioase, precum dansul, cântatul la instrumente şi din gură, 
de care n-are absolut deloc habar, însă deocamdată e groaznic de 
ştearsă. lar asta nu e o curte la care bunătatea ştearsă să aibă 
mare preţ. Ba chiar dimpotrivă. 

— Păr frumos, îi spun cu amabilitate. 

Face semn spre boneta aflată în faţa ei pe măsuţă, una foarte 
mare şi grea, şi remarcă: 

— Nu e bună. 

— Nu, încuviinţez. Foarte rea. Vreţi încercaţi a mea? 

Unul dintre lucrurile cu adevărat amuzante care se întâmplă 
când încerci să discuţi cu ea e acela că începi să vorbeşti la fel ca 
ea. O imit în faţa fetelor seara, când ar trebui să dormim. „Tu somn 
acum”, spun pe întuneric şi râdem toate în hohote. 

Propunerea o încântă. 

— Boneta ta? Da. 

Scot acele de păr şi o dau jos de pe cap. Arunc o privire spre 
chipul meu în oglindă când îmi scot boneta şi pletele mi se revarsă. 
Asta îmi aminteşte de dragul de Francis Dereham, căruia îi plăcea 
la nebunie să-mi scoată boneta şi să-şi îngroape faţa în părul meu. 
Văzându-mă cum fac asta într-o oglindă bună, care-mi înfăţişează 
fidel chipul pentru prima oară în viaţă, înţeleg cât de atrăgătoare 
eram pentru el. Zău că nu pot să-i găsesc vreo vină regelui pentru 
că mă priveşte cum mă priveşte, nu pot să le găsesc vreo vină lui 
John Beresby sau noului paj al lordului Seymour. Aseară, la cină, 
Thomas Culpepper nu şi-a putut lua ochii de la mine. Zău că arăt 
extraordinar de bine de când am venit la curte şi se pare că mă fac 
tot mai frumoasă pe zi ce trece. 

li întind încet boneta, iar după ce o ia, trec în spatele ei ca să-i 
strâng părul, în timp ce ea îşi pune boneta pe cap. 

Imbunătăţirea e uriaşă, îşi dă seama de lucrul ăsta până şi ea. 
Fără forma greoaie şi pătrată a bonetei germane care îi vine ca o 
streaşină pe frunte, faţa ei devine dintr-odată mai rotundă şi mai 
frumoasă. 

Dar apoi trage boneta mea minunată în faţă, acoperindu-şi 
practic sprâncenele, întocmai cum a purtat la turnir boneta nouă 
franţuzească. Arată de-a dreptul ridicol. Ţâţâi uşor din buze de 
iritare şi o împing mult spre creştetul capului, apoi scot de sub ea 
câteva bucle de păr, ca să se vadă cât e de bălai, de lucios şi de 
des. 


— 134 — 


Cu părere de rău, ea clatină din cap şi-şi trage iar boneta în faţă, 
ascunzându-şi părul adorabil. 

— E mai bine aşa, zice. 

— Mai puţin frumos, mai puţin frumos! Trebuie s-o purtaţi dată 
pe spate. Dată pe spate! exclam. 

Tonul meu ridicat o face să zâmbească. Nu spune decât: 

— Prea franţuzeşte. 

Mă reduce la tăcere. Presupun că are dreptate. Ultimul lucru pe 
care şi-l poate îngădui în materie de înfăţişare orice regină a Angliei 
este să arate prea franţuzeşte. Francezii au categoric ultimul 
cuvânt la capitolul lipsă de pudoare şi imoralitate şi o fostă regină a 
Angliei educată în Franţa, practic franţuzoaică, verişoara mea Anne 
Boleyn, a fost cea care a introdus boneta franţuzească în Anglia şi 
şi-a dat-o jos doar ca să pună capul pe butuc. Regina Jane purta 
bonetă englezească, într-un triumf al pudorii. Aceasta seamănă cu 
boneta germană oribilă, însă e ceva mai uşoară şi puţin rotunjită, şi 
asta poartă acum cele mai multe doamne. Nu şi eu! Eu port bonetă 
franţuzească şi o port cât de trasă spre creştet îndrăznesc şi-mi stă 
bine, cred că i-ar sta bine şi reginei. Stărui: 

— Aţi purtat-o la turnir şi n-a căzut nimeni secerat. Sunteţi 
regină! Faceţi ce vă place! 

Ea încuviinţează. 

— Poate. Regelui îi place asta? 

Ei bine, da, îi place boneta asta, dar numai fiindcă se află pe 
capul meu. Regele e un bătrân atât de drăgăstos, încât cred că m- 
ar plăcea şi dacă aş purta pe cap o tichie de măscărici şi aş ţopăi 
într-un costum de toate culorile, scuturând o băşică de porc cu 
clopoței. 

— li place destul de mult, răspund nepăsătoare. 

— li place regina Jane? 

— Da. l-a plăcut. Şi ea purta o bonetă oribilă, ca a voastră. 

— Vine în patul ei? 

Pe toţi sfinţii, nu ştiu unde vrea să ajungă, dar îmi doresc ca lady 
Rochford să fi fost aici. 

— Nu ştiu, pe atunci nu mă aflam la curte. Pe cuvântul meu, 
locuiam cu bunica, eram doar o copilă. Puteţi s-o întrebaţi pe lady 
Rochford sau pe oricare dintre doamnele în vârstă. Intrebaţi-o pe 
lady Rochford. 

— Mă sărută de noapte bună, spune ea pe neaşteptate. 

— Foarte bine, îngaim vag. 


— 135 — 


— Mă sărută de bună dimineaţa. 

— O! 

— Asta tot. i 

Mă uit în jur prin odaia de toaletă pustie. In mod normal ar trebui 
să se afle aici şase domnişoare de companie, n-am idee unde sunt 
toate. Uneori dispar pur şi simplu, zău că nu există nimic mai 
trândav decât fetele. Înţeleg de ce le enervez pe toate atât de tare. 
Dar acum am într-adevăr nevoie de ajutor cu mărturisirea asta 
stânjenitoare şi prin preajmă nu se află absolut nimeni. 

— O! spun încet. 

— Doar asta: sărut, noapte bună, apoi sărut, bună dimineaţa. 

Încuviinţez din cap. Unde sunt târâturile alea trândave? 

— Nimic mai mult, spune ea, de parcă aş fi atât de proastă încât 
să nu înţeleg destăinuirea absolut dezastruoasă pe care mi-o face. 

Dau iarăşi din cap. Dumnezeule, cât aş vrea să intre cineva! 
Oricine! M-aş bucura s-o văd chiar şi pe Anne Bassett în clipa asta. 

— Nu poate face mai mult, declară ea fără înconjur. 

Văd că obrajii i se colorează într-o nuanţă mai întunecată: biata 
de ea, roşeşte de ruşine! Stânjeneala îmi dispare pe dată şi simt că 
mi-e foarte milă de ea. li e la fel de greu să-mi mărturisească aşa 
ceva pe cât mi-e mie să ascult! De fapt, trebuie să-i fie mai greu să- 
mi mărturisească decât mi-e mie să ascult, căci e silită să-mi spună 
că soţul ei nu simte pic de dorinţă faţă de ea şi că nu ştie ce să facă 
în privinţa asta. E o femeie foarte timidă şi foarte pudică şi 
Dumnezeu ştie că eu nu sunt. 

Obrajii i se împurpurează tot mai tare şi ochii i se umplu de 
lacrimi. Biata de ea! Sărăcuţa, sărăcuţa de ea! Inchipuiţi-vă cum e 
să ai drept soţ un bărbat bătrân şi urât, care pe deasupra nici nu e 
în stare s-o facă! Oare cât de dezgustător poate să fie? Slavă 
Domnului că sunt liberă să-mi aleg iubiții şi că Francis era tânăr, 
avea o piele netedă ca de şarpe şi mă ţinea trează toată noaptea 
cu patima lui nestăvilită! Dar ea s-a ales cu un bătrân bolnav şi va 
trebui să găsească o cale de a-l ajuta. 

— İl sărutaţi? o întreb. 

— Nu, răspunde ea scurt. 

— Sau... 

Fac cu mâna dreaptă, strânsă uşor, o mişcare ritmică în dreptul 
şoldului. Ştie prea bine la ce mă refer. 

— Nu! exclamă şocată la culme. Dumnezeule mare, nu! 

— Ei bine trebuie să faceţi asta, îi spun deschis. Trebuie să-l 


— 136 — 


lăsaţi să vă privească în lumina lumânărilor aprinse. Vă daţi jos din 
pat şi vă dezbrăcaţi. 

Fac un mic gest ca să-i arăt cum ar trebui să-şi lase cămaşa să-i 
alunece de pe umeri şi apoi de pe sâni. Mă îndepărtez puţin de ea 
şi-i arunc o privire peste umăr, surâzând uşor, apoi mă aplec încet 
în faţă, zâmbindu-i în continuare peste umăr. Niciun bărbat nu 
rezistă la asta, ştiu bine. 

— Incetează! spune ea. Nu bine. 

— Foarte bine, o contrazic cu hotărâre. Trebuie făcut. Trebuie 
făcut copil. 

Întoarce capul într-o parte şi-n cealaltă, ca un biet animal prins în 
capcană. Repetă: 

— Trebuie făcut copil. 

Mimez în faţa ei desfăcutul cămăşii, îmi las mâna să-mi coboare 
mângâios de la sâni până la păsărică. Închid ochii şi suspin de 
parcă aş fi cuprinsă de o plăcere uriaşă. 

— Aşa. Faceţi asta. Lăsaţi-l să se uite. 

Mă priveşte cu o expresie foarte gravă pe chipul serios şi spune 
încet: 

— Nu pot. Katherine, nu pot să fac aşa ceva. 

— De ce nu? Dacă ar ajuta? Dacă l-ar ajuta pe rege? 

— Prea franțuzesc, spune ea cu tristeţe. Prea franțuzesc. 


Anne, Hampton Court, martie 1540 


Întreaga curte e pe cale să se mute de la palatul Whitehall la o 
altă reşedinţă a regelui, numită Hampton Court. Nimeni nu mi-a 
descris-o, dar mă aştept să văd un conac de ţară de dimensiuni 
respectabile. Ca să fiu sinceră, sper să fie o locuinţă mai mică, în 
care să putem trăi mai simplu. Palatul Whitehall e ca un mic oraş în 
inima Londrei şi m-aş rătăci de cel puţin două ori pe zi dacă n-aş fi 
îndrumată de doamnele mele. Zarva e neîntreruptă: oameni care 
vin şi pleacă, încheie tot felul de târguri sau se ceartă, muzicieni 
care exersează, neguţători care-şi oferă produsele, ba chiar şi 
vânzători ambulanți care vin să vândă una-alta servitoarelor. E ca 
un sat plin de oameni care n-au altă treabă decât să bârfească, să 
răspândească zvonuri şi să pricinuiască necazuri. 

Toate tapiseriile splendide, covoarele, instrumentele muzicale, 
avuţiile, vesela, pocalele şi paturile sunt încărcate într-o caravană 
de căruţe, în ziua plecării noastre, de parcă s-ar muta un întreg 
oraş. Toţi caii sunt înşeuaţi, iar şoimii sunt aşezaţi în căruţe 


— 137 — 


speciale, stând pe stâlpii lor înconjurați de un paravan din nuiele 
împletite, cu capetele acoperite de glugi rotindu-se nerăbdătoare 
încolo şi-ncoace şi penele frumoase din creştetul glugii săltând 
precum panaşul unui cavaler ce luptă în turnir. li privesc şi-mi spun 
că sunt la fel de oarbă şi de neputincioasă ca ei. Şi eu, şi şoimii ne- 
am născut ca să fim liberi, să mergem unde vrem, şi iată-ne 
prizonierii bunului-plac al regelui, aşteptându-i porunca. 

Mânaţi cu biciul de vânători, câinii se împrăştie prin curţi, lătrând 
şi sărind nerăbdători. Toate marile familii îşi împachetează lucrurile, 
le dau porunci servitorilor, îşi pregătesc caii şi caravanele lor de 
căruţe şi ne înşiruim în procesiune, dimineaţa devreme, ca o mică 
oştire, ca să ieşim pe porţile de la Whitehall şi să pornim de-a 
lungul fluviului, spre Hampton Court. 

De astă dată, Domnul fie lăudat, regele e vesel şi plin de voie 
bună. Îmi promite că va călări alături de mine şi de doamnele mele 
ca să-mi poată vorbi despre ţinuturile pe care le străbatem. Nu mai 
trebuie să urc într-o litieră, ca atunci când am sosit în Anglia, acum 
mi-e îngăduit să merg călare şi am o rochie nouă de călărie, a cărei 
fustă lungă cade în falduri de o parte şi de alta a şeii. Nu sunto 
călăreaţă pricepută, căci n-am fost niciodată învățată aşa cum se 
cuvine. Fratele meu ne lăsa pe Amelia şi pe mine să călărim doar 
caii cei mai blânzi şi mai graşi din grajdul său mic, însă regele a fost 
bun cu mine şi mi-a dăruit un cal doar al meu, o iapă blajină, cu pas 
domol. Când o ating cu călcâiele, porneşte la trap, dar când frica 
mă face să trag de hăţuri, trece iarăşi la un pas molcom. Am 
îndrăgit-o imediat pentru această supunere, fiindcă mă ajută să-mi 
ascund frica în faţa acestei curţi neînfricate. 

E o curte care adoră călăria, vânătoarea şi galopul. Aş părea cu 
totul neghioabă dacă n-ar fi micuța Katherine Howard, care se 
pricepe la călărie doar puţin mai bine decât mine, astfel că, având- 
o pe ea drept tovarăşă, regele merge încet între noi două, ne spune 
amândurora să ţinem hăţurile mai ferm şi să stăm mai drepte şi ne 
laudă curajul şi progresele. 

E atât de binevoitor şi de încântător, încât nu mă mai tem că mă 
va crede laşă şi încep să călăresc mai cu încredere, să mă uit în jur 
şi să mă simt bine. 

Părăsim oraşul pe drumuri şerpuite, atât de înguste că nu putem 
merge decât doi alături, şi toţi oamenii din oraş se apleacă pe 
ferestre ca să ne vadă cum trecem, iar copiii ţipă şi aleargă pe 
lângă alaiul nostru. Pe drumurile largi, ocupăm amândouă laturile, 


— 138 — 


iar vânzătorii din piaţa aflată în mijloc strigă binecuvântări şi-şi scot 
pălăriile când trecem pe lângă ei. Locul musteşte de viaţă şi răsună 
de o cacofonie de zgomote: oameni care strigă preţurile 
produselor, huruitul tunător al roţilor de căruţă pe pavajul de piatră. 
Oraşul are o duhoare proprie aparte: de băligar de la miile de 
animale ţinute pe străduţele lăturalnice, de măruntaie aruncate din 
măcelării şi pescării, de piele tăbăcită şi de fum. Din când în când 
se iveşte câte o locuinţă impunătoare, aşezată în mijlocul mizeriei, 
indiferentă faţă de cerşetorii de la porţile ei. Ziduri înalte o feresc 
de stradă şi întrezăresc doar vârfurile copacilor înalţi din grădinile 
închise. Nobilii din Londra îşi ridică reşedinţele grandioase alături 
de cocioabe prăpădite şi închiriază spaţiul de la poartă vânzătorilor 
ambulanți. E atâta zgomot şi atâta învălmăşeală, că mă simt 
ameţită şi mă bucur când ieşim în tropotul cailor pe porţile uriaşe şi 
mă trezesc dincolo de zidurile oraşului. 

Regele îmi arată vechile şanţuri de apărare săpate în trecut 
pentru a proteja Londra de invadatori. 

— Acum nu mai vin oameni? îl întreb. 

— Niciun om nu e vrednic de încredere, îmi răspunde sumbru. 
Oamenii ar fi venit dinspre miazănoapte şi dinspre răsărit, dacă n- 
ar fi simţit deja ciocanul mâniei mele, iar scoţienii ar veni dacă s-ar 
crede în stare. Insă nepotului meu, regele lacob, îi e frică de mine, 
aşa şi trebuie, iar gloatei din Yorkshire i-am dat o lecţie pe care n-o 
va uita niciodată. Jumătate din ei jelesc cerniţi cealaltă jumătate, 
care sunt morţi. 

Nu mai spun nimic, de teamă să nu-i stric dispoziţia fericită. 
Calul lui Katherine se poticneşte, făcând-o să scoată un mic strigăt 
şi să se prindă zdravăn cu mâinile de coama animalului, iar regele 
râde de ea şi-o face laşă. Conversaţia lor îmi lasă libertatea de-a 
privi în jur. 

Dincolo de zidurile oraşului se zăresc case mai mari, construite la 
o oarecare depărtare de drum, cu grădini mici în faţă sau terenuri 
cultivate în şiruri dese. Fiecare familie are un porc în ogradă, iar 
unele ţin, pe lângă găini, vaci sau capre în grădină. E o ţară bogată, 
văd asta pe chipul oamenilor, care au obrajii rotunzi şi rumeni şi 
zâmbetul celor bine hrăniţi. După încă o milă de la ieşirea din oraş 
ajungem într-o zonă de ţară cu câmpuri deschise, mici garduri vii, 
ferme îngrijite şi ici-colo mici sate şi cătune. La fiecare răspântie e 
un altar care a fost distrus, uneori o statuie a Maicii Domnului cu 
capul sfărâmat cu nepăsare, care are totuşi la picioare un bucheţel 


— 139 — 


de flori proaspete: e clar că schimbările legii nu i-au convins pe toţi 
englezii. Intr-un sat din două se transformă ori se dărâmă câte o 
mică mănăstire sau abație. E extraordinar să vezi prefacerile pe 
care le-a pricinuit acest rege chipului ţării sale în doar câţiva ani. E 
ca şi cum stejarii ar fi fost proscrişi dintr-odată şi toţi arborii falnici, 
frumoşi şi umbroşi ar fi fost doborâţi peste noapte. Regele a smuls 
inima ţării sale şi e prea devreme pentru a putea vedea cum va trăi 
şi va respira ea în lipsa lăcaşurilor sfinte şi a vieţii sfinte care au 
călăuzit-o de când lumea. 

Regele îşi întrerupe conversaţia cu Katherine Howard şi-mi 
spune: 

— Am o ţară minunată! 

Nu sunt atât de nesăbuită încât să remarc că i-a distrus sau i-a 
furat una dintre cele mai mari comori. 

— Ferme bune, spun, şi... 

Mă opresc, fiindcă nu cunosc cuvântul englezesc pentru animale. 
I le arăt. 

— Oi, îmi vine el în ajutor. Aceasta e avuţia ţării. Producem lână 
pentru întreaga lume. Nu există haină în toată creştinătatea care să 
nu fie ţesută din lână englezească. 

Nu e chiar adevărat, căci în Cleves ne tundem propriile oi şi ne 
tesem propria stofă de lână, dar ştiu că negoţul englezesc cu lână 
este foarte răspândit şi, pe deasupra, nu vreau să-l corectez. 

— Bunica ţine turma noastră în South Downs, se bagă în vorbă 
Katherine. Şi carnea e nespus de bună, Sire. O voi ruga să vă 
trimită. 

— Într-adevăr, fată frumoasă? întreabă el. Şi mi-o vei găti? 

Ea râde. 

— Aş putea să încerc, Sire. 

— Mărturiseşte, n-ai fi în stare să găteşti o halcă sau să faci un 
sos! Mă îndoiesc că ai pus vreodată piciorul într-o bucătărie. 

— Alteță, dacă vreţi să vă gătesc, voi învăţa. Dar recunosc că aţi 
mânca mai bine dacă v-ar găti bucătarii voştri. 

— Sunt încredinţat, răspunde el. lar o fată frumoasă ca tine n-are 
nevoie să gătească. Sunt sigur că ai alte căi de a-ţi încânta soţul. 

Vorbele celor doi sunt prea iuți ca să le pot urmări, dar mă bucur 
că soţul meu e voios şi că tânăra Katherine ştie cum să se descurce 
cu el. Sporovăieşte cu el ca o copiliţă, iar el o găseşte amuzantă, 
aşa cum şi-ar alinta un bătrân nepoata preferată. 

li las să vorbească şi continui să privesc în jur. Drumul înaintează 


— 140 — 


acum de-a lungul fluviului lat, cu ape repezi şi cu furnicarul lui de 
barcagii, barje ale familiilor nobile, luntre, şlepuri de negoţ ce se 
îndreaptă încărcate spre Londra şi pescari cu undiţele întinse ca să 
prindă peşte bun de apă dulce. Luncile, încă pline de umezeală 
după viiturile de primăvară, sunt luxuriante şi ici-colo lucesc ochiuri 
de apă. Un bâtlan mare se ridică încet dintr-un iaz pe lângă care 
trecem şi, bătând din aripile largi, zboară spre apus înaintea 
noastră, lipindu-şi de trup picioarele lungi. 

— Hampton Court e o locuinţă mică? întreb. 

Regele dă pinteni calului ca să-mi vorbească. 

— O locuinţă grandioasă, spune el. Cea mai frumoasă reşedinţă 
din lume! 

Mă îndoiesc foarte tare că regele francez care a construit 
Fontainebleau sau maurii care au construit Alhambra ar fi de acord, 
dar cum n-am văzut niciunul din cele două palate, nu-l corectez. 

— Voi aţi construit-o, Alteță? 

De îndată ce rostesc întrebarea, îmi dau seama că am spus iarăşi 
ce nu trebuia. M-am gândit că asta l-ar îndemna să-mi vorbească 
despre alcătuirea planurilor şi construirea reşedinţei, dar faţa lui, 
atât de zâmbitoare şi de chipeşă înainte, se întunecă brusc. Micuța 
Katherine răspunde repede: 

— A fost construită pentru rege. De către un sfetnic care s-a 
dovedit a fi un sfătuitor făţarnic. Singurul lucru bun pe care l-a 
făcut a fost să construiască un palat potrivit pentru Maiestatea Sa. 
Sau cel puţin aşa mi-a spus bunica. 

Regele se înseninează şi râde tare. 

— Spui fără îndoială adevărul, domniţă Howard, deşi erai doar o 
copilă când Wolsey m-a trădat. A fost un sfătuitor făţarnic, dar 
reşedinţa pe care a construit-o şi mi-a dăruit-o e aleasă. 

Se întoarce spre mine, zicând cu mai puţină căldură: 

— Acum îmi aparţine. Asta e tot ce trebuie să ştiţi. Şi este cea 
mai aleasă reşedinţă din lume. 

Incuviinţez din cap şi îmi îndemn calul înainte. Oare câţi oameni 
l-au ofensat pe acest rege de-a lungul anilor nenumărați ai domniei 
sale? El rămâne în urmă preţ de câteva clipe şi vorbeşte cu 
maestrul său de călărie, care merge alături de tânărul Thomas 
Culpepper, vorbind şi râzând cu acesta. 

Călăreţii din faţa noastră părăsesc drumul şi atunci zăresc 
înaintea noastră poarta impunătoare. Vederea ei mă face să 
încremenesc de uimire. Este într-adevăr un palat imens, construit 


= 141 = 


din cărămidă frumoasă, de un roşu aprins, cel mai costisitor dintre 
toate materialele de construcţie, cu arcade şi chei de boltă din 
piatră albă, strălucitoare. Habar n-am avut că e atât de măreț şi de 
elegant! Pătrundem pe poarta enormă de piatră şi pornim pe 
drumul şerpuit spre palat, apoi trecem de poarta interioară şi 
copitele cailor noştri răsună tunător pe pavajul marii curţi 
interioare. Curtea e uriaşă, iar servitorii ce ies din palat deschid larg 
uşile duble imense, astfel că pot vedea sala cea mare aflată dincolo 
de ele. Servitorii se aliniază ca o gardă de onoare, îmbrăcaţi în 
livreaua casei regale Tudor, fiecare după rangul lui, şir după şir de 
bărbaţi şi femei dedicați slujirii noastre. Reşedinţa aceasta poate să 
adăpostească sute de oameni, e un palat uriaş, construit pentru 
plăcerea curţii. Mă simt din nou copleşită, bogăţia acestei ţări e 
prea mare pentru mine. 

— Ce s-a întâmplat cu omul care a construit reşedinţa? o întreb 
pe Katherine în timp ce descălecăm în curtea mare, în zarva 
curtenilor, a ţipetelor ascuţite ale pescăruşilor pe fluviul din spatele 
clădirii şi a corbilor ce croncănesc pe turle. Ce s-a întâmplat cu 
sfetnicul care i-a adus ofensă regelui? 

— Cardinalul Wolsey, spune ea încet. A fost găsit vinovat că a 
uneltit împotriva regelui şi a murit. 

— A murit şi el? 

Descopăr că nu îndrăznesc să întreb ce lovitură l-a doborât pe 
constructorul acestei reşedinţe princiare. 

— Da, a murit în dizgrație, răspunde ea scurt. Regele s-a întors 
împotriva lui. Ştiţi, uneori face lucrul ăsta. 


Jane Boleyn, Hampton Court, martie 1540 


Mă aflu iarăşi în vechile mele odăi de la Hampton Court şi 
câteodată, când trec din grădină în încăperile reginei, mi se pare că 
timpul a încremenit în loc şi că sunt aceeaşi proaspătă mireasă cu 
toate motivele de speranţă, cumnata mea se află pe tronul Angliei, 
grea cu primul ei copil, soţul meu abia a primit titlul de lord 
Rochford, iar nepotul meu va fi următorul rege al Angliei. 

Câteodată, când mă opresc lângă una din ferestrele cu ochiuri 
mari şi privesc grădina ce se întinde în jos spre fluviu, aproape că îi 
pot vedea pe Anne şi George plimbându-se pe potecile acoperite cu 
pietriş, mână-n mână, cu capetele aproape lipite unul de altul. Mă 
gândesc că poate îi voi urmări din nou, aşa cum îi urmăream 
neîncetat, şi voi vedea micile lui gesturi de afecţiune, mâna lui pe 


= dă = 


şalele ei chinuite de dureri, capul ei atingându-i umărul. Când era 
grea, obişnuia să se agaţe de el ca să găsească alinare, iar el se 
purta mereu duios cu ea, sora care ar fi putut să-l poarte în pântece 
pe următorul rege al Angliei. Dar când am rămas grea, în ultimele 
luni petrecute împreună, el nu m-a luat niciodată de mână şi nici n- 
a simţit vreun pic de compasiune pentru epuizarea mea. Nu şi-a 
pus niciodată mâna pe pântecul meu umflat, ca să simtă pruncul 
mişcând, nu mi-a oferit niciodată braţul, îndemnându-mă să mă 
sprijin de el. Au fost atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut 
niciodată împreună şi cărora le simt lipsa acum! Nici dacă am fi 
avut o căsnicie fericită n-aş fi putut să regret mai amarnic că l-am 
pierdut. Între noi au rămas atât de multe lucruri neîncheiate şi 
nerostite, iar acum nu vor mai fi niciodată rostite sau încheiate. 
După ce a murit, l-am trimis pe fiul lui de lângă mine. Il cresc nişte 
prieteni ai neamului Howard şi va intra în rândurile Bisericii, nu am 
nicio ambiţie pentru el. Am pierdut marea moştenire Boleyn pe 
care o adunam pentru el, iar numele lui de familie nu îi aduce 
niciun strop de cinste, ci doar ruşine. Când i-am pierdut pe ei doi, 
pe Anne şi pe George, am pierdut totul. 

Ducele de Norfolk s-a întors din misiunea sa în Franţa şi stă 
încuiat împreună cu regele ore în şir. Se bucură de cea mai mare 
cinstire, oricine îşi poate da seama că i-a adus regelui veşti bune de 
la Paris. Dacă n-aş fi văzut ascensiunea familiei noastre în purtarea 
arogantă a membrilor ei, în aerul sporit de autoritate al 
arhiepiscopului Gardiner, aliatul nostru, în apariţia rozariilor şi a 
crucifixelor la centuri şi la gâturi, aş fi văzut-o în declinul grupului 
de reformatori: în supărarea prost ascunsă a lui Thomas Cromwell, 
în aerul meditativ al arhiepiscopului Cranmer, în felul cum caută să- 
| vadă pe rege şi nu reuşesc să obţină o audienţă. Dacă descifrez 
corect semnele, înseamnă că partida noastră, a celor din neamul 
Howard şi a papiştilor, se află iarăşi în ascensiune. Avem credinţa 
noastră, avem tradiţiile noastre şi o avem pe fata care atrage 
privirea regelui. Thomas Cromwell a secătuit complet Biserica, nu 
mai are nicio avuţie să-i ofere regelui, iar fata pe care a susţinut-o, 
regina, poate că învaţă engleza, dar nu e în stare să înveţe să 
flirteze. Dacă aş fi o curteană nehotărâtă, aş găsi o cale de-a mă 
împrieteni cu ducele de Norfolk şi aş trece în tabăra lui. 

Acesta mă cheamă în odăile sale. Mă îndrept într-acolo pe 
coridoarele familiare. Mirosul de levănţică şi rozmarin se ridică de 
sub tălpile mele, din ierburile aromate presărate pe jos, lumina 


— 143 — 


dinspre fluviu se revarsă prin ferestrele mari din faţa mea şi mi se 
pare că fantomele lor aleargă chiar înaintea mea prin galeria cu 
lambriuri de lemn, că fusta ei tocmai a dispărut după un colţ, că pot 
să mai aud râsul lipsit de griji al soţului meu răsunând în aerul 
scăldat de soare. Dacă aş merge puţin mai repede, i-aş ajunge din 
urmă, aşadar chiar şi acum e întocmai ca întotdeauna. Am simţit 
mereu că, dacă aş putea păşi ceva mai repede, i-aş ajunge din 
urmă şi aş afla tainele pe care şi le împărtăşeau. 

Mă grăbesc fără voia mea, dar când dau colţul, coridorul cu 
lambriuri e pustiu, în afara străjerilor Howard de la uşă, iar ei n-au 
zărit nicio fantomă. l-am pierdut pe cei doi, ca de fiecare dată. Sunt 
prea iuți pentru mine în moarte, aşa cum au fost şi în viaţă. Nu m- 
au aşteptat, nu m-au vrut niciodată alături de ei. Străjerii bat la uşă 
şi apoi mi-o deschid larg. Intru. 

— Ce mai face regina? întreabă fără niciun preambul ducele 
aşezat la o masă. 

Şi trebuie să mă silesc să-mi aduc aminte că e vorba de o regină 
nouă, nu de iubita şi enervanta noastră Anne. 

— E veselă şi arată bine. 

Dar nu va fi niciodată o mare frumuseţe, cum a fost fata noastră. 

— A avut-o? 

E o grosolănie, dar presupun că ducele e obosit după călătorie şi 
nu are vreme de politeţuri. 

— Nu. Din câte-mi dau seama, este în continuare neputincios. 

Se lasă o tăcere prelungă, în care ducele se ridică de pe jilţ şi se 
duce să se uite pe fereastră. Mă gândesc la ziua când am stat 
amândoi aici, când el m-a întrebat despre Anne şi George şi când s- 
a uitat pe fereastră ca să-i vadă plimbându-se pe potecile cu 
pietriş, până în jos spre fluviu. Mă întreb dacă-i mai poate vedea, 
chiar şi acum, ca mine. Atunci m-a întrebat dacă sunt geloasă pe 
ea, dacă aş fi pregătită să acţionez împotriva ei. Mi-a spus că, 
punând-o pe ea în pericol, ar fi posibil să-mi salvez soţul. M-a 
întrebat dacă îl iubesc pe George mai mult decât pe ea. M-a 
întrebat dacă mi-ar păsa foarte tare dacă ea ar muri. 

Următoarea lui întrebare întrerupe amintirile pe care aş vrea să 
le pot uita. 

— Crezi că ar fi posibil ca lui să i se fi... se opreşte o clipă...dorit 
răul? 

Să i se fi dorit răul? Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Oare ducele 
chiar sugerează la modul serios că regele este neputincios cu soţia 


— 144 — 


lui ca urmare a unui blestem, a unei vrăji sau a unei dorinţe de rău? 
Fără îndoială, legea pământului spune că neputinţa unui bărbat 
sănătos poate fi pricinuită numai de lucrarea unei vrăjitoare, dar în 
viaţa reală, oricine ştie că boala sau bătrâneţea îi pot produce 
bărbatului slăbiciune, iar regele e îngrozitor de gras, aproape 
paralizat de durere şi bolnav ca un câine, atât la trup, cât şi la 
suflet. Să i se fi dorit răul? Ultima oară când regele a susţinut că e 
victima unei dorinţe de rău, femeia acuzată a fost cumnata mea, 
Anne, care a ajuns pe eşafod, vinovată de vrăjitorie, dovada fiind 
neputinţa regelui cu ea şi poftele ei trupeşti cu alţi bărbaţi. 

— Nu se poate să vă gândiţi că regina... 

Mă întrerup o clipă, apoi urmez: 

— Nimeni n-ar putea să creadă că această regină... că 
regină... 

Ideea e atât de nebunească, atât de plină de pericole, încât nici 
măcar eu n-o pot pune în cuvinte. 

— Ţara nu va suporta... nimeni nu va crede... încă o dată... Nu 
poate să facă iarăşi acelaşi... 

— Nu mă gândesc la nimic. Dar dacă şi-a pierdut bărbăţia, 
înseamnă că există cineva care-i doreşte răul. Cine ar putea fi, 
dacă nu ea? 

Tac. Dacă ducele adună dovezi că regina îi doreşte răul soţului 
ei, înseamnă că e ca şi moartă. 

— Deocamdată nu simte dorinţă faţă de regină, încep. Dar fără 
îndoială nu e nimic mai rău de-atât, nu? Dorinţa poate să apară. La 
urma urmei, nu mai e tânăr, nu e sănătos. 

Ducele încuviinţează din cap. Incerc să-mi dau seama ce vrea să 
audă. Continui: 

— Şi simte dorinţă pentru altele. 

— Ah, asta dovedeşte acuzaţia! exclamă el cu viclenie. Poate că i 
s-a dorit răul numai când se culcă cu regina, ca să nu poată fi 
bărbat cu ea, ca să nu poată dărui Angliei un fiu şi moştenitor. 

— Dacă aşa spune Domnia Voastră, încuviinţez într-un sfârşit. 

Nu are rost să arăt că e mult mai probabil ca, fiind bătrân şi 
adesea bolnav, să nu mai simtă pofta trupească dinainte şi doar o 
mică destrăbălată precum Katherine Howard, cu şmecheriile şi cu 
farmecul ei, să-i poată trezi dorinţa. 

— Aşadar, cine să-i dorească răul? stăruie el. 

Ridic din umeri. Persoana pe care aş numi-o, oricare ar fi ea, ar 
trebui să-şi ia rămas-bun de la viaţă, căci, dacă e acuzată de 


A 
| 


ncă o 


— 145 — 


vrăjitorie împotriva regelui, e moartă. Nu poate exista nicio dovadă 
de inocenţă şi nicio pledoarie de nevinovăție. Potrivit noilor legi, 
orice intenţie trădătoare, orice gând constituie o crimă tot atât de 
gravă ca fapta însăşi. Regele Henric a dat o lege care le interzice 
oamenilor să gândească şi poporul nu îndrăzneşte să creadă că el 
greşeşte. 

— Nu ştiu cine ar face o faptă atât de mârşavă, spun cu tărie. 
Nu-mi pot închipui. 

— Regina primeşte în vizită luterani? 

— Nu, niciodată. 

E adevărat. Are cea mai mare grijă să se supună obiceiurilor 
englezeşti şi ia parte la liturghie potrivit regulilor arhiepiscopului 
Cranmer, de parcă ar fi o nouă Jane Seymour, născută pentru a 
sluji. 

— Primeşte papişti? 

Intrebarea mă uluieşte. Vorbim despre o fată din Cleves, un ţinut 
care este însăşi inima reformei. A fost educată să-i considere pe 
papişti diavolul pe pământ. 

— Fireşte că nu! A fost născută şi crescută în religia protestantă, 
a fost adusă aici de partida protestantă, cum să primească papişti? 

— Lady Lisle îi este prietenă intimă? 

Privirea rapidă pe care i-o arunc îi arată că sunt şocată. 

— Trebuie să fim gata, trebuie să fim pregătiţi. Duşmanii noştri 
se află pretutindeni! mă avertizează el. 

—  Insuşi regele a numit-o pe lady Lisle în suita ei, iar Anne 
Bassett, fiica acesteia, se numără printre favoritele lui! N-am nicio 
dovadă împotriva lui lady Lisle. 

Pentru că nu există niciuna şi nici nu are cum să existe. 

— Dar lady Southampton? 

— Lady Southampton?! repet nevenindu-mi să cred. 

— Da. 

— Nu ştiu nimic nici împotriva lui lady Southampton. 

Ducele încuviinţează din cap. Ştim amândoi că dovezile, mai ales 
cele privitoare la vrăjitorie sau la dorinţa de rău, nu sunt greu de 
ticluit. Mai întâi e o şoaptă, apoi o acuzaţie, apoi un potop de 
minciuni, pe urmă o judecată de ochii lumii, iar după aceea, o 
condamnare. S-a mai făcut asta şi înainte, pentru ca regele să 
poată scăpa de o soţie pe care n-o dorea, o femeie care putea fi 
trimisă la eşafod fără ca familia ei să ridice un deget ca s-o salveze. 

Ducele dă aprobator din cap, iar eu aştept clipe lungi, cuprinsă 


— 146 — 


de o groază tăcută, gândindu-mă că îmi poate porunci să fabric 
dovezile care vor aduce moartea unei femei nevinovate, gândindu- 
mă ce să spun dacă-mi cere un lucru atât de cumplit. Nădăjduind 
că voi găsi curajul să-l refuz şi ştiind bine că nu-l voi avea. Dar el nu 
spune nimic, aşa că îi fac o reverență şi pornesc spre uşă. Poate că 
a terminat cu mine. 

— Va găsi el dovezi de uneltire, prezice ducele în clipa în care 
pun mâna pe zăvorul de aramă. Va găsi dovezi împotriva ei, ştii 
bine. 

Incremenesc pe dată. 

— Dumnezeu s-o ajute! 

— Va găsi dovezi că fie papiştii, fie luteranii i-au băgat în casă o 
vrăjitoare care să-i răpească bărbăţia. 

Incerc să-mi păstrez chipul lipsit de orice expresie, dar ceea ce 
aud înseamnă un dezastru atât de mare pentru regină şi, poate, o 
primejdie atât de mare pentru mine, încât simt cum îmi sporeşte 
panica la auzul vorbelor calme ale unchiului. 

— Pentru noi e mai bine dacă-i găseşte pe luterani trădători, îmi 
aminteşte el. Şi nu pe cei din partida noastră. 

— Da, încuviinţez. 

— Sau, dacă nu va căuta s-o trimită la moarte, va obţine divorţul 
pe temeiul că ea a fost promisă dinainte, iar dacă asta nu ţine, va 
obţine divorţul pe temeiul că n-a dorit-o şi, prin urmare, nu a 
consimţit la cununie. 

— A spus „Da” în faţa martorilor, şoptesc. Am fost cu toţii acolo. 

— In sinea lui n-a consimţit. 

— O! Asta spune acum? întreb după o clipă de tăcere. 

— Da. Dar dacă ea neagă că a fost promisă dinainte, el poate 
totuşi să susţină că nu e în stare să consume căsătoria fiindcă 
vrăjitoria pusă la cale de duşmani acţionează împotriva lui. 

— De papişti? întreb. 

— Papişti ca prietenul ei, lordul Lisle. 

Las să-mi scape un geamăt. 

— Va fi acuzat?! 

— E posibil. 

— Sau de luterani? şoptesc. 

— Luterani precum Thomas Cromwell. 

Pe chipul meu se oglindeşte clar şocul. 

— Acum e luteran? 

Ducele zâmbeşte şi spune cu un glas moale ca mătasea: 


— 147 — 


— Regele va crede ce vrea. Dumnezeu îl va călăuzi în 
înţelepciunea lui. 

— Dar cine crede că i-a răpit bărbăţia? Cine e vrăjitoarea? 

E cea mai importantă întrebare, mai cu seamă pentru o femeie. 
E întotdeauna cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştie o 
femeie. Cine va fi numită vrăjitoare? 

— Ai pisică? întreabă el zâmbind. 

Simt că îngheţ de groază, de parcă răsuflarea mea ar fi făcută 
din zăpadă. 

— Eu? repet. Eu? 

Ducele râde. 

— O, lady Rochford, nu fă mutra asta! Nu te va acuza nimeni 
câtă vreme te afli sub protecţia mea. Pe deasupra, nu ai pisică, nu? 
Niciun demon drept ajutor ascuns pe undeva? Nicio păpuşă de 
ceară? Niciun sabat la miezul nopţii? 

— Nu glumiţi! spun cu un glas nesigur. Nu e un lucru de râs. 

Ducele redevine îndată sobru. 

— Ai dreptate, nu e. Aşadar, cine e vrăjitoarea care-i răpeşte 
bărbăţia regelui? 

— Nu ştiu. Niciuna dintre doamnele ei. Niciuna dintre noi. 

— Atunci, poate că e însăşi regina? sugerează el repede. 

— Fratele ei o va apăra, îngaim. Chiar dacă nu aveţi nevoie de 
alianţa cu el, chiar dacă v-aţi întors din Franţa cu promisiunea de 
prietenie a francezilor, de bună seamă că nu puteţi risca duşmănia 
fratelui ei, nu? Ar putea să ridice împotriva noastră alianţa 
protestantă! 

El ridică din umeri. 

— Vei descoperi, cred, că fratele ei s-ar putea să n-o apere. Şi 
am obţinut într-adevăr prietenia Franţei, orice s-ar întâmpla mai 
departe. 

— Vă felicit. Dar regina este sora ducelui de Cleves. Nu poate fi 
declarată vrăjitoare, sugrumată de fierarul satului şi îngropată la o 
răscruce cu un ţăruş în inimă! 

El desface braţele, de parcă n-ar avea nimic de-a face cu aceste 
hotărâri. 

— Nu ştiu. Eu nu fac decât să-l slujesc pe Maiestatea Sa. Vom 
vedea. Dar trebuie s-o urmăreşti cu atenţie. 

— Ca să aflu dacă e vrăjitoare?! 

Cu greu îmi pot reţine uimirea din glas. 

— Ca să strângi dovezi. Dacă regele vrea dovezi, indiferent 


— 148 — 


pentru ce, noi, cei din neamul Howard, i le vom da. 
Se opreşte, apoi adaugă: 
— Nu-i aşa? 
Tac. 
— Aşa cum am făcut întotdeauna. 
Aşteaptă să încuviinţez. 
— Nu-i aşa? 
— Da, milord. 


Katherine, Hampton Court, martie 1540 


Thomas Culpepper, ruda mea, aflat în slujba regelui şi foarte 
apreciat de acesta fără alt motiv decât că e chipeş şi are ochi de un 
albastru intens, e un nemernic şi un om care nu-şi ţine promisiunile 
şi nu mă voi mai vedea cu el. 

Prima oară l-am întâlnit cu ani în urmă, când a venit în vizită la 
bunica mea vitregă, la Horsham, iar ea a făcut mare tam-tam din 
pricina lui şi a jurat că va ajunge departe. Sunt sigură că atunci nici 
nu m-a remarcat, deşi acum jură că eram cea mai frumoasă 
fecioară de la Horsham şi că am fost întotdeauna preferata lui. E 
adevărat că eu l-am remarcat. Pe atunci eram îndrăgostită de acel 
nimeni, Henry Manox, dar n-am putut să nu-l observ pe Thomas 
Culpepper. Cred că şi dacă aş fi logodită cu cel mai important om 
din ţară, tot l-aş remarca pe Thomas Culpepper. Oricine l-ar 
remarca. Jumătate din doamnele de la curte sunt topite de 
dragoste pentru el. 

Are un păr negru, cârlionţat şi nişte ochi foarte albaştri, iar când 
râde, glasul i se frânge sub greutatea hohotelor într-un fel atât de 
amuzant, că mă face să vreau să râd şi eu, doar auzindu-l. E cel 
mai chipeş bărbat de la curte, fără doar şi poate. Regele îl adoră 
fiindcă e spiritual şi vesel, fiindcă e un dansator minunat şi un mare 
vânător şi e tot atât de curajos ca orice cavaler în turnir. Regele îl 
ţine lângă el zi şi noapte, îi spune „băiatul meu cel chipeş” şi „micul 
meu cavaler”. Doarme în odaia de culcare a regelui, ca să-l 
slujească noaptea, şi are mâini atât de blânde, că regele preferă 
să-i bandajeze el rana de la picior, în locul oricărui spiţer sau al 
oricărei surori de caritate. 

Toate fetele şi-au dat seama cât de mult îl plac şi jură că, fiind 
veri, ar trebui să ne căsătorim, dar el n-are un sfanţ al lui, iar eu n- 
am pic de zestre, iar atunci la ce ne-ar folosi? Dar dacă ar trebui să 
aleg un bărbat din lumea întreagă cu care să mă mărit, Thomas 


— 149 — 


Culpepper ar fi acela. N-am văzut în viaţa mea un zâmbet mai 
obraznic, iar când se uită la mine, mi se pare că mă dezbracă şi 
apoi mă mângâie peste tot. 

Slavă Domnului că acum mă număr printre doamnele reginei şi 
că, fiind o regină atât de severă şi de pudică, nici nu poate fi vorba 
de aşa ceva, dar dacă ar fi intrat în dormitorul comun de la 
Lambeth, jur că ar fi putut să vină în patul meu şi să găsească o 
primire caldă. | l-aş fi dat înapoi lui Joan Bulmer pe chipeşul meu 
Francis dacă aş fi avut o şansă cât de mică cu un băiat ca Thomas 
Culpepper. 

S-a întors la curte după perioada de odihnă petrecută acasă, din 
pricina rănii căpătate în turnir. A încasat o lovitură urâtă, dar spune 
că e tânăr şi că oasele tinere se repară repede. E adevărat, e tânăr 
şi tot atât de plin de viaţă ca un iepure ce saltă pe câmp primăvara 
fără motiv. Ajunge să-l priveşti ca să vezi bucuria ce-i curge prin 
vine. E ca argintul viu, ca zefirul de primăvară. Mă bucur că s-a 
întors la curte, chiar şi în postul Paştelui tot înveseleşte locul. Dar 
nu mai departe de azi-dimineaţă m-a făcut să-l aştept o oră în 
grădina reginei, când ar fi trebuit să fiu în odăile ei, iar mai târziu, 
când a venit, mi-a spus că nu poate rămâne, fiindcă e nevoit să dea 
fuga să-l servească pe rege. 

Nu vreau să fiu tratată aşa şi-i voi da o lecţie. Nu-l voi mai 
aştepta niciodată, nici măcar nu mă voi învoi să mă întâlnesc cu el 
data viitoare când îmi va propune. Va trebui să mă roage nu doaro 
dată, jur! Pe durata postului voi renunţa la flirt şi asta îi va fi 
învăţătură de minte. Ba mai mult, poate că voi deveni meditativă şi 
serioasă şi nu voi mai flirta niciodată, cu nimeni. 

Când mergem la cină, lady Rochford mă întreabă de ce sunt atât 
de mânioasă şi o încredinţez că sunt la fel de fericită pe cât e ziua 
de lungă. 

— Atunci bagă de seamă să zâmbeşti, îmi spune ea cu aerul că 
nu mă crede nicio clipă. Căci ducele s-a întors din Franţa şi te va 
urmări. 

Ridic îndată bărbia şi-i arunc un zâmbet ameţitor, de parcă 
tocmai ar fi spus ceva foarte spiritual. Ba chiar râd puţin, cu râsul 
meu de curteană, un „ha-ha-ha” foarte suav şi elegant, cum am 
auzit la alte doamne. Ea înclină uşor capul. 

— Aşa e mai bine. 

— Dar ce-a făcut ducele în Franţa? o întreb. 

— Incep să te intereseze problemele lumii? îmi răspunde ea 


— 150 — 


ironic. 

— Nu sunt complet proastă. 

— Unchiul tău e un om foarte important şi foarte bine văzut de 
rege. S-a dus în Franţa ca să obţină prietenia regelui francez, astfel 
încât ţara noastră să nu se confrunte cu pericolul reprezentat de 
Sfântul Pă... adică de Papă, de împărat şi de regele Franţei, aliaţi cu 
toţii împotriva noastră. 

Faptul că lui Jane Boleyn aproape i-au scăpat cuvintele „Sfântul 
Părinte”, pe care nu mai avem voie să le rostim, mă face să 
zâmbesc. Spun cu isteţime: 

— O, ştiu despre ce e vorba. Asta e din pricină că ei vor să-l pună 
pe tronul nostru pe cardinalul Pole, din răutate. 

Jane Boleyn clatină din cap şi mă previne: 

— Nu vorbi despre asta! 

— E adevărat, stărui eu. De aceea, biata lui mamă bătrână şi toţi 
cei din neamul Pole sunt în Turn. Pentru că lordul cardinal vrea să-i 
cheme pe papiştii din Anglia să se ridice împotriva regelui, aşa cum 
au făcut şi înainte. 

— Nu se vor mai ridica niciodată împotriva regelui, spune ea sec. 

— Pentru că acum ştiu că greşesc? 

— Pentru că majoritatea sunt morţi, răspunde scurt. Şi asta a 
fost tot opera unchiului tău. 


Anne, Hampton Court, martie 1540 


Mi s-a spus că postul Paştelui va fi respectat la curte cu mare 
solemnitate. Am fost asigurată că nu vom mânca deloc carne roşie. 
Mă aşteptam să ni se servească peşte pe toată durata celor 
patruzeci de zile, dar descopăr, chiar în prima seară, la cină, că 
englezii au o conştiinţă îngăduitoare. Regele e sensibil la propriile 
nevoi. În ciuda postului, prin sală se perindă o mulţime variată de 
feluri de mâncare ţinute sus, deasupra capetelor servitorilor, care 
sunt aduse întâi la masa regală, iar regele şi cu mine luăm câte 
puţin din fiecare, aşa cum e obiceiul, şi apoi le trimitem prin sală, 
prietenilor şi favoriţilor noştri. Am grijă să le trimit la masa 
doamnelor mele şi a curtenelor cu rang înalt. Nu fac nicio greşeală 
în privinţa asta şi nu trimit niciodată felul meu de mâncare preferat 
vreunui bărbat. lar asta nu din politeţe deşartă: regele mă observă 
cu atenţie. Fiecare vorbă pe care o rostesc la cină şi fiecare gest pe 
care îl fac sunt urmărite de ochii lui mici, strălucitori, aproape 
ascunşi de obrajii graşi, de parcă ar vrea să mă prindă cu ocaua 


— 151 — 


mică. 

Spre surprinderea mea, ni se serveşte pui, în plăcinte şi tocane, 
fript cu ierburi aromate care te fac să-ţi lase gura apă, scos de pe 
oase, căci pe perioada postului nu este considerat carne. Regele a 
decretat că în postul Paştelui puiul este echivalent cu peştele. Mai 
există tot felul de păsări de vânat (nici acestea nefiind carne, 
potrivit lui Dumnezeu şi regelui), minunat prezentate, împănate 
unele cu altele pentru aromă şi frăgezime. Există feluri consistente 
cu ouă (care nu sunt carne) şi există într-adevăr peşte: păstrăv din 
iazuri şi preparate minunate din peşte prins pe Tamisa şi din peşte 
de mare, adus de pescarii care ies cu bărcile departe în larg ca să 
hrănească această curte lacomă. Mai sunt plăcinte cu raci de apă 
dulce şi plăcinte cu sardele şi cu heringi, ale căror capete mici şi 
gustoase ies la iveală din aluatul gros de patiserie. De asemenea, 
există feluri de mâncare minunate din legume de primăvară, 
rareori servite la curte, şi mă bucur să le am pe farfurie în această 
perioadă. Voi mânca puţin acum şi, dacă-mi place în mod deosebit 
un fel sau altul, mi se va aduce încă o porţie mai târziu, pentru o 
cină privată în odaia mea. N-am fost în viaţa mea hrănită atât de 
îmbelşugat sau atât de bine, slujnica mea din Cleves a trebuit să-mi 
lărgească corsajul rochiei şi s-au făcut multe comentarii viclene 
cum că iau proporţii şi înfloresc, ca pentru a sugera că motivul 
pentru care mă îngraş e un prunc. Nu pot să-i contrazic pe curteni 
fără să mă expun pe mine însămi şi pe soţul meu la comentarii şi 
mai neplăcute, aşa că am fost nevoită să surâd şi să-i ascult cum 
mă tachinează, cu aerul că sunt o soţie cununată care a împărţit 
patul cu bărbatul ei şi trage nădejde să fie grea, nu o fecioară 
neatinsă de soţ. 

Micuța Katherine Howard a intrat şi le-a spus doamnelor că sunt 
ridicole, că untul englezesc atât de gustos m-a făcut să mă îngraş 
puţin şi că sunt oarbe dacă nu văd cât de bine-mi şade. l-am fost 
profund recunoscătoare pentru asta. E doar o fată nesăbuită şi 
frivolă, dar are iscusinţa unei fete proaste, căci, la fel ca orice fată 
proastă, se gândeşte la un singur lucru şi astfel a devenit foarte 
pricepută la acesta. Care e singurul lucru la care se gândeşte? Tot 
timpul, în fiecare clipă a fiecărei zile, Kitty Howard se gândeşte la 
Kitty Howard. 

Renunţăm şi la alte plăceri pe perioada postului. Nu există 
distracţii vesele la curte, dar după cină se citesc texte sfinte şi se 
cântă psalmi. Nu există piese-mască, nici pantomime amuzante şi, 


— 152 — 


desigur, nici turniruri. Asta mă face să mă simt foarte uşurată, 
fiindcă, mai presus de toate, înseamnă că nu există posibilitatea ca 
regele să apară deghizat. Amintirea primei noastre întâlniri 
dezastruoase încă îmi mai stăruie în minte şi mă tem că stăruie şi 
într-a lui. Nu faptul că nu l-am recunoscut a fost atât de jignitor, ci 
faptul bătător la ochi că, la prima vedere, am fost complet scârbită 
de el. Din ziua aceea nu i-am mai arătat niciodată, prin vorbă, faptă 
sau chiar printr-o privire, că îl găsesc respingător: e gras, foarte 
bătrân, iar duhoarea pe care o emană îmi întoarce stomacul pe 
dos. Dar oricât mi-aş ţine respiraţia şi i-aş zâmbi, e prea târziu ca 
să-mi răscumpăr greşeala. In clipa aceea când a încercat să mă 
sărute, faţa mea i-a spus totul. Felul cum l-am împins de lângă 
mine, felul cum am scuipat ca să-mi alung din gură gustul lui! Şi 
acum plec capul şi roşesc până în albul ochilor la gândul acelei 
ruşini cumplite. Toate astea i-au lăsat o impresie pe care bunele 
maniere de mai târziu nu sunt în stare s-o şteargă. In privirea 
aceea de o clipă, a văzut adevărata mea părere despre el şi, mai 
rău, s-a văzut pe sine prin ochii mei: gras, bătrân, dezgustător. 
Uneori mă tem că vanitatea lui nu-şi va mai reveni după această 
lovitură. Şi, fiindcă vanitatea i-a fost vătămată, cred că vigoarea lui 
bărbătească a avut aceeaşi soartă. Sunt sigură că bărbăţia i-a fost 
distrusă de scuipatul meu pe podea şi nu pot face nimic să-mi iau 
gestul înapoi. 

Acesta e un alt lucru la care renunţăm în timpul postului. Slavă 
Domnului! Voi aştepta cu bucurie această perioadă în fiecare an. 
Căci în zilele de sărbătoare binecuvântate şi-n cele patruzeci de zile 
minunate, în fiecare an al vieţii mele de femeie măritată vor exista 
patruzeci de nopţi când regele nu va veni în odaia mea, când nu voi 
zâmbi la intrarea lui şi nu voi încerca să-mi aşez trupul în aşa fel 
încât să-i fie uşor să-şi sprijine marea greutate deasupra mea, nu 
voi încerca să mă arăt dispusă, dar nu uşuratică într-un pat care 
duhneşte din pricina rănii putrede de la piciorul lui, în 
semiîntuneric, cu un bărbat care nu-şi poate duce sarcina la bun 
sfârşit. 

Povara acestei nefericiri insultătoare, trăită noapte de noapte, 
mă face să mă simt complet înfrântă, mă umileşte cumplit. În 
fiecare dimineaţă mă trezesc disperată. Mă simt umilită, deşi 
eşecul îi aparţine întru totul lui. Noaptea stau trează şi-l aud cum 
trage vânturi şi geme din pricina durerii din burta umflată şi-mi 
doresc să fiu departe, aproape oriunde altundeva decât în patul lui. 


=T= 


Mă voi bucura nespus să fiu cruţată, pe timpul acestor patruzeci de 
zile, de chinul cumplit al încercărilor şi nereuşitelor lui, de nopţile 
fără somn, de gândul că în seara următoare va încerca din nou în 
van şi că de fiecare dată mă va învinui ceva mai mult şi mă va 
plăcea şi mai puţin. 

Putem să ne bucurăm măcar de această perioadă când ne e 
îngăduită puţină linişte. Nu trebuie să-mi fac griji despre cum să-l 
ajut. El nu e silit să trudească deasupra mea ca un mistreţ mare şi 
greoi. Nu va veni în odaia mea, voi putea să dorm în cearşafuri 
mirosind a levănţică, nu a puroi. 

Dar ştiu că această perioadă se va încheia. Va veni Paştele, cu 
festivitățile sale. Incoronarea mea, care fusese plănuită pentru 
februarie şi amânată până la intrarea noastră festivă în Londra, va 
avea loc în mai. Trebuie să iau acest răgaz ca pe-o odihnă bine- 
venită în ce priveşte prezenţa soţului meu, dar trebuie să-l folosesc 
totodată ca să mă asigur că, atunci când se va întoarce în odaia 
mea, ne vom descurca mai bine împreună. Trebuie să găsesc o cale 
de a-l ajuta să vină în patul meu şi să împlinească actul. 

Thomas Cromwell e probabil omul cel mai potrivit să mă ajute. 
Sfaturile lui Kitty Howard sunt întocmai lucrurile la care ar fi trebuit 
să aştept din partea ei: talentele de seducţie ale unei fete 
obraznice. Nu îndrăznesc să-mi închipui cum s-a purtat înainte să 
fie adusă în odăile mele. După ce treburile între mine şi rege se vor 
mai aranja, va trebui să vorbesc cu ea. O fată, o copilă ca ea, n-ar 
trebui să ştie cum să lase o cămaşă să cadă de pe ea şi să surâdă 
peste umărul gol. Pesemne că a fost foarte prost păzită şi foarte 
rău sfătuită. Doamnele de la curtea mea trebuie să fie mai presus 
de orice critică, întocmai ca mine. Va trebui să-i spun că, oricare ar 
fi şmecheriile de flirt pe care le cunoaşte, se cade să renunţe la ele. 
Şi că n-are voie să mă înveţe asemenea lucruri. Nu pot lăsa să 
existe nici măcar o umbră de bănuială în privinţa purtării mele. In 
ţara asta o regină a murit pentru mult mai puţin. 

Aştept să se termine cina şi regele să se ridice şi să pornească 
printre mese, salutând pe drum bărbaţi şi femei. Astă-seară e 
prietenos, probabil că-l doare mai puţin piciorul. Deseori e greu să- 
ţi dai seama ce-l supără, căci există foarte multe lucruri care-l fac 
să se mânie, iar dacă-l întreb şi nu nimeresc pricina, asta îl poate 
jigni. 

Văzându-l că se depărtează, mă uit prin sală şi întâlnesc privirea 
lui Thomas Cromwell. li fac semn să se apropie, iar el vine la mine. 


= 154 — 


Mă ridic, îl iau de braţ şi-l las să mă conducă lângă o fereastră ce 
dă spre fluviu, de parcă am admira priveliştea şi noaptea 
friguroasă, cu o puzderie de stele scânteietoare. 

— Milord secretar, am nevoie de ajutor, îi spun. 

— Cereţi-mi orice, răspunde el. 

Zâmbeşte, dar chipul îi e încordat. Rostesc cuvintele pe care le- 
am repetat de atâtea ori în gând: 

— Nu pot să-i aduc plăcere regelui. Ajutaţi-mă! 

Se schimbă la faţă într-o clipă, pare bolnav de stânjeneală. Se 
uită în jur cu aerul că ar vrea să strige el însuşi după ajutor. Mi-e 
ruşine că vorbesc astfel de lucruri cu un bărbat, însă trebuie să 
primesc de undeva sfaturi bune. In doamnele mele nu pot avea 
încredere, iar dacă aş discuta cu sfătuitoarele mele din Cleves, 
chiar şi cu Lotte, ar însemna să-i alertez pe mama şi pe fratele 
meu, căci ele sunt servitoarele lor. Dar căsnicia mea nu e o căsnicie 
adevărată, nu e o căsnicie cu fapta, ca şi cu vorba. Şi dacă nueo 
căsnicie adevărată, înseamnă că nu mi-am făcut datoria faţă de 
rege, faţă de poporul Angliei şi faţă de mine însămi. Trebuie s-o fac 
să fie adevărată. Trebuie. lar dacă acest om îmi poate spune ce nu 
merge, atunci se cuvine s-o facă. 

— Acestea sunt... chestiuni personale, îmi răspunde acoperindu- 
şi pe jumătate gura cu mâna, ca pentru a opri cuvintele, şi 
trăgându-se de buză. 

— Nu. Este vorba despre rege. Este vorba despre Anglia. Este 
vorba despre datorie, nu despre lucruri personale. 

— Ar trebui să vă sfătuiască doamnele voastre, mai-marea peste 
doamnele de companie. 

— Voi aţi încheiat căsătoria, spun găsindu-mi cu greu cuvintele. 
Ajutaţi-mă s-o fac să devină adevărată! 

— Nu sunt răspunzător... 

— Fiţi prietenul meu! 

El se uită în jur de parcă ar vrea să fugă, dar nu-i dau drumul. 

— E încă la început. 

— Au trecut cincizeci şi două de zile, spun clătinând din cap. 

Cine a numărat zilele cu mai multă atenţie decât mine? 

— V-a explicat de ce nu-i plăceţi? mă întreabă el brusc. 

Vorbeşte prea repede pentru mine şi nu înţeleg cuvintele. 

— Explicat? 

Cromwell scoate un mic sunet de iritare în faţa prostiei mele şi 
se uită în jur, de parcă ar vrea să cheme pe vreun concetăţean de- 


=155= 


al meu să-mi traducă. Apoi îşi ia seama, amintindu-şi că discuţia 
noastră trebuie să rămână o taină absolută. 

— Care e problema cu lnălţimea Voastră? întreabă foarte simplu 
şi foarte încet, cu gura aproape lipită de urechea mea. 

Imi dau seama că pe chip mi s-a întipărit o uluire imensă şi mă 
întorc repede spre fereastră, aşa încât curtea să nu-mi vadă şocul 
şi suferinţa. 

— E vina mea? întreb imperativ. El spune că e vina mea? 

Ochii lui mici şi negri sunt îndureraţi. Nu-mi poate răspunde din 
pricina ruşinii, iar asta îmi spune totul. Problema nu e că regele ar fi 
bătrân, obosit sau bolnav. Problema e că nu-i plac, că nu mă 
doreşte, poate chiar că-l dezgust. Faţa boţită şi îngrijorată a lui 
Thomas Cromwell îmi dă de înţeles că regele şi-a discutat deja 
repulsia cu acest omuleţ dezagreabil. Las să-mi scape fără voie: 

— Vă spune că mă urăşte? 

Grimasa lui chinuită îmi dovedeşte că e adevărat, regele i-a spus 
acestui om că nu se poate sili să mă iubească. Poate că regele le-a 
spus şi altora, poate tuturor prietenilor lui. Poate că, în tot acest 
timp, curtenii au râs în dosul mâinilor albe duse la gură de fata cea 
urâtă din Cleves care a venit să se mărite cu regele şi acum îl 
dezgustă. 

Umilinţa acestui gând mă face să mă cutremur şi să mă întorc cu 
spatele la Cromwell. Nu-i văd plecăciunea şi retragerea rapidă, căci 
se grăbeşte să scape de mine, aşa cum ai ocoli pe cineva urmărit 
de un ghinion otrăvitor. 

Imi petrec restul serii cufundată într-o ceaţă de nefericire 
adâncă, nu găsesc cuvinte să-mi exprim ruşinea. Dacă n-aş fi trecut 
printr-o ucenicie atât de dură la curtea din Cleves a fratelui meu, aş 
fi fugit în odaia mea de culcare şi-aş fi plâns până adormeam. Dar 
am învăţat de mult să fiu încăpăţânată şi să dau piept cu greutăţile, 
m-am mai confruntat şi înainte cu antipatia unui domnitor puternic 
şi am supravieţuit. 

Mă silesc să rămân vigilentă, ca un şoim deşteptat din somn şi 
speriat. Nu-mi las umerii să-mi cadă, nu-mi las surâsul politicos să 
mi se şteargă de pe faţă. Când vine timpul ca doamnele să se 
retragă, îi fac o reverență regelui, soţul meu, fără să-mi trădez o 
clipă măcar durerea pricinuită de faptul că mă găseşte atât de 
dezgustătoare, încât nu e în stare să-mi facă lucrul pe care îl fac 
uneori bărbaţii cu animalele de povară. 

— Noapte bună, Alteță, îi spun. 


— 156 — 


— Noapte bună, scumpa mea, îmi răspunde cu o tandreţe atât 
de firească, încât preţ de o clipă îmi vine să mă agăţ de el ca de 
singurul meu prieten la această curte şi să-i destăinui frica şi 
nefericirea mea. 

Dar el priveşte deja dincolo de mine, departe de mine. Ochii lui 
se plimbă peste chipurile doamnelor mele, iar Katherine Howard 
păşeşte în faţă şi-i face o reverență, apoi le conduc pe toate de 
acolo. 

Nu spun nimic în timp ce mi se scot încet colanul de aur, 
brăţările, inelele, plasa de păr, boneta, mânecile, corsajul, cele 
două fuste, perniţele, jupoanele şi cămaşa. Nu spun nimic când mi 
se trage peste cap cămaşa de noapte şi mă aşez în faţa oglinzii, iar 
doamnele îmi perie părul, îl împletesc şi-mi prind cu ace de păr 
boneta de noapte. Nu spun nimic când lady Rochford rămâne în 
urmă şi mă întreabă cu bunătate dacă am nevoie de ceva, dacă-mi 
poate fi de vreun folos, dacă am sufletul împăcat astă-seară. 

Intră preotul meu şi îngenunchez împreună cu doamnele pentru 
rugăciunile de seară. Gândurile mele bubuie în ritmul cuvintelor 
familiare şi nu pot să nu mă gândesc că-mi dezgust soţul, că am 
făcut asta chiar din prima zi. 

Şi atunci îmi amintesc iarăşi. Acel prim moment de la Rochester, 
când a intrat umflându-se în pene de vanitate şi arătând ca un om 
de rând, singurul lucru neobişnuit fiind acela că s-a apropiat de 
mine aşa cum ar face un negustor beat. Dar nu era un bătrân beat 
dintr-un oraş de provincie, era regele Angliei jucând rolul 
cavalerului rătăcitor, iar eu l-am umilit în faţa întregii curţi şi cred 
că nu mi-o va ierta niciodată. 

Antipatia lui faţă de mine s-a născut în acel moment, pot să bag 
mâna-n foc. lar singura lui cale de-a suporta amintirea acelei clipe 
este aceea de-a spune ca un copil îndurerat: „Ei bine, nici mie nu- 
mi place de tine!”. Işi aminteşte cum l-am respins şi am refuzat să-l 
sărut, iar acum mă respinge el şi refuză să mă sărute. A găsit o cale 
de-a reface echilibrul, pretinzând că eu sunt o fiinţă respingătoare. 
Regele Angliei şi îndeosebi acest rege nu poate fi considerat 
respingător, mai ales de către sine însuşi. 

Preotul termină rugăciunile şi mă ridic în picioare, în timp ce 
doamnele de companie ies din odaie cu capul plecat, dulci ca nişte 
îngeraşi cu bonetele lor de noapte. Le las să plece. Nu cer nimănui 
să vegheze cu mine, deşi ştiu că nu voi dormi în noaptea asta. Am 
devenit un obiect al dezgustului, întocmai ca în Cleves. Am devenit 


— 157 — 


un obiect al dezgustului pentru propriul meu soţ şi nu văd cum am 
putea să ne împăcăm şi să facem un copil câtă vreme el nu suportă 
să mă atingă. Am devenit un obiect al dezgustului pentru regele 
Angliei, iar el e un om cu puteri depline şi fără pic de îngăduinţă. 

insulta la adresa frumuseţii mele nu mă face să plâng, pentru că 
acum am o grijă mult mai mare. Dacă sunt un obiect al dezgustului 
pentru regele Angliei, iar el e un om cu puteri depline şi fără pic de 
îngăduinţă, ce mi-ar putea face? Acest om a ucis o soţie iubită prin 
cruzime calculată, pe a doua, pe care a adorat-o, a executat-o cu o 
sabie franţuzească, iar pe a treia, care i-a dăruit un fiu, a lăsat-o să 
moară din pricina proastei îngrijiri. Mie ce mi-ar putea face? 


Jane Boleyn, Hampton Court, martie 1540 


Că nu e fericită, asta e sigur, dar e o tânără femeie discretă, 
mult mai înţeleaptă decât te-ai aştepta la anii ei, şi nu poate fi 
determinată să se destăinuie. M-am purtat cât am putut de amabil 
şi de înţelegător cu ea, însă nu vreau să simtă că iscodesc în 
interesul meu şi nu vreau nici s-o fac să sufere mai mult decât 
probabil că suferă deja. Cu siguranţă că se simte lipsită de prieteni, 
străină într-o ţară a cărei limbă abia începe s-o deprindă şi cu un 
soţ care vădeşte o uşurare atât de vizibilă când o poate ocoli şi o 
atenţie atât de bătătoare la ochi faţă de altă fată. 

Dimineaţa, după liturghie, vine la mine în timp ce fetele se 
aranjează ca să meargă la micul dejun. 

— Lady Rochford, când vor veni prinţesele la curte? 

Şovăi, apoi îi amintesc: 

— Prinţesa Maria. Insă doar lady Elisabeta. 

Ea scoate un mic „ah!”. 

— Da. Aşa. Prinţesa Maria şi lady Elisabeta. 

— De obicei vin la curte de Paşte, răspund îndatoritoare. lar 
atunci pot să-şi vadă fratele şi să vină să vă salute. Am fost 
surprinşi că nu v-au întâmpinat când aţi intrat în Londra. 

Mă silesc să mă opresc. Vorbesc prea repede pentru ea. O văd 
încruntându-se şi luptându-se să-mi urmărească vorbele. 

— Îmi pare rău, continui mai rar. Prinţesele ar trebui să vină la 
curte să vă cunoască. Ar trebui să-şi salute mama vitregă. Ar fi 
trebuit să vă întâmpine la Londra. De obicei, vin la curte de Paşte. 

Ea încuviinţează din cap. 

— Aşa. Pot să le invit? 

Şovăi iarăşi. Sigur că poate, dar regelui nu-i va plăcea s-o vadă 


— 158 — 


luând puterea asupra sa în felul ăsta. Însă ducele nu se va opune la 
niciun fel de problemă între ei şi nu e treaba mea s-o previn. 

— Le puteţi invita. 

Ea dă din cap. 

— Vă rog, scrieţi! 

Mă aşez la masă şi trag spre mine cutiuţa cu unelte de scris. 
Penele sunt gata ascuţite, cerneala e în călimara ei, nisipul în sită, 
ca să fie presărat peste cerneala umedă, şi mai e şi un baton cu 
ceară de sigilat. Ador luxul de la curte, ador să iau pana în mână şi 
o foaie de hârtie şi să aştept poruncile reginei. 

— Scrieţi-i prinţesei Maria că mă voi bucura s-o văd la curte de 
Paşte şi că va fi bine-venită ca oaspete în odăile mele, îmi 
porunceşte ea. E corect să spun aşa? 

— Da, răspund scriind cu repeziciune. 

— Apoi scrieţi-i guvernantei lui lady Elisabeta că mă voi bucura 
s-o văd şi pe ea la curte. 

Inima îmi bate ceva mai repede, ca la o luptă cu urşi. Dacă 
trimite aceste scrisori, va intra de-a dreptul în bucluc. Sunt nişte 
provocări absolute la adresa puterii absolute pe care o reprezintă 
Henric. Nimeni nu face invitaţii în casa lui, în afară de el însuşi. 

— Le puteţi trimite în locul meu? mă întreabă. 

Aproape că mi se taie respiraţia. 

— Pot. Dacă doriţi. 

Ea întinde mâna şi spune: 

— Le iau eu. Le voi arăta regelui. 

— O! 

Se întoarce ca să-şi ascundă zâmbetul. 

— Lady Rochford, n-aş face niciodată ceva împotriva dorințelor 
regelui. A 

— E dreptul lnălţimii Voastre să aveţi la curte ce doamne doriţi, îi 
amintesc. E dreptul Inălţimii Voastre ca regină. Regina Caterina 
insista mereu să-şi aleagă singură curtenele. La fel şi Anne Boleyn. 

— Acestea sunt fiicele lui, îmi răspunde ea. Aşa că îl voi întreba 
înainte să le invit. 

Mă înclin. Nu-mi lasă nimic de spus. 

— Mai doriţi ceva? o întreb. 

— Puteţi pleca, spune ea politicos. 

les din odaie. Imi dau seama că m-a păcălit să-i dau sfaturi 
proaste şi că a ştiut de la început acest lucru. Nu trebuie să uit că e 
mult mai inteligentă decât îşi închipuie oricare dintre noi. 


— 159 — 


Un paj în livrea Norfolk se plimbă prin faţa odăilor reginei, îmi 
întinde un bilet împăturit. Mă retrag într-una din arcadele 
ferestrelor. Afară, în grădină, vântul uşor leagănă crinii galbeni şi 
narcisele, iar într-un castan plin cu muguri graşi şi lipicioşi cântă o 
mierlă. Primăvara vine în sfârşit, cea dintâi primăvară a reginei în 
Anglia. Zilele de vară, cu picnicuri, turniruri, vânători şi călătorii de 
plăcere, plimbări cu barca pe râu şi procesiunea de vară prin marile 
palate vor începe iar. Poate că regele va învăţa s-o suporte sau 
poate că ea va găsi o cale de a-i aduce plăcere. Voi vedea totul. Voi 
fi în odăile ei, unde mi-e locul. Mă sprijin de lambriurile lustruite ca 
să citesc biletul. E nesemnat, ca toate biletele de la duce. 


Regele va păstra tovărăşia reginei numai până în clipa când 
Franța se ceartă cu Spania. A fost convenit. Timpul ei alături de noi 
poate fi măsurat în zile. Urmăreşte-o. Adună dovezi împotriva ei. 
Distruge acest bilet. 


Mă uit după paj. Stă sprijinit de perete şi aruncă leneş în aer o 
monedă, prinzând-o întâi cu o faţă în sus, apoi cu cealaltă. li 
şoptesc încet la ureche: 

— Spune-i stăpânului tău că ea le vrea pe prințese la curte. Atât. 


— 160 — 


Katherine, Hampton Court, martie 1540 


Regele e foarte furios la cină astă-seară, îmi dau seama după 
felul cum o conduce pe regină înăuntru şi nu se uită spre mine, ca 
de obicei. Imi pare groaznic de rău, fiindcă am o rochie nouă (încă 
una!), de un galben foarte deschis, şi e strânsă sub bust, aşa că 
sânii îmi ies la iveală în cel mai năucitor şi mai neruşinat chip. Dar 
să încerci să mulţumeşti un bărbat e o pierdere de timp şi o bătaie 
de cap. Când arăţi mai bine ca oricând, e cu mintea în altă parte, 
iar când îţi cere o întâlnire, e silit să plece altundeva, oferindu-ţi o 
scuză nici măcar pe jumătate decentă. Astă-seară, regele e atât de 
mâniat pe regină, că nici nu se uită la mine, aşa că mi-am irosit 
rochia cea nouă degeaba. Pe de altă parte, la masa familiei 
Seymour se află un tânăr grozav de delicios, care îmi apreciază fără 
îndoială rochia şi ce se află sub ea. Dar nu mai am timp pentru 
tineri, dat fiind faptul că m-am jurat să duc o viaţă a negării de sine 
începând cu acest post. Il surprind pe Thomas Culpepper uitându- 
se la mine, dar nu-i arunc nici măcar o privire. Nu-l voi ierta prea 
uşor pentru că a promis să se întâlnească cu mine şi nu s-a ţinut de 
cuvânt. Probabil că voi trăi şi voi muri fată bătrână şi va fi vina lui. 

De ce e furios regele şi ce a făcut ea, nu aflu până după cină, 
când mă ridic de la masă ca să-i duc ei o batistă pe care a brodat-o 
ca să i-o dăruiască regelui. E cusută după moda nouă şi foarte 
elegantă. Ştie să coasă grozav de bine. Dacă un bărbat şi-ar preţui 
nevasta pentru priceperea la cusut, ar fi cu siguranţă favorita lui. 
Dar nu mai apucă să-i dea batista, căci pe când mă apropii, regele 
se întoarce pe neaşteptate spre ea şi o înştiinţează: 

— Va fi mare veselie la curte de Paşte. 

Ar fi făcut foarte bine să zică „da” şi nimic mai mult. Dar în 
schimb spune: 

— Mă bucur. Mi-aş dori ca lady Elisabeta şi prinţesa Maria să vină 
la curte. 

El pare în culmea furiei şi ea îşi încleştează mâinile una de alta în 
faţa ei, pe masă. 

— Lady Elisabeta în niciun caz, răspunde el cu asprime. N-ar 
trebui să-i doriţi tovărăşia, şi nici ea pe a voastră! 

Vorbeşte prea repede pentru ea. li văd uşoara încruntare 
nedumerită, dar înţelege cât se poate de bine că el refuză. 

— Prinţesa Maria, spune ea încet. E fiica mea vitregă. 

Simt că mi se taie respiraţia, atât sunt de uluită fiindcă a 


— 161 — 


îndrăznit să răspundă. Închipuiţi-vă că el se răsteşte aşa la tine şi tu 
rămâi pe poziţie! 

— Nu înţeleg de ce aţi dori să chemaţi la curte o papistă 
neclintită, răspunde el glacial. Nu e câtuşi de puţin o prietenă a 
credinţei voastre. 

Regina înţelege foarte bine tonul, chiar dacă nu înţelege pe 
deplin cuvintele. Spune simplu: 

— Eu, mama ei vitregă sunt. O îndrum. 

Regele râde scurt şi aspru. Mi se face frică de el, chiar dacă ea 
nu se teme. Zice cu răutate: 

— Are aproape aceeaşi vârstă cu voi! Nu cred că va vrea drept 
mamă pe una ca voi. A avut drept mamă pe una dintre cele mai 
mari prințese ale creştinătăţii, iar când le-am despărţit, au preferat 
să mă sfideze în loc să se cuibărească una în braţele celeilalte pline 
de iubire. Crezi că are nevoie de o fată de vârsta ei să-i poarte de 
grijă? Când ea şi mama ei au lăsat moartea să le despartă, mai 
degrabă decât să-şi nege credinţa? Crezi că va vrea o mamă care 
nici măcar nu ştie să vorbească englezeşte? Poate să vă vorbească 
în latină, greacă, spaniolă, franceză sau engleză, dar nu în 
germană. Şi voi ce limbă cunoaşteţi? O, da, numai germana aleasă! 

Ştiu că ar trebui să spun ceva ca să-i abat mânia, dar e atât de 
răutăcios şi atât de nemilos că mă sperie. Nu sunt în stare să scot o 
vorbă, stau acolo ca o proastă şi mă minunez de unde găseşte ea 
putere să nu leşine pe jilț. 

S-a înroşit ca para focului de ruşine, de la gulerul rochiei până la 
boneta greoaie, îi văd roşeaţa pe sub cămaşa de muselină, pe sub 
colanul de aur şi pe sub eşarfa. E dureros să-i văd ruşinea în faţa 
mâniei lui şi mă aştept să izbucnească în plâns şi să fugă din 
încăpere. Dar nu se întâmplă aşa. 

— Invăţ engleza, spune ea cu o demnitate calmă. Tot timpul. ŞI 
mama ei vitregă sunt. 

Regele se ridică de la masă atât de repede, încât jilţul lui greu de 
aur scrâşneşte zgomotos frecându-se de podea şi e cât pe ce să se 
răstoarne. E nevoit să se sprijine de masă. S-a făcut roşu la faţă şi i 
se zbate o venă de la tâmplă. Sunt pe jumătate moartă de groază 
doar uitându-mă la el, dar ea a rămas aşezată, cu mâinile 
încleştate una de cealaltă pe masă. E ca o bucată mică de lemn, 
înţepenită de frică, dar fără să se mişte, fără să se năruie. El o 
sfredeleşte cu privirea, ca pentru a o înspăimânta şi a o face să 
tacă, dar ea continuă. 


— 162 — 


— Îmi voi face datoria. Faţă de copiii noştri şi faţă de Maiestatea 
Voastră. lertaţi-mă dacă jignesc. 

— Invitaţi-o! se răsteşte el. 

Apoi pleacă tropăind furios de la masa cea mare, spre uşa din 
spatele tronului, ce duce în odăile lui personale. Cum nu foloseşte 
aproape niciodată această uşă, nu e nimeni acolo să i-o deschidă, 
aşa că trebuie s-o facă singur. O smuceşte cu putere şi apoi 
dispare, iar noi rămânem cu toţii ca trăsniţi. 

Ea se uită la mine şi văd că neclintirea ei nu vine din calm: e 
încremenită de groază. Regele a plecat şi curtea se ridică grăbită în 
picioare ca să se încline în faţa uşii trântite, iar noi suntem cu 
desăvârşire singure. 

— E dreptul reginei să invite doamne în casa ei, spune ea cu glas 
tremurat. 

— Aţi învins, îngaim fără să-mi vină a crede. 

— Imi voi face datoria, repetă ea. 

— Aţi învins! repet neîncrezătoare. A spus: „Invitaţi-o”! 

— Aşa e drept, continuă ea. Îmi fac datoria faţă de Anglia, îmi voi 
face datoria faţă de el. 


Anne, Hampton Court, martie 1540 


Aştept în odăile mele de la Hampton Court să vină noul 
ambasador, care a sosit azi-noapte târziu şi trebuie să mi se 
înfăţişeze în dimineaţa asta. Credeam că regele îl va primi înaintea 
mea, dar deocamdată nu există planuri pentru o întâmpinare 
regală. 

— Este corect aşa? o întreb pe lady Rochford. 

Ea pare puţin nesigură. 

— De obicei, ambasadorilor li se organizează o primire specială, 
ca să fie prezentaţi curţii şi întregului consiliu al regelui. 

Desface mâinile ca pentru a spune că nu ştie de ce e tratat altfel 
ambasadorul din Cleves şi sugerează: 

— E postul Paştelui. N-ar fi trebuit să vină în timpul postului, ci 
de Paşte. 

Mă întorc spre fereastră ca să nu-mi vadă iritarea de pe chip. 
Ambasadorul ar fi trebuit să mă însoţească în călătorie şi să vină în 
Anglia odată cu mine. Atunci aş fi avut un reprezentant pe lângă 
rege din clipa când am pus piciorul în Anglia, un reprezentant care 
ar fi rămas alături de mine. Conţii Overstein şi Olisleger mi-au fost 
însoțitori, dar ştiau că mă vor părăsi şi vor pleca acasă şi nu aveau 


— 163 — 


experienţă la curţi străine. Ar fi trebuit să am lângă mine un 
ambasador din prima zi. Dacă ar fi fost cu mine la Rochester, când 
l-am insultat pe rege cu prilejul primei noastre întâlniri... Dar e 
inutil să regret acest lucru. Poate că acum, când se află aici, va găsi 
o cale de-a mă ajuta. 

Se aude un ciocănit şi cei doi străjeri deschid uşa larg. 

— Herr Doktor Carl Harst, anunţă straja, chinuindu-se să 
rostească titlul. 

Ambasadorul din Cleves intră în odaia mea, se uită în jur, 
căutându-mă din priviri, şi se înclină adânc. Toate doamnele de 
companie fac o reverență, cercetându-l din cap până-n picioare şi 
remarcând, într-un val de şoapte critice, luciul de uzură al gulerului 
hainei sale de catifea şi tocurile scâlciate ale cizmelor. Chiar şi 
panaşul pălăriei sale arată de parcă drumul din Cleves până aici ar 
fi fost foarte anevoios. Simt că roşesc de ruşine fiindcă acest om 
îmi reprezintă ţara la cea mai bogată şi mai frivolă curte din toată 
creştinătatea. Se va face de râs, şi pe mine împreună cu el. 

— Herr Doktor, spun întinzându-i mâna să mi-o sărute. 

Văd că e surprins de rochia mea la modă, de boneta englezească 
aşezată îngrijit pe capul meu, de inelele bogate de pe degetele 
mele şi de lanţul de aur ce-mi încinge mijlocul. Imi sărută mâna şi 
mi se adresează în germană: 

— Alteță, sunt onorat să mă înfăţişez înaintea voastră. Sunt 
ambasadorul Inălţimii Voastre. 

__ Dumnezeule mare, arată mai degrabă ca un funcţionar sărac! 
Incuviinţez din cap şi-l întreb: 

— Aţi dejunat? 

Face o mică strâmbătură de stânjeneală. 

— Am... ă... n-am reuşit să... 

— Nu aţi mâncat? 7 

— Nu am reuşit să găsesc sala, Alteță. Imi pare rău. Palatul este 
foarte mare, iar odăile mele sunt la oarecare distanță de clădirea 
principală şi nu era nimeni... 

l-au dat odăi undeva pe la jumătatea distanței dintre clădirea 
principală şi grajduri! 

— N-aţi întrebat pe cineva? Sunt mii de servitori... 

— Nu vorbesc engleza. 

Sunt cu adevărat şocată. 

— Nu vorbiţi engleza?! Cum vă veţi ocupa de treburile ţării 
noastre? Aici nimeni nu vorbeşte germana. 


— 164 — 


— Poate că fratele Înălţimii Voastre, ducele, s-a gândit că 
sfetnicii şi regele vorbesc germana...? 

— Ştie prea bine că nu. 

— Şi s-a gândit că voi învăţa engleza. Vorbesc deja latina, 
adaugă el încercând să se apere. 

Sunt atât de dezamăgită încât mai că-mi vine să plâng. 

— Trebuie neapărat să luaţi micul dejun, spun încercând să-mi 
revin. 

Mă întorc spre Kitty Howard, care stă pe lângă mine, ca de 
obicei, trăgând cu urechea. Până aici e bine-venită să ne asculte 
convorbirea. Dacă ştie germana îndeajuns de bine ca să 
iscodească, înseamnă că poate să tălmăcească pentru acest 
ambasador inutil. 

— Domniţă Howard, vrei, te rog, să trimiţi o servitoare să aducă 
nişte pâine şi nişte brânză pentru ambasador? Incă nu a dejunat. Şi 
nişte bere slabă. 

După ce o văd plecând, mă întorc spre el. 

— Aveţi scrisori de acasă pentru mine? 

— Da. Am instrucţiuni de la fratele vostru, iar mama voastră vă 
trimite dragostea ei şi nădăjduieşte că faceţi cinste căminului 
vostru şi că nu i-aţi uitat disciplina iubitoare. 

Incuviinţez din cap. Aş fi preferat ca ea să-mi trimită un 
ambasador competent, care să fi făcut la rândul lui cinste căminului 
meu, în locul acestei binecuvântări reci, dar iau pachetul cu scrisori 
pe care mi-l întinde omul. El se aşază într-un capăt al mesei ca să 
mănânce, iar eu la celălalt capăt, ca să citesc scrisorile. 

Pe cea de la Amelia o citesc prima. Incepe cu o listă de elogii 
care i s-au adus şi îmi povesteşte cât de mulţumită este de propria 
ei curte din Cleves. li place să stăpânească singură odăile noastre. 
Îmi vorbeşte despre rochiile sale noi şi despre rochiile mele mai 
vechi care au fost modificate pentru ea. Toate acestea îi vor forma 
trusoul, căci urmează să se mărite. Asta mă face să scap o 
exclamaţie slabă de surpriză şi lady Rochford spune cu bunătate: 

— Nădăjduiesc că nu aveţi veşti proaste, Alteță. 

— Se căsătoreşte sora mea. 

— O, ce minunat! O partidă bună? 

Nici nu se compară cu marele meu noroc, desigur. Triumful 
mărunt al Ameliei ar trebui să mă facă să râd, dar înainte să pot 
răspunde, sunt nevoită să clipesc ca să-mi înăbuş lacrimile. 

— Se va mărita cu cumnatul nostru. Sora noastră mai mare, 


— 165 — 


Sybilla, e deja căsătorită cu ducele de Saxonia, iar Amelia va pleca 
la curtea lor şi se va căsători cu fratele mai mic al ducelui. 

Şi astfel vor deveni o mică familie fericită, toţi aproape unii de 
alţii, îmi spun cu amărăciune. Aşadar sunt toţi împreună: mama, 
fratele, două surori şi cei doi soţi ai lor, doar eu am fost trimisă 
departe, să aştept scrisori care nu-mi aduc strop de bucurie, ci doar 
hrănesc mai departe sentimentul de excludere şi lipsă de bunătate 
pe care mi l-a insuflat fratele meu toată viaţa. 

— Atunci partida nu se compară cu a voastră. 

— Nu există partidă care să se compare cu a mea, răspund. Dar 
Amelia se va bucura să trăiască alături de sora noastră, iar fratelui 
nostru îi place să ţină restul familiei aproape. 

— Ea nu primeşte blănuri de samur, observă Kitty Howard, 
făcându-mă să zâmbesc din pricina lăcomiei sale nesăţioase şi 
neruşinate. 

— Nu, acesta e lucrul cel mai important, fără îndoială, îi spun 
surâzând. Nimic nu contează mai mult ca blănurile de samur. 

Las deoparte scrisoarea Ameliei. N-am puterea să citesc 
previziunile sale încrezătoare despre Crăciunuri în familie şi 
reuniuni de vânătoare vara, despre sărbătorirea zilelor de naştere 
şi despre creşterea copiilor ei, toţi verii de Saxonia fiind adunaţi 
laolaltă în aceleaşi odăi fericite pentru copii. 

Deschid în schimb scrisoarea de la mama. Dacă aş fi sperat să 
găsesc în ea vreo alinare, aş fi dezamăgită. A vorbit cu contele 
Olisleger şi e frământată de nelinişte. Acesta a înştiinţat-o că am 
dansat cu alţi bărbaţi în afară de soţul meu şi că port rochie fără 
plasă de muselină până la urechi. A auzit că am lăsat deoparte 
portul din Cleves şi că am adoptat boneta englezească. Imi 
aminteşte că regele s-a căsătorit cu mine fiindcă a vrut o mireasă 
protestantă cu o purtare impecabilă şi că e un om gelos şi dificil din 
fire. Mă întreabă dacă vreau să merg în paşi de dans până-n iad şi- 
mi aduce aminte că nu există păcat mai grav decât destrăbălarea 
la o femeie tânără. 

Las scrisoarea şi mă apropii de fereastră ca să privesc frumoasa 
grădină de la Hampton Court, aleile ornamentate din apropierea 
palatului şi potecile ce merg până la cheiul de pe fluviu, unde sunt 
ancorate corăbiile regale ce se leagănă uşor. Mai mulţi curteni se 
plimbă împreună cu regele prin grădină, îmbrăcaţi cu veşminte tot 
atât de bogate ca şi când ar merge la un turnir. Regele, mai înalt cu 
un cap decât toţi bărbaţii din suita lui şi lat în umeri ca un taur, 


— 166 — 


poartă o mantie din țesătură de aur şi o bonetă de catifea ce 
scânteiază de diamante, chiar şi de la depărtarea asta. Se sprijină 
de umărul lui Thomas Culpepper, care e îmbrăcat cu o mantie 
splendidă, verde închis, prinsă cu o broşă cu diamant. Cleves, cu 
uniformele sale din barhet şi postav negru, pare foarte departe. Nu 
voi reuşi niciodată să-i explic mamei că nu mă împăunez cu moda 
englezească din vanitate, ci că am adoptat-o doar ca să nu par mai 
dezgustătoare şi mai respingătoare decât sunt oricum. Dacă regele 
mă va repudia, Dumnezeu ştie că n-o va face din cauza veşmintelor 
prea fine. O va face pentru că-i stârnesc silă şi se pare că asta se 
întâmplă indiferent dacă-mi port boneta precum bunica sau ca 
micuța şi frumoasa Kitty Howard. Nimic din ce fac nu-l mulţumeşte 
pe rege, dar mama ar putea să se scutească de osteneala de-a mă 
preveni că viaţa mea depinde de mulţumirea lui. Ştiu deja acest 
lucru. Însă nu poate fi înfăptuit. Cel puţin eu nu reuşesc. 

Ambasadorul a terminat de mâncat. Mă întorc la masă şi-i fac 
semn că poate să rămână aşezat în timp ce citesc ultima scrisoare, 
cea de la fratele meu. 


Sora mea, începe el. M-au frământat foarte mult relatările 
conților Overstein şi Olisleger cu privire la primirea ta şi la 
purtarea ta la curtea noului tău soț, regele Henric al Angliei. 
Mama ta se va ocupa de chestiunile privitoare la veşminte şi la 
bunele maniere. Eu nu pot decât să te conjur s-o asculti şi să nu 
te laşi îndemnată la purtări care pot doar să ne facă de ruşine şi 
să te înjosească pe tine. Inclinaţia ta spre vanitate şi purtări 
prost îngrădite ne este bine cunoscută tuturor, dar nădăjduiam 
că va rămâne o taină de familie. Te implorăm să-ți revizuieşti 
purtarea, mai ales acum, când ochii întregii lumi sunt ațintiţi 
asupra ta. 


Sar peste următoarele două pagini, care nu sunt decât o listă cu 
ocaziile când l-am dezamăgit în trecut şi cu avertismente 
înspăimântătoare că un pas greşit la curtea englezească ar putea 
să aibă cele mai grave urmări. Cine ştie asta mai bine ca mine? 

Apoi citesc mai departe. 


Această scrisoare are drept scop prezentarea ambasadorului 


care ne va reprezenta ţara în faţa regelui Henric şi a sfetnicilor 
săi. li vei acorda întregul ajutor. Mă aştept să lucrezi 


— 167 — 


îndeaproape cu el pentru propăşirea speranţelor noastre în 
privința acestei alianțe care până acum ne-a dezamăgit. Regele 
Angliei pare să creadă că şi-a făcut din Cleves un vasal şi acum 
nădăjduieşte să ne aliem cu el împotriva împăratului, fată de 
care nu avem niciun motiv de-a ne plânge şi sunt şanse foarte 
mici să găsim unul ca să-i facem pe plac soțului tău sau ţie. Ar 
trebui să-i explici clar acest lucru. 

Inteleg că un senior englez, ducele de Norfolk, a făcut o vizită 
la curtea franceză şi nu există în mintea mea nicio umbră de 
îndoială că Anglia strânge relațiile cu Franţa. Tocmai pentru a 
împiedica acest lucru ai fost trimisă în Anglia. lti dezamăgeşti 
deja țara de obârşie, îti dezamăgeşti mama şi mă dezamăgeşti 
pe mine. Ambasadorul te va sfătui cum poți să-ți faci datoria şi 
să n-o uiti în mijlocul plăcerilor lumești. 

l-am asigurat venirea în Anglia şi un slujitor care să-l 
servească, dar va trebui să-l plăteşti tu direct. Presupun, din ce 
aud despre bijuteriile, hainele tale noi şi alte extravagante 
păgâne, printre care, mi s-a spus, blănuri scumpe de samur, că- 
ti poți permite foarte uşor să faci acest lucru. Va fi cu siguranță 
mai bine să-ți cheltuieşti avuția de curând căpătată pentru 
viitorul țării tale şi nu pe obiecte de orgoliu personal şi podoabă, 
care nu pot să atragă decât disprețul. Doar pentru că ai 
dobândit o poziţie mai înaltă, nu înseamnă că poți să-ți neglijezi 
conştiinţa aşa cum ai făcut în trecut. Te conjur cu toată 
seriozitatea să-ți revizuieşti purtările, sora mea. In calitate de 
cap al familiei, te sfătuiesc să respingi deşertăciunea şi 
destrăbălarea. 

Nădăjduiesc că această scrisoare te va găsi la fel de 
sănătoasă pe cât sunt eu trimițând-o, atât la trup, cât şi la 
cuget, sora mea. Luxul nu poate înlocui o conştiinţă curată, 
după cum vei vedea dacă vei fi cruțată şi vei atinge vârsta 
bătrâneții. 

Aşa se roagă fratele tău iubitor, 
William. 


Las scrisoarea pe masă şi mă uit la ambasador. 

— Spuneti-mi măcar că aţi mai îndeplinit acest fel de muncă şi 
înainte, că aţi fost ambasador şi la altă curte. 

Mă tem că e un predicator luteran pe care s-a hotărât fratele 
meu să-l angajeze. 


— 168 — 


— L-am slujit pe tatăl vostru la curtea de la Toledo şi la cea de la 
Madrid, răspunde doctorul Harst cu o anumită demnitate. Dar 
niciodată înainte pe cheltuiala mea. 

— Situaţia financiară a fratelui meu este puţin cam dificilă. Cel 
puţin puteţi să trăiţi fără să cheltuiţi nimic aici, la curte. 

El încuviinţează. A 

— Fratele vostru m-a încredinţat că Inălţimea Voastră îmi va plăti 
salariul. 

Clatin din cap. 

— Nu eu. Regele îmi asigură curtea, doamnele şi veşmintele, dar 
până acum niciun ban. Asta poate fi una din întrebările pe care săi 
le puneţi. 

— Dar ca regină încoronată a Angliei... A 

— Sunt căsătorită cu regele, dar nu regină încoronată. In locul 
încoronării, în februarie mi s-a făcut o primire oficială în Londra şi 
aştept să fiu încoronată după Paşte. Incă nu mi s-a plătit stipendiul 
de regină. Nu am bani. 

Omul pare puţin cam neliniştit. F 

— Inţeleg că nu sunt dificultăţi, nu-i aşa? Incoronarea va avea 
loc? 

— Aţi adus hârtiile pe care le cere regele? 

— Ce hârtii? 

Simt că încep să mă înfurii. 

— Hârtiile care dovedesc că logodna mea anterioară a fost 
anulată. Regele le-a cerut, iar conții Overstein şi Olisleger au jurat 
că le vor trimite. Au jurat pe onoarea lor. Nu se poate să nu le 
aveţi! 

Pe chipul lui se citeşte o groază cumplită. 

— Nu am nimic! Nimeni nu mi-a spus nimic despre aceste hârtii! 

Sunt atât de supărată că încep să mă bâlbâi în propria-mi limbă. 

— Dar nu există nimic mai important decât asta! Nunta mea a 
fost amânată fiindcă au existat temeri referitoare la o promisiune 
anterioară! Emisarii din Cleves au jurat că vor trimite dovada 
imediat ce se vor întoarce acasă. Au fost nevoiţi să se ofere ca 
ostatici. Nu se poate să nu vă fi spus! Nu se poate să nu aveţi 
hârtiile! Emisarii s-au oferit ei înşişi ca asigurare! 

— Mie nu mi-au spus nimic, repetă ambasadorul. lar ducele, 
fratele Inălţimii Voastre, a insistat să-mi amân călătoria pentru a 
mă întâlni cu ei. Se poate ca ei să fi uitat acest lucru? 

Referirea la fratele meu mă face să mă înmoi. 


— 169 — 


— Nu, spun ostenită. Fratele meu a încuviinţat această căsătorie, 
dar nu mă ajută deloc. Se pare că nu-i pasă de ruşinea mea. Uneori 
mă tem că m-a trimis în ţara asta doar ca să mă umilească. 

Omul e şocat. 

— Dar de ce? Cum se poate aşa ceva?! 

Mă reculeg şi-mi înăbuş destăinuirile indiscrete. 

— O, cine ştie? Între copii se întâmplă lucruri care nu sunt 
niciodată uitate sau iertate. Trebuie să-i scrieţi neîntârziat şi să-l 
înştiinţaţi că am neapărată nevoie de dovezile care arată că 
logodna mea dinainte a fost anulată. Trebuie să-l convingeţi să le 
trimită. Spuneţi-i că fără ele nu pot face nimic, nu am nicio înrâurire 
asupra regelui. Spuneţi-i că, fără ele, părem vinovaţi de făţărnicie. 
Regele ar putea să ne bănuiască, şi pe bună dreptate. Intrebaţi-l pe 
fratele meu dacă vrea să-mi fie pusă la îndoială căsătoria. Vrea să 
fiu trimisă acasă, acoperită de ruşine? Vrea ca această căsătorie să 
fie anulată? Vrea să fiu încoronată regină? Căci cu fiecare zi de 
amânare îi dăm regelui temeiuri de îndoială. 

— Regele n-ar... Oricine ştie negreşit... 5 

— Regele va proceda după pofta inimii! spun cu aprindere. Asta 
e primul lucru pe care îl înveţi la curtea Angliei. Regele e rege şi 
conducătorul Bisericii, e un tiran care nu dă socoteală nimănui. E 
stăpân pe trupul şi pe sufletul oamenilor. Vorbeşte în numele lui 
Dumnezeu în această ţară. Crede că ştie care e voia Domnului, că 
Dumnezeu vorbeşte direct prin el, că e Dumnezeu pe pământ! Va 
face exact ce doreşte şi va hotărî dacă e drept sau greşit, iar apoi 
va spune că aşa vrea Dumnezeu. Inştiinţaţi-l pe fratele meu că mă 
pune într-o situație foarte dificilă şi foarte periculoasă dacă nu face 
pentru mine acest lucru mărunt. Trebuie să-mi trimită documentul, 
altfel mă tem pentru soarta mea. 


Katherine, Hampton Court, martie 1540 


Duminica Paştelui e o zi nespus de fericită pentru mine! Urăsc 
din tot sufletul postul Paştelui: pentru ce aş avea de făcut penitenţă 
sau ce aş avea de regretat? Aproape nimic. Dar anul ăsta am urât 
postul şi mai mult ca altă dată, pentru că dansurile şi muzica au 
fost interzise cu desăvârşire la curte, în afara celor mai plictisitoare 
imnuri şi psalmi, şi, mai rău decât toate, n-au fost îngăduite niciun 
fel de piese-mască sau de teatru. Dar cel puţin de Paşte ne vom 
veseli. Prinţesa Maria va veni la curte şi murim toate de curiozitate 
să aflăm ce părere va avea despre mama ei vitregă. Râdem deja 


— 170 — 


închipuindu-ne întâlnirea, când regina va încerca să-i fie mamă unei 
fiice doar cu un an mai tânără ca ea, să-i vorbească în germană şi 
s-o îndrume spre religia reformată. Va fi la fel de distractiv ca o 
piesă de teatru. Se spune că prinţesa Maria e foarte gravă, tristă şi 
pioasă, în timp ce regina e senină şi voioasă în odăile ei, apoi e 
luterană prin naştere şi prin creştere sau erasmiană sau ceva 
asemănător, oricum reformată. Aşa că stăm toate la fereastră, 
ridicându-ne în vârful picioarelor, ca s-o vedem bine pe prinţesa 
Maria sosind călare la palat, iar apoi alergăm ca un cârd de găini 
înnebunite, ca să ajungem în odăile reginei înainte ca prinţesa 
Maria să fie condusă în sus pe scări. Ne trântim pe jilţurile din odaie 
şi încercăm să dăm impresia că ascultăm o predică şi coasem 
liniştite, iar regina spune surâzând: „Obrăznicături de fete” şi 
atunci se aude o bătaie în uşă şi intră prinţesa, şi - ce surpriză! - o 
aduce cu ea, de mână, pe lady Elisabeta. 

Sărim toate în picioare şi facem reverenţe foarte îngrijite, trebuie 
să ne plecăm în faţa prinţesei Maria suficient de jos ca să ne 
arătăm respectul faţă de o prinţesă de sânge regesc şi să ne 
ridicăm înainte ca lady Elisabeta să creadă că pe ea o cinstim 
astfel, fiindcă ea e doar bastarda regelui şi poate că nici măcarnu e 
a lui. Dar îi zâmbesc şi scot limba la ea când trece pe lângă mine, 
căci e micuță, biata copilă, are doar şase ani şi, pe deasupra, îmi e 
verişoară, dar are cel mai supărător păr din câte se pot imagina, 
roşcovan ca morcovul. Eu una aş muri dacă aş avea aşa un păr, 
însă e părul tatălui ei şi trebuie să fie un lucru preţios pentru un 
copil care nu ştie cine l-a odrăslit. 

Regina se ridică să-şi întâmpine cele două fiice. O sărută pe 
fiecare pe obraz, după care le conduce în odaia ei personală şi ne 
închide tuturor uşa în nas, ca şi cum ar vrea să fie singură cu ele. 
Aşa că suntem silite să aşteptăm afară, fără muzică, fără vin, fără 
niciun fel de distracţie şi, cel mai rău dintre toate, fără să avem 
habar ce se petrece dincolo de uşa închisă. Fac câţiva paşi către 
odaia personală, dar lady Rochford mă alungă cu o încruntare, iar 
eu ridic din sprâncene şi întreb: „Ce s-a întâmplat?”, de parcă n-aş 
şti că mă împiedică să trag cu urechea. 

Oricum, peste câteva minute auzim râsete şi sporovăiala micuţei 
Elisabeta, iar după o jumătate de oră uşa se deschide larg şi ies 
toate trei. Elisabeta o ţine pe regină de mână, iar prinţesa Maria, 
care avea o înfăţişare atât de severă şi de tristă la sosire, zâmbeşte 
îmbujorată şi pare frumuşică foc. Regina ne prezintă pe fiecare 


— 171 — 


după nume şi prinţesa Maria ne surâde cu bunăvoință tuturor, 
ştiind bine că jumătate îi suntem duşmance juruite, iar pe urmă 
sunt cerute în sfârşit gustări şi băuturi şi regina îi trimite mesaj 
regelui, vestindu-l că fiicele lui au sosit la curte şi se află în odăile 
ei. 

Lucrurile încep să meargă şi mai bine, căci în scurt timp este 
anunţat regele însuşi şi îl însoțesc toţi oamenii lui. Fac o reverență 
adâncă, dar el trece pe lângă mine abia aruncându-mi o privire, ca 
să-şi salute fiicele. 

Ţine foarte mult la ele. Are nişte prune zaharisite în buzunar 
pentru micuța lady Elisabeta, iar prinţesei Maria îi vorbeşte cu 
bunătate şi blândeţe. Se aşază lângă regină, iar ea îi acoperă mâna 
cu a ei şi-i şopteşte ceva la ureche. Se vede bine că sunt o familie 
fericită, ceea ce ar fi foarte drăguţ dacă el ar fi un bunic înţelept, cu 
trei nepoate frumoase în jur, cum ai putea crede. 

Toate acestea mă fac să mă simt îmbufnată şi iritată, fiindcă 
nimeni nu-mi acordă pic de atenţie, însă atunci, Thomas Culpepper, 
pe care nu l-am iertat nici măcar o clipă, se apropie de mine, îmi 
sărută mâna şi-mi spune: 

— Verişoară! 

— O, domnule Culpepper! exclam cu aerul că sunt surprinsă să-l 
văd. Eşti aici? 

— Unde altundeva să fiu? Există vreo fată mai frumoasă în 
odaie? 

— Zău dacă ştiu, îi răspund. Prinţesa Maria e o tânără foarte 
frumoasă. 

El se strâmbă. 

— Vreau să spun, o fată care ar putea să fure cu totul inima unui 
bărbat. 

— Nu ştiu ce fată ar putea face asta dacă e vorba de dumneata, 
căci nu cunosc niciuna care te-ar putea hotărî să respecţi ora unei 
întâlniri, i-o retez cu asprime. 

— Nu se poate să nu-ţi fi trecut supărarea pe mine! exclamă el, 
de parcă asta l-ar mira nespus. Nu unei fete ca dumneata, care 
poate avea orice bărbat îşi doreşte, doar să pocnească din degete! 
Nu se poate să fii supărată pe un om atât de lipsit de importanţă ca 
mine când mi se porunceşte să plec de lângă dumneata, cu toate 
că mi se rupe inima la gândul de-a te părăsi! 

Imi scapă un chicotit uşor şi-mi acopăr gura cu palma când 
regina îmi aruncă o privire. 


— 172 — 


— Nu ţi s-a rupt inima nicio clipă! N-ai inimă. 

— Ba mi s-a frânt, stăruie el. In două. insă ce puteam face? 
Regele mi-a poruncit să-l slujesc, dar inima mea e mereu lângă 
dumneata. Am fost silit să-mi las inima să se frângă şi să-mi fac 
datoria, iar dumneata tot nu vrei să mă ierţi. 

— Nu te iert fiindcă nu cred un cuvinţel din toate astea, spun 
voioasă. 

Mă uit spre regină şi observ că regele ne urmăreşte. Prudentă, 
întorc puţin capul dinspre Thomas Culpepper şi mă îndepărtez uşor. 
Nu se cuvine să par prea absorbită de el. Privesc pe sub gene şi, 
într-adevăr, regele se uită la mine. Imi face semn să mă apropii, 
aşa că îl ignor pe Thomas Culpepper şi mă îndrept spre jilţul regal. 

— Alteță? 

— Mă gândeam că ar trebui să avem puţin dans. Vrei să-i fii 
parteneră prinţesei Maria? Regina îmi spune că eşti cea mai bună 
dintre dansatoarele ei. 

Aşa deci: cine ţopăie ca o italiancă acum?! Roşesc puternic de 
plăcere şi-mi doresc din toată inima să mă poată vedea bunica 
acum, când regele însuşi îmi porunceşte să dansez, la 
recomandarea reginei. 

— Desigur, Alteță! 

Fac o reverență minunată, îmi plec şi ochii cu modestie, fiindcă 
toţi mă privesc, şi-i întind mâna prinţesei Maria. Ei, ce să zic: nu s- 
ar putea spune că se grăbeşte s-o accepte. Se îndreaptă spre 
mijlocul încăperii, ca să formeze împreună cu mine prima pereche 
de dansatori, de parcă n-ar onora-o prea tare alegerea partenerei. 
Scutur uşor din cap la vederea feţei sale grave şi le chem pe 
celelalte fete, care alcătuiesc un şir în urma noastră. Muzicienii iau 
un acord şi începem să dansăm. 

Cine ar fi crezut? E o dansatoare bună. Se mişcă grațios şi-şi ţine 
capul sus. Picioarele ei alunecă uşor şi iute executând paşii, a avut 
parte de o învăţătură aleasă. Imi legăn uşor şoldurile, doar ca să 
mă asigur că regele şi toţi ceilalţi bărbaţi din odaie sunt cu ochii pe 
mine, dar, ca să fiu sinceră, sunt sigură că jumătate din ei o 
urmăresc pe prinţesă, căreia i se colorează plăcut obrajii şi 
zâmbeşte când terminăm cu partea dansului care ne cere să 
formăm un şir şi să trecem cu partenerul pe sub braţele celorlalţi 
dansatori. Mă străduiesc să arborez o expresie de mulţumire plină 
de modestie faţă de succesul partenerei mele, însă mă tem că arăt 
de parcă aş bea zeamă de lămâie. Nu pot să joc rolul contrastului 


— 173 — 


care o face pe alta să pară mai bună, pur şi simplu nu pot. Nu-mi 
stă deloc în fire, pur şi simplu nu aspir la locul doi. 

Incheiem cu o reverență, iar regele se ridică în picioare şi strigă: 
„Brava! Brava!”, ceea ce înseamnă „ura!” în latină sau germană 
sau altă limbă, iar eu zâmbesc şi încerc să par mulţumită în timp ce 
el se îndreaptă spre noi, o ia pe prinţesă de mână, o sărută pe 
amândoi obrajii şi-i spune că e foarte încântat de ea. 

Rămân deoparte, modestă ca o floricică, însă verde de invidie ca 
un fir ţepos de iarbă din cauza tuturor laudelor cu care e potopită 
creatura aia ştearsă. Dar apoi regele se întoarce spre mine şi se 
apleacă să-mi şoptească la ureche: 

— lar tu, scumpa mea, dansezi ca un îngeraş! Oricine ţi-ar fi 
partener ar arăta mai bine doar pentru că s-ar afla alături de tine. 
Ce zici, vei dansa vreodată pentru mine? Doar tu, pentru plăcerea 
mea? 

Ridic ochii spre el, flutur din gene de parcă cinstea asta m-ar 
copleşi şi îi răspund: 

— O, Alteță! Dacă ar fi să dansez pentru voi, aş uita cu totul 
mişcările. Ar trebui să fiu îndrumată la fiecare pas. Ar trebui să mă 
conduceţi acolo unde aţi dori. 

— Frumoasa mea, ştiu bine unde te-aş conduce dacă aş putea! 
replică el. 

Nu, zău? îmi spun. Ca să vezi, bătrân obraznic! Nu reuşeşti să-i 
dai onorul soţiei tale, dar îmi şopteşti mie la ureche! 

Regele se retrage, o conduce pe prinţesa Maria înapoi lângă 
regină, apoi muzicienii iau un acord şi tinerii curteni ies în faţă să-şi 
aleagă partenerele. Simt o mână prinzând-o pe a mea şi mă întorc 
cu ochii plecaţi, de parcă faptul că am fost invitată mă intimidează. 

— Nu-i nevoie să-ţi dai osteneala cu asta, îmi spune rece unchiul 
Norfolk. Vreau să vorbim puţin. 

Şocată că nu e Thomas Culpepper cel tânăr şi chipeş, îl las să mă 
tragă deoparte şi o zăresc îndată pe lady Rochford, care parcă ne- 
ar aştepta, sigur că ne aşteaptă. Stau între ei doi şi-mi simt inima 
scurgându-mi-se în pantofiorii de dans, fiindcă sunt sigură, absolut 
sigură că mă va trimite acasă pentru că am flirtat cu regele. 

— Ce părere ai? o întreabă pe lady Rochford peste capul meu. 

— Unchiule, sunt nevinovată! zic repede, dar nimeni nu mă bagă 
în seamă. 

— Posibil, spune ea. 

— AŞ zice sigur, replică el. 


— 174 — 


Se uită amândoi la mine de parcă aş fi o lebădă pe masa 
măcelarului. 

— Katherine, ai atras privirile regelui, spune unchiul. 

— N-am făcut nimic! scâncesc. Unchiule, jur că sunt nevinovată! 

Imi scapă un geamăt uşor când îmi aud propriul glas. Mă 
gândesc la Anne Boleyn, care i-a spus exact aceleaşi cuvinte, dar n- 
a găsit la el pic de îndurare. 

— Vă rog... spun în şoaptă. Vă rog, vă implor... Pe cuvânt că n- 
am făcut nimic... 

— Nu ridica vocea, mă previne lady Rochford uitându-se în jur, 
dar nimeni nu ne dă atenţie, nimeni nu mă va lua de acolo. 

— l-ai aţâţat imaginaţia, acum trebuie să-i câştigi inima, continuă 
unchiul, de parcă n-aş fi spus nimic. Până aici te-ai descurcat de 
minune, însă el are o anumită vârstă şi nu vrea o târâtură mică pe 
care s-o ţină pe genunchi, îi place să se îndrăgostească, îi place 
urmărirea mai mult decât capturarea. Vrea să creadă că face curte 
unei fete cu o reputaţie fără pată. 

— Aşa şi sunt! Pe cuvânt că da! Fără pată! 

— Trebuie să-l ademeneşti, să-l atragi şi totuşi să-l ţii la distanţă. 

Aştept. Habar n-am ce vrea de la mine. 

— Pe scurt, nu ajunge doar să te dorească, trebuie să se 
îndrăgostească de tine. 

— Dar de ce? Ca să-mi găsească un soţ bun? 

Unchiul se apleacă şi-şi apropie gura de urechea mea. 

— Ascultă-mă bine, neghioabo! Ca să facă din tine soţia lui, soţia 
lui legiuită, următoarea regină a Angliei! 

Exclamaţia mea de surprindere e înăbuşită de lady Rochford, 
care mă ciupeşte tare de dosul mâinii. 

— Au! 

— Ascultă-ţi unchiul, spune ea. Şi nu ridica vocea. 

— Dar e însurat cu regina! murmur. 

— Chiar şi aşa, tot poate să se îndrăgostească de tine, răspunde 
unchiul. S-au întâmplat şi lucruri mai ciudate. Şi trebuie să ştie că 
eşti o fecioară neatinsă, un mic trandafir, că eşti suficient de bună 
ca să devii regina Angliei. 

Arunc o privire în spate, către femeia care este deja regina 
Angliei. Aceasta îi zâmbeşte micuţei lady Elisabeta, care dansează, 
sau mai curând ţopăie, în ritmul muzicii. Regele ţine ritmul bătând 
din piciorul sănătos şi până şi prinţesa Maria pare fericită. 

— Poate nu anul acesta, poate nici următorul, spune unchiul. Dar 


— 175 — 


trebuie să păstrezi treaz interesul regelui şi să-l îndrumi spre o 
iubire onorabilă. Anne Boleyn l-a atras, l-a ţinut la distanţă şi l-a 
făcut să se întoarcă mereu vreme de şase ani, şi a început când el 
mai era încă îndrăgostit de nevastă-sa. Asta nu e o treabă de-o zi, e 
o capodoperă, va fi lucrarea vieţii tale. Nu trebuie să-i dai nici cea 
mai vagă impresie că te-ar putea face amanta lui. Trebuie să te 
cinstească întocmai ca pe o tânără doamnă potrivită doar pentru 
căsătorie, Katherine. Poţi face asta? 

— Nu ştiu. E regele. Nu cunoaşte oricum gândurile tuturor? Nu-i 
spune Dumnezeu? 

— Dumnezeu să ne ajute, fata asta e idioată! mormăie unchiul. 
Katherine, e un bărbat la fel ca oricare altul, doar că acum, la 
bătrâneţe, e mai bănuitor şi mai răzbunător decât cei mai mulţi. S-a 
bucurat de o viaţă mai uşoară decât majoritatea oamenilor, a 
trândăvit de când se ştie. | s-a arătat întotdeauna numai bunătate 
peste tot unde s-a dus, nimeni nu i-a mai spus „nu” de când s-a 
descotorosit de Caterina de Aragon. E obişnuit să i se facă voia în 
toate. Asta e omul pe care trebuie să-l încânţi: un om educat în 
spiritul capriciului. Trebuie să-l faci să creadă că eşti deosebită, 
fiindcă e înconjurat de femei care se prefac că-l adoră. Tu trebuie 
să faci ceva aparte: să-i deştepţi dorinţa şi totodată să nu-l laşi să 
te atingă. Asta e ceea ce-ţi cer. Poţi să ai o mulţime de rochii noi şi 
să te bucuri de ajutorul lui lady Rochford, dar asta e ceea ce vreau. 
Poţi s-o faci? 

— Pot să încerc, spun cu îndoială. Dar după aceea ce se va 
întâmpla? Când va fi îndrăgostit şi mistuit de dorinţă, dar 
încrezător? Ce se va întâmpla atunci? Doar nu pot să-i spun că trag 
nădejde să devin regină, când o slujesc pe regină! 

— Lasă asta în seama mea. Tu joacă-ţi rolul, iar eu îl voi juca pe- 
al meu. Dar trebuie să-l joci bine. Exact aşa cum eşti, dar cu ceva 
mai multă, cu ceva mai multă căldură. Vreau să-l atragi şi să-l 
conduci. 

Şovăi. Tânjesc să spun „da”, tânjesc să primesc darurile cu care 
mă va acoperi el şi tam-tamul pe care-l vor face toţi în jurul meu 
când vor vedea că am atras atenţia regelui. Dar probabil că Anne 
Boleyn, verişoara mea şi nepoata acestui bărbat, a simţit la fel. 
Probabil că el i-a dat exact aceleaşi sfaturi, şi uite la ce i-au folosit! 
Nu ştiu cât de important a fost rolul unchiului în urcarea ei pe tron 
şi nici dacă a ajutat sau nu la trimiterea ei pe eşafod. Nu ştiu dacă- 
mi va purta de grijă mai mult decât i-a purtat ei. 


— 176 — 


— Şi dacă nu pot? îl întreb. Dacă ceva nu merge cum trebuie? 

El îmi zâmbeşte. 

— Vrei să spui că te îndoieşti fie şi o clipă că poţi face orice 
bărbat să se îndrăgostească de tine? 

Încerc să-mi păstrez aerul grav, dar vanitatea mă copleşeşte. 

— Nu prea, răspund surâzând. 


— 177 — 


Jane Boleyn, Hampton Court, martie 1540 


Ne îndreptăm călare spre Londra, către palatul Westminster, 
pentru deschiderea şedinţelor parlamentului. Dar drumul acesta 
spre Londra nu seamănă cu cel de la plecare. Ceva s-a întâmplat. 
Mă simt de parcă aş fi un ogar bătrân, capul haitei, care ridică botul 
încărunţit şi adulmecă în vânt mirosul schimbării. Când am plecat 
din Londra, regele călărea între regină şi tânăra Kitty Howard şi 
oricine i-ar fi privit ar fi văzut că îşi împărțea zâmbetele între soţia 
lui şi prietena acesteia. Acum scena e diferită, însă poate doar în 
ochii mei. Regele călăreşte iarăşi între regină şi mica favorită a 
acesteia, dar de astă dată capul lui e tot timpul întors spre stânga. 
E ca şi cum faţa lui rotundă ar fi pivotat pe gâtul cărnos şi ar fi 
înţepenit. Katherine îi ţine atenţia captivată aşa cum un cărăbuş 
sprinţar ţine captivată atenţia crapului gras, care aşteaptă cu gura 
căscată. Regele se zgâieşte la Katherine Howard ca şi cum n-ar 
putea să-şi desprindă ochii de la ea, iar regina, aflată în dreapta lui, 
ba chiar şi prinţesa Maria, care călăreşte lângă regină, nu reuşesc 
să-l amuze, nu sunt în stare să-l distragă, nu pot face altceva decât 
să ofere un scut patimii lui de îndrăgostit. 

Am mai văzut asta, Dumnezeule! de atâtea ori! Am trăit la 
curtea lui Henric de când eram o tânără fecioară, iar el doar un 
băieţandru şi-l cunosc: mai întâi tânăr îndrăgostit, apoi bărbat 
îndrăgostit, iar acum bătrân neghiob îndrăgostit. L-am văzut 
alergând după Bessie Blount, după Mary Boleyn, după sora 
acesteia, Anne, după Madge Shelton, după Jane Seymour, după 
Anne Bassett şi acum după fetişcana asta frumuşică. Ştiu cum 
arată Henric când e prins în mrejele iubirii: ca un taur gata să se 
lase dus de nas. În acest punct se află acum. Dacă noi, cei din 
neamul Howard îl vrem, ei bine, îl avem. S-a prins în laţ. 

Regina trage de frâul calului ca să rămână în urmă şi să stea de 
vorbă cu mine, lăsându-i pe Katherine Howard, Catherine Carey, pe 
prinţesa Maria şi pe rege să meargă în grup în faţa noastră. Aceştia 
abia dacă întorc capul după ea. Regina începe să devină o nulitate, 
o persoană fără importanţă. 

— Regele o place pe Kitty Howard, remarcă ea. 

— Şi pe lady Anne Bassett, răspund calm. Oamenii tineri îl 
înveselesc. Cred că tovărăşia prinţesei Maria v-a făcut plăcere. 

— Nu, spune ea scurt, nelăsându-se distrasă. O place pe 
Katherine. 


— 178 — 


— Nu mai mult decât pe oricare alta, stărui la rândul meu. Mary 
Norris e o favorită. 

— Lady Rochford, fiţi prietena mea! Ce să fac? mă întreabă ea 
simplu. 

— Să faceţi? Alteță? 

— Dacă el are o fată... 

Se întrerupe pentru a găsi cuvântul potrivit. 

— O târfă. 

— Amantă, o corectez repede. „Târfă” e un cuvânt foarte rău, 
Alteță. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Ah, aşa? Amantă. 

— Dacă îşi ia o amantă, nu trebuie să acordaţi nicio atenţie 
acestui fapt. 

Ea încuviinţează, apoi întreabă: 

— Aşa a făcut regina Jane? 

— Da, într-adevăr, Alteță. Nu a băgat de seamă. 

Tace câteva clipe. 

— Şi nu este considerată proastă din cauza asta? 

— Toată lumea a considerat că purtarea ei a fost foarte demnă, 
aşa cum trebuie să fie purtarea unei regine. O regină nu se plânge 
de soţul ei, regele. 

— Aşa a făcut şi regina Anne? 

Şovăi o clipă. 

— Nu. Regina Anne a fost foarte mânioasă, a făcut multă zarvă. 

Dumnezeu să ne păzească pe vecie de furtuni ca aceea care s-a 
abătut asupra capetelor noastre în ziua când Anne a găsit-o pe Jane 
Seymour foindu-se şi chicotind pe genunchii regelui! 

— Şi atunci regele s-a mâniat pe ea, adaug. Şi... 

— Şi? 

— E primejdios să-l mânii pe rege. Chiar şi dacă eşti regină. 

Asta o amuţeşte pe moment. Nu i-a trebuit mult să înveţe că, 
pentru cei care nu sunt precauţi, curtea e o capcană mortală. 

— Cine era atunci amanta regelui? Când regina Anne a făcut 
multă zarvă? 

E un lucru prea stânjenitor pentru a fi dezvăluit noii soţii a 
regelui. 

— O curta pe lady Jane Seymour, care a devenit regină. 

— Dar regina Caterina de Aragon? Ea face zarvă? 

Aici mă aflu pe un teren mai sigur. 


— 179 — 


— Ea nu i s-a plâns regelui nici măcar o dată. Îl întâmpina mereu 
cu un zâmbet, indiferent ce auzea, indiferent de ce se temea. A fost 
mereu cea mai manierată soţie şi regină. 

— lar el şi-a luat oricum o amantă? Cu o astfel de regină lângă 
el? Ea, o prinţesă cu care s-a căsătorit din dragoste? 

— Da. 

— Şi amanta aceea a fost lady Anne Boleyn. 

Încuviinţez din cap. 

— O doamnă de companie? Propria ei doamnă de companie? 

Încuviinţez iarăşi mersul nemilos al logicii sale. 

— Aşadar, amândouă reginele lui au fost doamne de companie? 
Le vede în odăile reginei? Le întâlneşte acolo. 

— Aşa este. 

— Le întâlneşte sub privirile reginei. Dansează cu ele în odăile ei. 
Se înţelege cu ele să se întâlnească mai târziu? 

Nu pot nega. 

— Aăă, da. 

Ea priveşte în faţă, unde Katherine Howard călăreşte alături de 
rege, şi se uită cum el se înclină şi-i acoperă mâna cu a lui, ca 
pentru a corecta felul în care ţine hăţurile. Katherine îl priveşte de 
parcă atingerea aceea e o onoare atât de mare, încât abia o poate 
suporta. Se înclină uşor spre el, tânjind, îi auzim amândouă micul 
chicotit cu răsuflarea întretăiată. 

— Aşa, spune regina sec. 

Nu-mi trece prin minte nicio replică. 

— Inţeleg, continuă ea. Acum înţeleg. Şi o femeie înţeleaptă nu 
spune nimic? 

— Nu spune nimic. 

După o clipă de şovăială, adaug: 

— Alteță, nu puteţi preîntâmpina asta. Indiferent unde ar duce. 

Ea înclină capul şi, spre surprinderea mea, văd o lacrimă căzând 
pe oblâncul şeii. O acoperă repede cu mâna înmănuşată. 

— Da, nu pot face nimic, şopteşte ea. 


Abia ne-am instalat de câteva zile în apartamentele noastre de la 
Westminster când sunt chemată în odăile unchiului meu, ducele de 
Norfolk. Mă duc la amiază, înainte de masă, şi-l găsesc plimbându- 
se de colo-colo, nici pe departe reţinut ca de obicei. Să-l văd 
tulburat e un lucru atât de neobişnuit, încât intru pe dată în alertă 
faţă de o posibilă primejdie. Nu păşesc în odaie, ci rămân lângă 


— 180 — 


perete, aşa cum aş face dacă aş deschide o uşă greşită în Turn şi 
m-aş trezi printre leii regelui. Stau lângă uşă, cu mâna pe clanţă. 

— Milord? 

— Ai aflat? Ştiai? Cromwell va fi făcut conte! Un afurisit de 
conte?! 

— Da? 

— N-am spus chiar în clipa asta? Conte de Essex. Afurisit de 
conte de Essex! Ce părere ai despre asta, doamnă? 

— Nu am nicio părere, milord. 

— Au consumat căsătoria? 

— Nu! 

— Juri? Eşti sigură? Probabil că au făcut-o. | s-a sculat în sfârşit şi 
acum îşi plăteşte prostituata! Trebuie să fie mulţumit de Cromwell 
dintr-o pricină sau alta! 

— Sunt absolut sigură. Ştiu că n-au consumat căsătoria. lar ea e 
nefericită, îşi dă seama că el e atras de Katherine şi situaţia o 
nelinişteşte. Mi-a vorbit despre asta. 

— Dar el îl răsplăteşte pe ministrul care i-a adus-o pe regină. 
Trebuie să fie mulţumit de căsătorie, ceva trebuie să-l fi mulţumit. 
Probabil că a aflat ceva, probabil că există un motiv care-l face să 
ne întoarcă spatele. Il răsplăteşte pe Cromwell, iar Cromwell i-a 
adus-o pe regină. 

— Vă jur, milord, nu v-am ascuns nimic! Regele a venit în patul 
ei aproape în fiecare seară după ce s-a încheiat postul Paştelui, dar 
situaţia nu e cu nimic mai bună ca înainte. Cearşafurile sunt curate, 
părul ei e împletit perfect şi boneta aşezată normal în fiecare 
dimineaţă. Ea plânge uneori în timpul zilei, când crede că n-o vede 
nimeni. Nu e o femeie iubită, ci o fată îndurerată. Jur că e tot 
virgină. 

Ducele se întoarce furios spre mine. 

— Şi atunci de ce îl face pe Cromwell conte de Essex?! 

— Din alt motiv, cu siguranţă. 

— Ce alt motiv? Asta e cel mai mare triumf al lui Cromwell, 
alianţa asta între rege şi ducii protestanți, alianţa asta împotriva 
Franţei şi Spaniei, pecetluită cu căsătoria asta cu fata din Flandra. 
Eu sunt la un pas de o alianţă cu regele Franţei. l-am umplut 
regelui capul cu bănuieli la adresa lui Cromwell. Lordul Lisle i-a 
spus că Cromwell ţine partea reformatorilor şi că ţine eretici 
ascunşi la Calais. Predicatorul preferat al lui Cromwell urmează să 
fie acuzat de erezie. Dovezile împotriva lui se adună grămadă, dar 


— 181 — 


el capătă titlul de conte! Pentru ce? Titlul de conte e o recompensă. 
De ce l-ar recompensa regele, dacă nu e mulţumit de el?! 

Ridic din umeri. 

— De unde să ştiu, milord? 

— Te afli aici ca să ştii! strigă el la mine. Ai fost adusă la curte şi 
eşti ţinută la curte, îmbrăcată şi hrănită la curte ca să le ştii pe 
toate şi ca să-mi spui mie! Dacă nu ştii nimic, ce rost are să te afli 
aici? Ce rost a avut să te cruţ de eşafod? 

Simt cum frica stârnită de furia lui îmi împietreşte faţa. Răspund 
încet: 

— Eu ştiu doar ce se petrece în odăile reginei. Nu am cum să aflu 
ce se întâmplă în Consiliul Coroanei. 

— Indrăzneşti să spui că eu ar trebui să ştiu? Că eu nu-mi fac 
datoria? 

Clatin din cap fără să scot un cuvânt. 

— Cum ar putea cineva să ştie ce gândeşte regele, când face 
numai cum îl taie capul şi-l răsplăteşte pe omul al cărui obraz îl 
pălmuieşte în public de trei luni încoace? Cum ar putea să ştie 
cineva ce se petrece, când Cromwell e învinuit pentru cea mai 
proastă căsătorie din câte a avut regele vreodată, iar acum va 
domni peste noi drept conte, un afurisit de conte de Essex, dar-ar 
dracii în Essex?! 

Imi dau seama că stau lipită de perete şi palmele mele desfăcute 
ating tapiseria mătăsoasă. Simt cum se umezeşte țesătura din 
cauza năduşelii mele reci. 

— De unde să ştie cineva ce naiba e în capul regelui, dacă e 
când viclean ca un corb, când nebun ca un iepure?! 

Clatin din cap în tăcere. Faptul că pomeneşte numele regelui în 
aceeaşi propoziţie cu cuvântul „nebunie” e trădare curată. Nu voi 
repeta aceste vorbe nici măcar aici, în odăile sigure ale familiei 
Howard. 

— In sfârşit, eşti sigură că o place în continuare pe Katherine? 
întreabă ducele mai calm. 

— Cu ardoare. N-am nici cea mai mică îndoială. 

— Bine, spune-i să nu-l lase să se apropie prea tare. Nu câştigăm 
nimic dacă devine târfa lui, iar el rămâne însurat cu regina. 

— Nu există nicio îndoială... 

— Eu mă îndoiesc de toate, spune sec ducele. Dacă se culcă cu 
ea şi apoi cu regina, iar aceasta îi face un băiat şi regele îi 
mulţumeşte lui Cromwell pentru noul prunc din creşa regală, 


— 182 — 


suntem ruinaţi, şi noi, şi mica târâtură. 

— Nu se va culca cu regina, afirm revenind la singura mea 
certitudine. 

— Nu ştii nimic, replică el grosolan. Nu ştii decât ce se poate afla 
prin gaura cheii şi din şoaptele schimbate în odaia personală, din 
mizeria măturată şi din gunoaie. Nu ştii decât ce se poate afla din 
murdăria vieţii, însă nimic legat de politică. Ascultă ce-ţi spun, îl 
răsplăteşte pe Cromwell cu un rang mai mare decât a visat 
vreodată pentru că i-a adus-o pe regina din Cleves, iar planurile 
tale şi ale mele se năruie toate. Eşti o neghioabă. 

Nu pot să răspund nimic, aşa că aştept să-mi spună să plec, însă 
el se întoarce cu faţa spre fereastră şi rămâne tăcut, privind afară 
şi rozându-şi unghia degetului mare. După puţin timp vine un paj 
să-l anunţe că este chemat la Camera Lorzilor şi iese fără să mai 
adauge vreun cuvânt. Fac o reverență, dar cred că nici măcar nu 
mă vede. 

După plecarea lui, ar trebui să mă duc la treburile mele, însă n-o 
fac. Mă plimb prin odaie. Când se aşterne liniştea şi nimeni nu se 
mai apropie de uşă, trag scaunul şi mă aşez la masa unchiului, pe 
jilţul lui mare, sculptat, cu blazonul familiei Howard, tare şi 
incomod, sub capul meu. Mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă 
George ar fi trăit şi unchiul său ar fi murit, dacă George ar fi 
devenit marele om, capul acestei familii, iar eu aş fi avut dreptul 
de-a sta aici, lângă el. Am fi avut jilţuri pereche la masa asta mare 
şi ne-am fi croit propriile planuri, propriile stratageme. Ne-am fi 
ridicat propria noastră casă grandioasă şi ne-am fi crescut copiii în 
ea. Am fi putut fi fratele şi cumnata reginei, copiii noştri ar fi fost 
veri cu următorul rege. George ar fi devenit cu siguranţă duce, iar 
eu aş fi fost ducesă. Am fi fost bogaţi, cea mai măreaţă familie din 
regat. Am fi îmbătrânit împreună, iar el m-ar fi prețuit pentru 
sfaturile mele şi pentru loialitatea mea pătimaşă. L-aş fi iubit 
pentru pasiunea, frumuseţea şi spiritul lui. El s-ar fi întors spre 
mine, cu siguranţă că în cele din urmă s-ar fi întors spre mine. S-ar 
fi săturat de Anne şi de firea ei aprigă. Ar fi învăţat că o iubire 
statornică, o iubire credincioasă, iubirea unei soţii e cea mai bună. 

Dar George a murit, la fel şi Anne, au murit amândoi înainte să 
înveţe să mă aprecieze. Şi dintre noi trei am mai rămas doar eu, 
singura supraviețuitoare, dorindu-mi moştenirea Boleyn, şezând pe 
jilţul Howard, visând că ei doi trăiesc şi că ne aşteaptă măreţia, nu 
singurătatea şi bătrâneţea, comploturile mărunte, dizgraţia şi 


— 183 — 


moartea. 


— 184 — 


Katherine, palatul Westminster, aprilie 1540 


Mă îndrept spre odăile reginei, chiar înainte de cină, când simt o 
mână atingându-mi cu blândeţe mâneca. Mă gândesc îndată că e 
John Beresby sau Thomas Culpepper şi mă întorc râzând, să-i spun 
să-mi dea drumul, dar văd că e regele şi mă înclin într-o reverență 
adâncă. 

— Aşadar, mă cunoşti, spune el. 

În clipa aceea văd că poartă o pălărie mare şi o pelerină largă şi 
îşi închipuie că e de nerecunoscut. Nu-i spun: „Sunteţi cel mai gras 
bărbat de la curte, sigur că vă cunosc. Sunteţi probabil singurul 
bărbat care măsoară un metru optzeci în înălţime şi mai bine de un 
metru şi jumătate de jur împrejur. Sunteţi singurul bărbat care 
duhneşte a carne stricată”. Spun: 

— Alteță, o, Alteță, cred că v-aş recunoaşte oricând, oriunde! 

El face un pas în faţă, ieşind din umbră, şi văd că nu mai e 
nimeni cu el, ceea ce e cu totul neobişnuit. De obicei îl însoțesc 
vreo şase bărbaţi oriunde s-ar duce şi orice ar face. 

— Cum m-ai recunoaşte? 

Am născocit o mică şmecherie, şi anume, ori de câte ori îmi 
vorbeşte aşa, îmi închipui că e Thomas Culpepper, absolut 
deliciosul Thomas Culpepper, şi mă gândesc cum i-aş răspunde ca 
să-l vrăjesc, îi zâmbesc regelui aşa cum i-aş zâmbi lui Thomas şi-i 
spun cuvintele pe care i le-aş şopti lui. Aşa că răspund netulburată: 

— Alteță, nu îndrăznesc să vă spun! 

Însă gândesc: „Thomas, nu îndrăznesc să-ţi spun!”. lar el mă 
îndeamnă: 

— Spune-mi! 

Şi eu îi răspund: 

— Nu pot. 

Atunci el stăruie: 

— Spune-mi, frumoasă Katherine. 

Am putea s-o ţinem în felul ăsta toată ziua, aşa că schimb foaia 
şi murmur: 

— Mi-e atât de ruşine! 

lar el zice: 

— N-ai de ce să te ruşinezi, scumpa mea. Spune-mi cum mă 
recunoşti. 

Aşa că îi mărturisesc, gândindu-mă la Thomas: 

— Vă însoţeşte o mireasmă, Alteță. O mireasmă ca de parfum, 


— 185 — 


un miros minunat care-mi place nespus, ca de floare, ca de iasomie 
sau trandafiri. Şi mai e încă un miros, mai profund, ca sudoarea 
unui cal bun când e încins după vânătoare, şi mai e un miros ca de 
piele tăbăcită şi unul puţin înţepător, ca al mării. 

— Eu miros aşa? 

In glasul lui se simte mirarea şi-mi dau seama, cu un mic şoc, că 
e firesc ca vorbele mele să-l mişte, fiindcă de fapt el miroase a 
puroi din pricina rănii de la picior, bietul om, şi deseori a vânturi, 
fiindcă e atât de constipat, iar duhoarea asta îl însoţeşte 
pretutindeni, aşa că trebuie să poarte tot timpul cu el un săculeţ 
aromat ca să-şi protejeze propriul nas, dar cu siguranţă ştie că 
pentru toată lumea miroase a putreziciune. 

— Pentru mine, da, spun cu loialitate, gândindu-mă intens la 
Thomas Culpepper şi la mirosul proaspăt al părului său negru şi 
cârlionţat. Simt miros de iasomie, sudoare, piele tăbăcită şi sare. 

Privesc în pământ şi-mi ling buzele, foarte uşor, deloc lasciv. 

— După el vă recunosc întotdeauna. 

Mă ia de mână şi mă trage spre el, şoptind încet: 

— Dulce fecioară! O, Dumnezeule, dulce fecioară! 

Scot un geamăt uşor, ca şi cum m-aş teme, dar ridic ochii spre el 
ca pentru a fi sărutată. Urâtă treabă, zău! Seamănă teribil cu 
intendentul bunicii mele vitrege de la Horsham: foarte bătrân. 
Aproape îndeajuns de bătrân ca să-mi fie bunic, iar buzele îi 
tremură şi are ochii umezi. Il admir fiindcă e regele, fireşte. E cel 
mai mare om din lume şi-l iubesc ca pe regele meu. lar unchiul mi- 
a spus clar că, dacă reuşesc să-l ademenesc, asta-mi va aduce 
nenumărate rochii noi. Dar nu e deloc plăcut când mă ţine de mijloc 
şi-şi lipeşte gura umedă de gâtul meu, când îi simt saliva rece pe 
piele. 

— Dulce fecioară, repetă el şi-şi freacă faţa de a mea, dându-mi 
o sărutare umedă care seamănă cu senzaţia de-a fi suptă de un 
peşte. 

— Alteță! exclam cu răsuflarea tăiată. Trebuie să-mi daţi drumul! 

— Nu-ţi voi da drumul niciodată! 

— Alteță, sunt fecioară! 

Asta funcţionează de minune, căci se depărtează puţin de mine 
şi pot să fac un pas înapoi. Cu toate că-mi ia amândouă mâinile 
într-ale lui, cel puţin nu-mi respiră pe pieptul rochiei. 

— Eşti o fecioară dulce, Katherine. 

— Sunt o fecioară cinstită, Sire, spun abia respirând. 


— 186 — 


Mă ţine strâns de mâini, mă trage spre el şi mă întreabă simplu: 

— Dacă aş fi liber, ai accepta să-mi fii soţie? 

Viteza cu care vine întrebarea lui mă surprinde atât de tare, 
încât nu sunt în stare să scot o vorbă. Il privesc doar, de parcă aş fi 
o văcăriţă, la fel de proastă ca o vacă de lapte. 

— Şi soţia voastră? Soţia voastră, Sire? 

— Căsătoria mea nu e autentică, spune el repede. 

intre timp mă trage mai aproape şi mâna lui îmi alunecă iarăşi 
pe mijloc. Imi spun că vorbele sale au doar menirea de-a mă năuci 
în vreme ce mă înghesuie într-un colţ şi-mi bagă mâna pe sub 
fustă, aşa că mă mişc întruna, iar el vorbeşte întruna. 

— Căsătoria mea e nulă. Din mai multe motive. Soţia mea a fost 
promisă dinainte şi nu era liberă să se căsătorească. Conştiinţa m-a 
prevenit în privinţa asta şi, pentru binele sufletului meu, nu pot să 
mă culc cu ea în uniune sfântă. In adâncul inimii ştiu că e soţia altui 
bărbat. 

— Intr-adevăr? 

Doar nu-şi închipuie că sunt atât de proastă încât să cred asta, 
fie şi o clipă. 

— Ştiu sigur, mă avertizează conştiinţa. Dumnezeu îmi vorbeşte. 
Ştiu. 

— Vă vorbeşte? Ştiţi? 

— Da, spune el cu fermitate. Astfel că n-am consimţit pe deplin 
la cununie. Dumnezeu mi-a cunoscut atunci îndoielile şi ştie că nu 
m-am culcat cu ea. Aşadar, căsătoria nu e valabilă şi în curând voi 
fi liber. 

Aşadar, mă crede într-adevăr proastă, dacă s-a păcălit singur. 
Dumnezeule mare, ce sunt în stare să facă bărbaţii cu creierul lor 
când au mădularul tare! E absolut uimitor. 

— Dar cu ea ce se va întâmpla? întreb. 

— Ce?! 

Mâna lui, care se strecura spre corsajul meu, se opreşte la acest 
gând. 

— Ce se va întâmpla cu regina? Dacă nu va mai fi regină? 

— De unde să ştiu? răspunde de parcă asta n-ar avea nimic de-a 
face cu el. N-ar fi trebuit să vină în Anglia dacă nu era liberă să se 
căsătorească. A încălcat o promisiune. Poate să se întoarcă acasă. 

Nu cred că ea va vrea să se întoarcă acasă, la fratele acela al ei, 
pe deasupra a prins drag de copiii regelui şi de Anglia. Dar mâna lui 
mă trage insistent de talie şi mă întoarce cu faţa spre el. 


— 187 — 


— Katherine, urmează cu un glas plin de dorinţă. Spune-mi că 
mă pot gândi la tine. Sau există vreun tânăr...? Eşti o femeie 
tânără, înconjurată de ispite la o curte lascivă, o curte a gândurilor 
murdare şi a poftelor, cu mulţi băieţi răi, cu minţi corupte, 
presupun că unul dintre ei a reuşit să te atragă, nu? [i-a promis 
vreo recompensă în schimbul unui sărut? 

— Nu. V-am spus, nu-mi plac băieţii. Sunt cu toţii prea 
caraghioşi. 

— Nu-ţi plac băieţii? 

— Deloc. 

— Şi atunci ce-ţi place? întreabă cu un glas plin de admiraţie faţă 
de el însuşi. Cunoaşte replica acestui joc. 

— Nu îndrăznesc să spun! 

Mâna lui urcă iarăşi pe corsaj de pe talia mea, peste o clipă îmi 
va mângâia sânul. O, Thomas Culpepper, aş vrea din toată inima să 
fii tu în locul lui! 

— Spune-mi, stăruie el. O, spune-mi, frumoasă Katherine, şi-ţi 
voi face un dar pentru că eşti fată sinceră! 

Trag repede în piept o gură de aer curat şi răspund simplu: 

— Îmi place de Înălţimea Voastră. 

O mână, pleosc, îmi înşfacă sânul, cealaltă mă trage spre el şi 
gura lui o atinge pe-a mea, umedă şi pornită pe supt şi zău, e 
absolut oribil, dar pe de altă parte mă întreb ce dar voi primi fiindcă 
am fost fată sinceră. 


Îmi dăruieşte proprietăţile a doi criminali condamnaţi, adică două 
case, nişte bunuri şi ceva bani. Nu-mi vine să cred! Să am eu case, 
chiar două case, şi pământ şi bani ai mei! 

N-am avut în viaţa mea atâta bogăţie şi nici vreun dar câştigat 
atât de uşor. Trebuie să recunosc: a fost câştigat uşor. N-a fost 
frumos din partea mea să ademenesc un bărbat îndeajuns de 
bătrân să-mi fie tată, aproape îndeajuns de bătrân să-mi fie bunic. 
N-a fost prea plăcut când mâna lui grasă mi-a frământat sânii şi 
gura lui puturoasă mi-a acoperit faţa cu sărutări. Dar nu trebuie să 
uit că e regele şi că e un bătrân de treabă, un bătrân dulce şi 
afectuos, iar în cea mai mare parte din timp pot să închid ochii şi să 
mă prefac că e altcineva. Totodată, nu e prea plăcut să deţin 
lucrurile unor morţi, dar când i-am spus asta lui lady Rochford, ea a 
remarcat că toţi ajungem să stăpânim bunurile unor morţi, într-un 
fel sau altul, totul e fie furat, fie moştenit şi o femeie care 


— 188 — 


nădăjduieşte să se ridice în lume nu-şi poate permite să facă 
nazuri. 


— 189 — 


Anne, palatul Westminster, aprilie 1540 


Credeam că voi fi încoronată cu ocazia festivităților de întâi mai, 
dar până atunci a rămas mai puţin de o lună şi nimeni n-a 
comandat rochii şi n-a planificat desfăşurarea încoronării, aşa că 
încep să cred că nu va fi în acest an de întâi mai, n-are cum. In 
lipsa unui sfetnic mai bun, aştept până plec împreună cu prinţesa 
Maria din capela doamnelor înapoi spre palat şi o întreb ce părere 
are. Am ajuns s-o plac din ce în ce mai mult şi am încredere în 
părerea ei. Pe deasupra, fiindcă a fost mai întâi copila şi apoi 
exilata acestei curţi, ştie mai bine ca majoritatea ce înseamnă să 
trăieşti aici şi totuşi să ştii că eşti o intrusă. 

Auzind cuvântul „încoronare” îmi aruncă iute o privire atât de 
îngrijorată, încât nu mă mai simt în stare să fac niciun pas. 
Incremenesc pe loc şi ţip: 

— O, ce-ai auzit? 

— Dragă Anne, nu plânge, spune ea repede. Vă cer iertare. 
Regină Anne. 

— Nu plâng, răspund arătându-mi faţa uluită. Nu plâng. 

Privim amândouă repede în jur, să vedem dacă ne urmăreşte 
cineva. Aşa e la curte: te uiţi mereu peste umăr după spioni, iar 
adevărul se rosteşte doar în şoaptă. Ea se apropie de mine. li iau 
mâna, o aşez pe braţul meu şi pornim împreună. 

— Nu se poate să fie acum, de întâi mai, fiindcă la ora asta am fi 
avut totul plănuit şi pregătit dacă avea de gând să vă încoroneze, 
spune ea. M-am gândit şi eu la asta în timpul postului. Darnue 
prea grav. Nu înseamnă nimic. Nici regina Jane n-a fost încoronată. 
Ar fi încoronat-o dacă trăia, după ce i-a dăruit un moştenitor. Va 
aştepta să aveţi un copil şi abia după botezul lui va urma 
încoronarea. 

Auzind asta, roşesc puternic şi nu spun nimic. Ea aruncă o privire 
spre chipul meu, dar pe moment se mulţumeşte să tacă, aşteaptă 
până urcăm scările, trecem prin sala mea de primire şi prin odaia 
personală şi ajungem în cămăruţa mea de rugăciune, unde nu intră 
nimeni fără să fie poftit. Închid uşa în nasul doamnelor mele 
curioase şi rămânem singure. 

— Există o dificultate? întreabă ea cu tact. 

— Niciuna creată de mine. 

Încuviinţează, dar nici ea, nici eu nu vrem să mai spunem nimic. 
Suntem amândouă virgine la aproape douăzeci şi cinci de ani, deja 


— 190 — 


bătrâne pentru nişte fecioare, înspăimântate de misterul dorinţei 
bărbăteşti, înspăimântate de puterea regelui, trăind amândouă la 
periferia acceptării lui. 

— Ştiţi, urăsc ziua de întâi mai, spune ea pe neaşteptate. 

— Credeam că e una dintre cele mai mari sărbători din an. 

— O, da, dar e o sărbătoare sălbatică, păgână, nu creştină. 

Asta face parte din superstiţiile ei papiste şi sunt gata să râd 
Uşor, dar expresia gravă de pe chipul ei mă opreşte. 

— E doar un bun venit pentru sosirea primăverii, spun. Nu face 
niciun rău. 

— E momentul când vechiul e dat la o parte şi noul e adoptat, 
replică ea. Asta e tradiţia şi regele o trăieşte pe deplin, ca un 
sălbatic. A luptat într-un turnir de întâi mai cu un mesaj de iubire 
pentru Anne Boleyn pe stindard, iar apoi a înlăturat-o pe mama 
pentru lady Anne, tot într-o zi de întâi mai. După nici cinci ani, a 
venit rândul lui lady Anne: ea era noua regină a turnirului, 
campionii ei preferaţi au luptat în cinstea ei în faţa lojii regale. Dar 
cavalerii au fost arestaţi în acea după-amiază şi regele a plecat de 
lângă ea fără să-şi ia măcar rămas-bun. Acesta a fost sfârşitul lui 
lady Anne, iar aceea a fost ultima oară când l-a văzut. 

— Nu şi-a luat rămas-bun? 

Dintr-un motiv sau altul, ăsta îmi pare lucrul cel mai oribil. 
Nimeni nu mi-a spus asta până acum. Ea clatină din cap. 

— Niciodată nu-şi ia rămas-bun. Când îi ieşi din graţii, dispare 
rapid. Nici mamei mele nu i-a spus rămas-bun, a plecat pur şi 
simplu de lângă ea, iar ea a trebuit să-şi trimită servitorii în urma 
lui ca să-i ureze să-l aibă Domnul în paza sa în călătorie. Nici măcar 
nu i-a spus că nu se va mai întoarce. A pornit doar într-o zi călare şi 
dus a fost. Nu şi-a luat rămas-bun nici de la lady Anne. A plecat de 
la turnirul de întâi mai şi şi-a trimis oamenii s-o aresteze. La drept 
vorbind, nu şi-a luat rămas-bun nici de la regina Jane, care a murit 
născându-i fiul. Ştia că ea se luptă cu moartea, dar nu s-a dus la ea. 
A lăsat-o să moară singură. Inima şi-o poate împietri, dar ochii nu: 
nu suportă să vadă femei plângând, nu suportă despărţirile. li e mai 
uşor să-şi împietrească inima, să-ţi întoarcă spatele şi apoi să plece 
pur şi simplu. 

Mă scutură un fior, mă duc la ferestre să mă asigur că sunt bine 
închise şi trebuie să-mi impun să nu trag obloanele ca să mă feresc 
de lumina dură. Dinspre fluviu bate un vânt rece, aproape că-l simt 
înfrigurându-mă pe când stau în picioare lângă ele. Vreau să ies în 


— 191 — 


sala de primire şi să mă înconjor cu fete prostuţe, un paj care să 
cânte la lăută şi femei care să râdă. Vreau în jurul meu confortul 
mângâietor al odăilor reginei, chiar dacă ştiu că alte trei femei au 
avut nevoie de mângâiere acolo şi toate au murit. 

— Dacă regele se întoarce împotriva mea, aşa cum s-a întors 
împotriva lui lady Anne, nimeni nu mă va preveni, spun încet. N-am 
niciun prieten la această curte, nimeni nu-mi spune măcar că se 
apropie primejdia. 

Prinţesa Maria nu încearcă să mă liniştească. 

— Ar putea să fie, ca în cazul lui lady Anne, o zi senină, un turnir, 
apoi să vină oştenii şi să nu mai existe nicio scăpare? 

Încuviinţează, palidă la faţă, şi îmi mărturiseşte: 

— L-a trimis pe ducele de Norfolk împotriva mea, ca să-mi 
poruncească să mă supun. Bunul duce, care mă cunoaşte de mică 
şi a slujit-o pe mama cu credinţă şi iubire, mi-a spus în faţă că, 
dacă mi-ar fi tată, m-ar înşfăca de călcâie şi mi-ar crăpa capul de 
perete. Un om pe care îl cunosc din copilărie, un om care ştia că 
sunt prinţesă de sânge, care a iubit-o pe mama şi i-a fost cel mai 
credincios slujitor. A venit cu încuviințarea tatălui meu, la ordinele 
lui, şi era gata să mă ducă în Turn. Regele şi-a trimis călăul asupra 
mea şi l-a lăsat să facă ce-o vrea. 

Prind în pumn o bucată de tapiserie scumpă, ca şi cum atingerea 
ei m-ar putea alina. 

— Dar nu mă fac vinovată de nicio ofensă, îi spun. N-am făcut 
nimic! 

— Nici eu, răspunde ea. Nici mama mea. Nici regina Jane. Poate 
chiar şi lady Anne a fost nevinovată. Am văzut toate cum dragostea 
regelui se transformă în duşmănie. 

— lar eu n-am avut dragostea lui niciodată, şoptesc în limba 
mea. Dacă şi-a putut părăsi soţia cu care a trăit şaisprezece ani, o 
femeie pe care a iubit-o, cât de repede şi cât de uşor se poate 
descotorosi de mine, o femeie pe care nici măcar n-a plăcut-o? 

Prinţesa se uită la mine. 

— Ce se va întâmpla cu lnălţimea Voastră? 

Imi dau seama că am o faţă tristă. 

— Nu ştiu, răspund cu sinceritate. Nu ştiu. Dacă regele se aliază 
cu Franţa şi şi-o face pe Kitty Howard amantă, presupun că mă va 
trimite acasă. 

— Dacă nu mai rău, spune ea foarte blând. 

Zâmbesc cu regret. 


— 192 — 


— Nu ştiu ce-ar putea fi mai rău decât casa mea. 

— Turnul, spune ea simplu. Turnul ar fi mai rău. Şi apoi eşafodul. 

Tăcerea care se lasă după aceste cuvinte pare să dureze o 
veşnicie. Fără să mai rostesc o vorbă, mă ridic de pe jilţ şi mă 
îndrept spre uşa ce dă către odăile mele publice, iar prinţesa se 
trage la o parte ca să mă lase să trec înaintea ei. Traversăm în 
tăcere odaia de rugăciune, fiecare frământată de gândurile ei, apoi 
ieşim pe uşa mică şi dăm peste o mare agitaţie şi zarvă cumplită. 
Servitorii aduc de la bucătării tot felul de lucruri. In sala mea de 
primire se aşterne masa pentru cină, cu farfuriile din aur şi argint 
ale vistieriei regale. 

— Acum ce se mai întâmplă? întreb nedumerită. 

Lady Rochford iese repede în faţă, face o reverență şi mă 
lămureşte: 

— Maiestatea Sa regele a anunţat că va cina în odăile voastre. 

— Bine. Sunt onorată să-l invit pe Alteța Sa la odăile mele. 

Mă străduiesc să dau impresia că sunt foarte încântată, dar încă 
mă mai simt copleşită de groază la gândul duşmăniei regelui, al 
Turnului şi al eşafodului. 

— In odăile mele, mă corectează încet prinţesa Maria. 

— In odăile mele, repet. 

— Vă schimbaţi rochia pentru cină? 

— Da. 

Observ că doamnele mele de companie s-au îmbrăcat deja cu 
cele mai bune veşminte, iar Kitty Howard poartă boneta atât de 
dată pe spate încât ar putea la fel de bine să renunţe cu totul la ea 
şi e încărcată de lanţuri de aur pe care sunt înşirate perle mici. La 
urechi îi joacă diamante, iar la gât poartă înfăşurate mai multe 
şiraguri de perle. Inainte n-am văzut-o purtând mai mult decât un 
lănţişor de aur. Işi dă seama că o privesc şi îmi face o reverență, 
apoi se roteşte pe loc, ca să pot admira efectul unei rochii noi din 
mătase trandafirie, cu jupon roz închis. 

— Frumoasă, spun. Nouă? 

— Da, răspunde ea ferindu-şi ochii ca un copil prins în timp ce 
şterpeleşte ceva şi îmi dau seama îndată că toate aceste lucruri 
fine sunt daruri primite de la rege. Să vin să vă ajut la îmbrăcat? 
întreabă aproape pe ton de scuză. 

Incuviinţez din cap şi, împreună cu alte două domnişoare de 
companie, mă urmează în odaia personală. Rochia mea pentru cină 
a fost scoasă deja, iar Katherine dă fuga la cufăr şi-mi aduce 


— 193 — 


rufărie. 

— Atât de fină! spune ea aprobator, netezind broderia alb pe alb 
a cămăşilor. 

Imi trag cămaşa pe mine şi mă aşez în faţa oglinzii, astfel încât 
Katherine să mă poată pieptăna. Cu mişcări blânde, îmi răsuceşte 
părul sub o plasă încrustată cu aur şi avem doar o neînțelegere, 
când îmi aşază boneta mult spre spate. O pun cum trebuie, iar ea 
râde de mine. Zăresc chipurile amândurora în oglindă şi ochii ei îi 
întâlnesc pe ai mei, nevinovaţi ca ai unui copil, fără urmă de 
prefăcătorie. Mă întorc şi le spun celorlalte fete: 

— Lăsaţi-ne. 

Din privirile pe care le schimbă pe când ies înţeleg că noile avuţii 
ale lui Kitty Howard sunt cunoscute de toţi şi că toată lumea ştie de 
unde vin perlele acelea şi se aşteaptă ca asupra căpşorului ei să se 
abată o furtună de gelozie. 

— Regele te place, spun fără ocolişuri. 

Surâsul i-a dispărut din ochi. Se mută de pe un picior încălţat cu 
pantof roz pe celălalt şi şopteşte: 

— Alteță... 

— Pe mine nu mă place. 

Ştiu că sunt prea directă, dar nu cunosc cuvintele trebuincioase 
ca să îmbrac toate astea ca o englezoaică mincinoasă. Roşeaţa 
urcă din decolteul ei adânc şi-i învăpăiază obrajii. 

— Alteță... 

— II doreşti? 

Nu cunosc cuvintele trebuincioase ca să deghizez întrebarea într- 
o conversaţie îndelungată. 

— Nu! răspunde ea imediat, dar apoi lasă capul în pământ. El e 
regele... iar unchiul meu spune, mai mult, unchiul îmi porunceşte... 

— Nu eşti liberă? sugerez. 

Ochii ei cenuşii privesc într-ai mei. 

— Sunt doar o fată. Doar o fată necoaptă, nu sunt liberă. 

— Poţi refuza să faci ce vor ei? 

= Nu. 

Intre noi se lasă tăcerea, căci începem amândouă să înțelegem 
adevărul simplu ce a fost rostit. Suntem două femei care au 
recunoscut că nu pot controla lumea. Luăm parte la acest joc, dar 
nu ne alegem noi mutările. Bărbații ne vor manevra pentru a-şi 
împlini propriile dorințe. Nu putem decât să încercăm să 
supraviețuim, orice s-ar petrece mai departe. 


— 194 — 


— Ce se va întâmpla cu mine dacă regele te vrea de soţie? 

Pe când gura mea articulează cu stângăcie cuvintele, ştiu că 
aceasta e întrebarea esenţială, de nerostit. Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Nu cred că există cineva care să ştie. 

— Va cere să fiu omorâtă? şoptesc. 

Spre groaza mea, ea nu tresare înspăimântată şi nici nu neagă. 
Mă priveşte fără pic de şovăială şi spune iarăşi: 

— Nu ştiu ce va face. Alteță, nu ştiu nici ce vrea, nici ce poate 
face. Nu cunosc legea. Nu ştiu ce este în stare să facă. 

— Îți va porunci să vii la el, spun cu buzele îngheţate, îmi dau 
seama. Fie ca soţie, fie ca târfă. Dar mă va trimite în Turn? Va pune 
să fiu omorâtă? 

— Nu ştiu, răspunde ea cu o faţă de copil înspăimântat. Nu-mi 
dau seama. Nimeni nu-mi spune nimic, decât că trebuie să-l 
mulţumesc. Şi trebuie să fac asta. 


Jane Boleyn, palatul Westminster, mai 1540 


Regina stă în loja regală ridicată mult deasupra terenului de 
turnir şi, cu toate că e palidă din cauza neliniştii, se poartă într- 
adevăr ca o regină. Le zâmbeşte neîncetat sutelor de londonezi 
care s-au adunat la palat ca să vadă familia regală şi nobilii, falsele 
bătălii, tablourile vivante şi duelurile. Vor exista şase cavaleri care 
provoacă şi şase care-şi apără titlul. Aceştia dau cu toţii ocol arenei 
împreună cu suita, scuturile şi flamurile lor, trâmbiţaşii suflă de zor 
în surle, mulţimea îşi strigă rămăşagurile şi totul pare un vis 
datorită zarvei şi arşiţei şi scânteierii puternice a soarelui pe nisipul 
auriu al arenei. 

Dacă stau în fundul lojii regale şi închid ochii pe jumătate, pot 
vedea astăzi nenumărate fantome. O văd pe regina Caterina 
aplecând-se în faţă şi făcându-i semn cu mâna tânărului ei soţ, văd 
chiar şi scutul lui cu deviza „Sir Inimă Credincioasă”. 

Sir Inimă Credincioasă! Dacă inima lui nestatornică n-ar fi 
pricinuit moartea atâtor oameni, aş râde. Inima regelui e 
credincioasă doar propriilor dorinţe şi astăzi, în această zi de întâi 
mai, s-a schimbat iarăşi, ca vântul de primăvară, şi suflă în altă 
direcţie. 

Mă trag puţin într-o parte. O rază de soare pătrunsă printr-o 
spărtură a copertinei mă năuceşte şi, preţ de o clipă, o văd pe Anne 
în partea din faţă a lojii, Anne a mea, Anne Boleyn cu capul dat pe 
spate, râzând în hohote, cu linia albă a gâtului dezvelită. În anul 


— 195 — 


acela, ultimul an al lui Anne, ziua de întâi mai a fost dogoritoare, iar 
ea dădea vina pe soare, deşi năduşea de frică. Ştia că o aşteaptă 
necazuri mari, dar nu avea habar ce primejdie o pândea. De unde 
să fi ştiut? Niciunul dintre noi nu avea idee. Niciunul dintre noi nu-şi 
închipuia că el va pune gâtul acela lung şi adorabil pe un butuc şi 
va angaja un spadasin francez ca să-l reteze. Cum şi-ar fi putut 
închipui vreunul dintre noi că un bărbat i-ar face asta soţiei pe care 
o adorase? El a zdrobit credinţa regatului său ca s-o aibă. Atunci, 
de ce s-o zdrobească pe ea? 

Dacă am fi ştiut... dar e inutil să spun „dacă am fi ştiut”. 

Poate că am fi fugit. Eu, soţul meu George şi sora lui, Anne, şi 
Elisabeta, fiica ei. Poate că am fi reuşit să fugim şi să ne eliberăm 
de teroarea, ambiția şi dorinţa pătimaşă pentru acest fel de viaţă 
care domnesc la curtea Angliei. Dar n-am fugit. Am stat acolo ca 
nişte iepuri, tremurând ghemuiţi în iarba înaltă la auzul ogarilor, 
sperând că alaiul de vânătoare îi va ocoli. Insă chiar în aceeaşi zi, 
oştenii au venit să-i ia pe soţul meu şi pe iubita mea cumnată Anne. 
lar eu? Eu am rămas încremenită locului şi i-am lăsat să plece fără 
să scot o vorbă ca să-i salvez. 

Insă această regină nouă nu e proastă. Noi ne-am temut, toţi 
trei, dar nu ştiam cât de frică ar fi trebuit să ne fie. Insă Anna de 
Cleves ştie. A discutat cu ambasadorul ei şi ştie că nu va avea loc 
nicio încoronare. A discutat cu prinţesa Maria şi ştie că regele este 
în stare să distrugă o soţie fără pată trimiţând-o departe de curte, 
într-un castel unde frigul şi umezeala o vor ucide, dacă n-o va face 
mai întâi otrava. A vorbit chiar şi cu micuța Katherine Howard şi 
acum ştie că regele e îndrăgostit. Ştie că o aşteaptă negreşit 
ruşinea şi divorţul, în cel mai bun caz, execuţia, în cel mai rău. 

Şi totuşi iat-o stând în loja regală, cu fruntea sus, lăsându-şi 
batista să cadă în semn că lupta poate să înceapă, zâmbindu-i 
învingătorului cu politeţea ei obişnuită, apoi aplecându-se ca să-i 
pună pe coif cununa din frunze de laur şi să-i dea o pungă cu bani 
ca premiu. Palidă sub boneta ei modestă şi urâtă, îşi face datoria ca 
regină a turnirului aşa cum şi-a îndeplinit toate îndatoririle din clipa 
când a pus piciorul în această ţară. Probabil că îi vine să vomite de 
groază, dar mâinile ei strâng doar uşor marginea lojii şi nici măcar 
nu tremură. Când regele o salută, se ridică de pe jilţ şi-i face o 
reverență respectuoasă, iar când mulţimea îi strigă numele, se 
întoarce, zâmbeşte şi face din mână. O femeie inferioară ar striga 
după ajutor. E de un calm desăvârşit. 


— 196 — 


— Ştie? întreabă o voce scăzută la urechea mea şi mă întorc spre 
ducele de Norfolk. E posibil să ştie? 

— Ştie totul, mai puţin ce se va alege de ea. 

El o priveşte. 

— Nu se poate să ştie! Nu se poate să fi înţeles. Probabil că e 
prea proastă ca să înţeleagă ce se va întâmpla cu ea. 

— Nu e proastă. E incredibil de curajoasă. Ştie totul. Are mai 
mult curaj decât ne închipuim noi. 

— Va avea nevoie de el, spune ducele fără pic de compasiune. O 
iau pe Katherine de la curte. 

— O îndepărtați de rege? 

— Da. _ 

— Nu e riscant? || privaţi pe rege de fata pe care a ales-o? 

Ducele clatină din cap. Nu-şi poate ascunde triumful. 

— Regele însuşi mi-a cerut s-o iau de la curte. Se va căsători cu 
Katherine imediat ce va scăpa de Anne. El e cel care doreşte 
plecarea lui Katherine. Vrea ca ea să stea departe de curte, ca să 
nu devină ţinta bârfelor până când îi vine sfârşitul acestei false 
regine. 

Strânge din dinţi ca să-şi înăbuşe zâmbetul, e practic pe punctul 
de-a izbucni în râs. 

— Nu vrea ca vreo bârfă să umbrească numele nepătat al lui 
Katherine. 

Acest titlu nou şi ciudat îmi atrage atenţia. 

— Falsă regină? 

— Nu era liberă să se mărite. Căsătoria nu a fost valabilă de la 
început şi n-a fost consumată. Dumnezeu i-a călăuzit conştiinţa şi 
regele nu şi-a împlinit jurămintele. Dumnezeu l-a împiedicat s-o 
consume. Căsătoria e falsă. Regina e falsă. lar să-i faci o declaraţie 
falsă regelui înseamnă probabil trădare. 

Clipesc uimită. Ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, 
regele are dreptul să decidă în astfel de chestiuni, dar uneori noi, 
muritorii, nu reuşim să ţinem pasul cu schimbările capricioase ale 
lui Dumnezeu. 

— Pentru ea totul s-a sfârşit? 

Arăt cu un gest uşor spre fata din partea din faţă a lojii, care se 
ridică acum în picioare ca să primească salutul campionului, ridică 
mâna şi îi zâmbeşte mulţimii care-i strigă numele. 

— E terminată, spune ducele. 

— Terminată? 


— 197 — 


— Terminată. 
Incuviinţez din cap. Presupun că asta înseamnă că va fi ucisă. 


— 198 — 


Anne, palatul Westminster, iunie 1540 


Fratele meu a trimis în sfârşit documentele care arată că într- 
adevăr nu am mai fost măritată înainte de-a sosi în Anglia şi că, 
prin urmare, căsătoria mea cu regele este prima mea căsnicie şi 
este valabilă, aşa cum ştiu şi eu foarte bine, aşa cum ştie toată 
lumea. Documentele au sosit astăzi printr-un sol, dar ambasadorul 
meu nu le poate prezenta. Consiliul Coroanei ţine şedinţe aproape 
tot timpul şi nu putem afla ce discută. După ce au stăruit atât să 
aibă acest document, acum nu pot fi deranjaţi ca să-l vadă şi nu-mi 
dau seama ce înseamnă această nouă indiferenţă. 

Dumnezeu ştie ce au de gând să facă până la urmă cu mine, însă 
gândul care mă îngrozeşte e acela că mă vor acuza de vreo faptă 
ruşinoasă şi că voi muri în acest ţinut îndepărtat, iar mama va 
crede că fiica ei a murit ca o târfă. 

Ştiu că mi se pregătesc necazuri cumplite, fiindcă am văzut 
primejdia care s-a abătut asupra prietenilor mei. Lordul Lisle, care 
m-a întâmpinat cu atâta bunătate la Calais, a fost arestat şi nimeni 
nu ştie să-mi spună ce acuzaţii i se aduc. Soţia lui a dispărut din 
odăile mele, fără să-şi ia rămas-bun. N-a venit să mă roage să 
intervin pentru el. Asta înseamnă probabil fie că va muri fără să fie 
judecat - Dumnezeule mare, poate că a murit deja! -, fie că ea ştie 
că nu mai am pic de influenţă pe lângă rege. Oricum ar sta 
lucrurile, e un dezastru atât pentru el, cât şi pentru mine. Nimeni 
nu ştie să-mi spună unde se ascunde lady Lisle şi, ca să fiu sinceră, 
mi-e frică să întreb. Dacă soţul ei e acuzat de trădare, orice 
bănuială că mi-a fost prieten va cântări împotriva mea. 

Fiica lor, Anne Bassett, e încă în serviciul meu, dar pretinde că e 
bolnavă şi zace la pat. Am vrut s-o văd, însă lady Rochford spune 
că fata e mai în siguranţă dacă e lăsată să stea singură. Aşa că uşa 
odăii ei de culcare e închisă şi obloanele sunt trase. Nu îndrăznesc 
să întreb dacă ea reprezintă un pericol pentru mine sau eu pentru 
ea. 
Am trimis după Thomas Cromwell, care, cel puţin, se bucură de 
aprecierea regelui, căci a fost făcut conte de Essex cu doar câteva 
săptămâni în urmă. Măcar Thomas Cromwell trebuie să-mi rămână 
prieten în vreme ce doamnele mele mă bârfesc în dosul mâinilor 
duse la gură şi toată lumea de la curte se află la un pas de 
dezastru. Însă până acum milord Cromwell nu mi-a trimis niciun 
răspuns. De bună seamă, cineva trebuie neapărat să-mi spună ce 


— 199 — 


se petrece. 

Aş vrea să fim din nou la Hampton Court. Astăzi e foarte cald şi 
mă simt ca întemniţată, ca un şoim într-o colivie strâmtă, un şoim 
alb, parcă din altă lume: o pasăre albă ca zăpezile iernii, născută să 
zboare liberă prin ţinuturile reci şi sălbatice. Mi-aş dori să fiu iarăşi 
la Calais sau chiar la Dover, când aveam în faţă drumul spre Londra 
şi spre viitorul meu ca regină a Angliei şi eram plină de speranţă. 
Mi-aş dori să fiu aproape oriunde, numai aici nu, privind prin 
ferestrele cu ochiuri mici cerul de un albastru intens, întrebându- 
mă dacă prietenul meu, lordul Lisle se află în Turnul Londrei şi de 
ce Thomas Cromwell, susținătorul meu, nu răspunde la rugămintea 
mea urgentă de-a veni să mă vadă neîntârziat. De bună seamă că 
poate să vină şi să-mi spună pentru ce s-a întrunit consiliul, practic 
în secret, zile la rând, nu? De bună seamă că va veni şi-mi va spune 
unde a dispărut lady Lisle şi de ce e arestat soţul ei, nu? De bună 
seamă că va veni curând, nu? 

Uşa se deschide şi dau să mă ridic, dar nu e Cromwell, nici 
servitorul lui, ci micuța Katherine Howard, cu o faţă palidă şi o 
privire tragică. Ţine pe braţ mantia de călătorie şi, de îndată ce o 
zăresc, simt un val de greață din cauza groazei. Micuța Kitty a fost 
arestată, a fost acuzată şi ea de cine ştie ce crimă. Mă apropii 
repede de ea şi-i iau mâinile într-ale mele. 

— Kitty! Ce s-a întâmplat? Care e acuzaţia? 

— Sunt în siguranţă, icneşte ea. Nu s-a întâmplat nimic. Sunt în 
siguranţă. Insă trebuie să plec acasă la bunica o vreme. 

— Dar de ce? Ce ţi-au spus că ai făcut? 

Feţişoara ei e deformată de frământare. 

— Nu voi mai fi domnişoara voastră de companie. 

— Nu? 

— Nu. Am venit să-mi iau rămas-bun. 

— Ce-ai făcut? strig. 

De bună seamă, fata asta, o copiliţă, n-a putut să comită nicio 
crimă, nu? Cele mai rele lucruri de care e capabilă Katherine 
Howard sunt vanitatea şi flirtul, iar curtea aceasta nu pedepseşte 
asemenea păcate. 

— Nu-i voi lăsa să te ia de aici! Te apăr. Ştiu că eşti fată bună. Ce 
se spune împotriva ta? R 

— N-am făcut nimic, răspunde ea. Insă mi s-a spus că e mai bine 
să stau departe de curte cât timp se întâmplă toate acestea. 

— Care toate acestea? O, Kitty, spune-mi repede, ce ştii? 


— 200 — 


Îmi face semn să mă aplec, ca să-mi poată şopti la ureche. 

— Anne, adică Alteța Voastră, scumpă regină, Thomas Cromwell 
a fost arestat pentru trădare. 

— Trădare?! Cromwell?! 

— Şşşt! Da. 

— Ce a făcut? 

— A conspirat împreună cu lordul Lisle şi cu papiştii ca să-i facă 
farmece regelui. 

Mi se învârte capul şi nu înţeleg în întregime ce spune. 

— Ce să-i facă? Ce e aia? 

— Thomas Cromwell a făcut o vrajă, mă lămureşte ea. 

Văzând că tot nu înţeleg cuvântul, îmi ia obrajii în palme cu 
blândeţe şi-mi trage faţa spre ea, ca să-mi poată şopti iarăşi la 
ureche. 

— Thomas Cromwell a plătit o vrăjitoare, şopteşte ea fără nicio 
inflexiune. Thomas Cromwell a plătit o vrăjitoare ca să-l distrugă pe 
Maiestatea Sa regele. 

Se trage puţin înapoi, ca să vadă dacă acum o înţeleg, şi groaza 
de pe chipul meu îi adevereşte asta. 

— Se ştie cu siguranţă lucrul ăsta? 

Ea încuviinţează. 

— Cine e vrăjitoarea? şoptesc abia auzit. Ce a făcut? 

— l-a făcut regelui o vrajă ca să-i răpească bărbăţia. L-a 
blestemat pe rege ca să nu aibă un fiu cu Alteța Voastră. 

— Cine e vrăjitoarea? întreb imperios. Cine e vrăjitoarea lui 
Thomas Cromwell? Cine i-a răpit regelui bărbăţia? Cine spun ei că 
este? 

Feţişoara lui Katherine e crispată de frică. 

— Anne, Alteța Voastră, scumpa mea regină, dacă vor spune că 
sunteţi chiar voi? 


Trăiesc aproape complet retrasă de lume, ieşind din odăile mele 
doar pentru a cina în prezenţa curţii, iar atunci încerc să par senină 
sau, chiar mai mult, nevinovată. Thomas Cromwell e interogat şi 
arestările continuă, alţi bărbaţi sunt acuzaţi că l-au trădat pe rege, 
acuzaţi că au plătit o vrăjitoare ca să-i distrugă bărbăţia. Se 
descoperă o reţea de complotişti. Se spune că lordul Lisle a fost 
capul acesteia în Calais, că i-a ajutat pe papişti şi pe familia Pole, 
care voiau de multă vreme să ia înapoi tronul de la Tudori. 
Aghiotantul lui de la fortăreață a fugit la Roma ca să-l slujească pe 


— 201 — 


cardinalul Pole, ceea ce îi dovedeşte vinovăția. Se zice că lordul 
Lisle şi grupul lui au lucrat cu o vrăjitoare pentru a se asigura că 
regele nu va avea o căsnicie roditoare cu mine, că nu va zămisli 
încă un moştenitor al religiei sale reformate. Dar în acelaşi timp se 
spune că Thomas Cromwell i-a ajutat pe luterani, pe reformaţi şi pe 
evanghelişti. Se zice că m-a adus ca să mă mărit cu regele şi i-a 
poruncit unei vrăjitoare să-i răpească regelui bărbăţia, în aşa fel 
încât să-şi poată aşeza pe tron propria familie. Dar cine e 
vrăjitoarea? se întreabă curtea. Cine e vrăjitoarea care a fost 
prietenă cu lordul Lisle şi a fost adusă în Anglia de Thomas 
Cromwell? Cine e vrăjitoarea? Despre ce femeie este vorba în 
ambele coşmaruri malefice? Intrebaţi-vă încă o dată: ce femeie a 
fost adusă în Anglia de Thomas Cromwell, dar e prietenă cu lordul 
Lisle? 

Evident, există doar o singură femeie. 

Doar o singură femeie adusă în Anglia de Thomas Cromwell s-a 
împrietenit cu lordul Lisle şi i-a răpit regelui bărbăţia, astfel încât a 
fost neputincios în noaptea nunţii şi-n toate nopţile care au urmat. 


Plecarea prinţesei Maria a fost grăbită şi n-am reuşit să stau 
decât câteva clipe cu ea, în timp ce aşteptam să se aducă de la 
grajd caii. 

— Ştii că sunt nevinovată de orice fărădelege, spun la adăpostul 
zarvei făcute de servitorii care aleargă de colo-colo şi de gărzile ei 
care strigă după cai. Orice-ai auzi în viitor despre mine, te rog să 
mă crezi: sunt nevinovată! 

— Desigur, spune ea pe un ton nepăsător. 

Nu se uită la mine. E fiica lui Henric, a trecut printr-o ucenicie 
lungă pentru a învăţa să nu se trădeze. 

— Mă voi ruga pentru voi în fiecare zi. Mă voi ruga să vă vadă 
toţi nevinovăția, aşa cum o văd eu. 

— Sunt sigură că şi lordul Lisle e nevinovat. 

— Fără îndoială, răspunde ea cu acelaşi glas rece. 

— Pot să-l salvez? Dar dumneata? 

— Nu. 

— Prinţesă Maria, pe credinţa dumitale, nu se poate face nimic? 

Ea riscă să-mi arunce o privire piezişă. 

— Nu, scumpă Anne, nimic. Nu putem face nimic, doar să ne 
încredem numai în noi înşine şi să ne rugăm pentru vremuri mai 
bune. 


— 202 — 


— Ai vrea să-mi spui ceva? 

Se uită în jur şi vede că încă n-au fost aduşi caii. Mă ia de braţ şi 
pornim amândouă spre curtea grajdurilor, de parcă am vrea să 
vedem cât mai durează. 

— Ce anume? 

— Cine e familia asta Pole? Şi de ce se teme regele de papişti, 
dacă i-a înfrânt cu atât de mult timp în urmă? 

— Familia Pole este familia Plantageneţilor din Casa de York unii 
ar spune că sunt adevărații moştenitori ai tronului Angliei. Lady 
Margaret Pole a fost cea mai sinceră prietenă a mamei, iar mie mi-a 
fost ca o mamă, e credincioasă trup şi suflet tronului. Regele o ţine 
acum în Turn, împreună cu toţi membrii familiei sale pe care i-a 
putut captura. Sunt acuzaţi de trădare, însă toată lumea ştie că n- 
au comis niciun delict, doar au sânge de Plantageneţi în vine. 
Regele se teme atât de tare pentru tron, încât cred că nu va lăsa 
această familie să trăiască. Cei doi nepoți ai lui lady Margaret, doi 
băieţi mici, se află şi ei în Turn, Dumnezeu să aibă milă de ei! Ea, 
scumpa mea lady Margaret, nu va fi lăsată să trăiască. Alţi membri 
ai familiei trăiesc în exil, nu se mai pot întoarce acasă niciodată. 

— Sunt papişti? o întreb. 

— Da, răspunde ea încet. Da, sunt. Unul dintre ei, Reginald, e 
cardinal. Unii spun că aceştia sunt adevărații regi, din adevărata 
credinţă a Angliei. Dar asta înseamnă trădare şi, dacă rosteşti 
cuvintele astea, te condamni singur la moarte. 

— Şi de ce se teme regele atât de tare de papişti? Credeam că 
Anglia a fost convertită la credinţa reformată. Credeam că papiştii 
au fost înfrânți. 

Prinţesa Maria clatină din cap. 

— Nu. Cred că mai puţin de jumătate din oameni primesc 
bucuroşi schimbările şi mulţi îşi doresc să se întoarcă la vechile 
obiceiuri. Când regele a negat autoritatea Papei şi a distrus 
mănăstirile, a avut loc o mare răscoală în nordul ţării, iscată de 
oameni hotărâți să apere Biserica şi sfintele lăcaşuri. Au numit 
răscoala „Pelerinajul harului” şi au mărşăluit sub drapelul cu cele 
cinci răni ale lui lisus Hristos. Regele a trimis împotriva lor o armată 
în fruntea căreia se afla cel mai dur om din regat şi acesta s-a 
temut atât de tare de ei, încât a cerut tratative, li s-a adresat cu 
vorbe dulci şi le-a promis graţierea şi un parlament. 

— Cine a fost acela? 

Ştiam deja. 


— 203 — 


— Thomas Howard, ducele de Norfolk. 

— Şi graţierea? 

— De îndată ce armata a fost destrămată, i-a decapitat pe 
conducători şi i-a spânzurat pe adepţi. 

Glasul ei are atât de puţine inflexiuni, încât parcă ar protesta că 
bagajele sunt aranjate prost în căruţă. 

— A promis un parlament şi grațiere pe cuvântul sfânt al regelui. 
Totodată şi-a dat şi el cuvântul, jurând pe onoarea lui. N-a însemnat 
nimic. 

— Au fost înfrânți? 

— Ei bine, a spânzurat şaptesprezece călugări de grinzile de pe 
tavanul propriei lor abaţii, spune ea cu amărăciune. Aşa că nu-l vor 
mai sfida. Insă cred că adevărata credinţă nu va fi înfrântă 
niciodată. 

Dă semne că vrea să ne întoarcem, aşa că ne îndreptăm înapoi 
spre uşă. Prinţesa Maria surâde şi salută cu o înclinare a capului pe 
cineva care-i strigă „Drum bun!”, dar eu nu reuşesc să zâmbesc. 

— Regele se teme de proprii lui oameni, continuă ea. Se teme de 
rivali. Se teme chiar şi de mine. E tatăl meu şi totuşi uneori cred că 
a înnebunit pe jumătate din cauza neîncrederii. Orice frică pe care 
o simte, oricât de prostească, pentru el e reală. Dacă visează 
măcar că lordul Lisle l-a trădat, lordul Lisle e un om mort. Dacă 
cineva sugerează că problemele pe care le are cu voi fac parte 
dintr-un complot, vă aflaţi în cea mai gravă primejdie. Dacă aveţi 
cum să fugiţi, ar trebui s-o faceţi. Regele nu e în stare să 
deosebească frica de adevăr. Nu e în stare să deosebească deloc 
coşmarurile de realitate. 

— Sunt regina Angliei. Nu pot să mă acuze de vrăjitorie. 

Se întoarce cu faţa spre mine pentru prima oară şi spune: 

— Asta nu vă va salva. Pe Anne Boleyn n-a salvat-o. Au acuzat-o 
de vrăjitorie, au strâns dovezi împotriva ei şi au găsit-o vinovată. 
Era tot atât de regină ca şi voi. 

Dintr-odată râde, de parcă i-aş fi spus ceva amuzant, şi văd că o 
parte din doamnele mele au ieşit din sală şi ne privesc. Râd şi eu, 
dar sunt sigură că oricine poate să audă frica din glasul meu. Mă ia 
de braţ. 

— Dacă mă întreabă cineva despre ce am vorbit când ne-am 
îndepărtat şi apoi ne-am întors la trepte, voi spune că mă 
plângeam că voi întârzia şi mă temeam că voi fi obosită. 

— Da, încuviinţez, dar sunt atât de înspăimântată încât tremur 


— 204 = 


de parcă m-ar fi pătruns frigul până la oase. Voi spune că ai vrut să 
vezi când se vor încheia pregătirile de plecare. 

Prinţesa Maria îmi ia braţul. 

— Tatăl meu a schimbat legile acestei ţări. Acum, până şi să 
gândeşti ceva rău despre rege înseamnă trădare, care se 
pedepseşte cu moartea. Nu e nevoie să spui nimic, nu e nevoie să 
faci nimic. Gândurile tale secrete înseamnă acum trădare. 

— Sunt regină, repet cu încăpățânare. 

— Ascultaţi-mă, spune ea sec. Tatăl meu a schimbat şi mersul 
justiţiei. Nu trebuie să fiţi condamnată de un tribunal. Puteţi fi 
condamnată la moarte printr-un Decret de Privare de Drepturi. Asta 
înseamnă nimic mai mult decât porunca regelui, sprijinită de 
parlamentul său. lar parlamentul n-ar refuza nici într-o mie de ani 
să-l sprijine. Regină sau cerşetoare, dacă regele vă vrea moartă, 
acum nu trebuie decât să poruncească. Nu e nevoie nici măcar să 
semneze mandatul de execuţie, ci doar să pună sigiliul. 

Descopăr că-mi ţin dinţii încleştaţi, ca să-i împiedic să clănţăne. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? 

— Fugiţi, spune ea. Fugiţi înainte să vină ei să vă ridice. 


După plecarea ei am sentimentul că ultimul meu prieten a 
părăsit curtea. Mă întorc în odăile mele, iar doamnele de companie 
pregătesc masa pentru un joc de cărţi. Le las să joace, îmi chem 
ambasadorul şi-l conduc în firida ferestrei, de unde nu putem fi 
auziţi, ca să-l întreb dacă l-a chestionat cineva în legătură cu mine. 
Imi răspunde că nu l-a chestionat nimeni, că toţi îl ignoră şi că e 
izolat de parcă ar fi ciumat. || întreb dacă ar putea să tocmească 
sau să cumpere doi cai iuți şi să-i ţină în afara zidurilor castelului, în 
caz că aş avea nevoie pe neaşteptate de ei. Imi răspunde că n-are 
bani pentru tocmit sau cumpărat cai şi că, oricum, regele ţine gărzi 
la uşile mele zi şi noapte. Oamenii despre care credeam că se află 
acolo ca să se îngrijească de siguranţa mea, să deschidă uşile sălii 
de primire şi să-mi anunţe oaspeţii sunt acum temnicerii mei. 

Mi-e foarte frică. Incerc să mă rog, dar până şi cuvintele 
rugăciunilor sunt o capcană. N-am voie să las impresia că devin 
papistă, o papistă aşa cum se spune că e acum lordul Lisle, şi totuşi 
nu trebuie să dau senzaţia că am păstrat religia fratelui meu: 
luteranii sunt bănuiţi că au luat parte la complotul lui Cromwell de 
a-l distruge pe rege. 

Când îl văd pe soţul meu, încerc să mă port politicos şi calm cu 


— 205 — 


el. Nu îndrăznesc să-l provoc sau să-mi afirm nevinovăția. Cel mai 
înspăimântător dintre toate e felul în care se poartă cu mine acum: 
cu căldură şi prietenie, de parcă am fi doi cunoscuţi pe cale să se 
despartă după o scurtă călătorie împreună. Se poartă ca şi cum 
timpul petrecut împreună a fost un interludiu plăcut, care acum se 
apropie în mod firesc de sfârşit. 

Nu-şi va lua rămas-bun de la mine, ştiu bine. Prinţesa Maria m-a 
prevenit în privinţa asta. N-are niciun rost să aştept clipa când îmi 
va spune că trebuie să mă confrunt cu o acuzaţie. Ştiu că una din 
aceste seri, când mă voi ridica de la masă după cină şi-i voi face o 
reverență, iar el îmi va săruta mâna cu multă curtenie, va fi ultima 
oară când îl voi vedea. Aş putea să ies din sala cea mare urmată de 
doamnele mele şi să-mi găsesc odăile pline de soldaţi, hainele deja 
împachetate şi bijuteriile trimise înapoi la vistierie. De la palatul 
Westminster până la Turn e drum scurt. Mă vor duce acolo pe calea 
fluviului, pe întuneric, voi intra prin poarta pe apă şi îmi voi găsi 
sfârşitul pe butucul de pe pajiştea Turnului. 

Ambasadorul i-a scris fratelui meu ca să-i spună că sunt cumplit 
de înspăimântată, dar nu nădăjduiesc la un răspuns. Pe William nu-l 
va deranja ideea că sunt bolnavă de spaimă, iar la vremea când va 
afla despre acuzaţiile aduse împotriva mea, va fi prea târziu ca să 
mă salveze. Dar poate că William nici măcar nu ar alege să mă 
salveze. Chiar el a lăsat să se nască această primejdie, pesemne că 
m-a urât mai mult decât mi-am închipuit vreodată. 

Dacă e să fiu salvată de cineva, persoana aceea trebuie să fiu 
eu. Dar cum se poate apăra o femeie împotriva acuzaţiei de 
vrăjitorie? Dacă Henric spune lumii că e neputincios fiindcă i-am 
răpit bărbăţia, cum pot eu să dovedesc că nu e aşa? Dacă el spune 
lumii că poate să se culce cu Katherine Howard, dar cu mine nu, 
atunci acuzaţia lui e dovedită şi negarea mea nu e decât o altă 
probă de viclenie satanică. O femeie nu-şi poate dovedi nevinovăția 
când un bărbat depune mărturie împotriva ei. Dacă Henric vrea să 
spânzur în ştreang ca vrăjitoare, nimic nu mă poate salva. El a 
susţinut că lady Anne Boleyn a fost vrăjitoare şi, drept urmare, ea a 
murit. Nu şi-a luat rămas-bun de la ea, cu toate că a iubit-o cu 
pasiune. Oştenii au venit pur şi simplu într-o zi şi au ridicat-o. 

Acum aştept să vină după mine. 


Jane Boleyn, palatul Westminster, iunie 1540 
Un bilet lăsat în poala mea de unul dintre servitorii ce slujesc la 


— 206 — 


masă în timpul cinei, când s-a aplecat să-mi ia din faţă platoul cu 
carne, îmi cere să mă înfăţişez îndată la ducele de Norfolk şi, 
imediat ce se termină cina, mă supun. De la o vreme, regina se 
retrage în odaia ei de culcare imediat după cină, nu-mi va simţi 
lipsa în cercul agitat al acelora dintre noi care am rămas în odăile ei 
sărăcite. Katherine Howard lipseşte de la curte, s-a întors în casa 
din Lambeth a bunicii ei. Lady Lisle se află sub arest la domiciliu din 
pricina crimelor grave făptuite de soţul ei şi se spune că e 
înnebunită de frământări şi de frică. Ştie că el va muri. Lady 
Rutland e tăcută şi seara se retrage în odăile ei, pesemne că şi ea 
se teme, dar nu ştiu ce acuzaţii i s-ar putea aduce. Anne Bassett a 
plecat să stea cu verişoara ei, sub pretextul bolii, iar Catherine 
Carey a fost chemată acasă de maică-sa, Mary. Aceasta i-a cerut 
permisiunea regelui ca fiica ei să se întoarcă acasă, fiindcă nu se 
simte bine. Mi-a venit să râd de pretextul acesta transparent. Mary 
Boleyn a avut întotdeauna o mare abilitate de-a se ţine pe ea şi pe 
ai ei departe de necazuri. Păcat că n-a făcut niciun efort pentru 
fratele ei. Mary Norris trebuie s-o ajute pe maică-sa, la ţară, la nişte 
treburi speciale. Văduva lui Henry Norris a văzut eşafodul data 
trecută când regele a complotat împotriva soţiei sale. Nu vrea să-şi 
vadă fiica urcând treptele pe care a păşit înainte bărbatul ei. 

Ne măsurăm cu toţii cuvintele cu grijă şi suntem reţinuţi în 
purtări. Vremurile rele s-au întors la curtea regelui Henric şi toată 
lumea se teme, asupra tuturor planează bănuieli. E ca şi cum ai trăi 
într-un coşmar: fiecare bărbat şi fiecare femeie ştiu că orice cuvânt 
rostit şi orice gest făcut ar putea fi folosit ca dovadă împotriva lor. 
Un duşman ar putea transforma o simplă indiscreţie într-o crimă, 
un prieten ar putea oferi o confidenţă în schimbul garantării 
siguranţei. Suntem o curte de laşi şi de trădători. Nimeni nu mai 
merge normal, umblăm cu toţii în vârful picioarelor, nimeni nu mai 
are curajul să respire, ne ţinem cu toţii răsuflarea. Regele a devenit 
bănuitor faţă de prietenii lui şi nimeni nu poate avea certitudinea 
că se află în siguranţă. 

Mă furişez ca o umbră spre odăile ducelui, înaintând prin 
întuneric, deschid uşa şi mă strecor fără zgomot înăuntru. Ducele 
stă în picioare la fereastră, cu obloanele deschise ca să lase să 
intre aerul nopţii calde, iar flăcările lumânărilor de pe masa lui de 
lucru pâlpâie în curent. Ridică privirea şi-mi zâmbeşte când intru în 
odaie, aproape aş putea crede că ţine la mine. 

— A, Jane, nepoata mea! Regina va pleca la Richmond cu o curte 


— 207 — 


foarte restrânsă, vreau s-o însoţeşti. 

— La Richmond? 

Aud tremurul înfricoşat al vocii mele şi trag adânc aer în piept. 
Asta înseamnă arest la domiciliu câtă vreme se cercetează 
acuzaţiile împotriva ei. Dar de ce mă trimit şi pe mine cu ea? Voi fi 
şi eu acuzată? 

— Da. Vei sta cu ea şi vei observa cu atenţie cine vine, cine 
pleacă şi tot ce spune ea. Trebuie să fii cu ochii în patru mai ales la 
ambasadorul Harst. Nu credem că poate face ceva, dar ţi-aş 
rămâne îndatorat dacă ai avea grijă ca ea să nu pună la cale niciun 
plan de fugă, să nu trimită niciun mesaj, lucruri de felul acesta. 

— Vă rog... 

Mă silesc să mă opresc, căci vocea mea a sunat pierită. Ştiu că 
nu aşa trebuie să-l abordez. 

— Ce? 

Zâmbeşte, dar privirea îi e concentrată. 

— N-o pot împiedica să fugă. Sunt femeie şi singură. 

El clatină din cap. 

— Incepând din seara asta, porturile sunt închise. Ambasadorul 
ei a descoperit că nu există niciun cal de cumpărat sau de tocmit în 
toată Anglia. Grajdurile ei sunt pustii în clipa asta. Odăile ei sunt 
închise. Nu va putea să fugă sau să trimită după ajutor. Toţi cei din 
serviciul ei îi sunt acum temniceri. Tu trebuie doar s-o urmăreşti. 

— Vă rog, daţi-mi voie să merg s-o slujesc pe Katherine, spun 
trăgând aer în piept. Va avea nevoie de sfaturi ca să devină o bună 
regină. 

Ducele se opreşte să se gândească. 

— Da, va avea. Fata aia e o idioată. Dar la bunica ei n-are ce săi 
se întâmple. 

Îşi loveşte dinţii cu unghia degetului mare şi chibzuieşte o clipă. 

— Va trebui să înveţe să fie regină, spun. 

El şovăie. Am cunoscut amândoi regine ale Angliei care au fost 
cu adevărat regine. Micuţa Katherine nu e demnă nici să le atingă 
pantofii, darămite să le calce pe urme. Nici măcar câţiva ani buni 
de instruire n-ar putea să-i dea o ţinută şi o purtare de regină. 

— Nu, nu va trebui, răspunde el. Regele nu mai vrea o regină 
alături. Vrea o fată pe care s-o alinte, o fetişcană, o tânără iapă de 
prăsilă pentru sămânţa lui. Katherine nu are nevoie de nimic 
altceva decât să fie supusă. 

— Atunci daţi-mi voie să spun adevărul: nu vreau să merg la 


— 208 — 


Richmond cu regina Anne. Nu vreau să depun mărturie împotriva 
ei. 

Ochii lui negri şi ageri se ridică iute spre mine. 

— Mărturie pentru ce? 

Sunt prea ostenită ca să mă lupt astfel cu el. 

— Mărturie pentru orice aţi vrea să spun. Orice-ar dori regele să 
declar, nu vreau. Nu doresc să depun mărturie împotriva ei. 

— De ce nu? întreabă el, de parcă n-ar şti. 

— Sunt sătulă de judecăţi, răspund din adâncul inimii. Acum mă 
tem de dorinţele regelui. Nu ştiu ce vrea. Nu ştiu cât de departe va 
merge. Nu vreau să mai depun mărturie la judecata unei regine... 
niciodată. 

— Imi pare rău, spune el fără urmă de regret. Dar avem nevoie 
de cineva care să jure că a avut o conversaţie cu regina în care 
aceasta a arătat lămurit că e fecioară neatinsă, absolut neatinsă şi, 
pe deasupra, ignorantă cu privire la ceea ce se petrece între un 
bărbat şi o fecioară. 

— A fost în pat cu el în fiecare noapte, zic iritată. Am dus-o cu 
toţii în pat în prima seară. Aţi fost acolo, arhiepiscopul de 
Canterbury de asemenea. lar ea a fost crescută pentru a zămisli un 
fiu şi a da naştere unui moştenitor, a fost măritată doar în acest 
scop. N-are cum să fie ignorantă cu privire la ceea ce se petrece 
între un bărbat şi o fecioară. Nicio femeie din lume n-a îndurat mai 
multe încercări nereuşite. 

— Tocmai de aceea avem nevoie de o doamnă cu reputaţie 
impecabilă care să jure lucrul ăsta, spune el abil. O minciună atât 
de şubredă are nevoie de un martor plauzibil: tu. A 

— Oricare dintre doamne poate face asta pentru lnălţimea 
Voastră, protestez. Din moment ce conversaţia n-a avut loc 
niciodată, din moment ce e o conversaţie imposibilă, de bună 
seamă că nu contează cine susţine că a avut loc, nu? 

— AŞ vrea ca numele nostru să fie pe lista martorilor, zice 
ducele. Regele ar fi mulţumit să vadă că l-am slujit. Ne-ar fi util. 

— Scopul este să se dovedească faptul că e vrăjitoare? întreb 
fără înconjur, căci sunt prea ostenită de munca mea şi prea 
dezgustată de mine însămi ca să-l iau pe duce cu binişorul astă- 
seară. Scopul este să se dovedească faptul că e vrăjitoare şi să fie 
condamnată la moarte? 

El se îndreaptă în jilţ şi se uită de sus la mine. 

— Nu avem căderea să prezicem ce-ar putea descoperi membrii 


— 209 — 


comisiei regelui. Vor cerceta dovezile şi vor da verdictul. Dumneata 
vei furniza doar o declaraţie, jurând pe credinţa dumitale, în faţa lui 
Dumnezeu. 

— Nu vreau să am moartea ei pe conştiinţă! spun cu un glas 
disperat. Vă rog! Puneţi pe altcineva să jure. Nu vreau să merg cu 
ea la Richmond şi apoi să aduc o mărturie mincinoasă împotriva ei. 
Nu vreau să fiu prin preajmă când o duc în Turn. Nu vreau ca ea să 
fie trimisă la moarte pe temeiul mărturiei mele mincinoase. l-am 
fost prietenă, nu vreau să-i fiu ucigaşă! 

Ducele aşteaptă în tăcere până se sfârşeşte torentul meu de 
refuzuri, apoi se uită la mine şi zâmbeşte iarăşi, dar de data asta pe 
chipul lui nu se zăreşte nici urmă de blândeţe. 

— Fireşte. Vei jura numai pentru declaraţia pe care ţi-o vom 
pregăti noi, iar cei care-ţi sunt superiori vor decide ce trebuie făcut 
cu regina. Mă vei înştiinţa cu cine se vede şi ce face, la fel ca de 
obicei. Omul meu te va însoţi la Richmond. O vei urmări cu grijă. Nu 
trebuie să fugă. lar după ce se va termina totul, vei fi doamna de 
companie a lui Katherine, îţi vei avea locul dumitale la curte, vei fi 
doamna de companie a noii regine a Angliei. Asta-ţi va fi răsplata. 
Vei fi prima doamnă de la curtea noii regine. Promit. Vei fi mai- 
marea peste odaia ei personală. 

Işi închipuie că m-a cumpărat cu promisiunea lui, dar sunt sătulă 
de viaţa asta. Spun cu simplitate: 

— Nu pot continua să fac asemenea lucruri. 

Mă gândesc la Anne Boleyn şi la soţul meu, la cum au fost duşi 
amândoi în Turn, toate dovezile fiind împotriva lor, deşi niciuna 
adevărată. Mă gândesc că au păşit spre moarte ştiind că propria lor 
familie a depus mărturie împotriva lor şi că unchiul lor a pronunţat 
condamnarea. Mă gândesc că au avut amândoi încredere în mine şi 
că au aşteptat să merg să depun mărturie în apărarea lor, 
încrezători în iubirea ce le-o purtam, siguri că-i voi salva. 

— Nu pot continua să fac asemenea lucruri. 

— Sper că nu, spune unchiul cu afectare. Să dea Dumnezeu să 
nu mai trebuiască să faci asta niciodată, regele a găsit în sfârşit în 
nepoata mea Katherine o soţie adevărată şi onorabilă. Katherine e 
un trandafir fără spini. 

— Un ce? 

— Un trandafir fără spini, repetă ducele cu un chip neclintit. Aşa 
trebuie s-o numim. Aşa vrea el s-o numească. 


— 210 — 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, iunie 1540 


la să văd, ce am acum? Am casele criminalilor, pe care mi le-a 
dăruit regele, şi pământurile lor. Am bijuteriile pe care le-am 
câştigat printr-un pipăit rapid într-o galerie tăcută. Am şase rochii, 
plătite de unchiul meu, cele mai multe noi, şi bonete asortate. Am o 
odaie de culcare a mea în casa bunicii şi, de asemenea, sala mea 
de primire şi câteva domnişoare de companie, dar deocamdată 
nicio doamnă. Cumpăr rochii aproape în fiecare zi, neguţătorii vin 
întruna de peste fluviu cu cupoane de mătase, de parcă aş fi eu 
însămi croitoreasă. Îmi potrivesc rochiile şi murmură cu gura plină 
de ace că sunt cea mai frumoasă, cea mai desăvârşită fată pe care 
a fost pus vreodată un corsaj foarte strâmt. Se apleacă până la 
podea ca să-mi facă tivul şi spun că n-au mai văzut niciodată o fată 
atât de frumoasă, o adevărată regină între fete. 

Îmi place la nebunie. Dacă aş fi mai înclinată spre meditaţie sau 
aş avea un suflet mai grav, ştiu că m-ar frământa gândul la biata 
mea stăpână, regina, şi la ce se va întâmpla cu ea, la ideea 
dezagreabilă că în curând mă voi mărita cu un bărbat care a 
îngropat trei neveste şi poate o va îngropa şi pe a patra şi care e 
îndeajuns de bătrân să-mi fie bunic, plus că miroase foarte urât, dar 
nu mă las frământată de griji ca acestea. Celelalte soţii au murit 
aşa cum le-a fost scris, viaţa lor s-a încheiat când au vrut 
Dumnezeu şi regele; pentru mine zău că asta nu înseamnă nimic. 
Nici măcar verişoara mea, Anne Boleyn, nu va însemna nimic 
pentru mine. Nu mă voi gândi nici la ea, nici la faptul că unchiul a 
urcat-o pe tron şi după aceea a împins-o pe eşafod. A avut şi ea 
rochiile, curtea şi nestematele ei. A avut timpul ei când a fost cea 
mai de seamă tânără femeie de la curte, a avut timpul ei când a 
fost favorita familiei şi mândria noastră, a tuturor, iar acum îl voi 
avea şi eu pe al meu. 

Voi avea şi eu timpul meu. Voi fi voioasă. Sunt la fel de flămândă 
cum a fost ea de culori şi avuţie, de diamante şi flirt, de cai şi de 
dans. Vreau viaţa mea, vreau doar ce e mai bun din toate şi, cu 
puţin noroc şi prin capriciul regelui (pe care sper să-l ţină 
Dumnezeu), voi avea tot ce e mai bun. Nădăjduisem să fiu 
remarcată de unul dintre curtenii importanţi, care să mă aleagă să 
intru în familia sa, şi să fiu măritată cu un tânăr nobil care ar putea 
să avanseze la curte. Acesta era apogeul speranţelor mele. Dar 
totul va fi altfel. Mult mai bine. Regele însuşi m-a remarcat, regele 
Angliei mă doreşte, omul care e Dumnezeu pe pământ, părintele 


— 211 — 


poporului său, legea şi cuvântul, el mă doreşte pe mine. Am fost 
aleasă chiar de reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni 
nu-i poate sta în cale şi nimeni n-ar îndrăzni să-l refuze. Cel care m- 
a remarcat şi m-a dorit nu e un om obişnuit, nu e nici măcar un 
muritor. Cel care m-a remarcat e un semizeu. Mă doreşte, iar 
unchiul spune că e de datoria mea şi că e o onoare să-i accept 
propunerea. Voi fi regina Angliei - închipuiţi-vă! Voi fi regina 
Angliei. Şi atunci vom vedea ce pot eu, Kitty Howard, să socotesc 
că-mi aparţine! 

De fapt, sinceră să fiu, sunt sfâşiată între groază şi entuziasm la 
gândul că-i voi fi consoartă şi regină, cea mai importantă femeie 
din Anglia. Simt o încântare vanitoasă pentru că mă vrea şi am grijă 
să mă gândesc la asta şi să-mi ignor dezamăgirea că, deşi e 
aproape Dumnezeu, e doar un bărbat ca oricare altul şi, în plus, 
unul foarte bătrân, ba chiar un bătrân pe jumătate neputincios, un 
bătrân care nu poate nici măcar să se uşureze cum se cuvine, iar 
eu trebuie să-l joc aşa cum aş face cu orice bătrân care, aţâţat de 
poftă şi de vanitate, s-ar întâmpla să mă dorească. Dacă îmi dă ce 
vreau, va avea favorurile mele, nu pot spune nimic mai corect de- 
atât. Aproape că-mi vine să râd de mine însămi la gândul de a-i 
acorda celui mai măreț bărbat din lume micile mele favoruri. Dar 
dacă el le vrea şi dacă e dispus să plătească atât de mult pentru 
ele, sunt pe piaţă ca orice vânzător: mă vând pe mine însămi. 

Bunica, ducesa, îmi spune că sunt fata ei foarte, foarte isteaţă şi 
că îi voi aduce familiei noastre avere şi măreție. Să fiu regină e un 
triumf mai presus de cele mai ambiţioase vise ale noastre, dar 
există o speranţă şi mai mare. Dacă zămislesc un prunc şi aduc pe 
lume un băiat, familia noastră se va ridica tot atât de sus ca familia 
Seymour. lar dacă băiatul Seymour, prinţul Eduard, ar muri (deşi, 
bineînţeles, Doamne fereşte!), dar dacă el ar muri, atunci fiul meu 
ar fi următorul rege al Angliei, iar noi, neamul Howard, am fi înrudiţi 
cu regele. Şi atunci am face parte din familia regală sau aproape şi 
am fi cea mai măreaţă familie din Anglia şi toţi vor trebui să-mi 
mulţumească mie pentru norocul lor. Unchiul Norfolk ar pune un 
genunchi în pământ în faţa mea şi m-ar binecuvânta pentru 
oblăduirea mea. Când mă gândesc la asta, îmi vine să chicotesc şi, 
de atâta încântare, nu mai pot visa cu ochii deschişi. 

Imi pare rău din toată inima pentru stăpâna mea, regina Anne. 
Mi-ar fi plăcut să rămân domnişoara ei de companie şi s-o văd 
fericită. Dar ce nu se poate, nu se poate şi ar fi într-adevăr o prostie 


— 212 — 


să-mi jelesc propriul noroc. Regina Anne e asemenea acelor bieţi 
oameni executaţi ca să le pot lua pământurile sau ca bietele 
călugăriţe aruncate din casa lor ca să putem fi cu toţii mai bogaţi. 
Aceşti oameni trebuie să sufere spre binele nostru. Am învăţat că 
aşa merg lucrurile în lume. Şi nu e vina mea că lumea e un loc dur 
pentru alţii. Sper ca ea să-şi găsească fericirea, la fel ca mine. 
Poate că se va întoarce acasă la fratele ei, unde-o fi asta. Biata de 
ea! Poate că se va căsători cu bărbatul cu care a fost logodită. 
Unchiul mi-a spus că a greşit foarte mult venind în Anglia, când ştia 
că era legată să se mărite cu un alt bărbat. A fost o faptă foarte 
şocantă şi sunt surprinsă că a făcut-o. Părea o tânără femeie atât 
de bine-crescută, nu-mi vine să cred că a făcut ceva atât de rău. 
Fireşte că, atunci când unchiul vorbeşte despre o logodnă 
anterioară, nu pot să nu mă gândesc la bietul, dragul meu Francis 
Dereham. N-am pomenit niciodată despre jurămintele pe care ni le- 
am făcut şi, la drept vorbind, cred că e cel mai bine să uit totul şi să 
mă prefac că nici nu s-a întâmplat. Desigur, nu e întotdeauna uşor 
să fii femeie tânără în lumea aceasta plină de ispite şi n-o critic pe 
regina Anne pentru că a fost logodită cu altul şi apoi s-a măritat cu 
regele. Eu, una, fireşte, n-aş face-o, dar întrucât Francis Dereham şi 
cu mine n-am fost cununaţi cum se cuvine, nici măcar logodiţi cum 
se cuvine, nu iau asta în considerare. N-am avut o rochie ca lumea, 
aşa că, evident, n-a fost o cununie sau un schimb de jurăminte în 
toată regula. N-am făcut decât să visăm la copii şi să schimbăm 
câteva sărutări nevinovate. Nimic mai mult de-atât, zău. Dar ea, 
dacă se întoarce acasă, ar putea să aibă o soartă mai rea decât să 
se mărite cu prima ei dragoste. Eu, una, mă gândesc mereu la 
Francis cu afecţiune. Prima dragoste e întotdeauna foarte dulce, 
probabil mai dulce decât un soţ foarte bătrân. Când voi fi regină, 
voi face ceva foarte amabil pentru Francis. 


Anne, palatul Westminster, 10 iunie 1540 


Doamne Dumnezeule, salvează-mă, Doamne Dumnezeule, 
salvează-mă, căci absolut toţi prietenii şi aliaţii mei se află în Turn 
şi nu mă îndoiesc că în curând vor veni după mine! Thomas 
Cromwell, omul căruia i s-a atribuit meritul de-a mă fi adus în 
Anglia, e arestat şi acuzat de trădare. Trădare! A fost slujitorul 
regelui, a fost câinele lui. Nu e mai capabil de trădare decât ogarii 
de vânătoare ai regelui. Fără îndoială, nu e un trădător. Fără 
îndoială, a fost arestat drept pedeapsă pentru că a pus la cale 


— 213 — 


căsătoria mea. Dacă acuzaţia asta îl trimite la eşafod, sub securea 
călăului, nu există îndoială că voi urma eu la rând. 

Omul care m-a întâmpinat la Calais, dragul meu lord Lisle, e 
acuzat de trădare şi, de asemenea, de faptul că în taină e papist şi 
că face parte dintr-un complot papist. Se spune că m-a primit cu 
bucurie ca regină pentru că ştia că-l voi împiedica pe rege să 
odrăslească un fiu. E arestat şi acuzat de trădare pentru un 
complot printre ai cărui participanţi sunt numită şi eu. Nevinovăţia 
nu-i oferă nicio apărare. Faptul că ideea complotului e absurdă nu-i 
oferă nicio apărare. |n subteranele Turnului există încăperi 
cumplite, în care indivizi diabolici se dedau la cruzimi. Omul spune 
orice după ce a fost torturat de unul dintre ei. Corpul omenesc nu e 
capabil să suporte durerea pe care o pot provoca ei. Regele 
îngăduie ca prizonierii să fie dezmembraţi, ca picioarele să le fie 
smulse din trunchi şi braţele din umeri. O astfel de barbarie e o 
noutate în această ţară, dar acum e îngăduită, căci regele se 
transformă într-un monstru. Lordul Lisle are fire blajină, vorbeşte cu 
glas scăzut. Nu poate suporta durerea, de bună seamă că le va 
spune ce vor să audă, orice-ar fi. Apoi va urca pe eşafod, ca 
trădător dovedit, şi cine ştie ce-l vor fi făcut să mărturisească 
despre mine? 

Plasa se strânge în jurul meu. A ajuns atât de aproape, încât mai 
că pot vedea funiile. Dacă lordul Lisle spune că ştia că-l voi face pe 
rege neputincios, sunt ca şi moartă. Dacă Thomas Cromwell spune 
că ştia că sunt logodită şi că m-am căsătorit cu regele, când de fapt 
nu eram liberă s-o fac, sunt ca şi moartă. L-au întemnițat pe 
prietenul meu, lordul Lisle, l-au întemnițat pe aliatul meu, Thomas 
Cromwell. li vor tortura până vor obţine dovezile de care au nevoie, 
iar apoi vor veni după mine. In toată Anglia există doar un singur 
om care m-ar putea ajuta. Nu-mi pun prea mare nădejde în el, dar 
alt prieten nu am. Trimit după ambasadorul meu, Carl Harst. 

E o zi toridă şi toate ferestrele sunt larg deschise, ca să intre aer 
din grădină. De afară, răzbat până la mine sunetele curţii care 
petrece în barjele de pe fluviu. Se cântă la lăută şi din gură şi se 
aud râsete. Chiar şi de la această depărtare pot distinge nota 
ascuţită a veseliei forţate. Odaia e răcoroasă şi întunecoasă, dar 
năduşim amândoi. 

— Am tocmit cai, spune el în limba noastră, într-o şoaptă 
şuierătoare. Am fost nevoit să umblu prin tot oraşul ca să-i găsesc 
şi, în cele din urmă, i-am cumpărat de la nişte negustori din hansă. 


— 214 — 


Am împrumutat bani pentru călătorie. Cred că ar trebui să plecăm 
neîntârziat. De îndată ce găsesc un străjer pe care să-l pot mitui. 

— Neîntârziat, încuviinţez. Trebuie să plecăm neîntârziat. Ce se 
spune despre Cromwell? 

— E o barbarie! Sunt nişte sălbatici. A intrat în sala Consiliului 
Coroanei fără să aibă măcar habar că era ceva în neregulă. Vechii 
săi prieteni şi confraţi nobili i-au smuls însemnele funcţiei şi 
Ordinului Jartierei. L-au ciugulit aşa cum sfâşie nişte ciori un iepure 
mort. A fost târât de-acolo ca un infractor. Nici măcar nu va avea 
parte de judecată, n-au nevoie să cheme vreun martor sau să 
dovedească vreo acuzaţie. Va fi decapitat printr-un Decret de 
Privare de Drepturi, n-au nevoie decât de cuvântul regelui. 

— Nu s-ar putea ca regele să nu rostească acel cuvânt? Oare nu- 
i va arăta îndurare? Cu doar câteva săptămâni în urmă l-a făcut 
conte, drept dovadă de preţuire. 

— A fost păcăleală, doar o păcăleală. Regele i-a arătat preţuire 
doar pentru ca duşmănia lui să lovească mai puternic acum. Va 
muri fără îndoială ca un trădător. 

— Regele şi-a luat rămas-bun de la el? întreb într-o doară. 

— Nu, răspunde ambasadorul. Cromwell n-a avut parte de niciun 
avertisment. S-au despărţit ca în orice zi obişnuită, fără urări 
speciale. Cromwell a intrat la şedinţa consiliului ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic ieşit din comun. Credea că a sosit ca să conducă 
şedinţa, în calitate de secretar de stat, în toată măreţia şi puterea 
lui, şi în câteva clipe s-a trezit că e arestat şi că vechii săi duşmani 
îi râd în nas. 

— Regele nu şi-a luat rămas-bun, şoptesc cu un fel de groază 
potolită. E aşa cum se spune. Regele nu-şi ia niciodată rămas-bun. 


Jane Boleyn, palatul Westminster, 24 iunie 1540 


Stăm în tăcere în odaia reginei şi coasem cămăşi pentru săraci. 
Katherine Howard lipseşte de la locul ei, căci toată săptămâna şi-a 
petrecut-o la bunica sa, la Norfolk House din Lambeth. Regele o 
vizitează aproape în fiecare seară, cinează acolo ca şi cum ar fi un 
om obişnuit şi nu rege. E dus peste fluviu cu barja regală, 
călătoreşte fără fereală, nu-şi dă nicio osteneală ca să-şi ascundă 
identitatea. 

Întregul oraş vuieşte din cauza convingerii că, după doar şase 
luni de la căsătorie, regele şi-a luat o amantă, pe fata Howard. Cei 
impresionant de ignoranţi susţin că, din moment ce regele are 


— 215 — 


amantă, înseamnă că regina e precis grea şi totul e bine în această 
lume, cea mai minunată dintre toate: un fiu şi moştenitor Tudor se 
află în pântecul reginei, iar regele îşi găseşte distracţia în altă 
parte, ca întotdeauna. Aceia dintre noi care ştim că nu e deloc aşa 
nici măcar nu ne îngăduim plăcerea de a-i corecta pe cei care n-au 
habar de nimic. Ştim că acum Katherine Howard e păzită ca o 
fecioară vestală de slabele puteri de seducţie ale regelui. Ştim că 
regina e tot neatinsă. Insă nu ştim, nu suntem în stare să prevedem 
ce se va întâmpla mai departe. 

In absenţa regelui, la curte s-a înstăpânit dezordinea, iar când 
regina Anne şi noi, doamnele, mergem la cină, tronul din capul 
încăperii e pustiu şi nu există reguli. Sala e avidă, ca un stup 
zumzăitor, fremătând de bârfe şi zvonuri. Toţi vor să treacă în 
tabăra învingătoare, dar nimeni nu ştie care va fi aceea. La mesele 
importante sunt locuri goale, căci câteva familii au părăsit cu totul 
curtea, fie de frică, fie din dezgust faţă de noua domnie a terorii. 
Toţi cei cunoscuţi ca având simpatii papiste sunt pândiţi de pericol 
şi au plecat la moşiile de la ţară. Toţi cei în favoarea reformei se 
tem că regele s-a întors împotriva acesteia, dat fiind faptul că 
favorita e din nou o fată Howard şi că Stephen Gardiner compune 
rugăciunile, care sunt exact aşa cum au venit de la Roma, iar 
arhiepiscopul Cranmer nu mai e la modă. La curte au rămas doar 
oportuniştii şi nesăbuiţii. E ca şi cum întreaga lume s-ar destrăma 
odată cu destrămarea ordinii. Regina plimbă mâncarea de colo-colo 
prin farfurie cu furculiţa de aur, ţinând capul mult plecat ca să evite 
privirile stăruitoare, curioase şi iscoditoare ale oamenilor veniţi să 
vadă o regină abandonată pe tronul ei şi părăsită în palatul ei, ale 
oamenilor veniţi cu sutele să privească avizi o regină în ultima ei 
seară la curte, poate în ultima ei seară pe lumea asta. 

Ne întoarcem în odăile noastre imediat ce se strânge masa, nu 
există distracţii pentru rege după cină, căci regele nu e niciodată 
prezent. E aproape ca şi cum n-ar exista rege şi, în absenţa lui, nici 
regină, nici curte. Totul s-a schimbat sau aşteaptă cu teamă noi 
schimbări. Nimeni nu ştie ce se va întâmpla şi toţi sunt vigilenţi faţă 
de orice semn de primejdie. 

Se vorbeşte întruna de noi arestări. Azi am auzit că lordul 
Hungerford a fost dus în Turn şi, când mi s-a spus de ce crime se 
face vinovat, am avut senzaţia că ies de sub soarele puternic al 
amiezii şi intru într-o casă de gheaţă. E acuzat de purtare împotriva 
firii, la fel ca soţul meu, de sodomie cu un alt bărbat. E acuzat că şi- 


— 216 — 


a siluit fiica, aşa cum soţul meu George a fost acuzat de incest cu 
sora lui, Anne. E acuzat de trădare şi de a fi prevestit moartea 
regelui, întocmai ca George şi Anne, acuzaţi împreună. Poate că 
nevastă-sa va fi invitată să depună mărturie împotriva lui, aşa cum 
mi s-a cerut şi mie. Gândul ăsta mă face să mă cutremur, am 
nevoie de fiecare strop de putere a voinţei ca să şed liniştită în 
odaia reginei şi să tivesc îngrijit pânza. Aud un bubuit ca de tobă în 
urechi, simt cum sângele îmi încinge obrajii, de parcă aş fi bolnavă 
şi aş avea febră. Se întâmplă din nou, regele Henric se întoarce din 
nou împotriva prietenilor săi. 

Se face iarăşi o lăsare de sânge, se revarsă iarăşi acuzaţii asupra 
celor pe care regele nu mai vrea să-i vadă în preajma lui. Ultima 
oară când Henric a vrut să se răzbune, zilele lungi ale urii sale au 
răpit viaţa soţului meu, a altor patru oameni şi a reginei Angliei. 
Cine se poate îndoi că Henric e pe punctul de-a face din nou acelaşi 
lucru? Însă cine poate şti pe care din noi îl va răpune? 

Singurele sunete din odăile reginei sunt foşnetul duzinii de ace 
care străpung pânza aspră şi şoapta aţei ce trece prin țesătură. 
Râsetele, muzica şi jocurile ce umpleau înainte odaia boltită au 
amuţit. Niciuna din noi nu îndrăzneşte să vorbească. Regina vorbea 
mereu precaut şi atent. Acum, în aceste zile de spaimă, e mai mult 
decât discretă, e aproape mută, cufundată într-o stare de groază 
tăcută. 

Am mai văzut şi înainte o regină temându-se pentru viaţa ei, ştiu 
cum e să te afli la curtea reginei în timp ce toţi aşteaptă să se 
întâmple ceva. Văd foarte bine că doamnele de companie aruncă 
priviri furişe, fiind conştiente în adâncul inimii că regina va fi luată 
de acolo, şi cine ştie asupra cui altcuiva vor cădea învinuirile? 

In odăile reginei sunt mai multe scaune goale. Katherine Howard 
a plecat şi, în lipsa ei, odăile sunt mai tăcute şi mai monotone. Lady 
Lisle fie se ascunde, fie îşi caută, bolnavă de atâta plâns, puţinii 
prieteni care mai îndrăznesc s-o primească. Lady Southampton a 
găsit un pretext ca să plece. Cred că se teme că soţul ei va fi prins 
în capcana ce se pregăteşte pentru regină. Lordul Southampton s-a 
numărat printre prietenii reginei încă de la sosirea ei în Anglia. 
Anne Bassett a reuşit să se îmbolnăvească după arestarea tatălui ei 
şi a plecat la o rudă. Catherine Carey a fost luată de la curte, fără 
de veste, de către maică-sa, care ştie totul despre căderea 
reginelor. Mary Norris a fost chemată de mama ei, căreia astfel de 
evenimente îi sunt de asemenea bine cunoscute. Toţi cei care i-au 


— 217 — 


jurat reginei o prietenie veşnică şi nepieritoare sunt acum îngroziţi 
că aceasta le-o va cere şi că vor cădea odată cu ea. Toate 
doamnele ei se tem că ar putea fi prinse în capcana ce i se 
pregăteşte reginei. 

De fapt, toate, mai puţin acelea care ştiu deja că nu vor fi 
victime, ci însăşi capcana. Iscoadele regelui la curtea reginei sunt 
lady Rutland, Catherine Edgecombe şi cu mine. După ce va fi 
arestată, noi trei vom depune mărturie împotriva ei. Astfel vom fi în 
siguranţă. Cel puţin noi trei vom fi în siguranţă. 

Incă nu mi s-a spus ce va conţine mărturia mea, ci doar că mi se 
va cere să întăresc prin jurământ o declaraţie scrisă. L-am întrebat 
pe unchiul meu, ducele, dacă aş putea fi cruţată şi mi-a răspuns că, 
dimpotrivă, ar trebui să mă bucur că regele s-a încrezut din nou în 
mine. Cred că nu mai pot spune sau face nimic. Mă voi abandona 
vremurilor, voi pluti ca o bucată de lemn pe valurile capriciului 
regelui. Voi încerca să-mi ţin capul deasupra apei şi-i voi compătimi 
pe cei care se îneacă lângă mine. Dacă e să fiu sinceră, poate că-mi 
voi ţine capul deasupra împingând pe altcineva sub ape şi furându-i 
aerul. Când o corabie se scufundă, fiecare condamnat la înec e pe 
cont propriu. 

Se aude o bătaie zgomotoasă în uşă şi o fată ţipă. Sărim toate în 
picioare, convinse că oştenii se află la uşă, aşteptând să ni se 
anunţe că suntem arestate. Mă uit iute la regină: e albă la faţă, mai 
albă ca sarea, n-am văzut niciodată o femeie care să pălească atât 
de tare, decât după moarte. Are buzele de-a dreptul albastre de 
frică. 

Uşa se deschide. E unchiul meu, ducele de Norfolk, cu chipul 
prelung şi cadaveric sub pălăria neagră ca de judecător de 
spânzurătoare. 

— Alteță, spune el, intrând şi înclinându-se adânc în faţa ei. 

Regina se clatină ca un mesteacăn argintiu tânăr. Mă apropii de 
ea şi o iau de braţ ca s-o sprijin. Simt cum se cutremură la 
atingerea mea şi-mi dau seama că îşi închipuie că o arestez şi o ţin 
în timp ce unchiul meu pronunţă sentinţa. 

— E în regulă, îi şoptesc. 

Dar, fireşte, n-am de unde să ştiu că e în regulă. S-ar putea 
foarte bine ca pe coridor să aştepte, ascunşi vederii, şase străjeri 
din garda regală. 

Ea ţine capul sus şi se ridică repede, îndreptându-şi statura. 

— Bună seara, milord, rosteşte în felul ei ciudat. 


— 218 — 


— Vin de la Consiliul Coroanei, spune el pe un ton moale ca 
mătasea funerară. Trebuie să vă anunţ cu regret că în oraş a 
izbucnit molima. 

Ea se încruntă uşor, încercând să-i urmărească vorbele, e clar că 
nu la ele se aştepta. Doamnele încep să se foiască. Ştim toate că 
nu există nicio molimă. 

— Regele este neliniştit în privinţa siguranţei Alteţei Voastre, 
continuă ducele rar. Vă porunceşte să vă mutaţi la palatul 
Richmond. 

O simt clătinându-se. 

— Vine şi el? 

— Nu. 

Aşadar, toată lumea va şti că a fost trimisă de la curte. Dacă în 
oraş ar fi izbucnit molima, regele Henric ar fi ultimul om din lume 
care să se plimbe în sus şi-n jos pe Tamisa, zdrăngănind din lăută şi 
îngânând un nou cântec de dragoste, până la podul plutitor tras de 
cai de la Lambeth. Dacă negurile ce se ridică seara de pe fluviu ar 
purta boala, Henric ar pleca fără zăbavă în New Forest sau în Essex. 
Boala îl îngrozeşte cumplit. Prinţul ar fi trimis în Wales, iar regele ar 
fi de mult plecat. 

Prin urmare, oricine îl cunoaşte pe rege ştie că anunţul despre 
molimă e o minciună şi că adevărul e că din clipa asta începe 
calvarul reginei. Mai întâi arest la domiciliu, cât timp se desfăşoară 
ancheta, apoi o acuzaţie, apoi o audiere în faţa tribunalului, apoi 
judecata, sentinţa şi moartea. Aşa a fost pentru regina Caterina, 
pentru regina Anne Boleyn şi aşa va fi şi pentru regina Anne de 
Cleves. 

— İl voi vedea înainte să plec? întreabă regina. 

Biata de ea, îi tremură glasul! 

— Alteța Sa mi-a cerut să vin să vă spun să plecaţi mâine- 
dimineaţă. Vă va vizita fără îndoială la palatul Richmond. 

Ea se clatină pe picioare şi i se înmoaie genunchii. Dacă n-aş 
sprijini-o, ar cădea. Ducele îmi face un semn aprobator din cap, ca 
şi când ar lăuda o treabă bine făcută, apoi se trage un pas în spate, 
se înclină şi iese din odaie de parcă n-ar fi însăşi moartea, venită s- 
o ia pe mireasă. 

O ajut pe regină să se aşeze în jilţul ei şi trimit o fată după un 
pocal cu apă, iar pe alta să dea fuga la pivnicer după o cană cu 
coniac. Când se întorc, o pun să bea din pocal, apoi din cană. Inalţă 
capul, se uită la mine şi-mi spune cu un glas răguşit: 


— 219 — 


— Trebuie să-l văd pe ambasadorul meu. 

Încuviinţez din cap. N-are decât să-l vadă dacă asta vrea, dar el 
nu poate face nimic ca s-o salveze. Trimit un paj să-l caute pe 
doctorul Harst. Fără îndoială, se află la cină, în sală. De fiecare dată 
când se serveşte mâncare, îşi face drum spre una dintre mesele din 
fundul sălii. Ducele de Cleves nu l-a plătit suficient ca să-şi aranjeze 
propria gospodărie. Bietul om trebuie să cerşească precum un 
şoarece la masa regală. 

Vine în fugă şi se cutremură când o vede frântă în două pe jilţ, ca 
şi cum ar fi fost înjunghiată în inimă. 

— Lăsaţi-ne! spune ea. 

Mă duc în fundul odăii, dar nu ies. Rămân acolo ca pentru a păzi 
uşa să nu intre celelalte. Nu îndrăznesc s-o las singură, chiar dacă 
nu înţeleg ce vorbesc. Nu pot să risc să-i dea bijuteriile ei de preţ şi 
să se strecoare amândoi pe uşa tainică ce dă spre grădină, iar de 
acolo, pe cărarea către fluviu, chiar dacă ştiu că pe pontoane se 
află străjeri. 

Murmură în limba lor şi-l văd pe ambasador clătinând din cap. Ea 
plânge, încercând să-i spună ceva, iar el o bate uşurel pe mână, 
apoi pe cot şi face tot ce-i stă în putinţă s-o liniştească, mai puţin s- 
o mângâie pe creştet, aşa cum ar face un gonaci ca să potolească o 
căţea agitată. Mă sprijin de uşă. Nu e omul care să ne poată dejuca 
planurile. Omul acesta n-o va salva, n-avem de ce să ne temem de 
el. Omul acesta va continua să se frământe disperat, încercând să 
găsească o cale de-a o salva, chiar şi-n clipa când ea va urca 
scările eşafodului. Dacă se bizuie pe ajutorul lui, atunci e ca şi 
moartă. 


Anne, palatul Richmond, iulie 1540 


Cred că aşteptarea e cea mai grea, iar acum nu fac decât să 
aştept. Aştept să aflu ce acuzaţii vor inventa la adresa mea, aştept 
să fiu arestată şi-mi frământ mintea gândindu-mă în ce fel mă pot 
apăra. Doctorul Harst şi cu mine am căzut de acord că trebuie să 
plec din această ţară, chiar dacă asta înseamnă să-mi pierd dreptul 
la tron, să încalc contractul de căsătorie şi să distrug alianţa cu 
Cleves. Chiar dacă asta înseamnă că Anglia se va uni cu Franţa într- 
un război împotriva Spaniei. Spre groaza mea, neputinţa-mi de a 
reuşi în această ţară poate însemna că Anglia e liberă să pornească 
la război în Europa. Singurul lucru pe care am sperat să-l aduc 
acestei ţări a fost pacea şi siguranţa, dar eşecul meu cu regele ar 


— 220 — 


putea s-o împingă la război. Şi nu pot preîntâmpina acest lucru. 

Doctorul Harst crede că prietenul meu, lordul Lisle, şi garantul 
meu, Thomas Cromwell, vor muri cu siguranţă şi că voi urma eu. 
Acum nu mai pot face nimic ca să salvez Anglia de la acest val de 
tiranie. Nu pot decât să încerc să-mi salvez propria piele. Nu am 
cum să ghicesc care e acuzaţia şi nu există cale de-a mă păzi de 
ea. Nu va exista o punere oficială sub acuzaţie într-un tribunal, nu 
vor exista judecători sau juraţi. Nu va exista nicio ocazie de-a mă 
apăra de acuzaţia inventată de ei, indiferent în ce va consta. Lordul 
Lisle şi lordul Cromwell vor muri în urma unui Decret de Privare de 
Drepturi, care nu necesită decât semnătura regelui. Regele, care se 
crede călăuzit de Dumnezeu, a devenit un dumnezeu cu putere 
deplină de viaţă şi de moarte. Nu există îndoială că plănuieşte şi 
moartea mea. 

Şovăi, aştept ca o proastă timp de câteva zile, nădăjduind că 
situaţia nu e atât de rea pe cât pare. Imi spun că regele ar putea fi 
sfătuit de bine de către oameni care judecă raţional. Mă rog ca 
Dumnezeu să-i vorbească în cuvinte de bun-simţ şi nu să-l asigure 
că dorinţele sale trebuie puse mai presus de orice. Nădăjduiesc că 
voi primi o scrisoare de la mama, sfătuindu-mă ce să fac. 
Nădăjduiesc chiar, în van, că voi primi un mesaj de la fratele meu, 
spunându-mi că nu va lăsa să fiu judecată, că-mi va împiedica 
execuţia, că va trimite o escortă care să mă aducă acasă. Apoi, 
chiar în ziua când spunea că va veni cu şase cai şi că trebuie să fiu 
pregătită de plecare, doctorul Harst se înfăţişează la mine fără cai, 
cu o mină foarte gravă, şi mă anunţă că porturile sunt închise. 
Regele nu lasă pe nimeni să intre sau să iasă din ţară. Nu se 
îngăduie absolut niciunei corăbii să ridice ancora. Chiar dacă am 
reuşi să ajungem pe coastă, deşi fuga ar fi o mărturisire a 
vinovăţiei, tot n-am putea porni pe mare. Sunt întemniţată în noua 
mea patrie. Nu există cale de-a ajunge acasă. 

Imi închipuisem ca o proastă că lucrul cel mai greu va fi să 
trecem de străjerii de la uşa mea, să ajungem la cai şi să ieşim din 
palat fără să dea nimeni alarma şi să pornească după noi. Dar nu, 
regele e atoatevăzător, precum Dumnezeul care se crede a fi. Să 
fugim din palat ar fi fost oricum dificil, dar acum nu ne putem 
îmbarca pe o corabie spre casă. Sunt izolată pe această insulă. 
Regele mă ţine captivă. 

Doctorul Harst e de părere că asta înseamnă că vor veni după 
mine neîntârziat. Regele a închis toată ţara ca să pot fi judecată, 


— 221 — 


găsită vinovată şi decapitată înainte ca familia mea să prindă 
măcar de veste că am fost arestată. Nimeni în toată Europa nu 
poate să protesteze sau să strige că e o ruşine. Nimeni în toată 
Europa nu va afla măcar despre asta, decât după ce se va sfârşi 
totul şi voi fi moartă. Sunt încredinţată că acesta e adevărul. Se va 
întâmpla în câteva zile, poate chiar mâine. 

Nu pot să dorm. Îmi petrec noaptea la fereastră, aşteptând prima 
licărire de lumină a zorilor. Imi spun că asta va fi ultima mea 
noapte pe lume şi regret mai mult ca orice faptul că mi-am irosit 
viaţa. Mi-am petrecut tot timpul dând ascultare tatălui meu şi apoi 
fratelui meu, am irosit aceste ultime luni încercând să-l mulţumesc 
pe rege. N-am prețuit acea mică şi unică scânteie care sunt eu 
însămi, ci mi-am aşezat voinţa şi gândurile mai prejos de voinţa 
bărbaţilor care-mi poruncesc. Dacă aş fi fost un şoim, aşa cum îmi 
spunea tata că sunt, aş fi zburat sus de tot în văzduh, mi-aş fi făcut 
cuib în locuri singuratice şi reci şi aş fi plutit pe vântul slobod. În 
schimb, am fost ca o pasăre în colivie, mereu legată şi uneori cu 
capul acoperit de o glugă. Niciodată liberă, iar câteodată oarbă. 

Dumnezeu mi-e martor: dacă supraviețuiesc acestei nopţi, 
acestei săptămâni, voi încerca pe viitor să fiu eu însămi. Dacă 
Dumnezeu mă cruţă, voi încerca să-l cinstesc fiind eu însămi, nu o 
soră sau o fiică sau o soţie. E o promisiune uşor de făcut, căci nu 
cred că mi se va cere s-o respect. Nu cred că Dumnezeu mă va 
salva şi că Henric mă va cruța. Nu cred că viaţa mea se va prelungi 
dincolo de săptămâna viitoare. 

Pe când cerul se luminează şi devine auriu, colorat de razele 
soarelui matinal de vară, rămân aşezată la fereastră. Mi se aduc o 
cană cu bere slabă şi o felie de pâine cu unt şi privesc fluviul, 
căutând din ochi fluturarea stindardului şi mişcările ritmice ale 
vâslelor, sosirea barjei regale venite să mă ducă în Turn. La orice 
bătaie de tobă adusă de vântul uşor dinspre apă, menită să-i ajute 
pe vâslaşi să ţină ritmul, aud ca un ecou bubuitul inimii mele în 
urechi şi mă gândesc că sunt ei, că vin să mă ridice astăzi. Şi e 
ciudat că, atunci când vin în sfârşit, abia pe la jumătatea după- 
amiezii, nu e un grup de oşteni, ci un singur om, Richard Beard, 
care soseşte fără de veste, într-o luntre mică, în timp ce mă plimb 
în grădină, cu mâinile reci în buzunare şi cu paşi stângaci din cauza 
fricii. Mă găseşte în grădina personală, unde mă plimb printre 
trandafiri, aplecându-mi capul spre florile complet deschise, dar 
incapabilă să le simt parfumul. De la depărtare probabil că-i par o 


— 222 — 


femeie fericită, o regină tânără într-o grădină de trandafiri. Abia 
când se apropie zăreşte paloarea feţei mele lipsite de orice 
expresie. 

— Alteță, spune şi se înclină adânc, ca în faţa unei regine. 

li răspund cu o aplecare uşoară a capului. 

— Vă aduc o scrisoare de la rege. 

Mi-o întinde. O iau, dar nu rup sigiliul, ci întreb: 

— Ce conţine scrisoarea? 

Omul nu se preface că ar fi vorba de o chestiune personală. 

— Vă înştiinţează că după luni de îndoială, regele a hotărât să 
cerceteze în amănunt căsătoria sa cu lnălţimea Voastră. Se teme 
că nu este valabilă, fiindcă eraţi deja promisă în căsătorie. Se va 
face o anchetă. 

— Spune că nu suntem căsătoriţi? 

— Se teme că n-aţi fost căsătoriţi, mă corectează el cu blândeţe. 

Clatin din cap şi spun prosteşte: 

— Nu înţeleg. Nu înţeleg. 


Apoi vin toţi: jumătate din Consiliul Coroanei soseşte cu suite şi 
servitori, ca să-mi spună că trebuie să consimt la o anchetă. Nu 
consimt. Nu voi consimţi. Vor rămâne cu toţii aici, cu mine, la 
palatul Richmond, peste noapte. Nu voi cina cu ei, nu voi consimţi. 
Nu voi consimţi în ruptul capului! 

Dimineaţă mă înştiinţează că trei dintre doamnele mele vor fi 
chemate să se înfăţişeze la anchetă. Refuză să-mi spună ce vor fi 
întrebate, nu-mi dezvăluie nici măcar cine va fi obligată să meargă 
să depună mărturie împotriva mea. Le cer copii ale documentelor 
care vor constitui dovezile depuse în anchetă, însă refuză să mă 
lase să văd vreun document. Doctorul Harst protestează împotriva 
acestui tratament şi-i scrie fratelui meu, dar ştim că aceste scrisori 
nu vor fi lăsate să treacă decât când va fi prea târziu, porturile sunt 
blocate şi absolut nicio veste nu iese din Anglia. Suntem singuri, 
sunt singură. Doctorul Harst îmi spune că, înainte ca Anne Boleyn 
să fie judecată, s-a făcut o anchetă asupra purtării ei. O anchetă: 
întocmai cum vor face asupra purtării mele. Doamnele care slujeau 
în odăile ei au fost interogate despre spusele şi faptele ei, aşa cum 
vor fi interogate şi doamnele mele. Dovezile obţinute din acea 
anchetă au fost folosite la judecata ei. A fost condamnată şi regele 
s-a căsătorit cu Jane Seymour, domnişoara ei de companie, nicio 
lună mai târziu. În cazul meu nici măcar nu va exista o judecată, 


— 223 — 


totul se va face pe baza iscăliturii regelui. Chiar voi muri pentru ca 
regele să se poată căsători cu micuța Kitty Howard? Chiar e cu 
putinţă să fiu nevoită să mor pentru ca acest bătrân să se însoare 
cu o fată cu care ar putea să se culce pe un preţ mai mic decât cel 
al unei rochii? 


Jane Boleyn, palatul Westminster, 7 iulie 1540 


Sosim în Londra aduse cu barja regală de la Richmond. Totul se 
face cu mare eleganţă pentru noi, regele nu cruţă nicio osteneală 
ca să se asigure că avem confortul necesar. Suntem trei: lady 
Rutland, Catherine Edgecombe şi cu mine, trei mici iude venite să 
ne facem datoria. Suntem însoţite, în chip de escortă, de lordul 
Southampton, care probabil simte că trebuie să recâştige teren în 
faţa regelui, întrucât a primit-o cu braţele deschise pe Anne de 
Cleves în Anglia şi a spus că e frumuşică, voioasă şi că are o ţinută 
regală. Împreună cu el se află lordul Audley şi ducele de Suffolk, 
dornici să-şi joace rolul şi să se dea bine pe lângă rege. Vor depune 
mărturie împotriva ei în cadrul anchetei imediat după noi. 

Catherine Edgecombe e neliniştită, spune că nu ştie ce trebuie 
să zică şi se teme că o va chestiona un prelat, atrăgând-o în 
capcană şi făcând-o să mărturisească tocmai ce nu trebuie, cerule, 
dacă o vor hărţui, ar putea chiar să-i scape adevărul, iar asta ar fi 
absolut îngrozitor! Însă eu mă simt în largul meu, ca o bătrână 
nevastă de pescar care scoate măruntaiele unui macrou. 

— Nici măcar nu-i vei vedea, îi prezic. Nu ţi se vor pune întrebări. 
Cine să se îndoiască de minciunile tale? Nimeni nu va vrea să audă 
adevărul, nu va exista nimeni care să vorbească în apărarea ei. Imi 
închipui că nici măcar nu vei fi nevoită să deschizi gura. Totul va fi 
redactat dinainte pentru noi, nu va trebui decât să iscălim. 

— Dar dacă acolo scrie... dacă ea e numită... 

Tace şi priveşte în josul fluviului. li e frică până şi să rostească în 
şoaptă cuvântul „vrăjitoare”. 

— De ce să citeşti? o întreb. Ce contează ce scrie mai sus de 
iscălitura ta? Ai fost de acord să semnezi, nu? N-ai fost de acord să 
citeşti. 

— Dar nu vreau ca mărturia mea să-i facă rău, se tânguie ea ca o 
proastă. 

Ridic din sprâncene, dar nu spun nimic. Nu e nevoie. Ştim toate 
trei că am pornit pe fluviu în sus cu barja regelui, într-o minunată zi 
de vară, ca să distrugem o tânără femeie care n-a greşit cu nimic. 


— 224 — 


— Dumneata doar ai semnat ceva? Când ai... înainte? întreabă 
ea cu şovăială. 

— Nu. 

Gustul amar al fierii e atât de puternic în gura mea, încât îmi 
vine să scuip repede peste bord, în apa verzuie. 

— Nu. În cazul lui Anne şi al soţului meu nu s-a procedat la fel de 
bine ca acum. Vezi cum ne perfecţionăm în aceste ceremonii? 
Atunci a trebuit să mă înfăţişez la tribunal, în faţa tuturor, să jur pe 
Biblie şi să depun mărturie. Am fost silită să stau în faţa 
judecătorilor şi să spun ce aveam de spus împotriva propriului meu 
soţ şi a surorii lui. 

Ea se cutremură uşor. 

— Trebuie să fi fost îngrozitor! 

— Da, răspund scurt. 

— Probabil că te-ai temut de tot ce putea fi mai rău! 

— Ştiam că viaţa mea va fi cruţată, spun tăios. Şi-mi închipui că 
acesta e motivul pentru care te afli aici, la fel ca mine, la fel ca lady 
Rutland. Dacă Anne de Cleves e găsită vinovată şi moare, cel puţin 
nu vom muri şi noi împreună cu ea. 

— Dar ce vor spune că a făcut? întreabă Catherine. 

— O, noi vom fi cele care vor spune! răspund cu un râs aspru. 
Noi vom fi cele care o vor acuza. Noi vom formula acuzaţiile şi vom 
depune jurământ pentru mărturia noastră. Noi vom spune ce a 
făcut. Ei vor zice doar că va trebui să moară pentru faptele sale. Şi 
vom afla foarte curând de ce crimă se face vinovată. 


Slavă Domnului, slavă Domnului, nu trebuie să semnez nimic 
care s-o învinovăţească de neputinţa regelui! Nu trebuie să depun 
mărturie că a aruncat un blestem asupra lui sau că i-a făcut 
farmece sau că s-a culcat cu o jumătate de duzină de bărbaţi sau 
că a născut în taină un monstru. De data asta nu trebuie să spun 
nimic de felul acesta. Semnăm toate trei aceeaşi declaraţie, în care 
scrie doar că ea ne-a mărturisit că s-a culcat în fiecare seară lângă 
el fecioară şi s-a trezit în fiecare dimineaţă tot fecioară şi că din 
vorbele ei se înţelegea clar că e atât de neghioabă, încât nu şi-a 
dat seama că ceva e în neregulă. Noi, pasămite, am sfătuit-o, 
spunându-i că a fi soţie înseamnă mai mult decât o sărutare de 
noapte bună şi o binecuvântare dimineaţa şi că astfel nu va odrăsli 
un fiu, iar ea, pasămite, a răspuns că e mulţumită să nu ştie nimic 
mai mult decât ştia deja. Toată discuţia asta avusese loc, pasămite, 


— 225 — 


în odaia ei, între noi patru, într-o engleză fluentă, fără o clipă de 
şovăială şi fără tălmaci. 

Il caut pe duce înainte ca barja să ne ducă înapoi la Richmond. 

— Ei îşi dau seama că ea nu vorbeşte aşa? îl întreb. Că era 
imposibil să fi purtat discuţia despre care am jurat toate că a avut 
loc? Oricine s-a aflat în odăile reginei şi-ar da seama pe dată că eo 
minciună. In viaţa reală bâjbâim cu puţinele cuvinte pe care le 
cunoaşte şi-i repetăm una sau alta de câte cinci-şase ori înainte să 
ne înţelegem reciproc. Şi oricine o cunoaşte şi-ar da seama că ea n- 
ar vorbi în ruptul capului despre acest lucru cu noi toate. E mult 
prea pudică. 

— N-are importanţă, replică el cu măreție. E nevoie de o 
declaraţie care să spună că e fecioară, aşa cum a fost întotdeauna. 
Nimic mai mult. 

Pentru prima oară după săptămâni întregi îmi spun că poate va fi 
cruţată. 

— Se mulţumeşte s-o repudieze? întreb abia îndrăznind să sper. 
N-o acuză că i-a răpit bărbăţia? 

— Va scăpa de ea. Declaraţia ta de astăzi va servi la a o descrie 
ca pe cea mai înşelătoare şi mai vicleană vrăjitoare. 

Imi scapă un icnet. 

— Cum am incriminat-o ca vrăjitoare?! 

— Ai dat în scris că ştie că el nu mai e bărbat şi chiar şi în odăile 
ei, împreună cu doamnele ei, s-a prefăcut că nu ştie nimic despre 
ceea ce se întâmplă între bărbat şi nevasta lui. După cum spui chiar 
dumneata, cine să-i creadă afirmaţia? Cine vorbeşte în felul acesta? 
Ce femeie pusă în patul regelui ar şti atât de puţine? Ce femeie din 
lume e chiar atât de ignorantă? Evident, minte, prin urmare, 
ascunde o conspirație. Evident, e vrăjitoare. 

— Dar... dar... credeam că această declaraţie are menirea de-a o 
arăta ca pe o fată nevinovată, bâigui. O fecioară neştiutoare. 

— Exact, replică ducele, îngăduindu-şi un zâmbet sumbru. 
Tocmai în asta constă frumuseţea. Voi, trei doamne foarte 
respectate din slujba ei, aţi confirmat prin jurământ o declaraţie 
care o face să pară fie la fel de nevinovată ca Fecioara Maria, fie la 
fel de vicleană ca vrăjitoarea Hecate. Declaraţia poate fi folosită în 
amândouă felurile, întocmai cum cere regele. Ţi-ai făcut bine 
treaba astăzi, Jane Boleyn. Sunt mulţumit de dumneata. 

Plec spre barjă fără să mai spun nimic, fiindcă nu mai am ce 
spune. Ducele m-a mai călăuzit o dată şi poate că ar fi trebuit să-l 


— 226 — 


ascult pe soţul meu George, nu pe unchiul lui. Dacă George s-ar 
afla acum lângă mine, m-ar sfătui să merg fără zarvă la regină şi s- 
o îndemn să fugă. Poate mi-ar spune că dragostea şi loialitatea 
sunt mai importante decât să-ţi croieşti un drum la curte. Poate mi- 
ar spune că e mai important să păstrezi încrederea celor pe care îi 
iubeşti decât să-l mulţumeşti pe rege. Insă George nu e lângă mine 
acum. Nu are cum să-mi mai spună că crede în dragoste. Sunt 
nevoită să trăiesc fără el. Tot restul vieţii voi fi nevoită să trăiesc 
fără el. 

Ne întoarcem la Richmond. Fluxul ne e prielnic şi-mi doresc ca 
barja să meargă mai încet şi să nu se zorească să ne ducă acasă, la 
palatul unde ea ne aşteaptă sosirea, nespus de palidă. 

— Ce-am făcut?! întreabă cu jale Catherine Edgecombe. 

Priveşte frumoasele turnuri ale palatului Richmond, ştiind că vom 
fi silite să stăm faţă-n faţă cu regina Anne, că privirea ei cinstită va 
trece de la una la alta şi că îşi va da seama că am fost toată ziua la 
Londra, ca să depunem mărturie împotriva ei. 

— Am făcut ceea ce a trebuit să facem. Poate că i-am salvat 
viaţa, spun cu încăpățânare. 

— Aşa cum ţi-ai salvat cumnata? Cum ţi-ai salvat soţul? replică 
ea tăios, cu răutate. 

li întorc spatele şi spun: 

— Nu vorbesc niciodată despre asta. Nici măcar nu mă gândesc 
la asta. 


Anne, palatul Richmond, 8 iulie 1540 


E a doua zi a anchetei menite să stabilească dacă cununia mea 
cu regele e legală sau nu. Dacă n-aş fi atât de amărâtă, aş râde de 
oamenii aceştia, care au fost convocați solemn ca să studieze 
dovezile fabricate chiar de mâna lor. Ştim cu toţii care va fi 
rezultatul. Regele nu i-a convocat pe prelați, care îşi primesc leafa 
din mâna lui şi slujesc în Biserica lui, ei fiind singurii rămaşi acum, 
când credincioşii atârnă în ştreang pe lângă toate zidurile din York, 
ca să-i spună că nu e inspirat de nimic altceva decât de pofta 
trupească pentru o fată frumuşică şi că ar trebui să cadă în 
genunchi pentru iertarea păcatelor şi să recunoască deschis că 
suntem căsătoriţi. Se vor supune stăpânului lor şi vor da verdictul 
că am fost promisă dinainte, că nu eram liberă să mă mărit şi că, 
prin urmare, căsătoria noastră e anulată. Nu trebuie să uit că asta e 
pentru mine o cale de scăpare, ar fi putut fi mult mai rău. Dacă 


— 227 — 


regele hotăra să mă repudieze pe motiv de purtare proastă, ei ar fi 
audiat şi atunci dovezile, ar fi dat şi atunci verdictul împotriva mea. 

Zăresc o barjă fără însemne apropiindu-se din josul fluviului de 
cheiul cel mare şi-l văd pe solul regelui, Richard Beard, sărind pe 
țărm chiar înainte să fie legate parâmele. Păşeşte uşor de-a lungul 
cheiului, priveşte spre palat şi mă zăreşte. Ridică mâna şi porneşte 
iute peste peluze spre mine. E un om ocupat, trebuie să se 
grăbească. li ies agale în întâmpinare. Ştiu că acesta e sfârşitul 
speranţelor mele de-a fi o regină bună pentru această ţară, o 
mamă vitregă bună pentru copiii mei, o soţie bună pentru un soţ 
rău. 

Ridic tăcută mâna ca să primesc scrisoarea pe care mi-o aduce. 
Mi-o întinde fără un cuvânt. Aici se sfârşeşte tinereţea mea de fată. 
Aici se sfârşesc ambițiile mele. Aici se sfârşeşte visul meu. Aici se 
sfârşeşte domnia mea. Poate că aici se sfârşeşte viaţa mea. 


Jane Boleyn, palatul Richmond, 8 iulie 1540 


Cine ar fi crezut că va fi o lovitură atât de cumplită pentru ea? 
Plânge ca o fetişcană cu inima frântă, ambasadorul ei inutil o bate 
uşurel pe mână şi-i murmură cuvinte în germană, ca o cloşcă 
bătrână cu pene negre, iar prostănacul ăla de Richard Beard 
încearcă să-şi păstreze demnitatea, însă are un aer de şcolar 
îngrozitor de stânjenit. Pleacă de pe terasa unde Richard Beard i-a 
dat scrisoarea şi o conduc în odaia ei, unde i se înmoaie picioarele. 
Trimit după mine în timp ce ea plânge atât de tare, că izbucneşte 
într-o criză de ţipete. 

Îi spăl faţa cu apă de trandafiri, apoi îi dau să bea dintr-o cană cu 
coniac. Asta o linişteşte o clipă şi ridică privirea spre mine, are ochii 
la fel de roşii ca ai unui iepuraş alb. 

— Regele neagă căsătoria, îmi spune distrusă. O, Jane, mă 
repudiază! A pus să fiu pictată de maestrul Holbein însuşi, m-a ales, 
mi-a cerut să vin, şi-a trimis sfetnicii după mine, m-a adus la 
această curte. A renunţat la zestre, s-a căsătorit cu mine, a dormit 
alături de mine şi acum mă repudiază! 

— Ce vă cere să faceţi? o întreb pe un ton imperativ. 

Vreau să ştiu dacă în urma lui Richard Beard vine o gardă de 
oşteni şi dacă o vor lua de aici la noapte. _ 

— Doreşte să fiu de acord cu verdictul, răspunde ea. Imi promite 
0... despăgubire, spune izbucnind în plâns. 

Grele cuvinte pentru auzul unei soţii. 


— 228 — 


— Îmi promite condiţii drepte dacă nu creez probleme. 

Mă uit la ambasador, care s-a umflat precum un cocoş din cauza 
insultei, apoi la Richard Beard. 

— Ce aţi sfătui-o pe regină? mă întreabă Beard. 

Nu e prost, ştie cine-mi plăteşte serviciile. Voi cânta melodia lui 
Henric, chiar într-un canon pe patru voci dacă e nevoie, poate fi 
sigur de asta. 

— Alteță, spun cu blândeţe. Nu puteţi face nimic altceva decât să 
acceptaţi voia regelui şi verdictul consiliului său. 

Mă priveşte cu încredere şi întreabă: 

— Cum aş putea? Vrea să spun că am fost căsătorită înainte de-a 
mă cununa cu el, aşa că de fapt n-am fost căsătoriţi. Acestea sunt 
minciuni! 

Mă aplec mult spre ea şi îi şoptesc încet, ca să nu audă 
altcineva: 

— Alteță, dovezile cu privire la regina Anne Boleyn au pornit de 
la o anchetă întocmai ca aceasta, au ajuns în sala de judecată, iar 
de acolo, la eşafod. Dovezile cu privire la regina Caterina de Aragon 
au pornit de la o anchetă întocmai ca aceasta, audierea lor a luat 
şase ani, iar la urmă ea a rămas singură şi săracă lipită pământului 
şi a murit în exil, departe de prieteni şi de fiica ei. Regele e un 
duşman dur. Dacă vă oferă condiţii, orice fel de condiţii, ar trebui 
să le acceptaţi. 

— Dar... 

— Dacă nu-l eliberaţi, va scăpa de voi oricum. 

— In ce fel? 

Mă uit la ea. 

— Ştiţi bine. 

— Ce va face? mă provoacă ea să rostesc cuvântul. 

— Vă va ucide, răspund simplu. 

Richard Beard se îndepărtează, ca să poată tăgădui că ar fi auzit 
vreodată aşa ceva. Ambasadorul îmi aruncă priviri duşmănoase, 
fără să înţeleagă ce vorbim. 

— Ştiţi bine, îi repet. 

Ea încuviinţează în tăcere. 

— Cine vă e prieten în Anglia? o întreb. Cine vă va apăra? 

Văd că pornirea de-a lupta o părăseşte. 

— N-am pe nimeni. 

— Puteţi face în aşa fel încât să-i trimiteţi un mesaj fratelui 
vostru? lar dacă reuşiţi, vă va salva? 


— 229 — 


Ştiu bine că n-o va face. 
— Sunt nevinovată, şopteşte ea. 
— Chiar şi aşa. 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, 9 iulie 1540 


Nu-mi vine, nu-mi vine să cred, dar e adevărat. Tocmai mi-a spus 
bunica, iar ea abia a aflat de la unchiul Norfolk, care era de faţă, 
aşa că ştie. Au făcut-o. Au cercetat toate dovezile şi au anunţat că 
cununia regelui cu regina Anne de Cleves nu a fost valabilă din 
capul locului şi că amândoi sunt liberi să se căsătorească cu 
altcineva, de parcă n-ar fi fost niciodată cununaţi unul cu altul. 

Sunt uluită. Nunta aceea şi rochia, frumoasele nestemate şi 
daruri, noi ducând trena, banchetul de nuntă, arhiepiscopul... nimic 
din toate astea n-a contat. Cum e cu putinţă? Blănurile de samur! 
Nici acelea n-au contat. Asta înseamnă să fii rege. Se trezeşte 
dimineaţa, hotărăşte că se va căsători şi o face. Apoi se trezeşte în 
dimineaţa următoare, hotărăşte că n-o place şi voilà (asta e în 
franceză şi înseamnă ceva de genul „ca să vezi!”), voilà! Nu mai e 
însurat. Căsătoria n-a fost valabilă din capul locului şi acum ei 
trebuie consideraţi frate şi soră. Frate şi soră! 

Numai un rege ar putea să facă una ca asta. Dacă ar face-o un 
om de rând, toată lumea l-ar crede nebun. Dar fiindcă e regele, 
nimeni nu poate spune că e nebunie curată, nici măcar regina (sau 
ce-o fi acum) nu poate spune aşa ceva. Zicem cu toţii: „O, da, 
Maiestate!”, apoi diseară el va veni să ia cina cu bunica şi cu mine 
şi mă va cere de nevastă, iar eu îi voi răspunde: „O, da, Maiestate, 
vă mulţumesc din inimă!” şi niciodată, chiar niciodată, nu voi spune 
că e nebunie curată, că e opera unui nebun şi că lumea însăşi e 
nebună dacă nu se întoarce împotriva lui. 

Fiindcă eu nu sunt nebună. Poate că sunt foarte proastă şi foarte 
ignorantă (deşi învăţ franceza, voilà!), dar cel puţin nu cred că, 
dacă stai faţă-n faţă cu arhiepiscopul şi spui „Da”, asta nu contează 
şase luni mai târziu. Insă înţeleg că trăiesc într-o lume condusă de 
un nebun şi guvernată de capriciile lui. Pe deasupra, e regele şi 
conducătorul Bisericii, iar Dumnezeu îi vorbeşte direct, prin urmare, 
dacă el spune că e aşa şi nu altfel, cine se va găsi să-l contrazică? 

Eu nu, în niciun caz. Am gândurile mele, da (indiferent cât de 
stupide sunt, după cum mi se dau asigurări), am gândurile mele 
stupide într-un - cum a spus bunica? - „într-un cap în care încape 
doar o singură idee aiurită odată”, dar ştiu că regele e nebun şi că 


— 230 — 


lumea e nebună. Regina îi va fi de-acum soră, iar eu îi voi fi soţie şi 
noua regină. Voi fi regina Angliei. Eu, Kitty Howard, mă voi căsători 
cu regele Angliei şi-i voi fi regină. Asta da voilà! 

Nu-mi vine să cred că e adevărat. Şi aş vrea să se fi gândit 
cineva la un lucru: care e folosul meu adevărat în toată treaba 
asta? Fiindcă eu m-am gândit. Ce l-ar împiedica să se trezească 
într-o dimineaţă şi să spună că şi eu am fost promisă dinainte şi că 
mariajul nostru regal nu e valabil? Sau că-i sunt necredincioasă şi 
că ar face bine să-mi taie capul? Ce l-ar împiedica să i se aprindă 
călcâiele după o domnişoară de companie de-a mea, proastă şi 
frumuşică, şi să mă repudieze de dragul ei? 

Întocmai! Nu cred că lucrul ăsta i-a trecut prin minte cuiva în 
afară de mine. Întocmai. Nimic nu-l poate împiedica. lar oamenii 
aceia ca bunica, atât de generoşi cu insultele şi cu palmele lor 
peste faţă, care spun că e o imensă onoare şi un pas excelent 
pentru o prostuţă ca mine, ar putea foarte bine să se gândească 
puţin că o proastă poate fi săltată în sus, dar poate fi şi aruncată. Şi 
atunci cine mă va prinde? 


Anne, palatul Richmond, 12 iulie 1540 


Am scris o scrisoare în care-mi exprim acceptul faţă de 
constatările anchetei şi au iscălit-o toţi ca martori, unul după altul, 
toţi oamenii importanţi care au venit aici ca să mă convingă şi 
toate doamnele pe care le-am crezut prietene cât am fost regina 
Angliei şi care-şi doreau cu disperare să slujească la curtea mea. 
Am recunoscut că am fost promisă dinainte şi că nu eram liberă să 
mă căsătoresc, ba chiar mi-am cerut iertare pentru asta. 

E o noapte foarte neagră pentru mine. Cea mai neagră din câte 
am trăit vreodată. Nu voi mai fi regină. Pot să rămân în Anglia, prin 
bunăvoința deloc demnă de încredere a regelui, în timp ce el se 
însoară cu fetişcana care mi-a fost domnişoară de companie, sau 
pot să mă întorc acasă fără un ban, ca să trăiesc alături de fratele 
meu, ale cărui duşmănie şi neglijenţă m-au adus aici. Sunt foarte 
singură astă-seară. 

Palatul acesta aşezat cu faţa spre fluviu, împrejmuit de un parc 
imens, e cel mai frumos din regat. A fost construit de tatăl regelui 
ca o reşedinţă cu care să se mândrească, într-o ţară frumoasă şi 
paşnică. Acest loc minunat face parte din plata pe care mi-o oferă 
regele ca să scape de mine. Pe deasupra, voi primi moştenirea 
Boleyn, chiar reşedinţa familiei: castelul frumos de la Hever. 


— 231 — 


Nimănui, în afară de mine, nu i se pare amuzant acest lucru: faptul 
că Henric mă mituieşte cu căminul părintesc al celeilalte regine 
Anne, aflat în stăpânirea lui doar fiindcă a decapitat-o. De 
asemenea, mi se oferă o rentă generoasă. Voi fi prima doamnă din 
regat, pe locul doi numai faţă de regină, şi voi fi considerată sora 
regelui. Vom fi cu toţii prieteni. Cât de fericiţi vom fi! 

Nu ştiu cum voi trăi aici. Sinceră să fiu, nu-mi pot imagina cum 
va fi viaţa mea după această noapte, această noapte neagră. Nu 
mă pot întoarce acasă, la fratele meu, aş fi ruşinată ca un câine 
biciuit dacă ar trebui să mă întorc la el şi să-i spun că regele Angliei 
m-a repudiat, şi-a chemat arhiepiscopii ca să-l elibereze de mine, 
fiindcă preferă o fată frumuşică, propria mea domnişoară de 
companie, în locul meu. Nu pot să merg acasă şi să înfrunt ruşinea 
asta. Nu-mi pot imagina ce mi-ar spune ai mei, ce viaţă aş duce ca 
marfă vătămată la curtea fratelui meu. Nu mi-e cu putinţă. 

Aşa că voi fi silită să rămân aici. Nu am un loc de refugiu nicăieri 
altundeva. Nu pot pleca în Franţa sau în Spania, nici chiar într-o 
casă a mea undeva, în Germania. Nu am bani să-mi cumpăr o 
locuinţă şi, dacă aş părăsi Anglia, nu m-aş mai bucura de renta 
aceasta însemnată, nu mi s-ar mai plăti nimic. Pământurile mele ar 
fi date altcuiva. Regele insistă să trăiesc din generozitatea lui, în 
regatul lui. Nu pot nici să trag nădejde că un alt soţ îmi va oferi un 
cămin. Niciun bărbat nu se va însura cu mine, ştiind că am stat 
întinsă noapte de noapte în patul regelui, strivită sub strădaniile 
sale deşarte şi că el n-a reuşit s-o facă. Niciun bărbat nu mă va găsi 
atrăgătoare, ştiind că bărbăţia regelui s-a ofilit în faţa mea. Regele 
le-a destăinuit prietenilor săi că pântecul meu înecat în grăsime, 
sânii mei lăsaţi şi mirosul meu îi stârneau repulsie. Imi vine să intru 
în pământ de ruşine. Pe deasupra, fiindcă toţi clericii din Anglia s-au 
arătat de acord că am fost promisă de soţie fiului ducelui de 
Lorena, acest lucru va fi un obstacol pentru orice căsnicie pe care 
aş putea să mi-o doresc în viitor. Va trebui să duc o viaţă de 
celibat, fără un iubit, fără un soţ sau un tovarăş. Va trebui să duc o 
viaţă singuratică, fără familie. Nu voi avea niciodată copii. Nu voi 
avea niciodată un fiu care să-mi ducă familia mai departe, nu voi 
avea niciodată o fiică pe care s-o iubesc. Va trebui să fiu o 
călugăriţă fără mănăstire, o văduvă fără amintiri, o soţie de doar 
şase luni şi încă fecioară. Va trebui să-mi duc viaţa în exil. Nu voi 
revedea niciodată ducatul Cleves. Nu-mi voi revedea niciodată 
mama. 


— 232 — 


E o sentinţă dură pentru mine. Sunt o femeie tânără, am numai 
douăzeci şi cinci de ani. N-am greşit cu nimic. Şi totuşi voi fi singură 
pe vecie: nedorită, stingheră şi exilată. Intr-adevăr, când un rege se 
consideră Dumnezeu şi-şi urmează propriile dorinţe, suferinţa se 
abate asupra altora. 


Katherine, Norfolk House, Lambeth, 12 iulie 1540 


S-a terminat. A durat exact şase zile. Şase zile. Regele s-a 
descotorosit de regina lui, de soţia lui cu care s-a cununat după 
lege, aşa că acum poate să se însoare cu mine. Bunica spune că 
trebuie să mă pregătesc pentru cea mai înaltă funcţie din ţară şi să 
mă gândesc ce doamne voi alege să mă slujească şi pe cine voi 
răsplăti cu proprietăţile şi sumele aflate la dispoziţia mea. Desigur, 
rudele mele Howard trebuie să vină pe primul loc. Unchiul mă 
previne să nu uit să-i urmez sfatul în toate şi să nu fiu o muiere 
proastă şi apucată ca verişoara mea Anne, să ţin minte ce-a păţit 
ea. De parcă aş putea să uit! 

L-am privit pieziş pe rege pe sub gene, i-am zâmbit, i-am făcut 
reverenţe, aplecându-mă în faţă ca să-mi poată vedea sânii, şi am 
purtat boneta dată pe spate, ca să-mi poată zări chipul. Acum totul 
se mişcă mai repede decât mi-aş fi putut închipui, totul se petrece 
prea repede. Totul se întâmplă indiferent dacă vreau sau nu. 

Mă voi căsători cu regele Henric al Angliei. Regina Anne a fost 
repudiată. Nimic n-o poate salva, nimic nu-l poate opri pe rege, 
nimic nu mă poate salva pe mine - o, n-ar fi trebuit să zic asta! Ar fi 
trebuit să zic că nimic nu-mi poate împiedica fericirea. Regele îmi 
spune că sunt trandafirul lui. Imi repetă întruna că sunt trandafirul 
lui fără spini. Ori de câte ori rosteşte cuvintele astea, mă gândesc 
că e tocmai genul de alint pe care un bărbat i l-ar adresa fiicei sale. 
Nu e un alint pentru o iubită. Nu e câtuşi de puţin un alint pentru o 
iubită. 


Anne, palatul Richmond, 13 iulie 1540 


Aşadar, s-a sfârşit. E de necrezut, dar s-a sfârşit. Mi-am pus 
iscălitura pe acordul în care scrie că am fost promisă dinainte şi că 
nu eram liberă să mă căsătoresc. Am consimţit să mi se anuleze 
căsătoria şi, dintr-odată, ea nu mai există. Uite-aşa! Asta se 
întâmplă când te căsătoreşti cu glasul lui Dumnezeu, când el se 
pronunţă împotriva ta. Dumnezeu l-a prevenit pe Henric că sunt 


— 233 — 


promisă dinainte, Henric şi-a prevenit la rândul lui consiliul şi pe 
urmă căsătoria a încetat să mai existe, cu toate că a jurat să-mi fie 
soţ, a venit în patul meu şi a încercat - cât s-a mai trudit! - să 
consume actul căsătoriei. Dar s-a dovedit că Dumnezeu l-a 
împiedicat să reuşească (nu vrăjitoria, ci mâna Domnului), aşadar 
Henric spune că s-a sfârşit. 

li scriu fratelui meu, la porunca regelui, ca să-l înştiinţez că nu 
mai sunt căsătorită şi că am consimţit la schimbarea statutului 
meu. Regele nu e mulţumit de scrisoarea mea şi mi se porunceşte 
s-o rescriu. Dacă vrea, poate să mă pună s-o rescriu de zece ori. 
Dacă fratele meu m-ar fi protejat aşa cum trebuia s-o facă, aşa cum 
ar fi vrut tatăl nostru, toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar fratele 
meu e un om duşmănos şi o rudă rea, e un frate rău şi, de la 
moartea tatei, am rămas fără nicio protecţie. Ambiţia l-a făcut pe 
fratele meu să mă folosească, ranchiuna lui m-a lăsat să mă 
prăbuşesc. Nu şi-ar fi lăsat calul să încapă pe mâinile unui 
cumpărător ca regele Angliei şi să fie distrus astfel. 

Regele mi-a poruncit să-i înapoiez verigheta. Mă supun voinţei 
sale în această privinţă, aşa cum mă supun în toate privinţele. Scriu 
o scrisoare ca s-o însoţească. Il înştiinţez că-i trimit inelul pe care 
mi l-a dăruit şi că nădăjduiesc să pună să fie făcut bucăţi, căci e un 
obiect fără forţă şi valoare. Nu va citi în aceste cuvinte mânia şi 
dezamăgirea mea, căci nu mă cunoaşte şi nici nu se gândeşte la 
mine. Dar sunt mânioasă şi dezamăgită şi n-are decât să-şi 
păstreze verigheta şi jurămintele nupţiale, n-are decât să-şi 
păstreze credinţa că Dumnezeu îi vorbeşte, căci toate astea fac 
parte dintr-unul şi acelaşi lucru: o himeră, un lucru fără forţă şi 
valoare. 

Aşadar, s-a sfârşit. 

Aşadar, de aici începe povestea pentru micuța Kitty Howard. 

li doresc să se bucure de el. lar lui să se bucure de ea. Nici nu se 
poate închipui o căsătorie mai nepotrivită, mai prost concepută şi 
cu sorţi mai mici de izbândă. N-o pot invidia. In adâncul inimii, nici 
măcar în seara asta, când am atâtea motive să mă plâng, când am 
atâtea lucruri pentru care s-o învinuiesc, nici acum n-o invidiez. Nu 
pot decât să mă tem pentru ea, biata copilă, biata copilă prostuţă. 

Am înfruntat singură, fără prieteni, indiferența regelui, dar 
Dumnezeu ştie că la fel se va întâmplă şi cu ea. Eram săracă şi 
umilă când m-a ales el, dar la fel e şi ea. Am făcut parte dintr-o 
facțiune a curţii sale (deşi n-am ştiut) şi acelaşi lucru e şi mai 


— 234 — 


adevărat în cazul ei. Când va sosi la curte o altă fată frumuşică şi-i 
va atrage privirea, cum îl va face ea să-i rămână credincios? (Şi e 
foarte sigur că familiile importante îşi vor trimite fetele frumoase la 
curte cu zecile.) Când sănătatea regelui se va şubrezi şi nu va reuşi 
să-i zămislească un prunc, îi va spune oare că e nereuşita unui om 
bătrân şi-i va cere iertare? Nu, nici gând. lar când o va învinovăţi, 
cine o va apăra? Când lady Rochford o va întreba pe cine poate 
chema lângă ea ca prieten, ce va răspunde? Cine va fi prietenul şi 
protectorul lui Katherine Howard când regele se va întoarce 
împotriva ei? 


— 235 — 


Regina Katherine, palatul Oatlands, 28 iulie 1540 


Ei bine, trebuie să spun că toate sunt bune şi frumoase cu 
căsătoria, dar n-am avut parte nici pe jumătate de nunta pe care a 
avut-o ea. N-am avut parte nici de recepţie măreaţă la Greenwich, 
nici de plecarea călare pe un cal minunat, el nu mi-a ieşit în 
întâmpinare, urmat de toţi nobilii din Anglia. Nici n-am plutit pe 
barje în josul fluviului, în timp ce Londra înnebunea de bucurie, aşa 
că cei care cred că a te mărita cu regele e un lucru foarte vesel ar 
trebui să ia seama la nunta mea, care a fost, ca să mă exprim fără 
ocolişuri, o treabă făcută cu mare fereală. Aşa! Am spus-o. ŞI 
oricine e de altă părere înseamnă că n-a fost de faţă. De fapt, în 
categoria asta intră majoritatea oamenilor din lume, căci aproape 
nimeni n-a fost prezent. 

In ajun i-am spus lui lady Rochford: 

— Vă rog să aflaţi de la valetul odăii sau de la lordul şambelan 
sau de la altcineva ce trebuie să facem. Unde trebuie să stau, ce 
trebuie să spun şi să fac. 

Voiam să exersez. Imi place să fiu bine pregătită când ştiu că voi 
apărea în faţa oamenilor şi că toţi ochii vor fi aţintiţi asupra mea. 
Răspunsul ei ar fi trebuit să mă avertizeze. 

— Nu e mare lucru de exersat, a spus ea cu asprime. Mirele tău 
a exersat oricum din plin. Nu e nevoie decât să repeţi jurămintele. 
Nu veţi avea public aproape deloc. 

Câtă dreptate a avut! N-a fost nimeni altcineva de faţă în afară 
de episcopul Londrei, care a oficiat cununia (mulţumesc foarte 
frumos, pentru mine n-a chemat nici măcar un arhiepiscop 
adevărat!), de rege, care nu s-a ostenit nici măcar să poarte o 
jiletcă specială, ci doar o haină veche (asta nu e aproape 
insultător?) şi de mine, îmbrăcată în cea mai aleasă rochie pe care 
am reuşit s-o comand, căci ce puteam să fac în ceva mai mult de 
două săptămâni? Şi nici măcar n-aveam coroană pe cap! 

Mi-a dăruit nişte bijuterii foarte frumoase, am trimis îndată după 
aurar să mi le evalueze şi sunt într-adevăr foarte alese, deşi câteva, 
ştiu sigur, au fost aduse de Caterina de Aragon din Spania şi cine 
vrea podoabe de preţ care au aparţinut unei prietene de-a bunicii? 
Nu mă îndoiesc că vor urma nişte blănuri de samur, la fel de 
scumpe ca ale reginei Anne, şi le-am comandat deja croitoreselor 
să-mi facă rochii noi, pe deasupra voi primi daruri de la toţi oamenii 
din lume, imediat ce vor afla, imediat ce li se va spune. 


— 236 — 


Însă nu se poate tăgădui că nunta nu a fost atât de măreaţă pe 
cât mă aşteptam şi că nici nu suportă comparaţie cu a ei. Credeam 
că o vom plănui cu lunile şi că vor avea loc procesiuni şi intrarea 
mea importantă în Londra, şi ar fi trebuit să-mi petrec prima noapte 
în Turn, iar de acolo să merg la abația Westminster, trecând pe 
străzi împodobite cu valuri de țesătură de aur, oamenii cântând 
cântece despre mine. „Frumoasă Katherine”, credeam că vor 
cânta. „Trandafirul Angliei”. 

Dar nu, în loc de toate astea, un simplu episcop, regele, eu într-o 
rochie fermecătoare din mătase cenuşiu-verzuie care-şi schimbă 
culorile când mă mişc, şi o bonetă nouă şi, în sfârşit, perlele de la 
el, apoi unchiul şi bunica mea în calitate de martori şi doi bărbaţi de 
la curtea lui, şi pe urmă mergem să mâncăm, şi atunci... Şi atunci! 

. E incredibil! Nimeni nu vorbeşte decât despre decapitarea lui 
Thomas Cromwell. 

La un banchet de nuntă! Asta vrea să audă o mireasă în ziua 
nunţii? Nu se bea în sănătatea noastră, nu mi se adresează 
discursuri şi festivități nu sunt aproape deloc. Nimeni nu-mi face 
absolut niciun compliment, nu se dansează, nu se flirtează şi nu 
aduc măguliri. Nu pot vorbi despre altceva în afară de Thomas 
Cromwell, fiindcă i s-a tăiat capul astăzi, în ziua nunţii mele! Aşa îşi 
sărbătoreşte regele nunta? Prin moartea omului care i-a fost cel 
mai însemnat sfetnic şi cel mai bun prieten? Nu e un dar prea 
frumos pentru o fată în ziua nunţii, nu-i aşa? Doar nu sunt femeia 
aceea din Biblie, cum o cheamă?, care a cerut ca dar de nuntă 
capul cuiva. Eu îmi doream ca dar de nuntă nişte blănuri de samur, 
nu vestea că sfetnicul regelui a fost decapitat în timp ce implora 
îndurare. 

Insă bătrânii nu vorbesc despre nimic altceva, nimeni nu se 
interesează deloc de ceea ce simt eu, toţi sunt absolut încântați de 
eveniment, fireşte, aşa că vorbesc peste capul meu, de parcă aş fi 
un copil şi nu noua regină a Angliei, discută despre alianţa cu 
Franţa şi spun că regele Francisc ne va ajuta cu Papa. Şi nimeni nu- 
mi cere nici măcar din greşeală părerea. 

Regele îmi înşfacă mâna pe sub masă, se apleacă spre mine şi- 
mi şopteşte: 

— Abia aştept seara asta, trandafirul meu, giuvaierul meu cel 
mai de preţ! 

Asta nu mă inspiră câtuşi de puţin, dacă mă gândesc că Thomas 
Culpepper a trebuit să-l ajute să urce până la jilţ şi, fără îndoială, va 


— 237 — 


trebui să-l salte în patul meu. 

Pe scurt, sunt cea mai fericită femeie din lume, slavă Domnului. 
Doar că sunt puţin nemulțumită în seara asta. 

Şi mi-am ieşit din vechile obiceiuri. La această oră a serii, când 
slujeam în odăile reginei, ne pregăteam toate pentru cina din sala 
mare, ne cercetam unele pe altele şi ne tachinam dacă vreuna 
dintre noi îşi aranjase părul cu foarte multă grijă sau era îmbrăcată 
foarte elegant. Cineva mă învinuia întotdeauna că încerc să 
ademenesc un tânăr sau altul, iar eu roşeam de fiecare dată şi 
spuneam: „Nu! Nicidecum!”, de parcă numai gândul la asta m-ar fi 
şocat. Regina ieşea din odaia ei de culcare şi râdea de noi toate, 
apoi ne conducea în sală şi totul era foarte vesel. In jumătate din 
timp exista câte un tânăr care pusese ochii pe mine, în ultimele 
săptămâni Thomas Culpepper îmi zâmbea mereu şi toate fetele de 
lângă mine mă înghionteau şi-mi spuneau să-mi păzesc reputaţia. 
Acum nici nu se uită la mine, desigur, pentru regină nu există 
distracţii, ai zice că sunt la fel de bătrână ca soţul meu. 

Înainte era mai mult decât voioşie, era agitaţie şi veselie şi 
tinereţe. Ne adunam mereu într-un grup mare, toţi laolaltă, toţi 
fericiţi şi făcând glume. lar dacă glumele deveneau câteodată puţin 
cam neplăcute, din pricina geloziei sau a răutăţii, exista mereu o 
altă persoană căreia puteai să i te plângi, un mic grup de alcătuit şi 
o mică dispută de purtat. Imi place să mă aflu într-un grup mare de 
fete, îmi place odaia fecioarelor, îmi place să mă număr printre 
doamnele reginei şi să fim toate laolaltă. 

să fiu regina Angliei e foarte bine, dar n-am deloc prieteni. Din 
câte se pare, suntem doar eu şi aceşti oameni bătrâni: bunica, 
unchiul, regele şi bătrânii din Consiliul Coroanei. Bărbaţii tineri din 
slujba regelui nici măcar nu-mi mai zâmbesc acum, ai crede că nu 
m-au plăcut niciodată. Thomas Culpepper pleacă întotdeauna capul 
când mă apropii de el şi nu mă priveşte deloc în ochi. lar bătrânii 
discută între ei despre lucrurile care-i interesează pe bătrâni: 
vremea, sfârşitul urât al lui Thomas Cromwell, proprietăţile şi banii 
lui, starea Bisericii şi pericolul reprezentat de papişti, de eretici şi 
de oamenii din nord, care încă tânjesc după mănăstirile lor. lar eu 
stau între ei ca o fiică bine-crescută, mai curând ca o nepoată bine- 
crescută, şi cu greu reuşesc să mă abţin să casc. 

intorc capul într-o parte, ca să dau impresia că-l ascult pe 
unchiul, apoi în cealaltă parte, spre rege. Sinceră să fiu, nu-l aud pe 
niciunul dintre ei. Totul e un zumzăit peste capul meu şi nu există 


— 238 — 


muzicieni sau dans, nu există nimic care să mă amuze, decât 
conversaţia soţului meu, şi ce mireasă şi-ar dori vreodată asta? 

Apoi Henric spune, foarte încet şi foarte dulce, că a sosit 
momentul să ne retragem şi, slavă Domnului, lady Rochford vine şi 
mă ia de lângă ceilalţi. Mi-a pregătit o cămaşă de noapte nouă, 
foarte frumoasă, cu o pelerină asortată de pus pe deasupra, aşa că 
mă conduce în odaia de toaletă a reginei, fiindcă acum sunt regină. 

— Dumnezeu să vă aibă în paza lui, Alteță, spune ea. V-aţi ridicat 
într-adevăr foarte sus. 

— Aşa este, lady Rochford, răspund foarte solemn. Şi vă voi ţine 
în preajma mea, dacă mă veţi sfătui şi mă veţi ajuta în viitor aşa 
cum aţi făcut-o în trecut. 

— Unchiul tău mi-a poruncit să fac tocmai acest lucru. Voi fi mai- 
marea peste odaia ta personală. 

— Imi voi numi singură doamnele, spun foarte de sus. 

— Nu, n-o vei face, replică ea politicos. Unchiul tău a făcut deja 
numirile principale. 

Verific dacă uşa din spatele ei e închisă şi apoi o întreb: 

— Ce face regina? Abia v-aţi întors de la Richmond, nu-i aşa? 

Ea mă opreşte pe dată. 

— Nu-i mai spune regină! Tu eşti acum regina. 

Ţâţăi din buze, iritată de propria mea prostie. 

— Am uitat. Oricum, ce face? 

— Era foarte tristă când am plecat. Nu pentru că l-a pierdut pe 
rege, mă îndoiesc foarte tare că asta e pricina. Ci pentru că ne-a 
pierdut pe noi toate. li plăcea viaţa ei ca regină a Angliei, ajunsese 
să îndrăgească odăile ei, tovărăşia noastră şi tot restul. 

— Şi mie îmi plăcea, spun melancolic. Şi mie mi-e dor de ea. 
Lady Rochford, ce credeţi, mă învinuieşte foarte tare? A spus ceva 
neplăcut despre mine? 

Lady Rochford îmi leagă cămaşa de noapte la gât. Pe şnururi 
sunt prinse perle mici, e o cămaşă de noapte care îţi încălzeşte într- 
adevăr inima, îmi va aduce mângâiere în noaptea nunţii să ştiu că 
port o cămaşă ale cărei perle au costat o mică avere. 

— Nu te învinuieşte, spune ea cu blândeţe. Fată prostuţă! Toată 
lumea ştie că n-a fost lucrarea ta, tu eşti doar tânără şi frumoasă, 
dar pentru asta nu te poate învinui nimeni. Nici măcar ea. Ştie că 
nu tu i-ai plănuit căderea şi nefericirea şi că nu eşti în niciun fel 
răspunzătoare de moartea lui Thomas Cromwell. Toată lumea ştie 
că nu contezi deloc în povestea asta. 


— 239 — 


— Sunt regina, răspund supărată. Cred că contez mai mult decât 
oricine. 

— Eşti a cincea regină, îmi aminteşte ea, deloc impresionată de 
supărarea mea. Şi ca să fiu sinceră, după prima n-a existat niciuna 
care să merite titlul de regină. 

— Ei bine, sunt regină acum, spun cu tărie. Doar asta contează. 

— Regina zilei. 

Trece în spatele meu ca să întindă mica trenă a cămăşii mele de 
noapte. Trena e la rândul ei presărată cu perle mici, e cea mai 
frumoasă cămaşă! 

— O regină ca o musculiţă de mai, Dumnezeu să te aibă în paza 
lui, micuță Maiestate. 


Jane Boleyn, palatul Oatlands, 30 iulie 1540 


După ce şi-a obținut trandafirul fără spini, regele e hotărât să-l 
ţină aproape de el. Jumătate din curte nici nu ştie măcar că nunta a 
avut loc, fiindcă a fost lăsată la Westminster, fără să fie pusă la 
curent cu ce se petrece aici. Acesta e cercul intim al regelui: noua 
lui soţie, familia ei şi doar cei mai de încredere prieteni şi sfetnici, 
printre care şi eu. 

Mi-am dovedit din nou loialitatea, am redevenit confidenta care 
va destăinui totul. Pot fi introdusă iarăşi în odăile reginei, în tainele 
cele mai ascunse ale inimii ei, pot fi introdusă acolo şi unchiul se 
poate bizui pe mine că voi trăda. Le-am fost prietenă de încredere 
reginei Caterina, reginei Anne, reginei Jane şi apoi reginei Anne şi 
le-am văzut pe toate căzând în dizgrație sau murind în timpul 
serviciului meu. Dacă aş fi o femeie superstiţioasă, aş crede că sunt 
ca un vânt de molimă ce aduce moartea cu căldură şi cu afecţiune, 
ca răsuflarea unei şoapte. 

Dar nu sunt superstiţioasă şi nu mă obosesc să mă gândesc la 
rolul pe care l-am jucat în aceste morţi, umilinţe şi căderi în 
dizgrație. Mi-am făcut datoria chiar şi atunci când asta m-a costat 
totul: singura mea dragoste adevărată şi onoarea mea. O, soţul 
meu... dar n-are rost să mă gândesc la George în seara asta. El ar fi 
mulţumit oricum: o nouă fată Howard pe tronul Angliei, o micuță 
Boleyn pe locul cel mai de cinste. George era cel mai ambițios 
dintre toţi. Era primul care susţinea că, pentru a obţine un loc la 
curte şi pentru a intra în cercul intim al regelui, merită să spui orice 
minciună. Era primul care înţelegea că există vremuri când 
adevărul e un lux pe care un curtean nu şi-l poate permite. 


— 240 — 


Îmi închipui că ar fi surprins să vadă cât de departe a mers 
regele, cât de uşor a trecut de la putere la mare putere şi apoi la 
putere absolută. George nu era prost şi cred că, dacă ar fi aici în 
clipa asta, ne-ar avertiza că un rege care nu-şi ţine câtuşi de puţin 
în frâu voinţa nu e un rege măreț (cum îl asigurăm noi), ci un 
monstru. Sunt încredinţată că, atunci când a murit, George ştia că 
regele a ajuns la limitele tiraniei şi că va merge mai departe. 

După cum pare a fi tipicul nunţilor regelui, şi aceasta e urmată 
de o rundă de execuţii. Regele îşi reglează conturile cu duşmanii 
vechi şi cu cei care au susţinut-o pe fosta lui soţie. Moartea contelui 
de Hungerford şi a prezicătoarei lui neghioabe pare să alunge 
şoaptele despre vrăjitorie. A fost acuzat de necromanţie şi de 
comportamente sexuale perverse. Doi papişti vor muri pentru rolul 
jucat în complotul lui Lisle, unul din ei fiind chiar tutorele prinţesei 
Maria. Asta o va întrista şi-i va servi şi drept avertisment. Prietenia 
lui Anne de Cleves nu i-a oferit nicio protecţie: a rămas iarăşi fără 
prieteni şi o pândeşte din nou pericolul. Toţi papiştii şi simpatizanţii 
lor sunt în primejdie. Ar trebui să fie prevenită. Neamul Howard se 
află din nou la putere şi-l sprijină pe rege, care îşi înlătură duşmanii 
vechi ca să marcheze fericirea sa cu noua fată Howard. Pe 
deasupra, ucide şi o mână de luterani, ca un avertisment pentru 
Anne de Cleves şi pentru cei care credeau că ea îl va conduce spre 
reformă. In seara asta, când va îngenunchea să se roage lângă 
patul ei din palatul Richmond, va şti că a scăpat ca prin urechile 
acului. Regele vrea ca ea să trăiască cu frica în suflet tot restul 
vieţii. 

Katherine, observ, îngenunchează să se roage, dar nu închide 
ochii, aş putea să jur că nu spune în gând nici măcar o Bucură-te, 
Marie.  |şi  împreunează mâinile cu degete lungi şi albe, 
îngenunchează şi respiră uşor, dar în mintea ei nu există nici urmă 
de gând închinat lui Dumnezeu. De fapt, aş pune prinsoare că nu 
există niciun fel de gând. In capul acela frumos nu se întâmplă 
niciodată mare lucru. Dacă se roagă pentru ceva, atunci cu 
siguranţă se roagă pentru nişte blănuri de samur ca acelea primite 
de regina Anne la logodnă. 

E într-adevăr prea tânără ca să fie o regină bună. E prea tânără 
ca să fie orice altceva decât o fetişcană prostuţă. Nu ştie nimic 
despre milostenia faţă de săraci, nimic despre îndatoririle funcţiei 
sale importante, nimic despre conducerea unei gospodării, 
darămite despre conducerea unei ţări. Când mă gândesc că regina 


— 241 — 


Caterina a fost numită regentă şi a cârmuit Anglia, îmi vine să râd 
în hohote. Copila asta n-ar fi în stare să stăpânească nici măcar un 
porumbel îmblânzit. Dar e încântătoare şi drăguță cu regele. 
Ducele, unchiul ei, a instruit-o foarte bine în materie de supunere şi 
politeţe, iar sarcina mea e să mă ocup de restul. Dansează foarte 
frumos pentru rege şi-i şade liniştită alături în timp ce el discută cu 
bărbaţi îndeajuns de bătrâni ca să-i fie bunici. Zâmbeşte atunci 
când i se adresează şi-l lasă s-o ciupească de obraz sau s-o strângă 
de mijloc fără să se strâmbe. Acum câteva seri, la cină, el nu-şi 
putea lua mâinile de pe sânii ei. Ea a roşit, dar nu s-a tras înapoi 
când a pipăit-o de faţă cu toată lumea. A fost crescută la o şcoală 
dură, căci ducesa e cunoscută pentru mâna de fier cu care-şi 
struneşte fetele. Probabil că ducele a ameninţat-o că va ajunge sub 
tăişul securii dacă nu i se supune regelui cu gândul, cu vorba şi cu 
fapta. Şi, ca să fiu dreaptă, e oricum o dulceaţă, se bucură de 
darurile regelui, se bucură să fie regină. li e uşor să fie frumoasă şi 
să-l mulţumească. Regele nu mai cere prea mult acum. Nu vrea o 
soţie de o inteligenţă pătrunzătoare şi de o mare ţinută morală, ca 
regina Caterina. Nicio soţie cu spirit aprig, ca Anne. Vrea doar să se 
bucure de trupul ei tânăr şi mlădiu şi să-i facă un copil. 

E foarte bine că în aceste zile de început ale căsniciei lor curtea 
nu se află aici. Familia ei şi cei care au de profitat de pe urma 
căsătoriei lor pot să-şi ferească privirile când regele o trage după 
el, cu mânuţa ei mică pierdută în strânsoarea lui, cu un surâs 
hotărât când el se poticneşte din pricina piciorului beteag, roşind 
de ruşine când mâna lui i se strecoară între picioare pe sub masă, 
la cină. Oricine n-ar profita de pe urma acestei căsătorii nepotrivite 
ar găsi că e supărător să vezi o copilă atât de frumoasă dată pe 
mâna unui bărbat atât de bătrân. Oricine ar vorbi sincer ar spune 
că e mai mult un soi de viol. 

Aşadar, e un noroc că aici nu se află nimeni care să vorbească 
vreodată sincer. 


Anne, palatul Richmond, 6 august 1540 


Regele mă va vizita ca să luăm cina împreună. De ce, nu-mi dau 
seama. Valetul casei regale a venit ieri şi l-a înştiinţat pe 
intendentul meu că Maiestatea Sa va avea plăcerea să cineze cu 
mine astăzi. Le-am întrebat pe doamnele care au rămas cu mine 
dacă au cumva veşti de la curte, iar una dintre ele mi-a spus că a 
auzit că regele se află la palatul Oatlands, aproape singur, şi că 


= 343 = 


vânează ca să nu se mai gândească la cumplita trădare a lui 
Thomas Cromwell. 

Una dintre ele m-a întrebat dacă cred că regele vine să-mi ceară 
iertare şi să mă invite să mă întorc la el. 

— E cu putinţă? o întreb. 

— Dacă s-a înşelat? Dacă ancheta s-a înşelat? spune ea. Ce alt 
motiv ar avea să vină să vă vadă atât de curând după desfacerea 
căsătoriei? Dacă ar vrea în continuare ca mariajul vostru să rămână 
anulat, de ce ar veni să cineze cu voi? 

Cobor în grădinile frumoase ale palatului şi mă plimb puţin, cu 
mintea fremătând de gânduri. Nu pare cu putinţă ca regele să mă 
vrea înapoi, dar nu există îndoială că, dacă s-a răzgândit, mă poate 
reprimi tot atât de uşor cum m-a repudiat. 

Mă întreb dacă ar fi posibil să refuz să mă întorc la el. Mi-ar 
plăcea, fără îndoială, să revin la curte şi să-mi recapăt poziţia. Dar 
faptul de-a fi o femeie celibatară îmi oferă o libertate pe care aş 
putea învăţa s-o savurez. N-am mai fost niciodată până acum Anne 
de Cleves, pur şi simplu Anne, nu soră, nu fiică, nu soţie, doar 
Anne. Aş putea învăţa să trăiesc după bunul meu plac. Am jurat că, 
dacă voi fi cruţată de moarte, îmi voi trăi viaţa, viaţa mea, nu una 
aflată tot timpul la porunca altora. Pot să comand rochii în culorile 
care cred că mă prind cel mai bine, nu sunt silită să respect regulile 
de pudoare ale fratelui meu şi nici moda de la curte. Pot să 
poruncesc cina la ora la care-mi convine şi să cer mâncarea care-mi 
place, nu sunt nevoită să mă aşez la masă în faţa a două sute de 
oameni care-mi observă fiece mişcare. Când vreau să ies călare, 
pot să merg cât de departe şi cât de iute vreau, nu sunt obligată să 
mă gândesc la temerile fratelui meu sau la spiritul de competiţie al 
soţului meu. Dacă chem muzicienii seara, pot să dansez împreună 
cu doamnele mele sau să le ascult cum cântă, nu trebuie să 
respectăm mereu gusturile regelui şi să ne minunăm de 
compoziţiile sale. Pot să mă rog Dumnezeului credinţei mele, cu 
cuvintele pe care le aleg chiar eu. Pot să devin eu însămi, pot să fiu 
eu: eu însămi. 

Credeam că inima îmi va tresălta de bucurie la şansa de a 
redeveni regină, la şansa de a-mi face datoria faţă de această ţară, 
faţă de norodul ei, faţă de copiii pe care am ajuns să-i iubesc şi, 
poate, chiar de a câştiga aprobarea mamei şi de a împlini ambițiile 
fratelui meu. Dar îmi dau seama amuzată, cercetându-mi gândurile, 
căci în sfârşit am singurătatea şi liniştea necesare ca să fac lucrul 


— 243 — 


ăsta, că ar fi mai bine să rămân o celibatară cu un venit bun şi cu 
unul din cele mai alese palate din Londra, decât să fiu una dintre 
reginele înspăimântate ale lui Henric. 

Mai întâi soseşte garda regală, pe urmă se ivesc tovarăşii 
regelui, chipeşi şi îmbrăcaţi excesiv de elegant, ca de obicei. Apoi 
intră şi el, puţin stângaci, şchiopătând uşor din pricina piciorului 
care-l doare. Fac o reverență adâncă şi, când mă ridic, simt 
duhoarea familiară a rănii lui. Nu voi mai fi silită să mă trezesc 
niciodată cu acel miros îmbibat în cearşafuri, îmi spun făcând un 
pas în faţă şi lăsându-l să mă sărute pe frunte. 

Mă cercetează din cap până-n picioare, fără fereală, de parcă ar 
preţălui un cal. Imi aduc aminte că le-a spus curtenilor că miros 
urât şi că am sânii lăsaţi şi simt că mi se împurpurează obrajii. 

— Arătaţi bine, spune înciudat. 

Aud în glasul lui, dincolo de cuvinte, iritarea. Spera că voi suferi 
din cauza iubirii neîmpărtăşite, sunt sigură. Răspund calm: 

— Mă simt bine. Mă bucur să vă văd. 

Asta îl face să zâmbească. 

— Trebuie să fi ştiut că nu m-aş purta niciodată nedrept cu 
Domnia Voastră, spune, fericit la gândul propriei sale generozităţi. 
Dacă-mi sunteţi soră bună, veţi vedea că voi fi îngăduitor cu 
Domnia Voastră. 

Incuviinţez din cap şi îi fac o plecăciune. 

— S-a schimbat ceva la voi. 

la loc pe un jilţ şi-mi face semn că mă pot aşeza pe celălalt, mai 
scund, de lângă el. Mă supun şi-mi netezesc pe genunchi poala 
rochiei albastre. 

— Spuneţi-mi ce e. Mă pricep să judec o femeie după cum arată. 
Sunt sigur că la Domnia Voastră s-a schimbat ceva. Ce anume? 

— O bonetă nouă? sugerez. 

El încuviinţează din cap. 

— Vă şade bine. Vă şade foarte bine. 

Nu spun nimic. Boneta are croială franţuzească. Dacă fata 
Howard s-a întors la curte, regele s-a obişnuit cu siguranţă cu tot ce 
înseamnă culmile şi nebunia modei. În orice caz, acum nu mai 
trebuie să-mi pun coroana, aşa că pot să port veşmintele care îmi 
plac. Dacă aş avea poftă să râd, m-ar amuza ideea că preferă să 
mă vadă îmbrăcată după gustul meu şi nu aşa cum mă îmbrăcam 
pe vremea când încercam să-i satisfac lui gusturile. Insă ceea ce îi 
place la o femeie nu-i place la o soţie. Katherine Howard s-ar putea 


— 244 — 


să descopere lucrul ăsta. 

— Am o veste, mă anunţă el. 

Apoi se uită în jur, la mica mea curte şi la gentilomii săi. 

— Lăsaţi-ne, spune. 

Toţi ies atât de încet cât îndrăznesc. Ard de dorinţa de-a afla ce 
se va întâmpla în continuare. Sunt sigură că nu va fi o invitaţie de-a 
mă întoarce la el. Sunt sigură că nu va fi asta şi totuşi aştept cu 
răsuflarea tăiată să aflu. 

— O veste care ar putea să vă tulbure, continuă de parcă ar vrea 
să mă pregătească. 

Mă gândesc pe dată că a murit mama, că a murit departe şi fără 
să fi avut şansa să-i explic de ce am dezamăgit-o. 

— Nu trebuie să plângeţi, adaugă repede. 

Duc mâna la gură şi-mi muşc încheieturile degetelor, spunând pe 
un ton calm: 

— Nu plâng. 

— Asta e bine. Oricum, trebuie să fi ştiut că se va întâmpla. 

— Nu mă aşteptam, spun prosteşte. Nu mă aşteptam să se 
întâmple atât de curând. 

De bună seamă, ar fi trimis după mine dacă ştiau că e grav 
bolnavă, nu? 

— Ei bine, e datoria mea. 

— Datoria înălţimii Voastre? 

Îmi doresc atât de fierbinte să aflu dacă mama a vorbit despre 
mine în ultimele ei zile, încât abia îl aud. 

— M-am căsătorit, continuă el. Sunt căsătorit. M-am gândit să vă 
spun personal, înainte să aflaţi din bârfe. 

— Credeam că e vorba de mama... 

— Mama Domniei Voastre? Nu. De ce să fie vorba de ea? De ce 
m-aş obosi pentru ceva legat de mama Domniei Voastre? E vorba 
despre mine. 

— Aţi spus că e o veste proastă. 

— Ce ar putea fi mai rău pentru Domnia Voastră decât să aflaţi 
că m-am căsătorit cu altă femeie? 

Ah, o mie de lucruri, o mie de lucruri, îmi spun în gând, dar nu 
rostesc asta cu voce tare. Mă năpădeşte uşurarea că mama 
trăieşte şi sunt silită să-mi încleştez mâinile pe braţele jilţului ca să 
mă liniştesc şi să arăt pe cât de gravă şi de îndurerată ştiu că vrea 
să mă vadă. 

— Căsătorit, repet sec. 


— 245 — 


— Da, spune el. Regret pierderea pe care aţi suferit-o. 

Aşadar, lucrul ăsta s-a înfăptuit într-adevăr. Nu se va întoarce la 
mine. Nu voi redeveni niciodată regina Angliei. Nu voi putea s-o 
îngrijesc pe micuța Elisabeta, nu voi putea să-l iubesc pe prinţul 
Eduard, nu voi putea să-mi mulţumesc mama. S-a sfârşit într- 
adevăr. Am eşuat în ceea ce am fost trimisă să fac şi regret acest 
lucru. Dar, Dumnezeule bun, am scăpat de el, nu voi mai dormi în 
patul lui niciodată! S-a sfârşit într-adevăr, de-a binelea şi pentru 
totdeauna. Sunt nevoită să-mi ţin ochii în pământ şi să-mi păstrez 
chipul neclintit, ca să nu vadă surâsul radios pe care mi-l trezeşte 
bucuria acestei libertăţi. 

— Cu o femeie dintr-o familie foarte nobilă, continuă el. Din casa 
Norfolk. 

— Katherine Howard? întreb înainte ca lăudăroşeniile sale să-l 
facă să pară şi mai ridicol decât îl socotesc deja. 

— Da. 

— Vă doresc multă fericire, spun calm. E... 

Tocmai în acest moment îngrozitor, nu reuşesc să găsesc 
cuvântul potrivit în engleză. Vreau să spun „fermecătoare”, dar nu- 
mi vine în minte. 

— Tânără, închei jalnic. 

El îmi aruncă o privire tăioasă. 

— Asta nu mă deranjează cu nimic. 

— Intr-adevăr, zic repede. Voiam să spun fermecătoare. 

Se înmoaie şi încuviinţează zâmbind: 

— Da, e fermecătoare. Ştiu că o plăceaţi pe vremea când se afla 
în odăile voastre. 

— Aşa este. Compania ei era întotdeauna plăcută. E o fată 
adorabilă. 

Sunt gata-gata să spun „copilă”, dar mă opresc la timp. El dă din 
cap. 

— E trandafirul meu. 

Spre groaza mea, ochii i se umplu de lacrimile sentimentale ale 
unui tiran bătrân. 

— E trandafirul meu fără spini, adaugă răguşit. Simt că am găsit 
într-adevăr femeia pe care am aşteptat-o toată viaţa. 

Nu spun nimic. Ideea asta e atât de bizară, încât nu găsesc 
cuvintele potrivite nici în engleză, nici în germană ca să-i răspund. 
A aşteptat-o toată viaţa? Ei bine, n-a aşteptat-o prea răbdător. In 
timpul acestei îndelungate aşteptări a izgonit de lângă el trei, ba 


— 246 — 


nu, patru neveste, printre care şi pe mine. lar Katherine Howard e 
departe de-a fi un trandafir fără spini. Sincer vorbind, e o mică 
margaretă: încântătoare, cu chip dulce, dar banală. E probabil cea 
mai obişnuită femeie de rând din câte au stat vreodată pe tronul 
unei femei superioare. 

— Nădăjduiesc că veţi fi foarte fericit, spun. 

Regele se apleacă spre mine şi-mi şopteşte: 

— Şi cred că vom avea un copil! Nu spuneţi nimănui. E încă mult 
prea devreme. Dar e foarte tânără şi vine dintr-o familie foarte 
fertilă. Ea bănuieşte că s-a întâmplat. 

Încuviinţez din cap. Destăinuirea lui îngâmfată, făcută mie, care 
am fost cumpărată şi băgată în patul lui ca să-i rabd truda 
disperată deasupra mea, ca să-l rabd pe când se împingea în mine, 
pipăindu-mi pântecul şi trăgându-mă de sâni, îmi trezeşte o 
repulsie atât de mare, încât nu pot să-l felicit că a reuşit cu o 
fetişcană ceea ce n-a reuşit cu mine. 

— Să cinăm atunci, spune risipindu-mi stânjeneala. 

Ne ridicăm, iar el mă ia de mână, de parcă am fi în continuare 
căsătoriţi, şi mă conduce în sala mare a palatului Richmond, care a 
fost palatul preferat al tatălui său dintre toate cele nou-construite şi 
care acum îmi aparţine. Se aşază pe un jilţ aflat ceva mai sus decât 
toate celelalte, iar eu nu sunt poftită să iau loc lângă el, ca atunci 
când eram regină, ci în josul mesei, la oarecare distanţă, ca pentru 
a aminti lumii că totul s-a schimbat şi că nu-i voi mai sta niciodată 
alături ca regină. 

N-am nevoie să mi se amintească. Ştiu prea bine. 


Katherine, Hampton Court, august 1540 


la să văd, ce am acum? 

Am opt rochii noi gata făcute şi altele patruzeci (patruzeci! zău 
dacă-mi vine să cred!) comandate şi sunt foarte nemulțumită de 
ritmul lent al croitoreselor, căci am de gând să port altă rochie la 
cină tot restul vieţii, de acum şi până mor, şi să-mi schimb rochia 
de trei ori pe zi. Asta ar însemna trei rochii pe zi, adică sute pe an 
şi, cum s-ar putea să trăiesc până la cincizeci de ani, asta ar face... 
eh, nu pot să socotesc, dar sunt într-adevăr foarte multe. Mii. 

Am un colan cu diamante, brățări asortate din aur cu diamante şi 
o pereche de cercei asortaţi. 

Am blănuri de samur, aşa cum a primit şi ea cadou, şi sunt de 
calitate mai bună decât ale ei, mai groase şi mai lucioase. Am 


= 247 = 


întrebat-o pe lady Rochford şi ea mi-a confirmat categoric că sunt 
mai bune decât ale ei. Aşa că amo grijă în minus pe cap. 

Am propria mea barjă (închipuiţi-vă!), propria mea barjă cu 
deviza mea gravată pe ea. Da, am şi o deviză, şi anume „Doar voia 
lui”, pe care a născocit-o unchiul şi despre care bunica a spus că e 
linguşeală curată; dar regelui îi place şi zice că la aşa ceva s-a 
gândit şi el. La început nu am prea înţeles-o, dar înseamnă că nu 
ascult de voia nimănui în afară de a lui, adică de voia regelui. Când 
am priceput-o, mi-am dat seama pe dată de ce i-ar plăcea oricărui 
bărbat, dacă ar fi atât de neghiob încât să creadă că cineva s-ar 
putea dedica trup şi suflet altcuiva. 

Am propriile mele odăi la Hampton Court şi sunt odăile reginei! 
De necrezut! Odăile în care am fost înainte domnişoară de 
companie sunt acum ale mele şi acum eu sunt slujită de alţii. Patul 
în care o aranjam pe regină seara şi din care o ajutam să se scoale 
dimineaţa e acum patul meu mare. lar când la curte se ţine vreun 
turnir, acelaşi baldachin care a fost înainte al ei, cu perdele de o 
parte şi de alta a lojii regale, e acum al meu şi pe el sunt brodate 
literele H şi K, aşa cum înainte au fost brodate H şi A. Dar oricum, 
am comandat un baldachin nou. Cel vechi mă face să mă simt de 
parcă aş purta pantofii unui mort şi nu văd de ce ar trebui să înghit 
asta. Henric spune că sunt o pisicuţă extravagantă şi că aceste 
perdele au fost folosite pentru loja reginei încă din vremea primei 
sale soţii, iar eu îi răspund că tocmai de asta aş dori o schimbare. 
Aşa că, voi/ă!, voi avea şi un baldachin nou. 

Am o curte alcătuită din doamne alese de mine, mă rog, eu le- 
am ales pe unele dintre ele. Oricum, am o curte alcătuită din 
doamne din familia mea. Cea mai mare în rang este pupila regelui, 
lady Margaret Douglas, care e practic o prinţesă, şi mă slujeşte pe 
mine! Deşi trebuie să spun că nu prea face mare lucru. La cum se 
uită de sus, ai zice că nu eu sunt regina. Apoi mai sunt câteva 
ducese, mama mea vitregă şi cele două surori ale mele îmi sunt 
doamne de companie, precum şi alte câteva zeci de femei Howard 
puse de unchiul în preajma mea. N-am ştiut niciodată că am atâtea 
verişoare! Restul sunt fostele mele tovarăşe de cameră şi prietene 
din vremea petrecută la Norfolk House, care au apărut să se 
înfrupte din farfuria mea când au văzut că poria mea e foarte 
îmbelşugată, şi care trebuie să aibă grijă cum se poartă cu mine 
acum, deşi pe atunci nu le păsa. Le spun că îmi pot fi prietene, dar 
că nu trebuie să uite că sunt regină şi că se cuvine să-mi păstrez 


— 248 — 


demnitatea. 

Am doi căţei de salon pe care i-am botezat, ca o glumă intimă, 
Henry şi Francis, numele celor doi iubiţi „căţei de salon” ai mei de 
pe vremuri, Henry Manox şi Francis Dereham. Când i-am botezat 
aşa, Agnes şi Joan au râs cu sughiţuri, căci au fost amândouă cu 
mine la Norfolk House şi ştiau exact la cine mă gândeam. Chiar şi 
acum, de fiecare dată când îi strig pe cei doi căţei să vină la mine, 
râdem toate trei cu poftă amintindu-ne cum mă vânau cei doi 
flăcăi, iar astăzi sunt regina Angliei. Oare ce gândesc ei când îşi 
aduc aminte că şi-au strecurat mâna pe sub fusta şi pe sub corsajul 
meu?! E prea scandalos chiar şi să îndrăznesc să-mi amintesc. Cred 
că râd de se prăpădesc, aşa cum fac şi eu. 

Am un grajd plin cu cai numai ai mei şi o iapă favorită, pe care o 
cheamă Bessy. E foarte dulce şi liniştită, şi cel mai adorabil băiat de 
la grajd o plimbă în fiecare zi, ca să fie tot timpul în formă, să nu se 
îngraşe sau să se obrăznicească. Il cheamă Johnny şi se 
împurpurează ca un mac când mă vede, iar când îl las să mă ajute 
să descalec, îmi sprijin mâinile de umerii lui şi-l privesc cum îi iau 
foc obrajii. 

Dacă aş fi o fată prostuţă şi vanitoasă (cum continuă să creadă 
unchiul), ceea ce, slavă Domnului, nu sunt, măgulirile pe care le 
primesc de la întreaga curte, de la Johnny de la grajd până la 
arhiepiscopul Gardiner, mi-ar fi sucit deja capul. Toţi îmi spun că 
sunt cea mai bună soţie din câte a avut vreodată regele şi 
întâmplarea face ca lucrul ăsta să fie aproape cu siguranţă 
adevărat. Toţi îmi spun că sunt cea mai frumoasă regină din lume, 
şi probabil că şi asta e adevărat, deşi nu e cine ştie ce dacă arunc o 
privire la reginele creştinătăţii. Toţi îmi spun că regele n-a iubit pe 
nimeni aşa cum mă iubeşte pe mine, şi e cu siguranţă adevărat, 
căci oriunde m-aş duce sunt potopită cu bilete de dragoste, 
rugăminţi şi promisiuni. Tinerii nobili cărora le aruncam ocheade pe 
când eram o simplă domnişoară de companie, sperând la propuneri 
de întâlniri secrete şi la flirturi, fac acum parte din curtea mea şi 
trebuie să mă adore de la distanţă, ceea ce e, într-adevăr, cel mai 
delicios lucru. Thomas Culpepper e trimis la mine chiar de rege 
dimineaţa şi seara, pentru schimbul de urări, şi ştiu sigur că s-a 
îndrăgostit de mine până peste cap. Il tachinez şi râd de el, iar ochii 
lui mă urmăresc necontenit şi totul mi se pare absolut încântător. 
Oriunde merg, sunt slujită de cei mai aleşi tineri din ţară: se luptă 
în turnir pentru amuzamentul meu, dansează cu mine, se îmbracă 


— 249 — 


frumos pentru mine şi mă distrează, vânează cu mine, navighează 
cu mine, se plimbă cu mine, se întrec în jocuri şi sporturi ca să-mi 
câştige laudele, fac absolut totul, mai puţin să se ridice pe labele 
dinapoi şi să-mi cerşească bunăvoința. lar regele, Domnul să-l 
binecuvânteze, îmi spune: „Fugi, fată frumoasă, du-te şi 
dansează!”, şi apoi se aşază comod şi mă priveşte dansând, rând 
pe rând, cu tineri frumoşi - o, cât de frumoşi! -, iar el zâmbeşte fără 
încetare, ca un unchi bătrân şi bun, şi când mă întorc lângă el îmi 
şopteşte: „Fată frumoasă, cea mai mândră de la curte, toţi te vor, 
dar tu eşti a mea”. 

Totul e întocmai ca în visele mele. N-am fost niciodată mai 
fericită ca acum. Nici nu credeam că pot fi atât de fericită. Totul e 
ca în copilăria pe care n-am avut-o, sunt înconjurată de tovarăşi de 
joacă chipeşi, de vechile mele prietene din vremea petrecută la 
Lambeth, am la îndemână toţi banii din lume ca să-i cheltuiesc, un 
cerc de tineri care tânjesc disperaţi după atenţia mea şi sunt 
vegheată în toate de un bărbat duios şi iubitor, ca un tată blajin 
care nu lasă pe nimeni să-mi spună vreo vorbă neplăcută şi 
născoceşte distracţii şi daruri pentru mine în fiecare zi. Cred că 
sunt cea mai fericită fată din Anglia. li spun regelui lucrul ăsta, iar 
el zâmbeşte, mă gâdilă uşor sub bărbie şi-mi spune că o merit, 
fiindcă sunt, fără îndoială, cea mai bună fată din Anglia. 

E adevărat, îmi câştig plăcerea aceasta, nu sunt leneşă; am 
îndatoririle mele şi le împlinesc cât pot de bine. Toată munca din 
odăile reginei o las în seama altora, fireşte, lordul şambelan se 
ocupă de toate cererile de ajutor şi dreptate şi de toate petiţiile, nu 
trebuie să fiu deranjată cu astfel de lucruri şi, oricum, nu ştiu ce se 
cuvine să fac cu sărmanii şi cu călugărițele fără acoperiş deasupra 
capului sau cu preoţii tulburaţi. Lady Rochford se ocupă de 
gospodărirea odăilor mele şi are grijă ca totul să se facă la fel de 
bine cum se făcea pentru regina Anne, dar slujirea regelui cade 
întru totul în sarcina mea. E bătrân şi apetitul lui în dormitor e 
puternic, dar execuţia nu e uşoară pentru el la această vârstă 
venerabilă şi din pricină că e atât de gras. Trebuie să-mi folosesc 
toate micile şmecherii ca să-l ajut, biet suflet bătrân. Il las să mă 
privească în timp ce-mi dezbrac cămaşa de noapte, având grijă ca 
lumânările să rămână aprinse. li suspin în ureche de parcă aş fi 
gata să leşin de plăcere, lucru pe care tuturor bărbaţilor le place 
grozav să-l creadă. li şoptesc că toţi tinerii de la curte nu sunt nimic 
pe lângă el, că le dispreţuiesc feţele copilăroase şi prostuţe şi 


— 250 — 


dorinţele uşuratice, că vreau un bărbat, un bărbat adevărat. Când a 
băut prea mult sau când e prea ostenit ca să se urce pe mine, 
folosesc chiar o şmecherie pe care mi-a arătat-o dragul meu 
Francis şi mă urc eu deasupra lui. li place la nebunie, căci înainte 
doar prostituatele au făcut asta pentru el, e o plăcere interzisă, pe 
care Dumnezeu n-o îngăduie din cine ştie ce pricină. Aşadar e 
încântat la culme că soţioara lui frumoasă, cu pletele revărsate pe 
umeri îl încalecă şi-l frământă ca o femeie uşoară din Smithfield. Nu 
mă plâng că trebuie să fac asta, de fapt, e mult mai plăcut pentru 
mine decât să stau strivită sub el, îngreţoşată de mirosul răsuflării 
lui şi de duhoarea putreziciunii de la picior, în timp ce gem de 
plăcere prefăcută. 

Nu e uşor. Să fii soţia regelui nu înseamnă doar dansuri şi 
petreceri în grădina cu trandafiri. Trudesc la fel de mult ca o 
văcăriţă, dar muncesc noaptea, în taină, şi nimeni nu trebuie să 
afle vreodată cât mă costă. Nimeni nu trebuie să afle vreodată că 
sunt atât de scârbită încât îmi vine să vomit, nimeni nu trebuie să 
afle că aproape mi se frânge inima din pricină că lucrurile pe care 
am învăţat să le fac din dragoste sunt silită să le fac acum ca să 
stârnesc un bărbat căruia i-ar fi mai bine dacă şi-ar spune 
rugăciunile şi ar adormi. Nimeni nu ştie cât de mult trudesc ca să- 
mi câştig blănurile de samur şi perlele. Şi nu pot spune nimănui. 
Aşa ceva nu se poate spune. E o taină mare, foarte mare. 

Momentul în care el termină în sfârşit şi începe să sforăie, e, în 
mod ciudat, singurul din zi când mă simt nemulțumită de marele 
meu noroc. Deseori mă ridic din pat, simţindu-mă agitată şi 
stârnită. Oare îmi voi petrece fiecare noapte din viaţa mea de 
femeie seducând un bărbat îndeajuns de bătrân ca să-mi fie tată? 
Aproape bunic? Am doar cincisprezece ani. Mi-e dat oare să nu mai 
simt niciodată gustul unui sărut dulce, dăruit de o gură curată, sau 
netezimea pielii tinere sau apăsarea unui piept tare şi musculos? 
Oare îmi voi petrece tot restul vieţii săltând de zor pe un mădular 
bleg şi lipsit de speranţă şi apoi strigând de plăcere prefăcută când 
începe să se trezească la viaţă, încet şi slab, sub mine? Când trage 
vânturi în somn, o răsunătoare trâmbiţă regală ce sporeşte miasma 
de sub cearşafuri, mă scol înfuriată şi mă retrag în odaia mea 
personală. 

lar lady Rochford e de fiecare dată acolo, aşteptându-mă, de 
parcă ar fi îngerul meu păzitor. Ea înţelege cum e, ştie ce trebuie să 
fac şi că în unele nopţi, după aceea, mă simt iritată şi scârbită. Ţine 


— 251 — 


la îndemână pentru mine o cană cu mied cald şi câteva prăjiturele, 
mă aşază pe un jilț lângă foc, îmi pune cana în mână şi-mi perie 
domol părul, până îmi trece furia şi-mi recapăt calmul. 

— Când îi vei zămisli un fiu, vei scăpa de el, îmi şopteşte atât de 
încet încât abia o aud. Când vei fi sigură că ai rămas grea, te va 
lăsa în pace. Gata cu alarmele false. Când îi vei spune că ai rămas 
grea, trebuie să fii sigură şi atunci vei avea aproape un an de tihnă. 
lar după ce vei naşte al doilea fiu, locul îţi va fi asigurat şi vei putea 
să-ţi găseşti propriile plăceri. El nu va şti şi oricum nu-i va păsa. 

— Nu voi mai cunoaşte niciodată plăcerea, mă tângui nefericită. 
Viaţa mea s-a sfârşit înainte să înceapă. Am doar cincisprezece ani 
şi sunt sătulă de toate! 

Ea îmi mângâie umerii şi îmi spune cu siguranţă în glas: 

— O vei cunoaşte din nou. Viaţa e lungă şi, dacă supravieţuieşte, 
femeia poate să-şi obţină plăcerile într-un fel sau altul. 


Jane Boleyn, palatul Windsor, octombrie 1540 


Trebuie să mărturisesc că supravegherea odăii personale nu e 
deloc o sinecură. Am în subordinea mea fete care, în orice oraş 
decent, ar fi biciuite la coada căruţei ca târfe. Prietenele de la 
Lambeth alese de Katherine sunt fără îndoială cele mai obraznice 
târâturi ce au ieşit vreodată dintr-o casă de nobili în care stăpâna 
nu s-a obosit să se ocupe de ele. Katherine a insistat ca prietenele 
ei din vremurile de odinioară să fie invitate s-o slujească în odaia 
personală, iar eu n-am avut cum să refuz, pentru că doamnele de 
prim rang din odaia ei personală nu-i pot ţine tovărăşie, cele mai 
multe fiind îndeajuns de bătrâne ca să-i fie mame şi fiindu-i băgate 
pe gât de unchiul ei. Are nevoie de prietene de-o vârstă cu ea, dar 
tovarăşele pe care le-a ales nu sunt nişte fete supuse, de familie 
bună, ci nişte femeiuşti uşuratice, aceleaşi însoţitoare care au 
lăsat-o s-o ia razna înainte şi care i-au dat cel mai prost exemplu, 
iar acestea vor continua cu purtările lor libertine, dacă li se va da 
voie, chiar şi în odăile regale. E o diferenţă ca de la cer la pământ 
faţă de domnia reginei Anne şi în scurt timp va observa toată 
lumea. Nu-mi dau seama ce e în capul ducelui, cât despre rege, 
acesta îi oferă miresei-copil tot ce-i cere. Insă odăile reginei ar 
trebui să fie cel mai ales şi mai elegant loc din ţară, nu o curte 
pentru căruţe plină de fete necioplite, cu un limbaj de grăjdari. 

Pot să înţeleg că le place pe Katherine Tylney şi pe Margaret 
Morton, cu toate că şi ele sunt la fel de gălăgioase şi de indecente, 


— 252 — 


iar Agnes Restwold i-a fost confidentă pe vremuri. Dar nu cred că a 
vrut-o pe Joan Bulmer în slujba ei. Nu i-a pomenit nici măcar o dată 
numele, însă aceasta i-a trimis o scrisoare tainică. Se pare că şi-a 
lăsat bărbatul şi, prin linguşeli, şi-a croit drum la curte, iar 
Katherine e fie prea bună la inimă, fie prea speriată de secretele pe 
care le-ar putea dezvălui această femeie ca s-o refuze. 

Şi ce înseamnă asta? Că îi îngăduie unei femei să intre în slujba 
ei, în odaia ei personală, cel mai bun loc din ţară, pentru că aceasta 
îi poate divulga tainele din copilărie? Ce s-a putut petrece în 
copilăria lui Katherine şi nu vrea să rişte să se afle? Oare putem 
avea încredere în Joan Bulmer că-şi va ţine gura? La curte? La o 
curte ca asta? Când toate bârfele o au întotdeauna drept subiect 
principal pe însăşi regina? Cum să conduc aceste odăi când cel 
puţin una dintre fete o ameninţă pe regină cu o taină atât de 
însemnată, încât în virtutea ei a putut pretinde să fie primită la 
curte? 

Acestea sunt prietenele şi tovarăşele ei şi, la drept vorbind, nu 
există cale de-a le face să fie mai bune, dar nădăjduiam că 
doamnele de prim rang care au fost numite s-o slujească vor reuşi 
să dea lucrurilor o notă de demnitate şi să conducă la un progres 
cât de mic faţă de haosul copilăresc care-i place lui Katherine. Cea 
mai nobilă doamnă de companie e lady Margaret Douglas, în vârstă 
de numai douăzeci şi unu de ani, nepoata regelui însuşi, dar ea e 
rareori prezentă. Dispare pur şi simplu din odăile reginei, cu 
ceasurile, şi buna ei prietenă, Mary, ducesa de Richmond, cea care 
a fost căsătorită cu Henry Fitzroy, o însoţeşte. Dumnezeu ştie unde. 
Se spune că sunt mari poete şi cititoare avide, lucru care, fără 
îndoială, le face cinste. Dar cu cine citesc şi fac rime toată ziua? Şi 
de ce nu reuşesc să le găsesc niciodată? Restul doamnelor reginei 
sunt toate din familia Howard: sora mai mare a reginei, mătuşa ei, 
nora bunicii ei vitrege, o întreagă reţea de rubedenii Howard, până 
şi Catherine Carey, care şi-a făcut neîntârziat apariţia ca să profite 
de ascensiunea unei fete Howard. Sunt femei cărora nu le pasă 
decât de propriile ambiţii şi nu fac nimic ca să mă ajute să conduc 
odăile reginei în aşa fel încât acestea să pară măcar a fi ceea ce s- 
ar cuveni să fie. 

Insă lucrurile nu stau deloc aşa cum ar trebui. Sunt sigură că 
lady Margaret se întâlneşte cu cineva, fiindcă e o neghioabă, şi încă 
una pătimaşă. L-a supărat deja o dată pe unchiul ei, regele, şi a fost 
pedepsită pentru un flirt care ar fi putut să se sfârşească mult mai 


— 253 — 


rău. S-a căsătorit cu Thomas Howard, o rudă de-a noastră. Acesta a 
murit în Turn pentru încercarea de-a se însura cu o odraslă Tudor, 
iar ea a fost trimisă la abația Syon până când l-a implorat pe rege 
s-o ierte şi a promis că se va mărita doar la porunca lui. Dar acum 
se strecoară afară din odăile reginei în miezul dimineţii şi se 
întoarce târziu, într-un suflet, ca să meargă la cină cu noi, 
îndreptându-şi boneta şi chicotind. O previn pe Katherine că ar 
trebui să-şi supravegheze doamnele şi să se asigure că purtarea lor 
e potrivită pentru o curte regală, dar ea vânează, dansează sau 
flirtează la rândul ei cu tinerii de la curte şi are o purtare la fel de 
destrăbălată ca a celorlalte, ba chiar mai proastă decât a multora. 

Poate că sunt exagerat de temătoare. Poate că regele i-ar ierta 
într-adevăr orice: în vara asta s-a purtat ca un tânăr îndrăgostit 
până peste cap. A plimbat-o pe la toate reşedinţele sale preferate 
în procesiunea de vară şi a reuşit să vâneze cu ea în fiecare zi, 
trezindu-se în zori, prânzind în pavilioane de pânză ridicate în 
pădure la amiază, plimbându-se cu barca pe râu după-masa, 
privind-o cum trage cu arcul sau joacă tenis sau pune rămăşaguri la 
jocurile de tras la ţintă ale tinerilor, apoi luând o cină târzie şi 
participând la o seară lungă de distracţii. Pe urmă mergea în patul 
ei şi a doua zi era iarăşi în picioare în zori, bietul bătrân. l-a zâmbit 
în timp ce ea dănţuia şi râdea în braţele celor mai chipeşi tineri de 
la curte. A umblat împleticit după ea, mereu radios, mereu încântat 
de ea, şchiopătând de durere şi îndopându-se la masă. Dar astă- 
seară nu vine la cină şi se spune că are puţină febră. Cred că e gata 
să se prăbuşească de epuizare. In ultimele luni a trăit ca un mire 
tânăr, când are de fapt vârsta unui bunic. Katherine nici nu se 
gândeşte la el, coboară la cină, la braţul lui Agnes, iar lady 
Margaret soseşte la ţanc ca să se strecoare în urma ei. Observ că 
ducele lipseşte. Il slujeşte pe rege. Măcar el e neliniştit în privinţa 
sănătăţii acestuia. Nu ne foloseşte la nimic dacă regele e bolnav şi 
Katherine nu-i poartă pruncul. 


Katherine, Hampton Court, octombrie 1540 


Regele nu vrea să mă vadă, ca şi cum l-aş fi ofensat, ceea ce e 
cumplit de nedrept, fiindcă am fost o soţie absolut fermecătoare 
luni de-a rândul, cel puţin două, şi n-am rostit nici măcar un singur 
cuvânt de enervare, deşi Dumnezeu mi-e martor că am destule 
motive. Ştiu foarte bine că trebuie să vină noaptea în odaia mea şi 
rabd asta fără să scot o vorbă, ba chiar îi zâmbesc de parcă l-aş 


— 254 — 


dori, dar chiar e nevoie să şi rămână? Toată noaptea? Şi chiar 
trebuie să miroasă atât de oribil? Nu e doar duhoarea piciorului, pe 
deasupra trage nişte vânturi zgomotoase precum strigătele 
crainicului la turniruri şi, cu toate că-mi vine să chicotesc, e într- 
adevăr dezgustător. Dimineaţa deschid larg ferestrele ca să scap 
de putoarea lui, dar aceasta stăruie în rufăria patului şi în 
baldachin. Abia o mai suport. Sunt clipe în care îmi spun că n-o mai 
pot îndura nici măcar o singură zi. 

Insă nu m-am plâns niciodată de el, iar el n-are de ce să se 
plângă de mine. Dar atunci de ce nu vrea să mă vadă? Mi se spune 
că are febră şi că nu vrea să mă vadă când nu se simte în putere. 
Insă nu pot să nu mă tem că s-a săturat de mine. lar dacă s-a 
săturat de mine, va susţine fără îndoială că am fost măritată cu 
altul şi căsătoria mea cu el va fi anulată. Gândul ăsta mă 
descurajează foarte tare şi, cu toate că Agnes şi Margaret îmi 
repetă că nu se va sătura de mine niciodată, că mă adoră şi că 
oricine poate vedea lucrul ăsta, ele n-au fost aici când a repudiat-o 
pe regina Anne, iar asta s-a înfăptuit atât de uşor şi de firesc, încât 
nici n-am ştiut ce se întâmplă. Ea cu siguranţă n-a ştiut ce se 
întâmplă. Nu-şi dau seama cât de repede se poate descotorosi 
regele de una dintre reginele sale. 

Trimit vorbă în odăile sale în fiecare dimineaţă, şi de fiecare dată 
mi se răspunde că e pe cale să se înzdrăvenească, iar atunci mă 
tem foarte tare că e pe moarte, ceea ce nu ar fi surprinzător, căci e 
groaznic de bătrân. Şi dacă va muri, ce se va întâmpla cu mine? Îmi 
voi păstra giuvaierurile şi rochiile? Voi rămâne regină chiar dacă el 
va fi mort? Aşadar, aştept până se sfârşeşte cina, apoi îi fac semn 
lui Thomas Culpepper, principalul favorit al regelui, să se apropie 
de masa mare şi îi spun pe un ton foarte serios: 

— Poţi lua loc, domnule Culpepper. 

Se aşază pe un taburet lângă mine, iar eu continui: 

— Te rog, spune-mi sincer, cum se simte regele? 

Mă priveşte cu ochii lui albaştri şi cinstiţi, trebuie să mărturisesc 
că e nemaipomenit de chipeş, şi îmi răspunde: 

— Regele are febră, Alteță, dar e din pricina oboselii, nu a rănii 
de la picior. Nu aveţi de ce să vă temeţi pentru el. Ar fi îndurerat 
dacă v-ar face să vă îngrijoraţi fie şi o clipă. Are fierbinţeală şi e 
sleit de puteri, atâta tot. 

Cuvintele lui sunt aşa de amabile, încât descopăr că devin 
sentimentală. 


— 255 — 


— Mi-am făcut griji, spun uşor înlăcrimată. Am fost foarte 
neliniştită din pricina lui. 

— Nu e nevoie, mă asigură el cu blândeţe. V-aş spune dacă ar fi 
ceva în neregulă. Se va scula din pat în câteva zile. Vă promit. 

— Poziţia mea... 

— Poziția Înălţimii Voastre e imposibilă! exclamă el pe 
neaşteptate. Ar trebui să-i oferiţi favorurile voastre primului vostru 
iubit, nu să încercaţi să conduceţi o curte şi să vă modelaţi viaţa în 
aşa fel încat să fie pe placul unui om la fel de bătrân ca bunicul 
Inălţimii Voastre. 

Cuvintele acestea sunt atât de neaşteptate din partea lui 
Thomas Culpepper, curteanul perfect, încât îmi scapă un mic icnet 
de surprindere şi fac greşeala de a-i spune adevărul, aşa cum a 
procedat şi el. 

— De fapt, numai eu sunt de vină. Am vrut să fiu regină. 

— Inainte de-a şti ce înseamnă asta. 

— Da. f 

Se lasă tăcerea. Imi dau seama dintr-odată că ne aflăm în faţa 
întregii curți şi că toată lumea e cu ochii pe noi. Spun cu stângăcie: 

— Nu se cade să-ţi vorbesc astfel. Toată lumea mă urmăreşte. 

— Vă voi sluji în orice fel voi putea, mă asigură el încet. lar cel 
mai mare serviciu pe care vi-l pot face acum este să plec 
neîntârziat de lângă lnălţimea Voastră. Nu vreau să dau apă la 
moară bârfelor. 

— Mă voi plimba prin grădină mâine la ora zece. Poţi veni să mă 
vezi atunci. In grădina mea personală. 

— La zece, încuviinţează el. 

Se înclină adânc şi se înapoiază la masa lui, iar eu mă întorc spre 
lady Margaret şi-i vorbesc de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea 
îmi zâmbeşte uşor, remarcând: 

— Chipeş bărbat. Dar nici nu se compară cu fratele vostru, 
Charles. 

Mă uit în sală, unde Charles mănâncă împreună cu prietenii lui. 
Nu l-am considerat niciodată chipeş, însă e adevărat că nu l-am 
văzut mai deloc înainte să vin la curte. A fost trimis de-acasă de 
mic, ca să fie educat în altă parte, iar apoi eu am fost dusă la 
bunica mea vitregă. 

— Ce afirmaţie ciudată! remarc. Doar nu-ţi place Charles! 

— Doamne sfinte, nu! spune ea şi se face roşie ca para focului. 
Toată lumea ştie că nu mi-e îngăduit nici măcar să mă gândesc la 


— 256 — 


un bărbat. Întrebaţi pe cine vreţi! Regele nu-mi dă voie. 

— Chiar îl placi! exclam încântată. Lady Margaret, ce vulpe 
şireată poţi fi! Aşadar, eşti îndrăgostită de fratele meu. 

Îşi ascunde faţa în mâini şi mă priveşte printre degete, 
implorându-mă: 

— Nu spuneţi o vorbă! 

— A, bine. Dar a promis să te ia de soţie? 

Ea încuviinţează cu timiditate. 

— Suntem atât de îndrăgostiţi! Nădăjduiesc că-i veţi vorbi regelui 
despre asta... E atât de sever! Dar suntem foarte îndrăgostiţi. 

Zâmbesc, cu ochii la fratele meu. 

— Ei, sunt de părere că e un lucru minunat, spun cu bunătate, 
fiindcă îmi place să fiu binevoitoare cu nepoata regelui. Ce nuntă 
încântătoare putem pune la cale! 


Anne, palatul Richmond, octombrie 1540 


Am primit o scrisoare de la fratele meu, o scrisoare de-a dreptul 
smintită, care mă amărăşte şi mă mânie în egală măsură. Se 
plânge de purtarea regelui în cei mai sălbatici termeni şi-mi 
porunceşte fie să mă întorc acasă, fie să insist asupra căsătoriei 
mele, căci altfel nu-i voi mai fi soră. Nu-mi oferă niciun sfat în 
privinţa felului în care să insist asupra căsătoriei mele, e limpede că 
nici măcar nu ştie că regele s-a recăsătorit deja, şi nici ajutor în caz 
că vreau să mă întorc acasă. Presupun, aşa cum ştia şi el foarte 
bine când mi-a dat aceste opţiuni imposibile, că-mi rămâne o 
singură variantă, aceea de a nu-i mai fi soră. 

Ce-am avut şi ce-am pierdut! Când m-a părăsit aici fără să-mi 
scrie un cuvânt, când mi-a trimis un ambasador care lucra aproape 
fără leafă, când n-a trimis dovezile corespunzătoare privind 
renunţarea la logodna din Lorena, nu mi-a fost deloc un frate bun. 
Nu mi-e frate bun nici acum. Şi mi-e cu atât mai puţin frate bun 
când ducele de Norfolk şi jumătate din membrii Consiliului Coroanei 
dau buzna la Richmond, fiindcă, desigur, au interceptat scrisoarea 
lui aproape în clipa când a lăsat-o din mână, au copiat-o, au tradus- 
o şi au citit-o înainte să ajungă la mine, iar acum vor să ştie dacă 
fratele meu îl va îndemna pe Sfântul Impărat Roman să declare 
război Angliei din pricina mea. 

Îi lămuresc cât pot de calm că e prea puţin probabil ca Sfântul 
Împărat Roman să ridice armele împotriva Angliei la îndemnul 
fratelui meu şi le spun răspicat că nu-i cer fratelui meu să 


— 257 — 


pornească la război. 

— II previn pe rege că nu pot să-mi strunesc fratele, continui 
rostind cuvintele rar şi adresându-mă direct ducelui de Norfolk. 
William va face întocmai cum va dori. Nu-mi urmează sfaturile. 

Ducele pare să se îndoiască. Mă întorc spre Richard Beard şi-i 
vorbesc în germană. N 

— Vă rog să-i explicaţi Inălţimii Sale că, dacă aş fi putut să-l 
conving pe fratele meu să-mi dea ascultare, i-aş fi cerut să trimită 
documentul care dovedea că s-a renunțat la logodna din Lorena. 

Acesta se întoarce, tălmăceşte, iar ducelui îi sclipesc ochii 
întunecaţi la auzul greşelii mele. 

— Nu s-a renunţat la ea, îmi aminteşte. 

Incuviinţez. 

— Am uitat. 

— Ştiu că nu-i puteţi porunci fratelui vostru, spune ducele 
zâmbind cu răceală. 

Mă întorc iarăşi spre Richard Beard. 

— Vă rog să-i explicaţi Inălţimii Sale că această scrisoare de la 
fratele meu dovedeşte, de fapt, că l-am cinstit pe rege, întrucât 
arată clar că el are atât de puţină încredere în mine, încât mă 
ameninţă cu izgonirea din familie pe vecie. 

Richard Beard îi tălmăceşte şi zâmbetul îngheţat al ducelui se 
lăţeşte puţin. 

— Ceea ce gândeşte şi ceea ce face fratele meu, protestele şi 
amenințările sale nu sunt în niciun caz alegerea mea, conchid. 

Slavă Cerului, oamenii aceştia, chiar dacă fac parte din consiliul 
regelui, nu-i împărtăşesc spaimele nebuneşti, nu văd comploturi 
acolo unde nu există, decât, fireşte, atunci când le convine. Doar 
când le convine să scape de un duşman precum Thomas Cromwell 
sau de un rival precum bietul lord Lisle sporesc temerile regelui şi-l 
asigură că sunt reale. Regelui îi e tot timpul frică de un complot, iar 
consiliul se foloseşte de spaimele sale aşa cum ar acorda un 
maestru o lăută. Câtă vreme nu reprezint o ameninţare şi nu îi 
devin rivală vreunuia dintre ei, nu-i vor stârni regelui temeri legate 
de mine. Aşadar, pacea fragilă dintre rege şi mine nu e tulburată de 
discursul dezlănţuit al fratelui meu. Mă întreb dacă s-a oprit măcar 
o clipă să se gândească dacă nu cumva scrisoarea lui mă va pune 
într-un astfel de pericol. Chiar mai rău, mă întreb, nu a avut oare 
intenţia de-a mă pune într-un astfel de pericol? 

— Credeţi că fratele vostru ne va crea probleme? mă întreabă 


— 258 — 


ducele de Norfolk. 

Îi răspund în germană. 

— Nu de dragul meu, milord. Pentru mine nu ar face nimic. N-a 
făcut niciodată nimic pentru binele meu, în afară de faptul că m-a 
lăsat să plec. Ar putea să mă folosească drept pretext, dar nu eu 
sunt cauza pentru care luptă. Oricum, chiar dacă ar avea de gând 
să creeze probleme, mă îndoiesc foarte tare că Sfântul Impărat 
Roman ar porni la război împotriva regelui Angliei din pricina celei 
de-a patra soţii, când regele şi-a luat-o deja pe a cincea. 

Richard Beard îi tălmăceşte şi, atât el, cât şi Norfolk se 
străduiesc să-şi ascundă amuzamentul. 

— Aşadar, am cuvântul vostru, spune scurt ducele. 

— Îl aveţi, încuviinţez. lar eu nu-mi calc niciodată cuvântul. Nu-i 
voi crea regelui niciun fel de probleme. Imi doresc să trăiesc aici 
singură şi în pace cu toată lumea. 

Se uită în jur. E un cunoscător în ceea ce priveşte clădirile 
frumoase. Şi-a construit propria reşedinţă grandioasă şi a dărâmat 
câteva abaţii minunate. 

— Sunteţi fericită aici? 

— Da, îi răspund, şi spun adevărul. Sunt fericită aici. 


Jane Boleyn, Hampton Court, octombrie 1540 


Ar fi trebuit s-o previn pe lady Margaret Douglas să nu-şi facă de 
lucru cu un bărbat care-i va aduce cu siguranţă necazuri, dar am 
fost atât de absorbită de încercările de-a o ţine pe Katherine 
Howard în frâu în zilele de început ale căsătoriei sale, încât n-am 
vegheat asupra doamnelor aşa cum s-ar fi cuvenit. Pe deasupra, 
lady Margaret e nepoata regelui însuşi, fiica surorii sale. Cine s-ar fi 
gândit că privirea lui dură şi bănuitoare va cădea asupra ei? Chiar 
în zilele de început ale căsniciei? Când ne spunea tuturor că, pentru 
prima oară în viaţă, şi-a găsit fericirea? De ce să mă fi gândit, în 
acele săptămâni ale lunii de miere, că pune la cale arestarea 
propriei sale nepoate? 

Pentru că aşa e Henric. Pentru că am trăit destul timp la curtea 
lui ca să ştiu că lucrurile pe care le trece cu vederea când aleargă 
după o femeie vor fi cercetate de îndată ce pune mâna pe ea. 
Nimic nu-l distrage pe rege prea mult timp de la spaimele sale 
bănuitoare. Imediat ce s-a ridicat din pat după febră, a început să 
cerceteze curtea ca să vadă cine s-a purtat prost în lipsa lui. Eram 
atât de disperată ca nu cumva bănuiala lui să cadă asupra reginei 


— 259 — 


şi a prietenelor ei nesăbuite, încât am uitat să le supraveghez pe 
doamnele ei. Oricum, lady Margaret Douglas nu m-ar fi ascultat în 
ruptul capului, dat fiind că nu e în stare să ţină cont de glasul 
raţiunii. Toţi cei din neamul Tudor fac numai ce le dictează inima şi- 
şi inventează motivele după aceea, iar lady Margaret se poartă 
întocmai cum a făcut şi maică-sa, regina Margareta a Scoției, care 
s-a îndrăgostit de un bărbat fără nicio calitate, iar acum fiică-sa a 
făcut acelaşi lucru. Cu doar câţiva ani în urmă, lady Margaret s-a 
măritat în secret cu Thomas Howard, o rudă a mea, şi s-a bucurat 
de el numai câteva zile, până când regele a descoperit cuplul şi l-a 
aruncat pe tânăr în Turn pentru impertinenţa sa. După câteva luni, 
el a fost executat, iar ea a căzut în dizgrație. Fireşte! Fireşte! Ce e 
surprinzător în asta? Nu e îngăduit ca nepoata regelui să se mărite 
cu cine are chef şi mai ales să-i cadă ochii pe un Howard! Nu e 
îngăduit ca una dintre cele mai importante familii din Anglia, aflată 
aproape de tron pe temeiuri proprii, să se apropie şi mai mult 
fiindcă unei fete îi plac doi ochi negri, un zâmbet voios şi o anumită 
atitudine de „cui ce-i pasă” în faţa vieţii. Regele a jurat că o va face 
să înveţe respectul cuvenit rangului său şi luni de zile a fost o 
văduvă cu inima frântă. 

Ei bine, acum inima aceea s-a refăcut. 

Ştiam că se petrece ceva, şi în câteva săptămâni a aflat toată 
lumea. Când regele a căzut la pat cu fierbinţeală, tânăra pereche a 
renunţat la orice încercare de a-şi ascunde legătura. Oricine avea 
ochi putea să vadă că nepoata regelui e îndrăgostită până peste 
cap de Charles, fratele reginei. 

Un alt Howard, fireşte, şi un mare favorit, membru al Consiliului 
Coroanei şi cu o poziţie înaltă în ierarhia familiei. Ce credea că va 
câştiga printr-o astfel de logodnă? Cei din neamul Howard sunt 
ambiţioşi, dar până şi el trebuie să se fi gândit că ţinteşte prea sus. 
Doamne sfinte, şi-o fi închipuit oare că prin această fată ar putea 
pune mâna pe Scoţia? S-o fi visat oare rege consort? Dar ea? Cum 
de nu şi-a dat seama ce primejdie o pândeşte? Ce-or fi având cei 
din neamul Howard de îi atrag ca un magnet pe Tudori? Ai crede că 
e un fel de alchimie, aşa cum sunt viespile atrase de dulceaţă. 

Dar ar fi trebuit s-o previn că va fi descoperită. Nu exista nicio 
îndoială în privinţa asta. Trăim într-un palat de sticlă, de parcă 
maeştrii sticlari din Murano ar fi născocit o tortură specială pentru 
noi. La această curte nu se poate păstra niciun secret, nu există 
perdea care să poată ascunde, nu există zid care să nu fie 


— 260 — 


transparent. Totul e descoperit de fiecare dată. Mai devreme sau 
mai târziu, toţi află totul. Şi de îndată ce se află, totul se sparge 
într-un milion de cioburi tăioase. 

M-am dus la ducele de Norfolk şi l-am găsit pe chei, barja lui fiind 
gata să ridice ancora. 

— Pot să vă vorbesc? 

— Probleme? întreabă el. Trebuie să prind fluxul. 

— E vorba de lady Margaret Douglas, spun scurt. E îndrăgostită 
de Charles Howard. 

— Ştiu. Sunt căsătoriţi? 

Până şi eu mă simt şocată. 

— Dacă sunt, Charles e un om mort. 

Ideea că fratele reginei, propriul lui nepot, ar putea să fie 
condamnat la moarte pentru trădare nu-l tulbură deloc. Dar, pe de 
altă parte, e o idee cu care s-a obişnuit. 

— Asta dacă nu cumva regele, în dispoziţia lui îngăduitoare de 
om aflat în luna de miere, ar ierta o iubire între tineri. 

— S-ar putea, încuviinţez. 

— Dacă i-ar cere-o Katherine? 

— Până acum nu i-a refuzat nimic, însă nu i-a cerut decât 
giuvaieruri şi panglici. Ar trebui să-l întrebe dacă un alt membru al 
familiei ei se poate căsători cu cineva din familia lui? Nu ne va 
bănui? 

— De ce să ne bănuiască? întreabă ducele pe un ton nepăsător. 

Mă uit în jur. Barcagiii sunt prea departe ca să ne poată auzi, iar 
servitorii poartă toţi livreaua Howard. Chiar şi aşa, mă apropii cu un 
pas de el. 

— Regele ne va bănui că plănuim să punem mâna pe tron. Uitaţi- 
vă ce s-a întâmplat cu Henry Fitzroy când s-a însurat cu Mary a 
noastră. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat cu Thomas Howard al nostru 
când s-a însurat cu lady Margaret. Toate căsătoriile între un Tudor 
şi un Howard sunt urmate de o moarte. 

— Dar dacă el ar fi într-o dispoziţie generoasă... începe ducele. 

Brusc, îmi dau seama. 

— Aţi plănuit asta! 

El zâmbeşte. 

— Sigur că nu, dar când se întâmplă să apară un avantaj, îl văd 
imediat. Suntem stăpâni peste o bună parte din nordul Angliei, aşa 
că ar fi o mare plăcere să vedem un Howard pe tronul Scoției. Un 
Howard moştenitor al tronului scoţian, un nepot Howard pe tronul 


— 261 — 


Angliei. Merită să riscăm puţin, nu crezi? Merită să încercăm să 
vedem dacă fata noastră reuşeşte să obţină asta. 

Ambiţia lui mă lasă fără cuvinte o clipă. Insă frica mă sileşte să 
spun cu şovăială: 

— Regele îşi va da seama de acest lucru. E îndrăgostit, dar nu 
orbit de iubire. Şi e un duşman nespus de primejdios, milord! Ştiţi 
bine. Cel mai nemilos e când crede că îi este ameninţată 
moştenirea. 

Ducele încuviinţează. 

— Din fericire, avem alţi copii Howard, dacă dragul de Charles ne 
e răpit, iar lady Margaret e o proastă care poate fi încuiată în abația 
Syon încă un an sau doi. Chiar şi-n cel mai rău caz, nu pierdem 
mare lucru. 

— Să încerce Katherine să-i salveze? întreb. 

— Da. Merită încercat, spune el cu nepăsare. E o miză mare 
pentru un câştig mare. 

Apoi păşeşte de pe pasarelă la bordul barjei care aşteaptă. Mă 
uit cum sunt dezlegate parâmele şi cum barja se clatină purtată de 
curent. Oamenii ducelui ţin vâslele în sus, ca pe nişte lănci, şi, când 
li se dă comanda, le coboară cu o rotire lină în apa verde. 
Stindardul Norfolk flutură la prova şi barja ţâşneşte înainte, împinsă 
de vâsle. În câteva clipe, unchiul dispare. 


Katherine, Hampton Court, octombrie 1540 


Ca o proastă, cobor în grădina personală la nouă şi jumătate. N- 
am încredere să dezvălui nimănui secretul, şi anume că mă 
întâlnesc cu Thomas Culpepper, aşa că-mi trimit doamnele să se 
întoarcă în odăile mele înaintea mea imediat ce aud ceasul bătând 
ora zece. La un minut după plecarea lor, uşa din zid se deschide şi 
apare el. 

Păşeşte ca un bărbat tânăr. Nu-şi târăşte picioarele grase, aşa 
cum face regele. Păşeşte în vârful picioarelor, ca un dansator, de 
parcă ar fi gata s-o ia la fugă sau să pornească la luptă într-o 
clipită. Îmi dau seama că zâmbesc în tăcere, iar el se apropie de 
mine şi mă priveşte fără să spună nimic. Ne uităm unul în ochii 
celuilalt vreme îndelungată şi de data asta nu mă gândesc la ce-ar 
trebui să spun, nici măcar la cum arăt. II sorb doar din priviri. 

— Thomas, şoptesc, şi numele lui e atât de dulce, încât glasul 
meu are un ton visător. 

— Alteță, răspunde el. 


— 262 — 


Îmi ia uşor mâna şi o duce la buze. În clipa în care îmi atinge 
degetele cu buzele, mă priveşte cu ochii lui albaştri şi pătrunzători 
şi simt că mi se înmoaie genunchii doar sub această atingere 
uşoară. 

— Vă simţiţi bine? mă întreabă. 

— Da. O, da! Dar dumneata? 

Incuviinţează din cap. Stăm faţă-n faţă, privindu-ne în ochi, de 
parcă am fi dansat şi muzica s-ar fi oprit. 

— Regele? întreb. Preţ de câteva clipe am uitat cu totul de el. 

— E mai bine în dimineaţa asta. Medicul a venit aseară şi i-a dat 
o curăţenie, s-a sforţat dureros câteva ore, dar acum s-a uşurat 
copios şi se simte mai bine. 

Gândul ăsta mă face să întorc capul şi Thomas râde uşor. 

— lmi pare rău! Sunt prea obişnuit... Toţi cei din odăile sale 
suntem obişnuiţi să discutăm foarte amănunţit sănătatea lui. N-am 
vrut să... 

— Nu, îl întrerup. Şi eu trebuie să ştiu totul. 

— Presupun că e firesc, odată ce ajungi la o vârstă atât de 
înaintată... 

— Bunica mea e de vârsta lui şi nu vorbeşte mereu despre 
curăţenii, nici nu miroase ca o latrină. 

El râde din nou. 

— Ei bine, jur că dacă ajung la patruzeci de ani, mă înec de 
bunăvoie. N-aş suporta să ajung bătrân şi plin de gaze. 

Râd şi eu de ideea că acest tânăr radios ar putea ajunge bătrân 
şi plin de gaze. 

— Vei fi la fel de gras ca regele, îi prezic. Şi înconjurat de 
strănepoţi care te vor adora şi de o soţie bătrână. 

— O, nu mă aştept să mă însor. 

— Nu? 

— Nu-mi pot imagina una ca asta. 

— Şi de ce nu? 

Mă priveşte intens. 

— Sunt atât de îndrăgostit! Sunt prea îndrăgostit. Nu mă pot 
gândi decât la o singură femeie, iar ea nu e liberă. 

Simt că mi se taie respiraţia. 

— Aşa? Ea ştie? 

— Nu-mi dau seama, răspunde el zâmbind. Credeţi că ar trebui 
să-i spun? 

Uşa din spatele meu se deschide şi în prag se iveşte lady 


— 263 — 


Rochford. 

— Alteță? 

— Thomas Culpepper tocmai a venit să-mi spună că regele a luat 
o curăţenie şi se simte mai bine, spun cu vioiciune, cu un glas 
ascuţit şi subţire, întorcându-mă cu spatele la el, căci nu îndrăznesc 
să-l privesc în ochi. Îl întrebaţi pe Alteța Sa dacă-l pot vizita astăzi? 

El se înclină fără să se uite la mine. 

— İl întreb neîntârziat. 

lese repede din grădină. 

— Ce ştii despre lady Margaret şi fratele tău, Charles? mă 
întreabă lady Rochford. 

— Nimic, mint fără să clipesc. 

— Ţi-a cerut să vorbeşti cu regele în numele ei? 

— Da. 

— Şi o vei face? 

— Da. Nădăjduiesc că se va bucura. 

Ea clatină din cap şi mă avertizează: 

— Ai grijă cum procedezi. S-ar putea să nu se bucure deloc. 

— Şi de ce să nu se bucure? Eu cred că e un lucru adorabil. E 
foarte frumoasă şi e din neamul Tudor! E o partidă excelentă 
pentru fratele meu. 

Lady Rochford mă priveşte ţintă. 

— Regele ar putea să creadă la rândul lui că e o partidă 
excelentă pentru fratele tău. Ar putea să creadă că e o partidă mult 
prea bună. S-ar putea să fie nevoie să-ţi foloseşti tot farmecul şi 
toate talentele ca să-l convingi să le îngăduie căsătoria. Dacă vrei 
să-ţi salvezi fratele şi să contribui la ascensiunea familiei tale, ar fi 
bine să-l manevrezi mai abil ca oricând. Ar fi bine să-ţi alegi perfect 
momentul şi să fii foarte convingătoare. Trebuie s-o faci, unchiului 
tău i-ar plăcea. 

Mă strâmb la ea şi răspund încrezătoare: 

— Pot s-o fac. li voi spune regelui că e dorinţa mea ca ei să fie 
fericiţi, iar el mi-o va îndeplini. Voilà! 

— Voilà, poate, zice mâţa bătrână. 


Dar apoi totul merge prost. Mă gândesc să-i spun regelui seara, 
când îl voi vedea, iar lady Margaret e de acord să vină şi ea după 
mine şi să-l implore s-o ierte. La drept vorbind, amândouă suntem 
foarte emoţionate şi sigure că totul va merge bine. Dar înainte de 
cină, Thomas Culpepper vine în odăile mele cu mesajul că regele 


— 264 — 


mă va vizita mâine. Încuviinţez şi merg să iau masa. De ce să-mi 
pese? Regele a lipsit de la cină de atâtea ori, încât nu cred că are 
vreo importanţă. Doar nu va dispărea dintr-odată. Dar, biata de 
mine! Are importanţă, fiindcă în timp ce mă aflu la cină şi chiar 
dansez, cineva picură otravă în urechea regelui, vorbindu-i despre 
nepoata lui şi chiar şi despre mine şi proasta rânduială din odăile 
mele, şi voilà! 


Jane Boleyn, Hampton Court, octombrie 1540 


Regele dă buzna în odăile ei personale, face un gest smucit cu 
capul spre noi, cele trei doamne de companie, şi strigă: „Afară!”, 
de parcă am fi nişte câini aflaţi la comanda lui. leşim repede din 
încăpere ca nişte ogari bătuţi şi rămânem lângă uşa întredeschisă, 
ascultând tunetele înspăimântătoare ale furiei regelui. Ridicat din 
pat doar de o jumătate de zi, regele ştie totul şi e cât se poate de 
nemulţumit. 

Poate lady Margaret a crezut că, înainte să fie descoperiţi, 
Katherine va apuca să intervină în favoarea lor şi că va fi suficient 
de convingătoare. Poate cei doi iubiţi s-au gândit că regele, abia 
sculat din patul de boală, întorcându-se să se scalde în propria-i 
bucurie afectuoasă, se va arăta iertător faţă de alţi iubiţi, faţă de 
alţi iubiţi din neamul Howard. Se înşală amarnic. Regele spune ce 
are de spus, scurt şi la obiect, după care iese cu paşi mari şi 
apăsaţi din odaia ei. Katherine se repede afară pe urmele lui, albă 
ca gulerul pe care-l poartă şi scăldată în lacrimi şi ne spune că 
regele vede numai comploturi şi conspirații şi o mare lipsă de 
castitate la curtea trandafirului său şi dă vina pe ea. 

— Ce să fac? ne cere sfatul. M-a întrebat dacă nu pot să-mi ţin 
doamnele în frâu. De unde să ştiu cum să-mi ţin doamnele în frâu? 
Cum aş putea să-i poruncesc nepoatei sale? E fiica reginei Scoției, 
are sânge regesc şi e cu şase ani mai mare ca mine. Ce motive ar 
avea să mă asculte? Ce pot să fac? Spune că e dezamăgit de mine 
şi că o va pedepsi aspru, că amândoi vor trebui să suporte marea 
sa nemulţumire. Ce pot să fac? 

— Nimic, îi spun. Nu poţi să faci nimic ca s-o salvezi. 

Ce e oare mai uşor de înţeles decât asta? 

— Nu-mi pot lăsa fratele să fie trimis în Turn! 

Imi spune asta fără să se gândească, mie, femeia care şi-a văzut 
propriul soţ intrând în Turn. 

— Am văzut şi lucruri mai rele, replic sec. 


— 265 — 


— O, da, atunci. 

Flutură nepăsătoare dintr-o mână şi douăzeci de diamante 
strălucesc în lumină, alungând cu sclipirea lor fantomele celor doi, 
a lui Anne şi a lui George, care au intrat în Turn fără să rostească 
cineva un cuvânt pentru a-i salva. 

— Lasă-i pe ei! Ce facem acum? Vorbim de lady Margaret, 
prietena mea, şi de Charles, fratele meu. Se vor aştepta să-i salvez. 

— Dacă recunoşti până şi simplul fapt că ştiai că sunt încurcaţi 
unul cu altul, ai putea fi trimisă şi tu în Turn împreună cu ei, o 
previn. Regele e împotriva ta acum, aşa că ai face mai bine să te 
prefaci că nu ştiai nimic despre asta. De ce nu pricepi? De ce e lady 
Margaret atât de neghioabă? Pupila regelui nu poate să-şi ofere 
favorurile cui îi pofteşte inima. lar soţia regelui nu poate să-şi bage 
fratele în patul unei femei de viţă regească. Ştim cu toţii asta. A 
fost un joc de noroc, un mare şi nesăbuit joc de noroc, şi a dat greş. 
Lady Margaret trebuie să fie nebună ca să-şi rişte viaţa pentru asta. 
Tu ai fi nebună dacă ai aproba-o! 

— Dar dacă e îndrăgostită? 

— E dragostea un lucru pentru care merită să mori? 

Asta curmă imediat mica sa baladă romantică. Tremură uşor. 

— Nu, nicidecum! Sigur că nu. Dar regele nu-i poate tăia capul 
pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat de familie bună şi s-a 
căsătorit cu el, nu? P 

— Nu, răspund cu asprime. li va tăia capul iubitului ei, aşa că ai 
face bine să-ți iei adio de la fratele tău şi să ai grijă să nu-i mai 
vorbeşti niciodată, dacă nu vrei ca regele să creadă că faci parte 
dintr-un complot care are drept scop înlocuirea sa cu un Howard. 

Auzind asta, se albeşte ca varul. 

— Pe mine nu m-ar trimite niciodată în Turn! şopteşte ea. Mereu 
vă gândiţi la asta. Mereu mi-o repetaţi. S-a întâmplat o singură 
dată, cu o singură soţie. Nu se va repeta. Mă adoră. 

— şi iubeşte nepoata, şi totuşi o va trimite la Syon, în temniţă şi 
cu inima frântă, iar pe iubitul ei, în Turn şi pe eşafod, prezic. Poate 
că regele te iubeşte, dar urăşte ideea că alţii fac ce poftesc. Poate 
că regele te iubeşte, dar vrea să fii ca o mică regină de gheaţă. 
Dacă există o lipsă de castitate cât de mică în odăile tale, te va 
învinui şi te va pedepsi pentru ea. Poate că regele te iubeşte, dar ar 
prefera să te vadă moartă la picioarele lui decât punând temeliile 
unei familii regale rivale. Gândeşte-te la neamul Pole: toţi sunt 
închişi în Turn pe viaţă. Gândeşte-te la Margaret Pole, care se află 


— 266 — 


acolo de mulţi ani, nevinovată ca o sfântă şi la fel de bătrână ca 
bunica ta, şi totuşi întemniţată pe viaţă! Ai vrea să vezi şi familia 
Howard ajungând tot acolo? 

— E un adevărat coşmar! răbufneşte biata copilă împodobită cu 
diamante şi albă la faţă. E vorba de propriul meu frate! Sunt regină. 
Trebuie să fiu în stare să-l salvez. N-a făcut nimic altceva decât să 
se îndrăgostească. Unchiul va afla cu siguranţă despre asta. Il va 
salva el pe Charles. 

— Unchiul tău e plecat de la curte, spun sec. În mod 
surprinzător, a plecat la Kenninghall. Nu-i poţi da de veste la timp. 

— Ce ştie despre povestea asta? 

— Nimic. Vei descoperi că nu ştie nimic despre asta. Vei 
descoperi că, dacă-l întreabă regele, va fi şocat până-n măduva 
oaselor de presupunerea că ar fi ştiut. Va trebui să renunţi la 
fratele tău. Nu-l poţi salva. Dacă regele şi-a întors faţa de la el, 
Charles e un om mort. Dintre toţi oamenii din lume, eu ştiu cel mai 
bine asta. 

— Voi nu v-aţi lăsat soţul să meargă la moarte fără un cuvânt! 
Nu l-aţi lăsat pe rege să-l condamne la moarte fără a-l implora să 
aibă îndurare! zice ea cu convingere, neştiind nimic, absolut nimic. 

Nu spun: „O, ba da, l-am lăsat! Mi-era cumplit de frică. Mă 
temeam grozav pentru propria mea viaţă”. Nu spun: „O, ba da, l- 
am lăsat, şi din motive mai întunecate decât vei putea vreodată să- 
ţi închipui”. Spun, în schimb: 

— Nu contează ce am făcut sau ce n-am făcut eu. Va trebui să-ţi 
iei rămas-bun de la fratele tău şi să tragi nădejde că până la urmă 
ceva va abate atenţia regelui de la condamnarea la moarte, iar 
dacă nu, va trebui să ţi-l aminteşti doar în rugăciuni. 

— Ce rost au rugăciunile? întreabă ea ca o eretică. Dacă 
Dumnezeu e mereu de partea regelui? Dacă voia regelui e voia lui 
Dumnezeu? Ce rost are să te rogi la Dumnezeu, când în Anglia 
regele e Dumnezeu? 

— Şşşt! spun îndată. Va trebui să înveţi să trăieşti fără fratele 
tău, aşa cum am fost nevoită şi eu să învăţ să trăiesc fără cumnata 
şi fără soţul meu. Regele şi-a întors faţa de la ei şi George a intrat 
în Turn şi a ieşit de-acolo fără cap. Am fost silită să învăţ să rabd. 
La fel cum va trebui să faci şi tu. 

— Nu e drept! se revoltă ea. 

O prind de încheieturi şi o ţin strâns, ca pe o servitoare pe care 
sunt gata s-o bat pentru prostie. 


— 267 — 


— Trebuie să înveţi următorul lucru, spun cu asprime. E voia 
regelui. Şi nu există om suficient de puternic ca să-i stea împotrivă. 
Nici măcar unchiul tău, nici măcar Papa. Regele va face aşa cum va 
dori. Misiunea ta e să ai grijă să nu-şi întoarcă niciodată faţa de la 
tine şi de la noi. 


Anne, palatul Richmond, noiembrie 1540 


Aşa deci: sunt invitată la curte pentru sărbătoarea de Crăciun. 
Regele îşi ţine cuvântul că voi fi a doua doar după micuța Kitty 
Howard (trebuie să învăţ să-i spun „regina Katherine” înainte să 
ajung acolo). Am primit astăzi o scrisoare de la lordul şambelan, 
prin care sunt invitată să iau parte la festivități şi mi se spune că 
voi fi găzduită în odăile reginei. Fără îndoială că voi avea una din 
cele mai bune odăi de culcare, iar prinţesa Maria una la fel de 
bună, şi mă voi deprinde s-o văd pe Kitty Howard, regina Katherine, 
culcându-se în patul meu, schimbându-şi veşmintele în odăile mele 
şi primind oaspeţii mei pe jilţul meu. 

Dacă e să fac acest lucru, trebuie să-l fac cu eleganţă. Şi n-am 
de ales, sunt nevoită să-l fac. 

Pot fi sigură că micuța Kitty Howard îşi va juca şi ea rolul. După 
cum o ştiu, pesemne că-l repetă deja. li place să-şi exerseze 
mişcările şi zâmbetele. Imi închipui că va avea pregătit un zâmbet 
nou şi curtenitor pentru a mă întâmpina, şi trebuie să fiu la rândul 
meu curtenitoare. 

Trebuie să cumpăr daruri. Regelui îi plac grozav darurile, iar 
micuța Kitty Howard (regina Katherine) e o adevărată coţofană. 
Dacă voi cumpăra nişte lucruri foarte fine, mă voi simţi în stare să 
iau parte la festivități cu destulă încredere în mine. Am atâta 
nevoie de încredere în mine! Am fost ducesă şi regină a Angliei, iar 
acum sunt un fel de prinţesă. Trebuie să deprind curajul de-a fi eu 
însămi, Anne de Cleves, să mă înfăţişez la curte şi să-mi ocup noua 
poziţie cu eleganţă. Va fi Crăciunul. Primul meu Crăciun în Anglia. 
Imi vine să râd la gândul că-mi imaginasem că voi fi veselă, 
înconjurată de o curte veselă, la sărbătoarea Crăciunului. Crezusem 
că voi fi regina acelei curţi, dar iată că voi fi doar un oaspete de 
seamă. Aşa merg lucrurile. Aşa merg lucrurile în viaţa unei femei. 
Sunt fără vină, şi totuşi nu mă aflu în poziţia pe care am fost 
chemată s-o ocup. Sunt fără vină, şi totuşi am fost înlăturată. Acum 
trebuie să văd dacă pot fi o bună prinţesă engleză, aşa cum înainte 
am plănuit să fiu o bună regină. 


— 268 — 


Jane Boleyn, Hampton Court, Crăciunul anului 1540 


Regele s-a întors împotriva familiei soţiei sale şi împotriva 
propriei lui nepoate şi toţi sunt tăcuţi, ţin capetele plecate şi trag 
nădejde ca nemulţumirea lui să nu se abată asupra lor. Charles 
Howard, prevenit din timp de cineva mai curajos decât noi, ceilalţi, 
a fugit în josul fluviului într-o bărcuţă de pescuit, s-a rugat să 
capete un loc pe o corabie de coastă şi a plecat în Franţa. Se va 
alătura exilaţilor tot mai numeroşi care nu mai pot trăi în Anglia lui 
Henric: papişti, reformatori, bărbaţi şi femei condamnaţi de noile 
legi privind trădarea sau bărbaţi şi femei care se fac vinovaţi doar 
de crima de-a se înrudi cu un om pe care regele l-a declarat 
trădător. Cu cât numărul lor creşte, cu atât regele devine mai 
bănuitor şi mai temător. Propriul lui tată a luat în stăpânire Anglia 
cu o mână de oameni nemulţumiţi, exilați de regele Richard. Ştie 
mai bine ca oricine că tirania provoacă ură şi că, în număr suficient 
de mare, exilaţii, pretendenţii pot răsturna regele de pe tron. 

Aşadar, Charles se află în siguranţă în Franţa şi aşteaptă 
moartea regelui. In anumite privinţe duce o viaţă mai bună decât 
noi. Se află departe de căminul şi de familia lui, dar e liber; noi 
suntem aici, însă abia îndrăznim să respirăm. Lady Margaret s-a 
întors în vechea ei temniţă de la abația Syon. A plâns cu lacrimi 
amare când a aflat că regele o va închide din nou. Spune că are trei 
odăi prin care să se plimbe şi o privelişte spre fluviu. Spune că are 
doar douăzeci şi unu de ani şi că viaţa ei e tristă şi monotonă. 
Spune că zilele trec foarte încet, iar nopţile durează o veşnicie. 
Spune că nu vrea decât să-i fie îngăduit să iubească un bărbat bun, 
să se mărite cu el şi să fie fericită. 

Ştim cu toţii că regele nu va îngădui asta în ruptul capului. În 
iarna asta, fericirea a devenit lucrul cel mai rar din tot regatul. 
Nimeni nu va fi fericit, în afară de el. 


Katherine, Hampton Court, Crăciunul anului 1540 


Ei, ia să văd, ce am acum? 

Am moştenirea Seymour, da, întreagă. Toate castelele, 
proprietăţile nobiliare şi conacele care i-au fost date odată lui Jane 
Seymour îmi sunt dăruite acum mie. Închipuiţi-vă cât de furioasă e 
familia Seymour! O clipă sunt cei mai mari proprietari de pământuri 
din Anglia, iar în clipa următoare apar eu, şi toate pământurile lui 
Jane devin ale mele. 


— 269 — 


Am majoritatea pământurilor care i-au aparţinut lui Thomas 
Cromwell, condamnat la moarte pentru trădare, ceea ce înseamnă 
călătorie sprâncenată unui gunoi, după cum spune unchiul. Acesta 
mă înştiinţează că, deşi era un om de rând, Thomas Cromwell şi-a 
păstrat pământurile într-o stare foarte bună şi că mă pot aştepta la 
un venit frumuşel din ele. Eu! Un venit frumuşel! De parcă aş fi 
ştiut vreodată la ce e bun plugul! Am chiar şi arendaşi, închipuiţi- 
vă! 

Voi avea pământurile lordului Hungerford, care a fost condamnat 
la moarte pentru vrăjitorie şi sodomie, şi pământurile lordului Hugh, 
abatele de Reading. Aşa cum se întâmplă de obicei cu regele, nu mi 
se pare prea plăcut să stăpânesc pământuri ce au aparţinut unor 
oameni care acum sunt morţi, ba unii chiar morţi ca să mi se facă 
pe plac. Dar, aşa cum mi-a explicat lady Rochford şi n-am uitat 
(deşi unii oameni spun că în capul meu nimic nu rămâne mai mult 
de câteva secunde), totul vine de la oameni morţi şi n-are rost să 
mă arăt prea mofturoasă. 

Fără îndoială, e adevărat, şi totuşi nu pot să nu mă gândesc că 
ea, una, pare să moştenească cu voioşie bunurile morţilor. Partea 
din moştenirea Boleyn care i-a revenit, adică titlul, o încântă şi vrea 
să stăpânească şi castelul aferent. Sunt sigură că, dacă aş rămâne 
văduvă, aş fi mult mai tristă şi mai melancolică decât e ea. Nu-şi 
pomeneşte soţul deloc, nici măcar o dată. Dacă o întreb: „Nu vi se 
pare ciudat să vă aflaţi în odăile mele, care au aparţinut cumnatei 
voastre?”, mă priveşte aproape sever şi spune: „Şşt!”. Zău aşa, 
există şanse să mă laud de faţă cu toată lumea de la curte că sunt 
a doua fată Howard care poartă coroana? Fireşte că nu. Dar 
credeam că o văduvă ar primi cu bucurie prilejul de-a reflecta puţin 
la cei pe care i-a pierdut. Mai ales dacă îi este oferit cu sensibilitate, 
aşa cum fac eu. 

Nu şi eu, evident, dacă voi rămâne vreodată văduvă, căci cazul 
meu ar fi foarte diferit. Nimeni nu s-ar putea aştepta să fiu foarte 
tristă. Cum soţul meu e cu atâţia ani mai în vârstă decât mine, e 
firesc ca el să moară curând, iar atunci voi fi liberă să-mi croiesc 
singură viaţa. Evident, nu voi fi niciodată atât de nepoliticoasă încât 
să fac remarci asupra acestui fapt, căci unul dintre lucrurile pe care 
le-am învăţat repede la curte e acela că regele n-are nevoie de un 
portret fidel, care să-l arate aşa cum este, chiar dacă pretinde 
portrete fidele ale altora, ca în cazul bietei regine Anne. Nu vrea să 
i se aducă aminte că e bătrân şi nu vrea să i se spună niciodată că 


— 270 — 


pare obosit sau că şchiopătatul i s-a agravat sau că-i duhneşte 
rana. Una dintre sarcinile mele ca soţie este să mă prefac că are 
aceeaşi vârstă ca mine şi singurul motiv pentru care nu se ridică să 
danseze împreună cu noi, ceilalţi, e acela că preferă să şadă şi să 
mă privească. Nu sugerez niciodată, cu vorba sau cu fapta, că sunt 
conştientă că e destul de în vârstă ca să-mi fie tată, şi încă un tată 
bătrân, beteag, gras, neputincios şi constipat. 

Şi n-am ce face dacă fiica lui e mai mare decât mine, mai strictă 
decât mine şi mai bine educată decât mine. A sosit la curte pentru 
sărbătoarea Crăciunului, ca o fantomă străveche, amintindu-le 
tuturor de maică-sa. Nu mă plâng niciodată de ea, pentru că n-am 
nevoie. Simpla ei prezenţă lângă mine, atât de serioasă, mult mai 
matură şi mult mai maternă faţă de mine decât voi putea eu 
vreodată să fiu faţă de ea, ajunge ca să-l supere pe rege. Şi trebuie 
să spun că îşi descarcă nemulţumirea pe ea. Lucrul ăsta ar face şi o 
pisică să râdă. Nu e nevoie de nicio intervenţie din partea mea. Ea 
îl face să se simtă bătrân, iar eu îl fac să se simtă tânăr. Aşa că ei îi 
poartă pică, iar pe mine mă adoră. 

Şi cu toate că e sigur că va muri curând, m-ar întrista foarte tare 
dacă s-ar întâmpla dintr-odată, să spunem anul acesta. Dar când se 
va întâmpla, să spunem anul viitor, voi fi regină regentă şi voi avea 
grijă de fiul meu vitreg, prinţul Eduard. Va fi foarte vesel, cred. Să 
fiu regină regentă ar fi cel mai minunat lucru din lume, căci aş avea 
parte de toate plăcerile şi de toată avuţia unei regine, fără să fiu 
nevoită să-mi fac griji pentru un rege bătrân. Mai mult, toţi ar fi siliţi 
să-şi facă griji pentru mine şi partea cea mai amuzantă ar fi aceea 
că, peste cincizeci de ani, aş putea să le cer tuturor să se poarte ca 
şi cum n-aş fi bătrână şi obosită, ci, dimpotrivă, la fel de frumoasă 
în fiecare dimineaţă, cum sunt acum. 

Gândul la moartea lui e unul pe care nu-l exprim niciodată, nici 
măcar în rugăciunile mele, căci, în chip uimitor, până şi a sugera că 
regele ar putea să moară înseamnă trădare. Nu e ridicol? inchipuiţi- 
vă, să declare că e ilegal să spui un lucru atât de adevărat! Oricum, 
nu vreau să risc câtuşi de puţin cu trădarea, aşa că nu-i doresc 
niciodată moartea şi nici măcar nu mă rog pentru ea. Dar uneori, 
când dansez cu Thomas Culpepper, iar el îşi pune mâna pe mijlocul 
meu şi-i simt răsuflarea caldă pe gât, îmi spun că, dacă regele ar 
muri chiar aici, în clipa asta, aş putea să-mi iau un soţ tânăr, aş 
putea să cunosc din nou atingerea unui bărbat tânăr, mirosul 
sudorii proaspete în pat, senzaţia unui trup tânăr şi ferm, emoția 


— 271 — 


sărutului dat de o gură curată. Uneori, când Thomas mă prinde într- 
o mişcare a dansului şi-i simt strânsoarea pe talie, îmi doresc atât 
de intens să-i simt atingerea că mă doare sufletul. Ori de câte ori se 
întâmplă asta, îi şoptesc că sunt obosită, mă întorc cu spatele la el, 
ignor uşoara apăsare a degetelor lui şi mă duc să mă aşez lângă 
rege. Lady Margaret e prizonieră în abația Syon pentru că a iubit un 
bărbat împotriva voinţei regelui. N-are niciun rost să mă gândesc la 
asta. Nu e prea vesel să mă gândesc la asta. 


Jane Boleyn, Hampton Court, Crăciunul anului 1540 


Acesta va fi Crăciunul lui Katherine, cel mai fericit Crăciun din 
câte a trăit vreodată. Oamenii din jurul ei au fost înlocuiţi, e slujită 
de cele mai alese doamne din ţară şi le are drept prietene pe cele 
mai obraznice fete care s-au întâlnit vreodată într-un dormitor 
comun. Are pământuri proprii, slujitori cu miile, bijuterii care ar 
stârni invidia maurilor, iar acum va avea cel mai fericit Crăciun din 
viaţa ei şi ni se porunceşte să avem grijă să fie aşa. 

Regele e odihnit şi înviorat, entuziasmat de ideea unor festivități 
ameţitoare care să arate lumii că e soţul foarte devotat al unei 
femei tinere şi frumoase. Scurtul scandal din jurul poveştii de 
dragoste a nepoatei sale e dat uitării, ea e încuiată în abația Syon, 
iar iubitul ei a fugit. Kitty Howard a dat vina pe toată lumea, mai 
puţin pe ea însăşi, pentru îngăduinţa ce domneşte în odăile ei şi 
totul i-a fost iertat. Nimic nu va strica acest prim Crăciun al 
proaspeţilor însurăţei. 

Dar faţa ei frumoasă se bosumflă îndată uşor. Prinţesa Maria 
vine la curte, aşa cum i s-a poruncit, îi face o reverență noii sale 
mame vitrege, dar când se ridică nu zâmbeşte. Se vede clar că 
prinţesa Maria nu e deloc impresionată de o fată cu nouă ani mai 
tânără ca ea şi pare incapabilă să-i impună gurii sale să adreseze 
cuvântul „mamă” unei copile prostuţe şi vanitoase, când acel titlu 
iubit a aparţinut cândva celei mai măreţe regine din Europa. 
Prinţesa Maria, care a fost mereu o fată cu mare capacitate de 
învăţare şi foarte serioasă, o copilă credincioasă, o fiică a Spaniei, 
nu poate înghiţi o fată mai tânără ca ea, care stă cocoţată pe tronul 
mamei sale ca o micuță femelă de cuc şi care sare să danseze în 
clipa când o invită cineva. Prinţesa Maria a cunoscut-o pe Kitty 
Howard primăvara trecută, când era cea mai vanitoasă şi mai 
prostuţă fată din slujba reginei. Cum să creadă că drăcuşorul 
acesta e acum regină? Dacă ar fi Sărbătoarea Nebunilor, prinţesa 


— 272 — 


Maria ar râde. Dar această versiune ciuntită a regalității nu e deloc 
amuzantă când se desfăşoară în fiecare zi. Aşa că nu râde. 

Curtea a devenit veselă, după cum spun unii, sau, după cum 
spun alţii, dezlănţuită. După mine, dacă pui o neghioabă tânără să- 
şi conducă singură curtea şi o inviţi să facă ce pofteşte, vei vedea o 
explozie de flirturi, adultere, maimuţăreli, purtări proaste, beţie, 
necinste şi promiscuitate clară. Şi chiar asta vedem. Prinţesa Maria 
păşeşte printre noi ca o femeie cu judecată printr-o piaţă plină de 
nebuni. Nu vede nimic care să-i placă. 

Uşoara  bosumflare îi vesteşte regelui că mireasa lui e 
nemulțumită, aşa că îşi ia fiica deoparte şi-i spune să aibă grijă cum 
se poartă dacă vrea să aibă un loc la curte. Prinţesa Maria, care a 
răbdat lucruri mai rele decât ăsta, îşi muşcă limba şi aşteaptă să-i 
vină apa la moară. Nu spune nimic împotriva fetei-regine, ci doar o 
observă, aşa cum o tânără femeie înclinată spre meditaţie ar 
observa un pârâu gălăgios şi murdar. Privirea ochilor negri ai 
prinţesei Maria are ceva care o face pe Katherine la fel de lipsită de 
substanţă ca o mică fantomă râzătoare. 

Din păcate, micuța Katherine Howard nu devine mai bună ca 
urmare a poziţiei înalte pe care o ocupă. Dar, în afară de soţul ei, 
care o adoră, nimeni n-a crezut că va deveni. Unchiul ei, ducele, îi 
supraveghează cu stricteţe purtarea în public şi contează pe mine 
s-o urmăresc în particular. Nu o dată a chemat-o în odăile sale ca 
să-i ţină o predică aprinsă despre cuviinţă şi despre purtarea care 
se aşteaptă din partea unei regine. Ea izbucneşte în plânsul acela 
spăsit, care îi vine fără nicio greutate. lar el, uşurat că, spre 
deosebire de Anne, nu se ceartă cu el, nu-i întoarce vorba, nu-i 
aruncă în faţă propriile lui purtări, nu citează manierele elegante de 
la curtea franceză şi nu-i râde în nas, crede că avut succes. Dar, 
după numai o săptămână, se iscă mare zarvă în odăile reginei, 
tinerii curteni le fugăresc pe fete peste tot, chiar şi prin odaia ei de 
culcare, le lovesc cu perne şi, în mijlocul întregului vacarm se află 
regina, ţipând şi dansând pe pat şi acordând puncte în bătaia cu 
perne. Aşadar, ce e de făcut? 

Nicio putere din lume n-ar putea face din Katherine Howard o 
femeie cu judecată, fiindcă nu există material cu care să lucreze. li 
lipsesc educaţia, instruirea, chiar şi bunul-simţ. Dumnezeu ştie ce 
credea ducesa că face cu tinerii din casa ei. A trimis-o pe Katherine 
să ia lecţii de muzică, unde profesorul a sărutat-o, dar n-a învăţat-o 
deloc să citească, să scrie sau să facă socoteli. Copila nu cunoaşte 


— 273 — 


nicio limbă străină, nu ştie să citească o partitură, în ciuda atenţiei 
pe care i-a acordat-o Henry Manox, nu se pricepe să cânte decât cu 
o voce slabă şi subţirică, ştie să danseze ca o prostituată şi învaţă 
să călărească. Altceva? Nu, nimic. Asta e tot. 

Are destulă prezenţă de spirit ca să mulţumească un bărbat şi 
unele dintre isprăvile ei din miez de noapte de la Norfolk House au 
învăţat-o câteva şmecherii de târfă. Slavă Domnului că-şi propune 
cu îndârjire să-l mulţumească pe rege şi că reuşeşte incredibil de 
bine. Lui i-a intrat în cap că e o fată perfectă. In ochii lui, Katherine 
le-a înlocuit pe fiica pe care n-a iubit-o niciodată, pe mireasa- 
fecioară pe care a avut-o mai întâi fratele său, pe soţia de care n-a 
fost niciodată sigur. Pentru un om care are deja două fiice şi care s- 
a cununat şi s-a culcat cu patru femei, a rămas cu o mulţime de 
vise neîmplinite! Katherine trebuie să fie cea care-l face în sfârşit 
fericit şi regele nu precupeţeşte niciun efort pentru a se convinge 
singur că ea e fata care va reuşi. 

Ducele mă cheamă în odăile sale în fiecare săptămână, nu lasă 
nimic la voia întâmplării cu această fată Howard după ce a pierdut 
controlul asupra celor două Boleyn dinainte. 

— Se poartă bine? mă întreabă scurt. 

Încuviinţez din cap. 

— Se dezlănţuie cu fetele din odăile ei, dar în public nu spune şi 
nu face nimic ce i-aţi putea reproşa la modul serios. 

El pufneşte. 

— Nu contează reproşurile mele. Există vreun lucru pe care ar 
putea să i-l reproşeze regele? 

Tac câteva clipe. Cine ştie ce ar putea să stârnească reproşurile 
regelui? Răspund prudent: 

— N-a făcut nimic prin care să se dezonoreze pe sine sau înalta 
ei chemare. 

Mă priveşte tăios pe sub sprâncenele încruntate şi spune cu 
răceală: 

— Nu-ţi îndulci vorbele cu mine. Nu te ţin aici ca să-mi vorbeşti în 
cimilituri. Face vreun lucru care mi-ar putea stârni îngrijorarea? 

— II place pe unul dintre tinerii din odaia regelui. Dar în afară de 
faptul că-şi fac ochi dulci, între ei nu s-a petrecut nimic. 

— Regele i-a văzut? întreabă el încruntat. 

— Nu. E vorba de Thomas Culpepper, unul dintre preferaţii lui. 
Afecţiunea faţă de amândoi tinerii îl orbeşte. Le porunceşte să 
danseze împreună, spune că fac o pereche perfectă. 


— 274 — 


— l-am văzut, încuviinţează el. Se va întâmpla negreşit. Ţine-o 
sub observaţie şi ai grijă să nu rămână niciodată singură cu el. O 
fată de cincisprezece ani nu se poate să nu se îndrăgostească şi n-o 
să se îndrăgostească în niciun caz de un soţ de patruzeci şi nouă. 
Vom fi siliţi s-o supraveghem ani în şir. Altceva? 

Şovăi, dar apoi spun sincer: 

— E lacomă. De fiecare dată când regele vine la cină, îi cere 
negreşit ceva. lar el detestă lucrul ăsta. Toată lumea ştie că-l 
detestă. Deocamdată nu-l detestă la ea, dar cât mai poate s-o ţină 
aşa, cerându-i un loc pentru cutare văr ori cutare prieten? Sau 
cerându-i daruri? 

Ducele face un semn minuscul pe hârtia pe care o are în faţă. 

— Sunt de acord. Va obţine funcţia de ambasador în Franţa 
pentru William, iar apoi îi voi spune să nu mai ceară nimic. Altceva? 

— Fetele pe care le-a adus în odaia ei. Fetele de la Norfolk House 
şi Horsham. 

— Ce-i cu ele? 

— Se poartă necuviincios cu ea, răspund franc. Şi nu le pot ţine 
în frâu. Sunt nişte neghioabe, mereu există câte o aventură cu un 
tânăr sau altul, mereu există câte o fată care iese pe furiş din 
odăile ei sau încearcă să-l strecoare pe tânăr înăuntru pe furiş. 

— Să-l strecoare înăuntru pe furiş? întreabă el, devenind dintr- 
odată neliniştit. 

— Da. Asta nu poate vătăma cu nimic reputaţia reginei câtă 
vreme regele doarme în patul ei. Dar să spunem că el e ostenit sau 
bolnav şi nu vine într-o noapte, iar duşmanii ei văd că un tânăr se 
strecoară pe uşa din dos. Cine poate spune că merge la Agnes 
Restwold, şi nu la regină? 

— Are duşmanii ei, spune ducele gânditor. Nu există reformist 
sau luteran în regat care nu s-ar bucura s-o vadă în dizgrație. Deja 
şoptesc pe seama ei. 

— Ştiţi mai multe decât mine despre asta. 

— Şi mai sunt toţi duşmanii noştri. Toate marile familii din Anglia 
s-ar bucura să o vadă căzând şi târându-ne şi pe noi după ea. Aşa a 
fost mereu. Aş fi dat orice s-o văd pe Jane Seymour umilită de un 
scandal. Acum suntem iarăşi în ascensiune şi duşmanii noştri se 
adună. 

— Dacă n-am insista să avem totul... 

— Voi avea funcţia de lord locotenent al nordului, oricât m-ar 
costa, mârâie el iritat. 


— 275 — 


— Da, dar după aceea? 

— Nu înţelegi? se răsteşte brusc. Regele e un om pentru care 
contează favoriţii şi adversarii. Când are o nevastă spaniolă, 
mergem să ne războim cu Franţa. Când e însurat cu o Boleyn, 
distruge mănăstirile şi pe Papă împreună cu ele. Când e însurat cu 
o Seymour, noi, cei din neamul Howard trebuie să umblăm pe furiş 
şi să şterpelim firimiturile de sub masă. Când o are pe femeia din 
Cleves, suntem cu toţii sclavii lui Thomas Cromwell, care a aranjat 
partida. Acum a sosit iarăşi vremea noastră. Fata noastră se află pe 
tronul Angliei şi tot ce poate fi ridicat de jos ne aparţine, putem lua. 

— Dar dacă toţi ne sunt duşmani? sugerez. Dacă lăcomia ne face 
duşmanii tuturor? 

Ducele îşi dezveleşte dinţii galbeni într-un zâmbet. 

— Toţi sunt mereu duşmanii noştri. Dar în momentul de faţă 
învingem. 


Anne, Hampton Court, Crăciunul anului 1540 


„Dacă trebuie făcut, trebuie făcut cu eleganţă.” Aceasta a 
devenit deviza mea şi, în timp ce barja urcă pe fluviu dinspre 
Richmond, iar luntraşii şi pescarii din bărcile mici îşi smulg căciulile 
de pe cap când îmi văd stindardul şi strigă: „Dumnezeu s-o 
binecuvânteze pe regina Anne!” şi uneori încurajări mai puţin 
politicoase, cum ar fi: „Eu te-aş fi ţinut, scumpo!” sau: „Incearcă un 
pescar de pe Tamisa, ce zici?” şi altele mai rele chiar, zâmbesc şi le 
fac cu mâna, repetându-mi iarăşi în gând: „Dacă trebuie făcut, 
trebuie făcut cu eleganţă”. 

Regele nu se poate purta cu eleganţă, egoismul şi nebunia lui în 
această chestiune sunt prea evidente ca să nu le vadă toată lumea. 
Pesemne că ambasadorul Spaniei şi cel al Franţei au râs în hohote 
de excesele vanităţii lui nebuneşti. De la micuța Kitty Howard 
(regina Katherine, trebuie neapărat să-mi amintesc să-i spun 
regină) nu te poţi aştepta să se poarte cu eleganţă. Aş putea la fel 
de bine să cer unui căţelandru să se poarte cu eleganţă. Dacă el n- 
o repudiază într-un an şi dacă nu moare la naştere, atunci poate că 
va deprinde eleganța cerută din partea unei regine... poate. Dar 
acum n-o are. De fapt, nu era nici măcar o foarte bună domnişoară 
de companie. Purtările ei nu erau potrivite pentru odăile reginei. 
Atunci, cum va fi potrivită pentru tron? 

Eu trebuie să fiu cea care se poartă cu oarecare eleganţă, ca să 
nu ajungem toţi trei de râsul întregii ţări. Va trebui să intru în 


— 276 — 


vechile mele odăi din palatul acesta, preferatul meu, ca un oaspete 
onorat. Va trebui să îngenunchez în faţa fetei care stă acum pe jilţul 
meu. Va trebui să-i spun „Regină Katherine”, fără să râd sau să 
plâng. Va trebui să fiu ceea ce a spus regele că aş putea fi: sora lui 
şi prietena lui dragă. 

Faptul că asta nu-mi oferă nicio protecţie în faţa arestării şi a 
acuzării după bunul-plac al regelui mi-e tot atât de clar cum le este 
tuturor. Şi-a arestat propria nepoată şi a închis-o în vechea abație 
de la Syon. E limpede că înrudirea cu regele nu oferă imunitate în 
faţa fricii, prietenia cu regele nu oferă pic de siguranţă, după cum 
ar putea dovedi Thomas Wolsey, omul care a construit chiar acest 
palat. Dar poate că eu, purtată lin de vâsle în susul fluviului, 
îmbrăcată cu cele mai bune veşminte, arătând de o sută de ori mai 
fericită de la desfacerea căsătoriei mele, voi reuşi să supraviețuiesc 
acestor vremuri primejdioase, să  îndur această apropiere 
primejdioasă şi să-mi croiesc viaţa aşa cum îmi place, ca femeie 
celibatară în regatul lui Henric, lucru pe care, clar, nu l-am putut 
face în calitate de soţie. 

E stranie această călătorie cu propria mea barjă, cu flamura 
ducatului Cleves fluturând deasupra capului. Faptul de a călători 
singură, fără să mă urmeze curtea pe barje şi fără să mă aştepte o 
primire grandioasă, îmi aminteşte, aşa cum îmi aminteşte de fapt 
fiecare zi, că regele a făcut într-adevăr ce-a vrut, deşi tot nu-mi 
vine să cred că e cu putinţă. l-am fost soţie, iar acum îi sunt soră. 
Există vreun alt rege în toată creştinătatea care să poată înfăptui o 
astfel de transformare? Am fost regina Angliei, iar acum există altă 
regină. Ea mi-a fost domnişoară de companie, iar acum eu trebuie 
să îndeplinesc acelaşi rol pe lângă ea. Asta e piatra filosofală: 
transformarea unui metal ordinar în aur cât ai clipi din ochi. Regele 
a făcut ceea ce nu pot face o mie de alchimişti: a transformat un 
material ordinar în aur. A transformat-o pe cea mai de rând 
domnişoară de companie, Katherine Howard, într-o regină de aur. 

Ne apropiem de țărm. Oamenii ridică vâslele dintr-o singură 
mişcare îndelung exersată şi le sprijină de umăr, formând şiruri 
drepte şi lăsând între ele doar o potecă pe care să păşesc de-a 
lungul barjei, după ce mă scol înfofolită în blănuri de pe scaunul 
meu cald, până la prova, unde paijii şi servitorii întind pontonul şi 
aliniază latura ambarcaţiunii. 

Asta da onoare! |Insuşi ducele de Norfolk se află pe mal ca să mă 
întâmpine, împreună cu câţiva membri ai Consiliului Coroanei, 


— 277 — 


aproape toţi, după cât văd, din neamul Howard sau aliaţi ai 
acestora. Primirea mă onorează şi zâmbetul ironic al ducelui îmi 
spune că e la rândul lui tot atât de amuzat ca şi mine. 

Aşa cum am prevăzut, membrii familiei Howard sunt 
pretutindeni. Regatul îşi va pierde echilibrul înainte să vină vara. 
Ducele nu e omul care să lase un prilej favorabil să-i scape din 
mână, va profita, aşa cum ar face orice veteran înăsprit în luptă. 
Acum a ocupat înălțimile şi în curând va câştiga războiul. Atunci 
vom vedea cât va dura până vor începe să se încingă spiritele celor 
din tabăra Seymour, din tabăra Percy, din neamurile Parr, 
Culpepper şi Neville, ale clericilor reformişti din jurul lui Cranmer, 
care erau obişnuiţi să aibă putere, influenţă şi bogății şi nu vor 
răbda să fie excluşi prea mult timp. 

Sunt ajutată să cobor pe mal, iar ducele se înclină în faţa mea şi 
spune, ca şi cum aş fi în continuare regină: 

— Bine aţi venit la Hampton Court, Alteță. 

— Vă mulţumesc. Mă bucur să mă aflu aici. 

Ştim amândoi că e adevărat, căci Dumnezeu mi-e martor ca a 
existat o zi, mai multe zile chiar, când nu mă aşteptam să mai 
revăd vreodată Hampton Court. Poarta de pe apă a Turnului 
Londrei, pe unde sunt aduşi trădătorii noaptea, da. Dar Hampton 
Court pentru sărbătoarea Crăciunului? Nu. 

— Cred că aţi avut parte de o călătorie friguroasă, remarcă el. 

Il iau de braţ şi urcăm împreună cărarea lată ce duce către 
faţada dinspre fluviu a palatului, de parcă am fi prieteni apropiaţi. 

— Nu mă deranjează frigul. 

— Regina Katherine vă aşteaptă în odăile sale. 

— Maiestatea Sa e foarte generoasă, răspund. 

lată: vorbele au fost rostite. Am numit-o pe cea mai prostuţă 
dintre toate domnişoarele de companie „Maiestatea Sa”, de parcă 
ar fi o zeiţă, şi am făcut-o în faţa unchiului ei. 

— Regina e nerăbdătoare să vă vadă, adaugă el. V-am simţit cu 
toţii lipsa. 

Zâmbesc şi privesc în pământ. Nu din modestie, ci ca să mă 
împiedic să izbucnesc în râs. Omul acesta mi-a simţit lipsa atât de 
tare, încât aduna dovezi ca să demonstreze că i-am răpit regelui 
bărbăţia prin vrăjitorie, acuzaţie ce m-ar fi dus pe eşafod înainte să 
mă poată salva cineva. Ridic ochii şi spun sec: 

— Vă sunt foarte recunoscătoare pentru prietenia pe care mi-o 
purtaţi. 


— 278 — 


Intrăm pe poarta grădinii, iar şase paji şi lorzi tineri, care făceau 
parte dintre slujitorii mei şi care acum pierd vremea între poartă şi 
odăile reginei, se înclină şi mă salută. Sunt mai mişcată decât 
îndrăznesc să arăt, dar când un paj tânăr dă fuga la mine, 
îngenunchează şi-mi sărută mâna, mă văd silită să-mi înghit 
lacrimile şi să-mi ţin capul sus. Le-am fost stăpână un timp foarte 
scurt, doar şase luni, şi mă emoţionează gândul că încă mai ţin la 
mine, cu toate că altă fată locuieşte în odăile mele şi beneficiază de 
serviciile lor. 

Ducele se strâmbă, dar nu spune nimic. Sunt mult prea precaută 
ca să comentez, aşa că ne purtăm amândoi ca şi cum toţi oamenii 
adunaţi pe scări şi în săli şi binecuvântările rostite în şoaptă sunt 
ceva absolut normal. Ducele mă conduce până la odăile reginei, iar 
străjerii deschid larg uşile duble la semnul lui şi răcnesc: 

— Alteța Sa, ducesa de Cleves! 

Intru. Tronul e gol. Asta e prima mea impresie confuză şi, preţ de 
o clipă nebunească, îmi vine să cred că totul a fost o glumă, una 
din acele faimoase glume englezeşti, şi că ducele se va întoarce 
spre mine şi va spune: „Fireşte că sunteţi regina, reluaţi-vă locul!”, 
iar apoi vom râde cu toţii şi totul va fi la fel ca înainte. 

Dar apoi văd că tronul e gol pentru că regina stă pe podea, 
jucându-se cu un ghem de lână şi un pisoi. Doamnele ei se ridică în 
picioare cu un aer foarte demn şi se înclină, având mare grijă să 
respecte adâncimea plecăciunii cuvenite unei persoane din familia 
regală, dar de importanţă minoră, şi în cele din urmă copila, Kitty 
Howard, ridică privirea, mă zăreşte şi strigă: 

— Alteță! 

Apoi dă fuga la mine. O privire scurtă din partea unchiului ei îmi 
spune cât de nedorit ar fi orice semn de intimitate sau afecțiune. 
Mă plec într-o reverență tot atât de adâncă pe cât aş face-o în faţa 
regelui însuşi şi spun cu fermitate: 

— Regină Katherine. 

Tonul meu o potoleşte, iar reverenţa mea îi aduce aminte că 
trebuie să jucăm această scenă în faţa multor spioni. Se opreşte din 
alergat şi-mi face o mică reverență şovăielnică. 

— Ducesă, mă salută ea slab. 

Mă ridic. Imi doresc fierbinte să-i spun că e în regulă, că putem fi 
ca înainte, într-un fel surori, într-un fel prietene, dar trebuie să 
aşteptăm până se închide uşa odăii. Trebuie să fie o taină. 

— Sunt onorată de invitaţia voastră, Alteță, spun cu solemnitate. 


— 279 — 


Şi mă bucur foarte mult să petrec sărbătoarea Crăciunului 
împreună cu lnălţimea Voastră şi cu soţul vostru, Maiestatea Sa 
regele, Dumnezeu să-l binecuvânteze. 

Ea lasă să-i scape un mic chicotit nesigur, dar, când mă uit la ea 
cu un îndemn în ochi, aruncă repede o privire spre unchiul ei şi 
răspunde: 

— Suntem încântați să vă primim la curtea noastră. Soţul meu, 
regele, vă socoteşte sora lui, iar eu la fel. 

Apoi se apropie de mine, aşa cum i s-a spus fără să îndoială să 
facă, însă lucrul ăsta i-a ieşit cu desăvârşire din minte în clipa când 
m-a văzut, şi-mi întinde obrazul regal ca să-l sărut. Ducele observă 
toate astea şi anunţă: 

— Maiestatea Sa regele mi-a spus că diseară va cina aici, 
împreună cu amândouă Domniile Voastre, doamnelor. 

— Atunci trebuie să-l facem să se simtă bine-venit, răspunde 
Katherine. 

Se întoarce spre lady Rochford şi zice: 

— Ducesa şi cu mine vom sta în odaia mea personală cât timp 
camera e pregătită pentru cină. Vom sta singure. 

Apoi porneşte spre odaia mea personală, a ei de fapt, cu aerul că 
a stăpânit-o toată viaţa, iar eu mă trezesc urmând-o. De îndată ce 
uşa se închide în urma noastră, se întoarce spre mine. 

— Cred că a fost bine, nu? Mi-aţi făcut o reverență minunată, 
mulţumesc! 

— Cred că a fost bine, repet zâmbind. 

— Luaţi loc, luaţi loc, mă pofteşte ea. Vă puteţi aşeza pe jilţul 
vostru, vă veţi simţi mai ca acasă. 

După o clipă de şovăială, răspund: Ş 

— Nu. Nu se cuvine. Staţi voi în jilţ, iar eu mă voi aşeza alături. In 
caz că intră cineva. 

— Şi ce dacă intră? 

— Vom fi urmărite permanent, o previn, găsindu-mi dintr-odată 
cuvintele. Înălţimea Voastră veţi fi permanent urmărită. Trebuie să 
aveţi grijă. Tot timpul. 

Ea clatină din cap şi mă linişteşte: 

— Nu ştiţi cum se poartă regele cu mine. Nu l-aţi văzut niciodată 
aşa. Pot să-i cer orice! Pot să am orice îmi doresc. Cred că aş putea 
să-i cer orice lucru din lume şi să-l primesc. Imi îngăduie orice şi îmi 
iartă orice. 

— Asta e bine, răspund zâmbindu-i. 


— 280 — 


Dar feţişoara ei nu e la fel de radioasă cum era când se juca 
nepăsătoare cu pisoiul. 

— Ştiu că e bine, spune ea şovăind. Ar trebui să fiu cea mai 
fericită femeie din lume. Ca Jane Seymour. Ştiţi? Deviza ei era „Cea 
mai fericită”. 

— Va trebui să vă obişnuiţi cu viaţa de soţie şi de regină a 
Angliei, zic cu fermitate, căci nu am deloc poftă să ascult regretele 
lui Katherine Howard. 

— Mă voi obişnui, spune ea sincer. 

E atât de copilă, încă mai încearcă să mulţumească pe oricine o 
mustră! 

— Îmi dau toată silinţa, Al... ăăă, Anne. 


— 281 — 


Jane Boleyn, Hampton Court, Anul Nou 1541 


Aceasta e curtea cu două regine: nu s-a mai văzut aşa ceva 
niciodată. Cei care au slujit-o pe regina Anne, acum ducesă, s-au 
bucurat s-o revadă şi s-o slujească din nou. Căldura primirii care i s- 
a făcut i-a surprins pe toţi, chiar şi pe mine. Dar ea a avut mereu un 
farmec care-i făcea pe slujitori să se bucure să îndeplinească orice 
lucru mărunt pentru ea, le mulțumea întotdeauna şi se grăbea să-i 
răsplătească. Madame Kitty, pe de altă parte, e iute la dat porunci 
şi iute cu protestele şi are un număr nesfârşit de pretenţii. Pe scurt, 
am pus un copil să conducă creşa, şi-şi face duşmani din micii ei 
tovarăşi de joacă tot atât de repede pe cât îşi împarte favorurile. 

Curtea a fost bucuroasă s-o vadă pe regina Anne în vechiul ei loc 
şi scandalizată, dar fascinată privind cum dansează voioasă cu 
regina Katherine, cum se plimbă amândouă la braţ, cum ies călare 
să vâneze împreună şi cum iau cina împreună cu soţul lor. Regele 
le zâmbea de parcă ar fi fost două fiice preferate, cu o plăcere 
extrem de indulgentă, cu o satisfacţie extrem de vizibilă în faţa 
acestei rezolvări fericite. Ducesa, care a fost regină, şi-a pregătit 
calea cu destul talent, a adus daruri minunate pentru proaspeţii 
însurăţei, o pereche de cai frumoşi, înveşmântaţi în catifea 
purpurie: un dar regesc. Abia acum se vădeşte că are maniere 
desăvârşite, maniere de regină. Pusă în situaţia delicată de-a se 
afla ca fostă soţie la curtea noii soţii, cu prilejul primului Crăciun al 
acesteia ca regină, Anne de Cleves e un model de tact şi eleganţă. 
Nu există în toată lumea o femeie care ar fi putut să joace rolul 
acesta cu mai multă discreţie. Şi e cu atât mai remarcabilă fiindcă e 
singura femeie din istoria omenirii care a făcut aşa ceva. Au mai 
fost şi în trecut alte femei care s-au dat la o parte sau au fost 
forţate să plece, de pildă prima regină a acestei curţi, dar nimeni 
nu s-a dat la o parte cu atâta graţie, de parcă ar fi executat o 
mişcare  coregrafică dintr-o piesă-mască, plecând apoi să-şi 
danseze rolul în altă parte. 

Mulţi oameni au remarcat că, dacă regele n-ar fi îndrăgostit până 
peste cap de o fetiţă precoce, ar regreta că a înlocuit-o cu o copilă 
prostuţă pe această femeie fermecătoare şi chibzuită. Şi s-au făcut 
nenumărate preziceri că, înainte să se încheie anul, va fi căsătorită 
şi va face o partidă bună. Căci cine ar putea să-i reziste unei femei 
care a coborât de la rangul de regină la situaţia de om de rând şi 
totuşi a reuşit să se poarte ca şi cum măreţia s-ar afla în interior? 


— 282 — 


Nu m-am numărat printre cei care au prezis lucrul ăsta, fiindcă 
mă gândesc întotdeauna la viitor. Ea a semnat un acord care spune 
că a fost promisă prin lege de soţie altui bărbat. Căsătoria ei cu 
regele a fost declarată nulă şi la fel ar fi căsătoria cu oricare alt 
bărbat. Regele a condamnat-o la celibat până la moartea fiului 
ducelui de Lorena. A aruncat asupra ei blestemul celibatului şi al 
lipsei de rodnicie şi mă îndoiesc că s-a gândit măcar o clipă la asta. 
Dar ea nu e deloc proastă. A cumpănit bine lucrurile şi a socotit 
pesemne că e un pact care merită făcut, caz în care e o femeie mai 
stranie decât toate cele pe care le-am văzut vreodată la curte. Eo 
femeie fermecătoare şi graţioasă, de numai douăzeci şi cinci de 
ani, posesoarea unei mari avuţii personale, cu o reputaţie nepătată, 
aflată în anii rodniciei, şi a hotărât să nu se recăsătorească 
niciodată. Ce regină curioasă s-a dovedit a fi fata din Cleves! 

Arată bine. Acum vedem că înfăţişarea banală a feţei sale şi 
paloarea obrajilor din vremea când era regină erau provocate de 
neliniştea epuizantă pe care i-o trezea poziţia sa de a patra soţie a 
regelui. Acum, că a cincea i-a luat locul, o vedem cum înfloreşte, 
eliberată de primejdia statutului privilegiat. Şi-a folosit timpul 
petrecut în exil la îmbunătăţirea calităţilor. Stăpâneşte limba mult 
mai bine şi, acum, când nu se luptă cu cuvintele, glasul ei e blând 
şi limpede. E mai veselă acum, când poate înţelege o remarcă 
spirituală şi când are inima mai senină. A învăţat să joace cărţi şi să 
danseze. Şi-a lepădat stricteţea luterană de Cleves atât în purtare, 
cât şi în înfăţişare. Rochia ei e de nerecunoscut. Când mă gândesc 
că a sosit în ţara asta îmbrăcată ca o ţărăncuţă din Germania, cu o 
bonetă care-i turtea capul şi trupul înfăşurat în nenumărate straturi 
de pânzeturi groase, ca un butoi cu praf de puşcă! lar acum văd o 
frumuseţe îmbrăcată după ultima modă, o femeie care şi-a oferit 
libertatea de-a se remodela. Călăreşte împreună cu regele şi poartă 
cu el discuţii serioase şi interesante despre curţile europene şi 
despre ce îi rezervă viitorul Angliei şi râde împreună cu Katherine 
de parcă ar fi la rândul ei o copilă prostuţă. Joacă uneori cărţi cu 
curtenii şi dansează cu regina. E singura prietenă adevărată de la 
curte a prinţesei Maria şi se roagă împreună, doar ele două, timp 
de o oră în fiecare dimineaţă. E singura apărătoare a lui lady 
Elisabeta, poartă o corespondenţă emoţionantă cu fosta ei fiică 
vitregă şi i s-a promis rolul de tutore şi de mătuşă iubită. Il vizitează 
cu regularitate pe prinţul Eduard în camera copiilor şi feţişoara lui 
se luminează când o vede. Pe scurt, Anne de Cleves se poartă în 


— 283 — 


toate privinţele aşa cum ar trebui s-o facă o soră frumoasă şi foarte 
respectată a regelui, şi toţi sunt siliţi să recunoască în cele din 
urmă că e pe măsura rolului. Într-adevăr, mulţi oameni spun că e 
cât se poate de potrivită ca să fie regină, dar astea sunt doar 
regrete deşarte. Oricum, ne bucurăm foarte tare că dovezile oferite 
de noi n-au trimis-o la eşafod, deşi toţi cei care o laudă acum ar fi 
fost la fel de dornici să întărească prin jurământ dovezile regelui 
împotriva ei, dacă li s-ar fi cerut, aşa cum mi s-a cerut mie. 

În ajunul Anului Nou, ducele mă cheamă în odăile sale, ca pentru 
a închina în cinstea trecutului şi a lua împreună noi hotărâri. 
Vorbeşte mai întâi despre regina Anne şi despre cât de plăcut s-a 
purtat la curte. Mă întreabă cum se descurcă nepoata mea, 
Catherine Carey, fiica lui Mary, ca domnişoară de companie a 
verişoarei sale. 

— şi face datoria, spun scurt. Mama ei a învăţat-o foarte bine, 
am prea puţin de-a face cu ea. 

Işi permite un zâmbet răutăcios. 

— Şi când te gândeşti că dumneata şi Mary Boleyn n-aţi fost 
niciodată cele mai bune prietene! 

— Ne cunoaştem destul de bine, spun referitor la cumnata mea 
cea plină de grijă faţă de propria-i persoană. 

— Desigur, ea are moştenirea Boleyn, remarcă el ca pentru a-mi 
aduce aminte, de parcă aş uita vreodată. N-am putut salva totul. 

Încuviinţez. Rochford Hall, casa mea, le-a rămas părinţilor lui 
George la moartea lui, iar de la aceştia a moştenit-o Mary. Ar fi 
trebuit să mi-o lase mie, George ar fi trebuit să mi-o lase mie, dar 
n-a făcut-o. Eu am înfruntat toată primejdia şi toată oroarea a ceea 
ce a trebuit înfăptuit şi la urmă n-am putut decât să-mi salvez titlul 
şi să-mi câştig mica pensie. 

— Şi micuța Catherine Carey? E cumva o nouă regină în 
devenire? mă întreabă doar ca să mă tachineze. S-o instruim să-l 
mulţumească pe prinţul Eduard? Crezi că o putem băga în patul 
unui rege? 

— Cred că veţi descoperi că maică-sa i-a interzis deja lucrul ăsta, 
răspund cu răceală. Vrea pentru fiica ei un mariaj bun şi o viaţă 
liniştită. S-a săturat de curţi. 

Ducele râde şi lasă subiectul baltă. 

— Cum stă treaba cu biletul nostru de-acum spre măreție, cu 
regina noastră Katherine? 

— E destul de fericită. 


— 284 = 


— Nu-mi pasă dacă e fericită sau nu. Dă vreun semn că ar fi 
rămas grea? 

— Niciunul. 

— Cum de s-a înşelat atunci, în prima lună de căsătorie? Ne-a 
făcut pe toţi să sperăm. 

— Abia dacă ştie să numere! spun enervată. Şi nu pricepe deloc 
cât de important e. li urmăresc eu ciclul acum, nu se va mai 
produce nicio greşeală. 

El ridică din sprânceană şi întreabă foarte încet: 

— Regele e măcar în stare? 

N-am nevoie să arunc o privire spre uşă. Ştiu că suntem în 
siguranţă, altfel n-am purta această conversaţie atât de 
primejdioasă. 

— Reuşeşte să îndeplinească actul în cele din urmă, deşi se 
trudeşte îndelung şi asta îl epuizează. 

— Atunci, ea e fertilă? 

— Are ciclul regulat. Pare sănătoasă şi puternică. 

— Dacă nu rămâne grea, va căuta cu siguranţă un motiv, mă 
avertizează, de parcă aş putea face ceva în privinţa capriciilor unui 
rege. Dacă nu rămâne grea până cel târziu de Paşte, va întreba de 
ce. 

Ridic din umeri. 

— Uneori, lucrurile astea cer timp. 

— Ultima nevastă care a avut nevoie de timp a murit pe eşafod, 
spune el cu asprime. 

— Nu trebuie să-mi aduceţi aminte! îl sfidez cu aprindere. N-am 
uitat nimic: ce a făcut ea, ce a încercat şi preţul pe care l-a plătit. 
lar apoi, preţul pe care l-am plătit noi. Şi preţul pe care a trebuit să- 
| plătesc eu. A 

Izbucnirea mea îl uluieşte. Mă uluieşte până şi pe mine. Îmi 
promisesem să nu mă plâng niciodată. Am făcut tot ce-am putut. 
La fel au făcut şi ei, în felul lor. 

— Nu spun decât că ar trebui să preîntâmpinăm apariţia 
întrebării în mintea lui, mă linişteşte el. Categoric, ar fi mai bine 
pentru noi toţi, pentru familie, Jane, pentru noi, cei din neamul 
Howard, dacă ar zămisli Katherine un copil înainte ca el să se 
întrebe ce se petrece. Inainte chiar să-i vină întrebarea în cap. Aşa 
ar fi cel mai sigur pentru noi. 

— Chirpici fără paie, replic cu răceală, fiindcă nu mi-a trecut încă 
iritarea. Dacă regele nu e în stare să-i dăruiască un copil, ce putem 


— 285 — 


face? E un om bătrân, un om bolnav. N-a fost niciodată foarte fertil 
şi vigoarea care i-a mai rămas îi e fără îndoială afectată de piciorul 
pe jumătate putrezit şi de constipaţie. Ce poate face vreunul dintre 
noi? 

— İl putem ajuta, sugerează el. 

— Ce am mai putea face? Fata noastră foloseşte deja toate 
trucurile pe care le-ar întrebuința o târfă din Smithfield. II munceşte 
de parcă ar fi un matroz beat într-un bordel. Face tot ce poate să 
facă o femeie, iar el nu e în stare decât să zacă pe spate şi să 
geamă: „O, Katherine, trandafirul meu!”. N-a mai rămas vigoare în 
el. Nu sunt deloc surprinsă că nu reuşeşte să zămislească un copil. 
Ce am mai putea face? 

— Am putea să închiriem, spune el, viclean ca orice proxenet. 

— Ce?! 

— Am putea să închiriem nişte vigoare, propune el. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că, dacă ar exista un tânăr, cineva în care ştim 
că putem avea încredere, care s-ar bucura de o aventură discretă, 
i-am putea permite să se vadă cu ea, am putea-o încuraja să-l 
trateze cu bunătate, şi-ar oferi unul altuia puţină plăcere şi am 
avea un copil de pus în leagănul Tudor fără să ştie nimeni nimic. 

Sunt îngrozită. 

— N-aţi îndrăzni să mai faceţi asta o dată! replic sec. 

Privirea lui e tot atât de rece ca iarna. 

— N-am mai făcut-o niciodată, mă corectează el cu grijă. Nu eu. 

— Asta ar însemna să-i puneţi capul pe butuc. 

— Nu şi dacă se procedează cu grijă. 

— Ea n-ar fi nicio clipă în siguranţă! 

— Ba da, dacă ar fi călăuzită şi vegheată cu grijă. Dacă i-ai fi 
alături la fiecare pas, dacă ai fi gata să juri pe onoarea ei. Cine nu 
te-ar crede pe dumneata, care ai fost o martoră de încredere a 
regelui de atâtea ori? 

— Intocmai. Am depus mereu mărturie în favoarea regelui, spun 
cu gâtul uscat de frică. Am oferit dovezi pentru ştreang. Sunt 
întotdeauna de partea învingătorului. N-am oferit niciodată dovezi 
pentru apărare. 

— Ai depus mereu mărturie pentru tabăra noastră, mă 
corectează el. Şi te-ai afla în continuare de partea învingătorului, în 
siguranţă. Ai fi înrudită cu următorul rege al Angliei. Un băiat 
Howard-Tudor. 


— 286 — 


— Dar bărbatul? întreb aproape gâfâind de frică. Nu există 
nimeni căruia să-i putem încredința un asemenea secret. 

El încuviinţează. 

— A, da, bărbatul. Cred că ar trebui să ne asigurăm că dispare 
după ce şi-a făcut datoria, nu eşti de aceeaşi părere? Intr-un 
accident sau într-un duel? Sau atacat de tâlhari? Nu există îndoială 
că ar trebui înlăturat. Nu putem risca încă un... Ducele se opreşte 
înainte de-a rosti cuvântul. Scandal. 

Gândul ăsta mă face să închid ochii. Preţ de o clipă văd pe 
fundalul întunecat al pleoapelor chipul soţului meu întors spre 
mine, expresia lui incredulă când m-a văzut intrând în sala de 
judecată şi aşezându-mă în faţa judecătorilor. O clipă de speranţă, 
căci credea că am venit să-l salvez. Apoi, încet, groaza lui tot mai 
mare la gândul a ceea ce eram pregătită să spun. Clatin din cap. 

— Sunt nişte idei cumplite. Şi cu atât mai cumplite pentru că le 
discutăm între noi. Noi, care am văzut deja şi am făcut nişte lucruri 
atât de... 

Mă întrerup. Groaza care mă cuprinde gândindu-mă la ce mă va 
pune ducele să fac mă lasă fără grai. 

— Tocmai fiindcă ai privit atâtea orori fără să tresari vorbesc cu 
dumneata, spune el, şi pentru prima oară în seara asta glasul lui 
are o undă de căldură, mai că-mi vine să cred că simt în el o 
oarecare afecţiune. In cine să am mai multă încredere decât în 
dumneata ca să-mi dezvălui ambițiile pentru familie? Curajul şi 
talentul dumitale ne-au adus aici. Nu mă îndoiesc că ne vei duce 
mai departe. Nu se poate să nu cunoşti un tânăr care s-ar bucura 
să aibă o şansă cu regina. Un tânăr care s-ar putea întâlni cu ea cu 
uşurinţă, un tânăr lipsit de importanţă, care n-ar constitui o 
pierdere mai târziu. Poate unul dintre favoriţii regelui, pe care 
acesta îi încurajează să stea în preajma ei. 

Frica aproape că mă face să mă înec. 

— Nu înţelegeţi, spun. Vă rog, milord, ascultaţi-mă! Nu înţelegeţi. 
Mi-am scos cu totul din minte... ceea ce am făcut atunci... Nu 
vorbesc niciodată despre asta, nu mă gândesc niciodată la asta. 
Dacă mă va obliga cineva să mă gândesc, voi înnebuni. L-am iubit 
pe George... Sincer, nu mă faceţi să mă gândesc la asta, nu mă 
siliţi să-mi amintesc! 

Ducele se ridică în picioare. Ocoleşte masa, se apropie de mine 
şi-mi pune mâinile pe umeri. Gestul ar fi aproape blând, dacă nu 
mi-ar da senzaţia că mă ţintuieşte în jilţ. 


— 287 — 


— Dumneata vei hotărî, draga mea lady Jane. Te vei gândi la 
aceste chestiuni şi-mi vei spune părerea dumitale, după ce 
chibzuieşti bine. Am încredere totală în dumneata. Sunt sigur că vei 
dori să faci ce e mai bine pentru familia noastră. Am încredere că 
vei face întotdeauna ce e mai bine pentru dumneata. 


— 288 — 


Anne, palatul Richmond, februarie 1541 


Sunt din nou acasă şi mă simt atât de uşurată că mă aflu aici, 
încât îmi vine să râd de mine însămi pentru că sunt o fată bătrână 
plictisitoare, care se fereşte de societate. Dar plăcerea nu vine doar 
din faptul că m-am întors la odăile mele, la priveliştea văzută de la 
ferestrele mele şi la bucătarul meu, vine din faptul că am evadat de 
la curte, acea curte a întunericului. Dumnezeule mare, e un loc 
otrăvitor, pe care şi l-au creat chiar ei, mă minunez cum de suportă 
să stea acolo! Toanele regelui sunt mai neaşteptate ca oricând. In 
clipa asta e pătimaş cu Kitty Howard, o pipăie ca un depravat în 
faţa tuturor, astfel încât ea roşeşte tare şi el râde văzându-i 
stânjeneala, iar jumătate de oră mai târziu urlă furios la câte un 
sfetnic, îşi trânteşte boneta de pământ, se răsteşte la un paj sau e 
tăcut şi retras în sine, cufundat într-o stare de ură şi suspiciune 
tăcută, aruncând priviri în toate părţile, căutând pe cineva pe care 
să dea vina pentru nefericirea sa. Firea lui capricioasă, care a fost 
mereu încurajată, a devenit un pericol. N-o poate controla, nu-şi 
poate stăpâni temerile. Vede comploturi prin toate colţurile şi 
asasini la fiecare cotitură. Curtea devine maestră în a-i distrage 
atenţia şi a-l deruta, toţi se tem de schimbarea subită a stării sale 
şi de alunecarea sa într-o dispoziţie întunecată. 

Katherine dă fuga la el când o vrea şi se fereşte din calea lui 
când e în toane proaste, de parcă ar fi unul dintre frumoşii lui ogari, 
dar încordarea în care trăieşte îşi va lăsa cu timpul amprenta 
asupra ei. Şi s-a înconjurat cu cele mai prostuţe şi mai vulgare fete 
din câte au fost îngăduite vreodată într-o casă de gentilom. Se 
îmbracă incredibil de ostentativ, de provocator, lăsând cât mai 
multă piele dezgolită şi purtând cât de multe bijuterii îşi pot 
permite, şi au maniere proaste. Sunt destul de sobre cât timp 
regele e treaz şi prezent la curte, se plimbă prin faţa lui şi i se 
înclină de parcă ar fi un idol mohorât, dar în clipa când dispare, o 
iau razna ca nişte şcolăriţe. Kitty nu face nimic ca să le controleze, 
mai mult chiar, când uşile odăilor ei sunt închise, devine capul 
răutăţilor. Prin odăile ei se perindă toată ziua paji şi curteni tineri, 
muzicienii cântă, iar ei joacă jocuri de noroc, beau şi flirtează. Ea e 
încă o copilă şi o amuză nespus să ia parte la o bătaie cu apă 
îmbrăcată într-o rochie scumpă şi apoi s-o schimbe cu alta. Dar 
oamenii din jurul ei sunt mai vârstnici şi mai puţin nevinovaţi şi 
curtea devine îngăduitoare, poate chiar mai rău. Când cineva intră 


— 289 — 


repede şi anunţă că soseşte regele, se stârneşte o mare agitaţie, 
toţi încearcă să-şi ia o atitudine decentă, lucru care-i place la 
nebunie lui Kitty, ca o şcolăriţă ce se află. Insă curtea nu mai are 
disciplină şi devine o curte fără morală. _ 

E greu de prezis ce se va întâmpla. In prima lună de căsnicie a 
spus că a rămas grea, dar s-a înşelat. Pare să nu-şi dea seama cât 
de gravă poate fi greşeala asta, mai ales că de atunci n-au mai 
existat speranţe. La plecarea mea, regele era chinuit de dureri 
cumplite din pricina rănii de la picior şi căzuse iarăşi la pat, fără să 
vadă pe nimeni. Kitty îmi spune că, după părerea ei, nu e în stare 
să zămislească un copil, că e cu ea aşa cum a fost şi cu mine, 
neputincios. Imi mărturiseşte că foloseşte tot felul de şmecherii, ca 
să-i ofere oarecare plăcere şi să-l facă să se simtă potent şi 
puternic, dar adevărul e că rareori reuşeşte să îndeplinească actul. 

— Ne prefacem, mi-a declarat nefericită. Eu suspin şi gem şi îl 
asigur că e o mare fericire pentru mine, iar el încearcă să împingă, 
dar la drept vorbind nici nu se poate mişca, ceea ce face eleo 
imitație jalnică, nu e deloc ce-ar trebui să fie. 

l-am spus că nu se cuvine să-mi vorbească despre asta. Dar m-a 
întrebat, cu foarte mare încredere, cine ar putea s-o sfătuiască? Am 
clătinat din cap şi i-am răspuns: 

— Nu poţi avea încredere în nimeni. Pe mine m-ar fi spânzurat ca 
vrăjitoare dacă m-aş fi apucat să spun jumătate din ce mi-ai 
povestit. Dacă afirmi că regele e neputincios sau îi prezici moartea, 
asta înseamnă trădare, Kitty. lar pedeapsa pentru trădare e 
moartea. Nu trebuie să vorbeşti despre asta cu nimeni, niciodată, 
iar când mă va întreba cineva dacă mi-ai vorbit, voi minţi de dragul 
tău şi voi spune că nu. 

Feţişoara ei era albă. 

— Dar ce să fac? Dacă nu pot să cer ajutor şi nu ştiu ce să fac? 
Dacă e o crimă să spun cuiva ce nu merge? Ce pot să fac? La cine 
mă pot duce? 

Nu i-am răspuns nimic, căci n-aveam ce să-i răspund. Când m- 
am aflat eu însămi în acelaşi necaz şi pericol, n-am găsit pe nimeni 
care să mă ajute. 

Biata copilă, poate că ducele are un plan pentru ea, poate că 
lady Rochford ştie ce trebuie făcut. Dar când regele se va sătura de 
ea - şi se va sătura negreşit, căci ce poate face ea ca să trezească 
o dragoste durabilă? -, când se va sătura de ea, dacă nu va aduce 
pe lume un copil, ce motiv va mai avea s-o păstreze? lar dacă îşi 


— 290 — 


pune în gând să scape de ea, îi va oferi oare o compensație 
generoasă, aşa cum mi-a oferit mie, dat fiind faptul că eu sunt o 
ducesă cu prieteni puternici, iar ea e o fată uşuratică, cu minte 
puţină şi fără nicio apărare? Sau va găsi altă cale, mai uşoară, mai 
rapidă şi mai ieftină, de-a scăpa de ea? 


Katherine, Hampton Court, martie 1541 


la să văd, ce am acum? 

Rochiile mele de iarnă sunt gata şi am altele date la făcut pentru 
primăvară, dar nu-mi folosesc la nimic, căci se apropie postul 
Paştelui şi nu le pot purta. 

Am darurile de Crăciun şi de Anul Nou, adică, printre alte lucruri 
de care am uitat deja sau pe care le-am dat doamnelor mele, am 
două pandantive făcute din douăzeci şi şase de diamante plate şi 
douăzeci şi şapte de diamante obişnuite, atât de grele că abia pot 
ţine capul sus când le port la gât. Am un şirag de perle, cu două 
sute de perle mari cât căpşunile. Am un cal minunat de la draga 
mea Anne. Acum îi spun Anne, iar ea îmi spune Kitty când suntem 
singure. Insă giuvaierurile nu schimbă nimic, căci şi pe ele trebuie 
să le las deoparte în timpul postului. 

Am un cor nou de cântăreţi şi muzicieni, dar după ce va începe 
postul, nu-mi vor mai putea cânta muzică veselă. De asemenea, în 
post nu-mi va fi îngăduit să mănânc nimic ca lumea. Nu voi putea 
să joc cărţi sau să vânez, nu voi putea să dansez sau să joc jocuri, e 
prea frig ca să ieşim pe fluviu şi, chiar dacă n-ar fi, postul începe în 
curând. Nici măcar nu voi mai spune glume cu doamnele mele, nu 
vom mai alerga prin apartamente şi nu ne vom mai juca de-a 
prinselea, nu vom mai doborî popice şi nu vom mai arunca cu 
mingea după ce începe postul ăsta atât de plictisitor. 

Şi, din cine ştie ce motiv, regele face Lăsata-secului să vină mai 
devreme anul acesta. Din simplă proastă dispoziţie, s-a încuiat în 
odăile sale din februarie şi acum nici măcar nu mai iese să cineze, 
nu mă primeşte deloc, nu e niciodată bun cu mine şi nu mi-a mai 
dăruit nimic şi nici nu mi-a mai spus „trandafirul meu frumos” din 
noaptea de Anul Nou. Se zice că e bolnav, dar cum şchiopătează 
mereu şi e mereu constipat şi cum piciorul îi putrezeşte întruna din 
cauza rănii, nu văd unde-i diferenţa. Pe deasupra, e mânios pe 
toată lumea şi nimic nu-l mulţumeşte. A închis practic curtea şi toţi 
umblă în vârful picioarelor, de parcă le-ar fi frică să respire. Mai 
mult chiar, jumătate dintre familii au plecat la reşedinţele lor, căci 


— 291 — 


regele nu e de faţă şi Consiliul Coroanei nu se întruneşte deloc, iar 
regele refuză să primească pe oricine, aşa că mulţi dintre tineri au 
plecat şi nu există niciun fel de distracţii. 

— li e dor de regina Anne, spune Agnes Restwold pentru că eo 
mâţă răutăcioasă. 

— Ba nu, replic sec. De ce să-i fie? El singur a hotărât s-o 
repudieze. g 

— Ba Îi e, insistă ea. Nu vezi? Indată după plecarea ei a devenit 
tăcut, apoi s-a îmbolnăvit şi acum s-a retras de la curte ca să se 
gândească la ce ar putea face şi cum ar putea s-o aducă înapoi. 

— E o minciună! 

E îngrijorător să-mi spună aşa ceva. Cine să ştie mai bine decât 
mine că poţi să iubeşti pe cineva şi apoi să te trezeşti într-o zi şi să 
nici nu-ţi mai pese de acea persoană? Credeam că de vină sunt 
doar eu, cu inima mea uşuratică, aşa cum spune bunica. Dar dacă 
regele are şi el o inimă uşuratică? Dacă s-a gândit, aşa cum m-am 
gândit şi eu şi, evident, toată lumea, că ea n-a arătat niciodată mai 
bine şi nici n-a făcut o impresie mai bună ca acum? Ca prin farmec, 
tot ce fusese înainte atât de străin şi de stupid la ea a dispărut şi 
era... nu ştiu ce cuvânt să folosesc... elegantă. Era ca o regină 
adevărată, iar eu eram, ca întotdeauna, cea mai frumoasă fată din 
încăpere. Sunt întotdeauna cea mai frumoasă fată din încăpere. 
Dar asta-i tot. Niciodată nu sunt mai mult de-atât. Dacă el vrea 
acum o femeie cu eleganţă? 

— Agnes, rău faci că profiţi de lunga ta prietenie cu Alteța Sa ca 
s-o tulburi, o dojeneşte lady Rochford. 

Ador faptul că e în stare să spună asemenea lucruri. Replica e la 
fel de bună ca o glumă, iar tonul ei e ca o ploaie de februarie pe 
ceafă. 

— Sunt doar bârfe deşarte despre sănătatea şubredă a regelui, 
pentru care ar trebui să ne rugăm, adaugă ea. 

— Eu chiar mă rog, zic repede, căci toţi spun că merg în capelă 
şi-mi petrec tot timpul iţindu-mi capul peste marginea lojii reginei 
ca să-l văd pe Thomas Culpepper, care priveşte în sus la mine şi 
zâmbeşte. Surâsul lui e cel mai bun lucru din biserică, luminează 
capela ca un miracol. 

— Chiar mă rog. Şi când intrăm în post, Dumnezeu ştie că nu voi 
avea altceva de făcut decât să mă rog. 

Lady Rochford încuviinţează. 

— Intr-adevăr, ne vom ruga toate pentru sănătatea regelui. 


— 292 — 


— Dar de ce? E chiar aşa de rău bolnav? o întreb încet, aşa încât 
Agnes şi celelalte să nu audă. 

Uneori îmi doresc într-adevăr să nu le fi lăsat să vină la curte. 
Pentru odaia domnişoarelor de companie de la Lambeth erau destul 
de bune, dar zău, nu cred că se comportă întotdeauna ca nişte 
doamne la curtea reginei. Sunt sigură că regina Anne n-a avut 
doamne atât de gălăgioase ca ale mele. Ale ei erau mult mai bine- 
crescute. N-am fi îndrăznit într-o mie de ani să-i vorbim aşa cum îmi 
vorbesc doamnele mele. 

— Rana de la picior i s-a închis iarăşi, spune lady Rochford. De 
bună seamă că ai ascultat când ţi-a explicat doctorul, nu? 

— N-am înţeles. Am început să ascult, dar apoi n-am mai înţeles. 
Aşa că n-am mai auzit cuvintele. 

Ea se încruntă. 

— Acum mulţi ani, regele a căpătat o rană groaznică la picior. 
Rana nu s-a vindecat niciodată. Cred că ştii măcar atâta lucru. 

— Da, spun bosumflată. Toată lumea ştie lucrul ăsta. 

— Rana s-a infectat şi trebuie curățată, puroiul din carne trebuie 
scos afară în fiecare zi. 

— Asta ştiu. Nu-mi vorbiţi despre asta. 

— Ei bine, rana s-a închis. 

— Asta-i un lucru bun, nu-i aşa? S-a vindecat? Regele se simte 
mai bine. 

— Rana se închide la suprafaţă, dar dedesubt e tot infectată, mă 
lămureşte ea. Otrava nu are pe unde ieşi, aşa că urcă spre pântecul 
şi spre inima lui. 

— O, nu! 

Sunt cu totul uluită. 

— Ultima dată când s-a întâmplat asta, ne-am temut că-l vom 
pierde, spune ea cu cea mai mare seriozitate. Faţa i s-a înnegrit ca 
a unui leş otrăvit şi a zăcut ca un mort până i s-a redeschis iarăşi 
rana şi i s-a curăţat otrava. 

— Cum o deschid? întreb. Ştiţi, e dezgustător de-a binelea. 

— Taie carnea şi apoi o ţin deschisă. O proptesc cu bucățele mici 
de aur ca să rămână deschisă. Trebuie să împingă bucăţelele în 
rană, ca s-o ţină deschisă, altfel s-ar închide la loc. Regele trebuie 
să îndure tot timpul durerea unei răni deschise şi acum vor fi 
nevoiţi s-o facă din nou: să-i taie carnea piciorului şi apoi să 
deschidă din nou rana. 

— Şi atunci va fi din nou sănătos? întreb cu vioiciune, căci îmi 


— 293 — 


doresc din toată inima să înceteze să-mi mai spună lucrurile astea. 

— Nu. Atunci va fi ca înainte, şchiop, chinuit de dureri şi otrăvit 
de rană. Durerea îl face să devină mânios şi, mai rău decât atât, îl 
face să se simtă bătrân şi obosit. Faptul că e şchiop înseamnă că 
nu mai poate fi bărbatul dinainte. L-ai ajutat să se simtă din nou 
tânăr, dar acum rana îi aminteşte că e bătrân. 

— Nu se poate să fi crezut într-adevăr că e tânăr! Nu se poate să 
fi crezut că e tânăr şi chipeş. Nici măcar el nu se poate să fi crezut 
asta! 

Ea mă priveşte cu seriozitate. 

— O, Katherine, chiar a crezut că e tânăr şi îndrăgostit. Trebuie 
să-l faci să creadă din nou lucrul ăsta. 

— Dar ce pot să fac? întreb simțind că încep să mă bosumflu. Nu 
pot să-i bag idei în cap! Pe deasupra, când e bolnav nu vine în patul 
meu. 

— Va trebui să mergi tu la el. Du-te la el şi inventează ceva care 
să-l facă să se simtă iarăşi tânăr şi îndrăgostit. Fă-l să se simtă ca 
un bărbat tânăr şi plin de dorinţă. 

Mă încrunt. 

— Nu ştiu cum. 

— Ce-ai face dacă ar fi tânăr? 

— AŞ putea să-i spun că unul dintre tinerii de la curte e 
îndrăgostit de mine, sugerez. Aş putea să-l fac gelos. Sunt destui 
bărbaţi tineri (mă gândesc la Thomas Culpepper) pe care ştiu că aş 
putea să-i doresc cu adevărat. 

— Niciodată! spune ea imperativ. Să nu faci asta niciodată! Nu 
ştii cât de periculos e. 

— Da, dar aţi spus... 

— Nu-ţi trece prin minte altă cale de a-l face să se simtă iarăşi 
îndrăgostit fără să-ţi pui gâtul pe butuc? întreabă ea supărată. 

— Serios! exclam. Mă gândeam doar... 

— Mai gândeşte-te, zice ea pe un ton de-a dreptul nepoliticos. 

Nu spun nimic. Nu mă gândesc. Tac intenţionat, ca să-i arăt că a 
fost nerespectuoasă şi că nu accept aşa ceva. 

— Mărturiseşte-i că ţi-e teamă că vrea să se întoarcă la ducesa 
de Cleves, mă sfătuieşte ea. 

Lucrul ăsta mi se pare atât de surprinzător, încât uit să mai stau 
bosumflată şi o privesc uluită. 

— Dar asta e tocmai ce spunea Agnes şi i-aţi atras atenţia să nu 
mă tulbure! 


— 294 — 


— Exact. Tocmai de aceea e o minciună atât de iscusită. Pentru 
că e practic adevărată. Unii curteni o spun cu fereală, iar Agnes 
Restwold ţi-o trânteşte în faţă. Dacă te-ai gândi măcar o clipă la 
altceva în afară de propria ta persoană, înfăţişarea şi giuvaierurile 
tale, ai fi într-adevăr neliniştită şi tulburată. Şi, cel mai bine dintre 
toate, dacă mergi la el şi te arăţi neliniştită şi tulburată, îşi va 
închipui că două femei s-au luptat pentru el şi se va simţi iarăşi plin 
de încredere în farmecul lui. Dacă te descurci bine, s-ar putea să se 
întoarcă înapoi în patul tău înainte de intrarea în post. 

Şovăi, apoi spun cu precauţie: 

— Vreau să fie fericit, bineînţeles. Dar dacă nu se întoarce în 
patul meu până la intrarea în post, atunci nu contează prea mult... 

— Ba contează. Aici nu e vorba de plăcerea ta şi nici chiar de a 
lui, spune ea cu gravitate. Trebuie să-i naşti un fiu. Pari să uiţi 
mereu că nu e vorba despre dans sau despre muzică, nici măcar 
despre bijuterii şi pământuri. Nu-ţi câştigi locul de regină fiind 
femeia pe care o răsfaţă cu tandreţe, ci devenind mama fiului lui. 
Până nu-i dăruieşti un fiu, cred că nici măcar nu te va încorona. 

— Dar vreau să fiu încoronată! protestez. 

— Atunci trebuie să-l aduci în patul tău, ca să-ţi facă un copil. E 
prea primejdios până şi să te gândeşti la orice altceva. 

— Mă duc. 

Las să-mi scape un oftat adânc, ca să vadă că nu m-au speriat 
amenințările ei, ci că, dimpotrivă, merg obosită să-mi fac datoria. 

— Mă duc şi-i spun că sunt nefericită. 

Printr-un noroc, când ajung în sala de primire exterioară, o 
găsesc neobişnuit de goală - atât de mulţi oameni au plecat acasă! 
Aşa că Thomas Culpepper e aproape singur, jucând zaruri, cu mâna 
stângă contra mâinii drepte, pe bancheta de la fereastră. 

— Câştigi? îl întreb, încercând să-i vorbesc pe un ton nepăsător. 

Când mă vede, sare în picioare şi se înclină. 

— Câştig întotdeauna, Alteță. N 

Surâsul lui îmi face inima să bată mai tare. Intr-adevăr, chiar aşa 
se întâmplă: când scutură din cap ca acum şi zâmbeşte, simt că 
inima mi-o ia la goană. 

— Nu e cine ştie ce talent dacă joci singur, spun cu voce tare. 

lar în gând adaug: „lar asta nu-i o replică prea spirituală”. 

— Câştig la zaruri şi la cărți, dar în dragoste n-am nicio speranță, 
îmi mărturiseşte în şoaptă. 

Arunc o privire în urmă: Katherine Tylney s-a oprit să stea de 


— 295 — 


vorbă cu o rubedenie a ducelui de Hertford şi, măcar de data asta, 
nu ascultă. Catherine Carey se află la o distanţă discretă şi priveşte 
pe fereastră. 

— Eşti îndrăgostit? îl întreb. 

— Nu se poate să nu ştiţi, şopteşte el. 

Abia dacă îndrăznesc să mă gândesc la asta. Probabil că se 
referă la mine, probabil că e pe punctul de a-mi mărturisi că mă 
iubeşte. Dar jur că, dacă vorbeşte despre altcineva, voi muri. Nu voi 
putea îndura ca el să vrea pe alta. Imi păstrez însă tonul voios. 

— De ce aş şti? j 

— Trebuie să ştiţi pe cine iubesc. Tocmai Inălțimea Voastră să nu 
ştie! 

Conversaţia asta e atât de delicioasă, încât simt cum mă furnică 
degetele de la picioare în pantofii cei noi. Mi-e cald, sunt sigură că 
roşesc şi că el va remarca. 

— Chiar trebuie? 

— Regele vă primeşte, anunţă idiotul de doctor Butt. 

Tresar şi mă îndepărtez de Thomas Culpepper, căci am uitat cu 
desăvârşire că mă aflu acolo ca să-l văd pe rege şi să-l fac să mă 
iubească din nou. Spun peste umăr: 

— Vin într-un minut. 

Pe Thomas îl pufneşte râsul şi sunt nevoită să-mi acopăr gura cu 
palma ca să nu chicotesc şi eu. 

— Nu, trebuie să mergeţi îndată, îmi aminteşte el încet. Nu-l 
puteţi lăsa pe rege să aştepte. Voi fi aici când veţi ieşi. 

— Fără îndoială voi ieşi curând, îi răspund aducându-mi aminte 
că trebuie să par amărâtă din pricină că regele mă neglijează. 

Mă îndepărtez repede de el şi intru grăbită în odaia regelui, unde 
el zace pe pat ca o corabie uriaşă, eşuată pe un chei uscat, cu 
piciorul ridicat pe nişte perne brodate, cu faţa mare şi rotundă 
cuprinsă de paloare, cu o expresie de autocompătimire întipărită pe 
chip. Mă apropii încet de patul imens şi încerc să par neliniştită că-i 
pierd iubirea. 


Jane Boleyn, Hampton Court, martie 1541 


Regele alunecă într-un fel de melancolie, stăruie să stea singur, 
închis departe de ceilalţi, ca un câine bătrân, puturos şi muribund, 
iar încercările lui Katherine de a-l face să se deschidă spre ea sunt 
condamnate, căci nu e capabilă de interes susţinut faţă de altă 
persoană în afară de ea însăşi mai mult de o jumătate de zi. S-a 


— 296 — 


dus iarăşi în odaia lui, dar de data asta nici măcar n-a vrut s-o lase 
înăuntru, iar ea, în loc să se arate îngrijorată, a scuturat din capul ei 
frumos şi a declarat că, dacă el refuză s-o primească, nu-l va mai 
vizita. 

A întârziat însă destul cât să-l întâlnească pe Thomas Culpepper, 
iar acesta a scos-o la plimbare în grădină. Am trimis-o pe Catherine 
Carey după ea cu un şal, împreună cu o altă domnişoară de 
companie bine-crescută, ca să le dea celor doi o spoială de 
decenţă, dar din felul în care regina îl ţinea de braţ, pălăvrăgea şi 
râdea, oricine îşi putea da seama că e fericită în tovărăşia lui şi că a 
uitat cu desăvârşire de bărbatul ei, care zace în tăcere, într-o odaie 
întunecoasă. 

Ducele îmi aruncă la cină o privire stăruitoare şi tăioasă, dar nu 
spune nimic şi ştiu că aşteaptă de la mine să fac în aşa fel încât 
mica noastră căţea să fie servită şi să rămână grea. Un fiu l-ar 
scoate pe rege din melancolie şi i-ar asigura pe vecie familiei 
Howard coroana. De data asta trebuie s-o facem. Trebuie să 
reuşim. Nicio altă familie din lume nu a avut parte de două 
încercări pentru a pune mâna pe un asemenea premiu. Nu putem 
eşua de două ori. 

In iritarea ei, Katherine cheamă muzicienii în odaia doamnelor şi 
dansează cu acestea şi cu oamenii din suita ei. Nu e prea multă 
veselie, aşa că două dintre fetele mai nebunatice, Joan şi Agnes, 
dau fuga în sala de mese şi invită câţiva curteni. Observând lucru 
ăsta, trimit îndată un paj după Thomas Culpepper, să văd dacă e 
destul de nesăbuit ca să vină. Este. 

Cercetez faţa reginei când Culpepper intră în odaie şi nu-mi 
scapă împurpurarea obrajilor şi iuţeala cu care se întoarce apoi şi-i 
spune ceva micuţei Catherine Carey, care stă lângă ea. Se vede 
clar că e îndrăgostită nebuneşte de el şi, preţ de o clipă, îmi aduc 
aminte că nu e doar un pion în partida noastră, ci şi o fată, o fată 
tânără care se îndrăgosteşte pentru prima oară în viaţa ei. S-o văd 
pe micuța Kitty Howard descumpănită, bâlbâindu-se, roşind ca un 
boboc de trandafir şi gândindu-se la altcineva decât la ea însăşi e 
ca şi cum aş urmări transformarea unei fete în femeie. Ar fi foarte 
înduioşător, dacă ea n-ar fi regina Angliei şi o Howard cu o misiune 
de îndeplinit. 

Thomas Culpepper intră în grupul de dansatori şi se aşază în aşa 
fel încât să-i fie partener reginei când se formează perechile. Ea 
priveşte în pământ, ca să-şi ascundă surâsul de plăcere şi să se 


— 297 — 


prefacă pudică, dar când dansul îi aduce unul lângă altul şi-l ia de 
mână, ridică ochii spre el şi se privesc cu un dor nespus. 

Mă uit în jur, însă nimeni nu pare să fi observat lucrul ăsta, 
fiindcă jumătate din doamnele reginei fac ochi dulci unui tânăr sau 
altuia. Îi arunc o privire scurtă lui lady Rutland şi ridic din 
sprâncene, iar ea încuviinţează din cap, se apropie de regină şi-i 
vorbeşte încet la ureche. Katherine se încruntă ca un copil 
dezamăgit, apoi se întoarce spre muzicieni şi spune bosumflată: 

— Acesta trebuie să fie ultimul dans. 

Dar se răsuceşte şi întinde mâna, aproape fără voia ei, spre 
Thomas Culpepper. 


Katherine, Hampton Court, martie 1541 


Îl văd în fiecare zi şi în fiecare zi suntem tot mai îndrăzneţi unul 
cu altul. Regele tot n-a ieşit din odăile lui, iar cercul său de doctori 
şi spiţeri şi moşnegii care-l sfătuiesc nu vin practic niciodată în 
odăile mele, aşa că e ca şi cum am fi liberi în aceste zile, doar noi, 
tinerii, laolaltă. Curtea e tăcută, lipsită de dansuri şi de distracţii, 
căci suntem în post. Nu pot nici măcar să organizez dansuri 
particulare în odăile mele. N-avem voie să vânăm, nici să ne 
plimbăm cu barca pe fluviu, nici să jucăm jocuri, n-avem voie să 
facem nimic amuzant. Dar ne e îngăduit să ne preumblăm prin 
grădini sau pe malul apei după liturghie şi, când ies să iau aer, 
Thomas Culpepper merge alături de mine şi prefer să mă plimb cu 
el decât să dansez, îmbrăcată în cele mai bune veşminte, cu un 
prinţ. 

— Vă e frig? mă întreabă. 

Nici vorbă, sunt îngropată în blănuri de samur, dar ridic ochii 
spre el şi răspund: 

— Putin. 

— Daţi-mi voie să vă încălzesc mâna! 

Îmi ia mâna şi o aşază pe braţul lui, lipită de haină. Tânjesc să-i 
deschei haina şi să-mi strecor amândouă mâinile dedesubt. 
Pântecul lui ar fi neted şi tare, cred. Pieptul ar putea să-i fie 
acoperit cu peri fini. Nu ştiu, dar e încântător că nu ştiu! li cunosc 
cel puţin mirosul, acum îl pot recunoaşte. Are un miros cald, ca de 
lumânări de bună calitate. Mă face să ard toată. 

— E mai bine acum? mă întreabă strângându-mi mâna lângă 
trupul lui. 

— Mult mai bine. 


— 298 — 


Ne plimbăm pe malul apei şi un barcagiu trece şi ne strigă ceva. 
Fiind însoţită doar de câteva doamne şi curteni care merg în faţa şi- 
n spatele nostru, nimeni nu ştie că sunt regina. 

— Aş vrea să fim pur şi simplu un băiat şi o fată care se plimbă 
împreună, îi spun. 

— Vă doriţi să nu fiţi regină? 

— Nu, îmi place să fiu regină şi fireşte că-l iubesc din toată inima 
pe Maiestatea Sa regele, dar dacă am fi doi tineri obişnuiţi, am 
putea merge la un han ca să luăm cina şi să dansăm, iar asta ar fi 
plăcut. 

— Dacă am fi doi tineri obişnuiţi, v-aş duce la o casă specială pe 
care o ştiu. 

— Da? De ce? 

Aud chicotitul vrăjit din propriul meu glas, dar nu mă pot abţine. 

— Are o sală de mese intimă şi un bucătar foarte bun. V-aş oferi 
cea mai aleasă cină şi apoi v-aş curta. 

Scot un icnet uşor, prefăcându-mă şocată. 

— Domnule Culpepper! 

— Nu m-aş opri până n-aş căpăta o sărutare, spune el fără nicio 
ruşine. Şi apoi aş merge mai departe. 

— Bunica mea te-ar plesni peste cap de ţi-ar ţiui urechile, îl 
ameninţ. 

— Ar merita. 

Zâmbeşte şi simt că inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Îmi vine 
să râd tare, îmbătată de simpla bucurie de a-l avea lângă mine. 

— Poate că ţi-aş răspunde la sărutare, îi şoptesc. 

— Sunt foarte sigur că aţi face-o, replică el fără să-mi ia în 
seamă exclamaţia încântată. Nu mi s-a întâmplat de când mă ştiu 
să sărut o fată şi ea să nu-mi răspundă. Sunt foarte sigur că m-aţi 
săruta şi cred că aţi spune: „O, Thomas!”. 

— Inseamnă că eşti într-adevăr foarte sigur pe dumneata, 
Thomas Culpepper. 

— Spuneţi-mi Thomas. 

— Nu pot! 

— Spuneţi-mi Thomas când suntem singuri, ca acum. 

— O, Thomas! 

— lată, aţi spus-o şi nici măcar nu v-am sărutat încă. 

— Nu trebuie să-mi vorbeşti despre sărutări când sunt şi alţii în 
apropiere. 

— Ştiu. N-aş îngădui niciodată să vă aflaţi în vreo primejdie. Vă 


— 299 — 


voi păzi ca pe propria mea viaţă. 

— Regele ştie totul! îl previn. Tot ce spunem, poate chiar tot ce 
gândim. Are spioni pretutindeni şi ştie ce se ascunde chiar şi-n 
inimile oamenilor. 

— lubirea mea e ascunsă adânc, spune el. 

— lubirea ta? repet, abia respirând. 

— lubirea mea, repetă la rândul lui. 

Lady Rochford se apropie de mine şi îmi spune: 

— Trebuie să intrăm. Va ploua. 

Thomas Culpepper se întoarce îndată şi mă conduce înapoi la 
palat. 

— Nu vreau să intru! mă împotrivesc cu încăpățânare. 

— Intraţi şi spuneţi apoi că vreţi să vă schimbaţi rochia, apoi 
strecuraţi-vă din odaia personală pe scara ce dă spre grădină, iar 
eu vă voi aştepta în prag, îmi şopteşte. 

— Ultima oară când am convenit să ne întâlnim, n-ai venit. 

El chicoteşte. 

— Trebuie să mă iertaţi pentru asta, s-a întâmplat în urmă cu 
luni întregi. De data asta voi veni negreşit. Vreau să fac un lucru 
foarte special. 

— Care? 

— Vreau să văd dacă vă pot face să mai spuneţi o dată „O, 
Thomas!”. 


Anne, palatul Richmond, martie 1541 


Ambasadorul Harst a venit să-mi aducă veşti de la curte. A băgat 
un tânăr ca servitor în odăile regelui şi băiatul spune că doctorii se 
îngrijesc de rege în fiecare zi şi se chinuie să-i ţină rana deschisă, 
ca să i se poată scurge otrava din picior. Introduc bucăţi mici de aur 
în rană, ca să nu se poată închide, şi, legând marginile cu aţă, trag 
de carnea vie a bietului om de parcă ar fi un aluat de plăcintă. 

— Trebuie să îndure chinuri cumplite, remarc. 

Doctorul Harst încuviinţează din cap. 

— Şi e deznădăjduit, adaugă el. II macină teama că nu se va mai 
face bine niciodată. E încredinţat că i-a sosit ceasul şi e bolnav de 
frică la gândul că-l va lăsa pe prinţul Eduard fără un tutore sigur. 
Consiliul Coroanei se gândeşte că va trebui să stabilească o 
regență. 

— În cine va avea încredere să-i fie tutore prințului cât e minor? 

— N-are încredere în nimeni, iar familia prințului, Seymour, e 


— 300 — 


duşmană declarată a familiei reginei, Howard. Fără îndoială, vor 
sfâşia ţara între ele. Pacea Tudorilor se va sfârşi întocmai cum a 
început: cu un război între marile familii, care se vor lupta ca să 
câştige tronul regatului. Regele se teme şi pentru credinţa 
oamenilor. Familia Howard păzeşte neclintită vechea religie şi va 
repune ţara sub aripa Romei, dar Cranmer are Biserica de partea 
lui şi va lupta pentru reformă. 

Chibzuiesc, rozându-mi vârful degetului. 

— Regele tot se mai teme că există un complot pentru a-l 
răsturna? 

— Se vorbeşte despre o nouă răscoală în nord, în sprijinul vechii 
religii. Regele se teme că oamenii vor porni iarăşi la luptă, că 
răzmeriţa se va întinde, crede că pretutindeni papiştii cheamă 
norodul la revoltă împotriva lui. 

— Nimic din toate acestea nu mă pune în primejdie, nu-i aşa? 
Regele nu se va întoarce împotriva mea, nu? 

Trăsăturile chipului său obosit se lasă în jos într-o grimasă. 

— S-ar putea s-o facă. Se teme şi de luterani. 

— Dar toţi ştiu că sunt membră practicantă a Bisericii regelui! 
protestez. Fac totul pentru a arăta că mă conformez instrucţiunilor 
sale. 

— Aţi fost adusă în ţară ca prinţesă protestantă. lar omul care v- 
a adus a plătit cu viaţa. Mă tem pentru Domnia Voastră. 

— Ce pot să fac? îl întreb. 

— Voi sta cu ochii pe rege. Câtă vreme e pornit împotriva 
papiştilor suntem în siguranţă, dar dacă se întoarce împotriva 
reformatorilor, ar trebui să ne asigurăm că putem ajunge acasă la 
nevoie. 

Tremur uşor, gândindu-mă la tirania nebunească a fratelui meu, 
faţă de tirania nebunească a acestui rege. 

— Acolo nu am un cămin. 

— S-ar putea să nu aveţi un cămin nici aici. 

— Regele mi-a promis siguranţa. 

— V-a promis şi tronul, replică ambasadorul ironic. Şi cine stă pe 
el acum? 

— N-o invidiez. 

Mă gândesc la soţul ei, cugetând mohorât la greşelile sale, 
obligat de rana lui supurândă să zacă la pat, numărându-şi 
duşmanii şi dând vina pe unul sau pe altul, în timp ce îl mistuie 
febra şi în sentimentul nedreptăţii pe care-l nutreşte se strecoară o 


— 301 — 


doză tot mai mare de nebunie. 
— Cred că nicio femeie din lume n-ar invidia-o, spune 
ambasadorul. 


Jane Boleyn, Hampton Court, aprilie 1541 


— Ce s-a întâmplat de fapt cu Anne Boleyn? 

Copila-regină mă îngrozeşte cu această întrebare în timp ce ne 
întoarcem de la liturghie, într-o dimineaţă de aprilie. Regele a lipsit 
ca de obicei din loja regală şi de data asta ea nu s-a aplecat peste 
marginea lojii ca să-l vadă pe Culpepper. Ba chiar a închis ochii în 
timpul rugăciunilor, ca şi cum s-ar fi rugat, şi părea dusă pe 
gânduri. lar acum, vine cu întrebarea asta. 

— A fost acuzată de trădare, spun cu răceală. Fără îndoială ştiai 
lucrul ăsta. 

— Da, dar de ce? Concret, de ce? Ce s-a întâmplat? 

— Ar trebui s-o întrebi pe bunica ta sau pe duce. 

— Nu eraţi acolo? 

Nu eram acolo? N-am fost acolo în fiecare clipă agonizantă a 
întregii poveşti? 

— Ba da, eram la curte. 

— Nu vă aduceţi aminte? 

Ca şi cum mi-ar fi fost gravat în piele cu cuțitul. 

— Ba da, îmi aduc aminte. Însă nu-mi place să vorbesc despre 
asta. De ce vrei să afli trecutul? Acum nu mai înseamnă nimic. 

— Doar nu e un secret, insistă ea. Nu există niciun motiv de 
ruşine, nu? 

inghit în sec, simţindu-mi gâtul uscat. 

— Nu, niciunul. Dar a costat viaţa cumnatei şi a soţului meu şi 
reputaţia familiei. 

— De ce l-au executat pe soţul Domniei Voastre? 

— A fost acuzat de trădare împreună cu ea şi cu ceilalţi bărbaţi. 

— Credeam că bărbaţii ceilalţi au fost acuzaţi de adulter. 

— E acelaşi lucru, spun scurt, Dacă regina îşi ia un amant, asta 
înseamnă trădare faţă de rege. inţelegi? Acum putem vorbi despre 
altceva? 

— Atunci de ce l-au executat pe fratele ei, soţul Domniei 
Voastre? 

Strâng din dinţi şi răspund mohorâtă: 

— Au fost acuzaţi că erau amanți. Acum înţelegi de ce nu vreau 
să vorbesc despre asta? De ce nu vrea nimeni să vorbească despre 


— 302 — 


asta? Putem să punem capăt discuţiei aici? 

E atât de uluită încât nici măcar nu-mi remarcă tonul. 

— Au acuzat-o că l-a luat drept amant pe fratele ei?! Cum au 
putut crede că a făcut aşa ceva? Cum au putut găsi dovezi pentru 
aşa ceva?! 

— Prin spioni şi mincinoşi, spun cu amărăciune. la-o ca pe un 
avertisment. Nu te încrede în fetele alea proaste pe care le-ai 
adunat în jurul tău. 

— Cine i-a acuzat? întreabă ea, încă nedumerită. Cine a putut 
depune o asemenea mărturie? 

— Nu ştiu. 

Îmi doresc cu disperare să scap de ea, de vânătoarea ei hotărâtă 
pe urma acestor adevăruri vechi. 

— A trecut prea mult timp şi nu-mi aduc aminte, însă, chiar dacă 
mi-aş aminti, aş prefera să nu discut despre asta. 

Mă îndepărtez de ea cu paşi mari, ignorând protocolul regal, 
fiindcă nu suport bănuiala care începe să-i încolţească pe chip. 

— Cine ar putea să ştie? repetă ea. 

Dar eu am dispărut. 


Katherine, Hampton Court, aprilie 1541 


Tot ce aflu mă linişteşte mult şi-mi doresc să mă fi gândit mai 
devreme să întreb. Am crezut întotdeauna că verişoara mea Anne a 
fost prinsă cu un iubit şi decapitată pentru asta. Acum descopăr că 
a fost mult mai complicat şi că ea s-a aflat în centrul unui complot 
trădător, care s-a petrecut prea demult ca să pot înţelege. Mă 
temeam că merg pe acelaşi drum ca şi ea şi că mă îndrept către 
aceeaşi destinaţie, mă temeam că i-am moştenit firea păcătoasă. 
Dar a ieşit la iveală că a existat un mare complot, cu care au avut, 
cumva legătură chiar şi lady Rochford şi soţul ei. Sunt aproape 
sigură că a fost ceva legat de religie, căci Anne era o 
sacramentariană înfocată, cred, pe când acum, oricine are un dram 
de minte păzeşte vechile obiceiuri. Aşadar, cred că, dacă sunt 
foarte abilă şi foarte discretă, pot cel puţin să fiu prietenă cu 
Thomas Culpepper, pot să-l văd adesea, pot să-l iau drept tovarăş 
şi consolator şi nimeni nu trebuie să ştie sau să creadă nimic 
despre asta. Câtă vreme el e slujitorul credincios al regelui, iar eu 
sunt o soţie bună, nu se va întâmpla nimic rău. 

Dând dovadă de o mare isteţime, o chem pe verişoara mea 
Catherine Carey lângă mine şi o rog să-mi aleagă firele de mătase 


— 303 — 


pentru brodat pe nuanţe, ca şi cum aş vrea să mă apuc de cusut. 
Dacă s-ar afla de mai mult timp la curte, şi-ar da seama imediat că 
e o stratagemă, căci nu m-am mai atins de ac de când am devenit 
regină, însă îşi aduce un taburet, se aşază la picioarele mele şi 
pune laolaltă firele de mătase roz, pe care le privim împreună. 

— Ţi-a povestit vreodată mama ta ce s-a întâmplat cu sora ei, 
regina Anne? o întreb încet. 

Ridică privirea spre mine. Are ochi căprui, dar de o nuanţă mai 
deschisă decât ai celor din neamul Boleyn. 

— O, am fost de faţă, spune ea simplu. 

— Ai fost de faţă! exclam. Eu n-am ştiut nimic despre asta! 

Ea zâmbeşte. 

— Vă aflaţi la ţară, nu-i aşa? Suntem cam de aceeaşi vârstă. Dar 
eu mă aflam la curte. Mama îi era doamnă de companie surorii ei, 
Anne Boleyn, iar eu îi eram domnişoară de companie. 

— Şi ce s-a întâmplat? zic simțind că mă sufoc de curiozitate. 
Lady Rochford nu-mi spune niciodată nimic! Şi se supără îngrozitor 
când îi pun vreo întrebare. 

— E o întâmplare cumplită şi nu merită povestită. 

— O, nu începe şi tu! Trebuie să aflu, Catherine! Doar e şi 
mătuşa mea. Am dreptul să ştiu. 

— Vă voi spune. Dar să nu vă aşteptaţi la o poveste veselă. 
Regina a fost acuzată de adulter cu propriul ei frate, unchiul meu. 

Catherine vorbeşte calm, de parcă ar fi o întâmplare banală. 

— Şi cu alţi bărbaţi. A fost găsită vinovată, unchiul meu a fost 
găsit şi el vinovat, iar ceilalţi bărbaţi de asemenea. Regina şi fratele 
ei George au fost condamnaţi amândoi la moarte. Am însoţit-o în 
Turn. Am Slujit-o cât a stat în Turn. Mă aflam lângă ea când au venit 
s-o ia şi când s-a îndreptat spre moarte. 

Mă uit la fata aceasta, care e verişoara mea, e de-o vârstă cu 
mine, e rudă de sânge cu mine, şi şoptesc: 

— Ai fost în Turn? 

Ea încuviinţează din cap. 

— Imediat ce s-a sfârşit totul, tatăl meu vitreg a venit şi m-a luat 
de acolo. Mama a jurat că nu ne vom mai întoarce niciodată la 
curte. 

Zâmbeşte şi ridică din umeri, apoi adaugă voioasă: 

— Dar iată-mă. Cum spune tatăl meu vitreg: unde altundeva 
poate să se ducă o fată? 

— Ai fost în Turn? 


— 304 — 


Nu pot scăpa de gândul ăsta. 

— l-am auzit cum construiau eşafodul, spune ea cu seriozitate. 
M-am rugat împreună cu ea. Am văzut-o ieşind din odaie pentru 
ultima oară. A fost cumplit. Cu adevărat cumplit. Nu-mi place să-mi 
aduc aminte nici acum, după atâta vreme. (intoarce faţa într-o 
parte şi închide o clipă ochii.) A fost cumplit, repetă ea. E cumplit să 
mori astfel. 

— S-a făcut vinovată de trădare! şoptesc. 

— Tribunalul regelui a găsit-o vinovată de trădare, mă 
corectează ea, dar eu nu prea văd diferenţa. 

— Aşadar, era vinovată. 

Ea mă priveşte din nou. 

— Ei bine, oricum, s-a întâmplat demult şi, indiferent dacă era 
vinovată sau nu, a fost executată la porunca regelui şi a murit cu 
credinţa ei, iar acum e moartă. 

— Inseamnă că trebuie să fi fost vinovată de trădare. Regele n-ar 
executa o femeie nevinovată. 

Pleacă îndată capul ca să-şi ascundă faţa. 

— Aşa cum spuneţi, regele nu poate să greşească. 

— Crezi că era nevinovată? şoptesc. 

— Ştiu că nu era vrăjitoare, ştiu că n-a fost vinovată de trădare. 
Sunt încredinţată că nu s-a făcut vinovată de adulter cu toţi acei 
bărbaţi, spune ea cu tărie. Dar nu-l contrazic pe rege. Alteţa Sa ştie 
cel mai bine. 

— l-a fost foarte frică? întreb în şoaptă. 

— Da. 

Pare să nu mai fie nimic de adăugat. Lady Rochford intră în odaie 
şi ne vede împreună, cu capetele apropiate. Intreabă supărată: 

— Ce faci, Catherine? 

Ea ridică privirea. 

— Aleg mătasea de brodat pentru Alteța Sa. 

Lady Rochford mă măsoară îndelung, cu o privire iscoditoare. 
Ştie că nu există şanse să mă apuc de cusut dacă nu mă priveşte 
nimeni. 

— Pune firele în cutie cu grijă după ce termini, spune ea şi 
pleacă. 

— Dar ea n-a fost acuzată, şoptesc făcând semn spre uşa pe 
care tocmai a ieşit lady Rochford. Şi nici mama ta. Doar George. 

Catherine se apucă să adune firele de mătase. 

— Mama era proaspăt sosită la curte şi o veche favorită a 


— 305 — 


regelui. Lady Rochford nu a fost acuzată fiindcă a depus mărturie 
împotriva soţului ei şi a reginei. N-aveau cum s-o acuze, era 
martorul lor principal. 

— Ce?! 

Sunt atât de uluită încât exclamaţia îmi scapă de pe buze ca un 
țipăt uşor şi Catherine aruncă o privire spre uşa din spatele nostru, 
ca şi cum s-ar teme că ne-a auzit cineva. 

— Şi-a trădat propriul soţ şi propria cumnată?! 

Ea încuviinţează din cap şi repetă: 

— S-a întâmplat demult. Mama spune că nu ajută la nimic să te 
gândeşti la întâmplări şi la greşeli vechi. 

— Cum a putut?! îngaim, bâlbâindu-mă din cauza şocului. Cum a 
putut să facă aşa ceva? Să-şi trimită soţul la moarte? Să-l acuze 
de... acel lucru?! Cum poate unchiul să aibă atâta încredere în lady 
Rochford? Când şi-a trădat propriul soţ şi pe regină? 

Verişoara mea Catherine se ridică de pe podea, pune firele de 
mătase în cutie, aşa cum i s-a cerut, şi remarcă: 

— Mama mi-a poruncit să nu mă încred în nimeni de la curte, 
mai ales în lady Rochford. 

Toate astea îmi dau de gândit. Nu pot să-mi imaginez cum era 
pe-atunci, cu atâta timp în urmă. Nu pot să-mi imaginez cum arăta 
regele când era tânăr, un bărbat tânăr şi sănătos, poate la fel de 
chipeş şi de atrăgător cum e acum Thomas Culpepper. Şi cum era 
viaţa la curte pentru regina Anne, verişoara mea, admirată 
întocmai cum sunt eu acum, înconjurată de curteni întocmai cum 
sunt eu acum, încrezându-se în Jane Boleyn exact cum fac eu 
acum. 

Nu reuşesc să-mi dau seama ce înseamnă asta. Nu reuşesc să-mi 
dau seama ce înseamnă pentru mine. După cum spunea Catherine, 
s-a întâmplat demult şi toţi s-au schimbat între timp. Nu mă pot 
lăsa bântuită de aceste întâmplări vechi şi triste. Anne Boleyn a 
fost o taină ruşinoasă a familiei noastre atâta vreme, încât nu mai 
contează dacă a fost nevinovată sau nu, din moment ce până la 
urmă a murit ca trădătoare. De bună seamă că pentru mine nu are 
nicio importanţă, nu? Asta nu înseamnă că trebuie să-i calc pe 
urme sau că există o moştenire Boleyn care duce pe eşafod şi care 
mi-a fost lăsată şi mie. Asta nu schimbă cu nimic situaţia. Asta nu 
înseamnă că am de învăţat o lecţie de la ea. 

Eu sunt acum regina şi-mi voi trăi viaţa aşa cum voi dori. Va 
trebui să mă descurc cât de bine voi putea cu un rege care nu mi-e 


— 306 — 


câtuşi de puţin soţ. N-a mai ieşit aproape deloc din odăile sale de o 
lună şi nu mă lasă să intru nici chiar atunci când merg la uşa lui să-l 
vizitez. Fiindcă nu mă vede deloc, nu e niciodată mulţumit de mine 
şi n-am mai primit nimic de la el de luni întregi, nici măcar un 
flecuşteţ. Se poartă atât de grosolan şi de egoist, încât cred că i-ar 
fi învăţătură de minte dacă m-aş îndrăgosti de alt bărbat. 

Nu voi face asta şi nici nu-mi voi lua un amant, pentru nimic în 
lume. Dar ar fi fără îndoială vina lui dacă aş face-o. Lasă mult de 
dorit ca soţ şi e minunat că toţi vor să ştie dacă sunt sănătoasă şi 
dacă există vreun semn că vom avea un moştenitor, dar dacă el nu 
mă primeşte în odăile sale, cum să rămân grea?! 

Sunt hotărâtă ca astă-seară să fiu o soţie bună şi să încerc din 
nou, aşa că mi-am trimis pajul cu rugămintea de-a mi se îngădui să 
iau cina cu regele, în odaia lui. Thomas Culpepper trimite un mesaj 
de răspuns în care mă înştiinţează că regele se simte puţin mai 
bine astăzi şi e mai vesel. S-a ridicat din pat şi a stat la fereastră ca 
să audă păsările din grădină. Thomas vine personal în odăile mele 
ca să-mi spună că regele, privind de la fereastră, m-a văzut 
jucându-mă în grădină cu cățelul meu şi a zâmbit. 

— Intr-adevăr? 

Purtam una din rochiile noi, de un trandafiriu foarte deschis, ca 
să sărbătoresc încheierea postului - în sfârşit! -, şi aveam la gât 
perlele primite de Crăciun. Sinceră să fiu, cred că eram foarte 
fermecătoare pe când mă jucam în grădină. Dacă aş fi ştiut că mă 
priveşte! 

— Tu m-ai văzut? 

Pleacă repede capul, având aerul că nu îndrăzneşte să 
mărturisească. 

— Dacă aş fi fost eu regele, aş fi uitat de orice durere şi aş fi 
coborât scările în fugă ca să fiu cu voi. Dacă aş fi soţul Inălţimii 
Voastre, nu cred că v-aş lăsa singură o clipă. 

Două dintre domnişoarele mele de companie intră în odaie şi se 
uită curioase la noi. Ştiu că stăm faţă-n faţă, de parcă ar urma să 
ne sărutăm. Spun răspicat: 

— Spuneţi-i Maiestăţii Sale că voi cina cu el astă-seară, dacă-mi 
îngăduie, şi voi face tot ce-mi stă în puteri ca să-l înveselesc. 

Thomas se înclină şi iese. j 

— Să-l înveseleşti? comentează Agnes. Cum? li faci încă o 
clismă?! 

Toate domnişoarele de companie izbucnesc în râs, de parcă 


— 307 — 


remarca ei ar fi extrem de spirituală. 

— Voi încerca să-l înveselesc dacă nu e hotărât să fie nefericit, 
răspund. Şi aveţi grijă cum vă purtaţi. 

Nimeni nu poate spune că nu-mi îndeplinesc toate îndatoririle de 
soţie, chiar dacă el se poartă dezagreabil. lar diseară cel puţin îl voi 
vedea pe Thomas, care mă va conduce în odăile regelui şi pe urmă 
mă va însoţi înapoi, aşa că vom petrece câteva clipe împreună. 
Dacă vom ajunge într-un loc unde să nu fim văzuţi, mă va săruta, 
ştiu că o va face şi, numai gândindu-mă la asta, mă topesc ca 
zahărul în cratiţă. 


Jane Boleyn, Hampton Court, aprilie 1541 


— Foarte bine, îmi spune unchiul Howard. Rana regelui merge la 
fel de rău, dar cel puţin vorbeşte iarăşi cu regina. A fost în patul ei? 

— Aseară. A fost silită să joace rolul bărbatului, să se suie călare 
pe el şi să-l muncească, deşi nu-i place deloc lucrul ăsta. 

— Nu contează, atât timp cât treaba e dusă la bun sfârşit. Lui îi 
place? 

— Fireşte. Cărui bărbat nu-i place? 

Ducele încuviinţează cu un zâmbet mohorât. 

— Ea a jucat la perfecţie rolul pe care i l-ai dat? L-a convins că, 
atunci când se retrage de la curte, lipsa lui îi frânge inima şi că se 
teme mereu că se va întoarce la femeia din Cleves? 

— Cred că da. 

Unchiul râde scurt. 

— Jane, draga mea Jane, ce duce minunat ai fi fost! Ar fi trebuit 
să fii conducătorul casei noastre, ca femeie te iroseşti. 
Constrângerile impuse unei femei îţi deformează şi-ţi zdrobesc 
talentele. Dacă ai fi avut un regat de apărat, ai fi fost un bărbat de 
seamă. 

Nu pot să nu zâmbesc. Când capul familiei mele îmi spune că ar 
fi trebuit să fiu duce, întocmai ca el, asta înseamnă că am străbătut 
cale lungă de la dizgrație. 

— Am o solicitare, spun profitând de faptul că sunt privită cu 
atâta bunăvoință. 

— A, da? Aproape c-aş spune „orice”. 

— Ştiu că nu-mi puteţi da un ducat, încep. 

— Eşti lady Rochford, îmi aminteşte el. Bătălia noastră pentru 
păstrarea titlului tău a fost încununată de succes, ai această parte 
din moştenirea Boleyn, indiferent ce altceva ai pierdut. 


— 308 — 


Mă abţin să remarc că titlul nu înseamnă mult, din moment ce 
reşedinţa care îmi poartă numele e ocupată de sora soţului meu şi 
de plozii ei, nu de mine. 

— Mă gândeam că aş putea încerca să obţin un alt titlu, sugerez. 

— Ce titlu? 

— Mă gândeam că m-aş putea recăsători, îl lămuresc, devenind 
de-acum îndrăzneață. Nu ca să părăsesc familia, ci ca să fac o 
alianţă între noi şi altă casă importantă. Pentru a spori măreţia şi 
legăturile familiei, pentru a-mi mări propria avere şi a obţine un 
titlu mai înalt. (Mă opresc o clipă.) Pentru noi, milord. Pentru 
ascensiunea noastră, a tuturor. Vă place să le găsiţi femeilor din 
familie situaţii care să le avantajeze, iar eu aş dori să mă 
recăsătoresc. 

Ducele se întoarce spre fereastră, ca să nu-i pot vedea chipul. 
Tace vreme îndelungată, iar când se întoarce, nu e nimic de văzut: 
expresia feţei sale seamănă cu o pictură, e absolut neclintită şi nu 
dezvăluie nimic. 

— Te-ai gândit la un bărbat? întreabă el. Un favorit? 

Clatin din cap şi spun cu iscusinţă: 

— Nici n-aş visa! N-am făcut decât să vă prezint sugestia, ca să 
vă puteţi gândi ce alianţă ne-ar conveni: nouă, familiei Howard. 

— Şi ce rang ti-ar plăcea? întreabă mieros. 

— Mi-ar plăcea să fiu ducesă, răspund cu sinceritate. Mi-ar 
plăcea să port hermină şi să mi se spună lnălţimea Voastră. Mi-ar 
plăcea să am pământuri care să-mi aparţină de drept, nu să le 
deţină soţul meu pentru mine. 

— Şi de ce ne-am gândi noi la o astfel de mare alianţă pentru 
dumneata? mă întreabă, ca şi cum ar cunoaşte deja răspunsul. 

— Pentru că voi fi rudă cu următorul rege al Angliei, răspund în 
şoaptă. 

— Intr-un fel sau altul? întreabă, gândindu-se la regele bolnav, 
întins pe spate, şi la fetişcana noastră micuță care trudeşte 
deasupra lui mai abitir ca oricând. 

— Intr-un fel sau altul, răspund gândindu-mă la tânărul 
Culpepper, care-şi croieşte încet drum spre patul reginei, crezând 
că-şi urmează glasul inimii şi neavând habar că urmează de fapt 
planul nostru. 

— Mă voi gândi la asta, spune ducele. 

— Mi-ar plăcea să mă recăsătoresc, îi repet. Mi-ar plăcea să am 
un bărbat în patul meu. 


— 309 — 


— Simţi dorinţă? mă întreabă, aproape surprins să afle că nu 
sunt un soi de şarpe cu sânge rece. 

— Ca orice femeie. Mi-ar plăcea să am un soţ şi mi-ar plăcea să 
mai am un copil. 

— Dar, spre deosebire de majoritatea femeilor, l-ai dori pe acel 
soţ numai dacă ar fi duce, replică el zâmbind uşor. Şi probabil 
bogat. 

Zâmbesc la rândul meu. 

— Păi da, milord. Doar nu sunt proastă să mă mărit din dragoste, 
precum unii pe care-i cunoaştem. 


Anne, palatul Richmond, aprilie 1541 


Calculul şi, ca să fiu sinceră, un dram de vanitate m-au făcut să 
merg la curte de Crăciun, dar cred că prezenţa mea acolo a fost un 
lucru înţelept, căci i-a amintit regelui că sunt noua lui soră. Insă 
frica m-a alungat repede acasă, la Richmond. Frica stăruie multă 
vreme după ce festivitățile şi darurile sunt date uitării. Regele a 
fost voios de Crăciun, dar s-a aflat într-o dispoziţie întunecată în 
timpul postului şi am fost bucuroasă că m-am întors aici şi fericită 
să mă ştiu uitată de curte. Am hotărât să nu merg la curte de 
Paşte. Nu-i voi însoţi nici în procesiunea de vară. Mă tem de rege, 
văd în el deopotrivă tirania fratelui meu şi nebunia tatălui meu. Mă 
uit la ochii lui sfredelitori şi bănuitori şi îmi spun că am mai văzut 
asta. Nu e omul lângă care să te afli în siguranţă şi cred că restul 
curţii va ajunge curând să-şi dea seama că flăcăiandrul lor chipeş s- 
a transformat într-un bărbat puternic, iar acum acest bărbat ajunge 
treptat să nu mai poată fi controlat. 

Regele tună şi fulgeră împotriva reformatorilor, a protestanților 
şi a luteranilor, iar conştiinţa şi sentimentul siguranţei mă 
încurajează acum să frecventez vechea biserică şi să urmez vechile 
obiceiuri. Credinţa prinţesei Maria e un exemplu pentru mine, dar 
chiar şi fără ea aş îngenunchea în faţa sfintelor taine şi aş crede că 
vinul e sânge, iar anafura, carne. E prea primejdios să crezi altceva 
în Anglia lui Henric, nici măcar gândurile nu mai sunt în siguranţă. 

De ce trebuie el, care şi-a satisfăcut propriile dorinţe prin 
puterea şi prosperitatea de care se bucura, să privească în jur ca 
un animal sălbatic, în căutarea celor pe care-i poate ameninţa? 
Dacă n-ar fi rege, toată lumea ar spune că un om care-şi ia nevastă 
tânără şi, la câteva luni după nuntă, vânează martiri ca să-i ardă pe 
rug e fără îndoială nebun. Un om care alege tocmai ziua nunţii sale 


— 310 — 


ca să-şi execute cel mai bun prieten şi sfetnic. Regele e un om 
nebun şi periculos şi toţi ajung treptat să-şi dea seama de asta. 

Şi-a băgat în cap că reformatorii şi protestanții pun la cale un 
complot pentru a-l răsturna. Ducele de Norfolk şi arhiepiscopul 
Gardiner sunt hotărâți să păstreze Biserica aşa cum este acum, 
despuiată de avuţiile sale, dar practic catolică. Vor ca reforma să 
încremenească în punctul unde se află în prezent. Micuța Kitty nu 
poate face nimic ca să-i contrazică, fiindcă nu ştie nimic. Sinceră să 
fiu, mă îndoiesc că ştie măcar ce rugăciuni sunt scrise în cartea ei. 
Urmând de sugestiile lor, regele le-a poruncit episcopilor şi chiar 
preoţilor de parohie să vâneze în toate bisericile din Anglia bărbaţii 
şi femeile care nu arată respectul cuvenit la ridicarea ostiei, să-i 
acuze de erezie şi să-i trimită pe rug. 

Piaţa măcelarilor din Smithfield a devenit un loc de suferinţă nu 
doar pentru dobitoace, ci şi pentru oameni, căci s-a transformat 
într-un mare centru de ardere pe rug a martirilor, şi există o 
prăvălie cu grămezi de nuiele şi pari rezervaţi bărbaţilor şi femeilor 
pe care clericii lui Henric îi pot găsi ca să-i ofere satisfacţie. Încă nu 
se cheamă lInchiziţie, dar este o Inchiziţie. Oamenii tineri, cei 
ignoranţi, cei proşti şi cei, foarte puţini, cu convingeri înflăcărate 
sunt interogaţi iar şi iar cu privire la unele chestiuni teologice 
minore, până când, înspăimântați şi confuzi, ajung să se contrazică 
singuri, iar atunci sunt declaraţi vinovaţi şi regele, care ar trebui să 
fie părintele norodului său, pune să fie târâţi la rug şi arşi de vii. 

Lumea mai vorbeşte încă despre Robert Barnes şi povesteşte că 
acesta l-a întrebat chiar pe comisarul care îl lega de stâlpul rugului 
care e motivul pentru care va muri. Comisarul n-a ştiut şi n-a putut 
să numească delictul săvârşit de el. Nici mulţimea care privea. Nici 
Barnes însuşi nu ştia când a fost aprins focul la picioarele sale. Nu 
făcuse nimic care să încalce legea, nu spusese nimic împotriva 
Bisericii. Nu era vinovat de nicio crimă. Cum se poate întâmpla aşa 
ceva? Cum se poate ca un rege care a fost cândva cel mai chipeş 
prinţ din toată creştinătatea, Apărătorul Credinței, lumina norodului 
său, să devină un astfel de - să îndrăznesc a spune? - un astfel de 
monstru? 

Asta mă face să tremur ca şi când mi-ar fi frig, chiar şi aici, în 
odaia mea personală bine încălzită de la Richmond. De ce a devenit 
regele atât de răzbunător tocmai când e fericit? Cum poate fi atât 
de crud faţă de poporul său? De ce sunt furiile lui subite atât de 
capricioase? Cum de îndrăzneşte cineva să trăiască la curte? 


— 311 — 


Jane Boleyn, Hampton Court, aprilie 1541 


Avem candidatul la favorurile reginei şi n-am făcut aproape 
nimic ca să le grăbesc apropierea. Fără alte îndemnuri decât 
dorinţele ei de fată, s-a îndrăgostit până peste cap de Thomas 
Culpepper, iar el, după câte văd, de ea. Pe rege îl doare mai puţin 
piciorul şi a ieşit de la Paşte din odăile personale, iar curtea a 
revenit la normal. Dar tot există numeroase prilejuri ca tânăra 
pereche să se întâlnească, ba mai mult, regele îi îndeamnă să fie 
împreună, spunându-i lui Culpepper să danseze cu regina sau 
dându-i ei sfaturi la jocurile de noroc când Culpepper face cărţile. 
Regele îl iubeşte pe Culpepper ca valet favorit al odăii de culcare şi- 
| ia cu el peste tot, încântat de farmecul, de spiritul şi de 
frumuseţea lui. Ori de câte ori o vizitează pe regină, Culpepper se 
află mereu în suita lui şi regelui îi place să-i vadă pe cei doi tineri 
împreună. Dacă nu l-ar orbi monstruoasa lui vanitate, ar vedea că-i 
aruncă unul în braţele celuilalt, dar aşa socoteşte că formează toţi 
trei un trio vesel şi jură că Thomas Culpepper îi aduce aminte de 
propria tinereţe. 

Fata-regină şi băiatul-curtean joacă împreună perechi, iar regele 
supraveghează cărţile amândurora ca un tată indulgent cu doi copii 
frumoşi, când ducele de Norfolk dă ocol încăperii ca să stea de 
vorbă cu mine. 

— Regele s-a întors în odăile ei? Se culcă cu el aşa cum ar 
trebui? 

— Da, răspund abia mişcându-mi buzele, cu faţa întoarsă spre 
frumoasa pereche şi spre bătrânul care-i priveşte pe amândoi 
afectuos. Dar cu ce rezultat, nu ştie nimeni. 

Ducele încuviinţează din cap. 

— Şi Culpepper e dispus s-o servească? 

Zâmbesc şi ridic ochii spre el. 

— După cum vedeţi, Katherine îl doreşte, iar el jinduieşte la ea. 

— Aşa mă gândeam şi eu, aprobă ducele. Tânărul Culpepper e 
un mare favorit al regelui, ceea ce ne avantajează, regelui îi place 
s-o vadă dansând cu preferaţii lui. Şi e un nemernic lipsit de 
conştiinţă, ceea ce ne avantajează de asemenea. Crezi că e destul 
de nesăbuit încât să rişte? 

Mă opresc o clipă ca să admir felul în care complotează ducele, 
cu ochii aţintiţi la victima lui şi cu un aer atât de nepăsător încât 
oricine ar crede că vorbeşte despre vreme. 

— Cred că e îndrăgostit de Katherine şi că acum şi-ar risca viaţa 


— 312 — 


pentru ea. 

— Drăguţ, spune el cu acreală. Va trebui să-l supraveghem. Are 
o fire aprigă. Parcă a fost un incident. N-a violat-o pe nevasta unui 
paznic de vânătoare? 

Clatin din cap şi-mi feresc faţa de privirea lui. 

— N-am auzit. 

Imi oferă braţul şi pornim împreună agale de-a lungul galeriei. 

— A violat-o şi l-a omorât pe bărbatul ei când omul a încercat s-o 
apere. Regele l-a iertat pentru ambele fapte. 

Sunt prea bătrână pentru ca asta să mă şocheze. Mă mulţumesc 
să spun sec: 

— E într-adevăr un favorit. Ce altceva i-ar mai putea ierta 
regele? 

— Dar de ce-l place Katherine mai mult decât pe toţi ceilalţi? N- 
are absolut nicio calitate, decât că e tânăr, arătos şi arogant. 

Vorbele lui mă fac să râd. 

— Pentru o fată măritată cu un bărbat destul de bătrân ca să-i fie 
bunic, probabil că e de-ajuns. 

— Ei bine, poate să-l aibă dacă vrea şi e posibil să mai găsesc 
încă un tânăr pe care să i-l scoţi în cale. Am pus ochii pe un fost 
favorit de-al ei, proaspăt întors din Irlanda şi încă îndrăgostit de ea. 
Poţi s-o încurajezi, eventual în timp ce ne aflăm în procesiunea de 
vară? Atunci va fi mai puţin ţinută sub observaţie şi, dacă ar 
rămâne grea vara asta, ar putea fi încoronată înainte de Crăciun. 
M-aş simţi mai în siguranţă dacă ar avea coroana pe cap şi un copil 
în pântece, mai ales dacă regele se îmbolnăveşte din nou. Doctorul 
lui spune că e încuiat rău de tot la burtă. 

— Pot să-i ajut pe cei doi. Pot să le înlesnesc întâlnirile. Dar mai 
mult de-atât nu-mi stă în putere. 

Ducele zâmbeşte. 

— Culpepper e aşa de ticălos, iar ea aşa de uşuratică încât mă 
îndoiesc că trebuie să faci mai mult de-atât, draga mea lady 
Rochford. 

Se poartă cu atâta căldură şi e atât de încrezător, încât 
îndrăznesc să-mi las mâna pe braţul lui când dă să se întoarcă spre 
cercul intim. 

— Şi treburile mele? îi amintesc. 

Surâsul nu-i piere nicio clipă. 

— A, speranţele tale de măritiş! Am pe cineva în vedere, îţi voi 
spune mai târziu. 


— 313 — 


— Pe cine? îl întreb. 

E o neghiobie, dar descopăr că mi-am ţinut o clipă respiraţia, ca 
o copilă. Dacă m-aş căsători curând, n-ar fi imposibil să mai am un 
copil. Dacă m-aş căsători cu un bărbat important, aş putea să pun 
temeliile unei familii măreţe, să construiesc o casă impozantă, să 
strâng o avere pe care s-o las moştenitorilor mei. Aş putea să fac 
lucruri mai mari decât au reuşit cei din familia Boleyn. Aş putea să 
las în urmă o avere, iar ruşinea şi durerea primei mele căsnicii ar fi 
uitate datorită strălucirii celei de-a doua. 

— Va trebui să ai răbdare, îmi răspunde. Hai mai întâi să 
rezolvăm problema asta cu Katherine. 


Katherine, Hampton Court, aprilie 1541 


E primăvară. N-am mai remarcat niciodată atât de mult un 
anotimp, dar anul acesta soarele e atât de strălucitor şi păsările 
cântă atât de tare, încât mă trezesc în zori şi stau întinsă în pat, cu 
pielea moale ca mătasea, buzele umede şi inima bubuind de 
dorinţă. Îmi vine să râd fără motiv şi să le ofer daruri doamnelor 
mele ca să le fac fericite. Imi vine să râd, să alerg pe aleile lungi din 
grădină şi să fac piruete când ajung la capăt, să mă trântesc pe 
iarbă şi să simt mireasma suavă a primulelor. Imi vine să călăresc 
toată ziua, să dansez toată noaptea şi să pierd averea regelui la 
jocurile de noroc. Am o poftă de mâncare uriaşă, gust din toate 
felurile care sunt aduse la masa regală şi apoi le trimit pe cele mai 
bune, chiar cele mai bune, la o masă sau alta, dar niciodată, 
niciodată la a lui. 

Am o taină şi e o taină atât de mare încât în unele zile îmi spun 
că n-am să mai pot respira din pricina felului în care îmi arde limba, 
dornică să fie împărtăşită. În alte zile e ca o gâdilătură care mă face 
să-mi vină să râd. In fiecare zi şi în fiecare noapte e ca pulsul cald, 
insistent al dorinţei. 

O cunoaşte doar un singur om. În timpul liturghiei, când trag cu 
ochiul peste marginea lojii şi-l zăresc jos, el mă priveşte. Intoarce 
capul încet, foarte încet, ca şi cum ar simţi că mă uit la el, ridică 
privirea, îmi zâmbeşte cu acel zâmbet care porneşte de la ochii 
albaştri şi apoi ajunge la gura numai bună de sărutat şi pe urmă îmi 
face cu ochiul foarte iute şi nespus de obraznic. Pentru că el îmi 
ştie taina. 

Când călărim la vânătoare, calul lui se apropie de al meu şi mâna 
lui goală îmi atinge mănuşa, iar atingerea aceea aproape că mă 


— 314 — 


arde. În clipele acelea nici măcar nu îndrăznesc să-l privesc, iar el 
nu-şi îngăduie nimic mai mult decât atingerea nespus de blândă, 
prin care-mi spune că îmi ştie taina, da, îmi ştie taina. 

Când dansăm, iar paşii ne aduc laolaltă şi ne ţinem de mâini, aşa 
cum cer regulile dansului, ne privim ţintă în timp ce ne rotim, apoi 
plecăm ochii sau ne uităm în altă parte sau ne prefacem indiferenți. 
Pentru că nu îndrăznim să ne apropiem prea tare, nu îndrăznesc să- 
mi plec faţa spre a lui, nu îndrăznesc să-i privesc ochii, gura caldă 
şi surâsul ispititor. 

Când îmi sărută mâna înainte de-a ieşi din odăile mele, nu-mi 
atinge degetele cu buzele, ci doar respiră deasupra lor. E cea mai 
extraordinară senzaţie, cel mai copleşitor simţământ. Nu simt decât 
căldura răsuflării sale. Probabil că, în strânsoarea-i blândă, simte 
cum îmi freamătă degetele ca o pajişte mătăsoasă sub adierea 
vântului, la atingerea aceea nespus de uşoară. 

Care e taina ce mă trezeşte în zori şi mă face să tremur ca un 
iepure până la căderea nopţii, când îmi freamătă degetele sub 
căldura răsuflării sale? E o taină atât de mare încât nu pot s-o 
rostesc nici măcar pentru mine. E o taină. E o taină. O strâng la 
piept în bezna nopţii, când regele Henric adoarme în sfârşit şi 
reuşesc să găsesc un crâmpei de pat care nu e încins de trupul lui 
imens şi nici nu duhneşte din pricina rănii sale, atunci alcătuiesc 
cuvintele în minte, dar nu le şoptesc nici măcar pentru mine: „Am o 
taină”. 

Trag perna aproape, îmi dau la o parte o şuviţă de păr căzută pe 
faţă, îmi alint obrazul de pernă, sunt gata să adorm, închid ochii: 
„Am o taină”. 


Anne, palatul Richmond, mai 1541 


Doctorul Harst, ambasadorul meu, mi-a adus cea mai şocantă, 
cea mai tristă veste din câte cred că voi auzi vreodată. În timp ce- 
mi vorbea, simplele cuvinte m-au făcut să încep să tremur. Cum a 
putut regele să facă una ca asta? Cum ar putea orice om să facă 
una ca asta? Regele a executat-o pe Margaret Pole, contesa de 
Salisbury. Regele a poruncit moartea unei femei nevinovate, de 
aproape şaptezeci de ani, fără absolut niciun motiv. Sau, cel mult, 
dacă a avut un motiv, a fost cel care guvernează mare parte din 
faptele lui: simpla duşmănie descreierată. 

Dumnezeule mare, devine un om înspăimântător! Aici, la mica 
mea curte de la Richmond, îmi strâng bine pelerina în jurul trupului 


— 315 — 


şi le spun doamnelor mele că nu e nevoie să mă însoţească şi că 
ies cu ambasadorul să ne plimbăm prin grădină. Trebuie să mă 
asigur că nimeni nu-mi vede frica întipărită pe chip. Acum ştiu cu 
certitudine cât de norocoasă am fost să scap atât de uşor, să scap 
atât de convenabil. li mulţumesc lui Dumnezeu că, în mila sa, a 
făcut să fiu cruţată. Aveam toate motivele să mă tem de rege ca de 
un criminal nebun. M-au prevenit toţi şi, cu toate că mă temeam, n- 
am ştiut cât de sălbatic poate fi regele. Bestialitatea aceasta, 
răutatea aceasta nebunească faţă de o femeie îndeajuns de 
bătrână ca să-i fie mamă, pupila bunicii lui, prietena iubită a soţiei 
lui, naşa propriei lui fiice, o femeie sfântă, care nu s-a făcut 
vinovată de niciun delict, îmi dovedesc o dată pentru totdeauna că 
e un om nespus de primejdios. 

A pus ca o femeie în vârstă de aproape şaptezeci de ani să fie 
târâtă din pat şi decapitată, iar asta fără niciun motiv! Absolut 
niciun motiv, în afară de-a frânge inima fiului ei, a familiei ei şi a 
celor care-i iubesc. Regele e un monstru, chiar dacă-i zâmbeşte 
atât de dulce micuţei sale soţii, chiar dacă acum e atât de bun şi de 
generos cu mine. Nu trebuie să uit: Henric al Angliei e un monstru 
şi un tiran şi nimeni nu e în siguranţă în regatul lui. In ţara pe al 
cărei tron se află un astfel de om nu poate exista siguranţă. Trebuie 
să fie nebun dacă se poartă aşa. Altă explicaţie nu are cum să 
existe. Trebuie să fie nebun, iar eu trăiesc într-o ţară condusă de un 
rege nebun şi siguranţa mea depinde de bunăvoința lui. 

Doctorul Harst lungeşte pasul ca să nu rămână în urmă, fiindcă 
merg de parcă aş putea să scap din acest regat fugind pe jos. 

— Sunteţi tulburată. 

— Cine n-ar fi? 

Mă uit în jur. Vorbim în germană şi nu putem fi înţeleşi, iar pajul 
meu a rămas în urmă. 

— De ce s-o execute regele pe lady Pole acum? A ţinut-o ani de 
zile închisă în Turn. N-ar fi avut cum să comploteze împotriva lui! N- 
a văzut pe nimeni în afară de temnicerii ei, ani la rând. Regele i-a 
ucis deja jumătate din familie, iar pe restul i-a închis în Turn! 

— Nu s-a gândit că ea ar complota, spune încet ambasadorul. 
Dar noua răscoală din nord urmăreşte să readucă vechea religie, 
oamenii cer ca familia Pole să urce iarăşi pe tron. Cei din familie 
sunt papişti credincioşi şi foarte iubiţi, se trag din nord, ei sunt 
familia regală de York, Plantageneţii. Respectă vechea credinţă. 
Regele nu îngăduie niciun rival. Nici măcar unul nevinovat. 


— 316 — 


Mă cutremur. 

— Atunci de ce nu porneşte împotriva nordului? întreb. Ar putea 
să trimită o oştire să-i înfrângă pe rebeli. De ce să decapiteze o 
doamnă bătrână la Londra din pricina răscoalei lor? 

— Se vorbeşte că o ura încă de când a luat partea reginei 
Caterina de Aragon împotriva lui, spune cu glas scăzut doctorul 
Harst. Când era tânăr o admira şi o respecta, iar ea a fost ultima 
prinţesă din neamul Plantageneţilor, având mai mult sânge regesc 
decât are el însuşi. Dar când a repudiat-o pe regină, lady Pole i-a 
luat partea şi s-a declarat loială acesteia. 

— Asta a fost cu ani în urmă. 

— El nu-şi uită duşmanii. 

— De ce nu se luptă cu rebelii, ca înainte? 

Ambasadorul coboară şi mai mult glasul. 

— Se zvoneşte că se teme. Aşa cum s-a temut şi înainte. Nu s-a 
luptat cu ei niciodată, data trecută l-a trimis împotriva lor pe duce, 
pe Thomas Howard. Nu va merge el însuşi la luptă. 

luţesc pasul. Ambasadorul se ţine cu greu după mine, iar pajul 
meu rămâne şi mai mult în urmă. 

— Nu voi fi niciodată cu adevărat în siguranţă, spun ca pentru 
mine. Nu atâta timp cât regele trăieşte. 

El încuviinţează din cap şi replică scurt: 

— Nu vă puteţi încrede în cuvântul lui. lar dacă-i aduceţi vreo 
ofensă, nu va uita lucrul ăsta niciodată. 

— Crezi că toate astea - arăt cu mâna spre parcul frumos, spre 
fluviu şi spre minunatul palat, toate astea sunt doar o mită? Ceva 
care să-mi închidă gura şi să-i închidă gura şi fratelui meu în timp 
ce regele zămisleşte un fiu cu Katherine? lar după ce ea va naşte şi 
o va încorona regină, ştiind că lucrul acesta a fost înfăptuit, mă va 
aresta pentru trădare sau erezie sau mai ştiu eu ce ofensă va hotărî 
să născocească şi mă va omori şi pe mine? 

Ambasadorul se face pământiu de frică la auzul cuvintelor mele. 

— Dumnezeu ştie! Mă rog să nu se întâmple aşa. Dar nu putem fi 
siguri. La vremea aceea am crezut că vrea o rezolvare durabilă şi o 
prietenie durabilă cu voi. Dar nu putem şti. Cu acest rege nu se 
poate şti nimic. Mai mult chiar, s-ar putea să fi avut intenţii de 
prietenie atunci, iar mâine să se răzgândească. Asta spun toţi 
despre el. Că e bănuitor şi schimbător, că nu se ştie niciodată în 
cine va vedea un duşman. Nu putem avea încredere în el. 

— Regele e un coşmar! răbufnesc. Face orice vrea, poate să facă 


— 317 — 


orice vrea. E o primejdie. O teroare! 

Ambasadorul nu-mi corectează exagerarea, ci încuviinţează într- 
un mod care mă face să îngheţ. 

— E o teroare, se declară el de acord. Acest om e teroarea 
poporului său. Slavă Domnului că vă aflaţi departe de el! 
Dumnezeu s-o ajute pe tânăra lui soţie. 


Jane Boleyn, Hampton Court, iunie 1541 


Deşi pare obosit şi încordat, regele s-a întors cel puţin la curte şi 
trăieşte din nou ca un rege, nu ca un suferind. Toanele lui sunt un 
blestem pentru servitorii săi şi furiile care îl apucă fac întregul palat 
să se cutremure. Otrava din picior şi din măruntaie i se revarsă în 
fire. Membrii Consiliului Coroanei umblă în vârful picioarelor de 
teamă să nu-l supere, căci dimineaţa spune un lucru, iar seara 
apără cu înflăcărare opusul acestuia. Se poartă de parcă nu-şi mai 
aduce aminte ce-a spus dimineaţă şi nimeni nu cutează să-i 
amintească. Oricine îl contrazice se face vinovat de lipsă de 
loialitate, iar acuzaţia de trădare pluteşte în aer precum duhoarea 
rănii sale. La curtea asta făţărnicia e ceva obişnuit, dar n-am mai 
văzut niciodată oameni care să-şi schimbe părerile cu aşa o viteză. 
Regele se contrazice singur zilnic, iar curtenii îi dau dreptate orice- 
ar crede. 

Execuţia contesei de Salisbury ne-a zguduit pe toţi, chiar şi pe 
cei mai împietriţi la inimă. O cunoşteam bine, eram mândri să-i fim 
prieteni pe vremea când era marea prietenă şi aliată a reginei 
Caterina şi ultima membră în viaţă a familiei regale de York. A fost 
uşor să fie dată uitării odată ce a căzut în dizgrație şi, fiindcă trăia 
la ţară, n-o mai vedeam. A fost mai greu să i se ignore prezenţa 
tăcută când se afla în Turn şi toţi ştiau că e ţinută în odăi umede şi 
suferă de frig, că e prost hrănită şi-şi jeleşte familia, căci până şi 
nepoţii ei au dispărut în odăile ferecate din Turn. E de nesuportat 
când regele se porneşte fără veste împotriva ei şi pune să fie târâtă 
din pat pe neaşteptate şi să fie măcelărită pe eşafod. 

Se spune că a fugit de secure în loc să rostească demn câteva 
cuvinte şi să pună capul pe butuc. N-a mărturisit nimic, ci a insistat 
că e nevinovată. A căzut pe eşafod şi s-a târât ca să scape, iar 
călăul a fost nevoit să fugă după ea, abătând o ploaie de lovituri 
peste gâtul ei. Auzind toate astea, mă trec fiorii şi mă simt scârbită 
până-n adâncul fiinţei. S-a târât ca să scape de acelaşi butuc care a 
fost scos pentru Anne. Câte capete de femei va mai trimite regele 


— 318 — 


pe acel butuc? Cine va fi următoarea? 

Katherine se descurcă nesperat de bine cu acest Henric nou şi 
mânios. N-o interesează deloc religia şi puterea, aşa că el nu-i 
vorbeşte despre politica lui, iar ea nu ştie că hotărârile pe care le ia 
dimineaţa se schimbă complet până seara. Fiindcă n-are nici măcar 
o singură idee în cap, nu-l contrazice niciodată. El o tratează ca pe 
un mic animal de companie, un căţel de salon care se află acolo ca 
să-i primească mângâierile şi care poate fi trimis în altă parte când 
îl enervează. Ea reacţionează bine la asta şi are atâta minte încât 
să-şi ascundă sentimentele pentru Culpepper sub paravanul 
afecțiunii de soţie. De altminteri, ce stăpân s-ar obosi să-şi întrebe 
cățelul de salon dacă visează la ceva mai bun? 

Trage de ea în faţa întregii curţi, n-are pic de ruşine în felul cum 
o tratează. Când stau la masă, în faţa tuturor, întinde mâna şi-i 
ciupeşte sânul şi o priveşte cum se împurpurează. li cere câte o 
sărutare şi, când ea îi întinde obrazul, îi suge buzele şi putem 
vedea cum îşi strecoară mâna pe la spatele ei ca să-i pipăie fundul. 
Ea nu se retrage niciodată de lângă el, nu dă înapoi niciodată. Dacă 
o privesc cu mare atenţie, o văd încordându-se sub atingerea lui, 
dar nu face nimic care l-ar putea înfuria. Se descurcă foarte bine 
pentru o fată de cincisprezece ani. lar pentru o fată îndrăgostită 
pătimaş de altul, se descurcă excelent. 

Chiar dacă între cină şi dans reuşeşte să fure câteva clipe pe- 
ascuns cu Thomas Culpepper, miezul nopţii o găseşte de fiecare 
dată în pat, cu splendida ei cămaşă de noapte legată lejer, cu 
boneta albă de noapte ce-i face ochii să pară mari şi luminoşi: un 
înger somnoros care-l aşteaptă pe rege. Uneori, dacă el întârzie să 
vină în patul ei, adoarme. Doarme ca un copil şi are obiceiul să-şi 
alinte obrazul de pernă când pune capul jos, lucru care te face s-o 
îndrăgeşti. El vine în cămaşă de noapte, cu halatul călduros aruncat 
pe umerii laţi, cu piciorul bolnav înfăşurat într-un bandaj gros, dar 
pata de puroi răzbate prin faşa albă. In cele mai multe dintre seri, 
Thomas Culpepper îi stă alături, iar mâna grea a regelui apasă 
puternic umărul tânărului, ca să se sprijine. Culpepper şi Katherine 
nu schimbă nici măcar o privire când acesta i-l aduce pe bătrânul 
soţ în pat. El priveşte căpătâiul patului din spatele ei, pe care sunt 
sculptate inițialele regelui împletite cu ale ei, iar ea se uită în jos la 
cearşafurile de mătase brodate. Tânărul ia mantia de pe umerii 
graşi ai regelui, în timp ce un valet al odăii de culcare ridică 
cearşafurile. Doi paji îl saltă pe rege în pat şi-l sprijină ca să nu-şi 


— 319 — 


piardă echilibrul pe piciorul cel teafăr. Duhoarea rănii supurânde 
umple odaia de culcare, dar Katherine nu tresare niciodată. 
Zâmbetul ei e neclintit şi primitor, iar geamătul cu care regele urcă 
în pat şi-şi bagă cu grijă picioarele sub cuverturi n-o face să-şi 
piardă cumpătul. leşim cu toţii, păşind respectuos de-a-ndărătelea , 
şi abia după ce închidem uşa arunc o privire spre Thomas 
Culpepper şi-i văd chipul tânăr schimonosit de supărare. 

— O doreşti, îi şoptesc. 

Se uită la mine gata să nege, dar apoi ridică din umeri şi nu 
spune nimic. 

— Te doreşte, adaug. 

Mă prinde îndată de cot şi mă trage în firida ferestrei, unde 
suntem aproape înfăşuraţi de draperia groasă. 

— V-a spus ea asta? V-a spus chiar aceste cuvinte? 

— Da. 

— Când v-a spus aşa ceva? Ce a zis? 

— In cele mai multe dintre nopţi, după ce regele adoarme, iese 
din odaia ei de culcare. li scot boneta, îi perii părul şi uneori e gata 
să izbucnească în plâns. 

— O răneşte el? întreabă şocat. 

— Nu. Plânge de dorinţă. Noapte de noapte trudeşte deasupra lui 
ca să-i ofere plăcere, în timp ce ea nu face decât să se încingă tot 
mai mult, a ajuns ca o coardă de arc gata să plesnească. 

Mutra lui Culpepper e de-a dreptul remarcabilă. Dacă nu mi-aş 
îndeplini misiunea dată de duce, n-aş putea să-mi ţin râsul. 

— Plânge de dorinţă? A 

— li vine să ţipe din pricina ei! In unele nopţi îi dau un praf de 
dormit, în altele bea vin fiert cu mirodenii. Dar chiar şi aşa, sunt 
nopţi când nu doarme cu orele. Se plimbă prin odaie trăgând de 
panglicile cămăşii de noapte şi spune că arde toată. 

— lese de fiecare dată după ce adoarme regele? 

— Intoarce-te peste o oră, cam pe atunci va ieşi, îi şoptesc. 

Şovăie o clipă. 

— Nu îndrăznesc! 

— Ai putea s-o vezi, îl ispitesc. Când se strecoară afară din patul 
lui cu dorinţa nepotolită, tânjind după dumneata. 

Faţa lui e întruchiparea foamei. 

— Te vrea, îi amintesc. Când îi perii părul, lasă capul pe spate şi 
şopteşte: „O, Thomas!”. 

— Imi şopteşte numele? 


— 320 — 


— E topită după dumneata. 

— Dacă aş fi prins cu ea, asta ar însemna moartea ei şi a mea. 

— Ai putea să vii şi să vorbeşti cu ea, nimic mai mult. S-o 
linişteşti. Dacă ai ajuta-o să-şi păstreze cumpătul, i-ai face un 
serviciu regelui. Cât poate s-o ţină aşa? Regele trage de ea în 
fiecare seară, o dezbracă de tot, îşi plimbă ochii şi apoi mâinile 
peste tot, atingându-i fiecare bucăţică de piele, şi totuşi nu-i oferă 
nici măcar o clipă de destindere. E încordată rău, domnule 
Culpepper, crede-mă, ca o coardă de lăută întinsă prea tare! 

Gâtul i se contractă - imaginea îl face să înghită în sec. 

— Dacă aş putea să-i vorbesc numai... 

— Intoarce-te peste o oră şi-ţi dau drumul înăuntru. 

Respirația mi-e aproape la fel de întretăiată ca a lui, sunt la fel 
de emoţionată ca şi el de propriile mele vorbe. 

— Puteţi vorbi în odaia ei personală, regele va dormi buştean în 
odaia de culcare. Eu pot sta cu voi tot timpul. Cine ar putea să 
protesteze dacă sunt prezentă lângă voi doi tot timpul? 

In mod ciudat, prietenia mea nu-l linişteşte. Se trage puţin înapoi 
şi mă fixează cu o privire bănuitoare. 

— De ce m-aţi sluji astfel? Ce aveţi de câştigat? 

— O slujesc pe regină, răspund repede. Ea vă vrea prietenia, 
vrea să vă vadă. Eu nu fac decât să mă îngrijesc de siguranţa ei. 

Probabil că iubirea i-a luat minţile dacă îşi închipuie că ar sta în 
puterea cuiva să înlăture primejdia din întâlnirile lor. 

— Peste o oră, spune el. 


Aştept lângă focul ce arde tot mai molcom. Îmi fac datoria faţă 
de duce, dar descopăr că mintea îmi fuge mereu la soţul meu 
George şi la Anne. El obişnuia s-o aştepte să se întoarcă din patul 
regelui la fel cum aştept eu acum, la fel cum o va aştepta 
Culpepper pe regină. Scutur din cap: am jurat să nu mă mai 
gândesc la ei, am jurat să mi-i scot din minte. Inainte ajunsesem la 
un pas de nebunie gândindu-mă întruna la ei. Acum nu mai sunt, 
aşa că trebuie să încetez să mă mai chinui astfel. 

După puţin timp, uşa odăii de culcare se deschide şi se iveşte 
Katherine. Are ochii încercănaţi şi faţa îi e palidă. Când mă vede, 
şopteşte încet: 

— Lady Rochford. Mi-aţi pregătit vinul? 

Sunt rechemată în prezent. 

— L-am pregătit. 


— 321 — 


O aşez pe jilţul aflat cel mai aproape de foc. Îşi sprijină tălpile de 
grilajul scund al căminului. Se înfioară şi spune dintr-odată: 

— Mă scârbeşte. Dumnezeule mare, mi-e scârbă de mine însămi! 

— E datoria ta. 

— N-o pot face. 

Inchide ochii şi lasă capul pe spate. De sub pleoape se iveşte o 
lacrimă care i se prelinge pe obrazul palid. 

— Nici măcar pentru giuvaieruri. Nu mai pot continua aşa. 

Aştept o clipă, apoi îi şoptesc: 

— Astă-seară vei avea un oaspete. 

Se ridică imediat în capul oaselor, plină de însufleţire. 

— Cine? 

— Cineva pe care vei vrea să-l vezi. Cineva după care tânjeşti de 
luni de zile, poate de ani întregi. Pe cine ai vrea cel mai mult să 
vezi? 

Roşeaţa îi inundă obrajii. 

— Doar nu vorbiţi despre... Vine el? 

— Thomas Culpepper. 

Lasă să-i scape un icnet uşor la auzul numelui său şi sare în 
picioare. 

— Trebuie să mă îmbrac! Trebuie să-mi aranjaţi părul. 

— Nu se poate. Lasă-mă să învârt cheia în uşa odăii de culcare. 

— Şi să-l încuiaţi pe rege înăuntru? 

— Mai bine aşa decât să se trezească şi să iasă. Putem inventa 
oricând un pretext. 

— Vreau să mă parfumez! 

— Fără parfum. 

— Nu pot să-l văd aşa! 

— Să-l opresc la uşă şi să-i spun să plece iarăşi? 

— Nu! 

Se aude o bătaie uşoară în uşă, atât de slabă încât, dacă n-aş fi 
avut urechi de iscoadă, n-aş fi auzit-o. 

— lată-l că a venit. 

Imi pune o mână pe braţ. 

— Nu-l lăsaţi să intre! E prea primejdios. Dumnezeule mare, nu-l 
voi pune într-o asemenea primejdie! 

— Vrea doar să vorbiţi, o liniştesc. Nu e nimic rău în asta. 

Intredeschid fără zgomot uşa şi-i spun străjii: 

— E în regulă. Regele l-a chemat pe domnul Culpepper. 

Apoi deschid uşa larg şi Culpepper intră în odaie. 


— 322 — 


Lângă cămin, Katherine se ridică în picioare. Strălucirea slabă a 
focului îi luminează faţa şi îi poleieşte cămaşa de noapte. Pletele 
revărsate care îi încadrează obrajii lucesc în lumină, buzele i se 
desfac ca să-i şoptească numele, faţa i se împurpurează. La gât, 
unde îi zvâcneşte pulsul, panglicile cămăşii tremură. 

Culpepper se îndreaptă spre ea ca prin vis. Intinde o mână, iar 
ea o apucă şi-şi lipeşte obrazul în palma lui. El îi mângâie pletele, 
cealaltă mână caută orbeşte talia ei şi alunecă unul spre altul de 
parcă ar fi aşteptat luni întregi să se atingă astfel, şi chiar au 
aşteptat. Ea îşi aşază mâinile pe umerii lui, el o trage mai aproape, 
fără să rostească niciun cuvânt, ea ridică buzele spre el, iar el 
pleacă îndată capul şi o ia în stăpânire. 

Invârt cheia în uşa dinspre coridor, pentru ca straja să nu poată 
intra. Apoi mă întorc la uşa odăii de culcare şi mă sprijin cu spatele 
de ea, ţinând urechile ciulite ca să prind orice zgomot făcut de 
rege. Aud sforăitul lui şuierător şi un râgâit răsunător şi umed. In 
faţa mea, în lumina focului, Thomas Culpepper îşi strecoară mâna 
pe sub pieptul cămăşii ei. O văd cum lasă capul pe spate, fără cea 
mai mică împotrivire, în timp ce el îi atinge sânii, îl lasă s-o 
dezmierde şi-şi trece degetele prin părul lui negru şi cârlionţat, 
trăgându-i capul spre gâtul său dezgolit. 

Nu pot să-mi iau ochii de la ei. E aşa cum mi-am imaginat 
întotdeauna când mă gândeam la George şi la amanta lui. O 
plăcere ca un pumnal, dorinţa devine una cu durerea. Culpepper se 
aşază pe jilţul cu spetează înaltă şi o trage spre el. Nu văd decât 
spatele jilţului şi siluetele lor întunecate pe fundalul luminii slabe a 
focului. E ca un dans al dorinţei. O prinde de şolduri şi o trage în 
braţele sale, călare. O văd cum bâjbâie cu pantalonii lui în timp ce 
el trage de panglicile cămăşii ei de noapte. O vor face sub ochii 
mei! N-au pic de ruşine: eu mă aflu în aceeaşi odaie, iar soţul ei 
dincolo de uşă. Sunt atât de desfrânaţi şi atât de neputincioşi în 
faţa dorinţei din ei, încât sunt gata s-o facă aici, pe loc, în faţa mea. 

Abia îndrăznesc să respir; sunt silită să văd totul. La răsuflarea 
greoaie a regelui adormit se adaugă gâfâitul lor reţinut. Se mişcă în 
acelaşi ritm şi zăresc lucirea coapsei ei albe când îşi dă la o parte 
cămaşa de noapte, apoi aud geamătul lui şi ştiu că l-a încălecat şi |- 
a primit în ea. Aud un mic suspin de dorinţă: e al meu, dorinţa ilicită 
m-a stârnit. Jilţul scârţâie: prinsă cu mâinile de spetează, ea se 
leagănă în braţele lui, respirând iute, iar el se împinge cu putere în 
ea. O aud cum începe să geamă pe măsură ce plăcerea creşte şi 


— 323 — 


mă tem că-l vor trezi pe rege, dar nimic nu-i poate opri, nici chiar 
dacă el s-ar trezi şi ar striga, nici chiar dacă ar încerca uşa şi ar ieşi, 
patima trupească îi ţine legaţi unul de altul şi nu se pot smulge. 
Simt că mi se înmoaie şi mie picioarele de dorinţă, pe măsură ce 
strigătele slabe ale lui Katherine se intensifică şi mă las să alunec 
în genunchi pe podea, privindu-i pe ei, dar văzând chipul plin de 
pasiune al lui George în timp ce-şi strânge amanta lui în braţe, 
până când Katherine scapă brusc un icnet şi se lasă moale pe 
umărul lui Thomas. In aceeaşi clipă, el scoate un geamăt şi o 
strânge cu putere la piept, apoi se liniştesc amândoi. 

Mi se pare că trece multă vreme până când ea murmură slab 
ceva şi se foieşte uşor. Culpepper desface braţele şi ea se ridică, 
lăsându-şi în jos poala cămăşii de noapte şi zâmbindu-i în timp ce 
se apropie de foc. El sare de pe scaun, îşi leagă la loc şireturile, 
apoi întinde mâinile spre ea şi o cuprinde în braţe pe la spate, îi 
mângâie gâtul, pletele. Ca o fetişcană îndrăgostită pentru prima 
oară, ea i se răsuceşte în braţe şi-i oferă buzele, îl sărută ca şi cum 
l-ar adora, îl sărută ca şi cum iubirea lor va dura o veşnicie. 


Dimineaţă merg să-l caut pe duce. Curtea se pregăteşte să plece 
la vânătoare şi regina tocmai e ridicată în şa de unul dintre prietenii 
regelui. Regele însuşi, săltat pe spinarea bidiviului său de 
vânătoare, e într-o dispoziţie veselă, râde de frâul cel nou din piele 
roşie al lui Culpepper şi-şi strigă ogarii. Ducele nu iese călare 
astăzi, stă în prag şi priveşte caii şi câinii în aerul răcoros al 
dimineţii. În drum spre calul meu, mă opresc lângă el. 

— S-a înfăptuit, îi spun. Azi-noapte. 

El dă din cap de parcă i-aş spune preţul unui potcovit. 

— Culpepper? 

— Da. 

— ÎI va avea din nou? 

— Cât de des va putea. E îndrăgostită până peste cap. 

— Ai grijă să fie discretă. Şi dă-mi de ştire când rămâne grea. 

Încuviinţez, apoi întreb cu îndrăzneală: 

— Şi chestiunea mea? 

— Chestiunea dumitale? repetă el, prefăcându-se că a uitat. 

— Căsătoria mea. Trebuie... trebuie să mă căsătoresc. 

Ducele ridică din sprânceană. 

— E mai bine să fii măritată decât să te chinuie fierbinţeala, 
draga mea lady Rochford? întreabă el. Dar căsătoria cu George nu 


— 324 — 


te-a împiedicat să te apuce fierbinţeala. 

— N-a fost vina mea, spun repede. A fost a ei. 

Ducele zâmbeşte. N-are nevoie să întrebe a cui umbră a căzut 
asupra căsniciei mele şi a aprins focul care ne-a pârjolit pe toţi. 

— Ce veşti aveţi despre noua mea căsătorie? stărui. 

— Sunt în corespondenţă cu cineva. Când îmi vei spune că 
regina a rămas grea, voi confirma. 

— Şi nobilul? întreb imperativ. Cine e? 

— Monseigneur le comte? Aşteaptă şi vei vedea, draga mea 
lady Rochford. Dar, crede-mă, e bogat şi e tânăr, chipeş şi... stai să 
mă gândesc... la nu mai mult de trei, patru paşi de tronul Franţei. 
Te satisface? 

— Întru totul, răspund cu un glas întretăiat de emoție. Nu vă voi 
dezamăgi, milord. 


Anne, palatul Richmond, iunie 1541 


Am primit o scrisoare de la lordul şambelan prin care sunt 
invitată să merg împreună cu întreaga curte în procesiunea din 
vara aceasta. Regele va călători în ţinuturile din nord, care s-au 
răsculat de curând împotriva lui pentru atacul său la adresa vechii 
religii. Merge să pedepsească şi să răsplătească, şi-a trimis înainte 
călăul, iar el îl va urma, în siguranţă. Rămân multă vreme cu 
scrisoarea în mână. 

Încerc să cântăresc primejdiile. Dacă mă înfăţişez la curte, iar 
regele se bucură de tovărăşia mea şi mă priveşte cu multă 
bunăvoință, înseamnă că-mi garantez siguranţa vreme de încă un 
an. Dar pe de altă parte, curtenii cu feţe severe vor vedea că el mă 
place iarăşi şi-şi vor munci minţile ca să găsească o cale de-a mă 
ţine la distanţă. Unchiul lui Katherine, ducele de Norfolk, va fi 
dornic să-şi menţină nepoata în grațiile regelui şi nu va agrea nicio 
comparaţie între ea şi mine. A păstrat fără îndoială documentele 
care dovedesc că am făcut parte dintr-un complot papist cu scopul 
de a-l distruge pe rege. Poate că a fabricat dovezi pentru lucruri şi 
mai rele: adulter sau vrăjitorie, erezie sau trădare. Cine ştie ce 
declaraţii făcute sub jurământ solemn a strâns când se credea că 
voi fi condamnată la moarte? Sigur nu le-a aruncat când regele a 
hotărât să divorţeze de mine. Le-a păstrat fără doar şi poate. Le va 
păstra pe vecie, în caz că va dori într-o zi să mă distrugă. 


3 Monsenior contele (în fr., în orig.) (n.t.). 


— 325 — 


Dar dacă nu mă înfăţişez, înseamnă că nu voi fi acolo ca să mă 
apăr. Dacă cineva spune ceva împotriva mea, îmi găseşte vreo 
legătură cu răsculații din nord sau cu biata contesă Margaret Pole, 
cu Thomas Cromwell cel dezonorat sau cu ceva ce ar putea spune 
sau face fratele meu, nu va exista la curte nimeni care să-mi ia 
apărarea. 

Bag scrisoarea în buzunarul rochiei şi mă duc la fereastră ca să 
privesc ramurile legănate de vânt din livada aflată în spatele 
grădinii. Îmi place aici, îmi place să fiu propria mea stăpână, îmi 
place să dispun după bunul-plac de averea mea. Gândul de-a intra 
în groapa cu urşi în care s-a transformat curtea engleză şi de-a fi 
nevoită să dau piept cu monstruoasa teroare bătrână care a 
devenit regele e mult prea copleşitor pentru mine. Cred, şi mă rog 
la Dumnezeu să am dreptate, că nu voi merge în procesiune cu 
regele, voi rămâne aici şi-mi voi asuma riscul de-a se vorbi 
împotriva mea. Mai bine aşa, decât să călătoresc cu el şi să mă 
pândească necontenit pericolul de-a atrage invidia cuiva. Orice e 
mai bine decât să călătoresc cu el şi să văd cum ochii aceia porcini 
se întorc spre mine şi să-mi dau seama că, printr-o faptă sau alta - 
pe care nici nu ştiu s-o fi comis -, i-am aţâţat duşmănia şi sunt în 
primejdie. 

Regele e un pericol, e un pericol, e un pericol pentru toţi cei care 
se află în preajma lui. Voi rămâne la Richmond şi voi nădăjdui că 
pericolul Henric mă va ocoli şi că voi putea trăi aici în pace şi 
siguranţă. 

Mă voi ţine departe de turma înfricoşată care e curtea, voi fi 
singură ca un şoim arctic, solitară în tăcerea boltită a cerului. Am 
motive să mă tem, dar refuz să trăiesc cu frica-n sân. Voi risca. Voi 
avea această vară doar pentru mine. 


Jane Boleyn, Hampton Court, iulie 1541 


Ducele a venit să-i facă o vizită nepoatei sale înainte de 
începerea procesiunii de vară şi-şi dă seama foarte repede că n-ar 
fi putut alege un moment mai prost. In odăile reginei domneşte 
haosul. Nici măcar servitorii cei mai experimentați, nici măcar sora 
şi mama vitregă a reginei nu reuşesc să priceapă nimic din ordinele 
ei, căci Katherine jură că nu poate pleca fără rochiile sale noi, după 
care îşi aminteşte că a pus să fie împachetate şi trimise înainte, 
cere să-şi vadă caseta cu bijuterii, învinuieşte o servitoare că a 
furat un inel de argint şi apoi îl găseşte, e gata să izbucnească în 


— 326 — 


plâns din cauza marii dileme dacă să-şi ia sau nu blănurile de 
samur la York şi la urmă se aruncă pe pat cu faţa în jos şi jură că nu 
va pleca deloc, fiindcă regele oricum abia dacă-i acordă atenţie şi 
ce plăcere va avea ea la York, când viaţa ei oricum nu merită 
trăită? 

— Ce dracu' se petrece? îmi şuieră ducele, de parcă ar fi vina 
mea. 

— Aşa a ţinut-o toată ziua, spun ostenită. Dar ieri a fost şi mai 
rău. 

— De ce nu se ocupă servitorii ei de toate astea? 

— Pentru că-i întrerupe şi porunceşte când una, când alta. 
Cufărul cu rochiile ei a fost deja umplut, legat şi pregătit să fie dus 
la căruţă de două ori. Mai-marea peste garderoba ei nu poate fi 
învinuită, Katherine e cea care scoate totul afară pentru o pereche 
de mănuşi de care nu se poate lipsi. 

— E cu neputinţă ca în odăile reginei să domnească o asemenea 
dezordine! exclamă el şi văd că de data asta e sincer tulburat. 
Acestea sunt odăile reginei! Aici ar trebui să domnească eleganta. 
Ea ar trebui să aibă demnitate. Regina Caterina de Aragon n-ar fi... 

— Ea a fost născută şi crescută regină, însă acestea sunt odăile 
unei fete, îi răspund. Şi încă ale unei fete răzgâiate şi încăpăţânate. 
Nu se comportă deloc ca o regină, se comportă ca o fată. lar dacă 
vrea să întoarcă totul cu susul în jos pentru o panglică, o va face şi 
nimeni nu-i poate spune să se poarte cum trebuie. 

— Ar trebui s-o ţii în frâu. 

Ridic din sprâncene. 

— Inălţimea Voastră, ea e regina. Aţi făcut din această copilă 
regina Angliei. Din pricina felului în care a fost crescută în casele 
voastre şi a indulgenţei regelui, n-a deprins nici măcar un strop de 
bun-simţ. Voi aştepta până când va pleca la cină şi atunci voi 
aranja totul aşa cum trebuie, iar mâine toate acestea vor fi date 
uitării, ea va porni în procesiune şi toate lucrurile de care are 
nevoie vor fi împachetate, iar dacă a uitat vreunul, îşi va cumpăra 
altul în loc. 

Ducele ridică din umeri şi întoarce spatele încăperii. 

— Oricum, pe dumneata voiam să te văd. Vino pe coridor. Nu 
suport zarva asta a femeilor. 

Mă ia de mână şi mă trage afară din odaie. Straja stă într-o parte 
a uşii, aşa că ne îndepărtăm, ca să nu ne poată auzi. 

— Măcar e discretă cu Culpepper, spune el fără ocolişuri. Nimeni 


— 327 — 


n-a aflat nimic. De câte ori s-a culcat cu ea? 

— Şase. Şi mă bucur că nu se vorbeşte despre ea la curte. Dar 
aici, în odăile ei, cel puţin două dintre femeile care-o slujesc ştiu că- 
| iubeşte. II caută întruna şi se luminează la faţă când îl vede. A 
dispărut cel puţin o dată în ultima săptămână. Dar regele vine în 
odăile ei seara, iar peste zi e mereu cineva cu ea. Nimeni n-ar 
putea dovedi nimic împotriva lor. 

— Ar fi bine să găseşti o cale să se întâlnească în timpul 
procesiunii. Călătorind de la o reşedinţă la alta trebuie să apară 
prilejuri. Nu ne ajută la nimic dacă nu se pot întâlni decât foarte rar. 
Avem nevoie de un fiu de la fata asta, trebuie să fie servită până 
rămâne borţoasă. 

Vulgaritatea lui mă face să ridic din sprâncene, dar încuviinţez. 

— O voi ajuta. Nu se pricepe la făcut planuri mai mult decât un 
pisoi. 

— Las-o să facă planuri ca o căţea în călduri, replică el. 
Important e să se culce cu ea. 

— Şi afacerea mea? îi aduc aminte. Spuneaţi că vă gândiţi la un 
soţ pentru mine. 

Ducele zâmbeşte. 

— l-am scris contelui francez. Cum ţi-ar plăcea să fii madame la 
comtesse’! 

— Oh! exclam cu răsuflarea tăiată. A răspuns? 

— Şi-a exprimat un anumit interes. Vor trebui cumpănite 
chestiunea zestrei dumitale şi orice eventuale aranjamente pentru 
copiii dumitale. Dar pot să-ți promit că, dacă reuşeşti s-o faci pe 
fata asta să rămână grea până la sfârşitul verii, înainte să vină 
iarna îţi voi săruta mâna ca madame la comtesse. 

Nerăbdarea aproape că mă face să gâfâi. 

— Şi e tânăr? 

— E cam de vârsta ta şi are o avere frumuşică. Dar nu va insista 
să trăiţi în Franţa, l-am întrebat deja. Ar fi mulţumit să rămâi 
doamnă de companie a reginei şi cere doar să aveţi o reşedinţă în 
Anglia şi una în Franţa. 

— Are un castel? 

— Practic palat. _ 

— L-am întâlnit? II cunosc? O, cine e? 

El mă bate uşurel pe mână. 

— Fii răbdătoare, fata mea Boleyn cea mai folositoare dintre 


4 Doamna contesă (în fr., în orig.) (n.t.). 


— 328 — 


toate! Fă-ţi treaba şi-ţi vei primi recompensa. Avem o înţelegere, 
nu-i aşa? 

— Da. Avem. Eu îmi voi îndeplini partea mea. 

Îl privesc, aşteptând. 

— Şi eu pe a mea, fireşte. 


Katherine, castelul Lincoln, august 1541 


Mă temusem că va fi cumplit de plictisitor să călătorim prin ţară 
în timp ce oamenii se întorc ca să se uite lung la noi şi ne ţin 
discursuri de loialitate la fiecare răspântie, iar regele şade cu toată 
pompa în fiecare primărie şi eu strâng din dinţi ca să nu casc în 
vreme ce câte un prefect grav, îmbrăcat în robă, i se adresează în 
latină - cel puţin presupun că e latină, deşi Thomas e foarte 
obraznic şi jură că e etiopiană, fiindcă ne-am rătăcit şi am ajuns în 
Africa -, însă de fapt e grozav de amuzant. Discursurile sunt într- 
adevăr foarte monotone, dar imediat ce se termină, urmează o 
piesă-mască sau un dans sau o distracţie sau un picnic sau ceva 
asemănător şi e mult mai amuzant să fiu regină în procesiune 
decât să fiu regină la curte, fiindcă o dată la câteva zile ne mutăm 
la alt castel sau la altă reşedinţă şi n-am timp să mă plictisesc. 

Aici, la Lincoln, regele a poruncit ca eu şi toate doamnele mele 
să ne îmbrăcăm în verde de Lincoln şi intrarea noastră în oraş a 
fost ca o piesă-mască. Regele însuşi purta veşminte de culoare 
verde-închis, un arc şi o tolbă cu săgeți pe umăr şi o bonetă 
elegantă cu pană. 

— E Robin Hood sau pădurea Sherwood? mi-a şoptit Thomas 
Culpepper şi am fost nevoită să-mi duc mănuşile la gură ca să-mi 
înăbuş râsul. 

Peste tot unde ne-am dus, Thomas Culpepper mi-a fost mereu 
aproape, prinzându-mi privirea şi făcându-mă să chicotesc, aşa că 
până şi cel mai plictisitor discurs de loialitate e un moment când îl 
pot simţi uitându-se la mine. lar regele se simte mult mai bine, atât 
în privinţa sănătăţii, cât şi a dispoziţiei, ceea ce e o uşurare pentru 
noi toţi. Răscoala din nord l-a mâniat foarte tare, dar se pare că 
acum rebelii au fost înfrânți şi, desigur, el a decapitat-o pe biata 
contesă de Salisbury, lucru care m-a tulburat foarte tare la 
momentul respectiv, însă acum toţi oamenii răi sunt învinşi sau 
morţi, aşa că putem să dormim iarăşi liniştiţi, îmi spune el. A făcut 
o alianţă cu împăratul împotriva regelui Franţei, care ne va apăra 
de Franţa, îmi spune - acum francezii ne sunt duşmani, voilà! -, şi 


— 329 — 


acesta e de asemenea un lucru bun. 

N-ar trebui să-mi irosesc timpul jelind-o pe contesă, căci la urma 
urmelor era foarte bătrână, la fel de bătrână ca bunica. Dar partea 
cea mai bună dintre toate e că, atunci când vom ajunge în York, ne 
vom întâlni cu curtea scoțiană şi cu nepotul regelui, lacob al 
Scoției. Regele aşteaptă cu nerăbdare momentul ăsta, iar eu la fel, 
căci va fi o mare întâlnire între cele două ţări, se vor organiza 
dueluri şi turniruri şi e sigur că vor învinge cavalerii englezi, fiindcă 
avem cei mai curajoşi bărbaţi şi cei mai buni luptători. Thomas 
Culpepper va purta armura sa nouă, iar eu voi fi regina turnirului şi 
voi avea perdele noi la loja regală, abia aştept să văd toate astea. 

Am exersat totul: coborârea treptelor până la lojă şi privitul de 
jur împrejur cu un zâmbet întipărit pe chip, aşezatul în lojă şi 
expresia elegantă de regină pe care o voi adopta când mă vor 
aclama oamenii. Am exersat până şi cum mă voi înclina peste 
marginea lojii şi voi înmâna premiile. 

— Ai putea la fel de bine să exersezi şi respiratul, spune cu 
grosolănie Joan Bulmer. 

— Imi place să deprind lucrurile cum trebuie. Toţi vor fi cu ochii 
pe mine. Imi place să fac lucrurile cum trebuie. 

Peste o sută de cavaleri englezi vor lupta în turnir şi cred că 
absolut toţi au cerut să poarte dovada afecțiunii mele. Thomas 
Culpepper a profitat de prilej ca să vină în sala mea de primire de la 
castelul Lincoln, unde a îngenuncheat şi m-a întrebat dacă poate să 
fie cavalerul meu. 

— Ţi-a poruncit regele să mă întrebi? spun, ştiind foarte bine că 
nu. 

El are bunul-simţ să privească în pământ, de parcă s-ar simţi 
ruşinat. 

— Aceasta e rugămintea mea, izvorâtă din inima mea fierbinte. 

— Nu eşti întotdeauna atât de umil! 

Mă gândesc la o sărutare foarte apăsată şi la mâna lui încleştată 
pe fesele mele, de parcă ar fi în stare să mă ridice pe mădularul lui 
chiar acolo, pe loc, în galerie, înainte să plecăm de la Hampton 
Court. Inalţă ochii negri spre mine, aruncându-mi o privire fugară, şi 
ştiu că se gândeşte la acelaşi lucru. 

— Uneori îndrăznesc să sper. 

— Te porţi cu siguranţă ca un om care speră! 

El chicoteşte şi apoi pleacă repede capul. Imi duc mănuşile la 
buze şi le muşc ca să nu mai râd atât de tare. 


— 330 — 


— Îmi cunosc stăpâna şi regina, spune el cu seriozitate. Inima 
mea bate mai repede chiar şi atunci când trece doar pe lângă mine. 

— O, Thomas! 

Conversaţia asta e atât de încântătoare încât aş vrea s-o putem 
ţine aşa toată ziua. Una dintre doamnele mele se îndreaptă spre 
noi şi mă gândesc că ne va întrerupe, dar lady Rochford îi spune 
ceva care îi distrage atenţia şi se opreşte. 

— Mereu trebuie să trec pe lângă tine. Niciodată nu pot să mă 
opresc atât cât aş dori. 

— Ştiu, spune el şi sub tonul mângâietor, de flirt se simte un 
regret autentic. Ştiu. Dar trebuie să te văd diseară, trebuie să te 
ating! 

La vorbele astea chiar nu îndrăznesc să răspund, sunt prea 
pătimaşe şi, cu toate că-n jurul nostru se află doar doamnele din 
odaia mea, ştiu că dorinţa pentru el mi se citeşte pe faţa 
învăpăiată. 

— Roag-o pe lady Rochford, îi şoptesc. Va găsi ea o cale. 

Apoi spun cu voce tare: 

— Oricum, nu pot să-ţi dau semnul afecțiunii mele. Va trebui să-l 
întreb pe rege cine e favoritul său. 

— Poţi să-ţi păstrezi semnul de afecţiune dacă-mi dăruieşti doar 
un zâmbet înainte să plec la luptă. Se spune că scoţienii sunt nişte 
luptători formidabili, nişte oameni voinici şi cu cai puternici. 
Promite-mi că mă vei privi şi că vei spera să nu cad sub lancea unui 
scoţian! 

Cuvintele lui sunt atât de tulburătoare, încât aproape că-mi vine 
să plâng. 

— Te privesc de fiecare dată, ştii bine! Te-am privit mereu când 
ai luptat în turnir şi m-am rugat mereu pentru siguranţa ta. 

— Şi eu te privesc, spune el atât de încet, încât abia îl pot auzi. 
Te privesc cu atâta dorinţă, Katherine, iubirea mea! 

Observ că toate doamnele se uită la mine. Mă ridic, puţin 
nesigură pe picioare şi Thomas se ridică şi el. 

— Poţi călări cu mine mâine, zic de parcă nu mi-ar păsa dacă o 
face sau nu. Plecăm la vânătoare dimineaţă, înainte de liturghie. 

Thomas se înclină şi se îndepărtează, iar în clipa în care e gata 
să iasă pe uşă, îmi scapă un icnet uşor de uluială, căci în prag, ca o 
fantomă, semănând atât de mult cu o fantomă încât pe moment 
sunt aproape încredinţată că asta şi e, stă Francis Dereham. 
Francis al meu, prima mea dragoste, se iveşte în pragul odăii mele 


— 331 — 


de primire, îmbrăcat cu o mantie elegantă, o haină aleasă şi o 
pălărie frumoasă, ca şi cum i-ar merge într-adevăr foarte bine, şi la 
fel de chipeş ca atunci, demult, când ne-am jucat de-a soţul şi soţia 
în patul meu de la Lambeth. 

— Domnule Dereham, zic foarte răspicat, ca să-i dau clar de 
înţeles că nu ne mai putem spune pe numele mic. 

inţelege foarte bine, căci pune îndată un genunchi în pământ. 

— Alteță. 

Ţine în mână o scrisoare pe care mi-o întinde. 

_ — Respectata voastră bunică, ducesa, mi-a poruncit să vin la 
Inălţimea Voastră şi să vă aduc această scrisoare. 

li fac semn din cap pajului meu, pentru ca Francis să vadă că nu 
mă clintesc nici măcar trei paşi ca să-mi primesc propriile scrisori. 
Flăcăul o ia din mâna lui Francis şi mi-o întinde, căci sunt mult prea 
importantă ca să mă aplec. Fără să mă uit la el, îl văd pe Thomas 
Culpepper, ţeapăn ca un bâtlan, stând în apropiere şi privindu-l 
tăios pe Francis. 

Deschid scrisoarea ducesei. E o mâzgăleală înfiorătoare, căci îi e 
foarte greu să scrie, şi cum eu nu ştiu mai deloc să citesc, suntem 
două partenere de corespondenţă foarte slabe. Mă uit la lady 
Rochford, care se apropie de mine într-o clipită. li dau scrisoarea. 

— Ce spune? 

O citeşte iute şi, fiindcă îi privesc faţa şi nu pagina, zăresc o 
licărire în ochii ei. E ca şi cum ar juca o partidă de cărţi şi tocmai ar 
fi văzut că partenerul ei a primit o mână foarte bună, e aproape 
amuzată. 

— Vă scrie pentru a vă aminti de acest gentilom, Francis 
Dereham, care a slujit în casa domniei sale pe vremea când vă 
aflaţi acolo. 

Nu pot să nu admir masca de pe faţa ei, care e acum complet 
lipsită de orice expresie, dat fiind faptul că ştie ce a însemnat 
Francis pentru mine şi eu pentru el, căci i-am povestit totul despre 
el pe vremea când eram o simplă domnişoară de companie, iar ea, 
o mult mai importantă doamnă de companie a reginei Anne. Dacă 
mă gândesc bine, fiindcă jumătate dintre doamnele mele de 
companie îmi erau prietene şi tovarăşe pe-atunci, şi ele ştiu că 
Francis şi cu mine, care stăm acum faţă-n faţă şi ne vorbim atât de 
politicos, am împărţit cândva acelaşi pat, goi ca în clipa în care am 
venit pe lume, în toate nopţile când reuşea să se strecoare în odaia 
de culcare a fetelor. Agnes Restwold scoate un mic chicotit înăbuşit 


— 332 — 


şi-i arunc o privire tăioasă, prevenind-o să-şi ţină gura nătângă. 
Joan Bulmer, care l-a avut pe Francis înaintea mea, a rămas absolut 
încremenită. 

— A, da, spun urmând exemplul dat de lady Rochford. 

Mă întorc şi-i zâmbesc lui Francis ca şi cum am fi cunoştinţe 
vechi. Simt privirea lui Thomas Culpepper plimbându-se de la mine 
la ceilalţi şi mă gândesc că va trebui să-i explic situaţia mai târziu şi 
că nu-i va plăcea. 

— Vă recomandă să-l primiţi în slujba voastră şi vă roagă să-l 
luaţi ca secretar personal. 

— Da, răspund fără să mă pot gândi ce să fac. Fireşte. 

Mă întorc spre Francis. 

— Bunica mea, ducesa, mi te recomandă. 

Chiar nu-mi dau seama ce interes are să-l bage în slujba mea. Nu 
pricep de ce îl pune într-o poziţie atât de apropiată de mine, când 
ea însăşi m-a plesnit peste cap şi m-a făcut târfă pofticioasă pentru 
că l-am lăsat să intre în odaia de culcare pe vremea când eram fată 
în casa ei. 

— li eşti îndatorat. 

— Da, îi sunt, răspunde el. 

Mă aplec spre lady Rochford. 

— Dă-i postul, îmi spune ea scurt la ureche. Bunica ta îţi cere s-o 
faci. 

— Aşadar, pentru a-i face bunicii un serviciu, mă bucur să-ți urez 
bun venit la curtea mea, închei. 

Se ridică în picioare. E un tânăr atât de chipeş! Zău că nu-mi pot 
face vreo vină fiindcă l-am iubit pe când eram copilă. Intoarce capul 
şi-mi zâmbeşte ca şi cum acum ar fi foarte timid în faţa mea. 

— Vă mulţumesc, Alteță! Vă voi sluji cu credinţă. Cu trup şi 
suflet. 

li întind mâna să mi-o sărute şi, când se apropie, simt mirosul 
pielii sale, mirosul acela familiar şi senzual pe care îl cunoşteam 
cândva atât de bine. A fost mirosul primului meu iubit, care a 
însemnat totul pentru mine. O, îi păstram cămaşa sub pernă ca să- 
mi pot îngropa faţa în ea când adormeam şi-l visam! Pe atunci îl 
adoram pe Francis Dereham, însă îmi doresc din toată inima să nu 
fi fost nevoită să-l întâlnesc din nou acum. 

Se înclină asupra mâinii mele şi buzele lui pe degetele mele sunt 
la fel de moi şi de catifelate cum mi le amintesc pe propria-mi gură. 
Mă aplec în faţă şi spun: 


— 333 — 


— Va trebui să fii foarte discret în serviciul meu. Acum sunt 
regină şi nu trebuie să existe bârfe despre mine, nici despre 
prezent, nici despre vremurile de demult. 

— Vă aparţin trup şi suflet, răspunde el. 

Simt pâlpâirea neloială, trădătoare şi irezistibilă a dorinţei. Mă 
iubeşte încă, trebuie să mă iubească, altfel de ce-ar veni să mă 
slujească? Şi, cu toate că nu ne-am despărţit în termeni prea buni, 
îmi aduc aminte atingerea lui şi emoția nespusă pe care mi-o 
trezeau sărutările lui ce îmi tăiau respiraţia, şi alunecarea coapsei 
lui goale între ale mele când a venit prima oară în patul meu şi 
presiunea insistentă a dorinţei lui, căreia nu m-am împotrivit 
niciodată. 

— Ai grijă ce vorbeşti, îl previn. 

Îmi zâmbeşte de parcă ar şti la fel de bine ca mine la ce mă 
gândesc. 

— Aveţi grijă ce vă amintiţi, îmi răspunde. 


Jane Boleyn, castelul Pontefract, august 1541 


Cei doi tineri şi alţii vreo şase, fiecare cu motive întemeiate de-a 
se crede favoritul reginei, îi dau târcoale în fiecare zi şi la curte 
există toată încordarea dintr-un bordel înainte de izbucnirea unei 
bătăi. Regina, entuziasmată de atenţia care i se acordă în fiecare 
moment, la fiecare vânătoare, mic dejun şi piesă-mască, e ca un 
copil care a fost lăsat să stea seara până târziu: o stăpâneşte o 
aţâţare febrilă. Pe de o parte, îl are pe Thomas Culpepper, care o 
sprijină când descalecă de pe cal, e lângă ea la dans, îi şopteşte la 
ureche când joacă nepăsătoare cărţi, e primul care o salută 
dimineaţa şi ultimul care iese din odăile ei seara. Pe de altă parte, îl 
are pe tânărul Dereham, numit să-i aştepte ordinele, stând în 
dreapta ei la micul pupitru de scris, de parcă ar dicta vreodată vreo 
scrisoare, şoptindu-i întruna, ieşind în faţă ca să-i dea sfaturi, 
mereu prezent acolo unde n-ar trebui să fie. Şi apoi, câţi alţii? 
Zece? Douăzeci? Nici măcar Anne Boleyn, în perioada de apogeu a 
capriciilor sale, n-a avut în preajma ei atâţia bărbaţi tineri care să-i 
dea târcoale ca nişte câini cărora le curg balele la uşa măcelarului. 
Dar Anne n-a dat nici măcar în perioadele când flirta cel mai intens 
impresia că ar putea să-şi ofere favorurile pentru un zâmbet, că s- 
ar putea lăsa sedusă de un cântec, de o poezie, de un cuvânt. 
Întreaga curte începe să observe că bucuria reginei, care l-a făcut 
pe rege atât de fericit, nu e bucuria unei fete nevinovate care, aşa 


— 334 = 


cum îi place lui atât de mult să creadă, îl adoră doar pe el, ci 
bucuria unei iubitoare de flirt pe care o încântă nespus atenţia 
constantă a bărbaţilor. 

Fireşte că apar probleme şi e cât pe ce să se işte o bătaie. Unul 
dintre bărbaţii mai de seamă de la curte îi spune lui Dereham că ar 
trebui să se ridice de la masa de cină şi să plece, fiindcă nu face 
parte din grupul de sfetnici al reginei şi doar ei se află acolo, la un 
pocal cu vin. Dereham, gură slobodă, îi răspunde că o sfătuia pe 
regină cu mult înainte ca noi, ceilalţi, s-o cunoaştem şi că se va afla 
în relaţii apropiate cu ea multă vreme după ce noi, ceilalţi, vom fi 
concediaţi. Fireşte, se iscă o revoltă zgomotoasă. Ar fi îngrozitor ca 
povestea să ajungă la urechile regelui, aşa că Dereham e chemat 
îndată în odăile reginei şi ea îl primeşte, cu mine alături. 

— Nu-ţi îngădui să provoci probleme la curtea mea, îi spune ea 
înţepat. 

El se înclină, dar o priveşte cu nişte ochi luminoşi şi încrezători. 

— N-am vrut să provoc niciun fel de problemă, vă aparţin trup şi 
suflet. 

— E foarte uşor să spui asta, replică ea iritată. Dar nu vreau ca 
oamenii să întrebe ce am însemnat eu pentru dumneata şi ce ai 
însemnat dumneata pentru mine. 

— Am fost îndrăgostiţi, afirmă el neclintit. 

— Acest lucru nu trebuie rostit niciodată, intervin. Katherine e 
acum regină. Viaţa ei de dinainte trebuie să fie ca şi cum nici n-ar fi 
existat. 

Dereham se uită la ea, neluându-mă în seamă. 

— Nu voi nega niciodată ce-a fost. 

— S-a sfârşit, spune Katherine cu hotărâre şi sunt mândră de ea. 
Şi nu accept bârfe despre trecut, Francis. Nu îngădui ca oamenii să 
vorbească despre mine. Va trebui să te trimit de aici dacă nu-ţi poţi 
ţine gura. 

El tace o clipă, apoi zice încet: 

— Am fost soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. Nu puteţi nega asta. 

Ea face un mic gest cu mâna şi răspunde neajutorată: 

— Nu ştiu. Dar oricum, acum s-a sfârşit. Poţi avea un loc la curte 
numai dacă-ţi ţii gura. Nu-i aşa, lady Rochford? 

— Eşti în stare să-ţi ţii gura? îl întreb. Nici nu vreau să aud 
despre toate tâmpeniile astea că nu vei nega niciodată. Poţi să 
rămâi dacă eşti în stare să-ţi ţii gura. Dacă eşti lăudăros, va trebui 
să pleci. 


— 335 — 


Se uită la mine fără căldură, nu ne iubim câtuşi de puţin. 
— Pot să-mi ţin gura. 


Anne, palatul Richmond, septembrie 1541 


Am avut parte de o vară minunată, prima mea vară ca femeie 
liberă în Anglia. Fermele ce ţin de palatul meu sunt în stare bună, 
aşa că am ieşit călare şi am privit cum se pârguiesc recoltele, iar în 
livezile cu fructe pomii sunt îngreunaţi de rod. E o ţară bogată, am 
clădit clăi mari de fân cu care să hrănim animalele peste iarnă, iar 
în hambare adunăm munţi imenşi de grâu ce trebuie trimişi la 
moară să fie transformați în făină. Dacă această ţară era condusă 
de un om care voia pace şi era dispus să-şi împartă avuţiile cu 
ceilalţi, ar fi fost un ţinut paşnic şi prosper. 

Ura regelui faţă de papişti şi de protestanți amărăşte viaţa ţării 
sale. La biserică, atunci când se ridică ostia, chiar şi cei mai mici 
copii sunt învăţaţi să nu-şi ia ochii de la ea, aşa că îşi pleacă uşor 
căpşoarele şi-şi fac cruce mecanic, fiind ameninţaţi de părinţii lor 
că, dacă nu fac aşa cum cere regele, vor fi luaţi de acasă şi arşi pe 
rug. Oamenii săraci nu înţeleg câtuşi de puţin caracterul sacru al 
acestui act, ei ştiu doar că voia regelui le cere acum să-şi plece 
capul, să facă mătănii şi să se închine, aşa cum înainte au trebuit 
să asculte liturghia în engleză, nu în latină, şi în biserică a existat o 
Biblie pe care putea s-o citească oricine şi care acum a fost luată 
înapoi. Regele îi poruncește Bisericii, întocmai cum poruncește noi 
şi noi biruri nedrepte: pentru că poate, pentru că nimeni nu cutează 
să-l oprească, pentru că acum, până şi simplul fapt de a-i pune la 
îndoială capriciile înseamnă trădare. 

Se murmură cu fereală că revolta din nord a fost condusă de 
oameni dârji şi curajoşi care au crezut că se pot lupta cu regele 
pentru Dumnezeul lor. Dar bătrânii din orăşelul acela spun că au 
murit cu toţii şi susţin că procesiunea regelui spre nord din anul 
acesta are scopul de-a călca pe mormintele lor şi de-a le insulta 
văduvele. 

Nu mă amestec în nimic din ce se vorbeşte. Dacă se rosteşte în 
prezenţa mea ceva care ar putea fi considerat trădare, plec repede 
din locul acela şi am grijă să-i spun uneia dintre doamnele mele că 
s-a zis ceva, dar n-am înţeles. Mă ascund în spatele prostiei, cred 
că ea mă va salva. Îmi iau o mină tâmpă şi nedumerită şi trag 
nădejde că reputaţia mea de urâţenie şi nepăsare mă va salva. In 
general, oamenii nu spun nimic în faţa mea, însă îmi arată un fel de 


— 336 — 


bunătate nedumerită, de parcă aş fi supravieţuit unei boli cumplite 
şi ar trebui să fiu tratată în continuare cu grijă. Într-un fel, aşa şi 
este. Sunt prima femeie care a supravieţuit căsătoriei cu regele. E 
o izbândă mai remarcabilă decât să supravieţuieşti ciumei. Căci 
ciuma intră într-un oraş şi, în verile cele mai rele, în zonele cele mai 
sărace, moare poate o femeie din zece. Dar dintre cele patru 
neveste ale regelui, una singură a scăpat cu sănătatea intactă: eu. 

Spionul doctorului Harst spune că dispoziţia regelui e mult mai 
bună şi că peregrinările prin nord i-au potolit răbufnirile de furie. 
Omului nu i s-a poruncit să plece împreună cu întreaga curte, ci a 
rămas să facă curăţenie în odăile regelui la dereticarea generală 
din palatul Hampton Court. Aşa că nu pot afla cum merge 
procesiunea. Am primit o scrisoare scurtă de la lady Rochford, care 
m-a înştiinţat că regele şi-a mai revenit cu sănătatea şi că el şi 
Katherine sunt veseli. Dacă biata copilă nu zămisleşte curând un 
prunc, nu va mai fi veselă multă vreme. 

l-am scris de curând prinţesei Maria. E foarte uşurată că 
chestiunea căsătoriei sale cu un prinţ francez a fost dată cu totul la 
o parte pentru că Spania şi Franţa vor intra în război şi regele 
Henric se va afla de partea Spaniei. Se teme grozav de o invazie 
din partea Franţei şi o parte din detestatele biruri e folosită la 
construirea de forturi de-a lungul întregii coaste sudice. Din punctul 
de vedere al prinţesei Maria, doar un singur lucru contează: dacă 
tatăl ei e aliat cu Spania, nu va fi măritată cu un prinţ francez. E o 
fiică atât de pătimaşă a mamei sale, încât cred că ar prefera mai 
degrabă să trăiască şi să moară fecioară decât să se mărite cu un 
francez. Nădăjduieşte că regele îmi va îngădui s-o vizitez în toamna 
asta. Când se va întoarce din procesiune, îi voi scrie şi îl voi întreba 
dacă o pot invita pe prinţesa Maria să stea la mine. Mi-ar plăcea să 
petrec câtva timp cu ea. Prinţesa Maria râde de mine şi spune că 
suntem fetele bătrâne ale casei regale, ceea ce e foarte adevărat. 
Suntem două femei fără nicio utilitate. Nimeni nu ştie dacă sunt 
ducesă, regină sau un nimic. Nimeni nu ştie dacă ea e prinţesă sau 
bastardă. Suntem fetele bătrâne ale casei regale. Mă întreb ce se 
va alege de noi. 


Katherine, conacul regal, York, septembrie 1541 


Ei bine, e întocmai cum aş fi putut preciza: o dezamăgire totală. 
Regele lacob al Scoției nu vine să ne întâmpine, aşa că nu vor 
exista nici turniruri şi nici curţi rivale, iar eu sunt doar regina micii 


— 337 — 


curţi englezeşti şi nu se întâmplă absolut nimic special. Nu-l voi 
vedea pe scumpul meu Thomas luptând în turnir, iar el nu mă va 
vedea în loja regală, încadrată de perdelele mele noi. Regele jură 
că lacob se teme prea tare să-şi arate faţa atât de departe de 
hotarul lui sudic şi, dacă e adevărat, singurul motiv poate fi acela 
că n-are încredere în cuvântul de onoare al regelui că sunt în 
armistițiu. Şi, cu toate că nimeni nu îndrăzneşte s-o spună, are 
foarte mare dreptate să fie precaut. Căci regele le-a promis 
conducătorilor răscoalei din nord un armistițiu, prietenia sa şi toate 
schimbările pe care le voiau, a jurat pe cuvântul lui de rege, iar 
apoi, când s-au încrezut în el, i-a prins şi i-a spânzurat. Trupurile 
conducătorilor stau şi acum atârnate pe ziduri pretutindeni în York 
şi trebuie să spun că e extrem de neplăcut. li spun lui Henric că 
poate lacob se teme să nu fie spânzurat la rândul lui, iar el râde cu 
poftă şi zice că sunt o pisicuţă isteaţă şi că lacob s-ar putea foarte 
bine să se teamă. Dar la drept vorbind, nu cred că e foarte bine 
dacă oamenii nu pot avea încredere în tine. Pentru că, dacă lacob 
s-ar fi putut încrede în cuvântul regelui, ar fi venit şi ne-am fi veselit 
cu toţii de minune. 

Pe deasupra, cu toate că reşedinţa asta e foarte aleasă şi 
proaspăt aranjată pentru noi, nu pot să nu bag de seamă că înainte 
să devină conac regal a fost o abație frumoasă şi cred că, întrucât 
oamenii din York sunt mari simpatizanți ai vechii credinţe (dacă nu 
chiar papişti în taină), le-ar displăcea foarte tare ca noi să dănţuim 
acolo unde înainte se rugau călugării. Nu spun asta, fireşte, nu sunt 
chiar idioată. Dar îmi închipui cum m-aş simţi eu dacă aş veni aici 
ca să cer ajutor şi să mă rog şi aş găsi locul complet schimbat şi un 
rege gras şi lacom, care stă în mijlocul tuturor şi strigă să i se 
aducă cina. 

Oricum, cel mai mult contează că regele e fericit şi, în mod 
absolut uimitor, nici măcar mie nu-mi pasă de pierderea turnirului 
chiar atât de mult pe cât ar trebui. Sunt puţin dezamăgită de lipsa 
scoţienilor chipeşi şi de marea distanţă ce mă desparte de aurarii 
din Londra, însă nu-mi bat capul prea tare cu asta. Surprinzător, 
nici măcar nu mi se pare chiar atât de important. Pentru că sunt 
îndrăgostită. Pentru prima oară în viaţă, m-am îndrăgostit până 
peste cap şi nici mie nu-mi vine să cred. 

Thomas Culpepper e iubitul meu, e omul după care tânjeşte 
inima mea, e singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată şi singurul 
pe care-l voi iubi vreodată. Eu sunt a lui şi el e al meu, cu trup şi 


— 338 — 


suflet. Toate protestele pe care le-am rostit împotriva faptului că 
trebuie să mă culc cu un bărbat îndeajuns de bătrân ca să-mi fie 
tată sunt acum date uitării. Imi fac datoria faţă de rege ca pe un fel 
de bir, o amendă pe care trebuie s-o plătesc, iar în clipa când el 
adoarme, sunt liberă să fiu cu iubirea mea. Un lucru mult mai bun 
şi mult mai puţin riscant e că regele este atât de ostenit din pricina 
festivităților de pe parcursul acestei procesiuni, încât deseori nu 
vine deloc în odăile mele. Aştept până se face linişte la curte, apoi 
lady Rochford se furişează pe scări în jos sau deschide uşa laterală 
sau descuie o uşă ascunsă ce dă în galerie, iar Thomas al meu se 
strecoară înăuntru şi putem petrece ore întregi împreună. 

Trebuie să fim atenţi, trebuie să fim la fel de atenţi ca şi când 
vieţile ne-ar atârna de asta. Dar de fiecare dată când ne mutăm 
într-un palat nou, lady Rochford găseşte o cale tainică de acces în 
odăile mele şi-i spune lui Thomas cum să procedeze. lar el vine de 
fiecare dată, mă iubeşte aşa cum îl iubesc şi eu. Ne retragem în 
odaia mea, lady Rochford păzeşte uşa, şi toată noaptea stau în 
braţele lui şi ne sărutăm, ne şoptim cuvinte dulci şi ne facem 
promisiuni de iubire veşnică. 

In zori, ea zgârie uşor la uşă, iar eu mă ridic, ne sărutăm şi el se 
strecoară afară ca o fantomă. Nu-l vede nimeni. Nu-l vede nimeni 
nici la venire şi nici la plecare, aşa că e o taină minunată. 

Sigur că fetele vorbesc, e cea mai nesupusă gloată din câte 
există. Nu pot să cred că ar îndrăzni să şoptească atâtea bârfe şi 
poveşti scandaloase dacă regina Anne ar mai fi pe tron. Dar fiindcă 
sunt doar eu, iar cele mai multe sunt mai mari decât mine şi mă 
cunosc de pe vremuri, de la Lambeth, n-au pic de respect, râd de 
mine şi mă tachinează în legătură cu Francis Dereham. Mă tem că 
urmăresc la ce oră mă duc la culcare şi se miră că singura mea 
însoţitoare e lady Rochford şi că uşa odăii mele de culcare e 
încuiată şi nimeni nu poate intra. 

— Nu ştiu nimic, mă asigură lady Rochford. Şi oricum n-ar spune 
nimănui. 

— N-ar trebui să bârfească deloc! Nu le poţi atrage atenţia să-şi 
ţină gura în privinţa treburilor mele? 

— Cum aş putea, când tu însăţi râdeai de Francis Dereham cu 
Joan Bulmer? 

— Ei bine, de Thomas nu râd niciodată. Nici nu-i pomenesc 
numele. Nu-i rostesc numele nici măcar în confesional. Nu-l rostesc 
nici măcar pentru mine. 


— 339 — 


— E un lucru înţelept, încuviinţează ea. Păstrează taina. 
Păstrează o taină deplină. 

Îmi perie părul. Dintr-odată se opreşte şi mă priveşte în oglindă. 

— Când trebuie să-ţi vină ciclul? 

— Nu-mi aduc aminte. (Nu ţin niciodată socoteala.) Să fi fost 
săptămâna trecută? Oricum, nu mi-a venit. 

Pe chipul ei se iveşte un fel de expresie de vigilenţă intensă. 

— Nu ţi-a venit? 

— Nu. Perie la spate, Jane, lui Thomas îi place să fie neted la 
spate. 

— Simţi cât de cât greață? Ti s-au mărit sânii? 

— Nu, răspund, apoi îmi dau seama la ce se gândeşte. O! Crezi 
că s-ar putea să fi rămas grea? 

— Da, şopteşte ea. Te rog, Doamne! 

— Dar asta ar fi groaznic! exclam. Pentru că, nu înţelegi? Nu te 
gândeşti? Lady Rochford, s-ar putea să nu fie copilul regelui! 

Lasă peria din mână şi clatină din cap. 

— E voia Domnului, spune ea rar, de parcă ar vrea să învăţ ceva. 
Dacă eşti căsătorită cu regele şi concepi un copil, e voia Domnului. 
E voia Domnului ca regele să aibă un copil. Aşa că este copilul 
regelui, în ce te priveşte, e chiar copilul regelui, indiferent ce s-a 
întâmplat între tine şi un altul. 

Mă simt cam confuză. 

— Dar dacă e copilul lui Thomas? 

În minte mi se iveşte îndată imaginea băieţelului lui Thomas, o 
obrăznicătură cu păr negru şi cu ochi albaştri, întocmai ca tatăl lui, 
un băieţel puternic, cu un tată tânăr. Ea îmi vede faţa şi ghiceşte la 
ce mă gândesc. 

— Eşti regină, spune cu fermitate. Orice copil purtat de tine va fi 
copilul regelui, aşa cum vrea Dumnezeu. N-ai voie să te gândeşti 
nici măcar o clipă la altceva. 

— Dar... 

— Nu, insistă ea. Şi ar trebui să-i spui regelui că ai speranţe de-a 
fi rămas grea. 

— Nu e prea devreme? 

— Nu e niciodată prea devreme să-i dăm motive să spere. 
Ultimul lucru pe care-l vrem e să fie nemulţumit. 

— li voi spune. Diseară vine în odaia mea. Va trebui să mi-l aduci 
pe Thomas mai târziu. lar atunci îi voi spune şi lui. 

— Nu. Nu-i vei spune lui Thomas Culpepper. 


— 340 — 


— Dar vreau! 

— Asta ar strica totul. 

Vorbeşte foarte repede şi foarte convingător: 

— Dacă va afla că ai rămas grea, nu se va mai culca cu tine. Te 
va găsi dezgustătoare. Vrea o amantă, nu o mamă pentru copiii săi. 
Nu-i vei spune nimic lui Thomas Culpepper, dar poţi să-i dai 
speranţe regelui. Aşa trebuie procedat. 

— Ar fi încântat... 

— Nu, mă contrazice ea clătinând din cap. Ar fi amabil, sunt 
sigură, dar n-ar mai veni în patul tău. Şi-ar lua o amantă. L-am 
văzut vorbind cu Catherine Carey. Şi-ar lua o amantă până ţi-ar 
veni sorocul. 

— N-aş putea suporta asta! 

— Atunci nu-i spune nimic. Dă-i de ştire regelui că ai speranţe, 
dar nu-i pomeni nimic despre asta lui Thomas. 

— Mulţumesc, lady Rochford, zic cu smerenie. 

Nu ştiu ce m-aş face dacă n-aş avea sfaturile ei. 

Seara, regele vine în odăile mele şi e ajutat să urce în patul meu. 
Stau în picioare lângă foc în timp ce oamenii se trudesc să-l salte, 
apoi îl lasă acolo, cu cearşafurile trase până la bărbie, ca pe-un 
copil imens. 

— Soţul meu, spun dulce. 

— Vino în pat, trandafirul meu! Henric îşi vrea trandafirul. 

Strâng din dinţi - e stupid să-şi zică lui însuşi „Henric”. 

— Vreau să-ţi spun ceva. Am o veste bună. 

Se ridică în capul oaselor şi capul cu boneta pusă strâmb saltă 
puţin. 

— Da? 

— Nu mi-a venit ciclul. S-ar putea să fi rămas grea. 

— O, trandafirul meu! Cel mai dulce trandafir! 

— E foarte devreme, îl previn. Dar m-am gândit că ai vrea să afli 
pe dată. 

— Inainte de orice altceva! mă asigură el. Draga mea, de îndată 
ce îmi spui că e adevărat, te încoronez regină. 

— Dar Eduard va rămâne oricum moştenitorul tău, nu? 

— Da, da, dar mi s-ar lua o povară imensă de pe suflet dacă aş 
şti că Eduard are un frate! O familie nu se află în siguranţă cu un 
singur fiu: o dinastie are nevoie de băieţi. E de-ajuns un mic 
accident şi totul se termină, dar dacă ai doi băieţi, eşti în siguranţă. 

— Voi avea o încoronare, spun gândindu-mă la coroană, la 


— 341 — 


giuvaieruri, la rochie, la banchet şi la miile de oameni care vor ieşi 
să mă aclame pe mine, noua regină a Angliei. 

— Vei avea cea mai măreaţă încoronare din câte a văzut Anglia, 
căci eşti cea mai de seamă regină, îmi promite el. Şi imediat ce ne 
vom întoarce la Londra, voi declara o zi de sărbătoare naţională 
pentru tine. 

— Da? 

Sună minunat. O zi care să celebreze existenţa mea, a lui Kitty 
Howard: ăsta da voilà! 

— O zi întreagă pentru mine? 

— O zi în care toţi vor merge la biserică şi vor rosti rugăciuni de 
mulţumire pentru că Dumnezeu mi te-a dat pe tine. 

Până la urmă, doar biserică. Schiţez un zâmbet vag şi dezamăgit. 

— Şi maestrul de ceremonii va pregăti la curte un mare banchet 
şi o festivitate. Şi toţi îţi vor face daruri. 

Zâmbesc radios şi spun cu satisfacţie: 

— Sună minunat! 

— Eşti dulcele meu trandafir, spune el. Trandafirul meu fără 
spini. Acum vino în pat lângă mine, Katherine. 

— Da. 

Am grijă să nu mă gândesc la Thomas al meu când mă îndrept 
spre silueta umflată din patul mare. Pe chip îmi pluteşte un zâmbet 
larg, fericit şi închid ochii, ca să nu fiu silită să-l privesc. Nu pot să-i 
evit nici mirosul şi nici atingerile, dar pot să fac în aşa fel încât să 
nu mă gândesc deloc la el în timp ce împlinesc ce am de împlinit, 
iar apoi mă întind alături şi aştept ca fornăielile sale uşoare de 
mulţumire să se transforme în sforăituri şuierătoare când adoarme. 


Jane Boleyn, Ampthill, octombrie 1541 


l-a venit ciclul cam cu o săptămână întârziere, dar asta nu m-a 
descurajat prea tare. Simpla idee a sarcinii a fost de-ajuns ca să-l 
facă pe rege să se simtă mai îndrăgostit de ea ca oricând, iar ea a 
acceptat într-un final că, deşi Thomas Culpepper e soarele de pe 
cer, nu trebuie făcut părtaş la orice mic secret. 

S-a purtat foarte frumos cu oamenii pe care i-a întâlnit în timpul 
procesiunii, chiar şi când era plictisită şi distrată avea grijă să-şi 
păstreze un surâs amabil pe chip şi a învăţat să-l urmeze pe rege 
cu un pas mic în urmă şi să arboreze un aer de supunere modestă. 
Îl slujeşte în pat ca o târfă plătită, îi stă alături la cină şi nu arată 
niciodată, nici măcar printr-o schimbare de o clipă a expresiei, că el 


— 342 = 


a tras un vânt. E o fată egoistă şi proastă, dar dacă i s-ar acorda 
suficient timp, ar putea deveni o regină bună. Dacă ar zămisli un 
prunc şi ar dărui Angliei un fiu, ar putea să trăiască destul ca să 
înveţe să devină o regină admirată. A 

In orice caz, regele e nebun după ea. Ingăduinţa pe care i-o 
arată ne uşurează mult sarcina de a-l strecura pe Culpepper în 
odaia ei de culcare şi de a-l scoate apoi de-acolo. Am avut parte de 
o noapte urâtă când regele l-a trimis fără de veste pe sir Anthony 
Denny în odaia ei, iar ea era încuiată acolo cu Culpepper. Denny a 
încercat uşa şi a plecat fără să scoată o vorbă. In altă noapte, 
regele s-a foit în patul ei pe când cei doi îşi vedeau de treabă, 
despărțiți de el doar printr-o uşă, iar ea a fost nevoită să se 
întoarcă în goană la bătrân, încă umedă de năduşeală şi de 
sărutări. Dacă aerul n-ar fi fost încărcat de duhoarea vânturilor lui, 
ar fi simţit fără îndoială mirosul dorinţei. La Grafton Regis, amanţii 
s-au iubit în latrine: Culpepper s-a strecurat pe scări până în odaia 
cu ziduri de piatră ieşită în afară deasupra şanţului de apărare, ea 
le-a spus doamnelor sale că îi e foarte rău şi şi-au petrecut după- 
amiaza acolo împreună, iubindu-se frenetic în timp ce noi făceam 
ghirlande de flori. Dacă n-ar fi atât de primejdios, ar părea 
amuzant. Dar chiar şi aşa, tot mi se taie respiraţia când îi aud, din 
pricina unui amestec de frică şi de dorinţă. 

Nu râd niciodată. Mă gândesc la soţul meu şi la sora lui şi râsul 
îmi moare pe buze. Mă gândesc cum i-a promis el să fie bărbatul 
care-i stă alături la orice necaz. Mă gândesc la ea şi la faptul că 
dorea cu disperare să zămislească un fiu, deşi era sigură că Henric 
nu e capabil să facă asta. Mă gândesc la pactul păgân pe care 
trebuie să-l fi făcut cei doi. Apoi, cu un geamăt slab, îmi spun că 
toate astea nu sunt decât temerile mele, imaginaţia mea şi că, 
poate, nu s-au întâmplat deloc. Cea mai rea urmare a morţii lor e 
aceea că acum nu voi mai afla ce s-a întâmplat. Singurul mod în 
care am putut îndura de-a lungul atâtor ani gândul la ceea ce au 
făcut şi la rolul pe l-am jucat eu însămi a fost să mi-l scot din minte. 
Nu mă gândesc niciodată la asta, nu vorbesc niciodată despre asta 
şi nimeni nu discută despre ei în prezenţa mea. E ca şi cum nici n- 
ar fi existat vreodată. Doar aşa pot îndura faptul că eu trăiesc, iar ei 
s-au prăpădit: prefăcându-mă că nici măcar n-au existat. 

— Când regina Anne Boleyn a fost acuzată de trădare, de fapt 
asta însemna adulter? mă întreabă Katherine. 

Intrebarea, nimerind exact la ţintă propriile mele gânduri, e ca o 


— 343 — 


lovitură de pumnal. 

— Ce vrei să spui? 

Străbatem călare drumul de la Collyweston la Ampthill într-o 
dimineaţă senină şi rece de octombrie. Regele se află în faţă, 
galopează împreună cu bărbaţii tineri din suita sa, închipuindu-şi că 
iese câştigător într-o cursă, căci aceştia, printre care şi Thomas 
Culpepper, îşi înfrânează caii. Katherine călăreşte agale pe iapa ei 
cenuşie, iar eu merg alături de ea, pe un cal de vânătoare al 
familiei Howard. Toate celelalte doamne au rămas în urmă ca să 
bârfească şi nu există nimeni care să-mi servească drept pavăză în 
faţa curiozităţii sale. 

— Ai spus mai înainte că ea şi ceilalţi bărbaţi au fost acuzaţi de 
adulter, stăruie ea. 

— Asta a fost cu câteva luni în urmă. 

— Ştiu, m-am tot gândit la asta. 

— Gândeşti foarte încet, spun cu răutate. 

— Ştiu, replică ea, deloc deconcertată. Şi m-am gândit că au 
acuzat-o de trădare pe Anne Boleyn, verişoara mea, numai pentru 
că i-a fost necredincioasă regelui şi i-au tăiat capul. 

Aruncă iute o privire în jur. 

— Şi m-am mai gândit că mă aflu în aceeaşi situaţie. Că dacă ar 
afla cineva, ar spune că-i sunt necredincioasă regelui. Poate vor 
spune şi în cazul meu că e vorba de trădare. Şi atunci ce se va 
întâmpla cu mine? 

— Tocmai de aceea nu spunem niciodată nimic. Tocmai de aceea 
avem grijă. Tii minte? Te-am prevenit de la bun început să ai grijă. 

— Dar de ce m-ai ajutat să mă întâlnesc cu Thomas? Ştiind bine 
cât de primejdios e? După ce propria dumitale cumnată a fost ucisă 
exact pentru acelaşi lucru? 

Nu-mi trece prin minte niciun răspuns. Nu m-aş fi aşteptat nici 
într-o mie de ani să-mi pună întrebarea asta. Dar prostia ei e de aşa 
natură încât uneori merge direct la ceea ce e mai evident. intorc 
capul, cu aerul că privesc peste pajiştile reci către fluviul care, 
umflat de ploile recente, luceşte ca o spadă, ca o spadă 
franţuzească. N 

— Pentru că mi-ai cerut ajutorul. lţi sunt prietenă. 

— Ai ajutat-o şi pe Anne Boleyn? 

— Nu! exclam. Ea nu mi-ar fi acceptat în ruptul capului ajutorul! 

— Nu i-ai fost prietenă? 

— li eram cumnată. 


— 344 — 


— Nu te plăcea? 

— Mă îndoiesc că m-a remarcat vreo clipă măcar, de la început 
până la sfârşit. Nu avea ochi pentru mine. 

Vorbele acestea nu pun capăt presupunerilor ei, aşa cum îmi 
doream, ci le hrănesc. Aproape că pot auzi mişcarea înceată a 
gândurilor sale. 

— Nu te plăcea? repetă Katherine. Anne Boleyn, soţul tău şi sora 
lor Mary erau mereu împreună. Insă pe dumneata te lăsau pe 
dinafară. 

Incerc să râd, dar râsul meu sună fals. 

— După cum o spui, parcă vorbeşti despre nişte copii în curtea 
şcolii! 

Ea încuviinţează. i 

— Tocmai aşa e la o curte regală. li urai pentru că nu te 
acceptau alături de ei? 

— Eram o Boleyn. Eram tot atât de Boleyn ca şi ei. Am devenit o 
Boleyn prin căsătorie, unchiul lor, ducele, e şi unchiul meu. 
Interesele mele urmăresc binele familiei, la fel ca ale lor. 

— Atunci de ce ai depus mărturie împotriva lor? 

Sunt atât de uluită că mă acuză direct, încât rămân aproape fără 
grai. Mă uit la ea. 

— De unde ai auzit asta? Cine ţi-a vorbit despre aşa ceva? 

— Mi-a spus Catherine Carey, răspunde ea cu aerul că e ceva de- 
a dreptul banal ca două fete, două copile, să-şi facă confidenţe 
despre trădare, incest şi moarte. Zicea că ai depus mărturie 
împotriva soţului dumitale şi a surorii lui. Ai oferit dovezi care au 
arătat că erau amanți şi trădători. 

— Nu-i adevărat, şoptesc. Nu-i adevărat. 

Nu pot îndura să rostesc cuvintele, nu mă gândesc la asta 
niciodată. Nu mă voi gândi nici astăzi. 

— N-a fost aşa. Nu înţelegi fiindcă eşti doar o copilă. Erai mică la 
vremea când s-au întâmplat toate astea. Am încercat să-l salvez, la 
fel cum am încercat s-o salvez şi pe ea. Am avut un plan excelent, 
pus la cale de unchiul tău. A dat greş, dar ar fi trebuit să meargă. 
Credeam că, dacă depun mărturie, îl voi salva, însă totul a mers 
prost. 

— Aşa a fost? 

— A fost sfâşietor! ţip îndurerată. Am încercat să-l salvez, îl 
iubeam, aş fi făcut orice pentru el! 

Chipul ei frumos e inundat de compasiune. 


— 345 — 


— Ai vrut să-l salvezi? 

Imi şterg ochii de lacrimi cu dosul mănuşii. 

— Mi-aş fi dat viaţa pentru el. Credeam că-l voi salva. Voiam să-l 
salvez. Aş fi făcut orice ca să-l salvez! 

— Ce a mers prost? întreabă ea în şoaptă. 

— Unchiul tău şi cu mine ne-am gândit că, dacă se declară 
vinovaţi, regele va divorța de ea şi va fi trimisă la o mănăstire. Ne- 
am gândit că lui i se vor lua titlul şi onorurile şi va fi exilat. Bărbaţii 
care au fost acuzaţi împreună cu ea nu erau câtuşi de puţin 
vinovaţi şi toţi ştiau asta. Erau prietenii lui George şi curtenii lui 
Anne, nu amanţii ei. Credeam că vor fi iertaţi cu toţii, aşa cum a 
fost iertat Thomas Wyatt. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Istorisirea asta e ca un vis. E ca visul pe care-l am deseori, cel 
care mă trezeşte noaptea ca o boală, cel care mă trage afară din 
pat şi mă face să mă plimb întruna prin odaia întunecoasă până 
când prima geană de lumină cenușie se iveşte pe cer şi ştiu că 
chinurile mele iau sfârşit. 

— Ei şi-au negat vinovăția. Asta nu făcea parte din plan. Ar fi 
trebuit să mărturisească, dar au negat totul, mai puţin nişte vorbe 
la adresa regelui. George spusese că regele e neputincios ca 
bărbat. 

Chiar şi în această zi luminoasă de toamnă, după cinci ani de la 
proces, tot mai cobor glasul şi privesc împrejur, ca să mă conving 
că nu mă poate auzi nimeni. 

— Le-a pierit curajul, au negat că ar fi fost vinovaţi şi n-au cerut 
îndurare. Eu m-am ţinut de plan, cum a spus unchiul tău că trebuie 
să fac. Am salvat titlul, am salvat pământurile, am salvat 
moştenirea Boleyn, le-am salvat averea. 

Katherine aşteaptă să audă continuarea. Nu înţelege că 
povestea se încheie aici. Asta e marea mea faptă şi marele meu 
triumf: am salvat titlul şi pământurile. Ea pare chiar nedumerită. 

— Am făcut ce a trebuit să fac ca să salvez moştenirea Boleyn, 
repet. Socrul meu, tatăl lui George şi al lui Anne, a adunat de-a 
lungul vieţii o mare avere. George a sporit-o. S-a adăugat şi avuţia 
lui Anne. Eu am salvat-o. Am salvat Rochford Hall pentru noi toţi, 
am păstrat titlul. Sunt şi acum lady Rochford. 

— Ai salvat moştenirea, dar ei n-au moştenit-o! spune Katherine, 
nereuşind să înţeleagă. Soţul dumitale a murit şi a crezut pesemne 
că ai depus mărturie împotriva lui. S-a gândit pesemne că, în timp 


— 346 — 


ce el se declara nevinovat, dumneata îl acuzai! Ai fost martora 
acuzării. 

Gândeşte cu încetineală, vorbeşte cu încetineală, rosteşte cu 
încetineală tot ce e mai rău. 

— S-a gândit pesemne că l-ai lăsat să moară ca să poţi păstra 
titlul şi pământurile, s-a gândit chiar că l-ai omorât. 

Imi vine să țip la ea pentru că spune asta, pentru că exprimă în 
cuvinte acest coşmar. Imi frec faţa cu dosul mănuşii, de parcă aş 
putea astfel să-mi şterg încruntarea teribilă. 

— Nu! N-a fost aşa! N-a fost aşa! N-a gândit asta! spun 
disperată. Ştia că-l iubesc şi că încerc să-l salvez. Trebuie să fi ştiut, 
când s-a îndreptat spre eşafod, că mă aflam în genunchi în faţa 
regelui, rugându-l să-mi cruţe soţul. Anne trebuie să fi ştiut, când a 
urcat pe eşafod, că-n ultima clipă m-am aflat în faţa regelui, 
rugându-l s-o cruţe. 

Ea încuviinţează şi spune: 

— Ei bine, nădăjduiesc că nu vei depune niciodată mărturie ca să 
mă salvezi. 

E o încercare de umor jalnică, nici măcar nu zâmbesc. Spun 
simplu: 

— Acela a fost sfârşitul vieţii mele. N-a fost doar sfârşitul vieţii 
lor, ci şi moartea mea. 

O vreme călărim în tăcere, apoi două sau trei dintre prietenele 
lui Katherine îşi îmboldesc caii ca s-o ajungă din urmă şi să 
sporovăiască împreună cu ea despre Ampthill şi despre primirea 
care ni se va face cu siguranţă şi s-o întrebe dacă s-a săturat de 
rochia ei galbenă şi dacă i-o va da lui Katherine Tylney. Intr-o clipă 
se stârneşte cearta, căci Katherine i-a promis deja rochia lui Joan, 
dar Margaret insistă că ar trebui s-o primească ea. 

— Puteţi să vă liniştiţi amândouă, decretez silindu-mă să revin în 
prezent. Regina a purtat rochia doar de trei ori şi va rămâne în 
garderoba ei ca s-o mai folosească o vreme. 

— Nu-mi pasă, spune Katherine. Pot oricând să-mi comand alta. 


Anne, palatul Richmond, noiembrie 1541 


Intru în biserică, îmi fac cruce, mă plec în faţa altarului şi-mi 
ocup locul în strana mea cu pereţi înalţi. Slavă Domnului, aici nu 
mă poate vedea nimeni: uşa înaltă se închide în urma mea, pereţii 
îmi asigură intimitatea şi chiar şi partea din faţă a stranei are 
panouri din vergele dese, ca să pot vedea, dar să nu fiu observată. 


— 347 — 


Numai preotul se poate uita la mine dacă stă sus, în balconul 
corului. Dacă-mi iau privirea de la ostie sau dacă nu-mi fac cruce 
când trebuie sau folosesc cealaltă mână sau fac mişcările în 
ordinea incorectă, nu voi fi denunţată pentru erezie. In ţara asta 
există acum mii de oameni care-şi păzesc fiecare mişcare, fiindcă 
nu au parte de intimitatea de care mă bucur eu. Există sute de 
oameni care vor muri pentru că au făcut o greşeală în ritual. 

Mă ridic, mă înclin, îngenunchez, mă aşez aşa cum îmi cere 
desfăşurarea slujbei religioase, dar astăzi liturghia nu-mi aduce 
nicio plăcere. Slujba se desfăşoară după tipicul poruncit de rege şi 
în fiecare frază psalmodiată simt puterea lui Henric, nu puterea lui 
Dumnezeu. În trecut l-am găsit pe Dumnezeu în multe locuri: în 
micile capele luterane de acasă, în marea catedrală Sfântul Paul din 
Londra, maiestuoasă şi avântată, şi în liniştea capelei regale de la 
Hampton Court, unde am îngenuncheat o dată alături de prinţesa 
Maria şi am simţit pacea divină pogorând asupra noastră. Dar se 
pare că regele a făcut ca biserica să nu mai fie o mângâiere pentru 
mine şi pentru atâţia alţii. Acum îl găsesc pe Dumnezeu în tăcere: 
când mă plimb prin parc sau pe malul fluviului, când aud o mierlă 
cântând la amiază, când văd săgeata unui cârd de gâşte deasupra 
capului, când şoimarul eliberează o pasăre şi o văd înălțându-se în 
văzduh şi plutind. Dumnezeu nu-mi mai vorbeşte atunci când îi 
îngăduie Henric, cu cuvintele pe care le preferă Henric. Mă ascund 
de rege şi sunt surdă la Dumnezeul lui. 

Ingenunchem cu toţii şi ne rugăm pentru sănătatea şi siguranţa 
familiei regale, când, spre uimirea mea, în curgerea familiară a 
vorbelor se strecoară fără veste o nouă rugăciune. Fără strop de 
ruşine, preotul cere curţii mele, doamnelor mele şi mie însămi să 
mulţumim pentru Katherine, soţia regelui. 

— Îţi mulţumim, Doamne, că după atâtea accidente nefireşti 
care s-au abătut asupra căsniciilor regelui, te-ai îndurat să-i 
dăruieşti o soţie pe potriva tuturor dorințelor sale, cea pe care o are 
acum. 

Nu mă pot abţine să nu ridic capul din poziţia de supunere plină 
de respect şi întâlnesc privirea surprinsă a preotului din Richmond, 
care stă în balconul corului. Citeşte vorbele închinate soţiei regelui 
dintr-un document oficial, i s-a poruncit să-l citească aşa cum i s-ar 
fi poruncit să dea citire unei legi noi. In nebunia lui, Henric a dat 
ordin tuturor bisericilor din Anglia să-i mulţumească lui Dumnezeu 
că, după numeroasele „accidente nefireşti” din căsniciile sale 


— 348 — 


anterioare, are acum o soţie pe potriva dorințelor lui. Formularea şi 
faptul că trebuie să ascult îngenuncheată această insultă mă 
revoltă atât de tare, încât mă ridic pe jumătate, în semn de protest. 

In aceeaşi clipă, o mână poruncitoare îmi înşfacă din spate poala 
rochiei şi mă trage în jos. Mă clatin puţin şi recad în genunchi. 
Lotte, tălmaciul meu, îmi aruncă un zâmbet uşor, îşi împreunează 
mâinile într-o ilustrare perfectă a devoţiunii şi închide ochii. Gestul 
ei mă linişteşte. Incidentul e într-adevăr o insultă, nespus de 
grosolană şi de nedelicată, dar să reacţionez la ea înseamnă să mă 
arunc orbeşte în braţele primejdiei. Dacă regele îmi cere să 
îngenunchez şi să mă descriu în faţa întregului regat ca un 
„accident nefiresc”, nu am căderea să susţin că mariajul nostru nu 
a fost un accident, ci un contract plănuit cu atenţie şi cumpănit cu 
grijă, pe care el l-a încălcat din motivul simplu şi suficient că a 
preferat-o pe alta în locul meu. Nu am căderea să arăt că, din 
moment ce căsătoria noastră a fost reală şi valabilă, regele e acum 
fie adulterin, fie bigam şi trăieşte în păcat cu noua soţie. Nu am 
căderea să arăt că, dacă micuța Kitty Howard, o copilă cu inimă 
uşuratică şi purtare asemenea, e singura femeie pe potriva 
dorințelor lui dintre toate cele pe care le-a avut vreodată, înseamnă 
ori că ea e cea mai mare actriţă din lume, ori că el e cel mai păcălit 
neghiob dintre toţi cei care s-au însurat vreodată cu o fată 
îndeajuns de tânără ca să le fie fiică. 

Henric a înnebunit, răsfaţă cu afecţiune o copilă, ca un neghiob 
senil, şi tocmai a poruncit întregii ţări să îi mulţumească lui 
Dumnezeu pentru nebunia lui. In toate bisericile din regat, oamenii 
îşi muşcă buzele ca să-şi înăbuşe zâmbetele, iar bărbaţii cinstiţi 
blestemă norocul care i-a adus în biserica lui Henric, neştiind că 
această aiureală a fost inclusă în rugăciunile lor. 

— Amin! rostesc tare. 

Când ne ridicăm în picioare ca să fim binecuvântaţi, îi arăt 
preotului o faţă senină şi pioasă. In timp ce ieşim din biserică, mă 
gândesc doar că, la Hunsden, biata prinţesă Maria se sufocă de 
indignare din cauza acestei insulte la adresa mamei sale, din cauza 
blasfemiei care i-a cerut să se roage pentru Kitty Howard şi din 
cauza idioţeniei tatălui ei. Mă rog la Dumnezeu să aibă atâta minte 
încât să nu spună nimic. Se pare că, indiferent ce are chef regele să 
facă, suntem obligaţi toţi să nu spunem nimic. 


Marţi, una dintre doamnele mele, privind pe fereastră, spune: 


— 349 — 


— lată-l pe ambasador venind grăbit prin grădină dinspre fluviu. 
Ce s-a putut întâmpla? 

Mă ridic în picioare. Doctorul Harst nu mă vizitează niciodată fără 
să-mi trimită vorbă dinainte. Trebuie să se fi întâmplat ceva la 
curte. Primul meu gând zboară la Elisabeta şi la Maria, prima mea 
temere e că li s-a întâmplat ceva. Să n-o fi îndemnat cumva pe 
prinţesa Maria purtarea tatălui ei să-l sfideze! 

— Rămâneţi aici, le spun scurt doamnelor mele. 

Îmi arunc un şal pe umeri şi mă duc să-l întâmpin pe ambasador. 
Acesta intră în sala mare tocmai când cobor scările şi-mi dau 
seama pe dată că s-a întâmplat ceva grav. 

— Ce este? îl întreb în germană. 

El clatină din cap şi sunt nevoită să aştept până când sosesc 
servitorii şi îl servesc cu vin şi biscuiţi, după care îi trimit pe toţi din 
odaie. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am venit neîntârziat, fără să aflu întreaga poveste, fiindcă am 
vrut să vă previn din timp. 

— Să mă preveniţi în legătură cu ce? Sper că nu s-a întâmplat 
nimic cu prinţesa Maria! 

— Nu. Cu regina. 

— A rămas grea? 

El clatină din cap. 

— Nu ştiu sigur. Dar de ieri e închisă în odăile ei, iar regele 
refuză s-o vadă. 

— E bolnavă? Pe el îl îngrozeşte ciuma. 

— Nu. N-au fost chemaţi doctori. 

— Doar nu e acuzată că a complotat împotriva lui! exclam, 
exprimând în cuvinte cea mai mare temere. 

— Vă voi spune tot ce am aflat, în cea mai mare parte de la 
servitorul pe care-l avem în odăile regelui. Regele şi regina au fost 
la liturghie duminică, iar preotul a rostit o rugăciune de mulţumire 
pentru căsnicia regelui, după cum bine ştiţi. 

— Aşa e. 

— Duminică seară, regele era tăcut şi a cinat singur, ca şi cum l- 
ar fi cuprins din nou vechea boală. Nu s-a dus în odăile ei. Luni s-a 
închis în odăile sale, iar regina a fost încuiată într-ale ei. Azi s-a dus 
arhiepiscopul Cranmer să stea de vorbă cu ea şi a ieşit în tăcere. 

II privesc cu atenţie. 

— A fost încuiată în odăi? Şi regele s-a încuiat într-ale sale? 


— 350 — 


Ambasadorul încuviinţează în tăcere. 

— Ce credeţi că înseamnă lucrul ăsta? 

— Cred că regina a fost acuzată. Incă nu putem şti care e 
acuzaţia. Insă trebuie să ne gândim dacă vă va implica pe Inălţimea 
Voastră. 

— Pe mine? 

— Dacă e acuzată că a luat parte la complot papist sau că i-a 
făcut farmece regelui ca să-i răpească bărbăţia, oamenii îşi vor 
aminti imediat că aţi fost acuzată la rândul vostru de un complot 
papist şi că a fost neputincios cu Înălțimea Voastră. Işi vor aminti că 
sunteţi prietenă cu ea. Işi vor aminti că aţi dansat cu ea în curte de 
Crăciun şi că regele a căzut la pat în postul Paştelui, de îndată ce 
aţi plecat. Oamenii ar putea crede că aţi complotat amândouă 
împotriva lui. Ar putea chiar să spună că l-aţi blestemat amândouă. 

Întind mâna, ca pentru a-l opri. 

— Nu, nu! 

— Ştiu că nu e adevărat. Dar trebuie să ne gândim la cele mai 
rele lucruri care s-ar putea spune. Şi să încercăm să ne păzim de 
ele. Să-i scriu fratelui Inălţimii Voastre? 

— Nu mă va ajuta, răspund mohorâtă. Sunt singură. 

— Atunci trebuie să ne pregătim. Aveţi cai buni în grajduri? 

Incuviinţez din cap. 

— Atunci daţi-mi nişte bani şi voi pregăti alţi cai de-a lungul 
întregului drum până la Dover, spune el cu hotărâre. În clipa când 
voi socoti că va porni împotriva Inălţimii Voastre, vom putea pleca 
din ţară. 

— Va închide porturile, îl previn. Aşa a făcut şi data trecută. 

— Nu ne vom lăsa prinşi din nou în capcană. Pot tocmi o barcă 
pescărească. Acum ştim ce e în stare să facă. Ştim până unde 
poate să meargă. Vom fugi înainte să se ia hotărârea de-a vă 
aresta. 

Mă uit la uşa închisă. 

— Cineva din serviciul meu va şti că aţi venit să mă avertizaţi. 
Aşa cum noi avem un om în serviciul lui, regele a introdus şi el o 
iscoadă aici. Sunt supravegheată. 

— Ştiu cine e omul, zice doctorul Harst cu o plăcere calmă. Va 
raporta vizita mea de astăzi, dar nu va spune nimic altceva. Acum e 
omul meu. Cred că suntem în siguranţă. 

— In siguranţă ca nişte şoareci sub eşafod, spun cu amărăciune. 

El încuviinţează din cap. 


— 351 — 


— Important e ca securea să se abată asupra altora. 

— Cine o merită? întreb cutremurându-mă. Nici eu, nici micuța 
Kitty Howard! Ce am făcut noi două, în afară de faptul că ne-am 
măritat cu cine ni s-a poruncit? 

— Atâta vreme cât lnălţimea Voastră scapă, înseamnă că mi-am 
îndeplinit misiunea, răspunde el. Regina va trebui să ceară ajutor 
de la proprii săi prieteni. 


Katherine, Hampton Court, noiembrie 1541 


la să văd, ce am acum? 

Vai, ce surpriză! N-am niciun prieten, deşi credeam că am cu 
zecile. 

N-am niciun iubit, deşi credeam că mă împresoară din toate 
părţile. 

Se pare că n-am nici măcar familie, căci toţi au dispărut. 

N-am nici soţ, căci refuză să mă vadă, n-am nici măcar preot 
confesor, căci arhiepiscopul însuşi a devenit inchizitorul meu. Toţi 
sunt atât de răi şi e atât de nedrept, încât nu ştiu ce să cred sau să 
spun. Au venit la mine în timp ce dansam cu doamnele mele şi m- 
au înştiinţat că, din porunca regelui, n-am voie să ies din odăile 
mele. 

Preţ de o clipă - sunt atât de neghioabă, bunica avea dreptate 
când spunea că n-a existat niciodată fiinţă mai nătângă decât 
mine! - am crezut că se joacă o piesă-mască şi că va veni cineva 
costumat să mă răpească, apoi altcineva costumat va veni să mă 
salveze şi va avea loc un duel sau o luptă închipuită pe malul 
fluviului sau altceva amuzant. Intreaga ţară a rostit duminică 
rugăciuni prin care îi mulțumea lui Dumnezeu pentru mine, aşa că 
speram să se organizeze festivități de un fel sau altul a doua zi. 
Aşadar, am aşteptat în odaia mea, în spatele uşilor încuiate, să 
apară un cavaler rătăcitor sau poate chiar să-mi răsară la fereastră 
un turn ori să se dea un asediu prefăcut, sau poate o cavalcadă să 
năvălească în grădină şi le-am spus doamnelor mele: 

— Sper să avem parte de o glumă bună! 

Dar am aşteptat împreună cu ele toată ziua în odaia mea şi, cu 
toate că m-am grăbit să-mi schimb rochia, ca să fiu pregătită, n-a 
venit nimeni. Am cerut muzică şi veselie, dar a apărut arhiepiscopul 
Cranmer şi m-a anunţat că vremea dansului s-a încheiat. 

O, cât de lipsit de bunătate poate fi! Are o figură foarte serioasă, 
de parcă s-ar fi întâmplat ceva foarte rău. Apoi mă întreabă din 


— 352 — 


senin de Francis Dereham! Tocmai de Francis Dereham, care se 
află în serviciul meu doar la cererea respectabilei mele bunici! De 
parcă ar fi vina mea! lar asta doar pentru că o gură-spartă de 
bârfitoare i-a spus arhiepiscopului că a existat un flirt la Lambeth, 
ca şi cum i-ar mai păsa cuiva de asta acum! Trebuie să mărturisesc 
că, dacă aş fi arhiepiscop, aş încerca să nu plec urechea la astfel de 
bârfe. 

Aşadar, spun că nu e absolut deloc adevărat şi că, dacă mi se 
îngăduie să-l văd pe rege, îl voi convinge cu uşurinţă să nu asculte 
nicio vorbă rostită împotriva mea. Atunci milord Cranmer îmi trage 
o spaimă teribilă, căci spune pe cel mai îngrozitor ton: 

— Tocmai de aceea, doamnă, nu-l veţi vedea pe Alteța Sa până 
nu dispare şi cea din urmă pată de pe numele vostru. Vom cerceta 
toate circumstanţele până vom nimici complet toate afirmaţiile 
defăimătoare la adresa Domniei Voastre. 

Ei bine, la asta nu răspund, fiindcă ştiu că afirmaţia defăimătoare 
la adresa mea nu poate fi nimicită complet, însă, de bună seamă, 
toată povestea de la Lambeth a fost o întâmplare între o fecioară şi 
un bărbat tânăr, iar acum sunt căsătorită cu regele, de ce să-şi mai 
bată capul cu ceva care s-a petrecut cu atâta timp în urmă? O, a 
trecut o viaţă de-atunci, au trecut doi ani întregi! Cui îi mai pasă 
acum? 

Poate că totul se va sfârşi până dimineaţă. Regele are uneori 
toane ciudate, se porneşte împotriva câte unui om şi pune să fie 
decapitat, iar de multe ori îi pare rău după aceea. S-a pornit 
împotriva bietei regine Anne de Cleves, dar ea a scăpat şi s-a ales 
cu palatul Richmond şi cu statutul de soră preferată a lui. Aşa că 
mă duc la culcare voioasă şi o întreb pe lady Rochford ce crede, iar 
ea mă priveşte destul de ciudat şi spune că e de părere că s-ar 
putea să scap cu bine dacă-mi păstrez curajul şi neg totul. E o 
alinare cam rece din partea ei, care şi-a văzut propriul soţ mergând 
la ştreang şi negând totul. Dar nu-i spun lucrul ăsta, de teamă să n- 
o înfurii. 

Katherine Tylney doarme cu mine şi, când se bagă în pat, râde şi 
spune că face prinsoare că aş vrea să fie Thomas Culpepper în locul 
ei. Nu răspund nimic, fiindcă aş vrea într-adevăr. Aş vrea atât de 
tare, încât îmi vine să plâng după el. Rămân trează mult după ce ea 
începe să sforăie, dorindu-mi ca totul să fi fost altfel, ca Thomas să 
fi venit la Lambeth, să se fi luptat cu Francis şi să-l fi omorât, iar 
apoi să mă fi răpit şi să se fi însurat cu mine. Dacă ar fi venit să mă 


— 353 — 


ia cu el atunci, n-aş mai fi devenit regină şi n-aş mai fi avut colierul 
cu diamante plate. Dar aş fi putut să dorm toată noaptea în braţele 
lui şi, uneori, asta mi se pare o alegere mai bună. In seara asta mi 
se pare fără îndoială o alegere mai bună. 

Dorm foarte prost, mă trezesc în zori şi rămân întinsă în patul 
tăcut, în timp ce lumina cenuşie se strecoară prin obloane, 
spunându-mi că mi-aş da toate giuvaierurile ca să-l văd pe Thomas 
Culpepper şi să-i aud râsul. Mi-aş da toată averea ca să mă aflu în 
braţele lui. Mă rog la Dumnezeu ca el să ştie că sunt reţinută în 
odăile mele şi să nu creadă că mă feresc de el. Ar fi îngrozitor dacă, 
până să pot ieşi, s-ar simţi jignit fiindcă l-am neglijat şi ar începe să 
curteze altă fată. Aş muri dacă ar ajunge să-i placă de alta. Cred că 
mi s-ar frânge cu adevărat inima. 

Dacă aş îndrăzni, i-aş trimite un bilet, dar nimeni n-are voie să 
iasă din odăile mele şi nu cutez să încredinţez unuia dintre servitori 
mesajul. Aceştia vin şi-mi aduc micul dejun, căci n-am voie să ies 
nici măcar ca să mănânc. Nu mi-e îngăduit nici măcar să merg la 
capelă, aşa că va veni un preot confesor în odăile mele ca să se 
roage împreună cu mine înainte să mă viziteze iarăşi arhiepiscopul. 

Incep într-adevăr să cred că nu e deloc corect, poate că ar trebui 
să protestez faţă de acest tratament. Sunt regina Angliei, nu pot să 
fiu închisă în odăile mele de parcă aş fi o fată obraznică. Sunt o 
femeie în toată firea, o lady, o Howard! Sunt soţia regelui! Drept 
cine mă iau? La urma urmei, sunt regina Angliei. Cred că-i voi vorbi 
arhiepiscopului şi-i voi spune că nu mă poate trata astfel. Mă 
gândesc la asta până mă indignez rău de tot şi mă hotărăsc să-i cer 
insistent să-mi arate respectul cuvenit. 

Dar el nu vine! Ne petrecem toată dimineaţa stând degeaba, 
încercând să coasem şi să dăm impresia că avem o ocupaţie 
serioasă, în caz că uşa s-ar deschide pe neaşteptate şi ar intra 
arhiepiscopul. Dar nu! Abia spre sfârşitul după-amiezii, o după- 
amiază mohorâtă, uşa se deschide şi-l văd intrând, cu un aer foarte 
grav întipărit pe chipul amabil. 

Doamnele mele se ridică toate imediat, de parcă ar fi tot atât de 
nevinovate ca un stol de fluturi încuiaţi alături de un melc 
mucegăit. Rămân aşezată, în definitiv, sunt regina. Aş vrea doar să 
pot arăta la fel ca regina Anne când au venit după ea. Părea cu 
adevărat nevinovată, părea cu adevărat acuzată pe nedrept. Acum 
regret că am semnat hârtia aceea cu mărturia împotriva ei. Acum 
îmi dau seama cât de neplăcut e să se îndoiască oamenii de tine. 


— 354 — 


Dar de unde puteam să ştiu că într-o zi mă voi afla în aceeaşi 
situaţie? 

Arhiepiscopul se îndreaptă spre mine cu aerul că regretă nespus 
ceva. Şi-a luat o figură tristă, ca şi cum s-ar lupta cu un argument 
în sinea lui. Preţ de o clipă sunt încredinţată că-mi va cere iertare 
fiindcă s-a purtat atât de rău cu mine ieri şi că mă va elibera. 

— Alteță, spune el foarte încet. Am descoperit cu mare durere că 
l-aţi luat pe acel Francis Dereham în serviciul vostru. 

Preţ de o clipă sunt atât de uluită, încât nu răspund nimic. Toată 
lumea ştia asta. Dumnezeule mare, Francis a stârnit destule valuri 
la curte ca să afle toată lumea de prezenţa lui! N-a fost nici pe 
departe discret. Cum să „descopere” arhiepiscopul?! La fel de bine 
ar putea pretinde că a descoperit oraşul Hull! 

— Ei bine, da, spun. După cum ştie toată lumea. 

El pleacă iarăşi ochii şi-şi împreunează mâinile peste pântecul 
înveşmântat în sutană. 

— Ştim că aţi avut relaţii cu Dereham pe când vă aflaţi în casa 
bunicii voastre. Ne-a mărturisit el. 

Of, neghiobul! Acum nu mai pot nega. De ce s-a apucat să spună 
una ca asta? De cea trebuit să fie un lăudăros şi un gură-spartă? 

— Ce altceva am putea presupune, decât că v-aţi plasat iubitul 
într-o poziţie apropiată de Domnia Voastră cu un scop josnic? 
întreabă el. O poziţie care vă permite să vă întâlniți în fiecare zi? 
Care-i permite să vină la Domnia Voastră fără ca doamnele să fie 
de faţă? Chiar şi neanunţat? 

— Nu presupuneţi nimic, spun cu îndrăzneală. Şi oricum, nu-mi e 
iubit. Unde e regele? Vreau să-l văd! 

— Aţi fost iubita lui Dereham la Lambeth, nu eraţi fecioară când 
v-aţi căsătorit cu regele şi i-aţi fost amantă şi după căsătorie. 
Sunteţi adulterină! 

— Nu! repet. 

Adevărul e amestecat cu minciuna şi, pe deasupra, nu sunt 
sigură cât ştiu ei. Ce bine ar fi fost dacă Francis s-ar fi născut cu 
bunul-simţ de a-şi ţine gura! 

— Unde e regele? Insist să-l văd! 

— Regele însuşi mi-a poruncit să vă cercetez purtarea. Nu vă e 
îngăduit să-l vedeţi până nu răspundeţi la toate întrebările mele şi 
nu vă recăpătaţi reputaţia nepătată. 

— İl voi vedea! exclam sărind în picioare. Nu mă veţi împiedica 
să-mi văd soţul. Asta e cu siguranţă împotriva legii! 


— 355 — 


— Oricum ar fi, el a plecat. 

— A plecat?! 

Preţ de o clipă am senzaţia că mi se clatină podeaua sub 
picioare, ca şi cum aş dansa pe o barjă. 

— A plecat? Unde a plecat? Nu se poate să plece acum. Stăm 
aici până de Crăciun, când ne mutăm la palatul Whitehall. N-are 
unde să se ducă şi nu m-ar lăsa singură aici! Unde a plecat? 

— A plecat la palatul Oatlands. 

— La Oatlands? 

Aceea e reşedinţa unde ne-am căsătorit. N-ar merge în ruptul 
capului acolo fără mine. 

— E o minciună! Unde a plecat? Nu poate fi adevărat! 

— A trebuit să-i spun, deşi a fost cea mai tristă clipă din viaţa 
mea, că aţi fost amanta lui Dereham şi că mă tem că sunteţi şi 
acum, continuă Cranmer. Dumnezeu mi-e martor că l-aş fi cruțat 
bucuros de vestea asta. Am crezut că-şi va pierde minţile de 
durere, sunt sigur că i-aţi frânt inima! A plecat pe dată la Oatlands, 
luând cu el doar o mână de oameni. Nu vrea să vadă pe nimeni, i- 
aţi frânt inima şi v-aţi pricinuit propria distrugere. 

— Doamne sfinte, nu! îngaim. O, Doamne sfinte, nu! 

Situaţia e într-adevăr foarte rea, dar dacă regele l-a luat pe 
Thomas cu el, ştiu cel puţin că iubirea mea cea mare e în siguranţă 
şi că nu suntem bănuiţi. 

— Se va simţi singur fără mine, spun în speranţa că 
arhiepiscopul va pomeni numele însoţitorilor săi. 

— Işi va pierde minţile de durere, replică el sec. 

— O, Doamne! 

Ce pot să spun? Regele era oricum nebun de legat şi înainte, aşa 
că, dacă e să fim drepţi, nu mi se poate pune asta în cârcă. 

— Nu are niciun însoțitor? întreb cu viclenie. 

Te rog, Doamne, fă ca Thomas să fie în siguranţă! 

— Valetul odăii sale. 

Aşadar, slavă Cerului, pe Thomas nu-l pândeşte niciun pericol. 

— Acum nu puteţi decât să mărturisiţi, spune arhiepiscopul. 

— Dar n-am făcut nimic! exclam. 

— L-aţi luat pe Dereham în serviciul vostru. 

— La cererea bunicii mele. N-a rămas singur cu mine nicio clipă, 
nu mi-a atins nici măcar mâna. 

Găsesc puţină putere în adevărata mea nevinovăție. 

— Milord, aţi greşit foarte tare că l-aţi tulburat pe rege. Nu ştiţi 


— 356 — 


cum e când e tulburat. 

— Acum nu puteţi decât să mărturisiţi. Acum nu puteţi decât să 
mărturisiţi. 

Situaţia asta seamănă atât de mult cu cea a unui suflet sărman 
ce se târăşte spre Smithfield cu un mănunchi de vreascuri în 
spinare, ca să fie ars pe rug, încât îmi scapă un chicotit de groază. 

— Pe cuvânt, milord, n-am făcut nimic! Mă spovedesc în fiecare 
zi, ştiţi doar, şi n-am făcut niciodată nimic! 

— Râdeţi?! exclamă el îngrozit. 

— O, e doar din cauza şocului! răspund cu nerăbdare. Trebuie să 
mă lăsaţi să plec la Oatlands, milord! Neapărat. Trebuie să-l văd pe 
rege şi să-i explic. 

— Nu, trebuie să-mi explici mie, copila mea, spune el cu 
seriozitate. Trebuie să-mi spui ce ai făcut la Lambeth şi ce ai făcut 
după aceea. Trebuie să mărturiseşti sincer totul şi poate că atunci 
voi reuşi să te salvez de la eşafod. 

— De la eşafod?! ţip de parcă n-aş mai fi auzit niciodată 
cuvântul. Cum adică, de la eşafod? 

— Dacă l-ai înşelat pe rege, acesta e un act de trădare, mă 
lămureşte el rar şi răspicat, de parcă aş fi copil. Trădarea se 
pedepseşte cu moartea. Nu se poate să nu ştii asta. 

— Dar nu l-am înşelat, bâigui. Nu vreau să merg la eşafod! Aş 
putea să jur pe Biblie, aş putea să jur pe viaţa mea! N-am comis 
niciodată vreo trădare, n-am comis niciodată nimic! Intrebaţi pe 
oricine! Intrebaţi pe oricine! Sunt fată cuminte, ştiţi bine lucrul ăsta, 
regele spune că sunt trandafirul lui, trandafirul lui fără spini. Ascult 
doar de voia lui... 

— Va trebui într-adevăr să juri toate acestea pe Biblie şi să ai 
mare grijă să nu rosteşti nicio vorbă mincinoasă. Acum spune-mi ce 
s-a întâmplat între dumneata şi Francis Dereham la Lambeth. Insă 
nu uita că Dumnezeu ascultă tot ce spui şi, pe deasupra, avem deja 
mărturisirea lui, ne-a spus totul. 

— Ce a mărturisit? 

— N-are importanţă. Spuneţi-mi. Ce aţi făcut? 

— Eram foarte tânără, încep. 

Mă uit la el pe furiş, să văd dacă e dispus să mă compătimească. 
Şi chiar e! Chiar e! Are ochii plini de lacrimi! Asta e un semn atât de 
bun, încât mă simt mult mai încrezătoare. 

— Eram foarte tânără şi mă tem că toate fetele din odaia 
doamnelor se purtau foarte uşuratic. Nu-mi erau deloc prietene şi 


— 357 — 


sfătuitoare bune. 

El încuviinţează din cap. 

— Le îngăduiau tinerilor din casă să intre în odaia fetelor? 

— Da. Francis venea noaptea să curteze altă fată, dar apoi a pus 
ochii pe mine. Tac o clipă, apoi continui. Ea nu era frumoasă nici pe 
jumătate cât mine, deşi eu nici măcar n-aveam haine drăguţe pe- 
atunci. 

Arhiepiscopul oftează din cine ştie ce motiv. 

— Asta e vanitate. Era vorba că-ţi mărturiseşti păcatul cu 
tânărul. N 

— Dar asta şi fac! Mărturisesc. Insă sunt foarte tulburată. El a 
fost foarte insistent. S-a ținut de capul meu. A jurat că e îndrăgostit 
de mine şi l-am crezut. Eram foarte tânără. Mi-a promis că mă ia de 
soție, am crezut că suntem căsătoriți. A stăruit. 

— A venit în patul tău? 

Aş vrea să tăgăduiesc, dar dacă nătărăul de Dereham le-a spus 
totul, atunci nu-mi mai rămâne decât să fac lucrurile să pară mai 
puțin grave. 

— Da. Nu l-am invitat, dar a insistat. M-a obligat. 

— Te-a violat? 

— Da, aproape. 

— Şi n-ai țipat? Te aflai în aceeaşi odaie cu toate celelalte tinere 
doamne, nu? Te-ar fi auzit. 

— L-am lăsat să o facă. Dar eu n-am vrut. 

— Aşadar, s-a culcat cu tine. 

— Da. Dar n-a fost niciodată dezbrăcat de tot. 

— A fost complet îmbrăcat? 

— Voiam să spun că n-a fost niciodată dezbrăcat, decât când şi-a 
scos pantalonii. Şi atunci a fost. 

— Ce a fost? 

— Atunci a fost dezbrăcat. 

Asta sună neconvingător chiar şi în urechile mele. 

— Şi ţi-a răpit fecioria. 

Nu văd cum aş putea să evit acest adevăr. 

— Aăă... 

— Ţi-a fost amant. 

— Nu cred că... 

Arhiepiscopul se ridică în picioare, de parcă ar vrea să plece. 

— Asta nu-ţi face niciun bine. Nu te pot salva dacă mă minţi. 

Mă tem atât de tare că va pleca, încât strig, alerg după el şi-l 


— 358 — 


prind de braţ. 7 

— Vă rog, milord! Vă voi spune. Insă mi-e atât de ruşine şi-mi 
pare atât de rău... 

Plâng în hohote. Arhiepiscopul are o înfăţişare foarte severă şi, 
dacă nu-mi ia apărarea, cum îi voi explica regelui toate astea? Mă 
tem de el, fără îndoială, dar de rege mi-e de-a dreptul groază. 

— Spune-mi! Te-ai culcat cu el. Aţi fost ca soţul şi soţia. 

— Da, răspund, îmboldită să fiu sinceră. Da, am fost. 

Imi desprinde mâna de pe braţul lui, de parcă aş avea o infecţie 
pe piele şi n-ar vrea să mă atingă. De parcă aş fi leproasă, eu, care 
cu doar două zile în urmă eram atât de preţuită încât toată ţara i-a 
mulţumit lui Dumnezeu că regele m-a găsit! Nu e cu putinţă! Nu e 
cu putinţă ca totul s-o fi luat razna aşa de rău, într-un timp aşa de 
scurt. 

— Mă voi gândi la mărturisirea ta, spune el. l-o voi înfăţişa lui 
Dumnezeu în rugăciune. Va trebui să-i spun regelui. Ne vom gândi 
ce acuzaţii ţi se vor aduce. 

— Nu putem să uităm că s-a întâmplat? şoptesc frângându-mi 
mâinile şi simțind că inelele îmi atârnă greu pe degete. A fost atât 
de demult! Cu ani în urmă. Nimeni nu-şi mai aminteşte. Regele nu 
trebuie să ştie, aţi spus-o chiar Domnia Voastră, îi va frânge inima! 
Inştiinţaţi-l doar că nu s-a întâmplat nimic important. Nu se poate 
să fie din nou totul ca înainte? 

Arhiepiscopul se uită la mine de parcă aş fi înnebunit. 

— Regină Katherine, spune cu blândeţe. L-aţi înşelat pe regele 
Angliei. Pedeapsa pentru asta e moartea. Nu înţelegeţi? 

— Dar asta a fost cu mult înainte să ne căsătorim! scâncesc. Nu 
l-am înşelat pe rege. Pe atunci nici măcar nu-l cunoşteam! De bună 
seamă că regele îmi va ierta greşelile de copilă, nu? 

Simt că mă năpădesc hohotele de plâns şi că nu mi le mai pot 
înăbuşi. 

— De bună seamă că nu mă va judeca aspru pentru greşelile din 
copilărie, când nu eram decât o fetiţă înconjurată de educatori 
slabi, nu? Mi se pune un nod în gât. De bună seamă că Alteța Sa va 
fi bun cu mine! M-a iubit, iar eu l-am făcut foarte fericit! l-a 
mulţumit lui Dumnezeu pentru mine, ceea ce nu-i puţin lucru! 

Lacrimile mi se revarsă pe obraji. Regretele mele nu sunt 
prefăcute, sunt absolut îngrozită că mă aflu în situaţia asta, faţă-n 
faţă cu acest om înspăimântător, nevoită să mă încâlcesc în 
minciuni ca să fac lucrurile să pară mai puţin grave. 


— 359 — 


— Vă rog, milord, vă rog, iertaţi-mă! Vă rog, spuneţi-i regelui că 
n-am făcut nimic! 

Arhiepiscopul se îndepărtează de mine. 

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă! Nu vom mai vorbi nimic acum. 

— Spuneţi-mi că mă iertaţi, spuneţi-mi că regele mă va ierta! 

— Nădăjduiesc că o va face. Nădăjduiesc că veţi putea fi salvată. 

Mă agăţ de el, hohotind incontrolabil. 

— Nu se poate să plecaţi fără să-mi promiteţi că nu voi păţi 
nimic! 

El se târăşte spre uşă, cu toate că mă agăţ de el ca un copil. 

— Doamnă, trebuie să vă păstraţi cumpătul. 

— Cum pot să-mi păstrez cumpătul când îmi spuneţi că regele e 
mânios pe mine? Când îmi spuneţi că pedeapsa e moartea? Cum 
să-mi păstrez cumpătul? Cum să-mi păstrez cumpătul?! Am doar 
şaisprezece ani, nu se poate să fiu acuzată, nu se poate să fiu... 

— Daţi-mi drumul, doamnă, această purtare nu vă ajută cu 
nimic. 

— Nu vă las să plecaţi fără să mă binecuvântaţi! 

Mă împinge, apoi face iute o cruce în aer, deasupra capului meu. 

— Aşa. Poftim, in nomine... filii... aşa, potoliţi-vă. 

Mă trântesc pe podea hohotind, dar aud cum se închide uşa în 
urma lui şi, cu toate că nu mai e acolo să mă vadă, nu mă pot opri 
din plâns. Plâng şi după ce se deschide uşa interioară şi intră 
doamnele mele. Nu mă ridic şi nu mă înveselesc nici măcar când se 
adună în jurul meu şi mă mângâie pe creştet. Sunt nespus de 
înspăimântată, nespus de înspăimântată! 


Jane Boleyn, Hampton Court, noiembrie 1541 


Dracul acela de arhiepiscop a scos-o din minţi de spaimă pe 
biata fată, iar acum nu mai ştie dacă să mintă sau să 
mărturisească. Ducele a venit împreună cu arhiepiscopul pentru 
încă o discuţie şi, în timp ce doamnele încearcă s-o tragă jos din pat 
pe regina care plânge cu sughiţuri, el se opreşte lângă mine. 

— Va mărturisi ceva despre Culpepper? mă întreabă într-o 
şoaptă atât de slabă, încât trebuie să mă aplec spre el ca să-l aud. 

— Dacă-l lăsaţi pe arhiepiscop s-o ia la întrebări, va mărturisi 
orice, îl previn repede, tot în şoaptă. Nu pot s-o fac să tacă dacă o 
chinuie cu speranţe şi o ameninţă cu damnarea. E doar o copilă 
prostuţă, iar el pare hotărât să-i frângă spiritul. Dacă o ameninţă în 
continuare, o va înnebuni cu totul! 


— 360 — 


Ducele râde scurt, un râs că un geamăt. 

— Ar face bine să se roage să înnebunească, ar putea fi singurul 
lucru în stare s-o salveze. Dumnezeule mare! Două nepoate ajung 
regine ale Angliei şi amândouă sfârşesc pe eşafod! 

— Cine ar putea s-o salveze? 

— N-o pot executa dacă e nebună, răspunde el absent. Dacă eşti 
nebun, nu poţi fi judecat pentru trădare. Ar fi nevoiţi s-o trimită la o 
mănăstire. Doamne sfinte, ea ţipă aşa?! 

Strigătele stranii ale lui Kitty Howard, care imploră să fie cruţată, 
răsună în odăile ei în timp ce doamnele încearcă s-o aducă în faţa 
arhiepiscopului. 

— Ce veţi face? îl întreb. Lucrurile nu pot să continue aşa. 

— Voi încerca să mă ţin la distanţă, spune el posomorât. Speram 
s-o găsesc azi cu toate minţile acasă. Voiam s-o sfătuiesc să se 
recunoască vinovată cu Dereham şi să nege povestea cu 
Culpepper, atunci ar fi însemnat că n-a făcut decât să se mărite 
fiind promisă dinainte altuia, ca Anne de Cleves. Ar fi putut să 
scape basma curată. S-ar fi putut chiar ca el s-o primească înapoi. 
Dar după cum se poartă, o să se omoare singură înainte să-i vină 
de hac călăul. 

— Să vă ţineţi la distanţă? Şi cu mine cum rămâne? 

Chipul lui e precum cremenea. 

— Ce-i cu dumneata? 

— II accept pe contele francez, spun repede. Orice ar prevedea 
contractul, îl accept. Voi trăi cu el în Franţa câţiva ani, fac orice 
vrea. Mă voi da la fund până îşi revine regele după povestea asta, 
nu mă pot întoarce în exil, nu mă pot întoarce la Blickling! Nu 
suport locul ăla. Nu mă simt în stare să trec iarăşi prin toate. Zău 
că nu! Il accept pe contele francez chiar şi fără condiţii bune. Chiar 
dacă e bătrân şi urât, chiar dacă-i diform! Il accept pe contele 
francez. 

Ducele izbucneşte dintr-odată în hohote de râs sălbatice, 
mugindu-mi în faţă ca un urs prins în capcană. Tresar şi mă trag 
puţin înapoi, dar amuzamentul lui e cumplit de sincer. In odăile 
astea îngrozitoare, pline de femei care o roagă pe Katherine să-şi 
vină în fire, răsunând de jelania ei cumplită, stridentă, şi de glasul 
arhiepiscopului, care se roagă tare ca să acopere zarva, ducele se 
zguduie de râs. 

— Un conte francez! răcneşte el. Un conte francez! Ai 
înnebunit?! Ţi-ai pierdut minţile, la fel ca nepoată-mea?! 


— 361 — 


— Poftim? spun cu totul nedumerită. De ce râdeţi? Tăceţi, milord, 
tăceţi! N-aveţi niciun motiv de râs. 

— N-am niciun motiv de râs?! repetă ducele fără să se poată 
stăpâni. N-a existat nicio clipă un conte francez! Nici nu putea să 
existe un conte francez. Nu va exista niciodată un conte francez 
sau un conte englez sau un baron englez! Nu va exista niciodată un 
don spaniol sau un prinţ italian! Niciun bărbat din lume nu te-ar 
vrea! Eşti chiar atât de proastă încât nu ştii asta? 

— Dar aţi spus... 

— Am spus orice a fost nevoie ca să lucrezi mai departe în slujba 
noastră, aşa cum şi dumneata ai spune orice ca să-ţi susţii cauza. 
Dar nu m-am gândit nicio clipă că m-ai crezut cu adevărat! Nu ştii 
ce gândesc bărbaţii despre dumneata? 

Simt că încep să-mi tremure picioarele, e ca data trecută, când 
am ştiut că va trebui să-i trădez. Când am ştiut că va trebui să-mi 
ascund chiar şi de mine însămi falsitatea. 

— Nu ştiu. Şi nu vreau să ştiu. 

Mă prinde de umeri şi mă târăşte în faţa uneia dintre oglinzile 
scumpe, cu rame poleite ale reginei. În luciul blând, argintiu zăresc 
ochii mei, privindu-mă măriţi, şi chipul ducelui, la fel de dur ca al 
morţii. 

— Priveşte, spune el. Priveşte-te şi cunoaşte-te drept ceea ce 
eşti: o mincinoasă şi o soţie făţarnică! Nu există bărbat în lumea 
întreagă care s-ar însura cu dumneata. Eşti cunoscută în lungul şi-n 
latul Europei drept femeia care şi-a dat soţul şi cumnata pe mâna 
călăului! Eşti cunoscută la toate curţile Europei ca o femeie atât de 
spurcată, încât a fost în stare să-şi trimită bărbatul la ştreang... Mă 
zgâlţâie zdravăn. lar apoi să fie tăiat în patru cât încă mai sufla, cu 
pantalonii uzi de propriul pişat... Mă zgâlţâie iarăşi. Să fie despicat 
de la vintre până la gât, să-şi vadă matele, ficatul şi bojocii smulşi 
din el şi fluturaţi sub nasul lui, să sângereze ca un porc în timp ce 
ficatul, inima, maţele şi plămânii îi erau arse sub ochii săi... Mă 
zgâlţâie iarăşi. Şi la urmă să fie tranşat ca un animal pe butucul 
măcelarului: capul, braţele, picioarele! 

— Nu i s-a făcut asta, şoptesc, dar în imaginea reflectată, buzele 
mele nu se mişcă aproape deloc. 

— Nu, dar asta n-a fost mulţumită dumitale. Asta ţin minte 
oamenii. Regele, cel mai mare duşman al lui, l-a cruțat de tortura la 
care l-ai trimis dumneata. Regele a îngăduit să fie decapitat, dar 
dumneata l-ai trimis să fie tăiat bucăţi şi să-i fie scoase 


— 362 — 


măruntaiele! Dumneata ai jurat, ca martor, că el şi Anne au fost 
amanți, că s-a culcat cu propria lui soră, că s-a dedat la sodomie cu 
jumătate de curte, ai jurat că au pus la cale moartea regelui. l-ai 
răpit viaţa cu jurămintele dumitale, l-ai trimis la o moarte pe care 
nu i-ai hărăzi-o unui câine! 

— A fost planul vostru. 

In oglindă, chipul meu e verde din pricina scârbei provocate de 
adevărul rostit în sfârşit cu glas tare, ochii îmi sunt holbaţi de 
groază. 

— A fost planul vostru, nu al meu. Nu accept vina pentru el. Aţi 
spus că-i vom salva! Că vor fi iertaţi dacă depunem mărturie şi ei 
se declară vinovaţi! 

Ducele mă scutură iarăşi, aşa cum ar scutura un terier un 
şobolan. 

— Ştiai că e o minciună! Ştiai, mincinoaso! N-ai depus mărturie 
ca să-l salvezi. Ai depus mărturie ca să-ţi salvezi titlul şi averea, 
spuneai că e moştenirea ta, moştenirea Boleyn! Ştiai că, dacă oferi 
dovezi împotriva soţului tău, regele te va lăsa să-ţi păstrezi titlul şi 
pământurile! Şi altceva nici nu voiai. Numai de asta ţi-a păsat tot 
timpul. l-ai trimis la moarte pe bărbatul acela tânăr şi pe 
frumuseţea aceea, sora lui, ca să-ţi salvezi propria piele gălbejită şi 
titlul mizerabil! l-ai trimis la moarte, o moarte sălbatică, pentru că 
erau frumoşi şi voioşi şi fericiţi unul în tovărăşia celuilalt şi pentru 
că te-au lăsat pe dinafară. Eşti întruchiparea răutăţii, a geloziei şi a 
patimii trupeşti perverse! Crezi că există vreun bărbat care să-ţi 
mai încredinţeze vreun titlu? Crezi că există vreun bărbat care ar 
risca să-ţi spună „nevastă”? După ce-ai făcut?! 

— Voiam să-l salvez, îngaim dezvelindu-mi dinţii în faţa imaginii 
noastre din oglindă. L-am acuzat ca să poată mărturisi şi să fie 
iertat. L-aş fi salvat! 

— Eşti o criminală mai rea decât regele! spune el cu brutalitate 
şi mă împinge. 

Mă izbesc de perete şi mă agăţ de tapiserie ca să-mi recapăt 
echilibrul. 

— Ai depus mărturie împotriva propriei tale cumnate şi a 
propriului tău soţ, ai stat lângă patul de suferinţă al lui Jane 
Seymour când trăgea să moară, ai depus mărturie împotriva lui 
Anne de Cleves şi nu te-ar fi deranjat s-o vezi decapitată, iar acum, 
fără îndoială, îţi vei privi încă o verişoară urcând pe eşafod şi mă 
aştept cu siguranţă să depui mărturie împotriva ei! 


— 363 — 


— L-am iubit! spun cu încăpățânare, legându-mă de singura 
acuzaţie pe care nu suport s-o aud. Nu puteţi nega că l-am iubit pe 
George! L-am iubit din toată inima. 

— Atunci înseamnă că eşti mai rău decât o mincinoasă şi o 
prietenă prefăcută, replică el cu răceală. Căci dragostea dumitale i- 
a adus bărbatului iubit cea mai cumplită moarte. Dragostea 
dumitale e mai rea decât ura. Zeci de oameni l-au urât pe George 
Boleyn, dar moartea i s-a tras din vorbele dumitale iubitoare. Nu 
vezi cât de diabolică eşti? 

— Dacă m-ar fi sprijinit, dacă mi-ar fi fost credincios, l-aş fi 
salvat! strig cu durere. Dacă m-ar fi iubit aşa cum l-am iubit eu, 
dacă mi-ar fi făcut loc în viaţa lui, i-aş fi fost la fel de dragă cum i-a 
fost ea... 

— Nu te-ar fi sprijinit în ruptul capului, spune ducele cu un 
dispreţ otrăvitor în glas. Nu te-ar fi iubit nici într-o mie de ani! Tatăl 
dumitale ţi l-a cumpărat cu preţul unei averi, dar nimeni şi nicio 
avere, oricât de mare, nu te-ar putea face demnă să fii iubită! 
George te dispreţuia, iar Anne şi Mary râdeau de dumneata. De 
asta i-ai acuzat, minciunile astea nobile cu sacrificiul de sine nu 
conţin niciun dram de adevăr! l-ai acuzat fiindcă, dacă nu l-ai putut 
avea pe George, ai preferat să-l vezi mort decât să-l vezi iubindu-şi 
sora. 

— Ea s-a băgat între noi! îngaim. A 

— Ogarii lui s-au băgat între voi. Şi caii lui. Işi iubea caii din grajd 
şi şoimii din colivie mai mult decât te iubea pe dumneata. Şi i-ai fi 
omorât pe toţi, cai, ogari şi şoimi, din pură gelozie! Eşti o femeie 
diabolică, Jane, şi te-am folosit aşa cum aş folosi un gunoi. Dar 
acum am terminat cu neghioaba aia de Katherine şi am terminat şi 
cu dumneata. Poţi s-o sfătuieşti să se salveze cum o taie capul. Poţi 
să depui mărturie împotriva ei sau poţi să n-o faci. Nu-mi pasă de 
niciuna dintre voi. 

Pipăi peretele din spatele meu şi mă împing în faţă, aruncându-i 
o privire tăioasă şi plină de furie. 

— Nu accept să mă tratezi aşa! Nu sunt un gunoi, sunt aliata 
dumitale! Dacă te întorci împotriva mea, vei regreta. lţi cunosc 
toate tainele. Ştiu destul ca s-o trimit pe ea la ştreang şi pe 
dumneata la fel! O voi distruge şi te voi distruge şi pe dumneata! 

Incep să gâfâi şi faţa îmi arde de mânie. 

— O voi târî pe eşafod, şi tot neamul Howard împreună cu ea! 
Chiar dacă de data asta voi muri şi eu. 


— 364 — 


El râde iarăşi, dar potolit, şi-a consumat furia. 

— Ea e o cauză pierdută. Regele a terminat cu ea. La fel şi eu. 
Mă pot salva şi o voi face. Dumneata vei cădea împreună cu târfa. 
Nu poţi scăpa de două ori. i 

— li voi spune arhiepiscopului despre Culpepper! ameninţ. li voi 
spune că dumneata ai vrut să fie amanți. Că mi-ai cerut să-i arunc 
unul în braţele celuilalt. 

— Poţi spune ce vrei, replică el degajat. Nu vei avea nicio 
dovadă. O singură persoană a fost văzută ducând mesaje şi 
lăsându-l să intre în odăile ei. lar aceea eşti dumneata. Tot ce spui 
ca să mă incriminezi va arăta vinovăția dumitale. lar pentru asta 
vei muri. Şi Dumnezeu mi-e martor că nu-mi pasă nici cât negru 
sub unghie. 

Auzind asta, tip, ţip, apoi cad în genunchi şi-i cuprind picioarele. 

— Nu spune aşa ceva, te-am slujit, te-am slujit ani la rândul, ți- 
am fost cea mai credincioasă slujitoare şi n-am primit nicio răsplată 
pentru asta! Scoate-mă de-aici, ea n-are decât să moară, 
Culpepper la fel, dar eu voi fi în siguranţă împreună cu dumneata! 

Cu mişcări domoale, ducele se apleacă şi-mi desprinde mâinile 
de parcă aş fi o buruiană lipicioasă ce i s-a încurcat neplăcut în 
picioare. 

— Nu, nu, spune cu aerul că şi-a pierdut complet interesul faţă 
de conversaţia noastră. Nu. Ea nu poate fi salvată, iar ca să te 
salvez pe dumneata n-aş ridica nici măcar un deget. Lumea va fi 
mai bună după ce vei muri, Jane Boleyn. Nu ţi se va duce dorul. 

— Sunt a dumitale! 

Ridic ochii spre el, dar nu îndrăznesc să-l apuc iarăşi de picioare, 
aşa că se îndepărtează de mine şi bate la uşa dinspre lumea de- 
afară, unde străjerii care înainte se aflau acolo ca să nu lase pe 
nimeni să intre nepoftit ne ţin acum pe noi prizoniere înăuntru. 

— Sunt a dumitale! strig. Cu trup şi suflet! Te iubesc! 

— Nu te vreau, replică el. Nimeni nu te vrea. lar ultimul bărbat 
căruia i-ai jurat iubire a murit din pricina mărturiei dumitale. Eşti o 
fiinţă scârbavnică, Jane Boleyn, călăul n-are decât să termine ce-a 
început dracul, nu-mi pasă. 

Se opreşte cu mâna pe clanţă, ca izbit de un gând. 

— Cred că vei fi decapitată pe pajiştea Turnului, unde au omorât- 
o pe Anne. Ce ironie! Cred că ea şi fratele ei râd în iad şi te- 
aşteaptă. 


— 365 — 


Anne, palatul Richmond, noiembrie 1541 


Kitty Howard a fost mutată la abația Syon şi e ţinută prizonieră, 
cu doar câteva dintre doamnele ei. Oamenii regelui au arestat doi 
tineri din personalul bunicii sale, care vor fi torturați până 
mărturisesc tot ce ştiu, iar apoi vor fi torturați până mărturisesc 
ceea ce li se cere să spună. Doamnele care i-au fost confidente se 
află şi ele în Turn, pentru a fi interogate. Alteța Sa regele şi-a 
încheiat reflecţiile solitare de la palatul Oatlands şi s-a întors la 
Hampton Court. Se spune că e foarte tăcut, foarte îndurerat, dar nu 
furios. Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu e furios. Dacă 
nu-l apucă furiile lui răzbunătoare, ar putea să se cufunde în 
autocompătimire şi s-o exileze. Va anula căsătoria cu regina pe 
temeiul purtării ei abominabile, chiar aşa s-a exprimat în faţa 
parlamentului. Mă rog la Dumnezeu ca parlamentul să fie de acord 
cu el că nu e potrivită pentru a fi regină, atunci biata copilă va 
putea fi eliberată, iar prietenele ei se vor putea întoarce acasă. 

Ar putea să plece în Franţa, ar fi o încântare la curtea aceea, 
unde vanitatea şi frumuseţea ei ar fi o plăcere pentru privire. Sau 
ar putea fi convinsă să trăiască la ţară, ca mine, şi să devină şi ea 
sora regelui. Ar putea chiar să vină să locuiască cu mine şi am fi 
prietene, ca pe vremuri, când eu eram regina pe care el n-o voia, 
iar ea, fecioara pe care o voia. Ar putea fi trimisă într-o mie de 
locuri de unde nu i-ar face niciun rău regelui, unde capriciile ei i-ar 
face pe oameni să râdă şi unde s-ar putea maturiza, devenind o 
femeie cu judecată. De bună seamă, toată lumea e de acord că nu 
poate fi executată, nu-i aşa? E pur şi simplu prea tânără ca să fie 
executată. Nu vorbim de Anne Boleyn, care a urzit şi a ţesut planuri 
ca să ajungă pe tron timp de şase ani şi apoi a fost doborâtă de 
propria ambiţie. Vorbim de o fată care n-are mai multă minte decât 
pisoii ei! Nimeni n-ar putea să fie atât de aspru încât să trimită o 
copilă ca ea pe eşafod. Slavă Domnului că regele e trist, şi nu 
mânios! Mă rog la Dumnezeu ca parlamentul să-i recomande 
anularea căsătoriei şi mă rog Cerului ca arhiepiscopul Cranmer să 
fie satisfăcut cu căderea în dizgrație a reginei pe temeiul iubirilor ei 
de copilă şi să nu înceapă să-i cerceteze nebuniile de după 
căsătorie. 

Nu ştiu ce se petrece la curte în perioada asta, dar am văzut-o 
de Crăciun şi de Anul Nou şi mi-am spus atunci că e pregătită 
pentru un iubit şi că năzuieşte la iubire. Şi cum ar fi putut să se 


— 366 — 


împiedice de la asta? E o copilă pe cale să devină femeie, care are 
drept soţ un bărbat îndeajuns de bătrân ca să-i fie tată, un bărbat 
suferind, neputincios, poate chiar nebun. Orice femeie cu judecată 
aflată în împrejurări ca acestea s-ar îndrepta spre unul dintre tinerii 
adunaţi în jurul ei, ca să găsească la el prietenie şi alinare. lar 
Katherine e foarte înclinată spre flirt. 

Doctorul Harst vine călare de la Londra să mă vadă şi, în clipa în 
care soseşte, le trimite pe doamnele mele din odaie, ca să putem 
vorbi între patru ochi. Acest lucru îmi spune că îmi aduce veşti 
grave de la curte. 

— Ce se ştie nou despre regină? întreb de îndată ce doamnele 
ies din încăpere şi ne aşezăm unul lângă altul în faţa focului, ca doi 
conspiratori. 

— Incă o mai interoghează. Dacă mai e ceva de scos de la ea, 
vor scoate cu siguranţă. E ţinută cu stricteţe în apartamentele sale 
de la abația Syon, nu îi e îngăduit să vadă pe nimeni. Unchiul ei a 
abandonat-o şi nu are niciun prieten. Patru dintre doamnele ei sunt 
întemniţate împreună cu ea, însă ar pleca dacă ar putea. Prietenii 
ei cei mai apropiaţi sunt arestaţi şi interogaţi în Turn. Se spune că 
plânge tot timpul şi imploră să fie iertată. E prea tulburată ca să 
poată mânca sau dormi. Se spune că se lasă să moară de foame. 

— Dumnezeu s-o ajute, biata Kitty! Dumnezeu s-o ajute! Dar de 
bună seamă că s-au obţinut dovezi pentru anularea căsătoriei cu 
regele, nu? Are destule ca să divorţeze de ea şi să-i dea drumul? 

— Nu, acum caută dovezi pentru ceva mai rău, spune scurt 
ambasadorul. 

Tăcem amândoi. Ştim ce înseamnă asta şi ne temem că ar putea 
exista lucruri mai rele de descoperit. 

— Am venit să vă văd dintr-un motiv chiar mai grav decât 
acesta, continuă el. 

— Dumnezeule mare, ce poate fi mai grav? 

— Am auzit că regele se gândeşte să vă ia din nou de soţie. 

Preţ de o clipă sunt atât de uluită, încât nu reuşesc să rostesc un 
cuvânt. Imi încleştez mâinile pe braţele jilţului şi mă uit cum mi se 
albesc vârfurile degetelor. 

— Nu se poate să vorbiţi serios! 

— Ba da. Regele Francisc al Franţei doreşte cu aprindere ca voi 
doi să vă recăsătoriţi şi ca fratele vostru şi regele să i se alăture 
într-un război împotriva Spaniei. 

— Regele vrea o nouă alianţă cu fratele meu? 


— 367 — 


— Împotriva Spaniei. 

— O pot face şi fără mine! Pot face alianţa fără mine! 

— Regele Franţei şi fratele vostru vor să fiţi repusă în drepturi, 
iar Henric vrea să scape de amintirea lui Katherine. Vrea ca 
lucrurile să fie întocmai ca înainte. Ca şi cum ea nici n-ar fi existat. 
Ca şi cum lnălţimea Voastră abia ar fi sosit în Anglia şi totul ar 
merge înainte potrivit planului. 

— O fi el Henric al Angliei, dar nici măcar el nu poate da timpul 
înapoi! strig. 

Mă ridic energic din jilţ şi încep să mă plimb prin odaie. 

— N-o voi face. Nu îndrăznesc s-o fac! M-ar omori în niciun an! E 
un ucigaş de neveste. la câte o femeie şi o distruge. l-a intrat în 
obişnuinţă. Asta ar însemna moartea mea! 

— Dacă s-ar purta onorabil cu Ilnălţimea Voastră... 

— Doctore Harst, am scăpat cu bine de el o dată, sunt singura 
dintre soțiile lui care a ieşit vie din căsnicie! Nu mă pot întoarce ca 
să-mi pun capul pe butuc. 

— Mi s-a spus că vă va oferi garanţii... 

Mă întorc mânioasă spre ambasador. 

— Vorbim despre Henric al Angliei! Despre omul care a pricinuit 
moartea a trei neveste şi acum construieşte eşafodul pentru a 
patra! Nu există garanţii. E un criminal. Dacă mă băgaţi în patul lui, 
sunt ca şi moartă. 

— Va divorța de regina Katherine, sunt sigur. A spus-o în faţa 
parlamentului. Parlamentul ştie că nu era fecioară când s-a 
căsătorit cu el. Vestea purtării ei scandaloase a fost împărtăşită 
ambasadorilor de la curţile europene, ca s-o anunţe pretutindeni. E 
numită în public târfă. O va repudia. N-o va omori. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 

— Nu are niciun motiv s-o omoare, spune el cu blândeţe. Sunteţi 
din cale-afară de tulburată, nu gândiţi clar. S-a căsătorit cu el pe 
baze false, ceea ce e un păcat şi o greşeală din partea ei. Regele a 
anunţat acest lucru. Dar, fiindcă n-au fost căsătoriţi, ea nu i-a pus 
coarne, aşa că n-are niciun motiv să facă altceva decât s-o 
elibereze. 

— Atunci de ce caută mai multe dovezi împotriva ei? Dacă are 
suficiente ca s-o numească târfă, dacă are destule ca s-o acopere 
de ruşine şi să divorţeze de ea? De ce are nevoie de mai multe 
dovezi? 

— Ca să-i pedepsească pe bărbaţi. 


— 368 — 


Privirile ni se întâlnesc. Niciunul dintre noi nu ştie ce să 
îndrăznească să creadă. 

— Mă tem de el, spun nefericită. 

— Şi pe bună dreptate, căci e un rege de temut. Dar a divorţat 
de Înălţimea Voastră şi şi-a respectat promisiunile. V-a oferit o 
compensație dreaptă şi v-a lăsat să trăiţi în pace şi prosperitate. 
Poate că va divorța de ea şi-i va oferi o compensație, poate că aşa 
procedează mai nou. lar pe urmă s-ar putea să vrea să se 
căsătorească din nou cu Înălţimea Voastră. 

— Nu pot, spun repede. Credeţi-mă, doctore Harst, chiar dacă 
aveţi dreptate şi se poartă iertător cu Katherine, ba chiar generos, 
n-aş îndrăzni să-i fiu soţie. Nu pot îndura să fiu iarăşi căsătorită cu 
el. Şi acum îi mulţumesc în genunchi lui Dumnezeu în fiecare 
dimineaţă pentru că am avut norocul să scap data trecută. Când vă 
întreabă sfetnicii lui sau fratele meu sau ambasadorul francez, 
trebuie să le spuneţi că m-am obişnuit cu situaţia de celibatară şi 
că mă cred promisă dinainte, aşa cum a spus regele însuşi. 
Întocmai cum a spus el: nu sunt liberă să mă mărit. Convingeţi-i că 
acest lucru nu poate fi făcut. Jur că nu-l pot face. Nu-mi voi pune 
capul pe butuc, ca să aştept şuieratul securii. 


Katherine, abația Syon, noiembrie 1541 


la să văd, ce am acum? 

Trebuie să spun că nu-mi merge bine deloc. 

Am şase bonete franţuzeşti garnisite cu panglică de aur. Am 
şase perechi de mâneci, şase cămăşi simple şi şase rochii în culori 
închise: bleumarin, negru, verde închis şi cenuşiu. N-am nicio 
bijuterie, n-am nicio jucărie. Nu mai am nici măcar pisoiul meu. Tot 
ce mi-a dăruit regele a fost luat din odăile mele de sir Thomas 
Seymour - un Seymour să ia bunurile unei Howard! câtă indignare 
ne va stârni asta! - ca să-i fie înapoiate regelui. Aşadar se 
dovedeşte că toate lucrurile pe care le-am numărat înainte nu mi- 
au aparţinut niciodată cu adevărat. Erau lucruri date cu împrumut, 
nu daruri. 

Am trei odăi cu tapiserii foarte sărăcăcioase. Servitorii mei 
trăiesc într-una, iar eu, în celelalte două, împreună cu sora mea 
vitregă Isabel, lady Baynton şi alte două doamne. Niciuna din ele 
nu-mi vorbeşte, fiind pline de duşmănie din pricina poziţiei în care 
se află ca urmare a firii mele stricate, cu excepţia lui Isabel, căreia i 
s-a spus să mă facă să-mi înţeleg păcatul. Preotul confesor 


— 369 — 


aşteaptă pregătit să-l chem, în cazul în care aş fi într-atât de 
proastă încât să-mi pun singură ştreangul de gât mărturisindu-i lui 
tot ce am negat în faţa celorlalţi, şi Isabel mă ceartă de două ori pe 
zi, de parcă i-aş fi servitoare. Am câteva cărţi de rugăciuni şi o 
Biblie. Am câte ceva de cusut - cămăşi pentru săraci, dar de bună 
seamă că au adunat deja destule cămăşi, nu? N-am paji, nici 
curteni, nici bufoni, nici muzicieni, nici cântăreţi. Chiar şi căţeluşii 
mi-au fost luaţi şi ştiu că vor suferi de dorul meu. 

Prietenii mei au dispărut. Unchiul a pierit precum negura 
dimineţii şi mi se spune că, din suita mea, lady Rochford şi Francis 
Dereham, Katherine Tylney şi Joan Bulmer, Margaret Morton şi 
Agnes Restwold se află în Turn, fiind interogaţi în privinţa mea. 

Dar mai rău decât toate astea e ceea ce am aflat azi: că l-au dus 
în Turn şi pe Thomas Culpepper! Bietul, frumosul meu Thomas! 
Gândul că l-a arestat un oştean urât e îngrozitor, dar gândul că 
Thomas al meu e chestionat mă face să cad în genunchi, să-mi culc 
faţa pe pânza aspră ce-mi acoperă patul şi să plâng. Ce bine-ar fi 
fost dacă am fi fugit când ne-am dat seama pentru prima oară că 
suntem îndrăgostiţi! Dacă ar fi venit să mă ia cu el înainte să ajung 
la curte, când eram încă la Lambeth, când eram încă o copilă! Dacă 
i-aş fi spus că sunt a lui, doar a lui, când am sosit la curte, înainte 
ca toate lucrurile s-o ia razna! 

— Vrei să-l chem pe preotul confesor? mă întreabă cu răceală 
lady Baynton când mă găseşte plângând. 

Precis au sfătuit-o să procedeze aşa, sunt nerăbdători să mă 
pierd cu firea şi să le spun totul. 

— Nu, răspund repede. N-am nimic de mărturisit. 

Şi e de-a dreptul îngrozitor că aceste odăi sunt odăile lui lady 
Margaret Douglas, aici a fost ţinută singură, în tăcere, pentru crima 
de-a se fi îndrăgostit. Închipuiţi-vă! A stat aici, întocmai ca şi mine, 
rătăcind dintr-o odaie în alta şi înapoi, arestată pentru că iubea un 
bărbat, fără să ştie care va fi acuzaţia, nici care va fi sentinţa, nici 
de unde va cădea lovitura. A stat aici cu desăvârşire singură, în 
dizgrație, vreme de treisprezece luni, nădăjduind că regele o va 
ierta, întrebându-se ce i se va întâmpla. A fost luată de-aici doar cu 
câteva zile în urmă, ca să-mi facă loc mie - nu-mi vine să cred! - şi 
a fost mutată la Kenninghall, unde va sta iarăşi închisă până obţine 
iertarea regelui, dacă el o va ierta vreodată. 

Mă gândesc la ea - o femeie tânără, ca mine, doar cu puţin mai 
în vârstă decât mine, la fel de singură ca mine, întemniţată pentru 


— 370 — 


crima de-a iubi un bărbat care o iubea la rândul lui - şi acum îmi 
doresc să mă fi dus în genunchi la rege şi să-l fi implorat să fie 
milostiv cu ea. Dar de unde puteam să ştiu că într-o zi voi ajunge 
exact în aceeaşi situaţie? In exact aceleaşi odăi? Suspectată că 
sunt îndrăgostită, la fel ca ea? Imi doresc să-i fi spus regelui că e 
doar tânără şi poate prostuţă şi că ar trebui îndrumată, nu arestată 
şi pedepsită. Dar nu i-am luat apărarea, cum nu i-am luat-o nici 
bietei Margaret Pole, nici nenumăraţilor bărbaţi şi femei de la 
Smithfield. Nu le-am luat apărarea oamenilor din nord care s-au 
răsculat împotriva lui. N-am scos o vorbă în favoarea lui Thomas 
Cromwell, ci m-am măritat în ziua morţii sale, fără să-mi fie milă de 
el măcar o clipă. Nu i-am luat apărarea prinţesei Maria, fiica 
regelui, ba chiar mai rău: m-am plâns de ea. Nu i-am luat apărarea 
nici măcar stăpânei şi reginei mele, Anne, pe care o iubeam. l-am 
jurat credinţă şi prietenie şi totuşi, când mi s-a cerut, am semnat un 
document împotriva ei fără să mă obosesc măcar să-l citesc. lar 
acum nu există nimeni care să îngenuncheze şi să ceară îndurare 
pentru mine. 

Fireşte, nu ştiu ce se petrece. Dacă l-au arestat şi pe Henry 
Manox împreună cu Francis Dereham, el le va spune orice vor dori 
să audă. Nu ne-am despărţit în termeni buni şi nu ţine deloc la 
Francis. Le va spune că noi doi am fost aproape amanti, iar apoi le 
va mărturisi cu siguranţă că l-am lăsat şi m-am aruncat în braţele 
lui Francis Dereham. Numele meu va fi terfelit rău de tot şi bunica 
va fi furioasă. 

Presupun că le vor cere fetelor de la Lambeth să mărturisească 
totul despre mine. Agnes Restwold şi Joan Bulmer nu-mi sunt prea 
prietene în adâncul inimii. Mă plăceau cât am fost regină şi aveam 
de oferit favoruri, dar nu mă vor apăra şi nici nu vor minţi pentru 
mine. Şi dacă mai dezgroapă alte câteva fete din te miri ce viaţă de 
nimic or duce, acestea vor spune orice de dragul unei călătorii la 
Londra. Dacă o întreabă pe Joan Bulmer ceva despre Francis, le va 
mărturisi totul, n-am nicio îndoială. Absolut toate fetele de la 
Norfolk House ştiu că Francis mă numea soţia lui şi eu răspundeam 
la asta. Că se culca aproape în fiecare noapte cu mine ca şi cum 
am fi fost soţ şi soţie, iar eu nu ştiam, sincer nu ştiam, dacă suntem 
căsătoriţi sau nu. Nu m-am gândit niciodată cu adevărat la asta. 
Katherine Tylney le va spune foarte repede totul despre Lambeth; 
nădăjduiesc doar să nu i se pună întrebări despre Lincoln sau 
Pontefract sau Hull. Dacă se va apuca să le povestească despre 


— 371 — 


nopţile când am lipsit din odaia mea, asta îi va conduce la Thomas. 
O, Dumnezeule, dacă n-aş fi dat niciodată ochii cu el! Ar fi acum în 
siguranţă, şi eu la fel. 

Dacă oamenii regelui vorbesc cu Margaret Morton, aceasta le va 
spune că m-am certat cu ea când a încercat uşa odăii mele de 
culcare şi a găsit-o încuiată. Thomas, dragul de Thomas, era în pat 
cu mine şi a trebuit să traversez camera în zbor şi să strig la ea să 
arate mai mult respect, cu uşa pe jumătate închisă, ca să nu-l vadă 
pe el. Mi-a râs în faţă: ştia că am pe cineva înăuntru. O, 
Dumnezeule, dacă nu m-aş fi certat cu ele toate atât de des! Dacă 
le-aş fi îmbunat mereu cu bani şi cu rochii, poate că acum ar minţi 
pentru mine. 

Şi dacă mă gândesc bine, Margaret se afla în sala de primire într- 
o zi, la Hampton Court, când Thomas şi cu mine eram în odaia mea 
personală. Ne-am petrecut toată după-amiaza lângă foc, sărutându- 
ne şi dezmierdându-ne, râzând de curtenii aflaţi de cealaltă parte a 
uşii. Atunci îndrăzneala noastră mă incita, acum îmi ciupesc 
palmele până când pielea mi se înroşeşte şi mi se umflă la gândul 
marii nesăbuinţe de care am fost în stare. Dar nici măcar acum nu 
regret. Chiar dacă ar fi să mor pentru după-amiaza aceea, n-aş 
regreta sărutările buzelor lui şi nici atingerile lui. li mulţumesc lui 
Dumnezeu că am avut măcar acele clipe! Nu-mi doresc să nu le fi 
avut. 

În curând mi se va aduce o nouă tavă cu mâncare. Nu mă voi 
atinge de ea. Nu pot mânca, nu pot dormi, nu pot face altceva 
decât să umblu prin aceste două odăi şi să mă gândesc că şi lady 
Margaret Douglas s-a plimbat prin ele, mistuită de dor pentru 
bărbatul pe care-l iubea. Nu avea atâtea prietene care să 
povestească lumii întregi despre ea. Nu avea toţi duşmanii 
neamului Howard care să-l aţâţe pe rege împotriva ei. E cea mai 
nenorocoasă femeie din câte cunosc şi totuşi e norocoasă în 
comparaţie cu mine. 

Ştiu că lady Rochford îmi va rămâne prietenă, ştiu bine lucrul 
ăsta. Ea înţelege ce înseamnă Thomas pentru mine şi eu pentru el. 
Işi va păstra cumpătul, a mai fost şi altă dată în primejdie, ştie cum 
să răspundă la întrebări. E o femeie mai în vârstă, o persoană cu 
experienţă. Inainte să ne despărţim mi-a spus: „Neagă totul!” şi aşa 
voi face. Ea ştie cum trebuie procedat. Cred că va încerca să se ţină 
departe de primejdie şi să mă ţină şi pe mine odată cu ea. 

Ştie totul, fireşte, şi asta e cel mai rău. Ştie că m-am îndrăgostit 


— 372 — 


de Thomas, ea s-a ocupat de toate întâlnirile şi scrisorile şi 
momentele pe care le-am putut fura împreună. L-a ascuns pentru 
mine după draperii şi, o dată, în umbra scărilor, la York. M-a dus pe 
furiş la el pe coridoare şerpuite, în case străine. La Pontefract, el a 
avut o odaie numai a lui şi ne-am întâlnit o dată acolo într-o după- 
amiază, după vânătoare. Ea mi-a spus unde ne-am putea întâlni, iar 
într-o seară, când regele însuşi a încercat uşa, gândindu-se să vină 
în patul meu, nu şi-a pierdut cumpătul şi i-a strigat că sunt bolnavă 
şi dorm şi l-a trimis de-acolo. A făcut asta! L-a trimis pe regele 
Angliei la plimbare şi glasul nu i-a tremurat nicio clipă! Are atâta 
curaj, sunt sigură că nu plânge şi nu mărturiseşte. Sunt aproape 
sigură că, dacă ar trage-o pe roată, s-ar uita pur şi simplu la călăi 
cu expresia aceea rece pe chip şi nu ar spune nimic. Nu mă tem că 
mă va trăda. Am toată încrederea că va nega orice ar vrea ei să 
afle. Ştiu că pot avea încredere în ea să mă apere. 

Atâta doar că... atâta doar că mă mir cum de nu şi-a putut salva 
soţul când acesta a fost acuzat. Nu vorbeşte niciodată despre el, iar 
asta mă face de asemenea să mă mir. Mi-am închipuit mereu că 
motivul e tristeţea adâncă pricinuită de pierderea lui, dar acum mă 
întreb dacă nu cumva a fost ceva mai rău de-atât. Catherine Carey 
era sigură că n-a depus mărturie în favoarea lor, ci împotriva lor. 
Cum se poate una ca asta? lar ea spunea că le-a salvat moştenirea 
şi nu pe ei. Şi totuşi, cum a fost posibil ca ei să moară, iar ea să 
scape nevătămată, dacă n-a făcut vreun fel de înţelegere cu 
regele? lar dacă a trădat o regină - şi încă propria ei cumnată - şi 
şi-a condamnat propriul soţ, de ce să mă salveze pe mine? 

O, îmi trec prin minte gânduri din astea înfricoşătoare din cauza 
situaţiei în care mă aflu şi care nu e uşoară. Ştiu asta. Biata 
Margaret Douglas trebuie să fi înnebunit pe jumătate tot umblând 
dintr-o odaie într-alta, fără să ştie ce se va întâmpla cu ea. 
Inchipuiţi-vă cum e să petreci aici un an, plimbându-te dintr-o 
cameră într-alta, fără să ştii dacă vei fi eliberată vreodată. Eu nu 
suport aşteptarea, însă, spre deosebire de ea, sunt cel puţin sigură 
că voi fi eliberată curând. Sunt sigură că totul va ieşi bine, dar îmi 
fac griji despre tot felul de lucruri, de fapt, despre toate. lar unul 
dintre lucrurile care mă îngrijorează e următorul: cum se face că 
Anne Boleyn a fost ucisă, George Boleyn a fost ucis, iar Jane, soţia 
lui, a scăpat pur şi simplu? Cum se face că nimeni n-a vorbit 
niciodată despre asta? Şi cum de a reuşit să salveze moştenirea lui, 
dar dovezile pe care le-a oferit n-au putut să-l salveze pe el? 


— 373 — 


Trebuie să încetez cu asta, fiindcă încep să mă gândesc că ea ar 
putea să depună mărturie pentru mine şi că asta m-ar putea duce 
în acelaşi loc ca pe Anne Boleyn, ceea ce e ridicol, căci lady Boleyn 
a fost adulterină şi vrăjitoare şi a fost vinovată de trădare. Insă eu 
n-am făcut decât să merg un pic prea departe cu Henry Manox şi 
cu Francis Dereham când eram copilă. lar de atunci, nimeni nu ştie 
ce am făcut şi voi tăgădui totul. 

Dumnezeule bun, dacă-l iau pe Thomas la interogatoriu, ştiu că 
va minţi ca să mă apere, dar dacă-l trag pe roată... 

Nu e bine deloc. Gândul la Thomas pe roată mă face să urlu ca 
un urs prins în capcană, căzând sub nasul câinilor. Thomas să 
sufere! Thomas să ţipe aşa cum ţip eu! Dar nu mă voi gândi la asta. 
Nu se poate întâmpla. E băiatul iubit al regelui, chiar aşa îi spune 
regele: băiatul meu iubit. Regele nu-i va face niciodată rău lui 
Thomas şi nu-mi va face niciodată rău mie. N-are niciun motiv să-l 
bănuiască. Şi sunt aproape sigură că, dacă ar afla că Thomas mă 
iubeşte, iar eu îl iubesc pe el, ar înţelege. Dacă iubeşti pe cineva, 
înţelegi ce simte acea persoană. S-ar putea chiar să râdă şi să 
spună că, după ce se încheie căsătoria mea cu el, mă pot mărita cu 
Thomas. S-ar putea să ne dea binecuvântarea. Se întâmplă să ierte 
oameni, mai ales pe favoriţii săi. Doar nu sunt Margaret Douglas şi 
nu m-am măritat fără acordul lui. Doar nu l-am sfidat. N-aş face aşa 
ceva niciodată. 

Dumnezeule mare, pesemne că Margaret Douglas a crezut că va 
muri aici! Pentru mine au trecut doar câteva zile şi deja îmi vine să- 
mi sap numele în zidurile de piatră! Odăile dau spre grădinile vaste 
şi văd lumina soarelui pe iarba palidă. Aici a fost o abație şi 
călugărițele care trăiau în ea erau mândria Angliei pentru stricteţea 
ordinului lor şi pentru frumuseţea cântecelor. Sau cel puţin aşa 
spune lady Baynton. Insă regele le-a alungat pe călugăriţe şi şi-a 
însuşit clădirea, aşa că e ca şi cum ai încerca să trăieşti într-o 
biserică şi jur că tristeţea măicuţelor bântuie locul. Nu e o casă 
potrivită pentru mine, în niciun caz. La urma urmei, sunt regina 
Angliei, iar dacă nu sunt regina Angliei, sunt Katherine Howard, 
membră a uneia dintre cele mai măreţe familii din regat. La urma 
urmei, să fii o Howard înseamnă să te numeri printre cei din frunte. 

Hmm, ia să văd, trebuie să mă înveselesc cumva. Aşadar, ce am 
acum? Dar, oh, nu e prea înveselitor. Zău că nu-i înveselitor deloc. 
Şase rochii, ceea ce nu e mult, şi pe deasupra în culori foarte 
mohorâte, culori de doamnă bătrână. Două odăi ale mele şi un 


= 374 — 


personal redus care să mă slujească. Dar, ca să văd cea mai bună 
parte a lucrurilor, mă aflu cu adevărat într-o situaţie mai bună 
decât pe vremea când eram micuța domnişoară Katherine Howard, 
la Lambeth. Am un bărbat care mă iubeşte şi pe care-l iubesc din 
toată inima şi, cred, şanse foarte bune de-a mi se îngădui să mă 
mărit cu el. Am o prietenă credincioasă, lady Rochford, care va 
depune mărturie în favoarea mea, Thomas şi-ar da viaţa ca să mă 
salveze, aşa că atunci când arhiepiscopul se va întoarce, nu trebuie 
decât să-i dau înainte cu mărturisirile despre Francis Dereham şi 
Henry Manox şi să nu scot o vorbă despre Thomas. Pot face asta. 
Chiar şi o neghioabă ca mine poate face asta. lar atunci totul va ieşi 
bine şi, când voi face următoarea numărătoare, voi avea iarăşi 
multe lucruri adorabile. Nu mă îndoiesc. Nu mă îndoiesc deloc. 

Dar în timp ce mă liniştesc în felul acesta, lacrimile mi se revarsă 
pur şi simplu şiroaie din ochi şi hohotesc întruna. Se pare că nu mă 
pot opri din plâns, cu toate că acum sunt plină de speranţă. Zău, 
lucrurile stau bine în ceea ce mă priveşte, am fost mereu 
norocoasă; atâta doar că, se pare, nu mă pot opri din plâns. 


Jane Boleyn, Turnul Londrei, noiembrie 1541 


Trăiesc într-o asemenea groază, încât cred că voi înnebuni de- 
adevăratelea. Oamenii regelui îmi pun întruna întrebări despre 
Katherine şi despre nătărăul ăla de Dereham şi la început am 
crezut că pot nega totul. Nu mă aflam la Lambeth când ei erau 
amanți şi e sigur că după aceea n-au rămas amanți. Le-aş putea 
spune tot ce ştiu, cu conştiinţa curată. Dar când marea poartă de 
lemn s-a închis răsunător în urma mea şi umbra rece a Turnului a 
căzut asupra mea, am simţit o groază cum n-am mai încercat 
niciodată. 

Fantomele care m-au bântuit din acea zi de mai mă vor 
revendica acum. Mă aflu în locul pe unde au trecut ei, simt răceala 
aceloraşi ziduri, cunosc aceeaşi groază, le trăiesc moartea. 

Dumnezeule mare, aşa trebuie să fi fost pentru el, pentru 
George, pentru iubitul meu George. Trebuie să fi auzit zgomotul 
porţii trântite şi să fi văzut silueta masivă de piatră a Turnului 
acoperind cerul, trebuie să fi ştiut că prietenii şi duşmanii lui se 
aflau undeva între aceste ziduri, minţind cu neruşinare ca să-şi 
scape pielea şi să-l condamne pe el. lar acum păşesc pe unde a 
păşit el, acum ştiu ce a simţit, acum cunosc frica aşa cum a 
cunoscut-o el. 


— 375 — 


Chiar dacă Cranmer şi inchizitorii lui nu cercetează dincolo de 
viaţa de copilă a lui Katherine, dinaintea venirii ei la curte, tot au 
destul ca s-o distrugă de tot. Ce altceva le-ar mai trebui? Dacă se 
rezumă la aventurile ei cu Manox şi Dereham, de la mine nu au 
nevoie de nimic. Pe atunci nici măcar n-o cunoşteam. N-are nimic 
de-a face cu mine. Aşa că n-ar trebui să am niciun motiv să mă 
tem. Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce mă aflu aici? 

Odaia e strâmtă şi are pardoseală de piatră şi pereţi de piatră 
umezi. Zidurile sunt brăzdate de inițialele oamenilor care au fost 
reţinuţi aici înaintea mea. Nu mă voi uita după „GB”, „George 
Boleyn”, cred că mi-aş pierde minţile dacă i-aş vedea numele. Voi 
sta liniştită la fereastră şi voi privi în jos, spre curte. Nu voi cerceta 
zidurile în căutarea numelui său, pipăind piatra rece în căutarea 
numelui „Boleyn” şi nu voi atinge locul în care a săpat el. Voi sta 
aici în tăcere şi mă voi uita pe fereastră. 

Nu, nu e bine. Fereastra dă spre pajiştea Turnului, temniţa mea 
are vedere tocmai spre locul unde a fost decapitată Anne, pe baza 
mărturiei mele. Nu mă pot uita la locul acela, nu mă pot uita la 
verdele intens al ierbii - de bună seamă, e mai intens decât ar 
trebui să fie iarba toamna, nu? -, dacă mă voi uita la pajişte, îmi voi 
pierde cu siguranţă minţile. Aşa trebuie să se fi simţit ea în timp ce 
aştepta şi se gândea că ştiu destule ca s-o trimit cu capul pe butuc. 
Şi trebuie să fi ştiut că voi alege decapitarea ei. Ştia că m-a chinuit 
şi m-a tachinat şi a râs de mine până mi-am ieşit din fire de gelozie, 
trebuie să se fi întrebat cât de departe îmi voi da curs furiei 
diabolice - chiar până la a-i dori moartea? Şi apoi a aflat. A aflat că 
am depus mărturie împotriva amândurora, că am vorbit răspicat şi 
i-am condamnat fără remuşcări. Ei bine, simt acum remuşcările, 
Dumnezeu mi-e martor. 

Am senzaţia că mi-am ascuns mie însămi adevărul atâţia ani şi a 
fost nevoie de acel om dur, ducele de Norfolk, ca să mi-l înfăţişeze, 
că a fost nevoie de aceste ziduri reci ca să-l facă adevărat în ochii 
mei. Eram geloasă pe Anne, pe dragostea ei pentru George şi pe 
devotamentul lui iubitor faţă de ea şi mi-am alcătuit mărturia nu 
din ceea ce ştiam că s-a petrecut cu adevărat, ci din ceea ce avea 
să le facă răul cel mai mare. Dumnezeu să mă ierte. Am luat 
duioşia şi grija şi bunătatea lui faţă de sora sa şi am transformat-o 
în ceva murdar, sinistru şi rău, pentru că nu puteam îndura faptul 
că, faţă de mine, nu era nici duios, nici grijuliu, nici bun. l-am 
pricinuit moartea ca să-l pedepsesc pentru că m-a neglijat. lar 


— 376 — 


acum, ca într-o veche piesă de teatru în care zeii sunt furioşi, sunt 
tot neglijată. N-am fost niciodată mai singură. Am comis cel mai 
mare păcat pe care-l poate face o soţie şi tot nu am nicio 
mulţumire. 

Ducele s-a retras la ţară, nici Katherine şi nici eu nu-l vom mai 
revedea. Îl cunosc destul de bine ca să ştiu că singura sa grijă va fi 
să-şi apere propria piele bătrână şi mult iubita avere. lar regele are 
nevoie de un Howard care să mărşăluiască, să lupte şi să execute 
în numele lui. Chiar dacă l-ar urî pentru acest al doilea adulter, 
regele nu va face greşeala să piardă şi un comandant de oşti pe 
lângă o nevastă. Bunica vitregă a lui Katherine, ducesa, ar putea 
să-şi piardă viaţa. Dacă vor putea dovedi că ştia că, pe când se afla 
în grija sa, Katherine nu era nimic mai mult decât o depravată, o 
vor acuza de trădare: pentru că nu l-a prevenit pe rege. După cum 
o cunosc, pesemne că acum sfâşie în bucăţi documente vechi, 
pune servitorii să jure că vor păstra taina, concediază slujitori vechi 
şi-şi goleşte odăile. Poate va reuşi să ascundă suficient cât să se 
salveze. 

Dar cu mine cum rămâne? 

Drumul meu e clar. Nu voi spune nimic despre Thomas 
Culpepper, iar mărturia pe care o pot da cu privire la Francis 
Dereham e aceea că a fost secretarul reginei la cererea bunicii 
vitrege a acesteia şi că, sub ochii mei, nu s-a întâmplat nimic între 
ei. Dacă descoperă povestea cu Thomas Culpepper (şi dacă 
cercetează doar puţin e sigur că vor descoperi totul despre Thomas 
Culpepper), atunci vor înţelege totul. Dacă înţeleg totul, le voi 
spune că s-a culcat cu el la Hampton Court, când s-a îmbolnăvit 
regele prima oară, apoi pe tot parcursul procesiunii regale, când a 
crezut că a rămas grea, şi până-n ziua când ni s-a cerut tuturor să 
îngenunchem şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru ea. Că am 
ştiut de la bun început că e o stricată, dar că ea mi-a poruncit, apoi 
mi-a poruncit şi ducele, iar eu n-am avut libertatea să procedez aşa 
cum consideram că e corect. 

lată ce voi spune. Ea va muri pentru asta, s-ar putea să moară şi 
ducele, dar eu nu voi muri. 

Astea sunt toate lucrurile la care trebuie să mă gândesc. 

Odaia mea dă spre răsărit, soarele se iveşte la şapte dimineaţa 
şi sunt de fiecare dată trează ca să-l văd cum se înalţă pe cer. 
Turnul aruncă o umbră prelungă peste iarba viu colorată a pajiştii 
pe care a murit ea, ca şi cum ar îndrepta un deget întunecat, 


— 377 — 


acuzator spre fereastra mea. Dacă mă gândesc la Anne, cu 
frumuseţea şi farmecul ei, cu inteligenţa şi spiritul ei, cred că voi 
înnebuni. Ea a stat în aceste odăi, a coborât acele trepte şi a păşit 
pe peticul acela de iarbă (pe care l-aş putea vedea, dacă aş merge 
la fereastră, dar nu mă apropii niciodată de fereastră), apoi şi-a pus 
capul pe butuc şi a murit cu curaj, ştiind că au trădat-o toţi cei care 
au tras foloase din ascensiunea ei. Ştiind că fratele ei şi prietenii 
lui, micul cerc care o iubea atât de mult, muriseră cu o zi înainte, 
ştiind că eu am oferit mărturia fatală, că unchiul ei a pronunţat 
condamnarea la moarte şi că regele a sărbătorit-o. Nu pot să mă 
gândesc la asta. Trebuie să am mare grijă de mine însămi şi să nu 
mă gândesc la asta. 

Dumnezeule bun, ştia că am trădat-o! Dumnezeule bun, George 
a urcat pe eşafod ca să moară ca un trădător ştiind că l-am trădat! 
Poate nu şi-a dat seama că am făcut-o din iubire. Asta e cel mai 
rău. N-a ştiut nicio clipă că am făcut-o din iubire. A fost un act atât 
de criminal, un gest inspirat de atâta ură, încât n-a ştiut nicio clipă 
că-l iubeam şi că nu suportam să se uite la altă femeie. Darămite la 
Anne. Darămite gândindu-mă ce însemna el pentru ea. 

Mă ridic şi mă aşez cu faţa la perete. Nu pot răbda să mă uit pe 
fereastră, nu pot răbda să privesc inscripţiile de pe pereţii celulei, 
de frică să nu găsesc inițialele lui. Mă aşez şi-mi las mâinile în 
poală, una într-alta. In ochii oricui m-ar privi, sunt calmă. Sunt o 
femeie nevinovată. Sunt tot atât de nevinovată şi de calmă ca, să 
spunem, Margaret Pole, care a fost şi ea decapitată dincolo de 
fereastra mea. N-am rostit vreun cuvânt nici în favoarea ei. 
Dumnezeule mare, cum pot chiar şi să respir aerul de aici? 

Aud zgomotul multor paşi pe trepte. De câţi oameni cred că e 
nevoie? Cheia scârţăie strident în broască şi uşa se deschide larg. 
Incetineala mă enervează. Chiar cred că mă pot înspăimânta cu 
aceste ameninţări teatrale? In sfârşit, intră. Doi bărbaţi şi străjile. Il 
recunosc pe sir Thomas Wriothsley, dar nu şi pe funcţionar. Se 
agită, pregătesc masa, aşază un jilţ pentru mine. Mă ridic în 
picioare şi încerc să par nepăsătoare, ţinându-mi mâinile una într- 
alta. Apoi îmi dau seama că-mi frâng mâinile şi-mi impun să stau 
nemişcată. 

— Am dori să vă punem întrebări despre purtarea reginei la 
Lambeth, pe când era copilă, spune el, făcându-i un semn din cap 
funcţionarului ca să-i indice că trebuie să noteze. 

— Nu ştiu nimic despre asta. După cum veţi vedea din propriile 


— 378 — 


voastre evidențe, mă aflam la ţară, la Blickling Hall, iar apoi în 
slujba reginei Anne, pe care am slujit-o cu grijă şi cu credinţă. Am 
cunoscut-o pe Katherine Howard abia când a venit s-o slujească pe 
regina Anne. 

Funcţionarul face un semn, doar unul. Îl văd. E o cruciuliţă. Asta 
înseamnă că ştiau ce voi spune şi că nu merită consemnat. S-au 
pregătit pentru această anchetă, n-ar trebui să mă încred în nicio 
vorbă de-a lor. Ştiu ce vor să spună şi ce vor să le răspund eu. 
Trebuie să fiu pregătită. Trebuie să mă înarmez împotriva lor. Aş 
vrea să pot gândi limpede, aş vrea ca gândurile mele să nu fie atât 
de tulburi. 

— Când regina l-a luat pe Francis Dereham drept secretar, ştiaţi 
că îi e vechi prieten şi fost amant? 

— Nu, nu ştiam nimic despre viaţa ei dinainte. 

Funcţionarul mai face o cruciuliţă. Şi asta era de aşteptat. 

— Când regina v-a cerut să-l aduceţi pe Thomas Culpepper în 
odăile ei, ştiaţi ce intenţii are? 

Sunt uluită. Cum am ajuns de la Francis Dereham la Thomas 
Culpepper dintr-un salt? Ce ştiu ei despre Thomas Culpepper? Ce 
le-a spus el? E oare pe roată, vomitând de durere şi dând la iveală 
adevărul? 

— Nu mi-a cerut asta niciodată. 

Funcţionarul trage o liniuţă. 

— Ştim că v-a cerut să-l aduceţi şi ştim că a venit. Acum, ca să 
vă salvaţi viaţa, ne veţi spune ce s-a petrecut între Thomas 
Culpepper şi Katherine Howard? 

Funcţionarul stă cu condeiul pregătit, iar eu simt cuvintele în 
gura uscată. S-a terminat. Ea e distrusă, el e un om mort, eu mă 
aflu pe muchia trădării: din nou. 


Anne, palatul Richmond, decembrie 1541 


Ducesa văduvă de Norfolk a fost chestionată pe patul de boală 
cu privire la purtarea nepoatei ei. Va fi judecată fiindcă a lăsat-o pe 
fată să se apropie de rege fără să-l prevină că nu e fecioară. Acum 
asta se numeşte trădare. Va fi acuzată de trădare fiindcă nepoata 
ei şi-a luat un amant. Dacă e găsită vinovată, capul încă unei 
doamne bătrâne va cădea pe butucul lui Henric. 

Dereham e acuzat împreună cu Culpepper de posibilă trădare. 
Motivul este acela că amândoi au avut relaţii intime cu regina. 
Dereham e acuzat, chiar dacă nu există dovezi împotriva lui, şi cei 


— 379 — 


mai mulţi cred că s-a culcat cu ea mult înainte să devină regină, 
chiar înainte să devin eu regină. Chiar şi aşa, asta se cheamă 
trădare. Regele a numit-o pe Katherine Howard „prostituată de 
rând” - o, Kitty, să vorbească cineva aşa despre tine! Ambii tineri s- 
au declarat vinovaţi de posibilă trădare, sperând să fie iertaţi. 
Amândoi neagă că s-au culcat cu regina. Judecătorul lor, oricât ar fi 
de incredibil acest lucru pentru oricine în afară de supuşii lui 
Henric, este ducele de Norfolk, care ştie mai multe decât poate 
spune oricine. lnălţimea Sa ducele s-a întors de la ţară pentru a 
audia mărturia conform căreia nepoata sa Katherine a promis să-l 
ia de bărbat pe Dereham, l-a primit în odaia ei de culcare şi în patul 
ei. A audiat mărturia conform căreia Dereham a intrat în serviciul ei 
pe când era regină şi, se pare, asta e de-ajuns pentru a dovedi că 
tânăra pereche e vinovată. Căci de ce altceva, se întreabă cu 
indignare anchetatorii, ar intra Dereham în slujba reginei, dacă nu 
pentru a o seduce? Ideea că el ar fi sperat să obţină beneficii de pe 
urma reuşitei ei, aşa cum au făcut toţi ceilalţi, inclusiv unchiul, nu e 
menţionată. 

Culpepper a negat totul la început, dar după ce doamnele reginei 
au depus mărturie, printre ele aflându-se şi lady Rochford, şi-a dat 
seama că e terminat şi acum îşi recunoaşte vinovăția. Amândoi 
tinerii vor fi spânzurați pe jumătate, li se vor despica pântecele şi li 
se vor scoate măruntaiele, iar apoi vor fi dezmembraţi în timp ce 
sângerează de moarte, pentru crima de-a o fi iubit pe fata 
frumoasă care s-a măritat cu regele. 

Asta prefigurează soarta lui Katherine. Ştiu bine lucrul ăsta şi mă 
rog în genunchi pentru ea în fiecare zi. Dacă bărbaţii acuzaţi că au 
iubit-o vor fi ucişi în cel mai crud mod pe care-l poate inventa 
Anglia, înseamnă că şansele ca ea să fie iertată şi eliberată sunt 
într-adevăr foarte slabe. Mă tem că-şi va petrece tot restul vieţii în 
Turn. Dumnezeule, are doar şaisprezece ani! Oamenii aceştia nu se 
gândesc că acum doi ani era prea tânără ca să judece cu mintea 
ei? Unchiul ei nu s-a gândit că există şanse foarte mici ca o fată de 
paisprezece ani să reziste ispitei când e permanent încurajată să-şi 
satisfacă toate capriciile? Cât despre ce a gândit Henric, cu asta 
nici nu-mi bat capul, fiindcă Henric e nebun. El nu s-a gândit decât 
la propria plăcere oferită de ea şi la convingerea că-l adora. Pentru 
asta va plăti: pentru că a dezamăgit visurile vanitoase ale unui 
nebun. La fel ca şi mine. 

Când m-am întors dezgustată cu spatele la el, la Rochester, m-a 


— 380 — 


urât pentru asta şi m-a pedepsit cât de repede a putut, spunând că 
sunt urâtă şi grasă, că am sânii lăsaţi şi burta lăsată, că nu sunt 
fecioară, că sunt plină de vânturi zgomotoase şi că put. Când Kitty 
a ales un bărbat tânăr şi chipeş în locul corpului lui umflat şi 
măcinat de putreziciune, spune că e un scandal, iar ea, o târfă. Pe 
mine mă pedepseşte cu ruşinea şi exilarea de la curte, apoi îi face 
plăcere să-şi etaleze generozitatea. Nu cred că ea va scăpa atât de 
uşor. 

Mă aflu în odaia mea personală, îngenuncheată pe scăunelul de 
rugăciune, când aud uşa din spatele meu deschizându-se fără 
zgomot. În aceste zile de primejdie mă tem până şi de umbra mea, 
aşa că mă întorc iute. E Lotte, secretara mea, albă la faţă ca o 
moartă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mă ridic pe dată în picioare. Pierzându-mi echilibrul când tocul 
pantofului mi se agaţă în poala rochiei, sunt cât pe ce să cad şi mă 
prind de micul altar ca să mă salvez. Crucea se clatină şi se 
prăbuşeşte pe podea. 

— Au arestat-o pe Frances, domnişoara voastră de companie, şi 
l-au ridicat şi pe cavalerul vostru, Richard Taverner. 

Îmi scapă un geamăt de groază şi aştept să-mi recapăt suflul. 
Lotte crede că lipsa de expresie a feţei mele se datorează faptului 
că n-am înţeles şi repetă în germană ceea ce mi-a spus acum o 
clipă: 

— Au arestat-o pe Frances, domnişoara voastră de companie, şi 
l-au ridicat şi pe Richard Taverner. 

— Sub ce acuzaţii? şoptesc. 

— N-au spus. Anchetatorii sunt acum în casă. Vom fi interogaţi 
cu toţii. 

— Trebuie să fi spus ceva! k 

— Doar că vom fi chestionaţi cu toţii. Chiar şi Inălțimea Voastră. 

Frica mă face să îngheţ. 

— Repede! îi spun. Du-te neîntârziat la grajduri şi găseşte un 
băiat care să se ducă cu barca la Londra, la doctorul Harst. Spune-i 
că mă aflu într-o mare primejdie. Du-te neîntârziat! Coboară pe 
scara spre grădină şi ai grijă să nu te vadă nimeni. 

Ea încuviinţează şi se îndreaptă spre mica uşă privată ce dă 
către grădină, dar în acelaşi timp cealaltă uşă a sălii mele de 
primire se deschide larg şi în încăpere intră cinci bărbaţi. 

— Staţi pe loc! porunceşte unul dintre ei văzând uşa deschisă. 


— 381 — 


Lotte se opreşte, fără să se uite măcar spre mine. 

— Mergeam doar în grădină, spune ea în engleză. Am nevoie de 
aer curat. Nu mă simt bine. 

— Sunteţi arestată, răspunde el. 

Fac un pas înainte. 

— Pe ce temei? Ce acuzaţii i se aduc? 

Bărbatul cu rang mai înalt, pe care nu-l cunosc, înaintează spre 
mine şi se înclină uşor. 

— Lady Anne, circulă declaraţii la Londra că în rândul 
personalului vostru au existat greşeli grave. Regele mi-a poruncit 
să cercetez. Oricine încearcă să ascundă ceva sau nu ne ajută în 
ancheta noastră va fi considerat duşman al regelui şi vinovat de 
trădare. 

— Suntem cu toţii supuşi buni ai stăpânului nostru, regele, spun 
repede, dar îmi pot auzi frica din glas şi ştiu că o va auzi şi el. Insă 
în rândul personalului meu nu există greşeli, sunt nevinovată de 
orice greşeală. 

El dă din cap. Probabil că şi Kitty Howard a spus acelaşi lucru, la 
fel şi Culpepper, şi Dereham. 

— Trăim vremuri de grea încercare şi trebuie să smulgem 
păcatul din rădăcini, spune el simplu. Vă rog, rămâneţi în această 
odaie, cu această doamnă însoţitoare dacă doriţi, în timp ce vă 
chestionăm personalul. Apoi vom veni să discutăm cu lnălţimea 
Voastră. 

— Ambasadorul meu ar trebui să fie informat. Nu pot fi tratată ca 
orice femeie de rând. Ambasadorul meu va trebui să cunoască 
ancheta dumneavoastră. 

Omul surâde slab. 

— Este interogat în locuinţa sa chiar acum. Sau, mai bine zis, la 
hanul unde locuieşte. Dacă n-aş fi ştiut că e ambasadorul unui 
mare duce, l-aş fi luat drept un negustor fără succes. Nu ţine casă 
mare, nu-i aşa? 

Roşesc de ruşine. E iarăşi vina fratelui meu. Doctorul Harst n-a 
avut niciodată un salariu potrivit, n-a avut niciodată o reşedinţă 
potrivită. lar acum sunt tachinată pentru răutatea fratelui meu. 

Spun pe cât de curajos pot: 

— N-aveţi decât să chestionaţi pe cine vreţi. N-am nimic de 
ascuns. Trăiesc aşa cum mi-a cerut regele când am făcut 
înţelegerea. Locuiesc singură, nu primesc lume mai mult decât e 
corect şi cuvenit, am adunat arendele şi mi-am plătit dările. Din 


— 382 — 


câte îmi dau seama, servitorii mei păstrează o disciplină clară şi 
sobră şi mergem la biserică şi ne rugăm după regula regelui. 

— Atunci nu aveţi de ce vă teme, spune el. 

Se uită la faţa mea palidă şi zâmbeşte. 

— Vă rog, nu vă speriaţi. Doar cei vinovaţi au de ce să se teamă. 

Îmi lăţesc buzele uscate într-un surâs, mă îndrept spre jilţul meu 
şi mă aşez. Privirea lui se opreşte asupra crucifixului căzut şi a 
pânzei trase de pe scăunelul de rugăciune şi ridică şocat din 
sprânceană. 

— Aţi aruncat la pământ crucea Mântuitorului nostru? şopteşte 
îngrozit. 

— Am avut un mic accident, răspund, deşi lucrul ăsta sună 
neconvingător chiar şi în urechile mele. Ridic-o, Lotte! 

El schimbă o privire cu un alt bărbat, de parcă aceasta ar fi o 
dovadă de consemnat, apoi iese din odaie. 


— 383 — 


Katherine, abația Syon, Crăciunul anului 1541 


la să vedem, ce am acum? 

Am în continuare cele şase rochii şi cele şase bonete. Am două 
odăi care dau spre grădina ce coboară până la fluviu, unde aş 
putea să mă plimb acum dacă aş vrea, dar nu vreau, căci e ger şi 
plouă tot timpul. Am un cămin frumos şi o provizie bună de lemn 
adusă special, căci zidurile sunt reci, iar când vântul suflă dinspre 
răsărit, e umezeală. Le compătimesc pe călugărițele care au trebuit 
să trăiască aici toată viaţa şi mă rog la Dumnezeu să fiu eliberată 
curând. Am un exemplar din Biblie şi cartea de rugăciuni. Am un 
crucifix (foarte simplu, fără nestemate) şi un scăunel de rugăciune. 
Am serviciul fără tragere de inimă a două slujnice care mă ajută să 
mă îmbrac şi pe lady Baynton şi alte două doamne care să stea cu 
mine după-amiaza. Niciuna din ele nu e prea veselă. 

Cred că asta e tot ce am acum. 

Mai rău e că e vremea Crăciunului, şi-mi place atât de mult 
Crăciunul! Anul trecut dansam cu regina Anne la curte, regele îmi 
zâmbea şi purtam colierul cu douăzeci şi şase de diamante plate şi 
şiragul de perle, iar regina Anne mi-a adus calul cu harnaşament 
violet. Am dansat cu Thomas în fiecare seară şi Henric spunea că 
suntem cea mai frumoasă pereche din lumea întreagă. Thomas m-a 
luat de mână la miezul nopţii, în Ajunul Crăciunului, şi, când m-a 
sărutat pe obraz, mi-a şoptit: „Eşti foarte frumoasă!”. 

Mai pot să-i aud şi acum cuvintele, mai pot să-i aud şi acum 
şoapta: „Eşti foarte frumoasă!”. Insă e mort deja, capul lui drag a 
fost despărţit de trup şi poate că sunt frumoasă şi acum, dar n-am 
nici măcar o oglindă care să mă aline. 

Poate că spun o prostie, dar mai mult decât orice altceva sunt 
foarte surprinsă de cât de mult s-au schimbat lucrurile într-un timp 
atât de scurt. Ospăţul de Crăciun când eram proaspăt căsătorită şi 
cea mai frumoasă regină din lume a fost abia anul trecut, doar cu 
un an în urmă, iar acum mă aflu în cea mai rea stare din câte am 
trăit vreodată şi poate cea mai rea stare în care se poate afla vreun 
om. Cred că acum învăţ marea înţelepciune ce vine din suferinţă. 
Am fost o fată foarte nesăbuită, dar acum am devenit femeie. Mai 
mult, cred că aş fi o femeie bună dacă aş avea din nou şansa de-a 
fi regină. Cred cu adevărat că de astă dată aş fi o regină bună. ŞI 
cum iubirea mea, Thomas, a murit, presupun că i-aş fi credincioasă 
regelui. 


— 384 — 


Când mă gândesc că Thomas a murit pentru mine, cu greu pot 
suporta. Când mă gândesc că nu mai există, că a dispărut pur şi 
simplu, nu pricep. Inainte nu m-am gândit niciodată la moarte, nu 
mi-am dat seama niciodată că e atât de definitivă. Nu pot să cred 
că nu-l voi mai vedea niciodată în această lume. Asta mă face să 
cred în rai şi nădăjduiesc să-l întâlnesc acolo şi să fim iarăşi 
îndrăgostiţi, doar că de astă dată n-aş mai fi măritată. 

Sunt sigură că atunci când voi fi eliberată, toţi vor vedea că am 
devenit o persoană mai bună. N-am fost încercată aşa cum a fost 
încercat bietul Thomas, nici torturată aşa cum l-au torturat pe el. 
Dar chiar şi aşa am suferit, în felul meu neghiob. Am suferit 
gândindu-mă la el şi la dragostea pe care am avut-o şi care l-a 
costat viaţa. Am suferit gândindu-mă la încercările lui de-a păstra 
taina mea şi la cât s-a temut pentru mine. Şi mi-e dor de el. Sunt şi 
acum îndrăgostită de el, chiar dacă nu se mai află în această lume 
şi nu mai poate fi îndrăgostit de mine. Sunt şi acum îndrăgostită de 
el şi mi-e dor de el aşa cum oricărei femei tinere îi e dor de iubitul 
ei în primele luni ale poveştii lor de dragoste. Nădăjduiesc mereu 
să-l văd şi apoi îmi amintesc că nu-l voi mai vedea niciodată. lar 
asta doare mai mult decât îmi închipuiam că e cu putinţă. 

Oricum, singurul lucru bun care a ieşit din asta e faptul că acum 
nu există nimeni care să depună mărturie împotriva mea, din 
moment ce Thomas şi Francis sunt morţi amândoi. Ei erau singurii 
care ştiau ce s-a întâmplat şi nu mai pot depune mărturie împotriva 
mea. Asta trebuie să însemne că regele are de gând să mă 
elibereze. Poate că după Anul Nou mă va elibera şi va trebui să 
merg să trăiesc într-un loc cumplit de mohorât. Sau poate că regele 
mă va ierta, acum că Thomas e mort, şi mă va lăsa să-i fiu soră, ca 
regina Anne, iar atunci aş putea cel puţin să vin la curte vara şi 
pentru sărbătoarea Crăciunului. Poate că la Crăciunul următor voi fi 
iarăşi fericită. Poate că anul viitor voi primi daruri minunate şi voi 
privi în urmă la acest Crăciun amar şi voi râde de mine pentru că 
am fost atât de prostuţă încât am crezut că viaţa mea s-a încheiat. 

Zilele sunt groaznic de lungi, chiar dacă se luminează atât de 
târziu şi se întunecă atât de devreme. Mă bucur că suferinţa mă 
înnobilează, căci altfel ar părea aşa o irosire a timpului! Imi irosesc 
tinereţea în acest loc plictisitor. Anul viitor voi împlini 
şaptesprezece ani, voi fi practic o femeie bătrână. E şocant că 
trebuie să aştept aici săptămână după săptămână, în timp ce 
tinereţea mea se ofileşte. Am ţinut o mică numărătoare a zilelor pe 


— 385 — 


perete, lângă fereastră, şi când mă uit la semnele scrijelite, îmi par 
că se prelungesc la nesfârşit. Câteodată îmi scapă o zi şi n-o trec, 
pentru ca timpul să nu pară prea lung. Dar asta face ca socoteala 
să fie greşită, ceea ce e o pacoste. E aşa o prostie să nu ştiu nici 
măcar să ţin socoteala zilelor! insă nu sunt sigură că vreau într- 
adevăr să ştiu. Dacă mă va ţine aici cu anii? Nu, asta nu se poate 
întâmpla. Mă aştept ca regele să-şi petreacă Crăciunul la Whitehall, 
iar după noaptea de Anul Nou le va porunci să mă elibereze. Dar 
nici măcar nu ştiu când va fi asta, fiindcă m-am încurcat în propria 
numărătoare. Uneori mă gândesc că bunica avea dreptate şi că 
sunt o proastă, iar asta e foarte descurajator. 

Mă tem că regele va fi în continuare foarte nemulţumit de mine, 
deşi sunt sigură că nu mă va învinovăţi de toate, aşa cum pare să 
facă arhiepiscopul Cranmer. Dar sunt încredinţată că atunci când îl 
voi vedea, mă va ierta. E ca bătrânul intendent al ducesei, care ne 
spunea tuturor că vom fi pedepsiţi pentru o obrăznicie, cum ar fi 
săritul în fân sau ruptul proptelelor merilor, şi bătea unul sau doi 
băieţi, dar când ajungea la mine şi ridicam spre el ochii înlăcrimaţi, 
mă mângâia pe obraz şi-mi spunea că nu trebuie să plâng, căe 
doar vina copiilor mai mari. Mă aştept ca regele să se poarte la fel 
când voi ajunge în sfârşit să-l văd. De bună seamă că, din moment 
ce le cunoaşte pe toate, ştie că am fost mereu o copilă prostuţă şi 
foarte uşor de abătut de la calea cea bună, nu? Şi de bună seamă 
că, în înţelepciunea lui, va înţelege că m-am îndrăgostit şi că nu m- 
am putut abţine, nu? Un om atât de bătrân ca el trebuie să 
înţeleagă că o fată poate să se îndrăgostească şi să uite cu 
desăvârşire ce e bine şi ce e rău, nu? O fată poate să se 
îndrăgostească şi să nu se gândească decât la când îl va revedea 
pe băiatul pe care-l iubeşte. lar acum, că bietul Thomas mi-a fost 
luat şi nu-l voi mai vedea niciodată, de bună seamă că am fost 
pedepsită îndeajuns, nu? 


Jane Boleyn, Turnul Londrei, ianuarie 1542 


Aşadar, aşteptăm. 

Pesemne că regele are de gând s-o ierte pe târfă, regina lui, din 
moment ce aşteaptă atât de mult. lar dacă o iartă pe ea, mă iartă şi 
pe mine şi scap iarăşi de securea călăului. 

Ha-ha! Ce glumă a devenit viaţa mea dacă am ajuns aici, în 
Turn, unde a fost ţinut soţul meu, aşteptând soarta care s-a abătut 
asupra lui, când aş fi putut să mă aflu în Norfolk, în siguranţă şi 


— 386 — 


confort. Am mai scăpat o dată, cu titlul şi cu renta mea. Oare de ce 
m-am grăbit să mă întorc? 

Am crezut cu adevărat că-l voi elibera. Am crezut că, dacă 
mărturisesc totul în locul lui, judecătorii vor vedea că ea eo 
vrăjitoare şi o adulterină, cum o numeau, vor vedea că George era 
prins în capcană, că era sclavul ei şi-l vor elibera ca să fie cu mine. 
L-aş fi luat acasă, în căminul nostru de la Rochford Hall şi l-aş fi 
înzdrăvenit, am fi putut avea copii şi am fi putut fi fericiţi. 

Acesta a fost planul meu, aşa ar fi trebuit să se întâmple. Chiar 
am crezut că ea va fi trimisă la eşafod, iar el va fi cruțat. Chiar am 
crezut că voi vedea gâtul ei adorabil despicat în două, dar că 
bărbatul meu va fi în siguranţă şi va veni în sfârşit în patul meu. 
Credeam că-l voi alina după pierderea ei şi că va ajunge să 
înţeleagă că, de fapt, n-a fost cine ştie ce pierdere. 

Nu cine ştie ce. 

Nu, nu cine ştie ce. 

Presupun că uneori m-am gândit că ea va fi ucisă şi că asta şi 
merita, ca o târfă uneltitoare ce era, că va muri şi el din vina ei şi 
că va da seama în faţa spânzurătorii că ar fi trebuit s-o părăsească 
pe ea şi să mă iubească pe mine. Că i-am fost mereu nevastă 
credincioasă, iar ea i-a fost mereu o soră rea. Presupun că m-am 
gândit că, dacă e nevoie ca el să ajungă tocmai până pe treptele 
spânzurătorii ca să-şi dea seama ce prietenă prefăcută îi e, merită 
să se întâmple aşa. N-am crezut niciodată cu adevărat că vor muri 
şi nu-i voi mai vedea niciodată. N-am crezut niciodată cu adevărat 
că ar putea să dispară din viaţa mea, din această viaţă, şi că nu-i 
voi mai vedea niciodată. Cum să crezi aşa ceva? Că ar putea veni o 
zi în care ei să nu mai intre alene pe uşă, la braţ, râzând deo 
glumă numai de ei ştiută, boneta ei în drept cu capul lui cu bucle 
negre, mâna ei pe braţul lui, amândoi la fel de siguri pe ei, la fel de 
frumoşi, cu un aer la fel de regesc. Cea mai inteligentă, mai 
spirituală şi mai sclipitoare pereche de la curte. Ce femeie 
căsătorită cu el şi privind-o pe ea nu şi-ar dori să-i vadă morţi pe 
amândoi în loc să-i vadă plimbându-se veşnic la braţ, frumoşi şi 
mândri? 

O, Dumnezeule, sper că primăvara va veni devreme anul acesta, 
după-amiezile întunecate sunt ca un coşmar care nu se mai 
termină în odăiţa asta! E beznă până la opt dimineaţa, iar la trei 
după-amiaza se lasă deja amurgul. Uneori, servitorii uită să 
înlocuiască lumânările consumate şi trebuie să stau lângă foc ca să 


— 387 — 


am cât de cât lumină. Mi-e frig tot timpul. Dacă primăvara va veni 
devreme şi voi putea vedea lumina aurie a dimineţii scăldând 
pervazul de piatră, voi şti că am supravieţuit acestor zile întunecate 
şi voi putea fi sigură că voi apuca să trăiesc şi altele. După 
socoteala mea - şi cine-l cunoaşte pe rege mai bine decât mine? -, 
dacă n-o decapitează până de Paşte, n-o va face deloc. 

Dacă n-o decapitează până de Paşte voi scăpa şi eu, căci de ce 
s-o cruţe pe ea şi să mă omoare pe mine, care sunt acuzată 
împreună cu ea? Dacă ea se ţine tare şi neagă totul, ar putea să 
trăiască. Nădăjduiesc să-i fi spus cineva că dacă neagă povestea cu 
Culpepper şi spune că a fost măritată cu Dereham în faţa lui 
Dumnezeu, s-ar putea să supravieţuiască. Dacă se declară nevasta 
lui Dereham, înseamnă că nu i-a pus coarne regelui, ci doar lui 
Dereham, şi cum capul acestuia se află pe Podul Londrei, nu e în 
măsură să se plângă. Imi vine să râd: e o cale de scăpare atât de 
bătătoare la ochi pentru ea, dar dacă nu i-o spune nimeni, s-ar 
putea să moară din prostie. 

Dumnezeule mare, ce mi-a venit, mie, care i-am fost soră lui 
Anne Boleyn, să uneltesc împreună cu o neghioabă precum 
târâtura aceea de Katherine? 

Am greşit că m-am încrezut în ducele de Norfolk. Credeam că 
lucrăm împreună, credeam că-mi va găsi un soţ şi că voi face o 
partidă excelentă. Acum ştiu că nu e demn de încredere. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama mai devreme. M-a folosit ca s-o ţină pe 
Katherine în frâu, apoi m-a folosit iarăşi ca s-o scot în calea lui 
Culpepper. Acum a plecat la ţară, iar maică-sa vitregă, fiul acesteia 
şi soţia lui sunt aici, undeva în Turn, şi vor muri cu toţi pentru rolul 
jucat în atragerea în capcană a regelui. Ducele nu va ridica nici 
măcar un deget ca să-şi salveze mama vitregă, nu va ridica nici 
măcar un deget ca să-şi salveze nepoata şi Dumnezeu ştie că nu va 
ridica nici măcar un deget ca să mă salveze pe mine. 

Dacă supraviețuiesc, dacă sunt cruţată, voi găsi o cale de a-l 
denunța pentru trădare şi voi avea grijă să fie încuiat într-o singură 
odaie, să trăiască fiecare zi în ghearele groazei, aşteptând 
zgomotele construirii eşafodului sub fereastră, aşteptând ca 
paznicul Turnului să vină şi să-i spună că mâine îi va sosi ceasul, că 
mâine va muri. Dacă supraviețuiesc, îl voi face să plătească pentru 
ce mi-a spus, pentru felul cum m-a insultat, pentru ce le-a făcut lor. 
Va suferi în odăiţa aceasta aşa cum sufăr eu acum. 

Când mă gândesc la ceea ce mi se întâmplă, simt că-s gata să 


— 388 — 


înnebunesc de groază. Singura mea alinare, singura mea asigurare 
e că, dacă înnebunesc de groază, nu vor putea să mă execute. 
Nebunilor nu li se poate tăia capul. Aş râde dacă nu m-aş teme de 
ecoul râsului meu între ziduri. Nebunii nu pot fi executaţi, aşa că, la 
urmă, dacă lucrurile merg cum nu se poate mai prost, voi scăpa de 
eşafodul pe care va muri Katherine. Mă voi preface că am înnebunit 
şi voi fi trimisă înapoi la Blickling, împreună cu o îngrijitoare, iar 
acolo îmi voi recăpăta încet minţile. 

În unele zile bâigui fără noimă câte puţin, ca să vadă că tendinţa 
există. În unele zile strig că plouă şi-i las să mă găsească hohotind 
pentru că obloanele ferestrei mele lucesc ude. In unele nopţi strig 
că luna îmi şopteşte vise frumoase. La drept vorbind, mă 
înspăimânt pe mine însămi. Căci în unele zile, când nu fac pe 
nebuna, îmi spun că trebuie să fiu nebună, trebuie să fi fost 
nebună, nebună rău, poate încă din copilărie. Nebună că m-am 
măritat cu George, care nu m-a iubit niciodată, nebună să-l iubesc 
şi să-l urăsc cu atâta patimă, nebună să-mi facă o plăcere atât de 
intensă să mi-l închipui cu o amantă, nebună să depun mărturie 
împotriva ei şi, mai presus de toate, să-l iubesc cu atâta gelozie 
încât să-l trimit la ştreang... 

Gata, trebuie să încetez! Nu trebuie să mă gândesc la asta. Nu 
trebuie să văd în faţă aceste lucruri. Trebuie să mă prefac nebună, 
nu să mă fac să-mi pierd minţile. Trebuie să mă prefac că am 
minţile rătăcite, nu s-o simt. Îmi voi aminti că am făcut tot ce mi-a 
stat în puteri ca să-l salvez pe George. Orice ar spune oamenii în 
sens contrar e o minciună. Am fost o soţie bună şi credincioasă şi 
am încercat să-mi salvez soţul şi cumnata. Şi am încercat s-o salvez 
şi pe Katherine. Nu pot fi învinuită dacă toţi trei au fost la fel de răi. 
Dimpotrivă, ar trebui să fiu compătimită fiindcă am avut atâta 
ghinion în viaţă. 


Anne, palatul Richmond, februarie 1542 


Stau pe un jilţ în odaia mea, cu mâinile împreunate în poală şi 
trei lorzi din Consiliul Coroanei în faţa mea, cu un aer grav. Au 
trimis în sfârşit după doctorul Harst, aşa că aceasta e probabil clipa 
judecății, după săptămânile în care mi-au interogat personalul, au 
cercetat registrele casei mele şi chiar au vorbit cu băieţii de la 
grajduri despre locurile unde merg călare şi cine mă însoţeşte. 

Au cercetat cu siguranţă dacă am întâlniri secrete, dar nu pot şti 
dacă mă bănuiesc de complot cu împăratul, cu Spania, cu Franţa 


— 389 — 


sau cu Papa. Ar putea să mă suspecteze că mi-am luat un amant, 
ar putea să mă acuze că am intrat într-un sobor de vrăjitoare. l-au 
întrebat pe toţi unde am călătorit şi cine mă vizitează cu 
regularitate. In centrul anchetei lor s-au aflat tovărăşiile mele, însă 
nu-mi dau seama care le e bănuiala. 

Cum sunt nevinovată de comploturi, patimă trupească şi 
vrăjitorie, ar trebui să fiu în stare să ţin capul sus şi să mă declar cu 
conştiinţa curată, dar o fată mult mai tânără ca mine e judecată şi 
poate fi condamnată la moarte, iar în această ţară există bărbaţi şi 
femei absolut fără pată care sunt arşi pe rug doar pentru că l-au 
contrazis pe rege în privinţa ridicării ostiei. Nevinovăţia nu mai e 
de-ajuns. 

Ţin oricum capul sus, căci ştiu că atunci când se abate asupra 
mea o putere mult mai mare, fie că e fratele meu, cu cruzimea-i 
gratuită, fie că e regele Angliei, cu nebunia-i trufaşă, e mai bine să 
ţin fruntea sus, să-mi păstrez curajul şi să mă aştept la ce poate fi 
mai rău. Doctorul Harst însă asudă, are broboane de sudoare pe 
frunte şi din când în când îşi şterge faţa cu o batistă murdară. 

— Există o declaraţie încă nedovedită, spune Wriothsley cu 
emfază. 

Îl privesc cu răceală. Nu l-am plăcut niciodată, nici el pe mine, 
dar, Dumnezeule, îl slujeşte pe Henric! Orice ar dori Henric, omul 
acesta îi va da, cu o poleială de legalitate. Vom vedea ce vrea 
Henric acum. 

— Regele a auzit că aţi născut un copil, spune el. Ni s-a spus că 
aţi dat naştere unui băiat vara trecută şi că asociaţii voştri l-au 
ascuns. 

Doctorul Harst rămâne cu gura larg căscată. 

— Ce vrea să fie asta?! întreabă el. 

Imi păstrez expresia de seninătate deplină şi răspund: 

— E o minciună. N-am cunoscut niciun bărbat de când m-am 
despărţit de Alteța Sa regele. Şi, după cum aţi dovedit-o chiar 
domnia voastră, nu l-am cunoscut nici pe rege. Regele însuşi a jurat 
că eram fecioară atunci şi sunt şi acum fecioară. Le puteţi întreba 
pe slujitoarele mele şi veţi afla că n-am născut niciun copil. 

— Le-am întrebat pe slujitoarele Domniei Voastre, replică el, 
savurând clar discuţia. Le-am interogat pe toate şi am primit 
răspunsuri foarte diferite. Aveţi câţiva duşmani în casă. 

— Regret să aflu asta. E vina mea că nu mi-am ţinut mai bine în 
frâu personalul. Servitoarele mint câteodată. Dar aceasta e singura 


— 390 — 


mea vină. 

— Ne-au spus lucruri mai grave decât acesta. 

Doctorul Harst s-a făcut roşu ca para focului, se luptă să tragă 
aer în piept. Se întreabă, la fel ca mine, ce poate fi mai grav decât 
o naştere în taină. Dacă acestea sunt pregătirile pentru o judecată 
de formă şi o acuzaţie de trădare, atunci cazul împotriva mea e 
construit cu grijă. Mă îndoiesc că mă pot apăra în faţa unor martori 
sub jurământ şi a pruncului cuiva. 

— Ce ar putea fi mai grav? 

— Ne-au spus că n-a existat un copil, ci v-aţi prefăcut că aţi 
născut un prunc, un băiat, şi că le-aţi dat asigurări asociaţilor 
Domniei Voastre că e copilul regelui şi moştenitorul tronului Angliei. 
Că planul vostru şi al papiştilor trădători este să-l aşezaţi pe tronul 
Angliei şi să uzurpaţi dinastia Tudor. Ce aveţi de spus despre toate 
acestea, doamnă? 

Imi simt gâtul foarte uscat, bâjbâi după cuvinte, caut frenetic un 
răspuns convingător, dar nu-mi vine niciunul în minte. Dacă vor, 
aceşti oameni mă pot aresta chiar acum pe baza acestei simple 
afirmaţii. Dacă au un martor care spune că m-am prefăcut că am 
născut, că am afirmat că e copilul regelui, înseamnă că au un 
martor care să dovedească că sunt vinovată de trădare şi mă voi 
alătura lui Katherine la Syon şi vom muri împreună, două regine 
căzute în dizgrație pe acelaşi eşafod. Răspund simplu: 

— Spun că nu este adevărat. Oricine v-a spus aceasta e un om 
mincinos şi un martor fals. Nu am cunoştinţă de niciun complot la 
adresa regelui şi n-aş participa la niciun demers împotriva lui. li 
sunt soră şi supusă credincioasă, aşa cum mi-a cerut să fiu. 

— Negaţi că aveţi cai pregătiţi să vă ducă în Franţa? întreabă el 
iute, pe neaşteptate. 

— Neg. 

Imediat ce-mi scapă cuvântul de pe buze îmi dau seama că am 
făcut o greşeală, căci ei ştiu precis că avem cai pregătiţi. Sir 
Thomas îmi zâmbeşte, ştie că m-a prins, şi întreabă iarăşi: 

— Negaţi? 

— Sunt pregătiţi pentru mine, intervine doctorul Harst cu glasul 
tremurând. Am datorii, după cum ştiţi, recunosc, deşi mi-e ruşine, 
că am multe datorii. M-am gândit ca, dacă creditorii mei încep să 
insiste prea tare, să merg repede la Cleves şi să-l rog pe stăpânul 
meu să-mi dea mai mulţi bani. Am pregătit caii în caz că ar fi venit 
creditorii la uşa mea. 


— 391 — 


Îl privesc fără să-mi vină să cred. luţeala cu care a minţit mă 
uluieşte, dar trimişii regelui n-au de unde să ştie asta. Doctorul 
Harst se înclină: 

— Vă implor să mă iertaţi, lady Anne. Ar fi trebuit să vă spun, dar 
mi-a fost prea ruşine. 

Sir Thomas le aruncă o privire celorlalţi doi sfetnici, iar aceştia 
încuviinţează din cap. E o explicaţie, chiar dacă nu aceea pe care ar 
fi preferat-o. 

— Aşa deci, spune sir Thomas pe un ton vioi. Cele două 
servitoare ale voastre care au inventat această poveste despre 
Domnia Voastră vor fi arestate pentru defăimare şi vor fi duse în 
Turn. Regele este hotărât ca reputaţia Domniei Voastre să rămână 
fără nicio pată. 

Această schimbare e aproape prea mult pentru mine. Se pare că 
se va renunţa la bănuielile împotriva mea şi-mi spun pe dată că eo 
stratagemă. Spun prudent: 

— li sunt recunoscătoare Maiestăţii Sale pentru grija sa fraternă. 
Mă consider cea mai credincioasă dintre supușii săi. 

El încuviinţează. 

— Bine. Acum vom pleca. Consiliul va vrea să ştie că aţi fost 
exonerată. 

— Plecaţi? replic. 

Ştiu că speră să mă prindă într-un moment de uşurare. Ei nu ştiu 
cât de frică îmi e. Nu cred că-mi voi sărbători vreodată scăparea, 
căci nu voi avea niciodată încredere în ea. 

Ca prin vis, mă ridic din jilţ şi-l însoțesc afară din odaie, coborâm 
scara mare ce duce spre uşa principală, unde aşteaptă escorta lui, 
oameni călare cu stindardul regal în faţă. 

— Nădăjduiesc că regele se simte bine, spun. 

— Are inima frântă, răspunde cu sinceritate sir Thomas. E o 
poveste urâtă, da, foarte urâtă. Piciorul îl doare rău şi purtarea lui 
Katherine Howard i-a provocat o mare nefericire. Intreaga curte a 
fost în doliu de Crăciun, aproape ca şi când ea ar fi murit. 

— Va fi eliberată? 

Imi aruncă o privire rapidă şi precaută. 

— Ce credeţi? 

Clatin din cap. Nu sunt atât de proastă încât să spun ce gândesc, 
mai ales că tocmai am fost eu însămi judecată. 

Dacă aş mărturisi vreodată adevărul, aş spune că, după părerea 
mea, regele şi-a ieşit din minţi de luni întregi şi că nimeni n-are 


— 392 — 


curajul să-l contrazică. Ar putea s-o elibereze şi s-o reprimească în 
calitate de soţie, ar putea s-o declare sora lui sau ar putea să-i taie 
capul, după cum îl îndeamnă toanele. Ar putea să mă cheme lângă 
el ca soţie sau ar putea să mă decapiteze pentru trădare. E un 
nebun monstruos şi nimeni în afară de mine nu pare să-şi dea 
seama de asta. 

— Regele va judeca, răspunde el, confirmându-mi gândurile 
tăcute. Numai el e călăuzit de Dumnezeu. 


Jane Boleyn, Turnul Londrei, februarie 1542 


Râd, ţopăi, uneori mă uit pe fereastră şi vorbesc cu pescăruşii. 
Nu va exista proces, nici interogatoriu, nu voi avea un prilej de-a 
mă exonera, aşa că nu obţin niciun avantaj dacă rămân în toate 
minţile. Oamenii regelui nu îndrăznesc s-o aducă pe idioata de 
Katherine în faţa tribunalului sau a refuzat ea să se înfăţişeze, nu 
ştiu care din două şi nu-mi pasă. Ştiu doar ceea ce mi se spune. Mi 
se vorbeşte foarte tare, de parcă aş fi surdă sau bătrână, nu 
nebună. Mi s-a spus că parlamentul a adoptat un Decret de Privare 
de Drepturi în privinţa lui Katherine şi a mea, sub acuzaţia de 
trădare şi conspirație. Am fost judecate şi găsite vinovate fără 
proces, fără judecător, juriu şi apărare. Asta e dreptatea lui Henric. 
Imi iau un aer neutru şi chicotesc, cânt un cântecel şi întreb când 
plecăm la vânătoare. De-acum nu mai poate dura mult. Mă aştept 
ca peste câteva zile s-o aducă pe Katherine de la Syon şi apoi s-o 
decapiteze. 

E trimis la mine însuşi doctorul regelui, doctorul Butt, ca să mă 
examineze. Vine în fiecare zi, se aşază în mijlocul odăii mele şi mă 
urmăreşte pe sub sprâncenele lui groase, de parcă aş fi una dintre 
fiarele sălbatice din Turn. El va judeca dacă sunt sau nu nebună. 
Asta mă face să râd tare, fără să mă prefac. Dacă acest doctor şi-ar 
putea da seama când un om e nebun, l-ar fi legat fedeleş pe rege 
acum şase ani, înainte să-mi ucidă soţul. Îi fac reverenţe bunului 
doctor, dansez în jurul lui şi râd când mă întreabă cum mă cheamă 
şi cine-mi sunt rudele. Sunt întru totul convingătoare, văd asta în 
privirea lui compătimitoare. Îi va declara regelui că mi-am pierdut 
minţile şi vor trebui să mă elibereze. 

Ascultaţi! Ascultaţi! IIl aud: zgomotul de ferăstraie şi ciocane. 
Privesc pe furiş pe fereastră şi bat din palme, de parcă m-ar încânta 
să-i văd pe lucrătorii care construiesc eşafodul: eşafodul lui 
Katherine. li vor tăia capul sub fereastra mea. Dacă cutez, pot privi 


— 393 — 


totul. Voi putea să văd mai bine decât toţi. După moartea ei voi fi 
trimisă undeva, probabil la Blickling, la familia mea, iar acolo, în 
tăcere şi-n taină, voi putea să-mi recapăt minţile. Nu mă voi grăbi, 
nu vreau să se intereseze nimeni de mine. Voi merge dănţuind un 
an sau doi, cântând şi vorbind cu norii, iar la urmă, când pe tron se 
va afla noul rege, regele Eduard, şi vechile răfuieli vor fi date uitării, 
mă voi întoarce la curte şi o voi sluji pe noua regină cât de bine voi 
putea. 

O! O scândură a căzut cu zgomot şi un tânăr e plesnit peste cap 
pentru neglijenţă. Voi aşeza o pernă pe pervaz şi-i voi privi pe 
lucrători toată ziua, e tot atât de plăcut ca o piesă-mască la curte 
să-i văd măsurând, tăind şi construind. Câtă agitaţie pentru 
construirea unei astfel de scene, când spectacolul va dura numai 
câteva minute! Când mi se aduce cina, bat din palme şi arăt pe 
fereastră, iar temnicerii clatină din cap, lasă farfuriile jos şi pleacă 
în tăcere. 


Katherine, abația Syon, februarie 1542 


E o dimineaţă ca oricare alta, linişte, nimic de făcut, nicio 
distracţie, niciun amuzament, nicio tovărăşie. Sunt atât de plictisită 
de toate şi de mine însămi, încât atunci când aud tropăit de paşi pe 
poteca de sub fereastra mea, mă cuprinde o mare încântare că în 
sfârşit se va întâmpla ceva, nu-mi mai pasă ce. Alerg ca un copil la 
fereastra înaltă şi privesc: pe poteca dinspre fluviu ce străbate 
grădina se apropie o escortă regală. Au venit cu o barjă şi văd 
stindardul unchiului meu, ducele, şi oamenii în livreaua lui şi pe 
însuşi ducele, cu un aer puternic şi mohorât, ca de obicei, iar alături 
de el, şase membri ai Consiliului Coroanei. 

În sfârşit! În sfârşit! Sunt atât de uşurată să-i văd încât îmi vine 
să plâng. Unchiul s-a întors la mine! Unchiul a venit să-mi spună ce 
să fac! Voi fi eliberată, în sfârşit! A venit în sfârşit după mine şi voi 
fi eliberată! Cred că unchiul mă va lua la una din reşedinţele sale 
de la ţară, ceea ce nu va fi prea amuzant, dar va fi mai bine decât 
aici. Sau poate că va trebui să plec departe, poate în Franţa. In 
Franţa ar fi minunat, atâta doar că nu vorbesc franţuzeşte sau, 
oricum, nu ştiu decât „voi/ă!”, dar cu siguranţă că francezii cunosc 
aproape toţi engleza, nu? lar dacă nu, pot să înveţe. 

Uşa se deschide şi intră intendentul personalului meu. Are ochii 
plini de lacrimi. 

— Doamnă, au venit să vă ia. 


— 394 = 


— Ştiu! îi răspund jubilând. Nici măcar nu trebuie să-mi 
împachetezi rochiile, căci nu-mi pasă dacă nu le mai văd niciodată, 
îmi voi comanda altele. Unde plec? 

Uşa se deschide ceva mai larg şi-l văd pe însuşi unchiul, cu o 
faţă severă, aşa cum şi trebuie, căci evident, e o scenă deosebit de 
solemnă. 

— Inălţimea Voastră! exclam. 

Cu greu mă stăpânesc să nu-i fac cu ochiul. Am izbutit, nu-i aşa? 
lată-ne din nou împreună: el cu o figură severă, iar eu aşteptând 
ordinele. Are cu siguranţă un plan să-mi obţină iertarea şi să mă 
repună pe tron într-o lună. Credeam că am probleme grave şi că el 
m-a părăsit, dar iată-l, e aici şi oriunde ar merge, prosperitatea îl 
urmează întotdeauna. Mă uit bine la chipul lui când mă îndrept, 
zâmbitoare, după reverență şi văd că e teribil de solemn, aşa că-mi 
iau şi eu un aer serios. Las ochii în pământ şi adopt o înfăţişare 
minunat de pocăită. Sunt foarte palidă, fiindcă am stat tot timpul în 
casă şi cred că aşa, cu privirea plecată şi cu buzele uşor 
bosumflate, par de-a dreptul o sfântă. 

— Inălţimea Voastră, repet pe un ton moale şi îndurerat. 

— lţi aduc vestea sentinţei ce ţi s-a dat, spune el. 

Aştept. 

— Parlamentul regelui a avut o consfătuire şi a adoptat un 
Decret de Privare de Drepturi în privinţa dumitale. 

Dacă aş înţelege ce înseamnă asta, aş şti mai bine cum să 
reacţionez. Dar aşa, cred că e cel mai bine să mă mulţumesc doar 
să fac ochii mari şi să adopt un aer de resemnare. Presupun că 
Decretul de Privare de Drepturi e un fel de iertare oficială. 

— Regele a consimţit. 

Da, bun, şi ce-i cu asta? Ce înseamnă asta pentru mine? 

— Vei fi dusă în Turn şi vei fi executată fără public pe pajiştea 
Turnului, cât de curând posibil. Pământurile şi bunurile dumitale vor 
fi confiscate de Coroană. 

Zău dacă am habar ce spune. Şi pe deasupra, mulţumită 
nepriceperii cu care mi-a protejat averea regală, n-am oricum 
niciun fel pământuri sau bunuri. N-am uitat cum a luat Thomas 
Seymour propriile mele giuvaieruri, de parcă i-ar fi aparţinut tot 
surorii lui. Ducele pare puţin surprins de tăcerea mea. 

— Inţelegi? 

Nu răspund nimic, doar îmi păstrez aerul de sfântă. 

— Katherine! Inţelegi? 


— 395 — 


— Nu ştiu ce înseamnă privată de drepturi, îi mărturisesc. 

Sincer, pe mine, una, mă duce cu gândul la o latrină. Ducele mă 
priveşte de parcă aş fi tâmpită. 

— Privare de drepturi, mă corectează. Nu privată. Privare. 

Ridic din umeri. Cui îi pasă cum se pronunţă? Asta înseamnă că 
mă întorc la curte? 

— inseamnă că parlamentul te-a condamnat la moarte şi că 
regele a consimţit, spune unchiul încet. Se va face fără proces. Vei 
muri, Katherine. Ţi se va tăia capul pe pajiştea Turnului. 

— Voi muri? 

— Da. 

— Eu? 

— Da. _ 

Mă uit la el. Nu se poate să nu aibă un plan. Il întreb în şoaptă: 

— Ce ar trebui să fac? 

— Ar trebui să-ţi recunoşti păcatele şi să ceri iertare, răspunde el 
prompt. 

Sunt atât de uşurată încât îmi vine să plâng. Sigur că voi fi 
iertată dacă spun că-mi pare rău. 

— Ce ar trebui să spun? Spuneţi-mi întocmai ce trebuie să spun. 

Scoate din buzunarul hainei o hârtie făcută sul. Unchiul are 
întotdeauna un plan. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru el, are 
întotdeauna un plan! Desfăşor hârtia şi mă uit la el. Textul e 
cumplit de lung. Unchiul îmi face semn din cap, se pare că trebuie 
să citesc totul. Incep să citesc cu glas tare. 

In primul paragraf îmi recunosc crima extrem de mare împotriva 
regelui, împotriva celui mai slăvit Dumnezeu şi a întregului popor 
englez, ceea ce, după mine, e o exagerare, căci n-am făcut decât 
ceea ce fac sute de femei tinere în fiecare zi, mai cu seamă dacă 
sunt măritate cu bărbaţi bătrâni şi urâcioşi, iar eu, una, am fost 
tratată foarte prost. Oricum, citesc cuvintele de pe hârtie şi unchiul 
încuviinţează, iar sfetnicii aflaţi lângă el încuviinţează şi ei, aşa că, 
evident, e ceea ce trebuia spus şi toţi sunt mulţumiţi de mine, iar 
asta e întotdeauna situaţia cea mai bună. Imi place să fac lucrurile 
cum trebuie când oamenii mă observă. Desfăşor următoarea 
porţiune a pergamentului şi spun că-l implor pe Maiestatea Sa să 
nu impute neamului şi familiei mele crima mea, ci să-şi îndrepte 
asupra lor, a tuturor îndurarea şi bunăvoința nemărginită, ca să nu 
sufere pentru greşelile mele. 

Spunând asta îi arunc unchiului o privire aspră, căci înţeleg clar 


— 396 — 


că se asigură că nu va avea de suferit de pe urma necazurilor mele. 
Expresia lui e complet neutră. În continuare îl rog pe rege să 
dăruiască slujitoarelor mele veşmintele care mi-au aparţinut, căci 
n-am altceva să le las. Asta e atât de trist încât descopăr că abia 
reuşesc să citesc cu voce tare. Inchipuiţi-vă! Eu, cu tot ce-am 
posedat, să n-am altceva de lăsat! Inchipuiţi-vă, să-mi dăruiesc 
veşmintele fiindcă nu le voi mai purta niciodată! Şi cât e de ridicol 
să se creadă că dau doi bani pe ce se întâmplă cu blestematele 
acelea de şase rochii, şase perechi de mâneci, şase cămăşi şi şase 
bonete franţuzeşti fără o singură nestemată, în cele mai mohorâte 
culori imaginabile! Din partea mea, n-au decât să le pună pe foc. 

Dar în ciuda rochiilor şi a faptului că unchiul îşi salvează propria 
piele, până să-mi închei micul discurs încep să plâng, căci e foarte 
trist, şi toţi sfetnicii par foarte îndureraţi şi e o scenă foarte 
emoţionantă pe care i-o pot relata regelui şi n-am îndoială că 
acesta va fi înduioşat de gestul meu de a-l implora să-i ierte pe 
ceilalţi şi de a-mi dărui garderoba cea săracă. E atât de trist încât 
mă face să plâng, deşi ştiu că totul e o prefăcătorie. Dacă aş crede 
că e adevărat, m-aş nărui cu totul. 

Unchiul încuviinţează. Am făcut ce voia, iar acum depinde de el 
să-l convingă pe rege că sunt complet pocăită şi pregătită să mor. 
Mă gândesc că nimeni nu-mi poate cere mai mult decât atât. 
Pleacă toţi pe unde au venit, iar eu trebuie să mă aşez în singurul 
meu jilţ, în rochia mea cea mohorâtă, şi să-i aştept să se întoarcă şi 
să-mi spună că, din moment ce regret atât de tare, sunt iertată. 


De astă dată aştept barja, sunt trează şi stau la fereastră încă de 
la o oră foarte matinală. De obicei, cum n-am niciun motiv pentru 
care să mă trezesc şi nicio ocupaţie, încerc să dorm toată 
dimineaţa, până la prânz, dar astăzi sunt sigură că vor veni cu 
graţierea regală şi vreau să arăt cât pot de bine. Imediat ce se 
luminează de ziuă sun să vină servitoarea şi să-mi scoată rochiile. 
Hmm, ce mai alegeri îmi stau la dispoziţie! Am o rochie neagră, 
două albastru foarte închis, aproape negru, una verde închis care e 
aproape neagră, una cenuşie şi, în caz că mi-ar trebui două la fel, 
altă rochie neagră. Aşadar, cu ce să mă îmbrac? Ce să aleg? Aleg 
rochia neagră, dar o port cu mânecile verde-închis şi o bonetă 
verde-închis, simbolizându-mi astfel pocăinţa şi dragostea faţă de 
verdele Tudorilor pentru cei pe care-i interesează astfel de lucruri. 
In plus, combinaţia îmi scoate în evidenţă frumuseţea ochilor, ceea 


— 397 — 


ce e oricând un lucru bun. 

Nu ştiu cum se va proceda şi prefer întotdeauna să fiu pregătită 
pentru ceremonii. Maestrul meu de ceremonii îmi spunea mereu 
unde să stau şi ce înfăţişare să adopt şi-mi place să exersez. Asta 
vine din faptul că am fost făcută regină de foarte tânără şi fără să 
fiu educată cu adevărat aşa cum se cuvine. Dar din câte ştiu, nu s-a 
mai întâmplat niciodată ca o regină să fie iertată pentru adulter şi 
trădare şi tot restul, aşa că presupun că va trebui să improvizăm pe 
parcurs. Şi oricum, unchiul, lup bătrân, mă va călăuzi fără îndoială 
tot timpul. 

La nouă dimineaţa sunt deja îmbrăcată şi aştept, însă nu vine 
nimeni. Ascult liturghia şi-mi iau micul dejun într-o tăcere 
bosumflată, dar tot nu se întâmplă nimic. Insă chiar înainte de 
amiază aud tropăitul bine-venit al paşilor pe cărarea pietruită, mă 
reped la fereastră şi văd pălăria neagră, pătrată a unchiului săltând 
în ritmul mersului său, bastoanele oficiale în mâinile celorlalţi 
sfetnici, stindardul regal în faţa lor. Mă aşez repede pe jilţ, îmi 
lipesc picioarele unul de altul, îmi las mâinile în poală şi plec ochii, 
foarte pocăită. 

Uşile duble sunt deschise şi intră toţi, îmbrăcaţi în cele mai bune 
vesminte. Mă ridic şi-i fac unchiului o reverență, aşa cum se cuvine, 
căci e capul familiei mele, dar el nu se mai înclină în faţa mea ca 
dinaintea unei regine. Mă îndrept şi aştept. Sunt surprinsă că nu 
pare mai uşurat că s-au terminat toate. 

— Am venit să te ducem în Turn, spune. 

Incuviinţez. Crezusem că vom merge la Kenninghall, dar poate 
că aşa e şi mai bine, regele foloseşte deseori Turnul drept palatul 
său din Londra, poate că urmează să-l întâlnesc acolo. Răspund cu 
glas dulce: 

— Cum doriţi, milord. 

Tonul meu modest pare să-l surprindă puţin. Trebuie să fac 
eforturi foarte mari să nu chicotesc. 

— Katherine, vei fi executată! Vei intra în Turn ca trădătoare 
condamnată. 

— Trădătoare? repet. 

— i-am spus data trecută, replică el iritat. Ai fost condamnată 
printr-un Decret de Privare de Drepturi. Ţi-am spus. Nu ţi s-a cerut 
să te înfăţişezi la judecată, ai înţeles asta. Ţi-ai mărturisit păcatele. 
Acea mărturisire a fost pusă împotriva ta. Acum a sosit timpul 
pentru sentinţă. 


— 398 — 


— Am mărturisit ca să fiu iertată, îi explic. 

Mă priveşte exasperat. 

— Dar n-ai fost iertată. Singurul lucru asupra căruia a mai trebuit 
convenit a fost sentinţa. 

— Şi? spun cu un dram de impertinenţă. 

Inspiră adânc, ca pentru a-şi înlătura iritarea. 

— Alteța Sa a fost de acord să fii executată. 

— Mă va ierta când ajung în Turn? sugerez. 

Spre neliniştea mea tot mai mare, el clatină din cap. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fată, nu fi atât de idioată! Nu 
poţi spera aşa ceva. Nu există niciun motiv să speri la iertare. Când 
regele a aflat ce ai făcut, şi-a tras sabia din teacă şi a spus că te 
omoară cu mâna lui. S-a terminat, Katherine! Trebuie să te 
pregăteşti să mori. 

— Nu e cu putinţă! Am doar şaisprezece ani. Nimeni nu mă poate 
executa când am doar şaisprezece ani! 

— Ba pot, spune el mohorât. Şi crede-mă că o vor face. 

— Regele îi va împiedica. 

— E chiar dorinţa lui. 

— li va împiedica Inălţimea Voastră! 

Ochii lui sunt tot atât de reci ca peştii pe o lespede de marmură. 

— N-o voi face. 

— Ei bine, cineva trebuie să-i împiedice! 

Unchiul întoarce capul şi spune: 

— Luaţi-o! 

Şase bărbaţi intră în odaie, străjerii regali care obişnuiau să 
defileze atât de frumos prin faţa mea. 

— Nu merg! _ 

Acum mă tem de-a binelea. Imi îndrept statura cât pot de mult şi 
mă încrunt la ei. 

— Nu merg. Nu mă puteţi obliga! 

Oamenii şovăie puţin şi se uită la unchiul meu. Acesta taie scurt 
aerul cu mâna şi repetă: 

— Luaţi-o. 

Mă întorc şi mă reped în odaia mea personală, împingând uşa în 
urma mea, dar asta nu-i întârzie decât o clipă, căci o prind înainte 
să se trântească şi mă ajung din urmă imediat. Mă prind de unul 
din stâlpii patului şi-mi încleştez degetele în jurul lui. 

— Nu merg! tip. Nu mă puteţi obliga! Nu vă puteţi atinge de 
mine! Sunt regina Angliei! Nimeni nu se poate atinge de mine! 


— 399 — 


Unul dintre străjeri mă înşfacă de mijloc. Al doilea îmi 
descleştează mâinile şi-n clipa când le am libere îl plesnesc pe 
primul peste faţă cât de tare pot, iar el îmi dă drumul, dar un al 
treilea mă înşfacă iarăşi şi al doilea îmi ţine de astă dată mâinile, 
aşa că, chiar dacă mă zbat, mi le trage cu forţa la spate şi aud cum 
se sfâşie o mânecă. 

— Daţi-mi drumul! ţip. Nu mă puteţi ţine! Sunt Katherine, regina 
Angliei! Nu vă puteţi atinge de mine, persoana mea e sacră! Dați- 
mi drumul! 

Unchiul stă în prag, cu chipul tot atât de întunecat ca al unui 
diavol. Face semn din cap spre unul dintre oamenii de lângă mine, 
iar acesta se apleacă şi mă înşfacă de picioare. Incerc să-l lovesc cu 
piciorul, dar mă ia pe sus ca pe un ied nărăvaş şi ies toţi trei 
anevoie din odaie, cu mine între ei. Doamnele mele lăcrimează, 
intendentul meu e alb la faţă de groază. 

— Nu-i lăsa să mă ia! răcnesc. 

El clatină din cap, fără să poată îngăima un cuvânt. Văd că se 
ţine de uşă ca să nu cadă. 

— Ajută-mă! strig. Trimite după... 

Dar mă întrerup, căci nu există nimeni după care să pot trimite. 
Unchiul, păzitorul şi mentorul meu e în apropiere, toate acestea se 
fac la ordinele lui. Bunica, surorile şi mama mea vitregă sunt toate 
arestate, restul membrilor familiei insistă frenetic că abia dacă mă 
cunosc. Nu există nimeni care să mă apere şi nu m-a iubit nimeni 
niciodată, în afară de Francis Dereham şi Thomas Culpepper, iar ei 
sunt morţi. 

— Nu pot să merg în Turn! 

Hohotesc, respir anevoie din cauza zdruncinăturilor provocate de 
paşii mari şi săltăreţi ai străjerilor care mă cară ca pe un sac. 

— Nu mă duceţi în Turn, vă conjur! Duceţi-mă la rege, lăsaţi-mă 
să-l implor! Vă rog! Dacă e neclintit voi merge în Turn, voi muri 
onorabil, dar încă nu sunt pregătită! Am doar şaisprezece ani! Nu 
pot să mor atât de devreme! 

Oamenii nu spun nimic, străbat doar pasarela de scânduri ce 
duce la barjă. Mă zvârcolesc puţin, gândindu-mă că poate reuşesc 
să mă arunc în apă şi să scap, dar mâinile lor sunt uriaşe şi mă ţin 
strâns. Mă aruncă pe platforma din fundul barjei şi mai că se aşază 
peste mine ca să mă facă să stau nemişcată. Imi ţin mâinile şi 
picioarele, iar eu plâng şi-i implor să mă ducă la rege, dar îşi feresc 
privirea şi se uită la apă, de parcă ar fi surzi. 


— 400 — 


Unchiul şi sfetnicii urcă la bord, cu aerul unor oameni care merg 
la propria înmormântare. 

— Milord, ascultaţi-mă! strig. 

Insă el clatină din cap şi se duce la prova barjei, de unde nu 
poate să mă audă sau să mă vadă. 

Sunt atât de înfricoşată că nu mă pot opri din plâns, lacrimile îmi 
şiroiesc pe faţă şi-mi curge nasul, dar bruta aceea îmi ţine mâinile 
şi nu pot nici măcar să-mi şterg obrajii. Simt răceala lacrimilor care- 
mi udă faţa şi gustul dezgustător al mucilor pe buze, iar ei nu mă 
lasă nici măcar să-mi şterg nasul. 

— Vă rog! Vă rog! repet. 

Dar nu mă ascultă nimeni. 

Barja coboară repede pe fluviu, au prins fluxul numai bine, iar 
vâslaşii culcă vâslele pe suprafaţa apei după fiecare mişcare, ca să 
prindă cea mai puţin primejdioasă parte a curentului la Podul 
Londrei. Ridic privirea şi-mi doresc să n-o fi făcut, căci văd imediat 
două capete noi, două capete proaspăt retezate, al lui Tom 
Culpepper şi al lui Francis Dereham, ca două garguie umede şi moi, 
cu ochii larg deschişi şi dinţii dezveliţi, iar un pescăruş încearcă să- 
şi ţină echilibrul pe părul întunecat al lui Dereham. Capetele au fost 
înfipte în tepe, alături de rămăşiţele oribile, pe jumătate 
descompuse ale atâtor altora, şi păsările le vor ciuguli ochii şi 
limbile şi-şi vor băga pliscul ascuţit în urechile lor, ca să le scoată 
creierul. 

— Vă rog! şoptesc. 

Nici măcar nu mai ştiu pentru ce mă mai rog acum. Nădăjduiesc 
doar că totul va înceta. Imi doresc doar să nu se întâmple. 

— Vă rog, bunilor domni... vă rog! 

Intrăm pe poarta de pe apă, care se ridică fără zgomot când 
străjile ne văd sosind. Vâslaşii îşi strâng vâslele şi barca noastră 
lunecă la cheiul aflat dincolo de umbra întunecată a zidului. 
Locotenentul turnului, sir Edmund Walsingham, se află pe trepte, 
aşteptând să mă salute de parcă aş sosi ca să mă instalez în 
apartamentele regale, de parcă aş fi şi acum regină, ba chiar o 
regină nouă şi frumoasă. Bariera-ghilotină coboară plescăind în 
urma noastră, lăsată în jos de lanţuri, iar eu sunt scoasă din barjă, 
ţinută de ambele braţe şi săltată pe scări cu paşi împiedicaţi. 

— Bună ziua, lady Katherine, spune locotenentul, la fel de 
politicos ca oricând. 

Eu însă nu răspund nimic fiindcă nu mă pot opri din plâns şi mici 


— 401 — 


hohote icnite îmi însoțesc fiecare respiraţie. Întorc privirea şi-l 
zăresc pe unchiul la bordul barjei, aşteptând să mă vadă plecată. 
Va ieşi pe poarta de pe apă ca o luntre dusă de curenţi iuți în clipa 
când îşi va fi îndeplinit îndatorirea. Işi va dori cu disperare ca 
umbra Turnului să nu cadă asupra lui. Se va grăbi să se întoarcă la 
rege, ca să-l asigure că familia Howard s-a descotorosit de fata cea 
rea. Eu sunt cea care va plăti preţul pentru ambiția neamului 
Howard, nu el. Strig din răsputeri: 

— Unchiule! 

Dar el se mulţumeşte să facă un gest cu mâna, ca pentru a 
spune: „luaţi-o de aici”, ceea ce se şi întâmplă. Sunt condusă pe 
scări în sus, pe lângă Turnul Alb şi peste pajişte. Acolo, lucrătorii 
construiesc o platformă, o mică scenă de lemn înaltă cam de un 
metru, spre care duc nişte trepte late. Alţii îngrădesc cărările. 
Bărbaţii care mă încadrează iuţesc puţin pasul şi-şi feresc privirea, 
ceea ce mă face să fiu absolut sigură că acesta e eşafodul meu şi 
că gardul are menirea de-a ţine în loc mulţimea ce va veni să mă 
vadă cum mor. 

— Câţi oameni vor sosi? întreb respirând anevoios din cauza 
suspinelor gâtuite. 

— Vreo două sute, spune temnicerul stânjenit. Publicul nu va 
avea acces. Doar curtea. Ca o favoare pentru Domnia Voastră. 
Regele însuşi a poruncit-o. 

incuviinţez şi-mi spun că nu e cine ştie ce favoare. În faţa 
noastră se deschide poarta turnului şi urc scara îngustă de piatră, 
în timp ce un străjer merge puţin în faţa mea şi mă trage după el, 
iar celălalt mă împinge. 

— Pot să merg, le spun. 

Imi eliberează braţele, dar rămân aproape de mine. Odaia mea 
se află la primul cat, iar fereastra mare, cu sticlă mată dă spre 
pajişte. In cămin arde focul, iar lângă foc se găsesc un taburet şi o 
masă cu o Biblie pe ea şi puţin mai încolo e un pat. Bărbaţii îmi dau 
drumul şi rămân lângă uşă. Temnicerul şi cu mine ne privim. 

— Mai doriţi ceva? întreabă el. 

Intrebarea, cum nu se poate mai ridicolă, mă face să râd. 

— Ca de pildă ce? 

El ridică din umeri. 

— O delicatesă de mâncare sau alinare spirituală? 

Clatin din cap. Nici măcar nu ştiu dacă mai există Dumnezeu, 
căci dacă Henric e special în ochii lui Dumnezeu şi cunoaşte voia 


— 402 — 


Lui, atunci presupun că Dumnezeu vrea să mor, dar fără public, ca 
o favoare specială. 

— Aş vrea să-mi aduceţi butucul, spun. 

— Butucul, milady? 

— Da, butucul călăului. Pot să-l am aici, în odaie? 

— Dacă doriţi... dar... pentru ce-l vreţi? 

— Ca să exersez, răspund cu iritare. 

Merg la fereastră şi mă uit în jos. Pajiştea va fi plină de oameni 
care au fost mândri să se afle la curtea mea, oameni care şi-au 
dorit cu disperare să-mi fie prieteni. lar acum mă vor privi cum mor. 
Dacă e s-o fac, aş putea la fel de bine s-o fac cum se cuvine. 

Omul înghite în sec. Fireşte că nu înţelege ce vreau să spun, e 
bătrân, va muri în propriul pat, cu prieteni în jur care-i vor privi 
ultima răsuflare. Dar eu voi fi urmărită de sute de priviri critice. 
Dacă trebuie s-o fac, vreau s-o fac cu eleganţă. 

— Voi cere să vi-l aducă pe dată, spune el. Vreţi să vină preotul 
confesor? 

Incuviinţez, deşi, dacă Dumnezeu ştie deja totul şi a hotărât deja 
că sunt atât de păcătoasă încât trebuie să mor înainte să împlinesc 
şaptesprezece ani, e greu de văzut ce rost ar mai avea spovedania. 

Omul se înclină şi iese din odaie. Oştenii se înclină şi ei şi închid 
uşa. Cheia se învârte în broască cu un clinchet puternic. Mă duc la 
fereastră şi mă uit la lucrători şi la eşafod. S-ar părea că vor 
termina până diseară. Poate că vor termina mâine. 

E nevoie de doi bărbaţi ca să care înăuntru butucul, cu multe 
gâfâieli şi icnete, ca şi cum ar fi foarte greu, şi-mi aruncă multe 
priviri piezişe, de parcă nevoia mea de a exersa ar fi o mare 
ciudăţenie. Zău, dacă ar fi fost şi ei regina Angliei, ca mine, la o 
vârstă atât de fragedă, ar şti ce mult te linişteşte să te descurci 
cum trebuie la ceremonii. Nu există nimic mai rău pe lume decât să 
nu Ştii ce trebuie să faci şi să pari neghioabă. 

Ingenunchez în faţa obiectului mare şi-mi culc capul pe el. Nu 
pot spune că e prea comod. Incerc cu capul întors într-o parte, apoi 
în cealaltă. Nicio direcţie, nici cealaltă nu aduce vreo îmbunătăţire 
considerabilă şi, oricum, nici nu oferă o schimbare a priveliştii, căci 
voi fi legată la ochi, iar sub legătură voi avea ochii strâns închişi, 
sperând ca un copil că nu se va întâmpla. Lemnul e neted şi 
răcoros sub obrazul meu înfierbântat. 

Presupun că trebuie cu adevărat să fac asta. 

Mă ghemuiesc sprijinită pe călcâie şi mă uit la blestemăţie. Zău, 


— 403 — 


dacă n-ar fi atât de groaznic, aş râde. Până acum am crezut tot 
timpul că moştenirea Boleyn alcătuită din eleganţă, frumuseţe şi 
farmec îmi aparţine, şi se dovedeşte că singurul lucru pe care l-am 
moştenit e acesta: butucul ei. Aceasta e moştenirea Boleyn ce-mi 
revine. Voilà: butucul călăului. 


Jane Boleyn, Turnul Londrei, 13 februarie 1542 


Ea va fi decapitată astăzi, mulţimea se adună deja pe pajişte. 
Văd de la fereastră nenumărate feţe pe care le cunosc. Sunt 
prietenii şi rivalii pe care-i ştiu de ani mulţi, am copilărit împreună 
când Henric al Vil-lea era pe tron, iar unele dintre noi au fost 
doamne de companie la curtea reginei Caterina de Aragon. Flutur 
veselă mâna şi două dintre ele mă văd, arată spre mine şi se 
holbează. 

lată şi butucul! L-au ţinut ascuns undeva până acum şi doi 
lucrători îl saltă pe eşafod şi împrăştie în jurul lui rumeguș. Asta, ca 
să-i absoarbă sângele. Pe jos, lângă eşafod, e un coş plin cu paie, în 
care îi va cădea capul. Ştiu toate acestea, căci le-am mai văzut, şi 
nu doar o dată. Henric a fost un rege care a folosit călăul foarte 
des. Am fost de faţă la decapitarea lui Anne Boleyn, am văzut-o 
urcând treptele acelea puţin înalte spre eşafod, stând în faţa 
mulţimii, mărturisindu-şi păcatele şi rugându-se pentru sufletul ei. 
S-a uitat peste capetele noastre către poarta Turnului, de parcă 
aştepta graţierea ce-i fusese promisă. Dar graţierea n-a mai venit şi 
ea a trebuit să îngenuncheze, să-şi pună capul pe butuc şi să-şi 
întindă braţele, semnul că spada poate să cadă. M-am întrebat 
deseori cum e să-ţi întinzi braţele ca şi cum ai zbura, iar în clipa 
următoare să auzi acel şuierat şi să simţi cum ţi se ridică părul de 
pe ceafă sub curentul de aer al lamei ce se apropie, iar apoi... 

Eh, Katherine va afla curând. Uşa din spatele meu se deschide şi 
intră un preot în odăjdii, cu un aer foarte grav, strângând la piept o 
Biblie şi o carte de rugăciuni. 

— Copila mea, eşti pregătită să-ţi întâmpini ceasul morţii? mă 
întreabă. 

Râd tare şi constat că sunetul nebunesc e atât de convingător, 
încât râd iarăşi. N-am cum să-i spun că se înşală şi că eu nu pot fi 
condamnată la moarte, fiindcă sunt nebună, dar arăt cu mâna spre 
el şi spun „Bună ziua! Bună ziua!” foarte tare. 

Preotul oftează şi îngenunchează pe podea lângă mine, îşi 
împreunează mâinile şi închide ochii. Mă depărtez de el ţopăind 


— 404 — 


până-n celălalt capăt al odăii şi spun: 

— Bună ziua? 

Dar el începe rugăciunile de spovedanie şi pocăință şi nu-mi 
acordă absolut deloc atenţie. Vreun nătărău i-a spus că trebuie să 
fiu pregătită pentru moarte şi bănuiesc că trebuie să mă 
conformez, căci n-am cum să-l contrazic. Bănuiesc că-n ultima clipă 
vor veni şi-mi vor schimba sentinţa în închisoare. 

— Bună ziua! rostesc iarăşi şi mă cocoţ pe pervaz. 

In mulţime se stârneşte un freamăt şi toţi îşi întind gâtul ca să 
vadă uşa de la baza turnului. Mă ridic pe vârful degetelor şi-mi 
lipesc faţa de sticla rece, ca să pot vedea la ce se uită toţi. E ea: 
Kitty Howard, venind cu paşi împleticiţi spre eşafod. Se pare că i s- 
au muiat picioarele, e sprijinită de un străjer şi o doamnă de 
companie, iar aceştia o târăsc pe jumătate până la trepte, iar acolo, 
picioarele ei micuţe, tremurătoare nu mai reuşesc să păşească şi 
cei doi trebuie s-o ia pe sus şi s-o împingă pe eşafod. Incidentul atât 
de nepotrivit mă face să râd, dar în clipa următoare mă opresc, 
îngrozită că râd de o fată, aproape o copilă, aflată la un pas de 
moarte. Apoi îmi dau seama că sună ca şi cum aş fi nebună şi râd 
iarăşi pentru urechile preotului care se roagă pentru sufletul meu în 
odaie, în spatele meu. 

Se pare că a leşinat, i se dau palme peste faţă, o ciupesc de 
obraji, biata făptură mititică! Merge împleticit până-n partea din 
faţă a scenei, îşi încleştează mâinile pe balustradă şi încearcă să 
vorbească. Nu aud ce spune şi mă îndoiesc că cei de afară aud 
mare lucru. li văd însă buzele, se pare că spune „Vă rog!”. 

Cade pe spate; e prinsă şi împinsă în genunchi în faţa butucului, 
de care se agaţă, ca şi cum ar putea-o salva. Chiar şi de la distanţa 
asta văd că plânge. Apoi, cu o mişcare blândă, aşa cum face înainte 
de culcare, de parcă ar fi o copiliţă pregătindu-se să doarmă, îşi dă 
la o parte o şuviţă de păr căzută pe obraz şi-şi lasă capul pe lemnul 
neted. Îşi întoarce căpşorul şi-şi lipeşte obrazul de butuc. Şovăind - 
de parcă şi-ar dori să nu trebuiască să facă asta -, întinde braţele 
tremurătoare, călăul se grăbeşte şi securea lui coboară ca un 
fulger. 

Şiroaiele puternice de sânge ce ţâşnesc şi căderea capului ei pe 
platformă mă fac să ţip. Preotul din spatele meu amuţeşte şi-mi 
aduc aminte că nu trebuie să-mi uit rolul nici măcar o clipă, aşa că 
strig: 

— Kitty, tu eşti? Tu eşti, Kitty? E un joc? 


— 405 — 


— Biată femeie, rosteşte preotul şi se ridică în picioare. Dă-mi un 
semn că ţi-ai spovedit păcatele şi mori după credinţă, biată făptură 
cu minţile rătăcite. 

Sar de pe pervaz, căci aud scrâşnetul cheii în broască şi ştiu că 
vor veni să mă ducă acasă. Mă vor scoate pe uşa din dos şi mă vor 
duce repede la poarta de pe apă, iar de acolo, cu o barjă fără 
însemne, cred, probabil până la Greenwich, şi poate de acolo cu 
barca la Norwich. 

— E timpul să plec! spun voioasă. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze şi s-o ierte, rosteşte preotul, 
ridicând Biblia în faţa mea ca s-o sărut. 

— E timpul să plec! repet. 

Sărut Biblia, din moment ce mi-o cere atât de imperativ, şi râd 
de chipul lui trist. 

Străjerii m-au încadrat şi coborâm repede scările. Dar când mă 
aştept să cotim spre partea din spate a turnului, ei mă îndrumă 
către intrarea principală, ce dă spre pajişte. Mă opresc pe dată, nu 
vreau să văd trupul lui Katherine Howard înfăşurat ca o boccea de 
rufe vechi, dar îmi amintesc că trebuie să par nebună până-n 
ultima clipă când mă vor urca în barcă, trebuie să dau impresia că 
am minţile atât de rătăcite, încât nu pot fi decapitată. 

— lute, iute! le spun. La trap, la trap! 

Drept replică, străjile mă iau de ambele braţe şi uşa e larg 
deschisă. Curtea nu s-a clintit din loc, aproape ca şi cum ar aştepta 
încă un spectacol pe scena pătată de sânge. Nu-mi place să fiu 
dusă printre ei, pe lângă prietenii care se simțeau onoraţi să mă 
cunoască. In faţa mea îmi văd o rudă, contele de Surrey, privind 
cam îngreţoşat rumeguşul scăldat în sângele verişoarei sale, dar 
râzând ca şi cum nu i-ar păsa. Râd şi eu şi mă uit de la un străjer la 
celălalt. 

— La trap, la trap! 

Se strâmbă, de parcă acest lucru le-ar fi dezagreabil, îşi întăresc 
strânsoarea şi ne îndreptăm spre eşafod. Şovăi. 

— Nu eu! 

— Haideţi, lady Rochford, spune omul din dreapta mea. Urcaţi 
treptele. 

— Nu! 

Protestez, mă proptesc pe călcâie, dar cei doi sunt prea puternici 
pentru mine. Mă duc mai departe. 

— Aşa, haideţi, fiţi fată cuminte. 


— 406 — 


— Nu mă puteţi executa! Sunt nebună. Nu puteţi executa o 
nebună. 

— Ba putem, spune omul. 

Mă răsucesc în strânsoarea lor, iar când ajung la scări îmi 
înţepenesc tălpile în lemnul primei trepte şi mă împing, aşa că 
trebuie să se lupte cu mine ca să mă facă să urc o treaptă. 

— Nu se poate. Sunt nebună. Doctorii spun că sunt nebună. 
Regele şi-a trimis proprii doctori, proprii lui doctori în fiecare zi ca 
să se convingă că sunt nebună. 

— A schimbat legea, nu-i aşa? spune icnind un străjer. 

Li se alătură un al treilea, care mă împinge din spate. Mâinile lui 
dure, proptite în spinarea mea mă împing pe scări în sus, până pe 
eşafod. La celălalt capăt, trupul înfăşurat al lui Katherine e ridicat 
de jos, iar capul ei e în coş, pletele frumoase, castaniu-aurii 
revărsându-se peste margine. 

— Nu eu! insist. Sunt nebună. 

— A schimbat legea! îmi strigă străjerul acoperind râsetele 
mulţimii înveselite de lupta care a fost necesară pentru a mă face 
să urc scările. A schimbat legea, aşa că acum, oricine e condamnat 
pentru trădare poate fi decapitat, fie că e nebun, fie că nu. 

— Doctorul, însuşi doctorul regelui spune că sunt nebună! 

— N-are nicio importanţă, veţi muri oricum. 

Sunt ţinută în partea din faţă a scenei. Mă uit în jos la feţele 
avide, râzătoare. Nimeni nu m-a iubit la această curte, nimeni nu 
va vărsa o lacrimă pentru mine. Nimeni nu va protesta în faţa 
acestei noi nedreptăţi. 

— Nu sunt nebună! strig. Dar sunt complet nevinovată. Oameni 
buni, vă rog din suflet să-l imploraţi pe rege să aibă îndurare! N-am 
greşit cu nimic, în afară de un lucru teribil, un lucru teribil. Şi pentru 
acel lucru am fost pedepsită, ştiţi că am fost pedepsită pentru el. 
Nu m-a învinuit nimeni, dar a fost cel mai groaznic lucru pe care-l 
poate face o soţie... L-am iubit... 

Se aude un răpăit de tobe care acoperă totul în afară de plânsul 
meu. 

— Imi pare rău, îmi pare atât de rău... 

Sunt târâtă de lângă balustrada părţii din faţă a eşafodului şi 
obligată să îngenunchez pe rumeguşul pătat. Mă forţează să-mi 
pun mâinile pe butucul ud de sângele ei. Când îmi privesc mâinile, 
văd că sunt roşii de sânge, ca şi cum aş fi o criminală. Voi muri cu 
sânge nevinovat pe mâini. 


— 407 = 


— Sunt nevinovată! strig. 

Sunt legată la ochi cu forţa, ca să nu pot vedea nimic. 

— Nu sunt vinovată cu nimic! N-am fost niciodată vinovată de 
nimic! Singurul lucru pe care l-am făcut, singurul meu păcat din 
toată viaţa a fost împotriva lui George, din dragoste pentru George, 
soţul meu George, Dumnezeule, iartă-mă pentru asta, vreau să 
mărturisesc... 

— La trei, spune străjerul. Unu, doi, trei! 


Cinci ani mai târziu, Anne, castelul Hever, ianuarie 
1547 


Aşadar, a murit în sfârşit: soţul meu care m-a repudiat, omul 
care nu şi-a respectat promisiunile tinereţii, regele care a devenit 
tiran, eruditul care a devenit nebun, băiatul iubit care s-a 
transformat în monstru. Doar moartea lui a salvat-o pe ultima sa 
soţie, Katherine Parr, care urma să fie arestată pentru trădare şi 
erezie; moartea, care i-a fost aliată, parteneră şi i-a hrănit viciile 
atât de multă vreme, a venit în sfârşit să-l ia. 

Câte suflete a ucis regele? Acum, că moartea i-a potolit voinţa 
criminală, putem începe să numărăm. Cu miile. Nimeni nu va şti 
vreodată precis. Pe tot cuprinsul ţării, arşii pe rug în piaţă pentru 
erezie, spânzuraţii în ştreang pentru trădare. Mii şi mii de bărbaţi şi 
femei al căror singur delict a constat în faptul că n-au fost de acord 
cu el. Papişti care au rămas la religia părinţilor lor, reformatori care 
voiau noile obiceiuri. Printre morţi, micuța Kitty Howard, al cărei 
singur delict a fost acela că a iubit un băiat de vârsta ei şi nu un 
bărbat suficient de bătrân ca să-i fie tată, cu corpul putrezindu-i de 
la picior în sus. Acesta e omul numit un mare rege, cel mai mare 
rege din câţi a avut Anglia. Nu ne învaţă asta că n-ar trebui să 
avem deloc rege? Că poporul ar trebui să fie liber? Că tiranul tot 
tiran e, chiar dacă are o faţă frumoasă sub coroană? 

Mă gândesc la moştenirea Boleyn care a însemnat atât de mult 
pentru lady Rochford. La urmă, ea a fost moştenitoarea. A moştenit 
moartea cumnatei şi a soţului ei. Moştenirea sa şi a bietei Kitty a 
fost moartea pe eşafod, exact la fel ca ei. Am şi eu o parte din 
moştenirea Boleyn - acest mic castel frumos, în ţinuturile de ţară 
din Kent, căminul meu preferat. 

Aşadar, s-a terminat. Voi purta doliu după rege, iar apoi voi 
participa la încoronarea prinţului, a băieţelului pe care l-am iubit şi 


— 408 — 


care va deveni regele Eduard. Am devenit ce mi-am promis că voi 
deveni dacă sunt cruţată de securea lui Henric. Mi-am promis că-mi 
voi trăi propria viaţă, ghidându-mă după propriile principii, că-mi 
voi juca rolul în lume ca femeie independentă; şi am făcut-o. 

Acum sunt o femeie liberă, eliberată de el şi eliberată în sfârşit 
de frică. Dacă aud o bătaie în uşa mea noaptea, nu voi tresări în 
pat, cu inima bubuind, gândindu-mă că m-a părăsit norocul şi că el 
şi-a trimis soldaţii după mine. Dacă-mi intră un străin în casă, nu-l 
voi bănui că e spion. Dacă mi se cer veşti de la curte, nu mă voi 
teme că mi se întinde o cursă. 

Voi avea o pisică şi nu mă voi teme că voi fi luată drept 
vrăjitoare, voi dansa şi nu mă voi teme că voi fi luată drept 
desfrânată. Voi călări pe calul meu şi voi merge unde-mi va dori 
inima. Mă voi înălța ca un şoim. Imi voi trăi propria viaţă şi-mi voi 
trăi plăcerile. Voi fi o femeie liberă. 

lar libertatea nu e puţin lucru pentru o femeie. 


— 409 — 


Nota autoarei 


Anne de Cleves şi Katherine Howard sunt cele două soţii ale lui 
Henric al VIll-lea despre care ştim cel mai puţin; cum se întâmplă 
deseori, credem că le cunoaştem bine. În această descriere fictivă 
a faptelor reale am încercat să trec dincolo de ideea convenţională 
că una dintre ele era urâtă, iar cealaltă, proastă, să cercetez viaţa 
şi circumstanţele de viaţă ale acestor două femei foarte tinere care 
au fost, pentru un timp atât de scurt, cele mai importante femei din 
Anglia, soţii succesive ale unul bărbat aflat la un pas de nebunie. 

Principalele fapte istorice despre personaje sunt aşa cum le 
descriu aici. N-am putut să descopăr detalii despre copilăria lui 
Anne de Cleves, dar m-am gândit că boala tatălui ei şi purtarea 
dominatoare a fratelui ei sunt interesante în lumina deciziei sale 
ulterioare de-a risca să rămână în Anglia. Despre înfăţişarea ei 
atrăgătoare şi farmecul ei se vorbea mult la acea vreme şi portretul 
făcut de Holbein le scoate în evidenţă. După părerea mea, 
întâlnirea dezastruoasă de la Rochester a fost cea care l-a făcut pe 
Henric s-o respingă, din pricina vanităţii rănite. Conspirația de-a o 
acuza de vrăjitorie sau trădare, ca alternativă la divorţ, este bine 
documentată, mai ales de istoricul Retha Warnicke, şi a fost 
evident tot atât de mincinoasă ca şi alte dovezi cu privire la 
căsătoria ei, oferite în anchetă. 

Copilăria lui Katherine Howard este cunoscută mai bine, dar 
aproape în întregime pe baza dovezilor aduse împotriva ei. 
Lucrarea mea de ficţiune explorează adevărurile istorice şi înclin s- 
o înţeleg pe Katherine ca fată tânără la o curte alcătuită din oameni 
mult mai vârstnici şi mai sofisticaţi. Singura scrisoare către Thomas 
Culpepper rămasă de la ea înfăţişează, cred, o fată foarte tânără, 
îndrăgostită sincer. 

Personajul Jane Boleyn, lady Rochford, este preluat din istorie - 
puţini romancieri ar îndrăzni să inventeze o oroare atât de mare 
cum pare să fi fost ea. A depus într-adevăr mărturia crucială care a 
dus la decapitarea soţului şi a cumnatei sale şi se pare că nu există 
altă explicaţie pentru acest lucru, decât gelozia şi hotărârea de a-şi 
păstra moştenirea. S-a aflat lângă patul de moarte al lui Jane 
Seymour şi a dat o mărturie care ar fi putut fi folosită pentru a o 
trimite pe Anne de Cleves la eşafod (după cum am descris). 
Dovezile împotriva ei şi propria-i mărturisire arată clar că a 
încurajat adulterul lui Katherine Howard, înțelegând pe deplin 


— 410 — 


primejdia de moarte la care o expunea pe tânăra regină. Ideea că a 
făcut acest lucru pentru ca regina să rămână însărcinată îmi 
aparţine. Am sugerat că s-a prefăcut nebună, sperând să scape de 
eşafod, dar nădăjduiesc că am arătat, atât în această carte, cât şi 
în Surorile Boleyn, că Jane Boleyn n-a fost niciodată în toate minţile. 
Pe situl meu web, philippagregory.com, există un arbore 
genealogic şi mai multe informaţii despre scrierea acestui roman. 


Lucrările ce urmează au fost nepreţuite în cercetările pe care le- 
am efectuat pentru această carte: 


Baldwin Smith, Lacey, A Tudor Tragedy, The Life and Times of 
Katherine Howard, Jonathan Cape, 1961 

Bindoff, S. T., Pelican History of England: Tudor England, 
Penguin, 1993 

Bruce, Marie Louise, Anne Boleyn, Collins, 1972 

Cressy, David, Birth, Marriage and Death: Ritual Religions and 
the Life-cycle in Tudor and Stuart England, OUP, 1997 

Darby, H. C., A New Historical Geography of England before 
1600, CUP, 1976 

Denny, Joanna, Katherine Howard, A Tudor Conspiracy, Portrait, 
2005 

Elton, G. R., England under the Tudors, Methuen, 1955 

Fletcher, Anthony, Tudor Rebellions, Longman, 1968 

Guy, John, Tudor England, OUP, 1988 

Haynes, Alan, Sex in Elizabethan England, Sutton, 1997 

Hutchinson, Robert, The Last Days of Henry VIII, Weidenfeld and 
Nicolson, 2005 

Lindsey, Karen, Divorced, Beheaded, Survived, A Feminist 
Reinterpretation of the Wives of Henry VIIL Perseus Publishing, 
1995 

Loades, David, The Tudor Court, Batsford, 1986 

Loades, David, Henry VIII and His Queens, Sutton, 2000 

Mackie, J. D., Oxford History of England: The Earlier Tudors, OUP, 
1952 

Mumbly, Frank Arthur, The Youth of Henry VIII, Constable and 
Co., 1913 

Plowden, Alison, The House of Tudor, Weidenfeld and Nicolson, 
1976 

Plowden, Alison, Tudor Women: Queens and Commoners, Sutton, 


— 411 — 


1998 

Randall, Keith, Henry VIII and the Reformation in England, 
Hodder, 1993 

Robinson, John Martin, The Dukes of Norfolk, OUP, 1982 

Routh, C. R. N., Who's Who in Tudor England, Shepheard- 
Walwyn, 1990 

Scarisbrick, J. J., Yale English Monarchs: Henry VIII, YUP, 1997 

Starkey, David, Henry VIII: A European Court in England, Collins 
& Brown, 1991 

Starkey, David, Six Wives: The Queens of Henry VIII, Vintage, 
2003 

Tillyard, E. M. W., The Elizabethan World Picture, Pimlico, 1943 

Turner, Robert, Elizabethan Magic, Element, 1989 

Warnicke, Retha M., The Marrying of Anne of Cleves, CUP, 2000 

Warnicke, Retha M., The Rise and Fall of Anne Boleyn, CUP, 1991 

Weir, Alison, Henry VIII: King and Court, Pimlico, 2002 

Weir, Alison, The Six Wives of Henry VIII, Pimlico, 1997 

Youings, Joyce, Sixteenth-Century England, Penguin, 1991 


— 412 — 


Mostenirea Boleyn 


Mostenirer 


ISBN 97.973-30-1508.7 


și; MINI