James Patterson — Bufonul

Numărul J în topurile 
"NEW YORK TIMES şi PUBLISHERS WEEKLY 


JAMES 
PATTERSON 


ANDREW CROSS 


| E E 


bufonul 


JAMES PATTERSON 
ANDREW CROSS 


BUFONUL 


Traducere: CLAVA TREFIL 


EDITURA LIDER 
EDITURA STAR 
2005 


Coperta: CLAUDIA COSTACHE 


THE JESTER 
Copyright O by Andrew Numberg 


Prolog 


DESCOPERIREA 


Purtând un costum din tweed maroniu, obişnuiţii lui 
ochelari de soare închişi la culoare, ca nişte carapace de 
broască ţestoasă, doctorul Alberto Mazzini îşi făcu loc prin 
mulţimea de reporteri agitaţi şi gălăgioşi care ocupau 
scările din faţa Muzeului de Istorie din Boree. 

— Ne puteţi spune ceva despre artefact? Este autentic? 
De aceea vă aflaţi aici? insistă, blocându-i trecerea, o 
femeie pe al cărei microfon era inscripționată sigla CNN. S- 
au făcut teste ADN? 

Doctorul Mazzini era deja iritat. Cum de fuseseră alertaţi 
şacalii din presă? Încă nu se confirmase nimic în legătură cu 
descoperirea. Le făcu semn cu mâna reporterilor şi 
cameramanilor să se îndepărteze. 

— Pe aici, domnule doctor, îl îndrumă unul dintre 
angajaţii muzeului. Vă rog, intraţi. 

O femeie mignonă, cu părul închis la culoare şi care purta 
un costum cu pantaloni, îl aştepta pe Mazzini înăuntru. 
Părea să aibă cam patruzeci şi ceva de ani şi aproape că 
făcu o reverență în faţa distinsului oaspete. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. Eu sunt Renée Lacaze, 
directoarea muzeului. Am încercat să controlez presa, dar... 
ridică din umeri. Jurnaliştii simt un eveniment de la mare 
distanţă. E ca şi cum am fi descoperit o bombă atomică. 

— Dacă artefactul pe care l-aţi descoperit este autentic, 
răspunse Mazzini pe un ton neutru, atunci veţi fi descoperit 
ceva mult mai important decât o bombă atomică. 

În calitate de director al Muzeului Vaticanului, Alberto 
Mazzini avusese autoritatea cu care expertizase orice 
descoperire de importanţă religioasă făcută în ultimii 
treizeci şi ceva de ani. Tăbliţele gravate păreau să dateze 
de pe vremea discipolului loan şi fuseseră descoperite în 
vestul Siriei. Prima Biblie Vericotte. Ambele se aflau acum 
printre comorile Vaticanului. Doctorul fusese de asemenea 


5 


implicat şi în investigarea a sute de falsuri. 

Renee Lacaze îl conduse pe Mazzini de-a lungul holului 
îngust, de secol XV, acoperit cu ţigle preţioase. 

— Ziceaţi că relicva a fost descoperită într-un mormânt? 
întrebă Mazzini. 

— Într-un complex comercial... Lacaze zâmbi. Chiar de 
aici, din Borée. Săpăturile continuă zi şi noapte. Buldozerele 
au dezgropat ceea ce pare să fi fost odată o criptă. Am fi 
ratat-o complet dacă nu se deschideau câteva sarcofage. 

Domnişoara Lacaze îl însoţi pe importantul oaspete într- 
un lift îngust, ce îi duse la etajul trei. 

— Mormântul a aparţinut unui duce de mult uitat, care a 
murit în anul 1098. Am făcut imediat teste cu acid şi 
fotoluminescente. Vechimea pare să corespundă. La 
început, ne-am întrebat de ce o relicvă de acum o mie de 
ani, şi de la celălalt capăt al pământului, ar fi îngropată într- 
un mormânt din secolul XI? 

— Şi ce aţi descoperit? întrebă Mazzini. 

— Se pare că ducele nostru a luptat în cruciade. Ştim că 
vânătoarea de relicve a început încă din vremea lui Hristos. 
Ajunseră în sfârşit în biroul ei. Vă sfătuiesc să inspirați 
adânc. Sunteţi pe cale de a vedea ceva cu adevărat 
extraordinar. 

Pe o masă de expertiză, artefactul era aşezat pe un 
cearşaf alb, simplu, într-un mod atât de umil cum numai 
unui lucru de o asemenea valoare i se putea potrivi. 

In cele din urmă, Mazzini îşi scoase ochelarii de soare. Nu 
trebuia să îşi ţină respiraţia, pentru că se oprise pur şi 
simplu. Doamne, asta chiar este o bombă atomică! 

— Priviţi mai de aproape, are şi o inscripţie pe el. 

Directorul Muzeului Vaticanului se aplecă asupra lui. Da, 
ar putea fi. Avea toate semnele corecte. Era şi o inscripţie. 
In latină. Se apropie şi mai mult ca să o poată citi. Acre, 
Galilee... Cercetă artefactul cu multă atenţie. Vechimea era 
corectă. Insemnele corespundeau de asemenea descrierilor 
din Biblie. Şi, totuşi, cum ajunsese să fie îngropat aici? 

— Cu toate acestea, tot nu dovedeşte mare lucru. 

— Este adevărat, desigur. Renee Lacaze ridică din umeri. 


6 


Dar... eu mă trag din aceste locuri. Tatăl meu s-a născut în 
această vale. Ca şi tatăl tatălui său, şi aşa mai departe. Cu 
sute de ani înainte de a se descoperi acest mormânt, aici s- 
au spus poveşti cu care a fost crescut fiecare copil din 
Boree. Toate vorbeau despre faptul că această relicvă se 
află aici, în Boree, de nouă sute de ani. 

Mazzini văzuse sute de astfel de relicve, dar puterea 
acesteia îl copleşea şi îl tulbura. O forţă nevăzută îl 
determină să îngenuncheze reverenţios pe podeaua de 
piatră. 

In cele din urmă, o făcu - ca şi când s-ar fi aflat în 
prezenţa lui lisus Hristos. 

— Am aşteptat să veniţi dumneavoastră înainte de a-l 
suna pe cardinalul Perrault, zise Lacaze. 

— Lasă-l pe Perrault, spuse Mazzini umezindu-şi buzele. 
O să îl sunăm pe Papă. 

Alberto Mazzini nu îşi putea lua ochii de la impresionantul 
artefact. Acesta era mai mult decât un moment crucial din 
cariera lui. Era un miracol. 

— Mai e ceva, zise domnişoara Lacaze. 

— Ce? se bâlbâi Mazzini. Ce altceva mai este? 

— In folclorul local se pomeneşte despre existenţa unei 
relicve foarte preţioase, doar că se spune că ea nu ar fi 
aparţinut unui duce, ci unui om cu origini mult mai 
modeste. 

— Ce om de origine umilă ar fi putut pune mâna pe un 
asemenea trofeu? Un preot? Poate un hoţ? 

— Nu. Ochii căprui ai lui Renee Lacazze se măriră. De 
fapt, chiar un bufon. 


Partea întâi 


ORIGINILE COMEDIEI 


Capitolul 1 


Veille du Pere, un sat în sudul Franţei, 1096 


Clopotele bisericii sunau. 

Dangăte puternice, răsunând în mijlocul zilei. 

În cei patru ani de când venisem să locuiesc în acest 
oraş, auzisem clopotele sunând numai de două ori în miezul 
zilei. O dată, când ni s-a comunicat că murise fiul regelui. 
Şi, a doua oară, atunci când rivalul stăpânului nostru din 
Digne a dat o petrecere ruşinoasă, luând oraşele la rând, în 
timpul războaielor, lăsând în urmă opt morţi şi aproape 
toate casele arse până în temelii. 

Ce se întâmplă? 

M-am grăbit spre fereastra de la etajul doi al hanului pe 
care îl ţineam împreună cu soţia mea, Sophie. Oamenii 
fugeau spre piaţă, cărându-şi uneltele. 

— Ce se întâmplă? Cine are nevoie de ajutor? strigau ei. 

Apoi, Antoine, care lucra un lot de pământ pe malul 
râului, trecu podul călare pe măgarul lui şi, arătând înapoi 
spre drum, spuse: 

— Vin. Aproape au ajuns. 

Dinspre est răsunau voci puternice, intonând un cânt. Am 
privit printre copaci şi am încremenit. /isuse, visez, mi-am 
zis. Şi când te gândeşti că un vânzător ambulant, cu un 
cărucior, era ceva rar prin aceste locuri. Am clipit de mai 
multe ori. 

O asemenea mulţime de oameni nu mai văzusem 
vreodată! Înaintau pe drumul îngust ce ducea spre oraş, 
într-o coloană lungă cât vedeai cu ochii. 

— Sophie, vino să vezi, am strigat, nici nu o să îţi vină să 
crezi. 

Soţia mea, cu care eram căsătorit de trei ani, se grăbi 
spre fereastră, cu părul ei auriu strâns sub o căciuliţă albă, 
ca într-o zi obişnuită de lucru. 


9 


— Doamne, Maica Domnului, Hugh... 
— Este o armată, am mormăit eu, abia venindu-mi să îmi 
cred ochilor. Armata Cruciaţilor. 


Capitolul 2 


Chiar şi în Veille du Pere ajunsese vestea despre 
chemarea Papei. Auzisem că grupuri mari de oameni îşi 
părăseau familiile, adunându-se sub semnul Crucii, în 
apropiere de Avignon. Şi iată-i... armata Cruciaților, 
mărşăluind prin Veille du Pere. 

Dar ce armată! Mai degrabă o gloată, ca acelea din 
profeţiile lui Isaia sau loan. Bărbaţi, femei, copii înarmaţi cu 
unelte şi cu bâte. Şi erau mii! Nu gătiţi în uniforme sau cu 
armuri, ci aproape în zdrenţe, având cruci roşii, pictate sau 
cusute direct pe cămăşi. lar în fruntea acestui alai nu se 
afla vreun duce sau un rege în armură, cu veşminte bogate 
decorate cu cruci, purtat de o caleaşcă. Ci un omuleţ 
mărunt, îmbrăcat cu o robă cusută în casă, cu picioarele 
goale, chel, cu o coroană din ramuri împletite, călare pe un 
măgar amărât. 

— Turcii o vor lua la fugă nu de teama săbiilor lor, ci doar 
la auzul acestui cântec înfiorător, am zis clătinând din cap. 

Sophie şi cu mine ne uitam la coloana ce traversa podul 
de piatră. Ce mulţime ciudată! Tineri şi bătrâni, bărbaţi şi 
femei, cu topoare, furci şi săbii vechi, bătrâni cavaleri 
purtând armuri ruginite. Cărucioare, căruţe, măgari obosiţi 
şi cai jigăriţi. Cu miile! 

Tot oraşul stătea şi se holba. Copiii ieşeau din case şi 
dansau în jurul călugărului care se apropia. Niciunul dintre 
noi nu mai văzuse ceva asemănător. Aici nu se întâmpla 
niciodată nimic! 

Erau încă pradă uimirii. 

— Sophie, spune-mi, tu ce vezi? 

— Ce să văd? Ori cea mai sfântă armată pe care am 
văzut-o vreodată, ori cea mai nevolnică. Oricum, cea mai 


10 


prost echipată. 

— Dar, priveşte, niciun nobil, nicăieri. Numai oameni 
obişnuiţi. Ca noi. 

Coloana imensă se adună în piaţa mare; ciudatul călugăr 
trase de hamul măgarului iar acesta se opri. Un cavaler 
bărbos îl ajută să coboare. Părintele Leo, preotul oraşului, 
venise în întâmpinarea lui. Cântecul se întrerupse, armele şi 
bâtele au fost puse deoparte. Toţi orăşenii se adunară în 
jurul pieţei. 

— Mi se spune Petru Eremitul, rosti călugărul cu un glas 
surprinzător de puternic, şi sunt desemnat de Sfinţia Sa 
Urban să conduc o armată de credincioşi spre Pământul 
Sfânt, ca să eliberăm Sfântul Mormânt de hoardele barbare. 
Există credincioşi în acest oraş? 

Era palid şi avea nasul lung, asemenea măgarului său, iar 
roba lui era găurită, jerpelită. Cu toate acestea, în timp ce 
vorbea părea că se înalţă, o dată cu vocea ce i se ridica 
puternică şi convingătoare. 

— Pământul ce a cunoscut sacrificiul Domnului nostru 
călcat de păgânii turci. Câmpiile pe care curgea lapte şi 
miere sunt acum arse şi înecate în sângele creştinilor care 
s-au jertfit. Bisericile au fost arse şi jefuite, cimitirele sfinte, 
distruse. Cele mai sfinte comori ale credinţei noastre, 
moaştele sfinţilor, au fost aruncate la câini, potirele ce 
păstrau sângele Mântuitorului, golite de un vin stricat şi 
umplute cu excremente. 

— Alăturaţi-vă nouă, strigară cei din mulţime. Ucideţi-i pe 
păgâni şi mergeţi în rai, lângă Domnul. 

Tuturor celor care îşi lasă bunurile de pe pământ şi 
pornesc cruciada alături de noi, continuă călugărul pe nume 
Petru, Sfinţia sa Urban le promite recompense de 
neînchipuit. Bogăţii, mirodenii şi onoare în bătălii. El însuşi 
se va îngriji de familiile voastre. Te aşteaptă o eternitate în 
rai, la picioarele Domnului nostru, care vă va fi 
recunoscător. Şi, mai mult decât orice, la întoarcerea 
acasă, veţi fi eliberaţi de orice datorii. Cine vrea să vină, 
suflete dragi? 

Călugărul întinse brațele, într-o invitaţie aproape 


11 


irezistibilă. 

Din piaţă s-au ridicat urale puternice. Oameni pe care eu 
îi cunoşteam de ani de zile strigau: „Eu, eu vreau să vin!“ 

L-am văzut pe Matt, băiatul cel mai mare al morarului, în 
vârstă de numai şaisprezece ani, aruncându-se în braţele 
mamei sale, în semn de rămas-bun. Şi pe Jean, fierarul, 
care putea zdrobi fierul cu mâna, îngenunchind şi primind 
Crucea. Şi alţii, unii dintre ei foarte tineri, au fugit să îşi ia 
lucrurile şi s-au alăturat mulţimii. Toată lumea striga: De; 
leveult! Dumnezeu o vrea! 

Sângele îmi fierbea. Ce aventură glorioasă ne aştepta! 
Comori şi bogății pe care le vom dobândi în calea noastră. 
O şansă de a-mi schimba soarta dintr-o singură lovitură. Am 
simţit cum sufletul meu prinde viaţă. M-am gândit la 
libertatea mea şi la bunurile pe care le puteam căpăta în 
cruciadă. Aproape că am ridicat mâna şi am vrut să strig: 
„Merg şi eu! lau şi eu Crucea“. 

Dar am simţit mâna lui Sophie apăsându-mă. Mi-a pierit 
graiul. 

Apoi, procesiunea porni din nou la drum. Cete de 
fermieri, zidari, băcani, menajere, târfe, jongleri şi 
infractori, cu o desagă în spate şi cu armele pregătite, 
începură să cânte. Călugărul Petru încălecă pe măgarul lui, 
binecuvântă mulţimea cu un gest al mâinii şi arătă spre est. 

l-am privit cu jind, simțind cum acea poftă pe care o 
credeam domolită de mult fusese stârnită. Călătorisem în 
tinereţea mea. Fusesem crescut de actori ambulanți, 
studenţi şi ucenici care umblau din oraş în oraş şi dădeau 
spectacole. Şi îmi lipsea ceva din acele zile ale copilăriei 
mele. Ceva ce traiul meu în Veille du Pere calmase, dar nu 
îngropase cu totul. 

Îmi era dor de libertate şi, mai mult decât atât, îmi 
doream libertatea pentru Sophie şi pentru copiii pe care 
urma să îi avem împreună într-o zi. 


12 


Capitolul 3 


Două zile mai târziu, la noi în oraş îşi făcură apariţia alţi 
vizitatori. 

Dinspre vest, se auzea un murmur ca de cutremur, 
însoţit de un nor de fum şi praf. Călăreţii veneau în galop 
mare! Eu tocmai urcam un poloboc în magazie, când toate 
sticlele şi borcanele începură să cadă. Panica mi se cuibări 
în inimă. Nu mă puteam gândi decât la raidul devastator al 
prădătorilor de acum doi ani. Fiecare casă din sat fusese 
arsă sau prădată. 

Se auzi un țipăt, apoi un altul. Copiii care se jucau în 
stradă se împrăştiară şi dispărură. Opt cai masivi, de 
război, tropotiră pe pod spre centrul oraşului. Pe platoşele 
lor uriaşe am văzut însemnele alb cu purpuriu ale ducelui 
Baldwin de Treille, stăpânul nostru. 

Grupul de călăreţi se opri în piaţă. L-am recunoscut pe 
conducătorul lor, Norcross, castelanul stăpânului nostru, 
căpetenia lui militară. Cercetă oraşul din înălţimea calului 
său şi întrebă tare: 

— Suntem în Veille du Père? 

— Aşa trebuie să fie, stăpâne, răspunse un cavaler 
însoțitor, strâmbând din nas. Ni s-a spus să mergem înainte 
până simţim miros de rahat, apoi să ne îndreptăm direct 
într-acolo. 

Prezenţa lor aici nu putea indica decât un pericol. Am 
pornit încet către piaţă, cu inima bătând puternic. Se putea 
întâmpla orice. Oare unde o fi Sophie? 

Norcross descălecă, urmat de ceilalţi, în timp ce caii lor 
sforăiau tare. Castelanul avea ochii întunecaţi, înfundaţi în 
orbite, şi din ei răzbătea numai un licăr ca o lună mică. 
Avea şi o urmă de barbă rară. 

— Vin cu salutări de la stăpânul vostru, lordul Baldwin, 
zise el păşind în centrul pieţei ca să îl poată auzi toţi. A 
ajuns la el vestea cum că pe aici ar fi trecut o mulţime 


13 


acum vreo două zile, cu un eremit zdrenţăros în frunte. 

In timp ce el vorbea, cavalerii lui începură să se împrăştie 
prin oraş. Dădeau la o parte femei şi copii şi îşi băgau capul 
pe uşa caselor, ca şi când acestea erau proprietatea lor. Pe 
feţele lor aspre se putea citi: La o parte din calea mea, 
rahaților. Sunteţi neputincioşi. Putem face orice dorim. 

— Stăpânul vostru m-a rugat să vă transmit speranţa lui 
că niciunul dintre voi nu s-a lăsat amăgit de şarlatanul 
acela. Creierul lui este singurul lucru mai bleg decât o 
sculă. 

Acum înţelegeam ce căutau Norcross şi oamenii lui aici. 
Verificau dacă propriii supuşi ai lui Baldwin se alăturaseră 
cruciadei. 

Norcross scrută mulţimea din piaţă. 

— Stăpânul vostru, Baldwin, este cel care are nevoie de 
serviciile voastre şi nu un eremit mâncat de molii. Este o 
onoare şi o plăcere să fii în slujba lui. Faţă de ceea ce vă 
oferă el, protecţia Papei e un nimic. 

In cele din urmă, am dat cu ochii de Sophie, care venea 
în grabă de la fântână, cu găleata în mână. Lângă ea, se 
aflau nevasta lăptarului, Marie, şi fiica lor, Aimee. l-am 
făcut semn din ochi să rămână departe de privirea lui 
Norcross şi a șlehtei lui. 

Părintele Leo vorbi: 

— Pe sufletul tău, cavalere, nu îi insulta pe cei care acum 
luptă întru gloria lui Dumnezeu. Nu compara protecţia Papei 
cu a ta. Este o blasfemie. 

S-au auzit strigăte entuziaste. Doi dintre cavalerii lui 
Norcross se întoarseră în piaţă, târându-i de păr pe 
Georges, morarul, şi fiul lui mai mic, Alo. Îi aruncară pe 
amândoi în mijlocul pieţei. 

Am simţit un gol în stomac. Cum se face că ştiau... 

Norcross părea chiar încântat. Se apropie de băiat şi îi 
luă faţa în palma lui puternică. 

— Protecţia Papei zici, părinte? chicoti. Ce ar fi să vedem 
cât valorează protecția lui? 


14 


Capitolul 4 


Neputinţa noastră era atât de evidentă, că mi se făcea 
ruşine. Norcross îşi agita sabia în timp ce îşi croia drum 
spre morar. 

— Pe cuvântul meu, morarule, săptămâna trecută nu 
aveai doi băieţi? zise el zâmbind. 

— Băiatul meu Matt a plecat la Vaucluse, spuse Georges 
şi se uită spre mine. Ca să deprindă meşteşugul comerţului 
cu metal. 

— Comerţ cu metal... dădu Norcross din cap strâmbând 
din buze. Zâmbi ca şi când ar fi spus „Știu că mănânci 
rahat”. 

Georges era prietenul meu şi inima mea era alături de el. 
Mă întrebam ce arme s-ar putea găsi la mine în han şi cum 
am putea să ne luptăm cu aceşti cavaleri, dacă ar fi fost 
nevoie. 

— Şi acum că fiul tău mai mare a plecat, insistă Norcross, 
cum îţi vei plăti dările datorate ducelui, când rodul muncii 
ţi-a scăzut cu o treime? 

Ochii lui Georges ardeau. 

— O voi face cu uşurinţă, stăpâne. Voi munci mai mult. 

— Foarte bine. Norcross trecu mai departe, către băiat. In 
cazul acesta, ăstuia nu îi vei simţi lipsa foarte tare, nu? Într- 
o secundă, îl ridică pe băiatul lui Georges ca pe un sac de 
fân, în timp ce copilul se zbătea şi striga cerând ajutor 
tatălui său. 

Trecând pe lângă fiica morarului, ce şedea ghemuită, 
Norcross le făcu semn oamenilor lui: 

— Simţiţi-vă ca acasă şi serviţi-vă din recolta bogată a 
morarului. Rânjiră şi o luară pe biata fată care ţipa şi se 
zbătea cu sălbăticie, dispărând cu ea înăuntrul morii. 

Dezastrul de dezlănţui chiar sub ochii mei. Norcross luă o 
frânghie şi, cu ajutorul unui servitor, îl legă pe Alo de 
doagele roții mari a morii, ce cobora adânc în râu. 

Georges se aruncă la picioarele castelanului. 

— Nu i-am fost întotdeauna credincios stăpânului nostru 


15 


Baldwin? Nu am făcut ceea ce mi s-a cerut? 

— Vei fi liber să te rogi în faţa Sfinţiei Sale. Norcross râse, 
legând încheieturile mâinilor băiatului de roata morii. 

— Tată, tată, striga bietul Alo îngrozit. 

Norcross începu să învârtă roata. În urletele îngrozite ale 
lui Georges şi ale lui Marie, Alo ajunse dedesubt. Norcross 
tinu roata un moment, apoi o ridică încet. Copilul reapăru 
căutând aerul cu disperare. 

Josnicul cavaler râse către preotul nostru. 

— Ce părere ai, părinte? Asta aştepţi de la protecţia 
Papei? 

Cobori din nou roata şi băieţelul dispăru iarăşi. Tot oraşul 
murmură înspăimântat. 

Am numărat până la treizeci. 

— Vă rog, imploră Marie aruncându-se în genunchi. Nu 
este decât un copil. 

Norcross începu în sfârşit să ridice roata. Alo tuşea şi 
scuipa apa afară din plămâni. De dincolo de uşa morarului, 
răzbăteau urletele înnebunitoare ale lui Aimee. Eu însumi 
abia mai puteam respira. Trebuia să fac ceva, chiar dacă 
asta mi-ar fi pecetluit soarta pentru totdeauna. 

— Domnule, am spus păşind înainte către Norcross. Îl voi 
ajuta eu pe morar să îşi sporească partea de dări cu o 
treime. 

— Şi cine eşti tu, cap de morcov? se întoarse cavalerul 
jubilând spre claia mea de păr roşcat. 

— Şi morcovi, dacă domnul nostru vrea. Am mai făcut un 
pas. Eram gata să spun orice, oricât de prostesc, numai ca 
să îi distrag atenţia. O să vă aducem două care pline cu 
morcovi. 

Eram gata să continuu - o glumă, o prostie, orice îmi 
trecea prin minte - când, unul dintre cavaleri porni spre 
mine. Tot ce am mai văzut a fost scânteierea unei mănuşi 
de fier, în timp ce mânerul sabiei se izbea de capul meu. În 
secunda următoare, eram la pământ. 

— Hugh, Hugh, o auzeam pe Sophie strigând. 

— Cap de morcov ăsta pare să ţină foarte mult la morar, 
şuieră Norcross. Sau poate la nevasta morarului. Cu o 


16 


treime mai mult, zici. Foarte bine, îţi accept oferta. Poţi să 
consideri că de-acum dările tale au crescut. 

În acelaşi timp, coborî din nou roata. L-am auzit pe Alo 
luptându-se, sufocându-se şi intrând în apă încă o dată. 

Norcross urlă: 

— Dacă vrei o bătălie, atunci luptă pentru legiunea ta 
atunci când eşti chemat. Dacă este vorba de bogății, atunci 
munceşte şi mai mult. Dar legea este lege. Toţi cunoaşteţi 
legea, nu-i aşa? 

De data asta, Norcross ţinu roata sub apă mai mult timp. 
Din mulţime se ridică o rugăminte agonizantă: 

— Vă rugăm... scoateţi băiatul la suprafață. Mi-am 
încordat pumnii numărând clipele pe care Alo le petrecea 
sub apă. Dovăzeci... Treizeci... patruzeci. 

Apoi, pe chipul lui Norcross apăru un zâmbet amuzat. 

— Doamne... am uitat de timp? 

Ridică încet roata. Când Alo ieşi la suprafaţă, faţa îi era 
umflată şi ochii holbaţi. Falca mică i se căsca lipsită de 
viaţă. 

Marie urlă, iar Georges începu să suspine. 

— Ce păcat. Norcross suspină, dând drumul roții de care 
atârna trupul lipsit de viaţă al lui Alo. Se pare că, până la 
urmă, tot nu i-ar fi fost de folos morarului. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, un moment teribil de vid şi 
de agonie, întrerupt doar de suspinele lui Aimée care a ieşit 
abia mergând din moară. 

— Să mergem. Norcross îşi adună cavalerii. Consider că 
punctul de vedere al ducelui a fost făcut cunoscut cum se 
cuvine. 

În timp ce o lua înapoi prin piaţă, se opri lângă mine, care 
eram încă întins la pământ. Apoi îşi apăsă cizma grea pe 
gâtul meu. 

— Nu uita de datoria ta, cap de morcov. O să acord o 
atenţie deosebită taxei ta/e. 


17 


Capitolul 5 


Acea după-amiază îngrozitoare mi-a schimbat viaţa. În 
acea noapte, în timp ce stăteam alături de Sophie în pat, nu 
i-am putut ascunde adevărul. Ne  împărtăşiserăm 
întotdeauna orice veste, fie bună, fie rea. Stăteam întinşi pe 
salteaua de paie, în cămăruţa din spatele hanului. li 
mângâiam încet părul lung şi blond. Fiecare mişcare a ei, 
de fiecare dată când îşi încreţea nasul, nu făcea decât să 
îmi amintească cât de mult o iubeam, cum o iubisem din 
momentul în care o văzusem pentru prima dată. 

A fost dragoste la prima vedere în cazul nostru. La vârsta 
de 10 ani! 

Imi petrecusem copilăria cu o trupă de artişti ambulanți, 
cărora le fusesem încredinţat la o vârstă fragedă, după ce 
mama mea murise. Fusese iubita unui preot, iar acesta nu 
mai putea ascunde existenţa mea. M-au crescut ca pe unul 
de-al lor, m-au învăţat latină, gramatică, logică, să scriu şi 
să citesc. Dar, mai presus de orice, m-au învăţat arta 
spectacolului. Călătoream prin oraşele marilor catedrale, la 
Nîmes, Cluny, Le Puy, recitându-ne repertoriul, cântând şi 
făcând jonglerii pentru marele public. In fiecare vară 
treceam prin Veille du Pere. Am văzut-o pe Sophie acolo, la 
hanul tatălui ei, cu ochii albaştri timizi ce nu reuşeau să se 
ascundă de ai mei. Mai târziu, am zărit-o trăgând cu ochiul 
la o repetiţie. Eram sigur că /a mine se uita... Am luat o 
floarea-soarelui şi m-am apropiat de ea. 

— Ce răsare mare şi tare, iar când înfloreşte îşi înclină 
capul? 

Făcuse ochii mari şi roşise. 

— Cum e posibil ca altcineva decât diavolul să aibă un 
păr de un roşu atât de aprins? zise ea. Apoi fugi. 

O varză, era să zic. 

In fiecare an reveneam aici şi, întotdeauna, îi aduceam o 
floarea-soarelui. Sophie, fetişcana firavă, deveni cea mai 
frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Imi 
compusese un cântecel cu care mă tachina: 


18 


În lumina pură a lunii clare 

O fecioară a întâlnit un hoinar 
Și deşi s-au iubit din prima clipă, 
Speranța lor era-n zadar. 


Îi spuneam „prinţesa mea“, iar ea îmi zicea că, probabil, 
aveam câte una în fiecare oraş. Dar, de fapt, pentru mine 
nu exista decât ea. În fiecare an promiteam că mă voi 
întoarce şi mă ţineam de cuvânt. Intr-un an, am rămas de 
tot. 

Cei trei ani de când eram căsătoriţi fuseseră cei mai 
fericiţi din viaţa mea. Simţeam că, pentru prima dată în 
viaţa mea, prindeam rădăcini. Şi eram foarte îndrăgostit. 

Dar, în noaptea aceea, în timp ce o tineam pe Sophie în 
braţe, ceva îmi spunea că nu mai pot trăi aşa. Furia ce îmi 
ardea sufletul din cauza ororilor petrecute în ziua aceea mă 
ucidea. Oricând putea să mai apară un alt Norcross, şi un 
alt bir va cădea pe capul nostru. Sau va exista un alt Alo... 
Într-o bună zi, băiatul spânzurat de roată ar fi putut fi 
copilul nostru. 

Până când vom fi liberi. 

— Sophie, trebuie să vorbesc cu tine despre un lucru 
important. Mi-am pus capul pe umărul ei. 

Aproape că adormise. 

— Nu putem vorbi altă dată, Hugh? Ce poate fi mai 
important decât ceea ce tocmai am trăit? 

Am înghiţit în sec. 

— Raymond de Toulouse strânge o armată. Paul cărăuşul 
mi-a spus. Pleacă spre Pământurile Sfinte în câteva zile. 

Sophie se răsuci în braţele mele şi mă privi cu ochii 
împietriţi, nesiguri. 

— Trebuie să mă duc, am spus. 

Sophie se ridică în capul oaselor, uluită. 

— Vrei să iei Crucea? 

— Nu Crucea, nu aş lupta pentru asta. Dar Raymond a 
promis libertate tuturor acelor care li se vor alătura. 
Libertate, Sophie... Ai văzut ce s-a întâmplat astăzi. 


19 


— Am văzut, Hugh. Şi am mai văzut că Baldwin nu te va 
elibera nici pe tine, nici pe oricare dintre noi. 

— De data asta, nu are de ales, am protestat eu. 
Raymond şi Baldwin sunt aliaţi, Sophie, trebuie să accepte. 
Gândeşte-te cum s-ar putea schimba vieţile noastre. Cine 
ştie ce aş putea găsi acolo? Se vorbeşte despre bogății ce 
aşteaptă doar să fie luate. Şi relicve sfinte care valorează 
cât o mie de hanuri ca al nostru. 

— Pleci, zise ea întorcându-şi faţa de la mine, pentru că 
nu ţi-am dăruit un fiu. 

— Nu este adevărat. Nu poţi să crezi aşa ceva. Nici 
măcar pentru o clipă. Te iubesc mai mult decât orice pe 
lume. Ori de câte ori dau cu ochii de tine, trebăluind prin 
jurul hanului sau chiar în mijlocul grăsimilor şi al fumului din 
bucătărie, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru norocul pe 
care mi l-a dat. Am fost sortiţi să fim împreună. Mă voi 
întoarce la tine mai repede decât crezi. 

Ea dădu din cap fără convingere. 

— Nu eşti soldat, Hugh. Ai putea să mori. 

— Sunt puternic şi agil. Nimeni din jurul meu nu poate 
face giumbuşlucurile pe care le fac eu. 

— Nimeni nu vrea să îţi asculte glumele prosteşti, Hugh, 
şuieră Sophie. In afară de mine. 

— Atunci, îi voi alunga pe păgâni cu părul meu roşu 
aprins. 

Am văzut-o schiţând un zâmbet. Am prins-o de umeri şi 
am privit-o în ochi. 

—O să mă întorc. Ca şi atunci când eram copii, 
întotdeauna ţi-am spus că mă voi întoarce. Şi întotdeauna 
m-am întors. _ 

Aprobă din cap cu oarecare reţinere. li era frică, dar şi 
mie îmi era. Am luat-o în braţe şi i-am mângâiat părul. 

Sophie înălţă capul şi mă sărută. Un amestec de pasiune 
şi durere. 

Mă cuprinse un fel de nelinişte. Nu puteam să îmi dau 
seama de ce anume. Vedeam în ochii lui Sophie că şi ea 
simţea acelaşi lucru. Am prins-o de mijloc şi ea se ridică 
peste mine. Şi-a desfăcut picioarele, iar eu am pătruns cu 


20 


tandreţe. Trupul mi se aprinse de căldura ei. 

— Sophie a mea... am şoptit. 

Se mişcă exact în acelaşi ritm cu mine, gemând uşor de 
plăcere şi dorinţă. Cum am putut să o părăsesc? Cum am 
putut să fiu aşa de nesăbuit? 

— Te vei întoarce, Hugh? Ochii ei mă fixau. 

— Jur. Am întins mâna şi am şters o lacrimă ce strălucea 
pe obrazul ei. Cine ştie? am zâmbit. Poate voi fi cavaler la 
întoarcere. Cu bogății de neimaginat şi cu faimă. 

— Cavalerul meu, şopti ea, iar eu, regina ta... 


Capitolul 6 


Dimineaţa în care urma să plec era însorită şi senină. M- 
am trezit devreme, chiar înainte de ivirea zorilor. În seara 
precedentă, orăşenii au dat o petrecere de despărţire. Se 
făcuseră tot felul de urări şi ne-am luat rămas-bun în toate 
chipurile. 

Cu o singură excepţie. _ 

În pragul uşii hanului, Sophie mi-a întins desaga. În ea 
pusese un rând de haine, pâine, salvie pentru curăţarea 
dinţilor. 

— S-ar putea să fie frig, zise ea. Vei fi nevoit să treci 
munţii... Stai să îţi aduc cojocul. 

Am oprit-o. 

— Sophie, suntem, în plină vară. O să am mai multă 
nevoie de el la întoarcere. 

— Atunci, ar trebui să îţi dau mai multă mâncare la drum. 

— Voi găsi şi de mâncare. Mi-am umflat pieptul. Oamenii 
vor fi dornici să dea de mâncare unui cruciat. 

Se opri şi zâmbi privindu-mi tunica simplă din cânepă şi 
vesta din piele de vițel. 

— Nu arăţi tocmai ca un cruciat. 

Stăteam în faţa ei, gata de plecare şi zâmbeam la rândul 
meu. 

— Ar mai fi ceva, zise Sophie tresărind. Se grăbi spre 


21 


masă. Se întoarse o clipă mai târziu cu pieptenele la care 
ţinea cel mai mult, unul subţire din lemn, cu dinţi lungi, pe 
care erau pictate flori. Fusese al mamei sale. În afară de 
han, ştiam că era lucrul la care ţinea mai mult ca la orice 
altceva. 

— la-l cu tine, Hugh. 

— Mulţam, am încercat să glumesc, dar acolo unde merg 
eu un pieptene de femeie poate părea ciudat. 

— Acolo unde te duci tu, dragostea mea, acolo vei avea 
cea mai mare nevoie de el. 

Spre surprinderea mea, rupse preţiosul pieptene în două. 
Mi-a întins una dintre jumătăţi. Apoi a apropiat bucata ei şi 
le-am atins marginile, reîntregindu-l. 

— Niciodată nu mi-am închipuit că mi-aş putea lua 
rămas-bun de la tine, şopti, străduindu-se din răsputeri să 
nu plângă. Credeam că vom fi toată viaţa împreună. 

Am tras-o spre mine şi am sărutat-o. l-am simţit trupul 
zvelt tremurând în braţele mele. Ştiam că se străduia să fie 
curajoasă. Nu mai era nimic de spus. 

— Deci... am tras aer adânc şi am zâmbit. 

Ne-am privit lung, apoi mi-am adus aminte de darul meu. 
Din buzunarul de la piept al vestei am scos o floarea- 
soarelui. Mă dusesem pe câmp devreme în acea dimineaţă, 
ca să o culeg. 

— Mă voi întoarce, Sophie, ca să culeg pentru tine 
floarea-soarelui. 

Luă floarea, iar ochii ei mari, albaştri înotau în lacrimi. 

Mi-am aruncat desaga pe umeri şi am privit-o pentru 
ultima oară, ca să-mi rămână în minte ochii ei frumoşi, 
scânteietori. 

— Te iubesc, Sophie. 

Am pornit la drum. Spre vest, spre Toulouse. Pe podul de 
piatră, m-am întors şi am privit îndelung, pentru ultima 
oară, hanul. Fusese căminul meu în ultimii trei ani. 
Petrecusem acolo cele mai fericite zile din viaţa mea. 

Am făcut cu mâna pentru ultima dată către Sophie. 
Stătea acolo, ţinând floarea-soarelui în mână, şi am pipăit 
marginea neregulată a pieptenului rupt. 


22 


Apoi am sărit peste o mică piatră pentru a depăşi 
momentul apăsător, şi am luat-o din loc, făcând o piruetă 
pentru a o vedea pentru ultima dată râzând. 

Părul auriu până la brâu. Zâmbetul acela curajos. Râsul ei 
cristalin şi vesel. A fost imaginea ce m-a însoţit în următorii 
doi ani. 


Capitolul 7 


Un an mai târziu, undeva în Macedonia 


Cavalerul cu barbă stufoasă îşi struni armăsarul în faţa 
noastră, pe puntea abruptă. 

— Mărşăluiţi, prinţeselor, altminteri nu veţi mai apuca să 
vedeţi sânge de turc. 

Mărşăluiţi... Mărşăluiam de luni de zile. Luni lungi şi 
anevoioase, lipsite de toate cele necesare, pe care le 
puteam număra numai după bătăturile din tălpi sau 
păduchii ce îmi colcăiau în barbă. 

Mărşăluisem prin toată Europa şi peste Alpi. La început, 
în formaţie compactă, întâmpinați cu urale în fiecare oraş 
prin care treceam, cu tunicile curate, împodobite cu cruci 
de un roşu aprins, având căşti ce sclipeau în soare. 

Apoi, în munţii stâncoşi ai Serbiei - fiecare pas era dificil 
şi nesigur, fiecare culme plină de pericole. Am văzut atâtea 
suflete credincioase, dornice să lupte pentru gloria lui 
Dumnezeu, cum se prăbuşeau urlând în prăpăstii adânci 
sau cădeau în capcanele puse de sârbi, ori mureau din 
pricina săgeţilor trase de maghiari, cu mult înainte de a 
vedea vreun turc în faţa ochilor. 

Mereu ni se spunea că armata lui Petru era cu mult 
înaintea noastră, măcelărind păgânii şi însuşindu-şi toate 
bogăţiile, în timp ce nobilii noştri se băteau şi se hărţuiau 
între ei, iar noi, ceilalţi, ne împleticeam ca nişte vite bătute, 
în căldura năucitoare şi ne târguiam pentru puţina hrană de 
care dispuneam. 


23 


Mă voi întoarce peste un an, îi promisesem lui Sophie. 
Acum era doar un refren săcâitor în mintea mea. Ca şi 
cântecul nostru. O fecioară a întâlnit un... 

Pe drum, îmi făcusem doi prieteni buni. Unul era Nicodim, 
un grec bătrân, care studiase greaca, şi ştiinţele, şi limbile 
străine. Reuşea să ţină pasul, în pofida volumelor groase 
din Aristotel, ale lui Euclid şi Boethius pe care le purta cu el. 
li spuneam Profesorul. Nico fusese în pelerinaj la Pământul 
Sfânt şi cunoştea limba turcilor. Mă învăţă şi pe mine s-o 
vorbesc, în timpul multelor ore de marş. Se alăturase 
cauzei în calitate de tălmăcitor şi, din cauza bărbii sale albe 
şi a robei roase de molii, avea reputaţia unui părinte 
spiritual. Dar, ori de câte ori unul dintre soldaţi se trezea 
înjurând, „Unde naiba ne aflăm, Profesore?“, el nu reuşea 
să spună decât: „Aproape...“ şi reputaţia lui de învăţat avea 
de suferit. 

Şi mai era şi Robert, cu gâsca lui, Hortense, ce se 
strecurase între noi, într-o zi când treceam prin Apt. Cu o 
faţă de copil, vorbind întruna, Robert pretindea că are 
şaisprezece ani, dar nu trebuia să fii geniu ca să îţi dai 
seama că minţea. 

— Am să îi crestez pe turci, se lăuda el agitând stângaci 
un cuţit de bucătărie. l-am dat o bâtă, de care să se sprijine 
în mers. 

— Uite, începe cu asta, am râs eu. 

Din acel moment, el şi gâsca lui ne-au fost tovarăşi buni. 

Era deja miezul verii atunci când am ieşit, în sfârşit, din 
munţi. 

— Unde ne aflăm, Hugh? scânci Robert în timp ce în faţa 
ochilor noştri se mai lungea o vale nesfârşită. 

— După calculele mele... am început, încercând să par 
vesel. La dreapta, la următorul pod, ar trebui să zărim 
Roma. Nu-i aşa, Nico? Asta este pelerinajul nostru la Sfântul 
Petru, nu? Sau, la naiba, să fie chiar cruciada? 

Se auzi un hohot general printre soldaţii obosiţi. Nicodim 
dădu să răspundă, dar toată lumea strigă la el. 

— Ştim, Profesore, suntem aproape, nu-i aşa? tună 
Mouse, un hispanic mărunt, cu nasul foarte mare. 


24 


Deodată am auzit strigăte venind de sus, din faţa 
noastră. Nobilimea călare dădu bice cailor obosiţi şi se 
repezi înainte. 

Robert alergă şi el. 

— Dacă va fi o bătălie, Hugh, o să îţi ţin şi ţie un loc. 

Brusc, am uitat de rănile de la picioare. Mi-am luat scutul 
şi m-am grăbit în urma băiatului. În faţa noastră, o 
deschidere largă, în mijlocul munţilor. Aici erau adunaţi 
sute de oameni, cavaleri şi soldaţi la un loc. 

De data asta, nu se apărau. Strigau, se băteau pe spate, 
ridicându-şi săbiile spre cer şi aruncându-şi coifurile în aer. 

Eu şi Robert ne-am făcut loc prin mulţime şi ne-am uitat 
peste marginea văii. 

In depărtare, linia cenuşie a dealurilor se îngusta până 
devenea o dungă de un albastru strălucitor. 

— Bosforul! strigau oamenii. 

Bosforul...! 

— Doamne, lisuse, am ajuns, m-am minunat şi eu. 

Răsună un urlet de bucurie. Toată lumea arăta spre 
zidurile unui oraş cuibărit pe marginea unui istm. 
Constantinopol. Îmi tăia respiraţia, cum nu o făcuse niciunul 
din lucrurile pe care le văzusem până atunci. Părea să se 
întindă la nesfârşit, strălucind în ceaţă. 

Mulţi cavaleri căzură în genunchi şi înălţară o rugă. Alţii, 
prea obosiţi să se mai roage, şi-au plecat capetele şi, pur şi 
simplu, au plâns. 

— Ce se întâmplă? întrebă Robert uitându-se în jur. 

— Ce se întâmplă...? am repetat şi eu. M-am lăsat în 
genunchi, am luat o mână de pământ şi l-am pus în raniţă 
în amintirea acelei zile. Apoi l-am ridicat pe Robert în braţe. 

— Vezi dealurile alea de colo? i-am arătat cu degetul 
dincolo de canal. 

El aprobă din cap. 

— Ascute-ţi cuțitul, băiete... Acolo sunt turcii! 


25 


Capitolul 8 


Timp de două săptămâni, ne-am odihnit în afara zidurilor 
Constantinopolului. Nu mai văzusem în viaţa mea un 
asemenea oraş, cu domuri uriaşe ce sclipeau în soare, cu 
sute de turnuri, ruine romane şi temple, şi străzi pavate cu 
piatră şlefuită. Între zidurile lui încăpeau zece oraşe cât 
Parisul. 

Şi oamenii... o puzderie, vociferând bucuroşi, înfăşuraţi în 
veşminte din pânză de bumbac şi mătase, uşoare şi viu 
colorate, în nuanţe de roşu şi violet, cum nu mai văzusem 
niciodată. Toate neamurile se aflau aici. Europeni, sclavi 
negri din Africa, galbeni din China. Şi oameni care se spălau 
şi miroseau a parfum, gătiţi în robe bogat împodobite. 

Chiar şi bărbații! 

În copilăria mea, călătorisem prin Europa şi dădusem 
reprezentații în toate marile oraşe unde existau catedrale, 
dar nu mai văzusem în viaţa mea un asemenea loc! Aici, 
aurul era ca porţelanul. Pieţele şi tarabele erau ticsite cu 
cele mai neobişnuite bunuri. M-am târguit pentru o cutie 
mică de parfumuri pe care să i-o duc lui Sophie. 

— lată o relicvă! râse Nico. Am adulmecat arome noi, 
chimen şi scorţişoară, şi mai erau şi fructe pe care, până 
atunci, nu le mai gustasem: portocale şi smochine. 

Savuram fiecare imagine, închipuindu-mi cum aveam să 
i-o descriu lui Sophie. Aveam să fim primiţi ca nişte eroi şi 
aproape fără să fim nevoiţi să luptăm. Dacă aşa urma să 
fie, aveam să mă întorc plăcut mirositor şi liber! 

Apoi, nobilii şi cavalerii ne-au adus cu picioarele pe 
pământ. 

— Cruciaţi, vă aflaţi aici în slujba lui Dumnezeu şi nu 
pentru arginţi şi săpun. 

Ne-am luat adio de la Constantinopol traversând Bosforul 
pe pontoane din lemn. 

În sfârşit, ne aflam pe pământurile temuţilor turci. 

Primele fortărețe pe care le-am întâlnit erau deja pustii, 
părăsite; am trecut prin oraşe arse şi jefuite. 


26 


— Păgânii sunt nişte laşi, râdeau soldaţii. Se ascund în 
vizuinile lor ca veverița. 

Vedeam cruci roşii pictate peste tot, oraşe păgâne, acum 
închinate Domnului. După toate semnele, armata lui Petru 
trecuse pe aici. 

Nobilii ne îndemnau: 

— Haideţi, haideţi, leneşilor sau vreţi ca micul eremit să 
ia totul? 

Şi ne grăbeam, deşi noii noştri duşmani erau soarele 
arzător şi setea. Ne coceam ca aricii. Cei mai pioşi dintre 
noi delirau, cu gândul la misiunea lor, iar nobilii visau, fără 
îndoială, la relicve şi glorie. 

Lângă Civetot, am dat pentru prima dată ochii cu 
duşmanul. Câţiva călăreţi răzleţi, cu turbane şi şalvari, ne- 
au înconjurat aruncând câteva săgeți inofensive spre noi, 
apoi au fugit între dealuri, cum fac copiii după ce aruncă cu 
pietre. 

— Uite, fug ca nişte bunicuţe, ţipă Robert. 

— Trimite-o pe Hortense în urmărirea lor, am cotcodăcit 
şi eu ca o găină. Sigur sunt rude cu gâsca ta. 

Civetot părea pustiu, o grămadă de locuinţe din piatră, la 
marginea unei păduri dese. Nimeni nu voia să întârzie în 
goana noastră pe urma armatei lui Petru, dar aveam nevoie 
disperată de apă, aşa că ne-am hotărât să intrăm în oraş. 

La periferii, o duhoare puternică îmi pătrunse în nări. 
Nicodim îmi aruncă o privire. 

— Simţi, mirosul, nu-i aşa, Hugh? 

Am dat din cap. Cunoşteam mirosul. De la îngroparea 
morţilor. Dar ăsta era de o mie de ori mai pătrunzător. La 
început, am crezut că erau doar câţiva morţi sau animale 
dar, în timp ce ne apropiam de oraş, am observat că 
Civetot ardea ca o torţă vie. 

În oraş erau cadavre peste tot. Capete dezgolite şi 
rânjind, membre tăiate şi adunate în grămezi, ca lemnele, 
sânge curgând deja în albii pe pământul arid. Un masacru. 
Bărbaţi şi femei măcelăriți ca nişte vite bolnave, torace 
dezvelite şi descărnate, capete carbonizate, înfipte în sulițe. 
Pe ziduri, cruci roşii desenate... cu sânge. 


27 


— Ce s-a întâmplat aici? bâlbâi un soldat. 

Unii vomitau şi îşi întorceau capul. Eu îmi simţeam 
stomacul gol, ca o prăpastie fără fund. 

Dintre copaci apăruseră câţiva soldaţi rătăciţi. Hainele le 
erau rupte şi zdrenţăroase, feţele întunecate de sânge şi 
jeg. Toţi aveau aceeaşi expresie, ochii holbaţi şi privirile 
goale, ale unor oameni care văzuseră cele mai groaznice 
atrocități şi, printr-un miracol, supravieţuiseră. Era imposibil 
de spus dacă erau turci sau creştini. 

— Armata lui Petru i-a zdrobit pe păgâni, strigă Robert. 
Au luat-o înainte spre Antiohia. 

Dar nici măcar unul dintre noi nu se bucura. 

— Asta este armata lui Petru, zise Nicodim mohorât. 
Ceea ce a mai rămas din ea. 


Capitolul 9 


În noaptea aceea, cei câţiva supraviețuitori se adunară în 
jurul unui foc, bucurându-se de puţină mâncare şi povestind 
despre soarta armatei lui Petru Eremitul. 

La început au fost şi unele mici victorii, îşi aminteau ei. 

— Turcii fugeau ca iepurii, zise un bătrân cavaler. Ne-au 
lăsat oraşele lor. Templele lor. „Ajungem în lerusalim până 
la vară“, ziceau toţi. Ne-am împărţit în grupuri. O armată de 
şase mii de soldaţi a apărut să ia cu asalt fortăreaţa 
turcească de la Xerigordon. Se răspândise zvonul că pe 
acolo se păstrau nişte relicve sfinte pentru a fi 
răscumpărate. Ceilalţi au rămas pe loc. După o lună, a venit 
vestea că fortăreaţa ar fi căzut. Oamenii împărțeau între ei 
Sandalele Sfântului Petru, după cum se spunea. Am pornit 
şi noi într-acolo, nerăbdători ca nu cumva să pierdem ceva 
de preţ. 

— Totul fusese o minciună, zise unul cu o voce frântă. 
Lansată de spionii păgâni. Armata care pornise spre 
Xerigordon fusese decimată, dar nu în asediu, ci de sete. 
Fortăreaţa nu avea niciun strop de apă. O hoardă de câteva 


28 


mii de selgiucizi înconjurase oraşul şi îi aşteptase în faţa 
porţilor. lar când oamenii noştri au deschis în sfârşit porţile, 
răpuşi de sete, au fost pur şi simplu măcelăriți până la 
ultimul om. Şase mii. Toţi s-au dus. Apoi diavolii au venit 
spre noi. 

— Mai întâi a fost un urlet ce răzbătea dinspre dealurile 
care ne înconjurau..., îşi aminti un alt supravieţuitor, atât 
de înfiorător că am revăzut că intrasem în valea diavolilor. 
Am rămas pe loc şi am cercetat dealurile. Apoi, deodată, 
lumina zilei a scăzut, iar soarele a fost ascuns de o ploaie 
de săgeți. Nu voi uita niciodată urletele asurzitoare. 
Jumătate dintre oameni se chirceau, ţinându-se de gât şi 
căzând în genunchi. Călăreţii cu turban năvăleau, val după 
val, şi tăiau la capete şi membre până când rândurile 
noastre se subţiară. Cavalerii, deprinşi cu lupta şi cu 
armurile grele, o luau la fugă înapoi spre tabără, îngroziţi 
de călăreţii care îi urmăreau. Femeile şi copiii, bolnavii şi 
bătrânii lipsiţi de apărare au fost ciopârţiţi în corturile lor. 
Cei mai norocoşi au fost ucişi pe loc, ceilalţi au fost legaţi, 
siluiţi şi tăiaţi în bucăţi, unul câte unul. Pe noi ne-au lăsat în 
viaţă, sunt sigur, pentru a putea povesti cele întâmplate. 

Mi se uscase gâtul. Morți... Toţi? Nu era posibil. Gândul 
mă duse înapoi la feţele vesele şi la vocile voioase ale 
armatei eremiţilor, atunci când trecuseră prin Veille du 
Pere. Matt, fiul morarului... Jean, fierarul... toţi acei tineri 
care se înrolaseră, atât de curajoşi. Nu mai rămăsese nimic 
din ei? 

O furie neliniştitoare îmi fierbea în stomac. Toate lucrurile 
pentru care venisem - libertate, bogăţie - parcă nici nu 
existaseră vreodată. Pentru prima dată voiam nu numai să 
lupt pentru propriul meu câştig, ci să îi ucid pe aceşti mişei. 
Să le dau plata cuvenită! 

Trebuia să plec. Am fugit, pe lângă Robert şi Nico, pe 
lângă focuri, către marginea taberei. 

Ce mă îndemnase să ajung în locul ăsta? Traversasem 
toată Europa pentru a lupta în numele unei cauze în care 
nici măcar nu credeam. Dragostea vieţii mele, tot ceea ce 
contase cu adevărat pentru mine, se afla la un milion de 


29 


mile distanţă. Cum se putea ca toate acele chipuri - toate 
acele speranțe - să fi dispărut cu totul? 


Capitolul 10 


Ne-au trebuit şase zile în cap ca să îngropăm morţii. Apoi 
armata noastră descurajată se îndreptă către sud. 

In Caesarea, am întâlnit armatele contelui Robert de 
Flandra şi a lui Bohemond de Antiohia, un nobil luptător. 
Cuceriseră de curând Niceea. Prinsesem viaţă auzind 
poveşti despre turci care fugeau în goana mare, lăsându-şi 
oraşele în mâinile creştinilor. Armata noastră, cândva doar 
o adunătură de fricoşi, număra acum patruzeci de mii de 
voinici. 

Nimic nu ne stătea în cale în drumul nostru spre 
Pământul Sfânt, în afară de cetatea musulmană Antiohia. 
Se spunea că acolo creştinii erau ţintuiţi de zidurile 
oraşului, iar cele mai preţioase relicve ale creştinătăţii - un 
giulgiu pătat cu lacrimile Mariei şi piroanele cu care a fost 
țintuit lisus de cruce - erau păstrate pentru răscumpărare. 

Cu toate acestea, nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru 
iadul pe care aveam să îl îndurăm. 

Mai întâi căldura, cea mai ucigătoare pe care am simţit-o 
în viaţa mea. 

Soarele devenise un demon furios, cu ochii roşii, ce nu se 
ascundea niciodată, pe care îl blestemam şi îl înjuram. 
Cavaleri în zale, preţuiţi pentru vitejia lor în bătălii, se 
tânguiau, ruginind în armuri, cu pielea acoperită de băşici 
dureroase, căpătate la atingerea de metalul încins. Oamenii 
cădeau din mers, iar ceilalţi treceau mai departe, 
părăsindu-i acolo, fără îngrijiri. 

Şi setea... Fiecare oraş în care ajungeam era pustiu şi 
pârjolit, secătuit de provizii de către turcii înşişi. Beam 
puţina apă pe care o aveam, ca nişte beţivi nesăbuiţi. Am 
văzut oameni bătându-se pentru propria urină, de parcă ar 
fi fost animale. 


30 


— Dacă ăsta este Pământul Sfânt, remarcă hispanicul, 
atunci Dumnezeu şi-l poate păstra. 

Trupurile noastre urlau şi, cu toate astea, am continuat 
să mergem înainte, dar entuziasmul şi voinţa noastră 
scădeau, ca şi proviziile de apă. Pe drum, am cules câteva 
săgeți turceşti şi capete de suliță ce mi-ar fi folosit la 
întoarcerea acasă. Făceam tot posibilul să-i îmbărbătez pe 
ceilalţi, dar nu prea erau multe lucruri amuzante în jur. 

— O, nu te plânge, zise Nicodim, străduindu-se din 
răsputeri să ţină pasul. Când vom ajunge în munţi, ai să 
crezi că ăsta a fost paradisul. 

Nico avea dreptate. Munţi stâncoşi se iviră în faţa 
noastră, înfiorător de abrupți şi lipsiţi de orice urmă de 
viaţă. Trecători înguste, doar atât cât să permită trecerea 
unui cal şi a unei cotigi, se deschideau printre crestele pline 
de capcane. La început, ne-am bucurat să lăsăm infernul în 
urmă dar, în timp ce urcam, în faţa noastră se deschidea un 
nou iad. 

Cu cât urcam, cu atât încetineam mersul şi cu atât era 
mai riscant fiecare pas pe care îl făceam. Oi, cai, căruţe 
supraîncărcate cu provizii trebuia să urce pe un singur şir 
pe coasta abruptă. La cea mai mică poticnire, la cea mai 
mică piatră ce o lua la vale, un om dispărea în abis, uneori 
trăgând cu sine încă un însoțitor. 

— Haideţi, daţi-i zor, ne îndemnau nobilii. În Antiohia, 
Dumnezeu vă va răsplăti. 

Dar, după fiecare culme pe care o treceam, descopeream 
o alta, şi mai primejdioasă decât precedenta. Cei ce 
fuseseră odată cavaleri făloși, acum se împleticeau umili, 
cu caii lor neputincioşi, târându-şi armura, cot la cot cu 
soldaţii de rând, ca mine şi ca Robert. 

Undeva, pe culmi, a dispărut Hortense, lăsând în urma ei 
doar câteva pene într-o căruţă. Nu s-a aflat niciodată ce s-a 
întâmplat cu ea. Mulţi ziceau că nobilii trăseseră un ospăț 
pe cheltuiala lui Robert. Alţii spuneau că pasărea avusese 
mai multă minte decât noi şi o luase la sănătoasa cât încă 
mai era în viaţă. Băiatul era tare supărat. Pasărea aceea 
traversase Europa împreună cu el! Cei mai mulţi ziceau că 


31 


o dată cu ea zburase şi norocul nostru. 

Cu toate acestea, continuam să urcăm, pas cu pas, 
asudând în tunicile şi armurile noastre, ştiind că de partea 
cealaltă se întindea Antiohia. 

Şi, dincolo de aceasta, Pământul Sfânt. lerusalimul! 


Capitolul 11 


— Spune-ne o glumă, Hugh! îmi strigă Nicodim în timp ce 
mergeam pe o coastă deosebit de periculoasă. Cu cât mai 
obscenă, cu atât mai bine. 

Coasta părea să fie ruptă din munte, şerpuind peste un 
hău imens. Un singur pas aiurea, şi înfruntai o moarte 
groaznică. M-am legat de o capră şi m-am încredinţat 
paşilor ei măsuraţi. 

— Păi aia cu preotul şi cu casa de toleranţă, am zis eu, 
întorcându-mă cu gândul la perioada în care fusesem 
hangiu. Un călător mergea pe un drum liniştit când, 
deodată, văzu pe un copac un însemn: „Surorile Mănăstirii 
St. Brigit, Casă de Prostituţie, la două mile“. 

— Da, am văzut-o şi eu! exclamă un soldat. Ceva mai 
înapoi faţă de ultimul pod. Primejdia urcuşului mai scăzu 
puţin la cele câteva hohote de râs bine venite. 

— Călătorul îşi închipui că este o glumă, continuai eu, şi 
merse mai departe. Dădu de un nou însemn, despre acelaşi 
stabiliment, aflat la distanţă de o milă. Deveni curios. Ceva 
mai departe, apăru un al treilea însemn. De data asta, pe el 
stătea scris: „Mănăstirea Bordel, prima la dreapta“. De ce 
nu? se gândi călătorul şi se întoarse luând-o la dreapta, 
până ajunse la o biserică din piatră pe care scria „St. 
Brigit“. Se duse, sună la uşă şi îi răspunse o stareță. „Ce 
putem face pentru tine, fiule?“ „Am văzut însemnele pe 
drum“, zise călătorul. „Foarte bine, fiule, urmează-mă, 
răspunse stareţa.“ Îl conduse pe nişte holuri lungi şi 
întunecate, de-a lungul cărora întâlni mai multe călugăriţe 
tinere care îi zâmbeau. 


32 


— Unde se ascund călugărițele astea când am nevoie de 
ele? bâigui un soldat în spatele meu. 

— În cele din urmă, stareţa se opri în faţa unei uşi, 
continuai eu. Călătorul intră şi văzu o altă călugăriţă cernită 
care îl instrui. „Pune o monedă de aur în ceaşcă.“ El îşi goli 
buzunarele în grabă. „E foarte bine, îi spuse ea. Acum, ieşi 
pe uşa aceea.“ Aţâţat, călătorul ieşi grăbit pe uşă, dar se 
pomeni afară în faţa unui nou însemn ce spunea: „Mergi în 
pace şi consideră că ţi-am tras-o!“ 

Izbucni un hohot de râs general. 

— Nu înţeleg, zise Robert în spatele meu. Credeam că 
acolo era un bordel. 

— Nu contează, mi-am dat eu ochii peste cap. 

Trucul lui Nico funcţionase. Timp de câteva minute, 
povara ni se păruse mai uşoară. Nu voiam decât să scap de 
această potecă. 

Deodată, am auzit un huruit de deasupra. Câteva pietre 
şi bolovani se prăvăleau spre noi. L-am prins pe Robert şi l- 
am împins spre peretele muntelui, în timp ce bolovanul 
imens mă şterse şi mă făcu una cu zidul. 

Ne holbarăm unul la altul cu un fel de uşurare, înțelegând 
cât de aproape fuseserăm de moarte. 

Apoi, auzirăm răcnetul unui măgar pe care Nicodim 
încerca să-l potolească. Pietrele, în cădere, probabil că îl 
speriaseră. 

— Potoleşte animalul acela, urlă un cavaler din spate. 
Cară mâncarea voastră pe următoarele două săptămâni. 

Nicodim apucă frânghia. Picioarele din spate ale 
animalului încercau să rămână pe potecă. 

M-am repezit la hamul animalului, dar măgarul se zbătu 
din nou. Nu îşi putea menţine echilibrul pe poteca îngustă. 
Ochii lui arătau că era conştient de pericolul ce îl pândea. 
Piatra cedă. Cu un răget hidos, bietul animal se prăvăli în 
hău, tras de carul ce se prăbuşea. 

Am văzut dezastrul care ameninţa. 

— Nico, am strigat. 

Dar bietul bătrân era prea încet şi prea împovărat ca să 
aibă timp să se ferească de cădere. Ochii mei îl priveau 


33 


neajutoraţi în timp ce el se împiedică de roba lui lungă. 

— Nico! am urlat, văzându-l pe bătrân alunecând pe 
margine. M-am întins spre el şi l-am prins de braţ. 

Am apucat să prind şi cureaua sacului de piele de pe 
umărul lui. Doar asta l-a salvat de căderea fatală. 

Bătrânul se uită în sus la mine şi dădu din cap. 

— Dă-mi drumul, Hugh, altminteri vom cădea amândoi. 

— Nu pot. Dă-mi cealaltă mână, i-am strigat. Alţi câţiva, 
printre care şi Robert, s-au strâns în jurul meu. Dă-mi 
mâna, Nico. 

M-am uitat în ochii lui căutând o urmă de panică, dar 
avea o privire senină şi limpede. Aş fi vrut să spun: Rez;stă, 
Profesore, lerusalimul este aproape. 

Dar sacul îmi alunecă din mână. Nicodim, cu barba şi 
părul lui alb pieri în gol, o dată cu el. 

— Nu! m-am întins încercând să îl prind şi strigându-l pe 
nume. 

Într-o clipită se dusese. Mărşăluiserăm împreună o mie 
de mile dar, pentru el, nu fusese niciodată departe, era 
întotdeauna aproape... Nu mi-l aminteam pe tata, dar 
durerea pe care mi-a provocat-o pierderea lui Nicodim îmi 
arătase că îmi fusese cel mai apropiat tată pe care l-am 
avut vreodată. 

Un cavaler urcă pe coastă, înjurând şi întrebând ce naiba 
se întâmpla. L-am recunoscut pe Guillaume, un vasal al lui 
Bohemond, unul dintre nobilii care ne erau căpetenii. 

M-am uitat peste muchia prăpastiei şi am înghiţit în sec. 

— Un ghicitor care nu a fost în stare să prevadă nici 
măcar propria moarte? scuipă el cuvintele. Mare pierdere, 
ce să zic! 


Capitolul 12 


În următoarele zile, pierderea prietenului meu mă apăsă 
foarte greu. Continuam să urcăm dar, la fiecare pas, în faţa 
ochilor, nu-l vedeam decât pe înțeleptul grec. 


34 


Cufundat în gânduri, n-am observat că, de la o vreme, 
cărările începuseră să se lărgească. Mi-am dat seama că 
acum mărşăluiam prin văi şi nu pe coaste, coborând. Ritmul 
nostru crescu şi prinserăm curaj, anticipând ceea ce ne 
aştepta. 

— Hispanicul zice că aici creştinii sunt ţintuiţi de ziduri, 
vorbi Robert în timp ce mărşăluiam. Cu cât ajungem acolo 
mai repede, cu atât mai iute îi vom elibera pe fraţii noştri. 

— Amicul tău este tare inimos, Hugh, îmi strigă Mouse. Ar 
trebui să îi spui că, dacă ajungi primul la petrecere, nu 
înseamnă că te poţi culca cu stăpâna palatului. 

— Vrea să participe la o bătălie, l-am apărat eu pe 
Robert, şi cine poate să îl învinuiască pentru asta? 

Din spatele meu se auzi galopul unui cal de luptă ce se 
apropia. 

— Faceţi loc! 

Ne-am dat la o parte şi l-am văzut pe acelaşi Guillaume, 
acelaşi nenorocit arogant care luase în râs moartea lui Nico, 
zăvorât în armură, călare pe armăsarul lui. Aproape că ne 
dărâmase trecând indiferent printre noi. 

— Pentru ăsta luptăm noi, nu? am mormăit eu, făcând în 
bătaie de joc o plecăciune exagerată. 

Curând, am ajuns la un podiş vast, înconjurat de munţi. 
Un râu destul de larg se întindea în faţa coloanelor noastre. 

l-am auzit pe nobili contrazicându-se în legătură cu locul 
prin care ar fi trebuit să traversăm. Raymond, comandantul 
nostru, insista că locul potrivit se afla mai la sud. Alţii, 
nerăbdători să dea ochii cu turcii, printre care şi 
încăpăţânatul Bohemond, protestau, susţinând că astfel 
pierdeam o zi. 

În cele din urmă, l-am văzut pe acelaşi Guillaume ţâşnind 
din mulţime. 

— Vă fac eu o hartă, îi strigă el lui Raymond. Dădu 
pinteni calului, se repezi pe povârnişul abrupt, în jos spre 
râu, şi-şi îndemnă calul să intre în apă. 

Armăsarul lui Guillaume se afundă sub greutatea armurii 
stăpânului său. Bărbaţii se aliniară de-a lungul malului, unii 
râzând, alţii chiuind, văzând încercarea lui de a se da mare 


35 


în faţa superiorilor. 

Deşi înaintase mai mult de treizeci de yarzi, apa nu 
trecea de gleznele calului. Guillaume se întoarse şi zâmbi 
discret, dar plin de sine. 

— Chiar şi mama mamei mele poate trece râul pe aici, 
strigă el. Neisprăviţii îşi notează asta? 

— Nu am bănuit niciodată că un asemenea înfumurat 
poate intra aşa în apă, i-am zis eu lui Robert. 

Deodată, în mijlocul râului, armăsarul lui Guillaume păru 
să se împiedice. Cavalerul, în agitația şi nerăbdarea lui, şi 
aflându-se pe teren nesigur, nu putu să îşi stăpânească 
armăsarul. Căzu în apă, cu faţa în jos. 

Trupele de pe malul râului izbucniră în râs. Chiote, 
scheuneli, batjocuri. 

— Oh, neisprăviţi... am râs şi eu. Luaţi notițe? 

Hohotele continuară în timp ce aşteptam ca oşteanul să 
apară din nou la suprafaţă. Dar nu mai apăru. 

— Rămâne la fund de ruşine, comentă cineva. 

Dar, curând, ne-am dat seama că nu ruşinea, ci 
greutatea armurii lui Guillaume îl împiedica să revină la 
suprafaţă. 

Pe măsură ce înţelegeam acest lucru, zarva încetă. Un alt 
cavaler galopă spre râu. Trecu un minut întreg înainte ca 
acesta să poată ajunge la locul respectiv. Din înălţimea 
calului, scrută suprafaţa apei căutându-l pe Guillaume. 
Apoi, ridicând trupul greu al cavalerului, strigă spre noi: 

— S-a înecat! 

Se auzi un murmur de uimire dinspre cei de pe mal. 
Oamenii şi-au plecat capul făcându-şi cruce. 

Cu numai câteva zile în urmă, acest Guillaume stătea în 
spatele meu, după ce Nicodim fusese înghiţit de hău. 

M-am uitat la Robert, care ridică din umeri. 

— Mare pierdere, ce să zic! rosti el cu un zâmbet discret. 


36 


Capitolul 13 


Ajunserăm la un pod înalt ce dădea într-o câmpie întinsă, 
albă ca oasele şi... iat-o! 

Antiohia. 

O fortăreață cu ziduri masive, ce părea clădită într-un 
munte de granit. Mai mare şi mai copleşitoare decât orice 
castel pe care îl văzusem pe meleagurile natale. 

Priveliştea mă făcu să mă înfior din creştet până-n tălpi. 

Era construită pe o culme ascuţită. Sute de turnuri 
fortificate străjuiau fiecare segment al zidului exterior ce 
părea să fie gros de vreo zece picioare. Nu aveam niciun fel 
de maşinării pentru a dărâma asemenea ziduri zdravene, 
niciun fel de scări care să ne poată ajuta să urcăm atât de 
sus. Părea de nepătruns. 

Cavalerii îşi scoaseră coifurile şi cercetară oraşul uluiţi. 
Ştiu că acelaşi gând ne trecea tuturor prin minte şi ne 
îngrijora. Noi trebuia să cucerim acest loc! 

— Nu văd niciun creştin țintuit de zid, scânci Robert 
aproape dezamăgit. 

— Dacă martirii sunt ceea ce cauţi, nu îţi face griji, vei fi 
satisfăcut, îi promisei eu. 

Unul câte unul, continuarăm drumul pe potecă în jos. 
Aveam sentimentul că ce fusese mai greu se terminase. Că 
orice ne-ar fi rezervat Dumnezeu, în mod sigur bătăliile ce 
aveau să urmeze, nu ne puteau încerca mai mult decât 
ceea ce înduraserăm deja. Se vorbea din nou despre 
comori şi despre bogății. 

Impiedicându-mă de o piatră, observai ceva ieşind de sub 
ea. Mă aplecai să ridic obiectul strălucitor şi nu îmi veni să- 
mi cred ochilor. 

Era o teacă de cuţit. Foarte veche, eram sigur de asta. 
Părea să fie din bronz, cu nişte inscripţii pe care eu nu le 
înţelegeam. 

— Ce este asta? mă întrebă Robert. 

— Nu ştiu. Aş fi vrut ca Nico să fi fost aici. El ar fi putut să 
desluşească aceste semne. Poate că este în limba ebraică... 


37 


Doamne, pare atât de veche. 

— Hugh este bogat, strigă Robert. Prietenul meu este 
bogat, bogat, ascultați ce vă spun! 

— Gura, şuieră un soldat. Dacă te aude vreunul dintre 
iluştrii noştri comandanţi, nu vei mai fi bogat multă vreme. 

Pusei teaca în buzunarul ce începuse să se umple. Mă 
simţeam ca un om care tocmai a dat peste cea mai mare 
comoară. Abia aşteptam să i-o arăt lui Sophie! Acasă, un 
asemenea obiect ne-ar fi asigurat hrana pentru o iarnă 
întreagă. 

Nu îmi venea să cred cât de norocos fusesem. 

— Aici, relicvele cad din copaci, bâigui Mouse. Numai 
dacă ar exista copaci! 

Panta era netedă şi uşor de coborât. Bărbaţii începură din 
nou să vorbească despre câţi turci ar fi putut zdrobi ei într-o 
bătălie. După ce găsisem acel obiect, toate visele despre 
comori şi bogății reînviară şi acum păreau realiste. Poate 
că, într-adevăr, aveam să fiu bogat. 

Deodată, coloana se opri. Apoi... linişte apăsătoare. 

În depărtare, atât cât se putea vedea cu ochiul, poteca 
era marcată cu pietre mari, albe, la intervale egale de o 
lungime de braţ. Pe fiecare se afla pictată o cruce de un 
roşu aprins. 

— Nenorociţii ne urează bun venit, zise cineva. 

Îşi băteau joc de noi, ar fi fost cuvintele ce ar fi exprimat 
mai bine realitatea. Şirurile de cruci roşii mă făcură să mă 
înfior. Robert fugi înainte să împingă una dintre pietre spre 
ziduri dar, pe măsură ce se apropia, băiatul încetini şi apoi 
se opri locului. Alţi soldaţi care ajunseseră la pietre îşi 
făceau cruci. 

Nu erau deloc pietre, ci... cranii. 

Mii! 


Capitolul 14 


Erau printre noi nebuni care credeau că Antiohia ar putea 
38 


cădea într-o singură zi. În ziua aceea, ne-am aliniat, 
puternici, câteva mii. O mare de tunici albe şi cruci roşii. 

Armata Domnului, după cum eram convins. 

Ne-am concentrat pe zidul dinspre est. Un contrafort din 
piatră cenuşie, înalt cam de treizeci de picioare, ticsit cu 
apărători îmbrăcaţi în robe albe cu turbane albastre la 
fiecare post. Şi, mai sus, pe turnuri, alte sute, înarmaţi cu 
arcuri ce sclipeau în soarele dimineţii. 

Inima îmi zvâcnea. Ştiam că din clipă în clipă aş fi fost 
nevoit să atac, dar picioarele mele păreau să se fi înţepenit 
în pământ. Am şoptit numele lui Sophie ca şi când m-aş fi 
rugat. 

Tânărul Robert, care părea pregătit, stătea alături de 
mine. 

— Eşti gata, Hugh? mă întrebă el, zâmbind nerăbdător. 

— Când vom ataca, să rămâi lângă mine, l-am instruit. 
Eram de două ori mai în vârstă decât băiatul ăsta. Din cine 
ştie ce motiv îmi jurasem să îl apăr cu orice preţ. 

— Fii liniştit, Dumnezeu va avea grijă de mine. Robert 
părea sigur de asta. Şi de tine, la fel, Hugh, chiar dacă 
încerci să negi asta. 

O trompetă sună chemarea la arme. Raymond şi 
Bohemond, în armuri grele, galopau pe armăsarii lor, pe 
pantă în jos. 

Fiti soldați curajoşi. Faceţi-vă datoria, ne îndemnau. 
Luptați cu onoare. Dumnezeu va fi de partea voastră. 

Apoi, deodată, se auzi un urlet înfiorător din spatele 
zidurilor. Turcii ne zeflemeau şi ne batjocoreau. M-am uitat 
lung la faţa unuia care stătea deasupra porţii principale. 
Apoi, trompeta sună din nou, iar noi începurăm să alergăm. 

Nu ştiu ce era în mintea mea în timp ce alergam în 
formaţie, spre ziduri. M-am rugat ultima oară la Sophie. ŞI 
la Dumnezeu dar, de dragul lui Robert, ca să aibă grijă de 
noi. 

Alergam luat de valul atacului. Din spate, am auzit 
şuieratul săgeţilor ce veneau prin aer, dar se loveau de 
ziduri ca nişte biete bețe, căzând apoi cu zgomot pe 
pământ. 


39 


O sută de yarzi... Un val de săgeți, ca răspuns dinspre 
ziduri. Mi-am ridicat scutul, în timp ce săgețile se înfigeau în 
scuturile şi armurile din jur. Oamenii cădeau, ţinându-se de 
gât sau de cap. Sângele le ţâşnea din răni, iar din gât le 
ieşeau horcăituri cumplite. Ceilalţi continuam să înaintăm, 
iar Robert era încă lângă mine. În faţa mea, am văzut 
primul berbec apropiindu-se de poarta principală. Căpitanul 
nostru ne ordonă să îl urmăm. De deasupra, ploua peste noi 
cu pietre grele şi cu săgeți aprinse. Oamenii ţipau şi se 
chirceau, fie încercând să îşi oblojească rănile, fie să stingă 
flăcările ce le cuprindeau trupurile. 

Primul berbec se lovi de poarta grea, o barieră mare din 
lemn, de greutatea a trei oameni. Ricoşă ca o pietricică 
izbită de un zid. Oamenii se adunară şi loviră din nou. 
Pedestraşii aruncau cu săgeți în sus spre ziduri, dar ele nu- 
şi atingeau ţinta, ci se întorceau o dată cu focul şi săgețile 
turceşti. Soldaţii cădeau la pământ urlând şi zbătându-se, 
cu tunicile arzând. Cei care se opreau pentru a-i ajuta erau 
cuprinşi pe dată de aceleaşi flăcări. 

Era un măcel. Oamenii care călătoriseră atât de departe, 
înduraseră atât de multe - cu chemarea lui Dumnezeu 
răsunând în inimile lor - erau puşi la pământ ca spicele de 
grâu. L-am văzut pe bietul Mouse cum cădea în genunchi 
cu o săgeată înfiptă în gât, chinuindu-se cu ambele mâini 
să şi-o scoată. Au căzut şi alţii peste el. Eram convins că voi 
muri şi eu. Unul dintre oamenii care mânuia berbecul căzu 
la rândul lui. Robert îi luă locul şi începură să lovească din 
nou în poartă, dar fără niciun rezultat. 

Săgeţile şi pietrele, şi plumbul topit curgeau peste noi din 
toate părţile. Să eviţi moartea, nu era decât o chestiune de 
noroc. M-am uitat în sus şi, spre groaza mea, am văzut doi 
turci uriaşi pregătindu-se să răstoarne un cazan cu smoală 
topită peste cei care duceau berbecul. L-am înşfăcat pe 
Robert la timp pentru a-l lipi de zid, în vreme ce catranul 
clocotit îi acoperea pe tovarăşii lui. Urlau ducându-şi mâna 
la ochi, cazând în genunchi şi emanând o putoare 
insuportabilă de carne arsă. 

L-am țintuit pe Robert de zid. Pentru o clipă, 


40 


îndepărtasem de el pericolul. În jurul nostru, soldaţii se 
zvârcoleau şi gemeau. Berbecii erau aruncaţi şi abandonaţi. 

Brusc, atacul se transformă într-o goană nebună. Auzind 
alarma, oamenii se întorceau şi fugeau departe de ziduri. 
Suliţele şi săgețile îi urmăreau şi îi secerau din goană. 

— Trebuie să ieşim de aici, i-am spus lui Robert. 

L-am tras de lângă perete şi am luat-o la fugă. Mă rugam, 
în timp ce alergam, ca spatele să nu îmi fie pătruns de vreo 
săgeată a sarazinilor. 

Între timp, poarta grea a fortăreței s-a deschis şi, din 
spatele ei, au apărut călăreţi cu turbane albastre, înarmaţi 
cu săbii lungi, încovoiate. Au luat-o spre noi ca nişte copoi 
la vânătoare de iepuri, urlând sălbatic: „Allahu Akbar.“ 
Dumnezeu e mare. 

În ciuda inferiorităţii numerice, nu aveam altă opţiune 
decât să rămânem pe loc şi să ne luptăm. Mi-am scos 
sabia, conştient că fiecare suflare a mea putea fi şi ultima, 
şi am tăiat primul val de călăreţi. 

Un sarazin tuciuriu roti sabia şi capul celui de lângă mine 
se rostogoli ca o minge de joc. Un altul se repezi printre noi 
ca şi când ar fi vrut cu tot dinadinsul să moară. L-am 
înjunghiat şi l-am tăiat cu sete. Unul câte unul, oamenii de 
care eu şi Robert ne legaserăm începură să se împuţineze. 
Implorându-l pe Dumnezeu, fuseseră despicaţi de turci. L- 
am prins pe Robert de tunică şi l-am tras mai departe, în 
câmp deschis. Am văzut un călăreț repezindu-se la noi. Am 
rămas în faţa băiatului şi l-am întâmpinat cu sabia întinsă. 
Dacă aşa era să fie, atunci aşa să fie. Săbiile noastre se 
încrucişară, iar trupul meu se cutremură. M-am uitat în jos 
aşteptându-mă să îmi văd picioarele desprinse de trup dar, 
slavă Domnului, eram întreg. În spatele meu, sarazinul 
căzuse, cal şi călăreț, înconjurați de un nor de praf. Am 
sărit la el înainte de a se dezmetici, înfigând sabia în gâtul 
războinicului şi văzând cum îi ţâşnea din gură un şuvoi de 
sânge. 

Până atunci nu mai ucisesem pe nimeni, dar acum tăiam 
şi măcelăream tot ce mişca în jurul meu, ca şi când aş fi 
fost născut şi crescut în acest scop. 


41 


În fiecare clipă, pe porţi ieşeau tot mai mulţi călăreţi. Se 
apropiau şi îi tăiau pe ai noştri. Sângele se îmbiba în 
pământ. Câţiva cavaleri încercară să-i înfrunte, dar fură 
copleşiţi de numărul turcilor. Părea că toată armata noastră 
era măcelărită. 

L-am împins pe Robert prin fum şi praf spre rândurile alor 
noştri. Acum ieşisem din bătaia săgeţilor. Pe câmp încă mai 
mureau oameni, iar turcii îi tăiau în bucăţi atât de mici, că 
era imposibil de ghicit unde era un cruciat şi unde era doar 
o baltă de sânge. 

Am observat că propria mea tunică era tăiată şi pătată 
de sânge, dar nu puteam şti al cui era. Şi picioarele mă 
usturau de la stropii de metal topit. Văzusem mulţi oameni 
murind dar, într-un fel, eram mândru. Mă luptasem 
vitejeşte. Şi Robert la fel. lar eu îl apărasem, aşa cum 
jurasem. Deşi aş fi vrut să-i plâng pe prietenii mei morţi, 
printre care şi Mouse, am căzut la pământ, fericit că încă 
mai eram în viaţă. 

— Am avut dreptate, Hugh, se întoarse Robert spre mine 
rânjind. Dumnezeu chiar ne-a protejat până la urmă. 

Apoi, lăsă capul în jos şi îşi vomită sufletul pe câmpie. 


Capitolul 15 


Aşa s-a întâmplat aproape în fiecare zi. 

Atac după atac. 

Moarte după o altă moarte la fel de zadarnică. 

Asediul dură luni de zile. Se părea că glorioasa noastră 
cruciadă se va termina în Antiohia şi nu în lerusalim. 
Catapultele noastre aruncau uriaşi bolovani aprinşi şi, 
totuşi, abia dacă lăsau o urmă pe pereţii masivi. Val după 
val, atacurile frontale nu făceau decât să sporească 
numărul morţilor. 

În cele din urmă, am reuşit să construim adevărate 
maşinării de asediu, la fel de înalte ca unele dintre cele mai 
înalte turnuri ale lor. Dar incursiunile întâmpinau o 


42 


rezistenţă atât de înverşunată dinspre ziduri, încât 
maşinăriile au devenit cimitire pentru cei mai temerari 
dintre oamenii noştri. 

Cu cât Antiohia rezista mai mult, cu atât sporea 
deznădejdea noastră. Mâncarea aproape că se terminase. 
Toate vitele şi boii fuseseră măcelăriți; chiar şi crinii 
fuseseră mâncaţi. Apa era la fel de rară ca şi vinul. 

La urechi ne ajungeau poveşti despre torturarea şi 
violarea creştinilor în interiorul zidurilor şi despre 
profanarea relicvelor. 

La fiecare două zile, un războinic musulman împrăştia 
cenuşă din înălţimea turnurilor şi vărsa sânge pe pământ. 

— Asta este sângele Mântuitorului vostru inutil, urla el. 
lată cum vă salvează acum. Sau, aprinzând o cârpă şi 
aruncând-o jos, striga: Acesta este giulgiul târfei care i-a 


dat viaţă. 
Din când în când, turcii făceau incursiuni în afara zidurilor 
oraşului. li atacau pe războinicii noştri ca într-o misiune 


sfântă, urlând şi scheunând la cei care le opuneau 
rezistenţă, numai pentru a fi tăiaţi în bucăţi. Erau 
neînfricaţi, se comportau chiar ca nişte eroi. Ne făceau să 
ne dăm seama că nu vor ceda uşor. 

Cei pe care reuşeam să îi capturăm erau predaţi unui 
grup de luptători franci, care se numeau tafuri. Cu 
picioarele goale, acoperite de mizerie şi de răni, aceştia se 
distingeau prin uniformele zdrenţuite ca nişte saci şi 
sălbatica înverşunare cu care luptau. Tuturor le era frică de 
ei. Chiar şi nouă. 

In bătălie, aceşti tafuri se luptau de parcă erau posedaţi 
de diavol, agitând în aer bâte şi securi de plumb, arătându- 
şi dinţii ca şi când ar fi vrut să îşi devoreze duşmanii de vii. 
Se spunea că erau cavaleri dezonoraţi, care urmaseră un 
stăpân misterios şi juraseră să trăiască în sărăcie până 
când îşi vor răscumpăra rangul în ochii lui Dumnezeu. 

Păgânii care nu erau suficient de norocoşi ca să moară 
pe câmpul de luptă erau daţi lor aşa cum resturile sunt 
aruncate câinilor. Am privit dezgustat cum aceşti porci se 
repezeau la luptătorii musulmani şi cât erau încă vii, le 


43 


scoteau măruntaiele şi li le îndesau în gură, în timp ce 
mureau. Toate acestea s-au întâmplat, şi altele şi mai şi. 

Aceşti tafuri nu dădeau socoteală în faţa nici unuia dintre 
comandanții noştri, şi multora dintre noi li se părea că la fel 
ar fi procedat şi în faţa oricărui Dumnezeu. Erau însemnați 
cu o cruce făcută cu fierul pe gât, ceea ce era dovada nua 
credinţei lor, ci a dorinţei de a provoca durere. 

Cu cât asediul se prelungea mai mult, cu atât mai 
departe mă simţeam de tot ceea ce cunoscusem în viaţă. 
Se împliniseră optsprezece luni de când plecasem de acasă. 
O visam pe Sophie în fiecare noapte şi, adesea, o visam şi 
ziua: o revedeam ca în ultima zi, când mă privea cum plec, 
cu zâmbetul ei curajos. 

M-ar mai fi recunoscut oare, acum, cu barbă lungă, slab 
ca un par, înnegrit de supărare şi de sânge păgân? Ar mai 
râde ea la glumele mele sau m-ar mai tachina pentru 
inocenţa mea, după toate câte am văzut şi am cunoscut? 
Dacă i-aş fi adus o floarea-soarelui, mi-ar mai fi sărutat 
părul roşu aprins plin de păduchi şi ploşniţe? 

Regina mea... Cât de departe mi se părea acum! 

— O fecioară a întâlnit un hoinar, cântam încet în fiecare 
noapte, înainte de a adormi, în lumina pură a lunii clare. 


Capitolul 16 


Vestea se întinse ca un foc de la un batalion la altul. 

— Pregătiţi-vă... Asalt hotărâtor în noaptea asta. Intrăm, 
la noapte! 

— La noapte, nu nou atac? Obosiţi şi speriaţi, soldaţii din 
jurul meu se mirau nevenindu-le să creadă. Ei chiar cred că 
putem vedea noaptea ceea ce ziua nici măcar nu putem 
zări? 

— Nu, de data asta este altfel, ne promitea căpitanul. În 
noaptea asta, veţi merge la culcare după ce i-o veţi trage 
nevestei emirului. 

Tabăra se învioră. În interiorul Antiohiei exista un 


44 


trădător. El avea să vândă oraşul. Antiohia va cădea, în 
sfârşit. Nu îngropată sub propriile ziduri prăbuşite, ci 
trădată de lăcomie. 

— Este adevărat? întrebă Robert punându-şi nerăbdător 
cizmele. Chiar le vom plăti, în sfârşit, pentru tot ce au 
făcut? 

— Ascute cuțitul ăla, i-am spus eu bietului puşti. 

Raymond ordonă armatei să părăsească tabăra, lăsând 
impresia că ne îndreptam spre un atac, în altă direcţie. Ne- 
am retras două mile, până la râul Oronte. Apoi, am rămas 
locului până aproape de ivirea zorilor. Ni se dădu semnalul. 
Toată lumea să fie pregătită... 

La adăpostul întunericului, ne-am apropiat din nou, fără 
zgomot, de zidurile oraşului. La răsărit abia se zărea o 
lumină portocalie. Sângele îmi vâjâia prin vine. Astăzi avea 
să cadă Antiohia. Apoi urma lerusalimul. Libertate. 

În timp ce aşteptam semnalul, am pus o mână pe umărul 
lui Robert. 

— Emoţii? 

Băiatul scutură din cap. 

— Nu mi-e frică. 

— Poate că ai început ziua încă un băieţandru dar, până 
la sfârşitul ei, vei fi un bărbat în toată firea, i-am zis eu. 

Rânji prosteşte. 

— Probabil că amândoi vom fi bărbaţi, i-am făcut cu 
ochiul. 

Apoi, la turnul dinspre nord, o torţă fu agitată. Asta era! 
Oamenii noştri pătrunseseră înăuntru. 

— Să mergem! strigară nobilii. La atac! 

Armata noastră atacă, francii, normanzii, tafurii, toţi, unul 
lângă altul, pentru aceeaşi cauză, cu un singur gând. 

— Arătaţi-le al cui Dumnezeu e Unicul, strigau nobilii. 

Batalioanele se îndreptară spre turnul dinspre nord, unde 
ne aşteptau scările, iar oamenii noştri urcară val după val. 
Dinăuntru se auzeau ţipete şi zgomote de luptă aprigă. 
Apoi, deodată, se deschise marea poartă. Chiar în faţa 
ochilor noştri. Dar, în loc să apară de acolo călăreţi 
musulmani năpustindu-se să ne atace, armata noastră se 


45 


strecură înăuntru. 

Am înaintat încet-încet până în centrul oraşului. Clădirile 
ardeau ca nişte torţe. Oameni cu turbane se zoreau în 
stradă, unde erau tăiaţi în bucăţi înainte de a apuca să 
ridice spada. Strigăte răsunau de este tot: „Moarte 
păgânilor“ şi „Dei leveult,“ Dumnezeu o cere. 

Alergam în pluton, fără să-mi urăsc prea tare duşmanul, 
dar pregătit să mă lupt cu oricine mi-ar fi stat în cale. Am 
văzut un apărător tăiat în două de o lovitură de topor. 
Bărbaţi însetaţi de sânge, cu tunici pe care erau pictate 
cruci, tăiau capete pe care apoi le păstrau ca pe nişte 
comori. 

În faţa noastră, o femeie ţipând ţâşni dintr-o casă în 
flăcări. A fost prinsă de tafuri, care i-au rupt hainele şi au 
posedat-o cu rândul chiar în mijlocul străzii. După ce au 
terminat, i-au smuls brăţara de la mână şi au lăsat-o fără 
viaţă într-o baltă de sânge. f 

M-am uitat îngrozit la trupul ei însângerat. In pumnul 
încleştat, am văzut o cruce. Doamne Sfinte, era creştină. 

O clipă mai târziu, din aceeaşi clădire în flăcări, un turc 
cu ochii roşii, poate soţul ei, m-a atacat urlând. Am rămas 
stană de piatră. În mintea mea îşi făcea loc imaginea 
propriei mele morţi. Am reuşit să îngaim: 

— Nu eu am făcut asta... 

Dar chiar în clipa în care sulița lui era aproape să-mi 
atingă gâtul, atacul i-a fost zădărnicit de Robert, care 
înfipse cuțitul în pieptul turcului. Omul se împletici, cu ochii 
bulbucaţi. Apoi căzu mort peste soţia lui. 

— Vezi, nu numai Dumnezeu te veghează, îmi făcu el cu 
ochiul. Ci şi eu. 

Abia terminase de rostit aceste cuvinte, când un alt turc 
cu turban se repezi la el agitând o sabie lungă. 

Băiatul era cu spatele, iar eu mi-am dat seama că nu aş fi 
putut ajunge la timp lângă el. Se chinuia să scoată 
pumnalul din pieptul turcului. Faţa încă îi mai era luminată 
de acel zâmbet inocent. 

— Robert! am urlat eu. Robert! 


46 


Capitolul 17 


Atacatorul sări asupra lui Robert ţinând sabia cu ambele 
mâini. Nu am avut decât o clipă pentru a interveni. Am 
încercat să pivotez în jurul băiatului, dar am fost împiedicat 
de turc. Tot ce am putut face a fost să ţip: 

— Nu...! 

Sabia îl nimeri pe Robert exact sub gât. Am auzit 
trosnetul oaselor sfărâmate, şi umărul i se desprinse în 
timp ce sabia uriaşă îi pătrunsese adânc în piept, părând că 
îl despică în două. 

La început, m-am holbat îngrozit. Băiatul, înțelegând că 
nu mai avea nicio putere să se împotrivească propriei 
morţi, în loc să se întoarcă şi să îşi înfrunte atacatorul, se 
întorsese către mine. Expresia feţei lui îmi va fi alături câte 
zile voi trăi. 

Apoi,  recăpătându-mi forţele, am atacat şi l-am 
înjunghiat pe turc. Şi încă o dată, şi încă o dată. Deşi se 
prăbuşise la pământ, eu am continuat să îl tai, de parcă 
cruzimea mea ar fi putut să-mi readucă prietenul la viaţă. 

Apoi, am îngenuncheat lângă Robert. Trupul i se 
îngreunase, dar faţa îi era la fel de copilăroasă ca atunci 
când ni se alăturase, urmat, spre amuzamentul tuturor, de 
gâsca lui. M-am luptat cu lacrimile. Wu era decât un 
băiețel... 

Totul în jurul meu fierbea, scăpând de sub control. 
Soldaţi însemnați cu crucea roşie goneau pe străzi, trecând 
din casă în casă, prădând şi pârjolind. Copiii plângeau după 
mămicile lor, înainte de a li se da foc ca unor lumânări. 
Tafurii, nebuni de lăcomie, măcelăreau musulmani şi 
creştini deopotrivă, îndesând tot ce găseau de valoare în 
buzunarele tunicilor lor murdare. 

Ce fel de Dumnezeu o fi inspirat o asemenea oroare? Să 
fi fost oare vina lui Dumnezeu? Sau a omului? 

Ceva se rupse în mine. Orice credinţă ce m-ar fi 
determinat să lupt, orice vis de libertate sau bogăţie care 
mă adusese aici se risipise. Şi nu era nimic în loc. Nu îmi 


47 


păsa de Antiohia. Nici de eliberarea lerusalimului. Sau de 
eliberarea mea. Nu voiam decât să plec acasă. Să o mai 
văd încă o dată pe Sophie. Să îi mai spun încă o dată că o 
iubesc. Puteam să îndur asprimea birurilor şi cruzimea 
stăpânului nostru, numai să o mai pot strânge încă o dată 
în braţe. Venisem aici ca să mă eliberez. Acum eram liber. 
Liber de iluziile mele. 

Regimentul meu înaintă, dar eu am rămas în urmă, 
măcinat de durere şi de ură. Nu aveam habar încotro să mă 
îndrept, ştiam doar că nu mai puteam lupta alături de 
tovarăşii mei. M-am împleticit, târându-mă printre clădiri în 
flăcări, trecând de la o oroare la alta. Carnagii şi ţipete 
peste tot. Pe străzi, sângele curgea şiroaie până la glezne. 

Am dat de o biserică creştină. Sanctum Christi... Sf. 
Pavel... Aproape că mi se păru amuzant: acest... acest 
mormânt... vechi era cauza bătăliei noastre. Venisem să 
eliberăm acest bloc gol de piatră. 

Aş fi vrut să spintec această biserică cu sabia mea. Era 
lăcaşul minciunilor. În cele din urmă, am urcat treptele dure 
de piatră, cuprins de un val de mânie. 

— Dumnezeu vrea asta? am urlat. Dumnezeu vrea aceste 
crime? 


Capitolul 18 


Nici nu apucasem bine să intru în naosul întunecat şi 
răcoros al bisericii, că am şi auzit un urlet de groază venind 
de undeva din faţa mea. Nebunia asta pur şi simplu nu se 
va opri niciodată. 

Pe treptele altarului, doi turci în robe negre chinuiau un 
preot, lovindu-l, înjurându-l pe limba lor, în timp ce preotul 
speriat încerca să se apere cu un toiag de lemn. 

Cu o clipă înainte ezitasem. Şi îmi murise un prieten. Nu 
mă lega nimic de acest preot dar, de data asta, m-am 
aruncat la atac cu toată puterea. 

Urlând, alergam cu sabia scoasă, chiar în timp ce unul 


48 


dintre agresori înfipse un pumnal în abdomenul preotului. 
Celălalt păgân se întoarse să mă înfrunte. Lama sabiei mele 
pătrunse în carnea lui. Turcul răcni înfiorător. 

Celălalt se ridică şi se năpusti la rându-i asupra mea, 
agitând pumnalul care era încă mânjit de sângele preotului. 
M-a atacat şi, printre înjurăturile lui, am auzit: „Ibn Kan...“, 
fiul lui Cain. 

M-am ferit şi l-am lovit cu sabia în ceafa, retezându-i 
gâtul ca şi când ar fi fost o creangă. Turcul căzu în 
genunchi, iar capul i se rostogoli departe de trup. Apoi se 
prăbuşi şi trupul, exact peste ceea ce ar fi trebuit să fie faţa 
păgânului. 

Am privit uluit trupurile chinuite ale turcilor. Nici eu nu 
mai ştiam cine sunt. Ce făceam aici? Ce se alesese de 
mine? 

M-am dus către preotul căzut ca să îi dau o mână de 
ajutor, dacă se mai putea. In timp ce îngenuncheam lângă 
el, ochii i se înnourau. Îşi dădu ultima suflare. Sceptrul din 
lemn îi căzu din mâini. 

Prea târziu... Nu eram un erou, doar un prost. 

Chiar în clipa aceea, am auzit în spatele meu un foşnet. 
M-am întors şi am văzut un alt atacator, cu pieptul dezgolit, 
un uriaş, de două ori cât un om normal. Văzându-şi 
camarazii ucişi, se avântă spre mine, cu sabia pregătită. 

Mi-am înţeles neputinţa. Omul era cât un urs, braţele 
aproape de două ori mai groase ca ale mele. Nu puteam să 
îl ţin în loc mai mult decât aş fi putut ţine o tornadă. Când 
m-a atacat, am ridicat sabia, dar lovitura lui a fost atât de 
puternică încât m-a dărâmat peste preotul mort. M-a atacat 
din nou, cu ochii ficşi, sticlind. De data asta, sabia mi-a 
zburat din mână prăbuşindu-se cu zgomot pe podeaua 
bisericii. M-am întins după ea, dar turcul m-a oprit cu o 
lovitură în abdomen ce mi-a tăiat respiraţia. 

Aveam să mor... o ştiam. Nu aveam nicio şansă de a-l 
învinge pe acest monstru. Cu un ultim efort, am apucat 
toiagul de lemn al preotului. Mă animă o infimă licărire de 
speranţă: poate că aş fi reuşit să îi pun piedică cu el. 

Dar agresorul meu tocmai făcuse un pas uriaş, călcând 


49 


peste toiag cu sandala lui mare. M-am uitat atent în ochii 
negri ai păgânului. Nu mai aveam nicio ieşire. Deasupra 
mea, sabia lui avea vâlvătăile unei torţe. Urma să mor... 

Oare ce imagini mi-ar fi trecut prin minte în timp ce 
aşteptam încordat ca lama să cadă asupra mea? Nu mi-a 
trecut prin cap să mă rog la Dumnezeu ca să îmi ierte 
păcatele. Nu, Dumnezeu mă adusese unde mă aflam acum. 
Imi luam rămas-bun de la dulcea mea Sophie. Mi-era ruşine 
că o părăseam astfel. Nu avea să afle niciodată cum am 
murit sau unde, sau că m-am gândit la ea până în ultima 
clipă. 

Ceea ce îmi trecea prin faţa ochilor era întreaga ironie a 
faptului. Mă aflam în faţa unui altar al lui lisus şi eram pe 
moarte, într-o cruciadă sfântă în care nu crezusem 
niciodată cu adevărat. 

Nu credeam... şi totuşi muream pentru această cauză. În 
timp ce îmi priveam călăul, frica mă părăsi cu totul. La fel şi 
dorinţa de a rezista. Mă uitam adânc în ochii turcului. Am 
crezut că văd în ei ceva ce oglindea propriile mele gânduri. 
Mă copleşi o senzaţie foarte ciudată. Nu mă puteam abţine. 

Nu m-am rugat şi nici nu am închis ochii, şi nici nu am 
cerşit îndurare. 

In schimb, am început să râd. 


Capitolul 19 


Sabia turcului se abătea asupra mea. În orice clipă, putea 
să mă lovească de moarte şi, cu toate astea, nu-mi puteam 
stăpâni hohotele. 

Râdeam de cauza pentru care muream. De ridicolul 
situaţiei. De scumpa /ibertate ce avea să-mi fie redată la 
final. 

M-am uitat în ochii lui întunecaţi şi, deşi ştiam că era 
probabil ultima mea suflare, pur şi simplu nu mă puteam 
abţine. Râdeam în continuare... 

Agresorul meu ezită, cu sabia ridicată deasupra capului 


50 


meu. Probabil se gândea că trimitea un nebun de-a binelea 
la Atotputernicul. Clipi către mine, cu sprâncenele ridicate, 
nedumerit. 

Încercam să îmi amintesc cele învăţate de la Nicodim, ca 
să îi spun ceva în limba lui. Orice. 

— Este ultimul avertisment, i-am zis. Eşti gata să te 
predai? 

Apoi, am izbucnit din nou în râs. 

Uriaşul turc, cu ochii încinşi ca nişte cărbuni, se holbă la 
mine. Aşteptam lovitura morţii. Apoi, i-am zărit pe chip o 
urmă de zâmbet. 

Oprindu-mă din râs, m-am bâlbâit: 

— Po... poanta este că nici măcar nu sunt credincios. 

Uriaşul ezită din nou. Nu ştiam dacă mă va lovi sau va 
vorbi. Gura i se strâmbă într-un rânjet prostesc. 

— Nici eu, rosti el. 

Sabia lui încă mai tremura amenințătoare deasupra mea. 
Ştiam că fiecare moment putea să fie ultimul. M-am ridicat 
în coate, l-am privit în ochi şi am zis: 

— Atunci, de la necredincios la necredincios, trebuie să 
mă ucizi în numele celui în care nu credem niciunul. 

Fără să înţeleg de ce, am văzut ostilitatea de pe chipul lui 
topindu-se încet. Spre marea mea uimire, turcul cobori 
sabia. 

— Suntem şi aşa destul de puţini, zise el. Nu am niciun 
motiv să contribui la împuţinarea asta. 

Era cu putinţă? Era posibil ca în mijlocul unui asemenea 
carnagiu să găsesc un suflet asemenea mie? M-am uitat în 
ochii lui, bestia asta care cu numai un minut în urmă era 
gata să mă despice în două. Am văzut acolo ceva ce nu 
văzusem în toată noaptea asta sângeroasă: virtute, umor, 
un suflet de om... Nu îmi venea să cred. Te rog, Doamne, 
mă rugai în sfârşit, sper că nu este o glumă sadică. 

— E de-adevăratelea? Mă laşi în viaţă? 

Degetele mi se descleştară încet de pe toiagul preotului. 

Turcul mă măsură din priviri, apoi dădu din cap 
aprobator. 

— Probabil că te-ai gândit că te afli în faţa unui nebun de 


51 


legat, am zis eu. 

— Mi-a trecut prin cap, rânji el. 

Apoi mi-am adus aminte de primejdia ce îl păştea. 

— Ar fi mai bine să pleci. Armata noastră se află peste 
tot. Eşti în pericol. 

Să plec...? Turcul suspină. Unde să plec? Pe chipul lui nu 
se mai putea citi nici ura, nici mirarea. Doar resemnare. O 
resemnare deplină. 

In clipa aceea, se auziră paşi apăsaţi şi zgomotoşi. Am 
auzit voci. In biserică năvăliră soldaţi. Nu purtau cruci, ci 
tunici murdare. Tafuri. 

— leşi de aici, l-am îndemnat pe turc. Oamenii ăştia nu îţi 
vor arăta niciun pic de milă. 

Aruncă o privire atacatorilor lui. Apoi îmi făcu cu ochiul. 
Începu să râdă, şi se întoarse să îi înfrunte. 

Tafurii se năpustiră asupra lui cu bâtele şi cu săbiile lor 
îngrozitoare. 

— Nu... am strigat eu, cruţaţi-i viaţa acestui om! 

Reuşi să omoare unul din ei cu o lovitură puternică de 
sabie. Dar apoi fu copleşit, căzând sub armele lor, fără să 
scoată măcar un sunet, până când corpul lui masiv ajunse 
să semene cu o grămadă diformă de carne din care 
dispăruse sufletul nobil. 

Căpetenia tafurilor lovi pentru ultima dată în masa de 
carne sângerândă, apoi începu să scotocească în robele 
turcilor după obiecte de valoare. Negăsind mare lucru, le 
spuse camarazilor săi: 

— Haideţi să căutăm nenorocita aia de criptă. 

Am avut nevoie de multă stăpânire pentru a nu mă 
năpusti eu însumi asupra tafurilor, căci sălbaticii aceştia m- 
ar fi ucis cu siguranţă. 

Au trecut pe lângă mine în căutările lor prin biserică. 
Tremuram de oroare. 

Şeful lor îşi trecu sabia peste pieptul meu ca şi când s-ar 
fi întrebat dacă să mă lase în aceeaşi stare în care mă 
găsise turcul sau nu. Apoi chiţăi înveselit, şi zise: 

— Nu fi aşa trist, roşcovanule. Eşti liber! 


52 


Capitolul 20 


Eram liber, spusese tafurul. Liber! 

Am început să râd din nou. Simţeam ironia sorții prin toţi 
porii. In iadul în care mă aflam, sălbaticii aceştia uciseseră 
în mine şi ultimele rămăşiţe de omenie. Acum mă eliberau! 

Dacă turcul nu ar fi ezitat cu numai un minut în urmă, şi 
eu aş fi fost mort. Aş fi fost în acea baltă de sânge ce se 
scurgea pe trepte. Cu toate astea, mă cruţase. În toată 
nebunia asta, împărtăşisem un moment de luciditate şi 
adevăr cu turcul acela, al cărui nume nici măcar nu îl ştiam. 
Ne atinseserăm sufletele. lar viermele tafur îmi spusese că 
sunt liber. 

M-am străduit să mă ridic în picioare. M-am dus spre 
omul care mă cruţase şi m-am uitat la trupul însângerat. 
Am îngenuncheat şi i-am atins mâna. De ce...? Aş fi putut 
ieşi din biserică. Aş fi fost tăiat imediat ce aş fi ieşit în 
stradă, sau aş fi putut trăi o viaţă lungă. La ce bun? 

De ce mi-ai cruțat viața? M-am uitat în ochii lipsiţi de 
viaţă ai turcului. Ce ai văzut tu? 

Râsul mă salvase. Râsul care îl impresionase cumva pe 
turc. Eram la numai o răsuflare distanţă de moarte şi, 
totuşi, în locul fricii şi al panicii, râsul se cuibărise în sufletul 
meu. În mijlocul acestor lupte, pur şi simplu l-am făcut să 
zâmbească. Acum, el era mort, iar eu eram încă în viaţă. 
Mă cuprinse liniştea. Ai dreptate, tafurule... Sunt, în sfârşit, 
liber. 

Trebuia să plec de acolo. Ştiam că nu mai pot lupta. 
Eram un alt om, altul decât în urmă cu o clipă. Crucea de 
pe tunica mea nu însemna nimic pentru mine. Mi-am rupt-o 
de pe piept. Trebuia să mă întorc, trebuia să o văd din nou 
pe Sophie. Ce altceva mai conta? Am fost un prost că am 
părăsit-o. Pentru libertate? Deodată, adevărul mi se 
dezvălui atât de limpede. Şi un copil l-ar fi văzut. 

Numai cu Sophie mă simţeam cu adevărat liber. 


53 


Voiam să iau ceva din biserică. Ceva care să-mi 
amintească toată viaţa de această clipă. M-am aplecat 
peste turcul mort. Bietul războinic nu avea nimic asupra lui, 
un inel, un suvenir. 

Am auzit voci afară. Ar fi putut fi oricine. Păgâni, cavaleri, 
alţi tafuri căutând bogății. Am privit în jur. Trebuia să 
găsesc ceva. 

M-am întors la preot. Am ridicat toiagul ce fusese în 
mâna mea în momentul când turcul îmi cruţase viaţa. Era 
un băț grosolan, lung de aproximativ patru picioare şi 
subţire. Dar părea zdravăn. Avea să fie prietenul meu pe 
drum, tovarăşul meu în timp ce voi traversa din nou munţii. 
Am jurat să îl iau cu mine oriunde aveam să merg, tot 
restul vieţii mele. 

M-am uitat la turcul întins ia pământ şi mi-am luat rămas- 
bun. 

— Ai dreptate, prietene, suntem şi aşa destul de puţini. 

l-am făcut cu ochiul. Ridicându-mi privirea, am observat 
un mic crucifix pe altar. Părea să fie aurit şi bătut cu ceea 
ce puteau să fi fost rubine. L-am dat jos şi mi l-am îndesat 
în buzunar. Atât câştigasem şi eu. O cruce din aur. 

Strigătele muribunzilor mă izbiră de îndată ce am ieşit 
afară. Pe străzi încă se mai dădeau lupte. Spiritul cuceritor 
se răspândise adânc în Antiohia, curăţând tot ceea ar fi 
putut fi musulman. Trupurile însângerate zăceau peste tot. 
Câţiva întârziaţi trecură pe lângă mine, nerăbdători să se 
repeadă la bogății. Strigăte de moarte se auzeau şi pe 
dealuri, dar nu am pornit-o într-acolo. M-am sprijinit în 
toiagul preotului şi am făcut un pas înainte - în cealaltă 
direcţie. 

Departe de crimele fără nicio noimă. Departe de 
regimentul meu. Înapoi, către porţile oraşului. 

Nu aveam să văd niciodată lerusalimul. 

Mă îndreptam spre casă, la Sophie. 


54 


Partea a doua 


CRUCE NEAGRĂ 


Capitolul 21 


Îmi luă şase luni ca să găsesc drumul către casă. Din 
Antiohia, m-am îndreptat către coastă. Voiam să ajung cât 
mai departe cu putinţă de batalionul meu de criminali. Am 
renunţat la tunica mea pătată de sânge şi am luat hainele 
unui pelerin peste al cărui cadavru am dat pe drum. Eram 
un dezertor. Toate promisiunile de libertate făcute de 
Raymond de Toulouse erau acum revocate. 

Călătoream noaptea, traversând munţii stâncoşi, către 
St. Simeon, un port stăpânit de creştini. Acolo am dormit pe 
chei, ca un cerşetor, până am reuşit să conving un negustor 
grec să mă ia până în Malta la bordul vasului său. De acolo, 
mi-am oferit serviciile unui vas venețian ce transporta 
zahăr şi mătăsuri spre Europa, plătindu-mi astfel călătoria. 
Veneția... Mai era încă o veşnicie până la micul meu sătuc. 

Mi-am câştigat existenţa recurgând la trucurile învăţate 
pe când eram jongleur. Am recitat poveşti din Cântecul lui 
Roland şi am înveselit publicul, în timpul meselor, cu 
glumele mele deocheate. Fără îndoială că echipajul avea 
anumite bănuieli în ceea ce mă privea. Dezertori erau peste 
tot, şi de ce altceva ar fugi un om în toată firea ca mine, 
fără niciun sfanţ, de pe Pământul Sfânt? 

În fiecare noapte o visam pe Sophie, cum îi aduc daruri 
frumoase. Visam cozile ei blonde şi râsul ei şăgalnic, fericit. 
Îmi ţineam privirea aţintită la orizont, către vest, imaginea 
ei purtându-mă ca un vânt uşor spre casă. 

Când am ajuns în Veneţia, inima îmi zvâcnea la gândul că 
puneam din nou piciorul pe pământ european. Acelaşi 
pământ ce ducea şi spre Veille du Père. 

Dar am fost aruncat în închisoare, turnat de căpitanul 
bănuitor, în schimbul unei recompense. Abia am apucat să 
îmi ascund punguţa cu preţioasele comori pe punte, înainte 
de a fi aruncat într-o groapă împuţită, plină de hoţi şi de 
criminali de toate neamurile. 


56 


Paznicii îmi spuneau leremia - un bărbat cu o tunică 
jerpelită, sprijinit în toiagul lui. Făceam tot posibilul să îmi 
păstrez optimismul şi mă rugam de paznici, spunându-le că 
nu voiam decât să ajung acasă la soţia mea. Râdeau. 

— Un monstru păduchios ca tine are şi o soţie? 

Dar norocul încă nu mă părăsise. Câteva săptămâni mai 
târziu, un nobil a plătit pentru eliberarea a zece prizonieri, 
drept despăgubire pentru o ofensă. Unul dintre ei a murit în 
timpul nopţii, aşa că l-au ales pe nebunul de leremia, 
pentru a întregi numărul. 

— Întoarce-te la soţia ta, franţuzule, zise nobilul în timp 
ce mi se dădea înapoi toiagul. Dar, mai întâi, te sfătuiesc să 
faci o baie. 

În noaptea aceea, mi-am găsit trăistuţa cu comorile, 
acolo unde o ascunsesem, şi am luat-o la picior. Spre vest, 
peste terenul mlăştinos, spre drumul mare. Spre casă. 

M-am îndreptat spre Italia. În fiecare oraş în care 
ajungeam spuneam o poveste sau o glumă, la un han, 
pentru o masă cu pâine şi bere. Fermierii şi beţivii ascultau 
uluiţi poveştile despre asediul asupra Antiohiei, despre 
atrocitățile turcilor şi despre sfârşitul lui Nicodim. 

Am urcat dealurile, apoi Alpii. Vânturile reci suflau cu 
putere. Îmi luă o lună să îi traversez. Dar, în cele din urmă, 
în timp ce coboram crestele, am auzit graiul franțuzesc. 
Franceză! Inima îmi tresălta, ştiind că sunt aproape de 
casă. 

Oraşele începură să mi se pară cunoscute. Digne, 
Avignon, Nîmes... Veille du Père era la numai câteva zile 
distanţă. Și; Sophie. 

Am început să îmi fac griji, la gândul revederii. Oare mă 
va recunoaşte în vagabondul cerşetor care devenisem? Imi 
imaginasem de atâtea ori chipul ei când aveam să apar 
lângă ea. Ea va trebălui, fierbând supa sau bătând untul, cu 
părul frumos pieptănat, în cozi, ieşindu-i de sub boneţică. 

Hugh, avea să rostească. Prea mirată ca să se poată 
mişca. Doar Hugh, şi niciun cuvânt mai mult. Apoi, va sări 
în braţele mele, iar eu o voi îmbrăţişa de parcă nu aş fi 
plecat niciodată. Îmi va atinge faţa şi mâinile, ca să fie 


57 


sigură că nu eram doar un vis, apoi mă va acoperi cu 
sărutări. O privire la faţa mea, la zdrenţele de pe mine, la 
rănile mele, la picioarele goale şi Sophie va şti pe loc prin 
ce am trecut. 

— Deci... se va strădui să zâmbească, nu te-ai întors 
chiar cavaler nu-i aşa? 

Ploua mocăneşte când, în sfârşit, am ajuns la periferia 
satului. 


Capitolul 22 


Erau ultimele mile. Aproape că am alergat pe toată 
această distanţă. Începusem să recunosc drumurile pe care 
călătorisem, peisaje de care eram obişnuit şi unde mă 
simţeam în largul meu. Am încercat să uit toate clipele 
cumplite prin care trecusem. Nico, Robert, Civetot, 
Antiohia. Toate suferinţele păreau să se îndepărteze acum 
de mine, să nu mai aibă nicio legătură cu mine. Eram 
acasă. 

Supliciul meu se terminase. Nu ajunsesem nici cavaler, 
nici mare bogătaş şi nici măcar nu îmi câştigasem 
libertatea. Cu toate acestea, mă simţeam cel mai bogat om 
din lume. 

Am zărit pârâul atât de familiar, ce făcea bulbuci şi zidul 
de piatră care îl mărginea, şi care ducea spre oraş. 
Câmpurile de mei mi se aşterneau în faţa ochilor. Apoi, o 
vale pe care o cunoşteam atât de bine... şi podul de piatră. 

Vei/le du Pere... 

Am stat acolo, ca un cerşetor la un ospăț, numai câteva 
clipe, pentru a savura priveliştea. Eram plin de toate cele 
întâmplate, de ororile pe care le lăsasem în urmă, de 
numeroasele mile străbătute şi luni în care călătorisem, 
visând numai chipul lui Sophie, atingerea ei, zâmbetul ei. 

Cât îmi doream să fi fost iulie ca să pot intra în oraş cu o 
floarea-soarelui în mână. Am scrutat zarea. Feţe bine 
cunoscute ce îşi vedeau de treburile zilnice. Totul părea 


58 


exact aşa cum îmi aminteam eu. Vechii mei prieteni, Odo, 
fierarul, şi Georges, morarul... biserica părintelui Leo... 

Hanul nostru... 

Hanul nostru! M-am uitat la el îngrozit. Nu, nu era 
posibil... 

Într-o clipită, mi-am dat seama că totul se schimbase. 


Capitolul 23 


Am cotit spre piaţa satului, înaintând ca o stafie. 

Copiii se uitau la mine, apoi fugeau spre casele lor. 

— E Hugh. Hugh De Luc. S-a întors din război, strigau ei. 

Tot ceea ce li se părea familiar la mine era coama de păr 
roşu. Oamenii veneau în grabă spre mine, vecinii pe care îi 
recunoşteam, pe care nu îi văzusem de doi ani, cu chipuri 
ce exprimau ceva între şoc şi bucurie. 

— Hugh, lăudat fie Domnul, chiar tu eşti. 

Dar i-am lăsat în urmă, abia luându-i în seamă, înaintam 
pe o potecă ce ducea direct la hanul nostru. 

Casa noastră... Inima mi se opri de îndată ce am ajuns la 
locul cu pricina. 

O gaură neagră, calcinată se afla acolo unde odată 
fusese hanul nostru. 

Din cenuşă se ridica un singur stâlp ce cândva susţinuse 
o structură dublă, construită de mâinile tatălui soţiei mele. 

Hanul nostru fusese ars din temelii. 

— Unde este Sophie? am murmurat, mai întâi către 
ruinele negre ale hanului şi apoi spre mulţimea de feţe care 
se adunase în jurul meu. 

Am trecut de la unul la altul, sigur că ar trebui să o văd în 
orice moment apărând de la fântână. Dar toţi au rămas 
tăcuţi. 

Inima începu să îmi bată nebunește. 

— Unde este Sophie? am strigat eu. Unde este soţia 
mea? 

Fratele mai mare al lui Sophie apăru în sfârşit din 
mulţime. Când mă văzu, expresia i se schimbă cu 


59 


repeziciune de la uimire la îngrijorare. Făcu un pas în faţă, 
punându-şi braţele în jurul meu. 

— Hugh, nu îmi vine să cred. Slavă Domnului că te-ai 
întors. 

Ştiam că se întâmplase ceea ce putea fi mai rău. l-am 
căutat privirea. 

— Ce s-a întâmplat, Matthew? Spune-mi unde este soţia 
mea. 

O adâncă tristeţe apăru pe faţa lui. Of, Doamne, aproape 
că nici nu doream să îmi spună şi restul. Mă conduse de 
braţ la ruinele casei noastre. 

— Au fost nişte călăreţi, Hugh. Zece, doisprezece... au 
dat năvală în inima nopţii, ca diavolii, arzând tot. Aveau 
cruci negre pe piept. Nu aveau niciun steag. Nu ştiu cine 
erau. Numai crucile. 

— Călăreţi... ? Sângele îmi îngheţase de groază. Ce fel de 
călăreţi, Matthew? Ce i-au făcut lui Sophie? 

Puse încet o mână pe umărul meu. 

— Au ars trei locuinţe în drumul lor. Paul, căruţaşul, Sam, 
bătrânul Gilles, soțiile şi copiii lor, toţi au fost ucişi în timp 
ce fugeau. Apoi au venit la han. Am încercat să îi opresc, 
Hugh, am încercat, strigă el. 

L-am apucat de umeri. 

— Şi Sophie? Ştiam că tot ceea ce putea fi mai rău se 
întâmplase. Nu. Nu era posibil. Nu acum... 

— Nu mai este, Hugh. Mathew scutură din cap. 

— Nu mai e? 

— A încercat să fugă, dar au dus-o înăuntru. Au bătut-o, 
Hugh... Strâmbă din buze şi îşi lăsă capul în piept. Au făcut 
şi mai rău. Am auzit-o ţipând. Mă ţineau, în timp ce pe ea o 
băteau şi o violau. Cavalerii au distrus locul, arzând fiecare 
cameră în parte. Apoi au scos-o afară. Era ca un corp lipsit 
de viaţă, abia se mai mişca. Eram sigur că o vor lăsa să 
moară, dar căpetenia lor o aruncă pe calul lui în timp ce 
ceilalţi tovarăşi ai lor au aruncat torţele. Atunci s-a 
întâmplat... 

Abia dacă mai puteam să îl ascult. O voce din depărtare 
îmi răsuna în urechi: „Nu! Asta nu este cu putință!” Ochii mi 


60 


se umplură de lacrimi. 

— Atunci ce, Matthew? 

— Au târât-o cu ei, Hugh. Ştiu că e moartă. 

Toată vlaga mi se scurse din picioare. Am căzut în 
genunchi. Oh, Doamne, cum e cu putință să se fi întâmplat 
asta? Cum am putut să o las pradă unei asemenea sorți? 
Sophie a mea nu mai era... M-am holbat la ruinele acoperite 
cu cenuşă ale vieţii mele de odinioară. 

— Norcross a făcut asta, nu? Ba/dwin... ? 

— Nu ştim cu siguranţă. Matthew scutură din cap. Dacă 
aş fi ştiut, m-aş fi dus după ei eu însumi. Erau barbari, dar 
nu aveau chipuri. Nu purtau panaşe. Capetele le erau 
plecate în pământ. Toată lumea a fugit în pădure să se 
ascundă din calea lor. Casa ta a fost singura în care au 
intrat. Era ca şi când ar fi venit special pentru tine. 

Pentru mine... Barbarii aceia. Timp de doi ani luptasem în 
legiunile lui Baldwin însuşi. Străbătusem în marş peste 
jumătate de lume şi văzusem cele mai groaznice lucruri. Şi, 
cu toate acestea, mi-au luat singurul lucru pe care l-am 
iubit cu adevărat. 

Am luat un pumn de cenuşă de jos şi am lăsat-o să mi se 
prefire printre degete. 

— Biata mea Sophie... 

Matthew îngenunche lângă mine. 

— Hugh, asta nu este totul... 

— Mai e şi altceva? Ce ar mai putea fi? M-am uitat în 
ochii lui. 

Işi puse o mână pe faţa mea. 

— După plecarea ta, Sophie a născut un băiat. 


Capitolul 24 


Cuvintele lui Matthew mă loviseră de parcă un zid din 
piatră s-ar fi prăbuşit peste mine. Un fiu... 

Timp de trei ani, eu şi Sophie ne străduiserăm să avem 
un copil, dar fără niciun rezultat. Ne doriserăm un copil mai 


61 


mult decât orice. Chiar am şi vorbit despre asta în acea 
ultimă seară când am fost împreună. O părăsisem, fără 
măcar să ştiu vreodată că urma să am un fiu. M-am întors 
către Matthew cu un licăr de speranţă în inimă. 

— A murit, Hugh. Nici măcar nu împlinise un an. 
Nenorociţii l-au ucis în aceeaşi noapte. L-au smuls din 
braţele lui Sophie în timp ce ea încerca să fugă. 

Din ochi îmi ţâşni un şuvoi de lacrimi. Un fiu... un fiu pe 
care nu aveam să îl cunosc sau să îl strâng în braţe 
vreodată. Am trecut prin cele mai crâncene bătălii, prin 
cele mai mari orori. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti 
pentru aşa ceva. 

— Cum? am bâlbâit eu. Cum a murit fiul meu? 

— Nici nu pot să îţi spun. Faţa lui Matthew avea culoarea 
cenuşii. Mulţumeşte-te cu faptul că îţi spun că este mort. 

Am repetat întrebarea, de data asta privindu-l ţintă în 
ochi. 

— Cum? 

Vorbi cu o voce stinsă: 

— În timp ce a aruncat trupul lipsit de viaţă al lui Sophie 
pe calul său, căpetenia le-a spus celorlalţi: „Nu avem loc 
pentru o asemenea jucărie, aruncaţi-l în flăcări“. 

Am simţit cum parcă îmi smulgea măruntaiele, pielea. 
Dumnezeu ne zâmbise în sfârşit după atâta vreme. Ne 
binecuvântase cu un fiu. Acum mă scuipa cu cea mai 
cruntă dintre batjocuri. 

Cum am putut să îi părăsesc? Cum de eu încă mai trăiam 
în timp ce ei erau morţi? 

M-am uitat la Matthew şi l-am întrebat. 

— Cum îl chema? 

Matthew înghiţi în sec. 

— ÎI botezase Phillipe. 

Am simţit o gheară prinzându-mă de gât. Phillipe fusese 
numele actorului ambulant care mă crescuse. Era tributul ei 
către mine. Dulce Sophie, nu mai eşti. Şi fiul meu la fel... AŞ 
fi vrut să mor chiar atunci, pe loc, în mijlocul ruinelor ce 
reprezentau viaţa mea de altădată. 

— Hugh, zise Matthew ridicându-mă, vino cu mine. Mă 


62 


conduse pe potecă, la o moviliţă de unde privisem oraşul. O 
placă mică de piatră însemna mormântul fiului meu. 

M-am aşezat la umbra unui pâlc de plopi înalţi. „Phillipe 
De Luc, fiul lui Hugh şi al lui Sophie“, stătea scris pe piatră. 
„În anul Domnului nostru MXCVIIL.“ 

Mi-am pus capul pe pământ şi am plâns. Pentru micul 
meu Phillipe, pe care nu aveam să îl văd niciodată, nici 
măcar o singură dată în viaţa mea. Pentru soţia mea, care 
era moartă. 

Oare de aceea fusesem cruțat? Oare de aceea turcul nu 
işi înfipsese sabia ucigătoare în mine? Ca să trăiesc şi să 
văd cum piere tot ce am iubit? Oare de aceea mă salvaseră 
hohotele mele de râs? Ca Dumnezeu să poată râde de 
mine? 

Am luat traista în care erau toate lucrurile pe care le 
adusesem pentru Sophie: o sticlă de parfum, nişte monede 
vechi, teaca, crucea de aur - şi am făcut o groapă lângă 
mormântul fiului meu. Am pus cu grijă „comorile“ mele 
acolo. Acum nu mai aveau nicio valoare pentru mine. 

— Sunt ale tale, i-am şoptit lui Phillipe. Scumpul/ meu 
copilaş. 

Am netezit pământul şi mi-am pus din nou capul pe jos. 
Îmi pare atât de rău, Phillipe şi Sophie. 

Încet, durerea mea începu să se transforme în furie. 
Ştiam că totul se făcuse la ordinele lui Baldwin. lar Norcross 
le îndeplinise. Dar de ce? De ce? 

Nu sunt decât un hangiu, mă gândeam. Sunt un nimic. 
Doar un sclav. 

Dar un sclav care te va vedea murind. 


Capitolul 25 


În jurul nostru se adună o mulţime măricică, în timp ce 
eu şi Matthew ne-am întors în oraş. Părintele Leo, Odo, alţi 
prieteni ai mei... Toţi voiau să mă îmbărbăteze şi să mă 
binecuvânteze. Şi să îmi asculte poveştile din cei doi ani de 


63 


război. 

Dar am trecut pe lângă ei. Trebuia să mă duc la han. La 
ruinele lui... Am răscolit prin rămăşiţele de lemn şi scrum, 
căutând ceva care mi-ar fi putut aminti de ea - Sophie a 
mea -, o bucată de veşmânt, o farfurie, o ultimă amintire a 
ceea ce pierdusem. 

— Vorbea despre tine tot timpul, Hugh, îmi spuse 
Matthew. li era tare dor de tine. Toţi eram convinşi că ai 
pierit în bătălii, dar nu şi Sophie. 

— Frate, eşti sigur că e moartă? 

— Sunt sigur. Mathew ridică din umeri. Când au luat-o, 
era deja mai mult moartă decât vie. 

— Dar nu ai văzut-o murind? Nu eşti absolut sigur? 

— Nu sunt sigur. Dar, te implor, frate, nu te amăgi singur 
cu iluzii deşarte. Eu sunt de acelaşi sânge cu ea. Şi mă rog 
să fi murit în timp ce o târau cu ei. 

l-am întâlnit privirea. 

— Deci s-ar putea să nu fi murit, Matthew? 

Se uită la mine disperat. 

— Trebuie să accepţi asta, Hugh. Dacă nu era moartă 
atunci, sunt sigur că a murit curând după aceea. Trupul ei 
poate să fi fost aruncat undeva, pe drum. 

— Ai căutat pe drum? Ai găsit-o? l-a găsit vreun drumeţ 
rămăşiţele? 

— Nu. Nimeni. 

— Atunci, există o şansă. Tu zici că ea nu s-a îndoit 
niciodată de mine. Că ştia că mă voi întoarce. Ei bine, şi eu 
simt la fel în ceea ce o priveşte. 

M-am pomenit pe ruinele a ceea ce fuseseră camerele 
noastre. Totul era cenuşă. Patul nostru, dulapul cu sertare... 
Pe podea, am văzut ceva sclipind în soare. 

M-am lăsat în genunchi, am dat cenuşa la o parte. Inima 
aproape că mi-a explodat de bucurie. Lacrimile îmi 
inundară ochii. 

Era pieptenele lui Sophie. Jumătatea pe care o păstrase 
ea, în timp ce pe cealaltă mi-o pusese în mână în ziua în 
care plecasem. Era ars, rupt; aproape că mi se sfărâmă 
între degete. Dar în sângele meu o simţeam pe ea! 


64 


L-am ridicat şi, din traistă, am scos repede cealaltă 
jumătate. Le-am potrivit cât am putut de bine. In clipa 
aceea, Sophie a reînviat pentru mine - ochii ei, râsul ei... la 
fel de vii ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată. 

— Cavalerii aceia, Matthew, nu au lăsat-o să moară în 
flăcări ca pe fiul meu. Au luat-o cu un scop anume. Mi-am 
ridicat privirea către el, ţinând pieptenele strâns. Poate că, 
până la urmă, nu sunt tocmai deşarte speranţele mele. 

Afară mă aşteptau prietenii mei, Georges, morarul, şi 
Odo. 

— Spune-ne un cuvânt, Hugh, zise Georges. Îi vom căuta 
pe nenorociţi împreună cu tine. Toţi am avut de suferit. 
Ştim cine este vinovatul. Merită să moară. 

— Ştiu. Mi-am pus o mână pe umărul morarului. Dar mai 
întâi trebuie să o găsesc pe Sophie. 

— Soţia ta e moartă, răspunse Odo. Am văzut cu ochii 
noştri. Cu toate că totul părea mai degrabă coşmar decât 
realitate. 

— Aţi văzut-o moartă? 

Am aşteptat ca fierarul să îmi răspundă. M-am uitat apoi 
la Georges. 

— Sau tu, ai văzut-o? 

Amândoi ridicară din umeri, vinovaţi. Se uitau la 
Matthew, cerându-i sprijinul. 

— Sophie trăieşte aşa cum trăieşte şi fiul meu Alo, zise 
morarul. În rai. 

— Pentru tine, Georges, dar nu şi pentru mine. Sophie 
este încă vie, pe acest pământ. O ştiu. O simt. 

Mi-am luat traista şi toiagul şi mi-am atârnat de gât o 
ploscă de piele cu apă. M-am îndreptat spre podul din 
piatră. 

— Ce vei face, Hugh, o să îi baţi cu toiagul ăla? veni Odo 
spre mine. Eşti singur, fără armură sau sabie. 

— Am să o găsesc, Odo. Promit. O voi găsi pe Sophie. 

— Stai să îţi aduc ceva de mâncare, mă rugă Odo, sau 
nişte bere. Încă mai bei bere, nu, Hugh? Armata nu te-a 
lecuit şi de asta? Următorul lucru pe care o să îl aflu o să fie 
că te duci la biserică duminica. 


65 


Îşi ferea privirea, dar îmi dădeam seama că se gândea că 
nu mă va mai vedea niciodată. 

— O voi aduce înapoi, Odo, vei vedea. 

Mi-am luat toiagul şi m-am îndreptat spre pădure. 

Spre Treille. 


Capitolul 26 


Am luat-o la goană nerăbdător, în direcţia dinspre care 
venisem. Spre castelul din Treille, sediul legiunii mele. 

Durerea mă chinuia ca un câine turbat. Fiu/ meu murise 
din cauza mea. Din caza nebuniei mele. Din cauza prostiei 
şi mândriei mele. 

În timp ce alergam, mi se strecură în minte un gând 
amar. Gândul la acel nenorocit de Norcross sau oricare 
dintre servitorii lui, posedând-o pe biata mea Sophie... 

Eu luptasem pentru aceşti nobili pe Pământurile Sfinte, în 
timp ce ei ucideau şi violau în numele lui Dumnezeu. Eu 
mărşăluisem şi ucisesem, şi urmasem chemarea Papei. lar 
aceasta îmi era răsplata. Nu libertatea, nu o viaţă nouă, ci 
durerea şi batjocura. Fusesem un prost că mă încrezusem 
în cei bogaţi. 

Am alergat până când m-au lăsat picioarele. Apoi, 
epuizat şi orbit de furie, am căzut la pământ, acoperindu-mi 
rănile cu ţărână. 

Trebuia să o găsesc pe Sophie. Știu că ești încă în viaţă. 
Te voi vindeca eu. Ştiu cât de mult ai suferit, îi şopteam în 
gând. 

La fiecare colţ, mă rugam să nu dau peste cadavrul ei. Şi 
faptul că acest lucru nu se întâmpla, îmi dădea speranţa că 
ea era încă în viaţă. 

După o zi de mers, m-am uitat în jur, necunoscând 
locurile în care mă aflam. Nu aveam mâncare şi rămăsesem 
şi fără apă. Tot ceea ce îmi dădea puteri era furia. M-am 
uitat la soare. Mă îndreptam oare spre nord sau spre est? 
Nu aveam nici cea mai vagă idee. 


66 


Dar continuam să alerg. Picioarele îmi erau ca de plumb. 
Eram ametit şi stomacul mă rodea de foame. Ochii îmi erau 
împăienjeniţi de lacrimi şi, cu toate astea, alergam. 

Trecătorii de pe drum mă priveau ca pe un nebun. Un 
nebun cu un toiag. 

Spre Treille... ? îi întrebam eu. 

Se grăbeau să se dea la o parte din calea mea. Pelerini, 
negustori, chiar şi răufăcătorii îmi făceau loc văzând furia 
din ochii mei. 

Nu ştiam dacă trecuse o zi sau două. Am alergat până 
când picioarele m-au lăsat din nou. În timp ce încercam să 
îmi revin, se lăsă întunericul. Noaptea era rece, iar eu 
tremuram. Dinspre tufişuri se auzeau sunete ciudate. 

Din adâncul pădurii, am auzit clipocitul unei ape curgând 
repede. M-am depărtat de drum şi am luat-o spre pădure, 
urmând sunetul apei. 

Deodată, m-am poticnit. M-am apucat de un tufiş, dar 
mâna mi-a alunecat. Am început să mă rostogolesc. Am 
încercat să mă apuc de o creangă, o bucată de lemn, ceva. 
Pământul dispăru de sub mine. 

Doamne... Cădeam. 

Aşa să fie. O meritam. Voi muri aici, în noaptea asta. 

O strigam pe Sophie în timp ce mă prăbuşeam în 
prăpastie. 

Capul mi se izbi de ceva tare. Am simţit un firicel cald şi 
vâscos prelingându-mi-se din gură. „Sosesc“, am rostit. 

Către Sophie. 

Către noaptea copleşitoare... 

Apoi, lumea reveni în jurul meu. Era mult mai bine aşa. 
Mulţumesc, Doamne. 


Capitolul 27 


Am ajuns - nu la râu sau în ceruri, ci într-un loc în care se 
auzea un zgomot grav, periculos şi asurzitor. 
Am deschis ochii. Era încă noapte. Căzusem într-o 


67 


prăpastie adâncă, mult sub nivelul drumului. Spatele îmi 
era lipit de trunchiul unui copac şi abia mă puteam mişca. 
Pe o parte a capului aveam o rană foarte dureroasă. 

Am auzit din nou zgomotul groaznic venind dinspre 
pădure. 

— Cine e acolo? am strigat. Cine e? 

Niciun răspuns. Am privit spre acel loc prin întuneric, 
încercând să disting ceva. Cine să fi fost aici, noaptea? 
Nimeni dintre cei pe care aş fi vrut să îi întâlnesc. 

Apoi mi-am dat seama că privesc ţintă doi ochi. Nu erau 
deloc ochi de om, dar mari ca nişte pietre de rugăciune, 
galbeni, îngustaţi, lacomi. Mi-a îngheţat sângele în vine. 

Apoi creatura se mişcă. Am auzit crengile trosnind sub 
picioarele sale. Făcu un pas dinspre pădure şi ieşi în 
luminiş. 

Întunecată şi păroasă... 

Sfinte lisuse Hristoase, era un mistreţ! La nici douăzeci 
de paşi distanţă de mine. 

Ochii lui galbeni se opriseră asupra-mi, cercetându-mă 
de parcă aş fi fost următoarea lui masă. Am auzit un sforăit. 
Apoi se lăsă o linişte mormântală. 

Creatura era pe cale să atace. Eram sigur de asta. 

Am încercat să îmi limpezesc gândurile. Nu aveam nicio 
şansă în lupta cu o asemenea bestie. Cu ce? Numai coama 
îi era de două ori cât a mea. Mă făcea bucăţi doar cu colții 
ca două tăişuri. 

Singurul sunet pe care îl mai auzeam în afară de 
grohăitul bestiei era cel al inimii mele ce zvâcnea. A mai 
făcut un pas spre mine. Ochii mistreţului nu mă slăbiră 
nicio secundă, atrăgându-mă în cursă. 

Doamne, ajută-mă! Cum să mă apăr? Nu puteam fugi. M- 
ar fi ajuns de la primii paşi. Nu aveam pe cine să strig în 
ajutor. 

Am căutat cu privirea un copac înalt în care să mă urc, 
dar mi-era teamă să mă mişc ca să nu îl stârnesc. Bestia 
părea să mă măsoare, plecându-şi capul şi grohăindu-şi 
intenţiile ucigaşe. Îi simţeam răsuflarea fierbinte, turbată; 
avea pe rât sânge închegat, din alte lupte. 


68 


Am pus mâna pe cuțitul de la brâu. Nu ştiam dacă gestul 
meu ar fi trecut neobservat de privirea ageră a creaturii. 

Mistreţul grohăi de două ori şi îşi arătă colții ascuţiţi către 
mine, cu fălcile roşii, pline de salivă. Nu voiam să mor. Nu 
aşa... Te rog, Doamne, nu mă pune să lupt cu această 
bestie. 

Mă simţeam teribil de singur. 

Apoi, cu o ultimă grohăitură, bestia păru să fi înţeles şi ea 
cât eram de neajutorat... şi atacă. 

Tot ce am putut face a fost să mă reped spre un copac, 
scăpând ca prin minune de colții lui lungi. 

Am înfipt cuțitul în el cu sălbăticie, tăindu-i faţa şi gâtul, 
făcând tot ce puteam pentru a-i anihila fălcile ucigătoare. 
Bestia urla îngrozitor. M-a atacat o dată şi încă o dată. Euo 
înţepam cu cuțitul, ascunzându-mă apoi după copac. Colţii 
mistreţului se înfipseră în coapsa mea şi am urlat. Plămânii 
mi se goliră de aer. 

Doamne sfinte, eram găurit. 

Nu aveam timp să îmi cercetez rana. Bestia mă lovi din 
nou, de data asta căutându-mi abdomenul. Am urlat de 
durere. 

Am lovit din nou cu cuțitul. Se dădu înapoi şi se întinse la 
pământ. Cu colții înfipţi în coapsa mea, scutură sălbatic din 
cap ca şi când ar fi vrut să îmi smulgă piciorul cu totul. 

M-am eliberat. Am încercat să fug, dar picioarele mele nu 
mai aveau niciun pic de vlagă. Sângele se împrăştia peste 
tot. 

Cumva, am şchiopătat până dincolo de luminiş, mai mult 
mort decât viu. Îmi simţeam abdomenul de parcă ar fi fost 
în flăcări. Am căzut pe o parte şi m-am sprijinit de un alt 
copac, aşteptând sfârşitul. 

Lângă copac, mi-am văzut toiagul. Trebuie să fi ajuns 
acolo când am căzut. M-am întins după el chiar dacă nu era 
cine ştie ce armă. M-am holbat la mistrețul ce horcăia 
furios. 

— Haide, vino. Vino şi termină ce ai început. 

Mintea îmi zbură la turcul care îmi cruţase viaţa. De data 
aceasta, niciun hohot de râs nu ar fi putut să mă mai 


69 


salveze. Ţineam toiagul ca pe o suliță. 

— Vino, am urlat la mistreţ. la-mă. Sunt gata, /a-mă. 

Ca şi când şi-ar fi făcut datoria, mistrețul atacă din nou. 

Respirația îmi era calmă. Nu am opus niciun fel de 
rezistenţă, decât ca să întorc toiagul spre mine. Adunându- 
mi toate puterile, i l-am înfipt ca pe o suliță cât am putut de 
adânc, în ochi. 

Bestia urlă înfiorător. Chiar o rănisem. Suliţa i se 
înfipsese în ochi. Mistreţul se împletici şi scutură din cap cu 
sălbăticie încercând să se elibereze de toiag. 

Mi-am luat cuțitul şi, cu toată puterea, i l-am înfipt în gât, 
în fălci, în orice nimeream. 

Sângele şiroia din blana lui, cu fiecare înţepătură de 
cuţit. Grohăiturile lui se mai domoliră. Se împletici, 
clătinând în continuare din cap pentru a se elibera de toiag, 
în timp ce eu loveam cu cuțitul, tăindu-i blana. i 

Sângele bestiei se amestecă tot mai mult cu al meu. In 
cele din urmă, picioarele din spate îi cedară. Am luat 
toiagul şi l-am înfipt adânc în craniul mistreţului. Din gura 
lui cu dinţi înfiorători se auzi un grohăit de moarte. 

Monstrul căzu pe o parte cu zgomot. Am îngenuncheat 
acolo, sleit de puteri. Şi uluit. Am dat un strigăt cu ultimele 
forţe. 

Învinsesem. 

Dar eram foarte grav rănit. Din stomac şi din coapsă îmi 
şiroia sângele. Trebuia să ies cumva din râpă, altminteri aş 
fi murit acolo cu siguranţă. 

În minte îmi apăru chipul lui Sophie. Ştiu că zâmbeam. M- 
am întins ca să o ating. 

— „Pe aici“, şoptea ea. „Vino la mine“. 


Capitolul 28 


Era linişte, ca în orice oraş adormit. Cavalerii întunecaţi 
îşi aduseseră caii aproape de periferie. Câteva cocioabe cu 
garduri strâmbe, animale dormind în adăposturile lor. Asta 


70 


era tot. 

Ar fi destul de uşor. O nimica toată, pentru asemenea 
oameni. Şeful lor pufni, stingând felinarul. Pe coif avea o 
cruce neagră, bizantină. Îşi alesese numai oameni care 
ucideau din plăcere, care vânau pentru bogății, aşa cum 
alţii vânau pentru hrană. Purtau doar armura întunecată de 
bătălie, fără panaşuri şi apărători pentru faţă. Nimeni nu 
ştia ce hram poartă. Erau înarmaţi până în dinţi - cu săbii 
de luptă, topoare şi măciuci. Îşi priveau căpetenia 
nerăbdători, însetaţi, pregătiţi. 

— Distraţi-vă, zise Cruce Neagră râzând uşor în timp ce 
dădea comanda. Doar ca să nu uităm de ce ne aflăm aici. 
Oricine va găsi relicva va fi un om bogat. Acum, la drum! 

Noaptea era străbătută de zgomot infernal de copite. 

Sună un clopot de avertizare. Prea târziu! Primele 
cocioabe se aprinseseră. Oraşul adormit prinse viaţă. 

Femeile fugeau năucite ca să îşi salveze copiii. Treziţi, 
locuitorii oraşului se străduiau să iasă din case pentru a 
scăpa cu viaţă, dar erau doborâţi de săbii sau călcaţi în 
picioare de caii mânaţi nebuneşte de călăreţii necunoscuţi. 

— Ţăranii ăştia demni de milă, şuieră Cruce Neagră, fug 
şi mor ca muştele, protejându-şi micile creaturi căcăcioase. 
Ei cred că suntem soldaţi care atacă, pentru a le fura vitele 
şi a le lua târfele. Nici măcar nu ştiu pentru ce ne aflăm 
aici! 

Foc şi urlete peste tot. Cruce Neagră tropoti nepăsător pe 
stradă spre casa mare din piatră. Cea mai arătoasă din 
oraş. Era urmat de cinci dintre călăreţii lui. 

Dinăuntru se auziseră sunete de panică - o femeie 
ţipând, copii treziţi din somn. 

— Dărâmaţi-o! le ordonă Cruce Neagră alor lui. 

O singură lovitură de secure deschise larg uşa. 

Un bărbat, purtând un şal cu alb şi albastru, apăru în 
cadrul uşii. Avea părul alb, lung şi o barbă deasă. 

— Ce vreţi de la noi? întrebă omul umil. Nu am făcut 
nimic rău. 

— Dă-te la o parte din calea mea, evreule, lătră Cruce 
Neagră. 


71 


Nevasta bărbatului, cu un şal de lână pe umeri, ţâşni 
afară şi vorbi precipitat: 

— Suntem oameni liniştiţi. Puteţi lua orice doriţi. 

Cruce Neagră îşi înfipse mâna în gâtul femeii şi o ţintui 
pe perete. 

— Arată-mi unde este, îi porunci el. Arată-mi, dacă îţi 
pasă câtuşi de puţin de viaţa lui. 

__— Vă rog, banii sunt în curte, se plânse bărbatul speriat. 
Intr-un cufăr, sub rezervorul de apă. Luaţi-i. Luaţi tot ce 
vreţi. 

— Căutaţi peste tot în casă, urlă Cruce Neagră la oamenii 
lui. Dărâmaţi toate zidurile, numai să o găsiţi. 

— Dar banii... v-am spus... 

— Nu am venit pentru bani, jegosule, se răsti Cruce 
Neagră. Am venit după bijuterii. Relicva prețioasă a 
creştinătăţii. 

Oamenii lui năvăliră înăuntru. Au dat peste un bătrân ce 
încerca să protejeze cu braţele doi copii care tremurau 
chirciţi. Un băiat cam de şaisprezece ani, care arăta deja ca 
aceia din rasa lui şi o fată, poate cu un an mai tânără, cu 
ochii negri, plini de teamă. 

— Ce vrei să spui? se târî tatăl în genunchi. Sunt 
negustor. Nu avem obiecte de preţ. Nu avem relicve. 

Bucată cu bucată, casa fu distrusă. Călăreţii înfigeau 
săbiile în ziduri, săpau piatra cu securile, spărgeau dulapuri 
şi cufere. 

Cruce Neagră îl ridică pe bătrân de guler. 

— Nu mai am chef să bâjbâi. Unde este comoara? 

— Vă implor, nu avem nicio comoară, zise omul 
tremurând. Eu fac comerţ cu lână. 

— Faci comerţ cu lână. Cruce Neagră aprobă din cap 
uitându-se la fiul negustorului. O să vedem. Scoase un cuţit 
şi îl apăsă pe gâtul băiatului. Băiatul tresări, şi o dâră de 
sânge i se prelinse pe piept. Arată-mi comoara dacă nu vrei 
ca fiul tău să moară. 

— Vatra... sub ţiglele de pe vatră. 

Tatăl îşi lăsă capul în mâini. 

In grabă, doi dintre călăreţi se repeziră la sobă şi o 


72 


zdrobiră cu lovituri de topor descoperind o ascunzătoare 
secretă. Din aceasta scoaseră un cufăr în care se aflau 
monede, coliere, broşe de aur şi argint. Şi, în sfârşit, un 
rubin de mărimea unei monede, incrustat într-o manieră 
bizantină. Acesta străluci puternic. Cavalerul îl ridică. 

— Nu ai nici cea mai vagă idee ce este asta, spuse evreul 
cu ochii în lacrimi. 

— Nu...? Cruce Neagră rânji. Este sigiliul lui Pavel, 
neamul tău nici măcar nu merită să îl atingă. Nu vei mai 
fura niciodată de la Domnul nostru. 

— Eu nu l-am furat. Tu îl furi. Mie mi-a fost vândut. 

— Vândut, nu furat...? Ochii lui Cruce Neagră scânteiară. 
Se întoarse din nou către fiu. Atunci este o pierdere foarte 
mică în comparaţie cu ceea ce ne-au furat cei din neamul 
tău. 

In aceeaşi secundă, îşi înfipse cuțitul în pântecele 
băiatului. Se auzi un horcăit şi din gura copilului ţâşni 
sângele. Cruce Neagră rânjea. 

— Nefrem... ţipară negustorul şi soţia lui. Au încercat să 
ajungă la fiul lor, dar au fost împiedicaţi de alţi călăreţi. 

— Daţi foc locului, zise Cruce Neagră. Sămânţa lor a 
murit. Nu mai pot popula pământul. 

— Şi fata? întrebă unul dintre cavaleri. 

Cruce Neagră o smuci şi o măsură din priviri. Era o fată 
drăguță. Işi plimbă mâna înmănuşată pe obrazul fin al fetei. 

— O asemenea cuvertură... Negustor de lână... mă întreb 
cum o fi să te înveleşti cu o asemenea țesătură. la să îmi 
spui cum e. 

— Vă rog, aţi luat totul, îi imploră tatăl. Lăsaţi-ne copila. 

— Mi-e teamă că nu pot, scutură Cruce Neagră din cap. 
Trebuie să o am mai tărziu. Şi sunt sigur că aşa va dori şi 
grăjdarul ducelui. Luaţi-o. Imbrânci fata spre un alt cavaler. 
A fost scoasă din casă, urlând îngrozită. 

— Nu fi aşa de trist, evreule, i se adresă Cruce Neagră 
omului care suspina. li aruncă o monedă luată din cufărul în 
care se aflase comoara. Aşa cum ai spus tu, eu nu îţi fur 
fata, ci o cumpăr. 


73 


Capitolul 29 


— E mort? 

Se auzi o voce în tufiş. O voce de femeie... Am deschis 
ochii. Dar nu puteam distinge nimic. Numai nişte umbre ce 
se mişcau. 

— Nu ştiu, doamnă, spuse o alta, dar rănile lui sunt foarte 
grave. Nu mai are mult de trăit. 

— Ce păr ciudat... remarcă prima voce. 

Am clipit şi creierul începu să mi se limpezească încet. 
Eram mort? O faţă drăguță se aplecase peste mine. Părul 
blond şi des îi ieşea de sub o pelerină purpurie. Zâmbi. Asta 
mă încălzi ca un soare. 

— Sophie, am murmurat. Am întins mâna şi i-am atins 
faţa. 

— Eşti rănit, zise femeia cu o voce ca un cântec de 
pasăre. Mi-e teamă că mă confunzi. 

Nu simţeam niciun fel de durere. 

— Ăsta este raiul? am întrebat-o. 

Femeia zâmbi din nou. 

— Dacă raiul este o lume în care toţi cavalerii răniţi 
seamănă cu legumele, atunci asta trebuie să fie. 

Am simţit mâini cuprinzându-mi capul. Am clipit din nou. 
Nu era Sophie, ci o fiinţă drăguță, cu accent de undeva din 
nord. Paris. 

— Încă mai sunt în viaţă, am zis suspinând. 

— Deocamdată, da. Dar rănile tale sunt foarte grave. 
Trebuie să te ducem la un spiţer. Eşti de pe aici? Ai familie? 

Am încercat să fiu atent la întrebările ei. Totul era mult 
prea confuz şi dureros. Am spus doar „Nu“. 

— Eşti un proscris? răsună vocea celei de a doua femei. 

Mi-am încordat privirea şi am văzut o femeie bine 
îmbrăcată, de viţă nobilă, fără îndoială, călare pe un 
armăsar alb, minunat. 

— Vă asigur, doamnă, am spus încercând din răsputeri să 
zâmbesc, sunt un om bun. Mi-am văzut tunica plină de 
sânge. Dincolo de felul cum arăt. Mă săgeta durerea în 


74 


stomac şi în coapsă. Nu aveam niciun pic de vlagă. Cu gura 
căscată, am căzut din nou pe spate. 

— Încotro vă îndreptaţi, domnule Roşu? întrebă femeia cu 
părul auriu. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee unde mă aflam. Sau cât 
de mult mersesem. Apoi mi-am adus aminte de mistreţ. 

— Mă duc spre Treille, am spus. 

— La Treille! exclamă ea. Chiar dacă am putea să te 
luăm cu noi, mi-e teamă că ai muri pe drum înainte de a 
ajunge acolo, zise fata îngrijorată. 

— Să îl luăm? se îndoi femeia mai în vârstă. Uită-te la el. 
Este plin de sângele cine ştie cui. Miroase a pădure. Lasă-l, 
copilă. Va fi găsit de cei asemenea lui. 

Îmi venea să râd. După toate prin câte trecusem, viaţa 
mea era cântărită de nişte nobili sclifosiţi. 

Am răspuns cu un accent cât se putea de curat: 

— Nu aveţi nicio teamă, doamnă, pajul meu ar trebui să 
sosească din clipă în clipă. 

Apoi, tânăra îmi făcu cu ochiul. 

— Pare inofensiv. Eşti inofensiv, nu-i aşa? mă întrebă 
uitându-se în ochii mei. Nu mai văzusem un chip aşa drăguţ 
de multă vreme. 

— Numai faţă de tine. 

Am zâmbit slab. 

— Vezi? zise ea. Garantez eu pentru el. 

încercă să mă ridice, chemând în ajutor doi însoțitori cu 
căşti şi cu uniforme. Îi aruncară o privire stăpânei lor, cea 
mai vârstnică dintre femei. 

— Dacă trebuie, suspină marea doamnă. Făcu un semn 
cu mâna şi gărzile se supuseră. Dar este în grija ta. Şi dacă 
îţi pasă atât de mult, copilă, poate renunţi la calul tău. 

Am încercat să mă ridic pe picioarele mele, dar eram 
secătuit de puteri. 

— Nu te mai chinui, roşcatule, zise domniţa blondă. Unul 
dintre însoțitorii înarmaţi mă ridică de braţe. Doamna avea 
dreptate. Rănile mele erau grave. Dacă îmi pierdeam din 
nou cunoştinţa, nu ştiu dacă m-aș mai fi trezit vreodată. 

— Cine mă salvează? am întrebat-o. Ca să ştiu pe cine să 


75 


binecuvântez din rai, în cazul în care voi muri. 

— Propriul tău zâmbet te salvează, roşcovanule, râse 
fata. Dar şi Dumnezeu probabil că vrea la fel... Mi se spune 
Emilie. 


Capitolul 30 


M-am trezit, de data asta cu un sentiment de pace, şi cu 
căldura unui foc în jurul meu. Mă aflam într-un pat 
confortabil, într-o cameră mare cu pereţi de piatră. Pe o 
masă, în dreapta mea, era un vas cu apă. 

Un om într-o robă roşie, bărbos, rânji satisfăcut către 
preotul umil de lângă el. 

— Se trezeşte, Louis. Poţi să te întorci la mănăstire acum. 
Se pare că nu ai de lucru aici. 

Preotul îşi aplecă faţa umflată spre mine. Ridică din 
umeri. 

— Ai făcut o treabă bună, Auguste... cu trupul. Dar mai 
este şi problema sufletului. Poate că acest străin pătat cu 
sânge are ceva de mărturisit. 

Mi-am umezit buzele. 

— Îmi pare rău, părinte. Dacă doriţi o mărturisire, poate 
veţi obţine una mai completă de la mistrețul ce m-a atacat. 
Desigur, şi o masă mai bună. 

Asta îl făcu pe spiţer să râdă. 

— S-a întors printre noi numai acum o secundă şi te-a şi 
pus la zid. 

Preotul se strâmbă. Se vedea clar că nu îi plăcea să fie 
obiectul batjocurii. Işi puse pălăria pleoştită. 

— Atunci, am plecat. 

Preotul plecă şi medicul care părea amabil se aşeză pe 
pat lângă mine. 

— Nu îl lua în seamă. Pusesem un pariu. Cine te va lua în 
grijă - el sau eu. 

M-am ridicat în coate. 

— Mă bucur că am fost obiectul distracţiei voastre. Unde 


76 


mă aflu? 

— Pe mâini bune, poţi să fii sigur. Se spune că eu nu am 
pierdut niciun pacient care să nu fi fost într-adevăr bolnav. 

— Şi unde mă aflu? 

El ridică din umeri. 

— Mi-e teamă, domnule, că dumneata eşti cu adevărat 
bolnav. 

M-am străduit să zâmbesc. 

— Mă refeream la loc, domnule. Unde ne aflăm? 

Medicul mă bătu uşor pe umăr. 

— Ştiam, băiete. Te afli la Boree. 

Boree. Ochii mi se măriseră de uimire. Boree era unul 
dintre cele mai puternice ducate din Franţa. De trei ori mai 
mare decât Treille. Şi mai era şi la patru zile de mers călare 
de Treille, dar spre nord. Cum ajunsesem aici? 

— De cât timp mă aflu în Boree? am întrebat în cele din 
urmă. 

— Aici de patru zile. Încă două pe drum, zise spiţerul. Ai 
tipat de foarte multe ori. 

— Şi ce spuneam? 

Auguste scoase o cârpă din vasul cu apă şi o puse pe 
fruntea mea. 

— Că inima ta nu este întreagă, dar nu din cauza 
muşcăturii mistreţului. Porţi o mare povară. 

Nu l-am contrazis. Sophie a mea zăcea undeva - în 
Treille. La o săptămână de mers pe jos. Dar simţeam că era 
în viaţă. 

M-am ridicat. 

— Ai toată recunoştinţa mea pentru că mi-ai vindecat 
rănile, Auguste, dar trebuie să plec. 

Spiţerul mă trase înapoi. 

— Nu eşti încă destul de întremat ca să poţi pleca. Şi nu 
îmi mulţumi mie. Eu doar am pus bandaje şi am ars rănile. 
Doamna Emilie este cea care merită recunoştinţa ta. 

— Emilie... da... Din ceața memoriei mi-a apărut în minte 
chipul ei. Crezusem că era Sophie. Deodată, prin faţa 
ochilor mi-au trecut frânturi din călătoria mea. Argatul 
făcuse un culcuş pentru mine, doamna renunţase la calul ei 


77 


şi mersese pe jos. 

— Fără pelerinii ei, îmi spuse spiţerul, ai fi murit cu 
siguranţă. 

— Aveţi dreptate, chiar îi datorez mulţumiri. Cine este 
această doamnă, Auguste? 

— Un suflet milostiv. Şi o doamnă de onoare la curte. 

— Curte? Ochii mi se măriseră de uimire. Despre ce fel 
de curte vorbim? Mi-ai spus că ţi-am fost dat în grijă. De 
către cine? În serviciul cui te afli? 

— Păi, al ducesei Anne, răspunse el. Soţia lui Stephen, 
ducele de Boree, văr de al doilea cu regele şi care este 
plecat în cruciadă. 

Nu îmi venea să cred. Eram în grija unui văr al regelui 
Franţei. 

Spiţerul zâmbi. 

— Te-ai făcut bine, ucigaşule de mistreți. Acum te 
odihneşti în castelul ducelui. 


Capitolul 31 


M-am ridicat în capul oaselor uluit. 

Nu meritam asta. Nu eram nici nobil, nici cavaler. Doar 
un om obişnuit. Şi încă unul destul de norocos ca să nu fie 
sfâşiat în bucăţi de o bestie. Dar mi-am adus aminte de 
nenorocirile mele - soţia şi copilul meu. Trecuse mai bine 
de o săptămână de când pornisem în căutarea nevestei 
mele. 

— Grija dumneavoastră mă îndatorează profund. Dar 
trebuie să plec. Vă rog, transmiteţi-i bunei gazde 
mulţumirile mele. 

M-am ridicat din pat, dar durerea nu m-a lăsat să fac mai 
mult de doi paşi. Se auzi o bătaie în uşă. Auguste se duse 
să vadă cine era. 

— Îi poţi mulţumi doamnei tu însuţi, zise spiţerul. Iat-o! 

Era Emilie, purtând o rochie de pânză, tivită cu auriu. 

Doamne, nu avusesem halucinaţii. Era la fel de frumoasă 
ca apariţiile din visurile mele. Doar că ochii verzi îi 


78 


scânteiau blând. 

— Văd că pacientul nostru s-a ridicat din pat! exclamă 
Emilie evident încântată. Ce face roşcatul nostru astăzi, 
Auguste? 

— Nu are nimic la urechi. Şi nici la limbă, zise spiţerul 
arătând spre mine. 

Nu ştiam dacă trebuia să mă înclin sau să îngenunchez. 
Nu obişnuiam să vorbesc cu nobilii decât dacă mi se 
adresau ei. Dar ceva mă făcu să o privesc în ochi. Mi-am 
dres vocea. 

— AŞ fi fost mort dacă... _ 

— Am făcut ceea ce ar fi făcut oricine. In plus, după ce ai 
ucis un mistreţ, ar fi fost mare păcat să fi devenit cina 
vreunei alte fiare. 

Auguste trase un scaun şi Emilie se aşeză. 

— Dacă trebuie să îţi exprimi recunoştinţa, poţi să o faci 
permiţându-mi să îţi pun câteva întrebări. 

— Orice, am spus. Vă rog, întrebaţi-mă. 

— Mai întâi, una simplă. Cum te cheamă, roşcatule? 

— Mă cheamă Hugh, doamnă. Am făcut o plecăciune. 
Hugh De Luc. 

— Şi călătoreai spre Treille, Hugh De Luc, când te-ai 
întâlnit cu mistrețul cel rău? 

— Da, doamnă. Deşi spiţerul mi-a spus că o luasem total 
aiurea. 

— Aşa se pare. Doamna Emilie zâmbi. Asta mă surprinde. 
Nu întâlnisem în viaţa mea un nobil cu un simţ al umorului 
deosebit, dacă nu cumva era un sadic. Şi ai pornit singur în 
această călătorie. Fără mâncare. Sau apă. Sau haine 
potrivite...? 

Am simţit o gheară în gât - din cauza a ceea ce părea a fi 
o mare prostie din partea mea. 

— Mă grăbeam, am spus. 

— Te grăbeai? Emilie încuviinţă politicos din cap. Dar, se 
pare, dacă matematica nu mă înşală că, oricât de tare te-ai 
fi grăbit, nu făceai decât să măreşti distanţa către 
destinaţia ta, nu? 

Mă simţeam ca un idiot în faţa acestei doamne care mă 


79 


salvase. Sunt sigur că roşisem. 

— Grăbit şi rătăcit, am răspuns eu. 

— Aşa se pare. Făcu ochii mari. Şi scopul unui asemenea 
zor... şi a rătăcirii, dacă nu te deranjează...? 

Brusc, starea de linişte mă părăsi. Nu era o joacă, şi eu 
nu eram o jucărie pentru distracţia ei, oricât de mult i-aş fi 
datorat. 

Expresia lui Emilie se schimbă şi ea, ca şi când mi-ar fi 
simţit supărarea. 

— Să ştii că nu îmi bat joc de tine. Ai strigat în delir de 
multe ori în timpul călătoriei. Ştiu că porţi o mare povară. 
Poate că nu eşti cavaler, dar sigur ai o misiune. 

Mi-am plecat capul. Toată bucuria momentului se risipi. 
Cum aş fi putut să îi vorbesc despre ororile prin care 
trecusem? Acestei femei care nu mă cunoştea? Mi se uscă 
gâtul. 

— Este adevărat. Am o misiune, stimată doamnă, dar nu 
pot vorbi despre asta. 

— Vă rog să îmi spuneţi, domnule. 

Nu îmi venea să cred. Mi se adresase cu „domnule“ 

— Sunteţi foarte tulburat. Nu vă dispreţuiesc deloc. Poate 
v-aş putea ajuta. 

— Mă tem că nu mă puteţi ajuta. Mi-am plecat capul. Aţi 
făcut deja prea mult. 

— Poţi să ai încredere în mine, domnule. Cum aş putea 
să vă dovedesc mai mult decât am făcut-o deja? 

Am zâmbit. Cu asta mă prinsese. 

— Aflaţi atunci că acestea nu sunt poveşti spuse de nobili 
pe care sunteţi obişnuită să le ascultați. 

— Nu caut distracţie, răspunse privindu-mă ferm în ochi. 

Experienţa mă învățase să fiu atent cu cei de viţă nobilă, 
şi la birurile ridicate, şi la crimele întâmplătoare, şi la totala 
lor indiferenţă faţă de suferinţele noastre. Dar ea părea 
altfel. Vedeam compasiune în ochii ei. O simţisem când îi 
întâlnisem prima dată privirea, pe când stăteam întins pe 
drum, aproape mort. 

— Vă voi spune, doamnă. V-aţi câştigat acest drept. Sper 
numai să nu vă mâhnească. 


80 


— Te asigur, Hugh, zise doamna Emilie cu un zâmbet, 
dacă încă nu ai observat, că vei descoperi că sunt foarte 
îngăduitoare, chiar dacă aş fi şi foarte mâhnită. 


Capitolul 32 


Aşa că i-am spus. Totul. 

De Sophie, şi de satul nostru. De călătoria mea spre 
Pământurile Sfinte, de luptele crâncene de acolo. De 
păţania mea cu turcul... cum fusesem salvat, eliberat, ca să 
mă întorc acasă, să o revăd pe Sophie. 

Apoi i-am spus lui Emilie despre realitatea crudă ce m-a 
întâmpinat la întoarcerea acasă. 

Vocea mi se topi şi lacrimile îmi umplură ochii în timp ce 
îi povesteam. De aceea bântuiam prin păduri când m-au 
găsit. De aceea trebuia să ajung la Treille... 

În tot acest timp, Emilie păruse copleşită de povestea 
mea şi nu mă întrerupse nici măcar o singură dată. Un lucru 
ştiu sigur, că i-am zguduit lumea viselor din copilărie. Cu 
toate acesta, nu a reacţionat nici măcar o singură dată ca o 
bogătaşă răsfăţată. Nu m-a condamnat nicio clipă pentru 
faptul că dezertasem din armată, şi nici nu m-a învinuit 
pentru ura pe care o nutream faţă de Baldwin şi Norcross. 
Şi, când am ajuns la motivul pentru care trebuia cu orice 
preţ să ajung la Treille, ochii ei scânteiară. 

— Într-adevăr, înţeleg, Hugh. Se aplecă înainte, punând o 
mână peste a mea. Văd că ai fost cu adevărat nedreptăţit. 
Trebuie să te duci la Treille şi să îţi găseşti soţia. Dar ce ai 
de gând să faci? Te duci acolo de unul singur? Fără arme şi 
fără să poţi pătrunde în cercul ducelui? Baldwin este bine 
cunoscut aici pentru ceea ce face: un vampir care suge 
sângele oamenilor lui. Dar ce vei face, îl vei chema afară pe 
câmpul de luptă? ÎI vei provoca? Nu vei reuşi decât să te 
vâri singur într-o celulă sau să te înfigi în sabia lui... 

— Vorbeşti aşa cum ar fi făcut-o Sophie, i-am spus. Dar, 
chiar dacă pare o nebunie, trebuie să încerc. De data asta 


81 


nu am de ales. 

— Atunci, te voi ajuta, Hugh, şopti Emilie, dacă îmi dai 
voie. 

M-am uitat la ea nedumerit şi în acelaşi timp copleșit de 
încrederea şi hotărârea ei. 

— De ce faci asta pentru mine? Tu însăţi eşti de viţă 
nobilă. Aspiri la un rang regal. 

— Aşa cum ţi-am spus şi prima dată, Hugh De Luc, 
zâmbetul tău este cel care te salvează. 

— Nu cred, am contrazis-o eu, şi am îndrăznit să o 
privesc în continuare. Ai fi putut să mă laşi pe drum. 
Necazurile mele s-ar fi sfârșit odată cu mine. 

Emilie îşi feri privirea. 

— Îţi voi spune, dar nu acum. 

— Cu toate acestea, eu ţi-am povestit totul. 

— Asta este preţul meu, Hugh. Dacă vrei să te târguieşti, 
te voi duce frumuşel acolo de unde te-am luat. 

Mi-am plecat capul şi am zâmbit. Era amuzantă, când 
voia ea. 

— Preţul dumneavoastră este acceptabil, doamnă Emilie. 
Vă sunt profund îndatorat, oricare ar fi motivele 
dumneavoastră. 

— Bine, zise ea. Atunci trebuie să începem prin a-ţi căuta 
un pretext, o cale de a intra la duce. Ce altceva mai poţi 
face în afară de acel straşnic simţ de orientare pe care am 
observat că îl ai? 

Am râs la ironia ei, oricât de înţepătoare era. 

— Sunt unul dintre aceia care se pricep la multe, şi cu 
puţin talent. 

— Vom vedea, zise Emilie. Cu ce te ocupai la tine în sat 
înainte de război? 

— Aveam un han. Sophie se ocupa de mâncare şi de 
paturi, iar eu... 

— Ca majoritatea hangiilor, tu turnai berea şi le ţineai 
companie clienţilor. 

— Cum de ţi-ai dat seama? am întrebat-o. 

— Nu contează. Şi în timpul războiului? Din câte am 
văzut, sigur nu erai iscoadă. 


82 


— Am luptat. Am învăţat să lupt chiar binişor. Dar, mai 
curând, m-am priceput să îi amuz pe prietenii mei şi să le 
iau gândul de la bătălie. În cele mai crâncene momente, îmi 
cereau întotdeauna să le spun o glumă. l-am povestit cum 
crescusem, călătorind prin toată ţara, recitind versuri şi 
cântând cântece deocheate cu actorii ambulanți. Şi cum pe 
drumul meu de întoarcere îmi câştigasem traiul ca jongleur 
şi circar pe la hanuri. 

— Poate că până la urmă aş avea un talent. 

— Un jongleur, repetă Emilie. 

— E un dar modest, dar întotdeauna m-a ajutat să îmi fac 
prieteni noi. Am zâmbit ca să îi arăt despre ce vorbeam. 

Emilie roşi, apoi se ridică. Îşi îndreptă rochia şi luă o mină 
demnă. 

— Acum trebuie să te odihneşti, Hugh De Luc. Nu putem 
face nimic până când nu ţi se vor vindeca rănile. Până una 
alta, trebuie să plec. 

M-a cuprins îngrijorarea. 

— Vă rog, doamnă, sper că nu v-am jignit prea tare. 

— Jignit?! exclamă ea. În niciun caz. Îmi zâmbi larg. De 
fapt, talentele tale mi-au dat o idee foarte bună. 


Capitolul 33 


În după-amiaza următoare, Emilie ciocăni la uşa încăperii 
cu pat mare din aripa cuplului regal a castelului. Ducesa 
Anne şedea la o masă supraveghind un grup de doamne 
care se îndeletniceau cu broderia. 

— M-aţi chemat, doamnă? întrebă Emilie. 

— Da, răspunse Anne. Cele cinci doamne se opriră şi 
aşteptară un semn pentru a pleca. Vă rog să rămâneţi, zise 
ea. Voi vorbi cu Emilie în camera mea. 

Ducesa îi făcu semn către camera alăturată dormitorului, 
unde se afla o masă mare pentru pregătirea veşmintelor, 
vase cu apă parfumată şi o oglindă. 

Anne se aşeză pe un taburet. 


83 


— Aş vrea să vorbim despre sănătatea pajului tău roşcat, 
zise ea. 

— Se vindecă repede, răspunse Emilie. Şi, te rog, nu este 
pajul meu. De fapt, este deja căsătorit şi vrea să îşi 
regăsească soţia. 

— Soţia! Şi asta făcea acolo unde l-am găsit noi zdrobit 
de copaci? Ce ritual ciudat de curtoazie! Anne zâmbi. Dar, 
că s-a făcut bine... 

— Nu este tocmai bine, o întrerupse Emilie. 

— Acum, că se vindecă, se cuvine să o ia din loc. Oricum, 
spiţerul mi-a spus că vrea să plece. 

— A avut de suferit foarte mult, doamnă, şi încearcă să 
repare unele lucruri. Cel care i-a făcut rău este Baldwin de 
Treille. 

— Baldwin. Anne se strâmbă ca şi când ar fi băut un vin 
acru. Da, Baldwin, cu siguranţă, nu este unul dintre 
prietenii curţii noastre. Dar treburile acestui om, aşa umile 
cum sunt, nu ne privesc pe noi. Ai o inimă generoasă, 
Emilie. Ai depăşit orice aşteptări. Acum aş vrea să îl laşi să 
plece. 

— Nu îl voi alunga, doamnă. Vreau să îl ajut să îndrepte 
aceste lucruri. 

— Să îl ajuţi? Anne părea şocată. Să îl ajuţi să ce? Să îşi 
recâştige titlurile? Onoarea? Un rând de haine? 

— Te rog, doamnă, orice om are dreptul la onoare, 
indiferent de poziţia lui socială. Omului ăstuia i s-au făcut 
nişte nedreptăţi groaznice. 

Anne veni spre ea. Cum nu se afla în jeţul ei din sala de 
judecată, îşi pieptănase părul închis la culoare spre spate, 
lăsându-i să-i cadă pe umeri. Avea numai treizeci de ani 
dar, sub mai multe aspecte, îi era ca o mamă lui Emilie. 

— Draga mea Emilie, de unde ţi-au venit asemenea idei? 

— Ştii foarte bine, doamnă. Ştii foarte bine cum am ajuns 
aici, de ce am plecat din Paris şi am lăsat toate necazurile 
mele acolo. 

Anne îşi puse cu blândeţe o mână pe umărul lui Emilie. 
Chiar o iubea pe fată. 

— Eşti pe atât de bună, copilă, pe cât eşti de pripită. Cu 


84 


toate acestea, de îndată ce va fi în stare să călătorească, 
va trebui să plece. Dacă soţul meu ar fi aflat despre 
lucrurile astea, s-ar fi întors din cruciadă şi m-ar fi învineţit. 
Roşcatul ăsta are şi o meserie? Alta decât luptele cu 
mistreţii? 

— ÎI învăţ eu, începând de azi, răspunse Emilie. 

— Dar nu pentru aici, sper. Avem deja prea mulţi 
angajaţi. 

— Nu, nu pentru aici, doamnă. Imediat ce va deprinde 
ceea ce vreau să îl învăţ, o va lua din loc. Trebuie să îşi 
regăsească soţia. O iubeşte foarte mult. 


Capitolul 34 


M-am mai odihnit încă trei zile, până când cea mai mare 
parte din rănile mele s-au vindecat aproape complet. 

Apoi, Emilie a bătut la uşa mea, părând aproape 
încântată. Se interesă de sănătatea mea. 

— Eşti gata de drum? 

— Da, sigur, am sărit din pat ca să îi demonstrez, deşi mă 
împleticeam puţin. 

— E suficient. Părea mulţumită. Atunci, vino cu mine. 

O luă spre uşă şi eu m-am grăbit, şchiopătând uşor, să ţin 
pasul cu ea. Mă conduse pe holurile înalte şi largi, decorate 
cu tapiserii frumoase, apoi în jos, pe o serie de trepte din 
piatră. 

— Unde mergem? am întrebat străduindu-mă să ţin 
pasul. Mă simţeam bine ieşind afară din camera mea de 
bolnav. 

— Să îţi vedem noul pretext, sper, zise ea. 

Am ajuns într-o altă aripă a castelului. Nu mă mai 
aflasem în viaţa mea atât de aproape de viţa regală. 

La catul principal, încăperile erau mari, cu şiruri lungi de 
mese uriaşe şi şemineuri impresionante, iar la fiecare uşă 
stăteau de pază soldaţi în uniformă. Cavalerii se foiau şi ei 
de colo-colo, în tunicile lor obişnuite, făcând schimb de 


85 


impresii şi jucând zaruri. Sălile erau luminate de torţe 
înalte. 

Apoi am trecut prin bucătăria dominată de un apetisant 
miros de usturoi, plină de menajere şi valeţi mişunând 
printre cupele cu vin şi bere. 

Ne-am continuat drumul, de-a lungul unui coridor îngust, 
ce ducea la subsol. Aici, pereţii erau din piatră brută. Aerul 
deveni stătut şi umed. Ne aflam într-un fel de magazie. În 
beciurile castelului. Unde mă ducea oare Emilie? Ce voia să 
spună prin noul pretext? 

In cele din urmă, când sălile deveniră atât de prost 
luminate, că singura fiinţă vie ar fi putut fi o creatură a 
întunericului, Emilie se opri în faţa unei uşi mari din lemn. 

— Noul meu pretext este o cârtiţă, am zis râzând. 

— Nu fi nepoliticos, zise ea şi ciocăni. 

— Intră, gemu o voce din adâncuri. Intră, intră. Mai 
repede, înainte de a mă răzgândi. 

Curios, am urmat-o pe Emilie într-o cameră răcoroasă. 
Semăna mai mult cu o celulă sau cu o temniţă, dar era 
destul de mare şi luminată cu lumânări; pe pereţi se aflau 
rafturi pline cu ceea ce mie mi se păreau păpuşi şi jucării. 

Intr-un colţ, pe un scaun mare şi ornamentat cu sculpturi, 
şedea un bărbat cocoşat, purtând o tunică roşie, pantaloni 
verzi, strâmţi şi o fustanelă în carouri. 

Cobori privirea galbenă asupra lui Emilie. 

— Intră, mătuşică. Pot să iau o duşcă? Doar o duşcă mi-ar 
fi de ajuns... 

— Taci din gură, Norbert, răspunse Emilie, dar nu cu 
severitate. Acesta este omul despre care ţi-am vorbit. Il 
cheamă Hugh. Hugh, el este Norbert, bufonul ducelui. 

— Pe legea mea! Norbert sări din scaunul lui. Era îndesat, 
arăta ca un gnom şi, cu toate acestea, se mişca cu o 
agilitate uimitoare. Sări spre mine, aproape netezindu-mi 
părul roşu cu ochii lui imenşi, punându-şi o mână pe capul 
meu şi trăgându-l uşor pe spate. Aveţi de gând să mă 
ardeţi, doamnă? Ce este asta, o torţă sau un om? 

— Cu siguranţă, nu este un prost, Norbert, îl potoli Emilie. 
Cred că ţi se va înjumătăţi norma de lucru. 


86 


Am privit-o pe Emilie cu consternare. 

— Pretextul meu va fi un bufon, doamnă? 

— Şi de ce nu? răspunse Emilie. Zici că ai un talent 
deosebit de a amuza oamenii. Ce alt rol ar fi mai potrivit? 
Norbert mi-a spus că bufonul de la Treille este bătrân ca 
oţetul. 

— lar umorul lui este şi mai acru, croncăni bufonul. 

— Şi că a cam ieşit din grațiile duşmanului tău, Baldwin. 
Nu ar trebui să fie mare scofală pentru ca un tânăr istet ca 
tine să îi atragă atenţia. Ar trebui să fie mai uşor decât să îi 
dărâmi castelul într-un acces de furie. 

Începusem să mă bâlbâi. Doar ce mă întorsesem din 
război, unde luptasem cu aceeaşi vitejie ca orice om. 
încercam să îmi răzbun o nedreptate care îmi mânca 
sufletul. Nu mă consideram un erou. Dar un bufon? 

— Nu vă pun la îndoială judecata, doamnă, dar nu sunt 
nebun. 

— A, tu crezi că un asemenea comportament este 
natural? sări gnomul la mine. Fără antrenament, fără 
învăţătură...? Crezi tu, cap de morcov - îmi lovi faţa cu 
palmele lui bătucite şi îşi flutură pleoapele spre mine -, că 
eu nu am fost niciodată la fel de tânăr şi de naiv ca tine? 

Sări înapoi, mijindu-şi ochii. 

— Doar pentru că o faci pe prostul, băiete, nu înseamnă 
că şi eşti cu adevărat. Planul doamnei este foarte bine pus 
la punct. Trebuie doar să ai curajul să îl pui în aplicare. 

— Nimic nu m-ar putea motiva mai bine decât dorinţa de 
a-mi găsi soţia, am insistat eu. 

— Nu am spus voința, băiete. Am spus curajul. Doamna 
spune că ai aşa ceva. Că te consideri jongleur. Jongleurii... 
oh, ei pot înmuia sângele fecioarelor timide şi al boierilor 
ameţiţi de bere. Dar adevărata provocare este să intri într-o 
sală plină de ţâfnoşi şi snobi şi să îl faci pe rege să râdă! 

M-am uitat la Emilie. Avea dreptate. Trebuia să găsesc o 
cale de intrare în castelul lui Baldwin. Sophie, dacă era încă 
în viaţă, ar fi fost gătită la curtea regală, nu? Trebuia să mă 
învârtesc pe acolo, să câştig încrederea lordului. 

— Poate că aş putea învăţa, am răspuns. 


87 


Capitolul 35 


— Să înveţi... Norbert clătină din cap şi râse încet. 
Învăţarea ţi-ar lua ani. Cum ai putea să înveţi într-o 
perioadă aşa de scurtă să faci asta? 

Gnomul luă o lumânare aprinsă, îşi flutură mâna goală 
prin flacără, fără să tipe măcar o dată, apoi pocni din 
degete, iar flacăra se stinse ca prin minune. 

— Trebuie să ştiu ce faci. 

— Să fac...? am bâiguit. 

— Da, răspunse bufonul. Ce fel de învățăcel mi-ai adus, 
mătuşică? l-a căzut o piatră în cap? Ce faci? Jonglerii, 
tumbe, căzături? 

M-am uitat în jur. Am văzut sprijinit de masă un toiag, 
cam de mărimea celui pe care îl aveam. l-am făcut cu 
ochiul lui Norbert. 

— Asta pot să fac. Am pus unul dintre capetele toiagului 
în palmă, echilibrându-l, apoi l-am trecut pe un singur 
deget. Rămase nemişcat un minut întreg. A 

— A, e biiine, încuviinţă Norbert. Dar asta poţi să faci? Imi 
luă toiagul din mână. Într-o secundă, îl echilibră pe degetul 
arătător, exact ca şi mine. Apoi, aproape fără nicio ezitare, 
îl aruncă în aer şi îl prinse pe acelaşi deget. Şi iar, pe un 
singur deget. Sau asta? Apucă toiagul şi începu să îl 
răsucească având o asemenea repeziciune de parcă ar fi 
fost dotat cu şase perechi de mâini. Nici măcar nu îl 
puteam urmări. Apoi îl opri şi mi-l întinse cu acelaşi gest. Să 
văd cum faci asta. 

— Nu pot, am recunoscut. 

— Atunci, asta... Îmi făcu cu ochiul. Doamna spune că 
eşti iute. 

Într-o clipită, omuleţul ăsta cocoşat şi îndesat sări pe 
deasupra într-un salt spectaculos, apoi în aceeaşi secundă 
sări din nou revenind exact de unde plecase. 

— Dar glume? Doamna spune că poţi să mă faci să râd. 


88 


Trebuie să ştii nişte glume foarte bune. 

— Ştiu câteva, am spus. 

Norbert îşi încrucişă braţele. 

— Dă-i drumul, băiete, fa-mă să mă cocoşez de râs. Fă- 
mă să râd până fac pe mine. 

Acum voiam să accept provocarea, voiam să îi 
demonstrez bufonului ceea ce puteam să fac. Mi-am 
recapitulat cel mai bun repertoriu. 

— Ăla cu ţăranul care este atât de leneş încât când vede 
o monedă căzând din punga unul cavaler trecând călare... 

— ÍI ştiu, mă întrerupse Norbert. l-a spus amicului său: 
„Dacă se întoarce pe acelaşi drum, aceasta ar putea fi ziua 
noastră norocoasă.“ 

— Păi, mai e şi ăla cu călătorul şi casa de prostituate, am 
început eu. Mergea un om pe drum... 

— ÍI ştiu, zise din nou bufonul. Pe pancartă scria: „Ti-am 
tras-o cum nu se poate mai bine.“ 

Am mai enumerat alte două poveşti ce stârniseră 
întotdeauna râsul. „ÎI ştiu“, spusese de fiecare dată. Părea 
să le ştie pe toate. Emilie se abţinea să nu râdă. 

— Deci asta este tot? Asta este tot repertoriul tău? 
Bufonul clătină din cap. Poţi măcar să faci rime? Niciun rege 
nu refuză o glumă picantă despre nevasta lui, dacă este 
spusă într-un mod amuzant. Lucrurile astea sunt uşoare, 
nu-i aşa? Să îţi contorsionezi trupul, să sari înainte şi înapoi, 
ca o maimuţă, în timp ce toată lumea râde de se 
prăpădeşte. Haide, Roşcovanule, trebuie să poţi face ceva. 
Vrei un pretext? Eu vreau să fiu mentor. Se răsuci şi scânci 
ca un copil răsfăţat. Ştii ceva, poate că, dacă mă gândesc 
mai bine, cred că ţi-ar fi mai uşor să îi dărâmi castelul lui 
Baldwin decât să îl faci să râdă. 

Cuprins de frustrare, m-am uitat prin cameră. Nu era 
deloc o glumă pentru mine. Nu era o probă uşoară. De asta 
depindea soarta soţiei mele. Apoi, într-unul din colţurile 
camerei, am văzut o minge şi un lanţ. 

— Asta, am indicat eu. 

— Ce? Vrei să te joci? întrebă bufonul ironic. 

— Nu, bufonule, dă-mi lanţul. Îmi amintisem ceva ce 


89 


văzusem în cruciadă. Un sarazin captiv făcuse ceva ca să îşi 
distreze paznicii şi reuşise atât de bine, că îl lăsaseră în 
viaţă. A 

— Leagă-mă cu el, i-am spus. Infăşoară-l pe tot în jurul 
meu, cât poţi de strâns. O să mă eliberez. 

Aceasta o făcu pe Emilie să se îngrijoreze. Lanţul era 
greu. Legat prea strâns, ar fi putut sufoca un om. 

— Cum vrei, zise Norbert ridicând din umeri. 

Îmi aduse lanţul. Am inspirat adânc de câteva ori, 
întocmai ca sarazinul, când făcuse poanta. Apoi bufonul 
începu să îl înfăşoare. Încet, lanţul prinse să mă strângă. 
Am ridicat braţele şi bufonul îmi legă umerii. Îl trecu şi 
printre picioarele mele, ca să îmi poarte noroc. 

— Prietenul tău rubiniu are o înclinaţie spre sinucidere, 
chicoti Norbert. 

Mi-am scos pieptul în afară cât am putut de mult, în timp 
ce bufonul mă înfăşură cu lanţul. Trebuia să îmi ţin 
respiraţia. Văzusem cum trebuia făcut. Îl întrebasem chiar 
eu pe turc cum proceda. Speram doar să pot reda acum 
efectul. 

— E pierdere de timp, zise Norbert după ce se asigură că 
lanţul este bine legat. Se dădu la o parte. . 

Legăturile îmi atârnau greu pe umeri. Incet, am eliberat 
aerul pe care îl strânsesem în plămâni. În jurul pieptului 
meu s-a creat un spaţiu foarte mic. Era loc doar de un 
deget sau două. 

Apoi, mi-am mişcat umerii înainte şi înapoi. Apoi, treptat, 
şi mâinile. Fiecare minut trecea ca o oră. Greutatea lanţului 
mă apăsa spre podea. Mâinile îmi erau prinse la spate dar, 
în sfârşit, am reuşit să scot una. Am răsucit-o ca pe un 
şarpe, printr-o deschizătură, şi am scos-o pe deasupra. 

Emilie pufni. Bufonul se uita la mine, în sfârşit 
impresionat. 

Mi-am adunat toate puterile ca să îmi eliberez un braţ. 
Piciorul şi burta încă mă mai dureau de la confruntarea cu 
mistrețul. Fiecare efort era un chin dar, încet, din momentul 
în care mi-am eliberat braţul, am putut să desfășor lanţul. 
Dintre picioare, de sub braţe, din jurul pieptului. M-am 


90 


eliberat de fiecare verigă. Apoi mi-am eliberat celălalt braţ. 
În timp ce îmi scoteam ultima verigă, Emilie scoase un 
chiot fericit. M-am aplecat, lac de sudoare. M-am uitat la 
mentorul meu. 
Norbert îşi trecu degetele peste faţă. Îi zâmbi lui Emilie. 
— Cred că am putea scoate ceva din asta. 


Capitolul 36 


Am studiat împreună cu Norbert timp de aproape două 
săptămâni, până când rănile mi se vindecară complet. Imi 
petreceam zilele jonglând, făcând tumbe şi privindu-l cum 
dădea reprezentații în faţa întregii suite, iar nopţile 
spunând neîncetat glume şi rime. 

Pas cu pas, am asimilat meşteşugul bufonului. 

Cu cele mai multe lucruri mă descurcam cu uşurinţă. 
Fusesem jongleur şi eram obişnuit să distrez lumea. ŞI 
întotdeauna am fost agil. Mi-a arătat cum se fac salturile 
înainte şi echilibristica; în schimb, eu l-am învăţat poanta 
cu lanţul. La început, cădeam întruna şi mă loveam cu 
capul de salteaua de paie, chircindu-mă de durere. 

— Mereu găseşti o modalitate de a te răni singur, 
Roşcatule, zicea mentorul meu clătinând din cap. 

Apoi, încet dar sigur, am prins încredere în mine. Uneori 
cădeam în fund dar, în ultima zi pe care urma s-o petrec 
acolo, am reuşit să aterizez exact în locul din care 
pornisem. l-am întâlnit privirea. Faţa lui era luminată de un 
zâmbet larg. 

— Te vei descurca bine, încuviinţă el. 

În sfârşit, antrenamentul meu se încheie. Lucrurile 
trebuiau urgentate; imaginea lui Sophie nu mă părăsise 
nicio secundă. Dacă voiam să o găsesc în viaţă, trebuia să 
plec cât mai curând. 

La sfârşitul ultimei noastre şedinţe, Norbert trase un 
cufăr greu din lemn. 

— Deschide-l, Hugh. Este un dar din partea mea. 


91 


Am ridicat capacul şi am scos un rând de haine 
împăturite. Pantaloni verzi şi o tunică roşie. O tichie cu mot 
ascuţit. O fustanelă în carouri colorate. 

— Emilie l-a făcut, dar după indicaţiile mele, zise el 
mândru. 

M-am uitat îngrijorat la costumul bufonului. 

Norbert rânji. 

— Ţi-e frică să o faci pe nebunul, ai? Atunci mândria este 
duşmanul tău şi nu Baldwin. 

Am ezitat. Ştiam că trebuia să joc acest rol, pentru 
Sophie, dar îmi era greu să mă văd purtând asemenea 
haine. Am ridicat tunica şi mi-am lipit-o de trup. 

— Îmbrac-o, insistă Norbert, bătându-mă pe umăr. Vei fi 
unul dintre clasici. 

Am scos din cufăr o pereche de clopoței. 

— Sunt pentru tichie, spuse Norbert. Niciun senior nu 
vrea să fie răpus de bufonul lui. 

N-aveam încotro, costumul trebuia să-l port dar, în niciun 
caz, nu mă puteam închipui zăngănind la fiecare pas. 

— Pe ăştia ţi-i las ţie. 

— Fără clopoței...? exclamă bufonul. Fără buzdugan? 
Fără cocoaşă? Mă bătu din nou pe umeri. Eşti într-adevăr 
un novice. 

Am îmbrăcat costumul bufonului. Încet, încet am simţit 
cum mă cuprinde din nou încrederea. Purtasem hainele 
actorilor ambulanți, tunica soldatului în cruciadă. Acum 
asta... 

M-am privit din cap până-n picioare şi am zâmbit larg. Mă 
simţeam un alt om. Eram pregătit. 

— Mă faci să plâng, zise Norbert devenind nostalgic. 
Lipsa de vlagă mă îngrijorează într-o oarecare măsură - un 
bufon are nevoie de o ţinută corespunzătoare. Oh, dar vei 
avea succes la femei! 

Am făcut un salt sprinţar, am rămas locului şi apoi am 
făcut o reverență. g 

— Eşti gata, Hugh, zise bufonul. Imi ajustă fustanela şi 
tunica. Ar mai fi un singur lucru... Nu este de ajuns, băiete, 
să îi faci pe curteni să râdă pur şi simplu. Asta o poate orice 


92 


prost. Marea încercare a unui adevărat bufon este să 
câştige încrederea curtenilor. Din partea mea, poţi să 
vorbeşti în rime sau să spui snoave, dar trebuie să atingi şi 
o coardă sensibilă. Nu este de ajuns să îţi faci stăpânul să 
râdă, prietene. Trebuie să îl faci să te asculte. 

— O să îl fac pe Baldwin să mă asculte, i-am promis eu. 
Apoi am să îi tai urechea şi am să ţi-o aduc. 

— Bine. O să facem o supă din ea! rânji bufonul. 

Mă apucă de mână cu încredere, de parcă ar fi încercat 
să mă scoată din ale mele, apoi se uită la mine cu un fel 
îndoială. 

— Eşti sigur de asta, Hugh? De asumarea acestui mare 
risc? Ar fi păcat să fi risipit atâta învăţătură pe un cadavru. 
Eşti sigur că soţia ta trăieşte? 

— O simt cu toată inima. 

M-am uitat în ochii lui. 

El îşi ridică sprâncenele stufoase şi zâmbi. 

— Du-te atunci, prietene... Porneşte la drum... Găseşte-ţi 
iubita. Eşti un visător, băiete dar, fir-ar să fie, orice bufon 
adevărat este, nu? Îmi făcu cu ochiul. Dă-i un pupic din 
partea mea. 


Capitolul 37 


Era o dimineaţă răcoroasă şi soarele abia se ivise din 
ceaţă. Emilie mă întâmpină pe drumul pavat cu piatră de 
dincolo de poarta castelului. 

— Te-ai trezit devreme, Hugh De Luc. 

— Şi dumneavoastră, doamnă. Îmi pare rău că v-am 
trezit în zori. 

Ea zâmbi cu curaj. 

— Este pentru o cauză nobilă, sper. 

— Şi eu sper, am răspuns. 

Purta o pelerină maro, ca în fiecare dimineaţă. lar eu 
stăteam în faţa ei în costumul meu caraghios de bufon. Am 
făcut o săritură şi o răsucire ce o făcură să râdă. 

— Am auzit că dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc 


93 


pentru noul meu costum. Am făcut o reverență. 

— Pentru ce să îmi mulţumeşti? zise ea politicoasă. Un 
bufon nu îşi poate juca rolul dacă nu intră în pielea 
personajului. În plus, hainele tale aveau un miros ca de 
sălbăticiune. 

Am zâmbit privind în ochii ei verzi şi blânzi. 

— Mă simt ca un bufon în faţa dumneavoastră, doamnă. 

— Nu în faţa mea. Eşti destul de arătos, pot să spun. 

— Bufonul cel arătos... Nu e tocmai cum se cuvine. 

Ochii lui Emilie scânteiară. 

— Ti-am spus vreodată, Hugh, că simt o plăcere 
deosebită de a nu face tocmai ceea ce se cuvine? 

— Da, mi-ai spus, am încuviinţat eu. 

Ne-am privit mult timp fără cuvinte. Mă asaltau 
sentimente amestecate, nelămurite. Fata asta frumoasă 
făcuse atât de multe pentru mine. Dacă nu ar fi fost ea, aş 
fi fost mort, o grămadă sângerândă pe marginea drumului. 
Am întins mâna către a ei. Între noi era ceva ca o scânteie, 
ca o căldură, în pofida dimineţii răcoroase. 

l-am ţinut mâna într-a mea mai mult decât aş fi putut 
visa. Nu şi-o retrase. 

— Vă datorez atât de mult, doamnă Emilie. Mă tem că nu 
aş putea să vă răsplătesc în veci. 

— Nu îmi datorezi nimic, zise ea, cu bărbia ridicată, decât 
să îţi urmăreşti scopul şi să ai grijă să îl îndeplineşti. 

Nu ştiam ce altceva aş mai fi putut spune. Pentru mine 
nu exista decât Sophie. În fiecare seară, adormeam cu o 
mie de imagini despre traiul nostru în minte, iar mâinile 
mele parcă tânjeau de dorinţa de a-i mai atinge pielea o 
singură dată. Îmi iubeam soţia şi, cu toate acestea, femeia 
din faţa mea făcuse atât de multe pentru mine. Şi nu 
primise nimic în schimb. Voiam să o îmbrăţişez şi să îi spun 
ce simţeam. O mare tulburare mă chinuia; tremuram din 
toate mădularele. 

— Sper din toată inima ca Sophie a ta să fie încă în viaţă, 
zise Emilie în cele din urmă. 

— Este în viaţă. Ştiu asta. 

Mâna ei încă o mai ţinea pe a mea. Când mi-am retras-o, 


94 


în sfârşit, am avut senzaţia că pierd ceva, dar am simţit în 
palmă un obiect înfăşurat într-un petic de pânză. 

— Am găsit asta în hainele tale, zise Emilie. 

Am desfăcut pânza. Răsuflarea mi s-a oprit. Era 
pieptenele rupt pe care îl găsisem în cenuşa hanului nostru. 
Pieptenele lui Sophie. 

Ochii lui Emilie erau umezi, dar curajoşi, iar vocea îi era 
hotărâtă. Mi-a luat mâna. 

— Du-te şi caut-o, Hugh De Luc. Cred cu adevărat că de 
aceea ai fost salvat. 

Am încuviinţat. l-am strâns şi eu mâna cu toată puterea. 

— In toată lumea asta, pe dumneavoastră sper să vă 
revăd, doamnă. 

— In toată lumea asta, şi eu sper să te revăd, Hugh De 
Luc. Mă doare că pleci. 

l-am dat drumul şi mi-am aruncat desaga pe umeri. Mi- 
am luat toiagul şi m-am îndreptat către sud, pe adevăratul 
drum spre Treille. 

M-am întors ca să îi arunc lui Emilie o ultimă privire. Încă 
mă mai privea şi zâmbea cu curaj. Mă întrebam cum de 
ajunsesem să merit o asemenea prietenă, cu toată distanţa 
care ne despărţea. 

— La revedere, am şoptit. 

Mi s-a părut că am văzut şi buzele ei mişcându-se şi 
rostind: 

— La revedere, Hugh. 


Capitolul 38 


Călăreţii în armuri treceau prin aşezările adormite. Într- 
un ducat învecinat, la mile distanţă de cel mai apropiat 
oraş, se afla o casă mare din piatră. 

li voi face să plătească, îşi jură Cruce Neagră. Niciun om 
nu este suficient de curajos pentru a fura de la Dumnezeu. 
Mai ales nu veritabilele relicve ale creştinătăţii. 

Se auzi un câine lătrând, în timp ce călăreţii tropoteau în 


95 


noaptea liniştită. Apoi se aprinseră torţe în întuneric şi totul 
deveni o vâlvătaie. 

Călăreţii dădură foc la grajduri; caii se zbăteau şi 
nechezau speriaţi. Câţiva muncitori care adormiseră acolo, 
au ieşit în fugă îngroziţi, dar au fost făcuţi bucăţi de săbiile 
ascuţite. 

Conacul se trezi la viaţă, iluminat dintr-o dată. Şase 
călăreţi descălecară şi doi dintre ei doborâră uşa din lemn 
masiv cu topoarele lor grele. Cruce Neagră dădu buzna 
înăuntru, urmat de oamenii lui. 

Stăpânul conacului apăru în prag. Se numea Adhemar. 
Toată Franţa auzise de acest bătrân, de acest luptător, încă 
în deplinătatea puterilor, care îi făuriseră trecutul glorios. În 
spatele lui, soţia se zgribulea într-o cămaşă de noapte. 
Cavalerul îşi îmbrăcase în grabă tunica în culorile regelui, 
purpuriu cu flori de crin aurii. 

— Cine sunteţi? îi întâmpină Adhemar pe călăreţi. Ce 
vreţi de la noi? 

— Ceva din aur, moşule. Din ultima ta campanie, zise 
Cruce Neagră. 

— Nu sunt bancher, intrusule. Ultima mea campanie a 
fost în slujba Papei. 

— Atunci nu ar trebui să îţi fie atât de greu să îţi 
aminteşti. Ceea ce căutăm e un obiect dintr-un mormânt 
din Edessa. 

— Edessa? Ochii bătrânului scânteiară. De unde ştiţi 
asta? 

— Faima nobilului Adhemar este foarte mare, zise Cruce 
Neagră. 

— Atunci, înseamnă că ştii că am luptat alături de William 
la Hastings. Că port Floarea de Aur, care mi-a fost înmânată 
de însuşi regele Philip. Că am apărat credinţa la Acre şi la 
Antiohia, unde se mai văd încă urmele lăsate de sângele 
meu. 

— Ştim toate aceste lucruri, şuieră Cruce Neagră. De 
fapt, ăsta este şi motivul pentru care ne aflăm aici. 

Făcu un semn către unul dintre oamenii lui, care se 
repezi la soţia cavalerului şi îi răsuci braţele la spate. 


96 


Adhemar sări să o apere, dar fu împiedicat de lama unei 
săbii ce îi atinse gâtul. 

— Mă insulţi, intrusule. Nu îţi arăţi faţa şi nici culorile. 
Cine eşti? Cine te-a trimis? Spune-mi, ca să te pot 
recunoaşte când ne vom întâlni în iad. 

— Reţine asta, zise Cruce Neagră ridicându-şi coiful de pe 
ceafa şi dezvăluind o cruce neagră făcută cu fierul încins pe 
o parte a gâtului. 

Bătrânul cavaler rămase mut de uimire recunoscând 
semnul. 

— Du-ne la relicvă, spuse Cruce Neagră. 

Acoliţii lui îi târâră pe cei doi prin încăperile casei. Au 
trecut pe sub o arcadă din piatră ce ducea la curtea din 
spate unde exista o capelă mică. lnăuntru se afla un altar 
din bronz deasupra căruia atârna un crucifix. 

— În Edessa ai pângărit mormântul dintr-un altar creştin. 
Acolo ai găsit cruci, veşminte şi monede. Se mai afla şi o 
cutie din aur în care era cenuşă. Asta este ceea ce căutam. 
Doar o cutie cu cenuşă... 

Cruce Neagră luă o secure de război de la unul din 
însoțitorii lui şi o ridică deasupra capului cavalerului. 
Cavalerul închise ochii. La ţipătul soţiei acestuia, Cruce 
Neagră mânui securea astfel încât să nu-l nimerească pe 
cavaler şi o abătu asupra pardoselii de piatră de sub altar. 
Piatra cedă sub puterea loviturii. ` 

De sub lemnărie se ivi o mică ascunzătoare. lnăuntru era 
un chivot de aur înfăşurat într-o pânză. Unul dintre oamenii 
lui Cruce Neagră îngenunche şi îl ridică. Zdrobi chivotul 
preţios ca şi când ar fi fost o tinichea. 

Scoase o cutie simplă din lemn. Deschise capacul şi 
rămase mut, cu ochii la nisipul negru din interior. 

— Este o blasfemie să-ţi doreşti un asemenea lucru în 
numele Lui, zise bătrânul cavaler răguşit. 

Ochii lui Cruce Neagră scânteiară de furie. 

— Atunci, îl vom lăsa pe El să decidă. 

Cruce Neagră îşi roti privirea prin capela distrusă, 
oprindu-se la crucifixul ce atârna pe perete deasupra 
altarului. 


97 


— Câtă pioşenie, cavalere! Trebuie să ne asigurăm că 
toată lumea va afla de profunda ta credinţă. 


Capitolul 39 


Călătoria mea spre Treille dură şase zile. În primele două 
am întâlnit pe drum nenumărați călători - negustori care îşi 
cărau marfa, muncitori purtându-şi uneltele, pelerini care 
se întorceau acasă. 

In cea de a treia zi, satele deveniră mai mici, iar 
drumurile erau mai puţin umblate. În cea de a patra zi, la 
asfinţit, m-am adăpostit la umbra unui copac ca să îmi iau 
masa alcătuită din pâine uscată şi brânză. Nu puteam 
zăbovi mult. Treille se afla la doar o zi de mers, iar 
nerăbdarea de a ajunge acolo şi de a o găsi pe Sophie îmi 
făcea sângele să clocotească prin vine. 

M-am hotărât să merg încă puţin, până la lăsarea 
completă a întunericului. 

Am auzit voci. Apoi strigăte şi ţipătul unei femei. Am 
grăbit pasul şi am dat de o familie de negustori - soţ, soţie 
şi copil - atacată de doi hoţi. 

Unul dintre prădători luă un bol de ceramică. 

— Uite ce am eu, Piticule, un bol. 

— Te rog, îl imploră negustorul. Nu avem bani. la marfa 
dacă trebuie. 

Cel care răspundea la numele de Piticul şuieră: 

— Hai să facem un târg. lţi dăm vasul înapoi dacă ne laşi 
să îţi înjunghiem soţia. 

Sângele îmi fierbea. Nu îi cunoşteam pe aceşti oameni. Şi 
aveam treburi urgente în Treille. Dar nu puteam să stau 
nepăsător şi să privesc cum erau prădaţi şi poate chiar 
ucişi. 

— Lăsaţi-i, am spus, eu. Lăsaţi-i şi plecaţi. 

— Ce avem aici? Hoţul rânji fioros la mine, cu gura lui 
ştirbă. O zână bună care a ieşit din pădure. 

— Ai auzit ce a spus omul. M-am apropiat cu toiagul în 


98 


mână. Luaţi mărfurile. Le puteţi vinde în oraşul următor. Eu 
aşa aş face. 

Piticul se ridică, greu de convins să se retragă în faţa 
amenințărilor unui bufon. 

— Ce aş face eu, ai? Te dai mare? Ce aş face eu în locul 
tău ar fi s-o iau la sănătoasa. Glumele tale proaste nu au ce 
căuta aici. 

— Lasă-mă să încerc altfel, i-am spus păşind înainte. Ce 
zici de asta? Din care poziţie de împreunare ies cei mai 
urâţi copii? 

Piticul şi partenerul lui se priviră ca şi cum nu ar fi înţeles 
ce se petrecea. 

— Nu ştii, Piticule? Am strâns toiagul în mână. Păi, ce ar fi 
să o întrebăm pe maică-ta? 

Cel înalt râse zgomotos, dar Piticul îi făcu semn din priviri 
să tacă. Ridică bâta deasupra capului. Am văzut cum i se 
îngustează ochii de răutate. 

— Tu chiar eşti prost, nu-i aşa? 

Până să termine de spus aceste cuvinte, mi-am agitat 
toiagul. L-am lovit direct peste gură şi l-am pus la pământ. 
Se apucă de falcă urlând, apoi ridică din nou bâta. Inainte 
de a fi apucat să sară la mine, l-am lovit din nou cu toiagul, 
făcându-l să se chircească. L-am mai lovit o dată şi el răcni 
de durere. 

Celălalt veni spre mine dar, între timp, negustorul se 
repezi la el şi îi băgă torţa în faţă. Tot capul îi fu cuprins de 
flăcări. Omul urlă şi încercă să stingă flăcările. Apoi i se 
aprinseră şi hainele, iar el o luă la fugă spre pădure, urmat 
de Pitic. 

Negustorul şi soţia lui se apropiară. 

— Vă mulţumim foarte mult. Eu sunt Geoffrey. 
Negustorul întinse mâna. Am un atelier de ceramică în 
Treille. Ea este soţia mea, Isabel, iar el, fiul meu Thomas. 

— Eu sunt Hugh. l-am strâns mâna. Un bufon. Vă puteţi 
da seama? 

— Spune-ne, Hugh, întrebă soţia lui, încotro te îndrepţi? 

— Şi eu merg tot spre Treille. 

— Atunci, putem merge împreună restul drumului, se 


99 


oferi Geoffrey. Nu ne-a rămas foarte multă mâncare, dar te 
invităm să guşti împreună cu noi din ceea ce mai avem. 

— De ce nu? am încuviinţat eu. Dar cred ar fi bine să ne 
îndepărtăm puţin de locurile astea primejdioase. Lucrurile 
mele sunt chiar aici. 

Fiul lui Geoffrey mă întrebă: 

— Te duci la Treille ca să fii bufon la curtea noastră? 

l-am zâmbit băiatului. 

— Aşa sper, Thomas. Am auzit că actualul bufon a cam 
ruginit. 

— Poate că aşa este. Geoffrey ridică din umeri. Dar vei 
avea o sarcină foarte grea. De când nu ai mai trecut prin 
oraşul nostru? 

— De trei ani, am spus eu. 

Geoffrey apucă mânerele căruciorului său. 

— Mi-e teamă că nu îţi va fi uşor să îi faci pe oamenii de 
acolo să râdă. 


Capitolul 40 


Două zile mai târziu, abia dacă ieşisem din pădure când 
Geoffrey arătă cu degetul înainte. 

— lată-l. 

Oraşul Treille, strălucind în soare, cocoţat pe culmea unui 
deal. Oare chiar se afla Sophie acolo? Pe culmea înaltă se 
vedea un pâlc de clădiri vopsite în ocru, apoi, pe pisc, 
castelul mare şi cenuşiu, cu două turnuri înfigându-se în 
cer. 

Mai fusesem în Treille de două ori. O dată ca să depun o 
plângere împotriva unui cavaler care nu voise să îşi achite 
consumaţia şi a doua oară la târg, împreună cu Sophie. 

Geoffrey avea dreptate. Pe măsură ce ne apropiam de 
Treille, îmi dădeam seama că oraşul se schimbase. 

— Priveşte la câmpurile fermierilor, cum zac părăsite, 
zise el, în timp ce moşiile stăpânului sunt foarte bine 
lucrate. 


100 


Într-adevăr, loturile mici de pământ rămăseseră 
nemuncite, în vreme ce câmpurile ducelui, mărginite de 
garduri masive din piatră, înfloreau. 

Cu cât ne apropiam, cu atât vedeam tot mai multe 
semne de decădere. Peste un pârâu se întindea un pod din 
lemn atât de găurit încât abia am putut trece. Gardurile 
erau rupte şi căzute. 

Eram mut de uimire. Îmi aminteam de oraşul Treille ca 
fiind înfloritor şi prosper. Cea mai mare piaţă din tot 
ducatul. Un loc de veselie şi de sărbători în timpul verii. 

Am urcat dealul abrupt spre castel. Străzile miroseau 
îngrozitor, iar deversările de la castel se scurgeau pe 
marginile drumului. 

Porcii umblau liberi. În fiecare dimineaţă, oamenii 
trebuiau să scape de mizeria lor aruncând-o pur şi simplu în 
stradă. Apoi era suficient să vezi hrana porcilor alcătuită din 
resturile putrezite, ca să ţi se întoarcă stomacul pe dos. 

Într-un loc mai aglomerat, Geoffrey mă anunţă: 

— Atelierul nostru se află pe strada aceasta. Eşti bine 
venit la noi, Hugh, dacă nu ai unde merge. 

Am refuzat. Trebuia să îmi încep misiunea, trebuia să 
ajung la castel. 

Negustorul mă îmbrăţişă. 

— Întotdeauna vei avea aici un prieten. Şi, apropo, 
verişoara soţiei mele lucrează la castel. li voi spune ce ai 
făcut pentru noi. Va avea grijă să îţi păstreze cele mai bune 
bucate. 

— Mulţam. l-am făcut cu ochiul şi am ţopăit un pic în jur 
până am smuls un hohot de râs. Să veniţi să mă vizitaţi, 
dacă voi obţine slujba. 

Le-am făcut cu mâna şi i-am lăsat în urmă, apoi am 
început să urc dealul. Oamenii pe care îi întâlneam se 
holbau şi chicoteau uitându-se la mine. Sosirea unui nou 
bufon era ca apariţia unei noi trupe de artişti, veseli şi 
gălăgioşi. 

În urma mea se adunară o mulţime de copii zdrenţăroși 
dansând şi râzând în jurul meu. Cu toate acestea, inima mi 
se strângea la gândul greutăţii sarcinii ce mă aştepta. 


101 


Sophie era aici... O simţeam. Undeva, în acest loc stâncos 
şi dezolant, supravieţuia şi ea. 

Am mers aproape o oră pe străduţele întortocheate până 
să ajung în sfârşit la porţile castelului. O trupă de soldaţi în 
uniforme, cu căşti albe ca laptele şi purtând însemnele alb 
cu purpuriu ale lui Baldwin, stăteau de pază la capătul 
podului coborât, controlându-i pe cei care intrau. 

Oamenii se îmbulzeau. Unii erau lăsaţi să intre, alţii erau 
daţi la o parte cu brutalitate. 

Era momentul să folosesc pretextul... primul meu test. 
Stomacul mi se strânse. Te rog, Doamne, ajută-mă să pot 
face asta. 

Am tras adânc aer în piept şi am făcut un pas spre 
poartă. 

Şi din nou o simțeam pe Sophie. 


Capitolul 41 


— Ce este, bufonule? Ai treburi pe aici? Căpitanul mă 
măsură din cap până în picioare cu o privire aspră. 

— Da, Înălţimea Ta. Am făcut o reverență către soldat şi 
am zâmbit. Am venit cu treabă şi voi face treabă. Treabă 
importantă... Nu atât de importantă ca a dumneavoastră, ci 
treaba domnilor, adică, râsul... 

— Tacă-ţi gura, nebunule, se răsti soldatul. Cine te 
aşteaptă înăuntru? 

— Domnul mă aşteaptă. Și Sophie a mea. 

Soldatul ridică o sprinceană. 

— Domnul? Te aşteaptă pe tine? 

— Domnul ne aşteaptă pe toți. Am rânjit şi i-am făcut cu 
ochiul. 

Unii dintre cei ce aşteptau la rând începură să 
chicotească. 

— Domnul Baldwin, atunci. Am continuat: El mă 
aşteaptă, doar că încă nu o ştie. 

— Domnul Baldwin? Soldatul se încruntă la mine. Drept 


102 


ce mă iei? Un nebun? zise el pufnind în râs. 

M-am aplecat umil. 

— Aveţi dreptate, domnule, nu e nevoie de mine aici, 
dacă există un spirit ca al dumneavoastră. Probabil că îi 
faceţi pe soldaţi să se prăpădească de râs. 

— Avem deja un nebun, bufonule. Îl cheamă Palimpost. 
Nu e tocmai ziua ta norocoasă, nu? Se pare că suntem toţi 
înnebuniţi. 

— Ei bine, acum sunteţi îndoit înnebuniţi, nu? am 
exclamat eu. Trebuia să spun ceva care să îmi aducă un 
avantaj. Chiar şi morocănosul ăsta ar fi putut fi păcălit să 
scoată un zâmbet. 

Am îngenuncheat în faţa băiatului unui fermier. l-am 
atins bărbia, nasul şi am pocnit din degete dând la iveală o 
prună uscată. Băiatul chiţăi încântat. 

— Ce zi tristă, băiete, nu-i aşa? Când râsul e curmat de 
spadă, chiar aşa! Să nu-mi spui că lordul Baldwin se teme 
de râs. 

Martorii aplaudară. 

— Ei, haide, cavalere, dă-i voie nebunului să intre, zise o 
femeie drăguță şi durdulie. Ce rău ar putea face? 

Chiar şi soldaţii din preajmă părură să se înmoaie. 

— Lasă-l să intre, Albert. Are dreptate omul. Ar cam fi 
nevoie de puţină uşurare aici. 

— Da, Albert, am adăugat eu. Vreau să spun, Înălţimea 
Ta, ar cam fi nevoie de puţină uşurare pe aici. Uite, ţine un 
pic. l-am dat sacul meu. Acum îmi e mult mai bine. M-am 
mai uşurat. Mi-am încrucişat braţele. 

— Trece-ţi fundul înăuntru, urlă gardianul la mine, înainte 
de a te trezi cu o sabie în el. Îmi aruncă sacul înapoi pe 
spate. 

M-am înclinat pentru ultima dată, făcându-le cu ochiul şi 
multumind femeii şi băiatului fermierului în timp ce intram 
pe poartă. 

Mă simţeam mai liniştit. /ntrasem. 

Podul scârţâi sub paşii mei; zidurile castelului se înălţau 
deasupra mea. Am intrat într-o curte mare, în care oamenii 
forfoteau de colo-colo. 


103 


Nu ştiam încotro s-o iau. Nu ştiam dacă Sophie se afla 
aici sau măcar dacă era în viaţă. Am simţit un nod în gât. 

M-am îndreptat spre intrarea în castel. Soarele era sus. 
Era înainte de prânz. La curte încă se mai ţinea sfat. 

Aveam treabă. Eram bufon. 


Capitolul 42 


Curtea lui Baldwin era adunată în sala cea mare, la care 
ducea coridorul principal, străjuit de arcade mari din piatră. 

Am urmat drumul oficial: cavaleri purtând obişnuitele 
tunici şi pantaloni, paji agitându-se pe lângă ei, ţinându-le 
armurile şi coifurile; curteni cu veşminte colorate şi 
pelerine, şi pene la pălării; oameni cu plângeri - fie nobili, 
fie simpli orăşeni. Şi, pe oriunde treceam, o căutam pe 
Sophie. 

Oamenii mă vedeau şi zâmbeau. Eu, în schimb, le 
răspundeam făcându-le cu ochiul sau cu o jonglerie, ori cu 
un gest rapid al mâinii. Până acum, îmi îndeplinisem rolul 
perfect. Un bărbat purtând o fustanelă, carouri şi pantaloni 
strâmţi, aruncând şi prinzând nişte mingi... cine şi-ar fi 
închipuit că un asemenea om ar putea reprezenta un 
pericol? 

Luat de mulţime, am ajuns la sala cea mare. Două uşi 
mari de stejar, sculptate cu scene ce descriau cele patru 
anotimpuri, se deschideau de fiecare parte a intrării. Soldaţi 
cu halebarde în mâini stăteau înaintea lor, blocând 
trecerea. 

Inima îmi zvâcnea. Eram aici. Baldwin se afla de partea 
cealaltă. Tot ce trebuia să fac era să îi conving să mă lase 
să intru. 

Un uşier, având scutul cu leu, blazonul seniorului, părea 
să ţină socoteala programărilor. Unora li se spunea să se 
aşeze şi să aştepte; altora, care dădeau pe dinafară de 
îngâmfare, li se permitea să intre. 

Când mi-a venit rândul, am păşit înainte şi m-am anunţat 


104 


îndrăzneţ: 

— Sunt Hugh din Boree, văr al lui Palimpost caraghiosul. 
Mi s-a spus că o să îl găsesc aici. La privirea cercetătoare a 
uşierului, am şoptit: Probleme de familie. Vă rog, din partea 
ciudaţilor din familia mea. 

Uşierul pufni. Mă privi iute din cap până în picioare. 

— Ai să îl găseşti fără îndoială dormind laolaltă cu câinii. 
Dar ţine-te departe cât timp se discută chestiuni 
importante. 

Spre uluirea mea, mă împinse înăuntru. 

Am păşit într-o sală mare. Încăperea era imensă - înaltă 
cât cel puţin trei caturi, lungă şi dreptunghiulară. Era plină 
de o mulţime de oameni, aşteptând la rând să poată vorbi 
cu ducele sau şezând în jurul unei mese lungi. 

De undeva de sus se auzi o voce. Din spatele unui grup 
de negustori şi creditori care discutau gălăgioşi pe tema 
dobânzilor, am trecut pe o treaptă mai înaltă de unde 
puteam vedea mai bine. 

Baldwin! 

Stătea mai degrabă răsturnat, decât aşezat într-un jilţ 
mare, din stejar masiv, ridicat pe un postament deasupra 
podelei. Părea cu totul lipsit de interes, ca şi când aceste 
proceduri plicticoase îl împiedicau să aibă o zi excelentă la 
vânătoare. 

La picioarele lui îngenunchease un om simplu, venit cu o 
doleanţă. 

Baldwin...! La vederea lui mă trecură fiori pe şira spinării. 
Timp de săptămâni, visasem că voi face mai mult decât să 
îmi trec cuțitul pe la baza gâtului lui. Părul negru îi cădea 
pe umeri, iar bărbia ascuţită era acoperită de o barbă 
scurtă, neagră. Purta o mantie cu alb şi purpuriu peste o 
cămaşă largă şi pantaloni strâmţi. 

Mi-am zărit noul rival, Palimpost, purtând aceleaşi 
veşminte ca şi mine. Şedea pe o treaptă, alături de 
Baldwin, şi făcea jonglerii. 

Un vechil purtând haine galbene arăta spre un şerb şi 
spunea: 

— Reclamantul încearcă să nege dreptul de proprietate, 


105 


sire. 

— Dreptul de proprietate? Baldwin se întoarse către unul 
dintre sfătuitorii lui. Nu primul născut este, prin lege, cel 
care moşteneşte toate proprietăţile? 

— Aşa este, sire, încuviinţă sfătuitorul. 

— Pentru nobili, pentru oameni cu proprietăţi, da, zise 
reclamantul, dar noi suntem doar nişte fermieri umili. 
Turma asta de oi este tot ce avem. Fratele meu mai mare 
este un beţiv. Nu a mai muncit nici măcar o singură zi la 
fermă de ani de zile. Pentru mine şi soţia mea... ferma asta 
este totul. Aşa ne plătim datoriile faţă de dumneavoastră. 

— Tu, fermierule, se uită Baldwin la el, nu faci decât să 
munceşti? Tu nu bei la rândul tău? 

— Poate, de sărbători... ezită fermierul neştiind cum să 
răspundă. La petreceri, de pildă, atunci când ne-am 
sărbătorit aniversarea căsătoriei. 

— Deci, se pare că sunt nevoit să împart aceste oi între 
doi beţivi. Baldwin rânji. Un hohot general de râs făcu 
ocolul sălii. 

— Dar, sire, se ridică fermierul. 

— Stai potolit, îl dojeni ducele. Legea trebuie să fie 
respectată. Şi pentru aceasta, turma de oi trebuie dată 
celui mai mare dintre copii, continuă el. Nu este aşa? Cu 
toate acestea, obiecțiile tale sunt întemeiate. În cazul în 
care turma se va pierde, nu ne va aduce niciun fel de 
beneficiu. Mi se pare totuşi că ar exista o posibilitate. Se 
uită prin sală. Eu sunt cel mai mare... 

Reclamantul rămase cu gura căscată. 

— Dumneavoastră, sire? 

— Da. Baldwin zâmbi larg. Cel dintâi dintre cei dintâi 
născuţi, nu-i aşa, şambelane...? 

— Sunteţi stăpânul pământului meu, se înclină 
şambelanul. 

— De aceea, cred că legea ar fi foarte bine aplicată dacă 
aceste preţioase oi îmi vor fi date mie, declară Baldwin. 

Fermierul căută ajutor, privind disperat în jur. 

— Aşa că le iau eu, declară Baldwin, în numele 
patrimoniului. 


106 


— Dar, sire, oile astea sunt tot ceea ce avem, insistă 
fermierul. 

Mă cuprinse furia. Aş fi vrut să mă reped la Baldwin şi să 
îmi înfig cuțitul în gâtul lui. Acesta era omul care îmi furase 
totul, cu aceeaşi uşurinţă cu care acum îl ruina pe bietul 
fermier. Dar trebuia să mă stăpânesc. Venisem aici pentru 
Sophie, nu să mă răzbun pe acest porc. 

Un paj se înclină spre Baldwin. 

— Vă aşteaptă alaiul de vânătoare, sire. 

— Bine. Mai sunt şi alte pricini de judecat? întrebă 
Baldwin pe un ton ce arăta că nu mai avea chef de aşa 
ceva. 

Am înghiţit în sec nervos. Asta era şansa mea. De aceea 
venisem. Mi-am făcut loc până în faţă. 

— Aş avea eu ceva, sire. 


Capitolul 43 


— Este O problemă legată de pământurile 
dumneavoastră din vest, am spus eu din rândul 
petiţionarilor. 

— Cine vorbeşte? întrebă Baldwin tresărind. Din rândul 
petiţionarilor se ridică un freamăt de surpriză. 

— Un cavaler, Înălţimea Ta, am strigat. Am făcut o 
incursiune rapidă şi i-am tăiat şi i-am ars pe toţi duşmanii 
dumneavoastră din vest... 

Baldwin se ridică în picioare. Se sprijini de jilţ. 

— Dar în vest nu avem niciun fel de duşmani... 

Am tras aer în piept şi mi-am luat avânt. 

— Imi pare rău, sire, dar mi-e teamă că acum aveţi. La 
început timid, un hohot de râs cuprinse întreaga sală. Pe 
măsură ce devenea tot mai clar că era o glumă, râsul se 
însufleţea. 

— Este un nebun, zise cineva. Dă reprezentaţie. Baldwin 
se holbă la mine şi păşi înainte. Privirea lui rece îmi îngheţă 
sângele. 


107 


— Cine eşti, nebunule? Cine ţi-a dat voie să vorbeşti? 

— Sunt Hugh. Din Boree. M-am înclinat. Mi-am făcut 
studiile cu Norbert, faimosul bufon de acolo. Am auzit că 
aici, la curte, ar fi nevoie de un pic de voie bună. 

— Voie bună? Curtea tânjeşte după voie bună... ? Baldwin 
se încruntă fără să înţeleagă. Cu siguranţă că eşti nebun 
din naştere, te asigur de asta. Şi ai mai şi venit atâta drum 
din marele oraş doar ca să ne înveseleşti. 

— Aşa este, într-adevăr, sire. M-am înclinat din nou cu 
toţi nervii încordaţi. 

— Ei bine, ai venit degeaba, zise nobilul. Avem deja un 
nebun. Nu-i aşa, Palimpost, animăluţul meu preferat? 

Bufonul se ridică. Un bătrân cu picioarele ca nişte butuci, 
cu părul alb şi nişte buze groase, ce parcă tocmai fusese 
trezit din somn. 

— Cu tot respectul, am zis eu mergând în mijlocul sălii şi 
adresându-mă adunării, am auzit că Palimpost nu mai 
poate smulge un zâmbet nici de la o scroafa beată. Că şi-a 
pierdut hazul. Ascultaţi, dacă nu o să vă înveseliţi, voi pleca 
imediat. 

— Băiatul ăsta te provoacă, rânji Baldwin la bufonul lui. 

— Potoliţi-l, sire, zise Palimpost. Nu îl ascultați. Vrea să 
aducă nelinişte în ducatul dumneavoastră. 

— Singura noastră nelinişte, dragul meu bufon adormit, e 
dată de glumele tale răsuflate. Poate că băiatul are 
dreptate. Să vedem cu ce anume vine din Boree. 

Baldwin cobori de pe platforma pe care se afla jilţul şi 
veni către mine. 

— Fă-ne să râdem, şi mai discutăm despre viitorul tău. 
Dacă dai greş, îţi vei exersa talentele în faţa şobolanilor din 
temniţele noastre. 

— Mi se pare cinstit, sire. M-am înclinat. Vă voi face să 
râdeţi. 


Capitolul 44 


Stăteam în mijlocul acelei încăperi imense. O sută de 
108 


perechi de ochi erau aţintite asupra mea. 

În mijlocul unui grup de cavaleri l-am văzut pe Norcross, 
căpetenia armatelor ducelui, castelanul lui. L-am privit 
îngrozit, deşi el nu se uita în direcţia mea. Toate simţurile 
îmi spuneau că acesta era omul care mi-a ucis fiul. 

— Cu siguranţă, ştiţi toţi povestea cu vaca din Amiens, 
am croncănit eu. 

Oamenii se uitau unul la altul şi clătinau din cap. 

— Nu o ştim, spune-o tu, bufonule, a strigat cineva. 

— Doi ţărani aveau un singur denar şi, ca să îşi mărească 
averea, s-au hotărât să cumpere o vacă aşa încât să poată 
vinde lapte în fiecare zi. Şi toată lumea ştie că vacile cele 
mai bune de pe aici sunt cele din Amiens. Aşa că s-au dus 
şi s-au târguit pentru cea mai bună vacă pe care au găsit-o 
şi care dădea foarte mult lapte. Şi, în fiecare dimineaţă, îi 
vindeau laptele. Într-o zi, unul dintre ei a zis: „Dacă am 
putea să împerechem vaca asta, am avea două. Am putea 
avea de două ori mai mult lapte şi de două ori mai mulţi 
bani“. Aşa că au căutat în sat şi au găsit cel mai bun taur. 
În curând aveau să se îmbogăţească. 

Am privit la cei din încăpere. Toţi păreau atenţi la 
cuvintele mele. Toţi zâmbeau... cavalerii, doamnele, chiar 
şi ducele însuşi. Îi câştigasem. Le captasem atenţia. 

— În ziua stabilită pentru împerechere, au adus taurul. 
Mai întâi, acesta încercă să se urce pe vacă pe la spate, dar 
vaca s-a foit. Apoi, se apropie de ea din stânga, dar vaca se 
îndreptă spre dreapta. Când a venit dinspre dreapta, vaca 
s-a îndreptat spre stânga. 

Am zărit o doamnă atrăgătoare şi m-am dus spre ea. Am 
zâmbit şi am imitat taurul. Doar cât să fiu considerat 
amuzant. Mulțimea şuieră de plăcere. 

— În cele din urmă, am continuat eu, ţăranii şi-au pus 
mâinile în cap disperaţi. Vaca asta din Amiens nu voia cu 
niciun chip să se împerecheze. Dar, în loc să se lase 
păgubaşi, s-au hotărât să ceară sfatul celui mai înţelept om 
din ducat. Un cavaler atât de înţelept, şi cu vederi atât de 
largi încât întotdeauna ştia de ce lucrurile sunt aşa cum 
sunt. 


109 


L-am văzut pe Norcross rezemându-se în coate şi 
ascultându-mi povestea. M-am dus spre el. 

— La cineva ca dumneavoastră, cavalere, am spus eu. 

Mulțimea râdea în hohote. 

— Povestea ta se opreşte aici, zise Baldwin, dacă încerci 
să umbli după o ţăcăneală. 

— Aşa cred şi eu. M-am înclinat către duce. Dar, de 
dragul poveştii, este bun şi el. 

Veselia lui Norcross începu să pălească şi se uită la mine 
cu faţa roşie de furie. 

— Deci, ţăranii au venit la acest cavaler foarte înţelept şi 
i-au spus păţania lor cu vaca. L-au întrebat: „Ce ar trebui să 
facem?“ Cavalerul cel înţelept, le-a răspuns: „Ziceţi că dacă 
taurul încearcă să se împerecheze cu ea dinspre stânga, o 
ia încolo, şi dacă încearcă din dreapta, o ia în partea 
cealaltă?“ „Da!“ au strigat ei. Cavalerul se gândi un pic. 
„Nu ştiu dacă vă pot rezolva problema, zise el, dar un lucru 
este sigur. Vaca voastră este din Amiens, nu?“. „Da, da“, au 
strigat ţăranii. „Este într-adevăr din Amiens, cum de v-aţi 
dat seama?“. 

M-am întors din nou către Norcross. M-am urcat pe masa 
de lângă el şi am continuat: 

— Păi, şi soția mea este şi ea tot din Amiens. 

Oamenii izbucniră în hohote de râs. Cavalerii, ducele, 
doamnele. Toţi, în afară de Norcross. Apoi, sala cea mare 
răsună de aplauze. 

Baldwin se apropie şi mă bătu pe umăr. 

— Eşti într-adevăr amuzant, bufonule. Mai ştii poveşti din 
astea? 

— Multe, am răspuns eu. Pentru a fi mai convingător, am 
făcut un salt şi m-am răsucit în aer, apoi am revenit la locul 
meu. Sala era în culmea veseliei. 

— Probabil că în Boree se râde foarte mult. Poţi rămâne, 
noul meu tovarăş. Ai obţinut slujba. 

Mi-am ridicat braţele triumfător. Sala mă aplauda. Dar în 
sinea mea ştiam că mă aflu la câţiva paşi de omul pe care 
jurasem să îl ucid. 

— Palimpost, din acest moment poţi să te retragi, declară 


110 


Baldwin. Arată-i noului bufon unde îţi este culcuşul. 

— Să mă retrag? Dar nu vreau, stăpâne. Nu v-am slujit cu 
toată fiinţa mea? 

— Cu ceea ce ai tu mai puţin. Atunci, îţi ofer o nouă 
slujbă. La cimitir. Vezi dacă îi poţi înveseli pe cei de acolo. 


Capitolul 45 


La două zile de la sosirea mea, Baldwin anunţă un mare 
banchet la palat, la care a invitat conți, cavaleri şi alţi nobili 
din toată regiunea. Ducele ştia cum să risipească ceea ce 
aparținuse supuşilor săi săraci. 

Am fost anunţat de şambelanul ducelui că eu aveam să 
joc rolul principal la festivități. Soţia ducelui, doamna 
Heloise, auzise de reprezentaţia mea şi era nerăbdătoare 
să mă vadă la lucru. 

Acesta avea să fie primul meu test adevărat! 

În ziua întâlnirii, tot castelul fierbea de pregătiri. O 
armată de servitori, purtând cele mai bune uniforme, 
aceleaşi tunici în alb şi purpuriu duceau platouri şi 
candelabre în marea sală de baluri. Menestrelii repetau pe 
peluză. In vatră se puneau buşteni groşi. Aromele 
apetisante de gâscă friptă, porc şi oaie se împrăştiau în tot 
castelul. 

Mi-am petrecut vremea exersând. Era primul meu 
spectacol adevărat. Trebuia să strălucesc, pentru a rămâne 
în grațiile lui Baldwin. Aruncam toiagul, îl răsuceam, îmi 
făceam săriturile înainte şi înapoi, recapitulam toate 
glumele. 

In cele din urmă, veni şi seara banchetului. Emoţionat ca 
un însurăţel, am înaintat spre sala cea mare. Patru mese 
lungi umpleau încăperea, fiecare dintre ele fiind acoperită 
cu cea măi fină pânză şi având pe ea candelabre pe care 
era încrustat un leu - emblema ducelui. 

Oaspeţii care soseau erau întâmpinați cu mare pompă. 
Eu mă înclinam în faţa fiecăruia şi îi prezentam cu aprecieri 


111 


glumeţe: 

— Obscenitatea sa ducele de Loire şi minunata lui 
nepoată... ă soție, lady Kate. 

Totul era menit să ridiculizeze bărbatul şi să măgulească 
nevasta, indiferent cât ar fi fost de urâtă. Toată lumea se 
prindea în joc. 

Numai după ce încăperea se umplu, îşi făcură intrarea 
ducele şi soţia sa, lady Heloise. O singură privire mă făcu să 
înţeleg că ducele nu o luase de nevastă de dragul 
frumuseţii ei. Cuplul făcu turul încăperii, Baldwin 
îmbrăţişând bărbaţii şi făcând glume cu ei, Heloise 
înclinându-se şi primind complimentele lor. Au luat loc la 
cea mai mare dintre mese. 

După ce toţi invitaţii lor s-au aşezat, Baldwin se ridică şi 
închină o cupă. 

— Bun venit tuturor. Astă-seară avem multe de 
sărbătorit. Curtea a fost îmbogăţită cu o nouă turmă de oi. 
Şi mai e şi sosirea unui bufon din Borâe. Hugh ne va face să 
râdem. 

— Am auzit că noul animal de companie al soţului meu 
este o adevărată nebunie, zise lady Heloise. Poate va da el 
tonul cu câteva giumbuşlucuri. 

— Voi face tot posibilul, stăpână. 

Am făcut o tumbă spre ea, dar am aterizat în braţele unui 
bătrân gras care şedea pe acelaşi rând. Am rânjit 
atingându-i barba. 

— Voi fi onorat să dau o reprezentaţie în cinstea 
dumneavoastră. Eu... 

— Aici, nebunule, zise lady Heloise. Sunt aici. 

— Doamne, am strigat sărind din braţele omului. Desigur, 
doamnă, probabil că am fost orbit de frumuseţea 
dumneavoastră şi nu am văzut bine. 

Se auzi un râset uşor. 

— Desigur, nebunule, acum două zile nu ţi-ai auzit 
numele strigat cu atâta încântare. Poate că eu sunt cea 
care a fost orbită. Cel de colo este Hugh sau Palimpost? 

Cei de faţă chicoteau la gluma gazdei. Chiar şi eu m-am 
înclinat, încântat de provocare. 


112 


La celălalt capăt al mesei, un preot cu burta mare dădea 
pe gât o halbă de bere. Am sărit pe masă în faţa lui, făcând 
să se zguduie paharele şi farfuriile. 

— Atunci, acesta... Un om se duse la un preot să îşi 
mărturisească numeroasele păcate. Zicea că avea multe de 
mărturisit. 

Preotul se uită în sus: 

— Mie? 

— Să vedem, părinte, ce părere o să ai despre asta la 
sfârşit. Mai întâi, omul i-a zis că furase de la un prieten, dar 
adăugă că acesta, la rândul lui, îi furase ceva la fel de 
valoros pentru a fi chit. „Un lucru îl scuză pe altul, zise 
preotul, eşti iertat“. 

— Este adevărat, aprobă preotul. 

— Apoi, am continuat eu, omul a zis că îşi bătuse 
prietenul cu o bâtă, dar că primise lovituri de acelaşi fel în 
schimb. „Păi, astea două se anulează reciproc, zise preotul. 
Nu îi datorezi nimic lui Dumnezeu.“ Acum, păcătosul ăsta 
simţea că ar fi putut scăpa de orice. A zis că mai avea ceva 
de mărturisit, încă un păcat, dar îi era mult prea ruşine. 
După ce preotul l-a încurajat, a rostit: „Am avut-o pe sora 
dumitale, părinte“. „Pe sora mea!“ se miră preotul. Omul 
simţea că avea să înfrunte furia divină. „lar eu pe mama 
dumitale de câteva ori“, zise preotul. „Aşa că, din nou, una 
o exclude pe cealaltă. Suntem iertaţi amândoi.“ 

Oaspeţii aplaudau şi râdeau. Preotul, ruşinat, râdea şi el 
uitându-se în jur. 

— Mai zi, nebunule, striga lady Heloise. Se întoarse către 
Baldwin. Unde ai ţinut ascunsă o asemenea comoară? 

Toţi hohoteau bine dispuşi. Se servea mâncarea - lebede 
şi gâscă, şi porc. Halbele şi paharele erau umplute de 
servitorii care forfoteau întruna. 

M-am repezit la un servitor care ducea o tavă cu friptură. 
Am luat o halcă de carne. 

— Minunat, am suspinat eu. Cine ştie diferenţa între 
mediu şi rar? 

Oaspeţii din jurul meselor se uitau în jur şi ridicau din 
umeri. 


113 


M-am dus către o doamnă care roşea. 

— Treisprezece centimetri este medie, doamnă. Dar 
optsprezece e rar. 

Hohotiră din nou. Îmi intrasem în mână. L-am văzut pe 
Baldwin acceptând felicitări şi arătând încântat de 
reprezentaţie. 

Cu şi mai multă pompă, un şir de servitori ieşiră din 
bucătărie purtând platouri cu diferite preparate. Baldwin se 
ridică. 

— Miel, onoraţi oaspeţi, din noua noastră turmă. 

Baldwin înfipse un cuţit într-o halcă de miel şi înghiţi o 
bucată chiar sub ochii servitorului său. 

— Delicios, nu ţi pare? 

— Aşa este, stăpâne, se înclină servitorul. 

Spre oroarea mea, mi-am dat seama că servitorul era de 
fapt fermierul căruia i se confiscase turma cu numai două 
zile în urmă. Pe loc, sângele mi se înfierbântă de furie. 

— Te rog, bufonule, continuă, zise Baldwin cu gura plină. 

— Aşa voi face, stăpâne, am spus făcând o plecăciune. 

La capătul aceleiaşi mese la care şedea Baldwin l-am 
văzut pe Norcross înfigându-şi cuțitul în carne, la un loc cu 
mai mulţi cavaleri. 

— Acela nu este cavalerul Norcross, înfundându-şi faţa pe 
acolo? 

Norcross miji ochii la mine. 

— Spuneţi-mi, cine este mai curajos decât bravul nostru 
cavaler Norcross? m-am adresat oaspeţilor. Care dintre noi 
ar putea fi iertat de mai multe ori pentru îngâmfare? De 
fapt, am auzit chiar că bunul nostru cavaler este atât de 
îngâmfat, încât îşi strigă propriul nume de câte ori e în 
culmea plăcerii. 

Norcross îşi puse cuțitul pe masă. Se holba la mine, iar 
din gură firicele de sos i se scurgeau în barbă. Hohotele se 
auzeau tot mai tare, dar cum faţa cavalerului se înăsprea, 
acestea încetară. 

— Şi mai sunt şi cei care întreabă, am continuat eu, ce au 
în comun cavalerul nostru şi podoabele sărbătorii. 

De data aceasta, nu mai chicotea nimeni. In aer plutea o 


114 


linişte încordată. 

— Veţi constata că, am continuat eu, clopoţeii lor sunt 
doar de frumuseţe. 

La aceasta, cavalerul ţâşni în picioare trăgându-şi sabia. 
Ocoli masa şi se repezi spre mine. 

M-am prefăcut că fug. 

— Ajutor, ajutor, stăpâne. Nu am nicio sabie şi, totuşi, se 
pare că l-am înţepat cam adânc. 

Am făcut o săritură în aer şi am fugit spre Baldwin. 
Norcross mă urmări greoi şi uşor ameţit de băutură. 

L-am evitat cu uşurinţă ocolind masa, spre încântarea 
oaspeţilor care păreau să facă deja pariuri dacă Norcross 
mă va prinde şi îmi va tăia gâtul sau nu. În fine, m-am 
aruncat în braţele protectoare ale lui Baldwin. 

— Vrea să mă ucidă, stăpâne. 

— Ba nu o va face, răspunse Baldwin. Linişteşte-te, 
Norcross. Noul nostru nebun tocmai ţi-a intrat pe sub piele. 
Un hohot sănătos şi nu o crimă ar trebui să te vindece. 

— Mă insultă, sire. Nu îngădui aşa ceva din partea nici 
unui bărbat. 

— Dar ăsta nu este un bărbat, ci doar un nebun, zise 
Baldwin. Şi ne amuză foarte tare. 

— V-am servit cu credinţă, glăsui cavalerul roşu la faţă. 
Vreau să lupt cu bufonul. 

— Ba nu vei face asta, rosti lady Heloise ridicându-se. 
Nebunul a făcut totul la rugămintea mea. Dacă i se va 
întâmpla vreodată ceva, voi şti cine este autorul. Eşti în 
siguranţă, Hugh. 

Norcross răsufla frustrat, în centrul atenţiei întregii curţi. 
Încet, îşi împinse sabia grea înapoi în teacă. 

— Data viitoare, nebunule, zise el, eu voi fi cel care va 
râde. Se întoarse la locul său, nemailuându-şi nici măcar o 
secundă ochii de pe mine. 

— Ţi-ai ales un adversar pe care nu e bine să îl înfurii, 
bâigui Baldwin cu gura plină de carne de miel. Aruncă apoi 
câteva bucăţi de grăsime de pe farfuria lui pe podea. la şi 
tu. 

M-am uitat spre celălalt capăt al încăperii. Ştiam că de 


115 


acum îmi făcusem un duşman pe viaţă. 
Dar şi el îşi făcuse. 


Capitolul 46 


Nu aveam timp de pierdut. Trebuia s-o găsesc pe Sophie. 
Era în viaţă. Ştiam. 

În urma înfruntării dintre mine şi Norcross, am câştigat 
un anume statut în rândul personalului castelului. Mi se 
dăduse o poreclă, Hugh cel Curajos. Sau mi se mai spunea 
Hugh cel Scurt. Cei care îl serveau pe duce numai din 
obligaţie sau de frică îmi şopteau cuvinte de încurajare. Imi 
făcusem deja câţiva prieteni utili. 

Printre aceştia, Bette, bucătăreasa, o femeie cu faţa roşie 
şi umflată şi cu o limbă ascuţită, care făcea ca bucătăria să 
pară ca o corabie proaspăt lansată la apă. Şi Jacques, 
valetul care avea în grijă camerele de sus, şi care mânca 
alături de mine în bucătărie. Şi mai era şi Henri, un sergent 
mai vesel, dintre gărzile de la palat, care se crăcăna de râs 
la glumele mele. 

l-am întrebat pe toţi dacă auziseră cumva de o tânără 
blondă care să fi fost ţinută captivă la castel, fiind tot 
timpul atent. Nimeni nu ştia de aşa ceva. 

— Ai încercat la bordeluri? îmi făcu cu ochiul sergentul. 
Din momentul în care nobilii nu mai au nevoie de ele, acolo 
le trimit. 

Şi am căutat şi acolo. Am trecut pe la toate, prefăcându- 
mă un client pretenţios. Dar, slavă Domnului, niciuna care 
să corespundă descrierii lui Sophie nu se afla printre târfele 
de la Treille. 

— Pari să ai o faţă cam lungă pentru un bufon, observă 
Bette, bucătăreasa, într-o dimineaţă, în timp ce făcea 
aluatul. lar te gândeşti la iubita ta? 

Aş fi vrut să pot avea încredere în ea. 

— Nu a mea, Bette, ci a unui prieten, am minţit eu. M-a 
rugat cineva să întreb. 


116 


— A unui prieten, zici tu. Bucătăreasa mă privea 
neîncrezătoare. Părea că se juca cu mine. E de viţă nobilă 
sau o femeie simplă? 

Mi-am ridicat capul din castronul cu supă. 

— De unde să cunoască un necioplit ca mine pe cineva 
de viţă nobilă? am rânjit. Poate în afară de tine... 

— A, da, eu... Bette îmi făcea jocul. Eu sunt sânge din 
sângele ducelui însuşi. De aceea slugăresc în vatra asta 
până noaptea în fiecare zi. 

Râse şi îşi văzu de treburile ei. Dar când se întoarse 
cărând un butoi, se furişă în spatele meu şi îmi spuse în 
şoaptă: 

— Poate că, totuşi, ceea ce cauţi se află la Tavernă, 
scumpule. 

Am ridicat privirea: 

— La Tavernă? 

Se ridică pe vârfurile picioarelor pentru a ajunge la un bol 
cu usturoi cocoţat pe un raft înalt. 

— Pivnițele, zise în barbă. Sunt întotdeauna pline de guri 
de hrănit. Cel puţin pentru o vreme. Le spunem Taverna. 
Toţi ajung acolo pe propriile picioare dar, de regulă, este 
nevoie de patru inşi pentru a-i scoate. 

Am privit-o pentru a-i mulţumi, dar Bette o ştersese 
repede spre cealaltă parte a bucătăriei, curăţându-şi 
usturoiul pentru supă. 

Taverna. 

În zilele următoare, am iscodit prin curtea castelului în 
timpul plimbării de după-amiază. Am observat o uşă grea 
de fier ce era întotdeauna păzită de cel puţin doi soldaţi din 
garda lui Baldwin. O dată sau de două ori m-am aventurat 
mai aproape, încercând să îi înveselesc pe paznici. Am 
făcut un mic truc de magie, am aruncat nişte mingi în aer, 
mi-am răsucit toiagul. Nu am obţinut mai mult de un 
zâmbet furiş. 

— Cară-te, nebunule, urlă un paznic la mine. Niciunul 
dintre cei de aici nu îşi mai aminteşte cum e să râzi. 

— Dacă vrei să arunci o privire înăuntru, sări un altul, 
„sunt sigur că Norcross ţi-ar găsi un loc acolo“. 


117 


Am şters-o, prefăcându-mă că auzul acestui nume mă 
face să tremur. Dar am continuat să complotez. Cum aş 
putea intra? Cine m-ar putea ajuta? Am încercat cu 
şambelanul. Am încercat chiar să îl păcălesc pe Baldwin. 
Într-o zi, după ce terminase judecarea plângerilor, i-am 
spus într-o doară: 

— E timpul pentru ceva de băut, stăpâne. Ce-ar fi să vă 
fac o cinste la... Tavernă? 

Baldwin râse şi îi spuse pajului său: 

— Nebunul e aşa de disperat după ceva de băut că este 
dispus să rişte să ia vărsat. 

Într-o noapte, în timp ce îmi luam cina în bucătărie, Bette 
se aşeză alături de mine. 

— Eşti tare ciudat, Hugh. Toată ziua nu eşti decât zâmbet 
şi giumbuşlucuri. Dar noaptea te întristezi şi te perpeleşti 
ca un iubit părăsit. De ce am eu impresia că iubita asta 
pierdută nu este a prietenului tău? 

Nu mai puteam să îmi ascund tristeţea. 

— Ai dreptate, Bette. Pe soţia mea o caut. A fost luată din 
satul meu. De cavaleri călare. Ştiu că este aici. O simt cu 
tot sângele meu. 

Bette nu părea surprinsă. Doar zâmbi. 

— Ştiam eu că nu eşti nebun, zise ea. lar eu aş putea să 
fiu prietena ta, adăugă, dacă ai nevoie de aşa ceva. 

— Am nevoie de un prieten mai mult decât ai putea să îţi 
dai seama, am spus disperat. Dar de ceo faci? 

— Te asigur că nu pentru glumiţele tale proaste, Hugh, 
sau pentru cuvintele tale măgulitoare. Expresia lui Bette se 
schimbă, deveni mai prietenoasă. Geoffrey şi Isabel... Ei 
sunt prietenii mei. De ce crezi că ţi-am păstrat întotdeauna 
cele mai bune bucăţi de carne? Doar nu crezi că eşti chiar 
aşa de amuzant, nu? Ţie îţi datorez vieţile lor, Hugh. 

l-am luat mâinile. 

— Taverna, Bette. Trebuie să intru. Am încercat în toate 
felurile, dar nu a fost cu putinţă. 

— Nu e cu putinţă? Bucătăreasa se holbă la mine o bună 
bucată de vreme, încercând să îmi ghicească intenţiile. 
Pentru un nebun, poate că nu. Doar un nebun ar putea să 


118 


vrea să intre în Tavernă. Dar e o vorbă pe aici. Cea mai 
sigură cale de a intra în ciorbă este să îl rogi pe bucătar. 


Capitolul 47 


Era răcoare pentru o noapte de vară în Boree. Peste 
grădini sufla o boare rece. Lady Emilie se înfăşură în 
mantie. Alături de ea era şi bufonul, Norbert. 

În noaptea aceea, Emilie încercase să citească din cartea 
cu poveşti eroice, dar întorcea paginile fără să le priceapă 
înţelesul, iar gândurile îi zburau undeva, departe. Rimele 
poeţilor şi poveştile cu eroi imaginari nu o mai captivau. 
Inima o durea, pradă unor sentimente nelămurite pe care 
nu le mai încercase niciodată. Revenea mereu la acelaşi 
lucru, la acelaşi chip. 

Ce se întâmplă cu mine? se întreba ea. Simt că 
înnebunesc. 

Norbert observase frământarea ei. Bufonul bătuse la uşa 
ei, mai devreme în noaptea aceea. 

— Râsul îmi este familiar, doamnă, şi de aceea şi 
melancolia trebuie să îmi fie familiară. 

— Acum nu mai eşti doar bufon, ci spiţer? se prefăcu ea 
că îl ceartă. 

— Nu este nevoie de un medic pentru a vedea ce anume 
se întâmplă cu tine, doamnă. Îți este dor de prietenul 
nostru, nu-i aşa? 

Faţă de oricine altcineva, şi-ar fi muşcat limba. 

— Îmi este dor de el, bufonule. Nu te pot minţi. 

Bufonul se aşeză în faţa ei. 

— Nu eşti singura. Şi mie îmi este. 

Asta era ceva nou pentru Emilie. Se obişnuise cu gândul 
că bărbaţii erau ca muştele, obositori şi mereu bâzâind în 
jurul ei, prea preocupaţi ca fumurile şi faptele lor să fie 
luate în serios. Dar, de data asta, era altfel. Cum era 
posibil? Îl cunoştea pe Hugh de doar câteva săptămâni. O 
lume îi despărţea dar, cu toate acestea, ea ştia totul despre 


119 


el. Era aproape sigură că nu avea să îl mai vadă vreodată. 

— Simt că eu l-am trimis în misiunea asta, îi zise ea lui 
Norbert. lar acum aş vrea să îl pot aduce înapoi. 

— Nu tu l-ai trimis, doamnă. Şi, cu tot respectul, nu este 
al tău ca să îl poţi aduce înapoi. 

Norbert avea dreptate. Hugh nu era al ei. Aşa că se 
frământa în grădină, în noaptea aceea. Avea nevoie să 
simtă aerul rece biciuindu-i faţa. Prin nu ştia ce minune, 
aici, afară, sub aceeaşi lună, se simţea mai aproape de el. 

Nu ştiu dacă te voi mai revedea vreodată, Hugh De Luc. 
Dar mă rog să se întâmple. Cumva, undeva. 

— Îţi asumi foarte multe riscuri nutrind asemenea 
sentimente, îi spuse Norbert. 

— Nu mi-am propus aşa ceva. Pur şi simplu... le am. 

Îi luă mâna. Pentru o clipă, nu au mai fost stăpână şi 
servitor, ci prieteni. Emilie roşi, apoi zâmbi. 

— Se pare că inima mea aparţine tuturor bufonilor. 

— Nu îţi face griji, doamnă. Roşcatul nostru este şiret şi 
plin de resurse. L-am învăţat, ştii şi tu. Un prieten din 
vechea gaşcă. Sunt sigur că este în siguranţă. Işi va găsi şi 
soţia. 

— Bufon, iar acum mai eşti şi clarvăzător? Emilie îl 
îmbrăţişă pe bufon. Mulţumesc, Norbert. Apoi îl urmări cu 
privirea în timp ce acesta se întorcea în castel. 

Era târziu. Grădina era liniştită. Îi promisese preotului că 
se va trezi devreme pentru rugăciunea de dimineaţă. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, Hugh De Luc, şopti ea 
apoi se îndreptă spre loja de deasupra grădinilor, din aripa 
locuită. De dedesubt, răzbătură voci. 

Cine ar fi putut să fie aici la o asemenea oră? Emilie se 
ascunse în spatele unei coloane şi privi spre umbrele ce se 
distingeau cu greu prin întuneric. 

Un bărbat şi o femeie. Vocile se auziră mai tare. 

Emilie îşi încordă auzul. 

— Nu aceasta, cavalere, zicea femeia. Nu aceasta este 
comoara. 

Era Anne. Acolo, în întuneric, cu un bărbat. Nu părea să 
fie un cavaler. Semăna mai mult cu un călugăr. In robă, dar 


120 


cu sabie. 

Emilie se gândi că acolo se petrecea ceva ce ea nu ar fi 
trebuit să ştie. Anne era furioasă. Nu o mai auzise niciodată 
pe stăpâna ei vorbind pe un ton atât de aspru. 

— Ştii ce vrea soţul meu, zicea ea. Găseşte-o! 


Capitolul 48 


Câteva zile mai târziu, în timp ce mâncam, Bette 
bucătăreasa îmi făcu cu ochiul şi mă luă deoparte. 

— Există o cale, zise ea. Dacă încă mai vrei să intri în 
Tavernă. 

— Cum? am întrebat-o aplecându-mă spre ea. Şi cât de 
curând? 

— Nu e tocmai o taină, bufonule. Oamenii trebuie să se 
hrănească, nu-i aşa? Gărzile, soldaţii, chiar şi... prizonierii. 
In fiecare seară se duce mâncare din bucătărie în pivniţă. 
Pe cine ar deranja dacă ar fi dusă de un nebun? 

Ochii mi se aprinseră. Nebunul care făcea treburile 
bucătăresei. Ar putea să meargă. 

— O să încerc, zise Bette. Restul depinde de tine. Dacă 
soţia ta e înăuntru va fi nevoie de mai mult decât de noroc 
pentru a o scoate de acolo. Dar ai grijă să nu abaţi furia 
oarbă a ducelui asupra mea. 

l-am luat mâna şi i-am strâns-o. 

— Asupra ta se va abate doar recunoştinţa mea, fii 
sigură. lţi datorez aşa de multe, Bette. 

— Ţi-am spus deja, ţie îţi datorez viaţa verilor mei. 

— Dar am sentimentul că într-un fel este vorba şi de 
altceva decât de ceea ce am făcut eu pentru Geoffrey, 
Isabel şi Thomas. 

Zâmbi şi puse un capac peste oală. 

— Baldwin este stăpânul nostru, şuieră ea. Dar niciodată 
nu ne va putea stăpâni inimile. Văd de ce te afli aici. Văd că 
eşti îndrăgostit. Probabil că mâinile astea sunt dure şi 
urâte, dar nici eu nu sunt străină de treburile inimii. 


121 


Începui să roşesc. 

— Este chiar aşa de evident? 

— Nu-ţi fie teamă, scumpete, nimeni altcineva nu va mai 
observa. Sunt prea preocupaţi să îşi primească partea lor şi 
să râdă de glumele tale proaste. 

Am ridicat o ceapă aşa cum cineva ar fi ridicat o cană 
pentru a ţine un discurs. 

— Vom păstra amândoi secretul celuilalt, Bette. 

Ea ridică un nap. Le-am ciocnit. 

— Simt că mă ia durerea de cap. Bette se încruntă. Mâine 
seară. Să fii aici pe la asfinţit. Şi încă ceva, Hugh. M-ai 
întrebat dacă se află vreo femeie în temniţă. Am verificat. 
Este una în Tavernă care s-ar potrivi descrierii soţiei tale, cu 
părul blond, şi care vorbeşte întruna despre un copilaş. 

Cuvintele acestea... Ele au avut efectul unei magii pentru 
mine. Ceea ce atât de mult timp fusese doar o speranţă, 
acum devenise realitate. Sophie era aici! Acum eram sigur 
de asta. Aveam să o văd mâine seară. In sfârşit! 

Am îmbrăţişat-o pe Bette, aproape dărâmând-o pe biata 
femeie în oala ei de supă. 


Capitolul 49 


Toată ziua următoare, nu am făcut decât să aştept 
asfinţitul. Timpul trecea îngrozitor de încet. Ca să 
înrăutăţească lucrurile, Baldwin mă chemă ca să îl distrez în 
timp ce el proba nişte cizme noi. Ce ticălos! Am fost nevoit 
să îl înveselesc în timp ce mă gândeam cum o să îi înfig un 
cuţit în inimă. 

În rest, n-am făcut altceva decât să număr orele scurse. 
Îmi tot repetam în sinea mea cuvintele lui Bette, ceea ce 
aveam de făcut. Apoi visam la chipul lui Sophie - cea pe 
care o ştiam din copilărie. Îmi imaginam cum vom fi din nou 
împreună la hanul pe care îl vom reconstrui din ruine... 
luându-ne viaţa de la capăt. Cum aveam să mai facem un 
copil. 


122 


Şedeam pe salteaua mea privind cum cobora soarele la 
asfintit. In sfârşit, lumina de la geamurile mele scăzu. Era 
timpul să o văd pe Sophie. 

M-am îndreptat către bucătărie. Bette trebăluia. Îşi 
legase o pânză în jurul capului ca să fie mai convingătoare, 
şi se plângea servitorilor: 

— Trebuie să mă întind. Incă mai am de pregătit masa 
ducelui. Cine o să ducă supa la Tavernă? Hugh, ce noroc! 
exclamă ea zărindu-mă. Nu vrei să fii aşa de drăguţ? 

— Nu am decât două mâini! am glumit eu arătând spre 
toiag, şi un... am ridicat un deget şi am pufnit strâmbând 
din nas...Îl folosesc pentru scărpinat. 

— Asta este tot ce îmi trebuie, insistă Bette. Ai grijă doar 
să nu le bagi pe celelalte în supă. 

Luă un blid acoperit din cuptor şi spuse: 

— Dă-i-l lui Armand, temnicerul. Şi dă-i şi cana aia cu vin. 
Mi-ai făcut foarte mult bine, nebunule. Apoi mă apucă de 
braţ şi-mi şopti: Îţi urez noroc, Hugh. Fii atent. Este un loc 
tare nenorocit acolo unde te duci. E iadul. 

Am străbătut curtea cu blidul şi cana de vin în mâini. 
Braţele îmi tremurau uşor. La poarta temniţei stăteau doi 
paznici, alţii decât cei care mă izgoniseră de acolo acum 
două zile. 

— Ding, ding, ding... sună clopoţelul pentru cină, am 
anunţat eu ceremonios. 

— Pe cine naiba au pus la treabă în bucătărie de data 
asta? întrebă unul dintre ei. 

— Eu aduc... glume la desert. Cheltuielile ducelui trebuie 
onorate. 

— Probabil că ducele a intrat în faliment din moment ce 
te trimite pe tine, zise celălalt paznic. 

Spre uşurarea mea, nu m-au luat la întrebări. Unul 
deschise uşa cea grea. 

— Dacă ai fi avut nişte sfârcuri mai apetisante, te-aş fi 
ajutat să le duci jos, şuieră el. 

Uşa se trânti cu zgomot în urma mea. Mă simţeam foarte 
uşurat. /ntrasem! 

Mă aflam într-un coridor îngust, din piatră, luminat numai 


123 


de lumânări. O scară îngustă ducea în jos. 

Am simţit un curent, apoi am auzit zgomote - zăngănit 
de metal, cineva striga, un țipăt ascuţit. Am coborât cu 
băgare de seamă, cu inima bătându-mi gata să-mi iasă din 
piept şi cu sudoarea şiroindu-mi pe gât. 

Coboram cu grijă câte o treaptă, cu blidul care se lovea 
uşor de pereţii de piatră şi carafa de vin pe care o 
strângeam la piept. 

Zgomotele îngrozitoare deveniră mai puternice. Am 
simţit un miros înţepător, de carne arsă, care făcu să mă 
gândesc la Civetot. 

Am tresărit. Biata Sophie. Dacă se afla aici, trebuia să o 
scot. Chiar în seara asta. 

In cele din urmă, coridorul dădu într-o platformă ca de 
temniţă. Plutea un miros greu de excremente. Dinăuntru se 
auzeau strigăte, ca acelea ale nebunilor, gemete şi ţipete 
agonizante. Am văzut o vatră şi instrumente de fier cu 
vârfurile înroşite în flăcări. 

Stomacul mi se strânse. Brusc, nu mai ştiam ce ar fi 
trebuit să fac... dacă aş fi găsit-o. 

Doi soldaţi şedeau la o masă de lemn, cu mânecile 
suflecate, purtând doar pantaloni scurţi. Unul dintre ei, cu 
umerii laţi, rânji când mă văzu. 

— Ne-am dat dracului, uite cine ne aduce cina. 

— Tu eşti Armand? am spus întinzându-i blidul. 

El ridică din umeri. 

— lar dacă tu eşti noul bucătar-şef, ducele probabil că le- 
a copt-o bieţilor nenorociţi. Bette unde este? 

— Are o durere de cap. M-a trimis pe mine în locul ei. 

— Lasă mâncarea aici. Este un blid de la prânz pe care 
poţi să îl duci sus. 

Am pus blidul pe masă, lângă altele câteva din lemn. 

— Câţi oaspeţi sunt azi în Tavernă? 

— Ce te interesează pe tine? întrebă celălalt. 

— Nu am mai fost niciodată aici. M-am uitat în jur, 
ignorându-l. E vesel aici. Te deranjează dacă arunc o 
privire? 

— Asta nu este o piaţă, nebunule. [i-ai făcut treaba. 


124 


Acum, cară-te. 

Şansa îmi scăpa. Simţeam că mai am o singură clipă ca 
să îmi fac treaba. 

— Ei hai, lasă-mă să le duc mâncarea. Mi-am petrecut 
ziua făcând glume proaste şi învârtindu-mă ca un titirez. 
Lasă-mă să arunc o privire. Le duc eu blidele. 

Am pus carafa de vin pe masă în faţa lui. 

— Voi chiar vă atingeţi de lăturile astea? 

Armand trase încet blidul spre el. Scoase de acolo o 
limbă de porc, apoi o dădu celorlalţi. 

— La naiba. Ridică din umeri şi îi făcu cu ochiul 
tovarăşului său. De ce să nu îl laşi şi pe bufon să simtă o 
plăcere. Du-te şi serveşte-te cu ce vrei de acolo. E gratis. 


Capitolul 50 


Am dat un colţ şi am ajuns la celule. Putoarea de aici 
depăşea orice închipuiri. Aproape de nesuportat. Doamne, 
Sophie... 

Am pus în sfârşit jos ceaunul cu supă şi am început să îmi 
fac treaba. Oamenii aceştia trebuiau hrăniţi, iar între timp 
eu aveam să o caut pe Sophie în fiecare colţ întunecat. 

Am început să torn lături în boluri. Inima mi se zbătea ca 
un clopot de primejdie. 

Am dus două boluri în prima celulă. Îmi tremurau mâinile 
şi supa se scurgea pe podea. 

La prima vedere, celula părea goală. Era ca o peşteră, 
săpată în stâncă, adâncă de numai câteva picioare. Nicio 
lumină, niciun sunet. Doar mirosul greu. Un şobolan ud 
trecu prin faţa mea. 

Apoi, am văzut sclipirea unor ochi. Au licărit, tremurători 
şi speriaţi. Din întuneric apăru un cap. Fără păr, o faţă trasă 
acoperită cu răni care supurau. 

Prizonierul se târî spre mine, cu ochi sălbăticiţi. 

— Dacă a venit un bufon după mine, înseamnă că am 
murit. 


125 


— Mai bine un nebun decât Sfântul Petru. Am 
îngenuncheat şi am pus un bol sub gratii. 

Mâna lui slabă, galbenă ţâşni şi luă bolul de lemn. Mă 
cuprinse tristeţea. Nu ştiam de ce anume se făcuse vinovat 
ca să fi ajuns aici. In Treille nu era necesar să fi făcut ceva 
ca să fii azvârlit în temniţă. 

Dar eu nu mă aflam aici pentru el... 

In celula următoare, un bărbat chircit la podea, iar 
şobolanii se serveau din rănile deschise de pe picioarele lui. 
Vorbi într-o limbă pe care nu o înţelegeam. Abia dacă se 
uită la mine, cu ochii sticlindu-i. 

— Curaj, bătrâne, ceasul tău aproape că a sosit, am zis 
punând bolul sub gratii. 

Am trecut la următoarele celule fără ca măcar să mă 
întorc să mai iau supă. Ca şi primul prizonier, oamenii 
arătau mai mult ca nişte animale hăituite. Gemeau, se 
uitau la mine cu ochii galbeni, trişti. Am tras aer în piept, în 
pofida dorinţei de a vomita. 

Apoi, de undeva din adânc, se auzi un vaiet. O femeie! 
Trupul mi se încordă. Sophie? Nu ştiam dacă puteam să 
merg mai departe. 

— lată-ţi partenera, nebunule, zise Armand de la locul lui. 
Eşti liber să faci ce vrei, dacă te mulţumeşte. Are o limbă 
fermecată. 

Mi-am strâns pumnii şi am pornit călăuzit de strigătele 
femeii. Sub curea, am apucat mânerul cuţitului. Dacă 
aceasta era Sophie, i-aş fi ucis pe paznici. Şi pe Norcross. 

Ţipătul femeii se auzi din nou. 

— Du-te la ea, nebunule. Târfei nu îi place să i se tragă 
clapa, urlă Armand. 

Mi-am ţinut respiraţia când am ajuns în faţa celulei 
femeii. O rază de lumină trecea peste părul ei lung şi 
ciufulit. Părea să ţină în braţe o păpuşă sau o jucărie, 
împleticindu-se ea însăşi ca un copil părăsit. 

— Copilul meu, zicea ea abia şoptind. Vă rog... copilaşul 
meu are nevoie de lapte. 

Abia dacă o puteam vedea. Nu puteam să îi disting faţa 
sau vârsta. Mi-am făcut curaj şi am întrebat: 


126 


— Tu eşti, Sophie? Răsuflarea mi se opri. Decât să fi fost 
ţinută aşa... mai bine ar fi murit. 

Femeia bâiguia fraze de neînțeles. 

— Bietul copil are nevoie de lapte, silabisi ea. Apoi zise 
ceva ce părea a fi... Phillipe. 

O, Doamne! Am îngheţat. M-am apropiat mai mult de 
gratii. Ce îi făcuseră? 

— Sophie? am strigat. Păreau trăsăturile ei, părul ei. Te 
rog, întoarce-te către mine. Lasă-mă să te văd. 

— Cel mic are nevoie de lapte... îngăimă din nou. Ce pot 
să fac? Sânii îmi sunt secati. 

Lacrimile îmi umpleau ochii. Tot nu o puteam vedea. 

— Sophie, am zis din nou. 

M-am lipit de gratii. 

— Copilul are nevoie de lapte, am auzit-o încă o dată, 
apoi ţipă atât de ascuţit de parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în 
ureche. Am întins mâna, iar ochii ei mă văzură în sfârşit. 
Respirația îmi îngheţă în piept. Părul, ca paiele, îi cădea pe 
ochi. Dar ochii i se aţintiră pe mine. Cu vinişoare galbene 
trecând prin ei. Nasul plat şi umflat. 

Doamne, nu era ea! 

Picioarele mi se înmuiară. Nu era ea. O parte din mine se 
bucura, cealaltă era dezamăgită. 

— Copilul meu... striga femeia, implorând. Îmi întinse 
păpuşa ca să o privesc. 

O, Doamne! M-am îngrozit. Nu era o păpuşă. Era 
adevărat. Un bebeluş mic, legat cu un şal, mort fără 
îndoială, născut mort. 

— Cum aş putea să te ajut? am şoptit. Cum? 

— Nu vezi? zise ea dându-mi copilul. Copilul are nevoie 
de lapte. 

— Lasă-mă să te ajut. 

— Lapte! strigă femeia. Hrăneşte.-l. 

Nu puteam face nimic. Biata femeie înnebunise. M-am 
mai uitat o clipă la ea, apoi m-am avântat din nou în sus pe 
scări. 

Temnicerii râdeau în timp ce eu treceam pe lângă ei 
continuând să urc. 


127 


— Pleci aşa de curând, nebunule? strigă Armand. Ce, nu 
mai ştii nicio glumă? 
Am ieşit din temniţă şi m-am repezit pe scări. 


Capitolul 51 


Am fugit, năpădit de o sudoare rece, înapoi la castel şi, 
apoi, la culcuşul meu de sub scară. M-am aruncat pe saltea. 
Respiram ca un animal sălbatic, îngrozit. 

Nu era ea. 

În cele din urmă, probabil că iubita mea Sophie era 
moartă. 

Pentru prima dată ştiam ceea ce înţeleseseră de la bun 
început fratele lui Sophie şi chiar şi Norbert, mentorul meu. 
Nu exista nicio speranţă. Fusese luată de lângă copilul ei, 
violată şi lăsată să moară pe drum. Acum ştiam, fusese cea 
mai întunecată lecţie din viaţa mea. 

Mi-am îngropat capul în mâini. Această stupidă şaradă se 
terminase. Mă agăţasem de o speranţă, iar cum acea 
speranţă murise. Trebuia să plec. Mi-am smuls tichia de 
bufon şi am aruncat-o pe podea. Nu eram un bufon. Doar 
un nebun. Un nebun mai mare nu existase niciodată. 

Am rămas acolo mult timp, lăsându-mă pătruns de 
adevăr. 

Am auzit paşi lângă patul meu, apoi o voce. 

— Tu eşti, Hugh? 

Am ridicat capul şi am văzut-o pe... Estella, soţia 
şambelanului. 

Îmi făcuse cu ochiul în adunare. De multe ori. Mă sâcâise 
şi mă urmărise. În această noapte, avea doar un şal pe 
umeri, iar părul des, brun, pe care până acum îl văzusem 
numai strâns, îi acoperea gâtul. Ochii rotunzi şi înşelători, 
iar momentul - nu ar fi putut fi mai prost ales. 

— Este târziu, doamnă. Nu lucrez. 

— Poate că nu am venit pentru lucru, zise Estella intrând 
în spaţiul în care se afla salteaua mea. |şi lăsă şalul să cadă 
dezvăluind un trup sumar acoperit. Ce este, roşcatule? 


128 


şopti ea. Cum poate un bufon atât de focos să fie atât de 
trist? 

— Vă rog, doamnă, nu sunt bun de glume în această 
noapte. Dimineaţă voi fi din nou amuzant. 

— Nu am nevoie să râd acum, Hugh. Lasă-mă să te simt 
şi altfel. 

Se aşeză lângă mine. Aproape. Trupul ei era parfumat cu 
lavandă şi liliac. Întinse mâna şi îmi atinse faţa. M-am 
îndepărtat de ea. 

— Nu am mai văzut în viaţa mea un asemenea păr. Părea 
că are o fixaţie. E culoarea focului. Cum eşti tu în realitate, 
Hugh, când nu trebuie să te prosteşti? 

Veni şi mai aproape. l-am simţit plinătatea sânilor pe 
pieptul meu. Piciorul ei apăsându-l pe al meu. 

— Vă rog, doamnă. 

Dar Estella insistă. Îşi legănă umerii lăsând să îi cadă 
bluza. Sânii ei se ridicară. Apoi am simţit vârful limbii ei 
fierbinţi alunecând pe gâtul meu. 

— Pun pariu că şi alte părţi ale trupului tău sunt la fel de 
focoase ca şi părul. la-mă, Hugh, dacă nu o faci, o să spun 
ducelui că te-ai legat de fustele mele. Un om de rând care 
atinge fustele nevestei unui nobil... nu e deloc o postură de 
invidiat... 

Eram prins într-o capcană. Dacă i-aş fi rezistat, riscam să 
fiu arestat pentru hărţuire. Mă pipăi, apoi îşi băgă mâna în 
pantalonii mei. 

În acel moment, am simţit lama unei săbii atingându-mi 
gâtul... Am rămas liniştit. O voce tună: 

— Peste ce trădare am dat eu? 


Capitolul 52 


Lama se retrase încet şi am văzut faţa lui Norcross. 
Monstrul rânjea la mine. 

Norcross apăsă lama şi am simţit căldura sângelui ce se 
scurgea pe gâtul meu. 


129 


— O situaţie foarte neplăcută, nebunule. Lady Estella 
este soţia şambelanului ducelui, un membru al curţii. 
Trebuie să fii nebun să îţi scoţi scula în faţa unei asemenea 
femei. 

Mă cuprinse panica şi sângele îmi zvâcnea, dar mi-am 
dat seama că mi se întinsese o cursă. 

— Nu am făcut nimic, domnule. 

— Amărâta de sculă nu avea nicio nevoie, suspină 
Estella. Se pare că singura ardoare a nebunului nostru este 
în părul lui. 

Norcross mă apucă de tunică şi mă ridică cu sabia sub 
bărbie. Brusc, ochii ticălosului se luminară, recunoscându- 
mă. 

— Părul lui... Te cunosc de undeva. De unde, nebunule? 
Spune-mi. 

Mi-am dat seama că eram pierdut. L-am privit la rândul 
meu drept în ochi. 

— Soţia mea... Ce i-ai făcut lui Sophie? 

— Soția ta, şuieră cavalerul. Ce să fi făcut eu cu soţia 
unui nebun josnic? In afară de a-i fi tras-o? 

M-am întins spre el, dar m-a prins de păr şi m-a lovit tare 
cu mânerul sabiei sub bărbie, obligându-mă să 
îngenunchez. 

— Ascultă-mă cu atenţie, nebunule. Te-am văzut, dar 
unde? Unde ţi-am mai văzut faţa înainte? 

— Veille du Pere, am rostit eu. 

— Văgăuna aia mizerabilă, îşi aminti Norcross. 

— Ne-ai ars hanul. Mi-ai ucis soţia şi copilul, Phillipe. 

încerca să îşi amintească. Buzele i se desfăcură într-un 
zâmbet uşor. 

— Acum îmi amintesc... Tu eşti veveriţoiul acela roşcat 
care a încercat să mă împiedice să îl înec pe fiul morarului. 

Zâmbetul lui Norcross se lărgi. 

— Şi cum e cu marele Hugh? Bufonul bufonilor, care şi-a 
făcut şcoala cu Norbert din Boree? Rânjetul i se transformă 
într-un hohot brutal. Tu? Tu eşti proprietarul hanului? Un 
escroc. 

M-am ridicat la el din nou, dar sabia lui îmi pătrunse în 


130 


gât. Am simtit-o tăindu-mi pielea. 

— Mi-ai luat soţia. Mi-ai aruncat fiul în flăcări. 

— Dacă am făcut toate astea, cu atât mai bine, vierme 
josnic ce eşti. Norcross ridică din umeri. Apoi, îi făcu cu 
ochiul Estellei. Mi se pare că ai fost foarte jignită, doamnă. 
Acum poţi pleca să te plângi de jignirea adusă. 

Ea îşi ridică bluza şi se strecură afară. 

— Aşa voi face, domnule. Vă mulţumesc că v-aţi făcut 
apariţia. Apoi o luă la fugă. Gărzi... am auzit ecoul 
strigătului ei. 

— Ajutor! Gărzi! 

Norcross se întoarse din nou către mine. Ochii lui erau 
ficşi şi victorioşi. 

— Ce părere ai, nebunule? Se pare că eu râd la urmă. 


Capitolul 53 


Am fost vârât, cu mâinile legate, într-o celulă întunecată, 
goală, de la primul cat al castelului. Acolo mi-am petrecut 
noaptea. 

Ştiam că soarta mea fusese hotărâtă. Lady Estella avea 
să joace rolul celei agresate, aşa cum mă păcălise în 
noaptea precedentă. Norcross era eroul răzbunător. Era 
cuvântul meu împotriva aceluia al nobililor. Acum nu m-ar 
mai fi putut salva tot râsul din lume. 

Am fost trezit de o mare zarvă la uşă. Dedesubt se vedea 
o dâră de lumină. Era ziuă. Trei gardieni cu piele de culoare 
închisă, purtând uniforma cu însemnele lui Baldwin, au 
intrat în încăpere. Căpitanul mă ridică. 

— Dacă ştii vreun banc bun, cap de morcov, acum ar fi 
momentul... 

Am fost împins cu brutalitate în marea sală. Erau adunaţi 
toţi cavalerii şi curtenii exact ca în ziua în care sosisem. 
Solul anunţa că un cavaler renumit fusese măcelărit de 
oameni din afara legii, într-un ducat din apropiere. 

Baldwin se foi în jilţul lui, cu bărbia în palme, cercetându-l 


131 


pe omul din faţa lui. 

— Faimosul Adhemar... ucis în propria lui casă? 

— Nu doar ucis, stăpâne... Mesagerul era evident 
nemulţumit că trebuia să aducă o asemenea veste... Ţintuit 
de mâini şi de picioare de pereţii propriei capele, cu soţia 
alături. Cavalerul a fost crucificat. 

— Crucificat. Baldwin se ridică încet. Vrei să spui că a fost 
luat din propriul pat de către bandiți? 

— Jefuitori, mai bine zis. Au venit călare, cu armuri de 
luptă, cu feţele ascunse de coifuri şi măşti. Nu purtau niciun 
fel de însemne. Doar o cruce neagră. 

— O cruce neagră? Ochii lui Baldwin se măriră. Nu aş 
putea spune dacă era cu adevărat surprins sau se prefăcea. 
Norcross, tu ai vreo idee despre o asemenea bandă? 

Norcross făcu un pas înainte. Purta o haină de luptă roşie 
şi la brâu îi atârna sabia. 

— Nu cunosc aşa ceva, stăpâne. 

— Bietul Adhemar. Baldwin înghiţi în sec. Spune-mi, 
mesagerule, ce fel de comori căutau aceşti laşi? 

— Nu ştiu. Mesagerul clatină din cap. Adhemar tocmai se 
întorsese de pe Pământurile Sfinte, unde fusese rănit. Se 
spunea că se întorsese cu nişte bogății inestimabile. Am 
auzit că luase chiar cenuşa Sfântului Matei. 

— Cenuşa lui Matei, zise Baldwin. Un asemenea trofeu ar 
fi valorat cât tot regatul. 

— Mai există o singură relicvă mai valoroasă, spuse 
Norcross. 

— Lancea lui Longinus. Ochii lui Baldwin scânteiară. 
Lancea înmuiată în sângele Mântuitorului. 

Călăreţi mascaţi, pârjolind şi măcelărind. Nu aveam nicio 
îndoială că tot Norcross se afla şi în spatele acestor crime. 
Cum aş fi vrut să îi tai gâtul! 

— Sire, continuă Norcross, soarta lui Adhemar a fost 
pecetluită, dar ar mai fi ceva de rezolvat. 

— A, da, soarta micului nostru nebun. 

Baldwin îl lăsă pe mesager să plece, apoi se aşeză la 
locul lui şi îmi făcu semn cu degetul să mă apropii. 

— Mi s-a spus, nebunule, că mica ta sculă s-a ivit pe unde 


132 


nu avea niciun drept. Se pare că ai reuşit să jigneşti foarte 
mulţi oameni în scurta ta şedere la noi. 

l-am aruncat o privire lui Norcross. 

— Eu sunt cel care a fost jignit. 

— Tu? Cum aşa? chicoti Baldwin. Soţia lui Briesmond a 
fost atât de dezagreabilă? Luă un pumn de alune dintr-un 
bol şi începu să mănânce. 

— Nu am atins-o pe acea doamnă nicio clipă. 

— Şi, cu toate acestea, aparențele spun altceva. 
Contrazici mărturia unui membru al curţii mele. Şi pe cea a 
celei jignite. Impotriva cuvântului unui nebun... din câte mi 
se spune acum, nici măcar un adevărat nebun. 

Smucindu-mă în legăturile mele, am arătat către 
Norcross. 

— Acest nobil din suita dumneavoastră, sire, mi-a ucis 
soţia. Soţia şi copilul... 

In mulţime se auzi un sâsâit. 

Norcross scutură din cap. 

— Nebunul îşi închipuie că l-am ruinat drept pedeapsă că, 
pentru a scăpa de obligaţiile faţă de Înălţimea Ta, a fugit şi 
s-a alăturat Cruciaţilor. 

— Şi ai făcut-o, cavalere? întrebă Baldwin. 

Norcross abia ridică din umeri. 

— Sincer, sire, nu îmi amintesc deloc. 

Se auzi un hohot general în întreaga încăpere. 

— Cavalerul nu îşi aminteşte, fostule bufon. Îl contrazici? 

— El a fost, sire. Avea faţa acoperită, ca şi atunci când a 
năvălit asupra cavalerului despre care s-a vorbit astăzi. 

Norcross păşi spre mine, scoțând sabia. 

— Mă provoci din nou, nebunule. Te voi despica în două. 

— Stai calm. Ducele ridică mâna. Vei avea şansa ta. Faci 
o acuzaţie foarte gravă, nebunule. Cu toate acestea, mi se 
spune că această cruciadă continuă, că armatele lui 
Raymond şi Bohemond au ajuns acum la porţile Oraşului 
Sfânt. Totuşi, tu, prin cine ştie ce miracol, te afli aici. 
Spune-mi, cum de ai fost scutit de datoria ta de pe câmpul 
de luptă atât de curând? 

La o asemenea acuzaţie, nu aveam niciun răspuns. Mi- 


133 


am plecat capul. 

În sală se lăsă o tăcere apăsătoare. 

Baldwin dezvălui un zâmbet. 

— Te plângi de injurii, nebunule, cu toate acestea jignirile 
tale par să se înmulțească. La crimele de adulter şi fraudă 
trebuie să adăugăm şi dezertarea. 

Mânia îmi creştea. Am dat să mă reped spre Norcross 
dar, înainte de a fi făcut un pas, oamenii ducelui mă 
trântiră la pământ. 

— Nebunul vrea să ajungă la tine, Norcross, zise ducele. 

— Şi eu vreau să pun mâna pe el, sire. 

— Şi vei pune mâna pe el. Dar te înjoseşti, cavalere, dacă 
îl provoci la luptă. Mi se pare că l-am mai lăsat o dată pe 
acest veveriţoi să te jignească. Luaţi-l. Făcu un semn cu 
mâna. Mâine la prânz poţi să îi scurtezi capul. 

— Mă simt onorat, se înclină cavalerul. 

Baldwin dădu din cap cu tristeţe. 

— Bufon, hangiu, spion... oricine ai fi, e un mare păcat. 
Va trebui să ne mulţumim din nou cu Palimpost. Pe durata 
şederii tale aici, ne-ai făcut să râdem cu poftă. Se ridică, se 
înfăşură în mantie şi se pregăti de plecare. Apoi se întoarse. 
ŞI... Norcross. 

— Da, sire? 

— Nu este nevoie să strici o lamă ascuţită pe gâtul 
bufonului. 


Capitolul 54 


Am fost aruncat în temniţă, pe scări în jos, şi m-au izbit 
cu genunchii şi coastele de podeaua dură din piatră. 

Nările mele erau obligate să inspire aceeaşi duhoare ca şi 
cu o noapte în urmă. 

Am auzit râsete şi scârţâit de uşi, în timp ce doi paznici 
mă luară şi mă vârâră într-o celulă. 

Când mi se limpezi privirea, l-am Văzut pe Armand, 
temnicerul, rânjind batjocoritor. 


134 


— Te-ai întors atât de curând, bufonule? Probabil că până 
la urmă ţi-au plăcut condiţiile de aici. 

Era cât pe ce să îi spun să se ducă la dracu', dar mă lovi 
în pântece şi plămânii mi se goliră de aer. 

— De data asta, mi-e teamă că noi vom aduce supa. 

Paznicii răseră. Armand, cu o forţă animalică, mă ridică şi 
mă aşeză în capul oaselor. Ingenunche lângă mine şi 
clătină din cap. 

— Întotdeauna îmi aduc numai nenorociţi. Niciodată un 
nobil acuzat de vreo crimă. Numai târfe şi adulterini, 
pângăritori de biserici, cerşetori, câţiva evrei... Dar un 
bufon... Asta este ceva nou. 

Tovarăşul lui Armand intră ţinând în mână nişte lanţuri 
grele. 

— Deci trebuie să te legăm, bufonule. Şi, pentru o şedere 
atât de scurtă... Dar ducele a plătit pentru camera cea 
luxoasă, aşa că iată lanţurile. 

Armand mă ridică, prinzându-mi mâinile la spate. 

— Eşti un bufon norocos. Lama nu doare. Doar o 
zgârietură... aici. Mă ciupi de gât. Dacă ai fi stat aici o 
vreme, ţi-aş fi putut arăta nişte distracţii pe cinste. Boaşe 
sparte, nări lărgite, ochi scoşi... cleşti înroşiţi vârâţi în fund. 
Îţi desfundă sinusurile fără nicio îndoială. 

Făcu un semn din cap spre tovarăşul lui, care începu să 
înfăşoare lanţul mai întâi în jurul pieptului meu. 

Mintea mi se încordă. 

— Vă rog. Am ridicat o mână pentru a le distrage atenţia. 
Aşteptaţi o clipă. Am tras aer adânc, umplându-mi plămânii. 

— Ştiu, suspină Armand. La început este un pic cam 
strâns. Dar după ce te obişnuieşti, vei dormi buştean. 

Mi-am ridicat mâna din nou, apoi i-am aruncat un zâmbet 
de mulţumire. Am mai tras aer adânc de trei ori. Am simţit 
cum tot pieptul mi se dilata. 

— Gata? Temnicerul îşi arcui sprâncenele. 

Am încuviinţat. 

— Gata. 


135 


Capitolul 55 


În celula strâmtă, m-am răsucit şi m-am întors pe spate, 
împingând cu braţele în lanţurile grele. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee cât era ceasul, de cât 
timp mă aflam acolo. Ştiam doar că dacă aş mai fi fost în 
celulă a doua zi, aş fi fost un om mort. 

Am dat afară tot aerul din plămâni. Între trupul meu şi 
lanţuri rămase un spaţiu extrem de mic, pentru a-mi mişca 
braţele. 

Orele treceau. Am simţit cum lanţurile slăbesc puţin, apoi 
încă puţin. Dar nu destul. 

Mi-am strâns umerii şi mi-am vârât bărbia între lanţuri. 
Pentru prima dată după câteva ore, am răsuflat cât de cât 
uşurat. Mi-am strecurat un braţ printre legături. Apoi pe 
celălalt şi, la sfârşit, am scos legătura peste cap. 

Am auzit ca un ecou răsunând în jos pe scări. Cineva 
aducea cina. Paznicii mâncau şi păreau bine dispuşi. 

Prizonierii vociferau, strigau. Apoi paşi... şi o ultimă cină 
pentru mine. 

— Deci, se auzi o voce familiară şi un suspin, se pare că 
am revenit la locul de muncă. 

Am ridicat privirea. Era Pa/impost, bufonul alungat, care 
stătea în faţa celulei mele, ţinând în mână lucrurile mele. 

— Ai venit să te împăunezi, am murmurat eu simțind 
gustul amar al înfrângerii. 

— Ba deloc. Scutură o legătură de chei. De fapt, am venit 
să te eliberez. 

Am căscat ochii surprins. Eram sigur că asta avea să fie o 
glumă proastă. Răzbunarea... Mă aşteptam să apară 
paznicii şi să râdă de mine. Dar nu veneau. 

— Eu şi Bette am pus în supa paznicilor prafuri de dormit. 
Acum hai, repede, ieşi de aici. 

— Tu şi Bette...! Nu îmi venea să cred ce auzeam. Acesta 
era omul pe care îl dădusem la o parte. Acum, el avea 


136 


cheile libertăţii mele în faţă. E pe bune? 

— Este, dacă poţi să îţi ridici fundul. Băgă o cheie în 
broască şi o răsuci, iar uşa se deschise. 

Tot nu îmi venea să cred. Dar nu conta. Chiar dacă ar fi 
fost o glumă proastă, chiar dacă Norcross ar fi stat ascuns 
la câţiva paşi depărtare, pregătit să mă taie în două, oricum 
a doua zi aveam să mor. 

— Trebuie să te scoatem cumva şi din lanţurile alea, zise 
Palimpost. 

— Nicio problemă, am spus. Mi-am scuturat umerii şi 
braţele şi, sub ochii lui, am alunecat dintre legături. Apoi 
am început să desfac lanţurile până când căzură la 
picioarele mele. 

Bufonul mă privea uluit. 

— Să fiu al naibii, chiar eşti bun, exclamă el. Repede... 
hai. 

— De ce? De ce faci asta pentru mine? 

— Din curtoazie profesională, spuse bufonul ridicând din 
umeri. 

— Te rog să nu faci glume. Mi-am pus o mână pe umărul 
lui. Spune-mi, de ce...? 

Se uită la mine cu ochii îndureraţi. 

— l-ai salvat pe cei dragi cuiva drag mie. Crezi că eşti 
singurul om care ar risca totul pentru cineva drag? 

Mă holbam la el nevenindu-mi să cred. 

— Tu şi... Bette? 

— Ce este aşa de greu de crezut, omule? Pe de altă 
parte, ar fi fost păcat să te pierdem. Chiar nu erai rău 
deloc. 

Îmi dădu desaga cu lucrurile mele, toiagul şi o manta 
închisă la culoare. Mi-am scos cuțitul din traistă şi mi l-am 
pus la curea, sub tunică. Apoi mi-am pus mantaua şi m-am 
îndreptat către scări. 

— Nu pe acolo, mă opri Palimpost luându-mă de braţ. 
Urmează-mă. 

Mă duse mai adânc în pivniţă. Caverna se lărgea, apoi se 
îngusta din nou până, la o deschizătură nu mai mare decât 
o peşteră micuță. Într-un loc doar de el ştiut, Palimpost 


137 


îngenunche şi trase de o piatră din perete, aflată aproape 
de podea. În faţa mea se deschise un tunel. 

— La jumătatea drumului, o să dai peste o răscruce. 
Când ajungi acolo, fa-o la stânga. Duce la şanţul cu apă. la- 
o spre pădure. Pe întuneric, vei fi în siguranţă. Dacă o iei la 
dreapta, vei ajunge înapoi la castel. Ţine minte - stânga. 

M-am aplecat spre tunel. 

— Eşti un om bun. Îmi pare rău că ţi-am făcut neplăceri. 

— O, ce contează un mic risc al vieţii cuiva când 
dragostea pluteşte în aer? rânji. Spune-i lui Norbert să nu 
se culce pe o ureche. Data viitoare eu voi fi cel care atacă. 

Mă împinse înainte şi m-am sprijinit în toiag. Tunelul era 
destul de strâmt şi scund, şi colţuros. Picioarele îmi erau 
afundate în apă până la glezne. 

Mirosea urât. Mă loveam de obiecte ce pluteau. Eram 
sigur că sunt şobolani morţi. 

Am făcut un semn cu mâna de rămas-bun, mi-am luat 
traista şi am început să înaintez. Stânga, spusese 
Palimpost, dincolo de zidurile castelului. Spre pădure. ŞI 
libertate. 

Dar când am ajuns la răscruce, nu am ezitat nicio clipă. 
Am luat-o la dreapta. Am luat-o pe culoarul întunecat, pe 
lângă pereţii mucegăiţi. Inapoi spre castel... 

Mai aveam totuşi ceva de rezolvat. 


Capitolul 56 


Tunelul întunecos ducea chiar în inima marii săli de 
întrunire din centrul castelului. 

Am dat la o parte o piatră şi mi-am făcut loc. Peste tot, 
cavaleri dormind. Dacă se trezea vreunul, eram ca şi mort. 

M-am furişat fără zgomot prin încăpere şi am luat sabia 
unuia care dormea dus. Am ridicat o bucată de brânză de 
pe podea şi am mâncat-o pe furiş. Apoi am ieşit în grabă 
din sală. 

Nu ştiam cât era ceasul, dar zidurile castelului erau 
întunecate şi cufundate în tăcere. Pe pereţi atârnau 


138 


lumânări aprinse. 

M-am grăbit spre intrarea principală în castel, atent să nu 
fiu zărit de cineva. 

Dincolo de intrare, bătăile inimii mi se mai liniştiră; nu 
fusesem văzut. Soldaţii forfoteau prin curtea întunecată. 
Gărzile patrulau. Se auzi un nechezat de cal, iar un cavaler 
se îndepărtă în galop. Am traversat în grabă curtea. 

Ştiam în ce cameră dormea Norcross, cea de lângă 
cazărmile trupelor. La ea ducea o scară îngustă din piatră, 
luminată de torţe pe fiecare parte a zidurilor. 

Am ajuns la uşă. Apoi am tras aer adânc de mai multe 
ori. Mă trecu un fior pe şira spinării. Din cameră se auzeau 
zgomote ciudate. Chicoteli şi ţipete uşoare. Ticăloşii erau 
înăuntru. Cu atât mai bine. 

Am scos sabia de sub manta. Pentru soţia şi pentru 
copilul meu. 


Capitolul 57 


Am împins uşa grea a camerei lui Norcross. Încăperea era 
slab luminată. Pe podea zăcea o grămadă de haine. Ale lui 
Norcross şi ale unei doamne... 

Se auzi sunetul unei curele şi gemete. 

Pe patul burduşit cu aşternuturi am văzut o femeie pe 
jumătate dezbrăcată, cu mâinile pe tăblia patului. Norcross, 
care purta numai tunica, o ciocănea pe la spate. 

Îmi luă o clipă să o recunosc pe lady Estella. Ea şi 
Norcross erau atât de absorbiți unul de celălalt că nu mă 
văzură decât când intrasem în cameră de-a binelea. 

Cavalerul se întoarse primul. 

— Cine este? 

Am păşit în lumină şi i-am făcut cu ochiul Estellei. 

— Doamnă, m-am înclinat, se pare că sunteţi din nou 
jignită. Destul de des, după cum se vede. 

— Tu... rosti Norcross. Ochii i se aprinseră de parcă s-ar fi 
holbat la o bucată de friptură bine rumenită. 


139 


— Eu, am răspuns cu un zâmbet. 

Norcross o lăsă pe Estella, ce se acoperi cu cearşafuri. Se 
ridică cu scula încă bălăngănindu-i-se şi se şterse brutal cu 
propria cămaşă. 

— Indiferent prin ce mijloc ai reuşit să te eliberezi, ai 
boaşe mari ca să apari aici. 

— Bine. Atunci, cel puţin unul dintre noi are, am spus 
uitându-mă în jos la el. 

Norcross schiţă un zâmbet. Fără grabă, se întinse după 
sabie. 

— Aş putea să îţi tai capul în noaptea asta. Apoi aş putea 
dormi până târziu. 

Estella îşi luă hainele şi fugi, pe jumătate goală, spre uşă. 

— Nu fugi, Estella, zise Norcross. Nimic nu mă întărită 
mai tare decât să îi scot maţele unui nenorocit. O să te 
pătrund din nou înainte de a-ţi trece cheful. 

Norcross chicotea. Nu părea să se grăbească deloc în 
timp ce ocolea patul scoţându-şi pieptul înainte şi privindu- 
mă ca pe o insectă pe care era pe cale să o strivească. 

— Haide, nebunule, fă-ţi dreptate. Apoi scoase un strigăt 
fioros ţintindu-mi gâtul cu sabia. 

Am rămas pe loc şi sabia lui se lovi de a mea cu zgomot. 
M-am împleticit puţin, dar Norcross mânuia sabia ca şi cum 
ar fi fost uşoară ca un fulg. 

Era un luptător talentat. Mi-am dat seama de la primele 
lovituri. Învăţasem şi eu ceva în cruciade - desigur, nu îmi 
era frică de nimeni -, dar îmi trecu prin minte într-o clipă că 
era de departe mai experimentat decât mine. Era cavaler! 
Şi ucigaş de femei şi copii. 

Norcross icnea şi lovea cu sabia cu atâta furie, de parcă 
ar fi vrut să mă taie în două. M-am tras înapoi. 

Norcross mă atacă din nou. Am parat lovitura şi l-am silit 
să se lase la podea. Stăteam aşa, ochi în ochi, cu săbiile 
ridicate. 

— Lupţi ca o femeie, rânji el. 

Apoi, mă lovi în frunte şi mă făcu să mă chircesc. 

M-am aplecat spre pat, în timp ce Estella încerca să se 
dea la o parte din calea mea. Norcoss atacă din nou, de 


140 


data aceasta lovindu-mă peste umeri. Nu ştiu cum i-am 
parat ambele lovituri. 

Din frecarea oţelului de oţel săreau scântei. Încleştarea 
morţii îmi răsuna în urechi. 

M-am dat înapoi. Norcross îmi blocă sabia cu uşurinţă, 
aproape fără efort. Apoi o înfipse pe a lui adânc, în braţul 
meu, desprinzând o bucată de carne. Am urlat. M-a 
străbătut o durere ascuţită. Rana s-a înroşit. 

— Cunoşti sentimentul, rânji Norcross încrezător. Într-o 
clipă, asta se va întâmpla şi cu gâtul tău. 

Veni spre mine, agitându-şi sabia. Am parat loviturile de 
trei ori, dar puterile începeau să mă părăsească. 

Imi simţeam braţele slăbind. Cu fiecare lovitură, îmi 
reveneam tot mai greu. Am fost la numai o fracțiune de 
secundă de lovitura ce putea să-mi fie fatală. Voiam să íl 
ucid. Voiam să moară. Dar pierdeam, iar fiecare clipă putea 
fi şi ultima pentru mine. 

În cele din urmă, mă înghesui într-un colţ. Adunându-mi 
puterile, m-am ridicat o ultimă dată, iar el mă blocă cu 
uşurinţă. Râdea, ştiind că mă învinsese. li simţeam 
respiraţia direct în faţă. Mirosul transpiraţiei lui mă înfurie. 
Rânjetul oribil de pe faţa lui ar fi putut fi ultimul lucru pe 
care îl vedeam. 

— Du-te în mormânt, încredinţat că i-am tras-o nevesti- 
tii. Mi-am pus sămânţa în ea, iar când am terminat, a cerut 
şi mai mult. 

Sabia îmi scăpă din mână. A lui se apropia de gâtul meu, 
gata să-mi taie oasele. Cu mâna liberă, mi-am scos cutitul 
de la brâu... ultima mea şansă. 

Ochii lui Norcross erau sticloşi şi hotărâți. 

— Ascultă-mă cu atenţie, nebunule. Acesta este ultimul 
lucru pe care îl vei mai auzi. 

— Pentru Sophie... pentru Phillipe! i-am urlat în faţă. 

În acea clipă, am înfipt cuțitul în pieptul lui. Am simţit 
cum îi trosnesc oasele, dar pe chip nu i se mişcă niciun 
muşchi. 

Am împins cuțitul mai adânc, şi mai adânc, dar privirea 
lui cădea pe mine necilintită. Incredibil! Continua să îşi 


141 


apese sabia pe gâtul meu. 

Apoi, Norcross deschise gura ca şi când ar mai fi avut un 
singur lucru de adăugat. De această dată, ţâşni un şuvoi de 
sânge. Am văzut cum mâinile îi slăbeau pe sabie. Apoi făcu 
un pas înapoi. Se împletici. 

L-am împins, cu cuțitul înfipt în pieptul lui. 

Estella ţipă ca şi când cuțitul ar fi nimerit-o pe ea. 

Norcross se străduia, ca un om beat, să îşi recapete 
echilibrul. Se poticni, apoi căzu în genunchi. Privi în sus, 
spre mine, nevenindu-i să creadă, ţinându-şi măruntaiele în 
mână. Apoi se prăbuşi mort. 

Mă simţeam copleşit, mai întâi de uşurare, apoi de 
tristeţe. Îi răzbunasem pe Phillipe şi pe Sophie, dar acum 
pierdusem totul. 

Mi-am ridicat sabia. Trebuia să plec de acolo. Am luat-o 
pe Estella de păr. Ea îmi întinsese capcana. Aproape că mă 
făcuse să plătesc cu viaţa. l-am tras capul pe spate şi i-am 
trecut sabia peste gât. 

— Nu ţipa şi nu striga după ajutor, înţelegi? 

Aprobă din cap, iar în ochii ei rotunzi se putea citi groaza. 

— Eşti foarte norocoasă, i-am spus, încercând să 
zâmbesc, că sunt un b/ând-nebun. 


Capitolul 58 


Vlăguit şi speriat că Estella va da alarma, am ieşit 
împleticindu-mă din camera cavalerului mort. Acum eram 
un criminal. 

Mi-am luat toiagul şi sabia şi am coborât meterezele pe 
partea neluminată de lângă de camera lui Norcross. Şanţul 
era golit de apă, aşa că l-am trecut cu uşurinţă. 

Apoi am rupt-o la fugă spre umbrele străzilor încă 
întunecate ale satului. Am fugit până am ajuns în pădure. 

Bratul îmi atârna, rana sângera profund. Am ajuns la un 
pârâu şi am spălat-o cât am putut de bine, apoi am legat-o 
cu fâşii din tunică. Eram din nou în afara legii, de data 


142 


aceasta un criminal, nu doar un dezertor din războiul ce se 
purta departe, ci un ucigaş de nobili. Fără îndoială, Baldwin 
avea să mă urmărească. Trebuia să mă îndepărtez cât mai 
mult de Treille. Dar unde să mă duc? 

M-am ascuns în pădure, ţinându-mă departe de drumul 
mare. Îmi era foame şi frig, dar eram mulţumit ştiind că i- 
am răzbunat pe Sophie şi pe Phillipe. Mă simţeam împlinit, 
refăcut. Speram ca Dumnezeu să mă ierte. 

La primii zori, am auzit zarvă. M-am ascuns în tufişuri, în 
timp ce un pluton de soldaţi în culorile lui Baldiwn trecu în 
fugă pe lângă mine. Nu ştiam încotro se îndreptau. Spre 
Veille du Père? Răscoleau drumurile şi satele? 

Am luat-o spre est, urmând drumul mare, afundat cât 
mai adânc în pădure. Evitam orice călător. Nu ştiam încotro 
mă îndreptam. Braţul mă durea şi îmi zvâcnea. 

După o zi de mers, am dat peste o răscruce de drumuri 
pe care de această dată o cunoşteam foarte bine. 
Trecusem pe aici de curând, în timp ce veneam spre Treille. 

La est se afla vechiul meu sat, Veille du Pere, numai la o 
zi de mers. Acolo se afla şi hanul meu şi Matthew, cumnatul 
meu, singura rudă care îmi rămăsese şi prietenii mei... Odo, 
Georges... şi amintirea lui Sophie, şi mormântul bietului 
meu copilaş... 

Aş fi fost bine primit acolo. Eu eram Hugh, cel care 
spunea poveşti. Eu îi făceam pe toţi să râdă. Cu siguranţă, 
un fiu rătăcitor ar fi fost bine venit. 

Apoi mă cuprinse o tristeţe adâncă. Nu mă puteam 
întoarce acasă. Satul meu era domeniul lui Baldwin. Acolo 
aveau să mă caute. Şi nu mai aveam un cămin. Doar un loc 
în care amintirile mi-ar fi bântuit visele. 

La fel ca un cântec, viaţa este alcătuită din versuri, aşa 
cum mă învăţaseră actorii ambulanți. Fiecare vers trebuia 
cântat. Era nevoie de toate pentru a întregi un cântec. Dar, 
dacă stai să te gândeşti, atunci când pe buze îţi înfloreşte 
un zâmbet, înseamnă că versul tău de suflet îţi încântă 
auzul. 

Sophie... pentru mine, tu vei fi întotdeauna acel vers. 

Dar acum trebuie să plec... Trebuie să te las. 


143 


Mi-am luat toiagul şi am tras adânc aer în piept. 

Am ales poteca spre nord, spre orice m-ar fi aşteptat în 
viaţă. 

Spre Boree... 


144 


Partea a treia 


ÎNTRE PRIETENI 


Capitolul 59 


Uşa se deschise. Bufonul Norbert, aplecat peste un bol, 
se scobea între dinţi cu un pai. Faţa i se lungi de parcă ar fi 
văzut o stafie. 

— Pe toţi sfinţii!... Hugh! Până la urmă, tot te-ai întors. 

Rânji larg, apoi se repezi la mine cu buna lui dispoziţie 
molipsitoare. 

— Cât mă bucur să te văd, prietene! 

— Şi eu mă bucur să te văd, Norbert, am răspuns, 
îmbrăţişându-l cu braţul meu sănătos. 

— Rănit din nou? Eşti ca o ţintă vie, băiete, ţipă el. Dar 
intră, mă bucur că te-ai întors. Vreau să îmi povesteşti totul 
în amănunţime. 

Bufonul trase un taburet scund şi îmi făcu semn să iau 
loc. Apoi turnă vin într-o cană şi se aşeză în faţa mea. 

— Se vede în ochii tăi că nu eşti prea vesel. Aşa, spune- 
mi... Ai găsit-o? Care este soarta lui Sophie a ta? 

Mi-am plecat ochii, ocolindu-i pe ai prietenului meu. 

— Ai avut dreptate, Norbert. Gândul că un miracol ar fi 
putut s-o ţină în viaţă a fost doar o iluzie. Sunt sigur că a 
murit. 

Aprobă din cap, apoi se aplecă şi mă îmbărbătă 
părinteşte. 

— Orice om are dreptul să viseze din când în când. Noi, 
cei mărunți, trăim din asta. Îmi pare rău că ai pierdut-o, 
Hugh. 

Norbert tuşi violent. 

— Eşti bolnav? l-am întrebat îngrijorat. 

— E din cauza vremii, zise făcând un semn de nepăsare. 
Am petrecut prea mulţi ani târându-mă împreună cu 
gândacii în văgăuna asta. Işi drese din nou glasul. Spune- 
mi, cum au decurs lucrurile la curte cu Baldwin? Ai primit 
postul? 

În sfârşit, aveam un motiv să zâmbesc. 


146 


— Da, totul s-a petrecut exact aşa cum plănuisem 
împreună. De fapt, am avut chiar un mare succes. 

— Ştiam eu! Bufonul sări în sus de bucurie. Ştiam eu că 
aşa va fi. Te-am antrenat bine, băiete, nu? Povesteşte-mi. 
Trebuie să aflu totul. 

Deodată, faţa mi se lumină şi trupul mi se învioră la 
amintirea  reprezentaţiilor pe care le dădusem. l-am 
povestit totul. Cum intrasem în palat şi cum profitasem de 
ocazie pentru a mă înfăţişa în faţa curţii. Glumele de care 
mă  folosisem... Cum îl concediase ducele pe bietul 
Palimpost. 

— Împuţitul ăla... Ştiam eu că tipul a rămas fără 
repertoriu. Norbert ţopăia, chicotind de încântare. Merita să 
fie înlocuit. 

— Nu, am protestat eu, s-a dovedit a fi un bun prieten. 
Unul adevărat... 

Mi-am continuat povestea, cu încăierarea mea cu 
Norcross, cum mi se înscenase totul, şi cum Palimpost, 
acelaşi bufon pe care eu îl făcusem de ruşine, îmi salvase 
viaţa. 

— Deci, hodorogul încă mai are ceva virtute. Bine. Există 
o frăţie a noastră, Hugh. Cred că de acum şi tu faci parte 
din ea. Mă bătu pe umăr cu căldură, apoi se încovoie din 
nou tuşind, de mai să-şi scuipe plămânii. 

— Chiar eşti bolnav, am spus eu aplecându-mă spre el şi 
susţinându-l cu braţul. 

— Spiţerul spune că nu e decât din cauza aerului umed 
de aici. Zice că sunt o scuză destul de proastă pentru om 
vesel. Dar, cu toate astea, Hugh, poate că întoarcerea ta 
este bine venită. De ce să nu îmi ţii locul până când mă voi 
vindeca? Este de lucru destul. 

Mi-am tras scaunul mai aproape. 

— Să îţi ţin locul?... Aici, în Boree? 

— Şi de ce nu? Acum eşti în branşă. Un profesionist. Dar 
nu te strădui prea mult. 

Mă gândii la oferta lui. Chiar aveam nevoie de un loc 
unde să pot sta. Unde era să mă duc în altă parte? Ce 
altceva era să fac? Aici aveam prieteni de încredere. Şi mă 


147 


mai atrăgea încă un avantaj de necontestat al ofertei. 

Îmi plăcea. Mulțimea, aplauzele, aclamaţiile... toată 
această nouă ipostază... îmi plăcea foarte mult. 

— Îţi voi ţine locul, Norbert, am spus punându-i mâinile 
pe umeri, dar numai până când te faci bine. 

— Atunci, rămâne stabilit. Ne-am strâns mâinile cu 
căldură. Văd că încă mai porţi toiagul ăla imens cu tine. Şi 
încă mai porţi costumul, dar ţi-ai pierdut tichia. 

— Croitorul meu personal nu m-a putut servi într-un timp 
atât de scurt cu un nou rând de haine. 

— Nicio problemă, râse Norbert. Scormoni prin cufărul lui 
şi îmi aruncă o bonetă de fetru. Zăngănea. Ştiu, clopoţeii. 
Dar ştii cum se spune, calul de dar nu se caută la dinţi. 

Mi-am pus boneta pe cap. Mă simţeam ciudat, dar 
sângele mi se înfierbântă de mândrie. 

— O să îi dai gata, prietene. Sunt absolut sigur de asta. 
Bufonul rânji. Şi mai ştiu la fel de sigur că mai este cineva 
aici care se va bucura foarte mult că te-ai întors. 


Capitolul 60 


O priveam pe Emilie de afară cum şedea în cameră, fără 
să mă fi văzut. Se afla în mijlocul celorlalte doamne de 
onoare, aplecate asupra broderiilor lor. Şuviţele blonde i se 
revărsau de sub boneta albă. Năsucul ei părea la fel de 
moale ca un mugur. Am văzut ceea ce văzusem şi în acea 
primă zi, dar ignorasem datorită prieteniei ce ne lega. 

Emilie era frumoasă. Nu avea seamăn. 

l-am făcut cu ochiul din pragul uşii şi i-am aruncat un 
zâmbet. Ochii i se măriră ca nişte bulgăraşi proaspăt 
înfloriţi. 

Emilie se ridică, punându-şi broderia pe masă şi, cu o 
politeţe desăvârşită, se scuză şi veni spre mine. Pasul ei 
devenea tot mai grăbit pe măsură ce se apropia. 

Abia în hol, când se repezi la mine şi îmi luă mâinile, îşi 
arătă adevărata încântare. 


148 


— Hugh De Luc... Este adevărat! Mi-a spus cineva că te-a 
văzut. Te-ai întors la noi. 

— Sper să nu te obosesc, doamnă. Şi că nu eşti 
nemulțumită. 

Zâmbi. 

— Sunt cât se poate de încântată. Şi, uită-te la tine... Încă 
mai porţi costumul de bufon. Arăţi bine, Hugh. 

— E acelaşi pe care mi l-aţi făcut dumneavoastră, doar 
ceva mai uzat. Norbert s-a îmbolnăvit. l-am promis că îi voi 
ţine locul. 

Ochii ei, verzi şi bucuroşi, păreau să ilumineze sala 
întunecată. 

— Nici nu mă îndoiesc că vom fi toţi mai veseli de 
acum... Dar, Hugh, vorbeşte-mi despre misiunea ta... Cum 
a mers? 

Mi-am plecat capul fără să îmi ascund nici măcar pentru 
o secundă dezamăgirea sau adevăratele sentimente. 

Emilie mă conduse de-a lungul holului, unde nu se aflau 
gărzi şi ne-am aşezat pe o bancă. 

— Te rog, văd că eşti foarte tulburat, dar... trebuie să îmi 
spui totul. 

— Planul tău a fost excelent. În ceea ce priveşte 
pretextul meu, totul a mers foarte bine. Am luat locul 
bufonului din Treille, am reuşit să pătrund la curte aşa cum 
pusesem la cale, şi mi-am băgat nasul peste tot. 

— Nu mă refeream la şarada noastră, Hugh. Mă refeream 
la misiunea ta. Scumpa ta Sophie. Ce ai aflat? Spune-mi. 

— În ceea ce o priveşte pe soţia mea... Am înghiţit în sec. 
Acum sunt încredinţat că a murit. Lumina din ochii plini de 
speranţă ai lui Emilie începu să pălească. Întinse mâna 
către a mea. 

— Îmi pare aşa de rău, Hugh. Văd cât de mult te 
întristează. 

Am rămas acolo tăcut câteva clipe. Apoi, observă braţul 
meu. 

— lar eşti rănit. 

— Nu-i grav. Se vindecă. Am dat peste cel care poartă 
vina pentru moartea lui Sophie şi a fiului meu. Am sfârşit 


149 


prin a fi nevoit să îl înfrunt. 

— Să îl înfrunţi... În ochii ei apăru îngrijorarea. Şi 
rezultatul? 

— Rezultatul? Am plecat din nou capul, apoi l-am ridicat 
cu un zâmbet uşor. Eu sunt aici... El... nu este. 

Faţa i se lumină. 

— lar eu mă bucur. Şi mă bucur şi mai mult să aflu că vei 
rămâne aici o vreme. Îmi ridică mâneca şi cercetă cicatricile 
de pe braţul meu. Asta trebuie tratată, Hugh. 

— Întotdeauna ai grijă să mă vindeci, am spus. 

Eram surprins să văd cât de repede ajungeam din nou în 
grija ei. Aproape fără să-mi dau osteneala. Mă simţeam 
bine că mă aflam din nou acolo. Apoi am rostit cu mult 
calm: 

— Dar mi-e teamă că am mai multe de spus. Bărbatul cu 
care m-am luptat... era un cavaler. Mai mult decât cavaler, 
de fapt. Era castelanul lui Baldwin. A pierit în încăierarea 
noastră... L-am ucis. 

Emilie se uita fix la mine. 

— Nu am nicio îndoială că tot ceea ce ai făcut a fost 
îndreptăţit. 

— A fost, lady Emilie... Jur. Mi-a ucis soţia şi fiul. Dar omul 
era un nobil, iar eu... 

— Nu se consideră că se face dreptate atunci când 
cineva primeşte o recompensă pentru pierderea a ceea ce 
i-a aparţinut? Emilie se aprinse. Sau când apără reputaţia 
soţiei lui? 

— Pentru nobili, da. Am plecat capul din nou. Dar mi-e 
teamă că pe lumea asta nu se poate face dreptate unui om 
de rând care a ucis un cavaler. Chiar dacă a făcut-o pe 
drept. 

— S-ar putea să fie cum spui. Dar nu va fi aşa 
întotdeauna. 

Ochii ei îi întâlniră pe ai mei. 

— Vei fi întotdeauna bine venit aici, Hugh. Voi vorbi eu cu 
lady Anne. 

Pe dată, simţii cum mi se ia de pe umeri cea mai grea 
povară. Cum de câştigasem o prietenă atât de bună? Cum 


150 


se face că în această fiinţă pură toate limitele şi legile după 
care trăisem erau lăsate deoparte? Mă simţeam atât de 
recunoscător că ajunsesem aici. 

— Nu v-aş putea mulţumi niciodată îndeajuns. l-am prins 
mâna. Apoi mi-am dat seama de greşeala mea, de 
îndrăzneala mea, de prostia mea. 

Ochii ei căzură pe mâna mea, dar nu schiţă niciun gest 
de a şi-o retrage pe a ei. _ 

— Castelanul ducelui, spui... În sfârşit, zâmbi. Se poate 
să fii un om simplu după cum spui, Hugh De Luc, dar scopul 
tău este unul foarte nobil. 


Capitolul 61 


— Nu te comporţi cum se cuvine, copilă, o certă lady 
Anne pe Emilie mai târziu, în camera ei de toaletă, şi îţi 
bagi nasul unde nu e treaba ta. Se pare că întotdeauna 
sfârşeşti unde nu artrebui. 

Emilie pieptăna părul lung al stăpânei sale, în faţa oglinzii 
mari. Anne părea să nu fie deloc în apele ei. In trecut, 
Emilie reuşea de fiecare dată să o liniştească prin câteva 
cuvinte frumoase şi câteva chicoteli. Gândirea pripită a lui 
Emilie fusese întotdeauna un subiect sensibil între ele dar, 
într-un fel ciudat, doamna o tolera, şi chiar strânsese o 
legătură între ele. 

Dar nu şi de data aceasta. Nu şi de când se împrăştiase 
vestea că soţul lui lady Anne se întorsese de curând din 
cruciadă. 

— Nu mai sunt o copilă, doamnă, replică Emilie. 

— Cu toate acesta, aşa te comporţi uneori. Mă obligi să 
iau parte la povestea asta cu bufonul care recunoaşte că l-a 
ucis pe castelanul unui duce. Şi care îşi caută adăpost aici. 

— Nu a venit pentru a se ascunde de oamenii legii, 
doamnă, ci pentru că aici se simte între prieteni care 
înţeleg ce este dreptatea. 

— Şi ce reprezintă pentru tine o asemenea prietenie, 


151 


Emilie? Această prietenie cu un om de rând care îşi găseşte 
refugiul aici ori de ori dă de greu? Merită să ne pierdem 
privilegiile şi să ne trădăm tradiţia? 

— Cavalerul a fost ucis într-un duel cinstit, doamnă. Mult 
iubita soţie a acestui om a fost siluită de el. 

— Ce dovadă există în acest sens? Cine garantează 
pentru el? Brutarul? Fierarul? 

— Dar pentru Baldwin cine garantează, doamnă? Hoţii 
înarmaţi? Pentru cruzimea şi lăcomia lui nu este nevoie de 
martori. 

Anne văzu în oglindă privirea fixă şi aspră a lui Emilie. 

— Un lord nu are nevoie de martori, copilă. 

Între ele se lăsă o tăcere stânjenitoare, apoi Anne păru să 
fi cedat un pic. 

— Uite ce, Emilie, ştii că Baldwin nu ne este prieten. Dar 
nu mă pune să aleg între ceea ce îţi spune ţie inima şi ceea 
ce ne cere nouă legea. Un senior îşi stăpâneşte vasalii cum 
consideră el de cuviinţă. Bărbaţii s-au dovedit întotdeauna 
lacomi, continuă Anne. Îți desfac picioarele şi îşi plantează 
sămânţa, apoi îşi înfig nasul în pernă şi dorm trăgând 
vânturi. Nici nebunul tău nu se va dovedi a fi altfel. Anne se 
întoarse şi îşi dădu seama că o jignise pe Emilie. li lua 
mâna. Poţi să fii convinsă că e plăcerea mea să îl fac de râs 
pe Baldwin în absenţa soţului meu. Dar preţul pe care mi-l 
ceri este mult prea mare. Nu îmi cere să aleg între mojici, 
fie că sunt oameni simpli, fie că sunt nobili. 

— Ca să dovediţi un spirit de dreptate în această cauză, 
doamnă, depinde de alegerea pe care o veţi face. 

Ochii lui Anne se înăspriră. 

— Nu îmi vântura mie ideile tale ciudate pe sub nas, 
Emilie. Eşti încă oaspete la curtea noastră. Poate că ar fi 
vremea să te trimitem înapoi. 

— Înapoi... Emilie tresări. O cuprinse teama. Anne nu o 
mai ameninţase niciodată. 

— Te afli aici pentru a primi o educaţie, Emilie, nu pentru 
a rămâne. Soarta ta este pecet/uită. Nu o poţi schimba, 
oricât de mari ti-ar fi pasiunile. 

— Nu inima mea este problema, doamnă. Ci dreptatea. 


152 


Vă asigur. 

— Tu nu cunoşti dreptatea, i-o întoarse Anne. Tu cunoşti 
numai un vis. Eşti oarbă, copilă... Şi încăpăţânată. Până 
acum, nu ţi-ai găsit un soţ aici, în ciuda eforturilor unora 
dintre cei mai curajoşi cavaleri ai noştri. 

— Sunt nişte boi îngălaţi şi tot aşa şi miros. Averile lor nu 
înseamnă nimic pentru mine. 

— Şi, totuşi, căţeluşul ăsta umil înseamnă ceva. Ce te 
face să crezi că poţi să te aştepţi la mai mult din partea lui? 
Trebuie să încetezi cu prietenia asta. Acum. 

Emilie se trase înapoi, conştientă că mersese prea 
departe. O jignise pe Anne. După o vreme, Anne păru să se 
înmoaie. Întinse mâna către a lui Emilie. 

— Cu toate astea, continuă ea, niciodată nu ţi-a lipsit 
curajul de a mă înfrunta. 

— Asta pentru că am avut întotdeauna încredere în tine, 
doamnă. Pentru că întotdeauna m-ai învăţat să fac ceea ce 
este bine. 

— Mi-e teamă că ai prea multă încredere. Anne se ridică. 
__—l-am promis, doamnă. Emilie lăsă capul în jos. 
Ingăduiţi-i să stea aici. Nu voi merge mai departe de atât. 
Dacă nu v-aş impune eu asta, nici dumneavoastră nu aţi fi 
mai înţeleaptă. Vă rog, permiteţi-i să rămână. 

Anne o privi fix pe Emilie, căutând să îi întâlnească ochii. 
Întinse mâna cu tandreţe către faţa lui Emilie. 

— Ce a făcut viaţa din tine, biata mea copilă, ca să te 
întoarcă atât de rău împotriva celor asemenea ţie? 

— Nu sunt împotriva lor. Emilie îngenunche şi-şi puse 
mâna pe braţul lui Anne. Doar că văd că mai este o lume 
dincolo de asta. 

— Ridică-te. Nebunul tău poate să rămână. Cel puţin 
până când Baldwin va întreba de el. Sper că, în absenţa lui 
Norbert, va fi foarte distractiv. 

— A fost bine antrenat, doamnă, promise Emilie 
înveselită. 

— Ceea ce învaţă de la tine este ceea ce mă îngrijorează. 
Această altă lume despre care vorbeşti tu poate părea 
reală. Poate să îţi stârnească periculos curiozitatea. Şi îţi 


153 


poate cuceri inima. Dar, ascultă-mă, Emilie... Nu va fi 
niciodată a ta. 

Pe Emilie o cuprinse un tremur. Îşi frecă obrazul de al 
stăpânei sale. 

— Ştiu, doamnă. 


Capitolul 62 


În dimineaţa următoare, mi-am făcut debutul în faţa 
curţii lui lady Anne. 

Văzusem marea sală a curţii din Boree din spatele lui 
Norbert, la prima mea vizită, în timp ce îi urmăream 
reprezentaţia, încercând să-i prind meşteşugul. Acum, cu 
arcadele masive, înalte, la picioarele cărora se aflau 
cavalerii şi curtenii îmbrăcaţi în haine bogate, sala părea 
mult mai impunătoare decât mi-o imaginasem vreodată. 

Inima îmi zvâcnea. Nu numai din cauza sălii imense şi a 
faptului că Treille părea un sătuc în comparaţie cu aceasta; 
sau pentru noua mea stăpână în grațiile căreia trebuia să 
intru. Dar şi din cauza celui pe care îl înlocuiam. 

Norbert era un bufon de cea mai mare clasă. Să îi ţin 
locul aici, în faţa curţii, era o onoare ce mă măgulea foarte 
tare. 

Sosirea alaiului nu îmi domoli emoţiile. Un sunet de 
trompetă anunţă intrarea lui lady Anne, cu trena ei lungă 
de mătase, urmată de suita de doamne, printre ele fiind şi 
Emilie, care aduceau perne şi răcoritoare pentru stăpâna 
lor. 

Pajii în tunici verzi cu auriu pe deasupra anunțau 
treburile zilei. Consilierii mişunau în jur străduindu-se să se 
facă remarcaţi de lady Anne. Suitele de cavaleri nu 
lâncezeau în tunici oarecare, ca în Treille, ci şedeau la 
mesele oficiale, purtând veşminte în culorile doamnei, 
verde cu auriu. 

În ziua aceea, în faţa curţii, s-a înfăţişat o pricină minoră, 
un vătaf avea o dispută în legătură cu dările pe care i le 


154 


datora morarul de pe fieful său. Aşa cum era obiceiul în 
toate oraşele, vătaful avea senzaţia că morarul îl fura. 
Văzusem asta de sute de ori la mine în sat. Şi vătaful/ era 
cel care câștigase întotdeauna. 

Anne asculta nepăsătoare dar, la un moment dat, obosi. 
În absenţa soţului ei, era nevoită să conducă astfel de 
treburi neplăcute. 

Privirea lui Anne începu să hoinărească. 

— O asemenea dispută este subiect de comedie, zise ea. 
Bufonule, asta este treaba ta. Ce zici? Vino aici şi judecă 
pricina. 

Am păşit înainte din mulţimea din spatele jilţului ei. Mă 
privi ca şi când ar fi fost surprinsă să vadă o altă faţă în 
acest costum. 

— Ziceţi că este treaba mea, doamnă! am spus făcând o 
plecăciune. 

— Doar dacă nu cumva eşti la fel de plicticos ca şi ei, 
răspunse ea. În cameră se auziră râsete uşoare. 

— Nu voi fi, am promis, amintindu-mi de câte ori mi-am 
văzut prietenii înşelaţi. Dar am s-o fac în felul meu. Care 
este lucrul cel mai strâmt din lume? 

— Ăsta este tot domeniul tău, nebunule. Spune-ne tu 
care este. 

— Cămaşa unui vătaf, doamnă. Strânge gâtul unui hoţ în 
fiecare zi. 

Un şuşotit se răspândi în întreaga sală şi toată lumea se 
întoarse către vătaf pentru a auzi răspunsul lui. 

Anne mă privi fix. 

— Norbert m-a anunţat că trebuie să facă o pauză. Dar 
nu mi-a zis că îşi lasă treburile în seama unui spirit atât de 
ascuţit. Vino mai aproape. Te cunosc, nu-i aşa? 

Am îngenuncheat în faţa ei şi mi-am luat tichia de pe 
cap. 

— Eu sunt Hugh, bună doamnă. Ne-am mai întâlnit o 
dată. Pe drumul spre Treille. 

— Domnul Roşu, exclamă ea, cu o expresie ce arăta că 
ştia foarte bine cu cine vorbea. Pari ceva mai întremat 
decât atunci când te-am văzut ultima dată. Şi ţi-ai găsit şi o 


155 


meserie. Ultima dată când te-am văzut îţi pregătiseși 
armura şi plecaseși într-o misiune. 

— Aceasta a fost singura mea armură. l-am arătat tunica 
mea din petice colorate. lar sabia, acest toiag. Sper că nu 
mi s-a simţit lipsa prea tare. 

— E destul de greu să ţi se ducă dorul, domnule, zise 
Anne cu un zâmbet discret, din moment ce nu mai pleci. 

Multe dintre doamne începură să chicotească. M-am 
înclinat ceremonios la ironia ei fină. 

— Norbert zice că îi vei ţine locul cu pricepere. Şi mai e 
cineva la curte care îţi ţine partea. Şi iată cum te prezinţi... 
Aici, la curtea noastră, la primul tău pas, ţi-ai şi mânjit 
cizmele. lei partea morarului în această chestiune? 

— lau partea dreptăţii, doamnă. Simţeam cum creşte 
încordarea în încăpere. 

— Dreptate... Ce poate să ştie un nebun despre 
dreptate? Aceasta este o chestiune de dreptate şi lege. 

M-am înclinat respectuos. 

— Dumneavoastră reprezentaţi legea aici, doamnă. ŞI 
cea care puteţi spune ce anume este drept. Oare nu a fost 
Augustin cel care a spus „Daţi dreptatea la o parte şi veţi 
vedea că regatele nu sunt altceva decât bande de criminali 
mai mari“? 

— Te pricepi şi la regate după câte văd... din vasta ta 
experienţă de viaţă. 

Am arătat spre vătaf. 

— De fapt, mă pricep doar la hoţi, restul a fost doar o 
bănuială. 

În sală se auziră câteva râsete. Chiar şi Anne zâmbi uşor. 

— Un bufon care citează din Augustin? Ce fel de nebun 
eşti tu? 

— Un nebun care nu ştie latină, doamnă, nu este altceva 
decât un nebun şi mai mare. Din nou câteva aplauze şi 
aprobări. Şi încă un zâmbet de la Anne. Am fost crescut de 
actori ambulanți, doamnă. Ştiu o grămadă de lucruri inutile. 
Am sărit pe mâini, mi-am ţinut echilibrul într-o mână, apoi 
am ridicat-o încet pe cealaltă. Din poziţia cu capul în jos am 
zis: Şi câteva destul de utile, sper. 


156 


Anne dădu din cap în semn de încuviinţare. 

— Destul de utile. Aplaudă. Se pare, vătafule, că sunt 
nevoită să fiu de acord cu acest nebun. Dacă nu prin lege, 
atunci prin spirit. Te rog să mă ierţi. Sunt sigură că data 
viitoare balanţa va înclina în favoarea ta. 

Vătaful îmi aruncă o privire furioasă, apoi se înclină. 

— Sunt de acord, doamnă. 

Am sărit şi am aterizat în picioare. 

— Deci, ucigaşule de mistreți. Anne se întoarse către 
mine. Prietenii tăi au dreptate. Norbert te-a pregătit bine. 
Eşti bine venit aici. 

— Vă mulţumesc, doamnă, nu vă voi dezamăgi. 

Mă simţeam împlinit. Evoluasem în faţa celui mai exigent 
auditoriu de până acum şi reuşisem. Pentru prima dată 
după multă vreme mă simţeam în afara pericolului. l-am 
făcut cu ochiul lui Emilie. Trupul mi se umflă de mândrie 
când îmi întoarse zâmbetul: 

— ... Cel puţin până la întoarcerea soţului meu, adăugă 
Anne fermă. Şi trebuie să te avertizez, părerile lui despre 
lege şi dreptate sunt cu totul diferite de ale mele. Se ştie că 
el este mult mai greu de impresionat decât mine de 
cunoştinţele de latină ale unui nebun. 


Capitolul 63 


În zilele următoare, am lucrat liber la curte încercând să 
o distrez pe lady Anne, recitându-i poveşti şi cântece din 
vremea când eram actor ambulant, dându-i sfaturi ridicole 
oricând apela la mine şi avea chef să râdă. 

Necazurile mele din Treille începeau să rămână în urmă. 
Mă pomenii chiar că ţin la rolul meu şi la puterea pe care 
mi-o dădea - aceea de a fi în atenţia doamnei. 

De câteva ori reuşisem să tratez o situaţie cu atât haz, 
încât am determinat-o pe lady Anne să fie în favoarea părții 
agresate. Simţeam că mă asculta, că ţinea la părerea mea, 
oricât de ascunsă ar fi fost în glume de bufon, chiar în 


157 


mijlocul alaiului ei de sfătuitori. Simţeam că fac şi eu un 
bine. 

Şi Emilie părea mulţumită. Am zărit-o în mijlocul 
celorlalte doamne de onoare, privindu-mă aprobator. Dar 
singură nu am mai văzut-o niciodată după acea primă zi. 

Într-o zi, după judecată, lady Anne îmi făcu semn să mă 
apropii. 

— Călăreşti, bufonule? 

— Da, i-am răspuns. 

— Atunci, voi cere să se înşeueze caii. Vreau să fii de faţă 
la o ieşire. Să fii gata în zori. 

O ieşire... cu ducesa... 

Era o onoare deosebită, a spus-o chiar Norbert. Toată 
noaptea m-am perpelit pe salteaua mea de paie. Ce voia 
oare de la mine? Printre accese de tuse, Norbert mă sâcâia: 

— Nu te aşeza prea comod în locul meu. Voi reveni în 
curând. 

În zorii zilei următoare, eram pregătit la grajduri, 
aşteptând suita de curteni în veşminte de gală. 

Dar se vedea clar că aceasta nu avea să fie doar o 
plimbare la ţară. Anne purta un costum de călărie şi o 
manta şi era însoţită de încă doi cavaleri pe care i-am 
recunoscut ca fiind consilierul ei politic, Bernard Devas, şi 
căpitanul gărzilor ei, un cavaler cu părul blond, pe nume 
Gilles. Mai era cu ei şi cel care mă ridicase în şa în ziua în 
care m-au găsit în pădure şi care părea că nu o părăsea 
niciodată. Grupul era escortat de un pluton de vreo 
doisprezece soldaţi. 

Nu aveam nici cea mai vagă idee încotro ne îndreptam. 

Porţile s-au deschis şi am pornit călare din Boree la ivirea 
zorilor. Spre est, se vedea o dungă de lumină argintie pe 
deasupra dealurilor. Am luat-o imediat spre sud. 

Călăream în urma grupului de nobili, chiar în faţa 
gărzilor. Anne se ţinea bine în şa, călărind în fruntea 
însoţitorilor ei. Din când în când schimba câte un cuvânt cu 
consilierii ei, dar cea mai mare parte a drumului am 
parcurs-o în tăcere, la trap. Nu ne-am oprit până când n-am 
dat de un pârâu, cam la o oră de mers spre sud. 


158 


Eram puţin emoţionat. Ne îndreptam direct spre Treille - 
domeniul lui Baldwin. Nu eram nici păzit, nici supravegheat, 
dar mă cuprinse un mic tremur de îngrijorare. 

De ce oare mă luase Anne în această călătorie? Dacă 
urma să fiu predat celor din Treille? 

La o răscruce de drumuri, plutonul o luă spre sud-vest. 
Ne aflam pe drumuri pe unde nu mai trecusem niciodată, 
traversând din când în când sate adunate între dealuri şi 
văi. Pe la miezul zilei, ne-am afundat într-o pădure cu 
copaci atât de înalţi şi de deşi, încât soarele abia putea 
pătrunde printre ramurile lor. Gilles deschidea drumul. La 
un moment dat, el anunţă: 

— Domeniul nostru se sfârşeşte aici, doamnă. Acum ne 
aflăm în ducatul Treille. 

Cu toate acestea, ne-am continuat drumul. Sângele mi-o 
luă razna. Nu ştiam sigur ce se petrece. Simţeam un imbold 
să fug. Dar încotro? Nu aş fi ajuns prea departe dacă ar fi 
vrut să mă prindă. 

Anne călărea în frunte. Trebuia să am încredere în 
această femeie. Nu îndrăzneam să îmi arăt temerile. Cu 
toate acestea, de câte ori avusesem încredere într-un nobil 
sfârşisem cât se poate de rău. Oare era în stare să mă 
trădeze? 

În sfârşit, am dat pinteni calului şi am ajuns-o pe Anne. 
Am călărit alături de ea o vreme, emoţionat, până când ea 
văzu mirarea de pe chipul meu. 

— Vrei să ştii de ce te-am luat şi pe tine? 

— Da, am recunoscut. 

Nu îmi răspunse şi continuă să călărească. 

Drumul trecea printre locuinţe şi aşezări ferme. Pe un 
copac cineva scrijelise: St. Cécile. 

Plutonul încetini în pas de voie. 

În sfârşit, Anne îmi făcu semn să mă apropii. 

M-am dus spre ea, temându-mă că în orice secundă, din 
păduri, vor apărea soldaţii lui Baldwin şi mă vor ucide. 

— lată răspunsul tău, nebunule, zise cu faţa încordată. 
Dacă vom da peste ceea ce mi s-a spus că se petrece în 
acest sat, cred că pe drumul de întoarcere vom avea toţi 


159 


nevoie să fim înveseliţi. 


Capitolul 64 


M-am liniştit, dar numai pentru o clipă. Primul lucru ce m- 
a izbit a fost mirosul. Duhoare de putrefacție... de cadavre. 

Apoi, înaintea noastră, am văzut dâre de fum alb 
ridicându-se deasupra copacilor. Frunzele erau la rândul lor 
mânjite cu fumul provenit din arderea trupurilor. 

Gândul m-a dus în urmă... Civetot. 

Anne era tot în faţă, aparent fără să-i pese de duhoare. 
Nu mă mai simţeam eu însumi în pericol, doar că acum ne 
apropiam de ceva îngrozitor. 

Drumul se lărgi. Un luminiş. Apoi un pod de piatră. Eram 
la marginea unui oraş. Sau, mai bine spus, a ceea ce fusese 
cândva un oraş. Se vedeau case şi colibe cu acoperişurile 
căzute din cauza focului, încă fumegând. 

Oamenii stăteau în jurul lor năuciţi, cu expresii pe 
chipurile cenușii, lipsite de viaţă, ca şi când s-ar fi aflat încă 
în faţa morţii. 

Am intrat în sat. Fiecare locuinţă părea să fi fost arsă din 
temelii. În faţa celor mai multe se aflau sulițe înalte, înfipte 
în pământ, de care atârnau trupuri de nerecunoscut. 
Ciudatul amestec de mirosuri îmi întorcea stomacul pe dos 
- păr, carne, sânge arse. 

Ţepuşele semănau cu nişte avertismente păgâne - 
animale cu măruntaiele scoase, ca pentru a alunga demonii 
din casele ce nu mai existau. 

— Ce sunt acestea? întrebă Anne. 

Gilles, căpitanul gărzii, răspunse încercând să-şi ţină 
respiraţia. 

— Sunt copii, doamnă. 

Culoarea îi dispăru din obraji şi trase de frâul calului, 
oprindu-l. Se aplecă şi se uită la acele trupuri şi, pentru o 
clipă, am crezut că se va clătina. Dar Anne se îndreptă. Işi 
controlă expresia feţei şi strigă tare către locuitorii oraşului: 


160 


— Ce s-a întâmplat aici? 

Nimeni nu răspunse. Oamenii rămăseseră cu privirile în 
gol. Mă temeam că li s-or fi tăiat şi limbile. 

Căpitanul le strigă: 

— Vi se adresează lady Anne din Boree. Ce s-a întâmplat 
aici? 

La aceasta, se auzi un urlet cum nu se poate mai 
înspăimântător, venind din spate. Toate capetele se 
întoarseră şi am văzut un bărbat vânjos îmbrăcat în haine 
zdrenţuite, ameninţându-ne cu un topor. 

Când ajunse aproape de noi, unul dintre soldaţi îl lovi 
peste picioare şi atacatorul se prăbuşi la pământ. Alţi doi 
soldaţi se repeziră la el. Unul dintre ei îi puse sabia la 
bărbie şi se uită la Anne, aşteptând porunca. 

O femeie ţipă şi alergă spre el, dar fu oprită. Bărbatul nu 
se întoarse către ea; se holba la Anne cu ochii plini de jale. 

— Şi-a pierdut fiul, casa... strigă o voce. Venea dinspre o 
cocioabă, şi aparţinea unui bărbat cu părul alb, cu hainele 
înnegrite şi rupte. 

Soldatul era cât pe ce să îl ucidă pe uriaş, dar Anne 
scutură din cap: 

— Lăsaţi-l. 

Bărbatul fu ridicat în picioare. Gărzile îl împinseră către 
soţia lui, unde rămase respirând greu şi fără să 
mulţumească. 

— Ce s-a întâmplat aici? Spuneţi-mi, zise Anne către 
bărbatul cu părul alb. 

— Au venit noaptea. Nişte laşi cu feţele acoperite şi cruci 
negre. Se ascundeau sub măşti. Ziceau că purifică oraşul în 
numele Domnului. Că am furat de la El. 

— Furat? Ce anume? întrebă Anne. 

— Ceva sacru, o comoară, ceva ce nu au găsit. Au luat 
fiecare copil de lângă mama lui. l-au tras în ţeapă sub ochii 
noştri. Le-au dat foc... Ţipetele lor încă ne mai răsună în 
urechi. 

M-am uitat în jur. Aceasta era lucrătura lui Baldwin, o 
ştiam. Aceeaşi cruzime care îmi luase soţia şi îmi aruncase 
băiatul în flăcări. Cu toate acestea, un asemenea carnagiu 


161 


părea mai mult decât orice ar fi putut face Baldwin. 
Norcross era mort, dar iadul continua. 

— Şi ce au găsit aceşti ucigaşi? întrebă Anne. 

Bărbatul cu faţa cenușie răspunse: 

— Nu ştiu. Ne-au trecut prin foc şi au plecat. Sunt 
primarul acestui oraş. Acum sunt primarul a nimic. Poate ar 
trebui să îl întrebaţi pe Arnaud. Da, întrebaţi-l pe Arnaud. 

Anne descălecă. Se duse direct către primar şi îl privi în 
ochi. 

— Cine este Arnaud? 

Bărbatul pufni fără niciun pic de curtoazie. Fără să 
răspundă, începu să meargă. Anne îl urmă, cu gărzile în 
jurul ei încercând să îi facă loc. 

Am mers prin oraşul devastat. Grajduri fumegânde, 
dezvăluind cadavrele cailor. O moară mai mult cenuşă 
decât piatră. O biserică din lemn, mânjită cu sânge, singura 
clădire lăsată în picioare. 

Primarul se opri lângă o colibă mică din piatră. Intrarea 
era mâăzgălită cu sânge - nu întâmplător, cu cruci mari, 
roşii. Dinăuntru venea un miros de măcelărie. 

Ţinându-ne respiraţia, am intrat înăuntru. Anne icnea. 

Locul era răvăşit. Orice mobilă ar fi fost acolo fusese 
despicată ca lemnele de foc, iar podeaua era distrusă. Două 
trupuri atârnate de mâni, un bărbat şi o femeie, cu 
piepturile golite de carne. La picioare se aflau capetele lor. 

Trupul mi i se încovoie de oroare. Nu mai puteam respira. 
Mai văzusem asemenea lucruri îngrozitoare. Capete tăiate 
şi arse, trupuri jupuite de piele. Le mai văzusem, dar nu 
voiam să îmi amintesc. 

Mă gândeam la: Nico, la Robert... la baia de sânge de la 
Antiohia. M-am întors. 

— Mergeţi şi vorbiţi cu Arnaud, zise primarul. Poate vă va 
răspunde el la întrebări, ducesă. 

Stăteam acolo îngroziţi. 

— Arnaud s-a născut aici, şi zicea că aici este căminul lui. 
Era cel mai curajos om pe care l-a cunoscut oricare dintre 
noi, un cavaler la curtea din Toulouse. Cu toate acestea, |- 
au tăiat ca pe un porc. Au tăiat uterul soţiei sale, căutând 


162 


nu ştiu ce comoară. „Furată de la Dumnezeu“, ziceau ei. 
Tocmai se întorsese din luptă. 

— Din ce luptă? întrebă Gilles, căpitanul. 

Ştiam. Mai văzusem ororile astea şi înainte. Ştiam, dar nu 
puteam răspunde. 

— Din Cruciadă, răspunse primarul. 


Capitolul 65 


Am ieşit din colibă şi am încercat să îmi alung din minte 
imaginile îngrozitoare. Le mai văzusem pe toate înainte. 
Bărbaţi şi femei atârnaţi şi arşi, părţi ale trupurilor lor 
împrăştiate ca şi când aceste crime nu ar fi însemnat nimic. 

Civetot. Antioh. Cruciada... 

Aceşti călăreţi ai nopţii care nu purtau niciun fel de 
însemne şi nu îşi arătau feţele. Oraşele arse, măcelurile. Să 
fi fost acestea faptele lui Baldwin? Norcross era mort. Era 
posibil ca oamenii lui să fie încă liberi şi să terorizeze 
satele? Ce fel de comoară căutau? 

Încearcă să le pui cap la cap, mi-am spus în sinea mea. 
Ce semnificaţie are această ghicitoare? De ce nu o pot 
rezolva? 

Cruciada... Brusc, era prezentă peste tot. Arnaud tocmai 
se întorsese de acolo. Adhemar, la fel, de a cărui moarte 
îngrozitoare am auzit la curtea lui Baldwin. Satele lor erau 
arse şi distruse - ca şi hanul meu. 

Groaza îmi îngheţă şira spinării. Aceşti cavaleri fără 
chipuri, care ucideau cu sălbăticia turcilor... erau aceiaşi 
care îmi uciseseră soţia şi copilul? 

Răceala îmi cuprindea încet tot spatele. Totul începea să 
se lege. 

Ucigaşii nu purtau însemne, ci doar o cruce neagră. 

Nimeni nu ştia de unde vin şi ce caută. 

Apoi, mi-am adus aminte de ceva. Matthew spusese că 
totul se petrecuse ca şi când casa mea sau hanul meu era 
ceea ce căutau ticăloşii. 


163 


Ce voiau de la mine? 

În timpul lungii călătorii spre casă, am rămas tăcut. M-am 
tot gândit. Ce aveam eu ca să mă lege de aceste crime? 
Pusesem câteva nimicuri în traista mea. Vechea teacă 
inscripționată pe care o găsisem în munţi? Crucea pe care o 
luasem din biserica din Antiohia? Nu avea niciun înţeles! 

O priveam pe Anne cum călărea în frunte. Faţa ei era 
încordată şi aspră, ca şi când s-ar fi luptat cu o dilemă. 
Ceva nu era în regulă. 

De ce veniserăm până aici? Ce voia ea să vadă? 

Apoi, mă străbătu un fior. Soţul lui Anne, ducele, urma să 
se întoarcă din clipă în clipă. Din Cruciadă... 

Anne ştia. 

Stia că astfel de atrocități vor continua. 

Stomacul mi se strânse. Tot timpul crezusem că 
Norcross, prin tot ceea ce-mi făcuse, mă pedepsise pentru 
faptul că plecasem în Cruciadă. Era posibil să fi fost Anne? 
Era posibil ca răspunsurile pe care le căutam să nu se afle 
la Treille, ci la Boree? 

Nu mai puteam rămâne acolo, mă gândeam. Exista un 
anume pericol pe care nu îl puteam numi. 

— Nebunule, vino aici, strigă Anne. Înveseleşte-mă puţin. 
Spune-mi o glumă sau două. 

— Nu pot, am răspuns. Mă prefăceam că vederea acelor 
lucruri groaznice mă îngreţoşase prea tare. Nici nu eram 
departe de adevăr. 

— Înţeleg, încuviinţă Anne. 

Nu, nu înţelegi, mi-am zis în sinea mea. 

Am călărit restul drumului fără niciun cuvânt. 


Capitolul 66 


În următoarele câteva zile, am urmărit-o pe Anne, 
încercând să înţeleg ce fel de legături ar fi putut avea cu 
cavalerii ucişi. Şi cu uciderea lui Sophie şi a lui Phillipe. 

Soţul ei urma să se întoarcă în câteva zile, şi tot palatul 


164 


din Boree era în febra pregătirilor şi a nerăbdării. 

De parapete se atârnau steaguri, negustorii îşi scoteau 
din cufere cele mai bune haine; castelanul îşi pregătea 
trupele pentru întâmpinarea lui. În cine aş fi putut avea 
încredere? 

Am aşteptat-o pe Emilie în timp ce ieşea de la capelă 
împreună cu celelalte doamne de onoare. l-am prins 
privirea şi am aşteptat până când celelalte au dispărut. 

Am luat-o deoparte. 

— Doamnă, nu am niciun drept să vă cer ceva. Dar am 
nevoie de ajutor. 

Îmi arătă o bancă de rugăciune într-o capelă alăturată. 
Se aşeză lângă mine şi îşi dădu jos gluga mantiei. 

— Ce s-a întâmplat, Hugh? 

Era foarte greu. Căutam cuvintele potrivite pentru a 
începe. 

— Fiţi încredinţată că nu v-aş fi pomenit niciodată despre 
toate astea, dacă nu ar fi fost absolut necesar. Ştiu că 
sunteţi devotată stăpânei cu toată inima. 

Se încruntă. 

— Te rog să nu ai niciun fel de reţineri faţă de mine. Nu 
ţi-am dovedit destul încrederea mea? 

— Ba da. De multe ori, am spus eu. 

Am tras aer în piept şi i-am vorbit despre ororile văzute 
în călătoria mea spre St. Cecile. l-am spus totul în amănunt: 
grămezile de cenuşă, cavalerul cu pieptul spintecat... 
Cuvintele aproape că-mi îngheţau pe buze, ca şi când acele 
grozăvii nu ar fi trebuit povestite niciodată. 

l-am spus despre Adhemar, despre a cărui soartă 
similară auzisem la curtea lui Baldwin. Ambii cavaleri 
fuseseră măcelăriți, iar satele lor fuseseră pârjolite. 
Amândoi se întorseseră de curând din Cruciadă, exact ca şi 
mine. 

— De ce îmi spui mie toate astea? mă întrebă în cele din 
urmă. 

— Nu ai auzit vorbindu-se despre asemenea fapte? La 
curte? În jurul castelului? 

— Nu. Sunt groaznice. De ce să fi auzit? 


165 


— Despre cavaleri care dispar şi reapar? Sau vorbindu-se 
despre relicve sfinte de pe Pământul Sfânt? Lucruri mult 
mai valoroase decât cele despre care ar putea şti un nebun 
ca mine. 

— Tu eşti singura mea relicvă de pe Pământul Sfânt. Ea 
zâmbi încercând să-mi schimbe starea sufletească. 

O vedeam cum se străduia să pună totul cap la cap. De 
ce toate aceste crime oribile? De ce acum? 

Trase adânc aer în piept. 

— Nu ştiam de niciuna dintre aceste grozăvii. Doar că 
umblă vestea că Stephen a trimis un corp de soldaţi ca să 
se ocupe de afacerile lui înainte de întoarcerea sa. 

Sângele îmi pulsa. 

— Aceşti soldaţi - se află aici? La castel? 

— L-am auzit pe castelan vorbind despre ei cu oarecare 
nemulţumire. L-a servit pe duce cu credinţă ani de zile, şi, 
totuşi, aceşti oameni par a avea o misiune specială, 
odioasă. Simte că nu sunt destul de bine pregătiţi ca să fie 
cavaleri. 

— Nepregătiţi? 

— Lipsiți de onoare, zice el. Că nu se supun nici unei 
reguli. Zice că s-ar cuveni să doarmă cu porcii, din moment 
ce au asemenea inimi. De ce mă întrebi toate aceste 
lucruri, Hugh? Emilie mă privea în ochi. Îi vedeam teama şi 
mă simţeam groaznic pentru că o speriasem. 

— Oamenii ăştia caută ceva, Emilie. Nu ştiu ce anume. 
Dar stăpâna ta... nici ea nu este străină de aceste lucruri. 
Aceştia or fi oamenii lui Stephen, dar Anne ştie ce misiune 
au. 

— Nu pot să cred aşa ceva. Emilie sări în picioare. Zici că 
pentru tine aceasta este o chestiune mai importantă decât 
orice pe lume. O simt în glasul tău. Lucrurile pe care le-ai 
descris... sunt cum nu se poate mai groaznice, şi dacă sunt 
din vina lui Anne sau a lui Stephen, vor da socoteală în faţa 
lui Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat. Dar de ce sunt 
atât de importante pentru tine? Tu de ce te expui riscului? 

— Nu pentru Anne sau pentru Stephen, am spus eu 
înghițind în sec. Ci pentru soţia şi copilul meu. Sunt sigur, 


166 


Emilie, acei ucigaşi sunt oamenii lor. 

M-am rezemat de bancă încercând să pun lucrurile cap la 
cap. Aceşti soldaţi făcând voia ducelui. Veniseră din 
Cruciadă. Ca şi Adhemar. Şi Arnaud. Şi eu. 

— Trebuie să o înfrunt, zise Emilie. Dacă Anne se află în 
spatele unor asemenea fapte, nu mai pot rămâne în slujba 
ei. 

— Nu trebuie să spui nici măcar un cuvânt! Sunt lucruri 
grave. Ei ucid fără să clipească, în numele Domnului. 

— Este prea târziu. Emilie se uita la mine cu o privire 
sticloasă. Nu îngrijorată, ci uluită. Hugh, adevărul este că, 
atunci când erai plecat, este posibil să fi văzut şi eu ceva. 


Capitolul 67 


Anne tresări. Se afla în labirintul din gard viu de sub 
balconul ei când auzi paşi furişându-se spre ea. O prezenţă 
misterioasă, ca o pală de vânt. Se întoarse şi îl văzu. 

Era masiv, cu faţa însemnată de cicatrici căpătate în 
bătălii. Dar nu acestea o făceau să se înfioare. Ci ochii lui. 
Neclintirea lor - nişte bălți nemişcate, întunecate. Faţa îi 
era bine acoperită de gluga neagră. Pe glugă o cruce mică, 
neagră. 

— Cavalere, nu în biserică? îl apostrofa ea ironic. 

— Nu îţi face griji pentru mine. Vocea lui rece se strecura 
de sub gluga trasă peste cap. Eu fac pace cu Domnul în 
stilul meu. 

Venea spre ea ca un peţitor şi, totuşi, emana cea mai 
mare cruzime. Purta tunica unui cavaler, dar a unuia căzut 
în dizgrație, îmbrăcat în zdrenţe. Şi, totuşi, era nevoită să 
trateze cu el. 

— Îmi fac griji pentru tine, Morgaine, zise Anne acuzator, 
pentru că cred că vei putrezi în iad. Metodele tale sunt 
foarte crude. Te împiedică să îţi îndeplineşti țelul pe care ţi 
l-ai propus. 

— S-ar putea să ard în iad, doamnă, dar voi lumina calea 


167 


pentru aceia care se vor odihni alături de Domnul. Poate 
chiar pentru dumneavoastră. 

— Nu te amăgi cu ideea că ai fi Trimisul lui Dumnezeu, 
şuieră Anne. Faptul că eşti în slujba soţului meu, mă face să 
mă înfior. 

El se înclină fără să se simtă jignit. 

— Nu vă faceţi griji pentru felul în care îmi fac treaba, 
doamnă. Trebuie doar să ştiţi că lucrurile merg bine. 

— Am văzut cât de bine merg, cavalere, am fost acolo. 

— Acolo, doamnă? Cavalerul miji ochii. 

— St. Cecile... Am văzut ce ai făcut. Nici creaturile iadului 
nu comit asemenea cruzimi. Am văzut în ce hal ai lăsat acel 
oraş. 

— A rămas un loc mai bun decât cel pe care l-am găsit. 
Mai aproape de căile Domnului. 

— Mai aproape de căile Domnului? făcu un pas spre el. 
Se uită în ochii lui lipsiţi de adâncime. Cavalerul, Arnaud. L- 
am văzut făcut bucăţi. 

— Nu a vrut să se supună, doamnă. 

— Şi copiii... nici ei nu au vrut să se supună? Spune-mi, 
Morgaine, pentru ce comoară de nepreţuit au fost arşi 
aceşti nevinovaţi ca nişte fripturi de vită? 

— Doar pentru asta, zise cavalerul, misterios. 

Băgă mâna sub mantie. Scoase o cruce din lemn de 
mărimea palmei sale. O puse încet în mâna lui Anne. 

Deşi ar fi vrut să scuipe pe ea şi să o arunce cât mai 
departe în tufişuri, respiraţia lui Anne îngheţă. 

— A călătorit foarte mult, doamnă, flecuşteţul ăsta. Din 
Roma la Bizanţ. O mie de ani. lar acum e în mâna ta, 
doamnă. Vreo trei sute de ani a dormit într-un coşciug, 
coşciugul Sfântului Pavel însuşi, să mă crezi pe cuvânt. 
Până când a fost dezgropată de împăratul Constantin. 
Crucea asta a schimbat mersul istoriei. Pe faţă i se ivi un 
zâmbet. lată de ce nu mai e nevoie să te rogi pentru mine, 
stimată doamnă. 

Mâinile lui Anne tremurau. Gura i se uscă. 

— Soţul meu va fi desigur onorat, zise ea. Cu toate 
acestea, ştii foarte bine că este doar un aperitiv pe lângă 


168 


ospăţul pe care îl aşteaptă. Cum merge adevărata misiune? 

— Lucrăm, grăi cavalerul întunecat. 

— Ar fi bine să lucrezi mai repede, cavalere. Toate 
celelalte sunt doar simple podoabe. Chiar şi aceasta este 
doar o jucărie în comparaţie cu adevăratul trofeu. Se află în 
Nîmes, la numai câteva zile distanţă. Dacă Stephen va afla 
că ai dat greş, capul tău va fi cel pe care îl vom vedea înfipt 
într-o ţepuşă. 

— Atunci voi zâmbi, doamnă, ştiind că voi avea o viaţă 
veşnică. 

— Eu voi fi cea care va zâmbi, Morgaine, cu siguranţă. 
Anne se înfăşură în mantie şi porni spre castel. Gândindu- 
mă cum putrezeşti în iad. 


Capitolul 68 


Nu am găsit nicio urmă a soldaţilor lipsiţi de credinţă pe 
care îi căutam sau nimeni nu ştia nimic despre cavalerii 
misterioşi înfăşuraţi în robe întunecate. Şi nici nu aveam 
nicio şansă de avea acces la cazărmi. Timpul se scurgea tot 
mai repede. Stephen era aşteptat la castel din zi în zi. 
Odată întors, ar fi fost mult prea periculos pentru mine să 
îmi susţin cauza. 

Două zile mai târziu, Emilie mă luă deoparte în timp ce 
mă jucam cu fiul lui Anne, William. Văzuse că nu eram prea 
vesel. 

— Nu mai fi aşa de trist, bufonule, zise ea zâmbind. Am 
ceva de lucru pentru tine. Şi o nouă sarcină. 

În seara aceea, la castel, urma să aibă loc un banchet, 
îmi explică ea. O petrecere a burlacilor. Gilles, căpitanul 
gărzilor, avea să se însoare în zilele următoare. Vor fi 
prezenţi cavaleri, soldaţi, membri ai gărzii. Multe discursuri 
şi băutură. Vor avea garda jos, ca să spun aşa. 

— Am aranjat ca tu să îi înveseleşti, mă anunţă Emilie. 

— Pari să ai un talent deosebit la lucruri de genul ăsta, 
doamnă. Şi din nou îţi datorez mulţumiri. 


169 


— Mulţumeşte-mi găsind ceea ce cauţi, zise ea şi îmi 
atinse mâna. Şi, Hugh, fii cu băgare de seamă, te rog. 

În noaptea aceea, s-a băut foarte mult vin şi s-a ascultat 
multă muzică de proastă calitate. Prietenii lui Gilles se 
ridicau şi ţineau discursuri îndrăzneţe şi batjocoritoare până 
când li se împleticea limba şi cădeau înapoi pe bănci. Eu 
urma să dau ultima reprezentaţie înainte ca ei să îl târască 
pe Gilles la un bordel din oraş. 

Trebuia să îi fac să râdă, dar eu eram atent la cavalerii 
cerniţi. Am făcut tot felul de trucuri uşoare pentru a-i 
încălzi, lucruri simple, pe care le învăţasem de la Norbert, 
scoteam tot felul de obiecte din tunicile lor, sub ochii lor 
uimiţi şi împăienjeniţi de băutură. 

Apoi urmară glumele. 

— Ştiu pe unul, am zis alunecând pe un stâlp şi aterizând 
pe masă în faţa viitorului ginere, a cărui sculă era mereu 
sculată. 

— Mă flatezi, se prefăcu Gilles că roşeşte. Dar, glumeţule, 
chiar trebuie să mă dai de gol în faţa tuturor? 

— Oricât de mult ar fi încercat, am continuat eu, nu 
putea să-şi calmeze năbădăiosul mădular cu niciun chip. În 
cele din urmă, se prezentă la spiţerul locului. Acolo, a văzut 
o femeie teribil de frumoasă. „Aş vrea să vorbesc cu tatăl 
dumitale“, zise cel cu problema. „Tatăl meu a murit“, spuse 
femeia. „Eu îl înlocuiesc împreună cu sora mea. Orice poţi 
spune unui bărbat ne poţi spune şi nouă.“ „Bine“, acceptă 
el. Neavând de ales, îşi scoase pantalonii. Uite, o am tot 
timpul ridicată. Ca un nenorocit de armăsar. Ce poţi să îmi 
dai pentru asta? „Hmmm“, făcu femeia, „trebuie să mă 
consult cu sora mea.“ Într-un minut, se întoarse cu o 
bocceluţă şi zise: „Ce zici de o sută de galbeni şi o jumătate 
din afacere?“ 

Sala bubui de hohote de râs. 

— Mai spune-ne... 

Începusem un altul - pe cel cu preotul şi vaca ce vorbea 
ca un om -, când se auzi un strigăt îngrozitor dinspre ziduri. 
Pe urmă tropote de cai ce tocmai se opriseră. Apoi, din nou 
strigătul unui bărbat. 


170 


— Te rog, Doamne, ajută-mă. Mă omoară. 

Râsetele beţivanilor încetară. Mai mulţi petrecăreţi se 
repeziră la fereastra ce dădea spre curtea interioară. M-am 
dus şi eu. Prin deschizătura mică am văzut doi bărbaţi 
târând pe un al treilea de braţe. 

l-am recunoscut imediat! Aveau coifuri şi săbii de război 
la cingători. Exact aşa mi-i descrisese Emilie. Nu purtau 
armuri, ci doar robe. În picioare aveau sandale uzate. 

Prizonierul urla îngrozitor, strigătele lui după ajutor 
răsunând dincolo de ziduri. 

Apoi am aruncat o privire la faţa lui. M-am îngrozit. 

Era primarul din St. Cecile - care o înfruntase pe Anne cu 
numai două zile înainte. 

L-au târât pe bietul om spre temniţă. 

— Cine sunt aceşti oameni? l-am întrebat pe unul dintre 
soldaţii de lângă mine. 

— Câinii ăştia? Noii tovarăşi de afaceri ai ducelui. Cei 
întorși... 

— Întorşi... ? am murmurat eu. 

Ochii mei îi urmară pe ai soldatului şi am văzut cum cei 
doi îl târau pe primar în temniţă printr-o uşă masivă din 
lemn. Strigătele de moarte ale prizonierului se pierdură în 
noapte. 

— Nu e treaba noastră, zise Bertrand, castelanul, 
suspinând. Se retrase de la fereastră. Haide, Gilles, te 
aşteaptă frumoasele în oraş. Ce ar fi să îţi mai scoatem 
sabia aia încă o dată? 

Inima îmi bătea în galop. Trebuia să vorbesc cu primarul 
din St. Cecile. El ar fi putut şti de ce erau ucişi cavalerii şi 
erau arse satele. Şi ucigaşii ăştia nemernici... Cei întorși... 
Aveam impresia că îi mai văzusem pe undeva. 

Dar unde? 


Capitolul 69 


În noaptea următoare, am aşteptat mult timp după 
171 


căderea întunericului. Norbert sforăia în patul lui. M-am 
ridicat încet şi am ascuns un cuţit în încălțări. 

Am ieşit pe furiş din camera lui Norbert şi am luat-o 
grăbit pe scările din spatele bucătăriei către etajul 
principal. Trebuia să traversez întregul castel, de la 
încăperile destinate curtenilor până la capătul celălalt, unde 
se aflau cazărmile. Şi să duc cu vorba pe oricine m-ar fi 
putut opri. Păi, până la urmă, eu eram bufonul. 

Holurile erau întunecate şi răcoroase. Făciliile agitate ale 
torţelor stârneau umbre ce dansau pe pereţi. Am trecut în 
grabă de uşile uriaşe ale sălii principale. La mese încă mai 
lâncezeau câţiva cavaleri, bând, vorbind, în timp ce alţii 
sforăiau înfăşuraţi în mantii. Din loc în loc, întâlneam câte 
un paznic, dar niciunul nu mă opri. Eram bufonul stăpânei 
lor. 

Castelul era construit în formă de U, iar o lojă din piatră 
înconjura curtea interioară. In faţă se aflau garnizoanele 
ducelui, încăperile ofiţerilor, cazărmile şi temniţa. Mi-am 
urmat liniştit drumul pe toată lungimea catului principal. 
Ajuns afară, am văzut înălțându-se turnul misterios în care 
îl duseseră cei doi pe primar, luminat numai de lună. M-am 
grăbit într-acolo, apoi m-am strecurat înăuntru. 

Eram în turn, bun, dar nu ştiam încotro să o iau sau cine 
ar fi putut să mă oprească. Stomacul mi se strânse; 
respiraţia mi se opri. 

Pe urmă, am simţit un curent, în sus, pe scări. Cu fiecare 
cat, mirosul devenea din ce în ce mai greu. Era mirosul 
morţii, pe care îl cunoşteam atât de bine. 

La catul al treilea, am dat peste doi paznici care stăteau 
de o parte şi de alta a unei arcade. Unul era înalt şi părea 
leneş, celălalt gras, cu ochi vicleni. Nu erau tocmai gărzile 
de onoare ale ducelui, gândeam în sinea mea, atent la cele 
câteva suflete nefericite. 

— Te-ai rătăcit, căpşună? bâigui cel viclean la mine. 

— Nu am fost niciodată pe aici, am spus. Pot să arunc o 
privire? 

— Plimbarea s-a încheiat, spuse el şi se ridică. Întoarce-te 
pe unde ai venit. 


172 


M-am apropiat de el şi, ca şi cum i-aş fi smuls ceva din 
ureche, am dat la iveală, din pumnul meu strâns, o lungă 
eşarfa de mătase. 

— Ei, haide... Chiar şi un suflet pierdut are dreptul la un 
ultim hohot de râs. 

Spre încântarea mea, se întinse şi pipăi eşarfa. Apoi, o 
luă - mita pentru el. Privi de-a lungul coridorului, 
asigurându-se că nu era nimeni, şi-o îndesă în uniformă. 

— Doar o privire, zise el. Oricum, nu este nimic aici, 
decât purici. Apoi să îţi duci fundul înapoi unde ţi-e locul. 

— Mulţumesc, domnule, am chicotit. Să ai o viaţă plină 
de bărbăţie. 

Am luat-o pe sub arcade, prin spatele lui, şi apoi în sus, 
pe scări. Inaintea mea se întindea un culoar cu celule 
înguste de o parte şi de alta. Mirosul de putreziciune mă 
făcea să îmi ţin respiraţia. Speram ca omul pe care ÎI 
căutam să se afle aici. 

Speram ca primarul din St. Cecile să fie încă în viaţă. 


Capitolul 70 


M-am strecurat înăuntru. Închisoarea era umedă şi 
întunecată. 

O torţă îşi agita flacăra luminând slab un şir de celule. 
Abia dacă aveau o înălţime de patru picioare, erau închise 
cu gratii de metal ruginit şi strâmte ca nişte coşciuge. 
Prizonierii se chirceau pe podele ca nişte câini. 

Mânat de miros şi de îngrijorarea de a nu fi găsit de 
paznici, m-am grăbit de-a lungul şirului de celule, căutându- 
| pe bărbatul pe care îl văzusem târât înăuntru. Mă rugam 
să fie încă aici. 

In prima celulă, un bărbat cu o barbă lungă, neagră, gol, 
aproape un schelet, stătea culcat pe spate în mijlocul 
propriei mizerii. În următoarea, un bărbat masiv, cu piele 
de culoare închisă - măsliniu ca un turc - se chircea sub o 
manta ruptă, albă. Niciunul nu ridică ochii. Celulele 


173 


duhneau. Un şobolan lingea un blid chiar sub ochii mei. 

În cea de a treia celulă se afla cel pe care îl căutam: 
primarul din St. Cecile. Bietul om zăcea chircit, cu răni şi 
vânătăi pe braţe şi pe faţă. Spre disperarea mea, nu îmi 
puteam da seama dacă era viu sau mort. 

— Domnule... M-am furişat mai aproape. Trebuia să aflu. 
Ce voiau acei cavaleri ai întunericului? In căutarea a ce 
arseseră tot oraşul? Ce comoară merita pierderea atât de 
multor vieţi? Vă rog... am şoptit iar, aproape implorându-l. 
M-ar fi recunoscut? Mi-ar fi vorbit sau ar fi ţipat? 

Deodată, un geamăt înfiorător venit din celula alăturată 
îmi atrase atenţia. Am păşit într-acolo şi am văzut o fiinţă 
jalnică - o femeie, cu pielea albă ca a unei stafii, cu părul 
lipsit de viaţă, precum cânepa putrezită, murmurând în 
barbă ca o vrăjitoare nebună. Pielea îi era acoperită de răni 
ce supurau. 

M-am înfiorat. Ce privelişte! Ce păcat o fi comis să fie 
lăsată să putrezească în felul acesta? 

M-am întors iar la primar. Nu aveam prea mult timp. 

— Vă amintiţi de mine, domnule? V-am văzut în St. 
Cecile, am şoptit. 

Dar murmurul vrăjitoarei se auzi tot mai tare. Am sâsâit 
spre ea să tacă. Deodată, îmi îngheţă sângele în vine. 

Cuvintele pe care le murmura - la început încet, aproape 
imperceptibil, apoi din ce în ce mai tare. Şi mai tare. 
Doamne! Nu îmi venea să cred ceea ce auzeam: 

— O fecioară a întâlnit un hoinar, în lumina pură a lunii 
clare... 


Capitolul 71 


Inima îmi bătea foarte tare. Nu putea fi adevărat! Nu era 
posibil! 

Am fugit spre celula ei şi m-am lipit de gratii, străduindu- 
mă să îi desluşesc trăsăturile. 

Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce am văzut... 


174 


Nici Nico, alunecându-mi din mâini şi prăbuşindu-se în 
prăpastie. Nici bietul Robert, care se uita cum propriul lui 
trup era despicat în două. Nici măcar turcul, care se 
repezise la mine cu sabia ridicată în aer. 

Mă holbam la soția mea. 

— Sophie...? am şoptit. 

Nu se mişcă şi nici nu vorbi. 

— Sophie! am strigat simțind cum mi se frânge inima. O 
parte din mine se ruga ca ea să nu se întoarcă. 

Apoi, ea îşi întoarse faţa către mine. 

— Sophie, tu eşti? 

Zăcea în întuneric şi nu puteam să îmi dau seama dacă 
era ea sau nu. Lumina slabă a unei torţe din apropiere îi 
sublinia trăsăturile osoase. Părul ei, care odată mirosea a 
miere, îi atârna sălbatic, smuls pe alocuri şi alb. Din ochii ei 
înfundaţi, lucioşi şi ficşi, curgea un puroi galben. Şi, totuşi, 
nasul... linia fină a bărbiei ce se continua cu cea delicată a 
gâtului... erau aceleaşi, fără niciun fel de îndoială, deşi se 
chircea în faţa mea ca un animal cuprins de febră şi plin de 
răni. 

Chiar ea era! Eram sigur de asta. 

— Sophie? am strigat întinzând mâinile printre zăbrele. 

Se întoarse în sfârşit spre mine, iar lumina slabă îi căzu 
pe faţă. Pur şi simplu nu îmi venea să-mi cred ochilor. Cum 
putea să fie aici? Cum putea să fie în viaţă după atâta 
vreme? 

Lacrimi de recunoştinţă îmi umplură ochii. Am încercat s- 
o ating - oase macerate acoperite cu zdrenţe murdare. 

Am încercat să vorbesc, dar eram prea copleşit. Era 
Sophie. Nu era moartă. Cel puţin atâta lucru ştiam sigur. 

— Sophie... sunt eu, Hugh. 

Incet, îşi ridică faţa cu totul spre lumină. Era ca o imagine 
sluţită a figurii frumoase pe care o aveam în minte: 
străvezie, ca o stafie, acoperită de răni. Ochii îi scânteiară 
la auzul vocii mele. Se vedea că era bolnavă, că abia mai 
rezista în această putreziciune. Nu eram sigur că ştia cine 
sunt. 

— Trebuie să le-o înapoiem, zise în cele din urmă. Te rog, 


175 


te implor. Dă-le ce le aparţine. 

— Sophie. Acum strigam. Sunt aici... Hugh! Ce îi 
făcuseră? Mă cuprinse mânia. Îi vedeam suferinţa şi o 
simţeam şi eu. Eşti vie. Sfinte Doamne, ești vie... Lacrimile 
îmi şiroiau pe faţă. 

— Hugh...? Clipi. Apoi păru să zâmbească. Hugh se va 
întoarce. Este în Orient, se luptă... Dar îl voi revedea, iubitul 
meu. Mi-a promis. 

— M-am întors, Sophie. Degetele mele încercau să îi 
atingă faţa. Te rog. Vino mai aproape. Lasă-mă să te iau în 
braţe. O, Doamne, lasă-mă să te iau în braţe, Sophie. 

— Se va întrista din cauza hanului, continuă să murmure. 
Dar mă va ierta; vei vedea. Vei vedea. 

— Am să te scot de aici. Ştiu de Phillipe, de han. Mă 
durea inima. Te rog, vino aici. Lasă-mă să te strâng în 
braţe. 

Sophie se mişcă în direcţia vocii mele. Obrajii îi ardeau de 
febră, ochii îi sticleau. Se vedea că era foarte bolnavă. Nu 
voiam decât să o strâng în braţe. Doamne, voiam să o 
strâng în braţe. 

Clipi ca un iepure speriat, pipăind peretele. 

— Hugh...? şopti. 

— Sophie, eu sunt... eu sunt, draga mea. Am şoptit 
cuvintele din cântecul nostru. 

— Acum trebuie să o dai înapoi, murmură din nou. Ei 
spun că este a lor. Am încercat să le spun că Hugh se va 
întoarce. Au promis că ni-l vor reda pe Phillipe, copilaşul 
nostru. Tot ce trebuie să facem este să le dăm ce e al lor. 

Am îngenuncheat şi mi-am pus braţele în jurul ei. Draga 
mea soţie! l-am mângâliat faţa. l-am şters sudoarea, îmi era 
atât de dragă chiar şi acum, în halul în care era. 

— Ei vor ce este al lui Dumnezeu, zise ea, şi trupul i se 
zgudui de tuse. Te rog. Dă-o înapoi. 

— Ce să le dau? am întrebat. Ce credea ea că aveam? Nu 
ştiam dacă febra era de vină sau nebunia. Sau măcar dacă 
Sophie era conştientă că vorbea cu mine. 

Deodată, se smulse din braţele mele şi se ascunse din 
nou în umbră. Îmi sfâşie inima. Ochii ei piereau dincolo de 


176 


mine, plini de groază. 

Am simţit că pierdeam încă o dată tot ceea ce iubisem în 
viaţă. 

Apoi am înţeles ce o alungase. Inima aproape că mi se 
opri. 

Unul dintre cavalerii negri ai ducelui stătea lângă mine. 


Capitolul 72 


L-am recunoscut pe unul dintre cei care îl târâseră pe 
primar în temniţă. 

Capul îi era acoperit de o glugă neagră; i se zăreau doar 
ochii, la fel de negri ca nişte hăuri. Avea sabia la brâu, 
peste o robă simplă şi stătea cu mâinile înfipte în şolduri, 
rânjind către noi doi. 

— Haide, trage-i-o. Târfa nu se va supăra, bufonule. 
Oricum va muri într-o săptămână. Vezi să nu iei şi tu 
mâncărime la sculă. 

Mă holbam la faţa lui batjocoritoare, sugrumat de o ură 
incontrolabilă, clocotitoare. 

Am întins mâna după o bară de fier ce zăcea pe podea 
lângă mine. În mintea mea, şopârla asta care rânjea era 
întruchiparea tuturor cruzimilor îndurate de soţia şi copilul 
meu, a tuturor suferințelor la care fusesem martor din 
momentul în care plecasem să lupt în cruciadă. Lumea mea 
fusese întoarsă cu susul în jos. 

Cu un urlet sălbatic, m-am repezit la el. L-am lovit cu 
fierul în cap, înainte ca el să fi apucat să scoată sabia. 
Tresărind, cavalerul ridică un braţ pentru a se apăra, dar 
fierul i-l zdrobi cu zgomot. 

Scâncea şi se împleticea de durere, cu un braţ 
atârnându-i. Nu m-am oprit. L-am lovit iar şi iar, ca un 
nebun, cu o singură dorinţă - să-i înfig bucata de metal în 
țeastă. 

L-am zdrobit de gratiile celulei. Mi-am pus genunchiul pe 
gâtul lui şi l-am simţit gemând şi înecându-se. l-am înfipt 


177 


fierul în gât. 

— De ce? i-am urlat în faţă. Soldatul gâfâi, rotindu-şi în 
cap ochii bulbucaţi. De ce este ea aici? 

Din gâtul lui ţâşni un urlet înfundat, dar în furia mea nu 
aşteptam niciun răspuns de la el. Am înfipt fierul şi mai 
adânc în el. Eram mânat de o forţă pe care nu o puteam 
stăpâni. Voiam să îl ucid. 

— Cine eşti? i-am strigat. De unde ai venit? De ce ai 
adus-o aici? De ce mi-ai ucis fiul? 

Degetele mi se încleştaseră pe gluga lui în timp ce îi 
înfigeam fierul în gât, lăsându-l fără suflare. Încet, încet, 
gluga îi căzu de pe cap. 

Ochii mi se opriră pe semnul înfricoşător. 

Crucea neagră bizantină. 

Semnul mă duse înapoi, pe Pământurile Sfinte, la ororile 
pe care le văzusem acolo. 

Ticăloşii aceştia erau tafuri. 


Capitolul 73 


M-am dat înapoi uluit. Ochii ni s-au întâlnit şi am avut 
senzaţia că devenisem amândoi conştienţi de acelaşi lucru 
teribil. 

Tafurul profită de clipa de surpriză şi îşi înfipse mâinile în 
faţa mea. Am apăsat şi mai tare fierul în gâtul lui. Apoi am 
auzit zgomot de oase fărâmate. Ochii i se dădură peste 
cap, o ultimă rezistenţă, un fir de sânge îi ţâşni din gură. O 
clipă mai târziu, picioarele îi cedară. Când i-am dat în sfârşit 
drumul, tafurul se prăbuşi pe podeaua murdară a închisorii. 

Am stat lângă el, respirând furios. Tafuri... i-am văzut 
cum îşi chinuiau prizonierii în corturile lor. l-am văzut 
măcelărindu-l pe turcul care îmi cruţase viaţa, apoi 
îmbulzindu-se ca bivolii spre criptă să ia bogăţiile. Ce 
căutau aici, în Borée? Ce voiau de la mine? De la Sophie? 

Deodată, am auzit strigăte şi izbituri. Prizonierii trăgeau 
de gratiile celulelor lor. 


178 


În puţinul timp de care dispuneam, trebuia să o scot pe 
Sophie. Am pipăit febril trupul tafurului în căutarea unei 
chei. 

Am aruncat o privire spre paznic. Cheile ar fi trebuit să 
fie pe aici pe undeva. 

M-am întors către Sophie, nerăbdător să îi spun că 
aveam să o eliberez. 

Dar vederea ei mă făcu să încremenesc. Stătea lângă 
gratii, cu faţa albă şi îngheţată. Privirea ei, care cu o clipă în 
urmă fusese plină de groază, părea calmă. Părea că nu mai 
respiră. 

O, Doamne, nu...! 

M-am târât spre ea şi, i-am luat faţa în mâini. 

— Sophie, rămâi cu mine. Nu poţi muri. Nu acum. 

Clipi. Un tremur uşor. O scânteie de viaţă apăru în ochii 
ei. 

— Hugh...? 

— Da, Sophie... Eu sunt. l-am şters sudoarea de pe 
frunte. Pielea ei era rece. 

— Ştiam că ai să te întorci, zise ea părând în sfârşit să îşi 
dea seama cine eram. 

— Imi pare atât de rău, Sophie. Am să te scot de aici. 
Promit. 

— Am avut un fiu, zise ea şi începu să plângă. 

— Ştiu. Ştiu totul. l-am şters obrajii. Era un băieţel tare 
frumos. Phillipe. 

M-am uitat disperat în jur căutând o modalitate de a o 
scoate de acolo. 

— Vor veni paznicii, am spus. O să găsesc o cale de 
ieşire. Rezistă. Te rog, Sophie. 

Te rog! 

Îi tineam mâinile între ale mele printre gratii. Am şoptit: 

— Te voi lua acasă. O să îţi culeg floarea-soarelui. Îți voi 
cânta. 

Gura i se strâmbă şi trecu mult timp până respiră din 
nou. Dar când o făcu, i-am văzut şi zâmbetul - unul slab, 
lipsit de teamă. 

— Nu am uitat niciodată, Hugh. Rosti cuvintele încet, 


179 


unul câte unul: „O fecioară a întâlnit un hoinar...“ 

— Da, am spus. Şi ţi-am fost credincios încă de când 
eram copii. 

— Te iubesc, Hugh, şopti Sophie. 

Tresări în braţele mele. l-am simţit inima zbătându-i-se 
foarte tare. Ochii i se deschiseră larg. . 

Nu ştiam ce să fac pentru a o ajuta. Incepu să se agite 
neliniştită. Tot ce puteam face era să o strâng puternic. 

— Te iubesc, Sophie. Nu am iubit niciodată pe nimeni 
altcineva. Ştiam că aveam să te găsesc din nou. Imi pare 
rău că te-am lăsat singură. 

Mâna ei mă apucă de tunică. 

— Hugh... atunci, nu... 

— Nu, ce, Sophie? 

Printre buze îi scăpă un ultim suspin. 

— Nu le da ceea ce vor. 


Capitolul 74 


Apoi, dulcea mea Sophie muri în celula închisorii. 

Îşi dădu sufletul în linişte. Pe buze îi flutura un zâmbet 
uşor, poate pentru că mă întorsesem în sfârşit, aşa cum 
promisesem. 

Pe obraji îmi curgeau lacrimi. Aş fi vrut să ţip: De ce a 
trebuit să moară Sophie? De ce ea? 

L-am înşfăcat pe tafurul mort de gulerul robei sale şi l-am 
izbit de gratiile celulei. 

— De ce, nenorocitule? Spune-mi, ce a reprezentat ea? 
De ce mi-ai ucis fiul? De ce mor oameni nevinovaţi? 

Apoi m-am prăbuşit cu capul în mâini. Voiam să o iau pe 
Sophie acasă. Asta era singurul lucru la care mă puteam 
gândi, să o îngrop alături de fiul ei. li datoram atâta lucru. 
Dar cum? Tafurul mort zăcea în faţa mea. În orice moment, 
paznicii ar fi putut să apară. Nu puteam nici măcar să 
deschid celula ei. 

Realitatea mă izbi: Sophie se dusese. Nu mai puteam 


180 


face nimic pentru ea de acum. Cu excepţia unui singur 
lucru - „Nu le da ceea ce vor”. Orice ar fi fost acel lucru. 

Am dat de o zdreanţă prin acel loc. Am revenit şi am pus 
un colţ al ei sub capul lui Sophie. Cu restul i-am acoperit 
trupul, de parcă s-ar fi aflat în patul nostru de acasă, cu 
toate că ştiam că acum nimic nu o mai putea deranja. 
Pentru ultima dată, am privit-o cu o dragoste nemărginită 
pe Sophie, fiinţa care fusese totul pentru mine de la vârsta 
de zece ani. Mă voi întoarce după tine, promit. O să te duc 
acasă. 

Apoi, m-am împleticit pe scări în jos şi am trecut de 
paznicii indiferenți. Am fugit spre camera mea, traversând 
sălile întunecate ale castelului. 

Tremuram din tot trupul şi mă chinuiam să înţeleg cum 
ajunsese ea aici?! Nu era un vis - soţia mea murise. 
Putrezise ca un câine mort. Aici, în Bor6e... Şocul îmi 
zdruncină creierii. Nu ar fi trebuit să o părăsesc. Aş fi vrut 
să mă întorc în celulă, să o iau de acolo şi să o duc acasă. 
Dar nu mai puteam face nimic. 

Apoi un nou gând mi se furişă prin ceaţă în minte... 
Aveam ceva de făcut. Trebuia să îndrept răul. Ştiam, în 
sfârşit, cine era în spatele acestor grozăvii. Vinovatul nu era 
la Treille, ci aici. Anne! 

Furios, am alergat spre încăperile de locuit ale castelului. 
Nu se dăduse alarma. Gărzile îmi zâmbeau compătimitor - 
un bufon caraghios care, probabil, se îmbătase prea tare, 
împleticindu-se spre camera lui ca să doarmă. 

In minte, aveam un singur gând: Anne ştia! 

Am urcat scările spre apartamentele ei. Doi paznici 
stăteau în faţa uşii. Se priviră unul pe altul. Ce rău puteam 
eu să fac? Eram bufonul doamnei lor. M-au lăsat să trec. 
Aşa cum făcuseră întotdeauna. 

Pe hol se aflau camerele de zi ale stăpânului şi ale 
stăpânei. Un alt paznic mă opri. Un tafur. 

— Stai, nebunule, nu ai voie să intri, lătră el. 

Nu m-am oprit ca să îi dau explicaţii. Am zărit o 
halebardă atârnată pe perete. Am smuls-o din cui şi am 
alergat spre paznicul abia trezit, luându-l prin surprindere. 


181 


Am lovit cu toată puterea, lama nimerindu-l chiar la baza 
gâtului. Scoase un geamăt neomenesc şi căzu imediat la 
podea, aproape despicat în două, ca un animal. 

Acum ucisesem şi pe unul dintre paznicii lui Anne. 

Unul dintre tafuri. 


Capitolul 75 


Din spatele meu se auziră strigăte, voci profunde, 
bărbăteşti, ce dădeau alarma. 

M-am năpustit înainte ca un nebun. Unde era? Anne! Nu 
aveam decât un singur gând: să aud adevărul din gura ei, 
chiar dacă ar fi însemnat să mor pentru asta. 

Doi paznici alergau dinspre scări spre mine, cu săbiile 
ridicate. Am împins cu putere o uşă grea şi mi-am continuat 
goana spre încăperile princiare. Nu mai fusesem niciodată 
aici. 

Ştiam că era locul în care voi muri. Mă aşteptam ca în 
orice moment o sabie să îmi străpungă spatele şi să îmi văd 
propriul sânge curgând pe podea. Dar tot ce mai conta 
pentru mine era să ajung la lady Anne şi să o întreb: De ce? 

Am înaintat şi mai mult în apartamentele doamnei. 
Dormitorul. O masă din lemn, sculptată, cu un lighean 
pentru spălat. Pereţi împodobiţi cu tapiserii. Un pat mare, 
din stejar, cu aşternuturi, mai mare decât oricare altul pe 
care îl văzusem. 

Dar gol. Nu era nimeni aici. 

— Să te ia naiba, am urlat frustrat. De ce familia mea? De 
ce noi? Să îmi spună cineva! 

Am stat acolo, descumpănit. Mă vedeam în costumul de 
bufon, stropit pe faţă cu sânge. De ce, de ce, de ce? 

Deodată, se deschise o uşă. Am ridicat cuțitul, 
aşteptându-mă să o văd pe Anne sau pe unul dintre paznicii 
tafuri. 

Dar nu apăru niciunul dintre ei. Pentru o clipă, am avut 
sentimentul că mă aflu din nou pe drumul spre Treille, 


182 


fugind ca un sălbatic, şi am retrăit toate întâmplările 
petrecute de atunci: Norcross, St. Cecile, moartea lui 
Sophie - fragmente dintr-un vis, terori ce puteau fi 
spulberate cu o lovitură de sabie. 

Priveam chipul lui Emilie. 

Ea făcu ochii mari la hainele mele pătate de sânge. 

— Dumnezeule, ce ai păţit? 


Capitolul 76 


— Sophie a murit, am şoptit. 

Se holba la mine, nedumerită. Apoi s-a apropiat. 

— Ce s-a întâmplat, spune-mi! 

— Oamenii ducelui au ţinut-o închisă în tot acest timp, 
Emilie. Sophie a fost aici... Nu în Treille, cu duşmanii mei, ci 
aici, în turn, printre prietenii mei. 

— Nu este cu putinţă. 

— Ba da, Emilie. Este adevărat. M-am sprijinit cu spatele 
de perete. Jocul s-a terminat. Nu mai e nevoie de niciun fel 
de pretext. Aici se sfârşeşte totul. 

La uşa pe care eu o zăvorisem se auzeau strigăte şi 
îmbulzeală. Ce privelişte de groază trebuie să fi oferit eu! 
Cu hainele rupte, plin de sânge, cu nebunia în priviri. 

— Anne, am bâiguit. Ti-am spus... Ea se află în spatele 
tuturor acestor fapte. Trebuie să aflu de ce a îngăduit 
acestor oameni să îmi distrugă familia. Gărzile lui 
Stephen... am chicotit. Aceştia nu sunt cavaleri, Emilie. Ei 
pradă Pământurile Sfinte. Cea mai josnică speţă de 
măcelari. Chiar şi turcii fugeau de frica lor. Ei caută relicve, 
bogății. Acesta este motivul pentru care cei doi cavaleri au 
fost căsăpiţi. Dar familia mea... noi nu aveam nimic. 

Zarva de la uşă spori. Oamenii lui Anne încercau să intre. 
Emilie mă apucă de braţ. 

— Acum nu mai contează. Anne nu se află în castel. S-a 
dus să îşi întâmpine soţul în La Thanay. Vino cu mine. 

— Este prea târziu. Vremea pentru politeţuri a trecut. 


183 


Acum nu mi-a mai rămas nimic decât să îi înfrunt oamenii. 

Şi-a apropiat faţa de a mea, încât îi simţeam respiraţia pe 
obraz. 

— Orice ai fi făcut, dacă Anne este în spatele acestor 
lucruri, voi avea grijă să ţi se facă dreptate. Dar trebuie să 
vii cu mine. Nu te pot ajuta dacă mori. 

Emilie mă zori afară din cameră, pe un coridor îngust din 
aripa princiară. Mă împinse într-o cameră mică şi baricadă 
uşa. Se vedea că îi era frică, şi asta mă înduioşă adânc. 

Emilie scoase dintr-un sertar o mantie maronie, grea, 
care, la o privire mai atentă, părea să fie una de călugăr. 

— la-o... M-am gândit că, la un moment dat, vei avea 
nevoie de ea ca să poţi ajunge în turn. Pune-o pe tine. 

Mă holbam la ea, uimit că făcea asta pentru mine. 

— Acum, du-te. Vor căuta în fiecare cameră. Să îmi dai 
de veste. Prin Norbert. Ai prieteni aici; să nu te îndoieşti de 
asta. 

O clipă mai târziu, nu mai eram bufon, ci călugăr, cu 
gluga trasă peste faţă. 

— Noul tău pretext, zâmbi Emilie curajoasă. 

Am oftat adânc. 

— Mă tem că acesta va fi mai greu de urmat decât 
celălalt. 

— Atunci, lasă-mă să mai adaug ceva, zise Emilie şi mă 
trase de guler spre ea, apoi, spre surprinderea mea, mă 
sărută repede şi apăsat pe buze. 

Sângele mi se opri. Buzele ei moi şi îndrăzneala atingerii 
ei. Genunchii mi s-au înmuiat, nu mai aveam aer. Sincer, nu 
ştiam ce ar fi trebuit să simt în acel moment. Mi se învârtea 
capul. 

Mă privi în ochi. 

— Ştiu că suferinţa ta este adâncă. Ştiu că toată fiinţa ta 
doreşte răzbunarea morţii soţiei şi a copilului tău. Dar, om 
de rând sau nobil, ai ceva deosebit în tine. Am văzut asta 
de când te-am privit în ochi prima dată. Şi, de atunci, nu m- 
am îndoit niciodată. Vom găsi o cale să îndreptăm ceea ce 
este greşit. Acum, du-te. 

Deasupra patului ei se afla o ferestruică. Era nevoie doar 


184 


de o mică săritură pentru a ajunge în curtea interioară. De 
acolo, grădinile... 

Mi-am luat avânt şi am ridicat un picior împingându-mă 
în celălalt. Am privit afară şi am văzut în depărtare umbrele 
întunecate ale acoperişurilor. M-am întors spre Emilie. 

— Prin ce minune, doamnă, v-am câştigat prietenia? 

— Pleacă, chiar acum! În această clipă! 

Am zâmbit. 

— În toată lumea asta, sper din tot sufletul să te revăd. 

Se auziră zgomote la uşă. l-am făcut cu mâna lui Emilie, 
apoi am sărit pe fereastră. 

— Mă vei mai vedea, Hugh De Luc, am auzit-o spunând. 
Dacă nădăjduieşti..., mă vei vedea. 


Capitolul 77 


Soarele de după-amiază scălda câmpia. Anne stătea în 
picioare lângă cortul ei, în La Thanay. 

De o parte şi de alta stăteau aliniate două corpuri de 
infanterie din Boree. Steaguri cu însemnele verde cu auriu 
fluturau în briza uşoară. 

Pe Anne o trecu un fior de teamă. Se pregătise pentru 
acest moment săptămâni întregi: întoarcerea soţului ei. 
Fuseseră clipe în care se rugase ca el să fi pierit în război. 

Era măritată cu el de la şaisprezece ani, aproape 
jumătate din viaţa ei. Îi fusese promisă în semn de alianţă 
între ducatul familiei ei, Normandia, şi cel al tatălui lui 
Stephen. Dar, dacă această alianţă contribuise la 
dezvoltarea comerţului şi întărise încrederea între cele 
două ducate, pentru ea nu fusese decât o lungă şi profundă 
izolare. 

Din momentul în care i-a născut un fiu, Stephen a uitat 
de ea, căutând-o numai atunci când se sătura de târfele lui 
din oraş. Când i se împotrivea, îi simţea degetele puternice 
înfigându-i-se în gât sau lovitura dosului aspru al palmei lui. 

Deşi păstra aparențele la curte şi în familie, ceea ce era 


185 


de datoria ei, nu simţea decât ură faţă de Stephen, prinsă 
în închisoarea căreia îi erau sortite femeile - chiar şi 
ducesele şi reginele. Se simţea bătrână, cu mult mai 
bătrână decât îi era vârsta. Cât timp fusese plecat, se 
simţise aproape liberă. Dar acum, ştiindu-l aproape, simţea 
cum teama i se cuibăreşte din nou în suflet. 

De după o colină, apăru un grup de vreo douăzeci de 
soldaţi, înaintând încet, cu coifurile de război uzate, abia 
mai scânteind în soare. 

— Priveşte, doamnă, îi spuse Bertrand Morais, castelanul 
ducelui. Ei sunt! Ducele s-a întors. 

Dinspre trupe se auzi un strigăt de bucurie. 

Deci, s-a întors. Anne suspină, prefăcându-se că 
zâmbeşte. Era mai gras, desigur din pricina cărnii şi a 
gloriei cu care se împăunase în Cruciadă. 

Anne făcu un semn din cap şi trompeţii sunară, anunțând 
sosirea ducelui. Un călăreț se desprinse din formaţie şi 
porni spre ei. Anne simţea cum i se strânge stomacul de 
silă. 

— Dumnezeu să îl binecuvânteze pe Stephen, duce de 
Boree, strigă castelanul. S-a întors. 


Capitolul 78 


Soldaţii stăteau încordaţi, cu săbiile şi lăncile ridicate în 
semn de salut. Ducele galopă în mijlocul lor. Ridică braţul 
să îi salute, apoi rânji triumfător spre Bertrand şi Marcel 
Garnier, administratorul moşiei sale. 

Aproape ca într-o amintire se întoarse către Anne. 

Apoi, sări de pe cal. De când îl văzuse ultima dată, părul 
îi crescuse lung şi sălbatic, ca al unui got. Obrazul îi era 
aspru şi cenuşiu. Cu toate acestea, tot mai avea acea 
sclipire severă în ochi. Aşa cum era de datoria lui, veni spre 
ea. Trecuseră aproape doi ani. 

— Bun venit, bărbate. Anne făcu un pas înainte. Laudă 
Domnului că te-a adus înapoi sănătos. 


186 


— Laudă Domnului, zise Stephen zâmbind, că ai strălucit 
atât de tare şi m-ai călăuzit spre casă. 

O sărută pe ambii obraji, dar îmbrăţişarea era lipsită de 
căldură. 

— Mi-a fost dor de tine, Anne, zise el, pe un ton de parcă 
ar fi vorbit despre sănătatea armăsarului său. 

— Am numărat şi eu zilele, răspunse ea rece. 

— Bun venit, stăpâne, se grăbiră consilierii lui Stephen să 
îl întâmpine. 

— Bertrand, Marcel. Întinse braţele spre ei. Bănuiesc că 
nu aţi venit până aici să mă întâmpinați ca nu cumva să 
rătăcim drumul spre frumosul nostru oraş. 

— Vă asigur că frumosul dumneavoastră oraş a rămas la 
locul lui, rânji castelanul. Mai puternic ca oricând. 

— lar tezaurul chiar mai bogat decât era când ai plecat, 
adăugă trezorierul. 

— Despre toate astea, mai târziu. Stephen îi făcu semn 
cu mâna. Am călărit fără odihnă de când am debarcat. Imi 
simt fundul de parcă aş fi primit şuturi pe tot drumul de la 
Toulon până aici. La fel şi oamenii mei. Suntem toţi la fel de 
înfometați ca nişte cerşetori. lar eu..., privi spre Anne, 
trebuie să vorbesc cu minunata mea soţie. 

— Haide, bărbate, zise Anne, încercând să pară că-şi 
aţâţă soţul în faţa oamenilor lui. Voi încerca să te împing 
spre Paris, astfel încât fundul tău să nu sufere vreo lipsă de 
simetrie. 

Toţi cei din jur râseră. Anne îl conduse spre cortul lor 
mare, îmbrăcat în mătase verde cu auriu. Odată intraţi, 
privirea drăgăstoasă a lui Stephen dispăru. 

— Joci bine, nevastă. 

— Nu am jucat. Mă bucur că te-ai întors. De dragul fiului 
tău. Mai ales dacă te-ai întors un om mai bun. 

— Războiul are arareori un asemenea efect, răspunse 
Stephen. Se aşeză pe un taburet şi îşi scoase mantia. Vino 
încoace. Ajută-mă să îmi scot cizmele. O să îţi arăt ce 
căţeluş iubitor am devenit. 

Părul îi cădea peste tunică, gras şi albit. Faţa îi era 
murdară şi trasă de oboseala drumului. Mirosea ca un 


187 


mistreţ. 

— Arăţi de parcă războiul nici nu ar fi avut loc, remarcă 
Anne. 

— lar tu, Anne, Stephen întinse mâna şi o trase spre el, 
arăţi ca un vis din care încă nu vreau să mă trezesc. 

— Atunci, trezeşte-te acum. Se trase în lături. Era de 
datoria ei să se îngrijească de el. li scoase cizmele, îi dădu 
pelerina la o parte din jurul gâtului. Dar pentru nimic în 
lume nu l-ar fi lăsat să o atingă. Nu am stat singură timp de 
doi ani ca să fiu călărită de un porc. 

— Atunci, dă-mi vasul şi mă voi spăla. Stephen rânji: Voi 
fi proaspăt ca un porumbel. 

— Nu m-am referit la putoarea ta, zise ea. 

Stephen încă îi mai zâmbea. Îşi scoase încet mănuşile. 

În cort intră un servitor aducând un coş cu fructe. Îl puse 
pe o banchetă apoi, simțind încordarea din aer, se grăbi să 
iasă. 

— Am văzut ce te preocupă în ultima vreme, zise Anne 
hotărâtă. Hoardele întunericului pe care le-ai trimis de pe 
Pământul Sfânt. Nobilii tăi în slujba crucii negre, care ucid şi 
măcelăresc femei şi copii, oameni de rând şi nobili 
deopotrivă. Guvernarea ta a coborât mai jos cu o treaptă, 
Stephen. 

El se ridică şi se apropie încet de ea. Anne se înfioră, de 
parcă o insectă i se târa pe spinare. Stephen îi dădea ocol 
ca şi cum ar fi inspectat un armăsar. Nu îl privi. 

Apoi Anne simţi mâinile lui mângâindu-i gâtul, reci şi 
lipsite de dragoste. Îi simţi buzele aproape de ale ei. 

— Sunt soţia ta, zise ea întorcându-se spre el, şi de 
aceea, Stephen, voi avea grijă de sănătatea şi bunăstarea 
ta. De dragul fiului meu. Voi fi alături de tine, aşa cum îmi 
este datoria, la curte. Dar află, bărbate, că nu vei mai pune 
mâna pe mine niciodată. Nici când voi fi lipsită de apărare, 
nici când vei avea mai mare nevoie de mine. Mâinile tale nu 
mă vor mai pângări niciodată. 

Stephen rânji, ca şi când ar fi fost impresionat. Îi mângâie 
obrazul, iar ea se trase înapoi, tremurând. 

— De când te chinui, frumoasă Anne, pregătind acest 


188 


discurs? 

Înainte de a-şi da seama, el îşi înfipse mâna în ceafa ei. 
Durerea o săgetă. Încet, el sporea apăsarea, zâmbind 
tandru în tot acest timp. 

Plămânii i se goliră de aer. Încercă să ţipe, dar nu avea 
putere. Şi, oricum, nu ar fi venit nimeni. S-ar fi crezut că 
ţipă de plăcere. Zvâcnetul sângelui îi răsuna în urechi. 

Stephen o împinse la pământ. O urmă şi el, apăsându-şi 
degetul mare pe gâtul ei, desfăcându-i brutal picioarele cu 
coapsele lui. 

încercă să o sărute, dar Anne întoarse capul, iar el îşi lăsă 
saliva pe gâtul ei. : 

Apoi se lăsă pe pântecele ei. li simțea bărbăţia... şi era 
hidos şi grotesc... şi îl ura. 

— Haide, şopti el, încăpăţânata şi puternica mea Anne... 
După atâta vreme, îmi refuzi ceea ce vreau? y 

Ea încercă să se elibereze, dar el o ținea prea strâns. li 
smulse corsetul, apoi îi desfăcu jupoanele, aproape 
pătrunzând-o. 

Anne se abţinu să nu vomite. Nu, asta nu se poate 
întâmpla. Inima îi bătea puternic. Am jurat, niciodată... 

La fel de repede, el se retrase râzând, lăsând-o 
tremurând. Îşi apropie buzele umede de faţa ei. 

— Să nu mă înţelegi greşit, nevastă, îi şuieră el în ureche. 
Vreau să spun că nu mă interesează păsărica ta... Mă 
refeream la relicvă. 


189 


Partea a patra 


COMOARA 


190 


Capitolul 79 


Omul cu o piele de oaie aruncată peste vestă lovea în 
gard cu lovituri bine ţintite şi ritmate de baros. 

M-am furişat din pădure, purtând încă veşmintele de 
bufon rupte şi cu mantaua pe care mi-o dăduse Emilie. Mă 
ascundeam în păduri de o săptămână. Înfometat, încercând 
să nu fiu văzut. Nu aveam nimic. Nici măcar o para sau 
ceva de valoare. 

— Nu vei dărâma un gard bătând din copite ca o vacă 
grasă, am zis eu cu îndrăzneală. 

Omul puse barosul jos şi îşi arcui sprâncenele groase şi 
stufoase. Făcu un pas înainte la provocarea mea. 

— la uite ce a ieşit din pădure... o veveriţă ciudată, în 
straie de zână. Arăţi de parcă nu ai munci o zi în viaţa ta, 
dacă asta ţi-ar secătui vlaga din sculă. 

— AŞ putea spune acelaşi lucru despre tine, Odo, dacă nu 
ţi-ai ţine-o tot timpul în mână. 

Fierarul mătăhălos mă scrută cu privirea. 

— Te cunosc de undeva, vierme de pământ? 

— Da, am răspuns. Doar dacă nu cumva, de când ne-am 
văzut ultima dată, ţi s-a înmuiat şi creierul precum 
pântecele. 

— Hugh...! exclamă fierarul. 

Ne-am îmbrăţişat şi Odo m-a ridicat de la pământ, 
bucuros şi uluit. 

— Am auzit că ai fi murit, Hugh. Apoi, că ai fi fost în 
Treille purtând un costum de bufon. Apoi s-a zvonit că ai fi 
fost în Boree. Că l-ai fi ucis pe ticălosul ăla de Norcross. Cât 
este adevăr în toate astea? 

— Toate sunt adevărate, Odo. Cu excepţia zvonurilor 
despre moarte mea. 

— Spune-mi sincer, vechi prieten. L-ai ucis pe castelanul 
ducelui? 

Am tras aer în piept şi am zâmbit, ca un frate mai mic 


191 


stânjenit de laudele primite. 

— L-am ucis. 

— Ha, ştiam eu că ai să fii mai şmecher decât ei, râse 
fierarul. 

— Am multe de povestit, Odo. Şi multe de regretat, după 
cât se pare. 

— Şi noi, Hugh. Vino, stai jos. Tot ce pot să îţi ofer este 
acest gard nenorocit. Nu este la fel de confortabil ca 
pernele lui Baldwin... 

Ne-am rezemat de el. Odo clătină din cap. 

— Ultima dată când te-am văzut ai fugit în pădure ca un 
diavol, urmărind fantoma soţiei tale. 

— Nu era o fantomă, Odo. Ştiam că supravieţuise şi aşa a 
fost. 

Ochii lui Odo se făcură mari de uimire. 

— Sophie este în viaţă? 

— Am găsit-o. Într-o celulă în Borée. 

— Blestematul! înjură fierarul. Ochii i se luminară de 
încântare. Apoi se uită în ai mei cu seriozitate. Cu toate 
acestea, văd că ai apărut din pădure de unul singur. 

Mi-am plecat capul. 

— Am găsit-o, Odo, dar numai atât cât să îmi moară în 
braţe. Au ţinut-o ostatică, crezând că aveam ceva care le 
aparţinea lor, ceva de foarte mare valoare. M-am întors ca 
să îi spun fratelui ei, Matthew, ce s-a întâmplat cu ea. 

Odo clătină din cap. 

— Îmi pare rău, Hugh. N-o să poţi face asta. 

— De ce? Ce s-a întâmplat, Odo? 

— Oamenii lui Baldwin au trecut din nou pe aici. Te 
căutau pe tine... Ziceau că eşti un ucigaş şi un laş, că ai 
fugit din Cruciadă şi că l-ai ucis pe castelanul ducelui. Apoi 
au răscolit satul, amenințând că oricine te-ar fi ascuns va 
avea parte de o moarte groaznică. Câţiva dintre noi s-au 
împotrivit... 

Un miros greu de ars îmi stârni un fior de panică şi mi se 
făcu un gol în stomac. 

— A ce miroase, Odo? 

— Matthew a fost unul dintre cei care ţi-au luat apărarea, 


192 


continuă fierarul. Zicea că ţi se făcuse o nedreptate. Că 
Norcross dăduse foc casei tale şi îţi aruncase copilul în 
flăcări, şi îţi luase soţia, şi că dacă era mort, atunci o merita 
din plin pentru ceea ce făcuse. Le-a arătat hanul, pe care 
începuse să îl reconstruiască. Oamenii aceştia au fost 
îngrozitori, Hugh. L-au atârnat, cu gâtul vârât într-un 
ştreang şi cu picioarele legate de caii lor, apoi le-au dat 
bice, iar el a fost rupt în două. 

— Nu! O durere ascuţită îmi săgetă pieptul. O greutate 
părea să îmi zdrobească inima. Bietul Matthew! De ce el? 
Acum mai murise unul... din cauza mea. Acest coşmar 
trebuia să ia sfârșit. 

Am ridicat capul. O teamă cumplită îmi zvâcnea în 
stomac. 

— Nu mi-ai răspuns. De unde vine mirosul ăsta? 

Odo dădu din cap. 

— Au dat foc oraşului, Hugh. 


Capitolul 80 


Am mers cu Odo în oraşul părăsit, locul pe care cu numai 
doi ani în urmă îl numisem căminul meu. 

Totul împrejur, câmpii, colibe şi lanurile de grâu nu mai 
erau acum decât nişte grămezi de cenuşă şi de piatră. 
Unele locuinţe erau prăbuşite şi transformate în scrum, 
altele începeau să fie reconstruite. Am trecut pe lângă 
moară, ce odinioară fusese cea mai arătoasă clădire din 
oraş, iar acum - doar o grămadă de ruine. 

Oamenii îşi lăsau jos ciocanele, se opreau din cioplirea 
lemnelor. 

Un grup de copii strigau şi arătau spre mine. 

— Priviţi, este Hugh. S-a întors. Este Hugh! 

Toţi se uitau la mine, nevenindu-le să creadă. Oamenii 
alergau spre mine. 

— Tu eşti, Hugh? Chiar te-ai întors? 

Se strânseră în jurul meu. Ce privelişte trebuie să fi 


193 


oferit, în tunica zdrenţuită, cu pantalonii verzi rupţi! Am 
mers pe străduţele înguste direct spre piaţa mare. Ultima 
dată când fusesem aici, aflasem îngrozit despre soarta 
soţiei şi a copilului meu. Acum, totul era nou, ireal şi atât de 
trist. 

Se auziră aclamații zgomotoase: „Laudă Domnului, este 
Hugh. S-a întors!“ În timp ce alţii scuipau în calea mea: 
„Pleacă, Hugh. Eşti diavolul. Uite ce ai adus pe capul 
nostru“. 

Până să ajung în piaţă, în jurul meu se adunaseră cam 
vreo şaptezeci de oameni, aproape toţi cei din oraş. 

Mă holbam la hanul nostru. Fuseseră ridicaţi doi pereţi 
noi din bârne masive, sprijiniți în coloane de piatră. 
Matthew se străduise să îl clădească, mai solid decât fusese 
înainte. Mă cuprinse un val de mânie. Să îi ia naiba! Eu Îl 
ucisesem pe Norcross. Eu eram cel care se strecurase la 
curte. Ce drept aveau să se răzbune pe acest oraş? 

Ochii mi se umplură de lacrimi. Şi am plâns, am plâns, 
aşa cum nu mai plânsesem de pe vremea când eram copil. 

Să îl ia naiba pe Baldwin! Şi să mă ia naiba şi pe mine 
pentru orgoliul meu prostesc. 

Am căzut în genunchi. Soţia mea, fiul meu... Matthew... 
Totul se dusese de râpă. Atâţia oameni muriseră. 

Orăşenii stăteau în jurul meu, lăsându-mă să jelesc. Apoi, 
am simţit o mână pe umăr. Mi-am înghiţit suspinele şi am 
privit în sus. Era părintele Leo. Capul lui mic şi predicile sale 
mă făcură să nu îi dau prea multă atenţie. Acum mă rugam 
să nu îşi ia mâna de pe mine pentru că era singurul lucru ce 
mă oprea să nu mă tăvălesc pe jos, urlând de ruşine şi de 
durere. 

Preotul îmi strânse uşor umărul cu afecţiune. 

— Acestea sunt faptele lui Baldwin, Hugh, nu ale tale. 

— Da, sunt faptele lui Baldwin, strigă cineva din mulţime. 
Hugh nu a vrut să ne facă niciun rău. Nu este vina lui. 

— Ne plătim dările şi iată cum ne răsplăteşte ticălosul, 
strigă o femeie. 

— Hugh trebuie să plece, zise un altul. El l-a ucis pe 
Norcross. Vom fi arşi toţi. 


194 


— Da, l-a ucis pe Norcross, într-adevăr, strigă altcineva. 
Dumnezeu să-i dea sănătate. Care dintre noi a mai avut un 
asemenea curaj? 

Se auzeau tot mai multe voci. Se iscase o zarvă - unii 
erau în favoarea mea, alţii împotrivă. Câţiva, printre care 
Odo şi preotul, îndemnau la înţelepciune, în timp ce alţii 
începură să arunce cu pietre în mine. 

— Ai milă de noi, Hugh, strigă cineva. Pleacă, te rugăm, 
înainte de a se întoarce cavalerii! 

În miezul larmei generale, se auzi limpede o voce de 
femeie. Toţi s-au întors şi au rămas tăcuţi. 

Era Marie, soţia morarului. Îmi aminteam faţa ei drăguță. 
Ea şi Sophie fuseseră cele mai bune prietene; merseseră 
împreună la fântână în ziua în care fiul ei fusese înecat. 

— Noi am pierdut mai mult decât oricare dintre voi. Privi 
mulţimea. Doi fii. Unul ucis de Baldwin. Unul ucis în război. 
Plus moara noastră... Dar Hugh a suferit mai mult decât 
oricare dintre noi! Arătaţi cu degetul cu ură către el pentru 
că tuturor ne este prea frică să arătăm cu degetul către cel 
care o merită cu adevărat. Pe Baldwin ar trebui să îl facem 
să plătească pentru suferinţele noastre, nu pe Hugh. 

— Marie are dreptate, zise soţul ei, Georges, morarul. 
Hugh este cel care l-a ucis pe Norcross şi mi-a răzbunat fiul. 
Mă ajută să mă ridic şi îmi întinse mâna. Mă bucur că te-ai 
întors, Hugh. 

— Şi eu, spuse Odo cu vocea lui ca tunetul. M-am săturat 
să tremur ori de câte ori aud tropote de copite de cai 
apropiindu-se de oraş. 

— Ai dreptate, întări şi Martin, croitorul. Stăpânul nostru 
este vinovat, nu Hugh. Dar ce putem face? Suntem 
proprietatea lui. 

Am fost izbit de vorbele lui. În acel moment, am văzut 
neajutorarea şi teama vecinului meu. Ştiam ce aveam de 
făcut. 

— Atunci, sfărâmați jugul, am spus eu. 

Pentru o clipă se lăsă o tăcere mormântală. 

— Să sfărâmăm jugul? întrebă croitorul uluit. 

Oamenii se întorceau unii către alţii şi clătinau din cap ca 


195 


şi când cuvintele mele ar fi fost o dovadă că eram nebun. 

— Dacă sfărâmăm jugul, Baldwin se va întoarce. De data 
aceasta, nu ne va pârjoli numai casele. 

— Atunci, data viitoare, dragi prieteni, vom fi pregătiţi să- 
| întâmpinăm, am spus privindu-i pe fiecare în ochi. 

O tăcere apăsătoare umplu piaţa. Oamenii aceştia mă 
priveau ca şi când cuvintele pe care le rosteam ar fi fost 
erezii ce aveau să aducă blestemul asupra tuturor. 

Ştiam că aceste cuvinte aveau să ne elibereze. 

Mă uitam la ei şi strigam: 

— Sfărâmați jugul! 


Capitolul 81 


Emilie se năpusti pe lângă gărzi către dormitorul lui 
Anne. 

— Vă rog, doamnă. Unul dintre gardieni o reţinu. Stăpâna 
se odihneşte. 

Sângele îi vâjâia în urechi. Ducele se întorsese cu o 
noapte în urmă, dar nu Stephen era în gândurile ei, ci Anne, 
stăpâna ei, persoana pe care o slujea, cea care pierduse 
simțul dreptății. 

Toată dimineaţa, Emilie se rugase ca Domnul să-i arate 
ce avea de făcut. Ştia că încălcase o limită. Dumnezeule, 
ajutase pe cineva care ucisese pe unul dintre membrii 
gărzii ducelui. Putea fi întemniţată pentru asta. Se 
întrebase de nenumărate ori, dacă depăşesc o astfel de 
limită înseamnă că sunt pregătită să pierd totul? 
Binecuvântarea familiei mele, poziţia mea la curte. Numele 
meu... Şi, de fiecare dată, răspunsul fusese acelaşi, clar şi 
răspicat: Cum să nu? 

Deschise uşa masivă a camerei lui Anne. 

William, fiul lui Anne, în vârstă de nouă ani, era pe cale 
să iasă din încăpere, gata îmbrăcat. Anne îi făcu semn să 
plece. 

— Du-te. Te aşteptă tatăl tău, fiule. Să iei un trofeu 
pentru mine. 


196 


— Aşa voi face, mamă, zise băiatul, alergând afară. Anne 
era în pat la această oră târzie, încă înfăşurată în 
aşternutuuri. 

— Sunteţi bolnavă, doamnă? o întrebă Emilie. 

— Dai buzna în camera mea, zise Anne întorcându-şi 
faţa, de parcă n-ai avea nimic altceva de făcut. 

— Dimpotrivă. Avem multe de discutat, spuse Emilie. 

— Să discutăm, copilă... Fără îndoială că şi acum, ca de 
fiecare dată, vom vorbi despre protejatul tău, nebunul. 

— E adevărat, doamnă, este un nebun. Dar numai pentru 
că a avut încredere în tine. La fel ca mine. 

— Deci nu mai este vorba despre el, după câte înţeleg. 
Este vorba de noi două... 

— L-ai nedreptăţit foarte rău, doamnă şi, prin aceasta, m- 
ai nedreptăţit şi pe mine. 

— Te-am nedreptăţit pe tine? Anne râse brutal. Hugh al 
tău este un om căutat acum. Un criminal şi un dezertor în 
aceeaşi măsură. Este căutat în două ducate şi va fi prins. 
Şi, odată prins, va fi spânzurat în piaţa mare. 

— Vă aud vocea, doamnă, zise Emilie, dar cuvintele nu 
par să vă aparţină. Ce s-a întâmplat cu femeia care mi-a 
fost ca o mamă? Unde este Anne aceea care l-a înfruntat pe 
soţul ei? Care a domnit în absenţa lui cu atâta cumpătare şi 
milostenie? 

— Du-te, copilă. Te rog, pleacă. Nu îmi ţine predici despre 
lucruri pe care nu le cunoşti. 

— Ştiu un singur lucru. Că oamenii tăi i-au prădat oraşul. 
l-au ucis fiul, i-au răpit şi închis soţia şi au întemniţat-o. 
Acum e moartă. A murit. În închisoarea ta. Ştiai de toate 
astea. 

— De unde era să ştiu? ripostă Anne. De unde era să ştiu 
că o târâtură neînsemnată, aruncată în temniţa noastră, 
era de fapt soţia acestui om? Tafurii nu sunt în slujba mea, 
ci în a soţului meu. Nu ştiu pe cine atacă şi ce lucruri 
îngrozitoare fac. 

— Aceste fapte, doamnă... Emilie o privi în ochi. Îţi sunt 
acum atribuite ţie. 

— Pleacă, o alungă Anne. Crezi că dacă aş fi ştiut că 


197 


persoana pe care am căutat-o în tot acest timp a fost de 
fapt aici, în Boree, la curtea noastră, bufonul tău ar mai fi 
hoinărit acum, rănit, dar viu? Ar fi fost mort ca şi soţia lui. 

— Îl căutai pe Hugh? Emilie clipi. Pentru Dumnezeu 
pentru ce? 

— Pentru că bufonul deţine cel mai de preţ lucru al 
creştinătăţii şi nici măcar nu este conştient de asta. 

— Ce anume? Nu are nimic. l-ai luat totul. 

— Pleacă. Anne se cufundă din nou în aşternuturi. Şi ia cu 
tine şi afurisitul ăsta de spirit de dreptate. Asta te-a făcut 
să te îndepărtezi de tatăl tău, să fugi de destinul tău. 
Pleacă, Emilie! În furia ei, Anne se întoarse spre Emilie, 
dând la iveală ceea ce ascunsese. 

O crestătură mare, roşie. Şi ceva mai rău. 

— Ce este asta? Emilie înaintă. 

— Rămâi acolo, şuieră Anne chircindu-se în aşternuturi. 

— Te rog, doamnă, nu te ascunde de mine. Ce e cu rana 
de pe faţa ta? 

Anne inspiră adânc. Lasă capul în jos. 

— Este propria mea temniţă, copilă. Vrei să vezi? Ei bine, 
priveşte! 

Emilie ţipă uşor. Se năpusti şi, în pofida protestelor lui 
Anne, îi mângâie rana. 

— Stephen ţi-a făcut asta? 

— Ar trebui să ştii copilă, pentru că este adevărul gol- 
goluţ pe care vrei atât de mult să îl afli. Adevărul unei 
femei. 

Emilie se înfioră de groază. Obrazul lui Anne era umflat, 
părând de două ori mai mare. 


Capitolul 82 


Primul lucru pe care l-am făcut a fost să urc pe dealul 
unde se afla mormântul fiului meu, Phillipe. 

Am îngenuncheat la mormântul lui. 

— Mama ta a vorbit despre tine cu ultima ei suflare, am 


198 


şoptit. Apoi m-am aşezat pe pământul tare. Dragul meu 
Phillipe! 

Tot nu înţelegeam ce voiau aceşti ticăloşi de la mine. 
Oare ce credeau ei că aş avea? Şi era limpede că nu 
aveam. De ce muriseră soţia şi copilul meu? 

Am săpat lângă mormânt, am scos obiectele pe care le 
adusesem din cruciadă şi le-am întins pe iarbă. 

Cutia aurită pentru parfum, luată pentru Sophie din 
Constantinopol... Cât de sigur fusesem că aveam să i-o dau, 
şi cât de mândru. Numai gândindu-mă la toate cele 
întâmplate - Nico, Robert, Sophie - îmi simţeam ochii 
umplându-se de lacrimi. 

M-am uitat la semnele incrustate de pe teaca pe care o 
găsisem atunci când trecusem munţii. Apoi, crucea de aur 
pe care o luasem din biserică. Acestea să fi fost comorile? 
Obiectele ce aduseseră blestemul pe capul meu? Dacă le- 
aş da înapoi, m-ar lăsa în pace şi pe mine şi oraşul unde 
locuiam? 

Mă cuprinse o furie amestecată cu durere. 

— Care dintre voi este? am urlat la lucrurile mele. Care 
dintre ele a provocat moartea fiului şi a soţiei mele? 

Am luat crucea şi m-am dus să o arunc înspre copaci. 
Prostii! Tâmpenii! Nimic nu valorează viețile sotiei şi a fiului 
meu! 

Apoi m-am tras înapoi, aducându-mi aminte ultimele 
cuvinte ale lui Sophie: „Nu le da ceea ce vor“. 

Să nu le dau ce, Sophie? Ce să nu le dau? 

Am rămas lângă mormânt şi am plâns, smulgându-mi 
părul din cap. 

— Ce să nu le dau? şopteam iar şi iar. 

În cele din urmă, m-am ridicat, sleit de puteri. Am luat 
lucrurile şi le-am pus înapoi în groapă, aşezând la loc 
pământul peste ele. Am inspirat adânc şi mi-am luat rămas- 
bun. 

Nu le da ceea ce vor. 

Bine, Sophie, nu le voi da. 

Fiindcă, pentru Dumnezeu, nu ştiam ce să nu le dau. 


199 


Capitolul 83 


Vara făcu loc toamnei şi, încet-încet, îmi reluai viaţa în 
oraşul meu. 

Reconstruiam. 

Am reluat lucrul la han, început de Matthew. Toată ziua 
încărcăm bârne grele, le fixam şi le legam una de alta, cuo 
funie, ca să înalţ pereţii. Noaptea dormeam în coliba lui 
Odo, împreună cu el şi cu soţia acestuia şi cei doi copii ai 
lor, adunaţi în jurul vetrei într-o singură încăpere, până 
când am reclădit locuinţa din spatele hanului. 

Oraşul reveni la viaţă. Fermierii se pregăteau de recoltat. 
Casele dărâmate erau ridicate din nou din mortar şi piatră. 
Vremea recoltei avea să aducă în oraş negustorii. 
Negustorii aduceau bani. lar banii ne asigurau hainele şi 
hrana. Oamenii râdeau din nou şi priveau spre viitor. 

lar eu am ajuns un mic erou. În scurt timp, povestirile 
despre felul cum pătrunsesem la Treille şi mă luptasem cu 
cavalerul Norcross deveniseră parte din folclorul local. 
Copiii se agăţau de mine: Fă o piruetă, Hugh. Și mai ieşi o 
dată din lanțuri. 

li distram cu trucurile mele. Scoteam pietre sau monede 
de după urechile lor, le spuneam poveşti despre război. Îmi 
simţeam sufletul mângâiat de râsetele lor. Da, râsul 
vindecă într-adevăr. Indeletnicirea de bufon mă învățase 
această importantă lecţie. 

Şi o plângeam pe biata mea Sophie. În fiecare zi, înainte 
de asfinţit, urcam colina de la marginea oraşului şi mă 
aşezam lângă mormântul fiului meu. Vorbeam cu Sophie ca 
şi când şi ea s-ar fi odihnit acolo. Îi povesteam cum înaintau 
lucrările la han. Cum se unise oraşul în jurul meu. 

Şi, uneori, îi povesteam despre Emilie. Ce dar minunat 
fusese prietenia ei. Cum văzuse ea în mine, încă din prima 
Zi, ceva deosebit, cum nu văzuse la niciunul dintre nobili. Şi 
de câte ori mă salvase! Aş fi fost o grămadă sângerândă 


200 


lipsită de viaţă dacă ea nu ar fi dat peste mine în ziua 
aceea, după lupta cu mistrețul. 

Nu îmi scăpa pasiunea ce mă cuprindea ori de câte ori 
vorbeam despre Emilie. Mă pomeneam gândindu-mă la 
sărutul nostru. Nici nu ştiam dacă fusese menit să mă 
readucă definitiv cu picioarele pe pământ după o zi foarte 
agitată sau fusese un ultim bun-rămas de la un prieten 
adevărat. Ce văzuse la mine ca să fi riscat atât de mult? 
Ceva deosebit... Ceva deosebit, Sophie! Uneori, simţeam 
chiar că roşesc. 

Intr-o astfel de după-amiază, în timp ce mă îndreptam 
spre oraş venind de la mormânt, l-am văzut pe Odo 
alergând spre mine pe cărare. 

— Repede, Hugh, nu te poţi întoarce. Trebuie să te 
ascunzi! 

Am privit în spatele lui. Patru călăreţi se apropiau pe 
podul de piatră. Unul era un trimis al ducelui, purtând haine 
viu colorate şi o pălărie cu pene. Ceilalţi erau soldaţi, în 
culorile alb şi purpuriu ale curţii de la Treille. Inima mi se 
opri. 

— E vechilul lui Baldwin, zise Odo. Dacă te va găsi aici, 
suntem morţi toţi. 

M-am ascuns în spatele unui pâlc de copaci, căutând în 
gând o scăpare. Odo avea dreptate; nu puteam să mă 
întorc acolo. Dar dacă mă dăduse cineva de gol? Nu ar fi 
fost de ajuns să fug. Oraşul tot ar fi fost în pericol. 

— Adu-mi o sabie, i-am spus lui Odo. 

— O sabie? îi vezi pe soldaţii aceia, Hugh? Trebuie să 
pleci. Fugi ca şi când ţi-ar fi luat cineva punga. 

M-am ghemuit să nu fiu văzut şi m-am îndreptat spre 
pădurile dinspre est. Puţini oameni mă văzuseră furişându- 
mă. Am trecut pârâul printr-un loc ferit şi m-am strecurat în 
desiş. 

Din apropierea pieţei mari, l-am privit pe vechil înaintând 
călare pe armăsarul său, maiestuos ca Cezar. 

O mulţime neliniştită se adună în jurul lui fremătând. Un 
vechil nu venea niciodată cu veşti bune; numai dări mărite 
şi decrete nemiloase. 


201 


Scoase două documente ce păreau oficiale. 

— Onorabili cetăţeni ai Veille du Pere. Işi drese vocea. 
Stăpânul vostru Baldwin vă transmite salutări. În 
conformitate, continuă el, cu legile locului, datând de pe 
vremea lui Philip Capet, rege al Franţei, Baldwin, duce de 
Treille, dă următorul decret: toţi aceia care vor ajuta sau 
vor adăposti pe fugarul cunoscut cu numele de Hugh De 
Luc, un criminal laş, vor fi consideraţi complici ai sus- 
numitului fugar şi vor fi pedepsiţi conform legii. Ceea ce 
pentru voi, porcari nenorociţi, care nu înţelegeţi întru totul, 
înseamnă că veţi fi atârnaţi de gât până veţi muri. In plus, 
continuă el, toate proprietăţile lui, pământ şi alte bunuri, 
deţinute sau date în arendă de către duce, vor fi confiscate 
pe loc, iar toţi urmaşii, copiii, nepoţii vor fi legaţi pe viaţă în 
serviciul ducelui. 

Sângele îmi clocotea. Oraşul era pedepsit pentru crimele 
mele. Am aşteptat aproape fără suflare ca o voce să se 
ridice şi să mă dea în vileag. O soţie, un unchi, de teamă să 
nu piardă şi mai mult. Un copil neştiutor... 

Vechilul privi lung şi scrutător în jurul său.. 

— Staţi pe gânduri, orăşeni...? Oare inima vă dă ghes să 
mărturisiţi ceva? Se lăsă o tăcere apăsătoare. Dar nimeni 
nu spuse nimic. Nici măcar unul. 

Apoi, părintele Leo făcu un pas înainte. 

— O dată în plus, stăpânul nostru, Baldwin, ne arată cât 
este de milostiv şi de înţelept. 

Vechilul ridică din umeri. 

— Sunt măsuri ce trebuie luate, părinte. Se spune că 
nenorocitul s-ar fi întors pe aceste meleaguri. 

— Ce veşti bune ai mai adus şi în celălalt decret? strigă 
cineva. 

— Aproape că _ uitasem..., zâmbi el şi înălţă capul. 
Desfăcu pergamentul şi fără a-l citi îl bătu în cuie pe zidul 
bisericii. O majorare a dărilor. Toate cu zece procente. 

— Ce! se auzi din mulţime. Nu este cinstit. Nu se poate. 

— Îmi pare rău. Vechilul ridică din umeri. Ştiţi şi voi 
motivul... vara secetoasă, recolta proastă... 

Apoi, ca din senin, se opri din vorbit. Ceva îi atrăsese 


202 


atenţia. Stătea acolo neclintit. Privea hanul. Inima mi se 
opri. 

— Nu este acela hanul care numai cu câteva săptămâni 
în urmă a ars din temelii? Cel ce aparţine celui pe care îl 
căutăm? Nimeni nu răspunse. Cine îl reconstruieşte? Dacă 
nu mă înşală memoria, ultimul lui proprietar a fost, să 
zicem... sfâşiat de durere. 

Câteva perechi de ochi se rotiră neliniştite. 

— Cine îl reconstruieşte, am spus? Vechilul ridică o 
piatră. Am început să tremur. Era sfârşitul pentru mine. 

Apoi, o voce răsună din mulţime. 

— Oraşul îl reconstruieşte, stăpâne. Era părintele Leo. 

— Este nevoie de un han. 

Ochii vechilului se aprinseră. 

— Prea milostiv părinte. Sunt foarte mulţumit să aud asta 
din gura ta, un om al cărui cuvânt este dincolo de orice 
îndoială. Deci, spune-mi, cine îl va avea în grijă? 

O altă tăcere. 

— Eu, strigă o voce. Marie, soţia morarului. Eu voi servi la 
han în timp ce soţul meu se va ocupa de moară. 

— Eşti foarte întreprinzătoare, doamnă. O alegere bună, 
cred, din moment ce nu păreţi să aveţi angajat pe nimeni 
să se ocupe de moară. 

Vechilul continua să scruteze mulţimea. Se vedea că nu 
prea îi venea să creadă un cuvânt. Apoi aruncă piatra pe 
care o ţinuse în mână şi se îndreptă spre cal. 

— Sper ca toate acestea să fie adevărate. Pufni şi trase 
frâiele calului. Poate că la viitoarea mea vizită voi sta mai 
mult, doamnă. Abia aştept să mă bucur de ospitalitatea 
voastră. 


Capitolul 84 


De îndată ce vechilul cel detestat de toţi nu se mai zări, 
peste oraş se lăsă panica. Am ieşit din desiş, recunoscător 
că nimeni nu mă dăduse în vileag. Dar am văzut că starea 


203 


de spirit se schimbase. 

— Acum ce facem? Martin, croitorul, scutură din cap 
speriat. L-aţi auzit; nenorocitul bănuieşte ceva. Cât timp am 
putea să îi ascundem adevărul? 

Jean Dueux, un fermier, se uită pieziş. 

— Dacă pământul pe care l-am muncit se întoarce la 
arendaş, suntem ruinaţi. Viaţa noastră, a tuturor, depinde 
de acest pământ. 

Oamenii s-au adunat în jurul meu, speriaţi. Eu fusesem 
cauza nenorocirii lor. 

— Dacă vreţi să plec, voi pleca. Mi-am înclinat capul. 

— Nu tu eşti de vină, zise croitorul, uitându-se în jur după 
susţinători. Tuturor le este frică. Ne-am ridicat în sfârşit din 
ruine. Dacă oamenii lui Baldwin se întorc... 

— Chiar se vor întoarce, Martin, i-am spus. Se vor 
întoarce iar şi iar, fie că rămân, fie că plec. 

— Te-am primit printre noi, strigă nevasta brutarului. 
Acum ce vrei să mai facem? 

M-am dus la han şi am simţit sufletul soţiei mele rătăcind 
printre dărâmături. 

— Credeţi că eu car la pietre în fiecare zi pentru a 
reconstrui hanul, aşa cum i-am promis soţiei mele, numai 
pentru a fi din nou dărâmat? 

— Toţi simţim la fel, Hugh, zise croitorul. Toţi ne-am 
reclădit casele. Dar ce am putea face pentru a ieşi din 
situaţia asta? 

— Putem să ne apărăm, am strigat. 

— Să ne apărăm? Oamenii îşi şopteau cuvântul unul 
altuia. 

— Da, să ne apărăm. Ajunge! Înfruntaţi-l! Arătaţi-le că nu 
vor mai fi stăpâni pe vieţile noastre, niciodată. 

— Să ne luptăm? Cu stăpânul nostru? Oamenii păreau 
înmărmuriţi. Dar îi suntem cu toţii supuşi pe viaţă, Hugh. 

— V-am mai spus şi înainte... Sfărâmați jugul. 

Murmurele încetară. 

— Sfărâmaţi-l, am spus din nou. 

— Dar asta ar fi trădare, obiectă croitorul. 

M-am întors către morar: 


204 


— O trădare mai mare, Georges, decât uciderea fiului 
tău? Tu ce zici, Marie - soţul tău zace îngropat nu departe 
de fiul meu. Când a fost ucis în timp ce îşi apăra căminul a 
fost o trădare mai mică? Sau propriul meu fiu, care a fost 
aruncat în flăcări când nici măcar nu ştia să vorbească? 

— Baldwin este un ticălos, răspunse morarul. Dar aceste 
obligaţii ale noastre, pe care tu vrei să le înlături, reprezintă 
legea. Baldwin va veni asupra noastră cu toate forţele lui. 
Ne va strivi ca pe nişte molii. 

— Putem reuşi, Georges. Am văzut cum un detaşament 
mic şi umil se poate organiza şi apăra luni întregi împotriva 
unei forţe mai mari. Nu încerc să vă înflăcărez ca micul 
eremit, pentru ca apoi să vă duc la ruină. Dar îl putem 
învinge dacă ne împotrivim. 

— Ducele are oameni bine antrenați. Odo făcu un pas 
înainte. Arme. Noi nu suntem decât fermieri şi fierari. Un 
orăşel - cincizeci de oameni. 

— Da, şi în fiecare sat dintre noi şi Treille sunt alţi 
cincizeci care îl urăsc pe Baldwin la fel de mult ca şi voi. 
Sute, care au îndurat aceleaşi umilinţe şi opresiuni. Dacă îi 
învingem o singură dată, toţi aceşti oameni ni se vor 
alătura. Cum ar putea Baldwin să lupte împotriva tuturor? 

Unii dădeau din cap aprobator; pentru alţii, ideea de a se 
ridica împotriva stăpânului era aproape imposibil de înţeles. 

— Hugh are dreptate, zise Marie, soţia morarului. Toţi am 
pierdut soţi şi copii. Casele noastre au fost ruinate. M-am 
săturat să tremur în aşternut ori de câte ori aud tropote de 
cai. 

— Şi eu la fel, sări Odo. Ne-am închinat acestui nenorocit 
pentru tot restul vieţii. Şi ce a ieşit din asta? Umilinţă şi 
moarte. Făcu un pas către mine şi ridică din umeri. Eu sunt 
fierar. Mă pricep la topit fier, nu la militărie. Dar dacă ai 
nevoie de mine, pot să fac un ciocan al naibii de bun. Poţi 
conta pe mine! 

Una câte una, vocile se ridicau aprobator. Fermieri, 
căruţaşi, cizmari... oameni care pur şi simplu ajunseseră la 
capătul răbdării. 

— Tu ce părere ai, părinte? se rugă croitorul sperând la 


205 


un aliat. Chiar dacă îl vom învinge pe Baldwin, vom 
supravieţui unui iad numai pentru a pieri în altul? 

— Nu pot spune nimic. Părintele Leo ridică din umeri. Tot 
ce pot spune este că, data viitoare, când vor veni trupele 
lui Baldwin, să contezi pe mine - pot să arunc şi eu o piatră 
sau două. 

Strigăte de aprobare peste tot. Dar satul era tot împărţit. 
Croitorul, dogarul şi alţi câţiva fermieri împietriseră la 
gândul că şi-ar putea pierde pământurile. 

M-am dus către croitor. 

— Pot garanta un singur lucru... Oamenii lui Baldwin vor 
veni oricum. Veţi reclădi şi veţi plăti până când palmele 
voastre se vor umple de băşici. Dar ei se vor întoarce de 
fiecare dată. Până când le vom arăta că n-o mai pot face. 

Croitorul clătină din cap. 

— Tu porţi o fustanelă din petice colorate, ai clopoței la 
bonetă şi vrei să spui că ne vei învăţa cum să luptăm? 

— Aşa voi face. 

L-am privit în ochi. 

Croitorul mă măsura din cap până în picioare. Îmi atinse 
tunica. 

— Oricine a făcut asta, a făcut o treabă bună. Apoi îmi 
strânse mâna. Dumnezeu să ne ajute, declară el. 


Capitolul 85 


— Aici! i-am strigat lui Jean Dueux, care era cocoţat în 
vârful unui copac. Puțin mai la dreapta. Unde se îngustează 
drumul. 

Sus, deasupra drumului, Jean ridicase un sac pentru grâu 
plin cu bolovani şi pietre. Legă sacul cu o funie lungă şi 
înnodă celălalt capăt de două ori de o creangă solidă. 

— Dau drumul calului, i-am spus. Când ajunge în dreptul 
meu, să dai drumul pietrelor. 

De la vizita vechilului, începuserăm să ne pregătim 
pentru apărare. Pădurarii aduceau buşteni şi îi plasau de-a 


206 


lungul marginii de vest a oraşului. Înfigeam adânc în 
pământ ţepuşe ascuţite, înclinate, astfel încât nici cei mai 
îndrăzneţi cai de război nu ar fi avut curajul să le înfrunte. 
Pe drum, bolovani mari din piatră, fuseseră îngropaţi pe 
jumătate. 

Şi am început să ne facem arme. Câţiva bătrâni şi-au 
scos săbiile vechi şi ruginite. Odo le lustruia şi le ascuţea în 
atelierul lui. Restul arsenalului nostru era alcătuit din bâte 
şi arcuri, câteva sulițe şi arcane, unelte din oţel. Din 
acestea am făcut săgeți care să poată trece prin armuri. 
Fiecare dintre noi era ca un David care se pregătea să îl 
înfrunte pe Goliat. 

M-am dat la o parte şi am făcut un semn. Apples, fiul 
brutarului, dădu bice calului şi-l lăsă să pornească spre 
mine. Jean se ţinu mai strâns de copac, făcând vânt sacului. 
Când calul a trecut pe lângă mine, am strigat: 

— Dă-i drumul! 

Sacul porni spre pământ cu viteză, ca o lance aruncată 
cu putere. Vâjâi deasupra calului cam la nivelul la care ar fi 
trebuit să se afle un trup omenesc. Ţâşnise ca şi cum fi fost 
aruncat de o catapultă. Nici cel mai masiv dintre călăreţi nu 
ar fi rezistat forţei unei asemenea lovituri. 

Jean şi Apples chiuiră. 

— Acum este rândul tău, Alphonse. M-am întors către fiul 
cel mai mare al tăbăcarului, ce se bâlbâia. Se apropia de 
cincisprezece ani şi muşchii abia începeau să i se dezvolte. 
l-am pus o bâtă în mână. Cavalerul căzut va fi uluit. Pentru 
câteva clipe, va fi țintuit la pământ de armura sa. Nu ai voie 
să şovăi. L-am privit în ochi şi am agitat bâta ca şi cum aş fi 
lovit un trup căzut la pământ. Trebuie să fii pregătit s-o faci. 

— V-voi f-fi, încuviinţă băiatul. Era mare şi puternic, dar 
nu mai luase parte la o bătălie. Cu toate acestea, îşi văzuse 
fratele mai mic tăiat în bucăţi de oamenii lui Baldwin. Luă 
bâta şi lovi cu sete în pământ. Nu îţi f-face griji în p-privinţa 
mea, zise el. 

Am dat din cap aprobator. 

Mă simţeam atât de bine văzând oamenii uniţi. Fiecare 
putea face ceva folositor. Pădurarii puteau trage cu arcul, 


207 


copiii puteau arunca cu pietre, iar cei mai maturi puteau 
face armuri din piele şi săgeți. 

Dar pentru a-i izgoni pe oamenii lui Baldwin, era nevoie 
de mult mai mult decât de entuziasm şi nerăbdare. Trebuia 
să simtă nevoia de a lupta. Mă rugam la Dumnezeu să ne 
ajute. Doar nu îi conduceam ca, Petru Eremitul, la un măcel 
sigur. 

— Hugh! am auzit o voce strigându-mă din direcţia 
oraşului. 

Pipo, fiul mai mic al lui Odo, alerga spre mine. Pe faţă 
avea o expresie gravă. Am simţit un fior de panică. 

— A venit cineva, zise dintr-o suflare. 

— Cine? Pentru o clipă, inima mi se strânse. Cine ştia că 
sunt aici? 

— Un vizitator, zise băiatul. Şi încă unul drăguţ. Zice că a 
venit tocmai din Boree. 


Capitolul 86 


Emilie! 

Am alergat pe drumul prăfuit până în oraş, cu inima 
zvâcnindu-mi de bucurie şi de nerăbdare. Mă gândisem la 
ea de multe ori, deşi îmi spuneam că speranţa de a o 
revedea era doar un vis prostesc. 

Am luat-o pe o scurtătură, printre grajduri şi atelierele de 
fierărie şi am văzut-o în piaţă - împreună cu camerista ei. 
Avea părul prins sub o boneţică, purta o rochie simplă de 
pânză şi o mantie de călărie obişnuită. Cu toate acestea, 
era atât de frumoasă! Trebuia să îmi spun mie însumi că nu 
era un vis. Era aici! 

Am apărut de după hambar şi m-a văzut. Nu ştiam dacă 
trebuia să alerg spre ea şi să o ridic la cer sau să rămân pe 
loc. 

— Nu ai nici cea mai mică idee, doamnă, am zis în sfârșit, 
ce bucurie imensă îmi faci. 

— Măi să fie, este chiar Hugh De Luc. Zâmbea, ochii îi 


208 


sclipeau. Pentru că mi se pare că am străbătut întreaga 
lume ca să te găsesc. 

Cât de mult doream să o strâng în braţe! Nu ştiam ce 
sentimente o aduseseră aici - şi nici măcar ce sentimente 
aveam eu însumi. Aşa că m-am tras înapoi. Era totuşi de 
viţă nobilă, iar eu eram în zdrenţe, cu o cămaşă peticită. 

— Îmi pare rău pentru necazurile tale. Dar eşti o imagine 
de vis de oricât de departe ai fi venit. Dar cum...? Cum de 
m-ai găsit? 

— Ziceai că eşti din sud. Emilie îşi ridică bocceaua şi se 
îndreptă spre mine. Aşa că am mers direct către locul în 
care te-am găsit zăcând pe drum şi apoi mi-am continuat 
drumul spre sud. Şi tot spre sud. Şi tot mai mult spre sud. 
În fiecare sat prin care treceam întrebam: „Există în satul 
acesta un om foarte ciudat ce spune că vine din Boree şi 
care poartă un costum de bufon?“ Am mers atât de mult 
spre sud, încât am crezut că o să aud vorbindu-se în 
spaniolă, când băiatul acesta deosebit de săritor mi-a spus: 
„Da, doamnă. Probabil că vă referiţi la Hugh.“ l-am 
mulţumit lui Dumnezeu în clipa în care am auzit acest 
nume pentru că nu mai eram în stare să facem niciun pas 
mai departe. Ea este Elena. Îi făcu semn însoţitoarei sale. 
Mi-a fost alături în această călătorie. 

— Elena, am spus înclinându-mă, te-am văzut în Boree. 

Camerista se înclină la rându-i, evident bucuroasă de 
sfârşitul călătoriei lor. 

M-am întors din nou spre Emilie. 

— Deci, spune-mi, cum de ai venit aici? Şi de ce? 

— Păi, promisesem că te voi revedea. Că voi face tot ce 
îmi va sta în putinţă ca să îţi aduc răspunsurile pe care le 
căutai. Îţi voi explica mai târziu. 

— Şi ai călătorit tot timpul singură? Doar voi două? Vă 
daţi seama de riscul la care v-aţi expus? 

— l-am spus lui Anne că am plănuit o vizită la mătuşa 
mea, Isabel, din Toulon. A fost aşa o agitaţie în Boree de la 
întoarcerea lui Stephen, încât sunt sigură că s-a bucurat să 
scape de mine. Am fost escortate pe o bucată de drum de 
un grup de preoţi plecaţi în pelerinaj. 


209 


— Dar mătuşa ta? Dacă nu vei ajunge în Toulon, vei fi 
dată dispărută. 

Emilie îşi muşcă buza vinovată. 

— Mătuşa mea Isabel nu ştie. Nu a fost vorba despre 
nicio vizită. Am inventat totul. 

Am zâmbit larg. 

— Ai înfruntat lumea pentru a mă vizita. Dar destul cu 
întrebările. Tu şi Elena trebuie să fiţi obosite. Şi înfometate. 
Mă tem că prin aceste locuri nu există castele. Dar nu 
ducem lipsă de ospitalitate. Vino, ştiu eu un loc. 

Am aruncat sacul ei din piele pe umărul meu şi am 
traversat împreună cu ele piaţa. Toată lumea ieşise din 
case şi se holba la noi. Trebuie să fi fost o imagine de 
necrezut: Hugh, care se întorsese din peregrinările sale fără 
nicio leţcaie în buzunar, cu acele haine ciudate, rupte, 
alături de un oaspete atât de distins. 

O femeie de viță nobilă. Şi încă una foarte frumoasă. 

Le-am dus pe Emilie şi pe Elena la han. 

— Acesta a fost hanul nostru. Am început să-l reclădesc. 

Am observat o scânteie de aprobare luminând ochii lui 
Emilie. 

— Este o treabă foarte bună, Hugh. 

— Nu este un castel, ştiu. Dar va fi cald şi confortabil şi 
pentru tine. Are un acoperiş bun şi o vatră. 

— Sunt onorată. Nu crezi, Elena? Am auzit că mulţi 
călători poposesc prin locurile astea. Şi se spune că şi 
hangiii sunt drăguţi. 

Am zâmbit. 

— Atunci, fiţi bine venite, doamnelor. La Château De Luc. 
Veţi fi primii mei oaspeţi! 


Capitolul 87 


În acea noapte, în oraş a fost o mare sărbătoare. 
Am mâncat la masa lui Odo, mare cât aproape toată 
casa. Soţia lui, Lisette, a gătit, ajutată de Marie, soţia 


210 


morarului. Au fost Odo şi Georges, cei mai buni prieteni ai 
mei şi părintele Leo. Şi, desigur, Emilie. 

S-au pregătit mâncăruri deosebite: gâscă gătită în vatră, 
cu morcovi şi napi, şi mazăre, o supă de legume cu aromă 
de usturoi, şi pâine proaspătă pe care o înmuiam în supă. 
Nu aveam vin, dar preotul a adus o carafa de bere belgiană 
pe care o păstra pentru vizita episcopului. Pentru 
posibilităţile noastre, era ceva rar. 

Odo cânta la flaut, şi ne-am alăturat toţi cu cântece. 
Copiii dansau de parcă ar fi fost sărbătoarea recoltei. Eu am 
făcut câteva giumbuşlucuri, o tumbă sau două. Toată 
lumea râdea şi dansa, chiar şi Emilie. Timp de câteva ore, 
am uitat de trecut. 

În tot acest timp, nu puteam să îmi iau privirea de la 
strălucirea ochilor lui Emilie. Erau la fel de luminoşi ca luna, 
şi la fel de puri. Bătea din palme şi râdea în timp ce copiii 
lui Odo încercau să mă imite, ca şi când aceasta ar fi fost 
cea mai naturală postură din lume pentru ea. Le povestea 
despre viaţa la castel. Era o seară scăldată într-o lumină 
aurie, în care viaţa părea să curgă nestingherită. 

După aceea, ne-am înapoiat împreună la han. Aerul era 
rece, iar Emilie se înfăşură mai strâns în mantia ei. O parte 
din mine ar fi vrut să o înconjoare cu braţul; o alta tremura 
de emoție. 

Am mers însoţiţi de zgomotele nopţii - vaietele bufniţelor 
şi bătăile de aripi ale păsărilor prin copaci. 

Printre nori se arăta o lună strălucitoare şi rotundă. Am 
întrebat-o: 

— Ce face Norbert? Cum stă cu sănătatea? 

— S-a făcut din nou bine, zise Emilie, doar că tot nu este 
în stare să facă poanta aia cu lanţurile. Dar lucrurile s-au 
schimbat de la întoarcerea lui Stephen. Tafurii sunt peste 
tot şi ducele este în spatele lor. 

— Stephen şi Anne, am spus eu. 

— Anne... Emilie se opri ezitând. Cred cu toată inima că 
nu a acţionat din voinţă proprie. 

— Vrei să spui că în lipsa ducelui, raidurile, măcelurile şi 
distrugerile nu au fost făcute la porunca ei? 


211 


— Am vrut doar să spun că a acţionat de frică. Nu îi caut 
scuze. Mi-a spus ceva, Hugh, ce nu pot să înţeleg. Am 
insistat, întrebând-o de ce a îngăduit să se întâmple 
asemenea lucruri şi mi-a spus: „Dacă aş fi ştiut că persoana 
căutată a fost tot timpul în Boree, bufonul tău ar fi fost la 
fel de mort ca şi soţia lui“. 

Nu înţelegeam. 

— Te numea hangiul din Cruciadă. De aceea ţi-au luat 
soţia. Dar pretinde că nu ştia că era vorba despre tine. 

— De ce? Pentru numele lui Dumnezeu, ce vor de la 
mine? 

— Pentru că deţii cel mai de preţ lucru al creştinătăţii. 
Emilie îşi înclină capul spre mine. Şi nu ştii. Aşa mi-a spus 
Anne. 

— Cel mai de preţ lucru al creştinătăţii... Am început să 
râd. Sunt nebuni? Uite-te bine în jurul tău. Nu am nimic. Tot 
ce am avut mi-au luat deja. 

— l-am spus şi eu acelaşi lucru. Dar ai fost acolo, Hugh, 
în Cruciadă. Poate că te confundă cu altcineva. 

Ajunseserăm la han. Emilie tremura în aerul rece al 
nopţii, iar eu tânjeam să o strâng în braţe, măcar pentru o 
clipă. Aş fi dat orice să o ţin în braţe. Chiar şi „cel mai de 
preţ lucru al creştinătăţii“. 

— Ţi-am adus ceva, Hugh. Am intrat pe uşă. În spatele 
vetrei încinse, Elena dormea deja pe salteaua ei. Emilie se 
duse la sacul ei. 

Se întoarse cu o legătură din piele de vițel, strânsă la 
gură, din care scoase o cutie din lemn de mărimea celor 
două palme ale mele. Era gravată de o mână de artist, iar 
pe capac se afla litera C, frumos decorată. 

Puse cutia în mâinile mele şi se dădu înapoi. 

— Este a ta, Hugh. De aceea am venit. 

Am rămas acolo cercetând cutia o vreme, apoi am ridicat 
clapa mică şi am deschis capacul. 

Ochii mi se umplură de lacrimi fierbinţi. Am ştiut imediat 
ce conţinea cutia. 

Cenuşă. 

Cenuşa lui Sophie... 


212 


— Trupul ei a fost ars a doua zi, zise Emilie încet. M-am 
dus şi am adunat cenuşa. Preoţii spun că nu va ajunge în 
rai până nu va fi înmormântată. 

În gât mi se puse un nod. Am tras aer în piept cât am 
putut de adânc, cu fiecare fibră a trupului meu. 

— Nu ştii cât de mult preţuiesc acest dar, Emilie. 

— După cum ţi-am spus, Hugh, îţi aparţine. 

Mi-am pus braţele în jurul ei şi am tras-o aproape. 

l-am simţit inima bătând lângă a mea. 

Am şoptit, astfel încât să aud numai eu: 

— Mă refeream la tine. 


Capitolul 88 


În dimineaţa următoare, m-am trezit înainte de a răsări 
soarele. Am luat săculeţul din piele de vițel de lângă patul 
meu şi m-am strecurat afară din han. 

Lângă magazia de lemne, am găsit câteva unelte uzate. 
Am luat o lopată. Cocoşii nu cântaseră încă. 

Alţi oameni treziţi cu noaptea în cap îşi vedeau deja de 
treburile lor. Un căruţaş înhăma catârul şi se pregătea de 
plecare. Din coliba brutarului, mirosul de pâine proaspătă 
înmiresma aerul. 

M-am îndreptat spre colina ce străjuia oraşul. Visasem la 
această clipă de atâtea ori din momentul în care Sophie îmi 
murise în braţe. Să o aduc acasă. Gândul că sufletul ei nu-şi 
găsise liniştea, lipsit de slujbe şi binecuvântări, mă tulbura. 
Acum, viaţa ei avea să fie împlinită. Avea să se odihnească 
pentru totdeauna. 

Pe lângă pârâu, am început să urc dealul. Dimineaţa era 
însufleţită de ciripitul păsărelelor. Soarele încerca să 
încălzească prin ceaţă. Am urcat o vreme; curând, mă 
aflam mult deasupra oraşului. M-am uitat înapoi la valea ce 
se trezea la viaţă. Am văzut piaţa şi hanul. Acolo dormea 
Emilie. 

Pe vârful dealului, m-am apropiat de un ulm stufos, unde 


213 


era mormântul fiului meu. 

Am îngenuncheat şi am pus jos săculeţul din piele de 
vițel. Apoi am început să sap. Am făcut o groapă în pământ, 
lângă Phillipe. Lacrimile se adunau în ochii mei. 

— În sfârşit, eşti acasă, Sophie, am şoptit. Tu şi Phillipe. 

Am deschis săculeţul şi am luat cutia marcată cu litera C. 
Apoi am împrăştiat cenuşa ei în groapa săpată şi am 
acoperit-o cu pământ. Stăteam la mormântul ei şi mă uitam 
înapoi spre oraşul ce prindea viaţă. 

Eşti acasă, Sophie. Sufletul tău se poate odihni. 


Capitolul 89 


Stephen de Boree şedea în scaunul lui cu spătar înalt în 
mijlocul curtenilor. O mulţime de linguşitori încercau să-i 
intre în graţii în timp ce vechilul său îl informa despre o 
nouă taxă. În spatele lui, vistierul îi dădea raportul cu 
privire la bunurile sale. Gândurile îi zburau departe. 

Îi lipsea ceva. De când se întorsese, treburile moşiei, 
proprietăţile lui, lucruri ce altădată fuseseră totul pentru el, 
acum i se păreau neînsemnate, fără valoare. Slujbaşii ăştia 
turuiau întruna, dar el nu se putea concentra. În mintea lui 
era un singur lucru, o lumină aflată la mare distantă. 

Trofeul. Comoara. 

ÎI bântuia, îi invadase visurile. Această relicvă sfântă 
supravieţuise în mod miraculos timp de secole în 
mormintele din Pământul Sfânt. Tânjea după ea cu o 
lăcomie pe care nu o nutrise faţă de nicio femeie. Ceva ce îl 
atinsese pe El. Se trezea adesea noaptea visând relicva, cu 
trupul scăldat în sudoare. Buzele i se uscau numai la gândul 
atingerii ei. 

Cu un asemenea trofeu, Boree avea să fie unul dintre 
cele mai puternice ducate din Europa. Ce măiastră 
catedrală avea să construiască pentru a-l slăvi! Ce 
însemnau oasele sfântului său patron ce se odihneau în 
relicvar? Nimic, în comparaţie cu acest trofeu. Oamenii 


214 


aveau să vină din întreaga lume în pelerinaj la Boree. 
Niciun preot nu va fi mai adulat decât el, sau mai aproape 
de Dumnezeu. 

Şi ştia şi cine îl deţine. 

În pieptul lui Stephen creştea furia. Supuşii îi dădeau 
înainte cu proprietăţile lui, cu bunăstarea lui. Prostii! Simţea 
că ia foc. 

— leşiți afară, zise ridicându-se în picioare. Cei doi se 
uitară unul la altul, surprinşi. leşiţi afară! Lăsaţi-mă în pace! 
Tot vorbiţi de noua taxă sau de noua turmă de oi. Nu vedeţi 
decât ce e aici, pe pământ. Eu visez la viaţa veşnică. 

Împinse cu mâna o tavă cu pahare aflată pe masă şi 
acestea, împreună cu o carafa de vin, se răsturnară pe 
podea. Toţi se retraseră în grabă, temători. 

Numai Norbert, bufonul, rămase locului şi, ţinându-se de 
picioarele scaunului, şi tremurând ca un om aflat în 
primejdie, încercă să îl facă să râdă. 

— Degeaba, Norbert. Nu îţi irosi gluma. Lasă-mă. 

— Nu glumesc. Norbert se zvârcolea, buzele îi tremurau. 
Scaunul tău stă pe mâna mea. 

În sfârșit, Stephen îi zâmbi, iar bufonul credincios îşi trase 
mâna umflată. 

Un servitor se apropie să curețe cioburile şi vinul vărsat. 
Stephen îi făcu semn să dispară. Ochii lui urmară dâra 
lăsată de vin, ce ducea la cizmele cuiva. 

Cine avea curajul să se apropie? se gândea Stephen. 
Înălţă privirea şi văzu chipul lui Morgaine, şeful tafurilor. 
Cruce Neagră. 

— Ai venit să mă deprimi şi mai tare, Morgaine, cu vestea 
despre încă un sat distrus fără a fi găsit trofeul? 

— Nu, am venit să vă înveselesc, sire, cu vestea că ştiu 
unde se află comoara. 

Ochii lui Stephen se măriră. 

— Unde? 

— Verişoara dumneavoastră, lady Emilie, m-a dus direct 
la ea, zise Cruce Neagră cu un zâmbet şiret. 

— Emilie? Stephen făcu o strâmbătură. Ce are a face 
Emilie cu acest trofeu? Ea este în Toulon. 


215 


— Nu este în Toulon, zise Cruce Neagră. Se apropie şi 
şopti: E într-o mică gaură de şarpe, în ducatul Treille, Veille 
du Pere. 

— Veille du Père? Mi se pare cunoscut acest nume. Am 
crezut că ai răscolit deja... 

— Da. Morgaine încuviinţă din cap văzând că Stephen 
înţelegea în sfârşit. Chiar în acest moment, ea este acolo 
împreună cu hangiul. Şi acolo este şi comoara. 


Capitolul 90 


Spre uimirea şi încântarea mea, Emilie nu plecă de îndată 
ce îmi dădu acest dar. Mai rămase şi în zilele următoare. 
Mă simţeam ca în rai. 

l-am arătat cum întăream oraşul pentru confruntare. 
Porțiunea cu ţepuşe destul de puternice pentru a rezista 
unui atac neaşteptat; avanposturile instalate în copaci, de 
unde puteam prăvăli o ploaie de săgeți şi pietre asupra 
invadatorilor noştri. A văzut înflăcărarea cu care îi 
încurajam pe prietenii şi vecinii mei. Şi mă aproba cu 
entuziasm. 

Între timp, făceam plimbări prin locurile cele mai plăcute. 
Heleşteul din pădure în care îmi plăcea să mă scald. 
Câmpul dintre dealuri, ce vara era plin de floarea-soarelui. 
Şi mă ajuta la treburile de la han. Îi arătam cum să fixeze 
bârnele ca să alcătuiască o coloană solidă de susţinere. Mă 
ajută să ridic o bârnă ca să fac o grindă. Apoi i-am scrijelit 
inițialele în lemn: Em. C. 

Ştiam că acest vis avea să se sfârşească. Urma în curând 
să plece. Şi, totuşi, părea fericită. Aşa că mi-am permis să- 
mi fac iluzii. Că Emilie nu va fi căutată şi că nu i se va simţi 
lipsa. Că aici era în siguranţă, în afara oricărui pericol. Că, 
totuşi, ceva la care nu îndrăzneam să mă gândesc se 
petrecea între noi doi. 

Într-o după-amiază caldă, câteva zile mai târziu, mi-am 
pus uneltele deoparte, înainte de prânz. 


216 


— Vino, i-am spus lui Emilie luând-o de mână. În ziua 
asta nu pot lucra. Vreau să îţi arăt un loc frumos. Te rog, 
doamnă. 

Am dus-o sus pe dealuri, dincolo de colina pe care se 
odihneau Sophie şi Phillipe. Soarele ne încălzea plăcut. Mult 
deasupra oraşului se întindea sub cerul albastru o pajişte 
largă, cu iarbă înaltă aurie. 

— E minunat! exclamă Emilie, şi în ochi îi luceau toate 
nuanțele de albastru şi de verde. Se aruncă pe iarbă. Vino 
şi tu, Hugh. Aici este raiul. 

M-am întins lângă ea. Părul blond, moale îi cădea pe 
umeri şi se vedea linia fină a sânilor din decolteul rochiei. 
Sângele mi-o luase razna şi mă îngrozea din motive 
evidente. 

— Spune-mi, am rostit, sprijinindu-mă în coate, de la ce 
vine inițiala C? 

— C-ul? 

— Numele tău de familie... era incrustat pe cutia pe care 
mi-ai dat-o, iar inițialele tale sunt scrijelite şi la han. Nu ştiu 
nimic despre tine. Cine eşti... De unde eşti... Care este 
familia ta. 

— Te temi, zise ea râzând, că nu sunt destul de demnă 
de tine? 

— Bineînţeles că nu, doar că... 

— M-am născut la Paris, dacă vrei să ştii. Sunt al patrulea 
copil la părinți, am doi fraţi şi o soră, toţi mai mari decât 
mine. Tatăl meu este un om puternic, dar nu din motivele 
pe care ţi le închipui tu. 

— Este de viţă nobilă, atât lucru ştiu. Membru al curţii 
regale? 

— Este o persoană importantă, să spunem doar atât. Și 
educat. Dar, uneori, vederile lui sunt la fel de înguste ca ale 
unei muşte. 

— Tu eşti copilul. l-am făcut cu ochiul. Şi, cu toate 
acestea, ai fugit din cuib. 

— Cuibul nu este întotdeauna locul cel mai sigur. Emilie 
privi în depărtare. Cel puţin nu pentru o femeie care trebuie 
să se supună regulilor. Ce aş avea altceva de făcut decât să 


217 


fiu instruită în artele nobile şi să mi se vâre în cap o 
mulţime de concepte pe care nu le voi folosi niciodată? Sau 
să mă mărit pentru avere cu un bărbat care are de două ori 
vârsta mea. Mă vezi amuzându-mă cu vreun libidinos 
bătrân şi primind cadouri de la el? 

— Am întâlnit numai două ducese, am spus clipind, iar tu 
le depăşeşti şi în ceea ce priveşte inima şi în ceea ce 
priveşte frumuseţea. 

Îşi puse mâna într-a mea, şi am rămas aşa o clipă, tăcuţi. 
Apoi, Emilie îmi dădu un brânci: 

— Fă-mă să râd, vrei? 

— Să te fac să râzi? 

— Da. Ai fost bufon cândva. Chiar unul bun. Ochii îi 
luceau. Haide. Nu ar trebui să îţi fie greu. 

— Nu este chiar aşa de uşor, am protestat eu. Vreau să 
spun că nu scoţi o glumă din mânecă pur şi simplu, într-un 
asemenea loc, şi care să fie şi una bună. 

— Te sfieşti? De mine...? Haide! Mă ciupi de braţ. Suntem 
numai noi. O să închid ochii. Nu ar trebui să îţi fie atât de 
greu să îţi dai seama ce anume m-ar face să râd. 

Emilie închise ochii şi rămase cu bărbia ridicată. Mă 
uitam la faţa ei, la părul delicat ce îi cădea pe umeri. 

Am simţit că mi se taie răsuflarea. Era incredibil de 
frumoasă... şi bună, şi generoasă, şi deşteaptă. 

Deodată, între noi nu mai exista nimic: nici cuvinte, nici 
bariere, doar două inimi, ale noastre, bătând. Am pus mâna 
pe şoldul ei. Emoţionat - mă rugam să nu se simtă jignită -, 
am mângâiat-o, înaintând spre talia ei. 

Nu se opuse. Am simţit cum mă cuprindea cea mai 
ciudată dorinţă. Respirația îmi era precipitată, spatele îmi 
tremura. Oare avusesem acelaşi simţământ de la bun 
început? Din primul moment când deschisesem ochii şi îi 
zărisem chipul? 

Am continuat mângâierea spre umărul ei şi mi-am lăsat 
mâna să alunece uşor pe rotunjimea sânilor. l-am simţit 
inima bătând. Nu mai simţisem asta decât o singură dată 
înainte. Şi, cu toate acestea, iată-mă simţind-o din nou. 

Încet, mi-am pus gura pe buzele ei. 


218 


Emilie nu se împotrivi, ci doar veni mai aproape, 
deschizând uşor gura. Limbile noastre păreau să se 
înlănţuiască precum dansul norilor pe cer. 

Îşi puse mâna pe obrazul meu, cu respiraţia la fel de grea 
ca şi a mea. Pielea îi mirosea a lavandă şi a răşină. In 
intimitatea caldă a sărutului nostru, am simţit cum o nouă 
lume se deschidea în faţa mea. 

Brusc, ne-am îndepărtat. Ea zâmbi. 

— Profiţi de mine. Am fost avertizată în legătură cu flăcăii 
din provincie. 

— Vorbeşte-mi ca să mă trezesc, am spus. Ştiu foarte 
bine că visez. 

— Atunci, trezeşte-te. Îmi luă mâna şi o puse peste inima 
ei. Şi află că aceasta este ceva adevărat. 

Propria mea inimă aproape că se făcu bucăţi de bucurie. 
Nu îmi venea să cred ce se întâmpla. 

Apoi, am auzit dinspre oraş dangătul puternic al 
clopotului de la biserică. 


Capitolul 91 


Ştiam că era un semnal de alarmă. 

Am revenit la realitate. M-am ridicat grăbit în genunchi şi 
am privit spre oraş. Nu am văzut niciun fel de călăreţi. Incă 
niciun semn de panică. Nu eram atacați. 

Dar în piaţă se aduna mulţimea. Ceva se întâmplase. 

— Haide. Am ridicat-o pe Emilie. Trebuie să ne întoarcem. 

Am alergat în josul dealului cât am putut de repede. De 
îndată ce am ajuns în apropierea oraşului, am auzit 
rostindu-mi-se numele. 

Georges veni în fugă spre mine. 

— Hugh, vin. Oamenii din Boree sunt pe drum. 

M-am uitat la Emilie, apoi din nou la Georges. 

— De unde ştii? 

— Un mesager ne-a avertizat. Hai repede la biserică. Pe 
tine te caută. Am alergat împreună cu Georges spre piaţa 


219 


principală. Oraşul se adunase acolo, iar vocile răsunau 
îngrozite. 

Mi-am făcut loc prin mulţimea din jurul bisericii şi am dat 
de un tânăr care se odihnea pe treptele ei. Nu avea mai 
mult de şaisprezece ani şi răsufla greu din cauza 
alergăturii. Când mă văzu, se ridică şi mă privi: 

— Tu eşti Hugh, zise băiatul. Te recunosc după părul 
roşu. 

— Eu sunt, am răspuns. Mi se părea oarecum cunoscut. 
Vii din Boree? 

— Da, băiatul încuviinţă. Am alergat tot drumul. M-a 
trimis prietenul tău, Norbert, bufonul. 

— Norbert te-a trimis? M-am apropiat de el. Ce veşti 
aduci? 

— Mi-a zis să îţi spun că vin. Să fiţi toţi pregătiţi. 

— Ar trebui să mă întorc, zise Emilie, strângându-mă de 
braţ. Trebuie să le spun că este o greşeală. 

— Nu poţi. Băiatul scutură din cap alarmat. Norbert a 
spus că nu trebuie să te întorci. Că Stephen ştie că eşti aici. 
Ai fost urmărită. Gărzile ducelui sunt pe drum. Vor fi aici la 
noapte, poate. Cel târziu mâine. 

În mulţime se auziră ţipete alarmate. O femeie leşină. 
Martin, croitorul, arătă spre mine. 

— Acum ce facem? Asta este opera ta, Hugh. Ce trebuie 
să facem? 

— Să luptaţi, i-am răspuns. Ne aşteptam la aşa ceva. 

Forfotă şi feţe îngrijorate. Soţiile îşi căutau bărbaţii şi îşi 
strângeau copiii la piept. 

— Suntem pregătiţi, am spus. Oamenii aceştia vin să ne 
ia ce este al nostru. Nu ne vom înclina în faţa lor. 

Teroarea cuprinse întreaga mulţime. Apoi, Odo făcu un 
pas înainte. Privi în jurul lui şi lovi cu ciocanul de pământ. 

— Sunt alături de voi. Şi ciocanul meu la fel! 

— Ş-şi eu s-sânt cu t-tine, zic Alphonse. Şi toporul meu 
ascuţit. 

— Şi eu, strigă Apples. 

Alergară spre locurile stabilite, în timp ce mulţimea 
încremeni. Apoi îi urmară şi alţii, unul câte unul. 


220 


M-am întors din nou către mesager. 

— De unde ştiu că eşti cine spui că eşti? Că vii din partea 
lui Norbert? Zici că lady Emilie a fost urmărită. Ar putea fi o 
capcană. 

— Îmi cunoşti chipul, Hugh. Eu sunt Lucien, băiatul 
brutarului. Am încercat să învăţ meserie de la Norbert. 

— Învăţăceii pot fi mituiţi, l-am provocat în continuare. 

— Norbert mi-a spus că mă vei pune la încercare. Aşa că 
a trimis şi o dovadă. Ceva de valoare pentru tine, ce nu ar fi 
putut veni de la nimeni altcineva decât de la el. In spatele 
lui, pe treptele bisericii, se afla o învelitoare de lână. O 
despături. Pe faţă mi se ivi un zâmbet. Ce adusese băiatul 
era într-adevăr de o mare valoare pentru mine. Nu îl mai 
văzusem din momentul în care plecasem din Boree, în miez 
de noapte. 

Lucien ţinea în mână toiagul meu. 


Capitolul 92 


În următoarele câteva ore, tot oraşul fu cuprins de o 
mare fierbere, cum nu mai văzusem până atunci. 

Ţepuşe ascuţite erau înfipte în pământ chiar lângă pod. 
Sacii erau umpluţi cu pietre şi urcați în copaci. Unii îşi 
ascuţeau săgețile şi îşi întăreau arcurile; alţii stăteau 
pregătiţi cu sape şi bâte. 

La căderea nopţii, toţi eram încordaţi, dar pregătiţi. 

Planul era ca bătrânii, femeile şi copiii să se ascundă în 
pădure înainte de începerea luptei. l-am spus lui Emilie că 
şi ea trebuia să se ducă. Dar, când sosi clipa, nimeni nu 
plecă. _ 

— Rămân cu tine. Emilie scutură din cap. Işi sfâşiase 
mânecile şi corsetul pentru a se mişca mai uşor. Aş putea 
să aduc săgeți, să împart arme. 

— Oamenii aceştia sunt ucigaşi, am spus, încercând să o 
conving. Nu vor face niciun fel de deosebire între nobili şi 
oamenii de rând. Nu este lupta ta. 


221 


— Te înşeli. Deosebirea între nobili şi cei de rând este 
foarte limpede aici şi acum, răspunse ea cu aceeaşi 
hotărâre de nezdruncinat, ca şi atunci când mă salvase în 
Boree. Şi a devenit şi lupta mea. 

Am lăsat-o să adune pietre şi am alergat spre primele 
linii de rezistenţă de la pod. Alphonse şi Apples strângeau 
funiile. 

— Câţi vor veni? întrebă Alphonse. 

— Nu ştiu, am spus. Doisprezece, douăzeci, poate mai 
mulţi. Câţi este nevoie pentru a face treaba asta. 

Mi-am ocupat poziţia la catul al doilea al casei croitorului, 
aproape de intrarea în oraş. De acolo puteam supraveghea 
apărarea. Aveam o sabie ascuţită şi un scut. 

Stomacul mi se strânse. Tot ce aveam de făcut acum era 
să aşteptăm. 

Emilie a venit la mine pe la asfinţit. Ne-am apropiat de un 
zid, şi ea şi-a rezemat capul de umărul meu. Ca 
întotdeauna, îmi dădea puteri. 

— Orice s-ar întâmpla, zise ea, cuibărindu-se în mine, mă 
bucur că sunt aici, cu tine. Nu ştiu cum să îţi explic, dar 
simt că îţi este hărăzit un mare destin. 

— Când turcul mi-a cruțat viaţa, credeam că destinul 
meu era acela de a-i face pe oameni să râdă. Am chicotit. 

— Şi ai devenit bufon. 

— Da. Mulțumită ţie. 

— Nu mie. Emilie se depărtă şi mă privi. Ţie. Tu eşti cel 
care i-a făcut pe cei de la curtea din Boree să îţi mănânce 
din palmă. Dar acum cred că Dumnezeu ţi-a găsit o menire 
mai nobilă. Cred că aceasta este. 

Am strâns-o tare la piept, simţindu-i sânii pe pieptul meu, 
şi ritmul inimii. Nutream o dorinţă disperată. Ne-am uitat 
unul la celălalt şi ceva îmi spunea că aşa trebuia să se 
întâmple. Că ea se afla acolo unde îi era locul. Şi eu la fel. 

— Nu vreau să mor, zise Emilie, şi să nu ştiu cum este să 
fiu cu tine. 

— Nu te voi lăsa să mori. l-am strâns pumnul în mâna 
mea. Ne-am sărutat. Nu ca prima dată, cu fiorul prieteniei 
devenind ceva mai mult, ci mai profund, mai aprins. 


222 


Respirația i se înteţi. 

Mi-am vârât mâinile sub rochia ei şi i-am simţit pântecele 
plat. Trupul meu se însufleţi cu totul. 

Se ridică în poala mea. Ne priveam în ochi şi nu ezitam 
nicio clipă. 

— Te iubesc, i-am spus. De la început. Nu a existat nicio 
îndoială. 

— A existat o îndoială, şopti ea, dar şi eu te iubesc. 

Veni peste mine şi gemu când am pătruns-o. Curând, se 
linişti. O ţineam de coapse şi am început să ne legănăm. 
Ochii i se aprinseră de plăcere, iar pielea mea se încinse şi 
se umezi pe măsură ce măream ritmul. Eram ochi în ochi, 
legănându-ne împotriva timpului, iar ea zâmbea şi 
strălucea de patimă. 

— O, Hugh. Îşi lipi pântecele de al meu. Te iubesc. 

La sfârşit, ţipă uşor, cu trupul tremurând. Am strâns-o de 
umeri atât de tare, de parcă nu aş fi vrut să îi mai dau 
drumul niciodată. Se mai înfioră o dată în braţele mele. 

— Nu mă trezi, zise suspinând. Visez cel mai frumos vis. 

Îşi îngropă faţa în pieptul meu, şi aş fi stat aşa o veşnicie. 
Mă uitam la lună şi mă gândeam că era un miracol că o 
întâlnisem pe această femeie. Voiam să o strâng în braţe şi 
să o apăr cu toată fiinţa mea, aşa cum şi ea riscase totul 
pentru a mă apăra pe mine. 

Oare de aceea fusesem salvat? Nu aş fi putut să cer un 
scop mai bun. 

Apoi am auzit un strigăt şi un țipăt alarmat. O zarvă 
îndepărtată, înfiorătoare venind de sub noi. Am alergat spre 
fereastră. O săgeată aprinsă zbură pe deasupra noastră. 
Era semnalul de avertizare. 

M-am uitat la Emilie, al cărei calm de acum o clipă fusese 
înlocuit de o groază imensă. 

— Au venit! 


223 


Capitolul 93 


Oamenii lui Cruce Neagră se aflau chiar la porţile oraşului 
adormit. Noaptea fără lună le ascundea apropierea. Vreme 
de aproape două zile călăriseră la galop, călcând oameni şi 
animale în drumul lor prin păduri şi oraşe mici. Cruce 
Neagră ştia că această călătorie nebună nu făcuse decât să 
le crească apetitul pentru sânge. 

O iscoadă se întoarse din pădure. 

— Oraşul doarme. Este numai bun de atacat. 

— Şi apărarea lor? întrebă Morgaine. 

— Doar una. Cercetaşul rânji compătimitor. Au înălţat 
grămezi de rahat pe drum, încât caii noştri să nu mai poată 
înainta. 

Morgaine chicoti. Ar putea fi o joacă de copii. Copii ucişi 
în somn. Il căutase pe acest gândac tot drumul dinspre 
Antiohia. Acum îl mai despărţeau doar câteva minute de 
clipa în care îşi va lua trofeul. Cel mai preţios dintre toate. 
Gângania asta nu va scăpa din nou. 

Morgaine le spuse oamenilor lui: 

— Cel care va găsi trofeul va fi răsplătit cu un castel. 
Ucideţi pe oricine trebuie, trageţi-i-o oricui vreţi, dar găsiţi-l 
pe roşcat. Băgaţi-i o sabie în fund şi aduceţi-l pe vierme la 
mine. 

Ochii oamenilor se aprinseră. Cu simţurile aţâţate de 
perspectiva bătăliei, şi-au acoperit pieptul şi umerii cu 
platoşe, peste armurile din piele. Şi-au ales armele - 
iatagane, sulițe şi săbii grele. Şi-au tras mânuşile bătute în 
oţel. Intr-o clipă, aveau să transforme această grămadă 
adormită de gunoi într-o mocirlă de sânge. Şi-au pus 
coifurile. Ochii le scânteiau prin deschizătură. 

Locotenentul lui Morgaine întrebă: 

— Care sunt ordinele, domnule? 

— Faceţi totul una cu pământul, zise Morgaine. Fiecare 
casă, fiecare copil. In afară de hangiu, niciunul nu rămâne 


224 


în viaţă. Vreau să nu mai rămână nimic, şi asta o include şi 
pe lady Emilie. 

Tafurul încuviinţă. Când Morgaine aprobă din cap, acesta 
dădu semnalul de atac. 


Capitolul 94 


Podeaua se zgudui sub picioarele mele. Tropotul de 
copite se auzea din ce în ce mai tare, ca o avalanşă ce se 
apropia cu repeziciune. 

Am alergat în stradă. Oamenii îşi scoteau capul din 
posturile lor, iar teroarea le sporea în ochi. 

— Nu intraţi în panică, i-am îndemnat. Ei cred că aceasta 
va fi o joacă de copii. Ţineţi toţi minte planul. 

Simţeam gheara fricii care acum probabil că îi cuprindea 
pe fiecare din ce în ce mai tare. M-am grăbit spre Alphonse 
şi Apples, strângând funia de ambele părţi ale podului. Le- 
am spus: 

— Aduceţi-vă aminte ce le-au făcut prietenilor şi familiei 
voastre ultima dată când au trecut pe aici. Amintiţi-vă ce 
aţi jurat în sinea voastră să le faceţi dacă veţi avea 
vreodată ocazia. Acum aveţi această ocazie! 

Zgomotul ca de tunet se auzea acum îngrozitor de tare. 
Nu puteam să îmi dau seama dacă zbuciumul pe care îl 
simţeam crescând în mine venea de la copitele cailor ce se 
apropiau sau de la bătăile propriei mele inimi. 

În sfârșit, i-am văzut - un nor negru năvălind peste noi 
din păduri, cu torţele în mâini. Doisprezece sau 
paisprezece, urlând ameninţări de moarte. 

În inimă îmi scânteie speranţa. Oraşul era întunecat. 
Ştiam că nu ne puteau vedea liniile de apărare. 

— Rămâneţi pe poziţii, am strigat, dar cuvintele mele se 
pierdură în vacarmul iscat de caii ce se apropiau. 

Primii călăreţi dădură buzna peste pod, drept peste 
frânghia întinsă. Caii căzură învălmăşiţi. Călăreţii au fost 
aruncaţi din şa. Unul dintre ei urlă când fu azvârlit în 


225 


țepuşele care îi străpunseră pieptul. Celălalt fu luat în 
copitele cailor ce înaintau. 

Văzând ambuscada, linia următoare de călăreţi încercă 
să se oprească, dar viteza lor era prea mare. Un al treilea 
călăreț căzu urlând, apoi altul. 

In timp ce unul încerca să se ridice, l-am văzut pe Odo 
ieşind de sub pod, agitându-şi bâta grea şi năpustind-o 
peste capul bărbatului. Coiful i se turti ca o tigaie. Aţâţat de 
privelişte, Apples ţâşni şi el, înfigându-şi sabia în gâtul 
celuilalt călăreț. 

Torţele pe care le purtaseră cavalerii aprinseră întăririle 
din lemn. Caii nechezau şi se opreau. Săgeţile zburau dintre 
copaci şi alţi doi călăreţi căzură la pământ loviți în gât şi în 
cap. Ceilalţi prădători, văzând ce se întâmplase, se 
regrupară pe pod. Apoi au intrat în grup compact, printre 
întăririle aprinse, în oraş. 

Acum, tafurii străbăteau străzile, aruncând cu torţe în 
casele noastre. Mi-am agitat sabia spre copaci. 

— Acum, Jean, acum! 

O formă neagră zbură din cer, izbi un călăreț, iar acesta 
căzu de pe cal cu un urlet îngrozitor. Rămase acolo, uluit, 
țintuit la pământ de armura grea. Mi-am ridicat sabia şi am 
urlat: 

— Asta este pentru Sophie, ticălosule. Să vezi şi tu cum 
este să fii ucis de un nebun. Am lovit cu sabia chiar în locul 
descoperit de deasupra pieptului. Rămase adâncită acolo. 
N-am mai putut s-o scot. 

Pentru o clipă, chiar şi fără sabie, m-am simţit triumfător. 
Mergea. Oamenii luptau. Şapte dintre prădători erau la 
pământ, poate chiar ucişi. Alţi doi, traşi de pe cai, erau 
înconjurați de localnici care îi tăbăceau cu bâte şi cu pietre. 
Incercau să se apere, copleşiţi din toate părţile, dar se 
zbăteau în gol. 

L-am văzut pe Alphonse căţărându-se în spatele unuia şi 
înfigând un cuţit în viziera coifului. Tafurul se opinti. Se 
împletici înainte şi înapoi, rotindu-şi iataganul şi încercând 
să se descotorosească de băiat. Un alt băiat îl lovi peste 
genunchi şi tafurul căzu la pământ. Apoi Alphonse îi trecu 


226 


sabia peste gât şi omul se rostogoli mort. 

Peste tot urlete, învălmăşeală. Câţiva călăreţi au reuşit să 
intre în oraş, aruncând torţe peste acoperişuri, care se 
aprindeau pe loc. Am numărat numai şapte invadatori în 
viaţă, dar cinci erau înarmaţi şi înverşunaţi, încă pe cai. 
Dacă dădeam înapoi acum, ar fi putut distruge oraşul. 

Am început să alerg - fără armă - spre piaţă. 

— Prinde, strigă Emilie şi îmi aruncă toiagul. 

Pe drum, am văzut-o pe biata Jacqui, lăptăreasa cu faţa 
roşie, aruncând cu pietre în unul dintre agresori, în timp ce 
altul veni din spate şi o puse la pământ cu o lovitură de 
iatagan. 

Săgeţile continuau să curgă din copaci, şi căzu un al 
doilea prădător. Imediat fu înconjurat de localnici, lovit şi 
tăiat cu uneltele lor. 

Deodată, piaţa fu cuprinsă de flăcări. 

Aimée, fiica morarului şi părintele Leo dăduseră foc 
gardului viu din jurul ei. Caii atacatorilor se agitau. Unul 
dintre ei fu aruncat din şa şi căzu în flăcări. Ceilalţi se 
smuceau şi tropoteau în cercuri, incapabili să înainteze. 

Călărețul căzu şi apoi se ridică, cuprins de flăcări. Se 
zbătea înnebunit, iar prin crăpăturile armurii ieşea fum. 

Focul îl cuprinsese pe dedesubt, pielea îi fierbea ca un 
vas pus pe foc. 

Alţi doi călăreţi rămăseseră prinşi în cercul de flăcări. 
Unul încercă să iasă, dar Martin alergă şi împiedică 
picioarele calului. Călărețul se repezi la el, însă fu aruncat 
de pe cal. Căzu la pământ, cu arma departe de el. Din 
întuneric, ţâşni Aimée. Ridică o secure şi izbi cu putere 
capul bărbatului. 

Câştigam! Oraşul continua să se lupte aşa cum numai 
nişte oameni care se agăţau de ultima lor speranţă ar fi fost 
capabili să o facă. Totuşi, doi sau trei prădători tot mai erau 
în picioare. 

Apoi, spre oroarea mea, ultimul dintre tafurii care 
fuseseră prinşi în cercul de flăcări reuşi să scape. Îşi struni 
calul şi porni învârtind securea spre Aimée ce rămăsese 
privind la bărbatul pe care tocmai îl ucisese. 


227 


— Ai grijă, Aimee, am strigat. Am pornit spre ea urlând 
disperat, din toţi rărunchii. Nu aş fi putut suporta să îl văd 
pe morar pierzându-şi şi ultimul copil. Fata nu se mişcă, 
nevăzând moartea ce se apropia de ea. Eram la douăzeci 
de yarzi distanţă, şi alergam cât puteam de tare. Călărețul 
se ridică în şa şi înălţă toporul. 

La douăzeci de picioare distanţă... Am urlat: 

— Nu... 

Am reuşit cu greu s-o prind, chiar când tafurul cobori 
securea. Am pus-o pe Aimee la pământ, acoperind-o cu 
trupul meu şi aşteptând în orice clipă să simt lama toporului 
înfigându-mi-se în spate. Dar nu veni nicio lovitură. 

Tafurul se apropie, apoi se întoarse. Aşteptă o clipă 
strângând frâiele, cântărind şansele tovarăşilor lui. 

Ştiam ce avea de gând, văzusem asta de o mie de ori în 
Cruciadă. Era momentul când îţi dai seama că totul este 
pierdut; singura şansă care îţi mai rămâne este să lupţi cu 
înverşunare, aproape orbeşte, cu orice îţi venea la 
îndemână şi să omori orice fiinţă întâlnită în cale, până 
când îţi venea şi ţie rândul. 

Am împins-o pe Aimée afară din piaţă şi m-am ridicat în 
picioare. Am rămas acolo înfruntându-l pe atacator, fără a 
avea altă armă în afară de toiagul meu din lemn. 

Nu voiam să mor aici. Dar nici nu voiam să fug. 

Călărețul îşi struni calul uriaş. Am rămas locului în timp 
ce silueta întunecată porni spre mine. Mi-am îndreptat 
spatele şi am strâns toiagul. 


Capitolul 95 


Cavalerul ridică securea. M-am ferit din calea armei sale 
şi am lovit cât am putut de tare picioarele armăsarului. 
Animalul se zbătu de durere, apoi îşi azvârli călăreţul. 
Tafurul căzu greoi, izbindu-se de pământ, apoi se rostogoli 
de mai multe ori şi se opri la zece picioare de locul în care 
mă aflam. 

Scăpase din mână toporul lui uriaş de război. Am alergat 


228 


să apuc arma. Până să ajung la ea, tafurul apucă să se 
ridice în picioare şi să îşi scoată sabia. 

— Deus adjuvat, tună el în latină, Dumnezeu să mă ajute, 
să îl trimit pe şobolanul ăsta amăraât înapoi la creatorul lui. 

— Doamne, întoarceţi privirea spre noi, Doamne, am 
rostit eu. 

Se repezi la mine cu un urlet înfricoşător. 

Armele noastre s-au întâlnit, într-un scrâşnet cumplit. Ne 
priveam în ochi, fiecare încercând să înfigă sabia în gâtul 
celuilalt... Deodată, tafurul mă izbi cu genunchiul. 

Plămânii mi se goliră de aer. Am gemut şi m-am 
încovoiat, în aceeaşi clipă, l-am simţit că îşi îndreptă sabia 
spre genunchii mei şi m-am încordat să-i ţin piept. 

Din nou ne-am privit în faţă, cu ochii sticlind. A încercat 
să mă taie cu creasta ascuţită a coifului său, dar m-am 
ferit. 

M-am împiedicat şi tafurul a venit spre mine, agitându-şi 
sabia cu furie. 

Îşi dădea seama că mişcările mele se domoliseră. Râse. 

— Vino încoace, frumoaso. Arăţi de parcă ai vrea să simţi 
o pereche de boaşe adevărate. ` 

M-am tras înapoi prevăzător. Sabia lui era prea iute. Intr- 
o astfel de luptă, nu mă puteam măsura cu el. Toporul era 
greu şi nu-l puteam mânui cu repeziciune. 

— Vino... Îmi trimise o bezea. 

L-am privit în ochi, mişcându-mă cu greutate. Ştiam că 
nu mă mai puteam împotrivi multă vreme. Simţeam cum mi 
se împleticesc picioarele; eram sleit de puteri. Am încercat 
să mă gândesc la toate trucurile pe care le văzusem în 
război. Îmi amintii de unul. Era nebunesc, disperat, nu era 
demn de un soldat, ci de un bufon. 

— De ce să mai aştept? am zis coborând toporul, 
prefăcându-mă învins, scos din luptă. De ce nu acum? 

M-am întors cu spatele la el. Speram că nu-mi pierdusem 
minţile. 

M-am aplecat mult, mi-am ridicat tunica şi i-am arătat 
fundul. 

— Haide... am spus. Am aşteptat un bărbat adevărat, dar 


229 


tu eşti singurul de pe aici. Am aruncat toporul la vreo cinci 
picioare înaintea mea. 

Aşa aplecat cum stăteam, l-am văzut ridicând sabia şi 
pornind spre mine. Chiar când se pregătea să mă 
străpungă, am făcut un salt înainte. Tafurul tăie aerul şi 
sabia lui se înfipse în pământ. 

Am aterizat în picioare şi, în acelaşi moment, am întins 
mâna şi am luat toporul. Am făcut un salt înapoi în timp ce 
tafurul, surprins, se chinuia să îşi elibereze sabia. 

Pe faţa lui se citi panica. De această dată, era rândul 
meu să râd şi i-am trimis o bezea. 

Am ridicat toporul şi am zburat capul tafurului ca pe o 
minge. 

M-am prăbuşit în genunchi, fără suflare. Fiecare muşchi 
mă durea. Am lăsat toporul să cadă şi am tras cu disperare 
aer în plămâni. 

Apoi m-am ridicat şi mi-am luat toiagul. Deodată, o voce 
şuieră. 

— Bine lucrat, hangiule. Dar trebuie să îţi păstrezi 
bezelele. S-ar putea să mai ai nevoie de una sau două pe 
aici... 

M-am întors. Alt tafur. Cu o cruce neagră pe coif, cu 
vizeta ridicată, dezvăluind o faţă rece şi însemnată de 
cicatrici, pe care mă gândeam că o mai văzusem. 

Dar nu pe faţa lui mi se oprise privirea. 

Ticălosul o ţinea strâns pe Emilie. 


Capitolul 96 


— Dă-i drumul, i-am spus. Ea nu are nicio vină. 

Tafurul era bine clădit şi puternic, şi o ţinea pe Emilie de 
păr, cu sabia la gâtul ei. Părul lung şi negru cădea în plete 
pe faţa plină de cicatrici. Pe gât avea un semn, o cruce, 
făcut cu fierul înroşit. 

— Să-i dau drumul? Tafurul râse, strângând-o pe Emilie şi 
mai tare. Dar este atât de frumoasă şi de dulce. Ce 


230 


delicatesă va fi pentru mine. Îi mirosi părul. Ca şi tine, nici 
eu nu sunt obişnuit să îmi înfig scula în târfe de viţă nobilă. 

Am făcut un pas spre el. 

— Ce vrei de la mine? 

— Cred că ştii, hangiule... Cred că ştii şi unde ne-am mai 
întâlnit. 

M-am uitat mai bine la ochii lui răi şi batjocoritori. Brusc, 
trecutul îmi reveni în minte. Biserica din Antiohia. 

El era nenorocitul ce îl ucisese pe turc. 

— Tu eşti cel care comite aceste grozăvii? 

Tafurul rânji, recunoscând. 

— Eşti liber... hangiule. Nu îţi aminteşti? Când te-am 
văzut ultima dată, un păgân era gata să îţi pătrundă fundul. 
Dar destul cu vremurile de odinioară. O împinse pe Emilie în 
genunchi. Voi fi bucuros să îi dau drumul. Nu trebuie decât 
să îmi dai ceea ce mi se cuvine. 

— Spune-mi ce vrei! am strigat. Ai luat deja tot ce am 
avut. 

— Nu totul, hangiule. Mişcă sabia pe gâtul lui Emilie 
ridicându-i bărbia. Ea trase aer în piept şi rămase 
nemişcată. Unde este? E-n joc viaţa ei. 

— Unde este ce? am strigat. O vedeam pe Emilie atât de 
neajutorată. Sângele îmi fierbea de furie. 

— Nu te juca cu mine, Roşcatule. Tafurul îmi aruncă o 
privire. Ai fost în Antiohia, în biserică. Te-am văzut. Nu te 
rugai mai mult decât mine. Grăbeşte-te sau îmi trec sabia 
prin capul ei frumos. 

Da, fusesem acolo... brusc, mi se limpezi totul. Crucea. 
Crucea de aur pe care o furasem din biserică. Acesta era 
motivul pentru care se întâmplaseră toate astea. Motivul 
pentru care muriseră atât de mulţi oameni. 

— Este îngropată pe deal, am spus. Dă-i drumul, ai ceea 
ce căutai. 

— Nu mă târguiesc cu tine. Faţa tafurului se schimonosi 
de furie. Dă-mi ceea ce vreau, altminteri o voi tăia ca pe o 
scroafa şi apoi vei urma tu. 

— Atunci, ia-o. Am furat-o din biserică. Nu era decât o 
tinichea pentru mine. Nici măcar nu ştiu ce însemnătate 


231 


are. Dă-i drumul şi îţi aduc crucea de aur. Dă-i drumul. 

— Cruce...? Nu îmi puteam da seama dacă mânia sau 
nedumerirea îi strâmba buzele atât de tare. O împunse pe 
Emilie cu sabia şi scuipă. Nu vreau nenorocita ta de cruce, 
nici dacă ai fi scos-o din fundul Sfântului Petru. Ştii foarte 
bine ce trofeu deţii. 

— Ba nu ştiu! Capul mi se învârtea. Mă cuprinse panica. 
Altceva nu mai am. 

— Trebuie să ai. Împinse capul lui Emilie pe spate. 

— Nu! am strigat. 

Ce altceva ar fi putut fi? Mă uitam la acest monstru. 
Cruce Neagră. El o ucisese pe Sophie. El îmi aruncase fiul în 
flăcări. Îmi luase tot ce iubisem. lar acum avea să o facă din 
nou. Pentru ce? Pentru un lucru pe care nu-l aveam! 

— Orice ar fi fost, merită să mă fi urmărit tot drumul 
înapoi, de pe Pământul Sfânt până aici? Să măcelăreşti sate 
întregi de nevinovaţi şi copii? Copilul meu şi soţia mea? 

— Merită! Ochii i se aprinseră. Sufletele acelea, ca şi o 
mie alţii ca soţia şi copilul tău, sunt neînsemnate în 
comparaţie cu asta. Acum, hangiule! urlă el. Sau voi pune 
capăt vieţii încă unei fiinţe pe care o iubeşti. 

— Nu. Am scuturat din cap, mai întâi fără să îmi dau 
seama, apoi cu furie. Nu îmi vei mai lua nimic altceva. 

M-am uitat la Emilie. Mă privea cu curaj. 

Ştiam că dacă îl atacam, nu o va omori. Tafurul pe mine 
mă voia. Eu eram calea spre trofeul lui preţios, nu ea. Nu ar 
fi riscat să rămână descoperit. Am strâns toiagul în mână. 
Era tot ce aveam, băţul acesta împotriva sabiei lui. Şi 
mâinile mele, şi voinţa mea. 


Capitolul 97 


L-am atacat cu toate puterile mele. 

O împinse pe Emilie deoparte şi se pregăti să mă 
întâmpine. Era masiv şi iute, şi îmi pară lovitura cu 
uşurinţă. 


232 


— Ce este acest trofeu, am urlat eu lovind cu toiagul, 
pentru care ai ucis atâţia oameni care nici măcar nu au 
auzit de el? A meritat viaţa soţiei mele, a fiului meu? Sau 
măcar cel mai umil suflet pe care l-ai ucis în calea ta? M-am 
repezit la el iar şi iar, în timp ce loveam cu înverşunare. 
Pentru Sophie. Pentru Phillipe. Fiecare lovitură cădea fără a 
provoca nici cea mai mică pagubă sabiei lui. Mă gândeam 
că toiagul meu avea să se despice în orice moment sau că, 
din clipă în clipă, aveam să simt sabia lui pătrunzându-mi în 
pântece. 

— Ţi se pare o glumă, bufonule? lţi baţi joc de mine 
cerându-mi să îţi explic importanţa trofeului pe care l-ai 
furat? Mă forţă să mă retrag şi începu să înainteze, rotindu- 
şi sabia numai pe jumătate şi obligându-mă să îi parez 
loviturile cu toiagul. 

— Nu e la mine, am strigat. Nu l-am avut niciodată. Te 
înşeli. 

Ţinti la picioarele mele. M-am dat înapoi. Sabia lui tăia 
bucăţi din toiagul meu. 

— Ai fost acolo, bufonule. Biserica din Antiohia. Toţi am 
scotocit-o. Crezi că aceşti nobili au luptat pentru sufletele 
câtorva călugăriţe? Pentru ce te aflai acolo, bufonule, 
pentru rugăciuni? Vrei să spui că nu ştii că relicva pentru 
care te-ai luptat cu păgânul, relicva care a stat secole 
întregi în acel cavou, a fost folosită pentru a-l jertfi pe 
Domnul nostru şi poartă numele sângelui Lui sfânt? 

Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce vorbea. S-a 
repezit să mă lovească în piept. M-am ferit din nou şi lama 
mi-a pătruns în braţ, dar nu era decât o chestiune de timp 
până când avea să îmi dea lovitura fatală. 

— Ai vândut-o? Ai profitat de vreun evreu? Dacă ai făcut- 
o, moartea ta este justificată. Mă atacă din nou. De această 
dată, mă trânti la pământ, pe spate, şi mai ciopli o bucată 
din toiagul meu, pe care abia îl mai ţineam în mână. 

Îmi sângerau încheieturile degetelor. 

— Nu este la mine. Jur! 

Mă lovi din nou, şi aproape îmi rupse toiagul în două. 
Ştiam că nu ar mai fi rezistat decât la vreo două lovituri. 


233 


Am auzit strigăte în spatele meu. Emilie ţipa. Încerca să 
sară pe el şi să îl îndepărteze de mine, dar el o azvârli ca pe 
o jucărie. 

Ochii tafurului scânteiară. 

— Dă-mi-o, hoţule, acum. Pentru că în următoarea clipă 
vei fi în iad. 

— Dacă voi fi, am spus agitându-mi băţul către el, va fi 
numai pentru a te întâmpina pe tine. 

Eram sfârşit. Nu mai aveam nici putere, nici suflare. Îi 
param loviturile, dar fiecare dintre ele pătrundea încă puţin 
în toiag. Voiam din tot sufletul să îl ucid pe acest om - 
pentru Sophie, pentru Phillipe -, dar nu mai aveam putere. 

Mă aruncă într-un şanţ de pe marginea drumului. Am 
privit în jur după o armă, orice. Ridică sabia deasupra 
capului meu. i 

— Îţi dau o ultimă şansă, tună el. Dă-mi-o. Încă mai poţi 
scăpa cu viaţă. 

— Nu am nimic, am strigat la el. Nu înţelegi? 

Năpusti sabia peste mine. Cred că am închis ochii, pentru 
că ştiam că această ultimă încercare disperată de a mă 
apăra nu avea soţi de izbândă. Din toiagul meu sări o 
porţiune mare. Surprins, am zărit o bucată de metal. 

Cruce Neagră mă lovi iar, şi iar şi, totuşi, de fiecare dată, 
toiagul rezista în chip miraculos. Învelişul din lemn se crăpă 
ca o stinghie. De sub el se ivi ceva. 

Fier. 

Mă holbam la lama lungă, ruginită a unei sulițe vechi. 

Tafurul se opri transfigurat. Mânerul suliţei era modelat 
în forma unui vultur, un vultur roman. Lama ce ieşea din el 
- întunecată, tocită, ruginită - era pătată de ceva ce părea 
a fi sânge. 

Sfinte Dumnezeule! m-am auzit rostind. Am clipit de 
două ori, ca să mă asigur că nu mă aflam deja în rai. 

Toiagul meu... toiagul de lemn pe care îl luasem din 
biserica din Antiohia, din mâna preotului ce murea... Nu era 
deloc un toiag. 

Era lancea. 


234 


Capitolul 98 


Nu aş şti cum să explic ce s-a întâmplat apoi. 

Timpul părea să se fi oprit. Am rămas împietriţi, vrăjiţi, 
de priveliştea de necrezut. După uluirea tafurului, mi-am 
dat seama că lancea fusese ceea ce căutase tot timpul. 
Acum, în chip miraculos, se afla chiar în faţa lui. Deşi era 
ruginită şi tocită, din ea părea că izvorăşte o lumină 
strălucitoare. 

Deodată, se întinse după ea! Am ferit-o de atingerea lui. 
Eram încă sub ameninţarea tafurului. Işi trase sabia. De 
data aceasta, avea să îmi străpungă pieptul cu siguranţă. 
Am atacat cu singurul lucru pe care îl aveam - lancea. 
Lama îi tăie platoşa şi îi pătrunse în coaste. Cruce Neagră 
urlă, cu ochii negri bulbucaţi, dar chiar şi aşa, cu lancea 
înfiptă în trup, ridică sabia din nou. Am împins lancea în el 
şi mai adânc. De această dată, ochii i se reîntoarseră în 
cap. Mai încercă o dată. Înălţă sabia până în dreptul capului 
strângând mânerul cu ambele mâini. 

Dar, dintr-o dată, mâinile i se lăsară în jos. Părea că ar fi 
vrut să spună ceva, dar din gura deschisă îi ţâşni sângele. 

Am mai împins o dată lancea, iar el îngheţă, nevenindu-i 
să creadă că pierdea totul chiar acum, când avea trofeul în 
faţa ochilor, atât de aproape. Apoi, cu un ultim geamăt, 
Cruce Neagră se clătină şi căzu pe spate. 

Am stat aşa o secundă, uimit că mai eram încă în viaţă. 
M-am străduit să mă ridic în genunchi şi m-am târât până la 
cel care murea cu mâinile încleştate pe mânerul lancei. 

— Ce este asta? l-am întrebat. 

Nu răspunse. Doar a tuşit: sânge şi fiere. 

— Ce este asta? am strigat. Ce este lucrul ăsta? Fiul şi 
soţia mea au murit pentru ea. 

Am tras lancea din trupul lui şi i-am apropiat-o de ochi. 
Scoase un horcăit, dar de această dată nu tuşea, ci râdea. 

— Nu ştii? Pieptul îi hărâi, apoi zâmbi uşor. Ai fost orb tot 


235 


timpul? _ 

— Spune-mi! L-am tras de platoşă. Inainte de a muri. 

— Eşti un prost. Horcăi din nou. Eşti cel mai bogat om din 
toată creştinătatea şi nici măcar nu o ştii. Nu ştii ce a stat 
îngropat în acele morminte timp de o mie de ani? Nu 
recunoşti sângele propriului tău Mântuitor? 

M-am holbat la lancea pătată de sânge, veche de secole. 
Sabia lui Longinus, centurionul care îl străpunsese pe 
Hristos în timp ce El murea pe cruce. 

Am rămas fără grai. Mâinile începură să îmi tremure. 

Aveam în mână lancea sfântă. 


Capitolul 99 


M-am ridicat în picioare, ţinând preţioasa relicvă în mâini. 
Emilie veni în grabă şi îşi aruncă braţele în jurul gâtului 
meu. Bătălia se terminase, iar noi câştigaserăm. Georges, 
Odo şi părintele Leo alergară spre mine. 

S-au apropiat şi alți oameni, veseli, dansând de bucurie, 
dar eu nu îmi puteam dezlipi privirea de la lance. 

— Toiagul meu... Abia dacă eram în stare să vorbesc. Era 
de fapt lancea sfântă. 

Oamenii se opriră uluiţi. 

— Lancea sfântă? repetă cineva. Lumea se aduna în jurul 
nostru. Murmure de mirare şi de bucurie. Toţi ochii s-au 
aţintit pe lama ruginită, cu vârful puţin ciobit. 

— Sfântă Marie! Georges făcu un pas înainte, cu tunica 
pătată de sânge. Hugh are lancea sfântă. 

În sfârşit, am îngenuncheat toţi. 

Părintele Leo privea lancea fără să o atingă, atent la 
sângele întărit de pe ea. 

— Sfinte Dumnezeule! Scutură din cap cu o expresie de 
uimire în ochi. Rosti cuvintele scripturii: „Doar unul dintre 
soldaţi îl străpunse cu lancea în coastă şi de acolo ţâşni 
sânge şi apă.“ 

— Este o minune! exclamă cineva. 

— Este un semn, am spus eu. 


236 


Odo vorbi cu vocea răguşită, aproape râzând: 

— Doamne sfinte, Hugh, tu chiar ai încercat să o păstrezi 
până când am fi avut cu adevărat nevoie de ea? 

Nu puteam vorbi. Oamenii îmi strigau numele. Măcelarii 
lui Stephen erau morţi. Nu ştiam dacă a fost voinţa noastră 
sau lancea a fost cea care făcuse totul dar, oricum, îi 
învinseserăm. 

M-am uitat la Emilie. Zâmbea ca şi când ar fi vrut să 
spună „Ştiam, Ştiam... “ Am întins mâna spre a ei. 

Toţi aclamau şi strigau. 

— Hugh, Lancea Dei. Sabia lui Dumnezeu. 

Fusesem salvat. Nu doar o dată. Ci de mai multe ori. 

Cine ar fi putut înţelege? Ce misiune îmi fusese 
încredinţată? Ce voia Dumnezeu de la un hangiu? De la un 
bufon? 

— Sabia sfântă, strigară cu toţii, iar eu mi-am aruncat 
capul spre spate. 

Dar, în sinea mea, îmi spuneam: „Doamne Sfinte, Hugh, 
oare ce mai urmează?“ 


Capitolul 100 


Au urmat vremuri mai măreţe decât mi-aş fi putut 
imagina vreodată. Victoria noastră fusese deplină, dar 
avusese un preţ foarte mare. Treisprezece dintre 
mercenarii lui Stephen zăceau morţi, dar şi noi pierdusem 
patru dintre ai noştri: Apples, Jacqui, curajoasa şi vesela 
lăptăreasă, şi un fermier, Henri; şi Martin, croitorul. Mulţi 
alţii, ca Georges şi Alphonse, îşi îngrijeau rănile grave. 

Când fumul se împrăştie, trupul tafurului pe care îl 
înjunghiasem nu mai fu de găsit. De fapt, nu murise. 

În zilele următoare, am îndepărtat urmele pârjolului şi ne- 
am luat rămas-bun de la bravii noştri prieteni care pieriseră 
în luptă. Pentru prima dată în viaţa oricăruia dintre noi, 
vasalii se împotriviseră unui senior. Ne învinsesem teama 
că eram neputincioși în faţa lor doar pentru faptul că ei se 


237 


născuseră având toate drepturile, iar noi nu. 

Vestea se întinse rapid. Despre luptă şi despre lance. 
Oamenii din satele din vecinătate veneau să o vadă. La 
început, nimeni n-a crezut că fermierii şi negustorii se 
ridicaseră împotriva unui nobil şi a oamenilor lui. g 

Cu toate acestea, nu am stat prea mult să petrec. In 
următoarele câteva zile, am rămas pe vârful dealului 
frământat de gânduri. Nu puteam munci la han. Trebuia să 
înțeleg ce se petrecuse. Că eu luasem lancea din mâna 
preotului mort în biserica din Antiohia. Că eu, care nu 
aveam o leţcaie, dețineam acum un trofeu ce valora cât 
regate întregi. De ce fusesem ales eu? Ce voia Dumnezeu 
de la mine? 

Şi o teamă mai adâncă se lăsă asupra mea. Ce avea să 
se întâmple mai departe - când vestea bătăliei avea să 
ajungă la urechile lui Stephen? Când avea să afle că 
deţineam într-adevăr trofeul pe care el îl râvnise cu atâta 
patimă. Sau când vestea avea să ajungă la Baldwin, în 
Treille. _ 

să fi avut oare dreptate bietul croitor? // sa/vasem oare 
de un măcel doar ca să îi conduc spre un altul? 

Emilie fu alături de mine în tot acest timp. Eu rămâneam 
cu ochii la lance şi nu ştiam ce să fac, dar pentru ea 
răspunsul era limpede. Ea înţelesese. 

— Trebuie să îi conduci, Hugh. 

— Să îi conduc? Să îi conduc încotro? am întrebat-o. 

— Cred că ştii încotro. Când Stephen va afla, va trimite şi 
mai mulţi oameni. Şi Baldwin... Oraşul vostru îi este supus. 
Nu va permite o asemenea revoltă pe domeniul lui. Piatra a 
fost pornită, Hugh. Ai vrut un destin mai înalt. lată-l, este în 
mâna ta. 

— Eu sunt doar un nebun norocos, am spus, care a găsit 
un flecuşteţ antic, un suvenir. Voi sfârşi ca unul dintre cei 
mai mari nebuni ai tuturor timpurilor. 

— Te-am văzut de multe ori în acel costum, Hugh De Luc. 
Ochii lui Emilie scânteiau puternic. Şi nu m-am gândit nici 
măcar o singură dată la tine ca la un nebun. Cu puţin timp 
în urmă, ai plecat din acest sat pentru a te elibera. Acum 


238 


pleacă din nou şi eliberează-i pe toţi. 

Am luat lancea, şi am cântărit-o în mână. 

Să îi conduc împotriva lui Baldwin? M-ar urma cineva? 
Emilie avea dreptate într-o privinţă. Nu puteam rămâne 
aici. Când va afla vestea, Baldwin ne va ataca. Stephen va 
trimite şi mai multe trupe. Ceva se pornise şi nu mai putea 
fi oprit. 

— Vei fi alături de mine? l-am luat mâna şi am privit-o în 
ochi. Nu te vei răzgândi atunci când ne vom ridica 
împotriva lui Baldwin, şi vom fi doar noi doi? 

— Nu vom fi numai noi doi, zise ea, îngenunchind lângă 
mine. Cred că ştii şi tu asta. 


Capitolul 101 


În ziua aceea, am adunat toţi sătenii în biserică. Stăteam 
în faţa lor, cu aceleaşi haine însângerate pe care le 
purtasem în bătălie, ţinând lancea în mână. Mi-am rotit 
privirea prin încăpere. Era plină - morarul, Odo şi chiar 
oameni care nu mergeau niciodată la biserică. 

— Unde ai fost, Hugh? Georges se ridică de la locul lui. 
Toţi am petrecut. 

— Da, lancea aceea trebuie să fie sfântă. Se ridică şi 
Odo. Din clipa în care te-a găsit, n-ai mai băut nici măcar o 
bere. 

Toţi râdeau. 

— Nu îl învinuiți pe Hugh, interveni părintele Leo. Dacă 
pe mine m-ar fi vizitat o doamnă atât de distinsă, nici eu nu 
mi-aş pierde vremea bând cu nişte caraghioşi ca voi. 

— Dacă ai avea tu o asemenea doamnă, toţi am fi venit 
la biserică mult mai des, chicoti Odo. 

Râseră din nou. Până şi Emilie zâmbi. 

— Chiar vă datorez o bere, am spus. Tuturor vă datorez o 
bere, pentru curajul vostru. Toţi am făcut un lucru măreț. 
Dar berea trebuie să mai aştepte. Nu am terminat încă. 

— Este foarte adevărat că nu am terminat. Marie, soţia 


239 


morarului, se ridică. Ţin un han şi, când vechilul acela gras 
se va întoarce, am de gând să îi prepar o mâncare cu atât 
de multă cucută, încât să dea pe dinafară până moare. 

— lar eu voi fi fericit să îl servesc. l-am zâmbit lui Marie. 
Dar şi hanul trebuie să mai aştepte. 

Atunci observară toţi expresia de pe chipul meu. 
Râsetele se potoliră. 

— Sper din tot sufletul că nu v-am târât în treaba asta 
împotriva voinţei voastre, dar nu mai putem rămâne aici. 
Viaţa nu va mai fi niciodată cum a fost. Baldwin v-a făcut 
tuturor o promisiune pe care şi-o va ţine. Trebuie să 
plecăm. i 

— Să plecăm? Vocile răsunau nedumerite. Incotro? 

— La Treille, am răspuns. Trebuie să plecăm noi 
împotriva lui Baldwin. 

În biserică se lăsă o tăcere adâncă. Apoi, unul câte unul, 
oamenii începură să vorbească. 

— Dar acesta este căminul nostru, protestă un fermier, 
Jean Dueux. Nu vrem decât ca lucrurile să revină la normal. 

— Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, Jean, am spus. 
Când Baldwin îşi va trimite trupele şi vor năvăli asupra 
noastră cu toată furia, va şterge oraşul de pe faţa 
pământului. 

— Vorbeşti despre marşul împotriva oraşului Treille, zise 
Jocelyn, soţia dogarului. Dar vezi vreun cal de luptă sau 
vreo maşină de război? Suntem doar fermieri şi văduve. 

— Nu, nu sunteţi. Am scuturat din cap. Acum sunteţi 
luptători. Şi în fiecare oraş sunt alţii, care au muncit 
pământul şi s-au chinuit toată viaţa numai pentru a ceda 
totul stăpânului lor. 

— Şi ni se vor alătura? întrebă femeia. Sau doar îşi vor 
face cruce şi ne vor binecuvânta în timp ce trecem pe lângă 
ei? 

— Hugh are dreptate, se auzi vocea profundă a lui Odo. 
Baldwin va dori să se răzbune, aşa cum ne-a promis 
vechilul lui. Este prea târziu pentru a mai da înapoi. 

— Oricum îmi va lua pământurile, după cele petrecute 
aici, se plânse Jean. 


240 


— H-Hugh are lancea, zise Alphonse. Este o armă mai 
bună decât toate săgețile din Treille. 

Biserica se umplu de murmure şi strigăte. Unii erau de 
acord, dar celor mai mulţi le era teamă. Se vedea pe 
chipurile lor. Oare sunt soldat? Sunt în stare să lupt? Dacă 
plecăm, ne vor urma şi alţii? 

Deodată, pe treptele din faţa bisericii se auziră paşi grei. 
Oamenii s-au privit speriaţi. Toţi orăşenii erau înăuntru. 

În uşă au apărut trei bărbaţi. Erau îmbrăcaţi în haine de 
lucru şi tunici. Au îngenuncheat, au făcut semnul crucii. 

— Îl căutăm pe Hugh, zise un bărbat corpolent, scoţându- 
şi pălăria. Cel cu lancea. 

— Eu sunt Hugh, am spus eu. 

Bărbatul rânji faţă de tovarăşii lui, aparent uşurat. 

— Mă bucur că exişti cu adevărat. Păreai să fii mai mult o 
poveste. Eu sunt Alois, un pădurar. Am venit din Morrisaey. 

Morrisaey? Morrisaey se afla la jumătatea distanţei spre 
Treille. 

— Am auzit despre lupta voastră, zise unul dintre ceilalţi 
doi. Fermieri şi șerbi luptându-se ca nişte diavoli, împotriva 
stăpânului nostru. Voiam să ştim dacă este adevărat. 

— Uitaţi-vă în jur. Aceştia sunt diavolii voştri, am spus. 
Apoi, i-am arătat lancea. lar aceasta este furca lor. 

Ochii lui Alois se bulbucară. 

— Lancea cea sfântă. Umblă vorba că ea va schimba 
starea noastră. Că ar fi un semn. Nu putem să stăm cu 
degetul în gură în timp ce în jurul nostru se dau lupte. 

Pieptul mi se umflă. 

— Aceasta este o veste bună, Alois. Câţi oameni ai? 
Speram să fi fost mai mult decât aceştia trei. 

— Şaizeci şi doi, strigă pădurarul mândru. Şaizeci şi şase, 
dacă nu cumva se răzgândesc nenorociţii de zidari. 

M-am uitat în jurul meu în biserică. 

— Întoarce-te în satul tău şi spune-le alor tăi că acum 
sunteţi o sută zece. O sută paisprezece dacă ni se alătură şi 
nenorociţii de zidari. 

Bărbatul din Morrisaey rânji din nou către însoțitorii lui. 
Apoi se întoarse: 


241 


— Prea târziu pentru asta... 

Deschise larg uşile bisericii. Am văzut o mulţime de 
oameni în piaţă: pădurari cu topoare, fermieri cu sape şi 
spade, ţărani îmbrăcaţi în zdrenţe cărând coteţe cu găini şi 
gâşte. Alois zâmbi: 

— l-am adus deja. 


Capitolul 102 


Aşa începu totul. 

Aproape o sută dintre noi, fermieri, croitori şi ciobani, cu 
armele în mâini şi cu desagi cu mâncare în spate, am 
început marşul spre Treille. 

Dar până să ajungem la următorul oraş, eram deja două 
sute. Oamenii îngenuncheau în faţa lăncii, îşi luau în grabă 
lucrurile şi ne urmau. Până în Sur le Gavre, numărul nostru 
crescuse la trei sute, şi la răscrucea dintre nord şi sud, ne 
mai aşteptau încă o mie, înarmaţi cu bâte şi topoare şi cu 
scuturi din lemn. 

Eu mergeam în frunte, purtând lancea. Nu îmi venea să 
cred că toţi aceşti oameni mă urmau pe mine, în costum de 
bufon şi, cu toate acestea, ni se mai alăturau mereu alţii. 

Îngenuncheau - soţii şi soţi - sărutând lancea şi sângele 
lui lisus, cântând imnuri şi jurând că nobilii nu îi vor mai 
asupri niciodată. Steaguri cu însemnele alb cu purpuriu de 
la Treille erau întoarse cu susul în jos şi rupte. 

Totul se petrecea exact ca în marşul eremitului. Aceeaşi 
speranţă şi promisiune ce îmi câştigase sufletul în urmă cu 
doi ani. Oameni simpli - uniţi de dorinţa de a-şi recâştiga 
dreptul la viaţă. Cu credinţa că venise vremea, în sfârşit. Că 
dacă ne ridicam, prin puterea numărului nostru, oricât ar fi 
durat bătălia, puteam să devenim liberi. 

— V-aţi săturat să fiţi asupriţi? continua refrenul în timp 
ce noi treceam pe lângă o turmă de capre. 

— Da, veni răspunsul păstorului. Da, toată viaţa mea am 
fost sătul de asta. 


242 


— Şi ce ai fi dispus să rişti, striga un altul, pentru a-ți 
dobândi libertatea? 

— Tot ce am, adică nimic. De ce crezi că mă aflu aici? 

Rândurile ni se îngroşau cu oameni venind din toate 
părţile. Urmati lancea, era îndemnul. Lancea pe care o 
deține nebunul. 

Până la St. Felix, devenisem şapte sute. Până în Montres, 
pierdusem socoteala. Nu îi mai puteam hrăni; nu mai 
aveam provizii. Ştiam că nu am fi rezistat unui asediu 
prelungit, cu toate acestea, oamenii continuau să ni se 
alăture. _ 

Aproape de Moulin Vieux, Odo îşi făcu loc în faţă. In 
spatele nostru se formase o coloană de ţărani numărând 
cel puţin o mie de suflete. Fierarul cel corpolent rânji 
mergând în pas cu mine. 

— Ai un plan, nu-i aşa, Hugh? Mă privi cercetător. 

— Bineînţeles că am un plan. Tu crezi că i-am adunat pe 
toţi aceşti oameni pentru o petrecere în pădure? 

— Bine, oftă el şi rămase din nou în rândurile din spate. 
Nu m-am îndoit niciodată. 

Apoi l-am auzit şoptindu-i lui Georges morarul, cu un pas 
în urmă. 

— Bineînţeles că Hugh are un plan. _ 

De la Moulin Vieux, Treille se afla la două zile de mers. In 
noaptea aceea, am stat cu Emilie lângă foc. In spatele 
nostru, cerul era luminat de sutele de făclii ale oamenilor 
noştri. l-am mângâiat părul. Se cuibări lângă mine. 

— Ţi-am spus că nu a fost doar o întâmplare, zise ea. Ţi- 
am spus că dacă vei lua conducerea, ei te vor urma. 

— Mi-ai spus. Am luat-o în braţe. Cu toate acestea, 
adevăratul miracol nu vine de la ei, ci de la tine. Tu m-ai 
urmat. 

— Eu nu am avut de ales. Se juca cu ciucurele tichiei 
mele de bufon. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru 
uniforme. 

Am râs. 

— Dar abia acum urmează adevăratul miracol. Treille 
este la două zile de aici. Am o mie de oameni şi numai 


243 


cincizeci de săbii. 

— Am auzit că ai avea un plan, zise Emilie. 

— O schiţă de plan, am recunoscut eu. Părintele Leo zice 
că ar trebui să ne facem o petiție cu toate doleanţele: că 
dările trebuie reduse de îndată; că toate fiefurile ar trebui 
să cedeze o parcelă de pământ pentru a putea fi 
răscumpărată de cel ce o munceşte, că orice nobil care 
participă la raiduri trebuie adus în faţa sfatului. 

— Priveşte câţi sunt, spuse Emilie arătând spre mulţime. 
Baldwin ar trebui să cadă la pace. Nu se poate lupta cu noi 
toţi. 

— Nu se va lupta cu noi toţi. Am clătinat din cap. Cel 
puţin nu imediat. Ştie că noi nu putem întreţine o 
asemenea armată într-un asediu prelungit. Ne va face să 
aşteptăm. Va aştepta, până când cântecele vor amuţi, până 
când se va termina mâncarea şi oamenii îşi vor pierde 
răbdarea şi vor începe să plece acasă. Abia atunci va 
deschide porţile şi-şi va trimite câinii să ne măcelărească. 
Ne va vâna şi ne va arde casele şi satele încât nu va mai 
rămâne nicio urmă că acolo ar fi fost vreodată ceva. Cunosc 
strategia lui Baldwin. Nu va ceda niciodată. 

— Ai ştiut aceste lucruri de la bun început, nu-i aşa? Ai 
ştiut că ducele nu va ceda niciodată. Asta te frământa când 
eram la Veille du Pere. 

Am aprobat din cap. 

— Şi, atunci, dacă ştii toate astea, ce facem? Aceşti 
oameni şi-au pus speranţa în tine şi ţi-au încredinţat vieţile 
lor. 

— Ceea ce înseamnă... Mi-am pus capul în poala ei pe 
jumătate adormit... că trebuie să îl învingem. 

Emilie se ridică în capul oaselor. 

— Să îl învingem? Ca să îl învingi pe Baldwin trebuie să 
pătrunzi în castel. 

— Da. Am căscat. Cam asta ar fi ideea. 

Emilie mă scutură. 

— Nu face glume cu mine, Hugh. Pentru asta este nevoie 
de alimente şi arme. Ai un plan pentru asta? 

— Doar o schiţă, ţi-am spus. Îi lipseşte un singur lucru. M- 


244 


am încolăcit în jurul ei. Din fericire, este lucrul la care tu te 
pricepi cel mai bine. 

— Şi care ar fi acesta, Hugh? Mă zgâlţâi de umăr. 

— Un pretext, doamnă. M-am uitat la ea şi i-am făcut cu 
ochiul. 


Capitolul 103 


Daniel Gui se grăbea spre camera de întrunire a ducelui 
şi sabia îi zăngănea în mers. Era noul castelan al lui 
Baldwin, luându-i locul lui Norcross. 

— Nu ai voie să intri acolo, zise un paj, făcându-i cu 
ochiul. Ducele ţine sfat. 

— Ducele va considera această veste mai importantă 
decât orice întâlnire, zise Daniel şi trecu de paj. 

Stăpânul lui era în picioare, lângă un perete, cu 
pantalonii în vine, trăgându-i-o unei cameriste tinere. 

Daniel îşi drese glasul. 

— Stăpâne. 

Femeia tresări şi îşi trase fusta, dispărând pe o altă uşă. 

— Îmi pare rău că te deranjez, zise castelanul, dar am 
veşti pe care trebuie să le auzi. 

Baldwin îşi trase pantalonii ca şi când ar fi fost lucrul cel 
mai firesc din lume, apoi îşi puse tunica. 

— Sper că este o veste crucială, castelane, pentru că mi- 
a luat luni de zile să o lipesc pe scrofiţa aia mică de zid. Işi 
şterse gura cu mâna. 

Baldwin nu îl plăcea pe tânărul castelan. Daniel vedea în 
poziţia lui la curte o şansă de a-şi sluji oraşul natal, şi nu de 
a jefui şi a ucide oameni nevinovaţi. Işi spunea că a fi în 
serviciul ducelui nu însemna să fii şi porc. 

— Voiai veşti despre roşcat. Bufonul care a fugit după ce 
l-a ucis pe Norcross. 

— Hugh. Măscăriciul ăla mic. Baldwin se însufleţi. Ce este 
cu el? Vorbeşte. 

— A revenit, în oraşul lui, până la urmă. Se pare că a 


245 


condus o revoltă împotriva unei trupe de călăreţi care au 
năvălit din Boree. 

— Revoltă? Ce vrei să spui prin revoltă? Acolo nu este 
nimic în afară de şoareci de câmp şi buruieni. 

— Se pare că aceşti şoareci de câmp s-au apărat destul 
de bine. Mesagerul nostru spune că toţi oamenii lui Stephen 
au fost ucişi. 

Baldwin ţâşni de pe scaunul său. 

— Vrei să îmi spui că râma asta a condus nişte fermieri şi 
cosaşi împotriva luptătorilor lui Stephen? 

— Exact, dar asta nu este decât o parte din veste, sire. 
Pe Daniel îl cuprinse un tremur de bucurie, ştiind că 
cealaltă parte a veştii îl va înfuria pe Baldwin. Ceea ce 
căutau oamenii lui Stephen... aceasta vă va amuza..., se 
pare că era o relicvă furată în timpul Cruciadei. Un fel de 
lance. 

— Lancea sfântă? Ducele îşi strâmbă buzele 
neîncrezător. Lancea sfântă aparţine unui bufon? Probabil 
că te înşeli, castelanule. Lancea sfântă, dacă există, e mai 
valoroasă decât toate bogăţiile mele. Este o copilărie fie şi 
să te gândeşti că a ajuns în mâinile acelui şoarece de 
bucătărie. 

— Atunci, se pare că este o poveste pentru copii pe care 
o cred copiii de pretutindeni. Şi adulţii deopotrivă. Pentru că 
îl urmează ca într-o Cruciadă. Întregul ţinut s-a revoltat. 

— Revoltă! Ochii lui Baldwin se înceţoşară. Pe domeniul 
meu nu există revolte. Adună oamenii, castelane. Vom 
porni în această noapte călare şi îl vom răstigni pe micul 
nenorocit de o cruce, dacă tot este atât de sfânt. 

— Nu cred că ar fi înţelept, sire. 

— Nu e înţelept...? Baldwin înaintă spre el cu ochii mijiţi. 
Şi de ce nu ar fi înțelept? 

— Deoarece, spuse castelanul, râma asta mică, cum îi 
spuneţi dumneavoastră, conduce o armată de peste o mie 
de astfel de viermi. 

Culoarea din obrajii lui Baldwin păli. 

— O mie... Nu este posibil. Aceasta înseamnă toate 
oraşele din ţinutul împădurit. Asta înseamnă de trei ori cât 


246 


garnizoana noastră. 

— Poate chiar mai mulţi, zise Daniel. Veştile sunt de 
acum câteva zile. Se pare că fiecare ţăran din ducat i s-a 
alăturat. 

Baldwin se aşeză pe o banchetă. Faţa îi era palidă, de 
culoarea fructelor stricate. 

— Oricum, pregăteşte oamenii, castelane. Voi apela la 
vărul meu din Nîmes, pentru trupe suplimentare. Impreună 
îi vom tăia în pădure ca pe nişte dobitoace. 

— Atunci, cred că ar trebui să te grăbeşti, zise Daniel. 
Pentru că în acest moment, această cohortă este în Moulin 
Vieux. Se pare că vin ei /a tine. 


Capitolul 104 


Am ajuns la marginea pădurii, la numai o jumătate de zi 
de Treille. 

lată-l, în depărtare - cu multe turnuri ce păreau să atârne 
de undeva din cer, cu soarele reflectându-se din zidurile lui 
cărămizii. Buna dispoziţie a trupelor noastre se diminuă, 
fiind înlocuită de o tăcere încordată. Acum, nu îi mai 
puteam păcăli. Toţi cei de la Treille - inclusiv Baldwin - 
ştiau că suntem aici. 

l-am adunat în jurul meu pe toţi. Odo, Georges, Emilie, 
părintele Leo şi Alois, pădurarii din Morrissaey. Îmi făcusem 
un plan, dar depindea de ajutorul din interior. 

— Trebuie să intru în Treille, le-am spus. 

— Şi eu, mi se alătură Odo. Şi Georges. Şi Alois. Vreau să 
îi deschid ochii lui Baldwin. Cu un cleşte. _ 

— Nu. Am zâmbit la gluma lui. Am să intru singur. In 
palat am prieteni care mă vor ajuta. 

— Dar cum ai de gând să pătrunzi acolo? mă întrebă 
Georges. Să te strecori printre gărzi în timp ce Odo va 
jongla cu nişte bile? Nu te vor lăsa să intri, în veci. 

— Ascultaţi, dacă trebuie să cucerim acest castel, o 
putem face numai prin şiretlicuri, şi nu prin forţa armelor. 


247 


Baldwin are puţini prieteni, chiar şi în interiorul zidurilor 
sale. Trebuie să agit spiritele în interior. 

— Bine, dar este un mare risc, încuviinţă Alois. Deci, care 
e măreţul tău plan? 

Am arătat spre oraş. 

— Părinte, tu vezi cel mai limpede. Aceia sunt călăreţi 
care vin spre noi? 

Toţi întoarseră capul. 

— Unde? întrebă părintele Leo. Nu văd pe nimeni. 

Când părintele îşi întoarse din nou capul spre mine, i-am 
întins mătăniile pentru rugăciune pe care i le scosesem de 
sub tunică. Ochii i se măriră de uimire. Emilie zâmbi. Toată 
lumea izbucni în râs. 

— Sunt bufon. Nu crezi că aş fi capabil să intru acolo cu 
un truc sau două? 

Odo mormăi neîncrezător: 

— Trucurile tale pot fi destul de măiestrite aici, dar dacă 
acolo scapi o bilă, noi ceilalţi nu mai avem altceva de făcut 
decât să arăm pământul din nord cu sapa dată de 
Dumnezeu, dacă înţelegi ce vreau să spun. Trimite pe 
altcineva. 

— Nu văd nicio altă soluţie. Am ridicat din umeri. Decât 
să înconjurăm castelul cu sapele şi furcile noastre şi să ne 
năpustim asupra armatei lui Baldwin. 

Odo şi Georges înghiţiră în sec şi se priviră, cumpănind 
posibilitatea lipsită de sorţi de izbândă. 

Fierarul aruncă o privire în jur, apoi mă bătu pe spate. 

— Deci, Hugh, când pleci? 


Capitolul 105 


În noaptea aceea, şedeam cu Emilie lângă un foc. O 
strângeam în braţe şi o simţeam neliniştită. 

— Nu îţi face griji pentru mine, i-am spus. 

— Cum aş putea să nu îmi fac? Te duci în vizuina leului... 
Şi mai sunt şi alte lucruri care mă frământă. 


248 


— Cum ar fi? Stelele s-au stins. Noi suntem aici. Îţi simt 
bătaia inimii... 

— Te rog, nu îţi bate joc de mine, Hugh. Emilie se răsuci 
în braţele mele. Nu mă pot stăpâni. Mintea mi se tot 
întoarce la Boree. 

— Boree...? 

— Anne. Emilie se ridică într-un cot. Furia lui Stephen va 
fi mare, acum că oamenii lui au dat greş. Va dori această 
lance mai mult ca niciodată. Îmi fac griji pentru ea. 

— Nu îţi împărtăşesc grija. _ 

— Ştiu că nu ai sentimente prea bune pentru ea. Imi 
mângâie faţa. Dar şi Anne este o prizonieră, e ca şi când s- 
ar afla în spatele gratiilor. Trebuie să înţelegi asta. Este 
stăpâna mea, Hugh. Este o legătură pe care nu o pot rupe 
cu uşurinţă, de care nu pot fugi. 

— Acum eşti cu mine. l-am gâdilat coastele. De asta poţi 
să fugi? 

— Nu. Suspină şi mă sărută pe frunte. Pe asta nu o voi 
rupe niciodată. 

M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o. Deschise gura să- 
mi primească sărutul, dar păru să ezite puţin. În jurul nostru 
erau alţi o mie de oameni. Pe sub rochie, sânii i se înviorară 
la atingerea mea, tari şi dornici. Mi-am simţit bărbăţia 
înviorându-se la rândul ei. 

— Vino cu mine, am spus. 

— Unde? Suntem în pădure. 

— Încrede-te într-un băiat de ţară. l-am făcut cu ochiul, 
uşor misterios. Ştiu un loc. Numai pentru noi. 

Am tras-o după mine şi ne-am furişat în noaptea adâncă, 
la lumina focurilor, printre trupurile adormite. 

— Cum poţi fi atât de pătimaş, mă întrebă Emilie 
prefăcându-se că dă înapoi, când ştii ce te aşteptă mâine 
dimineaţă? 

Ajunşi într-un luminiş, ne-am aruncat unul în braţele 
celuilalt, cuibăriţi într-un mic pat de frunze. Fără să vorbim, 
ne-am lepădat hainele, iar trupurile noastre se înfierbântau 
la fiecare atingere. 

Emilie îmi luă mâna şi o puse pe pieptul ei. l-am simţit 


249 


inima bătând ca a unei căprioare. Sfârcul i se întări la 
atingerea mea. 

— Îţi convine locul meu? am întrebat-o. 

— Depinde, zâmbi ea. Despre care loc vorbeşti? 

Mă sărută, limba ei căutând-o pe a mea cu o ardoare pe 
care nu o mai simţisem din partea ei până acum. Se ridică 
în poala mea şi îmi puse capul între sânii ei moi. Parcă 
fiecare fior şi tremur de pasiune se aduna într-o izbucnire 
unică. 

În momentul plăcerii, am tipat amândoi. Apoi ne-am 
strâns în braţe, zâmbindu-ne. 

Emilie se odihnea cu capul pe umărul meu, iar focurile 
din depărtare luminau noaptea. Ea suspină, iar eu ştiam că 
era fericită, dar apoi o străbătu un fior. 

— Ce se va întâmpla, zise îngrijorată, după ce Baldwin va 
fi învins? Lucrurile nu vor mai putea fi ca înainte. 
Pământurile acestea au aparţinut familiei lui de generaţii 
întregi. 

— Şi eu m-am gândit la asta, i-am spus. Nu am nicio 
dorinţă să cârmuiesc. Numai să îndrept aceste nedreptăţi. 
Mă gândeam să îi scriu regelui. Am auzit că ar fi un om 
cinstit. 

l-am întors faţa către mine. 

— Zici că îl cunoşti pe rege. Zici că tatăl tău a fost 
membru al curții. 

— Păi, da... l-am întâlnit, dar... 

— Atunci ai putea interveni, am continuat. Ai putea să îi 
spui că suntem oameni simpli care nu vor decât să îşi reia 
viaţa de dinainte şi să muncească în pace. Nu avem de 
gând să furăm titlurile nimănui şi nici teritoriile. 

Am simţit-o pe Emilie încuviinţând, cu bărbia pe pieptul 
meu, dar părea distantă, ca şi când nu ar fi fost convinsă. 

— Nu îţi face atâtea griji pentru mine. Am strâns-o în 
braţe. Tu m-ai făcut puternic. 

— Nu îmi fac griji numai pentru tine, ci pentru tot ce va 
urma. lar pentru tine am o vrajă secretă. 

— Şi care este această vrajă care mă va proteja? Am râs 
şi i-am mângâliat părul. 


250 


— Vin cu tine. 

— Ce? Am îndepărtat-o puţin de mine. Nici să nu te 
gândeşti, Emilie. Niciodată. 

— Ba da, cu orice preţ, zise ea fără să clipească. Sunt 
implicată în asta la fel de mult ca şi tine, Hugh De Luc. Ti- 
am spus, suntem împreună, iar destinele noastre sunt 
îngemănate. Merg cu tine. Am hotărât. 

Am încercat să o conving, dar mă opri punând un deget 
pe buzele mele. Apoi îşi lăsă din nou capul pe pieptul meu 
şi mă îmbrăţişă ca şi când nu ar fi vrut să îmi mai dea 
drumul vreodată. 


Capitolul 106 


Daniel Gui năvăli în sala sfatului. 

— Sire, armata bufonului tău se apropie. Se află la o 
jumătate de zi de oraş, la marginea pădurii. 

— Vrei să spui gloata, şuieră Baldwin. Consilierii lui, 
vechilul şi şambelanul păreau încântați de această veste. 

— Atunci trebuie să îi atacați. Vechilul chicoti. Îi ştiu pe 
ţărani. Curajul lor va dispărea la primul semn de luptă. 
Hotărârea lor este la fel de puternică precum ultima halbă 
de bere. 

— Se pare că hotărârea lor s-a întărit, observă Daniel. 
Bufonul ăsta le-a dat speranţă. Ne depăşesc numeric de trei 
ori. 

— Dar noi avem cai şi arcuri cu săgeți, zise Baldwin. Ei nu 
au decât unelte şi scuturi din lemn. 

— Dacă îi atacăm în pădure, zise Daniel, toţi caii şi 
săgețile noastre vor fi de prisos. Oamenii tăi ar fi măcelăriți 
ca şi ai lui Stephen. Bufonul are lancea. Le întăreşte 
hotărârea. 

— Castelanul are dreptate, sire, zise şambelanul. Chiar 
dacă ai câştiga, ai transforma fiecare trup într-un mormânt 
de erou. Trebuie să le asculţi doleanţele. Să te prefaci că le 
iei în seamă. Să le promiţi câştiguri neînsemnate cu 


251 


condiţia să se întoarcă pe pământurile lor. 

— Eşti înţelept, şambelane, rânji Baldwin. Ţăranii ăştia nu 
au provizii pentru un asediu prelungit. Se vor plictisi şi vor 
obosi de îndată ce nu vor mai avea nimic de mâncare. 

Vechilul şi şambelanul pufniră aprobator. 

— Nu uita, sire, continuă Daniel, că bufonul are lancea. Ei 
cred că asta le dă drepturi. 

— Lancea asta va ajunge la Treille înainte de încheierea 
negocierilor, zise Baldwin. Vor renunţa la ea pentru un sac 
de grâu. Şi îl vor vinde şi pe acela. Voi avea capul bufonului 
în vârful lăncii sale preţioase şi îl voi aşeza înaintea 
scăldătoarei mele. 

— Am vrut să spun, insistă Daniel, că vă asumaţi un risc 
forțând un astfel de asediu. 

Baldwin se ridică încet. Inconjură masa şi îşi puse mâinile 
pe umerii lui Daniel. 

— Vino. Baldwin îi făcu semn către foc. Vreau să vorbesc 
cu tine la lumină. 

Lui Daniel i se puse un nod în gât. Mersese oare prea 
departe? Il înfuriase oare pe stăpânul său căruia îi datora 
supunere? 

Ducele îşi încolăci braţele pe după umerii lui Daniel, mai 
strâns, îl trase aproape de flăcări, apoi zâmbi. 

— Tu crezi că eu intenţionez să le dau acestor trădători 
nenorociţi măcar o cană cu grâu? Aş fi bătaia de jos a 
întregii Franţe. Am luat legătura cu vărul meu. Îmi trimite o 
mie de soldaţi. Lasă-i pe proşti să înceapă asediul. Noi ne 
vom ospăta cu carne în timp ce ei vor fierbe rădăcini. Când 
vor ajunge întăririle, vom deschide porţile şi îi vom zdrobi. 
Tu şi cu mine, Daniel, ne vom asigura că niciun bunic cu 
părul alb din gloata asta nu va pleca viu din Treille. 

Baldwin apropiase mâna lui Daniel atât de mult de 
flăcări, încât acesta abia se stăpânea să nu ţipe. 

— Nimeni nu îmi ameninţă domnia, cu atât mai puţin 
vreunul dintre aceşti mizerabili. Ce zici de un astfel de plan, 
castelane? 

Inima lui Daniel zvâcnea cu furie. Gura îi era uscată. Se 
uită în ochii stăpânului său şi nu văzu decât nişte găuri 


252 


negre. 
— Foarte înţelept, sire. 


Capitolul 107 


În noaptea următoare, la intrarea în Treille, un negustor 
evreu, cărându-şi sacul cu marfa în spate, se apropie de 
porţile ce începeau să se închidă. 

Purta o tunică din lână închisă la culoare, şalul cu franjuri 
al sefarzilor, o bonetă pe cap, iar în mână ţinea un toiag 
ruginit. 

Alături de el era tânăra lui soţie, îmbrăcată în haine 
modeste, cu părul prins sub o basma neagră. 

— Căraţi-vă, evreilor, urlă unul dintre paznici. Punctul de 
trecere era păzit de un grup de soldaţi cu coifurile 
decolorate, ce îi zoreau pe călători ca pe nişte vite într-un 
ţarc. Paznicul îl opri pe negustor când acesta ajunse la 
poartă. 

— De undevii? 

— Din sud. Mă uitam de sub boneta mea. Roussillon. 

— Şi în sac ce ai? 

— Tot felul de lucruri pentru bucătărie. Ulei de măsline, 
oale, o ustensilă nouă numită furculiţă. O înfigi în carne. 
Vrei să vezi una? 

— Ce-ar fi să o înfigem în tine, ciumelor ce sunteţi? Zici 
că vii din Roussillon? Ce ai văzut acolo? Am auzit că 
pădurile sunt pline de rebeli. 

— În est, poate, dar în sud sunt numai veveriţe. Şi 
italieni. Oricum, nu e treaba noastră. 

— Nu, pe voi nu vă priveşte nimic, decât un eventual 
câştig. Haide. Ne împinse brutal. Mişcă-ţi fundul înăuntru. 

Eu şi Emilie ne-am grăbit să trecem. Dincolo de zidurile 
din piatră, buşteni grei fixau porţile pentru a nu ceda la un 
eventual atac. Am aruncat o privire împrejur. Turnurile şi 
parapetele erau ticsite cu zeci de soldaţi. Erau înarmaţi 
până în dinţi cu halebarde şi lănci şi priveau spre est. 


253 


De sub boneta mea, i-am făcut cu ochiul lui Emilie. 

— Haide. 

Am urcat dealul ce ducea spre centrul oraşului şi spre 
castelul lui Baldwin. În jur, soldaţi călare, tropăind pe piatra 
brută. Spre pereţii exteriori treceau căruţe cu pietre şi 
scuturi. Se pregătea apărarea. În aer plutea un miros 
înţepător de sulf şi smoală topită. 

— Aici... pe aici, am spus. Era strada pe care se afla 
piaţa. Dughenele brutarilor şi ale măcelarilor, pline de 
muşte, încă îşi mai aşteptau muşteriii. Altele, în care se 
vindea cositor, şi unelte şi haine, erau deja închise pentru 
noapte. 

Eu şi Emilie am zorit printre ceea ce părea a fi locuinţele 
acestor negustori. Nu erau numai colibe, ci şi case din 
piatră, unele prevăzute cu porţi din fier, ce închideau şi o 
curte mică. Mirosul de slănină friptă se întindea peste tot. 

M-am oprit în faţa unei locuinţe cu două caturi, cu un mic 
sul de aramă drept ornament pe ciocănaşul de lângă uşă. 

— Emilie, am ajuns. 

Am bătut la uşă. Dinăuntru se auzi un strigăt, câteva 
foşnete, apoi uşa se întredeschise. O faţă cunoscută s-a ivit 
de sub o căciuliţă. 

— Am călătorit drum lung, am zis. Ni s-a spus că vom 
găsi prieteni pe aici. 

— Dacă ai necazuri, suntem prieteni, răspunse bărbatul. 
Dar cine ţi-a spus asta? 

— Doi oameni din pădure, i-am răspuns. 

Omul ridică o sprânceană, încurcat. 

— Unul pe nume Piticul. L-am întrebat din ce poziţie ies 
cei mai urâţi copii. Cum nu a ştiut răspunsul, i-am spus: 
„Întreab-o pe maică-ta“. 

Ochii omului se măriră, apoi zâmbi. 

— Geoffrey, am râs scoţându-mi boneta, se poate să nu 
îţi aminteşti de bufonul tău? 


254 


Capitolul 108 


Negustorul a cărui viaţă o salvasem pe drumul spre 
Treille zâmbi larg. Mă apucă de umeri, apoi mă îmbrăţişă, şi 
ne împinse pe mine şi pe Emilie înăuntru. Mi-am scos 
boneta şi mi-am scuturat părul roşu. 

Geoffrey râse. 

— Mi-am spus eu că nu arăţi ca niciunul dintre evreii pe 
care i-am văzut până acum. 

— Noi suntem evrei din aceia care se hrănesc cu carne 
de porc. Ne-am îmbrăţişat din nou, ca nişte vechi prieteni. 
Mi-am pus toiagul jos şi mi-am desfăcut tunica. Ea este 
Emilie. E o prietenă apropiată. El este Geoffrey, care odată 
a ajutat la salvarea vieţii mele. 

— Şi am fost în stare de asta, zise Geoffrrey, pentru că 
Hugh o salvase deja pe a mea. Pe a noastră... 

Isabel şi Thomas veniră din cealaltă încăpere. 

— Cum mă vezi şi cum te văd, exclamă ea, iată bufonul 
care are şapte vieţi, ca pisica. 

Am fost conduşi într-o cameră de odihnă în care erau 
împletituri şi covoare vechi. Geoffrey ne pofti să ne aşezăm 
pe o banchetă. 

— Care este starea de spirit a oraşului? l-am întrebat. 

Se încruntă. 

— Proastă. Ceea ce cândva a fost un oraş viu, acum nu 
este decât o crescătorie de porci ce îl hrăneşte pe duce. Și 
totul se înrăutăţeşte. Se vorbeşte despre o răscoală pe 
undeva, de o armată de ţărani care şi-au luat armele şi au 
pornit-o încoace. Fermieri, ciobani, pădurari, conduşi de un 
nebun care are un fel de relicvă pe care a căpătat-o în 
cruciadă... O lance cu sângele Mântuitorului pe ea. 

— Te referi la asta? Am scos toiagul. Apoi am zâmbit. Am 
auzit şi eu despre o astfel de răscoală. 

Ochii negustorului se măriră. 

— Tu eşti... Tu eşti bufonul... Hugh. 


255 


Am încuviinţat. Apoi i-am povestit lui Geoffrey planul 
meu. 


Capitolul 109 


În dimineaţa următoare, treaba mea se terminase şi mă 
îndreptam spre pădure. 

Emilie a fost de acord să rămână în oraş. Era mai sigur 
pentru ea acolo, având în vedere bătălia cruntă ce avea să 
urmeze. Se contrazise cu mine în joacă, dar de această 
dată nu am vrut să cedez. Când a venit vremea de plecare, 
am îmbrăţişat-o şi i-am spus că ne vom revedea în câteva 
zile. 

l-am luat faţa în mâini şi i-am zâmbit. 

— Frumoasa mea Emilie, când ne-am întâlnit prima dată 
mi-era teamă până şi să îţi vorbesc. Acum îmi e teamă să 
te las să pleci. Îţi aminteşti când râdeai de mine şi mi-ai 
spus: „E posibil, dar poate că nu o să fie întotdeauna? “ 

— Într-o zi sau două, probabil că vom afla, zise ea, 
încercând să pară curajoasă. Mă sărută. Dumnezeu să te 
binecuvânteze, Hugh. Ochii i se umplură de lacrimi. In toată 
lumea asta, sper să te revăd. 

Mi-am ridicat sacul şi am luat-o pe câmpie, făcându-i 
pentru ultima oară cu mâna. Mi-am îngropat faţa în mantie 
şi m-am ascuns sub şal, ca să nu atrag atenţia soldaţilor. 
Am ajuns pe deal, am privit o dată în urmă, spre oraş. 
Durerea îmi sfâşia inima. Tot ce iubeam rămăsese în acel 
loc. Un fior de panică m-a străbătut la gândul că s-ar putea 
să nu o mai văd pe Emilie niciodată. 

Când m-am întors în pădure, i-am găsit pe oamenii mei 
aşteptând şi gata de luptă. Am pornit la ivirea zorilor. 

Fermierii, tăietorii de lemne, dogarii şi fierarii, îmbrăcaţi 
în tot felul de haine, purtând arcuri făcute în casă şi scuturi 
de lemn, se întindeau cât vedeai cu ochii. 

Mergând în fruntea mulţimii, îmi simţeam sângele 
zvâcnind cu mândrie. Oricare ar fi fost rezultatul, oamenii 


256 


aceştia se ridicaseră cu demnitate. Erau oameni curajoşi şi 
oneşti. Pentru mine, erau toţi de viţă nobilă. 

În fiecare aşezare prin care treceam, eram înconjurați de 
localnici ce ne încurajau. Și 

— Uite, este bufonul, exclamau toţi. Işi aduceau şi copiii 
să vadă. 

— Priveşte, copile, îţi vei aminti întotdeauna că ai văzut 
lancea sfântă. 

Vestea se împrăştie ca un foc de paie. Ni se alăturau din 
ce în ce mai mulţi oameni. 

Treille era tot mai aproape, cu zidurile lui de culoarea 
arămie a amurgului. Turnurile sale ajungeau până la cer. Pe 
măsură ce ne apropiam mai mult, în rândurile noastre îşi 
făcea loc îngrijorarea. Oamenii deveneau tăcuţi. 

Când am ajuns la periferia oraşului, soarele era în tării. 
Încă nu ieşiseră niciun fel de trupe ca să ne atace. 

În schimb, oamenii din oraş, îmbrăcaţi sărăcăcios, 
stăteau deoparte şi ne priveau. 

— Este bufonul. Vite-/, există! Este adevărat! 

Zidurile masive din piatră se ridicau deasupra noastră, cu 
meterezele lor crenelate. La fiecare deschidere, am văzut 
grupuri de soldaţi, cu coifurile sclipind. 

Cu toate acestea, nu ne atacau. Ne lăsau să ne 
apropiem. Când am ajuns la distanţă de o aruncătură de 
săgeată, am făcut semn coloanei să se oprească. 

Am dat ordin să fie înconjurat perimetrul, şi s-a format un 
cerc gros de circa douăzeci de oameni. Nimeni nu ştia ce să 
facă, dacă să strige sau să atace. 

— Haide, Hugh, zise Georges zâmbind. Du-te şi spune-le 
pentru ce suntem aici. 

Am păşit în faţă, încercând să îmi potolesc bătăile inimii. 
Am strigat către cei ce apărau porţile: 

— Suntem din Veille du Pere, şi din Morrisaey, şi din St. 
Felix, şi din toate oraşele din ducat. Avem treburi de 
discutat cu lordul Baldwin. 


257 


Capitolul 110 


Nu veni niciun răspuns. Mă gândeam: Acum ce fac? 
Repet aceleaşi cuvinte? 

Apoi, un bărbat cu o figură distinsă, bine îmbrăcat, pe 
care îl cunoşteam din perioada şederii mele aici ca fiind 
şambelanul ducelui, se aplecă peste ziduri. 

— Stăpânul trage un pui de somn, strigă el. Nu ştie să 
aibă vreo întrunire de judecată astăzi. Întoarceţi-vă la 
soțiile şi la fermele voastre. 

Din mulţime începură să se audă înjurături şi blesteme. 

— Porcul doarme? rosti cineva. Să fim atenţi să nu îl 
trezim, prieteni. 

Se auzi un hohot general. Armele zăngăniră şi se auziră 
din nou strigăte. Un bărbat înaintă şi îşi trase pantalonii jos. 

— Haide, Baldwin, uite-mi fundul. Încearcă să mi-o tragi 
acum. 

Unii se repeziră la ziduri scuipând şi înjurând. 

— Rămâneţi pe loc, am strigat, dar era prea târziu. De pe 
metereze veni, şuierând, o ploaie de săgeți. Un bărbat 
horcăi cu gâtul străpuns de o săgeată. Altul se prinse cu 
mâna de cap. Un băieţel ţâşni şi aruncă o piatră, care căzu 
la jumătatea înălţimii zidului. 

Un val de smoală topită se prăvăli peste el. Băiatul se 
chirci la pământ, cu pielea sfârâind. 

— Căraţi-vă acasă, nemernicilor, scuipă un soldat de sus. 

Acum, toţi înaintau furioşi. Unii dintre noi trăgeau cu 
săgeți aprinse, ce brăzdau cerul şi se loveau de ziduri fără 
să provoace nici cel mai mic rău. 

Drept răspuns, valuri de săgeți şuierau peste noi, şi 
treceau atât de uşor prin scuturile de lemn încât îi despicau 
pe oameni în două. 

În minte îmi reveneau imagini din Cruciadă. Făceam 
semne disperate ca toată lumea să dea înapoi. Unii erau 
furioşi şi voiau să atace. Mă urmaseră zile întregi, aproape 
înfometați. Un singur gând le dăduse putere: să lovească 
zdravăn cu furcile, ciocanele şi săbiile lor în zidurile 


258 


castelului Treille, şi să-l sfărâme bucată cu bucată. Alţii, 
văzând sânge şi moarte pentru prima dată în viaţă, se 
dădeau înapoi speriaţi. 

Asta voia şi Baldwin. Să ne arate că armele făcute de 
mâna noastră nu ne foloseau la nimic. Furia creştea şi noi 
nici măcar nu începuserăm asediul. Sângele îmi vâjâia. 
Adusesem o mie de oameni aici. Înconjurasem oraşul. 
Aveam voinţa să luptăm, dar nu şi armele pentru a o face. 
Tot ce trebuia Baldwin să facă era să deschidă porţile, iar 
eu ştiam că până şi cei mai înverşunaţi luptători ar fi făcut 
cale întoarsă şi ar fi fugit mâncând pământul. 

Dar porţile rămâneau zăvorite. Niciun călăreț nu ieşi în 
goană. Probabil că Baldwin se amuza văzând lipsa noastră 
de hotărâre. 

Increderea oamenilor în izbândă era pusă în cumpănă. 
Toţi ochii erau îndreptaţi spre mine. 

Un fermier, cu o sapă ruptă în mână, veni spre mine. 

— Ne-ai adus aici, bufonule. Cum o să cucerim castelul? 
Cu astea? Aruncă sapa pe jos ca şi când ar fi fost o 
buruiană. 

— Nu. Mi-am apăsat pieptul în dreptul inimii. O să 
cucerim castelul acesta cu asta. Adunați călăreţii, i-am spus 
lui Odo. Mi-am îndreptat spatele şi am spus cu hotărâre: 
Atacăm în noaptea asta. 


Capitolul 111 


În noaptea aceea, în timp ce majoritatea luptătorilor 
moţăiau, i-am strâns în jurul meu pe cei mai curajoşi 
doisprezece oameni care erau dispuşi să intre în castel. 

Erau Odo şi Alphonse din oraşul nostru, Alois şi patru 
dintre cei mai buni ai lui din Morrisaey. Restul, oameni 
curajoşi şi în care puteam avea încredere, ce nu s-ar fi sfiit 
să ucidă chiar şi cu mâinile goale. 

Unul câte unul s-au adunat în jurul focului, întrebându-se 
de ce se aflau acolo? 


259 


— Cum ai de gând să cucereşti castelul ăsta numai cu 
noi? mă întrebă Alois. Când tu nu poţi să clinteşti o piatră 
din el cu o mie de oameni? 

— Va trebui să îl cucerim fără pietre, am spus. Ştiu o cale 
de a intra. Veniţi cu mine acum sau întoarceţi-vă la somnul 
vostru. 

Ne-am înarmat cu săbii şi cuțite. Părintele Leo ne 
binecuvântă. l-am dat lancea. 

— Dacă cumva nu mă mai întorc... 

Am privit în jur la oamenii mei. 

— Sunteţi gata? Luaţi-vă adio de la prieteni. Rugaţi-vă să 
ne revedem de cealaltă parte. 

— Vorbim cumva de rai? întrebă Odo. 

— Vorbeam de zid, am zis şi m-am prefăcut că râd. 

La adăpostul întunericului, am ieşit din tabără şi ne-am 
furişat prin spatele locuinţelor dărăpănate şi pe străzile 
înguste de lângă zidurile oraşului. Apărătorii de pe 
metereze luminau cu torţele, căutând semne de viaţă. Ne- 
am chircit la umbra zidurilor. 

Odo mă bătu pe umăr. 

— Aşadar, Hugh, s-a mai auzit vreodată despre aşa ceva? 

— Despre ce? 

— Despre oameni ca noi, supuşi care să se ridice 
împotriva stăpânului lor. 

— Un grup de fermieri s-a ridicat împotriva ducelui de 
Bourges, i-am spus. 

Fierarul păru satisfăcut. Ne-am furişat ceva mai departe. 
Mă bătu din nou pe spate. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

Mi-am lipit spatele de zid. 

— Cred că au fost măcelăriți până la ultimul. 

— Ah, gemu fierarul. Faţa i se albi. 

l-am ciufulit părul. 

— Au fost prinşi în timp ce şuşoteau pe sub ziduri. Acum, 
gura! 

Am continuat să ne furişăm de-a lungul laturii de est a 
oraşului. Am dat peste o mică adâncitură. Puţea a apă 
stătută şi a mizerii deversate. Părea mai mult un şanţ; 


260 


puteam să îl trecem dintr-o săritură. 

Cercetam cu atenţie baza zidului, căutând semnul ce 
marca intrarea în tunelul ce îmi fusese arătat odată de 
către Palimpost. Nimic... În timp ce înaintam, terenul deveni 
mai dur şi zidurile se ridicau mult deasupra noastră, prea 
înalte pentru orice fel de atac. Era bine; aici nicio santinelă 
nu ar fi păzit zidul. 

Dar unde naiba era afurisitul de tunel? 

Am început să mă îngrijorez. În curând avea să se 
lumineze. O altă zi. Exista posibilitatea ca Baldwin să îşi 
trimită trupele să ne slăbească voinţa. 

— Eşti sigur că ştii ce faci, Hugh? întrebă Odo. 

— Ţi-ai găsit un moment al naibii de bun ca să mă 
întrebi, am şuierat. 

Apoi am găsit locul: o îngrămădire de pietre, în spatele 
unui tufiş, pe malul şanţului. Am suspinat uşurat. 

— Acolo! 

Am coborât şi am îndepărtat pietrele. Am dat de intrarea 
tunelului. 

— Nu m-am îndoit de tine nici măcar o clipă, râse Odo. 


Capitolul 112 


Locul era aşa cum mi-l aminteam - întunecos, strâmt, 
abia dacă se putea târî un singur om. Şi plin de mucegai şi 
mirosuri grele de la apele ce se scurgeau prin el. 

Nu existau torţe care să ne lumineze drumul. Trebuia să 
mă încred în instinctele mele, înaintând în întuneric, pipăind 
pereţii stâncoşi şi reci. Ştiam că toţi cei care mă urmau îşi 
simțeau la rândul lor inimile în gât. Era ca şi când ne 
furişam în iad - rece, întunecos şi împuţit. Rahat plutitor şi 
alte mizerii ni se lipeau de picioare. Minutele ni se păreau 
ore. Cu fiecare pas, eram tot mai puţin sigur că ne aflam pe 
drumul cel bun. După nenumărate rugăciuni, am ajuns la o 
răscruce. O potecă o lua înainte, iar o alta, la stânga. Am 
hotărât să merg înainte, din moment ce castelul se afla pe 


261 


dealul din faţă. 

— E bine, am şoptit. Dar nu eram chiar aşa de sigur. 
Cuvântul trecu din gură în gură. Am urcat tot mai sus şi mai 
sus, străbătând muntele pe care era construit castelul lui 
Badwin. Deasupra noastră, Treille dormea. 

Deodată, mă lovi un curent de aer din faţă. Am observat 
o lumină căzând pe zid. Am grăbit pasul şi am ajuns într-un 
loc pe care mi-l aminteam vag. Temniţa. Pe unde Palimpost 
mă dusese în tunel. 

— Pregătiţi-vă armele, am spus. Apoi am apăsat o piatră 
din peretele grotei, unde se strecura lumina. 

Se mişcă. Am împins un pic mai tare. Piatra cedă. 

În curând, toţi cei douăzeci de oameni ieşiră din tunel. 
După bănuiala mea, era încă înaintea zorilor. Locul 
rămânea întunecat. 

Doi paznici dormeau pe o masă. Unul era porcul de 
Armand, cel care se amuzase chinuindu-mă cât timp 
stătusem închis aici. Un al treilea paznic sforăia pe scări. 

Le-am făcut semn lui Odo şi lui Alois, şi ei se furişară pe 
nesimţite în spatele paznicilor. Trebuia să scăpăm repede 
de ei. Orice zgomot ar fi fost la fel de rău ca şi o alarmă. 

La semnul meu, am tăbărât pe ei. Odo îl luă pe cel de pe 
trepte, şi îşi încolăci braţele musculoase în jurul gâtului 
bărbatului. 

Alois astupă cu mâna gura unuia dintre cei care dormeau 
pe masă. Ochii acestuia se deschiseră. Dădu să strige, dar 
pădurarul îi trecu o sabie ascuţită peste gât. Picioarele 
paznicului se zbătură ca într-un spasm. 

Armand era al meu. La zgomotul loviturii, se trezi ameţit. 
Frecându-şi ochii, se ridică şi îşi văzu tovarăşii trântiţi la 
pământ, apoi o faţă cunoscută rânjind la el. 

— Îţi aminteşti de mine? l-am făcut cu ochiul. 

Apoi l-am lovit în faţă cu mânerul sabiei. Se dădu înapoi 
poticnindu-se, dărâmând masa, şi căzu pe spate cu gura 
plină de sânge. 

Întinse mâna în spatele lui, încercând să apuce un drug 
de fier rezemat de perete. François, unul dintre oamenii din 
Morrisaey, păşi înainte. 


262 


— Nu e nevoie să fii politicos. Tăietorul de lemne ridică 
din umeri şi îl trânti pe Armand la pământ cu bâta. Apoi îşi 
puse piciorul pe gâtul lui, oprindu-i respiraţia cu talpa lui 
mare. Armand îşi agită braţele dar, după un minut, nu mai 
mişca. 

— Repede, le-am spus lui Odo şi lui Alois, puneţi-vă 
uniformele lor. 

l-am dezbrăcat pe paznici şi ne-am pus hainele lor alb cu 
purpuriu şi coifurile şi ne-am înarmat cu săbiile lor. Am tras 
trupurile înapoi pe coridor. 

Deodată, se auzi scârţâind o uşă ce se deschidea 
deasupra noastră. Voci care coborau în jos pe scări. 

— E timpul să vă treziţi, somnoroşilor, a strigat cineva. E 
aproape ziuă. Hei, ce se întâmplă aici? 


Capitolul 113 


Bette, bucătăreasa ducelui, se trezise devreme în 
dimineaţa aceea. Se grăbise spre bucătărie şi, până în zori, 
îşi văzuse de treburile ei obişnuite, pregătind masa de 
dimineaţă. 

Amestecă terciul până când ajunse la consistenţa 
potrivită. Luă dintr-un bol scorţişoară, un condiment dulce, 
nou, adus din Orient, şi o presără în ceaun. Pregătea carne 
de porc la foc mic, iar încăperea se umplea de mirosul gras, 
delicios. Apoi făcu budinca cu stafide. 

După câte ştia ea, paznicii care stăteau la uşă ar fi 
trebuit să iasă din schimbul de noapte. Leneşii de Pierre şi 
Imo. Să păzeşti bucătăria princiară nu era o sarcină tocmai 
uşoară, atunci când la porţi aştepta o  gloată 
amenințătoare. 

Bette ştia că vor fi morţi de oboseală, gata să adoarmă, 
şi că pântecele îi vor durea de foame. Mirosurile mâncărilor 
de dimineaţă aveau să îi mâne ca la târfe. 

In timp ce soarele se strecura prin ceața dimineţii, Bette 
legă doi saci plini cu resturile de cu seară. Apoi scoase 


263 


capul din bucătărie. 

— Ce găteşti? Miroase nemaipomenit, zise Pierre, cel mai 
gras dintre paznici. 

— Orice mâncare ar fi, ducele pare să o aprecieze. Bette 
îi făcu cu ochiul. Şi în dimineaţa asta este un pic mai multă, 
dacă găsesc pe cineva să îmi facă un serviciu. 

— Arată-ne, bucătăreaso, zise Pierre. 

Bette zâmbi mulţumită şi îi conduse prin bucătărie. Le 
arătă cei doi saci mari cu gunoi. 

— Goliţi-i în spate, îi instrui Bette. Dar aveţi grijă, 
căpetenii de război ce sunteţi, să nu îi vărsaţi. 

— Mai pune nişte stafide, ne întoarcem imediat, rânji Imo 
ridicând sacul. 

— Desigur, încuviinţă Bette. 

Se uită pe fereastră. În inimă i se cuibări un fior. De data 
aceasta trecuse peste o limită periculoasă, dar în mintea ei 
o trecuse cu mult timp înainte. Atunci când ducele o 
spânzurase fără nicio remuşcare pe prietena ei, Natalie, ca 
pe o hoaţă, pentru că luase un pic de salvie din camera 
spiţerului şi atunci când turma vărului ei de al doilea, 
Teddy, fusese confiscată, iar el fusese silit să o dea de bună 
voie ducelui. L-ar fi otrăvit pe nemernic ea însăşi, şi ar fi 
făcut-o cu plăcere, dacă Hugh i-ar fi cerut-o. 

Cei doi soldaţi se duseră în spate şi goliră cu nepăsare 
cei doi saci peste grămada de gunoi, salivând de 
nerăbdare. 

Din spatele lor, alţi doi soldaţi îmbrăcaţi cu haine alb cu 
purpuriu le-au sărit la gât. Ochii lui Pierre şi ai lui Imo se 
bulbucară în timp ce erau rostogoliţi la pământ. 

Bette îşi şterse mâinile pe o cârpă. Da, trecuse peste o 
limită periculoasă... dar ce altceva ar fi putut face? 

Suspină. Erau vremuri tulburi, când trebuia să alegi între 
un nebun şi un tâmpit. 


264 


Capitolul 114 


Într-o oră, paisprezece dintre oamenii noştri stăteau în 
curtea castelanului, îmbrăcaţi precum soldaţii lui Baldwin. 

Ceilalţi erau ascunşi, protejaţi de uşa temniţei. Ca şi 
Bette, trei dintre prietenii lui Geoffrey ne-au ajutat să îi 
atragem pe soldaţi în capcană. 

Eu şi Odo stăteam de pază la uşa temniţei, aşteptând 
semnalul când ducele se ducea la sfat. În curte, doi soldaţi 
cu halebarde stăteau lângă intrarea în castel. Alţii mişunau 
dintr-o parte în alta, grăbiţi, agitând tot felul de arme spre 
metereze. 

De pe drum, îi auzeam pe ai noştri adunându-se în jurul 
zidurilor oraşului, strigând şi amenințând, aşa cum le 
ordonasem. 

În sfârşit, l-am zărit pe Geoffrey intrând în curte. Se 
scărpină în cap, apoi îmi făcu semn. 

— E timpul, am spus bătând uşor în lemnul uşii. Odo o 
deschise. Oamenii noştri, unii încă în hainele lor, au ieşit 
afară. În învălmăşeala ce domnea peste tot, nimeni nu 
observă nimic. Ne-am făcut loc prin mulţimea din curte. Ni 
s-au alăturat ceilalţi, îmbrăcaţi în uniformele lui Baldwin. 

Ne-am apropiat de paznicii castelului şi unul dintre ei îşi 
cobori halebarda în faţa noastră. 

— Astăzi în castel intră numai personalul militar. 

— Oamenii aceştia vor să-i vorbească ducelui, am spus 
arătând spre cei care nu aveau uniforme de soldaţi. Au 
venit din păduri şi au veşti despre bufon. 

Paznicii au ezitat. Ne-au măsurat din cap până în 
picioare. Inima îmi bătea cu putere. 

— Am venit de pe zid, am spus cu o voce mai fermă. Ai 
timp să stai la îndoială când avem veşti atât de importante 
pentru duce? În sfârşit, privindu-ne uniformele, paznicul 
retrase halebarda şi ne lăsă să trecem. 

Am intrat în castel. Am condus grupul cu curaj spre sala 


265 


principală. 

Spre uimirea mea, sălile nu erau chiar aşa de populate 
cum m-aş fi aşteptat. Cei mai mulţi dintre oamenii ducelui 
apărau zidurile. De câte ori fusesem pe aici înainte, sălile 
acestea erau pline de oameni, fiecare cu câte o doleanţă. 

Le-am arătat drumul spre marea sală. Alţi doi paznici 
stăteau la posturi în faţa intrării. Auzeam vocea ducelui. 
Stomacul mi se încordă. 

— Suntem aşteptaţi înăuntru. Am dat din cap către 
paznici. Purtam haine alb cu purpuriu. Ajunsesem până aici. 
Nimeni nu schiţase niciun gest ca să ne oprească. 

Am pătruns în sala cea mare. Era exact cum mi-o 
aminteam de pe vremea când fusesem bufonul curţii, doar 
că atunci fusese plină cu oameni care veneau să ceară un 
favor sau cu alte treburi, iar astăzi se vedeau mai mult 
soldaţi şi cavaleri ai lui Baldwin. 

Ducele şedea în jeţul lui. Purta o tunică militară şi 
cizmele înalte din piele. Sabia era vârâtă într-o teacă 
frumos ornamentată. 

Porcul! 

Un ofiţer de rang înalt citea un raport despre situaţia de 
dincolo de ziduri. Doi dintre oamenii mei au rămas în urmă, 
lângă paznicii de la uşă. 

— Sire, zise şambelanul, gloata a făcut o petiție pe care, 
cică, ar trebui să o iei în seamă. 

— O petiție? Baldwin ridică din umeri. 

— O listă de doleanţe, îi explică noul castelan care, 
probabil, îi luase locul lui Norcross. 

Oamenii mei făceau înconjurul camerei. Odo şi Alphonse 
au luat poziţie în spatele ducelui. Alois şi alţi doi din 
Morrisaey şi-au ocupat posturile lângă castelan şi 
şambelan. 

— Cine aduce această petiție? Baldwin se uită în jur. 
Nenorocitul de bufon al nostru? 

— Nu, sire, zise şambelanul. Bufonul tău nu este de găsit. 
Poate că îi este frică să se dea jos din pat. Dar fă aşa cum 
te-am sfătuit. Lasă-i să îţi prezinte plângerile. Şi dă-le 
impresia că le vei lua cu adevărat în seamă. 


266 


— În seamă... Baldwin îşi mângâie barba. Se întoarse 
către castelan. Castelane, alege-l pe cel mai mic în grad 
dintre ai tăi, cel mai slab pregătit soldat, urcă-l pe un 
măgar şi trimite-l afară să ia această petiție. Pune-l să le 
promită că ne vom ocupa de plângerile lor cât putem de 
repede. 

Câţiva dintre cavaleri chicotiră. 

Castelanul se ridică. 

— Te implor, sire, să nu îţi baţi joc de aceşti oameni. 

— Protestul tău a fost consemnat. Acum, grăbeşte-te şi 
găseşte-l pe acel spălător de latrine. Şi, Gui, după ce omul 
tău se va întoarce în siguranţă, omoară câţiva dintre ei. 
Doar ca să îi asigurăm că petiția lor se află în fruntea 
priorităţilor noastre. 

— Dar, sire, ei vor fi protejaţi de starea de armistițiu, 
ezită castelanul. 

— lar te plângi? Șambelane, crezi că poţi da o fugă până 
la ziduri ca să transmiţi acest decret? Omul din fruntea 
trupelor mele pare să aibă o sculă bleagă. 

— Sigur că pot, sire. Grasul se târî afară. 

In sală, toţi rămaseră fără grai la auzul împotrivirii 
castelanului. 

— Aşa, deci. Baldwin se ridică, holbându-se prin sală. Mai 
e cineva aici care are un plan asemănător? 

— Da, am strigat din spatele sălii. Cred că ar trebui să 
atacăm. Atacaţi duşmanii din vest. 


Capitolul 115 


Baldwin lovi cu pumnul. 

— Nu avem niciun fel de duşman în... Apoi rămase 
complet nemişcat. Ochii i se bulbucară ca nişte prune 
negre. Cine a spus asta? Cine este acest bărbat? Arată-te! 

Am păşit în faţă, din mulţime, şi am lăsat tunica militară 
să cadă de pe umerii mei. Am rămas în haina şi pantalonii 
mei obişnuiţi. Mi-am scos şi coiful. l-am privit ochii care mă 


267 


cercetau. 

— Ba ştii... l-am făcut cu ochiul. 

Baldwin păli. Se ridică şi arătă cu degetul spre mine. 

— El este. Bufonul! 

Soldaţii se repeziră la arme, dar au fost imediat opriţi de 
bărbaţi purtând aceleaşi uniforme ca şi ei, oamenii mei, 
care le puseseră săbiile în gât. 

Castelanul făcu o mişcare spre mine, dar Alois îl opri 
înainte de a apuca să tragă sabia. 

— Luaţi-l. Mă auziţi? le ordonă Baldwin gărzilor din 
spatele jilţului său. 

Gărzile porniră spre mine dar, aproape în aceeaşi clipă, 
puseră mâna pe duce. Odo era unul dintre ei. Puse un cuţit 
la gâtul lui Baldwin; Alphonse îl înghionti pe duce cu sabia 
în spate. 

Ochii lui Baldwin se măriră de uimire. Se uita la cavalerii 
lui, mulţi dintre ei repezindu-se la arme. 

— Dacă atacă, vei fi un ticălos mort, i-am spus. Ar fi 
plăcerea mea. 

Baldwin privi în jurul lui, cu muşchii gâtului încordaţi. 
Furia i se citea în priviri. În jur, oamenii loiali ducelui erau 
ţinuţi pe loc de cuțite. Unii dintre cavaleri scoaseră săbiile, 
uitându-se la Baldwin pentru încuviinţare. 

— Spune-le să arunce armele, i-am zis. 

Odo apăsă cuțitul şi făcu să apară o şuviţă de sânge 
nobil. 

Baldwin privi disperat de la unul la celălalt, încercând să 
cântărească sorții de izbândă ai unei eventuale lupte. 

— Crede-mă pe cuvânt, stăpâne, oamenii ăştia, în 
puterea cărora eşti acum, te urăsc chiar mai mult decât 
mine, i-am spus. Nu ştiu nici măcar dacă mă vor asculta, 
atât de tare vor să îţi verse maţele. Dar, presupunând că 
vor să-şi vadă copiii trăind în pace, mai mult decât vor să 
vadă matele tale împrăştiate pe jos, te implor, spune-le 
cavalerilor să pună armele jos. Altminteri, dacă eu cobor 
mâna, eşti un om mort. 

Baldwin nu răspunse, ci continuă să se uite în jur. Apoi 
dădu din cap aproape imperceptibil. Una câte una, săbiile 


268 


cavalerilor fură aruncate la pământ. 

Din piept îmi scăpă un suspin de uşurare. 

— Acum mergem afară, stăpâne. Le vei spune oamenilor 
tăi de pe ziduri să lase armele. 

Ducele înghiţi în sec. 

— Eşti nebun, scuipă el cuvintele. 

— Şi tu pari un pic lovit de nebunie, stăpâne, dacă nu te 
superi că observ. 

În încăpere se auziră chicote. 

— Vei fi mort până la căderea nopţii. Baldwin îşi înfipse 
privirea de foc în ochii mei. 

— Oraşele vor veni în apărarea mea. Să te ridici 
împotriva unui stăpân în felul acesta, nu face decât să intri 
în istorie ca fiind cel mai mare nebun. 

Mi-am rotit privirile încet în jurul încăperii. Odo îmi 
întoarse un zâmbet, apoi Alphonse, apoi Alois. 

— Poate al doilea ca mărime, am răspuns. 


Capitolul 116 


L-am târât pe lordul Baldwin afară, obligându-l, cu sabia 
la gât, să iasă la porţile castelului. 

Fiecare soldat pe lângă care treceam se uita uluit la noi. 
Unii, fără îndoială nerăbdători să sară la luptă, îşi priveau 
stăpânul aşteptând un semn dar, la vederea ochilor trişti ai 
lui Baldwin, şi ai şambelanului, ai castelanului şi ai 
vechilului care îl urmau, îşi coborau armele. 

Oamenii se îmbulzeau pe marginea străzilor să ne vadă 
trecând. Probabil că se considerau ameninţaţi. 

Unii au început să strige: 

— Uitaţi-vă la Baldwin. Este exact ceea ce meriţi, porc 
lacom. Râdeau şi aruncau cu resturi de mâncare în el. 

Cum ne apropiam de ziduri, mi-am dat seama că vestea 
trebuie să se fi răspândit. Soldaţii se holbau pur şi simplu la 
noi, cu armele atârnându-le pe lângă trup. 

— Spune-le că bătălia s-a sfârșit. L-am împins pe Baldwin 
înainte. Spune-le să pună armele jos şi să deschidă porţile. 


269 


— Doar nu te aştepţi să stea nepăsători şi să lase gloata 
asta să intre, pufni Baldwin. Vor fi făcuţi bucăţi. 

— Nimeni nu va avea de suferit; îţi garantez eu asta. Cu 
excepţia ta, desigur, am continuat, apăsând sabia mai tare, 
dacă tu nu te supui. Şi bănuiesc că pe niciunul dintre ei nu 
îi va deranja acest lucru. 

Baldwin înghiţi în sec. 

— Puneti armele jos, zise scrâşnind din dinţi. 

— Mai tare. L-am înghiontit. 

— Puneţi armele jos, strigă Baldwin. Castelul e pierdut. 
Deschideţi porţile. 

Toţi rămaseră nemişcaţi. Nu le venea să creadă. Apoi, doi 
dintre oamenii mei alergară şi dădură la o parte bârnele 
mari ce blocau porţile. Deschiseră poarta, şi un grup dintre 
oamenii noştri, cu Georges, morarul, în frunte, au dat buzna 
înăuntru. 

— De ce v-a luat aşa de mult? zise morarul, venind spre 
mine. 

— Stăpânul nostru a fost atât de absorbit de analizarea 
fiecăreia dintre doleanţele noastre că am pierdut noţiunea 
timpului, am rânjit eu. 

Georges se uită la ducele captiv. Fără nicio îndoială că se 
gândise de nenumărate ori la acest moment. 

— Scuzele mele, stăpâne. Ne-ai mărit dările, cred că îţi 
datorez ultima mea proprietate. 

Zicând aceasta, scuipă o flegmă groasă, galbenă pe faţa 
ducelui. Ochii lui Georges rămaseră pe el o vreme, în timp 
ce scuipatul curgea încet spre bărbia lui Baldwin. 

— Acum iată ce vreau eu. Işi apropie faţa de a ducelui. 
Eu sunt Georges, morarul din Veille du Père. Îmi vreau fiul 
înapoi. 

Între timp, oamenii noştri se împrăştiaseră pe străzi şi se 
urcaseră pe metereze. Soldaţii coborâseră şovăind de pe 
turnuri şi fugeau îngroziţi cât mai departe de ziduri. 

Câţiva începuseră să îmi scandeze numele: „Hugh, Hugh, 
Hugh... “ M-am uitat cu mândrie la Odo şi la morar şi ne-am 
ridicat braţele în aer, victorioşi. 


270 


Capitolul 117 


L-am azvârlit pe Baldwin în propria lui temniţă - în celula 
întunecată în care zăcusem eu însumi. 

În acele prime ore trebuia să mă ocup de foarte multe 
lucruri. Soldaţii ducelui trebuia dezarmaţi, iar şambelanul şi 
vechilul, care cu siguranţă complotau, trebuiau puşi sub 
pază. Şi castelanul, chiar dacă, în mod ciudat, nu îl simţeam 
ca pe un duşman. Şi în rândurile noastre trebuia menţinută 
ordinea dacă voiam să-i prezentăm în pace petiţiile noastre 
regelui. 

Gândul îmi zbura la Emilie. 

Oare unde era? Trebuia să împărtăşesc aceste lucruri cu 
ea. Victoria noastră era în aceeaşi măsură a mea, ca și a ei. 
Mă trecu un fior de îngrijorare. 

Am ieşit din castel şi am luat-o grăbit pe străduţele 
înguste spre casa lui Geoffrey. Oamenii mă opreau să mă 
felicite, dar eu continuam să merg, încercând să păstrez 
aparențele, dar în sinea mea îi imploram să mă lase să trec. 
Ceva nu era în regulă! 

Pasul mi se iuți pe măsură ce mă apropiam de piaţă. Unii 
dintre negustori mă strigau pe nume, dar eu i-am ignorat şi 
am ajuns în sfârşit la strada pe care se afla casa lui 
Geoffrey. 

Am bătut la uşă. Acum, ceva mă îngrozea de-a dreptul. 
Am lovit cu pumnul în uşă, inima luându-mi-o razna la 
fiecare bătaie disperată. 

În sfârşit, uşa se deschise. Isabel era aici! La început, fu 
mulţumită să mă vadă teafăr apoi, brusc, expresia i se 
schimbă şi deveni gravă şi alarmată. Ştiam că se 
întâmplase ceva. 

— A plecat, Hugh, murmură ea. 

— A plecat? Unde a plecat...? Cum? Mă părăsiseră 
puterile. 

— La început, am crezut că s-a dus să te caute pe tine, 


271 


dar numai acum puţin timp am văzut asta. 
Isabel îmi dădu un bilet, scris de o mână grăbită. 


Curajosul meu Hugh, 

Să nu te sperii când vei citi asta, pentru că inima mea îti 
aparține - pentru totdeauna. Dar trebuie să plec. 

Până acum, victoria trebuie să fi fost definitivă. Nu m-am 
înşelat, nu? Ce a fost odată va fi întotdeauna. Ai urcat o 
treaptă spre propriul tău destin. Nimic în lumea asta nu mă 
face mai mândră decât faptul că te-am văzut împlininad 
acest lucru, că mi-ai întărit convingerea că ai acel ceva 
special pe care l-am văzut la tine de la prima întâlnire. 

Dar acum trebuie să mă întorc în Boree. Nu fi supărat. 
Anne îmi este ca o mamă. Nu o pot părăsi, în timp ce mă 
bucur de triumful tău. 

Te rog să nu îti faci griji. Sunt câteva lucruri pe care nu ti 
le-am împărtăşit, şi nici măcar Stephen nu va îndrăzni să 
îmi facă vreun rău. Scrie-i regelui, Hugh. Fă ca victoria ta să 
fie definitivă şi adevărată. Eu îmi voi face datoria. 


Era atât de dureros. Ochii mi se umplură de lacrimi 
usturătoare. Nu o puteam pierde. Nu acum, după ce se 
întâmplaseră atât de multe. Am înghiţit cu greu, 
străduindu-mă să citesc şi sfârşitul: 


Ai fost adevărata mea dragoste din clipa în care te-am 
văzut pentru prima dată. Ştiu că iți voi mai spune asta şi 
când ne vom revedea. Îmi ridic palma. Adu-ţi aminte 
cuvintele, 

În toată lumea asta... 

Emilie 

Mă cuprinse o durere sfâşietoare, însângerând victoria şi 


bucuria. Câştigasem lupta. Dar pierdusem femeia pe care o 
iubeam. 


272 


Capitolul 118 


— Cine e acolo? întrebă o voce răstită de dincolo de uşă. 
Răspunde! 

Emilie îşi trase mai bine gluga întunecată. Ţâfna bine 
cunoscută era ca o veche prietenie şi o făcu să zâmbească. 

— Ai devenit la fel de nesărat ca şi glumele tale, Norbert? 
îl întrebă la rândul ei. 

Încet, uşa se deschise. Norbert privi afară, cu tunica 
deschisă la piept şi părul răvăşit. 

La început, privi cu suspiciune silueta înfăşurată în 
mantie. Apoi, după ce ea îşi dădu jos gluga, ochii i se 
măriră. 

— Lady Emilie! 

Norbert aruncă o privire pe coridor şi se asigură că era 
singură, apoi întinse mâinile şi o îmbrăţişă. 

— Ce bucurie să te revăd. 

Emilie îl strânse şi ea la piept. 

— Şi eu mă bucur să te văd, bufonule. 

Norbert o băgă repede înăuntru. Inchise uşa, apoi se 
încruntă. 

— Mă bucur că te văd, doamnă, dar nu neapărat aici. Ai 
riscat foarte mult întorcându-te. Dar, spune-mi repede - ai 
fost cu Hugh? 

Emilie îi vorbi despre toate cele întâmplate. Mai întâi îi 
spuse de raidul asupra oraşului Veille du Pere şi despre 
existenţa lăncii. 

— Acelaşi toiag pe care tu i l-ai trimis lui Hugh. 

Apoi, despre incredibilele evenimente ce se petrecuseră 
după aceea. Despre oamenii care s-a răsculat o dată cu el. 
Despre Treille. Cu fiecare veste pe care i-o dădea, ochii 
bufonului se măreau, de parcă nu-i venea să creadă, şi 
chicotea din ce în ce mai tare de bucurie. 

Când i-a povestit despre capturarea lui Baldwin, ţopăi în 
jurul ei şi se rostogoli pe saltea, dând din picioare de 


273 


bucurie. 

— Ştiam eu că băiatul ăla avea un dar de la Dumnezeu, 
dar asta... A 

Se ridică din nou, încetând să mai râdă. li privi cu atenţie 
faţa, petele roşii din obraji. 

— Dar, spune-mi, doamnă, de ce eşti aici, acum? 

Emilie cobori ochii. 

— Pentru stăpâna mea. Este datoria mea. 

— Stăpâna ta! Atunci, ai bătut drum lung fără niciun 
folos. Lucrurile s-au schimbat foarte mult pe aici. Ducele 
visează să îl ucidă pe Hugh cu nerăbdarea cu care un câine 
salivează la o friptură proaspătă. Mai ştie cineva că ai 
venit? 

— M-am amestecat printre nişte călugări care se 
întorceau dintr-un pelerinaj. La tine am venit mai întâi. 

— Foarte înţelept. Ultima ta fugă a fost descoperită. S-a 
presupus că ai fost cu Hugh. Dacă nu ar fi protestat lady 
Anne, gărzile lui Stephen te-ar fi căutat. 


Capitolul 119 


Ne luă câteva zile pentru a pune totul la punct în Treille. 
Mai erau câţiva cavaleri încăpăţânaţi care îi erau loiali lui 
Baldwin. Şi se împrăştiase vestea despre o reprimare din 
partea presupuşilor aliaţi ai ducelui. Dar se dovedi 
neîntemeiată. 

Treille era în mâinile noastre. 

Acum se punea întrebarea ce era de făcut cu el. 

Mai era şi problema comorilor ducelui, ce sporiseră pe 
spinarea celor care acum ocupau acest oraş. Şi mari 
rezerve de grâne şi de animale care trebuia împărţite 
oamenilor în mod cinstit. 

Între cei care fuseseră de partea noastră de la bun 
început şi cei care ni se alăturaseră mai târziu se iscase o 
dispută. Georges zicea să le dăm cheile de la hambarele de 
grâu. Să ia fiecare câte un sac de grâu şi o găină. Alois 


274 


zicea că nu trebuia să ne oprim aici. Să punem mâna pe 
comoară şi să împărțim toţi banii. Să îi punem nemernicului 
ştreangul de gât. 

Imi doream ca Emilie să fi fost aici. Nu aveam talentul de 
a cârmuli şi nici dorinţa de a o face. Nu ştiam exact ce ar fi 
fost drept să fac. 

Era doar o chestiune de timp până să îmi pierd armata. 
Oamenii deveneau tot mai nerăbdători. Voiau să se 
întoarcă la casele lor. 

— Este vremea recoltei, spuneau ei. Când vom primi 
ceea ce ni s-a promis? 

Şi nu numai mâncare şi bani. Aveau nevoie de legi care 
să îi protejeze. Dreptul de a alege unde vor să trăiască, pe 
cine vor să servească. Dacă un om îi era supus unui stăpân, 
trebuia neapărat ca şi copiii lui şi copiii copiilor lui să se 
supună aceluiaşi stăpân? Cineva trebuia să judece aceste 
lucruri. 

Într-o noapte, am găsit o coală de hârtie, cu sigiliul lui 
Baldwin şi o sticluţă cu cerneală groasă, roşie. M-am aşezat 
şi am început să scriu cea mai importantă scrisoare din 
viaţa mea. 


Maiestăţii Sale, Philip Capet, Regele Franței, 

Mă rog ca Dumnezeu să îmi ajute să găsesc cuvintele 
potrivite ca să vă scriu această scrisoare, deoarece sunt 
doar un om de rând, un țăran, de fapt. 

Se spune că aş fi conducătorul unui grup de oameni 
curajoşi. Unii îi spun gloată; eu îi spun mulțime de fermieri, 
dogari, pădurari - toți în slujba Domniei Voastre - care ne- 
am ridicat împotriva stăpânului nostru după ce ne-a atacat, 
cu cruzime, de mai multe ori. 

Vă scriu din Treille, Maiestatea Voastră, unde stau chiar 
la masa ducelui Baldwin, care este ținut prizonier, în timp 
ce eu aştept un cuvânt de la Înălțimea Voastră cu privire la 
ce trebuie să fac mai departe. 

Nu suntem trădători, nici pe departe. Ne-am unit pentru 
a lupta împotriva nedreptăților apăsătoare, şi numai în 
momentul în care ne-au fost amenințate siguranța şi 


275 


bunăstarea. Ne-am unit pentru a cere legi, care să nu 
permită să fim ucişi şi siluiți fără ca niciun răufăcător să-şi 
primească pedeapsa, şi să nu ne mai fie distruse 
proprietățile fără niciun motiv. Ne-am unit pentru a ne 
elibera de o sclavie fără sfârșit. 

Să fie oare, Maiestate, chiar aşa un vis deşart faptul ca 
toți oamenii lui Dumnezeu, fie nobili, fie de rând, să fie 
guvernați de legi drepte? 

Mulţi dintre cei care au venit cu noi v-au slujit în războaie 
ori s-au alăturat Sfintei Cruci în lupta împotriva turcilor. Nu 
cerem decât ceea ce ni s-a promis pentru aceste servicii: 
dreptul la dări cinstite; dreptul la petiții şi recompense 
pentru nedreptățile care ni se fac; dreptul de a avea parte 
de un proces cinstit împotriva unui atacator, fie că este 
nobil sau nu; dreptul de a deţine pământ, plătit cinstit 
stăpânului nostru, prin anii de trudă şi chin. 

Am făcut toate astea cu puțină vărsare de sânge. Am 
acționat paşnic şi cu respect. Dar oamenii noştri au început 
să obosească. Vă rog, trimiteti-ne o veste, Maiestatea 
Voastră, asupra părerilor dumneavoastră despre aceste 
lucruri. 

In schimbul judecății Domniei Voastre, vă ofer singurul 
lucru pe care îl am - da, cred, unul foarte valoros: cea mai 
sfântă comoară a creştinătăţii, ajunsă în posesia mea în 
Antiohia. 

Lancea care l-a străpuns pe Domnul nostru lisus Hristos 
pe cruce. 

Este o comoară pe care merită să o ai dar, oricât ar 
părea de uluitor, nu este la fel de mare ca inimile acestor 
oameni care vă slujesc. 

Aşteptăm răspunsul Maiestăţii Voastre, 

Cu credință, umilul dumneavoastră slujitor, 

Hugh De Luc, hangiu, din Veille du Pere. 


Am aşteptat să se usuce cerneala. 

Mi se puse un nod în gât. Muriseră atât de mulţi. Sophie, 
Matthew, copilaşul meu, Nico, Robert, turcul. Toate, ca să 
ajung eu aici? 


276 


Lancea era sprijinită de masă. Ce s-ar fi întâmplat dacă în 
biserica aceea aş fi murit de mâna turcului? Ce ar fi fost 
dacă nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat? 

In sfârșit, am împăturit scrisoarea şi am pecetluit-o cu 
sigiliul ducelui. Mi-am văzut mâinile tremurând. 

Tocmai se întâmplase un lucru cât se poate de minunat. 
Eu, un ţăran, un bufon, un om fără casă, fără nicio 
proprietate... 

Tocmai îi scrisesem o scrisoare regelui Franţei. 


277 


Partea a cincea 


ASEDIUL 


278 


Capitolul 120 


Stephen, ducele de Borce, tresări când spiţerul îi aplică 
încă o lipitoare greţoasă pe spate. 

— Dacă îmi mai iei mult sânge, va fi mai mult în lipitorile 
astea decât în mine. 

Spiţerul îşi văzu de treabă. 

— Te plângi de proastă dispoziţie, stăpâne, dar te plângi 
în aceeaşi măsură şi de leac. 

Stephen pufni. 

— Nici toate lipitorile din lume nu mi-ar putea lua 
suficient sânge pentru a mă putea binedispune. 

De când atacul lui Morgaine dăduse greş, Stephen căzuse 
într-o melancolie adâncă. Cei mai valoroşi şi cei mai de 
încredere oameni ai lui fuseseră ucişi. Mai rău, irosise cea 
mai mare şansă de a pune mâna pe lance. Apoi, ca să 
înrăutăţească şi mai mult lucrurile, blestematul acela 
arogant avusese curajul de a mărşălui spre Treille. Clocotea 
atât de tare de mânie, încât îi creştea febra. 

Apoi, chiar ieri, primise vestea de necrezut că nebunul 
chiar reuşise să cucerească Treille; că Baldwin, idiotul 
idioţilor, îi predase castelul lui. 

Deci, lancea încă mai putea fi luată! Se gândise să 
pornească o cruciadă ca să elibereze Treille, să ia trofeul ce 
fusese furat de acel dezertor şi să îl readucă acolo unde îi 
era locul. În Bor&e, desigur. Dar cine ştie unde avea să se 
afle până atunci? În Paris, Roma sau poate chiar înapoi în 
Antiohia. 

În momentul acela, lucrurile se înrăutăţiră şi mai mult - 
Anne intră în cameră. Se uita la el, pieziş, cu faţa plină de 
vânătăi, şi îşi dădu capul pe spate zâmbind înveselită. 

— Ai trimis după mine, domnule? 

— Da. Spiţerule, lasă-mă o clipă cu soţia mea. 

— Dar lipitorile, stăpâne... nu s-a terminat încă... 

Stephen sări în sus, scuturând micile creaturi de pe 


279 


spatele lui. 

— Te porţi ca un călău, nu ca un vindecător. la creaturile 
astea de aici. De acum încolo mă voi trata de indispoziţie în 
felul meu. 

Anne îl privea cu un zâmbet uşor. 

— Mă mir că fiinţele astea mici te supără atât de tare, 
când suferi din atâtea alte motive. 

Se apropie şi îşi trecu mâna pe spatele lui, plin de mici 
dungi roşietice. 

— După cum arată astea, indispoziţia ta trebuie să fi fost 
foarte gravă. Să pun salvie? 

— Dacă nu te deranjează prea mult să mă atingi. 
Stephen îi susţinu privirea. 

— Bineînţeles că nu, bărbate. Îşi băgă mâinile adânc în 
pomada unsuroasă şi albă, întinzând-o la întâmplare pe 
spatele lui. Sunt chiar obişnuită cu deranjul. Ce voiai de la 
mine? 

— Speram să vorbim despre bunăstarea verişoarei tale 
Emilie. Sper că vizita la mătuşa ei i-a priit. 

— Aşa bănuiesc. Anne întindea salvia. Era chiar rumenă 
în obraji. 

Rumenă... amândoi ştiau că nenorocita nu mersese nici 
câţiva paşi în direcţia vizuinii găinii aceleia bătrâne, mătuşa 
sa. 

— Lipitorile astea par să fi supt destul de mult, zise Anne 
apăsând pe o rană anume. Stephen tresări. Starea asta de 
linişte nu pare să îţi priască, bărbate. Poate ar trebui să te 
reîntorci pe Pământul Sfânt pentru ceva distracţie. În ceea 
ce o priveşte pe Emilie, mi-e teamă că este mult prea 
obosită pentru a putea da foarte multe detalii. Obosită... 
zise ea apăsând din nou şi, cu toate acestea, rumenă în 
obraji după cum îţi spun. 

— Destul. Stephen îi prinse braţul. Ştii că nu am nevoie 
de aprobarea ta. 

— Nu ai. Anne îi aruncă o privire. Dar mai ştii şi că ea 
rămâne în grija mea. Şi chiar şi tu, soţul meu uneltitor, 
trebuie să ştii preţul pe care îl vei plăti dacă va suferi cel 
mai mic rău. 


280 


Îşi înfipse vârful unei unghii într-o rană deosebit de 
umflată. Stephen aproape se prăbuşi de pe masă. 

Ridică braţul ca şi când ar fi vrut să lovească. Anne nu 
tresări. În schimb, abia dacă se uită la el, ura arzându-i în 
ochi. Apoi trecu uşor la zâmbet. 

— Sunt aici, bărbate, dacă vrei să mă loveşti. Sau pot 
chema una dintre cameriste, dacă faţa mea ţi se pare prea 
aspră. 

— Nu îţi permit să-ţi baţi joc de mine în propria mea casă, 
zise Stephen împingând-o la o parte. 

— Atunci, poate că ar fi înţelept să mă mut. Anne zâmbi 
ironic. 

— leşi afară, strigă el, aproape atingându-i faţa cu mâna. 
Nu te mai minţi singură, Anne, închipuindu-ţi că micul tău 
jurământ de a o proteja m-ar face să ezit fie şi o secundă. 
În final, vei regreta această batjocură. Tu şi târfa cu obrajii 
trandafirii care te serveşte, şi nenorocitul de bufon cu care 
şi-o trage cu atâta patimă. 


Capitolul 121 


— Sfinţia Ta! Stephen îngenunche şi sărută inelul cu 
rubin al lui Bartholomeu, episcopul de Boree, deşi îl 
considera cel mai înfumurat şi bine hrănit slujbaş din 
Franţa. Ce drăguţ din partea dumitale să vii atât de curând. 
Te rog să te aşezi aproape de mine. 

Episcopul Bartholomeu era corpolent, cu ochi de bufniţă 
şi o guşă ce părea să se confunde cu veşmântul lui 
purpuriu. Stephen se mira cum de un asemenea om putea 
să facă un pas sau să urce o treaptă, sau chiar să îşi ţină 
slujbele. Ştia că episcopul nu suporta să fie ameninţat. Se 
credea prea bun pentru această dioceză şi tânjea după o 
poziţie mai bună. În Paris sau chiar în Roma. 

— M-ai luat din paraclis pentru asta? şuieră episcopul. 

La încuviințarea lui Stephen, un paj tânăr umplu două 
cupe cu bere. 


281 


— Se cheamă alambic. Stephen îşi ridică pocalul. Este 
făcută de călugării de lângă Flandra. 

Episcopul catadicsi să zâmbească. 

— Dacă este vorba despre lucrul lui Dumnezeu, atunci nu 
cred că am bătut un drum prea lung. 

Amândoi au sorbit îndelung. 

— Aaah! Clericul îşi linse buzele. Este foarte dulce. Are 
gust de mere şi mied. Cu toate acestea, am sentimentul că 
nu m-ai chemat ca să îţi spun părerea mea despre bere. 

— Te-am chemat, zise Stephen, deoarece există un mare 
gol în sufletul meu pe care numai Sfinţia Ta mă poate ajuta 
să îl umplu. 

Bartholomeu încuviinţă şi ascultă mai departe. 

Stephen se aplecă spre el. 

— Ai auzit de răscoala asta din sud, unde un bufon a 
condus o gloată de ţărani. 

Bartholomeu pufni. 

— Ştiu că un om mai prost decât Baldwin nu există, aşa 
că nu e greu de crezut că a putut fi înşelat de un nebun. Cu 
toate acestea, se mai spune că omul ăsta a fost şi bufonul 
tău odată, sire? 

Stephen îşi puse pocalul jos şi se uită la episcopul care 
zâmbea batjocoritor. 

— Să trec la subiect, Sfinţia Ta. Ştii ce poartă cu el 
bufonul ăsta, ştii care este izvorul curajului său? 

— Mesajul despre o viaţă mai bună. Eliberarea de sclavie, 
zise episcopul. 

— Nu despre mesajul lui vorbesc, ci despre toiagul lui. 

Clericul încuviinţă din cap. 

— Am auzit că se făleşte cu o suliță despre care se spune 
că ar fi lancea sfântă. Dar profeţeii ăştia afirmă întotdeauna 
că deţin una sau alta... apă sfântă de la botezul Sfântului 
loan, giulgiul de înmormântare al Sfintei Fecioare. 

— Deci, nu te interesează? îl întrebă Stephen. Nu te 
interesează că un băiat de târfa de la ţară se foloseşte de 
numele Domnului nostru pentru a ridica oamenii la revoltă? 

— Profeţii ăştia locali, suspină episcopul. Apar şi dispar ca 
şi gerul, în fiecare an. 


282 


Stephen se înclină. 

— Şi nu te preocupă faptul că acest ţăran umblă încolo şi 
încoace, incitând mulţimea, în numele lui Hristos, la 
răsturnarea stăpânilor? 

— Mi se pare că tu eşti cel îngrijorat, Stephen. Pe de altă 
parte, am auzit că băiatul ăsta nu caută graţie divină, ci 
grâu pământesc. 

Pe faţa episcopului se lărgi un zâmbet, zâmbetul unui 
jucător de zaruri ce ştie care va fi rezultatul. 

— Ce vrei, Stephen, ca Biserica să se ocupe de bătăliile 
tale? Să ne plângem Romei şi să începem o cruciadă 
împotriva unui nebun? 

— Ce vreau eu, Sfinţia Ta, este să îi lovim pe aceşti 
maimuţoi unde îi doare mai tare. Mai mult decât stomacul 
sau dorinţele lor, sau visurile lor idioate despre mult râvnita 
libertate pe care tânjesc să o guste. 

Bartholomeu aştepta, cu un zâmbet jucăuş. 

— Sufletele lor, Sfinţia Ta. Vreau să le sfâșii sufletele. lar 
tu eşti cel care îmi poate garanta acest lucru. 

Episcopul îşi puse băutura jos. Trecu de la amuzament la 
îngrijorare. 

— Şi ce anume vrei să fac eu? 


Capitolul 122 


De la rege nu veni niciun răspuns şi, cu fiecare zi ce 
trecea, oamenii deveneau din ce în ce mai nerăbdători şi 
mai obosiţi. Aceştia nu erau soldaţi, pregătiţi să ocupe un 
oraş ca Treille. Erau fermieri, negustori, soţi şi taţi. Tânjeau 
să ajungă acasă. 

Pe drumul spre nord fuseseră postate santinele, dar nu 
venea niciun mesager. 

De ce? Oare dacă Emilie i-ar fi scris şi ea? Dacă ar fi 
putut... şi dacă nu putea? 

Apoi, într-o zi, iscoadele zăriră un grup îndreptându-se, 
spre castel. Eram în sala cea mare. Alphonse dădu buzna. 


283 


— H-Hugh, se apropie o trupă de soldaţi. Par să fie 
trimişii regelui! 

Am luat-o spre zidurile oraşului cât de iute ne duceau 
picioarele. M-am urcat pe metereze şi m-am uitat la grupul 
care se apropia, cu inima bătându-mi cu putere. Din nord, 
veneau şase călăreţi în galop. Cavaleri ce purtau un steag, 
dar nu cu purpuriul şi auriul regal. 

Ci cu o cruce pe el. Cavaleri ai Bisericii. 

L-au însoţit pe călăreţul din centrul grupului, purtând 
hainele închise la culoare ale clerului. 

Am deschis porţile exterioare şi grupul intră în oraş. În 
piaţă s-a adunat o mulţime de oameni. Cu toţi ai noştri - 
Odo, Georges, oamenii din Morrisaey. Majoritatea rânjeau 
optimişti. 

— E de bine sau de rău? întrebă Alphonse. 

— Cred că e de bine, zise părintele Leo. Regele nu ar 
trimite un preot ca să ne atace. Veţi vedea. 

Un cleric uscăţiv, cu ochii limpezi, cobori încet de pe cal. 
Nu pierdu nicio clipă şi se adresă mulţimii: 

— Sunt părintele Julian, emisar al Eminenţei Sale, 
episcopul Bartholomeu. Aduc un decret urgent. 

— Eu sunt Hugh, i-am spus. M-am înclinat şi am făcut 
semnul crucii în semn de respect. 

— Mesajul meu trebuie ascultat de toţi, zise preotul, 
fixându-mă cu privirea. Scoase un sul rulat din tunică şi îl 
desfăcu. 

— Ocupanţi ai castelului Treille, începu clericul cu voce 
tare şi limpede. Fermieri, pădurari, negustori, şerbi şi 
oameni liberi, toţi cei ce îl urmaţi pe cel cunoscut sub 
numele de Hugh De Luc... un dezertor din Armata Crucii 
care încă mai poartă bătălii şi astăzi pentru eliberarea 
Pământului Sfânt... 

Un fior de îngrijorare îmi îngheţă sângele. Mulțimea 
amuţi. 

— Eminenţa Sa episcopul Bartholomeu vă dojeneşte 
pentru falsa voastră răscoală şi vă îndeamnă, astăzi, 17 
octombrie 1098, să vă risipiţi, să renunţaţi pe dată la toate 
doleanţele şi la pământurile luate ducelui Baldwin de Treille 


284 


şi să vă întoarceţi în satele voastre, altminteri veţi suporta 
consecinţele imediate ale acţiunilor voastre: 
excomunicarea definitivă din Biserica Romei şi despărţirea 
pentru totdeauna a sufletelor voastre de cele sfinte. 

Preotul se opri pentru a privi chipurile uluite, inclusiv al 
meu. 

— Eminenţa Sa insistă, continuă el, să vă lepădaţi de 
toate sfaturile şi promisiunile ereticului Hugh De Luc; să-i 
negaţi legitimitatea, să confiscaţi orice relicvă sau simboluri 
ce se pretind a fi de origine divină şi care se află în posesia 
lui; şi să nu credeţi niciunul din argumentele pe care le 
prezintă, cum că ar fi trimis al Domnului lisus Hristos. 

— Nu. Oamenii scuturau din cap. Nu este posibil... Se 
uitau speriaţi, unul la altul, apoi la mine. 

Tânărul preot le strigă: 

— În speranţa că veţi urma acest decret şi pentru ca 
sufletele voastre să poată primi din nou la Sfânta 
împărtăşanie, se declară o perioadă de două zile de punere 
a lui în aplicare, sub supravegherea mea. Edictul este 
semnat de Eminenţa Sa abatele Bartholomeu, episcop de 
Boree, reprezentant al Sfântului Scaun. 

Boree! mă gândeam eu. Stephen făcuse asta! 

Un şuşotit speriat plutea prin mulţime. 

— Este o nebunie, vorbi părintele Leo. Aceşti oameni nu 
sunt eretici. Nu au luptat decât pentru hrana familiilor lor. 

— Atunci, le sugerez să mestece mai repede, zise tânărul 
preot, şi să se întoarcă la fermele lor înainte ca sufletele să 
le rămână flămânde pentru totdeauna. Şi tu la fel, popă de 
ţară. Bătu în cuie edictul pe peretele bisericii. 

— Acesta este şantajul lui Stephen, le-am strigat celor 
din jurul meu. Vrea lancea, cu orice preţ. 

— Atunci, dă-i-o, strigă cineva, dacă ne răscumpără 
sufletele. 

— Îmi pare rău, Hugh. Am venit să lupt, spuse un altul, 
clătinând din cap. Dar nu sunt pregătit să fiu blestemat 
pentru vecie. 

Oamenii noştri păreau îngroziţi şi copleșiți. Unii coborâră 
de pe ziduri şi şerpuiră încet către porţile oraşului. 


285 


— Aşa este, încuviinţă preotul. Biserica vă primeşte cu 
drag, dar numai dacă vă supuneţi pe dată. Intoarceţi-vă la 
fermele şi la soțiile voastre. 

Cum aş fi putut lupta împotriva unui atac atât de 
veninos? Oamenii aceştia curajoşi au crezut că fac un lucru 
bun atunci când m-au urmat. Un lucru ce l-ar fi bucurat pe 
Dumnezeu. 

Am văzut cum un grup de prieteni vechi trece pe lângă 
mine îndreptându-se spre porţile oraşului. O furie şi mai 
apăsătoare îmi clocotea în piept. 

Tocmai pierdusem războiul. 


Capitolul 123 


În noaptea aceea, Odo mă găsi ghemuit, de unul singur, 
în capelă. 

Mă rugam. Mă rugam la Dumnezeu să îmi arate ce 
trebuia să fac. Dacă exista într-adevăr un Dumnezeu, nu ar 
fi permis unui grup de fanfaroni bine hrăniţi, ca părintele 
Julian, căruia nu îi păsa nici cât negru sub unghie dacă 
oamenii mei trăiesc sau mor, să le slăbească hotărârea. 

— Ştiu că eşti în rahat rău de tot, zise Odo, dacă tu ai 
ajuns să te rogi. 

— Câţi oameni dintre ai noştri au mai rămas? l-am 
întrebat. 

— Jumătate, poate mai puţini. Până mâine... cine ştie? 
Poate nu destui pentru a stăpâni oraşul. Ne-au mai rămas 
totuşi câţiva de nădejde. Georges, Alphonse, băieţii din 
Morrisaey... chiar şi părintele Leo. Cei mai mulţi dintre cei 
care au fost de partea noastră de la bun început. 

l-am aruncat un zâmbet slab. 

— Încă mai cred în mine? 

— Nu, nu aş spune asta. Să zicem că dacă fac un 
rămăşag cu Dumnezeu au mai multă încredere în lancea 
cea sfântă decât în şoarecele acela de biserică. 

Am tras lancea de pe banca de lângă mine şi am strâns-o 


286 


în mâini. 

— Aşadar...? zise Odo. Chestia aia ţi-a dat vreun 
răspuns? Ce urmează? 

— Urmează, i-am răspuns, urmează că Stephen mă vrea 
pe mine sau, cel puţin, lancea... şi nu sufletele voastre. 
Edictul este o provocare: „Vino şi înfruntă-mă dacă ai 
curajul“. Nu am de ales, trebuie să mă duc. 

— Să te duci? Odo începu să râdă. Te duci spre Boree cu 
oamenii care au mai rămas? 

— Nu, prietene. Am clătinat din cap. Voi pleca spre Borée 
de unul singur. 

Lui Odo îi luă câteva clipe ca să hotărască dacă să 
obiecteze sau să îşi dea ochii peste cap. 

— Te duci la Boree? Doar tu şi lancea aia? 

— Nu vezi ce mesaj îmi trimite, Odo? A ars sate ca să 
pună mâna pe lancea asta. Mi-a ucis soţia şi copilul. Acum o 
are pe Emilie. Ce altceva aş putea să fac? 

— Putem aştepta. Să îl ţinem pe Baldwin în temniţă până 
când primim veşti. Regele va pune cu siguranţă capăt 
acestei nebunii. 

— Vorbim despre cuvântul regelui. Regele este nobil. Va 
fi de partea lui Baldwin şi a lui Stephen fără ca măcar să ne 
audă păsurile. Oamenii aceştia îi sunt credincioşi, înmulţesc 
armatele pentru a purta războaiele lui. Noi... înmulţim 
găini? 

— Chiar şi un rege poate fi înduplecat cu o omletă bună. 
Fierarul corpolent chicoti. Apoi se uită drept în ochii mei. Eu 
sunt alături de tine, Hugh, până la sfârşit. 

L-am prins de încheietura mâinii. 

— Ajunge, Odo. Mi-ai fost un prieten de nădejde, toţi mi- 
aţi fost. Aţi avut încredere în mine mai mult decât ar fi visat 
orice nebun. Le-am zâmbit. Dar acum e lupta mea. Lucrul 
ăsta... mi-a adus în cea mai mare parte numai necazuri. 
Dar alte lucruri - oraşul răsculându-se, mândria cu care am 
mărşăluit spre Treille, faţa lui Baldwin - au fost bucurii. 

— Ai devenit un filosof destul de prost de când ţi-ai pus 
fusta aia, comentă Odo. 

— Poate... dar plec singur. 


287 


Odo nu mi-a răspuns, doar a oftat adânc şi a zâmbit. Apoi 
s-a uitat în jur. 

— Deci, aşa e pe dinăuntru o biserică. Scaunele sunt tari 
şi nu e nimic de mâncare. Nu văd ce te atrage. 

— Suntem doi de aceeaşi părere, i-am răspuns râzând. 
Am stat o clipă cufundaţi în tăcere. 

— Păi, unde am fi fost acum dacă nu aş fi plecat în ziua 
aceea în Cruciadă? Dacă nu aş fi plecat niciodată, iar 
Sophie şi Philipe ar fi fost încă în viaţă. Şi părintele Leo ar fi 
continuat să ţină slujbe plictisitoare. lar tu ai fi continuat să 
munceşti cinstit zi de zi. 

Odo se uită spre fereastră. 

— Cred că am fi sorbit o bere. Şi ţi-am fi ascultat glumele 
caraghioase. 

M-am ridicat şi l-am bătut pe spate. 

— Atunci, hai, prietene. Sigur există o cârciumă pe aici. Şi 
tot mai ştiu câteva glume pe care nu le-ai auzit încă. 


Capitolul 124 


A doua zi în zori, mi-am pus tunica de bufon uzată, mi-am 
luat rămas-bun de la prietenii mei care fuseseră alături de 
mine de la bun început, mi-am pus lancea cea sfântă subrat 
şi am plecat. 

Georges, Odo, părintele Leo şi Alphonse m-au întâmpinat 
la porţile oraşului. l-am îndemnat să nu se predea, ci să 
rămână acolo şi să păstreze oraşul în bună ordine. Le-am 
mai spus că tot ceea ce făcusem noi era un lucru drept şi 
că într-o bună zi vom primi răsplata. 

Dar şi ceea ce aveam de făcut acum era drept. Şi trebuia 
să o fac singur, cu orice preţ. 

In timp ce mă pregăteam să urc pe cal, i-am îmbrăţişat 
cu drag pe Odo şi pe Georges. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze pe amândoi, am spus. 
Le-am mulţumit pentru faptul că m-au urmat, pentru că au 
crezut în mine. Pentru că au riscat. În îmbrăţişarea lor 


288 


fierbinte în lacrimile ce stăteau să curgă, am simţit 
apăsarea unei tristeţi. S-ar putea să nu ne mai vedem 
niciodată. 

Apoi am urcat pe cal şi, aruncând o ultimă privire în 
urmă, zâmbind şi făcându-le cu ochiul, am coborât dealul. 
Am jurat să nu mai privesc niciodată înapoi. 

La poalele dealului, mi-am încălcat promisiunea. Am 
privit în urmă la zidurile de nepătruns şi la turnurile înalte 
de neurcat. Oraşul ce nu putea fi cucerit. Îmi venea să 
pufnesc în râs. O scânteie de mândrie îmi încălzi sângele. 
Şerbii şi fermierii cuceriseră castelul stăpânului fără nicio 
luptă. Faţa damblagită a lui Baldwin mi se ivi în minte - fie 
şi numai pentru acel moment unic, meritase totul. 

Dar Baldwin rămânea acum în urma mea. O ultimă 
provocare mă aştepta. Confruntarea cu cel care ne arsese 
satul, care îmi ucisese soţia şi copilul. Şi care acum o 
deţinea pe cea pe care o iubeam. Ştiam că acum această 
luptă nu mai era legată de drepturi şi libertate. Acum se 
restrânsese la ceva mai profund, ceva personal. 

Am întors spatele oraşului Treille pentru ultima dată şi 
am dat pinteni calului. 

Mintea îmi era deja la Boree. 


Capitolul 125 


Tocurile cizmelor grele ale lui Stephen răsunară tare 
atunci când intră într-o încăpere mică, de lângă cazărmi. 
Înghesuit într-un colţ întunecat, ocupantul ei se întoarse - 
un bărbat murdar şi plin de răni. 

— Vino, Morgaine. Stephen deschise larg uşa. A sosit din 
nou clipa ta. Trebuie să mă folosesc de talentele tale. Incă 
mai eşti cavaler, nu-i aşa? 

Cavalerul dezonorat îşi ridică încet trupul musculos de la 
podea. Hainele rupte şi murdare ascundeau locul în care îl 
pătrunsese sabia, iar mica rană încă mai supura. 

— Sunt aici ca să te servesc, stăpâne. 


289 


— Bine, zise Stephen. Trebuie să aeriseşti locul acesta. 
Igiena ta a lăsat întotdeauna de dorit, Morgaine, dar acum 
o latrină ar mirosi ceva mai puţin decât încăperea asta. 

— Mirosul îmi păstrează vie în amintire rana mea şi pe 
nenorocitul josnic care mi-a provocat-o. 

— Mă bucur că amintirile tale sunt vii, zise Stephen. 
Pentru că, dacă vrea Dumnezeu, vei avea o a doua şansă 
ca să te răzbuni. 

Ochii tafurului scânteiară. 

— Respir numai în speranţa unei asemenea şanse. Dar 
cum? 

— Evenimente mai mari decât îţi poţi tu imagina îl vor 
aduce pe nebun înapoi la mine. 

— Nebunul! Vine în Boree? Eşti sigur? 

— Crezi că mi-aş murdări cizmele în groapa asta infectă 
din alt motiv? Acum, ridică-te. ÎI voi pune pe spiţer să îţi 
acopere rana aia. 

Tafurul îşi ridică tunica de război de la podea, încă ruptă 
şi pătată de sânge în locul în care îl pătrunsese sabia 
bufonului. Îşi linse buzele, aşa cum un om înfometat ar fi 
făcut-o, aşteptând o friptură proaspătă. 

— Gândul răzbunării te-a adus din nou la viaţă, 
războinicule. Stephen rânji. Instinctele nu îl înşelaseră. 
Făcuse bine că îl salvase pe acest animal bălos şi nu îi 
tăiase capul când se târâse înapoi fără lance. 

— ÎI voi spinteca, zise tafurul arătându-şi dinţii, şi voi lăsa 
rănile mele să supureze peste ale lui, ca să moară 
cunoscând această otravă. 

— Aşa te vreau. Stephen îl bătu peste umăr, apoi se uită 
la propria lui mână cu dezgust. Se plecă spre războinicul 
rănit, ca şi când ar fi fost tovarăşi de pahar, apoi înfipse 
mânerul propriei săbii în rana lui Morgaine. Acesta gemu. 

— De data asta să ai grijă să te întorci cu lancea, şuieră 
Stephen. Dar, mai întâi, ar mai fi ceva de făcut, continuă 
Stephen, revenind la tonul anterior. În lipsa ta, au venit tot 
felul de ticăloşi în Borée. De aceea am nevoie de tine. În 
cine altcineva aş putea avea încredere? 

— Spune-mi doar ce trebuie făcut. 


290 


— Bun. Privirea lui Stephen se lumină. Asta speram să şi 
aud din partea ta. Arăţi ca un om care ar avea nevoie de un 
pic de distracţie, Morgaine. Ce-ar fi să îl chemăm pe 
bufonul Norbert, nu-i aşa, Morgaine? Ce-ar fi să vedem 
dacă reuşeşte să ne facă să râdem? 

Morgaine încuviinţă din cap, iar Stephen ştia că acesta 
înţelesese perfect. Nu conta al cui sânge avea să fie pe 
sabia lui, atâta vreme cât ducea la nebun. 

— Şi, Morgaine... zise Stephen în timp ce părăsea 
încăperea împuţită. Dacă tot este vorba de petrecere, de ce 
să nu o invităm şi pe lady Emilie? 


Capitolul 126 


Mersesem prin pădure două zile, călărind de la ivirea 
zorilor până când spatele mi se încovoia de durere apoi, 
când se lăsa întunericul, mă ghemuiam într-un tufiş, iar 
mintea îmi rămânea trează în timp ce trupul se cufunda 
într-un somn agitat. Mă gândeam la toate necazurile mele. 
La prietenii pe care i-am lăsat în urmă, la siguranţa lui 
Emilie. La ce voi face când voi ajunge în Boree, ce se afla la 
două zile de mers călare. 

În dimineaţa aceea, tocmai terminasem de înghiţit 
câteva guri de pâine şi brânză şi mă pregăteam să pornesc 
la drum când mi-am dat seama că, din urmă, se apropia 
încet un călăreț. 

M-am ascuns după un copac şi mi-am scos cuțitul. 

Călărețul singuratic apăru la vedere. Un om al Bisericii, 
poate un călugăr, acoperit de veşmântul lui cernit, călărind 
de unul singur prin păduri periculoase. 

M-am liniştit şi am păşit afară din ascunzătoare. 

— Trebuie să fii ori nebun, părinte, pentru a străbate 
aceste păduri de unul singur, am strigat către silueta care 
se apropia, ori mort de beat. 

Omul Bisericii se opri. 

— Asta este un avertisment neobişnuit, răspunse de sub 


291 


gluga lui, venind de la un om îmbrăcat într-o tunică din 
petice. 

Spre mirarea mea, vocea mi se părea cunoscută! 

Îşi ridică gluga, şi l-am văzut pe părintele Leo, cu un 
zâmbet de la o ureche la alta. 

— Ce cauţi aici?! am exclamat. 

— M-am gândit că un om cu o misiune ca a ta ar avea 
nevoie să fie îndrumat în sufletul său. Suspină, străduindu- 
se să coboare de pe cal. Sper că nu te superi. 

— Să mă supăr? Mă bucur de companie, bătrâne prieten. 

— Ştiam că există pericole, zise părintele scuturându-şi 
tunica de praf. Adevărul este că am aşteptat atât de mult 
un adevărat semn de la Dumnezeu, că nu am putut suporta 
ideea de a mă despărţi de lance. 

Am râs şi l-am ajutat să se scuture de praful de pe drum. 

— Pari obosit, părinte. Bea! 

l-am întins părintelui Leo plosca mea din piele de vițel, 
iar el o dădu peste cap. 

— Vom alcătui o adevărată armată atunci când vom 
ajunge în Boree. Am zâmbit. Nebunul şi preotul. 

— Da, zise preotul şi îşi şterse gura, foarte impunătoare. 
Ştiu că nu vom speria pe nimeni, aşa că sper că nu te 
superi că am mai cerut ajutorul unui prieten. 

— Un prieten...? 5 

De pe drum se auziră copitele unui alt cal. In timp ce se 
apropia, am clipit de două ori şi am recunoscut în călăreț pe 
Alphonse. Tropoti către mine îmbrăcat ca de luptă. Imi 
aruncă zâmbetul lui ciudat, timid. 

— Sunteţi nebuni amândoi, am spus. 

— Priveşte, eşti îmbrăcat, mărşăluieşti către Boree ca să 
ataci castelul de unul singur, şi ne spui nouă că suntem 
nebuni? mormăi părintele Leo. 

— Ei bine, acum suntem trei nebuni. Am râs cu inima 
încălzită. 

— Nu. Alphonse pufni şi scutură din cap. Ba nu, nu 
suntem. 

— Ai ceva bun de mâncare? mă întrebă o altă voce din 
pădure. Orice mi se pare bun după ce am alergat după 


292 


veveriţe şi şopârle. 

— Odo! 

M-am uitat la fierar, purta armura lui din piele, şi ciocanul 
lui greu, iar una dintre tunicile în alb cu purpuriu ale lui 
Baldwin îi atârna pe un umăr. 

— Ştiam eu că tu trebuie să fii în spatele chestiei ăsteia, 
am spus încercând să par aspru. 

— Da’ de unde! rânji Odo. Arătă cu capul. £E/a fost. 

In spatele lui, morarul îşi croia drum prin pădure. 

— V-am spus că aceasta este lupta mea, am protestat 
prefăcându-mă supărat. 

— Ne-ai mai spus şi că eram /iberi, zise Odo. Aşa că, eu 
cred că este hotărârea mea. 

Am pufnit. 

— Te-am însărcinat să răspunzi de cetate, Georges. Te- 
am lăsat cu Baldwin şi cu patru sute de oameni. 

— Aşa ai făcut, nu? îmi făcu cu ochiul. 

Din josul drumului, se auzea limpede acum târşâitul 
paşilor grei. Paşii unei mulţimi de oameni care mărşăluiau. 
De după cotitură, apăru primul dintre ei. Era Alois, din 
Morrisaey şi alţi trei dintre oamenii lui, cu topoare şi scuturi. 

Coloana devenea din ce în ce mai mare. Cei patru 
oameni ai lui Alois deveniră patruzeci. Apoi alţi patruzeci. 
Le recunoşteam chipurile. Din Morrisaey, din Moulin Vieux, 
din Sur le Gavre. Unii pe cai, alţii pe jos. Cu feţele arse, 
tăcuţi, mândri. Mi se puse un nod în gât. Nu am spus nimic. 
Continuau să vină, val după val, oameni care încă mai 
credeau în mine. Cărora nu le mai rămăsese nimic altceva 
decât sufletele lor. 

Apoi, pe un armăsar obosit, legat fedeleş, se afla Baldwin 
şi, imediat în urma lui, castelanul. 

Nu îmi venea să cred ce vedeam! 

— Au venit toţi? Toţi cei patru sute? l-am întrebat pe 
Alois. 

Clătină din cap. 

— Patru sute patru. Râse. Dacă vin şi zidarii. 

Odo îmi spuse: 

— Ne-am gândit că dacă sufletele noastre sunt oricum 


293 


pierdute, ce mai avem de pierdut? 

Inima aproape că îmi plesnea de mândrie. Am rămas 
acolo, privind coloana cum se mărea. Simţind voinţa 
comună a acestor oameni. Unii mă salutau: „Hei, generale, 
mă bucur să te văd din nou“. Alţii dădeau pur şi simplu din 
cap. Multora nici nu le ştiam numele. La sfârşitul coloanei, 
se vedeau patru bărbaţi grăbindu-se să ţină pasul, ţinând 
un steag pe care era pictat un ochi - semnul breslei 
zidarilor. 

Le-am spus doar: „Mulţumesc“ lui Odo şi lui Georges, şi 
n-am mai putut rosti alte cuvinte. Am vrut să le spun cât de 
mândru eram de ei. De fiecare dintre ei. 

Mi-am pus un braţ pe umărul morarului. 

— Cred că ne îndreptăm spre Boree, a spus Odo ridicând 
din umeri, iar eu am dat din cap, uitându-mă la coloana ce 
se întindea pe drum. De data asta, ar fi bine să ai un plan 
adevărat dacă vrei să cucereşti şi acest loc, mormăi el. 


Capitolul 127 


Aşa cum se întâmplase şi cu câteva săptămâni în urmă, 
când am mers spre Treille, în fiecare sat prin care treceam, 
la fiecare răscruce de drumuri ni se alăturau şi alţii. Ni se 
dusese vestea. 

Fermierii de pe câmpuri, dulgherii, ciobanii cu turmele lor 
alergau spre garduri pentru a vedea un lord ca Baldwin 
legat în spatele unui nebun. 

— Cum poţi merge mai departe? se întrebau oamenii 
miraţi. Stephen v-a blestemat sufletele. 

— Este foarte posibil, le răspundeam noi, din moment ce 
doar atât ne-a mai rămas. 

Incă o dată, mergeam în hainele mele rupte de bufon, în 
fruntea unei mulţimi, purtând lancea sfântă. Dar de această 
dată armata era bine înarmată. Aveam săbii adevărate şi 
armuri, şi scuturi rezistente, pe care le luaserăm de la 
soldaţii lui Baldwin şi pe care le vopsisem în roşu cu verde, 


294 


culorile noastre. Aveam, de asemenea, catapulte, arcuri şi 
arcane pentru asediu, vaci şi provizii de mâncare pentru a 
susţine o armată întreagă. 

— Nu puteţi cuceri Boree, ne râdeau în nas unii. Nicio mie 
de oameni nu ar putea cuceri Boree. 

— Nu am putut cuceri nici Treille, nu-i aşa? le răspundea 
Odo batjocoritor. 

— Avem încredere în lance, zicea Alphonse. Este mai 
adevărată decât judecata oricărui episcop. 

Acum, ni se alăturau tot mai mulţi recruți. „Vin şi eu. Este 
o lume nouă din moment ce un lord este târât de un 
nebun!” Tineri şi bătrâni îngenuncheau în faţa lăncii şi ni se 
alăturau. 

Şi, cu toate acestea, pe măsură ce înaintam, îmi dădeam 
seama că aceasta nu avea să fie o bătălie la fel de uşoară 
ca ultima. Stephen nu va permite armatei noastre de părliţi 
să se apropie fără să o atace. Avea o armată mult mai mare 
şi mai înspăimântătoare decât a lui Baldwin. Şi mai bine 
antrenată. El însuşi era un luptător vestit. 

Şi, bineînţeles, eu nu eram chiar un general. Singurele 
talente militare pe care le aveam erau cele pe care le 
deprinsesem în Cruciadă. Şi nici Georges sau Odo, sau 
oricare dintre oamenii noştri. Erau fermieri şi pădurari. lar 
vechea grijă reîncepu să mă chinuie: că aş putea conduce 
oameni nevinovaţi, care credeau în chemarea mea, la un 
măcel. 

Aveam nevoie de un conducător de oşti, dar de unde să-l 
fi luat? 

In cea de a treia noapte, m-am avântat spre locul unde 
erau ţinuţi Baldwin şi oamenii lui. Ducele mă privi cu ură. 
Abia dacă am clătinat din cap şi am râs. 

Am îngenuncheat lângă castelanul Daniel Gui. Era chipeş 
şi se ţinea semeţ. Nu s-a plâns niciodată că era prizonier, 
spre deosebire de Baldwin, care scuipa ameninţări şi 
înjurături la adresa oricui l-ar fi privit în ochi. Mai auzisem şi 
alte lucruri bune despre el. 

— Am o problemă, am zis aşezându-mă pe jos lângă el. 
L-am privit pe Daniel Gui în ochi, ca de la bărbat la bărbat. 


295 


— Ai o problemă? Castelanul râse, arătându-mi legăturile 
lui. 

— Ale mele mai întâi. Am zâmbit. Sunt în fruntea unei 
armate, dar ştiu foarte puţine despre felul cum se poartă o 
mare bătălie. 

— Este cumva o ghicitoare, bufonule? Dacă este, lasă-mă 
să ghicesc. Eu ştiu să port o bătălie, dar armata mea este 
dezarmată şi risipită. 

l-am oferit o gură de bere. 

— Se pare că încă mai suntem de acord, dar în tabere 
diferite. Dar tu conduci armatele ducelui. 

— Eu conduc armatele oraşului Treille, răspunse el 
hotărât. Treaba mea era să le dau ordin să apere oraşul, nu 
să măcelărească oameni nevinovaţi în care ducele nostru 
nu avea încredere. i 

— Cu toate acestea, Treille înseamnă Baldwin. Încearcă 
să le separi şi nu vei reuşi. _ 

— Problema mea.  Castelanul  zâmbi.  lmi arătă 
încheieturile mâinilor sale. De care sunt acum, din 
nefericire, legat. 

— Am nevoie de un general, castelane. Dacă ne ducem la 
Boree, nu îi vom învinge pe cei de acolo cu un semn al 
mâinii. 

Mai luă o gură de bere, părând să se gândească la asta. 

— Ce primesc dacă vă ajut să cuceriţi acest oraş? 

Am zâmbit. 

— Cel mai sigur, nişte probleme cu vechiul tău stăpân. 

Daniel Gui rânji. 

— Oricum, nu cred că aş mai putea reveni la aceeaşi 
slujbă. 

Într-adevăr, Baldwin abia aştepta prilejul să dea vina pe 
cineva. 

— Doar o şansă, i-am răspuns. Aceeaşi şansă ca pentru 
oricare dintre noi. Să ne cerem drepturile şi să ne 
întoarcem să ne vedem de vieţile noastre, ca oameni liberi. 

— Este un fel de ironie pe aici, chicoti castelanul. Până 
acum, ne-ai cucerit castelul şi l-ai pus pe stăpânul meu în 
lanţuri. Nu pari un soldat tocmai rău pentru un om care 


296 


poartă un costum de bufon. 

— Am fost la Antiohia şi Civetot, i-am spus, în Cruciadă... 

Castelanul dădu din cap, în semn că înţelege. 

— Deci, ne ajuţi? Ştiu că asta înseamnă să-ţi renegi 
cuvântul dat stăpânului tău, Baldwin. Cariera ta s-ar putea 
să nu aibă nimic de câştigat. Cu toate acestea, nu suntem o 
gloată chiar aşa de rea, pentru nişte rebeli, eretici şi 
nebuni. 

Daniel inspiră adânc şi zâmbi. 

— Cred că voi reuşi destul de bine să fac parte din ea. 


Capitolul 128 


Am ieşit din pădure în ziua următoare şi ne-am pomenit 
în faţa unui râu. Inaintea noastră se întindea o privelişte cu 
adevărat înfricoşătoare. 

Pe o movilă înaltă de pământ, chiar în dreptul nostru, ne 
aştepta o hoardă de războinici. Să fi fost vreo trei sute. 

Nu purtau însemne, ci doar piei tari şi cizme înalte, săbii 
şi scuturi scânteind în lumina soarelui. 

Aveau părul lung şi murdar, şi ne priveau ieşind din 
pădure fără niciun fel de teamă. Erau gata de luptă. Un fior 
de panică trecu prin rândurile noastre. Şi prin mine la fel. 

Cornii  sunară. Caii nechezară. Câteva căruţe se 
îmbulziră. În orice moment, mă aşteptam să ne atace. 

Am ordonat trupelor noastre să se oprească. Mulțimea 
din faţa noastră părea neliniştită. La naiba, oare 
condusesem oamenii într-o capcană? 

Odo şi Daniel veniră spre mine. Nu îl mai văzusem în 
viaţa mea pe Odo atât de speriat. 

— Grohăie ca saxonii, zise Odo. Sunt nişte bestii. Se 
spune despre ei că trăiesc în peşteri şi că îşi mănâncă 
propriii copii atunci când recolta nu este bună. 

— Nu sunt saxoni, spuse Daniel. Sunt din Languedoc. Din 
sud. Oameni de la munte. Dar este recunoscut că îşi 
mănâncă propriii copii chiar şi când recolta e bună. 


297 


Descrierea lui îmi dădu fiori. 

— Sunt ai lui Stephen? l-am întrebat. 

— S-ar putea. Ridică din umeri. Îi vedeam cum se uitau la 
noi, fără să le pese că eram mulţi. Mercenari. l-a mai folosit 
şi cu alte prilejuri. 

— Pune oamenii să se împrăştie prin râpă, i-am spus. 
Speram să dau o dovadă de curaj. Această ameninţare 
venise asupra noastră dintr-o dată. Toţi cei cu săbii în faţă, 
în caz că ne atacă. 

— Păstraţi caii la urmă, zise Daniel. Dacă ticăloşii ăştia se 
năpustesc asupra noastră, vor veni pe jos. Pentru un om din 
Languedoc, este o laşitate să nu o facă. 

Toţi se grăbiră în formaţie. Apoi noi am rămas pe loc, cu 
inimile încordate, strângându-ne scuturile. Pe câmpie se 
aşternuse liniştea. 

— Mi se pare o zi destul de bună pentru a mă întâlni cu 
creatorul meu. Odo îşi încercă ciocanul. Dacă mă mai 
asculti, Doamne. 

Dintr-o dată, în tabăra celor din Languedoc se simţi 
mişcare. Mi-am luat sabia. 

Apoi doi călăreţi se desprinseră din rândurile lor şi 
galopară către noi. 

— Vor să ne vorbească, zise Daniel. 

— Mă duc eu, i-am spus. lată, m-am întors spre Odo, ţine 
lancea. 

— Vin cu tine, zise Daniel. 

Eu şi Daniel am mers călare între cele două armate. Doi 
dintre mercenari aşteptau nepăsători să ne apropiem. Unul 
era mare şi solid, clădit ca un taur. Celălalt, mai subţire. 
Dar părea la fel de rău. Timp de o clipă, nimeni nu vorbi. 
Doar ne-am privit, rotindu-ne în cerc. 

În sfârşit, Taurul tună câteva cuvinte într-o franceză pe 
care abia o înţelegeam. 

— Tu eşti bufonul Hugh? Cel cu lancea? 

— Da, am răspuns. 

— Tu eşti băşina aia mică şi curajoasă ce i-a condus pe 
şerbi şi pe fermieri la răscoală împotriva stăpânilor lor? 
grohăi celălalt. 


298 


— Ne-am ridicat împotriva crimei şi a opresiunii, i-am 
răspuns. 

Taurul pufni. 

— Nu pari aşa de mare. Ni s-a spus că ai opt picioare 
înălţime. 

— Dacă va trebui să ne luptăm, aşa vi se va părea, i-am 
spus. 

Mercenarii mă măsurară din cap până în picioare, într-un 
fel pe care nu îl puteam înţelege. Apoi se uitară unul la altul 
şi pufniră în râs. 

— Să ne luptăm cu tine? chicoti Taurul. Am venit să ne 
alăturăm ţie, nebunule. Am auzit că vrei să ataci Treille. 
Suntem duşmani de moarte ai blestematului ăla de 
Baldwin. Ne duşmăâănim de două sute de ani. 

M-am uitat la Daniel şi am început să râdem. 

— Asta este o veste bună... Dar aţi ajuns prea târziu. 
Treille a fost deja cucerit. Acum ne îndreptăm spre Boree. 

— Boree? zise cel mai tânăr. Adică împotriva ticălosului 
de Stephen? 

Am încuviinţat din cap. 

Timp de un minut, cei doi languedocieni se apropiară 
călare unul de altul. Abia dacă înţelegeam limba în care 
vorbeau. Apoi Taurul se uită înapoi spre mine şi ridică din 
umeri. 

— Bine, mergem la Boree. 

Ridică sabia către trupele lui şi aceştia au izbucnit - 
înălţând săbiile şi suliţele - într-un chiot general. 

— Ai noroc, rânji Taurul în barbă. Suntem duşmanii celor 
din Boree de trei sute de ani. 


Capitolul 129 


Stephen era în odaia cu haine când Anne dădu buzna 
peste el şi îl găsi şezând pe un scaun şi decojind un măr. 
Annabella, o doamnă de la curte, era aplecată peste el, 
ocupată cu scula lui. 


299 


La vederea lui Anne, Annabella se înecă. Sări, trăgând 
violent pantalonii lui Stephen, ca şi când ar fi vrut să 
ascundă dovezile. Lui Stephen nu părea să îi pese. 

— O, nu te deranja, Annabella. Anne suspină. Când 
stăpânul va auzi ce veste îi aduc, ne vom distra toţi văzând 
la ce dimensiune i se va reduce bărbăţia. 

Doamna îşi îndreptă hainele mototolite, se înclină, apoi o 
şterse pe uşă afară. 

— Acesta este apartamentul meu privat, nu budoarul tău, 
zise Stephen ridicându-se. Şi nu te arăta ofensată, draga 
mea soţie, doar ştiai foarte bine ce vei găsi aici. 

— Nu sunt ofensată. Anne îi aruncă o privire ascuţită. 
Regret doar că te-am întrerupt de la o treabă atât de 
urgentă. 

— Deci, spune-mi. Care este marea surpriză? 

— A venit un sol de la Sardoney. Aduce vestea că micul 
tău bufon este pe drum. La două zile de aici. Cu lancea. 

— Asta este vestea despre care credeai că mă va 
dezarma? Stephen căscă, apoi muşcă din nou cu poftă din 
măr. Că amărâtul ăla de nebun mărşăluieşte spre noi? De 
ce ar însemna asta pentru mine mai mult decât o 
muşcătură din acest măr? Dar, vino, zise el arătându-i 
umflătura din hainele lui, din moment ce masa este întinsă, 
de ce să nu hrănim nevăstuica? 

Anne i se furişă pe la spate şi îşi lipi mâinile de pieptul 
lui, chiar dacă aparenţa unei asemenea afecţiuni i se părea 
la fel de respingătoare ca şi când ar fi sărutat un şarpe. Se 
aplecă la urechea lui şi şopti: 

— Nu bufonul mă gândeam că te interesează, bărbate, îşi 
frecă mâna pe lângă scula lui. Ci cei o mie de oameni care 
vin cu el. 

— Ce? Stephen se răsuci. Se strâmbă nevenindu-i să 
creadă. 

— O, s-a întors nevăstuica în mica ei vizuină? Anne 
râdea. Da, stăpâne, se pare că îl urmează o armată chiar 
mai mare decât cea dintâi. O armată de suflete pierdute, de 
eretici, mulţumită ţie. Şi mulţumită lui Baldwin, înarmaţi 
până în dinţi. 


300 


Stephen sări de la locul lui clocotind de furie. 

— De necrezut! Am atras blestemul asupra sufletelor lor 
ca să îl urmeze pe el. 

— Nu, bărbate, sufletul tău este cel blestemat. 

— Dă-te la o parte din calea mea. Stephen ridică mâna. O 
plesni pe Anne peste faţă, trântind-o la podea. Dacă mai ai 
vreo speranţă pentru nenorocita aia mică pe care o numeşti 
verişoara ta, nu îţi vei mai râde de mine. 

— Dacă îi faci vreun rău, Stephen... Anne se sprijini în 
palme. 

Stephen o săgetă cu o privire de foc. Se mişcă de parcă 
ar fi vrut să o lovească din nou. Ea nu tresări. Apoi, 
culoarea îi reveni în obraji, şi el se potoli şi îngenunche, 
prinzându-i faţa tremurândă în palme. 

— De ce aş vrea să îi fac vreun rău, draga mea soţie? 
Este parte din tine. Se ridică îndreptându-şi tunica, având 
venele de pe frunte acum întinse. Am reţinut-o numai 
pentru propria ei siguranţă. În jurul nostru sunt destui 
complotişti care vor să ne facă rău, chiar între aceste ziduri. 
Nu ştii asta? 


Capitolul 130 


— Priviţi. Oamenii arătau cu mâna. Sus pe deal. latăã-l. 
Castelul Borse! 

Deasupra dealurilor acoperite cu podgorii şi ferme, 
turnurile din piatră, cu acoperişuri albastre ca azurul se 
ridicau în soare. Aceea era faţada faimoasei catedrale, de 
un alb sclipitor; şi castelul în care stătusem eu, cu 
donjoanele ce ajungeau la cer - unde se afla şi Emilie. 

Pe măsură ce ne apropiam, nerăbdarea creştea: 

— Îi voi lua pe Stephen într-o mână şi pe găina aia mare 
a lui în cealaltă, şi o să-i strâng până când vor face câte un 
ou, striga un fermier înfuriat. 

În spatele meu, noua mea armată se întindea pe distanţă 
de o milă. Croitori, pădurari şi fermieri, fiecare în portul lui 


301 


caracteristic, dar cu platoşe şi coifuri asemănătoare, pe 
care le luaseră de la Baldwin. Aveau sape şi furci, şi bâte, şi 
arcuri în spinare. Unii vorbeau chiar dialecte diferite. 

Coloana groasă cuprindea oameni şi cai, şi căruţe trase 
de boi greoi, şi catapulte, şi aruncătoare de pietre, cu 
încărcăturile lor grele. 

Toţi lăsau în urmă un nor gros de praf ce părea să 
întunece cerul. 

Dar amenințările ghiduşe şi înjurăturile încetau pe 
măsură ce ne apropiam de Boree. Acesta nu mai era un 
muşuroi de furnici în frunte cu un duce care nu voia să îşi 
mânjească mâinile cu o bătălie. Acesta era un oraş, cel mai 
mare pe care îl văzuseră cei mai mulţi dintre noi. Trebuia să 
cucerim acest loc! Era protejat de cercuri de ziduri, fiecare 
păzit de soldaţi înarmaţi. Cavalerii care îl apărau erau de 
două ori pe câţi eram noi, mulţi dintre ei încurajați de 
victoriile sângeroase din Cruciadă. Cu cât ne apropiam mai 
mult, cu atât mi se păreau mai înalte turnurile. Ştiam că 
aceeaşi încredințare îşi făcea loc în sufletele tuturor: mulţi 
dintre noi vor muri aici. 

Peste tot, în apropierea oraşului, fermele erau distruse şi 
părăsite, vite nu se vedeau pe nicăieri. Spre cer se ridicau 
şuviţe de fum din căpiţele de fân şi carele cu grâne ce 
fuseseră arse. Stephen nu voia să ne lase niciun mijloc de 
subzistență. Se pregătea pentru un asediu. 

Oamenii pe lângă care treceam nu ne salutau, ca la 
Treille. Ne scuipau său îşi întorceau capul. 

— Plecaţi acasă,  răzvrătiţilor,  ereticilor. Sunteţi 
blestemaţi de Dumnezeu! 

— Uite ce aţi adus asupra noastră, se văicări o femeie 
cerând de mâncare. Haideţi, solia de întâmpinare vă 
aşteaptă. 

Solia de întâmpinare... ? Ce voia să spună cu asta? 

Pe măsură ce ne apropiam de oraş, oamenii începeau să 
arate spre ceea ce părea să fie un şir de cruci pe marginea 
drumului. Câţiva se grăbiră înainte. 

Cu cât înaintau, cu atât feţele lor păleau. Tăcerea se 
abătu asupra oamenilor care acum o clipă făcuseră zarvă, 


302 


spunând ce le vor face ei celor din Boree. 

Solia de întâmpinare. 

Nu erau cruci, ci trupuri, unele încă în viaţă, gemând, 
mişcându-se încet, înfipte în ţepe lungi ce aproape le 
despicau. 

Unii erau pătrunşi prin anus. Alţii, şi mai rău, erau ţintuiţi 
cu capul în jos. Bărbaţi, tineri şi bătrâni, ţărani. Şi femei, 
dezbrăcate de haine ca nişte târfe, gemând, sufocându-se, 
cu ochii sticlindu-le în agonie. Erau cam treizeci. 

— Daţi-i jos, am strigat. Inima mi se opri ca şi la Civetot 
sau ca în raidul din satul St. Cecile. Ce făcuseră amărâţii 
aceştia oare? Am trecut printre ei, aproape incapabil să îi 
privesc. 

Apoi am rămas pe loc lângă unul dintre trupuri. Sângele 
mi se opri. Ochii mi se împăienjeniră. 

Era Elena. Însoţitoarea lui Emilie. 

Am sărit de pe cal şi, cu sabia, am început să tai ţepuşa 
până când aceasta cedă, apoi am luat-o pe Elena şi am 
pus-o uşor jos. 

l-am ridicat capul în mâini şi m-am uitat la faţa ei albă, 
printre şuviţele de păr pline de cheaguri de sânge. Era în 
zdrenţe, schingiuită. Tot ce făcuse biata fată era să o fi 
servit pe stăpâna ei. 

Furia îmi cuprindea pieptul, ascuţită ca un cuţit. Dacă 
asta era Elena, ce i se întâmplase lui Emilie? 

Ce fel de avertisment îmi trimitea monstrul acela? 

Abia mai puteam să respir. M-am întors către omul din 
spatele meu. 

— Îngropaţi-o. 


Capitolul 131 


Ne-am continuat drumul şi am ajuns la un pod de piatră 
ce traversa râul de-a lungul periferiilor oraşului. 

Era păzit de un turn din piatră. Am oprit oamenii cam la 
şaizeci de yarzi distanţă. Trei sau patru dintre cavalerii lui 


303 


Stephen aşteptau aici călare, purtând hainele stăpânului 
lor, cu verde şi auriu. 

Primul semn din partea duşmanului. 

Au început să ne batjocorească, punându-ne la îndoială 
mărimea boaşelor. 

— Gloata asta o numeşti tu armată? strigă unul. Îşi ridică 
piciorul aşa cum se uşurează un câine. Este o adunătură de 
ţărani care nu poate face diferenţa între o bătălie 
adevărată şi o băşină. 

— Vor să ne îndemne să facem ceva prostesc, ne 
atenţionă Daniel. Rămâneţi pe loc. Se vor retrage pe 
măsură ce înaintăm. 

Câţiva dintre oameni, încă pătrunşi de grozăvia priveliştii 
pe care tocmai o văzuseră, îl ignorară şi se luară după 
soldaţii care îi sâcâiau, gata să se lupte cu săbiile şi bâtele 
lor. 

Când erau la numai vreo douăzeci de yarzi, în turn au 
apărut arcaşi înarmaţi cu arbalete. Un rând de săgeți a 
şuierat spre noi. Patru oameni căzură imediat, ţinându-se 
de gât, ceilalţi se traseră înapoi. 

În spatele meu, l-am auzit pe Alphonse strigând: 

— Dacă vor o bătălie, o vor avea! 

— Nu, am strigat, nu ne putem permite să mai pierdem 
oameni. Dar, în pofida strigătului meu, el o luă din loc. El şi 
grupul său alergară curajoşi spre turn. 

Săgeţile şuierau spre ei, lovindu-se de scuturile lor. Mai 
căzu unul, lovit în coapsă. Arcaşii noştri ripostară şi ei cu 
săgeți aprinse. 

Acum, oamenii noştri erau prinşi, ghemuiţi sub scuturile 
din lemn. L-am văzut pe Alphonse ţâşnind şi scoțând un 
bărbat rănit dintre rânduri. 

Apoi una dintre săgețile noastre lovi acoperişul din lemn 
al turnului. Printre arcaşi se aşternu haosul, în timp ce 
flăcările se întindeau. Oamenii noştri începură se chiuie. O 
clipă, arcaşii duşmanului nostru dispărură, apoi i-am văzut 
cum coboară din turn şi fugiră cu arbaletele lor grele spre 
zidurile oraşului. 

Oamenii noştri porniră în urmărirea lor, cu Alphonse în 


304 


frunte. 

La început, au fost întâmpinați de cavaleri călare, care s- 
au luptat cu curaj. Dar, în curând, au fost copleşiţi de 
numărul luptătorilor noştri. Soldaţii lui Stephen erau 
doborâţi de pe cai şi măcelăriți cu bâte şi săbii. Mai mulţi au 
luat urma arcaşilor care se retrăgeau, ajungându-i la râu. 
Unul îngenunche, gata să tragă pe la spate o săgeată într- 
unul din oamenii noştri, dar Alphonse îl pocni cu bâta. 

Până la ultimul, arcaşii au fost făcuţi bucăţi. În rândurile 
noastre se auzi un chiot. Trupa noastră de salvatori se 
întoarse, târându-i pe cei morţi şi pe cei răniţi, adunând 
totodată arbaletele şi armele lăsate în urmă. 

A fost primul nostru atac, şi îi arătasem lui Stephen că 
eram aici ca să luptăm. 

Alphonse trecu pe lângă mine şi aruncă o arbaletă într-un 
car. Deşi eram uşurat să-l văd teafăr şi m-am abținut să îl 
dojenesc pentru nesăbuinţa lui, şi-a dat seama că eram 
furios. Patru dintre ai noştri erau morţi. 

Îmi aruncă o privire pocăită. 

— Nu aş putea face diferenţa dintre o bătălie şi o băşină 
zdravănă, aşa-i? 


Capitolul 132 


Emilie se acoperi mai bine cu pătura, pentru a se încălzi. 
Se afla în încăperea întunecată şi rece din turn, ce îi fusese 
adăpost în ultimele zile. Deschiderea mică, făcută sus de 
tot în zid, abia dacă lăsa să pătrundă o rază de lumină de 
afară. Nu ştia sigur dacă era zi sau noapte. 

In ultimele câteva ore, auzise hărmălaia iscată de soldaţi 
şi de carele grele ce erau trase de-a lungul zidurilor. Ceva 
se întâmpla. Inima îi spunea că toată această zarvă avea 
legătură cu Hugh. 

Un urcior cu apă de băut şi o farfurie de mâncare din 
care consumase numai jumătate stăteau pe o masă lângă 
ea, împreună cu câteva din cărţile şi broderiile ei. Da, nu 


305 


avea poftă de mâncare şi nici chef să citească sau să 
croşeteze. 

Stephen era un câine hăituit de lăcomie. Pentru a o 
reţine, lăsase deoparte orice onoare şi respect pentru lege. 
Şi orice simţ al raţiunii. 

Dar grija pentru Hugh, cuibărită în sufletul ei, o măcina în 
nopţile de singurătate. 

Hugh... Stephen nu va îndrăzni să îi facă ei niciun rău, 
dar îl va ucide pe Hugh cu cruzimea unui copil care smulge 
aripile unei muşte. Îşi pregătea armata, odioşii lui tafuri, 
arcaşii şi maşinile lui de ucis. 

— Nu veni, se ruga ea în şoaptă. Te rog, Hugh... nu veni. 

Dar astăzi ceva era schimbat. Se auzea un freamăt în 
depărtare. Şi voci aspre în apropiere. Tremurul maşinăriilor 
mari ce erau împinse la locul lor. 

Maşini de luptă! 

Emilie aruncă pătura de pe pat. Trebuia să ştie ce se 
întâmpla. Zgomotul de afară devenea din ce în ce mai 
copleşitor. Cai, strigăte, bătaia neîntreruptă în lemn. 
Pregătiri de război. 

Emilie se înfăşură în pătură şi trase masa în dreptul 
ferestrei. Apoi ridică o banchetă şi o puse pe masă. In 
copilărie se jucase de-a „regele dealului“ cu băieţii. Se urcă 
pe masă, apoi pe banchetă şi se ridică pe vârfurile 
picioarelor. 

întinse gâtul pentru a putea vedea peste marginea 
ferestrei mici. 

Dedesubt, între zidurile interioare ale castelului Boree, 
soldaţii în uniforme verde cu auriu se agitau pe metereze. 

Emilie se întinse şi mai mult. Ceea ce se petrecea afară 
era o privelişte ce îi tăie răsuflarea. 

O mulţime imensă de oameni dincolo de ziduri, cât 
vedeai cu ochii. 

În haine ţărăneşti, cu arme, boi şi arbalete. 

I se umplu inima de bucurie. 

O armată întreagă. Blestemat fie edictul lui Stephen! 
începu să râdă. Nu se putea abţine. Părea că toţi cei care 
mărşăluiseră cu Hugh erau acum aici. Fiecare ţăran din 


306 


păduri! 

Apoi, altceva îi atrase privirea. 

Se ridică pe vârfuri atât cât putu de mult. 

Da, mai departe de trupe, un cap cu părul roşu ca focul. 
Era posibil? 

Inima aproape că îi sărea din piept. Ar fi vrut să strige din 
toţi rărunchii, dar ştia că era mult prea departe şi nu ar fi 
putut să o audă. Totuşi, a făcut cu mâna, şi a strigat, şi a 
chiuit. Se pomeni chicotind fără să îşi dea seama. 

Stătea acolo cu aceeaşi tunică pe care i-o croise ea 
însăşi, cu faţa spre Boree, ca şi când ar fi ştiut exact unde 
se afla ea - era Hugh. 


Capitolul 133 


În dimineaţa următoare, am împins maşinile noastre de 
război chiar sub ochii soldaţilor lui Stephen. Aruncătoarele 
de pietre, cu corzile întinse, urmate de carele pline cu 
bolovani uriaşi, bârne imense făcute din trunchiuri de 
copac. 

Am început să construim turnuri din lemn la fel de înalte 
ca şi zidurile exterioare, şi altele mai mici, şi adăposturi 
umezite care să îi protejeze pe oamenii noştri de ploaia de 
săgeți şi de smoală topită. 

Eram în cortul lui Daniel, uitându-ne peste planurile de 
asediu, când afară se auzi un strigăt. Am ieşit în grabă şi 
am văzut că toţi se repezeau să pună mâna pe arme şi 
arătau spre porţile oraşului. Podul era coborât. Venise clipa! 

Ne aşteptam ca în orice moment să iasă o trupă de 
soldaţi cu însemnele verde cu auriu şi să se năpustească 
asupra noastră. 

În timp ce se deschideau porţile, pe pod apărură doi 
preoţi, înaintând călare în sunetul clopotelor de la biserică. 

După un răstimp, Bertrand Morais, castelanul lui 
Stephen, îi urmă. Şi, după el, ca şi când numai prezenţa lui 
ar fi fost de ajuns pentru a-i face pe toţi cei de pe câmp să 


307 


îngenuncheze, un nobil cu armura de luptă, călare pe un 
armăsar alb. 
Stephen însuşi. 


Capitolul 134 


— Vrea să vorbească, zise Daniel. Îi foloseşte pe preoţi ca 
pe o flamură albă. 

— Mai curând, vrea să îţi întindă o cursă, zise Odo. Ai fi 
un prost. 

Plin de ură, abia aşteptam să dau ochii cu acel ticălos. 

— Nu uita. Mi-am pus tichia de bufon. Suntun nebun. 

Am luat-o înainte, mi-am găsit calul şi l-am strigat pe 
părintele Leo: 

— Vino, ai cea mai bună şansă să te afli pe poziţii de 
egalitate cu preoţii din Borée. l-am găsit şi lui un cal. ŞI, 
Daniel? Vrei să ai privilegiul să vezi un duce cum face în 
pantaloni? 

Am încălecat pe cai şi am pornit la drum spre jumătatea 
de teren neutru ce despărţea cele două tabere. 

Stephen a aşteptat să ajungem într-un anumit loc. Apoi, 
măsurând distanţa dintre el şi arcaşii noştri, îşi îndemnă 
propriii companioni să mă întâmpine. Făptura lui mă făcu 
să mă înfior. Nu purta coif; părul negru îi atârna lung şi 
slinos. Pe pieptul platoşei din zale se vedea însemnul lui: 
dragonul. Mâinile îi erau acoperite de mănuşi din oţel, iar la 
cingătoare îi atârna sabia grea, de cruciat. 

Când ajunse la noi, nu îşi opri calul. Ne ocoli, privind când 
la mine, când la lance. 

Apoi, Stephen trase de frâiele armăsarului. Zâmbi 
amabil. 

— Deci tu eşti laşul dezertor care ridică oamenii 
împotriva stăpânilor lor în numele unei erezii. 

— lar tu eşti ticălosul care mi-a ucis soţia şi copilul, am 
spus. M-am înclinat în faţa preoţilor: Cu tot respectul. 

— Ce păcat ar fi, zise Stephen, dacă încă un suflet drag 


308 


ţie ar avea aceeaşi soartă. 

Furia mă strângea de gât. 

— Dacă îi faci vreun rău, va fi nevoie de mai mult de un 
sobor de preoţi pentru a te salva. Lady Emilie s-a întors aici 
de bunăvoie, din dragoste şi recunoştinţă faţă de stăpâna 
ei. Nu are nimic împotriva ta. 

— lar tu ai? Bufon, rebel, eretic... Cum ar trebui să îţi 
spun? 

— Hugh, am răspuns, privindu-l drept în ochii reci şi 
aroganţi. Sunt Hugh De Luc. Soţia mea a fost Sophie. Fiul 
meu, care nu a apucat un al doilea an de viaţă, se numea 
Phillipe. 

— Suntem toţi încântați, desigur, să aflăm despre 
arborele genealogic al familiei tale, dar ce vrei de aici, 
Hugh? 

— Ce vreau? O parte din mine ar fi vrut să îl tragă de pe 
cal chiar acolo, şi să ne înfruntăm, doar eu şi el. Mi-am 
îndemnat calul să facă un pas către el. Vreau să recunoşti 
nedreptăţile pe care le-ai făcut. Vreau să plăteşti 
despăgubiri fiecărui bărbat, femeie şi copil pe care i-ai ucis 
în căutarea acestui lucru. Am întins lancea. Vreau să o 
trimiţi pe lady Emilie la mine, acum. 

Ducele se uită la acoliţii lui ca şi când s-ar fi abținut să nu 
râdă. 

— Am auzit că ai fi amuzant. Dar acum mă amuzi şi pe 
mine. Vrei ca un lord să fie un grăjdar. Ridici oamenii în 
numele unei relicve sfinte ce aparţine Bisericii şi, cu toate 
acestea, rişti sufletele a o mie dintre ei. 

— Oamenii aceştia sunt aici de bunăvoie, i-am spus. Mă 
îndoiesc că ar pleca acasă chiar şi la cererea mea. 

— Izbăvirea sufletelor lor nemuritoare nu contează deloc 
pentru ei? interveni unul dintre preoţi. 

— Nu ştiu. Hai să vedem. M-am întors către oamenii 
noştri. Plecaţi acasă. Puneţi armele jos. Toţi. Lupta s-a 
terminat. Mi s-a promis că ducele vă va cruța sufletele. 

Cuvintele mele răsunară peste câmpie, dar nici măcar un 
singur om nu se mişcă. M-am întors din nou către preot. Am 
ridicat din umeri. 


309 


— Şi dacă aş spune că lady Emilie se află aici tot de 
bunăvoie? şuieră Stephen. Că este alegerea ei să rămână, 
chiar fără să i-o cer eu. 

— Atunci, aş spune că eşti un mincinos, Stephen. Sau un 
prost fără leac. 

— Bufonule, zise el, smucindu-şi calul, pierzi timp preţios 
pe glume. Noul tău castelan poate să îţi spună, te afli în 
pragul unei băi de sânge. 

— Suntem pregătiţi. Bătălia asta, dacă va avea loc, va fi 
scăldată în sânge de mâna ta, nu de a mea. 

Stephen rânji. 

— Să ştii doar că eu nu voi fi la fel de blând cu voi cum a 
fost blegul de Baldwin. Ai văzut soarta satelor şi-a 
oamenilor care deţineau ceea ce voiam eu. Să te aştepţi la 
aceeaşi soartă, bufonule. Îţi voi arde inima din pieptul tău 
de trădător. Veţi fi atârnaţi cu capul în jos, precum ereticii, 
toţi... şi măruntaiele vi se vor scurge pe faţă spre pământ. 
Chiar şi Dumnezeu îşi va întoarce privirea! 

— Atunci, ce părere ai, Daniel? l-am aruncat o privire lui 
Gui zâmbind. Ar trebui să avem grijă să pornim această 
bătălie cu burţile pline, ca nu cumva să dezamăgim. 

Stephen pufni în râs. Apoi îşi aruncă privirea spre lance. 

— Ştii că dacă mă întorc cu asta, tot ceea ce ţi-am 
descris ar putea fi evitat. Ţi-ai primi mica târfa şi ai putea 
să te duci cu ea până la capătul pământului, din partea 
mea. lar în ceea ce îi priveşte pe oamenii tăi, voi avea grijă 
ca sufletele lor să fie salvate. 

— Foarte ispititor, i-am răspuns prefăcându-mă a cântări 
oferta lui. Problema este că oamenii mei nu s-au adunat aici 
pentru lady Emilie, ci pentru simplul fapt de a vedea 
nelegiuirile tale pedepsite. Ca să te vadă plătind pentru 
crimele tale. Ca să te vadă cum te pleci în faţa lor, lordule. 
Apoi îţi voi da lancea. Asta este oferta mea. Între timp, cu 
tot respectul pentru episcop, ne vom asuma riscul pentru 
sufletele noastre. 

— Aş putea să o iau foarte uşor, ştii bine. Arcaşii mei te- 
ar putea tăia în două, la un simplu semn de-al meu. 

— Şi ai mei la fel, domnule. Atunci, Dumnezeu ar trebui 


310 


să hotărască. 

Un fir de păr tremură pe nasul lui Stephen. 

— Crezi că mi-aş pune în joc demnitatea numelui meu, 
fie şi pentru o comoară ca această lance? 

— Nu ar trebui să ţi se pară atât de greu, i-am spus, 
apropiindu-i sabia de faţă, din moment ce deja l-ai terfelit 
numai pentru a ajunge atât de aproape de ea. 

Stephen trase de frâiele calului şi râse. 

— Înţeleg de ce curtenii te îndrăgesc. Pregăteşte-te, 
bufonule. Îţi voi răspunde. Într-o oră. Dădu pinteni calului şi 
se îndreptă către poartă. 


Capitolul 135 


Armata noastră a rămas pe loc, la numai două sute de 
yarzi de zidurile ce înconjurau Boree, în aşteptare. 

Arcaşii şi-au strunit arcurile, săgețile au fost înmuiate în 
ulei. Unii purtau nişte scări ca pe nişte cruci, atenţi la ziduri, 
la şirul de apărători îmbrăcaţi în verde cu auriu. 

O mie de oameni, pregătindu-şi armele, şoptind ultimele 
rugăciuni, aşteptau un semn. 

— La ce te gândeşti acum? întrebă Odo. 

Am tras aer în piept. 

— Că Emilie este dincolo de aceste ziduri... Dar tu? 

— Că sunt cele mai înalte afurisite de ziduri pe care le- 
am văzut vreodată. Fierarul ridică din umeri. 

Apărătorii lui Stephen au împânzit zidul cu arcurile 
îndreptate în jos, către noi. Nu se strigau cuvinte grele 
dintr-o parte în alta, doar o tăcere apăsătoare ce plutea ca 
o ceaţă între cele două armate. In depărtare, se putea auzi 
ciripit de păsări. În orice clipă, tăcerea încordată putea să 
fie spartă, ca o bucată de sticlă lovită cu o bâtă. 

Odo se aplecă spre mine, strângând de furca lui enormă. 

— Unul dintre cei din Languedoc mi-a spus una bună. Ai 
timp să asculţi? 

Mi-am ţinut ochii aţintiţi spre poartă. 


311 


— Dacă trebuie... 

— Ce are păr dedesubt, stă drept şi ridicat în aşternut, 
are pielea roşie şi poate face chiar şi o măicuţă să plângă? 

M-am uitat la trupe. Toţi erau pregătiţi. 

— Nu ştiu. 

Fierarul corpolent scutură din cap. 

— Nu ştii? Ce fel de rahat de bufon eşti? E de mirare că 
încă îmi mai încredinţez viaţa în mâinile tale. 

— Dacă pui problema în felul ăsta... Mi-am aplecat capul 
către el. Atunci, este o ceapă. 

Odo mormăi: 

— A, pe asta o ştii. Se simţi forfotă între rânduri. Apoi îmi 
dădu un cot şi rânji. Aşa te vreau. 

Deodată, de dincolo de ziduri, un bubuit de catapultă 
rupse tăcerea şi un proiectil negru se ivi pe cer. Se auziră 
murmure, oamenii arătând spre un obiect ce cobora spre 
linia noastră din faţă. 

— Pregătiţi-vă! Vine, strigă cineva. 

Proiectilul se lovi de pământ şi se rostogoli oprindu-se la 
numai câţiva paşi de locul în care mă aflam. Mi se strânse 
stomacul. 

Avea trăsături umane... păr ars şi însângerat... ochi 
bulbucaţi şi rotunzi ieşiţi din orbite. 

Am tipat de scârbă. 

Faţa părea să se holbeze la mine. Avea un rânjet, în 
acelaşi timp diabolic şi neruşinat. Ochii se retrăseseră în 
momentul morţii şi mi se păreau familiari, dincolo de orice 
îndoială. 

Norbert! 

Ochii lui mă priveau cum o făcuseră în acea primă zi, 
când Emilie mă dusese în camera lui. Aproape că mă 
aşteptam să îmi facă cu ochiul. „Te-am păcălit, nu-i aşa, 
băiete? Asta este tot ce poţi face...? Uite aici!“ 

Am ieşit din rând şi am îngenuncheat lângă rămăşiţe. 
Urechile îmi bubuiau asurzitor. Nenumărate imagini cu tot 
ceea ce se schimbase de când plecasem de acasă pentru 
prima dată îmi treceau prin faţa ochilor. 

Bubuitul încetă în sfârşit. Am ridicat lancea sfântă şi, 


312 


poate pentru prima dată, am crezut în ea. M-am uitat la 
oamenii mei care, aşa cum stăteau în aşteptare, îmi 
aminteau de caii ce nu voiau să fie opriţi. 

— Libertatea voastră se află în spatele acelor ziduri. 
Acum, am strigat, acum este momentul! 

Apoi, strigătul meu fu înăbuşit de urletele a o mie de 
oameni care s-au năpustit urlând spre zidurile cetăţii Boree. 


Capitolul 136 


Primul sunet al bătăliei fu vuietul catapultei. Un bolovan 
imens porni spre cer şi apoi se prăbuşi cutremurând 
pământul şi izbind poarta principală. Săriră bucăţi de piatră, 
şi scântei, şi pământ. Dar, după ce praful se împrăştie, am 
văzut că zidul era încă în picioare. 

Încă un bolovan şuieră spre cer. Urmat de un al treilea, 
amândouă izbind zidul la înălţime, zguduind posturile de 
pază şi aruncând trupurile şi armurile ca pe nişte lucruşoare 
neînsemnate. Apoi, un val de săgeți aprinse. Unele s-au 
lovit de ziduri, înfigându-se în apărătorile din lemn, unde 
aprindeau focuri mici; altele cădeau la pământ fără să fi 
provocat vreo pagubă. 

Apoi, iarăşi catapultele, de această dată cu o încărcătură 
de smoală topită. Apărătorii se chirceau; unii urlau de 
durere, ţinându-se de părţile de trup lovite. Alţii alergau de 
colo-colo cu găleți, stingând flăcările. Mirosul de gudron şi 
de carne arsă sufoca aerul. 

Am ridicat braţul. 

— Acum, oameni buni. Ceea ce vă aparţine se află între 
acele ziduri. Atacați! 

Oamenii noştri alergară către ziduri ca un val uriaş de 
oţel - săbii, lănci şi arcuri. Optzeci de yarzi. Cu cât ne 
apropiam mai mult, cu atât zidurile se făceau tot mai mari. 
Şaizeci de yarzi... 

Se puteau distinge feţele apărătorilor - gata să ne atace, 
încordaţi, aşteptând să venim în bătaia armelor lor. 


313 


Cincizeci de yarzi... 

Apoi, deodată, strigătul: „Trageti!“ 

Săgeţile şuierară în jos de la înălţime. Războinicii noştri 
se poticniră, cu piepturile şi gâturile străpunse de săgeți. Se 
apucau cu mâinile de părţile neacoperite. 

Urletul nostru de luptă fu înlocuit de strigăte de durere, 
urmate de gemete şi horcăieli de moarte. 

M-am împiedicat de unul dintre languedoci, chircit la 
pământ, cu o săgeată ieşindu-i din genunchi. La stânga 
mea, se zbătea un bărbat cu o piele de oaie pe el, cu ochii 
bulbucaţi, ţinând ambele capete ale unei săgeți care-i 
străpunsese faţa. Oamenii cădeau în genunchi, urlând de 
durere şi rugându-se. 

— Nu vă opriţi, l-am auzit pe Daniel strigând. Apăraţi-vă 
cu scuturile. Trebuie să cuceriţi zidul. 

Inaintarea noastră rapidă se domoli până când am ajuns 
să ne târâm, dar am continuat. l-am văzut pe Odo şi pe 
Daniel, şi pe Georges în prima linie a atacului. La douăzeci 
de yarzi de zid. 

De deasupra noastră cădea o ploaie de săgeți. Ca 
răspuns, se agitau săbii. Unii apărători se apucau de piept, 
icneau şi cădeau urlând de pe metereze. 

S-au aruncat zeci de arcane peste ziduri. Oamenii se 
căţărau. Apărătorii se străduiau să îi împingă înapoi. 

— Aduceţi pisicile, am strigat, în timp ce peste noi se 
prăvăleau valuri de smoală topită, urmate de urlete şi de 
miros de carne arsă. Oamenii care înaintau ne împingeau 
din spate. Cei din faţă încercau să se urce pe ziduri, dar 
erau întâmpinați cu catran topit şi cu săbii. Cădeau în 
braţele celor care veneau din urma lor, împroşcându-i cu 
sânge din rănile deschise. 

Pisicile înalte fură aduse în faţă. Pentru moment, ne-au 
ferit de catranul topit. Sub acest adăpost, bărbaţii loveau 
poarta cu o bârnă, iar şi iar. Arcurile trăgeau acum chiar de 
deasupra noastră. Un bărbat de lângă mine, care nu purta 
coif, fu izbit de o săgeată chiar în creştetul capului. Din 
spate, catapultele continuau să lovească poarta şi turnul 
imens. Se ridică un fum gros şi, după ce acesta se 


314 


împrăştie, am văzut că vârful turnului se prăbuşise, iar 
trupurile sfârtecate cădeau ca nişte crengi. Urletele şi 
groaza domneau peste tot. 

— Unde este băutura? întrebă unul care îşi pierduse 
minţile. 

— Doamne, ajută-mă, urla un altul, ţinându-şi într-o 
mână celălalt braţ. 

În învălmăşeală, am pierdut legătura cu toţi cei pe care îi 
cunoşteam. 

Zidurile, altădată strălucitoare ale castelului Boree, erau 
acum pline de noroi, smoală şi sânge. Nu aveam nici cea 
mai vagă idee dacă învingeam sau eram pe cale de a fi 
făcuţi una cu pământul. 

La mai mulţi yarzi distanţă, l-am văzut pe Odo căţărat pe 
o scară, conducând atacul. Îşi încleştase mâinile pe lancea 
unul cavaler şi se lupta cu el, apoi Odo câştigă, trăgându-l 
pe adversarul său peste zid. 

Apoi apăru un altul şi, alergând, îşi înfipse sabia în 
piciorul fierarului. 

— Odo! am strigat, dar vuietul bătăliei făcea ca strigătele 
să nu se poată distinge de la unul la celălalt. 

L-am văzut apucând de tunică doi soldaţi din Boree, apoi 
a căzut pe spate izbindu-se de zid, strivit de o mulţime de 
oameni. Am încercat să îmi fac loc prin mulţime, spre zid ca 
să ajung la el, dar a fost în zadar. 

De sus, săgețile cădeau cu o forţă ucigătoare. Oamenii se 
ascundeau sub scuturi, începând să urle atunci când îşi 
dădeau seama că erau prinşi în capcană. Unde era Odo? 

Aceia dintre oamenii noştri care reuşiseră să se urce pe 
scări erau împinşi înapoi sau se străduiau să îşi facă loc tot 
înainte. Am înţeles că pierdeam. Am văzut cum voinţa 
oamenilor începea să cedeze. 

Apoi, o voce strigă: „Fereşte!” Un val imens de pietre se 
prăbuşi peste noi. Una dintre pisici se sfărâmă sub 
greutatea lor, prinzându-i sub ea şi pe cei cu bârna. 

— Turnurile înseşi se dărâmă, strigă cineva. Daţi-vă 
înapoi, altminteri veţi fi striviţi. 

Dar nu erau turnurile. Soldaţii lui Stephen răsturnau 


315 


peste margini care cu pietre grele. 

Oamenii au început să îşi împingă propriii tovarăşi înapoi. 
Nu îi puteam opri. Ochii mă usturau de la fum; tuşeam în 
mijlocul unui nor de praf. 

Am încercat să îl zăresc pe Odo. 

— Inapoi, înapoi! se auzeau de pretutindeni strigătele de 
panică. 

— Rămâneţi! am strigat cu toată puterea, şi Daniel la fel. 

— Nu renunţaţi la luptă acum! Nu cedaţi teren! 

Dar am înţeles că pierdusem. Oamenii fugeau mâncând 
pământul, cât mai departe de ziduri. Apoi, primele rânduri, 
dintr-o dată fără apărare, căzură. Dinspre apărători se auzi 
un strigăt de bucurie. 

Neliniştea mi se cuibărea în stomac, în timp ce oamenii o 
luau la goană ca să îşi salveze vieţile. Erau fermieri şi 
tăietori de lemne, şi ţesători, nu soldaţi. 

Am cercetat câmpul şi m-am uitat după Odo, în timp ce 
săgețile îmi şuierau pe lângă cap. Dar fierarul nu era de 
găsit. Pământul era acoperit de cadavre. Nu îmi venea să 
cred ce pierderi suferiserăm. În sfârşit, m-am împleticit 
înapoi, ieşind din bătaia săgeţilor. Dinspre câmp se auzea 
un geamăt îngrozitor, răniţi care mureau repede. Oameni în 
toată firea plângeau şi bolboroseau rugăciuni. L-am văzut 
pe Georges şchiopătând, sprijinit de umărul lui Daniel, 
amândoi albi ca nişte stafii. 

— L-aţi văzut pe Odo? i-am întrebat. Au clătinat din 
capete şi au mers mai departe şchiopătând. 

M-am întors înapoi către castel. Oamenii de pe ziduri 
chiuiau. Trăgeau cu săgeți în tot ce mişca. Prietenul meu 
cel mai bun era încă acolo. Ceea ce odată fusese o câmpie 
înfloritoare era acum o mlaştină de sânge. Nici măcar un 
om nu trecuse zidul viu. 

Niciunul. 

Nici Odo. 


316 


Capitolul 137 


Pierduserăm! 

Alphonse îşi trânti sabia la pământ, incapabil să 
vorbească, aşa cum eram toţi ceilalţi. Georges se aruncă la 
pământ, vlăguit. Părintele Leo se străduia să îi consoleze pe 
toţi, dar şi faţa lui era la fel de tristă ca a oricui. 

— Oameni buni, trebuie să rămâneţi pe poziţii, strigă 
Daniel. Stephen ar putea să îşi trimită călăreţii la noapte. 

Oricât de întemeiat ar fi fost avertismentul lui, părea la o 
mie de mile distanţă. Se lăsa întunericul. Din fericire, căci 
mantia lui neagră oferea un pic de intimitate. Luptătorii 
noştri se aşezară în jurul focurilor, sleiţi de puteri, ungându- 
şi cu salvie rănile deschise şi arsurile. Unii îşi plângeau 
prietenii; alţii îi mulţumeau lui Dumnezeu că erau încă vii. . 

— L-a văzut cineva pe Odo? am întrebat pe cei din jur. Il 
cunoşteam pe Odo de când eram un băieţaş. Alois şi 
Georges abia dacă dădură din cap. 

— Este un luptător, zise în sfârşit Georges. Dacă vreunul 
ar fi în stare să se întoarcă, atunci acela este el. 

— Da, încuviinţă Alphonse încercând să pară optimist. 
Era a-atât de ap-proape, că probabil că s-a pitit în spatele 
zidului ca să fure o bucată din cel mai fin mied al lui 
Stephen. 

— Astăzi au murit mulţi, suspină Daniel, întinzând o hartă 
a castelului Boree. Nu ne mai putem permite să pierdem 
niciunul. 

— Castelanul are dreptate, încuviinţă Taurul. Treizeci 
dintre oamenii mei au murit. Poate mai mulţi. 

M-am uitat în ochii lui. 

— Oamenii tăi au dat dovadă de curaj când au hotărât să 
ni se alăture. Dar acesta nu este războiul vostru. Vă 
eliberez de promisiune. Plecaţi, duceţi-i pe ceilalţi acasă. 

Taurul se uită la mine jignit. A 

— Cine a zis ceva de plecat acasă? rânji el. In Languedoc 
se spune că o adevărată bătălie nu este adevărată decât 
dacă se varsă ceva sânge. Dumnezeu ne-a dat tuturor câte 


317 


două braţe dar, la naiba, oricum unul nu e bun decât la 
scărpinat boaşele. 

Toţi am izbucnit în râs. Apoi, veselia încetă. Georges 
ridică din umeri. 

— Deci, ce facem acum? 

M-am uitat la oameni, la fiecare chip. 

— Continuăm lupta, zise Alphonse. Stephen ne-a 
masacrat oraşul. De aceea am venit aici, nu? 

— Ai strâns multă ură, prietene, spuse Georges. Dar 
mâine ai putea să fii tu cel care zace gemând acolo. 

— Vom continua să lovim zidurile, insistă Daniel. De-a 
lungul râului, nu sunt la fel de bine fortificate... Le-am 
putea lovi cu catapultele noastre toată ziua. Mai devreme 
sau mai târziu, se vor prăbuşi. 

Părintele Leo interveni: 

— Poate, în curând, vom primi şi veşti de la rege! 

— Este toamnă, continuă Daniel. Tu ai fost în Antiohia, 
Hugh. Ştii foarte bine că un asediu nu se hotărăşte într-o 
singură zi. Stephen şi-a pârjolit propriile pământuri. Nu au 
putut să-şi facă provizii de hrană şi apă pentru toată iarna. 

Trebuia să îi întreb: 

— Este cineva de acord să acceptăm condiţiile impuse de 
Stephen? M-am uitat în jur, aşteptându-le răspunsul. Nu 
veni decât tăcerea. 

În sfârşit, Georges se ridică de la pământ. 

— Eu am fost crescut să cultiv grâu, nu să fiu soldat. Dar 
toţi am făcut o alegere. Toţi am pierdut pe câte cineva. 
Băiatul meu, Alo. Prietenii tăi, Taurule... Odo. La ce ar servi 
sacrificiul lor dacă ne-am întoarce acum? 

— De a cui moarte vorbeşti tu acolo? lătră o voce din 
întuneric. 

Ne-am ridicat toţi privirile. O siluetă uriaşă se apropia 
şchiopătând. La început, am crezut că era o iluzie. 

— Sfinte Dumnezeule! Morarul scutură din cap. 

Fierarul corpolent şchiopăta spre focul nostru. Pielea lui 
Odo era jupuită şi plină de sânge. Barba lui brună şi 
stufoasă era plină de Dumnezeu ştie ce. 

Am întâlnit privirea lui Odo şi am văzut oroarea cu care 


318 


se confruntase. Eram atât de obosit, că nici măcar nu eram 
în stare să mă ridic să îl îmbrăţişez. 

— Ce dracu' ţi-a luat atât de mult? 

— A fost al dracului de greu să îţi faci loc printre rahaţii 
ăia în verde şi auriu care au căzut peste mine. Suspină, 
sleit de puteri. Aveţi ceva de băut? 

În sfârșit, m-am ridicat, l-am îmbrăţişat cu căldură, l-am 
bătut pe spate. Îi simţeam umerii largi încordaţi. Braţele îi 
erau pline de arsuri, iar unul dintre picioare îi sângera, cu 
pielea jupuită. Cineva îi puse în mână o cană pe care el o 
goli dintr-o singură înghiţitură. Dădu din cap, cerând o alta. 

Apoi se uită la noi, cum zâmbeam nevenindu-ne să 
credem. 

— A fost o zi proastă, nu? 

Ne-am holbat şi noi la el. 

— Păi... Odo îşi întinse piciorul, iar rana îl făcu până şi pe 
Taur să se strâmbe. Luă a doua cană şi o turnă peste rană, 
sâsâind de durere. Nu contează. Ridică din umeri la privirile 
noastre prostite. O să le tăbăcim fundurile mâine. 


Capitolul 138 


În zilele următoare, am lovit Boree iar, şi iar. Catapultele 
noastre izbeau zidurile cu bolovani grei. Cele mai groase 
bârne loveau porţile. Atac după atac, oamenii ajungeau la 
metereze numai pentru a fi îndepărtați şi ucişi. 

Trupurile tovarăşilor noştri formau grămezi mari de-a 
lungul zidurilor. Mă temeam că nu vom putea cuceri oraşul. 
Era prea puternic, prea bine fortificat. Cu fiecare atac 
respins, speranţa în izbândă scădea. Mâncarea şi apa de 
băut se împuţinau. De la rege nu venea niciun răspuns. 
Zelul nostru începea să se domolească. 

Mi-am dat seama că pe asta contase Stephen. Nu mai 
era nevoie decât de un raid al cavalerilor săi asupra 
trupelor noastre demoralizate şi am fi fost terminati. 

l-am adunat pe comandanții noştri la grânarul pe care îl 


319 


foloseam pentru sfat... Oamenii erau îngrijoraţi. Mulţi 
prieteni fuseseră lăsaţi pe câmpie. Pe fiecare chip se citea 
dezamăgirea, chiar şi pe a lui Daniel. 

M-am dus către cel din Languedoc. 

— Taurule, câţi oameni mai ai? 

— Două sute, zise mohorât, din câţi au fost. 

— Atunci, vreau să îi iei... în noaptea asta, şi să pleci din 
tabără. Şi cei din Morrisaey... Alois, şi tu să îţi iei oamenii. 

Taurul şi Alois au înmărmurit. 

— Să renunţ? Să îl las pe ticălosul ăsta să câştige? 

Nu am răspuns. Stăteam în mijlocul grupului, uitându-mă 
în ochii lui Odo şi ai lui Alphonse, văzându-i dezamăgiţi şi 
furioşi. 

Taurul scutură din cap. 

— Am venit de departe ca să luptăm, Hugh, nu ca să 
fugim. 

— Şi noi, Hugh, protestă Alois. Ne-am câştigat meritele. 

— Da, aşa este. Am dat din cap. Toţi. 

M-am întors şi i-am privit pe fiecare în ochi pentru a le 
mulţumi. 

— Şi le veţi primi, am declarat, cu vocea înviorată. Veţi 
avea şansa pe care au căutat-o prietenii voştri care au fost 
făcuţi bucăţi. 

Se holbau la mine, între nedumerire şi îngrijorare. 

— O, la naiba. Falca lui Odo se lăsă. Încă un pretext din 
acela afurisit. Se uită la mine ca şi când ar fi încercat să 
înţeleagă. Lui Emilie trebuie să îi cerem socoteală pentru 
asta. Care este planul tău, Hugh? 

— O să cucerim acest oraş, am spus în sfârşit, dar nu în 
calitate de soldaţi. Am încercat să fiu soldat, chiar general 
dar, de fapt, sunt bufon... Şi, ca bufon, nici Carol cel Mare 
nu m-ar putea învinge. 

— Nu sunt sigur că mi-aş încredința bucuros viaţa acestei 
revelații. Taurul se uită la mine cu îndoială. Dar sunt dispus 
să te ascult. Spune-ne despre ce e vorba. 


320 


Capitolul 139 


Stephen se pregătea să înfulece o bucată de şuncă la 
micul dejun, când pajul lui strigă: 

— Priveşte, stăpâne, la fereastră, repede. Gloata a fugit. 

Cu numai câteva minute în urmă, ducele se trezise într-o 
dispoziţie foarte proastă. Rebelii se dovediseră mult mai 
rezistenți decât socotise el. Veniseră asupra lui val după 
val; nu putea înţelege dorinţa lor de a muri. În plus, de 
două săptămâni, Anne se mutase în apartamentele 
doamnelor. Dormise singur. 

La strigătul pajului său, se grăbi spre fereastră. Stomacul 
lui gol se umplu de bucurie. Băiatul avea dreptate! 
Rândurile rebelilor se subţiaseră, aproape la jumătate. 

Blestemaţii aceia din Languedoc, cu braţele cât 
picioarele boilor şi cu hainele lor din păr de cal, fugiseră. 
Rămăseseră doar câţiva amărâţi, care stăteau adunaţi ca 
nişte găini gata să îşi piardă capul. 

Şi, tot acolo, în fruntea lor, cocoşul în verde şi roşu însuşi, 
în toată splendoarea lui. Cu /ancea! Pentru oamenii lui, a 
isprăvi cu gloata asta de tăietori de lemne şi fermieri era ca 
şi cum ar fi făcut puţină curăţenie. 

În încăpere dădură buzna ajutoarele lui. Bertrand, 
castelanul, urmat de Morgaine. 

— Uite, chicoti Stephen, laşii au renunţat. Uită-te la 
cocoşul ăla fudul, cum stă de parcă încă ar mai avea ce să 
comande. 

— Ai spus că atunci când se va ivi ocazia, nebunul va fi al 
meu, scrâşni Morgaine. 

— Aşa am spus. Stephen dezvălui un rânjet de bucurie. 
Ţi-am promis asta. Spune-mi, Bertrand, ce putere crezi că 
mai au? 

Castelanul examină câmpul. 

— Sunt aproape trei sute, stăpâne. Toţi pe jos, cu arme 
puţine. Nu ar trebui să fie foarte greu să îi încercuim cu 


321 


călăreţii noştri şi să îi obligăm să se predea. 

— Să se predea? Ochii lui Stephen se măriră. Nu la asta 
m-am gândit. Ar fi bine să le întindem o mână de ajutor şi 
să le dăm acestor amărâţi prost conduşi ceva mai mult 
sânge. Cum îţi sună asta, Morgaine? Să se predea? 

— Oamenii aceştia nu au suflete, stăpâne. l-am face un 
serviciu lui Dumnezeu tăindu-le capul. 

— Atunci, ce mai aştepţi? Stephen îl lovi în piept. Lancea 
nenorocitului încă îţi mai dă dureri în coastă, nu? Ai auzit 
sfatul castelanului. la-i pe cavaleri cu tine. 

— Stăpâne, aceia sunt oamenii mei, îi întrerupse 
Bertrand. Sunt gărzile castelului nostru. 

— Ştii, Bertrand, interveni Stephen. Chestia asta cu 
predatul... Nu mi-a plăcut niciodată foarte mult. Morgaine 
are dreptate. Oamenii aceştia şi-au lepădat deja sufletele. 
Nu mai are niciun sens să le lăsăm să bântuie pe lumea 
asta. 

Castelanului i se strânse stomacul. 

— Lancea sfântă sau demnitatea mea - aceasta a fost 
alegerea lui, nu? Ochii lui Stephen se luminară. Acum se 
pare că le voi avea pe amândouă. Nu-i aşa, castelane? Şi 
Morgaine... încă ceva. Ştiu cât de mult îţi place ceea ce 
faci, dar nu uita adevăratul scop pentru care te duci acolo. 

— Lancea sfântă, stăpâne. Gândurile mele nu s-au 
îndepărtat niciodată de acest trofeu. 


Capitolul 140 


— Priviţi! Un strigăt de alarmă străbătu rândurile. Mai 
mulţi arătau spre castel. Porţile oraşului se deschiseră 
dintr-o dată. Toţi ochii erau aţintiţi într-acolo, neştiind la ce 
să ne aşteptăm. Apoi, am auzit tropote de copite grele pe 
podul coborât şi am văzut oameni în armuri călare pe 
armăsari uriaşi, galopând pe două şiruri. 

În tăcere, priveam grupul de ucigași. 

Nimeni nu se mişcă. Ştiam că până şi cei mai puternici 


322 


dintre noi se întrebau dacă să lupte sau să arunce armele. 

— Fiecare la locul lui! am strigat. Oamenii rămaseră pe 
loc, privind spre războinicii care deveneau din ce în ce mai 
mulţi. Ocupați-vă pozițiile! am strigat din nou. 

Apoi, încet, Odo îşi ridică bâta uriaşă. Şi Alphonse, 
trăgând aer în piept, înălţă sabia. Apoi, Georges şi Daniel s- 
au înarmat, la rândul lor. 

Şi-au ocupat locurile în tăcere. Unul câte unul, se aliniară 
şi ceilalţi. Ne-am strâns într-o formaţie compactă, ca o 
falangă romană, acoperiţi de scuturi. Mă rugam ca acest 
ultim truc să ne ajute. 

Alphonse trase aer în piept. 

— Câţi crezi că sunt? 

— Două sute. Toţi înarmaţi până în dinţi. Daniel ridică din 
umeri. Continuă să îi numere în timp ce ieşeau întruna pe 
poartă şi îşi ocupau poziţiile pe câmp. Să zicem trei sute. 

— Şi noi câţi suntem? întrebă băiatul. 

— Nu contează, pufni Daniel, ridicându-şi arma. Oricum, 
ce înseamnă un cal de război şi o suliță faţă de o bâtă 
bună? 

Oamenii râseră uşor. 

— Şi, apoi, ce este acest oraş, dacă nu doar o afurisită de 
garnizoană întărită? adăugă Odo. 

Pe ziduri, apărătorii în verde cu auriu ai castelului Boree 
stăteau tăcuţi, tot mai încrezători pe măsură ce rândurile 
călăreţilor lor se îngroşau. Caii nechezau şi zornăiau ţinuţi 
în frâu, în timp ce cavalerii îşi strângeau mai bine armurile 
şi îşi pregăteau săbiile. 

Când, în sfârşit, ieşiră toţi soldaţii, un singur călăreț îşi 
conduse calul pe poartă afară şi se aşeză în fruntea 
armatei. Mă aşteptam să fie Bertrand, castelanul, dar nu 
era el. 

Pe coiful călăreţului am văzut conturul negru al crucii 
bizantine. Sângele îmi îngheţă. Încă o dată îl înfruntam pe 
omul care îmi ucisese soţia şi copilaşul. 

Odo înghiţi în sec. Se aplecă spre mine. 

— Hugh, ştiu că te-am mai întrebat şi înainte... 

— Da, cred că vom reuşi, i-am spus. Dar dacă nu... ce 


323 


mai ai de pierdut? Eu te-am considerat întotdeauna mai 
potrivit ca soldat decât ca fierar. 

— lar tu, mai potrivit ca bufon decât ca general, îmi 
replică el. 

Am început să râd, dar vocea îmi fu acoperită de un 
tropot îngrozitor. 

— Vin! strigă Daniel. Scuturile! 

Un murmur grăbit şi disperat. Oamenii îşi rosteau 
ultimele rugăciuni. Mi-am trecut pe spate cureaua de care 
atârna lancea sfântă şi am apucat o sabie grea. 

Pământul începu să se cutremure. De pe zidurile 
castelului izbucniră chiote şi strigăte. 

Ne-am strâns unii în alţii, apăraţi de un zid de scuturi. 
Tropotul de copite grele se auzea tot mai aproape, ca o 
alunecare de teren. 

— Rămâneţi adunaţi, am strigat. 

Patruzeci de yarzi... treizeci... Apoi erau deasupra 
noastră! 


Capitolul 141 


Valul de călăreţi se năpusti asupra noastră cu forţa unor 
talazuri uriaşe ce ar fi înghiţit o corabie. În aer fluturau săbii 
şi scuturi, şi armuri. 

Ne-am retras, cu scuturile ridicate deasupra capului. 
Oţelul scrâşnea lovindu-se de ele, dar oamenii nu se 
împrăştiară. 

Un cavaler se năpusti asupra mea, lovind furios în scutul 
meu cu o suliță lungă. Picioarele mi se împleticeau de 
puterea loviturilor. În jurul meu, doar sunetul terorii şi 
gemete, clănţănitul înfiorător al oţelului, sub geamătul 
căruia scuturile se fărâmau, nechezatul cailor, urletele 
soldaţilor. 

Am reuşit să îndrept vârful suliţei atacatorului meu în 
calul unui cavaler din apropiere. Apoi am împuns cu sabia 
sperând să nimeresc ceva. Se înfipse chiar deasupra 
apărătorii genunchiului. Cavalerul urlă, iar armăsarul se 


324 


împletici. L-am tras de pe şa şi l-am aruncat sub copitele 
propriului cal. 

Eram deja înconjurați pe două treimi. Oamenii mei 
gemeau şi cădeau pe loc; rândurile se subţiau. Nu mai 
puteam rezista mult acestui asalt. 

— Înapoi, am strigat. Acum! 

Am început să ne retragem încet, încă luptând în 
formaţie, încercând să ne facem loc spre adăpostul pădurii. 

L-am văzut pe Cruce Neagră luptând cu furie, tăind 
oameni dintr-o singură lovitură, îndepărtându-şi propriii 
cavaleri din calea lui. Ştiam că mă căuta pe mine. 

Am ajuns înapoi în pădure, iar călăreţii lui Stephen se 
apropiară gata să ne ucidă. Am continuat să rezistăm în 
formaţie. Sabia unuia îmi pătrunse braţul. Am fost 
încercuiți, ca prinşi într-un laţ care ne sugruma. L-am văzut 
pe Cruce Neagră apropiindu-se, calm, cu privirile aţintite 
asupra mea. 

Brusc, din pădure se ridică un urlet. Copacii au părut să 
prindă viaţă. De după ei şi din tufişuri au năvălit călăreţi şi 
bâte. Cavalerii prinşi între noi şi pădure se rotiră uluiţi. 
Dintr-o dată, se confruntau cu un duşman care îi ataca din 
spate. Caii lor se zbăteau şi îşi aruncau călăreţii din şa. Am 
început să îi lovim noi, folosindu-ne săbiile ca pe nişte 
bârne, până când îi rostogoleam de pe cai şi le zdrobeam 
armurile, apoi le înfigeam în trupurile lor. 

Oamenii lui Stephen erau acum prinşi la mijloc, luptându- 
se cu un duşman ce îi lovea din toate părţile. Sorţii se 
schimbaseră, iar ei erau îngroziţi. Tot mai mulţi cavaleri 
piereau. Era un masacru - dar nu cel pe care îl plănuiseră 
ei. 

În curând, abia dacă mai rezistau jumătate din oamenii 
lui Stephen. Mulţi îşi pierduseră caii şi, în armurile lor 
greoaie, erau atacați de doi sau trei de ai noştri deodată. 
Urletele lor de nimicire au fost înlocuite de strigăte de 
îndurare. Unii au încetat să lupte şi au ridicat mâinile. 
Armele le cădeau la pământ. 

Mă cuprinse un sentiment de uşurare, la fel de ascuţit ca 
şi sabia mea. 


325 


— Te bucuri prea devreme, bufonule. Înainte de sfârşitul 
zilei, o să vedem câtă putere are micul tău toiag. 


Capitolul 142 


Îşi ridicase viziera şi i-am văzut privirea îngheţată pe faţa 
plină de cicatrici. M-am uitat fix în ochii aspri ai lui Cruce 
Neagră, omul pe care îl uram mai mult decât pe oricine 
altcineva pe lumea asta. 

— De două ori, am scrâşnit. 

— De două ori ce, hangiule? 

— De două ori trebuie să mântui lumea de ticălosul care 
mi-a ucis soţia şi copilul. 

M-am apropiat de el, cu sabia îndreptată către gâtul lui. 

Tafurul îşi cobori viziera şi rămase pe loc parându-mi cu 
uşurinţă lovitura. L-am atacat iar, şi iar. M-a respins de 
fiecare dată. 

— M-ai făcut de râs, zise Cruce Neagră. Prin crăpăturile 
strâmte ale vizierei, mă străfulgera cu privirea. 

Cu un urlet îngrozitor, se avântă şi îşi năpusti sabia 
asupra mea cu forţa unei catapulte. M-am tras înapoi, sabia 
lui aproape atingându-mi faţa. 

Tafurul nu se opri nici măcar să îşi tragă răsuflarea. Se 
năpusti din nou, încercând să îmi taie picioarele. Am parat, 
dar forţa loviturii lui aproape că îmi înfipse propria mea 
sabie în coapsă. 

Am rămas aşa, cu săbiile încrucişate, şi am avut nevoie 
de toate puterile mele pentru a-l respinge. Mă simţeam ca 
un băieţel luptându-se cu un bărbat în toată firea. 

— Îţi meriţi din plin reputaţia de nebun, chicoti Cruce 
Neagră. Când te voi ucide, Stephen va lua o dată cu lancea 
şi viaţa oamenilor tăi. Capul tău va zăcea la picioarele 
patului târfei tale. 

Mă ataca din nou, şi îmi era tot mai greu să-i ţin piept. 

M-am ferit spre stânga, încercând să îmi trag răsuflarea. 
Numai iuţeala mea făcea să nu fiu tăiat în două. Dar 


326 


agilitatea îmi scădea. Mi-am dat seama că nu îl puteam 
învinge pe Cruce Neagră. 

M-a lovit cu coiful în frunte. M-am tras înapoi 
împleticindu-mă, cu creierii zguduiţi de lovitură. Respirația 
îmi era grea. În sinea mea o voce implora: Te rog, Doamne, 
arată-mi calea. 

Tafurul se apropie şi mai mult, iar eu mă poticnii, 
încercând să scap. M-am târât pe malul râului, ştiind că voi 
fi mort peste numai câteva secunde. Până la urmă, Stephen 
avea să capete lancea sfântă. 

Cruce Neagră stătea în faţa mea. Nu aveam nicio 
posibilitate de a scăpa de el. Îşi ridică viziera ca să îi văd 
faţa îngrozitoare, plină de cicatrici. 

Pufni. 

— Sufletul tău este deja pierdut. Eu nu fac decât treburile 
murdare ale lui Dumnezeu, trimițând trupul tău la El. 

Pentru o clipă, am fost orbit de soarele ce se reflecta din 
armura lui. Mă simţeam în alt loc, în Antiohia, holbându-mă 
la turc, trăgând ultimele guri de aer din viaţa mea. 

Încă o dată, mă apucă cea mai nebunească dorinţă. 

Am început să râd. Nu ştiam de ce. Că ultimul cerc se 
închisese, că mă întorsesem din nou la momentul morţii 
mele? Că, în pofida tuturor speranţelor mele, viaţa în ducat 
avea să rămână aşa cum era? Că aveam să mor în haine de 
bufon? 

Prin minte îmi trecu un vers dintr-o glumă proastă. Nu 
ştiu de ce mi se păruse amuzantă, dar nu mă puteam 
abţine. Eram nebun, nu? 

— Este adâncă, într-adevăr, am spus. Apoi am început să 
râd din nou, tăvălindu-mă, cu picioarele ridicate. 

— Mori fără niciun pic de creier, bufonule. Spune-mi, ce 
gând este atât de amuzant încât să îl iei cu tine în 
mormânt? 

— Cea mai veche glumă din carte. Mi-am tras răsuflarea. 
Nu ştiam dacă ceea ce mă cuprinsese era şiretenie sau o 
nebunie totală. Doi bărbaţi se pişau de pe un pod, fiecare 
încercând să îi arate celuilalt a cui este mai mare. Unul îşi 
scoate scula. „Brr... ce rece este apa asta“, zice. „Da“, zice 


327 


« 


celălalt, „şi este şi foarte adâncă. 

Cruce Neagră se uita prostit. Stătea pe malul râului gata 
să mă trimită în iad. 

— Şi este şi foarte adâncă, am spus din nou, de această 
dată cu o siguranţă nouă în glas. 

N-a fost decât o fracțiune de secundă, dar ştiu sigur că 
am văzut pe faţa lui că a înţeles că nimic nu era ceea ce 
părea, că îi scăpa ceva. 

Înainte de a-şi da seama, l-am lovit puternic între 
picioare. Lovitura îl trimise chircit pe malul râului. 

Cruce Neagră se străduia să îşi ţină echilibrul. Şi a reuşit! 
pufni plin de dispreţ, ca şi când ar fi vrut să spună: Om mic! 
Asta este tot ce poți? 

Deodată, nu se mai putu ţine pe picioare şi începu să se 
clatine. Şi, totuşi, în privirea lui nu era teamă, ci iritare. Om 
mic, probleme mici. 

Apoi, începu să cadă. Armura îl apăsa şi, cu un sunet 
metalic, îl trăgea înapoi, iar el prinse a se rostogoli, 
apucându-se de pietrele şi de buruienile de pe margine ale 
râpei, până când se prăbuşi în apă. 

Alunecă la fund. Sigur, ultimul gând care îi trecu prin 
minte a fost acela că se va ridica şi va veni să mă ucidă. Au 
trecut câteva clipe. Nici mie nu îmi venea să cred. Tafurul 
nu apăru la suprafaţă. O mănuşă se ridică în aer şi se agită, 
încercând să apuce ceva. 

Mai trecu ceva timp. Pe luciul apei au apărut bule de aer. 
Mănuşa continua să se agite. Dar tafurul nu se mai ridică 
niciodată. Cruce Neagră se dusese, se înecase, era mort. 

Am încercat să mă târăsc spre marginea malului. Lupta 
se potolise. Oamenii lui Stephen îngenuncheau, gemând, cu 
mâinile ridicate. Unii dintre ai noştri chiuiau, rotindu-şi 
săbiile deasupra capului. 

Apoi, au chiuit toţi. Câştigasem! Stephen fusese învins. 
Noi câştigaserăm! 

În jurul meu, oamenii se adunau în grabă. Nu ştiam dacă 
să râd sau să plâng. În sfârşit, lacrimile îmi umplură ochii, 
lacrimi de bucurie şi de sfârşeală. Oamenii îmi strigau 
numele de parcă aş fi fost vreun erou. 


328 


Am întins mâna la spate după lancea cea sfântă. Cu 
ultimele puteri, am ridicat-o cât am putut de sus. 
Spre rai. 


Capitolul 143 


Emilie nu auzise strigătele de bucurie. De ce? 

Ştia că jos se dădeau lupte crâncene. Auzise tropotele 
puternice de copite. Zidurile se zguduiseră de galopul 
cavalerilor care ieşeau din oraş. 

O, Doamne, se gândea, asta nu poate să însemne decât 
că Stephen a atacat. Armata lui Hugh se lupta acum pentru 
a supravieţui. 

Emilie nu se putea ridica pentru a privi pe fereastra 
celulei sale. Cum putea Dumnezeu să il lase pe acest tiran 
nemilos să câştige? Luptă, Hugh, luptă! Dar ştia că sorții 
erau împotriva lui. 

Aştepta urletul care să anunţe victoria. Asta însemna că 
ucigaşii plătiţi de Stephen îşi făcuseră treaba. Că Hugh era 
mort. 

Dar nu veni niciun urlet. 

După trecerea primului val de călăreţi, nu se auzi decât 
clinchetul de metal şi hărmălaia îndepărtată a luptei. Apoi, 
după un timp, un chiot general. De ce trupele de pe ziduri 
erau atât de tăcute? Se ridică, în sfârşit, în capul oaselor pe 
salteaua ei. 

Să fi câştigat Hugh? Ar fi fost posibil? 

Brusc, zăvorul zbură şi uşa se deschise larg. Stephen 
stătea în prag, cu ochii fioroşi. Doi soldaţi îl urmară în 
celulă. 

Încercă să zâmbească. 

— Nu aud niciun chiot de pe ziduri. De ce am impresia că 
bătălia nu s-a încheiat în favoarea ta? 

— În favoarea nici unuia dintre noi. Stephen pufni şi o 
apucă de braţ. În curte este un ştreang ce aşteaptă gâtul 
tău delicat. Mâine dimineaţă, târfă trădătoare! 


329 


— Nu ai niciun drept să faci o asemenea judecată. Emilie 
încercă să scape. Cu ce acuză mă condamni la moarte? 

— Răzvrătire, încurajarea rebelilor, a nenorociţilor de 
eretici... Stephen le enumeră ridicând din umeri. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Nu mai ai niciun pic de 
demnitate? Te-ai vândut cu totul diavolului pentru o bucată 
de metal? Pentru lance? 

— Lancea aceea, zise Stephen, cu o privire scânteietoare, 
valorează pentru mine mai mult decât tine şi nebunul tău, 
şi toate amărâtele de „suflete“ părăsite din Franţa. 

Emilie strigă: 

— Nu îl vei învinge, Stephen, fie că mă spânzuri, fie că 
nu. A venit la tine de unul singur; acum îl urmează o 
armată. Nu îl poţi opri, nici cu titlurile tale şi nici cu 
mercenarii tăi, oricât de mulţi oameni ai trimite împotriva 
lui. 

— Da, da, amărâtul tău de bufon. O, acum chiar că îmi 
tremură genunchii. Stephen râse. 

— Va veni să mă ia de aici. 

Stephen scutură din cap şi suspină. 

— Uneori, cred că voi doi chiar vă meritaţi unul pe altul. 
Bineînţeles că va veni să te ia, proastă mică. Exact pe asta 
contez. 


Capitolul 144 


Oamenii deveniră conştienţi că bătălia se sfârşise. Destul 
cu luptele. Destul cu sângele. 

Se uitau în jurul lor, înmărmuriţi şi exaltaţi. 

Cei care supravieţuiseră îşi căutau prietenii şi îi 
îmbrăţişau. Georges şi cei din Languedoc, Odo şi părintele 
Leo, Alphonse şi Alois, fermierii şi zidarii, bucurându-se toţi 
că erau în viaţă. 

Mi-am condus oamenii înapoi spre zidurile castelului, 
sleiţi de puteri, dar învingători! 

Aceiaşi apărători care ne respinseseră atacurile ne 


330 


priveau acum  întristaţi, cu mâinile legate. Cavalerii 
capturați din armata lui Stephen erau împinşi în faţă. Li se 
luaseră armurile şi erau obligaţi să îngenuncheze. Se auzi 
un strigăt. Nu un strigăt de victorie, ci un cântec, o voce 
care devenea tot mai puternică, până când se alăturară 
toţi. 

— Supuneţi-vă, supuneți-vă, cântau ei. 

In sfârşit, pe un parapet de deasupra porţii, apăru 
Stephen, îmbrăcat într-o tunică de ceremonie purpurie. Ne 
privea de parcă nu îi venea să creadă că gloata asta de 
amărâţi îi înfruntase şi îi învinsese pe soldaţii lui. 

— Acum ce se va întâmpla? l-am întrebat pe Daniel. 

— Trebuie să vorbeşti cu el. Stephen trebuie să se 
supună, altminteri cavalerii lui îşi vor pierde capul. Este 
legat prin jurământul de onoare. 

— Du-te. Odo mă împinse înainte. Spune-i ticălosului că 
îşi poate păstra afurisitul de grâu. Vezi dacă au ceva bere 
pe aici. 

Mi-am luat lancea. Cineva îmi aduse un armăsar. 

— Vin cu tine, zise Daniel. 

— Vin şi eu, zise morarul. 

Mă uitam la Stephen. Nu aveam încredere în ticălosul 
ăsta, indiferent cât de tare ar fi fost legat prin jurământul 
de onoare. 

— Nu cred. 

Am scuturat din cap. Mă gândeam la altcineva. 

L-am adus pe Baldwin. Fusese dezbrăcat de tunica lui şi 
purta acum un veşmânt ca orice om de rând. Mâinile îi erau 
legate, faţa îi era răvăşită şi avea nevoie de un bărbier. 

— Este ziua ta norocoasă, am spus, trântindu-i o pălărie 
cu pene pe cap. Dacă totul merge bine, în curând vei purta 
din nou mătăsuri. 

— Nu e nevoie să mă îmbraci tu. Aruncă pălăria. Poţi să 
fii sigur că Stephen îşi va recunoaşte semenii. 

— Cum vrei. Am dat din cap solemn. 

Ne-am făcut loc printre rânduri, calul lui Baldwin fiind 
legat de al meu. Soldaţii de pe ziduri ne priveau în tăcere. 

Ne-am oprit cam la o aruncătură de săgeată. Stephen se 


331 


holba în jos, abia băgându-mă în seamă, ca şi când ar fi fost 
întrerupt în mijlocul unei mese. 

— Cruce Neagră a murit, l-am anunţat. Soarta celor mai 
buni cavaleri ai tăi, ceea ce a mai rămas din ei, aşteaptă 
cuvântul tău. Nu mai vrem altă vărsare de sânge. Supune- 
te! 

— Eu îţi ordon ţie, cap de morcov, replică ducele. Te-ai 
dovedit un luptător la fel de bun pe cât de bun ai fost şi ca 
bufon. Nu te-am apreciat îndeajuns. Vino, trebuie să îţi văd 
faţa. Îţi voi prezenta condiţiile mele. 

— Condiţiile tale? Pe ale noastre eşti obligat să le asculţi. 

— Mi se pare mie, bufonule, sau nu mă consideri un om 
de onoare? Inaintează şi cere-ţi răsplata. 

— Cred că te lauzi cu ceea ce nu ai. Sper că nu te superi 
dacă îmi trimit înainte reprezentantul. 

Pe faţa lui Stephen îşi făcu loc un zâmbet. 

— Omul tău, atunci, bufonule. Şi eu îl voi trimite pe al 
meu. 

— Să mă duc? se oferi Daniel. 

Am clătinat din cap şi m-am uitat la Baldwin. 

— Nu... el. 

Ochii lui Baldwin se măriră. Broboane de sudoare apărură 
pe fruntea lui. 

— lată şansa ta. l-am tras gluga peste cap. Arată-ne cum 
te recunoaşte semenul tău. 

l-am dezlegat calul care ţâşni înainte. Ducele, cu mâinile 
legate, a încercat să prindă frâul calului şi să îl strunească. 
Trecu de terenul neutru. Incepu să strige: 

— Eu sunt Baldwin, duce de Treille! 

Câţiva paznici începură să arate cu degetul şi să râdă. 
Vocea ducelui deveni mai nervoasă. 

— Eu sunt Baldwin, proştilor. Nu luaţi în seamă aceste 
veşminte. Uită-te la mine, Stephen. Nu vezi? 

Tot ce se putea vedea era o siluetă îmbrăcată galopând 
spre porţi. 

— Uite, bufonule, strigă Stephen, astea sunt condiţiile 
mele. 

Se auzi un şuierat înfiorător şi pieptul lui Baldwin fu 


332 


străpuns de o săgeată. Ducele se lăsă pe spate. Apoi o alta 
şi o a treia săgeată se înfipseră în el. Trupul lui Baldwin se 
clătină în şa. Calul, simțind că nu era ceva în regulă, se 
întoarse din drum şi o luă înapoi spre noi. 

— Acestea sunt condiţiile mele, nebunule, zise Stephen 
de pe zid. Bucură-te de victoria ta. Mai ai o singură zi. Apoi 
îşi înfăşură tunica purpurie în jurul umerilor şi plecă, fără ca 
măcar să aştepte vreun răspuns. 

Daniel ieşi în faţă să întâmpine calul ce se întorsese. 
Trupul lipsit de viaţă al lui Baldwin se rostogoli la pământ. 

Pe una din săgețile din pieptul lui era înfăşurat un 
pergament. 

Daniel sări de pe cal şi, fără să scoată săgeata, desfăcu 
hârtia. Citi, apoi se uită la mine. Am văzut amărăciunea din 
ochii lui. 

— Lady Emilie a fost acuzată de trădare. Avem o zi să 
depunem armele. Dacă nu ne supunem, şi nu îi dăm lancea 
lui Stephen, va fi spânzurată. 


Capitolul 145 


În noaptea aceea, m-am dus pe câmpul din spatele 
taberei noastre, cu pieptul fierbându-mi de mânie. 

Trebuia să fiu singur. Am trecut de semnele ce ne 
marcau teritoriul. Ce îmi păsa dacă eram sau nu în pericol? 
Voiam să arunc nenorocita de lance spre zidurile castelului. 
la-o, Stephen! Viaţa mea nu a fost decât durere şi suferință 
din momentul în care am găsit-o! 

În spatele meu, flăcările a o sută de focuri sclipeau în 
noapte, oamenii mei moţăiau sau făceau pariuri despre ce 
avea să se întâmple a doua zi: luptă sau capitulare. 

Începeam să mă însufleţesc, nu mai simţeam o greutate 
pe umeri. Poate că reuşeam să o văd pe Emilie dacă mă 
apropiam suficient de ziduri. Doar o secundă, cât trec pe 
lângă poartă. Gândul că s-ar putea să îi mai văd măcar o 
dată chipul frumos mă învioră. 


333 


Am strâns lancea în mâini, cu ochii la zidurile groase. 

Deodată, am simţit un braţ vânjos în jurul gâtului meu. 
Am tras aer în piept în timp ce strânsoarea devenea tot mai 
puternică. Am simţit în spate vârful unei săbii. 

— Bun moment, bufonule, şuieră o voce în urechea mea. 

— Nu şi locul pe care l-ai ales pentru crimă. Dacă strig, 
vei deveni carne pentru câinii noştri. 

— lar dacă strigi, vei pierde un prieten foarte bun, 
vânătorule de mistreți. 

M-am întors încet şi m-am pomenit faţă în faţă cu Moor, 
cel care era mereu în preajma lui Anne. 

— Ce cauţi aici, Moor? Stăpâna ta, Anne, nu îmi este 
prietenă. Nici tu nu eşti bine venit. 

— Vin cu un mesaj, zise el. Trebuie să mă asculţi. 

— Am văzut deja mesajul doamnei tale, dar soţia mea a 
murit în temniţa ei. 

— Mesajul nu e de la doamna mea, zise Moor zâmbind, ci 
de la a ta. Emilie. Te roagă să vii cu mine în noaptea asta. l- 
am spus că niciun om întreg la minte nu ar trece de aceste 
ziduri în noaptea asta. Şi mi-a spus să îţi zic „Că e posibil, 
dar poate să nu fie întotdeauna.” 

La auzul acestor cuvinte, mi se tăie respiraţia. Aproape 
că auzeam vocea lui Emilie, şi o vedeam ca în ziua aceea în 
care am pornit spre Treille în costumul meu de bufon. 
Încrederea îmi revenea la gândul licărului curajos din ochii 
ei. 

— Nu zâmbi încă, mă avertiză Moor. Va fi drum lung până 
la ea. Alege doi oameni. Cei mai buni. Doi alături de care ai 
fi fericit să mori. Apoi va trebui să intrăm. lnăuntru. Acum. 


Capitolul 146 


l-am ales pe Odo şi pe Taur. Pe cine altcineva? Ei erau cei 
mai curajoşi şi, cu ajutorul lor, ajunsesem până aici. 

Pe la miezul nopţii, am plecat furişându-ne prin tabără şi 
spre pădure fără să fim văzuţi. Apoi am urmat cursul râului 


334 


spre locul unde acesta se apropia de zidurile oraşului, 
departe de poarta principală. 

Ne-am ţinut aproape de râu, îndreptându-ne spre o parte 
a oraşului pe care nu o cunoşteam. Am traversat râul printr- 
un vad spre care ne-a îndrumat Moor. 

Târându-ne de-a lungul zidului, am ajuns lângă ceea ce 
părea a fi exteriorul unei clădiri mari din piatră cu mai 
multe caturi. In zid se deschideau ferestre mici. Nu aveam 
nici cea mai vagă idee unde mă aflam. Moor se căţără spre 
una din deschizăturile înguste. Zgârie cu unghia în zid. O 
voce îi şopti ca răspuns. 

— Cine este acolo, rege sau nebun? 

Moor zise: 

— Dacă nebunii ar purta coroane, am fi toţi regi. Repede, 
dă-ne drumul, altminteri vom fi toţi spânzurați mâine. 

Deodată, bucăţile de zid începură să se mişte. 
Deschizătura se lărgea cu fiecare cărămidă, şi mi-am dat 
seama că nu era o fereastră, ci un tunel. 

— Ce naiba este asta? am întrebat. 

— La porte du fou, zise Moor, zorindu-ne să trecem. 
Poarta nebunului. A fost săpată în timpul războaielor cu 
Anjou, drept cale de salvare, dar anjevinii au aflat, i-au 
aşteptat aici pe fugari şi i-au măcelărit pe toţi. Despre 
fiecare dintre cei care au trecut pe aici se spunea că este 
un nebun. M-am gândit că vei aprecia aluzia. 

— Foarte încurajator. Odo înghiţi în sec. 

— Scuzele mele, zise Moor. Aş fi sugerat poarta 
principală, dar e păzită de oameni în tunici verde cu auriu, 
cu săbii mari. Îl împinse pe Odo înainte. 

Ne-am târât prin deschizătura îngustă. În faţa noastră 
apăru o lumină palidă. 

— Haide, repede, am auzit o voce venind dinspre celălalt 
capăt. Nu ştiam unde mă aflam şi nici spre cine mă 
îndreptam. Mă rugam ca aceasta să nu fie o capcană. 

Tunelul nu era lung, doar de lungimea unei clădiri. Am 
ajuns într-o încăpere luminată de torţe, şi am simţit nişte 
braţe ajutându-ne. 

Braţele acelea aparţineau unui bărbat cu barbă albă, 


335 


îmbrăcat cu o robă de un albastru profund. L-am 
recunoscut imediat: Auguste, spiţerul care mă vindecase 
după ce fusesem atacat de mistreţ. Acesta era locul în care 
îşi îngrijea bolnavii. Oameni în agonia bolii erau întinşi pe 
saltele sau se sprijineau, pe jumătate dezbrăcaţi, de pereţii 
din piatră. 

Auguste ne conduse de-a lungul coridorului într-o 
încăpere alăturată. O cameră de lucru. De jur împrejur 
pereţii erau plini de manuscrise grele. 

Abia dacă am avut timp să îi mulţumesc lui Auguste 
pentru ajutorul dat, că acesta dispăru, închizându-ne acolo. 
Inima îmi bătea cu putere. 

— Acum ce facem? M-am întors către Moor. 

— Ce facem acum, zise o voce din umbră, este să ne 
rugăm ca lancea aia sfântă a ta să aibă măcar o parte din 
puterile pe care se spune că le-ar avea - dacă intenţionezi 
să salvezi viaţa femeii pe care o iubeşti. 

M-am întors şi am văzut o siluetă cu faţa acoperită de o 
glugă, apărând dintr-un colţ. Nu ştiam dacă să ridic cuțitul 
sau să mă înclin. 

Mă holbam la lady Anne. 


336 


ULTIMELE 


ÎNDREPTĂRI 


Capitolul 147 


În curtea castelului se auzea un răpăit de tobe. O 
mulţime de oameni nerăbdători începuseră să se adune ca 
să asiste la ceea ce urma să se întâmple. 

De obicei, înainte ca un hoţ sau un criminal să fie 
spânzurat, oamenii se adunau râzând şi bârfind, de parcă 
se pregăteau pentru un festin. Vânzătorii ambulanți îmbiau 
cu prăjituri şi acadele; copiii se jucau de-a v-aţi ascunselea 
prin mulţime, sperând să prindă un loc în rândurile din faţă, 
de unde să poată batjocori sau scuipa. 

Dar astăzi, atmosfera era cu totul diferită. Toţi ştiau că 
aveau să vadă ceea nu mai văzuseră niciodată până acum. 

Un nobil avea să fie spânzurat. 

O femeie de origine nobilă. 

Priveam de deasupra curţii, din turn, stând ghemuit în 
locul în care mă adusese Moor. In piaţă, l-am văzut pe Odo 
în mulţimea de lângă spânzurătoare. Şi pe Taur având pe 
umeri o vergea de care atârnau două găleți, îndreptându-se 
spre poarta principală. 

Pe ziduri, soldaţii se aliniaseră pe parapete, la posturi, în 
cazul în care rebelii ar fi atacat. In piaţă se aprinsese un 
rug, iar flăcările erau agitate de un vânt iute. Focul urma să 
ardă trupul lui Emilie, după ce ea ar fi murit. 

Liniştea apăsătoare fu spartă de sunetul cornului. 
Mulțimea murmura. Venise clipa! Se deschise uşa 
donjonului. 

Un detaşament de soldaţi înaintă, având-o în mijloc pe 
Emilie. 

— lat-o, strigă cineva. 

— Te implor, roagă-te, doamnă, se văicări o femeie. Raiul 
Domnului e mare. Dacă are loc pentru noi, are şi pentru 
tine. 

Inima mi se zbătea în piept, doar la vederea lui Emilie 
după o perioadă atât de lungă. 


338 


Purta o cămaşă simplă din bumbac şi un şal înfăşurat 
strâns în jurul umerilor. Părul ei blond era prins la spate şi îi 
cădea pe gât. Nu părea nobilă, ci doar la fel ce curajoasă 
cum o ştiusem dintotdeauna. 

O, Doamne, cum aş fi vrut să îi întâlnesc privirea, să o 
strig. Să îi spun că eram acolo. 

Tobele răpăiră din nou. Mulțimea tăcu. 

— Daţi-i drumul, strigă în sfârșit cineva. Nu împotriva ei 
luptăm. 

Emilie se opri o secundă, cu un zâmbet pe faţă, dar un 
soldat o împinse către eşafod. 

Mulțimea striga, cerând să-i fie cruţată viaţa, dar un 
bărbat mascat o ridică de braţe şi o împinse pe scări către 
ştreang. Ştiam cât de speriată trebuia să fi fost; ştiam cum 
trebuia să îi fi zvâcnit inima. Am privit spre Odo, făcându-i 
semn: Stai! La fel şi către Taur. Cum aş fi vrut să mă ridic şi 
să strig: Sunt aici! 

Apoi, cornul sună din nou - de data aceasta anunţa alaiul 
ducelui. Dinspre intrarea în castel apăru Stephen, flancat 
de lacheii lui, vechilul şi şambelanul. 

Vechilul scoase un pergament şi începu să citească: „În 
conformitate cu legile ducatului de Boree, consfinţite de 
către arhiepiscopul diocezei şi de Sfântul Scaun, vă facem 
cunoscut că toţi cei care adăpostesc eretici rebeli sau sunt 
complicii acestora vor fi consideraţi trădători atât de către 
ducat cât şi de către Biserică, şi de aceea vor fi spânzurați, 
iar trupurile lor vor fi arse, aşa cum prevede legea“. 

— Lăsaţi-o să trăiască, strigă o voce din mulţime. 
Ştreangul e mai potrivit pe gâtul lui Stephen decât pe alei. 

Faţa lui Stephen se înroşi. 

— Unde este bufonul tău acum, doamnă? 

Păşi spre eşafod şi se adresă tuturor: 

— l-am dat şansa să îi salveze viaţa, să scutească oraşul 
de vărsare de sânge dar, cu toate acestea, el nu apare. 
Lady Emilie, nu le ai decât pe aceste biete femei să îţi ia 
apărarea. 

— Faptele tale îmi iau apărarea, zise Emilie. Mă rog din 
tot sufletul să nu vină. 


339 


Stephen miji ochii. 

— Vom aştepta, dar doar câteva minute. 

Odo se uită la mine pregătit. Acum, spuneau ochii lui. 
Trebuie să lovim acum. Nu i-am dat niciun semnal. 

Deodată, de pe ziduri o santinelă strigă: 

— Sire, armata bufonului. Au aruncat armele. Se predau. 

Faţa lui Stephen se lumină de bucurie: 

— Eşti sigur că aşa e, sergent? Se predau sau atacă? 
Trebuie să ne asigurăm că nu e vreo şmecherie la mijloc. 

— Nu, sergentul are dreptate, confirmă castelanul de pe 
meterez. Au coborât steagurile. Se predau într-adevăr. Şi 
bufonul este în fruntea lor. 

De sus, din ascunzătoarea mea, am văzut trupele alor 
mei apropiindu-se cu armele lăsate în jos. lar Alphonse era 
în fruntea lor, purtând costumul şi tichia mea de bufon. 

— Prostia bufonului mă surprinde până şi pe mine. 

Stephen urcă scările şi se aplecă peste zid. 

— Renunţă la orice pentru o femeie. Ce cavaler! Vino în 
faţă, bufonule, strigă Stephen. Vom deschide porţile. Am 
ceva ce vei dori să vezi. 

A făcut semn paznicilor de la porţi şi doi bărbaţi ridicară 
poarta grea din fier. 

În acelaşi timp, Stephen ordonă: 

— Călău, verifică ştreangul. 

Mulțimea se agita, protestând. Avea să se întâmple ceva 
rău. Călăul cu masca pe ochi puse ştreangul în jurul gâtului 
lui Emilie, aşezând-o deasupra trapei. 

— Rămâneţi pe loc, strigă Emilie către oamenii care se 
apropiau din afara zidurilor. | se puse o glugă neagră peste 
faţă. Hugh, te rog, întoarce-te. Întoarce-te! 

Stephen râse zgomotos: 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, doamnă. Se pare că îşi 
merită din plin reputaţia de nebun. 

Nu mă mai puteam abţine. M-am uitat la Odo şi la Taur, 
care se agitau pe lângă poarta deschisă. Peste drum de 
mine, l-am văzut pe Moor, la un balcon de deasupra pieţei. 

Le-am făcut semn. Acum! 

Dar, deodată, Stephen strigă: 


340 


— Nu este el! Se aplecă peste zid cu ochii ieşindu-i din 
orbite. Este o capcană! Bufonul nu este acolo! Inchideţi 
porţile! 


Capitolul 148 


Săgeata lui Moor străbătu piaţa, lovindu-l pe unul dintre 
paznici în spate. Acesta căzu în genunchi. 

Taurul lăsă jos găleţile şi vâri vergeaua în scripetele 
porţii, oprindu-i coborârea. Înfipse cuțitul în spatele celuilalt 
paznic. 

Un grup de oameni, cu Alphonse în frunte, dădură buzna 
înăuntru. l-au copleşit pe soldaţii de la porţi, care trăgeau 
cu săgeți asupra lor, începând o luptă corp la corp cu 
oamenii lui Stephen. 

Stephen cobori de pe zid şi o luă la fugă spre eşafod. 

— Unde este bufonul tău? o întrebă el pe Emilie. Te lasă 
să mori? Nu vine să te salveze? 

Făcu semn din cap călăului. Atunci Odo se strecură 
printre doi paznici şi înfipse cuțitul în trupul călăului, 
aruncându-l de pe eşafod. Se duse la Emilie. 

— Ba vine, Stephen, am strigat eu. Am ridicat lancea. 
Privirile ni se întâlniră, pline de ură. Sunt aici, domnule. 
Norbert mi-a spus că ai avea nevoie de un bufon. 

Pe chipul lui Stephen fiorul victoriei se transformă în 
furie. 

— Luaţi-l! urlă el. O sută de galbeni pentru cel care îmi 
aduce lancea. Cinci sute! 

Gărzile începură să se îndrepte spre mine. Am ridicat 
lancea. 

— Mi-ai aruncat fiul în flăcări, am spus privindu-l fix pe 
Stephen. Uite, ia-ţi lancea. 

Am aruncat-o cu toată puterea în rugul aprins. 

— Nu...! urlă Stephen. 

Alergă ca un nebun spre rug, trăgând disperat de crengi 
şi de lemne. Flăcările au muşcat lacome din carnea lui. 


341 


Arunca bucăţi de lemn spre lance, încercând să o 
îndepărteze. Apoi se trase înapoi, alungat de căldura 
cotropitoare. Se holba la lancea care se înfipsese în centru, 
înroşită şi începând să îşi piardă forma. 

Apoi se întoarse spre mine, cu ochii plini de o ură 
ucigătoare. 

— Tu! strigă el. Este nebun de legat! 


Capitolul 149 


Stephen sări treptele de piatră câte două odată, încălecă 
parapetul şi porni să se caţere spre mine cu o viteză şi o 
agilitate de necrezut pentru un bărbat atât de corpolent. 
Ochii îi ardeau. 

Mi-am luat sabia şi am sărit într-un balcon de la catul al 
doilea al castelului. Unul dintre soldaţii lui încercă să mă 
oprească, şi i-am înfipt sabia în piept, aruncându-l la o 
parte. 

Ducele mai urcă un cat, alergând ca turbat spre mine. Mă 
ajunse în balcon - la zece paşi distanţă. 

— Mintea ta nu a fost niciodată surprinzător de 
sclipitoare, cap de morcov, zise el venind spre mine. Acum 
să vedem dacă eşti în stare să lupţi. 

Se năpusti spre mine cu sabia ridicată. Am simţit o 
zguduitură în tot trupul, în timp ce param lovitura. Stephen 
se răsuci şi, cu ambele mâini, îndreptă sabia spre mine. 
Lama îmi pătrunse în coastă. 

M-am împleticit, fulgerat de o durere cumplită. 

— Haide, nebunule, şuieră el, credeam că îţi place lupta. 
Vei vedea că a fi nobil înseamnă mult mai mult decât să îţi 
înfigi scula într-o păsărică de viţă nobilă. Ai vrut despăgubiri 
pentru rahaţii de soţia şi copilul tău? Haide! 

Lovi din nou, şi sabia lui trecu aproape de gâtul meu, 
obligându-mă să mă retrag. Ochii îi erau injectaţi; îi 
simţeam respiraţia fierbinte pe faţă. 

Cu ultimele puteri, l-am împuns cu sabia. Stephen gemu 
şi se împletici. L-am împins într-o parte şi am izbit în sabia 


342 


lui, făcându-l să o scape din mână. Ochii i se bulbucară, 
privind-o cum zbura peste parapet. A rămas fără apărare, 
dar orbit de mânie. 

Sări pe un balcon ce dădea în piaţă. Râdea. 

— Să ştii că dacă ajung la ea înaintea ta, e moartă! 

Sări în balconul următor. Apoi intră în castel. 

Am alergat spre marginea balconului, uitându-mă în 
curte, căutând-o pe Emilie. Nu o vedeam nicăieri. Şi nici pe 
Odo. Sângele îmi şiroia din rană. 

Am alergat în castel, aşteptându-mă să dau peste 
Stephen şi să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte. Mă aflam în 
apartamentele princiare. Ticălosul nu se vedea nicăieri. 

— Unde eşti? am strigat. Numai ecoul mi-a răspuns. 

Am intrat pe o uşă spre camerele lui Stephen şi a lui 
Anne. Mă uitam în jur înnebunit. Mai fusesem aici în 
noaptea când o căutasem pe Anne, după ce o găsisem pe 
Sophie în temniţă. 

Pe tunica mea se întindea o pată umedă de sânge. 

— Stephen, am strigat. La naiba, vino şi luptă-te cu mine. 

Vocea lui veni din spate: 

— Mă vrei, sunt aici, bufonule. Spune-mi o glumă. 
Stephen apăru râzând, cu o arbaletă grea în mână, 
îndreptată spre pieptul meu. S-ar putea să am nevoie de un 
bufon, după cum spui tu, zise el, dar se pare că ţi-am secat 
glumele. 

Mă trecu un fior pe şira spinării. M-am retras cu spatele la 
zid. Nu aveam unde să fug. 

— Ce zici? A rămas bufonul nostru fără poante? Visează 
să devină nobil, dar nu a făcut decât să şi-o tragă cu una de 
rang înalt. Păcat de lance, totuşi, zise rânjind. Nu eşti de 
acord, nevastă? 

Nevastă...? Anne? 


Capitolul 150 


Anne păşi în lumină, rămânând în spatele lui Stephen. 
343 


Picioarele mă lăsau. Aveam un gol în stomac. 

În mâna ei se afla lancea. Lancea sfântă... Nu cea pe 
care o aruncasem în flăcări. Sabia pe care i-o încredinţasem 
cu o noapte în urmă! l-o încredinţasem. 

— Da, sunt un nebun, am spus, căutându-i privirea. Cum 
putea Emilie să se fi înşelat atât de amarnic în privinţa lui 
Anne? Dar eu, cum am putut? 

Mă uitam la arbaleta îndreptată spre pieptul meu. Şi la 
rânjetul batjocoritor al lui Stephen. Pentru prima dată mă 
simţeam pregătit să mor. 

— O ultimă întrebare, bufonule, pufni Stephen. Moartea 
ta nu are nicio importanţă pentru mine, sclavule. Numai 
lancea conta. Ce ai fi putut face tu cu aşa ceva? Nu ai de 
unde să ştii ce puteri are. Am străbătut întreaga lume în 
căutarea ei. Prin voinţa lui Dumnezeu, este a mea. Işi 
încordă degetul pe trăgaciul arbaletei. 

— Atunci, ia-o, Stephen, răsună vocea lui Anne din 
spatele lui. 

Deodată, Stephen se clătină şi ochii i se bulbucară. 
Aşteptam încordat să mi se verse măruntaiele în palme. 
Dar din arbaletă nu veni nicio săgeată. 

Am auzit cel mai îngrozitor sunet - oase sfărâmate şi 
carne sfâșiată, Stephen icni îngrozitor dar, în loc de cuvinte, 
din gură îi ţâşni un râu de sânge. 

Anne împinse cu putere. De această dată, lama pătrunse 
la baza gâtului lui şi ieşi pe sub ochi. 

— la-o, bărbate. 

Apoi Anne îşi apropie gura de urechea lui şi şopti: 

— Şi află cât de lipsit de valoare este acum sângele 
Mântuitorului nostru ce s-a amestecat cu al tău. 

Stephen privea, nevenindu-i să creadă, vulturul roman şi 
vârful însângerat al lăncii sfinte ieşindu-i din gât. 

Apoi căzu la podea. 

Mă holbam la Anne ca lovit de trăsnet. Abia dacă se uită 
la mine. Niciunul dintre noi nu spuse nimic. Apoi am văzut 
privirea înmuindu-i-se şi dădu din cap, ca şi cum între noi ar 
fi fost o înţelegere, fără să fie vreodată nevoie de cuvinte. 

— Cred că putem spune, zise ea, că atunci când te-am 


344 


cules din şanţ, niciodată nu ne-a trecut prin cap un 
asemenea deznodământ. 

— Aşa este, doamnă. 

Am auzit paşi apropiindu-se de pe hol. Emilie dădu buzna 
în cameră, cu răsuflarea tăiată. Privirile ni se întâlniră şi 
inima aproape îmi sări din piept de bucurie. Se uită la 
Stephen, prăbuşit pe podea. Apoi la Anne care îl privea de 
sus. Apoi iarăşi la mine, observând sângele ce şiroia din 
coasta mea. 

— Eşti rănit, gemu. 

— lar tu ai grijă să mă vindeci întotdeauna, am spus. O, 
Doamne, Emilie, nu ştii ce înseamnă pentru mine să te văd. 

— Ba da, zise ea. 

Emilie alergă spre mine şi se aruncă în braţele mele. Am 
ridicat-o în braţe şi am strâns-o cum nu strânsesem 
niciodată pe cineva. Am sărutat-o iar, şi iar, sărutări pline 
de speranţă şi de recunoştinţă. Pentru prima dată mi-am 
dat seama că era cu adevărat a mea. 

Ochii mi se umezeau pe măsură ce mă gândeam la tot 
ceea ce se întâmplase de când plecasem pentru prima dată 
din Veille du Pere. La toţi cei care muriseră. 

— Nu mai am nimic, am murmurat. Nici bani, nici carieră. 
Cum se face că, totuşi, mă simt cel mai bogat om din lume? 

Emilie îmi luă mâna şi şopti: 

— Pentru că eşti liber. 


Capitolul 151 


Cei din Languedoc au fost primii care au plecat, 
devreme, în dimineaţa următoare. Taurul îmi spusese că 
prin pădurile din părţile lor era o vorbă: Nu mai are niciun 
sens să ţii de cupa goală, când nu a mai rămas niciun pic 
de vin. 

El şi oamenii lui s-au adunat la porţi în zori, cu caii 
încărcaţi cu saci de grâu, câţiva porci şi găini fluturând pe 
urmele lor. M-am dus în lumina zorilor să îmi iau rămas-bun 


345 


de la ei. 

— Ar trebui să rămâneţi, i-am spus. Anne a promis să se 
ocupe de toate păsurile voastre. Meritaţi mult mai mult. 

— Mai mult? Suntem fermieri, zise Taurul. Ce altceva ne- 
ar mai trebui? Dacă ne-am întoarce încărcaţi cu potire de 
aur, ai noştri le-ar folosi pentru a se uşura în ele. 

— In cazul acesta... L-am bătut pe umăr şi am aruncat o 
privire plină de înţeles la farfuria de aur ce avea gravat 
blazonul lui Stephen şi pe care intenţionam să i-o dau ca 
amintire. Nu e nevoie să pleci cu aşa ceva. 

Taurul se uită în jur, apoi o băgă în desaga de pe şa. 

— Cred că va trebui să îi învăţ ceva despre maniere, 
spuse el râzând. 

L-am îmbrăţişat, bătându-l pe umerii largi. 

— Caută-ne, bufonule, dacă o să ai vreodată intenţia de a 
înapoia lancea aceea. Imi făcu cu ochiul. Dădu pinteni 
calului şi îşi îndemnă oamenii la drum. 

l-am privit până când ultimul dintre ei a ieşit pe porţile 
oraşului. Stephen avea să fie îngropat mai târziu în acea 
după-amiază. Era ultimul lucru pe care îl aveam de făcut. 

Câţiva dintre oamenii mei erau de faţă atunci când sicriul 
a fost adus în catedrală. Nu era o slujbă în onoarea unui 
duce care murise în luptă. Doar Anne, cu fiul lor, Emilie şi 
eu, împreună cu episcopul, ne aflam în biserică. 

Sicriul ducelui a fost dus într-o criptă, adânc în inima 
castelului, şi depus într-un sarcofag. In acest spaţiu îngust 
şi întunecat, aflat mult sub pământ, zăceau rămăşiţele 
ultimilor episcopi şi ai ultimilor membri ai familiei 
stăpânitoare. Abia dacă mai era suficient spaţiu pentru a 
aprinde o torţă. 

Slujba fu scurtă şi simplă. Ce mai era de zis? 

Că Stephen işi vânduse onoarea din cauza lăcomiei şi a 
dorinței de putere. Că fusese un tiran pentru soția sa şi un 
necunoscut pentru fiul lui. Că jefuise Pământul Sfânt în 
căutarea relicvelor. 

Episcopul de Boree, acelaşi care ne excomunicase pe noi, 
murmură în grabă rugăciunile, ochii alunecându-i tot mai 
des către lance. Emilie privea ţinându-mă de mână. După 


346 


binecuvântare, Anne se aplecă peste sicriul lui Stephen şi îl 
sărută cu nepăsare pe obraz. 

Urmă o ultimă rugăciune, Anne îşi scoase fiul din criptă, 
iar episcopul se împletici urmând-o îndeaproape. 

— Lasă-mă o clipă, i-am spus lui Emilie. 

Nu părea să fi priceput. 

— Trebuie să spun ceva pentru soţia şi fiul meu. 

Ea a dat din cap în semn de înţelegere şi s-a îndepărtat. 

Am rămas doar eu şi Stephen. 

M-am uitat la ochii întunecaţi, la nasul lui de vultur. 

— Dacă a existat vreodată un ticălos în lumea asta, acela 
ai fost tu, am spus. Odihneşte-te în iad, blestematule. Am 
închis sicriul. _ 

Ţineam în mână lancea sfântă. Imi aducea aminte de toţi 
cei care muriseră din cauza ei. Poate că peste mulţi ani de 
aici înainte, o va găsi cineva, m-am gândit. Într-un alt timp, 
când va fi onorată cum se cuvine pentru ceea ce a 
reprezentat. Un lucru miraculos, ce cunoscuse atingerea lui 
Dumnezeu. 

Ai fost un toiag foarte de bun. Am zâmbit. Dar ca relicvă, 
mi-ai adus mai mult sânge decât pace. 

Am aşezat lancea sfântă în sarcofag. Apoi am pus 
capacul greu la loc. 

Paznicul criptei veni spre mine, dar eu i-am făcut semn 
să îşi vadă de treburi. Am stat acolo şi mi-am luat rămas- 
bun de la Sophie, de la Phillipe şi de la turcul din Antiohia 
care îmi cruţase viaţa. 

Sarcofagul fu sigilat pentru totdeauna şi împins în zid, 
abia deosebindu-se de piatra din jur, apoi în crăpături se 
turnă mortar. 

Avea să zacă acolo pe vecie. 

Sau până când ar fi fost nevoie de ea din nou. 


Capitolul 152 


Clopotele de la biserică sunau. 
347 


Când am ieşit din criptă, Emilie alergă spre mine plină de 
însufleţire. 

— Avem oaspeţi, Hugh! Arhiepiscopul Velloux se află la 
porți. 

— Velloux? Nu cunoşteam numele. 

— Din Paris. 

Paris! Nu ştiam dacă era de bine sau de rău. Biserica ne 
excomunicase. Dacă acest lucru avea să rămână în vigoare, 
însemna că lupta noastră fusese în zadar. Nu conta că Anne 
voia să ne facă dreptate, fără Biserică eram în afara legii, 
mai mult morţi decât vii. 

M-am grăbit spre curte. Anne era acolo, aşteptând. ŞI 
episcopul Bartholomeu. Oamenii mei se apropiau şi ei: Odo, 
Georges, părintele Leo. 

Arhiepiscopul de Paris! Acesta era un lucru foarte 
solemn. 

În timp ce porţile se deschideau, intră o coloană de 
soldaţi purtând haine stacojii, călărind doi câte doi în şir. 

În spatele lor, apăru o caleaşcă trasă de şase armăsari 
puternici. 

Purta crucea Romei, însemnul Sfântului Scaun. 

Inima îmi zvâcnea. Emilie mă strânse de mână. 

— Presimt că va fi bine, şopti ea. 

Aş fi vrut să pot spune şi eu acelaşi lucru. 

Un căpitan al gărzii sări de pe cal şi puse un taburet în 
faţa portierei trăsurii. Când se deschise, coborâră doi preoţi 
purtând bonete stacojii. După o clipă, în urma lor, apăru 
arhiepiscopul, care avea cam şaizeci de ani, cu părul sur şi 
rărit, purtând o robă de asemenea stacojie, iar la gât o 
cruce mare din aur. 

— Eminenţa Voastră, rosti episcopul Bartholomeu. El şi 
preoţii lui căzură în genunchi. Încet, toţi cei din jurul lui 
făcură la fel. Este o mare onoare. Sper că nu aţi avut o 
călătorie neplăcută. 

— Nu am fi avut, zise arhiepiscopul politicos, dacă nu ar 
fi trebuit să trecem mai întâi prin Treille, la îndemnul tău, 
aşteptându-ne să găsim acolo o răscoală, eretici şi hoţi. In 
schimb, am găsit numai pace şi ordine. Şi, fapt cu totul 


348 


neobişnuit, niciun stăpân. Mi s-a spus că acolo s-a dus o 
bătălie. 

— A fost, Sfinţia Ta, zise episcopul. 

— Ei bine, nu pari prea speriat, Bartholomeu, observă 
arhiepiscopul. Evident, Biserica este încă în putere. Arată- 
mi unde sunt aceste fioroase suflete pierdute? 

— Păi, sunt aici, zise episcopul arătând cu degetul către 
oamenii mei. Şi aici. Arătă spre mine. 

Arhiepiscopul ne privi cu atenţie. 

— Oamenii aceştia par destul de cumsecade pentru nişte 
eretici şi proscrişi. 

Faţa episcopului păli. În piaţă se auziră câteva chicote. 

— Ducele a simţit... 

— Evident că ducele a simţit, îl întrerupse Velloux, că 
legile Bisericii îi permiteau, aşa cum îi permiteai şi tu, să îşi 
impună propria voinţă. 

Pentru prima dată încordarea mea a început să se 
domolească. 

— Sfinţia Ta. Anne făcu un pas înainte şi îngenunche. 
Sunteţi bine venit, dar sunt şi chestiuni de lege civilă ce 
trebuie rezolvate. 

De lângă trăsură, răsună o voce. 

— De aceea am şi venit, draga mea. 

Îşi făcu apariţia o siluetă impunătoare, înveşmântată într- 
o mantie purpurie, brodată cu flori galbene de crin. Pe dată, 
toţi soldaţii căzură în genunchi. 

— Înălţimea Ta, exclamă Anne, albind la faţă. Se ridică 
repede şi făcu o reverență, cu ochii în pământ. In mulţime 
se auzeau exclamaţii de uimire. Cuvinte pe care abia dacă 
îmi venea să le cred. 

— Regele... 

Toţi cei din piaţă îngenuncheară. Regele! Răspunsese 
chemării mele. A trebuit să clipesc de două ori ca să fiu 
sigur că nu visez. 

Apoi ceea ce am auzit m-a făcut să rămân stană de 
piatră. 

— Tată! exclamă Emilie. 


349 


Capitolul 153 


Tată! Auzisem bine? Trupul îmi îngheţă. Rămăsesem cu 
gura căscată. 

Ochii regelui se opriră asupra lui Emilie. Nu aş fi putut 
spune dacă era revoltat sau mulţumit. 

— Absența de la curte te-a făcut să uiţi, copilă, cu cine 
vorbeşti? 

— Nu, sire, răspunse Emilie. Îngenunche şi îşi plecă ochii. 
Apoi îi ridică. Tată... adăugă ea şi zâmbi. 

Regele ne făcu semn să ne ridicăm. 

— Arată-mi-l pe nebunul rătăcit despre care mi se spune 
că ar fi provocat această tulburare. 

Emilie veni spre mine şi mă prinse de braţ. 

— Te înşeli, tată. Nu Hugh este de vină pentru... 

— Taci, o întrerupse regele ridicând vocea. Mă refeream 
la Stephen, presupusul duce, nu afurisitul tău de bufon, 
continuă. 

Emilie, cu ochii umezi, zâmbi roşind. Mă luă de mână. 

— Ducele e mort, sire. Anne făcu un pas în faţă. A murit, 
conştient de ruşinea lui, de propria lui mână. 

— De propria sa mână... Regele aruncă o privire 
arhiepiscopului şi pufni. Atunci, după toate câte s-au 
întâmplat, el este cel care a ieşit din graţia lui Dumnezeu. 
lar în ceea ce vă priveşte pe voi, ceilalţi eretici... Se 
întoarse cu faţa spre oamenii mei. Vă puteţi considera 
mântuiţi. Vorbesc în numele arhiepiscopului  Velloux, 
desigur. 

Se auzi un chiot de bucurie. Oamenii se îmbrăţişau şi 
ridicau mâinile spre cer. 

— Acum, în ceea ce te priveşte, bufonule... Regele se 
întoarse din nou către mine. Dacă ţi-aş împlini doleanţele, 
ar însemna ca jumătate din ţară să fie cuprinsă de 
neorânduială. 

— Nu am doleanţe. Mi-am plecat capul. Doar speranţa de 


350 


a ne întoarce la casele noastre în pace şi câteva legi care 
să pună capăt unor nedreptăţi la care am fost supuşi. 

Regele trase aer în piept. Pentru o clipă, am crezut că se 
va înfuria. Apoi se linişti. 

— Fiica mea vorbeşte asta de ani de zile... Poate că ar fi 
timpul. Dreptatea trebuie să fie aceeaşi pentru toţi. 

Emilie mă împinse în jos. Am îngenuncheat. 

— Trebuie să fii educat precum nobilii, spuse regele. 

— Sire, am fost jongleur şi hangiu, sunt mai departe ca 
oricine de nobilime. 

— Şi, totuşi, va trebui să primeşti educaţie. Regele privi 
atent. Dacă ai intenţia de a te căsători cu fiica mea. 

Am ridicat capul încet. M-am uitat în jur, cu un zâmbet pe 
faţă. 

— Tată! exclamă Emilie şi mă trase în picioare. Apoi 
alergă spre rege şi, fără prea multă curtoazie, îl îmbrăţişă. 

— Ştiu, ştiu. Nebuni sunt peste tot, chiar şi aceia care 
poartă mantia regală. Dar mai întâi trebuie să vorbesc ceva 
cu flăcăul tău. 

Veni spre mine, măsurându-mă din priviri. Apoi puse o 
mână pe umărul meu şi mă luă deoparte. Simţeam că avea 
să urmeze o dojană. 

— Nu vreau să par nerecunoscător, fiule, căci ştiu că 
Emilie îţi datorează mult... dar, în scrisoarea ta, ai pomenit 
de o lance. 

Am tras aer în piept, apoi am vorbit: 

— A fost distrusă, Înălţimea Ta. A fost aruncată în flăcări 
în timpul luptelor de aici. Mă tem că nu a mai rămas nimic. 

Regele suspină adânc. 

— Chiar era lancea cu care a fost înjunghiat Mântuitorul 
nostru? O asemenea relicvă este mai valoroasă decât 
coroana mea. Eşti sigur, băiete? 

— Sunt sigur doar că a făcut un miracol. Uită-te în jurul 
tău, Înălţimea Ta. 

Se uită - la oamenii bucuroşi, la ochii fiicei lui, umezi de 
fericire -, apoi încuviinţă din cap. 

— Ce comoară ar fi fost aceea! Dar poate că este la fel 
de bine şi aşa... Asemenea lucruri este mai bine să rămână 


351 


în legende şi mituri. 


352 


EPILOG 


— Bunicule! 

Nepotul meu cel mic, Jack, veni spre mine, în grădină. Era 
o dimineaţă însorită de vară târzie. Tocmai mă întorsesem 
de pe deal cu un braţ de floarea-soarelui, aşa cum făceam 
în flecare dimineaţă de vară. Deşi urcatul dealului mi se 
părea un pic cam obositor acum. 

Micul Jack, fiul fiicei mele Sophie, care avea cinci ani, se 
aruncă în braţele mele şi aproape că mă dobori. Arăta spre 
însemnul de la poarta hanului nostru. (Bineînţeles că hanul 
acesta era ceva mai mare decât primul. Acum eram 
proprietarii a un sfert din terenul care odată îi aparținuse lui 
Baldwin. Căsătoria cu fiica regelui aduce, desigur, şi unele 
avantaje). 

— Mama mi-a spus că ai să îmi spui povestea însemnului 
nostru. Mi-a spus că odată ai fost bufon. 

— A spus ea asta? M-am prefăcut surprins. Păi, dacă a 
spus-o, înseamnă că trebuie să fie adevărat. 

— Arată-mi, insistă Jack clipind din ochii lui albaştri. 

— Să îţi arăt? L-am luat de mână. Atunci, trebuie mai 
întâi să îţi spun povestea. 

L-am dus pe banca de pe care se vedea oraşul în care 
trăiserăm în ultimii patruzeci de ani, aproape de locul unde 
erau îngropaţi Sophie şi Phillipe. În jurul nostru, câmpurile 
era pline de floarea-soarelui. 

l-am povestit lui Jack despre vremurile când tot ce aveam 
era un mic han. Despre ziua când pe aici a trecut o armată 
condusă de un eremit. Despre bătăliile ce se purtau atât în 
apropiere cât şi în locuri îndepărtate, şi despre cel mai 
mare trofeu din istoria omenirii care, pentru scurtă vreme, 
s-a aflat şi în mâinile mele. Despre oamenii care am luptat 
pentru libertatea lor, cu patruzeci de ani în urmă. 

Nepoţelul meu cel blond mă asculta, abia respirând. 


353 


— Tu erai acela, bunicule? Tu ai făcut toate astea? 

— Eu şi Odo, şi Alphonse. Pe vremea când unchiul Odo nu 
era decât fierarul oraşului, şi nu armurierul nostru. 

— Arată-mi. Ridică o sprânceană ca şi când aş fi glumit. 
Arată-mi ce ai învăţat. 

— Ce am învăţat? l-am atins năsucul pistruiat. Apoi îmi 
trecu un gând prin minte. M-am ridicat de pe bancă şi i-am 
făcut cu ochiul ca şi cum i-aş fi spus: „E micul nostru secret. 
Orice s-ar întâmpla să nu îi spui bunicii“. 

Mi-am tras burta şi mi-am ţinut respiraţia. Nu mai 
făcusem aşa ceva de treizeci de ani. M-am ghemuit. Mă 
rugam să nu mor. 

— Priveşte! 

Am făcut un salt în aer. Atunci, într-o străfulgerare, o mie 
de amintiri mi-au trecut prin minte: Sophie. Norbert. Nico şi 
Robert. Şi turcul. Am făcut saltul pentru fiecare dintre ei. 
Pentru ultima oară. 

Cu o tumbă, am aterizat pe picioare. Fiecare oscior din 
trupul meu părea să fi sărit de la locul lui. Dar am reuşit să 
rămân pe loc! Eram întreg. Norbert ar fi fost mândru de 
mine! 

M-am uitat la Jack. Ochii îi scânteiau în lumina soarelui. În 
ochii aceia, am văzut-o pe frumoasa mea Emilie. Apoi, 
deodată, a început să râdă. Un adevărat râset de copil, ca 
un tril. Râsul, cel mai frumos sunet din întreaga lume. 

— Asta am învăţat. l-am mângâiat părul lung şi blond şi 
am zâmbit. Să îi fac pe oameni să râdă. Asta este povestea 
însemnului nostru. Asta este totul. 

Mi-am luat nepoţelul de mână şi am pornit amândoi către 
han. Emilie, regina mea, mă aştepta acolo. 

Şi aveam floarea-soarelui pentru ea. 


354 


SURSELE 


Următoarele cărţi despre cruciade şi despre Evul Mediu 
au constituit surse de informaţie şi fundalul pentru intriga şi 
personajele din această carte: 


Armstrong, Karen: Războiul Sfânt: Cruciadele şi impactul 
lor asupra lumii de astăzi, New York: Cărţile Ancorei, 2001. 

W. B. Bartlett. Dumnezeu o vrea! O istorie ilustrată a 
Cruciadelor. Gloucestershire: Sutton Publishing, 2000. 

Bishop, Morris. Evul mediu. Boston: Houghton Mifflin, 
1968. 

Cantor, Norman, E. Cititorul medieval. New York: Harper 
Collins 1994. Inclusiv operele originale: Cântecul lui Roland, 
William de Tyre, Peter Abelard, Magna Carta, Cântecul 
Goliardic, St. Ambrose, Gregory de Tours, Maria a Franţei, 
Bernard Gui. 

Cohn, Norman. Chemarea mileniului. New York: Oxford 
University Press, 1974. 

Connell, Evans. Deus lo Volt! Cronica Cruciadelor. New 
York: Counterpoint Press, 2000. 

Goetz, Hans-Werner. Viaţa în Evul Mediu: Din secolul al 
şaptelea până în secolul al treisprezecelea. Tradusă de 
Albert Wimmer. Notre Dame, Indiana: University of Notre 
Dame Press, 1993. 

Holmes, George. /storia ilustrată a Europei Medievale de 
la Oxford. New York: Oxford University Press, 1988. 

Keen, Maurice, editor. Războiul medieval: o istorie. New 
York: Oxford University Press, 1999. 

Konstram, Angus. Atlas al Europei Medievale. New York: 
Checkmark Books, 2000. 

Lacey, Robert şi Danny Danziger. Anul 1000. New York: 
Little, Brown şi Compania, 1999. 

Ladurie, Emmanuel Le Roy. Montaillou: Pământul 


355 


Făgăduinţei din Greşeală. New York: Vintage Books, 1979. 

Read, Piers Paul. Templierii. New York: St Martin's Press, 
1999. 

Tuchman, Barbara. O oglindă îndepărtată: calamităţile 
secolului al paisprezecelea. New York: Ballantine Books, 
1978. 

Villehardouin, Geoffroi de, et al. Memoriile Cruciadelor. 
Londra: Penguin Books, 1963. 


356 


w = 


Precizari 


Autorii ar dori să precizeze că Bufonul este, din toate 
punctele de vedere, o operă de ficţiune, de divertisment, şi 
că s-a acordat o atenţie deosebită adevărului şi detaliilor 
istorice, dar că, din când în când, s-au făcut ajustări şi 
rectificări de dragul povestirii. 

Mulţumim lui H. D. Miller de la Universitatea Yale pentru 
abordarea educativă şi totuşi amuzantă a lecturii 
manuscrisului. De asemenea, îi mulţumim şi lui Mary 
Jordan, care a menţinut o constantă a spiritului naraţiunii 
pe desfăşurarea acesteia. 

Şi, mai mult decât oricui, mulţumim lui Sue şi lui Lynn, 
ale căror căldură şi simţ al umorului s-au regăsit în spiritul 
mai multor pagini din această carte. Şi copiilor noştri, 
Kristen şi Matt şi Nick şi Jack, în speranţa că sunetul râsului 
nu va înceta niciodată să le fie un tovarăş călăuzitor şi un 
prieten drag în viaţă. 


357