Oliver Bowden — [Assassin's Creed] 05 Renegatul

(Zi 
A 
LI, 


NO 
D < 
7 


OLIVER BOWDEN 


Seria: Assassin's Creed 
Volumul 5 


RENEGATUL 


Original: Assassin's Creed: Forsaken (2012) 


Traducere din limba engleză de: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


Panin 
2021 


VP - 


2 


PROLOG 


Nu l-am cunoscut niciodată. Nu cu adevărat. Așa aveam 
impresia, dar abia după ce i-am citit jurnalul mi-am dat seama 
că de fapt nu-l cunoscusem absolut deloc. lar acum este prea 
târziu. Este prea târziu să-i spun că l-am judecat greșit. Este 
prea târziu să-i spun că-mi pare rău. 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


EXTRASE DIN JURNALUL LUI 
HAYTHAM E. KENWAY 


6 decembrie 1735 


Acum două zile ar fi trebuit să-mi sărbătoresc a zecea 
aniversare acasă, în Queen Anne's Square. Ziua mea de naștere 
a trecut însă neobservată; nu există sărbătoriri, ci doar 
înmormântări, iar casa noastră incendiată arată ca un dinte 
putred și înnegrit printre reședințele înalte, din cărămizi albe, 
din Queen Anne's Square. 

Deocamdată locuim în una dintre proprietăţile tatii din 
Bloomsbury. Este o casă frumoasă și, cu toate că familia este 
devastată și viețile ne-au fost zguduite, măcar pentru asta 
putem fi recunoscători. Aici vom sta, șocați, ca prinși între două 
lumi - aidoma unor spectre tulburate -, până ne va fi decis 
viitorul. 

Incendiul mi-a mistuit jurnalele, așadar, începându-l pe 
acesta, parcă am sentimentul că o iau de la capăt. De aceea 
probabil că ar trebui să-ncep cu numele meu - Haytham, un 
nume arab pentru un băiat englez care trăieşte la Londra și 
care, de la naștere și până acum două zile, a dus o viaţă idilică, 
ferită de mizeriile ce există altundeva în oraș. Din Queen Anne's 
Square, noi puteam vedea ceața și fumul ce pluteau deasupra 
fluviului și, la fel ca toată lumea, am fost stingheriţi de miasmă, 
pe care o pot descrie doar ca de „miros de cal ud”, totuși n-am 
fost siliți să mergem prin pâraie de reziduuri puturoase 
provenite de la tabăcării, măcelării și dosurile animalelor și 


VP-4 


oamenilor. Păraiele râncede de deversări ce grăbesc apariția 
bolilor: dizenterie, holeră, febră tifoidă... 

— Trebuie să te grăbești, domnișorule Haytham. Altfel te va 
prinde boala. 

In timpul plimbărilor peste câmpuri spre Hampstead, bonele 
mele mă fereau de sărmanii nefericiţi zguduiţi de tuse şi-mi 
acopereau ochii ca să nu-i văd pe copiii cu diformităţi. Cel mai 
mult, ele se temeau de boli. Probabil pentru că nu poţi să stai de 
vorbă cu boala, n-o poţi mitui și nu poţi ridica sabia împotriva ei; 
boala nu respectă nici bogăţia, nici rangul. Este un inamic 
nemilos. 

Și, desigur, atacă pe neașteptate. De aceea, în fiecare seară 
mă examinau pentru semne de pojar sau de vărsat, după care o 
anunțau pe mama de sănătatea mea bună, iar ea venea să mă 
sărute la culcare. Trebuie să înţelegeți că mă număram printre 
norocoși, fiindcă aveam o mamă care să mă sărute de noapte 
bună și un tată care să facă la fel; care mă iubea pe mine și pe 
sora mea vitregă, Jenny, care-mi povestea despre bogaţi și 
despre săraci, care mi-a înrâurit soarta și m-a îndemnat să mă 
gândesc mereu la alții. El a angajat dascăli și bone, care să aibă 
grijă de mine și să mă educe, ca să cresc și să devin un bărbat 
cu valori înalte, care să fie de folos în lume. Unul dintre cei 
norocoși. Nu ca acei copii care trebuiau să muncească pe 
ogoare, în fabrici și prin hornuri. 

Uneori mă întrebam totuși dacă copiii aceia aveau prieteni? 
Dacă aveau, atunci, deși știam prea bine că n-ar fi trebuit să le 
invidiez vieţile de vreme ce a mea era mult mai ferită de griji, îi 
invidiam exact pentru asta: pentru prietenii lor. Eu nu aveam 
niciun prieten, nu aveam nici fraţi sau surori apropiaţi de vârsta 
mea și, trebuie să recunosc, eram timid în a-mi face prieteni. În 
plus mai exista o problemă: ceva ce aflasem pe când aveam 
doar cinci ani. 

S-a întâmplat într-o după-amiază. Reședintele din Queen 
Anne's Square erau construite apropiate între ele, așa că ne 
zăream adesea vecinii, fie chiar în piaţetă, fie în grădinile lor din 
spatele caselor. Lângă noi locuia o familie care avea patru fete, 
două cam de vârsta mea. Mi se părea că petreceau ore ţopăind 
sau jucând baba-oarba în grădină și le auzeam când stăteam în 
odaia de studiu sub ochii vigilenţi ai dascălului meu, bătrânul 
domn Fayling, care avea sprâncene stufoase și sure, și obiceiul 


VP-5 


de a se scobi în nas, studiind apoi cu atenţie ce extrăsese din 
adâncurile nărilor pentru ca pe urmă să-l strecoare pe furiș în 
gură. 

În după-amiaza aceea, bătrânul domn Fayling a părăsit 
încăperea, iar eu am așteptat până ce pașii lui s-au pierdut în 
depărtare, după care m-am ridicat de la exerciţiile de 
aritmetică, m-am dus la fereastră și am privit în curtea casei 
vecine. 

Familia de acolo se numea Dawson. Domnul Dawson era 
parlamentar, așa spunea tata, abia ascunzându-și disprețul. 
Aveau grădina înconjurată de un zid înalt și, în ciuda arborilor, 
tufelor și vegetației bogate, porţiuni din ea erau vizibile de la 
fereastra odăii mele de studiu, așa că le-am putut vedea pe 
surorile Dawson. De data asta jucau șotron și întinseseră pe jos 
ciocane de pall malf pentru a înjgheba un parcurs, deși nu 
păreau că l-ar fi privit cu prea multă seriozitate; probabil că cele 
două mai mari încercau să le învețe pe celelalte două 
subtilităţile jocului. Strigau și râdeau, într-o volbură de codițe și 
rochiţe roz, creponate, iar din când în când auzeam sunetul unei 
voci de adult, o bonă, probabil, ascunsă vederii mele de 
coroanele copacilor scunzi. 

Le-am privit jucându-se, iar exerciţiile mele de aritmetică au 
rămas neatinse pe masă pentru moment, până când, brusc, 
aproape ca și cum ar fi putut simţi că era privită, una dintre 
mezine, probabil cu vreun an mai mică decât mine, a ridicat 
fruntea, m-a văzut la fereastră și privirile ni s-au întâlnit. 

Am înghiţit un nod, după care, șovăitor, am ridicat o mână s-o 
flutur către ea. Spre surprinderea mea, mi-a răspuns în același 
fel. Apoi și-a strigat surorile și s-au strâns toate patru laolaltă, 
lungindu-și entuziasmate gâturile și ferindu-și ochii de soare 
pentru a privi în sus, spre fereastra camerei mele, unde stăteam 
ca un exponat într-un muzeu - atât doar că eram un exponat 
mișcător, ce flutura din mână și se îmbujorase ușor de 
stânjeneală, dar care simţea totuși căldura plăcută a ceva ce 
putea să fi fost prietenie. 

Și care s-a evaporat însă în clipa când bona lor a apărut de 
sub copaci, a ridicat ochii spre fereastra mea cu o privire ce nu 
mi-a lăsat niciun dubiu despre gândurile ei față de mine - eram 
vreunul care trăgea cu ochiul pe furiș, cu cine știe ce gânduri, 


1 Precursor al jocului de crochet. (n. trad.). 
VP-6 


sau chiar mai rău -, apoi le-a îndepărtat iute din vedere pe toate 
patru. 

Privirea pe care mi-o aruncase bona o mai văzusem, și-aveam 
s-o mai văd, în piaţetă sau pe câmpul din spatele reședinței 
noastre. Mai ţineţi minte cum propriile mele bone mă călăuzeau, 
pentru a-i ocoli pe nefericiţii în zdrențe? Tot așa, alte bone îi 
fereau de mine pe copiii aflaţi în grija lor. Nu m-am întrebat 
niciodată care ar fi fost cauza. N-am făcut-o, fiindcă... nu știu, 
fiindcă nu aveam probabil motive să mă-ntreb; era pur și simplu 
ceva ce se-ntâmpla, iar mie mi se părea ceva normal. 


Când am împlinit șase ani, Edith mi-a dăruit un rând de 
veșminte și o pereche de pantofi cu catarame de argint. 

Am ieșit dindărătul paravanului, purtându-mi noii pantofiori cu 
catarame strălucitoare, jiletca și haina, iar Edith a strigat-o pe 
una dintre slujnice, care a spus că semănam leit cu tata, ceea 
ce, bineînţeles, se intenţionase de la bun început. 

Mai târziu, au venit și părinţii mei și pot să jur că ochii tatii s- 
au împăienjenit o clipă, pe când mama nu s-a prefăcut deloc, ci 
a izbucnit pur și simplu în plâns chiar acolo, în camera mea, 
fluturându-și palma în dreptul ochilor până ce Edith i-a întins o 
batistă. 

M-am simţit cumva matur și învăţat, deși, în același timp, îmi 
ardeau obrajii. M-am pomenit întrebându-mă dacă surorile 
Dawson m-ar fi apreciat văzându-mă în noul meu costum, un 
adevărat gentilom. Mă gândisem deseori la ele. Le întrezărisem 
uneori de la fereastră, alergând prin grădină, ori suind în trăsuri 
pe peronul din fața casei. Odată mi se păruse că una dintre ele 
aruncase o căutătură piezișă spre mine, dar, dacă și ea mă 
zărise, nu existase niciun zâmbet sau fluturare din mână, ci doar 
o umbră a aceleiași priviri pe care o etalase bona, ca și cum 
sentimentul de dezaprobare față de mine fusese transmis mai 
departe aidoma unei cunoștințe esoterice. 

Așadar, în dreapta casei noastre locuia familia Dawson, cu 
surorile acelea misterioase, cu codițe și pline de vioiciune, iar în 
stânga locuia familia Barrett, care avea opt copii. Erau 


VP -7 


deopotrivă fete și băieţi, însă, din nou, îi vedeam rar; ca în cazul 
surorilor Dawson, îi zăream doar suind în trăsuri, ori mergând pe 
câmp în depărtare. Cu o zi înainte de a opta mea aniversare, mă 
aflam în grădină, căreia îi dădeam ocol, trăgând cu un băț peste 
cărămizile roșii, sfărâmicioase, ale zidului înalt. Uneori mă 
opream să răstorn vreo piatră cu băţul și să cercetez insectele 
ce ieșeau în grabă de dedesubt - păduchi de lemn, miriapode, 
râme ce se zvârcoleau, ca și cum și-ar fi întins corpurile lungi -, 
până am ajuns în faţa porţii ce ducea la un pasaj între casa 
noastră și cea a familiei Barrett. 

Poarta grea era zăvorâtă cu un lacăt uriaș de metal ruginit, 
care părea că nu mai fusese deschis de mulţi ani, iar eu am 
rămas, privindu-l și cântărindu-i greutatea în palmă, când am 
auzit șoapta insistentă a unui băiat. 

— Auzi... tu! l-adevărat ce zic ei despre taică-tău? 

Vocea răsunase din spatele porții, deși am avut nevoie de 
câteva clipe ca să-mi dau seama de unde se auzise - clipe în 
care am încremenit, șocat și aproape ţeapăn de spaimă. După 
aceea mai că am tresărit când am observat, printr-o gaură din 
poartă, un ochi ce mă privea fără să clipească. Întrebarea a fost 
repetată. 

— Haide, zi - o să mă cheme dintr-o clipă-n alta. l-adevărat ce 
zic ei despre taică-tău? 

M-am destins și m-am aplecat să-mi cobor ochii la nivelul 
găurii din poartă. 

— Cine ești? am întrebat. 

— Mă numesc Tom și sunt vecinul tău. 

Știam că Tom era cel mai mic dintre copiii familiei Barrett, 
cam de vârsta mea. li auzisem uneori numele strigat dinapoia 
gardului. 

— Tu cine ești? a vrut el să știe. Adică, cum te cheamă? 

— Haytham, am răspuns și m-am întrebat dacă Tom era noul 
meu prieten. 

Ochiul lui cel puţin avea un aspect prietenos. 

— Ciudat nume mai e și ăsta. 

— Este arab și-nseamnă „vultur tânăr”. 

— Aha, atunci e logic! 

— Cum anume „e logic”? 

— Aăă, nu știu. Așa... cumva. Și ești numai tu acolo, așa-i? 

— Și sora mea, am răspuns. Și mama și tata. 


VP-8 


— Sunteţi o familie destul de mică. 

Am încuviinţat din cap. 

— Haide, a insistat el. l-adevărat sau nu? Taică-tău este ceea 
ce zic ei c-ar fi? Și să nu-ţi treacă prin gând să mă minţi! Să știi 
că-ți văd ochii. O să-mi dau seama numaidecât dacă minţi. 

— N-o să mint. Nu știu nici măcar ce zic „ei” c-ar fi tata, sau 
cine sunt „ei”. 

În același timp m-a cuprins un sentiment straniu și nu tocmai 
plăcut: undeva exista o definiţie a „normalităţii”, dar noi, familia 
Kenway, nu eram incluși în definiţia aceea. 

Poate că posesorul ochiului a simţit ceva în tonul meu, fiindcă 
s-a grăbit să adauge: 

— Scuze... scuze, dac-am zis ceva nepotrivit. Eram doar 
curios, asta-i tot. Știi, există un zvon, și-i grozav de interesant, 
dacă-i adevărat... 

— Ce zvon? 

— O să crezi că-i o prostie. 

Simţindu-mă curajos, m-am apropiat de gaura din poartă, l- 
am privit, ochi în ochi, și am zis: 

— Ce vrei să zici? Ce spun oamenii despre tata? 

Tom a clipit. 

— Spun că-n trecut a fost un... 

Brusc dinapoia lui s-au auzit zgomote, apoi un glas furios de 
bărbat strigând: 

— Thomas! 

Șocul l-a făcut pe băiat să se tragă înapoi. 

— La naiba, a șoptit el iute. Trebuie să plec, mă cheamă. Sper 
să ne mai vedem. 

Apoi a dispărut, iar eu am rămas întrebându-mă ce vrusese să 
spună. Ce zvon? Ce spuneau oamenii despre noi, despre mica 
noastră familie? 

În același timp, mi-am amintit că era bine să mă grăbesc. Se 
apropia amiaza - ceasul instrucției cu arme. 


VP-9 


7 decembrie 1735 


Mă simt invizibil, ca și cum aș fi rămas captiv între trecut și 
viitor. În jurul meu, adulţii poartă conversații încordate. Sunt 
trași la faţă, iar doamnele plâng. Focurile sunt ţinute aprinse, 
desigur, totuși casa este pustie, cu excepţia noastră, care și așa 
suntem puţini, și a bunurilor pe care le-am putut salva din 
reședința incendiată, și este permanent frig. Afară a început să 
ningă, iar jalea dinăuntru înfiorează până în măduva oaselor. 

Neavând altceva de făcut decât să-mi scriu jurnalul, sperasem 
să ajung până în prezent cu povestea vieţii mele, dar se pare că 
sunt mai multe de spus decât crezusem la început și, desigur, 
au fost evenimente mai importante la care să particip. 
Înmormântări. Azi - a lui Edith. 

— Eşti sigur, domnișorule Haytham? mă întrebase mai 
devreme Betty, cu fruntea încruntată de îngrijorare, cu ochii 
obosiţi. 

Ani de zile - practic de când mi-o aminteam -, ea avusese 
grijă de Edith. Era la fel de sfâșiată de durere ca și mine. 

— Da, am răspuns. 

Am purtat ca întotdeauna, costumul, iar azi am avut cravată 
neagră. Edith nu avea alte rude, așa că la funeraliile ce au avut 
loc la parter s-au adunat supraviețuitorii familiei Kenway și ai 
personalului, pentru o pomenire cu șuncă, bere și prăjituri. După 
ce s-a terminat, cei de la firma de pompe funebre, care erau 
deja aproape beţi, i-au suit trupul în dric, pentru a-l duce la 
capelă. l-am urmat în alaiul funerar. N-au fost necesare decât 
două trăsuri. După ce totul s-a terminat, am revenit în odaia 
mea, pentru a-mi continua povestea... 


Trecuseră două zile de când vorbisem cu ochiul lui Tom 
Barrett, dar cuvintele lui tot nu-mi ieșiseră din minte. Așa că 


VP - 10 


într-o dimineaţă, pe când Jenny și cu mine eram singuri în salon, 
am decis s-o întreb. 

Jenny... Eu mă apropiam de opt ani, iar ea împlinise deja 
douăzeci și unu, dar nu aveam cu sora mea în comun nici câte 
aveam cu cărbunarul ce ne aproviziona. Ba chiar mai puţine, 
dacă mă gândeam bine, fiindcă cel puţin cărbunarului îi plăcea 
să râdă, ca și mie, pe când pe Jenny o văzusem rareori zâmbind, 
cu atât mai puţin râzând. 

Ea are păr negru, strălucitor, iar ochii îi sunt întunecați și... 
cred că le-aș spune „somnoroși”, deși i-am auzit descriși ca fiind 
„melancolici” și cel puţin un admirator a cutezat să spună 
despre privirea ei că e „fumegoasă”, deși nu știu ce poate să 
însemne asta. Infăţișarea lui Jenny era un subiect popular de 
conversație. Ea este o mare frumuseţe, sau cel puţin așa mi se 
spune adesea. 

Deși nu și pentru mine. În ochii mei era pur și simplu Jenny, 
care refuzase să se joace cu mine de atâtea ori, încât până la 
urmă încetasem s-o mai rog; Jenny pe care, de câte ori mi-o 
aminteam, ședea într-un jilț cu spătar înalt, cu fruntea aplecată 
peste ceea ce cosea, sau broda... sau ce anume făcea ea cu 
acul și aţa. Și care era încruntată. Privirii ei despre care 
admiratorii spuneau că era „fumegoasă”, eu îi spuneam 
„încruntată”. 

Problema era că, deși noi doi eram simpli vizitatori unul în 
viața celuilalt, aidoma unor corăbii care navighează în același 
port micuţ și trec una pe lângă alta, fără a se întâlni însă 
vreodată, aveam același tată. lar Jenny, care era mai mare 
decât mine cu vreo doisprezece ani, știa mai multe despre tata. 
De aceea, cu toate că atâţia ani ea îmi spusese că eram prea 
prost sau prea mic ca să-nțeleg - ori prea prost și; prea mic ca 
să-nțeleg -, încercam s-o atrag în conversații. Nu știu de ce, 
pentru că, așa cum am zis, rezultatul era mereu același și nu mă 
alegeam cu niciun câștig. Poate ca s-o enervez? Totuși, în 
această situaţie anume, la două zile după conversaţia mea cu 
ochiul lui Tom, am fost cu adevărat curios să aflu la ce se 
referise băiatul. 

Ca atare, am întrebat-o: 

— Ce vorbește lumea despre noi? 

Ea a oftat teatral și a ridicat ochii de la cusut. 

— Ce vrei să zici, pișpirică? 


VP -11 


— Exact asta - ce vorbește lumea despre noi? 

— Te referi la bârfe? 

— Dacă vrei... 

— De ce ți-ar păsa ţie de bârfe? Nu ești niţel prea... 

— Imi pasă, am întrerupt-o înainte să-mi spună că sunt prea 
mic, prea prost și prea scund. 

— Serios? De ce anume? 

— Cineva a zis ceva - asta-i tot. 

Jenny a lăsat lucrul din mână, l-a pus pe perna scaunului, 
lângă ea, și și-a ţuguiat buzele. 

— Cine? Cine și ce a zis? 

— Un băiat, la poarta din grădină. A zis că familia noastră e 
ciudată și că tata a fost un... 

— Un... ce? 

— N-a apucat să termine de vorbit. 

Jenny a zâmbit și și-a reluat lucrul. 

— Și asta te-a pus pe gânduri, așa-i? 

— Pe tine nu te-ar fi pus? 

— Eu știu deja tot ce trebuie știut, a zis ea disprețuitor, și-ţi 
spun că n-aș da nicio ceapă degerată pe ce spun vecinii despre 
noi. 

— Atunci spune-mi, am replicat. Ce făcea tata înainte să mă fi 
născut eu? 

Jenny mai surâdea totuși uneori. Surâdea când era stăpână pe 
situaţie, când putea să exercite putere asupra cuiva - mai ales 
dacă acela eram eu. 

— O să afli, a răspuns ea. 

— Când? 

— Toate la vremea lor. La urma urmelor, tu ești moștenitorul 
lui pe linie bărbătească. 

A urmat o pauză lungă. 

— Cum adică „pe linie bărbătească”? am întrebat-o. Care-i 
deosebirea între asta și tine? 

Ea a suspinat. 

— Pe moment nu-i mare deosebire, într-adevăr, deși tu te 
antrenezi cu arme, iar eu nu. 

— Nu? 

Privind retrospectiv, o știam deja și bănuiesc că mă 
întrebasem de ce eu mă instruiam cu sabia, iar Jenny cu acul. 


VP - 12 


— Nu, Haytham, eu nu mă antrenez cu arme. Niciun copil nu 
se antrenează cu arme, oricum nu în Bloomsbury, și poate că 
nici în toată Londra. Nimeni altul, cu excepţia ta. Nu ţi s-a spus? 

— Ce să mi se spună? 

— Să-ţi ţii gura. 

— Ba da, dar... 

— Și nu te-ai întrebat niciodată de ce - de ce ar trebui să-ţi ţii 
gura? 

Poate că mă-ntrebasem. Poate că în secret o știusem de la 
bun început. N-am zis nimic. 

— În curând, a urmat Jenny, vei afla ce te-așteaptă. Cursul 
vieților noastre a fost bine trasat, nu-ți face griji în privinţa asta. 

— În regulă, și pe tine ce te-așteaptă? 

Ea a pufnit scârbită. 

— „Ce mă așteaptă?” este întrebarea greșită. Mai bine zis 
„Cine mă așteaptă?” 

În glasul ei am simţit un ton pe care aveam să-l înţeleg abia 
mult mai târziu și am privit-o, știind prea bine că nu avea rost să 
mai insist, pentru că riscam să simt înțepătura acelui ac. Dar, 
când în cele din urmă am lăsat din mână cartea pe care o 
citeam și am plecat din salon, am făcut-o știind că, deși nu 
aflasem aproape nimic despre tatăl sau familia mea, 
descoperisem ceva despre Jenny: de ce nu zâmbea niciodată și 
de ce era mereu atât de pornită împotriva mea. A 

Asta se întâmpla din cauză că ea văzuse viitorul. Il văzuse și 
știa că viitorul mă favoriza pe mine, doar pentru că mă 
născusem băiat. 

Poate că ar fi trebuit să-mi pară rău pentru ea. Poate... numai 
că fusese mereu ursuză. 

Acum că aflasem ceea ce aflasem, instrucţia cu arme din ziua 
următoare mi-a dat un fior în plus. Așadar, cu excepţia mea 
nimeni nu mai era instruit în folosirea armelor. Pe neașteptate 
mă simţeam ca și cum aș fi gustat un fruct interzis, iar fructul 
era și mai suculent de vreme ce dascăl îmi era chiar tata. Dacă 
Jenny avea dreptate și exista un destin anume pentru care eu 
eram pregătit, tot așa cum alţi băieţi erau pregătiți să ajungă 
preoți, fierari, măcelari sau dulgheri, atunci așa să fie! Nu 
aveam nimic împotrivă. În toată lumea nu exista nimeni pe care 
să-l venerez mai mult decât pe tata. Gândul că-mi transmitea 
cunoștințele lui era totodată liniștitor și tulburător. 


VP - 13 


Și, desigur, implica săbii. Ce și-ar fi dorit mai mult un băiat? 
Privind în urmă, îmi dau seama că din ziua aceea am devenit un 
elev mai ascultător și mai entuziast. În fiecare zi, sau la amiază, 
sau după cină, în funcţie de programul tatii, mergeam în așa- 
zisa cameră de instrucţie, deși era în realitate camera pentru 
jocuri. lar acolo abilităţile mele de spadasin au început să se 
îmbunătăţească. 

Nu mă mai antrenasem după atac. Nu-mi mai venea deloc să 
pun mâna pe sabie, dar știam că atunci când o voi face, îmi voi 
imagina încăperea aceea, cu pereţii lambrisaţi în lemn întunecat 
de stejar, cu rafturile și masa de biliard acoperită, care fusese 
trasă într-o parte, pentru mai mult spaţiu. lar în camera aceea 
mi-l voi închipui pe tata, cu ochi scânteietori, pătrunzători, dar 
blânzi, și mereu surăzător, mereu încurajându-mă: blocare, 
paradă, joc de picioare, echilibru, vigilență, anticipare. Imi 
repeta cuvintele ca pe o mantră, uneori nespunând nimic 
altceva pe tot parcursul unei lecţii, ci doar lătrând comenzi, 
încuviințând când executam corect, clătinând din cap când 
greșeam, făcând din când în când pauze, îndepărtându-și părul 
din ochi și trecând după aceea înapoia mea, pentru a-mi 
poziționa brațele și picioarele. 

Astea sunt - sau au fost - pentru mine imaginile și sunetele 
instrucției cu arme: rafturile cu cărţi, masa de biliard, mantra 
tatii și pocnetele... 

Lemnelor. 

Da, lemne! 

Spre disperarea mea, foloseam săbii din lemn. Oţelul va 
apărea mai târziu, spunea tata ori de câte ori mă plângeam. 


În dimineaţa aniversării mele, Edith a fost foarte drăguță cu 
mine și mama s-a îngrijit să primesc un mic dejun cu 
mâncărurile mele preferate: sardele cu sos de muștar și pâine 
proaspătă cu gem de vișine culese din grădina noastră. Când m- 
am așezat la masă, am surprins-o pe Jenny aruncându-mi o 
privire sarcastică, dar am ignorat-o. După conversaţia din salon, 
puterea pe care o avusese asupra mea, așa redusă cum fusese, 


VP - 14 


pălise și mai mult. Poate că, înaintea acelei conversații, m-ar fi 
necăjit ridiculizările ei, poate chiar m-aș fi simţit puţin neghiob și 
stingherit dinaintea micului dejun festiv. Dar nu în ziua aceea. 
Gândindu-mă acum, mă întreb dacă nu cumva a opta mea 
aniversare a marcat ziua când am început să mă transform din 
băiat în bărbat. 

Așa că nu mi-a păsat de buza ei răsfrântă disprețţuitor și nici 
de grohăiturile murmurate pe furiș. Aveam ochi doar pentru 
mama și tata, care aveau ochi doar pentru mine. Imi puteam da 
seama din gesturile lor, mici semnale parentale pe care le 
învăţasem de-a lungul anilor, că va urma și altceva; că 
desfătările aniversării mele vor continua. Așa a și fost. La 
sfârșitul mesei, tata a anunțat că seara aveam să mergem la 
White's Chocolate House de pe Chesterfield Street, unde 
ciocolata caldă se făcea din bucăți solide de cacao aduse din 
Spania. 

Mai târziu în aceeași zi, Edith și Betty se agitau în jurul meu, 
îmbrăcându-mă în cel mai elegant costum pe care-l aveam. Apoi 
toți patru am suit într-o trăsură oprită lângă trotuarul de afară, 
iar eu am tras cu ochiul spre ferestrele vecinilor și m-am 
întrebat dacă fețele surorilor Dawson, sau ale lui Tom și ale 
fraţilor lui erau lipite de geamuri. Așa speram. Speram că ei mă 
pot vedea. Că toţi mă puteau vedea și puteau gândi: „lată, 
familia Kenway iese să cineze în oraș, ca orice familie normală”. 


IV 


Zona din jurul străzii Chesterfield era aglomerată. Am izbutit 
să ne oprim vizavi de White's, iar după aceea, portiera trăsurii 
ne-a fost deschisă și am fost ajutați să traversăm repede strada 
ticsită și să intrăm. 

Chiar și așa, în drumul scurt de la trăsură la sanctuarul 
ciocolatei, am privit în stânga și în dreapta și am văzut câte 
ceva dintr-o Londră necruțătoare: stârvul unui câine în rigolă, un 
vagabond care vomita pe un gard, florărese, cerșetori, betțivi, 
ștrengari care se stropeau unul pe altul într-un râu de noroi ce 
părea să bolborosească pe stradă. 


VP -15 


Apoi am ajuns înăuntru, unde am fost întâmpinați de aroma 
grea de fum, bere, parfum și, desigur, ciocolată, ca și de 
hărmălaia la care contribuia muzica de pian și glasurile ridicate. 
Toți oamenii strigau și se aplecau peste mese. Bărbaţii beau 
bere din halbe uriașe; la fel și femeile. l-am văzut pe unii cu 
ciocolată caldă și prăjituri. Toţi păreau foarte entuziasmați. 

M-am uitat la tata, care se oprise, și i-am simţit disconfortul. 
Pentru o clipă am fost îngrijorat că se va întoarce pur și simplu și 
va pleca, apoi mi-a atras atenţia un gentilom care-și ţinea 
bastonul ridicat. Era mai tânăr decât tata și, cu un surâs 
prietenos și o scânteiere jucăușă în ochi vizibilă din cealaltă 
parte a sălii, flutura din baston spre noi. Până ce, cu un semn 
recunoscător din braţ, tata l-a salutat și ne-a condus într-acolo, 
strecurându-ne printre mese, pășind peste câini și chiar peste 
vreo doi copii, care se învârteau pe la picioarele clienților, gata 
să înhaţe orice ar fi putut cădea de pe mesele de joc: bucăţi de 
prăjituri sau poate chiar monede. 

Am ajuns în cele din urmă la gentilomul cu baston. Spre 
deosebire de tata, al cărui păr era în neorânduială și doar strâns 
la spate cu o panglică, acesta purta o redingotă roșu-închis 
intens și perucă albă, pudrată, a cărei parte din spate era prinsă 
într-un săculeţ din mătase neagră. L-a salutat pe tata printr-o 
încuviinţare din cap, după care s-a întors către mine și a făcut o 
reverență exagerată. 

— Bună seara, domnișorule Haytham. Cred că te vei bucura 
de multe zile la fel de fericite! Îmi reamintești, rogu-te, ce vârstă 
ai? judecând după ţinuta ta, bag de seamă că ești un copil 
foarte matur. Unsprezece ani? Poate doisprezece? 

Rostind cuvintele acelea, a privit peste umărul meu cu un 
zâmbet sclipitor, iar mama și tata au chicotit apreciativ. 

— Am opt ani, domnule, am răspuns și mi-am umflat pieptul 
plin de mândrie, în timp ce tata a terminat de făcut prezentările. 

Gentilomul se numea Reginald Birch și era unul dintre vechilii 
principali ai tatii; domnul Birch a spus că era încântat să mă 
cunoască, apoi mi-a salutat mama cu o plecăciune adâncă, după 
care i-a sărutat mână. 

Atenţia lui s-a îndreptat apoi către Jenny, căreia i-a luat mâna 
și, aplecând capul, a atins-o cu buzele. Știam destule ca să 
înțeleg că el o curta și m-am uitat iute spre tata, așteptându-l să 
intervină. 


VP - 16 


Am văzut însă că el și mama priveau încântați, deși chipul lui 
Jenny nu trăda decât nepăsarea, și așa a rămas, în vreme ce am 
fost conduși spre o cameră privată din local, unde ne-am așezat, 
ea și Birch unul lângă altul, în timp ce personalul din White s-a 
început să se agite în jurul nostru. 

Aș fi putut sta acolo toată seara, ghiftuindu-mă cu ciocolată 
caldă și prăjituri, aduse la masă în cantități uriașe. Atât tata, cât 
și Birch păreau să se bucure de bere. Așa că, până la urmă, 
mama a fost cea care a insistat să plecăm - înainte să mi se 
facă rău, sau bărbaţilor - și am ieșit în seara londoneză, care, în 
mod neașteptat, devenise și mai aglomerată în orele scurse. 

Pentru câteva clipe am fost dezorientat de vacarmul și de 
miasmele străzii. Jenny a strâmbat din nas și am zărit un licăr de 
îngrijorare străbătând chipul mamei. Instinctiv, tata s-a apropiat 
mai mult de noi toţi, parcă încercând să alunge hărmălaia. 

O mână murdară a apărut pe neașteptate în faţa ochilor mei 
și am zărit un cerșetor care se milogea în tăcere, cu ochi larg 
holbaţi, rugători, strălucitor de albi prin contrast cu murdăria 
feței și părului său; o florăreasă a încercat să se înghiontească 
pe lângă tata, ca să ajungă la Jenny, și a ţipat scandalizată când 
Birch și-a folosit bastonul pentru a-i zăgăzui calea. Eu însumi m- 
am simţit înghiontit și am zărit doi ștrengari care încercau să 
ajungă la noi cu palmele întinse. 

Apoi, brusc, mama a ţipat, când un bărbat s-a năpustit din 
mulţime, cu hainele zdrenţuite și murdare, cu dinţii dezgoliţi și 
braţul întins, gata să-i smulgă colierul. 

lar în secunda următoare, am priceput de ce scotea bastonul 
zăngănitul acela ciudat; pe când tata s-a răsucit ca s-o apere pe 
mama, am văzut ivindu-se din interiorul bastonului o sabie. Tata 
a străbătut distanţa până la ea cât ai clipi, dar, înainte să fi scos 
sabia cu totul din teacă, s-a răzgândit, poate văzând că hoţul nu 
era înarmat, și a vârât-o înapoi, izbind-o până în capăt cu un 
bufnet sec, așa că s-a transformat din nou într-un baston, iar din 
aceeași mișcare a rotit bastonul, a izbit mâna jefuitorului și a 
îndepărtat-o. 

Bărbatul a ţipat de durere și de surprindere și s-a tras înapoi, 
lovindu-se cu spatele de Birch, care l-a trântit pe jos și a sărit 
imediat pe el, cu genunchii pe pieptul lui și cu un pumnal lipit de 
beregată. Am simţit cum mi s-a oprit răsuflarea. 

Dinapoia umărului tatii, ochii mamei s-au mărit. 


VP - 17 


— Reginald! a strigat tata. Oprește-te! 

— A încercat să te jefuiască, Edward, a zis domnul Birch fără 
să se întoarcă. 

Hoţul a scâncit. Tendoanele de pe mâinile lui Birch erau 
puternic reliefate, iar încheieturile degetelor i se albiseră pe 
mânerul pumnalului. 

— Nu, Reginald, nu asta-i calea, a rostit tata calm. 

A cuprins-o în braţe pe mama, care și-a îngropat faţa în 
pieptul lui și a început să suspine încetișor. Jenny stătea lipită 
într-o parte a lor, iar eu în cealaltă. In jurul nostru se strânsese o 
mulţime; aceiași cerșetori și vagabonzi care ne deranjaseră, dar 
care acum păstrau o distanţă respectuoasă. O distanţă terifiant 
de respectuoasă. 

— Vorbesc serios, Reginald, a urmat tata. Lasă pumnalul și 
dă-i drumul. 

— Edward, nu mă face să arăt ca un prost, a rostit Birch. Nu în 
faţa lor, te rog. Amândoi știm că bărbatul ăsta merită să 
plătească, dacă nu cu viaţa, atunci poate cu un deget sau două. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Nu! a poruncit tata. Nu va fi niciun fel de vărsare de sânge, 
Reginald. Orice relaţie între noi se va sfârși dacă nu faci așa 
cum spun - chiar în clipa asta. 

O tăcere ca de mormânt a părut să pogoare peste toți din jur. 
L-am putut auzi pe hoţ bolborosind, repetând întruna: 

— Vă rog, domnule, vă rog, domnule, vă rog, domnule... 

Braţele îi erau ţintuite de o parte și cealaltă a corpului, iar 
picioarele îi zvâcneau și se împingeau zadarnic în caldarâmul 
acoperit de murdărie, așa cum zăcea acolo, imobilizat. 

În cele din urmă, Birch a părut să ia o hotărâre și pumnalul s-a 
retras, lăsând în urmă doar o zgârietură mică, însângerată. 
După ce s-a ridicat, i-a tras un șut hoțului, care n-a mai avut 
nevoie de alte încurajări pentru a se ridica în patru labe, luând-o 
apoi la goană pe Chesterfield Street, recunoscător că scăpase 
cu viaţa. 

Vizitiul nostru își recăpătase prezenţa de spirit și acum stătea 
lângă portieră și ne îndemna să ne grăbim la adăpostul trăsurii. 

Tata și Birch au rămas faţă în faţă, privindu-se. Când mama 
m-a împins să trec mai iute, am văzut ochii lui Birch scăpărând. 
Am văzut privirea tatii răspunzându-i în același fel, după care i-a 
întins mâna și a rostit: 


VP-18 


— Mulţumesc, Reginald. În numele nostru, al tuturor, îţi 
mulțumesc fiindcă ai dat dovadă de agerime. 

Am simţit palma mamei pe spate, încercând să mă împingă în 
trăsură, și am întors mult capul pentru a-l vedea pe tata, cu 
brațul întins spre Birch, care-l fulgera din ochi, refuzând să 
accepte oferta de înțelegere. 

Pe urmă, tocmai când fusesem împins cu sila în trăsură, l-am 
văzut pe Birch prinzând mâna tatii, iar apoi căutătura lui 
furioasă s-a topit într-un zâmbet - un zâmbet rușinat, ușor 
stânjenit, de parcă tocmai își dăduse seama ce era pe cale să 
facă. Și-au strâns mâinile și tata l-a răsplătit pe Birch cu 
încuviințarea scurtă pe care o cunoșteam atât de bine. Însemna 
că totul fusese rezolvat. Însemna că nu mai era nevoie de niciun 
cuvânt în plus. 


V 


Am ajuns în cele din urmă acasă, pe Queen Anne's Square, 
unde am zăvorât ușa și am îndepărtat mirosul de fum, bălegar și 
cal. Le-am spus mamei și tatii cât de mult îmi plăcuse 
aniversarea, le-am mulţumit din tot sufletul și i-am asigurat că 
zarva din stradă nu-mi stricase în niciun fel seara, deși în sinea 
mea mi se părea o întâmplare remarcabilă. 

Doar că seara nu luase încă sfârșit, deoarece când m-am 
îndreptat spre scară, ca să urc în dormitor, tata mi-a făcut semn 
să-l urmez și a pornit spre camera pentru jocuri, unde a aprins o 
lampă cu ulei. 

— Prin urmare, ţi-a plăcut seara asta, Haytham, a rostit el. 

— Foarte mult, domnule, am răspuns. 

— Ce părere ţi-a lăsat domnul Birch? 

— Mi-a plăcut foarte mult, domnule. 

Tata a chicotit. 

— Reginald este un bărbat care acordă mare importanţă 
aspectului exterior, manierelor, etichetei și ordinii. Nu este ca 
unii, care poartă eticheta și protocolul ca pe niște însemne doar 
atunci când este în interesul lor. El este un bărbat de onoare. 

— Da, domnule, am zis, dar probabil că în glas mi s-a simţit 
îndoiala, fiindcă tata m-a privit cu atenţie. 


VP-19 


— Aha, a rostit el, te gândești la cele ce s-au întâmplat după 
aceea? 

— Da, domnule. 

— Ei bine - ce părere ai despre ele? 

Mi-a făcut semn să mă apropii de unul dintre rafturile cu cărți. 
Părea că dorea să fiu mai aproape de lumină, pentru ca să-mi 
poată cerceta chipul cu atenţie. Lumina lămpii juca peste 
trăsăturile lui, iar părul negru îi strălucea. Ochii lui erau 
întotdeauna blânzi, dar puteau fi și pătrunzători, ca acum. Am 
observat că una dintre cicatrici părea să-i sclipească mai tare 
sub razele lămpii. 

— A fost foarte impresionant, domnule, am răspuns și am 
continuat repede: Deși am fost cum nu se poate mai îngrijorat 
pentru mama. Viteza cu care ai acţionat pentru a o salva - n-am 
mai văzut pe nimeni să se miște atât de iute. 

A râs. 

— lubirea le dă avânt bărbaţilor. Vei afla pe pielea ta într-o 
bună zi. Dar ce părere ai despre domnul Birch? Ce părere ai tu 
despre reacţia lui, Haytham? 

— Adică... domnule? 

— Domnul Birch părea pe punctul de a-i administra o 
pedeapsă severă acelui pungaș. Tu ce crezi, ar fi fost o 
pedeapsă meritată? 

Am căzut pe gânduri înainte de a răspunde. Privirea atentă și 
concentrată a tatii îmi spunea că răspunsul meu era important. 

lar în toiul zarvei cred că mă gândisem că hoţul merita o 
pedeapsă aspră. Pentru o clipă, foarte scurtă, un soi de furie 
primară dinăuntrul meu îi dorise răul fiindcă o atacase pe 
mama. Acum însă, sub razele dulci ale lămpii și privirea blândă 
a tatii, simțeam altceva. 

— Spune-mi cinstit, Haytham, m-a îndemnat tata, ca și cum 
mi-ar fi citit gândurile. Reginald are un simţ ascuțit ai dreptăţii - 
sau a ceea ce descrie el ca fiind dreptate. Este cumva... biblic. 
Vreau să știu însă părerea ta. 

— La început am simţit o pornire spre... răzbunare, domnule. 
Dar a trecut destul de repede și am fost încântat să văd că 
bărbatului i-a fost acordată clemenţă. 

Tata a zâmbit și a încuviinţat din cap, după care s-a întors 
brusc spre rafturile cu cărţi, unde, printr-o șfichiuire a 
încheieturii, a acționat o manetă, astfel încât o porțiune dintr-un 


VP - 20 


raft a alunecat într-o parte și a dezvăluit un compartiment 
secret. Inima mi-a tresărit când a scos ceva dinăuntru: o casetă. 
Mi-a întins-o, apoi a încuviinţat din cap, făcându-mi semn s-o 
deschid. 

— Un cadou de ziua ta, Haytham, mi-a spus. 

Am îngenuncheat și am pus caseta pe podea. Am deschis-o și 
am văzut înăuntru o centură din piele pe care am ridicat-o 
repede, știind că dedesubt avea să fie o sabie, și nu una de 
jucărie, din lemn, ci din oţel scânteietor, cu mâner ornat. Am 
scos-o din casetă și am ţinut-o în mâini. Era o sabie scurtă și, 
spre rușinea mea, am simţit o undă de dezamăgire; am știut de 
îndată că era o sabie scurtă frumoasă și că era sabia mea 
scurtă. Am decis pe dată că nu mă voi despărți niciodată de ea 
și mă întindeam deja spre centură, când tata m-a oprit. 

— Nu, Haytham, a zis el, va rămâne aici și nu va fi scoasă ori 
folosită fără aprobarea mea. E clar? 

Mi-a luat arma din mână, a pus-o în casetă, a așezat deasupra 
centura și a închis capacul. 

— În curând, a continuat el, vei începe să te antrenezi cu 
sabia asta. Vei avea multe de învăţat, nu numai despre oţelul pe 
care-l ţii în mâini, ci și despre oţelul din inima ta. 

— Da, domnule, am spus străduindu-mă să nu-mi trădez 
simțămintele de confuzie și dezamăgire. 

L-am privit cum s-a întors și a așezat caseta în 
compartimentul secret, iar dacă tata a încercat să nu văd ce 
volum anume deschidea ascunzătoarea aceea, n-a izbutit. Era 
Biblia. 


8 decembrie 1735 


Azi au fost alte înmormântări, ale celor doi soldaţi care 
fuseseră aduși în reședința noastră. Din câte știu, valetul tatii, 
Digweed, a participat la slujba pentru căpitan, al cărui nume nu 
l-am știut niciodată, dar nimeni dintre ai noștri n-a fost la 
funeraliile celui de-al doilea soldat. Suntem copleșiți de atâtea 


VP -21 


pierderi și de atâta durere, încât parcă pur și simplu nu mai este 
loc pentru mai mult, oricât de crud ar suna. 


După a opta mea aniversare, Birch a devenit un vizitator 
obișnuit al casei și, atunci când n-o însoțea pe Jenny în plimbări 
prin grădină, sau o ducea cu trăsura lui în oraș, sau stătea în 
salon, unde bea ceai și sherry și le regala pe femei cu istorii din 
viața lui în armată, discuta cu tata. Era clar pentru toţi că 
intenţiona să se însoare cu Jenny și că avea binecuvântarea 
tatii, totuși se zvonea că Birch ar fi cerut amânarea nunţii; dorea 
să fie cât mai prosper cu putinţă, ca Jenny să se bucure de soţul 
pe care-l merita, și ochise o casă frumoasă în Southwark, pentru 
ca ea să trăiască în stilul cu care se obișnuise. 

Mama și tata au fost desigur încântați să audă toate astea. 
Mai puţin Jenny. O vedeam uneori cu ochii înroșiţi și-și făcuse 
obiceiul de a ieși în fugă din odaie, fie cuprinsă de o criză de 
istericale, fie cu palma dusă la gură, înăbușindu-și lacrimile. In 
câteva rânduri l-am auzit pe tata spunând: „O să-i treacă”, iar o 
dată mi-a aruncat o privire piezișă și a ridicat ochii spre cer. 

În vreme ce ea părea să se veștejească sub povara propriului 
viitor, eu înfloream cu gândul la viitorul care mă aștepta pe 
mine. lubirea pe care o simțeam pentru tata ameninţa întruna 
să mă înghită cu propria ei dimensiune; nu doar îl iubeam, ci îl 
idolatrizam. Uneori era ca și cum noi doi împărtășeam o 
cunoaștere ascunsă de restul lumii. De exemplu, el mă întreba 
adesea ce mă învăţaseră dascălii, asculta atent, apoi zicea: 

— De ce? 

De câte ori mă întreba ceva, indiferent dacă era vorba despre 
religie, etică sau moralitate, știa pe dată dacă îi dădeam un 
răspuns din cărți sau îl repetam papagalicește și-mi zicea: 

— Da, tocmai ai spus ce crede bătrânul domn Fayling... 

Sau: 

— Știm ce gândește un scriitor de acum câteva veacuri. Dar 
ce spune aici, Haytham? 

Și-și punea mâna pe pieptul meu. 


VP - 22 


Acum înțeleg ce făcea. Bătrânul domn Fayling mă învăţa fapte 
și date absolute; tata îmi cerea să le pun sub semnul întrebării. 
Cunoștințele acelea, pe care le primisem de la bătrânul domn 
Fayling, de unde proveneau ele? Cine mânuise pana și de ce ar 
fi trebuit eu să am încredere în autorul lor? 

Tata îmi spunea: 

— Ca să vezi diferit, trebuie mai întâi să gândești diferit. 

Pare o prostie și poate că veți râde, sau poate că eu însumi 
voi râde de ele peste niște ani, doar că uneori parcă-mi simţeam 
mintea realmente extinzându-se pentru a examina lumea în 
felul tatii. El privea lumea într-un fel aparte, pe care nu-l mai 
avea nimeni, sau cel puţin așa părea, punând sub semnul 
întrebării chiar ideea de adevăr. 

Bineînţeles, îl chestionam pe bătrânul domn Fayling. Într-o zi 
l-am provocat, în timpul studiului scripturilor, și m-a lovit cu 
toiagul peste degete, făgăduindu-mi totodată că-l va informa pe 
tata despre cele întâmplate, ceea ce a și făcut. Mai târziu, tata 
m-a luat în cabinetul lui și, după ce a închis ușa, a zâmbit larg și 
și-a ciocănit cu vârful degetului partea laterală a nasului. 

— Haytham, a spus el, să știi că deseori este mai bine să-ţi 
păstrezi gândurile pentru tine. Să le ascunzi în plină vedere. 

Așa am făcut. Și m-am trezit privindu-i pe cei din jur, 
străduindu-mă să văd în interiorul lor, de parcă aș fi putut 
cumva să pricep cum vedeau ei lumea, în felul bătrânului domn 
Fayling, sau în felul tatii. 

Desigur, scriind toate astea acum, pot înțelege că mă 
întindeam mai mult decât îmi era plapuma; mă simţeam mai 
matur decât anii pe care-i aveam, ceea ce ar fi la fel de neplăcut 
acum, la zece ani, pe cât ar fi fost la opt ani, iar apoi la nouă. 
Probabil că eram insuportabil de arogant. Probabil că mă 
simțeam ca micul bărbat al casei. Când am împlinit nouă ani, 
tata mi-a dăruit de ziua mea de naștere un arc cu săgeți, cu 
care, antrenându-mă în grădină, am sperat că surorile Dawson 
sau copiii Barrett ar putea să mă vadă de la ferestre. 

Trecuse mai bine de un an de când vorbisem cu Tom la 
poartă, totuși continuam și acum să zăbovesc lângă locul acela, 
cu speranţa că-l voi reîntâlni. Tata era absolut deschis în privinţa 
tuturor subiectelor, mai puţin cel al propriului său trecut. Nu 
vorbea niciodată despre viața pe care o dusese înainte de a veni 
la Londra, și nici despre mama lui Jenny, așa că păstram 


VP - 23 


speranţa că posibilele cunoștințe ale lui Tom ar fi fost 
revelatorii. Și, pe lângă asta, îmi doream, desigur, să am un 
prieten. Nu un părinte, o bonă, un dascăl sau un mentor - 
aveam destui. Pur și simplu, un prieten. Și speram că va fi Tom. 
Acum nu va mai fi niciodată, bineînţeles. 
Mâine va fi îngropat. 


9 decembrie 1735 


Azi-dimineaţă a venit să mă vadă domnul Digweed. A ciocănit, 
a așteptat să-i răspund, apoi a trebuit să-și plece capul ca să 
intre, deoarece, pe lângă faptul că este chel, cu ochi ușor 
bulbucaţi și pleoape acoperite de vinișoare, Digweed e înalt și 
slab, iar ușile din reședința noastră de refugiu sunt mult mai 
scunde decât cele din Queen Anne's Square. Felul cum trebuia 
să se aplece, când umbla dintr-un loc în altul, îi sporea aerul 
general de disconfort, senzaţia că aici se simţea ca un pește pe 
uscat. Fusese valetul tatii încă dinainte să mă fi născut eu, cel 
puţin de la stabilirea familiei Kenway în Londra, și, ca noi toți, 
poate chiar într-o măsură mai mare decât ceilalți, aparţinea 
locuinţei din Queen Anne's Square. Durerea îi era sporită de 
vinovăţie... vinovăția că în noaptea atacului fusese plecat cu 
probleme de familie în Herefordshire; el și vizitiul nostru se 
întorseseră în dimineaţa următoare. 

— Domnișorule Haytham, îmi spusese el în zilele de după 
aceea, tras la față și palid, sper că vei putea găsi în adâncul 
inimii puterea să mă ierți. 

— Bineînţeles, Digweed, am zis și n-am mai știut ce să adaug. 

Niciodată nu mă simţisem în largul meu să-i spun pe numele 
de familie, parcă nu-l puteam pronunţa. Așa că tot ce am putut 
adăuga a fost: 

— Mulţumesc. 

În dimineaţa asta, chipul lui cadaveric purta aceeași expresie 
solemnă și mi-am dat seama că orice veste mi-ar fi adus era 
proastă. 


VP - 24 


— Domnișorule Haytham, a rostit după ce s-a oprit în faţa 
mea. 

— Da... Digweed. 

— Îmi pare foarte rău, dar am primit un mesaj din Queen 
Anne's Square, de la familia Barrett. Au dorit să sublinieze că 
nimeni din familia Kenway nu va fi bine primit la serviciul 
funerar al domnișorului Thomas. Ne-au rugat respectuos să nu 
luăm niciun fel de legătură. 

— Mulţumesc, Digweed, am zis și l-am privit cum s-a plecat 
scurt, cu tristețe, după care și-a aplecat din nou capul pentru a 
evita pragul de sus, scund, al ușii, când a părăsit camera. 

Am rămas nemișcat o vreme, privind în gol, până ce Betty a 
revenit ca să mă ajute să-mi scot costumul de înmormântare și 
să-mi îmbrac hainele obișnuite. 


Într-o după-amiază, cu câteva săptămâni în urmă, eram la 
parter, jucându-mă pe coridorul scurt ce ducea din sala de mese 
a servitorilor la ușa grea și zăvorâtă a camerei de valori. Acolo 
erau depozitate bunurile de preţ ale familiei: argintăria, care 
vedea lumina zilei doar în rarele ocazii când mama și tata 
primeau musafiri, moștenirile de familie, bijuteriile mamei și 
unele dintre cărțile tatii pe care el le considera de cea mai mare 
valoare - cărți de neînlocuit. Tata ţinea permanent asupra sa 
cheia de la camera aceea, pe o curelușă în jurul brâului și-l 
văzusem încredințându-i-o doar lui Digweed și atunci doar 
pentru scurt timp. 

Îmi plăcea să mă joc pe coridorul din apropiere, fiindcă era 
atât de rar vizitat, ceea ce însemna că nu eram niciodată 
deranjat de bone, care în mod invariabil îmi cereau să mă ridic 
de pe podeaua murdară, până nu-mi rupeam pantalonii, sau de 
alți membri binevoitori ai personalului, care mă angajau în 
conversații politicoase și mă sileau să răspund la întrebări 
despre educaţia mea, ori despre prieteni inexistenţi; sau poate 
chiar de mama sau de tata, care-mi spuneau să mă ridic de pe 
podeaua murdară, până nu-mi rupeam pantalonii, după care mă 
sileau să răspund la întrebări despre educaţia mea, ori despre 


VP -25 


prieteni inexistenţi. Sau, mai rău decât toți, să fiu găsit de Jenny, 
care ar fi rânjit înaintea oricărui joc pe care l-aș fi jucat și, dacă 
erau soldăței de plumb, s-ar fi străduit cu răutate să-i răstoarne 
pe toţi. 

Coridorul dintre sala de mese a servitorilor și camera de valori 
era unul dintre puţinele locuri din Queen Anne's Square unde 
chiar puteam spera să evit oricare dintre situaţiile menţionate 
mai sus, așa că acolo mă duceam când nu doream să fiu 
deranjat. 

Atât doar că acum acolo a apărut un chip nou, cel al lui Birch, 
care a intrat pe coridor, tocmai când mă pregăteam să-mi 
instalez trupele. Aveam cu mine un felinar pe care-l așezasem 
pe pardoseala din piatră, iar flăcăruia lui a pâlpâit și a tremurat 
în curent, când s-a deschis ușa pasajului de trecere. Din locul 
unde mă aflam, pe podea, i-am văzut poalele redingotei și vârful 
bastonului, iar când am ridicat ochii și l-am zărit privindu-mă, m- 
am întrebat dacă nu cumva și el avea o sabie ascunsă și dacă ar 
fi zăngănit în teaca aceea falsă, ca sabia tatii. 

— Domnișorule Haytham, sperasem că te-aș putea găsi aici, a 
rostit el și a zâmbit. Mă întrebam dacă ești cumva ocupat. 

M-am ridicat grăbit. 

— Mă jucam, domnule, am răspuns iute. S-a întâmplat ceva? 

— Ah, nu, a râs el. De fapt, ultimul lucru pe care l-aș dori este 
să te deranjez de la joacă, deși ar fi ceva ce speram să discut cu 
tine. 

— Bineînţeles, am încuviinţat din cap. 

M-am posomorât însă la gândul altei serii de întrebări legate 
de abilitatea mea la aritmetică. Da, îmi făcea plăcere să 
socotesc. Da, îmi făcea plăcere să scriu. Da, speram ca într-o 
bună zi să fiu la fel de deștept ca tatăl meu. Da, speram ca într- 
o bună zi să-i calc pe urme în afacerea familiei. 

Insă domnul Birch mi-a făcut semn cu mâna să revin la jocul 
meu, ba chiar și-a lăsat deoparte bastonul și și-a ridicat puţin 
genunchii pantalonilor, ca să se poată ghemui alături de mine. 

— Ce avem noi aici? a întrebat el, indicând soldăţeii de plumb. 

— E doar un joc, domnule, am răspuns. 

— Aceștia sunt soldaţii tăi, nu-i așa? a întrebat el. Și care 
dintre ei este comandantul? 

— Nu-i niciun comandant, domnule. 

El a râs sec. 


VP - 26 


— Haytham, soldaţii tăi au nevoie de un conducător. Altfel 
cum vor ști care este cel mai bun curs de acţiune? Altfel cum li 
se va impune disciplina și țelul? 

— Nu știu, domnule. 

— la să vedem, a zis Birch. S-a întins, a luat un soldățel, l-a 
lustruit puţin de mâneca lui, apoi l-a așezat puţin mai departe 
de restul. Poate că ar trebui să-l facem pe gentilomul acesta 
conducătorul - ce zici? 

— Dacă vreţi dumneavoastră, domnule. 

— Domnișorule Haytham, a surâs Birch, e jocul tău. Eu sunt 
doar un intrus, cineva care speră că-i poţi arăta cum se joacă. 

— Da, domnule, atunci un conducător ar fi foarte bun în acest 
caz. 

Ușa coridorului s-a deschis din nou și când am ridicat ochii l- 
am văzut de data asta pe Digweed. În lumina pâlpâitoare a 
felinarului l-am zărit pe el și pe Birch schimbând o privire. 

— Treaba ta poate să aștepte, Digweed? a întrebat încordat 
Birch. 

— Desigur, domnule, a răspuns valetul, după care s-a plecat 
și s-a retras, închizând ușa în urma sa. 

— Foarte bine, a spus Birch și atenţia i-a revenit asupra 
jocului. Atunci haide să-l mutăm pe gentilomul acesta aici, 
pentru a fi conducătorul unităţii, și el îţi va încuraja oamenii la 
fapte măretțe, îi va conduce prin exemplul personal și-i va învăţa 
importanţa ordinii, disciplinei și loialității. Ce zici, domnișorule 
Haytham? 

— Da, domnule, am încuviinţat ascultător. 

— Mai este ceva, domnișorule Haytham, a spus Birch și a luat 
un alt soldățel de plumb pe care l-a așezat lângă cel pe care-l 
numise comandant. Un conducător are nevoie de locotenenţi de 
încredere, nu-i așa? 

— Da, domnule, am aprobat. 

A urmat o pauză lungă, timp în care l-am privit plasând cu 
mare grijă doi locotenenţi lângă conducător, o pauză care a 
devenit tot mai inconfortabilă odată cu trecerea clipelor, până 
ce am rostit, mai degrabă pentru a întrerupe tăcerea 
stânjenitoare, decât pentru că aș fi vrut să purtăm inevitabila 
discuţie. 

— Domnule, aţi dorit cumva să vorbiţi cu mine despre sora 
mea? 


VP - 27 


— Ah, dar îmi poţi ghici gândurile cele mai ascunse, 
domnișorule Haytham! a râs sonor Birch. Tatăl tău este un 
dascăl excelent. Văd că te-a învăţat despre viclenie și șiretenie - 
alături de multe altele, neîndoios. 

N-am fost sigur ce voia să spună, așa că am rămas tăcut. 

— Și cum merge instrucţia cu arme, dacă te pot întreba? a zis 
Birch. 

— Foarte bine, domnule. Progresez de la o zi la alta, sau cel 
puţin așa spune tata, am răspuns mândru. 

— Excelent, excelent! Și tatăl tău ţi-a dat vreodată de înţeles 
care ar fi scopul instrucției tale? 

— Tata spune că adevărata mea instrucție va începe în ziua 
când voi împlini zece ani. 

— Mă întreb ce-ţi va spune atunci, a zis Birch și s-a încruntat 
ușor. Cu adevărat n-ai nicio idee? Nici măcar un indiciu 
ademenitor? 

— Nu, domnule, am spus eu. Tata mi-a zis doar că-mi va oferi 
o cale pe care s-o urmez. Un crez. 

— Am înțeles. Foarte interesant, într-adevăr. Și nu ţi-a dat 
niciodată un indiciu despre ce ar putea fi „crezul” acela? 

— Nu, domnule. 

— Cu adevărat fascinant! Pun prinsoare că abia aștepți. lar 
între timp tatăl tău ţi-a dat o sabie adevărată, de bărbat, cu care 
să înveți meșteșugul armelor sau folosești tot bastoanele din 
lemn? 

M-am încordat. 

— Am propria mea sabie, domnule. 

— Mi-ar face mare plăcere s-o văd. 

— Este ţinută în camera pentru jocuri, domnule, într-un loc 
sigur la care avem acces doar tata și cu mine. 

— Doar tatăl tău și cu tine? Adică și tu ai acces la ea? 

M-am înroșit la faţă și am fost recunoscător luminii slabe din 
coridor care nu-i îngăduia lui Birch să-mi vadă stânjeneala de pe 
chip. 

— Vreau să spun că știu unde este ţinută sabia, domnule, nu 
că știu cum să umblu la ea, am clarificat lucrurile. 

— Am înţeles. Birch a surâs larg. O ascunzătoare secretă, așa- 
i? Un compartiment ascuns în bibliotecă? 

Probabil că fața m-a trădat, fiindcă el a izbucnit în râs. 


VP - 28 


— Nu te teme, domnișorule Haytham, nu voi dezvălui nimănui 
secretul tău. 

L-am privit. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Pentru puţin. 

S-a ridicat, s-a aplecat din nou ca să-și ia bastonul, a scuturat 
praful, real sau imaginar, de pe pantaloni și s-a întors către ușă. 

— Și sora mea, domnule? am rostit. Nu m-aţi mai întrebat 
despre ea. 

S-a oprit, a chicotit încet și s-a întins să-mi ciufulească părul. 
Un gest care-mi plăcea. Poate pentru că-l făcea și tata. 

— Ah, dar nu mai este nevoie. Mi-ai spus tot ce doream să 
știu, domnișorule Haytham. Tu știi despre frumoasa Jennifer la 
fel de puţine ca mine și poate că așa și trebuie să fie în ordinea 
cuvenită a firii. Femeile trebuie să fie un mister pentru noi, nu 
crezi, domnișorule Haytham? 

Habar n-aveam despre ce vorbea, dar am zâmbit oricum și 
am răsuflat ușurat când am rămas iarăși singur pe coridorul 
spre camera de valori. 


La scurt timp după conversaţia cu Birch, mă îndreptam spre 
camera mea, când am trecut pe lângă cabinetul tatii și am auzit 
glasuri ridicate dinăuntru: tata și Birch. 

Dorinţa unei ascunzători sigure m-a făcut să rămân prea 
departe ca să aud ce vorbeau, dar am fost mulțumit că am 
păstrat distanţa, deoarece în clipa următoare ușa cabinetului s-a 
deschis brusc și Birch a dat buzna afară. Era mânios, iar furia i 
se citea limpede în culoarea obrajilor și în strălucirea ochilor, 
însă vederea mea pe hol l-a oprit brusc, deși a rămas tulburat. 

— Am încercat, domnișorule Haytham, a rostit el după ce s-a 
stăpânit și a început să-și încheie haina pentru a se pregăti de 
plecare. Am încercat să-l previn. 

Apoi și-a pus tricornul pe cap și a ieșit din casă. Tata s-a ivit în 
ușa cabinetului și a privit furios după el și, cu toate că fusese în 
mod limpede un incident neplăcut, erau chestiuni între adulți și 
nu mi-am bătut capul cu ele. 


VP - 29 


Aveam alte lucruri la care să mă gândesc. lar numai după o zi, 
a urmat atacul. 


IV 


S-a petrecut în noaptea dinaintea aniversării mele. Mă refer la 
atac. Eu eram treaz, poate nerăbdător în privința zilei 
următoare, dar și pentru că obișnuisem să mă trezesc după ce 
Edith părăsea camera, să mă așez pe pervazul ferestrei și să 
privesc afară prin geamul dormitorului. De acolo, de la înălțime, 
vedeam pisici și câini, sau chiar vulpi, care traversau pajiștea 
pictată de lună. Sau, dacă nu mă uitam după animale, priveam 
pur și simplu noaptea, mă uitam la lună, la culoarea sur- 
spălăcită pe care o conferea ierbii și copacilor. La început am 
crezut că ceea ce vedeam în depărtare erau licurici. Auzisem 
despre licurici, dar nu-i văzusem niciodată. Știam doar că se 
strângeau în grupuri și răspândeau o strălucire slabă. In scurt 
timp însă mi-am dat seama că aici nu era o strălucire slabă, ci o 
lumină care se aprindea și se stingea, apoi se aprindea iarăşi. 
Vedeam un semnal. 

Am simţit cum mi se taie răsuflarea. Lumina pâlpâitoare 
părea că vine din apropierea vechii porți de lemn din zid, cea 
prin care vorbisem cu Tom demult, și primul meu gând a fost că 
el încerca să ia legătura cu mine. Pare straniu acum, dar nu m- 
am gândit nici măcar o clipă că semnalul nu-mi era destinat. 
Eram prea preocupat să-mi trag pantalonii, să-mi îndes cămașa 
de noapte sub curea, apoi să-mi trec bretelele peste umeri. Am 
îmbrăcat după aceea o haină. Nu mă puteam gândi decât că 
urma să mă aștepte o aventură splendidă. 

Și, desigur, privind în urmă, îmi dau seama acum că în 
reședința de alături poate că și lui Tom îi plăcuse să stea pe 
pervazul ferestrei sale și să urmărească viaţa de noapte din 
grădina casei. Și, ca mine, trebuie să fi văzut semnalul. Și poate 
că Tom gândise chiar ca mine: că eu voiam să iau legătura cu 
el. lar drept răspuns, procedase la fel: coborâse iute de pe 
pervaz și se îmbrăcase, ca să iasă și să cerceteze... 


VP - 30 


Două chipuri noi apăruseră în casa noastră: doi foști soldaţi cu 
chipuri aspre, angajaţi de tata. Explicaţia lui fusese că aveam 
nevoie de ei, fiindcă primise „informații”. 

Doar atât. „Informaţii” - doar atât spusese. lar eu mă 
întrebasem atunci, așa cum mă întreb și acum, ce vrusese să 
zică și dacă avea vreo legătură cu discuţia aprinsă pe care o 
auzisem între el și Birch. Indiferent care ar fi fost motivul, îi 
vedeam rareori pe soldaţi. De fapt, știam doar că unul dintre ei 
fusese postat în salonul din faţă, iar celălalt se afla în preajma 
sălii de mese a servitorilor, aparent pentru a păzi camera de 
valori. Ambii au fost ușor de ocolit, când m-am furișat, coborând 
scara la parter și am intrat în bucătăria tăcută și scăldată în 
razele lunii, pe care n-o văzusem niciodată atât de întunecoasă, 
de pustie și de nemișcată. 

Și atât de rece. Răsuflarea mea forma norișori de aburi. M-am 
cutremurat, simțind în mod neplăcut cât de frig era prin 
comparaţie cu dormitorul meu, pe care-l crezusem rece. 

Lângă ușă se afla o lumânare, pe care am aprins-o și, cu 
palma făcută căuș peste flăcăruia ei, am ţinut-o pentru a-mi 
lumina drumul când am ieșit la grajduri. lar dacă în bucătărie mi 
se păruse rece, afară era... ei bine, un asemenea frig care-ţi lasă 
impresia că lumea din jur este fragilă și pe punctul de a se 
sparge; îndeajuns de ger pentru a-mi tăia răsuflarea dătătoare 
de aburi și pentru a mă face să mă gândesc din nou, încremenit 
în prag, dacă merită sau nu să continui. 

Unul dintre cai a nechezat și a tropăit, iar asta m-a decis și 
am înaintat tiptil pe lângă cuștile câinilor, până la un zid lateral, 
apoi am trecut pe sub o arcadă mare, intrând în livadă. Am mers 
printre merii golași și scheletici, după care am ieșit pe pajiștea 
deschisă, fiind cât se poate de conștient de casa din dreapta, 
unde îmi imaginam chipuri la toate ferestrele: Edith, Betty, 
mama și tata - toţi priveau afară și vedeau cum îmi părăsisem 
camera și o luasem razna prin grădină. Desigur, de fapt n-o 
luasem câtuși de puţin razna, însă așa ar fi zis ei; așa ar fi zis 
Edith, când m-ar fi certat, și așa ar fi zis tata când m-ar fi făcut 
să-i simt bastonul pentru aventura aceasta. 

Dar n-am avut parte de un strigăt dinspre casă, așa că m-am 
îndreptat spre zidul grădinii și am început să alerg iute spre 
poarta din el. Continuam să tremur, însă pe măsură ce 
surescitarea îmi creștea, m-am întrebat dacă Tom adusese 


VP - 31 


cumva mâncare pentru un ospăț la miez de noapte: şuncă, 
prăjituri și biscuiţi. Ah, și un grog fierbinte ar fi fost desigur bine- 
venit... 

Un câine a început să latre. Era Thatch, ogarul Bloodhound 
irlandez al tatii, din cușca lui de la grajduri. Lătrăturile m-au 
oprit imediat și m-am ghemuit sub ramurile desfrunzite și 
coborâte ale unei sălcii, până au încetat la fel de brusc pe cât 
începuseră. Mai târziu aveam să înţeleg, desigur, de ce 
încetaseră așa brusc. Dar pe moment nu m-am gândit la nimic 
necurat, întrucât nu aveam niciun motiv să suspectez că 
beregata lui Thatch fusese retezată de un intrus. Acum credem 
că au fost cu totul cinci bărbați, care ne-au atacat cu cuțite și 
săbii. Cinci bărbaţi care se îndreptau spre casă, iar eu eram în 
grădină, fără să am habar de nimic. 

Dar cum aș fi putut să știu? Eram un băieţel prostuţ și 
nesocotit a cărui minte era plină de gânduri de aventură, ca să 
nu le mai amintesc pe cele legate de șuncă și prăjituri, și am 
continuat în lungul zidului, până am ajuns la poartă. 

Care era deschisă! 

La ce mă așteptasem? Bănuiesc că mă așteptasem ca poarta 
să fie zăvorâtă, iar Tom să se afle de cealaltă parte a ei. Poate 
că unul dintre noi ar fi escaladat zidul. Poate că ne-am fi învoit 
să facem schimb de bârfe prin poartă. Tot ce știam acum era că 
poarta era deschisă și începuse să mă cuprindă sentimentul că 
ceva nu era în regulă, iar în cele din urmă m-am gândit că 
semnalele pe care le zărisem de la fereastra dormitorului 
puteau să nu-mi fi fost adresate. 

— Tom? am șoptit. 

Nu s-a auzit niciun sunet. Noaptea era complet tăcută: nu se 
auzeau nici păsări, nici animale, nimic. De acum îngrijorat, eram 
pe punctul să plec, să revin în casă, în siguranța patului meu 
cald, când am zărit ceva. Un picior. M-am îndepărtat puţin de 
poartă, în pasajul scăldat în lumina alb-murdară a lunii, ce 
conferea tuturor formelor o strălucire slabă, difuză... inclusiv 
trupului băiatului care zăcea pe pământ. 

Era pe jumătate întins, pe jumătate proptit de zidul opus, 
îmbrăcat aproape la fel ca mine, cu pantaloni și cămașă de 
noapte, atât doar că nu se mai obosise s-o îndese sub curea, 
așa că i se răsucise în jurul picioarelor, care erau rășchirate în 


VP - 32 


unghiuri ciudate, nefirești, pe noroiul întărit și brăzdat de făgașe 
al pasajului. 

Era Tom, într-adevăr. Tom ai cărui ochi morți mă priveau fără 
să vadă de sub borul pălăriei ce-i stătea strâmbă pe cap. Razele 
lunii străluceau pe sângele care-i acoperise complet pieptul, 
revărsat din spintecătura ce i se căsca în beregată. 

Dinţii au început să-mi clănțăne. Am auzit un scâncet și mi- 
am dat seama că eu fusesem. O sută de gânduri speriate mi s- 
au îngrămădit în minte. 

Apoi lucrurile au început să se întâmple prea repede pentru 
ca să-mi pot aminti măcar ordinea exactă în care s-au derulat, 
deși cred că totul a început cu zgomot de sticlă spartă și cu un 
răcnet dinspre casă. 

Fugi! 

Mi-e rușine să recunosc că vocile, gândurile ce-mi fulgerau 
prin minte au strigat, toate la unison, același cuvânt. 

Fugi! 

lar eu le-am ascultat. Am fugit. Dar nu în direcţia în care 
doreau ele. Oare procedam așa cum mă instruise tata și le 
dădeam ascultare instinctelor, ori le ignoram? Nu știam. Tot ce 
știam era că, deși fiecare fibră din corpul meu dorea să fug din 
faţa a ceea ce știam că era un pericol teribil, de fapt alergam 
spre el. 

Am fugit prin curtea grajdurilor și am dat buzna în bucătărie, 
abia oprindu-mă să observ că ușa era larg deschisă. De undeva 
dinăuntru am auzit alte răcnete, am văzut sânge pe podeaua 
bucătăriei și am trecut pe ușa ce ducea la scară, unde am zărit 
alt trup. Era unul dintre soldaţi. Zăcea pe coridor și se apăsa cu 
palmele pe abdomen; pleoapele i se zbăteau nebunește și un 
firicel de sânge i se prelingea din colţul gurii, în timp ce murea. 

Am pășit peste el și m-am îndreptat spre scară, gândindu-mă 
doar să ajung la părinţii mei. Holul de la intrarea în casă era 
întunecat, dar răsuna de strigăte, pași ce alergau și se simțeau 
primele fuioare de fum. Am încercat să mă orientez. De 
deasupra s-a auzit alt răcnet și când am ridicat ochii, am văzut 
umbre dansând pe palier și, doar pentru o clipă, scânteierea 
oțelului în mâna unui atacator. Îl întâmpinase unul dintre valeţii 
tatii, însă lumina neclară m-a oprit să văd soarta bietului flăcău. 
Am auzit doar și am simțit prin tălpi bufnetul corpului său care a 
căzut peste balustradă, pe podeaua din lemn, nu departe de 


VP - 33 


mine. Asasinul lui a răcnit triumfător și am auzit pași alergând, 
când a pornit spre dormitoare. 

— Mama! am ţipat și am pornit în goană spre scară. 

In aceeași clipă am văzut cum ușa dormitorului părinţilor mei 
s-a deschis brusc, iar tata a apărut să-l înfrunte pe intrus. Purta 
pantaloni și-și trecuse bretelele peste umerii goi; părul îi era 
despletit și-i atârna pe spate. Într-o mână ţinea un felinar, iar în 
mâna cealaltă sabia. 

— Haytham! a strigat el când am ajuns în vârful scării. 

Intrusul se afla între noi, pe palier; s-a oprit, s-a întors să mă 
privească și, în lumina felinarului tatii, l-am putut zări pentru 
prima dată cu adevărat. Avea pantaloni, un pieptar negru din 
piele ca o armură și o mască mică pe jumătate din faţă, dintre 
cele care se poartă la balurile mascate. Și-a schimbat direcţia. În 
loc să-l atace pe tata, s-a repezit înapoi, către mine, rânjind larg. 

— Haytham! a răcnit tata din nou. 

A lăsat-o pe mama și a pornit să alerge după intrus. Aproape 
imediat distanţa dintre ei s-a micșorat, totuși nu suficient, iar eu 
m-am răsucit ca să scap, dar am văzut la baza scării un al doilea 
bărbat, cu sabia în mână, blocându-mi retragerea. Era îmbrăcat 
la fel ca primul, deși am observat o diferență la urechile lui. 
Aveau vârfurile ascuțite și, adăugate măștii, îi dădea aspectul 
unui Mr. Punch? hidos, deformat. Pentru o secundă am 
încremenit, apoi m-am întors și am văzut că bărbatul care 
rânjea în spatele meu se răsucise ca să-l înfrunte pe tata, iar 
săbiile lor s-au ciocnit, zăngănind. Tata își abandonase felinarul, 
așa că se luptau în semiîntuneric. O bătălie scurtă și brutală, 
punctată de icnete și de zgomotele săbiilor. În ciuda încordării și 
a pericolului momentului, mi-a părut rău că nu era suficientă 
lumină, ca să-l pot vedea pe tata duelându-se. 

Apoi totul s-a terminat și asasinul rânjitor n-a mai rânjit, ci a 
scăpat sabia din mână și a căzut peste balustradă cu un urlet, 
izbind podeaua. Intrusul cu urechi ascuţite suise jumătate din 
trepte, dar s-a răzgândit și s-a întors pentru a fugi spre holul de 
la intrare. 

De jos s-a auzit un strigăt. Peste balustradă am văzut un al 
treilea bărbat, de asemenea mascat, care i-a făcut semn celui 
cu urechi ascuţite, apoi ambii au dispărut sub scară. Am ridicat 


? Personaj tradițional din teatrul de păpuși englez, consemnat. (n. trad.). 
VP - 34 


ochii și în razele slabe de lumină l-am văzut pe tata încruntându- 
se. 

— Camera pentru jocuri, a zis el. 

lar în clipa următoare, înainte ca mama sau eu să-l fi putut 
opri, a sărit peste balustradă spre holul de la intrare. Când a 
sărit, mama a ţipat: 

— Edward! 

Agonia din vocea ei s-a făcut ecoul propriilor mele gânduri. 
Nu! Unicul meu gând a fost: ne abandonează. 

„De ce ne abandonează?” 

Cămașa de noapte a mamei era în neorânduială când a 
alergat spre mine, care rămăsesem în vârful scării; faţa îi era o 
mască a terorii. În urma ei venea alt atacator, care apăruse de 
pe scara din celălalt capăt al etajului și care s-a întins spre 
mama în clipa când ea a ajuns lângă mine. A prins-o de spate cu 
o mână, apoi și-a retras mâna cu sabia, pentru a-i reteza gâtul 
dezgolit. 

N-am stat să mă gândesc. De fapt, nu m-am gândit la nimic 
din toate astea decât după mult timp. Dintr-o singură mișcare, 
m-am aplecat, am ridicat de pe trepte sabia scăpată de 
atacatorul ucis de tata, am ridicat-o deasupra capului și am 
repezit-o, ţinând-o cu ambele mâini, în faţa agresorului înainte 
ca să-i poată tăia mamei beregata. 

Țintisem bine și vârful lamei a pătruns prin decupajul măștii, 
și mai departe, în ochiul lui. Răcnetul său a sfâșiat noaptea și i-a 
dat drumul mamei, cu sabia înfiptă în găvan. Apoi și-a smuls-o, 
s-a lovit de balustradă, a ricoșat pentru o clipă, a căzut în 
genunchi și s-a prăbușit în faţă, mort înainte să fi atins podeaua. 

Mama a alergat în brațele mele și și-a îngropat capul în 
umărul meu, iar eu am ridicat sabia, am prins-o de mână și am 
coborât împreună treptele. De câte ori îmi spusese tata, când se 
pregătea să plece de acasă: „Azi tu ai rămas șeful, Haytham; tu 
vei avea grijă de mama în locul meu”. Acum chiar asta și 
făceam, cu adevărat. 

Am ajuns la baza scării, unde o tăcere ciudată părea să fi 
pogorât peste casă. Holul de la intrare era pustiu acum și tot 
întunecos, deși se întrevedea o strălucire portocalie ce pâlpâia 
ameninţător. Fumul începea să se îndesească, dar prin pâclă am 
zărit trupuri: asasinul, valetul care fusese ucis mai devreme... Și 
Edith, care zăcea cu gâtlejul tăiat într-o baltă de sânge. 


VP - 35 


A văzut-o și mama, a scâncit și a încercat să mă tragă spre 
ieșirea din casă, dar ușa de la camera pentru jocuri era pe 
jumătate deschisă și am auzit dinăuntru zângănituri de săbii. 
Trei bărbaţi, dintre care unul era tata. 

— Tata are nevoie de mine, am zis și am încercat să mă 
desprind de mama, care a înţeles ce voiam să fac și m-a tras, 
căutând să mă lipească de ea, însă m-am smucit cu asemenea 
forță, încât a căzut pe podea. 

Preţ de o clipă stranie, m-am pomenit sfâșiat între dorința de 
a o ajuta să se ridice și a-mi cere iertare, într-atât m-a zguduit 
imaginea ei căzută pe hol... din cauza mea. Apoi însă am auzit 
un răcnet din camera pentru jocuri și a fost îndeajuns să mă 
împingă s-alerg într-acolo. 

Primul lucru pe care l-am văzut a fost că tainița din raftul 
bibliotecii era deschisă și am zărit acolo caseta cu sabia mea. In 
rest, încăperea era ca întotdeauna, așa cum rămăsese după 
ultima ședință de instrucţie, cu masa de biliard acoperită 
mutată de la locul ei pentru a lăsa mai mult spaţiu pentru 
antrenament; locul unde mai devreme chiar în cursul acelei zile 
fusesem învățat și mustrat de tata. 

Locul unde tata era acum îngenuncheat și murea. 

În picioare lângă el se afla un bărbat care-și înfipsese sabia 
până la mâner în pieptul lui; vârful lamei îi ieșea prin spinare și 
picura sânge pe dușumea. Nu departe se afla insul cu urechi 
ascuțite, care avea o crestătură mare pe faţă. Fusese nevoie de 
doi oameni să-l doboare pe tata, și numai cu prețul acela. 

M-am repezit spre ucigaș, care a fost luat prin surprindere și 
n-a mai avut timp să-și retragă sabia. De aceea s-a răsucit într-o 
parte pentru a-mi evita atacul și a dat drumul mânerului sabiei, 
iar tata a căzut pe podea. 

Ca un idiot, am luat-o după asasin, uitând să-mi protejez 
flancul și am apucat doar să văd o mișcare bruscă cu coada 
ochiului, când bărbatul cu urechi ascuţite a țâșnit spre mine. Nu 
știu dacă a făcut-o cu intenţie, ori dacă pur și simplu a greșit 
lovitura, dar, în loc să mă străpungă cu lama sabiei lui, m-a izbit 
cu garda și ochii mi s-au încețoșat; m-am lovit cu capul de ceva 
și mi-a trebuit o secundă să-mi dau seama că era piciorul mesei 
de biliard. Eram pe podea, ameţit, cu membrele rășchirate, de 
cealaltă parte a tatii, care zăcea pe o parte, cu mânerul sabiei 
ieșit din piept. În ochii lui mai licărea viaţă, doar o scânteie, și 


VP - 36 


pleoapele i-au zvâcnit pentru un moment, ca și cum s-ar fi 
concentrat și m-ar fi văzut. Vreme de câteva clipe am zăcut față 
în față, doi oameni răniţi. Buzele i s-au mișcat. Printr-un nor 
negru de durere și suferinţă, i-am văzut mâna întinzându-se 
spre mine. 

— Tată..., am spus. 

În clipa următoare, ucigașul s-a apropiat, s-a aplecat și a 
smuls sabia din trupul tatii. Tata a zvâcnit, corpul i s-a arcuit 
într-un ultim spasm de durere, buzele i-au dezgolit dinţii 
însângerați și a murit. 

Am simţit vârful unei cizme care m-a întors pe spate și am 
privit ochii asasinului tatii, acum asasinul meu, care, cu un 
rânjet și-a ridicat sabia, ţinând-o cu ambele mâini, gata s-o 
coboare și s-o înfigă în mine. 

Dacă mi-a fost rușine să recunosc că vocile din mintea mea 
îmi porunciseră să fug cu numai câteva clipe mai devreme, sunt 
mândru să spun că acum erau calme: îmi înfruntasem moartea 
cu demnitate și cu știința că făcusem tot ce putusem pentru 
familia mea, cu recunoștinţa că în curând mă voi alătura tatii. 

Dar, desigur, n-avea să se întâmple așa. Rândurile pe care le 
citiți acum n-au fost scrise de o fantomă. Ceva mi-a atras 
atenţia - vârful unei săbii care a apărut între picioarele 
ucigașului și în aceeași clipă s-a ridicat, despicându-i trunchiul 
de la vintre în sus. Ulterior aveam să înțeleg că direcția loviturii 
avusese mai puţin de a face cu sălbăticia, cât mai degrabă cu 
nevoia de a-l îndepărta pe ucigaș de mine. În același timp însă 
lovitura a fost sălbatică, iar asasinul a urlat, sângele a ţâșnit 
când a fost spintecat și măruntaiele i s-au revărsat pe podea, iar 
trupul neînsufleţit le-a urmat după aceea. 

În spatele lui stătea Birch. 

— Ești teafăr, Haytham? a întrebat el. 

— Da, domnule, am gâfâit. 

— Bună treabă, a zis, apoi s-a răsucit cu sabia ridicată spre 
bărbatul cu urechi ascuţite care se năpustise către el cu lama 
fulgerând. 

M-am ridicat în genunchi, am luat o sabie de pe jos și am 
rămas gata să mă alătur lui Birch, care-și împinsese adversarul 
spre ușa camerei pentru jocuri, când, pe neașteptate, atacatorul 
a zărit înapoia ușii ceva invizibil pentru noi și a făcut un pas 
mare în lateral. În clipa următoare, Birch s-a retras și a ridicat o 


VP - 37 


mână pentru a mă anunţa să rămân pe loc. În pragul ușii a 
reapărut bărbatul cu urechi ascuţite, atât doar că de data asta 
avea un ostatic. Nu era mama, așa cum mă temusem iniţial, ci 
Jenny. 

— Înapoi, a mârâit Urechi Ascuţite. 

Jenny a scâncit și ochii i s-au holbat când tăișul lamei i-a fost 
apăsat pe beregată. 

Pot oare să recunosc... pot să recunosc că în clipa aceea mi-a 
păsat mai mult să răzbun moartea tatii, decât s-o protejez pe 
Jenny? 

— Nu vă clintiţi, a vorbit Urechi Ascuţite și a tras-o pe sora 
mea îndărăt. 

Poalele cămășii ei de noapte i s-au înfășurat între picioare și 
călcâiele i-au fost târâte pe podea. Brusc li s-a alăturat alt 
bărbat mascat, care flutura o torță aprinsă. Holul de la intrare 
era acum aproape plin de fum. Zăream flăcări ce înaintau din 
altă parte a casei, lingând ușile salonului. Bărbatul cu torța s-a 
repezit spre draperii, le-a atins cu flacăra lui și totul a început să 
ardă în jurul nostru, iar eu și Birch nu l-am putut opri. 

Cu coada ochiului am văzut-o pe mama și i-am mulţumit 
Domnului că era teafără. În privinţa lui Jenny însă situaţia nu 
stătea la fel. Pe când era târâtă spre ușa reședinței, ne-a privit 
cu disperare pe mine și pe Birch, ca și cum am fi fost ultimele ei 
speranţe. Atacatorul cu torţă s-a alăturat camaradului său, a 
deschis ușa larg și s-a repezit către o trăsură pe care am văzut-o 
pe stradă. 

Pentru un moment, am crezut că s-ar putea s-o elibereze, dar 
n-a fost așa. Ea a început să ţipe când a fost purtată cu forța 
spre trăsură și înghesuită înăuntru. Încă ţipa, când un al treilea 
mascat de pe capra vizitiului a scuturat din hăţuri, și-a rotit 
biciușca și trăsura a pornit hurducându-se în noapte, lăsându-ne 
să fugim din casa în flăcări și să-i tragem pe cei dragi afară din 
ghearele vâlvătăilor. 


VP - 38 


1 decembrie 1735 


Deși l-am îngropat pe tata azi, primul gând care mi-a venit în 
minte când m-am trezit dimineaţă n-a fost despre el sau despre 
înmormântare, ci despre camera de valori din Queen Anne's 
Square. 

Asasinii nu încercaseră să intre acolo. Tata îi angajase pe cei 
doi foști soldaţi deoarece se temea de un jaf, dar atacatorii 
suiseră la etaj fără să se sinchisească să pătrundă în camera de 
valori. 

Pentru că ei căutau să pună mâna pe Jenny - acela era 
motivul. Și să-l ucidă pe tata? Și asta să fi făcut parte din plan? 

Acestea erau gândurile mele când m-am deșteptat într-o 
odaie îngheţată. Nu era ceva neobișnuit, ci mai degrabă o 
realitate zilnică. Atât doar că azi odaia era extrem de rece. Un 
frig de-ți clănţăne dinţii; care-ţi intră în oase. Am privit către 
șemineu, întrebându-mă de ce nu venea căldură dinspre foc și 
am descoperit că nu era aprins, iar grătarul era sur-alburiu și 
prăfos de cenușă. 

Am coborât din pat și m-am dus la fereastră, al cărei geam 
era însă acoperit pe dinăuntru cu un strat gros de gheaţă, prin 
care nu vedeam nimic afară. Dârdâind, m-am îmbrăcat, am ieșit 
din cameră și am fost surprins de liniștea care domnea în casă. 
Coborând încetișor scara, am mers la odaia lui Betty și am 
ciocănit ușor, apoi mai tare. Când n-a răspuns, am rămas locului 
întrebându-mă ce să fac, iar grija pentru ea a început să-mi 
roadă măruntaiele. Deoarece tot nu-mi răspundea, m-am 
aplecat să privesc prin gaura cheii, rugându-mă în gând să nu 
văd ceva ce n-ar fi trebuit. 

Betty dormea în unul dintre cele două paturi din camera ei. 
Celălalt era gol și neatins, ordonat, deși alături se vedea o 
pereche de cizme ce păreau bărbătești, cu o bandă argintie la 
călcâi. Am revenit cu ochii la Betty și am privit câteva clipe cum 
pătura ce o acoperea se ridica și cobora încet, apoi am decis s-o 
las să doarmă și m-am îndreptat. 


VP - 39 


Am mers după aceea în bucătărie, unde doamna Searle a 
tresărit când am intrat, m-a cercetat din cap până în picioare cu 
o privire ușor nemulțumită, apoi a revenit la ceea ce făcea pe 
tocătorul de legume. Asta nu însemna că eu și doamna Searle 
nu ne-am fi înțeles între noi, ci doar că ea îi privea pe toți 
bănuitor, ba chiar într-o măsură și mai mare după atac. 

— Nu-i dintre cele mai iertătoare persoane, îmi spusese Betty 
într-o după-amiază. 

Acesta era alt aspect care se schimbase după atac: Betty 
devenise mult mai deschisă și la răstimpuri își scăpa părerile 
adevărate despre diverse subiecte. De exemplu, nu-mi dădusem 
niciodată seama că ea și doamna Searle nu aveau aceleași 
păreri și nici nu aveam habar că Betty îl privea cu suspiciune pe 
Birch. Așa era însă. 

— Nu știu de ce ia el decizii în numele familiei Kenway, 
mormăise ursuz ieri. Nu-i un membru al familiei și nici nu va fi 
vreodată. 

Cumva, știința faptului că Betty nu avea o părere grozavă 
despre doamna Searle o făcea pe menajeră mai puţin neplăcută 
în ochii mei, așa că, dacă înainte m-aș fi gândit de două ori dacă 
să intru în bucătărie neanunţat și să cer de mâncare, acum nu 
mai aveam asemenea rețineri. 

— Bună dimineaţa, doamnă Searle, am spus. 

A făcut o reverență scurtă. În bucătărie era rece și ea era 
singură. În Queen Anne's Square, doamna Searle avusese cel 
puţin trei ajutoare, ca să nu mai amintesc de alţi membri ai 
personalului, care intrau și ieșeau pe ușile duble mari ale 
bucătăriei. Dar asta fusese înainte de atac, când aveam efectiv 
complet de servitori, și nu există cale mai rapidă de a-i 
îndepărta pe servitori de o casă decât o invazie de bărbaţi 
mascaţi care flutură săbii. Majoritatea nici măcar nu se mai 
întorseseră în ziua următoare. 

Acum mai erau doar doamna Searle, Betty, Digweed, o 
cameristă pe nume Emily și doamna Davy, care era camerista 
personală a mamei. Aceștia erau toţi servitorii care se mai 
ocupau de familia Kenway. Sau de restul familiei Kenway, ar 
trebui să spun. Din familia propriu-zisă, mai eram doar eu și 
mama. 

Când am plecat din bucătărie, duceam în mână o bucată de 
prăjitură învelită în șervet, pe care doamna Searle mi-o întinsese 


VP - 40 


cu o privire acră, nemulțumită fără doar și poate că hoinăream 
atât de devreme prin casă, căutând să mănânc înainte de micul 
dejun pe care ea tocmai îl pregătea. Imi place doamna Searle și, 
întrucât este una dintre puţinii rămași alături de noi după 
noaptea aceea teribilă, îmi place acum şi mai mult, totuși am 
alte probleme despre care să-mi fac griji. lnmormântarea tatii. Și 
mama, bineînţeles. 

Apoi m-am trezit în holul de la intrare, privind ușa din faţă, și, 
fără să-mi dau seama, am deschis-o, după care, fără să gândesc 
- oricum, fără să gândesc prea mult -, am coborât pe trepte, 
ieșind într-o lume acoperită de chiciură. 


— Pentru Dumnezeu, ce intenţionezi să faci într-o dimineaţă 
așa geroasă, domnișorule Haytham? 

O trăsură tocmai oprise în faţa casei, iar la fereastră se afla 
Birch. Purta o pălărie mai groasă decât de obicei, iar eșarfa din 
jurul gâtului îi era ridicată peste nas, așa că, la prima vedere, 
părea un brigand de drumul mare. 

— Mă uitam doar, domnule, i-am răspuns. 

Și-a coborât eșarfa și a încercat să zâmbească. Când zâmbea 
înainte, în ochi îi apărea o scânteiere jucăușă, dar acum ochii 
aceia păreau tăciuni dintr-un foc ce se stingea treptat, care se 
străduiau, dar nu erau în stare, să reverse căldură, iar glasul i-a 
sunat obosit și încordat când a rostit: 

— Cred că poate știu ce cauţi, domnișorule Haytham. 

— Și ce anume ar fi, domnule? 

— Drumul spre casă? 

Am căzut pe gânduri și mi-am dat seama că avea dreptate. 
Necazul era că trăisem primii zece ani din viață, ocrotit și îngrijit 
de părinţi și de bone. Deși știam că Queen Anne's Square se afla 
în apropiere, ba chiar că puteam ajunge acolo pe jos cu 
ușurință, nu cunoșteam drumul. 

— Și intenţionai o vizită? a continuat Birch. 

Am ridicat din umeri, însă acela era adevărul - da, mă 
închipuisem la adăpostul vechii mele case. In camera pentru 
jocuri. M-am închipuit recuperând... 


VP - 41 


— Sabia ta? 

Am aprobat din cap. 

— Mă tem că este prea periculos să intri în casă. Vrei să 
mergem însă până acolo? Poţi măcar s-o vezi. Haide, vino- 
năuntru - afară este mai rece ca-n trufa unui ogar. 

Și n-am găsit niciun motiv pentru care să n-o fac, mai ales 
când Birch a scos o pălărie și o capă din adâncul trăsurii. 

După numai câteva minute, când ne-am oprit în faţa fostei 
reședințe a familiei Kenway, aceasta nu arăta deloc așa cum îmi 
imaginasem. Nu - era mult, mult mai rău. Părea că un pumn 
gigantic o lovise din înalturi, zdrobind acoperișul și trecând prin 
nivelurile de sub el, astfel încât produsese o gaură uriașă, 
neregulată. Acum nu mai era o casă, ci mai degrabă 
reprezentarea uneia teribil de ruinate. 

Prin ferestrele sparte, puteam vedea în holul de la intrare și în 
sus - prin podelele rupte până în holul aflat cu trei paliere mai 
sus, toate înnegrite de funingine. Am văzut mobile pe care le- 
am recunoscut, tot înnegrite și carbonizate, portrete arse, ce 
atârnau strâmbe pe pereţi. 

— Îmi pare rău, domnișorule Haytham, a spus Birch, dar chiar 
este prea periculos ca să intri. 

După încă o clipă, m-a condus înapoi în trăsură, a bătut de 
două ori cu bastonul în tavan și vizitiul a dat bice cailor. 

— Cu toate acestea, a urmat Birch, ieri mi-am luat libertatea 
de a-ţi recupera sabia. 

După aceea s-a aplecat și a tras caseta de sub bancheta lui. 
Și ea era plină de funingine, dar, când i-a ridicat capacul, sabia 
sclipea înăuntru ca în ziua când mi-o dăruise tata. 

— Mulţumesc, domnule Birch, a fost tot ce am putut spune, 
iar el a închis capacul casetei și a pus-o pe bancheta trăsurii, 
între noi. 

— Este o sabie frumoasă, Haytham. Nu am nicio îndoială că o 
vei preţui. 

— Cu siguranţă, domnule. 

— Și când, mă întreb, va gusta sânge pentru prima oară? 

— Nu știu, domnule. 

A urmat o pauză. Birch și-a strâns mâinile pe măciulia 
bastonului pe care-l ţinea între genunchi. 

— În noaptea atacului, ai ucis un bărbat, a rostit el. 


VP - 42 


A întors capul ca să privească afară, pe fereastră. Treceam pe 
lângă case abia vizibile, care pluteau într-o pâclă de fum și aer 
înghețat. Era încă devreme. Străzile erau tăcute. 

— Ce ai simţit atunci? a urmat el. 

— O apăram pe mama, am răspuns. 

— Aceea a fost unica opţiune posibilă, a încuviinţat din cap, și 
ai făcut ceea ce se cuvenea. Să nu crezi nicio clipă altceva. Dar 
chiar dacă a fost unica opţiune posibilă, nu schimbă cu nimic 
faptul că uciderea unui om nu-i ceva neînsemnat. Pentru nimeni, 
nici chiar pentru tatăl tău. Nici pentru mine. Dar mai ales pentru 
un băiat de vârstă încă fragedă. 

— N-am simţit nicio tristețe faţă de ceea ce am făcut. Am 
acționat, pur și simplu. 

— De atunci te-ai mai gândit la asta? 

— Nu, domnule. M-am gândit doar la tata și la mama. 

— Și Jenny...? 

— Ah. Da, domnule. 

A urmat o pauză, iar când Birch a vorbit după aceea, glasul i-a 
fost inexpresiv, dar solemn. 

— Trebuie s-o găsim, Haytham, a spus el. 

Am rămas tăcut. 

— Eu intenţionez să plec în Europa, unde credem că este 
ținută. 

— De unde știi că este în Europa, domnule? 

— Haytham, eu fac parte dintr-o organizaţie influentă și 
importantă. Un fel de club, sau de societate. Unul dintre 
numeroasele avantaje ale apartenenţei la organizaţie este că 
avem ochi și urechi peste tot. 

— Cum se numește organizaţia asta, domnule? am întrebat. 

— Templierii, domnișorule Haytham. Eu sunt un cavaler 
templier. 

— Un cavaler? am repetat, privindu-l pătrunzător. 

A râs scurt. 

— Poate că nu tocmai genul de cavaler la care te gândești, o 
relicvă a Evului Mediu, totuși idealurile noastre rămân aceleași. 
Tot așa cum străbunii noștri au plecat cu veacuri în urmă să 
aducă pacea în Țara Sfântă, la fel și noi suntem puterea 
nevăzută care ajută la menţinerea păcii și ordinii în vremurile 
noastre. A arătat cu mâna spre fereastra dincolo de care străzile 
începuseră să se însuflețească. Toate acestea, Haytham, 


VP - 43 


necesită organizare și disciplină, iar organizarea și disciplina 
necesită un exemplu care să fie urmat. Cavalerii templieri sunt 
exemplul acela. 

Mă simțeam ametit. 

— Și unde vă întâlniți? Ce faceţi? Aveţi armuri? 

— Mai târziu, Haytham. Mai târziu, îţi voi spune mai multe. 

— Tata a fost și el membru? A fost cavaler? Am simţit cum mi 
se iuţesc bătăile inimii. El mă antrena pe mine să devin cavaler? 

— Nu, domnișorule Haytham, el n-a fost unul dintre noi și mă 
tem că, din câte știu eu, te instruia în arta scrimei pentru ca 
să... ei bine, faptul că mama ta trăiește e o dovadă a valorii 
lecţiilor pe care le-ai primit. Nu, relaţia dintre noi nu s-a clădit pe 
apartenenţa mea la Ordin. Sunt încântat să spun că am fost 
angajat de tatăl tău pentru abilitatea mea de a gestiona 
proprietăţi, nu pentru alte legături ascunse. El știa totuși că 
eram cavaler. La urma urmelor, templierii au legături puternice 
și bogate, care pot fi uneori de folos în afacerile noastre. Poate 
că tatăl tău nu făcea parte dintre ei, totuși era îndeajuns de 
inteligent ca să înțeleagă meritul acelor legături: un cuvânt 
prietenos, o informaţie utilă - aici trase aer adânc în piept -, așa 
cum a fost avertismentul privind atacul din Queen Anne's 
Square. l-am spus, desigur. L-am întrebat care putea fi motivul 
pentru care fusese vizat, dar el a respins ideea în sine - poate 
nesincer. Ne-am ciondănit în privinţa aceea. Glasurile au fost 
ridicate de ambele părți, dar acum regret că n-am fost mai 
insistent. 

— Aceea a fost cearta pe care am auzit-o? am întrebat eu. 

Birch m-a privit pieziș. 

— Deci ai auzit-o, așa este? Sper că n-ai tras intenţionat cu 
urechea. 

Tonul lui m-a făcut să mă simt recunoscător că n-o făcusem. 

— Nu, domnule, am auzit glasuri ridicate și asta a fost tot. 

El mi-a aruncat o căutătură pătrunzătoare. Satisfăcut că 
spusesem adevărul, s-a întors cu totul spre mine. 

— Tatăl tău a fost pe atât de încăpățânat, pe cât era de 
enigmatic. 

— Totuși, nu ţi-a ignorat avertismentul, domnule. La urma 
urmelor, i-a angajat pe soldaţi. 

Birch a oftat. 


VP - 44 


— Tatăl tău n-a luat ameninţarea în serios și n-a făcut nimic. 
Când nu m-a ascultat, mi-am luat libertatea de a o informa pe 
mama ta. Soldaţii au fost angajaţi la insistenţele ei și-mi pare 
rău că n-am folosit în locul lor oameni din rândurile noastre. Ei 
n-ar fi fost înfrânți așa ușor. Tot ce pot face acum este să încerc 
să-i găsesc fiica și să-i pedepsesc pe cei responsabili de cele 
întâmplate. Pentru asta însă trebuie să știu motivul - care a fost 
scopul atacului? Domnișorule Haytham, spune ce știi tu despre 
tatăl tău înainte să se fi stabilit la Londra? 

— Nimic, domnule, am răspuns. 

A chicotit sec. 

— Atunci suntem doi. De fapt, nu numai doi. Nici mama ta nu 
știe aproape nimic. 

— Dar Jenny, domnule? 

— Ah, Jenny cea enigmatică. Pe atât de frustrantă, pe cât era 
de frumoasă, pe atât de enigmatică, pe cât era de adorabilă. 

— „Era”... domnule? 

— O formă de exprimare, domnișorule Haytham - cel puţin 
sper asta din toată inima. Îmi păstrez speranţa că Jenny este 
teafără în mâinile răpitorilor, deoarece le poate fi de folos numai 
dacă rămâne în viaţă. 

— Crezi că au răpit-o pentru răscumpărare? 

— Tatăl tău era foarte bogat. Este posibil ca familia voastră să 
fi fost vizată tocmai de aceea și ca moartea tatălui tău să nu fi 
fost plănuită. Este cu certitudine o posibilitate, pe care oamenii 
noștri o cercetează chiar acum. În același timp însă scopul poate 
să fi fost asasinarea tatălui tău, iar alţi oameni cercetează și 
posibilitatea asta - mai exact, eu, pentru că, desigur, l-am 
cunoscut bine și aș fi știut dacă avea dușmani... dușmani cu 
mijloacele necesare organizării unui asemenea atac, vreau să 
spun, nu doar niște chiriași nemulțumiți -, dar n-am găsit nici 
măcar o singură posibilitate, ceea ce mă face să cred că motivul 
poate să fi fost reglarea unor conturi. Dacă este așa, atunci sunt 
niște conturi vechi, ceva legat de perioada dinaintea stabilirii la 
Londra. Deoarece este singura care l-a cunoscut înainte de 
Londra, Jenny poate să aibă răspunsuri, dar acum a dispărut. 
Prin urmare, oricum ar sta lucrurile, noi trebuie s-o găsim pe ea. 

Ceva din felul cum a spus „noi” mi-a atras atenţia. 


VP - 45 


— După cum spuneam, se crede că a fost dusă în Europa, așa 
că acolo ne vom desfășura căutarea. lar prin „noi”, Haytham, 
mă refer la noi doi. 

Am tresărit. 

— Domnule? am reușit doar să spun, nevenindu-mi să cred ce 
auzisem. 

— Exact, a aprobat el din cap. Mă vei însoţi. 

— Mama are nevoie de mine, domnule. N-o pot lăsa singură 
aici. 

Birch m-a privit din nou fix, iar în ochii lui nu exista nici 
bunătate, dar nici răutate. 

— Mă tem că decizia asta nu-ţi aparţine, a spus el. 

— Este a mamei, am insistat. 

— Nu tocmai. 

— Ce vrei să spui, domnule? 

El a oftat. 

— Haytham, ai mai vorbit cu mama ta din noaptea atacului? 

— A fost prea tulburată, ca să mai primească pe cineva, cu 
excepția doamnei Davy și a lui Emily. A rămas în camera ei și 
doamna Davy a spus că voi fi chemat, când ea mă va putea 
vedea. 

— Când o vei vedea, o să observi că s-a schimbat. 

— Cum adică? 

— În noaptea atacului, și-a văzut soțul murind și băieţelul 
ucigând un om. Acele întâmplări au avut un efect profund 
asupra ei și este posibil să nu mai fie persoana pe care ţi-o 
amintești. 

— În cazul acesta, are cu atât mai multă nevoie de mine. 

— Poate că are nevoie în primul rând să se facă bine... posibil 
având în jur cât mai puţine amintiri din noaptea aceea 
îngrozitoare. 

— Am înţeles, domnule, am zis. 

— Îmi pare rău dacă vestea asta te-a șocat, Haytham. Birch s- 
a încruntat. Și, desigur, este posibil să mă înșel, deși, după 
moartea tatălui tău, m-am ocupat de afacerile lui și ca atare am 
avut întâlniri cu mama ta. Am avut astfel ocazia s-o văd între 
patru ochi și nu cred că mă înșel. Nu de data asta. 


VP - 46 


Mama m-a chemat la ea cu puţin înainte de înmormântare. 

Când Betty, care se înroșise la faţă cerându-și scuze pentru 
ceea ce numise „micuța ei zăbavă în pat”, m-a anunţat, primul 
meu gând a fost că se răzgândise cu privire la plecarea mea în 
Europa cu Birch, dar mă înșelasem. Am alergat spre camera ei și 
am ciocănit la ușă; abia dacă am auzit-o spunându-mi să intru - 
glasul îi era slab și subţire, câtuși de puţin așa cum obișnuia să 
fie: blând, dar autoritar. Am intrat și am zărit-o stând la 
fereastră, iar doamna Davy umbla la draperii; deși era în plină 
zi, afară nu era prea lumină, totuși mama flutura întruna din 
mână în faţa ochilor ca și cum ar fi fost deranjată de o pasăre 
furioasă, nu doar de razele sure ale soarelui de iarnă. În cele din 
urmă, doamna Davy a terminat, spre multumirea mamei, și apoi 
mi-a făcut semn să mă așez, cu un surâs obosit. 

Mama a întors capul spre mine, foarte lent, m-a privit și s-a 
silit să zâmbească. Atacul avusese un efect teribil asupra ei. Era 
ca și cum toată viaţa i se scursese din trup; ca și cum pierduse 
lumina pe care o avusese dintotdeauna; așa cum spunea mereu 
tata, indiferent dacă era veselă sau furioasă, își punea inima pe 
tavă. Acum zâmbetul i s-a șters încet de pe buze și chipul i-a 
redevenit inexpresiv și ușor încruntat, de parcă încercase, dar 
nu mai avea puterea, să menţină aparenţa. 

— Haytham, a rostit apoi cu glas monoton, știi că n-o să vin la 
înmormântare? 

— Da, mamă. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău, Haytham, îmi pare sincer rău, 
dar nu sunt destul de puternică s-o fac. 

Nu-mi spunea niciodată Haytham. Întotdeauna îmi spunea 
„Scumpule”. 

— Da, mamă, am rostit știind că era o femeie puternică. 

Mama ta, Haytham, spunea tata, are mai multă bărbătie 
decât orice bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. 

Ei se cunoscuseră la scurt timp după ce tata se stabilise în 
Londra, iar ea îl urmărise - „ca o leoaică aflată în urmărirea 
prăzii”, glumise tata, „o imagine care în același timp îţi îngheaţă 
sângele în vene și-ți trezește respectul”, și încasase o palmă 


VP - 47 


după ceafă pentru gluma aceea, genul de glumă despre care te 
gândești că s-ar putea să aibă un sâmbure de adevăr. 

Mamei nu-i plăcea să vorbească despre familia ei. Era 
„prosperă” - asta era tot ce știam. lar lui Jenny îi scăpase o dată 
că familia o dezmoștenise, din cauza relaţiei cu tata. Desigur, 
motivul nu-l aflasem niciodată. În rarele ocazii când o sâcâisem 
pe mama despre viaţa dusă de tata înainte de Londra, ea 
zâmbise misterios. Tata avea să-mi spună totul când va fi cazul. 
Stând acum în camera ei, am înțeles că cel puţin o parte din 
durerea pe care o simţeam era aceea de a ști că nu voi mai afla 
niciodată ce intenţionase tata să-mi spună cu ocazia aniversării 
mele. Deși trebuie să precizez că nu reprezenta decât o 
părticică infimă din durere - cu totul insignifiantă comparativ cu 
durerea pierderii lui și durerea de a-mi vedea mama așa. Atât 
de... împuținată. Atât de lipsită de bărbăţia despre care vorbise 
tata. 

Poate că de fapt sursa tăriei mamei fusese el. Poate că 
vederea carnagiului din noaptea aceea îngrozitoare însemnase 
pur și simplu prea mult pentru ea. Se spune că este ceva ce li se 
întâmplă soldaţilor. Ei se aleg cu „inima frântă” și devin simple 
umbre ale bărbaţilor care au fost cândva. Vărsarea de sânge îi 
schimbă cumva. M-am întrebat dacă așa se petrecuse și cu 
mama. 

— Îmi pare rău, Haytham, a adăugat ea. 

— Nu-i nimic, mamă. 

— Nu... vreau să spun că-mi pare rău că vei pleca în Europa 
cu domnul Birch. 

— Dar eu trebuie să rămân aici, cu tine, mamă! Să am grijă 
de tine. 

Ea a râs nepăsător. 

— Soldăţelul mamei, da? 

M-a fixat după aceea cu o privire ciudată, căutătoare. 

Am știut cu exactitate încotro se îndreptau gândurile ei. Spre 
cele întâmplate în noaptea aceea, pe scară. Mă revedea băgând 
sabia în atacatorul mascat. 

Apoi și-a ferit privirea, lăsându-mă cu răsuflarea aproape 
tăiată din cauza emoţiilor pure pe care i le citisem în ochi. 

— Doamna Davy și Emily vor avea grijă de mine, a continuat 
mama. Ne vom muta în Queen Anne's Square, după ce va fi 
reparată și voi angaja mai mult personal. Nu, Haytham, de fapt 


VP - 48 


eu trebuie să am grijă de tine, și l-am numit pe domnul Birch 
administratorul averii familiei și tutorele tău, pentru ca să 
primești o educație corespunzătoare. Așa ar fi dorit tatăl tău. 

S-a uitat apoi la draperie cu un aer întrebător, ca și cum ar fi 
încercat să-și amintească de ce fusese trasă. 

— Domnul Birch mi-a spus de altfel că va discuta cu tine 
despre plecarea imediată spre Europa. 

— Da, mi-a spus, însă... 

— Perfect. 

M-a privit. O dată în plus, căutătura ei avea ceva neliniștitor; 
mi-am dat seama că nu mai era mama pe care o știam. Sau 
poate că eu nu mai eram fiul pe care-l știa ea? 

— Așa va fi mai bine, Haytham. 

— Dar, mamă... 

M-a privit, după care și-a ferit iute ochii. 

— Vei pleca și cu asta am terminat, a rostit ferm și a 
reînceput să examineze draperiile. 

M-am uitat la doamna Davy, căutând ajutor, dar n-am găsit 
nimic; ea s-a mulțumit să-mi zâmbească în semn de compasiune 
și să înalțe puţin din sprâncene, într-o expresie care spunea: 
„Îmi pare rău, însă nu pot să fac nimic - a luat deja decizia 
finală”. În odaie a domnit tăcerea; nu se auzea nimic, cu 
excepția zgomotelor de copite de afară, dintr-o lume ce-și 
continua existența, nepăsătoare că a mea era spulberată. 

— Poţi să pleci, Haytham, a spus mama și a făcut un gest 
scurt din mână. 

Înainte de atac, ea nu „mă chema” niciodată. Nici nu mă 
concedia în felul în care o făcuse acum. Inainte de atac, nu m-ar 
fi lăsat niciodată să plec de lângă ea fără să mă sărute măcar o 
dată pe obraz, și cel puţin o dată pe zi îmi spunea că mă 
iubește. 

Atunci mi-am dat seama că nu spusese absolut nimic despre 
cele întâmplate în noaptea aceea pe scară. Nu-mi mulţumise că- 
i salvasem viața. Când am ajuns la ușă, m-am oprit, m-am întors 
s-o privesc și m-am întrebat dacă nu cumva ea își dorea ca 
finalul să fi fost altul. 


VP - 49 


IV 


Birch m-a însoţit la înmormântare, o ceremonie mică, 
neprotocolară, în aceeași capelă pe care o folosisem pentru 
Edith, cu aproape același număr de participanţi: personalul 
casei, bătrânul domn Fayling și câţiva angajaţi ai tatii, cu care 
Birch a stat de vorbă după aceea. M-a prezentat unuia dintre ei 
- domnul Simpkin, despre care am apreciat că avea în jur de 
treizeci și cinci de ani - și mi-a spus că el se va ocupa de 
afacerile familiei. Simpkin a făcut o plecăciune scurtă și mi-a 
aruncat o privire pe care începeam s-o recunosc ca fiind un 
amestec de  stinghereală și compasiune, fiecare individ 
străduindu-se să găsească expresia adecvată. 

— Voi avea grijă de mama ta cât timp vei fi în Europa, 
domnișorule Haytham, m-a asigurat el. 

Am înţeles atunci, șocat, că voi pleca într-adevăr, că nu 
aveam de ales și că nu puteam face nimic în privinţa asta. Deși, 
am gândit, exista totuși o opţiune: puteam să fug. Desigur însă, 
fuga nu părea deloc o variantă viabilă. 

Am revenit cu trăsurile acasă. Când am intrat, am zărit-o pe 
Betty, care mi-a surâs șters. Se părea că vestea plecării mele se 
răspândise. Când am întrebat-o ce plănuia să facă, mi-a spus că 
Digweed îi găsise alt loc de muncă. M-a privit cu ochii sticlind de 
lacrimi, iar după ce a ieșit din odaie, m-am așezat la birou și am 
început să scriu în jurnal, simţindu-mi inima grea. 


11 decembrie 1735 


Mâine-dimineaţă plecăm spre Europa. Mă surprinde cât de 
puţine pregătiri sunt necesare. Parcă incendiul mi-a retezat deja 
toate legăturile cu vechea mea viaţă. Puținele bunuri rămase au 
fost îndeajuns ca să umple două cufere, care au fost luate azi- 
dimineaţă. Astăzi voi întocmi scrisori și voi discuta și cu domnul 


VP - 50 


Birch, pentru a-l înștiința despre ceva ce s-a întâmplat aseară, 
după ce am mers la culcare. 

Aproape că adormisem, când am auzit un ciocănit ușor în ușă. 
M-am ridicat în capul oaselor și, așteptându-mă să fie Betty, am 
rostit: 

— Intră! 

Nu era însă Betty. O altă fată a intrat iute în odaie și a închis 
ușa în urma ei. A ridicat o lumânare, ca să-i pot vedea chipul și 
degetul pe care-l ţinea la buze. Era Emily, camerista cu păr 
bălai. 

— Domnișorule Haytham, a spus ea, trebuie să-ţi spun ceva 
ce nu-mi dă pace. 

— Bineînţeles, am încuviințat și am sperat că glasul nu va 
trăda faptul că, pe neașteptate, mă simţeam foarte tânăr și 
foarte vulnerabil. 

— Eu o cunosc pe subreta familiei Barrett, a vorbit ea repede. 
O cheamă Violet și a fost printre cei, care în noaptea aceea, au 
ieșit din casele lor. Ea a fost aproape de trăsura în care au pus-o 
pe sora ta, domnișorule. Când au dus-o pe domnișoara Jenny pe 
lângă ea, spre trăsură, domnișoara Jenny a zărit-o și i-a spus 
iute ceva, ceva ce Violet mi-a spus după aceea mie. 

— Ce anume? am întrebat. 

— A fost foarte repede, domnișorule, și era multă hărmălaie, 
iar domnișoara Jenny n-a putut spune multe până să fie suită în 
trăsură, dar lui Violet i s-a părut că aude cuvântul „trădător”. A 
doua zi, Violet a fost vizitată de un bărbat cu accent din sud- 
vest, sau cel puțin așa a zis ea, care a dorit să știe ce auzise, 
însă Violet a spus că nu auzise nimic, chiar și atunci când 
gentilomul acela a ameninţat-o. El i-a arătat un cuţit 
înspăimântător, domnișorule, pe care-l purta la brâu, dar nici 
atunci ea n-a zis nimic. 

— Ţi-a povestit totuși ție? 

— Violet este sora mea, domnișorule. Își face griji pentru 
mine. 

— Ai mai povestit cuiva toate astea? 

— Nu, domnișorule. 

— Mâine-dimineaţă o să-i spun domnului Birch, am zis. 

— Dar, domnișorule... 

— Ce este? 

— Dacă trădătorul este chiar domnul Birch? 


VP -51 


Am râs scurt și am clătinat din cap. 
— Nu se poate. El mi-a salvat viaţa. A fost acolo și s-a luptat... 
Apoi mi-a venit o idee. Pe de altă parte, cineva nu a fost acolo. 


Desigur, azi-dimineață i-am trimis vorbă lui Birch cu prima 
ocazie, iar el a ajuns la aceeași concluzie ca mine. 

După o oră a sosit un alt bărbat, care a fost condus în cabinet. 
Era cam de vârsta tatii și avea chip colţuros, cicatrici și ochii reci 
și ficși ai unei specii de viață oceanică. Era mai înalt decât Birch, 
și mai lat în umeri, iar prezenţa lui părea că umple încăperea. O 
prezenţă sumbră. Apoi m-a privit. M-a privit de sus, dinapoia 
nasului său strâmbat cu dispreţ. 

— Dânsul este domnul Braddock, a spus Birch în timp ce eu 
ramăsesem locului, țintuit de privirea nou-venitului. El este, de 
asemenea, templier și se bucură de încrederea mea totală și 
neţărmurită. Și-a dres glasul și a rostit mai apăsat: Și într-un 
chip care uneori contrazice ceea ce știu că ascunde în adâncul 
inimii. 

Braddock a pufnit și i-a aruncat o privire nimicitoare. 

— Haide, Edward, l-a liniștit Birch. Haytham, domnul Braddock 
se va ocupa de găsirea trădătorului. 

— Mulţumesc, domnule, am spus eu. 

Braddock s-a uitat la mine, apoi i s-a adresat lui Birch. 

— M-ai putea conduce la camera acestui Digweed? 

Când am dat să-i urmez, Braddock s-a încruntat spre Birch, 
care a încuviinţat aproape imperceptibil din cap, apoi s-a întors 
spre mine și a zâmbit, cu o privire care-mi cerea să am răbdare. 

— Haytham, a rostit el, poate că ar trebui să te ocupi de alte 
lucruri. Poate de pregătirile pentru plecare? 

Am fost silit astfel să revin în odaia mea, unde mi-am privit 
cuferele deja strânse, apoi mi-am scos jurnalul în care să scriu 
evenimentele zilei. Cu câteva momente în urmă, Birch mi-a adus 
veștile: Digweed fugise, mi-a spus el încruntat, după care m-a 
asigurat că-l vor găsi totuși. Templierii îi prind întotdeauna pe 
cei pe care-i urmăresc, iar între timp nimic n-avea să se 
schimbe. Noi urma să plecăm spre Europa. 


VP - 52 


Îmi dau seama că aceasta va fi ultima mea însemnare în 
jurnal făcută aici, în casa din Londra. Acestea sunt ultimele 
cuvinte ale vechii mele vieţi, înainte de a-mi începe noua viaţă. 


VP-53 


PARTEA A DOUA 


1747, DUPĂ DOISPREZECE ANI 


10 iunie 1747 


L-am privit pe trădător azi, în timp ce umbla prin bazar. Purta 
pălărie cu pene, catarame și jartiere colorate, și trecea ţanţoș 
de la o tarabă la alta, scânteind în soarele strălucitor de alb al 
Spaniei. Glumea și râdea cu unii tarabagii; cu alţii schimba 
câteva vorbe aspre. Se părea că nu era nici prieten, nici despot 
și într-adevăr impresia pe care mi-am format-o despre el, e 
drept din depărtare, a fost a unui bărbat corect, ba chiar 
binevoitor. Nu trebuie uitat însă că nu pe oamenii aceia îi trăda 
el. Trăda Ordinul. Pe noi. 

Două gărzi l-au însoţit în tot timpul hoinărelii și mi-am dat 
seama că erau bărbaţi cunoscători. Ochii lor se plimbau 
neîncetat prin piață, iar când un vânzător l-a bătut prietenește 
pe spate și i-a întins în dar o pâine de pe taraba sa, trădătorul a 
făcut semn spre cel mai înalt dintre cei doi, care a luat pâinea 
cu mâna stângă, păstrându-și mereu liberă mâna cu care să 
apuce sabia. Era un ins priceput. Instruit de templieri. 

Peste câteva clipe, un băiețaș a apărut în goană din mulţime 
și imediat ochii mi s-au îndreptat spre gărzi. Le-am văzut 
încordându-se, evaluând pericolul și apoi... 

Relaxându-se? 

Râzând între ele, fiindcă tresăriseră degeaba? 

Nu. Au rămas tensionate. Au rămas vigilente, fiindcă nu erau 
naive și știau că băiețaşul putea să fi fost o diversiune. 

Erau pricepute. M-am întrebat dacă bărbaţii aceia fuseseră 
corupți de învăţăturile stăpânului lor, un ins care jurase credinţă 
unei cauze, dar promova idealurile alteia. Am sperat să nu fie 


VP - 54 


așa, întrucât decisesem deja să-i las să trăiască. lar dacă pare 
să fie convenabil că hotărâsem să-i las să trăiască și că, poate, 
eram mai degrabă îngrijorat de lupta cu doi oameni așa 
competenți, atunci este o aparenţă falsă. Ei puteau fi vigilenţi; 
neîndoios, erau spadasini experți; erau iscusiți în aducerea 
morții. 

Însă și eu sunt vigilent. Sunt un spadasin expert. Și sunt 
iscusit în aducerea morţii. Am înzestrări înnăscute pentru astea. 
Cu toate că nu simt nicio plăcere în iscusința mea de a aduce 
moartea... așa cum simt plăcere faţă de teologie, filosofie, 
literatură clasică și limbi străine, mai cu seamă spaniola, pe care 
o vorbesc atât de bine, încât pot trece drept nativ aici, în Altea, 
e drept că unul mai degrabă tăcut. Pur și simplu, mă pricep să 
ucid. 

Poate că, dacă ţinta mea ar fi Digweed, aș putea simţi o mică 
măsură de satisfacție în moartea lui cauzată de mâinile mele. 
Dar ţinta nu este el. 


Timp de cinci ani de la plecarea din Londra, Reginald și cu 
mine am cutreierat Europa, trecând de la o ţară la alta, într-o 
caravană de slugi și camarazi templieri, care se roteau în jurul 
nostru, apărând și dispărând, numai noi doi rămânând 
statornici. Mergeam în altă ţară, luam câteodată urma unui grup 
de negustori turci de sclavi despre care se credea că ar fi avut-o 
pe Jenny și acţionam uneori pe baza informaţiilor despre 
Digweed pe care ni le transmitea Braddock, călătorind adesea 
luni în șir, însă revenind întotdeauna cu mâinile goale. 

Reginald era tutorele meu și în această privinţă semăna cu 
tata; în primul rând, pentru că privea cu dispreț aproape tot ce 
exista în cărți, susținând că exista o învăţătură superioară, mai 
avansată decât cea care putea fi găsită în manuale vechi și 
colbuite, pe care ulterior aveam s-o cunosc ca fiind învățătura 
templieră; și în al doilea rând, pentru că insista să gândesc cu 
propria mea minte. 

Totuși, spre deosebire de tata, care-mi ceruse să decid singur, 
Reginald, așa cum mi-am dat seama în timp, vedea lumea în 


VP- 55 


termeni mai absoluţi. Cu tata, eu simţisem uneori că gândirea ar 
fi fost îndeajuns - că gândirea era un scop în sine și concluzia la 
care ajungeam era mai puţin importantă decât drumul până la 
ea. Cu tata, faptele și, îmi dau seama privindu-mi jurnalele din 
trecut, întregul concept de adevăr se puteau simţi ca niște 
proprietăţi mutabile, schimbătoare. 

Cu Reginald nu exista însă o asemenea ambiguitate, iar în 
anii de început când eu spuneam altfel, el îmi zâmbea și zicea 
că-l putea auzi în mine pe tatăl meu. Îmi spunea că tata fusese 
un om măreț și înțelept în multe feluri, și probabil spadasinul cel 
mai bun pe care-l întâlnise vreodată, totuși atitudinea lui faţă de 
învățătură nu era pe atât de cărturărească, pe cât ar fi putut. 

Să-mi fie oare rușine că de-a lungul timpului am ajuns să 
prefer calea lui Reginald, calea templieră mai strictă? Deși era 
mereu amabil, prompt cu o glumă sau un zâmbet, el nu avea 
bucuria naturală, ba chiar ștrengăria tatii. Era mereu perfect 
îngrijit și aranjat, și era fanatic în privinţa punctualităţii; insista 
ca lucrurile să fie permanent ordonate. Reginald era rigid, având 
o siguranţă atât interioară, cât și exterioară, care, aproape fără 
să vreau, a ajuns să mă atragă tot mai mult odată cu trecerea 
anilor. 

Într-o zi, am înţeles motivul. Era absenţa îndoielii... care 
determina dispariția confuziilor, indeciziilor, incertitudinilor. 
Sentimentul acela - sentimentul de „cunoaștere” pe care mi-l 
insuflase Reginald - a fost călăuza mea din copilărie până la 
maturitate. Nu am uitat niciodată învăţăturile tatii; dimpotrivă, 
el ar fi fost mândru de mine, pentru că-i pusesem idealurile sub 
semnul întrebării. Procedând astfel, adoptasem unele noi. 

N-am găsit-o pe Jenny. De-a lungul anilor, părerea mea 
despre ea se schimbase. Recitindu-mi jurnalele, am constatat că 
nu-mi păsase deloc de sora mea vitregă, lucru de care sunt 
cumva rușinat, pentru că acum sunt adult și văd altfel situaţia. 
Desigur, antipatia mea din copilărie n-a impietat cu nimic 
asupra căutării. În misiunea aceea, Birch manifesta un zel mai 
mult decât suficient pentru noi doi, totuși n-a fost îndeajuns. 
Fondurile pe care le primeam din Londra de la Simpkin erau 
consistente, dar nu aveau să fie veșnice. In Franţa, în apropiere 
de Troyes, în Champagne, am găsit un castel în care ne-am 
stabilit baza și în care Birch mi-a continuat ucenicia, susținându- 


VP - 56 


mi primirea ca Adept, iar apoi, acum trei ani, ca membru cu 
drepturi depline al Ordinului Templierilor. 

Au trecut săptămâni în care n-am primit nicio veste despre 
Jenny sau despre Digweed; apoi au început să treacă luni. Noi 
am fost implicaţi în alte acţiuni ale templierilor. Războiul de 
Succesiune Austriacă părea să înghită toată Europa în 
burdihanul său nesătul și noi a trebuit să ajutăm la protejarea 
intereselor Ordinului. „Aptitudinea” mea, iscusinţa mea de a 
aduce moarte, a devenit evidentă și Reginald i-a înțeles iute 
avantajele. Primul care a murit - nu primul om „ucis” de mine, 
desigur, ci primul meu asasinat, ar trebui să spun - a fost un 
negustor lacom din Liverpool. Al doilea a fost un prinţ austriac. 

După uciderea negustorului, acum doi ani, am revenit la 
Londra, doar ca să constat că lucrările de reparaţii continuau la 
Queen Anne's Square, iar mama... s-a simţit prea obosită în ziua 
aceea ca să mă vadă, însă la fel avea să fie și în ziua următoare. 

— Este prea obosită și pentru a-mi răspunde la scrisori? am 
întrebat-o pe doamna Davy, care s-a scuzat și a ferit ochii. 

După aceea am plecat la Herefordshire, sperând să dau de 
urma familiei lui Digweed, dar în zadar. Trădătorul din casa 
noastră n-a fost găsit niciodată... sau, ar trebui să reformulez, 
deocamdată. 

Pe de altă parte, focul răzbunării din inima mea s-a mai 
domolit, pur și simplu fiindcă am crescut, sau poate ca urmare a 
celor învățate de la Reginald despre autocontrol, despre 
stăpânirea propriilor emoţii. 

Chiar dacă este mai mocnit acum, focul acela nu se va stinge 
niciodată. 


Soţia proprietarului hosta/e-ului tocmai mă vizitase, aruncând 
o privire iute în jos pe scară înainte de a închide ușa în urma ei. 
Mi-a spus că în cursul absenței mele sosise un mesager și mi-a 
întins un plic, însoţit de o privire lascivă, care m-ar fi putut ispiti 
să acţionez, dacă n-aş fi avut alte lucruri în minte. De pildă, 
evenimentele din seara trecută. 


VP - 57 


Așa că m-am mulțumit s-o conduc afară din odaia mea și m- 
am așezat la masă să descifrez mesajul. Acesta mă anunţa ca, 
de îndată ce terminam în Altea, să nu revin acasă, în Franţa, ci 
să plec la Praga, unde urma să mă întâlnesc cu Reginald, în 
sediul templierilor din strada Celetná. El avea de discutat cu 
mine o chestiune urgentă. 

Până atunci, voi lua brânza. În seara asta trădătorul își va 
cunoaște sfârșitul. 


11 iunie 1747 


S-a terminat. La ucidere mă refer. Și cu toate că n-a fost 
lipsită de complicaţii, execuţia a fost „curată”, în sensul că 
trădătorul este mort, iar eu rămân nedescoperit și pentru asta 
îmi pot îngădui un dram de satisfacție, deoarece mi-am încheiat 
misiunea. 

Numele lui era Juan Vedomir și ar fi trebuit să ne protejeze 
interesele în Altea. | se tolerase că se folosise de oportunitatea 
de a-și clădi propriul imperiu; potrivit informaţiilor noastre, el 
controla portul și piața cu mână blândă și, bazându-mă pe ceea 
ce văzusem cu propriii mei ochi în cursul zilei, părea să se 
bucure de un oarecare sprijin, chiar dacă prezenţa constantă a 
gărzilor sale dovedea că lucrurile nu stăteau mereu așa. 

Însă nu cumva el era prea blând? Reginald așa considera, 
investigase și în cele din urmă descoperise că abandonarea 
doctrinelor templiere de către Vedomir era atât de completă, 
încât echivala cu trădarea. Noi suntem intoleranţi cu trădătorii 
Ordinului. Am fost trimis la Altea. L-am privit din depărtare. lar 
aseară mi-am luat brânza și am plecat definitiv din hostale, 
mergând pe străzi pietruite spre reședința lui. 

— Da? a spus garda care mi-a deschis ușa. 

— Am brânză, am spus. 

— Îi simt mirosul de aici, a replicat el. 

— Sper să-l conving pe señor Vedomir să-mi dea voie s-o 
vând în bazar. 

El a strâmbat și mai tare din nas. 

— Serior Vedomir se ocupă de atragerea clienţilor la piaţă, nu 
de izgonirea lor. 


VP -58 


— Poate că aceia cu gusturi mai rafinate au altă părere, 
serior. 

A mijit ochii. 

— Ai un accent ciudat. De unde ești de loc? 

Fusese primul care-mi pusese sub semnul întrebării cetăţenia 
spaniolă. 

— De loc sunt din Republica Genova, am răspuns zâmbind, 
unde brânza este una dintre mărfurile noastre cele mai căutate 
la export. 

— Brânza ta va avea mari greutăţi s-o detroneze pe a lui 
Varela. 

Am continuat să zâmbesc. 

— Sunt sigur că nu va fi așa. Și sunt sigur că sefior Vedomir 
va fi de aceeași părere. 

A părut că se îndoia, totuși s-a tras într-o parte și m-a lăsat în 
holul larg de la intrare, care, deși seara era caldă, era răcoros, 
aproape rece, și în același timp sărăcăcios mobilat, cu numai 
două scaune și o masă pe care erau niște cărți de joc. Le-am 
aruncat o privire. Am fost încântat să văd că era un joc de 
pichet, fiindcă pichetul se joacă în doi, ceea ce însemna că în 
casă nu se mai aflau alte gărzi. 

Bărbatul care-mi deschisese mi-a făcut semn să-mi pun 
legătura cu brânză pe masă și m-am conformat. Al doilea bărbat 
stătea puţin retras, cu mâna pe sabie în timp ce camaradul lui 
m-a căutat de arme, pipăindu-mi straiele și uitându-se apoi în 
desaga pe care o purtam pe umăr și în care aveam câteva 
monede și jurnalul, dar nimic altceva. Nu deţineam nicio armă 
albă. 

— Nu-i înarmat, a anunţat el și tovarășul său a încuviinţat din 
cap. Vrei, așadar, ca señor Vedomir să guste asta? m-a întrebat 
după aceea. 

Am aprobat din cap cu entuziasm. 

— Poate că ar trebui s-o gust eu mai întâi? a zis primul bărbat, 
privindu-mă cu atenţie. 

— Sperasem s-o păstrez pe toată pentru señor Vedomir, am 
răspuns cu un zâmbet slugarnic. 

A pufnit dispreţuitor. 

— E suficientă aici. Poate că ar trebui s-o guști tu. 

Am dat să protestez: 

— Sperasem s-o păstrez pe toată pentru... 


VP -59 


Bărbatul a dus mâna la sabie. 

— Gust-o, a insistat. 

Am încuviințat. 

— Desigur, señor. 

Am despachetat o bucată, am luat un dărab zdravăn și l-am 
mâncat. După aceea m-a îndemnat să gust din altă bucată și l- 
am ascultat, dând ochii peste cap ca să arăt ce gust divin avea. 

— Și dacă tot e desfăcută, am spus și am întins-o spre ei, 
puteţi gusta și voi. 

Cei doi au schimbat o privire, după care primul dintre ei a 
surâs, s-a dus la o ușă groasă din lemn de la capătul holului, a 
ciocănit și a intrat. A ieșit aproape imediat și mi-a făcut semn să 
înaintez și să intru în odaia lui Vedomir. 

Înăuntru era întuneric și domnea o aromă de parfum greu. 
Când am intrat, o tapiserie din mătase a unduit lin în curentul de 
aer. Vedomir stătea cu spatele la noi; își desfăcuse părul negru, 
care era lung și-i cădea pe spate, purta cămașă de noapte și 
scria la biroul său la lumina unei lumânări. 

— Vreţi să rămân, señor Vedomir? a întrebat garda. 

Vedomir nu s-a întors. 

— Înţeleg că musafirul nostru nu-i înarmat? 

— Nu, señor, deși mirosul brânzei lui ar fi îndeajuns să 
doboare o armată întreagă. 

— Pentru mine, mirosul este un parfum, Cristian, a râs 
Vedomir. Condu-l, te rog, pe musafirul nostru la un scaun și mă 
voi ocupa imediat de el. 

M-am așezat pe un scăunel de lângă șemineul gol, iar el a 
aplicat sugativa peste ce scrisese în caiet, după care s-a 
apropiat, luând din mers un cuţitaș de pe o masă din lateral. 

— Brânză, da? 

Zâmbetul i-a despărţit în două mustața subţire, apoi și-a 
aranjat cămașa de noapte ca să se poată așeza pe alt scăunel, 
vizavi de mine. 

— Da, señor, am spus. 

M-a cercetat atent. 

— Mi s-a spus că ai fi din Republica Genova, dar după 
accentul tău văd că ești englez. 

Aproape că am tresărit de surprindere, totuși surâsul lui larg 
mi-a lăsat de înțeles să nu-mi fac griji. Cel puţin nu deocamdată. 


VP - 60 


— De multă vreme crezusem că mi-am ascuns cu iscusinţă 
obârșia, am replicat pe un ton impresionat, totuși señor m-a 
descoperit imediat. 

— Și este vădit că am fost primul care a descoperit-o, pentru 
că altfel n-ai mai avea capul pe umeri. Țările noastre sunt în 
război, nu? 

— Toată Europa este în război, señor. Uneori mă întreb dacă 
știe cineva cine cu cine se luptă. 

Vedomir a chicotit și ochii i-au scânteiat. 

— Ești nesincer, prietene. Eu cred că știm cu toţii care sunt 
loialităţile regelui tău George, ca și ambițiile sale. Se spune că 
flota britanică se consideră cea mai bună din lume. Pe de altă 
parte, francezii, spaniolii - ca să nu mai zic de suedezi - sunt de 
altă părere. Un englez care vine în Spania își riscă viața. 

— Așadar, ar trebui să fiu îngrijorat acum pentru propria-mi 
piele, señor? 

— Cu mine? Vedomir și-a deschis braţele și mi-a oferit un 
surâs strâmb, ironic. Prietene, îmi place să cred că eu mă ridic 
deasupra grijilor meschine ale regilor. 

— Și atunci pe cine slujește señor? 

— Pe locuitorii acestui oraș, desigur. 

— Și cui jură señor loialitate, dacă nu regelui Ferdinand? 

— Unei puteri mai înalte. Vedomir a zâmbit, punând capăt 
subiectului și și-a îndreptat atenţia la pachetele cu brânză pe 
care le așezasem lângă șemineu. Acum însă, a continuat el, 
scuză-mi lipsa de înțelegere, dar... brânza aceasta... este din 
Republica Genova sau este brânză englezească? 

— Este brânza mea, señor. Brânzeturile mele sunt cele mai 
bune, oriunde mi-aș înfige stindardul. 

— Destul de bune ca să le înlăture pe ale lui Varela de pe 
piață? 

— Poate să se vândă alături de ele? 

— Și apoi ce se va întâmpla? Voi avea de-a face cu 
nemulțumirea lui Varela. 

— Da, senior. 

— Poate că o asemenea situaţie s-ar putea să nu te preocupe, 
prietene, dar acestea sunt chestiunile cu care mă confrunt zilnic. 
lar acum să gust din brânza asta până nu se topește, așa-i? 

Prefăcându-mă că mi-era cald, mi-am slăbit eșarfa de la gât și 
apoi am scos-o cu totul. Pe furiș am strecurat mâna în desaga 


VP -61 


de pe umăr și am palmat un dublon. Când Vedomir și-a întors 
atenţia asupra brânzei, am lăsat dublonul să cadă în eșarfă. 

Cuţitul a scânteiat în lumina lumânărilor când Vedomir a tăiat 
o bucăţică din prima brânză, a sprijinit-o cu degetul mare și a 
mirosit-o - poate că n-ar fi fost necesar; îi puteam simți izul din 
locul unde mă aflam -, apoi a băgat-o în gură. A mestecat-o 
îngândurat, s-a uitat la mine și după aceea a mai tăiat o 
bucăţică. 

— Hm, a rostit după câteva clipe. Te înșeli, prietene, nu este 
mai bună decât brânza lui Varela. Mai exact, este /a fe/ ca 
brânza lui Varela. Zâmbetul i-a dispărut și chipul i s-a întunecat; 
mi-am dat seama că fusesem demascat. De fapt, asta este 
brânza lui Varela. 

Gura i s-a deschis să strige după ajutor, dar eu am răsucit 
eșarfa de mătase într-o garotă printr-o simplă șfichiuire a 
încheieturilor și am sărit înainte cu brațele încrucișate, 
aruncând-o peste capul lui și în jurul gâtului. 

Mâna în care ţinea cuțitul i s-a înălțat, dar era prea lent și 
fusese luat prin surprindere, iar cuțitul s-a zbătut zadarnic spre 
tapiseria de mătase, în timp ce-am potrivit rumalul pentru ca 
moneda ce-i apăsa pe trahee să înăbușe orice zgomot. Ținând 
garota cu o singură mână, l-am dezarmat, am aruncat cuțitul 
spre o pernă, după care am folosit ambele brațe ca să strâng 
rumalul. 

— Mă numesc Haytham Kenway, am rostit sec și m-am 
aplecat înainte ca să privesc în ochii lui bulbucaţi. Ai trădat 
Ordinul Templier. Pentru asta ai fost condamnat la moarte. 

Braţul i s-a ridicat într-o tentativă inutilă de a-mi zgâria fața, 
însă mi-am ferit capul și am privit mătasea unduind slab, când 
viaţa l-a părăsit. 

După ce s-a terminat, i-am așezat corpul pe pat, apoi m-am 
apropiat de birou și i-am luat jurnalul, așa cum fusesem instruit. 
Era deschis și ochii mi-au căzut pe câteva rânduri: „Para ver de 
manera diferente, primero debemos pensar diferente”. 

Am recitit cuvintele, traducându-le cu grijă, ca și cum aș fi 
învăţat o limbă nouă: „Ca să vedem diferit, trebuie mai întâi să 
gândim diferit”. 

Le-am privit câteva clipe, adâncit în gânduri, apoi am închis 
jurnalul, l-am băgat în desagă și mi-am îndreptat iarăși atenţia 
la situaţia curentă. Moartea lui Vedomir nu avea să fie 


VP - 62 


descoperită până dimineaţă, iar eu voi fi fost de mult plecat, în 
drum spre Praga, unde acum aveam ceva să-l întreb pe 
Reginald. 


18 iunie 1747 


— Este vorba despre mama ta, Haytham. 

Reginald stătea în faţa mea, în subsolul sediului de pe strada 
Celetná; nu făcuse niciun efort pentru a se îmbrăca după moda 
din Praga și-și afișa specificul englezesc ca pe o medalie de 
onoare: ciorapi albi imaculaţi și bine întinși, pantaloni negri și, 
desigur, peruca albă, care-și scuturase majoritatea pudrei pe 
umerii redingotei. Era luminat de flăcările ce se înălțau din 
mangaluri înalte din fier susținute pe stâlpi de o parte și alta a 
sa; pe zidurile din piatră atât de întunecate, încât erau aproape 
negre, erau fixate torţe ce străluceau cu halouri de lumină mai 
palidă. In mod obișnuit, stătea relaxat, cu mâinile la spate, sau 
rezemându-se în baston, dar astăzi avea un aer destul de 
protocolar. 

— Mama? 

— Da, Haytham. 

„E bolnavă”, a fost primul meu gând și am simţit instantaneu 
un val fierbinte de vinovăţie atât de intensă, încât m-a cuprins 
amețeala. Nu-i mai scrisesem de săptămâni; aproape că nici 
măcar nu mă gândisem la ea. 

— A murit, a zis Reginald și a plecat ochii. Acum o săptămână, 
a căzut. S-a rănit grav la spinare și mă tem că rănile acelea i-au 
adus sfârșitul. 

L-am privit. Valul intens de vinovăţie a dispărut la fel de 
repede pe cât sosise, iar în locul lui rămăsese un gol, un pustiu 
acolo unde ar fi trebuit să fie emoții. 

— Imi pare rău, Haytham. Chipul lui tăbăcit de vreme s-a 
încreţit într-o expresie înțelegătoare, iar ochii îi erau blânzi. 
Mama ta a fost o femeie minunată. 

— Da, am rostit eu. 


VP - 63 


— Vom pleca imediat spre Anglia, pentru a participa la 
funeralii. 

— Am înţeles. 

— Dacă ai nevoie... de orice, te rog nu ezita să ceri. 

— Mulţumesc. 

— Acum Ordinul este familia ta, Haytham. Poţi să vii la noi 
pentru orice. 

— Mulţumesc. 

Și-a dres glasul cu un aer stânjenit. 

— lar dacă simţi nevoia să... mă-nțelegi, să vorbești, sunt aici 
gata să te ascult. 

Am încercat să nu zâmbesc înaintea acelei idei. 

— Mulţumesc, Reginald, dar nu simt nevoia să vorbesc. 

— Prea bine. 

A urmat o pauză lungă. 

El și-a ferit privirea. 

— S-a înfăptuit? 

— Juan Vedomir este mort, dacă la asta te-ai referit. 

— Și ai jurnalul lui? 

— Mă tem că nu. 

Pentru o clipă, a părut surprins, apoi s-a stăpânit și expresia i- 
a devenit împietrită. De-a dreptul dură. Mai văzusem asta la el, 
într-un moment în care își pierduse controlul. 

— Poftim? a întrebat scurt. 

— L-am omorât pentru că ne-a trădat cauza, nu? am întrebat 
eu. 

— Da, a încuviinţat Reginald precaut. 

— Atunci ce nevoie aveam de jurnalul lui? 

— Conţine scrierile și gândurile lui, care ne interesează. 

— De ce? 

— Haytham, am motive să cred că trădarea lui Juan Vedomir 
a depășit cu mult simpla aderenţă la doctrină. Eu cred că el 
avansase în colaborarea cu Asasinii. Acum spune-mi, te rog, 
adevărul - ai jurnalul lui? 

L-am scos din tașcă și i l-am întins, iar el s-a apropiat de o 
lumânare, l-a deschis, l-a frunzărit iute, după care l-a închis. 

— Şi l-ai citit? m-a întrebat. 

— Este cifrat, i-am răspuns. 

— Dar nu în întregime. 

Am încuviinţat din cap. 


VP - 64 


— Da... ai dreptate, am citit unele pasaje. Erau... gândurile lui 
despre viaţă. O lectură interesantă. Ba chiar trebuie să-ţi spun 
că m-a surprins cât de similară este filosofia lui Juan Vedomir cu 
cele ce m-a învățat cândva tata. 

— Foarte posibil. 

— Cu toate acestea, mi-ai cerut să-l omor. 

— Ti-am cerut să omori un trădător al Ordinului. Ceea ce este 
cu totul altceva. Desigur, știam prea bine că tatăl tău avea opinii 
diferite de ale mele despre multe principii ale Ordinului - poate 
chiar despre majoritatea lor. Asta nu înseamnă că l-am 
respectat mai puţin doar pentru că nu era templier. 

L-am privit și m-am întrebat dacă nu greșisem să mă îndoiesc 
în privinţa lui. 

— Atunci de ce interesează jurnalul ăsta? 

— Nu pentru reflecţiile lui Vedomir despre viaţă, asta-i clar, a 
zis Reginald și a surâs pieziș. Așa cum ai spus, ele erau similare 
cu ale tatălui tău și amândoi ne cunoaștem prea bine 
sentimentele în privinţa respectivă. Pe mine mă interesează 
pasajele cifrate, care, dacă am dreptate, vor conţine detalii 
despre păstrătorul unei chei. 

— O cheie... pentru ce? 

— Toate la momentul cuvenit. 

Am scos un sunet de frustrare. 

— După ce voi descifra jurnalul, Haytham, a continuat el. 
Atunci, dacă am avut dreptate, vom putea începe etapa 
următoare a operaţiunii. 

— Și care ar putea fi aceea? 

Reginald a deschis gura ca să răspundă, dar i-am luat-o 
înainte. 

— „Toate la momentul cuvenit, Haytham”, nu-i așa? Alte 
secrete, Reginald? 

S-a încruntat. 

— „Secrete”? Chiar așa? Asta crezi tu? Oare ce am făcut ca 
să-ți merit suspiciunea, Haytham, în afară de a te lua sub aripa 
mea, de a te susţine în Ordin și de a-ţi oferi o viață? Stimate 
domn, să-mi fie cu iertare, dar uneori te cred de-a dreptul 
nerecunoscător. 

— Cu toate astea, n-am reușit să-l găsim pe Digweed, da? am 
replicat, refuzând să mă las intimidat. N-a existat niciodată o 


VP - 65 


cerere de răscumpărare pentru Jenny, așa că scopul principal al 
atacului trebuie să fi fost uciderea tatălui meu. 

— Haytham, noi am sperat să-l găsim pe Digweed. Doar asta 
am putut face. Am sperat să-l facem să plătească. Speranţa 
aceea n-a fost înfăptuită, dar nu înseamnă că ne-am abandonat 
încercările. În plus, eu am avut datoria de a avea grijă de tine, 
pe care am îndeplinit-o. Ai devenit un bărbat pe picioarele tale și 
un cavaler respectat al Ordinului. Am impresia că ignori toate 
astea. Și nu uita că eu am sperat să mă însor cu Jenny. Poate că, 
în dorinţa ta înfocată de a-ți răzbuna tatăl, vezi pierderea lui 
Digweed ca fiind unicul nostru eșec important, dar nu este așa, 
fiindcă n-am găsit-o pe Jenny, da? Desigur, nu te-ai gândit nicio 
clipă la soarta crudă a surorii tale. 

— Mă acuzi de insensibilitate? De cruzime? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Te rog doar să-ţi priveşti propriile nereușite, înainte de 
a le scoate la iveală pe ale mele. 

L-am privit cu multă atenţie. 

— Niciodată nu mi-ai destăinuit niciun detaliu în privinţa 
căutărilor. 

— Braddock a fost trimis pe urmele lui Digweed și m-a 
informat cu regularitate. 

— Dar tu însuţi nu m-ai informat la rândul tău. 

— Erai prea tânăr. 

— Între timp am crescut. 

Reginald a plecat capul. 

— Atunci îmi cer iertare că n-am ţinut seama de asta. Pe viitor 
te voi trata ca pe un egal. 

— Atunci începe de acum și povestește-mi despre jurnal. 

A râs, de parcă fusese prins într-o capcană la șah. 

— Ai învins. Bun... jurnalul reprezintă primul pas către găsirea 
unui templu - un templu al primei civilizaţii, despre care se 
crede că ar fi fost construit de Cei Care Au Existat Înainte. 

A urmat un moment de pauză, în care eu m-am întrebat: 
„Asta-i tot?” Apoi am râs. 

Reginald a părut la început șocat, poate amintindu-și prima 
dată când îmi pomenise despre Cei Care Au Existat Inainte, când 
îmi fusese greu să mă abtin. „Cei care au existat înaintea... 
cui?” pufnisem atunci. „inaintea noastră”, răspunsese el 
încordat. „Înaintea omului. O civilizaţie anterioară”. 


VP - 66 


Acum s-a încruntat. 

— Tot ţi se pare o idee amuzantă? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, de acum nu mai este tocmai amuzantă, ci mai degrabă 
- m-am străduit să-mi găsesc cuvintele - greu de imaginat. 
Adică o rasă de fiinţe care a existat înaintea oamenilor? Zei... 

— Nu zei, ci oameni din prima civilizaţie care au controlat 
omenirea. Ei ne-au lăsat artefacte, obiecte, cu puteri imense, pe 
care abia dacă le putem concepe. Eu cred că aceia care vor 
deține artefactele acelea vor putea controla destinul omenirii. 

Râsul mi s-a stins când am văzut cât de serios devenise. 

— Este o afirmaţie importantă, Reginald. 

— Așa este. Dacă ar fi fost o afirmaţie modestă, atunci nu ne- 
ar fi interesat, nu? Asasinii n-ar fi fost interesaţi. 

Ochii lui scânteiau. Văpăile din mangalurile de fier străluceau 
și dansau. Îi mai văzusem privirea aceea, dar foarte rar. Nu 
atunci când îmi predase limbile străine sau filosofia, nici când 
mă instruise în clasici sau în tactici de bătălie. Nici chiar când 
îmi explicase principiile Ordinului. E 

Nu, ci doar când vorbise despre Cei Care Au Existat Inainte. 

Uneori lui Reginald îi plăcea să ia în derâdere excesul de 
pasiune. Îl considera un neajuns. Pe de altă parte, când vorbea 
despre  făpturile din prima civilizație, vorbea ca un 
propovăduitor. 


Vom petrece noaptea în sediul templierilor de aici, din Praga. 
Acum, stând într-o cămăruţă sărăcăcioasă, cu pereţi din piatră 
cenușie, pot simţi cum mă apasă greutatea a mii de ani de 
istorie templieră. 

Gândurile mi se îndreaptă spre Queen Anne's Square, unde s- 
a întors tot personalul după ce s-a terminat renovarea. Simpkin 
ne-a ţinut la curent cu activităţile; Reginald supraveghease 
operaţiunile de reconstruire, chiar pe când treceam dintr-o ţară 
în alta în căutarea lui Digweed și a lui Jenny. (Şi da, Reginald 
avusese dreptate. Mă macină că nu-l putem găsi pe Digweed... 
dar nu mă gândesc aproape niciodată la Jenny.) 


VP - 67 


Într-o zi, Simpkin ne-a trimis vorbă că toţi din Bloomsbury 
reveniseră la Queen Anne's Square, în vechea noastră 
reședință, acolo unde ne fusese locul dintotdeauna. In ziua 
aceea gândurile mi s-au îndreptat spre pereţii lambrisaţi cu 
lemn ai casei în care crescusem și am constatat că mi-i puteam 
aminti perfect pe oamenii de acolo... și mai ales pe mama. Dar, 
desigur, mi-o aminteam pe mama pe care o cunoscusem în 
copilărie, care strălucea, luminoasă ca soarele și de două ori mai 
călduroasă, pe ai cărei genunchi cunoscusem fericirea absolută. 
lubirea mea pentru tata era intensă, poate chiar mai puternică, 
însă pentru mama era mai pură. Faţă de tata aveam un 
sentiment de adorare, de admiraţie atât de măreață, încât 
uneori mă simțeam neînsemnat pe lângă el, dublat de un alt 
sentiment pe care nu-l pot descrie decât ca neliniștea că, 
cumva, trebuia să mă ridic la așteptările lui, să cresc, ieșind din 
umbra uriașă pe care o proiecta. 

Cu mama însă nu exista o asemenea nesiguranţă, ci doar 
senzaţia aproape copleșitoare de confort, iubire și protecţie. lar 
ea era o frumuseţe. Mă bucuram când oamenii mă comparau cu 
tata, pentru că el era atât de remarcabil, dar dacă spuneau că 
semănam cu mama, știam că voiau să spună că eram chipeș. 
Despre Jenny se zicea: „Va frânge multe inimi” sau „Bărbaţii se 
vor duela pentru ea”. Se folosea astfel limbajul conflictului, al 
luptei. Însă nu și în privinţa mamei. Frumuseţea ei era blândă, 
maternă, grijulie, despre care se vorbea nu cu circumspecţia pe 
care o inspira farmecul lui Jenny, ci cu căldură și admiraţie. 

Desigur eu n-o cunoscusem niciodată pe mama lui Jenny, 
Caroline Scott, dar îmi făcusem o părere despre ea: fusese ca 
Jenny, iar tata fusese captivat de frumusețea ei, tot așa cum 
peţitorii lui Jenny erau captivaţi de șarmul surorii mele vitrege. 

Despre mama însă îmi închipuiam că era o persoană complet 
diferită. Când îl cunoscuse pe tata, ea era banala Tessa 
Stephenson-Oakley. Cel puţin așa spusese întotdeauna: „banala 
Tessa Stephenson-Oakley”, ceea ce mie nu-mi suna deloc banal, 
dar asta era lipsit de importanţă. Tata venise la Londra fără 
niciun servitor, dar cu o pungă suficient de doldora pentru a-și 
cumpăra orice ar fi avut nevoie. După ce închiriase o casă de la 
un proprietar bogat, fiica acestuia se oferise să-l ajute să-și 
găsească o reședință pe care s-o cumpere și, de asemenea, să 


VP - 68 


angajeze personalul necesar servirii ei. Fiica aceea fusese 
„banala Tessa Stephenson-Oakley”... 

Mama lăsase de înțeles că ai ei nu fuseseră deloc încântați de 
legătura cu tata; de altfel, n-am văzut niciodată pe nimeni din 
familia ei. Ea își dedica toată energia pentru noi și, până în 
noaptea aceea groaznică, eu fusesem persoana care se 
bucurase de atenţia ei deplină, de afecțiunea ei permanentă, de 
iubirea ei necondiționată. 

Dar ultima oară când o văzusem pe mama, nu zărisem nici 
urmă a femeii aceleia. Când îmi reamintesc ultima noastră 
întrevedere, nu văd decât suspiciunea din ochii ei, despre care 
am înțeles ulterior că era dispreţ. Când l-am ucis pe bărbatul 
care se pregătea s-o omoare, eu n-am mai fost băieţelul care-i 
stătea pe genunchi. 

Am fost un ucigaș. 


20 iunie 1747 


În drum spre Londra, am recitit un jurnal vechi. De ce? Poate 
că mă mânase un instinct. O sâcâială subconștientă, o... 
îndoială, presupun. 

Indiferent despre ce ar fi fost vorba, când am recitit 
însemnarea din 10 decembrie 1735, am înţeles brusc ce trebuia 
să fac după ce ajungeam în Anglia. 


2-3 iulie 1747 


Azi a fost înmormântarea și de asemenea... ei bine, voi 
explica. 

După funeralii l-am lăsat pe Reginald vorbind cu Simpkin pe 
treptele capelei. Simpkin îmi spusese că trebuia să-i semnez 
niște acte. După moartea mamei, toată averea îmi rămăsese 
mie. Cu zâmbet slugarnic, a spus că spera că apreciam felul 
cum administrase până atunci afacerile familiei. Am aprobat din 
cap, am zâmbit, i-am răspuns evaziv, le-am zis că doream 
puţină intimitate și m-am îndepărtat, aparent ca să fiu singur cu 
gândurile mele. 

VP - 69 


Am sperat că direcţia hoinărelii mele va părea întâmplătoare, 
când am mers pe stradă, păstrându-mă departe de roţile 
trăsurilor, ce împroșcau noroi și bălegar într-o parte și alta, 
strecurându-mă printre oamenii care se înghesuiau peste tot: 
meseriași cu șorțuri de piele însângerate, prostituate și 
spălătorese. Nu era însă deloc întâmplătoare. 

O femeie anume se afla în faţa mea și-și croia, de asemenea, 
drum prin mulţime, singură și probabil pierdută în gânduri. O 
văzusem, desigur, la înmormântare. Stătuse alături de ceilalți 
membri ai personalului - Emily și alţi doi-trei pe care nu-i 
recunoscusem -, de cealaltă parte a catafalcului, cu o batistă în 
dreptul nasului. Ridicase ochii și mă văzuse - fusese imposibil să 
nu mă vadă -, totuși nu dăduse niciun semn în privinţa aceea. 
M-am gândit chiar că Betty, bona mea de-odinioară, poate nici 
măcar nu mă recunoscuse. 

lar acum o urmăream, păstrând o distanţă discretă în spatele 
ei, ca să nu mă zărească dacă s-ar fi întâmplat să privească 
înapoi. Se întunecase până a ajuns acasă, sau nu acasă, ci mai 
degrabă casa în care lucra acum, o reședință măreaţă ce se 
ridica impunătoare pe cerul cenușiu-argintiu, destul de 
asemănătoare cu cea din Queen Anne's Square. M-am întrebat 
dacă era tot bonă sau dacă avansase în ierarhia slujitorilor? 
Oare purta uniforma unei guvernante pe sub haină? Strada era 
mai puţin aglomerată decât până atunci și am zăbovit de 
cealaltă parte a locuinţei, păstrându-mă în afara razei vizuale, 
uitându-mă cum ea a coborât cele câteva trepte din piatră spre 
intrarea de la demisol prin care a dispărut. 

După ce n-am mai văzut-o, am traversat strada și m-am 
îndreptat alene spre reședința aceea, conștient de nevoia de a 
nu atrage atenţia asupra mea dacă cineva m-ar fi văzut pe 
fereastră. Cândva, demult, fusesem eu însumi un băieţel care 
privise pe ferestrele casei din Queen Anne's Square, se uitase la 
oamenii ce treceau în ambele direcţii și se întrebase ce ocupaţii 
puteau avea? Oare și în casa asta era vreun băieţel care mă 
privea acum și se întreba cine eram? De unde venisem? Încotro 
mă îndreptam? 

Așa că am trecut pe lângă gardul din faţă, mi-am coborât 
ochii către ferestrele luminate despre care bănuiam că erau de 
la camerele servitorilor și am fost răsplătit cu silueta 


VP - 70 


inconfundabilă a lui Betty, care venise la geam și trăgea o 
draperie. Aveam informaţia pentru care venisem până aici. 

Am revenit la adresa aceea după miezul nopţii, când 
draperiile erau trase la toate ferestrele reședinței, strada era 
întunecată, iar singurele lumini proveneau de la trăsurile 
ocazionale. 

M-am îndreptat iarăși către partea din față a casei, am privit 
iute în stânga și în dreapta, după care am sărit gardul și am 
aterizat silențios în rigola de scurgere de după el. Am mers în 
lungul ei până am găsit fereastra lui Betty, unde m-am aplecat 
și, cu multă grijă, mi-am lipit urechea de geam, ascultând 
câteva clipe, până am fost mulţumit că dinăuntru nu se auzeau 
mișcări. 

După aceea, cu foarte multă grijă, mi-am apăsat vârfurile 
degetelor de partea inferioară a ferestrei glisante, m-am rugat 
cerului să nu scârţâie și, când rugăciunile mi-au fost ascultate, 
m-am strecurat înăuntru și am închis fereastra în urma mea. 

Betty s-a foit ușor în pat - poate simțind curentul de aer când 
am deschis fereastra, sau poate percepându-mi subconștient 
prezenţa. Am rămas neclintit ca o statuie și am așteptat ca 
răsuflarea ei să redevină adâncă și regulată, iar aerul din jurul 
meu să se domolească, ca prezenţa mea să fie integrată în 
odaie, pentru ca, după câteva momente, eu însumi să fi devenit 
o parte a ei - ca și cum aș fi fost așa dintotdeauna, ca o 
fantomă. 

Apoi am scos sabia. 

Era cuvenit - și poate o ironie a sorții - să fie tocmai sabia 
primită de la tata. În zilele acestea mă despart rareori de ea. Cu 
ani în urmă, Reginald mă întrebase când mă așteptam ca ea să 
guste sânge și sabia gustase, desigur, de multe ori. lar dacă 
aveam dreptate în privinţa lui Betty, atunci avea să se întâmple 
din nou. 

M-am așezat pe pat, i-am lipit tăișul lamei de gât, apoi i-am 
astupat gura cu palma. 

S-a trezit. Imediat, ochii i s-au holbat de groază. Gura i s-a 
mișcat și palma m-a furnicat și a vibrat când ea a încercat să 
tipe. 

l-am apăsat cu putere corpul care se zbătea și n-am rostit 
niciun cuvânt, ci am îngăduit ochilor ei să se adapteze 
semiîntunericului până m-a putut vedea și probabil că m-a 


VP -71 


recunoscut. Cum ar fi putut de altfel să nu mă recunoască, după 
ce mă crescuse și îngrijise zece ani, când fusese ca o mamă 
pentru mine? Cum ar fi putut să nu-l recunoască pe domnișorul 
Haytham? 

Când a încetat să se mai zbată, am șoptit: 

— Salut, Betty. Nu mi-am desprins palma de pe gura ei și am 
urmat: Trebuie să te-ntreb ceva. Ca să-mi răspunzi, va trebui să 
vorbești. Ca să vorbești, va trebui să-mi iau palma de pe gura ta 
și ai putea fi ispitită să ţipi, dar dacă vei ţipa... 

Am apăsat ușor tăișul pe gâtul ei, ca să înțeleagă mai bine. 
După care, foarte încet, mi-am ridicat mâna de pe gura ei. 

Ochii îi erau duri ca granitul. Pentru o fracțiune de secundă, 
m-am simțit din nou copil și aproape că am fost intimidat de 
focul și de furia din ochii aceia, ca și cum simpla lor vedere 
declanșase amintirea unor dojeni la care îmi era imposibil să nu 
răspund. 

— Pentru asta ar trebui să te așez pe genunchiul meu cu 
fundu-n sus, domnișorule Haytham, a șuierat ea. Cum cutezi să 
te furișezi în camera unei femei care doarme? Toată educația 
mea a fost în zadar? Toată educația lui Edith a fost în zadar? Și a 
mamei tale? Glasul i s-a ridicat. Și a tatălui tău? 

Sentimentul acela din copilărie nu m-a părăsit și am fost 
nevoit să mă stăpânesc, să mă împotrivesc imboldului de a lăsa 
pur și simplu sabia deoparte, de a spune: „lartă-mă, bona Betty” 
și de a-i promite că nu voi mai face niciodată așa ceva, că de 
acum înainte voi fi băiat cuminte. 

Gândul la tatăl meu mi-a dat puterea aceea. 

— Este adevărat că odată ai fost ca o mamă pentru mine, i- 
am zis. Este adevărat că ceea ce fac acum este ceva îngrozitor 
și de neiertat. Crede-mă, n-am venit aici cu inimă ușoară, dar și 
ceea ce ai făcut tu este îngrozitor și de neiertat. 

Ochii ei s-au mijit. 

— Ce vrei să spui? 

Am dus cealaltă mână în interiorul redingotei și am scos o 
bucată de hârtie împăturită, pe care am ridicat-o, ca s-o vadă în 
semiîntunericul încăperii. 

— O mai ții minte pe Laura, fata de la bucătărie? 

Betty a încuviinţat din cap, precaut. 


VP- 72 


— Ea mi-a trimis o scrisoare, am urmat eu. O scrisoare în care 
mi-a povestit despre relaţia ta cu Digweed. Cât timp ţi-a fost 
amant valetul tatii? 

Nu exista o asemenea scrisoare; foaia de hârtie nu conţinea 
altceva decât adresa unde aveam să dorm în noaptea asta și mă 
bizuiam pe lumina slabă ca s-o păcălesc. Atunci când îmi 
recitisem vechile jurnale, mă întorsesem în timp la momentul 
acela de acum mulţi ani când pornisem în căutarea lui Betty. Ea 
avusese „micuța zăbavă în pat” în dimineaţa aceea geroasă, iar 
când privisem prin gaura cheii observasem în camera ei o 
pereche de cizme bărbătești. Atunci nu-mi dădusem seama ce 
însemna asta, fiindcă eram prea tânăr. Le văzusem cu ochii unui 
băieţel de nouă ani și nu-mi spuseseră nimic. Nici atunci și nici 
după aceea. 

Înţelesesem abia când recitisem însemnarea respectivă, 
aidoma unei glume care brusc capătă sens: cizmele 
aparținuseră amantului ei. Bineînţeles! Mai puțin sigur eram că 
amantul acela fusese Digweed. Țineam minte că ea vorbea cu 
multă afecțiune despre valetul tatii, dar, la urma urmelor, așa 
vorbeau toţi despre el; Digweed ne păcălise fără excepţie. Insă 
când plecasem spre Europa împreună cu Reginald, Digweed îi 
găsise lui Betty altă slujbă. 

Chiar și așa era doar o presupunere din partea mea că ei 
fuseseră amanți - o presupunere bazată pe niște fapte, desigur, 
totuși riscantă, cu consecinţe teribile dacă mă înșelasem. 

— Mai ţii minte ziua când ai zăbovit puţin în pat? am întrebat- 
o acum. „Micuța ta zăbavă”, o mai ții minte? 

Ea a încuviinţat din cap, bănuitoare. 

— Eu venisem să te caut, am continuat. În dormitorul meu era 
frig, înţelegi? lar când am ajuns la ușa camerei tale... ei bine, 
nu-mi place s-o recunosc, dar am îngenuncheat și am privit prin 
gaura cheii. 

M-am simţit înroșindu-mă puţin. Betty mă privise sfredelitor 
până atunci, dar acum ochii i s-au transformat în două bucăţi de 
cremene și buzele i s-au ţuguiat, de parcă fapta aceea rea de 
atunci era aproape la fel de rea ca și cea actuală. 

— Nu am văzut nimic, am clarificat iute lucrurile. Mai exact, 
te-am văzut pe tine dormind adânc în pat și, de asemenea, o 
pereche de cizme bărbătești pe care le-am recunoscut ca 
aparținându-i lui Digweed. Aveai o relaţie cu el, așa este? 


VP-73 


— Of, domnișorule Haytham, a șoptit ea cu ochi trişti și 
clătinând din cap, ce s-a întâmplat cu tine? În ce fel de om te-a 
transformat Birch acela? Este destul de urât să ţii cuțitul la 
beregata unei doamne cu vârsta mea înaintată, dar privește-te 
acum - continui să mă rănești, acuzându-mă că am avut o 
legătură amoroasă, că am stricat o căsnicie. Nu a fost niciun 
adulter. Digweed avea copii, asta-i adevărat, de care se îngrijea 
sora lui din Herefordshire, dar soţia îi murise cu mulţi ani înainte 
ca el să se fi alăturat personalului nostru. Relaţia dintre noi n-a 
fost cea pe care o crezi tu cu mintea ta murdară. Noi doi ne 
iubeam și rușine să-ţi fie dacă gândești altfel. Rușine să-ţi fie! 

A clătinat iarăși din cap. 

Am simţit cum degetele mi se încleștează pe mânerul sabiei și 
am strâns puternic din ochi. 

— Nu, am spus, nu eu trebuie să mă simt vinovat în cazul 
ăsta. Poţi să-ncerci și să te declari nevinovată și virtuoasă cât 
dorești, dar realitatea este că ai avut o... relaţie de un fel, 
indiferent care ar fi fost el - nici nu contează - cu Digweed, iar el 
ne-a trădat pe noi. De n-ar fi fost acea trădare, tata ar fi încă în 
viață. Mama ar fi încă în viaţă, iar eu n-aș sta aici cu un cuţit la 
beregata ta, așa că nu mă acuza pe mine pentru situaţia ta 
actuală, Betty, ci acuză-l pe el! 

Ea a tras aer adânc în piept și s-a ţinut tare. 

— N-a avut de ales, a zis în cele din urmă. La Jack mă refer. 
Apropo, Jack îl chema. Ştiai asta? 

— O să-i citesc numele pe piatra de mormânt, am șuierat, iar 
faptul că o știam sau nu n-are absolut nicio importanţă, Betty, 
fiindcă el a făcut o alegere. Nu-mi pasă dacă a avut de ales între 
diavol și adâncul mării. El a putut să aleagă și a ales. 

— Nu... bărbatul acela i-a ameninţat pe copiii lui. 

— „Bărbatul acela”? Care bărbat? 

— Nu știu. Un bărbat care l-a abordat pe Jack în oraș. 

— Tu l-ai văzut vreodată? 

— Nu. 

— Și ce-a spus Digweed despre el? Era cumva din sud-vestul 
Angliei? 

— Da, Jack a zis despre el că avea accentul din regiunea 
aceea. De ce? 

— Când a fost răpită, Jenny a strigat despre un trădător. Violet 
din casa vecină a auzit-o, dar în ziua următoare un bărbat cu 


VP - 74 


accent din sud-vest a venit să vorbească cu ea - s-o avertizeze 
să nu spună nimănui ce auzise. 

Din sud-vest... Mi-am dat seama că Betty pălise. 

— Ce este? m-am răstit. Ce am spus? 

— E vorba despre Violet, domnișorule Haytham, a icnit ea. La 
scurtă vreme după ce ai plecat în Europa - poate chiar a doua zi 
-, ea și-a găsit sfârșitul într-o tâlhărie de pe stradă. 

— Deci ei s-au ţinut de cuvânt, am spus și am privit-o pe 
femeie. Povestește-mi despre cel care i-a dat ordine lui 
Digweed. 

— Nu am mare lucru de povestit. Jack nu mi-a zis niciodată 
nimic despre el, decât că fusese foarte ameninţător - dacă Jack 
nu făcea așa cum îi spuneau, aveau să-i găsească copiii și să-i 
omoare. l-au mai spus că, dacă-i va sufla o vorbuliță stăpânului, 
aveau să-i găsească băieţii, să-i tortureze și să-i ucidă încet - pe 
toți. l-au spus ce intenționau să facă cu casa, dar mă jur pe viaţa 
mea, domnișorule Haytham, i-au spus că nimeni nu va fi rănit, 
că totul se va-ntâmpla în toiul nopții. 

M-a fulgerat un gând. 

— De fapt, de ce aveau nevoie de el? 

A părut uluită. 

— In noaptea atacului, am urmat eu, Digweed nici măcar n-a 
fost acolo. Atacatorii n-aveau nevoie de ajutor. Au răpit-o pe 
Jenny și l-au ucis pe tata. Ce nevoie era de Digweed pentru așa 
ceva? 

— Nu știu, domnișorule Haytham, a zis Betty. Chiar că nu știu. 

Când am coborât ochii spre ea, am făcut-o cu un soi de 
răceală. Mai înainte, când așteptasem căderea nopţii, furia îmi 
clocotise, îmi bolborosise pe dinăuntru, gândul trădării lui 
Digweed ațâțase focul sub furia mea și ideea că Betty fusese 
complice, sau măcar că știuse, pusese și mai multe paie pe foc. 

Dorisem ca ea să fie nevinovată. Mai mult decât orice, 
dorisem ca relaţia ei sentimentală să fi fost cu alt bărbat dintre 
servitorii noștri. lar dacă fusese totuși cu Digweed, atunci 
dorisem ca ea să nu fi știut nimic despre trădarea lui. Dorisem 
să fie nevinovată, pentru că, dacă era vinovată, trebuia s-o 
omor, pentru că, dacă ea ar fi putut face orice care să oprească 
măcelul din noaptea aceea, dar nu acţionase, atunci trebuia să 
moară. Asta era... asta era justiție. Era cauză și efect. Verificări 
și sume. Ochi pentru ochi. lar eu cred în asta. Asta-i ideologia 


VP -75 


mea. O cale de a negocia o trecere prin viaţă care este logică, 
deși viața însăși este rareori logică. Un mod de a impune ordine 
haosului. 

Totuși, ultimul lucru pe care doream să-l fac era s-o omor. 

— Unde-i acum? am întrebat-o cu blândeţe. 

— Nu știu, domnișorule Haytham. Glasul îi tremura de frică. N- 
am mai auzit nimic de la el din dimineaţa când a dispărut. 

— Cine mai știa că voi doi eraţi iubiţi? 

— Nimeni, a răspuns ea. Am fost mereu foarte atenți. 

— Mai puţin în dimineaţa când și-a lăsat cizmele la vedere. 

— Au fost mutate iute. Ochii i s-au înăsprit. Și majoritatea 
celor de acolo nu aveau obiceiul să privească prin gaura cheii. 

A urmat o pauză. 

— Ce vei face acum, domnișorule Haytham? a întrebat ea cu 
glas sugrumat. 

— Ar trebui să te ucid, Betty, am rostit simplu. 

Privind-o în ochi, am văzut că înţelesese că într-adevăr 
puteam s-o fac, dacă doream; eram capabil de fapta asta. 

Ea a scâncit. Eu m-am ridicat în picioare. 

— Dar n-o voi face. De pe urma nopţii aceleia au fost deja 
prea multe morţi. N-o să ne mai revedem. Pentru anii cât ne-ai 
slujit familia și m-ai îngrijit pe mine, te răsplătesc cu viaţa și te 
las cu rușinea. La revedere. 


14 iulie 1747 


După ce mi-am neglijat jurnalul aproape două săptămâni, am 
multe de povestit și ar trebui să recapitulez totul, întorcându-mă 
la noaptea în care am vizitat-o pe Betty. 

După ce am plecat de la ea, am revenit la gazda mea, am 
dormit neîntors câteva ore, apoi m-am trezit și am luat o trăsură 
înapoi la reședința familiei unde lucra Betty. Acolo i-am cerut 
vizitiului să aștepte la oarecare distanță, destul de aproape ca 
să pot vedea, dar nu așa aproape ca să stârnească bănuieli, și în 


VP - 76 


timp ce el moțăia, recunoscător pentru odihna-i plătită, eu am 
privit pe fereastră și am așteptat. 

Ce anume? Nu știam cu siguranţă, însă, o dată în plus, îmi 
dădeam ascultare instinctelor. 

Și într-adevăr ele s-au dovedit corecte, întrucât, la scurtă 
vreme după revărsatul zorilor, Betty a ieșit din casă. 

L-am plătit pe vizitiu și l-am lăsat să plece, iar eu am urmărit- 
o pe jos. S-a îndreptat către oficiul central al poștei de pe 
Lombard Street, a intrat, a ieșit după câteva minute și a pornit 
apoi iarăși pe stradă până a fost înghițită de mulţime. 

Am privit-o îndepărtându-se fără să simt absolut nimic, nici 
imboldul de a o urmări și a-i reteza beregata pentru trădare, nici 
măcar vestigiile afecțiunii pe care o avusesem cândva pentru 
ea. Pur și simplu... nimic. 

M-am postat în firida intrării unei case și am privit trecătorii, 
îndepărtând  cerșetorii și vânzătorii ambulanți cu câte o 
șfichiuitură de baston, și am așteptat poate chiar un ceas, până 
ce... 
Până ce poștașul a apărut, cu clopoţelul și tolba plină cu 
plicuri. M-am desprins de la locul meu și l-am urmărit, rotindu-mi 
nepăsător bastonul, apropiindu-mă treptat, până ce el a intrat 
pe o stradă mărginașă unde erau mai puţini pietoni și unde mi s- 
a părut ocazia numai bună... 

Peste câteva clipe, îngenuncheam lângă corpul lui însângerat 
și lipsit de cunoștință de pe o alee, scotocind printre scrisorile 
din tolbă, până am găsit - un plic adresat lui „Jack Digweed”. L- 
am citit - Betty îi scrisese că-l iubea și că eu aflasem despre 
relaţia lor; nimic ce nu știam deja -, dar nu conţinutul scrisorii 
mă interesa atât de mult, cât destinaţia, și iat-o chiar pe partea 
din față a plicului, care trebuia să ajungă în Pădurea Neagră din 
Germania, în târgușorul St. Peter, nu departe de Freiburg. 

După aproape două săptămâni de călătorie, Reginald și cu 
mine am zărit în depărtare St. Peter, un pâlc de căsuțe cuibărite 
pe fundul unei văi bogate în câmpuri verzi și petice de pădure. 
Asta a fost azi-dimineaţă. 


VP - 77 


Am ajuns acolo pe la amiază, obosiţi și murdari după 
călătoriile noastre. Inaintând fără grabă pe străzile înguste și 
labirintice, am zărit chipurile locuitorilor, fie întrezărite pe alei 
lăturalnice, fie dispărând iute de la ferestre, închizând uși și 
trăgând draperii. Noi doi purtam moartea în gând și la momentul 
acela m-am gândit că ei simțeau cumva asta sau poate că erau 
foarte sperioși. Nu știam însă că nu eram primii străini care 
sosiseră în dimineaţa aceea în târgușor. Locuitorii săi erau deja 
speriați. 

Scrisoarea lui Betty avea ca destinatar prăvălia centrală din 
St. Peter. Am ajuns la o piațetă cu o fântână adumbrită de nuci 
și am cerut îndrumări unei localnice agitate. Alţi trecători ne-au 
ocolit pe departe în timp ce ea ne-a arătat drumul, după care s- 
a îndepărtat iute, cu privirile plecate. După câteva minute ne 
legam caii în faţa prăvăliei și intram pe ușa ei, moment în care 
singurul client dinăuntru ne-a privit și a decis să-și facă 
târguielile altă dată. Reginald și cu mine am schimbat o 
căutătură derutată, după care eu am privit în jur. Trei pereţi 
erau acoperiţi cu polite înalte din lemn, ticsite cu borcane și 
pachete legate cu sfoară, iar pe al patrulea perete se găsea o 
tejghea, îndărătul căreia se afla proprietarul prăvăliei, cu un 
şort, mustață deasă și un zâmbet care s-a stins ca o lumânare 
când s-a uitat la noi. 

In stânga mea era o scăriţă pliantă întrebuințată pentru a 
ajunge la polițele de sus. Pe ea ședea un băiat de vreo zece ani, 
care părea fiul proprietarului. Aproape că se împiedicase când 
se ridicase iute de pe scară, iar acum stătea în mijlocul podelei 
cu braţele pe lângă corp, așteptând să primească ordine. 

— Bună ziua, domnilor, a rostit prăvăliașul în germană. După 
cum arătaţi, se pare că ați călărit multă vreme. Aveţi nevoie de 
oarece provizii pentru a vă continua drumul? A indicat apoi un 
vas de pe tejghea. Doriţi să vă refaceţi forțele, poate? Ceva de 
băut? 

După aceea a făcut semn din mână spre băiat: 

— Christophe, unde-ţi sunt bunele maniere? la hainele 
domnilor... 


VP - 78 


În fața tejghelei se aflau trei scăunele și prăvăliașul le-a 
indicat cu mâna, spunând: 

— Vă rog, vă rog, luaţi loc. 

M-am uitat din nou spre Reginald, am văzut că era pe punctul 
de a înainta ca să accepte oferta aceea ospitalieră, și l-am oprit. 

— Nu, mulțumim, am spus eu. Prietenul meu și cu mine nu 
intenţionăm să zabovim. Cu coada ochiului am văzut umerii lui 
Reginald gârbovindu-se, însă n-a intervenit. Nu dorim decât 
niște informații. 

O expresie precaută a coborât aidoma unei cortine întunecate 
peste chipul prăvăliașului. 

— Da? a spus el grijuliu. _ 

— Căutăm un bărbat pe nume Digweed, Jack Digweed. || 
cunoști? 

A clătinat din cap. 

— Nu-l cunoști defel? am insistat. 

Altă negare din cap. 

— Haytham..., a început Reginald, ca și cum mi-ar fi putut citi 
gândurile din tonul vocii. 

L-am ignorat. 

— Așadar, ești sigur? am repetat. 

— Da, domnule, a zis prăvăliașul. 

Mustaţa îi tremura nervos. A înghiţit un nod. 

Am simţit cum fălcile mi se încleștează și apoi, înainte ca 
vreunul dintre ei să fi putut reacționa, am scos sabia din teacă 
și, întinzând brațul, am pus vârful lamei sub bărbia lui 
Christophe. Băiatul a icnit, s-a ridicat pe vârfuri și ochii i-au 
țâșnit de la mine la tatăl lui, în timp ce apăsarea sabiei sporea 
lent. Eu nu-mi desprinsesem privirea de la prăvăliaș. 

— Haytham..., a repetat Reginald. 

— Lasă-mă, te rog, să mă ocup eu, i-am replicat și m-am 
adresat din nou proprietarului prăvăliei: Scrisorile adresate lui 
Digweed au ca destinaţie această adresă. O să te mai întreb 
doar o dată. Unde este? 

— Domnule, a îngăimat bărbatul și ochii i-au alergat de la 
mine la Christophe, care scotea niște sunete înăbușite de parcă 
i-ar fi venit greu să-și înghită un nod din gât. Vă rog, nu-i faceţi 
rău fiului meu. 

Rugăminţile lui au ajuns la urechi surde. 

— Unde este Digweed? am repetat. 


VP - 79 


— Domnule, m-a implorat el și a făcut un gest deznădăjduit 
din mâini. Nu pot spune. 

Printr-o mișcare ușoară a mâinii am sporit apăsarea sabiei pe 
beregata lui Christophe și am fost răsplătit cu un scâncet. Cu 
coada ochiului l-am văzut pe băiat ridicându-se și mai mult pe 
vârfurile picioarelor și am simţit, dar n-am văzut, stânjeneala lui 
Reginald din cealaltă parte a mea. Ochii mei nu i-au părăsit însă 
nicio clipă pe ai prăvăliașului. 

— Vă rog, domnule, vă rog, a vorbit el iute, iar mâinile 
rugătoare i s-au mișcat prin aer ca și cum ar fi încercat să 
jongleze cu un obiect invizibil. Nu pot spune... Am fost prevenit 
să n-o fac. 

— Aha! am spus eu. Și cine te-a prevenit? El? Digweed? 

— Nu, domnule, a insistat bărbatul. Nu l-am văzut pe domnul 
Digweed de câteva săptămâni. A fost... a fost altcineva, dar nu 
vă pot spune... nu vă pot spune cine. Bărbaţii aceia au fost 
foarte ameninţători. 

— Cu toate acestea, o știm prea bine că și eu sunt 
amenințător, am rostit zâmbind larg, însă diferența dintre 
„bărbaţii aceia” și mine este că eu sunt aici, iar ei nu. Spune-mi 
acum: câţi bărbaţi, cine erau și ce voiau să știe? 

Ochii lui au trecut de la mine la Christophe, care, deși brav și 
stoic, și dovedind genul de tărie sub ameninţare pe care sper s- 
o aibă și fiul meu, a scâncit totuși din nou, ceea ce trebuie să-l fi 
decis pe tatăl său, deoarece mustaţa i-a mai tremurat o clipă, 
după care a început să relateze, repede, cu vorbele revărsându- 
se: 

— Au fost aici, domnule, acum un ceas sau mai bine. Doi 
bărbaţi cu haine negre și lungi peste tunicile roșii ale armatei 
britanice. Au intrat în prăvălie la fel ca dumneavoastră și s-au 
interesat de domnul Digweed. Când le-am spus unde-l pot găsi, 
fără să mă gândesc prea mult, ei au devenit foarte gravi, 
domnule, și mi-au spus că s-ar putea să mai vină și alţii care să 
întrebe de domnul Digweed, dar eu nu trebuia să suflu nicio 
vorbă, fiindcă altfel riscam moartea, și nici să nu destăinui că ei 
fuseseră aici. 

— Unde locuiește Digweed? 

— Într-o cabană, la vreo douăzeci și cinci de kilometri spre 
miazănoapte, în pădure. 


VP - 80 


Nici Reginald, nici eu n-am scos o vorbă. Amândoi știam că nu 
mai aveam de pierdut nicio clipă, așa că, fără să facem alte 
ameninţări, să ne luăm rămas-bun sau poate chiar să ne cerem 
scuze lui Christophe pentru că-l îngroziserăm, ne-am repezit 
afară pe ușă, ne-am dezlegat caii, am încălecat și le-am dat 
pinteni, îmboldindu-i și strigând la ei. 

Am galopat, cât de tare am cutezat, mai bine de o jumătate 
de oră, până ce am parcurs doisprezece-treisprezece kilometri 
de pășuni, toate la deal, iar caii au obosit. Am ajuns la o lizieră 
de copaci, doar ca să descoperim că era o fâșie îngustă de pini, 
iar după ce am străbătut-o, am văzut de o parte și alta două 
dealuri cu poalele împădurite, dar coamele lipsite de arbori. In 
fața noastră însă terenul cobora spre altă pădure, după care se 
întindea, unduind ca o uriașă pătură verde, presărată de 
crânguri, pășuni și câmpuri. 

Ne-am oprit pe dată, iar eu am scos luneta. Caii noștri au 
nechezat, iar eu am cercetat zona aflată drept în față, 
deplasând luneta de la stânga la dreapta, cu mișcări pripite la 
început, agitat, copleșit de urgenţa acţiunii noastre, acţionând 
sub imperiul panicii. În cele din urmă am reușit să mă calmez, 
să inspir adânc și să strâng puternic din ochi, după care am 
reînceput, însă de această dată mișcând luneta lent și metodic 
peste teren. Am împărţit în minte teritoriul într-un caroiaj și am 
trecut de la un pătrăţel la următorul, redevenind sistematic și 
eficient, raţional, nu stăpânit de emoţii. 

Liniștea, în care nu se auzea decât briza blândă și cântecele 
păsărilor, a fost întreruptă de Reginald: 

— Ai fi făcut-o? 

— Ce să fac? 

Voia să știe dacă aș fi fost în stare să-l omor pe băiat. 

— Să-l omori pe băiat. Ai fi făcut-o? 

— O ameninţare este lipsită de sens, dacă n-o poţi pune în 
aplicare. Prăvăliașul și-ar fi dat seama dacă era o cacealma din 
partea mea. Mi-ar fi citit-o în ochi. Ar fi știut. 

Reginald s-a foit stânjenit în șa. 

— Așadar... da? Adică l-ai fi ucis? 

— Exact, l-aș fi ucis. 

A urmat o pauză. Am completat următorul pătrăţel de teren, 
apoi pe următorul. 


VP - 81 


— Haytham, a spus Reginald, uciderea celor nevinovaţi a 
făcut vreodată parte din învăţăturile pe care le-ai primit tu? 

Am pufnit. 

— Doar pentru că m-ai învățat să ucid nu înseamnă și că ai 
cuvântul final în privinţa celor pe care-i ucid și în ce scop o fac. 

— Eu te-am învăţat despre onoare. Te-am învățat un cod. 

— Reginald, îmi amintesc perfect când ai fost gata să-ţi aplici 
propria formă de justiţie în faţă la White's Chocolate House, cu 
mulţi ani în urmă. Aceea a fost o acţiune onorabilă? 

Oare se îmbujorase ușor la față? In tot cazul, s-a foit stânjenit 
pe spinarea calului. 

— Bărbatul ăla era un hoț, a replicat el. 

— lar bărbaţii pe care îi caut eu sunt ucigași. 

— Chiar și așa, a urmat Reginald cu o undă de iritare în glas, 
poate că ardoarea îţi întunecă judecata. 

Am pufnit din nou dispreţuitor. 

— Tocmai tu să spui așa ceva! Fascinaţia ta pentru Cei Care 
Au Existat Înainte urmează strict politica templierilor? 

— Bineînţeles. 

— Serios? Eşti sigur că nu ţi-ai neglijat celelalte îndatoriri în 
favoarea ei? Ce scrisori, ce însemnări în jurnal și ce lecturi ai 
făcut în ultima vreme? 

— Destule, a replicat el indignat. 

— Care să nu fi fost legate de Cei Care Au Existat Înainte, am 
adăugat eu. 

Pentru o clipă Reginald s-a înecat de furie, semănând cu un 
grăsan roșu la față care nu primise la cină friptura comandată. 

— Acum sunt aici, nu? 

— Da, am rostit eu și în aceeași clipă am zărit un firicel de 
fum ridicându-se din pădure. Văd fum în faţă - poate de la o 
cabană. Ar trebui să pornim într-acolo. 

În același timp însă am zărit o mișcare nu departe într-un pâlc 
de brazi și am deslușit un călăreț care suia dealul din față, 
îndepărtându-se de noi. 

— Uite! am strigat, atrăgându-i atenţia lui Reginald. L-ai 
văzut? 

Am dus luneta la ochi și i-am reglat focalizarea. Călărețul era 
cu spatele la noi, desigur, și se afla destul de departe, totuși i- 
am putut vedea urechile. Am fost cât se poate de sigur că avea 
urechi ascuţite. 


VP - 82 


— Da, a zis Reginald, văd un bărbat, dar unde-i celălalt? 
Mi-am îndemnat iapa din hăţuri și am răspuns: 
— Incă în cabană. Să-i dăm drumul! 


Până am ajuns, au trecut poate vreo douăzeci de minute. 
Douăzeci de minute în care mi-am cravașat iapa la limită, 
punându-i în pericol picioarele printre copaci și peste ramuri 
căzute la pământ, lăsându-l pe Reginald în urmă pe când 
galopam spre locul unde văzusem fumul - spre cabana în care 
eram sigur că-l voi găsi pe Digweed. 

Viu? Mort? Nu știam. Totuși, prăvăliașul spusese că doi 
bărbaţi se interesaseră de el, iar noi nu zăriserăm decât unu, 
așa că doream să știu ce se întâmplase cu celălalt. Oare se afla 
și mai departe? 

Sau se găsea tot în cabană? 

Apoi am văzut și cabana, în mijlocul unei poieni. O casă din 
lemn, scundă, cu un cal priponit afară, cu o singură fereastră în 
față și fuiorul de fum ridicându-se din horn. Ușa din faţă era 
deschisă. Larg deschisă. În clipa când am pătruns în galop în 
poiană, dinăuntru a răsunat un țipăt și am dat pinteni iepei, 
trăgând în același timp sabia din teacă. Am ajuns în fața casei și 
m-am aplecat în șa ca să văd înăuntru. 

Digweed era legat de un scaun, cu umerii gârboviţi și fruntea 
aplecată. Chipul îi era o mască de sânge, dar puteam vedea că 
mișca buzele. Era viu, iar lângă el, în picioare, stătea al doilea 
bărbat, care ţinea în mână un cuţit mânjit de sânge - un cuţit cu 
lama curbată și zimţată -, aflat pe punctul de a-și termina 
treaba. De a-i reteza beregata lui Digweed. 

Până atunci nu folosisem niciodată o sabie ca pe o suliță și, 
crede-mă, nu-i nici pe departe întrebuinţarea ei ideală, dar în 
acel moment prioritatea mea era să-l ţin în viaţă pe Digweed. 
Trebuia să stau de vorbă cu el și, în plus, nimeni în afară de 
mine n-avea să-l ucidă pe fostul valet al tatii. Așa că am aruncat 
sabia. Era tot ce mai aveam timp să fac. Și cu toate că 
aruncarea mea a avut puţină forţă și puţină precizie, sabia a 
lovit braţul înarmat cu pumnal al bărbatului, exact când 


VP - 83 


începuse să-l coboare, iar asta a fost îndeajuns ca să-l facă să se 
retragă, împleticindu-se, cu un țipăt de durere. In aceeași clipă, 
am sărit de pe iapă, m-am năpustit în cabană, m-am repezit și 
mi-am recuperat sabia scurtă. 

Fusese îndeajuns pentru a-l salva pe Digweed. 

M-am oprit exact lângă el. O funie pătată de sânge îi lega 
braţele și picioarele de scaun. Hainele îi erau rupte și înnegrite 
tot de sânge, chipul tumefiat și însângerat. Buzele continuau să 
i se miște. Ochii i-au trecut încet peste mine și m-am întrebat la 
ce s-a gândit în clipa când m-a văzut. Oare m-a recunoscut? 
Oare a simţit un fulger de vinovăţie, sau o licărire de speranţă? 

După care ochii mi s-au îndreptat spre o fereastră din spate și 
am văzut picioarele bărbatului dispărând prin ea, pe urmă s-a 
auzit un bufnet pe pământul de afară. Dacă l-aș fi urmat prin 
aceeași fereastră, ar fi însemnat să mă pun într-o poziţie 
vulnerabilă - nu mi-ar fi plăcut să rămân înțepenit în cadrul ei, în 
timp ce el ar fi dispus de tot timpul de pe lume ca să mă 
înjunghie. De aceea am sprintat spre ușa din faţă și am revenit 
în poieniţă, pentru a-l urmări. Reginald tocmai sosea. Il văzuse 
pe individ, avea o poziţie mai bună și ţintea deja cu arcul. 

— Nu-l ucide! am strigat, tocmai când a tras, iar Reginald a 
mormâit nemulțumit deoarece tresărise și ratase ţinta. 

— La naiba, a mormăit el, era al meu. Acum s-a pierdut în 
pădure. 

Am ocolit cabana, ridicând sub tălpi un covor de cetină 
uscată, la timp pentru a-l vedea pe bărbatul cu pumnal 
dispărând în lizieră. 

— Reginald, am strigat, îl vreau viu! Digweed e-n cabană. Ai 
grijă de el până mă-ntorc! 

Apoi m-am repezit printre copaci, iar frunzele și crengile mi- 
au biciuit fața, pe când goneam cu sabia în mână. Inaintea mea 
zăream o siluetă întunecată care înainta prin vegetaţie cu 
aceeași lipsă de abilitate ca și mine. 

Sau poate cu și mai puțină abilitate, fiindcă-l prindeam din 
urmă. 

— Ai fost acolo? am urlat după el. Ai fost acolo-n noaptea 
când l-au ucis pe tata? 

— N-am avut plăcerea aia, băiete! mi-a strigat el peste umăr. 
Am regretat că n-am fost. Mi-am făcut însă și eu treaba. Am 
încheiat socotelile după aceea. 


VP - 84 


Bineînţeles! Avea un accent din sud-vestul Angliei. Și cine 
oare fusese descris ca având un accent din sud-vest? Cel care-l 
șantajase pe Digweed. Cel care o ameninţase pe Violet și-i 
arătase un cuţit ce arăta înspăimântător. 

— Oprește-te și-ntoarce-te cu faţa la mine! am strigat. Dacă-ţi 
dorești într-atât sângele Kenway, să vedem dacă-l poţi vărsa pe- 
al meu. g 

Eram mai sprinten decât el și de acum tot mai aproape. li 
auzisem gâfâitul din glas când îmi răspunsese și era doar o 
chestiune de timp până aveam să-l prind. El însuși o știa și în loc 
să se mai obosească și mai mult, a decis să se întoarcă și să 
lupte. După ce a sărit peste o ultimă creangă ruptă de vânt, a 
ajuns într-un luminiș, unde s-a rotit cu lama curbată în mână. 
Lama curbată și zimţată, „ce arăta înspăimântător”. Faţa îi era 
teribil de ciupită de vărsat, ca și cum ar fi fost așa încă din 
copilărie. A gâfâit greoi, apoi s-a șters la gură cu dosul mâinii. In 
timpul urmăririi își pierduse pălăria, dezvăluind părul tuns scurt 
și grizonant, iar haina - neagră, așa cum o descrisese 
prăvăliașul - era sfâșiată pe alocuri și acum flutura deschisă, 
dezvăluind tunica roșie de dedesubt. 

— Eşti soldat britanic, am rostit. 

— Asta-i uniforma pe care o port, a rânjit el, dar loialităţile îmi 
sunt altele. 

— Chiar așa? Și cui anume le-ai jurat atunci? l-am întrebat. 
Ești un Asasin? 

A clătinat din cap. 

— Sunt propriul meu stăpân, băiete. Ceva ce tu nu poţi decât 
să visezi. 

— A trecut mult de când cineva mi-a spus „băiete”, am zis. 

— Crezi că ţi-ai făcut un renume, Haytham Kenway? 
„Ucigașul”.  Spadasinul templierilor. Pentru c-ai ucis doi 
negustori grăsani? Pentru mine, ești un băietan. Eşti un băietan, 
fiindcă un bărbat își înfruntă ţintele față în faţă, nu se furișează 
înapoia lor la adăpostul nopţii, ca un șarpe. A făcut o pauză. Ca 
un Asasin. 

A început să-și treacă iute cuțitul dintr-o mână în alta. Efectul 
era aproape hipnotic - sau cel puţin așa l-am lăsat să creadă. 

— Crezi că nu pot lupta? l-am întrebat. 

— Încă n-ai dovedit-o. 

— Aici este un loc la fel de bun ca oricare altul. 


VP - 85 


A scuipat pe jos și mi-a făcut cu o mână semn să mă apropii, 
rotind cuțitul pe care-l ţinea în mâna cealaltă. 

— Haide, m-a zgândărit. Haide și fii luptător cu-adevărat. 
Haide să vezi cum se simte. Haide, băiete, fii bărbat. 

Cuvintele acelea ar fi trebuit să mă înfurie, dar de fapt mi-au 
sporit concentrarea. Trebuia să-l capturez în viaţă, ca să-l pot 
interoga. 

Am sărit peste ramură și am pătruns în luminiș, clătinându- 
mă ușor dezechilibrat, dar mi-am revenit iute, înainte ca el să fi 
putut înainta și profita. Pentru câteva clipe, ne-am dat târcoale 
unul celuilalt, fiecare așteptându-și adversarul să lanseze primul 
atacul. Eu am pus capăt situaţiei printr-o fandare, urmată de o 
spintecare, după care m-am retras fulgerător în gardă. 

Pentru o clipă a crezut că-mi ratasem ţinta. După aceea a 
simţit sângele șiroindu-i pe obraz și a dus o mână la față, iar 
ochii i s-au căscat de surprindere. Fusesem cel care vărsase 
primul sânge. 

— M-ai subestimat, i-am spus. 

De data asta, zâmbetul i-a fost mai reţinut. 

— Nu va mai exista o a doua ocazie. 

— Ba da, am răspuns și am fandat iarăși spre stânga, după 
care am schimbat fulgerător spre dreapta, când corpul îi pornise 
deja în direcţia greșită de apărare. 

O crestătură i-a apărut pe braţul neînarmat. Sângele i-a pătat 
mâneca sfârtecată și a început să picure pe sol, roșu-aprins pe 
cetina verde și maro. 

— Sunt mai bun decât crezi, am spus. Nu te așteaptă decât 
moartea - dacă nu vorbeşti. Dacă nu-mi spui tot ce știi. In slujba 
cui ești? 

Am dansat înainte și am lovit din nou, în timp ce cuțitul lui s-a 
mișcat sălbatic, dar inutil. Celălalt obraz îi era acum tăiat. Pe 
chipul brun și bătucit de vreme se vedeau două panglici stacojii. 

— De ce a fost ucis tatăl meu? 

Am înaintat iarăși și de data asta l-am tăiat pe dosul mâinii 
înarmate. N-a scăpat arma, dar îi oferisem o demonstraţie clară 
a abilităţilor mele și i s-a citit pe chip. Pe chipul lui însângerat. 
De acum nu mai zâmbea. 

Nu-și pierduse însă curajul, iar când a înaintat a fost rapid și 
cu mișcări fluide, trecând cuțitul dintr-o mână în cealaltă ca să 
încerce să-mi abată atenţia și aproape c-a reușit. Aproape. 


VP - 86 


Poate că ar fi reușit chiar să mă lovească... dacă nu mi-ar fi 
arătat deja trucul acela și dacă n-ar fi fost deja încetinit de rănile 
pe care i le cauzasem. 

Așa însă, m-am strecurat cu ușurință pe sub cuțitul lui și am 
lovit de jos în sus, înfigând sabia. În secunda următoare m-am și 
blestemat, deoarece lovisem prea tare și în zona rinichilor. Era 
ca și mort. Hemoragia internă avea să-l ucidă în treizeci de 
minute... dar putea la fel de bine să-și piardă cunoștința 
imediat. Nu știu dacă el însuși avea sau nu habar de asta, 
pentru că se repezea din nou spre mine, cu dinţii dezveliţi. Am 
observat că acum erau mânjiţi de sânge, după care am făcut un 
pas într-o parte, am eschivat cu ușurință, i-am prins braţul, l-am 
rasucit brutal și i l-am rupt din cot. 

Sunetul pe care l-a scos n-a fost un zbieret, cât mai degrabă 
un horcăit chinuit, și, când i-am scrâșnit oasele rupte laolaltă, 
mai mult pentru efect decât pentru vreun scop util, cuțitul i-a 
bufnit surd pe sol și el l-a urmat, năruindu-se în genunchi. 

l-am eliberat brațul, care a căzut moale, un sac de oase rupte 
și piele. Coborând ochii, am văzut că fața i se golise deja de 
sânge, iar în jurul mijlocului i se lățea o pată întunecată. Haina i 
s-a boţit de jur-împrejur pe pământ. Cu un gest lipsit de putere 
și-a prins brațul rupt cu degetele mâinii tefere, iar când a ridicat 
fruntea, ochii îi erau aproape plângători, aproape patetici. 

— De ce l-aţi ucis? am întrebat inexpresiv. 

El s-a înmuiat și s-a prelins într-o parte, aidoma apei care 
părăsește un burduf găurit, rămânând întins pe o rână. Acum 
nu-l mai preocupa decât propria-i moarte. 

— Spune-mi, am insistat și m-am aplecat spre locul unde 
zăcea, cu ace de brad lipite de sângele de pe față. 

Işi sufla ultimele clipe de viață în solul pădurii. 

— Tatăl tău..., a început, apoi a tușit un cheag mic de sânge, 
după care a urmat: Tatăl tău n-a fost templier. 

— Știu! m-am rastit. De-asta a fost ucis? Am simţit cum 
fruntea mi se încruntă. A fost ucis fiindcă a refuzat să se alăture 
Ordinului? 

— Ela fost un... un Asasin. 

— Și templierii l-au ucis? L-au ucis pentru asta? 

— Nu. El a fost ucis pentru ceea ce avea. 

— Ce? M-am aplecat și mai mult, disperat să-i aud cuvintele. 
Ce avea? 


VP - 87 


Nu mi-a răspuns. 

— Cine? aproape că am strigat. Cine l-a ucis? 

Își pierduse însă cunoștința. A rămas cu gura deschisă, iar 
pleoapele i-au tremurat și apoi s-au închis, și oricât l-am pălmuit 
nu și-a mai revenit. 

Un Asasin. Tatăl meu fusese un Asasin. L-am întors pe mort 
pe spate, i-am închis ochii holbaţi și am început să-i golesc 
buzunarele pe pământ. Obișnuitele tinichele, plus câteva petice 
de hârtie ferfeniţite. Am netezit unul dintre ele și am văzut că 
era un document de înrolare. Fusese eliberat de regimentul 
Coldstream Guards, care-i plătise o guinee și jumătate pentru 
înrolare, și câte un șiling pe zi. Numele plătitorului se citea clar 
pe hârtie: locotenent-colonel Edward Braddock. 

lar Braddock era cu trupele lui în Țările de Jos, unde lupta 
împotriva francezilor. M-am gândit la bărbatul cu urechi ascuţite 
pe care-l văzusem mai devreme, îndepărtându-se călare. Brusc, 
am știut unde mergea. 


IV 


M-am întors și am revenit prin pădure spre cabană, unde am 
ajuns în câteva clipe. Cei trei cai pășteau răbdători sub razele 
puternice ale soarelui; în cabană era întuneric, și mai răcoare, 
iar Reginald stătea lângă Digweed, al cărui cap îi atârna moale 
pe piept; bărbatul era tot legat în scaun și mi-am dat seama în 
clipa când l-am văzut... 

— E mort, am rostit simplu și m-am uitat la Reginald. 

— Am încercat să-l salvez, dar era deja dus. 

— Cum adică? am întrebat tăios. 

— Din cauza rănilor, s-a încruntat Reginald. Uită-te la el, ce 
naiba! 

Faţa lui Digweed părea o mască de sânge închegat. Hainele 
erau la fel. Cuţitarul îl făcuse să sufere, asta era cât se poate de 
clar. 

— Când am plecat, era viu. 

— Și când am sosit eu, era tot viu, a mărâit Reginald. 

— Spune-mi măcar c-ai aflat ceva de la el. 

A coborât ochii. 


VP - 88 


— A spus doar că-i pare rău, a zis el plecându-și privirea. 

Am șfichiuit iritat cu sabia, trimițând o carafă în vatră. 

— Doar atât? N-a spus nimic despre noaptea atacului? Niciun 
motiv? Niciun nume? 

— La dracu', Haytham! La dracu', crezi că l-am ucis eu? Crezi 
c-am bătut atâta cale, neglijându-mi toate îndatoririle, doar ca 
să m-asigur că Digweed e mort? Doream la fel de mult ca tine 
să-l găsesc. Il doream viu la fel de mult ca tine! 

Simţeam că-mi încremenea pur și simplu toată faţa. 

— Mă-ndoiesc de asta, am replicat. 

— Și ce s-a-ntâmplat cu celălalt bărbat? 

— A murit. 

Reginald a arborat o expresie ironică. 

— Am înţeles. Și a cui a fost vina? 

L-am ignorat. 

— Ucigașul îi era cunoscut lui Braddock. 

Reginald a tresărit. 

— Vorbești serios? 

In luminiș, îndesasem hârtiile în redingotă și acum le-am scos, 
ținându-le în pumn, ca pe niște foi de varză. 

— Uite, ăsta-i actul lui de înrolare. A făcut parte din 
Coldstream Guards, sub comanda lui Braddock. 

— Nu-i același lucru. Edward conduce o mie cinci sute de 
soldați și mulţi dintre ei au fost înrolați în Anglia. Sunt sigur că 
toți au un trecut dubios și sunt la fel de sigur că Edward știe 
foarte puţine despre trecutul lor. 

— Nu ţi se pare totuși o coincidență? Prăvăliașul a spus că 
amândoi purtau uniformele armatei britanice, iar bănuiala mea 
este că cel pe care l-am văzut îndepărtându-se călare merge 
acum într-acolo. Ce avans are față de noi - o oră? Nu voi fi cu 
mult în urma lui. Braddock este în Ţările de Jos, așa-i? Într-acolo 
se va îndrepta și bărbatul ăsta, înapoi la generalul lui. 

— Ai grijă ce spui, Haytham, a zis Reginald, iar glasul și ochii i 
s-au oţelit. Edward îmi este prieten. 

— Mie nu mi-a plăcut niciodată, am comentat cu un ton de 
puști obraznic. 

— Rahat! a explodat Reginald. Este o opinie pe care ţi-ai 
format-o în copilărie, pentru că Edward nu ţi-a arătat deferenta 
cu care erai obișnuit - pentru că, aș putea adăuga, el se străduia 
din răsputeri să-i aducă în faţa justiţiei pe ucigașii tatălui tău. 


VP - 89 


Dă-mi voie să-ţi spun ceva: Edward slujește Ordinul, este un 
servant bun și credincios și-a fost mereu așa. 

M-am răsucit și mi-a stat pe vârful limbii să-i spun: „Dar tata 
n-a fost un Asasin?”, însă m-am oprit. Un... sentiment sau 
instinct - greu de spus ce anume era - m-a făcut să decid să 
păstrez informaţia pentru mine. 

Reginald m-a simţit, a văzut cum cuvintele mi se opreau pe 
buze și poate chiar mi-a citit minciuna din ochi. 

— Și ucigașul, a insistat el, n-a spus nimic-nimic? N-ai izbutit 
să mai afli ceva de la el înainte să moară? 

— Doar atât cât ai reușit și tu să afli de la Digweed, am 
răspuns. 

Într-o parte a cabanei se afla o plită micuță, iar lângă ea un 
tocător; pe el am găsit o bucată de pâine pe care am băgat-o în 
buzunar. 

— Ce faci? a întrebat Reginald. 

— Strâng toate proviziile pe care le pot găsi pentru călătoria 
mea. 

Am mai găsit un castron cu mere. Aveau să fie bune pentru 
iapă. 

— O pâine mucegăită? Nişte mere? N-ajung, Haytham. 
Întoarce-te măcar în târgușor pentru niște provizii. 

— N-am timp, am replicat. Și, oricum, urmărirea va fi scurtă. 
N-are un avans mare și nu știe că am pornit după el. Cu puţin 
noroc îl pot prinde înainte să am nevoie de provizii. 

— Putem cumpăra hrană de pe drum. Te pot ajuta. 

L-am oprit însă. l-am spus că voi pleca singur și, înainte să 
poată protesta, am încălecat și am pornit în direcţia în care-l 
văzusem călărind pe Urechi-ascuţite, cu speranţa că-l voi putea 
prinde în scurt timp. 

Speranţa aceea a fost spulberată. Am galopat fără oprire, dar 
în cele din urmă s-a lăsat noaptea; devenise prea periculos să 
continui și să risc rănirea iepei. Și ea era vlăguită, așa că, fără 
chef, am decis să mă opresc și s-o las să se odihnească câteva 
ore. 

Acum stau aici, scriu rândurile astea și mă întreb de ce, după 
atâţia ani în care Reginald mi-a fost ca un tată, tutore și 
călăuză... decisesem să plec singur? Și de ce-i ascunsesem ce 
aflasem despre tata? 


VP - 90 


Oare eu mă schimbasem? Oare el se schimbase? Sau de fapt 
se schimbase legătura pe care o avuseserăm cândva? 

Temperatura a coborât. lapa mea - pare corect să-i dau un 
nume și de aceea, ţinând seama de felul în care începuse deja 
să mă înghiontească cu botul când dorea un măr, i-am spus 
Mușina - s-a întins alături, cu ochii închiși, și pare mulțumită, iar 
eu scriu în jurnal. 

Mă gândesc la discuţia mea cu Reginald. Mă întreb dacă el 
are dreptul să ia la întrebări bărbatul care am devenit. 


15 iulie 1747 


Dimineaţă m-am trezit devreme, de îndată ce s-a luminat, am 
aruncat ţărână peste tăciunii mocniţi ai focului și am încălecat-o 
pe Mușina. 

Urmărirea a continuat. În timp ce galopam, am examinat 
posibilităţile. De ce oare Urechi-ascuţite și bărbatul cu cuțitul 
curbat urmaseră căi diferite? Oare ambii aveau să călătorească 
spre Ţările de Jos și să i se alăture lui Braddock? Oare Urechi- 
ascuțite se aștepta ca tovarășul său să-l ajungă din urmă? 

Nu puteam să știu răspunsurile la întrebările acestea. Puteam 
doar să sper că, indiferent care i-ar fi fost planurile, cel din fața 
mea nu știa că eram pe urma lui. 

Dar, dacă el nu știa - și cum ar fi putut să știe? -, atunci de ce 
nu-l ajungeam? 

Am continuat să galopez, iute și constant, însă am înţeles că, 
dacă dădeam peste el prea brusc, ar fi fost la fel de dezastruos 
ca și când nu l-aș fi găsit deloc. 

După trei sferturi de oră, am ajuns într-un loc unde făcuse 
popas. Dacă aș fi silit-o aseară pe Mușina să mai galopeze o 
vreme, oare l-aș fi putut lua prin surprindere? Am îngenuncheat 
și am pipăit căldura muribundă a focului. In stânga, Mușina a 
găsit pe pământ ceva de mâncat, o bucăţică de cârnat 
abandonată, și stomacul mi-a ghiorțăit. Reginald avusese 
dreptate. Ținta mea era mai bine echipată pentru călătorie 
decât mine, care aveam doar o jumătate de pâine și niște mere. 
M-am blestemat în gând pentru că nu scotocisem prin coburii 
tovarășului său. 


VP - 91 


— Haide, Mușina, i-am spus. Haide, fato! 

Am călărit tot restul zilei și singura dată când am încetinit a 
fost atunci când am scos luneta din buzunar și am cercetat 
zarea, căutând semne ale bărbatului pe care-l urmăream. Era 
tot mult înaintea mea. Supărător de mult. Toată ziua. Până ce, 
când lumina începuse să pălească, am început să mă îngrijorez 
ca nu cumva să-l fi pierdut complet. Puteam doar să sper că nu 
mă înșelasem în privința destinaţiei lui. 

În cele din urmă, n-am avut de ales și m-am oprit, am făcut 
popas, am aprins un foc, i-am îngăduit Mușinei să se odihnească 
și m-am rugat cerului să nu-i fi pierdut urma. 

lar acum stau lungit și mă întreb: „De ce n-am izbutit să-l 
ajung?” 


16 iulie 1747 


Când m-am trezit dimineață, am avut un fulger de inspiraţie. 
Bineînţeles! Urechi-ascuţite făcea parte din trupele lui Braddock, 
iar acesta își unise forțele cu armata comandată de prinţul de 
Orange în Ţările de Jos, unde ar fi trebui să fie Urechi-ascuţite. 
Motivul pentru care se grăbea era... 

Că plecase fără permisiune și se grăbea să se înapoieze, 
probabil înainte ca absenţa să-i fie descoperită. 

lar asta însemna că prezenţa lui în Pădurea Neagră nu fusese 
aprobată oficial. Deci Braddock, care-i era locotenent-colonel, 
nu știa despre ea. Sau probabil nu știa despre ea. 

Scuze, Mușina! Am mânat-o din nou la galop - a treia ei zi 
succesivă - și i-am simţit oboseala, vlăguiala care o încetinea. 
După numai o jumătate de oră am dat peste rămășițele taberei 
lui Urechi-ascuţite, atât doar că acum nu m-am mai oprit să 
pipăi tăciunii, ci am îndemnat-o viguros pe Mușina. l-am îngăduit 
să se odihnească doar pe culmea următorului deal, unde ne-am 
oprit, iar eu am scos luneta și am cercetat zona din faţa mea, 
pătrăţel cu pătrăţel, centimetru cu centimetru... până l-am zărit! 


VP - 92 


El era - un punctuleţ care suia călare dealul de vizavi și care a 
dispărut la un moment dat printre copaci. 

Unde ne aflam oare acum? Nu știam dacă trecusem hotarul și 
intrasem în Ţările de Jos. De două zile nu văzusem nici ţipenie 
de om, nu auzisem decât zgomotele Mușinei și propria-mi 
răsuflare. 

În scurt timp situaţia avea să se schimbe. Am dat pinteni 
Mușinei și după douăzeci de minute am ajuns la aceiași arbori 
printre care dispăruse vânatul meu. Primul lucru pe care l-am 
zărit a fost o căruţă abandonată. In apropiere, se găsea stârvul 
unui cal peste ai cărui ochi sticloși se târau muște; vederea lui a 
făcut-o pe Mușina să se cabreze ușor. Ca și mine, ea se 
obișnuise cu solitudinea: doar noi, copacii și păsările. Acum 
apăruse pe neașteptate un memento hâd al realităţii că în 
Europa nu te afli niciodată departe de conflict, departe de 
război. 

Am continuat înaintarea, dar mai încet, fiind atent la orice 
mișcare din pădure sau la alte obstacole pe care le-am fi putut 
întâlni. Pe măsură ce mergeam, tot mai multă vegetaţie era 
înnegrită, ruptă sau călcată în picioare. Era clar că aici se 
purtaseră lupte; am început să zăresc trupuri de oameni, cu 
membrele rășchirate și ochii goi, sânge negru și noroi ce 
trimiteau în anonimat cadavrele, dacă n-ar fi existat frânturi de 
uniforme: albul armatei franceze, albastrul celei olandeze. Am 
văzut muschete frânte, baionete și săbii rupte; orice mai putea fi 
utilizat fusese deja recuperat. Când am ieșit din lizieră, m-am 
trezit pe câmpul unde avusese loc bătălia și unde erau și mai 
multe leșuri. Potrivit standardelor războiului, aici nu fusese 
decât o încăierare, totuși lăsa impresia că moartea domnea 
peste tot. 

Nu puteam preciza cu cât timp în urmă se întâmplase: destul 
pentru ca jefuitorii să curețe câmpul, dar nu îndeajuns ca 
trupurile să fie strânse; cândva în cursul zilei de dinainte, aș fi 
zis, judecând după starea cadavrelor și după pătura de fum ce 
atârna încă peste pajiște - un linţoliu ca pâcla dimineţii, dar care 
păstra izul intens și acru al prafului de pușcă. 

Aici noroiul era mai gros, răscolit de copite și picioare, și, când 
Mușina a înaintat mai greu, am tras de hățuri într-o parte, 
încercând să ocolesc perimetrul luptei. Apoi, tocmai când iapa 
se poticnise și aproape că mă azvărlise peste greabănul ei, l-am 


VP - 93 


zărit în față pe Urechi-ascuţite. Se afla de cealaltă parte a 
câmpului, la vreun kilometru depărtare, o siluetă neclară, 
aproape nedistinctă, care înainta la fel de greu pe terenul clisos. 
Calul îi era probabil tot așa de epuizat ca Mușina, fiindcă 
descălecase și încerca să-l tragă de căpăstru; blestemele i se 
auzeau slab de la distanţă. 

Mi-am scos luneta, ca să-l cercetez mai bine. Ultima dată îi 
văzusem din apropiere cu doisprezece ani în urmă, iar atunci 
purtase mască, și m-am trezit întrebându-mă - ba chiar sperând 
- dacă nu cumva vederea lui clară acum va fi un soi de 
revelație. Oare aveam să-l recunosc? 

Nu. Era un bărbat necunoscut, cu chip bătucit de vreme și păr 
grizonant, așa cum fusese și camaradul său, murdar și vlăguit 
după drum. Privindu-l, nu am fost încercat de nicio recunoaștere 
bruscă. Niciun resort nevăzut nu mi s-a declanșat în minte. Era 
pur și simplu un alt soldat britanic, la fel ca acela pe care-l 
ucisesem în Pădurea Neagră. 

L-am văzut întinzându-și gâtul când s-a străduit să privească 
prin pâcle spre mine. Și-a scos de sub tunică luneta și preţ de o 
clipă ne-am cercetat amândoi prin instrumentele noastre optice, 
apoi l-am văzut alergând înaintea calului său, pe care l-a smucit 
energic de căpăstru, pentru a-și relua drumul, aruncând la 
răstimpuri priviri în urmă, către mine. 

Mă recunoscuse. Asta era bine. Mușina își recăpătase 
echilibrul și am îndreptat-o spre o zonă unde solul era mai ferm. 
În final, am izbutit să-l prindem din urmă. În faţa mea, Urechi- 
ascuțite devenea tot mai distinct și-i puteam observa strădania 
pe chip în timp ce-și trăgea calul; apoi a înţeles brusc că se 
împotmolise, că eu mă apropiam și că aveam să-l ajung foarte 
repede. 

Atunci a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face. A dat 
drumul căpăstrului și a luat-o la fugă. In același timp, pământul 
a redevenit mocirlos sub copitele Mușinei, care-și tot pierdea 
echilibrul. l-am șoptit iute „mulţumesc!” la ureche, apoi am sărit 
din șa și am pornit pe jos în urmărire. 

Eforturile din ultimele zile m-au ajuns într-un val care 
amenința să mă înghită. Noroiul îmi trăgea de cizme, așa că nu 
era o alergare, cât mai degrabă o înaintare anevoioasă, iar 
răsuflarea îmi zgâria plămânii, ca și cum aș fi inspirat ţărână. 
Toţi mușchii îmi ţipau de durere, implorându-mă să nu mai 


VP - 94 


continui. Nu puteam decât să sper că Urechi-ascuţite se chinuia 
la fel de rău, ba poate chiar mai rău, întrucât tot ce mă mai 
îndemna înainte, tot ce-mi mai împingea picioarele să alerge și 
pieptul să horcăie guri neregulate de aer era știința că mă 
apropiam. 

Urechi-ascuţite a privit îndărăt și ajunsesem destul de 

aproape ca să-i văd ochii holbându-se de frică. Acum nu mai 
avea mască. Nu se mai putea ascunde în spatele a nimic. În 
ciuda durerilor și a epuizării, am rânjit spre el, simțind cum 
buzele mele uscate și scorojite mi-au dezgolit dinţii. 
__El nu s-a oprit însă, ci a continuat gemând de istovire. 
Incepuse să plouă, o burniţă care încărca ziua cu încă un strat 
de păclă, de parcă am fi fost capturați în interiorul unui peisaj 
colorat cu nuanţe de cenușiu. 

Bărbatul a privit iarăși înapoi și a văzut că acum eram și mai 
aproape; de data asta s-a oprit și a scos sabia din teacă, ținând- 
o cu ambele mâini, cu umerii gârboviţi, răsuflând greoi. Arăta 
epuizat. Arăta ca un om ce petrecuse zile la rând în șa, călărind 
neîntrerupt, cu prea puţin somn. Arăta ca un om ce aștepta să 
fie înfrânt. 

Mă înșelasem totuși; el mă momea, atrăgându-mă să înaintez, 
iar eu, ca un nesăbuit, am mușcat nada și peste o clipă m-am 
poticnit și am căzut de-a dreptul, când solul de sub tălpile mele 
a cedat și am intrat într-o baltă de noroi gros și lipicios, care m-a 
făcut să mă opresc imediat. 

— Dumnezeule, am murmurat. 

Gleznele mi-au dispărut și, înainte să-mi dau seama, m-am 
afundat până la genunchi, ridicând cu disperare picioarele ca să 
le eliberez, iar în același timp m-am încordat, sprijinindu-mă cu 
o mână de solul ferm din spate, în timp ce mâna cealaltă se 
străduia să ţină sabia ridicată. 

Ochii mi s-au îndreptat spre Urechi-ascuţite; acum venise 
rândul lui să rânjească și să înainteze, după care și-a coborât 
sabia cu o lovitură de tăietor de lemne, care avea multă forţă, 
dar era stângace. Cu un icnet de efort și un zăngănit metalic, 
am parat-o și imediat după aceea l-am îmbrâncit cu putere, 
trimițându-l doi pași înapoi. După care, întrucât era încă 
dezechilibrat, mi-am smuls un picior din noroi, lăsându-mi însă 
captivă cizma, și mi-am văzut ciorapul, așa murdar cum era, 
strălucitor de alb prin comparaţie cu mocirla din jur. 


VP - 95 


Văzând că avantajul îi fusese anulat, Urechi-ascuţite a revenit 
în atac, dar acum a împuns cu sabia, iar eu am parat o dată și 
apoi a doua oară. Pentru câteva secunde s-au auzit doar 
zăngăniturile lamelor ce se ciocneau, icnetele noastre și ploaia, 
care se înteţise și răpăia puternic pe sol; în gând, i-am mulțumit 
Domnului că rezervele de șiretenie ale adversarului meu păreau 
să se fi epuizat. 

Sau nu? În cele din urmă, el a înțeles că mă putea învinge mai 
ușor dacă venea înapoia mea, dar i-am ghicit intenţia și mi-am 
repezit sabia, atingându-l în genunchi, imediat deasupra cizmei, 
astfel încât a căzut pe spate, urlând. Cu alt răcnet, atât de 
durere, cât și de furie pentru că victoria nu era așa de ușoară 
cum se așteptase, s-a ridicat și a lovit spre mine cu piciorul 
sănătos. 

L-am prins imediat cu mâna liberă și în aceeași clipă l-am 
răsucit cât am putut de tare, îndeajuns ca să-l trântesc din nou, 
brutal, cu faţa în noroi. 

A încercat să se rostogolească, dar era prea lent, sau poate 
ametit, iar eu am lovit în jos cu sabia, străpungându-i complet 
partea din spate a coapsei, astfel încât vârful armei a intrat în 
pământ, ţintuindu-l. M-am folosit apoi de mânerul ei ca să mă 
sprijin și, cu un efort uriaș, m-am smuls cu totul din mlaștină, 
lăsând în urmă și a doua cizmă. 

Urechi-ascuţite a urlat și s-a zbătut, dar era țintuit de sabia 
mea, înfiptă în sol prin piciorul lui. Probabil că apăsarea pe 
mâner, atunci când îl folosisem pentru a scăpa din noroi, fusese 
enormă, fiindcă zbiera de durere și dăduse ochii peste cap. In 
același timp însă lovea orbește în jur cu propria lui sabie, iar eu 
eram dezarmat și de aceea, când am căzut peste el ca un pește 
azvârlit din undiţă pe mal, tăișul ei mi-a crestat gâtul într-o parte 
și am simţit imediat sângele cald care se prelingea. 

Mi-am repezit mâinile spre braţul lui înarmat și ne-am luptat 
pentru sabie. Icneam și suduiam amândoi, când am auzit ceva 
în spate... era cu siguranţă zgomot de pași. Apoi glasuri. Cineva 
vorbea în flamandă. Am blestemat. 

— Nu, a rostit o voce și mi-am dat seama că era a mea. 

Probabil că și Urechi-ascuţite auzise. 

— Ai ajuns prea târziu, Kenway, a mârâit el. 

Pași greoi înapoia mea. Ploaia. Propriile mele strigăte „Nu, nu, 
nu”, când un glas a zis în engleză: 


VP - 96 


— Voi doi, încetaţi imediat! 

M-am răsucit cu spatele la Urechi-ascuţite, izbind plin de 
supărare cu pumnul în pământul îmbibat de apă, după care m- 
am ridicat și, ignorând râsetele lui răgușite și horcăiturile, m-am 
întors către soldaţii ce apăreau prin pâcle și ploaie. Am încercat 
să-mi îndrept spinarea și să am o ţinută demnă, apoi am rostit: 

— Mă numesc Haytham Kenway și sunt un asociat al 
locotenent-colonelului Edward Braddock. Cer ca omul acesta să- 
mi fie încredințat în custodie. 

N-am fost sigur dacă hohotele de râs pe care le-am auzit 
veneau dinspre Urechi-ascuţite, care zăcea țintuit la pământ, 
sau de la unul dintre soldaţii din grupul mic care se ivise în faţa 
mea ca fuioarele de ceaţă de pe câmp purtate de vânt. Din 
comandantul lor n-am văzut decât o mustață, o tunică la două 
rânduri murdară și udă, tivită cu fireturi ce avuseseră cândva 
culoarea aurie. L-am văzut apoi ridicând ceva - care a părut să- 
mi fulgere prin faţa ochilor după care mi-am dat seama că mă 
lovea cu mânerul sabiei, dar în clipa imediat următoare am 
primit lovitura în plin și mi-am pierdut cunoștința. 


Ei nu omoară oameni leșinaţi. Așa ceva n-ar fi cavaleresc. Nici 
chiar într-un corp de armată comandat de locotenent-colonelul 
Edward Braddock. 

De aceea, următorul lucru pe care l-am simţit a fost apa rece 
care m-a izbit în faţă... sau fusese o palmă? În tot cazul, am fost 
trezit cu brutalitate și, când mi-am recăpătat simţurile, am 
petrecut câteva clipe întrebându-mă cine și unde eram... 

Și de ce aveam un ștreang în jurul gâtului? 

Și de ce aveam mâinile legate la spate? 

Mă aflam la capătul unui eșafod. In stânga mea erau patru 
bărbaţi, care aveau, de asemenea, ștreanguri în jurul gâturilor. 
Pe când mă uitam, cel aflat în stânga de tot a tresărit și s-a 
cutremurat, lovind apoi cu picioarele în aer. 

Un icnet s-a ridicat din faţa mea și mi-am dat seama că 
aveam spectatori. Nu ne mai găseam pe câmpul de bătălie, ci 
pe o pajiște mai mică, unde se regrupaseră soldați. Purtau 


VP - 97 


culorile armatei britanice și căciulile din blană de urs ale 
Coldstream Guards, și erau pământii la faţă. Era clar că fuseseră 
aduși aici și siliți să privească, în vreme ce nefericitul de la 
capătul rândului meu își trăia ultimele clipe de viaţă, cu gura 
deschisă și vârful limbii, însângerat fiindcă-l mușcase, ieșit 
afară, cu fălcile mișcându-se spasmodic în tentativa de a înghiţi 
aer. 

A continuat să se zbată și să dea din picioare, zgâlțâind 
grinda care trecea pe deasupra capetelor noastre pe toată 
lungimea platformei. Am ridicat ochii și am văzut propriul meu 
ștreang legat de ea, am coborât după aceea privirea spre 
scăunelul din lemn pe care stăteam și mi-am văzut picioarele, 
încălțate doar în ciorapi. 

Apoi s-a lăsat tăcerea. Se auzeau doar horcăiturile 
muribundului,  scârțâiturile funiei și protestele  lemnăriei 
eșafodului. 

— Așa se va-ntâmpla cu toţi hoţii! a răcnit gâdele, arătându-l 
pe spânzurat, după care s-a apropiat de al doilea condamnat și 
a strigat spre publicul încremenit: Își vor afla sfârșitul la capătul 
ștreangului din ordinul locotenent-colonelului Braddock! 

— Eu îl cunosc pe Braddock! am urlat brusc. Unde-i? Adu-l 
aici! 

— Gura! a lătrat gâdele, arătându-mă cu degetul, și în aceeași 
clipă ajutorul lui, cel care-mi aruncase apă în faţă, a venit din 
dreapta mea și m-a pălmuit brutal, de data asta nu ca să mă 
trezească din leșin, ci ca să mă reducă la tăcere. 

Am șuierat și m-am zbătut în frânghia care-mi lega brațele, 
dar nu prea viguros, nu într-atât încât să mă dezechilibrez și să 
cad de pe scăunelul pe care stăteam nesigur. 

— Mă numesc Haytham Kenway! am strigat iarăși și am simţit 
cum funia îmi intră în pielea gâtului. 

— Am zis „Gura!”, a lătrat gâdele din nou, iar de data asta 
ajutorul lui m-a lovit atât de tare, încât aproape că m-a dărâmat 
de pe scăunel. 

Pentru prima dată am văzut chipul soldatului aflat imediat în 
stânga mea și mi-am dat seama cine era. Urechi-ascuţite, care 
avea în jurul coapsei un bandaj înnegrit de sânge. S-a uitat la 
mine cu ochi umflaţi și împăienjeniţi, apoi pe faţă i-a înflorit lent 
un zâmbet moale. 

Gâdele trecuse la următorul condamnat. 


VP - 98 


— Bărbatul ăsta i-un dezertor! a răcnit el. Și-a abandonat 
camarazii să moară. Soldați ca voi. V-a lăsat pe voi să muriţi. 
Care ar trebui să-i fie pedeapsa? 

Fără prea mult entuziasm, oamenii au strigat: 

— Spânzurătoarea! 

— Dacă ziceţi voi..., a rânjit călăul. 

S-a retras un pas, și-a pus talpa pe spatele nefericitului și a 
împins, savurând reacţia de revoltă a privitorilor. 

Mi-am scuturat capul, alungându-mi durerea cauzată de 
lovitura ajutorului său și am continuat să mă zbat, în timp ce 
gâdele a trecut la următorul condamnat, a pus gloatei aceeași 
întrebare, a primit același răspuns obedient și lipsit de ardoare, 
după care l-a îmbrâncit pe sărman în braţele morţii. Platforma 
eșafodului scârțâia și tremura de la zbaterile celor trei în 
capetele ștreangurilor. Bârna de deasupra mea a gemut și, 
ridicând ochii, am văzut cum îmbinările s-au îndepărtat pentru o 
clipă. 

Gâdele a ajuns după aceea la Urechi-ascuţite. 

— Bărbatul ăsta... s-a bucurat de o mică escapadă în Pădurea 
Neagră și-a crezut că se va putea strecura înapoi neobservat, 
dar s-a-nșelat. Spuneţi-mi, cum ar trebui pedepsit? 

— Spânzurătoarea! a mormăit publicul fără chef. 

— Credeţi c-ar trebui să moară? a urlat gâdele. 

— Da, a răspuns mulțimea. 

I-am văzut totuși pe unii clătinând pe furiș din capete în semn 
de dezaprobare, iar alţii deșertau bucuroși burdufuri din piele 
părând de-a dreptul încântați, așa cum este posibil să te simţi 
dacă ai fost mituit cu bere. Poate ca berea aceea să fi explicat 
aparenta amorţeală a lui Urechi-ascuţite? El continua să surâdă 
chiar și când călăul a trecut înapoia lui și și-a proptit talpa în 
spinarea sa. 

— E timpul să spânzurăm un dezertor! a răcnit el și a împins 
cu toată puterea. 

— Nu! am strigat eu în aceeași clipă și mi-am tras de legături, 
străduindu-mă cu disperare să mă eliberez. Nu, el trebuie să 
rămână în viață! Unde-i Braddock? Unde-i locotenent-colonelul 
Edward Braddock? 

Ajutorul gâdelui a apărut în faţa mea, rânjind prin barba-i 
rară; gura îi era aproape complet știrbă. 

— N-ai auzit ce-a zis omul ăsta! a întrebat el. Ține-ţi fleanca! 


VP - 99 


Și-a retras apoi pumnul, gata să mă pocnească. 

N-a reușit s-o facă. Picioarele mele au ţâșnit înainte, au 
răsturnat scăunelul și în clipa următoare s-au încrucișat în jurul 
gâtului său, s-au petrecut unul peste celălalt în dreptul 
gleznelor... și au strâns. 

El a scos un țipăt. Am strâns și mai tare. Țipătul i-a devenit un 
horcăit strangulat și a început să se înroșească la faţă, iar 
mâinile i s-au ridicat spre gambele mele, străduindu-se să le 
depărteze. M-am legănat într-o parte și alta, scuturându-l ca un 
câine cu prada în fălci, aproape ridicându-l în aer, încleștându- 
mi mușchii coapselor și în același timp încercând să nu îngădui 
ca greutatea corpului meu să strângă laţul. Alături, Urechi- 
ascuţite se zvârcolea la capătul ștreangului său. Limba îi ieșise 
printre buze și ochii lăptoși i se bulbucau, gata parcă să-i iasă 
din orbite. 

Gâdele se dusese în capătul opus al eșafodului, unde trăgea 
de picioarele spânzuraţilor, ca să se asigure că muriseră, dar 
agitația din capătul meu i-a atras atenția, a privit și, zărindu-și 
ajutorul prins în menghină, s-a repezit spre noi, blestemând în 
același timp în care și-a dus mâna la sabia din teacă. 

Cu un urlet de efort, mi-am răsucit trupul, trăgându-l pe ajutor 
și rotindu-l, printr-o minune exact în clipa sosirii gâdelui. Izbit de 
masa ajutorului său, călăul a răcnit și s-a rostogolit de pe 
platformă. În faţa noastră, soldaţii încremeniseră cu gurile 
căscate de șoc; niciunul nu s-a clintit ca să se implice. 

Am strâns mai tare din picioare și am fost răsplătit cu un 
trosnet sec al gâtului bărbatului. Pe nări a început să-i curgă 
sânge. Strânsoarea mâinilor i-a slăbit. M-am răsucit din nou. Am 
urlat iarăși, când mușchii mi-au protestat vehement, și l-am 
rotit, de data asta în partea opusă, izbindu-l cu toată puterea în 
stâlpul de susţinere a grinzii eșafodului. 

A eșafodului care scârțâia, trosnea și se dezagrega. 

A mai trosnit și a mai gemut încă o dată. Cu un ultim efort - 
nu-mi mai rămăsese nicio fărâmă de putere și dacă nici acum nu 
reușeam, atunci aici aveam să-mi găsesc sfârșitul -, l-am repezit 
din nou pe ajutorul gădelui în stâlp, care, în cele din urmă, a 
cedat. In același timp în care mă simțeam pierzându-mi 
cunoștința, ca și cum un văl negru mi-ar fi pogorât peste minte, 
strânsoarea din jurul beregatei mi-a dispărut brusc, când stâlpul 
s-a năruit pe pământ în faţa platformei, grinda s-a prăbușit, 


VP - 100 


după care platforma însăși a cedat sub greutatea bruscă a 
bărbaţilor și lemnului căzute pe ea, cu un bubuit impresionant, 
ridicând așchii de lemn în jur. 

Ultimul meu gând înainte să leșin a fost „Dă, Doamne, să nu fi 
murit”, iar primele mele cuvinte când mi-am revenit în cortul în 
care zac acum au fost: 

— Trăiește? 


— Cine să trăiască? a întrebat doctorul, care avea o mustață 
cu aer distins și un accent ce sugera o origine mai nobilă decât 
a majorităţii. 

— Bărbatul cu urechi ascuţite, am răspuns și am încercat să 
mă ridic în capul oaselor, dar el m-a împins imediat înapoi cu 
mâna. 

— Mă tem că n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, 
a spus după aceea pe un ton destul de prietenos. Am auzit că 
ești un cunoscut al locotenent-colonelului. Poate că el îţi va 
putea explica totul, când va sosi dimineaţă. 

Așa se face că acum stau aici, scriu evenimentele zilei și-mi 
aştept audiența la Braddock... 


17 iulie 1747 


Arăta ca o variantă mai mare și mai elegantă a soldaților lui, 
cu toate însemnele rangului său. Cizmele negru-strălucitor îi 
ajungeau până la genunchi. Purta redingotă cu garnitură albă 
peste tunica neagră încheiată până sus, eșarfă albă la gât, iar 
de cingătoarea lată din piele maronie îi atârna sabia. 

Părul îi era pieptănat peste cap și legat la spate cu o panglică 
neagră. Și-a aruncat pălăria pe măsuţa de lângă patul pe care 
zăceam, și-a pus mâinile în șolduri și m-a privit cu ochii incolori 
și sfredelitori pe care-i știam prea bine. 

— Kenway, a rostit după aceea simplu. Reginald nu mi-a 
trimis vorbă că urmează să mi te alături aici. 


VP - 101 


— A fost o decizie spontană, am zis, simţindu-mă brusc 
aproape intimidat în prezenţa lui, ca în adolescenţă. 

— Am înţeles. Ţi-ai zis să treci și să-mi faci o vizită, așa-i? 

— De cât timp sunt aici? am întrebat. Câte zile au trecut? 

— Trei zile, a răspuns Braddock. Doctorul Tennant era 
îngrijorat să nu faci friguri. Potrivit spuselor lui, probabil că 
cineva mai firav nu le-ar fi putut face față. Ai noroc că mai ești 
viu, Kenway. Nu oricine scapă atât de spânzurătoare, cât și de 
friguri. Ai avut noroc și că am fost informat că unul dintre 
condamnaţii la eșafod mă solicitase personal; altfel poate că 
oamenii mei ar fi terminat treaba gâdelui. Ai văzut cum îi 
pedepsim pe răufăcători. 

Mi-am ridicat mâinile la gâtul care era bandajat după lupta cu 
Urechi-ascuţite și care continua să mă doară după rosătura 
produsă de ștreang. 

— Da, Edward, am spus. Am simţit pe propria-mi piele cum îi 
tratezi pe oamenii tăi. 

El a oftat și i-a făcut semn doctorului Tennant să iasă din cort. 
După aceea s-a așezat greoi pe un scaun și a pus un picior 
încălţat în cizmă pe pat, de parcă l-ar fi revendicat. 

— Nu sunt oamenii mei, Kenway, ci ne/egiuiți! Tu ne-ai fost 
predat de către flamanzi în compania unui dezertor care 
dispăruse împreună cu un camarad. In mod firesc, s-a bănuit că 
tu erai camaradul acela. 

— Și ce s-a-ntâmplat cu el, Edward? Cu dezertorul împreună 
cu care am fost? 

— De soarta lui întrebai, nu-i așa? Cel despre care doctorul 
Tennant mi-a spus că te-ai interesat? Cum a spus el - un bărbat 
„Cu urechile ascuţite”? 

Braddock nu și-a putut ascunde disprețul din glas când a 
rostit cuvintele acelea. 

— Dezertorul, Edward, a participat la atacarea casei mele în 
noaptea aceea. El este unul dintre cei pe care-i căutăm de 
doisprezece ani. (L-am privit pătrunzător.) Și pe care l-am găsit 
înrolat în trupele tale. 

— Chiar așa, în trupele mele. Și ce-nseamnă asta? 

— O coincidenţă, nu crezi? 

Braddock arbora permanent o grimasă pe chip, dar acum i se 
accentuase. 


VP - 102 


— Băiete, ce-ar fi să lași deoparte insinuările și să-mi spui ce 
gândești de fapt? Și, apropo, unde este Reginald? 

— L-am lăsat în Pădurea Neagră. Fără îndoială se află de- 
acum la jumătatea drumului spre casă. 

— Ca să-și continue cercetările în legende și povești din 
popor? 

Ochii i-au scânteiat disprețuitor. Acea reacţie a trezit în mine 
o loialitate neașteptată față de Reginald și investigaţiile sale, în 
ciuda propriilor mele îndoieli. 

— Reginald crede că, dacă am putea afla secretele tainiței, 
Ordinul ar fi mai puternic decât pe timpul Războiului Sfânt, 
poate chiar mai puternic ca oricând. Atunci am putea să 
conducem și să stăpânim complet. 

Mi-a aruncat o privire ușor obosită. 

— Dacă tu într-adevăr crezi asta, atunci ești la fel de prost și 
de idealist ca Reginald. Ca să-i convingem pe oameni de cauza 
noastră, noi nu avem nevoie de magie și scamatorii, ci de săbii. 

— Dar de ce nu le-am folosi pe amândouă? am încercat să-l 
conving. 

Braddock s-a aplecat puţin în faţă. 

— Pentru că una dintre ele este o pierdere totală de timp, de 
aceea! 

Am continuat să-l privesc drept în ochi. 

— Poate că da, totuși eu nu cred că metoda cea mai bună de 
a câștiga inimile și minţile oamenilor este executarea lor. Tu ce 
părere ai? 

— Repet: niște lepădături. 

— Și bărbatul acela fost executat? 

— Amicul tău cu - scuze, cum era? - „urechi ascuţite”? 

— Edward, batjocura ta nu-nseamnă nimic pentru mine. Are 
aceeași valoare ca și respectul tău, adică zero. Poate că ești de 
părere că mă tolerezi numai din cauza lui Reginald - ei bine, te 
pot asigura că sentimentul este reciproc. Spune-mi acum, 
bărbatul cu urechi ascuţite este mort? 

— A murit pe eșafod, Kenway. A avut parte de moartea pe 
care o merita. 

Am închis ochii și pentru o clipă am rămas nemișcat, fără să 
fiu conștient de nimic altceva decât de propria mea... ce? O 
combinaţie malignă de durere, furie și supărare, de neîncredere 
și îndoială. Eram, de asemenea, conștient de piciorul lui 


VP - 103 


Braddock pe patul meu şi-mi doream să mă pot repezi cu o 
sabie și să-l elimin pentru totdeauna din viaţa mea. 

Aceea era însă calea lui, nu? Nu și calea mea. 

— Așadar, el a fost acolo în noaptea aceea, da? a întrebat 
Braddock. (Oare glasul lui continua să poarte o undă de 
batjocură?) El a fost unul dintre cei responsabili de moartea 
tatălui tău, iar în tot acest timp a fost printre noi, fără ca să 
avem habar de asta. O ironie amară a sorții, nu crezi, Haytham? 

— Într-adevăr. O ironie a sorții sau o coincidenţă. 

— Ai grijă, băiete, Reginald nu se mai află aici ca să te scoată 
din bucluc. 

— Care era numele lui? 

— Ca sute de alţi oameni din trupele mele, el se numea Tom 
Smith - nu știm mai multe despre toţi Tom Smith care vin din 
Anglia. Era fugar, căutat probabil de judecători, sau poate că-l 
ucisese pe fiul moșierului său într-un duel, sau poate că răpise 
fecioria unei fiice a moșierului sau poate că se culcase cu 
nevasta lui. Cine poate ști? Noi nu punem întrebări. Dacă m-ai 
întreba dacă mă surprinde că unul dintre cei pe care-i căutam s- 
a aflat tot timpul chiar aici, în rândul trupelor mele, răspunsul 
meu ar fi „nu”. 

— Avea prieteni printre soldaţi? Pe cineva cu care aș putea 
sta de vorbă? 

Braddock și-a coborât fără grabă piciorul de pe patul meu. 

— Ca tovarăș templier, te poţi bucura de ospitalitatea mea 
aici și poţi, desigur, să-ţi conduci propriile cercetări. Sper că, 
drept răsplată, voi putea, de asemenea, să apelez la ajutorul tău 
în acțiunile noastre. 

— Și care ar fi acelea? 

— Francezii asediază fortăreaţa Bergen op Zoom, în care se 
află aliaţii noștri: flamanzi, austrieci, susţinătorii Casei de 
Hanovra și hessieni, ca și, bineînţeles, britanici. Francezii au 
săpat deja un rând de tranșee și acum au început rândul al 
doilea, paralel cu primul. În curând vor începe să bombardeze 
fortăreaţa. Vor încerca s-o cucerească înainte de începerea 
ploilor. Ei cred că le va oferi accesul spre Ţările de Jos și de 
aceea Aliaţii consideră că fortăreața trebuie păstrată cu orice 
preţ. Avem nevoie de absolut toți oamenii care ni se pot alătura. 
Înţelegi acum de ce nu tolerăm dezertorii? Eşti dispus să te 


VP - 104 


arunci în luptă, Kenway, sau ești atât de concentrat asupra 
răzbunării, încât nu ne mai poţi ajuta? 


VP - 105 


PARTEA A TREIA 


1753, DUPĂ ȘASE ANI 


7 iunie 1753 


— Am o misiune pentru tine, a zis Reginald. 

Am aprobat din cap, deoarece mă așteptam la asta. Trecuse 
mult de când nu-l mai văzusem și mă gândisem că propunerea 
lui de a ne întâlni nu fusese doar un pretext pentru a face 
schimb de noutăţi, chiar dacă localul era White's, unde sorbeam 
amândoi din beri, cu o ospătăriţă atentă și - nu-mi scăpase 
atenției - pieptoasă, doritoare să ne mai aducă altele. 

În stânga noastră, o masă de gentilomi - faimoșii și infamii 
„cartofori din White's” - participau gălăgios la un joc de zaruri, 
dar altfel localul era pustiu. 

Nu-l mai văzusem pe Reginald din ziua aceea din Pădurea 
Neagră, în urmă cu șase ani, iar de atunci se întâmplaseră 
multe. După ce mă alăturasem lui Braddock în Ţările de Jos, 
participasem alături de Coldstream la asediul fortăreței Bergen 
op Zoom și continuasem până la semnarea Tratatului de la Aix- 
la-Chapelle în anul următor, care consfinţise încheierea 
războiului. După aceea rămăsesem alături de ei în câteva 
campanii de menţinere a păcii, care mă ţinuseră departe de 
Reginald, ale cărui scrisori soseau fie de la Londra, fie de la 
castelul din Franţa. Știind prea bine că propriile mele epistole 
puteau fi citite înainte de a fi expediate, mi-am păstrat relatările 
vagi, așteptând momentul în care puteam în cele din urmă să 
stau faţă în faţă cu el și să-i povestesc despre temerile mele. 

Dar după ce am revenit la Londra și în reședința din Queen 
Anne's Square, am descoperit că Reginald nu era disponibil. Așa 
mi s-a spus: se izolase cu cărţile lui - el și John Harrison, alt 


VP - 106 


cavaler al Ordinului, care părea la fel de obsedat de temple, 
tainiţe străvechi și năluci ale trecutului. 

— Mai ţii minte când am fost aici pentru a opta mea 
aniversare? am zis, dorind, cumva, să amân clipa în care aveam 
să aflu identitatea persoanei pe care trebuia s-o ucid. Mai ţii 
minte ce s-a-ntâmplat afară, când peţitorul impulsiv era gata să 
facă dreptate în stradă? 

A încuviinţat din cap. 

— Haytham, oamenii se schimbă. 

— Așa este - tu, de pildă, te-ai schimbat. Eşti preocupat în 
primul rând de investigarea primei civilizaţii. 

— M-am apropiat foarte mult, a spus el de parcă gândul la 
asta înlăturase un linţoliu obositor pe care-l purtase. 

— Ai reușit să descifrezi jurnalul lui Vedomir? 

Reginald s-a încruntat. 

— Nu, n-am avut deloc noroc, dar nu pentru că nu m-aș fi 
străduit, să știi. Sau poate că ar trebui să spun „nu încă”, 
deoarece acum am un descifrator, un Asasin italian afiliat - este 
o femeie, îţi vine să crezi? Am dus-o la castelul francez din 
adâncul pădurii, dar zice că are nevoie de fiul ei care s-o ajute, 
ori fiul a dispărut de niște ani. Eu mă cam îndoiesc de spusele ei 
și cred că, dacă ar vrea, ar putea descifra și singură jurnalul. 
Bănuiesc că se folosește de noi ca să-i găsim fiul. Și, în cele din 
urmă, am dat de urma lui. 

— Unde este? 

— Acolo unde vei pleca tu însuţi să-l aduci: în Corsica. 

Așadar, mă înșelasem. N-avea să fie un asasinat. Urma să am 
grijă de un copil. 

— Ce este? a continuat el, văzându-mi expresia de pe chip. 
Crezi că-i o misiune mai prejos de tine? Dimpotrivă, Haytham. 
Aceasta-i cea mai importantă misiune pe care ţi-am încredințat- 
o vreodată. 

— Ba nu, am oftat, nu-i deloc așa. Pur și simplu ţie ţi se pare 
cea mai importantă. 

— Poftim? Ce vrei să spui? 

— Că poate interesul tău în această direcţie a însemnat 
neglijarea unor afaceri în alte părţi. Poate că ai lăsat ca alte 
chestiuni să scape de sub control. 

— Care „chestiuni”? a repetat el consternat. 

— Edward Braddock. 


VP - 107 


A părut surprins. 

— Am înţeles. Bun. Așadar, vrei să-mi spui ceva despre el? 
Ceva ce nu mi-ai zis până acum? 

Am ridicat braţul, făcând semn să ni se mai aducă bere, iar 
ospătăriţa noastră a venit cu halbele, le-a pus pe masă surâzând 
larg, apoi s-a îndepărtat, legănând din șolduri. 

— Ce ţi-a spus Braddock despre mișcările lui din ultimii ani? l- 
am întrebat pe Reginald. 

— Am auzit foarte puţine din partea lui și l-am văzut și mai 
puţin, mi-a răspuns. Din câte îmi aduc aminte, în ultimii șase ani 
ne-am întâlnit o singură dată, iar comunicările lui au devenit tot 
mai sporadice. Dezaprobă interesul meu față de Cei Care Au 
Existat Înainte și, spre deosebire de tine, nu și-a păstrat 
obiecțiile pentru sine. Se pare că avem convingeri complet 
opuse despre felul cel mai bun în care să răspândim mesajul 
templier. Drept urmare... știu foarte puţine despre el, ba chiar, 
dacă aș dori să aflu ceva despre Edward, aș cuteza să spun că 
aș întreba pe cineva care i-a fost alături în campaniile sale... Mi- 
a aruncat o privire batjocoritoare. Unde crezi că aș putea găsi o 
asemenea persoană? 

— Ai fi un neghiob dacă m-ai întreba pe mine, am chicotit. Știi 
foarte bine că nu sunt un observator tocmai imparțţial în privinţa 
lui Braddock. Am început prin a-l displăcea, iar sentimentul s-a 
accentuat. Totuși, în absenţa altor observaţii mai obiective, iată 
părerea mea: a devenit un tiran. 

— Cum adică? 

— Mă refer în primul rând la cruzime, manifestată atât faţă de 
cei care suferă sub comanda lui, dar și faţă de inocenți. Am 
văzut-o cu propriii mei ochi, prima dată în Ţările de Jos. 

— Felul cum Edward își tratează oamenii este treaba lui, a 
strâns din umeri Reginald. Haytham, știi prea bine că oamenii 
răspund la disciplină. 

Am clătinat din cap. 

— În ultima zi a asediului, a existat un incident anume. 

Reginald s-a instalat mai comod în scaun ca să asculte. 

— Sunt numai urechi, a zis el și eu am continuat. 

— Noi ne retrăgeam. Soldaţii flamanzi scuturau pumnii spre 
noi, blestemându-l pe regele George pentru că nu trimisese mai 
mulţi oameni care să ajute la despresurarea fortăreței. Nu știu 
de ce nu sosiseră mai multe trupe. Oare ele ar fi putut juca un 


VP - 108 


rol important? O dată în plus, nu știu. Nu sunt sigur dacă vreunul 
dintre noi, care fuseserăm închiși între zidurile cetăţii aceleia 
pentagonale, știa cum să lupte împotriva unui asalt francez care 
era pe cât de decis, pe atât de brutal și pe cât de nemilos, pe 
atât de susținut. 

Braddock avusese dreptate: francezii săpaseră tranșeele 
paralele și începuseră să bombardeze orașul, apropiindu-se de 
fortăreață, iar în luna septembrie au ajuns la ele, au îngropat 
explozibili sub zidurile fortificaţiei și le-au distrus. 

Noi am ieșit în exterior și am întreprins atacuri, pentru a 
încerca să spargem asediul, dar în zadar, iar pe 18 septembrie 
francezii au pătruns în fortăreață - la ora patru dimineața, dacă 
mai ţin bine minte. l-au luat pe soldații aliaţi realmente din 
paturi și am fost copleșiți până să înțelegem ce se întâmpla. 
Francezii au măcelărit toată garnizoana. În cele din urmă, 
trupele lor nu și-au mai ascultat comandanții și i-au trecut prin 
sabie și pe sărmanii locuitori ai orașului, totuși carnagiul 
începuse deja. Edward făcuse rost de o corabie în port și 
decisese de mult că, dacă francezii vor cuceri orașul, o va folosi 
pentru a-și evacua oamenii. Ziua aceea a sosit. 

Un grup dintre noi s-a îndreptat spre port, unde am început să 
organizăm îmbarcarea oamenilor și echipamentelor. Am păstrat 
o forță mică la zidurile portului pentru a respinge orice trupe 
franceze dedate jafului, iar Edward, eu și alţii am stat lângă 
pasarelă, supraveghind operaţiunile de încărcare. Veniserăm la 
fortăreața Bergen op Zoom cu o mie patru sute de oameni, dar 
lunile de lupte le reduseseră numărul la jumătate. Pe corabie 
era loc. Nu foarte mult - în niciun caz n-am fi putut îmbarca 
mulţi pasageri; oricum, nu câţi ar fi trebuit să se evacueze din 
fortăreață -, totuși era loc. 

M-am oprit o clipă și l-am privit în ochi pe Reginald. 

— Vreau să spun că i-am fi putut lua. 

— Pe cine aţi fi putut lua, Haytham? 

Am tras o dușcă zdravănă de bere. 

— În port am fost abordaţi de o familie ce număra în rândurile 
ei un bătrân care abia putea să meargă, dar și copii. Dintre ei s- 
a desprins un tânăr, care m-a întrebat dacă mai aveam locuri pe 
corabie. Am încuviinţat - nu vedeam niciun motiv pentru care 
să-l refuz - și i-am făcut semn lui Braddock, dar el, în loc să le 
aprobe îmbarcarea, așa cum mă așteptasem, a ridicat brațul și 


VP - 109 


le-a ordonat să părăsească portul, cerându-le în același timp 
soldaţilor săi să se grăbească. Tânărul a fost la fel de surprins ca 
mine și eu am deschis gura ca să protestez, dar el a făcut-o 
înaintea mea; s-a înroșit la față și i-a spus lui Braddock ceva ce 
n-am înţeles, dar care fusese în mod clar un soi de insultă. 

Ulterior Braddock mi-a spus că-l numise „laș”. Nici pe departe 
afrontul cel mai insultător, în niciun caz pe măsura reacției lui - 
și-a tras sabia din teacă și a înfipt-o în pieptul tânărului. 

Braddock păstra aproape tot timpul lângă el un grup mic. 
Companionii lui obișnuiți erau călăul Slater și ajutorul său... mai 
exact noul său ajutor, întrucât pe cel dinainte îl omorâsem chiar 
eu. Aproape că puteau fi numiţi gărzi de corp. În mod clar, ei 
erau mult mai apropiaţi de Braddock decât mine. Nu pot spune 
dacă el ţinea seama de sfaturile lor, dar îi erau loiali și 
protectori, iar atunci s-au repezit chiar pe când tânărul se 
prăbușea la pământ. Braddock și acești doi oameni ai lui s-au 
năpustit asupra familiei și i-au omorât pe toţi: doi bărbaţi, o 
femeie mai vârstnică, una mai tânără și, desigur, copiii, dintre 
care unul era un ţânc, iar unul un prunc ţinut în braţe. 

Am tăcut câteva clipe, simțind cum fălcile mi se încleștează 
de furie la amintirea aceea. Apoi am urmat: 

— A fost un masacru, Reginald, atrocitatea cea mai groaznică 
pe care am văzut-o în timpul războiului... și mă tem că am văzut 
o mulţime. 

El a încuviinţat cu gravitate. 

— Înţeleg. În mod firesc, asta ţi-a înăsprit inima faţă de 
Edward. 

Am făcut o grimasă. 

— Bineînţeles... mi se pare firesc. Noi toți suntem oameni de 
arme, dar nu barbari. 

— Ințeleg, da, da. 

— Chiar? Chiar înţelegi că Braddock nu mai poate fi controlat? 

— Liniștește-te, Haytham. „Nu mai poate fi controlat”? Una 
este să ţi se pogoare ceața furiei peste minte, dar cu totul 
altceva să spui că „nu mai poate fi controlat”. 

— Își tratează oamenii ca pe niște sclavi. 

Reginald a ridicat din umeri. 

— Și ce dacă? Ei sunt soldaţi britanici - se așteaptă să fie 
tratați ca niște sclavi. 


VP - 110 


— Am impresia că Braddock se îndepărtează de noi. Bărbaţii 
care-i sunt mereu în preajmă nu sunt templieri, ci mercenari. 

Reginald a aprobat din cap. 

— Cei doi din Pădurea Neagră. Ei făceau parte din cercul 
apropiaților lui Braddock? 

M-am uitat la el. L-am privit cu atenţie și am minţit: 

— Nu știu. 

A urmat o pauză lungă și, pentru a evita să-l mai privesc în 
ochi, am sorbit pe îndelete din bere și m-am prefăcut că o admir 
pe ospătăriță, încântat că subiectul a fost schimbat când 
Reginald s-a aplecat în cele din urmă peste masă către mine, 
pentru a-mi comunica detalii despre călătoria în Corsica. 


Reginald și cu mine ne-am despărțit în faţa lui White's și ne- 
am dus la trăsurile noastre. După ce m-am îndepărtat binișor, 
am ciocănit cu bastonul în tavan, iar vizitiul a oprit. A coborât de 
pe capră, a privit în stânga și în dreapta, ca să verifice că nu ne 
privea nimeni, după care a deschis ușa și mi s-a alăturat 
înăuntru. S-a așezat vizavi de mine, și-a scos pălăria, a pus-o pe 
locul de lângă el și m-a privit cu ochi vii și curioși. 

— Da, Maestre Haytham? 

M-am uitat la el, am inspirat adânc și mi-am întors apoi ochii 
spre fereastră. 

— Diseară voi părăsi Londra pe mare. Ne vom întoarce la 
Queen Anne's Square, unde îmi voi face bagajele, după care voi 
merge direct la docuri, dacă vei fi amabil. 

El a ridicat o șapcă imaginară. 

— Oricând la serviciile tale, domnule Kenway. Am început de 
acum să mă obișnuiesc binișor cu slujbulița asta. Sigur că da, de 
cele mai multe ori stau și aștept - mi-ar fi fost mai bine fără asta 
-, dar altfel, ei bine, cel puţin nu trag francezii în mine și nici 
chiar propriii mei ofiţeri. De fapt, aș zice că adevărata atracţie a 
slujbei ăsteia e că nu prea trage nimeni în mine. 

Uneori putea fi de-a dreptul obositor. 


VP - 111 


— Chiar așa, Holden, am replicat cu o încruntătură care 
avusese intenţia de a-l reduce la tăcere, deși era doar o 
speranţă deșartă. 

— Ei bine, domnule, ai aflat ceva? 

— Mă tem că nimic concret. 

M-am uitat pe geam, luptându-mă cu sentimente de îndoială, 
vinovăţie și lipsă de loialitate, întrebându-mă dacă exista cineva 
în care să cred cu adevărat - oricine faţă de care să rămân 
acum cu adevărat loial. 

Ca o ironie a sorții, persoana în care aveam cea mai mare 
încredere era Holden. 

II întâlnisem pe când eram în Ţările de Jos. Braddock se ţinuse 
de cuvânt și-mi îngăduise să stau de vorbă cu soldaţii săi, 
întrebându-i dacă știau ceva despre „Tom Smith”, care-și găsise 
sfârșitul pe eșafod, dar nu fusesem surprins când investigaţiile 
mi se dovediseră zadarnice. Niciunul dintre cei pe care i-am 
întrebat n-a vrut măcar să admită că l-ar fi cunoscut pe Smith, 
dacă într-adevăr acela îi era numele - până ce, într-o noapte, 
am auzit un foșnet la ușa cortului meu. M-am ridicat în capul 
oaselor în pat, la timp pentru a vedea apărând o siluetă. 

Era tânăr, încă nu împlinise treizeci de ani, cu păr roșcovan 
tuns scurt și un zâmbet ștrengăresc ce-i flutura pe chip. Am 
aflat că era soldatul Jim Holden, un londonez de treabă care 
dorea să se facă dreptate. Fratele lui se numărase printre cei 
spânzurați în aceeași zi în care eu însumi mă apropiasem atât 
de mult de moarte. Fusese executat pentru vina de a fi furat 
niște tocană; doar atât făcuse - furase un blid cu tocană, fiindcă 
era flămând; un delict care ar fi trebuit, în cazul cel mai rău, să 
fie pedepsit cu biciuirea, dar el fusese spânzurat. Se părea că 
marea lui greșeală fusese că furase blidul acela de la unul dintre 
oamenii lui Braddock, unul dintre membrii gărzii sale private de 
mercenari. 

Holden îmi spusese atunci că cei o mie cinci sute de oameni 
din Coldstream Guards erau în majoritate soldați din armata 
britanică, așa cum era chiar el, dar printre ei exista un grup mai 
mic de inși pe care-i selectase personal Braddock: mercenarii. 
Dintre aceia făceau parte Slater și ajutorul lui, dar și... mai 
îngrijorător, cei doi care fuseseră în Pădurea Neagră. 

Niciunul dintre bărbaţii aceia nu purta inelul Ordinului. Ei erau 
niște brute, simpli mardeiași. M-am întrebat de ce oare 


VP - 112 


Braddock alesese asemenea indivizi pentru cercul lui cel mai 
apropiat, și nu cavaleri templieri? Cu cât am petrecut mai mult 
timp alături de el, cu atât eram mai sigur că știam răspunsul: el 
se îndepărta de Ordin. 

Acum l-am privit din nou pe Holden. În noaptea aceea, eu 
protestasem, însă el era un om care întrezărise corupţia din 
sânul organizaţiei lui Braddock. Holden dorea să se facă 
dreptate pentru fratele său și, drept urmare, niciun fel de 
proteste din partea mea nu aveau să conteze câtuși de puţin. 
Urma să mă ajute, indiferent dacă-mi plăcea sau nu. 

Fusesem de acord, dar cu condiţia ca ajutorul lui să rămână 
secret. Deoarece nutream speranța de a-i păcăli pe cei care 
păreau să fie mereu cu un pas înaintea mea, trebuia să 
procedez astfel încât să pară că renunţasem la ideea de a-i găsi 
pe ucigașii tatii, astfel încât ei să nu mai poată făcu un pas în 
faţă. 

Și astfel, atunci când am plecat din Țările de Jos, Holden mi-a 
devenit valet și vizitiu, și exact asta a și fost, din toate punctele 
de vedere, în ochii lumii înconjurătoare. Nimeni nu știa că, de 
fapt, el desfășura investigaţii în numele meu. Nici chiar Reginald 
n-o știa. 

Sau poate tocmai Reginald n-o știa. 

Holden mi-a citit vinovăția de pe chip. 

— Domnule, tu nu-i spui minciuni domnului Birch. Doar 
procedezi exact așa cum procedează și el - adică nu-i destăinui 
toate informaţiile până nu ești mulțumit că este „curat” - și eu 
sunt sigur că va fi, domnule, pentru că ţi-este prietenul cel mai 
vechi. 

— Aș vrea să-ți pot împărtăși optimismul în privința asta, 
Holden, cu adevărat aș vrea. Haide, însă, trebuie să-i dăm 
drumul. Misiunea mea mă așteaptă. 

— Desigur, domnule. Pot întreba încotro te vor purta pașii 
acum? 

— Corsica, i-am răspuns, plec în Corsica. 

— Am auzit că acolo e-n plină desfășurare o revoluţie... 

— Da, Holden. Un loc bântuit de conflicte este un loc perfect 
pentru a te ascunde. 

— Și ce vei face acolo, domnule? 

— Mă tem că nu-ți pot spune. Ajunge să știi că nu are nicio 
legătură cu găsirea ucigașilor tatii și, ca atare, este doar de 


VP-113 


interes minor pentru mine. Este o sarcină, o misiune, nimic mai 
mult. Sper că pe durata absenței mele tu-ți vei continua 
propriile investigaţii? 

— Bineînţeles, domnule. 

— Excelent. Și ai grijă să rămână secrete. 

— Nu te-ngrijora în privinţa asta, domnule. Din câte știu toţi, 
Maestrul Kenway și-a abandonat demult încercarea de a-i găsi 
pe făptași. Indiferent cine ar fi ei, domnule, până la urmă vor 
cobori garda. 


25 iunie 1753 


În Corsica era fierbinte peste zi, dar temperatura scădea 
noaptea. Nu foarte mult - nu ajungea nici pe departe la îngheţ 
totuși îndeajuns pentru ca să fie chiar incomod să stai întins pe 
coasta presărată de pietre a unui deal, fără pătură dedesubt. 

Și chiar dacă ar fi fost mai rece, existau chestiuni mult mai 
presante care să mă preocupe, așa cum era grupul de soldaţi 
genovezi ce suiau dealul și despre care mi-ar fi plăcut să fi spus 
că înaintau pe furiș. 

Mi-ar fi plăcut să fi spus-o, dar nu era așa. 

Pe platoul din vârful dealului se afla ferma. O supravegheam 
de două zile, cu luneta ațintită asupra ușilor și ferestrelor clădirii 
mari, înconjurată de hambare mici și acareturi, fiind atent la 
toate sosirile și plecările: rebeli soseau cu provizii, dar și plecau 
cu ele. În prima zi, un grup mic - numărasem opt oameni - 
plecase din complex pentru a-și ataca stăpânii genovezi, ceea 
ce am înţeles când s-au întors. Când au revenit, erau doar șase 
și toţi arătau vlăguiţi și însângeraţi, dar purtând o aură 
triumfătoare. 

La scurtă vreme după aceea au sosit femei cu alimente și 
petrecerea a durat mult în noapte. In dimineaţa aceasta 
sosiseră și mai mulţi rebeli, cu muschete înfășurate în pături. 
Erau bine echipați și se părea că beneficiau de sprijin; nu era de 


VP - 114 


mirare că genovezii doreau să nimicească punctul acesta de 
rezistenţă de pe hartă. 

Eu petrecusem cele două zile deplasându-mă în jurul dealului, 
pentru a evita să fiu reperat. Terenul era pietros și mă ţineam la 
distanță sigură de clădiri. Cu toate acestea, în dimineaţa celei 
de-a doua zile mi-am dat seama că aveam companie. Pe deal se 
mai afla un bărbat, un alt observator. Spre deosebire de mine, el 
rămăsese în aceeași poziție, o groapă în solul dintre niște stânci, 
camuflată de tufișuri și de  arbuștii scheletici care 
supravieţuiseră ca prin minune pe coasta dealului scorojită de 
soare. 


Numele țintei mele era Lucio, iar rebelii îl ascundeau. Nu 
știam dacă și ei erau membri ai Asasinilor, însă asta nu conta 
oricum; pe el îl urmăream - un flăcău de douăzeci și unu de ani, 
care era cheia rezolvării unei enigme ce-l chinuia de șase ani pe 
sărmanul Reginald. Un tânăr neatrăgător, cu plete până la 
umeri, care, din câte îmi puteam da seama din observarea 
fermei, dădea o mână de ajutor la cărarea găleților cu apă și la 
hrănirea animalelor, iar ieri frânsese gâtul unei găini. 

Așadar, băiatul se găsea aici: asta stabilisem fără doar și 
poate. Deocamdată era bine. Însă „existau probleme. In primul 
rând, Lucio avea o gardă de corp. In preajma lui se afla mereu 
un bărbat cu straiele și gluga unui Asasin, ai cărui ochi scrutau 
adesea împrejurimile fermei, pe când Lucio aducea apă sau 
arunca grăunţe păsărilor. La brâu purta o sabie și-și flexa 
frecvent degetele mâinii drepte. M-am întrebat dacă purta oare 
faimosul pumnal secret al Asasinilor. Mai mult ca sigur. Trebuia 
să am grijă în privinţa lui, asta era limpede, ca să nu mai 
amintesc de rebelii ce-și aveau sediul în fermă și păreau că 
mișună peste tot prin curtea ei. 

Un alt aspect de care trebuia să ţin seama era faptul că se 
pregăteau în mod clar să plece în curând. Poate că utilizaseră 
ferma ca pe o bază temporară pentru atac sau poate știau că 
genovezii vor căuta în curând răzbunare și vor veni în căutarea 
lor. În tot cazul aduseseră provizii în hambare și fără doar și 


VP - 115 


poate încărcau căruţe cu ele. Bănuiala mea era că aveau să 
plece în ziua următoare. 

Ca atare, răspunsul părea să fie o incursiune nocturnă. ȘI 
trebuia să fie în noaptea asta. În cursul dimineţii izbutisem să 
aflu locul unde dormea Lucio: împărțea cu Asasinul și cu alţi 
șase rebeli o gospodărie anexă de mărime mijlocie. Aveau o 
parolă pe care o foloseau la intrarea în căsuţă și le-am citit-o pe 
buze, folosindu-mi luneta: Lucrăm în întuneric pentru a sluji 
lumina. 

Prin urmare, era o operaţiune ce necesita o planificare 
anterioară, dar abia mă pregătisem să mă retrag de pe coasta 
dealului pentru a reflecta asupra viitoarelor acţiuni, când l-am 
văzut pe celălalt bărbat. 

lar planurile mele s-au schimbat. Apropiindu-mă pe furiș, am 
izbutit să-l identific ca fiind un soldat genovez. Dacă aveam 
dreptate, asta însemna că el era iscoada celor ce intenționau să 
atace ferma, dar când aveau să-i apară camarazii? 

M-am gândit că nu aveau să mai întârzie prea mult, fiindcă 
voiau să se răzbune pentru raidul corsicanilor din ziua 
anterioară și în plus doreau să se vadă că reacţionează prompt 
faţă de rebeli. În noaptea asta, așadar. 

De aceea m-am îndepărtat de iscoadă. Am lăsat-o să-și 
continue supravegherea, dar nu m-am mai retras, ci am rămas 
pe coasta dealului, punând la punct un plan diferit. Noul meu 
plan îi implica pe soldaţii genovezi. 

Iscoada era pricepută. A stat ascunsă, iar după lăsarea 
întunericului a plecat pe furiș, coborând dealul în tăcere. M-am 
întrebat unde putea fi restul trupei. 

Nu prea departe; după vreo oră am observat mișcări la 
poalele dealului, ba chiar la un moment dat am auzit pe cineva 
înjurând înăbușit în italiană. În momentul acela mă aflam pe la 
jumătatea pantei, așa că, înțelegând că genovezii vor începe în 
curând să urce, m-am apropiat de platou și de gardul unui ţarc 
pentru animale. La cincizeci de metri depărtare puteam zări una 
dintre santinelele corsicane. În noaptea trecută în jurul fermei 
fuseseră cinci asemenea santinele. În noaptea aceasta aveau 
fără doar și poate să le sporească numărul. 

Am scos luneta și am privit santinela, care se contura pe luna 
din spatele său și privea cu atenţie în jos pe deal. Pe mine nu 
mă putea vedea; nu eram decât altă formă imprecisă dintr-un 


VP - 116 


peisaj de forme imprecise. Nu era de mirare că deciseseră să 
plece atât de iute după incursiunea pe care o făcuseră. Ferma 
nu era ascunzătoarea cea mai sigură pe care o văzusem 
vreodată. Ba chiar ar fi fost victime sigure, dacă soldaţii 
genovezi ce se apropiau n-ar fi fost atât de neîndemânatici. 
Dibăcia iscoadei lor pe ei nu-i caracteriza nici pe departe. Pentru 
bărbaţii aceștia strecuratul în tăcere era o idee nefamiliară, ba 
chiar străină, și începeam să aud tot mai multe zgomote dinspre 
poalele dealului. În mod aproape sigur, rebelii aveau să le audă 
și ei. lar dacă le auzeau, atunci urmau să aibă o mulțime de 
oportunităţi să poată evada. lar dacă evadau, aveau să-l ia pe 
Lucio cu ei. 

De aceea am decis să le ofer genovezilor o mână de ajutor. 
Fiecare santinelă răspundea de un sector circular din curtea 
fermei, astfel încât cea mai apropiată de mine patrula înainte și 
înapoi pe o distanţă de douăzeci și cinci de metri. Era pricepută 
în ceea ce făcea; avea grijă să nu scape niciodată din vedere 
ansamblul, atunci când cerceta cu privirea o parte din zona de 
care se ocupa. In același timp însă se mișca întruna, iar atunci 
dispuneam de câteva secunde preţioase în care să mă apropii. 

Așa că m-am apropiat. Metru cu metru. Până am ajuns 
suficient de aproape ca să pot vedea detalii cu ochiul liber: 
barba stufoasă și sură, pălăria al cărei bor lat îi acoperea ochii 
ca umbre negre și muscheta ţinută pe umăr. Și cu toate că 
deocamdată nu-i puteam nici vedea, nici auzi pe soldații 
genovezi, eram perfect conștient de prezenţa lor, iar în curând 
avea să-i audă și santinela. 

Puteam doar să presupun că aceeași scenă se derula pe 
cealaltă parte a dealului, ceea ce însemna că trebuia să 
acţionez rapid. Mi-am scos sabia scurtă și m-am pregătit. Îmi 
părea rău de corsican și mi-am cerut scuze în gând. El nu-mi 
făcuse nimic, ci fusese o santinelă bună și sârguincioasă, care 
nu merita să moară. 

După care, acolo pe panta pietroasă a dealului, m-am oprit. 
Pentru întâia oară în viața mea m-am îndoit de capacitatea de a 
mai continua. M-am gândit la familia din port care fusese 
măcelărită de Braddock și de oamenii lui. Șapte morți lipsite de 
sens. Și brusc m-a fulgerat convingerea că nu mai eram pregătit 
să cresc numărul morţilor. N-o puteam trece prin sabie pe 
santinelă, care nu-mi era un dușman. N-o puteam face. 


VP - 117 


Șovăiala a fost cât pe ce să mă coste scump, întrucât chiar în 
momentul acela stângăcia soldaţilor genovezi și-a făcut simțită 
prezența în cele din urmă și s-au auzit zgomote de bolovani 
rostogolindu-se și o înjurătură în josul dealului, care a răsunat 
clar în liniștea nopţii, ajungând mai întâi la mine, și apoi la 
santinelă. 

Bărbatul a întors imediat capul și a dus mâna la muschetă, 
încordând gâtul și mijind ochii ca să vadă mai bine coasta. M-a 
zărit pe mine. Pentru o clipă ne-am țintuit cu privirile. Momentul 
meu de șovăială a luat sfârșit și am ţâșnit, parcurgând distanţa 
dintre noi printr-un singur salt. 

Am sărit cu mâna dreaptă întinsă înainte, goală, însă cu 
degetele încovoiate ca o gheară, ţinând sabia în mâna stângă. L- 
am prins pe corsican cu mâna dreaptă de ceafă și mi-am înfipt 
sabia în gâtul lui. Fusese pe punctul de a-și avertiza tovarășii, 
dar strigătul i s-a preschimbat într-un gâlgâit, când sângele i s-a 
revărsat peste mâna mea și apoi pe piept. Continuând să-l ţin 
zdravăn cu mâna stângă, l-am lăsat încetișor, fără zgomot, pe 
pământul uscat din curtea fermei. 

M-am ghemuit. La șaizeci de metri mai departe se afla a doua 
santinelă. În întuneric o distingeam doar ca pe o siluetă vagă, 
dar mi-am dat seama că era pe punctul să se întoarcă, iar atunci 
probabil că avea să mă observe. Am pornit în goană - atât de 
rapid, încât, pentru un moment, am putut auzi vâjâind aerul 
nopții și am ajuns lângă el exact când se răsucea. Din nou, l-am 
prins cu mâna dreaptă de ceafă și am împlântat sabia. Din nou, 
a murit înainte să atingă pământul. 

De pe deal am auzit alte zgomote scoase de soldaţii genovezi, 
care nu aveau habar că eu împiedicasem să le fie descoperită 
înaintarea. Desigur însă camarazii lor de pe cealaltă parte a 
dealului fuseseră la fel de inepţi și, lipsiți de un înger păzitor 
Kenway, fuseseră auziţi de santinelele de acolo. Strigăte s-au 
făcut auzite imediat și în doar câteva clipe lumini s-au aprins în 
clădirea fermei, iar rebelii au năvălit afară cu torţe aprinse, 
încălțându-și ghetele, îmbrăcând jachete și distribuind din mână 
în mână săbii și muschete. M-am ghemuit și am continuat să 
privesc: am văzut cum ușile unui hambar au fost larg deschise și 
doi corsicani au început să tragă afară o căruță deja plină ochi, 
în vreme ce altul s-a îndreptat grăbit spre ei, purtând un cal de 
dârlogi. 


VP - 118 


Se terminase cu încercarea de furișare, iar soldaţii genovezi 
din ambele părți ale dealului au înțeles asta, așa că au renunţat 
la tentativa atacului-surpriză și s-au repezit cu răcnete în sus, 
spre fermă. 

Eu dispuneam de un avantaj - mă aflam deja în curtea fermei 
și, de asemenea, nu purtam uniforma soldaţilor, așa că mă 
puteam mișca fără să stârnesc bănuieli printre rebelii ce alergau 
de colo-colo în haos și confuzie. 

M-am dus către anexa în care dormea Lucio și aproape că m- 
am ciocnit de el când a dat buzna afară. Părul îi era despletit, 
dar era complet îmbrăcat și răcnea către cineva, îndemnându-l 
să se ducă la hambar. În apropiere l-am văzut pe Asasin, care 
alerga, strângându-și cămașa peste piept și în același timp 
scoțându-și sabia cu cealaltă mână. Doi soldaţi genovezi au 
apărut de după colţul gospodăriei și Asasinul a intrat imediat în 
luptă cu ei, strigând peste umăr: 

— Lucio, fugi la hambar! 

Excelent! Exact ce dorisem: ca atenţia Asasinului să fie 
distrasă. 

În clipa următoare am văzut alt soldat apărând în goană pe 
platou, îngenunchind, ridicând muscheta și ochind. Lucio, care 
ținea torţa, era ţinta sa, însă soldatul n-a mai apucat să tragă, 
întrucât am ajuns lângă el înainte să mă fi zărit. A scos un singur 
strigăt, înăbușit, când mi-am înfipt sabia până la mâner în ceafa 
lui. 

— Lucio! am răcnit și în același timp am apăsat degetul 
mortului pe  trăgaci, iar muscheta s-a descărcat... dar 
neprimejdios, în văzduh. 

Tânărul s-a oprit și a dus mâna pavăză la ochi ca să privească 
peste curte, spre locul unde eu am oferit un spectacol de luptă 
triumfătoare cu cadavrul inert al soldatului, pe care l-am aruncat 
până la urmă la pământ. Tovarășul lui Lucio nu se oprise din 
alergare, ceea ce era perfect. Ceva mai departe, Asasinul 
continua să se lupte și pentru un moment i-am admirat 
abilitatea, când i-a evitat pe ambii soldaţi dintr-o singură 
mișcare. 

— Mulţumesc! a strigat Lucio. 

— Trebuie să fugim de-aici, am răspuns, înainte ca ferma să 
fie cucerită. 

El a clătinat din cap. 


VP - 119 


— Trebuie s-ajung la căruţă! a strigat. Mulţumesc din nou, 
prietene. 

După aceea s-a întors și și-a reluat alergarea. 

La dracu'! am înjurat și am pornit tot în direcţia hambarului, 
alergând paralel cu Lucio, dar rămânând în întuneric, ascuns 
vederii lui. În dreapta am zărit un genovez, care tocmai suise 
dealul și intra în curte; ne aflam destul de aproape unul de 
celălalt pentru a-i vedea ochii holbându-se. N-a apucat să 
reacționeze însă, deoarece l-am înhăţat de braţ, am fandat și 
mi-am înfipt sabia în subsuoara lui, imediat deasupra pieptarului 
armurii, apoi l-am lăsat să se prăbușească, urlând, pe spate, 
spre panta dealului, nu înainte de a-i fi smuls făclia din mână. 
Mi-am continuat apoi drumul, înaintând în dreptul lui Lucio și 
asigurându-mă că se afla în afara pericolului. Am ajuns la 
hambar cu puţin înaintea lui. Tot din umbre, am privit înăuntru 
prin ușile ce rămăseseră deschise. Doi rebeli înhămau un cal la 
căruță, în vreme ce alţi doi stăteau de pază; unul trăgea cu 
muscheta, iar altul își încărca propria armă. Mi-am continuat 
alergarea, după care m-am lipit de peretele hambarului, unde 
am întâlnit un soldat genovez, care se pregătea să intre pe o 
ușă laterală. Cu o lovitură ascendentă, l-am străpuns prin baza 
șirei spinării. S-a zvârcolit câteva clipe în agonie, ca tras în 
țeapă și i-am îmbrâncit trupul pe ușa din faţa mea, am azvâriit 
făclia aprinsă în spatele căruţei și m-am retras în umbre. 

— Prindeţi-i! am răcnit, sperând că imitam destul de bine 
glasul și accentul unui genovez. Prindeţi-i pe nemernicii de 
rebeli! 

După aceea, recurgând la un accent corsican, am strigat: 

— Căruţa e-n flăcări! 

Am ieșit apoi din umbre, prefăcându-mă că mă luptam cu 
cadavrul genovezului, pe care l-am lăsat să cadă ca și cum abia 
îl ucisesem. 

— Căruţa e-n flăcări! am repetat, însă acum mi-am întors 
atenţia către Lucio, care tocmai intrase în hambar. Trebuie să 
plecăm de-aici. Haide, Lucio! 

Am văzut doi rebeli schimbând priviri derutate, fiecare 
întrebându-se cine eram și ce treabă aveam cu Lucio. S-au auzit 
apoi focuri de muschete și așchii de lemn au fost împroșcate în 
jurul nostru. Un rebel a căzut, lovit de un glonţ în ochi, iar eu m- 
am repezit în celălalt, prefăcându-mă că-l scot din bătaia 


VP - 120 


focurilor inamice, dar împlântându-i din aceeași mișcare 
pumnalul în inimă. Când a murit, am văzut că era tovarășul lui 
Lucio. 

— E mort, i-am spus lui Lucio, ridicându-mă. 

— Nu! a strigat el, cu ochii în lacrimi. 

Nu era de mirare că-l considerau potrivit doar ca să dea hrană 
animalelor, m-am gândit, dacă îl bufnea plânsul pentru primul 
camarad pe care-l vedea căzut în luptă. 

De acum hambarul ardea în flăcări în jurul nostru. Văzând că 
nu mai puteau salva nimic, ceilalţi doi rebeli au ieșit și au pornit 
în goană peste curte, spre panta dealului, dispărând în beznă. Și 
alţi rebeli fugeau, iar prin curte soldaţii genovezi începuseră să 
incendieze și alte clădiri. 

— Trebuie să-l aştept pe Miko, a zis Lucio. 

Am presupus că acela era Asasinul care-i era gardă de corp și 
am spus: 

— El este prins în altă parte. Mi-a cerut mie, ca tovarăș de 
Frăţie, să mă-ngrijesc de tine. 

— Ești sigur? 

— Un bun Asasin pune totul sub semnul întrebării, am 
încuviințat din cap. Miko te-a învățat bine, dar acum nu-i 
momentul pentru lecții despre principiile Crezului nostru. 
Trebuie să plecăm. 

A clătinat din cap. 

— Spune-mi parola, a cerut pe un ton ferm. 

— „Lucrăm în întuneric pentru a sluji lumina”. 

S-a părut că în cele din urmă câștigasem suficientă încredere 
pentru a-l convinge pe Lucio să vină cu mine și am început să 
coborâm împreună dealul: eu, bucuros și mulţumindu-i 
Domnului că reușisem în cele din urmă să pun mâna pe el; 
Lucio, nu la fel de sigur. Brusc, s-a oprit. 

— Nu, a rostit și a clătinat din cap. N-o pot face, nu-l pot 
abandona pe Miko. 

„Grozav”, mi-am spus. 

— El a spus să plecăm, am vorbit repede, și să-l așteptăm pe 
fundul râpei, unde ne sunt caii. 

În urma noastră, incendiile se întindeau în fermă și puteam 
auzi zgomote de încăierări. Soldații genovezi îi lichidau pe ultimii 
rebeli. Nu departe s-au auzit zgomote de pietre ciocnindu-se și 


VP - 121 


am văzut alte siluete în beznă: doi rebeli care fugeau. Și Lucio i- 
a văzut și a dat să-i strige, însă eu i-am acoperit gura cu palma. 

— Nu! am șuierat. Soldații vor fi pe urmele lor. 

Ochii tânărului erau larg deschişi. 

— Sunt camarazii mei. Sunt prietenii mei. Trebuie să fiu 
alături de ei. Trebuie să vedem dacă Miko e bine. 

De pe vârful dealului s-au auzit strigăte de implorare, urmate 
de ţipete de durere și ochii lui Lucio au ţâșnit de colo-colo, ca și 
cum ar fi fost sfâșiat între dorința de a se întoarce pentru a-și 
ajuta prietenii de sus și cea de a se alătura celor care fugeau, 
îndepărtându-se de fermă. Mi-am dat seama în tot cazul că 
decisese că nu dorea să fie alături de mine. 

— Străine..., a rostit. 

„Aa, acum sunt «străin», nu?” am gândit. 

— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine și sper că 
ne vom putea întâlni în circumstanţe mai fericite - și poate că 
atunci îmi voi putea exprima recunoștința pe deplin -, dar acum 
trebuie să fiu alături de tovarășii mei. 

S-a ridicat să plece. l-am pus o mână pe umăr, readucându-l 
la nivelul meu, dar s-a tras îndărăt, încleștând maxilarele. 

— Ascultă-mă, Lucio, i-am spus, am fost trimis de mama ta să 
te duc la ea. 

La auzul acelor cuvinte, s-a tras brusc înapoi. 

— Ah, nu, a zis el. Nu, nu, nu. 

Era o reacţie cu totul neașteptată. 

A trebuit să înaintez iute pe solul pietros pentru a-l prinde din 
urmă, însă el a început să mă împingă, pentru a se descotorosi 
de mine. 

— Nu, nu, a spus. Nu știu cine ești - lasă-mă-n pace! 

— Pentru Dumnezeu! am exclamat și, recunoscând în sinea 
mea că fusesem învins, i-am aplicat o priză de strangulare. 

l-am ignorat zbaterile și am aplicat suficientă presiune pentru 
a-i reduce fluxul de sânge prin artera carotidă; nu atât de mult, 
încât să păţțească ceva permanent, totuși îndeajuns ca să-și 
piardă cunoștința. 

Și când l-am pus pe umăr - era destul de micuţ - și am 
coborât dealul, grijuliu să evit ultimele grupuri de rebeli ce 
fugeau de atacul genovezilor, m-am întrebat de ce oare nu 
făcusem asta de la bun început? 


VP - 122 


M-am oprit la marginea râpei și l-am dat jos pe Lucio de pe 
umăr, apoi mi-am luat frânghia, am ancorat-o și am coborât-o în 
întunericul de dedesubt. După aceea am scos cingătoarea 
tânărului, i-am legat mâinile cu ea, i-am trecut celălalt capăt pe 
sub coapse și l-am legat, astfel încât trupul lui inert îmi era fixat 
acum pe spinare. Apoi am început să mă deplasez în jos 
încetișor. 

Pe la jumătatea  coborâșului, greutatea a devenit 
insuportabilă, dar era o posibilitate pentru care mă pregătisem 
și am izbutit să continui până am ajuns la o deschidere în 
peretele stâncii, care ducea la o peșteră întunecoasă. M-am 
împleticit înăuntru și l-am lăsat pe Lucio din spate, simţindu-mi 
mușchii cum se relaxează recunoscători. 

Din peștera aflată în fața mea s-a auzit un zgomot. Mai întâi o 
mișcare, ca și cum cineva și-ar fi mutat greutatea de pe un 
picior pe celălalt, apoi un clic. 

Sunetul pe care pumnalul secret al unui Asasin îl face în 
momentul acţionării. 

— Ştiam că vei veni aici, s-a auzit un glas... care aparţinea lui 
Miko, Asasinul. Ştiam că vei veni aici, pentru că la fel aș fi 
procedat și eu. 

Apoi a atacat, năpustindu-se dinăuntrul peșterii, folosindu-se 
de șocul surprizei. Mi-am scos fulgerător sabia scurtă și în clipa 
următoare ne-am ciocnit, arma lui spintecând spre mine ca o 
gheară și lovindu-mi sabia cu atâta putere, încât mi-a zburat-o 
din mână, pentru ca după aceea să cadă peste marginea 
pragului de la intrarea în peșteră și să dispară în adâncul râpei. 

Sabia mea. Sabia tatii. 

Nu aveam însă timp s-o jelesc, deoarece Asasinul își relua 
atacul și era bun, era foarte bun. Neînarmat, într-un spaţiu mic, 
nu aveam nicio șansă. Tot ce aveam, de fapt, era... 

Norocul. 

Și norocul a făcut ca, atunci când m-am lipit de peretele 
peșterii, Asasinul să calculeze greșit, suficient cât să se 
dezechilibreze foarte ușor. În orice alte circumstanţe, împotriva 
oricărui alt oponent, s-ar fi redresat imediat și m-ar fi ucis... dar 
acum nu erau alte circumstanțe, iar eu nu eram orice alt 


VP - 123 


oponent, și l-am făcut să plătească pentru mărunta lui eroare. 
Am înaintat iute, l-am prins de braţ, l-am răsucit și l-am împins 
pe lângă mine, astfel încât s-a împleticit spre abisul întunecat. 
Miko însă m-a tras după el și m-a târât până în pragul peșterii, 
așa că am urlat de durere, străduindu-mă să mă opresc pentru a 
nu ajunge în spaţiu deschis. Complet întins pe burtă, am privit în 
jos și l-am văzut, cu un braţ încleștat de al meu și cu celălalt 
străduindu-se să ajungă la frânghie. l-am simţit teaca-suport a 
pumnalului secret, mi-am întins cealaltă mână și am început să 
bâjbâi, străduindu-mă să-i desfac legăturile. Și-a dat seama prea 
târziu ce intenţionam și a abandonat încercarea de prindere a 
frânghiei, concentrându-și toate eforturile pentru a mă opri să-i 
desfac teaca. Pentru câteva clipe, mâinile noastre s-au lovit una 
pe cealaltă, căutând să pună stăpânire pe armă, care, după ce i- 
am descheiat prima cataramă, i-a alunecat brusc în sus pe 
încheietură, clătinându-l într-o parte, într-o poziţie și mai 
precară. Și-a rotit braţul celălalt cu disperare, însă era exact ce 
aveam nevoie și, cu un răcnet de efort, am descheiat a doua 
cataramă, am deschis astfel suportul și, în același timp, am 
mușcat mâna ce-mi strângea sălbatic încheietura. Combinația 
de durere și pierderea tracţiunii a fost îndeajuns pentru a scăpa 
în cele din urmă de Asasin. 

L-am văzut înghiţit de întuneric și m-am rugat cerului să nu 
cadă peste calul meu. N-am auzit însă nimic. Niciun bufnet 
îndepărtat pe fundul râpei - nimic. Am văzut însă cum frânghia 
mea vibrează și se întinde, și am întins gâtul, mijind ochii ca să 
scrutez în beznă. Am fost răsplătit cu imaginea lui Miko, ceva 
mai jos, viu și suind pe funie spre mine. 

Am luat pumnalul lui și l-am apropiat de frânghie. 

— Dacă mai sui, căderea te va ucide când voi tăia funia! am 
strigat. 

Ajunsese deja destul de aproape ca să-l pot privi în ochi și să-i 
zăresc șovăiala când s-a uitat la mine. 

— N-ar trebui să suferi o asemenea moarte, prietene, am 
continuat. Coboară și-ţi vei putea continua lupta în altă zi. 

Am început apoi să mișc tăișul pumnalului peste frânghie, 
aidoma unui fierăstrău, iar el s-a oprit și a privit în jos, în beznă; 
fundul râpei era imposibil de deslușit. 

— Ai pumnalul meu, a rostit Miko. 

— Prada aparţine învingătorului, am strâns eu din umeri. 


VP - 124 


— Poate că ne vom reîntâlni și-l voi putea recupera. 

— Cred că numai unul dintre noi va supraviețui altei întâlniri. 

Asasinul a încuviinţat din cap. 

— Poate, a zis el după care a dispărut în noapte. 

Era neplăcut că trebuia să urc înapoi și că fusesem silit să 
renunţ la cal. Preferam totuși asta decât să-l înfrunt din nou pe 
Asasin. 

Așa că deocamdată ne odihnim. Mai exact, eu mă odihnesc; 
sărmanul Lucio încă nu și-a recăpătat cunoștința. Mai târziu îl 
voi preda unor asociați ai lui Reginald, care-l vor transporta cu o 
căruţă cu coviltir, vor traversa Mediterana până în sudul Franţei 
și-l vor duce la castel, unde își va regăsi mama, descifratoarea. 

Între timp eu voi închiria o ambarcaţiune spre Italia, având 
grijă să fiu văzut când o voi face și pomenind o dată sau de 
două ori de „tânărul meu tovarăș”. Dacă, și când, Asasinii vor 
veni după Lucio, într-acolo își vor concentra ei eforturile. 

Reginald a spus că după aceea nu va mai fi nevoie de mine. 
Mă voi face nevăzut în Italia, fără urme, fără nicio pistă care să 
ducă la mine. 


12 august 1753 


Mi-am început ziua în Franţa, după ce am revenit din Italia. N- 
a fost tocmai simplu; știu că-i ușor de scris, totuși „revenirea” 
din Italia în Franţa n-a fost floare la ureche. Motivul pentru care 
plecasem în Italia fusese de a-i pune pe o pistă falsă pe Asasinii 
ce aveau să-l caute pe Lucio. De aceea întorcându-mă în Franţa, 
în locul unde-i ţineam pe Lucio și pe mama lui, puteam pune în 
primejdie nu doar misiunea mea recent îndeplinită, ci și toată 
activitatea lui Reginald din ultimii ani. Era riscant. Ba chiar era 
atât de riscant, încât, dacă stăteam să mă gândesc pe îndelete, 
mi se oprea pur și simplu respiraţia. De aceea, m-am întrebat: 
„Eram oare idiot? Ce fel de prost și-ar fi asumat un asemenea 
risc?” 

lar răspunsul era: Un prost cu inima sfâșiată de îndoieli. 


VP-125 


La o sută de metri de poartă, am întâlnit un paznic singuratic, 
îmbrăcat în straie de ţăran, dar cu muschetă în spate, părând 
somnoros, însă în realitate cu ochii-n patru. La apropierea mea, 
privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă și a mișcat foarte scurt din 
cap pentru a mă anunţa că puteam trece. Ştiam prea bine că o 
altă santinelă era de cealaltă parte a castelului. Am ieșit din 
pădure și am mers pe lângă zidul exterior înalt, până am ajuns 
la poarta uriașă și arcuită din lemn ce avea decupată în ea o ușă 
obișnuită. Acolo stătea de pază un bărbat pe care l-am 
recunoscut din anii pe care-i petrecusem în castel. 

— Ca să vezi, a comentat el, dacă nu-i chiar Maestrul 
Haytham, dar care s-a făcut mare. 

A zâmbit larg și mi-a prins căpăstrul calului, când am 
descălecat, apoi a deschis ușa, iar eu am intrat, clipind des 
înaintea luminii puternice a soarelui, după întunecimea din 
pădure. 

In faţa mea se întindea peluza castelului și, pe când o 
străbăteam, am simţit cum măruntaiele îmi erau răscolite de o 
senzaţie ciudată, despre care am știut că era nostalgia după 
vremea pe care o petrecusem în castel în tinerețe, când 
Reginald... 

continuase lecţiile tatii? Așa afirmase el. Dar, desigur, 
acum știam că mă indusese în eroare. Da, poate că-mi predase 
artele luptei și furișării, însă Reginald mă crescuse după 
principiile Ordinului Templierilor și mă învățase că singura cale 
era calea templierilor; și că aceia care credeau altfel erau, în cel 
mai bun caz, nechibzuiţi, sau, în cel mai rău, ticăloși. 

De atunci însă eu aflasem că tata fusese unul dintre cei 
nechibzuiţi și ticăloși, și cine putea ști ce m-ar fi învăţat e/ pe 
măsură ce creșteam? Cine putea ști? 

larba era netunsă și neîngrijită, în ciuda prezenței a doi 
grădinari, care purtau amândoi săbii scurte la brâu, și mâinile lor 
s-au îndreptat spre mânerele armelor când am mers către ușa 
din faţă a castelului. M-am apropiat de unul dintre ei, care, 
văzând cine eram, a încuviinţat din cap. 


VP - 126 


— Mă simt onorat să te-ntâlnesc în cele din urmă, Maestre 
Kenway, a rostit el. Înţeleg că misiunea ţi-a fost încununată de 
succes. 

— Așa a fost, da, mulţumesc, i-am răspuns paznicului... sau 
grădinarului, orice ar fi fost el. 

Pentru el, eram un cavaler templier și încă unul dintre cei mai 
onoraţi din Ordin. Puteam oare cu adevărat să-l urăsc pe 
Reginald când  călăuzirea sa îmi adusese asemenea 
recunoaștere? Și, la urma urmelor, mă îndoisem vreodată de 
învățăturile lui? Răspunsul era „nu”. Fusesem silit să le urmez? 
„Nu”, din nou. Avusesem permanent opţiunea de a-mi alege 
propria cale, dar rămăsesem în Ordin, deoarece credeam în 
codul său. 

Cu toate acestea, Reginald mă minţise. 

De fapt, nu mă minţise. Cum spusese Holden? „Nu 
destăinuise toate informaţiile”. 

De ce? 

Și, mai ales, de ce reacţionase Lucio în felul acela, când îi 
spusesem că urma să-și vadă mama? 

La auzul numelui meu, al doilea grădinar m-a privit mai cu 
atenţie, după care s-a înclinat respectuos, când am trecut și am 
încuviințat din cap spre el. M-am simţit brusc mai înalt și, 
aproape umflându-mi pieptul, m-am apropiat de ușa din faţă pe 
care o cunoșteam atât de bine. Înainte de a ciocăni, m-am întors 
și m-am mai uitat o dată spre peluza de pe care mă priveau cei 
doi paznici. Mă instruisem pe iarba aceea, îmi petrecusem 
nenumărate ore pe ea, șlefuindu-mi abilităţile de spadasin. 

Apoi am ciocănit și ușa a fost deschisă de alt bărbat îmbrăcat 
asemănător, care purta, de asemenea, o sabie scurtă la brâu. In 
vremea când stătusem aici, castelul nu avusese niciodată atât 
de mult personal, dar, pe de altă parte, când stătusem eu aici, 
nu se aflase niciodată un oaspete așa important ca 
descifratoarea. 

Primul chip familiar pe care l-am văzut a fost al lui John 
Harrison, care s-a uitat de două ori la mine, după care a tresărit 
surprins. 

— Haytham, a rostit el, ce naiba cauţi aici? 

— Salut, John, am spus sec. Reginald este în castel? 

— Păi, da, însă el trebuie să fie în castel. Ce cauţi tu aici? 

— Am venit să mă interesez de Lucio. 


VP - 127 


— Poftim? Harrison s-a înroșit pe dată la faţă. Ai venit să te 
„interesezi de Lucio”? De acum avea greutăţi în a-și găsi 
cuvintele. De ce? Ce Dumnezeu crezi că faci? 

— John, am zis pe un ton liniștit, te rog, calmează-te. N-am 
fost urmărit din Italia. Nimeni nu știe că sunt aici. 

— Pe toţi dracii, sper să fie așa! 

— Unde-i Reginald? 

— Sub scară, cu prizonierii. 

— „Prizonierii”? 

— Monica și Lucio. 

— Am înţeles. Nu știusem că sunt consideraţi prizonieri. 

În clipa aceea o ușă s-a deschis sub scară și a apărut 
Reginald. Cunoșteam bine ușa aceea - ducea în beciul care, pe 
timpul cât stătusem eu aici, era un loc umed, cu tavan scund, cu 
un perete acoperit de rafturi din lemn pentru sticlele de vin, 
dispărute în mare parte, iar ceilalți pereţi înnegriţi de mucegai. 

— Salut, Haytham, a rostit el printre dinţi. Nu erai așteptat. 
Nu departe se afla o santinelă, căreia acum i s-a alăturat alta. 
M-am uitat de la ele, la Reginald și John, care păreau o pereche 
de funcţionari îngrijoraţi. Niciunul dintre ei nu era înarmat, dar, 
chiar dacă ar fi fost, probabil că i-aș fi putut dobori pe toţi patru. 
Dacă s-ar fi ajuns la așa ceva... 

— Așa este, am încuviinţat. John tocmai îmi spunea cât de 
surprins este de vizita mea. 

— Păi... cam așa e. Ai acţionat nesăbuit, Haytham... 

— Poate, însă am vrut să văd care-i soarta lui Lucio. Acum mi 
s-a spus că este prizonier, așa că poate am căpătat răspunsul. 

Reginald a chicotit. 

— La ce te-ai așteptat? 

— La ceea ce mi s-a spus iniţial. Că misiunea era de a-i reuni 
pe mamă și fiu, că descifratoarea fusese de acord să lucreze la 
jurnalul lui Vedomir, dacă noi îl puteam recupera pe fiul ei de la 
rebeli. 

— Nu ţi-am spus nicio minciună, Haytham. Este adevărat: 
după sosirea lui Lucio, Monica a început să lucreze la descifrarea 
jurnalului. 

— Dar nu așa cum îmi imaginasem eu. 

— Dacă zăhărelul nu dă roade, mai recurgem și la bici, a 
replicat Reginald cu ochi reci. Îmi pare rău dacă ţi-ai închipuit că 
era vorba de mai mult zăhărel decât bici. 


VP - 128 


— Vreau s-o văd, am spus și el a încuviinţat scurt din cap. 

S-a întors și a luat-o înainte pe ușa care ducea la o scară cu 
trepte din piatră. Lumina dansa pe pereţi. 

— In privinţa jurnalului, a spus Reginald pe când coboram, am 
făcut progrese importante. Deocamdată am reușit să stabilim că 
există o amuletă. Cumva se potrivește cu tainița. Dacă am 
putea obţine amuleta... 

La piciorul scării, mangaluri din fier fixate pe drugi luminau 
drumul spre o ușă în fața căreia se afla un gardian. S-a tras într- 
o parte și ne-a deschis ușa, ca să trecem. Înăuntru, beciul era 
așa acum mi-l reaminteam, iluminat de făclii ce pâlpâiau. La un 
capăt era o masă. Era fixată de podea, iar Lucio era prins cu 
cătușe de ea; alături se afla mama lui, care oferea o imagine 
stranie. Stătea pe un jilţ ce părea că fusese adus în beci special 
în acest scop. Purta fustă lungă, peste care avea o haină 
încheiată cu nasturi până sus și ar fi arătat ca o femeie 
bisericoasă, dacă nu i-ai fi zărit legăturile din fier ruginit din jurul 
încheieturilor și brațelor jilțului, și mai cu seamă masca din fier 
ce-i acoperea faţa ca un căpăstru. 

Lucio s-a întors în scaunul lui, m-a zărit și ochii i-au fulgerat 
de ură, după care a revenit la treaba lui. 

Eu mă oprisem în mijlocul podelei, la jumătatea drumului între 
ușă și descifratori. 

— Ce-nseamnă asta? am spus, arătând spre mama lui Lucio, 
care m-a privit cu ură dinapoia căpăstrului metalic. 

— Masca e doar temporară. In dimineaţa asta, Monica a fost 
cam gălăgioasă în condamnarea tacticii noastre. De aceea i-am 
mutat aici pentru restul zilei. Reginald a ridicat glasul și s-a 
adresat celor doi: Sunt sigur că, după ce vă veţi reconsidera 
manierele, mâine vă puteţi întoarce în camerele voastre. 

— Nu mi se pare-n regulă. 

— Haytham, m-a asigurat el iritat, camerele lor sunt mult mai 
plăcute. 

— N-ar trebui totuși să fie tratați așa. 

— Și nici bietul copil din Pădurea Neagră n-ar fi trebuit să fie 
speriat de moarte, așa cum ai făcut tu când i-ai pus sabia la gât! 
s-a răstit Reginald. 

Am tresărit, am deschis gura, dar nu mi-am găsit cuvintele. 

— Atunci a fost... Atunci a fost... 


VP - 129 


— Altceva? Fiindcă era vorba despre încercarea de a-i găsi pe 
ucigașii tatălui tău? Haytham... Reginald m-a prins de cot și m-a 
condus afară din beci, pe coridor, după care am suit scara. 
Lucrul acesta este mai important decât acela. Poate că tu n-o 
crezi, dar așa este. Implică întregul viitor al Ordinului. 

Nu mai eram sigur în privinţa respectivă. Nu mai eram sigur 
ce era mai important, dar n-am spus nimic. 

— Și ce se va întâmpla după ce vor termina de descifrat 
jurnalul? am spus când am revenit în holul de la intrare. 

M-a privit în ochi. 

— Ah, nu, am rostit înțelegând. Niciunul nu trebuie să 
păţească vreun rău. 

— Haytham, nu-mi place când te comporţi de parcă mi-ai da 
ordine... 

— Atunci nu-l considera un ordin! am șuierat eu. Consideră-l o 
amenințare. După ce-și vor termina treaba, ţine-i aici dacă nu 
vrei să-i eliberezi, dar dacă vor păţi ceva, va trebui să-mi dai 
socoteală. 

Reginald m-a privit îndelung și sfredelitor. Mi-am dat seama 
că inima îmi bubuia și am sperat să nu mă trădez prin alte 
semne, mai vizibile. Oare mă mai ridicasem vreodată împotriva 
lui în felul acesta? Cu asemenea vehemență? Nu-mi aminteam. 

— Fie, a spus el după o clipă. Nu vor păţi niciun rău. 

Am cinat într-o tăcere aproape absolută, iar oferta unui pat 
pentru a-mi petrece noaptea a fost făcută cu jumătate de gură. 
Voi pleca dimineaţă; Reginald mi-a promis că mă va ţine la 
curent cu cele aflate din jurnal. Căldura dintre noi a dispărut 
însă. În mine, el vede nesupunere; în el, eu văd minciună. 


18 aprilie 1754 


La începutul acestei seri m-am aflat la Royal Opera House, 
alături de Reginald, care aștepta cu vădită încântare Opera 


VP - 130 


cerșetoruluF. La ultima noastră întâlnire, eu îl amenințasem și 
nu uitasem asta, dar părea că el o făcuse. Fie că uitase, fie că 
iertase - una din două. In tot cazul, era ca și cum confruntarea 
nu avusese loc niciodată; tabla fusese ștearsă, fie de spectacolul 
promiţător din seara aceasta, fie de încredințarea că amuleta se 
afla în apropiere. 

Se afla în clădirea Operei, mai exact în jurul gâtului unui 
Asasin care fusese numit în jurnalul lui Vedomir și care fusese 
apoi descoperit de agenți templieri. 

Un Asasin. El era următoarea mea ţintă. Prima mea misiune 
după ce-l recuperasem pe Lucio din Corsica și prima în care 
aveam să-mi utilizez arma cea nouă: pumnalul secret. Am luat 
binoclul de operă și am privit spre bărbatul aflat în partea opusă 
a sălii - ţinta mea -, iar ironia situației m-a izbit din plin. 

Ținta mea era Miko. 

L-am lăsat pe Reginald și am mers pe coridoarele Operei, prin 
spatele scaunelor, pe lângă spectatori, până am ajuns la staluri. 
Am intrat fără zgomot în loja în care se găsea Miko și l-am atins 
ușor pe umăr. 

Eram pregătit dacă ar fi încercat orice, însă deși corpul i s-a 
încordat și l-am auzit inspirând șuierat printre dinţi, nu a schițat 
nicio mișcare pentru a se apăra. Era aproape ca și cum s-ar fi 
așteptat, când am întins mâna și i-am rupt amuleta de pe șiretul 
din jurul gâtului... și oare am perceput și un sentiment de 
ușurare? Ca și cum ar fi fost recunoscător să scape de 
responsabilitate, ca și cum ar fi fost încântat să nu-i mai fie 
custode? 

— Ar fi trebuit să fi venit la mine, a oftat el. Am fi găsit altă 
cale... 

— Da, însă atunci ai fi știut, am replicat. 

S-a auzit un clic când am activat pumnalul și l-am văzut 
surâzând, știind că era cel pe care i-l luasem în Corsica. 

— Dacă mai contează, i-am spus, îmi pare rău. 

— Și mie, a zis el și l-am ucis. 


3 The Beggar's Opera, operă compusă în 1728 de poetul englez John Gay (1685- 
1732). (n. trad.). 


VP - 131 


După câteva ore am participat la întâlnirea din casa de pe 
Fleet and Bride, așezat împreună cu alții în jurul unei mese, cu 
atenţia concentrată asupra lui Reginald, dar și asupra cărții din 
faţa noastră. Era deschisă, iar pe pagina respectivă se vedea 
simbolul Asasinilor. 

— Domnilor, a rostit Reginald și ochii îi sclipeau de parcă ar fi 
fost gata să lăcrimeze, am în mâna mea o cheie. lar dacă putem 
da crezare acestei cărți, atunci cheia asta va deschide ușile unei 
tainițe construite de Cei Care Au Existat Înainte. 

Nu m-am putut abține. 

— Aha, dragii noștri prieteni care au stăpânit, au ruinat și apoi 
au dispărut din lume, am zis eu. Ştii cumva și ce vom găsi 
acolo? 

Dacă Reginald îmi simţise sarcasmul, nu s-a trădat în niciun 
fel. S-a întins către amuletă, a ridicat-o și s-a desfătat în liniștea 
lăsată brusc în jurul mesei când amuleta a început să-i 
strălucească în mână. Până și eu a trebuit să recunosc că am 
fost impresionat, iar Reginald m-a privit cu subînțeles. 

— Am putea găsi cunoaștere, a răspuns el. Poate o armă, sau 
ceva încă necunoscut, a cărei realizare și scop să fie de 
nepătruns. Poate fi ori una, ori alta. Sau niciuna dintre ele. 
Înaintașii continuă să fie o enigmă. Sunt sigur totuși într-o 
privință - indiferent ce ne așteaptă îndărătul acelor uși, va 
însemna pentru noi un avantaj uriaș. 

— Sau pentru adversarii noștri, am comentat eu, dacă vor 
ajunge cumva primii acolo. 

Reginald a zâmbit. Începusem să cred, în cele din urmă? 

— Nu vor ajunge. Ai avut tu grijă în privinţa asta. 

Miko murise, regretând că nu găsise altă cale. Oare ce dorise 
să spună? Un acord între Asasini și Templieri? Gândurile mi s-au 
îndreptat spre tata. 

— Presupun că știi unde se află tainița, am zis după o pauză. 

— Domnule Harrison! a rostit Reginald, și John a înaintat cu o 
hartă pe care a desfășurat-o. Ce arată calculele tale? 

John a trasat un cerc pe hartă; aplecându-mă mai mult, am 
văzut că includea provinciile New York și Massachusetts din 
America. 


VP - 132 


— Domnule Birch, a rostit el, cred că este undeva în regiunea 
aceasta. 

— Este o suprafaţă destul de mare, am zis încruntându-mă. 

— Imi pare rău. Aș fi vrut să fiu ceva mai precis... 

— E-n regulă, a intervenit Reginald. Ajunge pentru început. Și 
de aceea te-am chemat aici, Maestre Kenway. Dorim să pleci în 
America, să găsești tainiţa și să ne aduci conţinutul ei. 

— Sunt la dispoziţia voastră, am spus și l-am blestemat în 
gând pentru nebunia lui, regretând că nu puteam fi lăsat în pace 
să-mi continui propriile investigaţii, după care am adăugat: Deși 
o sarcină de asemenea amploare va necesita ajutoare. 

— Bineînţeles, a fost de acord Reginald și mi-a întins o foaie 
de hârtie. lată numele a cinci bărbaţi care simpatizează cu 
cauza noastră. De asemenea, fiecare dintre ei are abilităţi 
particulare pentru a-ţi fi de folos în acţiunea ta. Cu ei, nu-ți va 
mai lipsi nimic. 

— Atunci ar fi bine să pornesc fără zăbavă. 

— Ştiam că nu mi-am pus zadarnic încrederea în tine. Ti-am 
cumpărat un bilet până la Boston. Corabia pleacă în zori. Du-te, 
Haytham - și onorează întregul Ordin! 


8 iulie 1754 


Bostonul scânteia sub soare, în timp ce pescăruși cârâitori 
dădeau roată în văzduh, apa plescăia zgomotos, lovindu-se de 
zidul portului, și pasarela răpăia ca o darabană când am 
debarcat din Providence, obosit și dezorientat după mai bine de 
o lună petrecută pe ocean, dar în culmea fericirii că revenisem 
pe uscat. M-am oprit, lăsând marinari de pe o fregată din 
apropiere să rostogolească butoiașe de-a curmezișul drumului, 
cu zgomote ca tunetele unei furtuni îndepărtate, și privirea mi-a 
trecut de la smaraldul strălucitor al oceanului, pe care se 
clătinau lin catargele corăbiilor de război din Marina Regală, 
iahturilor și fregatelor, spre doc, spre treptele late din piatră ce 
suiau de pe debarcadere și pontoane câtre portul ticsit de 


VP - 133 


soldaţi, negustori și mateloţi, apoi mai sus, dincolo de port, 
către orașul Boston, ale cărui turle de biserici și clădiri specifice 
din cărămidă roșie păreau să se împotrivească oricăror încercări 
de aranjare, ca și cum fuseseră azvârlite de mâna Divinităţii pe 
coasta dealului. Și, peste tot, steagurile Regatului Unit ce 
fluturau alene în briză, pentru a reaminti vizitatorilor - dacă mai 
aveau îndoieli - că britanicii fuseseră aici. 

Voiajul din Anglia până în America nu fusese lipsit de peripeții, 
pe scurt fie spus. Îmi făcusem prieteni și descoperisem dușmani, 
supraviețuind unei tentative de asasinat - de către Frăţie, fără 
doar și poate, care dorea să se răzbune pentru crima de la 
Operă și să recupereze amuleta. 

Pentru ceilalți pasageri și pentru echipajul corăbiei, eu 
fusesem un mister. Unii credeau că eram un cărturar. l-am spus 
noii mele cunoștințe, James Fairweather, că „rezolvam 
probleme” și că vizitam America pentru a vedea cum era viața 
acolo: ce fusese păstrat din imperiu și ce fusese abandonat, ce 
schimbări adusese conducerea britanică. 

Erau, desigur, simple născoceli, totuși nu minciuni sfruntate. 
Asta deoarece, deși venisem cu o misiune clară din partea 
templierilor, eram și curios să văd această ţară despre care 
auzisem atâtea, uriașă, se părea, și ai cărei locuitori erau 
însuflețiți de un spirit neîmblânzit de pionierat. 

Unii dintre noi afirmau că spiritul acela ar putea într-o bună zi 
să fie folosit chiar împotriva noastră și că supușii noștri, dacă ar 
fi exploatat hotărârea aceea, ar fi reprezentat un dușman 
formidabil. Erau însă și alţii care spuneau că America era pur și 
simplu prea mare pentru a fi guvernată de noi, că era un butoi 
cu pulbere, gata să explodeze, că locuitorii săi se vor sătura în 
scurt timp de taxele ce le erau impuse pentru ca o ţară aflată la 
mii de kilometri depărtare să se poată război cu alte țări aflate 
la mii de kilometri depărtare și că, atunci când avea să 
explodeze, era posibil ca noi să nu avem resursele necesare 
pentru a ne apăra interesele. Ca atare, speram să pot fi în stare 
să judec toate acestea cu propriii mei ochi. 

Insă numai ca adaos pe lângă misiunea mea principală, care... 
ei bine, ar fi corect să spun că, pentru mine, misiunea se 
schimbase pe drum. Pășisem la bordul lui Providence cu un set 
de convingeri și debarcasem după ce convingerile acelea îmi 


VP - 134 


fuseseră mai întâi contestate, apoi zdruncinate, și în cele din 
urmă schimbate - și totul numai din cauza cărții. 

Cartea pe care mi-o dăduse Reginald. Petrecusem mare parte 
din timpul scurs la bordul corăbiei citind-o; fără exagerare, cred 
că am parcurs-o de douăzeci de ori și tot nu eram sigur dacă o 
înţelesesem pe deplin. 

Eram sigur totuși de ceva. Dacă până atunci mă gândisem cu 
îndoială la Cei Care Au Existat Înainte, ca un sceptic, un 
agnostic, și considerasem că obsesia lui Reginald față de ei era 
în cazul cel mai fericit o belea, iar în cazul cel mai rău o 
preocupare ce amenința să deraieze însăși funcţionarea 
Ordinului nostru, acum lucrurile nu mai stăteau așa. Acum 
credeam. 

Cartea părea să fi fost scrisă - sau poate, mai bine zis, scrisă, 
ilustrată, decorată, mâzgălită - de un bărbat, sau poate de mai 
mulţi: câțiva lunatici, care umpluseră pagină după pagină cu 
ceea ce, la prima vedere, mi s-au părut niște afirmaţii nebunești 
și bizare, pe care trebuia fără doar și poate să le ignori, luându- 
le în râs. 

Cu toate acestea, cu cât am citit mai mult, cu atât am început 
să văd adevărul. De-a lungul anilor, Reginald îmi povestise (eu 
obișnuiam să spun că mă „plictisise”) despre teoriile lui 
referitoare la o rasă de ființe ce existase înaintea oamenilor. El 
susținuse mereu că noi apăruserăm în urma strădaniilor lor și că 
de aceea eram obligaţi să-i slujim; că strămoșii noștri luptaseră 
pentru a-și câștiga libertatea într-un război lung și sângeros. 

In cursul voiajului meu am descoperit că toate acelea își 
aveau originea în carte, care, pe măsură ce am citit-o, a avut 
asupra mea un efect pe care-l pot descrie doar ca profund. 
Brusc am înţeles de ce Reginald devenise atât de obsedat de 
rasa aceea. Mai ţii minte cum râsesem de el? Acum însă, citind 
cartea, n-am mai simţit dorinţa respectivă, ci doar un sentiment 
de uimire, un fel de iluminare interioară care, la răstimpuri, 
aproape că mă ametțea de surescitare și de un simțământ pe 
care-l pot descrie doar ca „nimicnicie”, de înţelegere a propriului 
meu loc în lume. Parcă privisem printr-o gaură de cheie, 
așteptându-mă să văd de cealaltă parte o încăpere, dar 
văzusem de fapt o altă lume. 

Și ce se întâmplase cu Cei Care Au Existat Înainte? Ce 
lăsaseră în urmă și cum puteau să ne ajute vestigiile lor? Asta 


VP-135 


nu știam. Era un mister care-mi nedumerise de multe veacuri 
Ordinul, un mister pe care mi se ceruse să-l rezolv, un mister 
care mă adusese aici, în Boston. 

— Maestre Kenway! Maestre Kenway! 

Eram strigat de un tânăr gentilom, care apăruse din mulţime. 
Apropiindu-mă de el, am întrebat precaut: 

— Eu sunt acela. Te pot ajuta cu ceva? 

A întins mâna, ca s-o strângă pe a mea. 

— Mă numesc Charles Lee, domnule. Încântat de cunoștință. 
Mi s-a cerut să-ţi arăt orașul. Să te ajut să te instalezi. 

Mi se spusese despre Charles Lee. Nu făcea parte din Ordin, 
însă dorea să ni se alăture și, potrivit spuselor lui Reginald, avea 
să se dea bine pe lângă mine cu speranța de a-și asigura 
susținerea mea. Când l-am văzut, mi-am reamintit: acum eram 
Mare Maestru al Ritului Colonial. 

Charles avea păr negru și lung, favoriţi groși și nas coroiat și 
proeminent și, cu toate că mi-a plăcut imediat de el, am 
observat că, deși zâmbea când îmi vorbea, îi privea mai degrabă 
cu dispreţ pe toţi din port. 

Mi-a făcut semn să-mi las valizele unor hamali și am început 
să ne strecurăm prin mulțimile de pe cheiul lung, pe lângă 
pasageri cu privirile amețite și mateloţi care încă se reobișnuiau 
cu mersul pe uscat, printre hamali, docheri, negustori și soldați, 
copii neastâmpărați și câini ce ni se încurcau printre picioare. 

Mi-am scos pălăria, salutând două tinere femei ce chicoteau, 
apoi l-am întrebat: 

— Charles, ţie îţi place aici? 

— Aș zice că Bostonul are un farmec anume, mi-a răspuns 
peste umăr. De altfel, asta se poate spune despre toate 
coloniile. Este adevărat că orașele lor n-au nimic din sofisticarea 
sau splendoarea Londrei, dar oamenii sunt cinstiţi și muncitori. 
Predomină un soi de spirit de pionierat, care mi se pare 
fascinant. 

Am privit în jur. 

— Este într-adevăr mare lucru să privești un loc care și-a găsit 
până la urmă calea. 

— O cale scăldată în sângele altora, din păcate. 

— Ah, dar aceasta-i o poveste veche de când lumea și care, 
probabil, nu se va schimba. Oamenii sunt creaturi disperate și 
crude, porniţi pe căile cuceririlor. Saxonii și francii... Otomanii și 


VP - 136 


sefevizii... Aş putea-o ţine așa ore în șir. Întreaga istorie a 
omenirii nu este decât o succesiune de subjugări. 

— Mă rog cerului ca într-o bună zi să ne ridicăm deasupra ei, 
a replicat Charles. 

— În vreme ce tu te vei ruga, eu voi acţiona. Vom vedea cine 
va izbândi primul. 

— A fost doar un fel de a vorbi, a rostit el pe un ton rănit. 

— Așa este, dar este unul periculos. Cuvintele au putere. 
Mânuiește-le cu înțelepciune. 

Am tăcut amândoi. 

— Ţi-ai primit însărcinarea de la Edward Braddock, da? am 
întrebat, trecând pe lângă o cotigă încărcată cu fructe. 

— Da, însă m-am gândit că aș putea... ei bine, mi-am spus... 

Am pășit iute în lateral, ca să evit o fetiță cu părul prins în 
codițe. 

— Spune odată! l-am îndemnat. 

— Îmi cer iertare, domnule. Am... am sperat că aș putea 
studia sub îndrumarea ta. Dacă va fi să slujesc Ordinul, nu-mi 
pot imagina un mentor mai bun. 

Am simţit un fior mărunt de satisfacție. 

— Măgulitor din partea ta, însă cred că mă supraestimezi. 

— Cu neputinţă, domnule. 

Nu departe de noi, un băieţaș aprins la faţă și purtând o șapcă 
vindea gazete și răcnea de zor știri despre bătălia de la Fort 
Necessity: 

— Trupele franceze au declarat victoria după retragerea lui 
Washington! ţipa el. Drept răspuns, ducele de Newcastle a 
angajat și mai mulţi soldaţi pentru a contracara ameninţarea 
străină! 

„Amenințarea străină”, m-am gândit. Cu alte cuvinte, 
francezii. Dacă se putea da crezare zvonurilor, conflictul acesta, 
pe care ei îl numeau Războiul franco-indian, era pe punctul să ia 
amploare. 

Nu exista nici măcar un englez în viaţă care să nu-i deteste pe 
francezi, dar eu cunoșteam un englez anume care-i ura cu atâta 
patimă, încât venele de pe tâmple i se umflau, iar acela era 
Edward Braddock. Când a venit în America, într-acolo ar fi 
trebuit să se îndrepte, lăsându-mă pe mine să-mi văd de 
treburi... sau așa speram. 


VP - 137 


l-am făcut semn băieţașului să se îndepărteze, când a 
încercat să mă estorcheze de șase penny pentru gazetă. Nu 
aveam chef să citesc despre și mai multe victorii ale francezilor. 

Când am ajuns la caii noștri, și Charles mi-a spus că vom 
merge la taverna „Green Dragon”, m-am întrebat cum vor fi cei 
cu care urma să mă întâlnesc. 

— Ți s-a spus de ce am venit la Boston? l-am întrebat. 

— Nu. Maestrul Birch a spus că trebuie să știu doar atât cât 
vei considera de cuviință să-mi împărtășești. Mi-a trimis o listă 
de nume și mi-a cerut să mă îngrijesc să-i poţi găsi pe oamenii 
aceia. 

— Și ai avut noroc în privinţa asta? 

— Da. William Johnson ne așteaptă la „Green Dragon”. 

— Cât de bine îl cunoști? 

— Nu prea bine. Dar a văzut semnul Ordinului și n-a șovăit să 
vină. 

— Dovedește-te credincios cauzei și s-ar putea să afli și tu 
care sunt planurile noastre, am zis. 

A surâs radios. 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, domnule! 


„Green Dragon” era o clădire mare din cărămidă cu acoperiș 
în pantă, smolit, care avea deasupra ușii din faţă o firmă pictată 
cu dragonul ce-i împrumutase numele. Potrivit spuselor lui 
Charles, era localul cel mai faimos din oraș, unde toţi, de la 
patrioţi, la soldaţi și la guvernatori se întâlneau pentru a flecări, 
a complota, a bârfi și a încheia afaceri. Orice se întâmpla în 
Boston avea șanse mari să fi fost plănuit aici, pe Union Street. 

Asta nu însemna însă că Union Street în sine ar fi fost o stradă 
plăcută. Era practic un râu de noroi și ne-a încetinit înaintarea 
când ne-am apropiat de tavernă, având grijă să nu stropim 
vreunul dintre grupurile de gentilomi ce stăteau afară și 
discutau de zor, rezemaţi în bastoane. Ocolind căruțe și 
salutând scurt din cap soldaţii călări, am ajuns la o clădire 
scundă din lemn care adăpostea grajdul, unde ne-am lăsat caii, 
apoi am traversat cu grijă peste torentele de lături, mergând 


VP - 138 


spre local. Înăuntru am făcut de îndată cunoștință cu 
proprietarii: Catherine Kerr, care era (fără dorinţa de a jigni) o 
femeie destul de voinică, și Cornelius Douglass, ale cărui prime 
cuvinte pe care le-am auzit după ce am intrat au fost: 

— Să mă pupi în dos, scârbă! 

Din fericire, nu ni se adresase nici mie, nici lui Charles, ci 
Catherinei. Când cei doi ne-au zărit, comportamentele li s-au 
schimbat instantaneu din belicoase în slugarnice și s-au îngrijit 
ca bagajele să-mi fie duse în cameră. 

Charles avusese dreptate: William Johnson se afla deja acolo 
și am făcut cunoștință într-o cameră de la etaj. Era mai vârstnic 
și purta același fel de straie ca Charles, dar răspândea un aer de 
oboseală, o experiență de viaţă întipărită în cutele feţei; s-a 
ridicat de la masa unde studia niște hărți și mi-a scuturat mâna. 

— Încântat de cunoștință, a rostit, iar apoi, după ce Charles a 
plecat să stea de pază în fața ușii, s-a aplecat spre mine și a 
adăugat: Un flăcău de treabă, chiar dacă niţel cam prea zelos. 

Am păstrat pentru mine orice păreri aș fi avut despre Charles 
și i-am făcut semn din ochi să continue. 

— Mi s-a spus că pregătiţi o expediţie, a zis el. 

— Noi credem că în regiune există un loc străvechi al 
înaintașilor, am vorbit eu alegându-mi cu grijă cuvintele. Ca să-l 
găsim, am nevoie de cunoștințele tale despre locuri și oameni. 

William a făcut o grimasă. 

— Din păcate, mi-a fost furat sipetul în care-mi tineam 
cercetările. Fără el, nu am cu ce să te ajut. 

Din propria mea experienţă, știam bine că nimic nu era 
niciodată simplu. 

— Atunci îl vom găsi. Am suspinat. Ai vreun indiciu? 

— Asociatul meu, Thomas Hickey, a început deja să pună 
întrebări. Este destul de priceput la dezlegatul limbilor. 

— Spune-mi unde-l pot găsi și voi vedea dacă pot grăbi 
lucrurile. 

— Am auzit zvonuri despre niște bandiți care-și au sediul într- 
o fermă în sud-vestul orașului, a zis William. Probabil că-l vei 
găsi acolo. 


VP - 139 


În afara orașului, grâul din lanuri se legăna în briza ușoară a 
serii. Nu departe se afla gardul înalt al fermei ce aparţinea 
bandiţilor, iar dinăuntru se auzea hărmălaia unei petreceri. „De 
ce nu?” mi-am zis. Când duci o viaţă de bandit, fiecare zi în care 
ai scăpat de moartea în ștreangul călăului sau sub baioneta unui 
soldat este motiv de sărbătoare. 

La poartă erau adunaţi mai mulți bărbaţi, gărzi și prieteni de- 
ai lor; unii beau, alţii încercau să stea de pază și toţi discutau 
gălăgios. În stânga fermei, lanul de grâu se ridica lin spre o 
colină în vârful căreia o santinelă avea grijă de un foc micut. 
Șederea lângă un foc nu-i chiar cea mai râvnită îndeletnicire 
pentru un paznic, dar altfel părea unul dintre puţinii bandiți 
care-și luau îndatorirea în serios. În mod sigur, nu existau și alte 
santinele. Sau, dacă existau, atunci zăceau undeva pe sub 
copaci, răpuse de alcool, întrucât nimeni nu ne-a observat pe 
mine și pe Charles când ne-am furișat, apropiindu-ne de un 
bărbat care stătea ghemuit lângă un zid de piatră pe jumătate 
năruit, de unde supraveghea ferma. 

Era Thomas Hickey. Un ins cu faţa rotundă, cam zdrenţăros și 
pesemne cam prea topit după băutură, dacă nu mă înșelam. El 
era cel care, potrivit spuselor lui William, se pricepea la 
dezlegarea limbilor? După cum arăta, ai fi zis că nu-i în stare să 
se dezlege nici măcar la izmene. 

Poate că, din amor-propriu, l-am găsit antipatic și fiindcă 
Thomas era prima persoană pe care o întâlnisem de la sosirea în 
Boston căreia numele meu nu-i spunea nimic. Insă, dacă asta m- 
a nemulțumit pe mine, nu s-a comparat nici pe departe cu 
efectul pe care l-a avut asupra lui Charles, care a tras sabia din 
teacă. 

— Puțin respect, băiete! a șuierat el. 

l-am pus o mână pe braţ, pentru a-l domoli. 

— Fii pe pace, Charles! i-am zis, după care m-am adresat lui 
Thomas: William Johnson ne-a trimis cu speranţa că am putea 
să-ţi... grăbim căutarea. 

— N-am nevoie de ajutoare, a răspuns el pe un ton tărăgănat, 
și nici de vorbirea ta șmecheră de londonez. l-am găsit pe hoți. 

Lângă mine, Charles s-a burzuluit. 


VP - 140 


— Atunci de ce pierzi vremea? 

— Mă gândesc cum să mă ocup de golanii ăștia, a zis Thomas. 

A arătat curtea fermei, după care s-a întors către noi cu ochi 
întrebători și un rânjet obraznic. Am oftat. Era timpul să trec la 
treabă. 

— Bine, eu lichidez santinela de pe colină și mă duc în spatele 
gărzilor de la poartă. Voi doi vă apropiaţi din faţă. Când deschid 
focul, vă năpustiţi. Vom putea să-i luăm prin surprindere. li vom 
dobori pe jumătate înainte să-și dea măcar seama ce se- 
ntâmplă. 

Mi-am luat muscheta, i-am părăsit pe cei doi tovarăși ai mei și 
m-am târât până la marginea lanului de grâu, unde m-am 
ghemuit și am ţintit santinela. Bărbatul își încălzea mâinile, 
ținând pușca între picioare, și probabil că nu m-ar fi văzut sau 
auzit nici dacă m-aș fi apropiat călare pe o cămilă. M-am simţit 
ca un laș să apăs pe trăgaci, dar am făcut-o. 

Am înjurat în barbă când santinela a căzut cu faţa în foc, 
ridicând o jerbă de scântei. În curând mirosul de ars, dacă nu 
altceva, avea să-i alerteze pe tovarășii lui. Am revenit în grabă 
la Charles și Thomas, care s-au apropiat de tabăra bandiţilor, iar 
eu am ocupat o poziţie nu departe, mi-am sprijinit patul puștii în 
umăr și am ţintit unul dintre bandiții care stăteau în picioare - 
deși ar fi fost poate mai corect spus „se clătinau” - imediat în 
afara porţii. Pe când îl priveam, a pornit spre lanul de grâu, 
poate pentru a schimba santinela pe care o împușcasem deja și 
care acum se frigea la propriul ei foc. Am așteptat până a ajuns 
la marginea lanului, am stat răbdător, deoarece hărmălaia din 
curtea fermei se domolise dintr-un motiv necunoscut, după 
care, când strigătele și hohotele au reînceput, am apăsat pe 
trăgaci. 

Banditul a căzut în genunchi, apoi s-a răsturnat pe o parte, cu 
jumătate din ţeastă spulberată, iar eu m-am uitat imediat la 
poarta fermei ca să văd dacă împușcătura fusese auzită. 

Se părea că nu. Cei de la poartă își îndreptaseră atenţia spre 
Charles și Thomas, își scoseseră săbiile și pistoalele și 
începuseră să răcnească la ei: 

— Căraţi-vă de-aici! 

Camarazii mei au mai zăbovit însă, așa cum le cerusem. 
Puteam vedea cum le furnicau degetele ca să-și scoată armele, 


VP - 141 


dar nu s-au grăbit. Erau soldaţi ascultători. Mă așteptau să 
deschid focul. 

Sosise momentul. Am ochit individul care mi se părea a fi 
șeful grupului. Am apăsat trăgaciul și am văzut sângele 
țâșnindu-i prin ceafă, după care s-a prăbușit pe spate. 

De data asta focul de armă îmi fusese auzit, dar n-a mai 
contat, fiindcă Charles și Thomas și-au scos săbiile din teci la 
unison și au atacat, iar alţi doi paznici au căzut, cu sângele 
țâșnindu-le din beregate. 

La poartă s-a declanșat haosul și lupta a început cu adevărat. 

Am izbutit să mai ucid alţi doi bandiți, după care am 
abandonat muscheta, am tras sabia din teacă și m-am năpustit 
în toiul încăierării, unde am stat umăr la umăr cu Charles și 
Thomas. De data asta mi-a plăcut să lupt alături de camarazi și 
am anihilat alţi trei tâlhari, care s-au prăbușit urlând, pe când 
tovarășii lor s-au repezit spre clădirea fermei și s-au baricadat 
înăuntru. 

Singurii rămași afară eram eu, Charles și Thomas, toți gâfâind 
din greu și scuturându-ne săbiile de sânge. L-am privit pe 
Thomas cu alţi ochi: se descurcase bine, cu o viteză și iscusinţă 
care nu i s-ar fi ghicit după înfățișare. Și Charles se uita la el, 
deși mai degrabă cu neplăcere, ca și cum îndemânarea sa în 
luptă îl iritase. 

Acum ne confruntam însă cu altă problemă: pusesem 
stăpânire pe curte, însă ușa fermei era baricadată de cei care se 
retrăseseră. Thomas a fost cel care a sugerat să tragem un foc 
în butoiașul cu pulbere - altă idee bună din partea celui pe care 
iniţial îl desconsiderasem, socotindu-l un beţivan -, așa că am 
procedat ca atare și am deschis o gaură mare în perete, prin 
care am năvălit, călcând peste cadavrele sfârtecate de pe holul 
aflat dincolo de perete. 

Am alergat mai departe. Pe jos erau covoare și carpete 
groase, iar la ferestre atârnau draperii scumpe. Totul era în 
penumbră. Am auzit strigăte, glasuri de femei și de bărbaţi 
deopotrivă, apoi zgomot de pași ce fugeau, pe când înaintam, 
eu cu sabia într-o mână și cu un pistol în cealaltă, folosind 
ambele arme, ucigând pe oricine mi-ar fi ieșit în cale. 

Thomas se înarmase cu un sfeșnic și l-a folosit pentru a zdrobi 
țeasta unui bandit, după care și-a șters sângele și creierii care-i 
împroșcaseră faţa, iar în clipa imediat următoare Charles ne-a 


VP - 142 


reamintit pentru ce ne aflam aici: să recuperăm sipetul lui 
William. L-a descris în vreme ce străbăteam coridoare mai 
întunecoase, pe care întâmpinam de-acum tot mai puţină 
rezistenţă. Bandliţii fie fugeau din calea noastră, fie se regrupau 
undeva într-o formaţiune mai organizată. Asta nu conta însă 
câtuși de puţin pentru mine; scopul era găsirea sipetului. 

L-am găsit până la urmă în fundul unui budoar ce duhnea a 
bere și sex, și care era ticsit de oameni: femei aproape 
dezbrăcate, care au înhățat veșminte și au fugit ţipând, și câţiva 
hoţi ce încărcau arme. Un glonţ s-a înfipt în canatul ușii, lângă 
mine, și ne-am adăpostit pe dată, când alt bărbat, gol-pușcă, a 
ridicat pistolul să tragă. 

Charles a răspuns focului din cealaltă parte a ușii, iar bărbatul 
dezbrăcat a căzut pe covor cu o gaură roșie, zdrenţuită, în piept, 
trăgând după el așternutul. Alt glonț a brăzdat un canat și toți 
trei ne-am retras la adăpost. Thomas a scos sabia, când alţi doi 
bandiți au apărut pe coridor și s-au năpustit spre noi. Charles i s- 
a alăturat. 

— Aruncaţi armele, a strigat unul dintre bandiții din budoar, și 
s-ar putea să vă cruţ vieţile! 

— Vă fac aceeași ofertă, am replicat dinapoia ușii. N-am nimic 
de împărţit cu voi, ci doresc numai să restitui sipetul 
proprietarului său de drept. 

În glasul tâlharului s-a auzit un pufnet de dispreţ. 

— Domnul Johnson nu are mai nimic drept în el. 

— Nu-mi voi repeta oferta. 

— De acord. 

Am auzit o mișcare în apropiere și am sărit fulgerător dintr-o 
parte în cealaltă a ușii. Unul dintre bărbaţii dinăuntru încercase 
să se apropie pe furiș de ușă, dar i-am trimis un glonţ între ochi 
și s-a prăbușit pe podea, iar pistolul i-a zburat din mână. Cel 
rămas în cameră a tras din nou, apoi s-a întins să recupereze 
arma tovarășului său, dar eu îmi reîncărcasem deja pistolul și-i 
ghicisem intenţia, așa că l-am împușcat, nimerindu-l în coaste. 
S-a retras îndată aidoma unui animal rănit și a căzut pe pat, 
ghemuit, printre așternuturi mototolite și pătate de sânge, iar 
eu am intrat precaut, cu pistolul înainte. 

M-a privit cu ură. În niciun caz nu așa plănuise să ia sfârșit 
seara. 


VP - 143 


— Cei ca tine n-au nevoie de hărţi și înscrisuri, am rostit, 
arătând sipetul lui William. Cine te-a trimis să-l furi? 

— N-am văzut pe nimeni, a șuierat el scuturând din cap. Au 
fost întotdeauna scrisori și cutii poștale oarbe. Dar ei plătesc 
mereu, așa că noi ne facem treaba. 

Peste tot unde mergeam întâlneam oameni ca el, care păreau 
gata să facă orice pentru bani. Unii ca el invadaseră casa 
copilăriei mele și-mi uciseseră tatăl. Unii ca el mă îmbrânciseră 
pe calea pe care merg astăzi. 

Dar ei plătesc mereu, așa că noi ne facem treaba. 

Cumva, printr-un văl de dezgust, am reușit să-mi înfrânez 
pornirea de a-l ucide. 

— Ei bine, zilele acelea au luat sfârșit. Așa să le transmiţi 
stăpânilor tăi. 

Banditul s-a ridicat puţin, într-un cot, înțelegând poate că 
aveam să-l las în viață. 

— Cine ai zis că ești? 

— N-am zis nimic. Ei vor ști, am răspuns. Și l-am lasat să 
plece. 

Thomas începuse să-și burdușească buzunarele cu pradă, în 
timp ce eu și Charles am luat sipetul și am ieșit din fermă. 
Retragerea a fost mai ușoară, întrucât bandiții deciseseră că 
prudenţa era partea cea mai bună a curajului și nu ne-au aținut 
calea, așa că am ajuns nestingheriţi la cai și am plecat în galop. 


IV 


La „Green Dragon”, William Johnson se găsea tot în faţa 
hărților. Când am sosit, a început imediat să scotocească în 
sipet, verificându-și hărțile și pergamentele. 

— Mulţumesc, Maestre Kenway, a zis el și a revenit la masă, 
satisfăcut că totul era în ordine. Spune-mi acum ce ai nevoie. 

Purtam amuleta la gât; uneori aveam obiceiul s-o scot și s-o 
admir. Îmi imaginam oare, sau părea într-adevăr să 
strălucească? Nu se întâmplase așa în seara când o luasem de 
la Miko, în clădirea Operei. Prima dată văzusem amuleta 
strălucind când Reginald o ridicase la Fleet and Bride. Acum însă 
părea să-mi strălucească în mână, la fel cum se întâmplase în 


VP - 144 


mâna lui, ca și cum ar fi fost alimentată - ce ridicol mi se păruse 
atunci - de credinţă. 

M-am uitat la William, apoi am dus mâna la gât, am scos 
amuleta și i-am întins-o peste masă. M-a privit drept în ochi 
când a luat-o, simţindu-i importanţa, după care a studiat-o atent 
și amănunţit, în vreme ce eu am spus: 

— Imaginile de pe amuleta aceasta... îţi sunt familiare? Poate 
că vreun indian din triburi ţi-a arătat ceva asemănător. 

— Pare a fi de origine Kanien'kehâ:ka, a zis William. 

Mohicanii. Pulsul mi s-a iuțit. 

— Ai putea să identifici locul de unde provine? am întrebat. 
Trebuie neapărat să-l găsesc. 

— Poate că voi putea acum, după ce am toate documentele 
cercetărilor mele. O să văd ce pot face. 

Am încuviinţat din cap în semn de mulțumire. 

— Mai întâi însă, am zis, aș dori să știu cât mai multe despre 
tine. Ce-mi poţi spune? 

— Ce ar fi de spus? M-am născut în Irlanda, într-o familie 
catolică, ceea ce - asta am învăţat repede în viaţă - îmi limita 
drastic oportunitățile. Atunci m-am convertit la religia 
protestantă și am venit aici la solicitarea unchiului meu. Mă tem 
însă că unchiul Peter n-a fost chiar una dintre minţile cele mai 
agere. A încercat să deschidă negoţul cu mohicanii... dar a ales 
să-și construiască așezarea la distanță de căile comerciale, în 
loc s-o pună chiar pe ele. Am încercat să-l lămuresc, însă... - a 
oftat - cum ziceam, nu era un tip isteţ. De aceea, am luat puținii 
bani pe care-i câștigasem și mi-am cumpărat propriul lot. Mi-am 
construit o casă, o fermă, o prăvălie și o moară. Începuturi 
modeste - dar eram bine poziţionat și asta făcea diferenţa. 

— Așa ai ajuns, deci, să-i cunoști pe mohicani? 

— Exact. lar relaţia cu ei s-a dovedit valoroasă pentru mine. 

— N-ai auzit însă nimic despre locul acela al înaintaşilor? 
Despre vreun templu ascuns sau despre construcţii străvechi? 

— Și da, și nu. Altfel spus, ei au o mulţime de locuri sacre, dar 
niciunul nu s-ar potrivi cu ceea ce mi-ai descris. Gorgane de 
pământ, poieniţe, grote ascunse... Toate sunt însă naturale. 
Niciun metal straniu. Niciun fel de... străluciri bizare. 

— Hm... Inseamnă că-i bine ascuns. 


VP - 145 


— Ba chiar se pare că-i bine ascuns și pentru ei, a surâs 
William. Fruntea sus, prietene! Vei căpăta comoara înaintașilor. 
ȚI-o jur! 

Am ridicat paharul. 

— Pentru succesul nostru, atunci! 

— Și cât mai curând! 

Am zâmbit. De acum eram patru oameni. Eram o echipă. 


10 iulie 1754 


Aveam acum camera noastră în „Green Dragon” - o bază, ca 
să-i spun așa iar când am intrat acolo, i-am găsit pe Thomas, 
Charles și William; Thomas bea ceva, Charles părea nemulţumit, 
iar William își studia hărţile. l-am salutat și am fost răsplătit de 
Thomas cu un râgâit. 

— Fermecător! a șuierat Charles. 

Am zâmbit larg. 

— Fruntea sus, Charles! O să ajungi să-l îndrăgești. 

După aceea m-am așezat lângă Thomas, care m-a privit 
recunoscător. 

— Noutăţi? m-am interesat. 

A clătinat din cap. 

— Zvonuri. Deocamdată, nimic serios. Știu că ești-n căutare 
d-orice... anormal. Afaceri cu temple, spirite, vremuri străvechi 
și câte și mai câte. Da’... până acum nu pot spune că băieții mei 
au auzit ceva. 

— Niciun flecușteț, niciun obiect care să fi apărut pe piaţa ta... 
neagră? 

— Nimic nou. Vreo două puști de haram venite... niște 
bijuterii, pesemne furate de la oameni în viaţă. Da’ tu ai zis să 
fiu atent la discuţii despre străluciri, zumzete și apariţii ciudate, 
nu? N-am auzit nimic de felul ăsta. 

— Continuă, i-am zis. 


VP - 146 


— Negreșit. Mi-ai făcut un mare hatâr, dom'le... și-am de 
gând să-mi achit pe deplin datoria... ba chiar întreit, dac-o să 
pot. 

— Mulţumesc, Thomas. 

— Un acoperiș deasupra capului și crăpelniță îs destul pentru- 
un mulţam. Nu-ţi face griji. În curând o s-aflăm ceva. 

Și-a ridicat halba, doar pentru a descoperi că era goală, iar eu 
am râs, l-am bătut pe spinare și m-am uitat cum s-a ridicat și s-a 
împleticit, căutând bere altundeva. După aceea mi-am îndreptat 
atenţia spre William: m-am dus la pupitrul lui și mi-am tras un 
scaun ca să mă așez lângă el. 

— Cum merg căutările tale? 

El s-a încruntat. 

— Hărțile și matematica n-ajung. 

„Nimic nu-i niciodată simplu”, am gândit. 

— Și contactele tale locale? l-am întrebat, așezându-mă pe un 
scaun vizavi. 

Thomas a revenit cu o halbă de bere înspumată în mână și o 
urmă roșie de palmă pe obraz, la timp ca să-l audă pe William 
spunând: 

— Va trebui să le câştigăm încrederea, înainte să 
împărtășească ce știu. 

— Am o idee cum am putea să facem asta, a rostit Thomas cu 
limba împleticită. 

Toţi ne-am întors să-l privim, unul mai interesat, altul mai 
puţin: Charles, așa cum obișnuia să se uite la el, de parcă 
tocmai călcase într-un rahat de câine; William, cu surprindere; 
iar eu, cu sincer interes. Beat sau treaz, Thomas era mult mai 
isteţ decât îl considerau Charles sau William. A continuat: 

— l-un bărbat care ia indieni în sclavie. Dacă i-am elibera, 
indienii ne-ar fi-ndatoraţi. 

„Indieni”, am gândit. Mohicanii. Era într-adevăr o idee. 

— Ştii unde sunt ţinuţi? am întrebat. 

A clătinat din cap, dar Charles s-a aplecat puţin în față. 

— Asta ar putea ști Benjamin Church. El se pricepe să 
găsească chestii și în același timp să rezolve trebușoare - 
figurează, de asemenea, pe lista ta. 

l-am zâmbit larg. „Bună treabă”, mi-am spus în gând, după 
care am rostit cu glas tare: 


VP - 147 


— Tocmai mă întrebam la cine am putea să apelăm în 
continuare. 


Benjamin Church era doctor și i-am găsit locuinţa destul de 
ușor. Când nimeni n-a răspuns ciocăniturilor noastre, Charles n- 
a pierdut timpul, ci a tras un picior în ușă, spărgând-o, iar când 
am intrat, am constatat că interiorul fusese vandalizat. Mobilele 
fuseseră răsturnate, hârtii erau aruncate peste tot și se părea că 
cineva scotocise amănunţit; în plus, pe podea se vedeau urme 
de sânge. 

Am schimbat priviri între noi. 

— Se pare că n-am fost singurii care-l căutam pe doctorul 
Church, am rostit eu și am tras sabia din teacă. 

— La naiba! a explodat Charles. Ar putea fi oriunde. Ce facem 
acum? 

Am indicat către un portret înrămat al doctorului, care atârna 
deasupra căminului. Înfăţișa un bărbat tânăr, de vreo douăzeci 
de ani, dar cu aspect distins. 

— O să-l găsim. Vino, o să-ţi arăt cum vom proceda. 

Am început după aceea să-i explic lui Charles arta filajului, 
despre contopirea cu mediul înconjurător, dispariţie, observarea 
rutinelor și obiceiurilor, studierea mișcărilor celor din jur și 
adaptarea la ele, integrarea în mediu, pe scurt abilitatea de a 
face parte din decor. 

Mi-am dat seama cât de mult îmi plăcea noul meu rol de 
tutore. În copilărie fusesem învăţat de tata, iar apoi de Reginald, 
și întotdeauna abia așteptasem orele de instrucţie cu ei - 
întotdeauna îmi  plăcuse transmiterea şi  împărtășirea 
cunoștințelor noi - cunoștințe interzise, pe care nu le puteai găsi 
în cărți. 

Instruindu-l astfel pe Charles, m-am întrebat dacă tata și 
Reginald se simţiseră la fel cum mă simţeam eu acum: senin, 
înțelept și cunoscător. l-am arătat cum să pună întrebări, cum 
să tragă cu urechea, cum să se miște prin oraș ca o umbră, 
culegând și prelucrând informaţii. lar după aceea ne-am 


VP - 148 


despărţit, ne-am desfășurat singuri investigaţiile, apoi, peste 
vreun ceas, ne-am reîntâlnit cu chipuri încruntate. 

Aflaserăm că Benjamin Church fusese văzut în tovărășia altor 
bărbaţi - trei sau patru -, care-l luaseră din casa lui. Unii martori 
presupuseseră că Benjamin era beat; alţii însă observaseră că 
era învineţit și însângerat. Cineva care vrusese să-i sară în 
ajutor se alesese cu o rană de cuţit. Indiferent unde ar fi plecat 
ei, era clar că Benjamin avea necazuri. Dar încotro o luaseră? 
Răspunsul l-am căpătat din partea unui crainic, care striga în 
gura mare veștile zilei. 

— L-ai văzut pe bărbatul ăsta? l-am întrebat. 

— E greu de zis... A clătinat din cap. Așa mulţi oameni trec 
prin piaţă, că-mi vine greu să-mi reamintesc... 

l-am strecurat niște monede în palmă și purtarea i s-a 
schimbat pe dată. S-a aplecat spre noi cu un aer conspirativ. 

— A fost dus la antrepozitele de pe chei, spre est de-aici. 

— Mulţumesc pentru ajutor, i-am spus. 

— Ar fi bine să vă grăbiţi, a adăugat el. Era în mâinile 
oamenilor lui Silas și asemenea întâlniri se sfârșesc prost. 

„Silas”, am repetat în minte pe când mergeam pe străzi către 
cartierul antrepozitelor și magaziilor. „Cine mai e și Silas ăsta?” 

Mulțimile de pe străzi se răriseră destul de mult până am 
ajuns la destinaţia aflată departe de artera principală și unde 
părea să domnească un permanent iz de pește. Magazia 
indicată se găsea într-un șir de clădiri similare, toate imense și 
cu aspect de erodare și deteriorare; probabil că aș fi trecut pe 
lângă ea fără s-o bag în seamă, dacă n-aș fi văzut un gardian la 
ușă. Stătea pe un butoiaș, cu picioarele ridicate pe altul, și 
mesteca nepăsător, nu pe atât de atent pe cât ar fi trebuit să 
fie, așa că mi-a fost ușor să-l prind pe Charles de braţ și să-l trag 
după colţul clădirii înainte de a fi observați. 

In apropierea noastră exista o altă ușă, care nu era păzită și 
am apăsat pe clanţa ei. Era încuiată. Dinăuntru am auzit 
zgomote ca de încăierare, apoi un zbieret de agonie. Nu sunt 
vreun parior, dar aș fi pus prinsoare că ţipătul acela fusese al lui 
Benjamin Church. Charles și cu mine am schimbat priviri. 
Trebuia să intrăm, și cât mai repede. Am scos capul pe după 
colțul antrepozitului, l-am privit din nou pe gardian, am zărit 
sclipirea unui inel cu chei la cingătoarea lui și am știut ce 
trebuia să fac. 


VP - 149 


Am așteptat până ce un bărbat care împingea o roabă a 
trecut pe lângă noi, după care i-am șoptit lui Charles să aștepte 
și am ieșit din ascunzătoare, clătinându-mă puţin în vreme ce 
înaintam spre ușa principală, ca să las impresia că exagerasem 
cu băutura. 

Așezat pe butoiaș, gardianul a întors capul și m-a privit, apoi a 
răsfrânt disprețuitor buza. Și-a tras puţin sabia din teacă, 
arătând cam un lat de palmă de lamă strălucitoare. 
Bălăbănindu-mă, m-am îndreptat brusc, am ridicat o mână, 
anunțând că-i văzusem avertismentul și apoi m-am prefăcut că- 
mi schimb direcția mersului, după care m-am împiedicat și am 
căzut peste el. 

— Hei! a protestat bărbatul și m-a îmbrâncit, atât de brutal, 
încât m-am dezechilibrat și am căzut pe caldarâm. 

M-am ridicat și, fluturând iarăși din mână, de data aceasta în 
semn de scuză, mi-am urmat drumul. 

Paznicul nu știa însă că eram de acum în posesia inelului său 
cu chei, pe care i-l șterpelisem de la brâu. Am ocolit după aceea 
clădirea, revenind la Charles, și am încercat vreo două chei până 
ce, spre marea noastră ușurare, am găsit-o pe cea potrivită. 
Înfiorându-ne la fiecare scârţâit, cât de mic, al ușii, am deschis-o 
și ne-am furișat în interiorul întunecos, care mirosea a 
umezeală. 

Ne-am ghemuit apoi lângă ușă, adaptându-ne încetișor 
locului: un spaţiu vast, învăluit aproape cu totul în beznă. 
Caverna neagră, care dădea naștere la ecouri, părea să se 
întindă la infinit, iar singura lumină provenea de la trei 
mangaluri ce fuseseră instalate în mijlocul încăperii. L-am văzut, 
în cele din urmă, pe bărbatul pe care-l căutam, cel din portret. 
Doctorul Benjamin Church fusese legat într-un scaun și era 
flancat de doi indivizi; capul îi atârna moale în piept, avea un 
ochi umflat și învinetțit, iar dintr-o buză spartă îi picura sânge pe 
eșarfa albă, acum murdară, de la gât. 

În faţa lui stătea un bărbat elegant - Silas, fără îndoială -, 
însoțit de alt ins, care ascuţea un cuţit. Șuieratul lin și slab al 
ascuţirii era aproape hipnotic, blând, și pentru o clipă a fost 
unicul sunet din depozit. 

— Benjamin, a rostit după aceea Silas pe un ton de tristeţe 
teatrală, de ce trebuie să îngreunezi întotdeauna situaţia? 


VP - 150 


Mi-am dat seama că avea accent englez și părea de obârșie 
nobilă. A continuat: 

— Ajunge să-mi dai răsplata, și totul va fi uitat. 

Benjamin l-a privit cu o expresie rănită, dar nu mai puţin 
sfidătoare. 

— Nu voi plăti pentru o protecţie de care n-am nevoie! s-a 
răstit el curajos. 

Silas a zâmbit, după care a fluturat nepăsător din mână spre 
interiorul umed, murdar și întunecat al magaziei. 

— Eu aș zice că în mod clar ai nevoie de protecţie - altfel ce 
am căuta noi aici? 

Medicul a întors capul și a scuipat puţin sânge care a plescăit 
pe pardoseala din piatră, apoi l-a privit din nou pe Silas, care 
afișa o expresie de neplăcere scârbită de parcă auzise un vânt 
tras în timpul unei mese. 

— Ce nepoliticos, a rostit el. În cazul ăsta, ce ar trebui noi să 
facem cu oaspetele nostru? 

Bărbatul care ascuțea cuțitul a ridicat ochii. Acesta era 
momentul când trebuia el să intervină. 

— Poate c-ar fi bine să-i tai deștele? a rostit el răgușit. Să-i 
punem capăt carierei lui de doctoraș? Ori să-i tai limba? Să nu 
mai trăncăneasc-atât? Ori să-i tai mădularul? Să nu ne mai 
frece-atât la cap? 

Un fior de dezgust, teamă și amuzament a părut să-i străbată 
pe ceilalţi bărbaţi. Silas a reacţionat prompt: 

— Ah, dar cât de multe opţiuni! Chiar mi-e imposibil să decid. 
S-a uitat la cuţitar, s-a prefăcut cufundat în gânduri, după care a 
zis: Taie-le pe toate! 

— Stai așa, a spus Benjamin repede. Poate că m-am grăbit 
când te-am refuzat mai devreme. 

— Imi pare atât de rău, a rostit Silas cu tristețe, dar portiţa 
aceea s-a închis. 

— Haide, fii rezonabil..., a zis doctorul cu glas rugător. 

Silas a înclinat capul spre un umăr și sprâncenele i s-au unit 
între ele, prefăcându-se îngrijorat. 

— Aş crede că am fost destul de rezonabil, dar tu ai profitat 
de generozitatea mea. Nu voi îngădui să fiu luat peste picior a 
doua oară. 

Cuţitarul a înaintat, apropiind vârful tăișului de propriul lui 
glob ocular, holbând ochii și rânjind dement. 


VP - 151 


— Mă tem că-mi lipsește tăria de a lua parte la asemenea 
barbarii, a continuat Silas cu aerul unei bătrâne ofensate. 
Cutter, după ce termini să vii la mine. 

Silas a ieșit, iar Benjamin Church a răcnit după el: 

— O să regreţi asta! M-auzi, Silas? O să-ţi iau gâtul! 

Ajuns la ușă, Silas s-a oprit, s-a întors și l-a privit. 

— Nu, a zis el și a râs după aceea scurt. Nu, cred că n-o vei 
face. 

Apoi Benjamin a început să urle, când Cutter și-a început 
treaba, chicotind încetișor și mânuind cuțitul ca un pictor ce-și 
trasează primele tușe, la începutul unui tablou vast. Sărmanul 
Church era pânza de pe șevalet, iar Cutter avea să-și picteze 
capodopera. 

I-am șoptit lui Charles ce trebuia să facă, iar el s-a îndepărtat, 
furișându-se prin întuneric către partea din spate a depozitului, 
unde l-am văzut ducând palmele la gură și strigând: 

— Aici, ticăloșilor! 

Apoi s-a îndepărtat imediat din locul acela, iute și silențios. 

Cutter a ridicat brusc capul și le-a făcut semn celor doi 
tovarăși ai săi; a privit îngrijorat în jur, în vreme ce ei și-au scos 
săbiile din teci și au început să înainteze precaut către locul 
unde se auzise strigătul... însă imediat după aceea, de data asta 
din altă zonă întunecoasă, s-a auzit o șoaptă: 

— Aici! 

Cele două gărzi au înghiţit un nod și au schimbat priviri 
agitate, pe când ochii lui Cutter cercetau umbrele din depozit, 
cu fălcile încleștate, pe jumătate de frică, pe jumătate de 
frustrare. Aproape că-i puteam citi gândurile: Oare propriii săi 
oameni îi jucau o farsă? Oare erau niște puști care-și făceau de 
cap? 

Nu. Era o acţiune a inamicului. 

— Ce se-ntâmplă? a mârâit unul dintre bătăuși. 

Ambii priveau încordaţi ungherele întunecoase ale magaziei. 

— Adu o lumină! s-a răstit unul dintre ei. 

Celălalt s-a repezit în mijlocul sălii, a ridicat cu grijă un 
mangal și s-a cocoșat sub greutatea lui când a început să-l 
miște din loc. 

Pe neașteptate, din umbre s-a auzit un țipăt sugrumat și 
Cutter a răcnit: 

— Ce-i? Ce dracu' se-ntâmplă? 


VP - 152 


Bărbatul cu mangalul a lăsat coșul jos și a privit cu atenţie în 
beznă. 

— Greg nu mai i-acolo, șefu', a anunţat el peste umăr. 

Cutter s-a încordat. 

— Cum adică „nu mai i-acolo”? Adineauri a fost acolo. 

— Greg)! a strigat celălalt. Greg? 

Nu i-a răspuns nimeni. 

— Îţi zic io, șefu', nu mai i-acolo. 

Și în clipa imediat următoare, parcă pentru a-i întări spusele, 
o sabie a apărut zburând din întuneric, a zăngănit pe pardoseala 
din piatră și s-a oprit la picioarele lui Cutter. 

Tăișul ei era pătat de sânge. 

— Asta-i sabia lui Greg, a spus apăsat primul bărbat. L-au ras 
pe Greg. 

— Cine l-a ras pe Greg? s-a răstit Cutter. 

— Nu știu, da' el nu mai este. 

— Arată-te, oricine ai fi! a strigat Cutter. 

Ochii i s-au întors spre Benjamin și i-am putut vedea mintea la 
lucru, ca și concluzia la care ajunsese: erau atacați de prieteni ai 
doctorului și aceasta era o operaţiune de salvare. Primul bătăuș 
a rămas locului, în siguranţa oferită de mangal, cu vârful sabiei 
scânteind în lumina focului, în vreme ce el tremura. Charles și-a 
păstrat locul în umbre, ca o amenințare tăcută. Eu știam că nu 
era nimeni altul decât Charles, dar, pentru Cutter și camaradul 
său, părea un demon răzbunător, tăcut și implacabil ca moartea 
însăși. 

— Ar fi bine să te-arăţi, a șuierat Cutter, înainte să-ţi termin 
amicul. 

S-a apropiat de doctor, pregătindu-se să-i lipească tăișul 
cuțitului de beregată, cu spatele la mine. Am profitat imediat de 
ocazie și am ieșit din ascunzătoare, furișându-mă spre el. In 
momentul acela, bătăușul care pornise în căutarea lui Charles s- 
a întors, m-a văzut și a răcnit: 

— Șefu'! 'Napoia ta! 

Cutter s-a răsucit fulgerător. 

Am sărit și în același timp am acţionat pumnalul secret. 
Cutter a intrat în panică și am văzut cum i s-a încordat mâna în 
care ţinea cuțitul, gata să-l ucidă pe Benjamin, într-o fandare 
completă, am izbutit să-l lovesc peste braț, abătându-l, și să-l 
trântesc cu totul, dar și eu mi-am pierdut echilibrul, așa că a 


VP - 153 


avut timp să-și tragă sabia și să mă confrunte, față în față, 
ținând într-o mână sabia, iar în cealaltă mână cuțitul de tortură. 

Peste umărul lui am văzut că Charles nu irosise ocazia, ci se 
năpustise asupra bătăușului, iar zăngănitul oțelului a răsunat de 
cum li s-au încrucișat spadele. Peste alte câteva secunde, eu și 
Cutter ne duelam, de asemenea. Chipul îi era concentrat, totuși 
s-a dovedit destul de iute că era depășit. Poate că se pricepea în 
mânuirea cuțitului, însă nu era obișnuit cu oponenți care să i se 
împotrivească prin luptă; el era un expert în torturi, nu un 
războinic. Și chiar dacă mâinile i se mișcau rapid, iar lamele îi 
pâlpâiau ca niște fulgere în faţa ochilor mei, nu-mi demonstra 
decât trucuri, iuţeală de mână, mișcări ce ar fi putut îngrozi pe 
cineva legat de un scaun, dar nu pe mine. Eu vedeam doar un 
sadic - un sadic speriat. lar dacă pe lumea asta există ceva mai 
jalnic și mai demn de dispreţ decât un sadic, atunci acela este 
un sadic speriat. 

Nu avea deloc simţul anticipării. Nici joc de picioare, nici 
abilităţi defensive. În spatele lui lupta luase sfârșit: al doilea 
bătăuș căzuse în genunchi, gemând, iar Charles și-a proptit 
talpa în pieptul lui și a tras sabia, lăsându-l să se prăbușească 
pe piatră. 

Cutter a văzut și el și l-am lăsat să se uite, m-am retras un 
pas și i-am îngăduit să-și vadă tovarășul, ultimul dintre gărzile 
sale, murind. S-a auzit după aceea o bubuitură în ușă; santinela 
de afară descoperise până la urmă că-i fuseseră furate cheile și 
încerca, fără sorți de izbândă, să intre. Ochii lui Cutter s-au rotit 
într-acolo, căutând salvare. N-au găsit nimic. Ochii înspăimântați 
au revenit la mine, iar eu am rânjit, apoi am înaintat și am 
început să crestez la rândul meu. Nu-mi făcea nici cea mai mică 
plăcere. l-am acordat însă tratamentul pe care-l merita, iar când 
în cele din urmă s-a prăbușit pe podea cu o tăietură largă și 
roșie de-a curmezișul gâtului și cu piepţii cămășii îmbibaţi de 
sânge, n-am simţit decât un sentiment detașat de mulțumire, de 
aplicare a justiţiei. Nimeni n-avea să mai sufere de pe urma 
cuţitelor sale. 

Uitasem de izbiturile din ușă, până când au încetat, și în 
tăcerea neașteptată l-am privit pe Charles, care a ajuns la 
aceeași concluzie ca mine: paznicul plecase după ajutoare. 
Benjamin a gemut și m-am dus la el, i-am retezat legăturile din 
două lovituri de sabie, apoi l-am prins când s-a prăvălit. 


VP - 154 


Mâinile mi s-au mânjit pe dată de sânge, totuși medicul părea 
să respire normal și, cu toate că mai strângea din ochi, 
înfiorându-se probabil de durere, era în viaţă și avea să 
supraviețuiască. Suferise răni dureroase, însă nu adânci. 

S-a uitat la mine. 

— Cine... cine ești? a reușit să îngaime. 

Mi-am dus un deget la borul pălăriei. 

— Haytham Kenway la dispoziţia ta. 

Pe chip i-a apărut o umbră de surâs și a zis: 

— Îţi mulțumesc, dar... nu-nţeleg... de ce ești aici? 

— Ești cavaler templier, nu? 

A încuviinţat din cap. 

— La fel sunt și eu, iar noi nu avem obiceiul să ne lăsăm 
camarazii la mila nebunilor ce mânuiesc cuțite. In plus, am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Te poţi bizui pe el, a zis Benjamin. Spune-mi doar ce vrei... 

L-am ajutat să se ridice în picioare și i-am făcut semn lui 
Charles să se apropie. Împreună l-am însoţit către ușa laterală a 
antrepozitului, după care am ieșit, savurând aerul răcoros și 
proaspăt, după duhoarea apăsătoare de sânge și de moarte 
dinăuntru. 

lar după ce am pornit către Union Street și sanctuarul nostru 
din „Green Dragon”, i-am povestit lui Benjamin Church despre 
listă. 


13 iulie 1754 


Eram strânși în „Green Dragon”, sub grinzile negre și joase 
ale camerei din spate pe care acum o numeam „a noastră” și pe 
care începusem s-o umplem rapid, înghesuindu-ne sub căpriorii 
colbuiţi: Thomas, căruia îi plăcea să se tolănească, atunci când 
nu deșerta bere sau când nu le plictisea pe gazdele noastre, 
cerându-le să-i umple halba; William, ale cărui încruntături se 
adânceau pe măsură ce lucra peste hărţile și desenele întinse 
pe o masă, deplasându-se de acolo la pupitrul său și oftând 


VP - 155 


exasperat la răstimpuri, făcându-i semn lui Thomas să se 
îndepărteze cu halba de câte ori se clătina prea aproape de el; 
Charles, mâna mea dreaptă, care se așeza lângă mine de câte 
ori mă aflam în odaie și a cărui devoțiune mi se părea uneori 
apăsătoare, dar alteori o adevărată sursă de putere; și acum, 
desigur, doctorul Church, care petrecuse ultimele două zile 
refăcându-se de pe urma rănilor într-un pat pe care Cornelius i-l 
pusese la dispoziţie fără chef. Il lăsaserăm pe Benjamin în pace; 
el își îngrijise singur rănile, iar când în cele din urmă se ridicase 
din pat, ne asigurase că aproape sigur niciuna dintre tăieturile 
de pe faţă nu avea să-i lase urme. 

Vorbisem cu el acum două zile, când îl întrerupsesem din 
tratarea celei mai grave răni... în tot cazul, cea care arăta cel 
mai rău: o bucată de piele ce-i fusese jupuită de Cutter. 

— Am o întrebare pentru tine, am rostit, cu sentimentul că nu- 
mi formasem încă o părere despre el. De ce te-ai dedicat 
medicinei? 

A zâmbit strâmb. 

— Ar trebui să-ţi spun că ţin la semenii mei, nu? Că am ales 
calea asta pentru că-mi permite să mă pun în slujba unui bine 
superior? 

— Și nu este așa? 

— Poate. Dar nu asta m-a călăuzit. Nu... pentru mine a fost 
vorba despre ceva mai puţin abstract: îmi plac banii. 

— Există și alte căi de a face avere, am replicat. 

— Perfect adevărat, totuși ce bun mai preţios există decât 
viața? Nimic altceva nu-i la fel de valoros... și nici la fel de dorit 
cu disperare. Și niciun preț nu-i prea mare pentru bărbatul sau 
femeia care se teme de un sfârșit brusc și definitiv. 

Am făcut o grimasă. 

— Sunt niște cuvinte crude. 

— Insă adevărate. 

Ușor derutat, l-am întrebat: 

— Ai jurat totuși să-i vindeci pe oameni, nu? 

— Și respect jurământul acela, care nu menţionează vreun 
preț. Eu solicit doar să fiu recompensat - o recompensă 
adecvată - pentru serviciile mele. 

— Și dacă oamenii n-au cu ce te recompensa? 

— Atunci mă voi ocupa de alţii. Oare un brutar îi dă pâine pe 
gratis unui cerșetor? Oare croitorul oferă o rochie unei femei 


VP - 156 


care nu-și poate permite s-o plătească? Nu! Atunci eu de ce aș 
face-o? 

— Ai spus-o tu însuţi, i-am atras atenţia. Nimic nu-i mai 
prețios decât viața. 

— Așa este și tocmai de aceea oamenii trebuie să se asigure 
că au mijloace pentru a o păstra. 

L-am privit chiorâș. Era mai tânăr decât mine. M-am întrebat 
dacă și eu fusesem ca el, cândva. 


Mai târziu gândurile mi-au revenit la chestiuni mult mai 
presante. Toţi știam că Silas va dori să se răzbune pentru cele 
întâmplate în antrepozit și era doar o chestiune de timp până 
când avea să ne atace. Noi stăteam în „Green Dragon”, poate 
locul cel mai vizibil din oraș, așa că știa unde să ne găsească, 
dacă dorea. Eu dispuneam totuși de spadasini experimentați, 
așa că nu intenţionam nici să fug, nici să mă ascund. 

William îi explicase lui Benjamin ce plănuiam - să obţinem 
bunăvoința mohicanilor, prin eliberarea indienilor din ghearele 
neguțătorului de sclavi -, iar acum doctorul s-a aplecat puţin în 
faţă și a spus: 

— Johnson mi-a zis ce intenţii ai. Întâmplător cel care m-a luat 
prizonier este unul și același cu cel pe care-l cauţi. Numele lui 
este Silas Thatcher. 

M-am blestemat în gând, fiindcă nu făcusem și singur 
legătura. Bineînţeles! De lângă mine, Charles a reacţionat 
cumva mai nestăpânit. 

— Vrei să zici că barbatul acela spilcuit este un neguţător de 
sclavi? a zis el, parcă nevenindu-i să creadă. 

— Nu te lăsa amăgit de vorba lui catifelată, a răspuns 
Benjamin încuviințând încetișor din cap. N-am cunoscut în viața 
mea o făptură mai crudă și mai ticăloasă. 

— Și ce-mi poţi spune despre operaţiunea lui cu sclavi? am 
rostit. 

— Silas conduce minimum o sută de oameni, dintre care mai 
mult de jumătate sunt soldaţi britanici. 

— Toţi ăștia doar pentru niște sclavi? 


VP - 157 


Benjamin a izbucnit în râs. 

— Nici vorbă! Silas este comandant în Armata Regală și 
conduce Fortul Southgate. 

Cumva nedumerit, am spus: 

— Dar, dacă Britania vrea să aibă șanse reale în respingerea 
francezilor, ar trebui să se alieze cu băștinașii... nu să-i 
înrobească. 

— Silas are o singură loialitate - faţă de punga sa, a intervenit 
William de la pupitru. Pentru el este irelevant dacă acțiunile lui 
aduc prejudicii Coroanei. Atât timp cât există cumpărători 
pentru ce are el de oferit, va continua să facă rost de sclavi. 

— Un motiv în plus pentru a-l opri, așadar, am rostit încruntat. 

— Eu discut toată ziua cu localnicii și mă străduiesc să-i 
conving că ar trebui să se încreadă în noi, a adăugat William, 
pentru că francezii îi folosesc doar ca pe simple instrumente, pe 
care le vor abandona după obţinerea victoriei. 

— Probabil că vorbele tale își pierd din convingere când sunt 
puse faţă în față cu realitatea acţiunilor lui Silas, am suspinat 
eu. 

— Am încercat să le explic că el nu ne reprezintă, dar poartă 
uniforma armatei britanice. Este comandantul unui fort. În ochii 
indienilor, eu apar fie ca un mincinos, fie ca un nebun... Mai 
degrabă, ambele. 

— Nu te necăji, l-am liniștit. Când le vom aduce capul lui, vor 
ști că le-ai spus adevărul. În primul rând, trebuie să găsim o cale 
de a intra în fort. O să mă gândesc la asta. Până atunci vreau să 
mă întâlnesc însă cu ultimul om al echipei noastre. 

Auzindu-mi cuvintele, Charles a tresărit. 

— Se numește John Pitcairn și te voi duce de îndată la el. 


Am ajuns la o tabără militară britanică dinafara orașului, la ale 
cărei porţi soldaţii îi verificau zelos pe cei care intrau și ieșeau. 
Erau din trupele lui Braddock și m-am întrebat dacă l-aș 
recunoaște pe vreunul din campaniile în care luptasem cu ani în 
urmă. 


VP - 158 


Mă îndoiam însă; regimul lui Braddock era prea brutal, iar 
oamenii săi, mercenari, foști deţinuţi sau fugari din calea justiţiei 
nu zăboveau niciodată prea mult în același loc. Un soldat a ieșit 
acum în calea noastră, arătând neras și murdar în ciuda 
uniformei militare. 

— Cu ce treburi? a rostit el și ochii lui ne-au cercetat din cap 
până în picioare, fără să-i placă prea mult ce vedea. 

Eram pe punctul de a-i răspunde, când Charles a făcut un pas 
înainte, m-a arătat și i-a spus soldatului: 

— Un nou recrut. 

Santinela s-a tras într-o parte. 

— Alte uscături pentru ațâțat focul, da? a rânjit el. Daţi-i 
drumul! 

Am trecut prin poartă, intrând în tabără. 

— Cum ai reușit? l-am întrebat pe Charles. 

— Ai uitat, domnule? Sunt în slujba generalului Braddock... 
când nu te ajut pe tine, desigur. 

Pe lângă noi a trecut o cotigă ce ieșea din tabără, condusă de 
un bărbat cu o pălărie cu boruri largi, după care ne-am tras într- 
o parte pentru a face loc unui grup de spălătorese. Peste tot se 
zăreau corturi, deasupra cărora atârna o pătură joasă de fum 
provenit de la focurile întreţinute de bărbaţi și de copii, 
vivandieri ce urmau armata și care se ocupau cu pregătirea 
mâncării și a cafelei pentru stăpânii lor din imperiu. Rufe spălate 
atârnau pe frânghii întinse în faţa corturilor, civili încărcau lăzi 
cu provizii pe cotigi din lemn, sub supravegherea ofițerilor 
călări. Am văzut un grup de soldaţi care se căznea cu un tun 
împotmolit în noroi, și alţii ce stivuiau lăzi, în vreme ce pe 
platoul mare din centrul taberei, care putea fi echivalat cu 
piaţeta unei așezări, un pluton de douăzeci-treizeci de soldaţi 
erau instruiți de un ofițer ale cărui comenzi răcnite abia dacă 
erau inteligibile. 

Privind în jur, mi-am dat seama că tabăra era fără doar și 
poate a acelui Braddock pe care-l știam: animată și ordonată, un 
furnicar de activitate, un monument de disciplină. Orice vizitator 
ar fi considerat-o meritul armatei britanice și al conducătorului 
ei, dar, dacă priveai mai atent sau dacă-l știai pe Braddock de 
ceva vreme, așa cum îl știam eu, puteai să percepi 
resentimentele omniprezente: bărbaţii emanau un aer de 
nemulțumire, indiferent ce anume ar fi făcut. Nu erau însuflețiți 


VP - 159 


de sentimentul de mândrie faţă de uniformele lor, ci trudeau sub 
jugul brutalităţii. 

Și pentru că tot veni vorba... Pe măsură ce ne-am apropiat de 
un cort, am auzit și am simţit în aceeași clipă o senzaţie profund 
neplăcută care mi-a invadat măruntaiele... întrucât glasul care 
răcnea era al lui Braddock. 

Când timp trecuse de când îl văzusem ultima dată? Plecasem 
din Coldstream acum câţiva ani și niciodată nu fusesem mai 
încântat să întorc spatele cuiva, ca în ziua aceea. Părăsisem 
compania, jurând că voi face tot ce voi fi în stare pentru ca 
Braddock să dea socoteală pentru crimele la care asistasem cât 
timp servisem sub el - crime brutale și crude. Dar o făcusem 
fără să mă gândesc la legăturile ce ţin laolaltă Ordinul, fără să 
mă gândesc la loialitatea neabătută a lui Reginald faţă de 
Braddock și, în cele din urmă, a trebuit să accept că va continua 
așa cum o făcuse și până atunci. Nu-mi plăcea, dar trebuia să 
accept situația. Răspunsul era să-l evit pur și simplu. 

In clipa de faţă însă nu-l puteam evita. 

Când am intrat, el se afla în mijlocul cortului și mustra 
vehement un bărbat cam de vârsta mea, în haine civile, dar 
care era evident militar. Era John Pitcairn, care stătea nemișcat 
și făcea față dezlânţuirii de furie a lui Braddock - o furie pe care 
o cunoșteam prea bine -, în vreme ce generalul răcnea: 

— ... intenţionai să te prezinţi? Sau sperai că oamenii mei îţi 
vor observa sosirea? 

Mi-a plăcut de Pitcairn imediat. Mi-a plăcut felul netulburat în 
care a răspuns, accentul lui de scoţian, tonul măsurat și calm, 
neintimidat. 

— Domnule general, dacă-mi îngăduiţi să vă explic... 

Timpul nu trecuse cu blândeţe peste Braddock. Faţa îi era mai 
purpurie ca oricând, iar părul i se rărise. Se înroșise și mai mult 
la chip când a replicat: 

— Bineînţeles! Doresc foarte mult să te-ascult. 

— Nu am dezertat, domnule general, a protestat Pitcairn. Mă 
aflu aici sub ordinele comandantului Amherst. 

Braddock nu era însă în dispoziţia de a se lăsa impresionat de 
numele comandantului suprem al armatei Jeffrey Amherst; 
dimpotrivă, s-a înnegurat și mai mult la faţă. 

— Arată-mi un înscris cu pecetea lui și s-ar putea să scapi de 
ștreang, a mărâit el. 


VP - 160 


— Nu am așa ceva, a răspuns Pitcairn înghițind un nod - 
singurul semn de tulburare pe care-l dovedise; poate gândindu- 
se la nodul laţului ce avea să i se strângă în jurul gâtului, 
deoarece natura activităţii mele, domnule general... este... 

Braddock s-a retras un pas, parcă plictisit de scena aceea - și 
poate că era chiar pe punctul de a ordona execuţia rapidă a lui 
Pitcairn -, când am profitat de ocazie și am înaintat. 

— Este dintre acelea care mai bine nu sunt încredințate 
hârtiei, am rostit. 

Braddock s-a răsucit spre mine cu o mișcare bruscă, văzând 
pentru prima dată că eu și Charles eram în cort și ne-a examinat 
cu grade diferite de iritare. Charles? Nu-l interesa prea mult. Eu? 
Ca s-o spun pe șleau, antipatia era reciprocă. 

— Haytham, a spus el simplu, dar numele a sunat ca un 
cuvânt de ocară de pe buzele lui. 

— Generale Braddock, am răspuns, fără să mă sinchisesc în a- 
mi arăta neplăcerea faţă de noul lui rang. 

A privit de la mine la Pitcairn și poate că a făcut în cele din 
urmă legătura. 

— Bănuiesc că n-ar trebui să fiu surprins. Lupii umblă adesea 
în haite. 

— Maestrul Pitcairn nu va fi aici pentru câteva săptămâni, i- 
am spus, și-l voi readuce la postul lui cuvenit, odată ce ne vom 
termina lucrarea. 

Braddock a clătinat din cap. M-am străduit să-mi ascund 
zâmbetul și aproape am reușit să-mi disimulez satisfacția. Era 
furios nu numai fiindcă îi fusese subminată autoritatea, ci și mai 
rău, că eu fusesem cel care o făcuse. 

— Lucrarea diavolului fără doar și poate, a comentat el. ȘI 
așa-i îndeajuns de rău că superiorii mei au insistat să ţi-l las pe 
Charles. N-au spus însă nimic despre acest trădător. Nu ţi-l voi 
da. 

Am suspinat. 

— Edward..., am început eu. 

Insă Braddock le-a făcut semn oamenilor săi. 

— Am terminat aici. Conducetți-i afară pe gentilomii aceștia. 


VP - 161 


IV 


— Ei bine, n-a mers așa cum mă așteptasem, a oftat Charles. 

Ne aflam din nou în afara taberei militare; în fața noastră, 
Bostonul se întindea până la oceanul scânteietor de la orizont, 
pe care se zăreau catargele și pânzele corăbiilor din port. Ne-am 
oprit la o pompă de apă de la umbra unui cireș, ne-am așezat și 
ne-am rezemat de zid; de aici puteam să-i urmărim pe cei care 
intrau și ieșeau din tabără, fără să atragem atenţia asupra 
noastră. 

— Și când te gândești că a fost o vreme când îi spuneam lui 
Edward „frate”..., am rostit posomorât. 

Trecuse mult de atunci și-mi venea greu să-mi reamintesc, 
dar era adevărat. Fusese o vreme când îl apreciasem pe 
Braddock și mă gândeam la el și la Reginald ca fiind prietenii și 
aliaţii mei. Acum îl detestam pe Braddock din tot sufletul. Dar pe 
Reginald? 

În privinţa lui nu eram deocamdată sigur. 

— Ce facem? a întrebat Charles. Dacă vom încerca să ne 
întoarcem, ne vor alunga. 

Privind în tabără, l-am văzut pe Braddock ieșind din cort, 
răcnind ca întotdeauna și gesticulând spre un aghiotant - fără 
îndoială, unul dintre mercenarii aleși de el personal - care s-a 
apropiat în goana mare. În urma lui venea John. Cel puţin, era 
încă în viaţă; fie Braddock se calmase, fie răbufnirea lui se 
abătuse asupra altcuiva. Asupra mea, probabil. 

În timp ce ne uitam, aghiotantul i-a adunat pe soldaţii pe 
care-i văzusem instruindu-se pe platoul din mijlocul taberei și i-a 
organizat într-o patrulă, după care, cu Braddock în frunte, au 
ieșit din tabără. Alţi soldați și civili s-au grăbit să li se ferească 
din cale, iar poarta, în care până atunci fuseseră o mulţime de 
oameni, s-a golit imediat, pentru a le îngădui să iasă. Patrula a 
trecut la vreo sută de metri de noi și am privit-o printre ramurile 
cireșului ce atârnau mult spre pământ; a coborât dealul și s-a 
îndreptat către marginea orașului, purtând cu mândrie drapelul 
Regatului Unit. 

În urma lor s-a instaurat un fel de tihnă și m-am ridicat, 
spunându-i lui Charles: 

— Haide după ei. 


VP - 162 


Am urmat patrula la vreo două sute de metri în spate și chiar 
de la depărtarea aceea puteam auzi glasul lui Braddock, care 
începuse să fie tot mai sonor când am intrat în oraș. Până și în 
timpul acestei deplasări, avea aerul cuiva care se află mereu în 
centrul atenţiei, însă destul de iute a devenit clar că era vorba 
despre o misiune de recrutare. Braddock a început prin a se 
apropia de un fierar, poruncindu-le oamenilor săi să privească și 
să înveţe. Toate semnele mâniei sale dispăruseră și, cu un 
zâmbet cald, i s-a adresat fierarului mai degrabă ca un uncheș 
grijuliu, decât ca un tiran nemilos cum era în realitate. 

— Pari cătrănit, prietene, a zis el. Ce s-a-ntâmplat? 

Charles și cu mine am ramas la o distanţă sigură. Charles mai 
cu seamă a stat cu fruntea plecată și s-a menţinut în afara razei 
vizuale, temându-se să nu fie recunoscut. Eu am ciulit urechile 
ca să aud răspunsul fierarului. 

— Afacerile au mers prost în ultima vreme, a răspuns. Mi-am 
pierdut atât dugheana, cât și uneltele. 

Braddock a ridicat brațele cu un gest de nepăsare, de parcă 
problema aceea putea fi rezolvată cu ușurință, pentru că... 

— Și dacă ţi-aș spune că te-aș putea scăpa de necazuri? a 
rostit el. 

— Păi, aș fi cam bănuitor... 

— Corect! Ascultă-mă însă până la capăt. Francezii și sălbaticii 
cu care s-au aliat au pustiit împrejurimile orașului. Regele a 
încredințat unora ca mine misiunea strângerii unei armate cu 
care să-i putem respinge. Alătură-te mie și vei fi răsplătit din 
plin. Peste numai câteva săptămâni, vei reveni cu punga plină 
de galbeni și-ţi vei putea deschide o dugheană nouă - mai mare 
și mai bună! 

În vreme ce ei doi stăteau de vorbă, am văzut cum ofițerii le- 
au poruncit membrilor patrulei să intre în vorbă cu alți cetățeni 
și să acţioneze în același fel. Între timp, fierarul a spus: 

— Cu adevărat? 

Braddock i-a întins îndată actele de recrutare pe care le 
scosese din veston. 

— Citește cu ochii tăi, a spus el mândru, de parcă îi dăduse 
aur, și nu hârtii pentru a-l înrola în armata cea mai brutală și mai 
înjositoare pe care o cunoscusem vreodată. 

— De-acord, a încuviințat sărmanul fierar naiv. Arată-mi unde 
să semnez! 


VP - 163 


Braddock a mers apoi mai departe, spre o piaţțetă publică, 
unde s-a oprit ca să ţină un discurs scurt, în vreme ce tot mai 
mulți dintre soldații lui s-au împrăștiat prin mulţime. 

— Ascultaţi-mă, oameni buni ai Bostonului, a început el pe 
tonul sfătos al cuiva aflat pe punctul de a anunţa vești 
minunate. Armata regelui are nevoie de bărbaţi puternici și 
loiali. In nord se adună forțe malefice, care râvnesc la 
pământurile și bogăţiile sale. Vin acum înaintea voastră cu o 
rugăminte: dacă ţineţi la proprietăţile voastre, la familiile 
voastre, ba chiar la vieţile voastre - atunci alăturaţi-vă nouă. 
Inrolaţi-vă în slujba Domnului și a ţării deopotrivă, ca să putem 
apăra ceea ce am creat aici! 

Unii orășeni au pufnit și au plecat mai departe; alţii au stat de 
vorbă cu prietenii lor. lar alţii s-au apropiat de soldaţii britanici, 
probabil doritori să-și ofere serviciile... și să câștige ceva bani. 
Mi-a fost imposibil să nu observ o corelaţie evidentă între cei 
care păreau sărăntoci și probabilitatea de a fi fost atrași de 
cuvintele lui Braddock. 

L-am auzit după aceea adresându-se aghiotantului său: 

— Unde ar trebui să mergem acum? 

— Poate la Marlborough? a răspuns omul lui de încredere, 
care, deși era prea departe ca să-i disting bine trăsăturile, avea 
un glas familiar. 

— Nu, a raspuns Braddock, cei de acolo sunt prea mulțumiți. 
Au locuințe frumoase și duc o viaţă tihnită. 

— Ce zici atunci de Lyn, sau de Ship Street? 

— Da. Nou-sosiţii au adesea necazuri. Este mult mai probabil 
ca ei să profite de ocazia de a-și rotunji pungile și de a-și hrăni 
copiii. 

Nu departe de Braddock se afla John Pitcairn și aș fi vrut să 
mă apropii de el. Privind soldaţii britanici din jur, mi-am dat 
seama că aveam nevoie de o uniformă. 

L-am compătimit pe sărmanul care s-a desprins de grup 
pentru a se ușura. Era locotenentul lui Braddock. S-a îndepărtat 
de ceilalţi, îmbrâncind două femei bine îmbrăcate și cu bonete, 
apoi a mârâit, când ele au ţâţâit dezaprobator în urma lui - 
făcând o treabă excelentă în a câștiga inimile și minţile 
localnicilor în numele Maiestăţii Sale. 

L-am urmărit de la depărtare, până a ajuns în capătul străzii, 
unde se afla un soi de depozit scund din lemn. Acolo, după ce a 


VP - 164 


privit rapid peste umăr, pentru a se asigura că nu era urmărit, 
și-a rezemat muscheta de un perete, apoi și-a descheiat 
pantalonii, pregătindu-se să urineze. 

Bineînţeles că era urmărit. De către mine. Am verificat dacă în 
jur se aflau soldaţi și m-am apropiat, strâmbând din nas înaintea 
mirosului pătrunzător; se părea că mulţi se ușuraseră tot în acel 
locul. După aceea am activat pumnalul cu un clic slab, pe care 
el l-a auzit; s-a tensionat ușor în timp ce urina, dar nu s-a întors. 

— Oricine ai fi, ar fi bine să ai un motiv serios ca să stai în 
spatele meu când mă slobod, a rostit el scuturându-și mădularul 
și încheindu-se la pantaloni. 

Atunci i-am recunoscut glasul. Era călăul. Era... 

— Slater, am rostit. 

— Asta mi-e numele: nu-l rosti fără măsură. ȘI tu cine ești? 

Se prefăcea că avea probleme cu încheierea prohabului, dar i- 
am văzut mâna apropiindu-se de sabie. 

— S-ar putea să-ți amintești de mine. Mă numesc Haytham 
Kenway. 

S-a încordat din nou, iar capul i s-a îndreptat. 

— Haytham Kenway! a șuierat. Într-adevăr - ăsta-i nume 
interesant. Sperasem că n-o să te mai revăd. 

— La fel și eu. Intoarce-te, te rog. 

O căruţă trasă de cal a trecut prin noroi, în timp ce, fără 
grabă, Slater s-a întors către mine și mi-a privit pumnalul de la 
încheietura mâinii. 

— Acum ești Asasin? a pufnit el. 

— Sunt templier, Slater, la fel ca stăpânul tău. 

A pufnit din nou. 

— Pe generalul Braddock nu-l mai interesează de-acum cei ca 
voi. 

Era așa cum bănuisem. De aceea Braddock încercase să-mi 
saboteze eforturile de a recruta o echipă pentru misiunea lui 
Reginald. Acţiona acum împotriva noastră. 

— Scoate-ți sabia, i-am cerut lui Slater. 

A clipit scurt din ochi. 

— Mă vei ucide, dac-o s-o fac. 

Am încuviinţat din cap. 

— Nu te pot ucide cu sânge rece. Nu sunt generalul tău. 

— Nu, a spus el, nu ești decât o fărâmă din omul care-i el. 

Și a dus mâna la sabie... 


VP - 165 


După o secundă, bărbatul care încercase cândva să mă 
spânzure, și pe care-l văzusem ajutând la măcelărirea unei 
familii la asediul fortăreței Bergen op Zoom, zăcea mort la 
picioarele mele. l-am privit corpul care încă se zbătea, 
gândindu-mă doar că trebuia să-i scot uniforma până n-o 
acoperea de sânge. 

Am scos-o și am revenit la Charles, care m-a privit cu 
sprâncenele ridicate. 

— Da, a comentat el, te prinde rolul ăsta. 

l-am surâs ironic. 

— Acum îi vom face cunoscute planurile noastre lui Pitcairn. 
La semnalul meu, tu vei stârni un scandal. Ne vom folosi de 
acea distragere pentru a ne îndepărta. 

Intre timp, Braddock continua să dea ordine. 

— Gata, flăcăi, a zis el după aceea, să-i dăm drumul mai 
departe. 

Am profitat de ocazie pentru a mă strecura printre soldaţii din 
patrulă, rămânând cu capul plecat. Ştiam că Braddock se va 
concentra asupra recrutărilor, și nu asupra oamenilor săi; 
totodată, eram încrezător că cei din patrulă erau atât de 
îngroziţi să nu abată furia lui asupra lor, încât aveau să fie mai 
preocupaţi de atragerea de noi recruți și nu vor băga în seamă 
apariţia unui chip necunoscut printre ei. Am înaintat până am 
ajuns în dreptul lui Pitcairn și i-am vorbit cu glas scăzut: 

— Salut din nou, Jonathan. 

El a tresărit ușor, m-a privit și a exclamat: 

— Maestre Kenway! 

l-am făcut semn să tacă, am privit iute în jur pentru a vedea 
dacă nu atrăseserăm atenţie nedorită, apoi am continuat: 

— Nu mi-a fost lesne să mă strecor aici... dar, iată-mă, am 
venit să te salvez. 

De data asta, a vorbit în șoaptă. 

— Chiar crezi că putem scăpa de aici? 

l-am zâmbit. 

— N-ai încredere în mine? 

— Nu prea te cunosc... 

— Cunoști destule. 

— Uite ce-i, a șoptit, aș dori foarte mult să te ajut, dar l-ai 
auzit pe Braddock. Dacă află, ne termină pe amândoi. 

— O să mă ocup eu de Braddock, l-am liniștit. 


VP - 166 


Pitcairn a întors capul și m-a întrebat: 

— Cum? 

l-am aruncat o privire care să-l anunţe că știam precis ce 
făceam, mi-am băgat degetele în gură și am fluierat puternic. 

Era semnalul așteptat de Charles, care s-a ivit în goană pe 
stradă, ieșind dintre două clădiri. Își scosese cămașa și o folosea 
pentru a-și acoperi faţa, restul hainelor îi erau în neorânduială și 
se mânjise cu noroi, așa că nu mai semăna deloc a ofițer de 
armată, deși asta și era. De fapt, arăta ca un nebun și imediat s- 
a și comportat ca atare, stând în faţa patrulei, care s-a oprit de- 
a valma, cu soldaţii prea surprinși sau derutaţi pentru a-și ridica 
măcar armele, după care Charles a început să zbiere: 

— Voi! Sunteţi toți niște hoţi și escroci! Făgăduiţi că imperiul 
ne va... ne va răsplăti și ne va onora! Dar pân-la urmă, aduceți 
doar moarte! Și pentru ce? Bolovani și gheață, copaci și pâraie? 
Câțiva francezi morţi? Noi nu vrem asta! N-avem nevoie! Luaţi- 
vă promisiunile deșarte, pungile pe care le legănați, uniformele 
și armele - luaţi-vă toate astea care vă sunt atât de dragi și 
băgaţi-vi-le în dos! 

Soldaţii au schimbat priviri între ei, cu gurile căscate a 
neîncredere, atât de surprinși, încât, pentru un moment, am fost 
îngrijorat că nu vor reacţiona defel. Până și Braddock, care se 
afla ceva mai departe, a rămas locului, neștiind dacă să fie 
furios sau amuzat de răbufnirea aceea neașteptată de nebunie 
pură. 

Oare ei aveau să-i întoarcă pur și simplu spatele și să-și vadă 
de drum? Poate că Charles a fost încercat de aceeași îngrijorare, 
deoarece a continuat: 

— Rușine să vă fie - vouă și falsului vostru război! a adăugat 
el tușa finală și decisivă. 

S-a aplecat, a luat de jos balegă de cal și a azvârlit-o apoi în 
direcția grupului, care s-a împrăștiat iute. Mai exact, cei 
norocoși s-au împrăștiat... iar generalul Edward Braddock nu 
făcuse parte dintre ei. 

A rămas pentru o clipă încremenit, cu uniforma mânjită de 
balegă, fără să mai stea în cumpănă dacă-i amuzat ori furios. Pe 
urmă l-a copleșit furia și mugetul lui a părut să scuture frunzele 
din copaci: 

— După el! 


VP - 167 


Unii soldaţi s-au desprins din grup și au pornit după Charles, 
care se întorsese deja și sprinta acum pe lângă o prăvălie 
universală, după care a cotit la stânga pe o stradă mărginită de 
o parte și de alta de prăvălie și o tavernă. 

Acum era ocazia noastră. Dar în loc să profite de ea, John a 
spus doar: 

— La naiba! 

— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat. Acum e momentul să ne 
facem nevăzuţi. 

— Mă tem că nu. Omul tău a intrat într-o fundătură acolo. 
Trebuie să-l salvăm. 

Am gemut în gând. Avea să fie într-adevăr o misiune de 
recuperare... dar nu a celui pe care intenționasem să-l 
recuperez. Am pornit în goană spre pasajul prin care dispăruse 
Charles, însă fără intenţia de a spăla onoarea nobilului nostru 
general, ci doar de a-mi proteja camaradul. 

Era însă prea târziu. Până am ajuns acolo, el fusese deja 
reținut și m-am retras, blestemând în gând, în vreme ce Charles 
era târât înapoi, pe strada principală, și dus înaintea generalului 
Braddock, care clocotea și dusese mâna la sabie. Am decis că se 
ajunsese prea departe. 

— Dă-i drumul, Edward. 

Braddock s-a răsucit spre mine. Deși ar fi părut imposibil, 
chipul i s-a înnegurat și mai mult la vederea mea. În jurul nostru, 
soldații au schimbat priviri nedumerite, pe când Charles, care 
era tot fără cămașă și imobilizat de doi bărbaţi voinici, m-a privit 
cu recunoștință. 

— Din nou, tu? a scuipat generalul furios. 

— Credeai că n-o să mai revin? am replicat calm. 

— Mă surprinde mai mult ușurința cu care ai fost demascat, a 
rânjit el mulţumit. Se pare că te-ai mai înmuiat. 

Nu aveam chef să schimb insulte cu el. 

— Lasă-ne să plecăm, i-am spus, și să-l luăm cu noi pe John 
Pitcairn. 

— În niciun caz nu voi tolera ca autoritatea să-mi fie 
contestată, a răspuns el. 

— Nici eu. 

Ochii i-au fulgerat. Oare era cu adevărat pierdut pentru 
Ordin? Pentru o clipă, m-am închipuit stând alături de el, 
arătându-i cartea și privind cum era cuprins de transformare, 


VP - 168 


așa cum se întâmplase și cu mine. Oare el ar fi putut avea 
aceeași senzaţie de înțelegere bruscă pe care o avusesem eu? 
Oare ar fi putut reveni în rândurile noastre? 

— Puneţi-i pe toţi în lanţuri! a ordonat Braddock. 

Nu, am decis că nu mai putea reveni. 

O dată în plus, am regretat absenţa lui Reginald, pentru că el 
ar fi oprit conflictul din fașă: el ar fi împiedicat ceea ce s-a 
petrecut în continuare. 

Am decis că-i puteam doborî și am acţionat ca atare. Într-o 
secundă, pumnalul meu a ţâșnit și soldatul cel mai apropiat a 
murit cu o expresie de surprindere pe chip, când l-am 
înjunghiat. Cu coada ochiului l-am zărit pe Braddock sărind într- 
o parte, trăgându-și sabia din teacă și răcnind spre alt bărbat, 
care a dus mâna la pistolul deja încărcat. John a ajuns însă la el 
înaintea mea, sabia i-a sclipit și a coborât, lovind încheietura 
fără s-o reteze complet, dar ajungând până la os, așa că pentru 
o clipă mâna a fluturat la capătul brațului, iar pistolul a căzut 
inofensiv pe pământ. 

Un alt soldat m-a atacat din stânga și am schimbat lovituri - 
una, două, trei. L-am împins înapoi, până a ajuns cu spatele la 
un zid, iar ultima mea fandare și-a găsit ţinta printre curelele 
încrucișate peste veston, străpungându-i inima. 

M-am răsucit fulgerător și l-am înfruntat pe al treilea atacator, 
iam deviat lovitura și l-am spintecat de-a curmezișul 
trunchiului, prăbușindu-l în ţărână. Cu dosul mâinii mi-am șters 
sângele de pe faţă la timp ca să-l văd pe John doborând alt 
soldat, iar pe Charles, care înhăţase sabia unuia dintre cei ce-l 
țineau prizonier, terminându-l pe celălalt din câteva lovituri 
precise. 

Apoi încleștarea s-a terminat și m-am îndreptat spre ultimul 
care mai rămăsese în picioare: generalul Edward Braddock. 

Ar fi fost foarte ușor. Extrem de ușor să termin totul, aici. 
Ochii lui mi-au spus că o știa - că în adâncul inimii știa că 
doream să-l ucid. Poate că înţelesese în sfârșit că se rupseseră 
legăturile care ne ţinuseră laolaltă în trecut: ale Ordinului și ale 
respectului reciproc pentru Reginald. 

Am rămas o clipă nemișcat, după care am coborât sabia. 

— Imi opresc mâna astăzi, pentru că mi-ai fost cândva frate, i- 
am spus, și un om mai bun decât ești acum. Insă dacă drumurile 


VP - 169 


noastre se vor mai încrucișa vreodată, toate datoriile vor fi 
uitate. 

M-am întors după aceea către John. 

— Acum ești liber. 

Noi trei - eu, John și Charles - ne-am întors și ne-am 
îndepărtat. 

— Trădătorule! a răcnit Braddock. Du-te atunci! Alătură-te lor 
în căutarea aia nesăbuită. Și când vei ajunge cu oasele rupte și 
pe moarte în fundul unui puț întunecat, fie ca vorbele mele de 
azi să fie ultimele pe care ţi le vei aminti! 

Apoi a plecat, pășind peste cadavrele oamenilor săi și 
croindu-și loc printre gură-cască. Pe străzile din Boston, 
patrulele de soldaţi britanici abundau și întrucât Braddock putea 
să cheme întăriri, am decis să ne facem iute pierduţi. După ce 
generalul a dispărut, am mai privit o dată trupurile celor căzuţi 
în noroi și m-am gândit că nu fusese cea mai bună după-amiază 
pentru recrutări. 

N-a fost de mirare că locuitorii orașului ne-au ocolit pe 
departe când ne-am grăbit pe străzi spre „Green Dragon”. Eram 
mânjiți de noroi și pătaţi de sânge, iar Charles se străduia să se 
îmbrace din mers. Între timp, John era curios să afle de ce mă 
dușmăneam cu Braddock, și i-am povestit despre măcelul de 
lângă corabie, sfârșind prin cuvintele: 

— După aceea relaţia dintre noi doi n-a mai fost niciodată la 
fel. Am mai participat împreună în câteva campanii, dar fiecare 
s-a terminat și mai neplăcut decât cea dinainte. El ucidea și 
ucidea: inamici sau aliaţi, civili sau soldaţi, vinovați sau inocenți 
- nu conta. Dacă considera că un om era un obstacol pentru el, 
îl omora. Afirma că violența era o soluţie mai eficientă. Asta 
ajunsese deviza lui. Și mi-a frânt inima. 

— Ar trebui să-l oprim, a spus John privind îndărăt, de parcă 
am fi putut încerca s-o facem chiar atunci. 

— Bănuiesc că ai dreptate... Eu îmi păstrez totuși speranța, 
prostească poate, că ar putea fi readus pe calea raţiunii. Știu... 
este o prostie să cred că cineva atât de mânjit de moarte s-ar 
putea schimba brusc. 

Sau nu era chiar o prostie? m-am întrebat, în timp ce 
mergeam. La urma urmelor, nu mă schimbasem eu însumi? 


VP - 170 


14 iulie 1754 


Întrucât stăteam în „Green Dragon”, ne găseam în locul cel 
mai potrivit pentru a auzi orice zvonuri legate de noi, iar Thomas 
era foarte atent la tot ce se șușotea pe străzi. Desigur, pentru el 
nu însemna mare chin: ascultarea bârfelor despre vreo acţiune 
împotriva noastră însemna pentru Thomas să deșerte bere în 
vreme ce trăgea cu urechea la conversații și-i descosea pe alţii 
pentru ultimele noutăţi. Era foarte priceput la treaba asta. Așa și 
trebuia să fie. Ne făcuserăm dușmani: Silas, bineînțeles, dar, 
mai îngrijorător, generalul Edward Braddock. 

În noaptea trecută am stat la masa din camera mea pentru a 
scrie în jurnal. Pumnalul secret se afla lângă mine, iar sabia în 
imediata apropiere pentru eventualitatea în care Braddock ar fi 
decis să-și lanseze inevitabilul atac răzbunător, și știam prea 
bine că așa va fi de acum încolo: urma să dorm iepurește, cu 
armele mereu la îndemână, privind tot timpul peste umăr, 
socotind că fiecare chip necunoscut aparținea unui potenţial 
inamic. Mă obosea numai și gândul la așa ceva, dar ce 
alternativă aveam? Potrivit spuselor lui Slater, Braddock 
abandonase Ordinul Templierilor. Acum era un ins cu totul 
imprevizibil, și mai rău decât un ins cu totul imprevizibil este un 
ins cu totul imprevizibil care comandă o armată întreagă. 

Mă puteam consola măcar cu știința că acum dispuneam de o 
echipă aleasă pe sprânceană și, o dată în plus, ne-am reunit în 
camera din spate, întăriţi de venirea lui John Pitcairn; formam 
într-adevăr un adversar formidabil pentru oricare dintre cei doi 
oponenți ai noștri. 

Când am intrat în odaie, toţi s-au ridicat în semn de salut - 
până și Thomas, care părea mai treaz decât de obicei. Rănile lui 
Benjamin se vindecaseră fără a lăsa urme. John părea să fi 
scapat din lanţurile contractului său cu Braddock și aerul 
preocupat îi fusese înlocuit de o voioșie neștiută până atunci. 
Charles era încă ofițer al armatei britanice și se temea că 
Braddock l-ar putea rechema; de aceea, atunci când nu-l privea 
cu superioritate pe Thomas, avea o expresie îngrijorată. William 

VP - 171 


stătea la pupitrul său cu o pană în mână, absorbit de muncă, 
comparând însemnele de pe amuletă cu cartea și cu propriile lui 
hărți și desene, încă nedumerit, încă nereușind să pună cap la 
cap fragmentele din puzzle. În privinţa aceea însă aveam o idee. 

Le-am făcut semn să se așeze, apoi am luat și eu loc. 

— Domnilor, am rostit, cred că am găsit o soluţie la problema 
noastră. Mai precis, Ulise a găsit-o. 

Numele eroului grec a avut efecte destul de variate asupra 
tovarășilor mei și dacă William, Charles și Benjamin au 
încuviințat știutori din capete, John și Thomas au părut mai 
degrabă derutaţi, Thomas fiind cel mai puţin stânjenit de 
neștiinţa sa. 

— Ulise? a întrebat el și a râgâit prelung. Un camarad nou în 
echipă? 

— Eroul grec, prostovane, a zis Charles dezgustat. 

— Daţi-mi voie să vă explic, am spus. Vom intra în fortul lui 
Silas, deghizați în comercianţi. Odată ajunși înăuntru, vom intra 
în acţiune: îi vom elibera pe captivi și-l vom ucide pe 
neguţătorul de sclavi. 

l-am privit cum îmi absorbeau planul. Thomas a vorbit primul. 

— Riscant, riscant, a zis el după care a rânjit larg. Îmi place! 

— Să-ncepem atunci, am continuat eu. Mai întâi trebuie să 
găsim un convoi... 


Charles și cu mine eram pe un acoperiș cu vedere spre una 
dintre piețele publice din Boston, amândoi îmbrăcaţi în soldaţi 
britanici. 

Mi-am examinat propria uniformă. Pe centironul din piele 
maro mai era o pată din sângele lui Slater, ca și pe unul dintre 
ciorapii albi, dar altfel arătam corespunzător; la fel și Charles, 
deși își aranja întruna uniforma. 

— Uitasem cât este de inconfortabilă, s-a scuzat el. 

— Mă tem că sunt absolut necesare pentru a ne juca rolul așa 
cum se cuvine, am spus. 

l-am aruncat o privire. Nu avea să mai sufere prea mult. 


VP - 172 


— Convoiul ar trebui să ajungă în curând, i-am spus. Vom 
ataca la semnalul meu. 

— Am înţeles, domnule. 

Sub noi, o căruţă răsturnată bloca ieșirea pieţei din capătul 
opus, iar doi bărbaţi gâfâiau și icneau, străduindu-se s-o ridice. 

Sau ar trebui să spun că se prefăceau că gâfâie și icnesc, 
deoarece aceștia erau Thomas și Benjamin, iar căruța fusese 
anume răsturnată de noi patru cu câteva clipe în urmă, plasată 
strategic pentru a bloca ieșirea. Nu departe se aflau lohn și 
William, care așteptau în umbra unei fierării din apropiere, 
așezați pe găleți întoarse cu fundul în sus și cu pălăriile mult 
coborâte pe ochi - doi simpli fierari, care făceau o pauză și-și 
petreceau timpul privind trecătorii. 

Capcana era pregătită. Am dus luneta la ochi și am privit 
dincolo de piaţă, iar de data asta am zărit convoiul, o grupă de 
nouă soldați britanici care se apropia. Unul dintre ei mâna o 
căruţă plină cu fân, iar lângă el, pe capră, se afla... 

Am reglat focalizarea lunetei. Era o mohicană - o frumoasă 
mohicană, care, în ciuda lanțurilor cu care fusese legată, arbora 
o expresie mândră și dispreţuitoare și stătea cu spatele perfect 
drept, spre deosebire de vizitiul ai cărui umeri erau gârboviţi și 
care ţinea în gură o pipă cu coada lungă. Am observat că femeia 
avea o vânătaie pe obraz și am fost surprins de valul de mânie 
pe care l-am simţit la vederea ei. M-am întrebat de cât timp o 
prinseseră și, de fapt, cum reușiseră s-o prindă? Era limpede că 
le dăduse de furcă. 

— Domnule, a rostit Charles de lângă mine, n-ar fi bine să dai 
semnalul? 

Mi-am dres glasul. 

— Desigur, am încuviințat. 

Am dus degetele la gură și am fluierat, nu foarte tare; 
camarazii noștri de jos au răspuns prin semne din mâini că erau 
pregătiţi, iar Thomas și Benjamin și-au întețit pretinsele eforturi 
de ridicare a căruţei. 

Noi am așteptat... am așteptat până când soldaţii au intrat în 
piaţă și au descoperit că înaintarea le era blocată de căruță. 

— Ce dracu-i asta? a întrebat unul dintre soldații aflaţi în față. 

— Mii de scuze, domnilor, se pare c-am avut un mic și 
nefericit accident, a spus Thomas desfăcând larg braţele și 
rânjind slugarnic. 


VP - 173 


Soldatul i-a recunoscut accentul și s-a strâmbat dispreţuitor. 
S-a înroșit la faţă, nu chiar atât de tare, încât să capete culoarea 
propriului său veston, însă destul de intens. 

— Grăbiţi-vă! s-a răstit el și Thomas a dus servil palma în 
dreptul frunţii, după care s-a întors la Benjamin, pentru a-l ajuta 
la căruță. 

— Sigur că da, milord, numaidecât, a zis el. 

Întinși pe burtă, Charles și cu mine priveam. John și William 
stăteau cu fețele ascunse și-i priveau și ei pe soldaţii care, în loc 
să ocolească pur și simplu căruța sau chiar - ferească Domnul! - 
să-i ajute pe Thomas și Benjamin s-o îndrepte, stăteau și se 
uitau în timp ce șeful lor devenea tot mai mânios, până în cele 
din urmă a răbufnit. 

— Măi flăcăi - sau o puneţi pe roţi, sau îi dăm bice și trecem 
peste ea! 

— Nu, vă rog, nu! 

Am văzut cum Thomas a ridicat ochii spre acoperișul pe care 
stăteam noi, apoi a privit scurt către William și John, de acum cu 
mâinile pe mânerele săbiilor, și a rostit semnalul convenit: 

— Aproape am terminat. 

Cu o singură mișcare, Benjamin și-a tras sabia din teacă și l-a 
străpuns pe soldatul cel mai apropiat, după care, înainte ca șeful 
celorlalţi să fi avut o șansă de a reacţiona, i-a înfipt fulgerător în 
ochi un pumnal ce apăruse ca prin farmec din mâneca lui 
Thomas. 

William și John au intrat în acţiune și trei soldaţi au căzut sub 
săbiile lor, iar eu și cu Charles am sărit de sus, luându-i pe 
neașteptate pe cei mai apropiaţi de noi: patru morţi. Nici măcar 
nu le-am oferit mângâierea unei ultime răsuflări demne. 
Îngrijoraţi ca uniformele să nu li se păteze de sânge, i-am 
dezbrăcat în grabă. În câteva minute, am tras cadavrele într-un 
grajd, i-am închis și i-am zăvorât ușa, după care ne-am regrupat 
în piață: șase soldaţi în uniforme britanice, care luaseră locul 
celor nouă. Un alt convoi. 

Am privit în jur. Piaţa nu fusese aglomerată nici înainte, dar 
acum era pustie. Nu știam cine putuse fi martor la ambuscadă: 
coloniști care-i urau pe britanici și fuseseră încântați să-i vadă 
căzând? Simpatizanţi ai trupelor regale, care chiar acum se 
aflau în drum spre Fortul Southgate, pentru a-l avertiza pe Silas 
despre cele petrecute? Nu aveam deloc timp de pierdut. 


VP - 174 


Am sărit pe capra vizitiului, iar indianca s-a îndepărtat puţin 
de mine - în măsura în care-i dădeau voie lanțurile - și m-a 
privit bănuitoare și în același timp rebelă. 

— Suntem aici ca să te ajutăm, am încercat s-o liniștesc. Pe 
tine, dar și pe cei închiși în Fortul Southgate. 

— Atunci, descătușează-mă, mi-a spus. 

Cu regret, i-am răspuns: 

— N-o pot face înainte să intrăm acolo. Nu pot risca o 
inspecție la poartă, care să se sfârșească prost. 

Ea mi-a aruncat o privire dezgustată, parcă pentru a-mi zice 
că era exact cum se așteptase. 

— Voi avea grijă să nu păţești nimic, am insistat, îţi dau 
cuvântul meu. 

Am scuturat hăţurile și caii au pornit la drum, cu tovarășii mei 
mergând de o parte și cealaltă a căruţei. 

— Știi ceva despre operaţiunea lui Silas? am întrebat-o pe 
indiancă. La câţi oameni ne putem aștepta în interior? Ce natură 
au liniile lor defensive? 

Însă n-a rostit niciun cuvânt. 

— Trebuie să fii destul de importantă pentru el, ca să ai 
propria ta escortă, am insistat, dar femeia a continuat să mă 
ignore. Aș fi vrut să ai încredere în noi... deși bănuiesc că este 
firesc să fii suspicioasă. Așa să fie! 

Cum nu zicea nimic, am decis să fac și eu la fel, înțelegând 
că-mi iroseam vorbele. 

Când am ajuns la poarta fortului, o santinelă ne-a ieșit în cale. 

— Opriţi-vă! ne-a cerut. 

Am tras hăţurile și ne-am oprit, eu și soldaţii mei. Privind pe 
lângă prizonieră, mi-am ridicat chipiul spre santinele: 

— Bună seara, domnilor. 

Mi-am dat seama pe dată că straja nu avea chef de glume. 

— Cu ce treabă? a rostit sec, privind-o pe indiancă cu ochi 
curioși și lascivi. 

Ea l-a fulgerat cu o căutătură veninoasă. Pentru o clipă mi-am 
amintit că atunci când sosisem în Boston, dorisem să văd ce 
schimbări adusese domnia britanică asupra acestei ţări, ce efect 
avea guvernarea ei asupra locuitorilor săi era clar că efectul nu 
fusese pozitiv pentru băștinașii mohicani. Noi vorbeam cu 
pioșenie despre mântuirea noului pământ, dar în realitate îl 
corupeam. 


VP - 175 


Am indicat din cap spre femeie. 

— l-o ducem lui Silas, am spus, iar santinela a încuviinţat din 
cap, și-a umezit buzele, apoi a bătut în poartă, care s-a deschis 
și noi am înaintat încet. 

La interior, fortul era tăcut. Am intrat în curte pe lângă 
metereze, ziduri puţin înalte din piatră întunecată, pe care 
tunurile erau amplasate pentru a bate spre Boston, spre ocean, 
iar soldați cu muschete pe umăr patrulau înainte și înapoi. 
Atenţia le era îndreptată în afara zidurilor; se temeau de un atac 
din partea francezilor și, după ce ne-au aruncat o privire de pe 
metereze, aproape că ne-au ignorat în vreme ce am înaintat cu 
căruța și, străduindu-ne să părem cât mai nepăsători, ne-am 
oprit într-un loc retras, unde primul lucru pe care l-am făcut a 
fost să tai legăturile femeii. 

— Vezi? Te eliberez, așa cum ţi-am promis. Acum, dă-mi voie 
să-ţi explic... 

Ea s-a mulțumit să-mi mai arunce o privire sfredelitoare, după 
care a sărit de pe capră și a dispărut în întuneric, lăsându-mă să 
mă holbez în urma ei cu sentimentul vădit de treabă 
neterminată; aș fi dorit să mă explic față de ea; aș fi dorit să 
petrec mai mult timp cu ea. 

Thomas a pornit după indiancă, dar l-am oprit. 

— Las-o, i-am zis. 

— Ne va da de gol, a protestat el. 

M-am uitat în locul unde fusese femeia - deja era o amintire, 
o fantomă. 

— N-o va face, am răspuns și am coborât de pe capră, privind 
în jur ca să mă conving că eram singuri în curte. 

După aceea i-am strâns pe ceilalţi în jurul meu și le-am 
transmis ordinele: să elibereze captivii și să evite să fie 
demascațţi. Au încuviinţat tăcuţi și cu expresii serioase pe 
chipuri, pe deplin dedicați misiunii care-i aștepta. 

— Cum rămâne cu Silas? a întrebat Benjamin. 

M-am gândit la bărbatul pe care-l văzusem în antrepozit, care 
râsese și-l lăsase pe doctor în seama lui Cutter. Mi-am reamintit 
și jurământul lui Benjamin de a-i lua gâtul și mi-am privit 
prietenul. 

— Va muri, i-am spus. 

M-am uitat cum oamenii mi s-au făcut nevăzuţi în noapte și 
am decis să-l privesc îndeaproape pe Charles, elevul meu. Am 


VP - 176 


văzut că se apropiase de un grup de soldaţi și că li se prezenta. 
De cealaltă parte a curţii, Thomas intrase deja în vorbă cu unul 
dintre cei care patrulau. Între timp, William și John mergeau cu 
pas nepăsător în direcţia unei clădiri despre care bănuiam că 
era probabil arestul fortului, unde erau ţinuţi prizonierii, și de 
unde un gardian se pregătea chiar acum să le iasă în cale. 
Celelalte gărzi erau distrase de Charles și Thomas și, când am 
fost mulțumit, i-am transmis lui John un semnal furiș. După 
aceea l-am văzut vorbind scurt cu William, pe când se apropiau 
de gardian. 

— Cu ce vă pot ajuta? am auzit glasul gardianului, iar în clipa 
următoare genunchiul lui John l-a izbit cu putere în boașe. 

Cu un geamăt surd, ca al unui animal prins într-o cursă, ela 
dat drumul lăncii și a căzut în genunchi. Fulgerător, John i-a 
smuls de la brâu un inel cu chei, a deschis ușa, a luat o făclie de 
pe un suport de afară și a dispărut în clădire. 

M-am uitat în jur. Niciun gardian nu văzuse ce se întâmplase 
în faţa arestului. Cei de pe metereze priveau sârguincios spre 
ocean; cei din interior erau distrași de Charles și Thomas. 

Am privit apoi ușa arestului și l-am văzut pe John reapărând 
cu primul dintre prizonieri. 

Pe neașteptate însă un soldat de pe metereze a observat și el 
ce se întâmpla. 

— Hei, tu, ce vrei să faci? a strigat și a ridicat muscheta, iar 
alarma s-a dat pe ziduri. 

Imediat m-am repezit spre metereze, unde soldatul se 
pregătea să apese pe trăgaci, am suit treptele din piatră câte 
două-trei odată și am ajuns la el, înfigându-mi pumnalul sub 
falca lui printr-o lovitură scurtă și brutală. M-am ghemuit, am 
lăsat trupul să cadă peste mine și am ţâșnit de dedesubt, pentru 
a-l înjunghia pe al doilea soldat în inimă. Un al treilea era cu 
spatele la mine și-l ochea cu pușca pe William, dar am șfichiuit 
cu lama peste partea din spate a picioarelor lui, după care i-am 
aplicat lovitura de graţie în ceafă când a căzut. Nu departe, 
William mi-a mulţumit, ridicând braţul, după care s-a răsucit 
pentru a înfrunta altă santinelă. Sabia lui a lovit și soldatul s-a 
prăbușit, iar când William s-a întors pentru a face față altui 
inamic, chipul îi era împroșcat de sânge. 


VP - 177 


În mai puţin de un minut toate santinelele erau moarte, dar 
ușa uneia dintre clădirile din curte se deschisese și Silas 
apăruse, deja mânios. 

— Am cerut doar o oră de liniște! a răcnit el. Și peste nici zece 
minute sunt trezit de hărmălaia asta îngrozitoare. Aștept 
imediat o explicaţie - și ar fi bine să fie una bună. 

S-a oprit apoi brusc, cu strigătele amuţite pe buze și culoarea 
i s-a scurs din obraji. Curtea era presărată de cadavrele 
soldaţilor săi, iar când a întors capul și a privit spre arest, a 
văzut ușa deschisă, indieni ieșind și pe John îndemnându-i să se 
miște mai repede. 

Silas și-a scos sabia din teacă, iar în spatele lui au apărut și 
alți bărbaţi. 

— Cum? a strigat el. Cum s-a-ntâmplat asta? Mărfurile mele 
valoroase - să fie eliberate? Așa ceva nu se poate! Fiţi fără grijă, 
cei răspunzători vor plăti scump, dar mai întâi... să curăţăm 
mizeria asta! 

Soldaţii lui își îmbrăcau vestoane, se încingeau cu săbii, 
încărcau muschete. Curtea, care cu o clipă în urmă fusese 
pustie cu excepţia trupurilor căzute, s-a umplut iute cu alți 
soldați, dornici să se răzbune. Silas parcă era ieșit din minți, 
urlând la ei și zorindu-i să se înarmeze, totuși s-a calmat 
îndeajuns încât să ordone: 

— Închideţi toate ieșirile din fort. Ucideţi pe oricine încearcă 
să scape. Nu-mi pasă dacă-i unul dintre noi sau unul dintre... e. 
Oricine se apropie de poartă este omorât pe loc! S-a-nţeles? 

Luptele au continuat. Charles, Thomas, William, John și 
Benjamin s-au mișcat întruna printre soldați și au profitat din 
plin de uniformele ce-i făceau să se piardă printre ceilalţi. 
Bărbaţii pe care-i atacau au început să se lupte între ei, 
nemaifiind siguri cine era prieten și cine dușman. Indienii, 
neînarmaţi, s-au adăpostit ca să aștepte sfârșitul luptelor, iar un 
grup de oameni ai lui Silas au format o linie în fața porții fortului. 
In clipa aceea, mi-am întrezărit șansa - Silas se plasase într-un 
capăt al liniei și-i îndemna pe soldaţi să fie nemiloși. Era perfect 
clar că nu-i păsa cine murea atât timp cât „mărturile” lui 
valoroase nu aveau să scape, atât timp cât mândria nu-i era 
afectată. 

l-am făcut semn lui Benjamin și ne-am apropiat de Silas; mi- 
am dat seama însă că ne zărise cu coada ochiului. Pentru o 


VP - 178 


clipă, am văzut cum s-a încruntat nedumerit, după care și-a dat 
seama că, în primul rând, eram doi dintre intruși și în al doilea 
rând, nu avea unde să se refugieze, întrucât ne aflam între el și 
restul oamenilor săi. Pe de altă parte, oricine ne-ar fi privit, ar fi 
crezut că eram două gărzi de corp loiale, care-l fereau de orice 
rău. 

— Pe mine nu mă știi, am rostit eu, dar cred că voi doi vă 
cunoașteţi bine. 

Apoi Benjamin Church a făcut un pas înainte. 

— Ți-am fagăduit ceva, Silas, a zis el, și intenţionez să mă ţin 
de cuvânt... 

Totul s-a terminat în câteva secunde. Benjamin a fost mult 
mai milos cu Silas decât fusese Cutter cu el. Odată cu moartea 
conducătorului lor, apărătorii fortului au dat bir cu fugiţii, porțile 
s-au deschis și noi le-am îngăduit să plece. După ei au ieșit 
prizonierii mohicani, printre care am zărit-o pe femeia de mai 
devreme. În loc să fugă, ea rămăsese să-și ajute semenii: era și 
curajoasă, nu doar frumoasă și dârză. Pe când îi ajuta pe 
membrii tribului ei să se îndepărteze de fortul blestemat, 
privirile ni s-au întâlnit și m-am simţit atras de ea. Apoi femeia a 
dispărut. 


15 noiembrie 1754 


A fost ger și zăpada acoperea tot pământul din jur când am 
pornit la drum azi-dimineaţă către Lexington în căutarea... 

Poate că „obsesie” este un termen excesiv. „Preocupare”, 
așadar: „preocuparea” mea față de indianca din căruţă. Mai 
exact - găsirea ei. 

De ce? 

Dacă Charles m-ar fi întrebat, i-aș fi spus că doream s-o 
găsesc pentru că știam că vorbea bine engleza și mă gândeam 
că ar fi un contact util cu mohicanii, care să ne ajute să găsim 
locul unde trăiseră înaintașii. 


VP - 179 


Asta aș fi spus dacă Charles ar fi fost curios de ce doream s-o 
găsesc pe femeie și ar fi fost o parte din adevăr. O parte. 

Oricum, Charles și cu mine porniserăm în una dintre 
expedițiile mele, spre Lexington, când mi-a spus: 

— Mă tem că am o veste proastă, domnule. 

— Despre ce-i vorba? 

— Braddock insistă să revin sub comanda lui. Am încercat să-l 
rog să mă păsuiască, dar în zadar, a încheiat el trist. 

— Fără doar și poate că este furios fiindcă l-a pierdut pe 
John... ca să nu mai zic de umilinţa îndurată din partea noastră, 
am rostit gânditor și m-am întrebat dacă n-aș fi putut termina 
totul atunci când mi se oferise șansa. Bine, am urmat apoi, fă 
cum îţi cere. Între timp eu voi interveni ca să fii eliberat din 
armată. 

Cum? Nu eram foarte sigur. Fusese o vreme când m-aș fi 
putut bizui pe o scrisoare severă din partea lui Reginald care să- 
| determine pe Braddock să se răzgândească, însă devenise 
limpede că de acum generalul nu mai avea afinități cu principiile 
noastre. 

— Imi pare rău că-ţi fac greutăţi, a zis Charles. 

— Nu-i vina ta. 

Avea să-mi lipsească. Deja făcuse multe pentru localizarea 
indiencei misterioase, care potrivit informaţiilor aflate de 
Charles, se găsea în Lexington, la câteva ore de mers pe jos de 
Boston, unde se părea că aţâţa la revolte împotriva britanicilor 
conduși de Braddock. Cine ar fi putut-o învinui, după ce-și 
văzuse tribul întemnițat de Silas? Așa se face că acum eram în 
Lexington - pe locul unei tabere de vânătoare recent părăsită. 

— Nu se află prea departe, a spus Charles. 

Și oare doar mi-am imaginat sau chiar am simţit cum bătăile 
inimii mi s-au întețit puţin? Trecuse mult de când o femeie mă 
făcuse să mă simt așa. Imi petrecusem viaţa fie studiind, fie 
deplasându-mă, și nu puteam spune că vreuna dintre femeile 
ce-mi trecuseră prin pat însemnase ceva serios pentru mine: 
spălătorese, când făcusem parte din Coldstream, ospătăriţe, 
fiice de proprietari - femei care-mi aduseseră liniște și confort, 
fizic și de altă natură, totuși n-o puteam descrie pe niciuna ca 
fiind specială. 


VP - 180 


Pe de altă parte, mohicana... în ochii ei văzusem ceva care mi 
se păruse un suflet-pereche; și ea era solitară, și ea era 
războinică - tot un suflet rănit ce privea lumea cu ochi obosiţi. 

Am cercetat locul taberei. 

— Focul abia a fost stins și urmele din zăpadă sunt recente. 
Am ridicat ochii. Este aproape. 

Am descălecat, dar când am văzut că Charles se pregătea să 
facă la fel, l-am oprit. 

— Mai bine întoarce-te la Braddock, înainte să devină 
suspicios. De aici mă pot descurca și singur. 

A încuviinţat din cap, a tras de dârlogi și a întors calul. L-am 
privit îndepărtându-se, după care mi-am întors atenţia la solul 
acoperit cu zăpadă, întrebându-mă care fusese motivul rea/ 
pentru care-l îndepărtasem. Și știind în același timp răspunsul. 


M-am furișat printre copaci. Reîncepuse să ningă și pădurea 
era cufundată într-o liniște stranie, cu excepţia zgomotului 
răsuflării mele, care se ridica în față într-un norișor de aburi. 
Înaintam iute, dar tăcut, și nu peste mult timp am văzut-o - mai 
exact, i-am zărit spatele. Era îngenuncheată în zăpadă, își 
sprijinise muscheta de un copac și examina o capcană pentru 
animale. M-am apropiat cât mai silențios, însă am zărit-o 
încordându-se brusc. 

Mă auzise. Dumnezeule, era pricepută! 

În clipa următoare, s-a rostogolit pe o parte, a înșfăcat 
muscheta, a aruncat o privire în urmă și a sprintat prin pădure. 

Am alergat după ea. 

— Te rog, oprește-te! am strigat, pe când fugeam prin 
pădurea acoperită de zăpadă. Vreau doar să vorbim. Nu-ti sunt 
dușman. 

Indianca nu s-a oprit. Am alergat sprinten prin zăpadă, 
mișcându-mă iute și evitând cu abilitate obstacolele, însă ea era 
mai rapidă și se folosea de copaci, ridicându-se deasupra 
troienelor înalte și pendulându-se de pe o ramură pe alta de 
câte ori avea posibilitatea. 


VP - 181 


În cele din urmă am pătruns adânc în pădure și probabil că 
mi-ar fi scăpat, dacă n-ar fi avut ghinion. S-a împiedicat într-o 
rădăcină, și-a pierdut echilibrul, a căzut, iar în secunda 
următoare am fost lângă ea, dar nu ca s-o atac, ci ca să-i vin în 
ajutor. l-am întins mâna, gâfâind, și am izbutit să articulez: 

— Eu... sunt... Haytham. Am... venit... cu gânduri de pace. 

M-a privit de parcă nu înţelesese nici măcar un cuvânt. Am 
simţit începuturile unei panici. Poate că în căruţă mă înșelasem 
în privinţa ei. Poate că de fapt nu știa engleza. 

Până ce, pe neașteptate, ea a replicat: 

— Ești lovit la cap? 

Engleză perfectă. 

— Ah... scuză-mă. 

A scuturat dezgustată din cap. 

— Ce vrei? 

— Păi, aș vrea, mai întâi, să știu cum te cheamă. 

Umerii mi se ridicau și coborau pe măsură ce-mi regăseam, 
treptat, ritmul normal de respiraţie, care se înălța în vălătuci 
groși în aerul înghețat. 

După o clipă de șovăială - i-am putut-o distinge limpede pe 
chip -, indianca a spus: 

— Mă numesc Kaniehti:io. 

Am încercat să repet numele și am dat greș, așa că ea a zis: 

— Spune-mi Ziio. Și după aceea spune-mi ce cauţi aici? 

Am dus mâna la gât, am prins amuleta și i-am arătat-o. 

— Ştii ce-i asta? 

Brusc, Ziio m-a prins de braț. 

— Tu ai asta? 

Pentru o clipă am fost derutat, până mi-am dat seama că nu 
se uita la amuletă, ci la pumnalul meu secret. Am privit-o o 
clipă, simțind ceea ce pot descrie doar ca un vălmășag straniu 
de emoţii: mândrie, admiraţie, apoi neliniște, când ea a activat, 
accidental, lama. Trebuie să recunosc însă că nici măcar n-a 
tresărit, ci doar m-a privit cu ochi mari și căprui, iar eu m-am 
simţit vrăjit încă puţin, când Ziio a spus: 

— Ți-am văzut secretul. 

Am zâmbit, străduindu-mă să par mai sigur pe mine decât mă 
simţeam în realitate, după care am ridicat amuleta și am reluat. 

— Ştii ce-i asta? 

A luat-o și a privit-o cu atenţie. 


VP - 182 


— De unde o ai? 

— De la un prieten vechi, am răspuns. 

M-am gândit la Miko și am spus o rugăciune scurtă în gând, 
pentru sufletul lui. M-am întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit ca 
el să fi fost aici, în locul meu, un Asasin, nu un Templier? 

— Am mai văzut astfel de semne doar într-un singur loc, a 
spus Ziio și am simţit imediat un fior. 

— Unde? 

— Este... îmi este interzis să vorbesc despre el. 

M-am aplecat spre ea. Am privit-o în ochi, sperând s-o 
înduplec cu puterea mea de convingere. 

— Eu i-am salvat pe cei din tribul tău. Asta nu înseamnă chiar 
nimic? 

Nu a răspuns. 

— Uite, am insistat, nu sunt inamicul vostru. 

Și poate că s-a gândit într-adevăr la riscurile pe care mi le 
asumasem în cucerirea fortului, la semenii ei pe care-i 
eliberasem din mâinile lui Silas. Și poate, poate că a văzut în 
mine ceva ce i-a plăcut. 

În tot cazul, a încuviinţat din cap și a zis: 

— În apropiere se află un deal. În vârful lui crește un copac 
măreț. Vino - vom vedea dacă spui adevărul. 


M-a dus până acolo, apoi mi-a arătat că de cealaltă parte a 
dealului, la poalele lui, se afla o așezare despre care mi-a spus 
că se numea Concord. 

— Acolo sunt soldaţi care caută să-mi alunge semenii de pe 
pământurile astea. Sunt conduși de un bărbat cunoscut ca 
Buldogul, a zis ea. 

Am înţeles brusc. 

— Braddock. Edward Braddock. 

Ziio s-a întors spre mine. 

— Îl cunoști? 

— Nu-mi este prieten, am asigurat-o și n-am fost nicicând mai 
sincer. 


VP - 183 


— În fiecare zi, tot mai mulţi dintre semenii mei mor din cauza 
unora ca el, a rostit ea aprinsă. p 

— Sugerez atunci să punem capăt acestei situații. Impreună. 

M-a privit pătrunzător. În ochii ei se citea îndoială, dar și o 
umbră de speranţă. 

— Ce propui? 

În clipa aceea am știut exact ce trebuia făcut. 

— Va trebui să-l omorâm pe Edward Braddock. 

Am lăsat cuvintele acelea să-i pătrundă în minte, apoi am 
adăugat: 

— Dar mai întâi trebuie să-l găsim. 

Am pornit să coborâm dealul spre Concord. 

— Nu am încredere în tine, a spus Ziio sec. 

— Știu. 

— Totuși, ai rămas. 

— Ca să-ţi pot dovedi că te-nșeli. 

— Asta nu se va-ntâmpla. 

Avea  maxilarele  încleștate. Era convinsă de adevărul 
propriilor spuse. Aveam o cale lungă de străbătut cu femeia 
aceasta misterioasă și captivantă. 

După ce am intrat în oraș, ne-am apropiat de tavernă, unde 
am oprit-o. 

— Așteaptă aici. O indiancă va ridica probabil multe 
întrebări... dacă nu chiar muschete. 

Ea a clătinat din cap și și-a ridicat gluga. 

— Nu-i nici pe departe prima dată când sunt printre cei din 
poporul tău, a zis. Mă pot descurca. 

Am sperat că așa va fi. 

Când am intrat, am întâlnit grupuri de oameni ai lui Braddock 
care beau cu o sete ce l-ar fi impresionat pe Thomas Hickey și 
ne-am strecurat printre ei, trăgând cu urechea la conversații. 
Am aflat astfel că Braddock era în mișcare. Britanicii intenționau 
să-i atragă pe mohicani de partea lor și să-i convingă să 
înainteze spre nord pentru a-i ataca pe francezi. Mi-am dat 
seama că până și soldaţii lui Braddock erau înfricoșaţi de 
generalul lor. Toate discuţiile erau despre cruzimea lui și despre 
faptul că până și ofiţerii se temeau de el. Am auzit în mod 
repetat numele George Washington, care părea singurul destul 
de curajos pentru a-i contesta ordinele - asta potrivit bârfelor a 
doi soldaţi la care am tras cu urechea. Când am ajuns în fundul 


VP - 184 


tavernei, l-am găsit chiar pe numitul George Washington, care 
stătea cu alt ofițer la o masă izolată; m-am apropiat cât am 
putut de mult ca să le aud conversaţia. 

— Spune-mi că ai vești bune, a zis unul dintre ei. 

— Generalul Braddock a refuzat oferta, a spus celălalt. Nu va 
fi niciun armistițiu. 

— La naiba! De ce, George? Ce motiv a avut? 

Cel care fusese numit George - și despre care am bănuit că 
era George Washington - a răspuns: 

— A zis că o acţiune diplomatică nu-i o soluţie. Că, dacă le 
vom îngădui francezilor să se retragă, nu vom face decât să 
amânăm un conflict inevitabil - unul în care, în prezent, ei deţin 
superioritatea. 

— Oricât aș detesta s-o recunosc, are dreptate. Și totuși... nu- 
ți dai seama că-i lipsit de înţelepciune? 

— Nici eu nu sunt încântat, să știi. Suntem departe de casă, 
iar trupele ne sunt divizate. Mai rău, mă tem că setea de sânge 
îl face pe Braddock să acţioneze nesăbuit. Îi pune pe oameni 
într-o situaţie riscantă. Aș prefera să nu transmit vești rele 
mamelor și văduvelor, pentru simplul motiv că Buldogul vrea să- 
și impună punctul de vedere. 

— Unde-i acum generalul? 

— Mobilizează trupele. 

— Și după aceea, presupun, va pleca spre Fort Duquesne? 

— În cele din urmă. Oricum, marșul spre nord va dura mult. 

— Cel puţin, totul se va încheia în curând... 

— Eu am încercat, John. 

— Știu, prietene, știu... 

— Braddock a plecat să-și mobilizeze trupele, i-am spus lui 
Ziio, după ce am ieșit din tavernă. Și se îndreaptă către Fort 
Duquesne. Va dura o vreme până vor fi pregătiţi, ceea ce ne 
oferă timp să concepem un plan. 

— Nu-i nevoie, a spus ea. Îl vom aștepta în ambuscadă în 
apropiere de râu. Du-te și adună-ţi oamenii. Eu voi proceda la 
fel. Îţi voi da de veste când este momentul să atacăm. 


VP-185 


8 iulie 1755 


Trecuseră aproape opt luni de când Ziio îmi spusese să-i 
aștept vestea, și în sfârșit a sosit, și am plecat spre Ținutul Ohio, 
unde britanicii pregăteau o campanie majoră împotriva forturilor 
franceze. Expediția lui Braddock avea ca scop cucerirea fortului 
Duquesne. 

In timpul scurs până atunci, toţi fuseserăm ocupați, iar Ziio cel 
mai mult dintre noi, așa cum am descoperit când ne-am întâlnit 
în cele din urmă și am văzut că adusese mulţi oameni, dintre 
care majoritatea indieni. 

— Toţi fac parte din multe triburi diferite, a zis ea, unite de 
dorinţa lor de a scăpa de Braddock. Sunt din triburile Abenaki, 
Lenape și Shawnee. 

— Dar tu? am întrebat-o după ce a terminat de făcut 
prezentările. Tu de partea cui ești? 

A surâs scurt. 

— De partea mea. 

— Spune-mi ce vrei să fac? am zis în cele din urmă. 

— li vei ajuta pe ceilalţi să se pregătească... 

Nu glumise. Mi-am pus oamenii la treabă și m-am alăturat lor 
în construirea de bariere și umplerea unei căruţe cu praf de 
pușcă, pentru a pregăti o capcană. Când totul a fost pregătit, 
am anunţat-o pe Ziio cu un rânjet larg: 

— Abia aștept să văd expresia de pe faţa lui Braddock, când 
se va închide cursa. 

Ea m-a privit bănuitoare. 

— Te bucură așa ceva? 

— Tu mi-ai cerut să te ajut să ucidem un om. 

— Ceea ce nu-nseamnă că-mi face plăcere. El este sacrificat 
pentru ca pământurile și cei ce trăiesc pe ele să poată fi salvaţi. 
Pe tine ce te motivează? Nişte nedreptăţi din trecut? O trădare? 
Sau pur și simplu fiorul vânătorii? 

— M-ai citit greșit, am replicat eu ceva mai potolit. 

Ziio a arătat printre copaci, spre râul Monongahela. 


VP - 186 


— Oamenii lui Braddock vor fi aici în curând, a spus ea. Ar 
trebui să ne pregătim pentru sosirea lor. 


9 iulie 1755 


O iscoadă mohicană călare a rostit iute câteva cuvinte pe care 
nu le-am înţeles, dar, când a arătat cu mâna în urmă, în vale 
spre Monongahela, am bănuit ce spunea: oamenii lui Braddock 
traversaseră râul și aveau în curând să ajungă la noi. A plecat 
după aceea să-i informeze și pe ceilalţi, iar Ziio, întinsă pe 
pământ lângă mine, mi-a confirmat ceea ce înţelesesem deja. 

— Vin, a rostit ea simplu. 

Îmi făcuse plăcere să stau lângă ea în ascunzătoarea noastră, 
să-i simt apropierea trupului. Așa că am privit cu regret pe sub 
ramurile tufărișului din faţa noastră și am văzut regimentul ce 
apărea din liziera de la poalele dealului. Am și auzit în același 
timp un vuiet îndepărtat, care sporea întruna și anunţa sosirea 
nu a unei patrule, nu a unui grup de cercetași, ci a unui întreg 
regiment de soldaţi. În frunte erau ofiţerii, călări, apoi toboșarii 
și fanfara, apoi trupele, urmate de hamali și de vivandierii ce 
păzeau convoiul de bagaje. Intreaga coloană se întindea cât 
vedeai cu ochii. 

lar în fruntea regimentului se afla însuși generalul, legănându- 
se ușor în pasul calului său, cu răsuflarea perfect vizibilă în aerul 
rece, avându-l alături pe George Washington. 

Inapoia ofițerilor, toboșarii mențineau un ritm egal și 
constant, pentru care le-am fost recunoscător, pentru că în 
copaci se aflau trăgători de elită, atât francezi, cât și indieni. Pe 
terenul mai ridicat, zeci de bărbaţi stăteau întinși pe burtă, 
acoperiţi cu ramuri și iarbă, așteptând semnalul de atac: mai 
bine de o sută de oameni, gata să declanșeze ambuscada, o 
sută de oameni care-și ţineau răsuflarea... când, pe 
neașteptate, Braddock a ridicat un braţ, un ofițer din cealaltă 
parte a sa a lătrat un ordin, toboșarii au încetat să mai răpăie și 


VP - 187 


regimentul s-a oprit, caii nechezând și fornăind, scurmând cu 
copitele solul, iar peste coloană s-a lăsat treptat liniștea. _ 

Un calm straniu pogorâse asupra întregului regiment. In 
ambuscadă, ne-am ţinut răsuflarea și sunt sigur că, la fel ca 
mine, toţi bărbaţii și femeile s-au întrebat dacă fuseserăm 
descoperiţi. 

George Washington s-a uitat la Braddock, apoi a privit în 
spate, unde ofițerii, soldaţii și civilii stăteau în așteptare. După 
aceea a revenit spre general. 

Și-a dres glasul. 

— Totul este-n regulă, domnule general? a întrebat el. 

Braddock a inspirat adânc. 

— Savuram momentul, a răspuns, după care a inspirat din 
nou adânc și a continuat: Fără îndoială, mulţi se întreabă de ce 
am înaintat așa mult spre vest. Sunt teritorii sălbatice, încă 
neîmblânzite și necolonizate. Nu va fi însă mereu așa. Cu timpul, 
pământurile noastre nu ne vor mai ajunge, iar ziua aceea este 
mai aproape decât crezi. Trebuie să ne asigurăm că oamenii 
noștri au loc suficient pentru a se dezvolta și prospera în 
continuare. lar asta înseamnă că avem nevoie de mai multe 
teritorii. Francezii au înţeles-o și se străduiesc să ne împiedice 
extinderea. Ei ne înconjoară pământurile - ridică forturi și 
încheie alianţe -, așteptând ziua în care ne-ar putea sugruma cu 
latul pe care l-au pregătit. Așa ceva nu trebuie să se întâmple. 
Noi trebuie să retezăm funia acelui laţ și să-i alungăm. De aceea 
am pornit acum. Să le oferim o ultimă șansă: francezii fie vor 
pleca, fie vor muri. 

De lângă mine, Ziio mi-a aruncat o privire din care mi-am dat 
seama că-și dorea din tot sufletul să poată șterge de pe buzele 
lui Braddock toate vorbele acelea pompoase. 

Avusesem dreptate. 

— Acum e momentul să lovim! a șuierat ea. 

— Așteaptă, am spus. Când am întors capul, am văzut că Ziio 
mă privea și chipurile noastre se găseau la numai doi-trei 
centimetri unul de celălalt. Nu ajunge să împrăștiem expediţia, 
ci trebuie să ne asigurăm că Braddock va eșua pe deplin. Altfel, 
va încerca din nou, cu siguranţă. 

Să-l ucidem, voiam să spun, și într-adevăr nu aveam să ne 
mai întâlnim niciodată cu un asemenea moment. M-am gândit 


VP - 188 


iute, după care am indicat o unitate mică de cercetași care se 
desprinsese de regimentul principal și am spus: 

— Mă voi deghiza în unul dintre oamenii lui, ca să mă pot 
apropia de el. Ambuscada voastră îmi va oferi acoperirea 
perfectă pentru a-l ucide. 

Am coborât panta și m-am furișat spre iscoade. Silenţios, mi- 
am activat pumnalul, am străpuns gâtul celui mai apropiat 
soldat și-i descheiam vestonul înainte ca el să fi atins măcar 
pământul. 

La vreo trei sute de metri de mine, regimentul și-a reînceput 
marșul cu un vuiet ca al apropierii unei furtuni cu tunete, tobele 
au pornit iarăși să dea cadența și indienii s-au folosit de 
zgomotele acelea pentru a începe să se deplaseze printre 
copaci, să-și găsească poziţiile, pregătind ambuscada. 

Am încălecat iapa iscoadei și am petrecut câteva clipe 
calmând-o, lăsând-o să se obișnuiască cu mine, după care am 
coborât panta scurtă către coloană. Un ofițer, tot călare, m-a 
zărit și mi-a ordonat să revin în formaţie, așa că am ridicat 
braţul cu un gest de scuză și am pornit în trap ușor spre capul 
coloanei, pe lângă convoiul de bagaje și vivandiere, pe lângă 
infanteriștii care m-au privit cu ranchiună și au șușotit în urma 
mea, pe lângă fanfară, până am ajuns în preajma primelor 
rânduri. Acum eram mai aproape, dar totodată mai vulnerabil. 
Eram suficient de aproape ca să-l aud pe Braddock vorbind cu 
unul dintre oamenii săi apropiaţi, un mercenar. 

— Francezii, spunea el, recunosc că sunt slabi în toate 
privinţele, așa că s-au aliat cu sălbaticii care locuiesc în pădurile 
astea. Sunt cu puţin mai mult decât niște animale, dorm în 
copaci, îi scalpează pe cei uciși în luptă, ba chiar își mănâncă 
propriii morţi. Mila este prea îngăduitoare pentru ei. Nu-l cruţaţi 
pe niciunul! _ 

N-am știut dacă să chicotesc sau nu. /și mănâncă propriii 
morți. De acum nimeni nu mai putea crede așa ceva! 

Ofițerul părea să gândească la fel ca mine. 

— Domnule general, a protestat el, sunt simple scorneli. 
Băștinașii pe care i-am cunoscut eu nu fac așa ceva. 

Braddock s-a întors în șa către el. 

— Mă faci mincinos? a răgit el. 


VP - 189 


— M-am exprimat greșit, domnule general, a răspuns 
mercenarul tremurând. Îmi cer iertare. Sunt fericit să vă 
servesc. 

— Că m-ai servit, a mârâit Braddock. 

— Poftim? a zis bărbatul speriat. 

— Eşti fericit că m-ai servit, a repetat Braddock, apoi a scos 
pistolul și l-a împușcat. 

Ofițerul a căzut pe spate, de pe cal, cu o gaură roșie în locul 
feţei, iar corpul i-a bufnit surd pe solul pădurii acoperit cu cetină 
uscată. Detunătura speriase păsările din copaci și coloana s-a 
oprit busc, iar soldaţii și-au luat muschetele din spate, crezând 
că erau atacați. 

Au rămas în alertă vreme de câteva minute, până a sosit 
ordinul să-și pună armele pe umeri și, în șoaptă, s-a răspândit 
zvonul că generalul tocmai împușcase un ofiţer. 

Mă aflam destul de aproape de capul coloanei pentru a vedea 
reacţia șocată a lui George Washington, care a fost de altfel 
singurul care a avut curajul să-l interpeleze pe Braddock. 

— Domnule general! 

Braddock s-a răsucit spre el și poate că, pentru o clipă, 
Washington s-a întrebat dacă va primi același tratament. Apoi 
însă Braddock a tunat: 

— Nu voi tolera îndoiala în rândurile celor pe care-i comand! 
Și nici simpatia față de inamic. N-am vreme pentru acte de 
nesubordonare. 

Curajos, George Washington a replicat: 

— Nimeni nu contestă că omul acela a greșit, domnule 
general, doar... 

— A plătit pentru trădarea lui, așa cum trebuie să plătească 
toți trădătorii. Dacă vrem să câştigăm războiul împotriva 
francezilor... Ba nu, când vom câștiga războiul... o vom face 
pentru că oameni ca voi au ascultat oameni ca mine - și au 
făcut-o fără șovăială. In rândurile noastre trebuie să existe 
orânduială și un lanţ ierarhic clar. Cei care conduc și cei care 
sunt conduși. Fără o asemenea organizare, nu pot exista victorii. 
S-a-nțeles? 

Washington a încuviinţat din cap, dar apoi și-a ferit iute ochii, 
păstrându-și pentru sine adevăratele sentimente. Când coloana 
s-a pus din nou în mișcare, s-a îndepărtat de primele rânduri, 
sub pretextul că avea treabă altundeva. Mi-am întrezărit 


VP - 190 


oportunitatea și am înaintat, ajungând în spatele lui Braddock și 
puţin în lateral, pentru ca el să nu mă poată zări. Nu încă. 

Am așteptat momentul prielnic. Pe neașteptate, îndărătul 
nostru s-a iscat zarvă, iar ofițerul care-l flanca pe Braddock în 
cealaltă parte s-a dus să vadă ce se întâmplase, iar în faţă am 
ramas doar noi doi. Eu și generalul. 

Am scos pistolul. 

— Edward, am rostit și am savurat clipa în care el s-a răsucit 
în șa, iar ochii i s-au mișcat de la chipul meu, la ţeava pistolului, 
apoi din nou la mine. 

A deschis gura și n-am știut ce intenţiona să facă - probabil să 
strige după ajutor -, dar n-aveam să-i dau ocazia. Acum nu mai 
avea scăpare. 

— Nu-i plăcut să te uiţi tu însuţi în ţeava unei arme, așa-i? am 
rostit și am apăsat pe trăgaci. 

Exact în momentul acela, regimentul a fost atacat - la naiba, 
ambuscada se declanșase prea devreme! -, iar calul meu s-a 
speriat și glonţul și-a ratat ţinta. Ochii lui Braddock au scânteiat 
de speranţă și triumf, deoarece, brusc, în jurul nostru au apărut 
francezi și din copacii care mărgineau drumul s-a revărsat o 
ploaie de săgeți. Braddock a tras de hățurile calului său, a răcnit 
și în clipa următoare a pornit în galop, suind panta către pădure, 
iar eu am rămas, cu pistolul în mână, uluit de răsturnarea 
neașteptată de situație. 

Șovăiala aceea a fost cât pe-aici să mă coste viaţa. M-am 
pomenit în calea unui francez - veston albastru, pantaloni roșii 
-, care și-a rotit sabia și s-a năpustit spre mine. Era prea târziu 
să-mi mai activez pumnalul. Prea târziu să-mi mai trag sabia din 
teacă. 

Apoi însă, la fel de fulgerător, francezul a zburat din șaua 
calului său, de parcă ar fi fost smucit de o frânghie nevăzută, iar 
tâmpla i-a explodat într-o jerbă roșie. In aceeași clipă am auzit și 
sunetul împușcăturii și l-am văzut, pe un cal în spatele său, pe 
prietenul meu Charles Lee. 

Am încuviinţat din cap în semn de mulțumire, dar aveam să- 
mi exprim recunoștinţa pe îndelete mai târziu, fiindcă, văzându-l 
pe Braddock cum dispărea printre copaci, dând pinteni 
armăsarului său și aruncând o privire iute în urmă, am pornit 
după el. 


VP-191 


Răcnindu-i încurajări iepei mele, l-am urmat în pădure, 
trecând pe lângă indieni și francezi care se repezeau în josul 
dealului spre coloana regimentului. Înaintea mea, săgeți au fost 
trase către Braddock, dar niciuna nu și-a atins ţinta. Acum, când 
ambuscada fusese declanșată, am văzut cum căruţa încărcată 
cu praf de pușcă a apărut greoi dintre copaci și a împrăștiat un 
grup de mușchetari, după care a explodat și a aruncat în aer cai 
fără călăreţi, împrăștiindu-i departe, în timp ce, de deasupra 
mea, ţintași băștinași ocheau în soldaţii speriaţi și dezorientați. 

Braddock se menținea enervant de departe, până când, în 
cele din urmă, panta terenului a fost prea abruptă pentru calul 
lui, care s-a cabrat și l-a azvărlit din șa. 

Urlând de durere, s-a rostogolit pe pământ și a bâjbâit o clipă 
în căutarea pistolului, după care a renunţat, s-a ridicat în 
picioare și a pornit să alerge. De acum pentru mine era simplu 
să-l ajung și am dat pinteni iepei. 

— Nu te-am crezut niciodată un laș, Edward, am spus când 
am ajuns în dreptul lui și am întins pistolul. 

S-a oprit locului, s-a întors și m-a privit. În ochi i se citea... 
aroganţa. Ca și disprețul pe care-l știam prea bine. 

— Haide-atunci, a mârâit. 

M-am apropiat fără grabă, continuând să-l aţintesc cu pistolul, 
când, pe neașteptate, s-a auzit o împușcătură, iapa mi s-a 
prăbușit moartă și eu am căzut pe solul pădurii. 

— Câtă aroganță! l-am auzit pe Braddock strigând. Am știut 
dintotdeauna că asta îţi va aduce sfârșitul. 

Lângă el apăruse George Washington, care și-a ridicat 
muscheta, ochindu-mă. Am simţit brusc un sentiment acut, 
dulce-amar, de consolare la gândul că cel puţin viața urma să- 
mi fie curmată de Washington, care în mod clar avea conștiință, 
și nu semăna deloc cu generalul. Am închis ochii, pregătit să-mi 
accept moartea. Am regretat că nu apucasem să-i văd pe 
ucigașii tatii aduși în fața justiţiei și că mă apropiasem supărător 
de mult de descoperirea secretelor Celor Care Au Existat 
Inainte, dar nu apucasem să pătrund în tainiță, și mi-am dorit să 
fi putut vedea idealurile Ordinului meu răspândindu-se în lume. 
Până la urmă, nu izbutisem să schimb lumea, însă cel puţin mă 


VP - 192 


schimbasem eu. Nu fusesem mereu un om bun, dar încercasem 
să mă îmbunătăţesc. 

Împușcătura n-a sosit. lar când am deschis ochii, l-am văzut 
pe Washington doborât de pe calul lui, iar pe Braddock 
întorcându-se pentru a-și vedea secundul la comandă luptându- 
se cu o siluetă pe care am recunoscut-o imediat ca fiind Ziio; 
indianca nu numai că-l luase pe Washington prin surprindere, ci 
îl și dezarmase și acum îi lipise tăișul cuţitului de gât. Braddock 
s-a folosit de ocazie ca s-o ia la fugă, iar eu m-am ridicat și am 
pornit în goană spre luminișul unde Ziio îl ţinea ferm pe 
Washington. 

— Grăbește-te, mi-a zis ea, până nu-l scapi! 

Am șovăit, nedorind s-o las singură cu Washington și alți 
soldaţi care aveau să sosească aici, fără doar și poate, dar ea l-a 
lovit în tâmplă cu mânerul cuțitului, ochii bărbatului s-au dat 
peste cap și am știut că Ziio putea să-și poarte și singură de 
grijă. Am pornit din nou după Braddock, însă acum amândoi 
mergeam pe jos. Mai avea pistolul și l-am văzut adăpostindu-se 
după trunchiul gros al unui copac, întorcându-se și ridicând 
brațul. M-am oprit și m-am aruncat pe jos, rostogolindu-mă, 
exact în clipa când a tras și am auzit glontul înfigându-se într-un 
copac din stânga mea, după care am sărit pe dată în picioare și 
am continuat urmărirea. Braddock o luase deja la fugă, sperând 
să se distanţeze, totuși eram cu treizeci de ani mai tânăr; nu-mi 
petrecusem ultimele două decenii îngrășându-mă la conducerea 
unei armate și abia dacă începusem să transpir, în vreme ce ela 
încetinit vizibil pasul. A privit în urmă și tricornul i-a căzut de pe 
cap, când a călcat greșit și a fost cât pe-aici să cadă, 
împiedicându-se de rădăcinile unui arbore ieșite deasupra 
pământului. 

Am încetinit, i-am îngăduit să-și regăsească echilibrul și să-și 
reia alergarea, apoi am continuat; de acum aproape că 
mergeam la pas. În spatele nostru, împușcăturile și strigătele 
oamenilor și ale animalelor rănite sau muribunde au scăzut. 
Pădurea părea să absoarbă ca un burete zgomotele bătăliei, 
lăsând să se audă doar gâfâitul neregulat al lui Braddock și pașii 
lui greoi pe stratul de cetină. El a privit iarăși în urmă și m-a 
văzut... a văzut că de acum nu mai alergam și, într-un final, s-a 
lăsat să cadă, epuizat, în genunchi. 


VP - 193 


Mi-am mișcat degetul, am deschis pumnalul și m-am apropiat 
de el. Cu umerii mișcându-se greoi, în vreme ce căuta să-și 
recapete suflul, a întrebat: 

— De ce, Haytham? 

— Moartea ta deschide o ușă, i-am răspuns. Nu este nimic 
personal. 

Am înfipt pumnalul și am privit cum sângele a răbufnit pe 
lângă oţel, iar trupul lui s-a încordat și apoi a tresărit de agonia 
rănii. 

— Deși poate că există și un mic aspect personal, am 
continuat, coborându-i corpul muribund pe pământ. La urma 
urmelor, ai fost ca un ghimpe în coaste. 

— Dar suntem fraţi de arme, a zis el. 

Pleoapele i-au tremurat scurt sub chemarea morții. 

— Cândva, poate că am fost. Nu mai suntem însă. Crezi că eu 
am uitat ce ai făcut? Crezi că am uitat toţi oamenii nevinovaţi pe 
care i-ai ucis fără să clipești? Și pentru ce? Pacea nu este adusă 
de omorurile pe care le justifici prin rezultate. 

Și-a pironit ochii asupra mea. 

— Greșit, a spus cu o forță interioară neașteptată. Dacă noi 
am folosi sabia mai mult și mai des, lumea ar fi încercată de 
mult mai puţine necazuri decât în prezent. 

Am căzut pe gânduri. 

— În privinţa asta, sunt de acord, am zis. 

I-am luat apoi mâna și i-am scos inelul cu sigiliul templierilor. 

— Adio, Edward, am rostit și m-am ridicat în picioare, 
așteptându-l să moară. 

În clipa aceea însă am auzit zgomotele unui grup de soldaţi ce 
se apropiau și am înţeles că nu mai aveam timp să fug. M-am 
aruncat pe burtă și m-am târât sub trunchiul unui copac 
prăbușit, unde, am ajuns pe neașteptate față în față cu 
Braddock. Ochii i-au sclipit și am știut că m-ar fi trădat, dacă ar 
fi putut. Și-a întins foarte încet un braț, străduindu-se să 
îndrepte un deget spre mine, când i-au sosit oamenii. 

La naiba! Ar fi trebuit să-i fi dat lovitura de grație. 

Am văzut cizmele celor care au intrat în luminiș, m-am 
întrebat care fusese soarta bătăliei, apoi l-am zărit pe George 
Washington croindu-și loc printre soldaţi, repezindu-se înainte și 
îngenunchind lângă generalul lui muribund. 


VP - 194 


Pleoapele lui Braddock au clipit. Buzele i s-au mișcat, 
străduindu-se să articuleze cuvinte - cuvinte care să mă 
trădeze. M-am încordat și am numărat picioarele: erau cel puţin 
șase, poate chiar șapte oameni. l-aș fi putut ucide pe toţi? 

Dar eforturile lui Braddock de a-și alerta oamenii asupra 
prezenței mele erau ignorate. George Washington și-a lipit 
urechea pe pieptul lui, a ascultat, apoi a exclamat: 

— Trăiește! 

Sub trunchiul copacului, eu am închis ochii și am blestemat în 
gând, iar soldaţii l-au ridicat pe Braddock pe braţe și s-au 
îndepărtat. 

Mai târziu, m-am alăturat lui Ziio. 

— Am făcut-o, i-am zis și ea a încuviinţat din cap. Acum, după 
ce mi-am respectat partea de înţelegere, mă aştept să-ți onorezi 
și tu promisiunea. 

A aprobat din nou, în tăcere, și mi-a făcut semn s-o urmez. 
Am pornit amândoi, călări. 


10 iulie 1755 


Am mers toată noaptea, iar Ziio s-a oprit în cele din urmă și a 
indicat un gorgan de pământ din faţa noastră. Ai fi zis că s-a ivit 
pe neașteptate din solul pădurii. M-am întrebat dacă eu l-aș fi 
zărit, când aș fi trecut singur pe aici. Bătăile inimii mi s-au iuţit 
și am înghiţit un nod. Oare mi se părea sau amuleta pe care o 
tineam pe un șiret în jurul gâtului devenise cu adevărat mai 
grea și mai caldă? 

M-am uitat la Ziio, apoi m-am apropiat de intrare. Înăuntru era 
o odăiţă cu pereţii acoperiţi de ceramică simplă. În jurul lor se 
vedeau o serie de pictograme ce duceau la o adâncitură micuță. 
O adâncitură ce avea forma amuletei. 

Am luat artefactul de la gât și am fost încântat să-l văd 
strălucindu-mi ușor în palmă. M-am uitat la Ziio, care mi-a întors 
privirea cu ochii mari de tulburare, după care m-am apropiat de 
adâncitură. Când ochii mi s-au obișnuit cu semiîntunericul, am 
văzut că pe perete erau pictate două siluete îngenuncheate în 
fața adânciturii, cu brațele întinse, ca și cum ar fi adus o 
ofrandă. 


VP - 195 


Amuleta părea să strălucească acum și mai intens, ca și cum 
artefactul însuși abia aștepta să intre în contact cu peretele. 
Oare ce vechime avea? m-am întrebat. Oare cu câte milioane de 
ani în urmă fusese cioplită amuleta chiar din piatra aceasta? 

Dându-mi seama că-mi ţinusem instinctiv răsuflarea, am 
expirat prelung și sonor, apoi m-am întins și am apăsat obiectul 
în locaș. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

M-am uitat la Ziio. Apoi am privit din nou amuleta, a cărei 
strălucire începuse să pălească, de parcă îmi oglindea propria 
dezamăgire. Buzele mi s-au mișcat, străduindu-se să găsească 
cuvinte. 

— Nu... 

Am retras amuleta, apoi am încercat-o din nou, dar tot fără 
efect. 

— Pari dezamăgit, a rostit Ziio de lângă mine. 

— Crezusem că am cheia, am zis și am fost îngrozit să-mi aud 
tonul înfrânt și decepţionat din glas. Că ea va deschide ceva 
aici... 

Indianca a strâns din umeri. 

— În afară de odaia asta nu mai există altceva. 

— Mă așteptasem... 

La ce mă așteptasem? 

—... la mai mult. Revenindu-mi apoi din deziluzie, am 
întrebat: Imaginile astea au vreo semnificație? 

Ziio s-a apropiat de perete și le-a privit. Una dintre ele părea 
mai cu seamă să-i atragă atenţia. Era un zeu sau o zeiţă, care 
purta o podoabă de cap străveche și foarte elaborată. 

— Este legenda lui lottsitison, a spus ea după aceea cu un aer 
concentrat, care a sosit în lumea noastră și i-a dat formă, ca să 
poată exista viaţa. Călătoria ei a fost grea, presărată de pierderi 
și pericole mari, însă a crezut mereu în potenţialul copiilor ei și 
în ce ar putea realiza. Deși a părăsit de mult lumea 
pământească, ochii zeiţei ne urmăresc încă. Urechile ei încă ne 
aud vorbele. Mâinile ei încă ne călăuzesc. lubirea ei încă ne dă 
putere. f 

— Ziio, ai dovedit o mare bunătate față de mine. Iți 
multumesc. 

M-a privit, iar de data asta ochii îi erau mai blânzi. 

— Îmi pare rău că n-ai găsit ce căutai. 


VP - 196 


Am prins-o de mână. 
— Ar trebui să plec, i-am zis, deși nu-mi doream deloc să plec, 
iar în cele din urmă ea m-a oprit: s-a aplecat și m-a sărutat. 


13 iulie 1755 


— Maestre Kenway, ai găsit tainiţa? 

Acelea au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat Charles 
Lee, când am intrat în odaia noastră din taverna „Green 
Dragon”. Toţi oamenii mei erau deja acolo și mă priveau cu ochi 
nerăbdători, însă dezamăgirea le-a apărut pe chipuri când am 
clătinat din cap că nu. 

— Nu era locul pe care-l căutam, am spus după aceea. 
Templul nu era decât o grotă pictată. Conţinea totuși imagini și 
scriere a înaintașilor, ceea ce înseamnă că suntem aproape. 
Trebuie să ne dublam eforturile, să extindem Ordinul și să 
stabilim aici o bază permanentă. Deși n-am găsit tainița, sunt 
convins că va sosi și ziua aceea. 

— Așa e! a exclamat John Pitcairn. 

— Da, da! a încuviinţat Benjamin Church. 

— În plus, cred că este timpul să-l primim pe Charles în 
rândurile noastre. El s-a dovedit un discipol loial și a slujit fără 
preget din ziua când a venit printre noi. Acum ar trebui să ne 
poată împărtăși cunoștințele și să culeagă toate beneficiile pe 
care le implică darul acesta al nostru. Este cineva împotrivă? 

Toţi au tăcut și l-au privit aprobator pe Charles. 

— Perfect, am urmat eu. Charles, ridică-te! După ce s-a 
apropiat de mine, am zis: Juri să aperi principiile Ordinului și 
toate cele pentru care luptăm? 

— Jur. 

— Juri să nu destăinui niciodată secrete și nici să nu divulgi 
adevărata natură a activităţii noastre? 

— Jur. 

— Și s-o faci de acum și până la moarte, indiferent care ar fi 
preţul? 

— Jur. 

Toţi bărbaţii s-au ridicat în picioare. 


VP - 197 


— Atunci bine ai venit printre noi, frate! Laolaltă, vom vesti 
zorile unei lumi noi, care va fi definită prin scop și prin ordine. 
Dă-mi mâna. 

Am luat inelul pe care-l recuperasem de la Braddock și l-am 
pus pe degetul lui Charles. 

După aceea l-am privit în ochi. 

— Acum ești un Templier. 

A zâmbit cu gura până la urechi. 

— Fie ca părintele înțelegerii să ne călăuzească, am rostit eu 
și ceilalţi s-au apropiat de noi. 

Echipa noastră era completă. 


1 august 1755 


Oare o iubesc? 

Constat că-mi vine greu să răspund la întrebarea aceasta. Tot 
ce știu este că mi-a făcut placere să fiu alături de ea și am ajuns 
să preţuiesc timpul pe care l-am petrecut împreună. 

Era... altfel. În ea exista ceva ce nu mai văzusem până atunci 
în altă femeie. „Spiritul” despre care am mai amintit părea să-i 
răzbată din fiecare cuvânt și din fiecare gest. Mă pomeneam 
privind-o, fascinat de lumina ce părea că-i arde permanent în 
ochi, și mă întrebam, mă întrebam întruna, ce se afla pe 
dinăuntru? La ce gândea? 

Credeam că mă iubea. Ar trebui să spun, cred că mă iubește, 
dar Ziio este ca mine. O parte importantă a ei rămâne ascunsă. 
Și, la fel ca mine, cred că ea știe că iubirea nu poate înainta, că 
noi doi nu putem fi împreună, nici în pădurea asta, dar nici în 
Anglia, pentru că între noi și viaţa noastră laolaltă există prea 
multe bariere: de pildă, tribul ei. Ziio nu dorește să-și lase viața 
în urmă. Consideră că trebuie să fie alături de tribul ei, pentru a- 
și apăra pământurile - pământuri despre care consideră că sunt 
amenințate de unii ca mine. 

Și eu am, de asemenea, o responsabilitate faţă de oamenii 
mei. Oare principiile Ordinului meu corespund cu idealurile 
tribului ei? Nu sunt sigur. Dacă mi s-ar cere să aleg între Ziio și 
idealurile în care am fost crescut să cred, ce aș alege? 


VP - 198 


Gândurile astea nu mi-au dat pace în ultimele săptămâni, 
chiar pe când mă bucuram de orele dulci pe care le furam 
alături de Ziio. Mă întrebam cum să procedez. 


4 august 1755 


În cele din urmă, decizia a fost luată pentru mine, pentru că, 
în dimineața asta, am primit o vizită. 

Ne aflam în tabără, la șapte-opt kilometri de Lexington, unde 
nu văzusem pe nimeni - nici țipenie de om - de câteva 
săptămâni. L-am auzit, desigur, înainte ca să-l văd. Sau, mai 
exact, ar trebui să spun că am auzit zgomotele pe care le 
stârnise: fâlfâituri îndepărtate de aripi ale păsărilor ce se 
ridicaseră din copaci. Știam prea bine că niciun mohican nu le-ar 
fi făcut să se comporte așa, ceea ce însemna că era altcineva - 
un colonist, un patriot, un soldat britanic, poate chiar o iscoadă 
franceză, care se abătuse mult de la drum. 

Ziio părăsise tabăra cu un ceas în urmă, plecând la vânătoare. 
O cunoșteam totuși suficient de bine ca să știu că ea ar fi văzut 
păsările ce se înălțaseră în văzduh și ar fi întins mâna spre 
muschetă. 

M-am suit în grabă în copacul pe care-l foloseam ca post de 
observaţie și am cercetat împrejurimile. L-am văzut în 
depărtare: un călăreț solitar, care înainta la trap prin pădure. Pe 
umăr purta o muschetă. Avea tricorn și veston negru, încheiat 
până la gât; nu era totuși o uniformă militară. A tras de hăţuri, 
și-a oprit calul, după care l-am văzut căutând în raniţă, de unde 
a scos o lunetă pe care a dus-o la ochi. L-am privit cum a ridicat 
luneta, uitându-se deasupra coronamentului pădurii. 

De ce se uita în sus? Bărbatul era isteţ! Căuta fuioare 
trădătoare de fum pe fundalul cerului albastru-strălucitor al 
dimineţii. Am coborât ochii către focul nostru de tabără, am 
văzut fumul ce se răsucea în sus, apoi am revenit cu privirea la 
călăreț și mi-am dat seama că-și deplasa luneta pe cer, aproape 
ca și cum... 

Da! Aproape ca și cum împărţise zona de căutare într-un 
caroiaj și acum se deplasa metodic peste ea, pătrățel cu 
pătrăţel, exact așa cum... 


VP - 199 


Făceam eu. Sau cum făcea unul dintre elevii mei. 

Mi-am îngăduit să mă destind puţin. Era unul dintre oamenii 
mei - probabil Charles, judecând după conformaţie și veșminte. 
Am văzut că a observat firicelul de fum al focului meu, după 
care a pus luneta înapoi în raniţă și a pornit în direcţia taberei. 
Pe măsură ce se apropia, mi-am dat seama că era într-adevăr 
Charles, și am coborât din copac, revenind în tabără și 
întrebându-mă ce făcea Ziio. 

Când am ajuns pe sol, am privit în jur și am văzut tabăra prin 
ochii lui Charles: focul, cele două farfurii mici de cositor, o foaie 
de cort întinsă între doi copaci, sub care erau blănurile cu care 
eu și Ziio ne acopeream noaptea. Am coborât foaia de cort, ca 
să ascundă blănurile, apoi am îngenuncheat lângă foc și am luat 
farfuriile. Peste câteva clipe, calul lui a intrat în poieniţă. 

— Salut, Charles, am rostit fără să-l privesc. 

— Știai că sunt eu? 

— Te-am văzut folosindu-ţi lecţiile pe care ţi le-am predat - 
am fost plăcut impresionat. 

— Am fost instruit de cel mai bun, a zis el. 

l-am simţit zâmbetul din glas și am ridicat în cele din urmă 
ochii, văzându-l cum mă privea. 

— Mi-ai lipsit, Maestre Kenway, a zis el. 

Am încuviinţat din cap. 

— Și voi mi-aţi lipsit. 

Sprâncenele lui s-au arcuit. 

— Serios? Știi unde suntem. 

Am vârât un băț în foc și i-am privit vârful, care a început să 
strălucească. 

— Doream să știu dacă sunteți în stare să acționaţi fără mine. 

Și-a răsfrânt buzele, apoi a încuviinţat din cap. 

— Cred că știi că o putem face. Spune-mi, Haytham, care este 
motivul real al absenței tale? 

Mi-am ridicat ochii de la foc. 

— Tu care crezi că ar putea fi? 

— Poate că-ţi place să trăieşti aici cu indianca ta, suspendat 
între două lumi, fără să ai responsabilităţi față de niciuna dintre 
ele. Trebuie să fie plăcut să-ţi iei o asemenea vacanţă... 

— Ai grijă, Charles, l-am avertizat. Dându-mi seama că mă 
privea de sus, m-am ridicat ca să-l pot privi în ochi, de la egal la 
egal. Poate că-n loc să te preocupe activităţile mele, ar trebui să 


VP - 200 


te concentrezi asupra alor tale. Spune-mi cum merg treburile în 
Boston? 

— Ne-am ocupat de acele probleme pe care ni le-ai 
încredințat. Referitoare la teritorii. 

Am încuviinţat din cap, m-am gândit la Ziio și m-am întrebat 
dacă exista altă cale. 

— Altceva? am spus. 

— Continuăm să căutăm urme ale locului înaintașilor..., a 
răspuns el, ridicând bărbia. 

— Da... 

— William intenţionează să conducă o expediţie spre gorganul 
acela. 

Am tresărit. 

— Nimeni nu m-a întrebat în privinţa asta. 

— N-ai fost acolo ca să te întrebăm, a zis Charles. William s-a 
gândit... Ei bine, dacă vrem să găsim locul căutat, acolo ar fi 
începutul cel mai promiţător. 

— Îi vom nemulţumi pe băștinași, dacă vom începe să ne 
stabilim tabere pe pământurile lor. 

Charles m-a privit de parcă nu mai eram în deplinătatea 
facultăților mintale. Bineînţeles... Ce ne păsa nouă, templierilor, 
de nemulțumirea câtorva indieni? 

— M-am tot gândit la locul acela străvechi, am zis eu repede. 
Cumva pare mai puţin important acum... 

Am privit în depărtare. 

— Plănuiești să mai neglijezi și altceva? a întrebat el 
impertinent. 

— Te avertizez..., am spus și mi-am flexat degetele. 

Charles și-a plimbat ochii în jurul taberei. 

— Ea unde este? Indianca ta... iubită? 

— Asta nu-i grija ta și ţi-aș fi recunoscător dacă pe viitor nu 
vei mai folosi tonul ăsta când vorbești despre ea, fiindcă altfel 
mă voi vedea silit să ţi-l înlătur eu cu forța. 

Când s-a uitat la mine, ochii lui erau reci. 

— A sosit o scrisoare, a spus după aceea. 

A scos-o din raniţa căreia i-a dat drumul apoi, astfel încât a 
căzut bufnind la picioarele mele. Mi-am văzut numele pe plic și 
am recunoscut imediat scrisul. Era o scrisoare de la Holden și 
bătăile inimii mi s-au iuţit imediat la simpla ei vedere; 
reprezenta o legătură cu vechea mea viață, cu cealaltă viaţa a 


VP - 201 


mea din Anglia și cu preocupările mele de acolo: găsirea 
ucigașilor tatii. 

N-am făcut și nici n-am zis ceva care să-mi trădeze emoţiile la 
vederea plicului, ci doar am adăugat: 

— Mai e și altceva? 

— Da, a spus Charles, o veste bună. Generalul Braddock a 
murit în cele din urmă din cauza rănilor suferite. 

— Când s-a-ntâmplat asta? 

— La scurt timp după ce a fost rănit, dar vestea a ajuns abia 
acum la noi. 

Am încuviinţat din cap. 

— Atunci problema aceea și-a găsit rezolvarea, am spus. 

— Excelent, a zis Charles. Mă voi întoarce atunci, da? Să le 
spun celorlalți că te simţi bine aici, în sălbăticie? Putem doar 
spera că ne vei binecuvânta cu prezenţa ta, cândva în viitor. 

M-am gândit la scrisoarea de la Holden. 

— Poate chiar mai curând decât crezi. Am senzaţia că în 
curând s-ar putea să fiu chemat pentru o misiune. Voi v-aţi 
dovedit perfect capabili să rezolvaţi chestiunile de aici. l-am 
surâs subțire, fără veselie. Poate că veţi continua s-o faceți. 

Charles a apucat dârlogii calului său. 

— Cum ţi-e vrerea, Maestre Kenway. Le voi spune celorlalţi să 
te aștepte. Până atunci, te rog să-i transmiţi doamnei tale 
salutările noastre. 

Apoi a plecat. Am rămas pe vine lângă foc pentru o vreme, cu 
pădurea tăcută în jurul meu, după care am rostit: 

— Poţi să ieși acum Ziio, a plecat. 

A sărit dintr-un copac și a pătruns cu pas mare în luminiș, cu 
chipul încruntat ca furtuna. 

M-am ridicat s-o întâmpin. Colierul pe care-l purta mereu la 
gât a scânteiat în soarele dimineţii și ochii ei fulgerau mânioși. 

— Nu murise, a rostit. M-ai minţit. 

Am înghiţit un nod. 

— Ziio, eu... 

— Mi-ai spus că l-ai omorât, a urmat ea și a ridicat vocea. Mi- 
ai spus că l-ai omorât, ca să-ţi arăt templul. 

— Da, am recunoscut, am făcut-o și-mi pare rău pentru asta. 

— Și ce spunea omul acela despre „teritorii"? m-a întrerupt 
ea. Incercaţi să ni le luaţi, așa e? 

— Nu, am zis. 


VP - 202 


— Mincinosule! a strigat. 

— Aşteaptă. |ţi pot explica... 

Ea însă își trăsese deja sabia. 

— Ar trebui să te ucid pentru ceea ce ai făcut. 

— Ai tot dreptul să fii furioasă, să-mi blestemi numele și să 
vrei să dispar. Insă ceea ce crezi tu nu este adevărul. 

— Pleacă! a strigat Ziio. Pleacă de-aici și să nu te mai întorci 
niciodată! Pentru că, dacă o vei face, o să-ți smulg inima cu 
propriile mele mâini și-o s-o arunc lupilor. 

— Doar ascultă-mă..., am mai încercat o dată. 

— Jură! a strigat ea. 

Am plecat capul. 

— Cum dorești. 

— Atunci am terminat, a zis, apoi s-a întors și m-a lăsat să-mi 
strâng lucrurile și să plec la Boston. 


17 septembrie 1757 (după doi ani) 


Soarele apunea, zugrăvind Damascul în galben-roșiatic, iar eu 
mergeam alături de prietenul și tovarășul meu Jim Holden în 
umbra zidurilor palatului Qasr al-Azm. 

Și mă gândeam la cuvintele care mă aduseseră aici. 

„Am găsit-o”. 

Doar atât conţinuse scrisoarea, dar cuvintele acelea îmi 
spuseseră tot ce trebuia să știu și fuseseră îndeajuns ca să mă 
ducă din America în Anglia, unde, înainte să se poată întâmpla 
altceva, m-am întâlnit cu Reginald în White's, pentru a-l informa 
despre evenimentele din Boston. Desigur, el știa mare parte din 
cele întâmplate, din scrisorile primite de la mine, totuși mă 
așteptasem să fie interesat de activităţile Ordinului, mai cu 
seamă de cele care-l priveau pe vechiul lui prieten, Edward 
Braddock. 

Mă înșelasem. Lui nu-i păsa decât de locul străvechi al 
înaintașilor, iar când l-am informat că aveam detalii noi despre 
templu și că trebuia să plec în Imperiul Otoman, Reginald a 


VP - 203 


oftat, după care a surâs larg, aidoma unui dependent de 
laudanum care-și savurează siropul. 

Peste alte momente a întrebat cu glas destul de agitat: 

— Unde-i cartea? 

— William Johnson a făcut o copie după ea, i-am răspuns. 

Am vârât mâna în tașcă, am scos originalul și l-am împins 
peste masă. Era învelită în pânză și legată cu sfoară, iar 
Reginald m-a privit recunoscător, apoi a dezlegat funda și a 
îndepărtat pânza, ca să-și privească tomul iubit: coperta din 
piele veche, cafenie, ștanțată cu emblema Asasinilor. 

— Ei desfășoară o examinare amănunţită a acelui gorgan? a 
întrebat, pe când a învelit la loc cartea, a legat sfoara și a 
ascuns pacheţelul. Mi-ar plăcea tare mult să-l văd cu propriii mei 
ochi. 

— Bineînţeles, l-am minţit. Vor stabili o tabără acolo, dar sunt 
atacați zilnic de băștinași. Pentru tine, ar fi foarte riscant, 
Reginald. Tu ești Mare Maestru al Ritului Britanic. Este preferabil 
să-ți petreci timpul aici. 

— Inţeleg, a încuviinţat el din cap. Da, așa este. 

L-am privit cu multă atenţie. Insistenţa lui de a vizita templul 
din gorgan ar fi fost o recunoaștere a neglijării îndatoririlor de 
Mare Maestru și, oricât ar fi fost de obsedat, Reginald nu era 
încă pregătit să facă asta. 

— Și amuleta? a urmat după aceea. 

— O am, i-am răspuns. 

Am mai stat puţin de vorbă, însă din cuvintele noastre lipsea 
căldura și, când ne-am despărţit, am plecat întrebându-mă ce se 
ascundea în inima lui și ce se ascundea în a mea. Începusem să 
mă gândesc la propria mea persoană nu chiar ca la un templier, 
ci ca la un individ cu rădăcini de Asasin și credinţe de Templier, 
a cărui inimă fusese pierdută pentru scurt timp pentru o 
indiancă. Cu alte cuvinte, cineva care privea viaţa într-un mod 
aparte. 

De aceea fusesem mai puţin preocupat de găsirea templului 
și de utilizarea conţinutului său în vederea stabilirii supremaţiei 
templierilor, cât mai degrabă de aducerea laolaltă a celor două 
discipline - a Asasinilor și a Templierilor. Reflectasem la felul 
cum învăţăturile tatii se potriviseră adesea cu ale lui Reginald și 
începusem să observ similitudini, mai degrabă decât deosebiri, 
între cele două facțiuni. 


VP - 204 


Dar mai întâi... mai întâi exista chestiunea neterminată ce-mi 
ocupase gândurile atâţia ani. Ce era mai important acum - să-i 
găsesc pe ucigașii tatii, ori s-o găsesc pe Jenny? Oricare ar fi fost 
răspunsul, doream să mă eliberez de umbra lungă și neagră 
care mă ameninţase de atâta vreme. 


Așa s-a făcut că, prin cuvintele acelea - „Am găsit-o” -, 
Holden a început altă odisee, ce ne-a purtat în inima Imperiului 
Otoman, unde, de doi ani, știam că se afla Jenny. 

Ea trăia - asta descoperise Holden. Trăia, dar se afla în 
mâinile neguțătorilor de sclavi. În timpul Războiului de Șapte 
Ani, ne-am apropiat mult de găsirea locului unde era ţinută, dar 
neguțătorii de sclavi au plecat înainte să fi pornit după ei. Apoi 
am petrecut câteva luni ca să aflăm că fusese vândută Curții 
otomane pentru haremul din palatul Topkapi și am pornit într- 
acolo. Din nou, am ajuns prea târziu; Jenny fusese dusă la 
Damasc, în palatul măreț clădit de guvernatorul otoman As'ad 
Pașa al-Azm. 

În felul acela ajunseserăm în Damasc, unde eu purtam 
veșminte de neguţător bogat, caftan, turban și șalvari largi, 
simţindu-mă puţin ridicol, recunosc, pe când Holden, alături de 
mine, purta straie simple. După ce am intrat pe porțile orașului 
și am mers pe străzile sale înguste și șerpuite spre palat, am 
observat mai multe gărzi ca de obicei, iar Holden, care se 
documentase temeinic, m-a lămurit pe când înaintam fără grabă 
prin praf și arșiţă. 

— Guvernatorul e-ngrijorat, domnule, a explicat el. Susţine că 
Marele Vizir Raghib Pașa din Istanbul nu-l vede cu ochi buni. 

— Înţeleg... Și are dreptate? Marele Vizir nu-l vede cu ochi 
buni? 

— Marele Vizir l-a numit „ţăran, fiu de ţărani”. 

— Atunci se pare într-adevăr că nu-l vede cu ochi buni. 

Holden a chicotit: 

— Așa-i. Ca atare, guvernatorul se teme tot mai mult să nu fie 
înlocuit și a sporit măsurile de securitate în tot orașul, și 
îndeosebi la palat. li vezi pe oamenii aceia? 


VP - 205 


A indicat mai mulţi cetăţeni gălăgioși, nu departe de noi. 

— Da. 

— Se duc s-asiste la o execuţie. Se pare că-n palat a fost 
prinsă o iscoadă. As'ad Pașa al-Azm vede iscoade peste tot. 

Intr-o piaţă micuță și ticsită de lume, am urmarit decapitarea 
unui bărbat. A murit cu demnitate și spectatorii au răcnit 
aprobator când capul retezat s-a rostogolit pe scândurile 
înnegrite de sânge ale eșafodului. Estrada guvernatorului era 
pustie. Potrivit bârfelor, acesta stătea în palat și nu cuteza să-și 
arate faţa. 

După terminarea execuţiei, Holden și cu mine ne-am întors și 
ne-am îndepărtat, mergând agale spre palat, unde ne-am 
plimbat pe lângă ziduri, observând cele patru gărzi de la poarta 
principală, dar și altele poziţionate lângă porţile laterale arcuite. 

— Cum o fi oare înăuntru? am întrebat eu. 

— Există două aripi principale: haramlik și salamlik. În aceasta 
din urmă se află sălile de banchete, sălile de recepţie și curțile 
dedicate divertismentelor, dar în haramlik o vom găsi pe 
domnișoara Jenny. 

— Dacă este acolo. 

— Da, domnule, acolo e. 

— Ești sigur? 

— Martor îmi este Domnul. 

— Dar știi cumva de ce a fost mutată din palatul Topkapi? 

Holden m-a privit, apoi pe chip i-a apărut o expresie 
stânjenită. 

— E vorba de vârsta ei, domnule. Desigur a fost foarte 
apreciată la început, când era tânără; este împotriva legii 
islamice să întemnițezi alți musulmani, înţelegi, așa că 
majoritatea concubinelor sunt creștine - în mare parte răpite din 
Balcani iar dacă domnișoara Jenny era pe-atât de atrăgătoare pe 
cât spui, atunci sunt sigur c-a fost râvnită. Problema este că nu 
se duce lipsă de tinere atrăgătoare și domnișoara Kenway... ei 
bine, domnule, se apropie de patruzeci și cinci de ani. A trecut 
mult de când n-a mai jucat rolul de concubină și-i cu doar puţin 
mai presus de o slujitoare. Bănuiesc c-ai putea spune că a fost 
declasată, domnule. 

M-am gândit la spusele lui și mi-a venit greu să cred că Jenny 
pe care o știusem cândva - frumoasă și arogantă - avea un 
asemenea statut inferior. Cumva mi-o imaginasem neatinsă de 


VP - 206 


trecerea timpului și devenind un personaj important la Curtea 
Otomană, poate chiar regină-mamă. În schimb, ea ajunsese în 
Damasc, în reședința unui guvernator nepopular, aflat el însuși 
în pragul înlocuirii. Oare ce se întâmpla cu slujitorii și 
concubinele unui guvernator înlocuit? Era foarte posibil să aibă 
aceeași soartă cu a sărmanului pe care-l văzusem decapitat mai 
devreme. 

— Dar gărzile dinăuntru? mi-am continuat întrebările. Cred că 
nu-i lasă pe bărbaţi să intre în harem. 

Holden a clătinat din cap. 

— Toţi păzitorii haremului sunt eunuci. Operația la care sunt 
supuși pentru a deveni eunuci... pe toţi dracii, domnule, n-ai dori 
să știi detalii despre ea! 

— Dar mi le vei spune oricum? 

— Păi, da, nu văd de ce-aș purta de unul singur o astfel de 
povară. Nefericitului îi este tăiată bărbăţia, după care este 
îngropat până la gât în nisip pentru zece zile. Doar unu din zece 
asemenea mutilaţi supraviețuiesc, iar ei sunt cei mai duri dintre 
cei mai duri. 

— Pe bună dreptate. 

— Încă ceva: în haramlik, unde locuiesc concubinele, se află și 
hamamul. 

— Hamamul? 

— Da, baia lor. 

— Și de ce-mi spui asta? 

Holden s-a oprit. A privit de la stânga la dreapta, mijind ochii 
din cauza soarelui. Satisfăcut că nu vedea niciun pericol, s-a 
aplecat, a apucat un inel din fier pe care nici măcar nu-l 
zărisem, atât de bine era acoperit de nisipul de sub tălpile 
noastre, și l-a smucit în sus, deschizând o trapă de sub care 
coborau în beznă trepte din piatră. 

— Repede, domnule, a zis el rânjind cu gura până la urechi, 
până nu apare vreun străjer. 


După ce am ajuns la baza scării, am privit împrejur. Era 
întuneric, aproape prea întuneric ca să putem vedea, dar din 


VP - 207 


stânga se auzea clipocitul unei ape, iar în faţă se întindea un 
pasaj, folosit fie pentru aprovizionare, fie pentru întreţinerea 
canalelor cu apă curgătoare; cel mai probabil pentru ambele. 

Nu am vorbit deloc între noi. Holden a scotocit într-o raniţă de 
piele și a scos o lumânare și o cutiuță cu cremene și amnar. A 
aprins lumânarea, pe care a pus-o într-un suport pe care-l ţinea 
între dinţi, iar din raniţă a luat o făclie scurtă, pe care a aprins-o 
și a ridicat-o deasupra capului, proiectând în jur o strălucire 
portocalie discretă. În stânga noastră se afla un apeduct, iar 
poteca neregulată se pierdea în beznă. 

— Ne va duce pe sub palat, până la hamam, a șoptit Holden. 
Dacă nu m-am înșelat, vom ieși într-o sală cu un bazin cu apă 
potabilă, imediat dedesubtul băilor principale. 

— Ai fost foarte tăcut în tot ce ai realizat, am spus, cu 
adevărat impresionat. 

— Îmi place să vin cu câte o surpriză, domnule, a replicat el 
radios. O s-o iau eu înainte, de acord? 

Apoi a pornit, păstrând tăcerea, pe potecuţă. După ce făcliile 
s-au consumat, le-am aruncat și am aprins alte două din 
lumânarea lui Holden. În cele din urmă, pasajul s-a lărgit și a 
devenit o încăpere în care am văzut un bazin. Pereţii interiori îi 
erau placați în marmură și apa era atât de limpede, încât părea 
să strălucească în lumina sărăcăcioasă oferită de o trapă 
deschisă în vârful scării din apropiere. 

Apoi însă am văzut un eunuc, îngenuncheat cu spatele la noi, 
care umplea un vas din lut cu apă din bazin. Avea un calpac 
înalt și veșmintele largi îi fluturau în jurul corpului. Holden m-a 
privit și a dus degetul la buze, după care a înaintat tiptil, cu 
pumnalul deja în mână, dar eu l-am oprit punându-mi mâna pe 
braţul lui. Doream hainele eunucului, ceea ce însemna evitarea 
petelor de sânge. Era un ins care slujea concubinele dintr-un 
palat otoman, nu un soldat oarecare din Boston, și simțeam că 
sângele de pe hainele lui n-ar fi fost ușor de explicat. De aceea 
m-am strecurat pe lângă Holden, flexându-mi reflex degetele și 
localizând mental artera carotidă a eunucului; m-am apropiat de 
el, când a terminat de umplut vasul și s-a îndreptat de spate, 
pregătindu-se de plecare. 

Apoi însă sandaua mea a atins ceva care a trosnit. Zgomotul 
a fost slab, totuși mi s-a părut că a sunat ca un vulcan care 
erupsese în spaţiul închis, iar eunucul a tresărit. 


VP - 208 


Am îngheţat și mi-am blestemat sandalele în gând, iar 
eunucul a înclinat capul și a privit în sus, la trapă, încercând să 
localizeze sursa zgomotului. Când n-a zărit nimic, a părut să 
încremenească, parcă înțelegând că, dacă zgomotul nu venise 
de deasupra, atunci trebuia să fi venit... 

S-a răsucit. 

Hainele lui, purtarea, felul cum îngenunchease pentru a 
umple vasul... nimic din toate astea nu mă pregătise pentru 
viteza lui de reacţie. Și nici pentru abilităţi. În timp ce s-a 
răsucit, s-a și ghemuit, iar cu coada ochiului am văzut cum vasul 
pe care-l ţinea cu o mână a șfichiuit spre mine, atât de rapid, 
încât m-ar fi doborât, dacă nu m-aș fi mișcat cu aceeași viteză și 
nu m-aș fi ferit. 

Scăpasem de el, dar numai pentru moment. Când m-am 
retras pentru a evita altă lovitură din partea vasului, ochii lui au 
privit peste umărul meu și eunucul l-a zărit pe Holden. După 
aceea, el s-a întors și s-a uitat scurt către treptele din piatră, 
unica lui ieșire. Își evalua opţiunile: să fugă, ori să rămână și să 
lupte. Și a decis să rămână și să lupte. 

Ceea ce însemna că era, exact așa cum spusese Holden, un 
eunuc foarte... dur. 

A făcut câţiva pași în spate, a băgat mâna sub veșmânt și a 
scos o sabie, iar în același timp a izbit cu vasul din lut de perete, 
pentru a obţine o a doua armă formată din mânerul vasului de 
care rămăsese atașat un ciob tăios. Apoi, cu sabia într-o mână și 
cu ciobul în cealaltă, a avansat. 

Pasajul era prea îngust. Numai unul dintre noi îl putea înfrunta 
o dată, iar eu mă aflam cel mai aproape. Se terminase cu 
precauţia de a nu-i păta veșmintele cu sânge și mi-am extins 
pumnalul secret, retrăgându-mă puţin și adoptând o postură de 
întâmpinare. A avansat implacabil, fixându-mă întruna cu 
privirea. În el exista ceva ce trezea teama, ceva ce n-am putut 
identifica iniţial, pentru ca apoi să-mi dau seama că făcea ceva 
ce niciun alt oponent nu făcuse vreodată - „îţi trezea fiori”, așa 
cum ar fi spus fosta mea bonă, Edith. Era vorba desigur și 
despre cele prin care trecuse, a procedurii care făcuse din el un 
eunuc. După ce supraviețuise la așa ceva, nimic nu-l mai putea 
speria, cu atât mai puţin eu, un prostovan stângaci, care nici 
măcar nu se putuse apropia neauzit. 


VP - 209 


Ştia asta prea bine la rându-i. Ştia că-mi trezea fiori și se 
folosea de asta. Totul era acolo, în ochii lui, care n-au trădat 
nicio emoție când sabia din mâna dreaptă i-a fulgerat spre mine. 
Am fost silit să blochez cu pumnalul și m-am răsucit la timp ca 
să evit următorul atac pe care l-a declanșat cu mâna stângă, 
încercând, și aproape reușind, să mă lovească în faţă cu ciobul 
tăios. 

Eunucul nu mi-a lăsat timp să-mi revin, înțelegând poate că 
singura cale de a mă înfrânge pe mine și pe Holden era dea 
continua să ne împingă îndărăt pe pasarela îngustă. Sabia a 
sclipit iarăși, acum sub nivelul braţului, și m-am apărat din nou 
cu pumnalul, strâmbându-mă de durere, când mi-am folosit 
antebraţul pentru a opri o a doua lovitură cu ciobul, după care 
am ripostat imediat cu propriul meu atac, fandând puţin spre 
dreapta și împungând cu sabia către sternul lui. Eunucul a 
folosit ciobul ca pe un scut, iar tăișul sabiei mele l-a izbit, 
trimițând așchii de lut ars pe piatra de sub noi, de unde au 
clipocit în bazin. După înfruntarea aceasta trebuia neapărat să- 
mi reascut sabia. 

Dacă scăpăm cu bine de aici. 

Blestemat fie individul ăsta! Era primul eunuc pe care-l 
întâlnisem și deja aveam dificultăţi. l-am făcut semn lui Holden 
să se retragă și să nu-mi stea în cale, încercând să obţin spaţiu 
de manevră și în același timp să-mi reorganizez gândirea. 

Eunucul mă domina - nu numai prin abilitate, ci și fiindcă mă 
temeam de el. lar teama este dușmanul cel mai înfricoșător al 
oricărui războinic. 

M-am ghemuit, mi-am retras ambele arme și l-am privit drept 
în ochi. Pentru o clipă am rămas amândoi nemișcaţi, angajaţi 
într-o tăcută, dar feroce, înfruntare a voinţelor. O bătălie pe care 
am câștigat-o eu. Cumva, vraja cu care mă ţintuise s-a 
destrămat și a fost îndeajuns o licărire a ochilor lui pentru a-mi 
spune că o știa și el, că victoria psihologică nu-i mai aparţinea 
de acum. 

Am făcut un pas înainte, repezind pumnalul, și acum a fost 
rândul lui să se retragă, apărându-se bine și constant, dar fără 
să mai aibă vreun avantaj. La un moment dat, chiar a icnit, 
buzele i-au dezvelit dinţii și am zărit pe fruntea lui începutul 
sclipirii sudorii. Pumnalul meu se mișca fulgerător. Acum, când îl 
determinasem să bată în retragere, am început să mă gândesc 


VP - 210 


din nou la posibilitatea de a nu-i păta hainele cu sânge. Direcţia 
bătăliei se schimbase; eu conduceam acum ostilitățile, iar el se 
apăra disperat cu sabia și atacurile îi deveniseră mai 
dezorganizate, până am întrezărit o oportunitate, m-am lăsat să 
cad aproape în genunchi și am lovit în sus cu pumnalul, 
străpungându-i maxilarul. 

Întregul corp i s-a cutremurat și braţele i s-au întins în lături 
de parcă fusese crucificat. Sabia i-a căzut din mână, iar când 
buzele i s-au depărtat mult într-un urlet tăcut, i-am văzut în 
spatele dinţilor strălucirea pumnalului meu care-i perforase 
cerul gurii. După aceea trupul i s-a prăbușit. 

ÎI împinsesem întruna, până ajunsese la baza scării și trapa 
era deschisă. Dintr-o clipă în alta era posibil ca un alt eunuc să 
apară, întrebându-se ce se întâmplase cu vasul cu apă. Intr- 
adevăr, am auzit pași deasupra și o umbră a trecut peste trapă. 
M-am retras fulgerător, am prins gleznele mortului și l-am tras 
cu mine, smulgându-i calpacul și îndesându-mi-l pe cap. 

Am zărit după aceea picioarele desculțe ale unui eunuc, care 
a coborât pe scară, apoi și-a aplecat capul ca să vadă ce se 
petrecea în încăperea bazinului. Imaginea mea cu căciula albă a 
fost suficientă pentru a-l dezorienta o secundă prețioasă, iar eu 
m-am năpustit, i-am prins poalele veșmântului în pumni și l-am 
smucit pe trepte în jos, spre mine, și l-am izbit cu fruntea în nas 
înainte de a putea striga. Osul i-a trosnit și s-a rupt, ochii i s-au 
dat peste cap în orbite, iar eu i-am ţinut bărbia ridicată pentru 
ca sângele să nu-i curgă pe haine, în timp ce s-a înmuiat, 
rezemându-se ameţit de perete. În câteva clipe avea să-și 
recapete cunoștința și să răcnească după ajutor, iar eu nu 
puteam îngădui asta. De aceea mi-am repezit podul palmei în 
nasul lui deja frânt, trimiţându-i așchii din osul rupt până în 
creier și omorându-l pe loc. 

Am urcat apoi treptele în grabă și am închis trapa cu multă 
grijă, cât mai încet, pentru a rămâne ascunși măcar câteva 
minute înainte de sosirea întăririlor. Undeva, o concubină 
aștepta probabil aducerea unui vas cu apă. 

Niciunul dintre noi n-a scos vreun cuvânt, ci am îmbrăcat iute 
hainele eunucilor și ne-am pus calpacele pe cap. Am fost în 
culmea fericirii să scap de nenorocitele alea de sandale. Apoi 
ne-am examinat reciproc. Holden avea stropi de sânge pe 
partea din față a hainelor, care săriseră din nasul spart al celui 


VP - 211 


de-al doilea eunuc. Am încercat să-i îndepărtez cu unghia, dar 
încă nu se închegaseră, așa că mai degrabă am mânijit și mai 
rău veșmântul. În cele din urmă, după o serie de strâmbături 
îndurerate și aprobări nervoase din capete, am decis amândoi 
să le lăsam așa și să riscăm. După aceea, eu am deschis cu 
precauţie trapa și am ieșit în odaia de deasupra. Era pustie, 
întunecoasă și răcoroasă, îmbrăcată în marmură ce părea 
luminescentă datorită piscinei care acoperea podeaua aproape 
în întregime; suprafaţa apei era netedă și tăcută, totuși cumva 
vie. 

Întrucât nu părea să existe niciun pericol, m-am întors și i-am 
făcut semn lui Holden, care m-a urmat, ieșind prin trapă. Am 
rămas amândoi nemișcaţi câteva clipe, privind în jur și 
aruncându-ne priviri triumfătoare, apoi ne-am apropiat de ușă, 
am deschis-o și am ieșit în curtea de dincolo de ea. 


IV 


Neștiind ce se afla de cealaltă parte, îmi flexasem degetele, 
pregătit să-mi extind pumnalul într-o clipită, în timp ce Holden 
era mai mult decât pregătit să-și scoată sabia; amândoi eram 
gata de luptă dacă am fi fost întâmpinați de o ceată de eunuci 
mârâitori și de o mulţime de concubine urlătoare. 

În schimb, în faţa ochilor noștri apăruse o scenă ca desprinsă 
din paradis, o viaţă de apoi plină de pace, tihnă și femei 
frumoase. O curte largă, pavată cu lespezi albe și negre, în 
mijlocul căreia se afla o fântână înconjurată de porticuri cu 
coloane bogat împodobite, adumbrite de arbori și iederi 
căţărătoare. Era un loc consacrat odihnei, frumuseții, 
seninătăţii, liniștii și contemplaţiei. Clipocitul și șopotul fântânii 
erau singurele zgomote, deși acolo se aflau atâţia oameni. 
Concubine în mătăsuri albe, unduitoare, stăteau meditative pe 
bănci de piatră, sau lucrau cu acul și croșeta, sau traversau 
curtea, călcând în tăcere cu tălpile desculțe pe piatră, 
extraordinar de mândre și de drepte, salutându-se curtenitor 
prin încuviinţări din capete când se întâlneau; printre ele se 
aflau și slujnice, îmbrăcate asemănător, dar ușor de deosebit, 


VP - 212 


întrucât erau fie mult mai tinere ori mult mai bătrâne, fie nu la 
fel de frumoase ca acelea pe care le serveau. 

Se găseau acolo și mulţi bărbaţi, majoritatea stăteau pe 
margini, atenţi și așteptând să primească ordine: eunucii. Am 
fost ușurat să văd că niciunul nu privea în direcția noastră; 
regulile privind contactul vizual erau la fel de complexe ca și 
mozaicurile. Și fiindcă noi eram doi eunuci cu aspect neobișnuit, 
care încercau să se descurce printr-un loc necunoscut, asta ne 
convenea de minune. 

Am rămas lângă ușa hamamului, care era parțial camuflată 
de coloanele și iedera porticului, și, fără să-mi dau seama, am 
adoptat poziţia celorlalţi păzitori - spatele perfect drept și 
mâinile ţinute în faţă -, în timp ce am cercetat curtea cu ochii, în 
căutarea lui Jenny. 

Într-adevăr, am zărit-o! La început n-am recunoscut-o; 
privirea aproape că mi-a trecut mai departe. Dar când m-am 
uitat din nou spre locul unde o concubină stătea relaxată cu 
spatele la fântână, în timp ce o servitoare îi masa picioarele, mi- 
am dat seama că servitoarea aceea era sora mea. 

Timpul își pusese amprenta pe faţa ei, deși i se mai întrezărea 
câte o sclipire din frumuseţea de altă dată, părul negru îi era 
presărat de fire sure și pielea își pierduse tonusul, dezvăluind 
cearcăne adânci sub ochi... iar ochii erau obosiţi. Ca o ironie a 
sorții, am recunoscut expresia de pe chipul concubinei pe care o 
masa: îngâmfarea și disprețul cu care o trata. Eu însumi 
crescusem văzând expresia aceea pe faţa surorii mele. Desigur, 
ironia sorții nu mi-a făcut nicio plăcere, totuși n-am putut-o 
ignora. 

Pe când mă uitam, Jenny a înălţat ochii și m-a privit din partea 
opusă a curții. Pentru o secundă fruntea i s-a încruntat, 
nedumerită, și m-am întrebat dacă m-ar fi putut recunoaște, 
după atâţia ani. Nu era însă posibil. Mă aflam prea departe și 
eram deghizat în eunuc. Vasul cu apă - trebuia să-i fie adus ei. 
Poate că se întreba de ce în hamam intraseră doi eunuci, dar 
ieșiseră alţi doi. 

Jenny s-a ridicat, continuând să arboreze o expresie de 
neînțelegere pe chip. A făcut o plecăciune concubinei pe care o 
îngrijea, apoi a venit spre noi, traversând curtea și strecurându- 
se printre tinere frumoase înveșmântate în mătase. M-am furișat 
îndărătul lui Holden, exact în clipa în care sora mea s-a aplecat 


VP - 213 


pentru a evita iederile ce atârnau de pe portic și a ajuns la mai 
puţin de un metru de noi. 

N-a spus nimic, desigur - vorbitul era interzis -, dar nici nu era 
nevoie. Ascunzându-mă înapoia umărului drept al lui Holden, am 
riscat să arunc o privire spre fața ei și am văzut cum ochii i s-au 
îndreptat spre ușa hamamului, cu un înțeles cât se poate de 
limpede: Unde-i apa mea? Pe chipul acela, în timp ce-și exercita 
puţina autoritate pe care o avea, am zărit o aducere-aminte a 
trufiei ce-mi fusese cândva atât de familiară. 

Între timp, reacţionând la privirea furioasă a lui Jenny, Holden 
a plecat fruntea și a dat să se întoarcă spre hamam. M-am rugat 
cerului ca și el să fi avut aceeași inspiraţie ca mine și să fi 
înţeles că, dacă am fi putut-o atrage pe Jenny înăuntru, am fi 
putut scăpa fără să-și fi dat seama aproape nimeni. Intr-adevăr, 
el a desfăcut braţele larg, sugerând că fusese o problemă, apoi 
a arătat ușa, ca și cum ar fi indicat că avea nevoie de ajutor. 
Însă Jenny, deloc dispusă să-l ajute, observase ceva la hainele 
lui și, în loc să-l însoțească înăuntru, l-a oprit cu un deget ridicat, 
pe care l-a coborât apoi pentru a arăta ceva de pe pieptul lui. O 
pată de sânge. 

Ochii ei s-au mărit după aceea și am văzut că trecuseră de la 
pata de sânge de pe pieptul lui Holden la faţa lui și că Jenny își 
dăduse seama că vedea un impostor. 

Gura i s-a deschis. S-a retras un pas, apoi încă unul, până ce 
s-a lovit de o coloană, iar impactul a zguduit-o, smulgând-o din 
buimăceala bruscă și șocată, dar, când a deschis gura gata să 
încalce regula sacră și să strige după ajutor, eu am apărut 
dinapoia lui Holden și am șuierat: 

— Jenny, sunt eu, Haytham! 

Imediat după ce mi-am rostit numele, m-am uitat neliniștit în 
curte, unde toţi continuau la fel ca înainte, neatenţi sau 
indiferenți la ceea ce se întâmpla sub portic; am revenit apoi 
spre Jenny, care mă privea, cu ochi ce se căscau tot mai mult, 
deja împăienjeniţi de lacrimi, când a văzut dincolo de urmele 
anilor și m-a recunoscut. 

— Haytham, a șoptit ea, ai venit după mine. 

— Da, Jenny, da, am răspuns în șoaptă simţindu-mă cuprins 
de un amestec ciudat de emoţii, dintre care cel puţin una era de 
vinovăţie. 

— Ştiam că vei veni, a urmat ea. Ştiam că vei veni. 


VP - 214 


Glasul a început să i se ridice în tonalitate; mi-am făcut griji și 
am aruncat altă privire panicată în curte. După aceea, Jenny s-a 
întins și mi-a prins ambele mâini între palmele ei, a trecut pe 
lângă Holden și m-a privit implorator în ochi. 

— Spune-mi că este mort. Spune-mi că l-ai omorât. 

Sfâșiat între dorinţa ca ea să păstreze tăcerea și dorinţa de a 
ști la cine se referea, am șoptit: 

— Cine? Despre cine să-ți spun că-i mort? 

— Birch, a șuierat ea, vorbind de această dată prea tare. 

Peste umărul ei am văzut o concubină. Venea spre noi, sub 
portic, poate în drum spre hamam, și părea pierdută în gânduri, 
dar la auzul unei voci, a ridicat capul și expresia de seninătate i- 
a fost înlocuită de una de panică... după care s-a întors spre 
curte și a strigat singurul cuvânt de care ne temeam toți: 

— Gărzi! 


V 


Primul eunuc care s-a apropiat în grabă nu a observat că 
eram înarmat, așa că mi-am extins pumnalul și i l-am împlântat 
în abdomen înainte ca să-și fi dat măcar seama ce se 
întâmplase. A căscat ochii și a icnit, stropindu-mă cu sânge. Cu 
un răcnet de efort, l-am cuprins cu brațul și l-am tras cu mine, 
izbindu-i cadavrul încă zvâcnind într-un al doilea eunuc, care 
alergase către noi, și i-am trimis pe amândoi rostogolindu-se pe 
dalele în carouri alb-negru ale curții. Au sosit însă mai multe 
gărzi și lupta a început cu adevărat. Cu colţul ochiului am 
întrezărit sclipirea unei lame și m-am rotit la timp, ca să evit să- 
mi fie înfiptă în gât. M-am răsucit, am prins braţul cu sabia al 
atacatorului, l-am rupt și mi-am împlântat pumnalul în ochiul lui. 
M-am ghemuit după aceea, m-am răsucit și am lovit cu piciorul, 
pentru a mătura picioarele unui al patrulea eunuc, după care m- 
am îndreptat, l-am izbit cu cotul în față și am auzit oasele 
trosnind. 

Nu departe, Holden doborâse trei gărzi, dar de acum eunucii 
înţeleseseră cu cine aveau de a face și se apropiau mai precaut, 
organizându-se în formaţiune de luptă, pe când noi ne-am 
adăpostit înapoia coloanelor și am schimbat priviri neliniștite, 


VP - 215 


întrebându-ne dacă puteam ajunge la trapă înainte să fim 
copleșiți. 

Eunucii erau isteţi. Doi dintre ei au înaintat umăr la umăr. Eu 
și Holden am început să ne luptăm cu ei, dar altă pereche de 
gărzi s-a apropiat din dreapta noastră. Pentru o clipă situaţia a 
fost precară, iar noi am stat spate în spate și ne-am luptat, 
respingând eunucii din portic. S-au retras și au pregătit 
următorul atac, apropiindu-se, pas cu pas, înghesuindu-ne. 

În spatele nostru, Jenny stătea lângă ușa hamamului. 

— Haytham! a strigat ea și în glas i s-a simţit o notă evidentă 
de panică. Trebuie să plecăm! 

M-am întrebat ce i-ar fi făcut ei acum, dacă ar fi capturat-o. 
Ce pedeapsă ar fi așteptat-o? Mă îngrozea să mă gândesc la așa 
ceva. 

— Plecaţi voi doi, domnule, m-a îndemnat Holden vorbind 
peste umăr. 

— Nici gând! am replicat. 

A urmat alt atac și ne-am luptat din nou. Un eunuc a căzut, 
murind cu un geamăt. Nici când mureau, nici cu tăișul de oţel 
înfipt în măruntaie, oamenii aceștia nu strigau. Peste umerii 
celor din fața mea, am văzut că în curte apăreau și mai mulţi. 
Erau aidoma gândacilor. Pentru fiecare pe care-l omoram, alţi 
doi îi luau locul. 

— Plecați, domnule! a insistat Holden. Eu o să-i ţin în loc și 
apoi vă urmez. 

— Nu fi idiot! am lătrat, neputând să-mi ascund iritarea din 
voce. Nu-i poţi „ţine în loc”. Te vor sfârteca. 

— Am trecut prin situaţii și mai grele, a mârâit el schimbând 
lovituri cu atacatorii, dar i-am simţit falsitatea bravadei din glas. 

— Atunci nu te va deranja dacă voi rămâne și eu, am rostit și 
în același timp am evitat lovitura de sabie a unui eunuc și am 
contraatacat, dar nu cu pumnalul, ci cu o lovitură de pumn în 
față, care l-a răsturnat și l-a trimis rostogolindu-se în curte. 

— Plecați! a răcnit Holden. 

— Dacă murim, murim împreună, am replicat. 

Însă Holden decisese că se terminase cu politețurile. 

— Ascultă, camarade, fie voi doi o ștergeţi de aici, fie n-o s-o 
mai poată face niciunul dintre noi. Ce-alegi? 

Jenny mă trăgea de mână, ușa hamamului era deschisă, și tot 
mai multe gărzi soseau din stânga noastră. Am șovăit totuși. 


VP - 216 


Până când, în cele din urmă, scuturând din cap, Holden s-a rotit 
fulgerător și a răcnit: 

— Scuze, domnule! 

Inainte să fi putut reacţiona, m-a îmbrâncit pe ușă și a trântit- 
o puternic, închizând-o. 

A urmat o clipă de tăcere șocată în hamam, când, întins pe 
pardoseală, am încercat să înţeleg cele petrecute. De dincolo de 
ușă am auzit zgomote de luptă - încleștarea era stranie prin 
tăcere, chiar muţenie -, apoi o izbitură în ușă. După aceea s-a 
auzit un răcnet și am recunoscut glasul lui Holden. Am sărit în 
picioare gata să mă reped spre ușă și s-o deschid, dar Jenny m-a 
prins de braț. 

— Nu-l poţi ajuta acum, Haytham, a zis ea încetișor. 

Din curte, Holden a urlat: 

— Ticăloși nemernici afurisiți și scopiţi! 

Am aruncat o ultimă privire către ușă, apoi am coborât drugul 
care o bloca transversal pe dinăuntru. Jenny m-a tras după 
aceea spre trapa din podea. 

— Doar de atât sunteţi în stare, blestemaţilor? am auzit de 
deasupra când am început să coborâm, iar glasul lui Holden a 
răsunat mai stins acum. Haideţi, minunilor jugănite, ia să vedem 
cum vă descurcaţi c-un soldat al Maiestăţii Sale... 

Ultimul lucru pe care l-am auzit pe când fugeam prin pasaj a 
fost un țipăt. 


21 septembrie 1757 


Sperasem să nu simt niciodată plăcere în a ucide, dar în cazul 
preotului copt* care stătea de strajă în apropierea mănăstirii 
Abou Gerbe de pe muntele Ghebel Eter am făcut o excepţie. 
Trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere să-l omor. 

S-a năruit în țărână lângă gardul ce înconjura o curticică, 
pieptul i s-a ridicat și a coborât greoi, iar ultimele răsuflări i-au 


1 Biserica Ortodoxă Coptă face parte din grupul Bisericilor Ortodoxe Orientale. (n. 
trad.). 


VP - 217 


ieșit în rafale neregulate când a murit. Deasupra un uliu a 
croncănit, iar eu am privit arcadele și turlele mănăstirii din 
gresie ce se ridicau deasupra orizontului. Am văzut strălucirea 
caldă a vieţii înapoia ferestrelor. 

Străjerul muribund a horcăit la picioarele mele și pentru o 
clipă m-am gândit să-i curm viaţa iute... după care m-am oprit - 
de ce să-i arăt milă? Oricât de lent ar fi murit și oricât ar fi 
suferit în acel timp, nu reprezenta nimic - nimic! - prin 
comparație cu agonia sufletelor nefericite ce pătimeau înăuntru. 

Și cu agonia unuia anume dintre ele, care suferea chiar acum, 
acolo. 

In piaţa din Damasc, aflasem că Holden nu fusese ucis, așa 
cum crezusem, ci fusese capturat și dus în Egipt, la mănăstirea 
coptă de la Abou Gerbe, unde-i transformau pe bărbaţi în 
eunuci. De aceea sosisem și eu aici, rugându-mă cerului să nu 
întârzii, dar știind, în adâncul sufletului, că voi ajunge prea 
târziu. Și așa a fost. 

Privind gardul, mi-am dat seama că era adânc îngropat în sol 
pentru a împiedica animalele nocturne de pradă să sape sub el. 
In curticica aceea, eunucii erau îngropaţi până la gât în nisip și 
lăsaţi acolo zece zile. Nu se dorea ca în acel timp hienele să 
sfâșie feţele celor îngropați. Câtuși de puţin. Dacă mureau, 
acest lucru avea să fie cauzat de efectele lente și de durată ale 
soarelui sau de rănile suferite în cursul procedurii de castrare. 

Lăsând paznicul mort în spatele meu, am intrat tiptil. Era 
întuneric și mă puteam călăuzi doar după lumina lunii, dar 
vedeam că nisipul era pătat de sânge. Oare câţi bărbaţi, m-am 
întrebat, suferiseră aici, mutilaţi și apoi îngropaţi până la gât? 
Nu departe am auzit un geamăt slab, am mijit ochii și în centru 
am zărit o formă neregulată pe sol. Am știut pe dată că era 
soldatul James Holden. 

— Holden, am şoptit și o secundă mai târziu eram ghemuit 
lângă locul de unde capul îi ieșea din nisip. 

Am icnit la vederea lui. Noaptea era răcoroasă, însă zilele 
erau fierbinţi, chinuitor de arzătoare, iar soarele îl pârjolise atât 
de rău, încât părea că pielea feţei îi fusese opărită. Buzele și 
pleoapele îi erau acoperite cu cruste groase și sângerau, pielea 
îi era roșie și se jupuia. Aveam pregătit un burduf de piele plin 
cu apă; i-am scos dopul și i l-am dus la buze. 

— Holden? am repetat. 


VP - 218 


El s-a mișcat. Ochii i s-au deschis și s-au pironit asupra mea, 
lăptoși și suferinzi; m-a recunoscut însă și umbra unui surâs i-a 
apărut pe buzele crăpate și pietrificate. 

După care, la fel de iute, a dispărut și a fost străbătut de 
convulsii. Nu mi-am dat seama dacă se străduia să se smulgă 
din nisip sau era victima unei crize de epilepsie, dar capul i s-a 
legănat într-o parte și alta, și gura i s-a căscat larg, iar eu m-am 
aplecat înainte și i-am prins fața între palme pentru a-l opri să-și 
facă vreun rău. 

— Holden, am rostit cu glas încet. Holden, încetează. Te rog... 

— Scoate-mă de-aici, domnule, a horcăit și ochii i-au sclipit 
umezi în lumina lunii. Scoate-mă de-aici. 

— Holden... 

— Scoate-mă de-aici, a implorat el. Scoate-mă de-aici, 
domnule, te rog, domnule, acum, domnule... 

Capul a început să i se smucească din nou, dureros, la stânga 
și la dreapta. M-am întins să-l potolesc, deoarece trebuia să-l 
opresc înainte de a deveni isteric. De cât timp dispuneam oare 
înainte să trimită un alt paznic care să-l înlocuiască pe cel pe 
care-l omorâsem? l-am dus burduful la buze și l-am lăsat să mai 
bea apă, după care am scos din raniță un hârleţ mic și am 
început să sap în nisipul îmbibat de sânge din jurul capului său, 
vorbindu-i tot timpul cât i-am dezgropat umerii și apoi pieptul. 

— Îmi pare atât de rău, Holden. Îmi pare atât de rău. N-ar fi 
trebuit să te las. 

— Eu ţi-am zis s-o faci, domnule, a reușit el să articuleze. Eu 
te-am îmbrâncit, mai ţii minte... 

Pe măsură ce săpam, nisipul era tot mai negru de sânge. 

— Dumnezeule, ce ţi-au făcut? 

Ştiam însă deja răspunsul, iar dovada s-a ivit oricum peste 
câteva clipe, când i-am ajuns la brâu și am văzut că pornind de 
acolo în jos era învelit în bandaje - de asemenea, negre și 
scorțoase de sânge închegat. 

— Ai grijă acolo jos, domnule, te rog, a zis el încet de tot și l- 
am văzut tresărind și mușcându-și buzele pentru a-și stăpâni 
durerile. 

În cele din urmă însă a fost prea mult pentru el și și-a pierdut 
cunoștința, o binecuvântare, întrucât mi-a îngăduit să-l dezgrop 
și să-l scot din locul acela blestemat și să-l transport până la cei 
doi cai pe care îi priponisem de copaci la poalele dealului. 


VP - 219 


L-am așezat pe Holden cât am putut de confortabil, după care 
am privit în sus, spre mănăstire. Am verificat mecanismul 
pumnalului secret, mi-am încins o sabie la brâu, am armat două 
pistoale și le-am vâărât la cingătoare, după care am armat două 
muschete. Am aprins apoi o lumânare subțire și o făclie, și, 
luând muschetele, am pornit în sus pe deal, unde am aprins alte 
două torţe. Am eliberat caii din grajduri, după care am azvârlit 
înăuntru prima dintre torţe, iar fânul a luat foc numaidecât cu un 
vuiet mulțumitor; a doua torță am aruncat-o în vestibulul 
capelei. Când le-au cuprins flăcările de-a binelea, am pornit în 
fugă spre dormitor, am aprins încă două torţe pe drum, am 
spart ferestrele din spate și am azvârlit făcliile înăuntru. După 
aceea am revenit la ușa din faţă, unde-mi rezemasem 
muschetele de un copac. Și am așteptat. 

Nu mult timp. În câteva clipe și-a făcut apariţia primul preot. 
L-am împușcat, am aruncat muscheta, am luat-o pe a doua și 
am tras în al doilea preot. Și mai mulți au început să iasă și mi- 
am descărcat pistoalele în ei, după care m-am repezit spre ușă, 
unde i-am atacat cu sabia și cu pumnalul. Corpuri au căzut în 
jurul meu - zece, unsprezece sau mai multe - în timp ce clădirea 
ardea, până când am fost stropit din cap până în picioare de 
sângele lor. l-am lăsat pe răniţi să urle în agonie, în vreme ce 
preoţii rămași înăuntru tremurau de groază - nu doreau să ardă, 
totuși erau prea îngroziţi să iasă pentru a se confrunta cu 
moartea. Unii au riscat, totuși, bineînţeles, și au ieșit în goana 
mare, fluturând săbii, dar au căzut răpuși. Pe alţii i-am auzit 
urlând, cuprinși de flăcări. Poate că unii au scăpat, însă nici nu 
intenţionam să-i omor pe toţi. M-am asigurat că majoritatea au 
murit; am auzit zbieretele și am simţit mirosul de carne arsă al 
celor ce rămăseseră ascunși înăuntru, după care am pășit peste 
trupurile morților și  muribunzilor și am plecat, lăsând 
mănăstirea să fie mistuită de flăcări în urma mea. 


VP - 220 


25 septembrie 1757 


Ne aflam într-o căsuţă, la masă, având între noi o singură 
lumânare și resturile unei cine. Nu departe, Holden dormea, în 
ghearele febrei, iar la răstimpuri eu mă ridicam ca să-i schimb 
cârpa de pe frunte cu alta proaspăt muiată în apă rece. Trebuia 
să așteptăm ca temperatura să-i scadă și abia atunci, când el 
avea să se simtă mai bine, să ne continuăm călătoria. 

— Tata a fost un Asasin, a rostit Jenny după ce m-am așezat 
iarăși la masă. 

Era prima dată când vorbeam despre subiectul acesta după 
ce o salvasem. Fuseserăm prea ocupați cu îngrijirea lui Holden, 
cu fuga din Egipt și cu găsirea altui adăpost în fiecare noapte. 

— Știu, am spus. 

— Ştii? 

— Da. Am aflat. Am înţeles că la asta te refereai tu, cu atâția 
ani în urmă. Mai ţii minte? Îmi ziceai „pișpirică”... 

Jenny a ţuguiat buzele și s-a foit stingherită. 

—... Şi-mi spuneai că eu sunt moștenitorul lui pe linie 
bărbătească. Și că în curând voi afla ce m-așteaptă. 

— Ţin minte... 

— Ei bine, am aflat într-adevăr, deși n-a fost „în curând”, ci 
destul de târziu. 

— Și dacă ai aflat-o, atunci de ce Birch mai trăiește? 

— Și de ce ar fi mort? 

— Pentru că este un templier. 

— La fel ca mine. 

Jenny s-a tras brusc îndărăt și furia i-a înnegurat chipul. 

— Tu... tu ești un templier? Dar asta-i împotriva credinței 
tatii... 

— Da, am încuviinţat pe ton egal. Da, sunt un templier, și nu, 
nu-i împotriva credinţei tatii. După ce am aflat ce era el în 
realitate, am ajuns să văd multe similitudini între cele două 
facţiuni. Am început să mă întreb dacă nu cumva, ţinând seama 
de rădăcinile mele și de poziţia pe care o am actualmente în 
cadrul Ordinului, sunt perfect plasat pentru a-i uni cumva pe 
Asasini și pe Templieri? 

M-am oprit. Mi-am dat seama că Jenny era ușor cherchelită; 
trăsăturile ei deveniseră confuze și a emis un sunet dezgustat. 


VP - 221 


— Și ce se va-ntâmpla cu e/? Cu fostul meu logodnic, stăpânul 
inimii mele, fermecătorul și cutezătorul Reginald Birch? Spune- 
mi, te rog, ce se va-ntâmpla cu el? 

— Reginald este mentorul meu, Marele meu Maestru. El a 
avut grijă de mine în anii de după atac. 

Chipul lui Jenny s-a schimonosit în grimasa cea mai amară și 
mai batjocoritoare pe care o văzusem vreodată. 

— Ca să vezi, ce noroc ai avut! În timp ce tu aveai mentori, de 
mine... aveau grijă neguţătorii turci de sclavi. 

Am avut sentimentul că putea să vadă prin mine, că mi-ar fi 
putut desluși cu exactitate priorităţile din anii aceia, și am 
coborât ochii, apoi am privit spre capătul celălalt al căsuţei, 
unde dormea Holden. Era o încăpere plină de eșecurile mele. 

— Îmi pare rău, am rostit adresându-mă ambilor. Îmi pare cu 
adevărat rău. 

— Să nu-ţi pară. Eu m-am numărat printre sclavele norocoase. 
Pe mine m-au păstrat neatinsă, pentru a fi vândută la Curtea 
Otomană, iar după aceea am avut o existenţă liniștită în palatul 
Topkapi. Și-a ferit ochii. Ar fi putut fi mult mai rău. La urma 
urmelor, eram obișnuită cu asta. 

— Poftim? 

— Băânuiesc că tu l-ai idolatrizat pe tata, nu-i așa? Probabil că-l 
idolatrizezi și acum. A fost soarele și luna ta? „Tatăl meu - 
regele meu”. Pentru mine n-a fost însă așa: eu l-am urât. 
Cuvintele lui despre libertate - spirituală și intelectuală - nu se 
refereau și la mine, propria lui fiică. Eu n-am fost instruită în 
mânuirea armelor, ţii minte? Pentru Jenny n-a existat: 
„Gândește diferit”. Pentru ea a existat doar: „Fii fată bună și 
mărită-te cu Reginald Birch”. Ce mai pereche minunată ar fi fost 
aceea! Cutez să spun că sultanul m-a tratat mai bine decât ar fi 
făcut-o Birch. Ți-am spus odată: „Cursul vieților noastre a fost 
bine trasat”, mai ţii minte? Ei bine, dintr-un punct de vedere m- 
am înșelat, desigur, pentru că niciunul dintre noi n-ar fi putut 
bănui ce se va-ntâmpla, dar din alt punct de vedere? Din alt 
punct de vedere, Haytham, am avut perfectă dreptate, fiindcă 
tu te-ai născut ca să ucizi, și asta ai făcut, iar eu m-am născut 
ca să-i slujesc pe bărbați, și i-am slujit. Insă pentru mine s-a 
sfârșit cu slujirea bărbaţilor. Cum stă treaba pentru tine? 


VP - 222 


După ce a terminat de vorbit, a dus cana de vin la gură șia 
gâlgâit. M-am întrebat care erau amintirile groaznice pe care 
încerca să le șteargă cu ajutorul băuturii? 

— Prietenii tăi templieri ne-au atacat casă, a rostit ea după ce 
a golit cana. Sunt sigură-n privinţa asta. 

— Nu ai văzut totuși niciunul dintre inelele lor. 

— Și ce dacă? Ce-nseamnă asta? Și le-au scos, nimic mai 
uşor. 

— Ba nu, Jenny, atacatorii n-au fost templieri. În anii ce au 
urmat atacului, i-am găsit pe unii dintre ei. Erau mercenari, 
bărbați dispuşi să facă orice pentru bani. 

„Da, mercenari”, mi-am spus. „Mercenari care lucrau pentru 
Edward Braddock, care era apropiat de Reginald...” 

M-am aplecat spre ea. 

— Mi s-a spus că tata avea ceva... ceva ce-și doreau ei. Știi 
despre ce era vorba? 

— Da. In noaptea aceea obiectul acela a fost în trăsură cu 
mine. 

— Și? 

— Era o carte. 

Am simţit din nou că încremenesc și parcă membrele îmi erau 
paralizate. 

— Ce fel de carte? 

— Una cafenie, legată în piele, care purta emblema Asasinilor. 

Am încuviinţat din cap. 

— Crezi că ai recunoaște-o, dacă ai revedea-o? 

Jenny a strâns din umeri. 

— Probabil că da. 

L-am privit pe Holden care dormea scăldat în sudoare. 

— După ce-i scade temperatura, o să plecăm. 

— Încotro? 

— Spre Franţa. 


VP - 223 


8 octombrie 1757 


Deși era frig, soarele strălucea în dimineaţa aceea; era o zi ce 
putea fi cel mai bine descrisă ca „împestriţată de soare”, cu 
lumină strălucitoare ce se revărsa prin coronamentul copacilor și 
zugrăvea un mozaic de aur pe solul pădurii. 

Călăream în șir indian. Eu eram în frunte, urmat de Jenny, 
care-și lepădase de mult straiele de slujitoare din harem și purta 
acum o mantie ce cobora pe crupele calului ei. Pe cap avea o 
glugă mare și neagră, iar chipul i se întrevedea ca și cum ar fi 
privit din interiorul unei peșteri: serios, preocupat și încadrat de 
pletele presărate de fire sure ce-i ajungeau pe umeri. 

In urma ei venea Holden, care, la fel ca mine, purta o 
redingotă încheiată până sus, eșarfă și tricorn, atât doar că era 
ușor aplecat în față în șa, palid la faţă, scofâlcit și... îngândurat. 

Vorbise puţin după ce-și revenise de pe urma febrei. 
Existaseră momente în care se întrezărise fugar vechiul Holden 
- un surâs scurt, o străfulgerare de spirit londonez -, dar erau 
trecătoare și curând revenea la muţenie. Cât timp am traversat 
Marea Mediterană, stătuse de unul singur, pierdut în gânduri. În 
Franța ne-am deghizat, am cumpărat cai și am început călătoria 
spre castel, iar el a călărit în tăcere. Era palid și, văzându-l cum 
merge, m-am gândit că încă avea dureri. Până și în șa îl zărisem 
uneori strâmbându-se, mai ales pe teren accidentat. Mă 
îngrozea să mă gândesc la suferinţele prin care trecea - fizice și 
mentale. 

Când am ajuns la o oră de castel, ne-am oprit, iar eu mi-am 
încins sabia la brâu, am armat un pistol și l-am pus la 
cingătoare. Holden a procedat la fel și l-am întrebat: 

— Eşti sigur că ești capabil de luptă? 

Mi-a aruncat o privire încărcată de reproș și i-am zărit pungile 
și cearcănele întunecate de sub ochi. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule, dar mi-au luat boașele și 
mădularul, dar nu și curajul. 

— Imi pare rău, n-am vrut nici pe departe să sugerez așa 
ceva. Mi-ai dat răspunsul, iar ăsta-i suficient pentru mine. 

VP - 224 


— Crezi că vor fi lupte, domnule? a întrebat și l-am văzut 
iarăși făcând o grimasă când s-a întins după sabie. 

— Nu știu, Holden, chiar nu știu. 

Când ne-am apropiat de castel, am văzut prima santinelă. A 
ieșit în faţa calului meu și m-a privit de sub borul lat al pălăriei; 
era același individ care fusese aici la ultima mea vizită, cu patru 
ani în urmă. 

— Tu ești, Maestre Kenway? a întrebat el. 

— Da, eu sunt, am răspuns, și însoţit de doi tovarăși. 

Am privit cu atenţie cum ochii i-au trecut de la Jenny la 
Holden, după care, deși s-a străduit să nu se trădeze în vreun 
fel, expresia lui mi-a spus tot ce trebuia să știu. 

Și-a ridicat degetele spre gură, dar eu sărisem deja de pe cal 
și mi-am extins lama pumnalului secret prin ochiul lui până în 
creier și apoi i-am retezat beregata înainte să fi putut scoate 
vreun sunet. 


Am îngenuncheat cu o mână pe pieptul lui, în vreme ce 
sângele îi curgea iute și gros din tăietura largă ce-i despica gâtul 
ca o a doua gură rânjitoare, și am privit peste umăr. 

Jenny se uita la mine încruntată, iar Holden stătea perfect 
drept în șa, cu sabia trasă din teacă. 

— Vrei să ne spui și nouă ce a fost asta? a întrebat sora mea. 

— Se pregătea să fluiere, i-am răspuns cercetând cu atenţie 
pădurea din jur. Data trecută când am fost aici, n-a fluierat. 

— Și? Poate că au schimbat procedura de intrare. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Ei știu că noi venim încoace. Ne așteaptă. Fluieratul i-ar 
fi avertizat pe ceilalți. Probabil că am fi fost doborâţi înainte să fi 
traversat pajiștea. 

— De unde stii? a insistat ea. 

— Nu știu! m-am răstit. 

Sub palma mea, pieptul santinelei s-a ridicat și a coborât 
pentru ultima oară. Am văzut cum ochii i s-au dat peste cap în 
orbite și corpul i-a zvâcnit înainte să moară. 


VP - 225 


— Așa bănuiesc, am zis și mi-am șters pe iarbă sângele de pe 
degete, apoi m-am ridicat. Toată viața am fost bănuitor, 
ignorând ce era evident. Cartea pe care ai văzut-o în trăsură cu 
tine, Jenny, în noaptea aceea - se află în mâinile lui Reginald. 
Dacă nu mă-nșel, o are cu el în castel. El a pus la cale atacul 
asupra casei noastre. El este răspunzător pentru moartea tatii. 

— Deci acum știi asta! a pufnit ea. 

— Până acum am refuzat s-o cred, însă acum da, o știu. 
Lucrurile au început să capete sens pentru mine. De pildă, într-o 
după-amiază pe când eram doar copil, m-am întâlnit cu Reginald 
lângă camera de valori. Aș fi gata să pun prinsoare că el căuta 
atunci cartea. Motivul pentru care se apropiase de familia 
noastră, motivul pentru care te-a cerut de soţie, Jenny, era că 
dorea cartea. 

— Nu trebuie să mi-o spui, a zis ea. Am încercat să vă 
avertizez în noaptea aceea că el era trădătorul. 

— Știu, am încuviinţat, apoi am căzut pe gânduri. Tata știa că 
el era templier? 

— Nu, la început n-a știut, dar eu am aflat și i-am spus. 

— Atunci s-au certat, am zis înțelegând acum totul. 

— S-au certat? 

— l-am auzit într-o zi certându-se. lar după aceea tata i-a 
angajat pe foștii soldaţi - Asasini, fără doar și poate. Reginald 
mi-a spus că el îl avertizase pe tata... 

— Alte minciuni... 

Am privit-o pe sora mea și m-am simţit cuprins de un tremur 
slab. Da, așa era - alte minciuni. Tot ce știusem, întreaga mea 
copilărie fusese clădită pe minciuni. 

— S-a folosit de Digweed, am spus. Digweed i-a zis unde era 
ascunsă cartea... 

Am tresărit, amintindu-mi brusc ceva. 

— Ce-i? a întrebat Jenny. 

— În ziua aceea lângă camera de valori, Reginald m-a întrebat 
unde era ţinută sabia mea. l-am spus că într-o ascunzătoare 
secretă. 

— În camera pentru jocuri? 

Am încuviinţat din cap. 

— S-au dus direct acolo, nu-i așa? a întrebat ea. 

Am confirmat din nou. 


VP - 226 


— Știau că nu era în camera de valori, deoarece Digweed le 
spusese că fusese mutată și de aceea s-au dus direct în camera 
pentru jocuri. 

— Dar nu erau templieri? 

— Poftim? 

— În Siria, ai spus că bărbaţii care ne-au atacat nu erau 
templieri, a rostit Jenny pe un ton batjocoritor. Nu puteau fi 
templierii tăi dragi. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, nu erau. Ti-am spus, i-am reîntâlnit după aceea și erau 
pur și simplu oamenii lui Braddock. Probabil că Reginald 
plănuise să mă crească după principiile Ordinului... Am tăcut 
iarăși, gândindu-mă, și am mai înţeles ceva probabil din cauza 
moștenirii familiei noastre. Folosirea templierilor ar fi fost prea 
riscantă. Era posibil ca eu să aflu. Era posibil ca eu să fi ajuns 
aici mai curând. Aproape că pusesem mâna pe Digweed în 
Pădurea Neagră, dar atunci... Mi-am reamintit cabana din 
Pădurea Neagră. Reginald l-a ucis pe Digweed. De aceea ei erau 
mereu cu un pas înaintea noastră... și încă sunt. 

Am arătat spre castel. 

— Și atunci ce facem, domnule? a întrebat Holden. 

— Facem ceea ce au făcut ei în noaptea când ne-au atacat în 
Queen Anne's Square. Aşteptăm căderea nopții. Apoi intrăm și 
ucidem. 


9 octombrie 1757 


Data de deasupra anunţă 9 octombrie, pe care am scris-o, 
destul de optimist, la sfârșitul însemnării de dinainte, dorindu-mi 
să fie o relatare imediată a tentativei noastre de pătrundere în 
castel. În realitate, scriu aceste rânduri după câteva luni și, 
pentru a detalia ce s-a petrecut în noaptea aceea, trebuie să mă 
întorc în trecut... 


VP - 227 


Câţi oameni puteau fi în castel? La ultima mea vizită acolo 
fuseseră șase. Oare Reginald ar fi consolidat forțele între timp, 
știind că s-ar putea să vin? Era posibil, da. Le-ar fi dublat. 

Să zicem, așadar, că ar fi fost doisprezece, plus John Harrison, 
dacă se mai afla acolo. Și, desigur, Reginald. Avea cincizeci și 
doi de ani și abilităţile i se mai tociseră, totuși știam că nu 
trebuia să-l subestimez niciodată. 

De aceea am așteptat și am sperat că vor face ceea ce au și 
făcut până la urmă - au trimis o patrulă în căutarea santinelei 
dispărute, trei bărbaţi care ţineau în mâini torţe și săbii și care 
au traversat pajiștea întunecată cu flăcările torțelor dansând 
peste chipurile lor încruntate. 

I-am privit cum au apărut din întuneric și au dispărut printre 
copaci. După ce au ajuns la poartă, au început să strige numele 
bărbatului, apoi au iuţit pasul și au pornit prin afara zidului 
scund, către locul unde ar fi trebuit să fie camaradul lor. 

Corpul lui era acolo unde-l lăsasem, iar eu, Holden și Jenny ne 
aflam în copacii din apropiere; sora mea stătea mai în spate, 
înarmată cu un cuţit, dar nu avea să ia parte la acţiune. Holden 
și cu mine eram mai în faţă, amândoi în copaci - Holden se suise 
cu destulă dificultate -, de unde să urmărim și să așteptăm, 
încordându-ne în clipa când patrula a găsit cadavrul. 

— E mort, domnule. 

Conducătorul patrulei s-a aplecat peste trup. 

— Este mort de câteva ore. 

Eu am scos un țipăt de pasăre, semnalul convenit cu Jenny, 
care a făcut așa cum stabiliserăm. Strigătul ei de ajutor a 
răsunat din adâncul pădurii și a străpuns noaptea. 

Cu un gest scurt și nervos din cap, conducătorul patrulei și-a 
condus oamenii printre copaci, venind cu zgomot spre locul 
unde noi îi așteptam. Am privit printre arbori, am zărit silueta lui 
Holden la câţiva metri mai departe și m-am întrebat dacă era 
destul de bine; m-am rugat cerului să fie așa, deoarece în clipa 
următoare patrula a apărut sub copacii în care ne găseam și am 
sărit fără șovăială. 

L-am atacat cel dintâi pe conducătorul ei, extinzându-mi 
lama, care i-a intrat în ochi, apoi în creier și l-a ucis pe loc. Din 


VP - 228 


poziția mea ghemuită, am spintecat după aceea în sus și spre 
înainte, deschizând stomacul celui de-al doilea bărbat, care a 
căzut în genunchi cu măruntaiele sclipindu-i prin gaura ce i se 
căscase în tunică, apoi a căzut cu fața în jos pe cetina de pe 
solul pădurii. Am ridicat capul și l-am văzut pe al treilea membru 
al patrulei prăbușindu-se sub sabia lui Holden; în ciuda 
întunericului, chipul tovarășului meu strălucea de triumf. 

— A fost bun ţipătul ăla, i-am spus lui Jenny după câteva 
minute. 

— Mă bucur că am putut fi de ajutor, a răspuns ea, dar apoi s- 
a încruntat. Haytham, vreau să știi însă un lucru: când vom 
ajunge acolo, eu nu voi mai rămâne în umbre. A ridicat cuțitul. 
Vreau să mă ocup personal de Birch. Mi-a răpit practic viaţa. 
Mila pe care a dovedit-o că n-am fost ucisă o voi răsplăti, 
lăsându-i mădularul, dar... 

S-a oprit și s-a uitat la Holden, care îngenunchease în 
apropiere, iar acum întorsese capul. 

— Nu am..., a continuat ea. 

— E-n regulă, domnişoară, a zis Holden. A ridicat capul, 
purtând pe chip o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată 
până atunci. Asigură-te totuși că-l vei lăsa fără boașe și mădular 
înainte de a-l ucide. Să-l faci pe ticălosul ăla să sufere. 


Ne-am strecurat după aceea pe lângă zid până la poartă, 
unde exista o singură santinelă ce părea agitată, poate 
întrebându-se unde ajunsese patrula; simțind poate, mânată de 
instinctul de soldat, că ceva nu era în regulă. 

Indiferent cât de bun i-ar fi fost însă instinctul, n-a fost 
suficient ca să-l ţină în viaţă, iar după câteva secunde am intrat 
pe ușița decupată în poarta mare și, aplecându-ne mult, ca să 
nu fim zăriţi, am traversat pajiștea. Ne-am oprit la o fântână, 
unde am îngenuncheat și ne-am ţinut răsuflarea, când am auzit 
zgomotele produse de patru bărbaţi care au ieșit pe ușa din față 
a castelului, tropăind cu cizmele pe paviment și strigând nume. 
Era o echipă de căutare, trimisă fără doar și poate să vadă ce se 
întâmplase cu patrula. Întregul castel se găsea acum în stare de 


VP - 229 


alertă. Ne puteam lua, așadar, gândul de la o intrare furișată, 
neobservată. Cel puţin le reduseserăm numărul cu... 

Opt. La semnalul meu, eu și Holden am ţâșnit dinapoia 
soclului fântânii și ne-am năpustit asupra lor, omorându-i înainte 
să fi reușit măcar să-și tragă săbiile din teacă. Fuseserăm 
văzuţi. Din castel s-a auzit un strigăt, iar în clipa următoare a 
detunat o muschetă și gloanțe au izbit fântâna de lângă noi. Am 
pornit în fugă spre castel. Spre ușa din față, unde altă santinelă 
ne-a văzut apropiindu-ne și a încercat să intre, pe când eu 
săream câte două-trei trepte pe scară către ea. 

Se mișca prea încet. Mi-am repezit pumnalul prin ușa care se 
închidea, lovindu-i în același timp obrazul, și mi-am folosit 
momentul de inerție pentru a zbura ușa în lături și a năvăli 
înăuntru, rostogolindu-mă pe podeaua holului de la intrare, în 
timp ce bărbatul s-a prăvălit, cu sânge șiroindu-i din maxilarul 
rupt. De pe palierul de sus s-a auzit pocnitura unei muschete, 
dar cel care trăsese ochise prea sus și glonţul s-a înfipt inofensiv 
în lemn. Într-o clipită am fost în picioare și m-am năpustit spre 
scară, suind-o către palier, unde muschetarul și-a azvârlit arma 
cu un urlet de frustrare, și-a scos sabia din teacă și mi-a ieșit în 
cale. 

În ochii lui se simţea groaza, iar mie îmi clocotea sângele în 
vene. Mă simţeam mai mult animal decât om și acționam din 
pur instinct, de parcă mă separasem de propriul meu corp și mă 
priveam cum lupt. În câteva clipe l-am ucis pe muschetar și l-am 
aruncat peste balustradă în holul de la intrare de dedesubt, 
unde sosise altă gardă, la timp pentru a se întâlni cu Holden, 
care a intrat în trombă pe ușă, urmat de Jenny. Am sărit de la 
etaj, răcnind, am aterizat chiar peste cel pe care-l aruncasem 
înaintea mea și l-am silit pe nou-venit să se răsucească pentru 
a-și proteja spatele. A fost îndeajuns pentru ca Holden să-l 
lichideze. 

Am încuviinţat scurt din cap și am urcat din nou în fugă scara, 
la timp pentru a vedea apariţia unei siluete pe palier. M-am ferit 
instinctiv înaintea pocnetului unei împușcături și glonţul a 
ricoșat din peretele de piatră dinapoia mea. Era John Harrison și 
l-am atacat în chiar secunda următoare, așa că n-a avut timp 
să-și scoată stiletul. Cu un pumn i-am prins cămașa de noapte în 
care ieșise și l-am silit să îngenuncheze, apoi am ridicat braţul 
cu pumnalul secret. 


VP - 230 


— Ai știut? am șuierat. Ai ajutat la uciderea tatălui meu și la 
ruinarea vieţii mele? 

A plecat capul recunoscând și i-am înfipt pumnalul în ceafă, 
retezând printre vertebrele gâtului și omorându-l pe loc. 

Am tras sabia din teacă. Ajuns la ușa lui Reginald, m-am oprit, 
am privit înainte și înapoi pe palier, apoi m-am pregătit să sparg 
ușa cu o lovitură de picior, când mi-am dat seama că era deja 
întredeschisă. M-am ghemuit ușor, am împins-o și ea s-a deschis 
mai mult spre exterior, scârțâind. 

Reginald stătea în picioare, complet îmbrăcat, în mijlocul 
odăii. Era tipic pentru el, mereu preocupat de etichetă - se 
îmbrăcase pentru a-și întâmpina ucigașii. Brusc am zărit pe 
perete o umbră, proiectată de cineva ascuns după ușă și, în loc 
să aștept declanșarea capcanei, am izbit cu sabia prin lemn, am 
auzit un răcnet de durere din partea cealaltă, apoi am intrat în 
cameră și am lăsat ușa să se închidă, cu corpul ultimei gărzi 
țintuit de ea, privind cu ochi largi, neîncrezători, sabia ce-i 
străpunsese pieptul, în vreme ce picioarele i se zbăteau pe 
podea. 

— Salut, Haytham, a rostit Reginald sec. 


IV 


— El a fost ultima dintre gărzi? am întrebat, gâfâind adânc și 
încercând să-mi recapăt răsuflarea. 

Îndărătul meu, tălpile muribundului loveau podeaua și-i 
puteam auzi pe Jenny și pe Holden de cealaltă parte a ușii, 
străduindu-se s-o deschidă, dar nereușind din cauza trupului 
țintuit de ea pe dinăuntru. În cele din urmă, cu un horcăit final, 
bărbatul a murit, corpul a căzut de pe lamă, iar Holden și Jenny 
au intrat. 

— Da, a încuviințat Reginald din cap. Acum am rămas doar 
eu. 

— Monica și Lucio sunt în siguranţă? 

— Da, sunt în camerele lor, mai departe pe coridor. 

— Holden, am vorbit peste umăr, vrei, te rog, să-mi faci o 
favoare? Du-te și vezi dacă Monica și Lucio sunt teferi. Starea lor 
ar putea hotărî soarta domnului Birch. 


VP - 231 


Holden a îndepărtat cadavrul gărzii din prag și a zis: 

— Da, domnule. 

A ieșit, trăgând ușa după el cu un gest a cărui fermitate nu i-a 
scăpat lui Reginald. A zâmbit. Un zâmbet prelung, lent, trist. 

— Tot ce am făcut am făcut pentru Ordin, Haytham. Pentru 
binele întregii omeniri. 

— Cu prețul vieţii tatălui meu. Tu ne-ai distrus familia. Credeai 
că nu voi afla niciodată? 

A clătinat îndurerat din cap. 

— Dragul meu băiat, ca Mare Maestru trebuie să iei uneori 
decizii dificile. Nu te-am învățat asta? Eu te-am promovat ca 
Mare Maestru al Ritului Colonial, știind că și tu, la rându-ți, vei 
lua hotărâri similare și având încredere în capacităţile tale. Este 
vorba despre decizii luate în căutarea unui bine superior. În 
căutarea idealurilor pe care și tu le împărtășești, ţii minte? M-ai 
întrebat dacă m-am gândit că tu vei afla vreodată adevărul... 
Răspunsul este, bineînțeles, „da”. Ești tenace și plin de resurse. 
Eu te-am instruit să fii așa. A trebuit să mă gândesc la 
posibilitatea ca, într-o bună zi, să afli adevărul, dar am sperat 
că, atunci când va sosi ziua aceea, vei putea să privești totul 
mai filosofic. Zâmbetul lui era forțat. Ținând seama de numărul 
morţilor, trebuie să presupun că am fost dezamăgit în privinţa 
asta, așa-i? 

Am râs sec. 

— Așa-i, Reginald. Chiar așa. Tu n-ai făcut altceva decât să 
denaturezi toate lucrurile în care am crezut eu vreodată... și știi 
de ce? Nu pentru a aplica idealurile noastre, ci pentru a înșela. 
Cum putem inspira încredere, când în inimile noastre se 
ascunde minciuna? 

Reginald a clătinat iarăși din cap, cu dezgust. 

— Haide, astea-s prostii naive. Erau de așteptat din partea ta 
când erai tânăr ucenic, dar și acum? În vreme de război, faci tot 
ce poți pentru a-ţi asigura victoria. Important este însă ce vei 
face cu victoria aceea. 

— Ba nu! Trebuie să facem noi înșine ceea ce predicăm, altfel 
vorbele noastre nu înseamnă nimic. 

— Vorbește Asasinul din tine, a comentat el arcuind 
sprâncenele. 

Am ridicat din umeri. 


VP - 232 


— Nu mi-este rușine de rădăcinile mele. Am dispus de ani în 
care să-mi împac sângele de Asasin cu credințele templiere, și 
am făcut-o. 

O auzeam pe Jenny respirând lângă umărul meu, răsuflări 
neregulate, hârâite, ce începuseră să se înteţească. 

— Aha, deci așa, a rostit Reginald zeflemitor. Te consideri un 
mediator? 

Nu i-am răspuns. 

— Și crezi că poţi să schimbi lucruri? a urmat el, 
răsfrângându-și buza. 

De data asta însă Jenny a fost cea care i-a răspuns. 

— Nu, Reginald, a zis ea. Uciderea ta înseamnă răzbunare 
pentru ceea ce ne-ai făcut. 

El și-a întors atenţia către sora mea, observându-i prezența 
pentru prima oară. 

— Ce mai faci, Jenny? a întrebat-o, ridicând ușor bărbia, după 
care a continuat, nesincer: Văd că timpul nu te-a veștejit defel. 

Ea a scos un mărâit surd și gros din fundul gâtului. Cu coada 
ochiului, am văzut cum mâna în care ţinea stiletul a început să 
înainteze. Și Reginald a văzut mișcarea aceea și a urmat: 

— Viaţa de concubină a fost răsplătitoare pentru tine? 
Bănuiesc că ai putut în felul acela să vezi o parte însemnată din 
lume, multe popoare și culturi diferite... 

Încerca s-o irite, și reușea. Cu un urlet de furie născut din ani 
de subjugare, sora mea s-a repezit spre el, ridicând cuțitul. 

— Nu, Jenny...! am strigat, dar prea târziu, fiindcă, desigur, 
Reginald era pregătit. 

Făcuse exact ceea ce sperase el că va face și, când i-a intrat 
în raza de acţiune a brațului, și-a scos fulgerător propriul 
pumnal - îl ţinea probabil ascuns în brâu, la spate - și a evitat cu 
ușurință lovitura ei. Apoi Jenny a ţipat de durere și de indignare, 
când Reginald i-a înhățat încheietura și a răsucit-o, stiletul ei a 
căzut pe podea, iar braţul lui a cuprins-o după gât, lipindu-i 
tăișul pumnalului de beregată. 

Reginald m-a privit după aceea peste umărul ei și ochii i-au 
scânteiat. Mă aplecasem ușor înainte, gata să țâșnesc, dar el a 
apăsat lama pe pielea lui Jenny, care a scâncit; mâinile ei 
trăgeau de antebraţul lui, străduindu-se să  descleșteze 
strânsoarea. 

— Nu-nu, a rostit el pe un ton de avertizare. 


VP - 233 


A început apoi să meargă, fără a-și desprinde tăișul de gâtul 
surorii mele, trăgând-o după sine spre ușă, cu expresia feţei 
schimbându-i-se, totuși, de la triumf la iritare, când Jenny a 
început să se zbată. 

— Potolește-te! i-a mârâit printre dinţi. 

— Fă ce-ţi spune, Jenny, am îndemnat-o. 

Ea se zbătea însă în strânsoare și părul umezit de sudoare i se 
lipise în șuviţe pe faţă, de parcă ar fi fost atât de revoltată că-i 
căzuse prizonieră, încât ar fi preferat mai degrabă să fie tăiată 
decât să mai petreacă o secundă așa de aproape de el. Și într- 
adevăr Reginald a crestat-o, iar sângele a început să i se 
prelingă pe grumaz. 

— Stai locului, femeie! s-a răstit el, începând să-și piardă 
calmul. Pentru Dumnezeu, vrei să mori aici? 

— Mai bine să mor și fratele meu să te ucidă imediat după 
aceea, în loc să-ţi îngădui să scapi! a șuierat ea, tot 
zbuciumându-se. 

Apoi am văzut-o privind scurt spre podea. Nu departe de ei 
doi se afla cadavrul gărzii și am înţeles ce făcea Jenny cu o 
clipită înainte să se întâmple: Reginald s-a împiedicat de un 
picior întins al leșului și s-a împleticit. Doar puţin, dar îndeajuns. 
Indeajuns pentru ca Jenny, cu un răcnet de efort, să-l împingă 
înapoi, iar el să se dezechilibreze călcând peste santinelă, și să 
cadă, lovindu-se de ușă... acolo unde sabia mea rămăsese 
înfiptă prin lemn. 

Gura lui Reginald s-a deschis într-un țipăt tăcut de șoc și 
durere. Continua s-o ţină pe Jenny, dar strânsoarea i-a slăbit și 
ea s-a lăsat să cadă în față, lăsându-l țintuit de ușă și privind de 
la mine la pieptul său prin care ieșea vârful sabiei. Când chipul i 
s-a schimonosit de durere, i-am văzut dinţii însângeraţi. După 
aceea, foarte încet, s-a desprins din sabie și s-a alăturat gărzii, 
pe podea, cu palmele duse la rana din piept, cu sângele 
îmbibându-i veșmintele și începând deja să băltească pe podea. 

A întors puţin capul și m-a privit. 

— Eu am încercat să fac ce era bine, Haytham, mi-a spus. 
Sprâncenele i s-au unit. Sunt sigur că poţi să-nțelegi asta. 

L-am privit și mi-a părut rău, dar nu pentru el... ci pentru 
copilăria pe care mi-o furase. 


VP - 234 


— Nu, i-am răspuns și pe măsură ce lumina i-a dispărut din 
ochi, am sperat că va duce cu el indiferența mea pe lumea 
cealaltă. 

— Nenorocitule! a răcnit Jenny dinapoia mea. Se ridicase în 
patru labe și mârâia acum ca un animal. Consideră-te norocos 
că nu ţi-am tăiat boașele! 

Nu cred însă că Reginald a auzit-o. Cuvintele acelea trebuiau 
să rămână în lumea materială. El murise. 


V 


Am auzit zgomote dincolo de uşă, aşa că am trecut peste 
cadavru și am tras de clanță, pregătindu-mă să întâmpin mai 
multe gărzi, dacă ar fi fost nevoie. l-am zărit însă pe Monica și 
Lucio care mergeau pe palier, amândoi cu boccele în mâini și 
fiind conduși de Holden spre scară. Aveau tenul palid și chipul 
supt al celor încarceraţi de mult timp, iar Monica a icnit și a dus 
o palmă la gură, șocată, când a privit peste balustradă și a văzut 
leșurile din holul de la intrare. 

— Îmi pare rău, am zis fără să fiu prea sigur pentru ce îmi 
ceream scuze. 

Pentru că-i luasem prin surprindere? Pentru cadavre? Pentru 
prizonieratul lor de patru ani? 

Lucio m-a fulgerat cu o privire de ură nedisimulată, apoi și-a 
ferit ochii. 

— Mulţumim, domnule, a vorbit Monica în engleză stricată, 
dar nu-ţi dorim scuzele. Îți mulţumim fiindcă ne-ai eliberat în 
cele din urmă. 

— Dacă vreţi să ne așteptați, i-am zis, noi vom pleca 
dimineaţă. Holden, tu te simți în stare? 

— Da, domnule. 

— Am prefera totuși să plecăm imediat ce vom strânge ceva 
provizii care să ne ajungă pe drumul până acasă, a răspuns 
Monica. 

— Vă rog să așteptați, am spus și mi-am auzit oboseala din 
glas. Monica... Lucio... Vă rog să așteptați și vom călători toți 
mâine-dimineaţă, pentru a ne asigura că nu veţi avea probleme 
pe drum. 


VP - 235 


— Nu, mulțumim, domnule. Monica ajunsese la piciorul scării 
și a ridicat chipul spre mine. Cred că aţi făcut destule. Știm unde 
sunt grajdurile. Dacă ne putem lua niște merinde din bucătărie, 
apoi cai... 

— Sigur că da, sigur că da. Aveţi... aveţi cu ce să vă apăraţi, 
dacă vă întâlniți cumva cu tâlhari? 

Am coborât iute treptele, m-am aplecat și am luat o sabie de 
la gărzile moarte. l-am întins-o lui Lucio, cu mânerul înainte. 

— la-o, i-am spus. Vei avea nevoie de ea, pentru a-ţi proteja 
mama în drumul vostru spre casă. 

El a prins-o, a ridicat privirea spre mine și mi s-a părut că 
ochii i s-au îmbunat. 

Apoi a înfipt-o în mine. 


27 ianuarie 1758 


Moarte. Fuseseră multe morți și aveau să vină și mai multe. 

Cu ani în urmă, când îl omorâsem pe unul dintre ucigașii 
tatălui meu în Pădurea Neagră, îl înjunghiasem din greșeală în 
rinichi și astfel îi grăbisem sfârșitul. Când Lucio m-a străpuns cu 
sabia în holul de la intrarea în castel, am avut marele noroc că 
nu mi-a atins niciun organ vital. Lovitura lui fusese plină de 
ferocitate. Ca și în cazul lui Jenny, acţiunea se datorase anilor de 
furie înăbușită și de visuri de răzbunare. Și, întrucât eu însumi 
îmi petrecusem toată viața căutând răzbunare, nu-l puteam 
învinui pentru asta. El însă nu m-a ucis, pentru că, iată, acum 
scriu rândurile acestea. 

Rana a fost totuși suficient de gravă ca să mă ţină la pat 
pentru restul anului, în castel. Am fost pe muchia unei prăpăstii 
deasupra marelui nesfârșit al morţii, pierzându-mi la răstimpuri 
cunoștința, rănit, infectat și în ghearele febrei, dar am continuat 
lupta cu disperare; în interiorul meu o flăcăruie a spiritului slabă 
și abia pâlpâitoare refuzase să se stingă. 

Rolurile au fost inversate, și de data asta a fost rândul lui 
Holden să mă îngrijească. Când mă deșteptam din deliruri și 
zvârcoleli, în cearșafuri scăldate în sudoare, el era lângă mine, 
netezind așternuturile, punându-mi cârpe înmuiate în apă rece 
pe fruntea încinsă, alinându-mă. 


VP - 236 


— E-n regulă, domnule, e-n regulă. Stai liniștit. De acum ai 
scăpat din ce-a fost mai rău. 

Oare așa să fi fost? Oare scăpasem din ce fusese mai rău? 

Într-o zi - nu știu după cât timp de zăcut în pat cu febră - m- 
am trezit și, prinzându-mă bine de antebraţul lui Holden, m-am 
ridicat în capul oaselor, l-am privit drept în ochi și l-am întrebat: 

— Unde sunt Lucio și Monica? 

Aveam în fața ochilor imaginea aceea - un Holden furios și 
răzbunător, care-i ucisese pe amândoi. 

— Ultimele cuvinte pe care le-ai spus înainte de a-ţi pierde 
cunoștința, domnule, a fost să-i cruţăm și să-i eliberăm pe 
amândoi, a rostit el cu o privire ce sugera că nu era deloc 
încântat în privinţa aceea, așa că i-am cruțat. l-am lăsat să plece 
cu cai și provizii. 

— Bun, bun..., am horcăit și am simţit cum bezna se ridica 
iarăși să mă cuprindă. Nu poţi să-nvinovățești... 

— A fost o lașitate, domnule, a zis Holden trist pe când 
lunecam din nou în braţele leșinului. Nu există alt cuvânt pentru 
așa ceva. Lașitate. Acum închide ochii și odihnește-te... 

Am văzut-o și pe Jenny și, chiar în starea mea, rănit și febril, 
mi-a fost imposibil să nu observ schimbarea. Părea că ar fi 
dobândit o pace interioară. O dată sau de două ori am simţit-o 
stând lângă patul meu și am auzit-o vorbind despre viaţa în 
Queen Anne's Square, despre cum intenţiona să revină acolo și, 
folosind chiar cuvintele ei, să „se ocupe de afacere”. 

Detestam să mă gândesc la asta. Până și pe jumătate 
conștient, am simţit milă faţă de sărmanii care se ocupau în 
prezent de afacerile familiei Kenway după ce sora mea avea să 
se întoarcă la conducere. 

Pe o măsuţă de lângă pat se afla inelul de templier al lui 
Reginald, dar nu mi l-am pus pe deget, nu l-am ridicat, nici 
măcar nu l-am atins. Deocamdată, cel puţin, nu mă simţeam nici 
Templier, nici Asasin și nu doream să am nimic de-a face cu 
niciunul dintre Ordine. 

Apoi, la vreo trei luni după ce mă înjunghiase Lucio, am 
coborât din pat. 

Am tras aer adânc în piept și, cu Holden ţinându-mă cu 
mâinile de antebraţul stâng, am scos picioarele de sub plapumă, 
le-am coborât pe podeaua rece din lemn și am simţit cum 
cămașa de noapte îmi coboară până la genunchi, când m-am 


VP - 237 


ridicat întâia oară după un timp care mi se păruse că durase o 
viață. Am simţit imediat o durere în locul rănii și am dus palma 
acolo. 

— A fost o infecţie urâtă, domnule, a explicat Holden. A 
trebuit să tăiem o parte din carnea putrezită. 

Am făcut o grimasă. 

— Unde vrei să mergi, domnule? a întrebat Holden, după ce 
umblasem încetișor de la pat până la ușă. 

Mă simţeam ca un invalid, dar pentru moment eram fericit să 
fiu tratat ca atare. Puterile aveau să-mi revină în curând. lar 
atunci aveam să... 

„Revin ceea ce fusesem?” m-am întrebat. 

— Cred că aș vrea să mă uit pe fereastră, te rog, am zis. 

Holden a încuviințat și m-a condus acolo, ca să pot privi 
domeniul unde îmi petrecusem o parte atât de mare a copilăriei. 
In clipa aceea, mi-am dat seama că, aproape toată viaţa mea de 
adult, atunci când mă gândisem la „căminul meu” mă imaginam 
privind afară pe o fereastră, fie în grădina de la Queen Anne's 
Square, fie la domeniul castelului. Ambele locuri le numisem și 
încă le numeam „căminul meu”, iar acum - când știam tot 
adevărul despre tata și despre Reginald - ele ajunseseră să 
capete o însemnătate chiar mai mare, aproape o dualitate: două 
jumătăţi ale copilăriei și adolescenţei mele, două părţi ale 
bărbatului care devenisem. 

— Ajunge, Holden, mulțumesc, am zis și i-am îngăduit să mă 
conducă la pat. Am suit înapoi, simţindu-mă brusc... detest s-o 
recunosc, „fragil”, după lunga mea călătorie până la fereastră și 
înapoi. 

Cu toate acestea, recuperarea era aproape completă și 
gândul era suficient ca să-mi aducă un zâmbet pe faţă, în vreme 
ce Holden se ocupa cu strânsul unei căni de apă și a unui prosop 
folosit; chipul său purta o expresie ciudată, încruntată și 
indescifrabilă. 

— Mă bucur să te văd iarăși pe picioare, domnule, a rostit el 
când și-a dat seama că-l priveam. 

— Ție trebuie să-ţi mulțumesc, am spus. 

— Și domnișoarei Jenny, domnule, mi-a reamintit. 

— Așa este. 

— Pentru o vreme, amândoi am fost îngrijoraţi domnule. Ai 
fost pe muchie de cuțit. 


VP - 238 


— Ar fi fost cu adevărat caraghios să le fi supraviețuit 
războaielor, Asasinilor și eunucilor ucigași, doar ca să fiu omorât 
de un ţânc cu caș la gură. 

Am chicotit. Holden a încuviinţat din cap și a râs mai degrabă 
sec. 

— Așa este, domnule, a încuviințat el. Cu adevărat o ironie a 
sorții. 

— Ei bine, am zis, am supraviețuit ca s-o iau de la capăt cu 
luptele, iar în curând, peste vreo săptămână, ne vom întoarce în 
America să-mi continui treaba de acolo. 

El m-a privit și a încuviinţat din cap. 

— Cum dorești, domnule. Mai vrei și altceva acum? 

— Nu, nici vorbă. Scuză-mă, Holden, că am fost o asemenea 
bătaie de cap în ultimele luni. 

— Unica mea dorinţă este să te văd refăcut complet, 
domnule, a zis el și a părăsit odaia. 


28 ianuarie 1758 


Primul lucru pe care l-am auzit azi-dimineaţă a fost un țipăt. 
Țipătul lui Jenny. Intrase în bucătărie și-l găsise pe Holden 
atârnând la capătul unei frânghii de rufe. 

Am știut chiar înainte ca ea să fi dat buzna în odaia mea - am 
știut ce se întâmplase. Holden lăsase un bilet, dar n-ar fi fost 
necesar. Se sinucisese din cauza a ceea ce-i făcuseră preoții 
copți. Atât și nimic mai mult și, de fapt, n-a fost o surpriză. 

De la moartea tatii știam că stupoarea este o măsură bună a 
suferinței ce urmează. Cu cât te simţi mai paralizat, mai 
buimăcit și mai inert, cu atât este mai intensă perioada de 
tristeţe. 


VP - 239 


PARTEA A PATRA 


1774, DUPĂ ȘAISPREZECE ANI 


12 ianuarie 1774 


Scriind toate acestea la sfârșitul unei seri pline de 
evenimente, mintea îmi este obsedată de o întrebare. Este 
posibil ca... 

Ca eu să am un fiu? 

Raspunsul este că n-o știu cu certitudine, totuși există indicii 
și, poate mai stăruitor, un sentiment care mă sâcâie constant, 
care trage de poala veșmântului meu ca un cerșetor insistent. 

Desigur, nu-i unica povară pe care o port. Sunt zile în care mă 
simt gârbovit de amintiri, de îndoieli, regrete și durere. Zile în 
care simt că fantomele nu mă vor lăsa în pace. 

După ce l-am înmormântat pe Holden, eu am plecat spre 
America, iar Jenny a revenit în Anglia, la Queen Anne's Square, 
unde a rămas de atunci fără să se mărite vreodată. Fără doar și 
poate că a fost subiectul multor bârfe și presupuneri legate de 
anii pe care-i petrecuse departe de ţară, și fără îndoială că asta 
i-a convenit de minune. Corespondăm, dar, cu toate că mi-ar 
plăcea să spun că experiențele noastre comune ne apropiaseră, 
în realitate nu s-a întâmplat așa. Am corespondat, pentru că 
eram fraţi și simţeam că trebuia să păstrăm legătura. Jenny nu 
mă mai insulta, așa că bănuiesc că din acel punct de vedere 
relația ni se îmbunătăţise, totuși scrisorile ne erau plictisitoare și 
formale. Eram două persoane care trecuseră prin destule 
suferinţe și pierderi, cât pentru zece vieţi. Oare ce am fi putut 
discuta într-o scrisoare? Nimic - și de aceea discutam despre 
nimicuri. 


VP - 240 


Între timp - avusesem dreptate -, am deplâns moartea lui 
Holden. N-am cunoscut niciodată un bărbat mai strașnic decât el 
și nici nu voi cunoaște vreodată. Pentru el însă nu fuseseră 
suficiente forța și tăria de caracter de care nu ducea lipsă. Lui îi 
fusese răpită bărbăţia. Nu putuse să trăiască în asemenea 
condiții, nu fusese pregătit pentru asta și de aceea așteptase să- 
mi revin, după care-și luase viața. 

L-am jelit și probabil c-o voi face mereu, la fel cum am jelit, de 
asemenea, trădarea lui Reginald - pentru relaţia ce existase 
cândva între noi doi, ca și pentru minciunile și trădarea pe care 
se baza viaţa mea. Și am jelit, de asemenea, pentru omul care 
fusesem eu. Durerea lăsată de sabia lui Lucio nu mă mai 
părăsise - la răstimpuri mă străbătea câte un junghi dureros - și 
în ciuda faptului că nu-i îngăduisem trupului meu să 
îmbătrânească, el era decis s-o facă oricum. Smocuri mici de fire 
sârmoase de păr îmi crescuseră din nări și din urechi. Pe 
neașteptate, nu mai eram atât de mlădios cum fusesem cândva. 
Deși poziția mea în cadrul Ordinului era mai importantă ca 
oricând, din punct de vedere fizic nu mai eram bărbatul de altă 
dată. La întoarcerea în America, găsisem un loc în Virginia unde 
să cultiv tutun și grâu, și umblam călare pe întinderea 
domeniului meu, conștient că puterile mi se vlăguiau odată cu 
trecerea anilor. Încălecatul și descălecatul erau mai dificile 
decât înainte. Și nu spun dificile, ci doar mai dificile, pentru că 
tot eram mai puternic, mai iute și mai agil decât un bărbat cu 
jumătate din anii mei, iar pe domeniul meu nu era nimeni care 
să mă poată întrece din punct de vedere fizic. Chiar și așa însă... 
nu eram la fel de rapid, de puternic sau de mlădios ca pe 
timpuri. Vârsta nu uitase să mă taxeze. 

În 1773, a revenit și Charles în America și mi-a devenit vecin, 
un alt latifundiar din Virginia, aflat la numai o jumătate de zi de 
mers călare, iar noi doi am corespondat și am convenit că ar 
trebui să ne întâlnim pentru a discuta despre templieri și a 
plănui dezvoltarea intereselor Ritului Colonial. Am discutat în 
principal despre creșterea generală a stării de rebeliune, despre 
seminţele revoluției ce erau purtate de vânt și despre modurile 
cele mai bune în care am fi putut exploata situaţia aceea, 
întrucât coloniștii noștri erau tot mai obosiţi de reguli noi impuse 
de parlamentul britanic: Legea Timbrului, Legea Despăgubirii și 
Legea Vamală. Toate taxele acelea îi storceau, iar ei detestau că 


VP - 241 


nu exista nimeni care să le reprezinte opiniile și să le 
consemneze nemulțumirile. 

Printre nemulţumiţi se numara un anume George Washington. 
Tânărul ofițer care fusese cândva alături de Braddock 
demisionase din armată și acceptase să fie împroprietărit pentru 
ajutorul pe care-l oferise britanicilor în timpul Războiului franco- 
indian. Dar în anii scurși simpatiile i se schimbaseră. Ofiţerul cu 
ochi strălucitori pe care-l admirasem pentru caracterul plin de 
compasiune - cel puţin comparativ cu comandantul său - era 
acum unul dintre glasurile cele mai răsunătoare din mișcarea 
anti-britanică. Fără îndoială schimbase tabăra pentru că 
interesele guvernului Maiestăţii Sale se opuneau ambițiilor lui de 
afacerist; el participase la Adunarea statului Virginia și încercase 
să introducă legi care să interzică importul de bunuri din Marea 
Britanie. Faptul că erau legi sortite eșecului nu făcea decât să 
sporească sentimentul de nemulțumire naţională aflat în 
creștere. 

„Partida de ceai” care a avut loc în decembrie 1773 - adică, 
luna trecută - a însemnat culminarea a ani - ba nu, a decenii - 
de nemulțumiri. Transformând portul în cea mai mare cană cu 
ceai din lume, coloniștii au anunţat Marea Britanie și lumea 
întreagă că nu mai acceptau să vieţuiască sub o guvernare 
nedreaptă. În mod cert, în numai câteva luni avea să urmeze o 
revoltă la scară generală. De aceea, cu același entuziasm cu 
care aveam grijă de culturile mele, cu care îi scriam lui Jenny 
sau cu care coboram din pat în fiecare dimineaţă - cu alte 
cuvinte, aproape deloc am decis că era momentul ca Ordinul să 
întreprindă pregătiri pentru apropiata revoluţie și am convocat o 
întâlnire. 


Ne-am reunit, toţi laolaltă pentru prima dată după mai bine de 
cincisprezece ani, bărbaţii din Ritul Colonial alături de care 
trecusem prin atâtea aventuri în trecut. 

Acum eram adunați sub grinzile joase ale tavernei „Restless 
Ghost”, la periferia  Bostonului. Nu fusese goală când 
ajunseserăm noi, dar Thomas se îngrijise ca în scurt timp localul 


VP - 242 


să rămână doar al nostru, practic alungându-i pe cei câţiva 
băutori gârboviţi peste mesele din lemn. Aceia dintre noi care 
purtau de obicei uniformă erau acum în veșminte civile, cu 
haine încheiate până la gât și pălării coborâte mult pe ochi, și 
ne-am instalat în jurul unei mese cu halbe la îndemână: Charles 
Lee, Benjamin Church, Thomas Hickey, William Johnson și John 
Pitcairn. 

Aici am aflat întâia dată despre băiat. 

Benjamin a fost primul care a abordat subiectul. El era omul 
nostru din Fiii Libertăţii, o grupare de coloniști patrioţi, anti- 
britanici, care ajutase la organizarea „Partidei de ceai” din 
Boston, iar cu doi ani în urmă avusese o întâlnire, pe insula 
Martha's Vineyard. 

— Un flăcău indian, a zis el. Nu cineva pe care să-l mai fi 
văzut până atunci... 

— Nu țineai minte să-l mai fi văzut până atunci, Benjamin, l- 
am corectat. 

A făcut o grimasă. 

— Bine, nu era cineva pe care să țin minte că-l mai văzusem 
până atunci. Un flăcău care a venit direct la mine și, plin de 
tupeu, a vrut să știe unde era Charles. 

M-am întors către Charles. 

— Așadar, se interesa de tine. Știi cine este? 

— Nu, mi-a răspuns el, totuși în glasul lui am simţit o notă 
evazivă. 

— Dă-mi voie să reformulez atunci. Ai vreo bănuială despre 
cine ar putea fi acest flăcău? 

Charles s-a lăsat pe spate în scaun și a privit în depărtare, 
spre capătul opus al tavernei. 

— Nu cred, a spus după aceea. 

— Dar nu ești sigur? 

— A fost un băiat la... 

O tăcere stânjenită a părut să se lase peste masă. Bărbaţii fie 
s-au întins după halbe, fie s-au gârbovit, fie au găsit ceva 
interesant de studiat în focul din apropiere. Nimeni nu voia să 
mă privească în ochi. 

— Vrea cineva să-mi spună despre ce-i vorba? am întrebat. 

Bărbaţii aceștia... niciunul dintre ei nu făcea nici măcar cât a 
zecea parte din cât însemnase Holden. Mi-am dat seama că mă 


VP - 243 


săturasem de ei până peste cap. lar sentimentele acelea erau 
pe punctul de a se înteţi. 

Charles a fost primul care a ridicat privirea peste masă, s-a 
uitat drept în ochii mei și a spus: 

— Indianca ta. 

— Ce-i cu ea? 

— Îmi pare rău, Haytham, a urmat el, îmi pare sincer rău. 

— A murit? 

— Da. 

Bineînţeles, m-am gândit, suntem înconjurați de atâta moarte. 

— Când a murit? Cum? 

— În timpul războiului. În 1760. Acum paisprezece ani. Satul i- 
a fost atacat și incendiat. 

Am simţit cum mi se încleștează maxilarele. 

— Washington a fost, a urmat el repede. George Washington 
și oamenii lui. Au dat foc satului și indian... ea a murit în 
incendiu. 

— Ai fost acolo? 

S-a înroșit la față. 

— Da, sperasem să vorbim cu bătrânii satului despre locul 
străvechi al înaintașilor. Dar n-am putut face absolut nimic, 
Haytham, îmi dau cuvântul. Washington și soldații lui erau peste 
tot. În ziua aia au fost orbiţi de patima sângelui. 

— Și era un băiat? am întrebat. 

El și-a ferit brusc ochii. 

— Da, un băiat de vreo cinci ani. 

„De vreo cinci ani”, m-am gândit. Mi-am amintit-o pe Ziio, faţa 
ei pe care o iubisem cândva, pe când fusesem capabil de iubire, 
și am simţit un val de durere surdă pentru ea, urmat de dispreţ 
faţă de Washington, care se părea că învățase câte ceva din 
timpul cât servise sub generalul Braddock: brutalitatea și 
cruzimea. Mi-am amintit ultima dată când eu și Ziio fuseserăm 
împreună și mi-am imaginat-o în tabăra noastră micuță, 
uitându-se în depărtare, printre copaci, cu o privire pierdută și, 
aproape fără să-și dea seama, ducându-și palma în dreptul 
abdomenului. 

Nu, nu se putea! Am alungat acel gând pe dată. Era prea 
fantezist. Prea de necrezut. 

— Băiatul acela m-a ameninţat, a zis Charles. 


VP - 244 


În alte circumstanţe poate că aș fi surâs la imaginea lui 
Charles, înalt de aproape un metru nouăzeci, care să fie 
ameninţat de un băieţel indian de cinci ani... dacă n-aș fi 
încercat să absorb moartea lui Ziio. Am inspirat adânc, dar 
imperceptibil, am simţit aerul umplându-mi plămânii, după care 
am îndepărtat imaginea femeii. 

— N-am fost numai eu acolo, a rostit Charles pe un ton 
defensiv, iar eu am privit întrebător în jurul mesei. 

— Atunci spune. Cine a mai fost? 

William, Thomas și Benjamin au încuviinţat din capete, fixând 
toți cu privirea lemnul întunecat și presărat de noduri al tăbliei 
mesei. 

— Nu se poate să fi fost el, a spus William furios. Cu 
siguranţă, nu se poate să fi fost același puști. 

— Haide, Haytham, care-s șansele să fi fost tot el? a adăugat 
și Thomas Hickey. 

— lar tu nu l-ai recunoscut pe Martha's Vineyard? l-am 
întrebat pe Benjamin. 

A clătinat din cap și a strâns din umeri. 

— Era doar un puști, un băieţaș indian. Toţi seamănă între ei, 
nu? 

— Dar ce făceai tu pe Martha's Vineyard? 

Glasul i-a sunat iritat. 

— Eram într-o pauză. 

„Sau îţi făceai planuri să-ţi umpli buzunarele”, am gândit, dar 
cu glas tare am rostit: 

— Serios? 

Și-a țuguiat buzele. 

— Maestre Kenway, a zis el, dacă situaţia se va desfășura așa 
cum credem noi, și rebelii se vor organiza într-o armată, atunci 
am șanse importante să fiu numit medic-șef, una dintre poziţiile 
cele mai importante din armată. Eu cred că, în loc să întrebi de 
ce am fost în ziua aceea pe Martha's Vineyard, ai putea să mă 
feliciţi. 

A privit în jurul mesei, căutând susținere și s-a ales cu 
încuviinţări șovăitoare din partea lui Thomas și William, care mi- 
au aruncat în același timp căutături piezișe. 

Am cedat. 


VP - 245 


— Da, Benjamin, mi-am uitat complet bunele maniere. Într- 
adevăr, ziua când tu vei fi numit în rangul acela va însemna un 
succes important pentru Ordin. 

Charles și-a dres vocea sonor. 

— Noi mai sperăm și că, dacă se va forma o astfel de armată, 
chiar Charles al nostru va fi numit comandantul ei suprem. 

Nu am putut vedea precis, întrucât lumina din tavernă era 
foarte slabă, însă l-am simţit pe Charles înroșindu-se. 

— Este mai mult decât o simplă speranță, a protestat el. Eu 
sunt candidatul evident. Experienţa mea militară o întrece mult 
pe a lui George Washington. 

— Da, Charles, am suspinat eu, dar tu ești englez. 

— Născut în Anglia, s-a grăbit să precizeze, însă colonist în 
adâncul inimii. 

— Este posibil să nu conteze ceea ce există în adâncul inimii, 
am clătinat din cap. 

— Vom vedea! a replicat el indignat. 

„Așa-i, într-adevăr”, mi-am spus obosit, după care mi-am 
îndreptat atenţia asupra lui William, care fusese rezervat 
deocamdată, deși motivul era evident, întrucât el fusese cel mai 
afectat de „Partida de ceai”. 

— Și cum merge misiunea ta? l-am întrebat. Cum merg 
planurile de achiziţie de terenuri de la băștinași? 

Toţi o știam, desigur, dar trebuia spusă, și trebuia spusă de 
William însuși, indiferent dacă-i plăcea sau nu. 

— Confederaţia şi-a dat binecuvântarea în privinţa 
tranzacției..., a început el. 

— Dar...? 

William a tras aer adânc în piept. 

— Maestre Kenway, știi desigur despre planurile noastre de a 
strânge fonduri... 

— Frunze de ceai? 

— Și știi, desigur, totul despre „Partida de ceai”. 

Am ridicat braţele. 

— Repercusiunile au fost simţite în toată lumea. Mai întâi 
Legea Timbrului, acum asta. Coloniștii noștri se revoltă, așa-i? 

William m-a privit cu reproș. 

— Mă bucur că este o situație care te amuză. 

Am strâns din umeri. 


VP - 246 


— Eleganţa abordării noastre constă în acoperirea tuturor 
posibilităţilor. Aici, în jurul mesei, avem reprezentanți ai 
coloniștilor - l-am indicat pe Benjamin ai armatei britanice - |- 
am arătat pe John - și, desigur, propriul nostru mercenar, 
Thomas Hickey. Văzute din exterior, afiliaţiile noastre n-ar putea 
fi mai diferite. Voi aveţi în adâncul inimii idealurile Ordinului. Așa 
că, scuză-mă, William, dacă îmi voi păstra umorul în ciuda 
eșecului tău. O fac doar pentru că eu cred că-i doarun eșec, ba 
chiar unul mărunt. 

— Sper să ai dreptate, întrucât esența problemei este că 
modalitatea aceea de a strânge fonduri ne este acum închisă. 

— Din cauza acțiunilor rebelilor... 

— Exact. Și mai e ceva... 

— Ce anume? am întrebat și am simţit cum toţi ochii mă 
priveau. 

— Flăcăul indian a fost aici. A fost unul dintre conducătorii 
grupului. A aruncat lăzi cu ceai în apa portului. Toţi l-am văzut: 
eu, John, Charles... 

— Același flăcău? 

— Aproape sigur, a zis William, fiindcă avea un colier exact 
așa cum îl descrisese Benjamin. 

— Colier? am repetat. Ce fel de colier? 

Mi-am păstrat chipul netulburat, încercând să nu-mi înghit 
nodul din gât, în vreme ce Benjamin a descris colierul lui Ziio. 

„Asta nu-nseamnă nimic”, mi-am spus când au terminat. Ziio 
murise așa că, bineînţeles, colierul avea să fie trecut mai 
departe... asta dacă era același colier. 

— Mai a ceva, nu-i așa? am oftat, privindu-le chipurile. 

Au încuviinţat ca unul, însă Charles a fost cel care a vorbit. 

— Când Benjamin l-a întâlnit pe Martha's Vineyard, era un 
puști indian absolut obișnuit. În timpul „Partidei de ceai”, nu mai 
era așa, ci purta veșmântul. 

— Care veșmânt? 

— De Asasin. 


VP - 247 


27 iunie 1776 (după doi ani) 


Anul trecut cam pe vremea asta s-a dovedit că eu avusesem 
dreptate și că Charles se înșelase: George Washington a fost 
desemnat comandant suprem al recent formatei Armate 
Continentale, iar Charles a fost numit general-maior. 

lar dacă eu n-am fost încântat de vești, Charles a luat de-a 
dreptul foc și n-a încetat să fumege de atunci. li plăcea să spună 
că George Washington nu se pricepea să conducă nici măcar un 
pluton. Ceea ce, desigur, așa cum se întâmplă adesea, nu era 
nici adevărat, dar nici pe de-a-ntregul fals. In vreme ce 
Washington trăda, pe de o parte, naivitate în stilul său de 
conducere, pe de altă parte, el ne obținuse unele victorii 
notabile, cea mai importantă fiind eliberarea Bostonului în luna 
martie. De asemenea, oamenii lui se încredeau în el. Nu exista 
îndoială în această privinţă - avea unele calități remarcabile. 

Totuși, nu era un templier și noi doream ca revoluţia să fie 
condusă de unul dintre ai noștri. Nu numai că intenţionam să 
controlăm tabăra ce avea să câștige războiul, dar ne gândeam 
că am fi avut mai multe șanse de câștig sub conducerea lui 
Charles. De aceea am pus la cale un complot pentru uciderea lui 
Washington. Nimic mai simplu. Un complot care s-ar fi derulat 
perfect, dacă n-ar fi apărut o problemă: acel tânăr Asasin. Acel 
Asasin, care putea sau nu să fie fiul meu, ne stătea ca un 
ghimpe în coaste. 


Primul a murit William. Ucis anul trecut, la scurt timp după 
începerea Războiului de Independență. După „Partida de ceai”, 
William a început să mijlocească o afacere de cumpărare de 
teritorii de la indieni. A întâmpinat însă multă rezistenţă și nu în 
ultimul rând din partea Confederaţiei lrocheze, care s-a întâlnit 
cu William la reședința sa. Potrivit relatărilor, negocierile se 


VP - 248 


desfășuraseră bine, dar, așa cum se întâmplă uneori, s-au rostit 
unele cuvinte și situaţia a luat o întorsătură neplăcută. 

— Fraţilor, vă rog, pledase William, sunt sigur că vom găsi o 
soluţie. 

Dar  irochezii nu mai ascultaseră, ci susținuseră că 
pământurile erau ale lor. Își astupaseră urechile înaintea raţiunii 
lui William, care spusese că, dacă teritoriile treceau în mâinile 
templierilor, atunci noi le-am fi putut feri de ghearele oricărei 
forțe ar fi ieșit victorioasă din conflictul ce se apropia cu pași 
mari. 

Nemulțumirile mocneau între membrii Confederaţiei de 
indieni. Îndoielile îi rodeau. Unii au afirmat că ei nu s-ar putea 
lupta niciodată cu puternicele armate britanică sau colonistă; 
alţii erau de părere că intrarea într-o afacere cu William nu le-ar 
fi oferit o soluție mai bună. Uitaseră că templierii îi eliberaseră 
pe ai lor din sclavia lui Silas cu două decenii în urmă și-și 
aminteau doar expedițiile pe care William le organizase în 
pădure pentru a încerca să găsească locul străvechi al 
înaintașilor, ca și săpăturile întreprinse în gorganul cu templu. 
Ultragiile acelea le erau proaspete în minte, imposibil de trecut 
cu vederea. 

— Pace, pace, susținuse William. Nu v-am fost eu mereu un 
avocat bun? N-am căutat mereu să vă feresc de rele? 

— Dacă vrei să ne ferești, dă-ne arme. Muschete și cai, ca să 
ne putem apăra, replicase un membru al Confederaţiei. 

— Răspunsul nu este războiul, insistase William. 

— Noi ţinem minte că voi aţi mutat granițele. Chiar acum 
oamenii tăi sapă pe pământurile noastre, fără să arate pic de 
respect pentru cei care locuiesc pe ele. Cuvintele tale sunt 
mieroase, dar false. Nu am venit aici ca să negociem. Și nici ca 
să vindem. Am venit aici ca să vă spunem ţie și alor tăi să 
plecaţi de pe pământurile astea. 

Din nefericire, William recursese la forță pentru a-și impune 
punctul de vedere și un băștinaș fusese împușcat, după care 
urmase ameninţarea că vor fi și alţi morţi dacă cei din 
Confederație nu vor semna contractul. 

Spre meritul lor, irochezii refuzaseră să semneze și să se 
încline înaintea demonstraţiei de forță a lui William. Cât de 
amară fusese pesemne răzbunarea când au început să se 
prăbușească sub gloanțele de muschete. 


VP - 249 


lar apoi apăruse băiatul. l-am cerut omului lui William să mi-l 
descrie în detaliu, iar relatarea lui s-a potrivit exact cu ce 
povestise Benjamin despre întâlnirea de pe Martha's Vineyard, 
și cu ce văzuseră Charles, William și John în portul Boston. 
Tânărul purta același colier, același veșmânt de Asasin. Era 
aceeași persoană. 

— Și ce i-a spus lui William? l-am întrebat pe soldatul care 
stătea în fața mea. 

— Că intenţiona să pună capăt planurilor Maestrului Johnson, 
să-l oprească să mai revendice pământurile acelea pentru 
templieri. 

— William i-a răspuns? 

— Da, domnule, el i-a spus ucigașului său că templierii 
încercaseră să revendice pământurile pentru a-i proteja pe 
indieni. l-a mai spus că nici regele George, nici coloniștii nu erau 
preocupaţi de protejarea intereselor irochezilor. 

Am dat ochii peste cap. 

— Un argument nu tocmai convingător, mai ales că era în 
plină măcelărire a indienilor când l-a atacat tânărul. 

Soldatul a plecat fruntea. 

— Probabil că nu, domnule. 


Dacă am fost puţin prea filosofic în privinţa morţii lui William, 
există explicaţii. Deși sârguincios și dedicat muncii sale, William 
nu era nici pe departe un individ jovial și, răspunzând prin forță 
în faţa unei situaţii ce ar fi necesitat diplomaţie, practic pusese 
capăt negocierilor. O spun cu regret, însă el fusese cauza 
propriului său sfârșit și mă tem că eu n-am tolerat niciodată 
incompetenta: nici în tinereţe, când bănuiesc că o moștenisem 
de la Reginald, iar acum și mai puţin, după ce trecusem de a 
cincizecea aniversare. William fusese un prost și jumătate, iar 
pentru asta plătise cu viaţa. De asemenea, proiectul de obţinere 
de pământuri de la indieni, deși era important pentru noi, nu 
mai reprezenta principala prioritate încă de la izbucnirea 
războiului. Misiunea noastră primordială acum era să preluăm 
controlul armatei și, întrucât mijloacele oneste eșuaseră, am 


VP - 250 


revenit la cele „murdare” - punând la cale asasinarea lui 
Washington. 

Planul a suferit însă o lovitură când Asasinul l-a ucis pe John, 
ofițerul nostru britanic, din cauza acţiunilor sale de vânare a 
rebelilor. Din nou, deși a fost neplăcut să pierdem un om așa 
valoros, poate că planurile nu ne-ar fi fost afectate, dar în 
buzunarul lui John a fost găsită o scrisoare, care, din păcate, 
conţinea detaliile tentativei de asasinare a lui Washington și 
menţiona că Thomas Hickey fusese desemnat pentru acţiunea 
respectivă. Tânărul Asasin a plecat în grabă la New York, 
avându-l pe Thomas ca ţintă. 

Thomas se ocupa acolo de falsificarea de bani, ajuta la 
strângerea de fonduri și în același timp se pregătea pentru 
lichidarea lui George Washington. Charles se afla deja în New 
York cu Armata Continentală, așa că am pornit și eu într-acolo. 
La foarte scurt timp după ce am ajuns, am fost înștiințat că 
tânărul îl găsise pe Thomas, dar ambii fuseseră arestați și 
întemnițați în închisoarea Bridewell. 

— Thomas, este inadmisibil ca pe viitor să mai existe greșeli, 
ne-am înțeles? i-am spus când l-am vizitat, tremurând în frig și 
scârbit de duhoarea și hărmălaia din închisoare, când, pe 
neașteptate, l-am zărit în celula de alături pe Asasin. 

Și am știut. Tânărul avea ochii mamei sale, părul ei negru ca 
pana corbului, aceeași bărbie semeaţă. Era leit cu Ziio. Fără 
urmă de îndoială, era fiul meu. 


IV 


— El este, a zis Charles când am părăsit împreună 
închisoarea. 

Am tresărit, totuși el n-a observat: New York-ul era geros, 
răsuflarea ne ieșea ca niște norișori printre buze, iar el era mult 
prea preocupat să se încălzească. 

— Cine este? 

— Băiatul. 

Știam, desigur, la cine se referea. 

— Despre ce naiba vorbești, Charles? am zis cu un aer 
aparent iritat și am suflat în palme ca să mi le încălzesc. 


VP - 251 


— Mai ţii minte că ţi-am povestit despre un băiat pe care l-am 
întâlnit în 1760, când soldaţii lui Washington au atacat satul 
indian? 

— Da, ţin minte. Adică el este Asasinul? Același care a operat 
și în portul Boston? Același care i-a ucis pe William și pe John? EIl 
este „băiatul” care-i închis acum acolo? 

— Da, așa se pare. 

M-am răsucit spre Charles. 

— Tu-ţi dai seama ce înseamnă asta? Noi /-am creat pe 
Asasinul acela. În el clocotește ura faţă de toți templierii. El te-a 
văzut în ziua când satul lui a ars, așa-i? 

— Da... ţi-am spus deja... 

— Cred că și el ţi-a văzut inelul. Probabil că a purtat pecetea 
inelului tău pe pielea lui săptămâni bune după întâlnirea 
voastră. Am dreptate, Charles? 

— Grija ta faţă de el este mișcătoare, Haytham. De altfel, tu ai 
fost mereu un mare susținător al băștinașilor... 

Cuvintele i s-au oprit pe buze fiindcă în clipa următoare îi 
prinsesem în pumn piepţii mantiei și-l izbisem cu spatele de 
zidul din piatră al închisorii. Mi-am apropiat chipul de al lui și l- 
am sfredelit cu privirea. 

— Grija mea este faţă de Ordin, i-am spus. Unica mea grijă 
este faţă de Ordin. Și te rog să mă corectezi, dacă greşesc, 
Charles, dar Ordinul nu predică masacrarea fără noimă a 
băștinașilor și incendierea satelor lor. Din câte îmi aduc aminte, 
eu nu am predat niciodată asemenea precepte. Și știi de ce? 
Pentru că un astfel de comportament creează - cum s-o descriu 
cât mai bine? - „ostilitate” printre aceia pe care noi sperăm să-i 
câştigăm de partea gândirii noastre. Este genul de 
comportament care îi trimite pe neutri în goana mare de partea 
inamicilor noștri. Așa cum s-a întâmplat aici. Au murit oameni, 
iar planurile ne sunt amenințate din cauza comportamentului 
tău de acum șaisprezece ani. 

— N-a fost comportamentul meu... Washington a... 

Mi-am descleștat pumnul din mantia lui, m-am retras un pas 
și mi-am încrucișat mâinile la spate. 

— Washington va plăti pentru ce a făcut. Vom avea grijă de 
asta. Este brutal, asta-i foarte clar, și nu-i potrivit pentru 
conducere. 


VP - 252 


— Sunt de acord, Haytham, și m-am gândit deja la un plan ca 
să nu mai existe întreruperi și să putem împușca doi iepuri dintr- 
un foc. 

L-am privit cu atenție. 

— Continuă. 

— Tânărul indian va fi spânzurat pentru că a complotat la 
uciderea lui George Washington și pentru că l-a omorât pe 
gardianul închisorii. Washington va fi acolo, bineînţeles - o să 
mă asigur de asta și putem folosi ocazia pentru a-l ucide. 
Thomas va fi perfect încântat s-o facă. Rămâne doar ca tu, în 
calitate de Mare Maestru al Ritului Colonial, să autorizezi 
misiunea. 

— Este cam în pripă, am rostit și mi-am putut auzi îndoiala din 
glas. 

Dar de ce? De ce oare îmi mai păsa cine trăia sau murea? 

Charles a desfăcut braţele. 

— Da, este în pripă, dar uneori planurile cele mai bune sunt 
cele făcute cu pregătiri puţine. 

— Așa este, am aprobat din cap, așa este. 

— Deci? 

Am căzut pe gânduri. Printr-un singur cuvânt aș fi ratificat 
execuția propriului meu copil. Oare ce monstru putea face una 
ca asta? 

— Treceţi la treabă, am spus. 

— Perfect, a zis Charles satisfăcut și și-a bombat pieptul. Nu 
vom mai pierde nicio clipă. În seara asta vom trimite vorbă în tot 
New York-ul că mâine un trădător al revoluţiei își va cunoaște 
sfârșitul. 


V 


De acum este prea târziu pentru sentimente paterne. Dacă în 
inima mea existase vreodată ceva capabil să aibă grijă de 
copilul meu, acel ceva fusese denaturat sau arsese demult. Anii 
de trădări și de măceluri se îngrijiseră de asta. 


VP - 253 


28 iunie 1776 


În dimineaţa asta m-am trezit brusc în camera mea, m-am 
ridicat în capul oaselor și am privit în jur la încăperea străină. 
Dincolo de geam, străzile New York-ului începuseră să se anime. 
Îmi imaginam eu oare sau exista o tensiune în văzduh, o agitaţie 
în conversațiile al căror murmur se ridica până la fereastra mea? 
Și dacă era așa într-adevăr, avea oare vreo legătură cu faptul că 
urma să aibă loc o execuţie în oraș? Azi aveau să-l spânzure 
pe... 
Connor, așa-l cheamă. Acesta-i numele pe care i l-a pus Ziio. 
M-am întrebat cât de diferit ar fi fost totul, dacă eu și Ziio l-am fi 
crescut împreună în lumea asta? 

Oare s-ar fi numit tot Connor? 

Oare ar fi ales tot calea Asasinilor? 

lar dacă răspunsul la întrebare ar fi fost: „Nu, el n-ar fi ales 
calea Asasinilor, pentru că tatăl lui era Templier”, atunci asta n- 
ar fi însemnat că eu eram o abominaţie, un accident, un metis? 
Un individ cu loialităţi împărțite? 

Și în același timp cineva care decisese că nu putea accepta ca 
fiul lui să moară. Nu azi. 

M-am îmbrăcat, însă nu în hainele mele obișnuite, ci cu o 
mantie neagră, a cărei glugă mi-am tras-o peste cap, apoi m-am 
grăbit spre grajd, mi-am luat iapa și i-am dat pinteni spre piaţa 
unde urma să aibă loc execuția. Am străbătut străzi noroioase 
ticsite de trecători, care se fereau din calea mea și mă 
amenințau cu pumnii sau mă fulgerau cu priviri mocnite de sub 
borurile pălăriilor. Mi-am continuat drumul grăbit spre locul unde 
mulțimile erau și mai ticsite de spectatorii ce se îmbulzeau să 
vadă execuția. 

lar în timp ce mergeam, m-am întrebat ce făceam și mi-am 
dat seama că nu știam. Simţeam doar că fusesem adormit, iar 
acum mă deșteptasem brusc. 


VP - 254 


Acolo, pe eșafod, spânzurătoarea își aștepta următoarea 
victimă, sub privirile unei gloate destul de mari, care aștepta 
încântată divertismentul. Pe marginile pieţei se înșiruiau cai și 
căruțe, pe care familii se cocoțaseră pentru a vedea mai bine: 
bărbaţi pe ale căror figuri se citea lașitatea, femei scunde cu 
chipuri încruntate și îngrijorate și copii murdari. Cei sosiți mai 
devreme stăteau nemișcaţi în piaţă, pe când alţii se înghesuiau 
întruna îndărătul lor: femei care bârfeau în grupuri, bărbaţi ce 
trăgeau câte un gât de bere sau de vin din ploști de piele. Toţi 
veniseră aici ca să urmărească executarea fiului meu. 

Într-o margine a pieţei a apărut o căruţă flancată de soldaţi și 
l-am zărit pe Connor înăuntru, după care Thomas Hickey a sărit 
jos, rânjind larg, și l-a tras pe tânăr, zeflemisindu-l: 

— Doar nu credeai c-aș fi ratat petrecerea de adio, nu? Am 
auzit că Washington însuși va fi prezent. Sper că n-o să i se- 
ntâmple nimic rău... 

Cu mâinile legate în față, Connor i-a aruncat o privire plină de 
ură și m-am minunat o dată în plus cât de mult din mama lui 
regăseam în trăsăturile acelea. Dar alături de sfidare și bravură, 
astăzi se mai vedea și... frica. 

— Ai spus că va fi un proces, a zis el. 

— Mă tem că trădătorii n-au parte de procese, a replicat. Lee 
și Haytham au decis asta. Pe tine te așteaptă direct ștreangul. 

Am îngheţat. Connor avea să suie treptele eșafodului crezând 
că eu îi semnasem condamnarea la moarte. 

— Nu voi muri azi! a anunţat el mândru. Nu același lucru se 
poate spune însă despre tine. 

Dar cuvintele acelea le-a rostit peste umăr, întrucât soldaţii 
care-i escortaseră căruţa în piaţă s-au folosit de cozile lăncilor 
pentru a-l îmboldi spre spânzurătoare. Vacarmul s-a întețit, când 
spectatorii care se trăseseră în lături pentru a le face loc să 
treacă au întins în același timp braţele ca să încerce să-l prindă, 
să-l lovească, să-l doboare. Am văzut un bărbat cu ochi 
scăpărând de mânie care trăsese braţul îndărăt pentru a-l lovi 
cu pumnul, dar mă aflam destul de aproape ca să-l prind, să-i 
răsucesc braţul la spate, dureros, apoi să-l trântesc la pământ. 
M-a privit furios, dar vederea ochilor mei scăpărători dinăuntrul 


VP - 255 


glugii ce-mi adumbrea chipul l-a oprit și, pe când se ridica, 
gloata scăpată de sub control l-a îndepărtat de mine. 

Între timp Connor fusese dus mai departe prin culoarul acela 
de pe care se revărsau asupra lui imprecații răzbunătoare, iar 
eu mă găseam prea departe ca să opresc alt bărbat care s-a 
repezit pe neașteptate și l-a înșfăcat... totuși eram îndeajuns de 
aproape ca să-i disting faţa sub glugă, îndeajuns de aproape ca 
să-i citesc pe buze. 

— Nu ești singur. Ajunge să strigi când ai nevoie... 

Era Achilles, un Asasin cunoscut. 

El se afla aici... ca să-l salveze pe Connor, care i-a răspuns: 

— Lăsaţi-mă pe mine... trebuie să-l opriţi pe Hickey. El... 

Apoi însă a fost târât mai departe și am terminat fraza aceea 
în mintea mea: ... intenționează să-l ucidă pe George 
Washington. 

Vorbești de lup și... Comandantul suprem apăruse cu o gardă 
personală restrânsă. Când Connor a fost suit pe eșafod și un 
călău i-a trecut ștreangul pe după gât, atenţia mulţimii s-a 
îndreptat spre capătul opus al pieţei, unde Washington era 
condus spre o estradă mai înaltă, care, chiar acum, era curățată 
în grabă de gărzi. Charles îl însoțea în calitate de general-maior 
și mi-a oferit posibilitatea de a-i compara: Charles era mult mai 
înalt, dar avea o oarecare răceală prin comparaţie cu farmecul 
cuceritor al lui Washington. Uitându-mă la ei unul lângă celălalt, 
am înțeles imediat motivul pentru care Congresul Continental îl 
preferase pe cel din urmă. Charles arăta foarte britanic. 

După aceea Charles a plecat de lângă Washington și, însoţit 
de două gărzi, a traversat piaţa, cu mulţimea făcându-le loc, 
apoi a suit treptele eșafodului, iar de acolo s-a adresat gloatei, 
care s-a împins înainte. M-am pomenit strivit între trupuri, 
simțind miros de bere și sudoare, folosindu-mi coatele pentru a 
încerca să-mi găsesc spaţiu ca să respir în cireada aceea. 

— Fraţi, surori și camarazi patrioţi, a început Charles și o 
tăcere încordată s-a lăsat peste mulțime. Acum câteva clipe am 
aflat despre o uneltire atât de josnică, atât de mizerabilă, încât 
simpla ei repetare, acum, îmi tulbură întreaga ființă. Bărbatul 
acesta a complotat să-l ucidă pe iubitul nostru general. 

Spectatorii au icnit ca unul. 

— Așa este! a răgit Charles. Nimeni nu poate spune ce 
nebunie sau ce forță a întunericului l-a mânat să gândească așa. 


VP - 256 


lar el însuși nu vorbește în propria-i apărare. Nu trădează nicio 
remușcare. Și cu toate că l-am rugat și l-am implorat să ne 
împărtășească ceea ce știe, a păstrat o tăcere de moarte. 

La auzul acelor cuvinte, călăul a înaintat și a aruncat un sac 
peste capul lui Connor. 

— Dacă bărbatul acesta nu vrea să-și explice fapta - dacă nu 
vrea să mărturisească și să se căiască -, ce altă opţiune avem 
noi? El a căutat să ne împingă în mâinile inamicului. Ca atare, 
suntem mânați de justiţie să-l îndepărtăm din lumea aceasta. 
Fie ca Domnul să aibă milă de sufletul lui! 

Terminase de vorbit și eu am privit în jur, încercând să zăresc 
și alți oameni de-ai lui Achilles. Dacă puseseră la cale o misiune 
de salvare, acum era momentul prielnic. Dar unde erau? Ce 
naiba plănuiseră? 

Un arcaș. Probabil că aveau să folosească un arcaș. Nu era 
nici pe departe soluţia ideală: o săgeată n-avea să reteze 
complet frânghia, putând doar să spere că o va slăbi totuși 
suficient pentru ca greutatea corpului lui Connor să facă restul și 
s-o rupă. Pe de altă parte, ar fi fost într-adevăr cel mai sigur, 
deoarece putea fi trasă de... 

De departe. M-am întors și am privit clădirile din spatele meu. 
Așa era - în locul pe care l-aș fi ales și eu stătea un arcaș în 
dreptul unei ferestre înalte, cu canaturi. Pe când mă uitam, el a 
întins arcul și a privit în lungul săgetții, ţintind cu atenţie. lar 
apoi, exact în clipa când trapa din eșafod s-a deschis și Connor a 
căzut în gol, arcașul a tras. 

Săgeata a șuierat pe deasupra noastră, deși eu eram singurul 
care știa de existența ei, și mi-am îndreptat ochii spre eșafod la 
tanc pentru a o vedea cum lovește frânghia și o slăbește, 
desigur, nu suficient însă pentru a se rupe. 

Am riscat să fiu văzut și descoperit, dar am făcut oricum ceea 
ce am făcut, din instinct și din impuls. Mi-am scos pumnalul de 
sub mantie și l-am azvârilit, privindu-l cum s-a rotit prin văzduh, 
după care i-am mulțumit Domnului, deoarece a retezat frânghia 
și a terminat treaba. 

Când trupul zvârcolindu-se și - slavă cerului! - viu al lui 
Connor a căzut prin trapă, o rumoare s-a ridicat în jurul meu. 
Pentru o secundă în jur s-a făcut un cerc lat de un braţ, când 
spectatorii se retrăseseră la unison de lângă mine. In același 
moment l-am zărit pe Achilles strecurându-se sub eșafod, acolo 


VP - 257 


unde căzuse Connor. După care m-am luptat ca să scap, pentru 
că stupoarea șocată a fost înlocuită de un vuiet răzbunător, 
lovituri de pumn și de picior s-au îndreptat către mine, iar 
gărzile au pornit să-și croiască drum prin gloată în direcția mea. 
Mi-am activat pumnalul secret și am rănit doi-trei spectatori - 
suficient pentru ca vederea sângelui să-i pună pe gânduri pe alţi 
curajoși. Mai temători acum, oamenii mi-au făcut loc. M-am 
repezit afară din piață și am alergat spre cal, însoţit de 
huiduielile mulțimii mânioase. 


— A ajuns la Thomas înainte ca el să se poată apropia de 
Washington, a zis Charles nefericit, mai târziu, când stăteam în 
penumbra din taverna „Restless Ghost”, ca să discutăm despre 
evenimentele petrecute în ziua aceea. 

Era agitat și privea întruna peste umăr. Arăta exact așa cum 
mă simţeam eu și aproape că i-am invidiat libertatea de a-și 
exprima sentimentele. Eu trebuia să-mi camuflez clocotul 
interior. Și ce mai clocot era acela! Îi salvasem viaţa fiului meu, 
dar sabotasem practic munca propriului meu Ordin - o 
operaţiune pe care o decretasem eu însumi. Eram un trădător. 
Îmi trădasem oamenii. 

— Ce s-a-ntâmplat? am întrebat. 

Connor ajunsese la Thomas și înainte de a-l ucide îi pusese 
întrebări. De ce încercase William să cumpere pământurile 
indienilor? De ce încercaserăm noi să-l omorâm pe Washington? 

Am încuviințat din cap. Am sorbit din bere. 

— Ce a spus Thomas? 

— l-a zis lui Connor că nu va găsi niciodată răspunsuri la 
întrebările lui. 

Charles m-a privit, iar ochii îi erau obosiţi. 

— Ce facem acum, Haytham? Ce facem? 


VP - 258 


7 ianuarie 1778 (după doi ani) 


Charles începuse să-l deteste pe Washington și eșecul 
tentativei noastre de asasinare n-a făcut decât să-i sporească 
furia. Considera supraviețuirea lui Washington ca pe un afront 
personal la adresa sa - cum îndrăznise asta? - și nu l-a iertat 
niciodată. La scurtă vreme după aceea, New York-ul a căzut în 
mâinile britanicilor, iar Washington, care scăpase ca prin 
urechile acului de captură, a fost învinovăţit, și nu doar de 
Charles, care fusese singurul neimpresionat de incursiunea 
ulterioară a lui Washington peste râul Delaware, cu toate că 
victoria lui în Bătălia de la Trenton îi reînnoise încrederea în 
revoluţie. Charles a fost și mai furios când Washington a pierdut 
după aceea Bătălia de la Brandywine, și astfel Philadelphia. 
Atacul lui Washington asupra britanicilor la Germantown fusese 
o catastrofă. lar acum urma Valley Forge. 

După ce învinsese în Bătălia de la White Marsh, Washington 
își dusese trupele într-un loc despre care spera că va fi mai sigur 
în anul următor. A ales terenul înalt Valley Forge din 
Pennsylvania, iar douăsprezece mii de soldaţi Continentali, atât 
de prost echipați și atât de obosiţi, încât desculţii au lăsat după 
ei o dâră de urme însângerate, au mărșăluit pentru a ridica 
tabăra și a se pregăti de apropierea iernii. 

A fost un dezastru. Proviziile și îmbrăcămintea erau teribil de 
puţine, iar caii mureau de foame. Tifosul, icterul, dizenteria și 
pneumonia au bântuit tabăra și au ucis mii de oameni. Moralul și 
disciplina erau atât de scăzute, încât practic erau inexistente. 

Cu toate acestea, în ciuda pierderii New York-ului și a 
Philadelphiei, precum și a morţii prelungi, lente și înghețate a 
armatei sale în Valley Forge, Washington avea un înger păzitor: 
pe Connor. lar acesta, mânat de certitudinile tinereţii, credea în 
Washington. Nici măcar un singur cuvânt al meu nu l-ar fi putut 
convinge de contrariu, asta era sigur; nimic din ce i-aș fi putut 
spune nu l-ar fi putut determina să creadă că de fapt tocmai 
Washington era răspunzător pentru moartea mamei sale. În 
mintea lui, templierii erau vinovaţi - și cine l-ar fi putut acuza că 

VP - 259 


ajunsese la concluzia aceea? La urma urmelor, el îl văzuse pe 
Charles acolo în ziua respectivă. Și nu numai pe Charles, ci și pe 
William, Thomas și Benjamin. 

Ah, Benjamin! Cealaltă problemă a mea... În ultimii ani, se 
dovedise o rușine pentru Ordin, ca să mă exprim în termeni 
delicați. După ce încercase să le vândă informaţii britanicilor în 
1775, fusese adus în faţa unui complet de judecată, condus de 
nimeni altul decât George Washington însuși. Benjamin 
ajunsese, așa cum prezisese chiar el cu atâţia ani în urmă, 
medicul-șef și directorul general al serviciului medical al Armatei 
Continentale. Fusese găsit vinovat de „comunicare cu inamicul” 
și închis până la începutul acestui an, când fusese eliberat și... 
dispăruse imediat. 

Nu știu dacă se lepădase de idealurile Ordinului, așa cum 
Braddock o făcuse în trecut. Ştiam însă că Benjamin se număra 
probabil printre cei care puseseră la cale furturile de provizii 
destinate taberei Valley Forge, ceea ce, bineînţeles, înrăutăţea 
și mai mult soarta sărmanilor de acolo; el abandonase 
obiectivele Ordinului în favoarea câștigului personal și de aceea 
trebuia oprit - o sarcină pe care mi-o asumasem personal, 
începând din vecinătatea lui Valley Forge și călărind prin 
sălbăticiile înghețate și acoperite de zăpadă din Philadelphia, 
până am ajuns la biserica în care campase Benjamin. 


O biserică în care să caut un Church. Sălașul era însă 
abandonat. Nu doar de enoriașii săi, ci și de oamenii lui 
Benjamin. Cu zile în urmă, ei fuseseră aici, dar acum... nimic. 
Nici provizii, nici oameni, doar rămășițe de focuri, deja reci, și 
petice neuniforme de noroi și sol neacoperit de zăpadă unde 
fuseseră instalate corturile. Mi-am legat calul lângă ușa din 
spate a bisericii, apoi am intrat; gerul era la fel de mușcător ca 
afară. In naos erau alte rămășițe de focuri, iar lângă ușă se 
găsea un maldăr de lemne, pe care, când le-am privit cu 
atenţie, am văzut că erau stranele ce fuseseră transformate în 
lemne pentru foc. Veneraţia este prima victimă a frigului. 


5 Joc de cuvinte intraductibil în Ib. engleză: church înseamnă „biserică”. (n. trad.). 
VP - 260 


Stranele rămase erau dispuse în două rânduri de o parte și 
cealaltă a bisericii, orientate către un amvon impunător, dar 
neutilizat de multă vreme, iar grăunţii de praf pluteau și dansau 
în raze groase de lumină pătrunse prin ferestrele murdare, 
amplasate sus în pereţii impunători din piatră. Pe pardoseala 
rugoasă, tot din piatră, erau împrăștiate tot felul de lăzi 
răsturnate și resturi de ambalaje; câteva secunde, am mers 
printre ele, aplecându-mă din când în când, să întorc câte o ladă 
cu speranţa că voi găsi un indiciu al destinaţiei lui Benjamin. 

Am auzit apoi sunete - pași dinspre ușă - și am încremenit; 
după aceea m-am ascuns fulgerător înapoia amvonului, exact în 
clipa în care ușile masive din stejar au scârțâit și s-au deschis, 
lent și ameninţător, și a intrat o siluetă. Ai fi putut crede că-mi 
urma cu exactitate pașii, întrucât a descris prin naos exact 
același traseu ca al meu, răsturnând și cercetând toate lăzile, ba 
chiar blestemând în barbă cum făcusem și eu. 

Era Connor. 

L-am privit de la adăpostul amvonului. Purta veșmintele de 
Asasin, era încruntat și preocupat, și l-am urmărit o vreme. 
Parcă mă vedeam pe mine - o versiune mai tânără a mea, ca 
Asasin, calea pe care ar fi trebuit s-o urmez, calea pentru care 
fusesem crescut și pe care aș fi mers, dacă n-ar fi fost trădarea 
lui Reginald Birch. Privindu-l pe Connor, am simţit un amestec 
intens de emoţii, printre care regret, amărăciune, ba chiar și 
invidie. 

Am înaintat spre el în tăcere. Eram curios cât de bun era ca 
Asasin. 

Sau, ca să mă exprim altfel: era curios cât de bun mai eram 
eu. 


Da, încă eram bun. 

— Tată, a rostit el după ce l-am pus la pământ și i-am lipit 
lama pumnalului de gât. 

— Connor, am rostit batjocoritor. Ai vreo ultimă dorinţă? 

— Așteaptă. 

— Proastă alegere. 


VP - 261 


S-a încordat sub mâinile mele și ochii i s-au învăpăiat. 

— Ai venit să-l cauţi pe Church, așa-i? Să te asiguri c-a furat 
destul pentru fraţii tăi britanici? 

— Benjamin Church nu-i fratele meu, am ţâţăit. Tot așa cum 
nu sunt nici soldaţii britanici sau regele lor idiot. M-am așteptat 
la naivitate, dar așa ceva... Templierii nu luptă pentru Coroană. 
Noi dorim aceleași lucruri ca voi, băiete: libertate, justiţie, 
independență. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— Johnson... Pitcairn... Hickey... Toţi ăștia au încercat să fure 
pământuri. Să jefuiască așezări. Să-l omoare pe George 
Washington. 

Am suspinat. 

— Johnson a încercat să obţină pământurile pentru ca noi să 
le putem proteja. Pitcairn a intenţionat să încurajeze diplomaţia 
- pe care voi ați distrus-o suficient încât să declanșaţi un 
nenorocit de război. lar Hickey? George Washington este un 
conducător jalnic. A pierdut aproape toate bătăliile la care a 
participat. Este sfâșiat de îndoieli și nesiguranţe. Ajunge să te 
uiţi la Valley Forge ca să-ți dai seama că-ţi spun adevărul. Toţi 
am duce-o mai bine, dacă n-ar fi el. 

Mi-am dat seama că vorbele mele aveau un efect asupra lui 
Connor. 

— Uite ce-i, am urmat, oricât de mult mi-ar plăcea să mă iau 
cu tine la trântă, gura lui Benjamin Church este la fel de mare ca 
și orgoliul lui. În mod clar, tu vrei proviziile pe care le-a furat el; 
eu vreau ca el să fie pedepsit. Interesele noastre sunt asociate. 

— Și ce propui? a întrebat Connor bănuitor. 

„Într-adevăr”, m-am întrebat, „ce propuneam?” Am văzut 
cum ochii lui Connor se îndreaptă spre amuleta de la gâtul meu 
și, ca un fel de replică nerostită, m-am uitat la colierul lui. Fără 
doar și poate, Ziio îi povestise despre amuletă; fără doar și 
poate, el ar fi dorit să mi-o ia. Pe de altă parte, emblemele pe 
care noi doi le purtam la gât erau aduceri-aminte despre Ziio. 

— Un armistițiu, am spus. Poate că - poate - ne va face bine 
amândurora să petrecem timp împreună. La urma urmelor, tu 
ești fiul meu și încă ai putea fi salvat de propria-ţi ignoranță. 

A urmat o pauză. 


VP - 262 


— Sau te-aș putea omori acum, dacă preferi? am zis și am 
izbucnit în râs. 

— Ştii unde s-a dus Church? a întrebat Connor. 

— Mă tem că nu. Sperasem să-l prind în ambuscadă, pe el sau 
pe unul dintre oamenii lui, când va reveni aici. Se pare însă că 
am sosit prea târziu. Au plecat definitiv. 

— Poate că eu i-aș putea lua urma, a zis Connor cu o notă 
stranie de mândrie în glas. 

M-am retras câțiva pași și am privit în timp ce el mi-a oferit o 
demonstraţie ostentativă a instrucției pe care o primise de la 
Achilles, indicând semnele de pe podea lăsate de lăzile ce 
fuseseră târâte. 

— Lăzile erau grele, a zis fiul meu. Probabil că au fost suite 
într-o căruţă, pentru a fi transportate. În ele se aflau nu numai 
provizii, ci și materiale medicale și haine. 

După ce am ieșit din biserică, Connor a indicat un loc unde 
zăpada era bătătorită. 

— Aici a fost o căruţă... care s-a îngreunat treptat pe măsură 
ce a fost încărcată. Ninsoarea a acoperit urmele, totuși au mai 
rămas destule semne ca să pornim după ele. Haide... 

Mi-am luat calul, m-am alăturat lui și am pornit. Connor arăta 
pe rând diverse indicii, iar eu am încercat să-mi ascund 
admiraţia. Nu pentru prima dată am fost surprins de 
similitudinile din cunoașterea noastră și l-am văzut pe tânăr 
procedând așa cum aș fi făcut și eu într-o situaţie 
asemănătoare. După ce ne-am îndepărtat cu douăzeci și cinci 
de kilometri de tabără, el s-a răsucit în șa și mi-a azvâărlit o 
privire triumfătoare, după care a arătat drept înainte. Ceva mai 
departe era o căruță stricată, al cărei vizitiu încerca să repare o 
roată și bodogănea când ne-am apropiat: 

— Asta mi-e bafta... O să-ngheț aici și-o să mor, dacă nu repar 
asta... 

La auzul apropierii noastre, a ridicat capul surprins și ochii i s- 
au mărit de spaimă. Avea o muschetă, dar era prea departe ca 
să ajungă în timp util la ea. Am știut îndată - exact când Connor 
s-a grăbit să întrebe: „Eşti omul lui Benjamin Church?” - că va 
încerca să fugă, și așa s-a și întâmplat. Cu ochi îngroziţi, a sărit 
în picioare și a pornit spre lizieră, afundându-se în zăpadă cu o 
alergare șchiopătată, care avea graţia unui elefant rănit. 


VP - 263 


— Frumos l-ai abordat, i-am surâs lui Connor, care mi-a 
aruncat o căutătură mânioasă, a sărit din șa și s-a repezit către 
lizieră pentru a-l urmări pe căruţaș. 

Am oftat, apoi am descălecat, mi-am verificat pumnalul și am 
ascultat atent zgomotele din pădure când fiul meu l-a ajuns pe 
omul lui Benjamin; după aceea, am pornit într-acolo. 

— N-a fost înțelept din partea ta să fugi, zicea Connor. 

ÎI lipise pe căruţaș cu spatele de un copac. 

— Ce v-vreţi? a reușit să întrebe sărmanul. 

— Unde-i Benjamin Church? 

— Nu știu. Noi mergeam spre o tabără aflată la nord de locul 
ăsta. Acolo descărcam de obicei marfa. Poate c-o să-l găsiți 
aco... 

Ochii i s-au repezit spre mine, parcă în căutarea unui sprijin, 
așa că am scos pistolul și l-am împușcat. 

— Ajunge! am spus. Mai bine să-i dăm drumul cât mai repede. 

— Nu trebuia să-l omori, a rostit Connor ștergându-și faţa 
împroșcată de sânge. 

— Știm unde este tabăra, i-am spus. Rolul lui s-a încheiat. 

Pe când reveneam la caii noștri, m-am întrebat cum apăream 
eu în ochii fiului meu. Ce încercam să-l învăţ? Doream oare să 
fie la fel de dur și priceput ca mine? Încercam să-i arăt încotro 
ducea calea? 

Cufundaţi amândoi în gânduri, am călărit spre tabără și de 
îndată ce am zărit fuioarele trădătoare de fum ridicându-se 
deasupra vârfurilor copacilor, am descălecat, ne-am legat caii și 
am continuat pe jos, strecurându-ne silențios și invizibili printre 
arbori. Am rămas în pădure, târându-ne pe burtă; cu ajutorul 
lunetei, am privit printre trunchiuri și ramuri desfrunzite către 
bărbaţii din depărtare, care se mișcau de colo-colo sau erau 
ghemuiţi în jurul focurilor pentru a se încălzi. Connor a plecat, 
pentru a încerca să se furișeze acolo, iar eu m-am așezat cât am 
putut de confortabil într-un loc unde să nu fiu zărit. 

Sau cel puțin așa crezusem - crezusem că nu mă văzuse 
nimeni -, până am simţit pe gât atingerea unei ţevi de 
muschetă, urmată de cuvintele: 

— Să vezi și să nu crezi... ce avem noi aici? 

Am blestemat în gând, în vreme ce am fost tras cu brutalitate 
în picioare. Erau trei bărbaţi și arătau foarte încântați că mă 
capturaseră; de altfel pe bună dreptate, fiindcă nu era tocmai 


VP - 264 


ușor să te apropii de mine. Cu zece ani în urmă, i-aș fi auzit din 
timp și m-aș fi îndepărtat fără cel mai mic sunet. Cu încă zece 
ani mai în urmă, i-aș fi auzit din timp, m-aș fi ascuns și i-aș fi 
ucis pe toți. 

Doi au aţintit muschete asupra mea, iar al treilea a înaintat, 
umezindu-și nervos buzele cu vârful limbii. A scos un sunet de 
surprindere impresionată, apoi mi-a descheiat pumnalul secret, 
mi-a luat sabia, cuțitul și pistolul. Abia după ce am fost 
dezarmat, a cutezat să se destindă, rânjind larg și dezvăluind un 
șir de dinţi înnegriţi și putrezi. Desigur, eu mai aveam o armă 
ascunsă: pe Connor. Dar unde naiba dispăruse? 

Dinţi-putrezi a făcut un pas înainte. Din fericire, era atât de 
nepriceput în a-și camufla intenţiile, încât am putut să mă 
răsucesc la timp și să evit genunchiul pe care l-a trimis spre 
vintrele mele, suficient pentru a încasa o lovitură urâtă, dar l-am 
făcut să creadă altceva, zbierând de durere simulată și 
trântindu-mă pe pământul îngheţat, unde am rămas, 
prefăcându-mă că sufeream mai mult decât în realitate, 
încercând să câștig timp. 

— Trebuie să fie o iscoadă yankee, a rostit unul dintre ceilalţi. 

S-a rezemat pe muschetă, s-a aplecat și m-a privit. 

— Nu, ăsta-i altcineva, a rostit primul, după care s-a aplecat și 
el, în vreme ce eu m-am ridicat în patru labe. E cineva special. 
Nu-i așa... Haytham? Church mi-a spus totu/ despre tine, a 
adăugat după aceea. 

— Atunci ar trebui să știi cum stă treaba, am spus. 

— Nu ești deloc într-o postură din care să faci ameninţări, a 
mârâit Dinţi-putrezi. 

— Nu încă, am replicat calm. 

— Chiar așa? a zis Dinţi-putrezi. Ce-ai zice dacă ţi-am 
demonstra altceva? Ai încasat vreodată un pat de muschetă-n 
dinţi? 

— Nu, dar după cum arăţi, cred că mi-ai putea spune tu cum 
se simte. 

— Ce faci, încerci să fii glumet? 

Mi-am ridicat ochii la ramurile unui copac dinapoia lor, unde l- 
am văzut pe Connor cocoțat, cu pumnalul secret extins și un 
deget dus la buze. Era un expert în cățărat, bineînțeles, întrucât 
fusese învăţat fără doar și poate de Ziio. Ea îmi împărtășise și 


VP - 265 


mie trucuri legate de suitul în copaci, fiindcă nimeni n-o întrecea 
la asta. 

M-am uitat apoi la Dinţi-putrezi, știind că mai avea doar 
câteva secunde de trăit. Asta a făcut să doară mai puţin lovitura 
cizmei sale care mi-a izbit maxilarul, aruncându-mă îndărăt 
pentru a cădea grămadă în niște tufe. 

„Poate că acum ar fi un moment bun, Connor”, am gândit. Cu 
ochi înceţoșaţi de durere, am fost răsplătit de vederea fiului 
meu care a sărit din copac, cu mâna cu pumnalul întinsă, iar 
lama argintie de oţel stropită de sânge a apărut dinăuntrul gurii 
celui dintâi bărbat ghinionist. Până m-am ridicat de jos, muriseră 
și ceilalţi doi. 

— New York, a spus Connor. 

— Ce-i acolo? 

— Acolo îl găsim pe Benjamin. 

— Atunci acolo trebuie să fim și noi. 


26 ianuarie 1778 


New York-ul se schimbase de la ultima mea vizită acolo, ca să 
nu spun altfel - de fapt, orașul arsese. Marele incendiu din 
septembrie 1776 începuse în taverna „Fighting Cocks”, 
distrusese peste cinci sute de case și lăsase un sfert din așezare 
carbonizată și de nelocuit. Drept urmare, britanicii decretaseră 
aici legea marțială. Locuintele fuseseră sechestrate și 
repartizate ofiţerilor din armata britanică, bisericile fuseseră 
transformate în închisori, dormitoare sau infirmerii, și părea ca 
și cum spiritul orașului însuși se stinsese cumva. Steagul 
Regatului Unit atârna acum moale pe catargele pentru drapele 
de pe clădirile din cărămizi portocalii, iar dacă până atunci 
orașul fremăta de energie și animaţie - viaţa se desfășurase cu 
însufleţire sub copertinele și porticurile sale, ca și înapoia 
ferestrelor -, aceleași copertine erau acum murdare și 
zdrenţuite, iar ferestrele erau înnegrite de funingine. Viața 


VP - 266 


continua, însă cetăţenii abia dacă ridicau ochii din pământ. 
Umerii le erau gârboviţi și mișcările încete. 

Într-un asemenea climat, nu fusese greu de găsit locuinţa lui 
Benjamin. Se adăpostise într-o fabrică de bere de pe chei. 

— Ar trebui să terminăm treaba asta până la răsăritul 
soarelui, am apreciat eu, destul de pripit. 

— Perfect, a încuviinţat Connor. Aș dori să văd că proviziile 
acelea ajung cât mai curând acolo unde trebuiau să ajungă de la 
bun început. 

— Bineînţeles. N-aș vrea să te opresc din apărarea cauzei tale 
pierdute. Haide atunci, urmează-mă. 

Am suit pe acoperișuri și peste câteva clipe priveam de sus 
New York-ul, uluiţi pentru o clipă de vederea gloriei sale, deși 
sfâșiată și zdrenţuită de război. 

— Spune-mi ceva, a zis Connor după câteva momente. La 
prima noastră întâlnire, m-ai fi putut ucide - ce ţi-a oprit mâna? 

„Te-aş fi putut lăsa să mori spânzurat”, am gândit. „L-aș fi 
putut lăsa pe Thomas să te omoare în închisoarea Bridewell”. Ce 
îmi oprise mâna și în acele două ocazii? Care era răspunsul? 
Îmbătrâneam? Deveneam sentimental? Poate că eram nostalgic 
după o viaţă pe care n-o avusesem de fapt niciodată. 

Nu doream totuși să-i destăinui nimic din toate astea și, în 
cele din urmă, după o pauză, am răspuns în doi peri: 

— M-a oprit curiozitatea. Mai ai și alte întrebări? 

— Ce caută templierii? g 

— Ordine, am răspuns prompt. Tel. Direcție. Asta-i tot. Insă 
Ordinul tău vrea să ne amețească cu vorbe lipsite de sens 
despre libertate. Cândva, Asasinii aveau un obiectiv mult mai 
rațional - pacea. 

— Libertatea înseamnă pace, a replicat el. 

— Nu. Libertatea este o invitaţie la haos. Ajunge să te uiţi la 
mica revoluţie pe care au declanșat-o prietenii tăi. Eu am stat 
înaintea Congresului Continental. l-am auzit tropăind și răcnind. 
Totul în numele libertăţii. Dar nu-s decât zgomote. 

— De aceea îl favorizezi pe Charles Lee? 

— El înţelege nevoile acestei viitoare naţiuni mult mai bine 
decât nătărăii care pretind c-o reprezintă. 

— Mi se pare că strugurii pe care i-ai gustat au fost acri, a zis 
Connor. Oamenii au ales - și alegerea lor a fost Washington. 


VP - 267 


Asta era, din nou. Aproape că-l invidiam pentru modul 
limpede în care privea lumea. Se părea că lumea lui era lipsită 
de îndoieli. Când avea să afle în cele din urmă adevărul despre 
Washington, ceea ce, dacă planul meu reușea, urma să se 
întâmple în curând, lumea lui - și toată viziunea lui despre lume 
- avea să se facă ţăndări. Dacă îi invidiam certitudinea pe care o 
demonstra acum, nu-i invidiam deloc revelaţia de care avea să 
se izbească. 

— Oamenii n-au ales nimic, am oftat. Alegerea a fost făcută 
de un grup de lași privilegiați, care căutau doar să se 
îmbogăţească. S-au întâlnit între patru ochi și au luat o decizie 
de pe urma căreia să beneficieze. Poate că au îmbrăcat-o în 
vorbe alese, dar acelea n-au făcut-o să fie adevărată. Singura 
diferenţă, Connor - singura diferenţă dintre mine și cei pe care-i 
ajuţi tu -, este că eu nu simulez afecțiunea. 

El m-a privit prelung. Cu puţin timp în urmă, gândisem că 
vorbele mele nu vor avea niciodată un efect asupra lui, totuși 
iată că încercam. Și poate că mă înșelam... poate că ceea ce 
spuneam ajungea până la el. 


La fabrica de bere a devenit clar că aveam nevoie deo 
deghizare pentru Connor, deoarece veșmintele lui de Asasin 
erau bătătoare la ochi. Procurarea hainelor i-a oferit ocazia de a 
face din nou paradă de abilităţile sale și încă o dată am fost 
zgârcit cu aprecierile. După ce am fost amândoi îmbrăcați 
corespunzător, ne-am îndreptat către locul respectiv, ale cărui 
ziduri din cărămidă roșie se înălțau mult deasupra noastră, 
presărate cu ferestre negre ce păreau că ne privesc disprețuitor. 
Prin poartă am văzut butoaiele și căruțele berarilor, ca și oameni 
mergând preocupaţi. Benjamin îi înlocuise pe majoritatea 
templierilor cu propriii lui mercenari și, amintindu-mi de Edward 
Braddock, m-am gândit că istoria se repeta. Speram doar ca 
Benjamin să nu fie la fel de greu de ucis pe cât fusese Braddock. 
Cumva mă îndoiam în privinţa aceea. În ultima vreme aveam 
puţină încredere în capacitatea inamicului meu. 

În ultima vreme aveam puţină încredere în aproape orice. 


VP - 268 


— Opriţi-vă, străinilor! Un paznic s-a ivit din umbre, 
învârtejind în jurul gleznelor noastre păclele de la nivelul solului. 
Asta-i o proprietate privată. Ce treabă aveți aici? 

Mi-am împins ușor pe spate borul pălăriei, pentru a mă vedea 
la față. 

— Ne călăuzește Părintele Înţelegerii, am rostit. 

Paznicul a părut să se destindă, deși l-a privit bănuitor pe 
Connor. 

— Pe tine te recunosc, mi s-a adresat, dar nu și pe sălbatic. 

— Este fiul meu, am spus și a fost... straniu să aud cuvântul 
acela rostit de propriile-mi buze. 

L-a studiat cu atenţie pe Connor, după care s-a întors spre 
mine și a rânjit larg. 

— Ai gustat din fructele pădurii, este? 

L-am lăsat să trăiască. Deocamdată. M-am mulţumit să 
zâmbesc. 

— Intraţi atunci, a continuat el și am trecut pe poarta cu 
arcadă, pătrunzând în curtea principală a Smith & Company 
Brewery. 

Am intrat apoi iute într-o secțiune acoperită, din care mai 
multe uşi duceau spre magazii şi birouri. Fără ezitare am 
început să forțez prima dintre ușile încuiate, în timp ce Connor 
stătea de veghe și în același timp vorbea. 

— Probabil că a fost ciudat pentru tine să afli de existența 
mea, a zis el. 

— De fapt, sunt curios să aflu ce ţi-a povestit mama ta despre 
mine, am răspuns lucrând atent asupra încuietorii. M-am 
întrebat adesea cum ar fi fost viața, dacă am fi rămas împreună. 
După care, mânat de un instinct, l-am întrebat: Că veni vorba, 
ea ce mai face? 

— A murit, a zis Connor. A fost ucisă. 

„De Washington!”, am gândit, totuși n-am spus decât: 

— Imi pare foarte rău s-aud asta. 

— Chiar așa? Au făcut-o oamenii tăi. 

Deja deschisesem ușa, dar n-am trecut pe ea, ci am închis-o 
și m-am răsucit spre Connor: 

— Poftim? 

— Eu eram copil când au venit să-i caute pe bătrânii tribului. 
Chiar și atunci știam că sunt periculoși, așa că mi-am ţinut gura. 
Charles Lee m-a bătut până mi-am pierdut cunoștința. 


VP - 269 


Deci avusesem dreptate. Charles chiar își lăsase pe Connor 
pecetea inelului de templier, atât pe cea materială, cât și una 
metaforică. 

N-a fost greu să las oroarea să mi se trădeze pe faţă, deși m- 
am prefăcut șocat în timp ce fiul meu a continuat: 

— Când mi-am revenit, satul meu era în flăcări. Oamenii tăi 
dispăruseră deja, ca și orice speranță pentru supraviețuirea 
mamei. 

Acum ar fi fost o oportunitate de a încerca să-l conving în 
privinţa adevărului. 

— Imposibil, am spus. Eu nu am dat un astfel de ordin. 
Dimpotrivă - le-am ordonat să înceteze orice căutare a locului 
înaintașilor. Noi trebuia să ne concentrăm pe acţiuni mai 
practice... 

Connor m-a privit cu îndoială, după care a strâns din umeri. 

— Nu contează. A trecut mult de atunci. 

„Oho, ba contează, contează foarte mult”. 

— Dar tu ai crescut, și ai ajuns până la vârsta asta, crezând că 
eu - propriul tău tată - am fost responsabil pentru atrocitatea 
aceea. Eu n-am avut absolut nicio legătură cu ea. 

— Poate că spui adevărul. Poate că nu. Cum pot eu să știu? 


Am intrat în vârful picioarelor în depozit, unde butoaiele 
stivuite păreau să înăbușe orice rază de lumină și nu departe 
am zărit o siluetă care stătea cu spatele la noi; singurele sunete 
ce răzbăteau erau cele scoase de pana lui cu care scria într-un 
registru. L-am recunoscut de îndată, bineînţeles, și am tras aer 
adânc în piept, apoi i-am vorbit: 

— Benjamin Church, l-am anunţat, ești acuzat de trădarea 
Ordinului Templier și de abandonarea principiilor noastre în 
vederea câștigului personal. Ținând seama de mârșăviile tale, te 
condamn la moarte. 

Benjamin s-a întors spre noi. Atât doar că nu era Benjamin. 
Era o momeală - care a răcnit brusc: 

— Acum, acum! 


VP - 270 


Încăperea s-a umplut deodată de bărbaţi care au ieșit din 
ascunzători și s-au repezit spre noi cu pistoale și săbii. 

— Aţi venit prea târziu, a croncănit momeala. Church și 
proviziile au plecat de mult. Și mă tem că voi nu veți mai fi în 
stare să-i urmăriți. 

Am stat umăr la umăr, cu inamicii adunaţi în fața noastră, și i- 
am mulțumit Domnului pentru Achilles și instrucţia lui, fiindcă cu 
și Connor gândeam la fel. lar acum gândeam: Când te înfrunţi cu 
adversari care te depășesc numeric, contraatacă prin elementul 
surprizei. Acum gândeam: Transformă apărarea în atac. 

Și așa am și procedat. Am atacat. Am schimbat o privire 
fulgerătoare, ne-am declanșat amândoi pumnalele secrete, am 
sărit amândoi înainte și le-am înfipt amândoi în bărbaţii cei mai 
apropiaţi, ale căror răcnete au reverberat din pereţii de 
cărămidă ai depozitului. Eu am lovit cu piciorul și l-am expediat 
spre înapoi pe un pistolar, care s-a lovit cu capul de o ladă, apoi 
am sărit, m-am suit cu genunchii pe pieptul lui și mi-am înfipt 
repetat lama în fața și în creierul lui. 

M-am răsucit la timp ca să-l văd pe Connor rotindu-se, 
rămânând ghemuit și executând o mișcare cu lama prin care a 
spintecat abdomenele a doi paznici nenorocoși; ambii au căzut, 
apăsându-se cu palmele peste măruntaiele ce le curgeau afară. 
Ambii erau morți fără s-o știe încă. O muschetă a detunat și am 
auzit un zumzet prin aer, am știut că glonţul își ratase ţinta, dar 
în același timp îl făcuse pe trăgător să plătească cu viaţa. Doi 
bărbați s-au năpustit spre mine, fluturându-și sălbatic săbiile, și 
în timp ce i-am ucis pe amândoi am mulţumit stelelor noastre 
norocoase că Benjamin folosise mercenari, nu templieri, care n- 
ar fi fost învinși așa iute. 

De aceea lupta a fost brutală, dar scurtă, până a mai rămas 
doar Connor deasupra momelii, care tremura ca un copil speriat 
pe podeaua din cărămidă, acum lunecoasă de sânge. 

Am dat lovitura de graţie unui muribund și m-am apropiat de 
ei, pentru a-l auzi pe Connor întrebând: 

— Unde-i Church? 

— Vă spun tot, a ţipat bărbatul jalnic, tot ce vreţi! Făgăduiţi- 
mi doar că nu m-omorâţi! 

Connor s-a uitat la mine și, chiar dacă nu eram de acord, l-a 
ajutat să se ridice. Mișcându-și întruna ochii de la unul la 
celălalt, îngrozit, bărbatul a continuat: 


VP - 271 


— A plecat ieri spre Martinica. S-a îmbarcat pe goeleta 
comercială We/come. A încărcat jumătate din cală cu proviziile 
pe care le-a furat de la patrioţi. Asta-i tot ce știu. Vă jur! 

Stând în spatele lui, i-am înfipt pumnalul în șira spinării și 
omul a privit nedumerit vârful însângerat care i-a ieșit prin 
piept. 

— Aţi făgăduit..., a spus el. 

— lar e/s-a ţinut de făgăduială, am replicat rece și m-am uitat 
la Connor aproape provocându-l să mă contrazică. Să-i dăm 
drumul! 

Chiar în clipa aceea, trei muschetari au apărut pe balconul de 
deasupra noastră, tropăind cu cizmele pe lemn, și-au proptit 
paturile armelor în umeri și au deschis focul. Dar nu în noi, ci în 
butoiașele din imediata noastră apropiere, despre care mi-am 
dat seama prea târziu că erau pline cu praf de pușcă. 

Abia am avut timp să-l trântesc pe Connor îndărătul unor 
butoaie de bere, când primul butoiaș a explodat, urmat de altele 
din jur, fiecare detonând cu o bubuitură asurzitoare, care părea 
să deformeze aerul și să oprească timpul - o succesiune atât de 
teribilă, încât, când am deschis ochii și mi-am luat palmele de 
pe urechi, am fost aproape surprins că depozitul rămăsese în 
picioare. Toţi cei dinăuntru fie se aruncaseră ei înșiși la pământ, 
fie fuseseră azvâriliţi de forța exploziilor. Apoi paznicii au început 
să se ridice, să-și caute muschetele și, încă asurziţi, să 
răcnească unul spre celălalt și să mijească ochii, căutându-ne 
prin praf. Limbile flăcărilor începuseră să atingă butoaiele; lăzile 
luau foc. Nu departe, un paznic a apărut în goană; hainele și 
părul îi ardeau, iar el urla, în timp ce pielea feței a părut să i se 
topească, după care omul a căzut în genunchi și apoi cu faţa în 
jos pe podea, murind. Văpăile lacome au găsit în apropiere talaș 
din cel folosit pentru capitonarea interioară a lăzilor, care s-a 
aprins îndată. Împrejurul nostru era un infern. 

Gloanţele muschetelor și-au pornit ţiuiturile pe lângă noi. Am 
ucis doi spadasini în drumul spre scara ce suia la podul rulant, 
după care ne-am croit cale prin patru pușcași. Incendiul se înălța 
iute - până și paznicii începuseră să fugă de acum -, așa că am 
alergat la etajul de mai sus, urcând mereu și mereu până am 
ajuns în podul depozitului. 

Atacatorii erau pe urmele noastre, dar nu și flăcările. Ne-am 
uitat pe o fereastră și am văzut apa undeva foarte jos, iar eu am 


VP - 272 


căutat în jur o ieșire. Connor m-a prins de braţ și m-a repezit 
spre fereastră, iar amândoi am trecut prin geam și am căzut în 
apa de dedesubt fără să fi avut măcar o posibilitate de a 
protesta. 


7 martie 1778 


Nici prin cap nu-mi trecea să-l las pe Benjamin să scape. Nu 
după ce fusesem nevoit să îndur aproape o lună viaţa la bordul 
lui Aquila, laolaltă cu prietenul lui Connor, căpitanul corăbiei, 
Robert Faulkner, printre alţii, urmărind goeleta lui Benjamin, 
care rămăsese mereu în fața noastră, ferindu-se de ghiulele, în 
timp ce noi îi întrezăream din timp în timp pe punte chipul 
batjocoritor și enervant... Nici prin cap nu-mi trecea să-l las să 
scape. Mai ales când ne-am apropiat atât de mult în apele 
Golfului Mexic, cu Aquila ajungând în cele din urmă în paralel cu 
goeleta. 

Acela a fost motivul pentru care am înhăţat cârma din mâinile 
lui Connor și am smucit-o cu toată puterea spre tribord, 
trimițând astfel corabia pe traiectorie directă de impact cu 
Welcome. Nimeni nu se așteptase la așa ceva. Nici echipajul 
goeletei lui Benjamin, nici cel din Aquila, nici Connor sau 
Robert... doar eu; și nu sunt sigur că am știut-o eu însumi până 
în clipa când am făcut-o. Toţi membrii echipajului care nu se 
țineau de ceva au fost proiectaţi violent spre tribord, iar prova 
lui Aquila a izbit babordul goeletei pieziș, zdrobindu-i și 
spintecându-i coca. Poate că a fost pripit din partea mea. Poate 
că aveam să le datorez lui Connor - și desigur lui Faulkner - 
scuze pentru stricăciunile pricinuite corăbiei lor. 

Dar nu-l puteam lăsa să scape. 


VP - 273 


Pentru o clipă a dăinuit o tăcere înmărmurită și s-au auzit 
doar zgomotele bucăţilor rupte din cele două corăbii care erau 
purtate de valuri și se izbeau de bordaje, alături de scârţăiturile 
și trosniturile lemnului potopit. Deasupra noastră, velele fluturau 
în briza ușoară, dar niciunul dintre vase nu se clintea, ca și cum 
ar fi fost amândouă încremenite de șocul impactului. 

După care, la fel de brusc, s-au ridicat strigăte când 
echipajele ambelor corăbii s-au trezit din stupoare. Am luat-o 
înaintea lui Connor și m-am și repezit la prova lui Aquila, de 
unde am sărit pe puntea goeletei lui Benjamin. Am aterizat cu 
pumnalul extins și l-am ucis pe primul corăbier care a ridicat o 
armă împotriva mea, înjunghiindu-l și aruncându-i peste bord 
corpul ce se zbătea. 

Am zărit apoi chepengul și m-am năpustit într-acolo; am 
smuls dinăuntru un matelot care încerca să fugă și i-am 
străpuns pieptul cu lama înainte să apuce să coboare treptele 
sub punte. M-am uitat ultima oară la dezastrul pe care-l 
cauzasem - cele două corăbii, prinse acum laolaltă, începuseră 
să se afunde lent în ocean -, după care am închis chepengul în 
urma mea. 

De deasupra s-au auzit tropăituri de pași pe punte, ţipete 
înăbușite, detunături și bufnete surde de corpuri ce cădeau pe 
lemn. Aici însă domnea o tăcere ciudată, umedă, aproape 
sinistră. De undeva din faţă am auzit picuratul și plescăiturile ce 
anunțau că goeleta lua apă. M-am prins zdravăn de un mâner 
din lemn, când corabia s-a înclinat brusc, iar picuratul s-a 
transformat într-un șiroit continuu. M-am întrebat cât timp va 
mai rămâne la suprafaţă? 

Între timp am văzut ceea ce Connor avea să descopere în 
scurtă vreme: proviziile în a căror urmărire petrecuserăm atâta 
vreme nu existau... sau cel puţin nu pe Welcome. 

Pe când asimilam toate astea, am auzit un zgomot și m-am 
întors fulgerător, pentru a-l vedea pe Benjamin Church ţinând cu 
ambele mâini un pistol aţintit spre mine și ochind prin cătarea 
sa. 

— Salut, Haytham, a mârâit el și a apăsat pe trăgaci. 


VP - 274 


Era bun. Știam asta. De aceea apăsase imediat pe trăgaci, ca 
să mă doboare cât mai avea de partea lui elementul surprizei; 
pentru că era bun, nu ochise direct spre mine, ci puţin mai în 
dreapta mea, pentru că eu sunt dreptaci și m-aș fi aruncat în 
mod natural în direcţia braţului mai puternic. 

Însă eu îi știam gândirea, pentru că-i fusesem dascăl. lar 
glonţul s-a înfipt inofensiv în perete când am plonjat... nu în 
dreapta, ci în stânga. M-am rostogolit pe podea, m-am ridicat, 
am sărit și am ajuns lângă el înainte să-și fi tras sabia din teacă. 
Mi-am înfipt o mână în piepţii cămășii lui, iar cu cealaltă mână i- 
am înșfăcat pistolul și l-am aruncat. 

— Noi am avut un vis, Benjamin, i-am șuierat apoi în faţă, un 
vis pe care tu ai căutat să-l distrugi. lar pentru asta, prietene, va 
trebui să plătești. 

L-am lovit după aceea cu genunchiul sub vintre. Când s-a 
îndoit din mijloc, icnind de durere, l-am izbit cu pumnul în 
abdomen și am continuat cu un croșeu în maxilar, îndeajuns de 
brutal pentru a-i trimite pe podea doi dinţi însângerați. 

l-am dat drumul apoi și a căzut pe lemnul deja ud, cu obrazul 
plescăind în apa sărată ce creștea încetișor sub punte. Corabia 
s-a clătinat din nou, dar, pentru moment, nu mi-a păsat. Când 
Benjamin a încercat să se ridice în patru labe, i-am tras un șut 
cu toată puterea, golindu-i plămânii de aer. Apoi am luat o 
bucată de frânghie, l-am ridicat în picioare, l-am proptit de un 
butoi și am trecut funia iute în jurul lor, legându-l. Capul îi 
căzuse în piept și stropi de sânge, salivă și mucus picurau pe 
jos. M-am retras un pas, l-am prins de păr, i-am ridicat capul și l- 
am privit în ochi, apoi i-am tras un pumn drept în față și am 
auzit trosnetul nasului. M-am dat înapoi, scuturându-mi sângele 
de pe încheieturile degetelor. 

— Ajunge! a strigat Connor dinapoia mea. 

M-am răsucit și l-am văzut uitându-se la mine, apoi la 
Benjamin, cu o privire dezgustată. 

— Am venit aici cu un scop..., a început el. 

Am clătinat din cap. 

— Se pare că scopurile au fost diferite. 

Connor s-a împins însă pe lângă mine și a plescăit prin apa de 
pe coridor, care ajungea acum până la glezne. S-a apropiat de 
Benjamin, care l-a privit sfidător cu ochi injectaţi și învinețiţi. 

— Unde sunt proviziile pe care le-ai furat? a întrebat fiul meu. 


VP - 275 


Benjamin l-a scuipat. 

— Du-te dracului! 

După care, de necrezut, a început să cânte imnul britanic: 
„Rule Britannia”. 

Am înaintat un pas. 

— Gura, Church! 

A continuat să cânte nepăsător. 

— Connor, am rostit, ia ce-ţi trebuie de la el și haide să 
terminăm cu asta. 

În cele din urmă, Connor și-a acţionat pumnalul secret și l-a 
lipit de gâtlejul lui Benjamin. 

— Te mai întreb o singură dată, a zis el. Unde e încărcătura 
corăbiei? 

Benjamin s-a uitat la el și a clipit. Pentru o secundă am crezut 
că-l va insulta sau scuipa pe fiul meu, dar în schimb i-a răspuns: 

— Pe insula aceea, așteptând să fie transportată mai departe. 
Dar tu n-ai niciun drept asupra ei. Nu-i a ta. 

— Nu, a spus Connor, nu-i a mea. Proviziile acelea sunt pentru 
bărbaţi și femei care cred în ceva mai măreț decât ei înșiși, care 
luptă și mor pentru ca într-o bună zi să poată trăi eliberaţi de o 
tiranie ca ata. 

Benjamin a surâs cu tristeţe. 

— Ei sunt oare aceiași bărbaţi și femei care luptă cu muschete 
din oţel britanic? Care-și pansează rănile cu bandaje ţesute de 
mâini britanice? Ce convenabil pentru ei că noi facem toată 
treaba asta. Ei culeg doar răsplata. 

— Ticluiești o poveste ca să-ţi justifici crimele. Ca și cum tu ai 
fi nevinovatul, iar ei ar fi hoţii, a replicat Connor. 

— Totul este o chestiune de perspectivă. In viaţă nu există o 
singură cale care să fie corectă și neprihănită, care să nu 
pricinuiască nimănui vreun rău. Tu chiar crezi că nu există o 
cauză pentru care luptă Coroana? Că n-are motive să se simtă 
trădată? Tu ar trebui să știi mai bine asta, fiind dedicat luptei 
împotriva templierilor - care și ei, la rândul lor, își consideră 
acţiunile la fel de legitime. Gândește-te la asta data viitoare 
când insiști că doar acţiunile tale sunt orientate spre binele 
comun. Inamicul tău ar putea avea o părere complet opusă... și 
nu fără motiv. 

— Poate că vorbele îţi sunt sincere, a șoptit Connor, dar astea 
nu-nseamnă și că sunt adevărate. 


VP - 276 


Apoi l-a ucis. 

— Ai procedat bine, am rostit când bărbia lui Benjamin i s-a 
lăsat în piept și sângele i s-a revărsat în apa care creștea 
întruna. Moartea lui este o binefacere pentru noi amândoi. 
Haide! Bănuiesc că vrei să te ajut să recuperezi totul de pe 
insulă... 


16 iunie 1778 


Trecuseră luni de zile de când îl văzusem ultima dată, însă nu 
puteam nega că mă gândisem adesea la el. Când o făceam, mă 
întrebam: „Ce speranțe există pentru noi doi?” Eu eram un 
templier - unul făurit în creuzetul trădării, totuși un templier -, 
iar el era un Asasin, creat de cei care-i măcelăreau pe templieri. 

Cândva, cu mulţi ani în urmă, visasem ca într-o bună zi să-i 
unesc pe Asasini și pe Templieri, dar pe atunci eram mult mai 
tânăr și mai idealist. Lumea încă nu-mi arătase adevăratul ei 
chip. lar adevăratul ei chip era neiertător, crud și nemilos, 
barbar și brutal. Visurile nu aveau ce căuta în ea. 

Cu toate acestea, el a revenit la mine și, deși n-a spus nimic - 
cel puţin, deocamdată m-am întrebat dacă idealismul pe care-l 
întrezărisem cândva îndărătul ochilor să-i fusese cel care-l 
readusese în pragul casei mele din New York, căutând poate 
răspunsuri sau dorind să pună capăt unor îndoieli ce-l sâcâiau. 

Poate că greșeam. Poate că în adâncul sufletului aceluia tânăr 
exista totuși o incertitudine. 

New York-ul se afla tot în mâinile soldaţilor britanici, care 
patrulau în grupuri pe străzi. Deși trecuseră ani de zile, nimeni 
nu fusese tras la răspundere pentru incendiul care afundase 
orașul într-o deprimare sumbră și mânjită de funingine. Anumite 
zone erau tot nelocuibile. Legea marţială nu fusese abolită, 
conducerea militară era aspră și oamenii erau mai revoltați ca 
oricând. Aflându-mă în afara conflictului, am studiat cu detașare 
cele două tipologii și am văzut cum cetăţenii asupriţi îi priveau 
cu ură pe soldații brutali și gălăgioși. l-am urmărit cu ochi 


VP - 277 


pesimiști. Și mi-am continuat activităţile. Am acţionat pentru a 
încerca să-i ajut pe americani să câștige războiul, să pună capăt 
ocupaţiei, să găsească pacea. 

Tocmai îl descoseam pe unul dintre informatorii mei, un 
amărât poreclit „Strâmbul” - din cauza obiceiului de a mișca 
frecvent din nas -, când l-am zărit cu coada ochiului pe Connor. 
Am ridicat o mână, făcându-i semn să se oprească și am 
continuat să-l ascult pe Strâmbul, dar m-am întrebat în legătură 
cu vizita fiului meu. Ce treabă avea el cu cel despre care credea 
că dăduse ordinul uciderii mamei sale? 

— Dacă vrem să punem capăt situaţiei, i-am spus 
informatorului meu, trebuie să aflăm ce intenţii au loialiștii. 

Connor se învârtea prin preajmă și auzea totul, fără doar și 
poate... dar era lipsit de importanţă. 

— Am încercat, a răspuns Strâmbul, iar nările i s-au dilatat și 
ochii i s-au mișcat după Connor, dar soldaţilor nu li se mai spune 
nimic de acum: doar să aștepte ordine de sus. 

— Atunci continuă să faci săpături. Caută-mă când ai ceva 
care să merite să discutăm. 

Strâmbul a încuviințat din cap și a șters-o, iar eu am tras 
adânc aer în piept și m-am întors spre Connor. Pentru câteva 
clipe, am rămas privindu-ne unul pe celălalt, iar eu l-am măsurat 
din cap până în picioare; veșmintele lui de Asasin parcă nu se 
potriveau cu tânărul indian care le purta, cu păr lung și negru, 
cu ochii aceia pătrunzători - ochii lui Ziio. M-am întrebat ce 
anume ascundeau. 

Deasupra noastră un stol de păsări s-a instalat confortabil pe 
streașină unei clădiri, cârâind zgomotos. În apropiere, soldaţii 
unei patrule stăteau lângă o căruță și admirau spălătoresele 
care treceau, făcându-le propuneri vulgare, și răspundeau cu 
gesturi amenințătoare la orice priviri sau  ţâţâituri 
dezaprobatoare. 

— Suntem foarte aproape de victorie, i-am spus lui Connor, 
prinzându-l de braț și pornind pe stradă, îndepărtându-ne de 
soldaţi. Doar alte câteva atacuri bine ţintite și vom putea pune 
capăt războiului civil, scăpând de Coroană. 

O umbră de surâs apărută în colţurile gurii sale a trădat un soi 
de satisfacție. 

— Ce intenţionaţi? 

— Pentru moment, nimic - fiindcă suntem în beznă totală. 


VP - 278 


— Crezusem că templierii au ochi și urechi peste tot, a zis el 
cu doar o urmă de umor sec. 

La fel ca mama lui. 

— Așa a fost. Până când aţi început voi să ni le tăiaţi. 

Connor a zâmbit. 

— Omul tău a spus că sunt ordine primite de sus. Asta ne 
spune exact ce trebuie să facem: să-i depistăm pe ceilalţi 
comandanţi loialiști. 

— Soldaţii sunt conduși de jâgerf, am spus. lar jägerii sunt 
conduși de comandanţi, ceea ce înseamnă că... suim prin lanţul 
ierarhic al armatei. 

Am ridicat ochii. Nu departe, soldaţii britanici își continuau 
vulgarităţile, făcându-și de rușine uniformele, drapelul și pe 
regele George. Jägerii reprezentau legătura dintre 
comandamentul armatei și trupele terestre și ar fi trebuit să-i 
țină pe soldaţi în frâu, să-i oprească de la aţâţarea unei populaţii 
deja ostile, totuși ei se iveau rareori și numai dacă pe străzi 
apăreau probleme reale. De pildă, dacă, să zicem, cineva ucidea 
un soldat. Sau doi. 

Am scos pistolul de sub mantie și l-am îndreptat spre trotuarul 
opus. L-am văzut pe Connor cum rămâne cu gura căscată, după 
care am privit grupul de soldaţi nedisciplinaţi de lângă căruță. L- 
am ales pe unul dintre ei, care, chiar în acel moment, adresa o 
sugestie obscenă unei femei, care a trecut repede, cu fustele 
foșnind și capul plecat, roșind pe sub bonetă. Și am apăsat pe 
trăgaci. 

Pocnetul pistolului meu a fost asurzitor, iar soldatul s-a 
clătinat spre înapoi, având între ochi o gaură de mărimea unui 
penny, care a început să se umple cu sânge întunecat; a scăpat 
muscheta din mână, a căzut greoi pe spate, în căruţă, și a 
rămas nemișcat. 

O clipă camarazii lui au fost prea șocați pentru a face ceva; au 
întors doar capetele într-o parte și alta, străduindu-se să 
localizeze direcţia din care sosise glonţul, și în același timp și-au 
luat armele din spate. 

Am început să traversez strada. 


ê Continuând tradiţii anterioare din Prusia, acești „vânători” erau voluntari patrioţi 
care își finanțau pe cont propriu sau din donaţii particulare armamentul și uniformele; 
regimente hessiane vorbitoare de germană au servit în armata britanică din America 
de Nord. (n. trad.). 


VP - 279 


— Ce faci? a strigat Connor după mine. 

— Dacă ucizi destui, jăgerii vor apărea, i-am spus. La rândul 
lor, ei ne vor conduce la cei aflaţi în vârf... 

Când un soldat s-a întors către mine și a încercat să mă 
străpungă cu baioneta, mi-am mișcat lama de-a curmezișul, 
retezându-i centurile albe încrucişate și vestonul, și 
spintecându-i stomacul. Imediat după aceea l-am ucis pe 
următorul, pe când altul, care încercase să se retragă și să 
găsească loc pentru a-și ridica arma ca să tragă, s-a izbit cu 
spatele de Connor și în clipa următoare a murit în pumnalul 
fiului meu. 

Lupta se terminase și strada, aglomerată până atunci, a 
devenit brusc pustie. Am auzit clopote și am făcut cu ochiul. 

— Au ieșit jâgerii, exact cum am prezis. 

Acum rămăsese să-l încolţim pe unul, o sarcină pe care am 
lăsat-o bucuros în seama lui Connor, care nu m-a dezamăgit. În 
mai puţin de o oră, aveam o scrisoare și, pe când grupuri de 
jăgeri şi soldaţi alergau înainte și înapoi pe străzi, răcnind și 
căutându-i furioși pe cei doi Asasini - Asasini, vă spun! Au folosit 
armele Hashashin -, care uciseseră fără milă una dintre 
patrulele lor, noi am suit pe acoperișuri, ne-am așezat și am 
citit. 

— Scrisoarea este cifrată, a zis Connor. 

— Nu-ţi face griji, i-am răspuns. Cunosc cifrul - la urma 
urmelor, este o invenţie a templierilor. 

Am citit-o, după care am explicat: 

— Comandamentul britanic este în derută. Fraţii Howe au 
demisionat, iar Cornwallis și Clinton au părăsit orașul. 
Conducătorii rămași au convocat o întrunire la ruinele bisericii 
Sfintei Treimi. Acolo trebuie să mergem și noi. 


Biserica Sfintei Treimi se afla la intersecţia dintre Wall Street 
și Broadway. Ar trebui să spun mai degrabă că ruinele bisericii 
Sfintei Treimi se aflau la intersecţia dintre Wall Street și 
Broadway. Arsese în mare parte în incendiul din septembrie 
1776 și britanicii nici nu se mai sinchisiseră s-o modifice pentru 


VP - 280 


a fi utilizată ca dormitoare pentru soldaţi sau temnițe pentru 
patrioţi. Se mulțumiseră să construiască în jurul ei un gard și o 
foloseau pentru ocazii ca aceasta: reunirea comandanților, la 
care Connor și cu mine intenţionam să participăm ca musafiri 
neinvitați. 

Wall Street și Broadway erau ambele întunecate. Lampagii nu 
veniseră aici, pentru că nu existau felinare stradale pe care să le 
aprindă; în tot cazul, nu existau felinare funcţionale. Ca tot ce se 
afla pe o rază de aproape doi kilometri în jurul bisericii, erau 
înnegrite și acoperite de funingine, cu geamurile sparte. Și, la 
urma urmelor, ce ar fi putut ilumina? Ferestrele sparte ca niște 
ochi orbi ai caselor din jur? Simple învelișuri din piatră și lemn, 
pustii, în care se oploșeau doar câinii vagabonzi și șobolanii. 

Deasupra tuturor se înălța turla Sfintei Treimi, către care ne- 
am îndreptat acum, escaladând unul dintre zidurile bisericii 
pentru a ne ocupa poziţiile. Pe când suiam, mi-am dat seama că 
această clădire îmi amintea de o versiune mai mare a reședinței 
din Queen Anne's Square, așa cum arătase după incendiu. Ne- 
am ghemuit în firidele întunecate, așteptând sosirea soldaţilor, 
iar eu am rememorat ziua în care revenisem la acea reședință, 
însoţit de Reginald, și cum arătase ea. La fel ca biserica, 
acoperișul fusese mistuit de foc. La fel ca biserica, era doar o 
găoace, o umbră a fostei clădiri. Deasupra noastră stelele 
licăreau pe cer și le-am privit câteva clipe prin acoperișul 
deschis, până când un cot primit în coaste m-a trezit din reverie 
și Connor mi-a arătat, în tăcere, ofițerii și soldaţii ce înaintau 
dedesubt, printre dărâmăturile de pe Wall Street, spre biserică. 
Pe măsură ce s-au apropiat am văzut că doi bărbaţi deschideau 
drumul, trăgând o cotigă, și atârnând felinare în ramurile negre 
și fragile ale copacilor, pentru a ilumina drumul. Au ajuns la 
biserică, unde au amplasat și mai multe felinare. După aceea au 
înaintat repede printre coloanele rupte din interior, unde 
începuseră să crească buruieni, mușchi și iarbă - natura lua în 
posesie paragina aceea -, au pus alte felinare pe baptisteriu și 
pe amvon, după care s-au retras într-o parte, la intrarea 
delegaților: trei comandanţi și o grupă de soldați. 

Am ciulit apoi amândoi urechile, străduindu-ne să pricepem 
discuţiile, dar n-am avut noroc. De aceea am numărat 
santinelele - erau douăsprezece, ceea ce nu mi s-a părut foarte 
mult. 


VP - 281 


— Nu înţeleg nimic din spusele lor, i-am șoptit lui Connor. Nu 
vom afla nimic de aici. 

— Și ce propui? Să coborâm și să le cerem răspunsuri? 

Mi-am privit fiul și am rânjit larg. 

— Ei bine, da, am spus. 

In clipa următoare am început să cobor, până am ajuns destul 
de aproape de sol ca să sar și să surprind doi soldaţi din 
ariergardă, care au murit fără a scoate măcar un strigăt de 
surpriză. 

— Ambuscadă! s-a auzit însă când eu am lichidat alţi doi 
soldați. 

De deasupra l-am auzit pe Connor înjurând, după care a sărit 
de la înălţime și mi s-a alăturat. 

Avusesem dreptate. Nu erau mulţi și, ca întotdeauna, soldaţii 
britanici se bazau pe muschete și pe baionete, care poate că 
erau eficiente pe câmpul de bătălie, dar erau aproape inutile în 
lupta corp la corp, în care eu și Connor excelam. De acum noi 
doi luptam bine împreună, aproape ca niște parteneri. În scurt 
timp statuetele acoperite cu mușchi din biserica arsă străluceau 
de sângele proaspăt al soldaţilor, cele douăsprezece gărzi erau 
moarte și rămăseseră doar cei trei comandanţi, care tremurau 
ca varga și se rugau în șoaptă, pregătindu-se să moară. 

Eu aveam altceva în minte - mai exact, o excursie la Fort 
George. 


Fort George se găsea la extremitatea sudică a Manhattanului. 
Era vechi de o sută cincizeci de ani și când soseai de pe ocean îl 
vedeai ca pe o structură impunătoare și vastă de turnuri, 
foișoare de pază și clădiri lungi ale cazărmii ce părea să ocupe 
aproape toată lungimea promontoriului; dincolo de meterezele 
înalte se aflau platouri pentru instrucţie ce înconjurau clădirile 
administrative și pentru dormitoare, toate puternic apărate și 
fortificate. Un loc perfect pentru o bază a templierilor. Un loc 
perfect în care să ducem trei comandanți loialiști. 

— Ce planuri au britanicii? l-am întrebat pe primul dintre ei, 
după ce l-am legat de un scaun într-o celulă de interogatorii 


VP - 282 


aflată în adâncul clădirii North End, unde izul de umezeală era 
atotpătrunzător și unde, dacă ascultai cu atenţie, puteai să auzi 
zgrepţănările și ronţăielile șobolanilor. 

— De ce-ar trebui să-ţi spun? a pufnit el. 

— Pentru că, dacă n-o să-mi spui, o să te omor. 

Braţele îi erau legate, dar a indicat din bărbie spre cameră. 

— Oricum mă vei omori, chiar dacă o să-ţi spun. 

Am surâs. 

— Cu mulți ani în urmă am întâlnit un bărbat pe nume Cutter, 
un expert în torturi și pricinuirea durerii, care-și putea ţine 
victimele în viaţă zile întregi, dar cu suferinţe teribile, folosind 
doar... 

Am activat mecanismul pumnalului secret și lama s-a extins, 
scânteind crud în lumina pâlpâitoare a torţelor. 

El a privit-o. 

— Promite-mi o moarte rapidă dacă-ţi voi spune. 

— Îmi dau cuvântul. 

Mi-a spus atunci, iar eu mi-am ţinut făgăduiala. Când totul s-a 
terminat, am ieșit pe coridor, unde am ignorat privirea 
întrebătoare a lui Connor și l-am luat pe al doilea prizonier. L-am 
adus în celulă, l-am legat de scaun și l-am privit, când ochii i-au 
descoperit corpul primului bărbat. 

— Prietenul tău a refuzat să-mi spună ce doream să știu, i-am 
explicat, și de aceea i-am retezat beregata. Ești pregătit să-mi 
spui ce doresc să știu? 

Cu ochii holbaţi, el a bolborosit: 

— Indiferent ce-ar fi, nu-ți pot spune... nici măcar nu știu. 
Poate comandantul... 

— Aha, deci nu tu ești șeful cel mare, am comentat nepăsător 
și am extins pumnalul. 

— Stai așa..., a zis el repede când m-am dat să trec înapoia 
lui. Știu totuși ceva... 

M-am oprit. 

— Ascult. 

Mi-a spus, iar când am terminat i-am mulțumit și i-am tăiat 
gâtul. În timp ce murea, mi-am dat seama că nu simţeam 
văpaia virtuoasă a cuiva care întreprinde acţiuni dezgustătoare 
în numele binelui superior, ci un fel de inevitabilitate obosită. Cu 
mulţi ani în urmă, tata mă învățase despre milă, despre 


VP - 283 


clemenţă. Acum omoram prizonieri ca pe niște vite duse la 
abator. Intr-atât decăzusem. 

— Ce se-ntâmplă acolo? a întrebat Connor suspicios când am 
revenit pe coridor, unde-l păzea pe ultimul prizonier. 

— Asta-i comandantul. Adu-l înăuntru. 

După câteva secunde, ușa celulei de interogatorii s-a trântit în 
urma noastră, închizându-se, și pentru o clipă singurul sunet 
dinăuntru a fost cel al picăturilor de sânge. Văzând leșurile ce 
zăceau într-un colț, comandantul s-a zbătut, dar, ţinându-l cu o 
mână de umăr, l-am împins pe scaunul lunecos de sânge, l-am 
legat, apoi am trecut în faţa lui și am activat pumnalul secret. A 
scos un clic slab. 

__ Ochii comandantului l-au privit, apoi au revenit la chipul meu. 
Incerca să se arate curajos, dar nu-și putea stăpâni tremuratul 
buzei inferioare. 

— Ce plănuiesc britanicii? l-am întrebat. 

Connor mă privea atent. Prizonierul nu-și desprindea 
căutătura de la mine. Când am văzut că tace, am ridicat puţin 
pumnalul, ca să reflecte lumina pâlpâitoare a torţelor. Ochii lui l- 
au fixat din nou, după care a cedat... 

— Să... să vină în marș din Philadelphia. Orașul acela este 
terminat. New York-ul este cheia. Ei ne vor dubla forţele - îi vom 
respinge pe rebeli. 

— Când vor porni? am întrebat. 

— Peste două zile. 

— Pe optsprezece iunie, a zis Connor de lângă mine. Trebuie 
să-l previn pe Washington. 

— Vezi? i-am spus comandantului. N-a fost greu până la urmă, 
nu? 

— Ti-am spus totul - lasă-mă să plec, m-a implorat el, dar nu 
aveam chef de clemenţă. 

M-am dus în spatele lui și, sub privirile lui Connor, i-am 
retezat beregata. Tânărul m-a privit oripilat și am rostit: 

— Și ceilalţi doi au spus la fel. Înseamnă că este adevărat. 

De data asta, fiul meu m-a privit cu dezgust. 

— L-ai ucis pe el... i-ai ucis pe toți. De ce? 

— l-ar fi putut avertiza pe loialiști, i-am răspuns simplu. 

— l-ai fi putut ţine închiși până după terminarea luptelor. 

— Nu departe de locul ăsta, am spus eu, se află golful 
Wallabout, unde este ancorată corabia-penitenciar HMS Jersey, 


VP - 284 


un vas putred, pe care prizonierii de război patrioţi mor cu miile 
și sunt îngropaţi în morminte superficiale de pe țărm sau sunt 
pur și simplu aruncaţi peste bord. Așa își tratează britanicii 
prizonierii /or. 

El a încuviințat din cap, dar a replicat: 

— Tocmai de aceea trebuie să ne eliberăm de tirania lor. 

— Ah, tirania... Nu uita că propriul vostru conducător, George 
Washington, i-ar fi putut salva pe oamenii aceia de pe vasele- 
penitenciar, dacă ar fi vrut. Dar el nu vrea să schimbe soldaţi 
britanici capturați în locul unor prizonieri americani și de aceea 
aceștia de pe urmă sunt condamnaţi să putrezească în corabia- 
penitenciar din golful Wallabout. Asta a făcut eroul tău George 
Washington. Connor, indiferent cum se va termina revoluţia 
asta, poţi să garantezi că vor beneficia de pe urma ei 
proprietarii de pământuri și de bogății. Sclavii, sărmanii, soldaţii 
- vor fi lăsaţi să putrezească ca și înainte. 

— George este altfel, a zis fiul meu, deși-i era limpede unda 
de îndoială din glas. 

— In curând îi vei vedea adevărata faţă. Se va dezvălui, iar 
atunci vei putea decide și singur. Il vei judeca tu însuţi. 


17 iunie 1778 


Deși auzisem atâtea despre Valley Forge, n-o văzusem 
niciodată cu propriii mei ochi, iar în dimineața asta am ajuns 
acolo. 

Situaţia se îmbunătăţise în mod clar, asta nu se putea 
contesta. Zăpada dispăruse; soarele se ridicase pe cer. Pe când 
mergeam, am zărit un detașament de soldați instruit de un 
bărbat cu accent prusac, care, dacă nu mă înșelam, era faimosul 
baron Friedrich von Steuben, șeful de Stat-major al lui 
Washington, care jucase un rol însemnat în refacerea armatei 
sale. Și făcuse o treabă chiar bună. Dacă până atunci soldaţii 
erau cu moralul la pământ și dezorganizaţi, sufereau de boli și 
malnutriție, acum tabăra era plină de bărbaţi sănătoși și bine 


VP - 285 


hrăniţi, al căror marș era punctat de zăngănitul vesel al armelor 
și gamelelor, al căror pas era vioi și energic. Printre ei se 
strecurau vivandiere, ce cărau coșuri cu provizii și rufe, sau oale 
aburinde și ibrice. Până și câinii ce se hârjoneau la marginea 
taberei păreau s-o facă cu energie și vigoare reînnoite. Aici, mi- 
am dat seama, se putea naște independenţa: cu spirit, 
cooperare și curaj. 

Cu toate acestea, în timp ce eu și Connor am străbătut 
tabăra, am fost uimit să constat că moralul fusese redobândit în 
mare parte datorită Asasinilor și Templierilor. Noi asiguraserăm 
proviziile și împiedicaserăm alte furturi, ba chiar aflasem că fiul 
meu contribuise la asigurarea securităţii lui von Steuben. Ce 
făcuse gloriosul lor conducător Washington, cu excepţia faptului 
că-i condusese spre haos? 

Și totuși ei continuau să-l susţină. 

Cu atât mai mult, atunci, falsitatea-i trebuia demascată. Cu 
atât mai mult, atunci, adevărata-i față trebuia să fie văzută de 
Connor. 

— Ar trebui să împărtășim cele aflate lui Lee, nu lui 
Washington..., am spus iritat pe când mergeam. 

— Pari să crezi că eu l-aș favoriza, a replicat Connor. 

Işi lăsase gluga jos și părul negru ca pana corbului îi strălucea 
în soare. Aici, departe de oraș, părea că partea indiană din el 
înflorea. 

— Insă inamicul meu, a urmat el, este o noţiune, nu o naţiune. 
Este greșit să impui obedienţă - indiferent dacă faţă de Coroana 
britanică sau față de crucea templierilor. Și sper că, în timp, o 
vor înțelege și loialiștii, fiindcă și ei sunt victime. 

Am clătinat din cap. 

— Tu te opui tiraniei. Nedreptăţii. Dar acestea sunt simptome, 
fiule. Adevărata lor cauză este slăbiciunea umană. De ce crezi 
că încerc întruna să-ţi arăt greșeala căii tale? 

— Da, ai spus multe, dar nu mi-ai arătat nimic. 

„Nu”, am gândit, „pentru că tu nu asculţi adevărul rostit din 
gura mea, așa-i? Tu trebuie să-l auzi chiar din partea celui pe 
care-l idolatrizezi. Tu trebuie să-l auzi de la Washington”. 


VP - 286 


L-am găsit pe conducător într-o căsuţă din bârne, unde se 
ocupa de rezolvarea corespondenței. După ce am trecut de 
plantonul de la intrare, am închis ușa în urma noastră și am 
scăpat de hărmălaia din tabără, de ordinele sergentului- 
instructor, de zăngăniturile ustensilelor de bucătărie, de 
scârţâiturile căruțelor. 

Washington a ridicat ochii, a încuviințat din cap, zâmbitor, 
spre Connor - simțindu-se atât de protejat în prezenţa sa, încât 
nu-l deranja defel ca gărzile să stea afară -, mi-a aruncat o 
privire mai rece, iscoditoare, după care a ridicat o mână, 
cerându-ne să așteptăm, și a revenit la corespondenţa sa. Și-a 
muiat pana în călimară și, pe când noi aşteptam răbdători, el a 
semnat ceva cu o iscălitură înflorită. A pus după aceea pana 
înapoi în călimară, s-a ridicat și a ieșit din spatele biroului, ca să 
ne salute, pe Connor mai călduros decât pe mine. 

— Ce te aduce aici? a întrebat el. 

Când cei doi vechi prieteni s-au îmbrățișat, eu m-am apropiat 
discret de biroul lui Washington. Rămânând atent la ei, am tras 
cu ochiul pe tăblie, căutând ceva, orice, ce mi-ar fi putut servi 
ca dovadă în acuzarea lui. 

— Britanicii și-au retras oamenii din Philadelphia, a zis 
Connor, și pornesc spre New York. 

Washington a încuviințat cu gravitate. Deși britanicii controlau 
New York-ul, rebelii dominau unele secţiuni din oraș. Era clar că 
New York rămânea esențial pentru război, iar dacă britanicii l-ar 
fi putut controla definitiv și în totalitate, ar fi câștigat un atu 
important. 

— Foarte bine, a zis Washington a cărui incursiune peste 
Delaware pentru a recuceri teritorii din New Jersey fusese deja 
una dintre cotiturile majore ale războiului, atunci eu îmi voi 
deplasa trupele la Monmouth. Dacă-i voi putea pune pe fugă, 
am decis pentru totdeauna soarta acestui război. 

În timp ce discutau, am încercat să citesc documentul pe care 
Washington tocmai îl semnase. Am întins mâna și l-am mișcat 
foarte puţin cu vârful unui deget, pentru ca să-l pot desluși mai 
limpede. După care, cu un strigăt înăbușit de triumf, l-am ridicat 
și l-am întors spre amândoi, arătându-l. 


VP - 287 


— Dar ce-i asta? 

Întrerupt din peroraţii, Washington s-a răsucit și a văzut ce 
tineam în mână. 

— Corespondenţă privată, s-a încruntat el și a înaintat spre 
mine ca să-mi ia hârtia, dar m-am îndepărtat iute și am ieșit de 
după birou. 

— Sunt convins de asta, am replicat. Vrei să știi ce scrie aici, 
Connor? 

Deruta și contestarea loialității sale au înnegurat trăsăturile 
fiului meu. A deschis gura, dar n-a rostit niciun cuvânt, însă ochii 
i s-au mișcat de la mine la Washington, în vreme ce eu am 
continuat: 

— Se pare că scumpul tău prieten tocmai a ordonat un atac 
asupra satului tău. Deși „atac” poate fi o formulare destul de 
reținută. Spune-i chiar tu, comandante. 

Washington a răspuns indignat: 

— Am fost informaţi că băștinași aliaţi colaborează cu 
britanicii. Le-am cerut oamenilor mei să pună capăt acestei 
situații. 

— Incendiindu-le satele și presărându-le sare pe ogoare. 
Ordonându-le exterminarea - potrivit acestui act. 

Acum se ivise ocazia de a-i spune lui Connor adevărul. 

— Și aceasta nu-i prima dată, am zis și m-am uitat la 
Washington. Nu-i nici pe departe prima dată. Spune-i ce ai făcut 
acum paisprezece ani. 

Pentru o clipă în cabană a domnit o tăcere încordată. De afară 
se auzeau slab zăngăniturile dinspre bucătării, trosnetele line 
ale căruțelor ce intrau și ieșeau din tabără, lătratul de stentor al 
sergentului de instrucţie, răpăitul ritmic al bocancilor soldaţilor 
în marș. În acest răstimp, obrajii lui Washington s-au învăpăiat, 
când s-a uitat la Connor și poate că a stabilit niște legături în 
minte, înțelegând ce făcuse cu atâţia ani în urmă. A deschis 
gura, apoi a închis-o, de parcă îi venea greu să-și găsească 
vorbele. 

— Acelea au fost alte vremuri, a rostit până la urmă. 

Charles îl numea întruna pe Washington un prost indecis și 
bâlbâit, iar acum, pentru întâia dată, am înţeles la ce se referea. 

— Razboiul de Șapte Ani, a zis Washington, ca și cum asta ar 
fi trebuit să explice totul. 


VP - 288 


L-am privit pe Connor, care înlemnise și care, aparent, părea 
pur și simplu cu gândurile în altă parte, nicidecum la ceea ce se 
întâmpla în acea încăpere, după care am întins mâna spre el. 

— Acum poţi să vezi, fiule, ce se întâmplă cu „marele om” în 
clipele dificile. El găsește scuze. El învinovăţește. El face foarte 
multe alte lucruri, de fapt, cu o excepţie - nu-și asumă 
răspunderi. 

Washington devenise cu totul alb la faţă. A coborât ochii și s-a 
uitat în podea, cu vinovăția clară pentru toți. 

Am privit implorator spre Connor, care a început să respire 
greoi, după care a explodat: 

— Ajunge! Cine și ce a făcut trebuie să mai aștepte. Pe locul 
întâi este soarta oamenilor mei. 

Am întins mâna către el. 

— Nu! S-a tras înapoi ca ars. Între noi doi s-a terminat totul. 

— Fiule..., am început eu. 

Însă a replicat imediat. 

— Chiar crezi că sunt atât de moale, încât să crezi că, dacă-mi 
zici „fiule”, mă vei face să mă răzgândesc? De cât timp ai avut 
informaţia asta? Sau ar trebui să cred că ai descoperit-o din 
întâmplare tocmai acum? Poate că sângele mamei mele pătează 
mâinile altuia, dar Charles Lee este un monstru la fel de mare și 
tot ce face - face la ordinul tău. 

S-a întors după aceea către Washington, care s-a tras 
îndărăt... înspăimântat pe neașteptate de furia lui. 

— Vă avertizez pe amândoi, a mârâit Connor, dacă veniţi 
după mine sau dacă-mi veţi sta în cale - vă voi ucide. 

Apoi a dispărut. 


16 septembrie 1781 (după trei ani) 


La Bătălia de la Monmouth din 1778, cu toate că Washington 
i-a ordonat să-i atace pe britanicii care se retrăgeau, Charles a 
rămas pe loc. 


VP - 289 


Nu pot spune ce a fost în mintea lui ca să procedeze așa. 
Poate că era copleșit numeric - acela a fost motivul oficial pe 
care l-a oferit - sau poate că a sperat că retragerea se va 
reflecta prost asupra lui Washington și Congresul avea să-l 
înlocuiască până la urmă de la conducerea armatei. Dintr-un 
motiv sau altul, mai ales că de acum era lipsit de importanță, nu 
l-am întrebat niciodată. 

Știu doar că Washington îi ordonase să atace, el a procedat 
exact pe dos și situaţia s-a transformat rapid în debandadă. Mi 
s-a spus că Connor a jucat un rol de seamă în bătălia ce a 
urmat, ajutându-i pe rebeli să evite înfrângerea, în timp ce 
Charles, retrăgându-se, s-a ciocnit de Washington. Între cei doi 
s-au schimbat cuvinte grele și Charles mai cu seamă a folosit un 
limbaj pe care hârtia nu-l poate reproduce. 

Mi-am putut imagina scena aceea foarte bine. M-am gândit la 
tânărul pe care-l întâlnisem cu ani în urmă în portul Boston, cum 
mă privise cu venerație, dar în același timp se uita la toți din jur 
cu dispreț. Din clipa când nu fusese numit comandant suprem al 
Armatei Continentale, ranchiuna lui față de Washington 
supurase, ca o rană deschisă, înrăutățindu-se în loc să se 
vindece. Nu numai că-l vorbise de rău pe Washington în toate 
ocaziile, denigrându-i toate aspectele personalităţii și calităţilor 
de conducător, ci se îmbarcase într-o campanie de scriere de 
epistole, încercând să câștige congresmeni de partea sa. E 
drept, fervoarea îi era inspirată parţial de loialitatea față de 
Ordin, dar era în același timp alimentată de furia lui personală 
pentru că fusese trecut cu vederea. Charles ar fi putut să-și dea 
demisia din armata britanică și să devină cetăţean american din 
toate punctele de vedere, dar era caracterizat de un sentiment 
elitist foarte britanic și considera cu înfocare că rangul de 
comandant suprem i se cuvenea pe deplin. Nu l-am putut învinui 
fiindcă își implicase sentimentele personale. Care dintre 
templierii ce se adunaseră iniţial în taverna „Green Dragon” 
putea spune că nu procedase la fel? Eu unul în niciun caz. Il 
urâsem pe Washington pentru ce făcuse în satul lui Ziio, totuși, 
felul cum condusese el revoluția, deși uneori cu cruzime, nu se 
caracterizase prin brutalitate, din câte știam. Inregistrase 
destule succese, iar acum, când ajunseserăm cu siguranţă în 
etapele finale ale războiului, cum era posibil să te gândești la el 
altfel decât ca la un erou militar? 


VP - 290 


Ultima dată îl văzusem pe Connor cu trei ani în urmă, când ne 
părăsise pe mine și pe Washington. După aceea eu rămăsesem 
singur. Absolut singur. Și cu toate că eram mai bătrân și mai 
lent în mișcări și chinuit aproape întruna de dureri cauzate de 
rana făcută de Lucio, avusesem în cele din urmă ocazia să mă 
răzbun pentru ce-i făcuse el lui Ziio - să-l „înlătur de la 
comandă” pentru totdeauna -, dar îl cruţasem, pentru că 
începusem deja să mă întreb dacă nu cumva mă înșelasem în 
privinţa lui. Poate că era timpul să recunosc adevărul. Una 
dintre slăbiciunile omenești este să nu-ţi vezi propriile 
transformări și în același timp să presupui că toţi din jur rămân 
neschimbaţi. Poate că eu mă făcusem vinovat de așa ceva în 
cazul lui Washington. Poate că el se schimbase. M-am întrebat 
dacă nu cumva Connor avusese dreptate în privinţa lui? 

Între timp Charles a fost arestat pentru nesubordonare după 
incidentul în care l-a înjurat pe Washington, apoi adus în faţa 
unei Curți Marţiale și în cele din urmă trecut în rezervă. Se 
refugiase la Fort George, unde rămăsese de atunci. 


— Tânărul vine încoace, a spus Charles. 

Stăteam la biroul din camera mea în turnul vestic din Fort 
George, în faţa ferestrei ce dădea spre ocean. Privind prin 
lunetă, văzusem corăbii la orizont. Oare veneau aici? Oare 
Connor se afla la bordul uneia dintre ele? Sau niște asociaţi ai 
lui? 

M-am întors în scaun și i-am făcut semn lui Charles să ia loc. 
Părea pierdut în hainele prea largi; era slab și tras la față, iar 
părul sur îi atârna în șuviţe peste faţă. Se foia întruna și dacă 
într-adevăr Connor sosea, atunci avea desigur toate motivele să 
fie agitat. 

— El este fiul meu, Charles, i-am spus. 

A încuviinţat din cap, apoi a ţuguiat buzele și a întors capul. 

— Chiar mă întrebasem, a rostit după aceea. Există o 
asemănare de familie. Mama lui este indianca cu care ai 
dispărut o vreme, așa-i? 

— O, am dispărut cu ea, chiar așa? 


VP - 291 


A strâns din umeri. 

— Charles, am continuat eu, nu-mi vorbi mie despre 
neglijarea Ordinului. În privinţa aceea nu eşti nici pe departe un 
inocent. 

A urmat o tăcere lungă, iar când Charles s-a uitat din nou la 
mine, ochii îi redeveniseră plini de viaţă. 

— Cândva, a rostit el apăsat, m-ai acuzat că l-am creat pe 
Asasin. Nu ţi se pare o ironie a sorții - ba nu, chiar o ipocrizie -, 
ținând seama că el este fiul tău? 

— Poate că da, am răspuns. De fapt, nu mai sunt sigur în 
privinţa asta. 

A râs sec. 

— Haytham, nu ţi-a mai păsat de acum mulţi ani. Nu-mi pot 
aminti ultima dată când să fi văzut altceva decât slăbiciune în 
ochii tăi. 

— Nu este slăbiciune, ci îndoială. 

— Indoială să fie, a pronunţat el cuvântul de parcă ar fi fost o 
înjurătură. Și nu crezi că îndoiala nu-i pe măsura unui Mare 
Maestru Templier? 

— Poate, am încuviinţat. Sau poate că am învăţat că doar 
proștii și copiii n-au îndoieli. 

M-am întors ca să mă uit din nou pe fereastră. Înainte, 
corăbiile fuseseră cât niște gămălii de ac pentru ochiul liber, dar 
acum se apropiaseră. 

— Prostii, a zis Charles. Aiureli de Asasini. Credinta înseamnă 
absenţa îndoielii. Asta-i tot ce le cerem conducătorilor noștri: 
credinţă. 

— Imi amintesc o vreme când ai avut nevoie de susţinerea 
mea ca să ni te alături; acum îmi dorești poziția. Ce crezi, tu ai fi 
fost un Mare Maestru bun? 

— Dar tu ai fost unul bun? 

Am tăcut mult timp. 

— Asta m-a durut, Charles. 

S-a ridicat. 

— Plec. Nu doresc să fiu aici când Asasinul - fiul tău - își va 
declanșa atacul. M-a privit. lar tu ar trebui să mă-nsoţești. Cel 
puţin vom avea un avans faţă de el. 

Am clătinat din cap. 

— Nu cred, Charles. Cred că voi rămâne și-mi voi duce ultima 
bătălie. Poate că ai dreptate - poate că n-am fost cel mai 


VP - 292 


eficient Mare Maestru. Poate că a sosit momentul să îndrept 
lucrurile. 

— Intenţionezi să-l confrunţi? Să te lupţi cu el? 

Am aprobat din cap în tăcere. 

— De ce? Crezi că-l poţi convinge să schimbe taberele? Să-l 
aduci de partea noastră? 

— Nu, am rostit cu tristeţe. Mă tem că fiul meu nu mai poate 
fi făcut să se răzgândească. Nici chiar aflarea adevărului despre 
Washington nu l-a determinat să-și schimbe susţinerea. Ție ţi-ar 
plăcea Connor, Charles, el are „credinţă”. 

— Atunci ce vrei să faci? 

— Nu-i voi îngădui să te ucidă, Charles, am spus. Am dus 
mâna la gât și am desprins de acolo amuleta. la asta, te rog. Nu 
vreau să ajungă în mâinile lui, dacă mă va înfrânge. Ne-am 
străduit din greu s-o luăm de la Asasini - nu doresc să le-o 
restitui. 

El însă și-a ferit mâna. 

— N-o s-o iau. 

— Trebuie s-o păstrezi în siguranţă. 

— Ești perfect capabil s-o faci și tu. 

— Charles, eu sunt aproape un moș. Haide mai bine să 
exagerăm prin precauţie, da? 

l-am pus amuleta în palmă. 

— O să-ţi las niște gărzi să te apere, a zis el. 

— Cum dorești. Am privit din nou pe fereastră. Ar fi bine să te 
grăbești, totuși. Am senzaţia că se apropie ceasul socotelilor. 

A încuviinţat din cap și s-a dus la ușă. Acolo s-a întors și a 
rostit: 

— Ai fost un Mare Maestru bun, Haytham, și-mi pare rău dacă 
ai crezut vreodată că eu aș fi gândit altfel. 

Am zâmbit. 

— Și mie îmi pare rău, pentru că ţi-am dat motive s-o faci. 

A deschis gura să răspundă, apoi s-a răzgândit, s-a întors și a 
ieșit. 


VP - 293 


Când a început bombardamentul și am început să mă rog 
cerului ca Charles să fi reușit să fugă, mi-am dat seama că 
aceasta poate fi ultima mea însemnare din jurnal; că acestea 
pot fi ultimele mele cuvinte. Sper că fiul meu, Connor, va citi 
jurnalul și poate că, atunci când va afla câte ceva despre 
călătoria mea prin viață, mă va înţelege, poate chiar mă va 
ierta. Propria-mi cale a fost pavată cu minciuni și suspiciunea 
mi-a fost făurită din trădări. Însă tatăl meu nu m-a minţit 
niciodată și, în jurnalul acesta, îi păstrez obiceiul. 

iți prezint adevărul, Connor, cu care poţi să faci ceea ce crezi 
de cuviință. 


VP - 294 


EPILOG 


16 septembrie 1781 


— Tată! am strigat. 

Bombardamentul era asurzitor, dar mi-am croit drum până în 
turnul vestic unde se aflau odăile lui și acolo, în pasajul care 
ducea la biroul Marelui Maestru, l-am găsit. 

— Salut, Connor, mi-a răspuns. 

Ochii îi erau duri, indescifrabili. A întins braţul și și-a acționat 
pumnalul secret. Am făcut la fel. De afară se auzeau 
detunăturile și bubuiturile tunurilor, trosnetele pietrelor care se 
fărâmau și strigătele celor care cădeau uciși. Fără grabă, am 
pornit unul spre celălalt. Noi doi luptaserăm umăr la umăr, dar 
niciodată unul împotriva celuilalt. Mă întrebam dacă, la fel ca și 
mine, și el era curios. 

Ținând o mână la spate, el m-a salutat cu pumnalul. Am 
procedat la fel. 

— La următoarea salvă de tun, a spus. 

Când aceasta a sosit, a părut să scuture pereţii, dar niciunuia 
dintre noi nu i-a păsat. Bătălia începuse și zăngăniturile 
oțelurilor noastre răsunau ascuţit pe coridor, iar icnetele de 
efort ne erau clare și stăruitoare. Orice altceva - distrugerea 
fortului în jur - era zgomot de fundal. 

— Haide, Connor, m-a tachinat el, nu poţi spera să fii pe 
măsura mea. În ciuda abilităţilor tale, ești încă tânăr - mai ai 
foarte multe de învățat. 

Nu mi-a arătat niciun pic de milă. Indiferent ce ar fi existat în 
inima și în mintea lui, lama îi fulgera cu obișnuita-i precizie și 
ferocitate. Dacă acum era un războinic ajuns în toamna vieţii, 
ale cărui puteri slăbiseră considerabil, atunci nu mi-ar fi plăcut 
deloc să-l fi înfruntat când fusese în floarea vârstei. Dacă el 


VP - 295 


dorea să mă supună unui test, atunci îmi era examinatorul cel 
mai iscusit. 

— Dă-mi-l pe Lee, i-am cerut. 

Insă Lee plecase de mult. Aici mai era doar tata, iar el a 
atacat cu iuțeala unei cobre și tăișul i-a trecut la un fir de păr de 
la a-mi cresta obrazul. „Transformă apărarea în atac”, am gândit 
și am replicat la fel de repede, rotindu-mă și prinzându-i 
antebraţul, străpungându-l cu pumnalul meu și stopându-i 
rapiditatea. 

A urlat de durere și a sărit înapoi; am văzut cum îndoiala i-a 
înnegurat ochii, dar l-am lăsat să-și revină și am privit cum și-a 
rupt o fâșie din mantie cu care să-și bandajeze rana. 

__— Noi doi avem acum o oportunitate rară, i-am spus. 
Impreună putem să rupem lanțul acesta și să punem capăt unui 
război străvechi. O știu! 

In ochii lui am întrezărit ceva. Era oare scânteia unei dorinţe 
de mult abandonate, un vis neîmplinit de care-și amintise? 

— O ştiu! am repetat. 

Strângându-și cu dinţii bandajul însângerat, el a clătinat din 
cap. Să fi fost oare atât de dezamăgit? Atât de mult i se 
înăsprise inima? 

A terminat să se panseze și a spus: 

— Nu. Tu vrei să știi. Tu vrei să fie adevărat. Cuvintele îi 
sunau încărcate de tristeţe. Cândva, o parte din mine a dorit 
același lucru. Dar este un vis imposibil. 

— Noi doi avem același sânge, am insistat. Te rog... 

Pentru o fracțiune de secundă, am crezut că reușisem să-i 
ating o coardă sensibilă. 

— Nu, fiule. Noi doi suntem inamici. Și unul dintre noi trebuie 
să moară. 

De afară a răzbătut vuietul altei canonade. Torţele au 
tremurat în suporturile lor, lumina a dansat pe piatră și fire de 
praf s-au cernut din tavan. 

Așa să fie atunci! 

Am luptat. O bătălie lungă și grea. Nu o luptă care să se 
caracterizeze neapărat prin măiestrie. Tata m-a atacat cu sabia, 
cu pumnul, ba uneori chiar cu fruntea. Stilul lui diferea de al 
meu, era cumva mai grosolan - nu avea fineţea stilului meu, 
totuși era la fel de eficient și, am aflat în scurt timp, la fel de 
dureros. 


VP - 296 


Ne-am despărțit unul de celălalt, gâfâind amândoi cu greu. El 
și-a trecut dosul mâinii peste gură, apoi s-a ghemuit, flexând 
degetele antebraţului rănit. 

— Te comporţi ca și cum ai avea vreun drept să judeci, a 
rostit după aceea. Să mă declari pe mine și toate ale mele ca 
fiind greșite pentru lumea asta. Și totuși, tot ce ţi-am arătat - tot 
ce am zis și ce am făcut - ar trebui să dovedească limpede 
contrariul. Insă noi n-am făcut rău alor tăi. Noi n-am susținut 
Coroana. Noi am acţionat astfel încât să vedem pământurile 
acestea unite și în pace. Sub conducerea noastră, toţi vor fi 
egali. Patrioţii promit la fel? 

— Ei oferă libertate, am răspuns privindu-l cu atenţie, 
amintindu-mi ceva ce mă învățase odată Achilles: că fiecare 
cuvânt, fiecare gest face parte din luptă. 

— Libertate? a pufnit el. Ti-am mai spus - și nu doar o dată - 
că libertatea e periculoasă. Fiule, niciodată nu va exista un 
consens între cei pe care tu i-ai ajutat să urce. Ei vor avea păreri 
diferite despre ce înseamnă să fii liber. Pacea pe care tu o cauţi 
cu atâta disperare nu există. 

Am clătinat din cap. 

— Nu-i așa. Împreună ei vor făuri ceva nou - ceva mai bun 
decât a existat înainte. 

— Oamenii ăștia sunt uniţi acum de o cauză comună, a urmat 
tata rotindu-și braţul rănit pentru a indica... pe noi, presupun, 
sau poate revoluția. Dar când bătălia asta se va sfârși, vor 
ajunge să se lupte între ei, pentru a prelua controlul. Cu timpul, 
se va ajunge la război. O să vezi! 

Apoi s-a repezit înainte, lovind cu sabia, dar nu spre corpul 
meu, ci spre brațul înarmat. l-am deviat atacul, însă era iute și 
s-a rotit, izbindu-mă în rever, cu mânerul sabiei, deasupra 
ochiului. Vederea mi s-a înceţoșat și m-am clătinat înapoi, 
apărându-mă disperat în timp ce el căuta să-și exploateze 
avantajul. Printr-un simplu noroc i-am lovit brațul rănit și a scos 
un urlet de agonie, iar eu am câștigat un răgaz, în care amândoi 
ne-am străduit să ne revenim. 

Altă bubuitură de salve de tun. Și mai mult praf a curs din 
tavan, iar de data asta am simţit podeaua tremurând. Din 
tăietura de deasupra ochiului îmi curgea sânge și m-am șters cu 
dosul mâinii. 


VP - 297 


— Conducătorii patrioţilor nu caută preluarea controlului, i-am 
spus. Aici nu va exista un monarh. Poporul va deţine puterea - 
așa cum trebuie. 

Tata a clătinat din cap, lent și trist, un gest condescendent, 
care nu m-a calmat, ci a avut exact efectul invers. 

— Poporul nu va avea niciodată puterea, a zis el obosit, ci 
doar iluzia ei. Asta-i adevăratul secret: poporul nu dorește 
puterea. Responsabilitatea este prea mare pentru a o purta. De 
aceea cetățenii se aliniază atât de iute când cineva preia 
conducerea. Ei doresc să li se spună ce să facă. Ei tânjesc după 
așa ceva. Și de fapt nu-i de mirare, întrucât omenirea a fost 
creată ca să slujească. 

Am schimbat din nou lovituri. Amândoi sângeram. Uitându-mă 
la el, vedeam oare o versiune mai vârstnică a mea? După ce i- 
am citit jurnalul, pot să privesc în urmă și să știu exact cum mă 
vedea el: ca pe bărbatul care ar fi trebuit să fie el însuși. Oare 
cât de diferite ar fi fost lucrurile, dacă eu aș fi știut atunci ceea 
ce știu acum? 

Raspunsul este: „Nu știu”. Nu știu nici acum. 

— Și de aceea pentru că suntem predispuși prin natura 
noastră să ne lăsăm controlaţi, cine o poate face mai bine decât 
templierii? Am clătinat din cap. Nu este convingător. 

— E adevărul! a exclamat tata. Teoria și practica sunt două 
lighioane foarte diferite. Eu văd lumea așa cum este ea - nu așa 
cum aș dori să fie. 

Am atacat și el s-a apărat, și vreme de câteva secunde 
pasajul a răsunat de zăngăniturile lamelor din oţel ce se 
ciocneau. De acum amândoi eram obosiţi; încleștarea nu mai 
avea graba cu care începuse. Pentru o clipă m-am întrebat dacă 
nu cumva s-ar putea stinge pur și simplu de la sine; dacă nu 
putea să existe vreun mod în care noi doi să ne întoarcem 
spatele, să plecăm în direcţii opuse și să ne vedem fiecare de 
drumul lui. Însă nu! Aici trebuia scris sfârșitul. O știam. În ochii 
lui puteam vedea că o știa și el. Totul trebuia să se termine aici. 

— Nu, tată... tu ai cedat și ai fi vrut ca și noi să facem la fel. 

Apoi bubuitura unei bombarde a răsunat în apropiere și totul 
s-a cutremurat, iar din pereţi au început să cadă pietre. Fusese 
aproape. Foarte aproape. Probabil că avea să urmeze altă 
ghiulea. Și așa s-a și întâmplat. Brusc, în peretele pasajului s-a 
căscat o gaură. 


VP - 298 


Explozia m-a azvârlit îndărăt și am căzut grămadă, dureros, 
ca un beţiv ce lunecă încet în josul peretelui unei taverne, cu 
capul și umerii parcă sub un unghi straniu faţă de restul 
corpului. Coridorul era plin de dărâmături și praf ce se depunea 
pe jos, iar bubuitura exploziei s-a stins încetișor în zăngăniturile 
și ciocniturile pietrelor smulse și aruncate peste tot. M-am 
ridicat cu greu și am mijit ochii prin vălătucii de praf. L-am văzut 
pe tata zăcând, la fel cum zăcusem și eu, dar de cealaltă parte a 
găurii în zid pe care o făcuse ghiuleaua și am șchiopătat spre el. 
M-am oprit în dreptul găurii, am privit și am zărit imaginea 
bulversantă a biroului Marelui Maestru al cărui perete exterior 
fusese spulberat, astfel încât colții ascuţiţi de piatră încadrau 
oceanul. Pe apă erau patru corăbii și din ţevile tunurilor tuturor 
se înălțau trâmbe de fum. Pe când priveam, s-a auzit alt bubuit, 
când un tun a tras din nou. 

Am trecut pe lângă gaură și m-am oprit lângă tata, care a 
ridicat ochii spre mine și s-a mișcat puţin. Mâna i s-a târât spre 
sabie, la care nu avea cum să ajungă; i-am tras totuși un șut, 
expediind-o departe pe podea. Strâmbându-mă de durere, m- 
am aplecat peste el. 

— Predă-te și te voi cruța, i-am spus. 

Am simţit atingerea brizei pe piele și pasajul a fost brusc 
inundat de lumina naturală de afară. Tata părea foarte bătrân, 
cu chipul lovit și învineţit. Cu toate acestea, a surâs. 

— Curajoase cuvinte din partea cuiva care va muri. 

— Nici tu n-o duci mai bine, am replicat. 

— Ha, a zâmbit iarăși, arătându-și dinţii însângeraţi, dar eu nu 
sunt singur... 

M-am întors și am văzut două dintre gărzile fortului sosind în 
goană pe coridor; au ridicat muschetele și s-au oprit la mică 
distanță de noi. Mi-am îndreptat ochii de la ei la tata, care se 
ridica cu greu și care a înălţat un braţ pentru a-și opri oamenii, 
singurul gest care-i putea împiedica să mă ucidă. 

Rezemându-se de perete, a tușit, apoi a scuipat și m-a privit. 

— Chiar și când ai voștri par să triumfe... noi ne ridicăm din 
nou. Știi de ce? 

Am clătinat din cap. 


VP - 299 


— Pentru că Ordinul s-a născut din înțelegere. Noi nu avem 
nevoie de un Crez. Nu avem nevoie de o îndoctrinare din partea 
unor bătrâni disperaţi. Noi vrem doar ca lumea să fie așa cum 
este. De aceea templierii nu pot fi distruși niciodată. 

lar acum, desigur, mă întreb dacă el ar fi făcut-o? Dacă ar fi 
lăsat gărzile să mă omoare? 

Dar nu voi afla niciodată răspunsul. Pe neașteptate s-au auzit 
împușcături, iar cele două gărzi s-au răsucit și s-au prăbușit, 
doborâte de focuri de muschete sosite din cealaltă parte a 
peretelui. lar în clipa următoare eu am sărit în față și, înainte ca 
tata să fi putut reacționa, l-am trântit iarăși pe jos și am ridicat 
mâna cu pumnalul. 

După care, străbătut de o senzaţie copleșitoare ce putea fi de 
zădărnicie și auzind un sunet despre care mi-am dat seama că 
era propriul meu suspin, l-am înjunghiat în inimă. 

Trupul i-a tresărit când mi-a primit lama, apoi s-a destins, iar 
când mi-am retras arma, el zâmbea. 

— Să nu crezi că aș avea intenţia să te mângâi pe obraz și să- 
ți spun că eu am greșit, a rostit slab și am privit cum viaţa îl 
părăsea. Nu voi plânge și nu mă voi întreba „ce-ar fi fost dacă?”. 
Sunt sigur că-nţelegi. 

Eram în genunchi acum și m-am întins să-i iau capul în poală. 
Nu simțeam absolut nimic. Doar o amorțeală în tot corpul. O 
oboseală profundă fiindcă totul se terminase așa. 

— Și totuși, a șoptit el, iar pleoapele i-au fluturat și faţa a 
părut să i se golească de sânge, sunt mândru de tine, cumva. Ai 
dovedit convingere. Tărie. Curaj. Astea sunt trăsături nobile. 

Cu un rânjet batjocoritor, a adăugat: 

— Trebuia să te fi omorât cu mult timp în urmă. 

Apoi a murit. 

M-am uitat după amuleta despre care îmi povestise mama, 
dar dispăruse. l-am închis ochii tatii, m-am ridicat și am plecat. 


2 octombrie 1782 


În cele din urmă, într-o noapte geroasă, l-am găsit la frontieră, 
în „Conestoga Inn”. Când am intrat, l-am văzut stând în umbre, 
cu umerii gârboviţi peste masă și o sticlă în apropierea mâinii. 


VP - 300 


Mai bătrân și neîngrijit, cu păr sârmos, nepieptănat și nearătând 
nici pe departe ca ofițerul care fusese cândva, totuși era el fără 
doar și poate: Charles Lee. 

Când m-am apropiat de masă, a ridicat capul și la început am 
fost surprins de sălbăticia din ochii lui injectațţi. Orice nebunie 
era însă fie ștearsă, fie ascunsă, și el n-a trădat nicio emoție la 
vederea mea, cu excepția unei căutături pe care am presupus-o 
ca fiind de ușurare. Îl urmăream de mai bine de o lună. 

Fără niciun cuvânt, a întins sticla spre mine, iar eu am 
încuviinţat din cap, am tras un gât și i-am restituit-o. Apoi am 
stat împreună mult timp, privindu-i pe ceilalți clienţi ai tavernei, 
ascultând sporovăielile și râsetele ce se auzeau în jur. 

În cele din urmă, m-a privit și, cu toate că n-a spus nimic, 
ochii au făcut-o în locul lui, așa că am extins silențios pumnalul, 
iar când el a închis ochii, l-am înjunghiat sub coaste, direct în 
inimă. A murit fără niciun sunet și l-am așezat grijuliu cu capul 
pe tăblia mesei, ca și cum pur și simplu adormise după ce băuse 
prea mult. Apoi m-am întins, i-am luat amuleta de la gât și am 
pus-o la al meu. 

Când am privit-o, a strălucit slab o clipă. Am băgat-o sub 
cămașă, m-am ridicat și am plecat. 


15 noiembrie 1783 


Ținându-mi calul de dârlogi, am trecut prin satul meu, copleșit 
de un sentiment tot mai mare de neîncredere. Când ajunsesem, 
văzusem ogoare bine întreţinute, dar satul în sine era pustiu, 
casa-lungă era abandonată, vetrele pentru gătit erau reci și 
unicul suflet pe care l-am văzut a fost un vânător încărunțit - un 
vânător alb, nu un mohican - care stătea pe o găleată întoarsă 
cu fundul în sus în fața unui foc și frigea ceva, care mirosea 
bine, pe o ţepușă. 

M-a privit cu luare-aminte când m-am apropiat și ochii i s-au 
îndreptat spre muscheta sa, aflată în apropiere, dar am deschis 
brațele și i-am arătat că nu doream răul nimănui. 


VP - 301 


A încuviinţat din cap. 

— Dacă ţi-e foame, am și în plus, a spus cu bunăvoință. 

Mirosea într-adevăr grozav, dar mintea îmi era absorbită de 
alte lucruri. 

— Ştii ce s-a-ntâmplat aici? Unde sunt sătenii? 

— Au plecat spre vest. Asta a fost acum câteva săptămâni. Se 
pare că cineva din New York a căpătat pământurile lor din 
partea Congresului. Cred c-au decis că pentru colonizare n- 
aveau nevoie de aprobarea locuitorilor de aici. 

— Poftim? am zis. 

— Da, așa-i. Văd asta întâmplându-se tot mai des. Băștinași 
alungaţi de negustori și fermieri care vor să se extindă. 
Guvernul zice că nu ia pământuri care sunt deja proprietatea 
cuiva, dar... he-he... Aici poţi să vezi că lucrurile nu stau așa. 

— Cum s-a putut întâmpla așa ceva? am spus și m-am rotit 
încetișor, văzând doar pustietate acolo unde cândva zărisem 
chipurile familiare ale semenilor mei, cei printre care 
crescusem. 

— De acum suntem pe cont propriu, a continuat vânătorul. Nu 
mai există vechile și bunele produse englezești. lar asta- 
nseamnă că trebuie să le facem chiar noi. Și pentru asta trebuie 
să plătești. Vânzarea de pământuri e rapidă și ușoară. Și nici pe 
departe așa afurisită ca taxele. Și pentru că unii zic că din cauza 
taxelor a-nceput tot războiul, nimeni nu se grăbește să le-aducă 
înapoi. 

A râs din toată inima, răsunător, după care a urmat: 

— Noii noștri conducători sunt deștepţi. Ei știu că nu trebuie 
să introducă taxe, nu încă. Ar fi prea devreme. Prea... britanic. A 
privit în foc. Dar vor sosi și ele. intotdeauna sosesc. 

I-am mulțumit și am plecat, îndreptându-mă către casa-lungă 
și repetându-mi în minte: „Am dat greș”. Oamenii mei plecaseră 
- fuseseră alungaţi tocmai de cei despre care eu crezusem că-i 
vor proteja. 

Pe când mergeam, amuleta de la gât a început să 
strălucească și am luat-o, am ţinut-o în palmă și am privit-o. 
Poate că mai exista un ultim lucru pe care-l puteam face și 
anume să salvez locul acesta de ei toţi - patrioţi și templieri 
deopotrivă. 


VP - 302 


Într-o poieniţă din pădure, m-am ghemuit pe vine și am privit 
ce aveam în mâini: colierul mamei într-o palmă, amuleta tatii în 
cealaltă palmă. 

Am vorbit încetișor, ca pentru mine: 

— Mamă... Tată... Îmi pare rău. V-am înșelat așteptările 
amândurora. Mamă, ţi-am promis că ne voi apăra poporul. Am 
crezut că, dacă-i voi putea opri pe templieri, dacă aș putea 
scăpa revoluţia de influenţa lor, atunci aceia pe care i-aș fi 
susținut vor face ceea ce era bine. Ei au făcut într-adevăr, cred, 
ceea ce era bine... ceea ce era bine pentru ei. Cât despre tine, 
tată, am crezut că ne-aș fi putut uni, că am fi putut da uitării 
trecutul și făuri un viitor mai bun. Am crezut că tu puteai fi făcut 
să vezi lumea așa cum o văd eu - să înţelegi. Dar n-a fost decât 
un vis. Ar fi trebuit să fi știut și asta. N-am fost atunci meniţi să 
trăim în pace? Asta să fie oare? Ne-am născut ca să ne certăm? 
Ca să ne luptăm între noi? Există o mulţime de glasuri... și 
fiecare cere altceva. A fost greu uneori, dar niciodată n-a fost 
mai greu decât azi. Azi am văzut că toate cele pentru care am 
trudit au fost sluţite, lepădate, uitate. Ai zice că am descris 
întreaga istorie. Zâmbești, așadar, tată? Speri că aș putea rosti 
cuvintele pe care tânjeai să le auzi? Speri să fiu de acord cu 
tine? Să spun că ai avut mereu dreptate? N-o voi face. Chiar și 
acum, când m-am confruntat cu adevărul cuvintelor tale reci, 
refuz s-o fac. Pentru că eu cred că lucrurile încă se pot schimba. 
Poate că nu voi reuși niciodată. Poate că Asasinii se vor căzni în 
zadar încă o mie de ani. Dar noi nu ne vom opri. 

Am început să sap. 

— Compromisul... Asupra lui au insistat toţi. Așa că l-am 
deprins și eu, dar cred că am făcut-o altfel decât majoritatea. 
Acum îmi dau seama că va dura, că drumul ce se întinde 
înaintea noastră este lung și învăluit în beznă. Este un drum 
care nu mă va duce întotdeauna acolo unde doresc să merg - și 
mă-ndoiesc că voi trăi atât cât să-i văd capătul. Voi merge totuși 
pe el. 

Am tot săpat până ce groapa a fost destul de adâncă, mai 
adâncă decât ar fi fost nevoie să îngrop un trup, destul de 
adâncă pentru a intra cu totul în ea. 


VP - 303 


— Pentru că alături de mine pășește speranţa. În ciuda tuturor 
celor care insistă să fac calea întoarsă, eu voi continua - acesta, 
acesta este compromisul meu. 

Am aruncat amuleta în groapă, după care, când soarele a 
început să apună, am umplut groapa cu pământ, pe care l-am 
bătătorit bine și după aceea m-am întors și am plecat. 

Plin de speranţe pentru viitor, m-am întors la oamenii mei, la 
Asasini. 

Era timpul pentru sânge nou. 


VP - 304 


KENEGATUL í 


ADI 
e R 7 à 
< 
à 


virtual-project.eu 


83) 


X