Anna Carey — Eve — V2 Sacrificiul

Anna Carey 


Anna Carey 


Eve - Vol. 2 - Sacrificiul 


Ţinând un cuţit în mână, m-am căţărat pe stânci. Plaja era 
împânzită de bărci cu vopseaua scorojită de soare, de mult 
eşuate pe țărm. Ambarcaţiunea din faţa mea fusese adusă 
de apă în această dimineaţă. Avea peste şase metri înălţime, 
fiind aproape de două ori mai mare decât restul. M-am 
urcat prin lateral, simțind vântul rece care adia dinspre 
mare. Cerul încă era înceţoşat. 

În timp ce umblam pe puntea scorojită a bărcii, l-am simţit 
pe Caleb lângă mine, punându-şi mâna pe spatele meu. 
Arăta cu degetul către cer, spre pelicanii care plonjau în 
mare, sau spre ceața care cobora de pe munţi, acoperind 
totul cu un văl alb. Uneori mă surprind vorbindu-i, şoptind 
cuvinte dulci, pe care numai eu le aud. 

Trecuseră aproape trei luni de când îl văzusem ultima 
oară. Locuiam în Califia, în aşezarea destinată exclusiv 
femeilor, fondată cu zece ani în urmă, ca un refugiu pentru 
femeile şi fetele din sălbăticie. Veniserăm de peste tot, 
trecând Podul Golden Gate către districtul Marin. Unele 
rămăseseră văduve în urma molimei şi nu se mai simțeau în 
siguranţă să trăiască singure. Altele scăpaseră de bandele 
violente care le ţinuseră ostatice. Altele, ca mine, erau 
evadate din Şcolile guvernamentale. 

Crescând în acel fort împrejmuit de ziduri, îmi petreceam 
fiecare zi privind clădirea fără geamuri de dincolo de lac - 
şcoala de meserii pe care am fi urmat-o după absolvire. Dar 
în noaptea de dinaintea ceremoniei, am aflat că eu şi 
prietenele mele nu aveam să căpătăm deprinderi pentru a 
contribui la ridicarea Noii Americi. Cu populaţia decimată 


de molimă, ei nu aveau nevoie de artişti sau de profesori - 
aveau nevoie de copii, şi noi eram menite să îi naştem. Am 
scăpat cu chiu, cu vai, doar ca să aflu că adevărata mea 
menire era cu mult mai rea. Ca şefă de promoţie a Şcolii, eu 
îi fusesem promisă Regelui ca soţie, pentru a-i aduce pe 
lume moştenitorii. El mă va căuta fără încetare şi nu se va 
opri până când nu voi fi închisă în spatele zidurilor din 
Oraşul de Nisip. 

Am urcat pe o scară către cabina cea mai înaltă a bărcii. În 
faţa parbrizului spart erau două scaune şi o cârmă metalică 
atât de ruginită, încât nu se mai mişca. Hârtii îmbibate cu 
apă erau stivuite într-un colţ. Am cotrobăit prin dulapurile 
de sub comenzi, căutând conserve cu mâncare, 
îmbrăcăminte care ar putea fi folosită, unelte sau 
instrumente pe care le puteam duce înapoi în oraş. Am 
îndesat o busolă metalică în rucsac, precum şi nişte sfoară 
din plastic, uzată. 

Coborând înapoi pe punte, m-am îndreptat către cabina 
principală, acoperindu-mi nasul cu tricoul. Am deschis uşa 
din sticlă crăpată. Înăuntru, draperiile erau trase. Pe o 
canapea, pe nişte perne umede, zăcea un cadavru învelit 
într-o pătură. M-am mişcat repede, având grijă să respir pe 
gură, şi am trecut cu lumina lanternei prin dulapuri, găsind 
o conservă de mâncare fără etichetă şi nişte cărţi jilave. 
Verificam starea cărţilor, când barca s-a mişcat uşor sub 
picioarele mele. Cineva se afla în cabina de dormit de 
dedesubt. Am scos cuțitul şi m-am lipit cu spatele lângă uşa 
cabinei, ascultând paşii. 

Scările de dedesubt au scârţâit. Am strâns cuțitul în mână. 
Auzeam respiraţia de după uşă. Lumina a pătruns printre 
draperii, o rază de soare mişcându-se pe peretele cabinei, 
într-o clipă, uşa s-a deschis. O persoană s-a strecurat rapid 
Înăuntru. Am apucat-o de guler şi am trântit-o la podea. Am 
sărit asupra ei, ţintuindu-i umerii la podea cu genunchii şi 
punându-i lama cuţitului la gât. 

— Eu sunt, eu suni! 


Ochii de culoare închisă ai lui Quinn mă priveau încordaţi. 
Stătea cu braţele lipite de podea. M-am dat la o parte, 
simțind cum îmi încetinea pulsul. 

— Ce cauţi aici? 

— Acelaşi lucru ca şi tine, a spus ea. 

În încăierare îmi căzuse tricoul de pe gură şi de pe nas, iar 
mirosul respingător din cabină începuse să mă sufoce. Am 
ajutat-o pe Quinn să se ridice pe cât de repede am putut. Şi- 
a scuturat hainele în timp ce ne împleticeam să ieşim, 
inspirând cu aviditate aerul înţepător şi sărat. 

— Uite ce-am găsit! 

A ridicat o pereche de tenişi de culoare violet, cu şireturile 
legate unul de celălalt. Pe emblema rotundă scria Converse 
ALL STAR. 

— Pe ăştia nu-i dau la schimb. Îi păstrez pentru mine. 

— Nu te învinuiesc. 

I-am zâmbit uşor. Pânza era miraculos de intactă, într-o 
stare mai bună decât majoritatea lucrurilor pe care le 
găsisem eu. Califia folosea sistemul de troc, şi dincolo de 
asta, cu toţii contribuiam în diferite moduri - căutând 
hrană, gătind, plantând şi recoltând, vânând, reparând 
casele năruite şi fațadele magazinelor. Eu primisem o slujbă 
la librărie, unde restauram romane vechi şi enciclopedii, 
împrumutam volumele în plus şi dădeam lecţii de citit 
tuturor celor interesaţi. 

Pe gâtul lui Quinn apăruse o tăietură mică. A frecat-o, 
mânjindu-şi degetele cu sânge. 

— Îmi pare atât de rău, i-am spus. Maeve m-a avertizat 
întotdeauna în privinţa Pribegilor. 

Maeve era una dintre aşa-numitele Mame Fondatoare, o 
denumire dată celor opt femei care se instalaseră primele 
în Marin. Ea m-a primit, lăsându-mă să împart un dormitor 
cu Lilac, fiica ei de şaptesprezece ani. În timpul primelor 
mele zile în Califia, eu şi Maeve mergeam în fiecare zi să 
explorăm, îmi arătase care zone erau sigure şi cum să mă 
apăr în caz că dădeam peste vreun Pribeag. 


— Am trecut prin lucruri şi mai rele, a spus Quinn, râzând 
înfundat. 

A coborât de pe marginea bărcii pe plajă. Era mai scundă 
decât majoritatea femeilor din Califia, avea un păr creţ 
negru şi trăsături delicate pe faţa în formă de inimă. Trăia 
într-o ambarcaţiune împreună cu alte două femei, 
petrecându-şi majoritatea zilelor la vânătoare în pădurile 
dese din jurul aşezării, întorcându-se cu căprioare şi porci 
mistreți. 

M-a ajutat să trec de plaja pietroasă. Mă privea cu ochii ei 
negri. 

— Cum rezişti? 

Urmăream cum valurile lovesc nisipul. Apa era agitată şi 
înspumată. 

— Mult mai bine. E mai uşor cu fiecare zi. 

Am încercat să par optimistă, fericită, dar era doar pe 
jumătate adevărat. Când ajunsesem prima dată în Califia, 
Caleb era lângă mine, cu piciorul rănit ca urmare a 
întâlnirii cu trupele Regelui. Dar nu fusese lăsat să intre. 
Nici un bărbat n-avea voie - era regulă. Caleb ştiuse 
dintotdeauna, şi mă adusese aici nu ca să fim împreună, ci 
pentru că el crezuse că era singurul loc unde aş fi putut sta 
în siguranţă. Aşteptasem în tot acest timp să primesc veşti 
de la el, însă nu trimisese nici un mesaj prin intermediul 
Cărării, reţeaua secretă care făcea legătura între evadați şi 
rebeli. Nu lăsase vorbă nici paznicilor de la poartă. 

— Eşti aici doar de câteva luni. Ai nevoie de timp ca să uiţi. 
Quinn şi-a aşezat mâna pe umărul meu, îndrumându-mă 
către marginea plajei, unde roata din spate a bicicletei sale 

se ivea din iarba de pe dună. 

În acele prime săptămâni în Califia, abia dacă eram 
prezentă. Stăteam cu femeile la cină, învârtind nişte peşte 
alb şi moale prin farfurie, ascultând doar pe jumătate 
conversațiile din jurul meu. Quinn a fost cea care m-a 
descusut prima. Ne petreceam după-amiezile într-un 
restaurant renovat de lângă port, bând bere făcută de 


femei în nişte cuve de plastic. Mi-a povestit despre Şcoala 
ei, despre cum scăpase târându-se printr-un geam spart şi 
pândind poarta, aşteptând camioanele cu provizii să facă 
livrarea săptămânală. l-am spus şi eu despre lunile 
petrecute fugind. Celelalte femei ştiau doar în mare 
povestea mea - un mesaj codificat detaliind crimele din 
Sedona ajunsese deja prin intermediul radioului utilizat de 
către Cărare. Femeile ştiau că Regele mă urmărea, şi îl 
văzuseră pe băiatul rănit pe care îl ajutasem să treacă 
podul. Dar în liniştea restaurantului, i-am povestit lui Quinn 
totul despre Caleb, Arden şi Pip. 

— De asta sunt îngrijorată, am spus eu. 

Trecutul deja dispărea, detaliile legate de ceea ce se 
întâmplase devenind mai înceţoşate cu fiecare zi petrecută 
în Califia. Era din ce în ce mai greu să îmi aduc aminte de 
râsul lui Pip sau de nuanţa de verde a ochilor lui Caleb. 

— Ştiu ce simţi pentru el, a spus Quinn, descâlcindu-şi un 
nod din părul negru. 

Avea o piele ciocolatie fără cusur, exceptând un petic mic, 
uscat, roşu, de-a lungul nasului, care se cojea de la soare. 

— Dar lucrurile or să devină mai uşoare. Ai nevoie de timp. 

Am păşit pe-o bucată de lemn plutitor, simţindu-mă 
satisfăcută atunci când acesta s-a rupt în două. Noi eram 
cele norocoase - ştiam asta. De fiecare dată când priveam 
în farfurii în timpul meselor, mă gândeam la toate lucrurile 
de care scăpasem, la câte fete erau captive în Şcoli, şi câte 
altele se aflau sub controlul Regelui în Oraşul de Nisip. Însă 
coşmarurile nu-mi dispăreau numai fiindcă aici mă credeam 
în siguranţă: Caleb, singur în cine ştie ce cameră, cu sânge 
băltind negru şi uscat în jurul picioarelor. Imaginile erau 
atât de intense, încât mă trezeau, inima zvâcnindu-mi în 
piept, iar cearşafurile erau umede de la transpiraţie. 

— Eu vreau doar să ştiu că e în viaţă, am reuşit să rostesc. 

— S-ar putea să nu afli niciodată, a spus Quinn, ridicând 
din umeri. Şi eu am lăsat pe câte cineva în urmă. O prietenă 
de-a mea a fost prinsă în timp ce eu fugeam. Obişnuiam să 


mă gândesc la ea, obsedată de ceea ce aş fi putut face. Am 
fi putut ieşi pe altă uşă? Dacă aş fi fost eu cea rămasă în 
urmă? Dacă le permiţi, amintirile te pot distruge. 

Aceea a fost o aluzie din partea lui Quinn: ajunge. 
Încetasem deja să vorbesc despre asta cu tot restul lumii. În 
schimb, am păstrat aceste gânduri asemănătoare pietrelor, 
ţinându-le să le simt greutatea. „Gata cu gândurile despre 
trecut”, mi-a spus Maeve într-o zi. „loată lumea de-aici are 
câte ceva de uitat.” 

Mergeam de-a lungul plajei, picioarele noastre afundându- 
se în nisip. Deasupra noastră se învârteau pescăruşii. 
Bicicleta mea era ascunsă de cealaltă parte a dealului. Am 
scos-o din tufişul cu spini şi m-am îndreptat către Quinn. 
Stătea pe bicicleta ei, cu piciorul pe o pedală, şi îşi lega 
părul creţ la spate cu un şnur. Purta un tricou turcoaz pe 
care scria cu litere de tipar I love NY. Acesta se ridica în 
faţă, descoperindu-i cicatricele rozalii care îi traversau în 
lung şi-n lat abdomenul. Îmi spusese cum scăpase, dar nu 
vorbise despre cei trei ani petrecuţi în Şcoală, sau despre 
copiii pe care îi născuse. Am stăruit cu privirea pe acele linii 
umflate, gândindu-mă la Ruby şi la Pip. 

Am pornit, pedalând în linişte, singurul zgomot fiind cel al 
vântului care se strecura printre copaci. Bucăţi de stâncă se 
prăbuşiseră pe pavaj, lăsând în urmă grămezi de pietre şi 
crengi care amenințau să ne spargă cauciucurile. Aveam 
grijă să le evit. 

Undeva, în depărtare, un strigăt a reverberat în aer. 

M-am uitat peste umăr, încercând să îmi dau seama de 
unde venea. Plaja era pustie, iar mareea tocmai începuse, 
pietrele şi nisipul fiind prinse într-un freamăt necontenit de 
valuri. Quinn părăsise drumul, găsindu-şi adăpost în spatele 
copacilor groşi, şi mi-a făcut semn să o urmez. Ne-am 
ghemuit împreună în tufişuri, cu cuţitele scoase, până când, 
în cele din urmă, a apărut o siluetă pe drum. 

Harriet se apropia încet, cu faţa ei deformată şi stranie, şi 
pedala către noi. Era unul dintre grădinarii care distribuiau 


plante şi legume proaspete restaurantelor din Califia. 
Mirosea întotdeauna a mentă. 

— Harriet... ce s-a-ntâmplat? A întrebat Quinn, lăsând 
imediat cuțitul jos. 

Harriet a sărit de pe bicicletă şi a păşit spre noi, cu părul 
vâlvoi de la vânt. S-a aplecat şi şi-a pus mâinile pe 
genunchi, ca să îşi tragă răsuflarea. 

— S-a observat mişcare în oraş. Cineva se află de cealaltă 
parte a podului. 

Quinn s-a întors către mine. De când ajunsesem aici, la 
intrarea în Califia erau mereu paznici, scrutând ruinatul 
San Francisco, căutând vreun semn al prezenţei trupelor 
Regelui. Dar nu se văzuse nici o lumină. Nici Jeepuri, nici 
bărbaţi. 

Până acum. 

Quinn şi-a ridicat bicicleta din tufăriş şi a pornit către 
drum, trăgându-mă după ea. 

— Te-au găsit, mi-a spus ea. Nu avem prea mult timp. 

Harriet a pedalat dincolo de curbă. 

— De aceea avem un plan, a spus Quinn, venind în dreptul 
meu ca să o pot auzi. 

S-a uitat la mine, câteva şuviţe negre îi fluturau în faţa 
ochilor. 

— O să-ţi fie bine. 

— Nu mă simt bine, am spus, întorcându-mă să nu îmi 
vadă faţa. 

Simţeam o gheară în piept, fiecare răsuflare fiind scurtă şi 
dureroasă. Fusesem găsită. Regele nu era departe, şi se 
apropia din ce în ce mai mult. 

Într-o curbă abruptă, Quinn s-a aplecat peste ghidon. 
Marginea pavajului, o stâncă fărâmiţată înaltă de 
cincisprezece metri, se afla la doar câţiva centimetri 
distanţă. Am apucat strâns ghidonul bicicletei, alunecos 
acum din pricina transpiraţiei, în timp ce urcam pe drumul 
către pod. Se zvonea că regimul ştia despre comunitatea de 
femei din dealurile Sausalito. Ei credeau că era un mic grup 


de femei Pribege, şi nu un depozit ascuns al Cărării. Ultima 
dată când veniseră să verifice aşezarea fusese cu cinci ani 
în urmă, iar femeile se Împrăştiaseră pe dealuri, 
ascunzându-se pe timpul nopţii. Soldaţii trecuseră prin 
casele şi apartamentele lor, neobservând adăposturile 
camuflate de păturile de iederă bogată crescută în exces. 

La orizont s-a ivit podul. Structura roşie impozantă era 
locul unde se produsese un mare incendiu. Era plin de 
maşini arse, dărâmături din grinzi căzute şi cabluri, şi 
scheletele celor care fuseseră prinşi acolo în timp ce 
încercau să părăsească oraşul. În minte îmi răsunau 
cuvintele lui Quinn: De aceea avem un plan.” Dacă s-ar 
observa trupe prin preajma, eu şi Quinn am pleca din 
Sausalito, oprindu-ne doar în labirintul adânc al pădurilor 
Muir, unde fusese construit cu ani în urmă un buncăr 
subteran. Am rămâne acolo, folosindu-ne de proviziile 
adunate, în timp ce soldaţii ar cutreiera prin Califia. Restul 
femeilor s-ar îndrepta spre vest, către plaja Stinson, unde 
ar aştepta într-un motel părăsit trecerea invaziei. S-ar afla 
în mare pericol dacă aşezarea ar fi descoperită... şi cu atât 
mai mult dacă soldaţii ar afla că ele mă ascundeau de Rege. 

— S-au observat ceva mişcări de cealaltă parte, a strigat 
Isis de la intrarea în Califia, ascunsă în spatele unor tufişuri 
dese. 

Stătea aplecată peste zidul de piatră; avea părul negru 
strâns la spate cu o bandană, şi ţinea în mână un binoclu. 
Am lăsat bicicletele să cadă şi ne-am adunat în jurul ei. 
Maeve era cocoţată deasupra trapei din spatele zidului, 
împărțind puşti şi muniţie. 

Maeve le-a dat câte o armă lui Harriet şi lui Quinn. 

— Aliniaţi-vă la perete! 

Toate femeile i-au urmat instrucţiunile. Era una dintre cele 
mai tinere Mame Fondatoare, şi cea mai vocală în ceea ce 
privea obligaţiile celor din aşezare. Înaltă, musculoasă, cu 
părul blond împletit, Maeve arăta la fel ca în ziua în care am 
cunoscut-o, la intrarea în Califia. Ea a fost cea care l-a 


respins pe Caleb. Am acceptat camera din casa ei, 
mâncarea şi îmbrăcămintea oferită de ea, postul care îl 
găsise pentru mine la librărie, ştiind că ăsta era modulei 
de-a spune ceea ce nu putea fi rostit: „Îmi pare rău, dar a 
trebuit.” 

Am înşfăcat o puşcă şi m-am alăturat celorlalte femei, 
simțind în mâini greutatea rece a armei. Mi-am adus aminte 
de ceea ce îmi spusese Caleb, atunci când fusesem în 
tabăra lui: „Uciderea unui soldat al Noii Americi e o 
infracţiune pedepsită cu moartea.” M-am gândit la cei doi 
soldaţi pe care îi împuşcasem în autoapărare. Am lăsat 
trupurile pe marginea drumului, lângă Jeepul lor 
guvernamental. Pe al treilea l-am ameninţat cu arma, 
forțându-l să ne conducă spre Califia, cu mâinile 
tremurându-i pe volan. Caleb se lungise pe locul din spate, 
cu piciorul sângerând acolo unde fusese înjunghiat. 
Soldatul era mai tânăr decât mine - i-am dat drumul când 
am ajuns la marginea oraşului San Francisco. 

— Maeve, chiar avem nevoie de arme? Nu ar trebui să 
folosim... 

— Dacă le descoperă pe evadate, o să le ducă pe toate 
înapoi în Şcolile lor, unde îşi vor petrece următorii ani 
însărcinate şi atât de drogate, încât nici nu or să-şi 
amintească propriile nume. Asta nu e o soluţie. 

Păşea prin faţa rândului de femei, împingându-le umărul 
pentru a le potrivi ţinta. 

M-am uitat de-a lungul ţevii, dincolo de pod şi de oceanul 
cenuşiu, încercând să nu dau atenţie omisiunilor lui Maeve. 
Nu a menţionat ce se va întâmpla cu mine. În schimb, 
afirmaţia avea o uşoară tentă acuzatoare - de parcă eu îi 
invitasem pe soldaţi aici. 

Priveam fix înainte. Ascultam sunetul respirației lui Harriet 
în timp ce siluetele îşi croiau drumul pe pod. De lao 
asemenea distanţă, eu vedeam doar două figuri întunecate, 
una mai mică decât cealaltă, care mergeau printre maşinile 
carbonizate. După o clipă, Isis a pus jos binoclul. 


— Are un câine cu el, a spus ea. Un rottweiler. 

Maeve a luat binoclul. 

— Nu vă mişcaţi, şi dacă dă semn de agresiune, nu ezitaţi 
să trageţi. 

Cele două siluete continuau să se apropie. Bărbatul era 
gârbovit, bluza lui neagră camuflându-l pe drumul 
carbonizat. 

— Nu poartă uniformă. 

Quinn şi-a slăbit strânsoarea de pe armă. Maeve încă se 
uita prin binoclu. 

— Asta nu înseamnă nimic. l-am mai văzut fără uniformă. 

Am examinat silueta, căutând orice asemănare cu Caleb. 

Când s-a aflat la mai puţin de şaizeci de metri depărtare, 
s-a oprit să se odihnească lângă o maşină. Privea insistent 
către coasta dealului, căutând semne de viaţă. Ne-am lăsat 
mai jos ghemuindu-ne în spatele zidului de piatră, dar 
bărbatul nu şi-a luat privirea. 

— Ne-a văzut, a sâsâit Harriet, cu obrazul lipit de piatră. 

Bărbatul a băgat mâna în rucsac şi a scos ceva. 

— E o armă? A întrebat Isis. 

— Nu pot să-mi dau seama, a răspuns Maeve. 

Isis şi-a mişcat degetul, aşezându-l pe trăgaci. 

Bărbatul a pornit în direcţia noastră, foarte hotărât, iar 
Quinn a îndreptat arma spre el. 

— Stai! A strigat către el, stând ghemuită, să nu o vadă din 
spatele zidului. Nu mai face nici un pas! 

Dar acum, bărbatul alerga. Câinele fugea alături de el, 
corpul său negru şi mare opintindu-se din pricina efortului. 

Maeve s-a apropiat, şoptindu-i la ureche lui Quinn: 

— Nu îl lăsa să coboare de pe pod! Orice s-ar întâmpla! 

Ochii ei nu trădau nici o sensibilitate. În ziua în care am 
trecut podul împreună cu Caleb, eram îngrozitor de obosiţi, 
săptămânile anterioare spunându-şi cuvântul, chinuindu-ne 
la fiecare pas. Cracul pantalonului îi era îmbibat cu sânge, 
materialul şifonat devenind rigid de la sângele închegat. 
Maeve stătea la intrarea în Califia, cu aceeaşi expresie 


aspră pe chip. Indiferent de ameninţarea pe care o 
reprezenta acest bărbat, în acel moment nu era vinovat 
decât de încălcarea proprietăţii - nimic mai mult. Am luat 
binoclul din mâinile lui Maeve. 

Bărbatul se apropia cu paşi rapizi de capătul podului. 

— Nu mai face nici un pas! A strigat Quinn din nou. 
Opreşte-te! 

Am potrivit binoclul, încercând să zăresc faţa bărbatului. 
Apoi, preţ de o clipă, acesta şi-a ridicat privirea. Faţa lui era 
cadaverică, cu ochii duşi în fundul capului şi cu obrajii traşi. 
Buzele îi erau cenuşii şi crăpate din cauza deshidratării, iar 
părul îi era tuns foarte scurt. Dar am recunoscut persoana. 

Am privit arma lui Quinn, apoi silueta care alerga către 
capătul podului, mişcându-se printre maşinile răsturnate şi 
grămezile de dărâmături carbonizate. 

— Nu trage! Am strigat. 

Am coborât dealul, tufişurile dese zgâriindu-mi picioarele. 
Am ignorat strigătele lui Maeve. În schimb, am pus puşca 
sub braţ, cu ochii aţintiţi asupra persoanei în timp ce mă 
apropiam. Era o fată. 

— Arden, am şoptit eu, înecându-mă. 

S-a oprit, cu o mână pe capota unei camionete, cu spatele 
încovoiat şi respirând cu greutate. S-a uitat la mine şi a 
zâmbit, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. 

— Ai ajuns! 

Câinele s-a năpustit spre mine, dar Arden l-a ţinut pe loc, 
şoptindu-i ceva la ureche pentru a-l linişti. Am alergat către 
ei şi m-am oprit când practic eram lipite una de cealaltă. I- 
am îmbrăţişat trupul plăpând. Era rasă-n cap, slăbise vreo 
zece kilograme, iar umărul îi sângera - dar era în viaţă. 

— Ai reuşit, am spus eu, strângând-o mai tare. 

— Da, a zis ea, lacrimile ei umezindu-mi bluza. Am reuşit. 

În acea seară, am dus-o pe arden acasă la maeve. Casa 
îngustă, cu două etaje, era legată de alte şase, întregul şir 
fiind adăpostit în coasta dealului. Locuinţele din Califia erau 
mai uşor de ascuns dacă erau răspândite, aşa că, din cele 


şase, a ei era singura ocupată. Pereţii erau peticiţi pe 
alocuri, podelele fiind un mozaic de plăci de gresie de 
diferite culori şi dimensiuni. Arden şi cu mine stăteam în 
dormitorul de la etaj, pielea noastră având o tentă rozalie în 
lumina felinarului. Maeve dormea în camera alăturată, cu 
Lilac. 

Arden şi-a dat jos bluza neagră şi lungă, rămânând doar în 
maiou în faţa măsuţei de toaletă, şi a început să-şi şteargă 
faţa şi gâtul cu un prosop umed. 

— Când am ajuns şi tu nu erai aici, m-am gândit la ce-i mai 
rău, am spus, sprijinindu-mă de patul de cazarmă. 

Tapetul cu model floral al camerei se jupuia pe alocuri, 
câteva bucăţi erau prinse cu piuneze. 

— Am crezut că te găsiseră soldaţii. Că erai captivă, 
torturată sau... 

Vocea mi s-a stins treptat, căci nu doream să continui. 

Arden îşi freca pielea cu prosopul, curăţând porțiunile de 
murdărie de pe braţe. În lumina felinarului îi vedeam 
fiecare vertebră, ca nişte pietricele mici prinse sub piele. 
Mi-am adus aminte de faţa ei atunci când o văzusem ultima 
dată, când stăteam ascunse în baracă. Obrajii îi erau plini, 
iar ochii vioi. Acum era atât de slabă, încât i se vedeau 
omoplaţii. Pe scalp avea cruste recente. 

— Nu m-au prins niciodată, a spus ea, fară să se întoarcă. 

Se privea în oglinda crăpată, reflexia ei fiind împărţită în 
două. 

— Soldaţii m-au urmărit în ziua în care te-am lăsat la casa 
lui Marjorie şi Otis. Prinsesem un avans faţă de ei când am 
ajuns la marginea unui oraş, dar nu mai aveam unde să mă 
ascund. Am găsit o trapă metalică pe una din străzi, o gură 
de canalizare, şi am pătruns în subteran. Pur şi simplu am 
mers de-a lungul tunelurilor, târându-mă prin mocirlă, 
aşteptând să vină după mine. Dar n-au făcut-o. 

Câinele uriaş stătea la picioarele ei, cu botul pe podea. Mă 
uitam la el, amintindu-mi de toate acele avertismente pe 


care Ic auzisem la Şcoală despre oameni sfâşiaţi de haite de 
câini sălbatici care cutreierau pădurile. 

— Unde l-ai găsit? Am întrebat eu, arătând spre animal, al 
cărui cap era aproape la fel de mare ca al meu. 

— Ea m-a găsit, a râs Arden, punând prosopul jos. Prăjeam 
o veveriţă. Cred că se separase de haita ei şi îi era foame. 
Aşa că i-am dat ceva de mâncare. Apoi s-a ţinut după mine. 

Arden a îngenuncheat, luând capul câinelui în mâini. 

— Nu o judeca pe Heddy după aparenţe - e tare gingaşă. 
Nu-i aşa, fetiţo? 

Arden şi-a ridicat privirea către mine, zâmbind, şi am 
observat cicatricea roşie şi lungă care şerpuia de-a lungul 
claviculei şi pe sânul ei drept. Încă sângera pe alocuri. Mă 
înfioram doar privind-o. 

— Eşti rănită, am spus eu, ridicându-mă să mă uit mai 
bine. Ce s-a întâmplat? Cine ţi-a făcut asta? 

Am pus mâna pe umărul ei şi am întors-o către lumină. 
Arden m-a dat la o parte. A luat prosopul de pe chiuvetă şi 
şi-a acoperit gâtul. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Sunt aici şi nu am nici 
o mână sau vreun ochi lipsă. Hai s-o lăsăm aşa! 

— Hai să n-o lăsăm aşa, am spus, dar Arden deja se băga 
în patul de jos, aşezându-se lângă vechile păpuşi ale lui 
Lilac. 

Majoritatea erau dezbrăcate, iar culoarea părului abia se 
mai putea ghici. 

— Arden, am spus eu din nou, insistând. Ce s-a-ntâmplat? 

Câinele m-a urmat până la scară şi a scheunat, încercând 
să se urce pe saltea. Arden a oftat. 

— Nu vrei să ştii. 

Şi-a lipit prosopul ud de piept, încercând să mă dea la o 
parte, dar eu nu m-am mişcat. 

— Spune-mi! 

S-a întors către mine, ochii scânteindu-i în lumina 
felinarului. 


— M-am rătăcit, a spus ea cu un fir de voce. De aceea mia 
luat atât de mult timp să ajung aici. Am mers la nord de 
Sedona şi acolo am găsit-o pe Heddy. Eram împreună doar 
de o săptămână, când s-a făcut prea cald să mai pot merge 
în timpul zilei. Heddy se strecura pe sub tufişuri, încercând 
să ferească de soare. Într-un final, am hotărât că vom 
aştepta ca valul de căldură să treacă. Să găsim un loc de 
odihnă. 

Arden şi-a mutat prosopul ud pe buzele crăpate, 
desprinzându-şi crustele uscate. 

— Am dus proviziile într-o parcare subterană. Cu cât 
coboram mai mult, cu atât devenea mai rece, mai 
suportabil, dar şi mai întuneric. În timp ce încercam să 
deschid uşa unei maşini, am auzit vocea unui bărbat. [ipa, 
dar nimic din ce spunea nu avea sens. 

M-am aşezat lângă ea, ghemuită. A încercat să schiţeze un 
zâmbet şi s-a uitat spre capătul celeilalte saltele, ale cărei 
arcuri se vedeau pe sub material. 

— Era atât de întuneric, însă îi simţeam mirosul. Era 
scârbos. M-a apucat şi m-a lipit de capota unei maşini. Voia 
să mă stranguleze. Chiar atunci însă, înainte să pot să-mi 
dau seana, era la pământ, cu Heddy deasupra lui. L-a atacat 
până când a amuţit. 

M-am uitat la câine, a cărui faţă era acoperită de praf. Pe 
gat avea porţiuni de blană lipsă, pielea fiindu-i plină de 
cruste cicatrice. 

S-a lăsat o linişte adâncă. 

— Urăsc ideea că nu am fost acolo, am spus eu. Îmi pare 
atât de rău, Arden. 

Arden şi-a luat prosopul de pe gât. 

— Abia după ce am ieşit la suprafaţă, la lumină, mi-am dat 
seama că mă rănise. Heddy şi cu mine eram pline de sânge. 

Câinele a sărit pe pat şi s-a aşezat la picioarele noastre, 
salteaua curbându-se sub greutatea lui. Şi-a aşezat botul pe 
piciorul lui Arden. 

— Aş fi murit dacă n-ar fi fost ea. 


Arden şi-a trecut o mână peste cap. Îi creştea din nou 
părul, dar încă i se vedea pielea capului. 

— De aceea m-am tuns. M-am gândit c-ar fi mai uşor să 
călătoresc deghizată în bărbat. După aceea, m-am mai 
întâlnit doar cu câţiva Pribegi, şi cu toţii m-au lăsat în pace. 
Un bărbat singur în sălbăticie nu atrage la fel de mult 
atenţia precum o femeie. 

— Sper că aşa e, am spus eu, gândurile mele îndreptându- 
se către Caleb. 

Privirea mi s-a oprit în dreptul ferestrei. Casa lui Maeve 
era pe drumul către mare. Puteam să disting reflexia lunii 
pe suprafaţa apei din golf. 

— Caleb m-a găsit după ce te-am părăsit. Mi-a dat de urmă 
şi am venit aici împreună. 

— Nu l-au lăsat să stea, nu-i aşa? A întrebat Arden. 

A tras pătura croşetată peste ea, degetele ieşindu-i printre 
carourile colorate de lână. 

— S-au gândit că e prea periculos? 

— Avea piciorul rănit. Abia putea să păşească, am spus. 
Am strâns pătura în pumni, ca să nu-mi aduc aminte de 
momentul de la capătul podului. 

Arden şi-a schimbat poziţia, astfel încât să se rezeme de 
perete. Şi-a băgat degetele de la picioare sub Heddy, care 
încă stătea ghemuită la capătul patului, respiraţia ei 
răsunând în întreaga cămăruţă. 

— O să ajungă înapoi la buncăr, a spus ea. Trăieşte în 
sălbăticie de ani de zile. Va fi bine. 

M-am băgat sub aşternuturi, atentă să nu deranjez 
câinele. 

— Da, ştiu, am rostit eu încetişor, aşezându-mi obrazul pe 
perna veche cu miros de mucegai. 

Dar gândurile m-au năpădit din nou. Mi-l imaginam pe 
Caleb într-o casă abandonată, cu piciorul infectat. 

Arden a închis ochii. Faţa i s-a relaxat, trăsăturile devenind 
mai blânde. A adormit uşor, slăbind strânsoarea păturii pe 
măsură ce minutele treceau. M-am apropiat de ea şi mi-am 


pus capul pe umărul ei. Am stat aşa o vreme, ascultându-i 
respiraţia, fiecare suflare amintindu-mi că nu mai eram 
singură. 

Eram din nou pe câmp, cu faţa lipită de pământ. Tocmai 
scăpasem din camionul lui Fletcher. Acesta venea printre 
copaci, crengile subţiri trosneau sub greutatea lui, respira 
greu, înecându-se cu flegmă. Striveam sub mine florile 
sălbatice. Bobocii lor delicaţi eliberau un miros greu în timp 
ce mă uitam la mâinile mele, cu degetele portocalii de la 
polen. Apoi m-a văzut. A ridicat arma. Am încercat să fug, 
am încercat să mă îndepărtez, dar era prea târziu. A apăsat 
trăgaciul, împuşcătura răsunând pe câmp. 

M-am ridicat din pat. Pielea îmi era acoperită cu un strat 
subţire de sudoare. A durat o clipă până să îmi dau seama 
că eram în Califia, în casa lui Maeve, în cămăruţa cu tapet 
floral. Auzisem ceva la parter - o uşă trântită. Lumânarea 
se stinsese. Printr-o crăpătură din geam pătrundea o briză 
rece. M-am frecat la ochi, aşteptând să se adapteze la 
întuneric. 

Se afla cineva în holul de la parter. Heddy şi-a ridicat capul 
masiv, ascultând la fel de atentă ca şi mine. 

— Vorbeşte mai încet, am auzit-o pe Maeve spunând. 

Era în camera de zi, sau poate în bucătărie, adresându-se 
cuiva care tocmai intrase. 

— E la etaj. 

Heddy a mârâit încet, iar Arden s-a trezit tresărind. 

— Ce e? A întrebat ea, ridicându-se în şezut, cu spatele 
încordat. 

Ochii ei scrutau întunericul din cameră. 

— Cine e acolo? 

Am dus degetul la buze să o potolesc, apoi am arătat către 
uşă. Era întredeschisă. Am păşit către ea, făcându-i semn 
lui Arden să mă urmeze. Vocile se domoliseră, dar încă 
auzeam şoaptele îngrijorate ale lui Maeve şi răspunsurile 
iritate şi precipitate ale unei alte femei. 


Holul era întunecos. Scările erau mărginite de o 
balustradă fragilă din lemn, pe alocuri cu stâlpi lipsă. Arden 
a închis-o pe Heddy în dormitor şi ne-am târât pe podea 
până când am ajuns în dreptul scărilor. Stând pe burtă, ne- 
am uitat peste margine. O lumină sinistră strălucea în 
camera de zi. 

— Ştie că e aici - el a fost cel care a adus-o. Şi acuma 
apărut această fată nouă, a spus Isis, vocea ei gravă şi 
aspră dând-o de gol. Cine o mai caută oare? Nu aşa am 
acţionat în trecut, nu putem să... 

— De când avem noi o politică de a arunca femeile în 
sălbălicie? 

I-am recunoscut tricoul lui Quinn, de culoare turcoaz. 
Aceasta se sprijinea de cadrul uşii, cu spatele la noi, 
gesticulând în timp ce vorbea. 

Isis a ridicat vocea. 

— Acum e altceva. Toate femeile vorbesc - toate sunt 
îngrijorate. Noi îl invităm pe Rege să o caute aici. Poate că 
azi nu a fost acea zi, dar e doar o chestiune de timp. 

M-am întors către Arden, sprijinindu-mi obrazul de 
podeaua rece. Majoritatea femeilor fuseseră primitoare 
încă de când am ajuns, dar întotdeauna a existat 
îngrijorarea mascată că aş putea să tulbur liniştea din 
Califia. Că toţi acei ani de construcţie a oraşului, de 
renovare şi restaurare a fațadelor şi a caselor, toţi acei ani 
de refugiu în spatele stratului de iederă şi muşchi, zilele 
petrecute în întuneric de fiecare dată când se observa 
mişcare în oraş - toate ar fi spulberate într-o clipă dacă 
Regele avea să mă găsească vreodată. 

— Nu reprezintă o ameninţare mai mare decât noi, a spus 
Quinn. Toate suntem proprietatea Regelui. Când eu am 
apărut, nimeni nu a cerut să fiu dată afară pentru că 
trupele ar putea să atace Califia. Când Greta a fost 
eliberată din mâinile acelei găşti, nimănui nu i-a păsat că ar 
putea să urmeze nişte raiduri. Bărbaţii aceia ar fi putut să 
ne omoare pe toate. 


— Te rog, a rostit printre dinţi Isis. Ştii bine că nu e acelaşi 
lucru. 

M-am aplecat şi mai mult, dar tot nu am putut să o văd 
prin cadrul uşii. 

— O caută de luni bune de acum. Ai auzit atenţionările de 
la radio. Nu par să se oprească prea curând. 

Cuvintele ei mi-au făcut pielea de găină. Isis trăia de doi 
ani în acea ambarcaţiune. Era una dintre Mamele 
Fondatoare şi supravieţuise în San Francisco după molimă, 
căutându-şi refugiu într-un depozit abandonat înainte să 
treacă dincolo de pod. Stătusem în bucătăria ei, mâncasem 
la masa ei, vorbisem cu ea despre bijuteriile antice găsite 
de una dintre noi sau despre prietena ei care învăţa să 
tundă. Acum mă simţeam o proastă pentru că o crezusem. 

— Nu o alungăm, a spus Quinn. Spune-i, Maeve, spune-i că 
nu vom face asta. 

O auzeam pe Maeve mergând înainte şi-napoi, podeaua 
scârţâind sub picioarele ei. Chiar şi în cele mai întunecate 
clipe, când îmi imaginam ce s-ar fi putut întâmpla cu Caleb, 
când mă întrebam ce se întâmplase cu Pip ori Ruby, sau 
care era soarta celorlalţi prieteni ai mei, nu mi-am închipuit 
niciodată că voi fi alungată din Califia, că voi fi aruncată 
singură În sălbăticie. 

După o pauză lungă, Maeve a oftat. 

— Nu alungăm pe nimeni, a spus ea. 

Arden mi-a strâns degetele până ce m-au durut. În lumina 
vagă faţa ei părea chiar şi mai slabă, cu obrajii traşi şi 
cenuşii. 

— În plus, ar fi o prostie să nu o folosim în avantajul 
nostru. Dacă Regele o găseşte aici, ne descoperă pe toate. 
Şi vom avea nevoie de ea ca monedă de schimb. 

Simţeam că mă sufoc. 

— Bine, dacă aşa vezi tu rămânerea ei aici, a încercat 
Quinn încă o dată. Dar nu o va găsi aici. Ea nu reprezintă 
un risc mai mare decât oricare altă persoană de-aici. 


— Sper să ai dreptate, a spus Maeve. Dar, dacă o găseşte, 
nu ne vom sacrifica pentru ea. O vei duce în buncăr şi vei 
rămâne acolo până când vom fi pregătite să o predăm 
trupelor. Asta este şansa noastră de a fi independente faţă 
de regim. 

Mi s-a făcut greață amintindu-mi cum îi mulţumisem 
necontenit lui Maeve după ce sosisem - când îmi punea o 
farfurie de mâncare în faţă, când îmi găsea haine la 
magazin, când îmi încălzea apă de ploaie pentru baie. „E-n 
regulă”, spunea ea, liniştindu-mă. „Suntem bucuroase să te 
avem printre noi.” 

Au mai schimbat între ele câteva cuvinte, apoi Maeve a 
ieşit din camera de zi, urmată îndeaproape de Isis şi Quinn. 
Arden şi cu mine ne-am târât înapoi, încercând să rămânem 
nevăzute. 

— Nu o vor găsi aici - nu au motiv să o caute aici, a spus 
Quinn pentru ultima oară. 

— E aproape patru, a spus Maeve, ridicându-şi mâna. Nu 
mai e nimic de spus. De ce nu vă duceţi acasă să vă odihniţi 
puţin? 

A deschis cu grijă uşa şi a dat la o parte perdeaua groasă 
de iederă care acoperea intrarea. În timp ce se îndepărtau, 
o auzeam pe Isis iscând din nou cearta. 

Maeve a încuiat uşa şi a început să urce scările. Am simţit 
că rămân fără suflare. Arden şi cu mine am fugit pe lângă 
perete ca şoarecii, străduindu-ne să ajungem înapoi în 
camera noastră. Ne-am urcat în pat exact când Maeve a 
păşit pe ultima treaptă. Am tras pătura peste noi şi am pus 
capul jos, închizând ochii şi prefăcându-mă că dorm. 

Uşa s-a deschis. Lumina felinarului ne încălzea feţele. Ştie 
că ai ascultat, mă gândeam eu, mintea mea luându-mi-o 
înainte. Ştie, şi acum te va încuia în buncăr până când te va 
preda Regelui. 

Dar lumina era constantă. Maeve nu s-a mişcat. Am simţit 
doar câinele greu de la picioarele mele ridicându-şi capul, 


probabil oferindu-i lui Maeve aceeaşi privire prietenoasă pe 
care mi-o oferise mie. 

— La ce te uiţi? A mormăit Maeve într-un final. 

Apoi a închis uşa în urma ei şi s-a îndreptat spre capătul 
holului, lăsându-ne acolo, pe întuneric. 

Ziua următoare a fost insuportabil de luminoasă. Mă 
obişnuisem cu cerul plumburiu al oraşului San Francisco, 
cu ceața care se aşeza deasupra noastră în fiecare 
dimineaţă, coborând de pe dealuri şi revărsându-se în 
mare. Acum, în timp ce Arden şi cu mine părăseam casa lui 
Maeve, soarele îmi ardea pielea. Lumina soarelui reflectat 
în apa din golf era orbitoare. Până şi păsările păreau 
extrem de vesele, ciripind în copaci. 

— Adu-ţi aminte, nu am auzit nimic, i-am şoptit eu. 

Dar buzele lui Arden erau strâns lipite. Prefăcutul nu era 
punctul ei forte. L.a Şcoală fusese într-o dispoziţie jalnică în 
săptămânile de dinaintea evadării ei. Se separase de restul 
grupului, se ducea la chiuveta din colţ să se spele pe dinţi, 
nu se uita la noi în timpul meselor, stătea aplecată peste 
farfurie. Bănuisem că plănuia ceva în noaptea de dinaintea 
absolvirii, dar presupusesem că era una dintre festele ei 
stupide. Nu aş fi ghicit niciodată adevărul. 

Am coborât pe poteca îngustă şi acoperită de lujeri care se 
pierdea pe țărm. Rămăşiţele scheletice ale ambarcaţiunilor 
erau adunate pe stânci, cu geamurile sparte şi vopseaua 
scorojită. Câteva erau răsturnate. Dincolo de golf, restul 
districtului Marin părea doar o colină verde, copacii 
crescând printre case, ascunzându-le sub frunzele lor. 

Arden şi-a tras cămaşa din pânză de în în jurul corpului ei 
subţire, înfruntând vântul care bătea dinspre apă. 

— Abia am putut s-o privesc pe Maeve la micul dejun, a 
spus ea. 

Heddy mergea lângă noi, cu blana ei neagră strălucind în 
lumina soarelui. 

— Ştiind că plănuieşte să... 


— Nu putem vorbi despre asta aici, am spus eu, trăgând 
cu ochiul la rândul de faţade acoperite. 

Geamul din faţă al unei cafenele era acoperit cu ziare, dar 
le auzeam pe femei gătind înăuntru - oale zăngănind, 
zgomotul apei în chiuvetă. 

— Aşteaptă până ce ajungem pe barcă. 

Era imposibil să găseşti intimitate în orăşelul care 
găzduiapeste două sute de femei. Câteva magazine şi 
restaurante de-a lungul țărmului funcționau fără probleme, 
în timp ce altele rămâneau nefolosite şi ascunse sub desişul 
des. Fiecare femeie îşi crease un loc, un scop. 

— Bună dimineaţa, Eve! M-a salutat Coral, una din ele mai 
bătrâne Mame Fondatoare, în timp ce cobora pe potecă. 

Ducea trei găini la sacrificat, trupurile acestora fiind 
paralizate în timp ce atârnau cu capul în jos. Heddy a lătrat 
la păsări, dar Arden a tras-o înapoi. 

— Frumoasă zi, nu-i aşa? Îmi aduce aminte de viaţa de 
dinainte. 

Coral se uita la cer, la coasta de deal verde, la docul 
dărâmat care se întindea pe apă. 

— Minunată, am spus eu imediat, încercând să zâmbesc. 

Încă de la sosirea mea acolo, am îndrăgit-o pe Coral. Îşi 
petrecuse întreaga viaţă în Mill Valley cu soţul ei. Au trăit 
trei ani ca Pribegi înainte ca el să moară. Îmi plăceau 
poveştile pe care mi le spunea, despre cum îşi îngrijea 
grădina şi despre cum gătea în aer liber în curtea ei 
interioară. Odată ademenise o bandă dincolo de oraş, 
pentru ca ei să nu îi descopere rezervele de bunuri din 
cămara de urgenţă. Dar acum, până şi ea părea 
neprietenoasă. M-am întrebat dacă ştia de plan. M-am 
întrebat dacă şi ea mă văzuse dintotdeauna ca pe un mijloc 
de negociere pentru independenţa Califiei. 

Bătrâna a trecut. În faţa noastră, Maeve şi Isis veneau pe 
cărare călare pe un cal, remorcând un car plin de haine 
recuperate. În fiecare lună mergeau într-un oraş diferit 
dincolo de pădurea Muir, ca să cotrobăiască prin case în 


căutare de bunuri pe care să le împartă sau cu care să facă 
schimb la magazinele din Califia. 

M-am uitat pieziş la Arden, apoi la barca cu vâsle legată de 
doc. Era una dintre puţinele restaurate de către femei, cu 
interiorul acoperit cu un strat subţire de ceară. 

— Am face bine să plecăm acum, am spus eu. 

Simţeam privirea lui Maeve aţintită asupra noastră. 
Descălecase şi se apropia de țărm, în timp ce noi ne 
îndreptam spre doc. 

Am dezlegat barca, uitându-mă peste umăr pentru a-i 
vorbi. 

— Astăzi m-am gândit să le scot pe Arden şi pe Heddy în 
golf. Să le arăt ce are Califia de oferit. 

Am urcat în barcă, încercând să îmi păstrez mişcările 
calme şi domoale. Am luat câte o vâslă în fiecare mână, 
recunoscătoare când lemnul s-a cufundat în apă, rezistenţa 
apei potolindu-mi tremuratul degetelor. Arden s-a aşezat în 
barcă şi a chemat-o pe Heddy să o urmeze. 

— Cum rămâne cu librăria? E multă treabă de făcut, a 
spus Maeve, după care a păşit peste pietrele alunecoase, 
intrând în apa puţin adâncă, udându-şi bocancii. 

Am continuat să vâslesc, corpul meu relaxându-se cu 
fiecare metru cu care mă distanţam de ea. 

— Trina ştie că nu vin. A spus că e-n regulă. 

Maeve şi-a încrucişat braţele la piept. Era cea mai 
musculoasă dintre femei, cu un abdomen perfect şi cu 
picioare puternice de la alergat. 

— Ai grijă la curent! Şi la rechini! A fost văzut ieri în golf 
unul. 

Am bătut în retragere când a menţionat rechinii, dar 
părea improbabil, mai degrabă o încercare disperată de a 
ne ţine de doc, sub privirile ei. A rămas acolo, cu picioarele 
în apă, până când am ieşit aproape treizeci de metri în larg. 

— Putem vorbi acum? A întrebat Arden, în timp ce aşezam 
vâslele înapoi în barcă. 


Heddy se instalase pe fundul bărcii, cu labele întinse, iar 
Arden şi-a pus picioarele pe spatele câinelui. 

Maeve îşi scosese binoclul şi se uita prin el, urmărind 
barca purtată de curent. Am zâmbit, mi-am desfăcut părul 
din coc şi i-am făcut cu mâna. 

— Încă ne urmăreşte, am spus eu. Arden, te rog, nu mai 
sta încruntată. 

Arden şi-a lăsat capul pe spate şi a râs, un hohot gutural, 
pe care nu-l mai auzisem până atunci. 

— Nu vezi ironia din toată treaba asta? A întrebat ea, 
zâmbind acum, expresia feţei ei fiind ciudată, înfiorătoare 
chiar, deoarece nu se potrivea cu vorbele rostite. Am 
călătorit atât de mult să ajungem aici, să scăpăm de 
Directoarea Bums, de toate minciunile ei. Mi se pare ciudat 
de familiar. 

Ştiam ce voia să spună. În seara precedentă, nu mai 
reuşisem să adorm la loc. În schimb, am stat trează, 
imaginându-mi ce s-ar întâmpla dacă Maeve ar fi aflat că 
ştiam ce planuri avea cu mine. Ea credea că destinaţia mea 
finală era Califia, că nu aş pleca niciodată - că nu aş putea 
face asta. Dacă se gândea că aveam vreo dorinţă să fug, ar 
putea să anunţe Oraşul de Nisip că eram în posesia ei. 

— Când Caleb şi cu mine am venit aici, am crezut că e 
singurul loc în care voi fi în siguranţă. 

Mi-am privit mâinile şi mi-am atins bătăturile din palme, 
tari ca urmare a timpului petrecut cu consolidarea zidului 
scund de piatră din spatele casei lui Maeve. 

— Părea singura mea alegere la acea vreme, dar acum... 

Privind peste umărul lui Arden, încă o vedeam pe Maeve 
pe țărm. Pusese deoparte binoclul şi pornise pe potecă, 
întorcându-se la câţiva paşi ca să ne verifice. Eram captivă. 
În golf, înconjurată pe trei părţi de ziduri înalte de piatră, o 
sută de ochi privindu-mă oriunde mă duceam. Dincolo de 
golf, San Francisco era doar o mică movilă năpădită de 
muşchi. 

— Trebuie să plecăm de-aici. 


Arden a mângâiat-o pe Heddy pe creştet, privind dincolo 
de mine. 

— Avem nevoie doar de timp. Găsim noi ceva - întotdeauna 
o facem. 

Dar, destul de multă vreme, niciuna dintre noi nu a mai 
spus ceva. Singurele zgomote erau cele ale valurilor care se 
loveau de marginile bărcii şi ţipătul pescăruşilor care 
dădeau din aripi deasupra noastră. 

A trecut o oră. Barca era purtată de curent. M-am simţit 
uşurată când am trecut la subiecte mai plăcute. 

— Încă nu-i pusesem un nume, a spus Arden. 

În timp ce vorbea, mângâia câinele pe cap. 

— Deoarece nu credeam că vom sta împreună prea mult 
timp, şi nu voiam să mă ataşez de ea. Dar apoi s-a aşezat în 
faţa focului şi am privit-o îndelung. Apoi mi-a venit ideea. 
Am ştiut exact cum ar trebui să o cheme. 

Arden şi-a pus palmele pe obraji şi i-a tras în jos, făcându-i 
să arate ca nişte fălci lăsate. 

Am râs, primul meu hohot de râs adevărat în ultimele 
săptămâni, amintindu-mi de faţa lăsată a Directoarei. 

— E puţin nedrept faţă de Heddy nu crezi? 

— Îmi înţelege simţul umorului. 

Arden zâmbea. Ochii îi păreau mai blânzi, obrajii ei palizi 
prinseseră acum culoare de la soare. 

— Uram câinii. Dar nu aş fi supravieţuit fără ea. M-a 
salvat. 

Vocea ei a urcat câteva octave, de parcă vorbea cu un 
copil. 

— Te iubesc, Heddy, da, te iubesc. 

Ţinea capul câinelui în mâini şi îl mângâia, sărutându-i 
blana moale de pe frunte. 

Nu o auzisem niciodată pe Arden să vorbească aşa. În tot 
timpul cât fuseserăm la Şcoală, îşi construise o reputaţie de 
fată care ura totul - smochinele servite la cină, temele la 
matematică, jocurile de societate desfăşurate în arhivele 
bibliotecii. Arden se mândrise că era separată de toată 


lumea, că nu se baza pe nimeni. Ea insistase, în primii 
doisprezece ani de când o cunoşteam, că nu era ca noi, 
restul orfanilor de la Şcoală - ea avea părinţi care o 
aşteptau în Oraşul de Nisip. Abia când ne-am regăsit în 
sălbăticie, iar Arden s-a îmbolnăvit, a dezvăluit adevărul. 
Nu a avut niciodată părinţi. 

O crescuse bunicul ei, un bărbat crud, care murise când 
ea avea şase ani. Acele două cuvinte - te iubesc - m-au 
surprins cu adevărat. Crezusem că, pur şi simplu, nu 
existau în vocabularul ei. 

Am lăsat câinele să îmi miroasă mâna, ignorându-mi teama 
în timp ce-mi apropiam degetele de botul lui. Apoi i-am 
mângâiat creştetul, botul şi urechile. Voiam să-l mângâi pe 
spate, când ceva s-a izbit de fundul ambarcaţiunii. Am 
apucat marginile bărcii şi m-am uitat la Arden, amândouă 
având acelaşi gând în minte: un rechin. Eram la mai bine de 
treizeci de metri în larg. Maeve nu ne mai supraveghea, iar 
apa de sub noi era ameninţător de întunecată. 

— Ce facem? A întrebat, privind încordată peste margine. 

Heddy a adulmecat fundul bărcii, mârâind. 

Am îngheţat, cu mâinile strângând marginea bărcii. 

— Nu te mişca, am spus eu. 

Dar barca s-a zguduit din nou. Când m-am uitat în jos, am 
văzut că sub noi se afla ceva negru. 

— Ce naiba... a mormăit Arden, arătând cu degetul către 
apă. 

Apoi a început să râdă, acoperindu-şi gura cu mâna. 

— Aia e o focă? Uite, sunt mai multe! 

Lângă prima a apărut încă una, apoi alta. Capetele lor 
maronii şi lucioase ieşeau la suprafaţă, apoi se scufundau 
rapid. 

Mi am descleştat mâinile de pe barcă, râzând de mine, de 
gândurile panicate legate de Maeve şi de Califia şi de 
rechinii imaginari. 

— Sunt peste tot în jurul nostru. 


M am aplecat peste margine, atingând apa cu vârful 
degetele. În jurul bărcii noastre erau în jur de zece foci, 
feţele lor mici şi prietenoase examinându-ne atent. La 
câţiva metri depărtare, o focă mai mare, cu mustăţi mari şi 
albe, a scos un fel de lătrat. Heddy a lătrat la rându-i, 
speriindu-le pe toate şi făcându-le să intre în apă. 

— Nu o băga în seamă, a strigat Arden, părând mai fericită 
decât o văzusem vreodată de când evadaserăm. Heddy, le-ai 
speriat! A spus ea, adresându-se câinelui. 

Focile au plecat înspre golf. Cea mică s-a uitat înapoi, de 
parcă scuza comportamentul nepoliticos al prietenilor săi. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, a strigat Arden, ridicând 
mâna să salute. 

Heddy a lătrat zgomotos încă o dată, părând mulţumită de 
ea. 

Focile au continuat să înoate până când au rămas doar 
nişte mici puncte negre pe suprafaţa golfului. Soarele nu 
mai părea strălucitor. Păsările erau nişte vizitatori bine- 
veniţi deasupra noastră. Stând în barcă cu Arden, am uitat 
de Maeve şi de planurile ei de pe țărm. Eram cu prietena 
mea. Eram pe apa spulberată de vânt, singure şi libere. 

Când ne-am întors pe doc, soarele coborâse de pe ceR. 
Restaurantul care devenise sala de mese a Califiei era mai 
însufleţit decât fusese în ultimele săptămâni. Am dat la o 
parte perdeaua încâlcită de lujeri şi iederă, descoperind 
interiorul restaurat. Un bar lung ieşea dintr-un perete. 
Mese de lemn şi bănci erau îngrămădite în mijlocul 
încăperii, pline de rămăşiţe fierte de crab Dungeness, 
calcan şi melci de mare. O statuie a lui Sappho, de şaizeci 
de centimetri, era aşezată pe un raft din colţ; conferise 
locului porecla afectuoasă „Bustul lui Sappho”. 

— Măi să fie, uitaţi cine-a venit! A strigat Betty din spatele 
barului, obrajii ei mari fiind deja roşii de la câteva beri. 
Doamna şi vagabondul! 

Femeile de pe scaunele înalte au râs toate. Una a luat 
repede o gură din berea de casă făcută de Betty. 


Arden s-a uitat chiorâş la mine, încruntându-se. 

— Presupun că eu sunt vagabondul? 

I-am măsurat cu privirea capul ras, plin de cruste, faţa 
trasă, pielea plină de zgârieturi mici şi unghiile de la mâini, 
încă murdare chiar şi după două băi. 

— Da, am spus, ridicând din umeri. Cu siguranţă eşti 
vagabondul. 

Uşile din spate erau deschise, lăsând să intre mirosul 
focului de tabără din spatele restaurantului. Delia şi Missy, 
două dintre cele mai vechi evadate de pe Cărare, aruncau 
monede verzi una în băutura celeilalte. Era un joc stupid pe 
care îl jucau după cină, excluzând pe toată lumea. S-au 
oprit când Arden şi cum mine am trecut pe lângă ele, Delia 
dându-i lui Missy un ghiont puternic în coaste. 

Unele femei stăteau la mesele din spate, sporovăind în 
timp ce rupeau picioare de crab. Le-am văzut pe Maeve şi 
pe Isis în colţ. Maeve, cu mânecile suflecate până la coate, 
desfăcea o cochilie de moluscă pentru Lilac. 

Betty a aşezat două halbe de bere pe bar. 

— Unde e câinele? A întrebat ea, uitându-se pe podea la 
picioarele lui Arden, căutând-o pe Heddy. 

— A rămas în urmă. 

Arden a luat halba şi a tras o gură. Apoi s-a holbat la Betty, 
încruntându-se de iritare, până când femeia a plecat să 
servească pe cineva la celălalt capăt al barului. Arden a 
înghiţit. Tot corpul i-a tresărit apoi când a tuşit, berea 
aproape venindu-i înapoi. 

— De când bei? A şoptit ea, uitându-se la lichidul de 
culoarea chihlimbarului. 

Am luat câteva sorbituri, savurând efectul de ameţeală 
produs. 

— Aproape toată lumea de aici bea, am spus, ştergându- 
mă la gură cu dosul palmei. 

M-am gândit la acele prime zile, când stăteam singură în 
camera lui Lilac în mijlocul după-amiezii, după ce îmi 
terminam toate sarcinile. 'Totul mi se păruse atât de străin. 


Femeile tăiau lemne în luminişul de deasupra noastră, 
sunetul urmându-mă în casă. Crengile loveau uşor 
geamurile, alungându-mi somnul. Quinn venea după mine, 
insistând să o însoțesc la sala de mese, unde stătea cu mine 
ore întregi. Uneori jucam cărţi. Betty ne turna cea mai nouă 
şarjă de bere, iar eu sorbeam încet, povestindu-i lui Quinn 
despre călătoria mea către Califia. 

Când mi-am ridicat privirea, Arden încă se uita la mine. 

— În plus, am adăugat eu, nu a fost tocmai uşor să te pierd 
pe tine şi pe Caleb în aceeaşi lună. 

Regina, o văduvă îndesată care trăia în Califia de doi ani, 
se legăna pe scaunul înalt de lângă noi. 

— Caleb este prietenul lui Eve, i-a şoptit ea lui Arden. Am 
avut şi eu un soţ, să ştii. Nu sunt atât de răi precum zice 
lumea pe-aici. 

Şi-a ridicat paharul, comandând o nouă băutură. 

— Prieten? 

Arden m-a privit cu ochii mijiţi. 

— Presupun, am spus eu, punând mâna pe spatele Reginei 
să o calmez. Nu aşa e numit? 

La Şcoală învăţaserăm despre „prieteni” şi „soţi” însă doar 
pentru a fi avertizate în privinţa lor. La ora de „Pericole 
reprezentate de băieţi şi bărbaţi” Profesoarele ne spuneau 
poveşti despre propriile lor dezamăgiri în dragoste, despre 
bărbaţii care le părăsiseră pentru alte femei, sau despre 
soţii care se folosiseră de bani şi de putere pentru a-şi ţine 
soțiile în sclavie conjugală. După ce au văzut în sălbăticie de 
ce sunt capabili bărbaţii - bandele care se omorau între ele, 
bărbaţii care vindeau femeile pe care le capturau, Pribegii 
care, din disperare, recurgeau la canibalism - unele femei 
din Califia, mai ales evadatele din Şcoli, încă erau de părere 
că bărbaţii erau cu toţii răi. Viaţa de după molimă părea să 
dovedească asta din nou şi din nou. Dar erau şi câteva care 
îşi aminteau cu drag de soţii lor sau de pasiuni trecute. 
Multe ne numeau fără speranţă pe mine şi pe Regina, pe 
faţă sau pe la spate. Dar când mă trezeam în toiul nopţii, iar 


mâinile mele cercetau locul unde Caleb ar fi trebuit să fie în 
pat, „fără speranţă” părea o sintagmă prea blândă pentru 
felul în care dragostea făcea să mă simt. 

Delia şi Missy se certau acum, mesele pline de femei 
începând să amuţească pe rând, în timp ce vocile celor două 
se ridicau. Atenţia tuturor era îndreptată spre partea lor de 
încăpere. 

— Las-o moartă! De-ajuns! A ţipat Delia. 

Şi-a apucat paharul, lăsând moneda verde să zăngăne pe 
fundul acestuia. 

— Spune-i! A insistat Missy. 

S-a întors în scaunul ei, fluturându-şi mâna energic către 
mine. 

— Eve! Hei, Eve... 

Delia s-a întins peste masă şi i-a dat lui Missy un ghiont 
zdravăn, făcând-o să cadă pe spate pe podea. 

— 'Ţi-am spus să taci! A zis ea. 

Missy se freca la cap acolo unde se lovise de lemnul dur. 

— 'Tacă-ţi fleanca! A continuat Delia. 

S a ridicat şi a ocolit masa, dar Maeve a oprit-o. 

— Gata, suficient! 

Maeve a aruncat o privire prin încăpere. 

— Cred că voi două trebuie să o luaţi mai uşor. Isis - le 
duci în pat, te rog? 

Ochii ei s-au pironit asupra mea şi a lui Arden, de parcă 
voia să ne măsoare reacțiile. 

— Să îmi spună ce? Am întrebat eu, încă intrigată de 
cuvintele lui Missy. 

Isis a râs. 

— Missy e doar beată, nu-i aşa, Delia? A insistat ea. 

Delia şi-a şters sudoarea de pe frunte, dar nu a răspuns. 

— Cineva l-a văzut, a mormăit Missy, ştergându-şi praful 
de pe pantaloni. 

Vorbea atât de încet, încât a trebuit să mă aplec să o aud. 
Cineva l-a văzut pe acel băiat, Caleb. Ea ştie, a repetat, 
arătând din nou cu degetul către Delia. 


Maeve s-a apropiat şi a apucat-o pe Missy de celălalt braţ, 
ajutând-o să se ridice. 

— Asta-i o prostie, e doar... 

— Nu am vrut să îţi spun, a început Delia, tăindu-i-o scurt. 

Toată lumea din sala de mese a tăcut. Chiar şi Betty se 
oprise din vorbit, stând tăcută după bar, cu o grămadă de 
vase murdare în mână. 

— Dar când am fost într-o zi în oraş să caut provizii, am 
dat peste un Pribeag. Îl văzusem în săptămâna de dinainte. 
M-a întrebat de unde veneam, încotro mă îndreptam... 

— Nu i-ai spus nimic, nu-i aşa? A întrerupt-o Maeve, cu o 
voce monotonă. 

— Bineînţeles că nu! S-a răstit Delia. 

Era mai calmă acum, ţinută de Isis şi de Maeve. Refuza să 
le privească în ochi. 

— Încercase să facă schimb cu mine, vrând bocancii mei. 
Apoi, ultima dată mi i-a arătat pe cei noi pe care îi purta şi a 
râs, spunând că i-a furat de la un individ pe care l-a găsit pe 
şoseaua 80. 

Fiecare parte a corpului meu era trează, însufleţită, 
degetele de la mâini şi de la picioare vibrând de energie. 

— Cum arătau... bocancii? 

Delia s-a şters la colţurile gurii, unde avea puţină salivă. 

— Erau maro cu şireturi verzi. Cam până aici de mari. 

A arătat către partea de deasupra gleznei. 

Am respirat zgomotos, hotărâtă să rămân calmă. Păreau a 
fi bocancii pe care Caleb îi purtase când mersese lângă 
mine, când ne croiserăm drum pe străzile oraşului. Nu 
eram sigură. 

— Băiatul era în viaţă? 

— A spus că l-a găsit în depozitul de mobilă de pe 
marginea drumului, pe partea dreaptă, exact înainte de San 
Francisco, a spus ea, uitându-se la una dintre femeile mai 
bătrâne. IKEA? A spus că era grav rănit. Piciorul îi era 
infectat de la o rană. 


Pur şi simplu am văzut buzele Deliei mişcându-se, doar 
auzind cuvintele care îi ieşeau din gură. Am încercat să 
prelucrez fiecare cuvânt pe rând. 

— Unde? Unde este asta? 

— Ascultă aici! Maeve şi-a ridicat mâinile. Probabil este 
doar un zvon, nu este nimic care să dovedească... 

— Ar putea fi deja mort, am spus încet, gândul fiind şi mai 
înfricoşător acum că îl rostisem cu voce tare. 

Isis a scuturat din cap. 

— Probabil a inventat. E un Pribeag. 

Regina zâmbea. 

— Îl iubeşte. Nu poate să îl lase acolo. 

Câteva femei au început să aprobe, dar Maeve a ridicat 
mâna să le reducă la tăcere. 

— Nimeni nu îl poate găsi pe Caleb, a anunţat Maeve. Căci 
Caleb nici nu este acolo. Pribeagul probabil a minţit. Cei ca 
el întotdeauna fac asta. 

Apoi s-a întors către mine, cu chipul plin de îngrijorare. 

— În plus, nu te putem lăsa în sălbăticie acum, când 
Regele te urmăreşte. 

Tot ce am auzit de fapt au fost intenţiile ei ascunse în 
spalele fiecărui cuvânt. „Nu vei pleca niciodată de aici”, 
părea ea să spună. „Nu te voi lăsa.” M-a apucat de braţ şi 
m-a scos afară, urmând-o îndeaproape pe Isis, care o ţinea 
pe Delia. Câteva femei au ajutat-o pe Missy să se aşeze pe 
un scaun, compătimind-o pentru cucuiul care îi creştea la 
ceafă. 

Afară, noaptea era rece şi umedă. Am scăpat din 
strânsoarea lui Maeve. 

— Ai dreptate, am spus eu supusă. Trebuie să fie o 
minciună. Presupun că am vrut doar să o cred. 

Expresia lui Maeve s-a îmbunat şi s-a întins să-mi strângă 
umărul. O ţinea pe Lilac lângă ea. 

— Auzim astfel de lucruri mereu. E mai bine să nu le dai 
crezare. 

Am scuturat din cap. 


— Atunci nu o voi face. Promit. 

Dar, în timp ce mergeam către casa ei, am încetinit pasul, 
lăsând-o pe ea, Lilac, Delia şi Isis să fie cu câţiva paşi 
înainte. Arden a alergat să mă ajungă. Amândouă zâmbeam 
pe întuneric. A făcut semn către pod, ideea deja prinzând 
rădăcini, întrebarea care ne măcinase avea o soluţie. În 
sfârşit, ştiam ce trebuia să facem. 

— Încă puţin, a spus Arden. 

S-a ghemuit în spatele unei maşini carbonizate, gâfâind în 
timp ce o trăgea pe Heddy după ea, ţinând de zgarda din 
funie a câinelui pentru ca acesta să nu fugă. 

— Aproape am ajuns. 

M-am uitat prin binoclu, privind la lumina de felinar 
minusculă, aproape imperceptibilă, care strălucea în vârful 
zidului scund de piatră. Isis se afla exact la intrarea 
principală în Califia, un punct negru mişcându-se pe 
fundalul unui peisaj cenugşiu. 

— Nu-mi dau seama dacă mai foloseşte binoclul sau nu, am 
spus eu. 

În acea noapte, mult timp după ce Maeve şi Lilac se 
culcaseră, ne-am furişat în depozit, adunând cu grijă 
provizii şi idesându-le în două rucsacuri. Apoi ne-am croit 
drum peste pod, fugind de la o maşină la un camion şi apoi 
la o altă maşină, alergând în zigzag pentru a nu fi văzute. 
Aproape ajunseserăm la capăt: mai erau doar câţiva metri 
până la tunelul scurt care ducea în oraş. 

— Pentru orice eventualitate, hai să alergăm, am spus eu. 

Fiecare pas era nesigur, iar eu simţeam că picioarele îmi 
vor ceda. 

Arden s-a uitat la Heddy, netezindu-i urechile negre şi moi. 

— Eşti pregătită, fetiţo? A întrebat ea. Trebuie să alergi 
repede. Poţi face asta? 

Câinele se uita la ea cu ochii mari ca de chihlimbar, de 
parcă înţelegea. Apoi Arden s-a întors către mine şi a dat 
din cap, făcându-mi semn să pornesc prima. 


Am sărit din ascunziş, dând din picioare pe cât de repede 
puteam, fără să mă uit înapoi la Califia sau la silueta lui Isis, 
care patrula în faţa zidului scund de piatră. Arden m-a 
urmat îndeaproape, sărind peste cauciucuri dezumflate, 
oase arse şi motociclete răsturnate. Rucsacul atârna greu în 
spate. Borcanele cu fructe de pădure şi conservele de carne 
se izbeau unele de altele, în timp ce Arden alerga cu câinele 
lângă ea. Am continuat să sprintez, ţinând binoclul şi 
alergând către gura neagră a tunelului. 

Nici nu am văzut căruciorul dărâmat. Era sub un camion, 
iar mânerul său sub formă de cârlig m-a agăţat de gleznă în 
timp ce treceam prin dreptul lui. Am căzut, cu tot cu rucsac. 
Am ţipat când genunchiul mi s-a izbit de pavaj. 

În timp ce alerga, Arden s-a întors, privirea ei scrutând 
munţii. 

— Ridică-te, ridică-te, ridică-te, m-a îndemnat ea, păşind 
peste ultimele deşeuri până când a fost în siguranţă, 
ascunsă vederii, la intrarea în tunel. 

Ea şi Heddy mă priveau de-acolo, strigându-mă din 
întuneric. 

M-am ridicat degrabă în picioare şi am apucat binoclul pe 
care îl strivisem în cădere. Din rucsac picura ceva, şi un 
lichid gros şi purpuriu îmi curgea pe picioare în timp ce 
şchiopătam înainte, încercând să ies din câmpul vizual al lui 
Isis. Când am ajuns în tunel, m-am prăbuşit lângă perete. 

— Ne-a zărit? A întrebat Arden, ţinând câinele să nu mă 
lingă pe faţă. Unde e binoclul? 

— Uite-aici. 

L-am ridicat. Mijlocul se crăpase, iar cele două lentile erau 
legate doar de o bucată îngustă de plastic. L-am dus la ochi, 
cercetând coasta de deal, căutând-o pe Isis, dar ambele 
lentile erau negre. 

— Nu pot vedea nimic, am spus eu enervată, lovind 
binoclul de palmă, încercând să îl repar. 

Probabil că Isis se afla deja la mijlocul drumului, alergând 
către case să o trezească pe Maeve. Nu avea să dureze 


mult pană să treacă podul şi să ne prindă. 

— Haide, am şoptit, scuturând invenţia prostească pentru 
a o face să funcţioneze. 

Dar când am dus din nou binoclul la ochi, tot nu puteam 
vedea nimic. Nici pe Isis. Nici pe Quinn. Nici pe Maeve. În 
faţa mea nu era decât un întuneric desăvârşit, iar ochii mei, 
umflaţi şi înfricoşaţi, se reflectau în sticlă. 

Casele înguste din San Francisco erau colorate şi 
împodobite cu sculpturi complicate, cu vopseaua scorojită. 

Maşini carbonizate erau adunate la poalele fiecărui deal. 
Peste tot se vedea sticlă spartă, care făcea pavajul să 
strălucească. 

— Trebuie să grăbim pasul, a spus Arden. 

Ea şi Heddy erau cu câţiva metri în faţa mea, înaintând cu 
greu prin gunoiul de pe trotuar, strivind sticle de plastic şi 
ambalaje care le treceau de glezne. Arden a privit spre cer. 
Luna dispărea, uriaşa boltă neagră a cerului fiind acum 
brăzdată de lumină. 

— Trebuie să ajungem acolo înainte de răsăritul soarelui. 

— Vin, am spus eu, uitându-mă peste umăr la magazinul 
din spatele meu. 

O maşină intrase în geamul din faţă, spărgând sticla. 
Lujeri şi muşchi atârnau deasupra deschizăturii. Înăuntru, 
dincolo de nişte rafturi răsturnate, se mişcase ceva. M-am 
uitat atent în întuneric, încercând să desluşesc umbra, dar 
aceasta s-a îndreptat către mine. 

Heddy a lătrat în timp ce căprioara a ţâşnit din magazin. 
Am privit-o cum dispare pe drum. Mergeam de patru ore, 
poate mai mult, pe cărări şerpuite, prin oraş. Eram aproape 
de şoseaua 80 şi de podul care avea să ne ducă la Caleb. 
Aşteptam în continuare ca Maeve sau Quinn să apară, sau 
vreun Pribeag să răsară şi să ne amenințe să îi dăm 
proviziile. Dar nu s-a întâmplat nimic. Urma să fiu din nou 
cu Caleb. Cu fiecare pas părea mai sigur, mai real. De acum 
încolo, urma să fim eu, Caleb, Arden şi Heddy - micul nostru 
trib ascunzându-ne în sălbăticie. 


Ne-am croit drum până la panta către 80, mergând 
printre maşinile care aveau să fie mereu blocate în trafic. 
Paşii mei au devenit mai uşori în timp ce treceam pe lângă 
vechiul şantier de construcţii pe care eu cu Caleb îl 
văzuserăm în ziua în care am sosit. 

— Ăla el Am ţipat eu, în timp ce drumul se curba de-a 
lungul țărmului oceanului. 

Clădirea uriaşă era exact în faţă, cu tencuiala ei albastră 
căzând în bucăţi. Pe ea scria IK A cu litere galbene, în locul 
unde fusese odată E aflându-se doar o umbră ştearsă. 

Tot ce mă separa de Caleb era o parcare goală şi un zid de 
beton. Am început să alerg, ignorând durerea din genunchi, 
în urma căzăturii, şi vocea lui Arden care mă striga. 

— Nu ar trebui să mergi singură, a încercat ea. 

Mă gândisem la acest moment de atâtea ori. În acele 
săptămâni după ce ajunsesem în Califia, priveam cerul, 
amintindu-mi că eu şi Caleb ne aflam amândoi sub el. Că 
oriunde era, orice făcea (Vâna? Dormea? Pregătea cina la 
foc?), amândoi împărţeam întotdeauna ceva. Uneori 
alegeam o anumită clădire din oraş şi mi-l imaginam 
înăuntru, citind o carte pătată de umezeală, în timp ce 
stătea acolo, aşteptând ca piciorul să i se vindece. Eram 
convinsă că aveam să ne găsim unul pe celălalt - când şi 
cum rămânea de văzut. 

Când am ajuns la uşile de sticlă, acestea erau încuiate, 
mânerele lor de metal fiind legate cu un lanţ gros. Dar două 
dintre panourile de jos fuseseră sparte, şi m-am târât 
înăuntruatentă să nu mă tai în cioburile de sticlă. Înăuntrul 
uriaşului magazin era întuneric şi linişte. Lumina dimineţii 
care pătrundea prin uşi răspândea o uşoară strălucire pe 
podeaua de beton. Am dibuit lanterna din rucsac şi am 
aprins-o, croindu-mi drum înăuntru. 

Raza a ţâşnit prin încăpere, oprindu-se pe o cutie cu perne 
cu miros de mucegai, apoi pe o ramă veche de pat şi o 
măsuţă de toaletă, o lampă şi nişte cărţi aşezate pe ea, de 
parcă era casa cuiva. Într-un colţ se afla o bucătărie, 


frigiderul şi aragazul încă la locul lor, iar mai încolo în hală, 
o cameră de zi cu o canapea albastră lungă. Înainte, mai 
intrasem în magazine şi mai văzusem interioarele lor lungi 
şi înguste, dar aici mă simţeam ca într-un labirint uriaş, 
fiecare cameră dând în următoarea. 

Am auzit un foşnet şi m-am întors, raza lanternei atingând 
podeaua exact la timp ca să descopăr un şobolan care fugea 
de mine. În sufrageria de dincolo, câteva scaune erau 
căzute pe o parte. Nu am vrut să risc să strig în întuneric. 
Am tăcut, mergând pe cât de silențios puteam printre 
gunoaie şi sticlă spartă. 

Treceam prin camere, luminând cu lanterna în colţuri, să 
fiu sigură că nu mi-a scăpat nimic. Am trecut de paturi, de 
mese şi de scaune, ochii mei obişnuindu-se încet-încet cu 
întunericul. Mă uitam într-una dintre cabinele de duş false, 
când l-am auzit: o tuse slabă. Venea din dreapta mea, la 
câteva camere depărtare. 

— Aici, m-a chemat o voce slăbită. Eve? Sunt aici. 

Mi-am dus mâna la gură, prea tulburată să răspund. În 
schimb am alergat, croindu-mi calea prin camere, inima 
tresăltându-mi de bucurie. Caleb era în viaţă. Era aici. 
Supravieţuise. 

Când am ajuns mai aproape, am văzut trei lumânări pe 
podea. O siluetă de bărbat era vizibilă pe pat. Am păşit 
către el dar când am ajuns în dormitor, mi-am dat seama că 
nu era singur. Erau mai mulţi - în total trei bărbaţi. Unul, 
care stătea într-un fotoliu în colţ, avea pielea fantomatic de 
palidă. Altul se afla la cealaltă intrare în cameră, blocând 
accesul. Pe faţă avea o cicatrice şi era îmbrăcat cu pantaloni 
murdari de noroi şi în picioare avea bocancii descrişi de 
Missy în Califia. Ceilalţi purtau uniforme, cu blazonul Noii 
Americi pe mânecile bluzelor. 

— Bună, Eve, a spus bărbatul din pat. Te aşteptam. 

S-a ridicat încet şi m-a studiat, cu faţa pe jumătate 
cufundată întuneric. Mi s-a făcut pielea de găină. Îl ştiam. Îl 
ştiam pe acest bărbat. 


Ochii lui mă priveau din spatele genelor negre şi dese. Era 
foarte tânăr - nu avea mai mult de şaptesprezece ani - dar 
faţa îi părea mult mai matură faţă de ultima dată când ne 
întâlniserăm la poalele muntelui, în acea zi. În ziua în care îi 
împuşcasem pe cei doi soldaţi. După ce-i cususe piciorul lui 
Caleb, îi dădusem drumul. Îl lăsasem să plece, doar ca să îl 
găsesc aici, în acest loc straniu. 

Soldatul cu faţa cu cicatrice şi-a încrucişat braţele la piept. 
Mă întrebam cât de mult va dura până să primeşti mesajul. 
S -a uitat la ceilalţi. Vorba circulă repede între Pribegi, nu-i 
aşa? 

Gândurile mele au zburat imediat la Arden. Ea şi Heddy 
probabil erau la uşă, făcându-şi loc să intre în clădire. Mă 
urmaseră aici, la insistenţele mele stupide. O mai pusesem 
pe Arden în pericol odată. Nu se putea întâmpla din nou. 

Trebuia să le avertizez. 

Soldatul tânăr a făcut un semn din cap către ceilalţi doi şi 
aceştia au dat să înainteze imediat. Lanterna era grea în 
mâna mea. Nu m-am gândit de două ori. Când cel palid a 
venit lângă mine, l-am lovit, nimerindu-l în obraz. S-a 
împleticit spre spate, şi s-a lovit de celălalt, oferindu-mi 
suficient timp cât să fug. Am luat-o la goană prin labirint, 
sărind peste scaune şi mese şi lămpi sparte. Îi auzeam 
alergând în urma mea, paşii lor fiind tot mai aproape în 
timp ce alergam spre uşă. 

Axden se pregătea să intre prin uşa de sticlă spartă. 
Heddy a început să latre, devenind cu atât mai frenetică cu 
cât ne apropiam mai mult. Bocancii tropăiau în spatele meu 
pe podeaua de beton. Heddy lătra şi mai puternic. Am 
continuat să alerg, ochind spărtura din uşă. Nu m-am uitat 
înapoi când m-am aruncat prin ea, strigând singurul cuvânt 
pe care îl puteam scoate pe gură: 

— Fugi! 

Sticla mi-a tăiat braţul gol. Pentru o clipă, lumea 
rămăsese complet nemişcată. Corpul îmi era pe jumătate 
trecut prin uşa spartă. Am văzut parcarea goală în faţa 


mea, cu buruienile crescute printre crăpăturile din pavaj. 
Heddy mârâia. Agitată, Arden m-a apucat de subsuori şi m- 
a tras, încercând să mă scoată din clădire. Apoi o mână m-a 
prins de gleznă, unghiile înfigându-se în pielea mea, în timp 
ce unul dintre soldaţi mă trăgea înapoi în depozit. 

Heddy a ţâşnit prin uşă pe lângă mine şi şi-a înfipt colții În 
piciorul lui. 

— E pe mine, a strigat soldatul tânăr către ceilalţi. 

Heddy mârâia, un sunet care umplea aerul în timp ce-şi 
smucea capul dintr-o parte într-alta, sfâşiindu-i pantalonii şi 
carnea. L-a doborât, iar bărbatul mi-a dat drumul în cele 
din urmă. M-am întors să îi văd capul izbindu-se de podea, 
ochii inchşi de durere. 

— Împuşc-o! A strigat el. 

Arden a continuat să mă tragă, sângele meu îmbibându-i 
mâneca, până când am ieşit afară, în parcare. Erau aproape 
cincisprezece metri până la drum. Pădurea se întindea în 
spatele depozitului; copacii deşi aveau să ne ofere adăpost. 
M-am ridicat şi am alergat către pădure, dar Arden a 
îngheţat, privind lung înapoi. Heddy încă era înăuntru. 
Ţinea soldatul țintuit la podea şi lătra. Când ceilalţi doi au 
ieşit din întuneric, şi-a arătat dinţii, de parcă apăra un 
animal proaspăt omorât. 

— Heddy, vino, vino aici! O îndemna Arden, bătând cu 
palma pe picior. Vino odată! 

Soldatul îmbrăcat în Pribeag a scos o armă de la brâu. A 
ţintit spre Heddy, dar ea s-a mişcat brusc, muşcându-l de 
braţ pe soldatul tânăr. 

— Împuşc-o anu' ăsta! A ţipat cel de la podea. 

— Trebuie să mergem, am spus eu, trăgând-o pe Arden. 

— Hai, Heddy! A încercat Arden din nou, în timp ce 
mergea cu spatele, îndepărtându-se de magazin. Haide... 

S-a auzit o împuşcătură. Heddy a scâncit groaznic şi s-a 
clătinat, sângerând într-o parte. Soldatul l-a ajutat pe băiat 
să se ridice, apoi a tras în lanţul ce ţinea uşile închise până 
când acesta a cedat. Cei trei bărbaţi au păşit în parcare. 


Am apucat-o pe Arden de mână, trăgând-o spre pădurea 
din spatele depozitului, dar ea îşi târa picioarele, privind fix 
către clădire. Heddy ieşise şchiopătând după bărbaţi, având 
piciorul din spate complet paralizat. 

— Arden, trebuie să mergem, am insistat eu, trăgând-o 
după mine. 

Bărbaţii se îndreptau spre noi, iar Arden de-abia se mişca, 
cu capul întors către câinele suferind. 

— Haide, am insistat eu. 

Dar a fost degeaba. În câteva secunde, ne-au ajuns din 
urnă. 

— Lowell, prinde-o! A spus soldatul tânăr, arătând către 
Arden. 

Cel palid a înşfăcat-o pe Arden de cot şi i-a răsucit braţele 
la spate. Ea lovea sălbatic, dar celălalt a apucat-o de 
picioare, legându-i o cătuşă de plastic în jurul gleznelor. A 
strâns-o rapid, cu o singură mişcare, iar ea s-a oprit din 
lovit, cu picioarele contorsionate şi legate. 

În timp ce o ţineau jos, soldatul tânăr a venit spre mine. 
Paşii lui nu erau grăbiţi. Era rănit la picior, acolo unde îl 
muşcase Heddy, şi o pată de sânge i se întindea pe 
materialul verde, subţire, al uniformei. 

— 'Te arestez, a spus el calm. 

Faţa îi era mai ascuţită decât îmi aminteam. La nas avea o 
umflătură mare, roşie, de parcă fusese rupt de curând. M-a 
apucat de încheietură, dar am tras pumnul în jos, exact cum 
îmi arătase Maeve în toate acele săptămâni, de când 
ajunsesem pentru prima dată în Califia. A alunecat de sub 
degetul său mare. Apoi m-am aplecat şi, ghemuindu-mă, l- 
am lovit cotul în partea moale dintre picioare. El s-a 
încovoiat şi ochii lui injectaţi i-au lăcrimat de durere. 

Am alergat către ceilalţi doi. Cel cu cicatricea a părut 
surprins înainte să îl lovesc cu pumnul, pe cât de tare am 
putut, în gat. A scos un sunet înecat şi s-a împleticit într-o 
parte, dând drumul picioarelor lui Arden. Cel palid a lăsat-o 
pe Arden pe pavaj şi a sărit pe mine, punându-mă jos. 


— Ai noroc, a şoptit el la ureche. 

Îi simţeam respiraţia, umedă şi fierbinte, pe piele. 

— Dacă erai altcineva, ţi-aş fi tăiat gâtul! 

A luat o cătuşă de plastic din buzunar şi mi-a fixat-o în 
jurul încheieturilor, strângând-o atât de tare, încât sângele 
a început să-mi pulseze în mâini. 

Soldatul tânăr s-a ridicat încet, făcându-i semn celui cu 
cicatrice să aducă ceva din pădure. Acesta s-a împleticit, 
încă ţinându-se cu mâna de gât. M-am întors către Arden. 
Era ghemuită pe jos, plângând, cu ochii aţintiţi asupra lui 
Heddy. 

— E-n regulă, fetiţo, a şoptit ea. 

Avea obrajii umezi şi murdari. 

— Sunt aici, fetiţo, sunt aici. 

Scâncetele câinelui deveneau din ce în ce mai zgomotoase, 
în timp ce se târa spre noi. Sângele îi şiroia din laba cu care 
şchiopăta. 

Atunci s-a auzit cunoscutul sunet strident al motorului 
Jeepului. Soldatul cu cicatrice a adus camioneta din pădure 
în parcarea goală, în timp ce ceilalţi doi ne-au urcat, pe 
rând, în spate. 

— Gata, a strigat soldatul palid la Arden, căci nu îi mai 
suporta plânsul. Nu pot asculta asta. 

Soldatul cu cicatrice a întors Jeepul şi a pornit către 
autostradă. 

— Nu o poţi lăsa aşa! Vocea lui Arden era înăbuşită de 
suspine. Nu vezi că suferă? 

Am tras de cătuşele mele, dorindu-mi să o ţin în braţe pe 
Arden şi să o consolez. Lacrimile îi udau părul şi bluza. Dar 
bărbaţii au ignorat-o, ţinând ochii aţintiţi asupra rampei 
către şoseaua 80. Ea s-a aruncat în spatele scaunelor şi a 
țipat. 

— Nu puteţi face asta, nu o puteţi lăsa! Omorâţi-o, vă rog, 
va rog, omorâţi-o! A repetat ea, din nou şi din nou, până 
când a rămas fără suflu. 

Epuizată, şi-a rezemat capul de scaun. 


— Ce e cu voi? Scutiţi-o de suferinţă! 

Soldatul tânăr a pus mâna pe braţul şoferului, făcându-i 
semn să oprească. Ţipetele dureroase ale lui Heddy 
răsunau în aer. Se lingea în partea în care fusese 
împuşcată, de parcă încerca să oprească sângele. 

Soldatul tânăr a coborât şi a mers prin parcare către ea. 
Nu a tresărit, ci doar a ridicat arma. M-am uitat în altă 
parte. Am auzit împuşcătura, am văzut faţa distrusă a lui 
Arden, şi am simţit cum atmosfera a îngheţat şi a amuţit. 

În timp ce plecam, Arden şi-a îngropat faţa la pieptul meu, 
suspinând în tăcere. 

— E-n regulă, Arden, i-am şoptit la ureche, cu capul lipit 
de alei. 

Dar lacrimile curgeau tot mai nestăvilite, plânsetele ei 
fiind de neconsolat, în timp ce Jeepul se îndrepta spre est, 
către soarele ce răsărea. 

Cinci ore mai târziu, jeepul a oprit în faţa unui zid, înalt de 
aproape de zece metri, cu faţada de piatră acoperită de o 
iederă bogată. Pielea îmi era transpirată şi arsă de soare, 
iar mâinile şi picioarele amorţite de la cătuşe. M-am uitat la 
soare cu ochii mijiţi, trează şi alertă. Luni întregi pe fugă, 
atâtea situaţii şi evadări la limită - nimic nu contase. Oricum 
ajunsesem aici. În Oraşul de Nisip. 

— Arden, trezeşte-te, am şoptit, înghiontind-o. 

Adormise la câteva ore după ce porniserăm, epuizarea 
înăbuşindu-i suspinele. Faţa îi era roşie şi cu urme de 
lacrimi, iar ochii îi ţinea aproape închişi din cauza 
umflăturilor. 

— Sunt Stark, a rostit tânărul soldat în receptorul 
aparatului instalat pe scaunul din faţă. Nouă-cinci-doi-unu- 
optzero. O avem aici. 

M-am enervat văzând cât de încrezut era, acum, că mă 
avea în spatele camionului, cu mâinile legate. El stătuse pe 
scaunul din faţă pe durata drumului de cinci ore, 
îndrumând şoferul la fiecare cotitură, răspunzând la radio 
ori de câte ori acesta bâzâia. Cei doi se uitau la el înainte să 


facă ceva, de parcă îi cereau permisiunea. La o oră de la 
pornire, Arden şi cu mine slăbiserăm câtuşele de plastic şi 
încercaserăm să sărim din maşina ce se deplasa, dar 
soldatul din scaunul din spate ne-a zărit şi ne-a legat 
încheieturile de cadrul metalic Jeepului. 

— Deschidem poarta acum. Puteţi intra, a răspuns o voce 
prin radio. 

Am tras de funia de la încheieturi care-mi lega cătuşele de 
plastic. 

E mai mic decât îmi imaginam, a şoptit Arden, uitându-se 
în sus, la perete. 

Bluza îi era largă la piept, şi-i descoperea partea de sus a 
cicatricei lungi şi rozalii. 

— Toată vorbăria aia despre grandoare. O grămadă de 
tâmpenii, a continuat ea. 

În toţi acei ani în care fusesem la Şcoală, era întotdeauna 
un detaliu oferit de Profesoare şi în toate acele transmisii 
radio care răsunau în sala principalăOraşul de Nisip era un 
loc extraordinar, centrul Noii Americi, un oraş în mijlocul 
desertului, restaurat de către Rege. Pip şi cu mine 
vorbiserăm despre viitorul nostru în spatele zidurilor sale, 
de uriaşele apartamente luxoase de deasupra fântânilor 
elegante, despre trenul care mergea pe şine deasupra 
străzilor, de magazinele pline de îmbrăcăminte şi bijuterii 
restaurate. Visaserăm la montagne russe şi la parcurile de 
distracţie, la grădinile zoologice şi la Palatul înalt care avea 
restaurante şi magazine. 

Dar acesta nu semăna deloc cu metropola grandioasă pe 
care ne-o închipuiserăm. Zidul nu era mai mare decât cel 
de la Şcoală, şi în spatele lui nu existau turnuri 
strălucitoare. 

Poarta metalică a zăngănit şi s-a urnit, deschizându-se 
încet. Soldatul palid, al cărui nume era Lowell, a coborât 
din Jeep, s-a îndreptat spre Arden şi a tăiat funia care o 
lega de cadrul metalic. Stark m-a eliberat în timp ce poarta 
se deschidea, dezvăluind o clădire joasă din cărămidă. 


Mâna lui era pe braţul meu, şi mă trăgea de pe platforma 
Jeepului pe scaunul din spate. 

— Nu, a murmurat Arden lăsându-se în jos, în timp ce 
amândouă ne-am dat seama unde ne aflam. Nu mă întorc! 

Lowell a smucit-o brusc, încercând să o ridice în picioare. 

De o parte şi de alta a porţii stăteau Joby şi Cleo, cele două 
femei-paznic care se aflau în Şcoală de atâţia ani. 
Mitralierele lor erau aţintite spre pădurea din spatele 
nostru. Din spate, clădirea de cărămidă părea mai mică 
decât îmi aduceam aminte, cu un rând de geamuri joase, cu 
gratii. Alături era o curte cu iarbă, înconjurată de un gard 
de plasă, cu partea de sus înclinată spre interior pentru a 
împiedica evadarea. Câteva fete, îmbrăcate în veşminte 
identice, albastre, se aflau afară, aşezate la două mese mari 
din piatră. 

Jeepul a intrat. Am alergat către Arden, aruncându-mă 
asupra lui Lowell. Mi-am înfipt umărul în coastele lui, dar cu 
mâinile legate la spate, practic totul a fost în van. Şi-a 
recăpătat rapid echilibrul, iar apoi a început să o tragă pe 
Arden pe poartă. Cleo a apucat-o de picioare, să nu mai 
lovească. 

— Nu poţi face asta! Am ţipat eu. 

Mâna lui Stark s-a încleştat în jurul braţului meu, în timp 
ce mă escorta înapoi către Jeep. 

— Ea aparţine acestui loc, a spus el rece. 

M-am uitat înapoi la ea peste umăr. Arden se lupta cu 
soldaţii, picioarele şi mâinile fiindu-i încă legate. Lowell i-a 
acoperit gura în timp ce intrau în zona împrejmuită. El şi 
Cleo au predat-o gardienilor de la uşă de parcă ar fi fost un 
sac de orez. 

— Doar un minut, am insistat eu, înfigându-mi călcâiele în 
pământ, refuzând să mai fac un pas. 

Slark s-a întors să mă privească, dar mâna lui încă era pe 
braţul meu. 

— Nu mă poţi lăsa să fac asta? Ai adus-o aici - ai făcut 
ceeaa ce ţi-ai propus. Eu merg în Oraşul de Nisip. Vreau 


numai un minut, doar unul, să-mi iau rămas-bun. 

S-a uitat către gardurile înalte de pe fiecare parte a 
potecii de pământ, apoi la clădirea din faţă, cu faţada de 
piatră de aproape zece metri înălţime. Soldaţii parcaseră 
Jeepul în lateral, blocând poarta. N-aveam unde să fug. 

Stark mi-a dat în sfârşit drumul. 

— Ai un minut, a spus el. Fă ce-ai de făcut! 

Am pornit pe potecă, pielea mă ustura în locul unde mă 
strânsese el. O femeie a ieşit din clădire. Purta o mască pe 
gură. Împingea un pat de metal către intrare, iar Cleo a 
legat-o pe Arden, schimbând cătuşele de plastic cu altele 
mai groase, mai rezistente, din piele. 

Ochii mei s-au întâlnit cu cei ai lui Arden. Când m-a văzut 
acolo, dincolo de gard, corpul ei s-a relaxat. 

— Nu îi voi lăsa să-ţi facă asta, am spus eu. Nu îi voi lăsa. 

A deschis gura să răspundă, dar Joby a tras-o înăuntru, 
după care zgomotul încuietorii a răsunat în urma lor. A 
dispărut. 

— Cum rămâne cu mine? A întrebat o voce familiară. 

Am îngheţat, ştiind a cui era vocea înainte să-mi întorc 
capul. Stătea la nici un metru depărtare de mine, şi mâinile 
ei strângeau cu putere gardul din plasă. Am păşit către ea, 
observându-i părul negru, umed de la transpiraţie, 
vânătăile din jurul încheieturilor şi gleznelor, halatul din 
material aspru, care îi ajungea până la genunchi. 

— Ruby, am spus eu, uitându-mă la burta ei, ascunsă de 
halat. 

Nu părea să fie gravidă - cel puţin, nu încă. 

— Eşti bine! 

În noaptea în care am plecat, stătusem în uşa dormitorului 
nostru, ascultând cum respirau prietenele mele, şi mă 
întrebam când voi putea să mă întorc. În Califia, de fiecare 
dată când Maeve mă învăţa ceva - cum să folosesc un cuţit, 
cum să trag cu arcul, cum să mă caţăr pe o funie -mă 
închipuiam întorcându-mă cu femeile din Califia la Şcoală, 
Quinn sau Isis stând lângă mine în timp ce umblam prin 


dormitorul slab luminat, trezind fetele din somn. Nu mi-am 
imaginat vreodată ca lucrurile să iasă aşa. 

Ruby îşi ţinea ochii pe jumătate închişi. În timp ce se 
sprijinea de gard, corpul ei se balansa înainte şi înapoi, 
fiindcă picioarele îi erau slăbite. 

— Ce e? Ce ţi-au făcut? Am întrebat-o eu. 

Am scrutat cu privirea mica pajişte. Am văzut câteva fete 
din clasa mea şi câteva din anul anterior, stând la mesele 
din piatră. Maxine, o fată cu nasul mic, care bârfea în 
permanmţă, stătea cu capul pe masă. 

— Ruby? 

— Îndepărtează-te de gard, a strigat o femeie-paznic de 
dinăuntru. 

Femeia era scundă şi îndesată, cu obrajii plini de gropiţe. 

— Dă-te înapoi! 

A îndreptat arma către mine, dar am ignorat-o, apăsându- 
mi în schimb faţa de gard, astfel că nasul meu aproape îl 
atingea pe-al lui Ruby. 

— Unde e Pip? Am şoptit eu. 

Ruby nu s-a uitat la mine, privirea ei rămânând fixată pe 
bocancii mei gri jerpeliţi. 

— Ruby, răspunde-mi! Am şoptit eu, mai stăruitoare. 

Paznicul din îngrăditură se îndrepta spre noi. Stark 
coborâse din Jeep. Nu aveam prea mult timp. 

Ruby s-a uitat la cer. Soarele i-a scăldat ochii căprui, 
luminându-i cafeniul şi auriul ascunşi în adâncuri. Spune 
ceva, gândeam eu, în timp ce Stark se îndrepta spre mine, 
urmat îndeaproape de Lowell. Te rog, spune ceva! 

— Eve, îndepărtează-te de gard! Gata! A strigat Stark. 

Apoi s-a întors către femeia-paznic: 

— Lasă arma jos! 

— Te rog, am insistat eu. 

Şi-a mişcat buzele să vorbească. 

— Unde-au dispărut toate păsările? A întrebat ea, şi şi-a 
sprijinit fruntea de gard. 


Stark m-a apucat de cot. Şi-a ridicat mâna spre paznic, 
făcându-i semn să lase arma jos. 

— Gata, suficient! Înapoi în camion, a mormăit el, 
înfigându-şi degetele în carnea moale a braţului meu. 

În timp ce mă urcau în Jeep şi mă legau din nou de cadrul 
metalic, am stat cu ochii pe Ruby. Continua să stea sprijinită 
de gard şi îşi mişca buzele de parcă nici nu observase că 
plecasem. 

Lowell a pornit motorul, iar roţile Jeepului s-au învârtit pe 
pământul dur. Poarta s-a deschis. Am simţit acea 
singurătate familiară, acea senzaţie, fără sfârşit şi seacă, de 
a nu avea pe nimeni. Acel loc care mi-o furase pe Pip şi pe 
Ruby, o luase acum şi pe Arden. Am privit cum zidul de 
piatră dispărea în spatele copacilor, în timp ce poarta se 
închidea, o bună parte din viaţa mea rămânând captivă 
înăuntru. 

Soarele coborâse dincolo de munţi. Pădurile făceau loc 
întinderilor mari de nisip. Am stat legată de interiorul 
metalic al Jeepului, abia putând să-mi mişc trupul rigid şi 
chinuit de la atâtea ore petrecute în camionetă. Am fost 
forţaţi să mergem pe drumul de pământ cu hârtoape de 
lângă lângă asfalt, să evităm numeroasele maşini arse care 
blocau partea carosabilă. Jeepul trecuse pe sub multe 
panouri uriaşe, ale căror afişe se rupseseră şi se cojiseră, 
iar imaginile fuseseră decolorate de soare. PALMS, scria pe 
una. O staţiune, prea multe tentaţii. Alta înfăţişa sticle cu 
lichid de culoarea chililimbarului, acoperite cu stropi de 
condens. Cuvântul „Budweiser” de-abia putea fi desluşit. 

Goneam către zidurile Oraşului. Turnuri înalte se ridicau 
din deşert, aşa cum ne spuseseră la Şcoală. Gândurile mele 
erau la Arden şi la Pip, legate de acele paturi metalice, şi la 
Ruby şi la ochii ei mari care priveau în gol. Întrebarea lui 
Ruby îmi răsuna în minte - „Cum rămâne cu mine?” 

Sentimentul de vinovăţie a revenit. Nu făcusem suficient. 
Plecasem în acea noapte, presupunând că exista o şansă să 
mă întorc. Mai mult timp. Acum, cu mâinile legate, la 


marginea Oraşului de Nisip, nu mai puteam face nimic să le 
ajut. 

În timp ce ne apropiam de zidul de cincisprezece metri, 
Stark a scos o insignă rotundă din buzunar şi a întins-o 
paznicilor. După o pauză lungă, o poartă din zid s-a deschis, 
suficient pentru ca Jeepul să treacă. Am intrat, ca apoi să ne 
oprim în faţa unei baricade. Soldaţii au înconjurat Jeepul, 
cu armele aţintite asupra noastră. 

— Spuneţi-vă numele, a strigat cineva din întuneric. 

Stark şi-a scos insigna şi şi-a rostit numele şi numărul. 

Ceilalţi doi bărbaţi din camionetă au făcut la fel. Un soldat 
cu pielea arsă de soare a examinat insigna, în timp ce 
ceilalţi au verificat maşina, luminând pe sub cadrul de 
metal, feţele bărbaţilor şi locul de la picioarele lor. Raza a 
ajuns apoi pe mâinile mele, încă legate cu cătuşe de plastic. 

— Un prizonier? A întrebat unul dintre soldaţi. A ţinut 
lumina pe încheieturile mele. Aveţi acte pentru ea? 

— Nu-i trebuie acte, a răspuns Stark. Ea e fata. 

Soldatul m-a examinat cu nişte ochi ca mărgelele, zâmbind 
superior. 

— În acest caz, bine aţi venit acasă! 

Le-a făcut semn soldaţilor să se dea la o parte. Baricada de 
metal s-a ridicat. Stark a apăsat pedala cu piciorul şi am 
accelerat către Oraşul sclipitor. 

Am trecut pe lângă clădiri iluminate din interior, albastru 
aprins şi verde şi alb, exact cum ni le descriseseră 
Profesoarele. 

Mi-am adus aminte cum stăteam în cantina Şcolii, 
ascultând cuvântările Regelui la radio, care ne povestea 
despre restaurare. Hoteluri de lux erau transformate în 
clădiri cu apartamente şi birouri. Apa era furnizată de către 
un rezervor local numit Lacul Mead. Luminile străluceau la 
etajele superioare ale fiecărui turn, piscinele fiind de un 
albastru cristalin perfect, toate alimentate de marele Baraj 
Hoover. 


Jeepul a gonit printr-un şantier de construcţii destinat 
extinderii ce se afla la marginea Oraşului. Pe alocuri, dunele 
de nisip erau de trei metri înălţime. Soldaţii patrulau pe 
culmea zidului, cu armele îndreptate spre întuneric. Am 
trecut pe lângă case dărăpănate, grămezi de dărâmături şi 
un ţarc imens plin cu animale de fermă. Mirosul de gunoi 
îmi înţepa nările. Palmieri uriaşi se înălţau deasupra 
noastră, cu trunchiurile lor uscate şi maronii. 

În timp ce ne apropiam de centrul Oraşului, terenul s-a 
deschis. În stânga noastră se întindeau grădini, iar în 
dreapta se vedea o parcare din beton. Avioane ruginite 
stăteau în faţa unei clădiri vechi pe care scria aeroportul 
mecarran. Am trecut pe lângă cartiere dărâmate şi 
caroserii de maşini vechi până când în jurul nostru au 
început să se înalțe clădiri, una mai grandioasă decât 
cealaltă. Aveau culori diferite şi străluceau de lumină. 

— Impresionant, nu-i aşa? A întrebat soldatul cu cicatrice. 

Stătea lângă mine pe bancheta din spate şi-şi desfăcea 
gamela. 

Priveam ţintă la clădirea din faţa noastră: o uriaşă 
piramida aurie. Un turn verde se înălța în dreapta, şi 
suprafaţa lui sticloasă reflecta luna. Impresionant nu era 
cuvântul potrivit. Structurile elegante nu semănau cu nimic 
din ceea ce mai văzusem până atunci. Cunoscusem doar 
sălbăticia - drumuri distruse, case cu acoperişuri surpate, 
mucegai negru ce se-ntindea pe pereţii Şcolii. Oameni se 
plimbau pe pasaje metalice deasupra străzilor. La capătul 
drumului principal, un turn se ridica spre stele, o săgeată 
de un roşu strălucitor pe cerul nopţii. „Am supravieţuit”, 
părea Oraşul să spună, cu fiecare zgârie-nori sclipitor, drum 
pavat sau copac plantat. „Lumea va merge înainte.” 

Jeepul era singura maşină de pe stradă. Mergea atât de 
repede, încât siluetele oamenilor păreau estompate. 
Puteam să îmi dau seama că cei mai mulţi erau bărbaţi 
după umerii laţi şi silueta masivă. Câini mici, albi, hoinăreau 
pe stradă, aproape o treime din dimensiunea lui Heddy. 


— Ce sunt ăia? Am întrebat eu. 

— Rat terrieri, a spus soldatul cu cicatrice. Regele a cerut 
să fie înmulţiţi, astfel încât să soluţioneze infestarea cu 
rozătoare. 

Înainte să pot răspunde, Jeepul a virat la stânga, blocând 
un drum lung care şerpuia către o clădire masivă albă. 
Şiruri de Jeepuri guvernamentale erau aliniate în faţă. 
Soldaţii stăteau postați de-a lungul unei fâşii cu copaci 
subţiri, cu mitralierele aşezate în spate. Am privit în sus 
către vasta structură albă. Intrarea principală era 
mărginită de sculpturi - îngeri înaripaţi, cai, femei cu 
capetele tăiate. După atâtea mile parcurse, ajunseserăm. La 
Palat. 

Regele era la etaj, mă aştepta. 

Stark m-a dat jos din Jeep, ţinându-mă strâns de braţ. 
Când am intrat în vestibulul circular din marmură, de-abia 
puteam să mai respir. Chipul Regelui mă bântuise vreme de 
luni întregi. Mă gândeam la poza cu care crescusem în 
Şcoală. 

Părul său, alb şi rar, îi cădea peste frunte. Pielea îi atârna 
ca o guşă iar ochii lui, ca mărgelele, supravegheau fără 
încetare, urmărindu-te oriunde mergeai. 

Soldaţii se mişcau prin vestibul, unii stăteau de vorbă, alţii 
se plimbau prin faţa unei fântâni. Stark m-a introdus prin 
nişte uşi aurii într-un lift mic cu oglinzi şi a tastat un cod pe 
o tastatură de dinăuntru. Uşile s-au închis şi urcam, sus, 
sus, iar stomacul meu tremura în timp ce etajele zburau pe 
lângă noi cincizeci urcate, apoi încă cincizeci. 

— O să regreţi asta, am spus eu, forţându-mi cătuşele de 
plastic de la încheieturi. O să-i spun ce-ai făcut. Cum 
oamenii tăi m-au aruncat la pământ în parcare. Cum m-ai 
ameninţat că mă omori. 

M-am uitat la tăietura adâncă de pe braţul meu, la sângele 
închegat care devenise negru. 

Stark a clătinat din cap. 


— Fă ce vrei, a spus el, cu vocea lui monotonă. Aşa a fost 
ordinul. Să fac orice să te-aduc aici. 

Apoi s-a întors către mine, cu ochii injectaţi. M-a apucat de 
gulerul bluzei şi m-a tras spre el, astfel că faţa mea 
ajunsese la doar câţiva centimetri de a lui. 

— Acei oameni pe care i-ai ucis îmi erau ca nişte fraţi. Au 
slujit alături de mine în fiecare zi, vreme de trei ani. Regele 
nu te va pedepsi pentru ce ai făcut, dar mă voi asigura că 
nu vei uita niciodată ce s-a întâmplat în acea zi. 

Uşile s-au deschis în faţa noastră cu un bing! Înfricoşător. 
Unghiile lui Stark erau înfipte în braţul meu, în timp ce mă 
conducea către o încăpere de dincolo de holul cu covor. 

— Îl vei aştepta aici. 

Apoi a scos un cuţit din buzunar şi a tăiat cătuşele din 
plastic. Mâinile mă furnicau, sângele îşi relua circulaţia. 

Uşa s-a închis. Am sărit şi am înhăţat clanţa, ştiind înainte 
să încerc că era încuiată. O masă lungă din mahon era 
aşezată în centrul încăperii, înconjurată de câteva scaune 
greoaie. Un geam imens supraveghea Oraşul, o margine de 
jumătate de metru se afla doar la câţiva centimetri 
dedesubt. Am mers la geam şi mi-am vârât degetele sub 
panou, forțându-l. 

— Te rog, deschide-te, am şoptit eu printre dinţii încleştaţi, 
te rog, deschide-te! 

Trebuia să ies din acea încăpere. Nu conta cum. 

— Sunt închise, a rostit o voce gravă. 

Şira spinării mi-a înţepenit. M-am întors. În cadrul uşii 
stătea un bărbat în jur de şaizeci de ani, cu păr alb şi rar, şi 
cu pielea subţire ca hârtia. 

M-am îndepărtat de perete, mâinile mi s-au prăbuşit 
lateral. Purta un costum albastru-închis şi o cravată din 
mătase, având brodat pe ea blazonul Noii Americi. A păşit 
în faţă, făcând agale o tură în jurul meu, ochii lui 
cercetându-mi părul castaniu încâlcit, bluza din pânză de 
în, leoarcă de transpiraţie, şi zgârieturile de la încheieturile 
mâinilor, acolo unde fusesem legată. Rana de pe braţ era 


încă deschisă, şi eram mânjită de sânge de la cot la palmă. 
Când într-un final şi-a încheiat examinarea, a venit lângă 
mine, s-a întins şi mi-a mângâiat obrazul. 

— Frumoasa mea fată, a spus el, trecând cu degetul mare 
peste sprânceana mea. 

— l-am dat mâna la o parte şi m-am împleticit înapoi, 
încercând să mă depărtez pe cât de mult posibil. 

— Stai departe de mine! Am spus eu. Nu-mi pasă cine eşti! 

A rămas acolo, privindu-mă lung. Apoi a făcut un pas în 
fată apoi altul, încercând să se apropie de mine. 

— Ştiu de ce sunt aici, m-am răstit eu, înconjurând masa, 
deplasându-mă cu spatele până când am ajuns la perete. Şi 
mai degrabă aş muri decât să îţi fac un copil. Mă auzi? 

Am ridicat mâna să îl lovesc, dar mi-a prins încheietura. 

I -am simţit strânsoarea fermă. Ochii îi erau înlăcrimaţi. S- 
a aplecat până când faţa i-a ajuns la acelaşi nivel cu a mea. 

Când într-un final a vorbit, fiecare cuvânt era rostit încet şi 
calculat. 

— Nu eşti aici să îmi faci un copil, a spus, râzând într-un 
mod ciudat. Tu eşti copilul meu. 

M-a tras spre el, ţinându-mi capul cu mâna, şi m-a sărutat 
pe frunte. 

— Cenevieve a mea. 

Am stat aşa pentru o clipă, el ţinându-mă cu mâna de 
ceafă, până când m-am eliberat. Nu puteam vorbi. 
Cuvintele lui au năvălit şi au stricat totul - trecutul şi 
prezentul - cu aluziile-i oribile. 

Mă simţeam ameţită. Ce îmi povestise mama mea? Ce 
spusese ea? Din câte îmi amintesc, fuseserăm mereu doar 
noi două. Nu existau fotografii cu tatăl meu pe peretele de 
deasupra scărilor, nu auzeam poveşti despre el la culcare. 
Când eram suficient de mare cât să-mi dau seama că eram 
diferită de copiii cu care mă jucam, izbucnise molima şi le 
răpise tuturor taţii. El era plecat, asta era tot ce trebuia să 
ştiu, îmi spunea ea. Şi ea m-a iubit cât pentru amândoi. 


A scos o bucată lucioasă de hârtie din buzunarul sacoului 
şi mi-a întins-o. O fotografie. Am luat-o şi am privit-o cu 
atenţie. Era făcută cu mulţi ani în urmă, când chipul nu-i 
fusese atins de vreme. Părea fericit, chiar arătos, cu braţul 
în jurul umerilor unei femei tinere, cu breton negru care-i 
acoperea ochii. Se uita în jos către ea, în timp ce ea privea 
la aparatul de fotografiat, fără să zâmbească. Faţa ei avea 
acea expresie încrezătoare a unei femei care ştie că este 
frumoasă. 

Ţineam poza la piept. Ea era. Îmi aminteam fiecare linie de 
pe chipul mamei mele, gropiţa din bărbie, felul în care părul 
negru îi cădea pe frunte. Întotdeauna căuta un ac de păr să 
îl ţină prins. Ne jucaserăm de-a îmbrăcatul în camera mea 
în acea zi, înainte ca molima să apară. Auzeam copiii afară, 
strigând şi râzând, şi zgomotul făcut de plăcile de 
skateboard pe pavaj. Purtam papucii cu fundiţe roz. Mi-a 
luat una din agrafele de păr sub formă de elefant şi şi-a pus- 
o în păr, exact deasupra urechii. „Uite, fetiţa mea dulce”, a 
spus ea, sărutându-mi mâna, „acum suntem gemene.” 

— Am cunoscut-o cu doi ani înainte să te naşti, a spus 
Regele. 

M-a condus la masă şi a tras un scaun pentru mine. Am 
acceptat, recunoscătoare când corpul meu s-a prăbuşit pe 
pernă, cu picioarele încă tremurându-mi. 

— Atunci eram deja Guvernator şi organizam un 
eveniment de strângere de fonduri la muzeul unde lucra ea. 
A fost custode înainte să te nască, a spus el. Dar sunt sigur 
că ştii asta. 

— Abia dacă ştiu ceva despre ea, am reuşit să îngaim, 
privindu-i ochii din fotografie. 

A venit în spatele meu, şi-a pus mâinile pe spătarul 
scaunului, uitându-se peste umărul meu. 

— Mi-a oferit un tur privat al grădinilor, arătându-mi acele 
plante care miroseau a usturoi şi ţineau căprioarele la 
distanţă. 

S a aşezat lângă mine şi şi-a trecut degetele prin păr. 


— Era ceva în felul în care vorbea care mă uimea, de 
parcă râdea mereu la o glumă pe care doar ea o înţelegea. 
Am stat două săptămâni acolo, apoi am păstrat legătura. 
Veneam să o văd ori de câte ori nu eram în Sacramento. 
Dar, într-un final, distanţa a fost prea mult pentru noi. Am 
pierdut legătura. Doi ani mai târziu, a apărut molima. La 
început, s-a dezvoltat treptat. Erau ştiri despre boală în 
China şi în anumite părţi ale Europei. Pentru o lungă 
perioadă de timp, am crezut că în afară fusese stopată. 
Doctorii americani lucrau la un vaccin. Apoi a suferit o 
mutație. Virusul era mai rezistent; omora mai repede. A 
ajuns în State şi oamenii au început să moară cu miile. 
Vaccinul fusese scos pe piaţă, dar acesta doar încetinea 
evoluţia bolii şi prelungea suferinţa cu câteva luni. Mama ta 
încerca să mă contacteze, dar eu nu ştiam. Mi-a trimis e- 
mailuri şi scrisori, a sunat înainte ca telefoanele să înceteze 
să mai funcţioneze. Am descoperit corespondenţa în birou 
abia atunci când am fost pus în carantină. O grămadă 
întreagă de scrisori, puse unele peste altele pe birou, 
nedeschise. 

Mi-am adus aminte de acea vreme. Sângerările se 
agravaseră. Trecea de la o batistă la alta, încercând să îşi 
păstreze nasul curat. În timp ce eu mă plimbam pe-afară 
într-o după-amiază, se culcase în cele din urmă, în 
dormitorul întunecat. Casa de peste drum fusese marcată 
cu un X roşu. Peluza de lângă aceasta era săpată, pământul 
fiind răscolit acolo unde îngropaseră primele cadavre. 
Tăcerea mă speria. Toţi copiii dispăruseră. O bicicletă 
stricată zăcea în mijlocul drumului. Pisica vecinului era 
afară, jucându-se cu capătul unui furtun, în timp ce eu mă 
apropiam de uşă. Intrasem, căutând cuplul pe care îl 
văzusem intrând şi ieşind de-atâtea ori, bărbatul cu pălărie 
maro. Mi-am adus aminte de miros, greu şi putred, şi de 
praful care se strânsese pe la colţuri. Avem nevoie de 
ajutor, îmi spusesem în sine, în timp ce făceam câţiva paşi 
nesiguri în camera de zi. Apoi i-am văzut trupul pe canapea. 


Pielea îi era cenuşie, iar pe faţă îi apăruseră semnele 
descompunerii. 

— Ne-ai părăsit, am spus eu, incapabilă să-mi ascund furia 
din voce. Era singură, a murit singură în acea casă, iar tu ai 
fi putut s-o ajuţi. Aşteptam ca cineva să ne salveze. 

Mi-a acoperit mâna cu a lui, dar m-am dat la o parte. 

— Aş fi făcut-o, Genevieve... 

— Ăsta nu e numele meu, m-am răstit eu. Am strâns 
fotgrafia la piept. Nu-mi poţi spune aşa. 

S a ridicat şi a mers la geam, stând cu spatele la mine. 
Afară, pământul de dincolo de zid era negru, nici o lumină 
vizibilă pe o rază de kilometri întregi. 

— Până ce nu i-am citit scrisorile, nici nu ştiam că exişti, a 
pus el oftând. Cum poţi fi supărată pe mine pentru asta? Au 
fost puşi soldaţi la intrare pentru a împiedica oamenii să mă 
atace. Eram unul dintre puţinii oficiali guvernamentali în 
Sacramento care supravieţuiseră. Oamenii erau convinşi că 
aveam un leac magic, că aş fi putut să le salvez familiile. 

Când epidemia s-a sfârşit, când aveam resurse, am trimis 
soldaţi. Eu amenajam o nouă capitală, temporară, şi 
încercam să-i organizez pe supraviețuitori. I-am trimis la 
casa ei să vă găsească. Tu erai deja plecată. 

— Ea era acolo? Am întrebat eu, ţinând mâinile peste 
fotografie. 

Mi-am adus aminte cum stătea în uşă, trimiţându-mi un 
sărut. Arăta atât de fragilă, cu oasele care i se vedeau pe 
sub piele. Şi totuşi, asta nu m-a oprit să îmi imaginez că 
lucrurile ar fi putut fi diferite. Că poate - în pofida logicii - 
ar fi putut să supravieţuiască. 

— I-au găsit rămăşiţele, a spus el. 

S-a întors şi a păşit către mine. 

— Atunci am început să te caut, mai întâi în orfelinate, 
apoi, când Şcolile au fost formate, te-am căutat în registrele 
de acolo. Dar nu era nici o fată cu numele de Genevieve la 
niciuna din şcoli - probabil tu deja foloseai numele de Eve. 


Am ştiut că erai în viaţă abia când au trimis fotografiile de 
absolvire şi ţi-am văzut poza. Semeni atât de mult cu ea. 

— Să înţeleg că trebuie să cred toate acestea în baza unei 
singure fotografii? Am spus eu, ridicând poza. 

— Există teste, a zis el calm. 

— De ce ar trebui să cred tot ce-mi spui? Prietenele mele 
sunt încă în acele Şcoli. Toate sunt acolo din cauza ta. 

Păşea în jurul mesei, respirând adânc. 

— Încă nu m-aştept să-nţelegi. N-ai avea cum. 

Am râs uşor. 

— Ce e de-nţeles? Nu pare să fie nimic complicat în 
legătură cu ce faci. Toate sunt acolo, împotriva voinţei lor, 
din cauza ta. Iu eşti cel care a creat lagărele de muncă şi 
Şcolile. 

Am scuturat din cap, încercând să ignor felul în care 
nasurile noastre erau înclinate spre stânga, sau cum aveam 
aceiaşi ochi cu pleoape mari. Îi uram părul care se rărea, 
bărbia uşor despicată, cutele adânci de la colţurile gurii. 
Nu-mi venea să cred că eram rudă cu acest bărbat - că 
aveam în comun sângele şi trecutul. 

Pielea îi lucea din pricina transpiraţiei. Şi-a acoperit faţa, 
dar l-am văzut, refuzând să mă uit în altă parte. Într-un 
final, s-a întors şi a apăsat un buton de pe perete. 

— Beatrice, vino acum, te rog, a spus el cu o voce joasă. 

Şi-a scuturat o scamă de pe sacou. 

— E puţin spus că ai avut o zi încărcată. Probabil că eşti 
obosită. Camerista te va conduce în dormitor. 

Uşa s-a deschis. O femeie scundă, de vârstă mijlocie, a 
intrat, îmbrăcată cu fustă şi jachetă roşii, cu blazonul Noii 
Americii pe rever. Faţa îi era brăzdată de riduri adânci. A 
zâmbit când m-a văzut, şi m-a salutat, rostind un, Alteţa 
Voastră Regală”. 

Regele şi-a pus delicat mâna pe braţul meu. 

— Odihneşte-te bine. Ne vedem mâine. 

Am păşit către uşă, dar m-a luat de mână şi m-a îmbrăţişat 
strâns. Când mi-a dat drumul, avea o expresie blândă, şi mă 


privea lung. Voia ca eu să îl cred, cel puţin asta era clar, dar 
m-am ţinut tare. Mă gândeam doar la gleznele legate ale lui 
Arden, la corpul ei ce se zbătea încercând să se elibereze. 

Am fost uşurată când, într-un final, mi-a dat drumul mâinii. 

— Te rog, condu-o pe Prinţesa Genevieve către camerele 
sale şi dezbrac-o de aceste haine. 

Femeia s-a uitat la pantalonii mei uzaţi, la sângele de pe 
brat, la bucăţile de frunze încâlcite în părul meu. A zâmbit 
bland, în timp ce el dispărea la capătul holului, şi i se 
auzeau paşii pe podeaua lucioasă de lemn. Am rămas 
îngheţată, inima bătându-mi puternic în piept, până când în 
cameră s-a lăsat liniştea, toate urmele sale dispărând. 

— lar aici veţi servi ceaiul de după-amiază, a spus 
beatrice, gesticulând către atriumul uriaş. 

Trei pereţi erau alcătuiți doar din geamuri, iar sticla ce 
servea drept tavan dezvăluia cerul fără stele. Trecuserăm 
de sufrageria formală, de locul pentru servit ceaiul, de 
camerela de oaspeţi încuiate şi de bucătăria servitoarei. 
Totul era învăluit într-un soi de ceaţă. Ele tatăl tău, îmi 
repetam eu, de parcă eram o străină transmițând mesajul. 
Regele este tatăl tău. 

Indiferent de câte ori reveneam asupra gândului, tot 
părea imposibil. Am simţit podeaua din lemn tare de sub 
picioare. Am mirosit cidrul mult prea dulce clocotind pe 
plita de pe coridor. Am văzut pereţii albi, sterili, uşile de 
lemn lustruite, am auzit tocurile joase ale lui Beatrice 
făcând clac, clac, clac. Şi tot nu îmi venea să cred că eram 
aici, în Palatul Regelui, atât de departe de Şcoală, de Califia 
şi de sălbăticie. Atât da departe de Arden, Pip şi Caleb. 

Beatrice mergea cu doi paşi înaintea mea, spunându-mi de 
piscina interioară, turuind despre tot felul de lucruri. 
Acontinuat să vorbească despre carnea şi legumele 
proaspete care erau livrate zilnic la Palat, despre bucătarul 
personal al Regelui, şi despre ceva numit aer condiţionat. 
Nu am ascultat-o. 


Tot ce am văzut a fost o uşă închisă, cu o tastatură lângă 
ea. 

— 'Toate uşile au nevoie de un cod să se deschidă? Am 
întrebat eu. 

Beatrice m-a privit peste umăr. 

— Doar unele. Siguranţa dumneavoastră este evident 
foarte importantă, aşa că Regele m-a rugat să nu vă 
dezvălui codul. Mă puteţi chema prin interfon, dacă aveţi 
nevoie de ceva şi vă voi însoţi oriunde aveţi nevoie să 
mergeţi. 

— Da, am şoptit eu. Siguranţa mea. 

— Trebuie să fiţi uşurată că sunteţi aici, a continuat 
Beatrice. Am vrut să vă spun cât de rău îmi pare de tot ce 
aţi păţit. 

Am privit cum apăsa codul camerelor, încercând să rețin 
cat mai multe numere posibil. A deschis uşa, dezvăluind un 
pat mare, un candelabru şi un cărucior de servit cu un 
platou de argint acoperit. Mirosul de friptură de pui umplea 
toată camera. 

— Am auzit ce s-a întâmplat în sălbăticie - cum v-a luat 
acel Pribeag, cum i-a ucis pe acei soldaţi în faţa 
dumneavoastră. Un Pribeag? Am întrebat eu. 

Fotografia mamei mele îmi tremura în mâini. 

— Băiatul, a spus ea, coborându-şi vocea în timp ce mă 
conducea spre baie. Băiatul care v-a răpit. Cred că nu s-a 
făcut public încă, dar lucrătorii din Palat au auzit cu toţii. 
Trebuie să fiţi atât de recunoscătoare că Sergentul Stark v- 
a adus aici, în spatele zidurilor. Toată lumea vorbeşte 
despre viitoarea sa avansare în grad. 

Mi-am simţit stomacul strângându-se ghem. Cuvintele lui 
Stark din lift au revenit, promisiunea că nu mă va lăsa 
niciodată să uit ce s-a întâmplat în acea zi. Probabil că ştia 
ce simţeam pentru Caleb. Văzuse cât de îngrijorată fusesem 
în timpul călătoriei cu Jeepul, auzise panica din vocea meg 
când îl rugasem să îi coasă piciorul lui Caleb. Totul devenise 


îngrozitor de clar: ca fiică a Regelui, nu puteam fi niciodată 
executată în Oraş. Insă Caleb putea fi. 

— Ai înţeles totul greşit. Caleb nu a ucis pe nimeni. Dacă n- 
ar fi fost el, eu nu aş fi supravieţuit. 

Am încercat să îi privesc chipul, dar s-a întors. Stătea în 
fata chiuvetei şi deschidea robinetul, aşteptând ca apa să fie 
fierbinte. 

— Dar asta spune toată lumea, a repetat ea. Îl caută pe 
băiat în sălbăticie. Este un mandat emis pentru el. 

— Nu înţelegi, am reuşit eu să spun. Mint cu toţii. Tu nu 
ştii ce a făcut Regele acolo, este groaznic... 

Ochii lui Beatrice s-au mărit. Când într-un final a deschis. 
Gura, vocea îi era atât de slabă, încât de-abia am putut să o 
aud din cauza apei care curgea. 

— Nu vorbiţi serios, a şoptit ea. Nu puteţi spune astfel de 
lucruri despre Rege. 

Am arătat către geam, către pământul care se întindea pe 
sute de kilometri. 

— Prietenii mei cei mai apropiaţi sunt închişi acum în acele 
Şcoli. Sunt trataţi ca nişte animale de fermă, ca şi cânii nu 
şi-au închipuit sau nu au sperat la ceva mai bun. 

Am lăsat fotografia să cadă pe podea şi mi-am sprijinit 
capul în mâini. Am auzit-o pe Beatrice cotrobăind prin 
dormitor, deschizând şi închizând sertare. Robinetul era 
încă deschis. Apoi a venit lângă mine şi m-a ajutat să-mi scot 
bluza urat mirositoare, îmbibată de sudoare, şi pantalonii 
plini de noroi. Mi-a pus o bucată de pânză fierbinte săpunită 
pe gât şi mi-a trecut-o apoi peste umeri, îndepărtând 
murdăria de pe piele. 

— Poate aţi înţeles sau aţi auzit greşit, a spus ea.E o 
alegere pe care fetele o fac în Şcoli - întotdeauna au de 
ales. Cele care fac parte din iniţiativa de creştere a 
natalității s-au oferit voluntare. 

— N-au făcut-o, am insistat eu, scuturând din cap. Nu s-au 
oferit voluntare, nu ne-am... 


Mi-am muşcat buza. Voiam să o urăsc pe această femeie 
ridicolă, care îmi spunea mie despre Şcoala mea, despre 
prietenii mei, despre viaţa mea. Voiam să o prind de braţ şi 
să o strang până când avea să mă asculte. Trebuia să 
asculte - de ce nu mă asculta? Dar ea îmi freca spatele cu 
bucata de pânză, ridicându-mi uşor bretelele subţiri ale 
maioului. Mi-a curăţat murdăria de pe picioare şi dintre 
degetele de la picioare, şi a frecat noroiul din spatele 
genunchilor. O făcea cu atâta grijă. 

După atâtea luni de fugă, luni de dormit în subsolurile reci 
ale caselor abandonate, delicateţea ei era prea greu de 
suportat. 

— Ne-au vânat, am continuat eu, lăsându-mi corpul să se 
relaxeze puţin. Soldaţii m-au vânat pe mine şi pe Caleb. 

L-au înjunghiat. lar prietena mea, Arden, a fost târâtă 
înapoi în acea Şcoală. [ipa. 

M-am luat, aşteptând ca ea să aducă argumente, dar a 
îngenuncheat lângă mine, ţinând bucata de pânză deasupra 
rănii pe braţ. 

Mi-a luat mâinile şi a privit lung la dunga vineţie de la 
încheieturi, unde îmi fuseseră puse cătuşele. A trecut cu 
cârpa peste rană, frecând carnea vie, sângele fiind acum o 
crustă subţire, roşiatică. 

— Nu ar trebui să vorbim despre soldaţi în acest fel, a spus 
ea încet, uşor nesigură. 

— Nu pot. 

S-a uitat la mine, ochii ei cerându-mi stăruitor să mă 
opresc. Într-un final, s-a întors şi a luat cămaşa de noapte 
pe care o pusese pe pat. 

Am luat cămaşa din mâna ei şi am trecut-o peste cap. Am 
vrut să plâng, să-mi las corpul să suspine, dar eram prea 
extenuată. Nu mai era nimic înăuntru. 

— Nu poate fi tatăl meu, am mormăit eu, fără să îmi pese 
dacă asculta. Pur şi simplu nu poate fi. 

M-am băgat în pat şi am închis ochii. 


Beatrice s-a aşezat lângă mine, arcurile saltelei scârţâind 
sub greutatea ei. A pus o cârpă curată pe faţa mea, mi-a 
şters fruntea, obrajii, apoi a împăturit-o şi mi-a aşezat-o 
delicat pe ochi. Întreaga lume era întunecată. 

Ziua fusese prea istovitoare. Speranţa să îl revăd pe Caleb, 
atacul soldaţilor, Arden şi Ruby şi Regele cu declaraţiile sale 
- greutatea acestora s-a prăbuşit asupra mea, ţintuindu-mă. 
Beatrice încă era lângă mine, degetele ei delicate îmi 
maşau tâmplele, dar părea să fie undeva departe. 

— Nu vă simţiţi bine, a spus. Da, a repetat ea în timp ce eu 
adormeam. Asta trebuie să fie. 

Regele a păşit pe puntea de observaţie şi mi-a făcut semn 
să îl urmez. Picioarele îmi erau nesigure în timp ce priveam 
lumea minusculă aflată cu o sută de etaje mai jos. Zidul 
înconjura Oraşul într-o buclă uriaşă, întinzându-se pe 
kilometri întregi dincolo de grupul central de clădiri. 
Câmpuri vaste cu recolte încolţite se vedeau în partea de 
est. Depozite vechi se întindeau în vest. Pământul de la 
marginea zidului era acoperit de clădiri dărâmate, grămezi 
de gunoaie şi maşini ruginite şi decolorate de soare. 

— Presupun că nu ai fost niciodată atât de sus, a spus 
Regele, privind la mâinile mele, care ţineau strâns 
balustrada de metal. Înainte de molimă, astfel de clădiri 
existau în fiecare oraş important, pline cu birouri, 
restaurate şi apartamente. 

— De ce m-ai adus aici? Am întrebat eu, privind către 
balustradele joase din faţa mea, singurul lucru care 
împiedica o cădere. Cu ce scop? 

Îmi petrecusem ziua la etajele superioare ale Palatului. 
Braţul îmi fusese cusut şi bandajat. Mă înmuiasem în baie, 
înfundând scurgerea cu murdărie şi bucăţi de frunze 
moarte. Regele insistase să îl însoțesc în acest turn imens, 
timp în care a turuit despre Oraşul său. Acum, Oraşul meu. 

Se simţea în largul lui pe puntea îngustă. 

— Am vrut să vezi progresul cu ochii tăi. Aceasta este cea 
mai bună privelişte din întreg Oraşul. Stratosphere a fost 


cea mai înaltă punte de observaţie din America, dar acum îl 
folosim ca turn principal de observaţie al armatei. De aici, 
un soldat poate vedea pe o rază de kilometri întregi. 
Furtuni de nisip, bande. În cazul unui atac-surpriză din 
partea altei ţări sau a vreunei colonii, vom fi avertizaţi din 
timp. 

Înăuntrul turnului de sticlă mişunau soldaţi. Priveau prin 
telescoape de metal, scrutând străzile de dedesubt. Unii 
stăteau la birouri, cu căşti pe urechi, ascultând mesaje 
radio. Mi-am văzut reflexia în geamuri. Aveam cearcăne sub 
ochi. Mă trezisem în toiul nopţii, încercând să mă decid ce 
să fac în legătură cu Caleb. Ştiam că puteam să îl pun în şi 
mai mare pericol numai menţionându-i numele. Dar mai 
ştiam şi ca Stark nu avea să înceteze să-l caute. Nu puteam 
să-l las să fie pedepsit pentru ceva ce eu făcusem. 

— Trebuie să ştii ceva, am spus eu după o lungă perioada 
de timp. Stark te-a minţit. Băiatul care a fost în sălbăticie cu 
mine - nu ela fost cel care a împuşcat soldaţii. 

Regele a încremenit lângă balustradă. S-a întors spre 
mine, uitându-se cu ochii mijiţi din cauza soarelui. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu ce ţi-a spus Stark, dar acel băiat m-a ajutat în 
sălbăticie. M-a salvat. Eu am fost cea care a împuşcat 
soldaţii când ne-au atacat. 

Aveam un nod în gât. Tot ce vedeam era trupul soldatului 
care cădea pe pavaj, cu sângele băltind sub el. 

— Nu îl poţi pedepsi, am continuat eu. Trebuie să opreşti 
căutările. A fost în legitimă apărare. Voiau să-l omoare. 

Regele s-a întors, ţinând capul uşor înclinat într-o parte. 

— Şi ce dacă o făceau? Ce înseamnă el pentru tine? Acest 
Caleb, căruia i-ai trimis mesajul în acea noapte. 

Am făcut un pas înapoi când i-am auzit numele, ştiind că 
dezvăluisem prea mult. 

— Nu îl ştiu atât de bine. Vocea îmi era şovăielnică. M-a 
condus peste munţi. 

A mijit ochii către mine. 


— Genevieve, nu-mi pasă ce ţi-a spus. Pribegii pot fi 
extrem de manipulatori. Sunt cunoscuţi pentru faptul că 
profită de oameni în sălbăticie. A arătat către orizont, unde 
munţii atingeau cerul. Există o întreagă organizaţie care 
face comerţ cu femei aidoma ţie. Orice fată pe care o 
găsesc. 

— Mi-am şters sudoarea de pe frunte, amintindu-mi de 
Fletcher, de acel camion, de barele de metal ce îmi ardeau 
pielea. Era adevărat ce spunea, dar, dacă nu ar fi fost vina 
Regelui, de la bun început niciuna dintre noi nu ar fi trebuit 
să fugă. Nu ar fi existat nici un motiv să fugim. 

— Cu cât sunt mai răi faţă de ce-ai făcut tu? Care-i 
alternativa? Să ne umpli minţile cu minciuni şi să ne trimiţi 
într-o clădire să facem copii pe care nu o să-i vedem 
niciodată crescând, sau să-i îmbrăţişăm, sau să-i hrănim, 
sau să-i iubim? 

— Am făcut nişte alegeri, a spus el, faţa înroşindu-i-se 
subit. 

Aprivit în spate, la clădire, uitându-se la soldaţii postați în 
faţa telescoapelor metalice. Apoi a continuat, cu o voce mult 
mai gravă decât înainte. 

— Ai văzut doar o parte din această lume, şi totuşi judeci. 
Eu am fost cel care a luat deciziile dificile. Şi-a apăsat 
pieptul cu degetul. Nu înţelegi, Genevieve. Pribegii care 
trăiesc, în sălbăticie, chiar unele persoane din spatele 
acestor ziduri, vorbesc despre ce nu am făcut. Despre ce aş 
fi putut face, cum îndrăznesc să fac una sau alta pentru 
oamenii Noii Americi. Dar această lume nu mai este la fel. 
Peste tot izbucneau răscoale. Nord-vestul era ameninţat de 
inundaţii. Sute de hectare din Sud luaseră foc. Cei care au 
supravieţuit molimei au murit în incendii. Ei spun că au vrut 
alegeri - dar nu erau alegeri. Am făcut ceea ce am făcut, 
pentru ca oamenii să supravieţuiască. 

M-a condus către marginea platformei, iar vântul ne 
răvăşea părul. 


— Am descoperit că putem folosi Barajul Hoover şi Lacul 
Mead în procesul de reconstrucţie. Trebuia să ne protejăm 
de ţările în curs de refacere care ne puteau vedea 
vulnerabili Am luat decizia să reconstruim aici, folosind 
electricitate de la baraj. A arătat dincolo de bulevard. Un 
spital a fost restaurat în primii doi ani. O şcoală, trei clădiri 
de birouri şi cazare suficientă pentru o sută de mii de 
oameni. Hotelurile au fost transformate în apartamente. 
Terenurile de golf au devenit grădini de legume, trei ferme 
industriale au fost ridicate în următorul an. Oamenii nu 
trebuie să se mai teamă de atacuri din partea animalelor 
sau de raiduri ale bandelor. Dacă cineva va vrea să atace 
Oraşul, trebuie să călătorească prin deşert zile întregi, apoi 
să treacă de zid. Şi, în fiecare zi, se fac îmbunătăţiri Charles 
Harris, Şeful Dezvoltării, a renovat restaurante şi magazine 
şi muzee, aducând înapoi la viaţă această ţară. 

M-sm îndepărtat de el. Nu conta cât de mult bine făcuse 
sau cate clădiri fuseseră ridicate din ţărână. Oamenii săi 
erau aceiaşi care mă vânaseră. 

— Am reuşit să reparăm o sondă de ţiţei şi o rafinărie. 

M a urmat, aplecându-se să se uite în ochii mei. 

— Ai idee ce înseamnă asta? 

— Şi cine munceşte în aceste rafinării? am răspuns la 
rându meu, gândindu-mă la Caleb şi la băieţii din buncăr. 
Cine a lucrat la construirea acestor hoteluri? Ai folosit 
sclavi. 

Regele a scuturat din cap. 

— Au primit cazare şi mâncare în schimbul muncii lor. 

Crezi că cineva i-ar fi adăpostit pe acei copii în casele lor? 

Oamenii de-abia puteau să-şi hrănească propriile familii. 
Le-am dat un scop, un loc în istorie. Nu există progres fără 
sacrificiu. 

— De ce decizi tu cine să fie sacrificat? Nimeni nu le-a dar 
prietenilor mei posibilitatea de-a alege. 

S-a aplecat atât de aproape, încât puteam să văd petele de 
albastru în irisurile lui cenuşii. 


— Competiţia a pornit. Aproape fiecare ţară din lume a 
fost afectată de molimă şi toate încearcă să reconstruiască 
şi să-şi revină cât mai repede posibil. 'Toată lumea se 
întreabă care va fi următoarea superputere. 

Continua să mă privească fix, refuzând să se uite în altă 
parte. 

— Eu decid, pentru că viitorul acestei ţări - pentru că 
vieţile noastre - depind de asta. 

— Trebuie să fi existat şi altă cale, am încercat eu. Ai forţat 
pe toată lumea... 

— Oamenii nu făceau copii după molimă, a spus el, râzând 
uşor. Aş fi putut vorbi despre declinul populaţiei, despre 
statistici, să fi apelat la raţiunea lor, să fi oferit stimulente. 
Nimeni nu voia să crească un copil în această lume. 
Oamenii căutau doar să supravieţuiască, încercând să aibă 
grijă doar de ei. Da, asta se schimbă acum, încetul cu 
încetul. Cuplurile fac din nou copii. Însă această ţară nu îşi 
permite să aştepte. Aveam nevoie de noi locuinţe, o 
capitală, o populaţie înfloritoare, şi aveam nevoie de ea 
imediat. 

Am privit clădirile arse de soare din faţa mea, fațadele lor 
decolorate, în nuanţe spălăcite - albastru, verde şi roz. Era 
uşor să vezi ce fusese restaurat pe bulevard: culorile erau 
mai aprinse, sticla strălucea în lumina zilei. Drumurile 
pavate erau curățate de dărâmături, buruieni şi nisip. Apoi, 
era întinderea de pământ de lângă zid, atât de diferită de 
restul. Clădiri abandonate, acoperite pe jumătate de nisip, 
cu acoperişurile dărâmate. Reclamele căzuseră. Palmieri 
putreziţi zăceau pe străzi. În ferme, vacile, care de-abia se 
mişcau în ţarcurile lor strâmte, făceau ca pământul să pară 
o masă neagră, unduioasă. Caroseriile ruginite ale 
maşinilor erau aliniate într-o parcare goală. De deasupra, 
îmbunătățirile erau evidente - clădirile erau ori restaurate, 
ori afectate de nisip şi dărăpănate. Regele trebuia ori să le 
salveze, ori să le lase să putrezească. 


— Nu te pot ierta pentru ce-ai făcut. Prietenii mei încă 
sunt prizonieri. Când m-au vânat, soldaţii tăi i-au ucis pe 
oamenii buni şi nici măcar nu au clipit când i-au împuşcat. 

M-am gândit la Marjorie şi Otis, care ne oferiseră adăpost 
pe Cărare, ascunzându-ne în pivniţa lor, înainte să fi fost 
ucişi. 

Regele s-a întors către turn. 

În sălbăticie, prioritatea soldaţilor este să se protejeze. 

Nu justific acţiunile lor - n-o voi face. Dar au învăţat din 
experienţă că întâlnirile cu Pribegii pot fi fatale. 

A oftat adânc şi a tras de gulerul cămăşii. 

— Nu mă aştept să înţelegi, Genevieve. Dar eu te-am găsit 
pentru că tu eşti familia mea. Vreau să te cunosc. Vreau ca 
acest Oraş să te recunoască drept fiica mea. 

Familie. Am meditat asupra cuvântului. Nu asta îmi 
dorisem şi eu dintotdeauna? Pip şi cu mine stătuserăm 
treze noaptea, vorbind despre cum ar fi să fim surori, 
crescând în lumea de dinainte de molimă, într-o casă 
normală pe o oarecare stradă normală. Îşi amintea de un 
frate, cu doi ani mai mare, care o cărase în spate prin 
pădure. Voisem, sperasem şi îmi dorisem asta în acele 
ultime zile, când fusesem singură cu mama mea în acea 
casă. Am râvnit după cineva care să fie lângă mine, să stea 
cu mine la uşa ei, ascultând freamătul calm al cearşafurilor, 
cineva care să mă ajute să îndur sunetul acelei tuse oribile, 
chinuitoare. Dar acum, când aveam o familie, nu o mai 
doream - nu aşa. Nu Regele. 

— Nu ştiu dacă pot să fac asta, am spus eu. 

Şi-a pus o mână pe umărul meu. Era atât de aproape, 
încât îi vedeam stratul subţire de nisip de pe costum. 

— Am plănuit o paradă pentru mâine, a spus el într-un 
final. E timpul ca oamenii să ştie că eşti aici, e timpul ca tu 
să îţi iei locul ca Prinţesă a Noii Americi. Vei lua în 
considerare să ni te alături? 

— Nu mi se pare că am de-ales, am spus eu. 


Nu a răspuns. Stomacul mi s-a făcut ghem. Arden se afla 
într-o cameră rece, iar eu eram aici, sus, deasupra Oraşului, 
fiica Regelui, discutând despre o paradă. 

— Trebuie să îmi eliberezi prietenii, am spus eu. Arden, 
Pip şi Ruby încă sunt în Şcoala aceea. Trebuie să opreşti 
căutarea lui Caleb. Eu am fost cea care... 

— Nu mai putem vorbi despre asta, a spus Regele, cu 
vocea lui gravă. 

S-a întors cu faţa spre clădire, unde un soldat se uita prin 
telescopul metalic la ceva aflat dincolo de noi. 

— Doi soldaţi sunt morţi. Cineva trebuie tras la 
răspundere. 

A mijit ochii către mine, de parcă spunea: „Nu vei fi tu 
aceea.” 

— Măcar spune-mi că îmi vei elibera prietenii. Promite-mi 
asta. 

Încetul cu încetul, expresia i s-a îmbunat. M-a cuprinscu 
braţul pe după umeri. Am stat acolo privind Oraşul de 
dedesubt. Nu m-am retras. În schimb, l-am lăsat să creadă 
că suntem unul şi acelaşi, uniţi unul lângă altul. 

— Înţeleg prin ce-ai trecut. Hai să ne bucurăm de paradă 
mâine, să ne acordăm ceva timp. Îţi promit că mă voi gândi 
la asta. 

Decapotabila neagră circula pe drumul principal, 
accelerând, apoi oprind, ca un gândac speriat. Eu mergeam 
în spate cu Beatrice, Regele fiind în maşina din faţa noastră. 
În Oraş erau aproape o jumătate de milion de oameni, şi se 
părea că ieşiseră cu toţii la paradă. Stăteau cu mâinile 
întinse peste baricadele care mărgineau strada, aclamând 
şi fluturând din mâini. Pe un panou, care atârna pe latura 
unei clădiri, scria cu litere mari, roşii: 

BINE AŢI VENITI, PRINȚESA GENEVIEVE. 

Am înaintat. Palatul era exact în faţă, grămada de clădiri 
uriaşe, albe, fiind la treizeci de metri depărtare. Un 
piedestal de marmură era aşezat în faţa fântânilor. O 
estradă de lemn se ridica înaintea celei mai mari mulţimi 


posibile, adunate pe stradă dinaintea ei. Mă gândeam 
întruna la Caleb, la soldaţii care îl căutau în sălbăticie. Nu 
dormisem. Capul mă durea, o durere surdă şi constantă. 

— Prinţesă! Prinţesă! Aici! A strigat o fată. 

Nu putea fi cu mult mai mare decât mine, iar părul îi era o 
încâlceală de bucle negre. Sărea în sus şi-n jos pe tocurile 
ei. Dar m-am uitat exact în spatele ei, la bărbatul care era 
aplecat ameninţător deasupra ei. Părul acestuia era atât de 
unsuros, încât se lipea de frunte, şi se vedea că nu se 
bărbierise de zile întregi. 

Maşina staţiona, aşteptând ca Regele să iasă din vehiculul 
său în faţa treptelor Palatului. Bărbatul şi-a făcut loc prin 
mulţime. Am pus mâna pe scaun, căutând cu privirea 
soldaţii postați de-a lungul traseului paradei, cu armele în 
mână. Cel mai apropiat era la aproximativ un metru în 
spatele meu, cu ochii aţintiţi asupra vehiculului Regelui. 
Bărbatul s-a apropiat şi mai mult. 

Apoi a ridicat mâna şi a aruncat o piatră mare, cenuşie. 
Timpul s-a oprit în loc. Am văzut cum se îndrepta spre mine 
într-o arcuire clară. Dar înainte să mă nimerească, maşina a 
inainat. Piatra a şuierat prin spatele meu şi a ricoşat în 
baricada opusă, producând panică în mulţime. 

— Ela aruncat spre ea! A strigat către soldat o femeie 
îndesată, cu o eşarfă albastră, în timp ce piatra se 
rostogolea pe pavaj, oprindu-se în bordură. Acel bărbat a 
aruncat o piatră în Prinţesă! 

Arăta către bărbatul de peste stradă. Acesta deja se furişa 
prin mulţime, îndepărtându-se de Palat, către întinderile 
mari de pământ de dincolo de centrul Oraşului. 

— Sunteţi bine? 

Un soldat a venit la maşină şi a pus mâna pe portieră. Alţi 
doi au pornit să-l urmărească pe bărbat. 

— Da, am spus eu, gâfâind. 

Trei soldaţi au înconjurat maşina în timp ce ne apropiam 
de Palat. 


— Cine era? Am întrebat-o pe Beatrice, examinând 
mulţimea în căutarea altor feţe furioase. 

— Regele a făcut din Oraş un loc minunat, a spus Beatrice, 
zâmbind către soldaţii care acum mergeau lângă maşină. 
Dar mai există unii care sunt nefericiţi, a spus ea cu o voce 
mult mai joasă. Foarte nefericiţi. 

Unul dintre soldaţi a deschis portiera maşinii, lăsându-ne 
să coborâm în faţa scărilor din marmură. Mulțimea care 
striga îmi îneca gândurile. Oamenii se aplecau peste 
baricade, cu mâinile întinse spre mine. 

Beatrice s-a aplecat să-mi ridice trena rochiei roşii de 
seară, şi am îngenuncheat lângă ea, prefăcându-mă că îmi 
potriveam pantoful. 

— Ce vrei să spui? Am întrebat eu, aducându-mi aminte de 
ceea ce povestise Regele despre oamenii care îi contestau 
alegerile. 

L-a săgetat cu privirea pe soldatul care stătea la doar câţi 
va centimetri, aşteptând să mă escorteze la locul meu. 

— Eşti nefericită aici? Am şoptit eu. 

Beatrice a râs stânjenită, privindu-l din nou pe soldat. 

— Oamenii vă aşteaptă, Prinţesă, a spus ea. Ar trebui să 
mergem. 

Cu o mişcare rapidă, s-a ridicat, înfoind trena rochiei. 

Am urcat scările, cu soldaţii în jurul meu. Mulțimea a 
tăcut. Soarele amiezii ardea. Regele s-a ridicat să mă 
salute, sărutându-mă cu buzele lui subţiri pe fiecare obraz. 
Sergentul Stark stătea lângă el. Înlocuise uniforma cu un 
costum verde-închis, cu medalii şi distincţii atârnând pe 
piept. Lângă el era un bărbat scund, plinuţ, cu chelia roz şi 
transpirată de la soare. M-am aşezat pe scaunul de lângă el, 
în timp ce Regele şi-a luat locul pe podium. 

— Cetăţeni ai Noii Americi. Ne-am adunat în această zi 
glorioasă să o sărbătorim pe fiica mea, Prinţesa Genevieve. 
A arătat spre mine, iar oamenii au aclamat, aplauzele lor 
reverberând în clădirile mari din piatră. M-am uitat în faţă, 

măsurând cu privirea mulţimea care se întindea pe 


trotuarele oraşului şi pe alee. Unii spectatori priveau de la 
etajele superioare ale clădirilor cu apartamente. Alţii 
stăteau pe pasaj, cu palmele lipite de sticlă. 

— Timp de doisprezece ani a învăţat într-una dintre 
prestigioasele noastre Şcoli, până când a fost descoperită şi 
adusă înapoi. Cât timp Genevieve a fost acolo, a excelat la 
toate materiile, a învăţat să cânte la pian şi să picteze, şi s-a 
bucurat de securitatea fortului păzit. Ea, la fel ca multe alte 
eleve ale Şcolii, a primit o educaţie excepţională. 
Profesoarele au vorbit despre devotamentul ei pentru studii 
şi entuziasmul ei nemărginit, descriind întocmai spiritul pe 
care națiunea noastră a fost clădită cu atât de mulţi ani în 
urmă, şi care acum se reconstruieşte. Toate acestea sunt o 
recunoaştere a succesului noului nostru sistem de educaţie 
şi un omagiu pentru Şeful Educaţiei, Horace Jackson. 

Bărbatul scund a înclinat capul, primind ropotul de 
aplauze. L-am privit dezgustată, umărul acestuia aflându-se 
la câţiva centimetri de al meu. Transpiraţia îi curgea pe 
tâmple şi i se oprea în părul alb. 

Regele a continuat să vorbească despre întoarcerea mea, 
despre cât de mândru a fost să mă aducă aici, în acest Oraş 
care fusese fondat pe întâi ianuarie în urmă cu zece ani. 

— Prinţesa a fost norocoasă. De-a lungul călătoriei sale 
către Oraşul de Nisip, ea a fost escortată de către soldaţii 
curajoşi ai acestei naţiuni, printre care aprigul şi loialul 
Sergent Stark. Sergentul Stark a fost cel care a găsit-o, cel 
care şi-a riscat propria-i viaţă pentru a o aduce înapoi la 
noi. 

Stark s-a ridicat să primească o medalie. Regele a 
continuat să vorbească despre munca şi dăruirea acestuia, 
detaliindu-i realizările în timp ce îl avansa la gradul de 
locotenent. 

Am închis ochii, retrăgându-mă în mine. Strigătele, 
aclamaţiile, acea voce puternică pe care o auzisem la radio 
de atâtea ori înainte, toate dispăruseră. Mi-am adus aminte 
cum stăteam întinsă lângă Caleb în acea noapte pe munte, 


puloverele groase şi vechi pe care le purtam fiind un perete 
nepoftit între noi. Mă ţinuse aproape de el, corpul meu 
odihnindu-se pe al său, ca să îmi ţină de cald. Stătuserăm 
aşa întreaga noapte, eu cu capul pe pieptul lui, ascultându-i 
bătăile lente ale inimii. 

— Şi acum, în încheiere, a spus Regele voios, aş vrea să vă 
prezint din nou Generaţia de Aur, tinerii copii iluştri 
rezultați din iniţiativa de creştere a natalității. În fiecare zi, 
femei se oferă voluntare să sprijine Noua Americă şi să 
ajute la restaurarea acestei ţări la potenţialul ei maxim. În 
fiecare zi, națiunea noastră devine mai puternică, mai puţin 
vulnerabilă în faţa războiului şi bolilor. În timp ce ne 
înmulţim, ne apropiem de revenirea la trecutul nostru 
bogat, devenind oamenii care am fost odată - națiunea care 
a inventat electricitatea, transportul aerian şi telefonul. 
Națiunea care a dus primul om pe lună. 

Când au auzit asta, oamenii au izbucnit în aplauze 
furtunoase. O lozincă a fost scandată undeva în spatele 
mulţimii şi a ajuns în faţă, declanşând un ocean de 
sentimente. 

— Ne vom ridica din nou! Ne vom ridica din nou! Repetau 
ei, vocile lor auzindu-se la unison. 

Mulțimea din faţa lui părea vulnerabilă şi disperată. Feţele 
oamenilor erau trase, umerii lăsaţi. Unii aveau multe 
cicatrice, alţii aveau pielea tăbăcită, arsă de soare, şi cute 
adânci pe frunte. Un bărbat care stătea pe acoperişul unui 
hotel nu avea o mână. Profesoarele vorbiseră adesea 
despre haosul care a urmat în anii de după molimă. Nimeni 
nu se ducea la spital de frica bolii. Mâinile rupte erau prinse 
cu atele făcute din picioare de scaun sau din coada unei 
mături. Rănile erau cusute cu aţă simplă, iar membrele 
infectate erau amputate cu fierăstraie. Oamenii prădau 
magazinele. Supraviețuitorii erau atacați pe drumul de la 
supermarket spre casă. Maşinile lor erau prădate, iar 
casele jefuite. Oamenii mureau luptându-se pentru o sticlă 
de apă. „Cel mai rău a fost pentru femei” spusese 


Profesoara Agnes, uitându-se pe geam, rama acestuia fiind 
găurită şi ruptă de când fuseseră scoase barele. Violuri, 
răpiri şi abuzuri. Vecina mea a fost împuşcată când a 
refuzat să îşi dea fiica unei bande.” 

Regele şi-a dres vocea, făcând o pauză înainte să conţinue 
discursul. 

— Să fiu liderul vostru este cea mai mare onoare a vieţii 
mele. Am pornit pe un drum lung, iar eu vă voi duce până la 
capăt. 

A tăcut o clipă. 

— Nu vă voi dezamăgi. 

Regele s-a aşezat lângă mine. Mi-a luat mâna, strângându- 
mi-o într-a lui. Uitându-mă la mulţime, era uşor să cred că 
avea dreptate - el îi salvase pe oamenii din spatele zidurilor 
Oraşului. În prezenţa lui, păreau calmi, ba chiar fericiţi. Mă 
întrebam dacă eram singura care se gândea la băieţii din 
lagărele de muncă, sau la fetele care încă erau captive în 
Şcoli. 

În spatele nostru, pe trepte, stăteau aliniaţi nişte copii, Cu 
toţii aveau în jur de cinci ani - de-o vârstă cu Benny şi Silas 
- dar erau mult mai scunzi. Băieţii erau îmbrăcaţi cu cămăşi 
şi pantaloni albi curaţi, iar fetele purtau uniformele 
obişnuite de la Şcoală, rochii cenuşii cu blazonul Noii 
Americi brodat în faţă. 

— Amazing Grace, cânta la microfon o fată cu părul roşcat 
prins într-o cosiţă. How sweet the sound, that saved a 
wretch like me. 1 once was lost but now am found... s-au 
alăturat şi ceilalţi membri ai corului, legănându se în timp 
ce cântau, vocile lor răsunând în Oraş. Mamele lor puteau fi 
fetele care absolviseră cu cinci ani înaintea mea. Pip şi cu 
mine le priviserăm de la geamul de la etaj. Ne plăcea cum 
mergeau, cum îşi răvăşeau părul, cât de feminin şi de 
grațios păşeau pe peluză. „Vreau să fiu exact ca ele”, 
spunea Pip, sprijinindu-şi capul de marginea de piatră. 
„Sunt atât de grozave.” 


Mulțimea a fost copleşită. Unii şi-au îmbrăţişat prietenii, 
alţii stăteau cu ochii închişi. O femeie şi-a aplecat capul să 
plângă, acoperindu-şi faţa cu mâneca bluzei. Eram gata să 
mă uit în altă parte, dar ceva din spatele ei mi-a atras 
atenţia. Un bărbat stătea la un metru de baricada de metal. 
Restul lumii era absorbită de muzică. El se afla în mijlocul 
lor. Nu se mişca. Nu se uita la copiii din spatele meu, la 
Locotenentul Stark sau la Rege. Se uita doar la mine. 

Apoi a zâmbit. Un gest de-abia vizibil - doar o mică 
mişcare din buze, o lumină în ochii lui verzi. Capul îi era 
ras. Era mai slab, da, îmbrăcat într-un costum maro-închis, 
pe cap purtând o şapcă. Dar întreg corpul meu l-a 
recunoscut, Lacrimile au început să curgă în timp ce ne 
uitam unul la altul, conştientizând adevărul. 

— Caleb mă găsise. 

Era în Oraşul de Nisip. 

Cântecul se terminasE. Am continuat să îi privesc faţa, 
obrajii înalţi, gura pe care o sărutasem de atâtea ori. M-am 
forţat să mă uit în altă parte. Caleb era în viaţă, era aici, 
aveam să fim împreună. Gândurile m-au năpădit. Apoi am 
privit mâna Regelui care o acoperea pe a mea. Prezenţa lui 
Stark, la doar două scaune distanţă, îmi întorcea stomacul 
pe dos. Soldaţii îl căutau. Toată lumea îl voia mort. 

Regele s-a ridicat, întinzându-se după mâna mea. L-am 
lăsat să mi-o ia, picioarele îmi tremurau, nesigure, în timp 
ce ne întorceam spre Palat. A durat o clipă până să-mi dau 
seama că mă conducea înapoi înăuntru, către cele mai de 
sus etaje, cu mult deasupra Oraşului. Departe de Caleb. 

Nu m-am putut abţine. 

— Stai... Aş vrea să salut mulţimea. 

S-a oprit lângă fântână şi m-a privit lung. Speram să nu 
vadă disperarea din ochii mei, modul în care privirea îmi 
era atrasă de locul unde se afla Caleb, cu şapca acoperindu- 
i faţa. 

— E o idee minunată. 


Mi-a dus mâna la gura lui, sărutându-mi-o, un gest care m- 
a făcut să mă-ncordez. Apoi le-a făcut semn Locotenentului 
şi Șefului Educaţiei să meargă înăuntru. 

Soldaţii ne-au înconjurat. În timp ce coboram scările, 
scrutam mulţimea. Caleb era acolo, doar la câţiva metri, 
uitându-se pe furiş la mine în timp ce avansa, apropiindu-se 
de baricadă, să îmi strângă mâna. 

Palmierii de deasupra nu ne fereau de căldură. M-am uitat 
în spate. Locotenentul dispăruse în Palat, înconjurat de o 
grămadă de copii mici, cu Profesoarele care îi îndrumau 
spre mallul Palatului, promiţându-le îngheţată. 

+ Prinţesă Genevieve! A strigat o femeie cu ochelarii 
strâmbi pe nas, aproape răsturnând baricada de metal. 
Bine aţi venit în Oraşul de Nisip! 

Avea în jur de treizeci de ani, era îmbrăcată cu o rochie 
înflorată, decolorată. Pielea îi era rozalie şi umedă de la 
soarele amiezii. 

M am întins să îi strâng mâna. 

— Sunt fericită că sunt aici, am spus eu, cuvintele 
devenind brusc adevărate. 

Regele stătea alături, mângâind pe creştet un băiat de 
doisprezece ani. Era la nici un metru distanţă de mine, 
zâmbea din când în când, uneori sprijinindu-şi mâna pe 
spatele meu. Am continuat să examinez mulţimea, 
încordându-mă când Caleb înainta spre mine. 

— Îmi pare bine să vă cunosc. 

Caleb era acum la un metru, distanţa micşorându-se cu 
fiecare clipă. Un bărbat m-a rugat să-i semnez pe o bucată 
de hârtie pentru el; altul m-a întrebat cum mi se pare 
Oraşul, dacă am urcat în vârful Turnului Eiffel, versiunea în 
miniatură fiind exact peste stradă. Am răspuns cu jumătăţi 
de propoziţii, întrebându-mă în sinea mea dacă Regele ştia 
cum arăta Caleb. Nu era prea târziu. Încă puteam să mă 
întorc înainte să se mai apropie. 

Dar nu am făcut-o. În schimb, am văzut doar frânturi din el 
prin masa de oameni, i-am zărit bărbia ascuţită atât de 


cunoscută, acum complet bărbierită. Pielea lui nu mai avea 
acel maroniu roşiatic pe care îl avusese în sălbăticie. Părea 
mai slab acum, dar sănătos, iar buzele schiţau un zâmbet. 

Un soldat păşea prin faţa baricadei. Târa bastonul pe 
traversele metalice, scoțând un ţac-ţac-ţac-ţac oribil. I-am 
urmărit privirea ce scruta mulţimea, întrebându-mă dacă îl 
observase pe tânărul cu şapcă închisă la culoare. Dar şi-a 
fixat ochii pe o femeie cu o rochie albă mulată, cu sânii care 
îi ieşeau din decolteu. 

Caleb s-a apropiat şi mai mult în timp ce înaintam, 
strângând mână după mână. Am sărutat un băieţel pe 
creştet, mirosindu-i pudra de pe piele, bucurându-mă de 
felul în care părul lui îmi mângâiase gâtul. M-am întins 
către o femeie aflată mai departe în mulţime, simțind ochii 
lui Caleb privindu-mă în timp ce se apropia. Mâna ei 
cleioasă m-a strâns, lumina soarelui de după-amiază 
evidențiind pistruii de pe pielea ei palidă. Regele era în 
continuare lângă mine. Vocea îi era fermă în timp ce îi 
mulțumea unui bărbat pentru ajutorul dat. 

Am luat mâna unei femei mai în vârstă, îndepărtându-mă 
de tatăl meu. Caleb era exact în spatele ei, la nici un metru 
depărtare. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Prinţesă, a spus el, 
întinzând mâna să i-o strâng. 

— Da, mulţumesc, am spus eu, dând din cap uşor. 

Am rămas aşa preţ de o clipă. Am vrut să-mi împletesc 
degetele cu ale lui, să îl trag mai aproape, atât de aproape 
încât bărbia să-mi atingă umărul, iar faţa mea să se 
cuibărească în curbura gâtului lui. Am vrut ca braţele lui să 
mă cuprindă, să ne lipim trupurile unul de altul, astfel încât 
să fim din nou un întreg. 

Dar soldatul s-a întors înapoi spre mulţime. A plecat de 
lângă femeia cu rochie albă şi a trecut pe lângă mine, 
ţipând la un bărbat care se cocoţase pe un coş de gunoi să 
vadă mai bine. Regele s-a îndepărtat de baricada din metal 
şi ne-a făcut semn să ne întoarcem la Palat. Un băiat tânăr, 


cu păr blond, s-a întins peste braţul lui Caleb, dorindu-şi să 
mă salute. 

Caleb mi-a dat atunci drumul la mână. 

Am stat acolo, cu vocile străinilor răsunându-mi în urechi, 
simţindu-mi mâna caldă de la atingerea lui. Mi-a luat o 
secundă să realizez că aveam o bucăţică de hârtie ascunsă 
între degete, împăturită de atâtea ori încât era mai mică 
decât un bănuţ. Mi-am dus mâna la piept, şi am ascuns-o în 
decolteul rochiei. 

— Bine aţi venit, Prinţesă, a spus adolescentul în timp ce 
îmi strângea mâna. Suntem atât de bucuroşi că vă aflaţi 
aici! 

Am stat acolo, nemişcată sub privirea tatălui meu, în timp 
ce Caleb s-a îndepărtat. Apoi, la fel de brusc precum 
apăruse, şi-a tras şapca pe ochi şi a dispărut. 

O oră mai târziu, sera era plină de oameni. Femei în rochii 
de bal păşeau grațios prin grădina interioară, admirând 
trandafirii de culoarea piersicii şi hortensiile înflorite. 
Sculpturi uriaşe din baloane pluteau deasupra mulţimii. 

După ce parada luase sfârşit, mulţi dintre Periferici, aşa 
cum îi numise Regele, dispăruseră în diverse părţi ale 
Oraşului, unde terenul era pustiu, excepţie făcând câteva 
case şi moteluri. Alţii luaseră trenurile suspendate câtre 
clădirile cu apartamente. Doar un mic grup - membrii Elitei 
- fusese invitat la recepţia de după paradă. Unii aşteptau la 
rând să meargă cu baloanele gigantice. Câţiva s-au urcat în 
coşurile de sub ele şi s-au înălţat până la tavanul de sticlă. 

Am stat acolo privind totul, neputând să nu râd. Caleb era 
în viaţă. Era dincolo de zidurile Oraşului. Am atins cu 
degetele gulerul rochiei şi am pipăit bucăţica de hârtie, 
doar să fiu sigură că există cu adevărat. 

— Nu e incredibil? 

Un bărbat tânăr venise lângă mine. Avea un smoc gros de 
păr negru şi o faţă ascuţită. Un grup de femei s-a întors 
când el s-a apropiat. 


— A devenit unul dintre locurile mele preferate din mallul 
Palatului. Dimineaţa e tăcut, aproape gol. Poţi auzi păsările 
din copaci. A arătat către nişte vrăbii pe o creangă de 
deasupra unei fântâni mici. 

— E impresionant, am răspuns eu, acordându-i atenţie 
doar pe jumătate. 

Mă uitam fix în faţă, în timp ce Regele îi saluta pe Şeful 
Finanţelor şi pe Şeful Agriculturii, doi bărbaţi în costume 
închise la culoare, care păreau să şuşotească mereu unul cu 
celălalt. Nu mă deranjau acum. Nu uram mulţimea care il 
felicita pe Locotenent. Totul părea mai sigur acum, întreg 
Oraşul un loc mai uşor de suportat. Mă furişasem la baie 
după paradă, savurând câteva momente de singurătate în 
spaţiul rece. Caleb desenase o hartă pe o parte a hârtiei. 
Linia ieşea din Palat şi trecea peste pasaj, unde terenul era 
mai puţin folosit. Un X era scrijelit pe o stradă înfundată. 
Am trecut cu degetele peste mesaj, citindu-l din nou şi din 
nou. 

Ne vedem la 1 A. M... scrisese el în josul paginii. Mergi 
doar pe drumul marcat. 

Bărbatul încă mă privea, amuzându-se în tăcere. M-am 
întors către el, observându-i pentru prima dată ochii de un 
albastru limpede, tenul catifelat, perfect şi felul în care 
stătea cu mâna în buzunar, atât de sigur pe sine. 

— Cred că tu eşti impresionantă, a şoptit el. 

Obrajii mi s-au înroşit. 

— Chiar aşa? 

Mi-am dat seama acum - tonul jucăuş al vocii, modul în 
care s-a aplecat când mi-a vorbit: flirta cu mine. 

Am citit în ziar despre aventura ta, cum te-ai rătăcit în 
sălbăticie atâtea zile. Cum ai supravieţuit după ce ai fost 
răpită de către acel Pribeag. 

Am scuturat din cap, atentă să nu dezvălui prea multe. 

— Ai citit un singur articol şi crezi că ştii totul despre 
mine? 


M-am uitat spre grădinile-sere, la Reginald, Şeful de Presă 
al Regelui - exact persoana care scrisese articolul. Era 
înalt, cu pielea măslinie şi părul tuns scurt, care încărunţea. 
Regele ne făcuse cunoştinţă în treacăt în ziua în care 
ajunsesem la Palat. Reginald nu se sinchisise să mă întrebe 
de cicatricele de la încheieturi sau de rănile de pe braţ. Nu 
mă întrebase prea multe. În schimb, inventase în întregime 
o poveste despre cum evadasem din Şcoală să îmi găsesc 
tatăl, neştiind că acesta era, de fapt, Regele. Cum 
călătorisem prin sălbăticie pană când fusesem răpită de un 
Pribeag. Articolul se încheia cu cuvintele rostite de Stark, 
care oferea detalii despre cum fusesem „salvată”. 

— Nu i-am înţeles niciodată pe Pribegi. Bărbatul a 
scuturat din cap. Cine ar alege asemenea viaţă când ar 
putea avea asta a spus el, gesticulând spre încăpere. 

Gândurile mi-au fugit la Marjorie şi Otis stând la masa lor 
din bucătărie, mulţumiţi să trăiască singuri, necondiţionaţi 
de regulile Regelui. 

— Mulţi oameni. 

Bărbatul s-a uitat chiorâş la mine, de parcă nu era sigur că 
auzise bine ceea ce spusesem. Eram pe punctul dea mă 
scuza, când Regele s-a îndreptat spre noi. 

— Genevieve! A exclamat el, cu un zâmbet sincer. Văd că l- 
ai cunoscut pe Charles Harris. 'Ţi-am povestit despre el. 

A gesticulat către tavanul boltit, grădinile plantate şi 
podeaua de marmură. 

— Familia lui a supravegheat aproape fiecare clădire şi 
proiect de restaurare din spatele zidurilor Oraşului. Fără el, 
Oraşul de Nisip nu ar fi ce este acum. 

Deci el era Şeful Dezvoltării. Părea surprinzător de normal 
cu impecabila lui cămaşă şi ochii albaştri, mari. Fiecare 
bucăţică din el părea să denote că era o persoană decentă, 
amabilă chiar - demnă de încredere. Mă întrebam dacă el 
era cel care punea băieţii la muncă în lagăre sau se folosea 
de altcineva s-o facă. 


— Tocmai îi spuneam lui Genevieve cât de incredibil este 
că a ajuns aici în siguranţă. Fără-ndoială, o dovadă a puterii 
sale. 

— Sunt fericit că e acasă. Regele ţinea un pahar în mână. 
Charles a fost prezent în Oraş încă de la fondarea acestuia. 
Familia lui a fost una din cele norocoase - ambii părinţi au 
supravieţuit molimei. Au donat bunuri pentru a ajuta 
finanţarea noii capitale. Tatăl lui a fost Şeful Dezvoltării 
până cânii a murit, anul trecut. 

L-am examinat pe Charles, avea un chip luminos, era bine 
bărbierit, şi un smoc de păr negru. Nu putea fi mai mare 
decât mine cu mai mult de cinci ani. Doar un element îl 
diferenţia de băieţii din buncăr - părinţii lor muriseră, ai săi 
nu. 

— Este o onoare să duc mai departe moştenirea tatălui 
meu, a adăugat el imediat. 

Regele a arătat către tavanul boltit de deasupra noastră. 

— Acesta a fost primul proiect al lui Charles. A petrecut 
şase luni bune studiind planurile serei, privind imagini de 
dinaintea molimei, ca să îi iasă întocmai. Cu câteva 
îmbunătăţiri, desigur. 

Charles a arătat către capătul îndepărtat al domului. 

— Un avion de mici dimensiuni s-a prăbuşit în acea parte a 
serei, lăsând o gaură uriaşă în tavan. 

Cvartetul de corzi din colţ a început un cântec, iar câteva 
cupluri s-au aventurat în centrul sălii să danseze. Oamenii 
ciocneau paharele, toastând. Regele şi-a ridicat mâna, 
făcând semn spre două femei să se apropie. Cea mai tânără 
părea de vârsta mea, cu păr auriu şi buze subţiri, lucioase. 
Cealaltă femeie semăna cu ea, dar era mai în vârstă, cu 
genele lipite de rimelul gros. Avea părul tuns stil bob, rigid, 
auriu. 

— Sincronizare perfectă, a început Regele, aşezându-şi 
mâna pe spatele femeii mai în vârstă. Genevieve, aş vrea să 
o cunoşti pe cumnata mea, Rose, şi pe nepoata mea, Clara. 
Rose a fost căsătorită cu răposatul meu frate. 


Regele le menţionase în ziua precedentă - mătuşa şi 
verişoara mea. Am întins mâna către fată, dar ea s-a uitat în 
altă parte, de parcă nici nu observase. Rose mi-a luat 
imediat mâna. 

— Suntem fericite că sunteţi aici, Prinţesă, a spus ea încet, 
de parcă necesita un efort supraomenesc să rostească 
cuvintele. 

Clara a privit de la Charles la mine, apoi din nou la 
Charles. S-a îndreptat sfioasă către el, punându-şi mâna pe 
braţul lui. 

— Haide să mergem cu balonul, Charles, a spus ea pe un 
ton blând. 

S-a uitat către mine, examinând rochia din satin pe care 
Beatrice mă ajutase să o îmbrac, pantofii cu catarame aurii, 
şi părul care îmi fusese prins în coc. Mă aflam în prezenţa ei 
de mai puţin de cinci minute, dar puteam să îmi dau seama, 
eram chiar ferm convinsă, că mă ura. 

Charles a făcut un pas în faţă. 

— "Tocmai voiam să o invit pe Genevieve, a spus el. Nua 
mers încă, şi este o noutate pe care fiecare cetăţean nou ar 
trebuie s-o-ncerce. Îţi promit c-o să te duc acolo mai târziu. 

Mi-a oferit braţul. Clara m-a privit, roşind. 

— De fapt, voiam să mă uit prin sera închisă, am spus eu, 
arătând către camera înconjurată de sticlă din cealaltă 
parte a serei, cu flori luxuriante umplând fiecare 
centimetru. 

— Charles te poate însoţi, a spus Regele, îndemnându-mă 
către acesta. 

— Aş prefera să merg singură, am spus eu, dând din cap 
către Charles în semn de scuză. 

Ţinea încă braţul întins, aşteptându-mă să îl accept. 

I-a luat o clipă să îşi revină, după care a schiţat un zâmbet. 

— Bineînţeles. 

Se uita la micul grup în timp ce vorbea. 

— Trebuie să fii extenuată de la paradă. Cu altă ocazie, 
atunci. 


Mă privea de parcă eram un animal exotic cum nu mai 
văzuse niciodată. 

Regele a deschis gura să vorbească, dar m-am întors şi m- 
am îndreptat spre sera închisă, uşurată să fiu singură din 
nou. Dincolo de tavanul de sticlă, cerul era deja portocaliu, 
soarele ascunzându-se după munţi. Recepţia avea să se 
termine curând. În câteva ore, aveam să fiu pe drum să-l 
întâlnesc pe Caleb, toate acestea - Palatul, Regele, Clara şi 
Charles - dispărând în urma mea. 

Caleb este în viaţă, îmi repetam. Asta era tot ce conta. Am 
atins corsajul rochiei. Bileţelul încă era acolo, deasupra 
inimii inele. 

Când m-am întors în apartamentul meu, m-am pus pe 
treabă, căutând în dulap nişte haine mai discrete. 
Umeraşele erau pline cu rochii de mătase, jachete de blană 
şi rochii de seară de culoare roz. Am căutat în sertarele de 
jos şi am ales un pulover negru şi o pereche de blugi ce îmi 
fuseseră permise, deşi Beatrice mă avertizase să nu le port 
în afara camerei mele. M-am dezbrăcat de rochie, în sfârşit 
putând să respir. 

Am despăturit harta minusculă, pe o parte având indicaţii, 
pe cealaltă mesajul de la Caleb. Spunea că avea un om de 
legătură în Palat, cineva care îmi lăsase o geantă pe casa 
scării de la etajul al şaptesprezecelea. Dacă puteam să ies, 
trebuia să merg zece minute pe strada principală, câtre 
clădirea marcată cu X. 

Dacă puteam să ies. 

Era o idee prostească. Ştiam asta. Mi-am încheiat blugii, 
mi-am pus o pereche de şosete şi m-am încălţat, iar apoi mi- 
am prins părul la spate. Am aranjat pernele şi pilota, astfel 
încât să pară că acopereau o persoană care dormea. Era o 
prostie să cred că puteam să ies din Palat fără să fiu văzută, 
că puteam să găsesc drumul prin Oraş. Din cauza orei de 
stingere stricte - străzile erau pustii de la zece seara până 
la şase dimineaţa, o regulă pe care Regele o impusese ca să 


menţină ordinea - aş fi singura persoană care ar circula pe 
afară. Dacă cineva m-ar urmări, l-aş duce exact la Caleb. 

Dar, în timp ce mă îndreptam către uşă, ascultând orice 
sunet de pe hol, nu mă gândeam să fac nimic altceva. El era 
aici. Ne separau doar câteva străzi. Îl lăsasem să plece o 
dată, şi nu aveam de gând s-o fac din nou. 

Am ridicat capacul metalic al tastaturii de pe perete. 

Codul începea cu 1 -1 asta ştiam sigur. Acelea erau 
numerele cele mai uşor de reţinut. Am crezut că văzusem 
un 3 şi încă un 1 la sfârşit, dar era greu de ştiut sigur; 
degetele lui Beatrice se mişcau întotdeauna foarte repede 
ori de câte ori venea şi pleca. Mi-am lipit urechea de uşă. 
Nu auzeam nimic. Era probabil la capătul holului acum, 
punând paharele goale în chiuvetă în timp ce vorbea cu 
Tessa, bucătăreasa. Şi totuşi, mâinile îmi tremurau când am 
tastat 1 apoi alt 1, un 2, un 8iarla final 3 şi 1. 

A ţiuit de două ori. Am încercat uşa, dar era încuiată. Mi- 
am lipit fruntea pe perete, încercând cu disperare să îmi 
aduc aminte. Ceea ce văzusem ar fi putut fiun 7,nuun 8. 
Ar fi putut fi un 2, nu un 3. Ar fi putut fi orice. 

Îmi treceau prin cap numere, combinaţii, coduri. Apoi am 
avut o străfulgerare subită cu Regele pe podium, înainte ca 
Stark să-şi primească medalia. „Am făcut un progres 
imens”, spusese el, „din ziua în care primii cetăţeni au ajuns 
aici, pe întâi ianuarie, două mii treizeci şi unu”. 

Înainte să am alte îndoieli, am apăsat acele şase numere: 
1-1-2-0-3-1. Nu s-a întâmplat nimic. Încuietoarea nu a ţiuit. 
Capacul s-a închis. Am răsucit clanţa şi, pentru prima dată, 
a cedat. Uşa s-a deschis, dându-mi drumul în holul tăcut. 

Îmi făcea bine să ies din camerele cu geamurile lor 
închise, şi baia rece, cu faianţă, şi canapeaua atât de dură, 
de parcă stăteai pe o lespede de piatră. Afară, luminile 
coridorului erau slabe. Am auzit un zăngănit din bucătărie, 
unde personalul făcea curat pentru acea seară. M-am uitat 
în dreapta, apoi în stânga, mişcându-mă de-a lungul 


peretelui, cu stomacul strâns ghem în timp ce mă apropiam 
de scările estice. 

M-am uitat prin micul geam dreptunghiular din uşă. Casa 
scării era goală. Altă tastatură se afla pe perete. Am 
introdus, acelaşi cod, mişcându-mă încet, având grijă să nu 
scot nici un sunet. Încuietoarea s-a deschis şi am fugit pe 
uşă, încercând să ignor ce se afla dincolo de balustrada 
îngustă - un puț deschis care cobora cincizeci de etaje până 
la parter. Coboram câte două scări deodată. 

După ce coborâsem patru etaje, o uşă s-a deschis undeva 
deasupra mea. 

— Unde te duci? A întrebat o voce. 

Totul reverbera pe casa scării. Chiar şi respiraţiile mă 
dădeau de gol. 

— Te aud! 

Vocea, tonul - am ştiut într-o clipită că era Clara. Apoi am 
auzit tropăitul pantofilor ei pe podeaua de beton în timp ce 
cobora după mine. 

Am luat-o la fugă. Am zburat pe scări, oprindu-mă abia 
după ce mai coborâsem alte zece etaje. Nu se mai auzeau 
paşii. M-am îndepărtat de perete şi m-am uitat în sus. Abia 
vedeam mâinile Clarei apucând balustrada, cu unghiile date 
cu ojă de un roşu aprins. 

— Ştiu că eşti acolo! A strigat ea din nou. 

Am continuat să merg, lăsând-o acolo, în vârful turnului, 
strigându-mi numele. 

Când am ajuns la etajul al şaptesprezecelea, acolo mă 
aştepta o geantă, exact cum promisese Caleb. Înăuntru era 
o uniformă a Palatului. M-am schimbat repede, trăgându-mi 
şapca peste ochi, şi am continuat să cobor. Casa scării 
dădea într-un coridor larg, cu uşi metalice pe ambele părți. 
Printr-unul din geamurile mici vedeam mallul Palatului. 
Tavanele erau vopsite albastru, nori albi, mari, întinzându- 
se de-a lungul lor. Magazinele erau toate închise, pe unul 
fiind scris cu litere groase TIME & AGAIN JEWELRY, iar pe 
altul GUCCI RESTORED. Un soldat mărşăluia prin faţa 


magazinelor cu spatele la mine. Alţii doi străjuiau la uşile 
rotative. 

Am înaintat pe holul larg către indicatorul IEŞIRE. Omul 
de legătură al lui Caleb băgase un ghemotoc de hârtie în 
cadrul uşii, aceasta nemaiputând să se încuie. Clanţa a 
cedat uşor. Afară, aerul era mai rece, vântul acoperea totul 
cu un strat fin de nisip. Drumul pe care Caleb îl marcase se 
afla exact În faţa mea. Soldaţii erau postați la intrarea din 
faţă a Palatului, şi în spate. Îi vedeam printre copacii subţiri, 
cinci soldaţi adunaţi care priveau din timp în timp în spatele 
lor. Am pornit, ascunzându-mă în spatele fântânii, acoperită 
pe jumătate de peretele înalt de arbuşti. 

Priveam în urmă din când în când, să mă asigur că nu 
eram urmărită de soldaţi. Aveam un nod în gât. Clara mă 
văzuse. Chiar în această clipă, ea poate trezea întreg 
Palatul, alertând soldaţii de la fiecare etaj. Îmi ţineam capul 
plecat, calmându-mă cu fiecare pas. Eram afară, mergeam 
prin Oraş, mă îndreptam către Caleb. Ce era făcut, era bun 
făcut. 

Străzile erau întunecoase, clădirile înalte aruncând o 
strălucire ciudată pe pavaj. Auzeam Jeepurile patrulând la 
celălalt capăt al centrului Oraşului. Mult deasupra mea, 
geamurile străluceau luminoase. Mergeam pe pasaj 
conform hărţii, ţinându-mă aproape de clădirile de pe 
cealaltă parte. Palmierii uscați mărgineau strada îngustă. 
Câteva clădiri nu fuseseră restaurate. Un restaurant era 
abandonat, vedeam mesele şi scaunele pline de praf. 

De fiecare dată când auzeam un Jeep pe stradă, harta îmi 
arăta o cotitură şi mă îndreptam în direcţia opusă, sunetul 
motorului auzindu-se departe. Clădirea marcată de Caleb 
era la aproape un kilometru la est de monoşină, intrarea 
fiind într-o alee din spatele unui teatru. În timp ce mă 
apropiam, paşii îmi erau mai uşori, corpul îmi plutea 
încărcat de emoţii. 

Aleea era întunecoasă, cu aerul îngreunat de mirosul de 
gunoi putrezit. Am intrat pe uşa indicată de hartă. Înăuntru 


era întuneric beznă. Am pipăit peretele şi am coborât 
câteva trepte înguste, ajungând în subsolul clădirii. Aerul 
era gros de la fum. Undeva, cineva cânta. Murmure ale 
unor voci îndepărtate se auzeau în jurul meu. Am înaintat, 
împiedicându-mă de ultimele trepte, până când am ajuns la 
capătul scării, în faţa unei alte uşi. 

Pe scenă era o femeie, îmbrăcată cu o rochie cu paiete 
argintii, acompaniată de o formaţie de trei persoane. Cânta 
la un microfon exact ca acela pe care îl folosise Regele la 
paradă. Un cântec trist, lent, răsuna până în fundul 
camerei. Un saxofonist s-a aplecat în faţă, adăugând câteva 
note joase. Cuplurile se învârteau pe un ring de dans 
îngust, o femeie îşi lăsase capul pe umărul bărbatului în 
timp ce acesta se mişca înainte şi-napoi, în ritmul muzicii. 
Alţii erau adunaţi la mese comode, râdeau, ţinând în mâini 
pahare pe jumătate goale. Ţigări aprinse zăceau în 
scrumiere de plastic, iar fumul se ridica în rotocoale către 
tavan. 

Pereţii erau acoperiţi cu pânze pictate. Una înfăţişa 
clădirile Oraşului punctate cu lumini roşii ca sângele, 
făcând ca toţi zgârie-norii să pară siniştri. O pictură mare 
atârna în spatele barului. Rânduri de copii erau prezentaţi 
în cămăşi albe impecabile şi pantaloni scurţi albaştri, exact 
ca aceia pe care îi purtase Generaţia de Aur, însă feţele lor 
erau lipsite de orice expresie, şi toţi semănau între ei. Am 
examinat fiecare persoană din încăpere, căutându-l pe 
Caleb la bar, sau în grupul de bărbaţi adunaţi lângă uşă. În 
spate, în dreapta scenei, un individ stătea singur la masă. 
Faţa îi era ascunsă de cozorocul şepcii. Învârtea ceva între 
degete, pe faţă având o expresie de maximă concentrare. 

Cântecul s-a terminat. Femeia în rochia cu paiete i-a 
prezentat pe câţiva membri ai formaţiei, făcând şi o glumă. 
Câţiva oameni din spatele meu au râs. Am stat pironită în 
loc, privindu-l cum se juca cu şerveţelul de hârtie, cum îşi 
muşca buza. Deodată, de parcă m-a simţit că eram acolo, a 


ridicat privirea şi m-a privit lung. S-a uitat la mine pentru o 
clipă, faţa sa luminându-se şi zâmbind. 

Apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de mine. În timp ce femeia a 
început să cânte din nou, m-a îmbrăţişat, ascunzându-şi faţa 
în curbura gâtului meu. M-a prins cu braţele de umeri, 
ţinându-mă atât de-aproape, încât picioarele mi s-au ridicat 
de la pământ. Am stat aşa în timp ce muzica se intensifica în 
jurul nostru, trupurile noastre potrivindu-se unul cu 
celălalt, de parcă nu trebuia să ne mai despărţim vreodată. 

— Începusem să mă îngrijorez, a spus el, când, într-un 
târziu, m-a lăsat jos. 

Mi-a îndepărtat delicat firele de păr de pe buzele mele 
umede. 

— Mă gândeam că a fost o prostie să îţi dau acel bilet, să 
îţi spun să vii. 

Îmi ţinea faţa în mâini, ridicându-mi bărbia să-mi vadă 
chipul ascuns sub şapcă. 

— Nu ar trebui să faci un băiat să aştepte, a râs el. A fost 
un chin. 

— Acum sunt aici. 

Mi-am pus mâinile pe încheieturile lui şi m-am ridicat. 
Azâmbit, cu ochii înlăcrimaţi. 

— Chiar sunt aici. 

Şi-a lipit faţa de gâtul meu, buzele lui îmi atingeau pielea. 

— Mi-a fost atât de dor de tine! 

M-a cuprins cu braţele, iar eu i-am mângâiat gâtul. Era 
ceva legat de felul în care mă ţinea - agăţându-se de mine, 
strângându-mă puternic - care mă făcea să tresar. 

— Sunt bine, am spus eu încet, încercând să îl calmez. 

Respirația i s-a mai domolit. 

— Suntem aici, împreună. Suntem bine, am repetat eu. 
M-a privit, mângâindu-mi cu degetul obrajii, nasul şi toată 
faţa. Apoi şi-a lipit buzele de ale mele, rămânând aşa pentru 
o clipă. Am savurat mirosul familiar al pielii lui, barba lui pe 
obrazul meu, mâinile lui în părul meu. L-am îmbrăţişat, 
dorin du-mi să putem sta aşa pentru totdeauna, cu luna 


mereu pe cer şi cu pământul oprit din rotația în jurul 
propriei axe. 

După ceva timp, ne-am aşezat la masa unde Caleb mă 
aşteptase. Femeia în rochia cu paiete încă mai cânta, o 
melodie lentă şi plăcută, care descria trenul de miez de 
noapte către Georgia. Câţiva bărbaţi de la bar ne-au 
examinat în timp ce înghiţeau cu nesaţ un lichid negru din 
nişte pahare mici. Lumina lumânării dansa pe feţele 
noastre. Caleb mi-a luat mâna. 

— Unde suntem? Am întrebat, aranjându-mi şapca astfel 
încât să-mi ascundă ochii. 

— E o bodegă, a spus Caleb. Servesc propriul alcool. 
Oamenii vin aici să bea, să fumeze, să iasă după ce se dă 
stingerea - toate lucrurile pe care Regele le-a interzis în 
Oraş. 

Mi-am acoperit faţa cu mâna, de frică să nu mă 
recunoască cineva de la paradă. 

— Suntem în siguranţă? Ei ştiu cine eşti? 

— Toată lumea de-aici e vinovată de ceva. 

Şi-a coborât vocea, arătând către un bărbat din colţul 
îndepărtat, care juca cărţi. Un ceas de aur era pus pe masa 
din faţa lui, de asemenea şi câteva inele de aur. 

— Jocuri de noroc, consum de alcool, fumat, schimb de 
Imnuri „pe sub mână”, le zic ei. Bunurile care nu sunt 
cumpărate cu cărţile de credit emise de guvern trebuie 
comercializate prin ziar. Poţi fi trimis la închisoare doar 
pentru că ai fost aici. 

A ridicat şerveţelul cu care se jucase. Era împăturit într-un 
trandafir mic, alb. 

— De fapt, tu nu vei fi arestată, Genevieve. 

A zâmbit, punându-mi trandafirul după ureche. 

Am pus mâna pe piciorul lui drept, unde fusese înjunghiat 
Simţeam cicatricea prin pantalonii săi subţiri, dunga care o 
lua pieziş către celălalt genunchi. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? Am întrebat într-un final. 
Înainte să vii aici. M-am gândit la tine în fiecare zi. Nu ar fi 


trebuit să te las să pleci. Mi-a fost atât de frică... 

— Ai făcut ce trebuia - amândoi am făcut. 

Caleb s-a apropiat de mine şi şi-a petrecut braţul în jurul 
meu, masându-mă pe gât. 

— E ciudat, dar întotdeauna am ştiut că te vei întoarce la 
mine. Când şi cum nu mi-era foarte clar, dar am ştiut. 

— Am sperat, am spus eu, ţinându-mi mâna pe piciorul lui. 

Caleb a scuturat din cap şi a zâmbit. 

Ar fi putut fi o altă zi mai perfectă decât asta? 

M-a sărutat o dată, apoi de două ori, buzele lui oprindu-se 
lângă urechea mea. 

— M-am trezit, iar Oraşul vorbea despre noua Prinţesă, 
fiica Regelui care se întorsese de la Şcoală. Am alergat tot 
drumul din Periferie către Oraş ca un idiot. Toată lumea 
credea că eram încă unul din fanii tăi. Eu credeam: S-a 
întors la mine. 

M-am apropiat şi mai mult de el. 

— Spune-mi tot ce s-a întâmplat după ce ai plecat din 
Califia. Trebuie să ştiu totul. 

Caleb mi-a strâns mâna. 

— Am rămas în San Francisco, într-o casă exact de dincolo 
de pod. Era dificil pentru mine să merg, chiar şi cu rana 
cusută. Pentru un timp am supravieţuit cu smochine şi 
fructe de pădure din parcul local. Dar a trecut o zi, apoi 
alta, şi eu tot eram prea slăbit să merg. Eram pur şi simplu 
neputincios. Într-un anumit punct, când eram într-adevăr 
disperat, am încercat să merg doar câteva zeci de metri, să 
găsesc de mâncare. M-am prăbuşit pe trotuar. Nu ştiu cât 
am stat acolo - o zi, poate mai multe. Îmi aduc aminte că se 
apropiat un cal de mine. Am încercat să mă târăsc într-un 
magazin, să mă ascund, dar era prea târziu. Un bărbat m-a 
ridicat pe cal, apoi am leşinat. M-am trezit câteva ore mai 
târziu. Îmi dădea apă. Apoi a menţionat într-un final de 
Moss. 

— Moss? Am întrebat eu, amintindu-mi numele. Cel care a 
organizat Cărarea? 


— Lucrează din interiorul Oraşului acum, a spus Caleb, de- 
abia auzindu-l. 

S-a uitat repede prin încăpere înainte să vorbească. Doar 
un cuplu dansa, femeia ţinându-şi mâna pe pieptul 
bărbatului, în dreptul inimii. 

— Lucra din interior când a venit raportul despre soldaţii 
ucişi la baza muntelui. Soldatul le-a spus unde mă văzuse 
ultima dată, cum fusesem înjunghiat, cu cine eram. Moss 
ştia că probabil te duceam în Califia. A venit şi m-a găsit. 
Mi-a falsificat actele ca să par un Pribeag care caută 
refugiu în Oraş. Organizează oamenii din spatele zidurilor, 
disidenţii. 

— Disidenţii? Am întrebat cu vocea joasă, recunoscătoare 
când trompeta a scos câteva sunete puternice. 

Oamenii din jurul nostru erau foarte absorbiți de propriile 
lor discuţii, ciocnind paharele şi chiuind. 

— Există o opoziţie faţă de regim. Moss m-a adus aici să 
conduc o construcţie - săpăm tuneluri pe sub zid, astfel 
încât să aducem mai mulţi oameni să lupte. În cele din 
urmă, vom introduce arme prin contrabandă. Sunt trei 
tuneluri în total. Moss vorbeşte despre o revoluţie, dar, fără 
arme, suntem neajutoraţi în faţa soldaţilor. 

Caleb îşi ţinea buzele aproape de urechea mea în timp ce 
îmi povestea despre Periferie, despre clădirile vaste, goale, 
dincolo de strada principală a Oraşului, unde câteva 
moteluri vechi erau folosite drept locuinţe pentru clasele de 
jos. 

Unii trăiau în depozite, alţii în clădiri dărăpănate fără apă 
caldă sau chiar fără canalizare. Regimul construise locuinţe 
după bunurile cu care indivizii puteau să contribuie după 
molima. Slujbele erau desemnate de guvern. Cei mai mulţi 
dintre Periferici făceau curat în apartamente luxoase şi 
clădiri cu birouri din centrul Oraşului, lucrând ca personal 
pentru magazinele din mallul Palatului sau întreţinând noile 
locuri de amuzament care se deschideau în tot Oraşul. 
Regele impusese reguli peste reguli: fără băut, fără fumat, 


fără arme, fără comerţ neaprobat de el. Nimeni nu avea 
voie afară după ora zece. Iar în Oraş se putea doar intra - 
nimeni nu putea pleca. 

— Toţi muncitorii sunt prinşi aici. Regimul le decide plata 
săptămânală, ce slujbe au. Continuă să spună că se vor 
îmbunătăţi condiţiile, că Periferia va fi restaurată asemenea 
restului Oraşului, dar au trecut deja ani de zile. Acum există 
discuţii de expansiune, de cucerit coloniile din est, de 
restaurare şi reclădire acolo. 

— Coloniile? 

— Trei aşezări mari către est, pe care Regele le-a vizitat. 
Sute de mii de supraviețuitori se află acolo. El îi consideră 
deja parte a Noii Americi, dar până ce coloniile nu sunt 
împrejmuite, până când soldaţii nu sunt staţionaţi înăuntru, 
sunt practic separați. 

— "Te caută. Stark, acel copil speriat... am spus eu, 
bâlbâindu-mă. Le-a spus tuturor că tu ai fost cel care ai ucis 
soldaţii. Dacă te găsesc aici? 

— Fără bluză pe mine sunt ca oricare alt muncitor. 

Caleb şi-a dus mâna la umăr, unde avea tatuajul. Il 
observasem în prima zi când l-am cunoscut, cercul cu 
blazonul Noii Americi în interior. Fiecare băiat din lagărele 
de muncă avea unul, ca o ştampilă, marcându-l drept 
proprietatea Regelui. 

— Mă caută în sălbăticie, nu lucrând în Periferie, ca 
oricare alt sclav. 

— Şi Moss? El unde e? Am întrebat eu. 

— E mai bine să nu ştii. Caleb a tras de cozorocul şepcii, să 
îşi ascundă ochii. Un disident a fost prins acum câteva luni, 
înainte să ajung aici. Cred că a fost torturat. A dat în vileag 
nume. Oamenii au început să dispară brusc, fiind băgaţi în 
închisoare. 

— A fost ucis bărbatul? Am întrebat eu, cu un nod în gât. 

— Una din persoanele noastre de legătură lucrează ca 
paznic în închisoare, dar nu a putut să ajungă la timp la el. 
A fost o lovitură puternică. Disidenţii se consideră a fi o 


familie - dacă cineva e în pericol, toată lumea e. Ar fi făcut 
orice să îl ajute. 

I-am strâns mâna lui Caleb în timp ce i-am povestit despre 
ultimele trei luni: timpul petrecut în Califia, venirea lui 
Arden, evadarea şi capturarea noastră, zilele din Palat cu 
bărbatul care se crede tatăl meu. Când am terminat, 
mulţimea se împrăştiase. Jumătate dintre locurile la mese 
erau neocupate, acestea fiind pline cu pahare şi scrumiere 
în care zăceau ţigări încă fumegând. 

Caleb mi-a aşezat câteva fire rebele sub şapcă, atât de 
delciat at încât aproape m-a făcut să plâng. Apoi a scos o 
hârtie împăturită din buzunar şi a întins-o pe masă, 
dezvăluind o hartă a Oraşului, cu rute conturate în culori 
diferite. A explicat cum soldaţii aveau rutine, anumite străzi 
pe care le patrulau la intervale de nouăzeci de minute. 
Disidenţii învăţaseră aceste rute şi le foloseau pentru a 
evita capturarea. A copiat o rută pe un şerveţel, marcând 
drumul înapoi spre centrul Oraşului, locul pe unde să intru 
înapoi în Palat şi ce casă a scării să folosesc. Apoi a copiat 
una pentru mine, să o folosesc peste două nopți. 

— Hai să ne-ntâlnim aici, a spus el, arătând către un punct 
pe a doua hartă. În clădirea aceea lucrează noaptea un alt 
disident, şi te va îndrepta în direcţia corectă. 

M-a privit şi a zâmbit. 

— Am o surpriză pentru tine. 

— Ce e? Am întrebat eu. 

— Dacă ţi-aş spune, nu ar mai fi o surpriză, nu crezi? A râs 
el. 

M-am uitat la locul pe care îl marcase; era exact pe 
drumul principal, în diagonală faţă de fântânile Palatului. 

— Poţi fi prins. 

— Nu voi fi prins, a spus Caleb. 

A îndreptat colţurile hârtiei cu palma. 

— Îţi promit. Doar să fii acolo. 

— Cât va mai dura până când terminaţi tunelurile? Nu ne 
putem ascunde până atunci? 


Spusese că celorlalţi disidenţi le era frică să mă cunoască, 
fiindcă aş putea să îi dau în vileag, dar îi asigurase că eram 
de încredere. 

Caleb a scuturat din cap trist. 

— Nu ştim. Cel mai avansat a stagnat. Avem nevoie de 
planuri să continuăm. lar dacă tu dispari... vor şti că eşti 
undeva dincolo de ziduri. Te vor căuta. 

Şi-a pus mâna pe obrazul meu. 

— Totuşi, e un semn bun că ai reuşit să vii în seara asta. Va 
trebui doar să ne întâlnim aşa până când lucrurile vor fi mai 
sigure. 

Am stat aşa pentru o clipă, ţinându-mi faţa ascunsă la 
pieptul lui, până când solista a cântat ultimul cântec. 
Formaţia şi-a strâns instrumentele. Paharele zăngăneau 
ciocnindu-se unele de altele. Vrând să prelungim momentul, 
am ieşit încet afară. 

Caleb îşi ţinea mâna pe spatele meu în timp ce urcam 
scările, pipăind drumul prin întuneric. Periferia era tăcută. 
Dincolo de perdelele de la geamul unui motel vechi se 
vedeau siluete mişcându-se. Am trecut pe lângă o parcare, 
În care erau aliniate maşini ruginite, o piscină goală, şi un 
şir lung de case pustii. 

— Te pot conduce până la colţ, a spus el, luându-mă de 
mană. 

Apoi a făcut semn cu capul spre strada care se afla la 
câţiva metri depărtare. 

Am pipăit harta din buzunar, fiecare pas aducându-ne tot 
mai aproape de momentul despărțirii. Aveam să-l văd 
curând. Şi totuşi, m-am înfiorat la gândul de a fi singură în 
acel pat, între acele cearşafuri reci şi apretate. 

— Sunt numai două zile, am spus eu cu voce tare, neştiind 
sigur pe cine încercam să consolez. 

— Aşa-i, a încuviinţat Caleb. 

Pe măsură ce ne apropiam, îşi ţinea privirea aţintită numai 
asupra drumului. 


— Nu e atât de mult timp, zău, a spus el, dar nu părea 
prea convins. 

Ajunsesem aproape de colţ. Elo lua la dreapta, mai 
departe, spre Periferie, iar eu la stânga, înapoi spre Palat. 
Când mai aveam doar câţiva metri, Caleb m-a tras într-un 
cadru de uşă de pe strada îngustă, pragul de nici jumătate 
de metru fiind destul de mare cât să ne adăpostească pe 
amândoi. Mi-a cuprins faţa între mâini, expresia chipului 
său fiind de-abia vizibilă în întuneric. 

— Cred că asta înseamnă la revedere, a şoptit el. 

— Cred că da, am spus eu încet. 

M-a sărutat, şi eu i-am simţit degetele ferme pe bărbie. L- 
am strâns tare în braţe, trăgându-mă mai aproape de el. 
Apoi, mâinile lui erau în părul meu. Inima mi-a luat-o la 
goană în timp ce mâna lui mi se strecurase sub pulover şi 
mă mângâia. S-a aplecat şi i-am sărutat ochii închişi şi acea 
cicatrice mică de pe obraz. 

Undeva, în depărtare, un Jeep dădea rateuri, bum! -ul 
trezindu-mă din reverie. 

— Trebuie să plec... trebuie să plecăm, am spus. 

M-am îndepărtat prima, ştiind că dacă nu plecam atunci, 
nu aveam să mai plec deloc. M-am întors, strângându-l de 
mână pentru ultima oară. 

Clara şi-a trântit farfuria lângă a mea, stropind faţa de 
masă cu picături de sos de roşii. 

— Pari obosită, a spus ea pe un ton rece, cercetându-mă 
din priviri. Te-ai culcat târziu? 

Rochia albastră scurtă îi era prea strâmtă, mătasea 
încreţindu-se la cusături. 

— Chiar deloc. 

Mi-am îndreptat ţinuta. În cel mai bun caz, Clara îmi 
văzuse spatele când alergasem pe uşa scărilor. Nu era 
sigură că fusesem eu. 

Charles şi Regele tocmai inauguraseră noua piaţă, un 
restaurant imens, în aer liber, în jurul piscinelor mari ale 
Palatului. Oamenii mâncau la mese aşezate în curtea 


interioară de piatră sau treceau pe lângă diverse standuri. 
Deasupra noastră se înălţau coloane care susțineau arbuşti 
verzi şi flori agăţătoare mov. Statui cu lei înaripaţi şi cai 
ridicaţi în două picioare erau cocoţate deasupra. Corturile 
din pânză - numite „cabane” - fuseseră toate transformate 
în magazine unde vânzătorii vindeau măsline din Maroc, 
cârnaţi polonezi şi clătite subţiri, cu căpşuni şi frişcă. 

Rose stătea în faţa mea, arătând de parcă obrajii ei aveau 
să se topească. Fardul roz pătrunsese în cutele feţei, iar sub 
ochi avea pungi uşor vineţii. S-a uitat la farfuria cu paste 
din care Clara mâncase mai bine de jumătate. 

— Nu uita când trebuie să te opreşti, a şoptit ea, punând 
mâna pe furculiţa Clarei. Eşti prea frumoasă să te îngraşi. 

Clara s-a uitat în altă parte, înroşindu-se pe loc. 

— Suntem încântați de produsul finit, a spus Regele cu o 
voce puternică în timp ce se deplasa către noi, însoţit de 
Charles. 

Se adresa lui Reginald, Şeful Presei, care avea un caiet de 
notițe. 

— Când am restaurat clădirile Paris, New York şi Veneţia, 
am vrut să se constituie în omagii pentru marile oraşe ale 
lumii de ieri. Această piaţă este o proiecţie a acelei lumi, un 
loc unde oamenii pot să savureze toate delicatesele de care 
ne-am bucurat şi înainte. Nu mai poţi pur şi simplu să te 
urci într-un avion şi să mergi în Europa, America de Sud 
sau India. 

A arătat către un colţ al pieţei. Corturile erau pline cu 
cărucioare aburinde cu găluşte, carne şi rulouri mici cu 
orez lipicios, şi peşte. 

— Preferata mea este Asia. Te-ai gândit că o să mai guşţti 
vreodată sashimi? A întrebat Regele. 

M-am uitat la el, observând cât de uşor intra în pielea 
persoanei publice. Vocea îi devenea mai puternică, umerii 
erau traşi în spate. Părea că fiecare cuvânt fusese repetat 
înainte, fiecare plecăciune subtilă şi fiecare gest erau atent 
executate pentru a inspira încredere. 


— Şeful Agriculturii lucrează la metode de producere a 
algelor. În Lacul Mead creştem păstrăvi. Nu e înlocuitorul 
ideal, dar este suficient până când vom trimite înapoi pe 
oceane flota noastră. 

S-au aşezat lângă mine, Reginald încă scriind în grabă în 
carnetul său. Charles mă privea. A făcut asta continuu, 
până când i-am întors privirea. 

— Nu mă saluţi şi nici nu spui nimic, a zis el, ridicând 
jucăuş din sprânceană. Să ştii că încep să cred că ai ceva cu 
mine. 

— Cred că eul tău poate suporta asta, am zis, în timp ce 
tăiam găluştele gălbui pe care le găsisem la magazinul 
polonez. 

Regele s-a întins, strângându-mă de mână atât de 
puternic, încât m-a durut. 

— Genevieve glumeşte, a râs el. 

I-a făcut apoi un semn subtil lui Reginald, ca şi cum ar fi 
zis „Nu scrie asta.” 

Şi-a dres vocea şi a continuat. 

— Acesta este doar începutul. Oraşul s-a dovedit a fi un 
model exploatabil pentru toţi ceilalţi din Noua Americă. În 
est sunt trei colonii separate. În fiecare zi, oamenii acelor 
colonii îşi fac griji unde îşi vor găsi următoarea masă, dacă 
vor fi atacați de vecini. Nu există electricitate, nu există apă 
caldă oamenii doar supraviețuiesc. În Oraşul de Nisip nu 
supravieţuim - noi prosperăm. Asta înseamnă a trăi. 

A arătat către marmura de un alb orbitor şi piscinele cu 
apă cristalină. 

— Există foarte mult pământ liber, iar Charles şi tatăl lui 
au dovedit că ne putem dezvolta repede şi eficient. În şase 
luni, vom începe ridicarea zidurilor în prima colonie - o 
aşezare pe ruinele vechiului Texas. 

— Abia aştept să văd ce faci acolo, a spus Clara şi şi-a tras 
scaunul mai aproape de Charles. În ultimele luni, i-am auzit 
pe oameni vorbind despre piaţa globală, şi nu mi-am 
imaginat niciodată că va fi atât de incredibilă. 


— Îi datorăm multe lui Mecallister, a spus Charles, arătând 
către Şeful Agriculturii, un bărbat cu ochelari care stătea 
lângă o frescă uriaşă ce înfăţişa lumea veche, fiecare ţara 
având o culoare diferită. Dacă nu ar fi fost fabricile 
construite de acesta în Periferie, sau noile metode pentru 
agricultură pe care le-a dezvoltat, nu am avea nimic. 

— Eşti modest. Asta a fost viziunea ta, a gângurit Clara, 
arătând spre Reginald. Sper că scrii asta. Charles şi-a 
imaginat asta încă înainte ca Palatul să fi fost terminat, 
înainte ca majoritatea clădirilor să fie restaurate. Vorbeşti 
despre asta de când ţin eu minte, despre cum voiai să aduci 
diversitatea lumii în spatele zidurilor Oraşului. 

De-abia puteam să mă uit la ea. În mintea mea răsuna 
vocea Profesoarei Agnes, cu avertizările ei referitoare la 
bărbaţi şi la natura amăgitoare a flirtului., A flata este un 
verb, spunea ea, „ceva ce bărbaţii fac pentru a te controla”. 
Dar îmi doream să vadă asta acum: Clara aplecându-se, 
ţinându-şi mâna pe braţul lui Charles, dându-şi părul blond 
după ureche. Era prima dată când vedeam o femeie flirtând 
atât de ostentativ. Mi-am acoperit gura ca să nu râd, dara 
fost prea târziu. Un mic chicotit mi-a scăpat. M-am întors, 
încercând pară că tuşesc. 

— E ceva amuzant, Genevieve? A întrebat Regele. 

Clara a mijit ochii spre mine. Un zâmbet subtil i-a apărut 
pe buze în timp ce se uita în jurul nostru. Toată lumea a 
rămas tăcută, privindu-mă. 

— Şi ce anume făceai afară aseară? A întrebat cu voce 
tare, înclinându-şi capul într-o parte de parcă ar fi fost cea 
mai nevinovată întrebare cu putinţă. 

— Ai ieşit din apartament? 

Regele s-a întors către mine. Mi-am ascuns mâinile sub 
masă, trăgând de fustă, încercând să le calmez tremuratul. 
În dimineaţa respectivă, la micul dejun îi cercetasem chipul, 
întrebându-mă dacă se întorsese cumva în apartamentul 
meu în timpul nopţii, dacă descoperise grămada de perne 


de sub pilotă. Dar păruse foarte calm, pur şi simplu 
discutând despre evenimentele din acea zi. 

— Nu. Am scuturat din cap. Nu am ieşit. 

M-am uitat la mâncarea din farfurie, afundând furculiţa în 
găluşte, dar Clara a continuat. 

— Te-am văzut pe casa scării estice. 

Şi-a pus coatele pe masă şi s-a aplecat spre mine. 

— Coborai. Purtai un pulover negru. Te-ai oprit când ţi-am 
strigat numele. 

Regele s-a întors către mine. 

— E adevărat? 

— Nu, am insistat eu, încercând să îmi menţin vocea 
fermă, îmi simţeam brusc gâtul uscat, căldura zilei fiind 
prea greu de suportat, părul mi se lipea de faţă şi de gât. 

— Nu am fost eu. Nu ştiu despre ce vorbeşte. 

— Ah, a spus Clara, cu vocea tărăgănată. Ba cred că ştii... 
Ochii tuturor erau aţintiţi asupra mea. Soarele strălucea 
prea tare, aerul mă înăbuşea. Regele îmi studia faţa, cu o 
expresie sumbră pe chip. Meritase, chiar şi pentru câteva 
ore petrecute cu Caleb, dar, deodată, îmi doream să nu mă 
fi oprit pe casa scării, să fi ignorat strigătele Clarei. Am 
ridicat uşor din umeri şi m-am întors cu privirea la farfuria 
mea, simțind un nod în gât. 

Regele s-a aplecat, apăsându-şi mâna pe braţul meu. 

— Nu ai voie să ieşi afară, a şoptit el. E pentru siguranţa 
ta. Am crezut că ne-am înţeles. 

— "Totul e limpede, am reuşit eu să spun. Nu am ieşit. 

La masă se aşternuse o tăcere mormântală. Clara a 
deschis gura să vorbească, dar Charles a întrerupt-o: 

— Ai văzut fântâna din afara serei? A întrebat el, 
zâmbindu-mi uşor. Aveam de gând să te duc acolo. Dacă 
plecăm acum, ajungem la timp pentru următorul spectacol. 

S-a uitat peste masă la Rege. 

— Vă supăraţi dacă vă răpesc fiica pentru puţin timp? 

La această sugestie, faţa Regelui s-a relaxat. 

— Nu. Duceţi-vă. Distraţi-vă! 


În timp ce ne priveau îndepărtându-ne, Reginald s-a 
adresat Clarei, cu caietul în mână. 

— Poate i-aţi văzut pe unul dintre muncitorii din Palat? A 
întrebat el. 

— Ştiu ce am văzut, a sâsâit Clara. 

S-a uitat apoi la Rose, care a clătinat uşor din cap, 
făcându-i semn să înceteze. 

L-am urmat pe Charles prin piaţă, în jurul piscinelor mari, 
sclipitoare, recunoscătoare că ne îndepărtaserăm de masă. 
M-a îndrumat prin vestibulul marmorat al Palatului, unde 
erau aşezate automatele vechi de joc, acoperite cu huse 
cenuşii. În tot acest timp, doi soldaţi ne-au urmat, paşii lor 
menţinând acelaşi ritm cu al nostru, şi având puştile 
atârnate la spate. 

— Îmi pare rău, a spus el, în timp ce ieşeam la soare. 

Am trecut peste un pod îngust, spre locul unde o fântână 
uriaşă se întindea spre trotuar. 

— De ce îţi pare rău? Am întrebat eu. 

— Am senzaţia că am ceva de-a face cu asta. 

O şuviţă din părul negru şi des îi căzuse pe frunte. A 
zâmbit, aşezându-şi-o la loc. 

— Nu totul are ceva de-a face cu tine! M-am răstit eu. 

Un grup de persoane s-a întors către noi, privindu-ne, în 
timp ce soldaţii le făceau semn să stea deoparte. 

Cred că ceea ce voiai să spui este „Mulţumesc, Charles, că 
m-ai salvat de la acea anchetă”. 

A ridicat mâinile de parcă s-ar fi apărat. 

— Zic şi eu. Cred că poate - doar poate - Clara este puţin 
îndrăgostită de mine. Cel puţin aşa pare... dintotdeauna. 

M-am uitat la el. Părea foarte sincer, iar obrajii lui palizi 
căpătaseră o nuanţă de roşu aprins. 

— Poate că ai dreptate, am recunoscut eu. 

Chiar dacă Clara mă văzuse plecând în seara precedentă, 
mă îndoiam că îi păsa ce făceam eu cu timpul meu liber. 
Părea să fie mai preocupată de Charles care stătea lângă 
mine la mese, sau de felul cum se apleca în faţă când 


vorbea cu mine, astfel încât erau numai câţiva centimetri 
între noi. 

— Am crescut împreună în Oraş, a adăugat el. În ultimii 
zece ani, am fost cei mai tineri oameni care trăiau la Palat. 
Clara e incredibil de deşteaptă. Are de gând să studieze la 
spitalul clinic să devină doctor. Mama ei o împinge însă într- 
o altă direcţie. 

A ridicat din sprâncene de parcă zicea: „Spre mine.” 

— Înţeleg. 

Am scuturat din cap, gândindu-mă la privirea rece, 
precaută, pe care Clara mi-o aruncase când ne-am întâlnit 
prima dată. 

Oamenii se adunau pe marginea uriaşei fântâni. M-am 
uitat la reflexia noastră în apă, două umbre care se unduiau 
în acelaşi timp cu vântul. Charles nu îşi dezlipea privirea de 
la mine. 

— Şi cum ţi se pare Oraşul? Nu prea pari îndrăgostită de 
el ca ceilalţi. 

M-am gândit la noaptea precedentă, la braţul lui Caleb 
petrecut în jurul meu, la modul în care muzica şi fumul 
umpluseră camera. Trupurile noastre lipite în cadrul uşii. 
Am zâmbit şi am simţit că-mi ard obrajii. 

— Are avantajele lui. 

Charles s-a apropiat de mine, umărul lui atingându-l pe al 
meu. 

— Poţi păstra un secret? M-a întrebat, examinându-mi 
faţa. 'Âatăl meu ar fi ales aproape oricare alt oraş în locul 
acestuia. În ciuda vorbelor spuse Regelui, el nu a fost 
convins decât după câţiva ani că restaurarea Las Vegas-ului 
va merge. Mama mea a ştiut că acesta era locul potrivit. La 
începutul molimiei, multe hoteluri erau goale. Clădirile au 
fost uşor curățate de reclame. Este atât de separat de 
restul lumii - un refugiu. A ştiut dintotdeauna. 

— Intuiţie feminină? Am întrebat eu, amintindu-mi de o 
frază auzită în Şcoală. 

— Trebuie să fi fost, a spus el. 


S-a uitat la fântână. Un băieţel cu o şapcă în carouri privea 
apa. 

— Cred că se descurcă greu fără el. Este destul de retrasă. 

Oricât de rău pare, o parte din mine vrea să afle cum e să 
iubeşti pe cineva atât de mult. 

Am privit pietricelele adunate pe fundul fântânii. Mă 
gândeam să îi spun asta lui Caleb, să îi spun acele două 
cuvinte - în legătură cu care ne avertizaseră Profesoarele. 

Hotărâsem, în liniştea casei lui Maeve, cufundată în 
noaptea tăcută, că asta simţeam pentru Caleb. Nu exista 
nimic la fel de persistent, la fel de neabătut, făcându-şi loc 
în mine, invadându-mi fiecare gând. 

Când m-am întors iar cu faţa, Charles încă se uita la mine. 

— Insă, uneori, e îngrozitor. Ideea de a fi atât de apropiat 
faţă de cineva. Mi-a examinat expresia. Înţelegi ce vreau să 
spun? Are vreo noimă ceea ce zic? 

Întrebarea plutea între noi. Mi-am adus aminte de primele 
mele zile în Califia, de cum privisem oraşul trist de peste 
pod, imaginându-mi ce făcea Caleb acolo, dacă luase 
legătura cu Cărarea. Coşmarurile au urmat imediat după 
asta: Caleb stând lângă apă, cu sângele şiroindu-i pe picior, 
transformând întregul golf într-un roşu respingător. 

— Da, am spus eu. Multe lucruri pot să meargă prost. 

Charles privea apa. 

— Vezi toate acelea? A spus el, arătând către pietricele, 
Oameni aduc pietricele aici şi le aruncă în fântână, câte una 
pentru fiecare apropiat pierdut în timpul molimei. 

A mers spre arbuştii care mărgineau clădirea serei şi a 
scos câteva pietricele din pământul de dedesubt, 
ştergându-le murdăria cu degetele. 

— Vrei câteva? A întrebat, oferindu-mi-le. 

— Doar una. 

Am luat piatra maro şi netedă în mână. Avea formă de 
migdală - o parte uşor mai mare decât cealaltă. Am trecut 
cu degetele peste ea, încercând să-mi imaginez la ce s-ar fi 
gândit mama dacă ar fi ştiut că eram aici, în noua capitală, 


întemniţată de către bărbatul de care se îndrăgostise cu 
atât de mulţi ani în urmă. Aproape că îi vedeam chipul, îi 
miroseam luciul de buze de mentă cu care se dădea mereu, 
lăsând urme alunecoase pe obrajii mei când mă săruta. Am 
lăsat pietricica să-mi cadă printre degete în apa de 
dedesubt. S-a aşezat pe fund, dispărând printre celelalte, 
suprafaţa apei încă unduindu-se în urma ei. 

Preţ de un minut, am rămas în tăcere. Vântul bătea în jurul 
nostru, o alinare trecătoare în căldura zilei. Două femei mai 
în vârstă s-au apropiat de marginea fântânii, strângând în 
mâini fotografii uzate. Priveau în timp ce ceilalţi se adunau 
în jurul marginii de piatră. 

— Ce aşteaptă mai exact toată lumea? Am întrebat eu. 

— O să vezi... a spus Charles. Şi-a privit ceasul. În trei... 
doi... unu... 

S a auzit muzică dinspre drumul principal. Toată lumea s-a 
dat la o parte. Apa a ţâşnit din piscină şi s-a ridicat 
vertiginos către cer. A urcat, a urcat şi a urcat, aproape 
şase metri în aer. Băieţelul s-a căţărat pe marginea de 
piatră şi a bătut din palme. Faţa lui Charles s-a luminat ca a 
unui copil. A strigat puternic, ridicându-şi pumnul în aer, o 
privelişte care i-a făcut până şi pe soldaţi să râdă. 

Vântul şi-a schimbat direcţia şi a spulberat stropi fini în 
direcţia noastră udându-mi partea din faţă a rochiei. 
Senzaţia apei reci pe piele era minunată. Am închis ochii, 
aplauzele şi aclamaţiile răsunând în jurul meu, şi m-am 
bucurat de ultimele clipe petrecute departe de Palat. 

Clara şi cum mine porniserăm pe lungile scări rulante în 
formă de spirală către galeria de la mezaninul celui de-al 
doilea etaj. Tot nu mă obişnuisem cu scările mişcătoare de 
metal; nu ştiam dacă să urc sau doar să stau acolo, ţinându- 
mă de balustradă şi lăsându-mă purtată de ele. Lumina 
pătrundea prin atriumul de deasupra noastră. Am admirat 
frescele de pe tavan şi statuile uriaşe cu femei în mantii, 
coloanele înalte din marmură, statuia-cal de dedesubt, 
săltând prin aer, fântânile arteziene care aruncau apă din 


bazine liniştite, de culoare turcoaz. Într-un mod oribil, 
Palatul era exact cum şi-l imaginase Pip - un model 
strălucitor de perfecţiune. 

Mi-am ţinut ochii aţintiţi asupra peisajului, încercând să 
mă prefac că eram singură. În această dimineaţă, Regele îi 
sugerase Clarei să îmi ofere un tur al galeriei de artă. A 
spus că ar fi bine să petrecem un timp împreună şi să-mi 
cunosc verişoara. Ştiam că nici o afirmaţie nu era 
adevărată, dar m-am conformat, sperând că mă va face să 
par fericită de locul pe care îl aveam eu în Palat. Ca o fată 
fară secrete. 

— Cum a fost întâlnirea cu Charles? A întrebat Clara după 
lungă perioadă de timp. 

Soldatul care se afla cu câţiva paşi în urma noastră 
coborâse şi el de pe scara rulantă. 

— N-a fost o întâlnire, am spus eu pe un ton piţigăiat. Mi- 
am adus aminte de acest termen de la Şcoală; Profesoarele 
se referiseră la el ca parte a perioadei în care se făcea 
curte. Ne-au spus că bărbaţii se dădeau drept gentilomi, şi 
abia pe urmă îşi dezvăluiau adevăratele intenţii. 

Am păşit pe lângă balustrada joasă. Sub noi, cumpărătorii 
se perindau prin atrium, uitându-se ocazional în sus să vadă 
încotro ne îndreptam. Deasupra intrării în galerie se afla un 
ecran uriaş a cărui imagine se schimba la fiecare câteva 
secunde. Prima era o reclamă pentru noua piaţă globală: se 
deschiDE săptămâna aceasta! Apoi a fost schimbată cu o 
poză din ziarul zilei de ieri, cu mine pe locul din spate al 
maşinii, având ca titlu: 

BMW-UL DECAPOTABIL AL PRINȚESEI GENEVIEVE 
RESTAURAT DE CĂTRE GERRARD's MOTORS: ASIGURĂM 
RESTAURARE LA COMANDĂ ŞI PREZENTĂM EXPOZIŢIE 
DE MAŞINI DIN 2035. 

— Ştii, pari foarte enervată, şi eşti Prinţesa Noii Americi, a 
bombănit Clara. Oricine ar face crimă de om să fie în locul 
tău. 


Modul în care a spus asta - cu accent pe „crimă” - m-a 
enervat. 

— Când a fost ultima oară când ai ieşit din spatele acestor 
ziduri? Am întrebat-o eu. Acum zece ani? 

Părul auriu al Clarei era prins într-o coadă care şerpuia în 
jurul capului şi se încolăcea la ceafă. 

— Ce vrei să spui? A întrebat, mijindu-şi ochii albaştri 
către mine. 

— Nu ai dreptul să judeci dacă ar trebui sau nu să fiu 
furioasă sau enervată. Nu ştii cum este lumea dincolo de 
balonul în care te afli. 

Spunând acestea, m-am întors şi am trecut prin intrarea 
principală a galeriei. 

Încăperea era rece şi pustie, excepţie făcând câţiva şcolari 
adunaţi într-un colţ, uniformele lor cenuşii semănând cu 
cele cu care crescusem eu. Pentru puţin timp, soldatul şi 
Clara rămăseseră în spatele meu, şi am simţit minunata 
senzaţie de a fi singură. Spaţiul larg mă alina. Podeaua de 
lemn era solidă sub picioarele mele, pe pereţi se aflau 
creaţiile câtorva nume familiare. Am mers către o pictură 
de-a lui Van Gogh pe care o văzusem în manualele de artă 
de atâtea ori - florile albastru care se întindeau pe pânză, 
crescând către soare. Pe o plăcuţă de dedesubt scria IRIŞI, 
vincent van gogh. Recuperată din muzeul getty, Los 
Angeles. 

Mai multe tablouri atârnau într-un şir, Manet şi Tiţian şi 
Cezanne, unul după altul. Treceam prin faţa lor, amintindu- 
mi de tot acel timp petrecut pe peluza Şcolii, cu lacul în faţa 
mea, jucându-mă cu pensula pe pânză, încercând să copiez 
suprafaţa lucioasă. Când Clara a venit lângă mine, tocmai 
examinam crestătura din partea de jos a unui Renoir cu 
pânza lipită. 

— Sunt lucruri pe care le ştiu, a spus ea, cu o voce plină de 
ură. 

Ştiam că îşi pregătise acest discurs în minutele 
precedente. Fiecare cuvânt fremăta de plăcere în timp ce îl 


rostea. 

— Ştiu cât este de prost gust pentru o femeie să fie 
amanta unui bărbat. 

Se uita la persoanele din tablou. Un bărbat ajuta o femeie 
să urce pe o pantă cu iarbă. 

— Despre ce vorbeşti? Am întrebat eu, incapabilă să mă 
opresc. 

— Nu eşti primul născut al tatălui tău, a spus ea. Ai fost 
ultima. Am mai avut trei verişori înaintea ta, şi o mătuşă, şi 
au murit cu toţii în timpul molimei. 

Apoi s-a întors, privindu-mă cu duşmănie. 

— Nu ştiu ce fel de femeie ar face asta - să facă sex cu un 
bărbat căsătorit. 

Am zâmbit, încercând să ignor nodul din gât. 

— Te-nşeli, am reuşit eu să rostesc. 

Clara pur şi simplu a ridicat din umeri în timp ce a trecut 
pe lângă mine, spre o natură moartă de pe peretele opus. 

Picioarele parcă-mi prinseseră rădăcini în podea. M-am 
uitat lung la bărbatul din tablou, la pălăria care îi întuneca 
fata, la forma nasului, la modul în care îi erau pictaţi ochii, 
ca două linii. Părea să râdă de mine. 

A fost amanta lui, m-am gândit în sinea mea, văzul fiindumi 
înceţoşat de lacrimile subite. Mama mea, care îmi cântase 
în baie, şi-mi ştersese clăbucii de săpun din ochi. Aveam din 
nou cinci ani şi îngenuncheam pe podea. Era bolnavă. 

Am văzut lumina pe sub uşa dormitorului, umbra ei 
mişcându-se în timp ce lovea cu degetele în lemn, 
trimiţându-mi bezele, căci nu putea să rişte să-şi lipească 
buzele de pielea mea. Îmi ţineam palma pe cealaltă parte a 
uşii, stând aşa chiar şi când se întorcea în pat, accesele ei 
de tuse răsunând în tăcerea nopții. 

M-am întors către uşă, fiindcă lacrimile amenințau să mă 
copleşească. Am continuat să merg, dincolo de irişi şi de 
corida lui Manet, în care animalul străpungea calul cu 
coarnele lui mari şi îngrozitoare. 


— Înălţimea Voastră? M-a întrebat soldatul, ai cărui paşi se 
auzeau în urma mea. Doriţi să fiţi escortată înapoi la etaj? 

Am mers în faţa lui, abia ascultând cum o zorea pe Clara 
după mine, către lift. Indiferent de ceea ce spusese Clara, 
ştiam că nu era vina mamei mele, nu putea fi, femeia care 
mă iubise atât de mult, cea care se juca cu degetele mele de 
la picioare în timp ce le număra, cântându-mi o melodie 
prostească la ureche. Femeia care sufla în supă chiar 
înainte să iau o lingură plină. El era cel care avusese încă o 
familie. 

M-am urcat în lift. Clara a venit după mine, făcând cabina 
să pară mai mică şi să am senzaţia de claustrofobie, aerul 
fiind îmbâcsit şi cald. 

— Prinţesă, e totul în regulă? A întrebat soldatul în timp ce 
apăsa pe buton. 

Mi-am împreunat mâinile, încercând să le calmez. Mă 
gândeam doar la Rege, la povestea pe care mi-o spusese, la 
fotografia pe care o ţinuse în mâinile lui. Nu spusese 
niciodată ceva despre familia lui. Îi luase foarte mult timp să 
vină după mine, lăsându-mă singură în acea casă. Am 
petrecut atâtea zile ascultându-i tuşea înecată, îngrozindu- 
mă când în cameră era linişte pentru prea mult timp. N-am 
simţit-o niciodată atât de departe de mine, singura mea 
legătură cu ea fiind ruptă. 

— Prinţesă? A repetat soldatul. 

A pus mâna pe umărul meu, luându-mă prin surprindere. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, am spus eu, apăsând butonul pentru parter încă 
o dată. Trebuie doar să vorbesc cu Regele. 

Regele se afla pe un şantier de construcţii, ocupat cu 
lucrul la o clădire din zona de centru a Oraşului. Când nu a 
putut fi contactat, am cerut să fiu dusă la el. Maşina a 
pornit de-a lungul străzii pustii, depăşind clădirile uriaşe ale 
Oraşului. Apa din fântânile de lângă Palat ţâşnea în aer, 
împroşcând trecătorii cu o ceaţă fină. Priveliştea nu mai 
avea nici un farmec pentru mine acum. Mă gândeam doar 


la zâmbetul încrezut de pe faţa Clarei când îmi povestea de 
legătura amoroasă. În toate acele zile la Şcoală, chiar şi în 
cele mai singuratice, când tocmai sosisem, avusesem mereu 
acele amintiri cu mama mea. Au rămas cu mine pe drum, în 
buncăr, în spatele camionului lui Fletcher, chiar şi după 
haosul din pivniţă. Dar acum, totul fusese distrus de 
cuvintele Clarei. 

Am făcut dreapta pe o stradă lungă, către o clădire uriaşă 
verde, cu un leu de aur în faţă. Soldaţii m-au escortat la 
coborârea din maşină. Deasupra intrării se afla un panou 
gigant cu reclame, asemănător cu cel din mall, prezentând 
diverse anunţuri. Pe panou a apărut o imagine cu doi lei, 
sub ei scrinul: GRĂDINA ZOOLOGICĂ GRAND: SE 
DESCHIDE LUNA VIITOARE! 

Pe-aici, a spus unul dintre soldaţi, arătându-mi drumul. 

La intrarea în holul principal stăteau trei soldaţi. În 
încăperea imensă era năduşeală, aerul mirosea a sudoare şi 
a fum. Reflectoarele luminau diferite secţiuni ale 
coridorului întunecat. Cu câţiva metri mai în faţă, un băiat 
îngenunchea lângă o găleată. Era cu un an sau doi mai 
mare decât mine, avea spatele plin de transpiraţie, şi 
netezea un strat de mortar ud pe perete. S-a uitat în sus, şi 
i-am văzut faţa slabă şi tristă. 

— Ar trebui să fie aici, a spus celălalt soldat, mărind pasul, 
şi lăsându-şi în jos mâna de pe braţul meu în timp ce mă 
conducea în viteză către un alt hol. 

M-am întors, observând doi băieţi de vârsta mea care 
montau carpeta. Un muncitor mai în vârstă, poate de 
douăzeci de ani, mergea încet pe coridor, ducând o ladă 
uriaşă de lemn. 

Când a trecut prin faţa unui reflector i-am văzut faţa, 
suptă şi bolnăvicioasă, cu ochii duşi în fundul capului. Pe 
umăr avea un tatuaj asemănător cu cel al lui Caleb. Undeva 
deasupra noastră ni se auzea un sunet groaznic de maşină 
de găurit. 

— Unde e? Am întrebat pe o voce slabă. 


Am păşit mai repede, hotărâtă, gândindu-mă la toţi băieţii 
din buncăr. 

Soldaţii mergeau în faţa mea, spre o lumină albastră 
strălucitoare. Se uitau unii la alţii, nefiind siguri dacă ar fi 
trebuit să mă aducă aici sau nu. 

— Genevieve, a strigat cineva. 

Două persoane au apărut la capătul holului, proiectate ca 
nişte siluete de lumină. 

— Ce cauţi aici? 

— Trebuie să vorbesc cu tine, am spus eu. 

Regele era cu Charles, care pe moment părea fericit, 
zâmbetul dispărându-i însă când mi-a văzut privirea. Am 
trecut de ei şi am intrat în încăperea largă. O lumină stranie 
umplea spaţiul. Pereţii erau din sticlă, formând câteva 
ţarcuri cu plante şi pietre uriaşe, false. 

— Ne puteţi lăsa o clipă? A spus Regele într-un final. 

Bărbaţii au plecat. Regele a păşit lângă mine, stând cu faţa 
către un bazin plin cu iarbă îngălbenită. Deasupra, o pumă 
stătea aşezată pe o stâncă plată. 

— Mi-a spus, am început eu, fără să mă uit la el. Clara mi-a 
spus de soţia ta. Mi-a spus că mama a fost amanta ta. 

Mi se părea că îmi arde tot corpul. 

— E adevărat? 

Regele s-a întors către coridor, pe unde plecaseră Charles 
şi soldaţii. 

— Nu e cel mai bun moment să discutăm despre asta, a 
spus el. Nu ar fitrebuit să vii aici. 

— Nu va fi nici un moment potrivit să discutăm. Îl priveam 
lung. Nu ai vrut ca eu să vin aici, căci nu vrei ca eu - sau 
oricine altcineva - să vedem cum sunt construite toate 
proiectele tale. 

Faţa i s-a înroşit, iar ochii i s-au întunecat. Îşi freca 
fruntea, de parcă încerca să se calmeze. 

— Înţeleg că eşti furioasă, a spus el. Clara nu ar fi trebuit 
să spună nimic. Nu era treaba ei. 


S-a întors şi a pornit cu paşi mari de-a lungul încăperii, 
ţinându-şi braţele încrucişate. 

— Nu îmi place acel cuvânt - amantă. Ştiu cum sună, şi nu 
a fost cazul. Când am cunoscut-o pe mama ta, eram 
despărţit de soţia mea. 

S-a oprit în faţa unei vitrine care purta denumirea lupi 
CEnuşii. Doi câini uriaşi sfârtecau o bucată de carne roşie. 
Altul rodea un os rupt. 

— Deci ea a fost amanta ta, am spus eu, incapabilă să-mi 
controlez vocea. Şi m-ai adus aici, spunându-mi cât de mult 
m-ai căutat, cât de distrus ai fost fără fiica ta, şi cum s-a 
întâmplat să omiţi c-ai avut o întreagă altă familie? 

Regele şi-a dres vocea. 

— Îmi pare rău, a spus el, luptându-se cu fiecare cuvânt, 
că nu ţi-am spus de ceilalţi copii. Dar nu îmi face plăcere să 
vorbesc despre asta. Sunt mai preocupat de viitor, exact ca 
restul lumii din acest Oraş. Încercăm să mergem înainte. 

Moliciunea vocii lui m-a surprins, făcându-mă să uit de 
problemele mele şi să mă interesez de ale lui. Mă întrebam 
cum muriseră, dacă nasurile lor sângeraseră întocmai ca al 
mamei mele, dacă fuseseră împreună, sau fuseseră separați 
în spitale. Mă întrebam dacă îi ţinuse în braţe, în ciuda 
avertismentelor să nu o facă, dacă el fusese cel care le 
pasase mâncarea şi le-o pusese pe limbile lor uscate. 

— Ce nume aveau? Am întrebat eu într-un final. 

Trebuia să ştiu, voiam doar să mi-i imaginez, chiar şi 
pentru o clipă. Am avut fraţi - la un moment dat, dacă nu 
mai aveam acum. Gândul m-a umplut de o tristeţe stranie. 

— Câţi ani aveau? 

S-a întors spre mine. A scos o batistă din buzunar şi o 
frământa între degete. 

— Samantha era cea mai mare. Avea unsprezece ani când 
a murit. Paul a murit primul - avea opt ani. Şi apoi Jackson, 
băieţelul meu. 

Un zâmbet uşor i-a apărut pe buze, apoi a dispărut. 

— Nu avea nici măcar cinci ani. 


Mi-am adus aminte de mâncarea pe care mi-o pregătisem 
în bucătărie. Cum am stat rezemată de uşa dormitorului ei 
şi am mâncat ultimele boabe moi de fasole roz, ascultându-i 
tusea intermitentă. Înainte să se retragă în camera ei, îmi 
arătase cum să deschid conservele, mâna ei cuprinzând-o 
pe a mea în timp ce apăsam unealta metalică. Fuseseră 
înşirate, una pentru fiecare zi, mai mult de douăzeci de 
conserve. „Deschide doar o singură conservă”, spunea ea, 
în timp ce mergea prin casă, încuind uşile. „Nu mai mult de 
una pe zi.” 

— Îmi pare rău, am spus eu încet. 

Ne-am uitat la reflexiile noastre pe sticlă, şi pentru o clipă, 
în tăcerea acelei încăperi, el nu era Regele. Eu nu eram 
Prinţesa, dusă împotriva voinţei sale în Oraş. Eram doi 
oameni care încercau să uite. 

Şi-a frecat fruntea cu mâna. 

— Chiar am iubit-o pe mama ta. Şi aveam de gând să 
divorţez, ăsta a fost dintotdeauna planul, a spus el. Dar 
lucrurile erau complicate între noi. Trăiam vieţi diferite, în 
oraşe diferite. Nici nu am ştiut că era însărcinată. Apoi, mai 
târziu, când molima a izbucnit, totul s-a schimbat. Nu 
puteam să părăsesc Sacramento nici dacă voiam. Nu aveam 
nici o posibilitate s-o ajut. Toată lumea căuta să 
supravieţuiască. 

— Soţia ta a ştiut de ea? Am întrebat eu, facându-mi-se rău 
când întrebarea mi-a ieşit din gură. I-ai spus vreodată, sau 
mama mea a fost un secret? 

— Plănuiam să divorţez, a repetat el. Aşteptam momentul 
potrivit. 

M-am întors şi am trecut pe lângă el, mergând printr-un 
tunel care avea un ţarc din sticlă pe-o parte. Acolo, la doar 
zece metri, era un urs grizzly exact cum văzusem în 
sălbăticie. Stătea acolo, părând viu, cu capul rezemat de 
stânca de plastic. 

Singurii oameni care pot înţelege o relaţie sunt cei doi 
implicaţi, a spus el de undeva din spatele meu. Îi auzeam 


paşii pe podeaua stricată din piatră. 

— Nu ştii cum a fost în acea perioadă. 

— Ştiu că ai minţit, am spus eu. Ai minţit pe toată lumea. 

Mă uitam la reflexiile noastre de pe sticlă, amândoi aveam 
nasul uşor curbat spre stânga, pielea de aceeaşi nuanţă, 
gene negre şi dese. Am stat acolo, noi doi, unul lângă altul, 
uitându-ne prin reflexiile noastre, în ţarcul mic. 

— Am fost fericit cât am fost cu mama ta, a continuat el. 

Nu eram sigură dacă vorbea cu mine sau nu. Se uita la 
animalul masiv, vocea fiindu-i lipsită de furie. 

— E greu pentru mine să privesc acea poză, să văd cum 
eram atunci. În viaţa mea nu fusesem mai fericit decât 
atunci. Întotdeauna părea că ea vibra la o frecvenţă cu totul 
diferită. Avea aproape treizeci de ani când am cunoscut-o. 
Era exact după ce luase o pauză de la pictat. 

M am întors să îl privesc. 

— N-am ştiut niciodată că a fost pictoriţă, am spus eu. 

Casa noastră îmi dispărea încet din amintire. Vedeam 
fragmente din eapendula veche din hol, greutăţile aurii 
uzate care atârnau înăuntru, făcând acele să se mişte. 
Steluţele ce străluceau în întuneric pe tavanul dormitorului 
meu, pata de pe canapeaua noastră unde vărsase ceai. Nu 
îmi aminteam nici măcar o pensulă, nici o pânză sau picturi 
pe pereţi. 

— Am învăţat să pictez la Şcoală. 

— Ştiu, a spus el, fără să explice de unde ştia. 

Un zâmbet i-a apărut pe buze, apoi a scos un hohot de râs. 
— Eram cu mama ta la aniversarea mea de patruzeci de 
ani. Planificase întreaga zi. Am făcut o plimbare de-a lungul 
plajei, şi mi-a dăruit un tort miniatural din ciocolată pe care 

îl făcuse pentru mine. L-a cărat cu ea, aproape şase 
kilometri, doar ca să îl mâncăm acolo sus, privind oceanul. 
Şi mi-a cântat un cântec prostesc... 

— Azi, azi”, am cântat, zâmbind continuu, „azi e ziua de 

naştere a cuiva.” 


Am dat din cap, amintindu-mi cum mama obişnuia să îmi 
ţină mâinile în timp ce cântam şi dansam în camera de zi, 
ocolind măsuţa de cafea şi fotoliile. 

Voiam să-l urăsc, încercând să îmi amintesc toate lucruri le 
pe care le făcuse, încercând să mi le imaginez pe Arden şi 
Ruby şi Pip în clădirea din cărămidă. El era motivul pentru 
care Caleb stătea la Periferie, motivul pentru care nu 
puteam fi împreună. Dar, în acea clipă, noi doi împărtăşeam 
ceva ce nu puteam împărtăşi cu nimeni altcineva din lume: 
mama mea. 'loate calambururile, cântecele ei prosteşti, 
părul care mirosea a şampon de levănţică. El era singura 
persoană care o mai cunoştea. 

Am mers în tăcere pe coridor. Apoi s-a întors către mine 
„aplecându-se ca privirile noastre să se întâlnească. 

— Am iubit-o pe mama ta. Oricât de complicată a fost 
situaţia noastră, oricât de greşită pare. Am iubit-o. Iar 
relaţia noastră mi te-a dat pe tine. 

A scuturat din cap, apăsându-şi tâmplele cu degetele. 

— În dimineaţa aceea, când am fost la Şcoala ta, aveam 
emoţii. Aveam acelaşi sentiment ca în ziua când s-au născut 
şi ceilalţi copii. lar când am ajuns şi Directoarea ne-a spus 
ce s-a întâmplat, că plecaseşi, am ordonat imediat soldaţilor 
să te găsească. Poţi să crezi ce vrei, dar eşti fiica mea - 
singura familie pe care o mai am. Uram gândul ca tu să fii 
singură în sălbăticie. 

I-am privit chipul îngrijorat. Apoi a venit lângă mine şi m-a 
îmbrăţişat. De data asta, nu m-am ferit. Era inevitabil, 
irezistibil, chiar şi după tot ce făcuse. M-am regăsit în el de 
fiecare dată când ducea degetele la bărbie când se gândea, 
sau zâmbea cu gura închisă. Ne certam în acelaşi fel, 
cuvintele noastre fiind scurte şi echilibrate, aveam acelaşi 
ten palid, acelaşi păr roşcat-castaniu întunecat - deşi al lui 
era presărat cu argintiu. Era parte din mine, o legătură 
incontestabilă, indiferent cât luptam împotriva ei. 

— Haide, a spus Regele după un timp. Hai să te ducem 
înapoi în Palat. 


M-a condus prin coridorul lung, ţarcurile pe lângă care 
treceam fiind pline de creaturi găsite în sălbăticie - pitoni, 
crocodili, un tigru care scăpase dintr-o grădină zoologică. 
Am părăsit clădirea printr-o ieşire lăturalnică. Soarele îmi 
înţepa ochii. Transpiraţia îmi curgea pe piele. În timp ce 
mergeam spre maşina care ne aştepta, prin minte îmi 
treceau un milion de gânduri. Apoi m-am oprit brusc, 
picioarele parcă prinzând rădăcini în pământ, ciudăţenia 
peisajului devenind evidentă. 

Afară, la intrarea principală, câţiva soldaţi se strânseseră, 
cu armele pe spate. Cu toţii se uitau la panoul electronic 
cocoţat deasupra intrării. Pe el scria cu litere mari: 

UN INAMIC AL STATULUI A FOST ZĂRIT ÎN ORAŞ. L-AȚI 
VĂZUT PE ACEST BĂRBAT? DACĂ DA, ANUNŢAŢI 
IMEDIAT AUTORITĂŢILE. 

Sub acele cuvinte se afla imaginea unui chip atât de 
cunoscut, de parcă m-aş fi privit pe mine însămi. Din 
fotografie mă privea Caleb. Mai erau menţionate înălţimea, 
greutatea şi constituţia lui; descrieri ale cicatricelor lui de 
pe picior şi de pe obraz. 

Am simţit cum mi se scurgea tot sângele din trup. Mâna 
Regelui era pe braţul meu, forţându-mă spre maşină. 

— Genevieve, a spus el în şoaptă, cu ochii fixaţi asupra 
soldaţilor din faţa clădirii. Acum nu e momentul. Putem 
discuta asta la Palat. 

De-abia l-am auzit în timp ce citeam din nou şi din nou 
ultima propoziţie de pe panou. 

ESTE CĂUTAT PENTRU UCIDEREA A DOI SOLDAŢI Al 
NOII AMERICI. 

Nu mă simt bine, am spus, trăgându-mi pătura groasă mai 
sus. 

Soarele apusese. Etajele superioare ale Palatului erau 
tăcute şi întunecate. Beatrice şedea la picioarele patului, cu 
mâna glezna mea. 

— Vrei să-mi aduci ceva de mâncare? O să mă culc, dar 
poţi s-o laşi la uşă. 


Am privit în altă parte, după care am adăugat: 

— Te rog să nu permiţi nimănui să mă deranjeze, orice s-ar 
întâmpla. 

Beatrice mi-a pieptănat părul, trecându-şi degetele peste 
fruntea mea. 

— Bineînţeles. Ai avut o zi grea. 

Mi am închis ochii strâns. Vedeam întruna faţa lui Caleb pe 
acel panou, soldaţii bombănind ceva despre trădătorul care 
omorâse pe unii de-ai lor, ceva despre cât ar da să-l vadă 
spânzurat. Ei ştiau că el se afla în interiorul Oraşului. 
Trebuia să-i spun să nu vină, căci era prea periculos, dar n- 
aveam cum să dau de el. Deja se deplasa prin Periferie, 
furişându-se pe străzile pustii pentru a se întâlni cu mine. 

— Ce te supără? A şoptit Beatrice. 

Mi-a luat mâna într-ale ei, legănând-o. 

— Mie poţi să-mi spui. 

Am privit în sus, spre faţa ei rotundă şi blândă. Nu pot, am 
gândit eu, ştiind în ce pericol mare se afla deja Caleb. 
Probabil că ei deja cercetau cu de-amănuntul Periferia, în 
căutarea lui. 

— Pur şi simplu mi-e rău, am spus, încercând să zâmbesc, 
Asta-i tot. 

Beatrice m-a sărutat în creştetul capului. 

— Atunci, mai bine mă duc să-ţi pregătesc mâncarea, a 
spus ea, ridicându-se să plece. 

Apoi s-a aplecat, m-a privit drept în ochi, şi şi-a lipit palma 
călduţă de obrazul meu. 

— Am să mă asigur că n-o să te deranjeze nimeni. Iţi 
promit. 

Pentru o clipă, a rămas locului. Ochii ei căprui priveau cu 
atenţie, cu seriozitate, aşa cum n-o văzusem niciodată pană 
atunci. Fără să-şi ia privirea de la mine, părea să spună: 
„Ştiu ce faci. Şi mă voi strădui să te ajut cu orice-mi stă în 
putinţă* 

S-a ridicat şi a ieşit pe hol. Priveam întruna uşa. Nu se 
închisese complet, iar ea n-o trăsese bine şi nici nu 


verificase mânerul dacă se închisese, aşa cum făcea de 
obicei. Rămăsese uşor întredeschisă. 

M-am mişcat rapid. Ascunsesem uniforma în rezervorul 
toaletei, lăsând punga de plastic să plutească pe apă. Am 
închis uşa băii şi m-am îmbrăcat pe cât de repede am putut, 
trăgându-mi pe mine cămaşa albă, şifonată, vesta roşie şi 
pantalonii negri. Apoi m-am retras pe hol, coborând pe 
scările din aripa estică, scoţându-mi pantofii pentru a nu 
face zgomot. 

Încă nu se dăduse stingerea. Pe străzi erau din ce în ce 
mai puţini trecători. M-am strecurat în pâlcurile de 
muncitori care schimbau tura, cu stomacul făcut ghem, în 
timp ce priveam peste umăr să văd dacă eram urmărită. 

Oamenii se plimbau pe pasajul superior, mergând braţ la 
braţ în drumul lor către clădirile de apartamente. Pe stradă 
a apărut un Jeep, iar doi soldaţi erau pe jumătate ieşiţi în 
afara maşinii, scrutând trotuarele. 'Ţineam capul plecat, 
cotind la dreapta pentru a traversa strada principală, spre 
clădirea pe care o marcase Caleb. Se numea Veneţia, un 
vechi hotel care fusese transformat într-o clădire de birouri. 
Fuseseră deschise câteva restaurante, grădinile fuseseră 
refăcute, şi canalele largi erau din nou umplute cu apă. În 
timp ce-mi croiam drum spre podul arcuit, pe dedesubt 
trecea o ambarcaţiune, care-i transporta pe ultimii pasageri 
din acea zi. 

Mă aflam la câţiva paşi de intrarea principală când m-am 
întors, remarcând o siluetă care stătea pe doc. Era cu mult 
mai scundă decât mine, dar purta aceeaşi uniformă, părul 
ei şaten, cârlionţat fiind prins la spate. 

— Domnişoară, aşteptaţi o gondolă? M-a întrebat ea blând, 
pasind de sub un ieşind, din întuneric. 

S-a oprit, aşteptându-mă să-i răspund. 

Am aruncat o privire pe hartă, la X-ul pe care Caleb îl 
mâzgălise chiar lângă doc, şi am încuviinţat. Am urmat-o 
pană la marginea apei. 

— Eve, ar trebui să-ţi scoţi vesta, a şoptit ea. 


În lumina care se reflecta din apă i-am întrezărit mâinile 
delicate, broşa veche cu camee pe care o purta la gât. 

— Ar părea ciudat dacă unul dintre muncitori s-ar plini ba 
pe apă. Dar ţine-ţi şapca trasă pe ochi. 

Mi-am scos vesta şi i-am dat-o, exact când o ambarcaţiune 
îngustă a trecut pe lângă noi. Caleb stătea în picioare la 
pupă, purtând o cămaşă neagră şi o şapcă albă, care-i 
umbrea chipul. Am scrutat mulţimea care părăsea grădina, 
în căutare de soldaţi. 

— Ultima călătorie din această seară, a strigat el. 

A cârmit ambarcaţiunea cu o vâslă lungă din lemn, 
triăgând la doc, astfel încât să pot să mă urc. Apoi a împins, 
ieşind în largul apei, în timp ce ultimii clienţi părăseau 
grădinile hotelului Veneţia. 

M-am aşezat cu faţa spre el, privirile noastre întâlnindu-se 
în timp ce el vâslea în mijlocul canalului, departe de orice 
loc în care am fi putut fi auziţi. Pluteam pe apa curată, în 
spatele nostru aflându-se turnul luminat al hotelului 
Veneţia. A durat ceva timp până când unul din noi a vorbit. 

— Ei ştiu că eşti aici, i-am spus. N-ar trebui să facem asta. 
Acum este prea periculos. Dacă m-a urmărit cineva? 

Caleb a scrutat podul. 

— Nu te-au urmărit, a spus el pe un ton blând. 

Mâinile îmi tremurau. Am încercat să nu mă uit la el în 
timp ce vorbeam. În schimb, m-am aşezat mai bine pe locul 
în care stăteam. 

— S-ar putea ca Regele să aibă nişte suspiciuni. Aseară, 
Clara m-a văzut plecând. Ieri, la piaţă, a spus ceva de faţă 
cu el. 

M-am uitat la el, rugătoare. 

— Caleb, nu ne mai puteam vedea. De mine nu se pot 
atinge - sunt fiica lui. Dar pe tine, dacă te prind, te omoară. 

Poza ta e peste tot în Oraş. 

Caleb a băgat vâsla în apă, muşchii încordându-i-se de la 
efort. Luminile dansau pe suprafaţa canalului în timp ce noi 
pluteam spre pod. 


— Dacă mă omoară mâine? A zis el, strângând din buze. 
Ce mai contează? Astăzi sunt viu, sunt aici. Am fost la 
şantierele de construcţii şi am vorbit cu oamenii de la 
Periferie. 

Încet, încep să înţeleagă că există şi o altă cale. Vorbim 
despre o revoltă. Moss are nevoie de mine. 

A zâmbit, cu acel zâmbet pe care-l iubeam, o gropiţă 
apărându-i pe obrazul drept. 

Şi îmi place să cred că şi tu. 

— Te vreau aici, am spus. Sigur că şi eu am nevoie de tine. 

— Atunci, aici e locul în care vreau să fiu. 

Caleb a răsucit vâsla în apă, cârmind. 

— Nu pot să stau degeaba. Te-am mai abandonat o dată - 
n-am de gând s-o fac din nou. 

Tăcea de o bucată de vreme. 

— Cunoşti Italia? A întrebat el în cele din urmă. 

Am dat din cap a încuviinţare, amintindu-mi de ţara 
despre care citisem în cărţile noastre de istoria artei, unde 
atât de mulţi maeştri - Michelangelo, Leonardo da Vinci, 
Caravaggio - se născuseră. 

— Cândva am citit că Veneţia era cel mai romantic loc din 
lume. Că în loc de străzi, acolo existau canale de apă. Că 
lumea cânta la vioară şi dansa în piaţa principală, şi că 
ambarcaţiunile îi duceau dintr-un loc într-altul. Sunt 
conştient că n-am să pot niciodată să te duc acolo, dar avem 
asta. 

Am privit lung la turnul auriu de deasupra noastră, la 
canalul lucios, la arcele ornamentate de sub pod. Seara era 
liniştită. Nu auzeam decât palmierii care foşneau în vânt şi 
ambarcaţiunea care plutea pe apele liniştite. 

Caleb a coborât de la pupă şi a venit spre mine, atent să 
nu dezechilibreze barca. 

— Acum suntem aici, împreună. Hai să profităm la 
maximum. 

Nu şi-a luat ochii de la mine în timp ce barca plutea pe sub 
pod, în întuneric. A lăsat vâsla în apă pentru a reduce viteza 


Apoi s-a aşezat în faţa mea, cu chipul abia vizibil, în timp ce- 
şi lipea nasul de obrazul meu, simţindu-i respiraţia fierbinte 
pe piele. Mi-am lipit fruntea de-a lui. 

— Pur şi simplu mă tem. Nu vreau să te pierd iar. 

— N-ai să mă pierzi, a spus el, scoţându-mi şapca. Mâna lui 
s-a întins spre gâtul meu, iar degetele au început să se 
joace cu părul, răsucindu-l. Mi-am lăsat capul pe palma lui. 
M-a mângâiat pe spate. Apoi mi-am lipit buzele de gâtul lui, 
i-am mângâiat muşchii încordaţi, apoi am ajuns la buzele 
lui. 

Mâna i s-a oprit pe talia mea. M-a tras uşor de bluză, ca şi 
când mi-ar fi pus o întrebare. Nu mă mai atinsese până 
atunci, nu aşa, cu degetele direct pe piele. Era exact lucrul 
despre care Profesoarele ne avertizaseră în lecţiilor lor 
despre bărbaţii care în mod constant îţi testau modurile de 
a le rezista, dărâmând unul, trecând apoi la următorul. Cu 
toţii vor acelaşi lucru - să te folosească până când te dau 
gata. 

Petrecusem atât de mulţi ani pregătindu-mă pentru acest 
moment, aşa încât puteam să mă opun. Dar nu simţeam 
nevoia. Nu acum - nu cu Caleb. Îşi cerea parcă voie, chipul 
lui oglindind toată emoția pe care o simţeam. În timp ce-şi 
muşca buza, părea să spună: „Vreau să fiu mai aproape de 
tine. Mă laşi?” 

M-am dus pe banca de lângă el, prinzându-l cu mâinile de 
gat, trupurile noastre lipite fiind ascunse sub pod. Şi-a lăsat 
capul pe spate când l-am sărutat, căldura limbii lui 
răspândindu-se în tot corpul meu. Am dat din capa 
încuviinţare, ţinându-l de mijloc în timp ce el îmi descheia 
nasturii cămăşii. Şi-a lipit mâinile reci de pielea mea, 
atingerea lăsându-mă fără respiraţie. 

Plutind, barca a intrat în tunelul întunecat şi răcoros. Apa 
lovea la baza podului din piatră. Mâinile lui mă mângâiau pe 
spate în timp ce mă trăgea mai aproape de el, lipindu-şi 
pieptul de al meu. Mi-am sprijinit bărbia de umărul lui. 
Spunea ceva, dar fiecare cuvânt era înăbuşit. N-am putut să 


înţeleg pană când gura lui nu s-a aflat exact lângă urechea 
mea, gâdilându-mă cu buzele. 

— Eve, nu-mi pasă de ce se întâmplă, a repetat el. Acest 
lucru nu e ceva de care să mă îndepărtez. Nu de data asta. 
N-am s-o fac. 

L-am privit lung, nasurile noastre aproape atingându-se. 
Mi-am pus mâinile pe faţa lui, dorindu-mi ca Oraşul să fi fost 
pustiu, să nu fi existat soldaţii care patrulau prin centrul 
Oraşului, nici paşii de deasupra noastră, pe pod, să fi putut 
pluti pe canalul deschis, el ţinându-mă strâns în braţe. 

— Ştiu, am şoptit, sărutându-l blând în timp ce pluteam 
spre capătul tunelului. Nimic nu contează mai mult decât 
asta. 

M-am aşezat din nou pe locul meu. El şi-a reluat poziţia la 
pupă, distanţa dintre noi părând mult mai mare. Mi-am pus 
din nou şapca pe cap în timp ce ieşeam la lumină. Lent, 
gondola a plutit, ieşind din întuneric, vâsla scufundându-se 
în suprafaţa liniştită a canalului. 

— Am putea merge la tuneluri? Am întrebat, când eram 
destul de departe de pod, astfel încât nimeni să nu se poată 
auzi. Vreau să văd unde ţi-ai petrecut timpul, cine sunt toţi 
aceşti oameni. 

Doi soldaţi treceau prin apropiere, cu armele atârnate pe 
spate. Caleb şi-a tras şapca peste ochi. A înşfăcat vâsla, 
împingându-ne mai departe pe apă. Am tăcut amândoi, 
până când au trecut. 

— Putem merge acolo în seara asta, a zis el încet. După ce 
acostăm, ne întâlnim în grădini. Dar, mai întâi, trebuie să-ţi 
spun ceva. 

Şi-a pus un genunchi pe banca îngustă din faţa lui, 
studiindu-mă atent. A zâmbit, ochii lui fiind atât de 
strălucitori, încât păreau luminaţi din interior. 

Barca a tras lângă scările din piatră. Caleb a aruncat o 
privire la grupul de oameni care încă stăteau pe marginea 
podului, bucurându-se de ultima jumătate de oră înainte de 
stingere. 


— M-am îndrăgostit de tine, a şoptit el, îngenunchind 
pentru a-mi săruta mâna. 

A rămas acolo pentru o clipă, zâmbindu-mi, înainte să mă 
ajute să cobor din barcă. 

Am pornit să urc scările de piatră, fiecare centimetru din 
mine vibrând de o nouă energie. Atunci aş fi vrut să strig - 
te iubesc te iubesc te iubesc - să-l iau de mână şi să fug din 
Palat, să fug de aceşti oameni, de acest pod. 

— Noapte bună, domnişoară, a zis el cu voce tare, ca şi 
când aş fi fost o persoană străină. Sper că aţi avut o seară 
plăcută. 

Femeia care mă salutase încă stătea sub ieşind. M-am 
îndreptat către ea, dar nu înainte de a mă-ntoarce, cu ochii 
umezi. 

— Şi eu te iubesc, am rostit pe şoptite. 

Nu părea stupid, prostesc sau greşit. Spusesem ceva ce 
ştiusem dintotdeauna, iar acest fapt mă trimitea în cea mai 
mai fericită şi ireversibilă cădere liberă. 

Pe faţă i s-a ivit un zâmbet. M-a studiat, fără să-şi ia ochii 
de la mine, în timp ce se desprindea de doc şi se îndepărta. 

A fost nevoie de aproape o jumătate de oră pentru a 
ajunge la hangaR. Caleb a traversat Periferia, prin 
cartierele vechi care aşteptau să fie restaurate, casele 
zăcând cu ferestrele sparte, cu uşile blocate de movile de 
nisip. L-am urmat la zece metri în spatele lui, ţinându-mi 
capul plecat, pierzându-mă printre grupurile de oameni 
care se grăbeau spre casă pentru a ajunge înainte de ora 
stingerii. 

Mergând, am derulat din nou acel moment: ochii lui care 
mă priveau, cuvintele şoptite pe care numai eu puteam să le 
aud. Acum îl purtam în mine, cuibărit undeva în inimă, un 
lucru mic, liniştit, pe care numai noi îl împărtăşeam. 

În cele din urmă, am văzut în faţă terenul vast. Pe pavaj 
zăceau abandonate avioane ruginite. Peste tot erau 
împrăştiate cărucioare metalice, unele goale şi deformate, 


altele pline cu valize şi haine boţite şi decolorate. Pe o placă 
metalică de pe clădire scria AEROPORTUL MECARRAN. 

Caleb a luat-o spre dreapta. L-am urmat, traversând 
parcarea acoperită de nisip, întorcându-mă din când în 
când, În căutare de soldaţi. Aeroportul erau pustiu. Câteva 
cărţi de joc decolorate zburau în vânt. El a dispărut într-o 
clădire lungă din piatră, iar eu l-am urmat, aşteptând 
câteva minute înainte să intru. 

Înăuntru, avioanele întunecate se înălţau deasupra mea, 
pe lateralele lor scriind cu litere roşii şi albastre 
AMERICAN AIRLINES. Nu mai văzusem avioane decât în 
cărţile pentru copii, şi auzisem cuvintele Profesoarelor 
despre zborurile de pe o coastă pe cealaltă. 

Din întuneric s-a auzit vocea lui Caleb: 

— Pssst! 

Era ascuns după o scară cu roţi, nu prea înaltă, din metal. 

M-am dus la el. Am pornit spre fundul hangarului, pe 
lângă perete, el ţinându-mă cu braţul pe după umeri. 

— Deci aici vii în fiecare zi... am spus, privind avioanele 
masive de peste patruzeci de metri lungime. 

Aripile lor de metal erau ruginite, iar vopseaua albă 
scorojită pe alocuri. 

— În unele zile. Momentan, lucrările pe şantier sunt 
oprite, dar, în urmă cu o săptămână, în fiecare dimineaţă, 
aici se găseau circa cincizeci de oameni. 

Am mers spre o uşă aflată pe peretele din spate. 

— Oamenii vin de peste tot de la Periferie pentru a lucra în 
schimburi, peste programul normal de lucru pe care se 
preesupune că-l efectuează în centrul Oraşului. Regimul a 
derulat un program de demolări, la aproape un kilometru 
înspre est. În timpul zilei este atât de mare zgomotul, încât 
de-abia îţi poţi auzi propriile gânduri, dar asta acoperă 
zgomotele de foraje şi de lovituri de ciocan. 

Caleb a bătut de cinci ori la uşă. Un bărbat cu barbă şi-a 
scos capul pe uşă, având legată în jurul frunţii o bandana 
roşie. Partea din faţă a tricoului îi era udă de transpiraţie. 


— Dar nu trebuia să ai o întâlnire amoroasă în seara asta? 
A întrebat el. 

Apoi a observat că stăteam în spatele lui Caleb, şi un 
zâmbet i s-a întins pe faţă. 

— Aaaaa... Tu trebuie să fii frumoasa Eve! 

A făcut un adevărat spectacol de plecăciuni, punând o 
mână pe podea. 

— Ce mai primire, am spus, făcând la rândul meu o 
reverență. 

Nu-mi spusese Genevieve, şi l-am îndrăgit imediat pentru 
asta. 

— Ele Harper, a zis Caleb. Supraveghează săpăturile în 
timp ce eu merg la celelalte şantiere. 

Harper a deschis uşa doar atât cât să ne putem strecura 
înăuntru. Mica încăpere era luminată de felinare. Alte doua 
persoane, un bărbat şi o femeie cam de treizeci de ani, 
stăteau la o masă, aplecaţi asupra unei coli mari de hârtie. 
Când am intrat, m-au privit cu ochii reci. 

— N-am mai fost pe-afară de la unu, a continuat Harper. 

Era un bărbat mai scund, căruia îi atârna burta peste 
curea, şi era îmbrăcat cu un tricou cu două mărimi mai 
MICI. 

— În seara asta se văd stelele? Luna? Ochii lui de un 
cenuşiu-deschis se mutau de la Caleb la mine. 

— Nu m-am uitat în sus, am spus, cerându-mi oarecum 
scuze. 

Fusesem prea concentrată să-mi ţin chipul ascuns, 
trăgându-mi şapca în jos, peste ochi. 

Harper şi-a şters sudoarea de pe frunte. 

— Ea nu s-a uitat în sus! M-a necăjit el. Singurul lucru tare 
în legătură cu acest oraş îl constituie luminile. Însă face să 
fie dificil să vezi constelaţiile. Totuşi, de la Periferie, poţi să 
ai o privelişte bună. 

— Harper se orientează după stele. Aşa a ajuns el iniţial în 
Oraş, a intervenit Caleb. 


În timp ce vorbea îşi ţinea mâna pe spatele meu, şi mă 
mângâia. 

— Bătrâne, care-i lucrul pe care-l ziceai mereu? 

Harper şi-a lăsat capul pe spate şi a izbucnit în râs. 

— Bătrân eşti tu, a mormăit el, trăgându-i lui Caleb un 
pumn în braţ. 

Apoi s-a uitat la mine, arătând cu degetul spre tavan 
pentru a întări cele spuse. 

— Există milioane de stele, fiecare strălucind şi arzând în 
acelaşi timp. Şi ele mor ca orice altceva - trebuie să le 
apreciezi înainte să dispară. 

— N-am să uit, am spus. 

Biroul larg era gol, cu excepţia mesei şi a unei grămezi de 
cutii. În podea se căsca o gaură de aproape o sută de 
centimetri în diametru. Am rămas acolo, aşteptând ca 
ceilalţi doi să mă privească şi ei, dar aceştia erau încă 
aplecaţi deasupra hârtiei, cu feţele pe jumătate luminate de 
felinare. 

— Nici un progres în legătură cu prăbuşirea? I-a întrebat 
Caleb. 

Bărbatul era înalt şi slab, şi avea ochelarii crăpaţi. Purta 
aceeaşi cămaşă de uniformă ca şi mine, mai puţin mânecile, 
care fuseseră sfâşiate. A clătinat din cap. 

— Ţi-am mai spus, nu discut asta în faţa ei. 

Caleb a dat să spună ceva, dar l-am întrerupt. 

— Eu am un nume, am spus, surprinsă la auzul propriei 
mele voci. 

Bărbatul îşi ţinea privirea asupra hârtiei, studiind schiţele 
diferitelor clădiri din Oraş, lângă care se găseau mâzgălite 
cu cerneală albastră nişte însemnări. 

— Ştiam prea bine asta, a spus femeia, privindu-mă 
încruntată. 

Avea părul blond răsucit în dreaduri, iar pantalonii îi erau 
murdari de noroi. 

— Eşti Prinţesa Genevieve. 


— Nu-i corect, s-a repezit Caleb. V-am spus, puteţi avea 
încredere în ea. Ea e rudă cu Regele aşa cum sunt şi eu. 

În timp ce-mi aminteam de după-miaza care trecuse, 
stomacul mi s-a strâns ghem. Nu m-am ferit când m-a 
îmbrăţişat, şi m-am simţit apropiată de el când am vorbit 
despre mama. O parte din mine încă se întreba dacă eram, 
poate, vinovată de ceva. 

Cuplul s-a întors la schiţe. 

— Lasă-le ceva timp, a şoptit Harper, bătându-l pe Caleb 
pe spate. 

Apoi s-a uitat la mine. 

— Dacă Caleb zice că pot să am încredere în tine, atunci 
am încredere în tine. N-am nevoie de mai multe dovezi. 

— Îţi mulţumesc, a zis Caleb, apucându-l pe Harper de 
braţ. Harper a fost unul dintre cei care a început 
construcţia tunelurilor. Şi-a dat seama că am putea folosi 
canalele de inundare ca punct de pornire. O parte dintre 
ele s-au prăbuşit sau sunt instabile, majoritatea din cauza 
demolărilor Regelui. Săpăm în mod constant printre 
dărâmături, sau descoperim părţi dintre ele blocate. La 
acesta aproape că am ajuns până la zid, dar am dat peste o 
secţiune întreagă care s-a prăbuşit. 

Harper şi-a ridicat cureaua. 

— E prea dens pentru a săpa prin el. Trebuie să gândim 
un traseu alternativ prin canalele de inundare. Fără hărţile 
sistemului de drenaj, pur şi simplu orbecăim în întuneric. 

— Aceasta este intrarea în primul tunel, a spus Caleb, 
arătând spre gaură. 

În spatele nostru, cei doi erau aplecaţi asupra lucrului lor. 

— Încercăm să menţinem hangarul aşa cum era când l-am 
găsit; în caz că apar trupele pe-aici. Scoatem molozul în 
zori, cate puţin o dată, şi reluăm treaba în seara următoare 
- sau cel puţin aşa obişnuiam. 

— Unde se construiesc celelalte două tuneluri? Am 
întrebat. Cine lucrează la ele? 


Bărbatul şi femeia şi-au ridicat capetele la auzul vocii 
mele. 

— Te rog să nu răspunzi, a spus bărbatul pe un ton neutru 
după care a netezit hârtia cu ambele mâini. 

M-am încordat toată. 

— Ştiţi bine că eram orfană, am spus. Până acum câteva 
zile am crezut că ambii mei părinţi sunt morţi. Nu sunt 
pion. Am prietene care încă sunt închise în acele Şcoli... 

— Ai luat parte la paradă, nu-i aşa? M-a întrerupt bărbatul 
cu ochelarii crăpaţi. 

Îmi vedeam umbra oglindită în lentilele lui, o siluetă 
întunecată contrastând cu lumina portocalie a felinarelor. 

— Nu erai sus pe scenă scenă, în faţa tuturor rezidenţilor 
Oraşului, cu rânjetul ăla stupid pe faţă? Spune-mi că nu erai 
tu. 

Caleb a făcut un pas în faţă, ridicând mâna pentru a mă 
apăra de acuzaţiile bărbatului. 

— Ajunge, Curtis! N-o luăm de la capăt cu asta, nu acum. 

Dar eu m-am strecurat pe sub braţul lui, incapabilă să mă 
opresc. 

— Nu mă cunoşti, am spus, încercând să-mi păstrez vocea 
egală. Am ridicat degetul spre faţa lui. Ai fost în acele Şcoli? 
Te rog, de vreme ce pari să ştii atât de multe, spune-mi cum 
e acolo. 

Bărbatul s-a dat înapoi, dar continua să mă privească 
refuzând să se uite în altă parte. 

Am fi putut sta aşa ore-n şir, privindu-ne, dar Caleb m-a 
luat de braţ, trăgându-mă deoparte. 

— Hai să plecăm de-aici, a şoptit el. 

L-a salutat pe Harper, şi apoi am intrat din nou în hangar, 
uşa închizându-se în urma noastră. 

— N-ar fi trebuit să te-aduc aici. Curtis şi Jo au fost buni cu 
mine încă de când am sosit - ei au fost cei care mi-au găsit 
un loc unde să stau, care mi-au luat apărarea când ceilalţi 
nu erau siguri dacă să mă lase să conduc săpăturile. De 


obicei nu sunt aşa, numai că au văzut ce li se întâmplă 
disidenţilor care sunt descoperiţi. 

— Urăsc felul în care m-au privit, am murmurat. 

Am mers prin depozitul tăcut, pe sub pântecele ruginite 
ale avioanelor. Când am ajuns la uşă, Caleb s-a oprit, 
punându-mi palma pe obrazul lui. 

— Ştiu, a zis el, lipindu-şi fruntea de-a mea. Îmi pare rău. 
S-ar putea ca niciodată ei să nu aibă încredere deplină în 
tine. Dar eu am - şi asta-i ceea ce contează. 

Am rămas acolo o clipă, respiraţia lui încălzindu-mi pielea, 
degetele lui mângâindu-mi obrazul. 

— Ştiu, a fost tot ce-am reuşit să spun. 

Ochii mi se umpleau de lacrimi. lată-ne aici, la kilometri 
distanţă de buncăr, de Califia, şi încă nu exista nici un loc 
pentru noi doi. Alergam dintr-o lume într-alta, el în a mea, 
eu în a lui, dar nu reuşeam niciodată să fim cu adevărat 
împreuna în niciuna dintre ele. 

Caleb s-a uitat la ceasul al cărui cadran era crăpat în două. 

— Poţi să mergi pe cea de-a doua stradă, paralelă cu 
artera principală. Coteşte prin vechea piaţă hawaiană 
pentru a te întoarce. E pustie la ora asta din noapte. 

M-a privit în ochi. 

— Nu-ţi face griji, Eve, a adăugat el. le rog, nu-ţi face griji 
în legătură cu ei. Ne vedem mâine-seară. 

Mi-am lipit buzele de ale lui, simţindu-i degetele pe piele. 
Le-am ţinut acolo, dorindu-mi ca îngrozitorul, neplăcutul 
sentiment să scadă în intensitate, dorindu-mi să fi fost din 
nou pe doc cu acele două cuvinte plutind între noi. 

— Pe mâine, am repetat, în timp ce Caleb îmi strecura în 
buzunar o altă hartă împăturită. 

M-a sărutat de rămas-bun - degetele, mâinile, obrajii şi 
fruntea. Am rămas acolo pentru o clipă. Restul lumii părea 
tare departe. 

Dar când am pornit să traversez Oraşul, singură cu 
excepţia sunetului propriilor mei paşi, am auzit din nou 
cuvintele lui Curtis şi Jo. M-am imaginat susţinându-mi 


cazul într-o încăpere imaginară, explicând locul meu de la 
Palatceva de care nici măcar eu nu eram pe deplin sigură. 
M-am gândit la Charles abia după ce am trecut de fântâna 
largă, cu a ei suprafaţă sticloasă şi liniştită. l-am văzut 
chipul în seră, în acea după-amiază, în timp ce arăta spre 
domul din sticlă, descriindu-şi toate planurile legate de 
restaurare. 

Am urcat scările în fugă, sărind câte două trepte deodată, 
ignorând durerea din picioare. Am parcurs rapid cincizeci 
de etaje, corpul meu fiind înviorat de gândul neaşteptat. În 
sfârşit, puteam face ceva. 

Tatăl tău stabileşte mai întâi care sunt clădirile care 
urmează să fie restaurate, a zis Charles, împrăştiind 
fotografiile pe masă. Facem un tur al locului, măsurăm, 
vedem în ce stare se află. Apoi parcurg toate informaţiile pe 
care le-am recuperat de dinainte de molimă - planuri ale 
etajelor, proiecte, fotografii - pentru a afla despre starea 
originală a clădirii, pentru a decide ce poate fi restaurat şi 
ce trebuie demolat. 

Am încuviinţat cu o mişcare a capului, ochii mei privind 
spre fişetele din cealaltă parte a încăperii. Apartamentul de 
la etajul al treizecilea fusese transformat în birou pentru 
Charles. Patul şi noptierele fuseseră înlocuite cu dulapuri 
mari, iar biroul se afla în faţa unui perete din sticlă care 
dădea spre bulevard. Pe o masă lungă din lemn erau 
aşezate machete, versiuni miniaturale ale câtorva dintre 
şantierele pe care le văzusem în centrul Oraşului: sera 
terminată într-o cupolă, grădinile hotelului Veneţia, şi 
grădina zoologică Grand. O încăpere alăturată, mai mică, 
adăpostea şi mai multe machete, clădite unele peste altele. 
La micul dejun din acea dimineaţă îl rugasem să-mi 
prezinte biroul. Chipul lui Charles se luminase. Regele ne 
îndemnase să mergem, cu toate că farfuriile noastre încă 
erau pe masă, şi mâncarea era fierbinte. 

Am ales o altă fotografie a unui montagne russe şi a unei 
arcade din vechiul New York. 


— E fascinant, am zis. 

Fotografia veche, uzată, înfăţişa oameni aşezaţi la locurile 
lor, legaţi cu centuri, ţipând, cu obrajii în bătaia puternică a 
vântului. Era fascinant să vezi lumea aşa cum fusese 
cândva, cu atâţia ani în urmă. Dar era imposibil să o priveşti 
fără să te gândeşti cum de am ajuns aici, acum - la băieţii 
din buncăr sau la cicatricele care-i brăzdau spatele lui Leif. 

— Mă bucur să aud că spui asta, a zis Charles. Aş putea 
vorbi despre aşa ceva ore în şir. Uneori mă tem că te 
plictisesc. 

Am hohotit uşor, amintindu-mi de una dintre replicile 
Profesoarei Fran. 

— Numai oamenii plictisitori se plictisesc, mi-am şoptit în 
barbă. 

Am întors o fotografie, încercând să descifrez scrisul 
mâzgălit de pe spate. Când mi-am ridicat privirea, Charles 
se uita la mine. 

— Profesoarele obişnuiau să spună asta. 

Am ridicat din umeri. 

— Ştiu, e caraghios. 

— Profesoarele, a zis el. Bine. Tocmai mi-am dat seama că 
n-am vorbit niciodată despre Şcoala ta. 

— Dacă n-ai nimic drăguţ de spus, nu mai spune nimic, am 
adăugat, arătând cu fotografia spre el. Ăsta e un alt lucru 
pe care obişnuiau să-l repete. 

Am privit dincolo de cadrul uşii. În cealaltă încăpere 
existau foarte multe documente, hârtii în stive înalte în 
colţuri, planuri ale celor mai multe dintre clădirile din 
centrul Oraşului. Probabil că existau şi mai multe informaţii 
aici, ceva ce i-ar putea fi de folos lui Caleb - trebuia doar să 
le descopăr. 

— Dar tu ai fost şefa de promoţie. 

Mi-a luat fotografia din mână şi a pus-o jos. Brusc, m-am 
simţit ciudat. Chiar expusă, acum că nu mai aveam nimic de 
făcut cu mâinile. 

— Cumva, chestia asta trebuie să te fi bucurat. 


— Asta s-a întâmplat cât timp am fost acolo, am spus, 
ştiind că nu puteam să-i dezvălui adevărul chiar acum. 

Despre cum Profesoarele noastre ne răstălmăciseră 
lecţiile. Despre prietenele mele care încă erau închise acolo. 
M-am dus la biroul lui, pretinzând că mă uit la o minge de 
baseball care era aşezată pe o grămadă de caiete cu foile 
desprinse. 

Toată suprafaţa era acoperită cu hărţi. Pe fereastră erau 
lipite tot felul de notițe mâăzgălite. 

— Îţi place prespapierul meu? A întrebat el, arătând spre 
acesta. Dacă te uiţi cu atenţie, poţi vedea petele de iarbă. 
Este unul dintre puţinele obiecte pe care le păstrez de când 
eram puşti. 

L-am ţinut în mână o clipă, studiind cusăturile de un roşu 
pal care se desfăcuseră pe alocuri. 

— Unde-ai crescut? 

Şi-a întins mâinile, făcându-mi semn să i-l arunc. 

— Într-un oraş din nordul Californiei. În timpul migraţiei 
existau transporturi guvernamentale, camioane care 
efectuau călătorii încoace, săptămână de săptămână. A 
durat aproape două zile fără opriri. Încă de la început, a 
trebuit să fim cu toţii consultaţi de un doctor. 

I-am aruncat prespapierul cu o mişcare lentă. M-am 
gândit la aripa pentru carantină de la Şcoală, la sentimentul 
de însingurare din timpul primelor două săptămâni. 
Profesoarele obişnuiau să ne vorbească numai prin geamul 
unei uşi. Eram atât de mică, dar încă îmi amintesc cum mă 
verificam singură în fiecare dimineaţă, căutându-mi pe piele 
orice semn al vânătăilor specifice molimei. 

— Ne-au dat măşti să ne acoperim gura, a continuat 
Charles. Îmi amintesc că aveam cincisprezece ani şi mă 
uitam în jurul meu la toţi aceşti oameni fără chip, cei mai 
mulţi călătorind numai spre Oraş. Era ireal. 

Mi-a aruncat prespapierul înapoi. 

— Cum era Oraşul în acei primi ani? 


Am răsucit obiectul, frecând petele de iarbă cu degetul 
mare. 

— Deprimant, a spus el. Încă devastat. Oamenii veniseră 
de peste tot. Unii dintre ei merseseră pe jos săptămâni 
întregi, riscându-şi vieţile pentru a ajunge aici. Nu era locul 
strălucitor pe care şi-l imaginaseră. 

S-a îndreptat spre dulapurile din cealaltă parte a 
încăperii. L-am urmat, recunoscătoare, când a deschis unul 
dintre sertarele largi, lăsând la vedere toate hârtiile de 
dinăuntru. 

— În acei primi ani când ne-am aflat aici, n-am văzut decât 
potenţialul. Eram conştient că voiam să fac ceea ce făcuse şi 
tatăl meu, să lucrez cu el într-o bună zi. Centrul Oraşului se 
schimba, clădire după clădire. Chiar puteai să simţi 
tristeţea care se ridica pe măsură ce oamenii se instalau 
aici, pe măsură ce Oraşul începea să semene tot mai mult 
cu lumea de dinainte. În mod evident, e un proces care se 
află în plină desfăşurare. Încă îi insuflăm viaţă cu 
restaurante şi distracţii. Dar am mai găsit şi alte idei... 

Fiecare sertar era etichetat. Pe câteva scria periferia cu 
diferite direcţii - nord-est, sud-est, nord-vest, sud-vest. 
Altele erau numite după vechile hoteluri: câte două sertare 
pentru Veneţia, Mirage, Cosmopolitan şi Grand. 

— Când au început construcţia, au transformat fiecare 
peluză şi teren de golf din Oraş în grădini care puteau fi 
utilOzate. Care ne trebuiau, da, a zis Charles, frunzărind 
printr-un teanc de hârtii din sertar. Dar publicul nu are 
acces la acelea. Acum avem apă curată, posibilitatea de a 
întreţine plantele. Am vrut să creez spaţiu exterior pentru 
toată lumea. 

A întins o coală de hârtie pe masă. 

M-am uitat fascinată la întinderea uriaşă de verde, 
întreruptă pe alocuri de alei şerpuitoare. Copacii erau 
desenaţi În detalii minuţioase, trunchiurile întinzându-se 
deasupra heleşteielor şi grădinilor de piatră. Lacul uriaş din 
centru era înconjurat de trei clădiri din piatră. Mi-am trecut 


degetele peste urmele uşoare de creion. Era un desen la fel 
de bun ca acelea pe care le făcusem la Şcoală. 

— Tu ai schiţat asta? 

— Nu fi atât de surprinsă, a râs Charles. Dacă va fi vreo 
dată construit, se va întinde pe patru sute de acri. Cel mai 
mare parc din interiorul zidurilor Oraşului. 

Toate florile şi toţi copacii erau desenaţi cu atenţie. Pe un 
heleşteu pluteau bărci. Pe maluri existau pâlcuri de flori 
roşii şi galbene. Una dintre clădiri era marcată drept 
CENTRU DE RECREERE; ALIA, MUZEUL DE ISTORIE 
NATURALĂ. 

O a treia avea o curte interioară şi scaune. 

— O bibliotecă, am spus, incapabilă să-mi rețin un zâmbet. 
Nu mai e niciuna în Oraş? 

— Am restaurat una dincolo de drumul principal, dar e 
mică şi întotdeauna supraaglomerată. Aceasta ar urma să 
aibă patru etaje, cu vedere spre apă. E doar o chestiune de 
sortare a cărţilor recuperate. Există o clădire întreagă, 
plină de cărţi, la trei străzi spre est. 

Charles a indicat spre încăperea din spatele lui. 

— Am macheta pe undeva - ai vrea s-o vezi? 

S-a uitat lung la mine, cu ochii lui albaştri larg deschişi 
Semăna cu una dintre păpuşile de pe patul lui Lilac din 
Califia, cu maxilarul lui pătrăţos şi cu trăsăturile puternice, 
cu ciulul de păr negru bine pieptănat. Eram conştientă că 
era chipeş într-un mod obiectiv. Era limpede după felul în 
care Claea îi arunca priviri furişe, sau după cum şuşoteau 
grupurile de femei atunci când trecea el. Dar, ori de câte ori 
îl vedeam, îmi amintea de tatăl meu, de zidurile Oraşului 
care se ridicau înân jurul nostru, închizându-ne înăuntrul 
lor. 

— Mi-ar plăcea, am spus. 

De-ndată ce a dispărut în încăperea aglomerată, m-am dus 
la dulapuri, trecându-mi degetele peste etichetele de pe 
fiecare sertar. Primul conţinea hârtii care proveneau de la 
vechile hoteluri. Următorul avea planurile unei clădiri de 


spital, un altul, de la două şcoli care fuseseră restaurate în 
Oraş. Existau unele marcate cu ceva numit Planet 
Hollywood. Am îngenuncheat, studiind ultimele sertare. 
Charles foşnea ceva în cealaltă încăpere, căutând printre 
machetele îngrămădite, paşii lui făcându-mi inima să-mi 
bată mai repede. 

— Unde-o fi? Am şoptit, citind etichetele. 

Trei dintre sertarele de mai jos erau marcate PLANURI 
DE URGENŢĂ. L-am deschis pe primul şi am început să 
caut prin conţinutul acestuia, hârtii înfăţişând porţi în 
ziduri, inventare ale depozitelor de la Periferie - rezerve 
medicale, apă îmbuteliată, conserve. Niciunele nu înfăţişau 
tunelurile de Inundare. 

Paşii lui Charles s-au oprit pentru o clipă, apoi au pornit 
iar crescând în intensitate pe măsură ce se apropia de uşă. 
Am deschis ultimul sertar. Neavând timp de gândit, pur şi 
simplu am rulat tot teancul de hârtii pe cât de strâns am 
putut şi mi l-am vârât în cizmă. Am închis sertarul şi m-am 
ridicat în picioare exact când Charles a revenit în încăpere. 

— Aceasta, a zis el, punând macheta pe masă, ar trebui să 
te ajute să-ţi faci o părere. 

Mi-am şters fruntea, sperând că n-a observat stratul fin de 
transpiraţie de pe pielea mea. Versiunea miniaturală a 
parcului ocupa jumătate de masă, clădirile fiind alcătuite 
din bucățele de lemn. Vopseaua albastră întărită forma 
heleşteiele liniştite. Terenul era acoperit cu scame verzi de 
culoare muşchiului. Charles continua să privească, când la 
mine, când la machetă, ca şi când aştepta un fel de 
aprobare. 

— E grozav, chiar e, am spus, încercând să-mi menţin 
vocea calmă. 

Dar cu planurile îndesate în cizmă, voiam pur şi simplu să 
fiu din nou singură. 

— Mai sunt, a adăugat el, arătând peste umăr spre încape 
rea alăturată. Obişnuiam să le construiesc împreună cu 
tata. Pot să ţi le arăt pe celelalte... 


— E-n regulă, am spus imediat, îndepărtându-mă. Zău că 
trebuie să mă întorc. 

Chipul lui Charles s-a schimbat, zâmbetul dispărându-i 
brusc. Părea afectat. 

— Bine. Atunci rămâne pe altădată, a spus el, oftând. 

Privirea lui o căuta pe a mea, căutând cu disperare şi 
altceva. 

— Mâine, am spus eu în cele din urmă, cedând în faţa 
vinovăţiei copleşitoare. 

Am încercat să-mi reamintesc că el lucra pentru tata. Că 
noi petrecuserăm numai câteva ore împreună - foarte, 
foarte puţine - şi că poate el avea propriile motive pentru a- 
mi căuta compania. 

— Îţi promit. 

Am pornit spre uşă, lăsându-l acolo, cu faţa pe jumătate 
luminată de soarele care se strecura printre jaluzele. Un 
soldat mă aştepta pe coridor. M-a urmat în lift, şi apoi sus, 
la etajele superioare ale Palatului. 

Când am rămas singură în apartamentul meu, m-am 
aşezat pe podea şi mi-am scos cizmele. Pe măsură ce 
făceam ordine printre hârtiile subţiri, orice urmă de 
vinovăţie aş fi simţit faţă de dezamăgirea lui Charles a 
dispărut. Acolo, pe numai zece pagini din întregul teanc, 
erau schiţele tunelurilor. Deasupra scria, cu caractere 
frumoase, perfecte: SISTEMUL DE DRENAJ DIN LAS 
VEGAS. 

— Nu trebuia să faci asta, a spus Caleb când am ajuns în 
capul scărilor motelului. 

M-a luat de mână, m-a tras spre el, cuprinzându-mi umerii 
cu braţele. 

— Dar mă bucur c-ai făcut-o. 

Din celălalt capăt al coridorului plutea înspre noi o muzică 
în surdină. Merseserăm prin Periferie spre apartamentul lui 
Harper, căutându-i pe Jo şi Curtis. Acum stăteam la ultimul 
nivel al motelului şubred. Peste tot erau împrăştiate fise de 
plastic decolorate. Curtea era plină de scaune stricate. 


Undeva mai jos, un bărbat îşi îmbăia copilaşul în cada pe 
jumătate plină, folosind o cutie veche de suc pentru a-i clăti 
săpunul din păr. 

Caleb m-a condus pe coridor. Am mers pe lângă perete, 
ascunşi sub paravan. În celelalte încăperi erau câteva 
lumini aprinse, vizibile prin ferestrele acoperite cu prelate 
şi cearşafuri rupte. Caleb a bătut de cinci ori la ultima uşă 
de pe hol, în acelaşi mod în care o făcuse la hangar. 
Înăuntru era Harper, râsul lui sănătos rupând tăcerea. 

— lar voi doi. 

Harper a rânjit, deschizând uşa. Purta un halat lung, 
albastru, iar pe dedesubt un maiou cenuşiu. 

— Ce căutaţi aici? 

Ne-a condus înăuntru, verificând să se asigure că nu ne 
văzuse nimeni. Încăperea era plină de saltele uzate şi de 
teancuri de ziare din Oraş. Curtis şi Jo stăteau aşezaţi pe 
nişte lăzi din lemn, şi beau dintr-o cană un lichid de 
culoarea chihlimbarului. Când m-a văzut, Curtis a lăsat 
cana jos. În spatele ochelarilor cu lentile groase, ochii lui 
erau doar două mici pete negre. 

— Am un cadou pentru tine, am spus eu, incapabilă să-mi 
rețin zâmbetul. 

Am îngenuncheat şi mi-am desfăcut fermoarul cizmei, 
intânzându-i lui sulul de hârtii. 

Jo l-a ajutat pe Curtis să le întindă pe podea. 

— Astea sunt ceea ce cred eu că sunt? A întrebat ea, 
răfoind paginile. 

— Unde le-ai găsit? 

Curtis a tras una de la baza teancului, urmărind schiţele 
cu degetul. A privit pieziş către Jo, iar apoi a zâmbit. Şi-a 
acoperit apoi gura, ca şi când ar fi încercat să-şi ascundă 
zâmbetul. 

— Nu pot să cred! 

Cred că ceea ce vrei tu să spui de fapt este „Mulţumesc“, l- 
am corectat eu. 


Harper a scos un chicotit şi mi-a făcut din ochi în semn de 
aprobare. 

— Aici e locul prăbuşirii, a şoptit Jo, arătând spre un punct 
de pe hartă. 

Şi-a mutat degetul pe partea opusă. 

— Trebuie să accesăm acest tunel spre est, a continuul ea. 
Şi în tot acest timp am crezut că trebuie să continuăm să 
săpăm spre nord. 

Pe o plită aflată lângă frigider fierbea o oală şi aburii 
umpleau aerul cu un miros puternic, condimentat. Harper 
se mişca prin bucătăria improvizată, luând încă o cană şi 
turnând conţinutul în pahare, pentru Caleb şi pentru mine. 

— Te-ai descurcat bine, a şoptit el, întinzându-mi unul. 

— Eve le-a furat din biroul lui Charles Harris, a adăugat 
Caleb, ca şi când acest lucru putea să confere un înţeles şi 
mai profund. 

Până şi Jo a râs. 

— Acel Charles Harris? Şeful Dezvoltării? 

Am dat din cap, luând o gură din băutură. Avea un gust 
asemănător berii pe care o făceau în Califia. 

— Vi le-am adus cât de repede am putut. 

L-am privit lung pe Curtis, aşteptând ca el să vorbească - 
să spună mulţumesc, să-şi ceară iertare, orice - dar el nu-şi 
lua privirea din hârtii, studiind noul traseu. A durat ceva 
timp până când ne-a privit. 

Noi îl urmăream cu toţii. S-a uitat în jur şi a ridicat din 
umeri. 

— Tu eşti fiica Regelui, a spus el, potrivindu-şi ochelarii pe 
nas. La ce te-aştepţi? 

Jo s-a uitat la mine, cu ochii ei conturaţi cu dungi groase 
de tuş. 

— Am greşit. 

Ea a privit pieziş spre Curtis. 

— E greu de ştiut în cine să ai încredere. Tocmai i-am 
pierdut pe câţiva dintre ai noştri din cauza scurgerilor de 
informaţii. 


Harper s-a aşezat lângă mine, cuprinzându-mi umerii cu 
braţul. 

— Ăsta-i felul lor de-a spune „îmi pare rău”, a şoptit el, 
luând o înghiţitură din băutura lui. 

— Cu noile planuri, nu poate să dureze mai mult de-o 
săptămână, a intervenit Caleb. 

A îngenuncheat lângă Curtis şi a trasat cu degetul distanţa 
spre zid. 

— L-am alertat deja pe Moss, aducându-i la cunoştinţă că 
de mâine vom înainta cu lucrările. Elia legătura cu 
Cărarea. 

— Până după-amiază pot să fac rost de treizeci de 
muncitori a zis Jo, privindu-şi ceasul. 

Dreadurile îi erau legate la spate cu o panglică roşie. 

— Persoanele contactate vor veni să preia schimbul de 
noapte. 

— Curtis, sunt încredinţat că ai să conduci lucrările de 
construcţie în timp ce eu voi fi pe celălalt şantier mâine- 
dimineaţă, a adăugat Caleb. 

Curtis a rulat hârtiile şi le-a îndesat în rucsacul lui. A dat 
din cap a încuviinţare, privirea lui trecând de la Caleb la 
mine. 

— Ceea ce înseamnă, a zis Harper, sărind de pe saltea, că 
în loc să plângem, trebuie să sărbătorim. 

S-a îndreptat spre o combină stereo de pe şifonier şi a pus 
un disc asemănător cu cele pe care le văzusem la Şcoala, În 
cameră s-a revărsat o muzică în surdină, un cântec 
caraghios cu un bărbat care rostea versurile. He did the 
mash, spuneau acestea. He did the Monster Mash. The 
Monster Mash. It was a graveyard smash! 

Caleb a râs. 

— Harper, ce-i asta? A întrebat el. 

Harper a tras un şut câtorva cămăşi boţite pentru a 
improviza un ring de dans. 

— Ăsta e singurul CD pe care-l am şi care funcţionează. 
Cântece de Halloween sau nu, tot muzică e. 


Harper s-a întors, berea agitându-se în pahar în timp ce o 
trăgea pe Jo pentru a dansa. Ea a făcut un pas în lateral, 
călcând peste câteva ziare boţite, râzând în tot acest timp. 
Eu m-am aşezat pe saltea, privind cum Caleb li s-a alăturat, 
bâţâindu-şi fără prea mare tragere de inimă şoldurile, spre 
încântarea lui Harper. 

— luhuu! A strigat Harper. Aşa te vreau! 

Mi-a trebuit o clipă să-mi dau seama că lângă mine se 
aşezase Curtis. 

— N-am avut încredere în tine, a spus el, atât de şoptit, 
încât de-abia l-am putut auzi din cauza muzicii. Am muncit 
la acel tunel în ultimele trei luni şi, datorită ţie, s-ar putea 
chiar să şi terminăm. Mi-a întins mâna. Acum eşti una de-a 
noastră. 

I-am strâns mâna. 

— Mereu am fost, i-am spus. O fi Regele tatăl meu, dar am 
fost în sălbăticie, la Şcoli. Ştiu ce-a făcut. 

Muzica a umplut cămăruţa. Curtis a tăcut pentru o clipă, 
gândindu-se la cele spuse de mine. 

— Durează cam mult până când pot să mă încred în 
cineva. Cei mai mulţi oameni de la Periferie nici măcar nu- 
mi cunosc adevăratul nume. 

— Terminaţi cu pălăvrăgeala! Ne-a întrerupt Harper. 

M-a înşfăcat de braţ şi m-a ridicat de pe saltea. M-a răsucit 
o dată, rapid, nefiind prea sigur pe picioare din cauza berii. 

— Hai să ne distrăm o noapte. Vino, Curtis - în picioare, 
omule! Dacă nu, o fac - mă jur, l-a ameninţat el, apucând 
cordonul halatului, gata să-l desfacă. 

Curtis şi-a ridicat mâinile ca semn că se predă. S-a 
alăturat şi el, dansând caraghios prin încăperea 
aglomerată. Caleb m-a luat de mână, m-a rotit într-o 
piruetă, atât de repede, încât am simţit cum mi se ridică 
stomacul. M-a privit cu ochii lui verzi, feţele noastre 
aflându-se la câţiva centimetri una de cealaltă în timp ce am 
rămas acolo pentru o secundă, ascultând refrenul 
caraghios. 


S-a aplecat, lipindu-şi buzele de urechea mea. 

— Vrei să mergem? M-a întrebat. 

Mi-a zâmbit, acelaşi zâmbet pe care îl văzusem de-atâtea 
ori până atunci. lubeam fiecare părticică din el. Mirosul 
pielii lui, cicatricea de pe obraz, felul în care mă apăsa cu 
degetele pe spate. Modul în care putea să-şi dea seama ce 
gândeam doar privindu-mă. 

— Da, am spus în cele din urmă, simţindu-mi pielea 
fierbinte sub palma lui. Am crezut că n-ai să mă mai întrebi. 
Mâinile lui Caleb îmi acopereau ochii, îi simţeam palmele 
transpirate lipite de pielea mea. Îl ţineam de încheieturi, şi- 

mi plăcea felul în care simţeam cum mă cuprinde cu 
braţele, ghidându-mă înainte. Ne aflam undeva înăuntru, 
îmi puteam da seama, dar nu ştiam unde. 

— Acum? Am întrebat, încercând să nu-mi ridic vocea. 

— Nu încă, mi-a şoptit la ureche. 

Am continuat să păşim în întuneric. 

Curând, s-a oprit şi m-a făcut să mă întorc spre dreapta. 
Apoi şi-a luat mâinile de pe ochii mei. 

— E-n regulă, a şoptit el, punându-şi bărbia pe umărul 
meu. Acum poţi să priveşti. 

Am deschis ochii. Ne aflam într-un alt hangar, mult mai 
mare decât cel în care era ascunsă intrarea în tunel. 
Avioanele stăteau în şiruri, unele mari, altele mai mici, toate 
luminate de luna care se strecura pe ferestrele hangarului. 

— Aici locuieşti? L-am întrebat, uitându-mă la avionul de 
lângă noi. 

A apucat o scară din metal şi a tras-o, roţile ei ruginite 
scârţâind şi gemând la fiecare mişcare. 

— Harper l-a găsit pentru mine - el crede că voi fi mai în 
siguranţă aici. Se află pe cealaltă parte a aeroportului, 
vizavi de locul în care am fost ieri. 

A arătat cu un gest spre scară. 

— După tine. 

Am început să urc pe scara din metal, simţindu-mă mică 
faţă de dimensiunile avionului. Părea cu mult mai mare 


când stăteai chiar lângă el, cu aripile sale pe care puteau să 
stea întinşi zece oameni. Îmi amintesc de ziua în care 
citisem în împăratul muştelor despre prăbuşirea unui avion. 
Profesoara Agnes ne povestise despre avioanele care 
zburau deasupra oceanelor şi continentelor, despre faptul 
că prăbuşirile erau rare, dar fatale. Am făcut-o să ne spună 
totul - despre „însoţitoarele de zbor” care împingeau 
cărucioare pe culoar, servind băuturi şi mâncare, despre 
televizoarele încastrate în spătarul fiecărui scaun. În acea 
după-amiază, Pip şi cu mine ne-am întins pe iarbă, privind 
lung la cer, întrebându-ne cum era să atingi norii. 

Caleb a deschis o uşă ovală, pe care scria IEŞIRE DE 
URGENŢĂ, trăgând-o în afară şi în sus cu ambele mâini. 
Scaunele erau aliniate rând după rând, întinzându-se până- 
n coada avionului. Storurile din plastic erau trase. 
Felinarele erau aşezate pe tăvi pe spătarele scaunelor, dând 
o strălucire caldă întregului spaţiu. 

— N-am văzut niciodată interiorul unui avion, am spus 
urmându-l pe Caleb spre scaunele din faţă. 

Aici, spaţiile dintre scaune erau mai largi. Două erau 
lăsate în jos ca nişte paturi, pe fiecare dintre ele fiind puse 
pături vechi. Pe scaunul de alături se găsea un rucsac plin 
cu haine şi cu câteva ziare vechi. Cel de deasupra avea o 
poză cu mine la paradă sub care scria prinţesa genevieve 
salută cetăţenii. 

— Ia te uită cât spaţiu! 

M-am rotit cu mâinile întinse, şi tot n-am atins nimic. 

Caleb a trecut pe lângă mine, spre partea din faţă a 
avionului, sărutându-mă în acelaşi timp pe frunte. 

— Unde-ai vrea să zbori? Franţa? Spania? 

M-a luat de mână şi m-a condus în cabină, care era 
căptuşită cu panouri din metal şi cu o mie de cadrane 
minuscule. 

— Italia, am spus, punându-mi degetele peste ale lui, în 
timp ce el, aşezat pe scaunul din faţă, mişca o manetă de 
control. Veneţia. 


— Aha... Iţi doreşti o plimbare cu o gondolă adevărată a 
râs el. 

A tras un fletner de deasupra capetelor noastre, apoi un 
altul, prefăcându-se că pregătea avionul pentru decolare. 

Am luat un set de căşti şi mi le-am pus pe urechi. Am 
răsucit un buton din dreapta, apoi altul, în timp ce mă 
aşezam pe unul dintre scaune. 

— Cuplează-ţi centura de siguranţă, a zis Caleb. 

Mi-a încheiat centura, ţinând o mână pe şoldul meu. 

S-a aplecat în faţă şi a apucat manetele, prefăcându-se 
zboară. Am privit pe geam, scrutând hangarul întunecat ca 
şi când aş fi avut parte de cea mai spectaculoasă privelişte. 

— Mai întâi va trebui să facem o escală la Londra, a zis el, 
vocea lui reverberând în carlinga de metal. Să vedem Big 
Ben-ul. Apoi poate Spania - după aceea Veneţia. 

Am arătat spre pământul de dedesubt. 

— Totul pare atât de mic de aici de sus. 

M-am aplecat peste el, astfel încât să văd mai bine lumea 
imaginară de dedesubt. Turnul Stratosphere are un 
centimetru... 

— Priveşte, a zis Caleb, arătând spre geamul lateral. Se 
văd munţii. 

Şi-a pus mâna pe piciorul meu şi a zâmbit. 

— În sfârşit, suntem pe drum. 

Avionul se ridica, corpul meu cufundându-se în scaunul 
moale, iar Oraşul devenea din ce în ce mai mic, clădirile 
micşorându-se până ce dispăreau în depărtare. Pluteam, 
deasupra norilor, soarele aruncându-şi razele deasupra 
noastră. 

După o vreme, Caleb s-a aplecat şi mi-a dat deoparte părul 
de pe tâmple, sărutându-mi fruntea. Mi-a desfăcut centura 
de siguranţă şi s-a ridicat în picioare, trăgându-mă de pe 
scaun, cu mâinile pe şoldurile mele. Zâmbea ca pentru sine, 
cu ochii strălucitori în lumina felinarului, ca şi când ştia 
ceva ce eu nu ştiam. 

Mi-am scos căştile. 


— Ce este? L-am întrebat, încercând să-i surprind privirea. 

— Moss mi-a acordat permisiunea de a părăsi Oraşul, a 
spus el. De-ndată ce primul tunel e gata, mi-a spus că pot să 
plec. El crede că e prea periculos să mai rămân, să conduc 
săpăturile. Şi-au restrâns aria de căutare. Dacă el are 
nevoie de mine, mă întorc. 

Îmi tremurau mâinile. 

— Deci pleci? L-am întrebat, cu un fior în voce din cauza 
emoţiei. 

— Deci plecăm. 

M-a mângâiat pe obraz. 

— În caz că vrei să mergi. Vreau să mă duc înspre est, 
departe de Oraş. Va fi riscant, dar pretutindeni există 
riscuri. Vom fi din nou fugari, ceea ce niciunul dintre noi nu- 
şi doreşte, dar, te rog, măcar gândeşte-te la asta. 

N-am şovăit. 

— Desigur. 

Mi-am pus mâinile pe faţa lui, urmărind cum felinarul îi 
lumina pielea. 

— Nici nu se pune problema. 

S-a lipit de mine, m-a mângâiat pe spate, pe umeri, pe 
talie, trăgându-mă din ce în ce mai aproape. 

— Îţi promit că ne descurcăm noi cumva - vom găsi un 
mijloc de trai. 

Respira cu buzele lipite de gâtul meu. 

— Asta mi se pare OK. Restul e cam aiurea. 

— Deci lucrurile încep acum, am spus. Sunt aici. Sunt cu 
tine. Şi într-o săptămână plecăm. Nimic mai simplu de-atât. 

Caleb m-a ridicat şi m-a sprijinit cu spatele de peretele de 
metal. Mi-am încolăcit picioarele în jurul taliei lui. Şi-a lipit 
gura de-a mea, mi-a răvăşit părul cu degetele. Apoi, buzele 
mele şi-au croit drum spre pielea moale a gâtului său. 

Mâinile i-au alunecat pe trupul meu, au trecut peste vestă 
şi s-au oprit pe talie. 

M-a condus în cabina avionului. Fiecare centimetru din 
mine era treaz, obrajii îmi ardeau, şi simţeam cum sângele 


îmi pulsa până în vârful degetelor. Nu mă puteam abţine să 
nu-l ating. Îi mângâiam spatele, începând de sus, până jos, 
zăbovind cu plăcere cu degetele pe pielea lui. În avion era 
linişte, mâinile lui mă alintau în timp ce ne lăsam pe patul 
improvizat, suficient de mare încât să încăpem amândoi. Şi- 
a scos cămaşa şi a aruncat-o pe podea. Mi-am trecut mâinile 
peste pieptul lui, urmărindu-l cum se înfiora la atingerile 
mele. A gemut uşor. L-am îmbrăţişat şi am continuat 
mângâierile, simțind cum fiecare mişcare de-a mea îi 
produce plăcere. 

— E rândul meu, a şoptit el în cele din urmă, întinzând 
mâna spre nasturii vestei mele. 

I-a deschis unul câte unul. Apoi, cu mişcări lente, mi-a dat- 
O jos. A ajuns la cămaşa albă a uniformei. I-a descheiat încet 
toţi nasturii, după care a dat-o deoparte, lăsând la vedere 
sutienul negru pe care îl găsisem în debara în prima zi în 
care sosisem. Harta împăturită se afla încă acolo. 

M-a sărutat, neputând să-şi ascundă un zâmbet. Capul 
meu se odihnea pe braţul lui, obrazul lui era aproape lipit 
de al meu, în timp ce urmăream cu privirea cum îşi mişca 
mâna pe trupul meu. Îmi atingea pielea uşor cu degetele, 
iar eu simţeam o căldură care mă învăluia plăcut. Mi-a 
mângâiat sânii, răscolindu-mi toate simţurile. 

În clipa aceea, buzele noastre s-au atins. Îi simţeam 
respiraţia fierbinte în ureche, şoptind de-abia auzit. 'Te 
iubesc, te iubesc, te iubesc. A continuat să mă sărute şi să 
mă mângâie. În clipa în care l-am simţit deasupra mea, am 
rămas fără aer, iar lumea din jurul nostru parcă s-a 
prăbuşit. 

Întâi s-au năruit pereţii, apoi scaunele. Podeaua a căzut de 
sub noi, felinarele au dispărut. Vocile de la Şcoală au fost 
reduse la tăcere. Nu mai simţeam mirosul stătut al 
pernelor. Eram suspendaţi undeva în timp şi nu mai 
simţeam decât trupurile noastre îngemănate. 

Ne-a trezit ciocănitul în uşă. În avion era atât de întuneric, 
încât nu-l vedeam pe Caleb lângă mine. Îl auzeam doar şi îi 


simţeam mâinile care căutau cămaşa boţită pe lângă 
picioarele mele. Adormiserăm de numai câteva minute De- 
abia intraserăm în starea de plutire. 

— Cine e? Am întrebat, simțind cum mă cuprinde panica. 

— Nu ştiu, a şoptit Caleb. Repede - putem ieşi pe usa din 
spate. 

A pipăit în jur până mi-a găsit mâna. Căldura lui mă alina. 

Am bâjbâit după lucrurile noastre de pe podea. Ciocănitul 
continua, fiecare bătaie făcându-mi tot corpul să tresară. 

— Haide odată, omule! L-am auzit pe Harper strigând. 

Zgâlţăia ieşirea de urgenţă, încercând să o deschidă. 

— Eu sunt! Nu aveţi prea mult timp la dispoziţie. 

Caleb şi-a tras mâna dintr-a mea. Perna de lângă mine a 
zburat, iar el s-a ridicat brusc, lipăind cu picioarele desculţe 
pe culoar. Uşa s-a deschis în cele din urmă, aruncând un 
dreptunghi de lumină în interiorul avionului. 

— Ştiam eu, a bombănit Harper. 

Mi-am tras pătura în jurul meu, ferindu-mă de lumină, 
continuând să-mi caut hainele. 

— Ar fi trebuit să vin mai devreme. Când n-ai apărut la 
hangar, am ştiu că ceva nu este în regulă. E aproape opt şi 
jumătate. Ea trebuie să plece de-aici. 

Vedeam doar cum arăta cu degetul spre interiorul 
avionului. Mi-am pus pantalonii şi şosetele şi mi-am încheiat 
sutienul la spate. Mi-am vârât picioarele în cizmele negre, 
încheindu-mi cămaşa în timp ce porneam spre uşă. 

Opt treizeci. Probabil că Beatrice deja intrase în camera 
mea să mă trezească, trăgând de timp în vreme ce 
cameristele făceau pregătirile pentru micul dejun. În mai 
puţin de O jumătate de oră, Regele avea să intre cu paşi 
mari în sufragerie şi să se aşeze pe scaunul masiv din capul 
mesei de banchet. Micul dejun începea întotdeauna la ora 
nouă, nici un minut mai târziu. Întotdeauna. 

— Plec, am spus, cu gâtul uscat. 

M-am aplecat să ies pe uşă, strângându-i braţul lui Caleb 
în semn de rămas-bun. 


— Plec pe unde-am venit. 

Harper îşi frământa mâinile. 

Am ţâşnit pe scara de metal, bâjbâind prin buzunare în 
căutarea hărţii împăturite. 

— Aşteaptă! A strigat Caleb după mine. 

Şi-a încălţat pantoful în timp ce alerga, ţopăind, astfel, o 
bucată de drum. 

— Nu poţi să mergi pe acolo. Probabil au instalat puncte 
de control. Te conduc eu. 

A întins mâna ca să mă reţină. 

— Nu e nevoie să faci asta. 

Am scuturat din cap în timp ce porneam spre uşa han 
garului. Am alergat pe sub avioane, paşii noştri răsunând 
pe podeaua din beton. 

— Pentru tine e mult mai riscant. Nu vreau să te implici în 
asta. 

Dar oricum a venit după mine, păşind în urma mea în timp 
ce împingeam uşa şi ieşeam în lumina orbitoare. M a prins 
de braţ şi m-a tras înapoi. Privirile ni s-au întâlnit pen tru o 
fracțiune de secundă. 

— Nu pot să te las să pleci singură, a insistat el. 

Mi-a smuls harta din mână şi a rupt-o în două. 

— Te rog, urmează-mă! Rămâi la câţiva metri în spate. 

Şi a pornit grăbit prin Periferie, în timp ce din clăidirile 
vechi ieşea primul schimb de muncitori ai Oraşului. 
Dimineaţa era mai răcoroasă ca de-obicei, vântul ridica 
praful şi gunoaiele. Pe lângă noi a trecut în zbor o pungă de 
staniol pe care scria DORITOS. Ţineam capul plecat, la fel 
ca toţi ceilalţi. Ne îndreptam spre centrul Oraşului, purtând 
vesti roşii identice şi mergând cu paşi iuți. Am trecut de un 
alt hotel vechi şi de o clădire de birouri cu ferestrele arse. 
Un şir de case avea ferestrele bătute în scânduri, pereţii 
crăpaţi şi nisip adunat în faţa plaselor de la ferestre. În mai 
puţin de zece minute, am ajuns la marginea Oraşului, iar 
Caleb a cotit pe o stradă mărginită de copaci subţiri. L-am 
urmat, simțind sub picioare pavajul dur al şoselei. 


Pe măsură ce ne apropiam de Palat, mulţimea se rărea. 
Era tot mai dificil să eviţi să fii remarcat. O femeie cu doi 
copii m-a depăşit. Fetiţa a arătat spre chipul meu. 

— Mamă, e Prinţesa, a zis ea, holbându-se la mine peste 
umăr în timp ce mergea. 

Am continuat să merg, vântul dându-mi părul de pe faţă. 
Am fost recunoscătoare când am auzit interjecţia frustrată 
a mamei: 

— Şşşşş! Ajunge, Lizzie! S-a răstit ea. Încetează cu 
prostiile! 

Au trecut zece minute, apoi douăzeci. Chiar acum, Regele 
se aşeza la masă, privind lung la locul gol de lângă el, 
zăngănindu-şi uşor furculiţa de marginea farfuriei. Poate că 
acum căuta în camera mea. Beatrice avea să-i spună că mă 
lăsase acolo când plecase în seara precedentă şi ea nu 
minţea - chiar aşa se întâmplase. Stătusem în pat până 
când ca coborâse în camera ei şi închisese uşa. Puteam 
inventa o poveste. Că avusesem nevoie să beau ceva în toiul 
nopţii, că sufeream de claustrofobie în acel apartament. 
Poate că se stricase încuietoarea uşii şi putusem să ies. Dar 
orice s-ar fi întâmplat, orice poveste aş fi ales, un lucru era 
cert: de-acum înainte, avea să fie aproape imposibil să mai 
ies din Palat. 

Ne apropiam. Caleb mergea plin de încredere, fără să se 
grăbească, cu ambele mâini în buzunare. Din când în când, 
se uita peste umăr, să se asigurecă-l urmam. Am trecut de 
un teren de baseball pe care mi-l aminteam din plimbarea 
mea de la hangar. Nu mai e mult, am gândit eu, iuţind paşii. 

Am luat-o printr-o parcare veche şi în josul unei străzi 
înguste. Monoşina trecea pe deasupra capetelor noastre, 
cetăţenii eleganţi stând confortabil în vagoanele 
încăpătoare ale trenului. Vântul bătea fără oprire, iar 
soarele se ascunsese în dosul unei pături dese de nori 
cenuşii. 

În timp ce ne strecuram pe lângă vechiul hotel Flamingo, 
în faţa noastră se zărea intersecţia care dezvăluia o 


porţiune din strada principală. Încă o stradă, m-am gândit, 
privindu-l pe Caleb grăbind-se spre colţ. Acolo unde strada 
îngus ta ajungea la fântâna din faţa Palatului. Acolo avea s-o 
ia la dreapta, iar eu urma să traversez pe pasaj, trecând 
deasupra drumului principal, amestecându-mă cu lucrătorii 
din mallul Palatului. 

Când mai avea numai câţiva paşi până la colţ, el s-a 
aplecai, prefăcându-se că-şi leagă şireturile de la pantofi. 
M-a privit cu ochii lui verzi, luminoşi, zâmbindu-mi uşor. 
Reuşiserăm. Nu ştiam când aveam să-l mai văd, sau cum, 
dar aveam sa găsim noi o cale. Mi-am atins cozorocul şepcii, 
oferindu-i un salut de-abia perceptibil. 

Apoi, el s-a ridicat în picioare. A făcut ultimii paşi, luând o 
la dreapta pe şoseaua principală care ieşea spre Periferie. 
Am urcat treptele pasajului, ţinându-mi capul plecat, pentru 
a evita să fiu recunoscută. Mi-a luat o secundă până să aud 
vocile puternice ale soldaţilor, până să văd mulţimea care se 
adunase în faţa intrării în Palat, lucrători şi clienţi 
deopotrivă cu toţii încercând să intre. Trupele închiseseră 
clădirea, blocând strada la nord şi la sud. Eram prinşi acolo. 

Am înlemnit pe pasaj, privind chipul panicat al lui Caleb. În 
timp ce se apropia de Palat. S-a repezit în spatele unor 
lucrători, apoi s-a întors, încercând să o ia înapoi de unde 
veniserăm, pe străduţa îngustă. Era prea târziu. Un soldat 
de la capătul punctului de control ieşea deja din rând, cu 
ochii fixaţi asupra străinului îmbrăcat cu pantaloni şifonaţi 
şi cu o cămaşă încheiată greşit - singurul care venise înspre 
Palat şi apoi se întorsese din drum. 

N-am stat pe gânduri. Pur şi simplu am rupt-o la fugă. Mi- 
am făcut loc prin mulţimea de pe pasaj şi apoi în jos pe 
scări, alergând pe stradă. Caleb mergea grăbit în direcţia 
opusă, cu capul plecat, încercând să dispară în mulţime. 
Soldatul aproape că-l ajunsese. Apoi a întins mâna şi l-a 
apucat pe Caleb de guler, trăgându-l înapoi. 

— Elel A strigat spre ceilalţi. 


Am alergat pe cât de repede am putut, şi nu m-am oprit 
până când n-am ajuns exact în spatele lui. I-am sărit 
soldatului în spinare, încercând să-l dobor, pentru a-i oferi 
lui Caleb măcar câteva secunde - o şansă - dar trupul meu 
era prea uşor pentru aşa ceva. 

Un alt soldat m-a înşfăcat pe la spate. 

— Am prins-o pe Prinţesă! A strigat el, şi apoi ne aflam în 
mijlocul tuturor, soldaţii roind în jurul nostru, unul ţinându- 
mă de mâini, altul de picioare. 

— Caleb! Am strigat, încercând să-l zăresc printre bărbaţii 
care se agitau în jurul meu. Unde eşti? 

Mi-am răsucit încheieturile încercând să mă eliberez, dar 
mă ţineau foarte bine. M-au târât înapoi spre intrarea în 
Palat, printre şirurile de tufişuri scunde, trecând de fântâni 
şi de statuile înaripate din marmură. Ultimul lucru pe care 
l-am văzut a fost bastonul unui soldat ridicându-se 
întunecat deasupra mulţimii agitate, apoi lovind, cu o 
bufnitură surdă, spatele lui Caleb. 

— Aşa deci. Clara avea dreptatE. Ea chiar te-a văzut ieşind 
din Palat în seara aceea, a început Regele. 

Nu i-am răspuns. Păşea înainte şi înapoi prin biroul lui, cu 
mâinile la spate. 

— De când te furişezi aşa, minţindu-mă pe mine, minţindu- 
ne pe toţi? 

În timp ce eram târâtă în mallul Palatului, el se afla exact 
acolo, şi mă aştepta. Le-a poruncit bărbaţilor să-mi dea 
drumul pentru a nu-i speria pe angajaţii din magazine. O 
femeie din magazinul de bijuterii restaurat arunca priviri 
furişe din spatele unei casete transparente plină cu coliere, 
privindu-i cum îmi dezleagă mâinile şi cum tata mă apucă 
hotărât de braţ. 

— Genevieve, a spus el pe un ton egal. Te-am întrebat 
ceva. 

— Nu ştiu, a fost tot ce-am reuşit să spun. 

Mi-am frecat încheieturile, pielea fiindu-mi încă roşie acolo 
unde mă legaseră strâns. Continuam să văd trupul lui Caleb 


prăbuşit la pământ. Trupele care-l înconjurau. Un soldat se 
întorsese cu spatele la mulţime şi scuipase pe trotuar. Mi-aş 
dori să-l pot împuşca eu însumi. 

Regele a pufniit. 

— Nu ştii. Ei bine, va trebui să afli. Ai fi putut fi răpită, 
luată ostatică pentru a se cere o răscumpărare - ai habar 
cât de periculos este? În Oraşul ăsta există oameni care îmi 
doresc moartea, care consideră că distrug această ţară. Ai 
fost norocoasă că nu te-au omorât. 

Priveam în gol pe fereastră. Nici nu vedeam Oraşul. 
Dincolo de sticlă, lumea era toată numai cer, o întindere 
cenuşie fară sfârşit. 

— El unde e? Am întrebat. Unde-l duc? 

— Asta nu mai e treaba ta, a spus Regele. Vreau să ştiu 
cum ai ieşit, unde-ai fost noaptea trecută, ce-ai făcut şi cu 
cine-ai fost. Vreau numele oamenilor care te-au ajutat. 
Trebuie să înţelegi că el se folosea de tine doar pentru a 
ajunge la mine. 

— Ai înţeles greşit. 

Am clătinat din cap. Priveam covorul, marginile curate, 
aspirate, călcate în picioare. 

— Nu-l cunoşti. Habar n-ai despre ce vorbeşti. 

Auzind acestea, a explodat, iar chipul i s-a făcut purpuriu. 

— Să nu-mi spui tu mie ce nu ştiu eu! A răcnit el. Băiatul 
acela a trăit în sălbăticie ani buni, şi n-are pic de respect 
pentru lege. Ştii că aceştia nu sunt primii soldaţi pe care el 
îi atacă? Când a fugit din lagărele de muncă, aproape că l-a 
omorât pe unul dintre paznici. 

— Nu cred asta, am spus. 

— Genevieve, trebuie să înţelegi. Oamenii care trăiesc în 
afara regimului continuă să perpetueze haosul. Noi 
încercăm să construim, iar ei încearcă să distrugă. 

— Construiţi, însă cu ce preţ? Am întrebat, incapabilă să 
mai suport. 

Răsuceam şapca în mâini, îndoindu-i cozorocul până când 
aproape că l-am împăturit în două. 


— Nu aşa se pune mereu problema? Când vei fi mulţumit? 
Când toată lumea din această ţară va fi sub controlul tău? 
Prietenele mele şi-au dat viaţa. Arden şi Pip şi Ruby încă 
sunt acolo. 

La auzul acestor nume, Regele s-a întors. 

Brusc s-a lăsat tăcerea. Priveam lung la spatele lui, 
răspunsul fiind clar încă înainte de a-i adresa întrebarea. 

— Nu-i aşa că n-ai de gând să le eliberezi? Niciodată n-ai 
intenţionat asta. 

Refuza să mă privească. 

Respira calm, trăgând de timp în mod îngrozitor. 

— Nu pot, a spus în cele din urmă. Nu pot să fac nici o 
excepţie în ceea ce le priveşte. Atâtea tinere şi-au oferit 
serviciile. N-ar fi corect. 

— Pentru mine ai făcut o excepţie, am încercat eu. 

EI a clătinat din cap. 

— Tu eşti fiica mea. 

Simţeam că mă înăbuş. Mi-am amintit de faţa lui Pip când 
se cuibărise lângă mine, cu obrazul lipit de perna mea. 
Luminile se stinseseră deja la Şcoală. Ruby dormea. 
Stăteam acolo, cu mâinile împreunate, prin ferestre 
cernându-se lumina lunii. „Promite-mi că de-ndată ce 
ajungem în Oraş o să găsim un magazin de rochii.” S-a tras 
de gulerul apretat al cămăşii albe de noapte, aceeaşi pe 
care o purta toată lumea. „Sper să nu mai văd niciodată aşa 
ceva.” 

— De sânge, am murmurat acum. Sunt fiica ta de sânge. 
Locul meu nu e aici. Nu alături de tine. 

În cele din urmă, privirile ni s-au întâlnit. Pe chipul lui se 
schimbase ceva. Ochii îi erau mici şi întrebători, privindu- 
mă ca şi când m-ar fi văzut pentru prima oară. 

— Şi-atunci, unde e locul tău? Alături de el? 

Am încuviinţat, abia reţinându-mi lacrimile. 

Regele şi-a frecat tâmpla, râzând forţat şi trist. 

— Asta nu se poate întâmpla. Lumea se aşteaptă ca tu să 
fii cu cineva ca Charles - nu cu un evadat din lagărele de 


muncă. Charles este tipul de bărbat cu care se presupune 
că te vei căsători. 

— Cine eşti tu să-mi spui ce se presupune că trebuie să fac 
eu? Cu cine se presupune că trebuie să fiu? Am ripostat eu. 
M-ai cunoscut în urmă cu mai puţin de-o săptămână. Unde 
te aflai când eram singură în acea casă cu mama, când o 
ascultam cum moare? 

— Ţi-am spus, a răspuns Regele pe un ton tăios. Dacă aş fi 
putut, aş fi fost acolo. 

— Bine, am spus. Şi i-ai fi spus soţiei tale despre ea - 
numai că nu era momentul potrivit. Şi vei trece la 
restaurarea Periferiei, le vei oferi muncitorilor locuinţe 
adecvate, de îndată ce termini cu grădinile zoologice şi cu 
muzeele şi cu parcurile de distracţie şi cu restaurarea celor 
trei colonii din est. 

Regele a ridicat mâna pentru a mă reduce la tăcere. 

— Ajunge! Genevieve, orice ţi-au spus ei, indiferent de ce 
ți-au spus ei despre mine - ei au informaţii cu care tu n-ar 
trebui să fii la curent. Vor să te întoarcă împotriva mea. 

— Nu e aşa. 

Am clătinat din cap, urând modul în care siguranţa din 
vocea lui îmi provoca şi-mi susţinea îndoielile. 

— Caleb ar fi murit în lagărul de muncă dacă n-ar fi 
evadat. Nu-l cunoşti. 

— Nici nu trebuie, a spus regele, venind înspre mine. Ştiu 
destule. Acum, am de gând să te mai întreb încă o dată. 
Trebuie să ştiu dacă lucrează cu cineva, dacă ai auzit ceva 
referitor la vreun plan de a ataca Palatul. Te-a ameninţat 
cineva? 

Îmi întipărisem bine în minte cuvintele lui Caleb, toate 
lucrurile pe care mi le spusese în prima noapte petrecută în 
subteran, când îmi povestise despre disidenţii care fuseseră 
torturați. 

— El nu lucrează cu nimeni, am spus liniştită, dorindu-mi 
ca Regele să privească în altă parte. A venit în Oraş numai 
pentru mine. 


— Cum ai ieşit din apartament? M-a întrebat el. Te-a ajutat 
Beatrice? 

— Nu - ea habar n-are, am spus, cu palmele lipite una de 
cealaltă. Am desluşit codul. O uşă de pe scările estice nu era 
încuiată. Am furat uniforma dintr-un apartament de la 
Periferie. 

M-am gândit la avionul care stătea abandonat în hangar, la 
păturile şifonate, la felinarele ascunse. Aveau să schimbe 
codul acum, să pună soldaţi la uşa mea. Avea să fie imposibil 
să mai părăsesc Palatul. Dacă iubitul meu Caleb încă se afla 
la Periferie, acest lucru avea să fie de nesuportat. Dac-aş fi 
avut cel mai mic motiv pentru a evada. 

— Genevieve, orice ţi-ar fi spus el - să ştii că se foloseşte 
de tine. În Oraş există sute de disidenţi. Unii dintre ci 
colaborează cu Pribegii din exterior. E posibil ca el să fi 
ştiut că eşti fiica mea înainte ca tu să afli asta. 

— Nu ştii nimic despre noi, am dat eu înapoi, urând felul în 
care toate avertismentele de la Şcoală reveneau, umplându- 
mi mintea, colorând totul din trecut şi prezent. 

Caleb avusese acea fotografie a mea atunci când ne-am 
întâlnit. Rămăsese cu mine pe malul râului, ajutându-mă sa 
mă ascund, cu toate că trupele erau pe urmele noastre. Nu 
era adevărat, ştiam că nu putea fi, dar acuzaţiile 
rămăseseră suspendate în aer. 

— Nu mai eşti alături de el, a spus Regele. Nu mai există 
„noi”. Tu eşti Prinţesa Noii Americi. E suficient de neplăcut 
faptul că cetăţenii te-au văzut arestată în afara Palatului în 
acelaşi timp cu el. El a comis o infracţiune împotriva 
statului. 

— 'Ţi-am spus, n-a făcut-o el, i-am zis eu. Nu poate fi 
pedepsit pentru asta. 

— La un punct de control guvernamental au fost ucişi doi 
soldaţi. Cineva trebuie să fie răspunzător, a zis Regele, pe 
un ton neutru. 

— Aş putea explica ce s-a întâmplat, că am fost în legitimă 
apărare. 


— Aceste legi există dintr-un motiv - orice îl ameninţă pe 
un Nou American îi ameninţă pe toţi. 

M-a privit atent. 

— Nu poţi să-l aperi, Genevieve. Nu ai voie să vorbeşti cu 
nimeni despre asta. 

— Oamenii nu trebuie să ştie, am încercat eu. Ai putea să-l 
eliberezi. Ce importanţă are pentru tine dacă el e în afara 
Oraşului? Vor crede cu toţii că a murit. 

Regele făcea paşi mari prin încăpere. l-am văzut ezitarea 
de o clipă, felul în care şi-a încruntat sprâncenele şi şi-a dus 
degetele la obraz. Eu eram încă îmbrăcată cu uniforma, 
aceeaşi cămaşă ai cărei nasturi fuseseră descheiaţi de 
Caleb, vesta de care mă dezbrăcase el. Încă îi mai simţeam 
mâinile pe piele. În acel moment, nimic nu contase - restul 
lumii fusese atât de departe, avertismentele Profesoarelor 
pierzându-şi tot înţelesul. 

Acum, în faţa ochilor mi se înfăţişa restul vieţii mele, o 
succesiune infinită de zile petrecute în Palat, de nopţi 
singură în pat. Singurul lucru pe care-l avusesem cu mine 
în Califia era posibilitatea de a-l găsi pe Caleb, de a fi din 
nou împreună, cândva în viitor şi într-un alt loc. 

— Nu poţi să-l omori, am spus, simţindu-mi mâinile reci şi 
umede. 

Regele a pornit spre uşă. 

— Nu mai pot discuta acest lucru, a spus el. 

A întins mâna spre tastatura numerică. 

Am alergat în faţa lui, punându-mi mâinile pe tocul uşii. 

— Nu face asta! 

Mi-l tot închipuiam pe Caleb într-o încăpere îngrozitoare, 
cu un soldat care-l lovea cu un baston din metal. N-aveau să 
se oprească până când faţa lui - faţa pe care o iubeam atât 
de mult - ar fi fost desfigurată şi însângerată. Până când 
trupul lui ar fi rămas nemişcat. 

— Ai spus că suntem o familie. Asta ai spus. Dacă-ţi pasa 
de mine câtuşi de puţin, atunci n-ai să faci asta. 


Regele mi-a desprins degetele de pe tocul uşii şi le-a ţinut 
într-ale lui. 

— Mâine, el va fi judecat. Datorită depoziţiei 
Locotenentului, totul se va termina în trei zile. Te anunţ 
când e gata. 

S-a aplecat pentru a-mi întâlni privirea. Vocea îi era moale, 
mâinile lui le strângeau pe ale mele ca şi când în acest gest, 
patetic, ar fi existat vreo consolare. 

Uşa s-a deschis. Ela ieşit pe holul tăcut şi i-a spus ceva 
soldatului de acolo. Cuvintele păreau departe, undeva 
dincolo de mine. Eram prinsă în capcană în propria mea 
minte, amintirile dimineţii revenind treptat. Întunericul din 
avion, spatele lui Caleb în timp ce mergeam prin oraş. 
Vântul care ridica praf şi nisip, acoperind totul cu un strat 
subţire de murdărie. 

S-a terminat, am gândit, simțind încă mirosul pielii lui 
prezent în hainele mele. Peste trei zile, Caleb avea să fie 
mort. 

Liniştea din apartament era de nesuportat. 

Mai târziu în acea seară, stăteam pe marginea patului, 
minutele scurgându-se lent. Lumina lunii arunca forme 
ciudate pe podea, umbrele întunecate amenințătoare care 
pluteau deasupra fiind singura mea companie. Gata cu 
prefăcătoria. Un soldat stătea la uşa mea. Caleb era undeva 
dincolo de centrul Oraşului, închis într-o celulă, amândoi 
aşteptând, fiecare oră aducându-ne mai aproape de sfârşit. 

Pe hol răsunau paşi. Ciocănitul din uşă mi-a făcut pielea de 
găină. Regele a intrat, aprinzând luminile, intensitatea 
acestora făcând să mă usture ochii. 

— Genevieve, mi-au spus că vrei să vorbim. 

S-a aşezat pe fotoliul din colţ, sprijinindu-şi bărbia pe 
mâinile împreunate, privindu-mă lung. 

— Te-ai gândit la ce ţi-am spus? E o chestiune de siguranţă 
- ata şia mea. 

— M-am gândit, am răspuns eu. 


Afară, cerul era înstelat. Soarele apusese în urmă cu 
câteva ore, alunecând dincolo de munţi. Îmi frecam mâinile, 
întrebându-mă dacă chiar puteam s-o spun cu voce tare. 
Dacă aş avea curajul s-o fac să pară reală. 

— Nu te pot lăsa să-l pedepseşti pe Caleb pentru ceva ce 
n-a făcut. Eu am făcut-o. i-am spus - eu am fost cea care i- 
a împuşcat pe acei soldaţi. 

Regele a clătinat din cap. 

— N-am de gând să port din nou aceeaşi conversaţie. Nu 
voi... 

— Ai spus că se presupune ca eu să fiu cu cineva ca 
Charles, că în calitate de Prinţesă aşa ceva se aşteaptă din 
partea mea. Dar nu pot să mai petrec nici o zi aici ştiindu-l 
mort pe Caleb. Ştiind că a fost pedepsit pentru ceva ce eu 
am făcut. 

Vocea mi s-a frânt în timp ce-i vorbeam. Soldaţii erau 
pretutindeni acum, unii circulau pe holuri, alţii stăteau la 
uşa mea. Nu era nici o cale de evadare. Am inspirat adânc, 
gândindu-mă la ce avea să i se întâmple lui Caleb după ce 
Locotenentul avea să depună mărturie, dacă avea să fie 
torturat, cum avea să fie omorât. 

— Mă voi căsători cu Charles dacă asta vrei - dacă asta se 
presupune că trebuie să fac. Dar trebuie să-i dai drumul lui 
Caleb. 

Regele m-a privit lung. 

— Nu e ceea ce vreau eu - e ceea ce vrea Oraşul. E cea ce 
are logică. Vei fi fericită alături de el. Ştiu că vei fi. 

— Deci eşti de acord? 

Regele a respirat profund. 

— Ştiu că acum nu înţelegi, dar aşa va fi cel mai bine 
pentru toată lumea. Charles este un om bun, a fost atât de 
credincios şi... 

— Spune-mi că n-ai să-i faci rău. 

Aveam un nod în gât. Nu mai puteam să ascult nimic legat 
de Charles, ca şi când căsătoria cu el avea să deschidă 
brusc ceva în mine, o avalanşă de sentimente, amenințând 


tot ceea ce cunoscusem vreodată. Ca şi când dragostea ar fi 
fost o alegere. 

Regele s-a ridicat şi a venit spre mine. Mi-a pus mâna pe 
umăr. 

— Am să-i pun pe soldaţi să-l elibereze dincolo de ziduri. 

Dar, de-acum înainte, nu vom mai discuta despre acest 
băiat. Îţi vei urma viitorul alături de Charles. 

Am încuviinţat, ştiind că mâine totul avea să capete altă 
greutate. Dar acum, stând în apartamentul meu, puteam să 
suport. Caleb avea să fie eliberat. Exista o posibilitate în 
asta - speranţă, chiar. Atâta timp cât Caleb era în viaţă, 
întotdeauna exista speranţa. 

— Vreau să-mi iau rămas-bun, am spus. Pentru ultima 
dată. Ai să mă conduci la el? 

Regele a deschis fereastra, privind spre Oraş. Am închis 
ochii, ascultând cum aerul circula prin sistemul de 
ventilaţie, aşteptând ca el să răspundă. Nu vedeam decât 
chipul lui Caleb. Noaptea trecută stăteam culcaţi, treji, şi 
capul lui se odihnea lângă inima mea. În avion era linişte.. 
Aproape c-am terminat”, spusese el, cu ochii pe jumătate 
închişi. „încă o dată.” Mi-am strecurat mâna sub pătură, şi 
am trasat literele cu degetul pe spatele lui, una câte una, 
mai lent decât înainte. Când am terminat, m-a privit, feţele 
noastre erau atât de aproape una de alta încât se atingeau, 
iar el zâmbea. „Ştiu”, a spus el, lipindu-şi faţa de gâtul meu. 
„Şi eu te iubesc.” 

Când mi-am deschis ochii, Regele încă stătea în picioare 
acolo. S-a întors cu spatele la fereastră. Fără să rostească 
vreun cuvânt, a deschis uşa, ţinând mâna ridicată, făcându- 
mi semn să mergem. 

Închisoarea se afla la o distanţă de zece minute cu maşina 
faţă de centrul Oraşului, un complex masiv străjuit de un 
zid de cărămidă. Dintre cele şapte turnuri de veghe erau 
folosite doar două, paznicii aflând-se la înălţime, cu puştile 
pregătite. M-au condus într-o încăpere de beton, în care se 
aflau fixate în podea o masă şi câteva scaune. Regele a 


rămas afară cu un paznic, ambii supraveghindu-mă. M-am 
aşezat acolo, bătând tactul cu degetele pe metalul mesei. 

A trecut un minut. Poate două. Amintirile - momentele 
noastre - năvăleau unele peste altele: sentimentul pe care l- 
am avut călărind pe cal în timp ce ne hurducam deasupra 
prăpastiei, mirosul umed, de pământ al buncărului, 
impregnat în pielea noastră. Mă luase de mână în seara 
aceea în timp ce treceam pe coridorul rece, căldura lui 
transmiţându-mi în mană o energie vibrantă. S-a împrăştiat 
în pieptul meu, a coborât în picioare, trezindu-mi toate 
simţurile, electrizându-mă din cap până-n picioare. Până 
atunci dormitasem, numai atingerea lui reuşind să mă 
trezească din acel somn. 

Un paznic i-a dat drumul lui Caleb înăuntru. Îi 
nenorociseră chipul. O cicatrice însângerată îi străbătea 
toată fruntea. Obrazul îi era roşu şi umflat. Stătea gârbovit, 
îmbrăcat cu aceeaşi cămaşă boţită pe care şi-o pusese în 
acea dimineaţă, greşit încheiată, cu sânge închegat pe 
guler. 

— Cine-a făcut asta? L-am întrebat, abia reuşind să rostesc 
cuvintele. 

L-am tras mai aproape, urând faptul că nu-i dezlegaseră 
mâinile, că el nu-mi putea atinge faţa şi nu-şi putea trece 
degetele prin părul meu. 

— Toţi, a spus el, rostind cu greu cuvântul. 

Şi-a lăsat bărbia pe umărul meu. Mi-am trecut mâna de-a 
lungul spatelui său, tresărind când simţeam urmele pe care 
le lăsaseră bastoanele. Am atins-o pe fiecare în parte, 
dorindu-mi să ne putem întoarce în seara de dinainte, 
dorindu-mi să putem da timpul înapoi şi să pot anula tot 
ceea ce se întâmplase de când ne treziserăm. 

— Mi-au spus că-mi dau drumul dincolo de ziduri, a 
continuat el. Că nu voi mai putea să mă apropii la mai puţin 
de cinci sute de kilometri de Oraş. Ce le-ai promis în 
schimb? 


Regele era dincolo de uşă, profilul lui fiind vizibil prin 
ferestruică. Am privit la podeaua din beton. 

— Îmi pare rău, am şoptit. A fost singura modalitate prin 
care i-am convins să-ţi dea drumul. 

Caleb şi-a lăsat capul în jos. 

— Eve - spune-mi. Ce le-ai promis? M-a întrebat el, cu faţa 
contorsionată de îngrijorare. 

M-am aplecat şi l-am îmbrăţişat. 

— Am promis că mă voi mărita cu Charles Harris, am 
şoptit. Că dacă-ţi dau drumul, eu o să... 

M-am oprit, din cauza nodului din gât. În acea zi, stând 
lângă fântână, Charles păruse inocent. Dulce, chiar. 
Momentul fusese o evadare bine-venită de la Palat. Dar 
acum, fiecare cuvânt pe care-l rostise părea să aibă un alt 
înţeles. M.a întrebam câte discuţii purtase cu Regele - dacă 
el deja ştia că ambii ne îndreptam inevitabil, în mare viteză, 
spre aşa ceva, spre viitorul care avea să ne lege laolaltă. 

Caleb a clătinat din cap. 

— Nu se poate, Eve, a zis el. Nu se poate. 

— Nu avem alte alternative, am spus. 

Paznicul mă privea lung, şi simţeam cum ochii lui îmi 
pătrundeau parcă în piele. 

Caleb s-a aplecat, încercând să-mi întâlnească privirea. 

— Putem găsi o cale. Odată ce te căsătoreşti cu el, nu mai 
poate fi vorba de mine şi de tine - nu mai există „noi”. Nu se 
poate. 

— Nici eu nu-mi doresc asta, am spus, vocea mea 
amenințând să se frângă. Dar ce altă opţiune avem? 

— Am nevoie de puţin timp. 

Vocea lui era rugătoare, disperată. 

— Trebuie să existe o cale. 

Regele a bătut de două ori la uşă. 

— Timpul a expirat, a strigat paznicul. 

A făcut un pas înainte, privind pieziş la tatăl meu. M-am 
aplecat, încercând să-l trag pe Caleb spre mine pentru 
ultima dată, ţinându-l în aşa fel încât bărbia să-i ajungă pe 


umărul meu. L-am sărutat pe obraz, simțind pielea fină din 
jurul cicatricei, mângâindu-i tâmpla cu degetele. 

— Trebuie să stai departe de aici, promite-mi că aşa vei 
tace, am spus, cu lacrimile şiroind. 

Ştiam că dacă ar avea vreo şansă, ar folosi tunelurile 
pentru a veni să mă caute. 

— Nu putem să facem asta iar. 

Paznicul s-a apropiat de el, smucindu-i braţul. Caleb s-a 
aplecat, lipindu-şi buzele de urechea mea. A vorbit atât de 
încet, încât de-abia am putut auzi ce-a spus: 

— Eve, nu eşti singura care apare în ziar. 

M-am uitat la el, încercând să descifrez înţelesul vorbelor 
lui, dar paznicul deja îl îndepărta de mine. În timp ce era 
târât de braţ, Caleb s-a împleticit înapoi, încercând să-şi 
păstreze echilibrul, ochii lui cercetându-mi faţa pentru a 
observa dacă am găsit sensul cuvintelor rostite de el. 

Charles şi-a lăsat mâna pe spatele meu. Simţeam prin 
rochia subţire din satin cum îi tremurau degetele. 

— Îmi dai voie? M-a întrebat el pe un ton nesigur. 

De zile întregi se purta astfel, vrând să ştie dacă putea să 
stea lângă mine, dacă aş vrea să mă plimb cu el prin noile 
magazine pariziene sau să dăm o raită pe la etajele 
superioare ale mallului Palatului. Asta mă făcea să-l plac şi 
mai puţin, felul în care îşi cerea în mod constant voie, ca şi 
când aveam o relaţie adevărată. Totul ar fi fost mai uşor de 
suportat dacă nu ne-am fi bătut capul să ne prefacem unul 
faţă de celălalt, dacă am fi putut rosti cu voce tare adevărul: 
dacă aş fi avut de ales, n-aş fi fost niciodată cu el. 

— Dacă trebuie, am şoptit, întorcându-mă spre mica 
mulţime care se adunase în jurul nostru. 

Restaurantul se afla în Turnul Eiffel, o copie de aproape o 
sută şaizeci de metri înălţime a originalului din Paris, cu 
covoare roşii pufoase şi un perete din sticlă care dădea spre 
strada principală. Câţiva aleşi şedeau la mesele acoperite 
cu feţe de masă albe, tăindu-şi fripturile roz. Nişte bărbaţi 


turnau trabucuri. Fumul alb ne înconjura, făcând să pară că 
priveam printr-un voal gros. 

Charles m-a luat de mână. În palmă avea inelul, al cărui 
diamant capta lumina. Nu mâncasem nimic toată ziua. 
Stomacul mi se strângea numai gândindu-mă la şirul 
nesfârşit de săptămâni care aveau să se târască precum cea 
care tocmai se încheiase, la schimbul obligatoriu de 
conversații politicoase dintre noi. Nu era vina lui - o parte 
din mine ştia acest lucru - dar îl uram pe Charles pentru că 
acceptase. Stătea lângă mine în fiecare seară la cină, 
oferindu-mi poveşti despre viaţa de dinainte de molimă, 
despre cum îşi petrecuse verile pe plaja de lângă casa 
părinţilor lui, despre cum lăsa valurile să-l ducă la țărm. Mi- 
a spus despre cel mai nou proiect al lui în Oraş. Nu l-a 
menţionat niciodată pe Caleb, şi nici logodna noastră 
iminentă, de parcă faptul că o ignoram avea să o anuleze. 
Indiferent de cele spuse, indiferent de cât de mult încerca 
el, eram doar doi străini care stăteau vizavi unul de celălalt, 
angajaţi într-o cursă îngrozitoare care avea sa ducă la o 
ciocnire. 

Trecuseră opt zile. Regele m-a dus din nou la închisoare 
să-mi arate celula goală a lui Caleb. Îmi arătase pe hartă 
locul exact unde fusese eliberat Caleb, un oraş abandonat 
din nordul Californiei, care se numea Ashland. Cercetam cu 
atenţie pozele pe care le făcuseră cu ocazia eliberării - 
unica dovada pe care-o aveam că aceasta avusese loc. Caleb 
era deja la jumătatea drumului în pădure, cu un rucsac în 
spate, cu chipul întors în profil. Purta aceeaşi cămaşă 
albastră pe care o avusese ultima dată când îl văzusem. Am 
recunoscut petele de pe guler. 

Cuvintele lui încă mă bântuiau. Privisem ziarele zilnic, 
aşteptând să aflu că dincolo de zidurile Oraşului se întâmpla 
se ceva, că el fusese zărit undeva, în ciuda „raportării” 
publice a executării lui. Dar zilnic erau aceleaşi prostii 
lipsite de sens. Zi după zi, speculau despre desfăşurarea 
relaţiei mole cu Charles, dacă o cerere în căsătorie era 


iminentă. Oamenii scriau, spunând unde fuseserăm văzuţi 
în Oraş. Îmi petreceam nopţile singură în camera mea, 
privind ţintă la tavan, cu lacrimile curgând pe obraz. În 
ceva mai mult de o săptămână, viaţa mea fusese golită de 
tot ce era adevărat. 

Regele a bătut cu furculiţa în pahar, zăngănitul despicând 
aerul. Clara, cu faţa cenuşie, stătea în cealaltă parte a 
încăperii, alături de Rose. Mă evitase de când eu şi Charles 
fuseserăm declaraţi un cuplu. O vedeam numai la 
evenimentele sociale obligatorii - cine şi cocktailuri în Oraş. 
Avea ochii permanent injectaţi. Vorbea moale şi întotdeauna 
îşi cerea scuze pentru că pleca devreme. Auzisem că mama 
ei o împingea acum spre Şeful Finanţelor, un bărbat la 
patruzeici de ani, care scuipa întruna în batistă. De fiecare 
dată când eram convinsă că nu mai putea exista în Palat 
cineva la fel de nefericit ca mine, mă gândeam la Clara. 

Charles a întins mâna, aşteptând ca eu să-mi pun palma 
într-a lui. Apoi şi-a dres vocea, sunetul umplând încăperea 
tăcută. 

— Unii dintre voi au observat probabil că, pentru mine, în 
ultima vreme, lucrurile s-au schimbat. Că am fost mai fericit 
de când a sosit Genevieve la Palat. Acum, că am petrecut 
mai mult timp împreună, nu pot să-mi imaginez existenţa 
fără ea. 

A îngenuncheat în faţa mea, privindu-mă drept în ochi. 

— Sunt convins că vom fi fericiţi împreună - sunt sigur de 
asta. 

În timp ce vorbea, restul mulţimii dispărea. Îmi vorbea 
numai mie, spunându-mi toate lucrurile rămase nespuse 
între noi. Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple aşa. Mi-a 
strâns mâna, buzele lui continuând să se mişte, în timp ce el 
povestea cum mă văzuse pentru prima dată, despre acea 
după-amiază la fântână, despre cum se îndrăgostise de 
râsul meu, despre felul în care stătusem acolo, nepăsându- 
mi că apa îmi uda rochia. Dar mă bucur că s-a întâmplat. 

— Acum nu mai trebuie decât ca ea să-mi spună „da”. 


A hohotit ciudat şi a ridicat inelul, să-l vadă toată lumea. 
Cu coada ochiului, am zărit-o pe Clara. Se grăbea spre 
ieşire, strecurându-se prin mulţime, încercând să-şi 
ascundă faţa în mâini. 

— Vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Toată lumea tăcuse, aşteptând răspunsul meu. 

— Da, am spus încet, de-abia auzindu-mă şi eu. Da, vreau. 

Regele a bătut din palme. Şi ceilalţi i s-au alăturat. Apoi 
ne-au înconjurat cu toţii, bătându-ne pe spate, apucându- 
mă de degete, cerând să-mi vadă inelul. 

— Sunt atât de mândru de tine, a spus Regele. 

Am încercat să nu mă-nfior când buzele subţiri i s-au lipit 
de fruntea mea. 

— Aceasta este o zi fericită, a anunţat el, ca şi când faptul 
că o spusese avea să o facă adevărată. 

— Putem face o fotografie? A întrebat Reginald, Şeful 
Presei, făcându-şi apariţia. 

Fotografa lui, o femeie scundă, cu un păr roşu, sârmos, se 
afla chiar în spatele lui. 

— Presupun că e-n regulă, a răspuns Charles. 

Şi-a pus mâna pe spatele meu. Am încercat să zâmbesc, 
dar îmi simţeam faţa imobilă. Bliţurile continue ale 
aparatului de fotografiat făceau să mă usture ochii. 

Reginald şi-a deschis carnetul, mâzgălind pe margine până 
ce pixul a început să scrie. 

— Genevieve, trebuie să fii încântată, a spus el, pe 
jumătate întrebându-mă, pe jumătate răspunzând. 

Regele stătea chiar lângă mine. Îmi răsuceam inelul pe 
deget, şi nu m-am oprit până când nu am avut o senzaţie de 
arsură. 

— E o bucurie, am spus. 

Trăsăturile lui Reginald s-au destins, ca şi când replica 
mea i-ar fi făcut placere. 

— Am primit reacţii grozave la articolele pe care le-am 
scris despre voi doi. Lăsaţi logodna - oamenii deja întreabă 
când va avea loc nunta. 


— Am dori să se întâmple cât mai curând posibil, a replicat 
Regele. Personalul vorbeşte deja despre procesiunea din 
Oraş. Va fi spectaculoasă. Poţi să asiguri pe toată lumea că 
aşa va fi. 

— Nu mă-ndoiesc, a spus Reginald. 

A apăsat cu degetul mare capătul pixului, închizându-l. 

— De-abia aştept să dau drumul acestui articol mâine 
dimineaţă. Vor fi cu toţii încântați. 

Mă simţeam ameţită. lată-mă stând lângă Charles Harris 
ca logodnica lui, elegantă în rochie şi pantofi cu toc înalt, 
făcând ceea ce spusesem că nu voi face nicicând. De atâtea 
ori îmi aminteam acel moment din închisoare, faţa plină de 
vânătăi a lui Caleb, cicatricele de pe spate. Aveau de gând 
să-l omoare, îmi tot spuneam. Reuşisem să opresc acest 
lucru în singurul fel în care putusem. 

Şi totuşi, acum făceam parte din regim, o trădătoare, fără- 
ndoială, în ochii disidenţilor. Mi-l imaginam pe Curtis citind 
la fabrică despre logodna mea, ţinând ziarul ridicat spre 
ceilalţi ca dovadă că avusese tot timpul dreptate în ceea ce 
mă priveşte. Chiar şi când tunelurile aveau să fie gata, în 
situaţia dată, niciodată n-aveau să mă ajute să evadez. 

Şeful Finanţelor i-a făcut semn lui Reginald, aflat în 
cealaltă parte a încăperii. Era în mijlocul unui grup de 
bărbaţi, cu părul lui blond dat cu gel şi pieptănat pe spate, 
făcându-l să pară o cască. 

— Te rog să mă scuzi. Trebuie să iau parte la ceva, a spus 
Reginald, ridicând încă o dată paharul. 

Apoi s-a îndepărtat, depăşind o doamnă cu o etolă de 
blană. 

Era prea cald în restaurant. Fumul şerpuia prin aer şi se 
lipea de tavan. Mi-am acoperit gura, incapabilă să respir. 

— Trebuie să mă întorc în camera mea, am spus, 
desprinzându-mă de Charles. 

Regele şi-a pus paharul pe tava unui chelner. 

— Nu poţi pur şi simplu s-o iei la goană, a spusel. 
Genevieve, toţi oamenii ăştia sunt aici pentru tine. Ce să le 


spun? 

A gesticulat, arătând spre încăpere. O parte a mulţimii se 
aşezase pe scaune, alţii stăteau în picioare discutând dacă 
mama lui Charles se va simţi suficient de bine încât să 
participe la nuntă. 

Charles a dat din cap spre Rege. 

— O însoțesc eu, a şoptit el. 

M-a luat de mână, strângându-mă blând şi făcându-mă să 
tresar. 

— Cred că vor înţelege cu toţii dacă ne retragem devreme. 
A fost o seară lungă. Oricum, cei mai mulţi dintre invitaţi 
vor pleca şi ei curând. 

Regele a aruncat o privire în jur, la cei câţiva oameni care 
stăteau lângă noi, asigurându-se că nu trăseseră cu 
urechea la conversaţia noastră. 

— Presupun că-i mai bine dacă plecaţi împreună. Numai 
că, te rog, luaţi-vă rămas-bun de la câţiva invitaţi. 

A dat mâna cu Charles şi pe mine m-a îmbrăţişat. Faţa mea 
lipită de pieptul lui, braţele lui în jurul gâtului meu mă 
sufocau. Apoi a pornit spre mulţime. Rose îi făcea cu mâna, 
arătându-i că avea două pahare. 

Charles şi cu mine ne-am îndreptat spre uşă. Am oferit în 
grabă câteva explicaţii invitaţilor pe lângă care treceam - 
toată bucuria fusese copleşitoare pentru o singură zi. Când 
în sfârşit am ajuns în mall, departe de mulţime, Charles a 
continuat să mă ţină de mână. Chipul lui era impenetrabil, 
şi mă ţinea strâns. 

— Ce s-a-ntâmplat? L-am întrebat. 

— Tot aştept să se schimbe ceva în legătură cu noi, a şoptit 
el, ochii lui albaştri căutându-i pe-ai mei. 

Am privit peste umăr la cei doi soldaţi care mergeau în 
urma noastră. Mergeau la zece metri în urmă, şi tocmai 
treceau pe lângă magazinul cu articole de menaj închis, în 
ale cărui vitrine erau expuse oale de cupru şi tigăi. 

— Ştiu că acesta nu este idealul... 

— Idealul? Am spus eu. 


Cuvântul mă făcea să râd. 

— Ţi-ai şi găsit cum să-i spui! 

Refuza să-şi ia privirea dintr-a mea. 

— Pur şi simplu, cred că ne mai trebuie ceva timp. Să ne 
cunoaştem cu adevărat unul pe celălalt. Mi-au spus c-ai 
avut anumite sentimente pentru el, dar asta nu-nseamnă că 
nu poate să fie mai mult decât este între noi. Că nu poate să 
se transforme în... ceva. 

Eram recunoscătoare că n-a rostit cuvântul la care ştiam 
amândoi că se gândea: dragoste. 

Mi-am tras mâna dintr-a lui. Părea atât de ciudată, cu 
inelul care strălucea pe deget, asemenea unei imagini dintr- 
o carte. 

— Nu se va-ntâmpla, am şoptit, luând-o înainte. 

Am închis ochii şi, preţ de o secundă, aproape că l-am 
simţit pe Caleb lângă mine, cu râsul lui profund, cu mirosul 
dulce al transpiraţiei ce emana din pielea lui. Eram din nou 
în avion, el ţinându-şi urechea aproape de inima mea, 
strângându-ne în braţe în întuneric. 

— Nu cred că asta se poate întâmpla mai mult de o dată. 

Charles m-a urmat. 

— Nu cred asta, a spusel. 

Privea în gol la podeaua din marmură. 

— Nu pot. 

— De ce nu? L-am întrebat, ridicând tonul. 

Părea atât de străin în coridorul acela amplu şi pustiu. 

— De ce-i atât de greu să crezi că cineva n-ar vrea să fie 
cu tine? 

Coboram pe scările rulante. Charles era cu un pas în urma 
mea şi-şi trecea mâna prin păr. 

— Mă faci să par atât de îngrozitor, a murmurat el. Şi nu e 
aşa. De când mă ştiu, oamenii au tot vorbit despre cum am 
să mă căsătoresc cu Clara, ca şi când era ceva de la sine 
înţeles. Aveam şaisprezece ani şi toţi îmi planificau viaţa. 

Soldaţii ne urmau. Şi-a coborât vocea, asigurându-se că 
nu-l aud. 


— Şi apoi ai venit tu la Palat. Tu erai altfel. Tu nu ţi-ai 
petrecut ultimii zece ani în Oraş, făcând zilnic acelaşi lucru, 
văzând aceiaşi oameni. Îmi pare rău dacă mi-a plăcut asta 
la tine. Nu mi-am dat seama că nu aveam voie să am 
sentimente în legătură cu toată povestea asta. 

— Poţi să ai câte sentimente doreşti, i-am spus pe un ton 
tăios. Dar asta nu înseamnă că pot să mă prefac că acest 
lucru este tot ceea ce am visat - nu alături de tine. 

În timp ce traversam strada spre Palat, el privea de la 
fântâni spre statuile zeiţelor greceşti înalte de cinci metri, 
sculptate în marmură albă. Toate trăsăturile bărbatului pe 
care-l cunoscusem în seră dispăruseră - acum părea atât de 
nesigur pe el. Vorbea rar, ca şi când avea mare grijă să-şi 
aleagă fiecare cuvânt. 

— Asta este ceea ce vreau. Iu eşti ceea ce eu vreau, a spus 
el în cele din urmă. Trebuie să cred că şi tu vei dori la fel - 
poate nu chiar acum. Într-o bună zi. Probabil mai curând 
decât crezi. 

Am luat liftul spre partea superioară a turnului. Ni s-au 
alăturat doi soldaţi, strecurându-se firesc, de parcă nu-mi 
supravegheau fiecare mişcare. Atunci l-am disprețuit pe 
Charles. Nu puteam să mă gândesc decât la conversațiile 
pe care trebuie să le fi purtat cu Regele, întrebându-mă 
dacă şi acest lucru era ceva despre care discutaseră. 

Când am ajuns la etajul lui, Charles s-a aplecat să mă 
sărute pe obraz. M-am întors fără să-mi pese că ne vedeau 
soldaţii. EI s-a dat înapoi, cu faţa îndurerată. Eu am apăsat 
pur şi simplu butonul din lift, iar şi iar, neoprindu-mă până 
când uşile nu s-au închis în faţa lui. 

Beatrice m-a întâmpinat la lift. M-A condus în apartament 
şi m-a ajutat să mă dezbrac, între timp întrebându-mă 
despre petrecere. A fost o adevărată uşurare să ies din 
acele haine strâmte. Mi-am curăţat tenul, în cele din urmă 
reflexia mea din oglindă devenind uşor de recunoscut fără 
tot acel machiaj. Ne-am aşezat pe pat, una lângă alta. Mi- 
am scos inelul şi l-am pus pe noptieră, uşoara urmă palidă 


de pe deget fiind ultimul lucru care să-mi amintească de 
ceea ce se întâmplase în acea seară. 

— Nu m-aş fi descurcat atâta timp fără tine, i-am spus, 
trăgând de gulerul cămăşii mele de noapte. Un 
„mulţumesc” nu mi se pare că ar fi destul. 

— Of, copilă, a spus ea, dând din mână. Am făcut tot ce-am 
putut. Numai că mi-aş fi dorit să pot să fac mai mult. 

— Nu pot trăi astfel, am spus. 

Mă sufocam la acest gând, zi după zi, fiecare mai 
înăbuşitoare decât precedenta. Aşteptam să se schimbe 
ceva, ca ziarul să dezvăluie ştiri despre Caleb, dar nimic nu 
s-a întâmplat. Acum aveau loc planuri pentru nuntă, 
neîncetate, discuţii fără sens legate de buchete şi inele şi 
despre ce mâncare aveau să aducă şi de unde. Voiam feţe 
de masă bej sau albe? Trandafiri sau cale? 

Beatrice şi-a împreunat palmele, chipul fiindu-i încordat de 
grijă. 

— Ba ai să trăieşti aşa, după cum trăim cu toţii. Cu 
amintirile vieţii de dinainte de molimă. Cu speranţa că într- 
o bună zi va fi mai bine. 

— Dar cum? Am întrebat. În ce fel va fi mai bine? 

Nu mi-a răspuns. Mi-am îngropat faţa în palme. Nu mai 
puteam lua legătura cu Cărarea. Nimeni n-avea să mai aibă 
încredere în mine. Mă aflam sub supraveghere 
permanentă. Caleb plecase, undeva dincolo de zidurile 
Oraşului, fără speranţa de-a se întoarce. Chiar dacă erau 
construite tunelurile, cum aveam să ajung la ele? Şi dacă aş 
reuşi să scap, cum aş putea supravieţui de una singură în 
sălbăticie, fără arme şi mâncare, cu trupele Regelui pe 
urmele mele? 

Beatrice s-a aşezat lângă mine, frecându-şi degetele. 

— Încă de când ai sosit m-am întrebat... Dacă ar fi posibil 
ca cineva să fie cu adevărat fericit aici. Presupun că trebuie 
să ai anumite iluzii. Poate că a spera e o prostie, a zis ea, 
privind fix spre un punct de pe podea. Au circulat zvonuri la 


Palat. Lucrătorii au tot vorbit despre asta. Ce-ai făcut cu 
băiatul ăla e adevărat? 

Am încuviinţat uşor din cap, ştiind că n-aş putea niciodată 
răspunde cu adevărat la această întrebare. 

— A fost un lucru curajos, a zis Beatrice, punându-şi mâna 
pe spatele meu. 

Mi-am şters nasul, căci îmi amintisem de chipul distrus al 
lui Caleb, crestătura care îi traversa fruntea, rana de pe 
obraz. 

— N-am aceeaşi senzaţie, am spus. S-ar putea să nu-l mai 
văd niciodată. 

Beatrice a oftat. Degetele ei şi-au făcut de lucru cu 
aşternutul de pe pat, afundându-se în materialul moale, 
auriu. Hainele mele încă miroseau a fum de ţigară. 

— Faci orice pentru persoana pe care o iubeşti, a spus ea 
într-un final. Şi apoi, când crezi că nu mai ai nimic de dat, 
constaţi că, de fapt, ai. Continui să mergi înainte. Deoarece, 
dacă n-o faci, gândul te-ar omori. 

S-a întors spre mine, cu ochii ei cenuşii, agitaţi. Încăperea 
s-a umplut de zgomotul instalaţiei de aer condiţionat. 

— Şi eu am încheiat un târg cu Regele. 

O şuviţă de păr cărunt i-a căzut pe faţă, umbrindu-i ochii. 

— Ce vrei să spui? Am întrebat-o. 

— Când s-a făcut recensământul, a trebuit să răspundem 
la nişte întrebări. Vrei să trăieşti în Oraş, vrei să trăieşti 
dincolo de Oraş, ce abilităţi ai de oferit? Cu ce resurse poţi 
să contribui? Unii oameni aveau firme, depozite pline de 
mărfuri. Eu făceam menaj în case înainte ca molima să 
lovească. Nu prea aveam bani, iar eu şi cu fiica mea n- 
aveam nimic din ceea ce-şi doreau ei. Am fost încadrate în 
cea mai joasă categorie, cu cele mai umile slujbe şi case. 
Urma să locuim la Periferie, împreună cu toţi ceilalţi. După 
haosul care a urmat după molimă, oamenii nu prea erau 
siguri ce anume însemna, dacă avea să mai fie la feloameni 
care se luptau pentru hrană şi apă curată, jafuri mai 
violente. Dar mi s-a spus că am fost norocoasă. Am fost 


aleasă din câteva mii. Mi s-a spus că cererea mea fusese 
admisă şi mi s-a oferit o slujbă la Palat, însă fiica mea nu 
putea să vină cu mine. Ea urma să meargă la Şcoli. N- 
aveam cum să ţinem legătura, dar ea avea să se întoarcă în 
Oraş după absolvire, dacă aceasta ar fi fost viaţa pe care ar 
fi ales-o. Acum îmi dau seama că probabil ei voiau mai mulţi 
copii pentru Şcoli şi pentru lagărele de muncă, pe cât de 
mulţi puteau căpăta. Şcolile... 

Beatrice a scos un hohot de râs scurt, trist. Şi-a frecat 
obrazul. 

— Se presupunea că sunt acele locuri unde înveţi lucruri 
deosebite, unde fetele puteau căpăta o educaţie aleasă. Mi- 
au spus c-aveau să-i dea mult mai multe decât i-ar fi oferit 
un trai în Oraş. Când am auzit despre Generaţia de Aur, am 
fost asigurată de către toată lumea că nu era obligatoriu, că 
membrele iniţiativei de creştere a natalității se oferiseră 
voluntare. Au spus că fetelor li se oferise o alternativă. Dar 
pe urmă ai venit tu aici... 

— Câţi ani are? Am întrebat. Ştii în care Şcoală e? 

Beatrice a clătinat din cap. 

— Nu ştiu. Eram însărcinată când a început molima. Sarah 
a împlinit cincisprezece ani luna trecută. 

M-a privit cu ochi înroşiţi, umezi, cu buzele strânse, 
încercând să nu plângă. 

— Mai cunoşti pe cineva acolo? Pe cineva cu care ai putea 
vorbi pentru mine? 

Am luat-o de mână, cu degetele tremurătoare. M-am 
gândit la Directoarea Bums, la faţa ei lăsată, nefericită, la 
faptul că ştiuse dintotdeauna despre soarta Absolventelor, 
cum îşi ţinea mâna pe spatele meu când luam acele 
vitamine, cum mă ducea la doctoriţă în fiecare lună. Nu 
ştiam ce se întâmplase cu Profesoara Florence, dacă 
descoperiseră că ea mă ajutase să evadez. 

— Nu ştiu, am spus. Dar pot să-ncerc. 

Beatrice mi-a strâns degetele atât de tare, încât 
încheieturile i s-au albit. 


— Asta ar fi grozav, a spus ea, cu o voce istovită. 

Am îmbrăţişat-o, simțind cât de mică era, cu umerii lăsaţi, 
cu mâinile împreunate strâns la spatele meu. 

— Da, a fost tot ce-am reuşit să spun, în timp ce stătea 
acolo, în liniştea din încăpere. Voi încerca. 

— Ia uită-te la tine, Charles Harris! A strigat doamna 
Wentworth, înghiontindu-l veselă în piept. Arăţi mai chipeş 
ca oricând. Trebuie să fie strălucirea draaaaagostei, a tors 
ea, legănându-şi înainte şi-napoi şoldurile mari. 

Mi se spusese că Amelda Wentworth era o văduvă 
importantă din Oraş, una dintre fondatoarele iniţiale care-i 
dăduse acces deplin Regelui la averea răposatului ei soţ, 
inclusiv compania de transport. Ea fusese ca o mătuşă 
pentru Charles, veghindu-l încă de când era adolescent, 
când ajunsese pentru prima dată în Oraş. 

— Iar dumneavoastră, Alteță, a adăugat ea, respectând 
eticheta, ce încântare trebuie să fie pentru dumneavoastră. 
Ieri eraţi la Şcoală şi azi sunteţi aici, între zidurile Oraşului. 
Prinţesă Genevieve. 

Stătea lângă noi, întorcându-se la fiecare câteva clipe 
pentru a privi în jur la petrecerea aglomerată. 

Ne aflam în apartamentul de lux al lui Gregor Sparks, unul 
dintre bărbaţii care-şi donase averea după molimă. 

Apartamentul pe trei nivele situat în clădirea 
Cosmopolitan avea o cascadă în mijlocul uneia dintre 
încăperi, şi pe pereţi picturi restaurate de-ale lui Matisse. 
Cu toate acestea, era o altă petrecere de logodnă, aceasta 
cu pesmeţi gratinaţi, şi un porc întreg aşezat pe un platou 
de argint. Era mai mare decât cei pe care-i aveam la 
ceremoniile de la Şcoală, cu pulpele desfăcute în timp ce un 
lucrător tăia carnea fragedă. 

— E ca un vis, am spus cu un zâmbet încordat, în timp ce-i 
studiam buclele, ţepene de la fixativ, şi rujul adunat în 
colţurile gurii. 

Unii invitaţi se întinseseră pe canapeaua lungă, în formă 
de S, a lui Gregor, sporovăitul lor vesel umplând aerul. 


Toate femeile purtau rochii şi şaluri din mătase, în timp ce 
bărbaţii erau îmbrăcaţi în cămăşi apretate, cu cravate şi 
veste cu nasturi. Era o lume diferită faţă de cea de dincolo 
de ziduri, şi în vremuri ca acestea, înconjurați de mirosurile 
de cidru cu mirodenii şi de miel, sălbăticia părea tare 
departe, o altă planetă dintr-o galaxie îndepărtată. 

— Pulpă de mieluţ? A întrebat un chelner, prezentându-mi 
o tavă de argint. 

Am luat o bucată de carne roz şi am dus-o la gură, mirosul 
pătrunzător de mentă înţepându-mi nările. Aşa cum o 
ţineam între arătător şi degetul mare, s-a iscat o amintire: 
Pip şi cu mine pe pajiştea de la Şcoală, aplecându-ne 
deasupra movilei cenuşii pe care o descoperiserăm în 
tufişuri. O movilă de blană, coada ascunzând restul 
trupului. Pip s-a furişat spre ea, hotărâtă să o ridice, să-şi 
dea seama dacă animalul era bolnav sau mort. A întins 
mâna şi l-a ciupit de picior, apoi a tras, iar carnea putredă s- 
a desprins. Am început să urlăm, ne-am năpustit dincolo de 
tufişuri, dar, pentru o clipă, ea ţinuse în mână osul subţire, 
însângerat. 

Am simţit cum conţinutul stomacului mi se ridică în gât. 
Încă mai auzeam ţipătul lui Pip. Am dat drumul pulpei de 
miel pe un platou, şi m-am îndepărtat. 

— Ce s-a-ntâmplat? M-a întrebat Charles, ţinându-şi mâna 
pe talia mea. 

— Nu mă simt bine, am spus, îndepărtându-mă de el. 

Mi-am tamponat fruntea şi buzele cu un şervet, încercând 
să mă calmez. Noaptea trecută o visasem. Pip în acele 
paturi din metal, Ruby lângă ea, şi apoi Arden. O altă fată 
apăruse, una mai tânără, trăsăturile ei fiind neclare în 
aburul visului. „Când te-ntorci?” m-a întrebat Pip, cu 
pântecele şi sânii umflaţi şi cu părul roşu lipit de frunte. „Ai 
uitat de noi.” 

— Vrei ceva? M-a întrebat Charles. Apă? 

A făcut semn unui servitor din colţ. 


— Doar spaţiu, i-am spus, îndepărtându-mă. Lasă-mă un 
minut. 

Am ridicat un deget. Apoi am ieşit din încăperea 
aglomerată, neoprindu-mă până când n-am ajuns jos în hol, 
trecând de bucătărie, şi mi-am lipit spatele de perete. 

Am rămas acolo până când am putut respira liniştit. Îi 
promisesem lui Beatrice. Îi promisesem că aveam s-o ajut 
să-şi găsească fiica, şi totuşi, în ultimele zile, stătusem 
prosteşte lângă Charles în timp ce inaugura grădina 
zoologică din hotelul Grand. Luasem parte la petreceri şi 
gale şi fusesem gazda unui mic dejun târziu pentru soțiile 
celor din Elită. 

— Prinţesă, vă simţiţi bine? M-a întrebat doamna Lemoyne 
în drumul ei spre baie. Păreţi bolnavă. 

Era o femeie sfioasă cu maniere rigide, reproşându-i 
întotdeauna cuiva care greşea. 

Mi-am tamponat fruntea cu şervetul. 

— Da, Grace, mulţumesc. Aveam nevoie să iau o gură de 
aer. 

— Atunci ar trebui să mergeţi la fereastră, m-a îndemnat 
ea. Acolo. 

M-a condus într-o sufragerie protocolară, unde un servitor 
era aplecat peste masă, pregătindu-se să servească ceaiul. 
Un altul stătea în genunchi lângă o servantă cu porţelanuri, 
scoțând ceşti şi farfurioare dintr-un raft. Din fericire, 
geamul era deschis, aerul răcoros al nopţii fluturând 
perdelele. 

Am păşit în încăpere, murmurele petrecerii încă auzindu- 
se de pe hol. 

— Sper că nu te deranjează, am spus în timp ce treceam 
pe lângă bărbatul de la masă. Stau doar un minut. 

A trecut un moment. N-a răspuns. M-am întors, iar el se 
uita lung la mine. Nu purta ochelarii. Părul negru îi era 
netezit, iar corpul rigid, stând drept, arătând altfel decât îl 
văzusem eu ultima dată. Mi-am dus mâna la gură pentru a 
nu-i rosti numele cu voce tare. 


Curtis legăna tava în mână. l-am aruncat o privire 
servitorului care era în genunchi la câţiva metri, fredonând 
uşor în timp ce aranja ceştile pe o tavă din argint. Unul 
dintre bucătarii-şefi a trecut pe hol cu un platou gol. 
Doamna Lemoyne a revenit de la toaletă, zâmbindu-mi din 
mers. 

M-am uitat în ochii cenuşii ai lui Curtis, încercând să 
descifrez sensul tăcerii lui. Voiam să-l întreb dacă mai 
auziseră ceva despre eliberarea lui Caleb. Voiam să ştiu cât 
de departe ajunseseră tunelurile, dacă-şi reluaseră lucrul la 
primul, dacă planurile fuseseră corecte. Dacă ar fi putut să 
ajungă la mine în Palat, încă mai aveam o şansă - aş fi putut 
evada. 

Dar el m-a privit inexpresiv, rece. 

— Un ceai pentru Prinţesă? M-a întrebat el, întinzând tava 
spre mine. 

Am lăsat mâna în jos, cu degetele tremurând, şi am luat o 
ceaşcă. El a înclinat ceainicul, lăsând apa fierbinte să curgă, 
aburul ridicându-se în spaţiul dintre noi. 

În câteva secunde a dispărut, ducându-se înapoi pe 
coridorul lung, porţelanul zăngănind pe tava din argint. Nu 
s-a uitat nici o clipă înapoi. Eu am rămas acolo, cu băutura 
fierbinte în mână, până când l-am auzit pe Rege strigându- 
mă din cealaltă încăpere. 

— Genevieve! Striga el, cu o voce veselă şi uşoară. Vino 
acum! E timpul să toastăm. 

Priveam în gol pe fereastră, departe în oraş, spre punctul 
unde Periferia întâlnea zidul. De la înălţimea celor cincizeci 
de etaje părea foarte mic, un lucru minuscul peste care 
puteai scăpa o piatră. Toată noaptea derulasem acel 
moment. Expresia de pe chipul lui Curtis era aceeaşi cu cea 
din ziua în care ne întâlniserăm în hangar. Mi-l imaginam 
ducându-se înapoi la ceilalţi şi spunându-le cum mă fâţâiam 
prin apartament, sporovăind veselă cu Gregor Sparks, sau 
cum stăteam acolo zâmbind prosteşte, în timp ce Regele 
dădea din gură despre noul cuplu regal. 


Detestam ceea ce gândea el despre mine - ceea ce cu toţii 
probabil că gândeau. Că odată Caleb plecat, mă întorsesem 
la Palat şi îmi pusesem în gând să mă mărit cu Charles. N- 
aveam cum să explic. Orice-aş fi făcut pentru a-mi dovedi 
loialitatea nu mai conta acum. În ochii lor eram o 
trădătoare. Mă obişnuiam câte un pic în fiecare zi cu 
această idee, şi astfel, cu fiecare mic dejun, cu fiecare gală, 
cu fiecare toast deveneam tot mai însingurată. 

— Alteța Voastră Regală, a zis Beatrice, făcând o reverență 
în timp ce intra în apartament. V-au fost livrate hainele în 
salonul de jos. Vă aşteaptă. 

Mi-am studiat imaginea reflectată în geam, întrebându-mă 
cum putea să creadă cineva că eram fericită. Sub ochi 
aveam cearcăne. Eram la fel de trasă la faţă ca în primele 
mele zile aici. Am clipit de câteva ori, vrând să-mi rețin 
lacrimile. 

— Nu trebuie să faci asta, am spus într-un final. 

— Aţi prefera în salonul de sus? M-a întrebat ea. 

— Nu - prostia cu, Alteţă Regală”, am spus, întorcându-mă 
spre ea. Nu e necesară aici. 

Beatrice a oftat. 

— Ei bine, nu pot să merg prin Palat spunându-ţi 
Genevieve. Regele n-ar accepta asta. 

Am tras de tivul rochiei mele albastre, simţindu-mă 
mulţumită când un fir a cedat, distrugând mătasea. Ştiam 
că avea dreptate. Totuşi, eram disperată să-mi aud 
adevăratul nume rostit cu vocea tare - nu Prinţesă 
Genevieve, nu Prinţesă sau Alteța Voastră Regală, ci doar 
Eve. 

— M-am tot gândit la fiica ta, am spus. Am nevoie de ceva 
timp. Trebuie să aflu la ce Şcoală e şi cine e Directoarea. 
Poate după ce mă mărit, m-am bâlbâit eu. Aş avea o şansă 
mai acătării să-i negociez eliberarea. Din fericire, avem 
timp înainte de... 

Beatrice a pornit câtre mine. 

— Da, ştiu... a zis ea în şoaptă. 


Stăteam acolo în tăcere, şi apoi am luat-o de mână, 
legănându-i palma într-ale mele. Am strâns-o, încercând să-i 
opresc tremuratul degetelor şi lacrimile care-i umpleau 
ochii, gata să se reverse pe obraji. 

— Ar trebui să mergem, am spus în cele din urmă, 
întorcându-mă spre uşă. 

Pe hol era linişte. Charles şi Regele erau în Oraş, vizitând 
una dintre noile ferme industriale de lângă zid. Din altă 
cameră se auzea un sunet vag de aspirator. 

Uşile liftului s-au deschis când am ajuns la etajul inferior, 
unde, într-un colţ, erau îngrămădite cutii uriaşe, albe. În alt 
colţ, stăteau Rose şi Clara, mâncând brioşe cu afine şi bând 
cafea, o băutură pe care încă n-o încercasem. Rose era încă 
în pijamaua ei din mătase, având părul blond prins în 
creştet, cu ziarul în mână. Niciuna nu şi-a ridicat privirea 
când am intrat. 

— Deci, acestea sunt rochiile, a zis Beatrice, mergând spre 
stiva de cutii. Toate sunt de dinainte de molimă, dar au fost 
tratate şi conservate, astfel încât materialul e încă 
strălucitor. Veţi vedea că dantela este intactă. 

— E de-a dreptul remarcabil, am zis. 

A ridicat capacul unei cutii lungi de pe podea, scoțând la 
iveală o rochie albă, umplută cu hârtie. Corsetul acesteia 
era plin de mărgeluţe. Ştiam că trebuia să par 
entuziasmată, dar în timp ce degetele mele atingeau 
decolteul urmând linia mânecilor bufante, n-am simţit nimic 
altceva decât groază. 

— Chiar trebuie să faci asta acum? A întrebat Rose, lăsând 
ziarul jos. Noi ne luăm micul dejun. 

Şi-a agitat cafeaua în ceaşcă înainte de a lua o altă 
înghiţitură. 

Beatrice a oftat. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar sunt ordinele Regelui. Acest 
lucru trebuie făcut în această dimineaţă, şi nu cred că 
putem muta cutiile acum. 


Clara şi-a dat ochii peste cap. A împins farfuria de la 
marginea mesei şi s-a ridicat, privindu-mă înainte de-a ieşi 
pe uşă. Mama ei a urmat-o. Chiar şi după ce au cotit pe hol, 
le-am auzit şoaptele mânioase, Clara murmurând ceva în 
legătură cu tupeul meu. 

Beatrice a scos prima rochie din cutie. 

— Fata asta a vrut de ani de zile să fie cu Charles. 
Camerista ei zice că nu i-a picat bine, să meargă mai 
departe şi toate alea. 

În timp ce Beatrice închidea uşile masive din lemn, m-am 
dezbrăcat, aerul condiţionat făcându-mi pielea de găină. M- 
am îmbrăcat cu rochia, iar Beatrice a tras fermoarul şi m-a 
întors ca să mă pot vedea în oglinda de pe peretele opus. 
Avea un decolteu adânc în formă de V, materialul delicat 
brodat cu mărgeluţe îmi cădea pe braţe şi pe piept. Am tras 
de guler, aproape rupându.-l. 

— N-am aer, am murmurat. 

— Draga mea, mai sunt şi altele, a zis Beatrice. 

Mi-a deschis fermoarul şi a scos alta din cutie. Era o 
chestie pufoasă, cu o trenă uriaşă de circa trei metri. M-am 
dus spre oglindă, dar nu mi-a plăcut felul în care îmi 
dezvelea umerii palizi. 

— Ce contează? Am spus pe un ton trist în timp ce 
Beatrice o împacheta. E bună oricare. 

Şi totuşi, a fost scoasă alta. Îmbrăcată alta. Gândurile mele 
pluteau departe de încăpere, de Palat, de rochii şi de 
zgomotul neîncetat de fermoare care se închideau şi se 
deschideau. Caleb trebuie că ajunsese până acum la un 
refugiu de-al Cărării. Curând, avea să comunice din nou cu 
Moss. N-avea să mai dureze până când putea să le spună 
oamenilor din interiorul zidurilor ce se întâmplase. 

Beatrice a încheiat nasturii altei rochii. Era strâmtă, 
corsajul îmi strivea pieptul, sufocându-mă. 

— Îmi pare rău, Beatrice, am şoptit. Pot, te rog, să iau o 
pauză? 

— Nu-ţi cere scuze. 


Beatrice a oftat, descheindu-mi nasturii de la spatele 
rochiei. 

— Sigur că poți. 

A descheiat jumătate dintre ei şi m-a eliberat, întinzându- 
mi puloverul simplu pe care-l purtam prin apartament. M- 
am târât spre masă şi m-am prăbuşit pe scaunul eliberat de 
Clara. 

— Am să cer nişte apă cu gheaţă de la bucătărie, a zis ea, 
dispărând pe uşă. 

Soarele de dimineaţă se strecura pe fereastră, şi-l 
simţeam fierbinte pe piele. Mă imaginam în alaiul de nuntă, 
maşina strălucitoare care avea să meargă pe străzile din 
oraş, ovaţiile mulţimii trecând de baricadele din metal, 
izbindu-se de pasajul de sticlă. Într-o săptămână aveam să 
fiu soţia lui Charles Harris. Aveam să mă mult din 
apartamentul meu într-al lui. 

Aveam să mă culc lângă el în fiecare noapte, mâinile lui 
întinzându-se după mine în întuneric, buzele lui căutându-le 
pe ale mele. 

Mă uitam lung la ziar, pe jumătate fiind prezentă în 
cameră, pe jumătate fiind în altă parte, când titlul scris cu 
caractere îngroşate mi-a sărit în ochi - UN CEAI PENTRU 
PRINŢESĂ. Aceleaşi cuvinte pe care le rostise Curtis se 
aflau acum în faţa mea, tipărite pe una dintre ultimele 
pagini ale ziarului. 

Secţiunea de publicitate era singurul loc unde cetăţenii 
puteau să-şi trimită mesaje unii către ceilalţi. Acolo existau 
ofertele pentru schimburi sau vânzări de lucruri pe care ei 
le făcuseră, le aduseseră sau le câştigaseră în Oraş, cu 
consimţământul Regelui. Mi-am trecut degetele peste 
literele îngroşate, dându-mi seama imediat ce era. Cărarea 
folosea adesea mesaje codificate pentru a comunica. Mi-am 
amintit de ceea ce spusese Caleb la închisoare, când se 
aplecase şi-mi şoptise la ureche. „Nu eşti singura care 
apare în ziar.” M-am gândit la chipul lui Curtis din 
sufragerie. Ochii lui priviseră pieziş când mi se adresase, cu 


vocea încordată. Era ciudat că spusese doar acele patru 
cuvinte şi nimic mai mult. Acum totul avea o noimă. M-am 
uitat la literele mici care descriau ceaiulfuseseră 
recuperate patru cutii dintr-un depozit vechi de la periferie. 
Reclama menţiona anul, data la care fuseseră obţinute, 
marca şi oraşul din care proveneau, şi un preţ recomandat. 
„Perfect pentru a sărbători nunta regală” scria în ultimele 
rânduri. „Savuraţi-l cu prietenii, după ce urmăriţi 
procesiunea.” Am continuat să privesc lung, studiind felul în 
care se aliniau literele, una deasupra celeilalte, încercând 
să descifrez codul, dacă mergea vertical sau orizontal. 

Beatrice s-a întors cu două pahare cu apă şi le-a pus în 
faţa mea. 

— Ai un pix? Am întrebat-o, numărând fiecare a două 
literă, apoi a treia, încercând să găsesc un model. 

A scos unul din vesta ei şi s-a aşezat lângă mine, 
urmărindu-mă în timp ce număram fiecare a cincea, apoi 
fiecare a şasea literă, copiindu-le una lângă cealaltă pentru 
a vedea dacă alcătuiau vreun cuvânt. Niciunul dintre 
rânduri n-avea sens. În cele din urmă, am găsit codul care 
mergea drept în jos, de la a doua până la ultima coloană. C, 
1, N, C, H, 1, $, le-am copiat pe marginea ziarului. R, M, 1, 
N, T, 3. 

— Caleb e închis, am repetat, rupând reclama din ziar. 
Regele minte. 

— Cine-i Caleb? A întrebat o voce. 

M-am întors. Clara stătea pe hol, cu o mână pe tocul uşii. 
Înainte să pot să gândesc, s-a repezit spre mine, întinzând 
mâna spre reclamă. Cu o mişcare rapidă, mi-a smuls-o din 
mână. Am sărit, încercând să o recuperez din mâinile ei, 
dar n-am putut să o apuc. Apoi a fost prea târziu. Ea s-a 
năpustit pe hol, spre camera ei, trântind uşa. 

Stăteam dincolo de uşă şi am bătut în ea până când au 
început să mă doară încheieturile. 

— Clara, deschide uşa! Am ţipat. Asta nu-i o glumă. 


Am aruncat o privire pe hol. Un soldat care staţiona lângă 
salon mă privea. Beatrice stătea lângă el, şoptind ceva, 
încercând să-i explice disputa. În cele din urmă, am 
renunţat şi mi-am lipit fruntea de uşa din lemn. O auzeam 
mergând de colo-colo prin cameră, lipăind cu picioarele 
goale pe podea. 

S-a oprit de cealaltă parte a uşii. S-a auzit cum apasă 
tastatura. A deschis uşa câţiva centimetri. În mână nu mai 
avea bucata de ziar mâzgălită de mine. 

— Vai, Prinţesă, a spus ea, abia reuşind să rostească 
cuvintele fără să râdă. Nu te-aş fi bănuit că eşti subversivă. 
Am împins uşa şi am intrat în cameră. Ea îşi freca braţul 

acolo unde o lovise uşa. 

— Unde-ai pus bucăţica de hârtie? 

Am deschis sertarul de sus de la biroul ei, căutând printr- 
un teanc de caiete. Lângă ele era o poză mototolită a unui 
băieţel şi a unei fetiţe stând pe un balansoar pe o verandă, 
cu un pisoi cuibărit în poala băiatului. Mi-a luat o clipă să-mi 
dau seama că fata era Clara. Băiatul părea cu câţiva ani mai 
Mic, cu acelaşi păr blond şi piele de culoarea fildeşului. 

— Ţi-ai pierdut minţile? M-a întrebat ea. 

A trântit sertarul închizându-l, gata să-mi prindă degetele 
înăuntru. 

— leşi din camera mea! 

— Nu plec până ce nu-mi dai înapoi hârtia, am spus, 
cercetând noptierele de lângă pat. 

Cuvertura pufoasă, roz, era acoperită cu perne de toate 
mărimile. Unele erau din dantelă, altele brodate cu crini 
albi, delicaţi. Pe şifonier nu se găsea nimic. În coşul de 
gunoi de lângă birou, nimic. Probabil că îl ascunsese pe 
undeva, aşteptând până când i se ivea ocazia perfectă 
pentru a mă da în vileag. 

— Ce importanţă are? Deja l-am citit. 

Clara şi-a încrucişat braţele la piept. 

— E băiatul ăla, nu-i aşa? Cel cu care te întâlneai noaptea? 

Am clătinat din cap. 


— Las-o baltă, Clara! 

— Mă întreb ce părere ar avea Charles despre asta. Cum 
trimiţi tu mesaje prin intermediul ziarului. 

Obrajii îi erau roşii şi plini de pete şi continua să-şi frece 
punctul dureros de pe braţ. 

— Cel puţin de data asta nu poţi să mă faci mincinoasă. 
Acum am dovezi. 

Am respirat sacadat, incapabilă să mă mai abţin. 

— Crezi că eu am ales asta? Dacă ar fi fost după mine, din 
capul locul n-aş fi venit în Oraş. Niciodată n-am vrut să fiu 
aici. 

Clara a ridicat din sprâncene. 

— Atunci, de ce te măriţi cu el? Eram acolo când te-a 
cerut. Nu te-a obligat nimeni să spui „da”. 

Priveam la umbra mea de pe podea, gândindu-mă ce să-i 
spun. Deja ştia destul cât să mă pârască. Adevărul n-avea 
cum să înrăutăţească lucrurile. 

— Deoarece aveau de gând să-l omoare - pe Caleb. 
Acceptând să mă mărit cu Charles era singura cale prin 
care puteam opri asta. 

Clara a venit spre mine, cu capul lăsat într-o parte. 

— Deci, ajută-mă să înţeleg. Dacă ai putea, ai pleca chiar 
acum din Palat? 

— Sigur că da, am spus moale. Dar nu pot nici măcar să 
plec din camera mea. Oriunde m-aş duce, cineva mă 
urmăreşte. Când voi ieşi în hol, Beatrice mă va aştepta 
acolo cu soldatul de lângă salon. Charles mă însoţeşte la 
fiecare masă. 

Am aruncat o privire spre fereastra ei, care era uşor 
întredeschisă, perdelele fâlfâind uşor în vânt. 

— N-ai observat că nu sunt niciodată singură? 

Stăteam acolo, în încăperea tăcută, uitându-ne una la 
cealaltă. Părea mai plină de speranţă decât fusese în ultima 
vreme. M-am îndreptat de spate, dându-mi seama că, la 
urma urmelor, aveam ceva să-i ofer. 


— Deci dacă vrei să-i spui despre acest mesaj lui Charles, 
am continuat, sau Regelui, sau mamei tale, bine. Într-o 
săptămână mă mărit cu Charles şi asta va fi tot. Dar dacă 
vrei să plec, aceste mesaje sunt singura mea şansă. 

Vedeam cum se gândea, cântărind ce avea de câştigat 
dacă m-ar fi dat de gol prin comparaţie cu ce s-ar fi 
întâmplat dacă aş fi evadat. A strâns din buze. 

— Tu nu-l iubeşti pe Charles? M-a întrebat. 

Privirea ei era limpede atunci când s-a întâlnit cu a mea, 
nu mai exista nici un resentiment. 

— Nu, am spus. Nu-l iubesc. 

S-a dus spre o puşculiţă în formă de purcel aflată pe 
noptiera ei. Vopseaua era ciobită pe alocuri, şi un ochi era 
şters complet. A ridicat-o cu un zâmbet pe buze. 

— O am de când aveam trei ani, a spus, ridicând din umeri. 
Nu m-aş fi mutat în Oraş fără ea. 

A răsturnat-o şi a scos dopul de plută de dedesubt. Bucata 
ruptă de ziar era înăuntru, cu scrisul meu pe margini. Mi-a 
dat-o înapoi. 

— Ai cuvântul meu. Nu voi spune nimănui. 

Am rupt hârtia bucățele şi le-am îndesat în buzunarul 
puloverului. Mi-o dăduse înapoi. Spusese că n-avea să mă 
pârască. Şi n-avea nici un motiv s-o facă - asta ar însemna 
ca eu să nu părăsesc niciodată Palatul. Mi-a deschis uşa, iar 
eu am ieşit pe hol, răsucind bucăţelele în buzunar, în sfârşit 
respirând. 

În seara aceea n-am putut mâncA. M-am aşezat la masă, 
gândindu-mă la caleb aflat în închisoare. Îi vedeam rana de 
pe frunte, un soldat trăgându-i altă lovitură la spate, 
răsucindu-i fără milă braţul. Aveau nevoie de nume. Ştiam 
că aşa era. Era doar o chestiune de timp înainte ca ei să 
renunţe dându-şi seama că nu vor obţine niciodată 
informaţiile de care aveau nevoie. Cât timp mai aveam 
înainte să-l omoare? 

— Ce s-a-ntâmplat, draga mea? M-a întrebat Regele, 
aruncând o privire spre farfuria mea. Vrei altceva? Putem 


să-i cerem bucătarului-şef să-ţi prepare orice îţi doreşti. 

Şi-a pus mâna pe braţul meu. Întregul corp mi s-a încordat 
la atingere. 

Am respirat adânc, încercând să-mi calmez vocea. 

— Nu mi-e foame, am spus. 

Îmi era greață de puiul prăjit din farfurie. 

Masa era plină. Clara şi Rose şedeau alături de Şeful 
Finanţelor. Clara ciripea veselă cu el, privirea ei fixând-o 
pe-a mea în timp ce-l bombarda cu întrebări în legătură cu 
o nouă afacere. Charles stătea lângă mine, vorbindu-i lui 
Reginald, Şeful Presei, despre o inaugurare viitoare din 
Oraş. 

— Mă bucur că vă înţelegeţi atât de bine. 

Regele a dat uşor din cap spre Charles. 

— Întotdeauna am considerat că vă veţi înţelege. 

Mi-a strâns mâna, apoi s-a întors la farfuria lui. 

Am simţit o nevoie imperioasă de a lua paharul cu apă şi 
de a i-l arunca în faţă. De a-mi înfige furculiţa în mâna lui. 
Minţise. Crezuse că nu voi afla niciodată, că aveam să merg 
în alaiul de nuntă cu pas uşor, mulţumită să-mi imaginez că, 
undeva în sălbăticie, Caleb era viu. Regele s-a ridicat de la 
masă, dând semnalul că era gata să plece. Am pipăit bucata 
de hârtie din buzunarul jachetei, trecându-mi degetele 
peste colţurile îndoite pentru a mă alina. După conversaţia 
mea cu Clara, mă dusesem înapoi în salon şi-mi alesesem o 
rochie de mireasă. O alesesem pe prima pe care o 
încercasem, fără să mă mai deranjez să mă uit în oglindă 
pentru a vedea cum îmi venea. Am urmat-o pe Beatrice 
înapoi în apartament, dar m-am oprit în salonul de 
deasupra pentru a arunca bucăţile de ziar în foc, urmărind 
cum reclama şi mesajul se răsuceau în flăcări. Apoi m-am 
aşezat la biroul meu şi am scris. 

Am fost atentă la fiecare cuvânt ales, găsind soluţia, astfel 
încât codul să poată fi aplicat în sens invers, de la sfârşitul 
textului spre început, folosind fiecare a noua literă. Mi-a 
luat două ore să rearanjez, să mut cuvintele şi propoziţiile 


până când am reuşit ceva. Articolul era o scrisoare formală 
către poporul Noii Americi, o misivă despre marea onoare 
de a le fi Prinţesă. Vorbeam despre apropiata nuntă, marea 
mea bucurie legată de acest eveniment, şi cum îl întâlnisem 
pe Charles la Palat cu câteva săptămâni înainte. L-am 
recitit, insistând asupra cuvântului dragoste. Mi s-a făcut 
rău de la stomac. Mă tot gândeam la Caleb, singur în 
închisoarea rece, cu pielea plină de cruste însângerate. 

Mesajul spunea: ne ptm întini? Nu ma e tmp. Aş fi vrut să 
am mai multe de oferit - un plan, o promisiune că puteam 
să-i asigur libertatea lui Caleb. Dar, dacă l-aş fi înfruntat pe 
Rege în legătură cu minciunile, atunci ar fi ştiut că aveam o 
legătură în afara Palatului, care-mi spunea unde se află 
Caleb. Tot ce făceam ar fi devenit din nou suspect, şi tot ce 
făcusem în ultimele săptămâni pentru a-i câştiga încrederea 
s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

— Ai vrea să mergem jos, în piaţă, să mâncăm un desert? 
M-a întrebat Charles în timp ce mă ajuta să mă ridic de pe 
scaun. 

Fusese mai tăcut în ultimele zile, părând stânjenit de 
conversaţia noastră. Clara ieşise cu Şeful Finanţelor şi 
privise spre mine. 

Am scos hârtia împăturită din buzunar. 

— De fapt, aş vrea să vorbesc cu Reginald. 

Acesta s-a întors când şi-a auzit numele. 

— Pentru ce? M-a întrebat Regele. 

El şi Charles au venit lângă mine, încăperea părând mai 
mică în prezenţa lor. Şeful Educaţiei îşi făcea de lucru pe 
lângă uşă pentru a trage cu urechea. 

Am respirat adânc. 

— Aş dori să mă adresez pentru prima dată poporului Noii 
Americi. Mă aflu aici, pe vecie, Prinţesa lor. Aş vrea ca 
măcar să ştie cine sunt. 

Nu m-am uitat la Rege. L-am ignorat pe Charles. În 
schimb, nu mi-am luat ochii de la Reginald în timp ce-i 
înmânam bucata de hârtie. 


— Presupun că e-n regulă, a zis Regele, pe un ton uşor 
nesigur. Atâta timp cât în text nu există nimic de obiectat, 
Reginald. 

Reginald a apucat hârtia cu degetele şi a început să 
citească. S-a încruntat la câteva rânduri, şi s-a relaxat la 
altele. Mi-am înghiţit nodul din gât, cuprinsă de panică. N- 
are cum să ştie, am gândit eu, n-ar avea cum să-şi dea 
seama. Şi totuşi, amintirea acelei nopţi în casa lui Marjorie 
şi Otis a revenit. Am văzut cum îi tremurau mâinile lui 
Marjorie ţinând radioul, întrebările ei, atât de imperioase, 
în timp ce Otis arunca farfuriile în plus sub chiuvetă. „Ce 
cod ai folosit?” am auzit-o întrebându-mă, apoi sunetul 
acelei prime fatale împuşcături. 

Gânditor, Reginald a strâns din buze. 

— Eşti sigură că vrei să tipăresc asta? 

Ne uitam fix unul la celălalt. Regele s-a apropiat de noi, 
privind peste umăr pentru a vedea conţinutul. Am expirat, 
încercând să-mi reduc bătăile inimii. 

— Sunt, am zis în cele din urmă. 

Reginald a zâmbit şi i-a dat hârtia Regelui. 

— E minunat, a spus el. 

S-a înclinat uşor, pentru a-şi arăta respectul. 

— Poporul va fi încântat să citească asta în ziarul de 
mâine. 

Generaţia de aur era ţinută într-un fort la nord est de 
drumul principal, o secţiune închisă în interiorul Oraşului, 
care fusese cândva un club country. Pajiştile acestuia 
fuseseră transformate în grădini, iar heleşteiele mari erau 
folosite drept rezervoare. Clădirile masive din piatră 
adăposteau acum dormitoarele copiilor, sufrageria şi şcoala. 
Am parcat pe aleea lungă. De jur-împrejur se găseau soldaţi 
cu puştile în mână. 

— Prinţesă Genevieve! A strigat o voce din spatele meu, în 
timp ce eu pornisem spre uşile din sticlă. Prinţesă, aici, vă 
rog! 


Fotografa lui Reginald ieşise din maşină cu o cameră în 
mâini. Femeia butona neîntrerupt, pozând fiecare pas pe 
care îl făceam, Regele aflându-se numai la câţiva metri în 
spate. 

N-am reuşit să zâmbesc. În schimb, m-am uitat fix în 
obiectiv, gândindu-mă la Pip, la Ruby şi la Arden. Eu 
sugerasem această vizită. Voiam să văd unde stăteau copiii, 
să-i întâlnesc, să cunosc condiţiile vieţii lor de zi cu zi. În 
ziarul din ziua următoare avea să apară un amplu articol 
despre fosta elevă devenită Prinţesă - fata care îi înţelegea 
pe voluntari mai bine decât oricine altcineva. Plănuisem să-i 
mai dau lui Reginald o scrisoare, un alt mesaj pentru 
disidenţi. Şi acum, că venise ziua, iar în faţa mea se afla 
clădirea din piatră, era dificil să mai fac fie şi un singur pas. 

— Cred că vei fi încântată, mi-a zis Regele când am ajuns 
la uşă. 

Reginald venea după noi, împreună cu trei soldaţi 
înarmaţi. 

— Sacrificiile făcute de acele fete nu au fost în zadar. 
Copiii sunt crescuţi cum se cuvine. 

Am încercat să zâmbesc, dar mă încerca un sentiment de 
nelinişte. Trecuseră trei zile de când fusese publicată 
scrisoarea mea în ziar. Oamenii scriseseră lăudându-mi 
cuvintele şi exprimându-şi entuziasmul pentru apropiata 
mea căsătorie cu Charles. Cu fiecare scrisoare livrată la 
Palat, Regele devenea tot mai blând. Râsul lui răsuna mai 
des pe holuri. Cuvintele lui erau mai amabile, mai pline de 
entuziasm, în timp ce se relaxa în propria-i minciună. Caleb 
încă era închis. Eu urma să mă căsătoresc cu Charles. În 
lumea lui, totul era în regulă. 

— Vă aşteptam, Prinţesă, a spus o femeie îmbrăcată într-o 
uniformă albă. 

Era cu numai câţiva ani mai tânără decât profesoarele de 
la Şcoală, având pielea ca hârtia creponată. Pe guler avea 
prins un mic blazon al Noii Americi. 

— Eu sunt Margaret, şefa centrului. 


— Vă mulţumesc că ne-aţi primit, i-am spus. Mi-am 
petrecut întreaga viaţă la una dintre aceste Şcoli. Simţeam 
nevoia să vin aici să văd cu ochii mei. 

Am păşit în holul de marmură, pereţii acestuia 
reverberând sunetele copilaşilor. În foaier, pe o masă 
rotundă, uriaşă, se găsea un buchet înalt de un metru, cu 
flori aplecate în toate direcţiile, umplând aerul cu miros de 
crini. 

Şi-a împreunat palmele în timp ce mă conducea spre o uşă 
aflată pe peretele din spate. 

— Am muncit din răsputeri în ultimii ani pentru a ne 
asigura că avem cei mai buni doctori, că sunt foarte bine 
îngrijiţi copiii. Ne asigurăm că au parte de exerciţii fizice 
adecvate şi că li se oferă o dietă echilibrată. 

Regele şi Reginald mergeau în spatele meu, în timp ce eu 
priveam holul larg. Reginald şi-a scos carneţelul din 
buzunarul de la costum şi a notat ceva. Copilaşii erau 
aşezaţi pe covor, manevrând maşinuţe din plastic şi 
construind turnulețe din cuburi. În colţ, şedea o femeie de 
vârsta lui Margaret, cu o fetiţă a cărei feţişoară era umflată 
şi brăzdată de lacrimi, pe care o mângâia pe spate în timp 
ce aceasta plângea. 

— Acesta este cel mai mare spaţiu de joacă, ne-a informat 
Margaret. Cândva era una dintre încăperile în care se 
ţineau recepții. În timpul zilei, îi ţinem aici pe copii, sperând 
că cetăţenii vor veni să arunce o privire. Cu puţin noroc, în 
următoarele luni, mulţi dintre aceşti copii vor fi adoptați. 

O fetiţă cu codițe aurii a venit legănându-se spre noi, cu 
funduleţul mare din pricina scutecului. S-a uitat la noi cu 
ochii ei verzi ca marea. 

— Ea e Maya, a spus Margaret. Are doi ani şi jumătate. 

M-am uitat la feţişoara ei, la năsucul ei dulce şi la obrăjorii 
bucălaţi şi îmbujoraţi. I-am atins mânuţa, iar degeţelele ei 
le-au apucat pe ale mele, zâmbetul ei dezvelind doi dinţi. 

— E o scumpă, nu-i aşa? A întrebat Margaret. 


În spatele nostru, am auzit declicul aparatului de 
fotografiat. 

În timp ce mă uitam fix în ochii ei, nu mă puteam gândi 
decât la Sophia în încăperea aceea îngrozitoare, privirea ei 
întâlnind-o pe a mea în timp ce mă uitam prin geamul 
murdar de noroi. M-am gândit la fata care ţipa, cu 
încheieturile strâns legate până când a liniştit-o doctoriţa 
cu o injecție. Fiecare dintre aceşti copii provenea dintr-o 
fată asemenea prietenelor mele. Poate că mama Mayei 
stătuse lângă mine în sala de mese a Şcolii. Poate că fusese 
una dintre acele fete pe care le admiraserăm eu şi cu Pip, 
mai înaltă decât celelalte, cu coada ei lucioasă legănându-se 
înainte şi-napoi în timp ce trecea cu o tavă în mână. 

— Nădăjduim că şi cei care nu vor fi adoptați vor creşte 
fericiţi şi sănătoşi, simțind că au fost întotdeauna iubiţi, a 
continuat Margaret. 

S-a dus spre o uşă laterală şi a descuiat-o. 

Am pornit pe o cărare pietruită, care străbătea un câmp 
de porumb, la care lucra un grup de fermieri, spre o clădire 
aflată dincolo de rezervor. 

— Aceşti copii vor deveni cetăţeni responsabili ai Noii 
Americi. Vor iubi această ţară şi-şi vor cunoaşte locul pe 
care-l au în asigurarea viitorului acesteia, a adăugat 
Regele. Cu fiecare copil care se naşte, numărul nostru 
creşte. Devenim mai puţin vulnerabili. Suntem tot mai 
aproape de a deveni din nou acea naţiune puternică de 
altădată. 

Am urcat treptele din piatră, iar Margaret a descuiat o a 
doua uşă, conducându-ne într-o altă încăpere largă. Doicile 
se învârteau printre zeci de pătuţuri de plastic. Bebelugşii 
erau bine înfăşaţi. Li se vedeau doar feţişoarele rotunde, 
TOZ. 

— Aceştia sunt cei mai recent sosiți, a adăugat Margaret. 

Un membru al personalului se plimba în jos şi-n sus 
printre şirurile de pătuţuri, legănând un bebeluş înfăşat 
într-un scutec albastru-închis. 


— Prinţesă, aţi vrea să ţineţi unul în braţe? 

— Da, a răspuns Reginald în locul meu. Ar fi drăguţ să 
facem o fotografie pentru ziar. 

Margaret s-a năpustit în încăpere şi a trecut printre 
pătuţuri, alegând un bebeluş adormit înfăşat într-un scutec 
roşu. Era o fetiţă. A ridicat-o şi mi-a pus-o în braţe. Am 
simţit un nod în gât privind micuța fiinţă care, fără îndoială, 
fusese expediată într-un camion, călătorind kilometri întregi 
spre această încăpere rece, aşteptând ca o familie să o 
vrea. 

Era adevărat că această clădire era altfel decât mi-o 
imaginasem. Mai curată, mai luminoasă, mai fericită. 
Fiecare etaj era plin de membri ai personalului care le 
vorbeau copiilor în şoaptă, care-i mângâiau cu blândeţe 
pentru a-i împiedica să plângă. Dar eu nu mai puteam să 
mă uit la nimic - la pătuţurile şi suzetele din plastic şi la 
păturicile croşetate - fără să mă gândesc la prietenele 
mele. 

— Prinţesă, aici! M-a strigat fotografa lui Reginald. 
Zâmbiţi! 

Am privit în obiectiv şi mi-am amintit mesajul, o adevărată 
alinare. Disidenţii trimiseseră vorbă în ziar în următoarea zi 
după ce fusese publicat articolul meu, scriind un răspuns 
sub numele familiar de Mona Mash. Era o scrisoare lungă, 
plină de înflorituri, o istorisire a paradei de un 
sentimentalism exagerat, văzută prin ochii unei femei. Ea 
vorbea de bucuria ei legată de căsătoria regală, speculând 
despre cele mai bune locuri în care să stai pentru a urmări 
procesiunea, îmi luase o zi întreagă să-mi dau seama de 
sensul acestuia. Recopiind cu grijă literele în aproape 
cincizeci de feluri diferite, în cele din urmă am descoperit 
mesajul criptat: „Avem un om de legătură în închisoare. S-a 
stabilit un plan care ar trebui să-i asigure eliberarea. Un 
tunel e gata.” 

— Ia te uită cât de drăguță eşti, a exclamat Regele în timp 
ce eu ţineam copilul în braţe. 


Fotografa continua să facă poze, captând lumina dimineţii 
care se strecura printre jaluzele. Chipul fetiţei era liniştit. A 
întredeschis ochii cenuşii, ţuguindu-şi uşor buzele. N-am 
simţit sentimentul matern şi nici vreo căldură copleşitoare 
în piept. Nu puteam să mă gândesc decât la viitorul meu, la 
ce avea să se întâmple săptămâna viitoare. Era doar o 
chestiune de timp, îmi tot spuneam. Se apropia sfârşitul. 

Margaret a luat bebeluşul din braţele mele şi l-a pus 
înapoi în pătuţ. 

— Aş vrea să vă mai arăt ceva, a zis ea, luând-o spre uşă. 

Am urmat-o pe scări, Regele ţinându-şi o clipă mâna pe 
umărul meu. 

— Aceştia copii vor duce vieţi adevărate în Oraş. Chiar şi 
cei care nu sunt adoptați se vor descurca mult mai bine 
decât orice alt copil de dincolo de ziduri. Sunt crescuţi aici, 
unde li se oferă o educaţie adecvată, a zis el blând. Sunt 
îngrijiţi. Sacrificiul mamelor lor a fost pe deplin încununat. 

— Acum înţeleg, am minţit eu, vorbele rămânându-mi în 
gât. Totul are un sens. 

Margaret străbătea cu paşi mari cel de-al doilea etaj. 
Reginald, fotografa lui şi cei doi soldaţi o urmau. Pentru o 
clipă, eu şi Regele am rămas singuri în cadrul uşii. 

EI s-a întors spre mine, punându-şi iar mâna pe umărul 
meu. 

— Ştiu că nu ţi-a fost uşor, a spus el, lăsându-şi capul în jos 
pentru a-mi întâlni privirea. Dar îţi mulţumesc pentru 
efortul pe care-l faci. Consider că te vei bucura cu adevărat 
de viaţa de aici, alături de Charles. E nevoie de timp pentru 
a te adapta. 

— Devine mai uşor, am spus, fără să-l privesc în ochi. 

Era primul lucru pe care-l spusesem şi care conţinea 
frânturi de adevăr. Lucrurile mi se păreau mai uşoare de 
când descoperisem mesajul din ziar. Vedeam o ieşire din 
această lume şi mă îndreptam spre ea, constant, zi după zi. 
Mai trebuia să postez un singur mesaj în ziar, un răspuns la 
vizita mea la centru, care avea să conţină schiţa unui plan. 


Dacă Harper şi Curtis puteau da o mână de ajutor la 
eliberarea lui Caleb, l-aş fi întâlnit în dimineaţa nunţii. Cu 
Oraşul aflat într-o asemenea fierbere, aveam cele mai mari 
şanse să evadăm. 

Beatrice îmi dăduse cuvântul că mă va ajuta. Avea să 
părăsească apartamentul meu pentru o perioadă 
îndelungată de timp, descuind uşa spre scara estică pentru 
a-mi permite accesul. Îmi petrecusem zilele urmărind-o pe 
Clara, aşteptând ca ea să-mi divulge secretele faţă de 
Charles sau de Rege. Nevăzând nici un semn de trădare, i- 
am solicitat ajutorul. Ea avea să creeze o diversiune 
destinată soldatului postat la uşa mea, astfel încât eu să pot 
fugi fără să fiu observată. Am încercat să nu mă simt 
ofensată de cât de fericită era că aveam să părăsesc Oraşul 
pentru totdeauna. 

În timp ce străbăteam holul, Regele continua să-şi ţină 
mâna pe umărul meu. 

— Acestea sunt birourile noastre de adopţie, a spus 
Margaret. 

A bătut la una dintre uşi, şi o femeie de vârstă mijlocie, 
îmbrăcată într-un costum bleumarin, a răspuns. Au 
schimbat câteva cuvinte, iar femeia s-a dat înapoi, lăsându- 
ne să intrăm. În faţa unui birou şedea un cuplu. Erau puţin 
mai în vârstă decât Beatrice, în părul lor fiind vizibile 
primele fire cărunte. S-au ridicat amândoi când ne-au văzut 
pe Rege şi pe mine, bărbatul făcând o plecăciune şi femeia 
o reverență. 

— Aceştia sunt domnul şi doamna Sherman, a zis 
Margaret, arătând spre cuplu. Îşi întemeiază o familie. 

— Felicitări, am spus, privindu-le chipurile. 

Ochii femeii erau roşii şi umezi. Bărbatul strângea în mâini 
o şapcă, îndoindu-i cozorocul subţire din bumbac. 

— Vor să adopte doi copii, a continuat Margaret. 
Procedurile au demarat în urmă cu o lună, iar astăzi este 
ziua în care îi vor lua acasă. 

— Două fetiţe - gemene. 


Doamna Sherman a zâmbit, dar chipul ei părea îndurerat, 
fruntea ridată de griji. 

— Pentru noi e un adevărat vis. 

Soţul ei a cuprins-o pe după umeri şi a strâns-o uşor. 

— Când am lansat programul, am avut în vedere cupluri 
asemănătoare vouă, a spus Regele. Oameni care voiau oa 
doua şansă în viaţă, după molimă. Acest program a fost 
destinat creşterii Noii Americi, în timp ce le permitea 
oamenilor să experimenteze iarăşi bucuria de a avea o 
familie. Vă dorim noroc. 

— Asta înseamnă mult, a spus blând bărbatul, înainte să-şi 
sărute soţia pe frunte. 

Nu purta uniformă, ceea ce m-a făcut să cred că era 
membru al clasei de mijloc. Unii lucrau în birouri, alţii 
conduceau afaceri în mallul Palatului sau în clădirea de 
apartamente de pe bulevard. Hainele lui erau uşor uzate, 
tivurile fuseseră cârpite, iar cămaşa avea o mică gaură, 
deasupra cotului. 

Margaret a făcut un pas în lateral, conducându-ne spre 
hol, iar uşa s-a închis cu un declic. Când ne-am îndepărtat 
câţiva paşi, ea s-a întors spre noi. 

— E dificil, a spus ea pe un ton scăzut. Doamna Sherman 
şi-a pierdut întreaga familie în timpul molimei - soţul şi doi 
copii, unul având numai un an şi patru luni. Domnul 
Sherman şi-a pierdut soţia. Acum, că timpul a trecut, iar ei 
s-au mutat în Oraş, s-au recăsătorit şi vor să-şi întemeieze o 
familie. Dar ştiţi dumneavoastră, asta redeschide rănile. 

Regele era tăcut. 

— Desigur, a spus el după o pauză lungă. Cu toţii 
înţelegem asta. 

Am coborât scările în tăcere, sunetul paşilor noştri având 
ecou în pereţii reci. Când ne-am întors în foaierul principal, 
i-am spus la revedere lui Margaret, aparatul de fotografiat 
declanşându-se în timp ce dădeam mâna cu ea. L-am lăsat 
pe Reginald la intrarea principală, măzgălind ceva în 
carneţel. M-am gândit la acel bebeluş, la feţişoara lui, la 


felul în care deschisese ochişorii şi mă privise pentru o 
clipă. După ce plecam din Oraş, n-aveam să mă mai întorc 
niciodată. Regele avea să mă urmărească, iar Caleb şi cu 
mine aveam să fim fugari pe vecie. Nu puteam să mă întorc 
la Şcoli. N-aveam să mă reîntorc niciodată la Pip sau la 
Arden. Ele aveau să fie închise în continuare în acea clădire, 
copiii lor expediaţi către acest centru steril. Am văzut din 
nou chipul lui Ruby, ochii ei sticloşi când s-a aplecat peste 
gard. 

Înainte să plec, trebuia să le trimit vorbă. 

Am pornit în jos pe scări, învăluită de căldura zilei. Soarele 
îmi ardea ochii, părând mai strălucitor, mai aspru chiar, 
reflectat fiind de clădirea de gresie. 

— Tată, am spus, conştientă de cuvântul pe care-l evitasem 
atât de mult timp. 

Regele şi-a ridicat capul. Maşinile trăseseră pe aleea 
circulară. Soldaţii se aliniaseră pentru a ne însoţi. 

— Aş vrea să vizitez fosta mea Şcoală, fie şi măcar să le 
văd pe fetele mai mici de acolo. Vreau să merg acolo pentru 
ultima dată. 

Reginald şi echipa se urcaseră în cea de-a doua maşină, în 
timp ce soldaţii stăteau în stradă şi ne aşteptau. 

— Nu ştiu dacă e bine să faci asta. Trebuie să te pregăteşti 
de nuntă şi s-ar putea să-ţi readucă... 

— Te rog, am insistat. Vreau să o mai văd pentru ultima 
dată. Am petrecut doisprezece ani din viaţă acolo. Pentru 
mine este important. În plus, aş putea să le vorbesc elevilor 
în calitate de Prinţesa Noii Americi. 

Am încercat să menţin tonul vocii neutru. Soldaţii ne 
priveau cu toţii, aşteptându-ne să coborâm treptele. Pe 
stradă, câţiva oameni se opriseră să vadă spectacolul: 
Regele şi fiica lui reluându-şi activitatea în Oraş. 

A venit lângă mine şi şi-a pus mâinile pe umerii mei. 

— Presupun că nu e o idee rea, a spus el. Mi s-a adus la 
cunoştinţă că fetele au fost foarte nedumerite de dispariţia 
ta bruscă. 


Ne-am strecurat în maşina răcoroasă şi-i simţeam 
greutatea mâinii pe umeri. 

— Da, a spus el. Dar va trebui să trimitem soldaţi cu tine. 
Şi ai s-o iei şi pe Beatrice. 

Am zâmbit, primul zâmbet adevărat din acea zi. 

— Mulţumesc, i-am spus, în timp ce maşina pornea înapoi 
spre Palat. Mulţumesc, tată, mulţumesc. 

Ploaia se scurgea pe ferestrele jeepului în mici pârâiaşe 
şerpuitE. Beatrice stătea lângă mine, ţinându-şi mâna peste 
a mea, în timp ce în faţa noastră se întindea sălbăticia 
întunecată. Examinam împrejurimile: casele peste care 
crescuse iedera, drumul stricat care şerpuia kilometri 
întregi, punctat cu portocaliul conurilor care delimitau 
zonele de trafic rutier. Pe marginea autostrăzii zăceau 
abandonate maşini, cu rezervoarele lăsate deschise de 
către călătorii care încercaseră să extragă combustibilul. 
Totul îmi părea cunoscut, având sentimentul că mă aflam 
acasă - mai mult decât m-aş fi simţit la Palat, în 
apartamentul meu, la Şcoală. 

— N-am mai văzut asta de aproape zece ani, a zis 
Beatrice. E mai rău decât îmi aminteam. 

Pe scaunele din faţă şedeau două femei-soldat. Soferiţa, o 
fată blondă cu un semn din naştere pe obraz, scruta 
orizontul, urmărind dacă se vedeau semne ale existenţei 
vreunei bande. 

— Ce-mi place, am rostit în şoaptă, privind ţintă la florile 
sălbatice de culoare purpurie care se iţeau printre 
crăpăturile unei vechi parcări. 

În depărtare, se profila o fabrică uriaşă, pe faţada căreia, 
cu litere şterse, scria home depot. 

Călătoream de câteva ore, dar timpul trecea repede. 
Copacii îşi împleteau crengile, înălțându-se spre cer. Printre 
roţile bicicletelor crescuseră flori, iar ploaia se aduna în 
hârtoape formând băltoace. Celălalt Jeep se afla imediat în 
urma noastră, căţărându-se pe aceleaşi movile pe care ne 


căţăraserăm şi noi, încetinind când încetineam şi noi, 
supraveghindu-ne din spate. 

Curând aveam să intrăm din nou în pădure. Barăcile şi 
magazinele abandonate aveau să ne asigure un acoperiş 
deasupra capetelor când eu şi Caleb aveam să ne-ndreptăm 
spre est, îndepărtându-ne de Oraş, de Şcoli şi de lagăre. 
Planul începuse să fie pus în practică. În dimineaţa nunţii 
mele, în timp ce voi merge pe străzile aglomerate ale 
Oraşului, amestecându-mă cu mulţimea, disidenţii vor 
colabora cu persoanele de contact din închisoare pentru a-i 
asigura eliberarea lui Caleb. 

Apoi vom trece prin tunel, părăsind oraşul, şi vom aştepta. 
Vom trăi în partea estică a ţării, unde pământul nu prea 
este vizitat de soldaţi. Vom menţine legătura cu Cărarea, 
până când disidenţii se vor fi mobilizat, până când 
următoarele etape vor fi fost planificate. Pentru prima dată 
în ultimele săptămâni, aveam senzaţia unui scop, cel al 
controlului. Viitorul nu era doar o înşiruire de dineuri şi 
cocktailuri şi discursuri publice, de minciuni rostite cu un 
zâmbet fals, încordat. 

— Acolo e, a spus femeia-soldat de pe locul din dreapta, 
arătând spre zidul înalt din piatră. 

Aceasta era mai scundă decât cealaltă, şi îşi ţinea 
mitraliera în poală. Regele trimisese cele câteva trupe de 
femei să ne însoţească, ştiind că Directoarea Bums n-ar 
permite niciodată accesul bărbaţilor în fort. 

Beatrice m-a strâns de mână. 

— Înainte de molimă, acestea erau centre de detenţie 
pentru tineri. 

A arătat spre sârma ghimpată de pe acoperiş. 

— Existau celule pentru copiii care comiseseră diverse 
infracţiuni. 

Ploaia răpăia pe maşină. Când am ajuns la zid, soldaţii au 
făcut schimb de documente cu femeile-paznic din faţă, ale 
căror uniforme erau îmbibate de apă. După câteva minute, 


ni s-a permis accesul. Jeepul a tras în faţa clădirii din piatră, 
unde luasem masa timp de doisprezece ani. 

Odată aflată în interior, bucuria călătoriei a dispărut. Am 
privit lung, dincolo de lac, la clădirea fără ferestre, locul 
unde erau închise împreună Pip, Ruby şi Arden. Stomacul 
mi se revolta. Am privit spre tufişurile de lângă sala de 
mese, cele sub care se afla şanţul. Era exact locul unde o 
găsisem pe Arden în noaptea în care ea evadase. Atunci 
când mi-a spus adevărul despre Absolvente. 

Trecutul mă înconjura - Şcoala, pajiştea, lacul, toate 
amintindu-mi de viaţa de dinainte. Prin perdeaua de ploaie 
am reuşit să depistez fereastra bibliotecii de la al patrulea 
etaj, unde eu şi Pip stătuserăm să citim, oprindu-ne uneori 
pentru a privi vrăbiuţele de-afară. Mărul încă se afla acolo, 
dincolo de fort. Obişnuiam să ne întindem sub el în lunile de 
vară, bucurându-ne de umbră. Din pământ, acolo unde 
obişnuiam să ne jucăm cu potcoavele, răsărea ţăruşul din 
metal. Odată m-am împiedicat de el, vârful lui despicându- 
mi gamba. 

— Am un presentiment... a început Beatrice, privind lung 
prin geamul ud. 

Femeile-soldat au ieşit din Jeepuri pentru a vorbi cu 
paznicii Şcolii. 

—... că poate... Cine ştie, nu? 

N-a trebuit să continue. În acea dimineaţă, îmi pusese 
întrebarea, fragmentată, dacă nu cumva fiica ei s-ar fi putut 
să fie la Şcoală. Era posibil, dar mai degrabă improbabil. 
Mă îndoiam că Regele i-ar fi permis să mă-nsoţească dacă 
fiica ei s-ar fi aflat aici, iar eu nu-mi aminteam de nici o fată 
pe nume Sarah. Îi spusesem toate acestea, dar acum 
înţelegeam că nu-şi putea lua gândul de la asta, deoarece, 
pe toată durata călătoriei privise pe geam, răsucindu-şi 
emoţionată o şuviţă de păr. 

— Întotdeauna există o şansă, i-am spus eu, strângându-i 
mâna. Putem spera. 


Am privit pe geamul lateral, la silueta care venea spre noi. 
Stătea sub o umbrelă neagră, imensă, haina de ploaie 
trecându-i de genunchi. Chiar şi de la zece metri aş fi 
recunoscut-o, paşii ei uşor inegali, maxilarul pătrăţos, părul 
pe care şi-l purta întotdeauna într-un coc împletit. 

Directoarea Bums. 

S-a apropiat de portiera Jeepului, privindu-mă lung prin 
ploaie. O femeie-soldat a deschis portiera şi m-a ajutat să 
cobor. 

— Prinţesă Genevieve, a spus Directoarea, cu vocea lentă 
şi fermă, insistând asupra noului meu titlu. Cât de drăguţ 
din partea dumneavoastră să ne onoraţi cu prezenţa. 

A scos o altă umbrelă şi a deschis-o încet. 

— Bună ziua, doamnă Directoare, am spus, în timp ce 
femeia-paznic o ajuta pe Beatrice să coboare. E o încântare 
să mă aflu aici. 

Îmi ţineam capul sus, umerii drepţi, fiind atentă să nu arăt 
groaza pe care o simţeam. Uram faptul că ea avea acest 
efect asupra mea, chiar şi-acum, când nu mă mai aflam sub 
supravegherea ei. 

Beatrice a luat umbrela şi a ţinut-o deasupra noastră. 
Prezenţa ei lângă mine mă alina. 

— Ea e Beatrice, am spus, şi am pornit spre sala de mese. 
Va rămâne peste noapte cu mine. 

— Aşa mi s-a spus, a zis Directoarea Bums, privind drept 
înainte. Au pregătit un dormitor la etaj pentru 
dumneavoastră două, precum şi unul pentru însoţitoarele 
dumneavoastră înarmate. Nu e nimic elegant, ci doar 
aceleaşi paturi în care aţi dormit când aţi fost aici. Sper că 
paturile noastre nu vă vor face să vă simţiţi prea ofensată. 

Fiecare cuvânt era încărcat de răutate. N-aveam ce să-i 
răspund. 

A deschis uşa clădirii şi, cu un gest, ne-a invitat să intrăm. 
În hol era linişte, cu excepţia bâzâitului generatoarelor. Mi- 
am scuturat apa de pe picioare în timp ce ne atârnam 
hainele în vestiar. 


— Fetele vă aşteaptă în sala de mese principală, a 
continuat Directoarea. Cred că vă imaginaţi cât de 
dezorientate s-au simţit când aţi dispărut în seara de 
dinaintea absolvirii. Mai întâi Arden, apoi dumneavoastră. 
Au pus multe întrebări, mai alese cele mai tinere. 

— Înţeleg. 

— Tatăl dumneavoastră m-a contactat în legătură cu 
această vizită. Mi s-a spus că în seara aceasta le veţi vorbi 
despre valorile educaţiei dumneavoastră şi despre 
îndatoririle regale din Noua Americă. Şi că le veţi da 
asigurări acestor tinere femei despre darul care li s-a făcut 
fiind primite aici. 

— Corect, am spus, simțind cum mă înroşeam la faţă. 
Acestea sunt toate fetele din Şcoală? 

I-am aruncat o privire lui Beatrice. 

— Da, a spus Directoarea, răsucindu-se pe călcâie. Deci, 
putem începe? Nu mai e decât o oră până ce se dă 
stingerea. 

Ne-am deplasat pe acelaşi coridor cu dale de gresie pe 
care-l străbătusem de sute de ori înainte, braţ la braţ cu Pip 
şi cu Ruby atunci când mergeam la micul dejun, la prânz şi 
la cină. Într-o seară, târziu, ne-am strecurat înapoi, 
încercând să furăm nişte budinci de la bucătărie, când Ruby 
a ţipat, jurând că peste picioare îi trecuse un şobolan. Am 
alergat cu toatele înapoi spre dormitor şi nu ne-am oprit 
până când nu ne-am căţărat grămadă în patul meu şi ne-am 
tras pătura peste cap. 

Beatrice îşi frământa mâinile. Mi-am pus mâna pe spatele 
ei pentru a o linişti, dar n-a fost de folos. Pe sub pulover i se 
simţea fiecare respiraţie scurtă şi precipitată. În cele din 
urmă, am ajuns în sala principală, o încăpere uriaşă, cu 
mese din metal fixate în podea. Peste o sută de fete erau 
aşezate, toate în vârstă de peste doisprezece ani. Cele mai 
mici probabil că fuseseră aduse de câtre părinţii lor, care 
acum locuiau în Oraş - părinţi ca Beatrice, care crezuseră 


că fetele lor vor avea parte de un trai mai bun. Cele mai 
mari erau orfane ca şi mine. 

Când m-au văzut, s-au îndreptat de spate, tăcând brusc. 

— Toate o cunoaşteţi pe Prinţesa Genevieve, a rostit 
Directoarea Bums, vocea ei fiind lipsită şi de cel mai vag 
entuziasm. Vă rog să vă ridicaţi şi să-i prezentaţi respectele 
voastre. 

Fetele s-au ridicat şi au făcut o reverență în acelaşi timp. 
Purtau aceleaşi pulovere pe care le purtaserăm şi noi zilnic 
când locuiam aici, cu blazonul Noii Americi ţesut pe partea 
din faţă. 

— Bună seara, Alteța Voastră Regală, au spus ele la 
unison. 

În faţă, am recunoscut o fată cu părul negru din clasa a 
unsprezecea. Cântase în formaţie în seara de dinaintea 
absolvirii, muzica plutind în aerul de deasupra lacului. 

Le-am făcut semn să se aşeze. 

— Bună seara, am spus, iar vocea mi-a răsunat în 
încăpere. 

Am privit mulţimea, recunoscând chipurile câtorva dintre 
elevele care fuseseră în ani mai mici. Seema, o fată cu ochi 
negri şi cu un ten de culoarea migdalei, mi-a făcut un semn 
discret cu mâna. Ea obişnuia să o ajute pe Profesoara Fran 
la bibliotecă, verificând învechitele cărţi de istoria artei pe 
care eu le iubeam. Întotdeauna îşi cerea scuze pentru 
volumele lipsă. 

— Vă mulţumesc că m-aţi invitat. Vă recunosc pe multe 
dintre voi. Pentru mulţi ani, acest loc a fost casa mea. Aici 
m-am simţit în siguranţă şi iubită. 

Directoarea Bums şi-a încrucişat braţele la piept, 
urmărindu-mă din cealaltă parte a încăperii. Lângă ea 
stătea Beatrice, făcându-şi de lucru cu nasturii de la rochie, 
cercetând mulţimea, studiind chipul fiecărei fete, uitându- 
se cu atenţie la fiecare faţă. 

— Ştiu că plecarea mea de la Şcoală a produs o confuzie 
printre voi. Dar acum aţi auzit veştile din Oraş - tatăl meu 


este Regele, iar eu sunt Prinţesa Noii Americi. 

Auzind asta, fetele au izbucnit în urale. Stăteam acolo, 
încercând să zâmbesc, dar îmi simţeam faţa împietrită. 
Stomacul mi se revolta, cina servită fiind în pericol. 

— Am vrut să mă adresez direct vouă şi să vă spun că în 
interiorul Oraşului de Nisip nu va exista nici un alt 
reprezentant mai bun. Voi face tot ce-mi stă în putinţă 
pentru a pleda pentru nevoile voastre. 

Era adevărat. Era destul de vag pentru a se preta la 
comentarii. Nu puteam să le mint, chipurile lor emoţionate 
amintindu-mi de propriul meu chip, cu atâţia ani în urmă. 

— Mi s-a acordat suficient timp pentru studii. Printre altele 
am devenit artist, pianist, cititor, scriitor, printre multe 
altele. Profitaţi de asta. 

Undeva în mulţime s-a ridicat o mână, apoi alta, apoio a 
treia, până când un sfert dintre fete îşi ridicaseră mâinile, 
aşteptând ca eu să le permit să vorbească. 

— Cred că putem trece la întrebări, am spus. 

E doar o chestiune de timp, îmi tot repetam, privindu-le 
chipurile. Tunelurile aveau să fie terminate, şi restul 
armelor de contrabandă trecute prin ele. Curând, disidenţii 
urmau să se organizeze. Trebuia doar să aşteptăm. 

Am nominalizat o fată scundă din spate, cu părul negru 
împletit. 

— Care vă sunt îndatoririle în calitate de Prinţesă? A 
întrebat ea. 

Mi-am frecat degetele. Aş fi vrut să-i spun că mi se luase 
toată puterea încă din clipa în care păşisem în Palat, că 
Regele mă lăsa să vorbesc numai dacă era în favoarea 
regimului. 

— Am vizitat o mulţime de oameni din Oraş, în diferite 
locuri, pentru a le spune despre viziunea Regelui pentru 
Noua Americă. 

— Cine vă sunt prietenii? A întrebat o altă fată. 

M-am întors spre Beatrice, care stătea lângă Directoarea 
Bums. Îşi muşca degetul în timp ce privea primul rând de 


fete, căutând-o pe Sarah. Nu reuşeam să vorbesc, de-abia 
înregistrând vorbele fetei, „Vă rog, Prinţesă?” Când 
Beatrice a ajuns la capătul şirului, mâinile au început să-i 
tremure, faţa schimonosindu-i-se de durere. Apoi a început 
să plângă, lacrimile curgându-i atât de repede, încât n-a 
reuşit să le oprească. În loc de asta, s-a întors şi a ieşit în 
fugă, ştergându-şi ochii cu mâneca. 

N-am mai stat pe gânduri. Pur şi simplu m-am năpustit pe 
hol, trecând de cele două femei-soldat care stăteau de-o 
parte şi de cealaltă a uşii. 

— Beatrice? Am strigat, pornind pe coridorul pavat cu 
gresie. Beatrice? 

Dar nu se auzea decât sunetul propriei mele voci 
reverberând, repetând numele ei. 

— Veţi sta la etajul al treilea, a spus profesoara Agnes în 
timp ce urcam pe scări. 

Din când în când, îi arunca câte o privire lui Beatrice, a 
cărei faţă era în continuare roşie şi umflată. 

— Mă bucur să te revăd, a adăugat ea. 

Privirile ni s-au întâlnit. 

Umerii Profesoarei Agnes se aplecau mereu în faţă cu 
fiecare treaptă, deplasându-se încet pe lângă mine, iar 
degetele ei noduroase strângeau balustrada. Ea fusese o 
prezenţă constantă în viaţa mea, chiar şi după ce părăsisem 
Şcoala. Uneori, când Caleb mă mângăia şi îi simţeam 
degetele pe piele, îi auzeam vocea. O urâsem, furia 
revenindu-mi pe măsură ce-mi aminteam tot ce spusese în 
timpul acelor ore, despre cum ne vorbise în legătură cu 
caracterul manipulativ al tuturor bărbaţilor, despre faptul 
că iubirea nu era decât o minciună, cea mai grozavă 
unealtă menită să le facă pe femei vulnerabile. 

Dar acum părea atât de mică lângă mine. Era adusă de 
spate, făcând-o să pară că priveşte mereu în pământ. 
Respira greu şi lent. Mă întrebam dacă ea chiar 
îmbătrânise, sau dacă era din cauza timpului care trecuse, 


a lunilor petrecute în sălbăticie, care îmi permiteau să o văd 
cu alţi ochi. 

— Da, a trecut ceva timp, am spus eu. 

M-am întins şi am luat-o pe Beatrice de mână în timp ce 
urcam spre al treilea etaj. O găsisem ascunzându-se în 
dreptul uşii de la bucătărie, cu puloverul lipit de faţă, 
încercând să-şi potolească suspinul. Sarah nu era acolo. N- 
aveam ce să-i spun, nu puteam face nimic, ci doar s-o strâng 
în braţe, să-i lipesc obrazul de pieptul meu în timp ce ea 
plângea. După câteva minute, m-am reîntors la fete şi la 
Directoarea Bums, le-am răspuns la întrebări şi le-am 
asigurat că prietena mea era bine şi că se simţea puţin rău 
din cauza orelor lungi petrecute în Jeepul înăbuşitor. 

— Paznicii v-au adus bagajele. 

Profesoara Agnes a intrat într-o încăpere din dreapta, 
străbătând-o şi aprinzând felinarele de pe noptiere. 
Zgomotul cunoscut al elevelor umplea coridorul. Fetele se 
îngrămădeau spre baie pentru a se spăla pe dinţi, râsul lor 
având ecou în pereţi. Din baie a ieşit o Profesoară care s-a 
întors când m-a zărit. Ne-am privit lung, înainte ca pe faţa 
ei să apară un zâmbet, care a dispărut atât de rapid, încât 
mă întrebam dacă nu cumva fusese doar în închipuirea 
mea. Era Profesoara Florence. 

— Durează doar un minut, am spus, ridicând un deget 
spre Beatrice, care se aşezase pe pat. 

Profesoara Florence era îmbrăcată la fel, cu bluza ei roşie 
şi cu pantalonii albaştri, cu părul grizonant, cârlionţat de la 
umezeală. 

— Chiar mă întrebam dacă aveam să vă văd. 

Am aruncat o privire rapidă pe hol şi pe casa scării, să mă 
asigur că Directoarea Bums nu era prin preajmă. 

— Sunteţi bine? 

Stăteam în hol, acolo unde stătusem de-atâtea ori, în acele 
seri când Ruby şi cu mine aşteptam la uşa băii să se 
elibereze o chiuvetă. Profesoara Florence a arătat cu mâna 
spre o uşă de la capătul coridorului, fosta mea cameră, şi 


ne-am strecurat înăuntru. Era goală. N-a vorbit până când 
n-am fost singure şi am închis uşa de metal în urma noastră. 

— Sunt bine, a zis ea. Şi tu la fel, sper. 

Ochii ei îmi cercetau chipul. 

N-am răspuns. Nu mă puteam abţine să nu privesc prin 
cameră. Mutaseră paturile, astfel încât acestea erau 
înşirate de-a lungul unui perete. Toate trei erau nefăcute, 
pline de cărţi uzate şi de uniforme şifonate. Pe una dintre 
noptiere erau un carneţel plin cu mâzgălituri. Pe peretele 
de deasupra biroului era prinsă cu piuneze o hârtie pe care 
se vedeau desenate cu creion negru două fete, iar sub 
desen era scris cu litere mari şi dezlânate annika & bess: 
prietene pentru totdeauna. Dispăruseră toate urmele lui 
Pip, Ruby şi ale mele. 

— Sunt. Viaţa e foarte diferită în Oraş, am spus, ignorând 
nodul din gât. 

— N-am ştiut că erai fiica Regelui, a început Profesoara 
Florence. Numai Directoarea Bums ştia. 

S-a aşezat pe un pat îngust, degetele ei făcându-şi de 
lucru cu pătura cenuşie, aspră. 

Mă întrebam dacă asta ar fi schimbat lucrurile - dacă ea 
m-ar fi ajutat să evadez în seara aceea, scoţându-mă pe uşa 
secretă din zid. 

— Îmi închipui, am spus. 

— Am auzit că Arden a fost adusă înapoi, că acum e de 
cealaltă parte a lacului. Ştiai? M-a întrebat ea. 

M-am aşezat lângă ea. 

— Da. 

Amândouă ne uitam în gol, neîndrăznind să ne privim în 
ochi. 

— Am văzut-o când am fost în sălbăticie. Ea m-a salvat. 

M-am uitat la plăcuţa de gresie desprinsă, cea pe care Pip 
şi cu mine o foloseam pentru a ascunde sub ea bileţelele. 
Acum lipsea, lăsând la vedere cimentul cenuşiu de 
dedesubt. 

Ea s-a ridicat, zornăind cheile din buzunar. 


— Eu am fost cea care le-a condus pe fete la ceremonia de 
absolvire. Pip n-a vrut să meargă. S-a pus pe plâns. Jura că 
ceva ţi se întâmplase - că n-ai fi plecat niciodată. Îi tot cerea 
Directoarei Bums să pună să se caute dincolo de zid. M-a 
făcut să mă-ntreb dacă ceea ce-ţi spusesem... 

S-a oprit, mâna ei mişcându-se în buzunar, rupând tăcerea 
cu zornăitul cheilor. 

—... poate că ar fi putut fi altfel. 

Derulasem de-atătea ori în minte acel moment, 
reamintindu-mi cuvintele Profesoarei Florence, ordinele ei 
că trebuia să plec singură. Îmi imaginasem toate lucrurile 
diferite pe care le-aş fi putut face, mă închipuisem trezindu- 
le pe Pip şi pe Ruby sau ascunzându-mă undeva dincolo de 
zid. Îmi imaginasem cum m-aş fi întors a doua zi când s-ar fi 
adunat pe pajişte, strigând adevărul despre Absolvente şi 
despre planurile Regelui. 

Profesoara Florence s-a ridicat şi s-a dus spre colţul opus, 
unde se găsea un singur scaun rezemat de perete. L-a 
împins în faţă. 

— Am descoperit asta de-abia după ce fetele au trecut 
podul. Mă întorsesem să fac ordine în cameră. 

Am îngenuncheat lângă scaun împreună cu ea, trecându- 
mi degetele peste literele scobite. Acolo scria: eve+pip+ 
ruby au fost aici. Uitasem cu totul despre asta. Într-o 
dimineaţă, după micul dejun, Pip venise în cameră, 
încântată că Violet, o altă fată din anul nostru, scrisese pe 
peretele vestiarului, sub haine, acolo unde n-avea să fie 
descoperit de nimeni. Trăsese patul în dreptul uşii, în timp 
ce noi stăteam acolo, cu un cuţit furat, scrijelindu-ne 
numele. Acum priveam lung, cu ochii înceţoşaţi, amintindu- 
mi felul în care zâmbise în acea zi, atât de mulţumită, în 
timp ce ne terminaserăm capodopera. 

Înainte să pot spune ceva, mâna Profesoarei Florence se 
afla în mâna mea, apăsându-mi un obiect rece în palmă. A 
dat din cap a încuviinţare, ca şi când întărea ceea ce făcuse. 
Apoi mi-a împins pumnul în jos, gesticulând spre mine să o 


ascund. Am îndesat-o în buzunar, simțind imediat că era o 
cheie. Cheia. 

Uşa s-a deschis brusc, metalul izbindu-se de peretele de 
beton. 

— Ai fost prea speriată să o întrebi! 

Vocea unei fete a rupt tăcerea dintre noi. 

— Uneori eşti atât de laşă. 

Intraseră două fete de cincisprezece ani, ale căror cămăşi 
de noapte erau ude în partea din faţă, deoarece se 
spălaseră pe faţă. Când ne-au văzut, au înlemnit. Una dintre 
fete s-a făcut roşie ca focul. 

— Voiaţi să mă întrebaţi ceva? Am spus, zâmbind în timp 
ce ieşeam de după scaun. 

Fetele nu mi-au răspuns. 

— Aceasta a fost camera mea când eram la Şcoală. Sper că 
nu vă deranjează; Profesoara Florence mi-a arătat-o din 
nou. 

Fata care vorbise avea un breton negru, des, care-i intra în 
ochi. 

— Nu, a murmurat ea, clătinând din cap. Sigur că nu. 

Am luat-o de mână pe Profesoara Florence, vrând să-i 
mulţumesc - pentru înţelegere, pentru că mă ajutase, 
pentru că nu-mi ceruse să explic nimic - dar chiar atunci a 
apărut Directoarea Bums în uşă, cu gura strânsă pungă. 

— Prinţesă, vă căutam, a spus ea, privindu-mă pe mine şi 
apoi pe Profesoara Florence. Aş dori să vă vorbesc în biroul 
meu. Singură. 

S-a întors spre Profesoara Florence. 

— Te rog, ai grijă ca aceste fete să se culce la timp. 

Apoi a ieşit pe hol, fără să se deranjeze să vadă dacă o 
urmam. Când am ieşit, n-am îndrăznit să o privesc pe 
Profesoara Florence. În schimb, simţeam cheia din buzunar, 
o răsuceam între degete, greutatea ei dându-mi un 
sentiment de linişte. Chiar înainte să trec pragul să ies pe 
hol, am scos-o şi mi-am vârât-o în sân. 


Pe hol, luminile s-au stins. Directoarea Bums ţinea un 
felinar în timp ce noi coboram spre biroul ei. Obrajii îmi 
luaseră foc la gândul că trebuia să stau în acea încăpere. 
Nimeni nu se ducea acolo decât dacă era pedepsit. Mă 
simţeam ca un copil, emoţionată şi speriată, vrând să 
mărturisesc tot ce făcusem vreodată şi o supărase. 

Când am ajuns la biroul ei a pus felinarul pe masă, şi mi-a 
făcut semn să mă aşez. Uşa s-a trântit, făcând ca lumina din 
interiorul sticlei să pâlpâie. Nu mi-am luat privirea de la ea, 
ţinându-mi spatele drept, refuzând să cedez. 

— Doamnă Directoare, vă pot ajuta cu ceva? Am întrebat. 
Călătoria m-a cam obosit. Abia aştept să mă culc. 

A chicotit uşor. 

— Da, Prinţesă, a spus ea, cu o nuanţă de sarcasm în voce. 
Cu siguranţă că puteţi. 

S-a aşezat în faţa mea, fundul ei mare revărsându-se peste 
colţul biroului. Îşi legăna piciorul înainte şi-napoi, înainte şi- 
napoi, un metronom care măsura timpul. 

Mi-au transpirat palmele. Continuam să mă uit în ochii ei. 
Putea să mă acuze de orice voia. Acum nu mai conta. Nu mă 
gândeam decât la Pip, Arden şi Ruby şi la cheia lipită de 
pieptul meu - unica lor şansă. 

— Probabil că ai crezut că ai fost mai deşteaptă decât noi 
toţi, a spus ea pe un ton rece. Că nu eram decât nişte 
mincinoase, că te dezamăgiserăm. Dar iată-te acum aici, 
fiica tatălui tău, perorând despre educaţia pe care-ai primit- 
0. 

— Ce vreţi să spuneţi? Am întrebat. M-aţi chemat aici 
numai ca să-mi faceţi reproşuri? 

Directoarea s-a aplecat, ajungând cu faţa la acelaşi nivel 
cu a mea. 

— Te-am chemat aici pentru că vreau să ştiu cine te-a 
ajutat. Spune-mi cine-a fost. 

— Nu m-a ajutat nimeni, am murmurat. Eu nu... 

— Mă minţi în faţă! A râs ea. Vrei să cred c-ai trecut 
singură peste zidul ăla? 


Deci ea a crezut că-l escaladasem. Asta era imposibil - 
avea peste zece metri înălţime - şi totuşi, n-am contrazis-o, 
am văzut scăparea şi am continuat aşa. 

— Am găsit o funie în vestiarul Profesoarelor. Câţiva metri. 
Când am ajuns deasupra, m-am tăiat la mână. 

I-am arătat locul unde uşa de la depozit îmi strivise mâna, 
atunci când încercasem să scap de Locotenent. Cicatricea 
era încă roz. 

Şi-a înclinat capul, ca şi când se gândea la cele spuse. 

— De unde-ai ştiut despre Absolvente? M-a întrebat ea. 

— Am bănuit dintotdeauna, am spus eu pe un ton rece. 

Redeveneam stăpână pe mine, vocea fiindu-mi tot mai 
calmă pe măsură ce-i răspundeam la întrebări, spre 
satisfacția ei. 

— Dar nu contează că am evadat. lot ceea ce contează e 
că sunt aici. Şi că m-am adresat fetelor. Le-am explicat 
plecarea mea şi am vorbit în termeni elogioşi despre Şcoala 
dumneavoastră. Mâine-dimineaţă aş vrea să-mi văd 
prietenele. 

— Asta nu se poate rezolva, a spus ea imediat. 

S-a ridicat şi s-a dus spre fereastră, cu braţele încrucişate 
la piept. Afară, întunericul învăluise fortul. Pe zid erau 
aprinse câteva lămpi, sârma ghimpată strălucind în bătaia 
luminii. 

— Asta ar ridica tot felul de întrebări. Le-ar încurca pe 
eleve. 

— Dar nu le-ar încurca şi mai tare dacă ar şti că aş pleca în 
Oraş şi nu m-aş mai întoarce niciodată, că nici măcar n-am 
vrut să-mi văd prietenele, să aflu cum se descurcă ele la 
şcoala de meserii de dincolo de lac? 

Directoarea Bums s-a întors cu faţa spre mine. A oftat 
adânc, masându-şi o venă proeminentă de pe mână cu 
degetul mare. Am privit lung figurinele aliniate de pe poliţa 
ei - copii strălucitori şi de prost gust care păreau 
ameninţători acum, cu trăsăturile contorsionate într-un 
extaz ciudat, nefiresc. Mult timp n-a scos nici o vorbă. 


— E nevoie să vă amintesc că într-o zi voi fi Regină? 

Am rostit aceste cuvinte pe un ton mult mai dur. 

S-a schimbat la faţă. A înaintat câţiva paşi, strâmbând din 
nas ca şi când i-ar fi mirosit a ceva putred. 

— Prea bine. Îţi vei vedea prietenele mâine. 

S-a întors spre uşă şi a deschis-o, indicând că ar trebui să 
plec. 

M-am ridicat şi mi-am netezit rochia. 

— Mulţumesc, doamnă Directoare, am spus, încercând să 
nu zâmbesc. 

Am ieşit pe uşă şi am pornit pe coridorul întunecat, 
pipăind pereţii pentru a-mi găsi drumul, aşa cum mai 
făcusem de-atâtea ori. 

— Dar, Eve, nu uita, m-a strigat ea când aproape 
ajunsesem la scări. 

Stătea în cadrul uşii, şi felinarul arunca umbre pe chipul 
ei. 

— Încă nu eşti Regină. 

În dimineaţa următoare, furtuna încetasE. Mergeam pas 
cu pas pe pod, simțind cum scândurile subţiri de lemn se 
mişcă uşor sub picioarele mele. Era puţin mai lat decât 
umerii mei, cu funii legate de fiecare parte; o construcţie 
improvizată întinsă peste suprafaţa liniştită a lacului. Joby, 
una dintre femeile-paznic ale Şcolii, mă urma. Din când în 
când, priveam înapoi la fetele care studiau pe pajişte. 
Beatrice stătea lângă clădirea cu sălile de mese, vorbind cu 
Profesoara Agnes. 

Îmi închipuiam cum trebuie să fi fost în acea zi, cu 
scaunele aşezate pe iarbă, cu podiumul ridicat în faţa 
lacului. Probabil că Profesoarele se aliniaseră de-a lungul 
malului, foarte aproape de apă, aşa cum făcuseră şi anul 
precedent. Şi-atunci, cine ţinuse discursul, spunându-le 
fetelor despre viitorul măreț care le aştepta? Cine la 
condusese pe partea cealaltă? Mi-o închipuiam pe Pip 
întorcându-se, aşteptându-mă, sigură că voi apărea în 
ultimul moment. 


Când am ajuns pe malul celălalt, pământul era încă ud. 
Joby a luat-o înainte şi a înconjurat clădirea, făcându-mi 
semn să o urmez. Cele două femei-paznic de pe mal au tras 
funia pentru a ridica podul spre partea cealaltă. Am dat 
colţul şi am văzut ferestrele înalte, cele prin care privisem 
în noaptea în care evadasem. Găleata pe care mă urcasem 
atunci nu mai era. 

— Trebuie să fie ciudat să te afli din nou aici, a spus. 

Ava părul negru, îndesat sub cascheta de paznic. 

M-a privit în ochi, ca pentru a conştientiza ultima zi în care 
o văzusem, în acelaşi loc, când Arden fusese scoasă din Jeep 
şi eu fusesem dusă de Stark în Oraşul de Nisip. 

Am dat din cap, nevrând să risc vreun răspuns. Înainte ca 
Joby să mă percheziţioneze de cealaltă parte a podului, îmi 
strecurasem cheia sub limbă. Acum se afla acolo, așteptând 
să-i fie livrată lui Arden, umplându-mi gura de un gust 
puternic, metalic. 

S-a apropiat de secţiunea delimitată de gardul înalt, unde 
o duseseră pe Arden. Joby a deschis prima uşă şi m-a 
condus pe aleea cu prundiş. Am continuat să mergem, 
trecând dincolo de următoarea uşă şi ajungând în curtea cu 
iarbă, unde o văzusem pe Ruby. Existau două mese de 
piatră, dar nu se zărea nici o Absolventă. 

— Aşteaptă aici, a spus ea, iese într-o clipă. 

Apoi a dispărut în interiorul clădirii. 

M-am plimbat de-a lungul curţii, încercând să-mi liniştesc 
emoţiile. De după gard, de lângă poarta închisă, mă priveau 
încă două femei-paznic, cu puştile atârnate pe umăr. Am 
răsucit cheia în gură. Nu dormisem. În schimb, mi-o 
imaginasem pe Pip, aşa cum o văzusem ultima dată, 
învârtindu-se pe pajişte, torţele aruncând o strălucire caldă 
pe pielea ei. Mi-o aminteam necăjindu-mă când stătea lângă 
mine la chiuvetă sau urlând sălbatic, cu braţele ridicate, 
după ce câştigase un joc de-a aruncatul potcoavei. 

Uşa s-a deschis şi a ieşit Arden, Joby urmând-o 
îndeaproape. Avea ochii limpezi în timp ce mă privea din 


cap până-n picioare, studiindu-mi rochia scurtă, albastră, şi 
cerceii din aur. Aveam părul negru prins la spate într-un 
COC. 

— Sper că nu te-ai gătit ca o păpuşă numai ca să mă vezi 
pe mine, a zis ea, buzele ei crăpate schiţând un zâmbet vag. 

Halatul verde îi venea până la genunchi. 

Mi-am privit rochia, dorindu-mi să fi avut permisiunea să 
port ceva mai normal în public. N-am răspuns nimic, dar m- 
am dus spre ea, luând-o în braţe şi sărutând-o pe obraz. În 
tot acest timp, nu mi-am luat ochii de la Joby şi de la cele 
două femei-paznic care stăteau lângă poarta închisă, 
conştientă fiind că ne urmăreau întruna. 

I-am luat mâna şi am ţinut-o întinsă în faţa mea. Am închis 
ochii în timp ce-i sărutam palma, dând drumul cheiţei în ea. 
Apoi i-am strâns pumnul la pieptul meu. 

— Ba bine că nu, am chicotit eu. 

Arden s-a aşezat pe bancă. Îi crescuse părul şi nu i se mai 
vedea pielea capului. Braţele ei palide erau pline cu vânătăi 
circulare datorate injecţiilor. Ţinea pumnul pe masă cu 
palma în jos, strângând cheia. 

— Mă bucur că te văd, a zis ea. Nu ţi-a făcut nimic rău, nu- 
i aşa? 

În spatele ei, Joby şi-a schimbat poziţia pentru a ne vedea 
mai bine. 

Am clătinat din cap. 

— Şi eu am fost îngrijorată în ceea ce te priveşte. Am 
studiat brăţara de plastic pe care o purta la încheietura 
mâinii, acoperită cu cifre. 

— Eşti...? 

N-am încheiat propoziţia. 

— Nu încă, a zis ea. Nu cred. 

Am tăcut pentru o clipă. Continuam să dau din cap, cu 
ochii în lacrimi, recunoscătoare că nu era însărcinată. 

Joby s-a uitat la ceas. Am atins-o pe Arden pe mână cu 
degetele. 


— Îţi aminteşti când obişnuiam să ne jucăm sub mărul din 
grădină? Am întrebat-o, ştiind bine că Arden n-avea cum să- 
şi amintească aşa ceva. 

Când am fost împreună aici ne uram şi în ultimii ani ne-am 
străduit să ne evităm reciproc. Dar, în primele nopţi din 
buncăr, îi spusesem cum mă ajutase Profesoara Florence, 
cum ieşisem pe uşa secretă. Mă întrebam dacă îşi amintea 
sau dacă îi fusese mult prea rău pentru a procesa 
amănuntele. 

— Obişnuiam să ne jucăm chiar aici, lângă zid. Îmi plăcea 
când ne lăsau să ne jucăm pe pajişte. 

Arden a zâmbit, lăsând să-i scape un chicotit uşor. S-a uitat 
în jos la mâinile noastre, mulţumindu-mi pentru cheia de 
sub ele. 

— Da, îmi amintesc asta, a zis ea. 

Am privit-o în ochi, căutând semne de recunoaştere. Ea a 
dat din cap. 

— Nu ştiu când va fi următoarea mea vizită aici, am 
adăugat, fără să-mi iau privirea. Am o mulţime de obligaţii 
la Palat, îndatoriri faţă de Rege. Am vrut să vin acum, 
fiindcă s-ar putea să nu mă întorc o vreme. 

Vocea îmi tremura în timp ce vorbeam. 

— Am vrut ca tu să ai grijă de Ruby şi de Pip pentru mine. 

— Înţeleg. 

Arden avea ochii roşii şi umezi. Şi-a pus mâna peste a mea, 
iar masa de piatră se simţea fierbinte sub pielea noastră. 

— E minunat că te-am văzut, a zis ea, scuturând din cap. 
N-am ştiut dacă aveam să ne mai vedem vreodată. 

Şi-a şters faţa cu mâneca. 

Am rămas aşa timp de un minut. Deasupra noastră, pe cer, 
se rotea un stol de păsări, micuţele lor trupuri împrăştiindu- 
se, apoi reunindu-se, apoi împrăştiindu-se iar. 

— Mi-a fost dor de tine, am spus. 

Îmi tot spuneam că Arden va putea să iasă. Mai ieşise 
dincolo de zidurile Şcolii. Reuşise să ajungă în Califia. Dacă 
era cineva care să poată să iasă din acea clădire de 


cărămidă, dacă putea cineva să le ajute pe Ruby şi pe Pip să 
fugă, aceea era ea. 

Joby a făcut un pas în faţă, gesticulând spre Arden să se 
ridice. 

— Le aduc şi pe celelalte, a zis ea. 

Arden m-a îmbrăţişat. Trupul ei părea mult mai mic. Cu 
spatele la Joby, şi-a dus degetele la gură şi a strecurat cheia 
înăuntru, ca şi când ar fi vârât o bomboană. Apoi a zâmbit, 
strângându-mi mâna înainte să plece. 

Am rămas acolo, privind-o cum se întoarce la acea clădire, 
cu mâinile la spate, astfel încât Joby să le poată vedea. M- 
am gândit la zâmbetul ei subtil în timp ce a ascuns cheia în 
palmă, în timp ce m-a ascultat vorbind despre măr şi despre 
zidul de lângă el. Înţelesese, ştiam că înţelesese. Dar 
privind în jur la curtea îngrădită, la puştile paznicilor, m-am 
întrebat cât avea să dureze până ce va evada, dacă zilele 
vor trece prea repede. Dacă avea să fie ţinută aici pentru 
un timp nedefinit. 

Uşa s-a deschis, balamalele ruginite scoțând un scârţâit 
îngrozitor. Prima a apărut Ruby. Păşea egal, cu părul ei lung 
legat într-o coadă de cal. 

— Te-ai întors, a zis ea. 

M-a strâns în braţe de m-a lăsat fără aer. Cu abdomenul 
lipit de al meu, cu proeminenţa încă greu de sesizat sub 
halatul ei larg. Când ne-am despărţit, avea ochii uşor trişti. 

— Ştiam că eşti în viaţă, ştiam că nu dispăruseşi. Aveam 
această amintire cu tine. Stăteai chiar acolo, lângă poartă. 

A arătat spre locul unde o văzusem ultima dată, unde se 
agăţase de gard, privind în gol dincolo de mine. 

— Aşa este, am spus, strângând-o de braţ. 

Orice pilule îi dăduseră, nu mai aveau efect asupra ei. 

— Te-am văzut în acea zi. În ziua în care au adus-o pe 
Arden aici. 

— Şi eu i-am tot spus lui Pip că te-am văzut, a zis Ruby, 
scuturând din cap. l-am tot spus, dar ea nu m-a crezut. 


Pip ieşea din clădire, cu capul plecat. Îşi ţinea mâinile la 
spate. Uşa s-a închis izbindu-se cu un zgomot atât de 
puternic încât am tresărit. Se juca cu părul ei roşu şi 
cârlionţat, care îi crescuse şi mai mult în lunile care 
trecuseră. 

— Pip, aici sunt, am spus eu. 

Nu mi-a răspuns. 

— Am venit să vă văd. 

S-a apropiat. Am îmbrăţişat-o, dar trupul ei se simţea de 
parcă-ar fi fost de piatră. În schimb, s-a tras înapoi, 
eliberându-se din strânsoarea mea. 

Şi-a frecat braţul acolo unde o atinsesem. 

— Asta doare, a zis ea încet. Totul doare. 

— Aşază-te pe bancă, a zis Joby, ţinând-o pe Pip de cot. 

— De ce eşti îmbrăcată aşa? M-a întrebat Ruby, arătând 
spre rochia mea. Unde-ai fost? 

Gura mi se uscase. Nu voiam să le spun adevărul - că 
locuiam în Oraşul de Nisip. Că eram fiica aceleiaşi persoane 
care le închisese acolo, în acea clădire. Bărbatul care le 
minţise - ne minţise pe toate - atâţia ani. Nu aşa aş fi vrut 
să se desfăşoare lucrurile, această scurtă întâlnire a 
noastră. 

— Am fost dusă în Oraşul de Nisip, am spus. Am descoperit 
că sunt fiica Regelui. 

Pip şi-a ridicat capul. 

— Te-ai dus în Oraşul de Nisip fără mine. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. 

— În tot acest timp ai fost în Oraşul de Nisip. 

— Ştiu cum trebuie să ţi se pară asta, am spus, încercând 
s-o iau de mână. 

Ea s-a tras înainte să reuşesc să o ating. 

— Dar nu e aşa. 

M-am oprit, conştientă că nu trebuia să dezvălui prea mult 
în faţa lui Joby. 

— Acum sunt aici, am continuat. 


Dar părea atât de neimportant, de patetic, chiar şi pentru 
mine. 

Ruby se uita lung la mine. Îşi muşca unghiile. 

— De ce eşti aici? M-a întrebat. 

Ca să vă ajut să ieşiţi, am gândit în sinea mea, cuvintele 
fiind periculos de aproape de a-mi ieşi de pe buze. 
Deoarece nu ştiu când voi mai putea să vă văd. Deoarece, 
de când am plecat, m-am gândit zilnic la voi. În loc de asta, 
am spus: 

— A trebuit să vin. Trebuia să ştiu că sunteţi bine. 

— Nu suntem, a murmurat Pip. 

S-a uitat lung la masă, desenând cercuri cu degetele. 
Cuticulele ei erau însângerate şi umflate. Pântecele ei care 
purta un copil era vizibil când se aşeza, halatul verde 
căscându-se la mijloc. 

— Ajungem să stăm aici doar o singură dată pe zi, timp de 
o oră. Asta-i tot. 

Şi-a coborât tonul, urmărind-o din priviri pe Joby. 

— O dată pe zi, fetele care sunt la pat, sunt legate. Uneori 
ne dau pilule care îţi înceţoşează mintea. 

— Spun că nu mai durează mult, a continuat Ruby. Spun 
că vom fi eliberate curând. 

Am încercat să rămân calmă, simțind cum paznicii mă 
priveau. Regele nu se hotărâse încă ce avea să se întâmple 
cu prima generaţie de fete din cadrul iniţiativei de creştere 
a natalității, dar auzisem că vor mai trece ani până când vor 
fi eliberate. M-am gândit la cheia pe care i-o dădusem lui 
Arden. La disidenţii aflaţi undeva sub Oraş, lucrând la 
tuneluri. La restul Cărării care conducea de la Şcoli, prin 
sălbăticie, spre Califia. Arden avea să le scoată. lar dacă ea 
n-o făcea, dacă nu putea, aveam să găsesc eu o modalitate. 

— Da, va fi bine. 

— Da, aşa spun, a continuat Pip. Asta tot spun şi fetele. 
Maxine, şi Violet, şi Doctoriţele. Toată lumea crede că va fi 
bine. 

A râs trist. 


— Darnue. 

Am privit-o trecându-şi degetele peste masa din piatră, 
genunchiul legănându-i-se în sus şi-n jos. Nu mai era 
aceeaşi persoană care dormise în patul de lângă al meu în 
toţi acei ani, care stătuse în mâini pe pajişte, pe care uneori 
o surprindeam fredonând în timp ce se îmbrăca, făcând paşi 
în lateral, apoi înapoi, într-un dans secret singuratic. 

— Pip, trebuie să crezi asta, am încercat eu. Va fi. 

— Hai să vă ducem înapoi înăuntru pe voi două, a zis Joby, 
păşind în faţă. 

Pip continua să privească lung la masă. 

— Pip? Am întrebat, aşteptând până când, în cele din 
urmă, privirea ei a întâlnit-o pe a mea. 

Tenul îi era palid, până şi pistruii pălindu-i de la atâtea ore 
petrecute înăuntru. 

— Îţi promit că totul va fi bine. 

Voiam să continui, dar ele deja se ridicau, ţinându-şi 
mâinile încrucişate la spate, gata să intre. 

— Ai să te-ntorci? M-a întrebat Ruby, privind spre mine. 

— Am să fac tot ce-mi stă în puteri. 

Pip s-a strecurat în clădire fără să-şi ia rămas-bun. Ruby a 
urmat-o, privind peste umăr încă o dată. Apoi duse au fost, 
uşa închizându-se în urma lor, declicul straniu al încuietorii 
făcând să-mi înţepenească şira spinării. 

Când m-am întors în oraş, i-am acordat lui reginald mai 
multe interviuri. Am vorbit despre marea mea bucurie 
legată de nuntă, de devotamentul lui Charles faţă de Noua 
Americă, şi de vizita mea la Şcoală, în tot acest timp fiind 
liniştită la gândul întrebărilor ce aveau să urmeze de-ndată 
ce aş fi dispărut. Oamenii aveau să se întrebe ce mi se 
întâmplase mie, Prinţesa lor, de ce dispărusem într-una 
dintre cele mai importante zile din istoria recentă. Regele 
n-avea cum să poată să explice cu uşurinţă, după cum 
explica orice altceva. Fiecare zi în care-aş fi fost în 
sălbăticie, fugară, însemna o zi în plus în care Oraşul să se 
gândească unde puteam fi, să se întrebe ce spusesem, să-şi 


amintească toate zvonurile care circulaseră după prinderea 
lui Caleb. Destui oameni îi văzuseră pe soldaţi înşfăcându- 
mă, urmăriseră cum îmi fuseseră legate mâinile şi cum 
fusesem adusă înăuntru. 

Harper mă mai contactase numai o dată prin intermediul 
ziarului, pentru a confirma că planul era în desfăşurare. 
Acum stăteam în apartament, privind lung pe fereastră 
pentru ultima dată, la Oraşul aglomerat de dedesubt. 
Soarele dimineţii se reflecta în baricadele de metal aliniate 
de-a lungul trotuarelor, marcând traseul lung care 
înconjura centrul Oraşului. Oamenii se adunau deja pe 
strada principală. Străzile erau pline până la Periferie. 

În spatele meu s-a deschis uşa. Beatrice era îmbrăcată 
într-o rochie albastră-azurie, frământându-şi emoţionată 
mâinile. I-am ieşit în întâmpinare şi am luat-o de mâini. 

— Ţi-am spus, nu eşti obligată să faci asta. Nu trebuie să 
mă ajuţi. Ar putea fi periculos. 

— Vreau să te ajut, a spus ea. Astăzi trebuie să pleci. Nici 
nu încape vorbă. Tocmai am ascuns inelul. 

Am strâns-o în braţe, nevrând să-i mai dau drumul. În mai 
puţin de o oră, Regele avea să vină în apartamentul meu, 
gata să mă însoţească jos, la maşina cu motorul pornit, 
aşteptând să-nceapă lunga procesiune. Avea să găsească 
încăperea goală, şi acea caraghioasă rochie albă întinsă pe 
pat. Avea să meargă prin Palat, căutând în sufragerie, în 
salon, în biroul lui. La unul dintre etaje avea să o găsească 
pe Beatrice, care la rândul ei va căuta ceva, şi anume inelul, 
înainte ca procesiunea să înceapă. Îi va spune că tocmai mă 
lăsase în cameră, că eu insistasem ca ea să caute bijuteria 
pierdută, temându-mă că îmi căzuse de pe mână undeva în 
afara apartamentului. 

— Îţi mulţumesc, am şoptit, cuvintele părând insuficiente. 
Pentru tot. 

Am privit în jur, amintindu-mi cum îmi spălase rănile când 
ajunsesem aici, cum se aşezase pe pat cu mine, ţinându-şi 
mâna pe spatele meu în timp ce eu adormeam. 


— De îndată ce ajung la Cărare, o voi căuta pe Sarah. O s- 
o scoatem la timp. 

— Aşa sper, a spus ea, întunecându-se la faţă la 
menţionarea numelui fiicei ei. 

— Ea se va întoarce la tine, am insistat eu. Îţi promit. 

Beatrice a zâmbit, apoi şi-a apăsat degetele pe ochi. 

— Clara e pe hol - aşteaptă semnalul ei înainte să pleci. Eu 
mai rămân aici patruzeci de minute, a spus ea. Toate 
intrările ar trebui să fie libere. N-am să las pe nimeni să 
intre. 

S-a repezit înapoi în cameră, făcându-mi semn să plec. 

M-am furişat spre uşă. Încuietoarea fusese blocată, la fel 
cum fusese şi data trecută, un ghemotoc de hârtie fiind 
vârât în interior, pentru a o împiedica să se închidă. Am 
ascultat să aud unde se afla soldatul. Stătea chiar lângă 
uşă, respiraţia lui greoaie umplând aerul. Ţineam mâna pe 
mâner, aşteptând să aud vocea Clarei. 

După câteva minute, s-a auzit ecoul unor paşi pe podeaua 
din lemn. 

— Am nevoie de ajutor! A strigat Clara pe coridor. Hei, tu 
de colo - cineva a pătruns în apartamentul meu! 

Am auzit răspunsul înăbuşit al soldatului şi schimbul de 
replici care a urmat, Clara insistând să meargă cu ea chiar 
atunci, căci viaţa ei era în pericol. Când au pornit pe hol, am 
întredeschis uşa. Clara mergea repede, ţinându-şi ridicate 
poalele rochiei, turuind despre încuietoarea spartă de la 
seiful ei, despre faptul că cineva trebuie să fi pătruns în 
apartamentul ei în timpul micului dejun. Soldatul asculta cu 
atenţie, frecându-şi fruntea cu mâna. Înainte să cotească, 
Clara s-a uitat peste umăr şi privirile ni s-au întâlnit. 

M-am năpustit spre scara estică. Eram îmbrăcată cu 
puloverul şi cu jeanşii pe care-i purtasem în prima noapte 
când ieşisem din Palat, cu părul prins la spate într-un coc. 
Îmi pierdusem şapca pe care mi-o trăgeam peste ochi, 
acum simţindu-mă mai expusă, mai uşor de recunoscut în 
timp ce coboram scările. 


Îmi ţineam privirea în pământ, având grijă să mă aplec pe 
sub micuţele ferestre aflate la fiecare nivel. 

Mult mai jos, mallul Palatului era plin de oameni. 
Lucrătorii închideau magazinele în cinstea evenimentului, 
trăgând în jos grilajele de metal menite a proteja vitrinele. 
Cumpărătorii ieşeau pe străzi. Soldaţii îi direcţionau pe toţi 
spre diferitele ieşiri, eliberând nivelul principal pentru 
procesiune. Cu capul plecat, m-am îndreptat spre aceeaşi 
uşă pe care ieşisem în acea primă seara, simțind cum 
soldatul îşi aţintise ochii asupra mea. 

— Continuă să mergi! A strigat unul, cuvintele lui făcându- 
mă să mă încordez toată. Ia-o la dreapta când dai de strada 
principală. 

Am urmat mulţimea, strecurându-mă în spaţiul dintre 
fântâna Palatului şi baricadele din metal. Bărbatul de lângă 
mine era cu fiul său, ţinându-l cu braţul pe după umeri în 
timp ce făcea paşi mici. Mi-am dus mâna la faţă, încercând 
să evit să fiu remarcată de două femei mai în vârstă din 
stânga mea, cu eşarfe roşii şi albastre legate festiv la gât. 

— De pe Paradise Road se va vedea cel mai bine, a zis una 
dintre ele. Dacă vom fi pe partea dreaptă, vizavi de Turnul 
Wynn, putem evita aglomeraţia. N-am de gând să rămân 
blocată în urma mulţimii, aşa cum s-a-ntâmplat la paradă. 

Într-un final, coboram treptele de marmură ale Palatului, 
mergând mai repede în timp ce ne înşiram de-a lungul 
bulevardului şi peste pasaj. Am respirat uşurată când m-am 
îndepărtat de cele două femei, pierdută în mulţimea de 
oameni aflată în mişcare. Avea să dureze până ajungeam la 
Periferie. Anticipasem asta, dar acum devenea şi mai 
evident, cu toată lumea îngrămădită în interiorul 
baricadelor, târându-se de-a lungul trotuarelor. Unele străzi 
erau închise. Traseul procesiunii era punctat de soldaţi, 
mulţi stând pe strada îngustă, scrutând acoperişurile 
clădirilor, cu puştile în mână. 

Mă strecuram printre oameni, aplecându-mă după un 
bărbat care se oprise să-şi lege şiretul. Când am trecut de 


un restaurant, am verificat ora privind ceasul din interior. 
Era nouă şi un sfert. Caleb fusese scos din închisoare de 
către omul de contact al lui Harper. Disidenţii deja trebuiau 
să se fi întâlnit cu el la Periferie. Probabil că deja erau la 
hangar. Cu toţi soldaţii concentrați în centrul Oraşului, avea 
să fie mai puţină securitate în preajma zidurilor. Nimeni n- 
avea să se apropie de şantierele de construcţii. Avea să 
treacă o oră sau mai mult înainte ca soldaţii de la închisoare 
să-şi dea seama că lipsea Caleb şi să dea de ştire patrulei 
turnului. 

Era îngrozitor de cald. Am tras de gulerul puloverului, 
dorindu-mi să scap de soare. În jurul meu, oamenii vorbeau 
animați despre procesiunea de nuntă şi despre rochia 
Prințesei, şi despre faptul că ceremonia avea să fie 
transmisă pe panourile din tot Oraşul. Vocile lor păreau 
îndepărtate, un cor care pălea în fundal, în timp ce 
gândurile mele reveneau la Caleb. Harper îmi spusese că 
nu fusese rănit. Îmi spusese că aveau să-l elibereze. Îmi 
promisese că Jo avea să ne asigure refugii în Cărare, că 
aveau să mă aştepte în hangar când ajungeam. În timp ce 
mă furişam spre Periferie, minutele treceau mai repede. Mi- 
am îngăduit să-mi închipui că-l văd pe el acolo, în interior. 
Degetele noastre înlănţuite în timp ce porneam prin tunelul 
întunecat, lăsând Oraşul în urma noastră. 

Mi-am grăbit paşii, ieşind şi intrând în mulţime pe măsură 
ce mă apropiam de vechiul aeroport. Nu mă uitam la 
nimeni, în schimb, îmi fixasem privirea pe acel punct din 
sud, dincolo de strada principală, unde clădirile dădeau 
spre pavajul crăpat. 

La Periferie era linişte. Pe prundiş, doi bărbaţi şedeau pe 
nişte găleți răsturnate, trecând de la unul la celălalt o 
ţigară. Cineva înşira cearşafuri ude la o fereastră de 
deasupra. Am pornit spre parcarea aeroportului, incapabilă 
să-mi stăpânesc zâmbetul. Regele probabil era în 
apartamentul meu. Tocmai îşi dăduse seama că dispărusem. 
Era prea târziu acum. lată-mă, la câteva minute distanţă de 


hangar, atât de aproape de Caleb. El era dincolo de acea 
uşă, cu bagajele făcute, aşteptându-mă. 

M-am strecurat în vechiul hangar, cu avioanele înălţându- 
se deasupra mea. Când am ajuns în încăperea din spate, 
cutiile fuseseră date în lături, tunelul expus, dar Jo nu era 
de găsit. Am cercetat spre celălalt capăt al hangarului, dar 
nici urmă de Harper sau Caleb. Pe masă nu erau întinse 
hărţi. Pe podea nu erau împrăştiate felinare. Lumina se 
strecura printr-o fereastră spartă, desenând modele 
ciudate pe beton. 

Era atâta linişte, încât mi se făcuse pielea de găină. Pe 
pământ, la picioarele mele, se găseau două rucsacuri, cu 
fermoarele trase şi conţinutul răvăşit. Mi-am dat seama 
imediat că ceva nu era în regulă. Am ieşit din încăpere. Am 
cercetat hangarul - scările ruginite care erau împrăştiate în 
colţuri, avioanele care se înălţau deasupra. În avionul din 
stânga mea se zărea o umbră. Ceva - sau cineva - se mişca 
înăuntru. M-am întors şi am luat-o spre uşă, ţinându-mi 
capul plecat. 

Eram aproape de ieşire, când o voce cunoscută m-a 
strigat, răsunând în pereţi. 

— Genevieve, stai pe loc! 

Am ridicat privirea. Din avion ieşeau primii soldaţi, cu 
puştile aţintite asupra mea. Feţele le erau acoperite cu 
măşti din plastic dur. 

— "Ţine-ţi mâinile la vedere! 

Stark era în faţa lor, înconjurându-mă de la distanţă. 

Au mai apărut doi de după o scară din colţ, în timp ce un 
altul ieşea din tunel. S-au împrăştiat prin hangar, 
deplasându-se de-a lungul pereţilor din beton spre ambele 
părţi ale intrării. 

Stark mă prinsese, răsucindu-mi încheieturile la spate şi 
legându-mi-le. Am îngenuncheat, de teamă ca nu cumva 
picioarele să-mi cedeze. M-am gândit la Caleb, sperând ca 
unul dintre disidenţi să-l fi avertizat în legătură cu raidul. 


În timp ce Stark mă ducea spre încăperea din spate, am 
auzit zgomote de paşi care se apropiau de uşa hangarului. 

Venea cineva. Soldaţii s-au ghemuit lângă intrare, cu 
puştile în mână, aşteptând. Înainte să pot face o mişcare, 
uşa s-a deschis. A intrat Harper. L-am văzut procesând 
scena, cu numai o secundă prea târziu. El a căzut primul. S- 
a întâmplat atât de repede, încât nu mi-am dat seama că 
fusese împuşcat. L-am văzut doar sprijinindu-se de tocul 
uşii, cu rana deschisă din piept, unde fusese lovit de primul 
glonţ. 

M-am ridicat de la podea. 

— Caleb! Ăştia sunt aici! Am strigat cu o voce ciudată, 
întoarce-te! 

Stark mi-a pus mâna la gură. Caleb tocmai dădea colţul, 
chipul său de-abia fiind vizibil. Privirea lui s-a întâlnit cu a 
mea, şi apoi am auzit arma, împuşcătura care l-a pătruns. A 
răsunat mai puternic în spaţiul uriaş din beton, ricoşând din 
pereţi. L-am văzut împleticindu-se îndărăt. S-a lăsat la 
pământ, căzând pe mână, cu faţa contorsionată şi ciudată. 
Am îngenuncheat acolo, refuzând să-mi iau privirea în timp 
ce el se zvârcolea, închizând ochii de durere. Apoi soldaţii s- 
au ridicat, adunându-se în jurul lui. 

Jeepul mergea cu viteză pe străzile pregătite pentru 
paradă. Mii de oameni se aplecau peste baricade, 
aclamând-o în continuare pe Prinţesa lor, uitându-se pe 
stradă să o vadă. Eu eram ghemuită pe locul din spate, 
nevenindu-mi să cred ce se întâmplase. Mâinile îmi erau 
zgâriate de când mă scoseseră din hangar. Mă luptasem să 
mă smulg din strânsoarea soldatului, încercând să mă apuc 
din orice, dar ei m-au târât înainte să pot ajunge la Caleb. 

Caleb a fost împuşcat, mi-am spus. l-am văzut din nou faţa, 
atunci când glonţul a pătruns. Era singur acolo, pe acea 
podea rece din beton, cu sângele împrăştiindu-se în jurul 
lui. Am accelerat spre aleea lungă de intrare în Palat. M-au 
condus înăuntru, dincolo de fântânile din marmură. Etajul 
principal fusese golit pentru nuntă, paşii noştri răsunând în 


spaţiul pustiu. Acolo se afla numai Reginald. El ieşea din lift, 
cu acel carneţel stupid în mână. Mugşca din capătul 
creionului. 

— Nu te-apropia de mine! Am spus, deja imaginându-mi 
povestea care avea să apară ziua următoare - cum fuseseră 
prinşi duşmanii Noii Americi exact în dimineaţa nunţii. Cum 
erau cetăţenii deja mult mai în siguranţă acum. Nici măcar 
să nu-ncerci! 

— Pot să rămân o clipă singur cu Prinţesa? I-a întrebat 
Reginald pe soldaţi, ignorându-mi comentariul. Trebuie să 
fie interogată înainte de a merge sus. 

Soldaţii mi-au tăiat legăturile şi s-au îndepărtat, 
urmărindu-ne din priviri. 

— Ce vrei? l-am întrebat când am rămas singuri. Mi-am 
frecat încheieturile. Vrei să mă citezi când îţi spun ce zi 
frumoasă am avut azi? 

Şi-a pus mâna pe umărul meu. I-a privit pe soldaţi, care 
staţionau acum de-a lungul pereţilor holului circular. 

— Ascultă-mă, a zis el în şoaptă. Chipul lui era calm. Nu 
avem prea mult timp. 

— Ce faci? 

Am încercat să-l împing, dar ela venit şi mai aproape, 
apucându-mă şi mai strâns de umăr. 

— S-a terminat, a spus el blând. În ceea ce te priveşte, nu 
există Cărarea, nu mai sunt tuneluri. Nu i-ai cunoscut 
niciodată pe Harper, sau pe Curtis, sau pe oricare alt 
disident. Din câte ştii tu, Caleb lucra de unul singur. 

— Ce ştii tu despre Caleb? 

Reginald a privit în jos. 

— Multe. Harper şi Caleb au murit astăzi, luptând 
împotriva acestui regim. 

Am clătinat din cap. 

— Habar n-ai ce spui acolo. 

— Uită-te la mine, a zis el, strângându-mă de umăr. Nu s-a 
oprit până ce privirile nu ni s-au întâlnit. Tu mă cunoşti 
drept Reginald - dar ceilalţi mă ştiu drept Moss. 


S-a dat un pas înapoi, lăsându-mă să pătrund sensul 
cuvintelor. M-am uitat lung la faţa lui, văzându-l pentru 
prima dată, bărbatul care întotdeauna mâzgălea în acel 
carneţel, care publica povestiri în ziar, folosind citate pe 
măsura nevoilor lui. Acesta era unul şi acelaşi bărbat cu cel 
care-l ajutase pe Caleb să fugă din lagărele de muncă, care- 
l ajutase să construiască buncărul. Era cel care organizase 
Cărarea. 

— Caleb a murit, am repetat eu. 

Am simţit o amorţeală în piept. 

— Tu trebuie să mergi înainte ca şi când nimic nu s-a 
întâmplat, a continuat el. Trebuie să te măriţi cu Charles. 

— Ba nu trebuie să fac nimic. 

M-am luptat să mă eliberez din strânsoarea lui. 

— Ce-o să realizez cu asta? 

De dincolo de intrarea principală răzbăteau ovaţiile. 

— Tu trebuie să fii aici, în calitate de Prinţesă, a şoptit el, 
ţinându-şi gura la un centimetru de urechea mea. Astfel 
încât să-l poţi omori pe tatăl tău. 

M-a privit cu atenţie. N-a mai spus nimic altceva, dar în 
schimb şi-a frunzărit carneţelul, prefăcându-se că notează 
conversaţia noastră. Apoi le-a făcut semn soldaţilor să se 
înapoieze, urmându-ne în lift într-o tăcere deplină. 

Când m-am întors în apartamentul meu, regele mă 
aşteptA. Se uita lung la rochia de mireasă întinsă pe pat, 
ţinând strâns în mână un teanc de hârtii. 

— Ai spus c-ai să-i dai drumul. Mi-ai arătat poze, m-ai dus 
în celula lui, am spus, incapabilă să-mi mai rețin furia. M-ai 
minţit! 

Regele făcea paşi prin cameră. 

— Nu trebuie să mă justific, şi cu siguranţă nu în faţa ta. 
Tu nu înţelegi această ţară. Ai ştiut despre oamenii care 
construiau tunelul şi nu mi-ai spus. 

S-a întors, admonestându-mă cu degetul. 

— Ai măcar habar de pericolul în care s-ar fi aflat civilii? 
Să existe o trecere deschisă spre sălbăticie? 


— Soldaţii i-au împuşcat, am spus, cu vocea tremurândă. 

Regele a mototolit hârtiile pe care le ţinea în mână. 

— Acei bărbaţi i-au organizat luni în şir pe disidenţi, 
plănuind să aducă arme şi cine mai ştie ce în acest Oraş. Au 
trebuit să fie opriţi. 

— Omorâţi, i-am trântit-o eu, cu ochii plini de lacrimi 
fierbinţi. Vrei să spui omorâţi - nu „opriţi”. Zi-i pe nume. 

— Tu să nu-mi vorbeşti mie în felul ăsta! 

Era roşu la faţă de nervi. 

— Ajunge! Am venit aici în această dimineaţă, devreme, 
pentru a-ţi aduce asta, a zis el, aruncând spre mine teancul 
de hârtii. 

Acestea au aterizat pe podea. 

— Am venit să-ţi spun cât de mândru sunt de tine şi de 
femeia care ai devenit. 

A râs trist. 

Dar eu de-abia îl ascultam, gândurile mele îndreptându-se 
spre evenimentele dimineţii. El ordonase ca Harper şi Caleb 
să fie omorâţi. Dar cine-i spusese despre tunelul de sub zid? 
Cum de ajunsese Stark înaintea mea acolo? Întrebările mi 
se învârteau la nesfârşit în minte. Caleb e mort, îmi tot 
repetam, dar nimic nu părea să mă facă să cred că-i 
adevărat. 

— Jos există aproape o jumătate de milion de oameni, a 
continuat el, care aşteaptă ca Prinţesa lor să coboare în 
stradă, cu tatăl ei, pentru a-i face urări înainte ca ea să se 
mărite. Nu-i voi lăsa să aştepte. 

S-a îndreptat spre uşă, apăsând cu degetele tastatura. 

— Beatrice! Vino s-o ajuţi pe Prinţesă să se pregătească! A 
strigat el, înainte să dispară pe hol. 

Uşa s-a trântit în urma lui. Am respirat adânc, având 
senzaţia că, în absenţa lui, încăperea se mărise. Mi-am 
privit mâinile, care acum mă usturau, cu încheieturile roşii 
din cauza legăturilor. Îl tot vedeam pe Caleb, faţa lui înainte 
de a cădea, felul în care braţul îi fusese strivit sub el. Am 
închis ochii. Era prea mult. Ştiam că n-ar fi putut să 


supravieţuiască, dar ideea că el nu mai era, că n-avea să-mi 
mai prindă niciodată faţa cu mâinile lui, că nu-mi va mai 
zâmbi niciodată, că nu mă va mai necăji nicicând pentru că 
mă luam atât de în serios... 

Am auzit-o pe Beatrice intrând, dar n-am putut să-mi iau 
privirea de la pielea rănită a încheieturilor mele, singura 
dovadă că ceea ce se întâmplase în ultimele ore fusese 
adevărat. Când mi-am ridicat privirea, ea stătea în picioare 
acolo, privind fix la un punct de pe covor. 

— Clara a fost, nu-i aşa? Am spus eu încet. Ce le-a spus? 
Cât de mult ştiu? 

Dar Beatrice tăcea. Când s-a uitat în sus, avea ochii 
umflaţi. Clătina întruna din cap, mişcând buzele ca pentru a 
rosti cuvintele. 

— Îmi pare atât de rău, a spus ea în cele din urmă cu voce 
tare. A trebuit. 

Ceva în expresia ei m-a speriat. Avea gura schimonosită şi 
tremura. 

— Ce a trebuit? 

— Mi-a spus că o va omori, a zis ea, apropiindu-se de mine 
şi prinzându-mă în braţe. A venit devreme, imediat după ce- 
ai plecat. Tu nu erai aici. Descoperiseră celula goală a lui 
Caleb. A zis că avea să o omoare dacă nu-i spuneam unde 
erai. l-am spus despre tunel. 

Cu mâinile tremurânde, m-am tras înapoi. 

— Eve, îmi pare atât de rău, a spus ea, întinzându-şi 
mâinile spre mine, încercând să mă mângâie pe faţă. A 
trebuit, n-am vrut să... 

— Nu, am spus. le rog, du-te. 

A venit din nou spre mine, punându-şi mâna pe braţul 
meu, dar eu m-am tras înapoi. Nu era vina ei. Ştiam asta. 
Dar nici n-aveam nevoie de mângâierea ei, a acestei 
persoane care avusese un rol în moartea lui Caleb. M-am 
întors spre fereastră, ascultând suspinele ei înăbuşite, până 
când s-a liniştit. În cele din urmă, am auzit uşa închizându- 


se. Când am fost sigură că plecase, m-am întors, cercetând 
hârtiile mototolite de pe podea. 

Am ridicat-o pe prima, liniştită datorită scrisului de mână 
cunoscut. Era acelaşi tip de hârtie îngălbenită ca aceea pe 
care o avusesem cu mine încă de la Şcoală. Vechea 
scrisoare, cea pe care o citisem de mii de ori, se afla acum 
într-un rucsac de pe şoseaua 80, în afara acelui depozit. N- 
aveam s-o mai văd vreodată. 

Hârtia era ruptă pe margini. Deasupra, cu litere 
tremurate, scria Ziua nunţii. M-am aşezat pe pat ţinând 
strâns hârtia între degete, încercând s-o netezesc acolo 
unde mâna lui o mototolise. 

Scumpa mea fetiţă, E imposibil să ştiu dacă şi când vei citi 
aceasta, unde vei fi sau ce vârstă vei avea. În zilele acestea 
care au trecut, mi-am imaginat-o de multe ori. Lumea este 
întotdeauna cum a fost cândva. Uneori, uşile bisericii se 
deschid spre o stradă aglomerată, iar tu păşeşti dincolo, cu 
soţul tău lângă tine. Cineva te ajută să urci într-o maşină 
care vă aşteaptă. Alteori sunteţi doar tu şi el şi o mică 
adunare de prieteni. Văd paharele ridicate în cinstea 
voastră. lar odată mi-am închipuit că n-a fost nici o nuntă - 
nici o ceremonie, nici o rochie albă, nimic tradiţional - doar 
tu şi el stând culcaţi unul lângă celălalt într-o seară şi 
hotărându-vă că asta a fost tot. De acum înainte veţi fi 
întotdeauna împreună. 

Indiferent de împrejurări, oriunde-ai fi ştiu că eşti fericită. 
Speranţa mea e că ai parte de o fericire nemărginită care 
îţi cuprinde toată viaţa. Află că sunt cu tine acum, aşa cum 
am fost întotdeauna. 

Te iubesc, te iubesc, te iubesc, Mama. 

Am împăturit scrisoarea. Nu m-am mişcat. Am stat pe pat, 
cu faţa roşie şi umflată, până când am auzit vocea Regelui, 
ca şi cum m-ar fi trezit dintr-un vis. 

— Genevieve, a spus el pe un ton ferm. E timpul. 


Mă aflam la intrarea catedralei palatului, voalul fin 
ferindu-mă de miile de ochi curioşi care mă priveau fix. 
Regele era lângă mine, pe chip având arborat un zâmbet 
grotesc. Mi-a oferit braţul. Când a început să cânte muzica, 
mi-am petrecut braţul sub al lui şi am făcut primul pas spre 
altar, unde mă aştepta Charles, cu verigheta pregătită, 
ţinută strâns între degetele lui subţiri. 

Cvartetul de coarde cânta trist, în timp ce eu făceam un 
pas, apoi altul. Stranele erau pline de oameni îmbrăcaţi 
elegant, cu cele mai fine haine din mătase, pălării 
împodobite şi bijuterii. Zâmbetele lor false erau mult prea 
greu de suportat. Clara şi Rose se aflau şi ele într-o strană, 
cu părul coafat şi tapat. Clara era albă la faţă. Nu s-a uitat 
deloc la mine când am trecut, în schimb strângându-şi 
degetele pe eşarfa de mătase până ce i s-au albit. Am 
scrutat mulţimea de oameni, căutându-l pe Moss, zărindu-l 
în cele din urmă în mijlocul primului rând. Privirile ni s-au 
încrucişat o clipă, înainte ca el să se întoarcă. 

Eram prinsă aici. Sentimentul îngrozitor, înăbuşitor, 
revenise. Am închis ochii pentru o clipă şi am auzit din nou 
vocea lui Caleb, simțind mirosul fumului ce părea la fel de 
real cum fusese cu câteva ore în urmă. Se presupunea că 
deja ieşiserăm din tunel, mergând prin cartierele părăsite 
cu rucsacurile pline de provizii. Am mai făcut un pas, apoi 
încă unul, toate aceste presupuneri prezentându-se în faţa 
mea una după alta. Se presupunea că vom părăsi Oraşul, 
îndepărtându-ne de ziduri şi soldaţi şi de Palat, mergând 
spre est în timp ce soarele îşi descria lent drumul arcuit pe 
cer, încălzindu-ne în cele din urmă spatele. Se presupunea 
că deja soseam la prima oprire de pe Cărare. 

Se presupunea că suntem împreună. 

Dar în schimb eram aici, mai singură decât fusesem 
vreodată, cu diadema de diamant grea pe cap. Regele s-a 
oprit în faţa altarului şi, pentru o clipă, mi-a ridicat voalul. 
M-a privit, jucând rolul tatălui iubitor, aparatul de 
fotografiat imortalizându-ne în acest joc îngrozitor. Şi-a lipit 


buzele de obrazul meu şi a lăsat din nou voalul să-mi cadă 
peste faţă. 

Apoi - în sfârşit - a plecat. Am urcat cele trei trepte şi mi- 
am ocupat locul lângă Charles. Muzica s-a oprit. Oamenii au 
tăcut. M-am concentrat asupra propriei mele respiraţii, 
singurul lucru care-mi amintea că încă eram vie. Amintindu- 
mi de cuvintele lui Moss, mâinile mi s-au oprit din tremurat. 

Ceremonia era pe cale să înceapă. 


SFÂRŞIT