[RD] Kyung Sook Shin_Voi fi acolo

HUMANITAS 

Vieţi 




V 

Raftul 

Denisei 


Colecţie coordonată de 
DENISA COMĂNESCU 



Voi fi acolo apare cu sprijinul 
Literature Translation Institute of Korea (LTI Korea) 




Traducere din coreeană şi note de 
DIANA YUKSEL 


hu/manitas 


Redactor: Raluca Popescu 
Coperta: Angela Rotaru 
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu 
Corector: Ioana Vîlcu 

DTP: Iuliana Constantinescu, Carmen Petrescu 
Kyung-sook Shin 

Eodiseonga nareul chatneun jeonhwabelli ulligo (Tll Be Right There) 
Copyright © 2010 by Kyung-sook Shin 
AII rights reserved. 

Fotografia de pe copertă: © Sjennerl3 | Dreamstime.com - 
YoungAsian Couple in Love 

© HUMANITAS FICTION, 2015, 

pentru prezenta versiune românească (ediţia prinţ) 

© HUMANITAS FICTION, 2016 (ediţia digitală) 

ISBN 978-606-779-030-6 (pdf) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 


Comenzi online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 




„Cine, dacă nu vântul curat în plânset frânge 
Extreme diamante-n pustiu? ... Dar cine plânge, 
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns ?" 1 

Paul Valery - Tânăra Parcă 


1 Traducere de Şt. Aug. Doinaş, în Paul Valery, Poezii. Dialoguri. 
Poetică şi estetică, trad. de Şt. Aug. Doinaş, Alina Ledeanu şi Marius 
Ghica, Univers, Bucureşti, 1989, p. 82. 


5 



Prolog 

Vrei să vin? 


M-a sunat după opt ani. I-am recunoscut imediat vocea. 
Nici n-a apucat bine să spună „Alo?“, că l-am şi întrebat unde 
e. A tăcut. Opt ani. Nu-i puţin. Dacă ar fi să-i împart în ore, 
aş ajunge la un număr greu de imaginat. Ziceam că sunt opt ani, 
dar şi cu opt ani înainte, când lucruri de care acum nu-mi mai 
amintesc ne prilejuiau întâlnirea în grup, fiecare privea în altă 
parte şi doar la plecare ne strângeam mâna pe fugă. Şi asta era tot. 

Nu-mi amintesc unde s-a întâmplat, dar era într-o noapte 
de vară, în faţa unei scări abrupte dintr-un cotlon ascuns al ora¬ 
şului. Am mers înspre el şi l-am luat de mână. Probabil că în 
apropiere era un magazin de fructe, căci în aerul umed plutea 
un miros ca acela pe care îl simţeam când muşcam dintr-o 
prună. Aşa mi-am luat eu la revedere, ţinându-1 de mână pen¬ 
tru o clipă. Era perioada în care, indiferent ce ar fi crezut el, 
ceea ce aş fi vrut eu să-i spun rămânea ascuns în sufletul meu 
ca o perlă. Nu puteam să-i spun „Pa!“ sau „La revedere!". Sim¬ 
ţeam că, dacă aş fi deschis gura şi aş fi rostit un cuvânt, toate 
lucrurile nespuse l-ar fi urmat într-o revărsare de neoprit, ca 
aceea a unor mărgele înşirate pe o aţă care se rupe. Nu îmi era 
uşor să ştiu că nu mă puteam controla când îmi aminteam de 
zilele acelea în care ne ajutaserăm unul pe altul să creştem şi să 
devenim mai profunzi, dar am afişat o mină total detaşată. 
N-aş fi vrut să distrug amintirea acelor zile în care ne căutam 
şi ne bizuiam unul pe altul. 


7 



Nici azi, nici acum opt ani, timpul n-a fost îngăduitor cu ni¬ 
meni. îşi urmează netulburat cursul. în clipa în care l-am în¬ 
trebat cu nepăsare „Unde eşti?“, în ciuda faptului că nu ne-am 
mai auzit de opt ani, mi-am dat seama că nu mă mai cramponam 
de cuvintele pe care nu i le putusem spune atunci. Şi nici nu mai 
simţeam nevoia să mă prefac că îmi merge bine, doar ca să as¬ 
cund sentimentele puternice pe care încă le nutream. Aşa se face 
că l-am întrebat unde e cu foarte mult calm. Unde dispăruseră 
toate cuvintele acelea care cândva mă făcuseră să rătăcesc inde¬ 
cisă, copleşită de îndoială şi de tristeţe? Gândurile acelea amare... 
Durerea aceea care, ori de câte ori eram singură, îmi străpungea 
inima ca suliţa unui vânător, unde se ascunsese de puteam acum 
să rezist aşa uşor? Aşa o fi viaţa? Oare de asta găsim trecerea 
neîntreruptă a timpului frustrantă, dar totodată bine-venită? 
Atunci, când eram prinsă în torentul acela din care părea că nu 
e cale de scăpare, cineva, nu-mi mai amintesc cine, mi-a spus că 
avea să treacă şi asta şi vor veni alte vremuri. Iată că vorba i s-a 
adeverit. E o vorbă potrivită şi pentru cei care trec prin momente 
de suferinţă, şi pentru cei a căror viaţă e lipsită de griji. Unora le 
dă puterea de a îndura, celorlalţi le dă forţa de a rămâne umili. 

Am lăsat receptorul jos şi tăcerea care s-a aşternut brusc între 
noi s-a prelungit. Prea târziu am înţeles că încurcasem ordinea 
lucrurilor. Nici măcar nu-1 salutasem. Ce ciudat. Părea extrem 
de nefiresc să îi spun „Nu te-am auzit de mult“ sau să-l întreb 
„Ce mai faci?“. Am omis salutul şi l-am întrebat brusc unde era, 
când nu-1 mai auzisem de opt ani, ceea ce probabil că îl luase 
prin surprindere. Şi totuşi n-am putut să îl întreb „Ce mai faci?“. 
Poţi să întrebi „Unde eşti?“ de cum ai răspuns la telefon doar 
dacă e vorba de cineva apropiat. Dar noi ne auzeam după opt 
ani, când eu eram la un capăt al firului, iar el la celălalt. Timpul 
se scurge neîntrerupt, ştiu asta, dar acum mă gândesc că, să fi 
ştiut în tinereţe că nici o zi din viaţă nu se mai repetă, probabil 
că lucrurile ar fi stat altfel. Să fi ştiut asta, cineva n-ar mai fi 



plecat, iar altcineva ar fi fost şi acum în viaţă. De-aş fi ştiut 
atunci că ceva începe în clipa în care crezi că totul s-a sfârşit... 

Mi-am întors privirea spre fereastră. 

In timp ce tăcerea dintre noi se prelungea, fereastra era scăl¬ 
dată în lumina soarelui de iarnă. Ieri-seară, la buletinul meteo, 
se anunţase ninsoare pentru astăzi, dar nu părea deloc să ningă. 
Era încă devreme, mai persista lumina dimineţii. Era acel mo¬ 
ment al zilei în care eziţi să suni pe cineva de care nu eşti apro¬ 
piat sau care nu face parte din familie. Un telefon primit la 
ora asta nu putea fi decât o urgenţă sau o veste proastă. 

— Domnul profesor Yun e în spital. 

— M-am gândit să-ţi spun. 

Mi-am încleştat mâinile pe receptor. Am clipit şi mi-am 
întors privirea dinspre fereastră, fără să pot rosti ceva. „M-AM 
GÂNDIT SĂ-ŢI SPUN.“ Cuvintele îmi dansau în faţa ochilor 
ca nişte fulgi de nea. Am meditat la ce mi-a zis, agăţându-mă 
de fiecare vorbă, şi am închis ochii umezi. Incredibil, umbrele 
fulgilor de zăpadă se întindeau peste jaluzelele trase. 

— Se pare că e în spital de trei luni. 

— Cred că de-acum trebuie să ne pregătim. 

„De trei luni e în spital?" Am oftat adânc. Am simţit pentru 
o clipă un soi de ură faţă de profesorul Yun, dar apoi a dispărut. 
Ultima dată îl văzusem în urmă cu trei ani. La fel ca mama, pe 
măsură ce boala avansa, domnul profesor era tot mai hotărât să 
fie singur. Nu voia să vadă pe nimeni. Devenise de ceva vreme 
o formă de viaţă ascunsă în spatele multor uşi închise. Era hotărât 
să înfrunte moartea de unul singur, cu stricteţe şi onestitate. 

In urmă cu trei ani pornisem într-o dimineaţă la început de 
an să îi fac o vizită domnului profesor, dar m-am întors din drum 
şi după asta nu m-am mai dus niciodată să-l văd. In dimineaţa 


9 



aceea de iarnă, din prima zi a anului 1 , am vrut să îi transmit 
profesorului urările tradiţionale, cum se face la început de an. 
Ştiam că respiră greu şi asta îl împiedica să stea ridicat timp 
îndelungat, dar aş fi vrut măcar să îl văd. Când am pornit, era 
înnorat şi începuse să ningă cu fulgi mari. Nu conduceam prea 
bine şi mereu mă învinuiam când apărea vreo problemă la 
maşină. Ninsoarea s-a înteţit şi a început să bată şi vântul rece 
din nord. Maşina, care patina periculos pe zăpadă, a alunecat 
intr-un şanţ, în spatele dealului unde se afla casa în care locuia 
singur profesorul Yun. N-am putut s-o urnesc de una singură. 
Am lăsat-o acolo şi am pornit pe jos prin ninsoare. Mă usturau 
obrajii şi pantalonii îmi erau tiviţi cu ţurţuri de gheaţă. Privind 
în urmă am văzut că zăpada se aşternuse ca o plapumă peste 
coama dealului. Troiene întregi de nea erau ridicate în aer cu 
fiecare pală de vânt şi viscolite pe văile dealului. Şi atunci totul 
era învăluit în ceaţă. Ninsoarea era tot mai deasă şi casa pro¬ 
fesorului era încă departe. „Mergi înainte." „încă puţin." De¬ 
geaba mă încurajam astfel, fiind singură pe drum a început să 
îmi fie teamă. Tresăream de câte ori auzeam cum se rupea vreo 
creangă de brad sub greutatea zăpezii. M-am întors din drum 
învinsă, când undeva, în pădure, un copac imens, uscat, a cedat 
sub greutatea zăpezii şi s-a prăbuşit cu o bufnitură puternică. 

De ce nu mă străduisem atunci să ajung până la domnul 
profesor? Era oricum mai greu să mă întorc de vreme ce maşina 
era blocată în nămeţi. Şi-apoi, după ce m-am întors din drum, 
nici că m-am mai încumetat să merg vreodată. De câte ori mă 
gândeam la profesor, ideea că nu aveam să ajung la el îmi în¬ 
tuneca sufletul ca o umbră deasă. Se pare că nu mi se întâmpla 
doar mie. Un coleg mi-a povestit că într-o seară i s-a făcut dor 
de profesor şi că s-a dus din oraş cu maşina până la el acasă, nu¬ 
mai că n-a putut să intre. S-a dus în schimb pe dealul de la mar- 

1 Anul Nou în Coreea se sărbătoreşte după calendarul lunar, data 
variind de la un an la altul. Cel mai adesea se sărbătoreşte în februarie. 


10 



ginea satului şi s-a uitat de acolo la casa profesorului, în care 
luminile erau aprinse, apoi s-a întors acasă. Mi-a mai spus că, 
după ce a dat de câteva ori ocol casei cu maşina şi după ce s-a 
învârtit de câteva ori prin sat, avea buzele muşcate până la sânge. 
De ce oare nu mai puteam merge neanunţaţi la profesor acasă, 
cum făceam în tinereţe? Cu receptorul încă în mână, m-am ridi¬ 
cat de la birou, m-am apropiat de fereastră şi am ridicat jaluzelele. 

Afară, fulgi albi, strălucitori, pluteau în văzduh. 

Nu era o veste neaşteptată. Ştiam că o să vină şi ziua în care 
să aflu vestea asta, dar nu mă aşteptam să fie chiar azi. Fulgii, pe 
care la început puteam să îi număr unul câte unul, au început 
să se înteţească pe când stăteam la fereastră şi să se depună ca 
o mantie albă pe pinul de Himalaya, veşnic verde, din curtea 
casei de vizavi. Nu era nici ţipenie de om. Se vedea doar auto¬ 
buzul local, pe care nu l-am luat nici măcar o dată în cei patru 
ani de când locuiam aici, care înainta cu grijă pe drumul 
înzăpezit, urmându-şi traseul pe străduţele lăturalnice. 

Mi se întâmplă adesea să confund întâmplări de ieri cu une¬ 
le de acum zece ani sau să deschid uşa frigiderului, dar să uit ce 
voiam să scot de acolo şi să o închid jenată după ce inspir de 
câteva ori aerul rece. Cu toate acestea, îmi amintesc perfect de 
prima mea întrevedere cu domnul profesor Yun. Aveam dou㬠
zeci de ani. Eram la vârsta la care un titlu de carte mă făcea să 
mă gândesc imediat la altele douăzeci. Domnul profesor a in¬ 
trat în sala de curs odată cu soarele lunii martie. A trecut pe 
lângă banca în care eram aşezată. Ţineam capul plecat. Nu 
mi-am dezlipit ochii de călcâiele lui. Pantofii îi erau mari şi de 
asta îi târşâia după el. Parcă nu erau pantofii lui. Curioasă să 
văd cum arată omul acesta care purta pantofi atât de mari, am 
ridicat capul, dar imediat l-am plecat ruşinată. Cum poate ci¬ 
neva să fie atât de sfrijit? Problema nu era că avea pantofii prea 
mari, dar se părea că nu existau în toată lumea pantofi care să 
i se potrivească domnului profesor. Imediat i-am lipit eticheta 
de „schelet ambulant". 


11 



Mi-am mutat repede privirea de la corpul uscăţiv al profe¬ 
sorului către ochii lui. Străluceau viu în spatele ochelarilor. Şi-a 
îndreptat privirea spre fereastră, să vadă afară. Nu putea să-şi 
ţină ora în vacarmul care se înălţa din curte. înainte de curs cineva 
se străduise din răsputeri să închidă ferestrele, căci odată cu 
vântul încă rece de martie intra în clasă şi gazul lacrimogen. 
Profesorul a rămas multă vreme la geam, privind atent la pro¬ 
testatari. Pentru că nu se dădea dus de acolo, ne-am iţit şi noi 
la geam, unul câte unul. Câţiva studenţi erau urmăriţi de for¬ 
ţele de ordine. Deasupra lor norişori albi pluteau în aerul rece 
de martie. în ziua aceea, profesorul a spus doar atât: „Ce rost 
mai are arta în zilele noastre?" Nu ştiu dacă ne întreba pe noi 
sau se întreba pe sine, dar am văzut atunci o umbră de durere 
în ochii lui. în clipa în care l-am privit pentru prima dată în 
ochi, am simţit o înţepătură dureroasă în suflet. Dar a trecut 
repede. Cum aş fi putut să îmi imaginez atunci că aveau să ne 
ajungă zile ca aceasta? Sau că durerea aceea ascuţită avea să-mi 
rămână în suflet chiar şi după atâta timp? Mă urmăresc şi acum 
ochii profesorului Yun, chiar dacă amintirea zilelor petrecute 
cu el s-a şters de mult. 

Şi de fiecare dată simt aceeaşi durere ascuţită, ca atunci. 
Tăiată în pătrate identice, durerea îmi străpunge inima în mii 
de puncte după care zvâcneşte şi mă face să repet mereu aceeaşi 
întrebare: „TU CE FACI?" 

La douăzeci de ani, când mă chinuia întrebarea asta, ieşeam 
din şcoală şi, cu ochii în lacrimi din cauza gazului din aer, bă- 
team tot oraşul, fără să mă opresc. Oare nu se schimbase nimic 
de atunci? Chiar şi acum, de câte ori îmi amintesc de ochii 
lui, plec de acasă, o apuc pe un drum oarecare şi merg aşa până 
la capătul lui. Cred că nu ne-am revenit, nici eu, nici societatea 
noastră. Dimpotrivă, ne-am accentuat defectele. „TU CE FACI?" 
m-am întrebat şi când s-a prăbuşit un pod ce lega malurile 


12 



râului care taie oraşul în două iar un autobuz plin cu eleve a 
plonjat în apă ca un sinucigaş, şi când într-o dimineaţă am 
văzut cu ochii mei cum un avion s-a izbit de o clădire înaltă 
de pe Wall Street, şi când în prima zi a Anului Nou am stat 
cu ochii aţintiţi la televizor mai bine de zece ore şi nu-mi venea 
să cred că Poarta Sungnye 1 se prefăcea în scrum. Am ieşit din 
casă cu cheile maşinii în mână şi am dat ocol locului din care 
Poarta Sungnye dispăruse fără urmă până când am simţit că 
mă pot întoarce acasă. Şi acum, ca şi atunci, de câte ori sunt 
abătută, mă plimb prin oraş. Şi în momentele acelea de de¬ 
primare şi singurătate îmi vine mereu în minte acelaşi gând: 
De-am fi fost împreună... 

Care dintre noi renunţase primul? 

La un moment dat am acceptat ideea că va trebui să-mi văd 
de viaţa mea fără el. Deşi îmi provoca nelinişte şi teamă, părea 
momentul potrivit pentru a-mi lua inima în dinţi şi a merge 
mai departe singură. Cu toate astea umbra lui mi-a rămas în 
minte mult timp după aceea şi nu mă puteam dezlipi de ea. 
Ca noaptea pe care am petrecut-o într-un sat de la malul mării. 
Cum am putut să ne plimbăm aşa toată noaptea prin ploaia 
torenţială care ne-a udat până la piele? Am luat feribotul din 
Incheon cu gândul să ajungem undeva, departe, dar nu-mi mai 
amintesc numele satului de la malul mării. Am ajuns acolo 
din întâmplare. Nu mai ştiu de ce am luat metroul din staţia 
Seul, linia unu. Linia unu n-are nici o importanţă. Bănuiesc că 
asta era fiindcă îmi amintesc că am trecut prin staţia Bucheon. 
Cred că era în iulie, dar se prea poate să fi fost în iunie sau au¬ 
gust. îmi amintesc că el purta o cămaşă albă cu mânecă scurtă, 

1 Sungnyemim sau Namdaemnn, una dintre cele opt porţi care per¬ 
miteau accesul în fortăreaţa Seul în perioada premodernă, cu o vechime 
de peste 600 de ani şi considerată monument istoric de prim rang în 
Coreea, a fost incendiată în 2008 şi reconstruită în 2013. 


13 



deci era cam pe vremea aceea. Metroul era înţesat de lume, 
aproape că nu aveai loc să stai în picioare. Eram obosită şi era 
una din zilele acelea în care nu aveam chef de vorbă. In fiecare 
staţie urca un nou val de călători şi metroul se umplea de miros 
greu de sudoare. Cum se bălăngănea el încruntat, încercând să 
rămână în picioare, i-am spus „Hai să fugim undeva, departe". 
Sau poate că a fost ideea lui. Am coborât la staţia Incheon, 
după care probabil că am luat un autobuz până pe cheiul pentru 
feribot. Nu ne păsa încotro merge vaporul, tot ce conta pentru 
noi era să meargă cât mai departe. Şi ne-a dus până departe în 
larg. Cum stăteam în picioare la prora şi savuram briza mării, 
mi se părea că tot ceea ce mă sleise de puteri până atunci nu 
mai avea nici o însemnătate. Priveam amândoi apa mării. Pen¬ 
tru mine era prima dată când ajungeam atât de departe în larg. 
Pentru el probabil că nu era la fel, dat fiind că crescuse intr-un 
oraş de la malul mării. N-a fost uşor să ajungem pe insulă. 
După două ore pe mare, când am ajuns în dreptul insulei, era 
tocmai vremea fluxului şi feribotul nu s-a putut apropia de 
mal. Cineva a adus din sat o barcă cu motor până lângă feribotul 
care încă plutea pe mare. Am pornit spre insulă abia după ce 
toată lumea a urcat în barca cu motor. Din barcă am văzut 
copiii din sat care pescuiau în larg şi m-am îngrijorat la gândul 
că ar putea fi înghiţiţi de valuri, dar cineva mi-a spus că stăteau 
pe un ponton, nu erau în apă. Şi mi-a mai zis că puteam să 
văd pontonul după ce se retrăgeau apele. Şi locul în care ne-a 
lăsat barca era tot un chei inundat. Eu mi-am ridicat fusta, iar 
el şi-a suflecat pantalonii până deasupra genunchilor şi am 
pornit pe chei până am ajuns pe insulă. 

In ziua aceea am mărşăluit până în cel mai îndepărtat capăt 
al insulei. Cred că era sezonul musonic, căci multă lume stătea 
pe plajă, doar puţini se bălăceau în mare şi pe măsură ce ne 
îndepărtam de chei se tot împuţinau. Briza ne făcea să simţim 
în nări aerul încărcat de sare. Un pâlc de copaci de pe mal a în- 


14 



ceput să freamăte. în picioare, unul lângă altul, urmăream soa¬ 
rele roşu care se scufunda în mare şi ne ţineam de după umeri. 
Apusul n-a durat decât o clipă şi soarele sângeriu s-a făcut nev㬠
zut în mare. După ce a apus soarele, el a devenit brusc melancolic. 
El, care până atunci turuise întruna ca să mă mai înveselească, 
acum nu mai spunea nimic. Am tăcut şi eu. Ne plimbam tăcuţi 
pe plajă când am dat de un pescăruş mort, adus de valuri la mal. 

— E o pasăre, am şoptit când l-am văzut pe nisipul ud. 

El a săpat o groapă adâncă în nisip şi l-a îngropat. 

— Ce rost are? Iar o să-l dezgroape valurile. 

— Orişicât. 

Când îmi amintesc cum a răspuns el atunci „Orişicât", îmi 
vine să zâmbesc. Am avut o perioadă în care obişnuiam să îl 
identific cu acest cuvânt. „Orişicât, e mai bine aşa“, spunea în 
orice situaţie. A scos un caiet din geantă, a rupt o pagină şi a 
scris pe ea „Renaşte, pasăre!". Apoi a rulat-o în jurul unui băţ 
pe care l-a înfipt în faţa mormântului. Am mâncat oare de seară 
în ziua aceea? Nu-mi mai amintesc. Nu ştiu ce am mâncat. 
Nu-mi amintesc nici măcar să-mi fi fost foame. Ca şi cum am 
fi vrut să aflăm unde e capătul mării, am mers atunci fără să ne 
oprim, cu picioarele afundându-se în nisip, până când toată in¬ 
sula s-a cufundat în întuneric. Atunci am văzut pentru prima 
dată cum marea se întunecă odată cu lăsarea nopţii. Valurile 
negre se încălecau unele pe altele până ne atingeau picioarele, 
apoi se retrăgeau în mare. 

— Jeong... Yun! m-a strigat el după o vreme. 

Când mă striga aşa, cu tot numele, însemna că se gândise 
mult. 

— Da? 

— Să ne amintim mereu de ziua asta. 

Valurile întunecate înaintau iar, şi iar se retrăgeau. 

— Să nu uităm ziua asta. 

— Doar atât? Să n-o uităm? Păi, dacă vrei să ţii minte ceva, 
îţi trebuie măcar o amintire, am zis eu mai mult pentru mine. 


15 



Am auzit un foşnet în întuneric, apoi el a scos din geantă 
caietul şi mi l-a dat. 

— Ăsta-i Jurnalul cafeniu. Aşa îi zic eu. Scriu aici tot ce îmi 
trece prin minte. Te rog să-l păstrezi tu. 

M-a prins de încheietura mâinii şi m-a tras spre el. In starea 
aceea de buimăceală, m-am ghemuit la pieptul lui. Mi-a luat 
mâna şi a dus-o la şliţul pantalonilor zicând: 

— Şi ăsta e tot al tău. 

Vorbise cu atâta gravitate, că m-a pufnit râsul. Cu jurnalul 
într-o mână şi cu cealaltă pe şliţul pantalonilor lui, m-a cu¬ 
prins deodată o tristeţe stranie şi i-am şoptit la ureche „N-am 
putea să plecăm undeva şi mai departe?", deşi ştiam prea bine 
că atunci plaja aceea era cel mai îndepărtat loc în care ne pu¬ 
team afla. 

Cine poate să prevadă viitorul pe care încă nu l-am trăit? 

Viitorul ne prinde ca valul şi tot ce ne rămâne de făcut e să 
luăm amintirile cu noi şi să ne mutăm intr-un alt timp. Ceea 
ce numim memorie păstrează doar ce vrea ea. Nu-i aşa că ima¬ 
ginile pe care le evocă amintirile se strecoară în vieţile noastre? 
Nu suntem obligaţi să credem că ceea ce ne amintim noi sau 
alţii chiar s-a întâmplat. Când cineva îmi spune cu insistenţă 
că a văzut cu ochii lui ceva, înclin să cred că ceea ce spune e 
un amestec de realitate şi dorinţă. Dar, oricât ar fi de incomplete 
amintirile, tot ne fac să cădem pe tăcute în plasa lor. Cu atât 
mai mult când îţi aminteşti iar şi iar de senzaţia aceea de a nu 
te fi adaptat. De ce era atât de greu să te trezeşti dimineaţa? 
De ce îţi era atât de frică să ai o relaţie cu cineva? Şi cum am 
reuşit să dărâmăm zidurile acelea şi să ne întâlnim? 

La douăzeci de ani, în fiecare dimineaţă rămâneam minute 
în şir încremenită în faţa porţii universităţii, cumpănind dacă 
să intru sau nu, şi în cele din urmă o luam înapoi pe drumul pe 
care tocmai urcasem. Nici acum nu ştiu de ce. înainte să îm¬ 
plinesc douăzeci de ani, în cămăruţa din casa verişoarei mele 
proaspăt căsătorite în care locuiam, am acoperit geamul cu 


16 



carton negru timp de trei luni. Lipisem o singură coală, dar în 
miezul zilei era întuneric ca noaptea. Ţineam lumina aprinsă 
mereu şi citeam zi şi noapte. Nu era nimic ciudat, pur şi simplu 
nu aveam altceva de făcut şi nici nu-mi doream să fac altceva. 
Am citit de la un capăt la altul, în ordine, cele şaizeci de volume 
ale unei antologii de literatură, fiecare volum al ei având peste 
douăzeci de povestiri tipărite cu litere mărunte, ca seminţele 
de susan. Când am încheiat lectura, era deja martie. Acum mi 
se pare o perioadă extrem de îndepărtată. în casa unor tineri 
însurăţei era atunci o cameră mereu întunecată. Am ieşit din 
camera mea doar pentru a merge la ceremonia de deschidere 
a anului universitar. Era pentru prima dată când mă aflam în- 
tr-un spaţiu atât de liber în oraşul acesta. Acum profesorul Yun 
e la spital, duce o viaţă care n-are nici o legătură cu viaţa mea 
şi mai e un bărbat pe care nu-1 voi mai vedea niciodată. Dar 
dacă nu-i întâlneam atunci şi acolo, cum aş fi putut face faţă 
acelor zile? 

Mi-am adunat gândurile în timp ce ninsoarea se înteţea. 
M-am convins că singurul motiv pentru care mă sunase după 
opt ani era ca să-mi spună că domnul profesor era pe moarte. 
Repetă ce ţi-am spus, mi-am zis în gând, ca un fel de indiciu. 
Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să mergi la spital. Desti¬ 
nele a mii de oameni se intersectează la un moment dat, fie că 
ne dăm seama de asta sau nu. Lucruri uitate începeau să reapară 
din adâncul memoriei, ca tuberculii de cartof pe care îi smulgi 
din pământ după ploaie. Amintirile m-au ţintuit pe loc. Deşi 
nu mă mai gândisem la el şi nu-1 mai văzusem de atunci, tot 
mă întrista gândul că la un moment dat drumurile noastre 
s-au intersectat, chiar dacă pentru puţin timp. 

El a întrerupt tăcerea. Eu ţineam receptorul la ureche fără 
să pot rosti un cuvânt. Mi-a dat vestea despre domnul profesor, 
apoi m-a întrebat dacă poate să treacă pe la mine. 

— La ora asta? 


17 



Credeam că totul se încheiase între noi, dar întrebarea lui 
părea foarte firească: „Pot să trec pe la tine?“ De când nu am 
mai auzit întrebarea asta? Când eram împreună mă întreba 
mereu la telefon: „Pot să trec pe la tine?“ Pe atunci mă suna 
de la câte un telefon public să îmi spună că e pe drum. Zilele 
ploioase, cele cu vijelii, zilele înnorate şi cele senine se amestecau 
toate în cuvintele lui. Pe atunci ne aşteptam unul pe celălalt la 
orice oră din zi şi din noapte. Nu era niciodată o oră nepotrivită 
să vină la mine, nici chiar atunci când era mai devreme decât 
era acum, şi nici eu nu mergeam la el la o oră fixă. Pe atunci ne 
invitam unul la altul indiferent de oră. Fiecare viaţă e trăită in¬ 
dividual şi o singură dată. Fiecare dintre noi se străduie să meargă 
mai departe, iubeşte, suferă şi îi pierde pe cei dragi. Nimeni 
nu face excepţie de la regulă, nici eu, nici bărbatul care mă 
suna după opt ani, nici profesorul Yun, despre care el îmi 
spunea că se afla chiar atunci pe patul de spital. Avem o singură 
şansă. Numai una. Dacă am putea să retrăim tinereţea, eu n-aş 
fi aici azi, răspunzând la telefon şi auzind vocea lui pentru 
prima dată după opt ani. 

Am ezitat o clipă, apoi l-am refuzat. 

— Nu. Mă descurc singură. 

A oftat adânc şi a închis. 

MĂ DESCURC SINGURĂ. 

Cuvintele pe care le aruncasem fără să mă gândesc m-au 
făcut să rămân singură. Le rostisem cu gura mea, dar tot mi se 
păreau ciudate. Trebuia să-i fi spus că ne vedem la spital. In 
schimb, i-am spus că mă descurc singură. Destul de dur. Pe 
vremuri şi el mi-a spus la fel. Depăşiserăm de mult momentul 
în care ştiam mereu ce face celălalt sau unde este. L-am întrebat 
ce avea de gând să facă pentru a rezolva o problemă, nu-mi mai 
amintesc despre ce era vorba, şi s-a răţoit la mine că se descurcă 
singur. Nu conştientizăm asta, dar memoria e purtătoare de 
pumnal. Nu mă mai gândisem la momentul acela de atunci şi 
trecuse deja destul de mult timp ca să uit de tot, şi totuşi, într-o 


18 



clipă, cuvintele lui au fost scoase din subconştient şi au prins 
viaţă. Nu-mi stătea în fire să refuz pe cineva aşa. Cuvintele lui 
rătăciseră prin mine ca nişte piese pierdute de puzzle înainte 
să îşi găsească prin gura mea drumul înapoi spre urechile lui. 

M-am întors la birou şi am rămas prăbuşită în scaun toată 
dimineaţa. Amintirile acelea de demult s-au estompat treptat, 
doar amintirea vântului a mai rămas cu mine. 

Să fi fost în august? Sau poate în septembrie? Adunam în 
coşuri mere pădureţe din grădina domnului profesor Yun şi 
ne-a pufnit râsul când a bătut o pală de vânt. Copăcelul se 
înălţa abia până la muchia gardului, dar era plin ochi cu mere. 
Domnul profesor ne urmărea de la fereastra camerei de zi cum 
trăgeam de crengi şi adunam fructele în coşuri. Nu-mi mai 
amintesc de ce ne adunaserăm mai mulţi foşti colegi să adunăm 
mere pădureţe, dar pe vremea aceea eram cu toţii fericiţi şi îm¬ 
păcaţi. Cel puţin judecând după cum râdeam în hohote. 

— Vom mai trăi oare o zi ca asta? 

Vorba asta aruncată de unul dintre noi în timp ce culegea 
mere ni s-a întipărit adânc în suflet. 

— Niciodată, i-a răspuns altul cu tristeţe. 

Râsul până atunci molipsitor ne-a îngheţat pe buze şi am 
evitat să ne privim în ochi întorcându-ne meditativ privirea 
către profesorul Yun, care ne urmărea de la fereastră. Atunci 
habar n-aveam cum are să fie viitorul. După ce am terminat de 
cules merele, ne-am întors în casă şi ne-am aşezat în cerc în jurul 
profesorului. Domnul profesor adormise cu o carte pe genunchi. 
Cineva i-a luat cartea cu grijă şi a aşezat-o pe masă. Eu am luat 
cartea, curioasă să văd ce citea profesorul. Era Lumea tăcerii 1 . 
Părea o carte veche, avea paginile îngălbenite, cu colţurile răsu¬ 
cite. Sprijinindu-mi palmele de carte, mă uitam la domnul pro¬ 
fesor căruia şosetele îi atârnau lălâi pe picioarele slabe. 


1 Die Welt des Schweigens (1948), faimos studiu asupra tăcerii de 
scriitorul şi filozoful elveţian Max Picard (1888-1965). 


19 



Deşi ştiam că trebuie să merg la spital, n-am putut să mă 
ridic din fotoliu toată dimineaţa. Eram aşezată, dar simţeam că 
plutesc. La un moment dat chiar am aţipit. Abia pe la prânz 
am reuşit să mă ridic şi să mă ocup de birou. Peste tot erau 
aruncate cărţi pe care începusem să le citesc. Un caiet de notiţe 
era cu faţa în jos sub un teanc de pagini pe care le printasem şi 
le revizuiam. Două creioane din lemn stăteau oblic într-un 
penar pe care îl cumpărasem, fără să mă gândesc prea mult, de 
la Muzeul Picasso, în Barri Gotic din Barcelona. M-am uitat 
îndelung la porumbelul cu lauri în cioc gravat pe o parte a pe¬ 
narului şi am început să fac ordine pe birou. Am mototolit 
hârtiile liniate care erau de aruncat şi le-am dus la gunoi, am 
luat greutăţile de pe cărţile groase pe care începusem să le citesc, 
le-am aşezat la marginea biroului şi le-am pus înapoi în rafturi. 
Ori de câte ori fac ordine pe birou mă gândesc subit la moarte. 
Odată mi-am aranjat lucrurile pe birou şi mă pregăteam să ies 
din cameră când am mai aruncat o privire înapoi, m-am speriat 
şi m-am întors să răscolesc din nou totul. Iubirea faţă de semeni 
sau pătrunderea sensului moţii nu vine odată cu vârsta. Şi se 
pare că nici nu pricepem mai multe pe măsură ce trece timpul. 
Acum îmi e mai greu să iubesc pe cineva decât îmi era în tinereţe 
şi sunt mai mişcată de câte ori aflu de moartea subită a unei 
cunoştinţe. Şi totuşi sper ca într-o bună zi, într-o noapte în 
care ninge, stând la biroul meu unde citesc sau scriu o carte, să 
las capul jos şi să închid ochii pe vecie. Aş vrea ca asta să fie ul¬ 
tima mea postură în lume. Am alungat senzaţia morţii, pe care 
o simţeam în vârful degetelor de câte ori aşezam cărţile la locul 
lor, şi am terminat de făcut ordine. M-am pregătit de mers la 
spital spălându-mă de mai multe ori pe mâini, pe faţă, schim- 
bându-mi hainele şi apoi privind în oglindă. Când să ies pe uşă, 
m-am uitat din reflex înapoi spre birou. 

Ca şi cum m-ar fi aşteptat, telefonul a sunat din nou. 


20 



1 . 


Despărţirea 


Când am împlinit douăzeci şi unu de ani m-am întors acasă 
şi am făcut cu mine însămi un pact în cinci puncte: 

Să încep să citesc din nou. 

Să scriu cuvintele noi pe care le întâlnesc când citesc şi sen¬ 
surile lor şi să-mi fac un dicţionar al meu. 

Să învăţ câte o poezie pe săptămână. 

Să nu merg la mormântul mamei înainte de Chuseok 1 . 

Să mă plimb prin oraş măcar două ore pe zi. 

Mama a plecat dintre noi înainte să închei primului semestru 
la facultate. 

înainte ca boala să se agraveze, mergeam în fiecare miercuri 
la cel mai mare spital din oraş, unde fusese internată mama, să-i 
ridic reţeta de medicamente, apoi aşteptam la farmacie să apară 
pe tabela electronică numărul pe care îl aveam imprimat pe bon. 
Când numărul apărea însoţit de un semnal sonor, împingeam 
bonul prin ferestruica ghişeului. După un timp, din spatele ghi- 
şeului era împins spre mine un coşuleţ cu medicamentele mamei 
pentru o săptămână. în fiecare miercuri repetam asta: mergeam 
la spital să ridic medicamentele mamei şi apoi i le trimiteam de 

1 Sărbătoare naţională coreeană care are loc în jurul echinocţiului 
de toamnă. Un moment important al acestei sărbători este întoarcerea 
la locul de baştină pentru a aduce ofrande şi a comemora strămoşii. 


21 



la poştă. Când o sunam să îi spun că am trimis medicamentele, 
îmi spunea mereu cu acelaşi glas: „Fiica mea!“, „Bravo, fata mea!“ 
sau „Mulţumesc, fetiţo!“. 

Cu patru zile înainte să moară, mama mi-a trimis la oraş ine¬ 
lul pe care îl purta mereu şi nişte kimchi 1 din frunze de susan. 

— Doar îţi place kimchi din frunze de susan, a răsunat vocea 
ei voioasă la capătul celălalt al firului. Mereu am vrut să-ţi dau 
ţie inelul acela, fata mea. 

Nu mi-am închipuit că avea să plece dintre noi aşa de repede. 

îmi frecam cu furie ochii, ca şi cum aş fi vrut să îi scot din 
orbite, ori de câte ori mă gândeam că a murit după ce a pregătit 
kimchi de susan şi şi-a scos inelul de pe deget, le-a împachetat 
frumos şi mi le-a trimis. Deşi acum nu mai trebuia să ridic me¬ 
dicamentele, în fiecare miercuri înainte de prânz eram în sala 
de aşteptare a spitalului. O făceam din obişnuinţă. Nu mai 
aşteptam să-mi apară numărul pe tabelă, dar, de câte ori auzeam 
semnalul sonor, mă uitam cum se schimbau numerele. Mă ridi¬ 
cam în picioare ştiind că trebuie să merg la cursuri, dar mă tre¬ 
zeam mergând spre gară şi suindu-mă în tren. Uneori se întâmpla 
să ajung dimineaţa până la panta care urca spre universitate, 
doar ca să mă întorc şi să mă duc la gară. Acolo îmi cumpăram 
bilet pentru primul tren. 

Pe la prânz erau multe locuri libere în tren. Puteai să te aşezi 
fără grijă oriunde, indiferent ce loc aveai. Uneori eram singură 
în tot vagonul. Locurile goale păreau cărţi groase, din care ni¬ 
meni nu citise vreodată o pagină măcar. Până să aud anunţul 
că urma gara din orăşelul în care mă născusem, priveam pe fe¬ 
reastră Iară ţintă sau îmi frângeam degetele. Când vedeam un 
râu, întorceam capul să îl privesc până dispărea, iar când munţii 
din depărtare îmi apăreau deodată în faţa ochilor, mă lăsam pe 


1 Specialitate coreeană de murături picante, care se face de obicei din 
varză chinezească, dar are multe variaţii pe bază de castraveţi, vinete, ri¬ 
dichi sau frunze de susan. 


22 



spate în scaun şi rămâneam aşa o vreme. Urmăream păsările care 
zburau peste câmp, apărute şi ele fără veste, iar dacă trenul intra 
într-un tunel, închideam ochii strâns chiar dacă oricum nu ve¬ 
deam nimic. Când trenul ajungea în oraşul meu, îmi era deja 
foame. Mă duceam la magazinul din faţa gării şi devoram un 
bol de tăiţei şi abia atunci realizam unde sunt şi şopteam „M-am 
întors, mamă“. 

Moartea mamei nu a fost singurul motiv pentru care am 
decis să îmi întrerup studiile. La facultatea la care mergeam era 
o atmosferă boemă, specifică şcolilor de arte plastice. Unii stu¬ 
denţi se integrau imediat, în vreme ce alţii se simţeau izolaţi. 
Eu făceam parte din a doua categorie. Colegii mei nici nu cred 
că ştiau cum îmi sună vocea. Băieţilor nu le ardea de mers la 
cursuri, preferau să protesteze sau să tragă la măsea, iar fetele ori 
se făleau cu frumuseţea, ori cădeau în depresie. Şcoala asta era 
un loc în care în conversaţiile obişnuite se strecurau replici ale 
Ofeliei sau ale lui Hamlet şi nimănui nu i se părea ciudat. Să 
cânţi întruna sau să stai nemişcat holbându-te la cineva fără să 
clipeşti era o mare performanţă şi o marcă a individualităţii. 
Oamenii ăştia îţi atrăgeau atenţia oriunde, chiar dacă tu nu erai 
atent la ce fac ei. Eu, având o figură comună, stăteam mereu 
singură. Mi se părea că tot ce spuneau era într-o limbă străină, 
dintr-un ţinut îndepărtat. Dar nu mi-am întrerupt studiile pen¬ 
tru că mă simţeam singură acolo. In perioada aceea eram însin¬ 
gurată indiferent unde aş fi fost, nu doar la şcoală. 

Eram la şcoala generală când mama, aflând că este bolnavă, 
m-a trimis de îndată în oraşul acesta, la o verişoară. Asta însemna 
că mă iubeşte. Mi-a spus că eram prea mică să rămân legată de 
o mamă bolnavă şi că aveam toată viaţa înainte. Mi-a mai spus 
şi să nu mă agăţ de ea, ci să merg să trăiesc într-un loc unde am 
mai multe posibilităţi. Mi-a spus că mai devreme sau mai târziu 
toţi trebuie să ne despărţim, aşa că mai bine învăţ cum e cât mai 


23 



devreme. Nu avea dreptate. Dacă tot trebuie să ne despărţim 
la un moment dat, atunci mai bine să facem tot ce putem pentru 
a sta cât mai mult împreună. Dar nu e vorba aici de cine avea 
dreptate. Pur şi simplu nu gândeam la fel. 

Intr-o zi, un coleg de facultate, un tip sociabil căruia i se spu¬ 
nea Bielă pentru că mergea repede, ca şi cum ar fi pedalat, n-a 
mai venit la şcoală. Stăteam pe o bancă, la şcoală, când a venit 
în fugă şi mi-a spus că a venit fratele lui mai mic şi că trebuia 
să le trimită neapărat părinţilor nişte bani, aşa că i-am dat toţi 
banii. Mai târziu am aflat că în ziua aceea mai împrumutase 
bani, un stilou, cărţi, până şi un caiet de la alte zece fete şi apoi 
dispăruse fără urmă. Mai târziu, mult prea târziu, am aflat că 
nici măcar nu era student la şcoala noastră. In timp ce colegii 
mei se isterizau furioşi că individul fusese la cursurile lor câteva 
luni de zile şi că lucrurile nu puteau rămâne aşa, eu am depus 
o cerere să-mi întrerup studiile. Bielă îmi luase şi volumul cu 
poezii de Emily Dickinson pe care mi-1 dăruise Dan când am 
plecat în capitală. Intr-o seară, înainte să plec, a venit Dan şi m-a 
strigat de la poartă. Ne-am furişat pe uliţele întunecate în care 
urmele paşilor noştri erau imprimate cu milioanele în ţărâna 
locului unde crescuserăm împreună şi am ajuns pe un câmp de 
la marginea oraşului. Ne-am aşezat unul lângă altul pe pământ, 
în faţa căii ferate. Un tren de noapte a trecut şuierând prin faţa 
noastră. Din compartimente se revărsa o lumină puternică. 
Dacă n-ar fi fost pufăitul locomotivei ai fi zis că ferestrele acelea 
luminoase aleargă singure în noapte. Dan a vorbit de parcă îşi 
lua un angajament: 

— Trebuie neapărat să mergem la facultate. 

— Eu o să mă fac pictor. 

Simţeam că mă prăbuşesc. Vântul bătea dinspre câmp şi părea 
să ia cu el toate speranţele noastre, pe care le ducea intr-un timp 
îndepărtat. în seara aceea, când ne-am despărţit, Dan mi-a dat 


24 



un volum de poezii dintr-o serie de colecţie. Mi-a spus că citise 
mult din el în ultimul timp şi că acum că îl terminase mi-1 dăruia 
mie. Era întuneric şi n-am putut desluşi titlul. 

— Cică la moartea ei au rămas peste o mie şapte sute de 
poezii intr-un sertar. Primul volum a fost publicat la patru ani 
după ce a murit. 

— Cine? 

— Emily Dickinson. 

— E-MI-LY DICK-IN-SON. 

Nu am recunoscut numele nici după ce l-am silabisit rar. 
Dan ştia de mic ce voia să facă, se gândea mult la asta şi se purta 
altfel decât cei de vârsta lui. Citea alte cărţi, avea alte lucruri şi 
vorbea altfel. 

— Parcă vedea lucruri dintr-o altă lume, pe care noi nu le 
vedem. 

— Ce lucruri? 

— Lucruri nevăzute, ca moartea. 

Auzeam pentru prima dată pe cineva de vârsta mea vorbind 
despre lucruri dintr-o altă lume, despre moarte. Probabil de 
aceea Dan părea cu câţiva ani mai în vârstă. Acasă am deschis 
cartea la lumină şi după prima pagină am dat de scrisul lui Dan. 

„Când oamenii sărmani cugetă, nu trebuie tulburaţi." 1 - 
Rilke, însemnările lui Malte Laurids Brigge 

îmi plăcea scrisul lui Dan. Scrisese de mână, iar scrisul lui 
era generos, te ducea cu gândul la un cal în galop. M-am uitat 
o vreme la rândul acela din Rilke scris de Dan în volumul cu 
poezii de Emily Dickinson şi am înţeles că îşi lua rămas-bun. 
Am îndesat cartea în cel mai adânc buzunar al genţii. 


1 Rainer Maria Rilke, însemnările lui Malte Laurids Brigge, trad. de 
Corneliu Papadopol, Corint, Bucureşti, 2015, p. 23. 


25 



Eu nu m-am putut opri pentru Moarte - 

Şi ea se opri pentru mine - 

N-am urcat - numai noi eram în Faeton - 

Şi Nemurirea . 1 

Când citeam poemul lui Emily Dickinson, îmi venea în 
minte chipul mamei. Pentru că mi se părea un sacrilegiu să 
citesc în grabă, doar ca să ajung la sfârşitul cărţii, am citit fiecare 
poezie de câte cinci ori. Apoi am luat metroul pentru prima 
dată şi m-am dus la o librărie mare de pe bulevardul Jongro. In 
metrou m-am ţinut strâns de bară, să nu mă clatin. Prima carte 
pe care mi-am cumpărat-o singură în oraşul acesta a fost 
însemnările lui Malte Laurids Brigge. Habar nu aveam despre 
ce era, o alesesem pur şi simplu pentru că Dan îi scrisese titlul 
pe pagina volumului de Emily Dickinson. Când m-am întors 
de la librărie, în metrou, am deschis cartea la prima pagină. 

„Aşa, prin urmare, aici vin oamenii să trăiască ?" 2 

Cum priveam aşa, pierdută, prima frază, mi-a scăpat o la¬ 
crimă care nu se întrezărea deloc când am plecat de acasă. Eram 
oare şi eu unul dintre oamenii care veniseră în oraş să trăiască? 
Fraza aceasta m-a făcut să-mi pun multe întrebări. Oraşul nu 
mă primise cu braţele deschise. Sunt aici clădiri înalte, multe 
case şi mii de oameni, dar nimeni nu mă întâmpinase cu 
zâmbetul pe buze şi nu mă îmbrăţişase cu căldură. Mă pierdeam 
adesea pe străzile lui multe şi întortocheate. Şi nici eu nu sim¬ 
ţeam nevoia să îi cunosc pe cei ce locuiau în oraş. Am început 
să nu mai salut lumea pe stradă şi am devenit o tânără neadap¬ 
tată. Verişoara mea, la care locuisem şi care mă avusese în grijă 
până am terminat liceul, s-a căsătorit cam în perioada în care 

1 Traducere de Veronica Porumbacu, în Emily Dickinson, Versuri , 
Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, p. 229. 

2 însemnările lui Malte Laurids Brigge, ed. cit., p. 21. 


26 



am început eu cursurile la facultate. Era firesc să plec din casa 
ei, dar nu aveam unde să merg. Apoi, chiar daca mama mă tri¬ 
misese de acasă, asta nu însemna că voia să fiu singură. Cât 
timp a trăit mama, am stat la verişoara mea ca să o liniştesc, 
căci se chinuia cu boala, dar, după ce a murit, îmi era greu să 
mai stau la verişoara mea. Soţul ei era pilot şi, cu toate că zbura 
des la Paris sau la Londra, se întorcea mereu acasă, cum era şi 
firesc. Chiar şi după ce am intrat la facultate mi-am dorit tare 
mult să fiu alături de mama, dar ea n-a vrut. Atunci deja nu 
mai avea nici un fir de păr pe cap. 

Fraza următoare din însemnările lui Malte Laurids Brigge 
era: „Eu aş spune mai curând că aici mor" 1 . Am început cursu¬ 
rile doar ca să le întrerup înainte de sfârşitul primului semestru, 
cu fraza aceea din Rilke răsunându-mi în minte. Nu aveam 
nici un prieten acolo, aşa că n-am avut de la cine să-mi iau 
rămas-bun înainte de a mă întoarce la ţară. Când am plecat 
de la verişoara mea, ea m-a întrebat cu regret în voce dacă nu 
puteam să mai rămân. 

— îmi pare rău. 

Nu era cel mai potrivit răspuns pentru întrebarea ei. 

— Pentru ce îţi pare rău? 

— Pentru tot. 

Eram sinceră. îmi părea rău mai ales pentru ea. Pentru că 
nu zâmbisem mai des, pentru că lipisem coli negre pe fereastră 
în casa unor oameni proaspăt căsătoriţi, pentru că nu fusesem 
mai drăguţă cu ei şi pentru că fusese nevoită să-mi poarte de 
grijă în lipsa mamei. Vedeam că mă priveşte cu simpatie ori de 
câte ori se uita la mine. La urma urmei, locuiserăm împreună 
patru ani de zile. M-a implorat să rămân la ea şi să mă mai gân¬ 
desc. I-am spus că deja mă hotărâsem. M-a întrebat dacă nu 
era chip să mă răzgândesc. I-am făcut semn că nu. M-a îmbrăţişat 
îndelung, cu tristeţe. 

1 Idem. 


27 



— Poţi să te întorci oricând dacă ţi-e greu. 

Trupul ei avea mirosul acela de femeie proaspăt căsătorită. 
Mirosea a căpşune, a frunze, a piersică... In clipa în care am 
simţit parfumul trupului ei, am ştiut că luasem o hotărâre bună. 
Deşi ocupam doar o cămăruţă, casa aceea era totuşi a unor ti¬ 
neri căsătoriţi de curând, iar eu lipisem hârtie neagră pe fe¬ 
reastră şi îi stresam aşa încât nici nu îndrăzneau să râdă sau să 
zâmbească măcar în preajma mea. Şi verişoara mea nu s-a în¬ 
cruntat nici măcar o dată. Soţul ei, pilotul, a întrebat o dată: 
„Nu e prea întuneric aici?“, dar eu i-am spus că era bine aşa, iar 
el n-a mai întrebat de atunci. 

Anul pe care l-am petrecut acasă a fost lung şi plictisitor. 
Dan era şi el la facultate şi se mutase în alt oraş, iar tatăl meu 
avea aceeaşi rutină zilnică pe care o avusese dintotdeauna, in¬ 
diferent că eram şi eu acolo. Anotimpurile s-au schimbat, au 
dat mugurii, a bătut taifunul, s-au copt fructele de kaki, a nins 
zdravăn. în decurs de un an, tatăl meu s-a cocârjat şi a devenit 
un moşneag. Era obişnuit să-şi poarte singur de grijă, dat fiind 
că mama fusese imobilizată la pat timp îndelungat. Nu-i era 
mai greu acum că ea nu mai era, dar cu toate astea îmbătrânise 
subit. Moşneagul de tata era şi mai tăcut. Uneori mă întrebam 
dacă nu cumva îl deranjam. Primul lucru pe care îl făcea dimi¬ 
neaţa era să meargă la mormântul mamei, chiar şi în zilele în 
care eu nu mă puteam trezi devreme pentru că mă culcasem 
târziu. Semănase iarbă nouă pe mormânt şi mutase şi arbustul 
ei preferat de mirt din curtea casei în apropierea mormântului. 
Am mers cu el la mormânt de câteva ori, dar m-am eschivat de 
câte ori am putut. Când mergeam în urma tatei spre mormântul 
mamei, el îmi părea o casă care stă să se năruie. De aceea preferam 
să merg la prânz sau spre seară, aşa încât să nu ne întâlnim. 

Mamei nu i-a fost frică de moarte. O privea mai degrabă 
cu respect. 


28 



A plouat câteva zile încontinuu, apoi s-a oprit. Atunci s-au 
întâmplat două lucruri deodată. 

Tata s-a întors din oraş, şi-a scos cămaşa şi a aruncat-o pe 
prispă, apoi, în maiou, a luat o lopată şi s-a dus iar spre poartă, 
ca şi cum avea o treabă. Din cămaşa pe care o aruncase a căzut 
un pachet de ţigări. Am luat ţigările şi o brichetă şi m-am dus 
în spatele casei. Grădina noastră se întindea pe toate laturile 
casei, ca la casele de la ţară, aşa că puteai să dai ocol casei cu 
uşurinţă. în spatele casei se întinseseră frunzele de dovleac şi de 
colocasia. M-am aşezat pe vine şi m-am uitat la frunzele verzi 
de colocasia, care se deschiseseră după ploaie. Am scos o ţigară 
din pachet, am băgat-o în gură, am aprins bricheta şi eram pe 
punctul de a-mi aprinde ţigara. Mă uitam în jur crispată, de 
teamă că mă vede cineva, când, deodată, a apărut tata. N-am 
avut timp să mă ascund. Ne-am privit direct în ochi în mo¬ 
mentul în care tocmai aprindeam ţigara care-mi atârna în colţul 
gurii. S-a oprit şi m-a privit pentru o clipă, apoi s-a întors pe o 
latură a casei, fără să spună nimic. Mă aşteptam să mă certe. 
Mă gândeam că o ceartă ar sparge măcar tăcerea ce se aşternuse 
ca o perdea groasă între noi. Spre surprinderea mea, el nu a scos 
nici un cuvânt la cină. M-am gândit că i-o fi fost greu să mă 
vadă cu ţigara în gură şi că de aceea se prefăcea că nu văzuse 
nimic. Şi-atunci m-a apucat o furie ciudată. îmi doream să mă 
certe ca să pot să-mi fumez ţigara fără să mă mai simt vinovată. 
Mă pregăteam să strâng masa când mi-a spus pe nume şi m-a 
întrebat din senin dacă vreau să-mi vopsesc unghiile. 

— Să-mi vopsesc unghiile? 

— Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti, dar odată, când erai mică, 
ţi-am vopsit unghiile cu petale de sporul-casei. 

Făcuse el asta? M-am uitat la mâinile în care ţineam tava 
cu farfurii. 

— Când ai dat jos petalele de pe degete, a doua zi dimineaţa, 
ai ţipat că îţi curge sânge din degete şi ai alergat la fântână să 
bagi mâinile în apă rece. Erai aşa de mică... 


29 



Când era bolnavă mama, în serile de vară, tata strivea petale 
de flori, le punea pe unghiile ei, le învelea în folie de plastic şi le 
lega cu aţă. Mama îi cerea să facă asta. El se întrebase apoi dacă 
nu cumva din cauza asta nu prinsese bine anestezia când a fost 
operată. După ce am strâns masa, l-am privit cum îmi întindea 
pasta din petale pe unghii şi l-am întrebat cu timiditate: 

— Tată, dacă îţi vopseşti unghiile cu asta chiar nu îşi mai 
face efectul anestezia? 

— Nu sunt sigur, mi-a răspuns el cu tristeţe. 

Atunci am spus în gând, Iară să mă audă el: „Iartă-mă, mamă, 
n-o să mai fumez“. 

In seara aceea mi-am legat o aţă de degete şi am plecat cu 
Dan pe câmpul de la marginea oraşului. Dan se întorsese în 
vizită acasă, din oraşul din sudul ţării unde mergea la facultate. 
Am mers pe şinele de cale ferată, pe întuneric. De când plecase 
la facultate, Dan devenise şi el tăcut, ca tata, şi părea să fie mereu 
îngândurat. Era neras şi nu zâmbea, de parcă îşi pusese în cap 
să nu mai fie drăguţ cu nimeni. Nici măcar cu mine. 

— Dan! 

L-am oprit şi l-am întors spre mine apucându-1 de umăr. 
între noi şinele de cale ferată mergeau înainte la nesfârşit. 

— Mergi cu mine la mormântul mamei? 

Nu credeam că va accepta cu atâta uşurinţă. A răspuns 
imediat că vrea să meargă şi apoi a zis că vrea să treacă pe acasă, 
să-şi ia lanterna frontală. 

— Lanterna frontală? 

— Da, o folosesc când ies la plimbare noaptea. 

— E ca aceea pe care o folosesc minerii? 

— Aceea e o cască, lanterna mea e mai mică. Nu pot să dorm 
noaptea şi o folosesc la cămin ca să desenez. Colegul meu de ca¬ 
meră nu poate dormi cu lumina aprinsă. Port lanterna cu mine, 
în geantă, şi o folosesc şi afară, când e întuneric. 

Am auzit bine? Poartă pe cap o lanternă noaptea ca să poată 
desena? 


30 



Deodată, acest Dan, care-mi povestea că desenează noaptea 
la lumina lanternei frontale pentru că nu poate dormi, îmi părea 
un străin. Ne-am îndepărtat în tăcere de calea ferată şi am por¬ 
nit spre casa lui. Umbrele noastre se intersectau pe ziduri. Dan 
s-a strecurat în casă şi s-a întors cu lanterna. A încercat să mi-o 
fixeze pe cap. 

— Pune-ţi-o tu pe cap şi mergi în faţa mea. 

Dan şi-a fixat lanterna pe cap. Când îi lumina fruntea, părea 
alt om. Am traversat un câmp şi ne-am îndreptat spre muntele 
pe care era mormântul mamei. 

— Te-ai descurcat bine. 

— Cu ce? 

— Cu mama ta. 

Am simţit deodată o durere puternică în piept şi mi-am ag㬠
ţat un deget, de care încă atârna un fir de bumbac, de degetul 
lui mic. 

După moartea mamei n-am mai citit nici o carte. 

Verişoara mea m-a sunat şi a încercat să mă convingă să merg 
la biserică, dar eu nu voiam să ascult de sfatul nimănui. în zilele 
când ploua torenţial sau când mă simţeam ca un cartof smuls 
din cuibul lui, mergeam în oraş şi mă furişam în cinematograf, 
mă afundam în fotoliu, iar de acolo mă întorceam direct acasă. 
Purtam mereu în buzunar inelul pe care mi-1 trimisese mama, 
acela cu o perlă ca o lacrimă. Când aţipeam, mă trezeam brusc 
şi îmi vâram de îndată mâna în buzunar să caut inelul. Mă li¬ 
nişteam abia când atingeam perla cu vârful degetelor. Pe de 
altă parte, îmi părea rău pentru mama ori de câte ori simţeam 
inelul. Odată, după ce s-a îmbolnăvit, ne-am certat şi eu am ri¬ 
dicat tonul. M-am înfuriat atât de tare pe ea, încât mi-am ima¬ 
ginat că murisem şi că ea era răpusă de durere. Inelul îmi amintea 
de momentul acela. Nu puteam să-l şterg şi mă întristam şi mă 
uram pentru ce îmi imaginasem. Mama avea degetele subţiri, 
aşa că inelul pe care mi-1 lăsase îmi venea bine şi mie, dar nu-mi 


31 



puteam face curaj să-l port. Mi se părea că purtându-1 acceptam 
faptul ca ea nu mai e şi asta mă înspăimânta. 

Când am ajuns la poalele muntelui, Dan s-a oprit. 

— Ce e? 

— Păianjeni. 

Trebuia să urcăm pe o potecă pentru a ajunge la mormânt 
şi de-a lungul ei păianjenii îşi întinseseră pânzele în aer, pân¬ 
dind din ascunzători sau căţărându-se pe pietre. 

— Ţi-e frică de păianjeni? 

Lumina lanternei de pe fruntea lui Dan i s-a mişcat în sus 
şi-n jos. 

— Mă tem mai tare de ei decât de poliţiştii de la proteste. 

Am pufnit în râs fără să vreau. Un bărbat în toată firea care 
se teme de păianjeni. 

— Nu râde. Nu îi iei în serios, dar o să ajungi să regreţi. N-ai 
auzit că păianjenii uriaşi, care se hrănesc cu păsări, au atacat un 
sat în Australia? 

— Nu. 

Nu auzisem aşa ceva, dar nu mi-au mai plăcut păianjenii de 
când am auzit că puii unora dintre ei ronţăie din corpul mamei 
când cresc. Era deopotrivă ciudat şi fascinant să-l aud pe Dan 
înşirând nume de specii de păianjeni: păianjenul-lup, tarantula, 
păianjenul-crab, păianjenul-pustnic, păianjenul Atrax robustus... 

— Atracşii sunt cei mai tari. 

Odată ce a început să vorbească de păianjeni, nu s-a mai 
oprit. Mi-a povestit că păianjenii evoluaseră din trilobiţii din 
perioada cambriană a erei paleozoice şi că, la începuturi, trăiau 
doar în pământ, dar că din mezozoic şi neozoic au ieşit la su¬ 
prafaţă. Apoi s-au dezvoltat nenumărate specii, de nici nu le mai 
ştim pe toate. Oare iubirea şi teama izvorăsc din acelaşi loc? 
Oare lui Dan chiar îi era frică de păianjeni? Ştia absolut totul 
despre ei, ca despre ceva îndrăgit, care îţi acaparează interesul. 

— De când îţi e frică de păianjeni? 


32 



— De mult timp. 

— Şi eu cum de n-am ştiut? 

Crescuserăm împreună, dar habar n-aveam că se teme de 
păianjeni. 

— N-aveai cum să ştii. 

— E vreun mare secret? 

— Nu ştii pentru că nu mă iubeşti. 

Am rămas cu privirea aţintită pe spinarea lui Dan, care îna¬ 
inta în întuneric, deşi se temea grozav de păianjeni. PENTRU 
CĂ NU MĂ IUBEŞTI. Cuvintele lui îmi picurau în suflet unul 
câte unul. 

— Ai avut o întâmplare neplăcută cu păianjeni? 

— Nu-mi amintesc. 

— Atunci ce e? Ce ai cu ei, pentru Dumnezeu? 

— De ce trebuie să adaugi şi „pentru Dumnezeu'? Dacă îţi 
spuneam că mă tem de bufniţe sau de veveriţe era mai bine? 

Avea şi el dreptate, dar discuţia despre păianjeni părea să îl 
irite. 

— Uită-te la ei cu ochii larg deschişi, fără să clipeşti. Poate 
asta te ajută. 

— Am încercat. Pentru că părea o problemă psihică, mi s-a 
recomandat să merg la muzeul arahnidelor din Namyangju şi 
să înfrunt păianjenii uriaşi de acolo. Dar m-au apucat furnic㬠
turile până în vârful degetelor de la picioare doar uitându-mă 
la păianjenii din insectare. Şi parcă sângele îmi curgea în sens 
invers şi îmi simţeam tot corpul umflat ca o băşică. 

— Chiar aşa de rău e? 

— Da. 

Mi-am desprins degetul de al lui Dan şi l-am privit drept în 
ochi. El se oprise de parcă aştepta o sentinţă. Am deschis larg 
braţele şi l-am îmbrăţişat. 

— Să nu-ţi fie frică. 

îmi spuneam asta şi mie în acelaşi timp. 


33 



— N-o să păţim nimic. 

Lanterna din fruntea lui Dan, care până atunci căutase p㬠
ianjeni, mi-a luminat faţa. 

— Pot să te sărut? 

Buzele lui Dan, timide, mi-au atins obrazul şi fruntea. Apoi, 
după ce a ezitat o clipă, şi-a lipit buzele de ale mele. Erau calde 
şi proaspete. 

— Nu mi-am imaginat că primul meu sărut avea să fie cu 
tine. 

Am izbucnit în râs când a spus asta. Parcă eu am ştiut? Nici 
eu nu mi-am imaginat că primul meu sărut cu Dan avea să fie 
atât de anost. Creasta muntelui se proiecta pe cerul întunecat 
ca spinarea unui animal de pradă. Desluşeam tot mai bine con¬ 
turul dealului, ca o imensă fiară neagră, aşezată la pândă cu 
gura deschisă. A început să mi se facă şi mie frică, pe măsură ce 
ne apropiam pe întuneric de munte. I-am propus să ne întoar¬ 
cem, dar el a insistat să mergem până la mormânt, deşi tremura 
de frică şi se uita neîncetat după păianjeni pe care nu i-ar fi 
putut vedea fără lanternă. Probabil că disputa noastră, eu spu¬ 
nând să ne întoarcem şi Dan insistând să mergem mai departe 
cu toate că ne temeam de păianjeni, era aprinsă, căci păsările 
nopţii zburau neliniştite dintr-un copac în altul. Am pornit iar 
spre mormântul mamei. Dan era aşa de preocupat să plimbe 
raza lanternei pe potecă şi prin aer căutând păianjeni, încât nu 
ţinea deloc pasul. Dar mergea înainte, chiar dacă îmi spunea 
că i se înmoaie genunchii doar când se gândeşte la păianjeni şi 
că face herpes la gură doar dacă vede un păianjen ziua, în depăr¬ 
tare. Dacă se temea aşa de tare nu era mai bine să nu-i vadă? 
De ce simţea nevoia să agite lanterna ca să-i descopere? Dacă 
vedea unul? Aşa părea să-şi învingă el teama: căutând să vadă cu 
ochii lui. Deci aşa era Dan. Aflasem ceva nou despre el. în final 
m-a condus până la mormântul mamei, luptând în tot acest 
timp cu spaima de păianjeni. 


34 



— Am ajuns. 

Când s-a văzut lângă mormânt, Dan a suspinat adânc. Era 
suspinul de bucurie al celui care îşi învinsese spaima. 

— Să facem plecăciunile rituale. 

— în toiul nopţii?! 

— Nu de asta am venit? 

— Nu. 

Deşi i-am zis să nu facă nimic, Dan a făcut o plecăciune 
adâncă spre mormântul mamei, cu lanterna pe cap. După ce a 
terminat, a îndreptat lanterna către arbustul de mirt pe care îl 
plantase tata şi a spus: „Deci aici l-a mutat“. Şi, în timp ce el a 
scos o ţigară, a aprins-o şi s-a aşezat sub arbust, mie mi s-a 
desfăcut firul de aţă legat de deget. Pasta de petale de pe unghie 
a căzut cu un foşnet pe mormânt. Ţigara pe care Dan o strângea 
între buze a licărit în noapte. Probabil că-şi trecuse peste faţă 
mâna în care ţinea ţigara, căci vârful ei aprins zburda ca un li¬ 
curici. Am luat un pumn de pământ de pe mormântul mamei, 
l-am strâns în palme ca pe un boţ de orez şi l-am pus în buzunar. 
Sigur se lipise de inelul cu perlă de la mama. Simţeam un gol 
în suflet şi trebuia să mă agăţ de ceva, aşa că aproape că l-am 
întrebat pe Dan: TU MĂ IUBEŞTI PE MINE? El fuma sub ar¬ 
bustul de mirt cu lanterna pe cap, stând incomod, fără să poată 
pune liniştit picioarele jos de frica păianjenilor. Probabil că, 
dacă l-aş fi întrebat asta, ne-am fi îndepărtat ireversibil unul de 
altul. Mi-am înghiţit vorbele şi mi-am aţintit privirea spre mor¬ 
mânt. M-am gândit atunci că venise vremea să mă întorc la oraş. 

— în ultima vreme, în capitală sunt mereu proteste ale 
studenţilor. 

Am mai luat puţin pământ de pe mormânt, l-am făcut 
bulgăre şi l-am pus în buzunar. 

— M-am bătut cu un prieten. 

— Tu? 

— Da. Era unul în anul întâi, un mare mâncăcios. Mânca 
orice cu o poftă de zile mari, chiar şi atunci când nu era cine 


35 



ştie ce, de ţi se făcea foame văzându-1. Când a spus că merge în 
armată, am dat o petrecere pentru el, dar nenorocitul s-a înrolat 
la jandarmi şi a venit la facultate să potolească studenţii la o 
demonstraţie. Ce tâmpenie! Să fie trimis chiar la el la facultate... 
Când treceam pe lângă el, stătea nemişcat, lac de sudoare, în 
dogoarea soarelui. Intr-o zi, trupa lui urmărea nişte studenţi şi 
el a rămas în urmă. Nu ştiu din ce cauză. Când a ieşit din for¬ 
maţie, m-am dus aţă după el. Acum el era cel urmărit. îl văzusem 
de mai multe ori aşezat pe trotuar, lângă maşina de poliţie, 
hăpăind dintr-un sufertaş mâncare ce părea acrită. Şi de fiecare 
dată îmi aminteam cum mânca el cu poftă orice şi simţeam că 
mă cuprinde un val de furie. în ziua aceea am rămas singuri, 
faţă în faţă. 

— Când m-am repezit după el, s-a întors şi s-a uitat spre 
mine. Ne-am recunoscut. Nici unul din noi n-a zâmbit. Nici 
unul n-a dat înapoi. Ne-am luat la bătaie lovindu-ne orbeşte 
în faţă, piept, picioare... A încercat să ajungă la ai lui, dar nu 
l-am slăbit deloc, nu l-am lăsat să facă un pas, am continuat 
să-i car pumni. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Simţeam că înnebunesc. Nu mai suportam. 

— Ce anume? 

— Propria-mi persoană... Pe noi... Situaţia în care mă 
aflam... Ne aflam. 

— Dar să ştii că nu eram doar eu cel care dădea, chiar dacă 
eu îl alergam pe el. Şi eu am încasat-o de la malac. în ochi, în cap, 
peste tot. Şi, chiar dacă el tot încerca să scape, eu nu voiam să-i 
dau drumul. Nici nu mai ştiam cine pe cine aleargă. Nu mai gân¬ 
deam. Rămăsese doar dorinţa de a distruge. L-am urmărit când 
a încercat să scape şi, chiar dacă am luat bătaie, tot nu m-am 
oprit. Când mi-am venit în simţiri, eram întins pe pat în camera 
mea de la cămin. Cineva mă cărase până acolo. 


36 



— Nu pot să dorm. 

— După ziua aceea nu mai sunt în stare de nimic. E posibil 
să renunţ la şcoală şi să mă înrolez. 

Nu aveam cum să-l ajut. Tot ce puteam să fac era să legăn 
încet mâna de care îl ţineam. 

Când i-am spus că mă întorc la cursuri, tata mi-a dat două 
carnete de economii rămase de la mama. Unul era poliţa de 
asigurare de viaţă a mamei, celălalt era carnetul ei de cecuri, pe 
care îl folosise înainte să se îmbolnăvească. Tata mi-a spus să-mi 
caut o cameră în oraş, dacă tot mă întorceam la şcoală. Pe 
ambele carnete de economii era tipărit numele meu, Jeong Yun. 
Am deschis carnetul folosit de mama în timpul vieţii, în care 
adunase zilnic, puţin câte puţin, înainte de a se îmbolnăvi. Nu 
sărise nici măcar o zi. Cum de nu folosise tata banii ăştia? Am 
vrut să-i dau înapoi carnetul de cecuri cu banii pe care îi primise 
după moartea mamei, din asigurarea ei de viaţă. Mi-a zis că mama 
mi-1 lăsase mie spunând că de acum sunt şi eu adult şi trebuie 
să îmi port singură de grijă. Când mi-am făcut bagajul, am pus 
carnetele de economii de la mama pe fundul valizei. In tren le-am 
scos de mai multe ori şi am socotit cât adunase mama zi de zi. 
Parcă îi vedeam mâinile. Uneori depusese zece mii de woni, 
alteori treizeci de mii sau optzeci de mii. Apoi, într-o zi, se în¬ 
tâmplase ceva deosebit, căci depusese două sute de mii de woni 
deodată. Am scos o parte din banii lăsaţi de mama şi am închiriat 
un oktap bang 1 , pe dealul în apropierea căruia locuia verişoara 
mea. După ce m-am mutat, primul lucru pe care l-am despa¬ 
chetat a fost boţul de pământ adus de la mormântul mamei. 
Apoi mi-am pus tenişii în picioare şi am plecat la librăria de pe 

1 Cameră improvizată pe terasa de la ultimul etaj al unei case, cu 
scopul de a fi închiriată. 


37 



bulevardul Jongro, unde mi-am cumpărat un volum de Emily 
Dickinson, opere complete, şi un atlas cu hărţi detaliate ale 
oraşului. La întoarcere m-am oprit pe la florărie şi am cumpărat 
un ghiveci. După ce am pus în el pământul adus de la mormân¬ 
tul mamei, am deschis atlasul să văd ce colţ al oraşului aveam 
să explorez mai întâi. M-am hotărât să cunosc mai bine oraşul, 
acum că mă întorsesem aici după un an. Şi pentru asta trebuia 
să bat cu piciorul fiecare colţişor al lui. 



M-am întors la şcoală după o veşnicie. M-am înscris la cursuri, 
dar singurul la care aveam chef să merg era cursul domnului 
profesor Yun. La şcoală încă mai sunt proteste. Am ajuns cu o 
jumătate de oră mai devreme, aşa că am trecut pe la librăria 
din faţa şcolii. Ce mult a trecut de la ultima vizită! Tipul de la 
librărie s-a bucurat să mă vadă şi a zis în gura mare „Tot n-ai 
iubită!“. Ce mă dădea de gol? L-am întrebat cum de şi-a dat 
seama că nu mă vedeam cu nimeni şi mi-a zis că mi se citeşte 
pe faţă. Cum?! Cică se vedea clar că nu mai sărutasem pe nimeni 
de ceva vreme. Mi-a tras complice una peste umăr. Am răscolit 
munţii de manuale, reviste şi cărţi noi, dar până la urmă am cum¬ 
părat doar caietul acesta legat în piele maro, în care scriu acum. 
îmi place culoarea şi senzaţia pe care mi-o dă când îl ating. O 
să-mi notez în el gândurile şi tot ce fac. Odată mi-am uitat geanta 
în metrou. Altă dată mi-am uitat adidaşii sub masă, la bar. 
Probabil că şi jurnalul ăsta o să-mi stea aproape până o să dis¬ 
pară şi el, ca toate celelalte lucruri pierdute. îmi aminteşte de 
cele câteva jurnale din liceu, pe care le-am umplut cu tot felul 
de aiureli. Le-am pierdut şi pe acelea şi odată cu ele am pierdut 
şi toate însemnările îngrămădite şi gândurile mâzgălite în grabă. 
Dar mi-am luat inima în dinţi şi am decis să încep să scriu din 
nou. Pentru a marca evenimentul m-am gândit să-i dau şi un 
nume jurnalului. Ce-ar fi să-i spun Jurnalul Sae. Sae înseamnă 
„nou“ sau new, dar poate însemna şi „între“ sau between, şi mai 


39 




înseamnă şi „pasăre“, cea care zboară liberă în văzduh. Dar cum 
să-i spun? „Jurnal nou“ sau „Jurnalul unei păsări"? „însemnările 
lui Sae“? Nu e cam ciudat? „Jurnalul vântului"? „Jurnal de pri¬ 
măvară"? „Dovada vieţii"? După ce am pierdut câteva ore bune 
gândindu-mă la diferite nume, am ales să-i spun „Jurnalul 
cafeniu". Pentru că are copertă maro. Ce nume insipid! De ce 
scriu toate astea? Pentru că nu ştiu ce să scriu. N-am nici o idee. 
Sper că, spre deosebire de celelalte jurnale de până acum, ceea 
ce voi nota aici să fie mult mai plin de maturitate şi rafinament. 

în liceu m-am înscris la cercul de fotografie. întâmplător, 
citind o carte de Roland Barthes, am dat peste o frază în care 
spunea că a scrie este ca şi cum ai sădi seminţe. Am simţit că 
deschisesem o fereastră. Mai târziu am aflat că Roland Barthes 
scrisese şi despre fotografie. Citind Camera lucida , am început 
să-mi doresc să fac fotografii. Acasă aveam aparatul de fotografiat 
al tatei. Nu l-am văzut folosindu-1 vreodată. Câteodată îl lua în 
mâini şi spunea că s-ar fi făcut fotograf şi ar fi călătorit în toată 
lumea dacă bunicul nu-i lăsa lui în grijă mokyoktang'-\A . Eram 
foarte încântat că puteam să folosesc aparatul de fotografiat al 
tatei, dar, când în sfârşit am ajuns la cerc, n-am avut ce să învăţ 
acolo. Nimeni nu auzise de studium sau de punctum , despre care 
eu aflasem din cartea lui Roland Barthes. N-auziseră nici măcar 
de Roland Barthes. M-am săturat de club. într-o zi, când instruc¬ 
torul arăta cum să facem portrete, n-am mai putut sta locului. 
Am încercat să mă furişez afară din clasă, fără ştirea lui, dar m-am 
trezit că mă strigă pe nume „Yi Myeong-seo!" şi m-am oprit. 

— Unde crezi că pleci aşa? m-a întrebat. 

I-am spus că trebuie să merg la medic. Atunci m-a întrebat 
ce mă doare. Nu mă durea nimic şi nici nu trebuia să merg la 
medic. Voiam doar să scap de acolo. 

— Am întrebat ce te doare! a zis din nou. 


1 Baie comună, cu bazine cu apă rece şi caldă şi saună. 


40 



N-am ştiut ce să spun. M-am tot codit şi nu ştiu cum m-am 
trezit spunând că mă doare sufletul. M-a luat şi pe mine prin 
surprindere răspunsul acela copilăresc. Eram sigur că o să râdă 
de mine, că o să mă pună să alerg zece sau douăzeci de ture de 
stadion. Instructorul de la cercul de fotografie era şi profesor 
de fizică. Când elevii erau neascultători, îi punea să meargă 
târâş, îi bătea cu nuiaua la fund sau îi punea să alerge pe stadion 
când era canicula mai mare, până leşinau. Mă resemnasem la 
gândul că aveam să primesc o pedeapsă, dar reacţia profesorului 
m-a luat prin surprindere. 

— Te doare sufletul? a zis privindu-mă peste ochelari. Atunci 
şterge-o! Şi data viitoare să nu întârzii. 

Am ieşit din curte şi m-am dus pe dealul din spatele şcolii. 
Acolo m-am întins pe un mormânt ce părea părăsit şi m-am 
uitat o vreme la norii albi care pluteau pe cer ca nişte insuliţe. 
Apoi m-am întors iar la cercul de fotografie. Din ziua aceea 
n-am mai lipsit niciodată. Ba chiar a început să mă preocupe 
studiul fizicii, materie la care mereu am avut probleme. Dacă 
nu mergeam atunci pe dealul din spatele şcolii să mă uit la norii 
albi care pluteau pe cer înainte să mă întorc la şcoală, probabil 
că i-aş fi înapoiat aparatul tatei. 

Azi are loc un mare protest. De cum m-am trezit am şi luat 
ziarul ca să-l arunc la gunoi, dar mi-a atras atenţia o fotogra¬ 
fie cu doi câini, aşa că l-am deschis din nou. Era un articol 
despre doi câini abandonaţi. Unul dintre ei era orb. De câte 
ori mergeau undeva, câinele care vedea mergea în spatele celui 
orb, ca să-l apere. Când traversau strada ori când se opreau să 
bea apă, câinele sănătos stătea de pază şi îl proteja pe cel orb. 
Când oboseau, cei doi câini îşi sprijineau capetele unul de cel㬠
lalt, sau unul dintre ei se întindea cu capul pe burta celuilalt. 
Când se oprea câinele orb, se oprea şi câinele care mergea în spa¬ 
tele lui. 


41 



Să fi fost oare dresaţi aşa? Sau era instinctiv? 

Se spune că un câine nu conduce din proprie iniţiativă un 
animal care nu vede. Dar uite că un astfel de câine există. Ce să 
însemne asta? Zilele acestea a bătut mereu vântul şi a plouat. 
Mă simt de parcă aş fi fost aruncat în stradă, pe lângă şcoală, 
legat la ochi. Am rămas mult timp aşa, uitându-mă la fotografia 
cu cei doi câini care îşi sprijineau capetele unul de celălalt sau 
se culcau unul cu capul pe burta celuilalt. 

Jurnalul cafeniu 1 




2 . 

Cel care trece apa 


Cu două ore înainte să înceapă cursurile, mi-am scos tenişii 
din dulăpior, i-am încălţat şi am ieşit afară. Azi merg pe jos până 
la facultate, mi-am zis. M-am oprit o clipă să mă uit la pământul 
adus de la mormântul mamei, pe care îl pusesem intr-un ghiveci 
pe terasă. în timp ce coboram scările, m-am gândit ce plantă să 
pun în ghiveciul acela. Deşi verificasem pe hartă, drumul din 
camera mea până la facultate mi s-a părut necunoscut şi întor¬ 
tocheat. într-un loc chiar a fost blocat, ceea ce m-a obligat să 
mă întorc şi să traversez strada pe pasarelă. în vârful pasarelei 
m-am oprit şi, ţinându-mă strâns de balustradă, m-am uitat 
de jur-împrejur. De sus, totul părea diferit. Puteam vedea aco¬ 
perişurile şi terasele care nu se vedeau de jos şi străduţele care 
iradiau din bulevard. Ferestre, maşini, pubele, acoperişuri, lam¬ 
padare, hornuri de băi publice şi undeva, departe, creştetele tre¬ 
cătorilor care forfoteau acolo. 

Am început să văd totul dintr-un alt unghi. Platanii şi ar¬ 
borii ginkgo ce mărgineau strada, rondurile mici de flori, ame¬ 
najate pe marginea drumului, afişele de teatru pictate manual, 
toate păreau ciudate şi animate, ca şi cum le-aş fi văzut pentru 
prima dată. Cerul, care de pe pasarelă se vedea printr-o încren¬ 
gătură de cabluri electrice, părea nesfârşit. Până atunci mă uita¬ 
sem mereu la pasarelă, de jos, dar nu privisem niciodată în jos, 
de pe pasarelă. Capotele maşinilor se vedeau turtite şi nu păreau 
deloc înspăimântătoare, iar copacii, priviţi de sus, erau năpădiţi 


43 



de frunze şi atingeau cu crengile ferestrele clădirilor. Am mers 
mai departe până am dat peste un tunel. M-am oprit şi am 
aruncat o privire înăuntru. Aş fi vrut să trec pur şi simplu prin 
el, dar nu-mi dădeam seama cât de lung era. Nu era nici un 
indicator care să arate dacă era deschis pentru pietoni. M-am 
uitat ce m-am uitat în adâncul tunelului întunecat, apoi m-am 
întors, am mers în staţia de autobuz şi am luat autobuzul până 
la facultate. 

La facultate atmosfera era aceeaşi. 

Actorii de la dramaturgie păreau să îl aştepte în continuare 
pe Godot, studenţii la artă fotografică alergau cu genţile cu apa¬ 
rate de fotografiat pe umăr, iar cei din departamentul de muzică 
tradiţională coreeană, cu sprâncenele lor trasate cu creionul şi 
părul strâns în coc, se îngrămădeau cu o figură băţoasă în sala 
de spectacole, cărându-şi gayageum'-m\\t. Am intrat în clădire 
cu paşi mari. Mi-am amintit cum urmăream zi de zi prin poarta 
întredeschisă forfota dinaintea unei reprezentaţii şi mă codeam 
să intru, iar asta m-a făcut să păşesc acum hotărât, Iară pic de 
ezitare. Am recunoscut doar câteva feţe. Băieţii din departa¬ 
mentul nostru se pare că se înrolaseră în armată în perioada 
în care am lipsit eu. Nici pe fetele din anul meu nu le-am recunos¬ 
cut. Aveau părul făcut permanent, erau machiate, aveau tone 
de accesorii pe ele, iar unele îşi schimbaseră până şi forma ochilor. 
In drum spre amfiteatru căutam cu ochii lucrurile care rămăse¬ 
seră neschimbate: biblioteca, librăria şcolii, oficiul poştal, băncile 
din lemn de lângă bazinul cu nuferi, pe care mă aşezasem adesea 
cu spatele lipit de spătarul lor. Am răsuflat uşurată când le-am 
văzut. în aer plutea acelaşi miros de gaz lacrimogen. 

Primul curs la care am intrat după ce m-am întors la facultate 
a fost cel al profesorului Yun. 

Din întâmplare, cursul domnului profesor Yun se ţinea în 
aceeaşi sală ca înainte. Am deschis uşa, am intrat şi m-am aşezat 

1 Instrument tradiţional coreean cu coarde, asemănător ţiterei. 


44 



în spate, unde se îngrămădea toată lumea. Venisem hotărâtă să 
nu stau singură, dar era ciudat să mă uit în ceafa băiatului din 
faţa mea, aşa că m-am mutat spre fereastră. Cine-i ăsta? Vreun 
reînmatriculat? Pe ultimul rând era un tip aşezat lângă o fată şi 
păreau să fie un cuplu. El părea mai mare decât noi. 11 vedeam 
pentru prima dată, dar în mod straniu îmi părea cunoscut. Era 
foarte înalt, nu încăpea bine în bancă şi nu ştiu ce vorbea cu 
fata aceea aproape lipindu-şi faţa de a ei, că la un moment dat 
s-a întors şi s-a uitat spre mine. Mi-am frecat faţa cu mâinile şi 
m-am întors la loc. Dar ceva m-a făcut să mă întorc din nou, 
să-i mai văd o dată. M-am aplecat până aproape că m-am lipit 
de bancă, încercând să-i văd faţa fetei. Avea ceva ce mă fascina. 
Dar nici după ce m-am lipit cu obrazul de bancă nu am reuşit 
să văd cum arată. Părul lung şi negru aproape că îi acoperea în 
întregime faţa. De câte ori îi spunea el ceva, ea îşi ascundea şi 
mai mult faţa. 

— Yi Myeong-seo! 

— Prezent! 

Am aflat că îl cheamă Myeong-seo abia când profesorul a 
făcut prezenţa. 

Lucrurile care rămăseseră neschimbate m-au făcut să con¬ 
fund momentul acesta cu acela de demult. 

Domnul profesor Yun era la fel de uscăţiv ca acum un an, 
neschimbat ca treptele de piatră din faţa bibliotecii. Până şi 
ochii, care îi lăcrimau de usturime când se uita de la fereastră 
la studenţii care protestau, erau la fel de plini de profunzime şi 
de pasiune. Cât am fost singură, mi-a fost greu să-mi amintesc 
cine eram acum un an, dar acum, că mă întorsesem în sala de 
curs, îmi era foarte limpede, ca şi cum eram acolo tot eu, cea de 
acum un an. Profesorul Yun striga numele unul câte unul şi 
trecea mai departe de cum primea răspuns, dar când a ajuns la 
Meyong-seo s-a oprit şi şi-a ridicat privirea din catalog. 

— Tu în ce an eşti acum? 


45 



Profesorul Yun a zâmbit şi i-a aruncat o privire peste ochelari. 

Myeong-seo s-a scărpinat în cap şi a zâmbit. Deşi era un 
zâmbet stingher, i se întinsese totuşi pe toată faţa. Nu te puteai 
împiedica să zâmbeşti dacă te uitai la el. Totuşi, în ciuda zâmbe¬ 
tului lui molipsitor, fata de lângă el nu şi-a ridicat capul. Voiam 
să ştiu cum o cheamă, aşa că am ascultat cu urechile ciulite cum 
striga profesorul prezenţa. Am ratat momentul? Profesorul a ter¬ 
minat de făcut prezenţa, dar n-am auzit numele ei. Când profeso¬ 
rul a lăsat catalogul la o parte, m-am uitat din nou la cei doi. 

Yi Myeong-seo. Mi-am notat în caiet doar numele tipului 
care stătea lipit de fată. De mult nu mai scrisesem în caiet vreun 
nume. In timpul cursului m-am mai uitat de câteva ori la ei şi 
de fiecare dată am mai descoperit câte ceva despre el: că are 
părul cârlionţat, că are profilul hotărât, că în timpul cursului 
învârtea un creion pe degete. Despre ea însă n-am reuşit să aflu 
nimic. Ea a rămas în aceeaşi poziţie până la sfârşit şi nu şi-a 
ridicat deloc capul. Am reuşit să-i văd doar nasul pentru o clipă, 
printre şuviţele negre de păr. Mă încăpăţânam totuşi să-i aflu 
numele sau măcar să-i văd ochii. Avea un aer care te făcea să te 
întrebi „Oare cine e fata asta?“. Probabil din aceeaşi cauză şi pro¬ 
fesorul Yun îşi aţintea din când în când privirea asupra ei în 
timpul cursului. 

Dat fiind că era primul curs din noul semestru, profesorul 
Yun s-a mărginit la a ne prezenta programa. După ce ne-a indi¬ 
cat bibliografia obligatorie şi pe cea suplimentară, ne-a pre¬ 
zentat o serie de reguli pentru cursul său, care aduceau mai 
degrabă a ameninţări, de exemplu: dacă întârziem zece minute, 
nici măcar să nu ne treacă prin cap să mai intrăm la ora lui, 
dacă nu prezentăm temele cerute de trei ori la rând, picăm auto¬ 
mat examenul şi altele. Noi începeam să ne cam pierdem intere¬ 
sul, căci mai auziserăm lucrurile astea şi de la alţi profesori. 
Unii studenţi chiar începuseră să bage în genţi pixurile şi caietele 
de pe bănci, crezând că ne apropiem de finalul cursului. 


46 



Profesorul Yun şi-a aranjat ochelarii şi pentru o clipă s-a 
uitat pe fereastră afară. In sală au intrat vocile demonstranţilor 
care strigau slogane. Totul era exact ca anul trecut. Profesorul 
a aruncat o privire prin sală şi a spus: 

— Aţi auzit de Cristofor? 

Cristofor? 

Când profesorul a rostit numele, m-am gândit imediat la 
romanul Jean-Christophe , de Romain Rolland, pe care îl citi¬ 
sem în liceu. Cartea, în zece volume, era viaţa romanţată a lui 
Beethoven. Era singura carte pe care o citea din când în când 
verişoara mea, care nu era deloc avidă de lectură, aşa că am 
citit-o şi eu. Personajul principal, care se confruntă cu multe 
greutăţi, dar nu-şi pierde speranţa, m-a impresionat profund. 
Şi, pentru că personajul acesta se născuse intr-un orăşel de pe 
malul Rinului, ajunsesem să-mi doresc mult să văd Rinul într-o 
bună zi. Eroul cărţii se luptă să se perfecţioneze şi nu renunţă 
la visul lui, într-o strădanie atât de dramatică, încât e aproape 
incredibilă. Mi-am amintit cum am citit fiecare volum cu pa¬ 
siune şi copleşită de admiraţie faţă de erou şi am strâns la piept 
cărţile galbene cu titlul Jean-Christophe. M-am gândit că poate 
profesorul Yun se referea la acest Christophe, din cartea lui 
Rolland, dar n-am avut curajul să răspund la întrebare. In schimb 
mi-am îndreptat spatele şi mi-am aţintit privirea asupra profeso¬ 
rului. Aveam sentimentul că eram împreună cu profesorul pe 
un câmp, în bătaia vântului, şi nu în sala de curs. N-a răspuns 
nimeni, aşa că profesorul a continuat. 

— Cristofor la care mă refer eu este sfântul din legendele 
medievale europene. Bănuiesc că unii dintre voi merg la biserică. 
N-a auzit nimeni de el? 

Cineva, după ce s-a codit o vreme, a ridicat mâna, dar în ul¬ 
timul moment şi-a pierdut curajul şi a început prin a spune: 
„Nu ştiu sigur, dar...“ 

— Atunci spune-ne ce ştii sigur. 


47 



Noi, ceilalţi am râs, de pe margine, la gluma profesorului. 
Studentul care a ridicat mâna a spus că auzise în copilărie, şi de 
aceea nu-şi mai amintea foarte bine, de la profesorul de cate¬ 
hism o poveste despre sfântul care l-a salvat pe Isus trecându-1 
râul în spinare? Era mai mult o întrebare decât un răspuns. 
Profesorul Yun a dat din cap. După ce studentul s-a aşezat la 
loc în bancă, profesorul şi-a dres glasul şi a spus cu gravitate că 
era, intr-adevăr, o legendă, după care ne-a măsurat pe toţi cu 
privirea. Cei care începuseră să-şi adune lucrurile crezând că 
ora s-a încheiat au ridicat şi ei capetele şi s-au uitat la profesor. 
Cu mâinile sprijinite de catedră, acesta şi-a început prelegerea. 

— O să vă spun povestea Sfântului Cristofor. 

Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din 
Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun 
şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar 
pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât 
a căutat în stânga şi în dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în 
slujba căruia să merite să intre. Era dezamăgit de toţi şi de toate. 
Dacă stau să vă povestesc totul cu detalii, o să vă plictisiţi, aşa 
că sar direct la partea cea mai importantă din viaţa lui Cristofor. 
Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, 
cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas 
acolo. îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal 
pe celălalt. Era cât un munte şi foarte puternic şi nu avea altceva 
decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de în¬ 
volburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. Pentru el era 
un fel de distracţie. Era barcagiul fără barcă, omul care te trecea 
râul în spinare. 

Parcă totul încremenise în momentul acela. în sala aceea în 
care erau vreo treizeci-patruzeci de studenţi, nimeni nu scotea 
un sunet. 

— într-o noapte, Cristofor dormea dus când a auzit o voce 
care îl striga pe nume. A deschis uşa, curios cine putea fi la ora 


48 



aceea înaintată. N-a zărit pe nimeni. A închis uşa şi s-a întors 
în pat, dar vocea iar l-a strigat: Cristofor! Iar a ieşit afară şi iar 
n-a văzut pe nimeni. A treia oară, vocea s-a auzit de parcă era 
lângă el. S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Cu un sentiment 
ciudat, Cristofor şi-a luat prăjina şi a ieşit din casă, îndreptân- 
du-se spre râu. In întuneric, a văzut pe malul râului un copil. 
Acesta i-a spus că trebuie să treacă râul înainte de ivirea zorilor 
şi l-a rugat să îl ajute. Copilul îl ruga cu atâta stăruinţă, încât, 
deşi era foarte târziu, Cristofor s-a lăsat înduplecat, l-a luat pe 
umeri şi a intrat în apă. Dar de cum a păşit în albie, apele râu¬ 
lui au început să crească şi într-o clipă râul s-a făcut mai adânc 
decât statura lui Cristofor. Ba mai mult, şi copilul, care la înce¬ 
put fusese uşor ca fulgul, acum se făcea tot mai greu, pe măsură 
ce apa creştea. Greutatea lui, greu de crezut că putea fi cea a 
unui copil, îi apăsa umerii lui Cristofor ca un drug mare de fier. 
Apa tot creştea şi copilul îl apăsa tot mai tare cu greutatea lui 
imensă. Cristofor, care fusese până atunci atât de sigur pe sine, 
a început pentru prima dată să tremure de teamă că se putea 
îneca în râu. Ţinându-şi cu greu echilibrul, Cristofor înainta 
greu, despicând apa cu copilul în spinare, şi în cele din urmă 
a ajuns pe malul opus. Acolo a pus copilul jos şi a zis: „Era cât 
pe ce să mor din cauza ta. Eşti atât de mic, dar cântăreşti atât de 
mult, de parcă aş fi cărat pe umeri întreaga lume. De când sunt 
aici am trecut râul pe mulţi călători, dar nici unul nu a fost 
atât de greu ca tine“. In clipa aceea, copilul a dispărut şi Isus i 
s-a arătat lui Cristofor, înconjurat de o lumină orbitoare şi i-a 
zis: „Cristofor! Ce-ai cărat tu în spinare n-a fost un copil, ci am 
fost eu, Cristos. De aceea când ai trecut râul, ai purtat intr-ade¬ 
văr pe umeri lumea întreagă". 

Profesorul s-a oprit şi s-a uitat la noi. Am crezut că vrea să 
vadă dacă am înţeles povestea. Ba nu, stai. Poate că a descoperit 
ceva ce uitase şi el despre Sfântul Cristofor. A tăcut câteva clipe, 
apoi a vorbit din nou. 


49 



— Am o întrebare pentru voi. Voi, cei ce vă aflaţi acum aici, 
sunteţi Cristofor, sau copilul pe care-1 cară el în spinare? 

Povestirea profesorului, care începuse ca o picătură de ploa¬ 
ie în vacarmul şi agitaţia produse de cei care aşteptau sfârşitul 
cursului, ne-a pătruns până la piele, ca o ploaie subită de vară. 
Prin fereastra închisă de cineva mai devreme a pătruns în sală 
o rază luminoasă de soare, de sfârşit de vară. Profesorul ne scruta 
întrebător, dar nici unul dintre noi nu avea răspuns la întreba¬ 
rea lui. Scandările de afară şi-au făcut iar loc printre noi, pătrun¬ 
zând prin fereastră odată cu raza de soare. Peste rama ochelarilor, 
profesorul Yun şi-a oprit privirea caldă şi blândă asupra fiec㬠
ruia dintre noi. 

— Fiecare dintre voi este deopotrivă Cristofor şi copilul pe 
care îl poartă în spinare. Toţi vă croiţi anevoie drumul în lumea 
aceasta primejdioasă, ca să traversaţi râul. Nu v-am spus poves¬ 
tea asta ca să vorbim despre religie. Toţi suntem călători, trecem 
de pe un mal pe altul, dintr-o lume într-alta. Dar trecerea nu 
e uşoară, căci apele sunt învolburate. Avem nevoie de ceva de 
sprijin pentru a putea trece. Acest ceva poate fi literatura sau 
arta, ceea ce visaţi voi să faceţi. Probabil că acum vă imaginaţi 
că ceea ce alegeţi vă va servi drept barcă sau plută ca să treceţi 
pe malul celălalt. Dar, dacă vă gândiţi mai bine, veţi vedea că 
nu lucrurile acestea vă trec pe voi râul, ci, dimpotrivă, voi le 
duceţi pe ele în spinare. E foarte posibil ca pe malul celălalt să 
ajungă în siguranţă doar acela dintre voi care înţelege parabola 
aceasta. Literatura şi arta nu sunt doar lucrurile care vă vor ajuta 
să înaintaţi, dar sunt şi cele cărora va trebui să vă dedicaţi viaţa 
şi pentru care va trebui să munciţi pe brânci. 

In clipa aceea nimeni nu se gândea la altceva. Vocea gravă 
şi aspră a profesorului Yun ne pătrunsese în suflet. Nimeni nu 
se uita pe fereastră. Până şi băiatul din ultimul rând încetase să 
învârtă creionul pe degete. Şi fata ridicase capul şi ciulea ure¬ 
chile la profesor. 


50 



— Fiecare dintre voi e un Sfânt Cristofor. Tot voi sunteţi 
cei care veţi trece un copil peste râu. Acesta e destinul vostru, 
să intraţi în apele repezi ale râului. Chiar dacă apele se umflă, 
nu puteţi să vă opriţi până nu duceţi copilul pe malul celălalt. 
Care e cea mai bună metodă de a traversa un râu? 

Era o întrebare, dar în acelaşi timp nu era. Vocea profeso¬ 
rului a devenit mai groasă şi mai puternică. 

— Cea mai bună cale e să deveniţi Cristofor unul pentru 
altul. Să treceţi împreună copilul peste râu. Mai mult decât atât, 
cel care trece râul şi cel care îl ajută să treacă sunt unul şi acelaşi. 
Voi nu sunteţi doar Sfântul Cristofor, cel care trece râul aju- 
tându-se de o prăjină, fiecare dintre voi este lumea întreagă, 
dar şi făuritorul ei. Uneori sunteţi Cristofor, alteori copilul şi 
vă ajutaţi mereu unii pe alţii să treceţi râul. De aceea trebuie să 
vă preţuiţi şi să vă iubiţi unii pe alţii. 

încrederea care creştea în fiecare dintre noi a început să umple 
sala. Chiar dacă s-ar fi spart o fereastră în apropiere, în clipa aceea 
zgomotul n-ar fi putut să străpungă tăcerea paşnică din clasă. 

— Tinerii mei Cristofori, atât pentru azi. Care dintre voi 
poate să culeagă cursul de azi? Eu nu mă pricep. 

— Nimeni? 

Sfântul Cristofor, copilul, râul, prăjina, destinul, noi... Am 
ridicat mâna, deşi renunţasem la un moment dat să mai iau no¬ 
tiţe, absorbită cu totul de povestirea profesorului. Nu ştiu ce 
mi-a venit să ridic mâna. Profesorul s-a uitat spre mine. 

— Cum te cheamă? 

— Jeong Yun. 

— Jeong Yun, a pronunţat profesorul. Mulţumesc. Vino în 
biroul meu după cursuri. 

Am rămas toţi aşezaţi în bănci şi după ce domnul profesor 
a ieşit din clasă. Eu m-am ridicat să merg în biroul lui. Când 
am împins scaunul să mă ridic, scârţâitul lui pe podea a răsunat 


51 



în sala de curs. A fost ca un semnal pentru ceilalţi să-şi adune 
lucrurile şi să plece. îndreptându-mă spre biroul profesorului, 
care era în direcţia opusă sălii de curs, am mai aruncat o privire 
în urmă. El şi ea veneau în urma mea, pe sub copacul zelkova 
cu coroana mare şi verde, de care tocmai trecusem. 

Ea avea un stil aparte de a păşi, un mers care nu se putea 
uita uşor. M-am oprit şi, scăldându-mă în lumina soarelui de 
început de toamnă, am urmărit-o cu privirea pe fata care trecea 
pe sub copac. Treceau mulţi studenţi pe acolo. Unii se adunau 
în grup la umbra copacului înainte de a pleca în direcţii dife¬ 
rite, alţii rămâneau acolo să aştepte pe cineva. Şi totuşi ea mi-a 
atras atenţia între atâţia oameni care mişunau pe-acolo, pe ea 
am observat-o prima, nu pe băiatul de lângă ea. Venea spre mine 
cu geanta pe umăr şi cu o carte în mână, dar tot n-am putut 
să-i văd faţa fiindcă ţinea capul aplecat în jos. Mergea cu corpul 
adunat, cu umerii aduşi atât de mult în faţă de parcă ar fi vrut 
să-şi vadă inima. Chiar şi aşa, arăta grozav cu jacheta albă din 
bumbac şi cu fusta cloş, bleumarin cu floricele albe. Luminozi¬ 
tatea florilor mărunte, ce înfloreau pe fustă, contrasta cu restul 
fiinţei ei. Când a trecut pe sub copac, fusta i s-a umflat o clipă 
de vânt, apoi s-a aşezat la loc. Fusta aceea avea ceva ce o făcea 
pe ea să fie aparte. Fetele de vârsta noastră nu purtau fuste ca 
a ei. Cele mai multe erau îmbrăcate în pantaloni sau în blugi. 
Chiar şi atunci când purtau fuste, nu erau din acelea care se 
umflă de vânt. 

Şi el avea un mers aparte. El nu părea să meargă pe pământ, 
ci părea că pluteşte în văzduh. Păşea pe lângă ea ridicând pi¬ 
ciorul înainte să-l pună pe celălalt jos. Dacă ea părea că în orice 
clipă se poate afunda în pământ, el lăsa impresia că putea ori¬ 
când să dispară luat de vânt. Le-am urmărit o vreme mersul atât 
de diferit, apoi m-am întors şi am plecat. 

Am ajuns în faţa încăperii profesorului Yun şi mă pregăteam 
să bat la uşă, când am observat că era întredeschisă. Când am 


52 



deschis-o larg, profesorul s-a uitat spre mine. Biroul era separat 
de canapea printr-un un paravan, cel puţin aşa am crezut iniţial. 
Apoi mi-am dat seama că era un teanc mare de cărţi. Biroul pro¬ 
fesorului era în spatele maldărului de cărţi. 

— Intră! 

Când am intrat, profesorul s-a ridicat de la birou. Jumătate 
din corpul lui s-a iţit de după stiva de cărţi. Am văzut că ţinea 
în mână un teanc de hârtii. 

— Ia loc o clipă. 

Profesorul părea să facă ordine, căci s-a aşezat iar la birou şi 
l-am auzit foşnind mai multe hârtii. Nu m-am aşezat pe cana¬ 
pea, am rămas în picioare şi m-am uitat în jur. Biroul lui era 
banal. In afară de cărţi nu avea nimic, nici măcar o plantă, nici 
un tablou. Era plin de cărţi, îngrămădite pe rafturi practice, gân¬ 
dite să încapă pe ele cât mai multe cărţi. Pe pereţi nu era atârnată 
nici măcar o oglindă sau un calendar. Cărţile mai vechi, care 
păreau să se dezmembreze dacă le atingeai, erau aşezate în raft 
cu cotorul în spate, aşa încât n-aveai cum să ştii ce cărţi sunt. 
Nu mai văzusem niciodată atât de multe cărţi aşezate astfel, cu 
titlul ascuns. Din curiozitate am întins mâna să iau o carte, dar 
tocmai atunci a bătut cineva la uşă. Şi eu, şi profesorul ne-am 
uitat deodată intr-acolo. Uşa s-a deschis şi cei doi pe care-i văzu¬ 
sem venind pe sub copacul zelkova au intrat în birou. Se pare că 
şi ei tot pe profesor îl căutau. Acesta s-a uitat la amândoi, apoi 
s-a ridicat, îndreptându-se spre canapea. Ţinea în mână teancul 
de hârtii. 

— încă nu te-ai plictisit? Trebuie să-i punem capăt odată, a 
spus profesorul, dar l-a privit pe băiat cu un zâmbet cald. 

Ca şi mai devreme, în sala de curs, el doar a zâmbit şi s-a 
scărpinat în cap. 

— Am venit să vă prezint o prietenă. 

— Nu era de-ajuns că vii tu, ai mai adus şi o prietenă? Luaţi 
loc aici. Vino şi tu. 


53 



Profesorul s-a uitat spre mine. Eram încă în picioare, lângă 
rafturile cu cărţi. Aveam senzaţia că mai trăisem o dată momen¬ 
tul acesta, chiar dacă nu mai fusesem niciodată acolo. Ne-am 
aşezat, eu şi profesorul de o parte, ea şi el de cealaltă, în faţa 
noastră. Era ciudat să stau alături de profesor, dar ar fi fost la 
fel de ciudat să mă aşez lângă ei. Oricum parcă unul era umbra 
celuilalt, nici nu te puteai gândi să te aşezi între ei. Era foarte 
bizar. Cum stăteam acolo, am avut o senzaţie de dejâ-vu, ca şi 
cum nu era prima dată când ne aşezam aşa. Atunci l-am privit 
pentru prima dată direct. Avea sprâncenele atât de negre, de 
parcă erau date cu tăciune. Un negru captivant. De câte ori îşi 
schimba expresia feţei, sprâncenele se mişcau primele. Probabil 
că prietenii lui apropiaţi ştiau în ce toane este doar uitându-se 
la sprâncene. Sub sprâncene, ochii visători au părut să zâm¬ 
bească o clipă, după care privirea i-a alunecat peste mine, spre ea. 
Nasul îi ieşea proeminent din obraz. Nici ea nu s-a uitat la mine. 
îşi ţinea mâinile în buzunare. 

— Suntem prieteni din copilărie, dar ea e studentă la Uni¬ 
versitatea K. Şi-a întrerupt studiile o vreme şi ar vrea să audieze 
cursurile dumneavoastră. Am venit să vă cerem voie. 

Când am auzit că sunt prieteni din copilărie, mi-a venit în 
minte chipul lui Dan. 

— Şi-a întrerupt studiile la şcoala ei? 

— Da, a răspuns el. 

— Cum te cheamă? 

— Yun Mi-ru. 

Deşi vorbise el, profesorul i s-a adresat ei. 

— Mir? 

— Nu Mir, Mi-ru. 

Yun Mi-ru , am şoptit eu pentru mine, atentă să nu mă audă 
nimeni. Yun Mi-ru, Yun Mi-ru. 

— De ce răspunzi în locul ei? Eşti purtătorul ei de cuvânt? 

Myeong-seo a zâmbit jenat. 


54 



— Ai un motiv anume pentru care vrei să vii la cursul meu? 

Mi-ru a ridicat capul. în sfârşit îi vedeam faţa. A clipit din 
ochi şi a lăsat iar capul în jos. Avea ochii atât de negri, încât zi¬ 
ceai că sunt o pupilă imensă. înainte să aplece iar capul i-am 
văzut fruntea netedă. Avea puntea nasului îngustă şi înaltă. Buzele 
pline, cărnoase, se încadrau frumos în conturul plăcut al feţei. 
Dacă asta ar fi fost tot, oricine ar fi ţinut-o minte pe Mi-ru pen¬ 
tru faţa ei albă şi frumoasă. Dar i-am văzut mâinile, pe care le-a 
scos din buzunare, şi am tresărit. A fost o reacţie de moment. 
Mâinile ei. în contrast cu faţa, mâinile ei erau uscate şi zbârcite. 
Parcă le ţinuse mult timp în apă. Mi-ru cea frumoasă, cu ochii 
ei negri şi pielea albă şi nepătată, avea mâini de babă. Aici se as¬ 
cundea motivul pentru care eram mânată de curiozitate în clasă 
şi mă întrebasem cine era când am văzut-o, şi cheia pentru înţe¬ 
legerea neconcordanţei care o înconjura şi care nu putea fi expli¬ 
cată de rochia cu motiv floral. Probabil că şi-a dat seama că mă 
uitam iscoditor la mâinile ei, că le-a strecurat repede înapoi în 
buzunare. Şi profesorul Yun părea să-i fi văzut mâinile. Şi el p㬠
rea la fel de surprins, cum fusesem şi eu când am tresărit. între 
noi s-a aşternut pentru o clipă o tăcere stânjenitoare. 

— Ce e cu mâinile tale? a întrebat-o profesorul. 

Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că profesorul Yun pu¬ 
tea să întrebe pe cineva care avea mâinile atât de chinuite, încât 
te durea să le priveşti, ce se întâmplase, aşa, direct. Mi-ru şi-a 
scos mâinile din buzunare, le-a ridicat în dreptul pieptului, a 
desfăcut degetele şi s-a uitat la dosul palmelor. Nici la asta nu 
mă aşteptam. Se uita insistent, cu ochii ei negri, la mâinile încre¬ 
ţite ca şi cum nu erau ale ei, ci ale altcuiva. 

— M-am ars. 

îi auzeam pentru prima dată vocea. Avea o voce clară şi ar¬ 
ticulată. 

— Te-ai ars cu apă? 

— Nu, cu ulei. 


55 



— Trebuie să fi fost foarte fierbinte, a şoptit profesorul, ca 
pentru sine, fără s-o întrebe cum s-a întâmplat. 

Mi-ru şi-a întors mâinile şi, uitându-se de data aceasta la 
palme, a spus: 

— Da. 

— Dar asta nu înseamnă că mâinile te reprezintă în viaţă, nu? 

Eu, care doar ascultam de pe margine, am simţit că mă pr㬠
buşesc, dar Mi-ru părea calmă. Nedezlipit de ea, el a ridicat 
din sprâncene. 

S-a ridicat de pe canapea. 

Părea că vrea să pună capăt conversaţiei. 

— Domnule profesor, deci ne permiteţi să audiem cursul? 

Profesorul Yun şi-a ridicat privirea, dar nu s-a uitat la el, ci 
la Mi-ru. 

— Tu eşti o fiinţă aparte, oriunde ai merge. 

Iar tăcere stânjenitoare. 

— Mie mi-ai atras atenţia înainte să-ţi văd mâinile. Te ve¬ 
deam pentru prima dată, dar aveai o aură specială. 

— Trebuie să scapi de rana asta. 

— Dacă vrei să scapi de povara mâinilor, atunci vino la curs. 
Dacă nu, n-are rost să-ţi pierzi vremea. 

Ochii ei negri păreau să se încrunte la profesor. Am înţeles 
atunci că energia aceea neobişnuită pe care o emana era, de fapt, 
un fel de nelinişte. Ochii îi străluceau plini de teamă şi părea 
că e gata să-l atace pe profesor. Dar i-a trecut repede. Apoi Mi-ru 
şi-a întors privirea spre mine. Părea să îmi ceară ajutor, cu ochii 
plini de rugăminţi şi întrebări. M-am trezit că îmi îndrept spa¬ 
tele şi întind o mână spre ea. Mi-ru se uita cu ochii ei negri la 
mâna întinsă. Myeong-seo s-a ridicat şi a luat-o blând de mână. 
Mâna zbârcită a lui Mi-ru se odihnea acum în mâna lui mare 
şi puternică. Mâna aceea arsă dispăruse în mâna lui, ca şi cum 
mâna lui era cel mai potrivit şi mai sigur loc din lume. 


56 



— Noi plecăm. La revedere! 

Myeong-seo s-a ridicat de pe canapea. Mi-ru s-a ridicat şi ea. 
Au pornit-o înspre uşă, ea în faţa lui, dar el s-a întors să mai 
privească o dată înapoi. 

— Jeong Yun. 

Mi-a pronunţat tot numele. 

— A trecut un an. 

Nu mi s-a părut ciudat că îmi spusese tot numele. De vreme 
ce eu aflasem că îl cheamă Yi Myeong-seo când s-a făcut pre¬ 
zenţa, probabil că şi el îmi aflase numele tot atunci. Totuşi, când 
mi-a rostit numele şi apoi a zis că a trecut un an, am avut un 
presentiment că în curând aveam să străbat străzile oraşului 
alături de ei doi. 

— îţi mulţumesc. 

Şi, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns din partea mea, stătea 
în faţa uşii, fără să plece. Am dat din cap, fără să ştiu pentru ce 
îmi mulţumeşte. în cele din urmă a făcut o plecăciune spre pro¬ 
fesorul Yun. Şi Mi-ru părea că se uită la mine, cu mâna încă 
bine adăpostită în mâna lui. 

După ce au ieşit din birou, s-a aşternut un moment de t㬠
cere. Se purtase cu multă răceală cu Mi-ru, dar acum profesorul 
a suspinat adânc şi a redevenit acelaşi om care ne spusese la 
curs povestea Sfântului Cristofor. 

— Baţi repede la maşină? 

Am zâmbit în loc să răspund. 

— Eşti rapidă? 

— Nu mai rânji aşa, răspunde la întrebare. 

Mi-am amintit cum îi sunase vocea la curs, când i-a spus stu¬ 
dentului care începuse cu „nu ştiu exact“ să ne spună doar ce 
ştie exact. îmi formasem de mult timp obiceiul de a zâmbi atunci 
când nu ştiam ce să răspund. Până atunci nu descoperise nimeni 
asta. 


57 



— Scriu destul de repede. 

— Cât de repede? 

— Destul de repede ca gândurile să nu se împiedice de mâini. 

— Bine. îi invidiez pe cei care pot bate cu toate degetele. Am 
încercat şi eu să învăţ, dar pentru mine e dificil. Eu bat, cum 
spuneţi voi, în ritmul melcului turbat. Spre deosebire de tine, 
mâinile mele nu pot ţine pasul cu gândurile. De multe ori, când 
încerc să tastez, gândurile o iau mult înainte şi apoi trebuie să 
se tot oprească să aştepte mâinile. 

Deci se poate spune şi aşa. 

Gândurile o iau mult înainte şi apoi trebuie să se tot oprească 
să aştepte mâinile. Profesorul Yun avea un stil aparte, neobişnuit 
de a vorbi, dar simţeam că înţeleg bine ce vrea să spună. 

Ideea că trebuie să mă rup de lâncezeala de acasă şi să mă 
întorc în oraş mi-a venit după plimbarea aceea de noapte cu 
Dan. în noaptea aceea, când am mers cu Dan şi cu lanterna lui 
frontală la mormântul mamei, când aproape că l-am întrebat 
dacă mă iubeşte după ce el mi-a povestit ce haos e în viaţa lui 
după ce s-a bătut cu un coleg care a venit ca jandarm să în㬠
buşe un protest, în noaptea aceea am ştiut că trebuia să mă 
întorc în oraş. Decizia aceea m-a împiedicat să-l întreb atunci, 
când eram copleşită de lâncezeală şi pierdută, dacă mă iubeşte. 
Mi-am dat seama că nu trebuie să întrebi pe nimeni dacă te 
iubeşte, indiferent ce răspuns ar putea să-ţi dea, decât dacă şi 
tu îl iubeşti. M-am întors în oraş ca urmare a deciziei mele din 
noaptea aceea, când am luat o mână de pământ de pe mormântul 
mamei, dar sufletul meu nu se întorsese odată cu mine, încă h㬠
lăduia aiurea. Probabil că aşa se simţea şi profesorul Yun când 
îşi privea degetele care încercau să prindă pe taste o frază abia 
apărută, dar care nu ţineau pasul cu gândurile lui. 

Mi-am amintit că şi soţul verişoarei mele spunea uneori lu¬ 
cruri ca cele spuse de domnul profesor. De fiecare dată când se 


58 



întorcea dintr-un zbor, la cină aveam masa plină de bunătăţi. 
Orez, supă de alge, peşte afumat, sufleu de ouă, alge prăjite, 
spanac, germeni de soia şi ridichi murate, mâncărurile preferate 
ale soţului verişoarei mele. Uneori, când se întorcea dintr-o 
cursă, stăteam cu toţii la masă şi cinam împreună. Intr-o seară, 
s-a întors prea obosit ca să mai mănânce. Verişoara mea a pre¬ 
gătit peştele afumat, l-a pus pe masă şi l-a întrebat îngrijorată 
dacă era cazul să meargă la medic, dar el a liniştit-o. I-a spus că 
avionul a ajuns atât de repede, încât corpul i-a ajuns mai întâi 
acasă şi sufletul era încă pe drum, căci nu putuse zbura la fel de 
repede ca avionul şi că avea să-şi revină când îi ajungea şi sufletul. 

Profesorul Yun mi-a întins teancul de hârtii. 

— Sunt destul de multe. N-o să-ţi fie prea greu? 

— E în regulă. 

— Le multiplicăm, ca să le pot folosi la curs. îmi pare rău 
pentru tine, dar sper că asta te poate ajuta şi pe tine la studiu. 

Degetele uscate ale profesorului mi-au rămas lipite pe retină. 
Printre foile manuscrisului se găsea şi un caieţel. Pe unele pa¬ 
gini erau lipite bileţele, acoperite cu scris mărunt, de mână. Profe¬ 
sorul a luat un plic mare de pe birou şi a pus toate hârtiile în el. 

— însemnările din caiet poţi să le adaugi în text, după indi¬ 
caţiile pe care le-am făcut în el. 

Fata proprietarilor casei în care locuia verişoara mea era de 
aceeaşi vârstă cu mine. Mergea la o şcoală profesională şi avea 
maşină de scris. Probabil că avea o mie de alte lucruri, dar eu 
mă gândeam doar la maşina ei de scris. Dacă închideam ochii, 
vedeam limpede marca Clover, imprimată pe maşina de scris, 
aşa de mult mi-o doream. Ori de câte ori aveam motiv să intru 
în camera fetei, mă duceam drept la maşina de scris, îmi r㺬 
chiram degetele şi băteam la ea tac, tac, tac. La început nu i-a 
plăcut că puneam mâna pe maşina ei de scris, dar, văzând cât 
de pasionată eram, m-a învăţat să dactilografiez. M-am obişnuit 


59 



cu clapele maşinii ei de scris. îmi plăcea sunetul pe care-1 scotea 
când scriam. îmi plăcea cum, bătând în clape, tac, tac, tac, acele 
se puneau cuminţi în mişcare şi literele negre apăreau pe hârtia 
albă, ca un fel de răspuns secret. Mai târziu, mi-a adus de câteva 
ori maşina de scris în apartamentul pe care îl împărţeam cu 
verişoara mea, ca să o pot folosi. Când se întâmpla asta, eram 
atât de fericită şi nu mă mai dezlipeam de maşina de scris, de 
zici că eram mama ei. Umpleam foaia cu a, b, c, d, eu, tu, noi, 
voi, ca un copil care învaţă să scrie, repetându-le la nesfârşit. 
Când am ajuns să dactilografiez mai repede decât fata proprie¬ 
tarilor, scriam la maşină scrisorile lui Van Gogh către fratele lui, 
Theo. Mă apucasem de treaba asta pentru că îmi plăcea cum 
sună „Dragă Theo“. 

Dragă Theo, 

[...] Mi-am pututface o idee mai precisă cu privire la desena¬ 
rea figurilor studiind cu atenţie Exerciţiile în cărbune ale lui 
Bargue şi făcând şi refăcândfără încetare aceste exerciţii. Am 
învăţat să evaluez, să descopăr şi să caut liniile majore. As fel 
încât, slavă Domnului, reuşesc, încetul cu încetul, să fac ceea 
ce altădată mi se părea absolut imposibil. 

Am desenat de cinci ori la rând un ţăran cu un hârleţ, cu 
alte cuvinte, un om care sapă, prins în mai midte poziţii; în 
plus, de două ori un om care seamănă şi de două ori o fată cu 
o mătură în mână. Apoi, o femeie cu o scufă albă, care-şi cur㬠
ţă cartofii, un cioban sprijinindu-se în bâtă şi, în sfârşit, un 
ţăran bătrân şi bolnav, stând pe un scaun în faţa vetrei, cu 
capul în mâini şi cu coatele pe genunchi. E de la sine înţeles 
că nu mă voi opri aici; de îndată ce două sau trei oi au trecut 
podul, turma porneşte biduc în urma lor. Trebuie să desenez 
jară întrerupere săpători, semănători, plugari, bărbaţi şi femei. 
Să studiez şi să desenez tot ceea ce face parte din viaţa de ţară. 


60 



Aşa cum au făcut atâţia alţii şi cum o mai fac încă. In mo¬ 
mentul de faţă nu mă mai simt atât de dezarmat ca odinioară 
în faţa naturii . 1 


M-am oprit din scris şi m-am uitat îndelung la fraza în care 
Van Gogh spunea că exersa copiind planşele lui Bargue. Pro¬ 
babil că scrisese că „nu se mai simţea atât de dezarmat în faţa 
naturii" pentru că desena întruna. Am împăturit foaia bătută 
la maşină şi i-am trimis-o lui Dan, cu speranţa că avea să dese¬ 
neze şi el întruna, cum făcuse Van Gogh, de vreme ce voia să se 
facă pictor. Se vede treaba că tot timpul acela petrecut la ma¬ 
şina de scris era destinat să-mi facă legătura cu profesorul Yun. 

Fără să-mi dau seama, privirea mi s-a oprit iar asupra cărţilor 
întoarse în raft. 

— Eşti curioasă de ce le-am aşezat aşa? 

— Da. 

— Sunt cărţi ale scriitorilor care au murit înainte să împli¬ 
nească treizeci şi trei de ani. Mai demult le colecţionam. 

Scriitori care au murit înainte să împlinească treizeci şi trei 
de ani... Am savurat cuvintele în sinea mea şi m-am uitat la 
profesor. 

— Probabil te întrebi de ce treizeci şi trei. Pentru că e vârsta 
la care a murit Isus pe cruce şi vârsta la care Alexandru cel Mare 
şi-a ridicat imperiul şi apoi a murit. După ce treci de treizeci şi 
trei de ani nu se mai poate spune că eşti tânăr. Nu spunem noi 
că a murit prematur despre cineva care moare înainte să aibă 
treizeci şi trei de ani? Uneori o moarte prematură le poate aduce 
gloria artiştilor. Am multă admiraţie şi simpatie pentru operele 
acestor scriitori. Dacă te interesează, poţi să le împrumuţi. 

— Mulţumesc. 

1 Vincent van Gogh, Dragă Theo, trad. de Constanţa Tănăsescu, 
Art, Bucureşti, 2012, p. 105. 


61 



Profesorul s-a îndreptat spre biroul lui, de dincolo de pere¬ 
tele de cărţi şi, ca şi cum i-ar fi venit o idee, a întrebat: 

— O ştii bine pe Yun Mi-ru? 

— Azi am văzut-o pentru prima dată. 

Profesorul s-a uitat ţintă la mine şi a zis: 

— îţi mulţumesc. 

Exact cum spusese şi Myeong-seo înainte să iasă din biroul 
lui împreună cu Mi-ru. 

— I-ai întins lui Mi-ru o mână ceva mai devreme... Eu 
doar m-am gândit că trebuia să o ajut cumva, dar nu mi-a tre¬ 
cut prin cap să-i întind mâna, cum ai făcut tu. Când te-am văzut 
pe tine făcând gestul ăsta, m-a cuprins ruşinea. Nu ţi-a dat mâna, 
dar acum va putea să treacă peste stresul acesta datorită ţie. 

Profesorul s-a aşezat la birou cu spatele la mine. Părea obosit 
şi fragil. L-am privit pentru câteva momente, apoi am luat tean¬ 
cul de hârtii şi l-am pus în geantă, am ieşit din birou şi am 
închis uşa încet. M-am uitat la plăcuţa de pe uşă cu numele 
profesorului, am întors semnul cu partea „Pauză“ spre exterior 
şi am ieşit din clădire. Mergând încet înspre giganticul copac 
zelkova, m-a uitat sub el sperând să-i zăresc pe cei doi, dar nu 
erau acolo. Un grup de studenţi grăbiţi a trecut pe lângă mine. 
M-am aşezat pe banca de sub copac şi m-am uitat în sus, la ce¬ 
rul îndepărtat. Pe cerul de sfârşit de vară şi început de toamnă 
pluteau nori albi, ca de îngheţată. O adiere de vânt a şuierat 
uşor prin frunzele copacului şi a trecut mai departe. Tabloul 
acesta o fi fost mereu aşa? Mirosul de gaz lacrimogen din aer era 
la fel ca înainte, dar arbuştii de tisa ce formau un zid în jurul 
campusului nu mai fuseseră nicicând atât de verzi. Ceva mai 
încolo, studenţii de la curs discutau aşezaţi pe iarbă. Puteam să 
aud bine ce spun de acolo, de pe banca de sub copac. Discutau 
despre povestea Sfântului Cristofor. 

— Tinerii mei Cristofori! l-a imitat cineva pe profesor. Pu¬ 
teţi să-mi spuneţi care este titlul acestei cărţi? 


62 



Toţi s-au uitat la titlul cărţii. Era Ce e arta?, manualul pentru 
cursul introductiv. 

— Spărgătorilor de protest! a strigat cineva în zeflemea şi 
atmosfera veselă de până atunci s-a spart. 

— La ce ne foloseşte arta? Nu ne învaţă cum să facem bani, 
nici cum să găsim o slujbă. Nu ne ajută în dragoste şi cu sigu¬ 
ranţă nu ne poate spune dacă să mergem la protest sau nu, a zis 
unul dintre ei ridicând vocea intenţionat ca să schimbe atmosfera 
sumbră care cuprinsese grupul, dar n-a reuşit să schimbe nimic. 

Altul s-a lăsat pe spate pe iarbă şi, privind la cer, a zis: 

— Bine a zis Rimbaud: cel mai bun lucru în viaţă e să bei 
o poşircă ieftină, să te faci mangă şi să adormi pe plajă. 

— Şi după ce te trezeşti din beţie? Ce poţi să faci? 

— Iar cauţi nişte poşircă şi o iei la hoinăreală. 

— Nerod mai eşti! Crezi că poţi trăi toata viaţa pozând 
intr-un personaj boem de pe vremuri? a ţipat studentul care îl 
imitase pe profesorul Yun, cu cartea în mâini. 

Apoi s-a ridicat şi a plecat în goană. 

Studentul care îi făcuse în glumă „spărgători de protest" şi-a 
proptit bine braţele în pământ, s-a ridicat în genunchi şi s-a 
uitat în direcţia din care se auzeau glasurile protestatarilor. 
M-am ridicat şi eu de pe banca de sub copac şi am început să 
mă plimb între clădirile vechi, de piatră, şi cele noi, cu lift. 
Era prima dată când străbăteam cu atâta îndârjire aleile campu¬ 
sului, printre clădiri. Când dădeam de un grup de studenţi, 
mă uitam cu atenţie la faţa fiecăruia. La început nu mi-am dat 
seama ce căutam. După ce am înţeles că îi căutam pe el şi pe 
Mi-ru, m-am dus cu paşi târşâiţi înapoi la copac şi am rămas 
o vreme aşezată pe bancă. Cei doi nu erau de găsit în campus. 


63 



Iar am avut visul acela. Mi se pare că mă strigă cineva, des¬ 
chid uşa şi mă uit afară. Nu văd nimic în întunericul de nep㬠
truns. Fac un pas în întunecime şi rămân acolo. Când i-am 
povestit visul lui Mi-ru, m-a ţinut strâns de mână şi mi-a spus 
să nu cumva să merg după vocea aceea. Şi data viitoare, când 
visam iar acelaşi vis, nici măcar să nu deschid uşa. Spunea asta 
de parcă aş fi putut să-mi controlez visele. Iar când m-a întrebat 
cât se poate de serioasă „N-o să ieşi afară, da?“ am simţit că vi¬ 
sasem ceva cu adevărat grozav. I-am spus că îi promit doar dacă 
îmi promite şi ea că nu-1 mai caută pe el. De cum am spus asta, 
Mi-ru a ridicat capul şi m-a privit fix. M-am simţit vinovat, ca 
şi cum o dezamăgisem pe sora ei mai mare, pe Mi-rae. I-am ce¬ 
rut scuze lui Mi-ru. Ea mi-a spus că nu o să mă mai roage nici¬ 
odată să o ajut să îl găsească şi că să o las în pace dacă o tratam 
la fel ca părinţii ei. O ascultam fără să scot un cuvânt. Mi-ru 
şi-a dres glasul şi a spus că nu poate să trăiască fără să afle ce s-a 
întâmplat cu bărbatul pe care îl căuta sora ei. 

Intr-o zi, înainte să înceapă şcoala, Mi-ru citea una dintre 
cărţile profesorului Yun. Trecuseră deja şase ani de când fusese 
publicată. Pe nepusă masă Mi-ru m-a întrebat dacă profesorul 
era burlac. I-am spus că dacă prin „burlac" înţelege că trăieşte 
singur, atunci da, era burlac. Atunci ea a spus că bănuieşte de 
ce trăieşte singur. Mi s-a părut ciudat că vorbea aşa despre un 


64 




om pe care nu-1 cunoaşte. în afară de volumul de eseuri pe care 
îl citea Mi-ru, profesorul mai publicase doar două volume de 
poezii în tinereţe, dar şi acelea erau meditaţii despre poezie, în 
nici un caz nu conţineau detalii despre viaţa lui personală. în 
cei peste zece ani de când apăruse cartea aceea nu mai publicase 
nimic. Nici măcar un volum de poezii. Poeziile scrise de el după 
apariţia celui de-al doilea volum puteau fi citite doar în câteva 
numere mai vechi ale unor reviste literare de la bibliotecă. Până 
nu a întrebat Mi-ru dacă profesorul era burlac nu m-am gândit 
niciodată la faptul că nu era căsătorit. Era de la sine înţeles că 
era burlac. Am întrebat-o pe Mi-ru de ce credea că e necăsătorit. 
Mi-a spus că părea unul dintre oamenii aceia care văzuseră ceva. 
N-am înţeles ce voia să spună. Ea a mormăit ca pentru sine: 
„Sigur a văzut ceva ce nu se poate uita“. Am întrebat-o de ce 
crede asta. Mi-ru a deschis cartea profesorului şi mi-a indicat o 
pagină spunând că era acolo o fotografie fără nici un fel de ex¬ 
plicaţie. Nu era trecut nici numele artistului fotograf, dar mi-am 
dat seama imediat cine era. „Arnold...“ am spus eu ezitând, şi 
Mi-ru mi-a luat vorba din gură: „Arnold Bocklin". Apoi, cu 
mintea vizibil preocupată de ceva, a spus că vrea să audieze cursul 
domnului profesor. „Nu te duci la cursurile tale, dar vrei să mergi 
la ale mele?“ am întrebat-o bănuitor, dar mai apoi m-am gân¬ 
dit că nu era o idee tocmai rea. Poate că prelegerile profesorului 
o puteau ajuta să-şi revină. M-aş fi bucurat dacă s-ar fi întors la 
şcoală. Dar când i-am spus asta, Mi-ru s-a răţoit la mine: „Tu 
vorbeşti?" Semăna tot mai mult cu sora ei. A spus că era hotărâtă 
să facă orice pentru a-1 găsi pe bărbatul pe care Mi-rae nu-1 găsise. 
Dar cum să găseşti pe cineva care nu mai e pe lume? Nu ştiam 
ce să-i spun lui Mi-ru când vorbea despre asta. 

Azi, la cursul profesorului Yun, am revăzut-o pe Jeong Yun. 
Am crezut că Jeong-yun e prenumele, dar se pare că o cheamă 
doar Yun. Jeong e numele de familie. S-a întors la şcoală după 


65 



ce a lipsit o vreme. Părea mai slabă decât înainte, dar e la fel 
de lipsită de emoţii şi de aşteptări cum era şi când a început 
facultatea. Are o apăsare pe suflet. E limpede că nu m-a recu¬ 
noscut. Odată am mers în urma ei până la şcoală. Era adâncită 
în gânduri. Am avut un sentiment ciudat urmărindu-i postura 
în timpul mersului. S-a oprit în faţa şcolii. M-am oprit şi eu să 
o urmăresc cum stătea înţepenită acolo, fără să intre. O priveam 
din spate. O mai privisem din spate şi la şcoală, când citea sin¬ 
gură dintr-un volum de Emily Dickinson. A rămas un timp în 
faţa şcolii cu capul plecat, a râcâit puţin pământul cu piciorul, 
apoi s-a întors şi a luat-o în direcţia opusă şcolii. Totul s-a 
întâmplat într-o clipită. 

N-am văzut-o toată ziua la şcoală. Abia mai târziu am aflat 
că făcuse cerere să-şi întrerupă studiile. Era mereu singură. 
Mi-am dat seama că nu schimbasem niciodată o vorbă cu ea. 
Când era în anul întâi, într-o seară, am plecat cu toţii la Iryeong, 
într-o tabără pentru boboci. Dintre toţi studenţii de acolo, ea 
mi-a atras atenţia. N-am uitat nici acum. Părul negru revărsat 
pe umeri, vestă neagră peste cămaşă albă, tenişi albi ca zăpada, 
buze strânse cu îndărătnicie. Eram aşezaţi în cerc, pe malul apei, 
în jurul focului de tabără şi cântam. Orice am fi cântat refuza 
să se alăture, cu ochii fix aţintiţi la flăcări. A doua zi dimineaţă, 
m-am trezit şi am ieşit din camera în care, chercheliţi, adormi- 
serăm claie peste grămadă mai mulţi dintre noi şi am coborât 
la râu. îmi era rău să mor, nu alta. Şi cum eram căzut lat pe ma¬ 
lul apei, dând la raţe, prin ceaţa care se ridica am zărit-o pe Jeong 
Yun. La început am crezut că se spăla pe faţă în apa râului. 
Avea faţa udă toată. Credea că e singură, aşa că în clipa în care 
m-a văzut s-a speriat şi şi-a ascuns faţa. Nu se spălase pe faţă, 
ci plânsese pe malul râului. Avea ochii umflaţi, ca un om care 
plânsese în hohote. Cu privirea în pământ, a încercat să mă 
evite, dar m-am luat după ea. Uitasem deja că doar cu câteva 
minute mai înainte eram în patru labe, vomitând. S-a oprit în 


66 



faţa unei grămezi de lemne rămase de la focul de tabără. Ceaţa 
acoperise până şi tăciunii negri. S-a ghemuit acolo. M-am aşe¬ 
zat şi eu, alături de ea. Şi-a sprijinit braţele de genunchi şi şi-a 
îngropat faţa în ele. Am făcut şi eu la fel. Şi-a ridicat capul şi 
l-a sprijinit pe braţ. Şi eu la fel. M-a întrebat, învăluită de ceaţă, 
de ce o imit. I-am spus că vreau să o fac să râdă, dar a zâmbit 
doar reţinut. „Mă cunoaşteţi?" „încă nu.“ „Dacă nu mă cu¬ 
noaşteţi, cum aţi putea să mă faceţi să râd?“ îmi vorbea cu o 
politeţe desăvârşită. „Acum o clipă ai râs.“ M-a fixat cu pri¬ 
virea prin ceaţă. Avea ochii încă umflaţi. Mă văzuse, probabil, 
când vomitam la râu, căci a scos o aspirină din buzunar şi mi-a 
dat-o, apoi s-a ridicat şi a s-a făcut nevăzută în ceaţă. Tot cu 
capul plecat. 

Jurnalul cafeniu 2 



3. 

R-E-S-P-I-R-Ă-M 


A fost foarte bine că am pornit pe jos să explorez oraşul. 
Plimbarea asta a răscolit gânduri de mult uitate şi mi-a atras 
atenţia asupra lucrurilor din jurul meu. Mersul pe jos, faptul 
că făceam un pas după altul, mi-a creat aceeaşi senzaţie pe care 
mi-o dă şi lectura. Am trecut printr-un crâng, m-am strecurat 
pe străduţele înguste dintr-o piaţă, am văzut oameni care nu 
mă cunoşteau, care vorbeau între ei, îşi cereau ajutorul unii 
altora sau se strigau unii pe alţii. Străinii şi peisajul mi se arătau 
în acelaşi timp. 

Când am descoperit o cărare care ocolea tunelul, a început 
să îmi facă plăcere să merg pe jos şi la cursuri. Intr-o zi, în 
drum spre facultate am ajuns iar la intrarea în tunel. Neştiind 
ce să fac, m-am uitat în jur şi am descoperit o scară pe o latură 
a tunelului. Am urcat-o curioasă. La capătul treptelor era o c㬠
rare care ducea până intr-un sătuc, pe deasupra tunelului. Am 
luat-o pe cărarea şerpuitoare şi am trecut dealul prin sătucul 
cu case vechi, cu acoperişuri cu ţiglă. Până la şcoală făceam do- 
uă-trei minute cu autobuzul, dar acum, că descoperisem drumul 
peste tunel, puteam ajunge în douăzeci de minute pe jos. Căra¬ 
rea a urcat şi a coborât de mai multe ori, până am ajuns iar la 
nişte trepte. 

Când am ajuns în satul de deasupra tunelului, am descope¬ 
rit o privelişte nemaivăzută până atunci în oraş. Pe un horn 
înalt, din cărămidă, era scris mare, cu alb, „Baie“. Casele în care 


68 



se vindeau vase de lut de toate mărimile aveau mereu porţile 
deschise, iar intr-un loc am văzut şi o placă pe care scria „Biblio¬ 
teca de ştiinţe sociale' 1 . Pe un teren viran era un arbust de mirt, 
ca acela de la mormântul mamei. Probabil că era însă mult mai 
bătrân, căci avea trunchiul mult mai gros şi coroana era mult 
mai largă decât a celui de la mormântul mamei. De aici drumul 
părea să se îngusteze şi mai tare. Când au venit două fete cu 
rucsacul în spinare şi chicotind pe cărare, aproape că a trebuit 
să ies de pe drum ca să poată trece. Oamenii trăiau intr-un ritm 
mai lent acolo şi n-aveau nici o legătură cu cei de dincolo de 
tunel. M-am uitat peste un gard care-mi ajungea până la umăr 
la feliile de ridiche lăsate să se usuce la soare intr-un coş de 
nuiele. în sticle de plastic albastre, frumos aliniate, creşteau fi¬ 
rele de ardei iuţi, cu ardeii roşii, copţi, atârnând ca nişte ciorchini. 
Unele case mai aveau în faţă şi câte un ghiveci cu crizanteme 
timpurii. Pe o uliţă am văzut o punte de lemn care lega două 
case între ele şi pe care mai multe bunicuţe frământau aluat şi 
feliau un dovleac. Când am trecut pe lângă ele, s-au oprit din 
lucru şi s-au uitat nemişcate la mine de parcă eram din altă 
specie. Prima dată când am ajuns în satul acela necunoscut de 
deasupra tunelului, m-am plimbat încet prin el, să pot să văd 
cât mai mult. Dar apoi m-am obişnuit atât de tare, încât îl tra¬ 
versam în nici zece minute. Mai târziu, drumul acela mă însoţea 
mereu, chiar şi atunci când nu eram pe el. Oare când plouă 
duc coşul cu felii de ridiche în casă? A început să-mi placă să 
le salut pe fetele cu care mă întâlneam pe drum. Când l-am 
văzut pe bărbatul care amesteca ciment, am lăsat capul în jos. 
îşi dăduse jos cămaşa şi era plin de sudoare, iar pe corp îi r㬠
măseseră imprimate dungile maioului, semn că muncise din 
greu. Am descoperit că, făcând un ocol de cinci minute pe dru¬ 
mul de la şcoală spre casă, puteam să trec pe o stradă cu multe 
librării lipite unele de altele. Ca să ajung acolo trebuia să trec 
printr-un pasaj subteran şi să ocolesc un teren de baseball, dar 


69 



mergeam oricum. Mă uitam la stivele înalte de cărţi, apoi mer¬ 
geam mai departe, mă opream iar şi mă aşezam pe vine ca să 
pot citi titlurile cărţilor de la baza stivelor. Când am descoperit 
drumul acela, am început să simt că se mai estompau şi emoţiile 
pe care le simţeam când am început să rătăcesc prin oraş. 

In cele aproape trei săptămâni de când exploram diverse 
drumuri pe care puteam ajunge la şcoală, nu am văzut-o deloc 
pe Mi-ru. Nici pe el nu l-am mai văzut decât la cursul profeso¬ 
rului Yun. îmi făcusem obiceiul să verific de cum intram în 
sala de curs dacă el era acolo. Stătea mereu singur, în banca în 
care stătuse alături de Mi-ru la primul curs. Mereu pe acelaşi 
loc. La sfârşitul cursului mă mai uitam o dată în spate, dar el 
dispărea înainte. Mă gândeam atât de intens la el şi la Mi-ru, 
încât uneori, când mergeam, uitam unde mă aflam. 

Nu înţelegeam de ce eram atât de obsedată de Mi-ru. îmi 
bântuia sufletul. Fiindcă în timpul cursurilor profesorului Yun 
mă întrebam adesea unde o fi Myeong-seo şi ce face, am înce¬ 
put să-l caut prin şcoală. Nu aveam nimic să-i spun, pur şi 
simplu îl căutam. Mai apoi nu mi-am mai dat seama dacă mă 
intriga el sau Mi-ru. 

Apoi a venit ziua în care profesorul a distribuit copii ale 
manuscrisului dumnealui, acela bătut de mine la maşina de 
scris. în ziua aceea el nu venise la curs. Profesorul a aşezat un 
teanc de materiale imprimate pe catedră şi le-a spus studenţilor 
să îşi ia câte unul. M-am uitat un timp la literele negre ale mate¬ 
rialului dactilografiat de mine, apoi am luat încă două copii şi 
le-am pus în geantă. Mă gândeam la el şi la Mi-ru. Când pro¬ 
fesorul a anunţat că eu dactilografiasem textul, m-am uitat in¬ 
stinctiv înspre locul unde stătea el de obicei. Nu-1 văzusem când 
am intrat în clasă, dar poate că apăruse între timp. Nu era acolo. 
Păcat că nu auzise când a spus profesorul că eu bătusem mate¬ 
rialul la maşină. Mă simţeam mândră când mă uitam la copiile 
legate cu copertă, deşi nu făcusem altceva decât să dactilografiez. 


70 



Pe coperta manuscrisului era scris de mână Respirăm. Era scrisul 
domnului profesor. Am înţeles că acesta se voia a fi titlul 
manuscrisului. 

„Să nu scriem nici o propoziţie care să nască violenţă." 

Era prima frază a manuscrisului Respirăm. 

Din prima zi în care am scos manuscrisul din plic şi am ci¬ 
tit prima frază, am simţit cum mi se schimbă postura. Am 
bătut fraza asta la nesfârşit, schimbând coală după coală de 
hârtie. Eram atât de absorbită de dactilografiat, încât mi se 
părea că eu, cea care băteam la maşină, nu eram aceeaşi persoană 
cu cea care venise acasă cu manuscrisul. Paginile se umpleau 
de comentariile unor poezii şi povestiri alese de profesorul Yun. 
Am început să înţeleg de ce mi-a spus că nu ştia dacă treaba asta 
mă putea ajuta cumva la studii. Părţile indicate în notiţele 
dintre pagini erau un fel de anexe. Notiţele scrise pe margine 
şi comentariile adăugate la poezii aveau post-it-uri cu săgeţi 
care indicau unde trebuiau inserate în manuscris. Erau şi poezii 
scrise de profesor de mână, pe care trebuia să le caut eu. 

A doua zi m-am dus la un magazin de unde se puteau în¬ 
chiria maşini de scris. îl văzusem în drum spre librăria de pe 
bulevardul Jongro. Perioada minimă de închiriere era de o 
lună. Duceam maşina de scris închiriată în mâna dreaptă, şi, 
după ce am mers un timp pe jos, am luat autobuzul. Şi după 
aceea au mai fost zile când luam autobuzul în drum spre casă 
pentru a ajunge mai repede, fiindcă îmi doream să lucrez la 
manuscrisul domnului profesor şi să-l termin. Când mă prin¬ 
dea dorinţa asta, nu-mi mai permiteam să pierd zece minute 
în plus ca să trec prin satul de deasupra tunelului sau cinci mi¬ 
nute ca să trec pe strada cu librării. Fără să mă gândesc mă tre¬ 
zeam că iau autobuzul. 

Când am început să dactilografiez, eram atât de atentă, în¬ 
cât, dacă scriam greşit o singură literă, rescriam toată pagina, 
pe o coală nouă, dar după o vreme am început să corectez 


71 



greşelile cu pastă albă. Pe măsură ce scriam la maşină mă obiş- 
nuiam tot mai mult cu scrisul profesorului. La început mă d㬠
deam de ceasul morţii să descifrez câte o literă şi însemnam 
pagina să mă întorc mai târziu la ea, apoi mă duceam la biblio¬ 
tecă şi căutam textul în original. Aş fi putut să-l întreb direct 
pe profesor, dar n-am facut-o. Am vrut să îi dau întregul manu¬ 
scris dactilografiat, fără să îl întreb nimic. 

Noaptea, când mă dureau umerii de la dactilografiat, mă 
sprijineam cu braţele de pervaz şi mă uitam afară. Priveam lu¬ 
mina care se revărsa din blocurile de apartamente îngrămădite 
unele în altele de la poalele muntelui Nak. Mie îmi găsise 
verişoara mea cămăruţa asta pentru că era aproape de blocul 
în care locuia ea. Mă uitam când la sutele de ferestre luminate, 
întrebându-mă care o fi fereastra verişoarei mele, când la cer. 
Pe cer străluceau mii de stele. Am încercat să le unesc în minte 
ca să scriu pe cer, din stele, SĂ NU SCRIEM NICI O PROPO¬ 
ZIŢIE CARE SĂ NASCĂ VIOLENŢĂ. Am privit şi în depărtare, 
unde se vedea turnul Namsan. în lumina zilei nu părea cine 
ştie ce, dar noaptea se profila clar pe cer şi era inundat de lu¬ 
mină. Faptul că ceva stătea în acelaşi loc, că lumina la fel, indife¬ 
rent ce era, chiar şi un turn, îmi dădea un sentiment de siguranţă. 
Ziua uitam de el, dar noaptea îl căutam cu privirea fără să-mi 
dau seama. în serile înnorate, când turnul era ascuns după nori, 
scoteam şi mai des capul pe fereastră, aşteptând să treacă norii. 
M-am gândit chiar că ar trebui să merg şi eu o dată până acolo. 
Şi uneori eram surprinsă să descopăr că îmi imaginam că merg 
la turn cu Mi-ru sau cu Myeong-seo. Pe ultima pagină erau în¬ 
grămădite titlurile a douăzeci de cărţi pe care profesorul ne re¬ 
comanda să le citim înainte să terminăm facultatea. Aceea a fost 
ultima pagină pe care am scris-o la maşină. 

în ziua în care am primit manuscrisul Respirăm , înainte să 
plec de la şcoală m-am uitat îndelung pe hartă. Nu mă grăbeam 
să mă întorc acasă. Am căutat drumul cel mai lung, apoi mi-am 


72 



legat şireturile la tenişi. Nu mă aşteptam să fiu atât de abătută 
după ce am terminat de scris la maşină. Acum nu mai aveam 
nici un motiv să iau primul autobuz pentru a ajunge cât mai 
devreme acasă. Pentru că nu expirase încă perioada pentru care 
o închiriasem, maşina de scris era tot pe birou, dar îmi dădea o 
senzaţie de părăsire, ca şi cum iar rămăsesem singură. Ce ciudat! 
Tot atunci, când simţeam că pierdusem ceva, au început să de¬ 
vină mai difuze şi sentimentele mele pentru Mi-ru şi Myeong- 
seo. Simţeam că sufletul meu se deschisese să-i primească în 
timp ce dactilografiam manuscrisul profesorului, dar că se în¬ 
chisese imediat ce terminasem de scris. Cel mai lung drum spre 
casă era prin centru. M-am gândit că fiind o zonă plină de 
forfotă o să am mai multe de văzut şi va fi mai aglomerat, aşa 
încât o să merg mai încet şi o să ajung mai târziu acasă. 

Intenţionam să traversez prin pasajul subteran de la prim㬠
rie spre hotelul Piaza, să ocolesc Poarta Gwanghwa ca să ajung 
în cartierul Anguk, apoi după ce trec de Grădina Secretă Piwon, 
să o cotesc spre cartierul Myongryun, ca să ajung în cartierul 
Hyehwa. Era prima dată când mergeam pe drumul acesta, aşa 
că după ce l-am identificat pe hartă l-am repetat în minte de 
mai multe ori, dar când am ajuns la primărie n-am putut să 
merg mai departe. M-am trezit în mijlocul unei mulţimi care 
protesta şi am rămas blocată în faţa uşilor de sticlă ale hotelu¬ 
lui Koreana. Toate magazinele din apropiere aveau grilajul 
tras. Şi uşile de sticlă care duceau în hotel erau încuiate. Angajaţii 
hotelului urmăreau din interior agitaţia de pe străzi. La câţiva 
paşi de intrarea în hotel era pasajul subteran. Mă gândeam că, 
dacă aş fi ajuns la pasaj, aş fi putut să traversez strada, aşa că 
am făcut un pas în direcţia aceea. Tocmai atunci a explodat o 
grenadă cu gaz lacrimogen şi o mulţime de protestatari s-a n㬠
pustit să se adăpostească în pasaj. Am fost dusă şi eu de valul de 
oameni, dar grilajul de la intrarea în pasaj era închis. Nu pu¬ 
team să mergem mai departe, iar din stradă veneau peste noi 


73 



valuri de oameni. Nu aveam unde să ne adăpostim. Cei din 
faţa grilajului au început să cadă unii peste alţii. Nici măcar 
nu aveam timp să ne gândim cum să scăpăm. Am căzut şi eu 
cu ceilalţi şi am simţit cum alţii cad peste noi, fără să am timp 
să mă gândesc la ceva. 

Când mi-am venit în fire, eram întinsă pe jos, în spatele tea¬ 
trului Cecil, de lângă Palatul Deoksu. Nu ştiu cum am scăpat 
de pe treptele din pasaj. Nu ştiam nici cât timp trecuse. Am stat 
aşa o vreme, până am reuşit să mă ridic. Respiram cu greutate 
şi nu vedeam bine. Aveam pantalonii plini de sânge în genun¬ 
chi. îmi amintesc doar că am mijit ochii şi m-am târât cu greu 
până în lumina de la capătul pasajului. Nu puteam să respir şi 
îmi ţâşneau lacrimile de câte ori deschideam ochii. Mergeam 
unde mă purtau paşii încercând să-mi ţin respiraţia şi să nu 
deschid ochii. Apoi îmi amintesc că m-am prăbuşit undeva. A 
trecut iar ceva timp. M-am ridicat în capul oaselor, pe asfalt, 
m-am uitat în jur şi am văzut că stăteam lângă un spaţiu verde 
pe care era o bancă de lemn. Am încercat să merg spre bancă, 
dar am simţit o durere puternică în genunchi. M-am uitat la 
pantalonii pătaţi de sângele închegat. M-am aşezat pe bancă şi 
am încercat să ridic cracul pantalonului, dar se lipise de piele. 
Am renunţat să mai verific în ce hal îmi erau genunchii şi am 
stat pur şi simplu pe bancă. Nu ştiu cât timp am rămas acolo. 
Abia mai târziu, când am simţit milioanele de pietricele prinse 
de tălpi, mi-am dat seama că eram desculţă şi că nu mai aveam 
nici geanta. Primul gând a fost la lucrurile pe care le aveam în 
geantă. Cele trei copii ale manuscrisului! Am strâns din dinţi, căci 
genunchiul mă durea cumplit, şi am luat-o pe aleea lungă spre 
bulevard. Totul era distrus în urma demonstraţiei. Marea aceea 
de oameni dispăruse undeva, căci nu se mai vedea nici unul, iar 
din loc în loc se vedeau pe stradă pantofi pierduţi şi genţi aruncate. 
M-am uitat la toate lucrurile pe care le-am găsit, în speranţa că 
îmi voi recupera geanta. M-am întors la pasajul din faţa hotelu- 


74 



lui, unde căzusem, gândindu-mă că geanta şi pantofii mei ar 
putea fi acolo. Din când în când se mai auzeau scandări. Pro¬ 
testul nu se încheiase, dar manifestanţii fuseseră împinşi din 
mijlocul bulevardului spre capătul străzii. Uşile de sticlă ale 
hotelului, care fuseseră închise în timpul protestului de teamă 
să nu pătrundă mulţimea furioasă, stăteau acum deschise. La 
intrare erau mai mulţi angajaţi cu feţe îngrijorate. Unul dintre 
ei mi-a dat o sticlă cu apă. Am luat sticla şi am dus-o la gură fără 
să mă uit la el. Pasajul era curat de parcă făcuse cineva curăţenie 
în el. Deşi era limpede că nu mai era nimic pe scări, m-am apro¬ 
piat totuşi să mă uit. Grilajul de siguranţă era în continuare în¬ 
cuiat. Oare de ce nu ne lasă să trecem dincolo? Cum n-am găsit 
nimic, m-am întors, dar am urcat treptele cu mare dificultate 
din cauza durerii de la genunchi. Aş fi vrut să mă aşez acolo, dar 
un jandarm s-a proţăpit în faţa mea. Probabil că îşi imagina că 
vreau să ajung la Poarta Gwanghwa, căci îmi bloca drumul. 

— Pantofii... Geanta... 

Se uita fix la mine. Şi el avea ochii roşii. 

— Ia-o încolo. E posibil să le găseşti. Toate lucrurile pierdute 
au fost adunate în grămezi acolo. 

Mă îndruma spre un petic de pământ între bulevard şi hotel. 
Genunchiul mă durea în continuare. Mă pregăteam să merg 
şontâc spre locul acela când cineva m-a strigat: Jeong Yun! Când 
m-am întors, în spatele meu era chiar el, Myeong-seo, cu apara¬ 
tul foto agăţat de gât. In mijlocul oraşului peste care protestul 
trecuse ca un uragan. în momentul acela m-am blocat. Cum aş 
putea să explic şocul pe care l-am simţit? Am avut acelaşi sen¬ 
timent ca atunci când tata mi-a spus că mută arbustul de mirt 
la mormântul mamei. Pentru mine era ceva de neimaginat. Nici 
când l-am văzut pe tata săpând pământul să scoată arbustul şi 
să-l mute nu am avut sentimentul că e real. Nici când arbustul 
ţinea deja umbră mormântului mamei, ca o umbrelă de soare, 
nici când florile lui sângerii cădeau plutind pe iarba verde ca 


75 



nişte fluturi, nici atunci nu-mi venea să cred că asta e reali¬ 
tatea. De câte ori vedeam arbustul lângă mormântul mamei, 
mă uitam la el de parcă l-aş fi văzut pentru prima dată. 

— Jeong Yun! 

M-a mai strigat o dată pe nume, căci mă uitam la el ca şi 
cum aş fi văzut o stafie. Când am înţeles că era intr-adevăr 
acolo, mi s-a părut că e o rază de lumină care răzbătea din în¬ 
tuneric. In lumina aceea, m-a lovit deodată realitatea despre 
moartea mamei, care până atunci plutise în aer. M-a luat pe 
neaşteptate. Până atunci, deşi purtasem inelul mamei în buzunar 
oriunde mergeam, nu îmi dădusem seama că nu aveam să o 
mai văd niciodată. De ce mă lovise realitatea aceasta cruntă 
tocmai atunci? A MURIT MAMA. Parcă auzeam pe cineva 
anunţând asta public, cu bătăi de tobe şi cu trâmbiţe. N-aveam 
s-o mai ţin niciodată pe mama de mână. Nu mă mai puteam 
cuibări lângă trupul ei în suferinţă. N-aveam să-i mai aud vocea 
caldă cum mă strigă Yun dragă! Stând acolo, în mijlocul ora¬ 
şului, mi-am acoperit faţa cu mâinile. Căldura mi s-a scurs din 
corp şi m-am făcut rece, ca un sloi de gheaţă. Şi, fără să-mi dau 
seama, lacrimile au început să-mi şiroiască pe obraji. El a făcut 
repede un pas spre mine şi fără să ezite m-a luat în braţe. 

— Ce s-a întâmplat? 

Angajatul hotelului, care ne privea de dincolo de uşa de 
sticlă, a mai adus o sticlă cu apă şi i-a dat-o lui. Până şi jandar¬ 
mul care îmi spusese unde să merg s-a oprit să se uite la noi. 

— Hai să mergem să te aşezi undeva. 

S-a desprins de mine şi m-a luat cu o mână de după umeri. 
Locul pe care mi-1 indicase jandarmul era singurul prin care 
puteam ieşi de pe bulevard. Odată pornite, lacrimile nu mai 
încetau să se rostogolească pe obraji. Nu puteam să mă opresc 
din plâns oricât aş fi vrut. Mi-era ruşine şi am încercat să-mi 
trag umărul din îmbrăţişarea lui, dar el mă ţinea strâns. Mi se 
părea că şi clădirile de pe bulevard, şi plăcuţele cu numele str㬠
zilor, şi pereţii, şi asfaltul, toate mă priveau. 


76 



— N-am nimic. 

Şi când am încercat să mă desprind de el tot mai plângeam. 

— Să-ţi zic o poveste. E posibil să o fi auzit la radio. 

Cu toate astea a început să mi-o spună, fără să-şi îndepărteze 
mâna de pe umărul meu. 

— Era odată un student naiv, care era îndrăgostit lulea de 
o studentă. El era poreclit Cascadă. Şi Cascadă ăsta mergea în 
fiecare zi la şcoală cu scopul unic de a o vedea pe ea. Dar nu în¬ 
drăznea niciodată să-i vorbească pentru că ea era într-o relaţie 
cu altcineva. Deşi era o situaţie fără speranţă, Cascadă era 
profund amorezat de ea şi o privea mereu de la distanţă. Intr-o 
zi a văzut-o împreună cu prietenul ei. Stăteau pe iarbă în faţa 
bibliotecii şi, nu se ştie ce discuţie au purtat, căci el s-a ridicat 
la un moment dat şi a plecat. Rămasă singură, ea plângea de i 
se scuturau umerii. Pe Cascadă l-a durut sufletul. Cum să nu te 
doară sufletul când o vezi pe fata pe care o iubeşti că plânge aşa, 
scuturând din umeri? Cascadă şi-a făcut curaj şi s-a hotărât să 
o consoleze. Deşi nu mai vorbise niciodată cu ea, avea să-i 
spună: „Mă doare în piept când văd cum îţi tremură umerii“. 
A repetat de o mie de ori în gând. Când a simţit că e pregătit, 
s-a dus la fată. Ea s-a uitat urât şi s-a răţoit la el: „Ce vrei?“ 
Cascadă a intrat în panică şi a zis: „Când văd cum îţi tremură 
pieptul, mă dor umerii". 

Am izbucnit în râs, cu ochii încă în lacrimi. 

— Ai râs! 

Bărbatul din el avea ceva de copil. Avea un aer victorios, de 
parcă ar fi câştigat o cursă de o sută de metri cu mulţi partici¬ 
panţi. M-am uitat la aparatul care îi atârna la gât. El avea o 
mină veselă, cu sprâncenele ridicate a râs. Am înghiţit în sec, 
alungând gândul despre moartea mamei, care îmi stătea ca un 
nod în gât. Am uitat că tocmai plânsesem fără să mă pot opri 
şi am mai pufnit o dată în râs. 

— Iar ai râs! 


77 



De câte ori râdeam, observa asta cu voce tare. Ziceai că vrea 
să-mi numere râsul pe degete, dacă râsul s-ar fi putut număra. 
Era atât de amuzant, încât nu mă puteam abţine să nu râd, deşi 
lacrimile continuau să-mi şiroiască pe obraji. Trecătorii se uitau 
intrigaţi la noi, întrebându-se ce se întâmplă de el ţipa de bucurie 
de câte ori râdeam, în mijlocul oraşului zguduit de proteste. 

— A râs Jeong Yun! 

Pietrele de caldarâm, smulse în timpul demonstraţiei, feres¬ 
trele de sticlă ale clădirilor, treptele, stâlpii, balustradele, toate 
ne priveau. 

— Am făcut-o pe Jeong Yun să râdă! 

Eu mi-am dorit vreodată atât de mult să fac pe cineva să 
râdă? Mi-a venit în minte chipul tatei. M-am gândit că nu am 
profitat de timpul petrecut la ţară. După ce am pierdut-o pe 
mama şi tata şi-a pierdut zâmbetul, nu m-am străduit niciodată 
să-l înveselesc. Peste chipul tatei s-a suprapus faţa tristă a lui Dan. 
Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Le-am şters cu dosul palmei 
şi m-am uitat în sfârşit la Myeong-seo. Nici el nu arăta prea 
bine. Avea blugii uzi până la genunchi şi cămaşa ruptă în spate. 
Oare râsul izvorăşte din suferinţă? Râdeam şi în inima mea se 
amestecau în acelaşi timp sentimente de bucurie şi de tristeţe. 
Şi nu era doar unul, ci multe sentimente contrare în acelaşi timp. 
M-am oprit imediat din râs, dar deja eram mult mai apropiaţi. 
O glumă fără pretenţii transformase o situaţie complicată, gravă 
şi fără ieşire într-o problemă simplă de găsire a pantofilor şi a 
genţii pierdute. 

— Unde-ţi sunt pantofii? 

S-a uitat la picioarele mele goale. M-am uitat şi eu la ele, 
cum stăteau goale pe asfalt. îmi pierdusem şi şosetele, dar nu 
reuşeam să-mi amintesc momentele acelea. Tot ce îmi aminteam 
era că mulţimea mă împinsese în pasajul subteran, că mi-am 
pierdut echilibrul şi că am căzut. Durerea de la genunchi, de 
care uitasem, s-a făcut iar simţită şi mi-am strâns instinctiv 


78 



degetele de la picioare. El s-a uitat la genunchii mei, unde pan¬ 
talonii erau pătaţi de sânge. 

— Te doare? 

— Da. 

— Când ieşi la protest trebuie să te înarmezi ca lumea, să-ţi 
legi bine şireturile şi să porţi mască. 

— N-am ieşit la protest. 

El s-a uitat intrigat la mine. 

— Hai acolo, să-ţi găsim pantofii. 

— întâi geanta. 

M-am gândit la cele trei exemplare din Respirăm, pe care le 
aveam în geantă. Dacă ar fi ştiut că mi-am pierdut geanta, pro¬ 
babil că mi-ar fi spus să-mi leg bine şireturile, să port mască şi 
să nu îmi iau geanta la mine. 

— Ai ajuns o cerşetoare. 

în momentul acela chiar asta eram. Nu aveam nici o mie de 
woni la mine. îl aveam doar pe el. Şi-a schimbat imediat expre¬ 
sia feţei, din jucăuşă în foarte serioasă. Nu eram singura în 
situaţia asta. Când am intrat pe alee şi am ajuns la spaţiul acela 
gol, am găsit acolo un morman mare de pantofi, genţi, pălării 
şi jachete fără stăpân. Toate erau ude şi miroseau urât, căci fuse¬ 
seră udate de tunurile cu apă şi afumate cu gaz lacrimogen. 
Abia atunci şi-a desprins braţul de după umărul meu, s-a uitat 
o dată la mine, apoi şi-a mutat privirea spre picioare. Oraşul 
acesta e plin de neprevăzut. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că 
într-o bună zi cineva avea să se holbeze la picioarele mele goale, 
în mijlocul oraşului. Şi nu la picioare curate, ci la unele lovite, 
zdrelite şi pline de noroi. 

— De-asta plângeai. 

— Nu am plâns pentru pantofi. 

începusem să-l contrazic fără să-mi dau seama. 

— Atunci ce căutai în oraş tocmai azi? 

— Mă plimbam. 


79 



— Te plimbai?! 

Nu părea să înţeleagă ce i-am spus, căci a rămas aşa, pri- 
vindu-mă fix pentru o clipă. 

— Trebuie să-mi găsesc geanta. 

Unul câte unul au început să apară şi alţii ca mine, care se 
adăpostiseră pe unde au putut. La început eram doar noi doi, 
dar în curând s-au adunat şi alţii, cu feţe chinuite, care îşi căutau 
lucrurile. Mulţi dintre ei erau desculţi, unii erau doar în maiou, 
iar un bărbat îşi ţinea braţul ca şi cum era rupt. Toţi arătau de 
parcă fuseseră loviţi cu ciomagul în cap. Am intrat şi eu în mul¬ 
ţime şi am început să-mi caut lucrurile. 

— Purtai tenişi, nu? 

— Da. 

— Albi? 

— Exact. 

— Şi o geantă maro cu o curea lungă. 

— De unde ştii? 

— Ştiu ce porţi. 

ŞTIU CE PORŢI. Cuvintele acestea, abia rostite de el, mi-au 
rămas în urechi ca o ploaie de vară. Era foarte preocupat să-mi 
găsească geanta şi tenişii. Aparatul de fotografiat, pe care-1 avea 
la gât, se legăna dintr-o parte în alta. Cred că i-a venit o idee, 
căci a luat aparatul în mână şi a făcut o fotografie cu morma¬ 
nul acela de obiecte pierdute. A dat să-şi pună din nou aparatul 
la gât, dar s-a răzgândit şi mi l-a dat mie, iar el s-a întors să îmi 
caute încălţările. Am văzut creioane şi pixuri căzute din genţi, 
căciuli, batiste, farduri, chiar şi o unghieră. Un braţ de ochelari 
se rostogolea în grămadă. Am văzut chiar şi o curea. Din loc în 
loc erau aruncate tocuri, căzute de la pantofi. 

— Am găsit-o! 

Reuşise să-mi găsească geanta printre miile de genţi şi o ri¬ 
dicase în aer. Brelocul pe care îl purtam agăţat de ea se rupsese 
şi atârna bălăngănindu-se. El a şters geanta udă cu mâneca şi 


80 



mi-a întins-o. încercase să o cureţe, deşi era clar că nu avea cum 
să înlăture toată mizeria. Am luat geanta şi am strâns-o la piept. 
El a continuat să îmi caute pantofii. Nu se vedea nimic care să 
aducă a tenişi albi. Fuseseră albi la început, dar probabil că 
între timp se făcuseră maro. încălţările astea ale mele nu aveau 
nimic special, erau pur şi simplu o pereche de tenişi foarte 
confortabili. Eram convinsă că, şi dacă îi găsea, nu mai puteau 
fi purtaţi. Toţi pantofii adunaţi acolo erau leoarcă de apă. M-am 
uitat cu atenţie la el, cum îmi căuta pantofii. Chiar că oraşul 
ăsta e plin de neprevăzut. îl căutasem într-una la şcoală, fără 
să-l găsesc, şi l-am întâlnit dintr-odată în locul ăsta. I-am spus 
să renunţe, dar el continua să verifice toţi pantofii, unul câte 
unul, uitându-se descumpănit la picioarele mele goale. între 
timp se înserase şi lumina becului de pe stâlpul de iluminare 
îi cădea direct pe faţă. Mi-a luat aparatul de fotografiat, şi l-a 
atârnat iar de gât şi s-a întors cu spatele la mine. 

— Hai, în spinare! 

— Te doare genunchiul. 

Nu-i spusesem că m-am lovit la genunchi, dar mă durea 
încontinuu şi strângeam din dinţi. 

— Mai întâi pune-ţi geanta pe umăr. 

— Nu vii în spinare? 

Stătea pitit cu spatele la mine şi a întors doar capul în di¬ 
recţia mea. 

— Pot să merg pe jos. 

— Cu piciorul ăla? 

— Pot să merg. 

— A, eşti încăpăţânată! 

A făcut un pas spre mine cu genunchiul îndoit, să mă ia în 
spinare, dar şi eu am făcut un pas înapoi. 

— Ţi-am zis că pot să merg! Uite! 


81 



Am luat-o înapoi pe aleea pe care intraserăm ca să-mi caut 
lucrurile pierdute. Tăieturile din tălpi au început să mă usture 
toate deodată, iar genunchii mi s-au înmuiat de durere. Panta¬ 
lonii s-au desprins de pe rana de la genunchi şi sângele a început 
să se prelingă pe picior. Bineînţeles că o nouă pată de sânge a 
apărut în genunchi. Văzându-mă în starea aceea jalnică, a venit 
iar în faţa mea şi s-a oferit să mă care în spinare. 

— Hai, sus, Jeong Yun! 

Când s-a aplecat, cămaşa sfâşiată în spate i s-a rupt de tot. 
I-am văzut în toată splendoarea şira spinării robustă. Conturul 
coloanei lui puternice semăna cu o ravenă. Am simţit dorinţa 
de a-mi trece mâna peste coloana lui. Stătea în faţa mea cu spi¬ 
narea lui puternică, dându-mi de înţeles că mă putea lua uşor 
în spate, ca pe un fulg, şi putea alerga cu mine prin tot oraşul. 

— Bine, dar numai până la un magazin de pantofi. 

— In regulă, doar până la magazin. 

M-am urcat în cârcă, cu geanta pe umăr, cum îmi indicase 
el. Coloana lui, peste care aş fi vrut să-mi trec mâna, mă ţinea 
bine, în siguranţă. Cu mine în spinare, a păşit pe caldarâm, în- 
dreptându-se spre bulevard. Eu eram neliniştită la gândul că 
îmi lipisem pieptul şi burta de spatele lui, dar el nu părea să 
observe. A păşit mai departe, fără să se clatine. Am întins bra¬ 
ţele şi le-am încolăcit în jurul gâtului lui. Poziţia incomodă şi 
stranie a devenit mult mai confortabilă. îmi vedeam picioarele 
goale cum atârnă pe lângă coapsele lui. Mi-am amintit cum 
mă căra mama în cârcă în copilărie. Mi-am dat seama că miro¬ 
sul acela pe care îl asociam mereu cu mama nu era decât miros 
de transpiraţie. îmi îngropam faţa în spinarea ei puternică şi 
primitoare şi adormeam mulţumită. Cămaşa lui ruptă îmi 
atingea burta. Aş fi vrut să-mi lipesc obrazul de spatele lui, dar 
m-am abţinut şi am întors capul înspre terenul dintre clădiri. 
Pantofii, genţile, cămăşile şi alte lucruri erau împrăştiate peste 
tot în lumina becului de pe stâlpul de iluminat. Am simţit că 
eram singura care scăpase din haos. Simţeam nevoia să-mi cer 


82 



scuze faţă de cineva nevăzut, aveam un sentiment apăsător din 
pricina acelui cineva nevăzut. Am zis să mă ducă doar până la 
primul magazin de pantofi, dar nici el, nici eu nu ştiam în ce di¬ 
recţie să o luăm ca să găsim unul. In timp ce mergeam, el a adău¬ 
gat: „Dacă găsim unul“. 

— Şi dacă nu găsim? 

— Nici o grijă, te duc până acasă. 

Din cauza protestelor autobuzele nu circulau, aşa că nu aveam 
de ales, trebuia să mergem pe jos. Când am ajuns în locul în 
care mă găsise, m-a întrebat unde locuiesc. 

— In cartierul Dongsung. 

— Locuieşti în Dongsung? 

— Da. 

— Cum de nu ne-am întâlnit? 

— Şi tu locuieşti acolo? 

— Nu, Mi-ru a stat acolo mai demult. 

Y-U-N M-I-R-U. 

Când i-am auzit numele, am simţit cum inima mi se întu¬ 
necă, aşa cum se întunecă cerul deodată într-o zi senină când 
începe să plouă vara. 

— Yun Mi-ru unde e acum? 

— Unde e? 

îl întrebam iar şi iar unde era ea, pe el, care mă căra în spi¬ 
nare, ca şi cum aş fi fost sora ei mai mare. El a părut să-şi tragă 
sufletul pentru un moment, apoi în loc să răspundă şi-a aranjat 
braţele, ca să mă ţină mai bine. 

— Trebuie să trecem prin pasaj, nu? 

Se părea că nu vrea să vorbească despre ea. 

— Nu putem, e tras grilajul. 

A aşteptat la semafor cu mine în spinare. Deşi nu trecea nici 
o maşină, semaforul funcţiona. 

— Unde e Yun Mi-ru? 

— Abia s-a întors de pe insulă. 


83 



— Ce insulă? 

Tocmai când a început să vorbească despre ea, un grup de 
manifestanţi a năvălit în bulevard de pe o străduţă întunecată. 
Pentru un moment am fost prinşi în mijlocul lor. Unii chiar 
ne-au îmbrâncit, alţii se uitau ciudat la noi. Aş fi vrut să mă lase 
jos, dar el mă ţinea şi mai strâns. Totul s-a petrecut atât de re¬ 
pede, încât nici nu ne dădeam seama dacă mulţimea s-a izbit 
de noi şi apoi s-a împrăştiat, sau dacă noi am intrat în mijlocul 
ei şi am aşteptat să treacă. 

El a pornit mai departe. Şi-a strâns mai tare braţul în jurul 
meu. Ar fi fost un miracol să găsim un magazin de pantofi des¬ 
chis. Majoritatea magazinelor de la parter aveau storurile trase, 
uşile încuiate şi luminile stinse, să nu se vadă înăuntru. Un 
suport pe care era prezentat meniul fusese răsturnat în faţa unui 
restaurant. Ne-am bucurat când am văzut o dâră de lumină 
care se prelingea dintr-un salon auto. De câte ori mergeam în 
oraş în miezul zilei şi vedeam marea aceea de oameni care um¬ 
plea străzile, mă întrebam de ce nu sunt la muncă şi ce caută 
în oraş, dar tot eu îmi spuneam că mulţimea e sufletul oraşului. 
Fără oameni pe străzi oraşul ar fi mort. Agitaţia care ne-a cuprins 
când am fost prinşi în mijlocul mulţimii a dispărut şi între noi 
s-a aşternut o tăcere tristă. Pe măsură ce înaintam simţeam tot 
mai puternic mirosul de gaz lacrimogen. în acelaşi timp au¬ 
zeam şi strigătele răzleţe ale manifestanţilor, şi răcnetele jandar¬ 
milor. Bubuitul unui tun de apă, undeva, în depărtare, m-a 
făcut să mă înfior. 

Am trecut pe lângă un chioşc de ziare închis. 

— Ce am putea să facem noi în vremurile astea? a mormăit 
el, de parcă ar fi vorbit profesorul Yun. Tu ce vrei să faci, Jeong 
Yun? 

Mi-am amintit de cele trei exemplare ale cursului pe care le 
aveam în geantă. 

— Uneori mă gândesc că tinereţea ar trebui să fie la sfârşi¬ 
tul vieţii. 


84 



Eu nu mă gândisem la asta. 

— Şi atunci cum ar fi? 

— Acum am arăta ca doi bătrâni. 

Nu-mi puteam imagina cum ar arăta el bătrân, sau eu. 

— Ce bine ar fi dacă cineva ne-ar putea face o promisiune. 
Dacă ne-ar putea spune că nimic nu e lipsit de noimă. Că, după 
ce eşti hăituit, însingurat, nesigur şi după o viaţă trăită cu spai¬ 
mă, mai urmează ceva. La cum trăim noi acum, nu ar fi mai 
uşor să ne îndeplinim visurile la sfârşitul vieţii dacă tinereţea ar 
veni ultima? 

Am trecut pe lângă o staţie de autobuz în care nu era nici 
un autobuz. 

— Nu-i aşa? 

Aştepta o aprobare inutilă din partea mea. 

— Adică să avem feţele cele mai tinere la moarte şi să ar㬠
tăm ca nişte bătrâni în această perioadă a vieţii? Asta vrei? 

S-a oprit în faţa unui magazin de bijuterii închis. Nu puteam 
să-i văd faţa, dar bănuiesc că sprâncenele lui stufoase se miş¬ 
cau a nedumerire. 

— La asta nu m-am gândit. 

Nici eu nu mă gândisem până atunci cum ar fi să fim tineri 
la sfârşitul vieţii. 

— Mă întreb cum rezistă oamenii, am şoptit eu, nu pentru 
el - pentru nimeni, de fapt. 

Şi de cum am spus asta mi-a şi venit în minte chipul lui 
Dan. Apoi mi-am amintit de Mi-ru. 

— Nu rezistă. De aceea ridică baricade, smulg pietre din cal¬ 
darâm şi le aruncă, fug, sunt prinşi şi arestaţi. Ce nu pot ei su¬ 
porta e faptul că nu se poate ieşi din situaţia asta. Anul trecut e 
la fel ca anul acesta. 

-Totul e la fel, de parcă timpul s-ar fi oprit. 

— Tu ce vrei să se întâmple? 


85 



— Vreau să se schimbe ceva. Dacă nu se schimbă nimic ori¬ 
cât de mult te-ai strădui, intri în letargie. Uneori îmi doresc ca 
cineva să fure toate cărţile, să nu mai rămână nici una, nici m㬠
car în biblioteci. Aş vrea să se închidă şcolile, să nu poată să 
meargă nimeni la şcoală, chiar dacă ar vrea. Ar fi acelaşi lucru. 
Timpul se scurge la fel, doar personajele sunt altele. Eu şi prie¬ 
tenii mei o luăm care încotro, suntem hăituiţi, ne revoltăm, iar 
suntem hăituiţi... Ne uităm la perete, ne zvârcolim de singur㬠
tate. Ar fi de ajuns să ne întoarcem, dar noi ne încăpăţânăm să 
rămânem cu faţa la perete. Mă deprimă gândul că e mereu aşa. 
Şi primăvara trecută a fost la fel. 

— Dacă nu te întâlneam, probabil că n-aş fi făcut nici o dife¬ 
renţă între ziua de azi şi cea de anul trecut de pe vremea asta. 

Apoi a zis ca pentru sine „Să nu uităm ziua asta, Jeong Yun“. 
Voiam să îi văd faţa. Aş fi vrut să-l văd când spune „Să nu ui¬ 
tăm ziua asta“. N-am putut să-i răspund. Nici el n-a putut să 
mai spună altceva, iar sentimentul lui de neputinţă m-a cuprins 
şi pe mine. E foarte posibil să fi încercat să scăpăm de senzaţia 
aceea de neputinţă atribuind întâlnirii noastre o importanţă 
exagerată. Mi-am desprins braţul din jurul gâtului lui şi l-am 
mângâiat pe obraz. Apoi i-am atins pe rând fruntea, nasul, sco¬ 
bitura de sub nas, buzele, bărbia, urechile. Apoi sprâncenele 
negre. M-a lăsat să fac ce vreau. Când i-am mângâiat ochii, i-a 
fost greu să meargă mai departe şi s-a oprit pentru o clipă. 

— Yun... 

Era prima dată când îmi spunea aşa, fără să adauge şi nu¬ 
mele de familie. 

— Nu mi-am imaginat că o să ieşi în stradă. Azi şi ai noştri, 
şi poliţiştii au jucat murdar. Mă pierdusem de grup şi m-am 
speriat, când ce să vezi? Te-am găsit. Erai chiar în faţa mea. 


86 



Nu-mi venea să cred că eşti tu. Eram atât de surprins, că mă fre¬ 
cam la ochi fără încetare. Nu-mi venea să cred că eşti tu. De 
ce ai ieşit tocmai azi în oraş? 

Părea abătut. 

— N-am vrut să ajung devreme acasă. Am încercat să merg 
pe drumul cel mai lung şi uite ce s-a întâmplat. 

Cocoţată în spatele lui cum eram, mi-am amintit de maşina 
de scris din camera mea. Tac, tac, tac... sunetul ei îmi mân¬ 
gâia urechile ca o melodie. Uneori sunt foarte recunoscătoare 
dacă cineva nu mă întreabă: De ce? El nu m-a întrebat de ce 
nu voiam să ajung devreme acasă. Dacă m-ar fi întrebat, n-aş 
fi ştiut ce să-i răspund. A inspirat adânc şi apoi a expirat. Cum 
stăteam în cârca lui simţeam cum respiră. In clipa în care res¬ 
piraţia lui s-a transmis către mine, am devenit conştientă de 
faptul că eram lipită de el. Mi-am retras mâna cu care-i mângâ- 
iasem sprâncenele. Mi-am şters ochii, care mă usturau cumplit, 
cu dosul palmei şi mi-am încolăcit iar braţul în jurul gâtului lui. 
De câte ori respira, simţeam o încordare în piept şi în abdo¬ 
men. Era acelaşi tip de încordare care mă umplea de fericire, 
ca atunci când am văzut pentru prima dată marea, când iarna 
găseam curtea plină de zăpadă dimineaţa, când mă trezeam, 
când primăvara, convinsă că viţă-de-vie s-a uscat, râcâiam scoarţa 
cu unghia şi descopeream că e încă verde, când mă uitam la 
unghiile rozulii ale unui copil. Era ca atunci când vedeam vara 
nori albi, ca de bumbac, când curăţăm coaja unei piersici ze¬ 
moase şi îmi înfigeam dinţii în ea, când, plimbându-mă prin 
pădure, ridicam într-o doară un con de brad şi descopeream că 
e plin de seminţe albe. 

Mi-am încolăcit şi mai strâns braţele în jurul lui. îi simţeam 
acum mirosul corpului şi mai clar. Era amestecat cu mirosul 
de gaz lacrimogen. 

— Tu ieşi în fiecare zi la protest? 


87 



— De-asta n-ai mai venit la şcoală? 

— Când mă trezesc dimineaţa, îmi pun o întrebare: Să merg 
la şcoală, sau la protest? Nu am stare când sunt la şcoală, dar şi 
pe stradă mă simt la fel. Ceva mă mână să ies în stradă, dar 
adesea mă trezesc singur, ca azi. In unele dimineţi, după ce îmi 
suflu nasul, arunc şerveţelul la coş. Dacă intră în coş, mă duc 
la şcoală. Dacă nu, mă duc să demonstrez. Alteori stau acasă şi 
aştept să mă caute cineva. 

— De multe ori m-am dus la şcoală doar pentru că erai tu 
acolo. 

Eu? Am slăbit puţin strânsoarea braţelor din jurul gâtului 
lui. 

— Deşi azi nu m-am dus tocmai pentru că erai acolo. 

— Eram convins că, dacă te văd, o să stăm de vorbă ore în 
şir. 

— In schimb te-am găsit aici, pe stradă. Am rămas uluit. 

— Nu păreai deloc uluit. 

— Cum erai în mijlocul străzii în picioarele goale, primul 
lucru pe care l-ai făcut a fost să izbucneşti în plâns. De unde 
ştii dacă eram sau nu uluit? 

îmi plăcea mirosul lui. Mirosul lui mă făcea să nu vreau să 
aflu unde e Mi-ru. Dacă aflam ceva despre ea însemna că aflam 
şi despre el? Mă neliniştea faptul că nu voia să vorbească despre 
ea. Presimţeam că, dacă mi-ar fi vorbit despre ea, ar fi trebuit să 
mă dau jos din spatele lui şi să merg singură până acasă, desculţă, 
prin oraşul acesta cufundat în haos. Dintr-odată mi s-a făcut 
teamă de curiozitatea mea faţă de Mi-ru. Oare ceea ce puteam 
să aflu m-ar fi apropiat de el, sau m-ar fi îndepărtat? Eram 


88 



convinsă că, aflând diverse lucruri despre alţii sau împărtăşind 
secrete cu ei, ajungeam la o legătură mai strânsă între oameni. 
Am împărtăşit secrete pe care n-aş fi vrut să le spun doar ca să 
mă apropii de cineva. De câte ori nu mi s-a întâmplat ca a doua 
zi să aud lumea discutând în gura mare, ca şi cum nu era cine 
ştie ce, secretul acela la care ţineam ca la ochii din cap şi pe care 
l-am spus cu greu! Ce dezamăgire! Cred că atunci mi-am dat 
seama că, deschizându-ţi inima în faţa cuiva, nu te apropii de 
omul acela, ci doar sărăceşti. Cine ştie? Poate că te poţi apropia 
mult mai bine de un om dacă simpatizezi în tăcere cu el. 

Văzut din spinarea lui, oraşul părea întortocheat, ca o pânză 
de păianjen. Clădiri cu nenumărate ferestre, stâlpi de iluminat 
înşiraţi unul după altul, străduţe înguste şi firme grămadă unele 
peste altele de nu mai ştiai ale căror magazine sunt. Deşi traficul 
era oprit, semafoarele funcţionau perfect. Chiar dacă nu avea cine 
să se uite la ele, panourile cu reclame colorate se lăfâiau pe 
străzile goale. Am aruncat o privire pe o străduţă, dar era atât 
de întunecată, încât nu i se vedea capătul. Cu mine în spate, 
el a traversat o străduţă, a şters cu umărul o cabină telefonică, 
a trecut pe sub o pasarelă şi a traversat iar strada, pe la semafor. 
Tăcerea stranie care ne-a învăluit a rămas cu noi multă vreme. 
Mergeam înspre casa în care locuiam eu, dar cu toate astea p㬠
rea că nu ştim încotro ne îndreptăm. 

Am mers aşa vreo douăzeci de minute. 

— Opreşte-te puţin aici. 

Am arătat cu degetul spre o florărie. Intre magazinele cu sto¬ 
rurile trase sau cu uşile abia întredeschise, în semn că nu des¬ 
făşurau nici o activitate, florăria ieşea în evidenţă cu uşa ei larg 
deschisă. Aveam acasă, intr-un ghiveci, pumnul de pământ adus 
de la mormântul mamei. Mă uitam la el de câte ori plecam de 
acasă. Cumpărasem ghiveciul cu gândul să pun o plantă în el, 
dar nu ştiam ce să plantez, aşa că nu am mai făcut nimic cu el 
şi pământul uscat s-a făcut tare ca piatra. 


89 



— De ce? 

— Am un ghiveci acasă. Vreau să pun o plantă în el. 

I-am arătat ceva verde, lângă uşa florăriei. Era o plantă cu frunze 
frumoase, dar nu ştiam cum se numeşte. Căutam, de fapt, o scuză 
să mă dau jos din spinarea lui, şi asta era tot ce găsisem. 

— Seamănă cu frunzele de palmier. 

Era o plantă mică, dar arăta ca un palmier, aşa cum spusese 

el. 

— Lasă-mă jos. 

M-a lăsat jos în faţa florăriei. Nu aveam decât un pumn de 
pământ în ghiveciul de acasă. Trebuia să mai adaug nişte p㬠
mânt, orice aş fi vrut să plantez. Florăria era minusculă. Dacă nu 
erai atent, puteai să treci fără să o vezi. în spaţiul acela îngrăm㬠
dit între clădirile din centrul oraşului, o femeie cu ochelari, care 
stătea aşezată pe un scaun şi privea afară, s-a ridicat când ne-a v㬠
zut. De undeva venea până la noi miros de scrumbie prăjită. Pro¬ 
babil că prin apropiere era o străduţă cu restaurante specializate 
în peşte prăjit. Mi-au chiorăit maţele de la mirosul îmbietor. 

Când am aruncat o privire înăuntru, femeia a ieşit afară. Am 
întrebat-o cum se numea planta aceea care arăta ca un palmier 
şi mi-a spus că era un palmier miniatural. în florărie majoritatea 
plantelor erau ofilite. Peste tot în magazin erau zambile de apă 
şi sporul-casei care aveau până şi frunzele uscate, nu doar florile. 

— Vă întoarceţi de la protest, copii? 

Neştiind ce răspuns să-i dăm, ne-am uitat pur şi simplu la 
femeia care a oftat adânc, încruntându-se. 

— Nu ştiu când se vor opri protestele în ţara asta. 

— Nici măcar nu pot să deschid florăria. O ţin mai mult 
închisă. Aerul e atât de poluat, încât toate plantele şi-au pierdut 
prospeţimea. Vedeţi colivia asta? Aveam două păsări în ea, dar 
au murit ieri. Uitaţi-vă la faţa mea. La vârsta asta mi-au ieşit 
coşuri şi nu mai pot scăpa de ele. Asta pentru că inhalez zilnic 
gaz lacrimogen. 


90 



— Dacă vă place vreo plantă, o puteţi lua. Toate sunt atât 
de veştejite, încât mi-ar fi ruşine să iau bani pe ele. 

Posomorâtă, femeia a pus palmierul miniatural de care o 
întrebasem într-o pungă de plastic, cu tot cu ghiveci. 

— Când ajungi acasă, pune planta intr-un alt ghiveci şi ud-o 
bine... îmi pare rău că nu v-am putut oferi o lume fără pro¬ 
teste. .. îmi pare extrem de rău. 

Când a auzit cum îşi cere iertare florăreasa, Myeong-seo, care 
până atunci privise absent la picioarele mele, a traversat în fugă 
strada până la cabina telefonică de vizavi. Femeia care pândea 
dintre clădiri, urmărind ce se petrece în stradă, era şi ea un 
străin pe care-1 întâlneam în oraşul acesta. 

— Probabil că ce vă spun acum o să vi se pară absurd, ca şi 
cum v-aş spune că pisica a făcut un ou, dar... Aveţi dreptate 
voi, tinerii, dar... Dacă o ţineţi tot intr-un protest, va trebui să 
facem şi noi ceva. O să trebuiască să protestăm faţă de proteste. 

Florăreasa a zâmbit cu amărăciune. 

— Voi nu greşiţi cu nimic, dar nici noi nu mai putem trăi 
aşa. 

Trebuie să îşi câştige şi ei existenţa... Florăreasa începuse 
să-mi facă morală, de parcă era verişoara mea sau altcineva din 
familie. N-am ştiut ce să răspund la atacul subit al florăresei. 
Eu chiar nu făcusem nimic, dar, cu toate astea, am înclinat din 
cap a scuză. Aş fi vrut ca el să se grăbească. Pe măsură ce ea se 
lansa mai abitir în discuţie, eu mă uitam cu nerăbdare spre ca¬ 
bina telefonică de pe trotuarul de vizavi. 

— Noi n-am reuşit, dar voi, tinerii, trebuie să faceţi lumea 
mai bună. 

Şi, cu tristeţea întipărită pe chip, a închis uşa florăriei. Am 
rămas întrebându-mă dacă intr-adevăr vorbisem cu cineva, căci 
au dispărut deodată şi florile, şi florăreasa. A rămas doar grilajul 


91 



rece în întuneric. M-am aşezat pe trotuar sprijinindu-mă de 
grilajul metalic ca să îmi odihnesc puţin genunchii şi am văzut 
că el terminase de vorbit şi se întorcea în fugă. 

S-a trântit şi el lângă mine. 

— Vine Mi-ru. 

Mi-ru. 

— Am rugat-o să-ţi aducă nişte încălţări. 

— Ce mărime porţi? 

— 38 . 

— Exact ca ea. 

Ştia absolut totul despre Mi-ru. 

— De unde vine? 

— Din Myeongnyun-dong. 

Noi eram dincolo de Anguk-dong. Mi-ru era nevoită să vină 
pe jos până aici, căci autobuzele nu mergeau. Când m-am uitat 
mai devreme pe hartă ca să-mi aleg un drum pe care să ajung 
cât mai târziu acasă, m-am gândit să trec pe la Palatul Deoksu, 
primărie, Poarta Gwanghwa şi apoi să mă îndrept spre cartie¬ 
rul Hyehwa prin Anguk-dong, pe lângă Grădina Secretă Piwon 
şi Myeongnyun-dong. Am estimat că fac două ore pe drumul 
ales şi mă gândeam chiar să caut o rută care să dureze trei ore. 
Dar au trecut câteva ore bune de când am plecat de la şcoală, 
din care o bună parte am mers în spatele lui, şi nu am ajuns de¬ 
cât până în Anguk-dong. 

— Mi-ru s-a mutat în Myeongnyun-dong după ce a stat în 
Dongsung-dong? 

— In Dongsung-dong am stat şi eu cu ea. 

— Cum? 

— Am locuit într-o casă pe care părinţii au luat-o pentru 
Mi-ru şi Mi-rae. 

— Mi-rae? 

— Sora mai mare a lui Mi-ru. 


92 



— Mi-ru are o soră? 

A dat din cap afirmativ şi mi-a spus dintr-odată pe nume: 

— Jeong Yun... 

Apoi a început să se joace cu punga în care era palmierul 
miniatural. Deodată mi-a luat mâna şi a aşezat-o pe genunchiul 
lui. Simţeam noroiul de pe blugii lui. 

— La drept vorbind eu nu ţin să fiţi prietene, dar de câte 
ori o văd pe una dintre voi mă întrebaţi de cealaltă. 

Mi-ru l-a întrebat de mine? 

— Şi sunteţi foarte insistente. Vă căutaţi una pe cealaltă. 
Mi-ru n-a mai fost de mult atât de interesată de cineva. Ar tre¬ 
bui să mă bucur, dar sunt cam îngrijorat. 

— De ce? 

A râs forţat. 

— Se pare că întâlnim oamenii pe care suntem sortiţi să-i 
întâlnim. Uită-te la noi. Ne-am găsit în situaţia asta imposibilă. 

— Ce e cu solemnitatea asta? 

— Eu, solemn? a zis el şi a izbucnit iar în râs. 

Cât am aşteptat-o pe Mi-ru, am stat de vorbă, aşezaţi cu spi¬ 
nările sprijinite de grilaj, ca nişte soldaţi care s-au pierdut de 
plutonul lor. 

— Eu, Mi-ru şi Mi-rae am locuit împreună într-o casă de 
pe un deal din cartierul Dongsung. Am crescut împreună. 
Mi-rae e cu un an mai mare, dar eram mereu împreună, toţi 
trei. Ea a plecat prima la facultate şi s-a mutat în cămin. Când 
am venit şi noi, Mi-ru şi cu mine, în oraş, părinţii lor ne-au 
făcut rost de o casă. Am stat toţi trei împreună. Pricepi? 

— Da. 

— Lumea, în general, găseşte că e o situaţie ciudată. 

— De ce? 

— Pentru că sunt băiat şi nici măcar nu suntem rude. 

— N-ai spus tu că aţi crescut împreună? 


93 



S-a uitat la mine cu ochii mari. Eu mă gândeam la Dan, 
care mi-a reproşat că nu îl iubeam, însă mie îmi plăcea să mă 
aflu în compania lui. Puteam să stăm împreună fără să rostim 
un cuvânt. Nici atunci când nu mai aveam ce să ne spunem şi 
rămâneam tăcuţi amândoi nu era straniu. Puteam să stăm cu 
orele faţă în faţă, fără să ne spunem nimic. Eu citeam, iar Dan 
desena în caietul lui de desen. Ni se părea cât se poate de firesc 
să stăm fără să spunem nimic sau să ne plimbăm în tăcere. Dacă 
spuneam totuşi ceva, celălalt înţelegea o mie de lucruri. Dar 
asta nu s-a întâmplat peste noapte. Erau lucruri care s-au adunat 
în timp ce creşteam şi simţeam şi vedeam aceleaşi lucruri, în 
acelaşi loc. 

— Tu eşti altfel. 

— Cum? 

— Eram pregătit să-ţi explic totul pe larg, dar, când ai spus 
că pricepi, mi-ai luat piuitul. 

— Să-ţi fi spus mai bine că nu înţeleg? 

A zâmbit uşor. 

— Acum de ce nu mai locuiţi împreună? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 

Şi el era altfel. Spunea cuvinte dure, dar le rostea cu blândeţe. 

— Pe cine caută Mi-ru? 

— Pe cineva care a dispărut. 

— Cine? 

— Te superi dacă nu-ţi spun? 

— Nu. Nu eşti obligat să-mi spui. 

— Obligat? a întrebat aproape şoptit. Dacă petreci mai mult 
timp cu noi, până la urmă tot o să afli, chiar dacă nu îţi spun 
eu acum. 

— De-acum o să te vezi cu Mi-ru. Asta ziceam. 

Peste drum flutura ceva în întuneric. Am ridicat privirea. Era 
fusta cloş a lui Mi-ru. Mi-a reapărut în faţa ochilor imaginea 
din ziua în care mă îndreptam spre biroul profesorului Yun. 


94 



Fusta aceea cu flori, pe care a înfoiat-o vântul când îi priveam 
pe Mi-ru şi Myeong-seo, care treceau pe sub copacul zelkova. 
Era chiar fusta care îmi atrăsese atenţia atunci, în contrast cu 
tot ce era în jur, şi care îmi provocase nelinişte. Mi-ru a ieşit de 
pe trotuar şi a păşit pe carosabil, dând impresia că vrea să 
traverseze pe acolo. Ne-am uitat la ea amândoi deodată. Mergea 
încet. Făcea pas după pas cu umerii aduşi şi capul aplecat de 
parcă şi-ar fi privit inima. Era foarte ciudat. Deşi el era lângă 
mine şi tot el o sunase la telefon să o cheme acolo, aveam senzaţia 
că Mi-ru venea doar spre mine. Fără să-mi dau seama m-am în¬ 
depărtat puţin de el. Când mai avea puţin până la noi, din bra¬ 
ţele lui Mi-ru a sărit o pisică albă şi a venit spre Myeong-seo. 

— Hei, a zis el. 

Şi-a deschis larg braţele şi pisica i-a sărit în braţe şi i s-a cui¬ 
bărit la piept. E limpede că se cunoşteau. Fusta înflorată a lui 
Mi-ru s-a oprit în faţa mea. Cum stăteam sprijiniţi cu spatele 
de uşa florăriei, s-a aşezat între noi, înainte să apuc să-i văd faţa. 
A tras fermoarul genţii pe care o purta pe umăr şi a scos din ea 
o pereche de tenişi înveliţi intr-un ziar, pe care i-a aşezat lângă 
picioarele mele goale. Erau albaştri, cu şireturi albe. Chiar şi pe 
întuneric mi-am dat seama că fuseseră spălaţi şi uscaţi de cu¬ 
rând. Probabil că aflase la telefon, de la Myeong-seo, ce s-a în¬ 
tâmplat, căci nu m-a întrebat nici de ce sunt în picioarele goale, 
nici de ce stau aşezată acolo. Nici măcar nu m-a salutat. Am 
încălţat tenişii albaştri şi mă pregăteam să leg şireturile albe când 
Mi-ru a întins deodată mâinile spre picioarele mele. I-am văzut 
iar mâinile pline de cicatrici. Mi-a legat şireturile, dar stătea în- 
tr-o poziţie incomodă, aşa că s-a ridicat, s-a aşezat în faţa mea, 
a desfăcut şireturile care nu erau bine legate, le-a legat din nou, 
pe rând, şi apoi a tras de ele să verifice dacă erau bine legate. 
Totul a fost atât de firesc, încât nici nu am avut timp să-i spun 
că îmi leg singură şireturile. M-a surprins faptul că nu mi-am 
tras picioarele. Am privit pe întuneric cum mâinile ei rănite se 


95 



mişcau printre şireturile albe. Şi Myeong-seo privea în tăcere, 
cu pisica în braţe, cum Mi-ru îmi lega şireturile. Mâinile ei, pe 
care când o întâlnisem la şcoală şi apoi în biroul profesorului 
le ţinuse în bancă sau în buzunare, se mişcau acum libere în 
faţa mea. 

— Sunt ai surorii mele. 

Mi-ru a terminat de legat şireturile şi s-a aşezat iar între noi 
fără să zâmbească. Vorbea lent, cu glasul limpede şi grav. S-a 
alăturat cu uşurinţă micului nostru grup, de parcă ar fi fost cu 
noi toată ziua. Dar ce spun eu toată ziua? Parcă am fi călătorit 
împreună de câteva zile şi acum ne-am aşezat să ne tragem 
sufletul. Nu m-aş fi gândit niciodată că aveam să ne familiarizăm 
atât de uşor şi de firesc. Tensiunea care se crea de fiecare dată 
când el aducea vorba despre Mi-ru sau când îl întrebam eu de¬ 
spre ea s-a risipit de parcă n-ar fi fost. Acum mi se părea penibil 
că m-am retras de lângă el când am văzut-o. Tenişii surorii lui 
Mi-ru mi s-au potrivit de parcă ar fi fost ai mei de la bun în¬ 
ceput. Parcă nu mai eram aceeaşi, care cu puţin timp înainte 
simţise un fel de spaimă când a spus el: „Eu, solemn?" Când 
a aflat că era bolnavă, primul lucru pe care l-a făcut mama a 
fost să mă trimită în capitală, ca şi cum s-ar fi descotorosit de 
mine, căci eu nu voiam să mă despart de ea. în oraşul acesta 
nu m-am ataşat de nimeni şi de nimic. Mama a murit Iară să 
ştie asta. Când mă întreba dacă mi-am făcut prieteni, îi răs¬ 
pundeam invariabil: „încă nu“. Eram atât de supărată că mă 
obligase să plec, încât o vreme am fost convinsă că voia să scape 
de mine. Nu voiam să mă leg de nimeni în oraşul acesta. îmi 
era cu neputinţă să-mi imaginez că mi-aş fi petrecut timpul 
cu cineva sau i-aş fi vorbit despre mine. Am ales să rămân sin¬ 
gură tocmai pentru a evita situaţiile încurcate sau complicaţiile 
sentimentale. Verişoara mea îmi spunea uneori cu îngrijorare: 
„Cum îţi imaginezi că o să poţi trăi singură pe lume? Nimeni 
nu răzbeşte de unul singur". Mi-am dat seama acolo, în stradă, 


96 



că Mi-ru şi Myeong-seo reuşiseră să pătrundă dincolo de zi¬ 
dul meu de protecţie. 

— Cum ţi-a mers pe insulă? a întrebat-o pe Mi-ru. 

— Nu era nimic acolo, a răspuns ea. 

— Nu te mai duce. 

Dintr-odată s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Ca să schimb at¬ 
mosfera stânjenitoare, i-am întrebat dacă nu le e foame. El a 
spus că îi e foame, dar Mi-ru nu a dat nici un răspuns. 

— Vreţi să veniţi la mine? 

S-au uitat amândoi la mine, deodată. 

— Am doar kimchi din frunze de susan, ca garnitură, dar 
o să fierb orez. Orez am mult. Haideţi! 

Am luat sacoşa cu palmierul miniatural şi m-am ridicat. S-au 
ridicat şi ei în picioare. Pisica a trecut din braţele lui în braţele 
lui Mi-ru. Era o pisică albă. Blăniţa ei albă ca zăpada se unduia 
uşor în întuneric. Mi-ru şi-a strecurat mâinile arse în blana 
pisicii şi a mângâiat-o pe gât. Din braţele ei, pisica se uita fix la 
mine. Avea ochii albaştri, strălucitori, cum e cerul când se crapă 
de ziuă. Când am ajuns în bulevard, Myeong-seo a spus că lui 
îi este foarte foame, a sugerat să luăm taxiul şi a ridicat mâna 
să oprească unul. Autobuzele tot nu mergeau, dar din când în 
când se vedea câte un taxi. Să se fi încheiat protestul? Nu erau 
prea mulţi oameni şi străzile păreau pustii. Myeong-seo s-a aşe¬ 
zat pe locul din faţă, eu şi Mi-ru pe bancheta din spate. Pentru 
că mă uitam la pisică, Mi-ru m-a întrebat dacă nu voiam să o 
iau în braţe. Era prima dată, de când adusese tenişii, când îi 
vedeam faţa. M-am uitat în ochii ei negri. Am pus jos sacoşa cu 
planta şi am luat pisica. Şi-a încordat coada pentru un moment, 
apoi s-a relaxat. Blăniţa ei moale îmi atingea obrazul. S-a cuibărit 
în braţele mele şi se uita indiferentă pe geam, în întunericul de 
afară, la frunzele care foşneau pe crengile copacilor de pe mar¬ 
ginea drumului. Avea coada uşoară şi moale ca vântul şi dacă 
nu mi-ar fi atins braţul cu ea n-aş fi crezut că aşa ceva există cu 
adevărat. 


97 



— Te place. 

— Da? 

— Da, pentru că stă cuminte. 

Nu-mi plăceau pisicile. Mi-am amintit că odată, demult, 
când am fost să o văd pe mama, m-am întins lângă ea şi aţipi¬ 
sem când a venit o pisică şi s-a aşezat lângă noi. Eu m-am trezit 
prima şi, pentru că m-am speriat, am ţipat şi am aruncat cu 
cartea pe care o citeam după pisică, dar ea a plecat tacticoasă 
de acolo. A doua zi a apărut iar. S-a frecat de picioarele mele, 
a urinat şi a plecat. Am alunecat călcând în băltuţa ei. Mama a 
zis că, iată, făcuse pipi în casă pentru că am aruncat cu cartea 
după ea. Amintirea aceea m-a ţinut departe de pisici. Şi în casa 
în care am locuit cu verişoara mea când m-am mutat în oraş 
era o pisică. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar proprietarii s-au mu¬ 
tat de acolo şi în casă au rămas doar chiriaşii. In casa goală a 
rămas o pisică gri pe care verişoara mea o hrănea. Am întrebat-o 
odată pe verişoara mea de ce lăsaseră pisica acolo şi mi-a spus 
că pisicile nu se ataşează de oameni, ci de locuri, de aceea erau 
atât de multe pisici în casele abandonate. 



Mi-a rămas întipărită în minte povestea Sfântului Cristofor, 
pe care ne-a spus-o domnul profesor Yun la primul curs. Pentru 
că am vrut să aflu mai multe despre Sfântul Cristofor, am răs¬ 
foit câteva cărţi la bibliotecă. 

In primul rând, pentru că îl trecuse râul în spinare pe Isus- 
copil, în cultura creştină Sfântul Cristofor e considerat patronul 
şoferilor şi al navigatorilor. E imposibil să nu vezi şoferi de taxi 
sau de camioane care au atârnate iconiţe cu Sfântul Cristofor 
la oglinda retrovizoare, în chip de talisman. A fost deopotrivă 
un ascet, care a trudit pentru a înfăptui cuvântul Domnului, şi 
un mesager, care a transportat şi a transmis acest lucru important. 

In al doilea rând, din parabolă reiese că Isus Cristos este şi 
Sfântul Cristofor. Numele Cristofor e derivat din Cristos, iar 
sufixul -for, vine de la cuvântul grecesc - phoros , „care poartă“. 
Pentru a salva lumea, Cristos a luat asupra Sa toate păcatele şi 
zbuciumul umanităţii, deci a purtat întreaga lume pe umerii 
Săi, în acelaşi timp fiind şi mesagerul trimis pe pământ să facă 
voia lui Dumnezeu. Din această perspectivă putem spune că 
Sfântul Cristofor al creştinilor are rolul combinat al eroilor 
mitologiei greceşti Atlas şi Hermes. 

In al treilea rând, Isus Cristos a purtat crucea pe umeri, iar 
Sfântul Cristofor l-a purtat pe umeri pe Cristos. Dacă întoar¬ 
cem fraza, atunci putem spune că pe Cristos l-a purtat crucea, 
iar pe Sfântul Cristofor l-a condus Cristos pe drumul spre 


99 




izbăvire. Ei au avut o chemare şi i-au dedicat întreaga viaţă, iar 
pentru a-şi împlini chemarea au fost sortiţi să se întâlnească. In 
cazul acesta, am şi eu o chemare? O misiune căreia să îmi dedic 
restul vieţii? Oare când o să am ocazia să-mi duc la îndeplinire 
chemarea? Am doar douăzeci de ani, dar încă orbecăi în întuneric 
încercând să-mi croiesc drum mai departe. 

Am furat o carte de la librărie. Nu e o carte de care am ne¬ 
voie, nici una pe care ţin neapărat să o citesc. In clipa în care am 
luat-o din raft, un impuls mi-a traversat tot corpul, din cap 
până în picioare. Am ieşit de acolo cu cartea în mână şi nimeni 
nu m-a oprit. Ce anost! Pe prima pagină a cărţii furate am scris 
data şi următoarele cuvinte: „Yi Myeong-seo a furat prima carte 
din viaţa lui“. Părea că lipsea ceva, aşa că am adăugat: „Până nu 
furi o carte nu eşti adult". Apoi mi s-a părut că era o scuză ima¬ 
tură, aşa că am şters tot, în afară de dată. 

Jurnalul cafeniu 3 



4 . 

Drumul către lacul sărat 


I-am rugat pe Mi-ru şi pe Myeong-seo să aştepte puţin pe 
terasă, am intrat prima în camera mea şi am smuls de pe birou 
hârtia pe care scrisesem promisiunile pe care mi le-am făcut când 
m-am întors în oraş. Nu ştiu de ce am simţit că trebuia să fac 
asta. Pisica a intrat în încăpere şi a început să exploreze spaţiul 
acesta necunoscut, în care căuta un loc al ei, apoi a sărit pe pervaz 
şi s-a cuibărit acolo. Myeong-seo a scos palmierul miniatural din 
punga de plastic, l-a plantat în ghiveci şi l-a pus pe birou, apoi 
s-a aşezat pe scaun şi a început să bată la maşina de scris pe care 
încă nu o returnasem. Mi-ru a rămas în picioare lângă bucătărie, 
îi spun bucătărie, dar, de fapt, am doar o chiuvetă şi un aragaz 
în faţa frigiderului. Am spălat orezul şi l-am pus la fiert, apoi am 
tras o măsuţă ascunsă, pliată într-o parte a măştii de chiuvetă, 
ca să pot să scot mâncarea din frigider. Măsuţa pliantă era scurtă 
şi îngustă. Când n-o foloseam, o ţineam pliată. Ca să putem 
mânca toţi trei, probabil că vom sta îngrămădiţi ca sardelele. Am 
scos din frigider sufertaşele cu banchan 1 şi am deschis capacele, 
în sufertaşele pe care mi le adusese verişoara mea aveam hamsii 
prăjite, jangjorim 2 şi frunze de susan murate. De fiecare dată 
când deschideam un capac, Mi-ru articula numele banchan-\x\vii, 

1 Feluri de mâncare secundare, sărate, un soi de minigarnituri, care 
însoţesc felul principal, de obicei pe bază de orez. 

2 Fâşii de carne de vită marinate în sos de soia. 


101 



ca şi cum ar fi citit titlul unei cărţi: kimchi de ridichi, rizom de lo¬ 
tus marinat, rădăcină de brusture marinată... Apoi se mira că 
am atât de multă mâncare şi se întreba dacă am făcut-o eu. 

— Am o verişoară care locuieşte în apropiere. Ea a pregătit 
totul. 

— Ai spus că ai doar kimchi din frunze de susan. 

— Nu mi-am dat seama că aveam atât de multe. Pe astea 
acum le deschid pentru prima dată. 

Am arătat spre rădăcinile de brusture şi de lotus. 

— De ce? 

— Când mănânc singură, nu le mai scot pe toate din frigider. 

Aşa era. Mâneam de foame, nu pentru că erau gustoase. Veri- 
şoara mea făcea tot felul de banchan-un şi mi le lăsa în frigider, 
dar eu scoteam la masă doar trei feluri, din primele vase la care 
ajungeam. Myeong-seo s-a oprit din bătut la maşină, a venit la 
masă şi a început să-şi pună în farfurie din toate. 

— Să fac o supă de nalbe? 

— Nu e nevoie. E deja destulă mâncare. 

Avea dreptate. Felurile de mâncare umpleau deja măsuţa mea. 

— Dar e prima dată când mâncăm împreună. Trebuie să 
avem şi supă. 

Am luat o oală, am umplut-o cu apă, am pus-o pe foc şi am 
deschis frigiderul să scot nalbele. Şi acestea erau aduse tot de 
verişoara mea. 

— Nu pot să cred că ai nalbe. Mă ocup eu de ele. 

Mi-ru mi-a luat din mână tulpinile de nalbă şi le-a curăţat 
cât ai clipi. Mâinile ei arse se mişcau cu dexteritate printre tul¬ 
pinile verzi. N-o mai văzusem aşa. Se vedea că mai gătise supă de 
nalbe după cum a curăţat pieliţa subţire de la suprafaţă şi a înl㬠
turat părţile mai tari fără să ezite. A adăugat sare în apa care 
fierbea pentru a opări frunzele, apoi le-a clătit bine la robinet. 

— Trebuie opărite? 

— Da, ca să nu fie amare. 


102 



— Văd că-ţi place supa de nalbe. 

— Ii plăcea surorii mele. In copilărie aveam nalbe în gr㬠
dină. Dimineaţa, primul lucru pe care îl făceam cu sora mea 
era să ne luăm coşuleţele şi să mergem să culegem nalbe. Era 
grozav. Tăiam plantele acelea verzi de tot, dar creşteau iar, în 
acelaşi loc. Eu mergeam după sora mea nu neapărat ca să culeg 
nalbele, ci mai degrabă ca să le scutur frunzele de rouă. Pe când 
ne întorceam în casă aveam tivul pantalonilor ud. 

Deşi când am întrebat mi-a spus să nu fac supă, acum Mi-ru 
făcea supa chiar ea. 

— Am şi creveţi uscaţi. 

Mi-ru a scos o pungă de plastic din frigider, s-a uitat în ea 
şi s-a bucurat: „Avem până şi creveţi!“ A spălat creveţii uscaţi şi 
i-a adăugat în oală. Mi-am amintit cum mama spăla nalbele 
până se făcea apa verde, abia apoi le clătea şi le punea la fiert. 
Eu n-am făcut niciodată supă de nalbe. Era ciudat să o văd pe 
Mi-ru atât de pricepută la asta. Spre deosebire de mama, care 
îmi trimitea kimchi din frunze de susan, verişoara mea marina 
frunzele de susan în sos de soia şi le gătea pe aburi. De foame, 
Myeong-seo a luat cu degetele o frunză de susan şi a băgat-o în 
gură. Mi-ru s-a uitat dojenitor la el şi i-a întins o pereche de be- 
ţişoare. El le-a luat şi a mai mâncat o frunză de susan. Se purtau 
atât de firesc împreună, încât pentru o clipă am rămas aşa, 
privindu-i. 

Când a început să fiarbă supa, pisica, până atunci nemişcată 
din locul de la fereastră, şi-a întins spinarea. A pus lăbuţele una 
lângă cealaltă şi s-a întins ca să-şi arcuiască spatele. Burtica ei 
flexibilă a atins pervazul. Apoi a sărit cu uşurinţă jos şi, păşind 
agale, s-a dus la Mi-ru şi şi-a încolăcit codiţa în fusta ei. Şi în 
tot acest timp se uita în direcţia opusă, ca şi cum n-ar fi făcut 
nimic. 

— Asta e limbajul lor. Aşa îşi exprimă afecţiunea. 


103 



— Dacă vă împrieteniţi mai bine, o să-ţi facă şi ţie aşa. 

Pisica s-a aşezat cuminte la picioarele lui Mi-ru şi mă pri¬ 
vea. Ochii ei albaştri parcă mă întrebau „Tu cine eşti?“. Am 
împărţit orezul în trei boluri. Era prima dată când mâneam în 
camera mea împreună cu cineva. Ca să am trei boluri şi trei 
farfurii pentru supă, am scos toate vasele pe care le aveam în 
dulăpior. De cum am pus mâncarea pe masă, Mi-ru a luat o 
coală de hârtie şi un creion de pe birou, a scris data şi a început 
să scrie ce vedea pe masă: supă de nalbe, orez, kimehi din frunze 
de susan... 

— Ce faci? 

— Scriu ca să pot transfera în jurnal. 

— Poftim? 

— Mi-ru notează tot ce mănâncă, a răspuns el în locul ei. 

Notează tot ce mănâncă?! în ciuda faptului că mă uitam in¬ 
sistent la ea, Mi-ru a notat toate felurile de mâncare, unul câte 
unul, Iară să sară ceva. 

— De ce îţi notezi? 

— Doar aşa e real. 

— Ce anume? 

— Faptul că trăim acum. 

— Ţi-ai notat tot ce ai mâncat de când te-ai născut? 

— Cum să fac aşa ceva? a râs Mi-ru. 

— Atunci de ce? Ce motiv ai acum? 

Nu m-am putut abţine să nu râd şi eu. Punându-i atâtea 
întrebări, păream că o interoghez pe Mi-ru. 

Am luat tacâmurile în mâini şi am început prima noastră 
cină împreună. 

Pisica s-a făcut ghem la picioarele lui Mi-ru. Myeong-seo 
era tare înfometat, căci a băgat în gură o lingură plină de orez 
şi a sorbit supa cu zgomot. Mi-ru nu s-a atins de orez, dar a 
mâncat supa cu înghiţituri mici. Eu am amestecat jumătate din 
orez cu supa. Mi-ru o potrivise bine la gust. Frunzele verzi de 


104 



nalbă erau moi şi se mestecau uşor. Rozul creveţilor se între- 
pătrundea cu verdele frunzelor. Mâneam împreună, umăr la 
umăr! Am luat o frunză de susan şi am pus-o pe orezul lui Mi-ru. 
Aşa obişnuia mama să-mi dea mie. Ea când şi-o fi mâncat 
mâncarea? Nu mi-o aminteam pe mama mâncând, ci îmi 
aminteam cum punea mâncare în farfuria mea şi a tatei. Mama 
era foarte mândră de faptul că tata mânca întotdeauna cu poftă 
şi îmi spunea şi mie să mănânc ca el. Adevărul e că tata avea un 
apetit extraordinar înainte să se îmbolnăvească mama. Când îl 
vedeam cum mănâncă, mă aşezam şi eu repede la masă. Deşi 
mâneam toţi la aceeaşi masă, tata mânca atât de hotărât, încât 
aveai senzaţia că mânca altceva. După ce s-a prăpădit mama 
eram doar noi doi la masă şi, deşi nu am vorbit niciodată despre 
asta, amândoi simţeam prezenţa ei între noi. Cred că acelea au 
fost cele mai triste momente din anul cât am stat acasă, la ţară. 
Mi-am amintit că mamei îi plăcea mult să-l vadă pe tata mân¬ 
când. Mereu împingea banchan-\xn\c mai aproape de noi sau 
ne punea câte ceva în bolul cu orez spunând „Mâncaţi cât e 
cald" sau „Mâncaţi cât e gustos", „Mâncaţi până nu-şi pierde 
aroma". Oare eu îi pusesem vreodată ceva în farfurie? Gândin- 
du-mă la asta m-am aplecat şi am împins o farfurie cu banchan 
mai aproape de tata. Fără să se gândească, tata a pus o foiţă de 
alge peste orezul pe care îl aveam deja în lingură. In felul aceasta 
simţeam noi prezenţa mamei la masă. După moartea ei tata 
n-a mai mâncat cu poftă mâncarea de dovleac, n-a mai curăţat 
peştele de carne până la ultimul oscior, n-a mai sorbit supa cu 
zgomot şi nu şi-a mai turnat ulei de susan peste orez. In casa 
de la ţară bolul de orez al tatei rămânea mereu pe jumătate plin. 

Mi-ru a înfăşurat un boţ de orez în frunza de nalbă, a bă- 
gat-o în gură şi a zâmbit cu gura plină. Am zâmbit şi eu. Nu 
mi-aş fi imaginat că o să stăm la masă toţi trei, în camera mea, 
să mâncăm şi să râdem. Mamei i-ar fi plăcut să o vadă pe Mi-ru 
mâncând. Spre surprinderea mea, Mi-ru mânca şi ea cu poftă, 


105 



ca tata. Dacă ar fi văzut-o mama, ar fi spus imediat că cine m㬠
nâncă aşa are noroc şi ar fi bătut-o cu încântare pe spate. Mama 
obişnuia să explice orice situaţie în termeni legaţi de mâncare. 
Dacă se întâmpla ceva rău, spunea că e din cauză că n-am mân¬ 
cat tot. Dacă se întâmpla ceva bun, spunea că se datorează 
faptului că am mâncat cu poftă. 

— Mănânci cu poftă. 

— Eu? 

— Da. 

Mi-ru a făcut ochii mari ca şi cum auzea asta pentru prima 
dată. 

— Mamei mele i-ar fi plăcut să te vadă mâncând. Ea spunea 
că e o ştiinţă să mănânci cu poftă şi că ăsta e secretul să ai mereu 
parte de ce e mai bun, oriunde ai fi. Cei care ştiu să mănânce 
cu poftă ştiu să aprecieze mâncarea. 

Cât de vii îmi rămăseseră în minte cuvintele mamei! Dan 
îi era foarte simpatic pentru că ştia să aprecieze mâncarea. De 
câte ori venea pe la noi, mama punea imediat încă un rând de 
tacâmuri la masă şi insista ca Dan să mănânce înainte să plece. 
Aşa cum făcea şi pentru noi, mama împingea farfuriile cu ban- 
chan mai aproape de Dan şi îi punea şi lui mâncare în bolul 
cu orez. 

— Hai să mergem împreună la mama ta, într-o zi. 

Numai de-am fi putut. Ce n-aş fi dat s-o mai văd o dată. 

— A murit. 

Era prima dată când spuneam cuiva că mama murise. S-au 
uitat amândoi la mine. Am simţit şi acum, în faţa lui Mi-ru, 
crunta realitate a morţii mamei, ca atunci când Myeong-seo a 
apărut ca o rază de lumină în oraşul căzut în haosul protestelor. 
MAMA A MURIT. Mi-au răsunat în urechi cuvintele pe care le 
rosteam acum pentru prima dată. M-a trecut un fior, ca atunci 
când simţi cum te pătrunde briza dimineţii, dar a trecut repede. 
E posibil să mă fi împăcat cu gândul că nu mai e în timp ce 


106 



băteam la maşină poeziile din volumul Respirăm. Mi-ru a pus 
o frunză de susan în bolul meu. Am înfaşurat-o în jurul unui 
boţ de orez, am băgat-o în gură şi am mestecat-o. Parcă auzeam 
vocea mamei: „Yun a noastră mănâncă tare bine“. Nici n-am 
înghiţit bine, că de data asta mi-a pus el o frunză în bol cu be- 
ţişoarele. Frunzele de susan deveniseră un instrument de comu¬ 
nicare foarte bun. Am pus şi eu o frunză în bolul lui de orez. 
El i-a dat o frunză lui Mi-ru. Am înfăşurat frunzele peste o lin¬ 
gură de orez şi le-am băgat deodată în gură să le mâncăm, 
izbucnind în râs în acelaşi timp. 

Eu am luat o bucăţică de carne de vită să i-o dau pisicii, dar 
Mi-ru m-a oprit. 

— Nu are voie să mănânce nimic cu sare sau cu ceapă. 

— Zău? 

Am mâncat eu bucăţica de carne pe care o pregătisem pentru 
pisică. 

— Nu poate digera sarea. 

— Atunci ce să-i dăm? Pare flămândă. 

— N-o să mănânce, indiferent ce-i dai. E foarte atentă la 
siluetă. Nu mănâncă niciodată între mese. 

— Serios? 

— Da. 

Mi-ru s-a uitat la pisică parcă întrebând-o „Nu-i aşa?“. Pro¬ 
babil că avea dreptate de vreme ce pisica nu schiţase nici un 
gest când i-am pus sub nas bucăţica de carne de vită, deşi sunt 
convinsă că a mirosit-o. Mi-am dat seama că nu ştiam mare 
lucru despre pisici. 

— Oare de ce nu pot pisicile digera sarea? Tot gustul vine 
de la sare. 

Asta era vorba mamei. 

— Pur şi simplu. Pe de altă parte, am auzit să sunt pisici 
care trăiesc pe malul unui lac sărat. 

— Lac sărat? 


107 



— Da. Unde era oare? în Turcia sau în Grecia. Drumul 
până la lac e presărat cu sare. Noaptea, sub razele lunii, strălu¬ 
ceşte alb. Descrierea drumului către lacul sărat e atât de fru¬ 
moasă, încât mi-a rămas în minte imaginea. Dacă mergi pe 
drumul alb, de sare, la capătul lui dai de lac. Pisicile îi conduc 
până la lac pe cei care se duc acolo fie că sunt bolnavi, fie că 
nu mai au mult de trăit. Cică se scufundă în apa sărată şi le 
povestesc pisicilor toată viaţa lor. Pisicile sunt fascinate de 
poveştile oamenilor şi aşteaptă vizitatorii la intrarea spre lac. 
Când apare câte un bolnav cu faţa trasă, pisicile îl însoţesc de-a 
lungul drumului alb de sare şi îl conduc până la lac. 

— Unde ai auzit asta? 

— Am citit într-o carte. 

— Cum se numeşte? 

— Cum se numea oare? Mai ştii cum se numea cartea su¬ 
rorii mele? l-a întrebat pe Myeong-seo. 

El şi-a aplecat capul într-o parte, încercând să-şi amintească. 

— Mie mi se părea atât de frumos drumul spre lacul sărat, 
încât mă străduiam să-mi imaginez lacul, dar sora mea spunea 
că majoritatea bolilor de care sufereau pisicile erau cauzate de 
sare, aşa că ea se îngrijora prosteşte pentru pisicile de la lacul sărat. 

— Ştia totul despre pisici sora ta. 

— N-a ştiut totul de la bun început. îmi amintesc când a 
adus pisica acasă. Pisica prietenei ei fătase cinci pisoi şi pisica 
asta era cea mai pipernicită. Sora mea a luat-o acasă când a 
văzut că fraţii ei mai puternici o împingeau la o parte când mân¬ 
cau şi nu reuşea niciodată să mănânce suficient, ba mai avea şi 
coada muşcată mereu. Era atât de mică! Nu ştiam niciodată 
unde e. Dacă se ascundea într-un plic poştal galben, din acela 
mai mare, nu o mai găseai. Era ca un ghemotoc alb care se ros¬ 
togolea pe podea. Dar aşa mică cum era avea gheare foarte as¬ 
cuţite. Mama şi sora mea se certau adesea din cauza ei, fiindcă 
zgâria toată mobila. 


108 




Myeong-seo a mai pus o frunză de susan în bolul lui Mi-ru. 
Ea s-a uitat la frunză şi a rostit numele meu: Jeong Yun. Eu 
pescuisem un crevete din supa de nalbe şi tocmai îl mestecam 
de zor. Am ridicat privirea spre ochii ei negri şi ne-am privit. 

— Hai să mai mâncăm nişte orez. 

— Mai vrei orez? Serios? 

Myeong-seo s-a uitat surprins la ea. 

Am mai mâncat câte un bol de orez şi unul de supă fiecare. 
Când am terminat toate banchan- urile, Myeong-seo a scos su- 
fertaşele din frigider şi a umplut iar farfuriile cu vârf. Din când 
în când se uita pe furiş la ea cum mănâncă. 

Cu burţile pline ne-am prăbuşit pe podea, lăsând totul pe 
masă în dezordine. Pisica s-a strecurat tacticoasă printre noi şi, 
de data aceasta, a sărit pe birou, unde şi-a strâns lăbuţele sub 
ea, şi-a curbat spatele şi s-a uitat la noi de acolo de sus. Părea 
un petic alb de zăpadă, pe care nu călcase încă nimeni, şi care 
se aşternuse doar acolo. Verişoara mea îmi spusese că pisicile 
sunt independente şi de aceea nu se aşază niciodată aproape de 
oameni. Dar pisica albă a lui Mi-ru era liniştită şi în braţele lui 
Myeong-seo, şi când era mutată la mine în braţe. Eu ştiam că 
pisicile răspund la cea mai mică atingere şi torc, dar pisica lui 
Mi-ru stătea singură, în tăcere. Păşea cu eleganţă şi îşi arcuia 
foarte frumos spatele. Fără să ne dăm seama, toţi trei ne uitam 
la pisica de pe birou. 

— E surdă. 

— Cum? 

— Nu aude. 

— De-asta stă aşa tăcută. 

In sfârşit am înţeles de ce pisica nu se mişca decât arareori 
şi de ce stătea învăluită în tăcere. 

— Se spune că nouăzeci la sută dintre pisicile din rasa asta 
sunt surde. 


109 



— Ce rasă e? 

— Angora turcească. 

Cum era posibil ca urechiuşele acelea frumoase şi moi să nu 
audă nimic? M-am gândit că nu ne potriveam deloc, eu, fără 
încălţări, mergând desculţă pe stradă, şi pisica asta nobilă. Am 
început să mă apropii de ea abia când mi-a spus Mi-ru că e 
surdă. Dacă aş fi stat chiar lângă ea, mai că aş fi întins mâna să 
o mângâi pe urechi. 

— Cum ţi-ai dat seama că e surdă? 

— O tot strigam pe nume, cu sora mea, dar nu părea să pri¬ 
ceapă. La început am crezut că toate pisicile sunt aşa. Aşa că 
am continuat să o strigăm. Imposibil. Cât putea să doarmă pi¬ 
sica asta? Dimineaţa, când plecam, o vedeam dormind sub un 
scaun, iar seara, când ne întorceam acasă, era tot acolo, dormind. 
Dormea pe unde apuca. Când era mică, dormea pe sub perne, 
în pungi de plastic, iar când a mai crescut se culca pe rafturile 
cu cărţi sau după draperii... sau în câte o cutie... Dormea în¬ 
truna. Era ca un ghemotoc de somn, nu de blană. 

Mi-ru a spus-o de parcă ar fi existat de-adevăratelea animalul 
„ghemotoc de somn“. 

— Când n-a mai dormit atât de mult, a început să se uite 
fix la lucrurile în mişcare. 

— La lucruri în mişcare? 

— La lucruri care se clătinau. 

— Lrunze care fremătau în vânt, clopoţei care atârnau în aer, 
picături de ploaie care se prelingeau pe fereastră, un ghem de 
aţă care se rostogolea pe podea, şireturi rupte, mărgele de sticlă, 
lucruri de genul ăsta. Se uita fix la ele şi, dacă se mişcau încoace, 
întorcea capul încoace după ele, dacă se mişcau încolo, întorcea 
capul încolo... 

— Odată, era la fereastră cu spatele la noi şi, când ne-am dus 
să vedem ce e, am văzut că ningea pentru prima dată în an. Pisica 


110 



urmărea dansul fulgilor de zăpadă agitaţi de vânt. Toată ziua a 
stat şi a urmărit fulgii de nea care se învârteau în văzduh. Am 
strigat-o pe rând, dar nu s-a întors. Atunci sora mea a zis că ceva 
nu e în regulă şi că pisica pare surdă. Nici nu m-aş fi gândit la 
aşa ceva, dar după ce m-am uitat mai atent la ea am observat că 
nu reacţiona la sunete, ci la mişcarea aerului. Cum ar fi vibraţia 
produsă de o uşă care se deschide sau ecoul paşilor. Intr-o zi, 
când pisica era aşezată la fereastră, cufundată în gânduri, m-am 
furişat în spatele ei şi i-am bătut din palme la urechi. Ea a conti¬ 
nuat să privească pe fereastră nestingherită. Am dus-o la clinica 
de câini să o consulte şi am aflat că era surdă Iară îndoială. 

— De ce aţi dus-o la clinica de câini? 

— N-am găsit nici un cabinet veterinar pentru pisici. 

— Cum o cheamă? 

In sfârşit reuşisem s-o întreb care era numele pisicii. 

— Emily Dickinson, a răspuns Myeong-seo în locul ei. 

— Cum?! 

Eram surprinsă, nu-mi venea să cred. 

— Sora mea i-a ales numele. Emily Dickinson. 

Am rămas mută de uimire. Mi-a venit în minte chipul lui 
Dan. Pe pisică o chema Emily Dickinson? M-am ridicat, m-am 
dus la birou şi am luat de acolo prima carte pe care mi-am 
cumpărat-o când m-am întors în oraş - volumul de poezii de 
Emily Dickinson -, am arătat înspre fotografia ei de pe copertă şi 
am întrebat-o din privire pe Mi-ru dacă era vorba de acea Emily. 
Ea a aprobat din cap. Se pare că Emily Dickinson plutise în spaţiul 
dintre noi chiar înainte de a ne cunoaşte. Ea făcuse legătura între 
noi, chiar dacă noi nu ne-am cunoscut în copilărie. Dan îi citise 
poeziile şi apoi mi-a dat mie cartea ei, în vreme ce altundeva, sora 
lui Mi-ru îi punea pisicii ei numele Emily Dickinson. 

— Probabil că doamna Dickinson n-ar fi fost prea încân¬ 
tată dacă ar fi ştiut. 

— Adică? 

— Că am dat numele ei unei pisici surde. 


111 



La asta nu mă gândisem. Am strigat la pisica de pe birou: 
— Emily Dickinson! 

— Poţi să-i spui doar Emily. Sora mea aşa îi spunea. 

Eram doar noi trei acolo, dar Mi-ru amintea mereu de sora 
ei - sora mea în sus şi-n jos -, aşa încât aveam senzaţia că eram 
patru oameni. Myeong-seo a deschis cartea de poezii şi a citit 
cu voce tare: 

Călcam de pe-o bârnă pe altă bârnă 
încet, cu atenţie mare 
Şi stele în jurul Frunţii simţeam 
In jurul Picioarelor - Marea. 

Nu ştiam dacă pasul imediat următor 
Nu va fi cel din urmă — în esenţă 
Aceasta-mi dădea acel Aer precar 
Pe care unii îl cred Experienţă . 1 

Când a ajuns la versul „în jurul Picioarelor - Marea“, i s-a 
alăturat şi Mi-ru. Se pare că mai citiseră împreună poezii cu 
voce tare. Vocile lor se armonizau perfect. Ascultându-i cum 
citesc mi-am adus aminte de ceva şi am deschis geanta. Am 
scos copiile manuscrisului Respirăm şi i-am dat câte una 
fiecăruia. Mi se părea că scopul peregrinării mele îndelungi şi 
neaşteptate prin oraş a fost să le dau aceste exemplare. Am sus¬ 
pinat ca şi cum aş fi îndeplinit o sarcină grea. Cât timp Myeong- 
seo şi Mi-ru au deschis copiile manuscrisului, eu m-am uitat la 
pisica de pe birou, care nu auzea absolut nimic şi am strigat-o: 
— Emily! 


1 Versuri, ed. cit., p. 251. 


112 



La sfârşitul cursului m-am strecurat tiptil afară din clasă, 
înainte să se întoarcă Yun, care era aşezată în prima bancă, şi să 
mă vadă. Deşi mi-am petrecut majoritatea timpului de la cursuri 
fascinat de ceafa ei, de nici nu mai auzeam vocea profesorului, 
corpul meu se comporta exact pe dos. Dar i-am revăzut ceafa 
în mijlocul unei străduţe devastate de tumultul unui protest. 
Am crezut că e o iluzie când am văzut-o între două clădiri, cu 
părul în dezordine, fără nimic în mâini şi cu picioarele goale. 
Surprins, am strigat-o: Jeong Yun! Şi ea s-a întors. Era chiar ea. 
Mi-a revenit în minte momentul în care am văzut-o chircită în 
ceaţa de pe malul apei, cu mult timp în urmă. Nu-mi venea să 
cred că acel chip pe care se prelingeau lacrimile ca şi cum s-ar 
fi spălat pe faţă la râu, pe care l-am văzut atunci, şi chipul aces¬ 
ta, din care rămăseseră doar ochii după ce valul protestatarilor 
a trecut prin oraş, erau ale aceleaşi persoane. Faptul că lucrurile 
acelea s-au petrecut de parcă era firesc să se întâmple reprezintă 
realitatea locului în care trăim. 

In cartea pe care am furat-o am citit despre cazul Genovese, 
din 13 martie 1964. S-a întâmplat înainte de a mă naşte eu. In 
New York, o femeie pe nume Catherine Genovese se întorcea 
acasă din schimbul de noapte la ora 3:15 când a fost înjunghiată 
de un agresor neidentificat. Treizeci şi opt dintre vecinii ei au 
auzit sau au văzut ce se întâmpla, dar nici unul nu a sărit să o 
ajute. Când femeia înjunghiată a strigat după ajutor, se spune 


113 




că s-au aprins luminile în toate apartamentele, dar nimeni nu 
a deschis uşa, nimeni nu a coborât scările. Cineva i-a strigat 
agresorului de la fereastră, fără să iasă afară, să lase fata în pace, 
şi acesta a fugit. Genovese, sângerând puternic, s-a prăbuşit pe 
trotuar. Dar nimeni n-a ieşit să o ajute. Luminile s-au stins din 
nou şi în stradă s-a aşternut iar liniştea. Agresorul, care se repezise 
în direcţia în care îşi lăsase maşina, profitând de faptul că era 
iar linişte, s-a întors şi a înjunghiat-o din nou pe Genovese, aşa 
rănită şi căzută pe trotuar cum era. Ea a mai ţipat o dată şi din 
nou s-au aprins luminile în toate apartamentele. Atacatorul iar 
a fugit. Rănită grav, Genovese a încercat să se târască spre lo¬ 
cuinţa ei, în vreme ce luminile s-au stins din nou. Agresorul, 
care stătuse ascuns, a revenit şi şi-a dus planul până la capăt. 
Genovese a murit după ce a fost înjunghiată de trei ori conse¬ 
cutiv în decursul a treizeci şi cinci de minute. Când luminile 
s-au aprins după ţipetele ei disperate, atacul s-a oprit, dar când 
s-au stins luminile, crima a continuat. A fost consemnat faptul 
că treizeci şi opt de persoane doar au privit de la fereastră, fără 
să intervină, cum Genovese era înjunghiată şi cum s-a prăbuşit. 
Ăştia sunt oamenii? Am vrut să duc înapoi cartea furată. 

Mi-ru râde mai des acum. Asta i se datorează lui Jeong Yun. 
Zici că sunt surori. De când a primit de la Yun copia manu¬ 
scrisului Respirăm, Mi-ru o poartă mereu în geantă. Acum stăm 
mereu împreună la cursul domnului profesor Yun. Uneori, 
după curs, mergem împreună să-l vedem pe profesor la birou. 
E pentru prima dată când o văd pe Mi-ru atentă la ore. După 
ce face prezenţa, profesorul strigă şi numele lui Mi-ru. „Yun 
Mi-ru!“ spune el pe un ton scăzut, iar ea răspunde timid „Pre¬ 
zent!". Ori de câte ori profesorul o strigă pe Mi-ru, câţiva stu¬ 
denţi se întorc să se uite la ea. Şi Yun se întoarce spre ea şi îi 
zâmbeşte. Uneori, în timpul cursului, profesorul se apropie de 


114 



noi, pas cu pas, şi o bate pe Mi-ru pe spate. Oare profesorul 
Yun şi Yun ştiu că ei doi şi cu mine suntem singurele persoane 
cărora Mi-ru le-a arătat cu atâta dezinvoltură mâinile ei rănite? 

Azi m-am întâlnit cu Yun şi ne-am plimbat împreună de-a 
lungul zidului oraşului din cartierul Myeongnyun. Yun merge 
pe jos peste tot. Vine la şcoală pe jos şi pleacă acasă pe jos. Nici 
nu mi-o pot imagina făcând altfel. Am urmat-o şi astfel am f㬠
cut şi eu un nou pelerinaj prin oraş. Când mergeam de-a lungul 
zidului, i-am povestit despre cazul Genovese. A ascultat povestea 
şi a spus: „Dacă un singur om auzea ţipetele ei, în loc de trei¬ 
zeci şi opt, poate că ar fi supravieţuit". „Asta crezi?" am între- 
bat-o şi ea a răspuns: „E vorba de psihologie!" A spus că aşa 
funcţionează mintea umană. Când cineva se găseşte de unul 
singur într-o situaţie periculoasă, ştie imediat cum să acţioneze, 
dar dacă se află mai mulţi în aceeaşi situaţie, atunci, în mod 
involuntar, amână momentul în care să treacă la acţiune. Am 
întrebat-o dacă fiecare îi pasa celuilalt răspunderea. Yun a spus 
că era vorba, mai degrabă, de o divizare a răspunderii decât de 
un transfer al ei. în psihologie se spune că simţul răspunderii 
scade cu cât numărul de martori la un eveniment este mai mare. 
Am întrebat-o dacă a studiat psihologia şi a spus că urmează 
un curs facultativ. Apoi, cu o faţă tristă, m-a întrebat: „Dar oare 
putem noi, sau oricine altcineva, să înţelegem cu adevărat psi¬ 
hologia sau psihanaliza?" Am privit-o intens. Nu cred că aştepta 
un răspuns de la mine, căci m-a luat de mână şi a spus ca pen¬ 
tru sine: „Cât de speriată şi de îngrozită o fi fost Genovese de 
câte ori se stingeau luminile? Probabil că groaza aceea era mai 
mare decât spaima că va muri înjunghiată". 

Jurnalul cafeniu 4 


115 



5. 

Am bătut drumul împreună 


Eu cu Mi-ru şi cu Myeong-seo ne plimbam des prin oraş, 
pe unde înainte mergeam singură. 

Mergeam unul lângă altul, dar când drumul se îngusta, în 
mod firesc, Myeong-seo trecea în faţă, Mi-ru îl urma, la mijloc, 
iar eu rămâneam la coadă. Când bucata de drum îngust se ter¬ 
mina, iar mergeam umăr la umăr, în mod absolut firesc. Când 
mergeam cu ei era altfel decât când mergeam de una singură. 
Mă gândeam că fiind trei o să fie mai complicat să văd oraşul 
în detaliu decât atunci când mă plimbam doar eu, dar tocmai 
pentru că eram trei parcă erau mai multe de văzut. Dacă unul 
dintre noi arăta înspre ceva şi spunea „Uitaţi-vă acolo!“, priveam 
toţi deodată în direcţia indicată şi eram toţi ca unul. Astfel îmi 
apăreau în faţa ochilor lucruri pe care le-aş fi ignorat dacă aş fi 
fost singură. De obicei, Mi-ru ne atrăgea atenţia asupra cerului. 
Norii negri, norii albi, asfinţitul sângeriu, semiluna arătându-se 
sfioasă pe cer noaptea, haloul lunii la miezul nopţii, păsările 
care străpungeau întunericul. Datorită lui Mi-ru am ajuns să 
văd norii care se plimbau pe cer noaptea. Am început chiar să 
mă uit după constelaţii, precum Cassiopeia şi Andromeda, orien- 
tându-mă după poziţia Carului Mare, cum făceam în copilărie. 
In general, Myeong-seo ne arăta oameni. Când ne spunea „îi 
vedeţi pe oamenii ăia?“, ne uitam la oamenii cu feţele înroşite 
de efort, care se zbăteau să-şi câştige traiul. La intrarea în piaţă, 
în faţa unui restaurant, am văzut o femeie care întorcea pe 


116 



mangal un peşte-spadă pus la rumenit. Am văzut şi o bunicuţă 
adusă de spate şi încovoiată ca un cârlig, care părea că are ne¬ 
voie de un minut întreg să facă un pas. Am mai văzut şi legumele 
pe care le aducea bunicuţa să le vândă în oraş, copii îmbujoraţi 
care alergau după o minge şi care păreau să crească exact atunci 
când ne uitam la ei, un beţiv aşezat periculos pe marginea pasa¬ 
relei, cu ţigara în colţul gurii. 

In timp ce mergeam prin oraş, aveam un joc al nostru: să 
punem la loc lucrurile căzute sau să le îndreptăm pe cele strâmbe. 
Plăcuţe strâmbe sau căzute, pantofi aruncaţi în faţa uşii - cum 
vedeam ceva, alergam toţi trei şi îndreptam totul. Pe Mi-ru o 
prindeau imediat jocurile. Şi după aceea, de câte ori vedea ceva 
în neregulă pe stradă, era preocupată să pună totul la loc. Aşeza 
la locul lor pubelele care erau scoase în stradă, ba chiar replanta 
florile din ronduri. S-a întâmplat odată să se oprească la un 
chioşc cu fructe să aranjeze merele în linii drepte, iar proprietarul 
că creadă că voia să le fure pentru că şi-a ascuns foarte repede 
mâinile arse în buzunare când l-a văzut. Când vedea o pereche 
de îndrăgostiţi mergând pe stradă unul lângă altul, Myeong- 
seo făcea ce făcea şi se strecura între ei, aşa încât nu se mai pu¬ 
teau ţine de mână. La început eu şi Mi-ru am încercat să-l oprim, 
apoi ne-am alăturat jocului lui şi încercam să ghicim câte 
cupluri putem face să se despartă pe o distanţă dată. Uneori 
ne dedam la astfel de lucruri prosteşti ca să ne alungăm singu¬ 
rătatea şi anxietatea. Mai târziu, în timp ce ne plimbam, de 
câte ori vedeam un cuplu pe stradă, abia aşteptam ca Myeong- 
seo să îi separe, iar, dacă reuşea, el ne făcea semnul V, cu dege¬ 
tele, şi zâmbeam toţi trei cu subînţeles. Şi râzând el spunea „Ia 
uitaţi-vă acolo!" şi arăta înspre perechea pe care tocmai o făcuse 
să se despartă. Când ne întorceam, oamenii pe care el îi despăr¬ 
ţise cu puţin timp înainte erau şi mai aproape unul de celălalt 
şi se ţineau şi mai strâns de mână. 

Ceea ce făceam când ne plimbam împreună pe străzi mă in¬ 
fluenţa şi când nu mai eram cu ei. Când eram singură în camera 


117 



mea de pe acoperiş şi mă uitam la cer să văd stelele strălucitoare 
care mă priveau de sus pe fondul albastru închis al nopţii, mă 
surprindeam spunând „Uite acolo!“ şi îmi imaginam că ei sunt 
cu mine, chiar dacă eram singură. „Aceea o fi Calea Lactee?“, 
mă întrebam de una singură, apoi rosteam cu voce tare numele 
lui Mi-ru. De câte ori vedeam în faţa casei chipul rumen al vân¬ 
zătorului de pâinici fierte pe abur, care dădea la o parte capacul 
mare din fontă al ceaunului ca să scoată o pâinică, îmi aminteam 
de Myeong-seo. El sigur mi l-ar fi arătat pe vânzătorul de pâinici. 

Pe străzile oraşului râdeam adesea şi de lucruri care nu aveau 
nimic deosebit. Mai întâi râdeam, apoi atmosfera devenea ciu¬ 
dată şi încărcată şi într-un final încetam să mai râdem. N-am 
mai râs niciodată atât de mult în oraşul acesta. O fi bine să râd 
aşa de mult? mă încolţea câte un gând. Mi-ru a purtat fusta cloş 
toată vara şi la începutul toamnei. N-am văzut-o niciodată îm¬ 
brăcată cu altceva. Şi pe stradă, ca şi la şcoală, fusta ei cu flori 
ieşea în evidenţă. Chiar şi atunci când râdeam de mă dureau 
fălcile, dacă se întâmpla să dau cu ochii de fusta ei, mă cuprindea 
un fel de nelinişte şi hohotele de râs se potoleau imediat. 

Nu întotdeauna ieşeam doar noi trei la plimbare. Uneori 
ne însoţea şi Cascadă, protagonistul poveştii pe care mi-o spusese 
Myeong-seo ca să mă facă să râd în ziua în care ne-am întâlnit 
în haosul oraşului, după protest. Cascadă era un om în carne 
şi oase, un coleg de şcoală care prefera porecla asta în locul 
numelui lui real, Chae-su, şi care visa să devină arhitect. Mai 
târziu am aflat că Fallingwater (Cascadă) era numele casei 
construite de arhitectul american Frank Floyd Wright deasupra 
unui şir de cascade. De cum l-am întâlnit pe Chae-su am şi aflat 
de ce îşi zicea Cascadă. Chae-su le povestea tuturor celor pe care 
îi întâlnea pentru prima dată despre casa aceea de pe râul Bear 
Run, în pădurile din munţii din Pennsylvania. Spunea că nu e 
o casă, ci o operă de artă arhitecturală. Şi ori de câte ori povestea 
cât de uimită a fost lumea la inaugurarea casei, construită pe 


118 



post de casă de vacanţă pentru directorul unui magazin uni¬ 
versal, pe faţa lui Chae-su se aşternea nostalgia. Casa fusese 
construită fără să se fi tăiat nici un copac. Din casă se aude cas¬ 
cada, chiar dacă nu se zăreşte. Râul Bear Run curge chiar pe 
sub casă, iar camera de zi şi patru dintre dormitoare sunt sus¬ 
pendate deasupra cascadelor, fără să se vadă vreun stâlp de 
susţinere. Chae-su ne-a spus că terasa, care era chiar mai mare 
decât casa, fusese construită pentru a facilita accesul în casă de 
pe podul de peste cascadele înlănţuite şi că, iată, aveam dovada 
că şi operele arhitecturale au suflet. Prefera să îi spunem Cascadă 
în loc de Chae-su. Cascadă se născuse în oraş şi nici nu plecase 
niciodată de aici, deci era de-al locului. I-am povestit şi lui 
Mi-ru aventurile lui Cascadă - „Când văd cum îţi tremură 
pieptul, mă dor umerii" -, dar ea n-a râs, dimpotrivă, s-a întristat. 
S-a sprijinit de un stâlp de telegraf şi a oftat adânc. 

— Povestea asta e de râs. 

— Mie mi se pare tristă. 

A rămas aşa, întristată. Plictisită, m-am sprijinit şi eu de stâlp. 
„Ar trebui să vă fac o poză", a spus Myeong-seo, şi a încercat 
să ne înveselească pretinzând că ne fotografiază cu un aparat 
imaginar. Apoi a venit şi el să se sprijine de stâlp. Am rămas aşa, 
toţi trei, privind o vreme la trecători. 

Cascadă, care se făcuse de râs în faţa fetei pe care o iubea, 
ştia absolut totul despre străzile oraşului. El ne-a dus în Buk- 
chon, unde am văzut casele tradiţionale, ale căror acoperişuri 
aproape că se atingeau, şi tot el ne-a dus şi în Tongeui-dong să 
vedem un pin asiatic cu scoarţa dantelată, bătrân de şase sute 
de ani. 

— Are aproape aceeaşi vârstă cu oraşul acesta, care te inte¬ 
resează atât de mult. 

Aceeaşi vârstă cu oraşul? Am dat din nou ocol copacului. 

— Se spune că s-a oprit din creştere în timpul ocupaţiei 
japoneze. 


119 



Hai, mai lasă-ne... Când l-am luat toţi trei peste picior, Cas¬ 
cadă a spus că nici el nu credea asta, dar că ar vrea să poată crede. 

Intr-o zi ne plimbam pe malul pârâului Cheongye, înspre 
Piaţa Dongdaemun 1 . Era un drum pe care îl bateam adesea 
când eram singură pentru că era ticsit de anticariate. Drumul 
pe care ne-a dus Cascadă avea mult mai multe de oferit. Se 
întunecase deja când ne-a condus într-o piaţă. Acolo oamenii 
forfoteau de zor, ca şi cum ziua şi noaptea îşi schimbaseră cursul. 
Clădiri întregi erau împărţite în magazine, îngrămădite unele 
în altele, de n-aş fi putut să fac diferenţa între ele. Şi erau atât 
de multe, încât n-aş fi reuşit niciodată să reţin toate numele. La 
nord, Prăvălia Gwangjang, Magazinul Dongdaemun, un angro 
în care se vindeau numai pantofi, Magazinul Dongdaemun 
Central... Spaţiile comerciale, toate având Dongdaemun în 
nume, mi se păreau un labirint, dar Cascadă ne conducea prin 
ele cu uşurinţă, ca un explorator. Am trecut pe la Magazinul Pye- 
onghwa, Noul Magazin Pyeonghwa, Magazinul Pyeonghwa 
de la Apus, Magazinul Pyeonghwa Verde, am mers pe lângă 
pârâul Cheongye, am ieşit iar pe o stradă, deşi nu ştiu în ce di¬ 
recţie, şi am văzut pasaj ul Dongil, pasajul Tongil, Prăvălia Don- 
ghwa, complexul comercial Heungin, Magazinul Pyeonghwa 
de la Apus, piaţa de peşte... Cascadă era ca o hartă animată a 
oraşului. Am înţeles de ce îl chema mereu Meyong-seo cu noi la 
plimbare. Cascadă ne-a spus că strada Baeogae primise numele 
după Piaţa Baeogae 2 , din perioada Regatului Joeseon şi că Piaţa 
Gwangjang fusese prima piaţă construită în perioada modernă. 

1 Piaţa Marii Porţi de la Răsărit (Piaţa Dongdaemun) este o zonă co¬ 
mercială din Seul, aflată în apropierea uneia dintre cele opt porţi care 
străjuiau odinioară vechea cetate. 

2 La începutul secolului XX, Piaţa Dongdaemun se numea Piaţa 
Baeogye. în perioada ocupaţiei japoneze (1910-1945) era controlată de 
Corporaţia Gwangjang, de aceea mai era cunoscută şi sub numele de 
Piaţa Gwangjang. 


120 



Când ne-a spus că piaţa a fost construită cu capital japonez la 
cererea coreenilor ca urmare a tratatului pentru protectoratul ja¬ 
ponez, Cascadă părea profesor de istorie modernă, nu alta. Când 
îl vedeam cum vorbeşte despre oraş, îmi era greu să cred că era 
aceeaşi persoană cu tolomacul care încurcase cuvintele „piept“ şi 
„umăr“ şi nu mă puteam împiedica să nu mă uit insistent la el. 
Ca şi cum ar fi ştiut ce îmi trecea prin minte, Cascadă îmi arunca 
un zâmbet sfidător şi adăuga „Asta se întâmpla în 1905“. 

Când ne plimbam împreună cu Cascadă, nu era nevoie să 
car după mine hărţile oraşului, pe care le cumpărasem ca să mă 
pot orienta. Mai târziu, peregrinările noastre conduse de Cas¬ 
cadă s-au transformat în adevărate întruniri de cerc. Nu a venit 
nimeni cu o propunere oficială de a înfiinţa un cerc, aşa cum 
ceruseră oamenii în 1905 înfiinţarea Pieţei Gwangjang, dar 
după cursuri, unul după altul s-au adunat tot mai mulţi colegi 
care îl urmau tiptil pe Cascadă, până când într-o zi, pe când 
ne plimbam în Dongsung-dong, în apropierea casei în care 
locuiam, am observat că veniseră încă nouă colegi. Parcul Mar- 
ronnier a fost pe vremuri campus universitar, erau tramvaie şi 
săli de spectacol, încă mai exista o cafenea unde mergeau stu¬ 
denţii pe vremuri să bea ceai şi să asculte muzică... Cascadă 
ne spunea toate lucrurile acestea şi ne indica unde erau. Urmă- 
rindu-1, am văzut o plăcuţă pe care scria Cafeneaua Hangnim. 
Am trecut de multe ori pe lângă cafeneaua aceasta fără să îmi 
dau seama cât de veche era. Pentru mine, parcul Marronnier 
era acelaşi dintotdeauna. 

Cineva i-a propus lui Cascadă să-l invite pe profesorul Yun 
într-o plimbare pe lângă vechiul zid al cetăţii. 

— Nu putem vedea tot zidul într-o singură zi. Va trebui 
să alegem o zonă. 

— Nici dacă luăm mâncare la noi şi stăm toată ziua? Atunci 
ce-ar fi să facem o excursie de trei zile? 

Trei zile? Ţi-ai găsit! Am izbucnit cu toţii în râs. 


121 



— Nu e deloc uşor. Zidul de împrejmuire a cetăţii e foarte 
frumos. Nu pare foarte lung, când îl vezi de aproape, dar are 
mai multe secţiuni şi fiecare e lungă şi întortocheată, aşa încât 
trebuie să tot urci şi să cobori... Trei zile nici nu sunt de ajuns 
să-l vezi pe tot. Şi apoi mai vrem să ne şi distrăm. 

— Cascadă! De unde izvorăşte cunoaşterea aceasta a dom¬ 
niei tale? a întrebat cineva în stilul cărturarilor de demult. 

— Să fiu arhitect e pohta ce-am pohtit, i-a răspuns Cascadă 
în acelaşi stil. 

— Păi ce legătură are asta cu arhitectura? 

— Un arhitect trebuie să ştie tot ce se poate despre un loc. 
Trebuie să-i ştie trecutul şi prezentul. In felul acesta poţi crea 
acolo viitorul. 

— Ar trebui să dai la Arhitectură, măi Cascadă. 

— Ţi-am spus că am picat la examenul de admitere. Dar 
n-avea grijă. Intr-o bună zi tot o să mă fac arhitect. M-am năs¬ 
cut aici. Acesta e locul în care vreau să-mi trasez viitorul, pe care 
vreau să-l proiectez şi să-l înfrumuseţez. Dacă vreţi să vedeţi 
zidul, putem să urcăm pe aici. Mergem? Trebuie doar să urcăm 
muntele Nak mai întâi. 

Ne-am luat după Cascadă şi am ieşit din parcul Marronnier 
ca să mergem spre muntele Nak, pe care îl vedeam mereu de la 
fereastra camerei mele. Eram dezorientată şi nu mai ştiam în 
ce direcţie locuia verişoara mea. Cineva a spus cu surprindere 
că nu se aştepta să vadă un cartier ca acesta în mijlocul oraşului. 
Cum mergeam noi pe străduţele strâmte, altcineva şi-a expri¬ 
mat îndoiala că drumul acela duce la zidul oraşului. Cascadă 
ne-a spus că muntele e alcătuit din granit. Ascultam cum Cas¬ 
cadă ne spunea că muntele e în forma unei cocoaşe de dromader 
şi mă uitam la camera mea, în care stăteam adesea la fereastră 
să privesc muntele. îmi imaginam cum mă plimbam prin 
cameră, ca şi cum ar fi fost altcineva. Udam palmierul miniatural 
sau îmi legam şireturile să merg la şcoală ori ieşeam noaptea 


122 



târziu pe terasa acoperişului şi desenam un şotron, aruncam 
piatra şi apoi săream intr-un picior să o recuperez, aşa cum f㬠
ceam în copilărie în curtea casei. 

De pe versantul muntelui mă uitam la camera mea şi r㬠
măsesem în urma grupului când Myeong-seo s-a apropiat de 
mine şi mi-a şoptit la ureche: 

— Mi-eşti dragă, Jeong Yun. 

Luată prin surprindere de confesiunea lui neaşteptată, nu-mi 
puteam desprinde privirea de camera mea. Fără să vreau m-am 
repezit să spun: 

— Mă iubeşti la fel de mult ca pe Mi-ru? 

S-a întors să se uite şi el spre camera mea şi a zis: 

— Te iubesc atât de mult, încât fac planuri pe zece ani. 

— Dar la fel de mult ca pe Mi-ru? 

M-am uitat la Mi-ru, care mergea alături de Hyun-tae. Lui 
i se spunea Terra, căci se aşeza în prima bancă la cursul profeso¬ 
rului Yun şi mereu întorcea capul să urmărească privirea profe¬ 
sorului. Fusta ei cloş a acoperit pentru o clipă profilul stâncos 
al muntelui, apoi a trecut mai departe. 

— în copilărie am mers cu fraţii mei la bunicii noştri din 
partea mamei. Noaptea, fraţii mei s-au furişat afară din casă, 
iar eu m-am luat după ei. Ieşiseră la vânătoare de vrăbii, împre¬ 
ună cu un văr mai mare. Atunci am aflat că vrăbiile trăiesc în 
acoperişurile de paie ale caselor. Şi acum îmi mai amintesc cum 
tremurau păsărelele când unul din fraţii mei îndrepta lanterna 
spre ele. Erau acolo cu sutele. Fraţii mei prindeau cu amândouă 
mâinile vrăbiuţele care tremurau în lumina lanternei. Unul 
dintre ei ţinea în mâini cinci păsări odată. Iar ele stăteau nemiş¬ 
cate în strânsoare. Nouă nu ne mai ajungeau mâinile. Frate- 
meu a scos din paiele acoperişului un pui de vrabie şi mi l-a dat 
mie, spunându-mi să-l ţin bine. în întuneric, puiul era aşa de 
speriat, încât nici măcar n-a încercat să dea din aripi, ci s-a ghe¬ 
muit în pumnul meu. Era cald şi pufos. îmi era teamă să nu-1 


123 



scap, aşa că l-am băgat în buzunar. Mi-am băgat mâna în bu¬ 
zunar şi mângâiam puiul ghemuit acolo. îmi plăcea nespus să-i 
ating penele şi să-i simt căldura corpului. Cred că era pentru 
prima dată când mângâiam o fiinţă atât de mică. Aveam senzaţia 
că în micul meu buzunar palpita toată viaţa. Că aveam toată 
lumea în el. Nu mai ştiu ce vârstă aveam, dar îmi amintesc foarte 
clar cât de fericit eram. Dragostea mea pentru tine e la fel de 
profundă ca fericirea de atunci. 

CA FERICIREA DE ATUNCI. Cuvintele lui mi-au alunecat 
în suflet ca nişte stropi de ploaie. Mi-am plimbat mâna pe zid 
şi m-am uitat din nou la fusta cloş a lui Mi-ru, undeva în faţa 
noastră. 

— Mă iubeşti la fel de mult ca pe Mi-ru? 

— Fraţii mei încă erau ocupaţi cu prinsul vrăbiilor, când 
vărul nostru mi-a cerut puiul. Nu voiam să i-1 dau, dar am scos 
totuşi din buzunar puiul care se zbătea, căci voiam să-l mai văd 
o dată. Era atât e mic! Nu cred că ştia să zboare. Văru-meu mi 
l-a smuls din mână şi a plecat cu el. N-ar fi trebuit să-l scot din 
buzunar. Când s-a întors verişorul meu după câtva timp, toate 
păsările erau scrum. Li se vedeau oasele ieşind prin piele. 
N-aveam cum să-mi dau seama care era pasărea care fusese 
caldă în buzunarul meu cu doar câteva minute mai înainte. 
M-am uitat la păsările cu penele arse şi pielea carbonizată şi am 
izbucnit în plâns. I-am cerut verişorului să-mi dea pasărea 
înapoi, dar era prea târziu. Am insistat să-mi dea pasărea înapoi 
şi cred că l-am enervat, căci a luat-o pe cea mai mică dintre p㬠
sări şi mi-a aruncat-o în faţă zicând „Ia-ţi-o!“. Când am luat în 
palmă trupşorul carbonizat al puiului de vrabie, am simţit că 
lumea se năruie. Pasărea aceea caldă şi pufoasă era acum rece. 
Atunci am ţinut pentru prima dată în mâini un trup mort. Dra¬ 
gostea mea pentru tine e la fel de profundă ca tristeţea de atunci. 

CA TRISTEŢEA DE ATUNCI. Cuvintele lui mi-au picurat 
din nou în suflet ca ploaia. I-am ocolit privirea şi l-am între¬ 
bat iar: 


124 



— Mă iubeşti la fel de mult ca pe Mi-ru? 

Ceea ce începuse ca o glumă devenise acum o treabă serioasă 
şi am început să mă simt ciudat. Nici eu nu înţelegeam ce anu¬ 
me voiam să aflu. 

— Odată, mi-am revăzut foştii colegi din liceu pentru prima 
dată după ce am venit la Seul. Era în martie, dar ningea foarte 
tare. Ne-am întâlnit vreo şapte sau opt inşi în faţa şcolii unuia 
dintre noi şi am început să batem tot oraşul, mutându-ne din- 
tr-un loc în altul fără să ne putem lua la revedere până în zori. 
Era deja noaptea târziu când am ajuns la Piaţa Namdaemun. 
Lin vânzător ambulant avea înşirate pe tarabă vrăbiuţe prăjite. 
Tremurând de frig am pus laolaltă toţi banii pe care îi aveam 
ca să mai luăm un rând de băut şi o gustare, când cineva a 
sugerat să luăm vrăbii prăjite. Toţi s-au entuziasmat. Eu eram 
singurul din grup care nu mai mâncase niciodată aşa ceva. Mă 
uitam tulburat la păsările prăjite în timp ce ei începuseră să îşi 
dea cu părerea ba că trebuie date cu ulei de susan, ba că trebuie 
doar sărate, ba că trebuie neapărat fripte pe jar. Cât priveşte 
metoda de prindere, unul spunea că cel mai bine e să fie prinse 
cu plasa, altul să fie împuşcate, ba unul chiar spunea că dacă 
înmoi orez în alcool e suficient să aştepţi până se îmbată păsările 
şi adorm, şi apoi le aduni cu uşurinţă. Parcă toată lumea se îm¬ 
părţea doar în oameni care au mâncat vrăbii şi oameni care 
n-au mâncat. între timp au fost aduse vrăbiile date cu ulei de 
susan şi prăjite pe grătar. Erau curăţate de pene, eviscerate şi 
turtite, dar capetele erau lăsate întregi. Mi se părea extrem de 
ciudat. Toţi au înşfăcat câte o vrabie şi au început să mănânce. 
Vrabia mea avea capul crăpat. Mă uitam la ea fără să schiţez 
vreun gest, aşa că băieţii au început să mă zorească: „Hai, m㬠
nâncă şi tu. Unu, doi, trei şi!“ Când au văzut că nu mâneam, 
au început reproşurile - „Ce-i asta? Faci pe filozoful? 11 - şi at¬ 
mosfera a devenit bizară. Toţi ochii băieţilor care mestecau vr㬠
biuţe s-au întors spre mine şi parcă îmi spuneau „Hai să vedem 


125 



cât rezişti". în noaptea aceea cu ninsoare, în vacarmul pieţei, 
am luat în mâini vrăbiuţa cu capul crăpat. Nu ştiu ce m-a împins 
să o fac. Doar puteam să mă eschivez. Am muşcat o dată şi i-am 
spart capul cu măselele. Sunetul craniului de pasăre care mi se 
spărgea în gură mi-a răsunat ca un ecou în urechi. Dragostea 
mea pentru tine e la fel de profundă ca disperarea de atunci. 

CA DISPERAREA DE ATUNCI. Când a spus asta, vocea lui 
mi-a pătruns în suflet ca apa şi mi-a tulburat inima cu valurile 
ei. De ce oare dragostea nu e doar fericire? De ce e şi tristeţe, şi 
disperare? Am luat mâna de pe zid şi m-am grăbit să îi ajung 
pe ceilalţi din urmă. Când m-a strigat, ştiam deja ce avea să-mi 
spună. M-am întors cu faţa spre el. 

— Să nu uităm ziua asta. Asta vrei să-mi spui, nu? 

Sprâncenele lui groase s-au ridicat şi colţurile gurii au alune¬ 
cat intr-un zâmbet larg. A venit lângă mine şi m-a luat de mână. 
Mi-am tras mâna, dar numai pentru a-1 prinde şi mai strâns. 
Când a spus „Să nu uităm ziua asta“, avea vocea plină de melan¬ 
colie. Era înecată în singurătatea celui care ştie că va pierde. 
Zece ani mai târziu, douăzeci... Ce-o să se aleagă de noi? Co¬ 
pleşită de emoţie i-am strâns mâna şi mai tare. Şi-a tras mâna, 
doar ca să o să strângă mai strâns pe a mea. 

— Şi Mi-ru e îndrăgostită. 

— De cine? 

El s-a schimbat la faţă. 

— De tipul care a dispărut? 

— De profesorul Yun. 

— De cine?! 

Am crezut că nu am auzit bine. 

— De profesorul Yun. 

Mi-ru era îndrăgostită de profesorul Yun? Deodată mi s-a 
făcut milă de ea. Am simţit o durere în suflet ca atunci când 
vezi un măr verde vara căzut pe pământ, doborât din copac de 
ploaie şi vânt înainte de a se rumeni. Mi-am retras mâna din 


126 



mâna lui, am ridicat capul şi am privit-o pe Mi-ru din spate. 
Fusta ei cloş îmi umplea privirea. Deşi cărarea era destul de 
abruptă, Mi-ru mergea cu mâinile în buzunare şi cu capul plecat. 
Dacă ar fi fost lângă mine, aş fi scuturat-o de umeri şi i-aş fi zis 
să nu facă asta. L-am lăsat pe Myeong-seo în urmă şi am alergat 
spre ea. Cartierul de la poalele muntelui Nak a început treptat 
să dispară din raza vizuală. Lumina soarelui la asfinţit îmi bătea 
în ochi. Toţi şi-au întors privirea după mine, cum alergam 
gâfâind. îşi imaginau, probabil, că am să-i spun ceva important 
lui Mi-ru, căci mă priveau toţi cu interes. Când am ajuns lângă 
ea, am expirat zgomotos. Mi-ru s-a uitat la mine cu ochii mari. 
încă mai ţinea amândouă mâinile în buzunare. M-am apropiat 
de ea, mi-am strecurat în buzunarul hainei ei mâna pe care cu 
puţin înainte o strânsese Myeong-seo şi am prins-o de mâna ei 
neliniştită. Mâna ei s-a zbătut în buzunar, dar am strâns-o mai 
tare chiar decât îi strânsesem lui mâna. Făcând asta am simţit 
că valul acela de milă care mă cuprinsese şi care îmi provocase 
atâta durere se mai domolise puţin. Mâna lui Mi-ru s-a liniştit. 
Am rămas aşa până ne-a ajuns din urmă Myeong-seo, pe care 
îl lăsasem singur când am alergat către ea. în tot timpul acesta 
m-am uitat la razele de soare care străluceau pe fusta ei. Când 
ceilalţi au văzut că doar stăteam aşa, cu mâna în buzunarul lui 
Mi-ru, când ei crezuseră că am ceva să-i spun de vreme ce 
alergam aşa de să-mi dau sufletul, au găsit că nu era nimic inte¬ 
resant şi au pornit mai departe. Myeong-seo l-a urmat şi el pe 
Cascadă ca să ajungă la zid. 

— De ce? m-a întrebat Mi-ru privindu-mă în ochi după 
ce am rămas singure. 

Mi-ru aproape că învăţase pe dinafară volumul Respirăm. îl 
avea mereu aproape şi nu-1 pierdea din ochi. Uneori, când eram 
toţi trei la bibliotecă sau în vreo cafenea, îşi deschidea caietul 
în care nota absolut tot ce mânca într-o zi şi începeam un joc în 
care scriam pe rând câte o frază în caietul ei. Dacă mânca supă 


127 



cu tăiţei, nu scria doar „tăiţei“ în caiet, ci descria totul cu lux 
de amănunte, ca şi cum ar fi fotografiat mâncarea. Tăiţei albi 
în supă de anşoa, garnisiţi cu ceapă verde şi ciuperci Shiitake, 
cinci rondele de ridiche murată în oţet. Nota până şi mărimea 
cubuleţelor de kimchi de ridichi. Când mâneam împreună, mai 
întâi trebuia să ne uităm la ea cum îşi notează în caiet tot ce 
mănâncă. Ori de câte ori o vedeam fâcându-şi însemnările în 
caiet, mă cuprindea un sentiment de stranietate, ca atunci când 
am aflat că lui Dan îi era frică de păianjeni, şi mă trezeam pri¬ 
vind fix la mâinile ei pline de cicatrice. Mi-ru îşi făcuse un 
adevărat ritual din a nota tot ce înghite. Pe o pagină nouă din 
caiet, unul dintre noi scria o frază, apoi continua altcineva. în¬ 
cepeam cu o frază oarecare, fără să ne gândim prea mult, dar 
ne prindea repede jocul de a scrie fraze legate între ele. Odată, 
Mi-ru a scris prima frază: Cel mai mult la oameni îmi plac mâi¬ 
nile. Eu am continuat: Mâini neobosite, jalnice sau recunoscătoare. 
în continuarea frazei mele, Myeong-seo a scris: Poţi afla toată 
viaţa unui omprivindu-i mâinile. Văzând cum se adună propo¬ 
ziţie după propoziţie despre mâini, am avut senzaţia unui lucru 
limpede, ca atunci când uzi o boabă de fasole şi aştepţi să vezi 
cum încolţeşte. Mi-am amintit cum Mi-ru se sprijină cu mâna 
stângă de copia manuscrisului Respirăm când scrie în urma mea 
sau a lui Myeong-seo. 

— Ce s-a întâmplat? 

De data asta Mi-ru se uita cu îngrijorare la mine. Ochii îi 
străluceau. Deschizătura pleoapei stângi părea mai mare decât 
a celei drepte. Privirea mi-a fost mereu atrasă de mâinile ei, aşa 
că nu i-am privit niciodată ochii de atât de aproape. Părul ei 
negru, mătăsos, flutura în vânt şi îi acoperea fruntea înaltă. 
Oare să fi fost adevărat ce scrisese ea despre mâini în ziua în care 
am ales mâinile drept subiect pentru jocul nostru? După ce 
Myeong-seo a scris Mă plec în faţa mâinilor bătătorite de muncă, 
Mi-ru a adăugat un fragment lung: 


128 



Ca să poţi să ţii pe cineva de mână trebuie să ştii când să-i 
dai drumul. Dacă pierzi momentul potrivit pentru a da drumul 
mâinii pe care ai prins-o într-un gest necugetat, situaţia devine 
bizară şi jenantă. Am coborât din autobuz şi tocmai ieşeam din 
pasajid subteran din faţa facultăţii când m-am întâlnit cu el. 
L-am luat de mână, ca să-l salut. Mâna lui scheletică s-a odihnit 
în mâna mea. I-am simţit oasele puternice. Mâna lui era subţire, 
dar aspră. Mi-a zâmbit din ochi şi mi-a strâns mâna. Atunci ar 
fi trebuit să îi dau drumul, dar ne-am continuat drumul ţinân- 
du-ne de mână. Bucuria revederii s-a risipit treptat şi între noi a 
rămas doar o tăcere adâncă. Am început să devin tot mai conştientă 
de mâna mea după ce am ratat momentul în care puteam să ne 
desprindem mâinile în modfiresc. Acum arfi fost ciudat să-i dau 
drumul din senin, dar nici nu puteam să-l mai ţin de mână, aşa 
încât au început să îmi transpire palmele. Probabil şi el gândea 
la fel. Mergeam tăcuţi. Ne îndreptam spre facultate ţinându-ne 
de mână în mod echivoc. Eram atât de stresată să găsesc un moment 
să-i dau drumul, încât în palmă mi-au apărut broboane de su¬ 
doare. Am păşit o vreme aşa, ca pe ace, apoi m-am liniştit. Strada 
era foarte zgomotoasă, dar eu n-auzeam nimic. Nici nu vedeam 
nimic înjur. Până şi grija că ne putea recunoaşte cineva s-a topit 
ca zăpada la soare. Aş fi vrut să mergem aşa, ţinându-ne de mână, 
la nesfârşit. Am trecut de un hotel, apoi de o librărie şi de un ma¬ 
gazin de îmbrăcăminte. Am trecut pe lângă un restaurant din 
care se răspândea pe stradă miros de supă de tăiţei, am urcat nişte 
trepte mărginite de arbori ginkgo şi până la semaforul de pe 
bulevard, de unde se vedea poarta universităţii, am mers în tăcere, 
ţinându-ne de mână. Am traversat strada şi am ajuns până vizavi 
de teatru. In şcoală era zarvă mare. Erau studenţi aşezaţi pe toate 
băncile sau postaţi în faţa cabinelor telefonice sau a panourilor 
cu anunţuri. El m-a privit şi m-a rugat să îi dau drumul. Parcă 
îmi cerea voie. In cele din urmă i-am dat drumul. M-a bătut uşor 
pe umăr şi a intrat în curte, înaintea mea. 


129 



Oare mâna „lui", despre care scrisese Mi-ru în caietul ei, să 
fi fost mâna profesorului Yun? 

— Jeong Yun, dă-mi drumul! Mă doare! 

Am slăbit strânsoarea mâinii pe care o strecurasem în buzu¬ 
narul ei. 

— Aşa îl ţii şi pe Myeong-seo de mână? 

— Cum? 

— Strângi prea tare. 

Ne-am uitat una la alta şi am izbucnit în râs. Mâna lui 
Mi-ru s-a zbătut să se elibereze. Nu i-am dat drumul. Mi-ru 
m-a întrebat deodată dacă vreau să mă întâlnesc cu ea sâmbătă, 
la ora trei, în faţa Băilor Dongsung. M-am gândit puţin şi am 
întrebat: „Dongsung? Nu e o baie comună?" Ştiam coşul de 
fum al clădirii, dar n-am intrat niciodată. De la fereastra camerei 
mele vedeam coşul de cărămidă ridicându-se dintre casele vechi 
şi înscrisul cu litere albe de pe el: Băile Dongsung. 

— Vrei să merg cu tine la baia comună? 

— Da. 

Era prima dată când mă chema undeva doar cu ea. Şi nu 
la cinema sau la cafenea, ci tocmai la baia publică! Am privit 
spre Cascadă, care era cocoţat pe zid şi arăta cu mâna spre est, 
ca şi cum era o busolă umană, care le spunea celorlalţi încotro 
era cartierul Samseon şi încotro Changshin-dong. Cascadă 
spunea că am urcat pe versantul apusean al muntelui Nak şi 
că în direcţia aceea se afla cartierul Dongsung, în direcţia cea¬ 
laltă era cartierul Ihwa, iar dincolo era cartierul Chungshin. 
Soarele tocmai asfinţea şi acoperea zonele dinspre apus, indicate 
de Cascadă, cu o poleială aurie. Scăldat şi el în razele soarelui la 
asfinţit, Myeong-seo s-a întors spre noi. Era pentru prima dată 
când vedeam asfinţitul soarelui deasupra oraşului dintr-un 
punct atât de înalt. 


130 



Natsume Soseki e un scriitor japonez din perioada modernă 
care a călătorit în Anglia cu o bursă de studii. Şocul pe care l-a 
simţit acolo a fost atât de mare, încât a avut o cădere nervoasă. 
Mai târziu, când a început să scrie, a renunţat la respectabilul 
post de profesor la Universitatea Imperială din Tokyo pentru 
a se dedica romanelor lui. E foarte posibil ca pentru el scrisul 
să fi fost singura modalitate prin care putea să scape de şocul 
modernităţii şi să accepte ceea ce-1 marcase atât de profund. 
Se spune că în ultimii ani ai vieţii dimineaţa citea literatură 
britanică şi scria romane moderne în care devenise specialist, 
iar după-amiaza scria poezii în stil clasic chinezesc. Se poate 
spune că îşi împărţise ziua în aşa fel încât să poată pendula 
între Extremul Orient şi Occident. Unii văd în asta o dovadă 
a erudiţiei lui, eu sunt de părere că e vorba de un efort psihic 
de a nu cădea pradă nici uneia din cele două lumi. 

Azi eram pe terasa podită de pe acoperişul casei în care 
locuieşte Yun când ea mi-a pus în faţă caietul lui Mi-ru şi mi-a 
zis să mă uit în el. Trecuse destul de mult timp de când scri- 
seserăm împreună în el. Ne pregăteam de un nou joc şi înainte 
să începem Mi-ru a intrat în casă să se spele pe mâini. 

In caietul lui Mi-ru era o listă cu nume de persoane care dis¬ 
păruseră în condiţii suspecte şi detalii despre cazurile lor. Dacă 
reuşea să afle ce s-a întâmplat cu prietenul surorii ei, probabil că 


131 





nota şi cazul lui în caiet. Cu cât Mi-ru şi Mi-rae îl căutau mai 
abitir, cu atât descopereau tot mai multe dispariţii şi condiţiile 
groaznice în care fuseseră descoperite persoanele dispărute. Dar 
nici urmă de cel pe care îl căutau ele. Când Yun s-a aplecat peste 
caietul lui Mi-ru, i-am dat la o parte părul negru, ca să-i văd 
faţa. M-am uitat în ochii ei negri care parcă mă întrebau curioşi 
„Ce e?“. „Pentru orice eventualitate îţi spun să nu cumva să pleci 
cu Mi-ru“, am spus cu voce tare, ca unul care pierduse controlul. 
Ea m-a privit nedumerită. „Promite-mi că nu o să pleci cu Mi-ru 
să-l cauţi pe tipul ăla.“ Nu părea să priceapă ce-i spuneam. M-a 
întrebat ce s-a întâmplat şi s-a aplecat iar asupra caietului. „Jeong 
Yun, te rog să n-o laşi pe Mi-ru să plece." Yun se uita când la 
mine, când la caiet, părând că nu înţelege nimic, şi deodată m-a 
sărutat pe buze. 

Jurnalul cafeniu 5 



6 . 

Casa pustie 


Sâmbătă m-a sunat tocmai când ieşeam din casă, ca să merg 
la întâlnirea cu Mi-ru. 

— Ce faci? 

— Mă duc să mă văd cu Mi-ru. 

— Cu Mi-ru? 

Puteam să-i răspund simplu, dar am ezitat. Până atunci de 
câte ori mă întâlnisem cu Mi-ru era şi el de faţă. 

— Unde? 

— Mergem la baia publică. 

— La Băile Dongsung? 

— De unde ştii? 

In loc să răspundă a suspinat adânc în receptor. Mi-a părut 
rău când l-am auzit suspinând aşa. Aveam sentimentul că l-am 
abandonat, dar nici nu aveam cum să-l luăm cu noi la baia pu¬ 
blică. Am auzit că-mi spune numele, „Jeong Yun“. Apoi iar 
tăcere. M-am uitat la coşuleţul cu lucruri pentru baie şi n-am 
mai zis nici eu nimic. 

— Ce noroc! 

Nu ştiam ce vrea să spună cu asta, aşa că am continuat să 
ascult. 

— Ce noroc că Mi-ru te are aproape. 

A închis fără să-şi ia la revedere. Ultimele cuvinte au fost 
rostite atât de monoton, încât m-a cuprins un fel de regret neaş¬ 
teptat. Parcă trecuse o veşnicie de când o priveam împreună pe 


133 



Mi-ru cum îndreaptă plăcuţele strâmbe de pe stradă sau cum 
pune la loc ghivecele căzute, când mergeam împreună la cafe¬ 
nea sau când am vizitat expoziţia „Doisprezece tineri scriitori", 
când ne continuam reciproc frazele ori când mergeam împreună 
în biroul domnului profesor Yun. Am rămas în picioare, cu 
receptorul în mână, şi după ce a închis el. Când tata a venit cu 
verişoara mea să-mi vadă cămăruţa, ţinea şi el un telefon în 
mână. Tata făcuse cerere pentru un număr de telefon şi a venit 
să vadă unde să aşeze aparatul. Apoi s-a întors acasă. In timpul 
acesta s-a plâns că stau cocoţată în vârf de deal. Mă suna dimi¬ 
neaţa devreme şi seara târziu. Ghiceam de fiecare dată că era el. 
Mi-am amintit cum ziceam „E tata“ când suna telefonul. Nu 
m-am înşelat niciodată. După tata şi după verişoara mea, 
următoarea persoană care m-a sunat la telefon a fost el. Le-am 
scris şi lui, şi lui Mi-ru numărul de telefon în palmă. Mi-ru m-a 
sunat o singură dată, a zis doar „Jeong Yun, deci e chiar numărul 
tău“ şi a închis. Am ieşit din casă cu coşuleţul de baie în care 
aveam un prosop, un pieptene, şampon şi alte alea pentru baie 
şi l-am văzut pe poştaşul care tocmai lăsase o scrisoare în cutia 
mea poştală şi se îndepărta. Nu mai primisem nici o scrisoare 
la adresa de acolo, aşa că mă gândeam să o las în cutie, dar scri¬ 
sul de pe plic mi s-a părut cunoscut. M-am aplecat, m-am uitat 
în cutia poştală şi a descoperit că era scrisul lui Dan. Dan?! Am 
deschis-o chiar acolo, în faţa cutiei poştale. 

Yun, 

Am treabă în capitală. Te sun peste câteva zile, înainte să iau 

trenul. Am luat adresa şi numărul de telefon de la tatăl tău. 

9 octombrie Dan 

Scrisoarea lui Dan, cu scrisul lui expansiv, era atât de scurtă, 
încât nu depăşea dimensiunile unei telegrame. Nu mă întreba 
ce fac şi nici nu îmi povestea ce face el. Mă întorsesem în oraş 


134 



fără să-i spun lui Dan. Nu îi comunicasem nici adresa nouă şi 
nici numărul de telefon. Probabil că se supărase, dar n-a spus 
absolut nimic. Am pus scrisoarea lui în buzunarul în care pur¬ 
tam inelul mamei şi am plecat. Am simţit pe ceafă o pală de 
vânt rece. In timp ce mergeam tăcută, cu capul în jos, la întâl¬ 
nirea cu Mi-ru, am atins de mai multe ori scrisoarea de la Dan. 
Mi-am dat seama că până acum niciodată n-a mai trecut atât 
de mult timp fără să vorbim. Pe Mi-ru şi pe Myeong-seo i-am 
văzut zi de zi, dar lui nici măcar nu i-am dat numărul de tele¬ 
fon sau adresa mea. Nu pentru că n-aş fi vrut, ci pentru că nu 
puteam. De câte ori mă gândeam la el, îmi aminteam cum mi-a 
spus „Pentru că nu mă iubeşti". 

De cum mi-am întors privirea înspre baia publică, am şi dat 
de fusta ei cloş. Mi-ru ieşea în evidenţă oriunde mergea din 
pricina fustei. Cu atât mai mult când se schimbau anotimpurile. 
Vara, pentru că făcea notă discordantă, în restul anului, pentru 
că era o fustă de vară. Mi-ru ţinea în mână biletele de intrare. 
Când am ajuns lângă ea, mi-a dat cheia pentru un dulăpior 
din vestiar. Am intrat deodată în vestiar şi ne-am oprit în faţa 
dulăpioarelor cu numerele 61 şi 62. După ce m-am dezbrăcat, 
am aruncat o privire spre Mi-ru, care îşi desfăcea nasturii fustei. 

— De ce porţi mereu fusta asta? 

Mi-ru a avut un moment de ezitare după întrebarea mea, 
apoi şi-a împăturit fusta şi a pus-o în dulap fără să răspundă. 
Şi-a dat jos şi bluza, a împăturit-o şi a pus-o în dulap. Chiar şi 
când eram împreună Mi-ru era atât de absorbită de gânduri, 
încât mereu îmi venea să o întreb la ce se gândeşte. Şi-a dat jos 
chiloţii, i-a împăturit cu grijă şi i-a pus deasupra hainelor. Sutie¬ 
nul, chiloţii şi bluza pe care o purta cu fusta cloş erau toate albe. 

Deşi era într-o sâmbătă, nu era multă lume la baie. Intr-un 
colţ, o mamă tânără îşi spăla pe cap fetiţa de vreo patru ani, iar 
în bazin erau două femei, una în vârstă şi una de vârstă mijlocie 
care părea să-i fie noră. Mai întâi ne-am înmuiat la duş. 


135 



— Era o baie ca asta în zona în care am crescut. Mergeam 
tot timpul acolo cu sora mea când eram mici. Ne plăcea atât de 
mult, încât mama ne-a făcut abonamente pe o lună. Dimi¬ 
neaţa, după ce ne trezeam, mergeam direct acolo să ne spălăm 
pe faţă, pe păr, să ne jucăm în apă... 

Ca şi cum şi-ar fi amintit brusc de ceva Mi-ru a zâmbit de 
sub duş, cu faţa udă. Avea obrajii îmbujoraţi de la căldura din 
încăpere. 

— Proprietarul băii avea patru băieţi. Când se îmbăta, îi 
scotea afară, îi punea să se aşeze în faţa băii şi le declama pre¬ 
ceptele de familie 1 . In oraşul nostru, expresia „băieţii de la baie“ 
se referea la cei care învăţau bine la şcoală, arătau bine, erau 
buni la sport şi bine-crescuţi. Toţi băieţii erau comparaţi cu 
ei. „De ce nu poţi să iei şi tu note bune, ca băieţii de la baie?“ 
Sau: „Sunt atât de înalţi, de ce nu poţi fi şi tu ca ei?“ Poate că 
proprietarul îşi scotea băieţii în faţa băii când era cherchelit 
pentru că se mândrea cu ei, pentru că de fiecare dată i se întin¬ 
dea un zâmbet larg pe toată faţa. Uneori mergeam cu sora mea 
acolo, să-l auzim ce spune. Mai târziu, lumea din cartier a înv㬠
ţat pe de rost preceptele lui. 

Am întrebat-o ce erau preceptele astea şi ea a început să le 
recite cu solemnitate, unul câte unul. 

— Toată lumea are timpul ei. 2 Tot ce avem de făcut este 
să aşteptăm momentul. Dacă suntem harnici, timpul ne va 
aduce câştig. 

Am izbucnit amândouă deodată în râs. Probabil că şi ma¬ 
ma care o spăla pe fetiţa ei pe cap a auzit povestea lui Mi-ru, 
căci şi ea a pufnit în râs în aburul băii. Până şi bunicuţa din 
bazin zâmbea. 


1 Set de reguli ale casei care pot să se refere la ierarhia dintr-o fami¬ 
lie, la relaţiile dintre părinţi şi copii, la îndatoririle membrilor familiei. 

2 Joc de cuvinte: tide înseamnă şi timp, moment, dar şi piele moartă, 
mizerie. 


136 



— Unul dintre băieţii de la baie era Myeong-seo. 

— Cum? 

M-am prăbuşit pe podea de râs şi am continuat să râd în 
hohote. Era unul dintre „băieţii de la baie“? Cu cât încercam 
să mă abţin, cu atât râdeam mai tare, şi-am râs până mi-au dat 
lacrimile. Distingeam conturul corpului lui Mi-ru chiar şi prin 
perdeaua de abur. Avea picioarele lungi, deşi mereu acoperite 
de fusta cloş, spatele drept, iar părul negru era prins în coc cu 
o agrafă aurie, lăsând să se vadă linia gâtului care se curba uşor 
între umeri. Cât timp am stat noi la duş, bazinul s-a eliberat. 
Eu am intrat prima, apoi a intrat şi Mi-ru. Ne-am aşezat îm¬ 
preună cu spinările sprijinite de marginea de faianţă a bazinului 
şi ne-am întins picioarele în apă. Pe verişoara mea am refuzat-o, 
ori de câte ori m-a chemat la baia publică, spunându-i că nu 
înţeleg cum se îmbăiază oamenii împreună. Când ea îmi spunea 
„Ce bine e când ai pe cineva care să te spele pe spate!“, intram 
repede în camera mea. Oare ce-ar fi spus dacă m-ar fi văzut cu 
Mi-ru la baie? In afară de mama nu mersesem cu nimeni alt¬ 
cineva la baia publică. Mi-a revenit în minte imaginea mamei 
care mă spăla într-o cadă în bucătărie, amestecând apă caldă 
şi rece şi verificând temperatura cu cotul. Era o imagine din 
vremea în care mama era foarte tânără. Mi-am imaginat şi cum 
eram eu atunci, foarte mică, verificând şi eu apa cu cotul, ca 
mama. Când erau înfloriţi piersicii, mama lua petale de flori 
şi le presăra în cadă. „Ca să aibă Yun a mea pielea albă ca lap¬ 
tele", zicea ea. Mai tăia şi stânjenei, din aceia care creşteau din 
faţa porţii până la drum, îi fierbea într-o oală mare şi îi adăuga 
în cadă. In aroma delicată a florilor din apă, aţipeam adesea 
când mama mă spăla pe faţă şi mă freca pe spinare. 

M-a copleşit deodată tristeţea, aşa că am împins uşor piciorul 
lui Mi-ru cu vârfurile degetelor de la picioare. Mi-a împins şi 
ea piciorul. Am împins-o din nou, mai tare. A făcut şi ea la fel. 
Picioarele noastre se duelau. De câte ori ne atingeam, ieşeau 


137 



bâldâbâc bule de aer la suprafaţă. Am început să ne jucăm în 
linişte, dar acum deja stropeam în toate direcţiile. Femeia de 
vârstă mijlocie, care arăta ca o noră şi care tocmai o spăla pe 
cap pe bunicuţă, s-a uitat spre noi. Ruşinată, m-am întors pe 
burtă şi mi-am sprijinit braţele de marginea bazinului. Mi-ru 
a făcut la fel. 

Mâinile cu arsuri ale lui Mi-ru păreau că tremură în apă. 
Şi mâinile mele păreau umflate şi se încreţiseră în apă. 

— Când eram la baia publică, se întreba mereu cum o fi 
vremea afară. 

— Cine? 

— Sora mea. 

— Şi tu vrei să ştii cum e vremea afară? 

— Uneori. Când sunt aici, lumea de afară pare foarte înde¬ 
părtată. Mă întreb dacă plouă sau dacă ninge. 

— Aşa spunea şi sora mea. 

— Cum e sora ta? 

Mi-ru s-a băgat cu capul sub apă. Apa îi picura de pe gene. 

— Sora mea a purtat aceleaşi haine timp de patru ani, în 
fiecare vară. Apoi, într-un an, le-a scos să le îmbrace iar, dar 
erau uzate în aşa hal, încât erau de nepurtat. Mânecile erau de-a 
dreptul deşirate. Le-a dus la o croitoreasă şi a rugat-o să-i facă 
unele la fel, din material identic. Croitoreasa i-a spus că îi poate 
face haine după acelaşi model, dar că material ca acela nu se 
mai găsea, însă putea să-i facă haine din material mai bun. 
Atunci sora mea a plecat. I-am spus că putea să-şi facă haine 
mai frumoase, dar mi-a răspuns că dacă nu erau din acelaşi ma¬ 
terial nu avea nici un rost. Aşa era sora mea. 

— Sora mea era genul de copil care a purtat un pulover tri¬ 
cotat de mama de când era în şcoala generală şi până la gim¬ 
naziu. Ea a tot crescut, dar a continuat să poarte puloverul deşi 


138 



îi rămăsese mic şi nu-i mai acoperea şalele. A crescut 14 cen¬ 
timetri în anul în care a intrat la gimnaziu. Puloverul n-o mai 
încăpea deloc. A rugat-o pe mama să-i facă altul la fel de ziua 
ei. Mama nu mai tricota atunci, dar sora mea a tot bătut-o la 
cap până s-a reapucat de tricotat şi a început să-i facă un pulo¬ 
ver din material nou, în aceeaşi culoare. Din dragoste, i-a ad㬠
ugat şi un buzunar. Puloverul vechi nu avea aşa ceva. In plus, 
a mai şi învăţat un model nou de împletitură. Când i l-a dat 
surorii mele, aceasta a observat că era diferit de cel vechi fiindcă 
avea un buzunar şi a refuzat să-l poarte. Aşa era ea. 

— La drept vorbind nu prea ştiu cum era sora mea. între 
noi era diferenţă de un an. Ea se născuse la doisprezece ani 
după ce s-au căsătorit părinţii noştri. Se pare că erau convinşi 
că nu pot avea copii şi renunţaseră la idee când a apărut sora 
mea. Iar pe mine m-au conceput la doar două luni după ce s-a 
născut ea. Probabil că de asta am senzaţia că o ştiu pe sora mea 
de când eram în burta mamei. îmi plăcea atât de mult de 
sora mea, încât imitam absolut orice făcea. Când s-a tuns în 
stil bob, m-am tuns şi eu la fel, iar când a început să ia lecţii 
de pian, am început şi eu. Când ne jucam de-a v-aţi ascunselea 
cu alţi copii, era suficient să o caute pe sora mea, că mă găseau 
şi pe mine în acelaşi loc. Eram lipită ca scaiul de ea. Nu atât 
faptul că era sora mea, cât faptul că era acolo, lângă mine, mă 
făcea să ştiu cine sunt. înţelegi? 

Eu eram singură la părinţi, îmi era deci foarte greu să înţeleg. 

— Când avea nouă ani, am auzit-o pentru prima dată pe 
sora mea spunând că vrea să devină balerină. îmi amintesc şi 
acum ce expresie avea când a spus asta. A intrat la şcoală la şap¬ 
te ani. Eu aveam şase ani atunci, dar am mers şi eu la şcoală cu 
ea. Când a început clasa a doua, eu am rămas tot în clasa întâi. 
Când începeam eu clasa a doua, sora mea, care trecea într-a treia, 
ne-a anunţat că ea vrea să se facă balerină. îmi amintesc şi acum 


139 



expresia feţei şi sunetul vocii ei de atunci. Eram convinsă că sora 
mea nu are secrete faţă de mine, dar când ne-a spus asta eu nici 
măcar nu ştiam ce e ăla balet. Pentru prima dată mă simţeam 
despărţită de sora mea de către baletul ăsta. Ce bine ar fi fost 
dacă ne-am fi despărţit atunci! 

Câteva picături i-au ajuns pe umăr. 

— Eram convinsă că trebuie să mă străduiesc şi eu să de¬ 
vin balerină, ca sora mea. Am început să mergem la balet în 
fiecare zi după ore. Când a aflat că o fetiţă de acolo făcea ba¬ 
let de la vârsta de şase ani, sora mea a izbucnit în plâns. Atunci 
a explodat: „Cum să concurez cu ea? Face balet de la şase ani, 
eu am nouă!“ Şi plângea cu suspine de sărea cămaşa de pe ea. 
Nu-mi amintesc ce făcea ea la şase ani, dar probabil că se juca 
cu mine, căci eu aveam atunci cinci ani. Părinţii mei ţineau 
mult la sora mea, care se născuse la doisprezece ani de la nunta 
lor. Ca să o liniştească, nu numai că i-au plătit orele de balet, 
dar au montat o bară şi acasă, ca să poată exersa. Ba chiar au 
chemat-o acasă pe profesoara de balet să îi dea lecţii în parti¬ 
cular. Eu doar o urmam şi făceam tot ce făcea ea. Am auzit-o 
chiar pe profesoara de balet când îi spunea cu mare grijă că are 
constituţia unei balerine, în timp ce se uita cu milă la mine. Dar 
nu-mi păsa. Avea dreptate. Nu eram la fel de flexibilă ca sora 
mea şi nici nu-mi plăcea atât de mult cum îi plăcea ei. Eu făceam 
balet doar pentru că făcea ea. 

Probabil că o gâdila apa care picura din tavan, căci a şters 
picăturile cu palma şi a pufnit în râs. 

— Flexibilitate! Aveam flexibilitatea unui băţ. La capitolul 
ăsta n-ai fi zis că suntem surori. 

— Eu nu puteam să fac nici măcar lucruri de bază în balet, 
ca sfoara. Orele erau, evident, pentru sora mea. Ea ajunsese să 
facă deja arabesc, cu corpul la 90 de grade, iar eu eram încă la 
poziţia întâi, încercând să înţeleg cum să-mi ţin picioarele. 


140 



Dar nu conta. Eram fericită să văd cum evoluează sora mea şi 
cum devine tot mai frumoasă pe zi ce trece. Nu mă plângeam, 
de vreme ce nu mă comparam cu ea şi nu încercam să o întrec 
în vreun fel. Pentru noi era cea mai fericită perioadă. Şi părinţii 
noştri, care aveau mari aşteptări de la sora mea, păreau fericiţi. 

Celelalte femei care se îmbăiau au plecat pe rând, una după 
alta, până când am rămas doar noi. 

— Ca să faci balet trebuie să-ţi placă muzica. Mie îmi plăcea 
mai mult să mă uit la sora mea, cum se mişca pe zi ce trece tot 
mai delicat, tot mai subtil şi mai expresiv, decât să exersez eu. 
Dar cel mai mult îmi plăcea să ascult muzica împreună cu ea. 
Mi-rae înţelegea baletul intuitiv, cu tot corpul. Deprindea 
repede mişcări complicate şi era fascinată de ele. Parcă ar fi 
ştiut dintotdeauna ce trebuie să facă pentru a deveni balerină. 
Când nu se antrena, citea cărţi despre balet. Ziceai că e profe¬ 
soară când vorbea despre istoria baletului sau despre costume. 
Când afla câte o poveste nouă despre balerini şi balerine, mi-o 
spunea şi mie cu obrajii îmbujoraţi de însufleţire. De la ea am 
auzit de numele unor adevărate legende ale baletului - Ula- 
nova, Pavlova, Nijinski şi Nureev. îşi făcuse un obicei din a 
dansa în picioarele goale în nopţile cu lună plină, când îmi 
spunea poveşti despre balet. Visa ca într-o bună zi să aibă rolul 
principal în Moartea lebedei. Chiar asta era sora mea, o lebădă, 
când dansa sub clar de lună. 

— Eu n-am mai văzut pe nimeni care să vorbească aşa de¬ 
spre o soră. 

— Ce spun alţii despre surorile lor? 

— Păi surorile nu prea vorbesc unele despre altele, decât 
dacă se ceartă. 

— Dacă se ceartă? 

— De obicei se ceartă şi se provoacă una pe alta. Care să stea 
în camera cea mai mare, care să poarte prima o haină în oraş, 
care să citească o anumită carte prima, care să folosească prima 
uscătorul de păr... Tu o priveşti cu admiraţie pe sora ta. 


141 



— Pentru că era mai bună ca mine. 

Am simţit durere în vocea ei. 

— Suntem două surori aparte? 

Nu i-am răspuns. 

— Suntem aparte? 

— Ştii foarte bine care e răspunsul. 

Mi-ru a suspinat adânc. Apa din bazin se răcise. Am întins 
mâna spre robinet, să dau drumul la apă caldă. Mai întâi s-a 
auzit gâlgâind, apoi a pornit să curgă. Mi-ru şi-a băgat capul 
sub apă. Părea să-şi ţină respiraţia. A stat atât de mult sub apă, 
încât mă pregăteam să o strig când a ieşit la suprafaţă şi a expirat 
zgomotos. 

— Yun, vrei să mergi cu mine la casa în care am locuit? 

— Când? 

— După baie. 

Părea foarte tristă, aşa că am acceptat. După ce i-am răspuns, 
s-a scufundat din nou în apă. 

Casa era pe un deal înalt şi abrupt. Mi-ru a ridicat o piatră 
de lângă poartă ca să ia cheia ascunsă acolo, apoi a deschis 
poarta. Curtea mică de la poartă până la casă era invadată de 
buruieni. O floarea-soarelui plantată lângă zid atârna cu capul 
în jos, plină de seminţe. Era limpede că nu mai trecuse nimeni 
pe acolo de mult timp. In mijlocul curţii era o platformă mică, 
din plăci de lemn, care părea aruncată acolo, iar lângă ea era 
un suport pentru uscat rufele ruginit. Buruienile dese îţi dădeau 
senzaţia că o să năvălească în casă din clipă în clipă. 

— E goală? am întrebat eu, iar Mi-ru a răspuns că era goală 
pentru moment. 

Printre buruieni am văzut şi nişte frunze verzi care păreau a 
fi de ceapă. Printre ele erau nişte flori mici, albe. Mi-ru mi-a 
spus că erau brânduşe albe. M-am aşezat pe vine şi m-am uitat 
la florile albe. In contrast cu tot ce era în jur, negru, posomorât, 


142 



petalele florilor păreau foarte palide. Mi-ru, care urcase deja 
două-trei trepte şi stătea nehotărâtă în faţa uşii cu cheia în mână, 
s-a întors spre mine. 

— Nu pot. 

— Hai să plecăm. 

— Am crezut că o să pot să intru dacă eşti şi tu cu mine, 
dar nu pot. 

Auzeam cum îi tremura vocea. Era deja la poartă, aşa că 
mi-am luat coşuleţul şi am urmat-o. A încuiat poarta şi a pus 
cheia la loc, sub piatră. Am coborât iar dealul cu coşuleţele în 
mâini. Când am plecat de la baia publică spre casă, soarele încă 
mai era pe cer, dar acum deja se întuneca. La coborâre, pe la 
jumătatea drumului, m-am întors şi am privit în urmă. Casa 
aceea goală părea că ne urmăreşte dintre casele celelalte în care 
se aprinseseră luminile. Oare chiar locuiseră acolo Myeong-seo 
cu Mi-ru şi cu sora ei? Mi-ru mergea iar cu capul plecat, ca şi 
cum şi-ar fi privit inima. 

— Chiar aşa e. 

— Ce anume? 

— Ai ghicit. Chiar am locuit acolo, cu Myeong-seo şi cu 
sora mea. 

— De ce nu mai staţi acolo? 

— Pentru că sora mea nu mai e. 

— Fără ea, ar fi ciudat să stau numai eu cu Myeong-seo. 
Cât era şi ea acolo nu ne-am gândit la asta, dar apoi lucrurile 
s-au aşezat de la sine. Aşa că ne-am despărţit. Myeong-seo s-a 
mutat la nişte rude în zona Jongam, iar eu m-am dus în zona 
Myeongnyung. Casa stă goală de prea multă vreme. Pare aban¬ 
donată. La început părinţii noştri au închiriat-o pentru noi, 
dar apoi au cumpărat-o pe numele lui Mi-rae. 


143 



— Ştiu ce crezi. 

— Eu? 

— Da. 

— Ce cred? 

— Că părinţii meu sunt bogaţi. Nu la asta te gândeai? 

Acum că-mi spusese ea, mi se părea şi mie că la asta mă gân¬ 
deam. întunericul se lăsase şi peste chipul lui Mi-ru. M-a con¬ 
dus prin zona Dongsung, apoi Hyehwa şi s-a îndreptat spre 
Myeongnyun-dong. N-am schimbat nici o vorbă în tot acest 
timp. Lumea de pe stradă ne privea curioasă cum mergeam cu 
coşuleţele de baie. Briza nopţii ridica marginile fustei cloş pe 
care o purta Mi-ru. 



în faţa catedralei Myeongdong a fost organizată o demon¬ 
straţie în sprijinul muncitorilor concediaţi care au intrat în 
greva foamei. Yun a aflat cumva că eram cu Cascadă la catedrală 
şi a venit după noi. Mi-a sărit în ochi chiar şi în marea aceea de 
oameni. Probabil că şi eu eram uşor de recunoscut pentru că a 
venit drept spre mine - strigam lozinci de protest printre alte 
sute de oameni - şi s-a aşezat lângă mine. Am încercat să mer¬ 
gem spre Myeongdong, dar am fost fugăriţi de poliţişti şi ne-am 
refugiat într-o librărie mică. Librăria era plină de participanţi 
la protest. Toate celelalte magazine erau închise, dar librăria 
părea deschisă intenţionat. Abia când am intrat în librărie mi-am 
dat seama că l-am pierdut pe Cascadă. Eu şi Yun ne-am sprijinit 
cu spatele de un perete, cu ochii injectaţi. Am întrebat-o ce 
caută acolo şi mi-a zis că nu mă căutase intenţionat, dar că 
venise pentru că m-a văzut acolo. A luat apoi o carte de poezie 
dintr-un raft şi a deschis-o. Cartea rămăsese pe raft cu faţa în 
jos, ca şi cum cineva o lăsase acolo când s-a întrerupt din lec¬ 
tură. Yun a citit liniştită pagina tehnică: Prima ediţie - 20 au¬ 
gust 1975. Primul lucru pe care îl făcea când lua o carte era să 
verifice data publicării. Eu m-am uitat la preţ. Costa 350 de woni. 
Yun a deschis cartea la prima pagină şi a citit cu voce joasă 
cuvântul înainte. „Mărşăluiesc ca un măgar ce poartă în spate 
o povară mare, cu capul atârnând mai jos decât batjocura şi 


145 





răutăţile lumii." A citit ultima parte aproape şoptit, doar pentru 
mine. „Voi merge oriunde vei vrea, oricând vei vrea." Cu ochii 
înroşiţi, Yun a citit şi numele poetului: Francis Jammes. 

Lu Xun e un scriitor reprezentativ al modernităţii chineze. 
In tinereţe a studiat în Japonia, în perioada imperială. Era res¬ 
pectat deopotrivă de naţionalişti şi de comunişti, ceea ce era 
ironic, dat fiind că studiase în Japonia. L-am întrebat pe profe¬ 
sorul Yun despre războiul ruso-japonez, despre victoria Japo¬ 
niei şi dacă alte popoare din Asia resimţiseră un sentiment al 
victoriei când o ţară asiatică a reuşit să învingă o ţară din Europa 
şi nu s-au mărginit doar la a critica Japonia pentru agresiunea 
colonialistă. După ce a cugetat o clipă, profesorul a spus că Lu 
Xun a fost extrem de critic la adresa Japoniei când aceasta a 
atacat China, dar că s-a dus să studieze în Japonia pentru că, 
după războiul ruso-japonez, se crease o stare de frenezie printre 
ţările asiatice dornice să înveţe de la Japonia şi deci era cumva 
firesc să meargă să studieze acolo medicina apuseană. Profesorul 
Yun mi-a mai spus că, în timpul studenţiei, Lu Xun a avut un 
profesor japonez care le-a povestit studenţilor lui despre un 
loc de cult şi i-a luat cu el acolo. Locul acesta era un altar con- 
fucianist din Ochanomizu. Pentru Lu Xun, care plecase din 
China tocmai pentru a se distanţa de învăţămintele confucia- 
niste şi de tot ce era premodern, probabil că aceasta fusese o 
surpriză imensă. Oare ce-o fi fost în sufletul lui când profesorul 
acesta dintr-un ţinut îndepărtat, unde ajunsese ca să înveţe lu¬ 
cruri noi, l-a dus în faţa unor lucruri de care fugea el şi l-a pus 
să se plece în faţa lor? 

M-am gândit mult la asta. 

Ieri m-am întors la librărie să cumpăr cartea de poezii pentru 
Yun. Proprietarul a spus că nu e de vânzare, că e un volum per¬ 
sonal, pe care îl primise în urmă cu treizeci de ani, de la prima 


146 



lui iubită. Am plecat dezamăgit de acolo, dar proprietarul li¬ 
brăriei a ieşit după mine, m-a strigat şi mi-a dat cartea. Am 
vrut să i-o plătesc, dar el m-a bătut doar pe umăr şi mi-a zis: 
„Cât să-mi dai pe ea? 350 de woni? Sau cât? E mai înţelept să 
ţi-o ofer. Mai târziu, dacă întâlneşti un om care să vrea o carte 
pe care o ai numai tu, dă-i-o“. L-am privit cum se întoarce şi 
intră înapoi în librărie. M-am gândit la ce-mi spusese profe¬ 
sorul Yun. Fiecare îşi stabileşte propriile valori. 

Mă gândesc ce aş putea să fac. Numai că îmi vine mai de¬ 
grabă în minte ce nu pot să fac decât ce aş putea face. Care să 
fie criteriile pentru adevăr şi bunătate? Unde se ascund drepta¬ 
tea şi integritatea? Societatea aceasta coruptă şi plină de violenţă 
ne împiedică să comunicăm unii cu alţii. O societate care se 
teme de comunicare nu are cum să-şi rezolve problemele. Caută 
doar să arunce răspunderea în altă parte şi devine şi mai violentă. 

Mi-aş dori să devenim puternici şi independenţi, începând 
cu mine. Aş vrea ca relaţiile dintre oameni să fie lipsite de ascun¬ 
zişuri şi secrete, de critici şi atacuri la persoană. 


Jurnalul cafeniu 6 



7. 

Camera de la capătul scărilor 


Când am ajuns în faţa unei case, Mi-ru a împins o portiţă 
de lemn nu mai înaltă de un metru şi a deschis-o cu uşurinţă. 
Intrarea părea să fie folosită de mai mulţi locatari. Dincolo de 
gard era o curte neaşteptat de mare. Mi-ru nu s-a dus spre curte, 
ci s-a îndreptat către un şir de trepte care coborau din apropie¬ 
rea portiţei. 

— Ai grijă cum calci. 

Treptele o luau în jos. Când am crezut că am ajuns la capătul 
lor, am cotit şi am dat de încă un rând de trepte. Aveam senzaţia 
că mergând aşa o să ajungem iar la baza dealului pe care tocmai 
îl urcaserăm. Camera lui Mi-ru era la capătul treptelor. A scos 
o cheie din buzunar şi a vârât-o în broască. De cum a deschis 
uşa, şi-a întins o mână în încăpere, a aprins lumina şi a strigat 
„Emily!“, apoi s-a uitat iar pe scară în sus, de unde am venit. 
Mi se părea să eram total rupte de exterior. Camera lui Mi-ru 
de la capătul scărilor era mult mai întunecată decât casa pustie 
pe care mi-o arătase când am plecat de la baia publică. Probabil 
că era nevoită să ţină lumina aprinsă şi ziua. 

— Intră! 

Şi-a dat jos pantofii şi a intrat prima. In faţa dulăpiorului 
pentru pantofi n-am văzut alte încălţări în afară de perechea 
de tenişi pe care mi-i împrumutase şi mie odată. Mi-am amintit 
cum mi-a legat şireturile în ziua aceea. Mai târziu, m-am aplecat 
în faţa robinetului de pe terasa casei şi i-am spălat. Erau aceiaşi 


148 



pantofi pe care îi aşezasem pe zidul înalt de un metru ce măr¬ 
ginea terasa, în partea cea mai însorită, ca să se usuce, dar i-am 
scăpat din greşeală şi a trebuit să cobor, să-i iau şi să-i spăl iar. 
Erau tenişii pe care îi purtasem în ziua când ne-am întors de 
pe străzile unde trecuse valul de protestatari ca să mâncăm 
împreună la mine acasă. în ziua aceea am luat-o pe Mi-ru de 
mână. Dacă nu se ardea, ar fi avut degetele lungi, subţiri şi albe. 
Am simţit cum îi tremurau degetele în mâna mea. Mi-am amin¬ 
tit cum i-am strâns mâna când stătea întinsă pe burtă în camera 
mea şi se uita în exemplarul ei din volumul Respirăm. De câte 
ori mă uitam pierdută la propriile mâini, verişoara mea mă 
prindea de ele şi îmi spunea „Te simţi singură". Credea că oa¬ 
menii îşi privesc mâinile când se simt singuri. Nu mă gândisem 
niciodată la asta, dar mai târziu mi-am amintit ce mi-a spus de 
fiecare dată când îmi priveam mâinile. Se pare că e adevărat şi 
că oamenii care trăiesc împreună preiau unii de la alţii ticuri şi 
obiceiuri. Am făcut pentru Mi-ru ce făcea verişoara mea pentru 
mine. După ziua aceea, mâinile lui Mi-ru, mereu ascunse în 
buzunare, au început să se mişte libere în faţa mea. 

— Emily! 

Mi-ru a intrat în cameră şi a strigat cu voce joasă pisica de 
câteva ori. 

— Jeong Yun, vino să vezi! 

Mi-am dat jos pantofii şi i-am aşezat lângă ai ei, apoi am l㬠
sat şi coşuleţul de baie lângă al ei şi m-am dus spre ea. 

— Uite cum doarme! 

Mi-ru mi-a arătat-o pe Emily, care dormea într-o cutie mică, 
sub fereastră. Era culcată pe spate, cu gura deschisă, cu burta 
în sus şi toate lăbuţele în aer. Nu m-am putut abţine să nu râd. 
Dormea lipsită de griji, fără să îşi dea seama că am intrat în 
casă. Avea nasul şi urechile roz. Până şi perniţele de sub ghe- 
ruţe erau roz. Nu mai văzusem până atunci atât de aproape o 
pisică dormind. 


149 



— Aşa dorm de obicei pisicile? 

— Nu... Uneori doarme ghemuită, alteori se lăţeşte ca o 
piftie. Uneori doarme în picioare cu ochii închişi, sau cu botul 
sprijinit de lăbuţele din faţă. E atât de flexibilă, încât poate 
dormi şi îndoită-n două, cu lăbuţele din spate întinse înapoi şi 
cu capul întins în faţă. Cel mai mult îmi place când doarme 
aşa. Arată atât de calmă! 

Eram convinsă că aşa era, văzând-o cât de liniştită dormea, 
cu blăniţa ei albă întinsă ca un covoraş, de parcă ar fi zis „Poate 
să intre oricine, nu-mi pasă“. Arăta diferit faţă de momentele 
în care se plimba elegant, cu coada în sus. Avea o pată verde pe 
boticul ei alb. 

— Ce e cu pata asta? 

Mi-ru a arătat cu mâna spre fereastră. La nivelul geamului 
era gazonul pe lângă care trecuserăm când am intrat în curte. 
Tulpinile plantelor erau atât de aproape de fereastră, încât in¬ 
trau înăuntru. Probabil că Emily se murdărise când a stat tol㬠
nită acolo. 

— Ţi-e foame? 

— Puţin. 

— Trebuia să fi cumpărat ceva în drum spre casă. N-am 
nimic de mâncare aici. Cum să facem? 

— Nu-i nimic. Nu mi-e chiar aşa de foame. Mănânc când 
ajung acasă. 

M-am uitat la Emily cum dormea în cutie, apoi m-am dus 
la fereastră. Am crezut că încăperea era la subsol, dat fiind că 
am coborât multe trepte, aşa că eram surprinsă să văd plante. 
Toate plantele de afară păreau gata să năvălească în cameră dacă 
se deschidea fereastra. Mi-ru nu-şi închidea fereastra nici când 
pleca de-acasă. Era de-ajuns să o împingi puţin şi se deschidea. 
Exact cum mă aşteptam, plantele şi-a întins tulpinile verzi şi 
au năvălit pe fereastră în casă. 

— Sunt crini. 


150 



— Crini? 

— Suntem la subsol, dar pentru că suntem pe deal într-o 
parte e subsol, iar în alta parter. De acolo poţi să vezi afară. Când 
i-am spus că mă mut aici, Myeong-seo a venit să vadă casa şi 
s-a înfuriat. A spus că nu e pic de lumină. îmi pare rău pentru 
Emily, căci ei îi place la soare. Mie îmi plac scările pe care se 
ajunge aici, dar Myeong-seo a insistat că nu se poate locui în- 
tr-o cameră în care nu e lumină. M-a întrebat de ce vreau să mă 
mut într-o peşteră. Eu am ţinut-o pe-a mea, aşa că, în ziua în 
care m-am mutat, Myeong-seo a plantat toţi bulbii aceia care 
seamănă cu nişte cepe. A spus că pentru crini nu e nevoie de 
multă lumină. A plantat atât de mulţi, încât a trebuit să mut 
din ei când le-au dat frunzele. Primăvara trecută au făcut câte 
două flori pe o tulpină şi mirosea tot locul a crini. Au florile ple¬ 
cate în jos, parcă ar privi atent pământul. Emily a dispărut în- 
tr-o zi şi, când am ieşit să o caut, am găsit-o dormind ghemuită 
pe sub crini. 

Mi-am trecut mâna peste o tulpină de crin sădit de el. Erau 
plante puternice, care înfloreau deodată din primăvară până 
vara, iar în restul anului stăteau în aşteptare. Bulbii erau îngro¬ 
paţi în pământ ca tuberculii de cartof. După ce se uscau frun¬ 
zele, bulbii supravieţuiau în pământ până primăvara, când 
dădeau iar lăstari verzi care făceau flori albe ce umpleau aerul 
cu parfumul lor. Am împins crinii în afară şi am închis fereastra. 
Pisica dormea nestingherită, în aceeaşi poziţie. M-am uitat prin 
cameră pentru prima dată. Lângă cutia în care dormea Emily 
era o scară din aceeaşi culoare cu podeaua. Scara ducea la un 
pat suspendat. 

— Acolo dormi? 

— Da. 

— Dacă vrei să mergi la baie cum faci? 

— Cobor. Deşi am căzut de câteva ori. 

Sub patul suspendat era biroul lui Mi-ru. Pe el tronau cele 
douăzeci de cărţi recomandate pe ultima pagină a manuscrisului 


151 



Respirăm. Le citise sau urma să le citească. M-am uitat cu 
atenţie la un desen lipit pe perete în spaţiul dintre birou şi pat. 
Chiparoşi? In tablou era doar o barcă ce se apropia de o in¬ 
sulă, în mijlocul unei mări negre. Textul ilustraţiei era: Arnold 
Bocklin - Insula morţilor. în barcă, un bărbat în straie albe st㬠
tea în picioare, cu spatele la privitor, lângă un sicriu acoperit 
cu un giulgiu alb. în faţă se zărea un vâslaş. Pe insulă părea să 
fie linişte, nişte stânci golaşe şi apăsătoare încercuiau insula ca 
nişte aripi. în mijlocul pereţilor stâncoşi, un pâlc de chiparoşi 
negri ca marea din jurul insulei se ridica drept ca şi cum ar fi 
vrut să împingă cerul încărcat de nori. Barca părea că străbătuse 
marea şi se apropia de insula de malul căreia se spărgeau valurile 
negre, iar pâlcul de chiparoşi părea a fi poarta de acces pe insulă. 
Barca părea tocmai pe punctul de a se strecura pe sub copaci. 
Priveam desenul atât de concentrată, încât nu am observat că 
Mi-ru stătea în spatele meu. 

— Se spune că iniţial titlul era Un loc liniştit. 

Arăta, într-adevăr, ca un loc liniştit. Poate din cauza pereţilor 
stâncoşi sau poate a chiparoşilor negri ori a apei întunecate mi 
se părea că barca nu avea cum să meargă mai departe. 

— Se pare că artistul a pictat scena asta după un vis recurent. 

— După un vis? 

— A făcut cinci versiuni ale aceluiaşi tablou. 

Era prima dată când vedeam tabloul acesta. 

— Hai să mergem la Basel cândva. 

— în Elveţia? 

— Da. Tabloul e intr-un muzeu acolo. 

— Insula asta nu pare să fie din lumea asta. 

— Se spune că, dacă mergi în Veneţia, poţi să vezi o insulă- 
cimitir ca aceasta. Hai să mergem şi acolo. 

Nu ştiu de ce, dar am avut senzaţia că Mi-ru nu mi se adresa 
mie când spunea să mergem la Basel sau în Veneţia. Am simţit 
că apa neagră din tablou se revarsă şi ne udă picioarele, aşa că 


152 



am luat-o pe Mi-ru de mână. Emily s-a foit în cutie, apoi a scos 
capul de acolo şi s-a uitat spre noi. Avea încă pata aceea verde 
pe bot. A sărit afară din cutie şi şi-a arcuit spatele, împingând 
bine din şolduri ca să-şi întindă spinarea. Era atât de elastică, 
încât aproape că atingea cu burta pe jos. S-a îndreptat încet 
spre mine şi m-a lovit uşor cu coada în trecere. Deşi spusese că 
nu are nimic de mâncare, Mi-ru a găsit pe undeva un măr, l-a 
decojit cu un cuţit şi l-a aşezat pe o farfurie. De foame, mărul 
mi s-a părut foarte dulce. Mi-ru şi-a scos caietul şi a notat: „Patru 
felii de măr“. 

— Ce bine-ar fi să ai un aparat foto. 

— De ce? 

— In loc să notezi totul, ai putea să fotografiezi şi să vezi 
dintr-o privire tot ce ai mâncat. 

— Mie îmi place să scriu. 

M-am uitat pe furiş la caietul ei. Pentru ziua în care am mers 
să mâncăm tăiţei împreună, notase, evident, „tăiţei“. 

A umplut o cană cu apă şi a turnat-o în bolul de metal al 
lui Emily. Lângă el mai era un bol cu hrană pentru pisici. Când 
am privit mai atent, am descoperit un ghiveci lângă holurile 
lui Emily, din care ieşeau nişte lăstari. Mi-ru m-a văzut uitân- 
du-mă la ghiveci şi mi-a spus că erau germeni de secară. Era 
prima dată când vedeam germeni de secară crescuţi intr-un 
ghiveci, într-o cameră. 

— De câte ori îşi curăţă blana, pisicile înghit blană. Acesta 
se adună în intestine şi le blochează. Germenii de secară le 
ajută să elimine ghemotoacele de blăniţă. 

— Aici e locul pentru ascuţit ghearele. 

Emily trăgea de zor cu ghearele de un cilindru învelit cu 
sfoară. Bănuiesc că la el se referea Mi-ru, care a luat o undiţă 
mică şi a ţinut-o ridicată în aer. Emily s-a desprins de bara de 
ascuţit ghearele şi a sărit la undiţă. Mi-ru se însenina când o 


153 



vedea pe Emily sărind. Când Emily sărea până aproape de 
undiţă, Mi-ru o ridica şi mai sus şi o scutura. 

— In felul acesta se joacă şi face şi mişcare. 

Mi-ru a aşezat undiţa jos şi s-a întors la masă. Emily s-a ui¬ 
tat cu dezamăgire la undiţă, apoi a urmat-o pe Mi-ru, din când 
în când lingându-şi pata verde de pe bot. S-a scărpinat pe gât 
cu lăbuţa din spate, apoi a început să-şi facă toaleta, acum că 
tot se trezise. Tolănită fără grijă şi-a lins lăbuţa şi şi-a curăţat cu 
ea urechiuşele surde. Am întins mâna să o scarpin după urechi. 
Urechile ei cu blăniţă albă erau pufoase. Şi-a schimbat iar po¬ 
ziţia, ascunzându-şi faţa, strângându-şi lăbuţele sub ea şi lă- 
sându-se pe ele. Parcă era un bulgăre de zăpadă care se topea. 

— Rămâi să dormi la mine? 

Ochii negri ai lui Mi-ru parcă aşteptau o confirmare. Ochii 
aceia străluceau intr-un fel aparte, aşa încât mi-a fost greu să 
spun nu. Am înghiţit în sec, încă simţind în gură gustul de măr, 
şi am acceptat. Abia după miezul nopţii ne-am cocoţat în patul 
ei suspendat. Eu adormisem citind o carte, întinsă pe burtă pe 
podea, în spaţiul de sub pat. Ea m-a trezit zgâlţâindu-mă. „Jeong 
Yun...“ Părea îngrijorată. Când am deschis ochii, mă privea cu 
nelinişte, dar când privirile ni s-au întâlnit a răsuflat uşurată. 

— Hai în pat, la somn. 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să-mi arate cum se face, a urcat ea 
prima pe scară până în pat şi s-a uitat de acolo la mine. Mă în¬ 
treba din ochi dacă pot să urc. M-am ridicat şi am urcat şi eu, 
cum făcuse ea. Pe patul suspendat erau o mulţime de cărţi arun¬ 
cate în toate părţile. Probabil că citea înainte să adoarmă. A 
împins cărţile într-o parte ca să-mi facă loc să mă întind. Am 
văzut o carte deschisă, cu faţa în jos, ca şi cum citise din ea în 
noaptea dinainte. 

— Vrei să dormi la perete? 

Pe marginea patului era o bară de protecţie care se unea cu 
scara. M-am mutat spre perete şi am văzut fereastra de sub scară. 


154 



Mi-am dat seama că patul era deasupra biroului şi pe loc am 
avut senzaţia că dormeam mai degrabă pe birou decât în pat. 
Mi-ru a aprins veioza şi a stins neonul din tavan. Crinii din faţa 
ferestrei îşi întindeau umbrele pe geam în întuneric. Am întins 
o mână şi am atins tavanul. 

— E incomod? 

— Nu... 

Nu era incomod, era mai degrabă nefamiliar. Era prima dată 
când mă suiam în pat cu scara. Mi-am imaginat cum trebuie 
să urce Mi-ru pe scară în fiecare seară şi am compătimit-o. Dacă 
nu era atentă, putea să se lovească cu capul de tavan când se tre¬ 
zea. Mi-ru s-a întins lângă mine şi a închis ochii. 

— Când eram mică, mi se părea foarte ciudat să văd pe ci¬ 
neva dormind. Era chiar puţin înspăimântător. Mă nelinişteam 
când vedeam că cineva închide ochii şi doarme. Mi se părea că 
nu se mai trezeşte. Mă uitam aşa la sora mea sau la părinţii noş¬ 
tri şi aşteptam cu sufletul la gură să se trezească. Chiar şi acum, 
înainte să adorm, mă gândesc cu spaimă că s-ar putea să nu 
mă mai trezesc. Cum pot oamenii să adoarmă atât de curajoşi, 
fără nici o spaimă? 

— De-asta m-ai zgâlţâit mai devreme? 

— M-am uitat la tine şi mi s-a părut că nu te mai trezeşti. 

— Yun Mi-ru... 

I-am întors faţa spre mine. 

— Mama mi-a spus că, dacă mă supăra cineva, să mă uit la 
persoana aceea când doarme. Spunea că în somn se vede adev㬠
rata noastră faţă şi că nu poţi să te superi pe oameni dacă îi vezi 
dormind. Aşa că eu trag un pui de somn ori de câte ori sunt ner¬ 
voasă sau stresată. Nu ţi se pare că eşti mai liniştită când te tre¬ 
zeşti? Gândeşte-te la somn ca la o renaştere. 

Probabil că nu era de aceeaşi părere, căci n-a zis nimic. între 
timp, Emily a urcat scara şi s-a aşezat în pat pe partea lui Mi-ru. 
S-a făcut ghem lângă ea şi, cu lăbuţele strânse sub corp şi 


155 



odihnindu-şi bărbia pe pat, se uita fix la Mi-ru. Mi-ru a întins 
o mână să o mângâie pe gât. 

— Mi-am amintit titlul cărţii. 

— Care carte? 

— Cartea despre pisicile care merg la lacul sărat. 

— Cum se numeşte? 

— La sfârşit de drum, povesteşte-i unui necunoscut. 

— La sfârşit de drum, povesteşte-i unui necunoscuţi 

— Da. 

Pentru cei care îşi înmuiau trupurile în apa sărată a lacului 
şi îşi spuneau povestea vieţii unei pisici, pisica asta era un necu¬ 
noscut? Aş fi vrut să citesc cartea aceea. 

— Ai cartea? 

— Tocmai mi-am amintit că a luat-o sora mea cu ea când 
a plecat, ca să i-o dea iubitului ei. 

In lumina veiozei, mâinile arse ale lui Mi-ru mângâiau ure¬ 
chile surde ale lui Emily. Am întors capul şi le-am privit. Din 
când în când, Emily se lăsa moale ca o plăcintă când Mi-ru îşi 
trecea mâna peste urechile ei. Mi-ru s-a ridicat, a aprins o lu¬ 
mânare la capul patului şi a stins veioza. De câte ori tremura 
lumânarea, umbrele noastre se contopeau pe tavan şi pe perete. 

— Lumea e mult prea tăcută, nu-i aşa? 

Când a spus asta, mi-am dat seama că uitasem complet de 
lumea de dincolo de uşa apartamentului ei. Unde era Mye- 
ong-seo şi ce făcea? La un moment dat începuse să mă sune 
sâmbăta dimineaţa, să se invite la mine. Ne întâlneam dimineaţa 
şi petreceam toată ziua împreună, până seara târziu. De când în¬ 
cepusem să merg cu Mi-ru la baia publică sâmbăta după-amia- 
za, nu-mi mai petrecusem sâmbetele cu el. Mi-ru s-a ridicat, s-a 
întins peste mine şi a apăsat butonul unui mic aparat de radio. 
A început să cânte muzica. 

— Opt minute şi o secundă. 

— Cum? 


156 



— Partea a doua a Imperialului durează opt minute şi o 
secundă. 

— Beethoven? 

— Da. 

Muzica de pian ne gâdila urechile şi ne înconjura capetele 
în timp ce părea să ne poarte spre nişte tărâmuri îndepărtate. 
Bineînţeles că Emily nu auzea nimic. 

— Când nu pot să dorm, dau drumul la muzică şi îmi spun 
că trebuie să adorm în opt minute şi o secundă... îmi impun 
să adorm. 

— Şi? Reuşeşti? 

— Uneori reuşesc. Alteori îmi spun că nu ştie nimeni că 
dorm. Dacă nu mă mai trezesc, nu va şti nimeni. Mă simt mai 
bine când ascult muzică. Alteori adorm fără probleme. 

M-a tulburat ce mi-a spus. Uneori şi eu gândeam la fel când 
mergeam la culcare în cămăruţa mea. în nopţile acelea deschi¬ 
deam fereastra şi mă uitam la oraşul întunecat. Cel mai înde¬ 
lung mă uitam la turnul de pe muntele Nam. în nopţile ploioase, 
îmi plăcea să văd cum luminile turnului, care erau ascunse de 
ceaţa deasă, reapar de dincolo de ea. Uneori ieşeam pe terasa aco¬ 
perişului, aruncam cu piatra şi jucam şotron la nesfârşit. Proba¬ 
bil că în nopţile în care nu puteam dormi şi ieşeam pe terasă 
Mi-ru asculta muzică în subsolul ei. E foarte posibil ca mo¬ 
mentele acestea să se fi suprapus. Să dormi cu cineva în aceeaşi 
încăpere e un prilej bun să îţi poţi imagina ce face persoana 
respectivă când e singură. După noaptea asta aveam să pot să-mi 
imaginez cum îşi petrece Mi-ru nopţile. 

— Mi-ru. 

I-am rostit numele, dar Mi-ru era nemişcată, cu ochii închişi. 
I-am spus Mi-ru. Nu i-am mai spus tot numele, Yun Mi-ru. 

— Hai să ne sunăm la telefon când nu putem dormi. 

— De ce? 

— Locuim aproape. Am putea să ne întâlnim la mijlocul dis¬ 
tanţei. Sau ai putea să vii la mine, ori să vin eu la tine. Ce zici? 


157 



— Yun, a spus Mi-ru încet, ce-ar fi să ne mutăm împreună 
în casa mea? 

Emily s-a căţărat pe burta ei. Lumina lumânării făcea ca 
umbra ei să tremure. Emily s-a lungit pe burta lui Mi-ru şi a 
început să o maseze uşor. Eram surprinsă de propunerea neaş¬ 
teptată a lui Mi-ru. M-am întins şi am mâgâiat-o pe Emily pe 
blăniţă. Ea îşi făcea toaleta. îi auzeam lui Mi-ru respiraţia 
nerăbdătoare în timp ce aştepta răspunsul meu. Umbrele crini¬ 
lor de la fereastră, care păreau că dau buzna în casă, erau acum 
drepte ca nişte santinele aflate în repaus. Ce-o fi fost în capul 
lui Myeong-seo să îi planteze în faţa ferestrei? Probabil că par¬ 
fumul lor pătrunsese de multe ori în încăpere şi fusese simţit 
noaptea de Mi-ru. La primul îngheţ, tulpinile, pe care mai adăs¬ 
tau ultimele flori, aveau să se veştejească. Doar bulbii îngropaţi 
în pământ aveau să treacă iarna în tăcere. Aşa trece timpul. 
Mi-am spus că trebuia să îi dau un răspuns, dar mereu mă fu¬ 
rau alte gânduri. Mi-am amintit de brânduşele de la casa pustie, 
dar şi de buruienile care invadaseră curtea prin care nu mai 
trecea nimeni. Cum şi-or fi petrecut ei trei timpul în casa aceea 
care acum era abandonată? Asta nu mai puteam să-mi imaginez. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, poate să vină şi Myeong- 
seo să stea cu noi. 

A spus asta ca şi cum nici nu mai trebuia să-l întrebăm şi 
pe el. Mă întreb dacă era genul de om care să facă ceva doar 
pentru că îi sugerase Mi-ru. Am rămas mută de uimire pentru 
un moment. Oare Mi-ru voia să recreeze viaţa în casa aceea, ca 
atunci când locuia cu sora ei? Simţeam cum se scurg minutele. 
Simţeam că dacă nu răspund în clipa următoare prietenia noas¬ 
tră avea de suferit. Simţeam că sora lui Mi-ru, pe care n-o v㬠
zusem niciodată, a apărut deodată în faţa mea. 

— Am nevoie de timp. 

— Timp? 

— Da. 


158 



— Nu te gândi prea mult. Casa e goală. Noi stăm în chi¬ 
rie, fiecare în altă parte, departe una de alta. Iar Myeong-seo 
stă în gazdă la rude. Am putea să locuim toţi trei în acelaşi loc. 

Dacă ar fi fost atât de simplu să locuiesc cu altcineva, n-aş 
fi plecat niciodată de la verişoara mea. Emily şi-a terminat toa¬ 
leta şi s-a mutat pe burta mea. Mi-ru a chemat-o la ea, dar pisica 
a ignorat-o şi a început frământatul. 

— Uite, şi Emily te roagă să te muţi cu noi. 

— Cum? 

— Frământatul este cel mai de preţ dar pe care ţi-1 poate face 
o pisică. înseamnă că te iubeşte. Myeong-seo s-a purtat mereu 
frumos cu ea, dar lui nu i-a făcut niciodată masaj. Uneori sufe¬ 
rea din cauza asta. Pe tine sigur te place. 

Am întins mâna şi am mângâiat-o pe ceafa. Emily a tors 
uşor. 

— Aşa face când e extrem de mulţumită. Sunt convinsă că 
dacă am sta împreună tu ai fi preferata ei. 

în lumina lumânării umbrele noastre dansau deasupra pa¬ 
tului. Concertul de pian se repetase deja de trei ori. Melodia 
era frumoasă, obsedantă şi mătăsoasă ca blăniţa lui Emily. 

— Jeong Yun, mi-a rostit ea iar numele întreg, te-am luat 
prin surprindere, nu-i aşa? 

— Sinceră să fiu, da. 

— E firesc. Una e să fim prietene bune şi alta să locuim îm¬ 
preună. Tu nu ştii încă mare lucru despre mine, iar eu abia acum 
încep să te cunosc. Nu e drept să-ţi cer asta acum. înţeleg. Gân- 
deşte-te cât vrei. Dar poţi să îmi promiţi că n-o să te gândeşti 
la nesfârşit? 

— Când m-am mutat aici, eram convinsă că o să rămân aici 
până mor. Nu mi-am imaginat că o să vreau să mă mut... 
Vreau să mă reapuc de şcoală. 

Emily a încetat să mă mai maseze cu lăbuţele şi a coborât 
scara. Am văzut-o sărind pe pervaz. Şedea acolo şi privea crinii 


159 



care se unduiau în vânt, din când în când încercând să le prindă 
umbra cu lăbuţa. Mişcările ei neauzite păreau paşnice. Camera 
era încremenită, cu excepţia muzicii de pian şi a lumânării care 
pâlpâia. Auzeam respiraţia liniştită a lui Mi-ru. Mă simţeam 
prost că nu-i dădusem răspunsul pe care-1 aştepta. 

După ce am privit-o pe Emily pentru a şaptea oară încercând 
să prindă umbra unui crin şi ratând, n-am mai putut îndura 
tăcerea. 

— Mi-ru... Şi eu m-am tot gândit la tine. 

— Nu ştiu dacă o să mă înţelegi, dar, de când am plecat din 
casa părinţilor am preferat să stau singură, n-am căutat compa¬ 
nia altora. M-am obişnuit aşa. O să mă gândesc la propunerea 
ta. Dar nu e vina ta. Aşa sunt eu. 

— Probabil că ne-am gândit la acelaşi lucru. 

— Da? 

— Şi eu prefer să fiu singură. N-am vrut să mă apropii de 
tine de teamă să nu te fac să suferi. Apropo, dacă vreodată o să 
te rănesc, te rog să nu mă urăşti. 

— Dacă vei suferi vreodată din cauza mea, te rog să uiţi de 
mine, să mă ştergi definitiv din memorie. 

— De ce spui asta? 

— Nu contează... Yun, să-ţi aminteşti de mine. Să nu mă 
uiţi. 

Vocea îi tremura. M-am întors spre ea. Am întins un braţ 
şi am luat-o de mână. Avea mâna caldă. Ce păcat! Dacă sufletele 
noastre s-ar fi întâlnit mai demult, înainte să ne întâlnim noi... 
Vieţi triste, fragile. Cred că ştiu la ce se gândea Myeong-seo când 
a plantat crinii în faţa ferestrei ei. I-am strâns mâna şi mai tare. 

— Să nu uităm ziua asta. 

Mi-am dat seama că repetasem vorbele pe care mi le spunea 
Myeong-seo mie ori de câte ori se întâmpla ceva. Oare când 


160 



îmi spunea fraza asta simţea şi el acelaşi lucru pe care l-am simţit 
eu când i-am spus-o lui Mi-ru? Oare în clipa aceea şi el simţea 
faţă de mine tot un fel de compasiune, cum simţeam eu faţă de 
Mi-ru, care era atât de enigmatică? Ce-am fi putut oare spune 
când ne copleşea o milă pentru care nu existau cuvinte de con¬ 
solare şi când eram blocaţi într-o situaţie din care nu puteam ieşi? 

— Sora mea obişnuia să spună asta. 

— Da? 

— Ne spunea mereu vorba asta mie şi lui Myeong-seo, când 
locuiam împreună. „Să nu uităm ziua asta.“ 

Printre notele părţii a doua a Imperialului am auzit cum suna 
înăbuşit un telefon. Sunetul venea de pe biroul de sub pat. A 
sunat încontinuu, apoi s-a oprit. Mi-ru n-a schiţat nici un gest 
să răspundă. Părea că ştie cine o caută. A început să sune din 
nou. S-a prefăcut că nu-1 aude. 

— Vara aceea... 

— Da? 

— Dacă nu exista vara aceea, sora mea ar fi fost acum 
prim-balerină la operă, aşa cum îşi dorea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am mers împreună la bunici. Părinţii noştri se certau 
des atunci. Mama i-a spus lui Mi-rae să mă ducă la bunica pen¬ 
tru câteva zile. A fost o decizie de moment. Mama a sunat-o pe 
bunica, mama ei, dar nu a găsit-o. A spus că o mai sună după 
ce plecăm noi. Bunica locuia în sud, în Sancheong. Când a 
izbucnit războiul, a cărat-o pe mama în spinare, de una sin¬ 
gură, şi s-au refugiat în sud. S-a mutat într-o zonă retrasă din 
Sancheong şi şi-a construit acolo o casă ca aceea în care locuise 
în copilărie. Eu şi sora mea adoram casa aceea. Bunica avea tot 
felul de lucruri. Mama instruise şoferul să ne ducă până acasă 
la bunica, dar Mi-rae l-a concediat. A spus că mai bine luăm 
singure autobuzul. Ne-am gândit că era mai interesant aşa. Am 
luat un autobuz până în Sancheong şi am mers pe jos de la 


161 



autogara la casa bunicii. îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut, 
parcă mergeam la picnic. în autobuz, părul ei zbura în vânt când 
era deschis geamul şi îmi gâdila faţa. îmi amintesc cum îmi 
şoptea fără încetare „Uite-acolo!“ şi îmi arăta copaci şi flori şi 
cerul când mergeam pe străzile lăturalnice spre casa bunicii. 

Telefonul, care se oprise din sunat cât timp Mi-ru şi-a dep㬠
nat povestea cu voce scăzută, a început iar să sune. 

— Era deja după-amiază când am ajuns la bunica. Am stri¬ 
gat-o când am intrat pe poartă, dar casa era pustie. Copacii, 
care locuiau în curtea casei ca şi cum făceau parte din familie, 
se ridicau lângă pereţii casei şi îmbrăţişau drăgăstos curtea cu 
umbra lor, florile multicolore de vară, de lângă intrare, erau 
toate înflorite. Uşa de la intrare era singurul loc prin care se 
putea intra în casă, dar era încuiată şi avea lacătul pus. N-aveam 
cum să intrăm. Ne-am aşezat pe prispa de lemn şi am aşteptat-o 
pe bunica. Presupuneam că se întoarce, de vreme ce mama a 
spus că o sună s-o anunţe. Mai fuseserăm la bunica fără să o 
sunăm înainte şi o găsiserăm mereu acasă. Deretica prin curte 
sau lucra în grădina de lângă curtea casei, îmbrăcată în pantaloni 
largi şi cu pălărie de soare, cu o sapă în mână, dar, când ne ve¬ 
dea intrând pe poartă şi strigând-o, se oprea din lucru şi venea 
repede spre noi spunând „Puişorii bunicii!". Alergam şi eu spre 
ea şi o îmbrăţişam strâns. îmi plăcea cum miroase a sudoare. 
Era straniu şi puţin înfricoşător să găsim casa goală, fără bunica. 
Mă rugam să apară. Nu ştiu cât timp a trecut. Mă gândeam că 
o să ajungă imediat acasă, floarea-soarelui începuse deja să 
arunce umbre lunguieţe şi ea tot nu se arăta. A început să ni se 
facă foame. Uneia din noi i-au chiorăit maţele. I-am spus lui 
Mi-rae că mi-e foame şi mi-a răspuns că şi ea e flămândă. Deşi 
n-avea cum să mă ajute, am continuat să mă plâng de foame, 
doar pentru că eram mai mică. Sora mea a încercat să mă liniş¬ 
tească spunându-mi că bunica avea să ajungă imediat acasă, 
dar şi stomacul ei chiorăia. Probabil că ea îşi dorea şi mai tare 


162 



s-o vadă pe bunica. A renunţat să mai stea cu ochii aţintiţi pe 
poartă, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşa închisă. Deşi ştia că 
nu e nimeni acasă, a strigat „Bunico!" şi a bătut cu pumnii în 
uşă. M-am dus şi eu lângă ea. Când am obosit, ne-am sprijinit 
cu spatele de uşă şi am început să enumerăm ce aveam să-i ce¬ 
rem să ne facă de mâncare după ce vine acasă. Bunica avea 
multe vase scumpe, de alamă. Ne povestise că în satul din nord, 
unde a trăit înainte, când venea un oaspete de vază, era un semn 
de mare respect să fie servit în vase de alamă, cu linguri şi 
beţişoare de alamă. Bunica obişnuia să ne servească şi nouă în 
vase de alamă cartofi şi porumb fiert, fasole, sujebi 1 sau turtiţe 
din cereale. Şi făcea cei mai buni pyeonsu, din aluat de colţunaşi 
cu umplutură. 

— Ce sunt pyeonsu?. 

— Aşa se numesc colţunaşii în locurile unde a copilărit ea. 
Se fierb în supă de vită. Stăteam acolo cu Mi-rae şi făceam lista 
cu mâncărurile pe care aveam să-i cerem să le gătească. Pe lângă 
pyeonsu mai voiam şi friptură de porc în frunze de salată şi 
supă cu găluşti de orez şi fiertură cu pastă de soia şi colţunaşi, 
cam ce făcea ea de obicei când o vizitam în vacanţa de iarnă. 
Am enumerat vreo cincizeci de feluri de mâncare şi tot n-a ap㬠
rut. Eu continuam să scâncesc „Mi-e foame! Mi-e foame! Mi-e 
foame!". Cu cât mă plângeam mai mult, cu atât îmi era mai 
foame. Sora mea nu avea ce să facă decât să mă încurajeze: „O 
să ajungă imediat". „Şi dacă nu mai vine?" am întrebat-o. Ea a 
încercat să mă liniştească: „De ce să nu mai vină? Doar întârzie 
puţin". Eu eram tot mai greu de convins. „Dacă a plecat într-o 
călătorie?" am spus şi am început să înşir motivele pentru care 
bunica putea să nu se întoarcă acasă în ziua aceea. Sora mea 
continua să bată la uşă. Eu mă gândeam că, dacă am fi putut 
să intrăm, am fi găsit înăuntru multă mâncare şi asta m-a făcut 

1 Supă cu găluşti. 


163 



să-mi doresc şi mai mult să intru. Cu cât trecea mai mult timp 
şi uşa rămânea închisă, cu atât eram mai convinsă că bunica 
nu se mai întorcea. Nu mai văzusem niciodată uşa cu lacătul 
pus ca atunci. „Dacă a plecat undeva departe şi nu se mai în¬ 
toarce câteva zile?“ Când am întrebat asta, Mi-rae s-a ridicat. 
A căutat peste tot un beţigaş suficient de lung, de subţire şi de 
puternic ca să-l poată vârî în lacăt. Dar n-a funcţionat. Soarele 
apunea şi eram lihnite de foame, aşa că am început să intrăm 
în panică. Am uitat de bunica, ne agitam doar să deschidem 
lacătul. Ne dădeam de ceasul morţii să găsim ceva ascuţit şi tare 
care să intre în broască. Prunul, cireşul şi curmalul japonez din 
curte ne priveau cum alergăm bezmetice. Probabil că în agi¬ 
taţia noastră de a găsi ceva ascuţit am călcat în picioare toată 
creasta-cocoşului din curte. Mi-rae a găsit intr-un şopron cutia 
din lemn cu unelte a bunicii şi a adus-o lângă uşă, icnind sub 
greutatea ei. Soarele tocmai apunea. Ne-am lăsat pe vine şi am 
încercat fiecare obiect ascuţit pe care l-am găsit în cutie. Nimic 
nu se potrivea. 

Telefonul a încetat să mai sune. Până şi concertul pentru pian 
se terminase. Era tăcere deplină. Am ridicat puţin capul şi m-am 
uitat spre fereastră. Crinii încă îşi mai întindeau umbrele în¬ 
tunecate pe geam. Emily, care stătuse pe pervaz de unde mişca 
din cap în faţă şi în spate în ritmul în care se mişcau umbrele 
crinilor aplecaţi de vânt, nu mai era acolo. Era prea multă li¬ 
nişte, aşa că m-am uitat în jur după pisică. Probabil că Mi-ru 
petrecuse multe nopţi în camera asta căutând pisica din pri¬ 
viri, ca şi mine. 

— Orice am încercat, lacătul nu se deschidea, ca şi cum ar 
fi aşteptat mai întâi un sacrificiu. Ne uitam dezamăgite la cutia 
cu unelte. Uneltele frumos rânduite ale bunicii erau acum arun¬ 
cate alandala peste tot. Mi-rae a spus că o trece pipi şi s-a dus 
către prunul din curte. Deşi îi plăcea nespus casa bunicii, de¬ 
testa să meargă la toaleta din fundul curţii. De fiecare dată când 


164 



avea nevoie să meargă la baie, ne punea pe una dintre noi să 
stăm afară, lângă toaletă. Uneori ne striga „Bunico!“ sau 
„Mi-ru!“ ca să fie sigură că n-am plecat. îi răspundeam: „Aici 
sunt!“ şi ea spunea: „Să nu te mişti de acolo!“ Mi s-a părut amu¬ 
zant că sora mea mai mare prefera să facă pipi la copac în loc 
să meargă la toaletă, mai ales că nu era nimeni acasă şi am zis 
în gândul meu că era o fricoasă. Am văzut-o că se aşază pe vine 
sub copac şi îşi ridică fusta, apoi am luat o pilă cu mâner din 
cutie şi am vârât-o în broască. îmi imaginam ce minunat ar fi 
dacă aş reuşi să deschid uşa până se întorcea ea şi am început 
să spun în gând „Deschide-te, deschide-te, deschide-te“. Dar 
dacă ea nu reuşise s-o deschidă, cum aş putea s-o fac eu? M-am 
chinuit să deschid uşa, dar n-am reuşit, m-am înfuriat şi am 
trântit pila cât am putut de tare. Sora mea m-a strigat de sub 
copac. Terminase de urinat şi îşi ţinea fusta cu mâna în timp 
ce ridicase şi un picior în aer. Cu o mână se ţinea de o creangă, 
ca şi cum s-ar fi ţinut de bară la balet. A făcut o săritură înaltă 
în aer şi a aterizat uşor. Părea să se mişte pe muzică. 

— „Mi-ru, ce i-a zis Fokin Annei Pavlova?“ Fokin a creat 
coregrafia pentru Moartea lebedei special pentru Pavlova. Mereu 
îmi spunea ce aflase de prin cărţile ei de balet. îmi spunea câte 
o poveste şi apoi verifica dacă o mai ţineam minte. îmi punea 
tot felul de întrebări. „Cine a zis că orice melodie poate fi trans¬ 
formată în balet? “ Parcă eram la examen. Aproape niciodată 
nu nimeream răspunsul, dar din când în când făceam ochii 
mari şi răspundeam „George Balanchine!“ şi atunci mă mângâia 
pe cap. Aşa discutam noi despre balet. Ştii cum e câteodată la 
balet când vine solistul pe scenă înaintea spectacolului şi face 
o mică demonstraţie ca să incite publicul? Aşa făcea Mi-rae 
piruete sub prunul din curte. Nu avea poante, dar a făcut c⬠
teva piruete şi m-a strigat din nou. „Mi-ru, te-am întrebat ce i-a 
spus Fokin Annei Pavlova!" „Eşti o lebădă!" Erau cuvintele 


165 



preferate ale surorii mele: eşti o lebădă. Când a auzit răspunsul 
meu, Mi-rae s-a aplecat în faţă, uşor şi delicat, sub prun. Imita 
mişcările cu care o lebădă îşi întinde pentru ultima dată aripile. 
Nu-mi puteam desprinde privirea de la sora mea, care se ghe- 
muise sub copac. Arăta întocmai ca o lebădă care e pe moarte. 
Am văzut-o împreună pe Pavlova, interpretând Moartea lebedei, 
într-un film făcut cu mult înainte de a ne fi născut noi. Filmul 
era de o calitate foarte proastă şi m-au durut ochii de la liniile 
de pe peliculă, ca nişte şuvoaie de apă. în schimb, sora mea 
nu-şi putea opri lacrimile. îmi amintesc că am aţipit la un mo¬ 
ment dat şi, când m-am trezit, ea era pe podea, lângă pat, în 
poziţia lebedei care-şi acoperea capul cu aripile. Când am vă- 
zut-o căzută în poziţia aceea sub prun, am izbucnit în lacrimi. 
Am crezut că nu se mai ridică. Era atât de impresionant! Plânsul 
meu a luat-o prin surprindere, aşa că şi-a adunat aripile şi a plu¬ 
tit spre mine. Mă tot întreba „Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat?", 
între timp se întunecase. Mă întreba iar şi iar de ce plâng, dar 
nu-i puteam răspunde, nici nu mă puteam opri din plâns. Parcă 
aş fi presimţit că era ultima dată când sora mea făcea balet. 
Eram neliniştită, mâhnită şi totodată speriată, fără să pot spune 
de ce. Pentru că nu mă linişteam, sora mea a încercat iar să des¬ 
chidă uşa. S-a agăţat de lacăt şi a s-a lăsat în genunchi. Deodată 
ţipetele ei ascuţite mi-au spart timpanele. Mi se părea că am 
căzut într-o prăpastie. „Mi-rae!“ Şocul acela m-a făcut să mă 
opresc din plâns. M-am repezit spre sora mea, care se ţinea de 
genunchi. Pila pe care o aruncasem de furie se înţepenise între 
scândurile prispei, cu partea metalică în sus, şi acum se înfipsese 
bine în genunchiul ei. Mi-rae s-a îndoit de la mijloc în faţa 
uşii şi s-a prăbuşit. 

Simţeam că nu mai am aer. 

Emily, care dispăruse o vreme, a urcat din nou pe scară în 
pat. Cum stăteam aşa în tăcere, a sunat din nou telefonul. Lum⬠
narea se stinsese la un moment dat. Emily s-a ghemuit pe perna 


166 



lui Mi-ru. Telefonul a încetat să sune şi tăcerea s-a reinstalat în 
încăpere. 

— Din ziua aceea sora mea n-a mai dansat niciodată. 

Oare câte momente ca acesta vor mai urma? Momente în 
care cuvintele sunt de prisos. Probabil că asta înseamnă să evo¬ 
luezi ca om, să treci cu bine de momentele acestea în care cu¬ 
vintele nu-şi au locul. M-am ridicat în fund şi am privit-o pe 
Mi-ru pe întuneric. Cu o mână o mângâia pe Emily pe gât. Cea¬ 
laltă mână i se odihnea pe frunte. I-am luat mâna de pe frunte. 
Mâna ei cu cicatrici şi pielea încreţită era caldă. 

— Nu-i uşor să asculţi povestea, nu-i aşa, Jeong Yun? 

N-am fost în stare să-i spun că nu era aşa de rău. 

— Yun Mi-ru... 

— Spune povestea până la capăt. N-o ţine în tine. 

— Eşti sigură că poţi s-o asculţi? 

— O să o înfruntăm împreună. 

— De ce? 

— Pentru că acum suntem împreună. 

M-am uitat la cealaltă mână a ei, cea cu care o mângâia pe 
Emily. Faptul că-mi povesteşte mie asta o va ajuta oare să uite 
de suferinţă? Nu putea să uite trecutul, dar speram măcar că-1 
va putea lăsa în urmă. Aş fi vrut s-o văd că uită de cicatricile ei 
şi se îndreaptă spre ceva nou. 

Emily, care stătea tăcută pe perna lui Mi-ru, s-a întins şi 
mai mult. 

— Asta e povestea copilăriei mele. Ziua aceea, la bunica, 
mi-a rămas întipărită adânc în memorie şi când am crescut. 
Aş fi putut să trec mai uşor peste ea dacă sora mea m-ar fi urât. 
Dar n-am vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat. Nici măcar 
o dată. Singură acasă, am văzut cum s-a demontat bara de balet 
din încăpere când Mi-rae era la spital. Parcă toată lumea uitase. 
Nimeni n-a mai scos un cuvânt despre asta - nici bunica, nici 


167 



părinţii noştri, nici sora mea, nici eu. Nu-mi mai amintesc de 
ce nu era acasă bunica în ziua aceea şi nici când s-a întors. îmi 
amintesc doar că, după ce a văzut-o pe Mi-rae la pământ, a fu¬ 
git în cel mai apropiat sat, tocmai peste deal. Apoi s-a dus la 
spital, împreună cu tânărul din sat care a dus-o pe Mi-rae cu 
tractorul, aşa cum era cu pila înfiptă în genunchi. Când a 
murit, bunica mi-a lăsat mie casa. Mi-a spus să am grijă de ea. 
Se simte mâna ei peste tot în casa aceea. Când eram mică, 
bunica a plantat în curtea casei exact acelaşi tip de pomi de 
care avusese şi în curtea casei din satul ei natal din nord. Dacă 
nu se întâmpla nenorocirea aceea, aş fi iubit casa. Bunica şi-a 
făcut singură, la maşina de cusut, toate păturile şi toate 
cuverturile din casă, iar în curte plantase florile în aşa fel încât 
erau mereu unele înflorite. A plantat şi flori de câmp, din acelea 
de care văzuse în satul ei din nord când era tânără, aşa că în 
grădina ei găseai mereu flori neobişnuite, care înfloreau, se us¬ 
cau şi apoi iar înfloreau. Acum nu mai are cine să se îngrijească 
de casă. Probabil că e în paragină. 

— Hai să mergem până acolo într-o bună zi, am zis pe ace¬ 
laşi ton pe care Mi-ru îmi propusese să mergem la Basel când 
ne-am uitat la tabloul de Bocklin. 

Am simţit cum cuvintele „într-o bună zi“ îşi croiau iar drum 
spre mine. Am încetat să le mai rostesc după moartea mamei, 
dar înainte de asta mi le spuneam mereu, ca pe o promisiune. 
Uneori erau singurele cuvinte care-mi aduceau alinare. Când a 
înţeles că e grav bolnavă, prima ei decizie a fost să mă trimită 
la verişoara mea în oraş. Eu voiam să rămân cu ea. Pe cât de 
mult se străduia ea să mă protejeze, să n-o văd în suferinţă, lup- 
tându-se cu boala, pe atât de mult voiam eu să rămân alături 
de ea. Dar a trebuit s-o ascult. Deja pierduse prea mult timp 
încercând să mă convingă să plec şi îşi neglijase tratamentul. A 
trebuit ca eu să plec pentru ca ea să se poată trata cum trebuie. 
In ziua în care am plecat de lângă mama, care era suferindă, 


168 



i-am spus „într-o bună zi, mamă.Cuvintele acestea aveau 
să se învârtă în mintea mea de mii de ori. Erau singurele cuvinte 
pe care eram în stare să le rostesc, chiar şi atunci când mamei 
nu-i mai rămăsese nici un fir de păr pe cap. „Intr-o bună zi, 
mamă... “ Visul meu cel mai arzător, acela de-a o vedea pe mama 
refăcută şi cu puterile recăpătate, nu s-a îndeplinit niciodată. 
Când am pierdut-o pe mama, am aruncat în uitare cuvintele 
acestea. Nu mai aveau nici o noimă şi nici nu-mi mai erau de 
ajutor. Erau nişte cuvinte fantomatice, care nu mai aveau puterea 
să schimbe nimic. După ce am încetat să le mai folosesc, am 
început iar să mă consolez muşcându-mi buzele, înghiţindu-mi 
zâmbetul amar, frecându-mi obsesiv fruntea sau plimbându-mă 
de una singură. 

— Vorbeşti serios? 

— Despre ce? 

— Despre vizita la casa bunicii mele într-o bună zi. 

— Da... într-o bună zi. 

Am simţit deodată o dorinţă arzătoare de a mă ţine de cuvânt. 

— O să vină, oare, vreodată şi ziua aceea? 

Mi-ru părea că-mi citise gândurile. 

— Cu condiţia să nu uităm. 

— Să nu uităm? 

Mă cuprinsese tristeţea, aşa că m-am ridicat în capul oaselor 
şi i-am zis: 

— Hai s-o luăm şi pe Emily! 

— Şi pe Myeong-seo, a adăugat Mi-ru. 

Apoi, cu ochii închişi, a spus fără să ezite „Şi pe domnul 
profesor Yun“. Am tăcut amândouă pentru o clipă. Erau chiar 
atât de apropiaţi încât l-ar fi luat cu ea? Mi-ru a adăugat „Şi pe 
Cascadă", ca şi cum ar fi vrut să spargă tăcerea care se lăsase 
între noi. Am râs. Apoi am început să-i adăugăm pe listă pe 
toţi cei pe care-i cunoşteam. Eu l-am propus pe Dan, deşi Mi-ru 
nu-1 cunoştea. 


169 



— Cine e Dan? 

— Un prieten. Am crescut împreună. 

— Vreau să-l cunosc şi eu. 

— O să-l cunoşti într-o bună zi. 

— Yun... într-o bună zi vreau să mă mut în casa aceea. 
Vreau să muncesc pământul, aşa cum a făcut bunica mea. 
Vreau să semăn primăvara şi să culeg roadele toamna. Să cul¬ 
tiv legume şi să trăiesc din ce-mi oferă pământul şi să scriu. 
Probabil că bunica mi-a lăsat casa mie, şi nu lui Mi-rae, pentru 
că ştia că-mi doresc asta. Ştia, deşi nu m-am mai dus niciodată 
acolo după vara aceea. Acum casa e pustie, dar vreau să mă în¬ 
torc acolo şi să o pun la punct. Nu ne-a interzis nimeni să mer¬ 
gem acolo, dar după accident n-am mai vorbit niciodată despre 
locul acela. Sora mea n-a zis nimic nici măcar atunci când bu¬ 
nica mi-a lăsat mie casa. Nu existau animozităţi între noi. Ne 
înţelegeam în continuare ca surorile. Dar n-am vorbit niciodată 
despre accident sau despre casa aceea. Sigurul moment în care 
sora mea a adus vorba despre casă a fost când a vrut să-l ascundă 
pe el acolo. 

— Pe cine? 

— Pe cel pe care-1 iubea la fel de mult cum iubea baletul. 

A iubit pe cineva la fel de mult cum a iubit baletul? Nu 
mi-am putut reţine un oftat adânc. 

— Când a intrat Mi-rae la facultate, a luat-o pe Emily şi 
s-a mutat în oraş. în anul următor, când am venit şi eu cu 
Myeong-seo, era complet schimbată. Norul acela întunecat 
care o învăluise după ce a fost nevoită să renunţe la balet dis¬ 
păruse fără urmă. îmi spunea pe nume, aşa cum făcea în copi¬ 
lărie. Când vedea ceva care-i plăcea sau ceva neobişnuit, ori 
când voia să se laude cu ceva, îmi spunea: „Mi-ru! Ia uite!“ în 
primul an de facultate n-a prea stat acasă, aşa că am văzut-o 
destul de rar. Era mereu preocupată de ceva, iar eu eram în plină 
pregătire pentru examenul de admitere. Când m-am mutat cu 


170 



ea, după primul ei an de facultate, părul îi strălucea, faţa îi era 
luminoasă, până şi fruntea părea să-i radieze. Avea şi pasul mai 
uşor, ca al lui Emily. Redevenise cea de dinainte de accident. 
Şi totul i se datora bărbatului din viaţa ei. Viaţa ei părea să 
graviteze în jurul lui, nu al şcolii. Rostea cu naturaleţe cuvinte 
ca „socialism", „teoria proletară a valorii" sau „drepturile omu¬ 
lui". Şi asta nu era sigura schimbare. Avea pe birou cărţi pe care 
nu le mai văzusem până atunci, cu titluri precum Istoria econo¬ 
miei occidentale şi Capitalul. Avea cărţi de Frantz Fanon, dar 
şi Ţipătul unei pietre, Aşa s-a călit oţelul, Manifestul Partididui 
Comunist, Pedagogia, Istorie şi conştiinţă de clasă. Mă trezeam 
dimineaţa şi o găseam la birou, citind cărţi precum Trandafirul 
alb, cu acelaşi entuziasm cu care pe vremuri citea cărţi despre 
balet. Emily dormea în faţa ei. Era atât de prinsă de lectură, 
încât puteam să mă proţăpesc în faţa ei şi nu-şi dădea seama 
că eram acolo. Eram curioasă cine era bărbatul acesta. Mă in¬ 
triga tot mai mult cel care o făcuse pe sora mea să citească Teo¬ 
logia eliberării. Dar nu ştiam despre el decât ceea ce-mi spusese 
ea. încă nu-1 văzusem în carne şi oase. Apoi, într-o zi, sora 
mea m-a chemat să-mi spună că-1 invitase la cină. La noi acasă. 
„Nu te superi, nu?" Mă gândeam doar că aveam în sfârşit să-l 
cunosc. N-o să uit niciodată ziua aceea în care trebuia să cinăm 
împreună. Nu el m-a făcut să nu uit, ci ea. S-a trezit dimineaţa 
devreme şi l-a luat pe Myeong-seo cu ea la piaţa de peşte din 
Noryangjin, să cumpere nişte crabi albaştri. Spunea că sunt 
preferaţii lui. Crabi albaştri? Am amuţit. Crabii albaştri nu 
păreau să se potrivească deloc cu cineva care o determinase pe 
sora mea să citească Che Guevara: O biografie critică. Dar a 
cumpărat crabii împreună cu Myeong-seo şi i-a pus în chiuveta 
din bucătărie. 

Mi-ru s-a oprit să-şi tragă sufletul, ca şi cum ar fi retrăit 
momentul. 

— Crabii s-au târât peste tot prin casă, pocnindu-şi cleştii. 
Erau atât de însufleţiţi, încât a trebuit să alergăm toţi trei prin 


171 



casă după ei ca să-i putem prinde. Şi nu a cumpărat doar crabi. 
Ai fi zis că a mutat toată piaţa la noi acasă. Nu era vietate ma¬ 
rină care să-i fi scăpat. Haliotis, scoici Saint Jacques, castra- 
veţi-de-mare... Sigur cheltuise jumătate din banii pe care ni 
i-au trimis părinţii pentru toată luna. Era mare balamuc în bu¬ 
cătăria noastră, în primul rând din cauza crabilor care opuneau 
rezistenţă. îmi amintesc că se uita neajutorată la ei şi l-a întrebat 
pe Myoeng-seo ce să facă. El a spus că e posibil să moară dacă 
le înlătură carapacele, aşa că Mi-rae a prins să smulgă carapacea 
unui crab cu mâinile goale. A fost cât pe ce să fie ciupită. Nu-mi 
venea să cred. Când locuiam la Busan, sora mea detesta mirosul 
de mare şi nu mergea niciodată în port. Când era pe la asfinţit, 
după atâta agitaţie, crabii păreau finalmente morţi, căci nu 
mai mişcau. Mi-rae a fiert crabii în oală în mai multe ture şi 
i-a aşezat grămadă pe un platou. Am vrut să o ajutăm şi noi, 
dar a făcut totul de una singură. Cum era omul ăsta de o schim¬ 
base atât de mult pe sora mea? Curiozitatea mea deja nu mai 
avea margini. Myoeng-seo părea să vadă pentru prima dată 
cum se gătesc crabii. A zis că el credea că sunt roşii de la bun 
început. Era atât de fascinat de faptul că crabii albaştri deve¬ 
neau roşii în oala de gătit, încât nu se putea abţine să nu ridice 
din când în când capacul oalei şi să se uite mirat la ei. Eu mă 
plângeam că nu pricepeam de ce a ales crabii albaştri. Era je¬ 
nant să stai faţă în faţă cu un necunoscut şi să mănânci crabi. 
Trebuia să le spargi carapacea şi apoi să scobeşti carnea... Nici 
nu voiam să-mi imaginez cum era să scobesc carnea de crab în 
faţa unui necunoscut. Şi îmi venea să o întreb şi de ce cumpărase 
atât de mulţi, chiar dacă îi plăceau lui. Era neobişnuit să o văd 
pe Mi-rae gătind, dar eram fascinată şi fericită. Era prima dată 
când o vedeam gătind în bucătărie. în primul an când s-a mutat 
în oraş a stat în cămin, iar când a venit să stea cu noi mai mereu 
găteam eu şi Myeong-seo. Şi, oricum, de vreme ce nu aşteptam 
nimic de la ea, nici nu speram că va găti. Iată însă că tocmai 
ea făcea acum supă din frunze de pelin, pe care le spălase şi le 
curăţase singură. 


172 



— A fost bună? 

— Habar n-am. N-am ajuns să mâncăm nimic din toate 
astea. Până şi în caietul meu spaţiul pentru ziua aceea e gol. 

— Ce s-a întâmplat? 

— El n-a mai venit. 

„El n-a mai venit." Mi-ru parcă îşi înghiţea cuvintele, iar 
vocea ei părea să vină din străfundurile unui abis. 

— A fost foarte ciudat. El a sunat în timp ce gătea ea crabii. 
Am auzit când i-a spus că nu era nevoie să aducă nimic, aşa că 
mi-am imaginat că a întrebat-o dacă să cumpere ceva. Probabil 
că el a insistat căci am auzit-o spunându-i: „îi plac crinii. Ia 
unul singur". Am făcut ochii mari ca şi cum aş fi întrebat, „Pen¬ 
tru mine?" şi sora mea mi-a făcut cu ochiul. Părea că ştie cum 
să ajungă până la noi. N-a cerut lămuriri. Au trecut două ore, 
crabii s-au răcit şi el tot n-a ajuns. După o vreme s-a întunecat. 
Mi-rae părea alarmată, aşa că i-am spus că probabil apăruse 
ceva neprevăzut şi că puteam să mâncăm împreună altă dată. 
Ea a mormăit ca pentru sine „Altă dată?", apoi a spus: „Bineîn¬ 
ţeles că putem să mâncăm împreună altă dată. Nu asta e 
problema, sper doar că nu i s-a întâmplat nimic rău". în clipa 
aceea încă tot nu înţelegeam ce vrea să spună. Ne-a întrebat 
dacă nu vrem să ne aşezăm la masă fără el, dar ne pierise pofta 
de mâncare. Ea era mult prea preocupată ca să mai mănânce. 
S-a ridicat, a luat receptorul şi a dat câteva telefoane. „Da, da... 
Nu, nu..." După câteva convorbiri scurte, s-a încălţat şi s-a 
repezit afară. Emily a condus-o până la uşă, dar ea a plecat fără 
să se uite în urmă. Myeong-seo, căruia i se citea îngrijorarea 
pe faţă, s-a ridicat să o urmeze. Am ieşit şi eu după ei. Mi-rae 
parcă înnebunise. Când am ajuns la poalele dealului, am văzut-o 
în curbă, la şosea. Era întuneric şi drumul era mărginit de copaci 
pe ambele laturi. A pus piciorul pe carosabil şi se pregătea să 
traverseze. Un autobuz a trecut în viteză prin faţa ei, iar un taxi a 
frânat brusc. Taximetristul a scos capul pe geam să o înjure. 


173 



Myeong-seo s-a dus la ea şi a adus-o înapoi pe trotuar, dar ea 
tot încerca să iasă în drum. Am rămas în urma ei s-o suprave¬ 
ghem. Nu asculta ce îi spuneam, dar era atât de agitată, încât 
nici nu puteam să o lăsăm singură. A trecut destul de mult 
timp. I-am spus lui Myeong-seo să o ducem cu forţa înapoi 
acasă, dar chiar atunci a sărit intr-un taxi care tocmai venise 
de după curbă, şi dusă a fost. Am rămas acolo, uitându-ne per- 
plecşi la strada goală de unde dispăruse ea, apoi am urcat dez¬ 
nădăjduiţi dealul spre casă. Era deja noapte. Myeong-seo a 
acoperit crabii fierţi cu un capac şi a pus bine şi celelalte preparate. 
Acum, că Mi-rae dispăruse, nu ne mai ardea de mâncare. 

Telefonul a sunat din nou, acoperind muzica de concert care 
începuse iar, de la capăt. S-a oprit o clipă, apoi a început să sune 
din nou. Mi-a distras atenţia şi n-am auzit o parte din povestea 
lui Mi-ru. Ea părea că nu-1 aude. Era atât de lipsită de orice 
reacţie, încât nu îndrăzeam să o întreb de ce nu răspunde. So¬ 
neria telefonului s-a contopit cu muzica de concert, apoi a 
dispărut şi iar s-a contopit cu muzica. 

— Sora mea nu s-a întors acasă în noaptea aceea, nici a doua 
zi. Am mers la ea la şcoală şi am căutat-o în toate sălile de curs, 
dar n-am găsit-o. A apărut abia a treia zi. Nu ştiu unde fusese 
şi ce făcuse, dar părea pierdută. Părea nedormită, avea ochii in¬ 
jectaţi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dar m-a privit cu ochii 
goi şi s-a prăbuşit pe pat. Am aruncat împreună cu Myeong-seo 
toate fructele de mare pe care le cumpărase în dimineaţa aceea, 
ca să-i gătească prietenului ei. Crabii se stricaseră şi miroseau 
groaznic. Am curăţat bine bucătăria ca să scăpăm de miros. De 
câte ori deschideam uşa camerei ei să văd ce face, ea dormea. 
Emily se postase lângă perna ei şi n-o pierdea din ochii ei mari 
şi albaştri. Din când în când îşi îngropa feţişoara în părul lui 
Mi-rae. Myoeng-seo a înmuiat o bucată de pânză în apă şi a 
spălat-o pe faţă. Am făcut şi eu la fel şi i-am spălat mâinile şi 
picioarele. Era atât de obosită, încât a dormit în tot acest timp, 


174 



fără să se trezească. După ce a dormit buştean vreo douăspre¬ 
zece ore, s-a trezit brusc, ca şi cum ceva ar fi speriat-o, şi a în¬ 
ceput iar să dea telefoane. Cu fiecare apel devenea tot mai lividă. 
Intr-un final a închis telefonul şi a rămas multă vreme cu faţa 
îngropată în mâini. Apoi şi-a luat geanta. Am întrebat-o unde 
pleacă, dar nu mi-a răspuns. Nu puteam s-o las să plece aşa. 
Am ţipat la ea: „Şi cum noi cum rămâne? Ce ne facem fără 
tine? Nu poţi pleca aşa, fără să ne spui un cuvânt!" Era pentru 
prima dată, după accidentul de la casa bunicii, când strigam la 
ea. S-a lăsat moale la pământ, evident copleşită. M-a privit cu 
ochii ei injectaţi de nesomn şi mi-a zis: „Mi-ru, a dispărut!" La 
început n-am înţeles ce voia să spună. Cum aş fi putut să înţeleg? 
Cât îmi doresc să fi priceput ce se întâmpla, să-mi fi dat seama 
ce urmează! Dacă mi-aş fi dat seama, n-aş fi lăsat-o să plece. 
„Trebuie să-l găsesc." Părea calmă când a spus asta, total diferită 
de cum era când vorbea la telefon sau când s-a prăbuşit pe po¬ 
dea în faţa mea. 

— M-a întrebat dacă sunt de acord să îl trimită la casa bu¬ 
nicii, în cazul în care îl găsea. Era prima dată când vorbeam de 
casa bunicii. I-am pus în palmă cheia de la casă. Yun... In clipa 
aceea habar nu aveam de ce dispăruse bărbatul acela pe care 
nu-1 cunoşteam, dar îmi doream sincer să-şi poată găsi liniştea 
în casa bunicii mele. Dacă trebuia să se ascundă, atunci îmi do¬ 
ream să se ascundă acolo. Nu ştiam dacă era un om bun sau 
rău, nici ce făcuse. Dar sora mea părea extenuată din cauza lui 
şi speram din toată inima că se afla undeva unde să-l poată 
găsi. Nu mi-am imaginat că aş putea avea asemenea sentimente 
faţă de un om pe care nu l-am văzut niciodată. Am condus-o 
pe Mi-rae până la uşă şi am rugat-o să mă sune la telefon o 
dată pe zi, la o anumită oră. A spus că avea să mă sune la miezul 
nopţii. La început s-a ţinut de promisiune. O întrebam dacă e 
bine, dacă e totul în regulă şi-mi răspundea prompt că era OK. 


175 




însă, după ce începeam să îi pun şi alte întrebări, vocea ei îşi 
pierdea convingerea. Apoi a început să nu mai sune cu 
regularitate. Suna o dată la trei zile, apoi la cinci zile şi intr-un 
final a încetat să mai sune. Din când în când apărea acasă, ar㬠
tând groaznic, şi dormea neîntoarsă până îşi recăpăta energia. 
Apoi lua la ea nişte bani şi pleca iar. Uneori mângâia pisica, 
cu o privire pierdută, de parcă venise acasă de dorul pisicii. Se 
pare că zilele în care venea acasă să doarmă erau cele în care 
afla cele mai proaste veşti despre iubitul ei. După ce venea îm- 
pleticindu-se până acasă şi dormea, când se trezea începea brusc 
şi din senin să vorbească despre el. Ne-a spus că în ziua în care 
trebuia să vină la noi la cină au venit nişte oameni după el. Se 
pare că se întâmplase chiar în clipa în care se pregătea să plece 
de acasă. „Cine erau şi de ce s-a dus cu ei în loc să vină aici?“ 
îmi tot punea întrebări la care nu puteam să răspund. De fie¬ 
care dată când venea acasă arăta tot mai rău. „Cineva l-a văzut 
suindu-se în taxi cu oamenii ăia, dar apoi a sărit din maşină şi 
a fugit. Ce s-a întâmplat în taxi de a fugit aşa?“ spunea ea mai 
mult pentru sine. într-o zi mi-a spus că în copilărie părinţii îi 
spuneau Min-ho. Probabil că îi întâlnise familia. Cred că îl 
căuta împreună cu fratele lui mai mare. Părea să-şi fi recăpătat 
speranţa şi spunea că sunt şanse ca fratele lui să-l găsească. Se 
pare că fratele lui arăta întocmai ca el. „Mi-ru, fratele lui îi spune 
Min-ho.“ Apoi îi repeta numele cu voce scăzută: „Min-ho, 
Min-ho, Min-ho“. într-o zi a venit acasă şi ne-a spus că cineva 
îl văzuse fugind în pădure din faţa unui punct de control, dar 
era dezamăgită, căci nu era el. Apoi tot ea a zis: „Ba nu, mai 
bine aşa. Ce treabă ar avea el în pădure?“ îmi puteam da seama 
pe unde a fost doar din ceea ce spunea când se întorcea. Cineva 
îi spusese că l-a văzut sub un pod lângă barajul din Cheongna, 
dar, când s-a dus acolo, n-a găsit pe nimeni să poată întreba, 
într-o altă zi m-a întrebat, ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine, ce 
treabă avea el să se urce în trenul acela. Venea acasă, spunea 


176 



lucruri din care nu înţelegeam mai nimic, dormea buştean şi 
apoi pleca iar. De fiecare dată când apărea acasă doar pentru 
a porni iar la drum, rămâneam cu promisiunea că o să sune în 
fiecare zi, dar nu se ţinea de ea. Eram cumplit de neputincioasă. 
Deşi se strâmba când auzea, singurul lucru pe care îl puteam 
face era să-i spun că nu o mai las să plece dacă nu promite să 
mă sune. Am aflat totuşi din căutările ei că mulţi oameni dis¬ 
păruseră, întocmai ca iubitul ei. După ce au început căutările 
ei am realizat cât de multă lume era pe străzi căutând membri 
ai familiei, prieteni, colegi de serviciu sau fii care dispăruseră 
brusc. Cum e posibil aşa ceva? 

Mi-ru s-a oprit din povestit pentru o clipă. Părea că ezită, 
prinsă între dorinţa de a spune mai mult şi convingerea că tre¬ 
buia să se oprească. Părea chinuită de cuvintele acelea pe care 
nu şi le putea înghiţi, care-i stăteau înfipte-n gât ca un ghimpe 
imens. Am pus o mână peste mâna ei. 

— Dacă e prea apăsător, nu trebuie să continui. Putem ter¬ 
mina povestea altă dată. 

— Nu. Vreau să vorbesc despre asta, dar numai dacă e în 
regulă şi pentru tine. 

Cât timp s-a întrerupt din povestit, telefonul a prins din 
nou să sune. 

— Intr-o dimineaţă m-a sunat. A spus că e în oraş şi că vrea 
să facă o baie. M-a rugat să merg să mă întâlnesc cu ea la 
mokyoktang. Am crezut că asta înseamnă că se întoarce definitiv 
acasă. Am luat câteva haine de schimb pentru ea. Lenjerie de 
corp, periuţa de dinţi, un prosop şi... fusta asta. 

Mi-a dat mâna la o parte şi a arătat spre fusta cu flori pe 
care încă n-o dăduse jos. 

— Ea surorii tale? 

— Da. O purta mereu prin casă. I-am pregătit şi ei coşuleţul 
pentru baie şi m-am dus la baia aceea unde am fost împreună. 
Ea intrase deja. Ne-am îmbăiat cum făceam în copilărie. Ne-am 


177 



frecat spinările una alteia şi ne-am clătit. în ziua aceea, faţa ei, 
mereu îngrijorată de când dispăruse el, era senină. Am crezut 
că l-a găsit. M-a chemat să-mi spele părul. Uneori mă spăla pe 
cap când eram mici. îmi plăcea nespus de mult când mă spăla 
pe cap. A turnat puţin şampon în palmă şi mi-a frecat uşor 
pielea capului cu degetele. A spălat clăbucii şi m-a clătit de 
mai multe ori, până când n-a mai rămas nici urmă de şampon. 
Apoi m-a pieptănat, a prins părul în coadă, a răsucit-o şi mi-a 
prins-o pe cap cu agrafe. M-a bătut uşor pe ceafă şi m-a între¬ 
bat cum merge treaba la şcoală. Am simţit că-mi dau lacrimile. 
Am crezut că dacă mă întreba de şcoală însemna că-şi revenise. 
Am stat destul de mult la baie. Când ne-am dus la vestiar, 
aveam degetele de la picioare încreţite de atâta stat în apă. Sora 
mea m-a şters cu prosopul. Mi-a uscat părul pe îndelete. Apoi 
m-a dat cu cremă pe spate. A îmbrăcat hainele pe care i le-am 
dus, dar când a văzut fusta a spus că prefera să o poarte acasă. 
Avea blugii prea murdari ca să-i mai poarte, dar nu am dat prea 
mare importanţă acestui lucru. La ieşire, şi-a luat bagajul de la 
recepţie. Avea un rucsac mare, pe care nu-1 mai văzusem, cum 
sunt acelea pentru mers pe munte. Părea foarte greu. I-am zis 
să-l dea jos, ca să-l cărăm împreună. Ea a insistat că nu e atât 
de greu pe cât pare. Apoi a zis să mergem să mâncăm ceva, 
deşi nu era ora mesei. Am bănuit că-i era foame, aşa că am ur¬ 
mat-o fără să comentez. M-a dus la un restaurant japonez de 
pe bulevard. „Parcă mi-ai zis mai demult că vrei să vii aici.“ Ei 
nu-i plăcea susbi. îi spusesem odată că restaurantul arăta fru¬ 
mos, dar nu fuseserăm niciodată acolo. Ne-am aşezat faţă în 
faţă şi am comandat mai multe tipuri de susbi şi tăiţei udon. 
Spre mirarea mea, a mâncat cu poftă, chiar dacă repeta întruna 
că nu mai mâncase niciodată aşa ceva. Avea broboane de su¬ 
doare pe frunte şi n-a lăsat nimic în farfurie. După ce am termi¬ 
nat, a scos un plic galben, mototolit, din rucsac şi mi-a spus 
să-l păstrez. Am întrebat-o dacă vine acasă şi mi-a spus că trebuie 


178 



să dea rucsacul înapoi, să merg eu acasă şi ea avea să vină mai 
târziu. Părea sinceră. La ieşirea din restaurant mi-a mai spus o 
dată să merg liniştită acasă. Eu am rugat-o să-mi promită că 
vine şi ea. A încuviinţat din cap. Am mai întrebat o dată: „Vii, 
da?“ A spus da fără să stea pe gânduri. Apoi m-a zorit să mă 
întorc acasă. Am spus că aştept până urcă în taxi, dar ea mi-a 
zis să plec şi mi-a dat un mic brânci. Nu mă mai puteam împo¬ 
trivi, aşa că m-am întors să plec. Dar m-a strigat şi m-a luat în 
braţe. Mi-a spus de două ori: „îmi pare rău!“ Eu i-am răspuns 
să nu-şi facă griji, doar să vină acasă. Apoi s-a desprins de mine 
şi mi-a zis din nou să plec acasă. I-am spus „Pe curând!" şi am 
pornit spre casă. Când m-am întors să mă uit în urmă, era tot 
acolo, mă privea îndepărtându-mă. Apoi a făcut stânga împrejur 
şi a plecat. Nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc. Aveam un 
sentiment ciudat. Simţeam că nu e bine să o las să plece. Am 
alergat după ea. Am văzut-o pe partea opusă a străzii, cu rucsacul 
ei greu în spate, cum a oprit un taxi. Am traversat şi eu repede 
şi am sărit intr-un taxi. I-am arătat şoferului taxiul în care era 
ea şi l-am rugat să îl urmeze. 

Telefonul de pe biroul de sub pat a început să sune din 
nou. De data aceasta Mi-ru s-a oprit şi a ascultat o vreme cum 
sună. Oare cine o suna atât de insistent la ora asta? 

— Mai rezişti să-ţi povestesc, Yun? 

— Continuă, te rog. 

— Sper să nu regreţi. Vreau să zic, dacă afli povestea mea. 

— Nu cred. Spune mai departe. 

Mi-ru mi-a luat mâna în mâinile ei arse. 

— Dacă îţi e greu să asculţi, spune-mi şi mă opresc. E de 
ajuns să-mi spui. Bine? 

— Da. 

— Taxiul în care era sora mea se îndrepta către universitatea 
la care era student prietenul ei. Când am ajuns în apropiere, tra¬ 
ficul era blocat. Semaforul arăta verde, dar nici o maşină nu se 


179 



mişca. Mi-rae a coborât din taxi. Am coborât şi eu. Strada care 
ducea către universitate era plină de lume. Cred că se organizase 
un protest pentru dispariţia lui. Am văzut un afiş cu numele şi 
poza lui fluturând în vânt. Ea s-a oprit şi s-a uitat la poza lui. 
Am crezut că se duce şi ea la protest, aşa că mă pregăteam să mă 
întorc acasă. încă aveam la mine coşuleţele de baie. Dar, în loc 
să se alăture protestatarilor, ea a traversat strada. S-a oprit în faţa 
unei clădiri cu zece etaje şi s-a uitat pentru câteva momente în 
sus. M-am uitat şi eu, crezând că a văzut ceva acolo, dar nu mi-am 
dat seama la ce se uită. „Ce tot face acolo?" m-am întrebat şi 
m-am ţinut în continuare după ea. A dat un ocol clădirii cu 
rucsacul acela imens în spate şi deodată a dispărut. Am alergat 
cu coşuleţele de baie în mâini până în faţa clădirii, unde disp㬠
ruse ea, şi am căutat-o acolo. Era foarte straniu. în clădire nu 
erau nici restaurante, nici cafenele. Era clădirea unei companii 
de telefonie. Am văzut o scară, acolo unde dispăruse ea. Am 
început să urc. Primul etaj, al doilea, al treilea... până la ultimul 
etaj. Mai sus era terasa clădirii. Nu reuşeam să înţeleg ce ar putea 
căuta sora mea pe terasa clădirii unei companii de telefonie. 
M-am întors să cobor, când am zărit-o prin crăpătura unei uşi 
care ducea pe terasa de pe acoperiş. Era pe marginea terasei şi se 
uita în jos la mulţimea de protestatari şi la poliţişti, cele două 
tabere fiind într-o încordare crescândă. Părea cuprinsă de dis¬ 
perare. Nici măcar în clipa aceea nu mi-am dat seama ce avea 
de gând. Cum aş fi putut să îmi imaginez că pusese la cale un 
gest extrem, atât de cumplit? S-a mai uitat o dată la mulţimea 
de jos, apoi şi-a dat jos rucsacul. L-a deschis şi s-a uitat înăuntru 
ca şi cum ar fi vrut să-şi facă curaj. Chiar şi când am văzut-o 
scoţând din rucsac o canistră albă din plastic am continuat să 
mă uit la ea, tot fără să pricep ce are de gând să facă. A scos 
dopul canistrei şi s-a opintit să o ridice deasupra capului, apoi 
şi-a turnat tot conţinutul pe cap, udându-se toată. Ce face? Am 
deschis uşa, izbind-o de perete. Atunci am simţit mirosul acela 
groaznic. „Doamne fereşte!" Mirosul m-a făcut să înţeleg pe loc 


180 



ce avea de gând să facă. Mirosea a benzină. Am alergat spre ea 
încercând să ţip. Dar nu reuşeam să scot nici un sunet. Limba 
mi se plimba inertă prin gură, de parcă nu mai ştiam să vorbesc. 
Când am reuşit să ţip „Surioară!" s-a întors şi m-a privit. Avea 
faţa lividă de spaimă. Deasupra capetelor noastre soarele ardea 
cu putere. Mi s-a părut că toată gălăgia din stradă încetase brusc 
şi s-a lăsat o tăcere grea. Parcă eram într-un vid, doar nou două. 
„Mi-ru! Nu te apropia! Pleacă de aici! Du-te acasă! Te rog!“ 
Mi-am dus mâinile la urechi şi am început să ţip: „Ai înnebunit? 
Vino-ţi în fire! Nu poţi face asta. Ce ţi-a spus de te-a adus în 
halul ăsta?" Secundele treceau... Stăteam pe clădire şi ţipam una 
la alta. „Te rog!" „Nu face asta!" Şi acum mi se pare că secundele 
acelea au durat o eternitate. Apoi, ca şi cum şi-ar fi pierdut răbda¬ 
rea, s-a aplecat şi început să caute în rucsac, cu benzina picurând 
de pe ea, până a scos ceva de acolo. M-am repezit spre ea şi am 
apucat rucsacul, dar m-a împins într-o parte. Mi-am pierdut 
toată puterea şi am căzut în fund. Mai întâi a încercat să aprindă 
bricheta, dar îi alunecau degetele. Apoi a scos o cutie cu chibrituri 
şi a aprins unul. Am urlat şi m-am aruncat spre ea. în clipa în 
care flacăra aceea mică i-a atins pielea, am apucat-o de mâini. 
Flăcările mi-au ars palmele. Am simţit cum sute de mii de ace 
incandescente îmi perforează mâinile. Am văzut cum flacăra 
aprinde manşeta cămăşii surorii mele şi cum îi cuprinde rapid 
faţa şi părul. Eram în stare de şoc şi m-a cuprins panica. îmi 
amintesc doar fumul negru, neliniştea mulţimii din stradă, care 
ne descoperise în sfârşit, ţipetele de groază... în cele din urmă, 
sora mea s-a smuls din mâinile mele... Trupul i s-a prăbuşit 
peste balustrada de pe margine şi am văzut-o cum a plutit pentru 
o clipă. Avea braţele întinse spre cer, ca şi cum i-ar fi cerut în¬ 
durare. M-am prăbuşit acolo, pe loc. Pur şi simplu mi s-au în¬ 
muiat genunchii şi nu m-am mai putut mişca. Mi s-a părut că 
tună şi fulgeră, dar era doar o iluzie. Cerul era perfect senin în 
ziua aceea. Nişte oameni au venit în fugă pe terasa clădirii şi m-au 
dus la spital. 


181 



Yun, care a devenit mult mai tăcută de când a petrecut noap¬ 
tea acasă la Mi-ru, m-a întrebat azi unde eram când Mi-rae 
şi-a dat foc. Am gătit supă cu tăiţei la ea în bucătărie şi după 
ce am terminat de mâncat am stat sprijiniţi cu coatele de zidul 
de beton care înconjoară terasa de pe casă, uitându-ne la Turnul 
Namsan, care se înălţa strălucitor în depărtare. Când ne-am 
întors de la şcoală, Yun mă întrebase dacă aveam chef să gătesc 
supă cu tăiţei. „Vrei supă?“ am întrebat-o şi ea a dat din cap. 
Din când în când îi făceam supă cu tăiţei. Palmierul miniatural 
de pe biroul ei a crescut destul de mult. Yun s-a aşezat la masa 
ei pliantă şi, cu bărbia în palme, m-a urmărit cum am umplut 
oala cu apă şi am pus-o pe foc. Gătitul supei mi-a amintit de 
vremurile în care locuiam cu Mi-ru şi cu sora ei mai mare. 
Când am pus supa în farfurii, Yun abia s-a atins de ea. îmi tot 
dădea tăiţei din bolul ei. „N-ai spus tu că vrei tăiţei?“ Mi-a răs¬ 
puns cu glas pierit că-i trecuse pofta. Am mâncat aproape toată 
porţia ei, pe lângă a mea. După ce am mâncat, am ieşit pe te¬ 
rasă să privim luminile oraşului şi atunci din senin m-a întrebat 
unde eram când s-a incendiat Mi-rae. M-am cutremurat. Am 
întrebat-o consternat: „Ştiai?“ Mi-a spus că nu şi-a dat seama că 
Mi-ru era sora mai mică a acelei Yun Mi-rae. O auzeam pentru 
prima dată spunându-i lui Mi-ru pe nume, fără să adauge şi nu¬ 
mele de familie. N-am îndrăznit să o întreb dacă ştia că Mi-ru 
are mâinile arse pentru că a prins-o pe sora ei când şi-a dat foc. 


182 




Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, Yun mi-a mai spus şi că ştia şi 
ce păţise Mi-ru. Am tăcut amândoi. Simţeam că mi se taie res¬ 
piraţia. Am vrut s-o iau pe Yun de mână, dar şi-a tras-o. Acela 
a fost momentul în care am înţeles că speram în sinea mea ca 
ele să nu se împrietenească. Pe faţa ei jucau luminile nopţii. 
„Cum a fost posibil aşa ceva?“ m-a întrebat, şi faţa i s-a înăsprit. 
Parcă preluase durerea lui Mi-ru. Cum a fost posibil? M-am 
întrebat şi eu de nenumărate ori. Uneori, când eram singur, stri¬ 
gam deodată: „Cum e posibil? 1 ' Chiar aşa, cum era oare posi¬ 
bil? Prietenul lui Mi-rae, care trebuia să vină la noi la cină în 
seara în care a dispărut, probabil nu mai era de mult printre 
noi. în plicul pe care Mi-rae i l-a lăsat lui Mi-ru era descris cu 
lux de amănunte tot ce aflase în căutările ei. Probabil că 
înţelesese şi Mi-rae că el nu avea să se mai întoarcă. Probabil că 
alegerea ei a fost determinată de revelaţia aceasta. Mi-rae scri¬ 
sese că, în seara în care trebuia să vină la noi la cină, el s-a suit 
prosteşte în tren cu nişte necunoscuţi care l-au abordat la facul¬ 
tate. După moartea ei, am ajutat-o pe Mi-ru să reia căutările. 
Aşa am ajuns să aflu cât de mulţi erau cei care dispăruseră 
atunci Iară urmă. Dintre cei dispăruţi unii au murit în accidente 
în trafic, alţii şi-au spart capetele în căderi accidentale şi au 
murit, alţii au fost găsiţi înecaţi în lacuri de acumulare, unde 
n-aveau ce să caute, cu trupurile umflate de apă. „Nu ştiu ce-aş 
putea să fac pentru Mi-ru. E atât de dureros şi să asculţi, 
darămite... Dar Mi-ru... Mi-ru...“ Yun a repetat numele ei 
apoi s-a oprit. Şi n-a mai scos un cuvânt până am plecat. După 
miezul nopţii coboram singur dealul de la ea pe aleea îngustă, 
când m-a strigat din urmă şi a venit alergând după mine. De 
cum m-am întors, s-a aruncat la pieptul meu şi mi-a zis: „Nu 
pleca!" Respiraţia ei parcă trecuse în pieptul meu. Mi-am dat 
seama că plânge când mi-am simţit cămaşa udă. Am rămas ne¬ 
mişcaţi pe aleea aceea întunecată. 


183 



Azi am auzit-o pentru prima dată pe Mi-ru spunându-i lui 
Yun pe nume când m-a întrebat: „Putem să locuim ca înainte, 
nu-i aşa? Cu Yun“. După ce au petrecut împreună noaptea 
aceea nu-şi mai spuneau Yun Mi-ru şi Jeong Yun, ci doar Mi-ru 
şi Yun. O altă diferenţă era aceea că Mi-ru arăta mai plină de 
viaţă, iar Yun devenise mai tristă. Am întrebat-o pe Mi-ru dacă 
era sigură că vrea asta. Mi-a răspuns că nu-şi doreşte nimic alt¬ 
ceva. „E şi Yun de acord?“ Mi-a spus că aşteaptă un răspuns 
de la ea. Am întrebat-o iar „în casa aceea?“. A dat din cap că 
da. I-am spus că mă mut cu ele dacă îmi promite că nu mai 
merge să-l caute pe el. Când i-am spus asta, Mi-ru a zis „Yun... 
“ şi apoi a mormăit ceva neinteligibil. Mă temeam de ce avea 
să-mi spună. „Yun o să meargă cu mine să-l căutăm împreuna', 
mi-a spus, evitându-mi privirea, ţinând capul în jos şi muşcân- 
du-şi buzele. Parcă ar fi vrut să mă întrebe: „Ai uitat deja de 
Mi-rae?“ Cum aş putea să uit? Am ştiut că era mort exact aşa 
cum ştiau şi Mi-ru, şi sora ei. Refuz să cred că Mi-ru nu simţea 
la fel ca mine. Când sora ei şi-a turnat benzină în cap şi şi-a dat 
foc, a făcut-o ca şi cum ar fi cerut socoteală pentru dispariţia 
lui inexplicabilă şi pentru moartea lui misterioasă. A devenit 
ea însăşi o torţă. De câte ori mă gândesc la ea mă cuprinde un 
val de căldură. Simt că ard şi eu. Dacă eu, fără să fi fost de faţă, 
simt astfel, cum s-o fi simţit Mi-ru, care şi-a văzut sora arzând? 
Probabil că Mi-rae a rămas în mintea ei mereu aşa, în flăcări. 
Chiar nu mai avea nici o altă soluţie? Eram plin de furie şi de 
reproş faţă de Mi-rae. Sufeream pentru ea, disperarea ei îmi 
umplea şi mie sufletul, dar n-ar fi trebuit să facă gestul acela. 
„Mi-ru, vrei să sufere şi Yun, la fel ca noi?“ am întrebat-o. Ea 
mi-a răspuns: „Cum ca noi?“ Atunci am ridicat vocea: „Ia, gân- 
deşte-te! Ţi se pare normal? Uită-te la tine! Nu faci nimic pen¬ 
tru tine!“ Cuvintele nu-i erau adresate numai ei, mi le spuneam 
şi mie. După moartea lui Mi-rae, eu şi Mi-ru n-am mai făcut 


184 



nimic pentru noi înşine. Ce s-ar fi ales de noi dacă n-am fi în¬ 
tâlnit-o pe Yun? Gândul acesta m-a făcut să mă simt ca şi cum 
aş fi fost închis într-o peşteră întunecată. 

Durerea care o chinuia pe Mi-rae în căutările ei zadarnice 
după iubitul ei dispărut, zi după zi, ca şi cum ceva o mâna să 
facă asta, devine acum a mea. In timp ce-1 căuta cred că a aflat 
despre mulţi alţii care dispăruseră, aşa cum am aflat şi eu cu 
Mi-ru mai târziu. Iubitul lui Mi-rae trebuia să vină la noi la 
cină în seara aceea şi de a doua zi pleca pentru o săptămână în 
tabără, împreună cu alţi lideri ai organizaţiei din care făcea 
parte. Ce l-a făcut să urce în tren cu nişte necunoscuţi? Cineva 
a spus că l-a văzut pe o insulă. Până şi Mi-ru ştia că cel găsit 
pe insulă nu era el. Probabil că Mi-rae fusese pe insulă. Probabil 
că ştia că nu era el, dar că nu putea să-şi scotă din minte ima¬ 
ginea celui găsit acolo, plutind în mare cu capul crăpat, ca şi 
cum ar fi căzut de pe stânci. Alţii dintre cei dispăruţi fuseseră 
găsiţi într-o zonă lacustră cu plămânii, rinichii, splina sau chiar 
inima şi ficatul pline de plancton marin. 

In ultimul timp ne conduce Cascadă, şi nu Yun, în peregri¬ 
nările noastre. In ziua în care am început turul nocturn al zi¬ 
dului vechii cetăţi împreună cu Cascadă şi profesorul nostru, 
Yun a venit însoţită de un prieten. Mi-a spus că e un prieten 
din provincie şi că a venit cu un tren de noapte fără să o anunţe, 
aşa că n-a avut încotro şi l-a luat cu ea. Mi-a spus şi că îl cheamă 
Dan. El a ascultat în linişte când ea l-a prezentat grupului, apoi 
ne-a salutat pe toţi. Ne-a spus foarte politicos că urma să se 
înroleze în armată peste o săptămână şi că venise în oraş să o 
vadă pe Yun. Cred că Yun nu avea habar că el se înrola, căci a 
făcut ochii mari, în vreme ce restul am decis să-l luăm la băşcălie. 
„Ai armă?“ „Armă?“ „Da, un Ml6.“ „Vrei să mergi în armată şi 
nu ţi-ai făcut rost de armă?“ „Trebuie să am arma mea?“ Era 
atât de serios, încât până şi profesorul Yun şi Mi-ru au izbucnit 


185 



în râs. Doar Yun n-a râs. „Arma e obligatorie. 1 ' „Nu mai pierde 
vremea pe-aici. Du-re repede în oraş să-ţi cumperi armă.“ „Ştiu 
eu un loc de unde o poţi cumpăra. Vrei să-ţi explic?" Toată 
lumea a început să adauge câte ceva şi gluma a continuat. I-au 
spus ce fel de armă să-şi ia ca să facă impresie bună în armată, 
la ce magazin se găsesc „arme ieftine"... Până şi profesorul Yun 
a intrat în joc şi i-a spus: „Neapărat să iei şi nişte muniţie la 
tine. O pui în sufertaş". Părea să creadă ce-i spuneam. Era tot 
mai uimit şi întreba mereu: „Serios?" Când şi-a dat seama, în- 
tr-un târziu, că glumeam, faţa i s-a destins şi a zis râzând că-şi 
rezolvă el singur treaba cu arma. 

Pe drum m-am tot uitat în urmă după Yun şi Dan. Mi-ru, 
care se ţinea după profesorul Yun, s-a întors şi ea de câteva ori 
să se uite la ei. Yun vorbea într-una, el părea doar să asculte. Am 
auzit cum îi spunea „Cum o să rezişti la instrucţie?" şi „Dacă 
dai de păianjeni?". Părea realmente îngrijorată. Păianjeni? Eram 
foarte curios, dar nu se mai auzea clar ce spuneau. M-am mirat 
că Yun avea un prieten cu care să poată discuta atât de relaxată. 

M-am şi neliniştit puţin în sinea mea. 


Jurnalul cafeniu 7 



8 . 

O luntre solitară 


Yun. 

Mă gândeam că nu voi scrie nimănui de afară până nu termin 
armata. Dar acum, că scriu scrisoarea asta, îmi dau seama că era 
o decizie inutilă. Am scris pe o coală mai întâi Jeong Yun, apoi 
Yun, apoi iar Jeong Yun, tot aşa de vreo zece ori. Uite, chiar acum 
am scris Yun, am pus punct după numele tău, şi am rămas ui- 
tându-mă la el minute în şir. Apoi m-am întrebat de ce nu voiam 
să scriu. Parcă nu eram în armată, ci eram într-o luptă continuă 
cu propria-mi dorinţă de a-ţi scrie. Sora mea mi-a scris că i-ai 
cerut adresa mea. De atunci tot aştept o scrisoare de la tine. Nu 
un răspuns la scrisoarea mea, ci o scrisoare pe care să mi-o trimiţi 
tu prima. 

Noi aici le spunem celor de afară „civili". Cum ar veni, tu 
eşti civil, eu sunt soldat. Probabil că ai râde de decizia mea de a 
nu scrie nimănui de afară pentru că vreau să trăiesc ca un soldat 
adevărat. Dar să ştii că e adevărat că, atât timp cât sunt aici, 
vreau să am o viaţă de militar. Eu am evadat aici. Am vrut să 
uit de mine, cel slab, din sânul societăţii, şi să petrec o vreme înar¬ 
mat şi întărit prin disciplină şi instrucţie. Am venit să te văd 
înainte de a pleca în armată pentru că eram hotărât să nu-ţi scriu 
şi să nu te văd o vreme, dar n-am rezistat. 

A durat aproape un an până mi-am dat seama că ceea ce simt 
pentru tine nu ţine de voinţă. Mă tem că în scrisoarea asta îţi voi 
cere să vii să mă vizitezi. Dacă se întâmplă să scriu asta, te rog să 


187 



nu vii. Le-am interzis şi celor din familie să vină să mă vadă. 
Nu vreau să văd nici un civil aici. Vorbesc foarte serios. Când 
m-am înrolat şi când am plecat în prima permisie, le-am ameninţat 
pe mama şi pe sora mea că dezertez dacă apar aici. Le-am promis 
că o să excelez la instrucţie şi o să fiu recompensat cu o permisie, 
ca să pot să le vizitez eu pe ele. Nu m-am ţinut de promisiune. 
Am mâncatprăjiturele de orez aduse de acasă de cel care a primit 
permisia. „ Te trimit acasă dacă tragi bine cu puşca?" îmi imaginez 
cum râzi şi îmi spui să nu mă mai prostesc. Mi-am găsit vocaţia 
aici. Sunt un ţintaş desăvârşit. 

Yun. 

Ţi-am scris din nou numele şi l-am privit îndelung. Mă gândesc 
adesea la prietenii tăi pe care i-am întâlnit când am venit să te 
văd. M-am bucurat să văd că ai as fel de prieteni aproape. Nu 
mi-am imaginat niciodată că aveam să-l întâlnesc pe dommd 
profesor Yun, de care ştiam doar din cărţi. Toţi eraţi frumoşi în 
jurul lui. El părea sever, dar prietenos. Vă invidiez că aveţi un 
asemenea dascăl. Mă gândesc că unul dintre motivele pentru care 
m-am refugiat aici este că n-am avut prieteni ca ai tăi unde eram 
eu. Mă simţeam de parcă intrasem în grupul tău şi devenisem şi 
eu parte din el. Orele acelea petrecute cu prietenii tăi în drumeţie 
pe lângă vechiul zid al cetăţii au fost ca un vis. Nu aştept nimic, 
Yun, dar mi-aş dori să retrăiesc noaptea aceea pe care am petre- 
cut-o fără teamă în cort cu voi, lângă zidulfortăreţei, deşi ştiaţi 
foarte bine că e ilegal. Noaptea aceea minunată, de neuitat, mă 
va ajuta până termin armata. Şi ziua următoare, când am mâncat 
de cină la voi acasă, cu Mi-ru şi Myeong-seo, îmi va rămâne în 
minte pentru tot restul vieţii. A cui era chitara? Am cântat atunci 
împreună. Parcă nu-mi vine să cred că am petrecut câteva zile 
într-o casă cu oameni pe care îi vedeam pentru prima dată. Nu-mi 
vine să cred că am putut să fac asta. De ce fusese pustie casa aceea? 
îmi amintesc şi acum ce feţe au făcut Myeong-seo şi Mi-ru când 


188 



au văzut a doua zi dimineaţa că am smuls buruienile din curte. 
Uneori mă întreb dacă toate astea chiar s-au întâmplat. Deşi 
atunci am fost pentru prima dată la casa aceea, sunt convins că 
m-as putea întoarce fără să mă rătăcesc. Am fost foarte fericit că 
am putut să petrec zilele acelea cu tine. Mi-e greu să cred câ-ţi 
spun asta abia acum. 

Oare Mi-ru continuă să noteze tot ce mănâncă? Am necăjit-o 
spunându-i că dacă mai merge aşa cu umerii aduşi o să fie coco¬ 
şată la bătrâneţe. Tot aşa merge? Intr-o noapte, când eram acolo, 
m-am trezit să beau nişte apă şi am aruncat o privire în jurnalul 
lui Mi-ru, care era lăsat pe masă. N-am mai văzut un jurnal ca 
acela. E şi firesc. N-am mai întâlnit pe nimeni care să noteze cu 
atâta grijă tot ce mănâncă. In noaptea aceea, când am frunzărit 
jurnalul ei în care era notat absolut tot ce mâncase la fiecare masă, 
în fiecare zi, m-am simţit ciudat. După o vreme, însemnările ei 
simple mi s-au părut adevărate poeme. Păreau strădania cuiva 
de a dovedi că există. Era ca şi cum ar fi spus: „Sunt ceea ce am 
mâncat şi ceea ce mănânc... “Din când în când era şi câte o notă 
referitoare la locurile în care ciugulea câte ceva. Când dădeam de 
aşa ceva, mă întristam. Am citit şi părţile dintre însemnările ei, 
cele în care scriaţi câte o poveste toţi trei. Parcă m-aş fi uitat pe 
furiş în viaţa voastră, în grupul vostru de trei prieteni de care eu 
n-am ştiut nimic. Mi-ru a intrat în bucătărie şi m-a surprins 
când îi citeam jurnalul. Eu am fost cel surprins, în timp ce ea n-a 
părut să dea prea midtă importanţă incidentului. Ba mai mult, 
m-a întrebat indiferentă care dintre voi era cel mai talentat la 
scris. Dar eu nu m-am gândit la calitatea scriiturii când i-am 
citit jurnalul. M-am minunat doar că trei tipuri de scris diferite 
se puteau armoniza atât de frumos să scrie o poveste. Nu cred că 
exagerez dacă spun că, în vreme ce fiecare dintre voi părea să scrie 
despre altceva, era ceva liniştitor în poveştile acelea amestecate. 
Am vrut să desenez ceva pentru ea, pe marginea paginii, dar mi-a 
spus s-o las pe altă dată, când aveam să ne revedem. Uneori îmi 


189 



amintesc de promisiunea pe care am făcut-o în bucătăria casei, 
noaptea târziu. Intr-o bună zi ne vom revedea şi o să adaug ilus¬ 
traţii pentru poveştile scornite de voi trei. 

Yun. 

Cum mi-aş fi putut imagina vreodată că ai să apari în sala 
de aşteptare de la centrul de instrucţie cu o carte de poezii de 
Emily Dickinson? Când m-ai strigat de la distanţă, am crezut că 
am vedenii. Şi nici n-ai venit singură, ci cu Myoeng-seo şi Mi-ru, 
până şi cu pisica Emily! Ai apărut în carne şi oase după ce eu 
m-am străduit din răsputeri, până la deprimare, să le ţin pe 
mama şi pe sora mea departe de locul acesta. N-aş fi vrut să mă 
vadă nimeni plecând. N-am vrut să scot mâna pe fereastra maşinii 
şi să o flutur a despărţire. Nici măcar nu m-am ras pe cap până 
nu am plecat spre unitate. Voi aţi fost primii care m-aţi văzut 
cu capul ras, dintre cei care mă ştiau de afară. Ce jenant! îmi 
amintesc ce faţă a făcut Myeong-seo când am întrebat de ce aţi 
venit şi el a zis că a fost ideea lui. A făcut o faţă de frate mai 
mare. Iţi mulţumesc că ai adus-o pe Emily şi că am putut să o 
ţin în braţe, căci mi-am mai luat o dată la revedere de la ea fără 
s-o iau în braţe, când am stat cu voi în casa aceea. M-am simţit 
prost că am evitat-o de fiecare dată când s-a apropiat de mine. 
N-am mai luat niciodată o pisică în braţe. Era caldă. Atât de 
caldă, încât îi mai simt şi acum căldura. Dacă ştiam că pisicile 
sunt atât de calde şi de pufoase, aş fi ţinut-o în braţe tot timpid 
cât am stat acolo. îmi pare rău că n-am făcut-o. Şi tu, care 
insistai să primesc cartea de poezii, deşi ţi-am spus că nu am voie 
cu cărţi în unitate. Tu insistai să o iau la mine pe furiş. Să nu 
te miri. Am cartea în mâini, chiar acum. O folosesc ca suport 
pentru scrisoarea asta. După ce plec din armată, o să-ţi povestesc 
cum am reuşit să o iau la mine. E cadoul meu pentru tine când 
o să termin serviciul militar. 


190 



Yun. 

Parcă a trecut o veşnicie de când ţi-am dat cartea asta. Mi-ai 
spus că unul din clasa ta, căruia îi spuneaţi Bielă, ţi-a luat cartea 
şi a dispărut, dar ai găsit un alt exemplar. Poeziile lui Emily 
Dickinson, care şi-au găsit iar drumul spre mine, mă protejează 
aici. Ori de câte ori mi-e poftă de kimehi sau mi se face frică de 
un păianjen, deschid ochii larg şi recit poemul acesta ca şi cum aş 
face o vrajă. 

Tot ce ştim despre Iubire este că 

Iubirea e totul; 

Şi e de ajuns, povara 

e pe măsura puterilor. 

îmi repet de douâ-trei ori „Şi e de ajuns". Cândajungla versul 
acesta, simt că scap de frica de păianjeni. De mâine, timp de trei 
săptămâni, avem instrucţie de noapte. Sper să fac faţă. 

Pe curând. 

De la soldatul Dan către persoana civilă Yun 

Dan mi-a trimis prima scrisoare la un an după ce s-a înrolat, 
când a fost recrutat la trupele speciale. Avea mai mult de cinci 
pagini. Nu mi-a scris că făcea partea din trupele speciale. Am 
despăturit scrisoarea şi am pus-o pe birou. De la soldatul Dan 
către persoana civilă Yun... M-am uitat îndelung la cuvintele 
acelea. Apoi am umplut stiloul cu cerneală, am luat un caiet 
nou, şi am scris „Dan“ în capul paginii. 

Dan. 

Dan bebeluş. Dan copil. Dan la şaptesprezece ani, optspre¬ 
zece, nouăsprezece, student, apoi militar. Când am sunat-o pe 
sora lui să o rog să-mi dea adresa lui, mi-a spus că fusese recrutat 
în trupele speciale. „Trupele speciale?" am întrebat. „Exact, 


191 



trupele speciale..." Mi-a spus că făcea instrucţie în fiecare zi, 
că uneori era nevoit să reziste pentru câteva zile în munţi, doar 
cu o baionetă şi un bidon de apă. Ştii formaţiile de paraşutişti 
care fac demonstraţie de Ziua Armatei? Unitatea lui e una 
dintre ele. De ce l-au ales tocmai pe el? Sora lui mi-a spus că 
avea corpul perfect pentru forţele speciale. „Dar nu fac şi teste 
de aptitudini?" Am continuat să o chestionez, dar fără nici un 
rezultat. Am încercat să scriu din nou „Dan" în caietul meu. 
După ce am aflat noutăţile de la sora lui şi am auzit de forţele 
speciale, nu reuşeam nicicum să fac legătura între ce făceau ei, 
cum ar fi salturile cu paraşuta, cu Dan. Cum a rezistat singur 
în munţi zile în şir? Intre cuvintele „civil" şi „soldat" era un 
gol care mă împiedica să-l văd mărşăluind zile în şir sau an- 
trenându-se pe mare. Probabil că era într-o unitate în care sol¬ 
daţii făceau atât de multă instrucţie în munţi, încât după ce se 
retrăgeau din serviciul activ nu mai voiau să vadă munţi în viaţa 
lor. Nu-mi venea să cred că era acolo. Dan, arahnofobul, in¬ 
trase în trupele speciale şi trebuia să supravieţuiască în sălb㬠
ticie? Dacă se ţâra prin pădure şi atingea cu fruntea o pânză de 
păianjen? Nici după ce am primit adresa lui nu mi-am putut 
imagina ce făcea şi am tot început câte o scrisoare pe care n-am 
mai terminat-o. Apoi am primit scrisoarea de la el. 

Dan. 

Am primit scrisoarea ta. Sper ca ai trecut cu bine de cele trei 
săptămâni de instrucţie nocturnă. 

N-am ştiut ce să îi scriu mai departe, aşa că am închis caietul. 
De câte ori recitase oare din Emily Dickinson în cele trei săp¬ 
tămâni ca să-şi învingă teama de păianjeni? Am dat să pun 
scrisoarea de la Dan în sertar, dar m-am oprit o clipă să mă uit 
la celelalte scrisori îngrămădite acolo. Le-am scos şi le-am aşezat 
pe birou. Intre ele erau şi felicitări, dar şi simple cărţi poştale. 


192 



El îmi trimisese toate aceste scrisori, iar eu nu îi scrisesem nici 
măcar o dată. Mi-a atras atenţia o bucată de hârtie prinsă între 
scrisori. Am scos-o de acolo. 


Să încep să citesc din noii. 

Să scriu cuvintele noi pe care le întâlnesc când citesc şi sensurile 
lor şi să-mi fac un dicţionar al meu. 

Să învăţ câte o poezie pe săptămână. 

Să nu merg la mormântul mamei înainte de Chuseok. 

Să mă plimb prin oraş măcar două ore pe zi. 

Când au venit Mi-ru şi Myeong-seo la mine prima dată, am 
desprins bucăţica aceasta de hârtie de pe perete. Probabil că se 
rătăcise printre scrisorile de la Dan. Am întins-o bine şi am 
aşezat scrisorile peste ea. 

Mi-a revenit în faţa ochilor imaginea lui Dan din sala de 
aşteptare. Am ajuns la unitatea militară cu două ore mai devre¬ 
me şi îl aşteptam. Nu aveam programare şi ne gândeam că, dacă 
e foarte multă lume, e posibil să nu-1 putem vedea. La început 
erau doar două-trei persoane, apoi s-a adunat o mulţime destul 
de mare. Cei mai mulţi erau prieteni ai recruţilor. Dacă n-am fi 
stat în faţa unei unităţi militare, ai fi zis că ne-am adunat acolo 
la vreun festival. Nu l-am zărit eu prima pe Dan, ci Myeong-seo. 
Eu mă uitam undeva, departe, când Myeong-seo m-a bătut 
pe umăr şi mi-a arătat de unde venea Dan. Tot el l-a şi strigat. 
Dan mi se părea de nerecunoscut cu capul ras, aşa încât n-am 
fost în stare să fac nimic altceva decât să mă uit fix la el până 
când a ajuns în faţa noastră. Dan a fost extrem de mirat să ne 
vadă. Avea capul ras atât de riguros, încât pielea capului părea 
albastră. La fel şi bărbia. S-a uitat o clipă la mine, apoi a luat 
pisica de la Mi-ru. O ţinea pe Emily strâns în braţe şi se uita pe 
rând la noi. Despărţirile se pare că ne fac să ne apropiem de 


193 



cei cu care n-avem nici o legătură. Poate ne fac chiar să fim mai 
atenţi cu cei care nu sunt capabili să ne împărtăşească sentimen¬ 
tele. Dan s-a ţinut departe de Emily când a stat cu noi în casa 
părăsită, dar acum ai fi zis că pisica a fost dintotdeauna a lui. 

Dan o scărpina pe Emily după urechi, fără să spună nimic. 
Chiar şi la cantină, pe care am găsit-o cu greu, chiar şi când 
i-am dat volumul de poezii şi i-am zis să-l strecoare cumva în 
unitate. După ce i-a dat-o pe Emily înapoi lui Mi-ru, s-a întors 
la bază fără să privească măcar o dată în urmă. întoarce-te, 
măcar o dată! L-am urmărit cu privirea şi m-am surprins reci¬ 
tând cuvintele acestea ca pe o mantră. „Se poartă cu răceală. 
Nu s-a întors nici măcar o dată“, a spus Myeong-seo. Eu am 
luat-o la fugă. Dan se îndrepta către mulţimea de ţeste albăstrui 
când l-am ajuns din urmă. 

— O să-ţi scriu! 

— Şi o să vin în vizită! 

Dan a spus că e bine, să nu-mi fac griji, şi a zâmbit. Mai târ¬ 
ziu, în toaleta din autogara în care a făcut autobuzul popas pe 
drumul de întoarcere, mi-a reapărut în faţa ochilor imaginea lui 
Dan care dispărea în mulţime fără să se uite înapoi. Şi am închis 
ochii. In autobuz mi-am amintit cum, mai demult, a trecut prin 
faţa noastră un tren de noapte. Şi am închis ochii şi mai strâns. 

Am citit scrisorile de la el cum nimeream, una după alta. 

Yun. 

Mi-am schimbat adresa. Scrisoarea aceasta n-o să vină cu 
poşta militară. L-am rugat pe un prieten de la Forţele de Apărare 
Civilă să o trimită de la oficiul poştal din oraş. In fielid acesta pot 
să-ţi scriu fără să fiu cenzurat. 

S-au întâmplat midte. E foarte greu la forţele speciale. Şi in¬ 
strucţia e dificilă, dar cel mai greu de suportat e viaţa de cazarmă. 


194 



Deşi există un sistem ierarhic foarte strict, câţiva dintre băieţii de 
aici au făcut parte din diverse bande înainte să se înroleze în ar¬ 
mată şi sar la bătaie din orice. Lopeţile de infanterie zboară prin 
cazarmă, unul îl loveşte pe altul cu piciorul ca să-l dărâme în 
timpid apelului de seară. O dată sau de două ori pe săptămână 
suntem încolonaţi şi ni se spune că nu avem voie să ne abatem de 
la regulament. Suntem treziţi la mieztd nopţii şi, în chiloţi, suntem 
obligaţi să stăm aplecaţi, cu mâinile la spate, sprijiniţi doar pe 
cap si pe degetele de la picioare. Sergenţii iau la bătaie caporalii, 
care bat fruntaşii, aceştia îi iau la pumni pe soldaţi, iar soldaţii 
îi bat pe toţi ceilalţi. Oficial, bătăile sunt interzise, cu excepţia 
pedepselor pentru rezistenţă fizică, dar se întâmplă tot timpid şi 
sunt justificate prin necesitatea de a menţine disciplina. Pe cei mai 
blânzi dintre gradaţi nu-i lasă inima să ne bată, aşa că mai întâi 
se îmbată şi apoi ne ciomăgesc. 

Odată ne-au adunat la apel la miezul nopţii, dar bâta cu 
care au venit s-a rupt, aşa că au adus o coadă de cazma. Când 
mă băteau, mi-au scăpat o bâtă pe şale în loc să-mi dea la fund. 
M-a durut aşa de tare, de-am crezut că mor. Am ţipat şi m-am 
prăbuşit. Superiorii m-au înjurat, m-au făcut smiorcăitşi mi-au 
tras câteva şuturi. In momentul acela efectiv am crezut că mor. 
Când mi-am venit în simţiri, eram la infirmerie. Când mi-a exa¬ 
minat coloana, l-am auzit pe medic plesnind din limbă dezapro¬ 
bator şi zicând: „Nenorociţii!“ Dacă aflau superiorii lor, toţi, 
inclusiv comandantul, ar fi fost traşi la răspundere şi câţiva ar fi 
fost închişi pentru asta. Sergentul-major a avut grijă ca eu să fiu 
scutit de instrucţie şi m-a trimis la o clinică în afara unităţii mili¬ 
tare, să fac acupunctură. Un soldat care avea acelaşi grad ca al 
meu m-a cărat în spinare în fiecare zi. După mai bine de o lună 
de tratament, când am putut să mă mişc cât de cât fără ajutor, 
sergentul-major mi-a zis că nu sunt făcut pentru forţele speciale şi 
m-a detaşat temporar la unitatea asta. Nici aici nu e uşor, dar 
prin comparaţie cu celălalt loc aici parcă aş fi în vacanţă. 


195 



Postul meu e pe coasta de vest, lângă linia de demarcaţie. 
Acum mă ocup cu paza de coastă. Ziua dorm în cazarmă, mă 
trezesc după-amiaza şi la asfinţit mă duc să fac de pază în unul 
dintre punctele de observaţie înşirate de-a lungtd plajei. Toată 
noaptea stau de veghe cu marea în faţă şi gardul de sârmă ghimpată 
în spate. Nu e chiar aşa de greu, căci nu mai fac instrucţie cum 
făceam la forţele speciale. Dezavantajul e că nu ai voie să pleci în 
permisie din serviciul de pază de coastă. Nici nu ai voie să rămâi 
în afara bazei militare peste noapte. In exilul acesta îndepărtat, 
îmi îndrept puşca înspre un inamic nevăzut care poate să ne inva¬ 
deze în orice moment. 

Cred că mi-am făcut prea multe iluzii şi am înţeles total greşit 
viaţa de soldat înainte să mă înrolez. Mă aşteptam ca, dincolo de 
efortul fizic, faptul că făceam parte dintr-o organizaţie să mă 
ajute să ies din inerţia în care mă aflam în momentul acela. Dar 
am înţeles cât de mult mă înşelasem încă din prima zi de instrucţie. 
Am fost şmotruit şi luat la şuturi de sergenţi şi de alţi ofiţeri şi am 
realizat cât de departe eram de ceea ce îmi imaginasem. (Şi acum 
îmi mai ţiuie în urechi urletele ofiţerilor care ne tratau ca pe nişte 
animale, zicându-ne: „Pe lume sunt soldaţi şi oameni. Voi NU 
sunteţi oameni!“ Antrenament individual de luptă în unitate. 
Uneori alergam, alteori de târâm din zona de adăpost până în 
zona de luptă. La început eram uimit, apoi am început să mă 
înfurii. Dar în curând resemnarea, depresia şi deziluzia au luat 
locul furiei. După ce am suferit de frig, de lipsa somnului, de 
foame ca militar proaspăt înrolat şi apoi la forţele speciale, am 
reuşit să trec cu bine de perioada în care a fost recrut şi să simt 
într-adevăr că nu mai eram om. Nu mi-am imaginat că aveam 
să mă simt la fel de pierdut psihic aici, cum eram şi în facultate, 
unde am încercat din răsputeri să mă integrez. Pot să suport 
abuzurile celorlalţi soldaţi şi epuizarea fizică. Dar faptul că eu 
nu mai sunt eu şi că s-a alesprafid de convingerea mea că valorez 


196 



ceva mă aruncă într-o cruntă agonie care pare să mă macine din 
interior. Aici, în armată, îmi dau seama iar şi iar că oamenii nu 
sunt nimic altceva decât nişte şoareci prinşi într-un labirint fără 
ieşire, care aleargă în cerc la nesfârşit. Probabil de asta simt ce 
simt. De fiecare dată când stau de pază în creierii nopţii cu faţa 
spre limba aceea de pământ pustie, luminată când şi când de 
luminile pazei de coastă, sau când mă uit la marea care se întinde 
după ea, simt că îmi înfrunt propriul abis. 

îmi vin în minte feţe care mă salvează. Feţe zâmbitoare, str㬠
lucind ca stelele de pe cer, voci calde, surâsuri blânde, uneori chiar 
şi câte o privire posacă... De câte ori mă pişcă briza aceea îngheţată 
a mării, spun cu voce tare numele celor dragi de departe, unul 
câte unul, ca şi cum aş spune Tatăl Nostru. 

Yun. 

După ce ajung la postul de pază, în jurul orei şase seara, şi 
poziţionez armele în buncăr, de obicei nu prea îmi rămâne midt 
timp până la asfinţit. Folosesc acest răgaz să-mi notez gândurile, 
să-ţi scriu ţie sau să desenez schiţe în creion cu marea sau cu munţii. 
Un soldat din acelaşi pluton ca şi mine stă ceva mai departe şi 
fumează. Momentid acela, în care nu este nici un superior prin 
preajmă, e numai al meu. Cred că momentul acela, în care sunt 
înconjurat de valuri şi de vânt şi scriu, este cel mai fericit moment 
de aici. 

Acum câteva zile, în zori, chiar înainte de a ne încheia rondul 
şi de a ne retrage, am adunat paiele pe care le-am pus pe jos în 
buncăr pe timpid iernii şi le-am dat foc. Dincolo de dunele de 
nisip, în porţiunea de unde se retrăsese marea, i-am văzut pe pes¬ 
cari şi pe soţiile lor cum se pregăteau să iasă la lucru. Paiele 
decolorate n-au luat foc de la bun început, dar flacăra s-a înteţit 


197 



în scurt timp şi a început să emane căldură şi un fum înecăcios. 
Am rămas acolo, uitându-mă fix la flacără, alături de cinci sau 
şase alţi soldaţi. Intr-o clipă însă flacăra s-a stins şi în urma ei a 
rămas doar cenuşa neagră. Am simţit că zidurile fortăreţei care 
se clădise în mine încep să se surpe şi ele. 

Am dormit până târziu azi-dimineaţă şi când m-am trezit 
afară era ceaţă şi burniţa. Am stat o vreme afară, bucurându-mă 
de plăcerea pe care mi-o dădea atingerea picăturilor minuscule 
de apă. Chiar şi după-amiazâ ceaţa era atât de deasă, încât malul 
mării era doar o linie ştearsă care se zărea printre brazi. Cernişi 
marea erau învăluite intr-un cenuşiu deprimant. Cum n-aveam 
nimic de făcut şi nici o carte de citit, mi-am petrecut ziua gân- 
dindu-mă la tine. Oare devin sentimental în zileleploiasepentru 
că, psihologic vorbind, încă n-am ieşit din pubertate? In facultate, 
când ploua, mă plimbam prin tot oraşul. Mergeam adesea la o 
cafenea unde DJ-ulpunea muzică la cerere. Intram şi, aşa ud de 
ploaie cum eram, ceream un cântec lent şi liniştit, cum ar fi Seems 
So Long Ago, Nancy de Leonard Cohen sau Old Records Never 
Die de Ian Hunter ori Private Investigation de Dire Straits. 
Acum totul mi se pare atât de îndepărtat. Mai era un cântec pe 
care îl ascultam adesea; nu-mi mai amintesc numele interpretului, 
dar titlul cântecului e Time in A Bottle. Yun, cât de mult mi-aş 
dori să pot păstra timpid într-o sticlă şi să-l scot de acolo doar când 
am nevoie de el. 

Noaptea trecută eram de pază pe graniţă când comandantul 
batalionului a apărut intr-un jeep. Noroc că nu aţipisem şi am 
putut să îl salut regidamentar. A inspectat plutonul, ne-a spus 
câteva vorbe de încurajare şi se pregătea să urce iar în jeep când 
s-a întors brusc şi m-a întrebat dacă am iubită. In armată e o re¬ 
gulă nescrisă care zice că dacă un superior sau cineva care a servit 
în armată mai midt decât tine te întreabă dacă ai o iubită trebuie 


198 



să spui da, indiferent dacă e adevărat sau nu. M-am gândit la 
tine şi am spus: „Da, să trăiţi!" Atunci m-a întrebat: „Şi ai 
încredere în ea cât sunteţi despărţiţi, aşa?"Am ezitat puţin, apoi 
am răspuns răspicat: „Mă aşteaptă, să trăiţi!" S-a uitat la mine 
o clipă, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva, apoi mi-a spus că 
sunt un tâmpit şi s-a suit în jeep. Am rămas privind în urma lui 
până când luminile de poziţie ale maşinii au dispărut în întuneric 
şi m-am gândit la ce mi-a spus. De ce mi-a pus o întrebare atât 
de copilărească şi de siropoasă ca apoi să mă facă tâmpit? Oare a 
spus-o fără să vrea în timp ce, de fapt, se gândea să-mi spună ceva 
frumos? Un lucru e cert, şi anume că scurta noastră conversaţie din 
întuneric mi-a arătat cine sunt cu adevărat. Un tâmpit. 

Ieri, unul dintre băieţii de la popotă a prins patru şerpi lângă 
unitate. Erau din specia mamushi şi aveau venin galben pe coadă. 
Băieţii spun că vara şerpii se târăsc până în cazarmă. Iţi dai 
seama? Ridici pătura şi vezi un şarpe în pat. Când m-am întors 
de la post azi-dimineaţă, am auzit că şeful de pluton şi încă vreo 
câţiva dintre cei mai în vârstă gătiseră şerpii şi i-au mâncat la 
un pahar de soju 1 . Nu m-am scârbit. Eu făcusem lucruri şi mai 
cumplite când eram la forţele speciale. Probabil că n-ai mai vrea 
să mă vezi niciodată dacă ai şti la ce am fost nevoit să recurg 
pentru a stipravieţui în munţi. Că unii mănâncă şerpi încă vii, 
care se zbat şi după ce pielea a fost trasă de pe ei ca o şosetă şi 
după ce li s-au scos intestinele... Am văzut şi am făcut atâtea de 
când m-am înrolat... 

De fiecare dată când mă uit la mare noaptea, prin ochelarii 
cu raze infraroşii, mă simt ca un animal de pradă. Puşca e alu¬ 
necoasă. Apa din valurile care se sparg în apropiere se împrăştie 

1 Băutură alcoolică din orez, grâu sau orz, extrem de populară în 
Coreea. 


199 



peste tot. Chiar şi acum, în vis, mai mărşăluiesc înjurai terenului 
de antrenament până când cineva strigă comanda:, Atenţie, stai!“ 
Atunci mă trezesc. 

Faţă de plaja pustie pe care o păzesc noaptea, plaja la care mă 
uit în timpid zilei e frumoasă. Ieri întreg plutonul s-a dezbrăcat 
şi a rămas doar în chiloţii de la stat şi am alergat cu toţii spre 
plajă şi ne-am aruncat în mare. La început apa a fost atât de 
rece, că-ţi provoca durere, dar după ce am ţipat şi ne-am îmbrâncit 
unii pe alţii ni s-a părut de-a dreptul călduţă. Mi-am dat seama 
că, dacă lucrurile continuau în stilul acesta, mai aveam puţin şi 
deveneam şi eu un tip simplu, unul care se înscrie în categoria 
soldaţilor şi că puteam să mă reîntorc în societate. Nu mă mai 
deranjează neliniştea aceea necunoscută pe care o simţeam la 
început. îmi place să recit versul acesta arhicunoscut: „Dacă viaţa 
te dezamăgeşte uneori, nu fi trist şi nu te supăra pe ea“. Şi să mă 
gândesc că poate că nu mă dezamăgeşte viaţa pe mine, ci eu o 
dezamăgesc pe ea. 

Yun. 

Astăzi e înnorat. Mi-am luat la mine o pelerină, în caz că 
plouă, şi caietul, şi am început să patrulez pe linia de demarcaţie, 
gâfâind la deal spre vârful stâncilor. Când am ajuns acolo, eram 
roşu ca racul. M-am aşezat pe marginea stâncii şi am privit în 
jos, spre marea tulbure. Am desenat o luntre solitară, în depărtare, 
care pare să traseze o linie pe apă în înaintarea ei. îmi place 
schiţa, aşa că ţi-o trimit ţie. 

După ce a fost transferat de la forţele speciale la paza de 
coastă, Dan părea să-şi petreacă timpul acolo scriindu-mi scri¬ 
sori. Am primit o scrisoare în care îmi cerea să merg să-l văd. 
Se schimbase enorm. M-am uitat îndelung la scrisoarea în care 


200 



îmi cerea să merg să-l văd, el, care refuzase mai demult să scrie 
scrisori şi să primească vizite. îmi părea însingurat şi chinuit, 
dar, mai ales, obosit. Asta era senzaţia pe care mi-o lăsa. 

Yun. 

In ultimul timp armata a fost mereu în alertă, aşa că toată 
lumea e stresată. Primim zilnic, celpuţin o dată, ordine să mărim 
vigilenţa. Toţi cei subordonaţi comandantului de garnizoană sunt 
foarte stresaţi cu pregătirile pentru inspecţia de luna viitoare. Ini¬ 
ţial, garnizoana noastră ar fi trebuit să se retragă de pe coastră şi 
să se alăture unităţii de bază, în timp ce o altă garnizoană ar fi 
trebuit să ne înlocuiască, dar momentul acesta se tot amână. Drept 
urmare, n-am mai beneficiat de nici o zi de permisie. 

Yun. 

N-ai putea să vii să mă vezi săptămâna viitoare? Nu pot să 
primesc vizitatori cât timp sunt în misiune la posturile de observaţie 
de pe plajă, dar, dacă vii, o să-mi iau liber o zi. O să trebuiască 
să mă milogesc de unul mai tânăr decât mine, dar care e de mai 
midt timp în armată. Dar sunt dispus să mă umilesc dacă asta 
înseamnă că pot să te văd, chiar şi pentru câteva secunde. In spate, 
muntele e întunecat, în faţa mea, marea străluceşte în lumina 
lunii, parcă ar avea solzi argintii. Stau de pază cu arma încărcată. 
Şi mă gândesc la tine. 

Mi-am amintit foarte limpede, ca lumina zilei, noaptea în 
care m-am dus să-l văd pe Dan, şi mi-am lăsat capul pe birou. 
Câteva zile m-am tot gândit dacă să merg sau nu după ce am 
primit scrisoarea de la el. Nu mă contactase deloc cât a fost în 
permisie, căci nu voia să-l văd cu capul ras. Ca să ajung de la 
mine până unde era el trebuia să iau trenul şi două autobuze. în 
ultima staţie de autobuz am întâlnit un soldat din armata civilă 


201 



care se ducea să facă de serviciu la unitatea în care era şi Dan. 
M-a condus el până la unitate. Dan a ieşit să mă întâmpine, cu 
casca pe cap, cu puşca pe umăr, purtând grenade şi baionetă. 

înarmat până în dinţi, Dan s-a plimbat cu mine prin pădure, 
de-a lungul unei poteci pe care călcam peste conuri de brad. 
Nu era nici ţipenie de om. Am coborît pe o potecă până spre 
cazarmă, apoi am mers de-a lungul liniei de demarcaţie până 
când am ieşit de pe traseul lui de patrulare. Am mers la nesfârşit 
pe cărarea aceea întunecată de pe malul mării. Habar nu aveam 
unde suntem. Mi s-a părut că ne îndepărtăm de mare, căci su¬ 
netul valurilor a devenit tot mai distant. Stelele ne priveau 
strălucitoare de sus, clipind de parcă s-ar fi putut stinge în orice 
clipă. Dan mergea tăcut alături de mine. Nici eu n-am spus 
nimic. Pentru mine era extrem de ciudat să-l văd echipat aşa, 
de parcă urma să ne aruncăm în luptă. Nu ştiam ce să-i spun 
acestui Dan, care nu mai era Dan pe care-1 ştiam eu, ci era un 
soldat fără nume, în costum de camuflaj. Am mers multă vreme 
şi n-am dat de nimeni. Deodată, Dan m-a întrebat dacă vreau 
să aud o poveste înfricoşătoare. 

— E destul de înfricoşător să te văd înarmat până în dinţi. 

A râs. 

— Mi-am părăsit postul. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă se află că am plecat cu tine, o să fiu trimis la curtea 
marţială. 

— Chiar aşa de strict e? 

Dan a râs din nou de seriozitatea din vocea mea. 

— Nu-ţi face griji. Toţi din serviciul de pază de coastă fac tot 
felul de şmecherii ca să-şi vadă rudele sau iubitele. Toţi închi¬ 
dem ochii. Probabil că sergentul-major şi plutonierul ştiu ce se 
întâmplă. Nu m-au crezut când le-am spus că am o prietenă. 
Am pus pariu. 

— Pe mine? 


202 



— îmi pare rău. 

— Pe ce aţi pus pariu? 

— Au zis că dacă vii o să mă lasă să ies din cazarmă peste 
noapte. 

— E prea riscant. Nu vreau să faci vreo prostie din cauza mea. 

— O prostie? Ce spui? Sunt atât de fericit! Nu-mi vine să 
cred că eşti lângă mine. 

Eram stresată, dar mă simţeam mai bine când vorbeam cu 

el. 

— Ce poveste înfricoşătoare vrei să-mi spui? Cu păianjeni? 

— Nu-mi mai e frică de păianjeni. 

Nu mai era acelaşi Dan care mă însoţise la mormântul mamei 
purtând o lanternă pe cap de teamă să nu calce pe un păianjen. 
Mi-a spus că s-a lecuit de spaima de păianjeni când era la forţele 
speciale. După cât urcase, se târâse, sărise şi se căţărase în fiecare 
zi pe munte, la sfârşit prindea păianjenii cu mâna goală. 

— Serios? înseamnă că e bună şi armata la ceva! 

Dan a râs, dar râsul lui a sunat fals. 

— Deci, povestea? 

Dan a arătat cu mâna în întuneric, undeva, înspre valuri. 

— Acolo, între buncăre, este o gheretă de pază, în care mai 
trag câte un pui de somn soldaţii între două ronduri. Se zice că 
un soldat s-a îndrăgostit de o fată dintr-un sat din apropiere. 
Fata venea din când în când şi rămânea peste noapte cu el în 
gheretă. De câte ori venea, îi aducea şi un bol de supă iute cu 
tăiţei, căci îi prindea bine noaptea. Când a terminat stagiul 
militar, a plecat fără să-i dea numărul lui de telefon şi fără măcar 
să se uite în urmă. Ea a suferit atât de tare, încât s-a spânzurat 
de o grindă în ghereta de pază, unde îşi petrecuseră nopţile îm¬ 
preună. Se pare că era şi însărcinată. După o vreme au început 
să circule zvonurile. De câte ori adormea câte un proaspăt recrut 
acolo, visa că o tânără frumoasă deschide uşa, zâmbeşte şi intră, 
aducând un bol cu supă fierbinte... 


203 



— Şi? 

— Şi soldatul lua capacul de pe bol şi vedea că e plin cu 
tăiţei. Tăiţei de un roşu-aprins, fierţi în sânge. 

M-am cutremurat şi m-am agăţat de braţul lui. 

— E adevărat? Ai văzut-o şi tu? 

— Ce să văd? Nu-i decât o poveste pe care o spun soldaţii. 
Legenda stafiei cu tăiţei însângeraţi ... Probabil că tot ei au inven¬ 
tat-o ca să le-o povestească prietenelor lor când vin în vizită, ca 
tine. Fetele se sperie, aşa ca tine, şi îi iau repede de mână sau le 
sar în braţe. 

— Cum?! 

Mi-a spus povestea ca să mă facă să mă lipesc de el. Am în¬ 
cercat să-i dau la o parte braţul cu care mă ţinea de umeri, dar 
m-a tras şi mai aproape de el şi a spus: „Cât mă bucur că ai 
venit!" Vuietul mării se auzea de undeva din faţă. Am mers 
aşa până am trecut de un câmp cu porumb, apoi am traversat 
unul în spatele celuilalt o limbă de pământ între două tarlale 
cu ardei, până am ajuns în faţa unei case. Nu puteam să mergem 
aşa până dimineaţa. Probabil că multă lume venea să-i vadă 
pe cei din unitate, căci femeia care locuia acolo ne-a condus 
într-o încăpere mică, cu prispă, dintr-o latură a casei. Dan a 
întrebat dacă puteam mânca ceva şi femeia s-a mirat că n-am 
mâncat înainte şi ne-a spus să aşteptăm. S-a întors repede cu o 
tavă cu chiftele de dovleac prăjit în ou, cubuleţe de vinete fierte 
şi condimentate, kimchi , orez şi supă şi a aşezat-o pe prispă. 
Când a dat să se întoarcă la bucătărie, Dan a întrebat dacă nu 
avea şi nişte soju. Ne-a spus că nu avea decât sticla pe care o 
începuse soţul ei. Dan i-a mulţumit. S-a întors imediat cu o 
sticlă de soju pe jumătate goală, cu două pahare şi cu o farfu¬ 
rioară de tofu prăjit. I-a spus lui Dan să-şi dea jos casca şi să 
pună alături puşca, „să nu o sperie pe domnişoara". S-a uitat la 
mine râzând. Ne-a spus că nu dura mult până se încălzea ca¬ 
mera şi a plecat. Am mâncat pe prispă. Mâncarea nu era proas- 


204 



pătă, dar vinetele miroseau bine şi aromat, ca şi cum tocmai 
fuseseră stropite cu ulei de susan. Dan şi-a umplut paharul cu 
soju şi s-a uitat la mine. Am dat din cap că nu voiam şi în secun¬ 
da aceea am văzut pânza de păianjen atârnând deasupra prispei. 

— Păianjen! 

Dan a privit în sus, s-a ridicat şi s-a dus spre pânza de p㬠
ianjen. A prins cu degetele păianjenul care aluneca cu pânza 
lui ce tremura şi l-a aruncat în curte. 

— Nu mă mai tem de ei. 

S-a aşezat apoi iar şi şi-a golit paharul de soju. S-a uitat la 
kimchi şi la tofu, dar nu s-a atins de mâncare. Eu am luat de 
două ori din vinete, apoi am pus beţişoarele jos. îmi era foame, 
dar nu puteam să mănânc mai mult. El bea, iar eu mă uitam 
la bocancii lui şi la tenişii mei, pe care îi lăsaserăm sub prispă. 
Fără să mă gândesc mi-am vârât picioarele în bocancii lui. îmi 
erau mari. Acum că tot mă încălţasem, voiam să fac câţiva paşi, 
aşa că am coborât de pe prispă şi m-am împleticit prin curte. 
Când m-a văzut, pe Dan l-a pufnit râsul. „Cum poţi purta ghe¬ 
tele astea de o tonă?“ Mi-am dat jos bocancii şi am deschis uşa 
camerei. Pe linoleumul galben erau două pături şi o pernă. 1 Prin 
fereastra mică se auzeau valurile. Probabil că era trecut de 
miezul nopţii când am intrat în cameră, am întins păturile pe 
jos şi ne-am culcat. Casca lui Dan era chiar lângă aşternut. Dan 
era îmbrăcat tot în costumul lui de camuflaj, eu tot în hainele 
mele de stradă. Când eram copii, ne jucam împreună acasă la 
unul sau la celălalt şi adormeam de atâta joacă. Sora lui sau 
mama mea ne găseau şi ne cărau acasă în spinare. Susurul va¬ 
lurilor mi-a pătruns în ureche. 

— Cred că marea e chiar sub fereastră. 

— Nu e chiar marea, e doar plaja. Ce mai fac Mi-ru şi 
Myeong-seo? Sunt bine? 

1 în casele tradiţionale coreene podeaua este încălzită şi aşternuturile 
de pat se întind direct pe jos. 


205 



— Mi-ru a început iar să-l caute pe tipul care a dispărut, iar 
Myeong-seo e aproape mereu în faţa catedralei Myeongdong, 
la proteste împotriva guvernului. 

— Pe cine caută Mi-ru? 

Ce să-i fi spus? Eu am adus vorba, e adevărat, dar nu mă lăsa 
inima să-i spun povestea acum, când arăta atât de nefericit. 

— Ştii casa aceea în care am stat cu toţii câteva zile? P㬠
rinţii lui Mi-ru au vândut-o. 

— Nu mai putem merge acolo? 

— Nu. Nu mai e casa ei. 

Mâhnită că a pierdut casa, Mi-ru începuse iar să-l caute pe 
prietenul surorii ei. Apărea, dezamăgită şi extenuată, rămânea 
câteva zile şi apoi pleca iar. încercasem să merg pe la ea, să o rog 
să vină cu mine în vizită la Dan, dar plecase deja. 

— Ce mai faci? l-am întrebat intr-un târziu pe Dan. 

— Ca şi cum aş fi prins într-o pânză de păianjen. 

— Parcă spuneai că nu te mai temi de păianjeni. 

— Nu mă tem... Nu de păianjenii care trăiesc în munţi. Am 
dat peste un păianjen mult mai mare. 

Părea trist. Am simţit că se apropie de mine. Deodată i-am 
simţit faţa foarte aproape de a mea. 

— Detest sunetul armelor. Şi senzaţia pe care o am când 
ţin degetul pe trăgaci. 

Am simţit mirosul de soju din respiraţia lui. Mă privea fix în 
ochi. Ochii lui, în care nu puteam citi nimic, au şovăit o clipă, 
apoi şi-a lipit buzele de ale mele. Uniforma lui militară se lipise 
de hainele mele, iar o mână era deja sub cămaşa mea, pe un sân. 
A început să respire greu şi atunci l-am împins la o parte. Am 
simţit câtă forţă avea în mâini când m-a prins de încheieturile 
mâinilor. 

— Dan... 

— Te rog, nu. 


206 



Am încercat să-l împing, dar se apropia din nou. Mi-am scu¬ 
turat mâinile să le eliberez şi l-am atins pe faţă. Atunci i-am 
simţit lacrimile calde. M-a sărutat iar şi a încercat să-mi descheie 
cămaşa. 

— Eşti singura mea scăpare, a spus cu deznădejde. 

In clipa următoare m-am trezit că îmi ridicase cămaşa şi se 
chinuia să-mi deschidă fermoarul pantalonilor. Uluită, am dat 
să mă smulg de lângă el, dar m-a imobilizat aplecându-se peste 
mine. Eram tulburată, probabil pentru că-i simţisem lacrimile 
când i-am atins faţa, şi mi-am pierdut toată forţa. Mi-am dat 
seama că tot timpul cât stătusem în cumpănă dacă să vin să-l 
văd după ce primisem scrisoarea lui ştiam că aşa avea să se în¬ 
tâmple. „Nu mă iubeşti", a spus Dan, parcă resemnat, şi s-a ros¬ 
togolit la o parte. „E din cauza lui, nu-i aşa?“ m-a întrebat. Am 
crezut că ştiu la cine se referă. 

Jenaţi de toată povestea, probabil nici unul din noi n-a în¬ 
chis un ochi toată noaptea. M-am întins să-l iau de mână, dar 
Dan nu s-a mişcat. La un moment dat a început să plouă. 
Dacă aş fi numărat picăturile, aş fi ştiut în cifre cât de mult a 
plouat. Dimineaţa, când împătuream cuverturile, ni s-a întâlnit 
privirea. Avea ochii roşii, de parcă îi plesniseră toate capilarele. 
Am plecat din casa aceea în care am petrecut împreună o noapte 
penibilă şi ne-am întors pe aceeaşi cărare pe care am mers în 
seara precedentă. Eram nespus de tristă. Am păşit peste conurile 
de brad, udate de ploaia de peste noapte, pe poteca din pădure 
şi ne-am oprit pe marginea stâncii, să privim marea. Bărcile se 
legănau pe valuri sub discul orbitor al soarelui care se ridicase 
deja deasupra orizontului. Părea să strălucească mai tare decât 
de obicei, probabil după ploaia de peste noapte. Pe plajă erau 
împrăştiate bucăţi de lemn şi năvoade. Un tractor trecea printre 
ele. Ce căuta tractorul pe plaja inundată? Pentru mine era un 
tablou nefiresc, căci eu eram obişnuită să văd agricultori în 


207 



câmpurile de orez de la ţară. Cu fiecare pală de vânt vălurelele 
măturau nisipul de pe plajă, urmându-se rapid unul pe altul, şi 
apoi se retrăgeau, iar sunetul îndepărtat al motoarelor ambarca¬ 
ţiunilor părea ca desprins dintr-un vis. Un cârd de pescăruşi a tre¬ 
cut pe cerul dimineţii. Păsările păreau să se strige unele pe altele. 

— Ştii, noaptea trecută... a început Dan cu o privire întu¬ 
necată. 

L-am întrerupt imediat. 

— Nu te mai gândi la asta. N-am pus la suflet. Peste câteva 
zile o să uităm cu totul. 

— Bine. 

Dan a dat din cap foarte serios. 

— Şi? Ai văzut vreun spion în rondurile tale de noapte? mi-a 
ieşit din gură întrebarea prostească fără să mă pot opri la timp. 

— La noi în unitate nu a prins încă nimeni nici un spion. 
Dar cică unul a prins o balenă acum câţiva ani. 

— O balenă? 

— Da. în Marea Galbenă nu sunt balene, dar uneori mai 
iese câte una din Marea Chinei de Sud şi se rătăceşte până aici. 
Cică balena aia venea spre ţărm noaptea şi scotea nişte sunete 
ca şi cum era un submarin plin cu spioni nord-coreeni care se 
pregăteau să se infiltreze la noi. Soldatul de gardă a acţionat 
conform protocolului şi a tras un semnal de avertizare, apoi a 
detonat o mină marină şi a deschis focul cu mitraliera. După 
ce a răsărit soarele şi s-au dus să investigheze, au constatat că 
nu era nici un spion, doar o balenă mare, cu burta în sus, 
sfârtecată ca un ogor proaspăt arat. 

— Săraca balenă! 

— Colonelul l-a lăudat şi i-a dat o săptămână de permisie 
pentru că stătuse treaz la post şi îşi făcuse serios datoria. 

După povestea balenei confundate cu un grup de spioni 
n-am mai avut ce să ne spunem. Era prima dată când nu aveam 
ce să discutăm şi ne simţeam ciudat împreună. Am trecut iar 


208 



printre lanul de porumb şi câmpul cu ardei, pe unde trecusem 
şi în seara de dinainte, apoi am ajuns la unitate. I-am spus că 
plec, m-am întors şi am făcut câţiva paşi. Apoi m-am întors iar 
să mai arunc o privire înapoi. Era tot acolo, înţepenit, şi mă 
privea cum mă îndepărtam. După încă vreo câţiva paşi m-am 
mai uitat o dată în urmă. Era tot acolo. I-am făcut semn cu 
mâna să intre în cazarmă, dar nu s-a mişcat. M-am îndepărtat 
şi mai mult şi am privit din nou în urmă. îşi lăsase capul în jos. 

Yun. 

Plouă acum. O ceaţă albăstruie atârnă greu peste pădurea de 
brazi şi peste mare. îmi tot amintesc cum te întorceai să priveşti 
în urmă în ziua în care ai plecat. Când stau întins în pat, vocea 
ta şi respiraţia ta îmi gâdilă urechea. Mă întreb ce faci. Te uiţi 
şi tu pe fereastră la ploaie? 

După ce m-am întors, nu i-am mai scris lui Dan. 

Am aplecat capul atât de aproape de birou încât mai că 
atingeam foaia cu bărbia. Am început să-i scriu o scrisoare. 

Dan. 

Locurile pe care le vizitez cel mai adesea în oraş sunt Palatul 
Gyeongbok şi muzeul de pe bulevardul Sejong. La începutfăceam 
o oră şi zece minute de acasă până la muzeu şi la palat. Acum 
ajung în cincizeci de minute. Nu merg mai repede, dar cunosc 
mai bine toate străzile. Nu intru întotdeauna când ajung acolo. 
Când merg spre şcoală, doar trec pe lângă ele. Alteori mă duc acolo 
dar, în loc să intru, o iau prin spatele zidului Palatului Gyeongbok, 
urc până în zona Samncheong şi mă întorc pe acolo acasă. Intru 
la muzeu sau îmi iau bilet de intrare la palat doar în zilele în 
care mi se adună în minte lucruri la care nu vreau să mă gân¬ 
desc şi îmi produc un haos total în cap. E ciudat, dar, când intru în 


209 



palat, parcă aş intra într-o altă lume. De cum trec de poartă şi 
intru în curtea palatului, toată zarva lumii de afară, maşinile 
care trec în viteză, clădirile care se înalţă spre cer, toate dispar. 
Cred că de asta îmi place să merg acolo. Când intru, uit cine sunt 
în afara palatului. Prima dată când am trecut de muzeu şi am 
intrat în Palatul Gyeongbok, am avut senzaţia unui loc ex¬ 
trem de proaspăt şi complet noii. Era o descoperire pentru mine. 
Ce proastă am fost că n-am realizatpână atunci cât era de aproape! 
Ţi-am spus cum am decis, după ce m-am întors aici, să mă plimb 
cel puţin câte două ore prin oraş în fiecare zi! Aşa am descoperit 
locurile acestea, plimbându-măprin oraş ca să aflu cât mai multe 
lucruri. Locuitorii oraşului au privilegiul de a trăi în vecinătatea 
unor astfel de locuri. Atunci oare de ce nu le vizitează niciodată? 
Mi s-a părut cel puţin ciudat. Multă vreme am vrezut că Poarta 
Gwanghwa marca doar o intersecţie, nu ştiam că era intrarea în 
Palatul Gyeongbok. După ce am descoperit palatul şi muzeul, 
am început să acord mai multă atenţie porţii. Insă doar acum, 
că-ţi scriu ţie, mi-am dat seama că acestea sunt locurile pe care 
le-am vizitat de cele mai multe ori. 

Duminica trecută a început să burniţeze de dimineaţă. M-am 
trezit devreme şi m-am dus pe jos până la Palatul Gyeongbok. 
N-am avut chef să car umbrela după mine, aşa că mi-am pus un 
hanorac cu glugă. Burniţa mărunt. Când am ajuns la palat, p㬠
ruiţi manşetele hainei erau ude. Duminica, de obicei, e aglomerat 
la palat, dar în ziua aceea nu era aproape nimeni. Probabil pen¬ 
tru că cerul era întunecat şi încă mai ploua mărunt. Nu aveam 
de gând să intru, dar, de vreme ce nu era coadă la chioşcul unde 
se vindeau bilete, am decis pe loc să intru. Palatul părea pustiu. 
Credeam că îl ştiu ca pe propriul meu buzunar după ce-l vizitasem 
de atâtea ori. Dar în ziua aceea, după ce mi-am cumpărat bilet 
şi am intrat, mi s-a părut că toate clădirile acelea vechi arătau 
diferit pe ploaie decât în zilele însorite. Până şi muntele Bukak, 
care se zărea pe fereastra Sălii Tronului, părea cu totul nou. Şi 


210 



Pavilionul Hyangweon, de pe insula din mijlocul iazului cu 
nuferi, unde mergeam mereu, mi s-a părut nou. Mai mult, Pavi¬ 
lionul Gyeonghoeru, unde se dădeau banchetele regale, părea 
misterios pe ploaie. Era o simplă zi ploioasă, dar palatul părea cu 
totul schimbat. Pe când mă plimbam acolo, am dat peste ceva cu 
totul inedit. De câte ori merg la palat, mă duc negreşit până la 
Pavilionul Gyeonghoeru. Ştiu bine zona, dar de data asta am dat 
peste o scară pe care n-o mai văzusem înainte. Scara ducea la 
etajidpavilionului. La intrare era un semn care spunea că intrarea 
e interzisă, dar eu tot am urcat. Sub acoperiş este un spaţiu des¬ 
chis. Când am văzut spaţiul acela larg, am rămas ţintuită locului. 
Era cu atât mai impresionant cu cât până atunci observasem doar 
de afară forma octogonală a acoperişului, care pare să-şi ia zborul 
din clipă în clipă. Am rămas privind pierdută ţiglele modelate 
din lut în formă de păsări cu ciocurile deschise şi apoi arse în cup¬ 
toare pentru a fi montate pe muchia acoperişului. Coloanele de 
la parterulpavilionului sunt din piatră, aşa că nu mi-am imaginat 
că cele de la etaj ar putea fi din lemn. 

Mai ţii minte cum ne dădeam iarna cu sania pe drumul în¬ 
gheţaţi Mă refer la drumul de lângă dig, unde primăvara răsărea 
devreme şi foarte verde mărăraşul de apă. înainte să ne dăm 
drumul cu săniile, aruncam o piatră pe gheaţă să vedem dacă era 
destul de groasă să ne poată ţine. Iţi mai aminteşti când am 
aruncat o piatră şi gheaţa subţire s-a crăpaţi Când am urcat scara 
în pavilionul de la palat, mi s-a părut că aud o pocnitură ca atunci, 
pe gheaţă. Am alergat pe trepte valvârtej, dar când am ajuns sus 
m-am liniştit. Fruntea, acoperită de broboane de transpiraţie cât 
timp m-am plimbat prin ploaie, mi s-a răcit pe loc. Am rămas 
mută de uimire, acolo, în capul scărilor. Mă dureau ochii de atâta 
frumuseţe. Duşumeaua era din scânduri de grosime diferită. In 
mijlocul oraşului exista un loc ca acesta! Nu mi-am putut reţine 
un zâmbet. Mi-am spus că de acum înainte, de câte ori văd un 
semn cu intrarea interzisă, trebuie neapărat să intru şi să văd ce 


211 



e acolo. Poate că motivul pentru care n-am observat scara din 
lemn când m-am plimbat pe lângă pavilion sau când m-am aşezat 
pe bancă în faţa lui să-l admir a fost că presimţeam că intrarea 
e interzisă. 

Am rămas destul de mult acolo, apoi, ca Emily, am păşit în 
vârftd degetelor pe duşumeaua de lemn. Am înaintat pas cu pas, 
păşind cât mai uşor cu putinţă, tot ca Emily. Privit de sus, iazul 
arăta magnific. Pe suprafaţa lui pluteau zambile de apă, care se 
unduiau în vânt, iar vălurele, mai mari sau mai mici, apăreaţi 
pe oglinda apei în jurul stropilor de ploaie. In zilele senine, pavi¬ 
lionul se reflectă în apa iazului. Puteam cuprinde într-o privire 
muntele Inwang, muntele Bukak şi până şi muntele Nam. Când 
s-a săpat iazul, pământul scos de acolo a fost clădit într-o grămadă 
imensă căreia i s-a spus muntele Ami. Acesta era chiar în faţa mea. 

M-am aşezat pe podea. In clipa aceea, toată spaima că intrasem 
într-un loc interzis a dispărut şi m-am liniştit. Mi-ru a plecat iar 
de una singură. I-am spus că o să fiu alături de ea în încercarea 
asta, dar nu ştiu dacă voi putea vreodată să-mi ţin promisiunea. 
Sunt supărată pe mine pentru asta. Cât am stat acolo, pe podeaua 
pavilionului, până şi supărarea asta s-a mai potolit. Podelele vechi 
de o sută de ani parcă îmi vorbeau, iar vocea lor se ridica spăr¬ 
gând tăcerea grea. 

Dan. 

Casele în care am crescut noi aveau amândouă câte o prispă de 
lemn de jur împrejur, nu-i aşa? Mama o curăţa de zor tot timpid. 
Tot ea mi-a spus că tatăl meu o construise, din copacii dărâmaţi 
de o furtună de pe muntele din spatele casei. Spunea că podeaua 
putea să fie păstrată mult şi bine dacă o măturai, o lustruiai, o 
lăcuiai şi aveai grijă de ea. Iţi mai aminteşti cum adormeam pe 
duşumeaua din lemn când stăteam pe burtă şi citeam sau ne 
făceam temele ori când ne jucam? 

Nu râde. 


212 



In ziua aceea m-am trezit la etajul Pavilionului Gyeonghoeru 
când m-a zgâlţâit cineva. Când am deschis ochii, am dat de paznic. 
Cred că am dormit vreo patruzeci de minute. Când scapi din ar¬ 
mată, cadoul meu pentru tine o să fie povestea despre cum am 
scăpat de paznic. 

Dan. 

Intr-o bună zi o să te duc şi pe tine acolo. 

M-am oprit din scris. Aplecată, cu faţa aproape atingând hâr¬ 
tia şi cu stiloul în mână, m-am uitat îndelung la frazele pe care 
tocmai le scrisesem. 

Literele minuscule din cuvintele „intr-o bună zi“ au crescut 
tot mai mari până când nu mai vedeam nimic altceva. 

Cât aş vrea să-l pot lua pe Dan cu mine şi să urcăm la etajul 
Pavilionului Gyeonghoeru într-o bună zi! Dacă ar veni şi ziua 
aceea, i-aş povesti şi restul păţaniei de atunci. I-aş povesti că, 
atunci când m-a trezit paznicul palatului după ce adormisem 
culcată pe burtă pe podeaua pavilionului de pe iaz, m-am ridicat 
drept în capul oaselor. Prima întrebare care mi-a venit în minte 
a fost „Unde mă aflu?“ şi nu „De ce m-am culcat aici?“. Apoi 
mi-am amintit cum m-am plimbat pe lângă iazul cu nuferi şi 
cum a văzut semnul care indica intrarea interzisă şi cum am 
urcat scările la etaj. I-aş spune toate astea lui Dan şi i-aş mai 
spune şi că în vremea asta continua să plouă. Pământul din 
curtea palatului era jilav, iar muntele Inwang se ascundea în 
ceaţă. Paznicul mi-a aruncat o privire severă şi m-a certat, apoi 
m-a luat la întrebări. Cum de adormisem într-o zonă unde 
accesul era interzis? M-am lăsat în genunchi şi i-am promis că 
o să curăţ podeaua, că o să merg în fiecare zi să o lustruiesc 
până când străluceşte. Paznicul m-a privit, cum eram încă som¬ 
noroasă, şi a râs cu poftă. Mi-a spus că nu puteam să lustruiesc 
podeaua de vreme ce nu aveam voie să urc acolo, dar că să nu 


213 



uit ce am promis. Apoi a repetat, cu o mină îmblânzită că, dacă, 
la un moment dat, se permitea accesul publicului, atunci să-mi 
ţin promisiunea. înainte să pot să-i răspund mi-a spus că, atâta 
timp cât nu uitam, totul era în regulă. Şi mi-a mai spus că era 
suficient să fiu sinceră în promisiunea mea de a lustrui podeaua 
în fiecare zi. Asta i-aş fi povestit lui Dan. 

Atâtea promisiuni uitate de care nici nu-mi mai amintesc... 
Promisiuni pierdute, pe care nu le-am ţinut. 

Am pus stiloul la capătul unui rând nou, ca să-mi închei 
scrisoarea către Dan. Ultimul rând scris era: Intr-o bună zi o 
să te duc şi pe tine acolo. Am rămas uitându-mă la el timp în¬ 
delungat. Voiam doar să închei, dar simţeam că mă afundam 
tot mai mult. Ca şi cum mă chinuia ceva, ca şi cum eram obli¬ 
gată să spun ceva, am scris Ai grijă de tine, apoi am mâzgălit. 
Am scris Dan, ai grijă de sănătatea ta, dar am tăiat iar cu stiloul. 
Până la următoarea scrisoare... Am mâzgălit şi peste asta. 
Imaginea lui Dan, rămas în picioare pe plajă, cu capul plecat, 
mi-a trecut prin faţa ochilor pe deasupra cuvintelor mâzgălite 
cu stiloul. Ceafa lui, care era mai albăstruie decât restul capului 
lui ras, s-a întins spre mine ca o pată de cerneală. Mâna în care 
ţineam stiloul a început să transpire. Mi-am muşcat buzele şi 
am tăiat cu o linie şi cuvintele Intr-o bună zi o să te duc şi pe 
tine acolo. Apoi le-am scris din nou. Iar le-am şters, le-ar rescris 
şi le-am şters din nou. 

Pagina din caiet era plină de mâzgălituri. 

— Yun! 

Zăceam cu faţa pe birou când am auzit o voce care mă striga. 
Mi-am ridicat capul de pe caietul mâzgălit şi am ascultat cu 
atenţie sunetele care veneau din afara uşii. 

— Yun! 


214 



Era verişoara mea. M-am ridicat şi am deschis uşa. Pe faţa 
plină de pistrui a verişoarei mele însărcinate în nouă luni se ci¬ 
tea bucuria că mă vede. Avea în mâini un sufertaş cu kimchi. 

— De ce nu răspunzi la telefon? 

Sunase telefonul? A lăsat vasul cu kimchi în bucătărie şi m- 
a privit. 

— Unchiul mi-a spus că a încercat să te sune dimineaţă 
devreme. 

Dimineaţă devreme? 

Unchiul ei care o sunase la telefon era tatăl meu. Mă sunase 
şi pe mine într-o dimineaţă devreme, acum şase luni, să-mi 
spună despre Dan. Mi-a spus că era mai bine să aflu de la el 
decât să aud de la străini. Cred că încă mai merge la mormântul 
mamei în fiecare zi, şi când răsare soarele, şi când apune. Când 
se răceşte vremea, îmbracă tulpina arbustului de mirt în paie, 
iar când vine primăvara, primul lucru pe care-1 face e să înlăture 
paiele de pe arbust. Acesta şi-a întins mult crengile peste mor¬ 
mântul mamei, ca o umbrelă care îl proteja de ploaie în zilele 
ploioase şi de soare în zilele caniculare. Nu părea să fi fost mu¬ 
tat din grădină. Ai fi zis că a fost acolo de la bun început. 

— M-a rugat să văd ce faci pentru că nu răspunzi la telefon 
de alaltăieri. Ştii la ce oră m-a sunat azi? 

— La şase dimineaţa. Cum nici ieri n-ai răspuns la telefon 
toată ziua, a aşteptat doar să se crape de ziuă şi a sunat. De ce 
nu i-ai răspuns? 

— N-am auzit telefonul. 

— Şi eu te-am sunat de mai multe ori. 

M-am uitat spre telefon. Era acelaşi telefon pe care tata veni¬ 
se de la ţară să mi-1 aducă, ca să poată să mă sune să vadă ce fac. 

— L-ai scos din priză? 

Verişoara mea a verificat firul telefonic cu mâna. 

— Pare în regulă. Cum de nu l-ai auzit? 


215 



După duminica aceea ploioasă în care am mers pe jos până 
la Palatul Gyeongbok şi înapoi, n-am mai ieşit din acasă câteva 
zile la rând. Când simţeam că mă sufoc, ieşeam pe terasa de 
pe acoperişul casei şi admiram oraşul. Mă uitam îndelung la 
turnul Namsan, care strălucea mereu în acelaşi loc, ca un fel 
de simbol al oraşului. Când am ieşit în oraş ultima dată? Apoi 
îmi aminteam că ultima dată a fost în ziua în care mi-am legat 
şireturile tenişilor şi am mers pe jos până la şcoală, ca în orice 
altă zi, iar acolo am aflat vestea despre profesorul Yun. M-am 
dus să-l caut pe Myeong-seo, care nu prea mai dăduse pe la şcoală 
în ultimele luni, de când se alăturase grupului de protestatari 
care făceau greva foamei în faţa catedralei Myeongdong. I-am 
spus că profesorul Yun îşi înaintase demisia. Din proprie ini¬ 
ţiativă. Motivaţia lui era că nu mai putea să continue să predea 
în condiţiile în care mulţi dintre colegii lui fuseseră concediaţi 
fără motive întemeiate. Myeong-seo nu părea surprins. Când 
i-am dat o copie a scrisorii trimise de profesor, intitulată Către 
studenţii mei, a luat-o cu calm şi a spus că acum sigur Mi-ru 
n-o să mai dea pe la şcoală. Când i-am spus că profesorul pleca 
din oraş, că se muta la ţară, a spus că era de aşteptat, ca şi cum 
nu i se părea nefiresc. Bineînţeles că Mi-ru n-a mai venit deloc 
la şcoală după ce s-a anulat cursul profesorului Yun. După ce 
casa abandonată în care am locuit o scurtă perioadă împreună 
cu Dan s-a vândut, Mi-ru a mai venit pe la mine o vreme. Obiş¬ 
nuia să se sprijine de balustrada de ciment şi să se uite la casa 
aceea. Intr-o zi cred că a şi trecut pe acolo, căci a venit mormă- 
ind nemulţumită că se făceau reparaţii. Când s-a mutat cineva 
şi în casă s-au aprins luminile noaptea, Mi-ru a spus doar că le 
doreşte celor din casă să fie fericiţi acolo. Era ciudat să o aud 
spunând asta, după ce se certase cumplit cu părinţii ei când au 
decis să vândă casa. M-am uitat uimită la ea. Avea faţa scăldată 
în luminile oraşului. M-a întrebat tristă ce mai face Dan, iar 
eu i-am spus că, probabil, e bine. „Probabil bine...“ 


216 



— Yun, eşti bine? 

Verişoara mea m-a întrebat de două ori, în timp ce fixam 
telefonul cu privirea. Avea faţa plină de pistrui. De când am v㬠
zut-o ultima dată, parcă îi invadaseră faţa. Apoi i-am văzut 
burta uriaşă. 

— Sunt cât un elefant, nu? 

A zâmbit şi şi-a aşezat mâinile pe burtă. 

— Se spune că dacă ai burta aşa rotundă înseamnă că e fată. 

Şi-a mişcat braţele şi le-a încrucişat peste burtă. Era gestul 
specific viitoarelor mame care îşi protejează copilul încă nenăs¬ 
cut. Verişoara mea pistruiată urcase toate treptele până la mine, 
sprijinindu-şi burta cu mâna şi cărând şi vasul cu kimchi. 

— Cred că am adormit buştean. 

— In halul ăsta? Să nu auzi nimic? 

— Ieri am umblat mult pe jos. 

De fapt, nu fusesem nicăieri cu o zi înainte, dar nu ştiam ce 
să-i spun. 

— Tot mai mergi aşa pe jos? 

Am văzut îngrijorarea de pe faţa ei. 

— Hai, sună-1 pe tatăl tău! 

Am făcut ce mi-a cerut şi l-am sunat pe tata, la ţară. Nu-mi 
aminteam să fi auzit telefonul sunând cu o seară înainte. Nu-mi 
aminteam nici măcar dacă a sunat dimineaţă, când a spus veri¬ 
şoara mea că a încercat să dea de mine. Am adormit cu capul 
pe masă pe când îi scriam lui Dan o scrisoare pe care ar fi tre¬ 
buit să o scriu de mult. Am ridicat receptorul şi am format nu¬ 
mărul cu o mână, iar cu cealaltă am închis caietul în care am 
scris scrisoarea pentru Dan. Mi-au reapărut în faţa ochilor 
rândurile înnegrite cu stiloul. Scrisorile de la Dan s-au împrăştiat 
pe podea. Verişoara mea le-a adunat şi le-a aşezat pe birou. 
Tot atunci a răspuns şi tata. Cu mâinile încrucişate pe burtă, 
verişoara mea a aruncat o privire spre scrisori. Apoi nu şi-a 
mai luat ochii de la ele. 


217 



— Sunt bine, da. Dormeam adânc aseară şi nu am auzit 
telefonul. Dumneata ce faci? 

— Sunt bine. 

Vocea tatei mi-a răsunat în suflet ca un clopot. Nu mi-aş 
fi imaginat niciodată că nişte cuvinte atât de simple, pot răsuna 
atât de puternic. Sunt bine. M-aş bucura dacă m-ar suna şi 
Mi-ru, cu care pierdusem legătura, să-mi spună că e bine. Am 
ascultat în receptor respiraţia tatei. Cât m-aş bucura să pot să-l 
aud şi pe Dan spunând că e bine! 

— Yun! 

— Yun? 

— Da? 

— Dacă ţi-e greu, vino acasă. 

Anul în care am stat acasă cu tata după moartea mamei. 
Anul acela în care am lenevit la ţară mi-a trecut prin faţa ochilor 
într-o fracţiune de secundă. Cina pe care o mâneam în tăcere 
cu tata. Vocea tatei care mă striga când intra pe poartă. Liniştea 
care se aşternea la loc peste casă după ce eu îi răspundeam „Da!“ 
din camera mea sau din bucătărie. N-am făcut nimic concret 
unul pentru celălalt, doar ne-am purtat de grijă, iar faptul că 
ne strigam reciproc putea să însemne că începeam să realizăm 
şi să acceptăm lipsa mamei. Când eram copii, Dan mă striga 
din drum, înainte să deschidă poarta şi să intre în curte. Când 
găsea câte o pasăre moartă sau un şarpe strivit între şinele de 
tren, mă chema să le văd şi eu. Probabil că şi eu l-am strigat pe 
el de nenumărate ori până am crescut. Dacă se întâmpla să alu¬ 
nec în zăpadă sau să cad într-un şanţ, strigam imediat: „Dan!“ 
Dan era mereu alături de mine sau cu un pas în faţa mea. 

— Sunt bine, tată. 

Când am închis, verişoara mea m-a privit fix, tot cu mâinile 
pe burtă. 

— Yun... mi-a spus pe acelaşi ton pe care îmi vorbise şi 
tata la telefon. 


218 



A arătat înspre scrisorile de la Dan, aşezate pe birou. Aşa f㬠
cea de fiecare dată când avea ceva de spus sau dacă avea vreo 
întrebare. Am rămas tăcute amândouă. 

— Nu vii să stai cu mine? 

— Soţul meu are un zbor în Europa. 

Asta însemna că lipsea de acasă mai multe zile. 

— Sunt bine. 

S-a aplecat încet de mijloc şi s-a aşezat pe podea. Şi-a întins 
picioarele şi s-a sprijinit cu spatele de perete. Apoi s-a lăsat cu 
totul pe spate. Burta ei rotundă se ţuguiase spre tavan. Cartea 
de poezii de Emily Dickinson pe care mi-a dat-o Dan lângă 
calea ferată, când am plecat de acasă trimisă de mama... Pentru 
că el scrisese pe prima pagină „Când oamenii sărmani cugetă, 
nu trebuie tulburaţi", prima carte pe care am cumpărat-o în 
oraş a fost însemnările lui Multe Laurids Brigge. In primul ca¬ 
pitol al cărţii apare o femeie însărcinată, care se târăşte pe lângă 
zidul unui spital. Cea mai frumoasă femeie din lume e aceea 
care poartă în sine o nouă viaţă. Verişoara mea se ţinea de 
burtă din obişnuinţă. Pistruii i se întinseseră pe pomeţii obrajilor 
şi urcau până spre frunte. Nu era cald, dar ea avea broboane de 
sudoare pe frunte. De câte ori inspira sau expira burta urca şi 
cobora odată cu respiraţia. M-am întins şi eu lângă ea. Când 
locuiam împreună obişnuiam să tragem câte un pui de somn 
împreună. A zâmbit şi pistruii i s-au întins până spre urechi. 
Şi-a ridicat mâna stângă de pe burtă şi m-a mângâiat pe obraz. 
Căldura mâinii ei mi-a încălzit obrazul. 

— îmi promiţi ceva? 

— îmi promiţi că nu mai acoperi ferestrele cu hârtie neagră? 

— Mi-a plăcut mult când ai stat la noi. Cu excepţia perioa¬ 
dei în care ai acoperit ferestrele şi n-ai mai ieşit din camera ta. 


219 



— Cum eram atunci? 

— Parcă nu erai tu. Ai fi zis că duceai un război şi că, dacă 
l-ai fi pierdut, n-ai mai fi ieşit din cameră niciodată. 

Nu-mi doream decât să o văd pe mama, care a refuzat să mă 
vadă când boala i s-a agravat. Nu voiam decât să-i stau aproape. 

— Mi-e teamă că o să acoperi iar ferestrele. 

— Promite-mi că n-o s-o faci şi atunci nici eu nu te mai pis- 
tonez să vii la mine. 

— Promit, soro. 

Când am spus „soro“, m-a lovit moleşeala. 

— Ai promis! 

Am dat din cap. Apoi am pus uşor o mână pe burta ei. Co¬ 
pilul se mişca destul de puternic pentru a-mi împinge mâna. 
Trebuie să-l vizitez pe domnul profesor, să o conduc pe verişoara 
mea, să merg la şcoală, să-i duc haina lui Myeong-seo... M-au 
năpădit o mulţime de gânduri, dar m-a furat somnul şi n-am 
mai putut deschide ochii. 



După ce Mi-ru a aflat că fusese scoasă la vânzare casa în care 
am stat o vreme împreună, n-a mai avut o zi de linişte şi pace 
cu părinţii ei. Starea lui Mi-ru se înrăutăţea pe zi ce trece, iar 
Yun era chinuită de regrete şi spunea că nu ar fi acceptat nici¬ 
odată să se mute cu noi dacă ar fi ştiut ce avea să se întâmple. 
După ce cugetase îndelung, Yun acceptase invitaţia lui Mi-ru 
de a se muta cu noi în casa aceea, iar Mi-ru îmi promisese să 
nu-1 mai caute pe prietenul surorii ei. Dar soarta a schimbat 
totul. Casa, care rămăsese goală multă vreme după tragedia cu 
Mi-rae, s-a vândut la câteva zile după ce Yun a decis să se mute 
cu noi. Yun a acceptat să se mute cu condiţia ca Mi-ru să nu mai 
poarte fusta cloş a surorii ei. Când Yun a adus vorba de fusta 
cloş, m-am neliniştit. La câteva luni după moartea lui Mi-rae, 
părinţii ei îi adunaseră lucrurile în curtea casei şi le dăduseră 
foc. Mi-ru s-a agăţat cu încăpăţânare de fusta cloş şi nu i-a mai 
dat drumul. După aceea a purtat-o mereu, indiferent de ano¬ 
timp. N-a mai dat-o jos niciodată. Dar a ascultat ce i-a spus 
Jeong Yun şi faţa i s-a înseninat. „Asta vrei?“ i-a spus. „O dau 
jos în ziua în care ne mutăm în casă şi n-o mai port niciodată." 

Tot nu reuşesc să înţeleg cum ajung femeile să fie atât de 
apropiate. Mi-ru s-a rugat de tatăl ei, l-a implorat să nu vândă 
casa, dar nu l-a înduplecat. I-a spus lui Mi-ru că o să-i cumpere 
altă casă. Ea a insistat că voia casa aceea. Nici unul nu era dispus 
să cedeze. îl înţeleg pe tatăl ei. Tristeţea şi suferinţa pricinuite 


221 




de moartea lui Mi-rae au rămas în casa aceea, care nu făcea 
decât să le amintească de durerea de a-şi pierde copilul. Cine 
i-ar fi putut alina vreodată? Tatăl lui Mi-ru m-a rugat să o liniş¬ 
tesc. Dar ea nu voia să asculte. Ba mai mult, s-a răstit la tatăl 
ei. Nici când tatăl ei i-a tras o palmă nu s-a liniştit. Am fost 
extrem de uimit să o văd pe Mi-ru atât de înverşunată. După 
ce s-a vândut casa, a rupt orice legătură cu părinţii ei. Iar după 
ce a început să-l caute iar pe prietenul surorii ei n-a mai ţinut 
legătura nici cu mine. 

M-am întâlnit cu verişoara lui Yun la catedrala Myeong- 
dong. M-a căutat la telefon, acasă la unchiul meu. Nu mi-am 
dat seama că era însărcinată când am vorbit cu ea la telefon. 
Avea o voce foarte tânără când a întrebat „Tu eşti, Myeong- 
seo?“. M-a rugat să nu-i spun lui Yun, dar ar vrea să ne întâlnim. 
Oare ce-o fi? Yun mi-a povestit câte ceva despre verişoara ei. 
Mi-a spus că a locuit la ea când a venit în oraş. „Te rog să nu-i 
spui lui Yun...“ Cuvintele ei m-au izbit puternic în piept. Am 
întrebat imediat dacă a păţit Yun ceva. Nu o mai văzusem de 
zece zile. Verişoara ei mi-a spus: „Ne putem vedea la catedrală? 
Am auzit că în ultima vreme stai mai mult pe-acolo. Plec chiar 
acum de acasă". 

Acum? La ora asta? M-am uitat la ceas. Era opt dimineaţa. 
Dar avea o voce pe care nu o puteam refuza. A spus-o sub for¬ 
mă de întrebare, dar era limpede din tonul vocii că trebuia să 
fac ce îmi cerea. Tot ea a hotărât unde să ne întâlnim. A spus 
că o să fie în capela din catedrală, pe al zecelea rând de bănci 
din spate. Era prima dată când stabileam atât de simplu o întâl¬ 
nire cu o persoană necunoscută. înainte să merg să o întâlnesc, 
am încercat să o sun pe Yun. Telefonul a sunat de nenumărate 
ori, dar ea n-a răspuns. Am închis şi am plecat de acasă de le 
unchiul meu să mă întâlnesc cu verişoara ei. 

N-am văzut pe nimeni când am deschis uşa capelei. M-am 
aşezat pe al zecelea rând de bănci din spate. Credeam că sunt 


222 



singur, dar după ce m-am aşezat am văzut o femeie însărci¬ 
nată în ultimele luni de sarcină la capătul celălalt al băncilor. 
La început nu mi-am dat seama că e verişoara lui Yun. Gra¬ 
vida, care părea cufundată în rugăciune, mi-a aruncat o privire, 
apoi a zâmbit şi s-a îndreptat spre mine. M-am ridicat surprins 
şi m-am dus spre ea. Când a văzut că merg spre ea, s-a aşezat 
la loc în bancă. Am ajuns lângă ea şi, pentru că aşteptam şovăind, 
a vorbit ea prima. „Myoeng-seo?" „Da.“ „Eşti surprins, nu-i aşa? 
Ia loc, te rog. E foarte devreme, ştiu. Nu m-am uitat la ceas 
înainte să te sun. îmi cer scuze. “ N-am mai avut răbdare şi am 
întrebat-o iar dacă a păţit Yun ceva. M-a privit o clipă apoi şi-a 
mutat mâinile de pe spătarul băncii din faţă, pe care le ţinea, 
pe burtă. Mi-a spus că lui Yun nu i se întâmplase nimic, dar 
că era vorba de Dan. Dan! Am răsuflat uşurat că Yun nu păţise 
nimic. Dar ce se întâmplase cu Dan? După ce ne-am luat ră- 
mas-bun de la el la baza militară, Yun nu mi-a mai spus nimic 
despre Dan. De câte ori am întrebat-o ce mai ştia de el, mi-a 
răspuns doar că e bine. Mi-au revenit în minte cele câteva zile 
petrecute în casa pustie împreună cu Mi-ru, Dan şi Yun, ca şi 
cum ar fi fost mai deunăzi, apoi amintirea lor s-a şters. Uneori, 
când eram cu Mi-ru, Yun ne privea cu o expresie enigmatică. 
Când o întrebam de ce ne priveşte aşa, îmi răspundea: „Voi doi 
aveţi ceva în comun, ceva al vostru, de care eu n-am cum să 
mă apropii". în cele câteva zile petrecute împreună în casa 
aceea am înţeles ce voia să spună. Când Yun şi Dan discutau 
în timp ce smulgeau buruienile din curtea casei sau când citeau 
sau beau bere tolăniţi pe prispă ori când găteau orez sau puneau 
spanac la murat în bucătărie, eu şi Mi-ru n-aveam loc între ei. 
Erau într-o lume a lor. Când începeau să vorbească despre cum 
era „pe atunci", despre nişte lucruri pe care numai ei le ştiau, eu 
şi Mi-ru nu ne găseam locul în poveştile lor. Fără să-mi dau 
seama, uneori şi eu mă uitam la Yun şi Dan aşa cum se uita ea la 
mine şi Mi-ru. Dacă Yun mă întreba ce e, îi răspundeam în 


223 



acelaşi fel: „Voi doi aveţi ceva în comun, ceva al vostru, de care 
eu n-am cum să mă apropii". 

Cum stăteam nemişcat în picioare, verişoara lui Yun s-a uitat 
în sus, spre mine. Primul lucru pe care l-am observat au fost 
obrajii ei plini de pistrui. Avea nasul drept, buzele bine contu¬ 
rate şi pielea o idee mai închisă decât a lui Yun. Dar e posibil 
să mi se fi părut doar închisă, din cauza pistruilor. M-a privit 
o clipă în ochi, cu privirea ei intensă. Avea faţa osoasă, ceea ce 
făcea ca ochii să pară şi mai afundaţi în orbite. A zâmbit imper¬ 
ceptibil, dar colţurile ridicate ale ochilor îmi dădeau senzaţia 
că radiază. Yun îmi descrisese adesea ochii aceştia, când venea 
vorba despre verişoara ei. Spunea că ochii ei zâmbesc chiar şi 
atunci când e supărată. Erau aproape aşa cum mi i-am imaginat. 
M-a privit şi a schiţat un zâmbet. Apoi a spus politicoasă: 

— Yun mi-a spus multe despre dumneata. 

— Nu e nevoie să-mi vorbiţi aşa formal. 

— Dar abia ne-am întâlnit... Nu cred că Yun şi-ar putea 
imagina că ne-am cunoscut aşa. 

Avea privirea prietenoasă, dar era evident că se străduia din 
răsputeri să continue să-mi zâmbească. Apoi zâmbetul i s-a şters 
de pe faţă, ca şi cum nu-şi avea nici un rost. Şi-a mutat mâinile 
puţin mai jos pe burtă. Ochii aceia care păreau să zâmbească 
acum se întunecaseră. M-am aşezat lângă ea. Aşa se întâmplă 
lucrurile neprevăzute. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să 
stau alături de verişoara lui Yun în capela catedralei Meyogn- 
dong, unde nu mai fusese nici o zi de linişte şi pace de când 
începuseră protestele. N-am presat-o să vorbească fiindcă pre- 
simţeam că nu avea să-mi dea veşti bune. Ca un condamnat 
care îşi aşteaptă pedeapsa, am rămas aşteptând cu spatele drept 
şi privirea aţintită înainte. In faţa ochilor vedeam doar rândurile 
nesfârşite de bănci din lemn. 

— Ni s-a spus că au ieşit pe plajă la patru dimineaţa pentru 
trageri de noapte. Un soldat care mai avea puţin până la liberare 


224 



trăgea cu mitraliera, lângă el, Dan trăgea cu o puşcă M16. Deo¬ 
dată l-au auzit ţipând. Au spus că a fost un accident în timpul 
tragerilor de noapte, dar sunt multe lucruri care ridică semne 
de întrebare. 

Verişoara lui Yun avea capul plecat şi vorbea repede, ca şi 
cum ar fi recitat o poezie pe care o învăţase pe de rost. 

— Dan a murit în accidentul acela. 

Mi s-a părut că aud uşa masivă a catedralei deschizându-se 
de vânt şi apoi trântindu-se înapoi cu o bufnitură puternică. 
Parcă un cal negru s-a repezit spre mine, m-a lovit în piept, a 
sărit peste băncile din faţa mea şi a ieşit prin cupola catedralei. 

— Ceva nu e în regulă. Cel puţin nu pare să fie în regulă. 

Oare ce nu era în regulă de trebuia să aflu în acest fel ce se 
întâmplase? Să fie acesta preţul pe care trebuia să-l plătim pen¬ 
tru zilele fericite pe care le-am petrecut în casa pustie înainte 
ca Dan să plece în armată? Mi-am amintit cum, în zilele în 
care eu cu Mi-ru şi cu Yun ieşeam în oraş, Dan rămânea acasă 
şi desena în caietul lui de schiţe. Nu îndrăzneam să-l deranjăm 
când îl vedeam de departe cum era cufundat în desenele lui. 
Când îl vedeam cât de concentrat era când desena, îmi imagi¬ 
nam că nu va trece mult până va deveni un pictor cunoscut. 
Dan. Mereu pregătea câte ceva în bucătărie şi ne servea la masă. 
Folosea ce găsea prin frigider şi pregătea ba kimchi cu tofu, ba 
pajeon ', ba fiertură iute de kimchi. De câte ori îl întrebam cum 
de ştia să gătească aşa de bine, afişa un zâmbet calm şi spunea 
că n-a făcut decât să arunce câteva ingrediente laolaltă. Dacă 
vreunul dintre noi spunea că îi e foame, Dan răspundea întot¬ 
deauna „Ai răbdare şapte minute!" şi apărea cu un bol cu supă 
de tăiţei sau cu bibimbap 1 2 . Râdeam fericiţi, toţi patru, şi devoram 

1 Plăcintă din făină de orez, ouă şi ceapă verde, prăjită în tigaie. 

2 Mâncare de orez fiert şi fâşii de legume, care se amestecă împreună 
în farfurie. Termenul provine din verbul bibida, care înseamnă „a ames¬ 
teca" şi substantivul bap, care înseamnă „orez“. 


225 



totul, până la ultima bucăţică. Ce ciudat! Când a venit Yun, a 
fost mai bine decât era când eram doar eu şi Mi-ru, iar când a 
venit Dan a fost şi mai bine. Să se fi întâmplat, oare, neno¬ 
rocirea pentru că atunci prea s-au potrivit bine lucrurile? 

— Nu se ştie exact cauza morţii... Au luat în considerare 
şi posibilitatea sinuciderii, şi a unui accident... Nu se ştie dacă 
nu cumva s-a certat cu celălalt soldat şi... Ne-au spus că unit㬠
ţile care sunt însărcinate cu paza de coastă fac mereu trageri 
de noapte. Soldaţii ies singuri la trageri, fără să fie însoţiţi de 
un ofiţer sau de un subofiţer, şi deci e posibil să mai şi greşească 
din neatenţie. Uneori, o greşeală mică poate să fie fatală. Dan 
era transferat temporar acolo, dar ne-au spus că era disciplinat 
şi că se înţelegea bine cu ceilalţi militari din cazarmă, deci nu 
părea a fi vorba nici de o sinucidere, nici de o crimă. Au zis că 
pur şi simplu a avut ghinion. Comandantul batalionului, cel 
al companiei şi ofiţerul din fruntea plutonului, ca de altfel toţi 
superiorii lui Dan, au fost doar sancţionaţi disciplinar pentru 
neglijenţă şi n-au păţit absolut nimic. Au clasat cazul drept 
moarte accidentală deşi unghiul din care s-a tras şi poziţia armei 
nu se potrivesc cu o astfel de ipoteză. Au mai spus şi că glonţul 
care l-a lovit a pornit din arma lui... 

N-am putut să scot nici un cuvânt. Nici verişoara lui Yun, 
care turuise povestea ca şi cum ar fi citit-o dintr-o carte, n-a 
mai spus nimic. Stăteam amândoi în bancă şi ne uitam la Isus 
răstignit pe cruce. Pe lângă noi au trecut două bătrânele, care 
păreau să fie prietene, s-au aşezat la câteva bănci în faţa noastră, 
şi-au despăturit vălurile albe şi şi le-au potrivit pe cap. A trecut 
destul de mult timp. O rază de soare a pătruns prin vitralii s㬠
getând catedrala dintr-un colţ în altul. De fapt, părea mai de¬ 
grabă o pată decât o rază. 

— Am venit să te caut pentru că... a început iar verişoara 
lui Yun, fără să se uite spre mine, cu privirea aţintită drept îna¬ 
inte. Am venit din cauza lui Yun. Vestea despre Dan m-a şocat 


226 



şi m-a mâhnit profund. Cu toate acestea, m-am gândit în primul 
rând la ea. Viaţa e plină de contradicţii. îl ştiam pe Dan şi îi 
cunosc bine familia. Şi totuşi, în loc să mă gândesc la ei, cum 
făceau faţă situaţiei, m-am gândit mai întâi la Yun. Probabil că 
sunt egoistă. Au trecut deja şase luni de la moartea lui. Yun pare 
suspect de liniştită. La început m-am bucurat, am crezut că 
reuşit să depăşească momentul de criză. Dar în ultima vreme 
se poartă ciudat. Ca şi cum abia acum şi-ar fi dat seama că el nu 
mai e. De fapt, aş zice mai degrabă că se poartă ca şi cum n-ar 
şti ce a păţit Dan. 

Au trecut deja şase luni? Mi-am frecat urechile cu ambele 
mâini. Vocea verişoarei lui Yun mi se părea tot mai stridentă, 
de parcă mi-ar fi strigat în ureche, apoi mi s-a părut că se domo¬ 
leşte, răzbătând ca un ecou îndepărtat, care s-a transformat 
intr-un zumzet din care n-am mai înţeles nimic. Yun a primit 
vestea asta incredibilă acum şase luni? Am încetat să-mi mai 
frec urechile. în schimb, m-am frecat la ochi. Ochii mă dureau 
de zici că erau gata să-mi iasă din orbite, urechile mă înţepau 
de parcă mi-ar fi explodat timpanele. De câte ori am întrebat-o 
pe Yun ce făcea Dan, mi-a răspuns că e bine. Dacă îi propu¬ 
neam să mergem să-l vedem, mai întâi spunea da, apoi se 
răzgândea. „Nu, mai bine nu.“ Dacă mă uitam la ea întrebător, 
ce fel de răspuns mai era şi ăsta, îmi spunea că Dan nu vrea să 
fie vizitat. Uneori zicea că Dan nu vrea să stea de vorbă cu ci¬ 
vilii până nu termină armata. Alteori zicea: „Bine. într-o bună 
zi o să mergem". Yun spunea când aşa, când invers, ca şi cum 
nu s-ar fi putut decide. 

— Am trecut pe la ea acum câteva zile şi am văzut că-i scria 
o scrisoare lui Dan. Am şi citit-o în timp ce ea dormea. Era răs¬ 
punsul la o scrisoare pe care i-o trimisese el în urmă cu un an. îi 
propunea lui Dan să meargă împreună să urce la etaj în Pavi¬ 
lionul Gyeonghoeru... Mi s-a rupt sufletul. Am înţeles de ce nu 
poate accepta moartea lui. Crescuseră împreună, erau mereu unul 
lângă altul, depindeau unul de celălalt. Unii oameni sunt aşa. 


227 



Ştiam. Când, înainte să plece în armată, Dan a venit să o 
vadă pe Yun şi nu avea unde să stea peste noapte, Mi-ru ne-a 
făcut pe toţi să ne mutăm în casa aceea, care stătuse pustie după 
tragedia cu Mi-rae, în care am locuit împreună câteva zile, 
atunci am ştiut. Am ştiut că relaţia dintre Yun şi Dan era aidoma 
celei dintre mine şi Mi-ru. 

— Nu mai am mult până nasc. 

Verişoara lui Yun şi-a aşezat iar mâinile pe burtă. Era o 
mişcare politicoasă. 

— Aş vrea să o ajut, dar lucrurile sunt puţin complicate. 
De aceea am apelat la tine. N-a fost uşor să obţin numărul tău 
de telefon şi nici să te găsesc, de aceea am întârziat atât de mult. 
Azi-dimineaţă, când am reuşit să dau de tine, nu mă puteam 
gândi la nimic altceva decât că trebuie să ne vedem cât mai 
repede. Sunt cu câţiva ani mai mare decât voi... Sper că nu te 
superi dacă îţi spun că oamenii suferă mai mult când nu au pe 
nimeni lângă ei. 

— Dar Yun şi Dan au o legătură specială, indiferent dacă 
sunt sau nu împreună. Ce-aş putea eu să fac? m-am trezit între- 
bând-o cu disperare pe verişoara lui Yun. 

— Să-i fii aproape. Mereu. Să n-o scapi nici o clipă din ochi. 

I-am spus că asta îmi dădea şi mie putere. Faţa i s-a luminat 
pentru o clipă. A încetat să mai privească fix în faţă şi s-a întors 
spre mine. Pe faţa ei pistruiată s-a întins un zâmbet cald. M-a 
scrutat cu privirea ei adâncă. 

— Mă bucur. Te-am luat prin surprindere, nu-i aşa? 

— Nu. Vă mulţumesc că mi-aţi spus. 

O spuneam cu toată sinceritatea. Dacă lângă mine în clipa 
aceea nu ar fi fost chiar verişoara lui Yun, mi-aş fi cerut scuze 
şi aş fi fugit imediat la ea. 

Jurnalul cafeniu 8 


228 



9 . 

Să îmbrăţişăm o sută de necunoscuţi 

> > > 


Către studenţii mei, 

A scos din buzunar scrisoarea pe care ne-a lăsat-o domnul 
profesor Yun înainte să părăsească şcoala, a citit primul rând şi 
a împins-o către mine. Domnul profesor trăsese la xerox scri¬ 
soarea şi ne trimisese tuturor câte o copie. Era scrisă de mână, 
cu scrisul acela atât de familiar, pe care nu-1 mai văzusem de 
mult. N-am înţeles de ce îmi întindea scrisoarea, aşa că m-am 
uitat nedumerită la el. 

— Citeşte-o cu voce tare, te rog. 

— O porţi la tine? 

— O scot şi o recitesc ori de câte ori sunt neliniştit. 

M-a privit şi mi-a zâmbit. 

— înseamnă că o ştii pe de rost. Ce rost are să ţi-o mai 
citesc? 

— în ultimul timp e tot mai greu să-ţi aud vocea. Te rog. 
Citeşte-o cu voce tare. 

Citise primul rând cu voce tare ca să mă determine să citesc 
eu mai departe. Am despăturit copia xerox a scrisorii. Mi-am 
amintit de ochii profesorului Yun care străluceau în spatele oche¬ 
larilor. Myeong-seo m-a rugat încă o dată să o citesc şi s-a în¬ 
tins pe banca de lemn. S-a uitat la mine dintr-o parte, apoi s-a 
culcat cu capul în poala mea. Era foarte înalt, atingea pămân¬ 
tul cu picioarele care îi atârnau de pe bancă. Două prepeliţe 


229 



din apropiere şi-au luat zborul speriate. Durase două ore până 
să ajungem sus, pe muntele Nam, lângă turn, şi Myeong-seo 
probabil că obosise. Din salcâmii din pădure s-au desprins 
câteva flori albe, care au plutit şi au aterizat pe faţa lui. 

— Hai, citeşte! 

A ridicat din sprâncene şi a închis ochii. M-am uitat o clipă 
la sprâncenele lui, apoi am ridicat scrisoarea ţinând-o cu amân¬ 
două mâinile. El a întins mâna şi a prins în ea una din mâinile 
mele, cu tot cu scrisoare. De când n-am mai citit oare cu voce 
tare? Deodată inima a început să-mi bată de să-mi spargă piep¬ 
tul. Am inspirat adânc, dar tot degeaba. Am măturat cu timidi¬ 
tate florile de pe faţa lui cu vârful degetelor. A deschis puţin 
ochii, apoi i-a închis la loc. Mi-am dres glasul. 

Către studenţii mei, 

Probabil că deja aţi aflat că am decis să mă retrag din această 
universitate în care predau de midţi ani. îmi este foarte greii să 
continui să ţin cursuri în vremurile acestea în care nu mai e chip de 
răgaz şi cu sănătatea mea tot mai şubredă. I-am trimis deja dom¬ 
nului rector cererea mea de demisie, am mai trimis şi o notă informa¬ 
tivă către membrii consiliului, iar acum vă scriu vouă. 

E firesc să mă gândesc la tot felul de lucruri şi să mă încerce 
sentimente contradictorii acum, când plec din locul acesta care 
n-a fost un simplu loc de muncă pentru mine, ci de care m-am 
legat sufleteşte. In clipa aceasta, cel mai mult mă preocupă părerea 
voastră despre mine. Simt că voi mă priviţi dintr-un alt unghi 
decât cel din care mă judecă colegii mei sau familia. In ochii 
voştri se citesc reproşul şi rugămintea voastră tăcută de a rămâne 
pe poziţie sau de a face un pas în faţă şi de a lupta. 

Pentru mine, un poet care şi-a făcut o vocaţie din a lupta cu 
cuvintele şi a le provoca, vremurile noastre sunt unele în care pro¬ 
testele se ţin lanţ. Mi-am pierdut dorinţa de a vorbi despre cuvinte, 
în vremurile acestea în care cuvintele şi-au pierdut valoarea, sunt 


230 



pline de ură şi malnutrite. Faptid că am renunţat la lupta cu 
cuvintele nu înseamnă că mă dau bătut în viaţă. Mă retrag de 
la catedră, dar mă voi strădui în continuare să trăiesc frumos, să 
mă îngrijesc de sănătate şi, mai ales, să scriu poeziile pe care le tot 
amân de mult timp. îmi asum asta ca pe o vocaţie şi, deopotrivă, 
ca pe o datorie. Nu sunt vreun revoluţionar care îşi înaintează 
demisia în semn de protest faţă de situaţia prezentă, dar nu sunt 
nici vreun pustnic care dispreţuieşte în mod nihilist toate valorile 
sociale şi care se retrage în căutarea eleganţei sufleteşti. Deşi părăsesc 
catedra, voi fi mereu cu voi, deşi sunt descurajat de violenţa limba¬ 
jului vremurilor noastre, mă voi strădui în continuare să scriu 
poezii. Sper să înţelegeţi că decizia mea de a părăsi catedra este 
un simbol al dorinţei mele de a vă revedea într-o bună zi, în alt 
loc, de pe altă poziţie. 

De acea vă rog să mai cugetaţi o dată asupra poveştii pe care 
v-am spus-o despre Sfântul Cristofor, cel care trecea râul. 

In clipa aceasta, traversăm cu toţii un râu adânc, întunecat. 
De câte ori simţiţi că vă prăbuşiţi sub greutatea care vă apasă, că 
apele umflate ale râului se ridică până peste cap şi vreţi să renunţaţi 
şi să vă lăsaţi în voia lor, amintiţi-vă un lucru: că lumea în care 
trăim noi e la fel de grea ca povara pe care o purtăm pe umeri. 
Din nefericire, noi, oamenii, nu ne putem sustrage legilor gravi¬ 
taţiei. In fiecare clipă viaţa ne cere sacrificii şi decizii greu de luat. 
A trăi nu înseamnă a traversa un vid, ci, mai degrabă, a-ţi găsi 
drumul într-un noian de legături, fiecare cu greutatea, mărimea 
şi specificul ei. Datfiind că existenţa înseamnă o continuă schim¬ 
bare, e important ca niciodată să nu ne pierdem speranţa. Aşadar, 
mai am un singur lucru să vă spun. Trăiţi. Până în clipa în care 
ajungeţi la ultima suflare pe lumea asta, iubiţi, luptaţi, revolta- 
ţi-vă, întristaţi-vă şi trăiţi. 

Simţeam căldura care radia din ceafa lui Myeong-seo în 
poala mea. Am citit încă o dată ultima parte. Trăiţi. Până în 
clipa în care ajungeţi la idtima suflare pe lumea asta, iubiţi, 


231 



luptaţi, revoltaţi-vă, întristaţi-vă şi trăiţi. Vântul a zburătăcit 
iar câteva flori de salcâm. Am ieşit din crângul de salcâmi ţinân- 
du-ne de mână şi ne-am îndreptat spre turn repetând îndemnul 
profesorului Yun din scrisoare. Era a treia oară când ieşeam în 
oraş de când mi-am reluat plimbările. 

— In casa în care am crescut aveam o fântână. Apa din fân¬ 
tână e prima apă de care îmi aduc aminte. 

Am început povestea fântânii din senin, aşa că Myeong-seo 
s-a uitat la mine lipsit de expresie şi a spus doar: „O fântână?" 
Salcâmii se întindeau şi dincolo de crâng. Când ne îndreptam 
spre turn, au mai zburat câteva flori, nu se ştie de unde, au tre¬ 
cut peste faţa lui lipsită de expresie şi s-au lipit de obrazul meu. 

— In casa aceea, începeam fiecare zi la fântână. Mama se 
trezea dimineaţa devreme şi scotea apă din fântână. Eu şi tata 
ne începeam ziua spălându-ne pe faţă şi pe dinţi pe marginea 
fântânii. Acum tot satul are apă de la robinet, chiar dacă e de¬ 
parte, la ţară. Fântâna a fost acoperită. Dar când merg acasă 
ridic capacul şi mă uit în adâncul ei. încă e plină cu apă. Mă 
simt fericită când văd apa cu ochii mei. Mă linişteşte gândul 
că apa aceea din care am băut pentru prima dată nu a secat. 

— Dragostea mea pentru tine e ca fericirea pe care o simt 
când mă uit în fântână. 

S-a oprit brusc când am spus asta. în sfârşit a înţeles că imi¬ 
tam povestea lui cu pasărea, pe care mi-o spusese când mergeam 
de-a lungul zidului oraşului, şi a izbucnit în râs. 

— în vremea aceea, când foloseam apă din fântână, aveam 
în curte, îngropate în pământ, nişte jgheaburi de scurgere, ca 
să nu iasă apa în casă. Auzeam apa şopotind zi şi noapte. Apa 
care se scurgea din fântâni era colectată în faţa porţii, pe unde 
trecea pârâul. Era lung, ca un mic canal. Apa aceea făcea ca, în 
fiecare primăvară, narcise şi alte flori galbene să scoată capetele 
înflorite dintre frunze. După ce se uscau florile, rămânea o 


232 



pădurice de frunze verzi. Toate uliţele erau pline de flori galbene 
şi de frunze verzi tot timpul, mai puţin iarna. Casa noastră era 
în mijlocul satului. Apa care ieşea de la noi era chiar la capătul 
şanţului. Dacă mergeai pe firul ei, vedeai unde se unea cu apa 
care provenea de la alte gospodării. Dacă mergeai pe firul ei 
mai departe, vedeai unde se unea cu un şanţ mai mare şi apoi 
unde se uneau cu un canal. Să nu crezi că dacă ieşea din case 
apa aceea era murdară. Apa din fântână era folosită cel mai 
adesea în bucătărie. Era curată, de vreme ce la fântână doar ne 
spălam pe faţă şi curăţăm legumele. Nu era cine ştie ce jghea¬ 
bul acela, dar aduna toată apa de ploaie în timpul sezonului 
musonic. Uneori mă duceam pe firul apei, curioasă să aflu 
unde ajungea. Traversam câmpuri, linii de cale ferată, iar 
câmpuri şi curgea aşa la nesfârşit. 

— Dragostea mea pentru tine e la fel de nesfârşită ca apa 
aceea. 

Curioasă să aflu de unde venea apa din canalul mare, mer¬ 
geam uneori pe malurile lui să văd de unde vine. Era nesfârşit. 
In sat nu eram niciodată singură. Dan era mereu cu mine. 
Odată, când am mers pe firul apei cu Dan, am ajuns într-un 
loc numit „canalul superior'. De acolo pornea apa. Am încercat 
să ne uităm înăuntru, să vedem de unde ţâşnea apa, dar n-am 
văzut decât o ţeavă mare. N-am putut înainta mai mult de atât 
şi n-am aflat niciodată de unde venea apa. Totuşi apa trecea 
din sat în sat şi alimenta spălătoriile, unde femeile spălau rufele, 
trecea pe lângă câmpuri de orez, se aduna în canal şi curgea la 
nesfârşit. îmi amintesc că am mers pe firul apei odată să caut un 
pantof pe care îl scăpasem în pârâu şi m-am întors acasă plân¬ 
gând de supărare că nu ştiam până unde ajungea apa. Deşi îi 
auzeam susurul de cum ieşeam pe poartă, n-aveam cum să aflu 
de unde pornea şi până unde ajungea apa. Ştiam doar că putea 
să curgă nestăvilită. 


233 



Deodată ne-am trezit la baza turnului. 

— Primăvara, după ce se seamănă ogoarele, dacă vine o ploa¬ 
ie, oamenii sunt nespus de bucuroşi. Le-ai văzut vreodată feţele? 

— Nu. 

A zâmbit ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. 

— Primăvara, când era secetă, sătenii urcau pe munte c㬠
rând apă pe umeri, ca să-şi ude ogoarele. Apa aceea provenea şi 
ea din apa de ploaie. Când veneau ploile de primăvară, oamenii 
ieşeau afară fără umbrele. De altfel, ei nu spuneau: „Vine ploaia". 
Ziceau „Vine Măria Sa Ploaia". Chiar şi acum, primăvara, când 
plouă, simt un impuls să adun apa de ploaie, pentru că, în co¬ 
pilărie, făceam asta an de an. Când pregătea sosul de soia, mama 
aduna întâi apă de ploaie intr-un vas de lut în care încăpeau 
doi oameni. In zilele senine deschidea capacul, iar în zilele 
ploioase îl închidea, şi folosea apa la sosul de soia. Când ploua, 
tata lăsa apa să curgă în câmpurile de orez şi să se îmbibe în 
pământ, chiar dacă nu plantase încă nimic acolo. Zicea că apa 
de ploaie e mult prea preţioasă să o risipim. Când veneau ploile 
de primăvară, până şi pe viţa-de-vie, care părea uscată, ap㬠
reau muguri noi. Orzul înverzea şi spanacul creştea dintr-odată 
după ploaie. 

— Ce-ai făcut cu apa de ploaie pe care ai adunat-o? 

— Nu am adunat prea multă. Abia ce i-a ajuns pe o măsea 
unui câine care se odihnea sub prispă. 

— Hai să adunăm apă de ploaie din streaşină, într-o bună 
zi, a spus el zâmbind. 

— Intr-o bună zi... 

— Da... într-o bună zi. 

Mi-am amintit că într-o zi, nu una care avea să vină, ci în- 
tr-una de mult trecută, eu şi Dan am pus un lighean sub streaşi¬ 
nă să adunăm apă de ploaie. Dan, care a folosit apa din lighean 
să ude trandafirii şi curmalul japonez. Apa de ploaie, care trezea 
la viaţă plantele care păreau moarte. Eu şi Dan am înţeles ime- 


234 



diat că ploaia de primăvară era cea care dădea seva copacilor. 
Ca să verificăm când anume începe seva să hrănească copacii, 
înainte de venirea primăverii am decojit o parte din tulpina 
unui copac. Am simţit dintr-odată că mi se înfierbântă faţa. 

— Hai să urcăm până în vârful turnului! 

Nici n-am spus bine asta că am şi pornit. Luat prin surprin¬ 
dere, Myeong-seo m-a strigat: 

— Yun! 

Vocea lui părea să vină de departe. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat. 

De ce tocmai Dan? Mi-am înghiţit cuvintele pe care aş fi 
vrut să le strig în gura mare. Ştia oare cineva răspunsul la această 
întrebare? Ne-am sprijinit de balustrada terasei care ducea spre 
vârful turnului şi am privit de acolo oraşul. De pe poteca din 
pădurice, pe care ne-am plimbat şi noi, veneau fără încetare 
alţi şi alţi oameni care voiau să urce în turn. 

’ — Yun... 

— Am o propunere. 

Mi-am încleştat mâinile pa balustradă şi l-am privit. 

— Hai să stăm aici şi să numărăm oamenii. 

Nu arăta cu mâna spre poteca din pădure, ci spre scările 
din partea opusă. 

— Când ajungem la zece, douăzeci, treizeci, hai să alergăm 
şi să-i îmbrăţişăm. 

— Să-i îmbrăţişăm? 

— Da. 

— Dar sunt necunoscuţi. 

— Exact. 

Nu înţelegeam ce voia să spună, aşa că m-am uitat cu atenţie 
la faţa lui. 

— O să părem nebuni, nu? 

A zis exact ce voiam să spun eu. Mi-am întors privirea spre 
oraş întrebându-mă ce anume avea de gând. De ce să îmbrăţişăm 


235 



o mulţime de străini? La început propunerea lui m-a surprins, 
apoi am simţit că mă înfurie de-a binelea. Dacă fac asta, crezi 
că-1 pot aduce pe Dan înapoi? îmi venea să-i car lui Myeong- 
seo câţiva pumni în spinare. Asta l-ar aduce înapoi? Aş fi vrut 
să scutur copacii de la muntele Nam. Să zgârii cu unghiile feţele 
acelea zâmbitoare. în timp ce faţa îmi ardea, un fior rece îmi 
trecea prin tot corpul. 

— Eşti bine? 

Am dat din cap că da. Mi-am înfipt picioarele bine în p㬠
mânt, ca să nu tremur. 

în anul acela în care am rămas cu tata la ţară, am avut o 
dată febră mare şi a trebuit să mă internez în spital. La fiecare 
jumătate de oră îmi apăreau pe piele pete roşii, de febră. După 
ce a trecut febra, au apărut frisoanele. Febra era mai greu de 
suportat decât frisoanele. Nu puteam să ţin ochii deschişi şi 
până şi unghiile de la mâini mi se păreau grele. Fruntea mi s-a 
umplut de sudoare şi din când în când îmi pierdeam cunoştinţa. 
Când mâinile au început să arate ca racii fierţi din cauza febrei, 
tata m-a suit pe bicicletă şi m-a dus să mă interneze în spital 
în ciuda protestelor mele. La spital am continuat să am când 
febră, când frisoane. Nu mi-am revenit, dimpotrivă, cum îmi 
creştea temperatura, cum nu mai recunoşteam pe nimeni. îmi 
simţeam tot corpul ca pe o bilă de foc şi eram toată plină de 
nişte bubiţe roşii, de mărimea boabelor de mei. Cred că, în a 
doua noapte petrecută la spital, eram buimacă de febră şi în 
stare de agonie, când cineva mi-a pus mâna pe frunte. Avea 
palma rece şi răcoritoare, ca gheaţa. Poate părea o minciună, 
dar, după ce mâna aceea mi-a atins fruntea, febra a scăzut pe 
loc. M-am trezit şi am văzut că tata adormise pe un scaun 
pliant. A doua zi dimineaţă l-am întrebat dacă mi-a pus mâna 
pe frunte în timpul nopţii. A spus că nu. Am întrebat-o şi pe 
asistentă, gândindu-mă că putea fi ea. Şi asistenta a spus că nu. 
Nu aveam cum să aflu cine îmi atinsese fruntea, dar, după ce 


236 



mâna aceea rece ca gheaţa mi-a atins fruntea, mi-au trecut şi 
febra, şi frisoanele. Ce bine ar fi dacă aş mai putea simţi mâna 
aceea pe frunte! 

— începem? 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Poate se schimbă ceva dacă îmbrăţişăm o sută de 
necunoscuţi. 

A stat cu ochii pe scara care ducea către turn şi a început să 
numere oamenii care urcau: unu, doi, trei... Dinspre pădure 
a bătut o pală de vânt şi i-a ciufulit părul. Sprâncenele lui dese 
se arcuiau de fiecare dată când număra. După ce a numărat 
nouă oameni, pe scară a urcat în fugă un copil. Mama copilului 
venea la câţiva paşi în urma lui. Myeong-seo tocmai se pregătea 
să alerge spre copil. înainte să poată apuca să-l numere, mi-am 
aruncat braţele în jurul gâtului lui şi l-am îmbrăţişat strâns. 



Telefonul sună zilnic în zori. Sună îndelung, dar când 
răspund persoana care sună închide. I-am spus lui Yun despre 
telefoanele astea din zori şi a făcut ochii mari. „Şi eu păţesc la 
fel.“ „Şi tu?!“ A spus că în momentul în care răspunde se în¬ 
trerupe. Am rămas uitându-ne unul la celălalt cu mâhnire. S-a 
lăsat o tăcere grea între noi, apoi Yun a spus „Crezi că ar putea 
fi Mi-ru?“. Am întrebat-o de ce crede că Mi-ru ar închide 
telefonul, iar Yun a răspuns „Pentru că aşa e“. M-a întrebat 
dacă mai pierdusem legătura cu Mi-ru pentru atât de mult 
timp. I-am spus că era prima dată. Am încercat să sun acasă la 
părinţii ei, deşi ştiam că nu s-ar fi dus acolo în ruptul capului. 
Când mama ei a întrebat „Tu eşti, Myeong-seo?“, mi-am dat 
seama că spera să afle veşti de la mine. 

Zilele acestea sunt foarte agitate. Ies aproape zilnic pe străzi 
alături de protestatari. Nu pot s-o las singură pe Yun, aşa că 
vine şi ea. Am intrat împreună în lanţul uman care s-a îndreptat 
către Magazinul Universal Shinsaegye, iar de acolo către pri¬ 
mărie. Yun a spus că, atunci când facem lucrurile acestea împreună, 
are senzaţia că putem, intr-adevăr, schimba ceva. Când suntem 
toţi împreună, nu mi se pare ciudat să iau de braţ un străin. 
Când se întâmplă să fim despărţiţi şi îmi scapă mâna lui Yun, 
o caut imediat. Vreau să stabilesc o scară a valorilor. Vreau să 
încetez să mai pendulez de la un fenomen la altul. Acum senti- 


238 




mentul acesta de solidaritate e singurul care îmi dă putere. 
Când ies pe străzi, ceaţa asta ca o durere de cap se ridică şi dis¬ 
perarea care pare nesfârşită pare să se risipească. Să nu uităm 
niciodată ziua asta. 

Yun miroase a ciocolată. In zidul din spate este o gaură 
prin care se poate strecura un om. De partea cealaltă a zidului 
e un magazin mic. Intr-o zi, când nu aveam chef de cursuri, 
am ieşit cu câţiva prieteni prin gaura din zid şi am chiulit de la 
şcoală. Când am trecut prin faţa magazinului, cineva a spus: 
„Uite, ciocolată!" Nu mai văzusem dulciuri ca acesta, fiecare 
cu ambalaj separat. O singură bucată costa cât un pachet de 
alte dulciuri. Am pus laolaltă toţi banii pe care îi aveam, am 
cumpărat câteva bucăţi şi le-am împărţit în bucăţele mici pe 
care le-am gustat. Cel care ştia cum arată ciocolata a spus cu 
emoţie că e nemaipomenită. Ciocolata mi se topea mătăsoasă 
în gură. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că ceva putea să aibă 
un gust atât de bun. Am simţit că rămân ţintuit locului şi nu 
mai plec nicicând. 

In autobuz am auzit la radio melodia Singura mea dorinţă, 
a trupei Blue Dragon. Era cântecul pe care l-am cântat toţi 
împreună, folosind chitara lui Mi-rae, când a venit Dan să stea 
cu noi în casa pustie, înainte să meargă în armată. Era unul 
dintre cântecele premiate la un concurs de muzică, de genul 
„Festivalului de muzică de la mare“ sau al „Festivalului studen¬ 
ţesc de muzică", organizate mai demult de un post de televiziune. 
Mi-am sprijinit fruntea de fereastră şi am cântat. 

Singura mea dorinţă 
e să mă întorc 

la marea învăluită-n asfinţit, 
să adorm liniştit la marginea pădurii. 


239 



Peste marea nesfârşită, cerul azuriu. 

N-am nevoie de falnice stindarde, 
nici de palate, 
îmi e de ajuns un pat 
împletit din ramuri verzi. 

Nimeni nu plânge cu tristeţe lână perna mea, 
doar vântul tomnatic foşneşte printre frunzele uscate. 

Când am cântat împreună în casa pustie, cântecul mi s-a 
părut romantic şi sentimental, dar când l-am cântat în autobuz 
mi-am amintit de Dan şi deodată am simţit moartea în cântec 
şi m-am oprit din cântat. Deci aşa, în spatele melodiei suave şi 
plăcute se ascundea fascinaţia rece a morţii. Puteai cânta melo¬ 
dia aceea aşa de frumos şi cald doar dacă nu ştiai ce înseamnă 
moartea, dacă nu te-ai izbit niciodată de ameninţarea ei. Nu? 

Verişoara lui Yun a născut o fetiţă. O să împlinească în cu¬ 
rând trei luni. 

Am avut un vis. 

Nu ştiu unde eram, dar mă aflam lângă un râu. Trebuia să 
trec pe malul celălalt. Ceaţa era atât de deasă, încât nu vedeam 
nimic în faţa mea. Mergeam înainte şi înapoi gândindu-mă 
cum să fac să pot traversa râul când am zărit o casă. In faţa 
casei, pe mal, era o barcă. M-am gândit că acolo locuia barcagiul 
şi am bătut la uşă bucuros. Dar n-a răspuns nimeni. Am strigat, 
dar n-am primit nici un răspuns. Când am împins uşa, s-a des¬ 
chis. Am intrat, dar n-am găsit pe nimeni. Pe podea era o carte 
pe care cineva parcă abia o lăsase din mână. Am ridicat-o şi 
am deschis-o. Ştiu că în vis am citit-o, dar după ce m-am trezit 
nu mi-am mai amintit despre ce era. Am aşteptat destul de mult 
timp, dar proprietarul bărcii n-a apărut. Am urcat în barcă şi 
am încercat să vâslesc. Barca a început să spintece apa şi să îna- 


240 



inteze. Pe măsură ce înaintam, ceaţa se ridica, de parcă aş fi 
împins-o eu. Când am ajuns la mijlocul râului, ceaţa aceea atât 
de deasă de nu vedeai la un pas în faţă s-a risipit aproape de 
tot. Era foarte straniu. După ce s-a risipit ceaţa, barca nu mai 
înainta oricât de mult aş fi tras de vâsle. Barca parcă se înţepenise 
pe suprafaţa apei. Atunci am auzit un strigăt, o voce disperată. 
M-am uitat în jur şi am văzut că cineva îmi făcea semn şi mă 
striga din locul în care fusese ancorată barca. Eram prea departe 
să-i pot vedea faţa, dar mă striga să mă roage să-l ajut să treacă 
râul. Eram deja în mijlocul apei, nu mă mai puteam întoarce. 
Dacă barca nu s-ar fi oprit, nici nu m-aş fi uitat înapoi. Am în¬ 
cercat iar să vâslesc pentru a ajunge pe malul celălalt, dar barca 
nu se mişca. Deznădăjduit, am început să vâslesc înapoi, în di¬ 
recţia celui care mă strigase, cu gând să-l iau în barcă. Barca a 
început să se mişte înfruntând curenţii apei. 

Uneori o sun pe Mi-ru. Au trecut opt luni de când n-a mai 
dat nici un telefon, n-a mai trimis nici o carte poştală. Când 
o sun, ori nu răspunde nimeni, ori răspunde mama ei. Dar nu 
reuşim niciodată să vorbim. Se întrerupe înainte să apuc să o 
salut. Formez iar numărul şi din nou se întrerupe. Cred că au 
telefonul defect. Aştept puţin şi sunt din nou, dar se întâmplă 
la fel. Odată am lăsat telefonul să sune la nesfârşit, dar n-a 
răspuns nimeni. 

S-a făcut linişte pe străzi. Tot entuziasmul acela că am putea 
să schimbăm ceva a dispărut. Dorinţa noastră de a obţine o 
schimbare s-a împotmolit. Până şi solidaritatea care ne unea a 
ajuns acum la stadiul de fenomen. Toţi cei cu care am mărşăluit 
umăr la umăr s-au împrăştiat fără să schimbe ceva. 

Am început să lucrez cu jumătate de normă la o revistă unde 
e redactor-şef fratele mai mare al lui Cascadă. Revista publică 
recenzii de carte şi informaţii despre noile apariţii editoriale. 


241 



Uneori mă duc cu aparatul de fotografiat la librărie să fotogra¬ 
fiez coperţile cărţilor. Sediul revistei e departe de casa unchiului 
meu, aşa că ţin un sac de dormit într-un colţ al redacţiei. Fratele 
lui Cascadă m-a întrebat dacă am de gând să dorm acolo. Când 
am dat din cap, m-a bătut pe umăr ca şi cum ar fi vrut să-mi 
spună: „Să vedem cât te ţine“. 

Azi am trecut pe la primărie şi am stat cu Yun în piaţa din 
faţa ei o vreme. 

Yun mi-a arătat un burlan prins de peretele primăriei şi 
m-a întrebat dacă îmi aminteam de individul care s-a căţărat 
pe el. Mi-am amintit. Când manifestanţii s-au adunat acolo, 
au fost închise toate uşile primăriei. Nu ştiu nici acum cine 
era individul. A doua zi am văzut în ziar o poză cu el escaladând 
burlanul. Nu ştiam cine era, dar am fost amândoi acolo când 
s-a întâmplat. Deşi nu-1 cunoşteam, ne cuprinsese un entuziasm 
care ne făcea să avem încredere în el. In strigătele de încurajare 
ale mulţimii din piaţă, individul s-a căţărat pe burlan până pe 
acoperişul primăriei. Toţi cei adunaţi acolo şi-au ţinut deodată 
respiraţia şi l-au urmărit cu sufletul la gură. Când a pus piciorul 
pe acoperiş, toţi au răsuflat uşuraţi deodată şi au scos chiote 
de încurajare. El a strigat de acolo slogane, iar mulţimea le-a 
preluat. Am strigat şi eu, şi Yun. La fel au făcut şi toţi cei care 
se suiseră pe gardul de piatră ce înconjura Palatul Deoksu, cei 
de pe treptele ce duceau la metrou, cei care se căţăraseră în co¬ 
pacii de gingko de pe marginea bulevardului. Unde au dispărut 
cu toţii? 

Când Yun mi-a spus că mama lui Mi-ru îi închide telefonul 
înainte să apuce să-i dea bună ziua, am simţit că mă loveşte 
ceva în moalele capului. Yun era convinsă că mama lui Mi-ru 
închide telefonul. Şi eu care credeam că aveau telefonul stricat 


242 



sau că nu apucau să răspundă! Cum de nu mi-am dat seama 
că problema nu era cu telefonul, ci că mama lui Mi-ru închidea 
intenţionat? 

Duminică. M-am dus în camera de la capătul scărilor, unde 
locuia Mi-ru. Nu ştiu de ce mi-a luat atât de mult timp până 
să mă gândesc să merg până acolo. Era un alt locatar acum. O 
femeie şchioapă, de vreo patruzeci de ani. Părea să locuiască 
acolo de una singură. Femeia, plină de riduri în jurul ochilor, 
nici măcar nu auzise de Mi-ru. Mi-a spus că în momentul în 
care a venit să vadă camera, primăvara trecută, era deja goală, 
că a încheiat contractul de închiriere şi s-a mutat imediat. M-a 
întrebat dacă Mi-ru a avut o pisică. Am spus că da, pe Emily. 
Femeia mi-a zis că încă mai găsea păr de pisică prin casă. Pentru 
că nu părea supărată, i-am spus că era o pisică cu blană lungă. 
După ce am plecat, m-am oprit în capul scărilor şi am rămas 
acolo, cu privirea pierdută. Unde putea să plece Mi-ru cu Emily? 
Cum de s-a mutat fără să ne spună? Am avut senzaţia că eu şi 
Mi-ru eram doi străini. Femeia a urcat scările, păşind din treaptă 
în treaptă, ca să-şi ducă gunoiul. Când a văzut că am rămas 
acolo, absent, mi-a zis: 

— N-ai plecat încă? Cum zi zis că o cheamă pe fata pe care 
o cauţi? Mi-ru? 

— Da. 

— A locuit aici? 

Femeia a lăsat jos punga cu gunoi şi şi-a exprimat curiozi¬ 
tatea faţă de Mi-ru. 

— Mi-ru a plantat florile acestea? 

Femeia arăta înspre tulpinile verzi şi lungi ale crinilor. 
Fuseseră plantaţi la nivelul parterului, dar se vedeau foarte bine 
şi de la subsol. Când Mi-ru s-a mutat acolo, încăperea era atât 
de întunecată, încât, după de am cugetat îndelung, am decis 
să îi plantez acolo. 


243 



— Spune-i prietenei tale, când o vezi, că o să am grijă de 
flori. Când m-am mutat aici, primăvara trecută, crinii aceştia 
au luminat încăperea. Am fost foarte fericită cât timp au fost 
înfloriţi. Am întrebat proprietarii şi mi-au spus că fuseseră plan¬ 
taţi de persoana care a locuit aici înaintea mea. Deci o cheamă 
Mi-ru. Mi-ru! 

Femeia şi-a frecat mâinile mulţumită după ce a aruncat gu¬ 
noiul şi m-a salutat politicos din cap, ca şi cum aş fi fost Mi-ru. 

Telefonul din redacţia revistei sună adesea noaptea. Une¬ 
ori mă trezesc când sună şi nu mai pot adormi la loc. Când 
am deschis fermoarul sacului de dormit, soneria telefonului 
mi-a vibrat în urechi ca un ecou. Am ieşit din sacul de dormit 
ca un şarpe care-şi leapădă pielea şi m-am dus la telefon. Con¬ 
tinua să sune. Când am ridicat receptorul, o voce tânără de 
fată a spus că o căuta pe Ji-su. „Pe cine?“ „Pe Ji-su, v-am mai 
spus.“ Vocea femeii părea grăbită. De ce oare o fi sunat în re¬ 
dacţia unei reviste să o caute pe Ji-su? Evident că greşise 
numărul, dar părea atât de disperată, încât n-am putut să închid 
telefonul. Am început să-i explic că nu o cunosc pe Ji-su, dar 
am auzit în receptor sunetul care anunţa că linia e ocupată, 
închisese ea. Am pus receptorul în furcă şi mă pregăteam să 
mă întorc în sacul meu de dormit, când telefonul a sunat din 
nou. Mă gândeam să-i spun cel puţin că nu ştiu cine e Ji-su, 
dar a închis imediat. Deci Mi-ru nu era singura care făcea aşa. 
Multă lume căuta pe cineva. Probabil că în locuri de care nu 
auzisem vreodată telefonul suna neîncetat. 

Telefonul a sunat din nou şi m-am gândit că era iar femeia 
aceea disperată care o căuta pe Ji-su, căci sunase tot după miezul 
nopţii. Ascultam din sacul de dormit cum suna telefonul. Am 
sperat că se va opri dacă nu răspund, dar a continuat să sune. 
M-am încruntat, am ieşit din sacul de dormit şi am răspuns. 


244 



Era Yun. Nici n-am apucat bine să spun „Alo?", că m-a şi în¬ 
trebat foarte calmă „Pot să vin până la tine?“. De obicei eu o 
întrebam pe ea. „Ce s-a întâmplat?" M-am uitat la ceas. Era 
ora trei dimineaţa. Auzeam în receptor cum respira. Nu dădu¬ 
sem de ea toată ziua. Am sunat-o până la miezul nopţii şi ea 
tot n-a răspuns la telefon. Ce s-o fi întâmplat? I-am spus că 
plec imediat spre ea. Yun a spus: „Mai bine nu. Vin eu la tine". 
Simţeam că nu mai am aer. „N-o să-ţi ascund nimic. Iţi spun 
tot." Deşi era noaptea târziu, mi-au transpirat palmele când 
am auzit-o. N-am întrebat ce avea să-mi spună. Ştiam deja că 
era vorba de Mi-ru. 

Jurnalul cafeniu 9 



10 . 

în foc 


Am traversat singură strada când s-a făcut verde la semafor. 
Grindina sărea de pe asfalt, capotele maşinilor sunau ca nişte 
geamuri care se spărgeau. De cealaltă parte a străzii, lumea se 
adunase în refugiul din staţia de autobuz. în momentele acelea 
indiferenţa s-a şters de pe feţele oamenilor. Grindina s-a potolit 
şi apoi a încetat de tot, parcă intenţionat, ca să râdă de cei care 
se adăpostiseră neliniştiţi şi speriaţi sub cupola refugiului. Totul 
s-a petrecut într-o clipită, ca un vis scurt din timpul unui somn 
de după-amiază. Apoi, ca şi cum nici n-ar fi dat grindina deloc, 
soarele de iarnă şi-a întins iar razele printre clădiri. Nimeni nu 
îndrăznea să iasă pe trotuar. Toţi se uitau neîncrezători spre cer 
şi curioşi la mine, care treceam pe lângă ei. 

Era la mijlocul vacanţei de iarnă şi era extrem de frig, aşa 
că şcoala era goală. Myeong-seo mă aştepta deja în faţa sălii de 
spectacol. Când m-a văzut, a şi ridicat din sprâncene. Cred că 
îi era foarte frig, căci era livid la faţă. Nici nu purta fular şi 
mănuşi. 

— Ai adus-o? 

A dat din cap. 

— Dar de ce îţi trebuie cheia de la biroul domnului profesor? 

— Am adus jurnalul lui Mi-ru. 

De obicei îmi zâmbeşte de câte ori mă priveşte în ochi, dar 
de data aceasta s-a uitat la mine cu ochii goi. Am încercat să mă 


246 




liniştesc. Nu voiam să mă pierd cu firea când îi povesteam 
despre Mi-ru. 

— Hai să mergem mai întâi în biroul profesorului. 

A luat-o înaintea mea, dar i-am prins de braţ. Nu-şi scotea 
mâinile din buzunare. Mi-am scos o mănuşă, am pus-o în geantă 
şi mi-am strecurat mâna goală în buzunarul lui. Când i-am 
găsit mâna şi i-am strâns-o, parcă a ieşit din transă. 

— Te-am sunat şi ieri-noapte, nu-i aşa? 

In loc de răspuns, i-am strâns iar mâna. Am vrut să-i spun 
că nu era nici o problemă, dar îi spusesem asta deja de prea mul¬ 
te ori. Nu mă deranja că suna. Putea să mă sune oricând, la 
orice oră din zi şi din noapte, atâta timp cât ştiam de unde mă 
sună. De multe ori mă suna şi când îl întrebam unde era nu 
ştia să-mi spună. Uneori părea că vrea să spună ceva, apoi în¬ 
chidea brusc telefonul. OARE CÂND O SĂ NE REVENIM? 
Mâna mea era prea mică, nu-i puteam cuprinde toată mâna. 

In drum spre biroul profesorului s-a uitat înapoi la arborele 
zelkova. M-am uitat şi eu. Copacul, de obicei înconjurat de 
cete de studenţi, stătea solitar în frigul iernii. Mi-a revenit în 
minte imaginea pe care o văzusem exact din locul în care eram 
acum. Mi-ru trecea pe sub copac cu geanta pe umăr şi o carte 
în mână. Cu mersul ei, cu corpul aplecat şi umerii aduşi, de 
parcă s-ar fi uitat la propria-i inimă. Cu fusta cloş cu flori albe 
pe fond bleumarin, pe care o purta cu o jachetă albă de bum¬ 
bac. Amintirea fustei, care se umfla de vânt, mi-a trecut prin 
faţa ochilor ca un flash. L-am strâns din nou de mână. Poate 
că şi el se gândea la ea în clipa aceea. 

Mi-am retras mâna din buzunarul lui abia când am ajuns 
în faţa biroului profesorului Yun şi Myeong-seo căuta cheia. 
Deşi ştiam că nu e nimeni acolo, am bătut totuşi la uşă în timp 
ce el potrivea cheia în broască. 

Când am intrat în încăperea care rămăsese goală de ceva 
vreme, ne-a izbit un miros de mucegai. Am păşit înăuntru, apoi 


247 



ne-am oprit, şovăind. Era frig şi umezeala se instalase în spaţiul 
acela care nu mai fusese aerisit de mult timp. Myeong-seo a în¬ 
chis uşa şi a apăsat pe întrerupătorul de pe perete. Ca şi cum 
s-ar fi ridicat o cortină, biroul s-a luminat şi am desluşit siluetele 
cărţilor. Cărţile, care fuseseră îngrămădite în rafturi gândite să 
ţină cât mai multe volume, ne priveau acum fără viaţă. M-am 
uitat la biroul domnului profesor, de dincolo de peretele de cărţi, 
şi mi-am amintit cum mi-a spus să intru în prima zi în care i-am 
bătut la uşă, cu mult timp în urmă. Ca şi atunci, cărţile delimi¬ 
tau spaţiul. Ce bine ar fi dacă ar scoate capul de după cărţi şi 
ne-ar invita să luăm loc... Mi-am frecat mâinile, ca şi cum 
m-aş fi pregătit de rugăciune. 

— Nu e nimeni aici. 

A spus în şoaptă, deşi ştia foarte bine de când am intrat că 
nu era nimeni. M-am dus spre biroul profesorului. De obicei 
încărcat de cărţi deschise şi de manuscrise, acum era gol. Mi-am 
imaginat mâinile profesorului care rânduiau una-alta pe birou 
şi am netezit şi eu cu o mână suprafaţa lui. Am adunat un strat 
de praf în palmă. Am început să mătur cu palma suprafaţa bi¬ 
roului. Nu reuşeam mare lucru, aşa că am scos un şerveţel din 
cutia cu şerveţele. Şi de acolo s-a ridicat un nor de praf. Myeong- 
seo s-a ridicat, s-a dus la chiuveta din colţul încăperii şi a deschis 
robinetul. Ţevile, nefolosite de multă vreme, auscârţâit ascuţit. 
A închis robinetul, apoi l-a deschis iar, cu mai multă forţă. Apa 
a ţâşnit. S-a dat la o parte, a scuturat picăturile de apă care îi 
stropiseră hainele şi s-a aplecat. Sub chiuvetă era o găleată cu o 
cârpă uscată în ea. A înmuiat cârpa în apă şi a venit spre mine. 
Fără să scoată un cuvânt, a şters biroul pe care mă chinuiam 
să-l curăţ cu mâna. 

— Dă-mi-o mie. Şterg eu. 

Nu m-a băgat în seamă. Se concentra să cureţe biroul pro¬ 
fesorului. Parcă doar pentru asta venise. M-am uitat fără să mă 
gândesc la nimic cum cârpa albă s-a umplut de praf, apoi am 
deschis fereastra. Aerul rece a pătruns în încăpere. 


248 



— Ce bine că nu s-au atins de biroul lui! 

— Poate că se întoarce într-o bună zi. Am auzit că nu i-au 
acceptat demisia. 

A spus şi el „într-o bună zi“. Intr-o bună zi... îl priveam 
cum şterge biroul şi murmuram cuvintele pe care tocmai le 
rostise el. într-o bună zi... A terminat de curăţat biroul, apoi 
a dat la o parte perna de pe scaun şi a şters şi scaunul. A bătut 
perna de praf şi apoi a pus-o la loc pe scaun, unde a mai bătut-o 
cu palma de câteva ori să o aşeze bine. Avea privirea rătăcită. 
Mă sunase la telefon pe la patru dimineaţa. Probabil că băuse, 
căci abia îl auzeam. L-am întrebat unde e, dar n-am auzit ce 
mi-a spus. Se întâmpla tot mai des şi, chiar dacă îl vedeam a 
doua zi, acum nici măcar nu-1 mai puteam întreba ce a făcut 
noaptea trecută. Oricum îmi spunea că s-a urcat în metrou şi 
probabil că a aţipit. 

— Nu ţi-e frig? m-a întrebat. 

— Ba da. 

După ce a curăţat biroul de praf şi a închis fereastra pe care 
o deschisesem eu, a ridicat jaluzelele cu mâna şi s-a uitat afară. 
Nici acolo nu era nimeni. 

Fără să se întoarcă, m-a întrebat: 

— De ce m-ai chemat aici? 

— Ca să punem jurnalul lui Mi-ru în raft. 

Mi-am deschis geanta, am scos jurnalul lui Mi-ru şi m-am 
dus cu el la raftul cu cărţile întoarse cu cotoarele la perete. El 
a lăsat în jos jaluzelele şi m-a privit. 

Prima dată când am intrat aici, cărţile acestea, care păreau 
să se deşire dacă le atingeai, au fost primele care mi-au atras 
atenţia. Cărţile care erau aşezate invers, ca să nu le poţi vedea 
nici titlul, nici autorul. Cu jurnalul lui Mi-ru în mână, am 
atins pe rând cărţile aşezate cu cotoarele la perete. Mi se părea 
că îmi vorbesc, dar nu înţelegeam ce-mi spuneau. Mi s-a părut 
că îl aud şi pe profesorul Yun cum mă întreabă dacă sunt cu¬ 
rioasă de ce le-a aşezat aşa şi m-am întors fără să vreau înspre 


249 



birou. Myeong-seo stătea în picioare acolo, privind spre mine, 
cu faţa îngheţată de frig. 

— Vrei să îl aşezi tu? 

Şi-a îndreptat privirea spre jurnalul din mâna mea. 

— A fost la tine tot timpul? 

— Am fost la casa bunicii ei. în ziua în care ai încercat tu 
să mă suni până la miezul nopţii. 

— Ştiai unde e? 

— M-am dus cu mama lui Mi-ru. 

— N-am putut să-ţi spun. 

Aşa era. Nu am putut să-mi fac curaj să-i spun, aşa că am 
plecat singură. După ce m-am întors, am stat lângă telefon până 
noaptea târziu. în cele din urmă l-am sunat. M-am gândit că 
eram ca doi gemeni. Eu îl pierdusem pe Dan, iar el pe Mi-ru. 
S-a apropiat de mine şi mi-a luat din mână jurnalul lui Mi-ru. 
Probabil că amândoi ne imaginam în acelaşi timp mâinile arse 
ale lui Mi-ru notând conştiincios tot ce mânca, fără să omită 
ceva. Mă vedeam şi pe mine, dinafară, ca şi cum aş fi fost altci¬ 
neva, cât de uimită eram să văd cum cineva notase cu atâta grijă 
tot ce a mâncat. Ce vremuri frumoase au fost acelea când 
deschideam împreună caietul şi scriam toţi trei o poveste! Când 
eram împreună toţi trei, ţineam atât de mult unul la altul, încât 
ne îmbujoram de plăcere. Când Mi-ru a început să noteze în 
caiet poveştile celor dispăruţi ca prietenul surorii ei, ar fi trebuit 
să fim mai atenţi cu ea. Aşa ar fi trebuit. însemnările acelea erau 
ţipătul disperat al lui Mi-ru. 

— Pune-1 tu. 

După ce a frunzărit puţin caietul şi şi-a trecut mâna peste 
paginile lui, Myoeng-seo mi l-a dat înapoi. 

Să fie, oare, jurnalul acesta motivul pentru care mama lui 
Mi-ru nu mi-a închis telefonul în nas în dimineaţa în care am 
sunat-o? De obicei, de cum rosteam numele lui Mi-ru, după 


250 



ce salutam, mama ei închidea telefonul. Cu toate acestea, am 
continuat să sun de câte ori mă gândeam la Mi-ru. Era limpede 
că părinţii ei nu voiau să vorbească cu nimeni din anturajul ei, 
dar nu ştiam ce altceva puteam să fac. Apoi a venit dimineaţa 
aceea, la câteva luni de la ultimul telefon. Când mama lui 
Mi-ru a răspuns la telefon, i-am spus repede ca să nu închidă, 
fără să o mai salut. „Vă rog! Nu închideţi!" Eram disperată. In 
tăcerea care a urmat, am auzit cum degetele îmi pocneau, unul 
câte unul. 

— Cine e? a spart mama lui Mi-ru tăcerea. 

— Mă numesc Jeong Yun. 

— Jeong Yun... 

— Deci tu eşti Jeong Yun. 

M-am prăbuşit pe podea, în genunchi şi am strâns recepto¬ 
rul cu amândouă mâinile. 

— Da, eu sunt. 

— Am citit jurnalul vostru. 

N-a zis „jurnalul lui Mi-ru“, a spus „jurnalul vostru". 

— Jurnalul e acum în casa bunicii ei. 

— Vă rog să o chemaţi la telefon. 

In clipa în care am rugat-o să o cheme pe Mi-ru la telefon, 
am simţit că leşin. Palmele îmi asudaseră pe receptor şi îmi sim¬ 
ţeam genunchii moi. Poate că ştiam deja. Poate că intuiam că 
nu aveam să vorbesc cu Mi-ru. 

— Vă rog, chemaţi-o pe Mi-ru la telefon. 

Mama ei a oftat adânc. 

— Unde e Mi-ru? 

La capătul firului s-a lăsat tăcerea. 

— Vă rog să nu închideţi. 

— Mi-ru a murit. 

— N-a mai mâncat nimic. 


251 



— Ai înţeles? E moartă! 

Am rămas cu receptorul în mână, privind pierdută pe fe¬ 
reastră. Am simţit că turnul Namsan, care era mereu în acelaşi 
loc, se prăbuşea peste casa mea. 

Mama lui Mi-ru mi-a spus că nici ea nu ştia că Mi-ru se 
refugiase în casa părăsită a bunicii ei. Aşa cum nici eu, nici 
Myeong-seo nu ştiam unde era, preocupaţi cum eram de ce se 
întâmpla pe străzi. Se pare că Mi-ru s-a dus de una singură la 
casa bunicii ei. In tot acest timp când noi ne întrebam unul pe 
altul dacă avem vreo veste de la ea, Mi-ru stătea singură în casa 
pustie a bunicii ei. Aş fi vrut să aflu mai multe, dar mama ei a 
spus că de-acum totul ţinea de trecut şi a închis telefonul. Dar 
după câteva zile m-a sunat înapoi. De cum am răspuns mi s-a 
adresat călduros cu „Dragă Yun...“. Nu mi s-a părut deloc 
straniu. Mi-a spus că mergea la casa bunicii lui Mi-ru şi m-a 
întrebat dacă nu voiam să o însoţesc. 

Când am coborât din tren în oraşul în care locuiau părinţii 
lui Mi-ru, după indicaţiile mamei ei, a venit la mine un bărbat 
care părea şofer profesionist şi m-a întrebat dacă eu eram Jeong 
Yun. M-am luat după el şi am ajuns la o maşină argintie, în 
care era mama lui Mi-ru. Era îmbrăcată toată în negru, fără 
nici o picătură de altă culoare. Părea o doamnă de viţă nobilă. 
Am dat să mă aşez pe locul din faţă, dar m-a chemat să stau 
lângă ea, pe bancheta din spate. Când m-am urcat în maşină, 
am văzut-o pe Emily cuibărită pe spătarul banchetei din spate. 
M-am aşezat şi m-am uitat la ea, dar Emily nu s-a mişcat, ca 
şi cum nu mă recunoştea. N-am schimbat nici un cuvânt cu 
mama lui Mi-ru pe drum spre casa bunicii ei. Se uita la mine 
doar când lua maşina câte o curbă mai strânsă. Veşmântul ne¬ 
gru o făcea să pară şi mai palidă. M-a luat de mâna pe care o 
ţineam încleştată pe banchetă, să nu alunec de câte ori maşina 
mai lua o curbă. Avea faţa complet lipsită de expresie, dar îi 


252 



simţeam căldura şi forţa când încerca să mă protejeze. Eu aveam 
privirea aţintită în faţă. Totuşi, am putut să recunosc trăsăturile 
lui Mi-ru pe faţa ei. Nasul înalt şi subţire, fruntea netedă, bu¬ 
zele pline şi gâtul lung care îi susţinea părul strâns pe cap cu 
rigurozitate. Parcă o vedeam pe Mi-ru peste ani şi ani. De câte 
ori maşina trecea de serpentinele drumului de munte, îmi d㬠
dea drumul mâinii cu blândeţe şi îşi muta privirea, aţintită până 
atunci asupra mea, pe fereastră, afară. Am repetat gesturile aces¬ 
tea de mai multe ori până am ajuns la casa bunicii lui Mi-ru. 

Satul era la poalele muntelui. Nici nu se putea numi sat, căci 
erau doar câteva case răsfirate. 

— Bănuiesc că şi-a propus să trăiască aici, ca bunica ei. 

Mama lui Mi-ru mi-a vorbit pentru prima dată de când 
am plecat din gară. 

— Câţiva oameni au spus că au văzut-o îmbrăcată în panta¬ 
loni şi cu pălărie de soare cum lucra în grădină şi în curte cu 
o săpăligă în mână. S-au speriat. Li s-a părut că o văd pe bunica 
ei moartă. 

Casa era exact cum o descrisese Mi-ru. Mi se părea atât de 
cunoscută, de parcă mai fusesem acolo. In curte am recunoscut 
cireşul, prunul şi curmalul japonez, iar în dulăpiorul din buc㬠
tărie am găsit vasele şi tacâmurile din alamă. In şopron, uneltele 
erau atent ordonate, iar pe perete atârnau toate obiectele pe 
care bunica lui Mi-ru le folosise sau le purtase de-a lungul vieţii 
ei. Pălăria, cizmele de cauciuc, pelerina de ploaie. Deci acesta 
era locul. Locul în care venise bunica lui Mi-ru în timpul 
războiului, din nord, purtând-o pe mama lui Mi-ru nou-năs- 
cută în spate, şi unde îşi construise casa asta exact ca pe aceea 
în care locuise în copilărie şi în care nu avea să se mai întoarcă 
niciodată. Locul în care sora lui Mi-ru se lovise la genunchi şi 
a fost nevoită să renunţe la balet. Locul în care Mi-ru şi-a pe¬ 
trecut ultimele zile din viaţă. Dintre toţi copacii am ales prunul 
şi am rămas cu privirea aţintită la rădăcina lui. Acolo, în ziua 


253 



accidentului, Mi-rae s-a ţinut de o creangă ca de o bară de 
balet şi a dat o ultimă reprezentaţie. 

— Casa o să fie demolată. 

— De aceea te-am chemat. Am vrut să o vezi. E ultimul 
loc în care a trăit Mi-ru. 

Parcă o vedeam pe Mi-ru încercând să deschidă uşa cu orice 
obiect ascuţit găsea şi repetând obsesiv: „Deschide-te! Deschi- 
de-te! Deschide-te!“ 

Mama lui Mi-ru a deschis uşa casei pustii şi s-a întors spre 
mine. Când mi-am desprins şi eu privirea de la prun şi m-am 
îndreptat spre casă, ea a intrat. Am auzit-o murmurând: „De 
unde o fi avut atât forţă copila asta dacă n-a mâncat nimic?“ 
„De ce? De ce?“ Mi-am muşcat buzele să nu las să-mi scape 
întrebarea care mă chinuia. 

— Era anorexică, a spus mama lui Mi-ru, apoi, ca şi cum 
mi-ar fi ghicit gândurile a adăugat: Mi-ru se considera vinovată 
pentru că sora ei n-a mai putut să facă balet. A refuzat să m㬠
nânce cât timp sora ei a stat în spital. Aşa a început. 

— Odată instalată anorexia, nu mai poţi scăpa de ea. Şi 
când a ajuns piele şi os, tot a găsit putere să refuze să mănânce. 
Plângea şi o ţinea tot aşa. Plângea toată casa cu ea. Avea mo¬ 
mente când era mai bine, apoi problema revenea. Când era la 
gimnaziu, a făcut tratament. De câteva ori, când a refuzat să 
mănânce, am fost nevoiţi să o hrănim forţat, printr-un tub. 
După ce a împlinit cincisprezece ani n-a mai avut episoade din 
acestea. Am crezut că s-a vindecat. 

Auzeam asta pentru prima dată. înseamnă că Mi-ru îşi nota 
în caiet tot ce mânca pentru a putea face faţă acelei părţi din 
sine care nu voia să mănânce. Mama lui Mi-ru a deschis o uşă 
din fundul tindei şi a păşit înăuntru. Eu am rămas lângă uşă 
şi am aruncat doar o privire în cameră. Podeaua era zgâriată, 
tapetul sfâşiat, dulapul zdrenţuit şi pervazul ferestrei ciobit. 


254 



— Uite! 

Mama lui Mi-ru s-a aplecat intr-un genunchi şi-a trecut mâna 
peste urmele din podea. 

— Sunt urmele făcute de Emily. 

Până atunci am rămas nemişcată, incapabilă să pricep ce se 
întâmplase cu Mi-ru, dar când mama ei mi-a arătat urmele l㬠
sate de Emily mi s-au umplut ochii de lacrimi. Doar Emily a 
fost alături de Mi-ru cât a stat aici! Am intrat în încăpere şi am 
atins cu mâna dulapul zgâriat. Mi-am amintit de ghearele mi¬ 
nuscule ale lui Emily. Unele urme erau foarte adânci, altele 
erau mai puţin vizibile, iar altele erau foarte lungi. Emily. Mi-am 
şters ochii în grabă. Emily nu se mişcase din locul ei din maşină 
nici când am ajuns la casă. Oare urmele acestea să însemne că 
Emily a încercat din răsputeri să o facă pe Mi-ru să renunţe? 
Am rămas în picioare alături de mama lui Mi-ru. Ne-am uitat 
împreună la podeaua zgâriată. 

— Nu ne-am imaginat că Mi-ru ar putea fi aici, în casa 
asta plină de pânze de păianjen. Eu am greşit. Nu trebuia să 
vând casa aceea din Seul în care aţi locuit împreună o vreme. 
M-a implorat să o las să stea acolo cu voi. Atunci... Atunci nu 
ni s-a părut o idee bună. Dar ce poate fi mai rău decât asta? Acum 
ştiu că orice ar fi fost mai bine, dar atunci am crezut că, dacă se 
muta iar în casa aceea, nu mai putea să depăşească tragedia morţii 
surorii ei. Şi eu sufeream cumplit şi nu judecam limpede. Nici 
n-am mai avut suficientă forţă să mă ocup de Mi-ru. După ce 
am vândut casa, Mi-ru nu ne-a mai privit niciodată în ochi. 
Iar pe mine a refuzat să mă vadă... Cum ai spus că te cheamă? 
Jeong Yun? 

Mama lui Mi-ru a rămas cu privirea pierdută, ca şi cum ar 
fi uitat că mi-a spus: „Dragă Yun... “ Mi-a spus tot numele, ca 
şi cum abia acum îl auzea pentru prima dată. 

— Da. 

— N-am fost o mamă bună. Mai ales cu Mi-ru. 


255 



A deschis dulapul şi a scos din el o cutie de pe raftul de 
deasupra barei de haine. 

— Astea sunt lucrurile ei. 

Cutia era plină cu jurnalul ei şi scrisori împăturite care p㬠
reau să fi fost lipite undeva şi apoi luate de acolo. 

— Am dat jos tot ce lipise pe pereţi. 

M-am uitat prin scrisori. Ne erau adresate mie şi lui Mye- 
ong-seo, dar şi profesorului Yun. 

— Le vrei? 

Mama lui Mi-ru m-a privit cu calm. Mi-am muşcat buzele 
şi am dat din cap. Nu mai aveam ce să fac. Tot ce-mi rămăsese 
de făcut acum era să mă uit cum mama ei împachetează cutia 
într-o eşarfă. 

La întoarcere, mama lui Mi-ru mi-a zis abrupt că au inci- 
nerat-o şi au împrăştiat cenuşa acolo. N-am reuşit să pricep 
unde era „acolo", căci în momentul în care a rostit cuvântul 
era preocupată să desfacă şi să refacă nodul eşarfei în care îm¬ 
pachetase cutia cu lucrurile lui Mi-ru, pe care o ţinea pe genun¬ 
chi. Mi-a mai spus că Mi-ru slăbise atât de mult, că nici nu 
mai arăta ca o fiinţă umană. M-am uitat pe fereastră şi am 
văzut munţii. „Era uşoară ca un fulg de nea.“ Vocea mamei 
lui Mi-ru se auzea tot mai îndepărtată. Privirea mi s-a înceţoşat 
până n-am mai putut distinge copacii. Cât timp Mi-ru a stat 
în casa aceea pustie, fără să mănânce, cât timp Emily s-a str㬠
duit din toată fiinţa ei minusculă să zgârie podelele, să o facă 
să-şi revină, eu ce făceam? Privind în urmă mi-am dat seama 
că în acea perioadă alergam pe străzile oraşului împreună cu 
Myeong-seo, cuprinşi de entuziasm. Mă pierdeam în marea aceea 
de oameni. In timp ce noi ne prindeam braţ la braţ cu necunos¬ 
cuţii şi mărşăluiam spre primărie, ne uneam forţele şi cântam, 
Mi-ru se ofilea ca o frunză în casa aceea pustie de la poalele 
muntelui, scriindu-ne scrisori pe care le lipea pe pereţi. 


256 



Când am coborât, mama lui Mi-ru nu s-a dat jos din maşină. 
Nici măcar nu m-a privit. Am coborât singură, iară să întreb 
dacă puteam s-o iau pe Emily cu mine. M-am mai uitat o dată 
în urmă când mergeam spre gară ţinând cutia cu jurnalul lui 
Mi-ru la piept. Maşina în care se afla mama ei era încă acolo. 
Am mai făcut câţiva paşi şi am privit iar în urmă. Maşina era 
tot acolo. De ce mi-am amintit tocmai atunci de mama? Mama, 
căreia îi părea rău că moare. Mama, care mă trimisese departe 
de ea când a aflat că era bolnavă. M-am întors şi am alergat îna¬ 
poi spre maşina în care era mama lui Mi-ru. M-am împiedicat 
şi era cât pe ce să cad, pentru că mă grăbeam să nu cumva să 
plece înainte să ajung la ea. Am bătut la geamul din spate. Nu 
m-am liniştit decât în momentul în care am văzut că geamul 
se deschide. 

— Deschideţi portiera, vă rog! 

Privirea goală a mamei lui Mi-ru s-a oprit o clipă asupra mea. 

— Deschideţi portiera, vă rog! 

A împins portiera din interior şi a deschis-o. Atunci am l㬠
sat cutia cu jurnalul lui Mi-ru pe trotuar, m-am aplecat în ma¬ 
şină şi am îmbrăţişat-o pe mama ei. Faţa ei uscăţivă s-a lipit 
de obrazul meu. 

— Sunt convinsă că lui Mi-ru i-a părut rău. 

Eram cu bărbia pe umărul ei. 

— Sigur ar fi spus că-i pare rău. 

— Mulţumesc. 

M-a bătut uşor pe spate cu ambele mâini. 

— Iţi mulţumesc că nu m-ai întrebat de ce am lăsat-o acolo. 

Mi-am muşcat buzele. Cum aş fi putut s-o întreb tocmai eu 
de ce a lăsat-o acolo? Şi eu eram dintre cei care o abandonaseră. 

— Du-te acum. 

M-a împins uşor apoi a spus: 

— Şi să nu ne mai întâlnim nicio... 


257 



S-a înecat şi n-a mai apucat să spună ultimul cuvânt. SĂ 
NU NE MAI ÎNTÂLNIM NICIODATĂ. A tuşit să-şi recapete 
vocea. Am urcat în maşină, împingându-mi corpul cu putere. 
Am închis portiera în urma mea. M-am uitat pe fereastră la 
cutia pe care o lăsasem pe trotuar. Am constatat cu tristeţe că 
sunt şi astfel de relaţii. Relaţii ca aceea dintre mine şi mama 
lui Mi-ru. Deşi ne vedeam pentru prima dată, eram obligate 
să promitem că nu ne vom revedea. Pentru că nu ne puteam 
despărţi, am rămas în maşină multă vreme. Şi pentru că eu nu 
mai coboram, şoferul a luat cutia de pe trotuar şi a urcat-o în 
maşină. Am rămas aşa mult timp, înfruntând privirile nemul¬ 
ţumite ale celor care erau obligaţi să ocolească maşina. Am 
rămas aşa până când mama lui Mi-ru a spart tăcerea întrebân- 
du-mă dacă vreau să o iau cu mine pe Emily. 

Mi-am dres glasul şi am adunat câteva cărţi de pe raft. 
Mi-am amintit cum domnul profesor, văzând că mă uitam cu 
interes la cărţi, mi-a spus că le colecţiona şi că puteam să le 
împrumut dacă doream. Cărţile acelea erau primul lucru care 
mi-a atras atenţia în biroul lui. Să fi ghicit oare în ziua aceea? 
Să fi realizat că într-o bună zi aveam să aşez între ele jurnalul 
lui Mi-ru? Tocmai mă pregăteam să strecor jurnalul ei în spaţiul 
creat prin presarea celorlalte cărţi, când Myeong-seo, care se 
uita de la distaţă, mi-a spus să aştept. M-am oprit şi m-am în¬ 
tors către el. Stătea în faţa biroului. A scos din buzunar ceva şi 
a venit spre mine. Era o scrisoare împăturită. 

— S-o punem şi pe asta. 

M-am uitat uimită la scrisoare. Ii scrisese Mi-ru? Ca şi cum 
mi-ar fi citit gândurile, a spus că îi scrisese el ei. Mi-am amintit 
cum, la şase luni după ce murise Dan, i-am scris o scrisoare pe 
care nu avea să o primească niciodată, în care îl chemam să 
vizităm împreună Pavilionul Gyeonghoeru. După ce a aflat de 
moartea lui Mi-ru, Myeong-seo n-a scos un cuvânt despre asta. 


258 



în ultima vreme era mai mereu beat, prin diverse locuri, de unde 
mă suna de la telefoane publice, la orice oră se nimerea. Aşadar 
îi scrisese o scrisoare... M-am simţit mai uşurată. Am deschis 
jurnalul cu gândul să aşez în el scrisoare lui către Mi-ru. 

— Vrei să o citeşti? 

— Nu. 

Probabil că i-am răspuns prea abrupt. M-a privit intens 
pentru o clipă. 

— E scrisoarea pentru Mi-ru... 

— Astea ce sunt? 

Când a aşezat scrisoarea lui între paginile jurnalului, a văzut 
şi celelalte scrisori adunate în el. Erau scrisorile pe care Mi-ru 
le scrisese pentru noi cât timp a stat în casa pustie a bunicii ei 
şi pe care le lipise acolo pe pereţi. Nu le-a trimis niciodată. Eu 
le-am lipit una câte una de paginile jurnalului. Pagina la care 
a deschis el din întâmplare era una pe care era lipită o ilustrată, 
nu o scrisoare. îi era adresată profesorului Yun. Pe spate era 
lipită o frunză de copac, iar conturul ei se imprimase în hârtia 
cărţii poştale. Myeong-seo a studiat scrisul lui Mi-ru. 

— Te rog să nu citeşti. 

— Sunt scrise pentru noi, doar că nu le-a trimis. 

înainte să lipesc scrisorile şi ilustratele în jurnal m-am gândit 
mult ce să fac. Firesc era să-i dau lui Myeong-seo scrisorile pentru 
el şi profesorului Yun pe cele care îi erau adresate, iar pe cele 
pentru mine să le citesc eu. Dar Mi-ru nu le-a trimis. Aşa că nu 
aveam cum să ştim dacă ar fi vrut să le citim sau nu. Am ţinut 
o lună de zile pe birou cutia pe care mi-o dăduse mama ei. Din 
când în când îmi treceam mâna peste scrisorile adresate lui 
Myeong-seo, profesorului Yun şi mie. Apoi, într-o noapte, am 
hotărât să le închid în jurnalul de care ea nu se despărţise nici¬ 
odată, aşa că le-am lipit pe paginile goale. Atunci m-am gândit 
şi că trebuia să aşez jurnalul în raftul profesorului, acolo unde 


259 



se găsea colecţia de volume ale scriitorilor care muriseră înainte 
să împlinească treizeci şi trei de ani. Mi-a fost greu să nu citesc 
scrisorile în timp ce le manevram. Frazele scrise de ea îmi jucau 
în faţa ochilor, ca purtate de vânt. Mi s-a părut că văd o frază 
despre cum a plantat cartofi încolţiţi în pământ. In scrisorile 
pentru mine apărea des numele lui Dan. începeam să citesc, 
dar apoi închideam strâns ochii, întorceam scrisoarea şi aplicam 
lipici pe ea. Chiar şi aşa tot mai apucam să citesc îmi pare rău 
că nu mi-am ţinut promisiunea, chiar dacă literele se deforma¬ 
seră, şi alte fraze despre plimbările noastre prin oraş. într-o 
scrisoare adresată lui Myeong-seo era o poveste despre cum 
s-au dat cu sania într-o iarnă şi au căzut în râu. Am văzut şi 
rânduri care păreau citate din cărţile pe care le citise. „Viaţa 
lui cotidiană era suferinţa unui om care preţuieşte ceea ce e 
interior, iar scrisul era pentru el o formă de rugăciune întru 
izbăvire" - Kafka. „Priveşte cu nepăsare / Viaţa şi moartea / 
Călăreţule, urmează-ţi drumul!" - Yeats 1 . „Am trăit, am scris, 
am iubit" - Stendhal. într-una dintre scrisori am găsit o poezie 
de Jules Supervielle. „în spatele a trei pereţi şi două uşi / la mine 
nici nu te gândeşti. / Dar nici pietrele, nici căldura, nici frigul / 
nici tu nu mă poţi opri / să te fac şi să te refac / după bunul meu 
plac, în mine / aşa cum pe pământ / anotimpurile zămislesc 
păduri." într-una dintre scrisori părea să-şi ceară scuze faţă de 
domnul profesor. 

Fără să spună un cuvânt, el a aşezat liniştit scrisoarea în jur¬ 
nalul lui Mi-ru. Am închis jurnalul, l-am întors cu cotorul în 
sus şi l-am aşezat printre celelalte cărţi de pe raft. Myeong-seo 
l-a mângâiat de câteva ori. Am rămas amândoi acolo pentru 
un timp, uitându-ne la jurnalul lui Mi-ru, aşezat în raft printre 
alte cărţi. El şi-a băgat mâinile în buzunare. Mi-am băgat şi eu 
mâinile în buzunare. A ridicat mâna stângă să se scarpine în 

1 Epitaful lui W.B. Yeats. 


260 



cap. Am ridicat şi eu mâna stângă să mă scarpin în cap. S-a 
uitat în pământ şi a scuturat de două ori din picioare. M-am 
uitat şi eu în pământ şi am scuturat de două ori din picioare, 
în cele din urmă s-a uitat la mine. 

— De ce mă imiţi? 

— Ca să te fac să râzi. 

Dar n-a râs. M-a privit în ochi. 

— Jeong Yun. 

— Renunţă. 

— Nu. Trebuie să ne străduim. 

— Trebuie. 

Stătea în picioare, cu spatele la raftul cu cărţi. M-am apro¬ 
piat de el, tot cu spatele la rafturile cu cărţi. 

— Hai să rămânem împreună. 

Cuvintele au alunecat printre rafturi şi s-au întors înapoi 
ca un ecou. N-a spus nimic. Cu două seri înainte, când a sunat 
telefonul, era trei dimineaţa. Emily, care dormea lângă telefon, 
s-a speriat de vibraţia lui şi s-a ascuns sub birou. Era Myeong- 
seo. L-am întrebat unde e şi mi-a răspuns că nu ştie. Era beat 
şi îmi era greu să pricep ce spunea. N-am vrut să ţip la el, dar 
nu m-am putut abţine. I-am spus să-şi revină şi să se uite în jur, 
să găsească o clădire, un punct de reper. Mi-a mai spus doar 
că era lângă Universitatea Hongik. Am aruncat în grabă câteva 
haine pe mine şi am dat să plec, când Emily m-a urmat până la 
uşă. I-am spus că mă întorc repede şi am împins-o înapoi. Când 
îmi legam şireturile, am auzit cum zgâria la uşă. Erau sub zero 
grade şi bătea un vânt tăios. Mi-am înfăşurat fularul în jurul 
gâtului, mi-am pus mănuşile şi am coborât să iau un taxi. Mi 
s-a părut că mă sunase din apropierea campusului universitar. 
L-am rugat pe şofer să conducă încet, pe strada principală care 
ducea în campus. Barurile erau încă deschise, cu luminile aprinse, 


261 



oameni care mergeau împleticindu-se aşteptau pe marginea 
drumului să prindă un taxi. De ce se dusese acolo? N-am reuşit 
să-l zăresc pe drumul principal, aşa că am coborât din taxi. Am 
ales o zonă şi am început să caut pe fiecare străduţă şi pe fiecare 
alee. Nu l-am găsit nici după ce am scotocit toate aleile. Am 
rătăcit aşa, strigându-1, pe străduţele întunecate, pe care pisicile 
vagabonde se ascundeau la auzul paşilor mei, iar gunoaiele 
zburătăceau în vânt. 

Am scotocit aşa mai bine de o oră. L-am găsit în spatele 
unei scări întunecate, lângă teatrul Sanwoolim. Era şi un tele¬ 
fon public. Probabil că de acolo mă sunase. Nu m-a recu¬ 
noscut nici măcar după ce m-am apropiat de el. Cred că se 
izbise de ceva, căci avea sânge pe frunte şi era julit la o mână. 
Era greu de crezut că băuse atât de mult de unul singur, şi to¬ 
tuşi, era singur. Nu ştiu cum a reuşit să mă sune la telefon în 
halul în care era. Era îngheţat bocnă, dar adormise aşa cum era. 
La capătul scării se formase o pojghiţă groasă de gheaţă. Dea¬ 
supra capului atârnau ţurţuri mari. Putea să adoarmă acolo şi 
să nu se mai trezească. Trebuia să-l ridic cumva de acolo şi să-l 
urc intr-un taxi, dar era greu să-l mişc, căci căzuse lat şi străduţa 
era destul de retrasă. Mi-am amintit cum m-a găsit el odată, 
desculţă, în centrul oraşului, când mi-am pierdut geanta şi pan¬ 
tofii în îmbulzeală şi cum m-a cărat în spate cu uşurinţă, pas 
cu pas. Mi-am scos fularul şi i l-am pus lui la gât, apoi i-am aco¬ 
perit trupul îngheţat cu haina mea. I-am frecat mâinile reci, 
ca să nu degere şi am aşteptat să treacă cineva pe acolo, să pot 
cere ajutor. Atunci mi-am spus că trebuia să rămânem mereu 
împreună, chiar şi peste noapte. 

Am reuşit să-l duc la mine acasă. A doua zi la prânz încă 
nu se trezise din beţie. I-am dat ceva de mâncare, dar a vomitat 
pe loc. Emily s-a strâns ghem, privindu-mă cu interes. El şi-a 
revenit abia spre seară. M-a întrebat ce căuta la mine acasă. In 
loc să-i răspund, l-am rugat să se mute la mine. Când Mi-ru 


262 



îmi propusese să mă mut cu ea, eu ce i-am răspuns? Să-mi dea 
timp de gândire. Mi-am amintit cât de dezamăgită a fost. 
Myeong-seo îşi studia mâna j uliţă. 

S-a desprins de lângă raftul cu cărţi. 

— Hai să plecăm. 

— Unde să mergem? 

— La domnul profesor Yun. 

N-a apucat să facă un pas că l-am prins de braţ. S-a spriji¬ 
nit iar de raftul cu cărţi. Jurnalul lui Mi-ru era chiar în spatele 
lui. Cineva a urcat treptele şi a trecut în grabă pe coridor, prin 
faţa uşii biroului. Ne-am sprijinit amândoi spinările de raftul 
cu cărţi şi am ascultat ecoul paşilor care se îndepărtau. Oricine 
ar fi fost, nu avea cum să ştie că noi eram în biroul desfiinţat 
al profesorului Yun. Şi nici că jurnalul lui Mi-ru era printre 
cărţile de acolo. 

— Hai să rămânem împreună. 

S-a uitat la mâna cu care îl ţineam de braţ. 

— Trebuie să fim mereu unul lângă altul. 

— N-avem încotro. 

Şi-a ţinut răsuflarea. 

— Ascultă-mă! Hai să stăm împreună. Cu tot cu Emily. Să 
mâncăm împreună, să ne spălăm pe dinţi împreună, să ne tre¬ 
zim dimineaţa împreună, să adormim împreună, să citim îm¬ 
preună... şi... 

N-am putut să termin ce voiam să spun. Amintirile m-au 
năpădit pe măsură ce enumerăm lucrurile pe care puteam să le 
facem împreună. Mi-am pierdut toată vlaga din mâna cu care 
îl ţineam de braţ. El mi-a prins-o când cădea inertă pe lângă 
corp. Zilele acelea care apăruseră de nicăieri, fără să le plănuim 
şi fără să ni le dorim măcar... Şi el părea că se gândeşte, ca şi 
mine, la zilele acelea petrecute împreună cu Mi-ru şi cu Dan 


263 



în casa pustie. Dan a spus odată că n-o să uite nicicând zilele 
acelea. A mai spus că, deşi a fost acolo o singură dată, putea să 
găsească drumul spre casa aceea fără să se rătăcească. A întrebat 
dacă n-a fost cumva un vis. A zis că era fericit că a putut să 
petreacă câteva zile împreună cu mine şi că i-a promis ceva lui 
Mi-ru în bucătăria casei, într-una din zilele când eram toţi 
patru acasă. I-a promis că într-o bună zi o să-i ilustreze paginile 
jurnalului cu desenele lui. Dan îmi scrisese: îmi amintesc de 
promisiunea pe care i-am jăcut-o lui Mi-ru în bucătăria casei, 
noaptea târziu. O să vină şi ziua aceea. O zi. Intr-o bună zi ne 
vom revedea şi o să adaug ilustraţii pentru poveştile scornite de 
voi trei. 

— Te gândeşti la Mi-ru? 

Myeong-seo a ridicat din sprâncene. 

Am plecat de la şcoală şi ne-am îndreptat spre staţia Jongno 
3-ga, de unde puteam lua un autobuz până la casa de la ţară a 
profesorului Yun. Am mers fără să vorbim. De câte ori se înte¬ 
ţea vântul rece, scotea o mână din buzunar şi îmi aranja fularul 
la gât. Apoi îşi încălzea mâinile frecându-le una de cealaltă şi 
mi le punea pe obraji. Când am ajuns la autogara Cheongn- 
yangni şi am urcat în autobuzul care mergea spre Deokso, în 
care am găsit locuri tocmai pe ultimul rând, începea să ningă 
uşor. Cu o voce spartă, a spus: „Of, Jeong Yun, de-ar trece tim¬ 
pul mai repede! Cât aş vrea să ajung mai repede la o vârstă la 
care să pot înţelege, chiar dacă nu pot ierta. Cât aş vrea să fiu 
puternic“. 



Satul în care se află casa de la ţară a profesorului era aco¬ 
perit de zăpadă, parcă ar fi fost desprins dintr-o felicitare de 
Crăciun. Probabil că ninsese în timp ce noi eram în autobuz. 
Ninsoarea, care s-a oprit când am coborât din autobuz, a 
reînceput când am pornit spre sat. Totul era alb, nu se vedea 
nici măcar o urmă. Noi eram primii care făceam urme pe z㬠
padă. Yun m-a prins de braţ şi m-a oprit în mijlocul ninsorii, 
întrebându-mă dacă ştiu unde e casa profesorului. Mergeam 
pentru prima dată acolo, dar primisem indicaţii la telefon de 
la Cascadă şi de la profesorul Yun. Yun m-a întrebat din nou, 
îngrijorată, dacă o putem găsi pe ninsoare. Zăpada scârţâia la 
fiecare pas. „Sigur o găsim“, i-am spus fără să ezit, iar Yun a 
zâmbit. „Chiar scârţâie." Yun călca într-una în zăpada proaspătă, 
să audă cum scârţâie, ca şi cum nu mai păşise niciodată pe z㬠
padă. „Ascultă! Scârţ-scârţ!" Şi, ca să demonstreze, Yun a păşit 
mai repede. A luat-o înaintea mea, făcând urme în zăpadă. S-a 
oprit să mă aştepte şi, când am ajuns lângă ea, mi-a spus să mă 
uit în urmă. îmi arăta în zăpadă urmele paşilor noştri. Urmele 
lăsate de mine erau mari, ale ei, prin comparaţie, erau mici. îmi 
plăcea să merg prin zăpadă cu ea şi să facem urme împreună. 
Aş merge bucuros cu Yun oriunde în lume. Tot ascultând scâr- 
ţâitul zăpezii am înaintat pe cărarea întortocheată. Zăpada se 
troienise şi pe trunchiul unui copac doborât de vânt când a b㬠
tut ultima dată taifunul. Câteva păsări s-au aşezat pe crengile 


265 




încărcate de zăpadă ale copacului căzut, apoi şi-au luat zborul 
când ne-au auzit. 

Yun a spus că avea impresia că mergem spre munte, nu 
spre sat. Şi eu aveam aceeaşi senzaţie, dar am asigurat-o că nu 
mai avem mult de mers, de parcă ştiam unde trebuie să ajun¬ 
gem. Tocmai coteam din nou şi în sinea mea eram îngrijorat. 
Chiar atunci am zărit satul, care părea să nu fie de găsit. Ne-am 
oprit amândoi deodată. Cu câteva momente mai înainte, cineva 
curăţase zăpada de pe porţiunea de drum pe care ne preg㬠
team să intrăm şi dispăruse înapoi în sat. Oare cine curăţase 
zăpada până aici? Yun m-a privit cu ochii strălucind de bucurie. 
„Nu ştiu... N-am fost eu“, i-am spus şi ea a bâiguit: „Nici eu“. 
Satul era înconjurat de munţi şi acoperit cu o pătură albă de 
zăpadă. Avea doar câteva case. Totul în jur era alb. Doar cărarea, 
curăţată de zăpadă până în locul în care eram noi, continua ca 
o hartă. Am urmărit-o cu ochii de acolo, de pe deal. Cărarea 
aceea croită în zăpadă şerpuia până în sat şi dădea intr-un drum, 
după care traversa un drumeag, apoi iar o cărare. Totul era 
acoperit de zăpadă, ceea ce făcea ca poteca aceea bine marcată 
să iasă în evidenţă. Poteca şerpuia până în faţa unei case. ,Acolo“, 
a spus Yun. „Aceea e casa.“ 

Yun îmi arăta casa de la capătul potecii. De unde eram noi, 
părea că poteca se termina la casa aceea, dar, dacă priveai din 
sens opus, atunci poteca pornea de la casa aceea. „Aceea e casa 
domnului profesor." Am urmat poteca bine marcată spre sat. 
Am mers pe cărarea pe care mai întâi am parcurs-o cu privirea. 
Exact cum spusese Yun, casa de la capătul ei era casa domnului 
profesor. Poarta era deschisă şi domnul profesor era în curte. 
Şi curtea era toată acoperită de zăpadă. Din loc în loc se vedeau 
copaci desfrunziţi, acoperiţi şi ei de zăpadă. Pe partea interioară 
a zidului scund care delimita curtea casei de drum, era sprijinită 
o mătură zdravănă din bambus, cu care profesorul curăţase căra¬ 
rea pe care am ajuns noi. In curte zăpada nu părea să fie atinsă, 


266 



poteca începea doar din faţa porţii. înainte să păşim în curte 
profesorul nu ne-a spus nimic, nu ne-a invitat înăuntru şi nu 
ne-a întrebat dacă a fost greu să-l găsim. A rămas unde era pri¬ 
vind în tăcere cum ne apropiam, pas cu pas. Când am ajuns 
în faţa lui, s-a repezit la noi un câine dintr-o cuşcă de lângă 
perete. Era un câine mare, cu blană gălbuie. înainte să-l salute 
pe profesor, Yun deja scărpina pe spinare câinele care s-a apro¬ 
piat de noi dând din coadă. Apoi câinele şi-a aplecat urechile 
şi s-a aşezat lângă profesor. „E mare, dar e prietenos", a spus el. 

Când profesorul a întins o mână să o bată uşor pe Yun pe 
umăr, ea s-a prăbuşit la pământ în curtea acoperită de zăpadă. 
Am crezut că a alunecat şi a căzut, dar îşi mişca umerii spasmo¬ 
dic şi a izbucnit în plâns. Uimit, am încercat să o ajut să se ri¬ 
dice, dar profesorul a spus să o las în pace. Cândva, mai demult 
(acum că scriu „mai demult" chiar mi se pare că a trecut o veş¬ 
nicie), am văzut-o pe Yun plângând. Atunci arăta de parcă 
şi-ar fi scufundat faţa în apa râului Iryeong. Când o podidea 
plânsul, Yun nu se mai putea opri. Mă întrebam cum a reuşit 
să se abţină până atunci. Ochii i s-au umflat imediat. 

Profesorul ştia ce se întâmplase cu Mi-ru. N-avea rost să-l în¬ 
treb cum aflase. Aş vrea ca tot ce ni se întâmplă să fie lucruri pen¬ 
tru care să întrebăm firesc de ce sau cum. Ca şi cum ar fi ghicit 
ce se petrecea în sufletul meu, profesorul ne-a spus că a primit 
o scrisoare de la mama lui Mi-ru. Mama ei nu voia să mă vadă. 
Pe Yun o luase cu ea la casa bunicii lui Mi-ru, domnului pro¬ 
fesor îi scrisese o scrisoare, dar mie nici măcar nu-mi dăduse 
un telefon. Probabil că profesorul ştia deja de Mi-ru când l-am 
sunat să-i cer cheia biroului şi de aceea mi-a spus să vin la el cu 
Yun. Mă invitase de mai multe ori pe la el, împreună cu Yun. 
Până când s-a potolit Yun şi am dus-o înăuntru, s-a întunecat. 
Casa profesorului era modestă. în camera de zi avea un scaun şi 
o măsuţă de cafea, în bucătărie o masă şi patru scaune, în dor¬ 
mitor un birou şi un scaun. Când m-am aşezat pe banca de 


267 



lemn de sub fereastra din camera de zi, am observat urmele 
paşilor noştri în zăpada din curte. Se vedeau până şi urmele 
făcute de câine, care se învârtise neliniştit în jurul lui Yun, cât 
timp a plâns, ca şi cum i-ar fi părut rău pentru ea. Profesorul 
s-a dus în bucătărie, a adus un termos şi a turnat ceai de gutui 
într-o cană mare, pe care a aşezat-o în faţa lui Yun, apoi mi-a 
oferit şi mie o cană mare de ceai. S-a uitat pe fereastră în timp 
ce o întreba pe Yun dacă s-a liniştit. Yun şi-a încolăcit mâinile 
în jurul cănii cu ceai şi a lăsat capul în jos. „Ea mi-a adus co¬ 
pacul acela. “ M-am gândit că se referea la Mi-ru. „L-am plantat 
împreună. Mi-a spus că e un măr sălbatic." Mi-am dat seama 
atunci că era, probabil, ultimul om care o văzuse pe Mi-ru 
înainte ca ea să meargă la casa bunicii ei. Profesorul ne-a spus 
că în primăvară urma să înfrunzească, şi, după ce îi cădeau 
frunzele, avea să facă fructe. „Dacă rezistă peste vară, la sfârşitul 
verii o să vedem merişoarele roşii." Eu şi Yun stăteam unul lân¬ 
gă altul şi ne uitam la cei câţiva pomişori înspre care arăta 
profesorul. Fulgii de nea care împodobeau copacul au strălu¬ 
cit în lumină. 

„Când eram tânăr, înainte să împlinesc treizeci de ani, am 
primit o scrisoare", şi-a început profesorul povestea sprijinin- 
du-şi trupul slăbit de spătarul canapelei. Din spatele ochelarilor, 
ochii lui încă mai erau aţintiţi asupra fulgilor de nea agăţaţi de 
mărul sălbatic. „Era de la o fostă prietenă. De la o iubită cu care 
am fost multă vreme împreună." 

După ce a spus „multă vreme împreună", s-a uitat la noi, 
plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. Ochii lui, care p㬠
reau secătuiţi, au licărit pentru o clipă. „In plic era o cheie." Yun 
a aşezat pe masă cana mare cu ceai de gutui, pe care o ţinuse 
în mâini. „Trecuseră deja câţiva ani de când nu ne mai văzuse- 
răm şi, când am primit plicul acela, m-am simţit de parcă aş 
fi călcat greşit la o trecătoare şi aş fi căzut în apă. Ce mai în¬ 
semna şi asta? m-am gândit cuprins de neîncredere. Cheia era 


268 



înfăşurată într-o bucată de hârtie. Am desfâşurat-o şi am găsit 
o dată şi o hartă desenată de mână, cu o potecă şerpuitoare. 
Era o zi de iarnă, cum e acum. Nu mai fusesem niciodată la 
casa aceea de pe hartă. Eram acasă, în oraşul meu natal, unde 
petreceam vacanţa de iarnă după ce mă întorsesem de la un 
curs pentru scriitori, de câteva luni, pe care l-am urmat în Sta¬ 
tele Unite după ce am terminat armata. Pe atunci nu erau tele¬ 
foane la tot pasul. Nu pricepeam ce însemnau cheia şi data şi 
m-am tot frământat timp de câteva zile. Cred că i-am şi scris 
o scrisoare plină de întrebări, dar n-am putut să o trimit din 
cauza ninsorii. Intre timp, data din scrisoare a trecut. Ninsoarea 
a încetat şi nu m-am mai gândit la scrisoare decât la câteva zile 
după ce a trecut data înscrisă pe hârtia din jurul cheii. Atunci 
mi-am venit în fire. Mi-am croit drum prin zăpadă şi am luat 
trenul. Casa de pe hartă era tocmai în zona Oksu-dong, un car¬ 
tier în care nu mai fusesem niciodată. Am cercetat spaţiul acela 
necunoscut încercând să dau de casa de pe hartă. Pământul 
era îngheţat şi era foarte frig. Am alunecat de nenumărate ori 
pe străduţele înclinate. La un moment dat, am căzut pe spate 
şi am simţit un gol în piept. Oare aici locuia? Mi-am amintit 
că pe vremea când eram împreună, ea locuia în Hanam-dong. 
M-a invitat la ea acasă o dată şi după aceea ne-am îndepărtat 
unul de altul. De fapt, ea a rămas la fel, eu m-am îndepărtat de 
ea. Nu ştiu să spun exact de ce, dar aveam senzaţia că nu era de 
mine. Intre timp am intrat în armată. Nici măcar nu i-am 
spus. Şi nici când mi-a trimis scrisori nu i-am răspuns. A venit 
să mă viziteze o dată, dar eram plecat în permisie. După ce am 
reuşit să o evit de mai multe ori, a încetat să mă mai caute. Dar 
când am văzut că locuia în cartierul acela sărăcăcios, cu străzi 
abrupte, am simţit că mi se rupe inima. în cele din urmă am 
găsit casa. Era în capătul unei uliţe îngrămădite din vârful 
dealului. Era o casă în care locuiau mai multe familii. Am su¬ 
nat la sonerie şi am bătut la uşă, dar n-a răspuns nimeni. Am 


269 



scos cheia din plic şi am băgat-o în broască. Se potrivea per¬ 
fect. Am descuiat uşa şi am intrat. Nu era nimeni acasă. încăl¬ 
ţările erau frumos aşezate, totul era în ordine. Am strigat: E 
cineva? Nu mi-a răspuns nimeni. în casa goală se auzea doar 
ecoul vocii mele. Am rămas acolo o vreme, apoi am început 
să deschid toate uşile, una după alta. îmi amintesc că erau o 
cameră mai mare şi una mai mică. Am deschis până şi uşa de 
la baie, care nu părea să fi fost folosită de ceva vreme. N-am 
dat de nimeni. Casa era goală, doar frigul mai rămăsese în ea. 
Nu puteam să rămân în casa altcuiva, aşa că am plecat. Am 
încuiat uşa cu cheia şi am coborât. Dar aveam un sentiment 
ciudat, aşa că în timp ce coboram m-am întors de mai multe 
ori să mă uit înapoi. Deodată mi-a trecut ceva prin minte. 
Deşi afară era extrem de rece, am simţit să mă trec năduşelile. 
Mi-am spus că aşa ceva e imposibil şi am luat-o iar la fugă pe 
aleea de pe care tocmai coborâsem, alunecând şi împiedicân- 
du-mă întruna. Şi în tot acest timp mă rugam să nu fie adevărat." 

Profesorul s-a oprit din povestit şi ne-a privit. „Beţi-vă cea¬ 
iul." Yun a dat să-şi ia cana de pe masă, unde o lăsase, dar s-a 
oprit şi mi-a întins mai întâi mie cana mea. Profesorul avea ochii 
roşii şi umflaţi. „Am făcut ceaiul cu gutui din copacul meu." A 
arătat cu mâna spre un copac înalt, acoperit de zăpadă. Am 
avut senzaţia că nu voia să continue povestea. Ne-a privit din 
nou, a dat din cap şi a continuat. „în clipa în care am ajuns 
din nou la uşa casei şi am pus cheia în broască, de fapt, voiam 
să plec de acolo. Zău că-mi doream să plec. Uşa s-a deschis cu 
un clic. încălţările pe care le văzusem mai devreme erau tot 
acolo, aliniate. Am rămas în faţa pantofilor pentru o clipă şi 
m-am uitat atent la uşa care ducea către încăperea mai mare. 
Când coboram aleea mi-am dat seama că am avut un sentiment 
ciudat când am deschis prima dată uşa camerei. Spre deosebire 
de celelalte uşi, s-a deschis doar pe jumătate, ca şi cum s-a izbit 
de ceva. Deschisesem toate uşile şi mă uitasem înăuntru, dar 


270 



n-am intrat în toate încăperile. Nici nu ştiam dacă era casa ei. 
Nu puteam să intru aşa în dormitorul unor oameni doar pen¬ 
tru că aveam o cheie care se potrivea. Am rămas, ezitând, în 
faţa încălţărilor. Oare n-ar fi mai bine să plec? îmi era frică. 
Mi-am dres glasul şi m-am îndreptat către camera aceea, fără 
să mă descalţ. Am ezitat din nou şi, pentru că ştiam că nu voi 
fi în stare să mă conving să deschid uşa, am împins-o dintr-o- 
dată şi m-am uitat în spatele ei. Ceea ce înţelesesem când am 
coborât pe alee, că uşa s-a izbit de ceva când am încercat să o 
deschid, s-a adeverit. îmi e greu şi acum să o spun... Am dat 
de ea. Pe peretele de lângă uşă. Spânzurată." 

Profesorul, Yun şi cu mine priveam cum se aşternea întuneri¬ 
cul peste curtea casei. „Cât timp să fi trecut de atunci?" Profeso¬ 
rul a vorbit primul. „Cum aş putea să uit vreodată ce am văzut 
atunci? Amintirea s-a mai şters, dar nu a dispărut de tot. De 
aceea n-o să vă spun să uitaţi ce s-a întâmplat. Gândiţi-vă şi 
iar gândiţi-vă. Gândiţi-vă fără încetare. Gândiţi-vă până nu 
mai puteţi să vă gândiţi. întrebaţi şi puneţi la îndoială cum de 
s-a întâmplat lucrul acesta nedrept şi de neînţeles. Dacă ajun¬ 
geam acolo până la data din scrisoare, poate că aş fi putut-o 
salva. Sau poate că moartea ei era inevitabilă, dar a ţinut neap㬠
rat ca eu să fiu primul martor. Nu putem şti... Oamenii nu 
sunt perfecţi. Sunt fiinţe complicate, greu de explicat în vorbe 
înţelepte sau în citate scolastice. Ce-am făcut atunci? Mă întreb 
şi mă învinuiesc şi vina aceasta mă va urmări toată viaţa ca o 
umbră. Ce sens mai are şi viaţa asta dacă nu ştim să ne trăim 
suferinţa când pierdem ceva? Totuşi, îmi doresc ca suferinţa 
aceasta să nu vă distrugă sufletele." 

Câinele cel mare a ieşit în curte, s-a aşezat în zăpadă şi a în¬ 
ceput să ne privească de acolo. Nu ştiu cât timp a trecut. Câinele 
s-a ridicat, a venit până la fereastră, s-a aşezat iar şi ne-a privit 
pe toţi trei. Profesorul a deschis fereastra, şi-a întins mâna şi l-a 


271 



mângâiat pe ceafa. îl mângâia cu blândeţe. Şi-a îndreptat spa¬ 
tele, ca şi cum s-ar fi gândit la ceva, apoi s-a uitat la noi. „în pi¬ 
cioare! Hai să mergem pe munte!“ 

întunericul se lăsa peste curtea casei. De ce ne propunea să 
mergem pe munte la ora asta? Yun mi-a aruncat o privire. Şi 
ea se întreba acelaşi lucru. Fără să îi pese ce părere aveam, 
profesorul a luat nişte prăjini pe care le avea în faţa porţii şi 
ne-a dat câte una fiecăruia. A luat şi el una şi a pornit înainte. 
Eram deopotrivă caraghioşi şi hotărâţi cum mărşăluiam cu pr㬠
jinile în mâini. Satul, care nu avea mai mult de două-trei case, 
era complet acoperit de zăpadă. Câteva dintre case nu erau lo¬ 
cuite. Curţile erau acoperite de zăpadă. Pe drumeagul care ieşea 
din sat şi mergea spre munte nu am văzut nici ţipenie de om. 
Eu şi Yun ne afundam în zăpadă mergând în urma profesorului. 
Am ajuns imediat la o pădure de brazi. Pe muntele acoperit 
de zăpadă creşteau brazi, dar şi multe alte specii de arbori, de 
înălţimi diferite. Profesorul, care mergea în faţa noastră, s-a oprit 
într-un crâng de brazi seculari. Nu mai văzusem niciodată aşa 
ceva. Brazii încărcaţi de zăpadă ne priveau prin întuneric, ca nişte 
oameni uriaşi. Era atât de frumos, încât îmi venea să îngenun¬ 
chez. Profesorul a scuturat zăpada de pe o creangă care aproape 
atingea pământul. Sub coroana imensă a unui copac bătrân, 
Yun şi-a dat capul pe spate ca să privească în sus. „Să dăm z㬠
pada la o parte. De când îmi petrec iernile aici am învăţat că 
dacă crengile copacilor sunt deja încărcate de zăpadă la a doua 
ninsoare nu pot să susţină greutatea şi se rup. Haideţi să le cur㬠
ţăm împreună, să nu se întâmple aşa ceva.“ Linele crengi erau 
deja rupte sub greutatea zăpezii. Profesorul şi-a folosit prăjina 
să ridice creanga unui brad. Abia a atins-o şi zăpada de pe ea 
s-a cernut pe pământ. Bulgăraşi uşori ne-au căzut pe cap şi pe 
umeri. Am început şi noi să ne ridicăm prăjinile spre crengile 
brazilor seculari, ca să le eliberăm de povară. Am început timid, 
dar în curând eram foarte prinşi în jocul acesta de-a curăţatul 


272 



zăpezii de pe crengile bătrânilor brazi din munţi. Cu toate că 
era deja noapte, datorită zăpezii, pe munte nu era întuneric. 
Când zăpada aluneca de pe crengile copacilor mai tineri, crescuţi 
ici şi acolo printre cei seculari, crengile lor elastice se ridicau 
imediat. Deşi eram la munte, în miezul iernii, am simţit cum 
mi se preling pe frunte broboane de sudoare. Unele crengi scu¬ 
turau zăpada şi de pe crengile de deasupra lor, când se ridicau. 
Profesorul ridica şi crengile deja rupte şi îngropate în zăpadă. 
Am înaintat de la un copac la altul până n-am mai văzut-o pe 
Yun. Dar când mă uitam într-o parte sau în spate, Yun muncea 
şi ea conştiincioasă la deszăpezit copacii, fără să mă bage în 
seamă. Profesorul a muncit şi el în urma noastră, apoi s-a mul¬ 
ţumit să ne privească. Eram lac de sudoare. Nu ştiu cât timp 
am ţinut-o aşa. Copacii care se încovoiau sub greutatea zăpezii 
când am ajuns noi acolo se ridicau acum drept spre cer. Deşi 
gâfâia din greu, Yun nu se oprea. încă un copac şi încă unul. 
Muntele s-a umplut de zgomotele noastre de la curăţatul zăpezii. 
M-am oprit pentru o clipă să mă uit în sus. Stelele străluceau 
pe cerul îngheţat al nopţii. De când nu mai privisem către stele? 
Cred că trecuse deja de miezul nopţii. Nu-1 vedeam pe dom¬ 
nul profesor. La un moment dat nu l-am mai văzut nici când 
munceam. M-am oprit din lucru îngrijorat şi am luat-o la 
goană spre poalele muntelui, cu spatele ud leoarcă de transpi¬ 
raţie. Profesorul se aşezase sub un brad bătrân pe care îl cură- 
ţaserăm de zăpadă. „Vă simţiţi bine, domnule profesor?" „M-aş 
simţi mai bine dacă aş fi ca tine“, a spus el zâmbind domol. 
M-am aşezat lângă el şi am ascultat împreună cum gâfâia Yun 
în timp ce scutura de zor crengile copacilor. Profesorul a suspinat 
adânc şi a privit spre cerul nopţii, care se întindea impasibil 
deasupra bradului bătrân. Muntele răsuna de zgomotele făcute 
de Yun. Am dat să o strig, dar profesorul m-a oprit. „Las-o. O 
să se oprească ea singură când va fi gata." 

Jurnalul cafeniu 10 


273 




Epilog 

Voi fi acolo 


Cine îmi poate spune 
încotro mă-ndreaptă viaţa? 

Rătăcesc încă prin furtună? 

Sau sunt deja un cerc în apa iazului? 

Sau, poate, sunt doar un mesteacăn îngheţat 
de viscolul primăverii? 

Rilke, Viaţa mea 

— O să vă spun povestea lui Cristofor. 

Mi-am aranjat ochelarii pe nas şi am aruncat o privire prin 
sala de curs. Ochii lor strălucitori erau toţi aţintiţi asupra mea. 
în timpul alocat educaţiei religioase, am avut la dispoziţie cinci¬ 
sprezece minute pentru a le spune o poveste studenţilor. Mi-am 
dat jos ochelarii şi i-am aşezat pe catedră. Acum le vedeam ochii 
strălucitori ca prin ceaţă. Celor din ultimul rând le vedeam doar 
siluetele. „Cine e Cristofor?“ întrebarea a apărut pe buzele 
studenţilor aşa cum s-a întâmplat şi atunci când profesorul Yun 
le-a spus povestea studenţilor lui, printre care ne aflam şi eu, şi 
Myeong-seo. M-am uitat la feţele lor nedumerite şi am zâmbit 
în sinea mea. Simt că am îmbătrânit ori de câte ori tinerii mi 
se par adorabili. Nu e rău să îmbătrâneşti. Bătrâneţea îţi aduce 
şi speranţa că aceşti copii, pe care ai încetat să-i mai invidiezi 
pentru tinereţea lor şi care nu te mai fac să simţi o jale care se 


275 




propagă în valuri când îi vezi strălucitori oricât de mult te-ai 
freca la ochi, nu se vor împiedica de nimic, că vor merge înainte, 
vor răzbate pas cu pas. 

— A auzit cineva de Cristofor? 

Am luat ochelarii de pe catedră şi i-am pus iar la ochi. De 
îndată ochii strălucitori ai studenţilor mei s-au revărsat din nou 
într-ai mei. 

Când m-a sunat după opt ani să-mi dea vestea despre pro¬ 
fesorul Yun, nu m-am dus la spital decât trei zile mai târziu. 
După ce am răspuns la telefon, am petrecut acasă restul dimine¬ 
ţii, am făcut ordine pe birou şi mă pregăteam să merg la spital 
când telefonul a sunat din nou. Era Cascadă. După absolvirea 
facultăţii, Cascadă a plecat să studieze arhitectura la o universi¬ 
tate din Pennsylvania, acolo unde se află reşedinţa Fallingwater, 
apoi s-a întors în ţară şi şi-a făcut o firmă de arhitectură, cu 
sediul la un tunel distanţă de unde locuiesc eu. Probabil că aflase 
vestea despre profesor de la altcineva şi m-a sunat să-mi spună. 
Probabil că telefoanele tuturor celor care se cunoşteau prin in¬ 
termediul profesorului Yun zbârnâiau zilele acestea. Abia când 
am auzit din nou, de la Cascadă, am realizat ce se întâmplă. 
Cascadă s-a oferit să vină să mă ia cu maşina şi să mă ducă la 
spital, dar, cu toate că mă pregăteam să merg la spital, i-am spus 
că am un musafir şi că o să merg mai târziu. „Musafir?" a zis. 
Apoi a adăugat: „Atunci ne vedem la spital". Am închis şi am 
rămas aşezată la birou până seara. Am rămas o vreme cu privirea 
fixată pe birou, apoi am deschis dosarul cu documente referitoare 
la morţile suspecte primit de la un ONG, le-am împrăştiat pe 
birou şi le-am citit, ca să pot să i le trimit surorii lui Dan. Nu-i 
uşor să citeşti însemnări despre oameni care au murit înainte 
de vreme. Nu-i uşor să afli adevărul despre atâţia şi atâţia 
oameni împinşi spre morţi subite şi de neînţeles. Am petrecut 
cea mai mare parte a zilei următoare la xerox, să fotocopiez acele 


276 



documente care aveau legătură cu morţile suspecte din armată 
şi să i le trimit surorii lui Dan. Voiam să îi conving pe ai lui 
Dan, care nu-şi reveniseră din şoc şi încă sufereau şi refuzau 
să vorbească despre Dan, să facă o petiţie, să ceară redeschiderea 
investigaţiei asupra accidentului. 

Mi-am amânat vizita la spital, deşi ştiam că asta nu avea să 
schimbe nimic. Aveam senzaţia că profesorul Yun nu e în 
spital, ci că îmi întinde o coală albă întrebându-mă: „TU CE 
FACI ACUM?“ Toată ziua am căutat motive să nu merg la 
spital şi m-am luptat să-mi suprim sentimentul de vinovăţie 
care mi se aduna ca un ghem în suflet, încercând să amân cât 
mai mult vizita. Ştiam că, în momentul în care ajungeam la 
spital, trebuia să accept moartea domnului profesor ca pe o 
realitate. Afară continua să ningă. Aşa cum m-am întors eu 
din drum, odată, în troiene, când mergeam să-l văd, tot aşa aş 
fi vrut să se întoarcă şi domnul profesor din drumul lui spre 
moarte. Am petrecut două zile sperând că aşa ceva e posibil. 
In cea de-a treia zi, nervii întinşi la maximum mi s-au relaxat 
subit şi m-a cuprins o senzaţie de linişte. In seara celei de-a patra 
zile, m-a sunat iar Myeong-seo, ca şi cum ar fi înfruntat dorinţa 
mea de a nu afla nimic despre moartea iminentă a profesorului. 
Am ştiut că e el de cum am auzit telefonul sunând. Ştiam şi ce 
avea să-mi spună. 

— Nu cred că mai rezistă o noapte. 

Profesorul ne-a spus mai demult că existenţa implică 
inevitabil şi transformarea în altceva şi că aceasta era esenţa 
speranţei. în viaţă, în intervalul cuprins între naştere şi moarte, 
există un moment remarcabil, acelaşi pentru toate fiinţele p㬠
mântului. Iar momentul acesta e tinereţea. Când Myeong-seo 
m-a sunat pentru a doua oară după opt ani de zile ca să-mi 
spună că profesorul Yun nu avea să reziste încă o noapte, când 
mi-a rostit numele pentru că eu nu eram în stare să spun nimic, 


277 



mi-a revenit în minte vocea lui spunând Să nu uităm ziua asta, 
şi amintirea aceasta a dat năvală cu forţa unui banc de somoni 
care urcă pieziş o cascadă. 

Am ajuns la spital, am luat liftul până la etajul unde era 
profesorul şi m-am îndreptat spre salonul lui. Paşii mei răsunau 
pe culoar. Odată ce paşii mi-au atras atenţia, am început să-i 
aud tot mai tare, până când mi-au umplut urechile şi n-am mai 
auzit nimic altceva. M-am oprit pentru o clipă fiindcă nu le 
mai suportam stridenţa. La celălalt capăt al culoarului cineva 
stătea sprijinit de perete. Părea că şi el m-a văzut, căci s-a des¬ 
prins de perete şi a rămas în picioare acolo. Era el. Chiar dacă 
eram încă la distanţă, l-am recunoscut imediat. Am făcut un 
pas înspre el, apoi m-am oprit şi l-am privit. Mă privea şi el. 
Am pornit iar înspre el, iar el a venit spre mine. Ne-am apropiat 
încet până am ajuns faţă în faţă. 

— Ai venit! 

Era îmbrăcat în costum. Şi-a oprit pentru o clipă privirea 
pe faţa mea. L-am privit în ochi. Sprâncenele i s-au arcuit ca 
păsările în zbor. In momentul acela m-a năpădit amintirea pri¬ 
mei noastre întâlniri, dar am alungat-o repede, mi-am îndreptat 
spatele şi mi-am mutat privirea spre cravata şi cămaşa crem pe 
care le purta pe sub sacoul bleumarin. In fotografiile din ziare 
şi reviste apărea mereu cu aparatul de fotografiat la gât. Odată 
am citit un interviu în care era fotografiat lăsat intr-un ge¬ 
nunchi, făcând o poză. Avea alături un rucsac mai mare decât 
un copil. Interviul avea ca temă călătoria lui de-a lungul Coastei 
de Est a Americii, împreună cu un creator de instalaţii artis¬ 
tice. Ziarista scria că a încercat să ridice rucsacul lui, dar a fost 
nevoită să-l pună imediat jos de greu ce era. Mai scria şi că 
Myeong-seo a urcat în patru labe, cu rucsacul în spinare, până 
intr-un loc de unde putea să facă o fotografie cu un tren care 


278 



trecea atunci. Mai scria în articol că avea pe genunchi cojile 
rănilor pe care şi le făcea când se căţăra aşa şi că arătau ca nişte 
pete de nămol uscat. Devenise unul dintre cei care nu ezită să 
alunece sau să pună un genunchi jos pentru a obţine o fotografie 
bună. L-am regăsit în revistele pe care le răsfoiam întâmplător 
şi în ziarele la care aveam abonament şi am văzut cum a devenit 
artist fotograf, nu scriitor. La început, când îi vedeam fotografia, 
mă uitam la ea timp îndelungat, încercată de sentimente contra¬ 
dictorii. Cu timpul însă m-am obişnuit. Arăta ca un om care 
călătoreşte tot timpul, dintr-un loc în altul. Poate de aceea mi 
s-a părut ciudat să-l văd îmbrăcat în costum. 

— Să mergem. 

A luat-o înaintea mea. Când am cotit, am văzut pe coridor 
feţe cunoscute. Erau toţi grupuri-grupuri, unul singur stătea 
la o parte, pierdut în gânduri şi privind drept spre vârful 
pantofilor. Unii m-au salutat din ochi, alţii mi-au întins mâna 
sau m-au bătut pe umăr. Cineva mi-a reproşat că n-am ajuns 
mai repede. Myeong-seo s-a apropiat de uşa salonului, apoi s-a 
întors şi m-a privit. Şi-a scos mâinile din buzunare şi m-a lua 
de umeri. 

— Fii tare! 

Mi-a spus că rămâne lângă uşă, apoi s-a răzgândit şi mi-a zis: 

— Să intrăm împreună! 

Când am intrat în salon, am înţeles de ce venise cu mine. 
Fără să-mi dau seama, l-am luat de mână. Profesorul avea cor¬ 
pul prins într-un tub de sticlă transparentă. Doar mâinile şi 
capul îi erau afară. Din nas şi din gură îi ieşeau tuburile prin 
care era hrănit şi asistat să respire. Corpul îi era atât de umflat, 
încât nu mai avea nimic din profesorul Yun căruia îi spuneam 
„schelet ambulant". M-am uitat la braţele întinse pe lângă tu¬ 
bul de sticlă, separate de trupul umflat. Mâinile descărnate st㬠
teau imobile la capătul unor braţe atât de pline de înţepături de 
ac, încât era imposibil să mai încapă vreuna. Doar mâinile erau 


279 



aşa cum le ştiam. Avea degetele aspre, dar pielea de pe mâini 
era străvezie, ca a unui nou-născut. Degetele erau atât de subţiri, 
ca nişte creioane. Myeong-seo îmi strângea mâna cu care aş fi 
vrut să-l ia de mână pe profesor. 

— Spune-i ce vrei să-i spui, a zis cu privirea aţintită la faţa 
profesorului. Te aude. 

Ne aude în condiţiile astea? N-am făcut nici o mişcare. 
Myoeng-seo s-a apropiat de pat şi şi-a spus: 

— Domnule profesor, a venit Jeong Yun. 

Sub tubul de sticlă corpul lui n-a reacţionat în nici un fel, 
iar faţa i-a rămas imobilă. Era greu de crezut că încă mai respiră. 
Ochii lui, altădată atât de vioi, au rămas închişi, în linişte, fără 
să schiţeze vreo mişcare. Cineva a deschis încet uşa şi i-a făcut 
semn asistentei care se afla lângă patul profesorului. După ce 
a ieşit asistenta, am rămas doar eu şi Myeong-seo cu profesorul 
în liniştea camerei de spital. L-am luat de mână pe profesor. 
Mâna era lipsită de vlagă, dar era caldă. 

— Deschide pumnul, mi-a spus Myeong-seo cu blândeţe. 

Mi s-a părut degetele profesorului s-au mişcat în strânsoarea 
mâinii mele. Am făcut cum mi-a spus, am deschis pumnul. Pro¬ 
fesorul şi-a strâns degetele. Am întins palma sub mâna lui. Şi-a 
mişcat uşor degetele peste palma mâinii mele. Totul... are... 
un... Am făcut ochii mari şi i-am aţintit asupra degetelor lui trans¬ 
formate în creioane. Mi-a scris în palmă: Totul are un sfârşit. 

Tot mai mulţi colegi s-au adunat şi au rămas la spital. Am 
rămas şi eu cu ei. Seara, am luat un taxi, m-am dus acasă şi i-am 
umplut lui Emily bolul cu mâncare şi pe cel cu apă, apoi m-am 
întors la spital. Myeong-seo nu s-a îndepărtat nici o clipă de lân¬ 
gă salonul profesorului. Am stat alături de el sau m-am alipit 
câte unui mic grup de colegi la cantina spitalului sau la cafe¬ 
neaua din incintă. Nu mi-am scos deloc mâinile din buzunare 
şi m-am tot rugat ca vreunul din ei să spună o poveste şi să nu 


280 



se oprească. Nici nu m-am spălat pe mâini, căci aveam senzaţia 
că aş fi şters cuvintele scrise de profesor în palmă. Mâncarea 
pe care am comandat-o s-a răcit în farfurii şi ne-am golit pa¬ 
harele pe stomacul gol. Profesorul a părăsit definitiv lumea după 
trei zile. Fusese înnorat toată ziua, iar spre seară a început o 
ninsoare abundentă. Vizitatorii aveau pălăriile şi umerii acoperiţi 
de zăpadă. Stăteam în faţa salonului împreună cu Cascadă, 
care venea dimineaţa şi seara, când ni s-a spus că profesorul s-a 
stins. Am luat-o pe culoarul lung al spitalului, ciocănind cu 
tocurile pe podea. Am luat liftul până la parter şi m-am dus în 
spatele spitalului. Simţeam cum mi se înmoaie genunchii. In- 
tr-un cotlon retras, unde nu mă vedea nimeni, m-am sprijinit 
cu spatele de perete şi m-am uitat intens la vârful pantofilor. Am 
aflat că, după ce timp de trei ani de zile nu ne-a lăsat pe nici unul 
să-i stăm aproape, profesorul a simţit probabil că i se apropia 
sfârşitul, căci i-a telefonat surorii lui şi a rugat-o să-l ducă la spi¬ 
tal. Nici după ce s-a internat în spital nu a vrut să vadă pe ni¬ 
meni, doar când n-a mai avut putere nici măcar să vorbească 
a încuviinţat să fim anunţaţi. Deşi nu era pe deplin conştient, 
ne-a scris fiecăruia în palmă câte ceva, aşa cum mi-a scris mie 
Totul are un sfârşit. Celui care l-a vizitat înaintea mea i-a scris: 
Aşa cum am apărut, tot aşa trebuie să mă sting. Lui Cascadă i-a 
scris: Acolo sunt stele. Colegului care a mers cu maşina până la 
casa profesorului, dar n-a avut curaj să intre şi a rămas pe un 
deal din apropiere să se uite la casă, i-a scris: Florile, dacă în¬ 
floresc, nu se şi ofilesc? In palma lui Myeong-seo a scris: Ele con¬ 
tinuă să strălucească. Dacă Mi-ru şi Dan ar fi fost aici, oare lor ce 
le-ar fi scris în palmă? Ultimele cuvinte pe care profesorul le-a 
lăsat în palma cuiva au fost: Ingropaţi-mi cenuşa sub copac. 

In anul acela, după ce a plecat de la universitate, profesorul 
nu s-a mai întors în biroul lui. Credeam că scrie poezii, dar n-a 
publicat nimic, aşa că nu am putut citi nici una dintre poeziile 


281 



lui. Şi-a petrecut timpul în casa de la ţară, îngrijindu-se de co¬ 
pacii de pe muntele din apropiere, plantând mereu câte ceva, 
culegând roadele şi împărţindu-ni-le. Pentru că profesorul Yun 
spusese doar „sub copac', fără să precizeze care copac anume 
sau ce fel de copac, după moartea lui, cele mai aprinse discuţii 
dintre noi au fost despre copaci. Unul a propus un stejar din 
Uljin, altul un pin din Hyoja-dong. Cascadă a zis că pinul nu 
mai e acolo. Fusese doborât de o furtună intr-un an şi a rămas 
doar locul gol în urma lui. Oamenii care locuiau în zonă au 
încercat să-l salveze, dar n-au reuşit. După ce au dus pinul de 
acolo, au plantat câţiva puieţi de brad în loc. Am auzit nu¬ 
mele mai multor specii de copaci, din toată lumea. Fiecare a 
spus ce a văzut: brad, stejar, prun sălbatic, arborele japonez 
torreya, copacul chinezesc wutong ... în timpul slujbei religioase 
am tot schimbat între noi diverse nume de copaci. Cineva a 
spus că intr-un sătuc din districtul Namhae este o magnolie ar¬ 
gintie seculară pe un câmp de lângă mare. în urmă cu cinci sute 
de ani, un pescar din sat a prins cel mai mare peşte care s-a 
pomenit vreodată. în burta peştelui a găsit nişte seminţe şi, ne- 
ştiind ce erau, le-a plantat pe un câmp din apropiere. Prim㬠
vara, din seminţele acelea a crescut o magnolie uriaşă. Pe măsură 
ce vorbeam despre copaci ne dădeam seama că fiecare ştia o 
altă denumire a aceluiaşi arbore, în funcţie de zona din care 
venea. Când colegul nostru ne-a povestit de magnolia argintie, 
Cascadă l-a corectat „magnolia japoneză 1 ' şi a adus şi o carte 
să caute copacul. Magnoliile argintii erau specifice zonei din sudul 
peninsulei, de unde era colegul nostru. El a spus că cei care aveau 
pepiniere, dar nu văzuseră niciodată o magnolia argintie, îi 
spuneau magnolia japoneză şi în felul acesta continuau confuzia, 
încet, încet am uitat că eram la înmormântare şi ne-am lansat 
în discuţia despre copaci. Când a fost menţionat stejarul din 
Uljin, cineva a amintit de un stejar din Andong. Se spune că 
dacă o cucuvea se aşază primăvara pe crengile stejarului din 


282 



Andong şi face bu-hu-hu înseamnă că va fi un an cu recolte 
bune. Unul dintre colegi a spus că stejarul din Uljin a crescut 
din sabia înfiptă în pământ de un general din Regatul Goryeo 
după ce a pierdut o bătălie. Capela în care avea loc înmormân¬ 
tarea profesorului Yun s-a transformat într-o sală de curs în care 
se schimbau impresii despre copaci. Şi nu părea să se încheie. 
Călin, taxus, tisă, brad coreean... în mijlocul discuţiei mi-am 
amintit de arbustul de mirt de la mormântul mamei. Ramurile 
lui se întindeau mult deasupra mormântului şi, când înflorea, 
mormântul mamei îţi atrăgea atenţia de la distanţă. 

Profesorul Yun a fost înmormântat la umbra unui brad din 
apropierea casei lui de la munte, în care îşi petrecuse ultima 
parte a vieţii. După multe dezbateri, s-a ales locul acela. A fost 
îngropat la rădăcina unui brad de peste două sute de ani. E 
foarte posibil să fi fost chiar unul dintre brazii pe care i-am 
scuturat de zăpadă împreună cu Myeong-seo în noaptea aceea 
în care am muncit până am căzut laţi. Atunci n-am văzut ni¬ 
mic, căci era noapte. Acum, uitându-mă în jur, am zărit în 
depărtare o apă curgătoare care se ducea spre mare. în spate 
era o perdea deasă de brazi coreeni şi de corni japonezi. Urna 
cu cenuşă a fost aşezată la rădăcina bradului bătrân şi fiecare 
dintre noi a aruncat câte un pumn de ţărână peste ea. Când 
mi-a venit rândul, am luat şi eu un pumn de ţărână. în clipa în 
care am strâns în pumn pământul rece, am uitat toate cuvintele, 
în afară de unui singur. „Adio.“ După înmormântare ne-am 
dus intr-un bar şi am rămas acolo până dimineaţa, am băut în 
neştire şi am început să discutăm despre ce ne scrisese profesorul 
Yun în palmă fiecăruia. Am continuat să discutăm despre ordinea 
mesajelor până când unul dintre colegi a adormit acolo, cu 
capul pe masă. Când am reuşit să punem cap la cap cuvintele 
pe care ni le-a lăsat profesorul, am obţinut următorul mesaj: 

Dragii mei Cristofori, vă mulţumesc că sunteţi alături de 
mine. Nu fiţi trişti. Totul are un sfârşit. Şi tinereţea, şi durerea, 


283 



şi pasiunea, şi zădărnicia, şi războiul, şi violenţa. Florile, dacă 
înfloresc, nu se şi ofilesc? Aşa cum am apărut, tot aşa trebuie să 
mă sting. Priviţi spre cer. Acolo sunt stelele. Ele continuă să str㬠
lucească şi când le privim, şi când uităm, şi când murim. Fiecare 
dintre noi devine o stea. 

După ce le-am spus povestea Sfântului Cristofor, o stu¬ 
dentă a ridicat mâna. Nu mă gândeam că vor fi întrebări, dat 
fiind că aveam foarte puţin timp la dispoziţie. Mă pregăteam 
să plec de la catedră, dar mi-am pus ochelarii la loc pe nas şi 
i-am făcut semn cu capul studentei care ridicase mâna. 

— Vă mulţumim pentru poveste, doamnă profesor. Atunci, 
noi suntem Sfântul Cristofor, sau suntem copilul pe care îl 
duce în spate? 

Era exact aceeaşi întrebare pe care ne-o adresase profesorul 
cu mulţi ani în urmă, după ce ne-a spus povestea: „Voi, cei pre¬ 
zenţi aici, sunteţi Cristofor? Sau sunteţi copilul pe care îl poartă 
el în spinare? “ De câte ori văd lucruri din trecut care se repetă 
în prezent, ca acum, mă gândesc că timpul nu are cum să curgă 
în linie dreaptă. Lângă studenta care a întrebat era aşezată Yu- 
seon, fata verişoarei mele. Duminică, când am luat prânzul cu 
ele, Yu-seon a rămas o clipă cu beţişoarele deasupra unei frunze 
de susan şi, în loc să o ia, mi-a spus că a auzit la şcoală că o să ţin 
o cuvântare în timpul orei de educaţie religioasă. M-a întrebat 
dacă e adevărat. Verişoara mea a spus că, de vreme ce s-a anun¬ 
ţat, de bună seamă că e adevărat. Aflând asta, Yu-seon, care e 
copia fidelă a mamei ei, a înclinat capul într-o parte. Nu-i ve¬ 
nea să creadă că mătuşa ei era invitată să vorbească în capela 
şcolii. Mătuşa ei, împreună cu care mergea la baia publică. M㬠
tuşa ei, care nu ajungea niciodată la dentist pentru că nu-i 
plăcea să meargă şi care era mereu sunată la telefon de asistenta 
care o certa. Mătuşa ei, care se repezea să înhaţe ultima felie de 


284 



mandarină care mai rămânea pe platoul cu fructe. Nu credeam 
că o să vină, căci atunci a spus de mai multe ori că e ciudat, că 
sunt invitate doar somităţi, că ei nu-i place să meargă la capelă 
şi că a chiulit de multe ori. Ba chiar m-a întrebat dacă e obli¬ 
gatoriu să vină. Şi mie mi s-a părut straniu să o văd cu ochii 
strălucind de însufleţire alături de studenta care ridicase mâna 
să întrebe. Pentru Yu-seon eram doar mătuşa ei cu care făcea 
schimb de haine, care îi împletea părul. Yu-seon, care alunecase 
şi căzuse în fund când ne-am ciondănit căci nu puteam decide 
cine îi va tăia unghiile lui Emily, îmi părea acum maturizată, 
văzând-o între ceilalţi studenţi. După cum se priveau şi zâm¬ 
beau, probabil că ea şi fata care pusese întrebarea erau prietene. 

M-am ridicat ca să-i răspund. 

A nins iar în noaptea în care am curăţat zăpada de pe co¬ 
pacii din pădure până când am căzut rupţi de oboseală. A doua 
zi, când am plecat, am văzut că brazii erau iar încărcaţi de z㬠
padă. In autobuz, la întoarcere, Myeong-seo mi-a spus că o 
să-şi mute lucrurile la mine. Ajunsă acasă, mi-am strâns lucrurile 
ca să-i fac loc. în ziua stabilită, el n-a mai apărut. A încetat şi 
să mă mai sune în miezul nopţii de pe unde era căzut lat prin 
oraş. Când n-am mai avut răbdare să aştept un semn de la el 
şi m-am dus la sediul revistei pentru care lucra, a venit în fugă 
la mine. Nu părea să fie conştient de faptul că nu-şi ţinuse 
promisiunea şi că nu mă mai sunase deloc. Biroul în care lucra 
era într-o clădire de zece etaje pe malul celălalt al râului Han, 
prima clădire construită într-o zonă în plină dezvoltare. Gândin- 
du-mă în urmă, zece etaje nu e mare lucru, dar atunci în zonă 
nu mai erau alte clădiri la fel de înalte. în apropiere era un 
cimitir invadat de brazi. L-am sunat de la un telefon public de 
lângă poarta cimitirului. A apărut atât de repede, încât nici nu 
mai ştiu dacă am apucat să ies din cabina telefonică pe când 


285 



mă striga deja de pe partea cealaltă a şoselei. „Yun!“ N-am apu¬ 
cat să simt momentul de jenă că de cum m-a văzut s-a şi repe¬ 
zit să mă îmbrăţişeze. Am înconjurat de trei ori cimitirul. Eu 
n-am zis nimic, dar el mi-a promis iar că se mută la mine. A 
spus că îşi mută lucrurile peste trei zile. Dar trei zile mai târziu 
n-a venit. Ori de câte ori mergeam să-l caut, ieşea afară în fugă 
şi mă îmbrăţişa călduros. De patru ori a promis că se mută la 
mine, dar nu s-a ţinut de promisiune. în seara în care şi-a încăl¬ 
cat promisiunea pentru a patra oara, a venit până la mine. în 
seara aceea nu m-a îmbrăţişat. S-a uitat tăcut la terasa de pe aco¬ 
periş. Ne-am uitat împreună la turnul Namsan, care strălucea 
în locul lui, ca de obicei. Cred că l-am şi întrebat de ce îi era 
teama şi am primit un răspuns neaşteptat. 

— Noi doi, dacă stăm împreună, o să suferim. O să fie de 
nesuportat. 

Am înţeles la ce se referea când spunea că o să suferim, dar 
nu înţelegeam de ce avea să fie de nesuportat. Am crezut că n-am 
auzit bine şi l-am rugat să repete. 

— Dacă începem aşa, n-o să poţi merge nicăieri şi n-o să 
poţi face nimic din cauza mea. 

— O să te izolez de ceilalţi, ca pe o insulă. O să te despart 
de toţi ceilalţi. O să fac în aşa fel încât să comunici numai prin 
mine. O să-mi doresc să nu ai nici o legătură cu nimeni. N-o să 
mă despart niciodată de tine, aşa încât o să devin de nesuportat. 

— Atunci de ce ai zis că te muţi cu mine? 

— Pentru că-mi doresc şi asta. 

Tremurând de frig am privit înspre luminile turnului. 
Atunci n-am înţeles şi nici n-am vrut să înţeleg ce îmi spunea. 

Ori de câte ori descriu o anumită perioadă de timp ca fiind 
„demult“, am sentimentul că mă îndrept câte ceva. Poate că 


286 



lucrurile pe care le înţelegem numai după ce a trecut suficient 
de mult timp ca să spunem că au fost „demult“, poate că acestea 
sunt lucrurile care constituie esenţa noastră. 

Demult, în seara aceea, cel pe care credeam că îl cunosc mai 
bine decât pe oricine altcineva mi s-a părut a fi un străin. Parcă 
plecase şi eu eram singură pe terasă. Mi-am muşcat buzele când 
mi-am dat seama că nu-1 mai înţeleg. Mi se părea jalnic că am 
crezut că eram sortiţi să fim împreună. Nu i-am mai răspuns 
când m-a strigat. Nu i-am mai dat mâna când a întins-o pe a 
lui. Să fie cu mine i se părea de nesuportat? Am simţit cum mi 
se rupe inima în două şi cum se acoperă cu o pojghiţă de gheaţă. 

A vrut să-mi mai spună ceva şi m-a întors cu faţa spre el, 
dar n-am vrut să-l ascult. L-am lăsat singur pe terasa rece, pe 
care bătea vântul, şi am intrat în casă. Care dintre noi avea 
dreptate? L-am auzit strigându-mă din când în când şi bătând 
la uşă. M-am forţat să nu-1 aud. Ca să nu fiu tentată să merg la 
el, m-am aşezat la birou. Am deschis cartea de poezii pe care 
am găsit-o într-o mică librărie în care ne-am adăpostit amân¬ 
doi în timpul unei demonstraţii. Drept răspuns la bătăile lui în 
uşă, am luat cartea care stătea deschisă cu faţa în jos pe birou 
şi am răsfoit-o. Am citit vers după vers din poeziile pe care le 
ştiam pe de rost după ce le-am citit de nenumărate ori. Am 
citit cu voce tare, ca să nu cedez chemării lui de dincolo de uşă. 
Nu ştiu când a plecat. Am adormit la birou, cu cartea de poezii 
căzută pe podea. 

El? 

Când m-am trezit, am deschis uşa şi m-am repezit afară. 
Terasa era acoperită de zăpadă. 

Chiar plecase. 

Când m-am convins că a plecat, genunchii mi s-au înmuiat. 
M-am uitat în jur să-i caut urmele. Probabil că a stat în faţa 


287 



uşii cât timp a nins şi s-a plimbat nervos. Urmele paşilor lui se 
suprapuneau. Am călcat într-o urmă strivită a tălpii lui şi m-am 
uitat la urmele paşilor imprimate în zăpadă. Traversau terasa şi 
duceau spre trepte. Am coborât după ele. La intrarea de unde 
pornea scara către camera mea, urmele lui se suprapuneau iar. 
Probabil că a stat mult acolo, căci zăpada în locul acela era 
bătătorită şi lucioasă. Urmele paşilor continuau spre poalele 
dealului. Se părea că o luau în direcţia casei în care a stat o 
vreme cu Mi-ru şi cu sora ei şi în care am petrecut câteva zile 
împreună, eu, Mi-ru, Dan şi el. Când am ajuns în apropierea 
casei, urmele paşilor lui se suprapuneau din nou. Probabil că 
s-a oprit aici şi fie a căzut pe gânduri, fie s-a uitat atent la casa 
în care acum locuia altcineva. Acolo, urmele paşilor se întorceau. 
Am rămas o vreme călcând în conturul urmelor lui şi m-am 
uitat la casa aceea, apoi m-am întors şi eu. Mă gândeam că dacă 
mă duc pe urmele lăsate de el în zăpadă, aveam să-l găsesc, dar 
nu după mult timp urmele au devenit greu de distins. Când 
am pornit de acasă, doar el lăsase urme pe zăpadă dar probabil 
că alţi oameni au ieşit din casă dimineaţa devreme, aşa încât 
paşii lui se intersectau cu ai altor oameni. La un moment dat a 
trecut şi maşina de gunoi şi a acoperit cu urmele roţilor toate 
urmele de paşi. Am rămas multă vreme acolo, uitându-mă la 
urmele acelea de roţi de maşină care îi şterseseră urmele lui, 
apoi m-am întors acasă. Am pus în grabă câteva lucruri într-o 
geantă şi m-am dus acasă, la tata. Am petrecut toată iarna al㬠
turi de el. 

Dar nu atunci ne-am luat adio. 

Intr-o zi în care ninsoarea care căzuse timp de o săptămână 
făcuse troiene mari, cât un stat de om, a venit pe jos din capitală 
până în oraşul meu natal, unde stăteam cu tata. îşi croise drum 
prin troiene. Avea degerături la degetele de la picioare şi băşici 


288 



pe faţă. L-am întrebat de ce a făcut aşa ceva. A ascultat cum îl 
certam fără să scoată un cuvânt. Dacă poţi să faci astfel de 
gesturi, de ce nu putem fi împreună? Nu mi-a răspuns. A rămas 
acasă la tata trei zile. S-a dus pe munte să scuture zăpada de pe 
copaci, cum făcuse acasă la profesorul Yun, a jucat şah cu tata, 
ba chiar s-a dus cu el la mormântul mamei. Când a plecat, 
i-am cumpărat bilet de tren şi l-am condus chiar eu la gară, ca 
nu cumva să meargă iar pe jos. Cât timp am stat în sala de 
aşteptare a gării, unde am ajuns devreme, n-a vorbit deloc. Dar 
când a trecut prin poarta unde îi era verificat biletul, m-a strigat 
şi mi-a spus că după ce mă întorc în oraş, o să terminăm ce-am 
început la turnul Namsan. L-am întrebat la ce se referea şi a 
bâiguit: „Săîmbrăţişăm necunoscuţi..." 

După iarna aceea, în primăvară, l-am văzut într-o zi în faţa 
catedralei Myeongdong. Ţinea în mână o pancartă pe care scria 
„îmbrăţişări gratuite Nu mi-aş fi imaginat că era în stare să-şi 
facă şi pancartă. Ne dăduserăm întâlnire în faţa catedralei, dar 
n-am putut să merg la el. Am decis împreună că mai întâi 
aveam să îmbrăţişăm o sută de necunoscuţi. După aceea aveam 
să ne gândim ce urma să facem mai departe. Am decis să 
începem să îmbrăţişăm oamenii în faţa catedralei Myeong¬ 
dong. Am fost adesea acolo căutându-1. L-am urmărit de la 
distanţă, nu m-am apropiat de el. Era chiar în faţa catedralei. 
Nici acum nu pot să-mi explic de ce procedam astfel. Nu ştiu 
cum să numesc împotrivirea aceea stranie care mi-a cuprins 
inima când am văzut pancarta pe care scria „îmbrăţişări gratuite “. 
Trecătorii se uitau nedumeriţi la el şi la pancarta lui. Unii chiar 
s-au oprit şi s-au holbat la el de-a dreptul. Nu doar că nu îm¬ 
brăţişa pe nimeni, dar părea şi el stingherit, ca şi cum nu ştia 
ce să facă cu propriul corp. Un străin care trecea pe acolo s-a 
dus şi l-a îmbrăţişat. Când străinul l-a strâns în braţe, el şi-a 


289 



ţinut jenat braţele pe lângă corp. A rămas vreo trei, patru ore 
acolo. Nu s-a mai dus nimeni la el, nici el nu s-a dus către ni¬ 
meni. Şi totuşi, nu părea să mă aştepte pe mine. Am plecat 
când l-am văzut lăsând jos pancarta, deznădăjduit. 

Momentele în care mi-am dorit cu ardoare ca cineva să îmi 
poată spune că va veni şi clipa în care o să pot să accept tot ce 
mi se întâmplă fără să sufăr. 

Nu ne-am despărţi nici după ce am dat greş în încercarea 
noastră de a îmbrăţişa o sută de necunoscuţi. Până acum opt 
ani am continuat să ne promitem câte ceva unul altuia. Precum 
cei care nu se simt bine dacă nu promit ceva. Mii de promisiuni 
pe care nu le-am ţinut şi pe care le-am şi uitat. Promisiuni inu¬ 
tile, făcute peste alte promisiuni nerespectate. 

Am amânat despărţirea făcându-ne promisiuni. 

După ce a aflat vestea despre Mi-ru, Myeong-seo a început 
iar să mă sune noaptea, fără să ştie unde era sau de unde mă 
suna, dar mă suna în fiecare noapte. De fiecare dată îl întrebam 
unde e şi el repeta „Unde sunt?“. O singură dată mi-a spus foar¬ 
te clar numele unui oraş cunoscut pentru producţia de mere. 
M-am dus la autogară şi am luat primul autobuz care mergea 
într-acolo, ca să ajung cât mai repede unde era. Am închiriat 
biciclete şi am pedalat pe o potecă îngustă de-a lungul unei 
livezi de meri, am întins mâinile din mers şi am cules mere, 
încă ude de rouă şi le-am mâncat împreună. Ne-am înfipt dinţii 
în merele acelea proaspete şi am râs cu poftă. In momentele 
acelea nu ne gândeam la nimic, de parcă am fi mers înainte, 
mereu împreună. Dar perioada aceea a fost extrem de scurtă. 
N-a trecut mult şi iar a început să mă sune fără să poată să-mi 


290 



spună unde era. Eu plecam să-l caut. Uneori îl găseam, alteori 
nu. Odată, când l-am găsit cu greu, l-am făcut să râdă când i-am 
spus că numai spionii nord-coreeni dau telefoane la patru 
dimineaţa. Apoi, într-o noapte, m-a sunat altcineva. Omul mi-a 
spus că Myeong-seo a sărit gardul în curtea lui şi a adormit 
acolo. Nu părea periculos, aşa că omul l-a zgâlţâit să-l trezească 
şi i-a pus întrebări până când a aflat numărul meu de telefon. 
Dacă nu mergeam după el, era nevoit să cheme poliţia. Am 
întrebat unde locuia. Stătea în casa în care Mi-ru ar fi vrut să 
stăm împreună. Am alergat prin aerul rece al dimineţii să-l iau 
de acolo. El m-a privit şi mi-a zis Mi-ru. Nu-mi amintesc acum, 
dar sunt sigură că au fost şi momente în care eu i-am spus lui 
Dan. Aceea a fost oare noaptea în care am încetat să ne mai 
facem promisiuni? Atunci am încetat oare să ne mai spunem 
„Voi fi acolo “? 

Acum câteva zile am luat autobuzul către gară, ca să merg 
să-l văd pe tata la sanatoriu. în ziarul pe care îl citea călătorul 
de pe scaunul de lângă mine l-am văzut pe Myeong-seo. Era 
un articol despre o expoziţie a lui. Nu-mi puteam desprinde 
privirea de ziar, aşa că omul mi l-a dat mie când a coborât. 
Am deschis ziarul şi am şoptit: „Emily, ce poză frumoasă!" ca 
şi cum Emily era lângă mine. Titlul expoziţiei era Tineri îm¬ 
brăţişaţi. Erau fotografii cu tineri din toate colţurile lumii care 
se îmbrăţişau, inclusiv nişte tineri care se îmbrăţişau pe strada 
Arbat din Moscova. în ziar scria că a călătorit trei luni ca să 
fotografieze o mie de tineri care se îmbrăţişau. Probabil că a 
plecat imediat după înmormântarea profesorului. Reporterul 
l-a întrebat de ce fotografia tineri îmbrăţişaţi. Răspunsul lui era 
că avusese o perioadă în care era măcinat de o dorinţă interioară 
de a se autodistruge, dar că imaginea unor tineri care se îmbr㬠
ţişau l-a ajutat să treacă peste momentul acela. A mai spus că 


291 



locuitorii Moscovei sunt oamenii cel mai puţin dispuşi să 
zâmbească, dar că până şi ei zâmbeau când i-au văzut pe tineri 
îmbrăţişându-se pe strada Arbat. Şi că el însuşi îmbrăţişase o 
sută de tineri necunoscuţi acolo. 

Oare el simte la fel ca mine? 

Am şi eu momente în care simt că mă prăbuşesc, ca şi cum 
m-ar fi lovit o bombă. Momente în care, pentru a scăpa de ner¬ 
vozitatea stranie care pare să-mi paralizeze simţurile, îmi înving 
teama, mă târăsc până la birou şi mă aşez acolo. Privindu-i poza 
în articolul din ziar în care spunea că a îmbrăţişat o sută de 
tineri necunoscuţi, m-am întristat şi mi-am întors privirea spre 
imaginile oraşului care treceau în goană dincolo de geamul 
autobuzului. Imaginea noastră, a celor care mai demult băteam 
pe jos oraşul acesta în care îşi aveau sălaşul şi visurile noastre, 
dar şi singurătatea, mă privea pe mine, cea din autobuz. 

In ziua aceea, la capelă, încă o studentă a pus o întrebare. 
Ce le-aş fi spus eu, la douăzeci de ani, tinerilor de douăzeci de 
ani de acum? Mi-am trecut privirea peste Yu-seon şi m-am 
uitat la fata care mi-a pus întrebarea. Cred că era timidă, căci 
îi tremura vocea. Am răspuns fără să mă gândesc. 

— Le-aş spune că sper că au alături pe cineva căruia să poată 
să-i spună în fiecare clipă petrecută împreună: „Să nu uităm 
nicicând ziua asta“. 

Studenţii au izbucnit în râs. Am râs şi eu. 

— De asemenea... 

Au crezut că am terminat de vorbit şi se agitau, dar când 
am început să vorbesc au redevenit atenţi. 

— Sper să fiţi dintre cei care pot spune oricând: „Voi fi 
acolo“. 


292 



Cred că era ziua în care medicul veterinar mi-a spus că 
Emily, care era deja atât de bătrână, încât abia se mai mişca, 
avea o tumoare la stomac, care nu se putea opera. M-a trezit 
din somn în mijlocul nopţii soneria telefonului, pe care o au¬ 
zeam ca de departe. După ce m-am trezit, am auzit soneria tot 
mai strident, aveam senzaţia că-mi spărgea timpanele. Am 
întins mâna şi am ridicat receptorul. O voce necunoscută m-a 
întrebat dacă acesta era numărul lui Jeong-min. Am spus nu, 
dar tânărul de la capătul firului a izbucnit în plâns şi m-a rugat 
să i-o dau pe Jeong-min la telefon. Am lăsat receptorul jos, 
fără să închid. L-am ridica iar, după câteva minute, dar tânărul 
încă mai plângea. Nu-i păsa dacă îl ascult sau nu. Avea nevoie 
să-şi descarce lacrimile la telefon. După ce plângea, probabil 
că se mai liniştea şi-şi revenea după despărţirea de Jeong-min. 
Emily, care dormise ghemuită pe noptieră, s-a trezit şi s-a întins 
pe burta mea. De-acum îi era greu şi să se spele. Când l-am 
întrebat pe medicul veterinar dacă Emily ar rezista unei operaţii, 
acesta mi-a spus că n-avea rost să o supun unei asemenea 
încercări şi că oricum trăise o viaţă nesperat de lungă. M-am 
întors acasă cu Emily în braţe. Am mângâiat-o pe ceafă până 
când am auzit tonul în receptor şi am închis. Fie tânărul se oprise 
din plâns, fie se întrerupsese apelul. N-am mai putut adormi, 
aşa că m-am aşezat la birou şi am rămas acolo o vreme, până 
m-am decis că deschid sertarul de jos. Am scos de acolo plicuri, 
un dicţionar de caractere chinezeşti, câteva foi xeroxate, apoi 
m-a uitat la cutia din fundul sertarului, în care era caietul de 
însemnări al lui Myeong-seo pe care el îi numise Jurnalul ca¬ 
feniu. In cutia aceea am închis jurnalul lui după ce am început 
să nu mai sufăr fără el. Am scos cutia, am desigilat-o şi am 
deschis jurnalul. 

Să te întrebi de ce nu s-a putut să fie altfel atunci. Să-ţi faci 
mereu reproşuri şi din când în când să spui fără să te gândeşti 


293 



„Ah, atunci..Să înţelegi subit ce ai simţit atunci, chiar dacă 
fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat atunci, să rămâi cu în¬ 
trebări şi cu lucruri de neînţeles indiferent ce zile urmau în 
viitor. 

Când o să-i pot spune, oare, că am fost la Basel? Sau că am 
fost în Peru? Va veni vreodată ziua în care să-i spun că am stat 
în faţa pânzei Insula morţilor de Arnold Bocklin în Muzeul de 
Artă din Basel şi i-am rostit numele, „Mi-ru“, şi apoi m-am 
uitat în toate părţile pentru că mi s-a părut că mi-a răspuns? 

La Nazca, de la poalele Anzilor, sunt gravate figuri geome¬ 
trice care nu se văd cu ochiul liber şi pot fi văzute doar din 
spaţiu. Se spune că desenele acestea au fost făcute de locuitorii 
din Nazca în urmă cu o mie cinci sute de ani. Pe atunci ani¬ 
malele nu erau domesticite. Desenele sunt formate din sute 
de linii lungi, trasate cu pietriş. Sunt acolo păsări imense care, 
dacă şi-ar putea lua zborul, ar acoperi cu aripile lor o mare parte 
din câmpie şi multe alte făpturi pe care nu le-am recunoscut. 
Au fost gravate în câmpie, cu degetele goale, ca nişte enigme. 
Se spune că desenele acestea au rezistat o mie cinci sute de ani 
pentru că, deşi se află la o altitudine unde ar trebui să fie vege¬ 
taţie tropicală luxuriantă, zona e aridă fiindcă n-a mai plouat 
de zece mii de ani. Nici un strop de ploaie în zece mii de ani... 
am şoptit doar pentru mine. Nici nu-mi puteam imagina cât 
înseamnă zece mii de ani. Nu ştiu dacă e suficient să spun că 
era un loc arid, pentru a descrie un loc în care n-a mai plouat 
de zece mii de ani. De la nivelul solului desenele nu se disting. 
Trebuie să urci cel puţin trei sute de metri în aer ca să le poţi 
vedea în ansamblu, aşa că am luat elicopterul, împreună cu co¬ 
legii de grup. Zigzaguri, stele, plante şi plase de dimensiuni 
imense, cercuri, triunghiuri, pătrate şi trapeze... desenele se 
întindeau la nesfârşit. Desenele acestea enigmatice, cu figuri 


294 



geometrice, nu se întind numai pe marea şi arida câmpie Nazca. 
Liniile lor, pe care nu le poţi vedea de pe pământ, se întind 
dincolo de câmpie, peste insule, prăpăstii adânci şi ape, până pe 
pantele munţilor Anzi. Sute şi sute de linii intersectate, create 
prin decopertarea pietrişului. Vârful unui triunghi enorm pare 
retezat. Pasărea care pare să zboare spre sud se poate distinge 
foarte clar. Oamenii de atunci nu foloseau animalele, aşa că 
au făcut totul cu mâinile goale. Cum au putut să traseze desenele 
acelea imense care nu se văd de la sol înainte să se inventeze o 
maşinărie care să-i ridice în aer să le poată vedea? Acum o mie 
cinci sute de ani. De ce? Cum? m-am întrebat, privind atent 
la desenele de jos. Acolo se întindea gravat un păianjen de 
cincizeci de metri. 

Cum aş fi putut să ghicesc că într-o bună zi o să am ocazia 
să admir un păianjen de o mie cinci sute de ani, desenat în de¬ 
şert? Dan, care a venit cu mine la mormântul mamei deşi îi 
era frică de păianjeni. Dan mi-a revenit proaspăt în minte după 
ce am zburat opt ore, am schimbat avionul în Los Angeles şi 
apoi am mai zburat încă vreo douăzeci de ore până am ajuns la 
desenul cu păianjen de la Nazca, din Anzi. In clipa aceea, un 
colţ din inima mea, care fusese întunecat şi rece ca gheaţa, s-a 
crăpat brusc şi o rază de lumină dintr-un luceafăr de dimineaţă 
a pătruns acolo şi a luminat-o. Simţeam căldura. Fără să ştie 
cineva, m-am uitat în jos către câmpia Nazca şi i-am rostit 
numele: „Dan“. Chipul lui Dan s-a suprapus peste imaginea 
păianjenului desenat în deşert acum o mie cinci sute de ani. 
Mi-am şoptit doar mie „Nu-ţi fie teamă“ şi „Nu te voi uita nici- 
odată“. Atunci mi-am dat seama că eu nu eram doar fiinţa mea. 
Am realizat că toate lucrurile pe care le văd şi pe care le simt îi 
aparţin şi lui Dan. Şi lui Mi-ru. Şi că ei puteau să trăiască prin 
mine timpul pe care n-au mai apucat să-l trăiască. 


295 



Cum citeam jurnalul lui, pagină cu pagină, lumina dimi¬ 
neţii a început să se întindă pe biroul meu. Emily a mai găsit 
puterea să sară pe birou şi să se ghemuiască acolo, cu faţa la 
mine. „Nu-ţi face griji, Emily“, am şoptit, deşi nu ştiam de ce 
îi spuneam să nu-şi facă griji, şi am scărpinat-o după urechi. 
Emily m-a privit o clipă, apoi s-a întins pe birou ca un covoraş. 
Jurnalului lui Myeong-seo a stat închis în cutie aproape opt 
ani, cum tot opt ani de zile nu-1 văzusem nici pe el. După ce 
am desfăcut cutia şi l-am recitit, fiecare cuvânt din el îmi părea 
nou. înainte să-l închid în cutie, l-am citit şi recitit de atâtea 
ori, încât credeam că memorasem pagini întregi, dar acum mi 
se părea că le citesc pentru prima dată. Am întors ultima pagină 
şi am scos coperta maro în care era îmbrăcat jurnalul. Atunci 
mi-am amintit că îi dădusem jos coperta şi înainte să-l încui în 
sertar. Am pus în copertă volumul subţire de poezii de Francis 
Jammes, din care am citit cu Myeong-seo stând în picioare 
într-o librărie mică, într-o zi în care era demonstraţie în oraş, 
scrisorile de la Dan şi răspunsurile mele întârziate pe care nu 
mai aveam cui să le trimit. Cartea şi scrisorile abia încăpeau în 
copertă. Am scos cartea şi am aranjat scrisorile, apoi am început 
să aşez scrisorile între paginile jurnalului, când m-am oprit şi 
a rămas pierdută pentru o clipă. Unde era acum jurnalului lui 
Mi-ru, pe care îl pusesem în raftul cu cărţi ale autorilor care 
au murit înainte să împlinească treizeci şi trei de ani, din biroul 
profesorului Yun? Cine citea acum din cartea de poezii de 
Emily Dickinson pe care Dan o dusese pe furiş în unitatea mi¬ 
litară? E foarte posibil să fi dispărut. Am întors jurnalul să-l 
pun înapoi în coperta lui şi m-am oprit. Era ceva scris pe spatele 
lui. Mi-am îndreptat spatele şi am citit: Intr-o bună zi vreau să 
îmbătrânesc cu Jeong Yun. Era scrisul lui. Propoziţia asta a fost 
aici tot timpul? înseamnă că am ţinut-o încuiată timp de opt 
ani? Am pus jurnalul înapoi în coperta lui, l-am aşezat pe masă 


296 



şi am rămas absentă la birou până când a fost învăluit cu totul 
în razele soarelui. Emily şi-a deschis încet ochii şi m-a privit. 
Ochii ei au rămas albaştri în ciuda vârstei înaintate. „Nu te în¬ 
grijora, Emily“, i-am spus în timp ce puneam cerneală în stilou. 
Apoi am scris în continuarea propoziţiei pe care o descoperi¬ 
sem pe jurnalul lui cafeniu abia după opt ani: Voi fi acolo. 




Cuvântul autoarei 


Razele soarelui din zori se revarsă din toate direcţiile. Mă 
ustură ochii. 

Am lansat în lume al şaptelea roman. Este un roman pe care 
l-am scris iarna trecută, punând cap la cap materialele care au 
apărut timp de şase luni sub formă de foileton. Nu l-am scris 
doar iarna trecută, ci şi toată primăvara şi la începutul acestei 
veri... Dar ce zic? Am lucrat la el până acum un minut. Şi ori¬ 
cum, cred că o să tot scriu la el până când va fi tipărit. E foarte 
posibil să mai scriu şi după ce o să apară cartea. Nu ştiu de ce 
am sentimentul că voi continua să lucrez la acest roman şi după 
zece ani, şi după douăzeci. 

La începutul verii trecute, înainte să scriu prima frază, 
mi-am făcut următorul plan. 

Să mă trezesc la ora trei noaptea şi să stau la birou până la 
ora nouă dimineaţa. Sunt zile în care, după ce mă întorc de la 
yoga şi iau prânzul cu familia, mai pot trage un pui de somn 
sau pot citi ceva. Se mai întâmplă uneori să mă întâlnesc cu 
cineva şi să stăm de vorbă sau să ne plimbăm până seara târziu, 
fără se ne putem lua rămas-bun. Tocmai pentru a-mi putea 
permite astfel de zile mi-am propus să duc o viaţă simplă, luând 
cina devreme, culcându-mă devreme şi trezindu-mă la ora trei 


299 



noaptea. în felul acesta sigur o să pot să termin şi romanul. Va 
fi o poveste de dragoste, scrisă în paralel, pe mai multe planuri. 

Făcând parte din generaţia care a crescut cu Andre Gide şi 
cu Hesse, mă cuprindea un sentiment de tristeţe văzând roma¬ 
nele scriitorilor japonezi de după anii ’90, care abordează tema 
iubirii adolescentine şi a chinului maturizării. Ca scriitor de 
limbă coreeană, nu poţi să nu-ţi doreşti un roman de adoles¬ 
cenţă scris frumos, cu har, în limba noastră. Nu ştiu dacă ro¬ 
manul pe care îmi propun eu să-l scriu va fi o astfel de carte, 
dar, folosindu-mă de însemnările tinerilor care sunt acum în 
floarea vârstei, sper să mă apropii cât mai mult de sufletul şi 
de mintea lor. înainte să fie mult prea târziu. Dar nici să rămâi 
ancorat în adolescenţă nu e bine. îmi doresc să fie un roman 
de care toţi cei care traversează în orice perioadă a vieţii mo¬ 
mente de singurătate şi nesiguranţă necruţătoare, de belşug şi 
de greutăţi să se poată prinde ca de o mână care le oferă alinare. 
Aş vrea să fie o carte pe care să o cauţi şi să o reciteşti după mult 
timp, aşa cum a prins să sune telefonul pentru mine deodată, 
şi să te impresioneze şi atunci ca prima oară. Se spune că Bach 
nu se supăra pe apropiaţii lui chiar dacă aceştia se îndepărtau 
de el. Iar Rostropovici spunea că el concertează pentru cei 
cuprinşi de melancolie. Şi eu îmi doresc acelaşi lucru cu roma¬ 
nul acesta. Aş vrea să pot să le transmit gândurile mele ca pe 
o consolare celor cuprinşi de tristeţe şi să îi pot face să îi înţe¬ 
leagă pe cei care s-au îndepărtat. 

Ce-ar mai fi de spus? 

Că scrisul se datorează unei pierderi. Căci procesul prin care 
treci atunci când pierzi ceva sau pe cineva este şi el parte din 
evoluţia scrisului. îmi doresc ca scrisul meu să fie terapeutic şi 
cicatrizant pentru cititor, deşi ştiu bine că timpul trecut nu mai 
poate fi dat înapoi. Aşa cum petalele care cad pe oglinda apei 
sunt duse de apă şi nu mai pot fi prinse. Aşa cum primăvara 
trece şi în locul ei vine vara. Nu ştiu dacă ceea ce pot spune eu 


300 



are puterea de a vindeca. Probabil că în căutările mele apare şi 
acel „ceva“ cu valoare literară. Până nu termin de scris romanul 
nu ştiu nici eu dacă are acel ceva. Acel ceva apare în situaţii 
precum aceea de acum ceva timp, când, la un cutremur puternic 
în Italia, o bunicuţă prinsă sub dărâmături a tricotat timp de 
treizeci de ore aşteptând echipele de salvare sau când au fost 
găsite îmbrăţişate trupurile reci ale unor tineri logodiţi, care 
nu aveau mai mult de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de 
ani. După ce se încheie un eveniment prin care am trecut, atât 
eu - scriitorul, cât şi tu - cititorul meu, trebuie să ne acordăm 
puţin timp pentru a ne reface şi a trece mai departe. De aceea 
îţi promit că îmi voi concentra toată atenţia asupra acestui 
roman de la ora trei noaptea la nouă dimineaţa. Scrisul este 
parte din mine şi va sta mărturie a trecerii timpului. Dacă se 
întâmplă să te trezeşti vreodată în creierii nopţii, te rog să te 
gândeşti că undeva, în lume, sunt trează şi eu şi scriu. In felul 
acesta, în clipa aceea vom fi treji împreună. 

Am scris romanul acesta între trei noaptea şi nouă dimi¬ 
neaţa, aşa cum am promis. Şi personajele-narator din roman 
se plimbă tot noaptea, se caută unele pe altele noaptea, privesc 
cum ninge noaptea, ascultă ploaia sau primesc telefoane în miez 
de noapte. Am scris sub influenţa acestor ore. Ba mai mult, şi 
cuvintele acestea le scriu tot în miez de noapte. 

Mi-am propus să găsesc ecouri ale poveştii de iubire în di¬ 
verse sunete de clopot; pentru mine iubirea poate fi şi moarte, 
căci apar mereu împreună. Persistenţa imaginii morţilor în serie, 
pe care ar fi trebuit să le deplâng cu inima sfâşiată de durere 
în timp ce scriam această carte, mă urmăreşte chiar şi la birou... 
E foarte posibil să fie şi din cauză că amintirea celor apropiaţi 
cu care mi-am petrecut o parte din viaţă şi pe care dintr-o în¬ 
tâmplare neprevăzută nu-i mai pot vedea mă trimite cu gândul 


301 



într-acolo. N-am idee de ce, în timp ce mă străduiam să termin 
romanul, a început să mă doară foarte tare o parte a feţei şi un 
umăr. De aceea am amânat atât de mult lucrul la carte. Nu 
suportam nici măcar să mă uit la ea. Dar apoi, într-o noapte... 
Am scos pe tăcute manuscrisul, l-am aşezat pe birou şi am 
reînceput lucrul la el. Ca să nu devină doar o poveste despre 
moarte, şi nu una de iubire, m-am gândit fără încetare la mo¬ 
mentele fericite în care am întâlnit pe cineva. Visele din care 
n-aş mai fi vrut să mă trezesc, peisajele de neuitat pe care le-am 
întâlnit în călătorii, entuziasmul oamenilor adunaţi în piaţă şi 
obrajii bucălaţi ai copiilor pe care îmi venea să-i iau de m⬠
nuţă şi, mai presus de toate, respiraţia şi frumuseţea exuberantă 
ale tinerilor cu care am bucuria să împart această epocă... 
Mi-am dorit cu ardoare să duc romanul în direcţia unei poveşti 
de dragoste adunând toate imaginile acestea şi făcându-le să r㬠
sară în limba noastră maternă cum răsar stelele pe cerul nopţii. 

De aceea, în final i-am dat forma aceasta. 

Nu ştiu unde va ajunge mesajul meu adresat tinerilor care 
înfruntă lumea pas cu pas în timp ce trec prin bucuria adusă 
de iubire sau prin suferinţa adusă de pierderea cuiva, dar am 
încercat să surprind felul în care ei depăşesc vremurile acestea 
şi societatea mohorâtă prin dragostea lor faţă de oameni şi de¬ 
vin unii pentru alţii imaginea imortalităţii. Am găsit titlul în 
poezia scriitoarei Seung-ja Choi, „Pentru mine telefonul sună 
fără încetare ". 1 De câte ori a fost posibil am omis situarea în 
epocă şi am exclus mijloacele de comunicare moderne, făcându- 
i adesea pe cei patru protagonişti - Yun, Dan, Mi-ru şi Myeong- 
seo - să meargă pe jos, să scrie şi să citească. Asta pentru că eu 
consider că, indiferent de schimbările care apar odată cu trecerea 

1 Titlul original al romanului lui Kyung-sook Shin este Telefonul 
sună pentru mine. 


302 



timpului, mersul pe jos, scrisul şi cititul rămân condiţii de bază 
ale oamenilor. Ei scriu în carte, iar eu în afara ei. In timp ce 
scriam povestea lui Mi-rae, au fost momente în care mi-au tre¬ 
murat mâinile şi m-am ridicat brusc de la birou. Când am scris 
povestea lui Dan, am fost şi eu cuprinsă de disperare şi am b㬠
tut străzile în lung şi-n lat în creierii nopţii. Au fost şi mo¬ 
mente, în nopţile în care nu scriam, când deschideam pe birou 
documentele despre cei dispăruţi şi, după ce le citeam, îmi cu¬ 
prindeam faţa în palme şi jeleam şi eu. Am adunat aici toate 
momentele acestea şi acum e momentul să mă îndrept spre alt¬ 
ceva. îmi doresc ca romanul acesta să fie privit mai degrabă ca 
o carte cu o notă optimistă, şi nu ca una încărcată de pesimism, 
şi să fie citit mai degrabă ca o povestea de iubire decât ca o po¬ 
veste tristă. De aceea, vreau ca vorbele acestea „intr-o bună zi“, 
folosite adesea în text şi care conţin în ele visurile dintr-un vii¬ 
tor care încă nu s-a apropiat, să ţi se reverse în suflet, cititorule, 
odată cu razele dimineţii. 


Mai 2010 
Kyung-sook Shin 



Cuprins 


Prolog — Vrei să vin?. 7 

1. Despărţirea . 21 

2. Cel care trece apa . 43 

3. R-E-S-P-l-R-Ă-M. 68 

4. Drumul către lacul sărat .101 

5. Am bătut drumul împreună .116 

6. Casa pustie .133 

7. Camera de la capătul scărilor.148 

8. O luntre solitară .187 

9. Să îmbrăţişăm o sută de necunoscuţi.229 

10. în foc .246 

Epilog-V oi fi acolo .273 


Cuvântul autoarei 


299 
















în colecţia Raftul Denisei au apărut 


Eric-Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte din lume 

Kate Morton, Grădina uitată 

James Meek, începem coborârea 

Matilde Asensi, Totul sub Cer 

Nicole Krauss, Un bărbat intră în cameră 

John Updike, Rabbit se odihneşte 

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul 

Tariq Aii, Cartea lui Saladin 

Naghib Mahfuz, Rhadopis din Nubia 

Ludmila Uliţkaia, Daniel Stein, traducător 

Martin Suter, Small World 

Yasunari Kawabata, Lacul 

Ismail Kadare, Cronică în piatră. Vremea nebuniei 

Jon Krakauer, In sălbăticie 

Tash Aw, Harta lumii nevăzute 

Nicole Krauss, Marea casă 

Virginia Woolf, Doamna Dalloway 

Elorace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? 

Virginia Woolf, Valurile 

J.M. Coetzee, Tinereţe 

Elong Ying, Concubina din Shanghai 

Dave Eggers, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor 

Giovanni Arpino, Parfum de femeie 

Nagai Kafu, Komayo. Povestea unei gheişe 

Ismail Kadare, Spiritus 

Jeanne Kalogridis, Eu, Mona Lisa 

Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor 

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco 

Ştefan Zweig, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei 



Alessandro Baricco, Emaus 

Paula McLain, Soţia din Paris 

Kaui Hart Hemmings, Descendenţii 

Yasunari Kawabata, Valsul florilor 

Martin Suter, Un prieten perfect 

Vanessa Diffenbaugh, Limbajul florilor 

J.M. Coetzee, Miezul verii 

Mo Yan, Obosit de viaţă, obosit de moarte 

Aleksandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici 

Michela Murgia, Accabadora 

Jon Krakauer, In aerul rarefiat 

Anuradha Roy, Valurile pământului 

Virginia Woolf, Orlando 

Yasushi Inoue, Puşca de vânătoare 

Kate Morton, Orele îndepărtate 

Yukio Mishima, Templul de aur 

John Fante, Vise de pe Bunker Hill 

Jan Koneffke, Cele şapte vieţi ale lui Felix K. 

Yasunari Kawabata, Frumuseţe şi întristare 
Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane 
Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas 
Rui Zink, Cititorul din peşteră 
Care Santos, încăperi ferecate 
Ismail Kadare, Cina blestemată 
Yukio Mishima, Sete de iubire 
Giovanni Papini, Povestiri stranii 
Ann Patchett, Fascinaţie 
Tom Rachman, Imperfecţioniştii 
Jay Parini, Rătăcirile lui Herman Melville 
Sawako Ariyoshi, Parfum de curtezană 
F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby 
F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii 
Sarah Dunant, Sânge şi splendoare 



Mo Yan, Baladele usturoiului din Paradis 

Yoko Ogawa, Hotel Iris 

Zelda Fitzgerald, Acordă-mi acest vals 

Simone de Beauvoir, Femeia sfâşiată 

Ellis Avery, Ultimul nud 

Katherine Govier, Fiica lui Hokusai 

J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus 

Thomas Mann, Alesul 

Nick Hornby, Adio, dar mai stau puţin 

Alessandro Baricco, Mr Gwyn 

Yasushi Inoue, Maestrul de ceai 

Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo 

Anthony Burgess, Portocala mecanică 

Richard Bach, Pescăruşul Jonathan Livingston 

Mo Yan, Broaşte 

Sorj Chalandon, Al patrulea zid 

Helene Gremillon, Confidentul 

Yasunari Kawabata, Maestrul de go 

Knut Hamsun, Pan. Victoria 

Kate Morton, Păzitoarea tainei 

J.M. Coetzee, Aşteptându-ipe barbari 

Richard C. Morais, Madame Mallory şi micul bucătar indian 

Yasunari Kawabata, Frumoasele adormite 

James Meek, Invaziile inimii 

Antonio Lobo Antunes, Inima inimii 

Nikos Kazantzakis, CăpitanulMihalis 

Giuseppe Berto, Râul ascuns 

Paolo Giordano, Corpul uman 

Mo Yan, Ţara Vinului 

Liza Dalby, Povestea doamnei Murasaki 

Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray 

Patrick Modiano, Micuţa Bijou 

Patrick Modiano, Strada Dughenelor întunecoase 



Bob Dylan, Tarantula 

Ludmila Uliţkaia, Medeea şi copiii ei 

William Golding, Beznă clară 

Karen Blixen, Povestiri de iarnă 

Evgheni Vodolazkin, Laur 

Kido Okamoto, Fiica negustorului de sake 

Ismail Kadare, Podul cu trei arce 

Therese Anne Fowler, Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald 

Alessandro Baricco, Mătase 

Anthony Burgess, Ochii doamnei mele 

Hilary Mantei, O regină pe eşafod 

Lena Andersson, Pasiune pură 

Yasunari Kawabata, Păpădiile 

Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian 

Knut Hamsun, Foamea 

Yasunari Kawabata, O mie de cocori 

Rui Zink, Instalarea fricii 

Su Tong, Lumea de orez 

Javier Cercas, Legile frontierei 

J.M. Coetzee, Elizabeth Costello 

Karen Blixen, Din inima Africii 

Patrick Modiano, Orizontul 

Michel Houellebecq, Supunere 

Thomas Mann, Mărturisirile escrocului Felix Krull 

Anthony Marra, Constelaţia fenomenelor vitale 

Jennifer Cody Epstein, Zeii pedepselor cereşti 

Helene Gremillon, Tangou pentru Lisandra 

Martin Page, M-am hotărât să devin prost 

Michelle Gabie, Un apartament la Paris 

Salvador Dali, Chipuri ascunse 

Ann Leary, Ora de aur 

Lydie Salvayre, Să nu plângi 

Yoko Ogawa, Profesorul şi menajera 

Evgheni Vodolazkin, Soloviov şi Larionov 

Kyung-sook Shin, Voifi acolo